D
D s. m, inv. J). —-A patra literă a alfabetului şi sunetul pe care-1 reprezintă : consonantă orală, fonică, dentală, explozivă. Numele literei e „de“.
—	N. din lat. D.
D’ Sunet eufonic, întrebuinţat în poezia populară, înaintea unui cuvânt care începe cu vocală, fără să schimbe înţelesul cuvântului s. al propoziţiei. D’astâ seară-i seară mare... Seara mare-a lui d’Ajun. Mâine-i ziua lui Crăciun. teodores-CU, P. P. 26. Cine’n lume s’ar d'afla, S’ar d'afla, s’ar devăra, Pe Negrul d’a’ncălica. id. ib. 74. D’a-şa-i rândul fetelor, Cumu-i rândul merelor, jar-NÎK-BÂRSEANU, D. 428. Când am fost la sărutat, Bună palmă-am căpătat... D’aleo, Doamne, ce păcat! id. ib. 377. Şi Turcii’ a d’oblicit. id. ib. 485. Unul d'umbla cu plugul, Unul paşte oile, Unul sapă viile. frâncu-candrea, m. 188b. Ibovnică îmi d’avea Pe Veta dela Soceni. reteganul, tr. I8/22. La Novac îmi d’ajungea. id. ib. 41/6. La munţii Tălhanului D’au născut, s’au făcut D’un copilaş mic de Turc. alexici, L. p. I l2-4. Cum d’în codri c’ajungea, Cu săcureafn fag că-mi da. id. ib. I 17/is. [Şi: (Transilv.) urmat de silaba oi: cPoi, interj. Trei cuprine ş’un bujor, D’oi, bădiţă, hădişor, M'ai învăţat a iubi Ş’avum mă laşi a dori’ JARNtK-BÂRSEANU, D. 250. D’oi, săracul că-tana, Cându-i vine porunca, Lasă prânz şi lasă cină. RETEGANUL, TR. 6I/9.]
—	Fenomenul se găseşte în parte şi în poezia italiană (dun, duna în loc de uno, una) şi pro-vansală şi îşi are originea în prepoziţia de. Numeroase exemple din româneşte dă I. i a d b e i în Revista filologică I 210 ş. u. Cf. da 1 b.
DA, D’A în loc. adv. v. de-a...
DA interj. I. 1°. Allons! voyons ! mais... donc ! 2°. Oh! eh bien! S’emploie lâ ou le frangais dit : ce que...î comme...! 3°. Donc (dans une proposition ' inter roga ti ve). 4°. C’est que..., voilă. 5°. Alors, donc. II. 1°. Et, d’autre part. 2°. Or. 3°. Et aussi, et ptys encore, ă plus forte raison. 4°. Beulement. 5°. Mais, cependant. 6°. Mais, en revanche. 7°. Mais bien. III. 1°. Si (mais), 2° Oui.
I.	Interj, şi adv. 1°. (înaintea unui imperativ, exprimă încurajare, dojană, nepăsare, nerăbdare, etc.) Hai, ci, deci, lasă (să...), dar (II 1°). Da deschide uşa, bre, omule! alecsandri, t. 198. Da sbiere! Ce mă priveşte pe mine? contempo RANUL, iii 700. Da fii mai cu inimă o leacă! CREANGĂ, P. 130. Ce stai, bade, cât col ea. ..t Da’n-drăzneşte, de grăeşte! jarnik-bârseanu, d. 46.
2°. (în exclamaţii, exprimând mirare, surprindere, revoltă, indignare) într’adevăr, n’am ce zice, că.bine zici, dar (II 2°). Valeu!... da întuneric îi! ALECSANDRI, T.^53* I-a ucis... Da nu mai spune, cumătră! creaMgă, p. 30. Da mult ai mai zăbovit la târg! Ia. ib. 44. 0 Doamne, da greu somn
Dic|ioaarul % limbii româna 7. XII. 1944.
am dormit ! TSPIRESCU, L. 119. Mă, da ce mare a crescut ! GCR. 11 367/28. (înaintea cuvântului repetat, spre a-i întări înţelesul) Nu numai aşa, nu glumă! Bă-i zic două vorbe..., da vorbe!... să le pomenească cât o trăi / ALECSANDRI, T. 397. Mănâncă... sănătos... şi bea, da bea ! id. ib. 199.
3°. (înaintea unei întrebări) Oare ? au? dar (II 3°), ar3? Da ce nu şezi cocoane Niculae? alecsandri, t. 341. Da... cine te-o fărmăcat să torcif id. ib. 907. Da ce vrei, mări Cătălin? Ia las’’, cată-ţi de treabă! EMINESCU, P. 271. Da'ncotro? HERZ.* gher., M. 11 373. Da nu-l mai asvârli [buzduganul]? creangă, P. 56. Da de unde eşti tu, măi ţi că? id ib. 147. Da de ce? — D’aia (— de aia), polizu. | (Adesea urmat de un invocativ) Da cum, Doamne iartă-mă, să slujeşti tu de geaba ? eminescu, N. 22/is. Merge-un car înferecat. Da zo ( — zău) ’n car cine-i culcat? Da zo-i un robuţ legat. reteganul, TR. 31/i4. | D’apoi. Moşneagul... zise...: d'apoi ai să-l poţi face, dragul tatei? creangă, p. 79. Da cum să nu? v. cum (III 3°). Da bine. Da bine, moşnege, când ai venit în cela rând, par'câ erai în toată mintea? CREANGĂ, P. 83. Din una în alta, începe: Da bine, frate-meu, ce făcuşi, de te pricopsişi aşa, că erai sărac?... RĂDULESCU-codin, î. 35. Da ce că! =» mult îmi pasă! (Dolj şi Vâlcea). ION CR. V 345. | (în întrebări oratorice, când cel ce întreabă e sigur că răspunsul nu poate fi decât afirmativ) Oare? au doară? sau poate? dar (II 3°). Da slănină nu-i în pod? uni nu-i? ouă nu-s? Ba sânt de toate. CREANGĂ, P. 9. Ce vrei să faci aici, măi omule? — Da nu veziî id. ib. 48.
4°. (Introduce răspunsul explicativ la o întrebare) Iacă! ia (acolo)! de! numai, dar (II 4°). Fiică, ce suspini aşa? — Da suspin că nu mi-e bine, Că bădiţa nu mai vine. jarnik-bârseanu, D. 98. Eu cu dorul tău ce-oiu face? — Da tu, mândră,-i face bine, Că mai sânt voinici ca mine ! id. ib. 108. Cununa-l-aş, cununa, Da la fină ce-? voiu da? — Da o mână de alune, Să se duca fina’n lume. id. ib. 99. Dară maica ce lucra?— Da la pâne frământa, id. ib. 172. Da la oi cine-mi umblă? — Da un sor c’un frăţior. COLINDĂ, ap. GCR. II 329b. D’apoi. Ceapă cu mămăligă? D’apot neam de neamul meu n’a, mâncat aşa bucate 1 CREANGĂ, P. 9.
5°. (în concluzii ; urmând uneori un invocativ) Prin urmare, la urma .urmei, dacă-i vorba aşa, în cazul acesta, dar (II 5°). Da, zău, vino şi pe jos, Qă te-oiu primi bucuros. jarnik-bârseanu, d» 105. D’apoi. IV apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce eşti! creangă, p. 52.
II.	Con j. în concurenţă cu dar(ă), adesea la aceiaşi scriitori, dar întrebuinţat mai mult în graiul familiar decât în literatură, în ţara veche şi în regiunile de miazăzi ale Transilvaniei.
1°. (Exprimă trecerea dela un subiect de conversaţie la altul) Şi, cât despre, iar (III l°b),
L III. 1,
BA
dar (11°). lancu mere iot cântând, Oastea mere suspinând. Da lancu din graiit grăi: Haid1 să bem ! MARIAN, P. P. 45.
2°. (Cu o uşoară nuanţă temporală ; uneori corespunde franţuzismului ,,or“) Până la urmă, dar (I 2°), iar (II 1°), însă. Frunză verde de secară, Buit-o Unguru'n ţară, Da l-o scoate lancu iară. marian, P. P. 54. Bate vântu’ pe fereşti, Da tu, mândră, ce pliveşti ? JARNIK-BÂRSEANU, D. 299.
3°. (Exprimă o gradaţie) Cu atât mai mult s. mai puţin..., mai mult însă..., şi încă. Aşa s’a păgubit sărmana capră de cei doi iezi, da şi de cu-mătru-său. CREANGĂ, P. 33. Nu făcea un leu... când era viu, da mort? şez. III 38/is. D’apoi. Şi-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D'apoi boierii! ISPIRESCU, L. 111. Turturea, de-i turturea, Şi tot face-şi voie rea. D’apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unu’ ce mi-i drag? jarnik-bârseanu, d- 214. | Nici..., da nici = nici..., dar cu atât mai puţin. Nici pe dracul să-l vezi, da nici cruce să-ţi faci! creangă, P. 28. \ (După o propoziţie condiţională introdusă prin d e) Apoi, nu mai vorbesc de..., ca să nu zic de..., în cazul acesta, dar (16°). De-am avea pâne şi sare pentru noi. da nu să-l mai îndop şi pe dânsul cu bunătăţi! creangă, p. 77. De-ai făcut cândva bine, Da fă acum şi cu mine. reteganul, p. iii 15/n. | Da-mi-te (la anon. car. : dai, dai-te, dai-ti-le = lat. sal tem) = dar-mi-te. Da-mi-tc când ţi-l apucă! HERZ. -GHER., m. II 373- | (în Maramureş) Doar. Cu colac întins în miere, Da dela noi n'a mai cere. ŢIPLE A, P. P. 19.
4°. (Exprimă o restrictie) Ca toate acestea, totuşi, însă (III 2°), iar (III 2°), d a r (I V). Am o mândră ca o cruce, Da la lucru n'o pot duce. DOINE, 8/24. Vinu-i bun şi-mi place bine, Da nu-l beau cu fiecine. BRAN, s. E filbă, da nu-i jupâneasă: e neagră, şi nu-i ţigancă (Coţofana). GOROVEI, c. 109.
5°. (Arată că se poate aduce o obieeţiune celor spuse mai nainte) Numai, atât că..., decât că..., iar (III l°-2°), dar (II 8C). Până aici tonte au fost cum au fost; da de-acum am prins eu la minte. CREANGĂ, P. 45.
6°. (Adversativ) Iar (III 2°), însă JIU 3°), dar (II 9°). Eşti cam... voinicos, da fricos. ALECSANDRI, T. 22. Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă. CREANGĂ, P. 23. Stăpâne, să nu bănueşti, da am să zic şi eu o vorbă. id. ib. 154. Zis-a badea c’a veni..., D’a [= da a] minţit şi n'a venit, jarnik-bâr-SEANU, D. 97.
7°. (După o propoziţie negativă) Ci, iar (III 1° d), dar (II 10°). Ce nu găteşti o vorbă, da tot începi* alta ? N. REV. R. I 66. Nu că zic eu, da chiar vine; iacă-tă-l-ăi. creangă, p. 121. Vinu-i bun şi-mi place tare, Da nu-l beau cu fiecare, Da cu mândra dingă (= de lângă) vale. BRAN, s. Nu ţi-i poftă de-o căpşună, Da ţi-i de baniţa plină. ZANNE, P.
V	75.
III.	1°. (Particulă cu care scoatem în relief un cuvânt din frază) Aşa e, d a r (III 1°). Zadarnică nădejde de a afla aci fericirea... da!... fericirea. MARCOVICI, C. 16/e. Şi altul are cap, da, Dar ca al meu, ba-ba-ba! zanne, p. II 40.
2°. (în opoziţie cu „nu“, uneori cu „ba“) Particulă cu care afirmăm ceva sau răspundem afirmativ la o întrebare. (Acest fel de a afirma nu este obişnuit pretutindeni, ci poporul zice prin multe locuri: „aşa“ sau (în Banat) „este“, ori scurtarea acestui cuvânt (în Transilv.) „ie“. De obiceiu se afirmă repetându-se verbul sau cuvântul principal din fraza întrebătoare: Vii la mine?
—	Viu). Era [eZ] întocmai cum mi-l închipuisem în odaia de pe rue de la Sorbonne? — Nu şi da ! (HL.AHUŢĂ, ap. TDRG. Da! Ţi-o voiu d,a, cum nu! CONTEMPORANUL I 688. Zise unul din ei către celălalt: „Nici mai ba!“—„Ba cam da!„“ ,.M şopti
% -	DA
fărtate-său. SBIERA, P. 269/3. Ai înţeles ce ţi-am spus? — Da, mămucă. CREANGĂ, P. 6. Nu le spune nici da, nici ba. id. ib. 249. Aşa da v. aşa (I 1°). Ba da v. ba (1°2°). | Substantivat.	da
şi voiu rămânea mulţumit. COSTINESCU.
—	Din slav (paleosl., bulg., sârb., rus., rut.) da (cu funcţiuni asemănătoare cu cele din limba română). Cf. dacă2, dar(ă), dau.
DA vb. II. 1°. Donner, tendre, faire pas ser, re-mettre (un olrjet), transmettre. 2°. Donner, faire don, cădeau. Donner (le bonjour). 3°. Donner:
a)	amener, produire; b) tendre, offrir, rendre (râme). Donner (sa parole); c) donner, sacrifier;
d)	publier, repandrc; e) donner, jouer (une piece de theâtre); f) traduire; g) donner, presenter (un rapport) ; faire passer pour; h) attribuer; i) amener, causer, donner li eu k; j) faire; 1) donner, donner en mariage; m) donner (son temoignage, sa benedietion, sa voix). 4°. (En parlant de Dieu, de la loi) ordonner, disposer, destiner, vouloir, r& gler, accorder, commander, enoncer, envoyer, con-damncr. 5°. Donner, rendre. 6°. Exaucer (un voeu), accorder, admettre, donner (â entendre). 7°. Donner, confier, remettre. 8°. Livrer, donner (au dia-ble). 9°. Preter (â interets). 10°. Payer, acquit-ter. 11°. Donner (une recompense ou un châtiment). 12°, Donner en echange, donner pour. 13°. Ven-dre. 14°. Donner. produire (des fruits, de l’herbe, etc.). Pousser (un cri), donner (de la voix). Vomir. 15°. Donner (des coups), frapper, cogner. Manier (un outil). Repousser du pied (fig.). Donner (d’un instrument), en jouer. Donner des deux. 16°. Jeter, lan cer, pousser, heurt-er, jeter une Ugne, un filet, pecher. Renvoyer, renverser. Faucher. Renoncer â, sacrif ier. Retarăer. Avaler. Enduire de, crepir. Frotter, teindre. Tirer (un coup de feu). 17°. Renverser, abattre. Frotter; aiguiser, frotter (une allu-mette). 18°. Mc t/t re, placer. II. 1°. Faire un mouve-ment. Rernuer, secouer (une pârtie du corps). 2°. Al-ler, prendre la direction de, passer par, Avancer. Deborder, passer par dessus, couler, aller vers. Donner. 3°. fitre sur le point de, essayer de. 4°. Se mettre â, commencer â. 5°. Tomber sur, rencontrer, trouver. Passer, aller â. Donner dans, heurter, toucher. Se jeter dans (en parlant d’un cours d’eau). Aboutir. 6°. Rencontrer, trouver, dâcouvrir. Frapper, atteindre. 7°. Constater, apprendre. 8°. Fuir. 9°. Se precipiter, se jeter sur, attaquer, donner. 10°. Fadre son apparition. Venir (en parlant des plienomenes atmospheriques), eclore, pousser, prendre. III. 1°. Faire un mouvement dans une direction, s’eloigner, s’approcher. 2°. S’etendre. 3°. Se jeter sur. Mordre (en parlant des poissons). 4°. Se balancer. Faire la cabriole. Faire des glis-sa des. 5°. S’approcher de qqn., courtiser, flatter. 6°. Se mettre â, s’adonner â. 7°. S’abandonner, se laisser aller, se livrer. 8°. Se rendre, ceder. 9°. Se livrer â, s’habituer â. Avoir envie de. 10°. Se mettre du cote de, s’allier â, passer â, s’accoupler. 11°. Se donner pour, se faire passer pour. 12°. Exis-ter.
I,	T r a n s. (Mai des în opoziţie cu „a lua“, „a primjL“ şi „a căpăta“) 1°. (Subiectul e o persoană, complementul drept un obiect) A trece, cuiva ceva (cu mâna, cu lingura, etc.), a întinde cuiva ceva (de ce are nevoie s. cere), a oferi cuiva (să mănânce, să bea, să guste, să sugă, etc.) Dâ^mi, te rog, paltonul şi pălăria. Dă-mi sarea. Dau = do. anon. CAR. Şi deaderă în gustarea mea fiare şi în seatea mea adăpară-mă cu oţetu. psalt. 134/i. Dede mie den lemn [= pom] şi mâ\,n\caiu. PALIA (1581), 21it. Flămânzim, şi-mî deadetu mâncare. CORESI,' EV. 34/g. Dă-mi apă să deau, id. ib. 151/is. Dă de mâncat gândacilor. ECONOMIA, 220. Am jurat... Din pristolul dela Roma a® dau calului
Di
ovăs. eminescu, P. 240. I-am dat fragi, coşbuc,
B.	9. I-au dat şi ei să guste dm ea. sbiera, F. 133/is. Să-mi dai de mâncare şi de purtat cât mi-a trebui. CREANGĂ, p. 151. Ii dă paloşul să-l sărute. id. ib. 207. Mi-a dat vin. de-arn băut. JARNl K-BÂR-seanu, D. 236. La boi... le dai fân. id. ib. 460. | F i g. Hrană cu cuviinţă dau [ei] sufletelor noastre. CORESI, EV. 39/i. j Eliptic. A da nutreţ (la vite) Bine, Niculae. Ai dat la cai? agârbi-CEANU, L. T. 239. | (Ideea e complinită printr’un substantiv cu caz prepoziţional s. printr’un adverb s. locuţiune adverbială) Dediu [= dădui] paharul în mâna lui Farao. BIBLIA (1688), 30/so. L-au pus pe un cal, îndărăpt cu faţa spre coada calului, şi-i didese coada în mâni, de o ţinea în loc de frâu. LET. ii. 252/so,. Desjugând boii, le-au dat ceva fân dinainte, sbiera, p. ll/8. Ii dă iapa de căpăstru [ea s’o păzească], id. ib. 58/is. Dă furca încoace. creangă, P. 97. Bietul om se căia, că a dat traista din spate. RETEGANUL, P. I 23/®. Dă-mi fusul de jos. STĂNCESCU, B. 336/e. Săracele fetele! Dul-ce-i gura, place-le; De le-ai da cu lingura, Şi’incă nu le-ai sătura ! jarnik-bârseanu, i>. 389. Mai-eâ-sa i-o fi dat Astăseară de cinat, Dintr’un taler nespălat! id. ib. 100. Carne de pe ea tăia Şi în gură că îi da, alexici, L. P. 33/29. | A da cuiva mură în gură v. mură. A-şi da (bucăţica) dela gură v. gură (II 20a). A da mâna cu cineva v. mân ă. Dă (s. adu) două (la pamfile: doi); zic mamele copiilor mici, ca să le întindă mânuşiţele, (id. J.). A da ţâţă = a lăpta. PAMFILE, b. (Despre mâncări) A da la masă = a le pune pe masă, a servi. închi-pueşte-ţi... că-i dase supa fierbinte, c. NEGRUZZI,
I	62. O masă aşezată gata, numai să dea bucatele. stăncescu, b. 75/9. A da salcia v. salcie. A da ochi cu cineva v. o c h i u. | (Complinit prin unele substantive, exprimă aceeaşi idee pe care o cuprinde verbul corespunzător) A da adăpost (iconari, p. 263 : adăpostire) = a adăposti. A da sare = a săra (o cantitate s. o bucată mai mare din ceva). Cf. MERA, b. 3. A da gazdă = a găzdui. A da otravă = a otrăvi. A da leac = a lecui. I-a dat gazdă în poghreb. DOSOFTEIU, V. S. 125b. Zic că i s’ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor ovreiu. E. VĂCĂRESCUL, ist. 259/33. Mâne îţi voiu da un leac de frică. c. negruzzi, i 147. Pe câte le-om doftori, Prea frumos mi-or mulţumi, Că nu dau leacuri amare, jarnik-bârseanu, i>. 374. (Eliptic) Ami un drăguţ cât un ied,... Nu ştiu ce i-aş da, să crească. RETEGANUL, CH. 11- | Spec. (Despre boli, farmece, vrăji). A transmite s. provoca (prin farmece), a fermeca (2°), a vrăji (pe cineva să iubească s. să urască pe cineva), a-i face (A. III 3°) cuiva (să... s. de) (GOROVEI, CR., PÂR-vescu, H.), spee. a otrăvi, 4 adăpa cu (pamfile,
b.	9)- Fac pe prostime a crede că cu adevărat s’au pocit, ori că s’au diochet, sau că-i este dat, ori că are întâlniţură sau că îi trimes, şi altele, DRĂ-ghici R. 182/jm. Descântă într’o astfel de apă, pentru ca să dea cuiva de nrît. şez. iii 102/si. Aş lăsa-o la^ pustia. Dar mi-e frică de stafia, Să nu dea eu jărăgaiu, Şă rămâiu ca un vătraiu; Să nu dea cu foc drăcesc, Ca să mă călugăresc; Să nu-mi dea cu foc de vas. Să-mi arz ochişori şi nas. TEODORESCU, p. P. 335b. ! P. ext. A trece ceva prin s. pe la ceva. Un fir de lână, roşie dă-l prin sare = trece-1 prin sare. gorovei, cr. Veni cu
o	buruiană în gură, o dete pe la nasul şarpelui. FUNDESCU, L. p. 42/25. j P. ext. A împărţi, a distribui (o parte din ceva, diintr’o cantitate mai niare, dintr’un număr mai mare), a a-runoa (sămânţa). Împart sau dau. mardarie, l. 2974.^ Gospodarii, când samănă târziu, dau mai multă sămânţă; şi când samănă de vreme dau mai puţina. 1. ionescu, c. 177. Dând^ouă, trei carp [de joc]... c. negruzzi, j 85. Ea dă o dis-
tribue] de bucate; ea ţine cheile dela cămară. ALECSANDRI, T. 342. Taie pâinea’n două Şi ne dă şi nouă. TEODORESCU, P. P. 190. Ori mori, neică, ori te scoală, Ori dă-mi şi mie din boală. HODOS. P. p. 76. Am o vacă prieană, La tot satul rdă Juma (Vioara), sbiera, p. 320A&. A da în (s. pe \dSri) doua “ a împărţi în două părţi egale, a în-jumatati ceva. S’au găsit 45 odgoane ...şi dân-% du SV Vtl două, s’au venit 22 pol [= şi jumătate] odgoane pe partea de jos (a. 1766). URI-CARIUL, XIX 36/22. Să ne fii mamă şi nouă, Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulţi ani. TEODORESCU, P. P. 559.
2°. (Subiectul e o persoană) A pune pe cineva (la cererea acestuia) în posesiunea unui lucru, fără a cere s. a primi ceva în schimb, a dărui (din ceea ce ai), a împărţi (IV 1°), a pune la dispoziţie, a face parte de... Tot ce va ceare dela tine, dă-i, PRAXIUL, ap. GCR. I 9*/i6. A seacea dau den tot cât am. CORESI, ev. 16/i6 Şi mie nici di-nioară nu-mi dedeşi un ied. id. ib. 31/u. Tuturor împreună dar de vindecare dedil. id. ib. 470/i2. Da-tu-ne-au Măria-sa Moisei Moghila-Voievod satele şi ocinele sale. HRISOV DE VÂNZARE (1631), ap. GCR. I 75/24. De vreame ce... fără voia judeţului va scoate afară pre Pavel dentr’acea avere, ce i s’au dat să se hrănească... prav. 190. Talantul ce ni s’au dat. biblia (1688), pr. 8/39. Ştefan-Vodă au luat plugul fratelui celui bogat şi l-au dat celui sărac. NECULCE, ap. GCR. 11 33/4i. I-am dat un loc de prisacă..., dideiu cu voia tuturor (a 1712). URICARIUL, XX 87/27. Şezi colea şi să ospătezi o leacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu. CREANGĂ. P. 32. Din seminţuri, primăvara să nu dai nimă-rui. şez. I 51/i6. Eu îi dau jumătate de împărăţie şi fata de soţie. ib. I 274/?. Creştinează şi botează, Dă de fin câte-un tretin Şi de fină o tretină. ALECSANDRI, p. p. 81bA. Bat’o cruciuliţa lele, C’a-seară i-am dat inele, Ş’acum o văz fără ele. jarnik-bârseanu, D. 242. Na, mai na! Şi n’am ce-ţi da. doine, 87/3. Cine dă la altul ce n’are el ? (Gresia de ascuţit). TEODORESCU, p. p. 230. îşi dă şi cămaşa (I 1°) de pe el, se zice despre un om foarte milos şi darnic. | (în formule deţ salutat) A spune, a ura. I-a dat bună-ziua! noroc-bun! bună-calea! bun-întâlnitul! bun-ajunsul!. j Femeile... luându-şi ziua-bună dela 1 eh uză, dau somn copilului. MARIAN, NA. 139. j (Complinit prin: în, dar, danie, de pomană, în har (5°), în cinste ^(III 2°), din mână, de milă, (de) zestre, moştenire). A dărui; a face o danie, a lăsa moştenire, a testa. Dau în cinste — do, dono. LEX. MARS. 200. Daruri dându tatălui. CORESI, EV. 179/29.	Poate să-şi	ia	dzeastrele, ce-i va	fi
dat. prav.	517. Darul	ce	mi s’au dat. biblia
(1688), pr. 4/ss. Deacă [cineva] nu va avea copii, şi să va da danie cuiva, şi pre urmă va face copii, să strică daniia. PRAVILA (1814), 80. Nevrând nimenea să-i dea de pomană, barac, t. 13. Lumea moştenire despoţilor s’a dat. alexandrescu, m. ■7/4. îl întâmpină în pragul uşei cerşitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană, creangă, p. 213. în ziua de Trifonul viermilor... oamenii dau din mână, adică de pomană, pamfile a. 92. Dădea de milă, cu	îndatorire.	STĂNCESCU, B. 8O/3-4.	U
dete în dar	o gresie, id.	ib.	171/r. | Absolut.	A
dărui, a face 1111 dar. Că însuşi dzise: mai ferice iaste mai vrătos a da decât a lua. cod. vor. 23/0. Ceareţi şi da-se-va voao. CORESI, EV. 225/a. Vinde avuţiia ta şi dă mişeilor [= săracilor], id. ib. 288/i* (Pleonastic) Că nu ni se vor deşerta maţele, dându şi dăruind, id. ib. 404/2. De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi deie. CREANGĂ, p. 191. Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu, zice scriptura, id. ib. 300. Cu o mână dă, şi cu alta adună, IORD, GOLESCU, ap. DDRF.
3°. (Subiectul e o persoană, mai rar un obiect s. ceva abstract).
a)	A pune cuiva ceva la dispoziţie, la îndemână (pentru o anumită întrebuinţare), a face rost, a face să aibă, a-i face cuiva parte de..., a procura (cf. a face A; VII. 1° c) ; a elibera, a ceda, a transmite, a face posibil, a realiza. I-am dat camera mea = i-am pus-o la dispoziţie. Medicul (medicamentul) acesta mi-a dat sănătate. Primblarea îmi dă poftă de mâncare. I-am dat o slujbă bună. Vă rog să-mi daţi chitanţă despre suma vărsată. (Fin.) Banca... dă (eliberează) un înscris, pantu, PR. 54. Ce garanţie ne puteţi da de afirmaţiunile dv.f A da un exemplu (bun s. rău) (prin purtarea s. prin faptele sale). Daţi-mi ocazie să vă arăt cc ştiu. A da o idee. | Cela ce făcea case... şi da meşterilor lucrare [ = câştig] nu puţină (da dobândă, N. TEST. 1468; d a lucru, biblia 1688)- COD. VOR. 8/4. Cine da-mi-va arepi ca porumbilor ? PSALT. 104/u. Se deadere somnu’ ochilor mei şi sprâncea-nelor meale durmitore. ib. 278/3. Această... carte.... nărodului celuia ce creade în Hristos deaderă. CORESI, EV. B/i. Deade [dărui biblia 1688] trupul lu losif. id. ib. 134/20. Partea celuia cc samărţă pre locul altuia... sânt a lui 9 snopi, şi a celuia ce au dat pământul un snop. prav. 22. Agiută neş-tme cuiva să facă greşală,. când dă bani sau oameni sau cai sau arme sau scări... sau alte lucruri de acea treabă, ib. 1136. Şi-i deade cheltuial-e şi-l trimisă cu corabie. DOSOFTEIU, V. S. 156b. Le-ai dat maicii bisearicii a să citi. biblia (1688), pr. 7/ss. Cu o zi mai înainte de moarte... testamient de moştenire îi didease. cantemir, hr. 196/is. Sfântul deade mare bucurie fraţilor, mineiul (1776), 58b. Şi chiar somnul ne dă destulă învăţătură, marco-Vici, c. IS/g. Un an vine, trece, ş'alt an îl moşteneşte, Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. ALEXANDRESQU, M. 4. Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei. bĂlcescu, m. v. 6/1. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi in-mundiraţi, da acestei privelişti o pompă solemnă.
C.	NEGRUZZI, I 36. Daţi-mi aripioare, să sbor. ALECSANDRI, P. II 102. O frunte naltă,... ochii... îi da arătarea unui înţelept din vechime, eminescu, n. 52/is. îi dă să se culce şi să se hodinească. SBIERA, P. 6I/05. Te rog să-mi dai bani de cheltuială. CREANGĂ, P. 184. îi dară [ = îi deteră] o cămară şi o lăsară singură, ispirescu, l. 19. De te-aud de dimineaţă, îmi dai, niţică vieaţă. TEO1-* DORESCU, P. P. 347b. Daţi-i gura mutului Şi picioare secului, bibicescu, P. P. 379. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puţină umbră! jarnik-bâr-SEANU, D. 199. Mama de a doua oară Te bate şi-ţi dă ocară,... Şi-ţi dă pumni de cheltuială, doine, 25/21. Cine n’are dor în lume, Vie, să-i dau dela mine! şez. i I8I/1». Taţi o’mblat şi m’o’ntrebat, Şi nădejde nu le-am dat. ib. V 47. Nu da ciomag Cui nu eşti drag. ROMÂNUL GLUMEŢ, I 53/22. | (Cu complement dublu) Fiul omenesc n'au venit să-i slujască lui, ce să slujască si să dea sufletul lui izbăvire. CORESI, EV. 86/21. O, muchită, muica mea, D’ortac pe cine mi-i da ? BIBICESCU, P. P. 310. |î Spec. A da foc v. foc (I 3°). A da cuiva
o	gură s. gura (s. guriţă s. buzele s. o sărutare s. un sărut(at) v. gură (II 3b), etc. A da gura unui cal v. gură (I). A da frâu calului v. frâu (II). A da în parte v. p a r t e. A da colb v. c c 1 b (lr). A da cuiva sălaş (s. sălăşîuire s. locaş) v. sălaş. A da cuiva aşezare v. aşezare. (11 4° şi 1°) A da cuiva chip v. chip (II). De unde aş hi eu învăţat a da chip cuiva? dosofteiu, v. s. 133b. Â da cuiva pace v. p a c e. A da credinţă în cineva = a se încrede în cineva. (Cf. lat. alicui fidem dare). Origorie-vodă foarte mult s’au bucurat că au murit, căci nu da credinţă în el. LET., ap. DDRF. A da inimă — a încuraja. Cf. gâdei. Cf. inimă (II 6°), A da cuiva educaţie =» a educa.
b)	A oferi. Cine te va ucide (= lovi) în bucă, dă şi alaltă. CORESI, ap. GCR. 1 19/ss. Aduse capul lui [Ioan Botezătorul] în blid şi-l deade feateei, fata-l deade mumâniei ei. id. EV. 541/i9. De-aş a-vea un făgădău,... Aş da vinul pipărat *La voinicul supărat; Ş’aş da vinul îndulcit La voinicul necăjit. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 224. (Fiind vorba de preţ) I-am dat un milion pe casă, şi n’a primit. CADE. Cât dai? Ce-a (în Munt. ce-o) (s. cum a) da târgui şi norocul v. c e (A II 4°). Apoi dă, tată. cum a da târgul şi norocul. CREANGĂ, P. 197. A da ajutor cuiva = a-1 ajuta. Nu-i vor fi dat agiu-toriu [nu-i vor fi ajutat MUNT.] la vreamea răpi-tului. prav. 691. A-şi da sufletul, duhul, sfârşitul = a muri. A da cuiva de lucru = a-1 pune la o treabă, să facă ceva, a-i găsi o întrebuinţare, o slujbă. Trebue să-l deprinzi... şi a-i da mereu de lucru, ispirescu, l. 24/ie. A da o masă, un bal, etc. (Cf. lat. alicui cenam dare) = a invita la o cină, la un bal în cinstea cuiva. A-şi da cuvântul — a se lega prin cuvânt. A da cuiva o vorbă bună — a încuraja s. mângâia pe cineva cu vorbe bune; a promite. Dragul meu, comoara mea, Vorbă bună nu le da [mândrelor], jĂrnîk-bârseanu, D. 67. A da cuiva
o	întâlnire — a hotărî împreună un loc de întâlnire. Rendez-vous i-a dat în şură. eminescu, N. 43/i8. A-i da cuiva înainte (la jocuri, întreceri, etc.) v. înainte (I 1° c). Iară ceia ce fugea, li se da lunga înainte şi scăpa. EVSTRATTE (ca. 1650-1670), ap. GCR. 1 235A. A da cuiva un titlu v. titlu. A da mâna (braţul) v. m â n ă.
c)	A jertfi, a sacrifica. Ar da toată starea, ca să aibă un minut de odihnă, marcovici, c. 19/5. Pentru-o palmă de pământ, Zilele mi-am dat în vânt [= mi-am pierdut timpul în zadar], ALECSANDRI, p. p. 227/is. Ce n’aş da, să-l scap! A-şi da vieaţa, din devotament pentru cineva. A da (şi) inima (din sine) v. inimă (II 1°). (Când cineva afirmă ceva cu energie, cu deplină siguranţă, zice) îmi dau capul.
d)	A face cunoscut, a anunţa, a comunica, a răspândi, a publica, a vădi, a scoate la iveală. Doamne, Domnul nostru, căci datu e numele tău pre tot pământul. CORESI, ap. GCR. I 11/w.'Eu dediu lor cuvântul tău. N. TEST- (1684), ap. CP. 153. Sultanul da un manifest, prin care denunţa Musulmanilor pe împăratul Rusiei de duşman jurat al Islamului. GHICA, S. 479. A părului lucire s’o dcie luna plină, eminescu, p. 207. I-a dat instrucţiunile necesare, j (Complinit) A da afară v. afară (I 2°). (Cu acelaşi înţeles la CORESI) A da înlăuntru. Deade înlăuntru cuvântul tuturor oamenilor. ev. 355/9. A da la lumină, ia iveală, în vileag, târgului (Cf. lat. aliquid in cons'pectum dare. Sceleris data fam a per urbes finit imas) = a divulga. Cum de să ştie el ceva şi să n’o dea târgului? ispirescu, l. 112/17. a da de veste, de ştire, t a şti (iorga, d. b. i 2, rosetti, b. 45), (la sbiera) de cunoscut = a face să fie ştiut ceva de cineva, a aduce la cunoştinţă. Şi-au propus însă ca într’un chip oarecare să-i dee de cunoscut că cl se scoală totdeauna flămând dela ospăţ. sbiera, p. 294/15. A da învăţătură v. în vă-ţ ă’t ură (10°). A da în public v. p u b 1 i c. A da în s. la tipar = a tipări. Cf. LB. A da semn = a prevesti, a proroci. Cf. semn. Ada faliment v. fa 1 i-ment. A-şi da părerea, (la c. petrescu a se da cu părerea) = a-şi exprima părerea. Se dădu cu părerea Ana, c. PETRESCU, C. V. 94.
e)	Refl. (Modern; despre o piesă de teatru) A se juca, a se reprezenta. Abia avuiu vreme a-mi schimba hainele, ca să nu scap reprezentaţia dela teatru. Se da : Est-ce un reve ? C. negruzzi, I 67. Drama s’a dat toată iarna.
f)	A traduce, a publica. Păstorii besearicii s’au sârguit de au dat 11 în limita rumânească câteva slujbe ale besearicii. MINEIUI* (1776), pr. 3. Aceaş»
DA
— $
DA
te învăţături morale prin fabule în limba românească a le da. ţichindeal, f. pr. ii-
g)	(Cu complementele: jalbă, raport, seama, socoteala, solia, demisia, s. cu întregirile: în scris, la izvod, etc.) A prezenta, a arăta, a înmâna, a înainta. Ei si^-au aprins rogojini în cap şi au dat arz [= jalbă] la împăratul. LET. II ^34/i7. Cel ce dă jalobă asupra altuia... pravila (1814), 9. Se înturnă la Iaşi şi îşi dete demisiu-nea. c. negruzzi, i 111. (Cu complementele : laudă, mărire, mulţumită, har (7°), etc.) A aduce (Exemple la cuvintele respective). A da faţă (cu cineva) v. f a ţ ă (I 1°). A da ochi, nas cu cineva v. o c h i u, na s. A da dos (ui) v. d o s. A da dos la faţă v. f a t ă (I 2°). A (se) da ceva pe faţă v. faţă (III 8°). A (se) da de gol v. gol (I 1°). A da faţl unui lucru v. faţă (II 2°). A da (pe cineva) de minciună, de ruşine, de sminteală = a face (A VI 1° c) de minciună, etc. A da semn(e) v. s e m n. A da o pricină v. pricină. A da afară = a face să iasă. Piu pul... dă afară ( = scoate la suprafaţă) aceste rădăcini. 1. ionescu, c. 217. Dă-l afară! = sileşte-1 să iasă (din casă, din slujbă). A da pe cineva la loc v. 1 o c. A da pe cineva drept ceva — a4 prezenta drept ceva ce în realitate nu este. A da pe grozavul v. grozav (I 4°). j (Complementul drept e o persoană, iar subiectul: firea, ochii, portul, etc.) A arăta (I 3°), a înfăţişa (I 1°). Atât de dragă O dă portul. îmbrăcându-l. COŞBUC, B. 80. Mândruliţă, te dau ochii = te arată, te dau de gol ochii, ciauşanu, V. Nu te dă firea
—	nu (se) pare că ai fi în stare, nu semeni că ai fi capabil, id. GL.
h)	A atribui (2°), a găsi o explicaţie. Nu am putut să dau la alt (subînţeles : motiv) fuga acestor două odrasle decât că... VĂCĂRESCU, ap. TDRG. A da vina pe chieva. v. vină.
i)	(Cu complementele: groază, frică, spaimă, fiori; grijă, pricină, ocazie, subiect, bănuială, prepus, etc. Cf. lat. suspicionem dare) A căşuna, a pricinui, a cauza, a provoca, a stârni, a aduce, a face (A. II. 2° f, III 1° a, d). Foca da rău oamenilor. moxa, 374/39. Muncim pre creştini pentru să dea groază în creştini, dosofteiu, V. s. 141. D’aţi vedea ranele mele, şi d’aţi şti ce dor dau ele. PANN, e. ii 11/is. Nu-i mai da şi tu supărare. id. A. 13. A m să dau o secetă şi am să fac
o	arşiţă atât de mare, încât să clocotească fântânile. sbiera, p. 105/n. Multă grijă îi dase trebile împărăţiei, fundescu, L. P. G6/19. îi dete greaţă la inimă şi durere1 n cap. alexici, l. p. 207/t. îi şedea ghimpe de foc pe creer, gândindu-se că fuga lui putea să deie crezut până şi (== să facă şi pe... să creadă) Coanei Tasica, ba chiar şi Rusandei, că el e ucigaşul. popa, v. 80. Această femeie prin uşurinţa sa, a dat mult de vorbit, a dat pricină de vorbă lumii. A da de alergat, de bănuit, de gândit, de înţeles (s. să se înţeleagă). A da cuiva de furcă s. de lucru = a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-1 face să se obosească, a-1 aduce pe cineva în încurcătură. Cf. furcă (I 2°, 4°) şi lucru. Mulţumită, manevrelor repezi... a scăpat din cercul de împresur are al duşmanului şi-i va da de furcă\ în noile şi puternicele poziţii, kiri-TESCU, R. 292. Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru, criiangă, p. 29. A da vieaţă (cuiva) s. la ceva = a învia pe cineva, a face să trăiască, să se ivească, a trezi. A da zile cuiva v. z i.
j) A face. începu să dea găuri cu un burghiu.
C.	petrescu, î. 11 183. A da calea, jeep, drumul, examen, loc, milostenie, naştere, războiu,' semn, semnal, vânt (Exemple la cuvintele respective). | A începe, a porni. Strângeţi fete frumuşele, Ca să dăm hora cu ele. sevastos, N. 355/28. | A aşeza, Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi [= să aşezi
în girezi] toi grâul cât îl are semănat, creangă, P. 155.
1) (Complementul e o fiinţă) A preda, a pune pe cineva la dispoziţia cuiva. Avea preotul un frate, de slujiia... de aci [îl] deaderâ la boiarin. MOXA, ap. GCR. 1 61/is. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ispirescu, u. 13/22. Grăitorul miresii o dă pe mireasă în mâna grăitorului mirelui, sevastos, N. 233/32. (Complinit) Verde’n coamă i-am jurat [calului] Să nu-l dau înstrăinat (— să nu-l înstrăinez) BIBICESCU, P. P. 321. | S p e c. (Despre o fată. Construit cu prep. după, la s. absolut. Complinit sau nu prin: în căsătorie, de soţie, de nevastă, după bărbat, la casa ei, dela părinţi). A mărita, a căsători. (Cf. lat. alicui uxorem s. in matrimow'um dare, fr. donner en mariage, serb.-croat ii-dâm, iid-dati). Atuncca deade Mihail o ibovnică a lui după Vasilie. MOXA, ap. GCR. I 6I/33. Nu vru să-şi dea pre hiică-sa după’ m parat ui. DOSOFTEIU, V. s. 44. Fie-mea, carea o am datu astăzi. MINE-IUL (1776), 34. împăratul... a făcut sfat şi a găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului. creanGĂ, P. 85. A sosit timpul de a le da la casa lor. fundescu, l. p. 67/2. Taci, fiule, ca ţi-oim dă de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat. ispirescu, l. 2. Să ne dea fetele în căsătorie. reteganul, P. iii 74/3. Când creşteam, maică, mai bine, Arunci m'ai dat dela tine. bibicescu, P. P. 113. Nu ţi-a fost, maică, păcat, Nu te-ai uitat cui m’ai dat! Că m’ai dat la un bătrân! id. ib. 189. Tu zile nu ţinuşi Şi departe mă dăduşi. JARNIK-BÂRSEANU, D. 174. Nu mă da... la deal, Ci mă dă, maică, la şes. DOINE, 203/7. (Mai rar despre un bărbat) A căsători, a însura. împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ispirescu, l. 169/s. Băieţii i-am dat la casele lor = i-am căsătorit, gospodărit, ciauşanu, g^l. Cin* ţi-o plăcea, Bărbat ţi l-oiu da. TEODORESCU, P. P. 647, Nu-mi da om care nu-mi place, hodoş, P. P. 58.
in) (Complinit prin unele substantive, exprimă aceeaşi idee pe care o cuprinde verbul corespunzător). Dau adeverinţă =» adeveresc (2°, 3°); (mână de) ajutor = ajut pe cineva; ascultare = ascult; aşteptare — aştept; binecuvântare = binecuvânt ; capăt s. sfârşit = isprăvesc ; certare = pedepsesc ; ocară = ocărăsc ; dojenire = dojenesc ; curaj = încurajez; iertare (iertăciune) = iert: răspuns = răspund; sfat (sfătuire) = sfătuesc; povaţă = povăţuesc; vindecare = vindec; vot (glas 3°) = votez. (Exemple la cuvintele respective). A (-şi) da cu gândul = a gândi, a fi de părere, a opina, a presupune. Cf. gând (1°) îşi dă-densă cu gândul că... trebuia să facă o ispravă. PLOPŞOR, C. 13.
4°. (Subiectul este Dumnezeu sau o forţă eu drept de a dispune; construit cu acuzativul persoanei s. lucrului, mai de mult” şi cu dativul). A dispune, a destina, a (o)rândui, a pune, a stabili, a institui, a crea, a introduce, a fixa. a prescrie, a face (A. I 5°, II 2° d), a învăţa (III 10°), a impune, a hotărî, a dicta (o sentinţă), a împărţi (IV 2°), a hărăzi (2°), a acorda, a lăsa, a ajuta, a sorti, a ursi, a trimite (un delicvent) la..., a osândi, a condamna. (Pentru expresiunea: Să nu dea Dumnezeu, cf. arom. S-nu da Dumnidzău /, n.-grec. Nd.jxrj Stooft o ©sog!, fouîg. Ne daj boze! Bog da ne dava!, alb. ifos e dete Perendia!, germ. Gott gebe es nicht! (cf. papahagi, p. a. 113), rus. ne dai Gospodi! Pentru expresiunea: A da o lege &. (mai ales) legi, cf. lat. dare legem s. leges). Dumnedzeu trufaşilor protiveaşte-se e smeriţilor dă burătate (dă mila sa. N. test. 1648; le dă dar. BIBLIA 1688). COD. VOR. 128/™. Ceriul deade (dade N. test. 1648; au dat. biblia 1688) ploaie. ib. 135/io- Doamne, dat-a4 (dedeşi dos.) veselie în
BA	—	6
trema mea. psalt. 5/8. Dojenind pedepsi-me Domnul, e morţiei nu me deade (nu va prinde HUR.) mere ( = pe mine). ib. 248/i7. Deade lor despus ( — putere) spre (= peste) duhure necurate ca să le gonesc ei. TETRAEV. (1574), 214. Eu jupânul Hâr-jil Lucaci-u... dedu de le tipării. CORESI, EV. 1/m. Acum te voiu giunghia şi te voiu da pre tine jărtva gata dumnezăilor mei. PALEEA (1600-1625), ap. GCR. I 66/29.Eu vă ded oamenilor trup. cod. tgd. 107 r%2. [Pe] Dumnedzău să rugăm să dea acestuia în veaci odihneală. molitvelnic (secolul XVI* XVII), 25 r%. Spre vrăjmaşi biruire dai. VAR-LAAM, c. 306/i. Dooă certări [= pedepse] să dau ţurului. prav. 09. Cum iaste dată bărbatului să-şi lase mutarea,... aşa iaste dată şi muierii să-şi lase bărbatul, id. 551. Da-i-va giudeţul puteare să să hrănească cu venitul ce va fi dentru aceale bucate. ib. 600. Cela ce va sili fată sau pre vreo mutare.... să afuriseaşte şi i să dă canon. ib. 775. Dătătoriu de leage le dă (imperativ!) DOSOFTEIU, PS. 31, Datu-le-ai roadă. id. ib. 48. Au dat răspunsul morţii lor de sabie ( — a hotârît să moară de sabie), id. V. s. 2/a. Şi-i deaderă la ocne, la băi [= mine], să paţă rău. id. ib. 21/2. Să deade (= fu trimes) toana la un loc a Asiei. id. ib. 28b. Deaderă giudeţ (—hotărîră). id. ib. 59. Mearsă la scaun unde i s’au daţii (= i s’a ordonat), id. ib. 132. Atuncia s’au aşezat [~ s’au împăcat] Turcii cu Ştefan-vodă şi le-au dat hotar şi olat Bugeacul. LET. II 197/i>. Ce gândeşte omul nu dă Domnul. ib. II 2602s. Să iasă la câmp, şi cum a da Dumnezeu ! ib. III 145/at. Domnul deate răspuns de istov asupra ei ( — o condamnă). MINEIUL (1776), 146 2/2. Trupul ţi l-ai datu caznelor, ib. 189 2/2. Cfr eu porunca o am călcat Care mi-o ai fost dat. colinde (ca. 1820), ap. GCR. II 232/14. Dideseră supuşilor lor pravili drepte. MARCOVICI, C. 132. Avram... a dat (=* introdus) tăiarea-îwprejur. B. VĂCĂRESCUL, IST. 248/s*. Numai printr’o vedere Vieaţă iei şi vieaţă dai. KONAKI, P. 107. O simţire Mai ageră decât este dată omului din fire. id. ib.
268.	Roagă-te %ă~ţi deie Dumnezeu mintea Moldoveanului cea de pe urmă. c. negruzzi, 1 251 (în Muntenia: mintea Românului...). Da-ne-ar sfântul Dumnezeu un alt Ştefan la Domnie, alecsandri, p. îl 107. Dar nu pentru visări ni-e vieaţa dată, COŞBUC, F. 129. Dumnezeu să-ţi deie noroc şi sănătate! SBIERA. p. 40/sr.. Părinţii pusniei... mi-au dat canon să mănânc lapte mimai dela o vacă. creangă, P. 116. După aceasta se începe nunta, ş’apoi dă. Doamne, bine! ( — s’a pornit cheful). id. ib. 279. Şi dând Dumnezeu un vânt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Dă morţii pe f uri. id. ib. 77/». Spovedeşte pe Niţa, Că e ibovnica mea, Dar nu-i da păcate multe, Că e Niţa far’de minte. TEODORESCU, P. P. 337. Să te duci la fata lui Ler împărat, Că acolo ţi-e ţie dat [sortit, ursit]. Id. ib. 368b. M’a dat la spânzurat. id. ib. 509. Fii tu, lume, cui eşti dată, Că de mine eşti lăsată, bibicescu, P. P. 60. Cine iubeşte şi lasă, Deie-i Dumnezeu pedeapsă! JARNfK-bârseanu, d. 281. La omul cel sărac. Nici a hori nu i-i dat. reteganul, TR- 157/*. Cucul umblă, că-i e dat. Dară eu sânt blestemat. SEVAS-TOS, c. I8/20. Şi m au prim şi m’au legat Şi la temniţă m’au dat. id. ib. 274/1(i. | Absolut. Dea-ţi (de-ţi COR., dea ţie DOS., da-ţi-va HUR.) Domnul după trema ta. psalt. 32/i5. Deade milostivul Dumnedzău şi birui Constantin, dosofteiu, V. S. 17b. Hâju' de babă, pân’amu o durmit, ş’amu o dait] dracu' şi s'o trezit. şez. iv 202/5. Dară Domnul sfânt va da Şl dealul s’o surupa. JARNÎK-BĂRSEANU, IX 115. | (Eliptic din : dă, Doamne, bme, cf. bine III 1°) Dă, Doamne! (se zice când e vorba de vreo petrecere, vreun chef): ş’apoi ştiu ea,.., sa fi văssut ce mai.,» Dq} Doamne, ce era acum
—	DĂ
în casa popii; bucuria şi veselia, masa şi petrecerea ţinură o lună de zile. ŞEZ. IV 189. | (Oltenia)
Cil dat dracul (ui) ! = parcă-i un făcut. Nu găseşti cu dat dracului! = de fel, nici de cum, să-i mori de dor şi să nu găseşti, de afurisanie ! CIAUŞANU,
GL. Nu crezi cu dat dracul. PLOPŞOR, c. 118. | (Urmat de un verb la conjunctiv, construit cu conj. cum că, (ca) să, (rar) c ă s ă, s. cu prep. de, s. cu un infinitiv) A dispune, a îngădui, a permite, a hotărî, a prescrie (ceva cuiva), a lăsa, a	sr
face (A. I, 5°) să... Dumnezeu care o dat a se începe [Cartea cu învăţătură] şi care a îngăduit a se isprăvi... CORESI, EV. I/04. Dă noao, unul de-a dreapta ta şi unul de-a stânga ta să şedem. id. ib.
66/6. O, Doamne, dă slugilor tale să nu hie leaneşi! VARLAAM, c. 302. Necunoştinţa pravilei celui mes-tecătoriu de sânge nu dă să aibă certare, mare. PRAV. 863. Moşilor noştri le-ai datu să petreacă în sfânta ta ţară. DOSOFTEIU, PS. 143. Ne-au kat de am învăţat filosofiile creştineşti, id. ib. 153b. Şi dând Dumnezeu să bată pe Tătari,... el... i se va închina. LET. 11 286/35. Nu da, Doamne, să piară moştenirea ta! MINEIUL (1776), 156 y2. Dumnezeu au dat noao a înţeleage sfintele scripturi. NIFON, 4. Ţi-e dat să stăpâneşti numai o vieaţă. COŞBUC, P. 127.
Am venit să vă rog să mă daţi de ascultare în altă parte. STĂNOIU, c. 1. 114. Adesea mi-a fost dat să aud vorbindu-se despre d-ta. Să nu deie cineva ca să mi ic afle! SBIERA, P. 59/,*. Of, jupâneşvcă, of !
Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. zl dat Dumnezeu de am ajuns în Hu muleşti. id. A. 15. Se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Ba dă Dumnezeu de vine şi drăguţa de noapte. RETEGANUL, p. 1. II/17. Atunci dă Dumnezeu că (obişnuit: de) se iveşte Sfântul Petru acolo. id. ib. 111 30/». Dădu D-zeu de ajunse. STĂNCESCU, B. 226/u. Cucului... numai până la Sânziene i[-i] dată a cânta. marian, o. I 38. Pravila îi da s’o lege de poartă. RĂDULESCU-CODIN, î. 178. Mori dar, câne blestemat, Că ţie nu ti-au fost dat Ca să fii vrednic cumnat ! alecsandri, p. p. 154/». Deie Dumnezeu să moară. id. ib. 329b/3. Dare-ar Dumnezeu, să deie, Frunza’n plop să nu mai stee. RETEGANUL,
CH. 58. De-ar fi dat, de-ar fi lăsat Ce mi-e drag să fie’n sat! ici. ib. 71. Că mie mi-a dat Tot moş Adam Şi cu mama Eva Pe tin’ să te iau. GIUGLEA-VÂLSAN, R. s. 225/288. Am fost blăstămat... Sa mor înstrăinat, Că cătanii aşa-i dat. HODOŞ, p P. 210. | (întregit) A da înainte t = a publica. în ac-estu săboru s’au datu înainte câteva sămnă-turi şi îndemnaturi cu care să să dojenească şi să să înveţe protopopi şi preuţu care să le d& tuturor creştinilor înainte, să le ştie şl să le ţie. sava (1675), ap. GCR. 1 219/xb-it. (Dial.) A da legea cuiva ~ a-i hotărî soarta, arh. folk. i 175.
Oile eân[ă] le-o'nturnat, Gata legea i i-o dat. ib.
A da (cuiva) în cărţi s. cu cărţile, în bobi s. cu bobii, cu norocul (reteganul), cu ghiocul, în solomonii = a-i gâci, a-i spune viitorul, a prezice (cf. c a r t e III 1°, bobi 3°).' Avea o şişcă de fată. ce da în cărţi şi solomonii. ŞEZ. IX 118. Daţi-mi ceva, cât de puţin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. 11 38/5. (Subiectul: bobii). Bobii au dat bine. şez. iii 234/-. A da cu bobii, la figurat, v. bob (I 3°). (Fiind vorba de vârsta cuiva) Câţi ani îi dai? = ce vârstă crezi că are? Y. an (I 3°). Eu de-abia ţ/i-aş fi dat şepte, mult opt ani. CREANGĂ, p. 148. A da uitării = a nu se mai gândi (la...). Acele trecute le-au dat uitării. LET.
II 142/s. Iarăşi au dat uitării pe părinţii săi. DRĂ-ghici, R. 17/20. A da în grija (cuiva) s. de (s. în) grijă (să) s. (rar) cuiva grijă ca... v. grijă (I 2°). Şi îi dete grijă ca nu care cumva să umble într’însul. ispirescu, u. 94/3. A-i da cuiva în gând (de) ceva s. gând să = a-i veni cuiva o idee, o in-
DA	—	7	—	DA
spiraţie. v. gând (2°). Ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Cum stă baba împietrită, dracul îi şi dă în gând una. id. ib. 174. A da învăţătură v. c. (10°). A- (i) da cuiva jurământ v. jurământ (1°). A da pe cineva vinovat = a-1 găsi vinovat, a-1 osândi. L-au dat vinovat să i să taie capul. DOSOFTEIU, v. s. 188. A da pe cineva platnic = a condamna pe cineva să plătească ceva. Fără vină mă deaderă platnic, id. ps. 222. A da pe cineva rămas v. a rămânea. A da pe cineva în judecată v. judecată (4°). A da sbor(ul) la ceva = a slobozi, a da drumul. Bătrânul preot... Fur-tunelor dă sborul, pământul de-l distramă. eminescu, P. 214. Luaiu coasa de picior Şi-’n văzduh îi deteiu sbor. ALECSANDRI, P. p. 259/ls. j (După fr. donner ga in de eaiise â qqn.) A da cuiva câştig de cauză == a recunoaşte cuiva dreptatea înaintea legii s. într’o controversă.
5°. A întoarce cuiva ceva primit dela el s. ceea ce i se cuvine, a da îndărăt (o sumă primită cu împrumut), a restitui, Ce da-voiu Domnului de toate ce deade (ce au datu H, ceale ce-au dat D) mie?' psalt. 246/5. Du-mi ce mi se cade partea den avuţie. CORESI, ev. 23/39. Cine va lua niscare bani, de va da altuia împrumut, şi de nu-i va da, acela... ca) un f ur să se pedepsească, prav. 137. Vite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul. Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c'o să mă iele. JAR-NIK-BÂRSEANU, D. 274. (întregit) Ferice de cel ce dă (va plăti H, va împotrivă. da D) . ţie darea ta ce dat-ai noao. psalt. 286/», 8s. Oricărui neguţătoriu vor da nişte bani să li-i ţie,... să-i înceapă să-i cheltuească şi li-i va da mai apoi, când le vor trebui, prav. 144. hisuratu-i târg de ţară,
Ce cumperi, nu poţi da iară. RETEGANUL, tr. 175/io. C’oiu vini după’mprumut, Şi nu ţi l-oiu da* mai mult (= niciodată). Mândrescu, L. p. 29/io. A da ceva îndărăt v. îndărăt.
6°. (învechit) A îngădui (I 1°), a permite, a admite, a recunoaşte, a acorda, a lăsa, f a împlini (II 2°) (o dorinţă, o cerere), a hărăzi (2°). Deşi-deratul [= dorinţa] îremiei (= inimii) lui dat-ai lui. psalt. 33/is. Nu-i proastă cearerea orbului şi numai putearea lui Dumnezeu putea cearerea lui să dea. VALAAM, c. 376b. Deaderă calului în goană (== puseră calul pe goană), dosofteiu, V. s. 115b. însă aceea se cade a li sc da lor : că multe cuvinte latineşti până astăzi le ţin. P. maior, IST. 237. Să dăm că este aşa. id. ib. 97. Cf. 61. Fiind dată lipsa de cultură = admiţând, ţinând seama de... Cf. TDRG. j A da să cunoască, să înţeleagă, să priceapă ( bărci anii ), să creadă, să f bănuiască, să prepună, să ştie, să rabde, (t a cunoaşte, etc.) = a face (posibil), a lăsa, a permite să... Părintele nu-i deade nice a grăi. MOXA, 379/37. într’acesta chip ne dă noaă svâinta scriptură să înţcleagem. varlaam, c. 22b. Vrâsta lui îmi da a crede că şi el au pătimit, beldiman, a. 27. Prin nişte semne duioase da a înţelege că pe fiiul ei mai cu pripă să-l agiute. DRĂGHICI,
Ri 27/19. îl rugaiu (ca) să-mi dea să pricep cu ce putere se fac aceste lucruri, gorjan, h. iv 40. Cugetul îmi dă să crez Că de durerile mele’n grab’o să mă uşurez, pann, e, i S2/16. Baba se culcă... dând a înţelege nurori-sa că arc s'o pri-vegheze. creangă, p. 6. Ţiganul începu a horcăi, dând să cunoască că el a adormit, reteganul,
P, I 76/3i. Nu-i daţi a mânca... Nu-i daţi a şedea. marian, v. 25-26. | (întregit) A (-şi) da rând v. rând. A da voie v. v o i e. A da loc = a prileji.
Nu dă loc mâniei, cuv. D. bătr. i 484. A nu-i da (cuiva) inima = a nu se simţi îndemnat, împins (spre ceva). Cf. inimă (II 6°). Ei nu-i da mima să-şi lege capul cu nici unul din peţitorii ce veneau să o ceară, ispirescu, l. 386. A-i da (cuiva)
mâna = a dispune (de mijloace materiale), a fi în stare, a se înlesni, a-i veni bine, a îndrăsni (cf. îndemână I 4°) Ori câ[-t] dă mâna a da acea sumă sau nu... (a. 1815). URICARIUL, Vil 68/1». Şi plecând din Iaşi, l-au petrecut toţi egumenii, aju-torându-l si ei cu toate cele ce le-au dat mâna. kogălniceanu, ap. DDRF. A nu-i da (cuiva) mână t = a nu-i îngădui. Scurtimea vremei mână nu-mi dă. CANTEMIR, ap. DDRF. (Şi:) A-i da cuiva (s- a-l lăsa pe cineva) cureaua = a se simţi în stare, a se bizui. în lături îţi zic, pân'ce nu te rup în două ca pe-o păpuşă. — Tu pe minef ha, ha, ha! Vină, dacă-ţi dă cureaua. ALECSANDRI, T. 1119. A da (cuiva) în bună v. bun (II 3°). A da zi după zi s. rând zilelor = a amâna. Ea nu-l băga în seamă, ci tot da zi după zi, cu fel de vorbe, a se cununa. ISPIRESCU, L. 29. (Despre strigăte) Cât îi dă gura = cât poate striga de tare. Pende-deca şi cu Spinii... cât le da gura răcnea, bel-diman, tr. 25. A da cuiva nas s. obraz. v. 11 a s, obraz. A da vreme, răgaz, (răs) pas v. v r e m e, răgaz, pas.
7°. (Absolut, urmat de să..., d e... ; uneori întregit prin.1 a m â n a, în seama, în păstrarea cuiva, etc.) xY încredinţa cuiva ceva s. a însărcina pe cineva cu o lucrare, cu o misiune, etc., a înmâna, a preda cuiva ceva, a-1 pune (să facă ceva). Ceia ce mearseră întru Chesaria deaderă cartea lui ghiemunu. COD. vor. 56/-,. Dedu lui şi ucenicilor lui de să tipărească această carte. CORESI, EV. G/u. [Actele] le-am dat la mâna du-mi-sale. hrisov de vânzare (1631), ap. GCR.
I	75/32. Iară întru mână de mirean [cartea] să nu se dea. pravila de govora (1640), ib. 88/ia. De va da nestine vreun dobitoc la vreun păstor boieresc, să i-l pască... prav. 84. Când vor avea neşte soţii bani împreună şi-i vor da la unul de să li-i ţie. ib. 147. Şi acum încă, fraţilor, vă dau pre voi (prădădescu voi cod. VOR.; vă las pre voi biblia 1688) lui Dumnezău. N. TEST. 1648, ap. COD. VOR. 22/s. Lucrul am sfârşit carele-mi dedeşi ca să-l fac. N. TEST'. (1648), ap. GCR. 93. Să păzîţ[i] visteariul ce vă s’au datu pre mână. dosofteiu, V. s. 9. Deci toate ostile le-au dat pre mâna lui Hotchievici Hatmanul de Litva. LET. I 246/s. Isahar văzând pământul cu bună roadă, să-i f ie dat să-l lucreze, hronograf (1760), ap. GCR. l' 71/V După ce făcu copilul, îl deate pre mâinile altui un chiu. mineiul (1776), 1802/i. îţi dedeiu băiatul ca să-l faci desăvârşit. PANN, P. V. 11 9. De-atmici îl dedese [inelul] de-l suflase cu aur. ghica, ap. TDRG. Dau să-ini facă un surtuc. TDRG. Porneşte..., urmat de câţiva ostaşi, în paza cărora l-a dat împăratul, creangă, p. 84. Ca să nu lipsească niciun măţişor, i le dete pe număr, ispirescu, l. 70/3. Dete pe fiu-său acestor vânători, ca să-l înveţe meşteşugul său. id. ib. 183/2t. Le dase [merele] în păstrarea lor. id. ib. 59/24. [Pomii] îi dete sub îngrijirea a-cestor fete. id. ib. 13/ao. Dând vacile în primirea fiecăruia, fundescu, l. p. 97/i7. Le dă pe seama miresei. SEVASTOS, N. 337/7. Ne abăturăm şi noi la această casă..., ca să ne dăm cărţile [= să ne arătăm împuternicirile, autorizaţia]. ŞEZ. III 42/6. Vâlcule, voinicule, Dă calul şi-l potcoveşte. TEODORESCU, P. P. 433b. Ne-a dat (să scriem) despre Delta Dunărei. A-şi da barba pe (s- în) mâna cuiva v. bar b ă (1°). A da ceva la lumină v. lumină. (în poezia populară) A-şi da solia v. solie.
8°. (Subiectul e o persoană, complementul drept e o persoană, mai rar un obiect. Complementul nedrept se exprimă s. cu .dativul s. prin prep. în (mâna), întru, pe, la, f pre, spre) A pune pe cineva la dispoziţia cuiva, a preda pe cineva (justiţiei, etc.), a denunţa, a expune, a asvârli (1°).
DA
- a ~
DA
Cf. III 7°. Ncmică nu me poate acelora dă (să mă dăruiască, biblia 1688). cod. vor. 67/i4. Să nu fim daţi în munca veacului. CORESI, EV. 62/37. Trupul m-l dea satanei spre muncire. id. ib. 283A. Nu numai cela ce are muieri slobode în casa lui să chiamă hotru, ce încă şi csla ce-s[i] dă roabele şi slujnicele, de să dezmiardă bărbaţii, pentru dobândă, prav. 653. De-l va prinde şi să-l diă giudeţului. ib. 1112. Pre cei fără de vină Nu4 dă’n mână străină. DOSOFTEIU, PS. 43. Să le dea (= să le predea pe) fărmăcătorii. id. v. s. 29. Şi va da frate pe frate spre moarte. EVANGHELIE (1746), ap. GCR. II 3S/t2. O slobozit din robiia ce au fost, dând fete mari pe ales. dio-NISIE, C. 165. Au viclenit cinstea curăţeniei ei, dându-o pe mâna altor bărbaţi, codică Tiv. 18/®. Mă dă lupului, să mă mănânce, sbiera, p. 57A0.
O	să te dau pe mâna poliţiei, creangă, ap. DDRF. Dete cetatea în prada ostaşilor, ispirescu, l. 15/ia. Dumnezeu, vrând să-i cerce credinţa, l-a dat pe mâna diavolului, sevastos, n. 203/n. Cine m’o dat dorului, Aibă casa cucului Şi hodina vântului! reteganul, tr. 136/3. Vai', vai, vai, do-rule, vai, La câte rele mă dai ! sevastos, C. 189/4. | (întregit) Tu strunciuraşi capul zmeului, dat-ai elu (ai dat acela HUR., dedeşi dos.) mâncare oamerilor de Etiopi. PSALT. 148/e. Aştept din parte-ţi... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer. EMINESCU, P. 202. Oricine-a câştiga Roabă lui Hanul m’a da. alecsandri, p. p. IO6/10. Dă-ne pe Vulcan legat. id. ib. 135b/«. M’ă dat satul militar. TEODORESCU, P. P. 300. | A da pe cineva dracului (s. la dracii s. corbilor) = a-1 blestema (I 2°) ; a închina pe cineva dracului, a se desinteresa de ©1, a nu-şi mai bate capul (s. a nu-şi mai face de lucru) cu el. Iară tu nu grăeşti numai aceastea... vecinului tău, ce cu blăstemele tale gheeniei si dracului dai. ME-LETIE (1644), ap. GCR. I 113/*, (Potenţat) Fă-cându-mi loc printre dame,... călcând pe bătăturile moşnegilor, care mă da la toţi dracii, c. NE-GRUZZI, 1 38. Să-l dăm dracului de mort. TEODORESCU, P. P. 130b. A din capul satului Aia m’a dat dracului, bibicescu, p. P. 370. Fata găzda-cului Dă-o’n mâna dracului, mândrescu, l. P. 132/i5. Dela o vreme şi babele şi prietenii, lehă-metindu-se, l-au dat în burduful dracului şi l-au lăsat pe sama lui. CREANGĂ, p. 142. Pe Lelii şi pe Cazaci Să-i dai la draci, Alta să nu le faci. TEODORESCU, P. P. 184. [Pe lăutari] să-i dau mamei dracului, sevastos, n. 297/27.
9°. (Mai ales întregit prin: împrumut (I), t în s. cu camătă, cudobândă, în s. pe datorie, pe credit, în aşteptare, cf. haneş, Ţ. o. 114.) A împrumuta (1°) pe cineva (cu ceva s. cuiva ceva). în toate zilele miluiaşte şi împrumut dă. psalt. 69/io. Să nu dai în vamală fratelui tău. CORESI, EV. 344/14. Un om s’au rugat să-i dau un cal, să margă călare. PRAV. 138. Şi într’alte zile n’au vrut frate-său să-i deie plugul, şi acum Duminica i-au dat. neculce, ap. GCR. II 33/so-to. Lelişoară de pe plaiu, Spune-mi gura cui o dai f Dă-mi-o mie’n datorie. ŞEZ. I 270/i9. # Când îi dai, îi fată iapa; Când îi ceri, îi moare mânzul. ciauşanu, gl. Cine dă, nu uită, iar cine ia, cam uită. zanne, p. v 238. Dai, n’ai. românul glumeţ, i 28/s.
10°. (Complementul: plată, bani, datorie, bir, dare, dajdie, dijmă, vama, simbrie, mită, mâzdă, liturghie, sărindar, etc.) A plăti, a achita, a contribui (cu o sumă oarecare pentru o lucrare), a restitui, a cheltui spre a obţinea ceva; a oferi (în schimb, drept plată, un preţ). (Marfa s. serviciul pentru care se face plata se indică prin prep. pes.de. Scopul plăţii se indică uneori prin prep. de s. drept). Mită da-se-va lui dela Pavel se-l
desleage elu. COD. VOR. 64/8-4. Iară eu nu mai
crutaiu den aveare ce-mi era dăruită de Dumnezeu a da la acest lucru, palia (1581), &p. GCR.
I	33/sq. Să vânză... şi să dea lui (să plătească. biblia 1688). CORESI, EV. 280/9. Deade tot dator Iul lui (= îşi plăti toată datoria), id. ib. 281/e. Vracilor dedease toată avuţiia ei (la vraci cheltui'se. biblia 1688). id. ib. 380/*>. Cât să va da unui, om, ce lucreadză pre dzi. prav. 36. Dând mâzdă vreunui cetaş a lui... ib. 657. Pusu-ne-am zi de acum o săptămână, ca să aibă a4 dare 10 lei pol (— şi jumătate) şi cheltuielile ce au cheltuit, hrisov (1672), ap. GCR. I 207/s». Le va da plata, dosofteiu, ps. 31. Frâncii da dajde lui Ioan Asean. DOSOFTEIU, V. S. 65b. Taleri 140 să aibu a-i dare la Sfeti Petre şi pre venitul slujbei. DOC- (a. 1689). IORGA, s. D. XIV 242. Dede bolnicerului doi taleri. întrebări şi răspunsuri (ca. 1750), ap. GCR. II 68/37.	2 merţă
\ = merte] şi 6 dimirlii... dede dejmă. DOC. (1828), ap. IORGA, S. D. XXI 425. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cât să-ţi dau ca să mi-o duci? creangă, p. 113. Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. id. ib. 264. Nu le mulţumeşti de simbria ce-ţi dau? ISPIRESCU, L. 231/24. Ouăle astea făceau de. zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul. id. ib. 269/e. Cu paralele acelea dă de leturghie. sevastos, N. IO/29. Dă-mi giuncaniî tăi drept vamă. alecsandri, p. p. 09/23. Bea, mănâncă, nu dă bani. TEODORESCU, P. P, 292b. Şi daţi câte-o leturghie, Ca să scap din cătănie. bibicescu, P. P. 125. Dă, Turcule, sărmdard, Să-i facem slujba cea mare. JARNiK-BÂRSEANtf, D. 486. Unii dau cu sutele Şi iubesc tot slutele. £evastos, C. 161/s. Dragosiea-i la noroc, Ca şt cărţile la joc: Unul dă, şi altul ia. ŞEZ. IV 138/a^ Poartă-te şi te sileşte, Liturghia ţi-o plăteşte, Că câte ţi-i da’nainte, Acele vor fi primite. ŞEZ. V 14b. De omul dracului, să dai şi să scapi! ISPIRESCU,) L. 43. | S p e c. A pierde (la jocul de cărţi) „Cum mergefu — „El câştigă şi eu dau“. A da ortul (s. pielea s. hârştioaga) popii v. ort, etc. A da bir cu fugiţii v. bir (2°). A da hulpea v. vulpe.
11°. (Fiind vorba, mai ales, de o recompensă morală) A (răs) plăti, a recompensa, a răscumpăra. Se deaderemu rău derept rău. EVANGHELIE CU TÂLC (1619), ap. GCR. I 55/»u îi osăbeaşte de sfânta ceată, De le dă’n viaţă direaptă pţ^tă. dosofteiu, ps. 48. Va judeca neamul omenesc dându după vrednicie fieştecăruia. MINEIUL (1776) 176V2. (în ameninţări) St ăi, tu, vulpe vicleană, ce eşti! Las’că fi-oiu da eu ţie! SBIERA, P. I86/17.
#	A da cuiva larg = a răsplăti din plin. Piei, satană de muiere! te ştiu eu, te-ai săturat de mine. Las\ las’, nu vă temeţi, v-oiu da larg. contemporanul, vi, voi. I 509.
12®. (întregit uneori prin schimb s. prin prep. pentru, 111 locul, pe..., etc.) A face schimb, a prezenta ceva în schimbul, în locul... (spre a se plăti de ceva, spre a răscumpăra ceva). Ceia ce dobândesc lumea şi-şi pierd sufletele, ei ară dd aur, de se-ară plăti de para de foc şi se-ară izbăvi şi se-ară scumpăra dentr’acea muncă de vecie. CO-■RESI, EV. 73/37. De aceea nu te veri izbăvi, nici te poţi spăsi, că omul nu poate da nemică schimb, derept sufletul lui, Iară Dumnezeu au dat schimb pentru spăsenia noastră cinstit şi curatul sânge» al fiiului său, unul născut, id. ib. 74/22,23. 4 oi în locul uni a să se dea. id. ib. 453/sa. îşi da firea omenească Pre fire dobitocească. dosofteiu, ps. 161. Murguleţ,... pe mălaiu că mi te-oiu da. teo-DORESCU, P. P. 351. Vai, mândruţo, gura ta Pentru multe nu-o aş da: Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi, jarnik-bârseanu.
DA	—	f
D.	26. Lelea cu ochii cei mari Dat-o boU pe piep-ţariu Şi-o junincă Pe-o oglindă, reteganul, ch. 119. Aş da lumea pentru ea! DOINE, 18/4. Bătrâneţe, bătrâneţe, Cum te-aş da pe tinereţe! ib. 280/u. Deteiu via şi moşia, ciauşanu, v. A da cinstea pe ruşine v. cinste (II 1°). (Mold.) A da toat& pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămânea altceva decât... Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica, creangă, p. 86, cf. şez. ii 101/s. A o da == a o întoarce, a o a-duce, a o drege. Nu mai şt ha ce să facă şi încotro s’o deie, oa să nu greşciscă tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. Da d-ta, moş Neculai, ai dat-o iar pe boală (=te-ai îmbolnăvit iară). CONTEMPORANUL, VI, voi. I 493. Au intrat în vorbă şi-au dat-o în dragoste, iovescu, n. 105. A da pământurile în curmeziş = a împărţi pământurile de-a-latul. Pentru a face dmtr’un drum paralel sau „în lungu unul perpendicular sau „în curmeziş“, se înţeleg între dânşii şi „dau pământurile în curmeziş“. PAMFILE, A. 20.
13°. (Cu dativul persoanei) A vinde. Cum s. cu cât dai pănuraf LB. Un om, de să va tocmi cu altul să-i dea un dobitoc,... dup’aciia va socoti în-tr’alt chip şi-l va da altuia... prav. 211. De-ar fi târgul la Mica, Mi-aş mâna ibovnica, Şi o-aş da pe ce o-aş da, Şi o-aş da pe bani de lut, Numai să n’o văz mai mult. JARNfK-BÂRSEANU, D. 453. S'o dus la Chişinău, Ş'o dat oca câte-un leu. şez.
I	165/27. [ Laptele nu-l dă pe bani. FUNDESCU, L. p. I 91/i5. (întregit) Oamenii tăi dedeşi spre vânzare, dosofteiu, ps. 145.
14°. A face să iasă ceva diin sine, a produce, a exala, a răspândi, a lepăda; spec. (despre seminţe, pământ, etc.; cu complementul: rod, roadă, plod, frunză, etc.) A rodi, a face (V 2°) rod. Pământul deade plodul său. PSALT. 125/u. Via şi smochinul deadere tăria lor. dosofteiu, ap. GCR. I 264/». Florile ceale ce dau din sine mireasma, mineiul (1776), 86 y2. Sămânţa fără hrană se usucă şi nu dă rod. MARCOVICI, C. 38/2t. Bobul, de va fi prăşit bine şi la vreme, dă îndoită roadă. 1. IONESCU, c. 9. Inul se bate la scaun, ca să-şi dee pozderia. id. ib. 155. Toate grâneţele dau târâte. id. ib. 299. Mugurii dau frunză şi câmpii dau verdeaţă, alecsandri, p. iii 24l! Această portocală dă multă zeamă. De acum dau copacii (frunze), pamfile, .t. ii. Salcea bună, când i se rupe vrejul, dă din ea un soiu de fum; cea care a mai fost fiartă odată, nu dă fum. şez. iv 182/*». Iată ar cu-mi vitejesc Lângă tine-l răsădesc, Cai #ă deie până’n zori Crengi de frunze şi de flori. ALECSANDRI, P. P. 165/23. # Pomul alt uit mai bun rod ne dă. zanne, p. i 97. Absolut. Acest măr nu mai dă. | P. anal. Acest izvor dă apă la tot satul. (Despre lichide în stare de ebuliţiune)
A da în undă sau, mai rar, a da undă s. unde = a fierbe în clocot, a clocoti. Biata cătană se... uita... la scalda ce da u-nde. reteganul, p- iii 25/3. P. ext. Dau peştele (în) undă — îl las să fiarbă până dă în clocot (Braşov). (Despre fiinţe* s. orgnnele lor) A produce. Oile... lână dau. CORESI, EV. 88/39. Vacile dau mai mult lapte. 1. ionescu, c. 4. Dfoiu sta la cloşcă să le puiu, Tot oul o să-mi dea puiu. POP., ap. GCR. II 360/36. P. ext. Pielea crapă şi dă (=iese din ea) sânge. HEM. 1656/x5.
| (Mai ales despre persoane, cu complementul : glas, ţipăt, răcnet, gemet, etc.: cf. lat. sonum, mu-gitum dare). A scoate din sine, a emite, a face să se audă. De (— din) mijloc de piatră deade glas. psalt. 214/i5. Deade [Dumnezeu] glasul său, glas cu tărie, coresi, ev. 332/9. Să le dămu chiot cu sfântul nume. dosofteiu, PS. 61. Ştefan-V odă tpomise puţinei oameni... ca să-i amăgească 1cm buciume şi cu trâmbiţe, dând semne de răzbătu.
—	DA
URECHE, ap. GCR. 1 71/is. Omul să deie nu poate decât prea slabe cuvinte, konaki, p. 266. Dasă (= dase) larmă pe la casele boierilor, c. N GRUZZI, I 153. Gemet da de durere. COŞBUC, M. 239/3. Paraschiva îşi dăduse ultima suflare. N. JREV. R. I 83. Ea dă glas (= strigă) şi bate cu băţul în poartă, sadgveanu, b. 35. Da fumul pe gură şi pe nări. teodoreanu, m. II 230. El dete un ţipet de durere, ispirescu, u. 100/w. Adormise şi-i da nişte sforăieli, de părea că mână porcii, id. L. 369. Fără să dea măcar un cuvinţel. FUNDESCU, L. P. 8O/1. O sbierătură puternică dete laurul, reteganul, P. iv 42/29. Până acum nu detese unul semn de vieaţă. IOVESCU, N. 61. Să dai chiot = să strigi. GOROVEI, CR. Dă semn de veselie, Parcă-ar fi la cununie. ALECSANDRI, P. P. 77b/is. Toţi... să dăm glas de mulţămire. TEODORESCU, P. P. 119. Două chiote să-mi dai, Să cunosc că eşti cioban. N. G. TISTU, B. 263. | P. a n a 1. Cărbunii s’aprind de dau raze. DOSOFTEIU, PS. 50. Sălaşul dă strălucoare. id. ib. 57. Vrăjitorii toţi se ’nchină La o stea ce dă lumină. TEODORESCU» p. p. 105b. Steaua li s’a ivit pe de-asupra soarelui Şi-şi da raze ca din soare. BIBICESCU, p. P. 239. Acest oraş a dat României mulţi oameni renumiţi.
[ (Construit mai ales cu adv. afară (12°) A vărsa, a borî. Mănâncă, până dă şi din el. PANN, P. V. III 97. Muma-pădurii icni de vr’o trei ori şi dete afară dintr’însa pe Busuioc. ISPIRESCU, L. 385/i. Focul... ce da jigania din ea afară. id. U. 124/g. #■ A da (din) gură s. cuiva o gură v. gură (II 4° a, d şi e). (Rar) A da cuiva limbă = a 'Striga la el. Zmeul dă-i limbă, dă-i cu picioarele în burtă... calul n’o pornea din loc. STĂNCESCU, B. 95/23. A da glas v. glas (1°). A da sf(o)ară’n ţară v. s f a r ă- (Despre vorba cuiva) A da din sine = a-i ieşi din gură, a spune (lucruri minuna» te). Are un duh cât şapte, şi dă dintr’însa nişte vorbe ! ALECSANDRI, T. 417. Sbierând să dea din ei prostii sa:i mojicii. OLLĂNESCU, H.
A.	P. 34. Şi când da câte-o vorbă dintr’însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, p. 142. Văzut-ai ce dete din el t jipescu, o. 61. A da înainte = a spori (din gură), a vorbi mereu, a o ţinea întruna. (Şi absolut) îi dă = glăsueşte, spune. Vasiliu, p. l. 257. A da cuiva cu ho! s. cu huideo! s. cu oarba (zanne, p. ii 665) = a huidui, a goni pe cineva strigând la el ,,ho!“ etc. Cf. id. ib. I 523. Când vezi un vârtej, dai cu ho!, şi el se va risipi, şez. iii 122/i. Cf. 194/i2. | Nu da zău pentru orice =± nu zice .^zău nu te jura pentru orice. | (După fr.) A-şi da aerul v. aer (II).
15°. (Subiectul e o persoană; complementul : lovitura, bătaia (II 1°), etc. A aplica (o lovitură, etc.). Li-ai dat bătaia'n grabă a pizmaşi. DOSOF-^TEIU, PS. 17. Dându-i ghiold în coaste, barac, T. 16. Moş Niţa rotarul... dădea ultimele lovituri de bardă pe o cruce mare de lemn. N. REV. R. I 83. Voia să-l prindă si să-i dea o sfântă de bătaie. 'sbiera, p. 195/34. Căci nu pot eu s’o ajung să-i dau o scărmănătură bună! CREANGĂ, P. 268. Dă o bleandă lespezci dela gura cuptiorului. id. ib. 66. li mai dă vro două lovituri bune în cap. ISPIRESCU, L. 371/e. Numai o împunsătură să-i deie. RETEGANUL, P. iii 63/u. Calul îşi înfierbânta Ş'un răpez voinic îi da. alecsandri, p. p. 176/23. | (Complementul: lovitură, etc. e subînţeles. In» strumentul s. partea corpului cu care se loveşte se exprimă prin prep. cu s. din) A lovi pe cineva (în luptă) s. în cineva s. în ceva cu ceva, a-i arde (II 3°), a bate. Feace semn... să-i dea cu suliţele, dosofteiu, v. s. 1'49. A u scos hangerul şi s’au răpez it să deie într’inşii. LET. II 209/20. După ce pomul îl bate grindina, îl bate şi omul, dându-i cu prăjina. pann, p. v. I 144. începură să dea'n palme [= să aplaude], id. el ii 144. Piua arul dă
BA	“	10
neîncetat eu strămurarea în boul ce munceşte de dimineaţă până în sară. I. IONESCU, c. 39. îi dădu cu cotul. DUNĂRE ANU, SĂM. VI 371. Oare n’ar fi mai bine... să-i dau cu ceva’n cap? sbiera, P. 73/s. Au început... calul... să deie (= svârle) din picioare, id. ib. 93/s2. Mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădeşti, CREANGĂ. P. 196. Să-mi dai de trei ori cu pintenii, fundescu, l. p. 36/23. Văzu
o	muscă înainte, dete cu pălăria în ea, şi pică la pământ. RETEGANUL, p. Iii 80/ai. Moise,... cu to-iagu’n mare a dat. sevastos, n. 171/s». După ce i-ai fârşit di stins [cărbunii], iei cuţitu' şi to[t] dai pin [==, prin] ii. ŞEZ. III 142/c. Voi. vitejilor, haraminilor..., Daţi (= loviţi, împungeţi) cu lăncile, Daţi	trageţi,	împuşcaţi) cu flin-
tele. ALECSANDRI, P. P. 65b/2i. Daţi în toacă de trei ori. teodoeescu, p. p. 42. Dau (= împung) . cu cuţitu’n mine. id. ib. 347!. Dă-duiu în murg cu picioru1.' VAIDA. Nevestei care se jură Dă-i cu palma peste gură. mândrescu,
L. p. 139/12. Tot au dat din vâsle, au dat, Şi corabia la mal au scos. sevastos, n. 127/3. Cu ; punmu’n masă-o dat. şez. IV 9/i. i! P. anal. (O-biectul cu care se loveşte e o unealtă care e pusă în acţiune printr’o mişcare ritmică) A lucra cu..., a umţ>la cu... Te văd, lele,... Cum tot dai cu brâ-glele. RIBICESCU, P. P. 33. Mărit a-m’aş, mărita, ...Cu suveica nu ştiu da. jarnik-bârseanu, d. 427. De jucat, aş şti juca, Da cu coasa nu ştiu da. DOINE, 82/u. Nu ştiu să dea nici cu mătura prin casă. şeiz. v 84/i. Da cu sapa. pamfile, a. 73. De mânecate, dă-i cu grebla, cu tărăbonţul. v. 1. POPA. v. 135- Ca omu’ stângaciu, tot de-a’n-doase-lea dă cu unealta, şez. iii 81/?. | F i g. A da cuiva peste'nas = a-1 înfrunta (şe;z. ix 155). Băieţii, fără frică, ne dau nouă piste nas. alecsandri, t. 371. A da cuiva s. la ceva cu .piciorul — a respinge pe cineva s. ceva, a nu voi să ştii de el; a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Sântem încredinţaţi că tu nu ni-i da cu piciorul, mai aleşi aducându-ţi aminte de prieteşugul nostru, sbiera,
P. 271/27. Dă norocului cu piciorul. DDRF. A da cuiva cu degetul în ochi y. deget. A da cu bâta 61 baltă y. baltă (1°). Cât ai da în amnar (s. cremene gorjan, h. iv 146. ispirescu, l. 249)
v.	amnar (I 1°). A da în (s. din) tâmpine, surle, buciume, trâmbiţe (f a da tâmpănă), fluer, etc. = a suna din... (ca semnal de luptă s. de manifestare solemnă a sentimentelor) Daţi tămpănă (in tăm-pănă SCH., iămpănele HUR.) psăltire frumoasă cu ceateri, psalt. 167/u. Macedonenii... deateră în trâmbiţe şi în tâmpene. alexandria, 21. Au poruncit Vierul de au făcut şinlâc, slobozind tunuri, puşti, dând în surle, în trâmbiţe, arhiva, R. II 68. Iar slujitorii deteră în timpine şi în surle. ISPIRESCU, E. 2. Scoate fluer a din straiţă ŞVn-cepe din ea a da, Pădurea de răsuna, marian, 1 75. | (în loc de îi dau cu băţul se poate spune : îi dau un băţ). Să-i dea zeace toiage. prav. mold. llb. Neşte mătalnici îl împingea şi-i da pumni, alţii îi da palme, dosofteiu, v. s. 68b. Dete scări calului. GORJAN, H. 11 174. Dă biciu iepelor. CREANGĂ, P. 117. Fata dete călcâie calului. ISPIRESCU, l. 17. Să-i daţi douăzecişicinci de nuiele. RETEGANUL, P. II 51/u. Făt-Frumos îi dete un picior în piept. FUNDESCU, l. p. 29As. Dân-du-i una în cap, îl omorî. id. ib. 131/i0. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea, teodorescu, p. P. 503. Numai o măciucă-i da. id. ib. 604. Ciocoiu\.. scoasă un mare biciu Şi i-au dat vr’o patru cinci. SEVASTOS7 C. 317/is. Să o omori cu călcâiul şi să-i mai dai şi cu talpa, gorovei, cr. (Reciprocitate). începe vornicul a se sfădi cu popa şi a-şi da palme, sbiera. p. 202,/2. împăraţii nu se luptă iad9aşa, ca ciobanii, să-şi dea o trântă două, ş’apoi iar să se ogoaie. RETEGANUL, P. 11 3/». # A-şi da
—	DA
coate s. cu cotul unul altuia v. cot (î 1°). (Cit acelaşi înţeles) A-şi da ghiont. începură... a-şi da ghiont una alteia, creanga, P. 14. A-şi da coaste (le) v. coastă (2°). (După fr. donner un coup de telephone) A da un telefon = a telefona. îmi dai un telefon, c. petrescu, c. V. 109. A da mâna cu cineva v. m ană. A da asalt v. a s a 11 (1°). A da cuiva ghes v. ghes. A da fălci v. falcă (I 1°). (Transilv. de Nord) A nu-i da una şi una s. a nu mai da (cuiva) două cu (s. şi) două — a nu-1 slăbi pe cineva, a nu-i da pace, până nu face ceva, a sta de capul lui, a stărui, a ţinea morţiş, a susţinea cu încăpăţânare, a ţinea una şi bună (Zngra, j. Năsăud). Com. 1. ogrbu. Nu-i mai dau două cu două, ca să se însoare şi să se’nsoare. RETEGANUL, P. III 32/2r,.
A da ponturi v. p o 111. A-şi da’ n petec v. petec,
i	Absolut. A lovi, a bate. Cela ce va sprijini pre doi vrăjmaşiiJ pentru să-i împartă (= să-i despartă), când se vor bate amândoi, şi va da de-l va răni unul... prav. MOLD. 62. Un inicer dede de-i tăia amândouă picioarele de nainte calului. LET. 1. a. I6/23. N’a îndrăznit nici-unul să deie într’însul. ib. iii 227/3?. Mă rog, nu mai dareţi mai mult. tichindeal, f. 161. Să nu care cumva să vă înşelaţi a da în vreunul, gorjan, II. 11 30. I-a dat pan’ s’a săturat, pann, p. v. III 24.. Tn să dai? Să dai în mine? CONTEMPORANUL, VI voi. I 35. Vreau să dau la cap tâlharilor c. petrescu, C. V. 108. Am sărit fiecare cu ce avea în mână şi au dat într’însa [în vulpe], până ce au omorît-o, sbiera, p. 166A», Dragul tatei, nu da, că eu sânt. creangă, p. 198. Dar dedeau şi oamenii lui Ercule, de răpăia. Se bătură în suliţi, dar ele se făcură ţăndări. ISPIRESCU, U. 52/i6. Boierul îl aştept a’n portiţă c’o bâtă bună, şi dă, dă, până se strânseră vecinii. RETEGANUL, P. III 29/s. Furam... şi nu mi-ai dat peste mână. ŞEZ.
V	91b/i. La el se repezea, Dar, de dat, în el nu da. TEODORESCU, P. P. 508b. Să nu daî m boi prea tare. jarnik-bârseanu, d. 336. [Soacra] când dă'n câne, Dă şVn mine. RETEGANUL, tr. 129/uj. ■# Unde dai şi unde crapă! = una ai voit să faci, şi alta a ieşit (Piatra-Neamţ). Com. V. c. şoarec, j Dă-i şi dă-i! = lovea mereu. Cum întâlniră pasărea străină..., se puseră pe ea cu pliscurile, şi dă-i şl dă-i cu ciupitul, pân'o scoaseră din codru. POMPILIU, ap. TDRG. El dădea... şi dă-i şi mai dă-i. STĂNCESCU, B. 247/3-4. Şi ia-o la bătaie, şi dă-i şi arde-o. id. ib. 265/i7. A-i da cuiva peste cap = a-1 răsturna, a-1 detrona. Iară Domnii leşeşti nu putură răbda, ve fev.eră sfat cum ar face să se mântuiască de dânsul [ = de craiul lor], să-l gonească din ţară... Leşilor... numai le era voia să înceapă gâlceava eu Craiul Şvedului, şi ei să se facă tot una cu Şvedul, şi [regelui lor] să-i dea peste cap. let. 11 300/i:3. A da contra = a se opune. v. HA-NEŞ, T. O. 115. | (La jocuri) A face, la rândul său, ceva. Cine dă (mingea s. altceva) acum ? — Eu dau. Cf. PAMFILE, J.
16°. A arunca (II, III 2°), a asvârli (2°-3°) (ceva s. pe cineva s. cu ceva în ceva s. pe s. după cineva), a lepăda, a împinge, a băga. Cei ce aruncă, cei ce dau. marparie, L. 575. I-au tăiat pre Tătari... şi i-au dat în Prut, de s’au mneeat. LET. II 364/st. Cu tifanul pescuesc cel puţin şase oameni cu două dube; în acest caz ci dau toana mai lungă, antipa, P. 455. Mi-ai poroncit să-ţi ajut a da pe preuteasa în apă. sbiera, p. 19/33. Să iei pielea cea de porc şi în foc *’o dai. cruangă, p. 87. Dăduse cu toroipanul aupă ea. STĂNCESCU,
B.	287/4. Pe sfântu’ Andrei ci-că l-o găsit o femeie pe apă, unde era dat de mă-sa, în*r'o albiuţă. ŞEZ. 11 163/s. Alelei, tâlhari păgâni, Cum o să vă dau la câni ! ALECSANDRI, p. p. 88b/25. De l-or da afund în ape, O să’nnoate ş’o să scape, te o DO-
BA
— ii —
RESCU, P. P. 555. Cu creştetu'n jos îi Ca. BIBICESCU, P. P. 306. Să ne tundă ca pe oi, Să ne dea păru'n gunoiu. sevastos, C. 272/24. (Absolut) Dau la peşte: prind peştele cu plasa. H. XII 7. Dând cu năvodul. stăncescu, B. 245A. | (întregit) Dau de-a as varii ta cu tine (= te arunc ca pe un obiect pe care-1 asvârlu). stăncescu, B. 303/iS. îşi netezi pârul de pe frunte şi-l dete (— îl lăsă să cadă) pe spate. EMINESCU, N. 12/u. D’apoi de ce mi l-a dat (= alungat) tata de-acasă? creangă, p. 216.
A da afară v. a f a r ă (I2°). A dade-a-dura v.dura A da huţa v. huţa. A da (un cal) la praştie v. p r a ş t i e. A da cărţile pe faţă v. carte (III 1°). A da peste cap v. cap (I 1°). A da ochii peste cap, despre muribunzi. Fata îşi dădu de câteva ori ochii peste cap, răsufla greu şi flacăra tainică a vieţii se stinse, sandu-aldea, r>. N. 277. Dacă unul batjocureşte pe cineva,... cel batjocurii zice: Mi-a dat o pupăză în obraz, marian,
o.	II 170. j P. a n a 1. îi dan obraz cu vorbele : „ara, măi! da-o-ar dracu, da şezi ghinişor!“ şez. iii 179/24. ] Pronominal (Cu complementul: credinţa, cinstea, liniştea, etc.) A renunţa la..., a jertfi Să nu ne dămu blagorodia credinţei noastre. MINEIUL* (1776), 130/2. Să-mi dau cu liniştea mea pentru hatârul nu ştiu cui? creangă, P. 252. | A risipi, a împrăştia, a răspândi. Oi! săracii de voi, mâi perilor, cum v’a tăia şi v’a da [= vă va da] cenuşa’n vânt! şez. iv 204/u. Tă-râţa sărăciei o dete’n gura vijeliei, teodorescu, P. P. 140. (Complementul se subînţelege) Iei câte unul Şi dai cu pumnul, românul glumeţ, i 8/ib. | Intrau s. A lovi cu cineva s. cu ceva în cineva s. în ceva. Măi bădiţă, pentru tine Multe dau cu lemnu’n mine. jarnik-bârseanu, d. 69. Dă, drace, cu popa’n tău, Cu diacul tot mereu, Dă, drace, cu popa’n Criş. doine, 283. A da cu ţărnă în ochii cuiva, zanne, p. 295, 11 13. A da (s. a asvârli) cu barda’n lună v. bardă. | A lua ceva jos de undeva, a îndepărta, a coborî. Dând pe tat-său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82/i6. Au dat zăpada jos de pe casa. DDRF. Când zeama s’a înălbăstrit bine, se dă tuciul de pe foc. pamfile-lupescu, cr. 83. I A amâna. Dar nobilii, dând de azi pe mâne, îi trămiseră pe Ga~ briei Banfi. bălcescu, M. v. 467. El tot da zi cu zi, ou fel de fel de vorbe, a se cununa. DDRF.
| A scoborî pe cineva s. ceva (din trăsură, căruţă, etc.) Dă pe Vidra din code, De doreşti să-ţi fie zile. bibicescu, P. p. 324. Mare nccaz mai avu presvitera părintelui, până să-l dee jos din căruţă şi să-l culce. şez. iv l/23. j A dărâma (un zid, la pământ, cf. TDRG.; mai ales complinit prin adv. jos) A da casa, un copaciu, o cracă jos. DDRF. ( (Despre iarbă) A tăia, a cosi. Coasa este socotită numai pentru a cosi sau a da jos fânul sau mo-hoarele. pamfile, a. 125. j A turna (peste ceva), a vărsa, a asvârli (1°), a presăra. Şi puseră deasupra lui un clit de leamne şi-l aprinseră, dându-i untură de delfin, dosofteiu, V. s. 130/*. Da cu spuză pe fereastră. ALECSANDRI, p. p. 346b/7-8. j (Despre băuturi; complinit prin: pe gât, de duşcă, peste cap (I 1°), pe spate, etc.) A bea (lacom s. în cantităti mari), a goli bând, a turna pe gât în jos. Baba dădu rachiul pe gât. sandu-aldea, d. n.
194.	Dădu restul de ceaiu călduţ pe gât. c. petrescu, c. V, 130. Ipate, care dă oca pe spate, Şi face cu mâna Să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Dă paharul de duşcă. id. A. 95. Zicând acestea dă paharul peste cap. sevastos, n. 140/a2. Şi o glajâ de vinars, Ca să o dăm pe sub nas. sevastos, N. 97/27. A da pe gură de lup = a înghiţi ca un lup. Cf. zanne, p. I 525. A da la moară = a se îmbăta, id. ib. III 249. | (Despre substanţe — colorante — aplicate peste o suprafaţă: pereţii casei, un obiect, faţa sau alte părţi ale cor-
pului, este.; substanţa care se aplică e arătată cu prepoziţia cu, mai rar cu la) A spoi, a unge, a tencui; a sulemeni, a drege cu sulimanuri; a polei, a văpsi, a lustrui, a face (IY 3°), a căni, a colora (cf. faţă II 2°). Casa părintelui e văruită până unde ajunge cerdacul, iar de acolo în jos e dată cu lut până la pământ. 1. negruzzi, i 12. Este păcat a da cu ceară prin casă = a unge podelele cu ceară, a cerui. gorovei, cr. Casa... Pe-afară-i dată cu var: şez. IV 234/ă. Lapte... cm care dete pe la ochi împăratului. ISPIRESCU, L. 172/i. A da cu poleială. TDRG. A da cişmele cu vax. ib. A da cu dresuri. DDRF. Draga mamei Ilenuţâ, Mergi în casă’n cămăruţă, Şi dă faţa la ghileală, Buze moi la rumeneală, Sprânceni negre la cerneală. SEVASTOS, c. 330/15. (Pronominal) Ţi-ai dat ou pomadă? DUNĂREANU, SĂM. VI 375. îşi dă barba cu calacan, o’nnegreşte el bine. şez. ix. 19. ! (Trans. cu complementul: glonţ, foc, săgeată, s. intrans., indicându - se instrumentul printr’ o prep.) A trage, a slobozi, a descărca (o armă de foc), a arunca (III 5°), a asvârli (1°), a ţinti (cu pietre), a trage, a bate (cu tunul). ...Din băşti da din tunuri. LET. I 2i17/3. îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. c. negruzzi, 1 153. Eram băiat de vreo treisprezece ani, când am învăţat să dau cu puşca, odobescu, 21/9. Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două, si nu4 nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Dând cu praştia. FUNDESCU, L. P. 94/9. Şi mergeţi la soacra mare, De-i daţi un glonte 'n spinare, sevastos, N. 270A-Dai cu glonţul, nu izbeşti, Nici unul nu nemereşti. TEODORESCU, P. P. 489b. Să luăm tunuri de fag Şi să dăm în Cluj cu drag. reteganul, tr. 59/24. La urechea surdului poţi da şi cu tunul, zanne, P. II 755. | (Eliptic) Ion trase arcul să dea în zmeu. fundescu, L. P. 101/ao. Pictrea dete şi-l săgeta, alexici, L. p. I 155/n. Potiră arnăuţească» Cu iarbă vânătorească, Unde-a da, să nu greşească. ALECSANDRI, F. P. 88b/6. Mierla... s’ar pune p'o r amur ea, Dar duşmanii dau în ea. te o-DORESCU, P. P. 348b. I (Intrans., subiectul; : puşca, tunul) A slobozi foc, a împuşca. Nu âediră nici puşcele, nici ziseră surlele. LET. II 27928. Tunurile au dai ca la o jumătate de ceas. dionisie, ap. TDRG. | A da greş v. greş (1), chiorîş v. chiorîş (I 1°).
17°. (Subiectul e, de regulă, o persoană; conv plementul tot o persoană s. un obiect) A lua (a apuca, a ridica) şi a izbi (1°) pe cineva s. ceva de ceva s. undeva, a trânti, a răsturna, a arunca (III), a asvârli (1°). îl dau pe cineva, de pământ (cf. lat. dare aliquem ad terram). Că-l dusease să-l dea de râpă, dintr’un ţărmur nalt. dosofteiu, V. s. 41. Luară vasele besearicii şi le deaderă în pământ. id. ib. 105b. Pe opt ţi-i dau grămadă jos, COŞBUC, F. 18. Te-a da eu funău'n sus. CREANGĂ, A. 139. Dete poarta de perete şi trecu înainte. ispirescu, L. 359. Oasele le da de capul smeului. RETEGANUL. P. V. 30/19. O dă eu capu’n grindă. sevastos, n. 261. Un vânt, Să dea gardul la pământ, sevastos, c. 114/20. Dai de piatră, nu se strică, Dai în apă, se despică ( = Hârtia). ALECSANDRI, P. P. 393. (La măsurătoare de locuri) cf. arunca (III 2°). Am dat cu funia, de am măsurat locul (a. 1725). URICARIUL, vii 17/25. A da pe cineva gata v. gata (I 2°). | P. ext. O putoare, de te dădea jos de pe picioare ! contemporanul, IV 134. ] Intrans. A izbi, a trânti, a arunca (III 2°), a asvârli (3°) ceva s. pe cineva. Lasă-mă să dau odată cu el de pământ. SANDU-ALDEA, SĂM. IV 952. îngerii... o dat cu dracii taman în fundul pământului, şez. iii 76A*. Mă da cu dinţii de piatră. TEODORESCU, P. P. 598. A da de gât pe cineva v. gât (I 1°). | P. anal. (Complementul: cuţitul, paloşul, briciul, etc.) A le trage pe amnar, cute. eresie. oiatră. snrp a i**
aseuţi. Scoate bulicherîul din teacă, îl dă pe amânar iu. CREANGĂ, P. 125. Paloşul scotea, Pe amnar îl da, De şi-l ascuţea. TEODORESCU, P. P. 450. | A da la rindea v. rindea. A da lâna în piepteni, spre a o scărmăna mai bine. A da (inul, cânepa) la scaun, spre a-1 curaţi de puzderii. Inul se bate la scaun, ca să-şi deie pozderia, iar cânepa nu se mai dă la scaun. I. ionescu, C. 155. [ P. ext. A freca spre a aprinde. Nu ştiu,... răspunse Spirea, dând chibritul de părete şi aprin-zând un capăt de lumânare. contemporanul,
vi,	voi. I 43.
18°. (Subiectul e o persoană, complementul o fiinţă s. un obiect) A trimete, a mâna, a (con)duce (la), a băga (I 1°) în; a împinge, a îndrepta (II1°), a vârî, a pune (în, la), a se izbi (de). I-au datu-i la carte agarinească. dosofteiu, V. s. 25. Să vă daţi copiii, fieştecare părinte, la învăţătură. RĂş-CANU, L. 84/40. ll deteră [pe copil] pe la şcoli şi filosofi, ispirescu, L. 2. Perdelele'ntr’o parte când le dai... eminescu, p. 219. Mihalache... veni spre el, cu umăru’nainte, să-l izbească. Pleşea... se sprijini în picioare şi-l primi în umărul drept, dându-l îndărăt. SANDU-ALDEA, SĂM. IV 952. Au mers de le-au dat în lături. SBIERA, P. 135/i8.
I	s’au vârît ceva în măseaua cea bortoasă, şi au tot dat cu limba, ca să scoată gozul afară. îd. ib. 169/?. îşi dădu calul la apă. STĂNCESCU, B. 139/w. [Mălaiul] se pune pe lopată şi se dă în cuptor. ŞEZ. V 52/22. A dat plugul... în rădăcină de lăptucă. TEODORESCU, P. P. 156. Daţi, feciori, boii mai tare, Că vine Dunărea mare. RETEGANUL, TR. 84/i2. Murgule,... te-oiu da lângă părete, să-ţi dau fân. DOINE, 179/i. Mai daţi (= îndesaţi) cu genunchile, De-aşezaţi sarmalele, sevastos, n. 159/?. Dă-mă, maică, la cătane, Să port puşcă şi pistoale, id. ib.-279/». A da la părete = a aşeza, a culca, la cosit, frumos, grânele cu ajutorul cârligului prins de coasă. Of. HERZ. - GHER., M. H-III 373. | S p e c. (Despre vite, mai ales despre oi) A mâna, a duce. Niciodată nu mi-i ciudă, Ca când dau vacil&n ciurdă. JARNIK-BÂRSEANU, D. 455. A da boii să meargă cu înapoia înainte, şez. iii I89/20. A da porcii la zăr. herz.-gher., m. ii-iii
373,	Dă oile la strungă spre a le mulge. H. xii 261. Când pornesc vitele la păşune, zice că le-a> dat în orman. şez. v 71. Au dat oile la păscut, sbiera. P. 37/2t. Drăguţule bace, Dă-ti oile’ncoace. alec-SANDRi, p. p. lb/ia. j (Eliptic) A da la uşă = a mâna oile la uşa sfcrungei. j A dk în (s. de) jaf v. jaf (1°). A da cu paharul=a bea mult. A dat cu paharul. r)âri s'a îmbătat. PANN. P. v. I 118. A da cuiva brânci st. (fig) Inima îi dă (cuiva) brânci v. brâncă (I 3°). A da (făina) prin sită = a cerne. (Mold., Bucov.) A da pânza (în undă) = a o clăti, a o uda (com. ar. tomiac). Când se clătesc [pânzele] din nou în apă. nu se z’ce că se ghilesc, ci că ,.se dau'*, pamfile-lupescu, cr. 172, cf. 176. Mergi de dă pânzele (Poieni pe Şirete, Bucov., com. AR. TOMIAC). Numai de două ori până acu am dat-o în undă [pânza], alecsandri, t. 259. A da pe cineva prin târg = 1°. a-1 purta prin oraş bătându-1 (pedeapsă obişnuită încă la începutul secolului al 19-lea pentru hoţi şi negustori. Cf. TDRG); 2°. a face să se vorbească rău de cineva, a-1 pune în gura lumii. Cf. barcianu. Câţi se vor vădi martori mincinoşi, să să dea prin târg, bătându-se. caragea, L. 85. A da la (s. pe) brazdă v. brazdă (1°). A da pe cineva la cale cu acelaşi înţeles. Cu toată... priceperea lui, nici n’a putut s’o deie la cale pe această femeie straşnică. şez. v 135Ai. A da cuiva calea s. drumul v. ca le-(2°). A da pe cineva căţeaua, pârlitura s. pe pârlitură, pe bete, tava, în tărbacă s. tărbă-ceală v. căţea (III 2°), pârlitură, etc. | (în legătură cu numiri de boale) A face (a aduce pe
cineva s. a dori cuiva) să se îmbolnăvească de... L-a dat la lingoare. H. IV 163. Of, dragosti feme-iască.... M’ai dat în boală câinească! teodorescu, P. P. 302b. Oare ce o fi făcând Pahon al tău?“, zise Arapul. — „Dar dă-l în bubău, zise hoţomana de femeie. RETEGANUL, P. V. 14/10. | F i g. Aşij-derea şi mintea ta, deaca veri da pre strângerea comoarăi. CORESI, ap. GCR. I 23/10. Dă-mi-i mie ochii negri {— îndreptează-ţi privarea spre mine). nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, P. 254- Dă-ţi mânia la o parte. TEODORESCU, P. P. 583. Cazacii „.Se pun spate la spate, Iti dă vieaţa la o parte (= te omoară), id. ib. 489b. A da ochi cu cineva v. o cli iu. A da în cap pe cineva v. cap (III).
II.	I n t r a n s. 1°. (Arată o mişcare, de obiceiu repetată, ritmică, sau reflexă, a unei părţi — ară-tată cu prep. cu s. din — a corpului) A face mişcări cu.... a clătina (II), a clăti (II 1°) din..., a bâţâi, a tremura din..., a face (A II 3°), a lovi, a arunca (III 3°) cu..., a asvârli (3°) cu..., Dă din mâni şi. din cap. alecsandri, t. 139. Stând pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. eminescu, P. 299. Piki... îşi scutură zurgălăul, dând... din coadă. C. petrescu, î, ii 246. [Calul] dă cu botul prin... iarbă. id. ib. III 189/3o. Cuvântând, dădea din mâini. C. PETRESCU, C. V. 53. # Cine dă din mâini, nu se mneacă. baronzi, L. I 6I/15. | A da cu mâna (pe întunerec) după cineva s. ceva = a căuta pe dibuite, a dibui, a bâjbâi (II 2°). Tresar noaptea din somn, Dau cu mâna după tine, Dau de păreţi, vai de mine. hodoş, P. P. 162. | A da din umeri v. umăr, din gură (s. cu gura) v. gură (II 4° a), din cap că da s. că nu v. cap (I 1°), din buză v. buză (I). | Fig. A da din coadă v. coadă (1°).
2°. (Despre fiinţe) A se îndrepta (II 1°) spre..., a apuca (V 1°) într’o direcţie oarecare, a (o) pomi, a (o) lua spre..., a pleca, a merge îneotrova, a se duce, a alerga (II 1°, 3°), a face (B. 1°), a trece prin... Au dat cătră Pojon. LB. Să-l pripascâ să dea pre pod. dosofteiu, v. s. 17b. Pe sus na~ gâţii ţipă, lişiţele dau în fund. alecsandri, P. iii 63. Dădu dintr’o cămară într’alta. SBIERA, p. 55/24. Să dau prin apă, mă tem că m’oiu înneca cu cal cu tot. CREANGĂ, P. 237. Tată-său dete pe de altă parte şi-i ieşi înainte. ISPIRESCU, L. 36. Să se ducă şi să nu mai dea pe la dânşii, fundescu, L. P. (ed. m) 74/io. După ce ieşi din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13/29. N’am pe unde da. STĂNCESCU, B- 302/u. Mergând. dădea de-a-dreptul peste ape, peste râpe. şez.
V	148/2i. Să înfigi o secere în faţa coşerei, că nu va mai da coţofana pe acolo — nu va mai intra înăuntru. gorovei, CR. Oştile purcesu-mi-au. Dar pe unde datu-mi-au f teodorescu, P. P. 52b. | A da (înainte) = a înainta (1°), a porni; a continua, a o ţinea înainte. Când merge mreja, peştele vrea să treacă rândul întâiu prin ochii numiţi rari, bagă capu9 şi dă înainte. ŞEZ. IV 115/i. Atunci când porneşte maşina şi începe tiparul, se zice că „dă înainteu. molin, v. t. 30. Zi „cruce-agiută !u şi dă înainte la catastih, dacă poţi! alecsandri, t. 400. ti dă cu ceva = se apucă de ceva s. începe ceva (prea de vreme, ce nu e la loc). A da înapoi s. îndărăt = a se înapoia (2°), a se întoarce (I 1°) • a se codi; (despre o umflătură) a se desumfla, a se micşora. Iată Grue dă’napoi Şi s* aruncă printre voi. alecsandri, p. p. 81/e. îndărăpt nu putea da, pentru că se temea să nu-l prindă. SBIERA, P. 187/s. Brânca''ndarăt a dat. TEODORESCU, P. P. 366a. Muşcătura şl umflătura îndărăt au dat. id. ib. 394. | A (se) da ia o parte = a face loc (cuiva), a feri (III 2° c). Cf. HERZ.-GHER., m. ii-iii 373. A da în altă parte = a apuca pe alt drum. Cf. barcianu. A da fuga v. fugă (I 2°). A da razna v. razna. A da târcoale, ocol, ro-
M	■	—	i$	•_	DA
tocoale, (o) raită, (o) roată v. târcol, ocol, etc. A da cuiva încunjur pe departe = a-1 lua pe
departe, a-1 descoase, îi dă’ncunjur pe departe. VLAHUŢĂ, p. 84. A da îndemână v. îndemână (I 4°). A da în foc (pentru cineva) v. foc (I 1°). A da (ceva) la stânga = a fura, a ascunde; a fi şiret, viclean. (Jud. Suceava), ap. ZANNE, P. II 435-A nu-i da (cuiva) din coastă = a stărui pe lângă cineva, a nu-l slăbi. Era adecă mare întristare la curtea împărătească, că voinicul care a luat cununa a pierit ca o nălucă şi nu se mai arată nici dintr’o parte, şi fata, de colo, nu-i dădea din coastă împăratului, ci să-i aducă ursitul. MERA,
B.	133. | A căuta ceva de zor. Când era golomozul aşezat într’un loc mai gropinos şi surcelele puse peste el, dă unul după amnar, dă celalalt după cremene, al treilea după iască, dar sculele — ca’n palmă. id. ib. 78. (Repetat; une-ori subt forma a-i da) A merge mereu înainte (pe un drum); a nu mai conteni, a o ţinea înainta întruna. S’au luat amândoi pe urma cea de cenuşă îndărăpt, tot dă, dă, dă, tot dă, dă, dă, până ce au ajuns într’o vreme de noapte acasă, sbiera, p. 170/37. Cf. 287/V Da gazda de meşter mare,... Dă, dă, dă pe drum să meargă. MÂNDRESCU, L. P. 221/x. Şi-i dă... şi-i dă, cât îi e glasul... o ţine una şi bună, chiar ca un palamar cu ison la biserică. ALECSANDRI, T. 4. [Cocoşul] icni odată şi dă-i şi varsă şi varsă. STĂNCESCU, B. 282/u. Se pun dracit la lucru, şi dă-i şi dă-i, pe întrecute, şi a doua zi, când răsărea soarele, erau dealul şi valea una. MERA, b. 219. Căluşeri de pe Târnava, Cu ochii de scroafă neagră, Daţi, măi, daţi, Nu vă lăsaţi! jarnik-bârseanu, d. 416. A nu şti încotro să dea = a nu şti ce să mai facă. Nevasta n’au ştiut încotro să deie de bucurie. SBIERA, p. 229/is. A da pe ici, pe colo (s. încolo, încoace s. pe dincolo s. la deal, la vale) = a se îndrepta în toate părţile, a se frământa, a-şi da osteneala (să afle, să isprăvească ceva). Cf. alb. dha ketej, dha an dej. papahagi, p. a. 116. Dă pe ici, ba dă pe colo, cată, ’ntreabă şi iar cată. contemporanul, iii 886. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui. sbiera, p. 67/8. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n’are ce face; şi, de voie, de nevoie, nunta s’a făcuts şi pace bună. creangă, p. 8. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo şi, când intră în bordeiu, ce să vadă? id. ib. 11. Dau încoaci, dau încolea, şi dădui d’o cărăuşă. bibicescu, p. p. 352. | A da din colţ în colţ v. colţ (IV 2°). | (Despre lichidele dintr’un vas) A trece peste buzele vasului. Face gardlnă de tescovine împrejurul vrănii, ca să nu deie vinul jos. I. ionescu, c. 199. Oala cu fiertură dedea într’una în foc. N. rev. R. I 33. Oala fierbe aşa de tare, că dă peste răscoale (Scărişoara, jud. Romanaţi). Corn. I, popescu.	numai	cât nu da afară
din fântână. RETEGANUL, P. I 27/2. Ce tot col-căeşti acolo aşa? [întreabă o oală pe cealaltă], c’o să dai pe din afară! STĂNCESCU, B. 220/u.
| A ieşi, a ţâşni, a porni. Pântecele şl sfinţii ochi deaderă afară, dosofteiu, v. s. 74. l-a dat sângele pe nas. | P. an a 1. (Despre o apă curgătoare). A lua direcţia (spre), a apuca, a curge. Cf. a face (B. 1°). Pârâul ce dă cătră Sangar. DOSOFTEIU, V. S. 208/*. | (Despre un drum) Un drum dă într’altul (= se împreună cu). bar-CIANU. | (Despre lumină, raze, etc.) A cădea într’o direcţie oarecare. Tainicele-i raze, dând pieziş pre o zidire,... Mângâie a ei ruină, alexan-DRESCU, M. 20/i. Să nu-i dea lumina’n ochi. CA-RAGIALE, S. N. 255. | (Despre o fereastră, o uşă, o scară, un apartament, etc.) A fi cu faţa spre, a avea vederea spre, a se deschide spre. J Apartamentele nevestei lui... da asupra gradinei ($upă £r, sur, tu loc de în grădmă), c. istegruz*
zi, I 73. O tindă întunecoasă în oare da... uşile deosebitelor încăperi, odobescu, ap. TDRG. Un iatac c’o ferestruie, ce dă în livadă, vlahuţă, SĂM. I 290. îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da în grădină, ispirescu, l. 151. J (La imper., luând funcţiunea unei interjecţii de îndemnare, de zorire, mai ales subt forma: dă-i, urmat de să s. de de). Hai (de) !, mişcă! mişcaţi! porniţi ! pune (ţi) mâna !, zoriţi! Dă-i, fraţilor, să ne zbo-rtm părul, dosofteiu, ap. jahresber. V. Dă-i de-l spânzuraţii], id. V. S. 95b. Vania, prietene, dă (= vino) să te sărut; acuma văd că-mi eşti prieten, contemporanul, VI, voi. I 35. Dă-i să fugim, dă-i să mergem = haid’ să mergem ! ţiple A, P. P. Ia mai daţi de vă luptaţi ! TEODORESCU, P. P. 629. Daţi cu toţii... Să scoatem fântâna ’n deal. mândrescu, L. p. 153/a. Stăi ■în loc Şi dă pe joc. doine, 156/6. îi dăm re-pede = vom termina repede. Cf. herz.-gher., M. ii—iii 373. Dă-i cu cinstea: îndemn la băutură. Cf. cinste (III 4°). | A-i da (cuiva ceva) pe nas = a i se întoarce în rău împlinirea unei dorinţe, a-i ieşi (ii 1°) p e nas. Vina nu era a lui, şi ce-au căutat, pe nas le-a dat. creangă, P. 25. De-l vei putea trânti pe dânsul,, atunci să te încerci si cu mine; dar cred că ti-a da pe nas. id. ib. 52.'
3°. (Urmat de s ă s. de d e & de u n infinitiv) A fi gata s. aproape să..., a voi tocmai, a avea de gând, a se pregăti să... Dă să plouă. LB. Fără să-i vorbească, deteră să plece. PANN, P. V. iii 76. Un car acoperit cu o rogojină... dete să iasă în uliţa cea mare. c. NEGRUZ-zi, I 31. Doi brazi gingaşi de o samă... au crescut... Pân’au dat să se lovească De fereastra ’mpărătească. alecsandri, p. ii 185. După ce au ajuns în pădure, au dat hargaţii să-l taie 7 sbiera, p. 116/i. Ajungând la un râu, dan se scalde, reteganul, p. ii 18/23. Când dai să te culci, pătureste-ţi straiele, sevastos, n. 9/2*. Fitul dede a lăcrăma, Şi Domnul a-l mângâia. FHÂncu-candrea, m. 192. | A încerca (fără rezultat) să... Cf. III 6°. BătândLu-să, au datu să-l Iovască. prav. MOLD. 66. Hatmanul şi cu
o	samă de Cazaci au dat să treacă Nistrul, şi mulţi s’au înnecat. LET. l 128/37. Să păziţi de va da a fugi. alexandria, 79. Când am ajuns acasă dinspre ziuă şi-am dat să mă dau jos din căruţă, — pace! Nu puteam şi nu puteam! BRĂ-tescu-voineşti, l. d. 126. Eu dau să protestez, mă scol după ea, tulburat., vâlsan, conv. LIT. xlii 143. Dă el să descuie uşa, nu poate; dă s’o desprindă, nici atâta! creangă, p. 256. De mult tot dau să te ajung! RETEGANUL, P. I 20/22.
4°. P. ext. (Urmat de să s. de de s. de un infinitiv). A se apuca, a porni, a începe să... Cf. III 6°. Dă pruncu’ a îmbla în picioare. LB. Dau să număr la fustei. — Uite-i, frate, doisprezece, COŞBUC, F. 21. Am dat să’mbuc ceva. STĂI^T-CESCU, B. 146/24. Dete a striga. POMPILIU, B. 56/uu Când voinicii... or da să le miroase [floricelele], Să le intre donCn oase. alecsandri, p. p. 325/io. (Neobişnuit. Cf. III 6°). Mai dau în poveşti cu Craiul. BARAC, A. 43. j (Fiind vorba de o metamorfoză, de o trecere dela o stare la alta, de o Fchimbare) A începe să fie, să se ivească, să se facă ceva. [Ouăle gândacilor de mătase] dau în viu. economia, 214. Temperatura dedese în iarnă. GHICA, A. 3. Vremea dădu în cald. delavran-CEA, s. 50. Cerul... dă în limpede, id. ib. 170. Peste
o	lună dă primăvara, c. PETRESCU, C. V. 149. Dă soarele după deal, şi noi tot pe loc s'tăm. CREANGĂ, p. 128. Soarele dă în asfinţit, ispirescu, . L. 34. Din căldură a dat în frig. pamfile, J. Trei fire de musteţe, Cari mi-au dat în cărunteţe. BIBICESCU, P. P* 303. A o da, cu acelaşi înţeleg
fii	-	u
începe a bura,... pe urmă o âă în frig şi ninsoaPe cum se cade. creangă, a. 30. | (Despre must) A da în fiert = a începe să fermenteze. Să se mai limpezească mustul... şi să dea în fiert. GORJAN,
H.	II 60. Sari sus, Jos să curgă must, Să dea’w fiert, Să-l bem cu gust. TEODORESCU, P. p. 333b.
( (Despre cereale, s. pomi) A da în (pre LB.) copt s. pârg s. pârguială = a începe să se coacă. Cf. ZANNE, p. i 230, PAMFILE, A. 114. Nişte lanuri frumoase de grâu, care dă în copt. CREANGĂ, P.
155.	Rodul creştea şi seara da în pârg. ISPIRESCU,
L. 73/2. Când începe să se coacă, se zice de porumb că „a datu. ion cr. IV 221. | A da în spic = a lega spic. Bacara dă în spic şi se coace mai de grabă.
I.	IONEISCU, C. 179.
5°. (Despre fiinţe) A ajunge (III 1°) s. a ieşi la..., a nemeri în (s. la)..., a sosi, a veni la... (după un drum oarecare), a intra (I 1°) într’un loc. Deâde la una [curte], dosofteiu, V- s. 120b. P’aici dăm în pădure f DDRF. în loc să iasă la drum, dă de un heleşteu. CREANGĂ, P. 46. Cum au dat de călduri că, pe loc li s’au muiet ciolanele, id. ib. 251. Bucuria lor... că au dat la lumină, sbiera, P. 174/u, Ieşiră acum din pădure şi dădură într’o poiană frumoasă, reteganul, p. I 46/2i. Merseră ce mer-seră, până deferă de un arvune mare. H. IV 64. Mergând, au dat peste un loc. stĂncescu, B. 271/is. A treia zi pe sară, a dat, în marginea pădurii, de o casă. RĂDULESCU-CODIN, î. 322. De un plop dedură Şi aci stătură. COLINDE, ap. GCR.
II	326/se. | (în legătură cu noţiuni temporale) După ce au dat la primăvară, la luna lui Mai, s’au rădicat Grigorie-Vodă din Iaşi... şi au mers la mănăstirea Bârnova. LET. III 162/V Dă ! ce să-i zici ! dăduse şi el în pâr păr a însuratului. CREANGĂ, P. 166. Când dau fetele ’n postul mare, postesc, sevastos, N. IO/20. (Despre stări sociale) Ai să te laşi de hoţie, Ca să dai de boierie, bibicescu, p. p. 166. # Fig. A d& cu gândul v. gând (1°). Dau cu gândul că şi aci trebue să fi>e ceva. reteganul, p. iii 72/3. A da cuiva de cap v. c a p (VI 5°). A-i da cuiva ceva de cap v. cap (II 1°, IV 1°) j A da de capăt Y.capăt (4°). A da de căpătâiu v. c ă p ă t â i u (II 3°). (Cu acelaşi înţeles) A da de rostul căpătâiului. Fata fimd pusă să deslege o ghicitoare... nu-i putea da de rostu9 căpătâdiilui. stĂncescu, b. 146/2. (Mold.) A-i da în pârt (i)e = a lămuri, a afla ceva. în zadar mă gândesc yi iar mă răsgândescnu pot să-i dau în pârte... Boierul are ceva. alecsandri, t. 1728. Oare cine-a fost ? Ba că Stan, ba că Bran; până ce-i dau în pârtie, sevastos, N. 3/r Şi-a dat în pâr* tie = s’ a dat la treabă, s’ a făcut om de treabă, în urma unei pedepse, şez. ix 155. A da de hotar
-	a ajunge la margine, la capăt. Cf. h o t a r (I 3°). împărăţiile erau aşa de lat şi de lung întocmite, că numai vântul şi lumma le dădeau de hotar. ap. DDRF. A da de fund = a ajunge până la fund, p. ext. la margine, la capăt. Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia ! să vedem cum i-ţi da de f und 1 CREANGĂ, P. 260. O pădure mare de nu-i mai dădeai de fund. sevastos, ap. TDRG. A(-i) da (cuiva) de urmă v. urmă. A (se) da în vorbă de s. despre cineva — a începe, a ajunge să vorbească despre cineva. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă de Pahon. RETEGANUL, P. V 14/s. (Uneori. în vorbă e subînţeles) Din vorbă’n vorbă dau la [ajung să vorbească despre] petit. id. ib. IV 72/3a.
A ftu-i da (cuiva ceva) de ochi = a nu avea ocazie să vadă ceva. Se mai luptase Ercule cu balauri; dară ca acesta nu-i mai dăduse de ochi. ispirescu,
U. &6/20. (Complinit prin verbul „a vedea“) Nu mi-a dai de ochi la nici o împărăţie să văd astfel de legi. GORJAN, H. 11 50. ]| P. e x t. A intra undeva (pentru puţin timp), a se abate (2°) pe (la), a trec# pela... într’un târziu, îi veni în minte că azi
M
n a dat pe la cancelarie. AGÂRBICEANU, l. t. 337. Părintele mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. Dete prin satele turceşti şi bulgăreşti. ISPIRESCU, M. V- 17/i5. Din când în când, mai daţi pe la noi. SEVASTOS, N. 348/i. Când ai vr’o inimă-rea, Mai dai seara pe la ea [pe la ibovnică]. TEODORESCU, P. P. 343. | A cădea (I 1°) în..., a nemeri în (s. peste)...; a întâlni din întâmplare pe cineva. Un bou... ce au fost dat într’o fântână (a. 1731). URICARIUL, XXII 343/ao. Nuna peste nun a dat. sevastos, n. 205/i4. S’as-vârlea, nu s’asvâriea, Drept în paloşe că da. TEODORESCU, P. P. 443b. Pasărea vicleană dă singură în laţ. LET. 11 279/as. Cine sapă groapa altuia, dă el singur (cade) într’însa. pamfile, j. Fuge de ploaie Şi dă în noroaie. ROMÂNUL GLUMEŢ, 1 5/*. Prost. de dă în gropi = foarte prost. | A da de mal, de prăpastie, de râpă = a cădea... Cf. zanne, p. I 570, 268. Dă de râpă, ca filosoful din fabulă (a. 1869). uricariul, xiv 144. A da în (s. pe) brânci v. brâncă (12°). A da în cap v. cap (I 1°). | A da în nas. Când vorbea, se pleca înainte, ca şi cum i-ar fi fost „să dea în nas“. m. chiri-ŢESCU, CONV. LIT. XLIV, voi. II 658. A da îll genunchi v. genunchiu (1°). A da pe gânduri v. gând (4°). Dar dumnea-ta, mire, de ce-ai dai pe gândurif sevastos, n. 288/22. | (Subiectul e o fiinţă) A ajunge (IV), a se lovi cu o parte a corpului de ceva, a ajunge până undeva. Calul fugea, de da cu burta de pământ, ispirescu, L. 129. De-tăiu în sfârşit cu mâna de un oblon. DACIA LIT. 288. Găinuşă ciuşă, Dă cu nasul prin cenuşă (== Ivuleaua). teodorescu, p. p. 232. A da cu mâna în foc v. foc (I .1°). | (Subiectul e o parte a corpului) A lovi, a ajunge. Fugi... de nu îi da călcâiele de pământ. GORJAN, H. IV 198. Aruncându-şi la o parte pletele albe, căre i dădeau în ochi. DDRF. Un cal porumb, scurt în gât şi lung în trup, Coama să-i. dea de pământ, bibicescu, p. P. 506. A(-i) da (cuiva) ochii (s. geana s. pleoapele) în gene v. geană (2°). j (Subiectul e un obiect, un element) A pica, a ajunge, a intra. Deădc o picătură de sânge a avântului în ochiul muierii, dosofteiu, V. S. 97. De-mi scoate un ghimpe ce mi-a dat în picior. FUNDESCU, L. P. 109/22. Când mă pun pe cositură, îmi dau miriştile9n gură. RETEGANUL, CH. 167. Vede pe om că-i dă apa'n gură, şi el îl mai cufundă, zanne, p. ii 529. Oala acoperită, nu dă gunoiul în ea. românul glumeţ, 11/n. A-i da cuiva în (s. prin) gând, prin (s. în) cap, în (s. prin) minte, (rar) prin cuget v. gând (2°, 8°), cap (III), minte, cuget. Acuma i-au dat boie-riului prin cap că smeul... i-au furai soţia. SBIERA, P. 51/st. Nu ştiu’n minte ce ţi-a dat, Şi pe noi că ne-ai lăsat. MARIAN, î. 512/i9. Când îmi dă de mândra’n gând, Trei zile nu mi-s flămând. HODOŞ, P. P. 60. (Lipseşte complinirea: în gând, în minte, etc.) Hâş [cocoş] !, Mânca-te-ar uliul să te mănânce! Da ce ţi-au dat ţie să cânţi tocmai acuma ? SBIERA, P. 215/io. Lui Lazăr ce i-a dat, Mâna mă-sii-a sărutat. TEODORESCU, P. P. 204. | (Despre o apă curgătoare) A se vărsa (în)... Dunărea... curând (= curgând) dispre Apusul Ţărei-Tătăreşti, întâi se măreşte dintru acest lucru, pentru că dau şi alte ape multe într9 insul şi o măresc, herodot 223/e. Din Prut până în Nistru, unde dela Cetatea-Albă în Marea-Neagră dă, să trage mult înainte pământul. CANTEMIR, HR. 67/so. Au despărţit din Milcovul cel mare o parte de pământ, de vine pe lângă Odobeşti şi trece de dă în apa Piitnii. LET. I 128/iS. Râul Ta misa... dă în marea despre miază-noapte. DRĂ-GHIC'I, R. 18/is. | (Despre munţi). A ajunge (IV) cu marginea, a se întinde cu vârful (până la...) Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă într’o mare verde, eminescu, n. 13/29. Ajunse la un munte mare, al cărui vârf da de nork ISPIRESCU, X* 216,
BA	_	15	DA
6°. (Despre fiinţe, mai ales în raport cu alte fiinţe; construit cupeste s. de) A (se) întâlni (1°) cu..., a găsi (I 1°) pe cineva (din întâmplare s. după oarecare căutare), a afla (I 2°) (în drum s. căutând ceva ascuns), a descoperi, a surprinde pe cineva, a ajunge în posesiunea..., a cădea (I 5°, a, c) pe mâna cuiva, a avea parte de... De va fi datu pre vraciu rău... prav. mold. 67b. Da de şerpi, dosofteiu, V. S. 209b. Mergând Buhuş... au dat preste nişte Cazaci. LET. ii 232/20. Apucaţi pe la Izvorul şoimilor, că-ţi da de ei, fără greş. alecsandri. T. 216. La moară dau de prieteni, şi do prieteni mă feresc. COŞBUC, B. 51. Au ieşit p’im-prejurul cetăţii, să caute să deie de pricina învâr-titurei ei. sbiera, P. 166/28. Al dat peste un stăpân ca pănea cea bună. CREANGĂ, p. 152. Taci ! că i-am. dat de meşteşug, id. ib. 321. îl căută... şi, ca să dea de dânsul, nici cât, ispirescu, l. 46. Am dat peste un orb. care orbocăiia şi el pe dibuite. id. ib. 303. Tot de Ţigani dai şi cu Ţigani te în-tâlneşti. RETEGANUL, P. P. I' 59/i7. ’ Să mă scol îndată, să nu dea frate-meu Mezilă preste mine dormind, id. ib. iii 67/24. Se ’ntâmplă câte odată de dau de dracii’. şez. IV 118/24. Dorule, pe unde-mi stai Şi de mine nu mai dai? RETEGANUL, CH. 77. (Pronominal) Trebuia să rabde, că şi-a dat de om. id. P. V 30/i7. Fuge de câni şi dă peste lupi. zanne, p. i 380. A-i da în cale v. cale (1°). A da cu crucea peste... v. c r u c e. A da (cu) ochi! de cineva s. într’ ochi cu cineva v. o c h i u. | P. a n a 1. (Complementul e un lucru) Până mai pre urmă am dat peste un hronic bulgăresc, CAN-TEMIR, ap. GCR. I 360/it. în fundul şanţului vom da de lut. i. ionescu, c. 236. Deschise săltariul şi dădu într’adevăr de nişte... hârtii, eminescu, N. 79/i7. Şi vezi, ia seama bine, că, dând de parale p’acolo,... să nu începi a îndrăgi ţuica. STĂNOIU,
C.	I. 9. In cele mai de pe urmă dete şi peste calul tatălui său. ISPIRESCU, L. 15. După ce dădură de ale traiului, se puseră la prânz. reteganul, P. v 47/i. Preste urmă de fiară a dat. şez.
III	40/i7. N’ei da de niscaiva mahmudele, Să bem pelinaş pe ele ? teodorescu, p. p. 130b. Când mergi în pădure, de ce dai mai întâi ? (= Dtfe scoarţa copacilor) , sbiera, p. 321/21. A da de (s. pe s. peste) leac v. leac (1°), ] Fig. Dându de multe greutăţii]. dosofteiu, v. s. 180. Să nu deie peste vreo primejdie. LET. iii 201/2S. Unii de necaz când dau, Pierd şi mintea ce o au. pann, P. V. III 14. A dat de vr’un păcat. ALECSANDRI, T. 218. Dăm de ruşine. COŞBUC, F. 35. Când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi. CREANGĂ, P. 223. Avem să dăm peste o primejdie mure. ispirescu, l. 6. Să facă ce va face, să scape de batjocura, de care deie. RETEGANUL, P.
I	73/s. Să nu te răsteşti la el, că dă în altele = crapă fierea în el s. dă în boala copiilor. CIAUŞANU, GL. O femeie dă cu copilul de necaz = întâmpină o greutate, o nevoie. GOROVEI, CR. Luai grija casei mele, Ca să nu dau de belele. t^eodo RESCU, P. P. 271b. Umblu după dragoste Şi &au peste pacoste, Umblu după căsnicie Şi dau peste sărăcie, id. ib. 273. Da de pocinog. zanne, p. V 508. (Pronominal) Să-şi dea peste noroc. STĂNCESCU, B. 227/s. cf. 228/is. A da în greu v. greu (B 1°). | (Subiectul: norocul, boala, necazul, nevoia, ispita, etc.) A ajunge (II 3°) pe cineva ceva, a-1 găsi (I 2°), a-1 apuca (I 2°), a-1 lovi, a-1 surprinde. Proprietarii de oi, de voesc ca să nu deie gălbaza în bucatele lor... I. IONESCU, c. 68. Săcara nu este supusă la ţoalele ce le-am arătat că dau în grâie. id. ib. 181. N’au mers mult, şi iată c’au dat altă nevoie peste dânsa. SBIERA, P. 208/15. De multe %e dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz. CREANGĂ, p. 111. Deodată dete preste ei o căldură,
încât leşinau de sete. RETEGANUL, P. iii 75/ia. Amurgul dase peste dânşii nemâncaţi, ispirescu, L. 335. Dădu o boală rea peste biata preoteasă. stăncescu, B. 211/9. Popa, auzind că dă o aşa pleaşcă peste el, se îmbrăcă frumos'. ŞEZ. IV 2/«. Fetele... povestiră toate câte le-au dat de cap. POP., ap. TDRG. | (în imprecaţiuni) Pricopsitul nalbei, dracu'n el să dea ! contemporanul, iii 467. Eu iubesc, altio’ mi-o ia... Lume, focu’n tine dea ! JARNIK-BÂRSEANU, D. 383. I P. ext. Nu mai dete nici pic de somn în genele ei până dimineaţă. ISPIRESCU, L. 65/u.
7°. (Mold. şi Transilv. de Nord) A da (de cineva s. de ceva) că... = a afla (I), a băga de seamă, a observa, a constata, a prinde de veste că... Deade şi de dansă că-i mai vârtoasă decât piatra, dosofteiu, V. s. 95b. Tătarii peste noapte n’au dat că fuge oastea, let. ii 33/m. Băgând sacii în moară, au dat că într'inşii nu-i grâu. SBIERA, P. 16/g. Mă-ta, când a dat de copilă că nu-i, a început a-şi smulge părul din cap. creangă, a. 20. Ciobanul dă că-i lipsesc oile. MARIAN, T. 60. N’a şti nime un’ (= unde) m’am dus, Făf or da de miri* că nu-s. mândrescu, l. p.
8°. (Subiectul e o fiinţă) A fugi (I) (spre a scăpa de o primejdie, de un atac), a o şterge, a
0	apuca spre..., a scăpa cu fuga, a se refugia. Vor scăpa denainte-i şi vor da într’o casă străină. PRAV. Mold. 56b. S’au orbit de an datu el pre pod să treacă, să scape, dosofteiu, v. s. 17b. Singur Potoţclvi, pentru să i se tăinuiască numele, au dat între carele haiducilor, let. I 230/io. Cazacii au şi dat la vale în lunca Prutului, de au scăpat mai tofi. ib. 11 321/34. Cât nu mai încăpea pre pod, au dat şi prin Nistru. LET. Iii 15/38. Ca să scape de ’nnecare, nu ştia p’unde să dea. pann, e. iv 6/7.
1	(întregit) Noi deâdemu afară cu frică, dosof-T'EIU, V. S. 7'9. în pripă dă afară din al său bor-deieş trist, dacia lit. 146. A da o fugă (până la...) s. a da (cu) fuga v. fugă (I 2°). A da (o) goană (s. în goană) după cineva = a porni repede la fugă, în goană (6°), a fugi (după cineva). Să dea’n goană după mine. dosofteiu, ps. 231. Băieţi, mai daţi o goană! L VĂCĂRESCU, P. 338/21. Petruţă dădu goană! c. petrescu, r. dr. 71. A-i da cuiva o goană = a lua pe cineva la goană. a-1 goni (I 1°). A-i acorda un asii, ca să scape de goana ce-i da Mihai. BĂLCESCU, M. V. 404. A da zor v. zor. A da buiestru v. b u i e s t r u (II).
9°. (Subiectul e o fiinţă) A se repezi, a năvăli, a se arunca (IY) (într’o învălmăşeală), a se asvârli (4°), a năpădi, a intra undeva cu forţa, ase dai a... Cf. III 3°. Fiind cireada fără păstor, vor fi date [munt. dat] niscare gadine, de vor fi stricat şi alte vite. PRAV. 33. De să va prileji să dea lupii în oi. ib. 66. Afară [erau! puind scările Slovacii să dea’n cetate. DOSOFTEIU, V. S. 87b. Fără zăbavă au dat pre oastea turcească. let. 1 194/so. Mulţi din oşteni s’au înnecat în Prut fugind de Tătari, ca să scape; unde sosea la Prut, acolo sărea din mal şi da sărind din mal cu cal cu *ot şi aşa pierea. ib. II 341/j. Fruntaşii dideră în Perşi, herodot, 505/is. Deăteră în apă. MINEIUL (1776), 232/2. Om peste om dă fugând. BEL-DIMAN, ap. GCR. II 242/is. Doar nu dau Tatarvi ! alecsandri, T. 288. Lupii... îndrăsnesc să deie şi la urşi. CONTEMPORANUL, III 701. Lupii dau asupra oamenilor = se năpustesc. GOROVEI, CR. Dă deodată la dânsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38/28. A dat strechea într’înşii. ISPIRESCU, U. IO8/23. Lupul... dă după mire. RETEGANUL, P. III 33/s. Cânele ce e bolnav de jâgăraie e trist.... doarme, nu dă la om. ŞEZ. IV 126/u. Maica Sântă-Mărie, De ciudă şi de mânie, Dete’n foc, ca să se arză. TEODORESCU, V. P. 32, Flăcăul eu noroc Dă prin apă fi prin foc. id, ib, 623. De-ar avea badeq
£>A	~	î»	—	iji
la oi Două 'căţele ca noi, War mai da lupi între oi. MÂNDRESCU, L. P. 136/t. | (Despre o armată, o trupă. Numai la BĂLCESCU) A intra (In luptă). Această trupă... încă nu dedese în bătaie. M. V.
371.	El porni înainte două cete de Polonezi ce nu dedeseră încă în acea zi. ib. 373. A da peste (rar, după) cineva cu ceva — a veni din mers peste cineva, lovindu-1 cu ceva. Cine e acesta oz a să deie piste noi cu droşcat c. NEGRUZZi, I 238. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52/is. Capra... dă cu coamele după cei din casă. ŞEZ. iii 182/4. P. a n a l. I-a dat ( = i-a trecut) un fior rece prin trup. îi dete un fier ars prin inimă. ispirescu, ap. TDRG. | (întregit) A da năvală, busna, iama v. năvală, etc. A da chior peste... v. chior (I 4°), chiorîş v. c ti i o r î ş (I 3°), clacă la ceva v. clacă ,2°). A da d >a-dreptul = fără ocol. Gotătatea încunjură, iară foamea dă de-a-dreptul. creangă, a. 69. A da în foc (pentru cineva) v. foc (I 1°). A da ca cânele prin Dăţ v. băţ (T>.
10°. (Despre fenomene atmosferice; despre frunze, muguri; sânge, lacrimi, barbă (1°), mustaţă; foc, etc.) A se ivi (2°), a se isca (I), a ieşi, a se arăta, a-şi fu ce apariţia, a se face, a se produce, a veni, a creşte, a încolţi (III), a odrăsli, a porni, a izbucni (1°), a ţâşni. (Cf. wallis.: il don ne „piouă“. a rom. n da ploaie, neaua, etc.) Deade de o parte vânt. moxa, 352/i2. Dedde foc de la svânta raclă. DOSOFTEIU, V. s. 87b. Oile trebuesc scoase la câmp îndată ce au [ = a] dat iarba. I. ionescu, c. 68. După ploie da un soare fierbinte, GHICA, S. 545. Băiatului îi dăduseră lăci'âmile.
D.	ZAMFIRESCU, ap. TDRG. Poftim de vezi! poimâine era întâiu Aprilie şi mugurii nici habar n’aveau să dea. BR^TESCU-VOINEŞTI, î. 250. Am fugit repede la oglindi, să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETkESCU, î. II 63. După ce au dat frunzele şi s’au făcut mai mari, ne-am adunat cu toţii să ne dăm părerea. D. STĂNOIU, C. I. 124. Apoi dete un îngheţ. ISPIRESCU, l. 29. Cum dă ceşiceva secetă, îndată seacă toate izvoarele. R.E-TEGANUL, p. I 25/w. Se freacă ceriul gurii calului... până ce nu mai dă sânge. ŞEZ. III 202/22. Brumă grea să dea, să-i cază frunzele. ib. IV 190/*». Dâ [iarba], încolţeşte, creşte din zi în zi tot mai tare. ib. v 70/i. El cum se ruga, Ploaie că dedea. TEODORESCU, P. P. 67. Flăcăii tânăr s’a 'murat, Nici mustaţa nu i-a dat. id. ib. 622. 8'a face duşmanul frate, Când a da din piatră lapte. SEVASTOS, C. 9/22. | (întregit) Frunza frăgarilor dă afară. ECONOMIA, 214. | P. anal. începe a striga, de da duhul dintr’însa: „Ioane, Ioane, Ioane!'* şi Ion — pace! creangă, a. 64. | Neobişnuit ; germanism) Nu da [= nu era, nu trecea un] m -nut, fără de a face si o faptă buna. MARCOVICI.
C.	52/i.
III.	Refl. 1°. (Arată o mişcare) A se duce, a pleca, a (se) face (B. 1°, c. m), a merge a purcede, a veni, a porni, a o apuca (V 1°), a o lua, a se apropia (I 1°), a se îndepărta, a se feri (III 2°), a se (re)trage, a se scoborî, a se cufunda, etc. (Mai adesea complinit) A se da înapoi, îndărăt = ti se retrage ; în jos = a se coborî ; în lături = a se trage la o parte, etc. Isus să deade în laturi din nărodul ce era pre acela loc. VARLAAM, C. 151/i. Dânduse spre apusul soarelui în părţile nemţeşti, au descălecat. LET. I 88/34. ll sfătuia boierii să se deie la loc strimt. ib. 1 130/u. Lăsat-au scaunul şi sfau dat spre munţi. ib. I 162/7. Deci Turcii, cum au văzut că au căzut Paşa, s’au dat înapoi (= s’ au retras). ib. I 249/28. Nu au mai putut sta Turcii într’acel vârf de munte,... ce numai le-au căutat a se dare în lături dela acel loc. ib. 11 199/i. Dân-du~*e Vmirul într’o parte cu Oftile mie, au trimes
la Sara$cherul... să-i vie întru ajutor, ib. 111 8/s. Vu totul se da'n afundare. PANN, P. V. I 87. Ito>
mânii se daserâ ascuns şi le pândeau trecerea. BÂLCESCU, M. V. 100. Se trudea să se deie jos de pe vatră. C. NEGRUZZI, I 91. Dă-te într’o parte, ţoparlane! alecsandri, t. 187. Moţule, măi ho-ţule! Sai din munte, dă-te’n vale, Ca să-mi mai scurtezi din cale. id. P. 11 24. El se da tot mai aproape Şi cerşea copilăreşte. EMINESCU, P. 104. [ledulj se dă fuga după uşă. CREANGĂ, P- 23. Daţi-vă 'mai încoace, ca să ne înţelegem mai bine. ispirescu, U. 2/12. Unul din voi sa se dea afund în mare. FUNDESCU, L. P. 136/9. Se dete (= se dete jos) apoi de pe cal. reteganul, p. iii 71/io. Numai decât se dâ şi-şi aprinae stogul, id. ib. IV 77/sm. Naiba... se dăduse în dosu’ lui Dumnezeu. ŞEZ. IU 6/2. Se deie ( = se apropie) locmai la urechea lut... ib. lil 96/is. Şi’n not mi se da $i se cufunda. ALECSANDRI, p. p. 117/28. Toţi s’au înnecat, La afund s’au dat. teodorescu, p. p. 57b. Joacă bine, moş Martine, Că mă dau pe lângă tine [şi te lovescj. id. ib. ltflb. Dâ-te ’ncoa, în joc. id. ib. 196b. Mai aproape se dedea. id. ib. 527b. Pe lângă mă-sa se da, Mâna ’n brâu îi înfigea, id. ib. 531. j F i g. A se da îndărăt s. înapoi = a se codi, a se sustrage dela ceva, a-şi lua mapoi cuvântul, a căuta să scape. Cf. înapoi (I lu>, îndărăt (I 1°). boieriul nu se da îndărăpt, ci era gata să-şi ţie cuvântul, sbiera, p. 145/40. Cf. 8O/1. Nu se dete înapoi, ci se îneleş• tară amândoi, ispirescu, u. 61/i4. (Cu acelaşi înţeles) A sie da în laturi (s. lături). Cf. zanne, p. iii 464. Zua cea de apoi, de carea nime nu să va putea da în laturi, varlaam, c. 274b. Nu să deaderă în lături dela mărturia Domnului nostru litus Mristos. dosofteiu, v. s. 143. Vum văd eu, nici de asta nu te-ai da în laturi. CREANGĂ, P. 166. | P. a n a 1. A ajunge. Şi vor juca până s’a da soarele ’a toacă. ŞEZ. vii 4. Soare ro.und, Dă-te •n vale mai curând ! sevastos, n. 285/s. Î11 ce ape se dă = se adapă (II 1°), se scaldă. Administratorul chibzui să ispitească pe„preot, să vadă cam în ce ape se dă. stănoiu, c. I. 34.
2°. A se aşeza (II 2a) undeva (pentru puţin timp), a se lăsa, a se trânti (pentru odihnă s. somn), a se tăvăli, a se culca (puţin). Mă dedeiu într’o rână, la umbra altui copaciu. GORJAN, H.
I	155. Se dete p’o pernă, râzi/mându-şi cotul. PANN, P. V. I 58. Se deterâ spre odihnă. ISPIRESCU, L. 4. După cină,_ se dau la culcare, reteganul, p. III 88/22. Jupânul... Puţintel s’a dat Cam la colţ de pat. teodorescu, P. P. 25. El se da de să dur-mere (= să doarmă), alexici, l. p. 2/K
3°. (Mai ales despre fiare, câne, etc., construit cu 1 a s. absolut) A se repezi să muşte, a se arunca (IV) la cineva, a se asvârli (4°) la hrană, a ataca. Cf. II 9°. Iarna... ursul ajunge de se dă la vite şi ia oameni, odobescu, ap. TDRG. Câinele nu se mai da. sandu-aldea, 3ăm. vi 882. Când se da armăsarul la Galben-de-soare, muşca din pieile de bivol, tara când se da acesta la armăsar, muşca din carne vie. isptrescu, L. 28. Pisoiul dâ de mâncare puilor şi nici nu se gândea să se dea la ei. DDRF. Câinii se dau la gard = latră mereu. ciauşanu, gl. j Spec. (Despre peşti) A se re-pezi la undiţă. [Peştii] se dau, umblă nebuni şi lacomi după hrană. f. r. atila, p. 52. | (întregit) A se da cu capul de (toţi) păreţi (i) (s. de vatră) v. cap (I 1°). Da-mi o nucă, Că mă dau cu capul de ulucă; Dă-mi o pară, Că mă dau cu capiii de: scară, teodorescu, P. P. 12. A se da d© râpă, în foc, etc. Porumb o, iubeşte-mă, că mă dau de râpă, pre legea mea ! alecsandri, t. 157. Decât m’aş fi măritat, Mai bine’n foc m'aş fi dat! id. ib. 230bA. Şi te-ai dat d’un corn de vatră. SEVASTOS, n. 138/it. Se dă (s. bate) ca apa de mal să... =a se face luntre şi punte să.„, face pe dracul
lî
t>Â
în patra să... ciauşanu, gl. A se da în vânt (după ceva. s. cineva) — a abate (I 4°), a da zor; a umbla să câştige dragostea cuiva. Văd pe mania cum se da în vânt după trebi. CREANGĂ, A. 68. Se dau în vânt după ea = nu mai pot de dragul ei. RĂDULESCU-CODIN, I. Cimpoieş, drăguţul meu. Sună, sună-aşa mereu, Să se deie fetele’n vânt, Să ţipe dracu ’n pământ. ALECSANDRI, T. 243.
4°. (Despre fiinţe şi mai ales despre persoane) A face o mişcare legănătoare, a luneca, a se ros-togoli. Fă-te dar tu o roată de lemn si eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73/7. A se alinia (da), ca cioara în laţ. zanne, p. I 418. A se da peste cap v- cap (I 1°), (de-a) tumba v. tumba, j (Mai ales întregit) A se da pe ghiaţă (1°), eu sania, cu patinele, în scrânciob, în leagăn, etc. In scrânciobul din culme se dau flăcăi şi fete. alecsandri, p. iii •1.48. Capul făcuse două picioare şl se da pe ghîaţă. FUNDESCU, L. P. (ed. III) 85/17. Copil care s’a dat cu săniuţa, i. teodoreanu. m. ii 105. Copiii cei mari tot se mai duc pe uliţa, de.se du ■:u sania, cioacla, ort cu piciorandelc. pitiş, şcii*. conv. lit. XXXVII 124. Lumea piere, şi vecina se dă în leagăn! baronzi, l. 50/2(.
f>°. (Construit cu prep. p e 1 â n g ă, mai rar^ • după s. la) A se apropia I -1°) de cineva (în seorm de dragoste, cu linguşiri, cu rugăminte, etc.), a se lua cu binele pe lângă cineva. Dacă... vr’un tinerel vitc&z s’ar da pe lângă mine,... atunci cu voie bană i-aş da sufletu’n dar. alecsandri, t 156. Se dau tot cu binişor ul. caragiale, t. i 6A, Slutul se dete pe lângă fată şi începu s’o linguşească ou vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele pe lângă dânsa. ispirescu, l. 47. Se dădu pe lângă ea şi o momi. stăncescu, b, 197/i7.
6°. (Mai ales în Mold.) A începe (I 2°-3°) să..., a se apuca (IV 5°), a se pune pe..., a prinde să... (Ideea e complinită, în limba veche, printr’un substantiv pus la cazul dativ, iar astăzi printr’un substantiv, având uneori forma supinului, ca prep. la); (cf. lat. dare se labori et itinenbus). Cf.
II	4°. Lupul... îndatăşi fug ăi se deade. CAN-TEMIR, ist. 74/i8. S’o dat la carte = a început să înveţe. Cf. HERZ.-gher., m. ii-iii 373. S’au dai la ospătat amândoi, sbiera, p. 92/40. Preutul... se detef şi el la fugă după dânsa. id. ib. 241/3i. Satul, văzând că acest om nu se dă la muncă moi în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, creangă, p. 329. Se dădu la mâncare, la băutură şi la joc. stăn-OESCU, B. 317/io. hnpăratu’ se dă la căutat ; da geaba, că nu-l găsi. şez, iv 204/28. La lucru s’au pornit Şi la lucru mi s’au dfit; Mi s'au dat la secerat, teodorescu, p. p. 150b. A se da în (s, ia) vorba cu cineva = a intra (I 7°) în vorbă. Dân-du-să m voroavă cu părinţii, dosofteiu, V. s. 110b. Pe urmă s’au mai dat la vorbă ba despre una, ba despre alta. sbiera, p. 151/u. Numai cât în vorbă se da, Sccerele-şi gătea, teodorescu, p. P. 142. El s’au pus lângă dânsa şi s’au dat la sfaturi amândoi, sbiera, p. 23/iS. Ce să mai înceapă acuma de vorbit f S’au dat şi la fleacuri. id. ib. 253/si. A se da pe rod = a începe să rodească. în al patrulea an via face struguri, adecă se dă pe rod. H. XVI 41. | (Complinirea se face printr’un al doilea predicat unit cu cel dintâi prin eonj. şi) S’au dat şi ei şi au cojit vreo câţiva tei. SBIERA, P. 84/c. El se da şi cununa, bibicescu, p. P. 308. | (Ideea e complinită printr’un verb la infinitiv s. la conjunctiv s. la indicativ precedat de prep. d e) A începe, a porni să... Se dădură bivolii a4 linge. SBIERA, P. 123/». Acuma au fost Gutrierat bietul argat toate târgurile, oraşele şi cetăţile, şi s'au fost dat să îmbie şi prin sate. id. ib. 210/si. Se dă de astupă brazda. MERA, b. 86. Se dete a căuta prin toate părţile prin pălat. ma*
~---~ rr VTT «fiAA
RIAN, o. i 161. Io mă dau să-i puiu de cină, El mă suduie, mândrescu, l. p. 119/2. Frică mi-e de-a mea muiere, Că s’a da a mă desculţa Şi de fiorul mândrii-a da. RETEGANUL, ch. 76. Mama la mine-a venit Şi se dede a’ntreba : Trăiesc io bine, ori ba f hodoş, p. p. 139. A-şi da. Mai dân* fhi-mi în de bine .[ = începând a mă face mai bine] din bolnăvirea ce mi s'a întâmplat. DIONISIE, C.
195.	Fiiu’ tare-ş[i] dedf a (= începu a) plânge. ALEXICI, L. P. 160/7.
7°. A se pune la dispoziţia cuiva, a se lăsa în voia cuiva s. a ceva, a se oferi, a se jertfi, a se învoi (II), la o acţiune (ce priveşte persoana sa); p. ext. (cu subiect pasiv) a se lăsa învins, supus, răpit, copleşit (de patimi, ispite, etc.), a cădea jert> fă, a ajunge la... s. în..., a se expune la... (Ideea e complinită printr’un substantiv pus la cazul dativ s. prepoziţional s. cu funcţiunea unui adverb. Vechiu: a se da s. a-şi da. (pre) sine. Cf. lat. dare se somno, quieti, voluptatîbus). Mă dau învins, legat, etc. LB. De-l rugară se nu-şi dea sire (să nu iasă. N. TEST. 1648; să nu dea pre sine. BIBLIA 1688) întru zborişte . ( — în spectacol), intru batjocură. COD. VOR. 1 O/n. Şi răpită fu corabia, de nu putea se potrivească-se vântului, deaderă-se (s 1 o b o -y.; î r î - o N. test. 164S; slobozindu-ne BIBLIA 1R88) şi puri aţi. eramu. ib. 87A-5. Şi-şi dă sine spre moarte pentru Hristos. CORESI, EV. 72/g*. Tuaor călugărul s’au dat cu prisaca şi cu stupi şi cu iot dobitocul» cu^fc. D. BĂTR. I 212. Călugări-' ţele cel ea ce-au vis [*= au trăit] în mănăstire, şi) "in cur vie se-au datu pre sine. ib. II 340. Vă acesta iaste trupul meu, ve se deade derept voi. CATE- ■ HISMUL (1607), ap. GCR. 1 "43/i. Derept aceea nu ni se cade să ne dămu noi cu voia-ne în ispiti, EVANGHELI E CU TÂLC (1619), ib. I 'Sg/w. 9*
•morţii să deaderă iadului. COD. Top. 61, v%. Vă deadet slugi dereptăţiei. N. test. 1648, ap. CP.
156.	Să deăde pre sine de-l hirotoniră patriarh. dosofteiu, v. s. 3. DedHu-mă şi nu ieşam (:t raditus s u m et non egrediebar). biblia (1688;, 410/so. Neamul vrăjitorilor din fire cămu-rilor ş>, sângiurilor ca mare lăcomie iaste dat. cantemir, ist. 349/21. Nea fugind de răotate, s’au datu pierzări. mineiuil (1776), 61 2/2. Omul fără învăţătură... dându-să cu totul patimilort se face mai sălbatic decât toate fiarele (a. 1803). URICARIUL, iii 25/12. Când se dă oarecareva să-l amăgească altul, ţichindeal, f. 238. Dân~ du-să patim ei beţiei, va pr.cinui vătămare în buna orânduială. codică tiv. I8/15. Morţii a se da voiaşte. barac, a. 59. Se dete cu totul la această patimă dulce. c. negruzzi, I 20. Ce-ar ajunge lumea, dacă fetele de boier s’ar da în dragoste cu ciobanii! alecsandri, T. 631. Lasă-ţi lumea ta uitată, Mi, te dă cu totul mie. EMINESCU, P. 6* Ea... s'a dat la desmierdăciund cu smeul. SBIERA, p. 27/m. Se dete morţii de bunăvoia ei, pentru dânsul, ISPIRESCU, u. G7A. Se dădeau dragostei cu totul. STĂNCESCU, B. 349/21. Feciorul babei se dăduse, hăt de mult, in dragoste c’o fată sărăcuţă. şez. iv 159/1. Dracii se speria Şi botezului se da. TEODORESCU, p. p. 33. Voiniceii codrului, Nu vă dareţi somnului. MAT. FOLC. I 1286/7. îndat’ se stăpânea Şi durerii nu se da. JARNÎK-BÂRSEANU,
D.	488. Nu se dă cătră tine = nu se destăinueşte, nu-şi spune visul cum l-a visat, ciauşanu, GL. ] (întregit) [Soru-sa] sângură mearsă de să deăde pre mâna tiranului. DOSOFTEIU, V. S. 67b. Mă dau cu totul în braţele tale. MARCOVICI, C. 91.
A se da de ceasul morţii v. ceas (2°). (Cu acelaşi înţeles) A se da de ceasul rău. Ascultaţi ce-am păţit eu, De mă dau de ceasul rău. TEODORESCU, P. p. 440b. | (Eliptic din a se da dracului) A se da = a se afurisi. Pentru ăi cari se dă, e altă soco-teală, . rĂdulescu-codin, L- A fi dat = a fi
DÂ	^	—	ÎS
pornit clin firs» spre ceva, a fi pus pe ceva. Era om... dat la desmierdări şi plăceri. E. văcăres-CUL, IST. 262/V Vlădica... cu totul e dat la economie. P. maior, IST. 258- Care este foarte dat spre mânie, acela păzească. CALENDARiU (1844), 59. Păgânii-s daţi la beţie, La jafuri, la tâlhărie. TEODORESCU, P. P. 479.
8°. (Despre cineva care e atacat s. urmărit. Mai ales după negaţiune) A nu se (mai) împotrivi (II 1°), a nu mai rezista, a ceda (II 1°), a se supune, a se lăsa să fie... De să va lega de un dirept, vrând să-l vatăme, şi cela nu se va da. ce-l va lovi. PRAV. 259. O strujiră preste trup cu frecături ascuţite, şi tot nu s’au datu. DOSOFTEIU, V. s. 92.
Cu toate aceste, sfântul... nu se da. C. NEGRUZZI,
1	225. [Cânii] nu se da să li taiu cozile. SBIERA,
P. 15/s. Draga mamii, nu te da>, Nu te da, nu te lăsa. MARIAN, î. 285/a. Staţi, feciori, şi nu vă daţi, Ci ca voinici vă luptaţi! RETEGANUL, TR. (39/ir,. (Asinuţând cânii). Nu te da, Aometca, nu te da, a mutau ’ei pe câne. CONTEMPORANUL, vi. voi* I 97. (Cu dativul etic) Fricos ule. Nu mi te da. păcătosule. ALECSANDRI, T. 401. A nu se da cu. una cu două, uşor, numaidecât, fără împotrivire. Ghiriţa nu se dă cu tina cu două. alecsandri, t. 70. Flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una cu două. creangă, p. 142. A se da caşcaval = a fi moale, prost, zanne, p. iii 515. j (întregit prin tr’nn participiu) A se lăsa (ne mai având încotro). Să mă dau biruită f COŞBUC, M. 12/n. Laur a nu se dădu bătută, c. PETRESCU, î. I 9. Nu vrea să se dea prinsă. STĂNCESCU, B. 146/,. Omorîse mulţi oameni, cârc nu se da prădaţi. ŞES.
V	78/ii. Dă-te, Codrcne. legat, Să nu te ducem stricat. ALECSANDRI, P. P. 88b/i0. Mă dăduiu robit pc-iin an. SEVASTOS, C. 9/ia. | Spec. (Mold.)
De astă dată servitoarea, după ce isprăvi lista mâncărilor, nu se dădu dusă [== nu plecă, nu se mişcă din loc], c. PETRESCU, C. V. 144. Unchicşul nu s’a dat îmbiet şi a început a povesti. SBIERA,
F. 8. Au fost... prost şi s’au dat înşelat de toţi. id. P. S/6. Cum nu se dă scos ursul din bârlog, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti. CREANGĂ, A. 115. Moşneagul şi fata babei nu se dară mult poftiţi, ci, punându-se la masă, măncară şi ei. MARIAN, o. II 188. Mireasa nu se dă vârîtă în casă. SEVASTOS, N. 259/ss. O limbă... care, împlântată în gura peştelui, nu se dă ieşită, până wu rupe carnea din drumul său. ŞEZ. IV 116/?. A nu se da pe cineva = a se ţinea (s. a se crede) mai mult decât altul, a nu se lăsa învins, supus, întrecut de altul. Hei! pi pir ic, pipiric, dară voinic, nu se dâ pe orişicine! sbiera, p. 178/2t. Nu m’aş da pe zece ca de-aUe ăştia. ISPIRESCU, L. 15. j (Mold.) A nu se da să s. urmat de un infinitiv = a nu voi, a nu avea de gând să... Nu se da să spuie = nu voia să spuie, vasiliu, P. L. 257. Baba... nu se da a spune cine i-o dat basmaua ceia. şez. IV 200/9. |
P. ext. (Despre o armată, o cetate, o ţară, un comandant) xl se preda, a se supune, a se închina (III 3°). Au gând să nu se dea, ce să se apere. let. II 159/u. Şi, viind Arpag cu oaste, fără de războiu să dideră pre sine. HERODOT, 72/24. Am incunjurat-o [cetatea] de toate părţile, şi s’au dat (a. 1716). uricariul, X 83/». Oştile... să tăiară toată ziua... şi să deate Por împărat, alexandria, 117. Numai Timişoara mai este în mâna Improtivnicului, dar întru atâta înconjurată, că in puţină vreme trebue să se dea. GHICA, A. 306. Măria Ta!... Ţara... se dă ţie. ALECSANDRI, P. II
110.	Dă-te de voia ta, Săi ne scapi de vr’o belea. 'CEODORESCU, P. P. 292.
9°. A se apuca de ceva (schimbându-şi felul de traiu de mai nainte, renunţând la credinţă, la obiceiurile sale, etc.), a se ocupa cu ceva (cu tot dinadinsul), a se îndeletnici (I) cu ceva, a se de-
—	DA
dica, a se consacra la..., a se lua (împreuna cu alţii) de..., a se deda la..., a se îndemna (III 2°-3°) la... (Ideea e complinită printr’un substantiv pus la cazul dativ s. prin prepoziţii; cf* lat. dare se convivio, historiae). Patriarhul să deade pre rugă. varlaam, c. llb. Să deăde postului. id. ib. 13. Cuconul să dedeâse pre săhăstrie. DOSOFTEIU, V. s. 13. Să da cu posturil-e. id. ib. 113b. Numai după folosul patriei dându-se, pre sine uitându-se, dragostea Romanilor... s’au făcut. ARHIVA R. I 160. Se dete cu totul spre fapte sufleteşti şi cuvioase. GORJAN, H. IV 201. Studii serioase asupra artei, la care mă dasăm. DACIA LIT. 269. Se dase trândăviei, pentru un cap de muiere. ISPIRESCU, V. 71/io. Lasă boii, frăţioare, Şi te dă la vânătoare. ALECSANDRI, P. P. 44b/7. S’au lăsat de popie,... De s’au dat în haiducie, id. ib. 97/is. S’o dat după neveste. MÂNDRESCU, L. P. 79/ia. Şi m’am dat şi
io	la vin. id. ib. 154/u. || A se deda, a se deprinde, a se obişnui, a se învăţa cu... (III 2°). Neavând grijă, s’au dat la beţie. LET. II 17/». Şi-ai să te dai cu parfunturile, ion CR. II 179. # Calul bătrân greu se dă la îmbiet. CONTEMPORANUL, V 97. (Pleonastic) Să dedeâse de era deprim cu car-Iile svinţilor proroci. DOSOFTEIU, V. s. 123b. ii C uiva i se dă = cineva se îndeamnă la ceva, are poftă, chef de..., i se face de ceva (C I 5°). Uită-te, împărate, în apă, ce peşte frumos ! Acela ar fi. foarte bun de prânz. Mi-e şi dor de peşti proaspeţi, 'căci de mult nu am mâncat. La cel din apă mi se dă. RETEGANUL, P. IV 35/23. Pe uliţa mândrii mele, M i se dă să făc tot rele, Să dau foc la gărdurele. HODOŞ, P. 115.
10°. A face o legătură cu cineva, a trece de partea cuiva, a se întovărăşi cu cineva. în vedere se arăta creştin, iară noaptea în slobozie mahme-tească se dedese. LET. I 173/i2. Dacă s’a da [părintele] cu aceştia, poate să piardă clientela boierească ; dacă s’a da cu ceilalţi, nu i se măreşte leafa. I. NEGRUZZI, I 21. Se hotărî să se d&a mai bine creştinilor decât Turcilor. ISPIRESCU, L. 55/n. Lasă legea creştinească Şi te dă’n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211/is. Oiu lăsa ţara la dracu\ M’oiu da cu codru, săracii’! BIBICESCU, P. P. 165. Lasă juncii la corbii Şi te dă cu voinicii! şez. iv 234/n. j (întregit) A se da în (s. de) partea cuiva — a se alătura de partea cuiva (fiind vorba de două s. mai multe păreri). Stă la chib-zuri, în care parte să se dea. ISPIRESCU, U. 28/n. Mai bine se da în partea păgânilor, id. L. 55/i*. A se da în gând cu cineva v. gând (1°). (Numai la dosofteiu) A se da în vieaţă cu cineva f — a lua contact, a se întovărăşi cu..., a face cunoştinţă cu cineva. Dându-mă în vieaţă cu Petru, l-am rugat să-mli] deslege nepriceaperea ce aveam. v. s. 150b. i! A urma cuiva s. unor idei, a se acomoda, a se lua după cineva s. ceva. Năroadele să deâderă după neşte obiceaie a neşte fărmăcători. dosofteiu, v. s. 29b. Eu gândesc că [fata] s’a da după mine şi s’a face şi ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da după păr = a se supune orbeşte celui care ne stăpâneşte; a se lăsa în voia împrejurărilor (ZANNE, P* II 397); a se acomoda (cf. HERZ.-GHER., M. ii-iii 373). | P. ext. (Despre animale) A se împreuna sexual. Cânele meu se vede ca-i corciu de lup. De unde până unde. s’a dat, boala / c’o lupoaică. CONTEMPORANUL, VII, VOl. II 2. (Trivial, despre femei) Asta se dă la oricine.
11°. (în limba veche). A ce arăta (II 3°) (pe faţă), a se prezenta, a-şi da la iveală o însuşire, a se recunoaşte (a fi), a-şi recunoaşte credinţa s. vina, a se mărturisi- a se manifesta, a se vădi, a se afirma. (Ideea e uneori complinită printr’un adjectiv s. printr’un verb la infinitiv). Să va fi singură dat vinovată pentru vreun lucru ceva. prav. MOLD. 86? într'aceea ce era întrebat «A deăde şi soru-sa. dosofteiu, V S. 94 (Astăzi). A
bA	—	19	—	bi
se da în fapt = a mărturiei. Gr. şi s. vii 130. | A se da de (s. drept...) =■ a se prezenta, a voi să treacă drept (altcineva s. altceva), a face să creadă lumea că e... Să deâde a fi om de oaste, dosofteiu, V. s. 25b. Chiriţa: Am să mă dau şi eu de baroană, cum ovu trece graniţa. ALECSANDRI, T. 485. M'oiu duce la curtea împăratului şi m'oiu da de doftor. SBIERA, P. 301/4. Se dădu drept fecior de împărat. STĂNCESCU, B. 205/t.
12°. (Mold. şi Transilv. de Nord. Mai ales după negaţiune şi urmat uneori de un infinitiv) A se întâmpla (I 1°), a se petrece, a se ivi, a se pomeni, a se face (C I 2°), a exista, a se găsi (II). Ploaie streină ce nu s’au datu a vedea altă dată. DOSOFTEIU, V. S. 110. Ce grădmă minunată în lumea asta s’au dat! konaki, p- 177. Nn s'a dat pe faţa pământului o jupineasă mai iscusită decât Angheluşa! ALECSANDRI, T. 13. Turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu s'a mai dat a vedea! creangă, a. 84. Făcură
o	nuntă' cum nu s'a mai dat pe faţa pământului. FUNDESCU, L. P. 45/33. Dar Dumnezeu ştie cum se dese că, în loc să apuce pe calea care o cunoştea el bine,... FRÂNCU-CANDREA, M. 268- în& aşa schidoală nu-mi s'a dat în cale! reteganul, p. iii 62/sa.
[Ind. prez.: Hau, Hai, Hă, Ham s. durem (ARH. FOLK. I 190), Haţi, Hau (dă). Imperf. : Ham,
2dai, Ha, 4dam, Haţi, Hau s. Hădeam s. Hedeam. etc. Aoristul: (azi) Hădui (s. dediii)> *dăduşit Hădu, Hă durăm, Hădurăţi, Hădură s. ldedei, Hedeşi, Hede, HMerăm, HMerăţi, HMeră s. He~ tei (regional detăi)» etc. în limba veche întâlnim forma etimologică: Hediu şi dedu, sdedâşi, Heâde, Heădem, Heădet, Heâderă (d&diră, dideră). Mai-mult-ca-perf.: Hasem (regional dasăm), Haseşi,Ha se (s. dese), Hase(ră)m, Hase(ră)ţi, Haseră (s. dase) s. Hedesem (s. dedeasem t)» Hedeseşi, Hedese ve-ciiiu: dedease, didease, didesc s. dădeasă), 4de-desem, Hedeseţi, Hedeseră (dideseră) s. Hădu-sem, Hăduseşi, Hăduse, 4dădusem (s. dăduserăm), Hăduseţi (s. dăduserăţi), Hăduse (răi), s. (rar) He-tesem, etc. | Conj. prez. 3 : (să) dea s. deie. | Condiţionalul vechiu: (atestat la pers. 1 plur.): deâ-deremu, | Imper.: dă, daţi, (cu negaţiune, t Şi regional) nu dareţi, j Ger.: dând. | Part. prez.: âătătâr, -oâre, trecut : dat, -ă. j| Şi: deda, dada vb. I. (ad I 3°) Această scânteie, după ce a ars Var-şavul, prin apocrisariul său, s’au risipit şi s'au dădat de către Franţezi peste toată Lehia. dumi-trache, 363 ; (ad I 4°) La cătan' aşa-i dedat (glosat prin:	ursit, rânduit): Să moară
moarte 1mpuşcat. bârlea, b. I 69; (ad III 7°) Dedau = mă dau cu totul la ceva. id. ib. ii Adjective: dat (negativ: nedat) -a. (ad I 1°) Bune bucate, dar rău date. ZANNE, P. III 496; (ad I 2°) Darurile lui Dumnezeu ceale nevăzute, carile sânt tocmite şi date dela Domnul nostru Isus Hristos. ŞAPTE TAINE (1645), ap. GCR. I 115/10. Oaia dată de sufletul mortului, şez. ii 198/i. (întregit) Dat în dar = gratuit. COSTINESCU. (Subst. f.) Ceea ce dai. Nu ţi-i de dată, Cum ţi-i de nadă. ION CR. III 87 ; (ad I 3°). Urmând sfatului dat, deşertă plosca, c. NEGRUZZI, I 245. (Fata) îi bună dată = trebue măritată. VICIU, s. GL. Fost~am şi io-odată Jatăi, Maica-a zis că-s bună dată. id. ib. Şi bătaia şi ocara dată Nu se 'ntoaree niciodată. ZANNE, p. iv 266 ; (ad I 4°). Cartea ce se cheamă Evanghelie cu învăţătură... dată besearicei lui Dumnezeu. coresi, ev. y4. Că aşa iaste tocmala dela Dumnezeu dată svinţi-lor apostoli. MOLITVELNIC (1689), ap. GCR. 1 284/89. Datoria părăsită şi dată uitării, pravila (1814), 32. Acele date mai namte sfinte porunci. ţes. 11 „312. A fi cuiva dat(ă) să... s. a (face
ceva) = a-i fi impus, fixat, prescris, hotărît, sortit, ursit. Acest lucru nu iaste nemărui dată (MUNT. dat) cu vro silă, cum să fie datoriu să facă acest agiutoriu. PRAV. 480. Cucului... numai până la Sânziene i-l dată a cânta. MARIAN, o. I 10. Aşa i-a fost dată = aşa i-a fost soarta, aşa a fast ursit. Cf. HERZ.-GHER., jvi. II-III 373; (ad I 14°) Cu mustaţa nedată. ap. t. papahagi, c. l. ; (ad I 17°). Alalţi lucrători, ce le fu dată vila, apostolii sânt. CORESI, EV. 299/,™. I-au fugit doi fărmă-cători daţi pre samă dela scaun, dosofteiu, v. s. 29b. [Cartea] s'au dat in tipografie, de s’au tipărit. -BIBLIA (1688), pr. 4/B2; (ad I 16°) Văzu pe Tinca în bucătăria cu uşa dată la perete. RE-brUanu, j. 308. Un domn scurt şi gras, cu ochelari daţi după ureche, c. PETRESCU, î. I 12^ O clopotniţă hârbuită, dată cu humă galbenă, botez, b. 181. Cu pletele date pe spate, ispirescu, L. 44/n. Leşuri tătăreşti..., Date 'n săbii româneşti, ALECSANDRI, p. P. 214b/i2.; (ad I 17°) Lână dată la piepteni. DDRF. (ad I 18°) Amestecate toate bine cu aguridăau zeamă de lămâie şi date pen [= prin] sită. CARTE DE BUCATE (1749), ap. GCR. II 44/i3; (ad II 6°) Urca la crucea de piatră, De multe belele dată. şez. II 77/6; (ad
III	7°) Turcii ascunşi... pin pirniţi,... daţi după băuturi şi jacuri, LET. 111 196/4. Un faţamic dat la poftele trupeşti, c. negruzzi, i 225. Leneşa lor minte, dată pe gândiri uşoare, vlahuţă, P. 134. \în LB) Dat de potcă = certăreţ ; becisnic, de nimica; (ad III 9°) Fiind daţi la credinţa lui Dummez^u. dosofteiu, v. s. 147b. Era desăvârşit dat la enteresurile otomăneşti. e. VÂCĂRES-oul. lăT. 271/:*. FI din mica lui copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73/2o. Ţinea două slugi puturoase şi ducea m spinare casa şi mofturile nevestei, cu înfrânarea unui măgar dat cu nevoile, adam, s. 146. [Doi tinerei] au fost daţi = îndrăgostiţi. Cf. ŞEZ. V 69/32. Ia staţi, fraţi, Nu-i puşcaţi, Că i-amândoi o fos[t] daţii], ib., cf.
II	136/r,; (ad III 10°) Aveam printre oamenii mei un brigadier dat dracului (= deştept). SANDU-ALDEA, a. M. 67.; —dătător (iu),-oâre = care dă. (Cf. datoriu f) (ad I 1°) Dătătâriul cel mare f = diavolul. MINEIUL (1776), 167; (ad I 2°) Zachei din luătoriu fu dătătâriu. VARLAAM, c. 382. O băutură bună şi dătătoare de chef. sbiera, P. 306/8. Urul [= unul] iaste dătătoriu (dătătoriulu legeei. N. TEST. 1648 ; puitoriul de leage. BIBLIA 1688) si giudeţ. cod. vor. 130/i. Măria-sa iaste milă veacinică tuturor întinsă şi dătătoare. VAR-IiAAM, c. 365. Să ia dela bogatul dătătoriu şi platnicul Dumnezeu. N. test. (1703), ib. I 348/ir,. Acela fuse cârmaciul şi de praviU dătătoriul, KONAKI, P. 301. Grăind amândoi şi zicând: Dă-tătorule de lumină, KOGĂLNICEANU, ap. GCR.
II	Hl/19. Dătătoarele de vieaţă raze ale libertăţii.
I. IONESCU, M. 199. Basarabi şi voi Muşatini,... dătători de legi şi datini, eminescu, p. 245. Doamne,... tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte, id. P. 277; (ad I 8°) Să ispitească împrumut dătătoriulu toate câte-s ale lui. CORESI, ps. 311; (ad I 9°) Dătătoriu de plată, mardarie, L. 171; (ad I 14°) Cum în vreme de vară ploaia dătătoare de rod. slavici, ap. DDRF. || Abstracte : dare s. f. (cu plur. dări, dări t, dăruri). Faptul de a da. Prin dare de argint viu la oamenii bolnavi, se însănătoşează. H. iii 25; (ad I 1°) Darea de mână s. mânii se face la încheierea unei afaceri s. a unei logodne. Românii... dm bună voia lor şi cu darea de mână aleaseră pre Tuhu-turn. p. MAIOR, IST. 79. La darea mânii [la logodnă] n'aân fost (a. 1803). IORGA, s. D. XII 195. Darea unei boli — transmiterea. Cf. PONTBRi-ANT. | Farmec (1°), fapt (6°), Cf. pamfile, B. 52. Să mă limpezească De toată urat... De toată
I.	III. 2*
darea, De toată făcarea. MARIAN, I. 15/-; (mi I 2°) (sens învechit) Dar, danie, cadou. Darea Iu Dumnezeu, mardarie, L. 947. Preimit-ai darea (dare HUR., dări dos.) în oameni. PSALT. 12S/s. Pleca iu îrema mea se facă dereptatea ta în "veac dercpt dare (plată HUR. DOS.), ib. 261/«. Dă darea trufaşilor. CORESI, PS. 258. Să nu strice darea frăline-său. hrisov (1620), ap. GCR. I 62/3.'Mai (= mai mult) iubeaşte Dumnedzău milă decât multă dare. VARLAAM, C. 351b. De va fi fost acea silă a fecioarei,... cu dezmierdăciune... şi cu dări (= cadouri) şi cu giuruinţe. PRAV. 773. For lua zapisul cel de dare (= danie), ib. 208. Iară Ilei vameşul i-au fost darea de la bătrânul Ştefan-} odă. HRISOV (16^7), ap. GCR. I 174. Ştiţi dări bune a da, fiilor voştri, biblia (1688) ap. TDRG. Lua slujbele cu dări (== daruri) şi cu mite dela Greci. let. ii 458/4. H îndatora cu destule dări de bani şi alte dâruielj. GORJAN, H. I 110. Ca la ’mpărat mare ’ngenu-chiară Şi cu scumpă dare se ’ncM-nară. TEODO-re seu, P. P. 101. Darea trece marea. BARON zi, L. Bl/s.; (ad I 3°) Se vor preda sculele şi obiectele sub dare de chitanţă, din parte-i, de primirea lor. MON. OF. 10. Darea socotelelor. costinescu. Dilata surdului... şi a celui ce îaste asupra dării (= gata să-şi dea) sufletului. PRAVILA (1814;.
130.	în Moldova la darea sufletului... se pune în mâna celui ce moare o lumânare de ceară g albină aprinsă, marian, î. 28/X5* Dare-de-seamă # prezentare a socotelelor, raport, referat (către adunarea celor în drept a cere socoteală) ; (după fr. compierendu) analiză a unei scrieri, recensie, relatare a unei întâmplări. La darea de samă Ţi se umple ochii de za m ă — plângi când nu ieşi bine cu socoteala dela stăpân. ZAIsTNE, P. V 544. A venit să asiste la plecarea Suveranilor, spre a face cuvenita dare-de-seamă în ziarul său. gara-GIALE, M. 61. Tipărind o... dare-de-seamă despre săpăturile... e. petrescu, r. dr. 45; (ad I 4°) Dar, har. Toată darea bună şi tot darul desfârşit [= desăvârşit] de sus iaste. COD. VOR. 113/3. Ca să dobândim si noi împărăţia cea de vecie, cu bună darea Domnului nostru Is. Hr. ÎNVĂŢĂTURI (1642), ap. GCR. I 97. Blagoslovenia şi darea Care au fost la naşterea Domnului nostru Hristos, Fic-vă de mult folos. Noi dare şi blagoslovenie Lăsăm în casa dumneavoastră. TEODORESCU, P. P. 119b: (ad I 6°) (Din expresiunea: a-i da cuiva mâna s’a format loc. adj.) cu dare de mână = înstărit, chiabur, bogat. Îmbla adeseori pe la alţi oameni mai cu dare de mână, după milostenie. sbiera, P. 177/29. De băut, se aducea la masă rachiu sau vin, după darea de mână a soacrei mici. pitiş, ŞCH. iv, i 107; (ad I 8°) Denunţare. Aceas-tea toate ce am dzis pentru darea tatălui pre fecior şi fcciorul pro tată. PRAV. 1118; (ad I 10°) Plată; spec. contribuţie, impozit, bir (2°), dajdie. Omul plăteşte, ia, ridică o dare, e slobod d e dare, etc. (Astăzi, rar, şi cu plur. vulgar daruri) Dare — tributum. ANON. CAR. Dă-lă dare (plata HUR., dos.) după darea lor. PSALT. 47/i;î. Supt chipul a dării pre an, cu daruri a patru mii de galbeni... îndestulii a fi priimeaşte. CÂNTE-MIR, hr. 23A. Şi la darea datoriei de obşte, adecă la moarte, vcchiu obiceiu. let. i 29/si. [Petru-Voda] fece sfat cu boierii ţării... cum vor putea rădica şi alte dări, simion dasc. let. 258/j«. Până va fi neînsurat, să nu-l arunce pe cap în dare împărătească (a. 1739). iorga, s. d. xîii 105. Mazilii vor plăti la hazneaua împărătească dări supt numiri de dajdie (1818). GCR. ii 220/.-»* Nedesăvârşit s'ă face [logodna] prin goale tocmelc şi darea de arvonă. CODICĂ Tiv. li/20. Prin ja-lobe şi dare de bani să mijlocească mazilia tui.
O.	NEGRUZZI, I 141. Norodul uşurat-ai de dări ? id. II 187/<a. Oamenii împovăraţi de daruri, c.
GANE, tr. v. 11 389. Vinde-ţi, frate, nevasia Şi-mi 'plăteşte darea, pompiliu, b. 58, Ca un fel de rechiziţie, sub nume de dare de olaci. BOGDAN,
C. M* 148. # Masă cu-dare (plată). PAMFILE, J.
11.	Spec. (Contabilitate) (după ita 1. deve dare) Partea stângă a unui cont, debit. Com. I. C. PANTU. Cf. ŞTEFĂNESCU, C. 23; (ad I 10°) Răsplată. (Complinit) Şi toată călcarea şi neascultarea au luat direaptă dare de plată, dosofteuj (1683), ap. GCR. I 263A; (ad II 10°) Darea frunzelor. pontbriant. Şi în primăvară, până la darea colţului ierbii, să-şi strămute si vitele. 1. IONESCU, C. 67;—(Cf. lat. datum şi datus,-uni) dat (plur. daturi şi date) s. a. (ad I 1°) Datui de mână s. mânii = darea mânii (I 1°) ; spec. logodnă Cf. PĂCALĂ, M. R. 167. Aşa s’au legat înaintea noastră cu datul de mână (a. 1776). IORGA,
S. D. XII 92. | Farmec (1°), fapt (6°). Cf. LEON, MED. 125, ION CR. I 15, H. II 122, HEM. 1621A», PAMFILE, B. 28, PÂRVESCU, H. Copila să se cu-răţească de fapt, de dat. alecsandri, t. 979.
Să se spargă Toate pagubele, Daturile, Făpturile. teodorescu, p. p. 384 bis/o. Şi frumos pe obraz ni’am spălat De fapt, De dat. MARIAN, D. 122. Am un dat. PĂSCULESCU, L. p. 119. Tu, datule. Ieşi din norocul meu. id. ib. 128. Mândru să mă curăţ de toate datele, pârvescu, H. 70; (ad I 2°) Dar, danie. Pentru acesta dat ce ţ-au dat Duninedzău samă-f[i] caotă să dai. VARLAAM, C. 351. Tot dâtulii cel bun dela părintele lumimlor să pugoară. dosofteiu;' v. S. pr. 3. Mult îndemna pre voievod si pre Grec să, silească pre arh erei şi cu bine şi cu dat să facă părtaşi. LET. 111 183/iu. Slugi înşelătoare..., la luat lacomi, la dat scumpi, iorga. ist. lit. 1 548. Le-ai plătii de do-uo ori cu lucru si cu daturili. JIPESCU, o. 62.
In acelaşi timp cu datul femeia primeşte şi dânsa alţi moşi. pamfile, s. v. 9. Se vede treaba c'am plecat numai pe dat. şez. IV 2/?>4. ^ L)atu? dela aliu’ anevoie vine si puţin„ ţine. COM. I. c. PANTU. | Spec. (La Braşov şi Săcele; întrebuinţat numai la plur. Date = darurile (afară de zestre) pe care mireasa le face 1a nuntă ginerelui şi familiei acestuia. După ce o învălea, mireasa da ,,datele" (date de soacra mică) : ginerelui că masă, socrului cămaşă, după socru îi da soacrei Hă. după soacră da mâneci la cumnate, şi la cumnaţi le da cârpe, pitiş, şch. i. 154. Voatra du de ştire părinţilor feciorului şi se înţeleg să se întâlnească la un birt undeva... şi se înţeleg din zestre şi din date. id. CONV. lit. a. XXIV 919.
! Datul la văr, datină descrisă la pamfile, s. V. 17; (ad I 3°) Datul în tipar. IORGA, L. II 53. -Dat-cfe-seaiBă. cod. puşc. 81. Datul sufletului
—	agonie. Când au fost la datul sufletului său, au spus si au mărturisit. HRONOGRAF (1760), ap. GCR. 11 74/29. Datul de har t — mulţumită. Rîtgăolunea sau datulu de har ce se zice după mâncare. CORESI, ap. GCR. I 28/s». ! f Informa -ţiune, dată. Pc lângă aceasta să-ţi mai recomand aida a căuta... prin arhivele turceşti daturi despre dreptul nostru public. ghica, a. 101. Datul istoric decisiv este că extrema limită a Munteniei despre oriinie se oprea lângă Chilia. HASPEU.
1. C. 5. I t Termin, dată. Veniturile ei dela datul acestora într-im an. şincai, hr. i 320/22. | t Durată. Pentru să nu mâiu însumi, fără tine, datul vieţii, dosofteiu, ap. GCR. I 242/i9; (ad
I	4°) Soartă, har; obiceiu, datină, dată, (4°). (învechit) Aşezat urile şi datele lor. EVANGHELIA ÎNVĂŢĂTOARE DE GOVORA (1642), ap. CP. 210. f Grăi omeneaşte din datul a lui Dumnezeii, dosofteiu, v. s. 85b. Ceia ce ţinea daturile ereselor lui Evtih. id. ib. , 132b. Asta ţi-este . datul tău. CARagiale, t.. i 49/4. A văzut înaintea bisericii, pe piatră scris, Cxlm era datu’ ei, cum lăsase Neagoer cum er'a Jidtqrît ei, mm &e> lăsase dej
— 21 -
DÂBĂLĂZA
Neagoe; graiul, Iî 104. Aşa-i datu* fetelor. DEN* SUSIANU, ţ. H. 348/i. Aleargă la băbăreasa care
o	ştie mai meşteră- de dat eu bobii. şez. iii 232/i0. (Complinit) Aşa vrea poate Dumnezeu, aşa mi-e datul sortii, coşbuc, F. 7; (ad I 10°). Plată. Şi când au fost la datul banilor, n'au vrut să ni-i dea (a. 1704). URICARIUL, XXI 155/s. Datoria iaste... răfuită din alte soeoteale de daturi, pravila (1814), 12. Adusu-mi-ai bani de dat, Ori vinul ţi s'a ciunt at? BIBICESCU, P. p. 294. j (Comerţ) (După turc. aliş-veriş. Cf. arom. dare-loare.’ Cf. pap ah agi, p. a. 115.). Dat- (s. daturi-) -şi-luat (s. -luaturi) == încasare şi plată, afacere, daraveră, comerţ. Datul şi luatul ce se întâmplă între ţăranii cei proşti. PRAV. ipsil., ap. TDRG. Bilanţu’, la neguţitorl, să zice sama socotelilor de pe lună sau de peste an, în care se trec toate daturile $i luaturile, codică tiv,
A.	2/23. Au fost... trebuinţă... de a revedui sămile luaturilor şi a daturilor (a. 1831). uricariul,
ii	217/it. 400 lei pre lună pentru doi contabili, unul însărcinat cu luaturile şl altul cu daturile.
I.	IONESCU, M. 301. | Impozit, dajdie. Datul = tributum. anon. .car. Şi cum voiu face darea şi dat ulii sfr-l pociu plăti f CORESI, EV. 399/-, 0; (ad î 15°) Lovire, lovit. Avea băţ ca de nebun*Ja la dat să fie bun. şez., iv 130b/™. Se vpri din dat. STĂNCESCU, B. 299/1; (ad I 16°) .Au vestit fermanul cel despre întărirea Domniei sale în Adunarea ţării, hitre datul cu tunurile, şiN'CAi, HR. 111 171/32;—dătătură s. f. (ad I 1°) Farmec (1°), fapt (6°). Cf. PĂSCUT,ESCIJ, L. P. Când se bănueşte că bolnavul a călcat în nişte aruncături, făcături de rele sau alte boscoade, atunci i se întoarce bolnavului de dătături. GRIGORIU-RIGO, M. P. 't 46. De făpturi, Dătături. MARIAN, V. 68. Cum rioiu fi întunecoasă? Că m’am întâlnit cu făr-măcătoare, Cu fărmăcăturel-e, Cu dătăturele. pamfile, b. 71. Nu întorc datu\ ci fac să rămâie dătătură. şez. ii 133/:î2. (întregit) Animalele care calcă întâiu în dătăturile de fapt încă se îmbolnăvesc. ib. 1 158/31; (ad I 3°) Bătătură de har = gratiarum actio ( = mulţumire), anon. car.; (ad I 15°) Lovitură, izbire. COSTINESCU. Nu se gândeşte mult nepotul lui Faraon, ci ia paloşul lui Petru şi îi taie grumazul cu o singură dătătură. MERA, B. 108; (ad I 16°) Aruncătură (a năvodului). La o singură dătătură din acestea se pot prinde până la două vagoane de peste. F. R. atila, P. 138. Dătătură de puşcă — tragere. PONT-
briant.]
r— Din lat. do, dare, idem,
BĂ ! conj., interj., prep.-v. de.
DABÂ interj. = aba2. Daba, Moş Crac tune, Si tu. Moş Adame, Şi tu, mamă Eva, Voi aţi auzii, Să ia sor pe frate, Să facă păcate ? PAMFILE, CER. 130.
: w Compus din conj. da (— dar) şi aba.2
DÂBĂ t s. f. v. defoă, dibă şi dubă.
DÂBÂll s. f. v. dabilă1.
•• -DlBĂLA vb. I(a)	\	\	‘
dăbAlÂciCne s. f. (Med.) J 'v; (,afoalaza-
_ D^BĂIAnA s. f. (Bot.) Sorte de prunes. —- (Sâ-îagiu) -Un şoiu de prune mari. galbene. Of. vaida, CABA, SAL. — Cf. cl a b i 1 ă.2
‘DĂBĂLÂR s. m. v. dabilă.1
vb.' I* y. dăbăSăza.
OĂBALAzA vb. I (a). 1°. Retomber, pendre. Se d di-
forme*', 2°. Se- faner. 3°. S’affaiblir. 4°. Se decoura-ger. -— (Transilv. şi Mold.).
1°. Tra 11 s. (Despre cap, buze, uree li i, etc.. cu deosebire când e vorba de vite cornute. A lăsa în jos, a lăsa să atârne (de oboseală), a apleca, a pleoşti. Cf. popovici, R. D. 165, (Straja. BUCOV.) COm. AR. TOM IAC, HERZ.-GHER., M. II
374.	El dabalazazâ pălăria — lasă să-i atărne marginile pălăriei. Cf. id. ib. Calul., dăbălăză urechile, plecă capul la pământ şl rămase neclintit locului, marian, O. 11 163. Urechile le-o dăbălat id. D. 62. j (întregit) [Calul] îşi dăbălăzează (a-pleacă) canul şl urechile în jos. calendariu (1814), 161/w, cf. 185/os. II Refl. 1°. (Despre buze, uree h i, gură, aripi, etc.) A se lăsa in jos; a se apleca, a se pleoşti, a se lăţi (cf. şez. XXIII 44) ; a atărna, a spânzura (cf. CREANGĂ, gl.) ; (despre li a i n e) a se lăsa, a se lăbărţa, a-şi pierde forma (cf. HERZ.-GHER., M.' II 374). Cordelele colorate... le înlocucsc cu nişte batere.,, ca să nu se dăbălăzeze pălăria. PAMFILE, 1. C. 194.
2°. Refl. Spec. (Despre plante) A se veşteji, a se ofili (cf. LB.; Zagra, Năsăud, com. CORBII) de ger (corn. V. BUCUR).
3°. Refl. (Despre persoane) A slăbi, a .se moleşi. Cf. LB. EI se dăbală pe zi ce merge. LM. Ş'apol mai umbla, Fân’ se debela, P’urmă^ odihnea. MARIAN, ins! 342. | F i g. A se slăbi, a scădea. Cu totul s'au dăbălat mândria Latinilor. P. MAIOR, IST. 231. Când se dăbălăzează legăturile formii acesteia,... murim. sbiera, F. 87.
4°. Refl. A-şi pierde curajul, cheful (LB.; Zagra, 1. Năsăud, com. CORBU), a se supăra (FRÂNCU-CANDREA, M. 99), a fi fără voie (BÂRLEA, B. 1 30), a se bosumfla.
Ind. prez. HI ăl) dl, 2dăl)ăli, 3dăbâlă s. xdăbălez. -d ăl) ale zi, sdăbăleâză s. (Munţii Apuseni) ldâbăl, ~d abili. Hlăbălă com. şt. paşca. j Şi: dezăbălâ scrib an, t>., dăbălâ, debela, desbălăza s. dezbă-lăzâ. scrib an, d. dobolozâ (ion cr. iv 402), (cf. lăbărţa) dăhălăţâ (scriban, d.) vb. I(a).
■ !| A d j e c t i v: dăhălăzat, (desbălăzât, dăbălat, scriban, d. dezăbălât),-ă — lăsat în jos (de oboseală), aplecat, atârnând, pleoştit; cf. clă-p ă u g, bleg, Cârlanul tremura, cu urechile dăbălat e sub cerga fluturată de vânt. slavici, N.
ii	4. 'Avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. creangă, P. 239. Cu buza de jos dăbălăzată, ca. la caii cei bătrâni. GAZ. SĂT., ap. TDIiG. Uliul..., ameţit de cap şl cu aripele dăbălăzate. marian, o. I 176. O gură foarte lată, si dăbălăzată. id. ib. I 420. Borză... cu urechi (= ureche) dăbălată. id. na. 35. Spate tare cârjobate, Buze mari, dăbălăzate. jarnik-Bâr-SEANU, D. 343. | Lăţit. şez. XXIII 44. j (La fem.) Decoltată (Timişoara). Com. A. COSMA. | Ofi-lit. LB., PASCA, gl. Frunze dăbălăzate = degerate (Frata, Câmpia ardeleană) com. V. BUCUR: slăbănog, amărît (LB.), slab (PAŞCA, GL.). Un stremur de conservare îmi stârni puterile dăbălăzate. SBIERA, F. 226. ! Dărăpănat. Nu lipseşte nici ţărănimea golaşă, cu tainiţele ei dăbălăzate. IORGA, N. R. A. I 278. I Fără voie bună, .fără chef, trist, supărat, bosumflat. Of. LB., PAŞCA, GL., BÂRLEA, B. I 30. Nu fii, Ioa[nc]. supărat, Aşa tare dăbălat. id. ib. (Cu met a teză) delăbăzat,-ă = decăzut. ION CR. 11 219. || Abstracte: (Din terminologia veche a medicinei) dăbălâre s. f., dăfoăiăeMne s. f. = moleşeală, slăbiciune, pa» ralizie. Cf. PIRU (1819), ap. TDRG.]
—	Derivat din săfoală prin pref. des- (cf. SCRI-BAN, T>). Din *deszăbăla „a slobozi zăbala calu-lui“ dezăbăla, s’ a format prin metateză desbălăza şi debălăza, dăbălăză. După imn ginea zăbalei atârnând într’un colţ al botului, p. ext. şi buze dă-bălăMte» iar fig. au fost numite dăbălăzate şi
D’ABIA
— 22 —
DACĂ
orice părţi ale corpului sau orice haine atârnând desordonat. — Metateza a fost cu putinţă, cuvântul fiind întrebuinţat afectiv şi conştiinţa legăturii cu zăbală pierzându-se.
O’ ABIA adv. (ş. d.) v. abia ş. d.
DABILĂ s. f. I. Impot. II. 1°. Misere, chicane, ennui. 2°. Haridelle. 3°. llomme maigre. 4Q. Sque-lette, cadavre.
I.	(Vechiu şi dial. gr. ban.) Propriu. Dare, impozit, bir (2°) STAMATI. Cf. gloabă (1°). Sânt râotâţi în ţeară, de dabilă si foamete (după 1620). IORGA, D. B. 37. Dabilele cu care îngreuia ţeara. let. I 206/e. Mulţi, de răutăţi şi de dabile ce era. nici de hrană nu avea. SIMION dasc. LET. 262/is. Biruri aruncă pe ţară, grele... Angării, dabile, îm-plinele. budai-deleanu, ţ. 303. Toate dabilele directe s’au suprimat. şuţu, ap. TDRG. Ne pune dabilă după cap. GR. BĂN.
II.	P. ext. 1°. (Oltenia, Banat, Transilv. de Nord) Belea, nacafa, năduf, necaz (ciauşanu, V.), pacoste, asuprire (GR. BĂN.), greutate, supărare: învinovăţire (BUGNARIU, NĂs.). Pentru aceasta dabgilă, numai d-tale am de a-ţl fi mulţămitor. BUGNARIU, NĂS.
2°. Cal slab, mârţoagă, gloabă (2°). Cf. LB. Cea, dabălăî VICIU, GL. (Pentru trecerea-de sens cf. g 1 o a b ă şi d ă b ă 1 a = d ă b ă Fă z a 3°).
3°. P. a n a 1. Persoană slabă. DICŢ.
4°. P. e x t. Schelet (valian, 34, ghetie, d. R. m. 103), hoit,, cadavru, mortăciune, stârv (cf. id. ib.).
[Plur. dabile şi dabiii (VALIAN, 34). 1| Şi: deăbi-lă (LB.), dâbălă s. f. j N u m e d e a g ent: dabilâr (dabilâr), (fabălâr s. m. = ( Vechiu, şi azi în Vâlcea) Strângător de bir, agent de percepţie, perceptor (CIAUŞANU, V.). Nu îmbla, numai dăbi-larii singuri, ce şi Turci trimetea, de îmbla [prin ţară] cu dăbilarrii împreună, let. i 206/t. Fetele le ruşina dăbălarii şi Turcii. şincai, HR. II 244/is. îmbiau cu dăbilarii domneşti, pentru strângerea dajdiilor. BĂLCESCU, M. V. 26. Convorbirea... din-tre un oier şi un vinăricer, amândoi d abil ari din banda lut Belii. IORGA, L. 367.]
DABILĂ s. f. Grosse dondon.— (Mold. şi Transilv. de Nord) Namilă, femeie mare, grasă, greoaie, prostănacă, leneşă (Frata, Câmpia ardeleană). Com. V. BUCUR. O / luâ-te-ar fi fost Sărsăilă... dabilo ! BĂNUŢ, T. P. 108. [Şi: dâbulă s. f. = femeie mare şi groasă. şez. XVIII 168, xxiii 44; dobilă (dob-ghilă) s. f. ŞEZ. XXIII 44].
—	Din ung. debelia [<vsl. debela adj. f.) „lungană", „femeie înaltă44 cf. vsl. dcbelu „gras“, debelina Mcrassities“, bulg. debelana „femeie grasă“; cuvântul se găseşte şi în turceşte şi neogreceşte. BULL. LING. iv 77).
DABILÂR, DĂBILÂR s. m. v dabilă.1
DABRONfCÂ s. f. (Bot.) v. dumbrăvii ic.
DÂBULĂ s. f. v. dabilă.3
D’A-BUŞELE(A) ]
D’A-BCŞILE(A)	'• ni^ U').
DAC,-A adj., subst. Dace• — Adj. Din Dacia, privitor la vechii locuitori ai Daciei. Cetăţile dace.
| (Substantivat) Locuitor (s. locuitoare) din Dacia. Războaiele Dacilor cu Romanii. [Adjective: dacic, -ă — dac. Această imagine încă vie a războaielor dacice. ODOBESCU, ap. CADE; f dăţesc, -eâscă = românesc. Şlice au de pâslă, pe limba noastră dăţească: cuglă. N. costin, ap. GCR. II 3/m. ! Compus: Daco-roman, -ă adj., subst.®— Po-
porul) născut din amestecul Romanilor cu Dacii;
—	daco-român, -ă, adj., subst. = (în opoziţie cu aromân, istro-român, meglenit) aparţinător poporului s. limbii Românilor din Nordul Dunării (eu ramificări în Iugoslavia şi în Bulgaria). (Substantivat) Nişte Dacoromâni. (Mai rar) Dacoromâna = dialectul dacoromân.}!
—	N. din lat. dacus, idem.
DÂCA conj. v. dacă.1
DACĂ conj. 1°. Lorsque. 2°. Si, au cas oii. 3°. Puis-que, 4°. Mâme si, quand bien mâme. 5°. En aămet* tant que. 6°. Si seulement, pourvu que. 7°. a) s’em-ploie dans certains cas ofi le frangais dit: que, de. etc.; b-c) si (dans l’interrogation indirecte).
1°. Temporal. Din clipa când..., din momentul când s. cum..., de, de . vreme ce, după ce, de când, când, de cum, cum, cât ce, îndată ce, (f) ca.
Variante formale:
a)	f deca: Şi deca se sfârşiră aceastea, dzise lu Pavelu duhulu. COD. VOR., 7/s. (CORESI, L. A., Fapte, XIX, 20: ca: N. test. (1648) : împlându-să aceastea; biblia (1688) : deaca). Şi deca audsîmu aceastea, rugămu-nă noi, COD. VOR., 27/h (CORESI, L. A., Fapte, XXI, 12: ca; N. TEST. (1648) : cum; biblia (1688) : deaca). Şi deca fu dzua, nu ctmostia pământulu. cod. vor., 9S/& (coresi, L. A., Fapte, XXII, 39: când; N. TEST. (1648) : când; biblia (1688) : când). Şi deca se adun~ rară ei, grăi cătr’inşii, COD. VOR. 100/i3 (CORESI, L. A., Fapte, XXVIII, 17: de: N. TEST. (1648r) : deaca; biblia (1688): adunându-se ei). Şi deca audzi acel împărat, el manie-să. CUV. D. BĂTR. n 147. în toate zile, deca apune soarele, to[ţi] îngerii oamenilor u... mergu la Dumnezeu, să se închine. cuv. D. BĂTR., ii 415. Deci, deca vede pre om, fuge să se ascunsă undeva (a. 1654) GCR., I I66/3S-39. Şi deca, văzu pre nedreptul Domnu, că intră în pivniţă, el se umplu de frică (a. 1654) ib.
1	171/30. Vecinii, deca simţiră gUmtil, sculară (a. 1675) ib. I 224/3S. împăratul, dec'au văzut mărul, numai ce z'au mirat (a. 1760). ib. I 73. | în corelaţie cu iar(ă) (—atunci, în acest caz) dela începutul propoziţiunii principale: Şi are nărav: deca vede unul de ei crunt, iar ei-l apuca alţi[i] şi-l mânca, ALEXANDRIA (a. 1620, ed. N. CARTOJAN) 83. Şi deca mo\a]re muicre\a]. iar bărbatul nu să mai mso{a\ră. ib., 88; cf. şi 85, 98.
b)	t deaca: Mainte deaca te veri scula demâ-neaţa, dă har ii lu Dumnezeu. CORESI, ap. GCR., I, 24A>6. Acmu deaca vedzi că te luom, tu potneneşti de po[că]inţă. COD. tod. 71 r°. Deaca vom vunoaş-te voia lui Dumnezeu, noi să-l cinstim numai cu aceaia eu care el au lăsat, palia (1581) ll/i. Că
?	" deaca f u glasul sărutărei tale întru urechile
jucă tinărul cu bucurie. PARACLIS, 1639, 11 v° o. Iară deaca să va lăsa sf[ă]nta leturghie. deciia să meargă acasă (1640). GCR., I 89/so. Dzău priimeaşte cu milă păcătosul, deaca să întoarce. varlaam, c., 10?. Şi deaca> (daca mold.) ...nu va lucra pământul bine,... acela să nu ia nemica den roada ce va face-acel pământ, prav. MUNT., în PRAV. 23. Deaca au încetat, zis-au unul dintru ucenicii lui cătră dânsul. EVANGHELIE (1746), ap. GCR., II 36/2s. | în corelaţie cu mr(ă) (cu înţelesul de „atunci, în acest caz“): Iară deaca se apropie lumina spăseniei noastre, iară noi cu bucurie... să intrăm... CORESI, ap. GCR., I, 29/is. A da pruncilor întâi bocovna cea mică, după aceaia cea mai mare, iaste afară din socoteală, după aceasta ca deaca una nu va fi destul, iar ceia laltă tot atât va folosi (sec. XVIII). CAT. MAN., I 626, Nr. 280.
c)	deaca : mardarie, L. 982 şi 984. Deacă a văzut Domnul nostru lucrul acesta... MAGAZ. ist., 1 127/is. Deacă să apropie [Alexandru] de Fjfrat, Darie auzi şi scrise oştile. ALEXANDRIA,
DACĂ
—	23 —
DACĂ
57. Iar deacă să spăimântară, Le-au grăit lor Iosif iară. GCR. II, 241. Ce te ţîi aşa surneţ, Că deacă-i îmbătrâni, Păru'n cap fi s’o albi. JARNIK-BÂR-SEANU, D. 277.
d)	daca: Iar daca au venit Moldoveanul, de unde au fost, el ş-au găsit moşiia împresurată (a. 1591, Târgu-Jiului). CUV. D. BĂTR., I 57. In toate dzilele, daca apune soarele, toţi îngerii... mergu la Domnul, să se închine, cod. tod., 47 v° 12. Ce, daca s’au aşezat Oprea la odăile dă-răbanilor, aflând Ureche vreme şi cale deşchi-să..., au învăţat pre gazda sa... să spuie că s'au dus acasă. GR. URECHE, ap. GCR., I 78. Daca cerul să acoperă cu nori..., nu te desnădăjdui. MAR-COVICI, D. 14/20* Copil daca dobândeşte, şi o doică-i trebueşte. pann, p. v., ii, 155. Acolo daca ajunse, bătu în poartă. ISPIRESCU, 100 (ed. 1892: dacă).
e)	daca: mar darie, l. 13, anon car. Dacă am> vezut tocmal/i de hună voie, noi încă ne-am pus peoeţile (ai 1581. Bacău), cuv. D. bătr., I 29. Dacă l-au dus la Milial-Vodă, au pus de-i tăia capul. EET. I 221/s. N’au vrut să purcează mai de vreme, ce atunce, dacă se apropiesă oştite. LET. I 234/i2. Dacă au venit această veste.... mult s’au amărît Ni calai - Vodă. LET. II 175/as. Sc mira şi Tătarii, dacă au venit. LET. III 27’oAm. Şi dacă s’au suit sus. la Capegi-başa s’au dus. E. KOGĂLNICEANU, ap. GCR., ii 115/u. Împărăteasa, dacă au luat această înştiinţare, s’au rădicat din O râm. dionisie, c., 170. Dacă puterile tale să vor sfârşi. Dumnezău va veni întru ajutor. MARCOVICI, D. 17/i. La un loc dac’ajunse, a stătut a odihni, pann, e. i 71/i3. Dacă un tânăr întâlneşte o inimă simplă şi nevinovată, el este ferice.
c.	NEGRUZZI, I 55. Dacă închid un ochiu, văd mâna mea mai mică. eminescu, n. 31/a. Dac’am venit în sat, am mai stat. vlahuţă, cl. 18. In sfârşit, dacă văzu si văzu că nu tace, îi mai zise... ISPIRESCU, L. 2. Trăsnea,... dacă vede că-l răis-bhn cu poştele, se mută la altă gazdă, creangă,
a.	102. Nu dur mi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă,... merse*n pădure, reteganul. P. I 45/i. A,colo, dacă s’a aşezat, n’a stat mult. stăncescu, B. 22. Atunci-i fi şl tu fecior, ginerele mieu, dacă vei putea asemeni până mâne dimineaţă valea aceasta cu dealul de lângă dânsa. MERA, L. B. Dacă videa şi videa, B ic iu de sârmă el scotea, Şi pe negrul opintia. alecsandri, p. P. 107b/io. Iie albă mi-oiu cerni, Dacă tu, bade-i pomi. JARNfK-BÂRSEANU. D. 110. Se întoarse la sora sa, care, dacă îl văzu. i se făcu frică, şez., l. 162/;-. Al nostru tânăr împărat De acest sfat dacă a aflat,... Pe cal a îneălicat. ŞEZ. III, 41/2. Ci nu
vii	să mă mai vezi, Cât-îs păpuşoii verzi, Că, dacă-orîngălbini, Nwi atâta nu-i vini! MAT. FOLC. 1427
f.) (Regional) decă (a. 1601, Suceava, în Bucovina). BUL. fil., îi 41. Tu, bădiţă, decă-i meri (= mer(g)e), N’oi purta bund’ şi măr zeii. (Odor-hei).	JAHRESBERICHT, vi,	48. [Cf.	şi la	Megieşiţi:	(temp. şi eond.) Decă si neacă	.el, şi	tu s-ti
neţ?	= „dacă se înneacă el,	şi tu să	te înneci ?“]
g)	(Regional) dacă, dacă:	arh. folk.,	iii 37,
148 (Valea Almajului). O mu* iar să becejaşce. dâcă’ ngăură seva cu sfriedzilu (ib.) arii. folk.
iii	45. Acolo, dâc'om sosi, Ea frumos ne-a omeni. •JARNfK-BÂRSEANU, D. 24. Dâcă gata glie cinat, lo-s aştiernătoare glie pat. Dacă străinii’ se culcă, leu cuţît şi-mi tain pt’ită. VAIDA.
2°. C o n d i ţ i o n a 1. în cazul când... de, săt> numai să. Cu acest înţeles condiţional, desvoltat din cel temporal, de care uneori, mai ales când trebue să-l interpretăm „în cazul când“, abia se poate deosebi, dacă se găseşte cu următoarele variante formale:
a)	deca: Că amu, cumu efroarea (— floarea) er-biloru ce treace, deca străluce soarele cu zădu-Ixulu, seacă iarba, şi froarea (= floarea) ei cade.
cod. vor. 111/s (coresi : ...răsare amu soarele cu zăduli şi usucă-se iarba; N. test. (1648) : ...că răsărindu soarele cu căldură... ; BIBLIA (1688) : ...pentru că au răsărit soarele). Deca durmiretu pre mijlocu de hotaru. PS. SCH., 200 (în celelalte psaltiri din sec. XVI lui deca îi corespunde în acest loc să, cf. psalt., 127/34-35). Dumneavoastră să trăiţi, Vidu mieu că mi-a murit. Deca nu credeţi cu vântu', Haida să v’arăt mormântu*. giuglea-VÂLSAN, R. S., Hl/26.
b).	deaca: Deaca (daca mold.) va fura, să-i râdic.e furtişagul. PRAV. MUNT., în PRAV., 15. Deaca sânt fii, sânt şi moşneni, dosofteiu, v. s., 1 pr. Deaca ar fi făcut aceasta, vrea să-i zică lui... (a. 1809). GCR., îl, 204/24. Iubeşte-mă, dacă-ţi plac, Deaca nu, silă nu-ţi fac: Iubeşte-mă din văzut. Deaca nu mă poţi mai mult. JARNIK-BÂRSEA-NU, D. 47.
c)	daca: Acela om, de va... ţinea el banii şi daca-i (deaca-i MUNT.) va cheltui pre treabelc sale..., să fie gonit den locul său. prav., 148. (Adeseori, în PRAV. MUNT. mai des decât în PRAV. MOLD., în corelaţie cu atunce, ceea ce arată originea temporală a lui dacă) Numai daca (deaca MUNT.) va arăta furtusagul sângur furul..., atunce să, dă giurământ celuia ce ş-au pierdut lucrul. PRAV. 226. Daca întâmplarea a putut întocmi aceste lucruri, cum nu se iiivesc şi în zioa de as-tăzi asemenea întâmplări? MARCOVICI, C. 12/o«. Daca nu vrei să mă asculţi, stăpâne, ori ce ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spuiu o vorbă, şi, daca vei primi tocmeala mea, te duc înapoi... Daca pofteşti să mergi şi D-ta, încalecă îndată şi a idem. ispirescu, L. 9. Daca mi-i înşela, Jurământu’... Pe capul tău va'cădea, jarnik-bârseanu, d. 241. | Uneori, daca poate fi interpretat atât condiţional, cât şi temporal: Daca nedreptatea oamenilor te-a adăpat cu amărăciuni, ardică-ţi ochii către cer. MARCOVICI, D. 15/io. Şi daca ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi sântem voinici. ISPIRESCU, L. 6.
d)	deacă: Deacă doriţi, şi... veţi face aşa. veţi fi.., norocoşi (a. 1774) GCR. II, 99/iS. Deacă robii acei aduşi de Kriimus preste Dunăre nu au fost Români..., cum au putut...? P. MAIOR, IST. 199. Deacă ceriul prin nenorocire va voi ca să te ispitească, vino îndată ca să mă afli. BELDIMAN, N. P.. I, 33. Deacă critica mea va fi... nedemnă... pentru scrierea ce a provocat-o, ruşinea va rămânea.., pc seama mea. odobescu. iii, 10A. Ne făgăduim chiar a ne jertfi, deacă aceasta va putea să-ţi aline oarecum mâhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Desculţă nu te-oiu purta, Că-i umbla tu, deaeă-i vrea! JARNIK-BÂRSEANU, D., 392.
e)	dacă: mardarie, l. 13. anon. car., herz,-gher., M. II 374. Vom merge, dacă vă veţi sili a învăţa geografie. DRĂGHICT, R. 7. Nu te temr de nimic, dacă ai îndestulă tărie de suflet ca să nu te temi de tine însuţi. MARCOVICI, D. I6/20. Nimic n’ai, dacă n’ai darul de-a nu muri niciodată. KONAKI, P. 264. Oh! te fericesc, dacă eşti nesimţitoare! C. NEGRUZZI, I 51. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege, Va fi tot ca păstorii de carc-avem destui, Atunci... lasă în starea4 bătrâna tiranie, alexandrescu, m. 6/2. Ce ar f? ajuns patria astăzi, dacă strămoşii noştri ar fi domxitat şi ei? BĂLCESCU, M. V. 580/it. Păcatul, dacă păcat este... delavrancea, par., 45. Daca tu. tată, nu poţi să-mi dai, apoi sânt nevoit sa cutreier toată lumea, ispirescu, l. 2. Doamne, dacă ieşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te, blagosloveşte-mi turbinca asta... CREANGĂ. P. 300. — Ba ştiu, dar c greu. — Să fie cum
o	fi. — Izbândă să dea Dumnezeu, dac’aşa, zise ciocârlanu’... STĂNCESCU, B. 62. Dă-mi peana din pălărie, Să-mi fac un pic de leşie, Că, dacă m'oiu leşia Cu frumoasa peana ta, Părul meu n'o mai
DACĂ
— 24 —
DÂCA
cădea! jarnik-bârseanu, .D. 83. El şl? Ş'apoi! Şi dacă este aşa! pamfile, crac. 52. Dacă nu e colac, e bunel şi pâinea. ZANNE, P. IV 43. | La început temporal, apoi condiţional a fost înţeles dacă în locuţiunea las’ să..., dacă: Ieşi afară şi te roagă... Ga să-ţi vie peţitori. — Las'să vie, jur* oile, Dac*a trecut dulcele, jarnik-bârseanu, d. 446. Las'să ardă măcar satul, Dacă mi-i beţiv bărbatul! SEVASTOS, P. P. 259. Cu omiterea propoziţiei consecutive, las’, dacă... ! = de sigur că nu..., (după negaţiune) nu mai încape îndoială .că da... Oiu vorbi eu şi cu dânşii, şl las', dacă va fi ceva. CREANGĂ, P. 13. Las', dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boieriul, în gândul său. id., ib. 301.
3°. Cauza 1. Deoarece, fiindcă, pentru că. Acmu, deca vezi că te hiomu, pomeneşti de pocăinţe. CUV. D. BĂTR., II 450 (COD. tod., TI r°: deaca). Deaca ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară, să ne ispăşim pentru ele, dară pren ce ne văm ispăşi ? cuv. D. BĂTR., II 102. A noastră mântuire, deaca vruseşi, mântuitorule, să o tocmeşti, întru pântecele fecioarei sălăşluiţii-te-ai. paraclis (1639), 13 v%-4. O! nu sunt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc / c. negruzzi, i 56. Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană..., mai ire-bue să-şi bată joc de casa mea ? creanga, P., 28.
4°. Concesiv. Chiar în cazul când..., deşi, cu toate că. Dacă voi nu mă vreţi, cu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul...; şi dacă, voi nu mă iubiţi, ■eu vă iubesc pre voi. c. negruzzi, i 139. Sfântul soare, dacă-i soare, Şi tot după tine moare, jar-nîk-bârseanu, .d. 15.
5°. Ipotetic. Presupunând că..., să presupunem că... Deci deaca întru umbra atâta să revarsă duhul cel sfânt, cu cât mai vârtos întru aşezământul cest nou ! (a. 1775) GCR. II 108/s. 'Numai în grădina ursului, — dacă-i fi auzit de dânsa — se afla sâlăţi de aceste, creangă, p. 211. Tare-or fî îmbătrânii, Deaca n’or fi şi murit! JARNIK-BÂRSEANU, D. 310.
6°. Optativ ireal, dacă urmează negaţiunea şi condiţionalul (cf. şi de) Numai să... Dacă nu m’ar simţi nimeni, când voiu fugi! delavran-CEA, PAR. 241.
7°. Propoziţiunea secundară legată prin dacă, păstrându-şi întru câtva înţelesul temporal, şl mai ales pe cel condiţional, se întrebuinţează ca:
a)	Subiect: Ce folosii e lor, deaca popa gră-iaşte în UmJ)ă striină Rumânilor? CORESI, ap, GCR., I 24/:«. Ce-fi pasă ţie, chip de lut, Dac'oiu fi eu sau altul? EMINESCU, p. 282. Şi dac'a fost peţită des, E lucru tare cu’nţeles. COŞBUC, B. 16. Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca sâ te împac, ispirescu, l. 2. Şi dacă mă vezi aşa de jigărit, este că n'are cine să mă hrănească, id, ib. 15. Părinte, sfinţia ta, Nu,-mi cet’ mie pravila, Că nu e mare greşea’, Dacă, îmi sărut draga, pamfile, C. T. 109.
b)	Complement (direct): Să vadă... dacă acele poame era de mâncare sau ba. drăghici, R. 51. Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită.... Să ştie \de ce mână va fi măcelărită Şi dacă are unul sau mulţi apăsători ? alexandrescu, m. 6/12. Istoria nu mai adauge mai departe deacă păgubaşele s'au mulţumit numai cu această armonioasă desdaunare. ODOBESCU, iii 10/3. Ia să te vedem, dacă mi-i gâcl tu cimilitura aceasta. CREANGĂ, P. 150. Doamne, nu ştiu dacă ai la
■ştiinţă ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. id. ib. 313. A îmbiat pe la vraci şi filosofi, ca... să le ghicească daca or săi facă copii. ispirescu, L. 1. (Indirect): Ne'ndoim dac'aşa oameni întru adevăr au stat ! alexandrescu, m. 16/*
c)	Atribut: Vrăjm ăştia arată vecinii omului sau veastea cumu sau deacă-l grăeşc oamenii. PRAV, 60t
8°. (Ca substantiv cu deosebite funcţiuni sintactice se întrebuinţează dacă în proverbe: Dacă şi cu poate-i soră cu minciuna — nu se ştie sigur (Năsăud). Com. N. drăganu. Cu poate şi cu dacă, ninie nu se'mbracă. ION CR., IV 85.
[Compus: dacă să f (cf. de să): Milostive Zi-ditoriule! dacă să fie vieaţa mea aşa de nimica, ticăloasă şi defăimată, să roz numai oase şi pu-trejuni, fie-ţi milă şi-mi mai cioantă din vreamea vieţii 20 de ani. călindariu (a. 1847). GCR., îl 358/e. j Contaminare (daca-{-de vreme ce)f: Daca vreame ce giudeiul nu crea.de şi de să va* afla lucrul, că nu-i de a creaderea, tot să se cearte ca un ucigător iu de părinţi. PRAV. 373.]
—	Formele deca, deaca, daca derivă, evident, din de „din momentul...", „din clipa../', „din timpul..." + ca „cum", „când", cu accentul, la început pe silaba din urmă, apoi, cu timpul, mutat pe silaba dintâi (ceea ce explică meta fonia lui e în ea. redus, după d, la a). Formele dedea şi dacă pot deriva atât din deaca, cu prefacerea lui a final aton în ă, cât şi din de ,,din momentul...", „din clipa...", „din timpul..." -f că. Din decă s’a desvoltat dacă şi dâcă, pe care le găsim alături de deacă şi dacă (cf. şi megl. decă).
Pentru explicarea din de-{-ca, cf. M e y e r-L ii b -k e, Rom. Gramm., III § 567, p. 613; TDRG., p. 502; Mar io Roques, Recherclies sur Ies conjonc-tions conditionelles să, de, dacă, en Ancien Rouma-in, în M4langes Chabaneau (Rom. Forsch., xxiii 1907), p. 825 (vezi şi A 1. R o s e 11 i, Grai şi suflett îl, p. 183), care însă văd în de, greşit, un împrumut albanez ori un rest traco-dacic (cf. alb. dhe, edhe; turc. de „und", „auch") şi m^i ales: N. Draga n u, în Dacoromania, III, p. 272-284, şi IV, p. 919-922, care-1 explică din de «lat. de) „din momentul...", „din clipa...", „din timpul..." -f ca «lat. qnam) „cum", „când". Pentru explicarea din de + vă cf. G. Creţu, Mar darie: Lexicon sla-vo-rom., Bucureşti, 1900, p. 317, şi Al. P h i 1 i p p i-d e, Istoria limbii române, I. Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 52 şi 105, care-1 derivă din de -f quod, dar, pornind greşit, dela înţelesul respectiv „despre", „în ce priveşte", în loc de cel tempo-ral al lui de. (N. Drăganu).
BACĂ conj. Mais, vraiment. — (Mold., Transilv.; mai ales înainte de doar s. numai; scris şi în două cuvinte : da că) Dar, d’apoi că, apoi. Auzi: să mi mă grăbesc [să mă’nsor], când m'am a-prinsî... Dacă doar nu-s un poponeţ. să m'aprind şi să mă sting pe mică pe ceas ! ALECSANDRI', T. 814. N'auzi, drăguţă? — Dacă nu-s surdă, cucoană ! ALECSANDRI ap. TDRG. Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza?! — Ce spui, cumnată ! Dacă l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza, s'o chinuiască ! creangă, A. 56. Te rog, să mâi cu băgare de seamă, ca să nu-mi prăvăli nora. — Dacă doar nu-s har abagiu de ieri dealaltăieri. jupâne Strul ! id. P. 115. Gândeam că te~i.fi dus prin lume... — Dacă doar de lume am fugit ! id. p. 324. Dacă şi noi, măi fraţilor, procopsiţi am mai fost, să n'o întrebăm că în ce pilde ne vorbeşte! — îşi dă cu socoteala dl doilea. L. morariu, dela noi, 82. Dacă. dragul meu, numai pe tine te-wm avut şi amu şi tu te duci... id. ib., 95. Pleacă Ion mâne... Dacă numa de-ar pleca odată... (Năsăud). Com. N. DRĂGANU.
—	Din da (= „dar") + că. Cf. N. Drăganu, Dacoromania. I TI. 276.
DÂCT^ XcA conj., v. dacă»1
DÂCĂ s. i. Gesier. — Rânza pasărilor, pipotă, bătiică (Dobra, în Transilv.) popovicî, R. IX 1.65.
DACA
DĂDACĂ
DÂCĂ s. f. v. daică.
DĂ CĂ s. f. sing. Entetement. — (Transilv.) Pornire sufleteasca de împotrivire, încăpăţânare, îndărătnicie, harţag, mânie, pică. Cf. REV. CRIT.
iii	121, paşca’ GL. [A d 3 e c t i v: dâcos, -oâsă = încăpăţânat, îndărătnic, irascibil PONTBRIANT), supărăcios şi răutăcios, harţăgos, care ţine mânia, rânzos. LB.| REV. CRIT. III 121, PAŞCA GL., PO-POVICI, R. D. 165. | Verb (derivat din dâcos): dâcoşâ Ia refl. — a se încăpăţâna. Cf. PAŞCA, GL.]
—	Poate acelaşi cuvânt ca dâcă2. I. Pop o vi ci, Rum. Dialekte 165, a arătat că dâcos e sinonim cu rânzos, derivat dela rânza (=dâcă).
DA CÂPO adv. (Muz). Da capo. — (Termen care însemnează, în muzică, că bucata trebue cântată dela început, d e - a capul; p. ext. şi în alte domenii:) dela început, din nou, a doua oară. Alunei o altă opoziţiune se formează cu alte fă-gădueli şi danţul se învârteşte de atâţia ani, reîncepând totdeauna d’a capo, joc vătămător şi periculos. ghica, s. 199.
[Scris şi într’un cuvânt: dacapo, greşit d'a capo].
—	X. din itaî. da capo, idem.
DĂCl f conj. v. deci.
DÂeie, -A adj. v. dac*
DÂC0-R03IAN adj., subst. 1	,
> v. dac»
DÂCO-ROMAN adj , suost. j
DÂCOS, -OÂSĂ adj. ]	_ „
•	v. daca
DACOŞA vb. P	J
DACTIL» s. a. si m. Dactyle. — (în metrica greco-latină) Picior compus dintr’o silabă lungă şi două scurte (—^ w ) ; (aplicat, impropriu, în metrica românească) grup de trei silabe, întâia accentuată şi celelalte două neaccentuate (de ex.: lăture, mârgine), ] Iambii suitori, troheii, săltăreţele daetile. eminescu, p. 228. Pitpalacele, prin grânele verzi, îşi spuneau din guşe dactilii. AGÂRBICEANU, L. T. 311.
[Accentuat şl: dactil. Adjectiv; (cf. îr.dac-tylique) d&ctilic, -ă = de dactil, format din dactile. Versuri dactilicc.1
—• N. din lat. dactylos şi -us (= grec.
,.deget.“)
DACTIL1C,-Ă adj. v. dactil.
DACTILOGRAF, -Ă subst. Dactylographe. — Persoană care se ocupă în mod profesional cu transcrierea la maşina de scris; cf. stenodacti» logr a f. [Famili a: (fr. dactylographique) dactilograf ie,-ă adj. — privitor la bătutul cu degetele la maşina de scris ; — (fr. dactylographie) dac-fcilografie s. f. = arta s. meseria de a scrie bătând cu degetul la maşina de scris; — (fr. dactylogra-phier) dactilografiâ vb. Ia = a (trans) scrie bătând, cu degetul Ia maşina de scris, a bate la maşină].-
'—- X. din f r. (grec. SaxxuXog ,.deget“ şi Ygdcpco ,,scriu“).
:	DACTII,QGRAFIÂ...vb,\	Ia	]
' DACTIÎXIGKÂFIC, -A adj.	dactilograf.	"
, DACTILOGRAME, s. f. j
' DACTÎLOGKÂMĂ s. f. Dactylogramme. —- Urmă lăsată de deget („amprentă digitală") ca mijloc de identificare.
—	A", din fr. (grec. băxTvhoc, „deget'‘ şi vedinjia „literă, foaie s. carte scrisă, desen“).
DACTILOPTEK. s. m. (Iht.) Dactyloptere, — Peşte cu înnotătoarele pectorale des voi ta te, ser-vindu-i ca un fel de aripi; peşte sburător.
—■ X. din fr. «grec. baxxvloc, „deget“ şi JtTggov ,,aripă“).
DÂDA s. m. sing. art. 1°. Pere. 2°. Chef (de tsi-ganes). 3°. Sobriquet.
1°. (In graiul ţigănesc) Tată (DENSUSIANU, ţ. H„ BUDAI-DELEANU, T. 33). Mă bâtea dada, aă’nvăţ XJn cântecaş cam şugubăţ. MARIAN, SA. 341.
2°. P. e x L Căpetenia unei cete de Ţigani. Cf. T. PAP AH AGI, M. Dada hal mai mare au sărit în sus. id. ib. 84.
3’. P. ext. (Straja, Bucov.) Nume care se dă cuiva în batjocură. Com. AR. TOMIAC.
[Diminutiv: (după tătuoa) dădăca 's. m» sing. art. (Ad 1°) Scăriţe din fier lucrate... Punea dădaca cu dezmierdare. CONTEMPORANUL, I. 621.
;j Derivat: dadulea s. m. sing. art. = dracul COM. SAT. 49, ŞEZ. XXIV 14.]
—	Din ţig. dad.
DÂDĂ s. f. 1°. Sceur ahiee. 2°. Mademoiselle, madame. 3°. Bien aimee.
1°. (Oltenia, Dobrogea). Soră mai mare, ţaţă, leliţă, d a i c ă (1°), d o d ă (1°), nană. H. II 256, 301, IX 82, XIV 400. Cf. H. IX 124, XII 262. Zise fratelui sau celui mai mic : Taci cu dada, băieţelul dadeL ispirescu, l. 335.
2°. P. ex t. Cuvânt de respect cu care se adresează o persoană cătră o fată mare (ION CR. XI 109) s., mai ales, cătră o femeie mai în etate* ţaţă, lele, leliţă, daică (2°); p. ext. cu care adresează o femeie cătră alta, cumătră, cf. dodă (2°). Cf. H. V 129, BUL. FIL. I 135, BU* CUTA, R. v. Mama, dadă Irină, cere apă. DE-lavrancea, s. 188. Ia uite, dadă, ce picioare lungi au. PLOPŞOR, c. 59.
3°. P. ext. Iubită, m and r ă, leliţă, daică (3°), dodă (3°), puică. Uite, dadă, n’am murii Ş’am trăit, de te-am iubit. MAT. FOLC. 252.
[Vocativ: dadă şi dado (ISPIRESCU, L. 65). Ş Derivat: dadiiiă (accentul?) s. f. (ad 1°) H.
II	256.]
—	Cuvânt din graiul copiilor, răspândit în limbile balcanice, din care a pătruns şi la noi (bulg., sârb., alb. dada „soră mai mare“, turc. dada „doică, îngrijitoare la copii,“ n.-grec. vxdvta ,,doică“). Cf. d a d a c ă, d o d ă.
dădă vi). I V. deda.
DADÂCĂ s. f. v. dădacă.
DĂDÂCĂ s. f. Xourrice seehe, gouvernante. (în Ţara veche) îngrijitoare la copii; cf. bonă, guvernant ă. Dadaca Im au vrut îndat* să-l netezească. don ici, F. I 35. Astfel vorbea Zoe: cătră Sanda, dadaca şi singura sa prietenă, c. NE-GRUZZI, I 27. [Fata] n’avea voie să iasă... fără dădaca ei. ISPIRESCU, L. 120. [Se caută] Dădacă pricepută a îngriji , de un copil de im an: UNIVERSUL, 1931, 12 Ianuarie (Mica publicitate). Fata, ..ea când auza, Cinci dadaol [— dadace] mi-i toc-..mea, Patru manei mance] de sugea, vast-liu, c. 36. . rff li ţrebue dădacă = nu ştie să se poarte, e cam prostuţ. ZANNE, P. V 246. îi stă dădaca pe cap = îl cicăleşte, îl supără, cicălm-du-1. Corn. D. POPOVICI. [Şi: (direct din turceşte, cf. odaie, mamaie, duduie) dadâie s. f. TDRG. J Cu a 11 sufix; (desmierdător) dădică (BUL?.
DĂDĂCEALĂ
— 26 —
DAFINĂ
FIL. I. 135) s. f. ii Verb: dădăci IVa trans. = a face pe dădaca, a îngriji un copil; p. ext. a conduce pe cineva ca pe un copil (PAMFILE, J. Iii 87). A luat-o la casa ei, ca> să4 poarte copiii m braţe şi să-i dădăcească, sbiera, F. 31. Chir chir eu... crescuse pe Banul Manolache şi l-a dădăcit până la moarte. ghica, ap. TDRG. — (cu adjectivul): dădăcit,-ă. Copiii trebue cu grijş pă&iţi şi dădăciţi. I. NEGRUZZI, ap. DDRF.;
—	(şi abstractele) dădăcit s. a., dădăcire s. f. dădăceală s. f. (Fig.) Ce rost ar mai avea deputatul şi senatorul cu toată activitatea rcdmă la dă dă cir ea cererilor şi adreselor care circulă într’o administraţie publică f C. PETRESCU.]
—• Din turc. dada, idem, cu adăogarea sufixului desmierdător -acă. Cf. dadă, dodă.
DĂDĂCEALĂ s. f.	1
DĂDĂCf vb. IVa i v. dădacă.
DADĂIE s. f.	J
DADAISM s. m. sing. Dadaisme. — Numele unei scoale literare ce-a apărut în literatura franceză la începutul secolului al xx-lea şi a fost imitată şi în a|te părţi. întemeietorul ei este Tristan Tzara, Evreu originar din România. Principiul estetic profesat de partizanii săi, libertatea desăvârşită de expresie, avea între altele şi misiunea secretă de a masca, la unii dintre, dânşii, imperfecta stăpânire a IWbii franceze.	[A d j	e c t i v:	«fr. dadaiste),
dadaist, -ă =	care	ţiine	de şcoala dadaism uliii.
Versuri dadaiste. (Substantivat) Un dadaist].
—	'■ N. din fr.
DADAIST, -Ă adj., subst. v. dadaism.
DĂDĂLCÎ vb. IVa v. dedulci.
DADALOĂIE s. f. v. dodolă.
DĂDĂŢĂL	)
.	*	}	s. m.	(Bot.) v.	dediţcl.
DADĂŢKL	J
DĂDĂLŞ s. a. v. dârdâuş.
DĂDĂtîŞ s. m. C har ret ier. — (Banat) Cărăuş. ŞEZ. XIX 82.
D’A-DlBA adv. v. dibui.
DĂDiCĂ s. f. v. dădacă.
I> ADINĂ s. f. v. dadă.
DĂDLOG s.	a. Buche. (Maramureş;	Un lemn	gros
peste care se	aşează celelalte	când	se	face	focul.
PAŞCA, GL. — cf. d â r 1 o g.
DĂDtCA s.	m. sing. art. v.	dada.
DĂDIJCĂ s.	f. v. duducă.
DADLLEA s. m. sing. art. v. dada,
DAEREĂ s. f. (Muz.) v. dairea.
DÂFENĂ s. f. (Bot.) v. dafiiiă.
DĂFIE s. f. Baliverne. — (Muntenia, Oltenia, Mold.; întrebuinţat, mai ales, ca complement al verbelor: a spune, a vorbi) Snoavă (Muscel, JAHRESBER. VIII 314), istorie fără nicio însemnătate (ZANKE, P. II 847), trantie (MUSCEL 69). Luă paharul şi-l dete lui Gheorghe întâi:
ia,	d-ta, ţărane, şi spune-ne o dafie. VISSARION,
FL. 80. [Pluî*. da fii şi (atestat numai cu pronunţare dial.) dăhii (ZANNE, P. II 847).]
—	Etimologie necunoscută (După CADE ar fi sârb. davija „acuzaţie". Cf. dahiu).
DAFIN s. m. (Bot.) I. 1°. Laurier (Laurus no-bilis). 2°. Acacia (Robinia pseudoacacia). 3°. Ai-relle noire (Vaccinium Myrtillus). 4°. Sorte de fraxinelle. II. Lauriers (fig.).
I.	Bot. 1°. Arbore mic şi frumos (Laurus no-bilis), totdeauna verde, cu frunze totdeauna verzi; are flori mici gălbui şi fructe negre, de mărimea unei măsline mici, cu gust acriu şi aromatic. Frunzele-a aromatice, cunoscute în popor subt numele de foi-de-dafm, se întrebuinţează ea dres în bucate. Din partea cărnoasă a fructelor se extrage un uleiu tonic şi stimulent şi o alifie s. poanadă bună pentru răni. Arborele se mai numeşte, pe la Braşov, lurbăn. panţu, pl. dame;, T. 183. BIANU, D. s. Cf. laur (II 1°). Foaie, frunză (PISCUPESCU, O. 306/»), stâlpări (GCR. II 91/37), grăunţe (ib. îl 66). sămânţă (CALENDARIU!, a. 1814, 189/n), uleiu, unt (COSTINESCU), pomăda (VLAHUŢĂ. D. 278), pădure (BELDIMAN, N. P.
II	66), dumbrăvi (EMINESCU, 59) de dafin(i). Acolo vei găsi doi pui de dafini, unul dreşiu şi altul trandafiriu, ispirescu, l. 234. | P: ext. Cunună de ramuri şi frunze de dafin, pentru învingători. Cf. mirt, 1 a u r. Capu-i de dafini fu ’neoronat. sihleantj, ap. TDRG. 1 Dafin-mic = t u 1 i c li i n ă. cihac, ii 653. [ Dafin-t-randafir = leandru, id. II 654.
2°. (Oltenia, Muntenia de Sud) = salcâm, pan-ŢU, PL., LEON, MED. 36, HEM. 126, JAHRESBER. VIII 314, CASA nr. 25.
(în regiunile vestice) = afin. (Vişag, Bo-bolna, Baia-de-Criş). HEM. 439.
4°. (Banat, subt forma dafine) Plantă asemenea frăsinelului, cu fructe dulci, plăcute. H. XVIII 315.
II.	Fig. (Cu aluzie la cununa de dafini, cu care se încununau învingătorii: mai ales la plur.) Glorie, biruinţă, lauri (II 2°). Aceste chipati-suri vă vor câştiga dafinii? VÂRNAV (a. 1802), ap. GCR. II 197. Şi dafinul ce voi luaţi Nu se mai vestejeşte. I. VĂCĂRESCUL, P. 78. Căci războiul e biciu groaznic. care moartea îl iubeşte, Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îl plătesc. ALEXAN-DîlEiscu, M. 16/u. Mi ses pare că întru atâtea se oa)m mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică, odobeiscu, III 22.
[Şi: «gr. Mqpvri): dâfne f s. f. Cununile tale ceale de dafne. beldimîan, n. p. i 183. Cf. II 66: (ad I 4°) dâfine s. m.]
—	Din lat. vulg. daphine (Şcliuchardfc, Fo-calismus. ii 412, III 289) din grec. Mcpvri, devenit *dafinus (arborele) şi *dafina (fructul) şi păstrat în Italia sudică (dafina), la Albanezi (dafine) şi la Slavii balcanici (paleosl. dă fina, sârb. dâfina, davina, bulg. dafinU).
DÂFTNĂ s. f. 1°. Baie de laurier. 2® Airelte. 3*. Fleurs brodees.
1°. Fructul dafinului. Finicili şi dafenile le me taherisea la veselii şi la biruinţele cele cu laude purtătoare	de biruinţe, vârnav	(a.	1802),	ap.
GCR. II 198/n.
2°. (Banat) Afină. HEM. 439.
3°. P. a n a 1. (Munţii-Apuseni) Flori cusute pe perină	(probabil, imitând florile	s.	boabele	de
dafin).	Cf.	PAMFILE, I. C. 312.
[Şi:	(ad	1°) dâfenă s. f. | Diminutiv:	da»
fiiuită s. f. O plantă (nedefinită mai de aproape), id. J. iii 87].
—	Forma feminină a lui dafin.
DAFINE
DĂILUŞ
DÂFINE s. 111. (Bot.) v. dafin.
DAFINCţă s. f. (Bot.) v. dafină.
DÂFN3E f s. f. (Bot.) v. dafin.
DÂGĂ f s. f. Dague. — (Franţuzism, neobişnuit) Pumnal în trei muchii şi cu vârf ascuţit. [Haine] rupte şi scofâlcite de lovituri de dagă şl de buzdugan. GHICA, S. 535.
—	N. din fr.
DĂGĂ s. m. Goinfre. — (Bucovina) Mâncău, om care mănâncă mult. (Straja). Com. ar. tomiac ; g ă m a n.
DÂGÂlJi vb. IVa v. dâgăli.
DÂGĂLI vb. IV(a) = gâdila. (Transilv. de Nord). CABA, SĂL. 88. Fata pădurii... te dâgăle[şte] ş'a-poi, de-i râde, te diice’n deal. ARH. FOLIC. I 218. [Şi d&gâli. Viciu, GL.]
—	Din gâdili, prin metateză. viciu, gl.
DĂGĂNÎT s. ni. sing'. Terre battue. — (Transilv. de Nord) Pământ bătut. PAŞCA, GL.
—	Cf. ung. dagonat „umflătură". LACEA.
DĂGĂSTÎ vb. IVa P&trir. — (Ungurism, în Transilv. de Nord) A frământa. CABA SĂL. 96.
—	Din ung. dagasztani, idem.
DAGHEREOTIP s. a. Daguerrcotype. — Procedeu prin care se fixează, sub influenţa luminii, imaginile pe o placă sensibilizată prin iodură de argint. || P. ext. Aparatul ce serveşte pentru fixarea acestei imagini. || P. e x t. Imaginea obţinută în felul acesta. în cutia de pălărie lăsasem doua portrete în daguerotip. GHICA, a. 568. [FI.-tipuri. Şi dagherotip s. a. || Derivate: fr. (daguer-reotyper) daghereotipâ vb. Ia = a fixa o imagine cu dagherotipul; (fr. daguerreotypie) da-gher (e) otipie s. f. = arta de a daghereotipaj.
—	N. din fr. (cuvântul e format dela mumele lui Louis Daguerre, inventatorul acestui procedeu, din care s’a născut apoi fotografia).
DAGHEREOTIPA vb. Ia )
DAGHJER(E) OTIPIE s. f. > v. dagliereotip, ş. d.
DAGHEROTIP s. a. ş. d. J
DÂGMÂIU s. a. Petit sac. — Transilv. de Nord). Săculeţ cam de 2—3 litri de cereale. Cf. viciu, gl. Sunt multe dâgmaic la moară. id. ib.
DĂHÂRNOG s. m. HarideUe. — Cal bătrân, ţinut rău, care se împiedecă mergând, care stă rânjit, căruia ti atârnă buza de jos. (Rastolifa, jud. Mureş). DR. V 180. [PluY.-noghi].
—	Cuvânt compus, în a cărui parte finală se recunoaşte slavul nogn „picior" (cf. pintenog).
DAHIU, -HÎE adj. Ruse. — (Turcism, rar) Şiret, viclean. Fâşneţu avu dreptate, pare* a fost prioroc ori năsdrăvan ori dahiu. jipescu, o. 16. Cine-şi schilodeşte. limba si vorba, e sec, dahiu, ţ, căpiat, lud. id. ib. 60.
Din turc. dalii, „şiret". ŞIO.
DĂHOINÂ vb. I(a) v. dăulâ.
. DAHON adj. m. Vilam gourmand.
Lacom şi urît. şez. II 225.
DĂHULÂ vb. Ia v. dăula.
DAI f conj. v. da1.
DAIAC s. m. (Pese.) Pilotis. — Unul din stâlpii pe care se reazimă, cătră apă, schela pescărească. De daiamil de sus £ legată sârma ţipătoare. ANTIPA P. 382.
—	Cf. bulg. dalian, sârb. dai j an „un instrument de prins peşti".
DÂIBĂR s. a. (Dulgh.) Outil de charpentier. — Unealtă de dulgherie, nedefinită. H. IX 510.
—■ Cf. germ. Diebel „goujon".
DÂICĂ s. f. 1°. Soeur aînee. 2°. Madame. 3°. Bien ainiec.
, 1°. (Oltenia) Soră mai mare, ţaţă, lele, leliţă, dadă. (1°), dodă (1°), nană. H. IX 82, XII 262.
2°. P. ext. Cuvânt de respect cu care se adre? sează o persoană către o femeie mai în etate ; ţaţă, lele, dadă (2°), dodă (2°), CHIRI-ŢESCU, GR. Aşteaptă cu ochii bleoşdiţi, să scoată daica Mitrana cartofii din spuză. DELAVRAN-CEA, s. 40. Ce te mai osteneai atâta, daică ? CHI-RIŢESCU, CONV. LIT. 44 voi. II, 544.
3°. P. ext. Iubită, mândră, leliţă, dadă (3°), dodă (3°). Foicica peliniţă. Daică, daică, dăi-euliţă. TEODORESCU, P. P. 293b. Ioană, Ioană, daică Ioană, Naiba te scoase’n poiană. MAT. FOLC. 273. Dai căi i-a trecut vacu\ Că daica s’a măritat. GRAIUL, I 82. Să să scoale surd şi mut, C’a-şa daichii i-a plăcut. GIUGLEA-VÂLSAN, R. s. 332. [Gen. dat. daicăi şi daichii. ij Şi: dâicâ s. f. GIU-GLEA-VÂLSAN, R. S. 147; — doică s. f. Gheorghe Ghcorghelaş, Vin’ la doica, drăgălaş. ZANNE, P.
VI	121; dacă s. f. (Ad 2°) Numai o babă nepă-mioare, se găteevea cu) un flăcău. Ce te bagi, mă, hi sufletul meu? Ori te mănâncă spmareat Taci, daco Zanhiro, că nu ţi-am făcut nimic! TA* FRALI, s. 9; (ad 3°) Aolică, dacă Floare! Tteo-DORESCU, p. p. 307. I Diminutive: dăicuţă «. f. (ad 3°). Văzuiu sfârca, la o ţâţă. Şi mă pră-pădes’, dăicuiă. JAHRESBER. VII 68; — dăicu-liţă, doiculiţă s. f. (Ad 2°) Dăiculiţă. fa leliţa Radă, că multe mai fus eram orânduite să vedem / GRAIUL, I 213. Unde se duc, dmeuliţăt repetă alta nevoiaşă. IOVESCU, N. 28: (ad 3°) Dar bine dăiculiţă, aşa singurică cuc, nu ti-e urît? PLOP-ŞOR, C. 54.
—	Din sârb. dajka, idem.
DÂICĂ s. f. sing. Seulement „a umbla cu daica": mendier. — (Mold. şi Bucov., numai în expre-siunea) A umbla cu daica == a cerşi. HERZ. -GHER., M. II 374, (Mahala) com. o. NANDRIŞ. Nu ţi-i ruşine a îmbla cu daica ? Asta o fac numai Ţiganii. (Bilca, Bucov.) Com. TOFAN, [Şi: (formă ţigănească ?) dâicos s. a. sing. Pomană. După daicos, ca ţiganul, prin meleaguri trierând. CONTEÎMPORANUL, III 126, j Derivate: ^(Straja, Bucov.) daicâr s. m. (cu fem.) daicarîţă = cerşitor, cerşitoare. Com. AR. TOMIAC.]
—	Din ţig. daici „puţin, ceva.-** of. A, Graur, BUL. LING. îl 147.
DÂICĂ s. f. v. doică.
~ (Mold.)
DAICÂR s. m. DAICARÎŢĂ s. f. DÂICOS s. a.
DĂICULIŢĂ s. f. DĂICIJTĂ s. f.
v. daică.3
w daică.1
DAIEREÂ s. f. (Muz.) v. dairea.
DAILEROt, DAII.EROM, DAIUERU (R) î v. ier-. DĂILCş s. a. v. dăina2.
DltMAN
— 28 —
DAIREA
S^ĂIMÂN s. a. v. maidan,
DÂJNA s. f.	. 1	_
re • . ^ •	r Y- .doina.
DĂINA î inteiM.	j
DĂINÂ vb. I(a) 1°. Balancer. 2°. Branler, 3°. (Se) balancer.
Arată o mişcare ritmică repetată.
1°. Trans. A mişca încoace şi încolo, într’o parte şi într’ alta, a balansa* (2°) ; a legăna o parte a corpului s. pe cineva, a-1 da în leagăn s. în scrânciob, a d a huţa. [Trei femei] vorbeau aprins pe seama miresei şi-şi dăinăiau trupurile fiştave dela brâu înspre soare. IOVESCU, N. 217. Altul... îi face vânt, dălnuindu-l şi înainte si îndărăt... îmi reamintesc ce fiori simţeam... când, mă ridicam prea sus sau eram dălnăit prea repede. ŞEZ. XHl 46. Dacă stai mai siis si picioarele atârnă, mulţi le mişcă fără nici un rost, le dăinăie (Dolj). COM. SAT. I 49.
2°. Intrans. A mişca încoace şi încolo, a da din...; a măhăi, a mătănăi ca cele spânzurate (I. GOLESCU, C. I 255b). Dănănăeşte din mâni. Com. I. 3TRÎMBULESCU.
3°. Refl. A se legăna, a se mişca, a se clătina într’o parte şi într’alta, a oscila (cf. I. GO« LESCU, C. I 255b) ; a se legăna când pe un picior când pe altul, stând în picioare (PAMFILE, A. GL.) ; spec. a se da (III 4°) în leagăn s. în scrânciob, a se da huţa. (COM. SAT. I 49, CIAUŞANU, GL.) Văzu supt un nuc mare un leagăn de mătase, şi părintele stariţ se dăinuia în el. ION CR. IV 284. Ieri toată ziua m’am dăinat cu scâr-ciomu* la (jura văii (Uricani, Jiu). VICIU, GL. Vrei să ne dăinăim f BOCEANU, GE.
FPrez. dăhiez şi dâniu (pronunţ, ni-n) LB. | Şi: dăinăi, dănănăi, clălnăi, dăinui, (şăineanu) dăn-daru vb. IV (a), (-j- sănia) dania vb. I refl. (ad 3°) Mă dâniu = mă dau pe ghiaţă. LB. | Abstract: dăinâre s. f. (în Ardeal) datul în scrânciob... se numeşte dăinare. PAMFILE, J. III 41. [ Alte derivate: dăiniiş (dicţ., viciu, gl; ciauşanu, Gil.). dăinăiiş (boceanu, gl.), dăî-năiuş (şez. xiii 39), dăimuş (viciu gl.) dănîuş (id. ab ), dăiiuş (corn. izverniceanu), (cf. dă-dăuş) dănăuş (pamfile, j. ii 80) dălnăiuş (ciauşanu, GL.), s a. leagăn, scrânciob, huiţ (viciu.gl., CIAUŞANU, GL.,'BOCEANU, GL ), jocul de copii, numit şi ţ u ţ e i c ă s. ţ â ţ e i c ă s. cumpănă (descris în ŞEZ. XIII 39) : săniuş s. ghiaţa pe care se dau copiii <ni picioarele, cu sania s. cu patinele, ghe ţuş că, lunecuş, glenciu (PAMFILE, •T. II SO, VICIU. GL., com. T. L. BLAOA. com. TZ-VERNICEANU) 1.
•	• Onomatopee. Of. d A r d ă u ş, t â r 1 i u s,
d a i n i ?.
DĂINÂ vb. îa v. dăinui.
•	DĂÎNĂX. vb, IVa y. dăina2, dăinui şi doină. '
DĂINĂIUŞ s. a. v. dăina
DAINĂM î interj.
DĂINĂRf vb. TVa
DĂINĂIJŞ s. a. v. dăina %
dăîn&âlă s. f.
DĂINl vb. IVa
DĂINt vb. IVa v. doină.
'" DĂINIIŞ s. a. v. dăina 2.
DAXNtJ ! interj, v. doină.
| v. dăinui.
| v. doină.
DĂINUI vb. IYa intrans. Dîtrer, se maintenir, per-sister. Vivre. — (în Banat şi, mai mult literar, în Ţara veche) A ţinea (novacovici, C. B. 9) un timp oarecare (s. în veci), a dura; a se menţinea în acelaşi stadiu, a se prelungi, a persista; (despre fiinţe) a vieţui, a trăi, a duce o existenţă. ’ Ţine, dăineşte mulţi ani. i. GOLESCU, c. i 62. Trăesti, vieţuesc, dăinez mulţi ani. id. ib. După mai multe.... alergături, care au dăinuit vreo zece zile. ghica, ap. CADE. Doi secoli această regulă dăini. BOLINTINEANU, ap. RUDOW. XVIII 74. Sunt tare greşiţi acei care cred că o naţie, şi mai cu seamă o naţie mică, poate dăinui fără libertăţile neapărate des volt ării ei. STUR-DZA, E. 43. Eliad e autorul unui xistem de scriere mixt, care a dăinuit câtva timp. IORGA, L. II 76. Tot în Moldova dăinueşte credinţa că strigoii morţi ies din morminte, grigoriu-rigo, m. p.
I	172. [Vremea] va dăinui tot frumoasă. F. R. ATI la, p. 52. De n’or avea cu ce să dăinuească. ISPIRESCU, ap. ŞIO. [Şi:	(forme învechite şi
neobişnuite) dăini.’(COSTINESCU), dăinăi, vb. IV3 (numai la I. GOLESCU) dăina vb. Ia. | Adjectiv: dăinuitor (dăinitor costinescu, dăinăitor PONTBRIANT), -oâre = care ţine mult timp, durabil, persistent, trainic, solid. Darea aceasta... prefăcută din estraordinarie şi moment anie m ordinarie şi dăinăitoare. I. IONESCU, D. 218. Vânătorul... să .dea ' nevinovaţilor săi adversari un răgaz ce, în curând, îi va asigura, tot luis o mai spornică şi mai dăinuit oare izbândă. ODOBESCU,
III	SS/is. O temelie trainică şi veeinic dăinuit oare. STURDZA, M. 66. Doar eşti sătul de cruntul joc, văii, lung, dăinuitor. OLLĂNESCIT, H. O. 29. Ferice de voi, care credeţi că toate sunt adevărate şi dăinuit oare! slavici, n. 243. | Abstracte : dăinuire, (dăinire), (neobişnuit) dăineâlă (costinescu) s. f. = durată, persistenţă, menţinere, subsistenţă. Iloraţiu se miră însuşi de dăinuirea... patimei ce simţea pentru Glie era. OL-LĂNESCU, ap. TDRG.]
—■ Din turc. dayanmak „a dura*' cihac, II 571 (în Banat prin mijlocire sârbească: danujem „petrec vremea“).
DĂINl&Ş s. a. v. dăina.2
DAÎKĂ s. f. (Muz.) v. dairea.
MIKEÂ s. f. (Muz.) 1°. Tambour de basquc. 2°. Suite (militaire).
1°. Instrument muzical (H ix 57, 312, xi 85, 248, XIV 280) ca un fel de ciur (H IX 417), făcut dintr’ un cerc de brad s. de alt lemn, astupat la un fund cu piele de capră şi prevăzut cu clopoţei (cf. H XI 150, 234), un fel de t o b ă (H IX 286,
XI	203, XII 376) s. tamburină. Daireauâ se bate (cu degetele H II 312) ihai ales de ţiganii ursari (cf. polizu). Cum juca ursul după sunetul daerelik ALECSANDRI, ap. rudow, XVIII 74. Muscalagii cu naiul, cu dalraoa. odobescu, iii, Hl/22. Dairaua se mărită eu cimpoiul şi ghitara. IOSIF, P. 62. li dădu un fel de tobă de aramă, cam ea daiereaoa. ispirescu, u. 44A. Cu toată ţigănimea cântând din dairale şi jucând. SEVASTOS, ap. ŞIO. Făniţa a bate din dairaoa cu care am jucat ursul la Sântu-Vasile. N. bogdan, ap. TDRG. Unii se îmbracă în piele de urs şi un ţigan cu dairaua îl joacă, ion cr. iv 81.
2°. (Vechiu; Mii.) Suită militară. ŞIO. Ia cu dânsul două tunuri şi o mie de oşteni, Daiereoa lui mai toată, şi delii „şi tiuliumeni. belbiman, TR. 86.
[Plur. -rale. j| Şi: daereâ, daiereâ, dairâ (rostit daîra H XII 376), dara (H 11 312, IX 57, 286, 312, 417, XI 85, 150, 203, 234, XIV 280), darea (H xi 248)' s, f, j Deriv a t : daragiu â. m. ™ cel
t>AÎTE
— 2$ —
DALAC
ce bate daireaua. Chindia s’a. introdus de curând şi se cântă de lăutari, însoţiţi, pe unde locuri, de câte un toboşar sau daragiu. (Vâlcea). A-LEXANDREŞCU, ap. ŞIO.]
—	Din ture. daire ,,suită*‘, „tobă*' (în arabă *,cerc“), intrat şi în limbile balcanice. Cf, ŞIO.
DAITE t, dAîtile f conj. v. dar
BĂJDAR s. m.	1	.	,	,
1>A»JDE s. f.	>	v." dajdie.
DAJDIAR(IU) s. m. J
DÂJDIE s. f. 1°. Impât. 2°. Tribut.
1°. (înlocuit astăzi, în multe părţi, prin neologismele) Impozit, contribuţie. Cf. bir (2°), capi t a ţ i e. (Statul, Domnitorul) p u n e, o r a n -dueşte, aruncă, adauge, scoate, cere dajdie s., mai ales la plur., dăjdii: iese o dajdie s. ies dăjdii nouă. Contribuabilul dă s. plăteş-t e dajdie. Dashde — tributum. ANON. car. (Slav.) Danî = bir, dajde. mardarie, l. 893. Cade-se dajde a se da lu chesariu au nu f tev-TRAEV. (1574), 238. Greutăţile şi dăjdele (MUNT. dăjdile) ce sâmtîntr’acel loc. PRAV. 639. [Vor fi iertaţi] de birul ost ui, de birul lefilor... şi de alte dăjdii. HRISOV (1684), ap. HEM. 3213. Scotea... şi pe mazili dăjdi grele. LET. II 259/si. Au ieşit aici la noi... o dajde pe vite (a. 1705). IORGA, s. D. X 32. Dăsddi grele au ieşit, nu mai putea oamenii să biruiască. MAG. ist. IV 88/23. Dajnicii să adaogă nebămiindu-să de adăogiri de dajdî. MINEIUL (1773), ap. BV. II 236. Să fie dăjdiile
12	într9 un an (a. 1804). uricariul, 1 32/12. De dăjdii fie [oaia] scutită. alexandrescu, m. SOIA. Puterea... d’a scoate dăjdii sta în adunarea sau soborul a toată ţara. bălcescu, M. V. 9/21. Să micşureze dăjdiile. c. negruzzi, I 154. Daj~ dii pământene, precum oierii, vinăriciu. ODOBESCU, II 14. Au să se mai mărească dăjdiile şi nevoile. D. ZAMFIRESCU, R. 52. îşi plătea dajdia. ISPIRESCU, L. 205. ^ Îndoită dajdie, m două piei după o oaie. iord. gole seu, ap. zanne, p. IX 198. | Dajdia preoţilor s. vlădicească: o taxă a preoţilor cătră episcopul eparhiei, costi-NESCU. Dajdea cea rânduită a preoţilor (a. 1785). URICARIUL, II 269/is. Dăjdile vlădiceşti... să le strângă şi să le aducă la săbor (a. 1696). iorga,
D.	Xli 282. Au dat Sfinţia sa 2 zloţi şi 2 mă-riiaşe şi 2 duce, dajde vlădicească pentru mine' (a. 1770). id. ib. XIII 125.
2°. (învechit; înlocuit prin neologismul) Tribut. Cf. bir (3°), h a r a c i u. împărâţiea pământului despre cine iau dajde sau bir dela ai lui fii. TE-traev. (1574), 230. Mavrichie le tremease dajde şi legă cu dânşii pace. MOXA, 373/85. S’au început a da dajde Turcilor. LET. I 116/20. Frâncii... da dajde... lui loan Asean. dosofteiu, V. S. 65b. O sumă de hani în chip şi de dajde şi de dar în toţi anii dela cămara împărăţia lua. cantemir, HR. 81/s. Cere împăratul dăjdii la noi. antim, p. 132. Plătind... dajdea anului sau haraciul. TES.
II	308, cf. 311. Ţara să-şi dea numai tributul sau dajdea. E. văcărescul, ist. 255/31. Să plătească Dacilor dajde pre tot anul. barac, a. 2. A aduce pe cineva în dajde t — a-1 face tributar. Şi-i aduse pre ei Solomon în dâjde până în* ziua de, astăzi. BIBLIA (1688), 251.
[Pronunţ, -di-e. | Plur. dăjdii, dăjdii, dăjdiuri (Vârcol, v.). | Şi: dâjde (cu plur. dăjdi TDRG), daşde s. f. || Numedeagent: dăjdiâr, (Braşov) dăjdar s. m. = funcţionar însărcinat cu încasarea dăjdiilor, perceptor; cel ce plăteşte o dajde, birnic, contribuabil. Dăjdiâr ii le făcea mare supărare pentru dajde. dosofteiu, V. s, 68bc Nu putea dăjdiarii să strângă orânduie-
lele ce ieşea din visterie. let. ii 150/is. Sântem noi dăjdeari, Răşinărenii (a. 1735). IORGA, s. D.
XII	232. (Cu funcţiune adjectivală) Feciorii dăj-dieri (a. 1759). id. ib. XV 105. Diaconi dăjdieri (a. 1827). uricariul, vii 93/26. j Adjectiv (substantivat uneori):	(învechit) dâjnic, -ă —
birnic, contribuabil; tributar. Dashnik = tribu tarius. ANON. car. Umerele sale le pleca de-a purtarea tovarâ şi va fi sluga dajnică. palia (1581), ap. GCR, i 36/i5. Că eu sânt acolo dajnic vistieriii (a. 1779). IORGA, s. N. 133. Sânt dajnicii şi supuşii cu învăţături luminate. ŢICHINDEAL, F. 15. Această naţie... de veacuri dajnică Ungariei. BĂLCESCU, M. V. 366. Boierii mari şi mici, nu numai că nu plăteau nicio dare cătră stat, dar aveau şi privilegiul de a scuti un număr de dajnici. GHICA, S. XV. Acele sfinte lavre domneşti... le-au supus mctoaşe dajnice altor mănăstiri. ODOBESCU, 1. 435. Negativul: nedajnic (nedaşnic), -ă t = scutit de impozit (e). Se van du viile nedajnice. (a. 1632) t. papahagi, C. l. I-au miluit Măria Sa... să fie nedaşnici. MAG. IST. IV 129/25. Extract pentru toate treptele dajnice... şi nedajnice. cat. man. viii, 30].
—	Din v. slav. dazda, idem.
DÂJNIC, -ă adj, subst. v. dajdie.
DAL t s. a. v. deal.
DâLă s. f. Dalie. — (Franţuzism) Placă de piatră, marmoră, beton, etc., cu care se pardoseşte o terasă, o sală, o curte, etc., se pavează trotoarele, lespede.
—	N. din fr.
DALÂC s. in. sing. 1°. Anthrax, splenite charbon-neuse. 2°. Pustule maligne. 3°. Rai&m de renard (Paris quadrifolia).
1°. (Veter.) Boala „antrax*1 la vite (H II 67, 122, 259, III 24, 141, IV 14, X 25, 491, 525, DAME, T. 30,s cf. HERZ.-GHER., M. ii 374) cornute mari (ION CR. II 130), la cai (COSTINESCU, ŞEZ. XV 126, H IX 315, X 37, DAME, T. 51, DR. V 181) şi la oi (DRAGOMIR, O. M. 211, 222, DAMfi, T. 68), caracterizată prin alterarea sângelui, hemoragii interne, inflamaţia splinei, etc. Se mai numeşte: ar mu rare (I 1°), talan. De dalac se umple vita sau dai acul îl capătă — după credinţa poporului — alunei când este silită sau gonită prea tare, din cauza ostenelilor, a greutăţilor prea mari, din munca peste puterea ei, din hrană rea, proastă, şi din cauza apei băute prin lacuri stătute, băltoace, gropi sau şanţuri. GRIGORIU-RIGO, M. P. II 7. Cf. ŞEZ. IV 12^ Lua-v’ar dalacu’ [de cai]! ALECSANDRI, t. 394. De o săptămână i s’a prăpădit calul, de dalac. tafrali, v. D. 82. jj Epitet (pejorativ) dat cailor, când sunt zoriţi să tragă. Cf. boală (I). Cf. H.
X	354, DR. V 181. Hii, căluţ cu tetea ! Haide, Mi, dălac! CONTEMPORANUL, II 691.
2°. (Med.) Boala „antrax“ la om („pustulă mit* lignă‘* bianu, D. s., tumoare inflamatorie a ţesutului celular, mai mare decât „buboiul4*), umflătură s. bubă care-i iese omului molipsit de dalac dela vreo vita (v. 1°), mai mult pe părţile descoperite (faţa, ceafa, mâinile, picioarele), numită şi: â - b u b ă, bubă -neagră s. -rea (v. bubă 1°), cărbune (II 2°), băşica (cea) re a (v. băşică II 2°), talan, antrax (2°), pustulă malignă. Cf. H II 83f 155, 259, IV 14, 91, XIV 113, 213, GRIGORIU-ItIGO, M. P. I 24, LEON, MED. 121, GOROVEI, CR. în Oltenia, parte din babe pun deasupra dalacului fol 4e nuci sau fierb rădăcina dalacului (3°) în lapte dulce şi o pun la dălac, să dea îndărăpt GRIG0-
"DALAC
— so —
t>ALB
RIU-R1GO, M. P. I 45. Când se presupune că bolnavul ar avea dalac, se ia o broască vie şl #e alipeşte de bubă. GOROVEI, ap. CADE. Doftorii... erau porunciţi... să zică că era aşa ceva, ca un fel de dalac amestecat cu bubă, cu fierbinţeală şi cu moarte. ghica, S. 278. Bubă cu dalac. (ŞEZ.
III	197A, XII 186, XIII 2), de dălac. »(PAMFILE,
B.	17). Dălac, dălăceşte-te Şi de vânt cârneste-te. PĂCALĂ, M. R. 247.
3°. (Bot.) Plantă ierboasă, veninoasă, ale cărei frunze se întrebuinţează de popor spre a vindeca dalacul. Se mai numeşte şi: aişor, boaba* vulpii, bobiţă, b o bi ţ a-1 u pu lu i s. - ţapului (v. bobiţă 1°), măru’l-lupului, poama-Yulpii, răsfug, s fc r u g u r u 1 -1 u -pului). PANŢU, Pt., H IV 84, V 34, LEON. MED. 36, BUJOREANU, B. L. 375.
[Şi: dălac (ad 1°,2°) dălâp (H xi 494) s. m. sing! (Diminutiv: (ad 3°) dălăciţă s. f. Nume de plantă, pamfile^ b. 26. \ Augmentative (numai în descântece) : dălăcioâică (dălăcoâică) s. f. Dălacu’ eu dălăcâoaica. şez. i 199/i. Tu, bubă cu dălac, Tu, bubă cu dălăemică. ib. XIII 4. | Verb: dălăci, (dălăpi) IVa refl. = a căpăta dalac, a s e î 11 s p 1 i n a (1°). Oile dălăcindu-se... DRĂGHICI, ap. TDRG. [Ciobanii] merg cu ele *[= cu oile] noaptea, în cină, spre a nu se dălăpi sau însplina sezând. H. XI 505, cf. 489. Fig. A se dălăci la vorbă — a sta de vorbă cu cineva, a sta la taifas.>Dc câte ori făcea o nouă cunoştinţă si se dălăceau la vorbă. IOVESCU, N. 41. cf. 42;
(cu abstractul) dălăclt s. a. = boala dala-cului. H. III 54, XI 153.]
—	Din ture. dalak (talak), „splină trecut, şi la Bulgari şi Sârbi *(dalak).
DĂLÂC *s. m. sing. ,
DĂLĂCI vb. IVU DĂLĂCIOÂICĂ s. f.
DĂLĂCiŢĂ s. f. (Bot.)	v. dalac.
DĂLĂCOÂICĂ s. f.	#
DĂLÂP s. m. sing. (Veter.)
DĂLĂPl vb. IYa
DALB, -\ adj., subst. 1°. D’un beau blanc. 2\ 3lanchâtre. 3°. Briliant. Arme blanche. 4°. Clair. 5°. Gracieuoo. 6°. Joii. 7°. Pur. 8°. Charmant, agre-able. 9°. Orand. — Cuvânt poetic întrebuinţat în cântecele populare şi— dela Alecsandri încoace —• cu predilecţie si în poezia cultă, servind ca epitet care exprimă frumuseţe, gingăşie, candoare, graţie, distincţie, etc.
1°. Alb (I 1°) şi finimos. Şi pe dalba-i mână fruntea, lui se lasă. BOLINTINEANU, ap. DDRF. Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb Lăsau* urme albe pe omătul alb. ALECSANDRI, p. 1 220. Noaptea zeii se preumblă în veştmintele lor dalbe. EMINESCU, P. 69. Un cal negru dalb de spume, teodorescu, p. p. 27. Mie mi s’a urît, Căpătâiul tot mutând, Ni la cap, ni la picioare, Ni liir dalbe brăţişoare. HODOŞ, P. P. 76. Pe cruci dalbe de fereastră Pătrunde lumina ’n casă. MUSCEL, 12. Iia dalbă s’o cernească, v. HANES, ţ,
O,	115. |i S p e c. Cu părul alb. El dm friptă ti-nereţă Până ’n dalbă bătrâneţă Fiu dm trup nu s’a năsetit. MAT. FOLC. 94. | în colinde (în ajunul Crăciunului şi al Anului nou), se întrebuinţează adesea refrenul florile dalbe, o figură poetică pentru fulgii de zăpadă care cad. Astă seară-i seară mare, FlorUe dalbe... teodorescu, p. p. 17. Sculaţi, sculaţi boieri mari, Florile dalbe... ib, 20 b.
2°, Cama alb, alburiu, albior, caba, săl. 88* 3®. (Despre haine, arme, etc.) Strălucitor. El ţn sân măna-şi băga, Dalb de paloş că scotea.
ALECSANDRI, p. p. 91/i. Adă-ml haine dalbe, Cusute cu firuri albe. id. ib. 113/23. înşir’te, mărgărite, Cu dalbe flori aurite. STĂNCESCU, VB. 163.
ii	(Substantivat) Dalbe = arme tăioase (săbii, spade, efte.). La tulpina la doi meri, Dormiţi, dormiţi mari boieri, Cu dalbe la căpăta iu, Cu pistoale scumpe *n cuiu. muscel, 12.
4°. (Despre dimineaţă, zori, lună) Luminos, limpede. Cf. alb (I 3°). Dela cântători Până’n dalbe zori. teodorescu, p. p. 189b. Dalbă lună plină. JARNIK-BÂRSEANU, D. 76. Dalba dimineaţă. id. ib. 322. Când a fost în dalba cale, L-o ’ntâlnit nouă strigoi, şez. 11 96/*. Un dalb luminiş, Frumos poeniş. mateescu, B. 15. || (Substantivat, rar). Lumină. Ca un dalb de lună. ap. DDRF.
5°. Gingaş, graţios, plin de farmec. Nobilul castelan., subt ochii dalbei regine a cugetelor sale* se pornea călare. ODOBESCU, 1 54/7. Amândoi ne potrivim Şi Im plete şi la feţe Şi la dalbe frumuseţe. ALECSANDRI, p. p. 27/i„. Lângă mândră fântâniţă Trece-o dalbă copiliţă. jarn!ik-Bâr-SEANU, D. 378. Grădină au nalbă dalbă. DOINE, 74/t. Noi, de câte ori venim, Tot la mese vă găsim, Dalbă-i [— dalb îi] împrejurul mesei, Numai dalbe jupânese. ŞEZ. VIII 109. Crişancă, Crişancă. Dalbă (glosat prin: frumoasă şi gingaşă) Mureşancă. Tare ne-i fost dragă, cardaş, c. P. 99.
II	Substantivat. Dalbo, dalbă giupâneasă, Cu ochi mari de puieă-aleasă. alecsandri, p. p. 124/7.
6°. (Despre o grădină, o cameră, etc.) Desfătat, plăcut, mândru. Dm dalb iatac de foişor Ieşi Zamfira’n mers isteţ, coşbuc, B. 20. Ş’acea dalbă de moşie, Toată’n veci a ta să fie. ALECSANDRI, P. P. 165b/a3. Printr’o dalbă grădinuţă Se plânge o nevăstuţă. bibicescu, p. p. 69.
7°. Curat, nevinovat, neprihănit, cast, candid. Cf. alb (I 4°). Lumei se arată O dalbă de fată. Albă, goală toată, alecsandri, p. p. 15/s. O dalbă călugăî'iţă, Albă, albă la pieliţă, Neagră, neagră la cosiţă. TEODORESCU, P. P. 476. Sus, mai sus, l-om ridica, Sus, mai sus, la reghioană, La dalba sfântă icoană, ib. 27.
8°. Plăcut, atrăgător. Cf. alb (I 5°). Miezul nopţii s’a ivit Şi prin lume-a răspândit Ceata visurilor dalbe, alecsandri, p.,ii 108. O dalbă poveste, Cum n’a fost şi nu mai este. id. ib. II 176. Doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, eminescu, P. 179. O! dar să porţi deliciul sufletesc D%in carte’n carte şi din filă’n filă! Lungi nopţi de iarn’atunci ce dalbe-ţi par. GORUN, F. 47.
9°. Yestit, straşnic, în toiu. Dar când fu despre beţie, Despre dalba veselie, Iată, nene, că sosea... Radul din Cab/mfireşti, ALECSANDRI, P. P. 196/is* cf. 38/is. în codrul cu veselie Şi cu dalbă vitejie. JARNIK-BÂRSEANU, D. 290. Dar când fu după cinare, După dalba ospătarc. MATEESCU, B. 30.
[Diminutive: dălbior,oâră adj. (ad I 3°) Teleagă sprintioară, aurită, dălbioară, Ca un cuib de zinişoarăi. alecsandri, P. I 106; — dalbineţ (dalbăneţ),-eaţă adj. = alb (I 1°), albuiu (cf. PĂs-CULESCU, L. P.), albineţ, albicios, blond (cf. JAH-RE'SBER. IX 225). Măi, bădiţă, dalbineţ. ib. 198. Dalbăneaţă la pieliţă. PĂSCULESCU, L. P. 48. Hai mândruţă dalbineaţă. Nu te ţinea-aşa făleaţă. Viciu, s. GL.;— dălbic,-a adj.. (Ad I l5) Dragă turturică, Pasăre dălbică. ALECSANDRI, P. P. 7b/&, (ad I 5°) Aşa dălbică, Aşa frumuşică N’au avui Parisul, nici n’a mai avea! id. P. I. 227. | 4*1 te derivate : dâlbeş, -ă adj. (ad I 5°). Crişane, Crişanc, Dalbeş Mureşene. DR. V 254 ; — în-dâlb, (îndalbm),-ă ad.f. = de coloare albă, albit. PĂSCULESCU, L. P. Mărului cu flori îndalbe. id. ib. 47. Mureş, Mureş,s apă Imă, Floare îndalbină (tipărit : în dulbină). SĂM. I 800.]
—? Din alb, înaintea căruia s’ a adăogat un d ( la
]>ĂLBAN
— ăi -
DĂLGÂCItJ
origine, prepoziţia de), care apare adesea în poezia noastră populară (cf. d’).
DALBÂN s. a. (Comerţ) v. tulpan.
DALBĂN&Ţ,-eAţă adj. 1
DÂLBEŞ, -A adj.	| v. dalb. ©
DÂLBtC, -A adj.	J
DiUaRlNÂ s. f. v. dalbină.
dALBÎNA s. f. 1°. titang. 2°. Vmitre.	*
1°. Apă adâncă (cf. POLIZU, PAŞCA, GL.), stătătoare (REV. CRIT. IV 143) s. oprită în vale (în care se scaldă oamenii vara H. XVIII 137), iiaz (LIUBA-IANA, M. 103), bulboană (POMPILIUf BIH. 100972a) bol boa că (v. c.,), volbură (PAŞCA, GL.). Delbine. ANON. CAR. Nu te scălda m dulbină, eă-i primejdie (Crişcior, Munţii-apu-seni), paşca, gl. Nu stete el mult acolo şi auzi într’o tulpină (apă mare) lângă un arin ceva sgo-mot. CATANA, P. B. 177.
2°. Fig. Pântece, burtă. Maţele şi le strânjerâ [=si le strânseră] Cam cu paie, cu gunoiu D'în tulpină le băgară. alexici, l. p. i 36/2.
[Şi: delbuiă, dalbină, dâlbiriă s. f., (cf. sârb. da-b(lj)ina „adâncime"), dulbină s. f. (pompiliu, bih. 1009/20, H. XVIII 137, paşca, gl.) s. (Bas.) dulghină. DulgJiină = Bulboană cu apă lină; vârtej de apă; loc adânc pe o mică întindere într'un râu sau pârâu. PORUCIC, E. 188, 190. (Banat) tul-bina s. f. (POLizu, brăescu, m. 65, h. xviii 20), (4* bulboană) flălboână (MARDARTE, l. 45), dâl-boână s. f. Sosim la strămnină cu dâlbonnă adâncă şi mare. dosofteiu, v. s. 79 b.]
—	Din bulg. dălbina „adâncime".
dAlbÎNĂ s. f. v. dălbina.
DALBINEŢ,-EAţA adj.	1	,
DALBI6R,-OArA adj.	J V* *
dAlboAnA, DâLBoAnA s. f. v. dălbina.
DALCA s. f. Affaire, tracas. — /Mold.; în expresiile:) A avea de s. în dâlcă = a avea de furcă, a se îngriji (PAMFILE, crac. 241), a avea treabă, a fi ocupat cu... Flăcăii au şi ei de dâlcă: au să se ducă cu capra, unii cu moşnegii, alţii cu uratul, ib.
2.- (Ameninţare) Ia seama mi vine ai în dâlcă (ion cr. 11 277) = bagă de seamă cu cine ai de lucru!
—	Cf. rus. delka „das Tun, Machen, An-, Ver-fertigen, Verrichten" (poate dintr'o formă rutea-nă cu di-).
DALCALÂCI t s. m. plur. (Mii.) Volontwires turcs.—- (Turcism literar la începutul sec. al XIX-lea). Un fel de voluntari turci, întrebuinţaţi la operaţiunile militare cele mai primejdioase. ŞIO. Au năvălit dalcâlâcii turci, cu multă vitejie, asupra Muscalilor, el văcărescul, ist. 281/w. Atunci vizirul porunci osebitei pedestrime ce-i avea dai-eălaci, DUMITRACHE, 377, cf. 448. [Şî: dălcălâci t s. m. plur;]
—	Din ture. dai kylyc „sabie lungă". ŞIO.
DAlcAlAci t s. m. plur. (Mit.) v. dalcâlâci.
DALCAtC s., adj. m. Părăsite, piquc-assiette. — (Turcism învechit, în Ţara veche) Lingău (COSTINESCU), parazit linguşitor (valian), măgulitor (CAT. MAN. 147, 337) ; bătăuş. Adunare cu toţi dai-caucii fi cu toţi linguşitorii, gorjan, h. 11 5. Petrecea ca un dâlcauc, *bând şi mâncând, id. ib. IV 135t Nişte datcauci nalţi ea parii de telegraf. RU~
DOW, xviii 74. O ceată de ddlcauci, de haimanale. CARAGIALE, M. 179. j (Cu funcţiune adjectivală) Prieteni dalcauci mai mulţi intrând şi ieşind. GORJAN, H. IV 9. [Şi: dălcătie (DICŢ.), dal-hauc s. m. Vestita ceată de dalhauci politici, jd pescu, ap. ŞIO. | Abstract: (numai la PO-lizu) dălcăiieie s. f. = desfrâu.]
—	Din turc. dalka(v)uk „parazit", propriu: „că-ciulă goală" (poate prin mijlocire neogrecească : vTaXxaPovxrjg = „parazit").
DAloAIIC s. m.	1	. t
-	.	>	v.	daleauc.
dAlcAucie s. f.	J
DAiX'AI'CIU s. m. v. dăltăuş.
DAlcAI Ş s. m. 1°. Aide-flotteur. 2°. Guide, mentor. 3°. Partisan.	%
1*. La pluta mânată de două persoane, ajutorul cârmaciului (1°), care stă la cârma din partea dindărăt a pliftei, şi care, de cele mai multe ori, e o nevastă s. o fată. Cf. şez. ir 2k/9., CIUPALĂ, PL., MAT. FOLC. 1209, POPOVICI-KIRILEANU, B.
131,	PAMFILE, 1. c. 108. Cârmaciul şi dălcăuşul desprinseră pluta de mal. CONV. LIT., ap. TDRG. După cum spunea ieri, la cercetare, Cârmaciul care l-avusese dălcăus. sĂM. I 325.
2°. P. e x t. Conducător, mentor; sfătuitor priceput. PAMFILE, J. II 141, iii 87.
3°. Partizan politic. Să te ridice dălcăuşii în braţe. c. PETRESCU, î. II 138. Cf. dalcauc.
[Şi: dălcăuciu s. in.— conducător, mentor, pam* VILE, J. III 87.]
D* AL-DE art. invar. v. al-de şi prep. de.
DALDISI f vb. IVa intrans. Jouer gros jeu. ■— (Turcism, ieşit din uz; la jocul de cărţi) A urca miza, a risca. DICŢ. | Abstract: daldiseâlă t s. f. — urcarea mizei, risc. DICŢ.
—	Cf. turc. tâldyrmalc „a prelungi". Cf. RIJDOW, XVIII 74, ŞIO.
o '
DALDISEÂLĂ t s. f. V. daldisi.
DALDON s. m. sing. (Pese.) Hameşon (de ligne de fond). — Cârlig de carmace (lucrat de fierarii noştri) ; p. ext. carrnac mare. Cf. ANTIPA, F. 1
269,	P. 20, 334, 340.
—	Se pare a fi numele fierarului care făcea asemenea cârlige. Cf. ANTIPA, P. 145.
DÂLDORA s. f. sing cîârdoră.
DALE, DALEI, DALELE, D ALELEI, DALELELE, D*AUE$N v. Ier-.
«
DALEON s. m. v. Jalian.
DiULER, DALERO(M), DALElT v. Ier-,
o
DALEU s. m, v. deliu.
DAL&U, -E adj. v. deliu.
DÂLG s. m. sing. Vacarme. — Svon. (întrebuinţat în expresia dăr dâlg în târg). Despre o femeie rea şi gureşă... se zicea: Asta, barem, dă dâlg în târg, adică când se ceartă, strigă de aude tot satul (Dolj). H. V 146.
DĂLGÂCItJ. s. m. (Ornit.) Plongeon. — (Turcism, în Dobrogea) Numele unei pasări de coloare neagră, care mănâncă peşte (H. 11 299), probabil: cufund ar, cufundaciu.
—	Cf. turc. dalgheg „cufundător".
DALGHINÂ
- -
DAhTA
. DALGHINÂ vb- I (a) intrans. Bep&rir. — A slăbi, a »3 topi. Dălghinează vita de foame,... şi-i mai mare păcatu’. v. ciofi.ec, logofeteasa. Dăl-ghină, din ochi = slăbeşte, văzând cu ochii. (Braşov). Com. puşcării/. [Prez. dălghinez şi dălghin].
' — Probabil, rostire dialectală, în loc de dălhina, iar acesta derivat din dalb »>S~ngaş .
OALHA€€ s. m. v. daîcaiic.'
DALI v. ier-.
DALIE s. f. (Bot.) Dahlia (uahlia variabili#).— Gherghină. H. I 544, II 243, IV 44, 83, VII 4», XII 24, 217. Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate. C. NEGRUZZI, I 223. Una oacheşă şi ’naltâ, Ca o dalie învoaltă. maioresuu, cr. i 34/n [Plur. dalii, dalii (H. iv 44, II 243) şi (greşit) dale (H. XVI 9). |] Şl: tâlly (cu Dlur. tălii) s. f. H. II 142,
VII	148, IX 49, 153, 267, 396, 405, 493, XVI 42.]
—	N. din fr. (cuvânt format am numele botanistului suedez Dahl).
DALIOK, -OARA adj. Dore, — (Păstrat numai în colinde) Auriu. Jos în prundul mării dalbe Este-un măr dalior. viciu, COL,. 58.
*—■ 13in lat. *aureolus (diminutiv din anreus ,,auriu“), la care s’a adăugat proteticul d» obişnuit în poezia populară. (Substantivat, adjectivul alior s’a păstrat ea nume de plantă)
DÂLM s. a. v. dâlmâ.
DALMA s. f. (Bot.), Drave de bou. — Flămfm-zică. (Câmpulungul Bucovinei) pantu, pl.2 Şi-mi croeşte malotea, Cu florile cât dalma, Să seamene cu frunza (jud. Argeş). MAT, FOLC. 1113.
DÂLMA s. f. 1°. Mamelon, huite, cote. 2°. Tertre. 3°. île. 4°. Grosseur.
1°. Grămadă de pietre, de pământ pietros, în formă de căpiţă s. căpăţânâ de zahăr (H. XI 321) ; deal mic (cf. densusianu, ţ. h. Câmpia Ardeleană, com. v. bucur, porucic, tt. E. 25), de formă conică, mai înalt decât o colină (SIMA, M.), dar fără pădure pe el (cf. H. xvi 95) ; piept ieşind într’un şes (porucic, T. E. 25), deluţ aşezat, de obiceiu, la marginea unei lunci s. la coastele viilor (id. ib. 25, 28) cf. LB., H. îl 176, III 241,
IX	387, X 67, 534, XI 57, 95, XII 169, XIV 102, XVIII 69. Se confundă pe alocuri cuculme (DENSUSIANU, T. H.), movilă, colină (BRÂESCU, M. 64), d â m b (com. marian, caba, sal.) , g o r-gan (H. XI 321), gal mă (1°), gruiu (SIMA, M.), vârf de deal (com. liuba), lăture de colnic (caba, SĂL. 88), cf. b o b â 1 n ă u. Din gios de fântână iaste o dâlmă (a. 1737). iorga, s. D. XIII 231. Meta dintâiu... merge mult până la capul râu-şorul-ui, şi de acolo se suie la o dâlmă. şincai, hr. I 274/22. Iată în partea dreaptă pe dâlmă, merii tineri, sădiţi de dânsul. AGÂRBICEANU, luc. IV 450. într1 un loc, sub o dâlmă de piatră, aflarăm... ghiaţă şi zăpadă. TURCU, E. 188. Şede’n dâlmă şi mă’ntreabă. mândrescu, L. P. 73/9. # Nu zice hop!, până nu ai trecut dâlma ~ nu te lăuda înainte, zanne, p. ix 458.
2°. Spec. Iiidicătură (lungă) s. val de pământ (construit de oin), mai ales pe un şes (pamfile, j. 11 141), servind de hotar (I 1°), urmă în-tr’un lan, prin care se desparte un ogor de altul (pamfile, a. 119 >, m e j d i 11 ă (H. V 174). c o a 111 ă (3°), răzor. Brazda a doua este răsturnată peste cea dintâi, astfel că de astă dată avem la mijlocul ogorului o ridicătură, numită dâlmă, în locul răzorului, GR. NANDRIŞ, R. F. I 187.
3°. P. ext. Insulâ, ostrov. PORUCIC, T. E. 470. Cf. H. IV 82.
4°. (Med.) Umflătura (costinescu, şez. xxm 44), crescătură rotundă în carne, bolfă (Straja, Bucov. com. AR. TOM iac) , gâtlmă (2U).
[Şi: dâim s. a. pamfile, a. 63, brăescu, m., PORUCIC, T. E. 23, 25:— (cu meta teză) dâmiă s. f. 8’au aus până... dincolo de dâmle. I. DRAGOSLAV, luc. xi 612. | Diminutiv: dâlimkţă s. f. LB., s. v. hâlmuţ. | Augmentative: dâliiiăn s. a. = Ioc ridicat (N. REV. R. 1910, 85), ridicătură de pământ (GR. BĂN.) | Adjectiv: dâlmos, -oâsă = deiuros. LB. j Alt derivat: dâlnuiîâ s. f. == loc ridicat. N. REV. R. a. 1910, 85.
—	Pare a fi un cuvânt străveehiu (Al. B a r t o 1 iţ Das Dalmatiso.he I 263 îl apropie de Delmatia, Dalmaţia) ^ cu care s’au amestecat mai târziu sinonimele gâlmă (hâlm) şidâmb, (P. Skok, Romania L. (1924), 201, derivă pe dâlmă dintr’un serbo-croat *dlma, pe care nu-l explică insă),
BÂLMÂN s. a. v. dâlmă.
DALMAT, -ă adj., subst. Dalmate„ — Adj. Din s. de Dalmaţia. Limba dalmat^. | Subst. Locuitor al Dalmaţiei. Dalma ţii sunt, în mare parte, pescari. [Şi: (it. dalmatino), dalmaî;iii,-ă; adj.5 subst.; (lat. dalmaticus,-a,-%vin) dalmâtic,-ă. Coasta dalmatică. (Substantivat; lat. dalmatica) dalmatică s. f. — (haină pe care o poartă episcopii şi diaconii catolici, în timpul siaj bei. Cf, COSTINESCU.]
—	N. din lat. s. din fr.
DALMATIC, -A adj. s. f. j DALMATlN, -A adj. J
v. dalmat.
DALMÎNA s. f.
DÂLMOS, -OAsA adj. \ v. dâlmâ..
* l V
DÂLMCtA s. f.
DĂLNĂl vb. IV"
DĂLNÂlCş s. a. }■ V. dăina !. OĂIJVUi vb. IV»
r
v, dâriog.
dAlOg s. ni.	\
DALOGEÎL s. a.	I
DĂLOGÎ vb. ITa v. doiogi
DALOKOI v. Ier-.
DALTÂ s. f. 1°. -C iscau. 2°. Nom d’une constella-tion.
1°. Unealtă de fier, întrebuinţată de dulgher (COSTINESCU, H. II 29, 62, 89, 146, 207, 222, 244,
III	38, IX 439, X 69, 180. 506, DAMfî, T. 113), de tâmplar (pamfile, 1. c. 119), de rotar (dame, T. 43, LIUBA-IANA, M. 121), de dogar (dame, T. 87), de fierar (id. ib. 108, H. II 13, 30, 118), de pietrar la sculptat (în lemn. piatră, marmoră), etc. Are diferite forme şi lungimi; capătul tăios e numit, în unele regiuni, g u r ă ; celălalt capăt e turtit şi îmbrăcat de obiceiu într’un mâner de lemn. în care se loveşte cu ciocanul. Cu dalta se taie, se scobeşte, se încrestează s. se curăţă găurile făcute cu sfredelul. După forma părţii tăioase şi după întrebuinţare, se face distincţie între daltă dreaptă (s. lată), groasă, rotundă, semirotundă, cu aripi s. c'i urechi (s. urechiată). Cf. APOLZAN, L. 23-2€r LIUBA-IANA, M. 121, H. X 69, PAMFILE, I. c. 119, HERZ.-GHER., M. II 374. Cf. rfă'z u ş, g h i n, v i ş e u. Pecetluind cu deagetul său svâflt numele a lui Dum nedzău c<t cu dalta s’au închipuit. DOSOFTEIU, v.
t)ÂLTlfÂ
— 33 —
DAMĂ
S. 108. Puind dalta şi lovind cu ciocanul, se răş-luia câte o bucată mare de piatră, draghici, R. 54/i. Setea cea eternă ce-o au după olaltă Lumi/na de’ntuneric şi marmura de daltă. EMINESCU, P. 198. Intră... Chirică... cu un ciocan, c'o daltă şi c’o păre^he de cleşti în mână. creangă, p. 177. Nouă dălţi, Să te dăltuim. GRIGORIU-RIGO, M. P.
I	23. Ce-i la cap cu o doamnă, iar la coadă 1cu o daltă f (= Ţarca). SBIERA, P. 321/34.
2°. P. anal. (Astron.) Un grup de stele (H.
XI	125).
[Sensul de „bardă“5 dat de LB., e suspect. | Plur. dălţi, [i Diminutive: dăltiţă s. f. = dalta mai mică, de dulgher (H. IV 280, XVI zu9), de fierar (H. x (j), de sculptor. Cu dăltiţă gravorului ...să reprezinte cerbii vânaţi. ODOBESCU, in 142/i2; dăltuţâ s. f. Dăltuţâ de argintar, pontbkiant ; — dăltuş s. a. î= dăltiţă de dulgher (H. IX 43, 155,
X	350). Fusul stâlpului e cu giajuri, lucrate în spirală, „sucitură făcută cu dăltuşul*\ TZIGARA-SAMURCAŞ, CONV. LIT. XLII 1U5. | Augmentaţi v: dâitoiu s. a. = daltă mai mare de dul-gherie (H. Vi 82) de stolerie* (H. VI 172).J
—	Ca şi alb. dalte, vechiu împrumut din slavă (pe când Slavii de miazăzi, care azi zic dlato, rosteau cuvântul meă.fărâ metaceză: *dalto). <îf. d ă 1-t u i.
DĂLTIŢĂ s. f.
DĂLT01U s. a.
DALTONISM s. a. (Pat.) Daltonisme. — Defect al văzului, care împiedecă pe unii oameni să distingă exact anumite co.ori, în deosebi roşul.
—	N. din fr. (cuvântul e format după Dalton, fizicianul englez care a studiat mai întâi această infirmitate).
DĂLTUÎ vfr iva. Tailler au oiseau, entailler, faire une rainure. A lucra, a scobi, a tăia cu dai ta t HERZ.-GHER. M. îl 374. [Abstracte: dăltuire, daltuiâiâ s. f. = acţiunea de a dăltui; (concretizat) scobitură făcută cu dalta (costinescu) ; — dăltuit s. a. Se apuca de cioplit şi dăltuit dulapul. contemporanul, v. voi. ii 143; — dăltuitură (pronunţ, tu-i-) s. f. = acţiunea de a dăltui; (concretizat)’ scobitură, crestătură, şanţ, gaură, ureche, făcute cu dalta, în care se îmbucă altă bucată de lemn (cf. DAMfi, T. 9, 12) ; unul din semnele făcute de ciobani la urechile oilor spre a le distinge (PRECUP, P. 23). Teascul este făcut dintr'o masă paralelogramă, în care se face de jur împrejur
o	dăltuit ură (cf. gardină 1°)... In dăltuitură se pun doage. 1. ionescu, P. 252. Amânare la moara se numesc acele lemne, care sunt în colţuri în număr de patru, fiind dăltuite, iar prin dăltuituri intra paianturile (Covurlui), ap. HEM. 1097/2. Un lemn, numit vârtej, are la mijlocul său o dăltuitură, în care intră un capăt al altui lenm. dan, p. 102. | Adjective: dăltuitor,-oare (pronunţ, -tu-i-) = care dăltueşte. (Substantivat) gravor. DICŢ.; •— dăltuit, -ă = lucrat, netezit, scobit cu dalta. Bota-i (= bâta este)... cioplită, dăltuită, De spinarea ta gătită. ŞEZ. IV 233b/24. Casa morii se compune din opt tălpi, pe care se pun mai mulţi amnari dăltuiţi la doică părţi. HEM. 1097. Poarta... constă din doi stâlpi dăltuiţi, în care se vâră cu capetele pari de brad. ŞEZ. 1 33/».]
—	Derivat din daltă, cu suf. ui.
DĂLTUIĂLĂ s. f.
DĂLTUITURĂ s. f.
DĂLTUŞ s. a.	\
DĂLTUŢĂ S. f.	j V‘
I v. dăltui.
DĂLUNGÎ vb. IYa v. deîungi. DALVĂR s. m. (Jmbrăc.) v. şalvar. DĂLVĂREĂLĂ s. f. v.
}v-
s « -	(	v. darvan.
'DALVARI vb. IVa	'
DAM interj, v. doină.
DAM s. a. 1° Grands bâtiments. 2°. D&pendancv*
—	(Rar, învechit).
1°. (Numai în expresia) Damuri de case = clădiri măreţe, palate. Rwmânu’... hie’n bor de iu, hie în damuri de case, nu se hiîeşte d’a trăi dumnezeieşte. jipescu, o. 112. îl duce târîş după el la nişte damuri de case. RĂDULESCU-CODIN, 1 39.
2J. P. e x t. ClăcLre făcută în curte pentru diferite trebuinţe gospodăreşti; chileriu, şandrama, şură mică în dosul casei (ION CR. I 60), grajd, bordeiu pentru vite mari (spec. pentru bivoli iarna. CONV. LIT. a. 44, p. 395, făcut în pământ com. bianu), ocol, ţarc de vite (uricariul, X 401/o»). Cf. H. Xiv 390, com. olmazu. Casa fusese „cu acopere mântui ei prost... şi... o au tocmii şi o au coperit cu şindilă... ş-au făcut şi alte damuri în ograd[ă],..“ iorga, s. D. vi 25^ Du-te'n grajdul cailor; Sus, în damul boilor. CUCU, ap. T. PAPAHAGI, C. L.
3°. (Oltenia) Zid gros, vechiu. CADE.
[Plur. damuri.]
—	Din turc. dam „acoperiş, terasă, casă; grajd4*, trecut şi la Btilgari: dam. „grajd44. Cf. ŞIO.
DAM s. m. sing. (Cor.) Nom d’une danse paysan-ue. — (Gorj) Numele unui danţ ţărănesc. Cf. PAMFILE, Js t 16,
DĂM s. m. (Zool.) Daim (Cervus dam:!).— Mamifer rumegător din Africa, care seamănă cu cerbul, având coarnele ca frunzele de palmier. Pieiea lui, cu pete deschise, e mult căutată pentru gliete femeieşti.
—	N. din lat. dama (damma), -am.
DAMĂ s. f. I 1°. Dmne. 2°. fipouse. 3°. Dame, bien aim6e. II. Courtisane. III. 1°. Dame (au jeu de cartes). 2°. Dame (du damier). 3°. Jeu de dames. Damier. 4°. Nom d’une danse paysanne.
I.	1°. (Învechit) Femeie (m. ales măritată) de oarecare condiţie socială, doamnă, cocoană (I 4°), (co)coniţă (la plural, aplicat colectiv oricărei grupe de femei de condiţie în care, pe lângă ; „doamne44, pot fi şi „domnişoare44). Şcoală, unde învaţă damele... meşteşugul opticesc. GOLESCU, I 121. Galeria era ticsită dc dame frumoase. C. NEGRUZZI, I 36. Cu damele trcbue să fii filotim. BOTEZ, B. 24. Spec. (după fr. dame dhonrtear, de compagnie) Damă de onoare v. doamnă (I 3°). Damă de companie — femeie angajată ca să-i ţină de urît şi să îngrijească de un domn bătrân sau de o doamnă bătrână.
2°. (învechit) Soţie, doamnă (I 3°). Te îmbrăţişez din tot sufletul, alăturând pentru dama ta respectele mele. GHICA, A. 599. Ei încearcă să le treacă [cărările vieţii] prin protecţie de fuste, Dedicând broşuri la dame, a căror bărbaţi... eminescu, P. 229.
3°. (Neobişnuit astăzi) Femeie căreia un cavaler i-a dedicat iubirea sa, iubită, adorată. [Cavalerii] se luptau ca să capete o ochire dela dama inimei lor. C. NEGRUZZI, I 36.
II.,	(Astăzi, în Ţara veche) Femeie de moravuri uşoare. LB. Decât damă Turcilor, Mai bini masă peştilor, jahresber. viii 75. Cine iubeşte că-tană, Lumea, ţara-i striga: damă. FRÂNCU-GAN-DREA, M. 97. Cf. BIBICESCU, P. P. 214.
Dicţionarul limbii române» 7. XII* 1944
I. III. a
DÂMAN
— 84 —
DAMBLA
III.	P. ext. 1°. (La jocul de cărţi) Fiecare din cele patru cărţi pe care e zugrăvită figura unei femei, având o valoare mai mică decât „riga44 şi xnai mare decât „valetul“. Dădu Vitoriei dama de Cupă. SADOVEANU, B. 51.
2°. Fiecare din discurile mici, unele albe, altele negre, cu care se joacă jocul numit dame (III 3°).
3°. P. ext. (Mai ales la plur.) Jocul care se joaca cu pioni s. cu dame (III 2°) pe o tablă împărţită în pătrăţele albe şi negre, alternând unele cu altele. Care n'a jucat table, damă sau ceva cu cărţi? PANN, H. 20/.-,. | (După fr. tissu en dam'er) Covor în dame, ţesut în pătrăţele, unele de coloare închisă şi altele de coloare deschisă. Cf. pamfile,
I.	c. 304.
4. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc. H. IX 110, PAMFILE, J. 1 16.
[Şi: (nd II) adâmă s. f. frâncu-candrea, m. 97. | Diminutiv: (după ital. damigella; astăzi mai mult în glumă) damicelă s. f. = domnişoară: femeie de moravuri uşoare. Şarmantăi damicelă, Cu ochi ca dc gazelă. 1. negruzzi, I 71). O dami-celă'n samă ba primit, Pe când în Ncapol se plimba pe stradă; I-a dat... iubire o grămadă. GORUN, F.
132.	| Derivat neobişnuit, în vorbire glumeaţă (după suf. fran. -cmse) darneză s. f. (ad II) Femeie publică. BXJL. FIL. 1 139.]
—	N. din fr. Pentru III 2° şi 3° cf. şi germ. Dame (nspi el). — Cf. madamă.
DĂMÂN s. a. Sens nepreezabil, poate „măidan“ (cu meta teză dăima n). Cânta cucu col ea’n deal. Frumos ca un căpitan; Ţaţa-mi suie la dăman. MAT. FOLC. I 277.
DĂMÂNCÂRE s. f. v. demâncare.
DAMÂS adj. inv. v. damasc.
DAMÂSC s. a. (Comerţ) 1°. Damas (etoffe). 2°. Damas (sabre).
1°. Ţesătură fină cu ornamente mari (fabricată odinioară în Damasc), mai ales de mătase (pentru odăjdii, tapete, mobile, etc.), dar şi de in (pentru feţe de masă) şi lână (pentru mobile, perdele, etc.). Măhram[ă] de damasc (a. 1747). iorga, s. d. xii 45. A,cest steag... de damasc alb. bălcescu, ap. TDRG.
2°. Sabie fabricată (mai de mult- numai la Damasc) din oţel foarte fin, cu încrustaţii. Şi vin Arabii cu tari damascuri, neniţescu, ap. TDRG.
[Plur. -mascuri. | Şi : (ad 1°) adamâscă s. f. (v. c.) ; — neobişnuit, după fr. damas) darnâs (ad 2°) adj. invar. Oţel, lamă, sabie damas (TDRG.) lucrate după sistemul de Damasc, j Verbe: (itai. damascare) daniascâ şi (fr. damasquiner) dama8-chinâ Ia trans. = a fabrica o stofă s. o pânză cu desenuri ca la ţesăturile de Damasc; a îmbrăca (o mobilă) într’o asemenea stofă; a încrusta cu aur s. cu arg;nt o bucată de fier s. de oţel (cu derivatul) damaschinât, -ă adj. Se trânti pe o canapea damaschinată. delavrancea, s. 113. | A 11 e derivate: (medio-lat. damasccnus, -a, -um) da-mascen,-ă adj.=dela Damasc; (fier STAMATI, D.) lucrat după sistemul de Damasc, damascat. DICŢ.; —- (ital. damasche to, fr. damasquettz) damas-chetă s. f. = stofă de mă ta să cu fireturi bogate, fabricată odinioară în Veneţia: — (ital. damas-quino, fr. damasqaine) damascMnă s. f. = imitaţie de damasc (1°).]
—	N. din ital. damasco (lat.-med. (a)damascus, -a, -um) intrat în limba noastră prin comerţ. — Cf. adamască.
DAMASCÂ vb. Ia	\	m
~ damasc.
PAMASC&N, -A adj.
}
DAMASCHETÂ s. f. (Comerţ) ]
DAMASCHINÂ vb. Ia	l	v.	damasc.
DAMASCHInA s. f. (Comerţ) J
DÂMB s. a. Monticule. — Deal mic ^H. X 353, creangă, gl.) cam rotund (porucic, t. e. 23), colină (BUD, p. p.), colnic (CABA, SĂL.) S’a mutat... peste un dâmb aproape de cetate, let. i 319/36. Atuneea Grecii să întoarseră într’un dâmbu toţi, de o parte, afară din Thivei. HERODOT, 424. Dâmbul ce iaste în dreptul Bahnei (a. 1711). uricariul, xvii 194/12. îndrepta izzorul prin un dâmb marc. drăghici, r. 165. Biserica... se află pe un dâml). i. ionescu, p. 455. Zmei culcaţi pe dâmburi, alecsandri, p. iii 297. Iacă-tă-mă-s şi eu, de după dâmb. creangă, a. 54. Văzu acolo, pe un dâmb, doi copilaşi. ispirescu, L. 66. El a făcut dealurile şi dâmburile de pe pământ, ib. IV 180/i. Să Juvă... peste dâmburi. alexici, l. p. i 210/i. De când beau la Şloim în dâmb, De-atuncea niălaiu nu vând. BUD, P. P. 62. [Plur. dâmburi. j Şi: dâmp (şez. xxxi 82. Com. izverniceanu). îl du sără la marginea Mării,... în dânipul cetăţii Ma-ditului. herodot, 512. [Diminutive: dâmbuleţ s. a. In mijlocul acelui eleşteu se ridica un dâmbuleţ. ispirescu, l. 236. Sălta.,, pe câte un dâmbuleţ. i. popa, v. 153; — dâmbeţ s. a. Cine trece pe dâmbeţ f — Mândru’ meu cu păru’ creţ. BÂRLEA, c. P. li 256: — dâmboe s. a. Tot o’ntoarce la dâmboace, Ca să-şi pască bărbânoace. bârlea, c. P. I 101, cf. ARH. FOLK. I 177. | Augmentativ: dâmbâu s. a. t. papahagi, m. | Adjective: dâmbos (dâinburos),-oâsă = cu dâmburi, deluros. T. PAPAHAGI, M. Teren dâmb ur os. DR. V 84.]
—	Din ung. domb. idem.
DÂMBÂU s. a. v. dâmb.
DÂMBEŢ s. a. v. dâmb şi (Bot.) dumbeţ.
DAMBLA s. f. (Med.) 1°. Attaque, coup de sang. 2°. Fur eu r. 3°. Passion, manie.
1°. Apoplexie, gută (I 2°), numită de popor şl c a t a r o i u, luat s. luare (din iele s. de vânt PAMFILE, B. 26, 44, DDRF.), amorţeală, lovitură, pişcătură, pocitură s. întâlni-tură din iele (bianu, D. s., subt emiple-g i e). Pe cineva îl loveşte, izbeşte s. trăsneşte damblaua; cuiva îi cade dambla s. îi vine damblaua. De dambla se trezeşte omul într’o bună dimineaţă cu o mână sau cu un picior „luat44. GRIGGRIU-RIGO, M. P. I 45. L-au lovit o ameţeală ce sc zice da ml a. LET. II 425/:*. Puţin lipsi... să îi cază dambla, gorjan, h. ii 157. Vornicul loan Paladi cuprins de damla... au fost cerut a să slobozi din obşteasca Adunare (a. 1835). URICARIUL,
viii	126/i9. Fu îndată lovit de o damla (gută) la crieri, sbiera, f. 397. Când l-o vedea pe inspector mâne, îi cade dambla. CARAGIALE, M. 240. Veni [Mihnea] înfierbântat acasă la ţiitoarea sa, o Ta-ţarcă, ş' căzu trăsnit de dambla, iorga, ch. i. I 25.
2°. P. ext. Supărare mare, (acces de) furie, por® neală ( radulescu-codin, I 297), năbădăi, alte-alea (v. al B 1°). Pe cineva îl apucă damblaua. Pe Grec îl apuca damblaua, când auzea numele lui Spirea, contemporanul, vi, voi. i 117. Am visat grozăviile lumii, încă mă şi sparţi cu damlale. alecsandri, ap. ŞIO.
3°. Slăbiciune pentru ceva ce a devenit obiceiu, meteah n ă; manie, pasiune, chef, porneală, am» biţie (RĂDULESCU-CODIN, i 297). Cucoana Vas-tica ia un gavanos... şi pleacă la „Botul calului"... asta-i damblaua dumisale, nu s’ar duce cu sticla» s’o pici cu lumânarea. N. BELDICEANU, SĂM. III 169. Aşa e întotdeauna, când îl apucă damblalelş, MARION, ap. ŞIO.
DAMBLAGEALĂ
— 3S ~~
bĂXÂCiîî
[Plur. -laie. | Şi: damla. | D e r i v a t: damblagiu, (damblalîu, -ie DICŢ., damblalâu,-âie polizu, dam-lagîu,-ie, damlalm, -ie i. ionescu, m. 1S8), adj., subst. = (ad 1°), apoplectic, paralizat; (ad 3°) devenit obiceiu. Cineva rămâne damblagiu. Damblagiul... târeşte un picior, rudow, xviii 74. Când un om calcă pe urmele pe care au umblat ursitoarele, rămâne damblagiu, şez. III 121/S7. Som-nu’ lung îi damblagiu. ALECSANDRI, T. 948. | V e r b. damblagl (dăniblăgî, daviagi) lVa (ciauşanu, GL.) = a (se) îmbolnăvi de dambla, a (se) paraliza. Cu Rusaliile întâlnit u-s’a, Manile dămblăgitu-i-a. pamfile, S. V. 42. S’a damblagii, de nu se mai poate mişca. Com. D. POPOVICI. (Intrans.) A damblagii de o mână şi de un picior. Com. D. PO-povici; (cu part.-adj.) damblagît, -ă adj. = ajuns damblagiu (1°). Degetele îi tremurau ca unui dam-blagit. UNIVERSUL, a. 1930, 10 Noemvrie; (şi cu abstractele) damblageâlă (damblăgeâlă, N. g. tis tu, B. 96, davlageâlă ciauşanu, gl.), da-vlagie (id. ib.) s. f. = dambla (i0).]
—	Din turc. damla „picătură, apoplexie“( derivat dela dam „a pica44), trecut şi la Bulgari (damba), Neogreci (vxaîiouXăg) şi Albanezi (dambla). (Legătura între ,,apoplexie“ şi „picătură44 se explică prin credinţa ce există că boala aceasta provine din cauza unei picături de sânge căzute în creieri. De aceea în lat.-med. i se zicea gutta. în slav. kaplja — cf. a c ă p i a — la Aromâni k’ i -cută, la Albanezi pike, iar sinonimul cataroiu vine din grec. xaxapporj „curgere44, ca germ. Schiag-fluss).
DAMBLAGEALĂ s. f.
DAMBLAGEALĂ s. f.
DAMBLAGÎ vb. lVa
DAMBLĂGl vb. IYa	v.	dambla.
DAMBLAGIU, -ÎE adj. subst
DAMBLALÂU, -ÂIE adj. subst.
DAMBLALÎU,-IE adj. subst.
DÂMBOC S. a. DÂMBOS,-OÂSÂ adj. DÂMBULEŢ s. a. DÂMBUROS, -OÂSĂ adj.
DAM&ZĂ s. f. DAMICELĂ s. f.
}v-
v. dâmb.
damă.
D AMIGEÂNĂ s. f. Dame-jcanne. — Vas mare, de sticlă groasă, îmbrăcat, de obiceiu, în răchită împletită, cu una sau două toarte; serveşte la transportul s. păstra tul vinului s. al altor lichide. Căpitanul Spiroiu... adresându-se cătră soldatul său... adaugă: Măi, Niculae, ia, scoate damigeana... aceea cu ţuică. TURCU, E. 142. Când căziie s’au uni-plut. untul e topit şi pus în damigeni. GR. s. VI 57.
[Plur. -gene şi -geni. | Şl dlmigeană s. f. ciauşanu, V.].
—	N. din ital. damigiana, idem.
BÂMLĂ s. f. v. dâlmă.
DAMLA s. f. DAMLAGÎU, IE adj. DAMLALÎU, -IE adj.
v. dambla.
DAMNÂ vb. Ia Damner. — (Franţuzism s. latinism, rar) A osândi la muncile iadului; a declara pe cineva demn de osânda iadului costinescu. [Abstracte: damnare, damnaţiune s. f. = osândire la muncile iadului. Damnaţiunea lui Faust. | ective: damnat»-ă,-=» chinuit. Suflet dam-
nat. CADE. (Substantivat) Heruvic ori damnat. BOTEZ, B. 112.]
—	N. din fr. s. lat. (damnare). Cf. condamna»
DAMNAŢIUNE s. f. v. damna.
DAMOAZELA s, f. v. demoazelă.
DĂMOL, -OÂLĂ adj. ş. d. v. domol.
DÂMP s. a. v. dâmb.
DAMTELĂf s. f. y. dantelă,
D’A’N- v. de»a’n«
DÂN(DĂN) prep. v. din*
DANĂ s. f. (Mar.) Embarcad&re. — Parte a portului până unde ajung vagoanele cu mărfuri şi unde acostează vapoarele. [Mutarea] vagoanelor în porturi dela o dană la alta. [Vaporul] „Ardeal“ ...ancorat la dana 14. UNIVERSUL, 31 Dec. 1933. Parchetul a dispus transportarea cadavrului în port la dana 5. ib., 24 Februarie 1934.
■— Din n.-grec. 8ava, „rangee, antenne d’arri-mage“.
DANÂC s. ni= v. dănac.
DĂNÂC s. m. I. Bouvillon. II. 1°. Adolescent. 2°0 Vieux garson.
I.	Viţel (JAHRESBER. IX 225) mai mărişor (H.
II	252), dela unul până la doi ani (H. II 281), mânzat (H. XIV 349); june de bivoliţă (H.
II	243).
II.	P. anal. (Oltenia, Muntenia). 1°. Băiat de 10-12 ani (cf. rădulescu-codin, î., L.) flăcăiaş (rădulescu-codin, î., IZ. iv 3-4), băieţan-dru (id.) ; (prin alte regiuni) flăcău (BOCEANU, GL., VÂRCOL, V., GIUGLEA-VÂLSAN, R. S., DUMI-TRAŞCU, STR. 27, BUCUŢA, R. V., GOROVEI, CR.), de jucat în horă (RĂDULESCU-CODIN, L.), fecior, holteiu (pamfile, J. 11), flăcăiandru. în ziua de Jol-mari, dănac Li şi fetele se duc dis-de-dUnineaţă la baltă. ŞEZ. VI 21. Numai ce vedeai dănacii, oameni în toată firea, noaptea... mugind ca boii. PAMFILE, VĂZD. 129. Se făcuse mare, ştii colea, dănac. RĂDULESCU-CODIN, î. N’a mai sărit, de când era dănac. plopşor, c. 147. Şi dana ci fără mustaţă, Când se’nvaţă a strânge1 n b?*aţe Şi sărută cu dulceaţă (Şerbăneşti, Olt). Com. D. PO-POVICI. Dănaci,... nalţi şi sprâncenaţi. MAT. FOLC. 432. Hora mare Dănaci n’are, O’au murit de gal-binare. BOCEANU, GL. Să dăm paie vacilor Şi gură dănacilor. RĂDULESCU-CODIN, î. Paloşu* meu cel ferecat, De taica-al meu cumpărat, De când mi-am fost eu dănac. giuglea-vâlsan, R. s. 9. Când o cânta racu'n lac, Atunci îl mai fi dă nac. RĂDULESCU-CODIN, î., L. (glosat prin: „fecior neumblat în fleacuri4*). | (Determinat prin loc. atributive: de copil, de băiat, cu o nuanţă de des-mierdare). Se pomeneşte Năneasca cu un dănac de copil. RĂDULESCU-CODIN, L. Fugea pe marginea lacului, cât putea, un dănac de băiat. ion CR.
IV	139.
2°. P. ext. Om bătrân neînsuiat (Loraan, Alba). Com. P. ZĂMORA.
[Şi: danâc s. m. JAHRESBER. IX 225, H. 11 281, xiv 349, dânâc s. m. H. 11 252; (ad II 2°; sing. refăcut după plur.) dănâciii s. m.]
—	Din bulg. danaku, idem (I).
DÂNÂC s. m. DĂNÂC5U 8. m.
t m. r
bÂNANÂÎ
_ m —
bANDÂR
DĂNĂNĂÎ vb. IYa v. dăina ~.
DĂnAnM vb. IYa v. doină.
DANANÂIE s. f. v. dănănaie.
DĂNĂNAIE s. f. 1°. Prodige, cxtravagance. 2°. Ca-tastrophe. 3°. Tempete. 4°. Chose.
1°. Boroboaţă, pozna, năzdrăvănie, minunăţie mare, lucrn curios, comedie, dandana (3°). DICT., creangă, gl., com. OLMAZU. Cineva face o dâ-nănaie (s. dănănăi): cuiva i se întâmplă o dănănaie. Nu-i vine în toate zilele să facă dănănăi . BARAC, T. 64. [Despre un joc de cărţi:] Dar ce dănănaie o mai fi şi aceasta? filimon, c. ii 329. Când a făcut Dumnezeu pe bătrânica Eva, zice că s’a întâmplat o dănănaie. VISSARION, FL. 65.
2° Belea, pacoste, bucluc (4°), năpastă, dandana (4°). Pe cineva îl găseşte o dănănaie. Te găseşte-o dănănaie ori mai ştii ce Dumnezeu. CONTEMPORANUL, iii 887. Da amu, altă dananai. şez. XXIII 36.
3°. (Straja, Bucov.) Furtună. Com. AR. TOMIAC, Cf. d a n d a n a (2°).
4°. Obiect oarecare; (mai ales la plur.) lucruri, catrafuse, calabalâc (boceanu, gl., ciauşanu, V.) Irea un dănănău di drug di hier. graiul, i 266L
[Plur.: -nai şi -naie (CIAUŞANU, V.). | Şi: (Mold.) dananâie, (ad. 4°; sing. refăcut după plur.) dănă-nâu s. a.].
—	Pentru etimologie, cf. dănănăi (subt dăina) şi dandana, dânganie.
DĂNĂNÂU s. a. v. dănănaie.
DĂNĂOÂRĂ f adv. DĂNÂOÂRĂf adv. DĂNÂOÂRĂf adv.
- v. odinioară.
DĂNĂtŞ s. a. v. dăina9.
DANIAV£TE s. m. (Bot.) Pornm e de terre. — Cartof. (Ciufud, Transilv.). Viciu, GL.
DANOAjJc t s. m. v. dangalac.
DÂNCING s. a. Dancing. — (Cuvânt nou, din ce în ce mai răspândit) Local de petrecere, unde se dansează. O lichea de dancing. c. petrescu, î.
II	193. Gică Elefterescu strâmbase la început din nas, când îşi văzuse casa transformată în dancing intermHent. c. petrescu, c. V. 178. [Citeşte: dan-sing. | Plur. dancinguri.]
—	N. după fr. (engl. dancing).
DÂNCIU s. m. 1°. Enfant tzigane. 2°. Musicien tzigane.
1°. Copil de ţigan. La miere cu ţiganca şi eu dancii a plecat, contemporanul, i 803.
2°. P. ext. Lăutar ţigan. Ia ascultaţi, dancilor, ...să-mi cântaţi o horă. alecsandri, ap. şăinea-
NU, D. U.
[Şi: dânciu, denciu s. m. (bul. ling. II 148). | Diminutive:	dănciuc,	dănciug, dănciuleţ
(DDRF), dănciucel, dănciulîcă, dencişor s. m. Cf. TDRG, BUL. LING. II 148. O ţigăncuţă cu un dănciuc aproape gol, în braţe, caragiale, ap. şăineanu, d. u. Dănciuci cu copăile. teodorescu, P. P. 1361.
-— Din fraza ţigănească: den ci ,,.dă-mi ceva44, pe care o repetă copiii de ţigani A. Graur, Bul. ling. II 148.
DÂNCIU s. m. PĂNClCC s. m*
}v-
danciu.
DĂNCIUCEL s. m.	J
DĂNCILG s. m.	(
DĂNCIULEŢ s. m.	|
DĂN CIULI CĂ s. m.	J
v. danciik
DANDANA s. f. 1°. Vacarme. 2°. Bacchanale. 3°. Extravagance, sottise. 4°. Ennui, malheur.
1°. (Mai ales în Mold.; învechit) Sgomot mare, gălăgie, zarvă. Dacă moare-un boier mare, Pun elo-potele’n mişcare Şi fac mare dandana, alecsandri, t. 904. [Noi, Arnăuţii] purtăm fustanea, Facem dandana. I. negruzzi, iv 477. | Clopotul de dandana = clopotul de alarmă. Uneori, când poporul se simţea asuprit &i jignit în drepturile sale, se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci mahalalele îşi vărsa gloata spre oraş. c. NEGRIJZ-ZI, I 284. Cf. ALECSANDRI, T. 1483.
2°. Tărăboiu, tămbălău, tevatură. Pe atunci nunta era dandana mare. GHICA, s. 33. Porniră nuntă împărătească, care ţinu şapte zile şi şapte nopţi; iar după ce se sfârşi dandanaua, îşi luă ginerele mireasa şi se întoarse la împărăţia lui. STĂNCESCU, B. 155.
3°. Boroboaţă, poznă, năzdrăvănie, comedie, minunăţie «mare, dănănaie (1°) CREANGĂ, GL., ŞEZ. III 91/4, XVIII 292, Cf. HERZ.-GHER., M. II 374. Cineva face o dandana s. se ţine de dandanale; cuiva i se întâmplă o dandana. Boie-riul, când mai vede şi astă dăndănaie, crăpă de ciudă. CREANGĂ, P. 67. li mai fi făcut vro dan-danae de-a[le] tale. şez. vii 67. Ţine-ne, Doamne, să vedem şi dandanaua asta! iovescu, n. 51.
4°. Păţanie, belea, pacoste, bucluc (4°), năpastă, încurcătură, greutate (II 1°), dănănaie (2°). RĂ-DULESCU-CODIN, î., L., LUNGIANU, CL. 223, ŞEZ. XXIII 44. Cineva dă peste s. de s. intră în* (t r’ o) dandana; pe cineva îl găseşte o dandana; cineva bagă pe altul î n t r’ o dandana. Bă mai umble'n dandanale, judecăţi. PANN, H. 71/s. Şi tu totuşi ai crezut — grăi pomojnicul —■, căci altfel nu intrai în dandanaua asta. slavici, N. II 351. [Nunta] nu prezenta greutăţi şi dandanale. REBREANU, J. 167. Intrase într’o mare dandana (încurcătură), ion CR. III 263.» Am dat peste o dandana, şez. XXIII 44. Mai pune bani\i] izlazului, mai dijma, mal acsizu’ şi câte dandanale toate. JIPESCU, O. 143. Că şi plugu-i dandana; Nişte lemne înşiruite, Nişte fiare ruginite, mat. FOLC.
372.	(Adeseori în exclamaţii) Aci (CONV. LIT., XLIV, voi. II 75) s. acolo (RĂDULESCU-CODIN, l) altă dandanal
[Plur» -nale. | Şi: (ad 3°), (+dănănaie) danda* nâie, dăndănaie; —danganâ s. f. (ad 4°) Tu râzi, şi eu nu-mi văd capul de danganale. PAMFILE!, J. I.]
—	Din turc. tantana, sgomot de instrumente de metal, pompă, paradă’4 (ŞIO), bulg. dandana „sgomot, învălmăşeală44.
DANDANÂIE (DĂNDĂNÂIE) s. f. v. dandana,
DĂNDĂNt vb. IYa v. dăina2 şî dondăni.
DÂNDĂR s. m. ttranger vetu en citadin. ----- (Să-sism, în Transilv. de Nord şi în Mold.) Străin îmbrăcat în haine nemţeşti (Rodna, viciu, GL.), n ă -drăgar; p. ext. lucrător la calea ferată (Poiana, DR. V. 755). Ce dander mai e şi acela? VICIU, GL. Nu ştiam ce dandăr vine. DR. v 753. [Şi: dân-der, dândăr s. m. (viciu, gl.), danduri s. m. plur. = târâe-brâu, hatalăi (Botoşani, ion CR. IV 123). | Feminin: dandăroâie s. f. = femeie străină, îmbrăcată în haine nemţeşti. DR. V 755.]
—	Din săs. dander „om sărman, sărăntoc* *. S. Puşcariu, Dacoromania, v 756»
DĂNDĂR
— 37 —
DANIE
DÂND.^R s. m.	lv.dandăr.
DÂNDĂROAIE S. f. J
DÂNDÂLN s. m. (Entom.) Frelon- (Vespa crabro).
—	(Bafiat) Gărgăun (I 1°), bărzăun (1°, 2°). Ves-pile ceale mari sau dândăunii fac mare pradă în albini. TOMICI, C. A. 34, ef. 47, 102.
—	Onomatopee (cu sufixul dela gărgăun sau bărzăun). Cf. şi ung. dongo „muscă mare bâzâitoare“.
DÂNDER s. m. v. dandăr.
DANDORAs. f. Sm? j v dâ[.doră
DANDURĂ S. f. Sing.J
DANDURX s. m. pi. y. dandăr.
DANEÎZ,-Â adj., subst. Dawois. — Din s. de Danemarca, al Danemarcei ; de naţionalitate din Danemarca ; (la fem.) limba Danezilor. Limba daneză. Câne danez. Am întâlnit o Daneză. Daneza e o limbă germanică.
—- N. după ital. danesc, idem.
DANF s. a. Vapeur, fumee (de 1’alcool). — Termin vulgar, (recent) Abur al unei băuturi spirtoase). Oamenii de treabă la cari nu se suise în cap danful ţuicei... VISSARION, FL. 169. [Plur. danturi.]
—	Din germ. Dampf, idem.
DANG (A) interj. Interjecţie care imită sunetul clopotului s. alt sunet metalic. într’o sară iar încep clopotele de vecernie: ...danga! danga! furtună, ap. CADE. Când s’a atins de mijlocul ei. dana! a plesnit cercul [de fieri. CREANGĂ, p. 101. [Derivat: dangăt s. m. = sunetul prelung al clopotelor. Dădu o1 as iarăşi străvechiului clopot Rutja, al cărui danaăt răsunase la urechile marelui ctitor în ziua strălucitoare a sfinţirii, iorga. l. t 534. Cântecul corului se amesteca cu dangătul cJonote-lor. REBREANU, J. 219. | Verb: dăngini IVa in-trans. ?= a «mna prelung (despre clopot). (Clopotul) cel mare dăngăni încă de trei or\ SADOVEA-NU, ap. CADE; (cu abstractul) dăngănit s. a. sing.
—	dan eră t. Afară se auzeau vactele mulţimii.... şi dăngănitul cobitor al donatelor. M. I. CHIRIŢES-CU, CONV. LIT. XI.II 454.
Onomatopee. Cf. ung. dongeni „a dăngăni“.
DANGĂ s. f. 1°. Marque (au fer rouge). Rayure. 2°. Marque (instrument). — (în Ţara veche).
1°. Semn rămas pe pielea vitelor care au fost înfierate (DTCT.) : r>. ext. dungă, vargă pe vite şi mai ales pe cai. (Cf. boceanu, gl., ciauşanu. V.) Şi-afară că mi-l scotea. Cu unt-de-lemn că-l ungea, Cu basmaua că-l ştergea. Tot dangale că-l făcea (ne cal). MAT. folc. I 148. Cincizeci de iepe breze, Pintenoage la p* ci oare. Cu dangale pe spinare, Rotocoale vc r.ubt foaie. şez. iii 212. Scurt în gât şi lung în trup, li dă coama de pământ... Dangalele pe sub poale... păsculescu, l. p. 263.1
2°. P. ext. (Râmnicul-Sărat) Instrument cu trei s. patru colţi, cu care se însemnează urechile vitelor (GR. s. VI 55), cf. preduce a.
[Plur. -gale. ! Verbe dăngâ Ia (cu prez. pers.1 dănghez), dăngălni IVa (CADE) = a face dangale; p. ext. (despre om) = a tatua. Văzând că sânt la# cinste cel în războiu răniţi. Rabdă să-i ciunte nasul şi pieptul îşi dăngă. c. NEGRUZZI. îl 205; — (cu adjectivul) dăngăhnt, -ă. Dimirlia cea dân-gâlultă. doc. (a. 1830), ap. T. papahagi, c. l.]
—	Din turc. darnga „semn (făcut cu fierul pe
pielea cămilelor), trecut şi la Bulgari (damga)t la Sârbi (danga) şi la Albanezi (darnice).
DĂNGÂ vb. Ia v. danga.
DÂNGĂ prep. v. de şi lângă.
DANGALÂC s. m. Vagabond (turc). — (Turcism în Ţara veche, ieşit din uz). Vagabond (turc). în-frâwarea dangalacilor (Turci fără căpătâiu) ce se revărsa necontenit din sarhaturi. drăghici, ap. ŞIO. [Şi (+ calic) dancalic t s. m. hristache ap. ib.]
—	Din turc. dangalak „rustre, lourdaud“. ŞIO.
DÂNGÂLUf vb. IVa v. danga.
DANGANÂ s. f. V. dandana.
DÂNGĂNÎ vb. IVa v. dang(a).
DÂNGÂNIE s. f. Ennui, contraricU. —- Belea, pacoste, nacafa. ciauşanu, v. [Plur. -ganii], Cf. dananaie.
DANGĂT s. m. sing. v. dang (a).
DANGLIE s. f. (Comerţ) v, anglie.
DÂNIÂ vb. I v. dăina2.
DÂNXE s. f. l°-2°. Donation. 3°. Legs. 4°. Impât.
1°. Acţiunea de a dărui (cuiva ceva din averea sa: o moşie, o sumă însemnată de bani, etc., cf. LB), dăruire, donaţiune (în sens abstract). Am întărit dumnealui dania numitei moşii şi oraş (a. 1783). BUL. COM. IST. IV 120. Mai mult poate datoria decât dania (a. 1825). uricariul, XXII 190. | Act h. ^mai ales) hrisov de danie: prin care se con» firmă în scris o donaţiune. Hrisovul de danie pe care Constantin Racoviţă îl dă mănăstirilor sale din Roman şi Focşani. BUL. COM. IST. II 174.
2°. Dar, donaţiune (în sens concret: bani, moşii, şerbi, venituri), făcută mai ales de Domni sau de boieri mănăstirilor, bisericilor, aşezămintelor şi supuşilor. Dania seface, sedă, se primeşte sau se respinge. Construit adesea predicativ (acuzativ dublu): am moşia danie.; moşia e făcută danie. De daanie şi de miluire dela Domni-dumi-sale lui Gheorghie Ursachi (a. 1660). BUL. COM. IST. IV 20. Să-şi stăpânească părţile de moşie ce le are în Bouşori... pe care le avea danii şi cumpărături dela nişte răzeşi de acolo (a. 1741). BUL. COM. IST. IV 223. Avea Hmil pisariul danie dela Craiul... un loc de odaie. LET. I 289/.™. Nicolaî-vodă nu zicea nemică de daniile cele vechi.... ce de daniile cestor de curând Domni. ib. îi 95/2. In care zap',s scria că au dat această jumătate de» hotar danie la sfânta mănăstire (a. 1725). BUL. COM. ist. II 244. Neamurile boiereşti aveau pe moşiile lor vecini, daţi danie şi miluire împreună cu moşiile de cătră stăpânUorii Domni (a. 1775). URICARIUL, I 134/x. Dăniia cea nerăpită. MINEIUL (1776 ) 92A. [Ţiganii] nu se vor mai da danie. (a. 1793). URICARIUL, I 283/-L9. Acestea sânt la mănăstiri date dănii. zilot. CRON. SO/u. Cu mari danii dobândind aceasta dela Turci. P. MAIOR, IST. 200. Parte din hotarul Popeştilor... o face... danie la-vornicul lordachi (a. 1825). URICARIUL, XXII, 389. Regele se făcu a se supăra pe ei [pe cavaleri], pen~ trucă ar f i întrecut hotarele daniei lor (== ţinuturilor dăruite) dintru început, iorga, B. R. 4. S’au secularizat averile bisericeşti şi mănăstireşti, da« niile voevozilor şi boierilor moldoveni. KIRIŢESCU, R. 36. Ai.cest fond e înfiinţat din banii adunaţi în biserică cu dlsvul şi din cinstea sau dania bine-*
dănii:
—. 38	—
DÂNSUL
făcătorilor, frâncu-c andrea, m. 113. Danii pentru înzestrarea armatei, universul., 1939, 27 Mai. j{ Spec. Dar dus la biserică s. închinat bisericii ca prinos adus lui Dumnezeu. Toată daniia ce va da omul Domnului... BIBLIA (1688) 92b.
#	(Mold.) A face pe cineva danie cuiva = a-1 da pe mâna cuiva, a-1 închina (II 2°), a-1 hărăzi (2°). Pe loc m’au făcut danie hoheriului. contemporanul, v. voi. 267. (Refl.) A se face danie cuiva — a se dărui pe sine cuiva, a-şi dărui cuiva averea Părinţii ţi-au făgăduit-o [pe fată], dacă moşu-tău s’a face danie pe. c. negruzzi, iii 49/9. Am pus la cale să însor pe nepotul meu,... mă fac danie lui. cu tocmaiă c’a veni cu femeia lui să şadă ou mine. id. ib. 60/2. Pentru tine danie dracului m’aş face. contemporanul, v., voi. II 494.
3°. S p e c. Donaţiune făcută prin testament, legat, lăsământ, moştenire. Le-au rămas ceva danii dela mortul, pravila (1814) 22. Câţi răposaţi n’au lăsat cu adieată danie pentru limbă, jipes-CU O- 56. | Fig. (Oltenia) Ce danie ai? = ce te-a găsit (apucat)? ciauşanu, gl.
4°. f (Neobişnuit) Impozit, dare. Duca-vodă, după ce au venit den Ţara Muntenească, au lăsat tara în 6 luni de n’au scos nici o danie, rugându-l bo~ tarii, ca pre un Domn avut, să cheltuiască dela sine. MAG. IST. Iii 40.
[Plur.: danii şi, rar, dănid. ( Verb: dănui (dănii) IVa = a face, a da danie (II 1°) ; a dărui; a hărăzi; (fig.) a închina (II 2°), a meni, a sorti pe cineva. îi dănui şi un înseninător număr de moşii.
C.	NEGRUZZI, II 142/2. Că .ăsta l-a dăniit, De când a fost copil mic, Cu’n picior l-a legănat, Cu gura l-a blestemat, mat. folc. 12; (cu abstractul) dă-nuire s. f. = dăruire, dar, dona ţi une. Fă hârtia de dănuire, s’o iscălesc. c. NEGRUZZI, I 302. întărită fiind a lor dănuire. URICARIUL, I 119/i2; (şi ad” jectivele) dănuft, -ă =căruia i s’ a făcut o danie (costinescu), dănuitor-oâre = care face danie, donator. Săracii [sunt] celor săraci dănuitori (a. 1785). uricariul, IV 34/u. Se adevcrează din hârtiile întărite de cătră numitul dănuitoriu (a. 1844)
ib.	hi 43/29. Moştenirea fiind clauză principală a dă-nuitorului'acestor moşii. 1. ionescu, D. 417. Sarcinile impuse tutulor mănăstirilor... de cătră ctitorii si dănuitorii lor. odobescu, II 29. | Alte derivate: (rar) dănos,-oâsă adj. (întregit uneori prin la s. de mână) — darnic, generos. Să-l vinzi [calul] la un Român, Că-i om drept şi bun stăpân Şi de mână mai dănos Şi de suflet mai duios, alecsan-DRi, P. P. 80; — (joc de cuvinte, prin apropiere de numele Dănilă = Daniel) dănilă s. m. = om darnic. ALECSANDRI, T. 1780. Mare minune, Doamne! cum s’a prefăcut de vro şase luni!... de unde era Sgărcilă, s’a făcut Dănilă id. ib. 172R. Ea!... pare-mi-se că iaca un Dan Hă. id. ib. 1357.]
—	Slavonism al vechilor cancelarii: paleosl. da-nije, idem.
DĂNlt vb. IV3
DĂNILĂ s. m.
DĂNIOÂRĂ ţ adv. v. odinioară.
DĂNICtş s. a. v. dăina2.
DĂNOS,-OÂSĂ adj. v. danie.
DANS s. a. Danse. — Continuitate de mişcări ritmice ale corpului, uneori cu sărituri şi cu paşi cadenţaţi, executaţi de una sau mai multe persoane deodată — de obiceiu de perechi — după anumite melodii, cântate din instrumente sau cu vocea, d a n ţ, joc (6°). Cele mai obişnuite dansuri (la oraş) au fost pol ca, valsul, cadrilul, sunt neum bostonul, tango, etc» Ştia să dansez#
orice dans. I. teodoreaM» M. II 174. [Plur. dansuri. | Verb: (fr. danser) dansă Ia = a executa un dans, a juca, a danţa. (Intrans.). Băieţii... dansau după gramofon, rebreanu, J. 27. Gând ne-am luat..., cine mai dansa ca elf c. PETRESCU, î. ii 247. (Trans.; complementul e dansul) Care nu ştie franţuzeşte, nu dansează bostonul. caragiale, s. N. 129. Ştia să danseze orice dans. I. TEODOREANU, M. ii 174. (Complementul e persoana luată la dans) Am să te dansez un vals; — (cu abstractul) dansat s. a. M’am lăsat de dansat; — (şi adjectivele) dansat (cu negativul nedansât),-ă — care (nu) a fost luat(ă) să danseze. La bal fata a rămas nedansată; — dansator,-oâre (adesea substantivat) Trei lăutari cântau neobosiţi, pentru dansatori, rebreanu, J. 138. îl priveau... ochii râzători ai dansatoarei. C. PETRESCU, î. I 3; — (fr. dansant) dansant,-ă = la care se şi dansează. Serată dansantă; cea iu dan-sant (c. PETRESCU. C. v. 171).1
—	N. din fr. — Cf. dubletul d a n ţ.
DANS,-Ă v. dânsul şi des-
DANSÂ vb. Ia
DANSANT, -Ă adj.
DANSATOR, -OÂRE adj., subst.
DANS DE DIMINEAŢĂ adv. v. des-de-dimineaţă.
DÂNSUL, -SA pron. pers., subst. I. Lai, elle, etc.
II.	1°. Genics malfaisants. 2°. Maladies (provoquees par eux). 3°. Herbes (servant de remede contre elles).
I.	Pron. pers. d e p e r s. 3 (în texte cu adevărat populare foarte rar; mai de mult, uzul şovăia între forma articulată şi cea nearticulată; azi, în Muntenia — totdeauna în limba literară — şi singur, şi cu prepoziţii, articulat: dânsul, cu dânsul etc.; în Mold., după prep., şi nearticulat: cu dans, lângă d â n s, etc.). El, ea, etc., cf. îns
I	2°, t n u s.
a.)	(Până pe la începutul secolului al XVII-lea întrebuinţpt aproape exclusiv după prep. 1 a şi d e 1 a) întrămu în casa lui Filippu şi lăcuim la dinsu. COD. VOR. 26/is, cf. 24/e. Verără (= veniră) la din-sulu mai mulţi. ib. 103/t, cf. 26/6, 68/5. Eu pusu somtu dela densu (: dela dinsu HUR.; dela îns DOS.), psalt. 2/14, cf. 309/îs. Ceia ce cădea la dinsulu... CORESI, EV. 405/22. Va ceare ajutoriu şi tărie dela dinsu. id. ib. 437/5. Mulţii se căiiâ... ca să poată urni mânia lu Dumnezeu dela dinsu... MOXA, 382. Muiarea să va şi certa ceva pentru neşte prepusuri oarecarile ce va giudeţul să vadză dela dânsa (: din sa munt.). PRAV. 550. Cela ce .va ţinea la dânsul (:1a sine munt.) bani răi..., să se pedepsească. ib. 291. Multă mulţime veniia la dânsa, dosofteiu, V. s. 7. Dela dan-sulu fiind întăriţi, treime să lucrăm, biblia (1688) 4 pr./i9. Mai mică când eram.... cu păpuşile jucam-,... tot la dânse gândeam. PANN, E. I 59. Porunci... să se ducă la dânsul. GORJAN, H. II 20. Toată a mea fericire spânzură dela dânsa. MAR-COVICI, D. 6/23. Se uită lung la dânsul. EMINESCU, P. 205. Se duseră acasă la dânsa, ispirescu, L. 5. Bani să nu primeşti dela dânsul. CREANGĂ, p. 146. Moartea nu vine la om atuncea când o chiamă. Ci aleargă la dânsul, de ea când nu-i e teamă. ZANNE, P. tt 023.
b.)	(După alte prepoziţiuni în afară de în şi compusele din, prin, înlocuite prin întru, dintru, printru, după care avem până azi pronumele îns. înlocuirea lui el prin dâns(ul) nu este obligatorie după prep. Nu să asculta ei, să să culce cu ea, să se împreune cu dânsa. BIBLIA (1688) 292, Mai deasă e această întrebuinţare în Moldova,
v. danie.
■■ v. dans.
DÂNStTŞî
DÂNSUŞl
unde dânsul, după prepoziţii, se poate raporta şi la obiecte, nu numai la fiinţe). Către. Muncile cu care [pe om] îl înfricoşară înţelepciunea, când să întoarce de cătră dânsa, biblia (1688) 3 pr./so. Gătră dâns sânt tare vinovat. donici, F. II 8. Cu. Lasă toate bucatele (= vitele)... să se hrănească cu dânse (: cu dinsele munt.). PRAV. 215. Să cutedzi cu dânsulu fără de’ndoire. dosofteiu, PS. 38. Să negutitorească cu dânsa mai bine decât cu aurul. biblia (1688) 3 pr./«. De faţă cu dânşii. ANTTM, P. XXVI/u. Primeşte să meargă cu dânsul. DRĂg-hici, R. 6. Părinţii... s’au silit cu dânsul în tot chipul. MARCOVICI, C. 4/e. Ne deprindem cu dânsa prieteneşte, konaki, P. 281. S’a îngropat împreună cu dânşii. MARCOVICI, C. 4/i0. O iu vorbi eu şi cu dânşii, creangă, p. 13. Umple o tavă cu jaratic, se duce cu dânsa la herghelie... id. ib. 191. Grăeşte cu dânsul, jarnik-bârseanu, d. 113. De. Era tir ut (= ţinut) de dânsu. cuv. D. batr.
II	81. De să va afla unul de {= dintre) dânşii să fie luat mai mic pământ... prav. 5. Va râde Domnul de dânşii, dosofteiu, PS. 14. înţelepciunea, când să apucă de dânsa... biblia (1688) 3 pr./». Se temea de dânsul, gorjan, h. I 16. Râdeam de dânsul, c. NEGRUZZI, I 63. Am scăpat de dânsul. CREANGĂ, P. 202. Dintre. Toată legătura fir ei dintre dânşii conteneşte, konaki, P. 295. Derept ( = pentru) Ei se jurară toţi să-şi puie capetele derept dinsa. moxa, 352. Despre. Despre dânsul e vorba f DDRF. După. Aleargă după dânsul, konaki, p. 277. Chibzuirile neîmplinite... lasă după dâns ele... mâhniri. MARCOVICI, D. S/u. După dânsul, car ale (— carele) cu merinde, ispirescu, l. 4. Aleargă după dânsul, creangă, p. 178. După dânsa stai să mori. jarnik-bârseanu, d. 65/u. Fără. Fără dânsa nu va putea trăi. ispirescu, l. 35. între. [Planeţii] păzesc între dânşii aceeaşi depărtare. MARCOVICI, C. 12/25. Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni. EMINESCU, P. 201. Lângă. Lângă dâns am stat. donici, F. II 45. Stârneşte pe lângă dânsul cu rugăminte. CREANGĂ, p. 191. Copaci ui cel mare când cade, sărobeşte ierburile pe lângă dânsul, zanne, P. I 148. Trăiesc lângă dânsa, jarnik-bârseanu, D. 304. P (r)e. Au aruncat haina de pe dânsul. drăghici, r. 163. li tremura carnea pe dânsul, de frică, creangă, p. 23. Poţi scrie pe dânsa, jarnik-bârseanu, d. 39. Pentru. Se ruga pentru dinsa. coresi, ev. 325/n. Pentru dânşii scoală, Doamne sfinte! DOSOFTEIU, PS. 38. Nefton (== Newton)... Este pentru dânşii aceea ce-i pentru noi o moimiţă. konaki, p. 276. O prin du-şi pentru dânsul merinde... ispirescu, l. 4. Las'că am eu purtare de grijă pentru dânsul, creangă, P. 299. Peste. Se miera şi el singur ce dăduse peste dânsul, creangă, p. 136. Spre. Să- fugă den na în-tea celuia ce %v'ne spre dâns sudnindu-l. prav. 453. Norodul cârtita spre dânsulu. biblia (1688) 6 pr./47. Puternicile braţe spre dânsa întindea. EMINESCU, P. 208.
c.) (După particule comparative s. după p(r)e al acuzativului) Om deopotrivă ca şi dansă, varlaam, C. 30,2. Alte patimi, ce-s mal slabe decât dânsa, le supune, konaki, p. 289. ll vor vătămă şi pre dâns (: d i n s 111 MUNT.). prav. 62. Vedea logofeţH fiilor lui Israil pre dânşii ( : savrovg) în reale, biblia (1688) 42/2. Acum să vedem. care pe care: ori el pe draci, ori dracii pe dânsul! CREANGĂ, P. 301. Tot nu-şi putea hrăni copiii şi pe dânsul! sbiera, p, 255/u. rft= Ca p(r)e dânsul (dânsa), se întrebuinţează spre a arăta că cineva a ajuns într’o situaţie în care n’ar mai putea fi întrecut de nimeni, în ce priveşte intensitatea s. pasiunea cu care se săvârşeşte acţiunea (cf. ca1 II 1°b.): de tot, complet. Spuind el prietenilor săi cum an umblat cu dânsul, carii fără de aceia s’au temut de una ca aceasta, l-au râs ca pre dânsul, barac, t. 57. Er-
cule chemă pe Diomeăe la luptă, îl răpuse pre el
şi îl dete iepelor, de-l mâncară ca pe dânsul. ISPIRESCU, V. 48/2o. Trânteşte baba în mijlocul casei şi-o frământă cu picioarele şl-o ghigoseşte ca pe dânsa. CREANGĂ, P. 13.
d.) (Din acuzativul-complement pe dânsul s’a putut construi şi un nominativ-sub'ect dânsul şi apoi, p. g e n e r. dânsul s’a putut întrebuinţa — foarte rar la scriitorii vechi, mai des la cei moderni — în loc de „el*4 şi fără ca să urmeze după prep., în toate cazurile de declinare. Precum „pe44 se întrebuinţează, la acuzativ, numai înaintea numelor de f.inţe, tot astfel dansul, în loc de „el44, se raportă numai la persoane. în unele regiuni se face distincţia între „el44 şi dânsul, cel din urmă fiind o expresie mai reverenţioasă şi în trebuinţa n du-se când se vorbeşte de persoane mai bătrâne, mai sus puse, etc., cf. DR. 11 61) Grăi dinsîi: „Acesta cu adevărat iaste Izrailtcanu. VARLAAM, c. 372. Ai fost om cum sânt şi dânşii. EMINESCU, P. 226. Codrul da clocot de vaetul dânsei. COŞBUC, m. 56/27. Iară el îi dete şi dânsei înapoi capul. ISPIRESCU, L. 6. (Exemplu de „el44 după prep. şi dânsul fără prep.) Eu umblu cu pâne după el, şi dânsul dă cu ciomagul în mine. zanne, P.
IV	44.
II.	Subst. (Ca şi la cuvântul iele, poporul fe-rindu-se să numească pe nume fiinţele răuvoitoare de care se teme, întrebuinţează eufemismul dânselet totdeauna articulat şi plur. tant.)
1°. (M i t.) Ielele. GOROVEI, CR., GRIGORIU RTGO, M. P. I 64, PAMFILE, D. 103-4, 260, H. IV 91. Stăi pe loc! Ce, te-au apucat dânselet CONTEMPORANUL, viii, voi. II, 10.
2°. P. ext. (M e d., mai ales în M o 1 d., rar în M u n t.) Bo ila pricinuită, după credinţa poporului, de fiinţele acestea, (cf. H. HI 273, X 268), cf. pocitură, pocitura s. pişcătura din iele, de iele, de sfinte, ale sfinte s. frumoase, frumoasele, de şoim a ne, şoimanele, măiestre! e, vânturile cele rele, î n t â 111 i 111 r a. Din galbanii şuri de ou răscopt, se scoate unt de ouă care-i foarte bun de dâns ele. şez. vii 116. Salcea păzită se dă... celor ce zric de dânsele. ib. 183A. | (Mai obişnuit) De-dânsele, „se numeşte un morb în felul reumatismului, însă. după cum spune poporul, e cu mult mai periculos, fiindcă se întinde peste tot corpul44. MARIAN, D. 91, Cf. GRIGORIU-RIGO, M. P. I 64, 158, BIANU, D. S., LEON, MED. 126, H. III 5, 134, 273, VI 11, X 72, 483, XII 380. L-au întâlnii doamnele, domniţele, ierodfccile, ad:că zinele şi ielele, cu săgetat uri şi eu întâlnit uri şl cu de-dân-sele. pârvulescu, c. 80.
3°. P. ext. (Bot.) D8-dânseie = numele unei buruieni (II. X 20, 67), bună de leac pentru boala aceasta.
[Declinat: dânsului, dânsei, dânşii, dânsele. dăn-şi lor, dânsei or, | Forma mai veche era dlns (ui) f (rar. dens t)• Num-‘u prin an-ilogia lui îns(ul). vechiul dins(ul) a devenit, mai târziu, dâns (ui). j Compus (."d I, r>r) cl^nsuşl, dansaşi pron. = el însuşi, f el uşi, f sineşi. îşi mânca carnea de pre dânşisi. DOSOFTEIU, v. S. 180, cf. 107,2.]
—	Din construcţia ad-in suin (= ipsum) -iilom „la el însuşi44 s’a născut, precum a arătat M e y e r-L u b k e, Rom. Gr amin. II, § 566, a dânsul, care a fost despărţit greşit în a -f- dânsul şi. când prepoziţia a a fost înlocuită prin la, în la dânsul. Mai târziu forma dânsul a fost întrebuinţată şi după alte pre-poziţiuni (pe dânsul, cu dânsul) şi apoi singură (dânsul a venit). Legătura cu prep. ad a fost din vechime atât de strânsă încât en s’a desvoltat în in ca în silabele mediale. Cf. adins şi nusul
DÂNSUŞl, -SAŞI v. dânsul.
DANŢ
— 40 —
DANTELĂ
DANŢ s. a. (Cor.) 1°. Dame. 2°. Troupe. 3°. Ruse, habilete. 4°. Nom d’une constellation. — (Popular şi, la oraş, învechit).
1°. Dans, joc (6°), horă (1°) ;p. ext. petrecerea la care se dansează (IV 1°), locul unde se dansează s. melodia după care se dansează. LB., VALIAN, 34, CABA, SĂL. 96, HERZ.-GHER., M. II 375, H. II 82, IX 128, 145, X 163, PAMFILE. J. I 18, III, ARH. folk. II 100 (cu descrieri), rev. crit. iii 121, MARIAN, NU. 356/-io, 218/s. Cineva joacă (IV 1°), dănţueşte, dansează, face, trage. întinde, t r i d i c ă, repede un danţ. începe (POLI zu) ,porneşte danţul, se apucă de danţ, i n-t r ă s. se prinde în s. la danţ, p o a r t ă,f d e-reptează s. conduce un (cap de) danţ. Dan~ ţul se porneşte, se întinde. în unele regiuni, bărbaţii recitează în cursul danţuîui chiuituri, strigături s. hore (3°). Dănţuesc sau derept ez danţuh mardarie, l. 1657. Globurile şi danturile veseliia-l. varlaam, c. 3302. Zbiarătele şl danţurele. cuv. D. bătr. ii 227. Ghica doă danturi prin ograda curţilor domneşti... c-u toţi boierii şi giupânesele... şi un vomic-mare purta un cap de danţ, şl alt vomic-mare purta alt cap de danţ. let.
II	238A-9. Au cules viile lor... şi au făcut danţuri. BIBLIA (1688), 181. Uneori poartă danţul şi un om prost (— om de rând) şi fă mea ie proastă. MAXIM peloponiseanul (1699), ap. GCR. i 330/ls. Mari şi lungi danţuri rădicară. CANTEMIR, IST. 108/™. Noaptea făcură danţuri de voinici şi fete. HERODOT, 166. Tot sărind, o ducea roaba. ca când parcă juca danţ. pann, p. v. I 105. Aceea insă in oare te întrece.... este danţul. C. NEGRUZZI I 64. Dnntul. muzica. pădurea. Pe acestea le'ndrăgiiu. EMINESCU. P. 101. Se întâlniseră cu acei nuntaşi, şi ab;a au fost scăpat de danţul lor. sbiera, p. 282Ai. Si trage-i la danturi. la hori. la brâuri. is-PIRESCU. L. 376 Danţul cine-1 trage? TEODORESCU, P. P. 28b. Nuntă vă-mi făcea, Veseli petrecea, Danţuri dănţu'a. id. ib 687b. Bunu-i danţu’. rău jucăm. DOINE. 2<S0Aj>. Inima ei se aprinde. Si dantul mereu W'nde. alecsandrt. p. p. 350A. Cătu-i fata de micuţă, Sare’n danţ ca o broscuţă,, şez. vii 1P»3. Să ştii toarce si urzi. Cum ştii danţul repez\ RETEGANUL, CH. 155. 4}: Cine intră in dinţu: (variantă: în horă) trebui să ştie a ginea. BERTOLD (1779), ap. GCR. tt 121/oq. I p. n n a 1. Danţ pe frânghie. (Cf. C. NE'GRTJZZI, i 341) s. pe funi?. U După figurile executate sau după împrejurările în care au loc sau după regiuni, etc., danturile capătă diferite numiri; astfel: danţul miresei, fecioresc (ŞEZ. XXII 40), căţelei (H. XVI 414), de mână, de trei (ib.), perinii (H. viii 22), ardelenesc, românesc, săsesc (ib.). mărunţel, cel mare, în două părţi, în patru, în săritele, din verde, vinului, etc. Cf. NICULESCU-VARONE, D. |j Existau şi anumite danturi religioase. Mucenici... dănţuind aanţurUe sfinţilor. MINEIUL (1776), 1421/2. |i Fig. Danţul morţii începuse, c. kiriţescu, r. 71.
2°. t Ceată (3°), şir. [Slav.] Licu = dănţu, pâlc, ceată. MARDARIE, l. 1654. Danţuri de fecioare, care cu măhră>m[i] albe ştergea sudorile bolnavei. COZMA (1692), ap. GCR.'I 300/*.
3°. Fig. Joc perfid, uneltire. Cantemir-Vodă cu CupăreştU s’au mai apucat de alt danţ asupra Muntenilor, şi Muntenii asupra lor. LET. II 268/iB. Ţiganul au fost apucat danţul lui Sucnă-murgă, ca celui mai voinic, sbiera, p. 96/34.
4°. (Astron.) Nume de stea (nedefinită). H. XVIII 22.
[Plur. danţuri. | Şi :	(neobişnuit,	german'sm)
tanţ s. a. ( poltzu). | Augmentativ: (+ tăm-bălău) (ad 1°) dănţălâu s. m. sing. == petrecere sgo-motoasă, larmă, zaiafet, chef. ciauşanu, v. | Compus (rus. tancmejsterii <germ. Tanzmeister) d&nţmaistru f g. m. =*= maestru (s, profesor) de
dans. Tarantela... s’au transportat... de muzicanţii şi de danţmaiştri italieni. G. ASACHI, ap. HEM. 1528. I Verbe (învechite şi pop.): (cf. rut. dancu-vati) dănţiii IV^LB)., herz-GHER , m. ii 375, dan-ţâ Ia (ARISTIA, PLUT.- COSTINESCU) cu prez. pers. 3: danţează şi (rar) danţă (C. NEGRUZZI, II 244/2X), conj. să danţeze şi (rar) sa danţe (PANN, ş. II 48/27), [germ. tanzen) tănţui vb. IVa = a juca, a dansa. (Intrans.) 1°. A executa un dans, a juca (IV 1°). [Slav] Licuuiu = dănţuescu. mardarie, l. 1658, cf. 1657. Să nu joace sau să dănţuiască. ÎNDREPTAREA LEGII (1652), ap. TDRG. Să dănţuiască, să petreacă. VARLAAM, c. 266b. Toţi dar să ne bucurăm, Să dăntuim, să săltăm, pann, E. V. HO/11. Erau silite a danţa numai cu scriitorul satului. c. NEGRUZZI, I 105. Te plictiseşti,... dacă nu stii danţa. CARAGIALE, s. N. 169. Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă. I. TEODOREANU, M. II17. Pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de con-dmi.... dănţuind. TSPIRESCU. L. 232. Lelea joacă, dănţueşte, Iar bărbatu-i pătimeşte, zanne, p. V
382.	Trans. (complement: danţ s. numele unui danţ) Dănţuia felurimi de hore. GORJAN, H. I 141. Polca, polca,... plini de foc vesel noi te dăntuim. alecsandri, T. 449. Jupănuî (cutare) danţu-mi dănţueşte. teodorescu, P. P. 78b. P. anal. A danţa pe funie, costinescu. [Deprinderea] chiar şi pe frânghie a dănţui ne’nvaţă. c. negruzzi, II 260A. (în sens religios) Cete de mucenici. De tineri. bătrâni şi mici, Împreună dănţuind Şi pre Dumnezeu slăvind. cAntece DE STEA. ap. GCR.
II	324/n. Mucenici... dănţuindu dnnţurile sfinţilor. minetul (1776). 142 Vs. Isaia dănţueşte, troparul final din serviciul cununiei, cântat de preot şi de cântăreţ. în timp ce înconjoară de trei ori iconostasul împreună cu naşii şi cu mirii, ţinându-se de mână. Cântând Isaia horeve iar pe limba românească Isaia dănţueşte. LET. III 290A2. Nu mi-o pomenit nici b^chiu de Tsnia dănţueşte (= cununie). at ^csandri, ap. CADE.: — (cu abstractele) s. f. (mardarie. L. 1655), danţâre s. f. dănţuială s. f. Se vor duce Rpre odihnă W <*pre ră-pansul cel ceresc, înfrn danţ ui re nesfârşită. VAR» LA AM. ap GCR. I 106/.<>:— (şi cu adjectivul, substantivat uneori) dănţuitor,-oâre = (cel s. cea) care dansează, căruia s. căreia îi place danţul. jucător. jucăuş. 01ţjuţa ’n frunte în trap dănţuitor.
I.	TEODOREANU. M. ti 84. Fiind dănţuitoriu în ceriuri. MINEIUL (1776). 25.]
—	Din germ. Tanz, idem (cu redarea lui t prin
d.	ca în fr. danser. ital. danzo. etc. şi ca în rut. dancuvatî ..dănţui“, şi probabil prin miilocirea unor saltimbanci s^u dansatori profesionişti veniţi la noi). Cf. dubletele dans, dansa.
DANŢÂ vb. Ia	1	,	.
dAnţAlÂU s. a. J V’ ''
DANTELĂ s. f. Dentelle. — împletitură fină cu găurele şi cu diferite desenuri. făcută cu cârlige* Iul (igliţa, croşetul) din fire de in s. de mătase, numită de popor în diferite regiuni horbotă, bagatelă (2°), şpiţură, cipcă (1°); c â r 1 i-■gei (viciu, gl.). S’au întâmplat la multe rocuri să metahirisească damteale de mare cheltuială (1777). FURNICĂ, I. c. 56. Dantele... cusute pe batiste. VLAHUŢĂ, D. 31. Ca ruşinată, frumoasa... La piept îşi strânge’n falduri bogata ei cămaşă Şi trupul şi-l ascunde sub spuma-i de dantele. AN* GHEL, SĂM. VI 28. Porunci slujnicei cu şorţ de dantelă să stingă, luminile. C. PETRESCU, C. V. 237. [Şi: damtelă f s. f. | Diminutiv: danteluţă s. f. îşi friza cu degetele neliniştite, când danieluţele şorţului, când şuviţele bretonului. I. TEODOREANU, M. tt 14. | Adjectiv: (fr. dentele ,,dinţat“) (In)dantelat,-ă = împodobit eu dantele; cu mar»
DANTELAU
— 41	—
DAR
ginea dinţată s. cu colţişori. Cu o panglică neagră pe gâtul alb şi tine împlinit ce ieşea puţin din matineul îndantelat. sandu-aldea, a. m. 90. Opt mari fereşti, ogive dantelate, alecsandri, p. iii 263. | Nume cîe agent: (cf.fr. denteîlier) dan-fcelâr s. m. = fabricant s. negustor de dantele. NOM. PROF. 34. Colectiv (după fr. dentelle-ric): dantelărie s. f. = fabricaţie s. comerţ de dantelă. | Abstract: (fr. dentelure) dantelară s. f.
-	lucrare de sculptură cu colţişori, cu dinţi; obiect crestat, cu dinţi. Cf. COSTINESCU.]
—	N. din fr.
DANTELÂR s. m. DANTELĂRIE s. f. DANTELAT, -Ă adj. DANTELURĂ s. f. DANTELtTĂ s. f.
v* dantelă.
DANTIST (Med.)	s.	m.	v.	dentist.
DANŢMĂISTRIJ f	s.	m.	)
DĂNTUf vb. IYa	\	v.	danţ.
DĂNŢLLALĂ s. f.	J
DANTURĂ s. f. Denture. Râtelier. — Totalitatea dinţilor unei persoane ; toţi dinţii. Părul negru, dantura puternică. c. PETRESCU, î. I, 10. Dan-fura cariată, id. c. V. 22. || Dinţi falşi.
—	N. după fr.
DANUBIĂN, -Ă adj., subst. Danubien. — Dunărean. Regiunile danubiene. Subst. Un danubian. [Pronunţ. -bi-an.~]
—	N. după fr. (derivat dela Danube <lat. Da-nubius „Dunăre").
DĂNUÎ vb. IYa v. danie.
DÂNZ DE DîMIXEAŢĂ adv. v. des-de-dimineaţă.
DĂNZDEMÂNECÂTE adv, v. mânecate.
DÂO num. v. doi.
DĂOÂGĂ s. f. ş. d. v. doagă.
DĂOBIT, -Ă adj. v. dobit.
DĂOGÂ vb. I v. adăoga.
DĂOGÎ vb. IYa v. dogi.
DĂOINA vb. I(a) v. dăula,
DAOLEÂLĂ s. f. v. aoleală.
D AOLEO, DAOLEU interj, v. aoleo.
DĂOLÎ vb. IYa v. aoli1 şi dăuli.
DA0LÎCĂ interj, v. aoleu.
DAORI num. v. doi.
DĂPĂ (DÂPĂ) prep. v. după.
DĂPĂNÂ vb. I v. depăna.
DĂPĂRÂ vb. I v. depăra.
DĂPÂU s. a. şl m. v. depou.
DlPLĂ s. f. 1°. Bas-fond. 2°. Crasse (des cheveux ou du poil). Persoane â la tete erasseuse.
1°. (Ţara Haţegului) Loc aşezat mai jos, cufundat. DENSUSIANU, Ţ. H.
2°. (Transilv. de Nord şi Bucov.) Murdărie de pr părul din cap s. de pe acela al animalelor, atârnând în formă de ţurţuri (Sângeorz, jud. Năsăud). paşca, gl. | P. ext. Persoană (mai ales femeie) cu părul uns prea gros (HERZ.-GHER., M. II 385) . neîngrijită, mârşavă (Straja, în Bucov. Com. AR. TOMIAC).
[V erb: dâpli IVa — (Bucov.) a unge (părul cu unsoare, a lipi casa cu lut) prea din gros, prosteşte. neregulat (HERZ.-GHER., M. II 385, Com. AR. tomiac, G. nistor) ; p. ext. a mânji (com. AR. TOMIAC). [Către o fată care ungea casa cu lut :] Ia sama, nu dâpli ! = unge regulat, nu face hopuri ! (Vicovui-de-sus). Com. G. NISTOR. j Adjective: dâplit,-ă = cu părul uns prea gros. herz.-gher., M. II 385 ; — dâplos, -oâsă = neîngrijit. Com. AR. TOMIAC. [ Alt derivat: dâplau s. m. = om neîngrijit. Com. AR. tomiac.]
DĂPLÂU s. m.	1
DÂPLI vb. IVa	1 v. dâplă.
DÂPLOS, -OÂSĂ adj. J
DĂPOÂICĂ s. f. v. depou.
DAR conj., adv., interj. I. 1°. Mau, et. 2°. Mais apres. Or. 3°. Ou... ou. 4°. Mais, en tout cas. 5°. Mais. voire mâme, 6°. Mais, â plus forte raison. 7°. Mais, mal gr e cela, et pourtant. 8°. Mais, seulement. 9°. Mais, en revanche. 10°. Mais. 11°. Mais autrement.
II.	1°. Mais... donel 2°. Eh bien! Ce que..A Comme...! 3°. Mais (dans une proposition interrogative). 4° Mais, tie:is !, mais parbleu ! 5°. Donc, ainsi, or.
III.	1°. Certes. 2°. Oui.
I.	Conj. Fiind compus din da şi ar(ă), o variantă a lui iar(ă), dar(ă) conţine amândouă funcţiunile acestor particule: arată, ca şi iar, că ceva se întâmplă din nou, dar mai arată, ca da, că acest lucru nou este mai adesea ceva neaşteptat sau stă chiar în opoziţie cu cele exprimate mai na in te.
1°. (Exprimă trecerea dela un subiect al conversaţiei la altul) Şi în sfârşit... şi afară de aceea..., în altă ordine de idei, iar (III l°b), da (111°). însă. Cela ce va face focmală cu altul... să ia cutare sat, dară (iară MUNT.) de să va prileji satul să nu fie pre mâna lui... PR.â V. 210. Cucule.de unde viif — Dela nişte vii pustii!—Dar de badea ce mai ştii? JARNtK-BÂRSEANU, D. 119. | Cât despre... Faraon zisă:. Dar meşterii? 'Nici îmbrăcaţi, nici dezbrăcaţi. ARGHIR (1784) ib. II 136 As. Dar tu, Mo-toace ? învechit in zile rele..., m’ai vândut, c. NE-GRUZZI, I 141. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zâna ...părea că n’atinge pământul. ISPIRESCU, L. 39. ! Iată însă... Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului... nici nu gândiţi. CREANGĂ, p. 232.
2®. (Cu o nuanţă temporală) După aceea însă, mai încolo, mai târziu, cu timpul, până la urmă, iar (II), da (II 1°), însă. La început se pare greu. dar te vei deprinde, c. NEGRUZZI, I 9. Se duseră acasă la dânsa, unde gheonoaia ospătă pe Făt-fru-mos... Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau.... deodată el îi scoase piciorul. ISPIRESCU, L. 5. Dară leneiu ce-mi făcca-rcf Cu Stanca se rămăşea. giu-glea-vâlsan, R. s. 53. ] (Corespunde barbarismului „or44') Iar (II 1°), să ştii însă că... Pre acel doseai Ovidius l-au făcut... surgun... Dară dăscăliţi Ovidius au scris câteva cărţi, şezind la Ce-tatea-Albâ. let. I 10 A«. Ah moarte! numai la tine Scăparea mea poate fi; Dar la necaz moartea vine? konaki, P. 106. Sărace dragostele, Ciripesc ca păsările... Dară nu-s toate curate, Cl-s ca dracu’ mestecate, jarnik-bârseanu, d. 17.
3°. în alternative. Atestat numai la CREANGĂ)
DAB
—. 42 —
DAB
Ori... «ori, da... da. Cf. fie (III). Ce ţi-a ieşi înainte., întâi şVntâi, dar a fi om, da şerpe, fw sfârşit orice altă jivină a fi, pune-o în traistă. P. 74.
4°. (Uneori cu o nuanţă concesivă) Cel puţin, atunci, în orice caz, oricum, decât, de fapt. Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut, c. negruzzi. Să nu spun mino'uni, dar Ipate se îmbogăţise, id. CREANGĂ, p. 153.
5°. (Arată că ceea ce urmează formează un plus faţă de cele precedente) Mai mult decât atât..., afară de aceea..., ba încă şi..., apoi (chiar şi)..., da (II 1° a). De atunci au căzut... tot greul asupra ţării Moldavii, de cară în toţi anii piatră şi bolovani, dară fân şi lemne. let. ii 60/so. Iţic... când a văzut pe Maica, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit şi de întâmplarea ce au avut..., nu ştia cum să mulţumească, creangă, P. 135.
6°. (Mai ales la începutul unei propoziţii întrebătoare. Exprimă o gradaţie) Cu atât mai mult (s. mai puţin)..., mai mult însă..., şi încă..., da (II 3°), darmite? Nice vas n’ai tu şi puţul iaste adânc. Dară de unde să aibi apă vie? varlaam, ap. GCR. I 108/t. Sfântul soare, dacă-i soare, Şi tot după tine moare; Dară eu, fecior sărac, Cum să nu mor de-al tău drag? jarnîk-bÂrseanu, d. 15. Maţele în om se ceartă, dar om cu om,? zanne, p. ii 270. || (Mai ales (lupă opropoz’ţle condiţională introdusă prin de, deoarece, de vr e m e ce) Apoi (I 4°), nu mai vorbesc de..., ce să mai zic de...; în cazul acesta..., da (II 3°), a t u n c i (II) şi încă, tra încă. De iaste amu de o zi greu a te griji..., dară cum amu de mai multe să nu fie cu greu f CORESI, EV. 221/o. Să amu bogatului de nu i-e lesne... a intra întru ea, dară camatnicul cum va intra f id. ib. 293/*». Că de nu va şti neştine să-şi tocmească casa sa, dară beseareca lui Dum-nezău cum o va putea tocmi ? cuvânt pentru CURĂŢIE (ante 1618), ap. GCR. I 47lv. De vreme că cei mari nu-şi ţin g Jurământ ui,... dar cei• proşti cum l-or ţineat LET. ii 334/22. | întărit, mai ales în limba veche, prin „mai vârtos“, „încai“, „încalte“, ,,încă“, precum şi subt forma dar(ă)-(cu-)mi-te). Că amu cela ce nu-şi va să-şi îmnarţă avuţia lui, iaste-i vătămătură a intra în împărăţie [a cerului], dară încă ceia ce pradă al striinilor? CORESI, EV. 312A. De vreame ce pri (= pre) ceia ce ne iubăsc ...fu dzîci să-i omorîm, dară încă ce învăţătură vei da să facem eelora... prav. 1087. Ai din, mişcat fiind de dragoste..., dar mai vârtos de purtările sale cele înţelepte, gorjan, h. i 2A. Mult te greşeai, draga mea, căci amor iul şi eu, De sântem eu ochii legaţi şi robiţi de nurul tău, Dar, cu atâta mai vârtos sântem şi cunoscători La prietini credincioşi. konaki, p. 221. îmi este vechiu duşman, dar îneai niciodată nu s’a ascuns, c. NEGRUZZI,
1,	141. Deal ou deal se a junge, dar încă om cu om! CREANGĂ, P. 192. Aici... sunt vr'o patru cinci, dară mi-te în tot coprinsul ţării. GORJAN, H. II 99. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar dela
puţinii prieteni.... dar mi-te pe ale acelei mulţimi
de seci? caragiale, n. s. ISA. De ce creştea, de-aia se făcea mai frumos... Dară mi-te de învăţat? învăţa ca nealţii pe lumea asta albă. ispirescu, L. 161. Dacă nu mai pntuiu ţinefa] eu socoteală..., dar-mi-te popa? plopşor, c. 137. Mergi noaptea, dar-cu-mi-te ziua. vârcol, V.
7°. (Exprimă o restricţie; uneori în corelaţie cu „măcar“) Cu tonte acestea, (şi) totuşi, însă (1112°), ci, iar (III 2°), da (II 4°). Mă vait..., dar nu găsesc ajut or iu. konaki, P. 106. Viforoase erau vremii e cele vechi..., dar oamenii se năşteau tari. băl-CESCU, M. V. 580Ai- Astă născare fără vreme cam supără pre tata, dar popa îl linişti, c. negruzzi,
i	247. De olumet. alumeţ era moş Niehdfor, nu-i
vorbă, dar de multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz. CREANGĂ, P. 111. împăratul a început să-i făgăduiască..., dar nici aşa n'a fost cu putinţă, ispirescu, l. 2. E grozav de mare; dară să nu te sperii, id. ib. 4. Eu creştinii n’am urît Şi păgân n'am îndrăgit, Dară Turcii m’au robit. jarnik-bârseanu, d. 489. (Urmat de totuşi) D-ta... ştii mai bine decât mine; dar totuşi te rog să mâi cu băgare-de-samă. CREANGĂ, P. 115. [ Căci cu toate acestea. Nu căuta eă-s mic, dar trebile... pi le-oiu face eu. creangă, P. 152. j (în corelaţie cu măcar, de, de cumva, deşi) Iară măcar de-are putea să-şi arate mutarea lucrul bărbatului, dară (dar MUNT.) ce folos, că se vor certa amândoi... PRAV. 533. Şi au zis: de ai uitat tu, dar eu n’am uitat. LET. îl 209/3. Măcar că era Grec, om străin, dar era om, bun... ib. ii 213A.+- Cteî vecinic... de se si ascunde, dar a sa mare putere Se spune ochilor noştri prin toate. KONAKI, P. 272. Deşi.» dar dimpotrivă. Deşi... trebue să aibă mare poftă de mâncare, dar dinpotrivă lui îi lipsă. DRĂGHICI, R. I6O/21.
8°. (Arată că se poate aduce o obiectiune, că e
o	excepţie la cele spuse mai nainte, că se pune o condiţie) Numai că, decât (s. atâta)* că..., iar (III i°-2°), da (I 5°). Cela ce-şi va ucide pre tată-său... nu să va certa ca un ucigătoriu de părinţi; dară (munt. iară) să cade să arate cu adevărat giudeţului. PRAV. 373. Pentru ce aceasta? poate să mira cineva. Dară nu, era cu putinţă să lase la iubiţii lui mai trebuincioasă... învăţătură. BIBLIA (1688), pr. 3/i2. Văz prăpastia cu ochii, văz a mea ticăloşie, Dar le văz cu mulţămire. KONAKI, P. 82. Giga c mieunată, e un înger, dar purure tri-stă, c. NEGRUZZI, I 47. Pentru atâta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc; dar, teamă mi-e că... n'ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, III 9/?. St ăi puţin cu carul... Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor... a făcut-o să fie gheonoaie. ispirescu, l. 4. j Cu condiţia ca... A zis fetei,., w-şi aleagă... o ladă..., dar să n'o deschidă pan'acasă, creangă, p. 289. ( Dar ia! De uitat, n’am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un tirs grozav, care m’a vârît în toţi spărieţii. CREANGĂ, P. 186.
9°. (Adversativ; arată că cele următoare sunt în or>ozit:e s. în contrast cu cele precedente) Iar (III 2°). însă (III 3°), da (I 6°). Copiii sânt supuşi rătăcirii, dar pururea se întorc cu lacrămi în ochi. MARCOVICI, D. 5/io. Gândeam c'am iubit un înger din cer, sub chip fcmeesc. Dar n'au fost decât femele din iad, sub chip îngeresc, konaki, p. 221. Puţine-aş vrea iubite, din zilele-mi pierdute,... Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulţămire! ALEXAN* DRES CU, M. 4 A. Câte spune sunt o frumoasă poveste, dar mare minciună, c. NEGRUZZI, I 250. Până acum toţi râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă el şi de dracul. CREANGĂ, P. 51. în clipa aceasta este cu copni ei, dar mâine... o sJo întâlnim venind. ISPIRESCU, L. 4. Tu, leicuţă Cătălină, Ce dai la bărbat de cwă? — Foaie verde din grădină. — Dară la drăguţul tău? — Vin roşu din făgădău. jarnIk-bârseanu, D. 411. (Desparte mai ales doua predicative cu sens opus) Era om mic, de stat, dar întreg la m'nte. LET. II 300Ae. Bun mai ales pentru săraci, dară aspru cătră boieri. răşcanu, L. XXXII/s». Era... o babă, care avea trei feciori, nalţi ca nişte brazi şi tari de vârtuta, dar slabi de minte, creangă, p. 3. Vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi. id. ib. 286. j (Mai des în legătură cu o negaţiune) Vădrărit să dete ţăranii, dar nu boierii. LET. II 318A*. Numai cu gura lor, dară nici o scrisoare, nici alta dovadă de îndreptare n’au arătat (a. 1741). URICARIUL, XXI 267. Nu te teme prea mult de viitorime, dar nici nu nădăjdui cu prisos într9însă* MARCOVICI,
DAR
— 43 —
DA®
D.	7/n. Râzi, domnule, dar eu nu râd. c. NEGRUZ-Zl, I 49. El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge, eminescu, p. 200. Dar nu..., în sat el ce-ar căta? coşbuc, F. 77. Nu ştiu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu eşti. CREANGĂ, p. 162. Şi mimai iacă îl şi vede viind repede, dar nu aşa cum se dusese. îd. ib. 186.
| (Pleonastic) Dar însă. Dar însă a semănat cras-taveţi, Şi au răsărit scaeţi. pann, P. V. I 4. Sângele de martiri e plantă ce rodeşte. Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit. ALEXANDRESCU, M. 26/w. Dar însă şi eu am crescut pe câmpul Bărăganului. ODOBESCU, III 14/i. Potera l-a’ncunjurat Şi burduf mi l-a legat, Dar lui însă nu-i păsa, Ci must a-ţă-şi răsucea. şez. v. 94/u. Dar de! Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. Dar aş ! Aleodoru toi să se codească,...; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate asteaf îs* PIRESCU, L. 43.
10°. (După o propoziţie negativă) Ci, iar (III l°d), d a (I 7°). Nu mi-e de alta, dar mă tem că-i înţepeni în căruţă! CREANGĂ, P. 123. (Neobişnuit; pleonastic) Ci dar = prin urmare, de aceea. Ceru a se supune, ci dar şi împăratul îi dete iertăciune.
E.	VĂCĂRESCUL, IST. 257/29.
11°. Altfel, altminteri. De ce nu vă astâmpăraţi în mănăstire? — Lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre, dar n’am mal veni noi! CREANGĂ, P. 110.
II.	Adv. şi interj. Dar, ajungând să ex-priţne, ca- adverb şi conjuncţie, acelaşi lucru ca da, a putut să se 'întrebuinţeze şi în funcţiune interjecţională, ca şi acesta. Adesea găsim, la acelaşi scriitor, întrebuinţată cârd o formă, când alta. Deosebirea e mai mult locală şi de natură socială. Da se întrebuinţează de obiceiu :n graiul familiar şi popular şi nu se mai aude de loc în unele regiuni ale Ardealului (de ex. prin Munţii Apuseni). Românul cărturar are în genere impresia că da e o formă scurtată d'n dar, care nu trebue Întrebuinţată în vorbirea îngrijită, ceea ce explică târzia lui apariţie în literatură. De fapt, raportul e tocmai invers: dar e un compus cu elementul mai vechili da.
1°. (Înaintea unui imperativ, exprimă încurajare, dojană, nerăbdare, nepăsare, etc.) Hai, deci, ci, ia vezi!, da (I 1°). Dar îndrăzniţi, că amo-riul... milueşte! konaki, p. 87. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta şoarecului nu eşti scăpat de mine! CREANGĂ, p. 212.
2°. (în exclamaţii, exprimă mirare, surprindere, revoltă, indignare) într? adevăr, n’am ce zice..., ştiu că..., că bine zici, da (I 2°). Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânţi, cânţi, nu te’ncurci ! CREANGĂ, p. 229. Oh! soru-mea, dară greu somn dormiiu! ispirescu, L. 197. | (înaintea cuvântului repetat, spre a-? întări înţelesul) Nu numai aşa, nu glumă!, de-a-binele! Acolo voiu fi culcat, Dar culcat şi cum culcat? jarnik-bârseanu, D. 308.
3°. (înaintea unei întrebări) Oare? au? da (I 3°), ar3? Dară cine va curăţi păcatele lui? CORESI, EV. 48/ie. Dară ce avem a face noi, fraţilor? id. ib. 536/17. Dară derep’ ce le-au dat afară? CATEHISMUL (1607), ap. OCR. I 40A. Dară că ce fac aşa? ÎNVĂŢĂTURI (1642), ib. 95/t7. Ce-l vor ascunde şi pret dâns şi furtusagul lui, nu să tfor certa în loc de furi. Dară (dar MUNT.) când nu să vor certa? prav. 128. Dară cine sânt eu, un prostac, să ’ndrăznesc? dosofteiu, V. s. II/28. Dară pentru ce n’ati crezut lui? evanghelie (1693), ib. I 310/ îs. Dara cand ai venit %n lunte? BERTOLDO (1799), ib. îl 170/s. Dar la ce oftez? MARCOVICI, C. 19/25. Ia, ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine? CREANGĂ» P. 353. „Mamă, nu e. bine de noif“ —• „Dară de
ce,	mâ?“ întrebă mumă-sa. snoavk, ap. GCR.
II	367/28. Măi, bădiţo, bădişor, dar de mine nu ţi-i dar? jarnik-bârseanu, D. 69. Dară cartea cum era?... Scrisă, zău, cu manile, id. ib. 309k Mândră, buze marmanzii (= naramzii), Dar pe-a vui seamă le ţii? id. ib. 368. | (Adesea urmat de un invocativ) Dar ce Dumnezeu? Par’c'au intrat în pământ! creangă, P. 24. | — Iartă-mă..., eu nu pot ceti româneşte. —- Cum! apoi dar ce înveţi tu ? c. negruzzi, i, 4. Dară că?t = aşa-i că? Şi întrebă ighemonul: dară că era şeapte ? unul ce să feace? DOSOFTEIU, V. s. 73. (Pleonastic) Dar(ă) oare?, dar au? (v. au II). Dară oare? MARDARIE, L. 3864. Dară au nu îmbla goli? CORESI, EV. 379/ts. Dar oare vor veni? — Vor veni. c. NEGRUZZI, I 148. | (în întrebări orato^ rice. când cei ce întreabă este sigur că răspunsul nu poate ii decât afirmativ) Oare? au doară? sau poate? da (I o*}. Dară (: au biblia 1688) nu grăiaşte scriptura că den sămânţa lu David... Hristos va veni? coresi, EV. 188/23. j (Pleonastic) Dar ori nu vezi? PANN, P. V. I 16. | (înainte de contraziceri aparente) Atunci (cum rămâne) ? Oareunde (= ori-unde).... vei căuta pre Dumnezeu, acolo-l veri afla. Dară cumu zice Hristos că n’au fost acolo? propovedanie (s. xvti). GCR. I 138/41.
4°. (Introduce răspunsul explicativ la o întrebare) Iacă! ia (acolo) !, de! da (I 4°) — Mândră, buze naramzii, Dar pe-a cui seamă le ţii? Dară şi pe-a dumitale, D’ei avea bună purtare, jarnîk-bârseanu, d. 368. De mâncare ce să-i dauf — Da („are cam înţelesul lui daru) o coajă de mă-laiu ! POMPILIU, B. 5l/u, 9i.
5°. (în concluzii s. în rezumate; înlocuit azi mai ales prin:) Aşa dar(ă) (v. aşa I 1°), deci, prin urmare, (care) va să zică, apoi (I 5°), da (II 5°). Dar = (a)duTique. MAN. GOETT. (Slav.) Uze = până aomu, dară, adecă. mardarie, l. 3919. Precum se veade dară, puţină iaste vreamea. biblia (1688) pr. 4/34. Pentru aceea dar nu este mmune, iubiţii mei ascultători, antim, p. 4/s. Mai cred eu dară că Schiaii acestii sânt dintră Sclavii ( = Slavii) cei din părţile Sepusului. p. MAIOR, IST. 184. S’au bucurat dar de această închipuire. DRĂGHICI, It. 49/7. FU dar povăţuitorul meu. M1ARCOVICI, C. 9/21. Cum dar el [ = omul]... trăi-va cu plâns şi jele? konaki, p. 268. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului. bălcesctj, M. V. 27. Ascultă dar cum s’a legat acest amor. c. NEGRUZZI, I 64. Ca să fiu dar drept,... recunosc, iubite auto-rule, că... odobescu, iii H/19. în spre grădina lui Petlcof mergea dar acum luntraşul nostru. SANDU-ALDEA, SĂM. VI 325. Oameni buni, faceţi dar cum v’a lumina Dumnezeu. CREANGĂ, p. 332. (Pleonast'c) Dcci dar(ă) şi dar aşa (barcianu). Deci dară, pentru căce acel vrăjmaş noi-l lăsămt iară trupurile noastre ne mâncăm... CORESI, EV. 328/sn. Deci dară cum să nu cinstim pre ogodnicii şi priiatinii iubiţi? DOSOFTEIU, V. S. pr. 2. Deci dar, omule, cunoaşte înţeleapta bunătate, KONA- " Kl, P. 269. Deci dară ia bine samă să nu sminteşti. sbiera, P. 28/is. | (Cu sens concesiv) Prin urmare, (care) va să zică, la urma urmei, dacă-i vorba aşa, în cazul acesta, şi atunci, da I 6°. Eu dară sânt vierme, iară nu om. LET. II 112/gs. Zise vulpei: pas’ dară, de împărţi tu. FABULELE LUI isop (ca. 1705), ap. GCR. I 353/u. Contenesc dar de-a mă plânge. KONAKI, P. 213. Să-ţi spun eu dară, deşi n’am fost în pădure ca tine. CREANGĂ, p. 146. Şezi acasă dară. ISPIRESCU, L. 14. | Apoi dar s. dar apoi. (Citate s’au dat şi la a p o i I 4° şi 5°). Apoi dar fă cum ştii..., numai să fie bine. creangă, p. 128. Apoi dar, dacă e aşa, ţi-o dau. STĂNCESCU, B. 31. Dar apoi în aşa stare, Sunetul de pre. paraleNe-ar fi fost de
DAR
— 44 —
DAK
supărare, konaki, P. 268. | Iată (s. iacă) dar. Iată dar că şi eu întru acest chip am urmat. BERTOLD (1779), ap. GCR. II 119/n. Iaca dar, pentru ce Făt-Frumos a pcdcpsit-o aşa de grozav. CREANGĂ, P. 102. | Sau dară t = de asemenea în cazul când... La judecată să nu vă priciţi, ca nu cumva... să-l judecaţi cu nedreptate, sau dărăde-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune desluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori. neagoe (1654) GCR. I 169/38.
III.	Adv. 1°. (Se întrebuinţează, prin Mold. şi Transilv., ca o întărire a verbului care exprimă o afirmaţiune) Fireşte, negreşit, de sigur. Cunoşti pe Domnul Leonaş, care-o ţinut moşia de alături f — ... îl cunosc dar. alecsandri, t. 216. Ai făcut ce ţi-am spus? — Făcut dar! (Braşov). Com. LACEA. | (întăreşte răspunsul negativ ,,nu“). N’ai fost la noif — Nu dară. (Munţii Apuseni). Com. şt. paşca.
2°. (Introduce un răspuns afirmativ, s. o replică, întărind afirmaţia precedentă). Da, aşa este. Bine, Ioane, dar ştii ce feliu de piei sânt acele...?... — Dar! acele din care fac ciubote şi papuci, DRĂGHICI, R. 142/9. Dară, împărate, îi răspunse grădinarul. GORJAN, H. IV 27. Caliopi: Ne cunoaştem de douăzeci de ani!... Trohin: Dar, dar, douăzeci de ani. dacă nu mâi mult. C. ntzgruzzi, iii 59. Tkt ca : El ţi-u da* scrisoarea? —- Madam Franţ: Dar. i-am întâlnit la poartă, alecsandri, t. 304 Auzit-aţi ce-am spus eu? — Dar, mămucă, ziseră Iezii. CREAisiGĂ, P. 20. Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta şi n’ar trebui să meargă nerăsplătit de la faţa ta. — Dar, Petre, las’ că am eu purtare de grijă pentru dânsul, id. ib. 299.
[Şi: dară, mai mult prin Ardeal şi în scrieri vechi. în Ţara veche această formă trece de arhaică sau „mocănească^, adică adusă de mocanii ardeleni].
—	Compus din da1 şi ar (ă). variantă a lui iar(ă).
DAK s. a. I. 1°. Don. 2°. Recompense, gratifica-Hon. 3°. Of Iran de. Les Saints Dons. 4°. Fiangailles.
II.	1°. Donate Dieu), grâce. 2°. Don (naturel), aptitude, talent. 3°. Faveur, chance. 4°. Sacrement; caractere sacre confere par le sacrement de l’or-dre.
I.	Spre deosebire de danie, care e o trecere a bunurilor materiale asupra altuia, şi de plocon (cadou, prezent, premiu), care se face la anumite prilejuri sărbătoreşti, darul e termenul general pentru tot ce se primeşte dela altul s. se dă (se fnce, se aduce s. sedărueşte) altuia fără plată, gratuit, ca semn de prietenie, de simpatie, de iubire, din pură generozitate; cf. cinste (III 2°), har (5°), prinos. Dar = donum. ANON. CAR. Când va fi neştine dăruit cuiva vreun dar... prav. 905. Au avut acolo rnultă cinste şi dar. LET. II 210/it. Darul norocului în para focului să aruncăm, cantemir, IST. 97/23. Eu [averile] mi le-ami adunat Din darul Sfinţiei sale, Din mila Măriei tale. alecsandri, p. p. 204/3. # Nemulţumitorului i se ia darul. Cf. TDRG. Dar din dar se face raiul, creangă, p. 299. Darul nu după mărime, ci după dragoste se preţueşte. iord. GO-LESCU, ap. ZANNE, p. viii 688. Darul nu vine cu carul. PAMFILE, .T. T. j| S p e c. Daruri: făcute cu ocazia nunţii; sumele de bani încasate cu acest prilej. Cf. marian, nu. 239A), 309/3O. După ce dăruesc toţi nuntaşii, mireasa leagă darul într’o cârpă şi-l bagă în sân. (Braşov). Com. LACEA. (Jur.) Dar manual = care trece din mână în mână. H Adesea în funcţiune predicativă: aduc, primesc, dau, fac (ceva) dar cuiva. Deş-chiseră comoarăle lor. aduseră lui darii : aur şi Mvan şi zmyrnâ. CORESI,* EV. 499/is. Aduseră
Iul Mihail (împărat) un bidiviu prea bun, daru den Misir. MOXA, ap. GCR. I 61/is. Domnul Ştefan... Locaş sfânt Creştinătăţei astăzi vrea să facă dar. ALECSANDRI, P. I 32. Când dărueşti un lucru primit dar, se zice că ai făcut o faptă, foarte bună. Com. V. C. ŞOAREC. H (Loc. adj.) De dar = dăruit, primit de pomană, fără plată. Calul de dar nu se caută în gură. c. negruzzi,
i	249. A purta ceva ca pe o cârpă de dar (Coşteiu, Banat), zanne, P. iii 71. | în dar (cf. grec. ScoQEav) = fără plată, de pomană, de geab'a (1°), în cinste (III 2°), gratis; (despre vânzări s. cumpărări) cu preţ foarte mic, r>e nimica toată ; p. ext. (înlocuit astăzi prin) de geaba (2°), în zadar, în van, în deşert, fără rost; fără vină, fără greşeală. în dăr aţi luat, în dar daţi. TETRAEVANGHEL (sec. XVII) GCR. I 194/23. Omori pre David în dâru (= fără rost) biblia (1688) 210. Au în dării ( = în zadar) să teame Iov de Dumnezău? ib. 363. Să cumpere cu bani, iar nu în dar (=pe de geaba). LET. II 287/4. Vănzându-le bucatele în dar (= pe un preţ de nimic)... ib. III 227/u. Că toate pentru tine în dâru ( — de prisos) le-au făcut. ALFAVITA (1785), ap. GCR. II 147/27. în dar (== zadarnic) căuta-vei pe mândra-ţi iubită. BO-LINTINEANU, ap. TDRG. Acum te şi răsplătesc,... dându-ţi în dar iapa. ISPIRESCU, L. 79. I-arn dat în dar o carte, pamfile, J. i. Să-şi dea el singur foc averii lui, ce în dar şi fără osteneală a năş tigat-o. şez. I 262/u. Dragostea de lăutar, Ca duh ceaţa din zahar, Că-si dă inima în dar, De nevoi n’are habar, teodorescu, p. p. 338b. (Pleonastic) în darii şi fără plată tă/mâduind... dosofteiu, V. s. 98.
2°. Răsplată, recompensă, gratificat ie, har (4°). Să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 287. Cerşu darii, nu altă, fără numai să-l iarte dela voinicie. DOSOFTEIU, V^S. 73,2.
f3V. (Bis.) Prinos, cinste (III 1°), har (5°), o-fnoKlă. (Slav.) Korvâni = darul, prinos. MAR-DARIE, L. 1528. Ţie aduce-vor împăraţii darure. PSALT. SCH. 130. Lasă adia darul tău ( : ton of-f r a n d e) înaintea oltariului. TETRAEV. (1574), 206. Şi caută Domnul cu milă pre [= asupra lui] Pavel şi pre darurile lui. palia (1581), 24/5. Când veri aduce darulu tău la biseareca... CORESI, EV. 48/35. Spec. (la plural) (Sfintele) daruri=pânea şi vinul sfinţite în cursul liturghiei şi purtate de pre.ot în potir. Au intrat cu sfintele daruri în altar. LET. in 238/ss. [Dracul] fuge când iese preotul cu sfinteje daruri, şez. iv 179Au. Începe a... îngenun-chia sub daruri. MARIAN, NA. 3.
4°. (Banat) Logodnă. ARH. FOLK. III 148.
II.	Bunuri s. avantaje pe care le primeşte omul dela Dumnezeu, dela providenţă, <£in naştere, din fire.
1°. Milă, îndurare, graţie (II 2°), binecuvântare, ajutor, har (3°), noroc. Toată darea bună şi tot darulu desfârşit (= desăvârşit) de sus iaste. cod. VOR. II3/3-4. Nu luom noi aminte darea lui ceea bună şi darurile cealea nenumăratele ce luom noi dela el! CORESI, ev. 63/is. Noi încă văm dobândi dela Dumnezeu darii de iertăciunea greşalelor. id. ib. 47/20. Ca nişte buni diregători ai celui de multe fealiuri darii al lui Dumnezeu (=ca buni tocmitori în tot chipul b unătăţiei COD. VOR.; ca vis* tenrnicii buni a milei lui Dumnezeu N. TEST. 1648) BIBLIA (1688), ap. COD. VOR. p. 161. Să iau dela tine daru cu bogăţie, dosofteiu, PS. 52. Darul duhului sfânt. BIBLIA (1688) pr. 5/i, cf. 5/4. Numai, poate Dumnezeu s’au mâniat dc i-au luat darul. let. ii 428/». Făcându-te prin darii bogoslov al Troiţei, mineiul (1776), 15 y2. Bine ştiind că darul lui D[umne]zeu nu se poate vinde pe bani. RĂŞCANU, l. 37/6. Bucură-te cea
- 4h -=-
DÂftÂ
plină de dar, Născătoare de D[u]mnezeu. calen-DARIU (1814), 19/s. Aşteaptă... darurile acel făcătoare de bine pronii. MARCOVICI, D. 7/is. CeZ «ms varsă darul său şi peste cei neputincioşi. CREANGĂ, P. 190.	închin	cu	păhăruţ, Dum-
nezeu fie. cu darul. jarnIk-bârseanu, D. 517.
2°. Dispoziţiune naturală, aptitudine, însuşire (deosebită), calitate (bună s. rea), înclinare, aplecare, chemare cădere, vocaţiune, pornire; talent, pricepere; putere (morală şi fizică), cădere, auj toritate. Toţi amu, fraţilor, cărei au luat dară, să derepteaze pre alalţi, toate să slujască. CORESI, EV. 92/o5, cf. 93/5. Şi poftim Domnia-mea şi pe Preaosfînţitul Mitropolit... ca, prin^ darul Arhicriei sale, să leage şi să oprească. RĂŞCANU, L. 6/7. Unde-ţi iaste darulu cel strălucii or iu f (exclamă Maica Domnului, tânguind pe Isus). MINEIUL (1776), 197 2/2. Toate aceste daruri îţi vor câştiga inimile. MARCOVICI, D. 10/3. Dacă firea:„ l-ar fi împodobit cu vreun osebit dar, putea să urmeze acestii dorinţi. DRAGHICI, R. 5. Tu,^ mândru de-a tale daruri şi umflat de-a ta ştiinţă, Crezi... konaki, P. 259. Un agemiu... să dea poveţi n’arte dar (= cădere). PANx^, e. ii 119/i5. Dumnezeu
0	împodobise cu tocite darurile cele bune şi frumoase. CREANGĂ, P. 283. Avea darul de a fi curăţel. ISPIRESCU, L, 229/4. Bulgăr aş n’oi u mai iubi, Că Bulgarul are-un dar, Mai întâi e ca za-har, Ş’apoi îţi pare amar. SEVASTOS, C. 60. | (întregit printr’un atribut substantival) Altuia [i s’a dat] daru de vindecare dsntr’acela duh. coresi, EV. 192/24. Nicolae avea dar de învăţătură. GA-VRIL, NIF. 12. Darul învăţăturii este... ca un... dumnezeesc şi ceresc har (a. 1765). uricariul,
1	272/i2. Murat.., moşteni darurile bunătăţilor tă-tâne-său. E. VĂCĂRESCUL; ist. 252/13. Pentru ce omi priimit şi darul vorbirii? MARCOVICI, C. 39/c. Alexandru Opriş avea un mare dar de zugrav, c. PETRESCU, R. DR. 72. Cai ageri ...şi cu darul de cuvânt (= care puteau vorbi). ALECSANDRI, ap. TDRG. A avea darul vorbirii = a fi bun orator. | (La origine expresii glumeţe/ Deprindere (rea); A dat în (s. a luat) darul beţiei (s. al suptului creanga, A. 9) = patima beţiei, ciauşanu, V. Darul fumatului, pamfile, J. l | (întregit printr’o propoziţie) A av«a darul să... s. (de) a s. de... = a avea puterea, priceperea să-.., a fi în stare (de) a, a face să... De aş avea ’ncai darul să scriu de poruncealâ. alexandrescu, M. 255/is. Exerciţiile vânăt or eşti au darul de a desvolta... imaginaţiunea omenească. ODOBESCU,
III	47/22. Se vede că răspunsurile noastre au avut darul să potolească, pofta de desvinovăţire a ministrului, ap. TDRG. Novacul avea darul de culca la pământ o oaste întreagă. ISPIRESCU, L. 193. [Un popă] se alesese dela D[umne]zeu cu darul de a cunoaşte pe dracu9 oriunde ar fi. ŞEZ.
IV	1/3. Toi omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul (CREANGĂ, p. 269) = fiecare om are în sine şi părţi bune şi părţi rele. zanne, p. ii 378. i| Spec. (Despre femei; cf. germ. in gesegneten Um-stânden) în starea darului = însărcinată. Cf. marian, NA. 10. •
3°. Privilegiu, hatâr, parte bună (a ceva), binefacere, folos, rod, har (2°), favoare făcută de natură. Şi mare Iar au acele ţeri a Italiei, cum şi vara năduşeli nu sânt ca aice la noi. LET. 1 27/29. Darurile eare-i pune înainte înţelepciunea, biblia
(1688), pr. 3/29. Iar eu aflându-mă dvsbrăcat de vestmânturile darurilor ştiinţei... E. văcărescul, IST. 245/7. Căsătoria nu are numai aceste daruri,.. MARCOVICI, D. 162. Mare-i darul frumuseţii, nu-*ncape vorbă, caragiale, ap. CADE.
4°. (Bis.) Taină (făcând parte din cele şapte taine). Veade alţii sufleteştile darure priimind fi
cu trupul dumnezeesc şi sânge cuminecăndu-se. CORESI, EV. 28/29, cf. 306/28. Carele sânt 7 învăţături sufleteşti tocma ca şi ceale 7 darure de folosinţă sufletească. învăţături (1642), ap. BV. 127/u. Darul sfântului botez. PRAV. 865, cf. 1107. | Darul preoţiei = taina preoţiei, calitatea s. chemarea s. misiunea de preot, investirea cu funcţiunile preoţeşti, serviciul (divin) pe care trebue să-l îndeplinească preotul. Şi aşa să le deie darul preuţiei şi al diaconiei. LET. iii 219/35. Să cerceteze pre cei ce vor să se preu-ţească sau să se diaconească, şi să vadă de vor şti [preuţii] darul deplin ib. iii 219/34. Să se caterisească de darul preuţiei (a. 1785). URICARIUL, 11 89/33. N’ai seminarul, o ştiu, dar ai darul de sus ca orişicare preot. d. STĂNOIU, c.
I.	13.
[Plur. daruri. | Diminutiv (neobişnuit) : dă* rişor s. a. = dar mic, neînsemnat, modest. Insă măcar că acest al meu dărişor Mării Tale nevread-nic şi netreabnic iaste. cantemir, ap. BV. 360.]
—	Din slav. (paleosl. daru, bulg., sârb., rut. dar, idem; cf. bulg., rut. darom — în dar, de geaba). Cf. darnic, dărui, zadar.
DÂR ! interj. (Mold.) Imită sgomote ca cel produs de o căruţă în mişcare, vorba repezită a cuiva, etc. (Rostit cu un r susţinut) Tribunescu (răpide): dreptatea, libertatea, egalitatea... (se răsuflă lung).
—	Sandu: Dârrî Haide. haide, haide, dăi, dăi, dai... S’a pornit moara. ALECSANDRI, T. 1658. # Expresii ca dâr la vale. dar la deal s. dar într’o parte, dâr într’alta indică o mişcare s. încercare repetată în diferite direcţii, cf. dur în sus, d u r î n jos; d ur încoace, dur încolo, cf. c â n d... c â n d... b a... ba..., 111 a i... m a i..., a c i... aci. Un flăcău tare bogat o pornit să se ’nsoare. Dâr la deal, dâr la vale, dâr într’o parte, dâr într’alta, să duce într1 un sat la un om..., care avea două fete. şez. vil 65. j [Compus: dâr-mâr subst. invar. = arababură, CIHAC II 573. Cf. câr-mâr.]
—	Onomatopee. Cf. dur(a), a durut
DÂR adv., prep. v. drept.
DARÂ s. f. sing. (Comerţ). Tare. — Greutatea învelişului („ambalajului") în care e împachetată
o	marfă s. a obiectului (vas, cutie, sac, vehicul, etc.) în care este pusă s. în care se transportă o marfă. -Cf. brut, net. 4f= Mai mare daraua decât ocaua (s. nu face daraua cât ocaua. CADE) = lucrai de care ne ocupăm nu merită osteneala pe care ne-o dăm s. cheltuiala pe care o facem (CADE) ; nu s’alege câştigul din pagubă (ION CR. iii 3), rezultatul e cu mult mai prejos de ceea ce s’ a întreprins pentru el. A lua daraua = a cântări deosebit greutatea învelişului s. recipientului (spre a o scădea din greutatea totală a cumpărătu~>, rii). || P. anal. (în batjocură) Pielea omului/ Lua-te-ar dracu’ mort [Ţigane], Cu dara cni tot ! şez. iii 37/25.
—	Din turc. dara, idem, trecut în toate limbile balcanice (bulg., sârb. dara, alb. tare, neogr. %â.Qa).
DARÂ s. f. (Muz.) v. daierea.
DÂRĂ conj., adv., interj, v. dar.1
DÂRĂ s. f. Affaire, question. — (Transilv.) Afacere, treabă, ispravă, chestie. (Bonţ) PAŞCA, GL.
DÂRĂ s. f. 1°. Trace, orniăre. 2°. Tracer traînee. 3°. File, rangâe, traîn&e. Tas. 4°. Sentier. 5°. Raie, rayon.
1°. Adâncitură slabă dar lungă (PORUCIC»
T. u. 470)» brazdă făcută prin târîrea unui .o*
_ —
bÂEAB
bieet pe jos (HEB^.-GHEÎt., M. II 385, ŞEZ. II 226/13), târîtură (păsculescu, L. p.), pârtie făcută prin călcatul zăpezii, ierbii s. a spicelor (pamfile, A. 119), făgaş lăsat de roatele unui vehicul care nu urmează drumul bătut; spec. urmă lăsată de om s. de animale; făşie ce se deosebeşte de regiunea vecină (PORUCIC, T. E. 470). Iepurele fricos şi vulpea vicleană se silesc a-şi minţi gonacii şi a încurca dâra lor [pe ză^ padă] printre tulpinele despulete. ODOBESCU, iii 41/ss. Mi-ar place (= mi-ar plăcea) să străbat... luncile cu richită, după umbra dârei de mistreţ. id. III 77/22. Muma-pădurilor... fugea mereu, o stâncă de piatră îndrăcită, rupându-şi cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâră lungă. EMINESCU, N. 8. Porni la vale, pe dâra proaspătă a scândurilor (= lăsată pe scânduri), vlahuţă, D. 82. Au aflat copaciul smult şi o dâră pin pădure. SBIERA, P. 83/sr. Să iai dâra oilor Până’n calea furilor. TEODORESCU, P. P. 515. Se duc în stufiş si începe să strige: „TJ! na, na! ici, ici,... ici! Uite-i urma, uite-i dâra şi tăvălitura. raduleS-CU-CODIN, î. 194. Corbea când mi-şi sosea, Barba dâră că-i făcea (târîndu-se pe pământ, aşa de iungă-i crescuse). MATEESCU, b. 42. A face dâră (s. drum s. cărare) prin barbă v. barbă (1°). Cf. ZANNE, P. II 11-2, RĂDULESCU-CODIN, L. A umbla în (s. de) dâra... = a se ţinea (de cineva), a se apuca, a fi preocupat, a se interesa (de ceva). Nu pot umbla în dâra asta == nu pot umbla în cauza asta. Com. COCA. Umblă’n dâra mâncării, s’a pus să facă de mâncare. SIMA, M. Copilul... de câte ori vede pe mama umblând de dâra mâncării. MARIAN, NA, 346. N’am umblat niciodată în dâra fetelor. REV. CRIT. I 75. Umblă în (s. de) dâra însuratului (Frata, Câmpia Ardeleană) Com. V. BUCUR. (Cf. în dârdora).
2°. Urmă făcută prin vărsare s. scurgere a ceva. COSTINESCU. Pe braţul Nataliei se vedea
o	dâră de sânge. Se lovise căzând. D. ZAMFIRESCU, R. 172. Acest conviv, care lăsa dâre de glod pe covoare. 1. TEODOREANU, M. 11 99. Ei se luară după dâra d,e mălaiu ce o presărase fata. ispirescu, L. 334. Acu ei presăraseră pe drum,, pe unde veniseră, cenuşă. S’au luat pe dâra ei şi s’au dus acasă, rădulescu-codin, î. 230.
3°. P. ext. Şir, număr mare, mulţime, grămadă de lucruri, rămase unul după altui, la rând, în urma cuiva s. rezultând dintr’un eveniment. Adânc străbate’n gloată fulgerătorul voievod, lăsând dâră de morţi pe unde trece, vlahuţă, ap. CADE. Deodată cel 90 fr. pierduţi [la joc] îl răsăriră înainte, cu o dâră de mizerii după dânşii: chiria casei, birtul. D. zamfirescu, ap. TDRG. Rusul, când intră în ţară, îţi lasă dâră de bani. CONTEMPORANUL, VI, voi. II 11 | (Cu funcţiune* adverbială) Din tot cortegiul lungit dâră (= în şir) în urma carului mortuar..., el era cel care interesa acum mai puţin. c. petrescu, C. V. 297.
4°. P. ext. Cărăruie (PĂSCULESCU, L. P.), potecă (Banat, şez. XXXI 82; Basarabia, PORUCIC, T. E. 470).
5°. Dungă, zare de lumină. Nu soare a, răsărit, Ci murgu mi-e’mpodobit, Numai aur şi argint, Face dâră pe pământ, păsculescu, l. p. 61, cf. 57. (întregit) Pe uliţele satului începură să se vadă dâre de lumină, agârbiceanu, l. t. 239.
[Plur. dâre şi dări. j Diminutiv: dâreâ (de-rea) s. f. Le-am văzut şi le-am păscut, Pe dâr&le, pin vâlcele, graiul, I 66. Sărea ici, sărea colea Şi-o pustie de derea. rădulescu-codin, l. 125. j Colectiv: dârâşte s. f. (accentul?) = brazda în urma plugului (Oraviţa, în Banat). Com. A. COCA. | Verb: dâr IVa trans. = a face dâră, a Călca s’ a atârna (lăsând dâre), a dripi. [Cer-Iml] paşte fi..o flori dâraşte, TEODORESCU, P* P.
67. Oile-or porni... Prin florile tale... Coade le-or dârî. id. ib. 75b. Florile îi paşte. Câte paşte, paşte, Mai multe dâraşte. id. ib. 91. Cine dracul te-a adus... Să-mi calci tu locurile. Să-mi încurci fâneţele, Să-mi dârăşti livezile Şi să-mi paşti ierburilef id. ib. 627b;— (cu part.-adj.) dârît,-ă. Vede flori păscute. Unele păscute, Mai multe dârîte, ib. 91.]
—	Din bulg. dirja s. sârb. dira, idem. Cf. d ă r i a.
DARÂB s. a. v. dărab.
DĂRÂB s. a. 1°. Morceau, pidee. 2°. Morceau (de pain, etc.). Bouchee. Restes (d’aliments). 3. Fragment, morceau. 4°. Piece (de tissu). 5°. Tete (de betail). 6°. Barre de metal. Penis du cheval. 7°. Gre-nailles, dragees. 8°. Intervallc (de temps). — (Un-gurism, In Transilv-, Banat, Mold. şi Oltenia).
1°. Bucată (CABA, SĂL., BUD, P. P., ION CR. [V 123, gregorian, cl.) mare (ion cr. iv 306, ŞEZ. V 71/29, HERZ.-GHER., M. îl 375) (de s. din ceva). Derabii de loc cositor (1780). IORGA, S. D. XII 238. Blide de cusut or în derabe 83 (a. 1803). id. ib. 146. îşi va închide un dărab de loc la vie. economia, 149. Buţile... treime ştearse cu un dărab de pănură. ib. 168. Să dea Mircei... mare dărab de ţară dela Greci. şincai, hr. i 374/ib. Trei dărabe de cărţi (a. 1808). BV. îl 524. Un dărab de hirean (= hrean), calendariu (1844) 183. Un dărab de sac. MÂNDRESCU, L. P. 140/i. # (Comerţ) Cu dărabul = cu bucata. Marfa să mi-o vânză cu dărabul. BAR AC, ap. TDRG.
2°. Spec. Bucată tăiată s. rupta dintr’un aliment solid, codru (I 1°), cf. hartan, halcă, somon. Un câine duce un dărab de carne în gură. VARLAAM, ap. CADE, Cf. ŢICHINDEAL, F. 101, alexici, L. P. 255/ie. H pot momi câte c’un dărab de cârnaţ. marian, na. 424. De mâncare îi aduse Românul un dărab de mămăligă rece. şez. viii 69.
O	dărabă de slănină. MÂNDRESCU, ung. 65. jf Spec. (Atât cât poţi îmbuca de-odată dintr’o mâncare, (îm)bucătură, bucăţică. îmi numeri bucăturile, dâmburile, care le bag în gură. ŢICHINDEAL, F. 331. Pui tri dărăburi de pituţă şi pe ele sare. alexici, l. p. 207/i3. || Resturi de mâncări, rămăşiţe. Din... dăraburi-şi hrănesc porcii. ŢICHINDEAL, ap. DDRF.	~
3°. P. e x t. O parte tăiată s. ruptă din orice corp solid, frântură, fragment, fărâmă, scurtătură. Darab = frustum. LEX. MARS. 209. Dintr’un dărabu face foc, dintr’altu d[2L]rab îşi face Dumnezeu, catehismul cal-vineiSC, ap. vaida. Bgăriet urile aeeale cu un dărab de lemn... a le freca, calendariu (1844), 182/ie. S’a surupat un darab de munte. t. pa= pahagi, M. 157/eo. Cine ne-o despărţit, bade, Pice-i carnea de pe spate, Dărăburi şi sfăşii late. RETEGANUL, tr. 145/ao. C’ai trebui omenit (în ironie = bătut) C’un dărab de lemn pârlit, id. CH. 159. # (Adverbial, în legătură cu verbele : a face, a rupe, a sdrobi, a tăia) dărabe s. dăra-buri = (a rupe, a sdrobi, a tăia) în bucăţele mici de tot. A face dara puri (ceva) = a face ciur, a face praf din praf. ciauşanu, V. Columnă... în mai multe dărabe ruptă... şincai, hr. i 9/». Tot dărabe te voiu face. ţichindeal, f. 445/?. Am făcut căruţa dărăburi = bucăţi (Broşteni, Sucea» va) CONV. LIT. a. 44, 132. Paloşul că mi-l s'cotea, Mici dărăburi îl tăia. REV. CRIT. II 271/ao. Apoi du-te la cea poartă, Ş’o taie darabe toată. SEVAS» TOS, N. 328/s5. Pe haiduc jos îl punea Şi dărăpuri îl făcea, paşca, gl.
4°. (Despre pânză s. stofă) Bucată întreagă, considerată ca o unitate, trâmbă (H. XVIII 268), cf. vig. Nişte dărăburi de pânză mai groasă (a, 1752). IORGA, S. D. XII 63.
5°, Cap (de vită). Plătim câte o Ubrâ, $0 dă°
bA&ÂB
- 4? -
DARAC
ral). DENSUSIANU, Ţ. H. 146. | (In ironie) Dărab
de cal = cal slab. DR. V 107.
6°. Drug de metal (DICŢ.) ; fig. sulacul calului. DR. V 311.
7°. (La plural) Alice. Şarpele nu-l poţi omorî eu plumb, numai cu dâr aburi de argint. plop-ŞOR, C. 29.
8°. Bucată de timp, răstimp, interval. N’au cunoscut a să plăcea amândoi, că am ţinut şezătoare un dărab de vreme (a. 1817). IORGA, s. D. XII 206. S’au purtat bine un dărab de vreme. BARAC, T. 55/3. | (Eliptic). [Apa] după ce stă un dărab în cadă [sa uzi cu ea grădina]. ECONOMIA, 122. Pentru tine, mândră dragă, N’aş durmi o noapte ’ntreagă, Numai tot câte-o dărabă. ARH. folk.
I	173.
[Plur. -rabe, -răburi. BUD. P. P. | Şi: darab s. a. BARONZI, L. I 106/sfl, MARIAN, SA. 168, T. PAPAHAGI, M. 173, darâbă (dărabă) s. f. (Straja, Bucov. com. AR. tomiac ) darab s. a. id. (Vicovul-de-SUS, Bucov.) com. CÂRSETANU, HERZ-GHER., M. 11 375, dărab s. a. (Dorohoi), ion cr. iv 123, (Neamţ) ib. III 156, (Timişoara) com. A. COSMA, ŞEZ. V 71/29, dărâp s. a. (cu plur. -rapuri şi -răpuri. PASCA, GL.) VARCOL, V., ARI. FOLK. III 148, darâp s. a. (cu plur. -rapuri) DICŢ. (sudul Moldovei) IORDAN, ARH., nr. 2, p. 201, ION CR. IV 306, ciauşanu, v. I! Diminutive: dărăbuţ s. a., dărăbuţă s. f. Mice dărăbuţe [de pământ]. ECONOMIA, 9. Un dărăbuţ de fagur. ib. 187. Eu te-seiu un dărăbuţ Şi mă duseiu la drăguţ. EMINESCU, L. P. 19. Tai de trii ori trii dărăbuţă de boz. GR. S. VI 228. Pă unde o mărs feciorii’, tăt i-o făcut dărăbuţă. ARH. FOLK. I 162dărăbel (da-rabel) s. a. Pune câte un dărăbel [de unghie] în el. GRÎGORIU-RIGO, M. P. I 72. Chichirezul e un darabel de lemn. H. XVIII 34. | Augmentat iV: dărăboiu s. a. (TDRG.) ; Hărăboc s. a. | Adjective: dărăbos (dar abur os) , -oâsă — grosolan, necioplit. Cf. VAI DA, MÂNDRESCU, UNG. 66. | Verbe: (cf. ung. darabolni) dărabuî IVa, dărăbi IVa, dă-Tăbăli IVa VAIDA, (dial. dărăghi ŞEZ XXHI 45), dărăburi IVa, (derivat dola dărăbuţ) dărăbuţî IVa =a face dă rabe,,a bucăţi, a dumica, a tăia'mărunt (ŞEZ. XXXI 82), a bate, a trânti (ŞEZ. XXIII 45). Bărdaşii nu mai dărăbue. IRINEU, S. B. 12. Să mă dărăburească=bucăţească. POMPILIU, B. 15/ie. (Refl.) Moldova atunci nu s’a dărăburit. ŞIN-CAI, hr. I 378/3i ; — (cu part.-adj.) dărâbult (dărăburit, dărăbuţst), -ă. Dimineaţă deferă păcurarii preste nemeş tot dărăburit. FRÂNCU-Candrea, m. 271. Napi dărăbuţiţi. ECONOMIA, 95.]
—	Din ung. darab, idem (si cu sensurile 4°, 5° şi 8°).
DARÂB, DĂRAB s. a.
DARÂBĂ, DĂRÂBĂ s. f.
DĂRĂBĂLÎ vb. IVa
DARABÂN s. m. (Milit.) 1	,	,
DăIîAbÂN b. m. (Milit.) } V- d0r0bant-
DARABÂNÂ s. f. Goudron. — Smoală cu care se ung osiile dela car. (Căian, în Transilv» PASCA, GL.,) dohot.
DARABÂNÂ s. f. Tambour. — Tobă (în fele-gându-se astăzi mai ales toba care se bate (de un agent al fiscului) la ţinerea licita ţiunilor s. .la vânzarea la mezat a unor lucruri (pentru datorii). Cf. CREANGĂ, GL., H. 111 312. Tăl-poiul face iute o darabană, creangă, p. 310. Preţuri,., aduse la cunoştinţa publică, în acel timp,... prin afipte... cât şi prin batere de dara-oana. bogdan, c. M. 140. A bate darabana = a bate toba; fig, a publica, a da în vileag; p.
| v. dărab.
anal. a lovi ritmic cu ceva; fig. a scoate la mezat. Pe semne eu n’am alta de făcut decât să bat darabana, c. NEGRUZZI, ap. TDRG. Bă-tea darabana cu degetele pe masă. brătescu-VOINEŞTI, ap. CADE. Obiceiul, la Ave, este de a se pescui cu darabana, bătând mereu cu un obiect oarecare... în lotcă sau în tinichele şi fă-când tot felul de sgomote care sperie peştele şi-l gonesc în ave. antipa, p. 507. Ploua, parcă batea darabana. DDRF. îi bate darabana, ca mâne = a sărăcit cu desăvârşire. ZANNE, P. V 251. A vinde s. cumpăra la (neobişnuit: cu) darabană (s. darabane), zilot. cron. 82/33 = la mezat. Dacă-i pune sechestru şi-l vinde la darabană f c. petrescu, c. V. 27. Las’, părinte, nu te grăbi..., îi cumpăra-o la darabană. CONTEMPORANUL, VI, voi. II 12. [Şi: dărăbână s. f. | Nom. agent, darabangiu f s. m. = cel care bate darabana, toboşar. Storosul poliţienmc care însoţea pe darabangiu. URECHE, ap. TDRG.; — (rut. tara-banscik) darabanele f s. m. — toboşar. Gavril călăul precedat de un darabancic. ALECSANDRI, ap. şăineanu, d.]
—	Din turc. daraban, idem. Cf. baraban.
DĂRĂBÂNĂ s. f. v. darabană.2
DARABANCIC
m. 1
. m. J
DĂRABÂNŢ s. a. v. tărăboanţâ.
DĂRABÂNŢ, DĂRĂBÂNŢ f s. m. (MUit.) v. dorobanţ.
DARABEL, DĂRĂBEL s. a. l	,
-	darab.
DĂRĂBI vb. IVa	}
DĂRĂBOÂNŢĂ s. f. v. tărăboanţâ»
DĂRĂBOC S. a.
DĂRĂBOIU s. a.
DĂRĂBOS,-OÂSĂ adj.
DĂRĂBUÎ vb. IV (a)
DĂRĂBURÎ vb. IVa	v.	dărab.
DĂRĂBUROS, -OÂSĂ adj.
DĂRĂBUŢ s. a.
DĂRĂBUŢĂ s. fo
DĂRĂBUŢÎ vb. IV8
DARÂC s. a. şi m. (Ţes.) Carde, droussette, sârun. — (în Ţara veche.) Unealtă în formă de pieptene mare, cu dinţi de fier (descrisă la DAME, T. 139 şi PAMFILE, 1. c. 207), cu care se piaptănă lâna (spălată şi scărmănată), cânepa, inul (H. IV 281) S. câlţii (COSTINESCU, MAT. FOLC.), cf. drâmb. H. II 244, 255, III 73, 299, IV 56, V 338, VII 246, XI 341, XII 149, XVI 11, LUNGIANU, CL. 223, GOROVEI, CR. Astăzi, dar acul e înlocuit, în unele regiuni, printr’o maşină de fabrică, care lucrează mult mai repede. Lâna se dă la s. în darac (dame, t. 139) se piaptănă (GRAIUL, II 368) s. se scarmănă cu daracul, se trage (lm., H. v 338) s. se trece prin darac. Lână albă trecută prin darac şi dată la piepteni. DELAVRANCEA, s. 8. Chieptini, darace, chieptinei. jipescu, o. 69. Se descântă în făină de păpuşom... muiat în lapte dulce, cu dinţi de darac sau cu dinţi de pieptene, cu care se scarmănă lâna. GRÎGORIU-RIGO, m. P. 23. Se mai ia pieptenii daracului şi-i încleştează unii cu alţii zicând: Aşa să stea încleştate gurile fiarelor. pamfile, s. T. 117. Bată-l vântul şi seninul P’âl de toi veam&nă inul». Nu i~ar mai ajuta dracul XM
bÂRAC
- 4§ -
bAtîÂMA
ăe face daracul. Când va lua şi-l va ’ncepe, Sa, cadă’n eh să se ’nţepe. TEODORESCU, p. P. 333. La albie cu dăraeu’ ani descântat, şez. V 48. #
'A-i pune (cuiva) nutreţ pc darac = a căuta să-i facă rău cuiva, prefăcându-se că-i voeşte binele. ZANNE, P. V 251. [Plur. -rare şi -raci, (AL. LUPULUI, P. G. 161) | Şi: dărif s. m. graiul, ii, dărâg (cu plur. -răgi) s. in. stamati, d. (subt cuvântul Krampel), TDRG. ] Y e r b : dărăci (regional: daraci) lVa trans. = a pieptăna cu daracul (RĂDULESCU-CODIN, î., GRAIUL, II) ; p. anal. a smulge cuiva părul (cu voie s. fără voie RĂDULESCU-CODIN, î.) ; f i g. a maltrata, a bate (zanne, V 251). Lâna, după ce se spală, se dărăceşte, spre a se alege cea bună de cea rea. I. IONESCU, M. 693. Pentru ca lâna... să se poată toarce, mai întâi trebue dărăcită sau trasă prin dărac, de unde alege trei calităţi de lână : păr, spelme şi ştimu. H. V 338. Torc, dărăeesc, ic$. GORJAN, H. IV 239. Patru femei, dintre care două torceau, una dărăcea in şi cealaltă împletea un ciorap. FILIMON, c. I 606. A mellţat-o, a sbicit-o, a dărăcit-o (cânepa). ŞEZ. xm 9. Să scarmene sau să dărăcească nişte lână. sevastos, n. 2/2s. Femeile care nu daraceau cânepa. H. IV 14. Ea începu să dărăcească prin părul lui Gonii Dinit. D. ZAMFIRESCU, ap. CADE. Fugi, junghiu, că te *n junghiu,... Te chisez, te meliţ. te dărăcesc. GRAIUL, II 368. | Adjective: dărăcit, (cu ne* g a t i v u 1 nedărăcit), -ă. O aţă de cânepă dărăcită. GRIGORIU-RIGO, M. P. 94. Nişte câlţi afurisiţi, De cinci ani nedărăciţi. MUSCEL, 112. Preoteasa, băgând de seamă că oile vin fără lână, scărmănate şi dărăcite (= smulse) ca vai de ele. RĂDULESCU-CODIN, î. 249; — (substantivat) dărăcitor, -oare = persoană care dărăceşte, pieptănar de lână. NOM. PROF 35. COSTINESCU.
| Abstracte: dărăcire s. fdărăcit s. a. pamfile, i. C. 207.	Maşină pentru	dărăcit	lâna.
Com. S. Pop. ; —	dărăceâlă	s. f.	DICŢ., dărăci»
tură s. f. = acţiunea de a dărăci ; cantitatea de lână dărăcită,	ce se ia	de pe darac	(COSTINESCU) , cf. c a	i e r].
—	Din turc. darak, idem, trecut şi la Bulgari (darak), Sârbi (tarak) şi Neogreci (xaodki ,,fur-culiţă*'). ŞIO. Cf. t a r a c, t a r a ş.
DĂRÂC s. m. (Ţes.)
DĂRĂCEÂLĂ s. f. (Ţes.)
DĂRĂCI vb. lVa
DĂRĂCITLRĂ s. f. (Ţes.)
DARADĂICĂ s. f. Vieille charrette. — (Mold.) Trăsură veche (ALECSANDRI, T. 1762) şi hodorogită, căruţă mare (şez. XXIII 45) ; taradaică — căruţă de modă veche, care hurducă şi care face sgomot când merge (ION CR. VI 314), trăsură proastă (Broscăuţii-vechi în Bucov., com. AL. PRO-COPOVICI), căruţa hrintuită, dârdală (3°) (Straja în Bucov., com. A. tomiac), h o d o r o a-gă. Mă!... ce darad fiică hodorogită!... destul... st ăi! alecsandri, T. 531. Ai văzut-o în daradaica ei.
C.	petrescu, O. P. I 228. I P. ext. Roabă. Taradaică = tarabonţă (id. ib.) [Şi: taradaică s. f.]
—	Din rut. taradajka, idem. (Pentru d- cf. şi d â r d â i, dâr1. Cf. caradaică.
DĂRĂDÂŞCĂ s. f. (Entom.) v. rădaşcă.
DĂRĂG s. m. (Ţes.) v. darac.
DĂRĂGÂNIE f s. f. (Mii.) v. drăgan.
DARAGÎU s. m. (Muz.) v. daierea.
DARill f s. f. sing. (Comerţ) Sorte de taffetas.
—	(Turcism, rar) Un fel de tafta. Darai turcească cotul 5 bani, darai leşească de 14 coţi 1 leu. TARIF. (a. 1761). ŞIO.
—	Din turc. darayi, idem.	ŞIO.
DÂRĂ! vb. I, DÂRÂITURĂ	s. f.	v.	dăria.
DĂRĂJANŢ f s. a. v. diligenţă.
DĂRĂMÂ vb. I v. dărâma.
DĂRÂMĂ vb. I. 1°. Gucillir,	couper;	gauler;	6-
brancher. 2°. Faucher. 3°. Abattre, demolir, ren-verser, raser. II. 1°. Assommer. 2°. Rcnverser, tl6-trâner. 3°. Ronger (en parlant, d’un souci, d’un mal etc.) 4°. S'ecrouler. 5°. Tomber.
I.	Trans. Complementul e un obiect.
1°. A tăia, a rupe, a da jos ramuri, frunze, muguri, (pentru a le da la oi, capre, etc., iarna s. vara, pe secetă) (densusianu, ţ. h. 61, graiul, ii), p. ext. fructe (nuci herz.-gher., m.
ii	375) dintr’un pom; a desfrunzi, a bate (I 1° g). Dobitoacele nu avea ce paşte vara, ce le-au fost dărâmând frunză. LET. I 203/2t. Osebit de aceasta, este şi acel stricăcios obiceaiu, mai ales la munţi, de darmă în vreme de iarnă, pentru oi şl capre, brad şi molidv şi le aruncă de hrană. COD. SILV. 37. Eu trag securea dela coapsă şi prind a dărma ramuri prinprejur. adam, R. 275. Oile noastre munca pin baltă numa mugur dă salcie, ce-l dărâma cu topoarele de pin sălcii. GRAIUL, II 242. Pădurea serveaie L'i’UŢuienilor] de adăpost, fiindcă atunci când sant zăpezi mari, dărâmă crengi cu muguri pentru nutrerui oilor. (c. giuglea), dr. ii 359. Asvărliiu în nuc, ca să dărâm câteva nuci. FUNDESCU, L. P. 95/21. Vântu-o darmat pomii = a rupt ramuri, frunze, etc., de pe pomi. Cf. HERZ.-GHER., M. ii 375. Măru-l dărâma, De râs mi~l lăsa. GIUGLEA-VÂLSAN, R. s. 231/«. j Absolut. Când va tăia im om niscare lemn în pădure sau va dărăma (MUNT. dărâma) a (— la) niscare dobitoace, prav. 58, cf. 59. Să fie volnici a dărma în pădure (a. 1767). STEFANELLI, D. C. 94.
2°. P. ext. A tăia iarba s. bucatele (cu coasa), a cosi. Pe coasă s’aşeza;... Mult fân că mi-au dă-rămat. şez. II 76b/2s. | Absolut. Coasele dărâmau mereu, şi grâul rămânea în urmă în po-
lo	guri aurii, sandu-aldea. săm. iv 951.
3°. P. ext. (Complementul e un arbore, p. e x t. clădire, etc.) A da jos, a îmburda (NoVACOVICI,
C.	B. 9), a răsturna, a doborî, a prăvăli, a trânti (la pământ, id., ib.) p. gener. a strica, a surpa, a distruge, a nimici, a ruina. Glasul Domnului... Chedrii îi deramă. dosofteiu, ap. TDRG. Vra... să-l dărme de istov [chioşcul], drăghici, r. 162A*. Vânturile de nord... fac stricăciune în păduri. daramând copacii. I. IONESCU, P. 54. Episcopul loanichie o dărmase [cetatea], cu porunca Domnului. c. NEGRUZZI, I 203. în a măr ei crunte lar~ guri Arunc pânze şi catarguri, Tot ce vântul a dărmat. alecsandri, p. ii 143. Pavel, izbind cu picioarele în sobă, o şi darmă la pământ. CREANGĂ,
A.	112. Poronci înşelatul principe ostaşilor săi să’n-drepte tunurile cătră castel, dărâmându-l până la pământ. ŞEZ. iv 207/2s. Nu strica, Nu fărâma, Cetatea nu-mi dărâma, teodorescu, p. p. 54. Copaciul, când se sfărâmă, Şi p’alţi mici cu el dărâmă. PANN, P. V. II 41. Dărâmă casa, zidul, podul. | F i g. A surpa. Drepturile sfintelor locuri, care, ...să dărâmă şi se desfiinţează (a. 1833). URICARIUL, V 350/!6. | Refl. A se răsturna, a se prăvăli, a se strica, a se surpa, a se îmburda; p. ext. a se ruina, a se dărăpăna. Tunetile, care huia cu
o	nespusă groază, sămăna ca cum s’ar dărâma cei mai mari munţi ai lumii. drăghici, R. 112/**.
MMMÂÎtTRÂ
— 49 —
DÂRÂPÂNA
Dărămânău-sâ acopcrcmânlul, s’au sfărâmat şi o piatra, id. ib. II6/27. Se darmă, munţi, cetatea se darmă, omul piere.! ALECSANDRI, p. III 135. începuse a zidi o biserică,... Ce lucra ziua, noaptea se dărâma. şez. iv 169/». Hei, Buzău, Buzău, Buzău, Dărâma-s’ar malul tău! TEODORESCU, P. P. 306b.
II.	P. anal. (Complementul e o fiinţă).
1°. t A bate, a schilodi, a chinui. Atâta-l zmâ-ciră şi-l dărâmară, cât îl lăsară nume de mort. DOSOFTEIU, V. S. 31/is.
2°. A da jos, a detrona. Domnul, dacă a văzut Că de şagă s’a trecut Şi că vor a-l dărăma,... Foarte mult s'a mâniat, c. NEGRUZZI, I 187.
3°. A cutremura de griji, a istovi, a doborî, a da srata, a pune bine. Acestea îl dărâma tare, accstc U supăra. BEiLDlMAN, TR. 45. Grija mă darmă de tot. id. ib. 71/i. Foamea mă dărâmă cu totul = pier de foame. Cf. barcianu.
4°. Refl. (Despre corpul omenesc) A se prăpădi, a se dărăpăna (II 2°), a se desface în bucăţi, a pieri. Daca trupul omului nu ar avea oase, a"ar dărâma ca şi o casă fără temeiu. calenda-RIU (1844) IO4/09.
5°. Refl. A se prăbuşi, a cădea. S’a dărâmat în genunchi, sadoveanu, B. 271.
[Şi: deramâ f> dărăma, (Mold.) daramă, dărâmă (cu isinco-pare) (larmă vb. I. | Ind. prez. 1. dărâun (-rmn, -ram) şi darm; 2. dărâmi (-rămi, -romi) şi dărmi; 3. dărâmă (-rămă, -ramă) şi darmă. ] Adjective: dărâmat, (dărâmat, dărmat), -ă. (Ad I 1°) — de pe care s’ au dat jos ramuri, frunze, muguri, fructe; fără crengi (graiul, 11), desfrunzit. Cerbii lasă... dumbrăvi dărâmate. dosofteiu, PS. 87. La fagu1 ăl dărâmat, De scumpe arme ’ncăreat. giuglea-vâlsan, r. s. 77; (ad I 3°) Multe din acestea sfinte lăcaşuri etito« riceşti... se află stricate şi darmate, altele de foc arse (a. 1828). uricariul, vii 115/3. Vezi
o	cruce dărâmată, Ce de vânt e clătinată, alecsandri, p. I 48. Palaturile dărâmate, ispirescu, l. 10. Găsi de-o găleată neagră, De galbim dărâmată (în variante: surpată), diacontj, p. 31. Să-i văz fagul dărâmat, Dărâmat şl răsturnat. TEODORESCU, P. P. 504. O claie dărâmată. gorovei, c. 40; (ad II 2°) Svântul Vas... Tot trupul dărâmatu, deade sufletul, dosofteiu, V. s. 21 ; (ad II 3°) Suita [Mitropolitului după dânsul, Prutul trecând i-au urmat, Dintre ei care de care, mai pătruns şi mai darmat. beldiman, tr. 35;— dărâmat or, -toâre. | Abstracte: dărâ-nţâr© s. f. (ad I 1°) Dărâmarea copacilor, ce s'e făcea până acum spre a-şi hrăni dobitoacele (a. 1794). URICARIUL, rv 47/23; (ad I 3°). Be vede un turn negru’n dărâmare, c. negruzzi, 11 84/13;
—	dărâmat (dărmat) s. a. (ad I 1°) Pentru dăr-matul caprelor (= pentru capre), stefanelli d. c. 94-;— (Ad II 1°) dărămâta s. f. (atestat numai Ia locul citat aci, în expresia a da de-a dără-mata == a da, a lovi dărâmând; a sdrobi, a sfărâma) Şi dă ar hi vrăjmaşul cât un munte, Să dea pâ dânsul dă a dărămata. budai-deleanu, t. 230; —dărâmătură (dărmătură) s. f. (adesea la plur.) = crengi, frunze tăiate s. rupte (de vânt) diîntr’un copac şi doborîte la pământ. (ION CR.
VI	218, cf. H. XI 516) ; grămadă de cărămizi, moloz, lemne, etc., provenite din dărâmarea unei clădiri s. surparea unor stânci; ruină. Nu era greu de a scoate dărâmăturile de pietre, drăghici, K. II6/25. Gem asupra dărâmăturilor templului. MARCOVICI, C. 20/21. Zidiţi din dărămăture gigantici piramidă. EMINESCU, P. 120. TJn oraş mare, din care numai dărâmături rămăsese, ispirescu, Tj. 100. (Atributiv) Am dat de-o mănăstire veche, toată dărâmături, reteganul, p. 1 39/t;
—	(cu diminutivul, rar) dărâmăturîcă s. f. TDRG.
| Post verbal (? cf. bulg. drămlca ,,tufă‘“) dâr-mă s. f. = ramură, g. giuglea, în dr. iv 1554J
—	Din lat. pop. *deramo,-are (dela ramus „ra-mitră**). CIHAC, I 226.
DĂRÂMĂTURĂ s. f. )
DĂRÂMĂTURÎCil s. f. J v* (arama-
DĂRÂMRETE s. m. Enfant. — (Ţara Haţegului; cu o nuanţă de compătimire, de dispreţ). Copil stricat, de nicio treabă, cf. d ă r â n a t. Biata femeie, toată ziua cu dărâmbeţu după ea. REV. CRIT. III 122. (Complinit). Are pairu dă-râmbeţi de copii. id. ib. Cine face vuet? — Nişte dărâmbeţi de copii. id. ib.
—■ Etimologie necunoscută (A. Philippide, Zeitschrift f. rom. Phil. XXXI 309, se gândea la lat. delumbis, -e „deşelat, derâna t“).
DARIAMÎT, -Ă adj. într’o poezie pop. cu caracter mistic, cu sens neprecizabil: Când fu soarele’n de seara, îndărăt câ se ’nturnară, Găsi leul da-ramit, Daramit ou faţa’n sus. (Notă: corupţie, probabil, din durmit, adormit). PAMFILE, CR. C. 82/32.
DAR (A)-MI TE adv. V. dar1.
DĂRÂMA vb. I. Assornmcr. — Trans. A speti (în bătăi), a deşela (rev. crit. 111 122)% L-a bătut, de l-a dăî'ânat. ib. [Adjectiv: darânât,-ă = decrepit, ticălos, ,slab, blăstăimat, ştrengar ; (se zice mai ales despre copii) un dărânat de băiat (REV. CRIT. III 122), corupt, desfrânat (ib. IV 338), prăpădit, om de nimica (GR. BĂN.), bădăran, trivial, rău crescut (Răşinari, PAŞCA, GL.) Şi: derănât,-ă adj. = rău, întrecut; îndărătnic. LB.]
—	Din lat. pop. *dereno, -are „deşel“ (din ren, ca delumbo „deşel“ din lumbus). A. Philippide, Zeitschrift f. rom. Phil. XXXI 309 şi O. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, 53. (Aromânii au un verb dirinari „a se topi în plânsete, a se chinui grozav'5, care ar deriva după P. Papahagi, Jahresber. xii 101, din lat. delir o, -are.
DĂRÂNGĂ s. f. v. dorângă.
DARÂP, DĂRĂP s. a. V. dărab.
DĂRĂPĂNĂ, vb. I. 1°. Arracher Ies cheveux. 2°. Arracher Ies plumes ou Ies feuîllcs. 3°. Gratter, tigratigner, dechirer. 4°. Faire d6choir. 5°. Ruiner. 6°. jDemolir, detruire, dissiper.
1°. Trans. (în .poezia pop.; complementul e „părul “ de pe cap) A depăra, a (-şi) smulge părul (de desperare, jale, etc.). pamfile, s. t. 15. Păr din cap dărăpăna Şi cu jale tot zicea... TEODORESCU, P. P. 536. Intra’n casă suspinând, Ieşea afară tot plângând, Păr bătrân dărăpănând, şez. VII 57. Cozile mi-au drăpănat. SEVASTOS, N. 13/r,
2°. P. anal. Tran s. (Mai ales subt forma de part.-adj. dărăpănat) A smulge penele unei pasări, a jumuli; p. e x t. a smulge frunzele de pe un copac; fig. a lăsa pe om sdrenţuros. Dărăpănat = fără pene. Com. liuba. Un om care are haine rupte e dărăpănat. H. XVIII 137. Ce umbli aşa dărăpănat f = sdrenţuros. (Scărişoara, în Romanaţi). Com. 1. CONSTANTINE seu. Crivăţul... cu-a sa suflare împrăştie pusteire Şi sburând peste-a [copacilor vârfuri d’răpănate sau căzute... ducea pârjol. STAMATI, DACIA LIT. 140. Frunza nu o dărăpăna! POP. (Dobrogea) ap. TDRG.
3°. f (Atestat numai la Dosofteiu) A sgâriia, a struji, a sfâşia. Pe svântul Ammon îl spândzurară
Dicţionarul limbii române. 7. XIT, 1944.
I. III, 4,
DĂKĂPiNÂTUEÂ
OÂRBAB
şî4 ărâpănarâ preste coaste cu chîapteni. DOSOFTEIU, V. s. 2. Spânzurat âe o mâna fu ârăpănat (glosat: strujit) şi didesupt pârjolit cu foc• ib. 8.
4°. Trans. A face ca cineva să ajungă într’o stare de decadenţă (fizică sau morală). Durerile îl sfâşie, patimele îl turbură, hmţele îl dărăpănă. MARC O VICI, C. 24/26. Lipsa... dărăpănă soarta [săteni] lor. I. IONESCU, D. 377. L-au dărăpănai beţia. Beţivul e un dărăpănat. Com. LIUBA.
5°. (Sensul cel mai obişnuit) Trans. şi refl. A (se) ruina. Lucrurile ţării cele stricate şi dărăpănate de alţii. MAG. IST. I 291/«. Aceste nemăsurate cheltuieli ale sale îl dărăpănară. GORJAN,
H.	IV 66. Ierusalimul... să derăpănă cu totul. MAR-COVICI, D. 463. Casa-i derăpănată. ALECSANDRI, T. 827. O ploaie vijelioasă, de crezi că se dărăpănă munţii. vlahuţă, ap. CADE. O cocioaba de casă derăpănată. şez. I 259/u. Blăstămul părinţilor derapână casele fiilor. ZANNE, P. IV 543.
6°. Trans. şi refl. A (se) risipi, a (se) nimici, a (se) desfiinţa. Căzu stăpânirea şi pă posluşnici a-i dărăpăna. ZILOT, CRON. 84. Se interesează a nu se dărăpăna şi mistui... averile (a. 1833). URICARIUL, V 343/28. A stârpit hrăpirile..., a dărăpănat luxu9 şi desfrânarea. MARCOVICI, C. 133. Fe-mcea poate să derapene bărbăţia, id. D. 13/i3. | A surpa. In zadar se mai încearcă unii din boierii pribegi... să-i dârapene cu armele domnia. ODOBESCU, I 119/i5.
[Şi: dărăpănă, dărăpăna, dărăpănă, derăpănâ, drăpănâ vb. 1.1 Ind. prez. dărăpăn, dărapeni... | A tije e t i v e: dărăpănat, -ă (exemplele s’au dat la verb)dărăpănător, -oare. = ruinător. Desfătări dărăpănătoare de vieaţă. PISCUPESCU, O. 8/\&. Sufletul stăpânit de focul unei patimi dărăpănătoare se topeşte, marcovici, C. 41/2. Un negoţ stricăcios şi dărăpănător sănătăţii locuitorilor. GHICA, S. 461. Această manoperă asigură chestiunii israelite so-luţiunea violentă cea mai dcrăpănătoare pentru naţionalitatea şi pentru Statul român. ODOBESCU, in 48I/25; | Abstracte: dărăpănâre s. f. = decadenţă, ruină, dezagregare. Des frânare şi dără-pânare de cinste şi de averi. gorjan, h. ii 172/aa. Această cugetare... te aduce de tot întru derăpănă-re. PANN, E. HI 9/2. Durerea... ne sfâşie la privirea dărăpănăm Romanităţii, c. NEGRUZZI, l 204. în mijlocul ace*tei cumplite dărăpănări a planurilor şi a speranţelor sale, ce făcea oare Horin? ODOBESCU, I 540/24. (Concretizat, ad 3°) dră-pănâre f s. f. Instrument de tortură, cu care se rupe, se sfâşie carnea. L-au strujit cu drăpănări de fier. DOSOFTEIU, ap. TDRG.; — dărăpănătură s. f. = ruină, clădire dărăpănată. Cele două magazii mari, ce se înălţau în faţa dărăpănăturii, lui i se păreau până la cer. gârleanu, ap. CADE.J
—	Din bulg. dripanu, drîpmam! perfectiv da dripna (cit. dărpam, drăpina m, da drăp-na) „a trage (de păr, etc.), a smulge“, fam., cf. 4°) „a trage la măsea, a bea“.
DĂRĂPĂNĂTURĂ s. f. v. dărăpăna.
DĂRÂPT adv. v. drept,
DÂRÂŞTE s. f. v. dâră.
DĂRÂT adv. îndărăt (în poezia populară), Aguş dărăt se uita. TEODORESCU, P. P. 613. Câinii va muşca-o, Dărăt s'o întoarcă. GIUGLEA-VÂLSAN, K, 8. 179/a, cf. 180/ub.
DlKÂTECÂ (DĂRĂTÎCA) vb. I v. deretica,
DÂRĂCş g. m. Galopin. — (Mehedinţi) Băiat care umblă noaptea prin sat, bofcaş» BOCEANU,
mx*.
BÂRÂUŞ & a. v* dârdâuş*
daraveîu ge a. =« earaveîu* vârcoY-
DARAVELÂ s. f. v. daraveră.
DARAVtâRĂ s. f. I. 1°. Affaires (dans le sens coimnerciai). 2°. Compte. II. 1°. Affaire, occupa-tion. 2°. Embarras, histoireg, litige. 3°. Mesaven-ture, histoire. 4°. Membre viril.
I.	(Comerţ), (întrebuinţat în Ţara veche, mai ales la plur.) Afacere (1°), negustorie, relaţiune comercială, cf. dever (polizu), aliş-veriş, dat-şi-luat. Cineva are s. face daraveri (cu altul), se lasă în daraveri. Toate lucrurile trupeşti şi netrupeşti, prin care se face legiuită negoţia-ţie (dar avere), să pot lua în stăpânire. CODICĂ Tiv. 53/ îs. Dar averile nasc o mulţime de proceduri. ALECSANDRI, T. 1393. Lică nu se bizue pe nimeni,... nu se lasă în daraveri cu nişte oameni precum îl ştie toată lumea pe cârciumarul dela Moara cu noroc, slavici, n. 11 109. Sâ cunoască mersul dar averilor oricăror bresle. .bogdan, c. m. 45. Ăştia care se bagă în toaie da-raverile si numai de biserică nu-şi văd. D. STĂ-NOIU, c. I 27. 4r rudele să mănânci, să heit Daraveră să nu albi cu ei. PANN, p. v. 111 110. Cf. id. A. 11.
II.	P. ext. 1°. (Mai ales la plur.) Treabă, afacere (1°), ocupaţie, chestiune (3°). Chestia stăpânirii acestor călugări... cât şi... aceia a daraverei veniturilor lor (a. 1826). URICARIUL, I 170/ia. în vara anului 1907 aflându-mă în străinătate şi având în ţară daraveri... caragiale, 3. N. 111. Mai aveau în ziua aceea o mulţime de trebi şi daraveruri. sado VEANU, B. 91. Faci plimbări cât îmi văd eu di darai elurili meii. c. PETRESCU, î. II 199. Şi te dai de râpă singur la orice daravelă. jipescu, O. 68. Procesele... cu daravela cu pământu\.. vissarion, FL. 78. Om larg la inimă şi încercat în daraverile mănăstireşti. D. STĂNOIU, C. I. 215. (încercare neizbutită de a reda cu termeni populari expresia Minierul afacerilor străine) Logofătul dara-verilor streine, jipescu, o. 102.
2°. Pricina judecătorească, proces, încurcătură* cârcotă, eârşenie. Cf. VALIAN, 34. Intervenind în daraverele ortodocşilor cu Latinii. IORGA, IST. lit. xviii 34. Florea nu ştia ce daraveri va fi avut. AGÂRBICEANU, L. T. 154.
3”. Scenă, păţanie. Da oamenii noştri uitaseră de daravela cu călugărul. ion. CR. III 63. Găr seşte cu cale să spue şi Mitropolitului de dara-vera noastră cu castraveţii, d. stănoiu, c» I. 125. Sarsailă şi cu toţi dracii văzuseră toată daravela. ion CR. IV 168. A, păţiţi., o daravelă. şez. II 47/i3.
4°. Membru viril. Cf. DR. V 311.
[Plur. -veri, -vere, -verurl | Şi: (învechit) da» ravere s. f.; dareavere f s. f. stamati; (cu di» similaţie) daravelă s. f.]
—	Compus din dare 4- avere, după turc. alyb veriă (v. a 1 i ş v e r i ş), întocmai ca la Aromâni (dare-loare), la Bulgari (vzemane-davane), Neogreci (xo jcaQE 66as şi Albanezi (dhena & e marra). PAP AH AGI, p. A. 131. Se pare că şi în turceşte expresia e decalcată după ital. dare eă avere = germ. „Soli und Haben“,
DARAVtâRE s. f0 v. daraveră.
DĂRĂZÂ vb. I v. derăza*
DARBÂC s. a. Fouet. — (Oltenia). Biciu, ha* rapnic, pil împletit în patru» CONV. LIT. 54, p. 363.
DÂRBAr s. m. v. dârvar.
OÂRSOMNlO
DÂRBOMNIC s. m. (Bot TJÂRBOKMC s. m. (Bot.)
61
0 P
e*
DÂRDĂ f s. f. Dard, javelot. — Un fel de lance mică, care se aruncă cu mâna. 4 bărbaţi sta acolea ...şi naintea lor dâr de ascuţite. ...Să nu să atingă de noi dărdzăle acelea şi focul. DOSOFTEIU, V. s. 80. întinde mâna ta cu dârda care iaste în mâna ta asupra cetăţih. BIBLIA (1688), 158b. Stau fustaşii cu dardele a-mâna. let. iii 298/m. Şi arce de rând şi han-geri şi dar de şi topoară încă avea. HERODOT,
383.	Apoi încep a azvârli într’inşii cu săgeţi, şutiţi, darde şi lănci. bălcescu, M. V. ap. TDRG.
11	ODOBESCU (iii 53/20, 55/24, 74/19) a încercat să întrebuinţeze acest cuvânt pentru lăncile de vânătoare numite de Latini „venabula". [Plur. darde şi dărzi.]
—	Din pol. darda sau ung. dârda, care, la rândul lor,, sunt împrumutate din ital. dardo (din fr. dard, iar acesta din germ. tart),
DÂRDĂ!, dArdM vb. IV V. dârdâi
DÂRDÂI vb. IV (a) intrans. 1°. Trembler. 2°. Trembler (en parlant du sol, des fenetres etc.) Secouer. 3°. Mannotter, degoiscr, deblaierer.
1°. (Despre dinţi) A clănţăni, a produce sunetul caracteristic când se lovesc unii de alţii la omul care tremură. Aşa tremurau de tare, de le dârdâiau dinţii în gură. caragiale, p. 256, cf. MARIAN, SE. II 98. Dinţii’n gură-mi dârdâesc. SBIERA, P. 282/i. 11 P. ext. (Despre o fiinţă cuprinsă de fr.g, fr.că, etc.) A tremura atât de tare, încât să i se bată dinţii în gură. Jidanul... dârdâind de groază... fu cuprins de toţi fiorii. CA!-RAGIALE, M. 71/is, cf. CIAUŞANU, V., HERZ.-GHER., M. II 385. Era [frig], căci... a dârdâit până acasă. REBREANU, J. 119. Când pe bolnav îl scutură frigurile,... pe când el dărdăe (dârdâe), să vina
o	femeie... cu o vadră de apă... s’o asvârle pe bolnav. GRÎGORIU-RIGO, M. P. l 70. Dârdâind ii povestea. TEODORESCU, P. P. 674. Am venit acatiă dârdâind de frig. sbiera, f. 100. Frică mare o coprindea De dârdâia [caj piftia, şez. 111 214/&.
| P. ext. (Despre picioare) A tremura. Toţi căzură la genuchi, afară de cel din urmă, cârma îi dârdâiau picioarele. DELAVRANCEA, ap. CADE.
II	Refl. A tremura, a se bate, cf, fâţâi (1°). Vând merge pe drum, se dârdâe carnea .pe Mar iţa ca pifliile de porc când hâţâni castronul. IOVESCU, N. 69.
2°. (Despre pământ, ferestre, etc.) A se cutremura (cu sgomot), a vibra (NOVACOViCl, C. B. 8), a se clătina (111 2U), a se scutura; a dudui, a durdui, a răsuna. Dârdâie (tremură) ferestrele de cutremur, pamfile, c. Joacă hora yi bătuta, Vrâul şi chindia, de dârdâie pământul. CARAG1A-LE, S. N. 129. Când răcnea, dârdâiau ferestrele. DDliF. Şi când se pornea, Drumul dârdăia. MARIAN, SA. 313. Când odată râncheza, Cafeneaua dârdâia. giuglea-vâlsan, r. s. 115/m. 1 Refl. A se cutremura. Să dârdâia şi ceru’ din ţâţânile iui. ŞEZ. lll 81/e. Batea vântul, de se dârdâiau bolţile cerului, iovescu, n. 119. | F aditiv: A face să dârdâe, a scutura. Unul, mă, să te dârdâie la ficaţi. id. ib, 27.
3°. (Despre oameni) A vorbi printre dinţi şi nedesluşit (cf. COSTINESCU), a bombăni (3°)	(A-
LECSANDRI, T. 1749), a bolborosi (1°) ; a vorbi mult, a lătra; (fig.) a vorbi de geaba (CREANGĂ, GL.), a spune fleacuri (alecsandri, t. 1762), a flecari (creangă, gl.), a trăncăni, a critica, a clănţăni. Omul vorbăreţ dârdâe. H.VI 16. El tot spune, spune... Dărdăeşte cât de mult. a NEGRUZZI, III 24/ i<&» C0 mai' dârdâeşte gute*
DÂRDALĂ
ratu9 cel de cwcoiuf alecsandri, t. 80. Gogul... mereu cere cuvânt Şi vorbeşte, Dârdâeşte, Din gură hodorogeşte Chiar ca o moară de vânt. id. ib. 104. Bre, femeie, ce tot dârdâeşti de geaba f Poţi s*ă tai şi butuci la capul lui. DUNĂREANU, CH. 122. Atqta ce-a dârdAit, că nime nu l-a înţeles. Com. MARIAN, la nu mai dârdâi! PAMFILE, J.
11.	1 (Construit cu prep. de s. asupra) A bârfi. Ce dracu1 a ceai necoe să dăr'dăeşti de cucoana mare şi de fata tat 1. negruzzi, vi 14. Dac’ar şti cl, chiolhănosul şi ticăitul, de unde am pornit astă noapte, ş’ar strânge lioarba acasă, n’ar mai dârdăi degeaba asupra căişorilor mei. CREANGĂ, A. 127. | (Întregit) Ce dârdâeşti din gură t ALECSANDRI, T. 12?6. Dârdâe din gură — vorbeşte fleacuri, pamfile, c.
Li'rez. ind. dârdâiu şi dârdâesc. || Şi: dârdăi vb. iVa, dârdăi vb. lVa;—dardari vb. IV = (ad 2°) a dudui. pamfile, J. în. Dâraărâ pământul de lume. id. ib.; — (.Banat) drândâni vb. IV (ad 2°). NOVACOViCl, c. b. 8. j Adjectiv: dâruaitor, -toâre = care dârdâe ; fig. vibrant, emoţionant. (Ad 2°). Pe Unea dârdâi^odre sosind cu viivsă. (F 1 g.> In vitaţa popoarelor v n minute aşa de dâradLoure,... cugetări aşa de inaite, că iVupo-Lcouii rumân uimiţi, Cesurii tâmp., jipescu, o. 3. 1 A jstracte. dârdaire s. f. (Ad 1°) Dâr-dâirea^ d.nţilor. 1. TEODOREANU, M. II 221; — dârdâit s. a. (ad 1°). Durduliul v neior sprintene. DELAVRANCEA, s. 55; — dârdj.âlă s. f. Cuprins de o noua dârdaială de friguri. caragiale, ap. TDRG. Nici în casă, nici afară, la, aşaf o dărdâială. PAMFILE, c. 23 (ad 3°). Nu băga seama la toată Uâraâiala, cumătre! 1. NE-GRUZZI, vi 11; —- dârdâitură s. f. = şovăială. Da, om bai Ce atâta dârdâiturăt 1. NEGRUZZI, V. 273.]
—■ Onomatopee. Cf. bulg. dar dorj a „flecăresc, mâ» râiesc**, sârb. drdljatl „a flecari”. Cf. dârdală.
DÂRDÂIÂLÂ s. f. v. dârdâi
DÂRDÂIş s. a. v. dârdâuş,. dârdâitCrâ s. f. v. dârdâi
DÂRDÂLĂ s. f. v. dârdală»
DÂRDÂLÂ s. f. 1°. Rosse. 2°o Sorte d’amende. 3°. \ icUie charretle. 4°. blagueur.
1°. Cal slab, bătrân, neputincios, urît, rău (propriu: căruia îi dârdâe picioarele), dabilă (Li>.), gloată (2U) (Frata, Câmpia ardeleană, com. V. BUCUR), mârţoagă, bijog, tiârjog. Cf. CREANGĂ, GL., ŞEZ. LI 220/10, DR. V 161. Vând am ajuns la moară, păştea dârdala pe o corhană. ION CR. IV 253.
2*. P. ext. Amendă ce se aplică celui ce face
o	pagubă cu calul, în holda cuiva. (Fraţa, Câmpia ardeleană, Com. V. BUCUR), gloaba (1°).
3U. (Bucov.) Căruţă, trăsură veche (propriu: care dârdâe din Încheieturi), rea (Straja, com. AR. TOM1AC)» d a r a d a i c ă.
4° Om care dârdâe (3°), care vorbeşte verzi şi uscate (mat. folc. 1209), care vorbeşte mult şi fără rost (şez. XVIII 282), om slobod la gură (ib. xxin 45), care trăncăneşte, flecar, uerz GHER., m. ii 385! Ce dârdală de om, vorbeşte gura fără el! şez. XXIII 45. Bat-o pustia sucalăt C*a umblat ca o dârdală Şi mi-a făcut pânza rară. marian,» NU. 351. # ’A ajunge slugă la dârdală (variantă: la dârloagă) — a decădea cu totul. în satul lui era împărat, ş’aici a ajuns slugă la dârdală. vlahuţă, ap. CADE.
[Şi: dârdală s. f. LB., (cf. dârgoală) dârdoâ-iă s. t DR. v 181, dârdeâlâ s. t E XII 309.]
— $
DAilitî
—■ Derivat din dar dai cu suf. instrumental şi calificativ -ala.
DÂRDÂR s. a. Nom d’un jeu de cartes. — Un joc de cărţi (H. v. 390) jucat în doi, cu 32 de cărţi. Până ne vine partida, să facem un dar dar. BRĂTESCU-VOINEŞTI, ap. CADE. [Şi: dârdar s. a.
H.	III 489, (Transilv.) târdăl s. a.]
—	Din germ.-austriac Tardl, idem.
DÂRDÂRÂ s. f. Pârtie du moulin. — Parte a morii (H. X 424), probabil titirezul. [Accentul e, probabil, dârdâră.] — Cf. dârdoră, dâr-dâi, dar1.
DÂRDĂRÎ vb. IV v. dârdâi.
DÂRDÂUŞ s. a. Glissoire; verglas. — (Munt) Săniuş, loc de unde se lasă la vale copiii cu săniuţa, gheţuşcă, glenciu (scriban, d.) cf. d ă i-niuş, târliuş; p. ext. poleiu, gheţuş. E dădăuş afară de nu poţi merge. REV.- crit. iii 121. [Plur. -ii şuri. | Şi : (cf. dăniuş, săniuş) dârdiuş s. (cf. săniiş) dârdâlş s. derdeuş s. derdeluş s. (Munt., v. PAMFILE, ’j. I 73; cf’. dăiluş, dă-niuş) dârliiiş s. dârniuş s. a. (scriban, r>.) şi (Scărişoara în Turda) dârăiiş (ALR II 4371) s. (Blaj, Stoiana, Ţara Haţegului) dădăuş. REV. CRIT. III 121, viciu, GL. s. (Betreştii-de-jos în Turda) dăuş (ALR II 4371) s. a. 4f= De-a dârdâişul = alunecând şi lovindu-se ca pe ghiaţă, când cineva cade pe spate. O scăruţă cu trepte clămpăni-toare, că erau urcate cam „de-a buşileu şi scobo-rîte cam „de-a dârdâişur. CONV. EIT. LII 520].
—	Onomatopee (cf. dârdâi, dăina2), formată cu suf. -uş (ca la săniuş).
DÂRDOÂLÂ s. f. v. dârdală.
DÂRDOC s. m. v. dârlog.
DÂRDORĂ s. f. sing. 1°. Acces de fievre. 2°. Point culminant, S’emploie dans le sens du frangais „battre son plein“. 3°. Eâte, empressement, 4°. Me-saventure, ennui. 5°. Affaire.
1°. Tremurătură, clârdâială; spec. scuturatură de friguri. Clănţănind ca în durdura frigurilor... V. I. POPA, V. 116.
2°. (Seu tură tura de friguri e considerată ca momentul culminant, criza boalei, deci :) Toiu. L.UNGIANU, CL. 223. Voinicul nostru..., în dârdora luptei, nu băgă de semnă ce se făcu al treilea smeu. ISPIRESCU, L. 123. în durdura bătăii, te strecori şi scapi şi tu cu faţa curată, id*. ap. CADE. în dârdora războiului, JIPESCU, o. 88. Fiecare-şi avea zorul lui, fiind în dârdora culesului de vii. AL» LUPULUI, P. G. 7. # A fi (s. a intra pamfile, j. iii, s. a da ciauşanu, v.) în dârdora însurătorii (s. însuratului) == a umbla de zor după însurătoare, a-i * arde cuiva de însurătoare, „a vrea să se însoare şi mai multe nu“ (ciauşanu, V.). Jobenat, spilcuit, c’un trandafir galben la butonieră, călca de sus, transfigurat de bucurie — era în dârdora însurătorii, vlahuţă, SĂM. i 24. Venindu-i durdură (== toană, poftă) de însurătoare... şez. i 89/2. A da în dârdoră să... = a fi să... Când a dat în dârdură să moară... = pe moairte. graiul ii 202. Ou dârdora... = cu prilejul... Cu dârdora nunţii... (Gvardiniţa, în Mehedinţi). IZ. IV nr. 2/«.
3°. Zor, (LUNGIANU, CL. 223) grabă. Ioseph se află în mari dârdore de plecare, c. petrescu, R. DR. 99. Cum pâşi pe uşă..., s’a uimăcit, şi’n dârdoră, a scăpat... vasu’ dÂn mână. JiPESjCU,
o.	101.
4°, Necaz, încurcătură, belea, greutate plină de griji (CREANGĂ GL.), păţanie ciudată cu multe
aventuri (Yicovul de sus, în Bucov. Com. G. nistor), pătăranie. Acu vreo două luni... s’a întâmplat la noi o durdură mare, de-a fost amorît un negustor, v. I. popa, V. 262. Ştiu că am tras o durdură bună, căutându-te. CREANGĂ, p. 268. Am tras o durdură = pătăranie, păţanie, sfadă (şez.
VII	153), necaz înfricoşător (şez. ix 150), frică (pamfile, j. ii). Am încăput într’o dârdoră = într’o belea. ION CR. IV 306. Am o durdură cu el = neînţelegere, pamfile, j. ii. L-o trecut o dârdoră, da o scăpat, şez. xxiii 45.
5°. (Mai ales prin Banat şi Oltenia şi subt forma dandoră) Afacere, scop (novacovici, C. B. 9), cârcotă (Mehedinţi, Com. i. strâmbulescu) . (Precedat de prep. în = „cu scopul", „în urmărirea..., în afacerea...“) M’a-m dus în oraş în dan-dură de a întâlni pe cutare. Com. izverniceanu.
—	Ce cauţi pe la noi? — TJmblu în dandora procesului (Oraviţa). Com. A. COCA. în dârdora Ungureanului, am umblat eu trei hotare de judeţ, al LUPULUI, P. G. 185.
[Şi: dârdoră s. f., dârdore s. f., dârdură s. f.: dâldoră s. f. costinescu; dandoră s. f., dândură s. f. Prin Mold. şi Bucov. şi diîrdură s. f., pentru care A. tomiac mai dă sensurile: tărăboiu, furtună; om furtunos, apucat, cu toane; om care vorbeşte miult, iar marian sensurile:, bătaie (i-a dat o durdură); femeie care vorbeşte mult şi tare; — (cu derivatul) durduleână s. f. com. MARIAN.]
—■ Se pare că avem a face cu un postverbal dela un verb *dârdura, rezultat din contaminarea lui dârdâi cu tremura.
DÂRDORĂ	s.	f.	sing.	1
DÂRDORE	s.	f.	sing.	>	v.	dârdoră.
DÂRDURĂ	s.	f.	sing.	J
DĂREÂ s.	f.,	interj. Strigăt	cu	care se mân<\
caprele şi se întorc de pe locuri străine, s i s, ţ e a î
rădulescu-codin, l.
DÂREÂ s. f. (Muz.) v. dairea.
DÂREÂ s. f. v. dâră.
DÂKEAVEJRE f s. f. v. daraveră.
DÂRETICÂ vb. I v. dereteca.
DÂRG s. a.	1
dArgiA s. f.	/	v- tlraglu
DÂRGOÂLĂ s. f. V. dârlog.
DÂRGOLl vb. IV v. drâglu.
DÂRÎ vb. IV® v. dâră.
DĂRIÂ f vb. Ia. figratigner, griffer. — A sgâ-ria, a sfârtica. Şi-şi dăniia faţa şi-şi rumpea hainele. MOXA, 352. Mărăcinii ceia ce dar Ha sfintele icoane, den rădăcină-i smulseră, id. 381/ib. [Şi: (azi prin Maramureş) dârâi vb. I = a sgâ-ria. CADE. | Abstract, dârâitură s. f. = dâră. Pe unde trecea, lăsa în urmă-i o dârâitură destul de adâncă, marian, ap. CADE. | Adjectiv (prin amestec cu dârît) dârăit, -ă (despre o păşune) mâncat de vite. giuglea-vâlsan, r. s. 95]
—	Din slav. (paleosl. der5-dîrati „a rupe, a jupui“, bulg. deră „rup“, sârb. deremrdrijati „a rupe“). Cf. dâră.
DÂRIE s. f. (Bot.) Pediculaire. — Plantă ierboasă (Pedicularis camnestris) cu flori sralbenp
DĂKlŞOil
— 53 —
DĂliLOG
dispuse într’un spic lung şi cu fructe în formă de capsule. Se mai numeşte şi: sfeşnic, j Plantă ierboasă (Pedicularis exaltata) cu tulpina până la
1.50 m. înaltă, cu frunze de un verde închis, cu flori galbene şi cu fructe în formă de capsule ovale. PANŢU, PL. Decoctul dariei se bea, iar cu buruiana fiartă se oblojeşte pentru durere de stomac. LEON, MED. 37. Daria... creşte prin pădurile munţilor. Numai babele o cunosc. ŞEZ. XV 25/&.
DĂRIŞOR s. a. v. dar2.
DÂKJ, -Ă adj. v. dârz.
DÂUJÂ s. f. v. dârjală.
DÂRJÂLĂ s. f. 1°. Gourdin, trique. 2°. Manche de divers outils. 3°. (Horame) grand et maigre, grande perche.
1°. Băţ (gros ION CR. IV 123), pe care-1 ia cineva pe’drum (fără să-l mai cioplească sau să-l cureţe de crengi păsculescu, l. p., conv. lit. a. 54, 363), ca să se apere (de câni), cf. bâtă (ciobănească H. I 62), măciucă (ib. III 299), pale aţă (ib. IV 251, mai lung decât aceasta com. sat. 49), beldie (ib., ciauşanu, v.) co 1 -vă (id. GL.), botă (Straja, Bucov., com. AR. tomiac), ci am a g lung (com. OLMAZU, ce-1 poarta mai ales Ţiganii de laie pentru a se apăra de câini ION CR. IV 251), prăjină (PAMFILE, I. C. 71, CIAUŞANU, V., com. AR. TOMIAC). Un fel de uşă de smicele împletite pe-o dârjală în-gemânăraiă. PLOPŞOR, C. 38. Măi, trage un ciomag în motan ! — zice boierul. El îi rade un dărjău. PAMFILE, COM. 18. De m’oiu pune cu dârjala pe tine, vezi pe dracu1 (Oltenia), conv. lit. a 54, 363. In pădure se ducea, D'o dârjală că lua, D’o dârjală mare, Sta să-l croiască1 n spinare. MAT. FOLC. 159/37o. Ia să-mi dai a dârjală a ta pârlită, La cap cam mototolită, Numai din pământ mi-e smulsă Şi pe foc mi-este pârlită, ib. 1076. Cf. ION CR. III 299. L-o luat cu dârjaua = l-a alungat. TARA oltului, III Nr. 12. Pe o vale întunecoasă Vine o babă grebănoasă, Pei la şele Cu dârjele, Pe la buze Cu sumuze, Pe la nări cu lumânări (— Scripca). şez. vil 122.
2®. Partea unor unelte (cf. şez. XXXI 82) pe care o iei în mână, coadă, mâner.
a).	Prăjina lungă a îmblăciului de capătul căreia este legat hădăragul. viciu, gl., com. MARIAN, PAMFILE, A. R. 199, (Ţara Bârsei) com. lacea, (Sângeorz-Năsăud), com. N. drăganu, (Bucov.) HERZ.-GHER., M. II 385, com. TOFAN, AR. TOMIAC. Am găsit un lemn de teiu, oblu şi moale, să-mi fac o dârjao. ŢARA oltului, hi, nr. 12.
b).	Coada coasei (rev. crit. iii 122), copo-râie (1°). (Ţara Bârsei) com. lacea.
c)	Coada sapei, viciu, gl., pamfile, i. c. 155, (Oraviţa, Banat) com. percea, izverni-• CE anu.
d).	Coada toporului s. a securii, viciu, gl., (Oraviţa, Ban.) com, percea, izverniceanu, (Făget, Severin) com. V. olariu, (Răcăjdia, Caras) com. E. novacovici.
e).	Coadă de lopată, viciu, gl. ;
f).	Coadă de biciu (izverniceanu), codirişte.
3°. Fig. (Om) lung şi deşirat (Forăşti, Covur-
luii) ION cr. III 377. Coje dârjală. ib.
[Plur. -jale, jeli. rev. crit. iii 122, ciauşanu, gl. I Şi: dârjâ s. f. (h. i 62), dârjeâ s. f. ŞEZ. ^ VII 122, com. MARIAN, com. AR. TOMIAC, dârjâuă s. f. h. I 62, (scris şi dărjăo), dârjau e. a. ION CR. IV 123, com. TOFAN;— (ad 2° a, din sârb. odrza „proptea") odârjă s. f. frâncu-CANDREA, M. 10S, 106. | Derivate: (Maramureş, cu înţelesul de 2° a) Indârjeâuă s. & (cu plur. -jele) bâr~
lea, c. P. i 20; —: dârjelnic s. a. = maiu de bătut cânepa, şez. xxx 82.]
—	Din bulg. darzalo „cotor, mâner" (derivat din slav. druzati „a ţinea") Cf. JAHRESBER. XIX 97, TDRG.
DÂRJÂU s. a. DÂRJÂUĂ s. f. DÂRJEÂ S. f. DÂRJELNIC S. a.
DÂRJENEE s. f. DÂRJIE s. f-
v. dârjală.
dârz
DÂRJOÂGĂ s. f. v. dârjog.
DÂRJOG s. m. Ilaridelle. — Cal rău, dârdală (şez. II 226), mârţoagă, gloabă, dabilă, bijog. [Şi: dârjoâgă s. f. dr. v 181.]
—	Pare a fi o contaminare din bijoc şi dârlog.
DÂRLĂ s. f. (Muz.) Trompe. — (Transilv.) Bucium făcut din scoarţă de salcie, hurgoiu, h u r -n o i u. VICIU, GL. Cf. drâmbă [Augmentativ: dârloiu (cu pron. dial. dârlon) s. a. — dârlă (viciu, GL.) ; ţeava cimpoiului prin care se suflă (DENSUSIANU, Ţ. H. Cf. H. XVII 101, ŞEZ. III S/5); ţeava foalelui fierarului. (Cf. H. XVII 152).]
—	Derivat postverbal din dârlâi.
DÂRLĂf vb. IV (a) v. dârlâi.
DÂRLÂI vb. IV (a). 1°. Fredonner. 2°. Cacarder. 3°. Chanter (des airs populaires).
1°. A cânta încet şi monoton, cu jumătate de glas, mai mult pentru sine, a fredona. (Braşov) com. LACEA, RĂDULESCU-CODIN, î., cf. HERZ.-GHER., M. II 385, (Frata, Câmpia Ardealului) com. V. BUCUR. îşi ia ziua bună dela cel bogat şi se tot duce spre casă dârlâind. RĂdulescu-CODIN, î. 51. 'Numai cât dârlâeşte. ŞEZ. XXIII 45.
2°. (Covurlui ; despre gâscă şi gâscan) A gâ-gâi. Gâscă dârlăe. H. iii 17. Gânsacul dârlăeşte. ib. iii 290.
3°. (Maramureş) A hori (I 1°), a doini. Bx\R-LEA, C. P. II 237. Nici joacă, nici dârlă-ie(şte). id. ib.
[Prez. ind. dârlâiu şi: dârlâesc. || Şi: dârlâi vb IV(a). | Derivate: (postverbal) dârlâiu (cu plur. -laturi) s. a. = (ad 3°) cântec, melodie, doină, strigătură. ţiplea, p. p. 33 ; — dârlau s. an. — (ad. 1°) om care lălăeşte aşa de geaba. şez. xxiii 45; — dârleciu s. m. Poreclă de om. ciauşanu, v.]
—	Onomatopee. Cf. săs. durreln (germ. dudeln), idem (1°), ung. dalâlni „a cânta", darălni „a hodorogi, a flecări". Cf. DR. Iii 1079, paşca, GL. Cf. dârlă, d âr 1 oi u, d â mă i.1
DÂRLÂIU s. a.	1	_
r	v.	darlai.
DARLaU s. m.	j
DÂRLEÂZĂ s. f. (Zid.) Bouloir. — (Vâlcea). Lopata cu care zidarul bate ciorba. H. XVI 11.
DÂRLECIU s. m. v. dârlâi.
DÂRLIUŞ s. a. v. dârdâuş.
DÂRLOĂGĂ s. f.	1	„ .
DABLOG s. m.	J	V-	dal'l0g-
DÂRLOG s. m. I. 1°. Bride; (fig.) renes (du pou-voir). 2°. Courroie. II. (Au plur.) 1°. Limoniere. Limons. 2°. Cordon de la coif fure des paysannes. 3°. Frânge du bonnet de fourrure. III. 1°. Betaii
maigre. Ros se, 2(\ Femrnc de mau caises maiurs.
DÂRLO©
— 54 —
DÂRMON
I.	1°. Fartea căpăstrului sau a frâplui, de subt bărbia calului (s. măgarului) pe care p ţii în mână când îl duci de aproape, numită şi pşnă s. coadă (Cf. HERZ.-GHER., M. II 374, VICIU, GL., PAMFILE, I. C. 49, com. FURTUNĂ) ţ cureaua de subt bărbia calului, strună (CIAUŞANU, GL.), capătul ştreangului unui căpăstru (ŞEZ. ii 225), hăţurile frâului pentru călărie (ib. V 70). Mutarea lui să tragă măgariul de dălogulU căpestrului. PRAV. 678. Legăndu-şi calul cu dălogulu la piciorul său. DOSOFTEIU, V. S. 118, Altul i-au lovit, din sinet, dărlogul dela şea. lş:t. II 255/». Un cal trăgea cu frâul, puşi dărlogii prin braţi ( — braţe). HERODOT, 278. Dărlogii f râului de mata să ţesuţi, dionisie, c. 189. Tâlharul, încremenit, scapă dărlogii din mână. C. NEGRUZZI, I 127. Notarul trecea podul, cu calul de dărlogh s’A-? DOVEANU, SĂM. V. 573. Moş Nichîfor apucă ie-pele de dârlog şi cărneşte căruţa. CREANGĂ, P. 128. Să ţii dărlogii cu dinţii. ALECSANDRI, P. P. 18/i. Mâna pe dărlogi punea. TEODORESCU, P. P. 523. Şi mi-o strângea [iapa] de dărlog. POP., ap. GCR., II 296/i2. Să văz... dălogu’ frăului. GRAIUL,
I 8/17. | f Fig. (La plur.) Conducere, frâne. Traian... au luat chiverniseala dălogilor împărăţia. CANTEMIR, HR. 186/*
2°. P. e x t. (Atestat numai la plur.) Dologl = (Bihor) cureaua care le°gă h^dar^gul de dârhla îmblăciului, oglăji (cf. REV. CRIT. IV 338); cureluşa s. aţa care lea?ă biciul de codirişte, (Mold.) ba ier (cf. ib., şez. VII 186).
II.	P. a n a 1. (Pornind dela înţelesul de „hăţuri"; numai la plur.).
1°. Lemnele de care se înhamă caii la trăsură (GR. BAN.), hulube.
2°. Două bucăţi de lână îmbrăcate în pânză pe care le pun femeile pe cap, la dreapta şi la stânga, pentru a aşeza peste ele cozile; sunt legate între ele printr’o sforicică. DENSUSIANU, ţ. H. Cf. VICIU, GL., ARH. FOLK. III 148.
3°. (Straja, Bucov.) Canafii de piele dela cuşma (= căciula) cu urechi. Com. AR. tomtac.
III.	P. ext. 1°. (Mai ales subt forma fem. dăr~ loagă: în batjocură) Cal s. iapă slabă, urîtă, neîngrijită (com. MARIAN, AR. TOM IAC, DR. V 181, Cf. H. X 354, XII 569, HERZ.-GHER., M. II 385), mârţoagă, gloabă (2°), dârdală, bijog, dârjog. Dârlog ţigănesc. CALUL. Dărlog s. dăr-loagă de cal. ib. | Şi: ral de dârloagă. Calul de dărloagă fiind în totdeauna un cal mai prost, e mai puţin îngrijit decăt ceilalţi, zanne, p.
I	459. 4l= Slugă Ia (neobişnuit : după) dârloagă
= om de nimic, fără de nicio treabă, păcătos, prost, decăzut, ajuns din rău în mai rău. Cf. ZANNE, P. IV 603, CIAUŞANU, GL., PAMFILE, J. III. Nevoiaşul este:	Slugă oloagă După dăr-
loagă. PANN, P. V. I 102. O putoare! un pierde-vară! un linge-străchini-boiereşti ! un sărut-măma!
o	slugă la dărloaga vizitiului dela curte! N. rev. ROM. II, voi. II 122. A ajuns slugă la dărloagă... CREANGĂ, P. 212. Să-i sfărmi capul, dacă nu vrei să fii slugă la dărloagă... ŞEZ. V 51/8.
2°. Fig. Vită slabă (com. A. tomiac): femeie becisnică, păcătoasă (pamfile, J. ii), fără ruşine (şez. xxiii 45) ; scroafă (com. A. tomiac). Şi-a luat şi el de nevastă o dârloagă. pamfile, IL
[Şi: dâirlog s. m.; dârloâgă s. f., (cu meta teză) dârgoâlă s. f. DR V. 181. (Banat) dârMgă s. f. ZANNE, P. iv. 603; dârdoc s. m. = dârlog. O lua de dărdoc (în variante: dălog şez. hi 243b/io, dârlog ib. XIX 183), viciu, col. 193 ; dălog s. m. DENSUSIANU, Ţ. H. p. 9, 315, (Bran şi pe aiuri) viciu, GL., (Dolj) pamfile, D. 62. (Vâlcea) CIAUŞANU, GL., (Suceava) şez. V 70/2, ib.
II	225; (Mold., Bucov.; cu rostire regională da-
I6g). Com. ar. tomiac, herz.-gher,, m. II 874; dolog s. m. (ad I 1° şi 2°) Frănile sunt apu* cate de dologi de cel ce mână caii. pribeagul, p. R. 66. I-au prins dologii calului, şincai, HR. I 61/85. | Diminutiv:dârîogel (dălogel, cu plur. -gei) s. m. (ad I [Pe cal] mi-l ţin Vro cinci vor-nicei, Vro cinci comişei; Doi de dârlog ei. TEODORESCU, P. P. 45.
—	Etimologia necunoscută (Cf. S. Puşcariu» Dacoromania III 832-833; cf. dădlog),
BÂRLOGUL s. xn. y. dârlog.
Dârl6iu s. a. v. dârlă.
DĂRLU s. a. v. drâglă*
DÂMJUGĂ s. f. y. dârlog,
DĂRMÂ vb. I
f1 }v-
DÂRMA s. f. f ’• âărâma-
DÂRMiC s. a. v. dârmoc*
DĂRMÂNEÂSCA s. f. art. (Cor.) Nom d*une danse populaire. — Numele unui danţ popular.
—	Propriu: dans jucat in comuna Dărmăneşti.
DÂR-MÂR subst. invar. v. dâr1.
DÂKMilU s. a. Petit morceau. — (Banat) Bucăţele mici. şez. xix 82. [Şi: drfmeiu = crengi frânte sau putrezite (Com. liuba ), fragmentele dintr’un obiect care s’a spart în multe bucăţi (cf. h. xvih 173). | Adjectiv: drîmelt, -ă — spart în mii de bucăţi H. XVIII 173.]
—	Derivat dela un postverbMl (al lui dărâma) dârmă s. *dârm, prin suf. -elu. (Cf., curm — curmeiu).
DÂRMOÂX g. m. (Bot.) \
*	- darmox.
DÂRMOC s. ni» (Bot.)
}v-
DÂRMOC s. a. (Plug.) Buttoir. —- (Turcism» bulgărism, în Dobrogea) Rar iţă (numită şi îngropător s. şanţ) pentru prăşi tul de al doilea al porumbului (Ţepeş-Vodă). Com. V. BĂJENICĂ.
[Plur. -mocuri. | Şi: dârmâe s. a. = unealtă de plugărie (H. II 282, xiv 417), un fel de grapă du dinţi (H. II 244).]
—	Cf. bulg. darmă „greblă“.
DÂRMOÎ vb. IVa DÂRMOIÂ vb. I
dârmoietCrâ f s. f.
DÂRMOIU s. a.
v. dârmon.
DÂRMOLÎ vb. IVa v. dârvărL DĂRMON s. a. v. dârmon.
DÂRMON s. a. Crible de vanneur ă grands trous,
—	Ciur (1°) mare (pamfile, i. c. 50, ION cr.
III	345, CHIRIŢESCU, GR. 249, com. OLMAZU, boceanu, GL.,)* având la bază, întinsă pe obod (ION cr. iii 347) s. văcălie (s. veşcă), o piele (pamfile, c.) cu găuri mari (id. ib., I. c. 204, A. R. 173), de trec şi boabele de grâu (ION CR. ii 163). Cu el se cern (I 1°) seminţe (cf. PAMFILE, i. c. 204, c.), cereale (cf. costinescu), nisip (id., polizu), etc. Cf. H. III 140, V 17. IX 497. || P. ext. Cantintatea de lucruri cât încape în-tr’un dârmon. A m venit să-mi dai un dărmon de făină. boceanu, gl. # A vedea ca prin dâr» mon : neclar, şters (cf. ca prin sitărs. ciur)»
DÂEMONI
— m —
DARSTl
Vă-â8 ca prin sită... Va-ăz ca prin dur.,. Vă-ăz ca prin dârmon... Văz de tot. T. cercel, săm.
IV	772. Trecut şl prin ciur şi prin dârmon v. ciur (I 1°). Din ciur în dârmon, se zice când foarte rău ne frământă oarecine, aruncându-ne din mai miei necazuri în mai mari nevoi. IORD. GOLESCU, ap. zanne, P. V. 183. O împingeau toţi din ciur în dârmon, şi nu-şi mal găsea de loc aciola. iovesctj, N. 148. [Şi: dărrnon, dâr-llîoiu (H. III 140, PAMFILE, I. C. 204, A. R. 173, ION CR. III 345. com. AR. TOMIAC). |V e r-be: (f şi dial.) dârmonî, dârmoî IVa (ion CR.
III	345), dârmoiâ I = a cerne (I 1°), a trece prin dârmon; f i g. a cerne (II), a lămuri, a distinge. Toate le dârmoniră şi le aleseră de neghină şi de pleavă. îndreptarea legi:, ap. TDRG.; Dârmoiară şi cernură, ni ghin a din grâu şi bobul -.din maz ir e să aleagă nu putură, cantemir, ist. 325. Sfaturile greale se zbatea şi lucrurile mari se dârmoia. id. ib. 189. i! Abstract (numai la CANTEMIR) dârmoietfiră s. f. — interpretare lipsită de critică, vorbă goală, fără temein (cânte-MIR). Caută la dîcţ fanar iul lui Moreri, câte fabule ca acestea aduce din Menburg, la numele Qotth, de acel fealiu de dârmoieturi. HR. 221/??.]
—	Din îralg. dărmonit s. n.-gr. Seq^iovi (= §qv-ţidvi), idem»
DÂKMONt vb, IV V. dârmon,
V
DÂRMOTlN s. in. (Bot.) Bugrane. (Ononis hir-cina). — Osul-iepurelui. PANŢU. PL. Cf. H. IV 44, IX 305, 338, 436, XI 327, 417. [Şi: dermotîn s. m. PANŢU, PL,2; •— dfrmotfo s. m. Frunză verde dirmotin, Stanciule, vin9 să ne iubim. POP., ap. TDRG.]
DÂRMOXÎN s. m. (Bot.))
«ĂKMOZ s. m. (Bot.) ) T' d“2-
DÂRM025 s. m. (Bot.) Viorne (Viburnum Lan-tana). — x\rbust frumos, cu frunze late, care creşte pe la marginea pădurilor şi înfloreşte prin Mai în buchete mari de floricele albe; fructele sunt boabe roşii care devin mai pe urmă negre; se mai numeşte şi : coacăză. PANŢU, PL. Cf. H. I 54, XII 323. El e bun de deochi (H. XVIII, 302) ; din lemnul lui cu măduvă largă fac Turcii ciubuce (Cf. TDRG.). Vârşele se fac adeseori din nuieluşe de dârmoz. antipa, p. 136. [ Şi darnica: s. m.
H,	XII 323: dârmoc s. m. panţu, pl. ; drlmoe
8.	m. id. ib., H. XVIII 138, 302, BORZA, BULET. grăd. bot. v, nr. 3-4, 69; drimae s. m. fuss, ap. TDRG.; rîrimds s. m. panţu, PL.; drfraoz s. m. borza, bulet. grăd. bot, v, nr. 3-4, 69; dâr-oiexins. m. (accentul?) panţu, pl., h. xiv 21: cEârmoâx s. m. borza, bulet. grăd. xi 52; dâr-mozie s. f. Se face bolnavului o scăldat oare, fierbând în apă dârmozie. PAMFILE, B. 11].
—	Din bulg. drăm-băzu „soc" (propriu „boz de pădure"), cihac ii 572.
DÂRMOZIE s. f. (Bot.) v. dânnoi.
DARN v. îndara,
DÂRNÂ s. f. v. domăc
DÂRNÂ s. f. (Bot.) GMcbome faux-Uerre (Gle-ehoma hederacea). — Silnic. păcală, m. r. 18.
DÂRNÂI vb. IV intrans. Pleurnicher. —- (Transilvania ; despre copii, când cer ceva cu stăruinţă şi plângând) A plânge, a se văicăra. Cf. rev. crit. iii 122. [Derivat: dâraaiiă «* copil pl&n-gâcios. rev. crit. iii 122.]
—t Onomatopee
DÂKNĂÎ vb. IV refl. Branler. — (Vâlcea) A se sgudui’. VÂRCOL, V.
—	Cf. sârb. drmatî se 55a sgudui, a se seu-tura54.
DÂRNĂÎLÂ s. m. v. dâraăi .*
DÂRNÎ vb. IVa. Heurter, repousser. Attaquer.
—	(Banat) Trans. A atinge pe cineva; a opri. a da înapoi pe cineva. Cf. novacovici, c. B. 8. j f n t r a n s. (construit cu prep. la) A se atinge de cineva, a se da la cineva, a-1 ataca. Vulpea cea bătrână întâlnindu-se cu un lup, acesta s'au slobozit la dânsa: atuncea ea a început a-l ruga sa nu dârneascâ la ticăloasa bătrână. carea nemica [nu] are fără numai pielea şi oasele. ţichindeal, F. 247. [Adjectiv: dârai4,-ă = atins. NOVACOVICI, C. B. 8.]
—	Din sârb, darnufci „a atinge**.
DÂRNIO, -Ă adj. 1°. Gcn&reuQL 2°l Abondani, riche.
1°. Căruia îi place să facă daruri, să dăruiască, larg, galantom, filotim, generos. Darnik — li-beralis. ANON. CAR. Era om... harnic şi darnic. LET. II 260/22. Om milos şi darnic. KONAKI, P. 300. Pot să-ţi dau oriee-i cere dela mine, pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic. CREANGĂ, p. 300. 4^ O el darnic de toţi se laudă. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. Vin 687. || P. e x t. Darnica sa mână (a. 1856). URICARIUL, IV 413/sa. Toamna mândră, harnică, Şi de bunuri darnică A'mpărţit a ei comori. ALECSANDRI, P. III 259.
2°. (Vechiu şi dial.) îmbelşugat, mânos (Loman, judeţul Alba, com. P. zamora), bogat, abundent (Slav.) Izobilniji = cela (ce) are dinţ destul, darnic. MARDARIE, L. 1288. [Negativul: nedarnie9 -ă ■adj. | Abstract: dărnicie (cu negativul nedăr-nicie LB.) s. f. = însuşirea de a fi darnic, generozitate, liberaîitate, filotimie. Această dărnicie a ţărilor noastre şi a înaltului... cler datează până mai de ieri. urîcartul, v 148Ai. Să le deie ajutor iul cu aceeaşi dărn'cie. KONAKI, P. 295. Dărnicia are mâna slobodă şi uşa deschisă. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 688.]
—	Derivat din dar3, cu suf. adj, -nic.
DĂRNICÎE s. f. v. darnic.
DÂRNîtJŞ s. a. v. dârdâuş*
DĂROBÂNŢ f s. m. (Milit) v. dorobanţ.
DAROVAnie f s. f. V. dărui.
DÂRPl vb. IVa v. dripi.
DĂRSTĂ s. f. 1°. Moulin ă foulon. 2°. Terram foul£.
1°, Piuă (PAMFILE, i. c. 253, 305) ; spec. construcţie cu mai multe încăperi, făcută din blăni sdravene (de fng), înfipte adânc în pământ în fundul unei ape curgătoare şi legate strâns între ele, ea să nu le desfacă curentul apei. La dârstă se duc ţoalele numite s ă r i c i s., dacă sunt colorate, plocade s. (la Braşov) straie. Mai întâi se vâltoresc s. se dau la vâltoare, înnodate la cele două capete, apoi se usucă îa soare şi după aceea se întind într’o cameră 1a căldură mare, de se îngroaşă, iar la urmă se expun din nou, spre a fi d â r s t i t e, într’altă cameră, unde curentul apei le învârteşte pe nişte mărăcini s. spini, care scot s. smulg pe o parte a lor părul cel mai fin, numit dârstină (Dârstele Braşovului, Rucăr) com. lacea. Dârsta se numeşte uneori (la Săcele) şi vâltoare. [Slav.] Va-lăvica « drăstă,, GLOSAR (sec. XVII). CUV. D.
DĂRSTAR
~~	56	—
DÂR UI
bătr. 1275. Adecă eu Petru... dărstarul ot [== din]
$ chicii... i-am vândut dărsta mea (a. 1700). IORGA, s. D. X 324. [S’a dat] menţiune onorabilă... pentru herestrăul... şi dâr st a ce lucrau la grădină, i. IONESCU, P. 555. în lungul apei, herăstrae, mori. piue şi dârste zorite. VLAHUŢĂ, ap. CADE. Numai drâstele şi pivele toacă pe pârău, id., ib. Românii ist clădesc singuri morii# de măcinat,... dârstele (vâlt orile) şi altele, gologan, c. R. 42. Cioarecii, dacă sunt nedaţi la piuă (drâstă), se zio iţari. H,
XII	220. Am vorbit despre morile şi fierăstraiele..., pivele şi dârstele' din comună. RĂDULESCU-CODIN, M\ 66. Urzitul, năvăditul... şi darea la dârstă şi piuă. id., ib. 106.
2°. P. ext. (Jud. Neamţ) Loe bătătorit, bătătură (II 2°). îi în drâstă. ION CR. vi 218.
[Şi: drâstă s. f. H Nume de agent: dârstâr s. m. (cu fem. dârstăreâsă) = proprietar' de dârstă (II 1°), piuar, om care lucrează în dârstă; spec. locuitor din Dârstele (= sat din apropierea) Bra-*?ohnilui. Dârstarii care lucrează în dârstele dela Rucăr sunt aproape toţi din Dârstele Braşovului. Com. LACEA. Apoi le găsim aceleaşi [obiceiuri] la Dărstari (locuitori din Dârstele Braşovului). pitiş, conv. LIT. voi. 24, 913. II Alte derivate: drâştină, drâştină, darştină, derştină (dosofteiu, ap. TDRG.) t s. f. (cu plur. -tine) = ţesătură ordinară şi groasă, sac de păr, ţol (cf. cuv.
D.	BĂTR. I 275) ; haină lucrată din astfel de stofă, pe care o îmbrăca cineva în semn de jale s. de pocăinţă. Spart-ai sacul meu (drăştina DOS.) şi wcinseşi-me cu veselie, când rea, ps. 50/!2. Şi in loc de veşmente luminate, vor pune pre dantele drăstine şi bobou de jale. cazania de govora (1642), ap COR. 155. îmbrăcatu-m’am în drăştine. VARLAAM, C. 32. | (F i g.) Astăzi de dărştina cea veache a păcatului ne-am desbrăcat. Molităvnic
(1689), ap. COR. 138; ■— dârstînă s f.. = lâna smulsă din ţesături de mărăcinii din dârstă. Fiind prea moale, se amestecă cu altă lână şi se toarce din nou s. se pune în saltele (Rucăr) com. LACEA. li Verb: (bulg. drăstjâ) dârstl IVa = a da ţoale s. dimii (gr. s. I 44) la dârstă.
—	Din bulg. drăsta (= drăstelo), idem.
DÂRSTÂR s. m.
dârstăreâsă s. f. DÂRSTI vb. IYa DÂRSTlNÂ s. f. DÂRSTINĂ S. f.
v. dârstă.
DÂRT prep., conj. v. drept.
DĂRUI vb. IYa. I. 1°. Donner, offrir. 2°. Donner une gratificat ion. 3°. Accorder, 4°. Donner1. Se donner, s'abandonner. II. 1°. Douer de..., accorder. 2°. Faire une faveur. 3°. Attribuer.
I.	Trans. 1°. (Construit cu dativul s. — mai ales în limba veche — cu acuzativul persoanei. Darul se arată printr’un acuzativ s. prin prep. c u. îi dăruesc cuiva un lucru s. îl dăruesc pe cineva cu un lucru). A face cuiva, dintr’o pornire de generozitate, un dar (prezent, cadou, plocon), a da (I 2°) cuiva ceva în dar, a-1 cinsti (10°) pe cineva. DeruiesJc = dono. ANON. CAR. De văm să fim dăruiţi de cineva, să dăruimu şi noi... alţii, nu numai caret ne iubesc, ce şi cei ce se adaug cu vrăjmăşie cătră noi. CORESI, EV. 340/24. Că nu ni se vor deşerta maţele dând şl dăruind, id. ib. 404/2. [Cărţile] le dăruimu voo, fraţilor Rumâni. PALIA DE ORĂŞTIE (1582), ap. GCR. I 37/24. Pre aceia să-i dăruim. VARLAAM, C. 186b. îmbla neguţătorind pre la casele muierilor, de ce le dă tot mai ieftin de cumu-i preţul, şi altele şl dăruiaşte (munt. ; iară pre unele şi dă-
ruiaşte). prav. 656. Cându i-are dărui neştine vreun dar ceva. ib. 1241. Multe sate şi cetăţi au dăruit viteajilor lui. GEOGRAFIA ARDEALULUI (ca. 1660—1680), ap. GCR. I 177/a. I-au dăruit un blid plin de pietre scumpe. LET. II 210/is. Alexandru... începu a-i dărui pre toţi împăraţii. alexandria, 162. îşi dărui prietenii. GORJAN, H.
1 29. L-au dăruit cu o cană de bere. barac, t. 39. Colonelul Enghel îmi dărui o puşcă cu două ţeve. odobescu, în 22/13. Şi m’a dăruit şl pe mine cu un ştergar, şez. viii 134. Dăruind chiar pe vizir Cu-armăsari dela Misir. ALECSANDRI, P. p. 204b/2T. | Refl. (cu înţeles de reciprocitate) Darurile ce să vor dărui unul pre alt. prav. 857. Juni pe juni se dăruia. PĂSCULESCU, L. P. 64. | Spec. A face plocoane la diferite ocazii festive. La botez, ciobanul dărui finului său o oaie fătă-toare. ispirescu, l. 208. îi puseră numele Pipă-ruş-Viteazul şi-l dăruiră cu un paloş. RETEGANUL, P. v 74/29. GinerUe lua florile şi dăruia pe mireasă, după cum îi da mâna şi avea plăcere, pitiş, şch.
I 107. 1| A da ceva celui ce-ţi dă şi el ceva. FII lasă să ia apa numai pe*, cei ce îi dărue câte \un cap de om. ispirescu, l. 341.
2°. A da (I 11°) cuiva un dar în schimbul unui serviciu drept plată sau peste plata ce i se cuvine, a răsplăti, a recompensa pe cineva (drept mulţă-mită) cu un dar. LB. De-aş putea face în vreun chip să găsesc... vreun om sau şi doi, să ucigă pre cutarele, le-aş plăti foarte bine şi încă î-aş şi dărui. PRAV. 1214. Această pungă... ţi-o dăruim, spre semnul mulţămirii noastre. DRĂGHICI, R. 23/». Nu ştia cum să mulţămească lui moş Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? creangă, p. 135. Pe sluşnic'a mulţămit-o, Cu mulţi bani a dăruit-o. MARIAN, na. 435. (Cu complementul: plată) Dărui-mi-vei plată. DOSOFTEIU, PS. 52. I (Ironic) Să-l dăruiască c'o bătaie s'au gătit. PANN, e. 144/iS.
3°. A da (I 6°), a acorda. Vă pohtesc să^ni dăruiţi puţinicâ ascultare. antIM, p. 180. Dăruiţi [ascultare], mă rog, drepţilor tânguiri a preaplecaţii meii jalobii (a.‘1821). .iorga, S. d. XXI 060. ] (Complementul e vieaţa, anii, zilele de trăit) Te ştiu, [moarte,] că eşti bunişoară şi că-mi vei mai dărui câţiva ani. c. negruzzi, I 91. Eu să ucid’ orfanul la sânul mieu purtat? L-am dăruit cu zile şi vrei să-mi întorc darul? ALECSANDRI, P. III 345. Dărueşte-mi vieaţa, Păsărilă, că te-oiu dărui şi ea cu milă şl cu daruri împărăteşti! creangă, P. 268. Funiile că-i tăia Şi cu vieaţă-l dăruia. TEODORESCU, P. P. 556b. (Neobişnuit) Dă-rueşte-mi numele = spune-mi cum te ehiamă. ji-PESCU, ap. DDRF.
4°. (Complementul e o fiinţă) A pune pe cineva cu totul la dispoziţia cuiva, a-1 preda, a-1 da (I 3°, 8°) pradă. Dărui ţie Dumnedzeu toţi câţi noată cu tine. COD. VOR. 89/i2-i3. Nu pridădi (dâr-rui HUR.) fier Hor sufletu9. c ANDREA, PS. 148/s?. (întregit) îi lega braţele'n cruci Şi-l dăruia rob la Turci. ALECSANDRI, P. P. 135b/22. | Refl. A se închina (II 2°), a se devota. Greu iese din trup sufletul celor ce sJau dăruit dracului, şez. I 242/c. ij (Despre o femeie) A se da (III 10°) unui bărbat. Ea te iubeşte şi ţie se dărueşte. BARAC, ar. 18.
II.	1°. (Subiectul e Dumnezeu, providenţa, natura, ursita). A face cuiva parte de un dar (II 1°), a înzestra (3°) pe cineva cu ceva, plăcut s. neplăcut, a învrednici (1°) pe cineva de ceva, a hărăzi (1°). Cu mult bine ne dăruiaşte. CORESI, EV. 63/n. Iată câtă dulceaţă şi bine dărui celui bolnav, id. ib. 63/39. Şi-i dărui [Dumnezeu omului] minte slobodă şi precepătoare. MOXA, ap. GCR. I 58/*. Dumnezeu le-au dăruită lor darul duhului sfânt. pravila aleasă (1632), ib. I 77/s-e* Dăruitu-ţi-s’au şi ceale peste fire lucruri. BIBLIA (1688), pr. 7As. Să stăpânească în veci Ion, fecior, nepoţi, câţi
DÂBUI
— 57 —
DĂRVALÂ
Dlu>ume]zeu 4-ar dârui (a. 1761). uricariul, x 159/i3. Hi va dărui 'Dumnezeu fericită călătorie. DRĂGHICI, R. 14/14. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. ISPIRESCU, L. 232.
2°. t A da cuiva ceva de milă, a-1 milui (în opo-zi/ie cu: a da cuiva ceea ce i se cuvine). Răpausă ceia ce au lucrat den al unsprăzeacelea ceas ca şi ccia den ceasul dentâi... Cela de apoi miluiaşte-l, şi cela dentâi îndulceaşte-l; acestuia-i dă, iară cc-lalaltu-l dăruiaşte. CORESI, ev. 118/4. | f A ierta, a lăsa cuiva (o datorie, un bir, etc.) Murvnd împăratul ş$ piimdu-se alt, acesta dăruiaşte pre carile va fi ramai* datori împăratului au obştei. hero-dot, 330.
3°. (Urtaiat de subjunetiv s. de infinitiv) A hotărî (soarta cuiva), a destina, a hărăzi. Că acesta [ — Hrisiosl amu dărui oamenilor, unora apostoli a fi, alţii proroci. CORESI, EV. 92/ifl. Proslăvescu-te, că-mi dăruişi să mă asamăn muncilor tale. varlaam, C. pr. 64,2.
[Pers. III, ind. prez. dârueşte, mai rar: dărue. ] Abstracte:	dăruire s. f. = acţiunea de a
dărui, de a face un dar; dar; răsplată. Lucrul cela bunul de dăruire iară cătră cela ce-l dă întoarcere. CORESI, EV. 404/u. Mai vârtos singur împăratul îi îndemna cătră dăruire. VARE A AM şi IOASAF (1648), ap. GCR. I 132/ae. Propoveduim dăruirea păzirii vechilor noastre obiceiuri (a. 1815). URICARIUL», I 240/29. Copiii mulţămiră de astă dăruire. RETEGANUL,, P. II 35/u. (Traducând pe )( paleosl. blagodaristvije = grec. £u%aQi<ma) Dulce» dăruiref = mare mulţumită, har (7°). Cu toată dul-ce-dăruirea (cu mare m u 1 ţ e m i t ă. X. test. 1648; cu toată mulţemita. biblia 1688). COD. VOR. 57/n; — dăruit s. a. [La nuntă] dă-ruitu9 se începea nu mult după aşezatu’ la masă. pitiş, şch. r 152; — dăruiâlă s. f. Cu multe dum-nezeeşti daruri şi bogate dăruiele împodobindu-o...
(a. 1702). IORGA, s. D. XX 186. îi îndatora cu destule 'dări de bani şi alte dăruieli. gorjan, h. 1
110.	Când pleci, [băcanul] îţi mai dă şi trei dramuri [de tutun], de dăruiâlă (= pe deasupra, drept dar). dARAGlALE, ap. TDRG. [Grânarul] îşi găsea socoteala în „dăruialăil ,ce, obişnuit, ţăranul făcea din câtimea adusă. conv. lit. 44, 11 77. Nu mi-e hatul de vânzare, Să-mi dai galbeni şi parale; Mi-e hatul de dăruiâlă. ’L dăruesc Măriei Tale. TEODORESCU, P. P. 613. [La nuntă] se face dă-ruialâ în cinstea ginerelui de cătră toţi meselnicii.
H. XVI 13 ; — dărumţă s. f. = dar (I 1°), danie (II 1°). [Partea de moşie] ce mi-au fost şi mie dărumţă dela iA,postolachi Dura(c) ce au fost medel-nioer... (a. 1671). IORGA, s. D. VI 88. îl rugară să primească dăruinţa: jumătate din vitele dela ei. .reteganul, p. iv 40/9; — (numai la anon. car) dăruitârăf s. f. Deruiture = donatio; — dăruşâg s. a. (plm\-şaguri) = dar. herz.-gher., M. 11 375; — (din paleosl. darovanie) darovanie f s. £. = donaţiune. Nimeni nu va strica această danie şi darovanie ce am dăruit (Mold., a. 1651), IORGA, s. D. xvi 100. | Adjective: dăruitor, •oare == care face daruri, care dărueşte bucuros, darnic, generos. (Slav.) bogatodarovniji = Cel#ce e dăruitoriu de bogăţie. MARDARIE, l. 367. Să fiţi dăruitori şi miluit ori cătră săraci. ÎNVĂŢĂTURI DE CÂMPULUNG (1642), ap. GCR. I 96/33. La vreme şi la zor Mult mi-a fost dăruitor. teodorescu, P. P. 354b. (A d v.) Sprâncene de corb mi-a dat dăruitor (= din belşug, în mod generos). păsculescu, L. P. 131bdăruit, -ă 1°. = făcut s. primit în dar. Theodoritu, de Dumnezeu dăruit.
/ MARDARIE, L. 4040. Eu nu mai cruţaiu den aveare ce-mi era dăruită de Dumnezeu, a da la acest lucru. coresi, ev. 6/îs. Alte vieţuitoare au dela natură ...dăruit un bold, cu care să se păzeasă. Oaeen-DARiu (1844), 67. Punea hotar pământului dăruit
cuhncle dealurilor, c. NEGRUZZI, I 273. Calul dăruit nu se caută la dinţi. ZANNE, P. I 346. Lucru’ la Ump dăruit Prcţueşte îndoit, id. ib. V 252. Mai dulce e oţetul dăruit decât mierea cumpărată, id. ib. IV 32. 2°. (Despre fiinţe) Care a primit ceva în dar, plin de daruri; care are parte de ceva, înzestrat cu... însă lor le părea că numai om iaste Isus, dăruitu cu puteare mai mare şi mai bună dela Dumnezeu decât alal-ţi oameni, coresi, EV. 62/23. Purces-au Mihai-vodă din Beciu asupra Ardealului, dăruit bine de împăratul. L.ET. I 226/ Şi dăruit l-a lăsat să meargă acasă. ŞINCAI, ap. DDRF. Văzându-se sărmanul om nu numai scăpat de moarte, ci încă şi dăruit domneşte, n’an ştiut ce să facă de bucurie. SBIERA, P. 228/34. într1 un ostrov înflorit... şade Sfânta Duminică, o muiere bună şi milostivă, dăruită de Dumnezeu cu putere mare.' mera, b. 24.]
—	Din slav. (paleosl. darovati-darujo, bulg. da-ruvam, sârb. darovati-dârujem, idem). Cf. dar, darnic.
DĂRUIĂLÂ s. f. DĂRUINŢĂ s. f.
dArijitlră s. f.
DĂRUŞÂG S. ft.
dărui.
DÂRVĂ s. f. Congâ. — (Ţara Haţegului, Abrud). (Numai în expresiunea) A da dârva cuiva = a-i da drumul, a-1 concedia, a scoate, a alunga pe cineva din post, din serviciu ; (despre bărbat) a-şi alunga soţia din casă. Cf. REV. CRIT1. III 122, VICIU, GL.
—	Dacă „alungarea" (unei slugi, unei soţii) era identică cu „bătaia44, dârvă ar putea fi un post-verbal şi să stea în legătură cu bulg. dărvjâ „bat, îmhlătese“.
DĂRVÂlA s. f. 1°. Corvee. 2°. Ennui, 3°. D6-sordre.
1°. Muncă grea, încordată şi istovitoare, lucru s. muncă de clacă, corvadă, muncă de salahor, muncă de rând (făcută din zi în zi), muncă ordinară. Păcat de hainele acestea, că le-ai luat la dârvală! = la lucru de toate zilele, la treburi grele (Piatra-Neamţ) Com. V. ŞOAREC. # (Mai ales în) loc. adj. şi adv. de (rar la) dârvală = întrebuinţat la dârvală, (ALECSANDRI, T., 1746, 17J8) de muncă grea, de clacă; (p. ext.) care nu mai poate fi întrebuinţat, de nimic, de ocară. Le-au fost puind pre giupânese de au fost cărând var... împreună cu ţiganii cei de dârvală. LET., II, 226/i4. Românul are două rânduri de straie: unul pentru zile mari, şi altul de dârvală. şez., V, 70. [Lucru] de dârvală = lucru care nu se poate întrebuinţa, netrebnic; de nimic. A rămas de dervală ION CR-,
III,	252. Zace de dârvală = aruncat de-o parte. HERZ.-GHER., M., II, 385. (Cf. slugă la dâr-loagă) Să nu ajungi, vorba ceea, slugă la dârvală =rău de tot. Com. FURTUNĂ. Om de dârvală=salahor. CADE. (Mai ales despre cai, cf.cal de dâr-1 o a g ă) Cal de dârvală—cal rău îngrijit şi slab, întrebuinţat la corvezile cele mai grele. DR. V, 181-2 (Fig.) De-acum intră iar la ham, cal de dârvală. şi întinde-o până ţi-or plesni grumajii, zece luni de zile (zice un funcţionar, după vacanţa de vară) vlahuţă, ap. TDRG. A face pe cineva de dârvală = a-1 ocărî, a-1 face cu ou şi eu oţet (CADE), a-1 face de batjocură s. de trei parale s. de nimic. Pân’ acuma ’n ţara-aceasta Noi ne-am burzuluit creasta... Dar acum fără sfială ne fac puşchii de dârvală, Şi ne chem pe noi, pe noi, Vinograzi! rugim! strigoi! ALECSANDRI, T., 38. Antohi : Ş’ai atacat vârtos pe miniştri [în gazetă]? — Cle-vetici : I-am făcut de dârvală! ib, 1650. A fade
DÂRVĂLi
— 56 ~~
BÂB£
ceva de dârvală ^ a face ceva de mântuială (com, FURTUNĂ), a strica (CADE).
2°. Chin, necaz, neplăcere, suferinţă, neajuns. A face cuiva dărvală = a-i face neplăceri, barcia-NU. Doamne, câta dârvală am şi cu omu5 meu, că-i iot bolnav! (Bran) Com. s. puşcariu.
3°. (Braşov) Neorânduială, araba bură, val, de» sordine, deranj. Sâmbătă când curăţă şi spală (— când face curăţenie în casă), se zice că are dârvală mare. Com. i. c. PANŢU.
[Plur. (rar) -vale. LUNGIANU, CL. 223. || Şi: drivâlă s. f. DICŢ.]
—	Postverbalul lui dârvăii Cf. dâr y ă r i, dârvar.
DÂRV&Lf vb„ IYa v„ dârvări
OÂRVÂR t s. m. 1°. Homme de peine. 2°. Bâte de somme.
1®. S. m. Slujitor — mai totdeauna un ţigan — care aducea lemne din pădure la curţile boiereşti şi avea grija încălzitului camerelor (cf. HURMU-zaki, X 531). Lei 60, dela k0 ăărvaru răşcanu, L. 13, Vătaful de dărvari. id. ib. TT. Dobre a VladiL fiind dărvar al beşleagăi, a pururea să află şi el în curtea zabitului (a. 1T90). IORGA, s.
D.	II 239. Surugii, cam şi rotarii dărvari (a. 1814). BOC., ap. TDRG. Cele patruzeci lude, scutelnici, pescari, răcarî. vânători şi dărvari, i-am împrăştiat în tot judeţul, filimon, c. ii 602.
2°. Adj. (Vită) de muncă grea (cf. dârvală). Boi dărvari la oi. cihac, II 92.
[Şi: (Basarabia) dărbâr s. m. = ţigan. T. papa* HAGi, C. L. Macar fie dărbar, macar călăraş. DOC. (a. 166T). ib.]
—	Din bulg. dărvari „tăietor de lemne". Cf. dârvă, dârvăii, dârvală.
DÂRVÂREÂLĂ s. X. 5	.
v. darvara.
'}
DÂRVĂR^ŞTE adv.
DÂRVĂRl vb. IVa. L 1®. Faire pelner. 2°. User (un v^tement) jusqu'ă la corde. 3°. Salir. II. Peiner.
I.	Trans. 1°. (Rar, învechit) A pune pe cineva la munci grele, a-1 munci, a-1 trudi. [Bărbatul] poate să[-i] şi dârvcreastă [pe ţiganii de zestre], fără de socoteală. colecţia bujoreanu, ap. TDRG.
2°. A purta (o haină) mult timp, a toci, a uza, a tăvăli. DICŢ.
3°. A murdări (,,feşteli“) hainele sau un loc cu pajişte curată, şez. v 70/a.
II.	Refl. (Construit cu prep, cu) A se trudi, a se necăji cu cineva. Mă dărvălesc şi eu, sărmana de mine, toată ziulica, cu omu*meu care-i bolnav (Bran, jud. Braşov). Com. S. PUŞCARIU.
[Şi: (astăzi, mai ales, 2u d tonii a re dârvăii vb. IVa (şez. Y 70/a) s. dâlvări vb. IVa (CADE) s. dervări vb. IV8 (polizu);—drevelf vb. IV* = a murdări (Vereşmort în Transilv.) VICIU, GL.; — cîerveîî vb. IVa = a strica, a scoate din uz (ion CR. III 219), a urîţi: mi s'au dervelit mănile cu-răţind la nuci. SCRIB AN, D. Dervelesc hainele, când le port multy mult (Răhău, jud. Alba); deraieîi vb. IVa = (trans.) (ad I 1°) a-1 dăscăli, a-1 instrui, a-1 povăţui pe cineva, a4 deprinde (cu ceva). (Slobozia în Tutova. JAHRESBER. IX 225), a îmblânzi (Ţepu în Tecuci, pamfile, B), (refl.) a se învrednici (caba, săl.) ; (ad I 3°) a încreţi, a face dungi pe haine (vaida) , a mototoli; a în muia, a culca (d. es. iarba) la pământ (plopşor, v.
o.	T), cf. dripi; —dermenî vb. IVa = (ad I 2°-3°) a uza, a strica (vorbind despre lucruri şi despre femei destrăbălate care îşi pierd îndată tinereţea şi frăgezimea), ciauşanu, v.; — drămăM f vb, IV* « (ad I 1°) a dăscăli, a deprinde (pe
cîneva, punându-1 la lucru). Ifeştfînâ ei acesta meşteşug feredeuşesc, i-au drămăUtu-i atâta... de i-aw făcut a-i sluji ca neşte robi. dosofteiu, v. s. 28a/i9; — (Mold.) dâmiolî vb. IVa = a prăvăli, a mototoli. V. BOGREA în DR. IV 811; — drămuis (s. dremui vb. IVa = a drăcuii, a da la răi (draci), a dojeni, a certa rău. ciauşanu, v., GL. | Abstracte:	dârvărîre	(dâlvărîre)	s
f., dărvăreâlă (dâlvăreăla) s. f. = (ad r 1°) muncă grea, trudă (DICŢ.); uzare, tăvălire (POLIZU), tocire ; frecare (com. olmazu). Dâlvă-relile, mişcarea, băgarea prin fel de fel de oaj meni în călătorie, jipescu, ap. TDRG. A lua (o haină) la dârvă reală = a purta toată ziua, a toci (polizu) ; — drămuire s. f., drămuiâîă s. f., dre* muiâlă s. f., dermeneâlă s. f. şi dermenitură s. f. (CIAUŞANU, v., GL.). | Adjectiv: dârvărîfc (dârvălit, dâlvărst),-ă — muncit, trecut dintr’ una ? ntralta (LUNGIANU, CL. 223), obişnuit cu toate greutăţile, necazurile (ion CR. VI 152) ; derme-lît,-ă. Iarbă dermelită (— călcată, culcată la pământ); cal dermelit (uz«t, răblăgit). PLOPŞOR, v. o. T. | Adverb: dărvăreşte = nestatornic, pe ici pe colo, de mântuială. Com. FURTUNĂ.]
—	Derivat din dârvar. Cf. dârvală.
DÂRZ, -Ă adj., adv. I. 1°. Violent, audacieuar-rogant. Col&reux, mâchant. Acharnâ. Hardiment, au da ci eu semeni. 2°. Obstin&, in docile. 3°. Orgueib leux, insolent. II. Raide (dans i’attitude), droit.
I.	(Despre firea s. purtarea cuiva)
1°. (în opoziţie cu: domol, liniştit, socotit s. cu plecat, fără curaj, moale). Care-şi iese uşor din fire, care nu se poate stăpâni, care se mânie uşor; foarte îndrăsneţ, cutezător, fără socoteală (costinescu), care dă înainte orbeşte şi fără frică ; cf. iute (II 1°), sangui* nic, necăjicios, aprig, aspru (I 3°), pornit, aprins, temerar, semeţ, înverşunat, nepotolit, oţărît, crunt, îndărăt-n i c. Cu urgie şi cu mânîe împlură-se, şi dârji ară-tară-se şi turburară-se, şi luară pietrî, să arunce într'în sul. CORESI, EV. 168/7. Că moarte amu iaste acelora ce-s fără de omenie şi dârjiloru ceia iuţii şi bogaţilor, id. ib. 366/26. Era tânăr... şi bun viteaz» dârz. LET. II 30O/i5. Inicerii atunci era dârji în zorbă. ib. II 30T/21. Păcat de aşa frumuseţe şi mân-dreţe de femeie, să fie aşa de cruntă şi dârje. caragiale, s. 81/g. îl scuipa intre ochi, întorcea spetele şi, dărză, intra în casă. contemporanul, V., voi. II 143. El se făcu dârz, începând a-şi teme nevasta. ISPIRESCU, L. 385. Apoi dârz şi oţerit La fugă că ni*am pornit, marian, sa. 102. || Spec. Am un copil (s. slugă) dârz, adică cu nărav, iute la fire, nu sufere dela nimenea ceva neplăcut, se înfoacă, se revoltă iute pentru fiece. CALUL. Dârz de băutură = aţâţat de băutură, înfuriat, gata la orice, fiind cu „rachiul în cap“, gata de ceartă s. bătaie. CIAUŞANU, GL., cf. ISPIRESCU, U. 33/«. Câne dârz, care nu poate fi stăpânit cu uşurinţă, rău, (calul) care latră amarnic, care muşcă şi atacă odată, iute. De va avea neştine un dulău tare şi dârz, şi va mânca pre toţi dulăii... PRAV. 65. Câinii au început a se îndârji şi a hârâi la dânsu\ Măi! voi vinovaţi şi încă voi dârji? şez. II 118/s. Cal dârz, care muşcă, dă cu piciorul, greu de călărit. DR. V 182. Am două iepe dâfze. Com. s. POP. Bou dârz, pe care nu-l poţi pune cu uşurinţă la jug. DR. V 182. ii P. ext. (Despre picior). Sprinten, iute (III 2°). [Picioarele] nu dârze şi sprintene a alerga spre reale şi spre vărsare de sânge, ce să fid sprintene a alerga la hesearecă. CORESI, EV. 128/m. | Fig. Aceşti transportatori aveau de susţinut lupte dârze cu bandele străine. bogdan, c. M. 12. Voinţa dârză a unei generaţii. c. petrescu, c. V. 159. ii Adverb. Cu semeţie, eu curaj. Se înţepeni dârz dinaintea bătrânei, vla«
DÂRE
m —
DASCĂL
HTJŢĂ, n. ISO. Ursul nu se apucă de om ăacă-l vede stând dârz, fără sfială şi uitându-se drept în ochi. SBIMRA, F. s. 116. ii Substantivat.Dârzul ca om voinic s’arată, dar fără socotinţă, iord. GOLE SCU, ap. ZANNE, P. VIII 122.
2°. Neascultător, neînduplecat, îndărătnic, încăpăţânat faţă de... Văzându-l... dârzu cu cuvântul Tui Dumnezeu. DOSOFTEIU, V. S. 70. Leşii fiind dârji, n’au vrut să asculte. LET. I 114/23. încă mai îndrăzneţ îţi stau înainte astăzi decât ieri, făcân-du-mă mai ager muncilor tale şi mai dârzu. Ml— NEIUL (1776), 18672. Dolheştenii de felul lor se ţin cam dârji în apărarea drepturilor, şez.. IV 17/ja. i| Adverb. Nu mă tem că voiu îngheţa, răspunse baba dârz. MARIAN, SE. II 108.
8°. Fără sfială, neruşinat, îngâmfat, semeţ, fudul (Straja în Bucov., com. AR. TOMIAC), mândru (PAMFILE, J. Ii), obraznic. A, ce-m[i] grăeşti aşa dărzăt dosofteiu, v. s. 142. Generalul cel mai falnic a dârjilor Ungureni. c. NEGRUZZI, I 115. îşi făcuse teorii despre modul cum treime făcut curte..., când trebue să fii supus şi măgulitor sau dârz şi mândru. I. negruzzi, I 173. Ce-o fi având oare feciorul meu. de s’a făcut aşa de dârz? SLAVICI, N. I 196. I Fig. (Despre ochi) Avuşi, badeo, ochii dârji, Ş’acum eşti cu trupu’n cârji. ALECSANDRI, P. p. 338/-,. || P. ext (Despre animale) Şoimi dârji. ODOBESCU, 111 I8O/27. Ad-v e r b. Merg dârz la dânsul şi zicându-i bună dimineaţă, îl scutesc de-a mai răspunde. I. N*E~ GRUZZI, v 373. Ce să păţesc, zise Ivan dârz. Ia! am căptuşit nişte iepuroi. si am de gând să-i jumulesc. CREANGĂ, p. 304. j Substantivat. Un sămăţ şi dârzu purcease ca un dobitoc. DOS OF-TEIU, V. - S. 24. Dârzulu şi obraznicul şi mândrul ciumă se chiamă. BIBLIA (1688), 440b/n°
II.	(Mold. cu privire la înfăţişarea cuiva) Cu privire mândră şi cu ţinută dreaptă (CREANGĂ, GL.), ţeapăn, drept (ŞEZ. XXIII 45), cu capul sus, băţos (I) : spec.: se zice de un moşneag ce încă-i voinic (ŞEZ. IX 150). | Pretutindeni, apariţia omului... lat în spate, înfipt dârz. C. PETRESCU, î. î 11. (Despre animale) Dârz dulăul şi cu coada Mrzoiată. CANTEMIR, IST. 195. j] Adverb. Nu sta aşa ploat, stai mai dârz o leacă. şez. XXITI 45. Să stai dârz înaintea [boierului sbiera, p. 159/ia.
[Plur. dârzi şi dârji. | Şi: (sing. refăcut după plur.) dârj, -ă, CIAUŞANU, gl. Ţipătul se auzi din nou desnădăjduit, dârj. M. I. CHIRITESCU, CONV. LIT. a. 42, 447. | Derivate: dârzos*-oâsă adj. = rânzos, arţăgos (Jina, Sibiu) GR. s. VI 235: — dârzoiu,-oaie adj. (ad. II) Aice eu singur, eu am dreptul Să stau dârzoiu cu capul, să stau umflat cu pieptul. ALECSANDRI, ap. TDRG.; — (part. unui verb neexistent : dârzi) dârzît,-ă (ad II). Cocişul, un Ungur gras cu mustăţile dârzite ( — sumese, răsucite dârz) a nemeşie. IORGA, N. R. A. 1 329. ! Abstracte: dârjie (mai rar dârzie) s. f., dârjenie, dârzenie s. f. = îndrăs-neală (ALECSANDRI, T. 1757) ; pornire, încăpăţânare; îngâmfare, semeţie, fudulie, mândrie, obrăznicie (DICŢ.). Dârzia nu va să ştie nicio ruşine, de nicio sfială şi de nicio primejdie. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 122. Alt a-i dârjiia cea de păcat şi alta-i mintea cea de vitejie. DOSOFTEIU, V. 8. 142. Dârjiia şi obrăznicia ta. id. ib. 199. Venea... cum li-i firea Deşilor. cu mare dârjie. LET. II 49A. Precum uneori dârjiia legăturile, aşa uneori plecăciunea dezlegat urile pricineaşte. cantemir, ist. 151. Dâr-jia şi semeţia, zice Cantemir, este maica; şi sora [Moldoveni]lor. bălcescU, M. V. 656. Ca un leu eu (fârjie vrăjmaşul său aşteptând. PANN, E. II $6. Nu arma ta mă dămoleşte, ci dârzia ta faţă
de mine. GHîca, s. 351. Auzi dârzie! I)lăstămâţie! Obrăznicie Şi mojicie! alecsandri, t. 393. Tom-şat el te-a învăţat a vorbi cu atâta dârzief C< NEGRUZZI, I 139. Cum s’au înfăţişat înaintea boierului, i s’au închinat frumos şi i-au grăit cu dârjie. sbiera, p. 141/si. Toată suflarea, ameţită de dârjenia cu care... vorbise, îl îndreptăţea. M. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. a. 44, voi. II 548. Atunci toată voinţa din el, toată dârjenia lui s’a năruit. V. I. POPA, V. 307.
—	Din paleosl. druzu» idem. Cf. îndrăsnl Îndârji.
DÂRZĂ s. f. 1°. Guenille. 2°. Loque (fig. en pir-lant d’une femme).
1°. (Banat şi Ţara Haţegului) Sdreanţă, râzâ. DENSUSIANU, Ţ. H.; VICIU, GL., C. MARIAN, SE. II 226, ŞEZ. XXXI 82, com. LIUBA şi A. COSMA.
2°. F i g. (Braşov) Femeie fără înfăţişare, cârpă (de muiere). Com. LACEA.
[Yerb: dârzul IVa = a trage ca pe o dârză, treanţă. NOVACOVICI, C. B. 9. | Colectiv: dârzărîe s. f. = locul unde se aruncă cârpele numite dârze sau râze. PORUCIC, E. 470.]
-— Pentru etimologie, cf. slov. drza „femeie mur* dară“ (dela drzati „a scormoni, a dărăci"). C. Lacea, Dacoromania IV 1567, Cf. r â z ă.
DÂRZÂR s, m. şi a. 1°. Gargon de la suite de la mariee.
1°. S. in. Unul din oaspeţii miresei care aduc hainele, zestrea miresei la nuntă şi merg la mire pentru a fi ospătaţi (după oaspeţii mirelui, cf. te r f a r). DENSUSIANU, ţ. H., H.’xviii 262135, VICIU, GL., ARH. FOLK. HI 148, 55, 56. Dârzarii formează oastea m’resei. Se mai numesc dârzari şi acei câţiva tineri care păzesc, în seara primă, a uspăţului, ca nu cumva oastea mirelui să fure mireasa. DENSUSIANU, Ţ. H. | P. ext. Nuntaş. ŞEZ. XXXI 82.
2°. S. a. (Atestat numai la plur.) Dar zare = covoare făcute din râze. Cf. VICIU, GL,
—	Derivat din dârză eu suf. de nume de agenţi şi de instrumente -ar.
DÂRZĂRfiE s. f. ¥0 clâraâ*
DÂRZENIE s. f.
DÂRZIE s. f.
DÂRZÎT,-Â adj.	v.	dârz,
DÂRZOIU, -OÂIE adj»
DÂRZOS, -OÂSĂ adj.
DÂRZUi vb, IVa v. dârză.
DĂS- V. DES-
DĂSĂDÎ vb. IV® v. dosădi.
DĂSÂG s. m.	1
DĂSÂGĂ s. f.	1	v, desagi
DĂSÂGI s. m. plur.	J
DĂSCAL s. m. v. dascăl.
DÂSCĂLi s. m. 1.1°. Instituteur, professeur, maître (d'ecole). 2°. Gouverneur, pr&cepteur. 3°. Conseib Ier. 4°. Savant, docteur, philosophe, poete. II. 1°. Chantre (d’eglise). 2°. Pr&dicateur. III. tpiâire des bois (Stachys silvatica).
I.	(învechit; arhaizant şi familiar) 1°. (în corelaţie cu ucenic, şcolar, elev) Persoană a cărei meserie este să înveţe pe alţii: învăţător* institutor,, profesor; (azi aproape numai) invă-
DASCĂL
— m —
DASCĂL
Jător la sat. Uciteli — învăţătoriu, dâscal. mardarie, L. 4022. Dacicei — magister. ANON. CAR. Le ţinea dăscăli plini de toată înţelepciunea, moxa, ap. GCR. I 6O/25. Dascalul ce-şi va bate ucenicul, nu să va certa. prav. 888. Cântecul fiilor lui Corie, dat dâscalului cântărilor. PSALTIRE (1651), GCR. I 155/3. Dascal nu să află aci întru moşia noastră, să poată învăţa şi să-l înveaţe carte. VIEAŢA SFÂNTULUI NIFON (1691), ib. I 288/s. Didascalul, carile în toate zile în şcoală învaţă. CANTEMIR, IST. 88. Pe acest dintâiu povăţuitor şi didascăl al filosofeştilor matimi la Academia Moldovii să se aleagă de Domn (a. 1775). URICARIUL, I 76/30. Aceasta o învăţa în şcoală dela dascăli. P. MAIOR, ist. 251. învăţase ca?'te la dascalul Pascal din Podul Iloaei. c. NEGRUZZI, I 246. Dascăle prea învăţate, Cel ce ’nveţi copiii carte. A. PANN, ap. teodorescu, P. p. 254. DascalL de matematici şi filosof ie. eminescu, n. 52/i9. îşi bate joc de dascălii greci ce participară la mişcarea lui Ipsilanti. iorga, L. II 363. Virgil Probota..., dascăl de ştiinţe, fusese... preparatorul
-	Luminiţei, c. PETRESCU,’ î. I. 12. Se lovea c u pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească dine ceva. creangă, a. 134. Şi-şi dete copiii la dascăl, ca să înveţe carte. ISPIRESCU, L. 269. Dacă-i tmăr [mortul], pun cârpe la toţi,... la cântăreţ, la popă, la dascăl. arh. FOLK. III 57. Ucenicul vrea să înveţe pe ' dascăl. ZANNE, P. V 643. (Transilv.) (Cu precizări atributive) Dascăl de copii, iorga, l. r. 12. Dascăl de dăscălie = profesor (de şcoală normală), care pregăteşte pe aceia care vor să se facă învăţători. Zacan Efrem, dascalul de dăscălie. PALIA DE ORĂŞTIE, ap. GCR. I 37/is. [învăţătorii] se pregăteau pentru cariera lor, învăţând carte elementară dela câte un preot sau „dascăl de dăscăliepăcală, M. R. 375. !| (Astr.) Dascalu’-cu-cartea-în-mână, numirea unei constelaţii, H. IX 285. || P. ext. Maestru, magistru; meşter. Iară fiind om înţelept şi desăvârşit car-tular bun, fu ales de fu mai mare drucăr (= tipograf), ce se zice fu dascal şi mai mare presprc tipariu. EUSTRATIE (a. 1632), ap. GCR. I 78/4.
A,pucatu^m’am şi cu multă usârdie am nevoit şi dascăli de tipografie am (id,us. cheia înţelesului (a. 1678), ib. I 236/25. Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascalului. rus-so, s. 47. Dascăle de vânătorie sistematică şi raţională, odobescu, iii 38/s.
2°. f Cel care dă învăţătură şi creştere unui copil, preceptor, instructor, pedagog (Slav.) Peastun, pedagog — dăscălii sau învăţătoriu de copii. lilARDÂRlE, L. 2933. Păstorii şi învăţătorii simt (== sunt) dăscălii şi părinţii no* tri cei sufleteşti, pravila (a, 1632), ap. GCR. r 76/27. Porunci să nu iasă necăirea, şi dâscal şi slugi puse lângă dânsul, varlaam şi ioasap (1648), ap. GCR. I 133/83. Şi crescând Ierotocrit, fiiul vizirului, mare, au poruncit împăratul dâscalului, de au scos pe Ierotocrit den haremul împărătesc. EOEIOTOCRIT (a. 1800), ap. GCR. îi 178/i7.
3°. P. ext. (Mai ales f ig.) Povăţuitor, sfătuitor, învăţător (II 3°). Viermele de matasă dascal la ţesut să-ţi fie. konaki, p. 298. Toată ziua îmi stă dascăl pe cap = mă cicăleşte. pamfile, j. ii. A fi dascalul cuiva — a-1 pune la cale într’o afacere. ZANNE, P. V 255. în urma focului, mulţi dascăli se arată. ZANNE, p. I 177, cf. IV 3791
4°. t învăţat, savant, om de ştiinţă: filosof, teolog, jurist, doctor, poet. Pentru numele acestor svinţi şi dumnezădşti "bărbaţi dăscăli şi a besea-recii învăţători. EUSTRATIE’ (1632), GCR. I 77/32. Când va $ice vraciul că iaste rana de moarte..., U vom creade, mai vârtos cându-să va afla că vraciul iaste dascal (= medic străin, m diploma), cum
le zic acestora doftori, prav. 504. Drept aceea cu multă osârdie s’au nevoit Măria-Sa, de-au cercat pre multe ţări, până l-au îndreptat Dubmie-zeu, de-au găsit oameni ca aceia, dăscăli şi filosofi. ib. vi/3. La vreamea unui dascal mare şi tocmitoriu de pravile, ib. 1118 Svântul Vavila, didâscalul din AntioJiia. DOSOFTEIU, V. S. 5b. Derept aceea poruncit-am a ştiuţilor şi învăţaţilor, carii s’au întâmplat, dăscăli, ddt au tâlcuit sfânta scriptură cea noao. apostol (1683), p.p. GCR. I 261/s. Alăturându-le [izvoadele] cu cel elmesc al celor 70 de dăscăli, biblia (1688) pr. 4/40, cf. CLAIN, BIBLIA (1795), ap. GCR. II 156/s. Dăscălii svintei hkeariei zic... cronica LUI do* ROTHEUS (1688—1695), ib. I 312/icw Am cetit nişte stihuri a unui dascal, anumea Ovidius. LET.
I	10/u, cf. 23/31. Care fel de hame pomeneşte un dascal, anume Martiales. ib. I 27/38. întrebând un împărat pre un dascal, cum ar fi împărat, să fie drept tuturor, ib. I 231/36. Aflarea şi aducerea mărturiilor şi învăţăturilor a mulţi dăscăli şi istorici aleşi. N. costin, ap. OCR. II 8/31. Dascale Aristotele ! alexandria (1799). ib. 11 166/,,. (La eminescu, cu o nuanţă arhaică) Iar colo bătrânul dascăl... într’un calcul fără capăt tot socoate şi, socoate. P. 221. Ascultând pe vechil dascăli cârpocind la haina vremii, ib. 230. Ce adânc e Evreul acesta! — gândi el în sine despre dascălul Ruben. id. N. 4t9/23.
II.	(Bis.) 1°. Cântăreţ (II 2°) de biserică, psalt. cantor, diac, grămătic (1°), cf. canonarK. HERZ. GHER., M. II 375, (la sate învăţătorul făcând şi pe cântăreţul în strană). Să să ştie de când am scris eu Costea dascal (a. 1679). iorga, s. i>.
XIII	65—6/sc. Această Păucenie o am vândut eu, Toma dascălul dela mănăstirea Arpaşului-de-jos. (a. 1732), id. ib. XIII 92/8. Şi o [a]m dres eu, Cost andin Logofăt, dascalul MitropoliU Bucureştilor id. ib. XIII 200. Să se afle 2 preuţi şi 2 dăscăli la străini (a. 1822). URICARIUL,' XI 345/si. Cânticelul dascălului Caracangea. odobescu, iii iO/e. 'Nişte preoţi şi dascăli şi poporăni ca aceia, de făceaţi mare cinste satului lor. creangă, a. 1. Dascăle, Pascăle, Luat-ai pe behehef zanne, P. VI 255. | (Uneori întregit, spre a nu se -confunda cu „învăţătorul". Ţintilă nu era numai dascăl deI copii, ci era şi dascăl de biserică. conv. LIT., ap. TDRG.
2°. f Predicator. (Slav.) Cazateli — dascal, spui-toriu, MARDARIE, L. 1442. Oricare dascal, făcând vreo învăţătură în svânta besearică, între (— în faţa, înaintea) tot norodul, de va sudul sau va ocări pre vreun vlădie.... acesta să va certa. prav. 965.
III.	(Bot; Transilv.) = bălbişă. PANŢU, PL.
[Plur. dascăli. | Şi: dâscal LB.; (la cei cu
cunoştinţă de greceşte) didâscal f s. m. costinescu, DOSOFTEIU, MOL.) ; — (în Munţii Apuseni) dâscăr s. m. (DR. IV 1015). | Feminin: dăscăliţă s. f. s. v.; — didâscală f s. f. Nu uci-nica, ci didascala alhimiştilor iaste. CANTEMIR, IST. 46. | Diminutive: (de cele mai multe ori, cu înţeles ironic s. depreciativ) dăscălâş (das-calaş), dăscălel, dăscăluţ (LM.) f dăscăleâc s. m. dăscăleciu (polizu, dascaleciu), dăscălenciu (bărci anu) , dăscăllciu s. m. — dascăl mac, simpatic: (adesea) dascăl prost, cu puţină învăţătură, un pârlit de dascăl, cf. belfer. (Ad I l°-2°) Cu domniile Fanarioţilor se introdusese în ţară o mulţime de dascaleci (loglviotaţi), ca institutori prin casele boiereşti, ghica, s. 258. Mieile umbre de mici dascalaşi. RUSSO, S. 162. Dăscălaşii... cei mici de pe la sate. 1. NEGRUZZI, II 72. îşi bate joc de dascăln greci ce participară la mişcarea lui Ipsilanti, de „dăscăleacii cu cărţişoarele în mână*\ IQîţGAs II 363. Şăd trii dascalaşi, acrii [*=
BASCALAŞ
— Si —
MSCĂLli
scrie], vasiliu, c. 01; (ad I 3°), ăăscăliciu, se zice celui ce-şi ia rolul de învăţător, de moralist, de soacră. CIAUŞANU, GL.; (ad II 1°) Un mic dăs-călaş La cel sfânt locaş, alecsandri, p. p. 9/n. Măi dăscălde, Ia, caută-l tu pan’ la piele, teodorescu, P. P. 130b. Pânmtura de nănaş S’o deie la dăscălaş. marian, î. Şi mă cere-un das-calaş. După dascalaş n’oiu mere, Ga mă ţine cu pomene, şez. iii 59/i7. ] Adjective: dăscălesc, -ească = de dascăl, relativ la dascăl; p. est. pedant. (Ad I 1°) Purtare dăscălească. LM. V.oiu învăţa a scrie iarăşi fără ajutorul dăscălesc, c. negruzzi, i 12; (ad II 1°) La împărţeala colive% cerea o parte nepotrivită cu meritele lui dăscăleşti. N. GANE, ap. CADE.; — ^(literar, învechit şi pretenţios) dăscălicesc, -eâscă. (ad I 1°) Scoase din buzunarul vestei un creion..,, fără de care, din obişnuinţa dăscălicească, nu putea vorbi. c. petrescu, î. i 15; (ad I 4°). Trece în liceu, la carte dăscălicească (= la studii mai înalte). RĂDULESCU-NIGER, ap. TDRG. | Adverb: dăscăleşte — ca un dascăl. DICŢ. | Colectiv şi abstract: dăscălime s. f. = dascălii, corpul dascălilor. Cu toată dăscălimea lui..., de geaba ! CARAGIALE, T. I lOO/i». Au găsit o nmlţime de dăscălime adunată de pe la catiheţi, din toate judeţele Moldovei. creanga, a. 128, cf. 93.]
—	Din n.-grec. 6i8dcrxa^og şi 5dcr>taXog, idem, în parte prin mijlocire slavă (paleosl. daskalu, bulg., sârb. daskal). Cf. dăscăliţă, dăscăli, dăscăli e.
DASCALĂŞ s. m.	1
DĂSCĂLAŞ s. m.	1 v. dascăl.
DĂSCĂLEĂC s. m. J
DĂSCĂLEALĂ s. f. v. dăscăli.
dascăl.
DASCALE1CIU s. m. DĂSCĂLECIL s. m. DĂSCĂL13L s. m. DĂSCĂLENCIU s. m. DĂSCĂLESC, -EASCĂ adj. DĂSCĂLEŞTE adv.
DĂSCĂLt vb. IYa 1°. Enseigner, exercer Vensei-gnement. 2°. Instruire, apprendre â, donner des instructions ă, foire des 6l>servations â.
1°. Intrans. A fi dascăl, a funcţiona ca în-văţător. LB. Deslcelesk = magistrum ago. ANON. GAR. Tata dăscăleşte aci de cincisprezece ani. 6. petrescu, î. II 169. La şcoala de meserii, unde dăscăleau nu mai puţin de cinci femei, botez,
B.	100.
2°. Trans. A învăţa pe cineva carte (în calitate de dascăl) ; p. ext. a învăţa, a instrui, a povăţui pe cineva cum şi ce trebue să facă s. să vorbească (şez. v 70/3), cum să se poarte ; a pune la cale (şez. xxiii 45, herz.-gher., m.
ii	375) ; a dresa pe cineva. Când văîndemna neş-tine pre altul şi-l întărâtă, de-l mânie, sau îl des-căleşte (MUNT. învaţă), de-l învaţă să facă vreo răutate, tacela să cheamiă svătuitoriu răutăţii. PRAV. 1135. (F i g.) Mintea... Este un înţelept sfetnio tocmit să ne dăscălească. konaki, p. 281. De când îi tot dăscălesc eu? — geaba! sunt grei la cap. caragiale, ap. CADE. Moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclă. CREANGĂ, p. 322. Dăscăli pe o femeie, ce e de făcut. şez. I 6O/23. Statu-palmă-barbă-cot mai dăscăli pe Teiu-legănat, cum să se poarte cu pajura. ib. II 2O6/23. # Prea ştie dăscăli cele îndoite. BA» RONZI, L. ”(— prea e şiret, nu poate fi om de treabă) (ZANNE, P. V 255.) | Trans. A căuta să convingi pe cineva cu vorba; a mustra, a dojeni,
a-1 învăţa minte pe cineva; ~~ a cicăli, a socri, a-i face cuiva capul călindar, a-1 docăni, a-1 face cu ou şi cu oţet (cf. CIAUŞANU, GL.) Eu mă duc să dăscălesc pe un alegător. 1. negruzzi, iv 350. Deocamdată stai colea, să te dăscălesc niţel, san-DU-ALDEA, LUC. VI 449. Ştiind foarte curioasă pe mamă-sa, o dăscăli foarte serios, să nu-i... citească scrisori personale. rebreanu, J. 251. Maica ma tot cicăleşte, Dar geaba mă dăscăleşte, şez. vin 190.
[Abstracte: dăscălire s. f., dăscălit s. a., dăscăleală, dăscălitură s. f. = învăţătură, sfat, povaţă, cicăleală, ceartă. Dar nu puse bine piciorul pre pragul uşei, până ce Săveta îl luă la goană şi la dăscălitură. CĂTANĂ, B. P. 1 43. Muierea se puse pre el cu dăscălitură şi... atâta-l dăscăli, până-l făcu de se duse la rât. ciauşanu, ap. CADE. | A d j e c t i v :dăscălit, -a adj. = iscusit, meşteşugit ; dresat. Povestind a lui Isus minuni nu cu dăscălită voroavă. dosofteiu, V. s. 150. Toate lighioile curţii îi ieşeau înainte, parcă erau dăscălite, delavrancea, ap. TDRG.]
[Şi: deseăli t vb. IVa.]
Derivat din dascăl (cf- n.-grec.' SiSctaxataucn „a învăţa, a instrui, a catehiza“).
DĂSCĂLICESC, -EÂSCĂ adj. |
DASCĂLfCIU s. m.	J
DĂSCĂLIE s. f. v. dăscălie.
DĂSCĂLIE s. f. 1°. Enseignement (carriere). 2*. Connaissances pedagogiques; ecole normale. 3°. Con-seil, remontrance. 4°. Science. 5°. Eabileie, maîtrise.
1°. Funcţiunea dascălului, post de învăţător, profesorat (costinescu). învăţătura celor ce ^au a se găti la dăscăliile ceale de prin oraşe şi "de prin sate. P. MAIOR, ist. 260. Se apucară iară de dăscălia lui. ISPIRESCU, L. 276.
2°. f învăţătura pe care trebue să şi-o însuşească un dascăl; şcoală de dascăli, şcoala normală. Zacan Efrem, dascalul de dăscălie, palia (1582), ap. GCR. 1 37/».
3°. Povaţă, dojană, mustrare. Aceasta-i dăscălia cea de pe urmă. c. NEGRUZZI, III 132, cf. 155.
4°.' învăţătură (3°, 5°), ştiinţă, carte (5°), filo* sofie, măestrie, meşteşug, iscusinţă. (Slav.) Uci-telstvo = învăţătură, dăscălie. m!ardarie, l. 4023. Moate... fără dăscălită scripturilor şi fără de învăţătura lor. cazanie (a. 1644),' ap. GCR.
I	IIO/21. Vreo scrisoare... de-o va fi făcut vreun om de cinste şi va fi scrisă cu dăscălie mare ...şi să va miera de aceale cuvinte tocmite cu filosofie. PRAV. 974. Am învăţat toată dăscăliia... Elliniior, DOSOFTEIU, V. S. 192b, cf. 6b. Pre mulţi au străluminat cu dăscăliia dogmatelor. id. ib. 24. Carea puţmă sămânţă ai smeriţii meale didăscălii pri-imind, întru învăţături cu miile înmulţită ^au răsărit roadă. cantemir, ap. B. v. 1 363. Cu a cui [= a filosofului] dăscălie nu numai m’ai deşteptat,,... ce... mai de tot mutat să fie fost. id., HR. 87/ie. [Italia] iaste aemu scamnul şi cuibul a toate dăscăliile şi învăţăturile. LET. I 8/29. Multe cărţi au scos în tipariu... cu filosofia dăscăliei lui. ib.
II	6O/1. Arhiereii... era aur curat la dăscălie şi la fire. CAZANII (1742), ap. GCR. II 32/u. jfc Cu dăscălia f = Cum cere ştiinţa, corect, (cf. TDRG.) N’a putea copilul scrie cu dăscăliea, fiind tânăr. let. 11 344/u. Pre dăscălie f = meşteşugit, iscusit. Cf. LB.
5°. Doctrină, dogmă, învăţătură (7°). Să nu să citească cărţile ereticilor, nici dăscălMle şi [învăţătura lor cea hulitoare să nu se asculte. AN-tim, ap. GCR. II 29/ş.
DĂSCĂLIME
— 02 —
DATÂ
[Şl: dăscălie s, f.; dfdascalle, dîdăscălîe f g. f.]
—	Din n.-grec. bibaoxahia „instrucţie, învăţătură, doctrină44 ; în parte» derivat român dela dascăl, cu suf. abstr. -ie.
DĂSCĂLIME s. f. v. dascăl.
DĂSCĂLIŢĂ s. f. v. dăscăliţă.
DĂSCĂLIŢĂ s. f. 1°. Maîtresse d'ecole, institu-trice. 2°. Femme d'instituteur. 3°. Femrne qui, tout en etant iai'que, consacre sa vie â la bienfaisance.
1°. învăţătoare, institutoare, (arhaizant şi familiar) profesoară. Cela ce-şi va da fata la vreo dăscăliţă [dăscăliţă MUNT.], pentru să o înveaţă carie sau şi alt meşteşug. prav. 655. Când mi-ai fi tu dăscăliţă, Ai vedea cum m’aş sili. c. NE-GRUZZI, Iii 24/u. Trecuiu valea fo puntiţă, La fata de dăscăliţă, alecsandri, p. p. 368/2. # Dăscăliţă sărăcie ’nvafă pe om meserie. pann, p. V. i 135.
2°. Soţie de dascăl. HERZ.-GHER., M. îl 375.
3°. (Transilv.) Femeie care, fără să fie călugăriţă, duce o vieaţă castă, dedieându-se binelui obştesc, fiind îndrumătoarea şi povăţuitoarea femeilor din satul în care trăieşte.
[Şi: dăscăliţă s. f.]
—	Derivat din dascăl,	cu suf.	moţional -iţa.
DĂSCĂUTLIRĂ s.	f.	v.	dăscăli
DĂSCĂIAJT s. m.	)	,
'	1	v.	dascal.
DASCĂR s. m,	J
DĂŞDE s. î. v„ dajdie.
DĂSÎE f s. f. (Gram.) Esprit rude. — (Grecism savant) Spirit aspru, în ortografia grecească, de unde s’a transmis şi în vechea ortografie română. Toată lumea se aruncase în dasii şi perispomeni. c. negruzzi x 3.
—	Din n.-grec. Saaeta, idem.
DÂŞ0TĂ s. f. v. daşovă.
DÂŞOVĂ s. f. Farce (de mauvais gout). — (Olt.) Drăcie, năzbâtie, boroboaţă, nefăcută, năsărâmbă, ispravă (CIAUŞANU, GL. şi V).
[Şi: (dacă nu e cumva vreo greşeală de tipar) dăşotă s. f. = drăcovenie, dafie (ion cr. iv 251). Câte daşote! câte prostii! id. ib.]
DĂSTÂLNIŢĂ s. f. Pan du châlit. — Unul dintre lemnele laterale care încheie un pat (cf. PĂSCULESCU, L. P.) Un pat mare încheiat Cu scânduri de brad, Dăstălniţi de fag (Ţăndărei, Ialomiţa). id. ib. 53. [Plur. -stălniţi]
—	Cf. bulg. dăsâm, dăătân „de scândură", dăs-tica (sârb. dastica) „scândurică64.
DAT s. a. v. da.
DATÂ vb. Ia v. dată3.
DÂTĂ s. f. I. 1°. Sort, destin. 2°. Coutume, ha-bitude. II. l°-2°. Fois. III. Mesure de longueur.
I.	(Numai la sing.) 1°. Ceea ce i-a fost dat euiva să i se întâmple, ursită, soartă, destin. REV. CRIT. III 122, PAMFILE, CRC. 214, DUŞM. 72, HERZ.-GHER., M. II—111 373. Când se rădică de pe scaunul pe care a şezut [preotul], îl clătesc, anume ca să-şi clătească data. marian, SE. I 178, cf. GOROVEI, CR. 3949. Eu n’am mumă, tu n'ai tată, Amândoi suntem d'o dată (= avem aceeaşi soartă). BIBICESCU, P. P. 25. Uiu-iu! Eu strig pe ham\ ham9 pe Dracu9, Dracu9 pe 4ata mea. pam-
file, crăc. 214. 4t= Aşa mi-a fost data s. (prin confuzie cu femininul participiului delâ da) dată = aşa mi-a fost soarta, aşa am fost ursit; cum i-e cuiva data (s. dată) = după cum trebue, se cuvine, îi e predestinat. Cum ţi-i dată, aşa ai s'o păţeşti. REV. CRIT. III 122. Cucului... numai până la Sânziene i[-e] dată a cânta, marian, o. I 10. De băut în ce să-i dau f — în ombărul porcilor, Cum li-i dată robilor. POMPILIU, B„ 51/is. La că-tană aşa-i dată, Ca să steie ne’ngropată. doine, 93. Aşa-i data la ficiori, Când li-i mai drag să trăiască,... Atunci casa-şi părăsesc, hodoş. P. p. 218. Frunză verde-a mirtelor, Aşa-i data fetelor, Să scrie cătanelor, id. ib. 208. Aşa nouă ne-a fost dată Să plec cale 'ndepărtată. şez. iii 155b/28. Mai rămâi cu sănătate, Că de mine n'ai tu parte. Nu m'M data de [ = nu sunt făcut pentru] ?mpără-ţit, Ci mi-i data de hoţit. jahresber. iii 303-4.
2y. (învechit) Obiceiu (barcianu), datină, lege, drept, dat (ad 14°). Aşezăturile şi datele lor. evanghelia de govora (1642), ap. CP. 210. Cum iaste dată [ = cum îi este îngăduit, după letge] bărbatului să-şi lase mutarea, când o va găsi făcând preacurvie, aşa iaste dată şi muierii să-şi lase bărbatul. PRAV. 551. | (Păstrat astăzi, în regiunile nordice, în locuţiunea:) (Pre)cum e data s. (confundat cu part.-adj.) dată = după obiceiu, cum se cade; în lege, în toată regula, de-a binele, de tot, foarte. Cu lăutari s9aducem fata, Cu vin şi chef, precum e data. coşbuc, F. 91. Turta fu pusă pe vatră şi coaptă cum e dată. reteganul, P. I 6I/28. Se ’noaieră cum e data. id. ib. I 30/s. Staţi... până merg eu... să mă gat, cum e data (= cum se obişnueşte, cum se cuvine) să meargă omul înaintea împăratului, id. ib. iii 9/ia. Bâta nu glumi, mi-o ’ncinse, cum e data. id. ib. I 7/34. El începu a slăbi, ba era slab cum e data. id. ib. V 3/s. Horă mare mi-şi făcură la poalele codrului, Cum e data lotrului. id. TR. 39/20. (Pleonastic) A murit un om, dar murise de tot, cum e data. id. P. 11 64/i3.
II.	1°. Timpul s. momentul dat când se întâmplă s. are să se întâmple ceva. (în legătură cu prepoziţii, în loc. adv.) îndată (v. c.) s. pe dată (ce... s. cum...) = imediat (ce... s. cum...), pe loc (ce...), în momentul câud..., numaidecât. îşi dete duhul pe dată. ispirescu, l. 26/1. Orice fecior
0	vedea, Pe dată o şi ’yidrăgea. teodorescu, P. P. 152. Ea, pe dată ce-a uz ea, Printre slugi se fu-rişea. ib. 501. Dumnezeu ca un tată, Cu mila nemăsurată, Nu se porneşte pe dată, Cum fac&m rău, să ne bată. şez. IX 167. (La Şcheii din Cergău) (cf. fr. de (longue) date) De dată — de mult, de când ştim, de totdeauna (DR. v 6, notă). Noi sântem Şchei, aşa ne-cum pomenit noi de dată. ib., cf. 23. | (în legătură cu pronume s. cu adjective ca „trecut**, „viitor44, în loc. adv.) Ca şi data trecută, aruncară făina pe jos. şez.,
1	66/10. Data asta = astă-dată (v. c.) Tot eu-, te voiu scăpa şi de data asta. şez. iv 4/si. (A) ceas» tă dată s. data aceasta — astă-dată (v. c.). Deci priimeaşte această dată atâta den truda noastră. LET. I 214/9. Această dată au nemerit bine. DRĂ-ghici, R. 51/2. Suiţi-vă în ceăstă dată. biblia (1688) 186b. Data aceasta, Cantemir, furios pentru noua prădăciune a stăpânirii sale, urmări cu patimă pe dătătorii de foc ai Craiului. IORGA, L.
1	313. | De (s. în) data (ace) asta. Prin exageraţie şi fanatism... biruinţa se câştigă în data aceasta. id. ib. 11 5. De data asta, te iert; dar să nu mai faci aşa altă dată! | (Numai la sbiera) Cu astă dată. Aşa au scăpat şi cu astă dată (= de astă dată) de moarte. P. 28/23, cf. 24/ss, 39/aa, 72/8?} etc. | (Numai în LB.) Din data de acum =» de acum înainte. întru (s. la) acea dată f — în acel tism-Pp atunci; imediat» Iară de-şi va mai îngădui
MM
— m
DĂTOM
fîrei într'acm ăată, şi va mai soootîsă va apuca şi-l va ucide* PRAV, 318. Şi aşa s'au curăţit ţara de Turci întru acea dată. let. i 219/§o. Miron Logofătul nefiind în Iaşi într'acea dată. ib. îl 43/25. La acea data sfătuindu-se şi boierii ţării dempre-ună cu episcopii... ib. I I8O/23. Când o vor răpi [pe fată], într1 acea dată au voie să~u ucigă. prav. 395. Va fi ucis omul într1 acea dată cum (numai cum MUNT.) şi-au dzîs stăpânu-său... ib. 1221.
•	2°. în legătură cu un numeral, arată ordinea s. numărul în care se întâmplă s. se repetă ceva. Astăzi se întrebuinţează numai după numeralul cardinal o (= una) (cf. odată, câteodată, deodată, deocamdată, 'dintr* odată, niciodată, tot (de) odată, vreodată) şi după întâiul, întâia s. după unele numerale nehotărîte; mai de mult se întrebuinţa şi după cardinalele dela „doi“ în sus, pe când azi, în limba literară, i-a luat locul „ori“ Tc-am lăudat în zi şeapte date [=de şapte ori], dosofteiu, PS. 426. De multe date o vedea genunchiată. id. ib. 30. Pururea nedăpărtaţ[i], totdeauna şVn toate dâte întrulocaţi să află. cantemir, ap. GCR. 1 323/s8. Toţi oşteni fruntaşi ce'n larme Au fost în mai multe daţi (— de mai multe ori). C. NE-GRUZZI, II 74/i3. Eu văd de-atâtea daţi ( = de-atâtea ori), Ce cuminte-i firea! coşbuc, F. 129. A doua dată (= a doua oară) Zău, eu am mânat Pe cumătrul mare Să vadă fata. marian, NU. @05/3i. O singură dată. întâia (s. — modern, literar— prima) dată = întâiaşi-dată (cf. întâiu), întâia oară. Câtu-l vor prinde [pe hâtru] întâia dată, să-l poarte pre uliţe. PRAV. 651. Puiu înaintea voastră învăţătura graiului frumos şi a vorbei împodobite, ce să iveşte acum întâia dată în limba românească, retorica (1798), ap. GCR.
II	I62/21. Şi ’ntâia dată'n vieaţă un plâns amar mă'nneacă. eminescu, P. 201. De întâia dată f, cu acelaşi înţeles. Iară sila ce i-au făcut de ’ntâia dată biruiaşte. PRAV. 784. (Numai în LB) Din data de întâiu, cu acelaşi înţeles. întâia dată cât f = îndată ce, imediat ce... Oricare boiariu va face moarte degrabă, ce să dzice [= adecă] va omorî pre cineva întâia dată cât vor înceape a să prici den cuvinte. PRAV. 330.
III.	(Mold.) Una din părţile de câte 16 prăjini ale unei fălci (v. c.), numite şi o b r a | e s. trunchi. Cf. BRĂESCU, m. 38.
—	Din lat. data (neutrul plural al lui datum, s. femininul substantivat al lui datust -a, -um).
DÂTÂ s. f. Date.— Indicaţia (precisă a) timpului (şi locului) unei întâmplări s. unui fapt, informaţie exactă asupra epocei, anului, zilei s. orei unui eveniment (istoric), cf. soroc; spec. arătarea timpului (şi locului) când (şi unde) se scrie o scrisoare s. se redactează un act, v ă 1 e a t. (stamati ). Miron şi alţi hronicari au scris mai toţi după tradiţii, fără a îngriji datele, c. NEGRUZZI,’ 1 202. O scrisoare fără dată. Data descoperirei Americei. [Verb: (fr. dater) data Ia = (trans.) a pune, a însemna data (şi locul) pe o scrisoare s. pe un act, a stabili timpul exact când s’a întâmplat ceva; (i 111 r a n s., construit cu dela, de s. d i n) = a-şi avea începutul, a se trage, a începe, a exista. (Cf. antedata). Din vama Sibiului datează el faimosul ordin de zi al armatei. GHICA, ap. CADE. Această dărnicie a ţărilor noastre... datează până mai de ieri. uricariul, V 148/23. Aceste numiri latine datează dela Boethius. maiorescu, L. 56; (cu abstractul) datâre s. f. Evident că pentru o operă literară lucrată astfel, orice încercări de datare sunt zadarnice. iorga, L. II 568; (şi part.-adj) da-tât (cu negativul nedatat),-ă adj. Scrisoare... da-ăată din Neapol. MAIORESCU D. I 9. Anaforalele... datate de pe la sfârşitul aceluiaşi an (a. 1855). URICARIUL, IV 432/aâ.J N. după fr.
DÂTĂ s. f. Donnăeo — Fapt s. lucru dat s. sta» bilit (de ştiinţă), cunoştinţă, afirmare, care serveşte ca temeiu la cercetarea unei chestiuni, la deslegarea unei probleme. Datele ştiinţei. Nu am datele necesare.
—	Format dela verbul „a da‘sf după fr. donnâe.
DâtAtOkâ s. f v. da.
DÂŢ&SC, -EÂSCÂ adj. v. dac,
DÂTINÂ s. f. 1°. Coutume, usage. 2°. Donnâe, Information.
1°. Rânduială (LB.) moştenită din timpuri vechi, din strămoşi, deprinderi (costinescu) consacrate, devenite tradiţionale şi colective la un popor, obiceiu al pământului, cf. uz, uzanţă; p. ext. deprindere s. obiceiu (personal), nărav (LB.), cf. dată2 (I 2°), rost. Datinele străbune. LM. Dat ine bune, rele. id. Aşa e datina = aşa e obiceiul. POLIZU. Are datină cu covârşire a le adeveri. p» maior, ist. 38. Pururea au trăit după legile şi datinile Romanilor, id. ib. 47. Datinele consacrate de secuii ale bisericii Daciei (a. 1865). uricariul, X 369/24. învârt oşarea [muncitorului] este în datinele populaţiunei rurale. I. IONESCU, M. 200. O ţară nu-şi schimbă datinile decât cu încetul. ALECSANDRI, T. 1365. Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi..., dătători de legi şi datini. EMINESCU, P. 245. Ce să-i fac eu, dacă aşa e basmult Va să-l spuiu şi eu cum este şartul şi datina lui. ODOBESCU, III 197/s. Notiţe caracteristice asupra datinelor sociale. MAIORESCU, C. I 120/23. Tari statori-va şi ziduri şi datini. COŞBUC, M. 17/23. El însă avea datina (= obişnuia) să laie cu sine pre an fecior. SBIERA, P. 12. După datinile noastre, cu moarte trebue să mori. ISPIRESCU, L. 76. Ori pe cine am întrebat, nu ne-a răspuns decât dând din umeri: Aşa ne-am pomenit! Aşa e datina [tipărit greşit: datnia] noastră! FRÂNCU-CANDREA, M. 56. Iar nunta unde se făcea f — în palatele domneşti, La Domnul Ţării Româneşti, Cum e Domnilor legea, Şi legea şi datina. ŞEZ.
VIII	173. C'aşa este datina [să ne plătiţi], De când sfa urzit lumea. păsculescu, L. P. 16b.
2°. (încercare nereuşită a lui ODOBESCU de a înlocui neologismul) dată2. Lipsesc acum orice datine pozitive. 1 417.
[Plur. datine, (astăzi mai ales) datini. | Şi : (învechit, regional) dedina, deţină s. f. Cum iaste dedina harţului (== cum se obişnueşte în harţ). LET. 1 316/ifl. Femeia care... boieşte, nu trebue... să-i sfădească [pe copii], pentrucă se strică florile, căci aşa li-i dedina florilor. MARIAN, CR. 30. Aşa e detina. RĂDULESCU-CODIN. Nu-i e deţină = nu-i e dat. id.]
—	Din paleosl. dedina „moştenire44 (dela d&dă
„(stră)moş“), apropiat, prin etimologie populară, de dată 1 (I 2°). — Cf. î n d a t i n a»	•
DATÎV s. a. (Gram.) Datif. — Cazul al treilea al declinării, care răspunde la întrebarea: cui t La dativ se pune obiectul (complementul) indirect, spre a arăta atribuţiunea, destinaţiunea, in» teresul, etc. Pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ. creangă, a. 84.
—	N. din lat. dativus, idem.
DÂT6M f s. a. Impot. — Termen rar, de ean« celarie; în Transilvania) Impozit, dare, dajde. Răd-nic Acsenie au plătit la nemiş-birao dătomolu (a. 1781). IORGA, s. D. XII 262. [Plur., probabil, •tomuri],
—	Din latineasca întrebuinţată în eaneeiarîiîe ungureşti, confundat, probabil, cu datum „dată.4". C£. datio, dâtiiim <JLmpozit“.
DATOR
— U —
bATOBliS
DATdR,-TOÂRE adj., s. n. I. 1°. Redâvable, dtibiteur, endette. 2°-3°. Redevable, oblige. 4°. Ceux qui nous ont offenses (dans le Notre Pere). II. 1°. Dette. 2°. Taxe. 3°. Obligation.
I.	Adj. 1°. Care are de plătit cuiva- (unui creditor) o datorie, de obiceiu o sumă de bani (luaţi împrumut), debitor. Cineva este, se găseşte s. rămâne dator (cuiva s. la cineva s. undeva) o sumă de bani s. cu o sumă de bani). Detor = debitor. ANON. car. Află unul de megiiaşi ai lui de era datoriu lui o sută de bani. coresi, ev. 280/i5. Plăteşte^ni ce-mi eşti datoriu. id. ib. 283/so. Cela... zicând că iaste datoriu cu atâţia bani. PRAV. 146. Ţara n’au fost cu nimiică craiului leşesc datoare. LET. îl 59/si. Nu ştia ce le-au dat şi ea ce le-am mai rămas dator. ib. II 274/30. Oare nu-mi erai tu datoare cu doi-sprăzecef sbiera, P. I86/7. I-a rămas dator cu
o	căldare de galbeni, şez. iv 5/20. Fost-a taica băutor Ş’a rămas la birt dator, jarnik-bârseanu, D. 460. Sânt dator o rochiţă Ş’o guriţă, Sânt dator la o fetiţă, hodoş, p. p. 176. Omul c avut, când nu e dator nimic, baronzi, L. I 65/t. Dator4 snu-s, că nu-mi dă nimene pe datorie, creangă, ap. ZANNE, P. V 257. # Parcă toată lumea-i e datoare (românul glumeţ, I 52/w) : stă posac şi tăcut (zanne, P. V 257) Dator, vândut = plin de datorii, care nu mai are nimic. DICŢ. A scoate pe cineva dator (la răfuiala unei socoteli) — a face socoteala astfel cu cineva cu care ai avut da-raveri, încât, în loc de a vedea că a acbitat tot (precum ştia s. se aştepta) s. că mai are de primit, îi ceri să-ţi mai dea. Cf. ZANNE, p. V 257, VI 595. Băui trei zile de vară,... Băm... turma toată... Când văzui că, după toate, încă şi dator mă scoate. A-LECSANDRI, P. P. 265bA. Femeia judecă pe dracu’ şi-l scoate dator. ZANNE, P. II 148. (Transilv.) A se băga dator pe ceva = a lua ceva pe datorie. De-ai fi mândra, lucrătoare, Precum eşti de băutoare, Nu te-ai mai băga dătoare Pe sare şi pe fuioare. reteganul, en. 65. A face un obiect dator = a-1 pune amanet, a-1 împovăra de datorii, cf. a m a-neta, ipotecă, a greva. Mâneai caii şi cocia Şi-mi făcui datoare via. jarnik-bârseanu, d. 376.
2°. (De obiceiu urmat de un verb la infinitiv s. la conjunctiv). Obligat (prin lege, prin învoială, s. moraliceşte) , cuvenit, constrâns, forţat, îndatorat; sortit, ursit. Ce-am fost datori să facem, făcut-am. coresi EV. 19/19. Să moşteniţi ca o ocină ce caste datoriu un părinte a da bogăţie feciorilor lui. id. ib. 41,/i. Să întâmplă săracilor într’acel an de nu fac şi n’au să le dea ce le sânt datori. învăţături DE CÂMPULUNG (1642), ap. GCR. I 95/21. Să nu aibă certare, nice easte dator (MUNT. datoriu) să dea nemică. prav. 141. Feciorul iaste datoriu să ajute tătâne-său. ib. 481. Dimineaţa, după ce veţi sfârşi cea datoare {— cuvenită) şi după obiceaiu rugăciune cătră Dumnezeu... FILO-THEIU (1700), ap. GCR. I 338/i. Femeia... fiind datoare a văduvi luni trei... E. VĂCĂRESCUL, IST. 249/st. Datori sântem să facem binele, marco-vi'ci, C. 25/9. Oamenii vieţuesc ca cum n’ar fi toţi datori să moară. id. ib. 31/ao. Alergătorii... într’o fugă sânt datori a face giurul pieţii de patru ori. c. NEGRUZZI, I 36. Omul e dator să lupte, cât a putea, cu valurile vieţii. CREANGĂ, p. 235. Tot sânt eu dator e’o moarte [= tot tirebue să mor], jarnîK-BÂRSEANU, D. 152. (Cu complement intern) Datori sântem lu Dumnezeu multe şi mari datoare, multe şi de mari păcate, coresi, EV. 285/33.
3°. (Literar) Care are a mulţumi cuiva pentru
o	binefacere s. un serviciu, obligat, îndatorat (moraliceşte) la recunoştinţă. Vouă Grecia e datoare. ALEX’ANDRESCU, M. 28/ie. Ţie îţi sânt
datoare mântuirea puihtr mei. IBPIRESCU, l. 90 4°. f (Substantivat) (Numai în ,,Tatăl-nostru‘*). Greşit. Cf. II 4°, datorie (5°). Cum şi noi ier* tăm datorilor noştri. PSALT. (1680), ap. TDRG,
II.	S. a. f 1°. Ceea ce e dator cineva, datorie (3°). El nu vru [să-l aştepte cu plata datoriei], ce-l duse şi-l băgă [pe] el în temniţă, până când deade datoriulu lui. CORESI, EV. 280/is. Milostivi-se Domniei robului acelui, iartă lui, şi datoriulu (datorii a biblia 1688) lăsă lui. id. ib. 28O/1112. Ştiu prea-înmulţirea datoriului... şi făgădui că va plăti datorita. CORESI, EV. 283/is. Cf. 17/i, 123/it, 284/2-, 286/2. Să-i plătească deatoriul sfânta Domerecă (= Duminecă). CUV. D. BĂTR. II 52. | (întrebuinţat astăzi, în Muntenia, rar, învechit, în legătură cu verbele: a da, a lua, a cumpăra, a bea, a plăti, etc., în loc. adv.) în dator = pe datorie (3°), pe credit, în cinste (III 2°), (Transilv.) în credinţă. Unul vine să cumpere, altul să ceară în dator. PANN, p. V. 11 73. Cine bea m cinste ori în dator, se îmbată de două ori. id. ib.
I	114. Lunea nu se dă în dator, muscel, 106.
2°. f Taxă, plata cuvenită s. obligatorie. Deaderă şi acestora deatoriul şi trecum. MS. (sec. XVII), ap. CP. 227.
3°. t Datorie (3°) morală, obligaţie. Cu nevoie amu şi nepărăsit iaste datoriulu nostru a aduce lucru (= fapte) Donmului. coresi, ev. 19/2o.
[Şi: detoriu t» (astăzi) detor (dial. dzitor în Banat) CDDE.) -toâre adj., s. a. LB., t. papahagi, M. 128/27, ZANNE, P. V 257, G. S. VI 235, DENSUSIANU, ţ. H., (Bran) Com. s. puşcariu. De trei ori dracu-i detor. reteganul, tr." I88/10. Deatoriu, -toâre f adj., s. a.; (t şi, astăzi, prin Transilv. şi Banat) dator (iu), -toâre, adj., s. a. Datori sânt să îmbie iuşurei. CORESI, EV. 479/32. (f şi dial. prin Transilv. + adet) adetor (iu),-toâre adj. LB., (Sigiu-şoara) K. BRANDSCH, L. w. Orice preot va fi sluji-tori[u] la sfânta besearică, să fie adetori\u\ a pomeni aceste lnu~\me (a. 1742). IORGA, s. D. XIII 180.
| Substantive: (cu sufixul -aş) datorâş, dă-isorâş, detorâş,-ă subst. = creditor; (prin alte părţi) debitor (panţu, pr. 29, barcianu, bota, ap. CxlDE.), datornic. împrumut încă mult au luat dela boieri şi dela mănăstiri, făgădumdu-le că azi-mâne le va înturna, dară nwi. pre urmă, du-cându-l Turcii, rămaseră dătordşii în pagubă. şin-cai, hr. iii 243/os. | Verbe: datori (detori. LB., molnar-piuaru, ap. CDDE. 478) IVa şi datoră Ia = a fi dator cuiva; a fi obligat faţă de cineva; a avea să mulţumeşti cuiva ceva. îmi datoreşti 100 de lei. TDRG. Soţii îşi datoreso unul altuia credinţă, sprijin şi ajutor. COD. CIV., ap. TDRG. Găzduirea ce datoream oaspeţilor mele. c. ne-gruzzi, 1 99. A povestit tot, cui îi datoreşte rana sa. EMINESCU, N. 125/ia. Recunoştinţa ce se da-toreşte acestor foi pentru serviciile aduse cauzei politice. MAIORESCU, CR. I 139. Tot jidanul da-toreşte cu o zi ll]a ţigan. ZANNE, p. VI 178; (cu p a r t. - a d j.) datorit (datorât), -ă. El băgă vină tot jidovului pentrucă nu i-a făcut lucrul datorat.
1.	ionescu, D. 214. Respectul datorit legilor. DDRF.]
—	Din lat. *debitorius, -a, -um (în loc de debitor, cf. dubletul delbitor), devenit detor şi, prin amestec cu dator (iu) (derivat dela da), dator (iu). Cf. datoriu, datorie, datornic, îndatora.
DĂTOR, -TOÂRE adj. sv a. 'j
DATORĂ vb. Ia	,	.
> v. dator. DATORAŞ, DATORAŞ s. m.j
DATORI vb. IVa	J
DATORIE s. f. I. Creance. TI. 1°. Dette. 20.JQbli-
BATOHîfî
65 —
DATORIT!
gation, engagemeni, ăevoir. 3°. *C antume, manidre, 4°. Offense (dans le Notue Pere).
I.	(Mai rar) Sumă de bani împrumutată cuiva, pe care ţi-o datoreşta cineva, pre ten ţiu ne. creanţă. Au fost luat Miloş logofătu 2 vaci cu viţei păntru o de&iorie ce au fost plătit Miloş Radului. HRISOV (1623), ap. GCR. I 74/*. Ceia ce vor lua oc'ne pentru datorii şi mai vârtos pentru camătă. PRAV. 16. Iară el cu înşălăciune şi fără de voia lui va lua acea datorie minciunoasă. ib. 146.
II.	1°. (De obiceiu). Sumă de bani împrumutată dela cineva, pe care o da tor eşti cuiva. Cineva face, încheie, contractează o datorie. işi plăteşte, întoarce s. achită datoria; se bagă, e înnecat s. înglodat în datorii. Cf. HERZ-GHER., M. II 375. Datorie; ceea ce este neştine dator să plătească din împrumutare sau din pagubă, caragea, l., ap. CADE. Detorie = debitum. ANON. CAR. Dator iu easte noao o sută de bani, ce se zice (= adică) puţinea şi micşoară datorie cătră (= în raport cu) seama miei de îalanţi. coresi, EV. 285/se. Au fost avut pâră naintea Măr iii Sale Domnu’ nostru pentru datorita ce are Vasilie la frate-său. (sec. XVII). IORGA, b. r. 176. Au plătit datoriile Doamnei la Ţarigrad. LET., ap. GCR. II Sl/as. Pentru Vluceriu Ionii ă Buzăiscu, de au plătit vreo adetorie a socru-său (a. 1804). iorga, s. D. xii 155. Cine [0] slobod de datorii, acela [este] mai bogatf iord. golescu, ap. zanne, p. viii 692. Datoria nu moare niciodată. ROMÂNUL GLUMEŢ, I 28/22. Datoria o uiţi, dar ea pe tine nu. pamfile, J. 11. | S p e c. (Finanţe) Datorie publică, amor-tisabilă, flotantă, pe termen* lung s. scurt. | (A da, a lua, a cumpăra, etc.) pe, î cu (s. în) datorie = pe credit, în cinste (III 2°), pe veresie, (Transilv.) în credinţă. Banii ce au fost luat în datorie, prav. 143. Mu da nici un ban nimă-rut cu datorie. LET. îl 426/27. Sa mergem la bărbier ie, Sa ne rază pe datorie. GCR. H 105/u. Am luat dela dumnealui, în datorie, de 550 Ici (a. 1781). uricariul, XX 370. Cine face vara ea furnica, nu ia pâine în datorie iarna, bertold (1779), ap. GCR. 11 121/05. Dator nu-s, că nu-mi dă ni-mene pe datorie, creanga, ap. zanne, p. v 257. [Guriţa] dă-mi-o mte’n dator,e. doine, 144/14. Cine bea în datorie, se îmbată îndoit, zanne, P.
III	454. (Întregit) Vacul nostru, cu ’mprumut dat în datorie. M. costin, ap. GCR. 1 205/u. A bate pe cineva (s. a-I da cuiva)' pe datorie — fără vină, fără pricină, de geaba (zanne, p. iv 275), a-i da o bătaie s d r a v ă n ă. Las' că-i dau eu pe datorie (adică-1 bat bine). ION CR. II 213.
2°. (Uneori în opoziţie cu drept) Obligaţia (legală s. morală), îndatorire, angajament. Cineva are
0	datorie f spre, cătră, faţă de ci nev-a s. are datoria s a... s. d e a... Omul (îşi) face, împlineşte, îndeplineşte sau îşi calcă datoria. Ceva e (de) datoria cu iv a. Am o detorie mare, să fac răspuns şi să arăt. varlaam,’ ap. BV.
1	151/22. Păzea şi datoria sa ce avea spre împărăţie. LET. I 219/5. Cunoscutu-mi-am datorie ne-părăsită, biblia (1688), pr. 437. Pentru carele uiwm datorie să prlvighem ziua şi noaptea. AN-thim, ap. GCR. 11 28/s. Vel-aga să aibă datorie a> rândul oameni cu credinţă. RĂşcanu, L. 17/22. Cea mai mare şi mai întâia datorie a păsioriului sufletesc easte propoveduirea cuvântului lui Dumnezeu. clain, ap. GCR. II 156/13. Să aibă grije şi adetorie numitul N icula a mătura biserica (a: 1795). iorga, s.- D. XII 294. Datoria iubirii de oameni,.« m’au îndemnat. DRĂGHICI, R. 23/24. Datoriile slujbei astfel le. înipl niţi t ALEXANDRES-exk. . .332/0, Prm: ademenirile ymstrş -.o., faveţi
de îşi calcă datoriile sale de femeie, c. negruzzi,
I	48. Datoriile şi drepturile soţilor. hamangiu, C. C. 55. Locuitorii... numiţi... coliba şi au anumite taxe si datoria de a tăia şi duce lemne stăpânilor. IORGA, B. R. 344. îşi plăteşte..., prin mine, o datorie de recunoştinţă, c. petrescu, î. ii 237. Mai marii lui văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, creangă, P. 297. || t Obli* gaţii impuse de vieaţă conjugală. Bărbatul n’au făcut datoriia deplin, ce au fost să facă, cum jace bărbatul cu fămeaia sa... prav. 525. Te dă s. calcă datoria = eşti îndatorat de lege, de poziţia ta sociaiă, să faci (s. să nu faci) ceva. ciauşanu, gl. (Fig.) Datoria omeneasca s. de obşte s. obştească s. lumească — moartea. L-au împiedecat [pe Ureache Vornicul] datoriia omenească... M. COSTIN, ap. GCR. I 197/20. La darea datoriei de obşte, adecă la moarte, vechiu obiceiu... LET. I 29/si. Şi-au plătit şi el datoria lumească, de au murit. id. ib. 11 317/s. Peste puţintefle zile îşi dete obşteasca datorie, dumitrache, 370. (L o c. a d v.) După datorie = (după) cum se cade, (după) cum se cuvine. Toţi o împărtăşea, după datorie. ILIO-DOR. ap. GCR. 11 91/s. (A face ceva) de s. din datorie — din obligaţie, nu de voie-bună, ci pen-trucă aşa se cade, aşa se cere, aşa trebue. L-am grăit	(din datorie), ca un păstor sufle-
lese. antim, P. XXIV/22. îşi iubesc soţia şi copiii mai mult din datorie. c. NEGRUZZI, I 221. Se duse, de! de datorie. ISPIRESCU, L. 105. (Loc. adj.; neobişnuit) De datorie = obligat, cuvenit. A doua zi profesoriul veni şi, după acea de datorie bună-dimineaţa, scoase din sân o broşură. c. NEGRUZZI,
I	7.
3**. (Rar) Obiceiu, fel. Tăiau Turcii fără milostivire, după datoria războiului E. VACĂRESCUL, IST. 258A. Te-aş lăsa, Mnrgule, la mândra mea, Nu-ţi ştie datoria. ŞEZ. IV 220/28.
4°. t (Numai în „Tatăi-nostru4’) Greşeală. Cf. dat ori u (II 4°). Şi iarte noae detoriile noastre. CATEHISMUL (1593), ap. GCR. I 39/s.
[Pluralul datorii însemnează „datoria făcută îa mai inulţi“ s. .,1a acelaşi în mai'multe rânduri", j Şi: (f şi regional) detorie s. f. LB., DENSUr SIANU, t.' h., ZANNE, P. v 258, deatorîe t s. f., datorie s. f. vaida, barcianu, adetorie f s. £
| Cu schimb de sufix (mai ales la intelectualii din Ardeal şi Bucov., care simt nevoia de a face distincţia pe care o fac Germanii între „Schuld" = datorie şi „Pfliclit“ = datorinţa): datorinţa, detorînţă (LB.), datorinţă (DICŢ.) s. f. (plur’ -rinţe şi -rinţi herz.-gher. m. ii 375) obligaţie. VALIAN, 35. I-au îndemnat ca să-şi plinească deregătoriile şi detoriniele. şincai, HR. Hi 23/i4. Ş’au împlinit toată dat or ini a sa. ţichindeal, f. 229. Editate este plecarea şi vrerea de a împlini datorinţele iubirei de omenire. CODICĂ ţiv. A. 3/21. Atâtea interese le impune datorinţa ’d'a trăi frăţeşte. Ţ3ĂLCESCU, M. V. 18. Yieaţa este o grea datorinţă ' BOL?NTlNEANU, ap. TDRG. Domnul director vorbi foarte cuminte despre... datorinţele cari nu trebuesc uitate faţă de şcoala care i-a crescut. agârbiceanu, l. i 63. Gavrilă şi-a făcut datorinţa lui de l-a rugat să-i facă socotcala. v. I. popa, V. 9. Datorinţele [naşilor] fală de fiii lor sufleteşti. MARIAN, NA. 167. Cea mai de pe urmă datorinţa de creştin adevărat... id. I. 18/™.]
—	Derivat din dator, cu suf. abstr.
DÂTORlE s. f.
DATORlNŢĂ s. f,
DĂTORfNŢĂ s. f.
DAT6RIU t s. m. Celui qui donne. — Care dă, care dărueşte,'»dătător. Vinovaţi sântem 'multului şi marelui datorm, CORESI ev. 285/âa; Că
y. datoria.
Dioiioaanil limbii române 30, vin,
I. IXX, Ş*
DĂTORÎU
— 66
DĂULA
el îi datori[u] a tot binele. N. test. (1648), ap. CP. 226. Că tu eşti datoriulu vieţii, paremia-RIU (1683), ib. [Şi: dătoriu t s. m. şi (prin amestec en t ci e t o rii u = dator) deatoriu f s. m. Se spitească împrumut deatoriul (împrumut d ă t ă-t o r i u 1 cor., de împrumu. tătoriul hur., datornicul dos.) toate câte-s ale lui. psalt. 235/15].
—	E forma veche a adjectivului verbal al verbului a da înlocuită foarte de * vreme prin „dătător".
DÂTORIU t s. m. v. datoriu.
DATORNIC,-Ă subst., adj. I. Creancier. II. 1°. Debiteur. 2°. Oblige, redewable. 3°. Ceux qui nsus ont offenses (dans le Notre Pere).
I.	S u b s t. f Creditor, (f) datoriu (cf. datorie I). Iliaş-Vodă scotea bani din buzunar dela sine şl plătea pe datornic, let. ii 7/w, cf. 11 217/is, II 428/2. Să nu fugă datornicii cu agonisita. N. COSTIN, ap. GCR. 1 11/22. Poate datornicul să ceaie datoria, pravila (1814), 21.
II.	1°. Subst. Debitor (cf. dat orile II 1°) HERZ.-GHER., Ml. II 375. Detornik = debitor. ANON. CAR. Datornicilor... nu le lua camătă. CORESI, EV. 17/i. Să fie milostivnic şi el datornicului său, cine i-e datori, id. ib. 283/^. Află-şi un datornicii al lui, ce-i era datoriu o sută de galbeni, cazanie (1642), ap. GCR. 1 96/t. Cine se va face ispravnic vreunui om, şi va lua bani dela niscari datornici... PRAV. 145. Apucară creditorii pe un minciunos de dătornie. sbiera, p. 229/37. # D(l~ tornicwl plăteşte în toate zilele, pamfile, j. ii. Dela un datornic rău şi un sac de paie este bun. IORD. GOLESCU, ap. DDRF. Chezeşul plăteşte va şi datornicul, zanne, p. v 165.
2°. Adj. (învechit) Datorit, cuvenit, cerut. Datornică [cinste şi mulţămită. ANTOLOGHION (1726), ap. BV. tom. 11 25. Este a se plăti cu datornica datorie la visteria domnească (a. 1764). uricariul, 1 3IO/21. S'au culcat... făcând mai întâi... datornica închinăciune. DRĂGHICT, R. 177/is. Comisia epitropicească va face datornica sa arătare cătră Stăpânire ca să... CODICĂ TIV. 88/2».
3°. t S u b s t. (Numai în „Taităl-nosfcru") Greşit. Şi iarte noae detoriile noastre cum şi noi lesem detomidlor noştri, catehism (sec. XVI), ap. GCR. I 39/8, cf. EVANGHELIE (1746), ib. II 36/35, ediţia din 1894, ap. TDRG.
[Şi: detornic,-ă (LB.); dătornie,-ă subst. [Adjectiv: (neobişnuit) datomicesc,-ceaşcă f adj. = cuvenit, cerut. După datornieeăsca arătare de toate vom face înşti nţare. LET. 11 105/n. | Adverb : — (neobişnuit) datomiceşte f = potrivit datoriei, din datorie. C[răiescul] Gubemtim a poruncit ca să tipărească... „Cărtiewa năravurilor bune**,.,, iară datomiceaşte te poftesc pre Sfinţia ta tuturor preoţilor... a le vesti ieşirea ei la lumină (a. 1810). IORGA, S. D. XII 202.]
—	Derivat din dator cu suf. substantival -nk
DĂTORNIC,-Ă subst, adj.	)
DATORNICESCy-EÂSCĂ t adj. > v. datornic. DATORNICEŞTE adv.	J
DĂTUl vb. IV® trans. 1°. Imposer, âtablir un impot. 2°. Prendre sur le fait, pincer, decouvrir.— (Transilv. de Nord, Mold.)
1®. A pune dări. Nici să-i mai dătueşti, nici să-i mai dijmueşti. DOC. (a. 1626), ap. T. papahagi,
O.	L.
2°. A da peste ceea ce cauţi, a descoperi, a afla (Zagra, 1. Năsăud, com. corbu), a prinde pe cineva cu ceva s. făcând ceva. Am căutat pretutindeni, dar n’am putut dătui ce s'a făcut.
Com. CORBU. Grigore Laiu o dătueşte (= o află>
o	prinde) schimbând galbenii. (Putna). CONV. LIT. a. 44, voi. II, 267^
*	— Derivat din dat „impozit, dare".
DAU adv. Meme. — (La Românii din Banat şi din Iugoslavia) Da (r) şi, dară-mi-te; sau chiar... Frică mi-e că m’o ’mpunge(a). Ceale lemne... Dau nişte zile trecute ! giuglea-vâlsan, r. s. 336/2?, cf. jahresber, iii 314. Auzi, mândră dau (glosat prin „sau") n’auzi, Cum te strigă badea f ho-DOŞ, P. P. 172.
—	Din da1 + au. Cf. dar.
DÂUA nuni.	j
DÂUĂSPREZEOE num.	i v. doi.
DÂUÂZE2GI num.	j
DAfÎL ţ s. a. (Muz.) Grosse oaisse.— (Turcism rar) Tobă mare. Nouă calcamiri, nuoă daulun. E. VĂCĂRESCUL, IST. 2m/2i. [Plur. daule, rudow', XVIII 75 şi dauluril.
—	Din turc. davul,	idem.	cihac,	ii 572.	Cf.
t a b u 1.
DAULÂ vb, I(a) v.. (Mula.
BĂULÂ vb. I(a) (S’ )6remter, (s’)ext&nuerf (s’)d-puiser. Pencher.— (Muntenia şi Transilv.) Trans. A prăpădi (un animal) cu munca, a slei de puteri, a istovi, a sdrobi, a speti, a deşela (un cal) (cf.
I.	GOLESCU, c. I 237, DICŢ.), a-i rupe cuiva oasele, nelăsându-1 sdravăn (cf. rădulescu-codin, I), a bate o vită (mai ales un cal), până i se strică mijlocul (cf. DR. v 182) ; cf. dârvări. [Vinul] dăulă trupul cu	cutremur	şi vu	uimeală
de simţire şi de minte.	PISCUPBSCU,	o.	200/ă.
Văzând că atâta sarcină îl	dăhulase	de tot.	ISPIRESCU, ap. TDRG.	|i Refl. A-şi	pierde	pu-
terile, a se prăpădi cu munca, (cf, 1. GOLESCU, C. I 237, 254, polizu, DDRF), a Sb osteni-tare, a se obosi mult. Să mă lăsaţi să mă odihnesc şl eu puţintel, că m’am dehulat cu atâtea trebuşoare pe pământ. CARAGIALE, s. N. 65. Ne-am doholat de tot = am ostenit rău de tot AN. DOBR. IV 102 bis. j P. ext. A se apleca înjtr’o parte, a se strâmba. S’a dăhoiat clădistura, claia s. căpiţa de fân. (Abrud), viciu, GL.
[Ind. prez. 1. dăwl, 2. dăuli; 3. dăulă s. dăulez, etc. |1 Şi: daulâ, deulâ, (+ hulă, hui ui) dăhulâ, dohulâ, deliălâ, doholâ, de<$lâ (an. dobr. 102), duhălâ, dehoiâ, dă(h)oină (dr. V180 vb. I (a). || Adjective: dăulât s. dehălât, dehoiât* d© hulât dă(h)oinât, deulât), -ă, prăpădit, sleit de puteri, istovit, sdrobi t, rupt, sfârşit (PAMFILE, j. 11), obosit de greutăţi (ion cr. vi 152), deşelat (cf. DR. V. 182, cf. 180); stricat, dărâmat ; trist, supărat, mâhnit (LB.). Şaptalul dehulat de alergături a fost trimis... la basinu’ dela Tul-on în reparaţie, ghica. s. 401. Zidurile, vai ! de mult timp dăulate... ale bisericei dela Argeş. ODOBESCU, II 514. Birtaşul nostru deholat de muncă şi de mofturile noastre. BOTEZ, B. 72. E dăoinW de tot, se zice de o vită căzută la s. în ham. dr. V 180. Dehulat de muncă = rupt, sfârşit. PAMFILE, J. II. Dehălat,-ă = rău îmbrăcat, rău agonisit, rău chibzuit E o de-hălată = o mat ah oală, o natantoală ; o boală a vacilor, ciauşanu, gl. (Fig.) Puterea deviată.
I.	văcărescu, P. 162/s. Sufletu-mi dăulat şi sdrobit de răstrişte în zadar cată odihna, odobescu, I 167/ot. Dehulat de muncă — rupt, sfârşit. pamfile, J. H, dăulăt6r,-toâre—istovitor. Aprin-zeala să aţâţă... din urdkiare dăulătoare. piscu-PESCU, O. 233/30. | Abstract: dăulâre s. f. = sleire de puteri, sfârşeală* osteneală, slăbiciune;
DÂTTLÎ
— 67
DAVA
dărâmare într’o parte (corn. olmazu) [După curăţenie nu se simţeşte] slăbiciune şi dăulare de putere. PISCUPESCU, O. 212/2].
—	Etimologia necunoscuta. (Un *deb[i]lare, derivat din debilis „slab, debil", ar fi dat în româneşte dăula, dar variantele formate ale acestui cuvânt ne fac să credem că avem a fada cu un împrumut nou, poate — după cum presupune c. LACEA — din ung. (le)doini ,.a se nărui, a se surpa “) Cf. d e v o c a, decala.
DÂl’LÎ vb. IV* 1°. Se plaindre, gâmir. 2°. Plaîn-dre.	— (Transilv. de Nord şi	Moid.).
1°.	Refl.	şi	i n t r a n s. A se	tângui, a se văita,
a se văicări, a se jelui (Zagra, 1. Năsăud, com. CORBU) ; a plânge după mort (REV. crit. IV 87), a se	boci, a	se	cânta (II 5°).	Atunci începu fata
a plânge şi	a	se dăoli. reteganul, ap. CADE.
Dăuleau, se dăuleau, plângeau si se vuietau, că le era urît şi erau străini pe acele locuri. VASI-LIU, P. L. 257. Dăuliţi, nu vă dăuliţi, Nu vă tân-guiţi, Nu vă văicăraţi, Nu plângeţi în glas. id. ib/ Cf. GR. s. V 137. il (Despre oi) Oaia sbiară, meliăeşte, se dăuleşte. H. x 356.
2°. Trans. A plânge pe cineva, a-1 compătimi (mai mult ironic) (Zagra, 1. Năsăud, com. CORBU).
[Şi: dăoli vb. IVa REV. crit. IV 87; dilui vb. IVa.]
—	Derivat din (d)auleuî, exclamaţie care exprima durerea. Cf. a o 1 i.
DĂC'N s. m. (Entom.) v. tăun.
DĂUNA vî>. Ia trans. Porter prâjudice â qqn. — A pricinui cuiva o pagubă, a păgubi pe cineva. Dacă lucrul împrumutat are aşa defect, încât să poată dăuna pe acel ce se serveşte de dânsul,... rămâne răspunzător de daune. HAMANGiu, c. C. 898. [Abstract: dăunâre, s. f. Eredele... nu poate să restituea$oă amanetul cu dăimarea co-erezilor săi, încă neplătiţi. id. ib. 424. | Adjective: dăunat (cu negativul nedăunat)*, -ă = păgubit. Când se certau doi oameni pentru hotar, fără să meargă la judecată, luau doi martori... şi zicea }.dăunatu“ pârîtului. DIACONU, F. 64 ; — dăunător, -oare = aducător de daune, păgubitor, dăunăcios. Sfătui pe boieri să se lase de simpatiile pentru catolici, car6 ar fi dăunătoare legii pravoslavnice. IORGA. L. xviii 58. Tradiţiile dăunătoare, ale domniei străine, ţ. N. VI 1283 ; — (contaminare incidentală între dăunător şi dău-nos) dăunătos, -oâsă. Sub înrâurirea unei culturi fragmentare şi adeseori dăunat oase, au găsit de cuviinţă să... şez. I 231/V | Pronunţ, dă-u- şi dau-],
—	Derivat din daună (cf. lat, damno.-are „a condamna").
DÂUNĂ s. f. 1°. Dommagc. 2°. Malheur. 3°. Pre-judice. 4°. Agression. 5°. Avidite.
1°. Pagubă, stricăciune (HERZ.-GHER. jYI. II 375) ; spec. stricăciune în bucate (pogor. henr. 227), pagubă cauzată (în pădure) de furtună, vânt, etc., s. săvârşită de oameni şi animale (dict. silv. 99). Ar fi daună (= pagubă, păcat) să mergi pe acolo, că, Doamne, mulţi voinici şi-au pus capul. reteganul, p. ii ll/26.# Unde e marfă, e şi daună {în variante: pagubă), zanne, p. v 400. j (A fi) în dauna cuiva, s. a ceva = în paguba, Î11 detrimentul cuiva s. a ceva. Cunoştinţele grămădite la un loc [în şcoală], una în dauna celorlalte... ODOBESCU, II 63. Este o mare deosebire..., în dauna noastră. MAIORESCU, d. 11 80. j (Jur.; după fr. dommiages-interits) Daune-interese v. interes (3°). Poate fi osândit, după împrejurări,... şi la plată de daune-interese. hamangiu, c. c. 127,
2°. Nenorocire (cf. pogor, HENR. 227* STA-
Mati, COS^FIKESCU). Avea un cal năzdrăvan, care îi da de ştire, când i se ’ntâmpla ceva daună. reteganul/ P. III 46/ai.
3°. Necaz făcut unei persoane, bucluc (4°), belea (1°), neajuns», prejudiciu; posnă, sminteală (pogor, HENR. 227). Deschide-ţi ochii bine..., ca să nu mă sileşti a-ţi face o daună, de care-i pomeni cât îi trăi. ALECSANDRI, T. 1355. Neajunsuri şi daune de suferit din partea Ungurilor. MARIAN, T. 40.
4°. (Neobişnuit ; întrebuinţat în acest sens de
C.	negruzzi) Agresiune, atac. Se cunoştea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună. 1 143. Astăzi este o nouă daună [vorbind de o agresiune cu cuţitul]. III. 338/i.
5°. (Neîntrebuinţat, cf. însă derivatul dăunos) Lăcomie, poftă, pontbriant.
[Adjective: (lat. damnosu8t-a,-um) dăunos, -oâsă = păgubitor, vătămător; (Transilv.) lacom (LB.), poftitor după bunurile altuia (Lancrăm, jud. Sibiu, com. 1. blaga) , pofticios (Rahău, în Transilv., com. SIRCA), râmnicios' (REV. crit. HI 122). Doamna Chiajna, muiere capeşă şi dău-noasă,... ştiu să doboare cu armele împotrivirea Românilor. odobescu, 1 II8/17. Femeile grele (= însărcinate) sunt dăunoase, copiii sunt dăunoşi. REV. crit. iii 122; — dăunăcios, -oâsă = stîrică-cios, dăunător. Vrabia..., una din cele mai dău-nâcioase pasări... MARIAN, o. I 399. Faptă foarte dăunăcioasă pentru limba noastră, id. ib. 40. | Alt derivat: dăunâş, -şă subst. = păgubaş. Cine a furat, să mai fure, pe dăunaş (păgubaş) să-l spânzure (Bihor). ZANNE, P. V 469. | Pronunţ, dau-, âău- şi da-u, dă-u].
■— Din lat. damna, *-ae (= damna, -orum, pluralul devenit feminin singular al neutrului dam-num, idem). Cuvântul acesta (conservat şi ia Albanezi: dăm „pagubă") s’a păstrat ca vorbă populară numai în câteva regiuni mărginaşe şi mai aies în derivatul dăunos (din damnosus, -a, -um). în veacul trecut el a fost reînviat de scriitori, care simţeau nevoia de a reda cu un cuvânt românesc pe franţuzescul „dommage".
DĂUNĂCIOS, -OÂSĂ adj. ]
>	v. dauna.
DĂUNÂŞ,-Ă subst.
DĂUNAT, -Ă adj.	1
DĂUNĂTOS,-OÂSĂ, adj. j V* dauna‘
DĂUNĂZÎ (IJE) adv. v. deunăzi.
DĂIjNE s. m. (Entom.) v. tăun.
DĂUNOS,‘OÂSĂ adj. v. daună.
DĂUOÂRÂ num. v doi.
DĂUŞ s. a. v. dârdâuş.
DAVÂ t s. f. 1°. Reclamation. 2°. Megere. —• (Turcism, cu circulaţie foarte redusă).
1°. t Reclamaţie, proces. Toate gâlcevele şi da-1-alele Tătarilor, cu câte se acolism ei de Moldoveni, unii cerând robi, alţii caĂ\ boi, şi altele nenumărate de tot felul de dava, năpăşti, de care pururea era învăluiţi Moldovenii; că davalele lor nu avea sfârşit. LET. III I67/25-27. Tătarii... pără-sindu-se de toată davaoa şi pricea ce au cu Moldovenii. ib. 170/ia. Să aibă întărire nestrămutată hotărîrea Domnului, fără de a nu se mai face apelaţie la davalile creştinilor i [ = şi] a Turcilor. DUMITRACHE, 462. Au făcut Doamna Ma-vrogheni dava la împăratul cu harzoval. DIONI-SIE, c. 181. A să păgubi săraca raia pentru acest fel de mincinoase şi împotriva dreptăţii davale şi
DAVÂ
DE
pâri. tes. ii 309. De e9ar scula cineva..* pentru acest ţigan să caute dava... DOC. (1762) CONV. lit. XXII 908.
2°. (Astăzi; Olt. subt forma dâvă) Femeie rea, bună de certuri. ARH. OLT. VI 108.
[Plur. -vale. | Şi: (din sârb. dava, idem) dâvă S. f. (ad 1°) BRĂESCU, M 64, (ad 2°) ARH. OLT VI 108. | Familia (ture. daxagy1 da vagin (do vagin) s. m, = reclamant. Dar viind o sumă de popi acolo şi fi nd davagiu şi copilul den casă... (a. 1754). IORGA, S. D. XIV 228.. Dumnealui era şi judecător şl dava gin (a. 1790). BUL. COM. ist. Advocatul şi oricare alt davaaiu de va cuteza. pravila (1814), 20. (Cu funcţiune aftributivă). ~Nu puXea cineva a fi şi judecător şi advocat da-vagiu. ib. 8; — «turc. davagyhjk) davagilâc, (da-vagialâc) f s. a. = proces, caz, pâră, reclamaţie, plângere. După davagilâcul ce au făcut Elciul roşesc la Poartă, l-au mazâlit. ZILOT, CRON. 65. Rămâind în casa părintească mult davagialâc s’au făcut (a. 1808). IORGA, s. D. XV 127. Până a face cu davagilâcu’ la isprăvnicat pentru paguba ce în silă umbla numitu’ să-mi facă... (a. 1811). BUL. COM. IST. V 291.]
—	Din turc. dava, idem.
DÂVÂ * S. f. BAVAGIALÂC t *• DAVAGILÂC f S. a.
DAVAGÎU t s. m.
y. dava.
DAvAlMĂŞfiSC, - EĂSCĂ adj. \ y
DĂVÂIMĂŞÎB S. f.	j
D? A-VÂLMA adv. v. a-valma*
DÂVÂLMLÂŞ s. m. (ş. d.) v. devălmaş.
I>ÂVÂKÂ vb. ia = adevăra, giuglea-vâlsan» R. s. 40, 95, etc.
DÂVÂsî vb. iva v. devăsL
DAVEGlU f s. m. v. davet;
BAVET f s. a. Imitation. — (Turcism ; rar) Poftire, invitare (oficială). Vizirul merse la Sultan Mustafa Ilî,... şi-i făcu davet de ghiuluş. VĂCĂRESCUL, ap. ŞIO. [Plur. -veturi. | Familia : «turc. davetgij) davegiu f s. m. = cel care face invitarea, poftitor. Sultanul a trimis îndată davegiu ca să invite pe Vizir să intre cu armata sa în oraş. fotino, ap. ŞIO. ; — «turc. davetname) davetname f s. f. sing. = scrisoare de in-vitaţiune. Vezirul şi rig alii trimiseră davetname la Baiazid, chemându-l săv:e să moştenească iahtul tătâne-său. E. VĂCĂRESCUL, IST. 259/e.]
—	Din turc. da vet, idem.
DAVETNAM& f s. f. v. davet.
BAVLAGEÂLĂ S. f. 1
DAVLAGl vb. IV* l v. damMa
DAVLAGÎE S. f. J
DĂVOCÂ vb. I v. devoca.
DAZMEÂŢÂ loc. adv. Ce matin. — (Banat) Azi de dimineaţă. Că bărbatu-i rău ca dracu*, Că ş’a-sară-mi rupse capu9 Şi dazmeaţă-mi rupse gura, Rupă-i dracu’ junghetura. hodoş, C. 92.
—	Contras din de azi dimineaţă.
DĂZVOCÂ vb. I v. devoea.
P® prep. A. X 1°. a). Marque le-lieu d’ou part
une action ou un moiivemtent: de, de (pr£s), de (par tout) etc. b) Marque le lieu ou se trouve quelqii;’ un	quelque chose : de (toutes
parts), aupres de (soi), devant, avec. 2°. a) Marque le moment ou commence une action: De-puis, ă partir de. S’emploie la ou le frangais dit: voilă (il y a) une heure, un mois, qu e... De (de domain en huit, du matinau soir). b) Marque le moment ou a lieu une action * De (de n u i t, d’hiver), en (hiver), â (midi). S’emploie la ou le frangais dit simple-ment: d e m a i n, cette f o i s, le s o i r, etc., ou se sert d’ autres prepcsitions: en, â. c) Marque le moment oii a commence une situation qui a^ dure. Depuis. S’emploie avec un adjectif lâ ou le frangais dit des, avec un substantif : des
1	’ e n f a n c «e, ou n’ emploie pas de preposition:
i	1 a commence t o u t petit, i 1 s’est mărie jeune etc.
II.	1°. Marque rorigina, Fauteur d’un etat de choses: de, par. Introduit le complement du verbe p:îssif. 2°. Marque la cause d’une action ou d’un etat: de, par, â cause de (mourir de m a 1 a -die, geler de froid, perdre par pare s s e). S’emploie lâ ou le frangais dit t e 11 e -rnent, tant (on ne Ie voyait pas, ta nt il etait petit (roum. de mic ce era). 3°. Introduit un complement instrumental : de9 avea» par. Pour (indiquant le prix) : acheter pour trois francs de... De, en (marqu nt la matiere): une maison de bois, en bois. 4°. a) Introduit un complement circonstanciel de modalit§: de (de bon coeur, de f o r c e). S’emploie dans de nombreux cas ou le frangais s’exprime sans preposition: dormir profon-dement, b r u 1 e r v i f, ou en utilise une autre: en (tout). b) En ce qui concerne, pour ce qui est de. Equivaut au frangais pour dans des expressions telles que: pour etre lourd, i 1 est iourd, pour pousser, il pousse etc. c) Distribu-tif : par: (un boeuf par homme, quatre francs par mois etc.). d) SVmploie lâ oii le frangais dit simplement d e u x, trois f o i s, bien des f o i s, p 1 n s i e u r s f o i s, ou bien: pour (pour la premiere, la deuxieme fois). e) En combinaison avec ce, equivaut au frangais: â mesure que..., plus... plus... 5°. Pour, en xue de, ă Uinlention de.
III.	1°. a) Marque reloignement, la separation: de (e 1 o i g n e r, separe r de), b) Au-delâ def plus loin que; avec le verbe a trece „passer“, lâ ou le frangais dit: depasser, franchir un p o i n t, une etape. 2°. a) Marque ie rappro-chement, le eon-act : de (s’approcher de, pendre de), (temir) par (la main), (s’ap„ puyer) â, contre (un mur, se cogner â une pierre, contre Ies murs, lier â).
b)	Marque avec le verbe a trece la direction: du pote- de; (fig. se mettre ducote de qqn)
B.	I. Marque Ies elements successifs d’une serie» par, apres (jour par jour, jour apres jour, maison par maison).
II.	Partitif : de.
III.	1°. S’emploie avec un nom ayanjt fonction de sujet: i 1 arrive de c e s m a 1 a d i e s, ii y a de tout. 2°. La construction prepositionnelle tâent lieu d’ un second nominatif: 11 est considere c o ni m e t r a î t v e. 3°. S’emploie avec une vaieur exclamative dans des imprecations telles que: le diable Ies emporte, ces bandits; que Dieu la maudisse, la v i e i 11 e. 4°. Introduit un predicat dans diffe-rentes tournures ou le frangais emploie diverses prepositions ou une construction directe: â t r e â charge, cette th^orie est d’une veritâ evidente, etre de mode, â la m ode, etc.
1	5°. a) Introduit le complement de certaias verbe»
dont Ies correspondants frangais sont pour la plupart transitifs. S’emploie, com mie en frangais, avec le verbe a şti (savoir): savoir quelque chose de quelqn’nn, avoir connaissance d’une chose. b) Introduit le complement de nombreux verbes in-transitifs et pronominaux: de (s’oecuper de, se mef ier de, se plaindre de, se r e -p o s e r de, avoir e n v i e, p i t i e, s o i n, etc. de), c) S’emploie dnns des exclama tions ana-logues au frangais: pauvre de moi! apres des adjectifs ou des interjections ou de ce. d) Apres des verbes dont le sens est tel que : parler, ferire, entendre d i r e, apprendre, etc.: De, au sujet de, ă propos de: que dis-tu de lui? lentendre, dire de quelqu’un, parler de courage etc. 6°. Introduit l’attribut du complement direct: en, pour, oomnie, en guise de (d o n n e r une m a. i s o 11 e n d o f, reconnaître quelqu’un pour maîtie, recevoir une chose en cade au, etc.).
IV.	Introduit le complement determenatif: 1) die lieu: Ies rois de la terre. 2) de temps : Ies gens d’hier. 3) de qualite, de na ture, d’ appartenance: un verre d’eau, l’âge de se mar ier, un grain de ble, un rayon de soleil, fille de roi, un coup de baton. 4) S’emploie dans certains cas devant le nom de nombre ordina 1: son second mari, ies se-condes cartes (â jouer). 5) Partif: de (cha. cun de nous, le premier des jours de la semaine). 6) Indique l’rgent d’une action: Ies chants des eleres. 7) Indique l’objet d’une action ou d’un etat: 1 a crainte de la mort, l’amour dela liberte.
C.	1°!. Precede le complement d’un adjeotif: digne de, malade de, libre de, content de, riche de, etc. 2°. Precede le complement d’ un adverbe ou d’ une locution adverbiale: pres de, 1 oi n de, hor s d e, â cote de; s’emploie parfols dans des cas ou le frangais construit di-rectemsnt : avant dinuanche. 3) Introduit le complement d’un comparatif : de, que (plus de douze, plus prâcieux que 1 ’or, plus haut que le ci el, pis que cela).
D.	1°. S’emploie apres le nom de nombre cardinal â partir dfe vingt, et apres des mots tels que irultidudb, foule. etc. : une quantite de cho-ses, un peu d’ ombre. 2°. S’emploie devant l’ad-jeetif apres des adverbes correspondant au frangais: assez, si, tellement, lâ ou I10 frangais dit simp^ement: assez riche, si pauvre, e x t r e m e m e n t, incroyableme'nt beau îetc. 3°. S’emploie parfois, apres ces memes ad-verbes, aussi devant le verbe, dans des expressions telles que: t a n t i 1 se 1 o 11 a i t. 4°. S’eimploie entre deux substantifs comme en frangais ou entre un adjectif et un substantif dans des expressions ayant nne nuance affective prononcee: un amour d’e^afant, un di a ble d’hom-m e, une horreur de fii le, 1 e premier terme qualifiant le second.
E.	S’unit â d’autres prâpasitions, comme en frangais de.ssn s, dessous etc.
F.	Element de nombreux mots composes.
De neaccentuat în frază şi proclitic, formează
o	singură unitate fonetică împreună cu cuvânful de care ţine (ca în demult). Analiza gramaticală sau regulile ortografice uneori îl despart de a-ce sta din urmă, iar când de e urmat de altă pre-poziţiune, despărţirea şovăe adesea, ca în dela deal s. de pe deal. De asemenea şi de pe la e înţeles ca de + pe la.
Substantivul în legătură cu de rămâne da obiceiu nearticulat, dacă nu e urmat de un atribut al său (cf. de frică, însă de frica ta). Substantivul articulează totuşi câteodată şi după de, ta determinări temporale, când, în locul construc-
ţitinii prepoziţionale, se poate pune numai acel substantiv singur. Se poate spune aşa dar ţăranul îşi drege plugul iarna s. de iarna s. de cu iarnă s., nud rar. de cu iarna.
Cuvântul de sub regimul lui de are de cele mai multe ori un înţeles corespunzător cu funcţiunea’ întregii expresiuni prepoziţionale. In ploua de ieri, determinarea fia ieri are funcţiune temporală, iar ieri e un adverb de timp. Adesea însă apare după de 1111 cuvânt care singur n’ ar putea avea înţelesul acelei expresiuni prepoziţionale: de mic s. de copil a plecat de acasă. Nici adjectivul mic, nici substantivul copil nu exprimă noţiuni de timp, d ir de m.c şi de copil au în cazul de fî'iă funcţiune temporală („când“ s. „de când a fost mic“ s. „copil"). Dela „puer ad te veniu = „copil" (adecă ^copiii fiind") am venit la tine, fraze care răspund la întrebarea (de) când?, s’a putut ajunge uşor la de copil am v-cnit la tine. In au ars de vii, funcţiunea lui de vii nu mai e temporală, ci modală, iar în l-a lăudat de voinic e cauzală ş. a. 111. d.
Asemenea construeţiuni prepoziţionale sunt fn acelaşi timp şi compliniri circumstanţiale ale predicatului şi determinări apoziţionale ale atributului sau ale complementului, cuvântul în legătură cu prepoziţiunea fiind supus regulilor acordului, ea orice apoziţiune sau atribut adjectival.
Când, în astfel de cazuri, construcţiunea prepoziţională s’a format cu un adjectiv, acesta ar puitea fi înlocuit, de cele mai multe ori, printr’un susbtantiv abstract corespunzător: l-a lăudat de voinic == l-a lăudat de voinicie (cf. A. II 2° a) s. era tinsă o masă de marmură, de naltă (= ,,db ’nălţime", „în ce priveşte înălţimea", (cf. A II 4°. b) cât se răzma omul. MINEIUL (1776), 29 b.
Contrucţiunile cu de se pot exprima sau înlocui prin perifraze, în multe feluri, potrivit cu înţelesul lor. Astfel, când de se găseşfe înaintea unul supin, construcţiunea prepoziţională ţine locul conjunctivului (s’a apumt de arat = ,,s’ a apucat să are", ogor bun de arat = „ogor bun să fie arat*4.
Uzul clasic latin evita întrebuinţarea construc-ţiunilor prepoziţionale cu funcţiune de atribut, dar îngăduia totuşi tot felul de abateri, mai ales în legătură cu substantive care cuprind ideea unei acţiuni: Ciceronis de republica cura, commen-tarii de Bello GalUco, oratio de imperio, iar pe de altă pirte şi homo de plebe, maliis poeta de populo, rabula de foro). Construcţiuniea cu de a înlocuit adesea genitivul partitiv, mai ales când intervenea o noţiune de număr (de tribus hoo extrem um, tres de consularibus, unus de tribus, unus de multis, dar şi aliquis dz diis, minimus de stirpe). Prepoziţiunea de a devenit astfel un element sintactic pentru exprimarea funcţiunii genitivului.
înlocuirea genitivului prin construeţiuni pre-poz:ţion*ile a fost, în epoca preromanieă, foarte obişnuită. Astfel se întrebuinţau prep. ad (cf. rom. a2 5°) şi prep. de. Perifraza cu de o cunoscută tuturor limbilor romanice şi ţine locul genitivului şi în limba română. O găsim în textele vechi şi în poezia populară.
Constmcţmnea prepoziţională, pe lângă funcţii^ nea de atribut, poate îndeplini şi celelalte funcţiuni sintactice: de nume predicativ, de complement direct, de subiect (v. mai jos), păstrând toate aspectele ei proprii, cu înţeles de loc, de timp, partitiv, etc.
Ga instrument general de determinare, poate întregi până şi adjective şi adverbe: toate cele trebuincioase de drum, buimac de cap; niânm furiş de 'gazdă (R. constant, r. 74), aşa de sus, bine de h’ne. Ele iau în deosebi locul unor adjective, când nu există sau nu se poate forau* uu derivat corespunzător ou de găină, cf. însă
— 70 —
DE
cal dobrogean pe lângă cal de Dobrogea). Uneori se evită cacofonia prin eonstrucţiunile cu de, bunăoară când două genitive ar urma unul după altul: calul fiuhn de craiu, CREANGĂ, p. 185, nu „calul fiului craiului4*.
Când sunt calificative, aceste expresii prepoziţionale pot fi supuse şi compa raţiunii: un om de seamă, un om mai de seamă, cel mai de seamă om din sat. Ele pot fi şi despărţite de cuvântul determinat*, ochiu ca de bou.
De 'obiceiu nu se pun doi de unul după altul, când ar trebui să apară o altă expresie de asemenea formată cu de. Se spune deci (v. A III l°a şi B III 5b) de ce ţi-e frică nu scapi (= de ce ţi-e frică, de aceea nu scapi), nu ,.de de ce ţi-e frică, nu scapi". In de demult de ex. un al doilea de a fost cu putinţă numai după ce de din demult s’a contopit cu mult şi n’a mai fost simţit ea prepoziţiune.
Funcţiunea sintactică a prep. de are uneori în-făţişeri care o apropie de conj inacţiuni, în deosebi da conj. de, mai ales când această funcţiune e cauzală. Se poate spune Sandu slăbeşte de boală şi Sandu slăbeşte de bolnav. Legătura sintactică cu subiectul propoziţiunii se poate face şi mai simţită printr’un adaus construit cu pronumele relativ ce şi auxiliarul a fi: Sandu slăbeşte de bolnav ce este. In acest din urmă caz, de bolnav ce este constitue o propoziţiune secundară (de cauză), iar de joacă rol ele conjuncţiune.
La întrebarea de ce n’ai venit ieri la minef se poajte răspunde pe alocuri de ce n’am vrut!, Intru cât prep. de se prefăcea altădată în conjune-ţiune cauzală, construcţiuniea din răspunsul de mai sus este foarte explicabilă. In cazul de faţă, de ce, şi în întrebare şi în răspuns este aqeeaşi expresdune, în care de a fost la început prepo-ziţiune. Aşa d’ar sunt cazuri în care de ar putea fi simţit şi ca prepoziţiune şi ca o conjuncţiune. Cf. şi D 8°.
A.	Construcţia prepoziţională are funcţiunea sintactică de complement circumstanţial.
I.	Ca determinare privitoare la spaţiu mu îa timp.
1°. Complemente circumstanţiale de loc.
a)	Complementul circumstanţial de loc răspunde la întrebarea de unde?, indicând locul din s. dela care porneşte o acţiune s. o» mişcare, Io-(^ar Şi persoana sau obiectul, considerate ca având^ locul lor în spaţiu) din s. dela care se îndepărtează se ia, se aude, etc., ceva s. cineva. Prep. de, învechită în asemenea funcţiune înaintea isuhstantivelor, unde prep. din. dela şi de pe i-au luat tot niai mult locul, s’a păstrat de obiceiu înaintea adverbelor, unde înlocuirea ei e mult mai rară (cf. de sus şi din sus, de jos ş\ de pe jos).. De acie (de acolea N. test. 1648; şi de acolo biblia, 1688) încungiurămu şi viremu întru Righia COD. vor. 99/4, cf. coresi, EV.
272/6. Pasările ceriului.... de (vor. dim, dos.
din) mijloc de piatră deade glas (de medio petrarum d a b u n t v o c e s) psal. sch. 336/12, cf. 477/is, 57/u-i2. Mănâncă de tot pomul raiului... palia (1581), l9/4f cf. psalt. 314/6. CREANGĂ, P. 260/oo, VARLAAM, C. 302. DOSOFTEIU, PS. 51. Şi şi-au dat războiu foarte tare de wibe părţile. LET. 11 262/3i, cf. Iii 8/7. [Luna] pe deal mi se oprea Şi cu drag de sus privea, alecsandri, p. 1 101. N’auzi tu de departe cocoşul răguşit? EMINESCU, p, 213, cf. 242. A zis fetei să suie în pod, să-şi aleagă de acolo o ladă CREANGĂ, P. 289, cf. 87, ŞEZ. I 54/0, ISPIRESCU, L. 42. Auzii cântân[d] dze culme. (Păuneşti în Mehodinţi) jahresber. VII 64. De pretutindeni v. pretutindeni; de loc loc. adv. v. Ioc (13°), cf. lat. i 11 i c o; etc. || In corelaţie
cu la s. până s. până la s. până în şi împreună cu acestea serveşte la formarea unor expresiuni care indică întinderea unei distanţe, cu de ară-tându-se locul de unde începe distanţa, cu cealaltă prepoziţie locul unde se sfârşeşte. înaintea substantivelor, nu şi a adverbelor, întrebuinţăm astăzi în asemenea cazuri pe dela sau şi pe d i n în loc de de. D-zeul D-zeilor grăi şi chiemă pământul de (dela hur., dos., den cor.2) răsăritul soarelui pără la apus. PSALT. • 95/»-io. De marginea pământului până în margini o primblă. CUV. D. BĂTR. 1 361/2. începe el a o măsura cu ochii de sus până jos şi de jos până sus. creangă, P. 163 Cf. IARNlK-BÂRSEANU, D. 363. I] De-a/capul (după ital. da capo) v. cap (VI 2°).
b)	Complementul circumstanţial de loc răspunde la întrebarea unde?, indicând locul în care se întâmplă sau se găseşte ceva sau cineva. Prep. de se asociază când cuvântul de care depinde înseamnă o fiinţă (cf- însă exemplele dela sfârşita! acestui alineat). în asemenea cazuri ne ,sunt mai îndemână decât de, prep. la s. lângă s. în s. (asociativ) cu (I). S’a păstrat de mai ales când s’a contopit cu cuvântul respectiv într’o expresie adverbială ca dev.ale, scris şi de vale v. vale. (Legătura dintre funcţiunile de sub a) şi b) ne-o lămuresc uşor exemple ca: Prind cocoşii a cânta Şi de ici şl de colea, iarnik-bârseanu, d. 163, adecă „din toate părţile", deci de unde?, s. „în toate părţile", deci unde?) în demăreaţă ieşiră cei ce era de Pavelu (1688: cei ce era cu Pa vel) şi verimu întru Chiesariia. COD* VOR. 26/s. Pentr'aceaea îi spândziirară... pre amânăm, de picioare îngreunând cu pietri. DOSOFTEIU, V. S. 1722/8. [Lui Gnigore-Yodă] i s’au răsleţit şi oastea ce avea de dânsul şi au rămas numai ou cincizeci de oameni. LET. II 214/e. Ograda lui de toate părţile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100, cf. 167. Mihai... lăsând de laturi Sibiiul, merse la Făgăraş. BĂLCESCU, M. V. '517/sa. | (Fără ca să i se mai simtă lui de vechea sa funcţiune) A fi ceva de (cineva s. ceva) s. de capul (cuiva) = a fi de oarecare însemnătate, a avea oarecare valoare. Trebue să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU1, ap. TDRG. (Cu sejas opus>) Nu-i nimic d-e el s. de capul lui. v. cap II 1°). || (Unleori învechit) Complementul circumstanţial răspunde la întrebarea în faţa cui?, s. înaintea cui?, indicând persoana în faţa căreia ne găseşte sau se desfăşură o întâmplare s. situaţiu-ne anumită. Câteodată ar putea lua locul lui de şi prep. la (local: unde?) sau prep. cu (asociativ). [Diavolul] uneori vinuiaşte pre Dunmedzău înaintea oamenilor,... cum făcu şi de Iov şi şi de alţi de mulţi... varlaam, o. 68. De tine pământul tremură... cu frică, Dealurile, munţii pier ca o nemică. dosofteiu, PS. 50, cf. 91. De aceştia au dat dosul tabăra cea vicleană a dracilor. Ml-NE IUL (1776) 723b. j (în locuţiune obişnuită astăzi, fără ca prepoziţiunii să i se mai simtă vechea ei funcţiune) Oare nu-i păcat de Dumnezeu, că mai trăim noi pe lumea asta ? CREANGĂ, P. 74. 2°. Complemente circumstanţiale de timp.
a)	Complementul circumstanţial răspunde la întrebarea d e c â n d?
a)	Indică timpul sau clipa în care începe o acţiune sau o situaţiune. Când cuvântul la care se referă construcţiunea prepoziţională este un substantiv sau un adverb, sunt mai obişnuite astăzi prep. din şi dela, (cf. A I 1° a). Desfăşurarea acţiunii în timp, din momentul în care şi-a luat începutul, îşi găseşte adesea expresia printr’ un adverb ca înainte, încolo, încoace, cu care se întregeşte complementul circumstanţial; locul acestui adverb îl ia uneori un substantiv, expriîmând, o măsură de timp, ca : o săptămână, un an, etc., iar durata apare ast-
DE	—• 71
fel precis determinată. (în locul substantivului sau adverbului poate intra subt regimul prep. de o propoziţiune temporală introdusă de când, cum, îndată ce; de devine în cazul acesta element de compoziţie a unei expresiuni conjuncţionale: de când, de cum (s. şi cu muşi t) > de îndată ce v. când (II 1° d), cum (D 2°), îndată). Luptară-se cu mere (= mine) de \ (din DOS.) tirereaţele meale. PSAI/ev 275/io, cf. 137/s. Greşit-am în ceriu şi înaintea ta, şi de-acmic nu sămt (= sunt) destoinic să mă chem fecior ţie. varlaam, c. 172/u, cf. dosofteiu, PS. 90, LEIT. II 428/it, EMINESCU, P. 209/b, creangă, P. 178/9. Mic să chiamă până în 25 de ai şi deacolea înainte se chiamă mare. ^FRAV. 1012. Ţine-te, săraoă ţară Moldovă, de *rwum înainte de jacurile şl de mâncăturile a toţi aceşti tuscinoi feciori a Gupariului celui bătrân! LET. II 259/ig, Cf. CREANGĂ, P. 208/W. De mâne va începe [să-ţi diea lecţii], c. negruzzi,
I	7, cf. 30. Clasele şcoalelor de cornerciu existente se vor îîilocui treptat, începând chiar de estimp, prin clase de şcoale reale, odobescu,
II	76. De când pe sinu-ţi porţi tu o neagră pată? eminescu, p. 211. Doar nu samăn eu grâu de ieri de alaltăieri! CREANGĂ, P. 178, cf. ROMÂNUL glumeţ, 8. Mai rabdă, neică, ...Pan’ de azi o săptămână, teodorescu, p. p. 323 b. Fu la joc, mândra la joc, Mălaiul de Joi la focl IARNIK-BÂRSEANU, D. 421. Cf. ŞEZ. V 15 b, POP., ap. JAHRESBER. X 509. De acia = din clipa aceasta încolo, v. acia (2°).
p.) Construcţia prepoziţională indică timpul trecut din momentul în care a început sau s’ a petrecut o acţiune, determinând astfel şi începutul şi durata acesteia s. durata ssituaţiunii croate prin ea. Subt regimul lui de se găseşte un substantiv exprimând o măsură de timp. De mulţi anii fiindu tu giudeţu derept u limbvei a-ceşteia. cod. vor. 59Ă». De un veac el şede astfel. EMINESCU, P. 204, cf. 260. Făt-Frumos pe care-l cauţi de atât amar de vreme. CREANGĂ, p. 95, cf. 313/4. De trei ani mi-ai fost drăguţă. IARNIK-BÂRSEANU, D. 256-257, cf. CREANGĂ,
P. 100/is. FUNDESCU, L. P. 47/«, SEVASTOS, C. 205/3. De curândă vreme s. de curând v. curând (III 1°, II 1°). | (Expresiunea de subt regimul prepoziţiei ia forma unei propoziţiuni) Nu poate să o uîte de sunt acuma aproape de treizeci de ani. gorjan, h. iv 83/21.
7.) Complementul circumstanţial, lărgit printr’un al doilea termen format eu prep. la s. până s. până (pe) la s. până în s. până (de) către indică durata unei acţiuni sau situaţiuni. Cu de se însemnează (ea şi subt A 1 2 a a) momentul în care începe, cu cealaltă prepoziţie momentul în care încetează acea acţiune sau situaţlune. (Şi în cazurile acestea întrebuinţăm astăzi în locul lui de, dacă urmează un substantiv, de obiceiu prep. din
s. dela) în credinţa ei cea oe e de Isusu...... de
demăreaţă pâră la seară (1648: până sar a, 1688 : pân’ în sară). OOD. VOR. 103/s. Doamne... ainte până codri nu fură şi să se facă pământul şi toată lumea, de veac şi până la veac tu eşti. coresi, PS. 249, cf. 319, VARLAAM, c, 105 b. j Prep. de găsindu-se în corelaţiuna cu prep. în (întru), indică răstimpul care va trece până a începe o acţiune sau o situaţiune oarecare. De azi în trei sile plecăm, ispirescu, l. 4. jj De cuvânt = îndată, numaidecât, pe loc, imediat, v. cu vânt (9°).
b)	Complementul circumstanţial răspunde la întrebarea când? (cf. lat. de nocte venire, media de nocte, de die, de mense D e -cemb'ri), indicând clipa sau timpul în care sau în cursul căruia se petrece o acţiune sau de care ţine o situa ţiune. Prep. de, adesea în concurenţă în asemenea cazuri cu prep. î n şi 1 a} pare astăzi
—■	DE
un element de prisos înainte de adverbe sau expresiuni care şi fără de acest de răspund la întrebarea când? (ca în de a doua zi, de mâne dimineaţă, „a doua zi, mâne dimineaţă", de data aceasta;, de rândul trecut, de pururea, de iarna, etc.) Aşa şi de altă oară (1648: o a re când, 1088: odinioară) sfintele muieri... înfrumşa sire. COD. vor. 152/o, cf. 147/s, 156A. Scolu-me de noapte. PSAL. SCH. 175/©, cf. let. ii 23/37, 244/20. De pururea veselie fi-vor părintelui Dumnezeu. CORESI, EV. 30/31, Cf. DOSOFTEIU, PS. 12, LET. I 227/5, II 419/21, 4o6/30, 262/20, 264/20, 2 <3/13, III 197/25. Fiind încă de noapte, s’au culcat, barac, t. 16. Mâi de noapte aici. caragiale, m. 6, cf. sbiera, p. 17/ae. D’a doua zi sora mea se înbohiăvi greu. Şi visul meu.... mi se deşteptă în creier, delavran-cea, trubadurul (ed. 1887). Hai, frate, la biserică De sfânta Duminică. ALECSANDRI, P. P.
1.81/s, cf. SBIERA, P. 58/24, 58/is, cf. deseară. Când va fi de dimineaţă, Să te'duci din astă vieaţă! IARNIK-BÂRSEANU, D. 259. Crescut-au, Nas-cut-au Doi meri d’alunei, De toamna sădiţi, De v ar a’nf lor iţi. TEODORESCU, P. P. 78 b., cf. SEVASTOS, c. 152/s. La: anul nou, de demânecate fiecare om trebue să ia în mână unealta cu care lucrează în cursul anului. (Movileni în Tecuci) HEM. 1221/43, Cf. MÂNDRESCU, L. P. 30/s, CONV. lit. XLIV2 3. Frunze de gorun ^..tăiete de vară, uscate şi păstrate pentru capre. H. ix 84. | De amiază (zi) s. de prânz = la amiază, în timpul prânzului, cf. a m i a z ă z i (II 1°) s. (Mold., de determinând împreună cu substantivul de subt regimul său timpul următor, în continuare, după cel indicat de acel substantiv; cf. lat non bonus somnus de prandio plautus, funcţiune în ca're era mai obişnuită prep. ex) = după amiază, după prânz, după masă, cf. a miazăzi (II 1°). (De-amiază’n de seară = când a trecut de amiază şi ziua începe să coboare spre seară, pe la ■373-4 d. a. Pornind din nou plugul, se ără necurmat până de-amiază’n de seară, pe la 3x/2-4 ceasuri, când se face Jiodină. pamfile, A. 55. De astăzi de mâkne t v. astăzi, cf. dosofteiu, PS. 40/20. De azi, mâne = astăzi-mâne, în curând, în scurtă vreme: La ce, maică, mă dezmierzi Cu turtiţi cu mere verzi, Că de azi, mâne, mă pierzi. MÂNDRESCU, L. p. 30/s. | (Şi aici se poate observa trecerea foarte obişnuită şi în alte cazuri dela funcţiunea locală la cea temporala:) De ce nu mi-ai spus de acasă { = pe când erârn acasă) lucrul acesta, ci numai acum? — De aci(a) s. f de acoleşi = apoi (2°), după aceea, v. acia (2°). De-aci (1648 şi 1688: şi; fr. puis) de acolo vânslămu şi trecumu în Chipru. COD. VOR. • 87/w. Că mai nainte boala ei vindecă, de-aciia şi cu-tremur ulu sufletului ei îmblânzi. dOREiSi, ev. 384/io, cf. 309/g, 314/37. întâiu să-l bată, de aciia să-l trimiţă la ocnă. PRAV. 104, cf. LET. I A 55.
c)	Complementul circumstanţial răspunde şi la întrebarea de când? şi la întrebarea când?, întrunind elemente funcţionale definite şi subt A
I	2 a şi subt A I 2 b. El indică momentul în care s’a înfăptuit (când?) şi diela care inainte s’a prelungit (de când?) totodată o situaţiune oarecare. Ne-am înţeles de ieri ca să ne vedem astăzi cuprinde şi gândul că „ieri a fost, când ne-am înţeles", şi gândul că „e de ieri, de când suntem înţeleşi". Prep. de ar putea să şi lipsească din acest de ieri, însă complementul circumstanţial devine adietsea chiar prin acest de, pe lângă determinare a momentului, şi expresie a distanţei între acel moment şi clipa în care a fost rostit. Până şi,întrebările de când şi când îşi amestecă rosturile în asemenea cazuri, în măsura în care de ne apare aici în rolul cotrespua^ător cu funcţiunea dela A I 2 b. Funcţiunea aceasta însă,
mult mai obişnuita altădată, devine tot mai puţin simţită. ,,Câţi ani sânt, de când aceasta fu iui ?“ El zise : „De cocon“. coresi, EV. 76/23. Călugăriţă de mică dată dela părinţi la lăcumţa ficioarelor. dosofteiu, v. s. 1132, cf. varlaam,
C.	II 282, EMINESCU, N. 40, P. 273. Deţiner = ab ihfantia. ANON. CAR. Soarele au apus de demult DRĂghici, R. 18. De dimineaţă, pompierii stropiseră podul, C. NEGRUZZI, I 129. Măicuţă duioasă, Rămâi sănătoasă, Că de azi îmi vine Să plec dela tine. teodorescu, p. p. 281 b, cf. 339 b. ŞEZ. 1 141 b/7. Ziua bună de dimneaţa se cunoaşte, baronzi, l. 53/25, cf. reteganul, P. V 50/is. S'a însurat prea de mic. doine, 45/i«. Oaia asta se mârlise de cârlană (= până nu împlinise anul). (Rucăr) COM. LACEA.
II.	Având funcţiune calificativă, dietermină o acţiune sau o situa ţiune după înfăţişerile inerente lor, după împrejurările diesfăşurăirii lor; după scopul pe care îl servesc, etc*.
1°. Complementul circumstanţial indică originea (descendenţa, locul de obârşie, paternitatea intelectuală, autorul unei făptuiri, realitatea din care la naştere o situaţiune, etc., cf. lat. homo de plebe, de nave caroerem facere, etc.).
a)	(în propoziţiuni de construcţie şi valoare funcţională activă). Răspunde la întrebarea de unde? sau dela (prin s. din) cine s. ce?, prep. de fiind înlocuită astăzi, de obiceiu, prin dela s. din s. prin, dacă cuvântul de subt regimul ei nu -este un adverb. De unde sântu
o	ştie şi 8 fadele întru voi f Au nu-su de aciceu din dulceaţele voastre...f cod. vor. 126/w-Î27/2. ,Nu preimescu de (cor.2: den, dos,: dela) casa ta viţelu, nece de (COR.2: den, dos.: dela) turmele tale ţapu. PSALT. 96/*. Iară, căce are el bogăţie şi mărie sau avuţie..., ce folosu-i iaste lui de acealea. coresi, ev. 73/i0, cf. 202/22, 299/^, DOSOFTEIU, V. s. 42/S4. încă au fost atunci mulţi megiiaşi buni de pren pre jure : den Colibaş, Coka şi den Sătccl, Cambrea, den Oopăeio$[t\]. Drăgan cu fiiu-său Pătru, şi Standul ea de ocolea, şi Pitea ot Scoarţa, VintilW ot tam... (1591). CUV. D. BĂTR. i 58. Vom pieri de voi. moxa, 373/27, cf. LET. II 340/7, III 18/ie. Au răbdat scârbe şi nevoi.... de împăraţi.... şi de eretici, varlaam,
O.	197a. Ucenicii... audziră de Hristos acel cuvânt. 1b. 279a, cf. I6I/19, CORESI, EV.. 131/s0, SIMION DASC. LET. 3/o, CONTEMPORANUL, II 10. Să n’aib ajutor de 1 tine. dosofteiu, Piş. 82, ef. MINEIUL (1776), 972b. li rămăsese mai mare avuţie de tată-său. ş inc ai, hr. hi 272/2rţ. Până va fi acesta (= srneul) d’asupra pământului, pace de el nu veţi avea. ispirescu, l. 18. Las’ să mă cheme, cum m’a chema ; ce ai d-ia de-acolo t CREANGĂ, P. 1.49, cf. 153. Ai avut mare noroc de m 'ne. ib. 202, cf. marian, t. 78. Ce folos de tine, dragă, că eşti albă şl spălată, Şi trăieşti tot supărată. IARNÎK-BÂRSEANU, D. 375.
b)	(în propoziţiuni de valoare funcţionai pasivă) . Răspunde la întrebarea de (către) cine s. d e (s. d i n) ce, complinind verbe pasive (construite cu auxiliarul a fi) s. construite reflexiv s. având forma de participiu al trecutului. Rugaţi fomu (=fum u, „am fost") de ei. COD. vor. 99/io. UruJu alaltu iubiţi adesu, născuţi (1688: unul pre al alt iubiţi cu de-adinsul, fiind de iznoavă născuţi) nu de (1648: din, 1688: den) sămânţa putrediriei, ce de neputredă. ib. 144/2-3 cf. I6OA1, 35A, 49/t. Smenti-se Se urgie aohiul m eu (turbatus est a furore oculus m «e 11 s ; m o n o (e i 1 est fondn de tr is-tesse). psal. sch. 14/u, cf. 481/™, coresi, ev. 505/u, VARLAAM. C. 294, PRAV. 206. Văzvă-l făcut ceriul de mânuie tale. dosofteitu, ps. 27. Leontie I şi TI, după ce s’au biruit de oastea au-gmtuJM Zenon* se omoară. şincai hr. 1 92/ai,
cf. DRĂghici, R. 26. Parcul meu se compune de doi plopi plutaşi, trei paltini, câţiva tei... c. NE-GRUZZI, I 96. Aceste adunări se oonvocau de Domn. bălcescu, M. V. 9/27, cf. IO/4. îşi simte gâtu’-atuncea cuprins de braţe reci. eminescu» p. 209/i. Mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183, cf. 264. Vai, mâncat u-s de străini Ca iarba de boi bătrâni. iarnik-bârseanu, d. 191.
2°. Construcţia prepoziţională răspunde la întrebarea de ce? s. din care cauză (din ce pricină?, pentru ce), indicând cauza, motivul s. pretextul unei acţiuni sau situaţiuni. Cf. cu (II 3°, IV), derept, din, în (IV), întru (IY), lnx (III 2°), pentru.
a)	De îşi păstrează pe deplin caracterul de prepoziţie. Cârma flângea-se de greaţa undelor. COD. VOR. 94Ao. Nu vădzuiu de slava lumiriei aceel. ib. 40/2, cf. CORESI, EV. 450/32, PSAL. SCH. 300/5-7, Trupul numai de sănătate să-l grijim, nude spurcăciuni şi de pohtele trupeşti să grijm trupul. CORESI, EV. 46, cf. 50/26, 364/it. De ne-gândire şi de lem voastră să perdeţi dmlmaţa ce-au gătit voao Domnul nostru Isiis Hristos. CUV. D. BĂTR. II 424, Cf. VARLAAM, C. 335/i, 69^ 723. Oricare vameş va ceare vamă d£ (MOLD. d e a) niscare lucruri, ce n’au fost obiceaiul să dea vamă... PRAV. 164, cf. 584, 896, 174, 676. Să sui svântul îoan la un loc nalt, unde era acel spurcat idol a Artemidei, iară năroadele’mplându-Hă de mânie de aceasta (= din cauza aceasta), aruncară pietri asupra svântului, dosofteiu, v. s. 29/ie. S’au osândit şi Timuş ...şi şi-au pus şi el capul de glonţ. LET. ii 205/2t, cf. 268/ss, 256/*, 352/14, 249/is, 252/ss. în borta pietrii brânca leului de groasă nu încape, cantemir, ist. 158A, ef. MAG. IST. I 356/7, MINEIUL (1776), 137b. [Oile] nu de călbează au perit, ci de slabe. calend.v RIU (1814) 191/io. Caii.... Muşcând de \neastâ\n~ pâr zăbala ce-i ţinea. alexandrescu, m. 30'3 cf. PANN, E. II 146/2. Toţi au buh nit ăe râs de răspunsul acesta, c. NEGRUZZI, I 85. Numa’n casă să tot şezi...., ie ia naiba de urît. contemporanul, I 567. Şi de dragi unul altuia, Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, P. 105, cf. 213. N. 42, 12/7. Şi plângeam de supărată Că tu nu te-ai priceput COŞBUC, B. 11/h, cf. F. 69Î B. 25/s. M:-a căzut ghioaga din mână De o sabie păgână. ALECSANDRI, P. P. 169 b/7. Fata... ştia că, de făcut treabă, nu mai cade coada nimărui. CREANGĂ, P. 287, cf. A. 61, ISPIRESCU, L. 36. Că nu-ţi bagă nicio vină, Nici de mică, nici de mare, IARNÎK-BÂRSEANU, D. 271, cf. RETEGANUL, TR. 141/,t-32, 14, P. Hi 46, 54/n. De străin şi de sărac, Nu ştiu seara und’ să trag, TEODORESCU, P. P. 326* cf. doine, 154/<>. De aceea, de aia v. acel (2°a) al2 (A). | (Cu topică schimbată: nemică de alta — de nemică alta), Că de ce-i tremura lui trupul, nu era lui nemică de alta, ce de acea bolnăvie, CORESI, EV. 58/32.
b)	în construeţiuni care dau prep. de înfăţişeri de conjuncţiune ; cf. A II 4c.
a.) (Cf. ce A III 2°). Ştia amil şi se învăţa, de ce se chinuia, coresi, ev. 27/sz. Şi §dnt multe a svântului nevoinţe, ce lăsându-le, de multe ce sânt» vom spune una. dosofteiu, v. S. 172/32. Deabla umbli de slabă ce eşti. ALECSANDRI, t. 1582, cf. P. P. 130. în fundul [lacu]-lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur. eminescu, n. 6/e. Un jeţ vetchiu, negru, de vechiu ce era. .DiELAVRANC'EA, ap. DDRF. Tu numai nu dai în gropi, de prost ce eşti! CREANGĂ, P. 52, cf. 167/w, 293, 67/i0, 294. îi sfârâia călcâiele, de iute ce se ducea, ispirescu, ap. TDRG., cf. ŞEZ. IV 88, MARIAN, T. 336, O. II I66/10. O fată, cât să-i cerci păre-chea, d% frumoasă ce era. reteganul, p. 1 51,
m
■r- n —
Cf. ISPIRESCU, L. 26, TEODORESCU, P. P. 636/5.
Pute de leneş ce-i. herz.-gher., m. vii 9.
p.) t Din care cauză, de aceea. îl zăticnise arătănău-i-se noaptea, de care făcu a doua călătorie... şi-şi drease lucrul, minetul (1776) 10O3.
3°. Complementul circumstanţial ar© funcţiune instrumentală.
a)	Răspunde la întrebarea cu (s. prin) cine -S. cu ce, indicând fiinţa s. mijlocul cu ajutorul
^ărora sau prin care se îndeplineşte o acţiune Ite-u se împlineşte o situaţiune. In asemenea cazuri, prep. de poate fi înlocuită de obiceiu prin prep. cu (II), prin, în (II 1°), întru (II 1°). (Cf. lat. signif i ea re alicui de mânu; citări de t r i l> u n a 1 i). Vedzi credinţa agiută lucrureloru lui şi dz lucru se sfârşeşte crecbinţa, COD. VOR, 121/c’ cf. 139/u. Sătura ei de (cu dos.) viptorile fsatelor, psal. sch. 491/9, ef. coresi, EV. 21 /». Şi-i va face ram de ' (MITNT. cu) arme. pprav. 580, cf. dosofteiu, v. s. 124. [Corăbiile] le încărcăm de aur curat. biblia (1688), pr. 3/42. Cine de cuvânt nu înţelege, Nu înţelege n!oi de ciomege, românul glumeţ, 29/19. Vezi cât eşti, de avan, moş Nichifor, cum îţi încarci sufletul de păcate?! creangă, p. 134, cf. ispi* RESCU, L. 10, 40. Mai bine m’aş spânzura De ciucurul brâului, în mijlocul târgului. IARNÎK-■BĂRSBANU, D. 275/i. Am săpat malaiil ă’o cale (d’o cale = „printr’ o singură cale4', ,,cu un singur drum", ,.dintr’o singură dată", ..în puţină vreme", „dintr’odată", v. cale 4°, cf. DR. vil 324, ortografiat la locurile citate :■ ăocăle şi docdliţă) şi Am fost d’o câliţă la biserică, apoi am venit aici. (Târ-şolţ în Ţara-Oaşului). VICIU, GL.
b)	Răspunde la întrebarea de (s. cu, s. pentru) ,c â t (s. câte parale)?, indicând după verbe de felul lui cumpăra, vinde, etc. mijlocul (aşa dar preţul) transa cţiunii propuse sau încheiate şi corespunzătoare acelor verbe. în asemenea funcţiune prep. de se găseşte în concurenţă cu prep. cu, pentru. N’află fier ăe trei parale. TEODORESCU, P. P. 150, cf. 293b. Mă ’ntâlnii c’o copilită, Cerui gură de-o groşiţă. iarnIk-bâr-.3EANU, D. 404. Am cumpărat nuci de zece lei.
c)	Răspunde la întrebarea de (din) ce?, indicând materia (sau şi fiinţa) din care se face ceva (printr’un proces de construcţie, de transformare, efce., căruia elementul în transformare îi serveşte oarecum ca mijloc de realizare). Uzul l-a înlocuit pe de în funcţiunea aceasta tot mM mult prin din. Ce-i de tine, omule? (a. 1773) GCR. II 95/V Amin, carăaş, ce e aceasta de tine ( = cura ai ajuns în halul acesta)? ţichindeal, f. 215. Un chioşc alcătuit de frunză, drăghict, R. 10. încaltea ză nu sg aleagă nemica nici de somnul meu, dar nici de al vostru. CREANGĂ, p. 252; cf. alege (IV 2°). Casa şi-a făcut-o de lemn.
4°, Complementul circumstanţial are funcţiune modală.
a)	Răspunde la întrebarea cum? s. în ce fel?, indicând o anumită modalitate sau împrejurare în care se desfăşură o acţiune sau o situaţiune. Şl în asemenea funcţiune îi pot lua locul lui de câteodată şi alte prepoziţiuni; îl întâlnim d. ex. tot mai adesea pe din în legătură cu anumite adjective adverbiale: ăe nou— din nou, ş. a. Uneori ■de ar pufea să şi lipsească fără de orice înlocuitor, mM altes când subt regimul lui se găseşte un adverb. Era de toţi barbatij ca pară la 12. COD. VOR. 3A, cf. 97/a, LET. ii 341/l7. cf. t o t. Toţi amu va să-i judece dz toate (cf. cuv. d. bătr, i 94/r, PRAV. 1064, DO'SOFrDETU, V. s. 1372/is), şi de lucru, şi ăe cuvinte, şi de rmgete. coresi. ev., 40A-s. cf.
-84/2«. 14/sr,. GCR. I 128 A a, DOSOFTEIU. V. S. H2/«, .MOLITVENTC • (S. XVII), 309/«, MARCOVICI, ' C. 12/u. Sa poatlăi sta de aleanul Bafărăştilor. (a. ■•1600) ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE XX (Mem.
secţ. ist.) 486/2. De câtu ne e putearea, să slujim trebuinţa lor. CORESI, EV. 43/is, cf. cât de câţ, s. v. cât (IV 1°). A dur miră de greu. moxa 355/41. Cela ce va vinde feciorul altuia... să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 116, cf. 647, EMINESCU, N. 26/e. Robul... ăe va face silă featei stăpânu-său, să-l ardză în foc de viu. prav. 767, cf. psalt, 105/%, DOSOFTEIU, V. S. 123/17, alecsandri, p. p. 187b/i7> CREANGĂ, A. 32/7. Mulţimea îngerilor, câţi simt (= sunt) de număr, nime nu şti. VARLAAM,
C.	II 212, cf. 12, LET. II 209/27, 213/2, MINEIUL (1776), 24b/u. Să va scula sângur de mintea sa, fără puteare dela giudeţ, şi va tâ'.a aceale tufe. PRAV. 71. într’acea st aşi dzî svântul Hariton ăe sabie s’au săvârşit, dosofteiu, V. S. 13/2S. Fiind de naştere din Palestina, dosofteiu, v. s. 22, cf. 44, 942/32, 1272/s. De ce moarte au murit? ib. 30% cf. creangă, P. 82/is, Deszerg şi de szerg = snbito, illico. anon. car. Acele divanurfdin amea-zăzi îndesară nu codea toate prea de laudă. LET. îl 212/28, cf. 293/io, 282/,*, 336/1*, 360/™. în zilele aoestui Domn-. de altă (= altfel, de altfel), trăia boierii bine, numai avea mare măhniciune că nu putea să deslege dajdea văcăritului. ib. III 183/s, cf. de unu v. una, cf. II 398/ss, 378A.5, PRAV. 208, Dup\ă] aceaia ş’au mai pus zi... şi tot au rămas. Io-van de zi (= nu s’a ţinut de termen, v. m 1 a) şi de menoiună. (a. 1644) iorga, s. D. X 176. Armenii... au acea dreptate a cumpăra moşii la ţară de vecie. (a. 1782) URICARIUL, xi 263/20. Crengi care de ce de ce ( = d:n ce în ce, v. ce) se fac mai groase. COD. SILV. 28, Cf. DRĂGHICI, R. 87, GORJAN, H, 3/ie. Timpul sta de iarnă. DONICI, F. II 38. El se bolnăvi ăe ochi, c. negruzzi, 1 54, cf. 58. Acei ăoi... nu-i sfătuiau de rău. ib. 185. Curtezanii... se silea... să o şteargă [peJeanne d’Arc] de deplin din aducerea am'nte a slabului rege. odobescu,
l	20/10 Căci de mult v’aţi trăit traiul... Ş’acum toate la un loc Nu plătiţi nici de-un potroc. ALECSAN-dri, P. 1 207. Când era soarele de două suliţe pe cer. eminescu, N. 5. Mijea de ziuă. ib. 20, cf. LET. 11 356/ia, COŞBUC, F. 107/iO. Apoi să ştiu ăe bine că intru în cremenal! caragiale, t. ii 0. Mult i se părea tată-său ăe rău. DELA VR AN CEA, V. V. 25. Copila ăe moarte zace. alecsandri, p. p. 231. Locurile U era toi de ce în ce mai necunoscute. sbiera, P. 67/is cf. 98. Şi cum i-o dan [pupăz^] în mână,... se face a o căuta de out CREANGĂ, A. 57, cf. P. 31, 45, 276. Tu m’ai toi cihăit ăe cap până a mim, să mă însor. ib. 165. cf. cap (II 1°, IV 2°) învârti (3°). Pleacă-te să te sărut, Să le sărut ăe călare. iarnîk-bârsea-NU, D. 111. (Cf. cap III) cf. 218, 247, 489A. Care a fost volnic mai mare, Acum e legH mai tare, Şi' ăe mâni ş; ăe pi(\oarc Cu lanţuri şi cu zăvoare. ihs 287, cf. DOSOFTEIU, V. s. 38S/5-«. Cai murgi, în grajd bine odihniţi, De patru picioare potcoviţi, TEODORESCU, P. P. 179 b. cf. RETEGANUL, P. V 22/4, id. TR. 80, 31, TEODORESCU, P. P. 486. El te sudue de cruce. doine, 73. 11 (Neobişnuit d!e altfel) Dară noi ce vrem da lu Dumnezeu de (= în schimb pentru, împotriva î 4°) acestea ce-au dat el noao ? coresi, ev. 116/ss. (Pleonastic, subt regimul prepoziţiunii găsindu-se un cuvânt din a-ceeaşi familie, înrudit et'mologieeşte cu verbul, formând astfel o determinare cuprinsă în însuşi înţelesul acestuia) Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?-... Nici ăe goană m’au gonit, Nici de fugă n’am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. | De azi pe mâne — fără de vlagă, etc. v. azi; ăe faţă v. faţă: de florile mărului s. de flori ăe cuc v. floare (I 1°); de întâmplare v. întâmplare; (nici s. nu) de cum (aşa) v. cum (A I 2° a, A î 3° a, C 1°).
b)	Con st moţiunea prepoziţională anunţă o anumită acţiune, un anumit fapt sau o anumită situa-
DE
— ?4 —
DE
ţiune, care apare în continuarea frazei sau confirmată sau megată sau interogativă. Cuvântul ea urmează după de se repetă de obiceiu, în ciele imediat următoare, fără a fi precedat de prep. de. Asemenea construcţiune prepoziţională poate fi înlocuită prin cât despre s. în ce priveşte s, privitor la -[-un ahstraot corespunzător cuvântului de subt regimul lui de (cf. de greu, e greu într’adevăr = „cât despre greutate** s. „în ce priveşte greutatea, e greu într’ adevăr"). Câteodată apare chiar acel abstract şi după de, fără să se mai repetie deci acelaşi cuvânt, dar reluând-se ideea din abstract printrun cuvânt înrudit. Şi în cazurile adestea, ca în cea din urmă situaţie precedentă, cu înfăţişeri înrudite, cons tracţiunea prepo ziţională pare pleonastică, dar printr’ însă afirmaţia sau negaţia devine mai categorică. „Bine-ai venit9 Făt-Frumos zise împăratul. „Am auzit de tine, da %e văzut, nu te-am văzut. eminescu, K. 6. Voia să se şi însoare cu dânsa..., pentru că, de cuminte, vedea că-i cuminte, sbiera, p. 218. Nu-i vorbă» că, de greu, greu îi era. creangă, P. 140, cf. 146. Şi apoi, de smci, smei, de voinici, voinici, dară se vede că erau cam nătăfleţi. ISPIRESCU, L. 250. De bărbată, e bărbată ca focul. RETEGANUL, P. II46. Tu îi fi mare şi mai de demult, dar de bătrâneţe, sunt mai bătrân eu. TEODORESCU, P. P. 26, cf. 115, 170b, 288, 297b. De iubit, să ne iubim, La luat să nu gândim. IARNÎK-BÂRSEANU, D. 65, cf, 427. De frate, frate să-mi fii, dar la noi mai rar să vii. ROMÂNUL. GLUMEŢ, 51. I (Fără repetarea cuvântului de subt regimul prepoziţiei, înţeles din contextul frazei, iar pleonasmul fiind înlăturat astfel). Era Unsă o masă de marmură, de naltă, cât să răzma omul. MINEIUL (1776), 29b. Pa-raswhiv.., e flăcău cuminte,-., de voinic şi de frumos, slavă Domnului. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. El are numai o fată, care e foarte frumoasă, cuge\î că e ruptă din soare, apoi de bună, e ca o bucată de pâne albă. reteganul, p.
II	43.
c.) Construcţiunea prepoziţională indică unităţile de aceeaşi categorie (persoane, obiecte, unităţi de timp) cărora le revin sau asupra cărora se repa'rtizează valori egale sau părţi de acelaşi fel ale unui întreg (indicate mai adesea prin câte, ef. câte c. IV). Ea arată astfel cui s. pentru cine s. oe sau pentru ce interval de timp se face repartizarea. Acest de distributiv se găseşte adesea în concurenţă cu prep. 1 a (III 4°). Au dat de om câte un bou (ca. 1660—1680) GCR. I 177/28. Le-au dat leafă câte patru lei, de lună. let. II 258/is, cf. 344/s», URICARIUL, XXI 215/21. Să-i dea de an câte 50.000 de galbeni de aur. mag. IST. I 28O/22. Mănăstirea îşi va lua iarăşi Sejma obicinuită, de zăce căpiţi una. (a. 1803) URICARIUL, IV 163/12. De tot carul şese boi, înjugaţi doi câte doi. alecsandri, p. ii 104, cf. p. p. 113. De fiecare greşeală să-i ardă şcolarului oâte un sfânl-Nicolaiu. CREANGĂ, A. 3. Porcii ţi-oiti plăti: Scroafa cu purcei O sută cinci lei, De tot mascurul, Ţi-oiu da galbenul, teodorescu, p. p. 461b. f (Atestat numai la locul citat) A da patru (două, efc.) de una luată = a da de patru (două, etc.) ori mai mult de cum ai luat. Să dea, derep9 oe au luat acea vamă [pe nedrept], de-a una (Munt. de una) patru la visterie. PRAV. 164.
d)	Complementul circumstanţial cuprinde da obiceiu subt regimul lui de una din expresiile adverbiale dată, oară s. ori, determinate de un numeral sau de pluralul unui adjectiv cantitativ (ca mult s. puţin). Asemenea complemente cu înţeles iterativ sau multiplicativ au rostul unor pre-ciziuni cu privire La faptul repetării sau multiplicării unei realităţi oairecare. în construeţiunea
prepoziţională intră un numeral cardinal şi când este iterativă, şi când este multiplicativă. Complementul este ordinal, din compoziţia lui făcând parte un numeral ordinal, când indică locul de ordine în şirul repetării unei realităţi, (cf. şi A II 5°). în cazul din urmă, numeralul poate fi şi numai singur purtătorul funcţiunii pe care o îndeplineşte altădată împreună cu o a r ă s. dat ă. Prep. de poate să şi lipsească adesea din complemente circumstanţiale de felul celor discutate aici. Cf. ori, oară, dată1.
a)	Iterativ. Răspunde la întrebarea de câte ori ?. Spre toate gloatele de multe ori muncindu ei (per omnes synagogas frequenter p u n i e 11 s e os), nevoiia-i se hulească. COD. VOR. 76/i, cf. prav. 303. De câte ori amăriră elu în pustie, intentară elu în pământii ! psal. SCH. 250/n, cf. 354/10, 431/4,6, 187/2, 419/i, PRAV,
110.	779. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. c. NEGRUZZI, 1 251. Calul se şi scutură de trei ori. creangă, p. 195. Să nu ne mai întâlnim, 'Numai Sâmbătă odată, Duminecă ziua toată, Alte zile-arareori, într9una de nouă ori ! iarnik-bâr-S’E'ANU, D. 62, Cf. 19/5, 90/s, 91/n, 260/ia.
|3) Multiplicativ. Răspunde la întrebarea d e câte ori? Dă vecinilor noştri de şapte ori în sârul (= sânul) lor imputarea lor, ce imputară ţie, Doamne. PSAL. SCH. 260/5, cf. 32/5, PRAV. 7. In privinţa asta, îi mai bună legea d-voastre de o mfe de ori. creangă, p. 118.
7) Ordinal. Răspunde la întrebarea a câtea oară? Cela ce va fura furtuşag mare de oara dentâi (Munt. de întâiaşi dată), să-l spândzure. prav. 111. Iar dalibaşii şi cu bumbaşirul... şi-au luat leafa lor,... dăruindu-i Domnul cu postaji şi cu alte daruritrimeţând de al doile (= „apoi, totodată, în acelaşi ti<mip“, cf. a doar a) şi pa-şei peşcheşi. let. iii 224. Pohărnit nărocul lui Decheval, iarăşi deade biruinţa Romanilor şi de a trUa oară. CANTEMIR, hr. 83/^. Robiiison auzind aceste tunuri..., au leşikat de al doile. DRĂghici, R. 11. Ercule câta acum şă se însoare de a doua oară. ispirescu, u. 68/15.
e)	(învechit şi popular). De formează îm-pneună cu pron. ce o expresie cu valoarea funcţională a lui cum, în ce fel, pe cât, întru c â t. Acest de ce (ortografiat greşit şi deoe) primeşte, introducând propoziţiunea, înfăţişeri de iconjuîL'cţiune (cf. A II2b), mai ales în corei a ţiune cu alt de ce; locul căruia îl iau câteodată expresii de valoarea lui, ea atâta, în tot, de aceea ş. a. Z)e ce... de ce apare deci echivalent eu cu cât... cu atât (cf. atât II 1°, 3°, 5°. cât II 5°). De ce pare în funcţiunea arătată aci umaori foarte apropiat de deoarece, if. ce (II 3° b). Şi de ce se întristează de vreo neputinţă, noi ne nevoim cum vom face să4 slobo-zim, să-i dăruim sănătate. CORESI, EV. 57/8, cf, 76/2o, 91/i3, 264/w, 15. Va nevoi di ce va putea să-i desparţă. PRAV. 1184. De ce mergeam, de ce mă simţeam mai uşor. CONV. LIT. xiii 336-învăţă că, de ce străbate mai adânc în spăimân-tătoarea realitate omenească, de ce omul e mai indescifrabil. C. PETRESCU, î. II 93. Au luat-o prin pădure, doar vor putea ieşi cumva la largul, dar de oe umblau, de aceea se înfundau mai tare. reteganul, P. II 72/u. Că dă, ştii Tmneta că di ci ai, di ci-ai măi ave. (Cotârgaş în Suceava) şez. iii 2. | Măcar(ă) de ce = oricum, oricât Macara de ce să ne văm usteni penxru dulceaţa ceşti lumi trecătoare, tot în deşertu-ne iaste. CORESI, EV. 53/19.
5°. Complementul circumstanţial are funcţiune finală, indicând deci scopul (destinaţia, menirea s. ţelul) unei acţiuni sau situaţiuni (cf. lait. 1 e -gatos mittfere de pace = „ut pacem facla nt, petant"). Răspunde la întrebarea cu ee
DE
— 75 —
DE
scop ?, pentru ce?, iar prep. de poate fi înlocuită d!e obiceiu prin prep. pentru. Această carte evanghelie, scrisă iaste de învăţătură. CORESI, ev. 2/s. Unii [îngeri] din ceriu să pogor de^lujbă Domnului său. VARLAAM, c. 40. As-tâtu mintea Domnului de ’ntrebare. dosofteiu, V. S. 15a, cf. 48, 102. Au venit poroncă la Dabija-Yodă, de s’au gătit de oaste. LET. II 213/m, cf-344. III 12/ig, DRĂGHICI, R. 6O/20. MINElUL (1776), 1693, 183b. Chemat de cină, la o moşie.
I.	VĂCĂRESCU, P. 329/u. Fac praznic... De sufletu’ bunicăi. ALECSANDRI, T. 674 cf. N. REV. R. I 27. Stoian popa se oprea Şi de prânz el poposea... ALECSANDRI, P. P. 98/is. Au prins voinicul să zică de joc. sbiera, p. 36/29. Nu-i gâscă, ^ci-i gânsac, l-am cumpărat de semânţă. CREANGĂ, P. 43, cf. 76. Doba-mi bate de pornit. IARNÎK-BÂRSEANU, D. 302, cf. ALEXICI, L. P. 175/22, ŞEZ.
iii	243b/25. Frunze de gorun... tăiete... pentru capre de iarnă. H. ix 84.
III.	Construcţia prepoziţională este şi complinirea unor expresii care cuprind, în înţeles propriu sau figurat, ideea unei îndepărtări .sau a unei apropieri.
1°. a) După verbe al căror înţeles cuprind'e Ideea unei sepa raţiuni, a unei îndepărtări, despărţiri, etc., şi după 'expresii srlmilare (a despărţi, a îndepărta, a despoia, a ierta, a uşura, a mângâia, a s e 1 e p ăd a, etc.). Con-strucţiunea prepoziţională indică realitatea cu care cineva s. cieva nu este, sau încetează să fie în atingere. Câteodată ar putea să ia locul lui de prepoziţiile din s. dela s. dinainte. Lipsiţi fi-voru de hrana dzileloru. cod. VOR. 119/u, cf. 153/is. Nu %nto[a\rce faţa ta de mine. jphsal. SCH. 326/2, cf. 465/2-3, 88/e, 173/7, s, 491/u-i* Nedreptatea şi păcatul... depărtează omul de Dumnezeu. coresi, EV. 15/3. Mulţi den Iudei era veniţi cătră Martha şi Mania, să mâtngâe eale de fratele lor (ut consolaren.tur eas de fra-tre suo; pour Ies eonsoler de la mort de 1 eur frere). ib. 95/™, cf. prav. 1159. VARLAAM, C. 2712, 325. Rogu-mă de mă iartă de nebunie şi de sfatul cel rău. DOSOFTEIU, V. $. 1292/s4, PS. 99/10. A rămas de mamă (= orfan de mamă) id. PS. 83, cf. coşbuc, F. 95/u, doine 92/12. Mă las de vlădicie. ANTIM, P. xxiii/13. Va-dani... au şi poroncit lui Origori-Vodă să dea pace oamenilor de bir. let. ii 436/29, cf. mine-IUL (1776) 802. [Berbecele] au rămas de turmă {— în urma turmei) şi s’au depărtat de munte. ŢICHINDEAL, F. 235. îi despoiă [pe boieri] ăe averi. c. NEGRUZZI, 1 143, cf. 249. Arbori ce se scutură de floare, eminescu, p. 227. Dumnezeu să vă apere de cele rele. creangă, p. 20, cf. 33, 210, 288. îl luară de ochi banii ce erau acolo. ispirescu, L. 267. De sarică-l desbrăca. teodo-RESCU, p. p. 477. De urît te poţi ascunde, Dar de dragoste n’ai unde. iarnik-bârseanu, d.
9,	cf. 141. | (In construcţie impersonală) Auzi, cumătre, mori.... De abia i-a mai trece băietului istuia de spăriet, că mult păr îmi trebue dela tine. creangă, p. 33.
b)	O categorie deosebită o'formează cazurile în care construcţiunea prepoziţională, în legătură cu verbul a trece, indică punctul dela care creşte distanţa (de loc, d'e timp sau în sens figurat). Au mai mers o sanie după dânşii, până au trecut de laşi Leşii. LET. II 228/20. Fetelor, hăi ! s’a trecut de şagă. 0REANGĂ, p. 9. Trecut-a de miez de noapte, iarnik-bârseanu, d. 174/23.
2° a) Determină verbe al oăror înţeles cuprinde ideea unei .apropieri sau atingeri şi expresii similare (a apropia, a da, a se atinge, a se răzima, a ţinea, a trage, a lua, a se molipsi, a împărtăşi, aprinde, aspân-
zura, a atârna, etc.). Cuvântul prin care se exprimă ideea unei asemenea apropieri sau atingeri poate .sa şi lipsească uneori, când ideea cuprinsă într’însul se înţelege dela sine. Cons-tracţiunea prepoziţională are adesea înfăţişeri de complinire locală sau modală, dar dominantă rămâne imaginea apropierii sau a atingerii. Mai adesea ar putea să ia 1 a (I 3°) s. î n (G.) locul lui de. Nă apropiemu de Chipru. cod. vor. 24/ta, cf. PSALT. 6/5, coresi, ev. 30/S7, De mâră prin-seră-mă ceia ce ei*a cu mere. cod. vor. 40/», cf. 67A. Şi merse, lipi-se de omul ce lăouiia într’aceea parte, coresi, ev. 21/8, cf. psalt. 206/22, prav. 319. Când te oumened de svânta pâine..., tu să ştii că guşti trupul lui Hristos. varlaam, c. 26I/2S, cf. 325. De om ce varsă sânge Ţi-i greaţă a te aPinge., dosofteiu, ps. 20, cf. biblia
(1688)	66/14,	URICARIUL XXIV 424/32, LET. I
A. 115/n. Te face părtaşă d’această pace. PANN, E. V 26, cf. .DRĂGHICI, R. 34. N’a lipsit, a se molipsi de aerul acestui oraş. c. negruzzi, 1 20, cf. 54, 48, 145, CREANGĂ, P. 167/24. Cadrele aurite ce de păreţi sunt prinse, alecsandri, p. iii 3. Sta Codreanul frăţior cu butucul de picior, id. P. P. 90b/i4. Barba ’n pământ i-ajunge şi genele de piept. EMINESCU, p. 215, cf. 235. Braţ de braţ păşesc alături, ib. 252. Iacă, mergând el aşa, ajunge de un copac nalt şl stufos straşnic, id. Ip. 192. Baba se scarmănă de cap. creangă, p. 8. Lupului îi scăpărau ochii... şi nici una nici două, haţ! pe ied de gât:, îi retează capul. ib. 23, cf. 13/3-Helbet, o noapte nu-i legată de gard, a trece ea, cum a trece. ib. 128, cf. 101/is, 106. Biata Maică, de frică s’a încleştat de gâtul lui moş Nichifor, ib. 120. Hai! dă-le colb şi apoi te apuci d\e treabă. iib. 153, cf. BIBLIA (1688) pr. 3/», c. NE-GRUZZI, I 6I/10. Numai iată că dau de o fântână, ib. 204, cf. 128/1, cf. da (II 5°-7°, CONTEMPORANUL V2 203/is. Incălecând să te ţii şi în scări şi de coarna mea, ispirescu, l. 7. Dete poarta de perete şi trecu înainte, ib. 359. [Baba] pune omului merinde ’n traistă şi-i dă iapa de căpăstru, sbiera,, p. 58/is. Şede un bade c’o mândruţă Ş’o ţine de cingătoare. iarnIkJbÂr^eanu, d. 51, cf. 434, 463, 472. Bieţii oameni scapă numai cu ce erau pe ei şi cu copiii de mână. reteganul, P.
III	4/33. De păreţi m’aş răzima. id. TR. 135, cf. CUV. D. BĂTR. II 228/». Pişc-o [pe mândra] ţânţarii de mână. doine, 9/4. Domnule cu un bou de fumie, să fii cu doi ţi-aş zice bade. şez. I 219/iS. L-a trântit de păr,- până ce i l-a jumulit de tot. ZANNE, P. II 518. Omul... plecă desnădăjdkiit trnqâvd de fume văcşoara. S AN DU-ALDE A, D. N. 246, Cf. DOINE 177/517.
b) în legătură cu verbul a trece, prep. de indică ţelul pe care îl atinge o mişcare, răspunzând la întrebarea încotro? (s. unde?, sinonim cu încotro?) Mână-i să treacă în corabie de oeaia parte de mare cătră lume. varlaam, c. 258.« (Fig.) A trece de partea cuiva =a trece în tabăra cuiva, a deveni sprijinitorul s. partizanul lui.
B.	I (înrudit cu A III 2°a) Fiind vorToa de elemente care se continuă, urmează sau se succed în sîerie unul după altul, prep. de leagă elementele acestea, de obiceiu identice şi numite prin urmare la fel. Ideea succesiunii îi dă adesea nuanţă de determinare temporală sau spaţială sau modală. Astfel de expresii sunt : zi de zi, casă de casă, neam de neam, etc. (Fentru con-strucţiuni asemănătoare în arom. alb. şi gr. v. SANDFELD, L. 111). Expresdii ca zi de zi, om de om etc., citate nuni jos conţin în ele ideea de continuitate : zi după zi etc. Lui de îi poate lua* locul de cele mai multe ori şi prep. d i n (cf. lat. diem de die şi dieni eoo die) sau şi prep. cu (cf; cu I 1°). Dzi de dzi (1688: den zi în zi) sufle-tulu dereptului cu fărădeleage lucrurele muncea.
D®	—	T6	—	DB
COD. VOR. 170/s. Sta Moscalii de pasă din Giri-muş până în Iahurluo tot om de om. let. îi 328/24. Tu s’o amâi cu zi de zi. coşbuc, b, 55. N’aţi plâns văzând cum trece’n sbor Spre miazănoapte nor de nor. ib. 68, cf. 162, M. 28/9. Prin locurile acestea erau codri de codri. SĂM. IV 836. 'Neam de neamul meu n’a mâncat aşa bucate. CREANGĂ, P. 9. Să-mi alegeţi macul de-o parte
—	fir de fir — şi năsipul de altă parte, id., ap. TDRG. | (Prep. de îşi schimbă locul în combin* ■ţie cu prep. în sau conj. şi.) Sau tinde-ţii]-veri mânia sa de (din SCH.) rudă în rudă (a gene-ratione in generationem). cor.2, ap. PSALT. 175/26, C umpli cuvântu de nea mu şi neamu (din rod în rod DOS). ib. 153/2. Aştepta de zi în zi (ef. lat ex eo die adhunc diejaa,
. grec. £§ fj|i6Qa£ eig rpe.Qav) să meargă la Iaşi N. COSTIN, ap. TDRG.
IL (învechit). Cu înţeles partitiv în locul iui „din s. dintre. Ce mai rămânea de dzî, lucra până la al şease ceas. dosofteiu, v. s. 1132. Au aşezat săimenii şi pre copiii den casă, carii 11 părăsise, iar pre lângă Alexa-ndru-Vodă, dându-i şi de boieri petrecători până la margine, la Galaţi. LET. I 265, cf. II	261/sa,	324/4.	Papagalii cei bătrâni... fugea, iar	de	cei	tineri	nu vede In] nici-
unul. drăghici,	r.	97.
III.	Construcţiunea prepoziţională primeşte funcţiuni pe care le îndeplineşte altfel forma de nominativ - acuzativ	a	substantivului, considerate
de obiceiu în impreeaţiuni ca ale unui vocativ (cf. DR. X 21-23), sau arată, ea şi complementul direct, obiectul unei acţiuni sau atitudini, (sau şi realitatea supusă unei situaţiuni). chiar şi pe lângă verbe intrans!tive sau interj ecţiuni (ef. lat. queri s. dolere s. admirari, etc., r e m s. de re; h e u m e i n £ e 1 i c e m l o homi-aem impium!).
1°. Construcţiunea prepoziţională are funcţiune de subiect. (Asemenea expresiuni vor fi fost întrebuinţate la început mai ales cu înţeles partitiv sau posesiv. Un vădit înţeles partitiv are con-strucţiunea prepoziţională d. ex. în s’au întors de cei ce au plecat de mult din sat faţă de s’au întors cei ce au plecat do mult din sat. — Ca şi eon-stnicţ!un:le cu de al-de, d. ex. în Acuma rămase să bea aldămaşul D’alde cuscru, socru9 şi de alde naşul, pann, p. V. ii 136, v. al-de, pot servi ca subiect şl construcţiuni cu de cel de : au venit şi de cei de peste munţi. Cum însă de al-de e o formulă invariabilă, pe când în de cel de pronumele urmenză regulele acordului în gen şi număr, cel de al doilea de nu mai are niciun rost înaintea unui adjectiv sau a unui nume corn um: au venit şi de cei nechemaţi.) Se tâmplă omului de cea boală, de cea betejal ă cu mestecă-tură rea, ce-i zic de lună. coresi, ev. 82/17. Deaca ajunge apa de împle gura, de-acii numai ce iaste de afundat (= apoi numai si te cufunzi mai e cu putinţă), varlaam, c. 2662. Unde vra Dumnezeu, sânt şi bani şl prietini şi de toate. LET. II 271/5, cf. CREANGĂ, P. 9/i0. [Corabia] a adus marmuri de câte îţi trebuesc. mineiul (1776), 161. Şi n’o scrie cu cerneală, Că de aceea-i multă’n ţară. iarnIk-Bârseanu, d. 117. Cf. B IV 3°.
2°. Ţine locul celui de al doilea nominativ, cu rosturi calificative, în fraze construite pasiv s. reflexiv, corespunzând celui de al doilea acuzativ în construcţie activă. Funcţiunea lui de o îndeplineşte altfel şi ca1 (A II 4°), iar de ar putea să şi lipsească a deasa din frnză, fără ca să se schimbe înţelesul acesteia (cf. şi B III 6°). Să vor certa amândoi de preacurvari. prav. 533. Deci fu de toţi cunoscut de împărat. E, VĂCĂRESCUL, IST. 255/e. într9alt chip de va urma, atunce de înşelătoriu să se numească (a. 1803)»
uricariul, iii 30/5. Cui ni se va arăta de sfet-ne împărătesc, aluia numai să-i vorbim. teodorescu, P. P. 163.
3°. Construcţiune prepoziţională apare în impre» ca ţiuni ca un fel de exclamaţiune cu colorit puternic afectiv. în lua-i-ar naiba de hoţi!, toată intonaţia frazei, eu un hiat de articulare între naiba şi de hoţi, ne face să simţim pe de hoţi ca având rolul unui aşa zis vocatv, al unui caz care aci s’ar numi mai potrivit „imprecntiv“. Lua-i-ar naiba de hoţi! pare totodată o expresie bra-hilogică faţă de lua-i-ar naiba afurisiţi de hoţi, neexprimit rămânând unul dintre elementele gându’ui („afurisit^ sau vreun alt termen asemănător de imprecaţiune), cf. D 4°, B III 5° c. Totuşi nu poate fi vorba aci sau cel puţin în asemenea cazuri de o elipsă adevărată. Ceea ce ar spune cuvântul de care se presupune că ar fi suprimat, rezultă din tonalitatea afectivă a frazei întregi, iar construcţiunea prepoziţională, împăr-tăşindu-se de tonalitatea aceasta, devine ea însăşi expresie imprecativă. Cf. B III 5° c, D 4°. Dracul s’o ia de ploaie ! OLLĂNESCU, ap TPRG. Mânca-i-ar c'uma şi holera de hoţi ! nădejde id., ib. O s’o dau dracului de deputăţie ! N. xenopol, ib. Aşa es arde-l-ar focu’ de Grec! N. rev. rom. i 28. Bai’o Dumnezeu de babă, s’o bată. CREANGĂ, P. 125, cf. id. A. 127/24, ŞEZ. i 114b/24. Bată-te, de ţară rea, Când am bani. n’am cu cin9 bea; Bată-te de ţară bună, Când n’am bani, am voie bună! DOINE, 209.
4°. Construcţiunea prepozţională face parte din predicat, având funcţiunea numelui predicativ. Ea poate avea toate rosturile semantice ale a>ces-tuia şi toate nuanţele do sens pe oare le-a primit în celelalte funcţiuni ale ei şi în deosebi în cea de complement circumstanţial calificativ (v, A II). Cf. fi (A II). Filippu ievanghelistulu, cel ce era de (1688: den) cei şapte. cod. vor. 28/n. Această pildă ce e de fariseiu şi de mitqriu înainte ne o pune noao. coresi, EV. 12/i9. Fost-au [lucrurile] de a (Munt. de ale) besearicii au mire-neşti. prav. 202. cf. 247, 506. Uneori ne pare că ni-i de bine şi de sănătate de ce ne rugăm lui Dumnedzău. iară noi înşine ne ucidem. varlaam, c. 75/2, cf. 155, li 12, 13/8. Nimica alt nu chibzuim să fie aemu mai de pripă svintei besea-reci şi mai de treabă, numai îngruparea preoţească. (a. 1650) BV. I 176. Acesta... era Thibean, de ţara Eghipetulii'. dosofteiu, V. S, 423, cf. 1123, 1773. Să veniţi să fim toţi de unii. LET. II 245/t, cf. 249. Această rânduială... socotim că nu numai nu le va fi lor de stricăciune, ce încă şi spre îmbelşugare şi fericirea ţerei. (a. 1775) URICARIUL, I 136/7. Apele ceale amară, care nu era de băut. mineiul (1776), 190b. Copiii să.'creştea şi era d'avalma şi de o seamă cu cei boiereşti. PISCUPESCU, O. 24. Nu mi-ar părea de glumă Să mă văd că sunt o mumă. BARAC, A. 42, cf. MARCOVICI, C. 17/3, D. 66/4, CREANGĂ, P. l07/i. Ah ! de nesuferit este1 acest Robinson ! drăghici, R. 6, cf. 27. Ştiu că sunteţi toţi d'o ţară Cu Ilandim. pann, E. II 63. Voi esc a vă fi de tată şi vă sfăhiesc ca să îndrăsniţi la mine despre orice păs veţi avea. gorjan, h. iv 171. Au nu era şi el de acolo de unde era doamna B.t
C.	negruzzi, 1 61. Capul tău e de poet şi al lui de oştean, ib. 64. Să-ţi f:e de bine, Măria Ta! ib, 163. Această teorie fundamentală este de un aăe« văr evident şi a fost de natură a introduce o întreagă reformă a astronomiei. MAIORESCU, CR.
11	113. Se sgudue domul, de pare-a fi de scânduri. EMINESCU, P. 207, cf, 221, 245, 248. Căci nici tu nu eşti de mine Şi nici eu nu sunt de tine. alecsandri, p. P. 91b. De! unchiaş, cine e de vinăf 15-PIRESCU, L. 95, cf. 259. Par’vă ţi~ar veni a crede
m
— rr —
DB
că-i de cele cu crucea’n sân. creangă, P. 164, cf. 186, 208, 236, 309. Dar [fetele] sunt mici, Nu sunt încă de voinici, teodorescu, p. p. 329 b. Când a fost de sărutat, Ea ni a pus la frământat. IARNIK-BÂRSEANU, D. 105, cf. 167. Umbletul şi boiul lui semănau de boier mare. fundescu, b. 78/u. Dacă-i treaba de-aşa, nevastă, atunci.... ŞEZ. V 130.
5°. Construcţiunea prepoziţională are valoarea sintactică a unui complement direct sau indică obiectul unei acţiuni sau atitudini înfăţişate în frază.
a)	Răspunde la întrebarea pe s. de cine s. ce? şi îndeplineşte, după verbe transitive (în formele lor finite sau nominale) aceeaşi funcţiune ca a unui complement în acuzativ, (cf. şi alb. u jep per te ngrene „le dă de mâncat**). Construcţiunea prepoziţională mai are în cazuri'e acestea adesea şl înţaies partitiv, realitatea indicată de ea nefiind supusă în întregime acţiunii exprimate prin verb. Altădată prezenţa lui de ne reaminteşte şi (1)3 alte funcţiuni semantice, dintre cale înşirate subt A. Se spune d. ex. am isprăvit treieratul, dar şi am isprăvit de treierat. Aci fireşte că de treierat are valoarea unui complement direct, dar ros.ul lui de în legătură cu verbul a isprăvi pare motivat, cel puţin in începuturile lui, înante de toate de ideea sep:i-raţiunii (A III 1°.) Adesea ar putea să şi Iip-âbascâ prep. de, fără să se modifice înţelesul frazei. Câteodată iară, construcţia prepoziţională face sau poate să ne facă impresia că a devenit un compus în care prep. de şi cuvântul de subt rtegimul ei s’au contopit (d. ex. în Ne-ai adus de mâncare? — cf. ne-ai adus pânef —, pe lângă ne-ai adus demâncarea?). Cântaţi noao de (dos. din) cântecele S'donului, psalt. 286/i. Dăiăto-riul de toate bunătăţile. CORESI, EV. 12/2s, cf. 152/b, 50/50, 322/2, 179/ii, 332/22. Luă cu mâna dereaptă de lacră mile ei şi unse ochii celui împărat. CUV. D. BĂTR. 11 150. Să-i cumpere de tot fealul de vracevanii şi de alte de toate bucatele ce-i vor trebui, prav. 347, cf. 523, De o pane gustăm şi dintr’un pahar băm. VARLAAM, c. 2043, cf. 3042, 376-. întrebând de oameni au doară l-an vădzut, ştiură unde au intrat. ib. 1932, cf. ALECSANDRI, p. p. 2 b/as, creangă, a. 2/23. Cela ce nu cao.ă numai de binele şi de folosul său... ce să nevoiaşte ş’altora să folosască, acela înm ii i -ţeaşte talantul Domnu-său. varlaam, c. 300% cf. 244/7,8, FILIMON, C. I 786/e, C. NEGRUZZI,
I	147/24, ALECSANDRI, P. P. 238 b/,2, CREANGĂ, P. 30/33; cf. căuta (12°). O învăţă de toate câte
o	mai tnvăţasă. dosofteiu, V. s. 9, cf. 75-, 126/12. în ce chip doreaşte cerbul de fântână... Sufletul meu, Doamne, aşa te doreşte. id. PS. 139. Duhovniceşti slujitori împărţitori de cereştile taine. BIBLI& (1688), pr. 4/22, cf. pr. 6/2, pr. 8/-7. Să fie trimis ei înainte un Turc la Moscali, de au strigat de a păcei. let. ii2 107. Nu va putea purta de grijă a doue ţări. let. ii 304/9, cf. 307/a_>, 334/i2. Altul cărţilor de ele şi nemulţămit în toate. KONAKI’, P. 259. Robinson de aceste... nici avea în cuget. DRĂGHICI, R. 5, cf. 81. (Franţuzism:) Ei... schimbă de meserie (cf. fr. c li a n g 8 r de...) cât pot mai des, le cearcă pe toate. marcovic»
D.	51. Toderică... îndată-i pofti [pe musafiri] m casă şi porunci de masă. C. negruzzi, i 82, Avea încă multe de spus moş Tăndulă. ib. 252. Fiecare naţie are o misie evangclică de împlinit. BAL-OESCU, M. V. 5/13. Waream nici de hrană, Nici ţol de’nvelit. alecsandri, p. i 41, cf. T. 136. Uciderea nu ne-o reproduJem cu tot ce are ea de crâncen. maiorescu, cr. i 20. Basarabi şi voi Muşatini Desoălecă'ori de ţară, dătători de legi şi datini, eminescu, p. 245. S mina îşi făcea mereu ăe lucru prin şopron, conv. lit. xii 429, cf. $ da de lucru v. ia2 (x 8° b); avea (cu cineva)
de furcă, v. furcă. Am isprăvit şi eu de Ţâşnit, N. rev. R. I 33. Văzu că nu mai are de nici unele, şi nici părinţi, ispirescu, l. 287/e, cf. 366. Nici acasă n’am de coasă. CREANGĂ, p. 24, cf. 230, 259. Să prindă şi alţii la minte, văzând de paiima voastră, ib. 263, cf. A. 103/3. La Ţarigrad... De tote a cumpărat, teodorescu, p. p. 164 b, cf. 107 b/n. Leliţa... Duce de mâncat la plug. DOINE, 113, cf. 219. Bate, Doamne, pe nana, Că ea mi-o făcut d’as tea, De mi-am urît nevasta ! ib. 70/7, Cf. BIBICESCU, P. P. 317/17, ŞEZ. 113 b/23, cf. fac (A 1 3°). j (Se face legulat cu ajuiorul lui de complinirea verbului a şti în înţelesul de „a avea cunoştinţă de...“, „a fi informat despre...'*) N'am fost acolo, şi ştiu de moartea lut Lazar. VARLAAM, c. 80 , cf., 11 09-/22: cf. ş ti. Cf. B IV 3°.
b)	în legătură cu expresii privitoare ia acţiuni şi atitudini ca al căror obiect apare realitatea indicată prin cuvâu.ul da sui>t Leg iinui nu ae, şi în deosebi pe lângă verbe intranzitive şi reflexiva, care nu pot avea un complement în acuzativ, (cf. de pedeapsă, d;n teama de. pedeapsă, undivî e atributiv, şi din copilul se teme de per deapsă, verLuii a se teme construindu,~se altădată cu acest înţeles şi cu acuzativul şi putând fi tran-sitiv, cu alt sons, până în zilele noastre; cf. lat. cav ere construit eu acuzativul, cu ab şi chiar cu de). Acela grijaş.e-se de voi (1648: hu î grije de voi, 1686: el poartă grije pentru voi). OOD. VOR. 163/u, cft CORESI, EV. 63/as, 74/26, 92/19, 215/u. Se ferească-se de reu (1688: Abată-să dela rău) COD. VOR. 134/2, cf. CORESI, EV. 30/u» CREANGĂ, P. 133. Plângeţi-vă şi vă rugaţi de chinurele voastre ce vin spre voi. coresi, EV» 53/9, cf. 442/105 68/27, 74/si, I0O/2. A şaptea, zi Dumnezeu... odihni de toate. moxa, o46/38. [Diavolul] vinuiaşte ...alteori pre oameni înaintea lui Dumnedzău, cum făcu şi de Iov şi şi de alţi de mulţi, varlaam, c. 68. Lăudându-se împăratul de un boinic. dosofteiu, v. s. 86, (Cf. leac II) Leac nai ea în cugetul său de lucrur le pemtntcş.i, ce cu totul îi era gândul şi mintea suită la Dumnedzău. ib. 144. Nu ţi-i de mine,... greaţă, id. ps. 82, cf. 139. Muncitorilor li să feace milă de dânsa. id. V. s. 141", cf. CORESI, EV 25(3/4. De mirat este de Mihai-Voâă, Domn bătrân... LET. II 428/-, cf. CORESI, EV. 59/4. Sa. nevoia copilul de învăţătura cărţii. MINEIUL (1776), 57b. Să ne spunem jalba ce avem de vrăjmaşul nostru, antim, P. 151. I-au venit poftă de o bu-căţ )că de friptură. DRĂGHICI, R. 65. Mai mult purta de grijă pentru stăpâna ei decât ăe dânsa. ib. 27, cf. BIBLIA (1688), pr. 7Ai, LET. II 261/22, marcovici, c. 20/14. Sărmane prietene3 mi-e jale de tine! c. negruzzi, i 63, cf. 83. De tine-i rău. Făt- !rumos ţi-a furat fata. eminescu, N. 14, Cf. ALECSANDRI, P. P. 21/i7, xs, CREANGĂ, p. II7/23, 269/n, 283/u. De-o fată cui i pasă. coşbuc, B. 13, cf. 17. Mai nainîe vreme nu prea întreba de zestre, ca acuma. conv. lit. xxiv 919, cf. întreba (3°). Şi venea încet, încet... Malurile cercetând De-un Vulcan, de-un căpitan. ALECSANDRI, P. P. 134. îmblu de rândul tău ...fără ’ncetare, De când zaci la închisoare. ib. 141b, cf. 145bA. Dumnezeu să se îndure de noi ISPIRESCU, L. 7, cf. 26, 45, Băiatul începu să plângă şi să dorească de păr.nţi. ib. 162, cf. sevastos, C. 81/îo. Nu-i plăcea de muiere nici cât. SBIERA, P. 24/3. Se temea de vieaţă frăţâni^său, şi de aceea l-au ascuns într’o clipă. ib. 53/10, cf. CREANGĂ, P. 89/-ig. (Cf. cârti I 1°). Soacra nu trebue... să iot cârtească de toate cele. CREANGĂ. P. 4. — De asta te plângi, stăpâne? — D’apoî de care alta, măi Chiricăt ib. 155. (Cf. alt 1°) Nu mi-i de alia, dar mă tem că-î înţepeni în căruţă, ib. 123. (Cf. greu II 1°) Doară de. ţi4 greu de vieaţa lui. ib. 211. Harap Alb ...multă-meşte lui Dumnezeu şţ de bine şi de râu9 ib.
— fs
cf. 312. (Cf. fi III 2°) Când ţi-o fi, badeo, de mine, Lasă lucrul două zile. iarnik-bârseanu,
D.	116, cf. 155, 177. Io-î între!) de sănătos, El cată păru’ de gros. mândrescu, l. p. 113, cf. 112/,s, 202. Să	ne măsurăm	de lungi, doine, 218.	cf.
şez. i 6. A-i fi (a-i	veni, a i se face)	cuiva	le-
hamei e	de ceva, v. 1	eh a m e t e.
c)	în	legătură eu	interjecţii sau cu	adjective
(adverbiale), acestea din urmă având, în exclamaţii, rosturi ea ale interjecţiilor. Realitatea exprimată prin cuvântul de subt regimul lui de este obiectul afectului (admiraţiune, compătimire, surprindere, etc.) căruia îi dă expresie interjecţia sau adjectivul corespunzător acesteia. Cf. B
III	3°, D 4°. Ferice de bărbatulu cela ce reabdă năpasti! cod. vor. lll/i3. Fiile Vavilomilui, vai de iale! psal. sch. 446/is. Ferice de blânzii (Fericiţi cei bl â n z i biblia, 1688), că aceia îndulci-vor pământul. Ferice flămânzii şi însetaţii (Fericiţi ceia ce flămânzesc şi în s e t o ş 0 a z ă blblia, 1688) pentru dreptate... sătura-sc-vor. tetraev. (1574), 205. Vai de preutoki cela no-f dostoinic. CUV. D. BĂTR. Jl SI/™, cf. 51 A. Amar de ceia ce zidesc case cu ninge. VARLAAM, C. 351-. Vai de biet Roman săracul! EMINESCU, P. 161, Cf. CONTEMPORANUL, I 291. Vai de mine, oe să fie De-atâta blăs-tămătie ! DOINE, 7S/n.
d)	In legătură cu veifoa dicendi (a v o r b i, a trata, a scrie, etc.) şi cu verba sentiendi (a auzi, a a f la, a-şi da seam a) arată că întâmplări sau fapte privitoare la realitatea numită de cuvântul de subt regimul lui de formează obiectul acţiunii. Uneori acele întâmplări sau fapte se identifică cu realitatea însăşi pe care o privesc, încât între expresii ca a afla ceva şi a afla de ceva poate să dispară orioe deosebire <cf. afla I l°j, Lui de îi poate lua locul prep. d espre sau expresia c u privire 1 a. Cons-trucţiunea prepoziţională răspunde la întrebarea ce?, de s. despre cine s. despre ce? s. (cf. şi A II 4° h) c u p r i v i r e la ci 11 e s. 1 a e e? în legătura cu verbul a f i, v. aci mai jos. Noi nece scriptură de t-ire n'amu preimitn dela Judei, nece nime n’au veritu a afla sau a vesti sau a grăi de tire ceva reu (1648: noi nece e ă r ţ i n ? a m 1 u a t d e s p re ti n e... 1688 : noi n i c 1 e a r ţ i pe n t r u t i n e a 111 1 u a ...) cod. VOR, 102, cf. I6/5, 72/8. De toate ...răspuns avăm a da. cORESli, EV. 37/s, cf. 88/22, 84/19, O slugă crcdzută carele au dat la izvod de toate patimile svântul ui. dosofteiu, v. S. 101. Scriea Muntenii de rău■ de D rmitraşco-Vodă la Moscali. LET. 11 330/12, cf. MINEIUL (1776), 146. Shazinan luând veste de venirea sa din partea fratelui său.,.,. GORJAN, II. I 2/23, Cf. DRĂGHICI, R. 83. Dea
omului mărire nimic nu dă dovadă, alexanijres-CU, M. 5. cf. BĂLCESCU, M. V. 580. Oh! nu-ţi poţi face o idee de ce am cercat! c. negruzzi,
I	62. Dar destul de această materie neplăcută! MAIORESCU, CR. I 245. Vorbesc de-a lor iubire. EMINESCU, p. 212. î-ra/ moş Nichifor, nu mai spune de lup. că tare mă tem! CREANGĂ, p. 120. Nu cânt de ’m păr aiul tău. teodorescu, p. p. 83, Cf. '.MÂNDRESCU, L. P. 15/io, 12, IARNIK-BÂRSEANU, D. 55. | (Cf. I)e bel lo Ga 11 ie o) t In expresii brahiologice, servind pentru formarea titlului unei cărţi, al unui capitol dintr'o scrieri, etc.; cf. pentru. Cap. III. De Dachia. (Miron Costin) LET. i; 15, cf. ib. A. 34/3. De episcopi şi de călugări şi de oameni mireni, prav. GOV., ap. TDRG. I în legătura cu verbul a fi indică realitatea supusă unei situaţiuni. Fistu spuse lu împăraţii ce e de Pavela (F e stus infor m a ie roi de Paf faire de Paul). co.d. vor. 68/10, cf. 42/â, cf. 105/i4. Iară de tocmala lui Ţoma apostol fu aşa, VARLAAM, C. 135®. De foame
ar fi ce ar fi, Dar n’am cu ce mă ’nvelu iarnIk-Bârseanu, D. 464, ef. DOINE, 80.
6°. Construcţiunea prepoziţională are rosturile celui de al doLea acuzativ pe lângă complementul direct. Prep. de poate fi înlocuită prin c a1 (A II 4) sau ar putea să şi lipsească uneori din frază, înţelesul acesteia rămânând nemodifieat (cf. şi B III 2°). Toate pohtele să le omoară şi de nemica să le arate, coresi, ev. 70/oo. Slava aceştii lumi de râs şi de smenteală să o avem. Le-am văzut [curţile] de ghizdave. dosofteiu, v. s. 9, cf. 64^. I le-au dat lui acele case de zestre. let.
11	455/ie, cf. MINEIUL (1776) 149b. Viermuşorh care ţărna au de 'nvălitoare. konaki, p. 269/7, cf. 275. Lumea de stăpân îl ştie. I. văcArescu, P. 6/9, Cf. DRĂGHICI', R. 137, MARCOVICI, C.
10.	Are un cal ce şi-l-au căpătat de dar. barac, T. 44, Mă mir cum de mi-a făcut cinste să mă ia de bărbat, c. negruzzi, i 77. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge, eminescu, n. 3. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. alecsandri, p. p. 99bA cf. 125. Boierul m'a luat de nebun, creangă, p. 157, cf. 196-197. Luă într'o băsmăluţă Numai făină fără tărâţă Ş’o duse la dalba-i jupăneasă, Să-t arete făina de frumoasă. teodorescu, p. p. 143, cf. 298b.
IV.	Construcţiunea prepoziţională are funcţiunea sintactică de atribut.
1°. Ca determinare locală (cf. A I l°b). Că adecă împăraţii de pământu (SCU. p ă m â n tul u i) deştiseră. HUR., ap. psalt. 91/32. Sâmt împăratului de ceriu slujitoriu. varlaam, C. ii 60, cf. CORESI, PS, 400/s. De-a stânga de sine (ef. de - a stânga sa) vedea pre altul, dosofteiu, v. S. 149/s. Cea le de apoi hotar ăi ale lumii. BlţBLlA (1688), pr. 4/3S. Se ajunsese cu, judecătorii cei de loc. let. iii 265/5, cf. loc (S°). Taie lunca de divale Şi răchita din cărare, şez. i 13/i. Până nu te loveşti cu capul dă pragul dă sus, nu vezi pa cel dă jos. zanne, P. iii 318.
2°. Ca determinare temporală. (Of. A I 2 b) Mărturisescu voao hi dzua- de astădzi, că... COD. VOR. 21/2, Cf. BIBLIA (1688), pr. 4/57/CREANGĂ, P. 136/21, MARIAN, V. 219/2. GHICA, S. 103/,,. Să trudiră într’ac est de-aemu veac. .dosofteiu, V. S. pr. 2. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului! c. negruzzi, i 245. La ziua cea de mâne abia cuget-'un sărac. emtnbscu, p. 220. | (Indicând durata s. vechimea (vârsta). Cf. A I 2 a p) Cale ea de două zile. gorjan, h. i. 4/17, cf. ISPIRESCU, L. 26. Muşti de o zi pe-o lume mică. EMINESCU, P. 222. Copilul de trei zle. IARNIK-BÂRSEANU, D. 114.
3°. Ca determinare calificativă (indicând tot felul de însuşiri, iar la sensurile înşirate la A II adău gându-se în deosebi şi cel posesiv). Eu fariseiu sânt, fiiu de fariseiu. cod. VOR. 47/m. Urii di (1688: den) Asiia Iudei. ib. 02/1. Stătu Pavelu prin mijlocii de ei (164S, 1688: în mijlocul lor), ib. 88/12. Cela ce va fi năpăsludu. preemi-vi curară de viaţă (coronam vita e, 1618: co rona vieţii, 1688: cununa vieţii), ib, 112*, cf. 143/i. Trcce-pre mijloc de caza rne (HUR. dos. : în mijlocul casei mele), psal. sch. 324/1, cf. 336/12. Calea (COR. cale) de cetate (HUR. c e t a ţ i e i) io vor fi n n a fiară (v i a m civitatis habitaculinon i n v e n e r u n t) ib. 356/is. Dereptu casa de Domnul (COR. casa Domnului) Dumnedzeul- nostru (DominiDe i noştri; de l’Eternei; n o t r e Dieu) cer şi-i u bine ţie. ib. 424/10, cf. 319/10, COD. VOR. 8/3. Domnul Dumnezeu... în multe chipuri de scripturi $\ de învăţături dat-au oamenilor săi coresi, ev, 2/2, cf. 46/23, 68/ se, 102/ 23, 405/4,	049/20, VAR-
LAAM, C. 15877, DOSOFTEIU, V. S. 22/23, DELA-VRANCEA, t. 31/j». Vladul de aeole de sat de
DE	?9	-	DE
Berii eşti. cuv. d. bătr. r 170/,, cf. ii l2<3/7. în 19 ani de domnia lui Tiverie pre Isus Hristoi l-au răstignit. MOXA, 358. Un grăunţ de grâu. varlaam, c. 132-/12, Să treacă în corabia de ceaia parte ăe mare cătră lume. ib. 258, cf. let.
II	260/(5. Cela ce va ascunde lucru de furat, să va certa. prav. mold. 1762. Vârsta ăe măritat. PRAV. S63, cf. DRĂGHICI, R. 5. Cel ăe bună rudă, M ARD AR IE, L. 110, C*f. PRAV. 104, ÎNDREPTAREA LEGII (1652), ap. HEM. 1394. Luca din eparhia Lycaonilor, al treile egumen de mănăstirea Preaobrajenii. dosofteiu, v. s. IO2, cf. 80-. Lovi [pe sfânta] cu cuţitul... şi o lăsară în calda re a nume de moartă, ib. 142, 65A, cf. i. VĂCĂRESCU, P. 422/s. Basarabă... al doilea neam ăe domnie, biblia (1688), pr. 7A5, cf. pr. 8A*. Limba cea ăe moşie a locului, (biblia, 16S8) BV. I 290/24. Era om...* cu ochi ca ăe bou. let. ii 260Ai, cf.	262/ar?,	270A,	327/it. Bărbaţi	ăe	Ar-
gos. herodot, 404. Cosma feciorul lui de suflet. MINEIUL (1776), S8b, cf. PRAVILA (1814), 157A, GCR. II 125. în slujba ...văduvei ăe un bogat neguţător, E. văcăresc r. ist. 247Ao. Cf. marcovici, d. 16 Ai (cf. rien de beau; cf. în citaţiile următoare :	o e v a
de rău,	s. a.)	Nu găsesc nimic de	bun in
mine. ib. 405, cf. 459/i. O putere cel puţin de h cai. I. ionescu, c. 187., Tu.-mi cugeti bine să fiu împărat de lume. alexandria, 31. Ceasul cel de moarte. KONAKI, P. 211. Sângele de martiri e plantă ce rodeşte curând, alexan* DRESCU, M. 26. O	numi	cu acelaşi nume	de	Zeiţă precum	odinioară, c.	NEGRUZZI, r 26	cf.	147,
DONICI, F. II 44, CREANGĂ, P. 297. în pilda haiducilor de Ţara Leşească, bălcescu, M. V. 154. Doi feciori ăi lele fărmecaţi. odobescu. I 173/ot. Cântai doina ăe iubit, alecsandri, P.
i	9. O noapte ăe acele ce nu le poţi uita. ib. 133. Flori ăe teiu. EMINESCU, P. 212, cf. 213, 237. Ghinărari ăe neam străin, coşbuc, B. 21/a,. Ovreii... sfat făcut-au ăe omor. ib. 30. Venise fata de’mpărat. id., F. 156, cf. agârbiceanu, r». T. 368. Dacă ai averi de-acele, Xu-mi scoate ochii eu ele. alecsandri, p. p. 41 cf. 153, 144A. Se puse o masă d'alea împărătcştile. ispirescu, L. 39 Cf. SBIERA, P. 198/20, CREANGĂ, P. 5/îs, 39/is. Să pregătesc ceva ăe-ale mâncărei. CREANGĂ, p. 9. Alţii mai ăe vită ăecăt dânsul. ib, 81, cf. 85, 143, 219, 278. Cf.’ S AND FEL D. L. 208. Milă de silă şi dor de zor nu se poate. ROMÂNUL GLUMEŢ, 10/ie. Pene ăe privighitoare. lARNÎK-BÂRSEANU, D. 24. Bărbat mândru şi ăe gazdă. ib. 168 cf. 181, 170, 209/,, 234. Atunci nu erau care de acestea cu foc, care să meargă fără cai. RETEGANUL, p. i 30, cf. 69/5. Să pască iarbă d’a ăulce. doine, 70Ai, cf. 202/21, bibicescu, p. p. 59, 267. Să nu mături cu manele ăe aluat ( = pline de aluat: explicat în glosar : „scoase din aluatul din care fac pane”), că face grâul tăciune, gorovei. cr. 139. N’oi (= nu vei) mai fi copil de mine ( — copil al meu), De nu-i asculta ăe mine ! giii-GLEA-VÂLSAN,Rv. S. 294. Ouă şi zamă de găinL SEZ.
I	53A, cf. Iii 30/so, iv 173/19, v 138/,. ! Cu ăe se adaugă uneori, aproape ca un element coordonat, un substantiv atributiv altui substantiv, cu care ar putea chiar să-şi schimbe locul şi funcţiunea sintactică şi căruia îi întregeşte sau precizează calificarea cuprinsă Intr’însul. Văzu... inema ceaia buna şi ăeşcJiisa a sutaşului de slugă-i. coresi, EV. 226/22. Măi bădiţă de om prost, Spune-a «ară unde ai fost ? ŞEZ. 1 164Ai. | (Numai la G. SbK'ra, cf. şi D 1°; cu anticiparea atributului prepoziţional) De smei era aice trei fraţi (în loc de „aici era trei fraţi de smei“). sbiera, p. 91 /37. ii Pleonastic, cu prepoziţia repetată după distributivul câte. Mieluşale de câte de un an, curate, biblia (1688) 100» || în expresii ca o noapte de acele ce nu
le poţi uita s. care de acestea cu foc, pe ca ni le-am citat mai sus, de ar putea fi înlocuit şi prin ca1. De acei(a), de acele (a) şi de aceşti (a), de aceste (a), având la început, se vede, sens partitiv, devin simple calificative cu înţelesul de „astfel*", „de acest (s. acel) fel“, „aşa“, „(de felul) ştiut*4. Prep. de dând pronumelui noul lui sens, încetează cu desăvârşire să mai fie elementul de legătură între substantivul determinat şi atributul pronominal, când acesta îşi ia locui înaintea substantivului. Toată construcţiunea prepoziţională (priep. + pron. ~f subst.) primeşte astfel funcţiuni sintactice ca ale subiectului sau ale complementului d.rect. De a-ceaste are pi şt.... David proroe ruga să i se dea lui. coresi, ev. 85/9. înţelepţii şi putearnicii lumii...t sapă pământul.., de găsăsc de aceale vine de izvor ăe apă. PRAV., pr. v, cf. DRĂGHICI, R. 48/,. Cine ie-a pus să înşiri ăe aceste nume în introducţiunea ta f ODOBESCU, III 62/5. De aceste săbii ne trebue nouă. reteganul, p. iii 69A. cf. stĂncescu, ap. TDRG. I| în loc ăe v. Io c (13°).
4°. Prep. de se adaugă numeralului ordinal, pre-cedându-i : Pe lângă al doilea se poate spune şi ăe-al doilea. între bărbatul cil doilea şi bărbatul de al doilea este totuşi o deosebire de nuanţă Formula cea dintâi cuprinde o simplă indicaţie de ordine numerică, c^a de a doua şi o indicaţk* calificativă (care priveşte deosebirea între „bărbatul întâiu şi „cel de al doilea44, adică „din a doua căsătorie**). *— {Substantivul se articulează de obiceiu înaintea numeralului ordinal, ca un element pe deplin determinat, deci individualizat, prin indicaţia ord mei sale numerice: bărbatul al doilea. Când însă nuanţa calificativă este mai puternică şi când substantivul rămâne nearticulat, precizia determinării în ordine numerică pierzând din însemnătate, prezenţa lui de este indispensabilă: Vasile. i-a fost Irinei bărbat de cel doilea. într’un calificativ de felul lui ăe al doilea clementele componente apar câteodată a tar de legate unul ele altul într'o singură unita te semantică, încât un al doilea de poate să apară înaintea celui dintâi: coconi... de ăe-al doile an (v. mai jos). Numeralul ordinal este indeciina-bil, cunoscând doar deosebiri de gen (al doilea, a doua), şi acestea dispărând câteodată (cf. pop. al doilea clasă): nom.-acuz. elevul al doilea din clasă, gen. - dat. elevului al doilea- din clasă. Când însă deosebirile de caz şi număr nu sunt cu putinţă prin (Declinarea substantivului, peri-trucă numeralul ordinal îşi are locul înaintea acestuia sau e întrebuinţat substantival, atunci ne folosim de pronumele cel, legând de el numeralul ordinal cu ajutorul lui de: cel ăe al doilea, celui de al doilea, cei de al doilea, etc. Cf. cel (C 3°) ; cf., pentru de al doile „a doua. oară“, A II 4 d 7. învăţă păgânul să ungă. coconii... de ăe-al doile an şi mai jos. <sec. XVII) HEM. 658. Stete
o	zi, stete două... Când fu în ziua d’a tre.a, Ver deş-împărat clientă slujitorii... ISPIRESCU, L. 44, cf. V. 22.
5\ Ca determinare partitivă (cf. B II). Trc-rnease .... doi de (1648, 1688: den) ceia ce slujim ini. COD. VOR. 7/0. în-lr’nra ăe sâmbăte. ib. Io/*, cf. 2S/io, 4/A, O/V, 63/4, 135/ă. llrăneaşte Domnul toate oasele lor, unul d’insc nu *e frânge. CORESI, PS. 85, cf. EV. 139/16, 215/i.o, 388A, 280/ls, 405A> 532/,-,. A trei[a] parte de sat. (a. 1609) GCR. I 4-3.A. Ucise într’o noapte ÎS o de mii de (= din) oştile Ini Senahirem. moxa, 350. N.'mea ăe eeaki nu-ii polu ajuta. cuv. D. bătr. ii 451. Gândul hiecăruia de noi trage cătră păcat. VARLAAM, o. W2U cf. DOSOFTEIU, v. s. 352. Carele de noi va mergef LB.
6°. Ca determinare care indică agientul unei acţiuni sau situaţiuni, deci cu funcţiuni ca ale ge~
m
- m
ni tivului subiectiv, (cf. B III 1°). De toate de câte sâ-ntu clevete de Iudei (d o n t Ies J u i f s m Va c e u s,e n t)... pari-mi s re fericatu. epD. vor. 73/?. Îngâna-ne-vor c'nn cânt Singuratece izvoare. Blânda batere de vânt. EMTXESCU. P.
r.s Cf. îoo.
7®. Ca determinare care indică obiectul unei acţiuni	sau	situaţiuni, deci en	funcţiuni	ca	ale
genitivului obiectiv.
a)	(Cf. F> III 1" a). Frica de moarte (SCH, :
morţiei) cădzic pre. mere. HUR.. ap. psalt 10-I/os, cf. 191/m. Tea ni ere de Dumnezeu. MURDĂRIE, L. 264, Acei copaci.., tu orturi fir deţnnerdârî, de vor oare, de li boc si de iubire, koxaki, p. 102. Până când să creadă lumea,.. ("orice dor de libertate	a pe rit ?	alecsandri.	p. ii G.	Şl a.	tu.
mândră, ce ţi-ani spân ia şapă di e"* > ruz ? T.AR-nik-bârseaxu. d. 245. : t < X «a işimit, în legătură cu abstracto '“arc coiT^nor 1 unor verbe intransitive: cf. B III Un) .1 /• ,>iei an dat pre luptătorii de (-- înrpofrivo' a‘<v'	Mixe \el,
{1770)*, GS3. cf. 78/i-7, 27,
b)	de d ( s t) r e (cf, B III 1° d». Se înrăiară pi în felea s<'ru < /» era taina d< Hristos. coresî . FA”, 5: >1/,, ('nrâv'i d srânhil''', f}a ^el-uposio} dea ieşi': a sufletelor. CUV. d. PÂTR. tt 415. J/a proton dnind... credinţa de Don, nu1- Hristos, DO-softeg/y. s. 91 cf. mix-uel (.1770 >, l::6-b.
O. 1°. Con	’	enea	prepoziţională	are funcţiune
de complinii''	<<	unui	adjectiv sau adverb, proci-
zăndn-le î»	Complinirile acestea, răspunzând la Inia c b	c u p r i v i re 1 a c e ?, î n c e
fel?, cu ii' por avea, potrivit eu natura cuvintelor le/rate	prin	dc, anroape toc»fe Sensurile	**u-
/-Os-uo	J 1rv]	^'m-Ga *VU jb	r Mi 'G	‘o> a
• ’i11' r\ .*	'Cj*n««l. ii. . ' *	/ naad< im c
,<( 1 a,/ t df ,,•) 'a,c \ M " n ,1'C'ai j << '	i-
>	it> n t >*i , > f, i ,,<! t - * >	\	7" i, a •>' ,
*	t oap dn tic1 (< rie / ra n , h f ^	,	/	(<(<
tură. CORESI, EV. 2.'-, cf. 13/,-. 46 G. 60V. De puţin fund credincioşi. mai s^rc >,mit m vnu pune. varlaam, c. 30‘ b. Să ra "oul cu r\-ciorul frânt... au d<- rreu-n wfri > *->'>• 1. prav. -1 î
cf.	227, 330. l’n> hciaav a? picionrr. DOSOFTEIU, V. S. 94? cf. 101. Tu eşti acel de mane veHh A rn fil oh ie? ib.	115b.	A certat *c<hu.„„	huxrân	de
vârsta *a >.	cr.	17	T>R	w	719.	do-
SOFTFnv	i	:•	106.	3-	,	52 ..	W’T’M, P.
XXVII 1	M rXE1 V L 177'';.,	362-. TO'ite
cele tiebal.do ■ „/ de arian. dl.Ac îi u. f. R. 154, Era rcnllăina d> iăgădniaia ne	■<?, C. XE-
GRUZZI. I 141. Solise..„ intrau i<, « r'acit l'<->f/acea, imJdisua'.; d: rin, BĂLCESCU, :\T.	4^ ‘ _	$ fet-
ii	id rpr] i d( zile. EMLXESCU, P. 2';1. >:' â nte'^' dlsff.-rarf -e och o-i crun[i de sâ.ijc. :!•. 2.)0, cf. N. 11/-. P. 2i)2, DOSOFTEIU, PS. 2J ■'CREAX-GĂ, P. 233/2.-, 286/2'. Un popă hâtru şi de cane nu prea prost.	COXTEMPORAXUL. I	715.. Maca
e plină de ale	gurii,	vlahuţă x 1	■ ' ,n	>
colo'n sat. Dar e rătna*n d< h, ,	^	7 - ^
73/n, -ef. 74. X. REV. R. I Î8. c •> ‘j’	1 > ir
cu	buzele şi degetele	negre de	11»	c ^ T.r-	1
c,	v. 28. O puim:	pe f,qre	o	/	c >	*	%
gazdă. p. coxstaxt, r. 74, Fet\>>,	,,,	,	,	*
C di*i>	, ,'i de	vână.	i a i	r	‘ ^
C ,'d • i ra- jna'i dra a de	rt- la mc... s i;i 1-;R..\,
P. 1-1 Fratele c”~> >c - L -sară; - .s.ira.- <d f/e de 'na ai< ! —	101	<	/ r>i r1 e pnre<'hz ac	hol.
cpt \x î?„ p. -7, <	1	.5.	1	*5,	Câte	fete	f,u	picata rc, 7 oa iC-s	ar	de	s-pjytre.	IARXIK-BÂR-
SEANU, D. 4'îo. Mu tt f j'cmc de cătune, d2 ra fi greu pământul de e:>. RiTfEcax el, pai 71» Dur nu-i beat de beutură, ( >~i h<ar de fermecătură i DOS, P. P, 73. i| < u mneCa r-iu*rpo;'iţiuin 1 in tea adjectivului, când ac<*îa ( -i un cn iii In cîe	dimensiune (cf, I) 1') şi când	complinire	la
.11	precede, O râpă	adâncă,	de	o	zvârlitură	de
largă. DOSOFTEIU, V. s. 46/5) cf. 110. Nişte muşchi ple'o*, de o podină de gros. CREAXGÂ, p. 213, Ca-al (nici linirea cuprinde un miniera! cardinal, ace 'ta c va ml un ai treilea de, -din îtmrâmădir^n . ‘	ic- *rei dr po.ite sâ dispară ci\i*i v vel a<i
^ < n-j>liî)A ii 1 joc tiv 11 lui. Şi înnorî şi :ai> .{ ( e era uctdo, 'af ii por este sc că era 20 de (*//> d groşi şi SO de coţi de lungi un loc de ,,do 20 ue coţi de groşi şi de 80 de coţi de lungi*'c DOSOFTEIU,
V.	s. 55. Prin încrucişarea lui Ziua era. an (,}car un a 11**> si ziua era de un an de mare: Ziua era an ce marc, cf. li păru ziua an de mare I. xădejde, ap. ITmIG. Fireşte, cu neputinţă este sa se spună .„c p lini e r a a 11 d e m a r e,! (cf. cu obişnuitei (*petnre n prepoziţiei: copil ni ern d( n.n an d... mare),
2:\ ConştriicţiuîKNă ].>repoziriouală e complinirea unui advero >au a unei expresii adverbiale (a p r o a p e, a i a 1 u r i, d e d i n s u s, d e d i n vale. dinafară, etc. j ea*v arată câ o poziţie anumită se găseşte la o di*tan«ă oara>'*au* de rea alfa tea denumită de cuvântul de sul)t regimul lui de, mai. aproape *au mai departe (Va pi-']'riu ,-ji la fiirura", a?. A JI I l/-2°i sau înafa.M de ea.
1	> >i	>t<> e	<rproapc de	cetatea / < >> 1	cod.
Wni - 5	( V.	r.r.>/;;?, 143’3.	Nu e D\aa.,?d ,i	u alt-u
( !r< i a<\K I 1 r i. V fi li d VOR., t r (' c r« 11 d cor,, m a i
mult nos. fără biblia, 1688) de nune,
P SA r	^ “	f. P S A L T. ;•> 1 < >,; v, C 011E o 1;.
D.	Tu/ ■ v. « „ u Pocottnia.,, *pr< snă-^enie-l dac	,	Miunnezcu-l pune. co.RESj/
EV. 157	'	v'AV	I>. BATR. 11. 452/-. VARLAAM,
C.	li	i '	.	(\ \ l. i ''	( 15 SI, 5/!,. 21.0/u,	CUV.
V,	B	'	■'! 1. .	1™1 v. 225	. Scaaeal acel de	dUl ra:<
ar - e ai**n	vei ri r. v.	S, 11-. cf. GCIt.	177/^.
l'oa'i,.t' Ir^e^	di <r’' de	la Dnmnezău,	cât e
'a ac	.-'ii.	d < par let	de raiu. R re Li A	(1688).
io ( cf. u;est, E\5 26 a.s. Locul alergării PC, >rp u,:,. >.( ".fu ra de oraş. (\ NEGRUZZI, 'i 35.	of.	44.	S\	* -/♦-- trec i cu l)arca ] de-a-lung	de
aiaj	t t	i 'i	\r	'U .	7^	hc.	din vale dr Uo< iiU ,
o	> a m, rnira	*i), , ph. 243	d»
rr i n « i >s '1 ^	1	* K	a	li» ■ d'/.'u j
(V^sH \	1 p	X	612. v. alătur!
*11	1 ,	7	( i	e a •	>	*	7f e-unanU , -5’	;v
taltnc 1 . I1 1 ’ " u	dl	Inir'o	dim 'îl* 11 Cr.
\f'~K	i > a *(	•	(' i> 1	mare. cîîî:an'o,V
l\ 112. cf. 2o7. cana	nroape	de
>‘>*l t cî ..	ib-, 267.	cţ\	4	_*>	r. XEGK'’Z> i. i
t:> , Pe din. io« dr o ’< ><> i Rumeorii obrâion dnri or mai ca a o:	bu, \ \RXJX-BÂRSEAXU,
D.	136	cf.	RE	TE G AXUL,	TR.	94/.. Au ţinut	Ospăţul U	luni... si	aproape desaţ	(— de saţiu) au
crăpat.	iJahalea	h\	Făkieeni}	şez. xxift 73
Cf. afară \il-III.) de (măsură), dincolo (dincoace) de, etc,
3\ Contrau.•ţiuîaat prej-'zit.^nală indică realitatea întrecută In ce priveşte aspectul înfăţişat de na comparativ. Fa ap:-re şi ia a- uătura cu pron d	-••iorind*.	iii ini»' osul sau. şi ia
: o iti ' ideoa 'oc i l(ai .ui i l’ ^ ) t< " 4im.
1	, > .u e«>o j Lii. a	Jli i <■«	«bf
rpo ' î'jver*ea nd a\ ji	1 <	î J e >
L-a noi •-	-a luat 1	/ ^ j. 1 i ' i
mult V. / ‘ 1 GA;	,	t i ii»
S;:U îl\tl\> 11:aiii	i m nu,	' U> 1 'îl nG
ii ou ă dc<-ât. G; îaA*eai	» ni	li us p a
si de, n a i a a.;s -*ă iui	oa p î	u na ta '
dr‘ 1 Q\j!/ (	Ui i i	U 1 ' 1 O i
o .i p u \ i n -. Nu-^ i	/ t >c	« d »c o d >u(>
4 a* uaiea.ee ("-eris 2T ^	\ d > Vf /,	d nrtl 1,*1
atf t ti <iii de dcaosur , i	iG	1 t ’
m u 11 d e e â t I 'i zi	< . d<	» •, d a (i it i
Ierusalim a. COD i »n m :»	'
7B/32, 76/io, PSA	27, V h> u ’
ză cu Dunrneze	i	t	,	>m	(	*,(-
COR. EV. 123/3e> ef, 90/«, 251/a, 283/^ 296/l0î 200A