c. o s. m. invar. C. — A treia literă, a alfabetului şi sunetul ce-1 reprezintă: 1) înainte de a, o, u, şi de consonante, precum şl la sfârşitul cuvântului, e consonantă orală, afonă, velarâ şi explozivă; 2) înainte de e, i, e africată palatală, afonă (ts); 3) înainte de he, hi, e palatală afonă. [în nume proprii din Ardeal, ca o rămăşiţă a şcoalei latiniste, în unele cazuri Ci se citeşte Ţ(i): Cipariu (pronunţ. Ţipariu), Ciura (pronunţ. ŢuraJ. Numele literei este ,,ce“, mai rar „che“, în Transilv. (germanism) şl„ţe“.] — N. din lat. C, idem. ca adv., conj., interj. A. I. 1°. Comme. 2». (Plus ..) que. 3°. Comme si. i°. (A peu prbs) comme. Environ. II. 1°. a.) Tout â fait, bien. b.) Reellement, comme (on le fait) d'ha-bitude; ă la maniere de, â l’instar de... c.) Passe encore. 2°. En (qualiti de...); comme; quant ă. 3°. Comme, par eocemple. 4°. En quelque sorte; comme. B. 1°. Quand, aussitOt que. 2°. Puisque. 0. Mais. A. Adverb de mod. Prin ca se indică asemănarea ce există (s. comparaţia pe care o face vorbitorul) între părţile unei fraze. [Adesea stă în corelaţiune cu şi, aşâ (de) (cfr. p. 283—285), mai rar cu atâta (de); une-ori e urmat de şl s. întărit prin (în)tocmai, chiar, curat. După ca, pron. pers. are, ca după prep., forma acuzativului (cfr. ital. grande come me): Unul ca mine. creangă, P. 246. Nu iaste altul ca tine. biblia (1688) 6 pr./44; numai in poezia populară (în Ardeal) găsim, din cauza rimei: Că-i păcat de Dumnezeu, Să pice voinic ca eu. jarnik-bÂrseanu, d. 103, cfr. 205,206. Substantivul care urmează după ca e, astăzi, de cele mai multe ori articulat s. construit cu articolul nehotârît: Albă ca zăpada; frumoasă ca o floare; plânseră ca nişte copii; în vechime întâlnim însă adesea forma nearticulată: Uscase ca urcior vârtutea mea. PS al. sch. 64/4 (: ca un urcior coresi).] I. Se compară două noţiuni streine una de alta, care insa, în anumite privinţe, prezintă asemănări. 1°. Prin ca se face o asemănare reală ce există pentru vorbitor intre două (s. mai multe) fiinţe, lucruri, împrejurări, situaţiuni, întâmplări, etc., pe care le găseşte „la fel“. Une-ori comparaţia e completă: Ia mai daţi-vă şl pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi, cheangă, p. 107; de cele mai multe ori ea e eliptică: Se auziră nişte... bubuituri... ca [bubuiturile] de tunet, ispirescu, l. 99, s. Ochi ca murele [de negri], jarnik-bÂrseanu, d. 18. Cazul din urmă îl avem mai cu seamă când se aseamănă un verb cu un substantiv: fuge ca vântul, de-oare-ce „vântul" trece în de-obşte ca tipul mişcării repezi şi întregirea „de iute“ este de prisos. Şi mai explicabilă e această construcţiune eliptică când se aseamănă un adjectiv cu un substantiv: galben ca ceara s. ca ceara de galben. (Exemple pentru toate aceste cazuri urmează subt a.). Dacă se aseamănă două propoziţiuni, astăzi în- se exprimă o singură dată, iar când el e exprimat şi a doua oară trebue să întrebuinţăm pe cum, precum, după cum: Să te faci, grâule, nalt, Şi să stai la secerat, Ca mândra la sărutat, jarnîk-bârseanu, D. 377 = Şi să stai la secerat, (pre-) cum stă mândra la sărutat. În vechime se puteâ, întrebuinţa ca şl în cazul când predicatul (acelaşi sau altul) se exprima în amândouă propoziţiile. (Exemple urmează subt b; cfr. sicii, diku ka boggyu = zic precum vreau). a.) Că tuturor trupui e ca iarba şi toată slava omul[u]i ca florile ie[rJbilor: seacă ierbile şi florile lor cad. COD. VOR. 144/5. Neamul să lipseaşte de bunătăţi, ca’n vreamea lui Avraam. biblia (1688) 6pr,/32. Au prădat satele; că aşâ, ţin şi ei prieteşugul; ca lupul cu oaia şi ca cânii Vinerea, neculce, let. ii 441. Am cheltuit ca la o casă a mea, cum chel-tueşte fieştecine la casa sa. antim, p. xxviii/4. Nici un animal nu are atâţia creieri ca omul. calen-dariu (1814) 103. Acum nu mă mai iubeşti ca atunci. C. negruzzi, i 18. O iubeam ca sufletul (= precum îmi iubesc sufletul), id. ib. 66. O câmpie... lungă ca pustiul, ca moartea de mută. alecsandri, p. i 1.89. Ca’n vis, aşâ vii. eminescu, p. 51. Vai de biet Român, săracul! îndărăt tot dă, ca racul. id. ib. 161. Ca la şerpi îi umblă ochii. COŞBUC, b. 9. A şi început a face pregătire, ca pentru o fată de împărat, creangă, p. 277. Tremură ca varga, de frică. id. ib. 23. Cum să te duc: ca vântul, ori ca gândul? id. ib. 197. Numai gura lui... hojma to-locăneşte pentru nemica toată, curat ca un nebun. ib. 252. Ostaşii se pregătiră ca de alaiu. ispirescu, l. 36. Nu m’aş da pe sece ca d’alde ăştia. id. ib. 15. Nişte bucate alese, ca carile (= precum)... n’au mai fost mâncat, sbiera, p. 242/24. Cât în lume am umblat, Eu ca mândra n’am aflat: Bunişoară şi frumoasă Şi ca ea de drăgostoasă. JARNÎK-bâr-SEAND, D. 19. Amândoi ne potrivim, Şi kt ochi, şi la sprâncene, Ca doi porumbei la pene. ib. 50. E neagră ca şi noaptea Şi galbenă ca ceara. ib. 248. | (Când avem a face cu noţiuni cantitative, ca==cât). înalt ca casa [intr’o variantă: cât casa], Verde ca mătasa, Amar ca fierea, Dulce ca mierea P (= Nucul). GOROVEi, c. 243. I (Spre a generalizâ o aserţiune, se aseamănă două noţiuni opusa:) Ieri ca astăzi = totdeauna; unul ca altul = de o potrivă (v. voi. i p. 123a). Două femei, una ca alta de tinere, ispirescu, l. 7. Tot astfel: Mor întocmai ca tot omul, Şi bogatul ca şi robul, zanne, p. ii 638. Atâta de bine ştiă lama drumul ca şi Robinson (=lama şi Robinson ştiau drumul unul ca altul = de o potrivă). drăghici, K. 102. Clerul ca şi mănăstirile (=nici clerul, nici mănăstirile) n’aveau la început privilegii deosebite, bălcescu, m. v. 10. #(în foarte multe numiri de danţuri ţărăneşti, eliptic, prin omisiunea lui „a jucâ“) Ca la uşa cortului; ca la Breaza, etc. b.) f Cum, precum, după cum. E (= iar) Iudeii întru nemică nu-i obiduiiu ca fi iubire ştii. COD. 1 an i /. mim oî +n hÎTia stil N. TEST. 1648, după cum şi tu mai bine ştii biblia, 1688), cfr. 152/6. Ca miluiaşte tată fiii, miluiaşte Domnul fricoşii de el. psal. sch. 332, cfr. 527. Ca piiare fumul, aşă se piiară; ca topeaşte-se ceara de faţa focului, aşâ se piiară păcătoşii de faţa, DzeufluiJ. ib. 198. Ca este tatăl, aşă şi fiiul. ib. 528. însă nu ca eu voiu, ci ca veri tu. coresi, ap. CP. 397, cfr. id. ap. COR. 1. Nu feacem c’ai [= ca ai] zis noao. id. PS. 431, cfr. 146, 167, 363,386, 441, E. 26/^Aşâ iubi Dumnezeii lumea, ca fiiu-său unul născut dat-au. id. e. 514/26. Şi lasă noao greşalele noastre, ca şi noi lăsăm greşiţilor noştriCUV. D. bătr. II 124, cfr. 122. 2°. Comparaţie intensivă, asemănându-se un pozitiv cu un comparativ: „decât". Cerbul acela este b&tut tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi m,ai frumoase ca acestea, creangă, p. 217. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta nu se mai văzuse. ispirescu, L. 38. înălţimea voastră, care sântefi mai mic şi ca alţi împăraţi. ŞEZ. IV 189/2:/i Ce-i mai rău ca urîtu’ ? JARNIK-BÂRSEANU, D. 8. îi mai om ca d-ta. mândrescu, l. p. l51/)0. Mai aproape dinţii ca (s. decât) părinţii, zanne, p. îl 114. Limba taie mai rău ca sabia. ib. ii 220. A ajuns oul mai cuminte ca găina [într’o varianta: decât]. GORO-VEI, ib. IV 35. [Funcţiunea aceasta a lui ca nu pare a fi veche şi singurul exemplu mai vechiu e din M. COSTIN,’ap. TDRG.: Mai rău ca păgânii s’au purtat, care se analizează: S’au purtat ca păgânii, (ba) chiar mai rău. în limba veche după comparativ urmă totdeauna „de“, păstrat până azi în construcţii ca: E mai lung de trei metri şi înlocuit mai târziu prin „decât“, aşă încât azi se poate spune şi: mai lung de s. decât s. ca trei metri] 3°. Comparaţie hipotetică: Ca (şî) cum: Acest cuvânt cu multe fealiuri de nume să arată...: întâi ca cum să sice apă vie... biblia (1688) 4/pr.3. Au oborit pre Turci, cactim, i-ar mătură cu o mătură. neculce, let. ii 357. Nu altă, ce ca cum într’un lavyrinth să fim intrat ni săpare, cantemir, hr. 75. Pre cruce s’au înălţat, ca cum,ii ar fi fost vinovat. mineiul (1776) ’202‘/,- Sufletul mieu saltă de bucurie, ca cum ar auzi glasul îngerului, mae-COVICI, c. 10. îmi mai spunea că nu ştiu să scriu,, ca cum aş fi avut pretenţiunea de a trece ca scriitor. i. ghica, ap. TDRG. Tresari, ca cum ai vedea un duh nevăzut, bălcescu-russo, m. v. 569. Trehi de acestea la o împărăţie, ca cum te-ar pişcă un purice, nu se mai bagă în seamă, creangă, p. 258. Îmi spune că mă iubeşte, ca şi cum m’ar întrebă ce mai fac. c. negruzzi, i 55. Zidul pieri, ca şi cum n’ar fi mai fost. ispirescu, l. 26. Ca (şî) când. De nu să vor arătă [greşalele]..., atunci e că şi cându nu s’are fi făcut nicecum. pravila mold. 78. Rămânea locul negru, ca când n’ar fi fost sămănat nimică niciodată, e. kogălniceanu, let. iii 224, cfr. 265. Furnicile, ca şi când s’ar bate, aleargă, economia, 86. Zice că i-am jurat s’o iau, ca când astfel de jurăminte se mai ţin vreodată. I. negruzzi, i 20. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite, ispirescu, l. 35, cfr. zanne, p. ii 427, 484. f (Numai la do-SOFTeiu) Ca ce cum şi ca ce când. Puneâ mai sus pre marile Vasilie şi pogorînd mai gios pre Rost-de-aur, că ce cumu ar fi stând oarernm lui împotrivă. v. S. 42,2. Aupriimit pietrile că ce când să suiă în cerni pre dînsele. ib. 107,2. | (Pleonastic) Ca un fel de... (f ca în chip de...), ca în loc de... Văzum bcsearică mare şi în mijlocul ei ca’n chipu de jărtvenic. dosofteiu, v. s. 80. Trimise Brăn-covanul-vodă la... Duca-vodă, ca în chip de sol, pe un mitropolit, neculce, let. ii 302/4. Scoţindu-şi toporul, sta cu dînsul gata, ca în loc de sabie. i drăghici, r. 65. | Nici ca cât (f nici ca cum) = ■.deloc, nicidecum. Copacii neroditori, carii nici ca \ cum fac poame, fără numai frunză, drăghict, = R. 42, cfr. 67. Calul... nu s’a deslipit de domnule lui nici ca cât [ai bate în palme?], ispirescu, m. v. 53. la vedeţi, vinele lui Ţugulea sânt ele unde le-am pus eu?—Ba nici ca cât! id. l. 317. 4°. Comparaţie aproximativă: vorbitorul e conştient că noţiunile asemănate „nu sânt întocmai una ca alta“ s. „la fel“, dar că ele „seamănă mai mult sau mai puţin“. De multe ori aceste cazuri se pot explică a.) ca comparaţii hipotetice eliptice: Mi-e greu capul, ca de Jut. coşbuc, b. 10 = „ca şi când ar fi de lut“; sau b.) avem a face cu noţiuni cantitative (număr, timp, spaţiu, capacitate, greutate); c:) alte cazuri. a.) Aproape, cfr. mai. Oile [căpiate] sânt ca turbate. Calendariu (1814) 187/20. Din adierea vântului prin ierburi, din ţârîitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite, se naşte ca o slabă su-spinare din sânul obosit al naturii, odobescu, iii 17/a,. Se aude Bâzâit ca de albine, eminescu, p. 195. A adormit ca mort. creangă, p. 97. Căpitanul rămase ca lovit de trăsnet, ispirescu, l. 144. | (Gândindu-ne la rezultatul iminent al acţiunii) Treaba e ca sfârşită. TDRG. (fran. la chose est comme faite). M’oiu şi duce, îs ca dusă. jarnîic-bÂrseanu, d. 188. b.) Cam, aproape, aproximativ, (la^vre^... (Urmat adesea de vreo s. de prep. de, (până)'la, f în; cfr. abruzzez: ka mmezze mije = ca Ia o j umătate de mie, ka mo — ca acum). Eră de toţi bărbaţii ca pâră la 12. cod. vor. 3/5 (: ca la n. test. 1648, ca vro biblia 1688). Ca în doao ceasure strigară. ib. ll/9. (: ca vro biblia 1688). Suânta ieşi din cetate ca la trei proaşte. d.o.sqfteiu, v. s. 5. Duca-vodă domnit-au şi acolo ca la cinci ani. n. costin, let. ii 19/,. Au strâns oastea Ţerei-m,unteneşti cay 30.000 de oşteni. NECULCE, let. ii 220/,. Fiind ont bătrân ca de şeptezeci de ani. id. ib. ii 250/22. Ur-zitura tem.eliii,- că la doi coţi de înaltă, cantemir, ist. 129. De când stăpâneşte jupănul Gheorghe, sânt ca 60 de ani. uricariul, xvii 204',. Stânca de piatră... fiind ca zăce coţi de naltă, drăghici, r. 53. Cale ca de două zile. gorjan, h. i 4/„. Urmarăm, ca un sfert de leghe calea împărătească. odobescu, i 229. Eră... înalt ca de opt palme şi jumătate, ispirescu, u. 28/16. Că un pumn de bani d.e-aur şi de argint, sevastos, n. 153/6. 0 copilă ca de)zece ani de mărişoară. reteganul, p. i 34/30. Un râu de foc, lat ca de o prăjină, şez. iii 237/26. 4^: Ca mâne (poimâne) = nu peste mult timp, în curând; ca ieri (alaltăieri) = nu de mult timp, ca astăzi (mâne, ieri, Duminecă, etc.) = în ziua pe care o avem azi, însă cu (atâţia) ani de zile înainte s. după (când e vorba de aniversări, succesiunea unor întâmplări, etc.). Şi aşă să svărşi ca astădsi, 26 Octovrie. varla am, c. ii 20. Mâncaţi, oameni buni!... că, ca mâni îi anul de când mi-a murit bărbatul, şi poimâne doi... de când am luat altul, zanne, P. IV 254. Ca mâne, poimâne mi se împlinesc anii. CREANGĂ, P. 161, cfr. şez. iii 115/29_31. Ca mâne vine postul şi rămâi neînsurat, sevastos, n. 59/22. La nevoi să nu gândim, Că ca mâine-o să pierim. TEODORESCU, P. P. 330b. Au încălicat ca astăzi (= într’o zi) ficiorul cel mai mare pe iapă..., ca mâne (= a doua zi) a încălicat... ficiorul cel mijlociu. SBIERA, P. 165/20. c.) f (în vechime şl înaintea unui adjectiv s. adverb) Cam. [Psaltirea] să dezlegă fiind ca veache. CUV. D. bătr. i 18. Se deşteptă ca tărziu. moxa, 381. Au sosit Ianăş gheneral lângă o baltă, de au descălecat ca in laturi de Prut. neculce, let. ii 354/J3. || (Astăzi, în construcţiile) ca ce (fel de), rar: ca cât = cam ce (fel de), cam cât. Aflând ca ce fel de marfă va aveă trecere prin acele locuri, gorjan, h. ii 6. Filosoafe, vei putea ghici Ca ce lucru este în ăst sac d’acî? pann, p. v. i 48. Omul la vânătoare... nici nu prinde veste ca ce timp mai este. odobescu, iii 197/22. Să ne întrebăm mai întâi: ca ce feliu de limbă vorbeau acele diverse CA — 3 — CA popoare? hasdeu, i. c. 184. Ca ce felăe zăticneală ai putea să întâmpini din pricina asta? CREANGĂ, p. 203. Bine, tătuţule, ca ce să fie asta, de n’am întâlnit eu, cale de atâtea zile, de când viu, nici un sufleţel de om p’aici pe la voi? ispirescu, l. 101, cfr. 231. Să-l ispiteşti [pe Hristos]... Şi să vezi ca ce foc are în inima-i aşă tare? teodorescu, p. P. 112b. Tatăl: Au văzut o piatră mare şi groasă. — GheorgherCa cât de mare? DRĂGHICI, R. 78. II. Se compară o noţiune cu sine însăşi s. cu o altă noţiune în care se cuprinde. 1°. Generalizând. Fraza: Hoţii, întâlnindu-l singur în pădure, bau bătut,precum fac hoţii de obi-' ceiu în astfel de cazuri, se poate exprima româneşte mai scurt: Hoţii, ca (toţi) hoţii, întâlnindu-l singur în pădure, l-au bătut. Când deci o noţiune se compară cu sine însăşi, construcţia aceasta corespunde a.) unui adverb de mod: „în felul hoţilor, cum ştiu hoţii, hoţeşte44, sau exprimă ideea „ca de obiceiu, (în mod) obicinuit*4. Când se pune un accent deosebit pe aceasta comparaţie, atunci avem b.) o grad aţiune, cu înţelesul „de-a binele, cum se cade, cu adevărat, nu glumă!44 Cazul acesta se observă mai ales atunci când a doua parte a comparaţiei e un pronume (pers. s. dem.). Considerân-du-se cunoscută păţania celui ce a fost bătut de hoţi, se poate zice: Hoţii l-au bătut ca pe el = „foarte tare, zdravăn44, s. I-au tras o bătaie ca aceea = „zdravănă, de i-a mers vestea44. în sfârşit se mai întâlneşte şî c.) construcţia: Hoţii ca hoţii, dar l-a mai bătut şl stăpânu-său, în care comparaţia are înţelesul unei fraze concesive, exprimând ceva mai puţin important decât ceea ce se arată în propoziţia următoare, introdusă prin"’ dar s. însă. Exemple: a.) în felul..., cum ştiu..., cum e obiceiul... Chi-vuleasa, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, dar nu cu gândul, delavrancea, ap. TDRG. Lumea, ca lumea, se uită curios după el. YLAHUŢĂ, ib. Tătarii, ca dînşii, răutăcioşi şi foarte răzbunători,... îi deteră foc. marian, t. 182. Copiii, biet, ca copiii, nu ştiau ce să facă, ce sa dreagă, ca să umble după placul ei. ispirescu, l 333. | Obicinuit, adevărat, aievea. Moş Nichifor nu-i o închipuire,ci omca toţi oamenii, creangă, p. 105. A fost şl ea femeie ca toate femeile, dar blăstem,ul părinţilor... a făcut-o să fie gheonoaie. ispirescu, l. 4. || (După negaţiune) Obicinuit. Dulce-i gura de diac, dar nu-i dulce ca gura, Ci-i dulce ca şl mierea. JARNIK-BÂRSEANU, D. 410. b.) De-a binele, de tot, nu glumă. Fata... căzu moartă ca toţi morţii, sevastos, ap. TDRG. | Ercule dovedi pe acel dulău şi-l omorî ca pe el. ispirescu, u. 56/18, cfr. 36/16, 119/22, l. 107. Fetei îi plăcea tare (de) Urma-galbenă, că eră un voinic num,ai ca el (— ca nealtul, deosebit), reteganul, p. v 72/S4. Am să-l bat ca pe el = cum numai bine se cuvine, pamfile, j. iii. | Ca acela = (aşâ de) mare, mult, etc. Minciună dară ca aceia cuprinde în sine fabula lui Sulţer, cât o poţi pipăi cu mâna. P. maior, ist. 195. Din Sătm,ar până’n Săcele, Numai vaduri ca acele, eminescu, p. 161 (v. voi. I, p. 15a); unul ca acesta (f cela ca acela cod. vor. 43/e) = un astfel de...,(cu deosebire) una ca a(cea)sta astfel de lucru, aşâ ceva (mai ales ca expresie de mirare, de indignare, etc.). [Hristos] au urît biruinţa ritorilor, nu i-au trebuit limbile filosofilor, n’au slujit cu arme, după cum e obiceiul ostaşilor, nici cu alte meşteşuguri asemene acestora, pentru ca să nu aibă putearea nimenea din cei necredincioşi să zică că au tras la sine Hristos mulţim,ea cu unele ca acestea, antim, p. 2/85. Au început boierii să zică: ce va să zică una ca aceasta ? E. KO-GĂLNICEANU, let. iii 266/26. (Alte exemple în voi. I, p. 321b). | Ca vai de el (s. de capul lui) v. vai. c.) Treacă-meargă, fie, să zic, haide, mai înţeleg..., dar... Acu, ziua ca ziua..., mă mai ieu cu caprele, dar noaptea..., toate stihiile năpădesc pe mine. ale-csandri, t. 616. Stăpânu-tău ca stăpânu-tău, ce ţ’a face el, asta-i deosebit de başca, creangă, p. 266.# Toate ca toate, dar... —toate le înţeleg, dar... Toate ca toate, dar cum de nu ţi-a fost ruşine să faci o faptă ca asta? TDRG. 2°. Restrictiv. Fraza: Moş Nichifor, ca omul cu grija, s}a suit în căruţă şi a început a scormoni în toate părţile, creangă, p. 333, se poate interpreta ca exemplele de mai sus (II 1° a), în care prin ca se generalizează un caz special: „Moş N., cum fac toţi oamenii cu grijă, s’a suit...“. Dar pe ca omul cu grija îl putem interpreta şi: „el, care erâ un om cu grijă44 s. „fiindcă era un om. cu grijă44, în cazul din urmă prin ca se indică o anumită înfăţişare subt care se prezintă cineva s. se întâmplă ceva într’o situaţiune dată, şi noţiunea comparată însemnează o restricţiune faţă de noţiunea cu care se compară şi în care se cuprinde. a.) în calitate de..., fiind..., de-oare-ce e (s. era)... Bătrânii ceia ce-s întru voi rogu, ca bătrâru eu. COD. VOR. 162/3 (=eu încă bătrân depreuna rog N. test. 1648; rogu eu, cel împreună bătrân biblia 1688). Spuiu domnie[i]-tale, ca mai-ma-rele mieu, de ce-am înţeles şl eu (a. 1521). ap. iorga, l. r. 36. Judecătoriul, ca un Bumnezău, nu poate să greşască. biblia (1688) 4pr./g3. Ca nişte oameni drepţi şi proşti de răutate, n’au viclenit în mintea lory.. ci, ca nişte oameni blânzi şi fără de răutate, au mers după dinsul ca hierul după piatra magnetului, antim, p. 3/24. Titlurile... nu existaţi la început ca titluri, căci nu se dau deosebit, ci reprezentau numai numirea funcţiilor. bĂlcescu, M. v. 10/21. Ca un om care-i mai bătrân, ar fi bine să intre el în vorbă cu şătrarul. alecsandri, t. 757. După aceasta încălecă fiecare pe calul său şi pornesc, spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în firmă, ca slugă, creangă, p. 207. Te sfătuesc ca un tată ce-ţi sânt. id. ib. 286, cfr. 62. Să-ţi trăiască calul..., ca un năzdrăvan ce este, căci de nu eră el, te mâneam fript, ispirescu, l. 5. Ca (= fiindu-ţi) superior trebue să te pedepsesc, dar ca ( = fiindcă-ţi sânt) prieten, te admir. b.) (Modern, după fran.) Cu privire la..., în ce priveşte..., referitor Ia... De atunci a scris din ce In ce mai bine..., m,ai original, şl ca gândire, şl ca formă. vlahuţă, ap. TDRG. Ca poziţie socială, ţinea de una din cele mai neaoşe familii româneşti. D. zam-firescu, ib. 3°. Explicativ s. enumerativ (când se înşiră noţiuni cuprinse în noţiunea cu care se compară cineva s. ceva). (Pre)cum..., aşâ..., bunâ-oară..., ed exemplu. Animale sălbatice, ca: lupul, ursul, vulpea' (Cfr. Unele dobitoace, cum lupii, urşii, leii. ale-xandrescu, m. 321.) 4°. Predicativ. în loc de a spune: L-au ales membru se poate zice şi: l-au ales ca membru. în cazul dintâi numele predicativ „membru44 arată în mod absolut înfăţişarea subt care se prezintă cineva ca purtătorul acţiunei s. ca complement al verbului „alege44; în cazul al doilea se arată că în urma „alegerii44 subiectul s. complementul frazei a devenit „asemănător cu44 oricare alt individ care are funcţiunea de membru, că el se prezintă de aci înainte „în calitate de membru44, în funcţiunea aceasta ca concurează cu prep. de şi (m. rar) cu drept (L-au ales de membru) s. cu prep. în (li dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurământului. creangă, p. 207, cfr. ispirescu, l. 39=în semn). Cu deosebire întâlnim asemenea cazuri a.) după verbe care însele cuprind ideea asemănării, precum „a se păreâ44, „a semăna44, deci unde avem o construcţie aproape pleonastică, şi b.) după verbe ca „a ţinea44, „a socoti44, „a crede44, „a judeca44, etc., care şi ele exprimă în definitiv „o părere44. a.) Oarecum, un fel de... Văzu ca un cooier de OA __ 4 __ CA fuior. dosofteiu, v. s. 114. Icoana zilelor noastre celor trecute ni se pare ca un vis lung. marcovici, d. 3/ie. Corabia în plutirea ei sepăreă ca o pasăre ce zboară. drăghici, r. 9. b.) Drept, în loc de, de. [ErâJ văduva de doi bărbaţi, — Ipolit se putea socoti ca mort. c. negruzzi, i 57. Să-şi aleagă.... o ladă, care-a vrea ea, să şi-o ieie ca simbrie, creangă, p. 289. Astă noapte am visat, Bade, că te-am sărutat. Şi din somn când m'am trezit, Foarte rău mfam celuit: Ţineam, bade, perina, Ca dulce guriţa ia. jarnik-bÂrseanu, d. 225. B. Conjuncţiune. (Numai în texte vechi traduse din slavoneşte, după paleosl. jako(âe).) 1°. f Temporal. Când, în momentul ce..., cfr. cum. Şi ca fu a nă duce noao, zmulsemu-nă de la dînşii. COD. vor. 24/5 (:şi fu când am vrut purceade. N. test. 1648; şi după ce fu a purceade BIBLIA 1688), cfr. 32/6, 38/9, 82/13, 90/5. Şi ca se apro-piiară cătră poarta cetăţiei, şi iată purtă un mort. coresi, E. 383/5, 384/26. Şi că sfârşiră tot pre leagea Domnului, întomseră-se în Galilei. id. ib. 577/29, cfr. 12/3. 2°. f Condiţional. Daca, cfr. cum, când. (Adesea acest ca, urmat de un timp verbal, exprimă aceeaşi idee ca gerundiul verbului respectiv.) Şi ca multe dzile prebândl acie, deaci Fistu spuse In împărat ce e de Pavel. cod. vor. 68/g (=şi trecând multe zile acolo... N. testament 1648; şi de a ca multe zile zăboviiâ acolo... biblia 1688). Şi ca nu vădzuiu de slava lumiriei aceei, de mâră prin-seră-me. ib. 40/2 (=şi când n’aş vedea... n. test. 1648; şi de ac a nu vedeam... biblia 1688). Ochiul ca-l veri strică şi veri orbi, tot trupul tău va pipăi în untunearec. coresi, ap. GCR. 1 23. 0. Interj. (Munt., când ne adresăm cuivâ; mai ales după ci) Ia! Ci! „Să dăm foc satului“, strigă un flăcău. — „Ci ca ho, voinice, prea o iei repede !u răspunse părintele, delavrancea, s. 149. Ci ca fugi şl d-ta de la fereastră! Ce tot te zgâeşti? ispirescu, l. 120, cfr. 47. Ce sici? Ca dă-te mai încoace şi mai spune odată, că n’auz bine. id. ib. 345. — Din lat. quam. Cfr. ca mai, cam. ca conj. A. I. (Pour) que, afin que fou de), pour (suivi d’un infinitif). II. 1°. Pour, de, ă. 2°. Que. B. (Esperant) que. A. Totdeauna urmat de să. 1. 1°. Introduce propoziţii finale. (Adesea precedat de pentru s. precum—exemplele se dau la aceste cuvinte — mai rar de spre aceea, aşâ. în cele mai vechi texte, cu aceeaşi funcţiune, numai: cum să.) Cu intenţia, cu scopul, cu destinaţia de a..., (spre) a (cu infinitivul). Vrea cu noi să fie, că să adevereaze a noastră sloboziia ceea ce avem noi în Isfus] II[r ist o] s, că noi să ne prinsă, coresi, ap. GCR. 1 15/36_87. Şi pre mai mare credinţe ne-am pus peceţile, ca să se ştie (a. 1577). cuv. d. bătr. 1 26. Eu-s pus de Domnul craiu în muntele Sionul, Că să-i spuiu de’nvăţătură. dosofteiu, ps. 14. [Ulfila] au tălmăcit unile părţi ale Sfintei Scripturi spre limba lor, ca să să întărească oamenii neamului său. biblia (1688) 8pr./23. Tu m}ai pedepsit, ca să mă întorci la calea luminii. marcovici, c. 10/3. Orânduind vechil..., ca să oblăduiască împărăţia. GORJAN, H. I 3/9. Ar fi trebuit să calce peste trupul mieu, ca să se ducă (= dacă ar fi vrut să se ducă) a se cunună cu el. c. negruzzi, i 52. Nu da împrumut, ca să nu-ţi faci (— căci s. pen-tru-câ ai să-ţi faci) duşmani, id. ib. 249. Cerul... mie mi-au dat suflet, ca ţie să-l închin. alecsandri, p. I 137. Unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şl mai mult în ciuda caprei, creangă, p. 25. Să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de călărie, ca să şl pornesc, fără zăbavă, id. ib. 185. Dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac, ispirescu, l. 2. Ca să nu se întâmple îţisă cine ştie ce, ea se culcă pe pragul uşei. id. ib. 30. Mai voi el să facă cevă, cum vă, aşă ca să se depărteze. id. ib. 35. Fă-mă peană’n dopul tău (= pălăria ta), Ca să te umbresc mereu. jarnîk-bârseanu, d. 61, 63. 2°. Introduce, mai rar, propoziţii consecutive (pseudo-finale).De, încât, că, şi. Cine sânt eu, ca să ţi-aduci tu aminte (= de ţi-aduci aminte) de mine? marcovici, d. 1. Prea v*aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obiceiu, Ca să nu s'arate-o dată (= astfel, încât se arată acum) ce sănteţi: nişte mişei! eminescu, p. 249. Mă voiu duce doară să-mi mai văd odată părinţii şi apoi mfoiu întoarce, ca să | nu mă mai duc (= şi nu mă voiu mai duce) nici-\ odată, ispirescu, l. 8. | II. De-oare-ce conj. „să“ dă de asemenea une-ori | înţeles final propoziţiei pe care o introduce, s’a putut naşte ecuaţia: Se duce să-l cheme (== cu scopul de a-1 chema) = se duce ca să-l cheme. Urmarea a fost că se găseşte ca să în loc de să şi în cazuri când nu mai avem a face cu propoziţiuni finale: Nu va puteă feciorul... ca să ceară giu-efe^(Munt: să ceară judecată) prav. 890, ba chiar şi în cazuri când conjunctivul introdus prin „să“ are funcţiune de imperativ: De va încăpea [vinovatul] în mânule vreunui scaun crăesc, ca să aibă (Munt.: atunci să aibă) a-i tăia, capul. ib. 1070. (Acest ca să = „să“ apare azi şi la cei mai buni scriitori, atunci când între ca şi conjunctivul precedat de să se intercalează părţi ale propoziţiei: Să iertaţi, boieri, ca nunta s’o pornim si noi alături. eminescu, p. 196, sau când în frază urmează după olaltă două conjunctive introduse prin să: Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie (s. ca să ajung să mai puie) mâna pe mine un voinic, ispirescu, l. 3 — încolo, scriitorii cu stil îngrijit întrebuinţează numai pe ,,să“). 1°. (După cuvinte care însemnează o destinaţie, o menire, o potrivire, etc., răspunzând la întrebările : spre ce, la ce, de ce ?) învăţătură... vrednică ca să o povestească la fiii lor. biblia (1688) 3pr./14. Vânturile zburătoare... sânt menite ca pe-aiurea să mă ducă. konaki, p. 265. 2°. (Şi după alte noţiuni, în propoziţii completive, subiective s. atributive) Tit încă nu eră nevoit ca să-l obrezuiască (=nu l-au silit pe Titu să se supuie circumciziunei). coresi, ap. GCR. 1 15.* Rugăm ca şl de acum înainte să fii a toată bunătatea pildă, biblia (1688) 8pr./50. Mă tem ca nu cumva... tovarăşul mieu să-şi deşchiză ochii, bel-diman, n. p. i 48. Doamne, fă ca în sânu-ţi să mă deştept! marcovici, c. 16/13. Porunci ca după două zile să fie boierii gata. gorjan, h. i 4/15. Astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe harta lumei. bălcescu, m. v. 5/19. Alexandru... aveă porunci împărăteşti cătră hanul Tătarilor... ca să-i deie oricât ajutor. C. negruzzi, i 137. De n’a vrea ca să vie... alecsandri, p. i 7. Mulţu-meşte-te..., amice, ca în loc de o analiză scrupuloasă..., mulţumeşte-te, zic, să-ţi spuiu aci numai... odobescu, iii 12/15. Doar s'a'ndură Dumnezeu Ca să-ţi mântui neamul tău! eminescu, p. 162. Dă-mi voie ca să mă duc şl eu pe urma fraţilor miei. CRE a nGĂ, p. 192. Ca să trecem prin pădure, e peste poate. ispirescu, l. 6. Dumnezeu să aibă milă de rndne ca să nu mă lase a muri ruşinat, id. ib. 14. Ce nu făcură,, ce nu dreseră? Şi ca să aibă şl ei măcar o miarţă de copil, nici cât. id. ib. 95, cfr. 44, 311. îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumvă să meargă la peirea capului său. id. ib. 4. Mult, bădiţă, am dorit, Ca să scapi de că-tănit. jarnik-bÂrseanu, D. 298, cfr. 103, 243. || (Une-ori înlocueşte pe pron. „care“) Nfau rămas nici un neam, nici o limbă... ca să nu citească întru a lor limbă dumnezieasca scriptură, biblia (1688) 4pr./59. Şi acestea câte am lucrat cu mâinile, şi câte am grăit cu limba, cine va vrea să le socotească..., nici una nu va află ca să nu fie spre slava lui CĂ 5 - CĂ Dumnezeu, antim, p. xxv/35. Mai fost-au vrun om pe lume ca să cread’a mea durere? konaki, p. 101. Cine’n lume s’ar află Ca să rupă rujiţa, Mare iubire-ar strică. JARNIK-BÂRSEANU, D. 12. 3°. f (înaintea conjunctivului cu funcţiune de imperativ; Mold.) De acmu nainte, nime din ruda mea ca sa n’aibă a părî aiastă pâră nice dine-oară în veaci (a. 1597). CUV. D. BĂTR. I 77. Cine va ocoli locul acela unde să cade să plătească vamă, tot negoţul ca să-şi piardză (Munt,: să-şi piarză). PRAV. 155. Oricine-şi va găsi fata sa... cur-vind cu cineva, poate să-i facă moarte, însă ca ( — trebue ; Munt.: iară însă) să ucigă împreună şi curvariul. ib. 378. B. Din contaminarea unor propoziţii ca: I-au tăiat, ca să scape de ei, şi: i-au tăiat, [nădăjduind] că doar va scăpă de ei, s’ă născut construcţia puţin obicinuită ca doar(ă): I-au tăiat, ca doar de ei va scapă. c. negruzzi, ap. TDRG. 0 surpă gios, ca doară ar vedeă... DOSOFTEIU, V. s. 93,2. Trăgând... nădejde, ca doară îi vor slobozi să meargă pre la casele lor. NECULCE, LET. li 213, cfr. GORJAN, h. i 2, drăghici, R. 40, 43, 154. Acolo umblă câtva timp... pe din afară, ca doar măiastra va ieşi'. ispirescu, t. 279, cfr. 44.. Au mers încolo şi încoace ca doară ar da de vro casă. SBIERA, p. 200, cfr. 179. — Din lat. qn[j]a. CĂ conj. Car. Que. Prin că se introduc propoziţii secundare al căror verb e la indicativ. 1. 1°. (Ca în latineşte, şi în opoziţie cu celelalte limbi romanice) în propoziţii cauzale, arătând cauza s. motivul. (Obicinuit în texte vechi şi azi în limba populară şi familiară; în cea literară înlocuit prin compusele) Căci, pentru-că, fiind-că, (s. prin) de-oare-ce, de-vremo-ce, (în vechime şi prin) f de-vreme-că, derept-ce că. Ferice de bărbatul cela ce reabdă năpasti, că cela ce va fi năpăstuitu, preemi-va curură de viaţa. COD. VOR. 112/, (=căci... luâ-va cununa vieţii biblia 1688), cfr. 43/,, 51/9. Privegheaţi, că nu ştiţi în ce ceas Domnul nostru vine. biblia (1688) 4pr./36. Şi oamenii n’aveă ce măncă, că era săcuşorul de făină câte cinsprezece lei. neculce, let. ii 375/a5. Nevrând săile citesc — că nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai auz — am, zis... antim, p. xxvi/S2. Afară, boaite l Ieşiţi, capre toţi vă omor! c. NEGRUZZI, I 161. Grăim, Doamna, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşă departe. EMINESCU, P. 243. Cănd faci copii, îţi faci duşmani, C’atâta minte au. coşbuc, F. 7H. A fost odată ca niciodată, că de n’ar fi, nu s’ar mai povesti. ISPIRESCU, L. 1. Să avem şi noi o mângâiere pentru părdalnicele de bătrâneţe, că grele mai sânt! id. ib. 95. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce aveâ, că eră tot galeş. id. ib. 2. Se sfătuiră... Ca să mi-l omoare Pe cel Moldovan, Că-i mai ortoman. alecsandri, p. p. 1. Nu ştiu ţese, nu ştiu coase, Da nu-mi pasă, că-s frumoasă, şez. i 166. Trage-o cătanăsă moară. Ş’aşă trage de cu milă, Că moare’n ţară străină... Ş’aşă trage cu năcaz, Că... nu-i pânză pe obraz. jarnik-bÂrseanu, D. 320. | (Adesea că împreună cu verbul său corespunde unui gerundiu cu înţeles cauzal) Dar tu, că ţi-am, făcut (=făcându-ţi) bine, de proastă m’ai socotit, pann, p. v. iii 36. Lele, nu mai suspină, C’ai rămas acum aşă. jar-nÎk-bâuseanu, d. 253. Dar fratele cel mai mic — Că-i mai mic, e măi voinic — De moarte nu se’n-grozeă. ib. 500, cfr. alecsandri, p. p. 153. 2°. După propoziţii interogative şi exclamative, raportul cauzal poate să devină atât de vag, încât el nu se mai exprimă printr’o conjuncţie, că poate dar lipsi. (Dar ce folos?... că n’am nici o mângâiere. konaki, p. 103. Ce folos? Omul bun n’are noroc! creangă, p. 200), sau conjuncţiunea românească nu se traduce în alte limbi (închide uşa, că-i frig! — macii’ die Ture zu, es ist kalt! TDRG.). a.) (După propoziţii interogative) Dar cine putea să se apropie de ele? că azvârleau din copite, de zvântă unde loveau, ispirescu, l. 28. | (Mai ales după aşă e?) „Aşâ e că se însoară?“ strigă ea. c. negruzzi, i 50. Aşă-i c’a venit şi rândul mieu ? CREANGĂ, P. 54, cfr. 129, 187, 188, 212, 222,227. b.) (După propoziţii exclamative s. după imperative) Să-mi agiute (= aşă să-mi aj ute!) Dumnedzeul mieu, cela ce crede eu întru el, că mai frumoasă fată de aceasta n’am vădzut! cuv. d. bătr. ii 147. Vin’..., că de-acum pe vecînicie ţie sufletul îmi vând! alecsandri, P. I 10. Las’ că l’oiu învăţă eu! creangă, P. 28, cfr. 123, 177. Ba păzeşte-ţi treaba, jupăneşică; şezi bineşor unde sezi, că bine şezi! id. ib. 133, cfr. 29, 57, 76, 198, 275, 316, etc. Taci, fiiule, că ţi-oiu da de soţie pe... cutare fată de împărat! ispirescu, l. 2. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti, id. ib. 3; cfr. 5, 6, 43, etc. || Din fraze ca: Hai, ieşi repede şi porneşte, că nu-i vreme de pierdut! CREANGĂ, P. 212, s’au putut naşte, prin elipsă fraze ca: Hai la culcuş, că se face ziuă! id. ib. 268. Aidem, că ne aşteaptă tatăl. ISPIRESCU, L. 37. Tot astfel după interjecţii ca bre! (creangă, p. 126), e*/(ib. 206), hei! (sbiera, p. 284),hi! (creangă, p. 108), iată! (ib. 194, marcovici, c. 7/23, alecsandri, p. ii 90, etc.), mă(i)! (creangă, p. 46, 66, etc.), na! (ib. 46, 132, etc.), vai! (ib. 256, konaki, p. 256), zău! (jarnîk-bârseanu, D. 37) ş. a. | P. ext. După: bine (drăgi-iici, r. 6, creangă, p. 68, 159), destul (konaki, p. 87, eminescu, n. 9), ferice de el (creangă, p. 16), în zadar (iconaki, p. 86, 100), negreşit (ib. 268, C. negruzzi, i 66), noroc (ispirescu, l. 36), păcat (creangă, p. 74), pagubă (jarnîk-bârseanu, d. 253), în Transilv. şl trebue că este = trebue să fie s. fi fost (barac, t. 14).’ | (Une-ori, eliptic, omiţându-se exclamaţia „Doamne!“, „zău!“ etc.) Că nu curge ceea vale, Să mă pot spălă de jale; Că nu curge cel izvor, Să mă pot spălă de dor! jarnîk-bârseanu, d. 217 (cfr. căci I 2°). Ii. P. ext. 1°. Propoziţia introdusă prin că corespunde adesea unui gerundiu, exprimând: a.) un raport temporal. Când, după ce. Avraam, părintele nostru, au nu de lucru dereptă-se, că îrălţă Isacu, fiiul său, spre giunghetoriu ? cod. vor. 121/,, (= Au nu s’au îndereptat din fapte, când rădică pre Isaac. n. test. 1648; Au nu den fapte s’au îndereptat, aducând pre Isaac fiul lui la jârtăvnic? biblia 1688), cfr. 122/,. | (Astăzi numai ca franţuzism: acum, c«=maintenant que...) După-ce.iw viaţă-ţi mult te-amiubit, dar acum, că te-am pierdut, te iubesc cu mai multă înfocare, marcovici, c. 44/2l. Acum, că sânt dezabuzaţi, cred că ne vor fi de folos. N. bălcescu, ap. GHTCA, a. 543. Te ţii de cuvânt să mi-o povesteşti ? — Acum, că ne odihnirăm şi ospătarăm din bielşug, n'aş avea încotro face. ciocârlan, săm. iii 137. b.) un raport condiţional. Dacă. Să fie certat mai puţini decât că are fi făcut bani răi. prav. mold. 41. Copiii născuţi dintr’o asemine însoţire pururea rămân slobozi, seau că ar fi tatăl lor slobod, seau mama lor slobodă, codica ţiv. 23/,.. Ce folos că trag acasă, Că n’am nevastă frumoasă. jarnîk-bârseanu, d. 183. Ce haznă (= folos) că tot slujeşti, Şi nimic n’agoniseşti? ib. 409. (Cfr. megl. Că muriră, undi sa graburli? = dacă muriră, unde li-s mormintele?) c.) un raport adversativ. (Urmat ie...şi) Deşi, cu-toate-că, măcar că, cfr. căci (II 2°). Calul, că e cu patru picioare, şi tot se poticneşte! baronzi, l. p. 62/,0. Eu, babei mele, — că merge pe douăzeci şi patru de ani de când m’am luat cu dînsa, —... şi tot nu i-am spus. creangă, p. 122. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cănd şi muntele, că-i munte, Şi’ncă are doruri multe? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 144. 2°. Prin înlocuirea cauzei prin efect, că ajunge să, introducă propoziţii consecutive: Tremură, că (= de-oare-ce) îi eră frig devine: îi eră frig, că (= încât) tremură. (Adesea in corelaţiune cu aşâ, atâta, prea) încât, aşă ca, de. Atâta zavistie au aţiţat, că, în loc de împreunare, nici să auză de numele papii, ureci-ie, let. i 106/12. De atâta eră straşnic, că mâncă afion dimineaţa. Canta, let. iii 181/14. Nu putem, scrie ce frică trăgeă bieţii preoţi, că se apucă la bătrâneţe să înveţe carte. e. kogĂlniceanu, let. in 198/3S. Eră un om, prea fricos de frig, că şi vara îmblă cu două blane, şi aprindea şi mangal în odaie. id. ib. în 242/23. Nevasta i-a m.urit; şi-apoi I-a ars şi casa; i-a trăsnit De-odată patru bni. Trăiă la praguri şi’n nevoi, Că’n urmă-a'nebunit. COŞBUC, f. 72. Eră un senin pe ceriu şi aşâ de frumos..., că-ţi veneă să te scalei pe uscat, ca găinile, creangă, a. 64, cfr. p. 76. începe uşor A zice cu dor (Jn cântec duios, Atât de frumos, Munţii că răsunfă], Şoimii se adunfă]. alecsandri, p. p. 66, cfr. jarnîk-bârseanu, d. 310, 193. | Şi atunci, în caşul acela, cele scrise să le socoteşti toate cu amăruntul, cu judecată dreaptă, că le vei află adevărate, antim, p. XXiv/,. | (După întrebări oratorice) Cu ce nu l-au dăruit ei ? Că se mieră şi el singur, ce dăduse peste dînsul! creangă, p. 135. | (Adesea corespunde unei particule relative; cfr. ca2 A II 2°) Care, de. Şi mirându-sa ce om este acela că ară Dumineca, îndată au trimes... să-l găsească, neculce, let. II 200/2. Voi, că sănteţi oameni cu minte, şi tot îl credeţi. Cfr. teodorescu, p. p. 70. 3°. Une-ori că apare în loc de conjuncţii copulative, adversative s. restrictive: a.) (Mai adesea după un condiţional) Şi. Sigur că tot mă iubeai! — Se înţelege! De-aş fi vroit să nu te iubesc, că nu, puteam! (poate, eliptic, prin omisiunea lui „te asigur11), contemporanul, ii 285. în sfărşit, ce-or mai fi dondănit ei şi cât or m,ai fi dondănit, că numai iată, se face ziuă (poate, eliptic, prin omisiunea lui „nu ştiu, atâta văzuiu însă...“). CREANGĂ, P. 255. Să care bărbatul cu carul, şi femeia să împrăştie cu poala, că tot se isprăveşte! (cfr. variantele fără că) zanne, p. IV 251. b.) (Mai ales după fraze negative) Dar, însă, ci, cfr. căci (11 3°). Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun! CREANGĂ, P. 162. Nu mi-e jale că mă duc, Că m,i-e jale după plug. RETEGANUL, TR. 57. Nu-i el, că-i frate-său! POP. c.) Doar. Da cum nu! Că nu mi-otu feşteli eu mânuţele! creangă, P. 292. Hai,leliţă, la vânat! — Baio, nu, ca am bărbat. — Că şi eu că am muiere, Da cu tine tot aş mere. şez. v 44. | (Adesea subt forma) Că doar... D’apoi calul mieu de pe atunci, cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele! — Că doar nu eră să trăiască un veac de om! creangă, p. 193, cfr. 22, 124, 154, 241, etc. | (Tot cu înţeles restrictiv) Atâta (numai s. doară) că... v. voi. I 348b, numai că... (v. numai), nu (doară) că..., ci (s. dar)... = să nu credeţi cumva că..., ci... Nu că doară Hristos în fire clumnedzăiască au răbdat munci, ce... varlaam, c. 110. Nucă mă laud, dar puteţi întrebă şi pe coconu’ ... cum, Doamne iartă-mă-i zic ? alecsandri, t. 9. Şi nu voiu ca să mă laud, nici că voiu să te’nspăimănt: Cum veniră, se făcură toţi o apă ş’un păm,ănt. eminescu, P. 241. 111. în exemplele de subt I 2° am văzut cum raportul cauzal exprimat prin că poate deveni din ce In ce mai vag. într’adevăr, când spun: Noroc că a venit! chiar lipsa virgulei după „noroc" dovedeşte că pentru vorbitor că nu mai are valoarea lui f „de-oaro-ce“, ci „că a venit" e simplu subiectul ■ propoziţiei. Acelaşi lucru s’a întâmplat după verbe ' care exprimă o emoţie sufletească. Când zic: Eră ţare mâhnit, că nu ştia unde se află (drăghici, ţR. 46), că are încă valoarea unei conjuncţiuni cauzale, cu înţelesul lui „de-oare-ce, fiind-că“, dar când spun: Mă bucur că e aici, înţelesul original de: „prezenţa lui e cauza bucuriei mele" s’a schimbat într’unul mai vag: „prezenţa lui mă bucură". Astfel, că ajunge să nu mai aibă un înţeles, ci numai o funcţiune sintactică, servind la introducerea unor propoziţii secundare care ţin locul subiectului (Mă bucur că va veni — venirea lui mă bucură), a complementului (Anunţă ci va veni = anunţă venirea lui) s. a predicatului (Convingerea m,ea e că va veni). Adesea înlocuit prin cum că. 1°. (încă în latineşte, după verba sentiendi, apare de vreme quod în locul acuzativului cu infinitiv; înlocuit în celelalte limbi romanice prin alte conjuncţii) După cuvinte care exprimă o emoţie sufletească s. expresia ei, precum: simt (marcovici, c. 10/3), mi-e frică (jarnîk-bârseanu, d. 52, 133), mi-e teamă (ib. 52, 411, odobescu, iii 97) s. mă tem (neculce, let. ii 339/26, creangă, p. 123, 195, jarnîk-bârseanu, D. 256), mă spariiu, mă înspăimânt (reteganul, p. ii 13), îmi pare rău (jarnîk-bârseanu, d. 431), regret, mă căesc, mă mâhnesc (marcovici, C. 13/17), mă supăr s. sânt supărat (jarnîk-bârseanu, d. 122, 450), mi-e ciudă, mă mâniiu, îmi pasă (ib. 250, alecsandri, p. p. 98, teodorescu, p. p. 152); sânt fericit* vesel, voios, mulţumit (konakt, p. 2o3), bucuros (creangă, p. 218) s. mă bucur (ib. 113); mă mir (ib. 118); râd (c. negruzzi, i 63), (mă) plâng (eminescu, p. 160), mă laud (CREANGĂ, P. 299), mă fălesc (dosofteiu, v. s. 37) ş. a. Eră cam căit că se călugărise. E. KOGĂLNICEANU, let. iii 239/„. Simt că mor după tine. konaki, p. 85. De bucurie că au venit, îi scăpă ea [de dobitoace], ispiuescu, l. 7. Cenuşotca, că el va sta de pândă la holda cu ovăs, şi de celelalte, puţin îi pasă. mera, b. 122. Ciudă mi-i şi rău im,i pare C'am iubită şi nu-i mare. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 431, (Eliptic) Eu joc..., Dar m,i-e [scil. teamă] că te-i supără, ib. 490. [După unele din aceste verbe, când rezultatul acţiunii poate inspiră o îngrijorare, că stă în concurenţă cu să nu + conjunctivul : Mă tem că va pierde — să nu piardă. De asemenea se pune să în loc de că atuncea când verbul ce exprimă o emoţie sufletească e în viitor sau în condiţional: mă bucur c’a venit, dar m’aş bucură să vie ; mă mir că râde, dar m’aş miră să râdă.] 2°. (Ca în lat., în opoziţie cu limbile romanice) După cuvinte prin care se arată o acţiune săvârşită cu mintea s. o percepere cu simţurile omeneşti, s. expresia lor. [Când pentru vorbitor ştiinţa s. observarea nu e sigură, în loc de că apare să + conj.: ştiu s. se cunoaşte s. pare că a fost la tine, dar nu ştiu s. se cunoaşte s. nu se pare să fi fost la tine.] a.) După cuvinte care exprimă o cugetare, o ştiinţă, precum: (mă) gândesc (konaki, P. 221, MARCOVICI, D. 14/15, ALECSANDRI, T. 139, JARNÎK-BÂRSEANU, D. 42), îm,i trece prin gând, îmi zice gândul (ispirescu, l. 8), cuget (reteganul, p. ii 22), cred (cod. vor. 120/,,, konaki, p. 81, ispirescu, l. 5, creangă, p. 185), ştiu (biblia, 1688, 4p[-./2g, C. NEGRUZZI, I 142, CREANGĂ, P. 97, 192, reteganul, p. II 36, etc.), dau cu socoteala, socotesc (antim, P. XXVII/13, MARCOVICI, D. 8/,, DRĂGHICI, R. 160, SBIERA, P. 77), învăţ (biblia, 1688, 4/i,i-.,8), ţin minte (creangă, p. 28), îmi aduc aminte (biblia, 1688, 4/pr.I6, creangă, p. 102, jarnîk-bârseanu, d. 264), îmi amintesc, îmi trece s. îmi dă s. îmi plesneşte prin minte (reteganul, p. v 71), uit (marcovici, c. 15/,,, bălcescu, m. v. 77), nădăjduesc (antim, p. xxv/3t), am, nădejde (ib. xxiv/5), e nădejde (let. I 106/20), mă îndoiesc (c. negruzzi, i 245), sâni încredinţat (marcovici, d. 7/5, bălcescu, m. v. 392/8, creangă, p. 214) ş. a. De-aci privegheaţi, pomenindu că..., noaptea şi dsuoa nepristoind învăţă. cod. vor. 22/5 (=aducându-vă aminte că... n. testament, 161:8). Eu, ticăloasa de mine, mă ştiam că cânt legată, konaki, p. 82. Ideea tristă..., CĂ 7 - O Că lumea m,oştenire despoţilor s’a dat. alexandre-scu, m. 7. Totehiteă (că) ce să facă şi ce să dreagă. sbiera, p. 179. Se culcă pe pragul uşei, cu gând că n’o să poată nimeni intră fără să simtă ea. ispirescu, L. 30. b.) După verbe care exprimă o observare s. o c]unoaştere, precum: observ, bag de seamă (ispirescu, l. 8), iau seama (konaki, p. 114), aflu (gor-JAN, H. II 28, JARNIK-BÂRSEANU, D. 871), văd (DOSOFTEIU, PS. 31, ISPIRESCU, L. 29, etc.), zăresc (gor-jan, H. iv 33), cat (jarnîk-bârseanu, d. 302), aud (ib. 114, ispirescu, l. 1, 3), mă pomenesc (ispirescu, l. 134, 213, 209), cunosc (biblia, 1688, 6pr./22, JARNIK-BÂRSEANU, D. 26, 50, 249), (mi) se pare (dosofteiu, ps. 33, let. i 106/llf eminescu, p. 208, etc.), mi se arată, mi se năzare, visez (eminescu, P. 200, JARNIK-BÂRSEANU, D. 256), ş. a. Nu te uită (= nu băgă de seamă), lele, hai, Că mi-s cioarecii cam răi! jarnîk-bârseanu, D. 459. Apoi dă, cumătră, se vede [lucrul s. treaba] că şl lui Dumnezeu îi plac... puişorii, creangă, p. 31, cfr. 112, 134, 141, 186. De-odată se pomeneşte cu doi tâlhari că pun mâna pe dînsa. id. ib. 134. (Cu subiect s. complement dublu) De-abia s’au fost cunoscând nasul că-i tăiat, neculce, let. ii 210/10. Vezi... pe tiran... că se chinueşte. marcovici, c. 19/4. Se visează că este... Dumnezeu, konaki, p. 274. | P. ext. Se ţin& că-i frumoasă, jarnîk-bârseanu, d. 440. Pesemne c’aista-i Flămânzilă! creangă, p, 241. Adevăr că el nu ştie. konaki, p. 263. (Eliptic) Dacă este [scil. adevărat] că a lăsat Dumnezeu să fim mai mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dînşii. creangă, p. 209 (cfr. lat. est quod...). [După unele din aceste verbe, când ele exprimă o viziune, că stă în concurenţă cu cum: Visam că se năruiă casa: cum se năruiă casa.] c.) După verba dicendi şi declarandi, precum: zic (biblia, 1688, 4/pr.28, c. negruzzi, i 47), spun (coresi, ps. 168, reteganul, p. ii 43), vorbesc (creangă, p. 210), strig (ib. 241, şez. ii 51), răspund (drăghici, r. 6), scriu (let. i 103/8), întreb (reteganul, p. ii 65, etc.), ispitesc (biblia, 1688, 3/pr.25), vestesc (creangă, p. 274), dau de ştire (ib. 77), înştiinţez (creangă, p. 277); recunosc (odobescu, iii 11), chizăşluesc (c. negruzzi, 1141), (mă) jur (zanne, p. iv 180, jarnîk-bârseanu, d. 241), mărturisesc (marcovici, d. 6/js), pun martor (antim, p. xxv/3), declar, mint, învinovăţesc, dau vina pe... (let. i lQ§/t8);mulfum,esc(iSFiRKSCV,h.3), ş. a. (Adesea cu omiterea verbului „a zice“, etc. s. cu trecere la vorbirea directă) Ieşi veaste cătră miiaşul gloateei..., că turbură-se Ierusalimul. COD. vor. 34/2. Toţi se cură (= se scapă) cu pricini, unul [scil. zicând] c% m’am însurat..., altul părechi de boi am cumpărat, biblia (1688) 3pr./32. Iară el ţinea pădurile şi trimitea cu înşelăciune soli [care să spună] că va să se pleace. ureche, let. i 114/13. în zadar se munceşte a arătă (== a demonstra) că noi sântem numai pământ, marcovici, c. 12/16. Dmnnezeu că ne iubeşte..., faptele lui dovedesc, drăghici, r. 117. Să-mi spuie că pre Bibinu-l va uită în toată viaţa! Va să zică că mai mult iubea pe căţel! c. negruzzi, i 66. Ţinea una că: De e curcă, ce se’ncurcă? odobescu, iii 9/16. Gura babei umblă cum umblă meliţa [zicând]: că fata lui nu ascultă, că-i uşurică, că-i leneşă, că-i soiu rău..., că-i laie, că-i bălaie, creangă, p. 285. Şi iaca aşă cu cireşele, s’a împlinit vorba mamei... că: Dumnezeu n’ajută celui care umblă cu furtuşag. id. A. 51. Eu voesc a-ţi da sfat (că) ce să ceri de la tata. reteganul, p. iii 16, cfr. ii 24, 70. întrebată de Maica-Domnului (că) de ce plânge, a zis că... şez. v 36/24, cfr. 65/12. Au întrebat-o, ori de-i de vândut şi că ce-ar cere pentru un odor ca acesta? sbiera, p. 45. D’auzit-am o minciună, Că Mureşu-i apă bună. jarnîk-bârseanu, d. 62. Bea veste mi-a venit..., Că-s trei fraţi de spânzurat, ib. 499. Fetele... Qr trimis carte la Curte, Că ele-s fete de frunte, ib 433r cfr. 251. || într’un exemplu ca: Boierul o întreabă: „Da ce tot plânge copilul ?u— „Că nu ştiuu, răspunse ea (sbiera, p. 176), vorbirea directă introdusă prin că este dependentă de verbul „a răspunde44. Dacă acesta nu se exprimă, că poate ajunge să introducă un răspuns s. o replică. Exemple de acestea se întâlnesc adesea în graiul popular, mai ales subt forma: că bine zici! — într’adevăr s. (ba) că chiar! = nici vorbă! da de unde? — Poate eră niscaiva aur ? — Ba că chiar, şl tu ai gâcit! DRĂGHICI, R. 98, cfr. alecsandri, t. 938. Poate s’o tămăduim. — Că bine zici D-ta, mătuşă! CREANGĂ, p. 175, cfr, 15, 87, ispirescu, l. 95,’215. Da cum nu! Că nu mi-oiu feştell eu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei / id. ib. 292. Da unde-i badea Petrea? — Că-i dus în ţarină, sbiera, p. 268, cfr. 51, 52, 54. Bună ziua, drăguţă! — Mulţam d-tale, şezi la noi! — Că n’oiu şedea, reteganul, p. iii 65, cfr. II 79, v 52, iii 59. Aşă zise împăratul, şi aşă trebuia să se facă. Că hâr, că măr, pace: zisa împăratului nu se putea deszice. ispirescu, l. 376. [După unele din aceste verbe, ca stă în concurenţă cu oare, s. dacă, când ele exprimă o întrebare: îl întrebă că vine = dacă vine, oare vine ?] 3°. După alte cuvinte. Ei aşteptă el că se va a-prinde şi va cădeă de năprasnă mort. cod. vor. 97/t (— aşteptâ pre el ca să se umfle biblia, 1688). Lăudăm pre mo.rele Constantin şi alţii mulţi..., în-destulându-ne că... Isus ca o laudă mare ia..., căci iaste de împărătesc... neam,, biblia (1688), 6pr./35. Poate că nu au murit! drăghici, r. 137. Te iert... că ai îndrăznit a crede. c. negruzzi, i 141. Spânul se preface că i-e sete. creangă, p. 204, cfr. 120, 100. Nu ştiu, Mureşu-i de vină Că jelesc? jarnîk-bârseanu, d. 309. || Decât că m’am măritat (—decât să mă fi măritat), Mai bine m’aş fi’nnecat. reteganul, tr. 147. După ce că (= afară de aceea că)-i murise femeia, că-i rămase copiii mici, că stare nu aveă..., găsi şl vaca moartă, şez. i 283. Acum,, jupâneşică, mai că-mi vine şl mie să zic... că are să ne fie masul în pădure. CREANGĂ, p. 128, cfr. ispirescu, L. 16. Fetele acele, necunoscând pe împăratul, nici că (=nici măcar nu) se cugetau că el să fie pe aci. reteganul, p. ii 22. Şi-l grijeă de jărtvă, făcându-i pre voaie toate, ca ceaia că (= de oare-ce) preste treidzăci de dzîle eră să-l giunghe de jărtvă. dosofteiu, V. S. 137,2 (cfr. căci ii). Din cauză că... v. cauză,de vreme că... v. vreme, fiind-că... v. c., cum că... v. cum, pentrn-că... v. c. IV. în poezia populară întâlnim adesea pe că înaintea predicatului, fără ca înţelesul să se schimbe şi numai ca un fel de umplutură ritmică. Originea lui se poate explicâ în mai multe feluri: sau că avem a face cu o întrebuinţare pleonastică, punân-du-se conjuncţiunea la începutul propoziţiei secundare şi repeţindu-se înaintea verbului, când între că şi predicat se mai intercalează cevâ: Din mine puteţi află Că moartea mea că va sta Din trei fire de grâu sfânt (reteganul, tr. 46), sau că avem a face cu construcţii eliptice: Dacă [seva întâmpla] eu că voiu m,url, La mormântu-m,i ai veni (bibi-CESCU, l. p. 40). Câte vânturi m’au bătut, Toate [să ştiţi] că m,’au răcorit (teodorescu, p. p. 284). De-oare-ce acest că se întrebuinţează mai ales la enu-meraţiuni şi cu deosebire în propoziţia care din punct de vedere stilistic însemnează o gradaţiune faţă de celelalte, e probabil că în cele mai multe cazuri avem să ne închipuim un „iată44 omis înaintea lui că : Că de când ne-a cătănit, Plug din curte n’a ieşit, Fiarele au ruginit, Boii ’n grajd că au murit Şi caru’ a putrezit (jarnîk-bârseanu, d. 310). De odată se opreau Şi pe iarbă s’aşezau, De ospăţ că s’apucau (ib. 312). în asemenea cazuri acest că are aproape înţelesul unui „chiar44: Una’n poală mi-l ţineă, Una patul îi făcea, Una cu vin îl stro-peă, Una carne că-i frigeă, Una că mi-l desculţă, CABADAIU CABANLÂU Una’n gură-l sărută (ib. 52), sau unui „atunci“: Dar de-odată greu oftă Şi Domnului că-i ziceă: nDomnule, Măria-Ta, Cu mine să faci ce-i vreă“ (ib. 500). Bine vorba nu sfârşeă, Iarba că se veşte-jeă, Piatra că se despică, Frunza ’n codru jos cădea, Firea’ntreagă că jeleă (ib. 311), sau unui „încât" : Frunză verde de alună, Codrenaş cu voie-bună Se urcă în deal la stână, Se urcaşi chiuiă, Toţi ciobanii că fugeă (alecsandri, p. p. 85; cfr. II 2°). Exemplele sânt numeroase mai ales în poeziile populare din Ardeal şi din Moldova: Biata maică, vai de ea, Cosicioara că-şi smulgeă Şi mur-guţul blăstămă. jarnik-bÂrseanu, d. 498, cfr. 75, 204, 310, 319, 487, 493, etc., doine, 251/6, alexici, L. P. 49/4, RETEGANUL, TR. 46, BIBICESCTJ, L. P. 40, 281, etc. Şade puiul la portiţă, Cere apă şi guriţă. Apuşoară că i-oiu da, Dar guriţă n’oiu mai vra. şez. i 11, cfr. 13, 51, etc., alecsandri, p. p. 74, 188, etc. [Despre o funcţiune analogă a lui que în dialectul gascon, cfr. meyer-lubke, rom. gram. iii § 564.] V. Adesea există puncte de atingere între că şi ca. Se poate zice de o potrivă: Să faci tocmeală, că după ce ţi-i împlini anii, să ai a luă din casa lui ce-i vrea tu (creangă, p. 146), sau : Să faci tocmeală, ca să ai a luă. în cazul dintâi, că = „de oare-ce“, deci cauzal; în cazul al doilea, ca să — „pentru ca“, deci final. Tot astfel se poate spune: Zice că să-i aduc pe Dumnezeu la prânz (reteganul, p. v 52), sau: Zice ca să-i aduc. în cazul dintâi, că introduce propoziţia obiectivă dependentă de „zice“ şi al cărei verb în cazul de faţă e un conjunctiv cu înţeles de imperativ; în cazul al doilea, ca să = să. Astfel, prin abuz, se găseşte la scriitorii mai puţin îngrijiţi şi prin regiunile extreme ale teritoriului românesc, că să în loc de ca să şi în alte cazuri. Că plângeă şi întristă, aşă plecă-mă (= ca şi când aş plânge, aşâ mă plecam), coresi, PS. 87. Că să (: ca să coresi, ps.) nu grăiască rostul mieu lucrul omerescu...f eu feriiă caile izeacleane. psal. SCH. 40. (în această întrebuinţare, după vaida, şi azi, în Sălagiu) Fă-mă, tată, că să-ţi seamăn. pann, p. v. I 4, cfr. 39. Omul e făcut în lumea asta că să se dedeă cu toate, cu binele şi cu răul. reteganul, p. iv 62. Dumnezeu a voit că peste noapte să se facă... o casă. id. ib. v 48. [în unele regiuni din Ardeal, locuţiunea că, zău, doară... s’a scurtat în căz doa>răt din care s’a despărţit apoi: căz = doară, dar, zău. Căz ghine zîcil (Braşov).] — Din lat. quod. cabadaiu, cabAdaiu f s. m. Brigand. Gail-lard. — (Turcism de pe vremea zaverei de la 1821) Hoţoman, voinic. O sumă de inşi călări..., toţi negri cdbădai. aricescu, ap. ŞIO. | [în urma revoluţiei de la 1821] feciorii de boieri luară un fel de aer de cabadaii, termen adoptat de dînşii şi care aveă semnificarea de voinici, ghica, s. 45. — Din turc. kaba-dayi „curajos". ŞIO. cabală s. f. Cabale. — (La Evrei) Doctrină mistică, născută din tradiţiile biblice modificate de idei orientale; p. ext. (în evul mediu) ştiinţă ocultă în legătură cu această doctrină; p. ext. uneltiri tainice împotriva cuivâ, intrigă (în care sânt amestecaţi mai mulţi), cfr. complot. Dorinţa mea a fost... de a vedeă pe acei care-şi iubesc ţara legaţi între dînşii printr'o comunitate de idei...., iar nu.... prin cabale. ghica, s. 148. [Familia: cabalist s. m. = învăţat adânc în tainele cabalei cfr. vraciu, solomonar, cititor în stele, cabalistic, -ă adj. = de cabală, cfr. magic; p. ext. tainic, neînţeles. Formulă cabalistică. Semne cabalistice.] — N. din fran. (împrumutat, prin lat. medievală, din ebraicul kabbalah „tradiţie"). căbălvică s. f. Trou dans un toit servant de cheminSe.— (Putna) Gaură, făcută într’o parte în acoperiş, prin care iese fumul. TDRG. — Etimologia necunoscută. (Dacă acest fel de case erau caracteristice pentru ţăranii neliberi, cuvântul poate sta în legătură cu rus., rut. habala „iobăgie"). v. cabală. CABALIST S. m. \ CABALISTIC, -Ă adj. j caban f s. a. v. capan. CABÂN s. f. (îmbrăc.) cAbĂbtAcioâkĂ s. f. (îmbrăc.) câbâivaş s. a. (îmbrăc.) CĂBĂNICE s. f. (îmbrăc.) CABAN1CEK, CĂBÂNICER S. m. v. cabanită. CABANIŢĂ f, CABANITĂ, CĂBĂNIŢĂ S. f. (îmbrăc.) L 1°. Manteau de gala des princes roumains. 2°. Manteau de gala des boyards. II. Sorte de li-mousine (manteau). I. f (Subt forma cabdniţă) 1°. Manta cusuta cu fireturi, împodobită cu copce în briliante şi blă-nită cu blană scumpă; avea mâneci lungi aruncate îndărăt până la pământ şi cu marginile blă-nite. Mantaua aceasta o primeau Domnii români (până la 1832, când fu înlocuită prin Hervaneâ) de la Sultan, la urcarea lor în scaun. ŞIO. Cfr. caftan, hlamidă, contoş. împăratul... au adus pre Dimitraşco-beizade... şi îndată l-au îmbrăcat cu cabaniţă cu spinări de soboli, în loc de caftan, şi l-au pus Domn în Moldova, neculce, let. ii2 300. Domnul se îmbracă cu haina cea împărătească ce se chiamă cabaniţă. gheorgachi logofătul, let. iii 290/6; cfr. antim, p. 65. Domnul cu boierii au închinat Ţara-românească fără războiu la împăratul Mehmed cel dintâi, şi..., priimiţi fiind cu bucurie la împăratul, le-au* făcut multă cinste,... Domnului dându-i cabaniţă sau hlamidă împărătească, şi cucă, şi sangiac, şi două tuiuri. E. vĂ-cărescul, ist. 255/22. La zile mari, Domnul îmbrăcă cabaniţa, care eră un fel de contoş cu cia-prazuri de fir şi cu profiruri de samur, ghica, s. 501. Lăpuşneanul... peste dulama poloneză de ca-tifeă stacojie, aveă cabaniţa turcească, c. negruzzi, I 148. Gând capătă numirea de la Sultan, Domnii noştri... poartă o clipă... cuca Ienicerilor, şi veşmântul lor albastru, cu copcile de fir—cabaniţa—peste haina de desubt, roză; un dolman de blană le stă pe umeri, iorga, c. i. i 124. 2°. P. ext. Mantă scumpă, boierească. Solul acela leşesc, dacăl-au dus la împărăţie..., văzând că nu-i dau scaunt cabaniţa ce eră pe dînsul învă-lindu-o, o au pus jos şi au şezut pre dînsa, în loc de scaun. m. costin, let. i 255/36. Portul [aprozilor eră: îmbrăcaţi cu şarvanale, cu cabaniţe. neculce, let. ii 199/28; cfr. bălcescu, m. v. 650, odobescu, i 73/14. II. (Azi, în Banat, subt forma căbăniţă, cabaniţă) Suman mai mare (viciu, gl.), manta largă de lână (GR. bĂn.), cfr. burcă. Canura, din care(a) se torc fire mai groase, pentru... zeiche, şube, căbăniţe. liuba-iana, m. 120, cfr. alexici, l. p. 48/20. [Şi: (ad I 1°) f cabeniţă s. f. magaz. ist. ii 213. | Diminutive: (ad II) căbănăcioârâ, căbăniceâ s. f. Zise... pruncului, sfătuindu-l bine să păzească că-bănăcioara şi băţnl (toiagul) cu care au umblat după oi. ţichindeal, F. 162. Căbăniceaoa şi toiagul cel păstoresc, id. ib. 163/2. | Derivat: cabani-cer (căbănicer h. xviii 4) s. m. (Ban.) = cel care face cabane. Com. mi'halyi. | (Reconstruit?): cabană: haină femeiască (h. iii 145) de sărbătoare (ib. 73), cabon s. a. = haină femeiască H. xiv 351 (plur. -boane H. xiv 378). } Diminutiv: câbânâş s. a. H. m 328.] — (Ad I) din turc. kabanica* idem şi (ad II) din sârb. kabanica, idem. cabanlâu ţ s. m. v. capan. CABAT 9 - CĂCA o a bat s. a. Manteau. — (Pătrăuţi pe Suceava, în Bucov.) Mantă, capot. ION CR. II 41. — Din ung. kabât s. rut. kăbat, idem. CAiîÂz f s. m. Bouffon; drt'de. — (Turcism, în Mold.)Caraghioz, păcăliciu, bufon;p. ext. mucalit, posnaş, ghiduş. îşi deschise casa la toţi cabasii şi măscăricii, gorjan, ap. ŞIO. Ian să vedem ce-mi mai scrie cabazul cel de Tachi. Iar o fi ghiduşii de-ale lui, că mai Pepelea decât el, nici că s’a mai dat. alecsandri, t. 658. [Derivate: (o)ciibazlâc s. a. «turc hokkabăslyk; învechit; plur. -lâcuri) = caraghiozlâc, bufonerie (alecsandri, t. 1752), bazaconie (costinescit, s. v.), comedie, ghiduşie, posnă, glumă. Arapul spune ocabaslâcuri. gorjan, . H. iv 183, cfr. II 171. la lasă glumele de-o-parte, moşule, că nu-i aci locul de spus cabazlâcuri. alecsandri, t. 768, cfr. 188, 1094. Are să fie un ca-bazlâc nostim de tot. i. negruzzi, IV 518. Ce ţi-ar fi dac’ar umblă [la Sf. Vasile] numai oameni de treabă? Da sânt handralăi mari, care nu um,~ blă de alta decât numai de cabazlâc. şez. iii 178/26, (cu derivatul, neobielnuit) cabazlicfir, -ă adj. = mu-'călit. Pântecos, mâncău, cu aerul lui cabazlicar. gane, ap. ŞIO.] — Din turc. liokkabâz „scamator11. CABAZf-ic s. a., CABA7JLICÂK, -Ăadj. v. cabaz. CÂKE1. t s- a- v- câblă. cabbsi'I’A f s. f. (îmbrăc.) v. cabaniţă.' cabinA s. f. Cabine.— (Marină)Cămăruţă, (de culcare) pe un bastiment. Intr’un târziu voi să coboare în cabină, dunăreanu, cu. 151. | P. ext. Cămăruţă (într’o clădire mai mare) în care se des-bracă cei ce fac baie, în care se poate vorbi la telefon (la un oficiu postai), etc. — N. din fran. cakiivet s. a. Cabinet. — Cămăruţă (accesorie, pe lângă o alta mai mare). Cabinet de toaletă. || Spec. Privată, latrină, umblătoare. | Cămăruţă de lucru (a unui bărbat), cfr. birou. Om de cabinet, care stă mai mult în casă, ocupat cu studii. Cabinetul unui ministru, biroul său de lucru şi p. ext. funcţionarii ataşaţi imediat la persoana lui. Şef de cabinet al ministrului de interne. | P. anal. Consiliul de miniştri, ministeriul unei ţări, guvernul. Demisia cabinetului. | Cabinet de lectură, loc unde se pot ceti (s. de unde se pot luă cu împrumut) cărţi, reviste, ziare. | Sală sau şir de săli în care se păstrează anume colecţiuni de artă s. ştiinţifice. Cabinet firesc (= de ştiinţe naturale), întru care au pieile celor mai multe dobitoace dumestnice... şi jigănii. golescu, î. 27. Capu’ lui să păstrează şl astăzi la cabinet, şez. viii 58. [ f şi: gabiuet s. a. (plur. -neţuri). Am intrat într'o cameră mare, unde păseâ la uşa gabinetului Chesarului un dejour şambelan. e. vÂcărescul, ap. odobescu, i 284. întraceste trei gabineturi. id. ib. 282/26.] — N. din fran. « ital. cabinetto, idem). GÂKI.Ă. f s. f. Boisseau.— (Mold.) Măsură pentru cereale şi poame, corespunzând unei găleţi şi constând din patru ferdele s. fârtale; cfr. baniţă. nistor, H. w. 145-146. Câblă de grâu. iorga, s. d. xiii 158. [Şi: cabelf s. a. ib. jDerivat: Ccâblărit f s. a. (plur. -rituri)-, un fel de dijmă luată de la recoltă. Nu se luă... nici dare pe vii, vinăriciul sau câblă- \ ritul, sau chilele pe recoltă, iorga, c. i. ii 163 ] I —!. Pa^eosJ- li i-biali., idem «germ. *kubil ; = Kubel, iar acesta din m.-lat. cupella. berneker, : SL. wb. 658). câblăkit f s. a. V. câblă. CÂBT.V s. a. Câble. —Funie groasă, otgon (de cânepă), spec. otgon de corabie, cfr. parâmă; p. anal. otgon de sârmă slujind de cablu; p ext. cablu sub-marin (transatlantic, transoceanic), care stabileşte legătura telegrafică, prin fundul mării, intre două ţări s. continente. — N. din fran. cablccă s. f. (Bucov.) Furca pusă Ia coasă, când se cosesc cerealele; cfr. criveâ, hreapcă. Com. A. TOMIAC. — Din rut. kabliik „arc“. caboît s. a. (îmbrac.) v. cabaniţă. CABON* s. a. Vieille pantoufle. — (Bucov.) Papuc vechiu şi rupt. Com. a. tomiac. Cfr. bocâncă. cabotaj s. a. (Marină) Câbotage. — Navigaţie de comerţ de-a lungul ţărmurilor, la mici depărtări, în deosebi între porturile aceleiaşi ţări. — N. din fran. (din verbul caboter, derivat de la span. cabo ,,cap“.) cabkâş, -Ă adj. = abraş (I 1°). Când fruntea şi ochii [calului] sânt cărăraţi, se zice cal cabraş. H. ii 131. Cal cabraş (însemnat de Dumnezeu), fiindcă are ochi învârgaţi ori cărăraţi. H. li 137. — Pare a se fi născut din fuziunea lui cal + abraş; cfr. iabraş. cakbtoietă s. f. Cabriolet. — Trăsurică (de un cal), fără coş; cfr. brişcă, chibitcă. [Şi: ga> brioletă s. f ] — N. din fran. CAiîtil, s. a. (Turcism; iar, învechit, numai în locuţiunea:) A face cabul = a consimţi, polizu. Bine, ’mnea-ta, om care ştii să trăeşti tacticos, se poate să faci cabul la aşâ cevă? marion, ap. ŞIO. [Plur. -buluri. polizu. | Şi: căbulă s. f. | Verb:ca-bulipsi IVa = a primi din condescendenţă, cfr. ca-tadixi. Dacă dumnealui cabulipseşte să ne onoreze cu atâta cinste... caragiale, t. ii 71/15.] — Din turc. kabul etmek, idem. « âbi i.â s. f., ( ABU.H'si vb. IVa v. cabul. CABUlt s. m. Nume de câne. H. VII 358. t'Ănvx f s. a. Kebudz= carbo vivus. anon. car. KitiK s. f. (Bot.) > v. cacadâr. cAcAuiJŞ s. m. (Bot.) J CÂCÂI vb. IVa = gAgâi (despre gâşte). H. XVII 334. cacao s. m. Cacao. — Boaba unui pom din ţările calde, care, prăjită şi măcinată, se prepară (cu lapte s. cu apă) ca băutură hrănitoare, iar preparata (special, în fabrice) cu zahăr dă şocolata. Unt de cacao, unt extras din boabele de cacao. — N. din fran. « span. cacao, idem, cuvânt împrumutat din graiul indigenilor din Mexic). câcArÂtă s. f. (Entom.) v. checheriţă. cAcAroac s. a. Besidu de suit. — Reziduele seului, după ce s’a topit, barcianu. CACAŞDER S. rn. (Bot.) \ C ACAZDKR S. m. (Bot.) / V- Cat‘l(l‘U-cÂce, cÂce (f) adv., conj. v. căci. CACEAfiMÂ, cacearmă f s. f. 1°. Contrebande. 2°. Perte; attrape. 1°. f (Subt forma cacearmă) Contrabandă, marfă de contrabandă. Cfr. conv. lit. xxiii 81, ŞIO. 2°. P. ext. (Azi, subt forma cacealma, numai la joc de cărţi, în expresia) A face s. a trage (cuiva) o cacealma = a „bate“ (cu gândul de a face pe ceilalţi jucători „să fugă“) fără a aveă carte de bătaie, (deci) a păcăli (la joc de cărţi). Acriviţa mai căzuse pi la darul foiţelor... eră agiamie... şi, se’nţelege, pierdea gros. Toate cheltuielile şi pierderile astea îl dedeau mult îndărăt pe kir Ianulea... „1Suma de nu ne-ar bate odată toba, cu atâtea,cacealmale!* caragiale, s. n. 28. Zapciul... cugeta: Prea se face liniştit, n’are lucru mare. E dat dracului. Umblă să mă păcălească. Cacealma ? Hm... îmi cunosc eu marfa. m. chiriţescu, conv. lit. xlv 621. Se poate să-mi daţi şî mie două ruble?... — Ne tragi ca-a-a, încercă să sică doctorul [care eră bâlbâit]. — Cacealma, strigă intendentul, zamfire-scu, R. 204. [Verb (turc. kacyrmak): f cacerdisi vb. lVa=a trece contrabandă; fig. a ascunde, a tăinui (sta-MATI); refl. a se refugiă peste graniţă. Din partea celor cacerdisiţi la hotarele Austriei, aricescu, ap. ŞIO.] —- Din turc. kacyrma „contrabandă". ŞIO. căcer, -Ă adj., subst. v. cacior. CACKKmst f vb. IVa v. cacealma. câceşi adv. v. căci. CĂCI adv., conj. I Pourquoi. II. 1°. Parce que. 2°. Bien que. 3°. Mais. 4°. Que.^lll. Que. I. Adv. Când după verbele a întrebă, a zice, etc. urmează o propoziţie interogativă, aceasta poate urmă, sau imediat; Zise îngerul: Ce nu grăiţi că- CĂCI. — 11 — CĂCI t/ră sfânta? sau ea poate fi legatăjprin că (III 2° c): Dzise îngerul... că ce nu grăiţi cătră sfânta maica lu H[risto]s? (cov. d. bătr. ii 318). Acest ce care introduce propoziţia întrebătoare are însă foarte adesea, ca şl în cazul de faţă, înţeles cauzal: „de ce, pentru ce ?“ Printr’o nerecunoaştere a acestui raport, înţelesul de „pentru ce, de ce?“ a fost împrumutat celor două particule că şi ce luate împreună şi astfel s’a născut adverbul nou căce. La origine accentul eră încă pe ce şi se spunea: căce. Cu timpul însă el a fost mutat pe că (cfr. de-oâre-ce), ceea ce a făcut ca, de pe la mijlocul sec. XVII, acest căce să se prefacă în căci (precum cmce> cinci, atuncey atunci, nicey nici, etc). 1°. f (în întrebări) De ce, pentru ce? (Tot aşă la Aromâni: că ţe). Căce ei şe boteazăprespre morţi? coresi, ap. GCR. i 13*/23: O, căce n’am postit, o, căce n’am miluit mişeii, o, căce nu ne-am pocăit, de sa ne fie acum iertate păcatele, ce (=ci) am râs si am bout? CUV. D. bătu. ii 457. Dumnezeul mieu, căce mă lăsaşi? psalt. (a. 1G51) 172. Căci m’aş^ teams în zile de pierire? ib., ap. GCR. 1155/,0. Căci nu-ţ[i] fu milă de fratele tău? VARLAAM, c. 274,2. (Pleonastic) Nu numai din ceriu pre pământ ce să pogorî, ce mai apoi şi chinuri rabdă. Căci şi pentru ce ? Pentru noi păcătoşii, pentru noi nemulţămi-torii. id. ib. 94,2, cfr. 185,2. Şi zise Domnul Dumne-său şarpelui: cad ai făcut aceasta? biblia (1688) 3/16. Mateiu, căci faci copilăreşte, de nu şezi? ami-ras, let. iii 141 /16. La a cloaă dovadă a lui Eder, aş fi poftit să-mi respunclă el, căce de la jumătate suta a treisprezecea... până la anul 1791... mai nici o cuscrie nu se feace limbei româneşti cu limba ungurească, p. maior, ist. 194. Alexandru... chemă... pre ceia ce uciseră pre Darie şi le zise: căci aţi ucis pre Domnul vostru? alexandria, 85, cfr. 73, 74, 155, 158. Dumnezeul mieu, căci m’ai lăsat? marcoyici, d. 286. Totdeauna îţi vorbesc, şi căci nu îmi răspunzi măcar un cuuin-ţel? gorjan, h. i 73. Tu, cum te văz, nu eşti tânăr, ci m,ai mult încă bătrân, Căci dar nu-ţi cresc mustăţi, barbă şi d’amândoă eşti spân? PANN, ii. 73. | (Astăzi, resturi în poezia populară şi uzual la Moţi şi în Bihor pompiliu, bih. 1006/m) Că ce (—'de ce) n’ai fost la târg? frâncu-Oandrea, r. 50. Neguţă, Neguţă, La lume drăguţă, Căci iot dor-mitezi? teodorescu, p. p. 659. | (Din contaminarea lui căce şi pentru ce s’a născut pentru căci, pe care îl întâlnim une-ori în texte vechi) Pentru căci ai zis că soră mie este? biblia (1688) ap. TDRG. S’ar întâmplă să-mi zică neştine: pentru căci începi de la stăpânirea adecă de la începă-toria papei, şi nu începi de la alte întrebări? (a. 1699) ap. GCR. I 328/12. 2° (Astăzi, s’a păstrat în întrebări oratorice şi în fraze exclamative prin care se exprimă un regret) Do ce...?! Pentru-ce....?! (Doamne,) că (I 2° b)...! Ah! căci n’am geniul căutătorului raiului, ca să cânt mărimea omului virtuos în căderea sa! MARCOVICI, c. 45/3. Năvălim năcăjit înaintea ei, zicând: o morminte, căci nu înghiţi acest dobitoc puturos şi mut?! GORJAN, Ii. I 73. Visam fericirea în braţele ce erau să mă vândă!... Ah! căci nu mi-a curmat moartea zilele în ceasurile acele! c. negruzzi, i 52. „Măi, Păsărilă, iacătă-oiu, ia! colo după lună“, zise^ Ochilă; „căci na pot eu s’o ajung, să-i dau o scărm,ănătură bună!“ creangă, p. 268. Alelei! fecior de lele! Căci răpişi zilele mele! alecsandri, p. p. 73, cfr. 214, 373, 141. Foicică de dudău, Căci nu lasă Dumnezeu, Ce-oiu iubi, să fie-al mieu! teodorescu, P. p. 304, cfr. 314. Mierlă, viersul tău subţire, Căci cănlă tot despărţire! bi-BICESCU, l. p. 107; cfr. şez. I 113. | (Neobicînuit) Iată! Bogdan IV... au giurat crăimei şi craiului Poloniei,... că le va fi credincios şi întru agiuto-riu împotriva tuturor, afară de Turc..., iară aimin-trelea va da Leşilor spre toată lipsa lor câte 7000 de ostaşi, nelegându-se Leşii să-i dea lui vreun agiutoriu când va aveă op de agiutoriu. Căci nebunia omului tânăr! şincai, HR. II 223/19. II. Conj. Funcţiunea de conjuncţiune care (împreună cu verbul corespunzător) arată un motiv s. o cauză s’a putut naşte din fraze ca: Oleoleo, soţia mea! Căci,puicuţă, mi te-ai dus, Păcat mare ai făcut! (teodorescu, p. p. 622), în care unei întrebări oratorice („de ce mi te-ai dus?“) îi urmează o propoziţie exclamativă („ai făcut păcat mare !“). între aceste două propoziţii independente, s’a putut stabili lesne un raport de intimitate, căci conside-rându-se ca o conjuncţiune prin care se motivează ceva: „de oare-ce te-ai dus, ai făcut păcat mare“. Se poate însă ca funcţiunea conjuncţională a lui căci să se fi născut şi în mod mecanic, punându-se înaintea răspunsului aceeaşi particulă ca şi înaintea întrebării, precum s’a întâmplat cu de ce: De ce n’ai venit? — De ce am fost bolnav! 1°. Pentru-că, fiind-că, de-oare-ce, din cauză că, că (I 1°). (Adesea căci împreună cu verbul său corespunde unui gerundiu cu înţeles cauzal; se con-strueşte cu indicativul). a.) (Mai rar, propoziţia introdusă prin căci se pune la locul întâi) Căce au venit (= venind, prin faptul că a venit), , el nemică n’au făcut, pravila mold. 174. Căce iubiţi (= iubind) cleşearte, Dumnedzău va să vă cearte. dosofteiu, ps. 18. Căci au îndrăsnit (= îndrăsnind) acesta, a se face din Turc creştin, a făcut împăratul toate beseri-cile geamii în Ţara-arnăuţească. e. văcărescul, IST. "254/.,, cfr. pann, e. v 40. b.) (De obiceiu propoziţia introdusă cu căci urmează în locul al doilea) Pre ceia alalţi se mânie, căce nu se întoarseră să dea har lu Dumnezeu, coresi, ap. GCR. i 27/19. Nu-ş[i] vapiarde avuţia, căci o va da (= dând-o, prin faptul că o va da) săracilor, ce o va află în ceriu, varlaam, c. 278. Omul cel ceiaste desăvârşit dentru aceasta se cunoaşte că iaste desăvârşit, căci pururea socoteala şi gândul lui are la săvâr-şitul acela, biblia (1688) 6/pr.e. Nu iaste altă... mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor, căce cu cetitul cărţilor şi a Scripturii cunoaştem pre ziditoriul nostru Dumnezeu. M. costin, let. i 5/25. în multe tulburări... împărăţia Romanilor să află, ce nu căci puterile, ce căci capetele lipsea, cantemir, iir. 232/,. îl punea pe vornicel... în butuci,... căci n’au scos oamenii... la ruptă., neculce, let. ii 310/4. Sfântul să măhnl, câci nu-şi săvârşi calea mucenici. mineiul (1776) 582/,. întrebându-se: „Pentru-ce ai râs?“ zise: „Căci văzuiu slava Domnului11. ib. 772/,-Mi-e scumpă cetatea ce-a domnit, O iubesc, căci e tristă şi căci a suferit, alexandrescu, m. 11. Aceasta nu izvorî dintr’o netoleranţă, dar (= ci) căci Evreii... se împreunau cu aceştia, ca să prade. BĂLCESCU, M. v. 52. Eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dînşii. c. negruzzi, I 138-Noroc numai c’am. găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, de-am mâncat, căci îmi gârâiau maţele de foame, creanga, p. 145. Noroc de la Dumnezeu că eră o fată robace şi răbdătoare, căci, altfel, ar fi fost vai ş’amar de pielea ei. id. ib. 283. Ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi, căci ne sice gândul că vei pieri, ispirescu, l. 8. Să ştii că ai să-mi aduci pe stăpâna acestei cosiţe, căci de nu, unde-ţi stau talpele, îţi va sta si capul. id. ib. 23. De nu eră doamna palatului afară, dând de m,âncare puilor ei (căci aşă numea ea li-ghionile din pădure), îi prăpădea negreşit, id. ib. 7. Marcu bea şi nu prea bea, Căci amar grija-l rodea, jarnîk-bârseanu, d. 489. Nu eşti popă pe dreptate, Căci cununi soră cu frate, reteganul, tr. 15. | (înaintea unui proverb) Câte spune, sânt o frumoasă poveste, dar mare minciună, căci: minciuna boierească trece în Ţara-ungurească. C. ne-GRUZZI, i 250. Cfr. creangă, p. 186. | (Adesea ur- CĂCI - 12 — CĂCIULĂ mat de de, doar, la dreptul vorbind...) îi spune toate cu de-am,anunţul, căci, de, care om, nu ţine la viaţă, înainte de toate? creangă, p. 206., îi ţinură de rău tatăl lor, căci, de, orice s’ar zice, fiu îi eră şi ăl mic, şi îl durea la inima cănd îl luau în râs. ispirescu, L. 37, cir. zanne, P. II 377. | f (După numai, cu atâta, pentru aceea, decât) Cu veşmântul cel dintâi îmbracă-l..., nu pentru altă cevă, numai căci să întoarse din păcate, varlaam, c. 317,2. Cu atâta eră mai meşter Zam,oischi decât Mihaiu-vodă, căci (= încât) cât au sosit, îndată au făcut... băşti de pământ înalte. M. costin, let. i 224/9. Fabulele sânt asemenea, aerului şi apei, care numai pentru aceea, căci pretutindinea sânt, nu se prea arată a fi de mare preţ. ţichindeal, f. iii. Jupâne, el zise, nu mi-e altă vina Decât căci spuiu dreptul e toată pricina. PANN, p. v. I 25. || f Subt formele: căce că şi pentru căce, chiar şi: pentru căci că. Să nu grijim de viaţa noastră, ce văm bea, nece de trupul nostru, în ce ne văm îmbrăcă, căce că e un lucru deşert. CORESI, ap. GCR. I 23/15. Costantin... se sfătui cu boiarii, căce că Roman prea îmbătrânise. MOXA, 392/s0. Aceasta dşise Iuda, nu că doară-i eră grijă de săraci, ce căci că ţineă el chelşiugul lui H[risto]s. varlaam, c. 90,2 cfr. biblia (1688) 7/pl.. 3S, n. costin, let. ii 127/8. Au vândut-o lui Enache... şi giupânesei sale Antimiei, căci că altu’ n’au încăput să cumpere această moşie (Mold. a. 1781). uricariul, xxiv 451/19. Mie îmi iaste milă de Machedoneani, căci că iaste şi păcat să moară toţi viteajii pentru noi. alexandria, 121. Nici unul din cei cu minte nu va socoti pre altul de rău, căci că nu se sloboade lesne până nu priceape. ţichindeal, f. 41. | Nu blăstămareţi,pentru căce n’au scris cevâ vreo mână curată... ce-au scris un om păcătos, evstratie (a. 1632),ap. GCR. I 79/31. Adevăr grăesc voaă: pentru cace aţi făcut unui frate al mieu de-aceşti mai ■mici, mie aţi făcut. VARLAAM, ib. I 104/12. Nu câci sănteţi mai mulţi decât toate: limbile v’au ales Domnul pre voi..., ce pentru câci vă iubeaşte Domnul pre voi. biblia (1688) 131. Pentru căci au răbdat ispitele cu mare vitejie de inimă, fără zăbavă i-au dat Dumnezeu îndoit cele ce au pierdut. antim, P. 16. Numai pentru căci n’a făcut rău, are să-l înveselească de veci în raiu. ^E. VĂCĂRE-SCUL, ist. 249/20. | Orice cuvântă la Împăratul, i se asculta, cuvântul,...pentru căci că cadâna lui eră posadnică împăratului, dionisie eclesiarhul, ap. TDRG. 2°. f (Neobicînuit: căci împreună cu verbul corespunde unui gerundiu cu înţeles adversativ) Deşi, cu toate că, măcar că, cfr. că (II 1° c). Căce au îmbiat [Isop] dintr’un loc într’alt loc, tot nu l-au putut scoate din firea lui. isopie (ca. 1705) ap. GCR. I 350/2S. . 3°. (Neobicinuit) Dar, însă, când, cfr. că (II 3° b). Mărculeţ... prin casă se primbla, Şi jur împrejur cătă, Şi cătă şi prea- cătă, Căci de-odată ce vedeâ? — Vedeă mândră soţioară, Cu jelită feţişoară. jarnîk-bârseanu, d’. 488. 4°. f (Neobicînuit) Decât că... Macar de n’are fi făcut altă nemică, căce au fost acolo de faţă... pravila mold. 174,2. III. f Căci devenind, în desvoltarea sa = că (I), îl găsim mai de mult, mai ales la scriitori mai puţin îngrijiţi, şi cu funcţiunea lui că (III), introducând o propoziţie secundară obiectivă, etc. Acest lucru s’a putut întâmplă cu atât mai uşor, cu cât după unele cuvinte, căci se poate interpretă şi ca „de-oare-ce“ şi ca simplă conjuncţiune funcţională. Pricina cea adevărată căci (=că s. pentru care) Românii din Ardeal aleseră loruşi Domn pre Tuhu-tum, o spune Notariulla cap. 27. p. maior, ist. 97, cfr. economia, 180/,,. A început a înfruntă pe leiţă (= leoaică) căci (= că s. de-oare-ce) ea rar numai câte un puiu fată. ţichindeal, f. 42. Alte exemple: Prins căce-i (= dovedit câ e) creştin, dosofteiu, v. s. 12,2, cfr. 2,2, 113. Să ştii căci nu va fi izbânda pre calea carea tu mergi, biblia (1688) 176. Ce mi-iaste greşala căce ai gonit după mine şi căce ai cercat toate unealtele casii meale? ib. 23,2, cfr.. 8/pr 41, 4,j, 42: 144, 208», 237, 338,2. Trebue să înţelegem, nu că doară până la fântânile ei... s’au fost lungind, ce căci spre fântânile ei s’au fost întinzând. cantemir, hr. 65/,. Iară căci limba românească nici o cuscrie nu are cu limba Goţilor... nu e nici o mirare. P. maior, ist. 194. || (Mai ales după numai şl doară, cfr. că II 3° c) Iar pre ţară au stricat-o foarte rău Tătarii, că numai căci n’au luat robi, iar altă ce au găsit, tot au luat. neculce, let. ii 262/,e. Mergând asupra lor, nu numai căci i-au gonit de pre hotarele împărăţiii, ce... i-au răzbit cu bătaie, cantemir, HR. 245/s, cfr. 17, 198/15, 235/8, 245/8, 292/12. Şi ei se trag din românime... ca şi scutelnicii, cloar căci scutelnicii s’au numit scutelnici. zilot, cron. 85. Află... că şedeă tocmai în spre partea aceea..., doară căci nu-i zisese că şade chiar la dînsul. ispirescu, l. 186, cfr. u. 70/,. [Şi : (f) cace, căce (şi azi în Braşov, cu înţelesul „de ce“, ,,de-oare-ce“), scris (şi pronunţat pe alocuri şl) căce, câci (rădulescu-codin). Pe alocuri, forma contrasă: căi. bibicescu, p. p. 152, 461.| Compus: (Ia Moţi) căceşi = de aceea: Căceşn’am voit. frÂncu-candrea, r.50.] — Compus din că şi ce. câci adv., conj. v. căci şi cât. caci interj. Strigăt obicinuit de vânători [către cânii lor]. (Mai ales repetat) Caci-caci. h. ii 88. câci interj. Strigăt cu care se alungă viţeii (Za-hareşti, în Bucovina). Com. grămadă. oăc'î€ăi>ere s. f. (Bot.) v. cacadâr. căciok, - adj., subst. 1°. Bariole. 2°. Absurde, ridicule. 1°. (Despre oi) Alb în frunte fcdcir) h. x 354, cu botul şi picioarele albe (ccişer) TDRG., cu lâna ro-şietică şi cu pete în jurul ochilor (căciur) dame, t.; cfr. (căcior) II. VI 153, (căciur) H. I 62, ix 193. | Substantivat. Caciora sau pistriţa =oaie alb-neagră. liuba-iana, m. 112. | P. ext. (Despre piei de oi s. despre haine) O piele de miel... cacioră (pistriţă) cu părul dinafară, ib. 21. Haine cac£ore=pestriţe. frânou-Candrea, r. 98. | (Despre porci) Pestriţ, alb cu negru (căcitir) viciu, GL., (căciur) com. A. coca, (căcior) rev. CRIT. iii 91 ; cu pete (caciur) HEM. 759/26. | (Despre cai) Cacior. H. IV 138, XI 96. 2°. Fig. (Despre lucruri) Neîntemeiat, absurd, vrednic de râs, deşănţat (căcior). LB. | (Despre oameni) Cu doi bani în trei pungi (căcior). VAIDA. [Şi: căciur, căcir, căcer (pronunţat în Mold. caser), , -ă, căcior, -oară, căciur, -ă adj., subst. | Abstract: I căciorie s. f. = deşănţare, absurditate. LB.] căciok, -oăkA adj., subst. ) cAcioiui; s. f., căcik, -A adj., subst./ v' cacior- câciu s. a. Coffre ă l’arriere d’une barque.— (Dolj.; bulgârism) Lădiţa (în care se ţin uneltele) din partea de dindărăt a luntrei, numită şi: chichiţă, chilnar. dame, T. 126. [Plur. câciuri.] — Cfr. bulg. li'i>c „partea dindărăt a calului". cĂcitfeĂ s. f. (Iht.) v. cegă. cĂciBiiĂ vb. Ia v. căciulă. CĂCIULĂ s. f. (îmbrăc.) I. 1°. Bonnet ou toque de fourrure. 2°. Homme. 3°. Capuchon. II. l°-3°. Cha-peau (de champignon). Huppe, houpe (d’oiseau). CĂCIULĂ — 13 — CĂCIULĂ Couvercle. Toit. ChapiteaU. Une des parties d’un moulin, d’un charriot, d’une meule de foin, etc. I. 1°. Acoperemântul capului caracteristic al ţăranului nostru (mai ales iarna), făcut din piele de oaie ar-găsită (hârşie),cu blana în afară; cfr. cuşmă, mu-haiu. 1 căciulfăj neagră (a. 1760). iorga, b. r. 224. Poarta... i-au trimes căciulă, căftan, făcându-l deplin han [tătăresc], e. kogĂlniceanu, let. iii 243/23. [Cojocarul subţire] părea că despreţueşte căciula cu roată a bogasierului, filimon, C. ii 325. Suitarii cu’nalte căciuli flocoase, la care atârnă câte o lungă coadă de vulpe. c. negruzzi, i 29. Un cap cu plete... înfundat într’o căciulă de miel. eminescu, n. 33. Pri- I vitorii, cu căciulele în mână, îi urau drum bun, , ori încotro s’a întoarce, creangă, p. 307. Stai, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap! Ispirescu, l. 110. Voinicei..., Cu căeiule stogoşate. alecsandri, p. P. 209. Ciobani... cu căciuli creţe, Depui de mistreţe, teodorescu, p. p. 76. Ce-i căciulă, nu-i tulpan; căciula poate să cadă şi ’n glod, şi-o ia şi-o scutură şi-i tot căciulă, — da tulpanu’, când a cădea, apoi îi rău. şez. i 220. Reteveiu rotund, Strânge păru’n fund ? (= Căciula.) ib. I 94. Căciula fârtatului în mijlocul satului P (= Soarele) teodorescu, p. P. 245b. Căciulă sordâie : nici albă, nici roşie (Putna, în Mold.). conv. lit. xliv 268. Căciulă frigiană (popovici-kirileanu, b. 22) = bonetă frigiană. La aşâ cap, aşâ căciulă [s. chiulaf]! = cum e omul aşâ e şl purtarea lui. Cfr. şez. i 219. îmi pot eu purtă căciula (= cinstea, rostul meu), pam-file, j. ii. Tulpanu’n cuiu şi căciula după uşă: se zice despre căsniciile în care femeia e stăpânul, în care cântă găina. id. I. A-i ieşi cuiva părul prin căciulă= a i se urî (cfr. ai se lungi urechile). id. i. A fi cu musca pe căciulă, cfr. muscă. Asta (s. aia) e altă căciulă! = altceva, altă socoteală, altă vorbă, altă mâncare de peşte. id. m 45. Las’o p’aia! aia-i altă căciulă! Caragiale, m. 306. Ei, altă zi, altă căciulă [= fiecare timp cu rostul şi nevoile sale]! pamfile, j. ii. A schimbat căciula = a schimbat vorba, părerea, s. purtarea. zanne, p. iii 46. Cu căciula în mână = umilit. A umblă cu căciula ’n patru — a se căciuli la toată lumea; a căută mult şi în toate părţile. ib. iii 46-47. (Contrariul) A jl vecînic cu căciula pe cap = a fi mândru, a nu se rugă de nimeni; a nu aveă trebuinţă de nimeni, ib. iii 48. A da cu căciula în câni s. în grindă = a fi cu chef, a fi beat. ib. iii 49. (A nu aveă decât) sula şi căciula = a fi sărac lipit (pământului), a nu aveă decât meritul său personal, ib. iv 638-639. Bine, să mă însor, răspunse flăcăiaşul, dară eu n’am de nici unele. Sânt golan, precum mă vezi: sula şi căciula, ispirescu, l. 288. A sta sub căciulă = a nu aveă nici o locuinţă, a dormi pe unde apuci. Cfr. zanne, p. iii 48. [A umblaj cu căciula într’o parte s. a purtă căciula pe-o ureche: în semn de nepăsare, bătându-ţi joc de orice. ib. iii 44. A îndesă (s. tufli) căciula pe urechi= a se face niznai, ib. A pune căciula pe-o sprânceană = a se fuduli, ib. Bună ziua, căciulă, că stăpân’-to n’are gură! se zice, în bătaie de joc, unuia care intră în casă fără să salute. Cfr. pamfile, j. ii. (Aluzie la anecdota cu Ţiganul, care scăpând căciula pe apă şi neputând-o prinde a lăsat-o să se ducă, de sufletul ţată-său) A scăpă căciula pe apă = a scăpă prilejul (pamfile, j. ii), a pierde un lucru, dându-1 fără voie (zanne, p. iii 47). A fi numai burtă şi căciulă: scund, zanne, p. II 24. Tot dintr’o căciula scoşi = toţi de o părere, dintr’o pănurâ. ib. III 46. Păcat că te-a făcut Dumnezeu Rumân cu căciulă! s. de geaba mai porţi căciulă! se zice unui om prost. ib. iii 49. A fi prieten (s. cunoscut) de căciulă (cu cinevă): a fi simplu cunoscut, de bună-ziua. Cel cu căciula roşie = dracul, cfr. tichiuţâ, scufiţă, ib. iii 50. | (iot.) Căciula-ciobanului = o floare (nedefinită), h. ix 153. Căciula-havuzului = un fel de burete, polizu. Căciula - şarpelui = popenchiu. panţu, pl., h. iii 321, 437, v 263, vii 500, X 531. 2°. Fig. (metonimie) Om, persoană, individ; cfr. suflet, gură, rumân. Boierul le-a dat câte un franc de căciulă, pamfile, j. i. 3°. P. ext. (Haţeg) Glugă (viciu, gl.), care, în timp de ploaie, se pune în cap (rev. crit. Iii 91), başlic. II. P. anal. Diferite obiecte care au forma unei căciuli s. care servesc de coperemânt: a.) Partea de sus a ciupercilor (bureţilor) care e ca un fel de pâlări e de-asupra piciorului lor. Este un fel de ciupercă albă, cu piciorul scurt, cu o căciulă puţin ţuguiată. H. iv 71. b.) Moţ (la păsări). Găină cu căciulă (Braşov). c.) Capac (concav). Un căzănel-., cu căciulă de aramă, pentru ţinutul apei. piscupescu, o. 297. || Spec. (pop.) Căpăcelul de alamă (de la maşineria lămpii) cu o tăietură pe *unde iese flacăra fitilului. d.) Căciula casei = acoperişul casei. II. xi 148. e.) (Dulgh.) Cioplitură în formă de floare, la capătul stâlpilor, başlic. dame, t. 99. f.) (Mor.) O parte a morii (nedefinită), h. ii 244, III 228, XIV 351. g.) Mănunchiu de paie (s. rogoz) răsucit care se pune în vârful căpiţelor de fân. înălţimea căpiţa, cu vârv cu tot, însă fără de căciulă, este de 5 sau 6 palme. i. ionescu, c. 121. h.) Ciocul leucii, la car. dame, t. 11. i.) O parte a cleştelui mesei de lemnar, pamfile, i. c. 123. [înţelesul de „fructul plantei Amomum cardamo-mum“ dat de DDRF. e greşit. Cu acest înţeles se găseşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, turcismul caculi, care n’a fost însă niciodată uzual. | Plur. -ciuli (ispirescu, l. 372) şi -ciule (jarnîk-bârseanu, d. 298). | Diminutive: căciulîcă LB., că-ciuliţă s. f. = căciulă mică (jarnîk-bârseanu, d. 471), bonetă de blană; un joc de copii (h. iv 90, v 9, IX 124, XI 351, XII 242, XIV 447) numit şi: de-a căciuliţa (h. ii 32, v 434, XII 43). | Augmentativ: căeiuldiu s. a. |Verb: (rar) căciulă Ia = a salută, descoperind capul. Toată lumea la mine s’a căciulat (Huşi). PĂSCULESCU, L. p. 133, (de obiceiu:) căciuli 1V“ refl. (construit absol. s. cu prep. la s. înaintea cuiva) = a se plecă şi a se rugă tuturor secăturilor, a linguşi (şez. v 55/,2), a se umili. A trebuit să alerg o săptămână, să mă căciulesc la toate autorităţile, ghica, s. 664, cfr. 68. Decât să mă căciulesc, Mai bine m,ă haiducesc. alecsandri, P. P. 160/e. Când oiu sta să mă smeresc, La toţi să mă căciulesc, La ce, drac, mai haiducesc? mm:, folc. 166, (cu abstractele) căciulire, căciuleâlă s. f. Erau deprinşi... să primească... căciulelile şi intitulările de „stăpâne11 ■ iorga, n. r. a. i 191. | Alte derivate: căciulat, -ă adj. = cu căciulă, care poartă mereu căciulă. Cfr. şez. i 282/4, căcîulăr s. m. = cel ce face căeiule (h. x 539, xvi 288); cel ce poartă căciulă, spec. (fig.) dorobanţ, infanterist (din armata română, care poartă, în costumul de paradă, căciulă plecată la vârf şi împodobită cu pană de curcan), cfr. curcan (pamfile, J. i), (în Braşov) cel ce face parte din ,.junii“ îmbrăcaţi naţional şi cu căciuli în cap, numiţi curcani (jahresber. viii 14). Aveă doi fini, unul căciular şi celalalt căldărar. m. chiriţescu, conv. lit. xliv, ii 660. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, alecsandri, p. iii 437. Mormintele cele m.ari E'ă-cute-s de căciulari, Mormintele ceh mici Sânt făcute de voinici, sevastos, c. 268/4, cfr. vasiliu, C. 93, (cu d erivatele, rare) căciulăresc, -eăscă adj. Căciulari căeiulăreşti, Îmbrăcaţi în haine nemţeşti. mat. folc. 261, căciulărie s. f. = fabrică s. atelier în care se confecţionează căciuli, polizu ; OĂCIULAN — 14 — CĂDÂR căciulân s. m. — ţăran, care poartă căciulă, (la Braşov) căciular (jahresber. viii 83). Domnu’ ţării se uită la voi, căciulani săteni, ca la sfântu’ soare. jipescu, o. 87., (+ măciulie) căciulîe s. f. = că-păţână de usturoiu (LB., şez. ii 185), căpăţâna cepei de sămânţă (marian, barciand); măciulie de mac (TDRG.), de baston (DDRF), cfr. băeiulie; moţ (la pasări DDRF., barcianu). leu, o căciulîe sau şi numai un fir (căţel) de usturoiu şi, împun-gându-l... cu un ac sau cu un cuţit, rostesc în taină cuvintele de mai sus. marian, d. 192, cfr. na. 94. Mai multe fete şi flăcăi se adună la o casă, pe masă aşază mai multe căciulii de usturoiu. sevastos, n. 4/, 5, cfr. şez. i 182, 248.] — Acest cuvânt se găseşte şi la Aromâni (căciulă, căciuă, pe Olimp căţulă ,,fes“) şi Ia Megleniţi {căciulă, căciuă „fes"), iar dintre popoarele învecinate, la Bulgari (kacula „glugă, căiţă, moţ; (Bot) cupa-vacii; ciocârlan11, kaculest, kaculdt „moţat", kaculka „glugă", kaculja se „îmi pun căciula"), la Albanezi (kacul', kacul'e „moţ de pasări", kacul’er „ciocârlan", kaculos■ „stau cu urechile pleoştite"), la Neogreci (v.axaooXa „căciulă, căiţă", v.atoiouXa „glugă", v.atoooXi „creasta de cocoş", xoiToouXtspa „ciocârlan") şi la Unguri (kacsula „pălărie de joc", kacsulia „capră albă cu cap negru"). Se pare că cuvântul s’a răspândit de la Români la celelalte popoare, dar etimologia lui nu e încă elucidată, deşi s’au făcut mai multe încercări de a o explică (expuse in urmă în jahresber. xv 108). v. căciulă. CĂCIUI.AN S. m., CĂCIUIAU s. m. căciiieAbesc, -eăscă adj. <:Ă«'ii i. viUK s. f. cAciviiAT, -ă adj., cAciuleâi.ă s. f. cAcin.i vb. IVarefl.,cAcnji.ieĂs. f. CĂCIULÎE, CĂCI! I.ITĂ S. f. căciur, cĂcii'it, -A adj., subst. v. cacior. cacofonie s. f. Cacophonie. — întâlnire de cuvinte care sună urît împreună; (Muzică) întâlnire de sunete discordante. Tulburare în limbi... aduce confuzie în idei,... cacofonie şi stavilă în. inspiraţie. RUSSO, S. 79. — N. din fran. «grec. v.axcxf urna, din v.axos „rău" şi ifouvT] „sunet".) cacom s. m. (Zool., Comerţ) = ermelin. (învechit) 1°. (Animalul) Mijloculpardosului..., peliţa cacu-mului, unghiile inorogului... cantemir, ist. 162. Hainele lor prea frumoase, împodobite cu lanţuri de aur şi blăni de cacom. IORGA, C. I. I 127. 2°. (Blana lui) Feregeă (GHEORGACHI logofătul, let. iii 325/3„), giubeaua blănită (c. negruzzi, i 70), scurteică îmblănită (gi-iica, S. 501) 'de cacom. | (Atributiv) O caţaveică cacom (= blănită cu cacom). uricariul, xi 249/s. O blană cacom. iorga, s. d. vi 194. [Şl: cacuin s. m. uricariul, xi 249/s, E. văcă-rescul, ist. 300/39.] — Din turc. kakum, idem. CACtisi f s. in. v. cacom. CĂi>Ă s. f. (Dog.) Cuve.— Vas mare din doage de lemn şi cu cercuri de fier, înalt până la doi metri, cu gura de două ori mai largă ca fundul (pamfile,!. c.166, 219),putină (şez. vii 185), tocitoare (i-i. XII 225,LM.), cfr. zăcâtoare. Cfr. anon. CAR., ii. iii 139, XII 19, dame, T. 80. Se întrebuinţează la prepararea vinului, a rachiului, a argăselei, etc. Această vie cu cramă şi cu două căzi, le-am vândut. uricariul, xi 299/26, cfr. xxi 363/2„ xxiv 440/j. Făina de orz sau secara septmeîntr’o cadă aşezată în podul de sus al velniţei, dimpreună cu productul ce este destinat a se preface în rachiu. I. ionescu, d. 253, cfr. id. P. 251, C. 194. Ici mustu’n cadă se fră- mântă, Ici trec glumind culegătorii, iosif, p. 83. Cada cu dubală. creangă, p. 29. Cada (tocitoarea) ce stă... după uşă. ispirescu, L. 260. Vin de cel ce fierbe ’n cadă. alecsandri, p. p. 131/16, c(r. teodorescu, p. p. 619, reteganul, p. iii 8l/27. Cu capul cât cada. GRIGORIU-RIGO, M. p. i 169. 'Strugurii se culeg în coşuri, troace şi cofe, pe care se duc la ciubăr de se mustuesc, apoi se cară în căzi, unde, lăsându-se o zi sau două, pe urină se calcă cu picioarele, ii. iii 14. (Mold.) Băi de cadă = de putină. TDRG. | Spec. Un vas mare de lemn în care se sfinţeşte aghiasma. Com. a. tomiac. [După LB. şi şez. vil’ 185 ar însemnă şi „butoiu, poloboc". | Diminutive: cădişoâră LB., căduliţă ib., dame, t. 82, căduţă LB., căduţie ib., cădâţuie s. f. TDRG. | Derivate: (cfr. ung. kădăr, idem) că-dâr s. m. = dogar de căzi. anon. car., LB., (cu derivatele neobicinuite:) cădăresc, -eăscă adj. de cădar LB. şi cădări vb. IVa = butnări. ib.] — Din lat. cadus (cada) „un vas", s. din slav. (rus., rut. kaclh, sârb. kad, bulg kăda, cfr. ung. kăd, alb. kade, idem). CA»A.i«-' s. a. (Cui.) v. cataif. CAl»AI.Ăcf s. a. District.—(Turcism) District, judeţ. Buciumul în mână luă..., Ciobănaşi că-şi adună..., Cadalâcul tot strângea, teodorescu, p. p. 475 [în notă, greşit: „cirezile de oi". | Plur. -lâcuri.] — Din turc. kadylyk, idem. Cfr. cadiu. ŞIO. cawĂn s. m. v. liadâm. caoAstă s. f. Femme de harem. — Femeie din haremul Turcilor; p. ext. Turcoaică. Spun precum,... să-l fi pârît la Poartă la Ţarigrad cadâna, muierea acelui Turc agă. N. COSTIN, let. ii 46/21. Au tăiat pre Turci toţi şi cadinele lor. mag. ist. v 30/2î. Cadânele trăgeau puşti şi pistoale după ferestre, de plouă gloanţele, ghica, s. 19. Palida car dână. alecsandri, p.' i 237, cfr. iii 4. Femeile şi fetele creştinilor erau răpite şi făcute cadâne. ISPIRESCU, M. V. 5/3, cfr. 15/14. Dă-ţi şalul la o parte! Ce te ascunzi, parc’ai fi o cadână P dunăreanu, CH. 193. Caragheorghe s’a jurat... Să lase Giurgiul sărac: Nici cadână cu bărbat, Nici picior de Turc burlac. l’EODORESCU, P. p. 482, cfr. alecsandri, p. p. 197, 150. Decât cadână Turcilor, Mai bine rugină pietrelor. şez. iv 222b/2,„ cfr. mat. folc. 37. 44: A sta ca o cadână = fără a face nici o treabă. zanne, p. iv 287. (Aluzie la viaţa de sclav a cadânelor) Să ştii, cadână nu vreu să-ţi fiu! S. nădejde, ap. TDRG. || P. ext. Femeie voinică. PAMFILE, j. II. [Colectiv: cadâirime s. f. Unde Bâcul se răstea, Haremul se speria, Cadânimea leşină Şi turcimea alergă, teodorescu, p. p. 607. | Adjectiv substantivat: cadâneâscă s. f.= numele unui danţ ţărănesc (h. ii 245, 263, 289, vi 36), jucat de un bărbat şi o femeie, care pocnesc din degete cât joacă (h. II 257, cfr. II 285), numit şi (adverb) cadâneşte h. n 312 (danţ), n. vn 507 (cântec). | Alt derivat: cadâueţe s. f.plur.: o floare (nedefinită), h. iii 325.] — Din turc. kadyn, idem. cawâjveăscă s. f. (Cor.) -i cadâneşte adv. (Cor.) I CAOÂWEŢJS s. f. plur. (Bot.) j ' CAnÂNIJIE s. f. J cAdăk s. m. v. cadă. CĂi>Ait adj. invar. (Ban., sârbism s. bulgărism; în expresiunea:) Nu mi-s cadâr să... = nu am atâta drept s. voie să...: Nu mi-s cădăr să-mi iau o falie de pâne. Com. coca. — Din slav. (sârb. kâder, bulg. kadir, kadbren = capabil, în stare). CĂDÂRESC - 15 - CÂDE CĂDĂRKSC, -KÂSCĂ adj. 1 v cadft> oIdaki vb. IV / cadastru s. a. Cadastre. — Registru oficial în oare sânt trecute proprietăţile teritoriale dintr’o regiune, cu arătarea precisă a situaţiei, întinderii şi evaluării lor. | Operaţiunea prin care se stabilesc oficial aceste date. S’a propus adesea să se înceapă lucrările cadastrului României. [La Românii din A.-U. şi catastru s. a., cu adj. cat astral, -ă.] — N. din fran. cădăţuie s. f. v. cadă. cadaveric, -Ă adj. v. cadavru. cadavru s. a. Cadavre. — Trupul mort, al unei fiinţe, leş (de om), hoit, stârv (de dobitoace). | Fig. Cadavru ambulant, om galben la faţă, foarte slab, fără multă viaţă într’insul, numai pielea şi osul, cfr. schelet, mortăciune, căzătură. [Adjectiv: cadaveric, -ă = de (s. ca la un) cadavru. Un chip lung, uscat, cadaveric [al unui rănit], D. zam~ FIRESCU, P. 271.] — N. din fran. (-< lat. cadaver, idem). Cădea vb. II. I-1I. Tomber [I. 1°. Baisser, perdre de sa valeur; renier (sa foi). 2°. Pendre; se jeter (se dit d’une riviere), frapper (se dit de la lumiere). 3°. S’tcrouler. 4°. Se jeter (aux pieds de qqn.), prier (avec ardeur). 5°. Arriver (par hasard), devenir. 6°. Pencher (vers), s’occuper (de); tirer sur (se dit d’une couleur); echoir; echouer; se trouver, etre. situe. II. 1°. Etre atteint ou frappe (de), faire (mal, etc.)] III. Bccltre, frapper. IV. 1". Revmiir (de droit â qqn.), etre juste, meriter. 2°. Etre convenable ou sdant, aller bien. 3°. Falloir. I. Intrans. (Aproape sinonim cu a pică, care, mai ales în Mold. şi Bucov., l-a substituit în multe cazuri) A se mişca (repede) spre pământ în urma greutăţii proprii. 1°. Cevă (s. cineva), de undeva (din s. de pe cevâ), cade undeva (pe, peste s. în cevă) când încetează a mai fi susţinut (s. mânat în sus) şi se prăbuşeşte spre pământ (s. spre fund). a.) Atunce... tăiară furca (= funia)... şi lăsară ea se cadsă. cod. vor. 92/3. Cădzu o piatră din ceriu. cuv. d. bătr. ii 43. Jeluiiă să se sature de fărâme ce cădea den masa bogatului, corest, ap. GCR. I 30/34. Miroase ftorilc-arginţii Şi cacl — o dulce ploaie — Pe creştetele-a doi copii, eminescu, p. 281. Piatra [aruncată de jos cu praştia]... fiului celui mic... căzu, dinaintea lui. ispirescu, l. 3O5/20. Când cade o stea de pe cer, a murit un om. şez. ii 65/20, cfr. alecsandri, p. P. 2b. Să se suie în pod şi, când o veni Busuioc de la vânătoare, să-i cază în cap. STĂNCESCU, B. 198/,. L'al nostru măr mă voiu duce, Şi încet l-oiu scutură, Mere din el vor cădeă. jarnîk-bârseanu, d. 82. Asta-i lelea, bat'o nuorii, Care-a cast [= căzutj din p o du’ morii. rev. crit. i 470/2. A căzut frunza pe jos. şez. i 46/32. A cădeă de pe cal, de pe capră (din trăsura). | P. ext. Căzu cu capul pe masă. stăncescu, B. 185/, 3 (cfr. Capul greu cădeă pe bancă. EMINESCU, p. 232). (Despre copii, la naştere) Se face ...o groapă în chilia unde a căzut copilul când s’a născut, marian, na. 103, cfr. reteganul, p. ii 29/s, fundescu, l. p. 57/0. | A se cufundă. Pânea, udându-se, căzu la fund. stăncescu, b. 73/ls. (Fig.) Căzuţi (= duşi s. vârâţi în fund) în cap sânt ochii. eminescu, p. 200. Căzut din cer = venit pe neaşteptate, la timp potrivit (LB.); cu totul strein de cele ce se petrec în jurul său, cu totul nepregătit la o întâmplare. Toţi rămaseră ca căzuţi din cer, de spaimă, ispirescu, L. 99/30. b.) Spec. (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger şi, după credinţa obicinuită, şi despre rouă şi brumă; p. ext. despre lăcuste) Cfr. a da. Căzut-au 0 brumă mare, de au stricat pânile cele mici. neculce, let. ii 456/as, cfr. jarnîk-bârseanu, d. 199. Nici frunză pe păduri, unde cădea, lăcusta, nu rămânea, muşte, let. iii 53/20. Căzu un trăsnet în dom. eminescu, p. 210. Cădeă o ploaie amestecată cu zăpada, z. bârsan, săm. ii 102. | P. ext. (Despre frig, ger, seară, noapte, etc.) Cfr. a se lăsă. Nece soarele, nece stealele se iviră în multe dzile, şi cădzu frig nu puţin. cod. vor. 88/g. Au căzut iarnă (= zăpadă) prea mare, până la brâu. NECULCE, let. ii 454/£6. în sara ce cade... iorga, n. r. A. I 246. Amurgul cădeă. dunareanu, ci-i. 70. Apoi când noaptea cădeă... alecsandri, p. p. 142b. || P. anal. (Despre o sărbătoare s. o dată oarecare; cfr. fran. La fete de Noel tombe le 25 decembre, germ. Die Ostern fallen auf...) Se arată în tablele [păscăliei] ...în fieşiecare an... naşterea lui H[risto]s în ce zi de a săptămănei câde. calendariu (1814) 35. Eră a doua zi de Paşti ş'i se întâmplase să cadă sărbătorile din vreme. z. bârsan, săm. ii 102. c.pFig. A ajunge dintr’o situaţie bună s. înaltă într’alta rea s. de jos. Ei au cădzutîi de la Dum-nedzău, pentru mulţimea păcatelor sale. varlaam, C. 234/5. Nu să spărie, nice să blăzni cu inima, nice din credinţă şi din nedeajde ce aveă, cădzu. id. ib. 304/2. Din mila ta [Doamne] să cădză. dosofteiu, ps. 21. Doamne, cum mai plângeă bietul moşneag, văzăndu-se căzut aşă de jos din mărirea la care ajunsese! reteganul, p. v 12/35. Dracul... la început a fost înger, da din cauza, mândriei lui a căzut din cinstea ce aveă. şez. iv 179/3. || A pierde un rang, o situaţie, o poziţie înaltă socială. A căzut din domnie, pontbriant. După ce au căzut Ion... din terzimănie. amiras, let. iii 148/23. | A se abate de la calea dreaptă, păcătuind, a decădeă. înger căzut, înfipt-ai piciorul tău în ^««/alecsandri, p. i 185. Femeie s. fată căzută. | A se dedă la obiceiuri rele. Văzând ceilalţi boieri cum se poartă trebile şi Domnul căzut cu totul la mese mari şi zeefeturi..., luară cu toţii mare obraz. e. kogĂlniceanu, let. iii 202/’,. | A scăpătă. Şi rămâincl casele lor sărace şi însărcinate şi cu datoriile, au căzut multe neamuri vechi şi nici s’au mai rădicat. RĂŞCANU, L. xxxi/,. | A aveă un preţ scăzut. Obligaţiunile concesiunei Stroussberg fiind foarte căzute, ele s’au putut cumpără de societatea formată. GHICA, s. 456. | A-şi pierde valoarea, a ieşi din vigoare. Dacă tatăl îşi va ieşi din minte... atunce cade stăpânirea părintească din lucrătoare puterea sa. CODICA ţiv. 31/,3. | (Despre o lege, un aşezământ social) A fi abrogat, a fi oborît. Iobăgia■ a căzut, reteganul, p. v 57/2S. |. A decădeâ. Târgovişte căzută. alexandre seu, m. 12. || A ajunge într’o situaţie rea, a da de un necaz, de o nenorocire, de o boală, etc. Nichifor..., căzut în slăbiciunea trupului şi neştirea minţii..., trebui să se retragă. IORGA, L. i 532. A cădeă în boală (dosofteiu, V. S. 112, magaz. ist. 110/23, mineiul 1776, 1602/i! cfr. lat. cădere in morbum) s. la boală (ispirescu, l. 115/22, 157/10), în zăcare de boală (n. costin, let. i 84/25), în zăcare (creangă, p. 184/j 0), la grea zăcare (teodorescu, p. p. 117), la grea slăbiciune (mineiul 1776, 72 ‘/j), la grea neputinţă (ib. 184 y2), în dropică (alecsandri, t. 99), de ciumă (ghica, ap. TDRG.), fa robie (n. costin, let. ii 37/22, mÂndrescu, l. p. 120/14), în robie (ispirescu, m. v. 28/25, id. l. 42/21), rob (şez. ii 6b/,o, V 90b/j, ISPIRESCU, u. 53/13, sevastos, c. 74/24, DOINE, 302/,,), la închisoare (NECULCE, let. ii 214/31, uricariul, x 225/,„7), (f cu acelaşi înţeles) la opreală (m. costin, let. i 244/20), prins (şez. 1 41/30), în cursă (N. costin, let. ii 126/32), în capcană (ISPIRESCU, L. 331), în greşală (DOSOFTEIU, v. S. 14, 116, KONAKI, P. 275)’ la greşală (Mold. a. 1747, uricariul, v 264/a), în păcat (LB., ISPIRESCU, L. 176/,,, RETEGANUL, P. III 6/2, ALECSANDRI, P. p. 298b), în păcat cu o femeie ==n intră GA DEA — 16 — CĂDEA jn relaţii nepermise de dragoste (mândresctj, l. p. 91 /s), în ispită (c. negruzzi, i 79, ispirescu, l. 289), în prepus (neculce, let. ii 261/e, 275/13, sbiera, p. 240/36, cfr. lat. cădere in suspicionem alicujus), la bănuială, în îndoială (KON a kt, p. 274), înblestem (muletii a. 1644, ap. GCR. I 113/32),supt blestem (creanga, p. 110), din graţia cuiva, (barcianu), în disgraţie, în urgia cuivă (ispirescu, M. V. 20/6), în hulă (n. costin, ap. GOR. ii 10/9), in hu-leniî (dosofteiu, v: s. 146), în gura cuivă (kogĂlniceanu, let. iii 2l6/20), la (neculce, let. ii 408/,,), în (CODICA ţiv. 30/32), subt datorii (pravila 1814, 119 ; = a face datorii), la nevoia (muşte, let. iii 77/, 2, mera, b. 16), în nevoi (drăghici, r. 37), în necaz (ţichindeal, f. 186), în nenorocire (polizu), subt nenorocire (n. costin, let. ii 49/35), întru năpaste (cod. vor. 109/1S, moxa, ap. GOR. I 56/23), în primejdie (neculce, let. ii 342/s), întru reale (coresi, ap. GCR. I 31 /2S), la loc rău (alecsandri, p. p. 144), în sărăcie ( barcianu, varlaam, c. 279/2), în ticăloşie (polizu), la beţie (id.), în patima beţiei (codica ţiv. 18/,), în patima nebuniei (pravila 1814, 103), în nesimţire (LM.), în amo^ea.Ză(ispiREsCU,L. 106/3),î» leşin(creangă, p. 15/,2), în necredinţă — a deveni necredincios (teodorescu, p. p. 328), la sfadă = a se certă, (DDRF., odisia, a. 1750-1780, ap. GCR. II 83/„,), în răspundere—& ii responsabil (pravila, 1814, URICARIUL, II 25/,„), f subt certare = a fi pedepsit (dosofteiu, v. s. 31,2), subt vinovăţie de moarte —a fl acuzat pentru omor (pravila, 1814, 102). f 4 cădeă din dreptatea moştenirei = a nu mai aveă drept la moştenire, a fi desmoştenit. Când fiii... să vor pune de împrotivire părinţilor spre a nu-i lăsă, să-şi facă diiată şi să-şi rânduiască ale lor după bună plăcearea, şi voinţa lor..., să cază din dreptatea moştenirii, pravila (1814) 152. j A cădeă de la legea strămoşască (p. ext. a cădeă la o lege greşită) = a părăsi legea, a se lepădă de ea, a-şi renegă legea; cfr. abjură. Oricăţi au căzut, adecă s’au lepădat de leage... pravila bis., ap. TDRG. Alexandru-vodă au căzut la legea turcească. N. costin, let. I 230/31. Tot astfel: Doamna au căzut după un agă turc, până la m,oartea ei. id. ib. 234/s2. | f A cădeă în dragostea cuivă= ase îndrăgosti de cineva (cfr. fran. tomber amou-reux). Din pricina bărbatului să disface căsătoria..., dacă căzând în dragostea altei femei, nu să va părăsi de aceasta, codica ţiv. 18/13, cfr. pann, p. v. iii 38. 2°. (Fiind vorba de un corp care se lasă într’o direcţie, fără a încetă de a fi susţinut) A atârnă, a se da în jos. Eră încins cu un şal roş cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stângă, iar capetele, alcătuind un fîong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. C. negruzzi, I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua, id. ib. I 78. Părul său negru ca nori de ploaie De-a-lung pe umeri neted cădeă. alecsandri, p. i 20. | P. anal. (Aceeaşi imagine o avem la corpuri ale căror părticele urmează unele după altele într’o neîntreruptă curgere la vale) A se vărsă (despre ape). Unde cade apa Saveiîn Dunărea, m. costin,let. i 7/,0. Zburdalnic de pe coaste Gureşe pâraie cad. COŞBUC, F. 125. | Luna (= lumina lunii)-» cădeă clrept In faţă. eminescu, N. 63. Linia AB cade perpendicular pe CD. LM. | (Arătându-se o reducere necontenită a înâlţimei) A scăpă.tâ. Soarele cădeă la vale. eminescu,’n. 50. 3°. A încetă de a mai sta drept s. în picioare şi (prin pierderea bazei s. a echilibrului) a se răsturnă, a se îmburdâ, a se prăbuşi, a se nărui, a se surpă, a se dărâmă. a.) Scroafa obosi, de căzu şi născură odată 30 de purcei, moxa, ap. GCR. I 58/28. Căzu casa. mo-litvelnic (a. 1633) ib. 84/40. Cădzură besearici [de cutremur], dosofteiu, v. s. 89. Le eră foarte cu greu cărăuşilor, că le căzuse boii pe drumuri. neculce, let. ii 442/,5. Zidurile le-au înnoit... ce au fost căzute. hronogRAF (a. 1760), ap. GCR. ii 74/,,. Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii şi m’am ţinut de strană, ca să nu cad. c. negruzzi, i'54. Se ’mpiedică... şi cade. alecsandri, p. i 194. Arald.. în nesimţire cade pe-a jeţului său spată. eminescu, P. 208. Ca prins de friguri şovăi Şi’n urmă a căzut. COŞBUC, F. 74. Fără să dejuge boii, începe a tăiă copacul, să cadă în car de-odată. creangă, p. 46/4. Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ispirescu, u. 95/,„. Asta-i mândra, bat-o sfinţii, Care-a căst [= căzut] şi şi-a rupt dinţii. jarnîk-bârseanu, d. 431. Eu, iubesc, maica iubeşte, Casa ni se putrezeşte. De-aritibi şi tatăl mieu, Ne-ar cădeă casa ’n părău. doine, 216/2. La copaciul căzut, toţi ale[a]rg[ă] să taie crăngi. pann, ap. zanne, p. I 146. | A se apleca într’o parte. Bucatele (= cerealele de pe câmp, încă necosite s. nesecerate) cad — se culcă (Zorleni, în Tutova). ION CR. III 225. Gardul fără proptele Cade în timpuri grele, zanne, p. iii 159 (cfr. Gardul cu proptele nu se îmburdă. ib.) || (Complinit) A cădeă jos (creangă, a. 50, reteganul, p. iii 28, stăncescu, b. 108/,, etc.), la pământ (drăghici, R. 42), spre pământ (COD. VOR. 38/14), cu gaibele’n sus (ispirescu, u. 32/5), în genunchi (eminescu, p. 242), pe genunchi (reteganul, p. iii 2l/s), în nas (stăncescu, b. l93/22), în bot (contemporanul, iii 260), în brânci (ib.), peste cap (şez. iii 214/,2), pe spate (teodorescu, p. p. 124), grămadă (ispirescu, u. 104/24), morman (ib. L. 140/3„), mort (COD. VOR. 97/2, N. testament 1703, ap. GCR. I 349/36, alecsandri, p. P. 5), de moare (neculce, let. ii 358/34), fără sine (creangă, p. 32/u), ţeapăn (stăncescu, b. 139/,.,), leşinat (konaki, p. 87), ameţit (drăghici, R. 74), într’un somn adânc (ISPIRESCU, L. 73/!0), de frică (stăncescu, b. 108/,), de oboseală (id. ib. 226/21), de somn (LB.), de sete (mss. a. 1692, ap. GCR. I 299/,8), de ostenit (ispirescu, l. 2o4/21), de slabă (reteganul, p. v 53/„), ca lovit de trăsnet (reteganul, P. v 12/37), lat (la pământ) k cădeă la pat = a te îmbolnăvi greu (în cât trebue să zaci). Slăbită..., cum eră, căzii la pat, bolnavă de moarte. creangă, p. 13, cfr. ispirescu, l. 187/,0. A cădeă de pe (s. de şez. ii 187) picioare s. de-a’n picioarele (stăncescu, b. 226/21 = a nu mai putea sta, de oboseală. Flămând, bătut cum eră, măi cădeă de pe picioare; deci se puse jos să hodinească, reteganul, p. iii 29/37, cfr. a. esca, luc. v 134, etc. (expresii analoge la Aromâni, Albanezi şi N.-greci, la papahagi, P. A. nr. 87). j| (Figură etimologică) f A cădeă (la pământ) cădere grea = a cădeă rău de tot, (fig,) a ajunge la mare nevoie. Onisifor căzii la pământ cădeare grea. mtneiul (1776) 1622/2. Ai... [lui Adam] viitori nepoţi Căzură cădeare grea. aakon (a. 1802) ap. GCR. ii 193/23. b.) Spec. (Despre luptători) A cădea mort, a muri (In luptă). Doamne, Dumnezeul mieu,... să-mi dai râu, de să căzu amu de vrăjmaşul mieu în deşert, coresi, PS. 13. Căzut-au la acela războiu 1000 de trupuri de îmbe părţile. M. costin, let. i 225/14. El în foc căzuse, După ce făcuse Vitejii de zmeu. alecsandri, P. I 56. Pentr’un Turc care cădeă, Zece de-afară veneă. jarnîk-bârseanu, d. i 494. c.) Fig. Împărăţia, româno-bulgară cade sub izbirile Turcilor, bălcescu, m. v. 8/,s. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădeă trufia lor. alexandrescu, m. 23. | (Modern) Candidatul cade la examen. Guvernul a căzut. Preşedintele a căzut la alegere. Piesa cea nouă va cădeă la întâia reprezentare. ^ A cădea cu inima = a desperă. LB. 4°. (Căderea e intenţionată) a.) A se plecă Ia pământ înaintea lui Dumnezeu spre a i se închină s. in faţa unui om spre a-i arătă supunere, spre a-i cere iertare ori ajutor. P. ext. (învechit) A se închină (lui Dumnezeu), a CÂDE — 17 — CÂDE rugă (pe cineva) cu stăruinţă (adesea complinit prin: în genunchi, la picioarele, cuivă s. cu rugăminte). Se căclemu înaintea lu Hfristojs şi se nu ne sculăm, până nu se va milostivi Dumnedzeu. cov. D. bătr. II 362. Cătră Tine Atotţiitoriul, prea sfinte împărate, căzu, de mă rog. molitvelnic (a 1633) ap. GCR. i 81/23. Alalţfi] cădzură la svân-tul să-i miluiască, dosofteiu, v. S. 29. Am promit pe ficiorul Pătrului din moară şi l-am dat afară. Pe urmă iarăşi au căzut, cu oam,eni bătrâni ' şi l-am lăsat până s’a strică moara, să se hrănească, (a. 1725). URICARIOL, xxi 264/s. Au căzut după dumnea-lui..., cu învoiala tuturor, cerşind să le deie dumnea-lui banii înapoi. (Mold. a. 1757). ib. xi 232/j6, cfr. ureche, let. i 176/,,. Căzând cu rugăciune aceşti boieri la înălţata împărăteasă Ecaterina, l-au iertat, n. costin, let. ii 127/38. Au căzut cu rugăminte, zicând că n’arecu cine să încalece, ş'i i-au trimis Sultanului cincisprezece pungi. NECULCE, LET. II 299/21. Unu’ din Guardia-corpului cea nemţească... m’au întrebat, de sânt eu boierul de la Valahia şi au căzut înaintea mea. E. vĂCĂRESCUL, ist. 290. Alt nu rămâne decât să cădem la Dumnezeu cu lacrămi. ZILOT, CRON. 78. Mai-marilor voievozi ai oştilor cereşti..., [păziţi-ne] pre noi cei ce cădem cu de-a,dinsul şi strigăm. CALENDARIU (1814) 10/18. Ei îndată se înfiorează de spaimă şi cad la rugăciuni, marcovici, d. 364. [Kobul] nu ştia ce să facă: să fugă sau să cază sa i se închine [lui Robinson], drăghici, R. 167. N'a rămas om ştiutor de carte pe valea aceea, căruia Iiinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvaşul lui Radu. vlahuţă, n. 26. Văzând Alexandru şi muierea lui minunea asta, căzură cu feţele la pământ şi mulţămiră lui Dumnezeu, reteganul, p. v 57/’l9. Fiul împăratului şi mumă-sa căzu cu rugăciune la găină-reasă, ca să se facă cum eră la nuntă, ispirescu, l. 311. | (Complinit) A cădeă la picioarele cuivă (DOSOFTEIU, V. S. 2, KONAKI, P. 85, ALECSANDRI, p. II 91, SBIERA, P. 115/3), (neobicînuit) pre picioarele cuivă (CORESI, ap. GCR. I 27/s), în genunchi (C. NEGRUZZI, I 140, CREANGĂ, P. 300/,,, STĂNCESCU, B. 146/14, 131/84),ia genunchii cuivă (LM., teodorescu, p. p. 162). A cădea drăguş la căuş, se zice când unul are nevoie de altul şi vine să se roage de el. zanne, p. iii 92, 184. b.) A se lăsă s. a se aruncă (în braţele, de gâtul cuivă, etc.). Deştinse Pavel şi cădzu spr’insu (= pe el), de-l cuprinse. COD. VOR. 16/9 (:se plecă spre el. n. testament, 1648, căzu peste el. biblia, 1688). Cădzu pregiur grumadzîi lor. dosofteiu, V. S. 155. în braţele-mi întinse să alergi, pe piept să-mi cazi. eminescu, p. 57. [Zmeul] i-au căzut [nevestii-sale] peste grumaz, de-au îmbrăţişat-o. sbiera, p. 64/18. Joe se făcu un cuc şi căzu la picioarele Junonei. ispirescu, u. 12/6. c.) A se aruncă, a se năpusti, a năvăli ssupra duşmanului. Cădzu spre el toată gloata şi-şi puseră mărule spr’însu. cod. vor. 32/9. 'Nu mă tem de mii de oameni ce cadu înprejurul mieu. CORESI, ap. GCR. I 10/21. Uihaiu căzu cu o furie mare asupra armiei duşmane, bălcescu, m. v. 431. Căzură preste oastea Deşilor ca nişte lupi flămânzi, ispirescu, m. v. 47/12. jţ A cădeă cu vorba = a spune cevă pe neaşteptate. Aşă, soro, căzu cu vorba Ceau-şanca, ca din senin, delavrancea, ap. TDRG. 5°. (Ideea mişcării de sus în jos s. a. prăbuşirii devine o notă secundară — care poate apoi dispărea cu totul — şi pe planul întâi se iveşte rezultatul acestei acţiuni: ajungerea bruscă şi neaşteptată undeva) a.) A nimeri s. a da undeva picând pe neaşteptate. Cine va săpa groapă altuia, să-l surpe, Singur [î]ş[i] va cădeă’n râpă. dosofteiu, PS. 26. In oala acoperită nu cad(e) gunoaie, iord. gole-Scu, ap. zanne, p. iv 12 (cfr. varianta: nu dau gunoaie, ib. IV 13). Şi cum oşpătă el, buf! cade fă $ sine în groapa cu jaratec. creangă, p. 32/, ,. Când îţi cad pe m.ână, faţă, ori gât, paingăni, vei primi o veste. şez. i 192/27. Vulpea bătrână nu cade în curse, zanne, p. i 702. b.) Spec. (Despre peşti) A nemeri în mrejele întinse, a se prinde, a pică. Nu eră zi, să nu cadă 150-200 [de] kilograme de peşte, dunăreanu, săm. vi 370. c.) P. ext. A ajunge, a sosi, a da undeva din întâmplare (cfr. a buticâ), a nimeri, a pică. (Tot aşâ la Aromâni: cad pe ţinevă = îl întâlnesc). Cădzu în tâlhari, varlaam, c. 343, cfr. dosofteiu, v. s. 34, 96, 2. Traian împăratu’, după izbândă, au căzut la apa Dunărei. M. COSTIN, ap. DDRF. Iară bietul Bucioc vornicul în branişte au căzut la un hin al său. id. let. i 241 /28. Aceste vorbe, căzând în urechile prostimii... e. kogĂlniceanu, let. iii 197/23. Directorul ministerului de interne vine aci la gazdă... 11 aşteptăm să cază dintr’un moment în altul, alecsandri, t. 862, cfr. 1478. Am căzut la casă împărătească, creangă, p. 257/25. Mi-o făcut maica gura, De cumvă m’oiu străină, Să mă stâmpăr cu dinsa; De-oiu cădeă’n v’o casă grea, Să-mi stâmpăr ir’ma [— inima] cu ea. mÂndrescu, l. p. 13/l0 4^A cădeă de pripas v. c. A cădeă Ia (s. în, întru, pe) mâna (s. mânile, mai puternic: în ghia-rele, fam. în laba) cui vă = a ajunge din întâmplare în posesia, stăpânirea s. in puterea cuivă. La care mână va cădeă această sfântă carte, acela să aibă a o ţineă în mare cinste, pravila (a. 1640) ap. GCR. I 88/13. Bator..., rătăcit într’o pădure, au căzut pre mă-nule oştenilor lui Mihaiu-vodă. m. costin, let. i 221/5. Moşiile lui căzură la mâni străine. NECULCE, let. li 274/,,. Alexandria... nu ştiu cum a căzut în mânile dfomnului] Barac, de a tipărit-o. C. NE-GRUZZI, I 246. Care rămânea pe urmă, cădeă în mânile Moldovenilor, id. ib. 171. Ispravnicul: Ei! las’, Pepeleo, că mi-i cădeă tu la mână. alecsandri, t. 248. Căzuse în mâinile lui paloşul lui Gre-uceanu. ispirescu, l. 228/22. La mână mi-ai căzut. teodorescu, p. p. 503. Să nu cad la Turci pe mână. BIBICESCU, l. p. 268. (Prin moştenire) Un lucru să cădză pre mâna celuia ce va să moştenească. pravila mold. 32,2. De la Miron Stârcea, [satul] au căzut la mâna fiului său (Mold. a. 1716). uricariul, v 376/13. (Prin vânzare) Căzând căsăpia în vânzare la boieri şi la alţii [= cumpărând boierii şi alţii căsăpia], (Mold. a. 1806) uricariul, x 213/29. (Despre sorţi, cărţi, bobi, etc.) împăratul zise:... aruncăm sorţi. Deci aruncată şi căzii soartea spre fiiul ei cel mai mic. paliea (a, 1600-1625) ap. GCR. I 66/39. Aruncând sorţi svinţii apostoli, cui unde-i va cădeă să meargă, dosofteiu, v. s. 28,2. Ce sorţi de viaţă ţi-au căzut! neculce, let. II 249/,,. A pus sorţi să-i osibească şi să vază între ei, Cu căţi inşi o să se lupte fieş-care din cei trei. Şi. Cretanului căzură trei inşi. pann, e. ii 80. A cădeă la sorţi = a fi destinat prin sorţi la serviciul militar. TDRG. 492b. Plicti-chidi: Ai să dai Bizadelei cu cărţile. Daca nu eşti proastă, spune-i cum i-ar plăceă mai bine să fie.— Axinia: Cum or cădeă cărţile, i. negruzzi, IV 494. (Despre voturi) Asupra cărui ipochimen va cădeă' glasuri mai multe, acela şi va fi priimit. URICARIUL, IV 283/21, cfr. 286/20. (Despre o hotărîre, sfă-tuire, etc., cfr. germ. ausfallen). Acele divanuri din amiazăzi în desară nu cădeă toate prea de laudă, neculce, let. ii 212/28, cfr. 331/21. d.) f P. ext. A ajunge (printr’o întâmplare norocoasă, printr’o hotărîre neprevăzută, etc.) la o situaţie s. într’un rang superior, a deveni, a se face. După moartea tătâne-său... căzuse el la domnie. m. costin, let. i 244/,,. Sobieţchi... care căzuse atuncea de curând craiu. N. costin, let. ii 15/,4, cfr. neculce, ib. 282/36, 311/36, 386/5. Au căzut Di-mitraşco-vodă în mare cinste, neculce, let. ii 336/s. Dicţionarul limbii române. 3. VI. 1913. f, n, 2. CĂDEA — 18 — CĂDEA e.) P. gener. A ajunge (la un rezultat), f A cădeă la alegere. = a purcede la alegere. Muri şl So-bievski... şi căzură Leşii la alegere de craiu. e. vă-cărescol, ist. 271 /s3. A cădeă la învoială = a purcede la actul învoielii; (cfr. fran. tomber d’accord) a ajunge la învoială, a se învoi, a se ajunge (din preţ). Odată, m» flăcău dintr’un sat departe de aici, venindu-i vremea de însurăciune, luă cu el pe lângă părinţi şl un Ţigan, care să îndruge la laude în partea flăcăului. Căzând la învoială,părintele flăcăului se lăudă cam aşă... şez. IV 230,2. Cum o să casă ei la învoială, când fiecare vrea să laude... cum vrea el? delavrancea, ap. TDRG. A cădeă la pace = a face pace, a se împăca. Împăratul... i-au căutat să casă cu dînşii la pace. cantemir, hr. 336/23. Mateiaş..., văzând că n’are încotro, căzu la pace. ispirescu, ap. TDRG. 6°. Alte înţelesuri: a.) f A inclină spre..., a se îndeletnici cu... Căzu la cercetări prelungite şi cu amăruntul pentru vericc pricină, e. văcÂrescul, ist. 277/35. b.) f A se apucă de... s. să... Sultan Ibrahim... îndată căsu ca să curăţească Marea-neagră de cur-sari. e. văcărescul,’ist. 264/sl. c.)f (Despre colori, germanism: ins Rote falien) A bato, a da în... Secara... e de trei feliuri: secară de rând, carea căde cam vânătă... economia, 34. d.) (Despre scadenţa unei poliţe. Cfr. fran. echoir) A se împlini, a fi. Când cade sorocul poliţei. PONTBRIANT. e.) (Despre găini) A cădeă cloşcă = a fi bună de clocit, jli-au căzut... toate găinile cloşci, ’coană AnicoP sandu, u. p. 152. f.) (Despre oraşe, ţări, edificii, etc.) A fi situat, a se află, a da spre... Acel brad scobit cade în malul părăului Ciogheşul (Mold. a. 1804). URICARIUL, IV 92/0, cfr. arhiva R. îl 102. Comuna Conceştii... cade pe poala meridională a dealurilor, lângă Prut. ODOBESCU, ii 183. A cădeă pe gânduri (rar; pe cugete sbiera, p. 49/,6, în cugetări DRĂGHICI, R. 25) = a se lăsă prada meditării, a fi pe gânduri. Eu pe gânduri cad. eminescu, p, 3. g.) f A nu izbuti. Judecă lor Zeul, să casă de cugetele sale. CORESI, ps. 10 (: decidant a...; qu’ils 6cliouent dans leurs desseins). | A fi înşelat în... Să nu cădemu de la aşteptare! mineiul (1776) 198■/,. h.) t A fi redusă (o sumă), a lipsi (cevă dintr’o sumă), a i se iertă cuivă (o patte dintr’o sumă). Să nu poată face nici o cerere ca să cadă vreun ban din suma cumpărăturei arătate, ce să plătească banii deplin. URICARIUL, xiv 303/,. II. lntrans. (Când avem construcţia cu dativul pron. pers., prin care se arată că omul e obiectul interesat s. fiinţa care sufere în urma căderii a cevă, s’au născut câteva înţelesuri nouă. în locul construcţiei: ceva îi cade cuivă, poate apărea construcţia: cevă cade pe cineva, asupra, pe capul s. pe spinarea cuivă). 1 °. (între obiectul care cade şi între om nu există nici o legătură. înţelesul se apropie de) A fi lovit de... l-a căsut o ţiglă de pe coperiş pe cap. || Fig. (Despre boale, necazuri, noroc neprevăzut, sentimente, etc.) A fi lovit s. ajuns de..., a da de..., a-i veni, a i se face; a-i prinde, a-i păreă. Deci, den 26 a lui August, au căsut greul asupra Le-şilor. M. COSTIN, LET. l 248/,9. Toată răutatea cade peste cei supuşi şi nevinovaţi, muşte, let. iii 41/20. Mare spaimă an căsut asupra norodului. E. KOGĂLNICEANU, let. III l92/„, cfr. (frică) p. maior, ist. 220, (frică şi cutremur) ţichindeal, f. 189. Leului din fire i-au căsut spaimă, căci el, când aude cocoşul cântând, se sparie şi înceape a fugi. ţichindeal, f. 114. De ciudă şi de necas îi căsu leşin, gorjan, ii. II 157, cfr. ispirescu, l. 380, teodorescu, p. p. 305. Împilările ce căzuseră pecapulbieţilor locuitori. ISPIRESCU, M. V.4/„, cfr. (ur- gia lui Dumneseu) L. 331/2„ (mare primejdie) 128/„, (toate relele) 206/15, (blestem de la Dumneseu) 206/20. Tocmai pe mine căsuse păcatul să fiu mai mare între fraţi, creangă, A. 64. A căsut pe capul lui o pacoste. STĂNCESCU, B. 355/8, cfr. (necazul) 356/2. Foc la inimă-i cădeă. BIBICESCU, P. p. 305. Jurământul ce-oiu jură, Pe capul tău va cădeă. teodorescu, p. p. 241. ^ A-i cădeă cuivă cevă bine = a-i plăcea cuivă cevă, a-i ticni, a-i face plăcere; bun = a-i prinde bine, a-i fi deţrebuinţă; rău = a nu-i plăceâ cevă cuivă, a nu-i ticni, a o duce râu; (f de) amar = a-i părea că are s. a-i lăsă un gust amar; a face supărare cuiva; (cu)nrît= aproduce o impresie urîtă, a-i fi urît cinevâ cuivă; (cu) lesne = a nu simţi nici o greutate; f cu dulce = a-i face plăcere; cu jale = a-1 mâhni; (cu) greu v. c. (cu) scump v. c., (cu) drag v. c., (cu) tronc v. c. (Ia inimă), cu jale v. c., greaţă v. c. Această spaimă a neguţătorilor au căsut foarte bine fraţilor fugari, sbiera, p. 6/30. Vesi ce bine-i cade somnul, reteganul, p. i 17/,,. Nici mie nu-mi cade bine că ea să mă stăpânească pe mine. id. II 27/26. Bătrânului i-a căsut atât de bine la inimă, de peste câteva sile a şl murit de bucurie, id. in 26/28. Făt-frumos, vino de taie pe ăst duşman al mieu, că ţi-oiu cădeă şi eu vre-odată bun la cevă. ispirescu, L. 19/13. îmi cade rău = mi se pleacă, mă betejesc. LB. Hâzi tu, râzi..., dar unde te duci, fără de mine, rău are să-ţi cadă! creangă, p. 244/1J. Of, dragă, măicuţa mea, Să-mi păstrezi nevestica ; Să-i dai, maică, lapte dulce, Că d’aici nu s’o mai duce, Să-i dai, maică, ş’un sahar, Daca i-o cădeă amar. teodorescu, p. p. 622. De răutate şi de amar ne-au căsut nouă Moldovenilor... neculce, let. ii 293/, Cu urît au căsut acest lucru boierilor, muşte, let. iii 41/38. Tot urîtă mi-ai căzut, reteganul, ch. 142. Nu cu lesne, încă prea cu greu le-ar fi căsut. cantemir, hr. 216/,4. Deaca-l atingi [pe curvar] de curvie..., îndată să mâhneşte şi să scărbeaşte, şi învăţătura aceaea nu-i căde cu dulce, varlaam, c. 325. Maică, blestemele tale Mult căsutu-mi-au cu jale. bibicescu, p. P. 96. | A cădeă cuivă (s. pe capul cuivă) beleâ v. c., năpaste v. c., vină v. c., lăcomie = a face cuivă poftă, a-1 face să se lăcomească după cevă. Numai să scape de răul astei jivine, căsuţă urdu-beleâ pe spinarea bieţilor oameni, ispirescu, u. 122/2. Staţi, feciori, şi vă uitaţi La poale din şase laţi, Cum le-aruncă din călcâie, Să ne casă lăcomie. doine, 292/8. I A-i cădeă cuivă în lire = a-i trăsni prin gând. Când văsu o mănăstire, îi căsu lui cevă’n fire, Şi’n lăuntru se băgă. şez. iii 37b/„ alexici, l. p. 20/ls. 2°. (Obiectul care cade e în posesia omului s. pe el. înţelesul se apropie de) A-i scăpă cuivă cevă s. a scăpă de cevă. Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căsut din cap ! ispirescu, l. 110/»,. li căzu cuţitul şi furculiţa din mână. STĂNCESCU, b. 76/ss. Cum se mişcă Alexandru, odată-i căzură fiarele de pe el, ca şi când ar fi fost putrede, reteganul, p. v 56/29. 3°. (Obiectul care cade e o parte integrantă a omului. înţelesul se apropie de) A pierde. Când... îl apucă... frigurile, şl perii de pe trup încă îi cad. CALENDARIU (1814) 162/10, cfr. C. NEGRUZZI, I 68, jarnik-bÂrseanu, D. 88. Măselele şi dinţii i-au căzut, creangă, P. 52. I P. ext. (Despre pomi, etc.) Porumbel cu porumbele,... Cază-ţi porumbelele, Uşte-ţi-să frunzele! jarnîk-bârseanu, d. 59.# A-i cădeă cuivă muşchii = a aveă atacuri de dureri reumatice care se ivesd năprasnic în regiunea crucii spinării şi a şalelor. (Braşov), împărâtuşul (LB.) s. omuşorul (costinescu) = a aveă uvula lăsată în jos, nasul = (fig) a rămâneă umilit, a-şi pierde aroganţa şi mândria. Câţi miniştri mândri [am văzut] la început, şi mai pe urmă cu nasul căsut! alecsandri, t. 47. A-i cădeă cuivă buricul (fig.) = arâmni la cevă (cfr. a-i lăsă cuivă gura CÂDE - 19 - CÂDE apă). Dă-i şi lui, să nu-i cadă buricul! zanne, p. II 22. Nu-i cade coada! = nu se prăpădeşte! Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, îşi suflecă mânicile, călcă lut şi lipi cup-tioriul. CREANGĂ, P. 287. III. Trans. (Banat) (Despre ciocane) A bate, a lovi (ceva, neîntrerupt). [Ciocanele] cad (lovesc) pă-nura pusă într’o albie... carea neîntrerupt se întoarce. LIUBA-IANA, M. 105. IV. Refl. Construcţia: mi se cade s. se cade, ca (eu...). [Pentru naşterea acestei expresii, cfr. în funcţiune intrans. exemplul: Să aibă dumnealor a-şi trage partea ce li va cădeă (uricariul, xix 40/2J) = care li se va cuveni după drept. Ca la noi, şi în bulgăreşte, d. ex. pada ti se da te izede = ţi se cade (= meriţi) să te mănânce, padna mi se da pzUivam cela nostb = mi se cădeă, (= trebuia) să călătoresc toată noaptea.] 1°. A-i veni cuivă (ca parte din cevă), a i se cuveni după drept, a-i fi cu cale s. cu dreptate, a îndreptăţi pe cineva, p. ext. a merită. Bă-mi ce mise cade partea den avuţie, coresi, e. 1 l/l0. Pravile pentru ceia ce găsesc vreo comoară, cui să va cădeă. prav. mold. 42,2. Nu i s’au cădzutu (= n’aveâ dreptul) să le-giuiască el greşală ca aceasta, ib. 153. Pentru mila şi darul Domnului nostru..., căruia se cade cinste şi închinăciune, varlaam, c. 29. Să-ţi iai certarea ce ţî să cade. dosofteiu. v. s. 146,s. Domnii... să nu se mai scoată..., fără cât... se va dovedi vreo vină a lor... de care se cade (= care îndreptăţeşte) scoaterea lor, ap. RĂŞCANU, L. X(ll/9. Să cădeă să mă împărtăşesc şi de întristarea ta. gorjan, h. i 6/3). Eu cred că mi s’ar cădeă, Pentru osteneala mea, Un păhărel bun de vin. marian, nu. 788. El nici pricepere n’aveă să ceară simbrie cât s’ar fi căzut, reteganul, p. iii 28/,,. Ce pedeapsă s’ar cădeă Să sufere...? pompiliu, b. 65/,,. ^ (Loc. subst.) f Cel ce (s. de) se cade = cel în drept, cel competent. Pentru aceasta se porunceşte şi cu înalte porunci celor de se cade, şi se opresc aceştia de acest fel de lucru. tes. ii 310. Poroncă au dat şi ei la toţi cei ce se cădeă. beldi-man, TR. 427. 2°. A se cuveni cuivă, a-i şedea (bine), a i se potrivi. Dară noao, creştinilor, cade-ne-se a ţineă aşă Sâmbăta, ca Jidovilor ? CORESI, ap. GCR. I 24/„. Ucenicii tăi fac carea nu se cade a face Sâmbăta. biblia (1688) ap. TDRG. înceape acest lea-topiseţ... nu cum s’are cădeă, de-amăruntul. M. costin, let. i 214/,,,. Multe voroave ce nu s’au căzut au grăit Lupul vornicul, neculce, let. II 386/, s. înfrâmseţăndu-se sfânta mănăstire cu toate cele ce i s’au căzut (= cu cele cuviincioase) înăuntru (Mold., a. 1762). uricariul, iii 57/27. Ilar-şaua... Se cade calului spre înfrumseţare. donici, f. ii 31. Tot ce-ar zice, i se cade. eminescu, ap. TDRG. Mare nuntă> că făceă, Cu nuntaşi nenumăraţi., Cum se cade la ’mpăraţi. alecsandri, p. II 179. In ziua de Alexii nu se cade să pui mâna pe ac. marian, se. II 196. (Loc. adv. şi adj.) Cum-se-cade v. c. 3°. A trebui, a fl necesar. întru ostrov oarecarele cade-se noao se cădemu. cod. vor. 43(:trebueaşte noao să cădem. n. testament 1648; trebue să cădem noi. biblia 1688). Acum te-am împrumutat, şi ţ’am dat un ban, şi ţi s’au căzut să-m,[i] dai •5... Ţi se cade să-m[i] dai de 5 ori 40. învăţături (a. 1642) ap. GCR. I 95. Au făcut toate câte s’au cădzutu (= cele trebuincioase) pentru spăsenia noastră, varlaam, c. 21 ...Mi să cade să lucredz lucrurile celuia ce m’au trimis, ib. 167,2, cfr. dosofteiu, v. s. 85. Dacă nu v’am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşă mi se cade (= aşa-mi trebue), ba încă şi mai rău decât aşă! creangă, p. 253/,,, cfr. alecsandri, t. 752. Mâncă-te-ar şi focul, moarte, Rea eşti şi fără dreptate, Căci mergi unde nu se cade. marian, î, 282b. [Prez. cad şi caz (mineiul 1776, 28-/,, 197*/,, etc.), imper. cazi! (varlaam, C. 19,2), aor. căsuiu, part. căzut şi (Transilv.) căst (jarnîk-bârseanu, d. 431, pompiliu, b. 42/, „ rev. crit. i 470, cfr. văst, găst), gerund. căzând. | Derivate: căzut,-ăadj.(şi cu înţelesul:) f (situat) jos. Şi-i dărui un loc căzuţii. mineiul (1776) J812/,; (ad IV, învechit) cuvenit, meritat, potrivit; cuviincios; trebuincios, necesar. Noi nici mai-marilor noştri, atâta celor bisericeşti, cât şi celor mireneşti, nu le dăm căzuta cinste, nici lui Dumnezeu, antim, p. 22. De va fi vreuna din oi beteagă..., să-i puie căzuta doftorie. id. ib. 90. Cărora le-au arătat dragoste şi căzută priimirea creştinească. N. COSTIN, let. ii. 85/21. Să li se hotărască [ucigaşilor] căzuta lor pedeapsă, răşcanij, l. 36/,5. Să faceţi căzuta cercetare (Mold. a. 1778). uricariul, xvi 128/j. înlesnindu-oă pre fiecare cu căzutele dreptăţi, ib. i 25 8/20. îndată ce vremea, le dă [puilor] căzuta putere, Şi unii fug, alţii zboară. konaki, p. 295. Cănd nu vor fi copii, atuncea... urmează ca rudeniile ceale din sus să lase căzuta moştenire celor din jos. PRAVILA (1814) 147. Ah, priimeaşte ca mai nainte, de a-ţi face închinăciunile căzute, beldiman, n. p. ii 120. Le da cu mare dărnicie tot ajutoriul trebuincios şi toate căzutele sfaturi, id. i 4. Cu căzută sfială, îndată cum a întrat, S’aplecat la împăratul şi mâna i-a sărutat, pann, e. i 107. Ar fi călcat regulele bunei-cuviinţe şi a căzutului către înalta oblăduire respect. ghica, s. 694. Cele căzute = cele ce se cuvin, cele meritate. Ca să lucreze cele căzute la înda-torita lor supunere, tes. ii 311. (Negativul) necă-ziit, -ă adj. = necuvenit, neîngăduit, nepermis. Gândind că-i vr’un lucru necăzut, dosofteiu, v. s. 190. Acel mai mare din lucrurile necuviincioase şi necăzute ce s’au înmulţit, uricariul, i 309/,4.] | Adjectiv verbal: căzător, -o;ire adj. Florile tale iară curund veştedzitoare, cădzătoare. cantemir, ap. GCR. i 324/10. Stele căzătoare. LM. | Abstracte: (rar) căzut s. a. LB., (foarte obicinuit) cădere s. f. (ad I a) Rotire şi cădere, eminescu, p. 306; (ad I b) f Cădere de mas = oprire a unor zburătoare într’un loc spre a petrece acolo noaptea. Şi nu se pornea [lăcustele], până nu se încălzea soarele bine spre prânz şi călătorea până in deseară, şi, până la cădere de mas, cădeă, şi la popasuri, m. costin, let. I 324/, 0; (ad I c) Smerenia den cădeare scoate pre el. CORESI, E. 4/20. Cădeărea păcatelor cine în-ţeleage? id. ap. GCR. I 13/,. Adurmi Aclam somnul cel amar, începătura căderiei. moxa, 346. Mi-i Domnul vârtute’n vreame de cădeare. dosofteiu, ps. 49, cfr. 59. Căderea diavolului. E. văCĂkesoul, ist. 248/34. [Mazilii] au rămas la cădere şi la defăimare (Mold. a. 1803). uricariul, iv 80/,3. Să cânt mărimea om,ului virtuos în căderea sa. marcovici, c. 45/5. Cu mustrare-de-cuget este a se noroci cineva prin căderea altora, drăghici, r. 246. Imperiile şi naţiile au avut mărirea şi căderea lor. c. negruzzi, I 200. Multe familii bogate... pribegiră... aducând sărăcie pământului şi cădere negoţului. id. i 144. f Cădere din dreptate = pierderea procesului. însuşi dumnealui postelnicul au fost pricina căderei sale din dreptate de la judecata noastră (Mold. a. 1794). uricariul, XI 313/,a. (Concretizat) Casă de prostituţie. Să duse ele o lud dintru aceă cădeare. mineiul (1776) 1792/2; (ad I 2°) Cădere de apă = cascadă (dame, t. 147), cataractă. Căderi (cascade) de păraie. moldovan, ţ. N. 39. Căderea Rinului. DDRb'. Căderea soarelui =asfinţit, cfr. scăpătatul soarelui. în spre cădere— spre apus. DDRF.; (ad I 3° a) Prăbuşire (la pământ), stricare, surpare, prăpădiră, ruiriă. LB. Nu e cădeare gardului, nece prilaz, nece strigare întru uliţele lor. coresi, ps. 391. Casele ceale înalte... cu mare răsipă purceg la cădeare, când cad. M. costin, ap. GCR. I 199/33. Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă, CĂDELNIŢA — 20 — CÂDi în căderea sa, turbanul nu i s’ar fi desfăşurat, c. negruzzi, I 21. (Figură etimologică) Onisifor căsu la păm,ânt cădeare grea. mineiol (1776) 1622/2; (ad i 3^) Moarte (în luptă). Au înfrânt pre Turci dar nu cu puţină cădere oştii leşeşti, muşte, ap. DDRF. Cădedrea necredincioşilor vrăjmaşi, mineiul (1776) 127; (adl3° c) Scadenţă. Căderea unui soroc (pontbriant). Căderea ministeriului (TDRG.), a unei piese; (ad ii) Căderea păndui v. chelie. bianu, d. s.; (ad IV, numai în expresii) A fi cu cădere = a fi cuviincios, potrivit; a aveă cădere s. a fi în căderea cuiva = în competenţa, în dreptul cuiva; f bună-cădere = bunăcuviinţă (ba-ronzi, L. p. 97/,9);f după cădere = după. cum se cuvine. Bine şi cu cădere este la toţi cei ce ar face călătorii,... a scrie... şi a istorisi câte i-ar fi prin putinţă. arhiva R. II 1. Inpoala bădiţii mele, Şede-o lele de muiere. Ci n’ar fi, baş, cu cădere, Că lelea are bărbat, El e june de’nsurat. doine, 154/5. Nu e în căderea noastră a judecă. LM. Fiind ei mai mulţi, iar acei mai bătrâni boieri suiţi după cădere în pendadă (carii şl aveă mai mare cădere la. ale ţărei trebij mai puţini, zilot, CRON. 76. Nimeni altul decât Sfintele-locuri n’are cădere de a se amestecă nici la ocărmuirea averilor mănăstirilor celor închinate, nici la întrebuinţarea veniturilor (a. 1833). uricariul, v 348/25. Poarta a propus o lege electorală, care nu este conformă cu căderile ei. C. boliac, ap. DDRF.; f (Gram. încercare neizbutită de a înlocui neologismul) Caz (la declinare) LB., cfr. cantemir, ap. DDRF. Slovenii au şapte căderi (casusj în numărul singuratic, p. maior, ist. 245, cfr. 244, 239. (Negativul) f necă-dere = faptă necuviincioasă, faptă care poate constitui o piedecă legală. De toate necăderilfe] să socotească (a. 1660). IORGA, S. o. XII 281. Carii să vor căsători, popa să de[a] ştire la bisearică... şi, de nu să va află între ei nice o necădere, aşe-i vom cunună (a. 1675), ap. GCR. I 217 ; căzătură s. f. = cădere; f necaz, nenorocire; f fiinţă căzută; ruină (mai ales despre persoane bătrâne şi neputincioase, cfr. hodorog, tombateră); (la plur.) Căzături = copaci rupţi de vânt şi căzuţi unul peste altul, printre care se află de obiceiu zmeurişuri (marian). A căsut de pe scaun sub scenă şi din căzătură a dat în friguri. Câragiale, ap. TDRG. Scrintitura (pro)uine din căzături. ŞEZ. iii 175. Fără de veste-i va veni sminteală şi grea cădzătură. dosofteiu, PS. 33. Trântind pre diavol, de-l feace cădzătură. id. v. s. 241. Eră mai nainte 53 de maice, iar acum au rămas numai 30, nişte căzături bătrâne şi sărace. I. IONESCU, P. 336. Cum dar în aşă vrâstă să’ndrept eu barbe-albe Şi căzături cinstite ce poartă ochelari? C. negruzzi, ii 259/3. Nu râde, nu ştii ce vra să zică boala: din bărbat verde ajungi babă bătrână, căzătură, ho-doroagă. I. NEGRUZZI, I 107, cfr. IV 13. 0 căzătură de om. LM.; f cădiuţă s. f. (cfr. dubletul cadenţă) = cuviinţă; drept, privilegiu. Nemică cuconesc sau fără căclinţă să mă facă. dosofteiu, ap. TDRG. Teodoric Amal... nesuferind luarea Sirminului, la care aveă cădinţă din anul 489..., au trimis pre Peţa Comitul... cu oaste în contra Bulgarilor, şin-Ca’i, hr. I 95/lc. cfr. i 35/,,„ 183/9, li 17/32. Măcar că craiul [Ungariei] nici odată nu e din viţa Ungurilor, totuşi cădinţele Ungurilor... rămaseră. p. maior, ist. 206, cfr. 44. (Negativul) f necădinţă s. f. = ilegalitate. Cu necădinţă (= pe nedrept) i să fac... dosofteiu, v. s. 56 ; (rar) cădenie s. f. = cuviinţă. Cel mai de fiunte dintre sfătuitori luă limbă, după cădenie. delavrancea, s. 83; f că/,ă-inânt s. a. = cădere, decădere, decadenţă. Căzămân-tul boierilor, let. iii 282/M.] — Din lat. cado, -ere (= clas. -ere), idem. Cfr. scădea, decădeă. CĂM15L.3SIŢA vb. I1* v. cădelniţă. CĂHKMfiŢĂ s. f. Encensoir.— Vas de argint, aur sau alt metal, atârnat de lanţuri, şi în care se pun cărbuni aprinşi şi tămâie, cu care preotul aduce în cursul slujbei religioase jertfa de fum de tămâie, afumătoare, tămâietoare; cfr. căţie. 2 cădelniţe de argint (a. 1588). cuv. d. bătr. i 194. Făcu vasele measii, blidele ei, şi cădealniţile. BIBLIA (1688) 67, cfr. neculce, let. ii306/31. Diaconii îmbrăcaţi în stihare, cu cadelniţile a mână. Gl-IEOR-GACI-II LOGOFĂTUL, LET. III 290/22, cfr. II 306/31. Popi... cu făclii aprinse în mâini şi cu cădealniţe de aur. alexandria, 49, cfr. 51. G-avril.... s’ar fi închinat cu cădelniţă pe la sfeşnice, în loc de icoane. I. negruzzi, i 16, cfr. CREANGĂ, a. 7. M’am trezit trăgând clopotele, aprinsând şi stingând lumânările în biserică şi purtând cădelniţa după popă. slavici, n. I 158. Când... popa mi-o descântă, La cap cu cădelniţa, teodorescu, P. P. 287, cfr. DOINE, 214. || Fig. Aceşti predicatori... aveau ca model înaintea ochilor lor pe acel Demostene cu anteriu al grecităţii de cădelniţă, care a fost llie Miniat. IORGA, L. I 429. [în vechime, pe lângă cădealniţă (mineiul, 139‘/2), de obiceiu, ca azi, cădelniţă (varlaam, c. ii 35, 86, DOSOFTEIU, V. S. 12, biblia, 58,2, 310,,). | Şi: (Mold.) cădelniţă s. f., f (forma etimologică) ca-dilniţă s. f. BELDIMANN, N. P. i 23. I Cu alt sufix: (IIi s. f. 1 cădelniţă OA»II-XlT.\|s f./V' C,t(lelnl'U (;.ini\K,is€i s. f. sing. (Cor.) v. cadânească. cinisŢi f s. f. v. cădeă. CAWişeĂ, cAjuşcîiţA s. f. v. cadiu. căiuşoâkA s. f. v. cadă. cai»iu s. m. Cadi. — (învechit) Judecător turcesc (îndeplinind în acelaşi timp funcţiuni civile şi religioase). Minţi aiave, o, cadiule! varlaam, c. ii 81. Vodă..şi-au făcut mărturie de la un cadiu de IIo- tin...că au fost bun şi n’au luat nemică de la ţară. NECOLCE, let. ii 418/23, cfr. n. costin,ib.97/^ Domnul întreabăpe cadiu şi pe ceilalţi Turci. e. kogĂlniceanu, let. iii 216/,, cfr. 245/3„ Răşcanu, l. xiii/,4. Gadiifi] cei dinprejur ipaşii... să nuse amestece la ale ţării noastre, ci 1 nici un fel de pricină, stolnicul dqmitrache, C. 462, cfr. 467, 449, e. vĂCĂRE-scul, ist. 253/3S, uricariul, xiv 108/t. Au făcut şi cadiu, judecător cetăţii, arhiva b. 11 99, cfr. tes. ii 309, filimon, c. 11 607. Fata cadiului,Din satul Odriului. alecsandri, p. p. 149, cfr. păscule-SCU, l. p. 257, etc. [Şi: (pop.) cadrm s. m. Pân' la casa Turcului, Turcului, cadriului. PAMFILE, C. ţ. 89. | Derivat (rar): cadlşcă = fată s. soţie de cadiu (?). Aguş, măre, ’ncălică Şi cadişca că-i grăia... teodorescu, p. p. 612, cădişcuţă s. f. (explicat prin „femeie frumoasă"). Tot în vadu’ Giurgiului... La cea, mică grădiniţă Mi-este-o mândră cădişcuţă. giuglea-vâlsan, r. s. 157.] — Din turc. kady, idem. Cfr. cadalâc, cadiascher. oaboet s. a. Cadeau. — (Franţuzism) (Lucru dat cuivă în) dar (cu prilejul unei sărbători, etc.), prezent, cfr. plocon, l-a făcut cadou, la ziua lui de naştere, o bibliotecă. I-a dat cadou de nuntă, un cal. A primit multe cadouri. [Plur. -douri.] — N. din fran. ca(bh)- v. cua(dr)-, cva(di-)- şi patru- cadiiA vb. la. Cadrer. — (Construit totdeauna cu prep. cu) A se potrivi (a se lovi s. a concordă) întocmai cu firea (faptele, vorbele) cuivă s. cu însuşirile unui lucru. Cele ce-mi spui despre cutare nu cadrează de loc cu cele ce ştiam eu până acum. 2V. din fran. Cfr. cadră, cadran, incadrâ. C'ĂititA s. f. Cadre. — Pervaz pătrat (şi, p. e x t., de orice formă) în care e cuprins un tablou, o fotografie, o oglinda, etc., ramă. | P. ext. Tablou (portret, fotografie, etc., cuprins în ramă), cfr. icoană. Pereţii aceştii săli împodobiţi cu cadre mari de H şi 4 stânjini. golescu, î. 85. Se face că fluieră..., uitându-se la o cadră din perete, caragiale, m. 22. Cadre, adecă portrete, nu prea sânt [prin casele ţărăneşti]. pamfile, 1. c. 414. Frumos ca o cadră. [Şî: (mai ales fig.) cadru s. a. Ceea ce cuprinde cevă ca într’o ramă. Vieaţă cu un cadru restrâns. | (La plur. Armată) Corpul de ofiţeri şi subofiţeri ai unei armate, cei ce au un grad în armată; p. ext. sta-tul-major, fruntaşii s. conducătorii unui partid. Cadrele armatei permanente. Vechile cadre.\ — N. din fran. « ital. quadro „lucru pătrat"). Cfr. cadran. OAi»RÂN s. a. Cadran. — Suprafaţă pe care sânt trase sau însemnate linii sau ţifre spre a arătăorele zilei, spec. cadran solar (s. lunar): suprafaţă plană pe care-s trase linii pentru arătarea orelor prin proiectarea succesivă pe acele linii a umbrei unui beţişor („stil") înfipt în aceă suprafaţă, ceasornic de soare (s. de lună). Egiptenii cunoşteau cadranul solar. | P. ext. Placă circulară (de metal, etc.) pe care un ac învârtitor s. mobil arată (Ia ceasornice) orele sau (la busolă, barometru, etc.) alte indicaţii însemnate pe de margine. — N. din fran. (•( lat. quadrans, -tis, part. prez. al verbului quadrare „a fi pătrat", cadranul solar fiind, la început, pătrat sau dreptunghiular.) Cfr. cadră. CAOKÎii s. a. Quadrille. — (Ist.; la origine, în Spania: Trupă de cavaleri împărţită de obiceiu în patru grupe, în culori s. costume deosebite, jucând într’un carusel; p. ext. număr cu soţ de per soane aşezate câte o pereche în faţa alteia, jucând contra-danţuri; p. ext.) Şir de figuri de contra-danţ jucate de câte două perechi de dănţuitori. Am jucat un cadril. Cadrilul are cinci figuri. \ Muzica acestui contra-danţ. Lăutarii au cântat, la urmă, un cadril. [Plur. -drile şi -driluri.] — N. din fran. (<( span. cuadrilla „reunire de [cel puţin] patru persoane".) CAOidx, s. a. v. cadrilat. CAliRUÂT, -A adj. Quadrille. — Cu desenuri de linii drepte care se întretaie formând felurite figuri (pătrate, romburi, etc.). Basmale mari cadrilate. caragiale, s. n. 106. O haînă cadrilată, ruptă la mâneci, conv. lit. xliii 1055. [Derivat: cadrila-tură=s. f. cevă cadrilat, spec.ţesătură cadrilată. 11. 11 118,207; IV 87, 106. | Reconstruit: cadril s. a. (plur.-driluri) =(pop.) stofă (de îmbrăcăminte,spec. stambă) cadrilată. H. 11 132, III 299, XVI 152.] — N. dupâ fran. CAORH4ATEK s. a. Quadrilatere. — (Geom.) Figură plană cu patru laturi. | (Milit.) Regiune cuprinsă între patra laturi în ale căror unghiuri sânt cetăţi întărite. Cadrilaterul dobrogean. [Şi: cuadri-later, cvadrilater, patrulater s. a.] — N. din fran. « lat. quadrilaterus.) cabiutj s. m. v. cadiu. câ»ku s. a. v. cadră. ţinte, -A adj. Caduc. — Care e aproape să cadă, să piară, menit căderii s. pieirii. Organe caduce (ale plantelor). | Spec. (Jur.) Care cade (I 1° c), nu mai are putere legală, nu se mai pune în lucrare. Orice disposiţiune testamentară devine caducă, cănd acela în favoarea căruia a fost făcută a murit înaintea testatorului, hamangiu, c. C. 217. [Abstract: caducitate s. f. = starea a ceea ce e caduc. Despre revocaţiunea testamentelor şi despre caducitatea lor. hamangiu, c. c. 216.] — N. din lat. caducus, -a, -nm, idem. CADUCITATE - 22 — CAFEGIU cai>vcitAte s. f. v. caduc. cAi»»i,rrA s. f., ciwii A s. f. \ CÂMBi'IE S. f. / V‘ Cîl<,a* cafA f s. f. Fourrure (de Ia region cervicale). — (Turcism) Partea de la ceafă a unei blane. ŞIO. Nurcile.... le spintecă... pe lângă coaste, ca să poată alege pântecele, guşa şi cafaoa. MS. (sec. xviii) ap. HEM. 1570/18. Blana întreagă de nurci 70 tanele cu cafalele lor. DOC. (a. 1794) ap. ŞIO. — Din turc. kafa „ceafă“. câfA s. f. v. cafea. CAFAi»ĂKf s. m. Compagnon. — (Turcism) Tovarăş credincios, prieten. Şopârlelor, cafadari vechi ai grădinarilor, ralet, ap. TDRG., cfr. ŞIO. — Din turc. kafa-dar, idem. cafAwA, câfAbîA s. f. v. cafenea. cafas s. a. 1°. Treillage. 2°. Chambre grillAe. — (în România) 1 °. Gratii de lemn care se întretaie ca o leasă (la ferestre); cfr. zăbrele, ostreţe. Văzu, prin cafasul de de-asupraporţii, că ereă trei dervişi, gorjan, h. i 93. Chioşc de lemnărie, lucrat numai în cafasuri. odobescu, i 139/j. 2°. Un fel de cameră deschisă în catul de sus al unei case s. într’un turn, îngăduind priveliştea în afară; cfr. foişor, cerdac, slomn. Cafas = cas& dS zăbrele, casă cu zăbrele de jur împrejur, spre pază. golescu. Casa cea domnească, ce este pe stâlp de piatră şi cu trei cafasuri, mag. ist. ii 154/h. Dintr’al nunţii ceas O’nchise, să şază sus într’un cafas, pann, ş. i 73, cfr. e. văcărescul, ist. 274/ls. | (La biserici) în lăuntrul bisericii se vede astupată o uşă, din sus de fereşti, prin care intră Domnul ...şi sta în cafas, să asculte rugăciunile. I. ionescu, m. 161. La etajul intermediar [al clopotniţei] eră cafasul, iar de-asupra clopotele, mon. ist. ii 72, cir. uricariul, i 156/6. [Plur. -fasuri. | Şl: căfăs s. a. Dar llinca ce-mi făceă? în căfas mi se urcă, Luă ochian şi se uită. mateescu, b. 80, cafăz s. a. Casa are două ferestre, cu cafas în faţa uliţei, filimon, c. i 742, ca-fât s. a. Sus în cafat se suiă. mat. folc. 104, cfr. 111 (tipărit: cafal).] — Din turc. kafas, idem (cfr. sârb. cafas). cAfas s. a., cafăt s. a., cafăz s. a. v. cafas. cafea s. f. 1-2°. Cafe. 3°. Lupinus albuş et varius. 1°. Sămânţa (sâmburele fructelor) unui arbust cu frunze totdeauna verzi, care creşte numai în regiunile tropicale (coffea arabica), seminţe cu care se face negoţ în toată lumea. Boabele (s. grăunţele) de cafea sânt foarte apreţiate din cauza băuturei ce se prepară din ele, după ce s’au prăjit (înpră-jitori de cafea cfr. iorga, b. R. 239) şi râşnit în râşniţe sau morişte (s. după ce s’au pisat). Mergând la insula Martinica...., ca să cumpărăm cafe. drăghici, R. I 25, cfr. IORGA, s. D. VIII 29. Frunză verdede cafea, marian, nu. 651. || P. anal. Cafeă de meiu (de orz, etc.) = preparat analog din seminţe de meiu (orz, etc.). Cafeaoa cea de meiu, prăjită şi râşnită. piscupescu, o. 273. 2°. Băutură (calda) preparată din cafea râşnită. Cafeaua e tare dacă este mai concentrată, groasă s. subţire după cum o mai puţin s. mai mult subţiată cu apă. Când se serveşte singură, se numeşte cafeă neagră (deosebindu-se, după modul de pregătire, cafeaua nemţească s. şvarţul de cafeaua turcească C. negruzzi, i 69), iar când se amestecă cu lapte, se numeşte cafeă cu lapte (sandu, d. n. 238). Cafeă sadea — cafea neagră, fără zahăr. polizu. Şi-i cinsti paşa cu cafe şi cu cerbet. ne- culce, let. ii 291/S6, cfr. 200/29. Strecurătoare de cafeă (a. 1790). iorga, s. d. viii 17, cfr. 75. Abuz de tutun şi de cafeă. maiorescu, cr. ii 301, cfr. c. negruzzi, i 222, eminescu, n. 37. Cafeaua-i gata. bibicescu, p. p. 357/16. Până i-o face cafeaua, teodorescu, p. p. 508, cfr. 572. Bubele-dulci se tămă-duesc şi cu drojdii de cafeă. şez. i 56/s. || P. ext. Timp în care de obiceiu se ia cafeaua (cu lapte, dimineaţa). Sântem la cafeă. costinescu. Cafeă rusească, se zice, în glumă, la vin şi, mai ales, la rachiu. zanne, p. iii 500. Apă şi dulceţi, Cu capu’ de păreţi, Cafe amară, Şi pe uşă-afară! se zice la o primire proastă, ib. 540. 3°. (Bot.) Cafeluţe. panţu, pl., cfr. H. i 19, ix 338, x 534. Cele două specii ale acestei plante se numesc, după coloarea florilor, cafeă-albă şi cafeă-albastră. H. x 420. [Ad 1° fără plural, ad 2°-3°: -fele. | Şi: «ture. kahvd) f cahve s. f. ŞIO., f califeâ s. f. log. gheor-gaciii, let. iii 290/2, (< sârb. kafa) câfă s. f. şez. vii 178, reteganul, p. V 50/20, 51/1S, (cfr. germ. Kaffee, polon, kafej) cafeiu s. m. sing. reteganul, p. iii 51/13, molnar, ap. jahresber. x 180, cafeu s. a. mândeescu, p. p. 178/14, «ung. kdve) caveiu s. a. ţiplea, p. p. | Diminutiv: cafeluţă s. f. (ad 2°, cu înţeles desmierdător) Cuconul Ieni... îşi luă cafeluţa. n. rev. r. i 37, (ad 3°, atestat numai la plural) cafeluţe = plantă ierboasă cu flori albe s. albastre cu pete albe (Lupinus albuş et varius). panţu, pl. | Adjectiv: (după castaniu) cafeniu, -ie adj. = de coloarea cafelei (2°). Un biniş depo-stav cafeniu, doc. (a. 1790), ap. ŞIO., cfr. contemporanul, vin 1. O veveriţă cafenie, sadoveanu, săm. V 1005, cfr. ALEXANDRESCU, M. 378, ŞEZ. III 134/,3, 197/,.] — N. intrat pe diferite căi în limbă, cu deosebire însă prin contactul cu Turcii (kalive) şi prin negustori italieni (caffe). cafeoi-bâşa f s. m. 1 ,. . cafeoioăicA, cafeoită s. f. / v‘ CMe»lu* cAFiioiu s. m. 1°. Serviteur preposi ă la pre-paration du cafe (ă la Cour, etc.). 2°. Cafetier. 3°. Grund buveur de cafe. 1°. f Servitor la Curte însărcinat cu prepararea şi servirea cafelelor. Cafegiii erau subt ordinele lui Cafegl-başa (vel-cafegiu, marele-cafegiu), care e designat, de obiceiu, cu numele de cafegiul. (Cfr. Tunusli-Sion, 27, Fotino-Sion, 310). Orânduise Ni-colai-vodă de-l păzea... pe vătaful de copii, pe că-măraşul de dulceţi şi pe cafegiul, axinte urica-rul, ap. ŞIO. Fiind Eni cafegiul cu slujba acolo la SuceavfaJ (sec. xvm). iorga, s. d. vi 264. S'a-jungem cafegii, ciubuccii şi cichirgii! alecsandri, t. 126. || (Azi) Servitor (la birturi s. în case mari) care face bine cafeaua şi e ţinut mai ales pentru slujba aceasta. 2°. (Azi) Proprietar de cafenea. 3°. Cel care bea multă cafea. DDRF. [Şl: (ad 1°) f califegiu s. m. Vel-cahfegiu. RĂ-şcanu, l. 771,„ f cahvegîu s. m. Pe an, lei 240, vel-cahvegiu. uricariul, xix 339/,, f caflgîu s. m. Val-cafigiu... dă Domnului cafe. gheorgachi logofătul, let. iii 301/sj, cfr. 293/,,, (ad 3°, Mold.) ca-fengiu s. m. | Feminin: cafegioăică, (Mold.) cafe-giţă = servitoare (în birturi s. în case particulare) care face de obiceiu bine cafeaua, f calivegidmă = slujitoare de la Curtea Doamnei rânduită la serviciul cafelei. 240 lei pe an cahvegidina Q[o}sp[oJ-dei. uricariul, xix 393/22. | Compus «turc. kah-vegi-basy, idem): f cafegi (cafigi)-başâ s. m.=boier inferior, mai-marele peste cafenele şi peste cafegii, având monopolul cafelei în capitală şi în provincie şi care da cafea Domnului la ceremonii, golescu, ŞIO., ghica, s. xiv, iorga, ch. i. ii 160.] — Din turc. kahvegi, idem. CAFEIU - 23 - CĂFUÎ cafeiu s. m. sing-. v. cafeă. CAFEînă s. f. (Chim.) Cafeine.— Alcaloid natural cristalizabil extras din cafeă, întrebuinţat In medicină ca stimulant al inimoi. Injecţii cu cafeina. [Pronunţ, -fe-i-] — N. din fran. CAFEi v. caimacam. CAIMACAM-PAŞÂ f S. m. CAIMACAN, CĂIMACĂN, căimăcăn s. m., adj. m. CĂIMĂCĂNEĂSĂ S. _f. CAIMĂCĂNESC, -eăscă adj. căimăcee s. m. v. caimac. caimeă t s. f. 1°. Lettre ou note (officielle). 2°. Billet de banqrn turc. — (Turcism) 1°. Scrisoare s. notă oficiala (de la un comandant turc). Veni o caime ele la Melechi-paşa...,prin care-l înştiinţa de războiul Nemţilor. E. VĂCĂRESCUL, ist. 294/j0. C’o caimi, la Ibrăila dând de ştire, beldiman, t. 353, cfr. 419. 2°. Bancnotă turcească. Rubielele... sânt astăzi înlocuite cu zdrenţeroase caimele. conv. lit. xxii 457, cfr. N. REV. F. I 169b. — Din turc. kaime, idem. căina vb. Ia. 1°. Se plaindre, se lamenter. 2°. Plaindre. 3°. Faire pleurer. 1°. Refl. A se văietă de mare părere de rău, a regretă amarnic, a se lamenta. Nu mă voiu căină. BELDIMAN, N. P. I 98, cfr. DRĂGHICI, r. 101. Se căina ..şi se întrista in sufletul ei. ispirescj;, l. 26, cfr. 281. Ce te căinezi Şi te văirezi? marian, î. 15, GRIGORIU-RIGO, MED. I 17, N. REV. R. I 33, şez. i 117, vi 90. Au început... a plânge şi a se căină. SBIERA, P. 74, cfr. 158. 2°. Trans. A compătimi, a-şi arătă marea pârere-de-rău, a căi (2°). N-u-l mai căină, drăguţă! alecsandri, t. 721. Copiii căinează naşterea lor. russo, s. 143, cfr. 67, 86. După ce ne-a căinat şi ne-a plâns bunica... CREANGĂ, A. 32, cfr. P. 202. Căi-nându-l unii, alţii făcând glume, contemporanul, iii 678, cfr. sevastos, n. l53/26, şez. ii 52. Vorbea tot satu’ de ea, căinând-o. n. rev. r. i 33. 3°. (P. ext.) Trans. A necăji, a face să plângă (pe un copil rău) : Nu-l mai căină atâta! Com. CORBU. [Şi: vb. I. Tot se căină. gorovei, C. 11, marian. îl câini pe cinevă [când] îţi pare rău de nenorocirea sa şi-izici: „sărmanul, săracul!11 furtună, v., căini vb.’ lVa. Toţi... o căineă, cum de aşâ pasăre... să nu aibă viers, ispirescu, l. 297. De ce te căi-neşti, băieţele, şi te amăreşti ? idem, 314, (-(- văieră) citiră vb. la. Ce te văierezi, Ce te căiresi P marian, d. 246, cfr. şez. i 124. | Abstract: căinare s. f. = lamentare. Lunga căinare în versuri proaste. iorga, l. ii 83,- cfr. 135. Văierările şi căinările. sbiera, p. 245. | Pronunţ, că-i-.] — Probabil, din paleosl. knjanjt, (part.-adj. al verbului kajati se „a se căi“). ciiîac, ii 37, TDRG. căinăk s. m. Vent du midi, autan. Vânt de miază-zî, cfr. austru, băltăreţ. H. I 304. 27 — CĂIŢĂ cÂine s. m. (ş. d.) v. câne. căini vb. IVa v. căină. căinic, -Ă adj. 1°. Lamentable. 2°. Pleurnicheur. 1°. Vrednic de plâns, de compătimit, lamentabil; p. ext. sărman (alecsandri,t. 1703), nenorocit. Rătăcitul cainic. alecsandri, p. iii 79, cfr. 231. Cai-nicul de mine ! La ce-am ajuns ? idem, t. 1463, cfr. alexandria, 65, 77. Mila şi indurarea... ce arată Mihaiu-vodă către cainicul său duşman. bălcescu, m. v. 396. Geme cainicul amorezat, ollă-nescu, o. 190, cfr. 387. 2°. Căinic=care vecinic se tot căinează, se plânge. pamfile, j. iii. [Şi: căinic, -ă adj. Căinici copilaşi, alecsandri, p. P. 318/,.] — Derivat din căi, prin suf. -nic (cfr. rus. oJca-janyî „nenorocit"). Cfr. ocaanic. căinic, -ă adj. v. cainic. căinţă s. f. v. căi. căikâ vb. 1“ v. căină. cais s. m. (Bot.) Abricotier(Prunusarmeniaca).— Pom (originar din Asia) cultivat pentru fructele sale gustoase (de coloare portocalie, cu un sâmbure mare, dulce şi vârtos); înfloreşte foarte de timpuriu, panţu, pl., DAME, T. 183, cfr. h. i 314, ii 87, IV 83, ix 395, XII 18, 237. Cfr. zarzăr (cu sâmbure amar). Caişii înfloriseră, delavrancea, ap. TDRG. || Specie: cais-sălbatec s. m. = migdal-pitic. panţu, pl. [Fructul: caisă s. f., cfr. zarzără. Buzele ei desfăcute ca şi caisa răscoaptă, slavici, n. ii 183. Caise golaşe, galbene sau persicine. grecescu, f. 195. | Adj ectiv(rar): caisiu, -ie = de coloarea caisei. DICŢ. | C om pu s: f cais-pasti'âmă s. f. = muşchiu de vacă uscat, pastramă de cea mai bună calitate, costinescu. | Şi: (Ban. < ung. kajszin barack, idem) caisin (căisin, economia, 143) s. m. = amigdal. H. xviii,3,40; fructul: caisină=jordileană. marian, î. 391. | Pronunţ, ca-is, etc.] — Din n.-grec. v.a(ai (turc. kajsy) „caisă11. cais s. a. v. căiuş. caisa s. f., caisin, căisin s. m. (Bot.) \ caisină s. f., caisiu, -ie adj. / v' CiUS' CAişMitt s. a. (Comerţ) v. caşmir. cĂişdui s. m. plur. v. călişor. caîs-pastbămă f s. f. v. cais. căixă s. f. Bonnet, beguin, coiffe. 1°. Bonetă (făcută din horbotă şi adesea împodobită) pe care o poartă femeile; cfr. bonetă, beretă, căciuliţă, scufie, tichie, ceapsă. Cfr. h. ii 323, ix 285,’ xi 518, xvii 39. 2£et'c2e=pileolus. anon. car. Au şters din capul madamei căiţele cu sculile. stolnicul dumitrache, C. 365. Din proco-veţe făcut-au căiţe şi altiţe. mag. ist. iv 339/, 6. Keitze de spiţuri (= dantele) (a. 1803). iorga, s. d. xii 146. Căiţe care se termină de-o parte şi de alta a obrazului in „reţeă“ (împletituri de aţă neagră), moldo van, ţ. n. 174. || Căiţă de noapte = scufie de noapte, barcianu. 2°. Scufiţă, ce se pune copiilor mici în cap, legată pe subt bărbie. Cfr. costinescu, marian, na. 89, 90, h. xviii 146. Keitzele copiilor (a. 1803). iorga, s. d. xii 144. 3°. (Transilv.) Căciulă bărbătească de blană, mai ales de oaie (rev. crit. iii 91), neagră sau albă, se poartă iarna (moldovan, ţ. n. 64, pamfile, i. c. 368); moţ, şapcă (h. xvii 99), cuşmă (viciu, gl.), cfr. H. xviii 35, 47, 104. Căiţă laie — şapcă neagră, pamfile, i. c. 368. 4°. Membrană (placenta?) cu care este acoperit câteodată capul copilului nou născut (h. xiv 66, 76). Poporul crede că copilul născut cu căiţă e norocos (marian, na. 65), că se face însă strigoiu după CÂIU — 28 - CAL moarte, dacă înghite cumva aceă pieliţă (ii. I 9, zanne, P. II 29, marian, î. 83); despre căiţa aceasta poporul mai crede că are putere fermecătoare, din care cauză se usucă şi se păstrează, întrebuinţân-du-se ca talisman în contra diferitelor boale, la diferite descântece, şi mai cu seamă Ia afumatul de deochi (marian, na. 65,leon,med. 99,grigoriu-rigo, m. p. i 52, 162), cfr. mătrice, cămaşă.:£(: Născut cu căiţă, se zice de un om foarte norocos, zanne, p. ii 29. [Plur. -iţe şi-iţi (rev. crit. iii 31). | Şi: (Mold.) goiţă s. f. = scufie de copil mic, legată pe subt bărbie, scufie împodobită cu monete. | Diminutiv: (ad 2°) căicioâră s. f. Naşa-i cumpăra... căicioare. conv. lit. xxxvi 554. | Pronunţ, că-i-, -go-i-.} — Din sârb. lcaica „podoabă de cap femeiască (din salbe de monete)". cÂitr, -ije adj. Manchot.—(Banat) Ciung, schilod, schilav. Câiu = fără de o mână sau cu o mână strâmbă. Com. liuba. Câiu de picior = făr ’de picior. A rămas câiu de. o mână. Com. coca. caiijc s. a. v. caic. CAieş f s. a. Courroie; lasso. — (Turcism) Cuj-eâ; spec. arcan de curea. Au început a-i prinde pe cătane şi a-i luă, cu caiuşurile de grumazi, pe lângă cai. NECULCE, let. ii 453/,. [Plur. -iuşuri. | La h. ii 282 se citează (fără definiţie) un cuvânt cais între părţile plugului.] — Din turc. kays „cureâ“. cAitrţ’i s. m. plur. v. căluţ. câjmă s. f. v. cârciumă. cajmmc s. a. (Comerţ) v. caşmir. cai, s. m. Cheval. 1°. Numele generic al speţei cavaline; spec. individ masculin din această speţă jugănit (cfr. rân-caciu; armăsar, armig; iapă). Mânzul dacă nu se ţine pentru prăsilă, dupâ ce-i înţărcat, de la un an (după H. II 3, după 6 luni) până ia doi (după H. II 59, până la trei) ani se numeşte noatin, cârlan s. strâjne c,la trei ani tre ti n, Ia patru ani pătrar, Ia cinci ani cincar, când i se zice apoi numai cal (după h. ii 3, de la doi ani, după h. ii 49, 59,87, de la trei ani in sus) s. cal desăvârşit (dame, t. 47, h. VI 171). Vârsta calului se cunoaşte după dinţi, adecă după crescutul, rozătura s. căderea dinţilor (cfr. dame, T. 47-48). Calul nechează(ninchează), rânchează, (s)forăie (fornăie), miho(eşt)e (mihoteşte), hohoneşte (hohoteşte), horcâne, huhurează, străfită, strănută; face spume s. spum(eg)ă; ciuleşte urechile. Calul are mai multe umblete: la pas, în trăncăneală (trăncălâu) s. la ţăcăneai ă, în trepegi or, în treapăd, în troancăte s. Ia trap, in buiestru s. la umblet, în sărite, în saltăs. peste picior, 1 a (s. în) aruncate, în copce, în fugă, lupeşte, în goană s, în galop; fugând, adesea el se coseşte (Ia picioare), se ajunge, se bate s. se calcă. După fire, temperament, constituţie, etc. se zice căe: aprig, ager, iute, sirep, trăgaciu, sumeţ, fără splină, moale, leneş, cu nărav s. nărăvaş, cu melic, năzuros, spăimos, bâvaş, bâzalnic, candeş, tare (s. moale) de gură, trupeş, pietros, (fig.) şoim,zmeu,năzdrăvan. Calul zburdă, se poticneşte, bate din picior, (a) zvârle, trânteşte, se sieşte, se sperie, îşi face (s. prinde) nălucă, îşi face spaimă, ia vânt, zmu(n)ceste, dă înapoi s. îndărăt, nu ia din loc s. e cu zopor la luâtură, se trânteşte s. tăvăleşte, se pune jos s. se culcă la pământ, umblă în hoanţe, târăşte. Caii umblă în herghelii^ s. în stave. Sânt cai sălbateci, neînvăţaţi, învăţaţi s. dresaţi (la tras s. la călărie). După slujba ce o fac, caii sânt de ham, de povară,de călărie (călărit), de se a, de alerg ăt ură, de dârvală, de curse, (învechit) de poştă, f de oIac,fde menzil. După cum sânt înhămaţi: înaintaş, (a)lă-turaş, rotaş, de rudă, porod s. în cetlău. Atributele şi numirile de cai mai obicinuite sânt, după coloare: negru (corb), alb, bălan, murg, roib, şarg, sur(an) (suriu), vânăt (vineţiu), şo-riciu s. cenuşiu, deriş, înspicat, porum-b(ac), muced, dedeţiu, grangur, buciu,‘ca-cior, tărcat, pătat, bălţat, in doi peri, breaz, strănut (stărnut), ţintat, pintenog (pin-tean), ceacâr, abraş, graur, rotat. Calului rău s. bătrân i se zice boală, gloabă, mârţoagă, toroapă, ghipcan, bijog. Boalele mai obicinuite ale calului sânt: albeaţa (la ochi), ariciul (la picioare), buba-mânzului (Ia cap), jigăraia, năduful, osişorul (la picioare), răpciugă, rosătu-rile de ham, (în)splinarea, suspinul, tigna-fesul, tuşea, zăbalele (bubuliţe la gură din cauza zăbalelor), zâmbrele (de sete), mucoare, etc. Cfr. grigoriu-rigo, M. ii s. v. După defectele corporale, calului x se zice: dupuros, grebănos, deşelat, spetit, şuiu,dăulat (dehulat). Calul se ţine în grajd s. in coşar; el poate fi odihnit s. stătut; când pasc, caii adesea se priponesc s. se împiedecă. Specii: cal de câmp, de munte: pietros (ii. iv 153), de Rusia (h. ii 142), rusesc (h. iv 115), de Olt (ib.), oltenesc (H. ii 142), de Braşov (h. iv 115), de Basarabia (h. ii 142), de Turcia (ib.), etc. Cfr. at, bidiviu, farij, telegar, călărie. (Numiri de cai, întrebuinţate în Ban., Ia liuba-iana, m. 16; numirile pentru părţile trupului, Ia dame, t. 48-49). Adecă amu cailoru zăbalele în gură lă [ = le] băgăm. COD. VOR. 122/13. Nu fireţi ca crUulu şi ca măr şcoiul ce n’au mente, coresi, ap. GCR. 113/s3. Să fie în pace (— să fie scutiţi) ...de cai împărăteşti,... de cai de olac. răşcanu, l. lxxi/2S. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate. alexandrescu, m. 30. Numai armăsari, şi iepe sânt priimiţi să alerge, cai nu. c. negruzzi, i 34. De-aş avea... Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu. alecsandri, p. i 4. Am obosit, ca un cal de poştă ce nu-şi are tainul la vreme. id. T. 117. Caii lor aleargă alăturea’nspumaţi. emi-NESCU, p. 212. Voinicii cai spumau în salt. COŞBUC, B. 19. Alege-ţi un cal din herghelie, creangă, p. 185. Să-mi dai... cal de călărie, id. ib. Calul fiului de craiu începe a sări în două picioare, forăind. id. ib. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab de-i numă-rai coastele, id. ib. 194. Tot gloaba cea de cal vine. id. ib. 195. Moş Nichifor eră şl giambaş de cai. id. ib. 106. încalecă şi ea pe un cal năzdrăvan, id. ib. 274. Un cal gras, trupeş şi cu patru aripi, ispirescu, L. 3. Văt-frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse măi mult decât altă-dată. id. ib. 4. Bând pinteni calului, ieşi pe poartă, id. ib. Nechezau caii. şez. i 240/31. Calul care n’are splină, fuge mai iute şi nu osteneşte, ib. iii 121 /33. Pe locul unde s’a tăvălit un cal, să nu calci, că faci bătături la picioare, ib. iii 149/,,. Iorgule, cu calul breaz. ib. I 13/, 0. Trei voinici ardeleneşti, Cu caii braşoveneşti. ib. i 44/28. Vine Ghiţă tinerel, P’un cal murg şi bididel. ib. I 183^/g. Doi voinici... Cu caii sumeţi,... Cu caii foigari. ib. III 41/9. Ş’o ales un murg îndată, Un cal graur. mÂndrescu, L. P. 218/30. Stoluri de voinici, Pe cai povârnici. teodorescu, p. p. 92. Calul bun şi mândrele, Alea-mi mânca zilele, jarnîk-bârseanu, d. 15. Calul ţi-l potcoveşte, ib. 266. Copita calului, ib. 485. Căndu-i mere a peţi, Şi la mine nu-i veni, Calu’ ţi se poticnească, Pe tine să te trântească, ib. 266. Tropotul cailor, ib. 287. Trei cai de furat, Unu-i roşu ca focu’, Altu-i negru ca corbu’, Şi pe care şed călare, Pintenog de trei picioare, ib. 290. Lumea, ţara-mi strigă hoţ, C’am furat eu caii toţi CAL — 29 — CAL Dar eu, său, nu i-am furat, Far’ cu stava i-am mânat. ib. 291. Să-mi aleg un cal porumb, ib. 506. Alergare (s. curse) de cai. cfr. C. negruzzi, i 35. Hoţ de cai. La botul (v. c.) calului. Calul troian.ţp Boii ară şi caii mănâncă (ZANNE, P. I 112): cel slab munceşte şi cel tare mănâncă munca lui (iord. golescu, ib.). Pe femeia tânără, când face vreo greşală, o numesc cal neînvăţat, ii. ii 117. Calul de dar nu se caută în gură (c. NEGRUZZI, I 249) s. pe (s. la) dinţi: cine primeşte un dar, nu se uită de are vreun cusur sau ba. Calul, [că e] cu patru picioare, şi [tot[ se poticneşte: nu este nimeni care să nu greşească. COSTINESCU. Calul bătrân nu se mai învaţă în buiestru. Se bate, ca calul de muscă = are o nevoie şi nu ştie cum s’o descurce, pamfile, j. ii. Cal bătrân: se zice unui om bătrân şi vrednic (ib.); unui om care nu mai e tânăr, deşi ar vrea să fie considerat astfel. A li (s. a ajunge) cal de poştă = a fi muncit peste măsură, a fi întrebuinţat la toate, trimis în toate părţile, zanne, p. v 509. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poştă împrejuru’ horii, alecsandri, t. 85. De-abiă am venit; să pornesc iar? Da ce? eu sânt cal de poştă? pamfile, J. i. Cal de bătaie = cel ce duce greul, care suportă toate. Nu-s eu calul de bătaie al nimănui = nu sufer greul nimănui, id. ib. Şi cu alt înţeles (după fran. „cheval de bataille“ = germ. „Steckenpferd"): chestiunea de predilecţie a cuiva, mai ales în atacuri s. lupte politice : asta-i calul lui de bătaie. A face pe cinevă. (s. a ajunge) din cal măgar = a scoborî în rang, în slujbă (la pamfile, j.i: a-1 scoate din sărite). Ia, ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine? sise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. creangă, p. 253. S’a dus cal şi-a venit măgar. pamfile, c. A umblă după potcoave de cai morţi (s. a căută s. a umblă după cai morţi, pentru a le luă potcoavele c. negruzzi, i 247, creangă, p. 194): a umblă după câştiguri nerealizabile, a-şi pierde vremea, a se află în treabă. A-şi 'alergii s. a-şi juca calul = a-şi face mendrele. Ştiu eu năzdrăvănii de-ale spânului; şi, să fl vrut, de demult i-aş fi făcut pe obras, dar lasă-l să-şi mai joace calul, creangă, p. 219. (A spune, a făgădui, a visă, a crede) cai (verzi) pe păreţi: lucruri fantastice, imposibile, fleacuri, gogoşi. (Cfr. ispirescu, u. 126/9). A făgăduit caipepăreţi. GHICA, S. 199. Nu-miplace..., e cheltuitoare..., visează cai pe păreţi, alecsandri, t. 784. Iloţu’ cel depălămariu m’o luat în trii parale, cănd m’o făcut să cred cai verşi pe păreţi, id. ib. 918. Ia, păsiţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verşi pe păreţi, că eu sănt Stan păţitul. creangă, p. 179. Drac’o mai văsuţ cal verde şi Sârb cuminte! alexici, l. p. i 217. Cât îi poate (cnivă) calul: cât îi plăteşte pielea, de ce e capabil. Cum ajung acolo, Ipate se şl prinde în joc lângă un puişor de fală... Se învăţase şi el, şiretul, a le alege aşâ de pe de-asupra, dar numai Chirică băietul ştia ce sace în inima lor şi cât le poate calul, creangă, p. 167. A deslegă calul de la gard = a începe vorba. Desleagă odată calul de la gard, să ştiu şl eu... ce-i al tău şi ce-i al mieu. id., ap. TDRG. O l'ngă de cal: arată o distanţă măricică. lan cât colii, o palmă de loc, o fugă de cal. alecsandri, t. 45. Opt (pe) un cal (propriu: opt oameni în căruţa trasă de un singur cal; şl hop un cal) se zice, în glumă, când e numai un cal înhămat la căruţă (TDRG.) şi căruţa încărcată tare. Ilii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii! creangă, ap. TDRG. || Jocuri de copii: de-a caii (mera, b.92, pamfile, j. iii 35), de-a calul (h. xviii 78, şez. ix 133, I 271/s2, viii 124, pamfile, j. iii 4, ii 256, marian,. î. 207). || Cal de ginere s. de mire = cal primit de zestre (pe care încăleca gine-rile când mergea la cununie). După moarte, şl cal de ginere: când se întâmplă cevă la timp (s. la loc) nepotrivit, când, după un rău, mai vin şi alte necazuri. / zanne, p. ii 619, cfr. marian, nu. 145; cfr. colac peste pupăză. A-şi căută cal de m,ire: a se fuduli, a căută tot lucruri mari; se zice şi celui leneş, care e bucuros să nu găsească ceea ce caută. zanne, p. iv 450. | (Mitol. pop.) Caii lui Sân-Toa-der: spirite rele care nu cruţă pe nimeni, mai ales pe fetele şi femeile care nu le ţin zilele. Se serbează la 17 Februarie, când se fac alergări cu cai, s. 7, 8 s. 9 zile, începând din prima Marţi la ameazi din Păresemi. Se mai numesc şi Sân-Toa-deri. MARIAN, se. ii 38, 41, 42, 77. în compoziţii: a.) (Entom.) Cal-de-apă = o specie a calului-dra-cului, numită şi căluţ-de-apă, calul- dracului, calul-popii, căluş, păuniţă, piţingăul-dracu-lui, scăluş-de-apă, ţânţar-de-apă (Calopteryx splendens). marian, ins. 559-560, cfr. H. xi 195. Calul-dracului = a.) insectă cu corpul lung şi turtit, de coloare galbenă închisă, cu aripile lungi şi late, şi străvezii ca o păioară. Zboară foarte iute, mai ales pe de-asupra apelor. Se mai numeşte: calul-popii, cal-turtit, cobiliţă, călugăriţă (h. x 355) (Libellula depressa). marian, ins. 558 ş. u., „un fel de tântar mare“ h. ix 52. Cfr. h. i 59, IV 54, V 116, IX 437, 473, x 259, XII 27, 374. # A fl ca calul-dracului, se zice de un om neastâmpărat. marian, ins. 565. | (De aici) Babă rea, cfr. neaga-rea. Cfr. coşbuc, b. 92. Baba asta (vrăjitoare) eră calul-dracului: afurisită şi rea. pamfile, j. i, cfr. zanne, P. ii 3;—b.) = cal-de-apă. marian, ins. 559. Calul-popii = a.) calul-dracului. marian, ins. 558; —b.) cal-de-apă. id. ib. 559. Insectă lungă şi cu aripile pătate, având ochii mari. ii. vil 481; cfr. H. I 59, li 307, 227, 117, v 280, X 151, 355, 498, xii 226, 429, XIV 350, 397, 467. Cal-turtit = calul-dracului. marian, ins. 558. b.) (Zool.; la Românii din A.-U.) Cal-de-apă s. (după germ. Nilpferd) -de-Nil = hipopotam. LB., barcianu. Cal-de-mare = hyppocampus brevirostris. barcianu. Cai-de-mare, albi ca spuma, eminescu, p. 114. 2°. P. anal. (Mor.) Caii cu spetezele ţin coşul şi alcătuesc scara( coşului (dame, t. 152, 162); aparatul de lemn prin care se ridică sau se lasă piatra (morii) după trebuinţa de a măcină mai inare sau mai mic; cfr. armăsar II 2» (şez. vii 185, cfr. H. II 29, XI 469). Amândouă capetele punţii din moară se reazemă pe câte o altă grindă, aşezată perpendicular pe direcţiunea punţii şi numită cal. Com. banciu. Scocul morii e aşezat pe o grindă numită cal. id. Cfr. H. XIV 351, xvii 8. || (Dulgh.) Scaunul cu cleştele de strâns, dame, t. 113 (fig. 18). || (Ţes.) împiedecatoarea de la sulul dinapoi, unde se învălue pânza (Racoviţa, pe Olt), viciu, GL., cfr. h. XII 33. || (Constr.) Scaunul podului îl compun iep9le, de aceeaşi grosime cu căpriorii, fixate de-a-lungul; tot subt al patrulea căprior apoi caii, care vin subt cătuşe şi se împreună, de o parte şi de alta a podului, cu iepele. Cfr. păcală, r. 59. || Ca suport pentru oalele de fiert servesc pirostriile, iar pentru lemnele de foc, calul. ib. 69. || Figură (cu cap de cal) la jocul de şah. TDRG. | Numele unei figuri a jocului de copii numit „în buşi“. pamfile, j. îi 252. | Numele unui aparat do gimnastică, peste care se fac sărituri. || (Astron.)= leul. OTESCU, c. 26. 3°. Ca măsură: a.) (Fiz.) Unitate convenţională (HP) pentru a măsură forţa motrice a unei. maşini de vapori; forţă capabilă a ridică într’o secundă o greutate de 75 de kilograme la o înălţime de un metru. Maşină de 3, de 4 cai. Se numeşte şi cal-vapor (ionescu, m. 307), putere-de^cal. b.) (Braşov, până de curând) Cantitate de peşte cât se putea încărca pe un cal ( — 108 ocale s. 136 kgr.). Un cal de peşte (foarte des în documentele braşovene). 4?. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc, ii. ix 128. CALĂ 30 — CÂLĂDĂU [Plur. cai. | Diminutive: căluşor s. m. Şi-mi scotea un căluşor, Ca un mâns de sprinteior. pop., ap. HEM. 1768/,,, căluleţ s. m. rădulescu-codin, ap. ODDE. nr. 209, ((călău) călăior s. m. (Jn că-lăior (■= căluşar) gălbior. giuglea-vâlsan, r. s. 13, cfr. 14, cfr. căluşel, căluţ, călişor; căluş, j Augmentative: căloiu s. m. = cal mare; p. anal. (Ban., cu pronunţarea călonu) scăunoaia rotarului (liuba-iana, m. 122), unealtă a dulgherului (h. xviii 144); bârnă, lemnul scobit puţin Ia mijloc, care e la baza unei construcţiuni, de formă pătrată, de-asupra tăpşanului; e ca un cuptor; subt el se face foc; este îngrădit şi lipit cu pământ, pe din afară văruit; serveşte la prinsul fumului şi la conducerea lui în pod (Haţeg, viciu, Gl.), o construcţiune de lemn pătrată înţepenită printr’un lemn gros în grinda casei şi prin trei lemne groase în păreţi; trei laturi ale călonului sânt îngrădite şi lipite; se văruesc numai de către uşă şi fereşti (h. xviii 5) ; cuptor făcut într’un unghiu al casei din lespezi mari de piatră; constă din doi păreţi ce se reazemă cu câte o lăture pe cei doi păreţi ai casei care formează unghiul, iar laturile împreunate se rezimau pe un drug de fler; subt el se făcea foc şi se fierbeâ (rev. crit. i 42, cfr. iii 91, moldovan, ţ. n. 81, graiul, ii 115, anon. car., LB.), cuptor, sobă (h. xviii 8, 256) de vară (h. xviii 104) (E posibil ca în acest înţeles din urmă cuvântul să stea în legătură cu slav. kafo „lut“ sau cu cala;); călâu s. m. = cal mare (se zice, d. ex. la Braşov, mai ales fig. despre un om mare, mătăhălos, lălâu). LB. | Adjectiv: căiesc, -eâscă= de cal (mai ales în descântece, apoi ca atribut al numirilor de boale, insecte şi plante). Brâncă (graiul, i 281), bubă grigori’u-rigo, m. i 29, şez. viii 112), cârtiţă (teodorescu, p. p. 360), muscă (h. ix 41, VÂR-COL, v.) căiască. Măcriş (LB.), soare (mat. folc. 564) căiesc. | Derivat: câier s. m. = sătean care are (căruţă cu) cai: Toţi căierii au plecat cu lemne la târg (Ludesti, în Dâmbovita). conv. lit. xliv h 508.] — Din lat. caballus (care, în graiul popular, a înlocuit pe equus), idem. Cfr. căluş. căi,A. s. f. Cheminie. — (Ban.) Horn, coş, ogeac. lohân ăla, care ne mătură călile în raiu. căt ană, B. iii 46. [Plur. căli.] — Cfr. ung. kălyha „cuptor11. Cfr. dubletele că-hală, cahlă. căIjĂ s. f. Souillon. — Femeie murdară. ION CR. II 109. calabĂcă s. f. v. calabalâc. calabalâc s. a. 1°. Cohue, foule; seruiteurs, valetaille. 2°. Vacarme, tapage, scandate. 3°. Effets, bagage. 1°. f Gloată, lume multă (de rând); spec. slu-jitorime, servitorime. Rămaseră... toţi ostaşii şi calabalâcul afară. E. văcărescul, ist. 275/22. Varsă pentru calabalâc (nota: slugile peste tot), filimon, c. ii 341. Se strecură prin calabalâc, ispirescu, l. 353-4. Păne de calabalâc — pâne proastă pentru lucrători şi servitori. LM. 2°. Fig.’ (învechit) Zgomot mare (de voci omeneşti), demonstraţie ostilă a unei mulţimi adunate în grabă, turburare, scandal, zarvă (făcută de o mulţime agitată, la plecarea cuiva — mai ales a Domnului— cu tot bagajul). S’au făcut mari gâlcevi şi calabalâc, neculce, let. ii 252/10. Precum este. obiceiul Moldovenilor, celor necăjiţi de strâmbătăţi, să facă calabalâcuri Domnilor masili. id. ib. ii 332/la. Eră atunce mare calabalâc de slujitori în curte, de-şi cereă le fele de la Duca-vodă. id. ib. II 280/„. Iar cine s’ar află din rudeniile mele (ca) să facă calabalâc... (a. 1739) uricariul, xxiv 441/13. Lionescu : Vin’, Vochiţo, să şedem pe laiţa asta. — Vochiţa: Aşa! Da ce a zice de mine lumea ? Bărbatul mieu a face un calabalic... C. negruzzi, iii 23/a. M’am încărcat de calabalic = mi-am aprins paie’n cap. şez. ii 151/3S. #A nu face cuioă calabalâc = a nu-i rupe mânecile, a nu merge des pe la dînsul, a nu sta îndelung la dînsul. LM. (Fam.) S’a făcut calabalâc la buric: se zice când se ceartă mai mulţi oameni şi s’au grămădit unii peste alţii (Argeş), ap. zanne, P. ii 22. [| P. ext. Necaz, supărare, bucluc. Cas[ă]n’aibă dumnea[lu]i nici un calabalic, pentru aceste zapisfe] (a. 1721), ap. iorga, s. d. vi 153. 3°. (Astăzi) Obiecte care se ţin de menajul cuiva (cfr. catrafuse); spec. bagajul cu care călătoreşte (cfr. agârlâc) s. se mută cinevă. Şi le-au rămas pe loc toată urdia, tunurile, corturile, casanurile, carele şi alte calabalâcuri, e. kogĂlniceanu, let. iii 278/37. îşi aveă calabalâcul de drum acasă, ba-RAC, t. 62. între o mulţime de mobile stricate şi calabalâcuri grămădite, văzuiu, într’un unghiu, un morman de cărţi şi hârtii, bălcescu, m. v. 546. Pe uliţă nu întâlneşti decât calabalâ,curi şi oameni fugând încotro pot. Ghica, a. 346. Calabalâcul îmi stă aici, de-o săptămână, gata să-l iau pe mână. şez. ix 68. Calabalâcul miresei, h. iv 158.4^ Unde e calabalâc, e şî bucluc: unde e avere, sânt şi griji multe, zanne, ap. ŞIO. [Plur,-lâcuri. | Şi: f calabalic, (în Sălagiu, ad 2°) calabâcă = necaz, supărare, sfadă, ciorobor. buona-RlU, NĂS. (cfr. calabaş).] — Din turc. kalabalyk, idem. calabalic f s. a. v. calabalâc. CALABĂş s. m. Marchand de câreales ambulant.— (Transilv.) Omul care face negoţ cu bucate (grâu, cucuruz), aducându-le de la ţară cu căruţa şi vân-zându-le în munţi (Roşia, etc.). viciu, GL. [Derivat: călăbăşi vb. IVa = a aduce bucate de vânzare. ib.] ■— Poate stă în legătură cu ung. kalaba, kala-bal4 „bătaie, ceartă, zarvă“, kalabaldlni „a vorbi şi a răspunde fără înţeles1* (înrudite cu calabalâc), având o trecere de înţeles analogă cu cea întâmplată Ia cuvântul bărătul. cĂi.ĂitiiR s. a. Cheminee. — (Ban.) Coş de nuiele lipit pe dinăuntru, prin care iese fumul, budureţ (Coroeşti, in Haţeg viciu, GL.), coşul câloiului (ii. xvii 5). — Cfr. sârb. kalaburiti „a amestecă, a con-fundâ.“ CALACĂN, CĂLACĂN, j călăcăn s. m. sing. (Comerţ) > v. calaican. călăcănî vb. IVa J calacatăk s. m. Grosse chaussure. — (Mold.) Gheată ordinară, bocanciu (TDRG.), taramptici papuci mari, grei (ion CR. ii 22, cfr. H. xii 386); cfr. iminei, calevri, galenţi. călăciu, CĂLĂCID, câlăciu f s. a. Sobre. — (Turcism) Sabie. Câlâciu (şi) caftan erau insig-niile dignităţii princiare, cu care Sultanul investea pe Domnii români. Cfr. rudow, xvii 398, TDRG. Visiriul s'au întors bucurându-se, trimiţându-i împăratul călăc şi caftan, mag. ist. ii 15/2J. Trimiţându-i şi călîc-caftan. ib, IV 155/ia. Prinţipul să se facă dintre boieri,... şi împărăţia să aibă a cunoaşte pre cel ales, trimiţându-i spre cinste câ-lâciu-caftan. e. văcărescul, ist. 255/3S. Din turc. kylyg (kylyc), idem. călădăV s. a. Billot, bloc. — (Ungurism) Trun-chiu, buştean, gros. LB. (subt gros). [Şi (Bucov.): CĂLĂI? - 3l - CaLaPÂR coloâdă s. f. = copac rupt de vânt şl picat peste ■ altul. Com. A. TOMIAC.] — Din ung. kaloda, idem (cfr. clădi). CALĂF, CĂLĂF, CĂ.LÂF t s. a. Etui pour bou-quin d’ambre (de chibouque). — (Turcism) Toc de imameâ. l-am cusut un călăf de ciubuc, cu mărgele. alecsandri, T. 559, cfr. (calaf) ib. 1769. [Plur. -lâ-furi. | Derivat: f încălâfât, -ă adj. = prevăzut cu calâf. Ciubuc încălăfat. C. negruzzi, i 237, russo, S. 103.] — Din turc. kylyf, idem. calafaciu f s. m. v. calafat. calafat s. a. 1°. Etoupe â calfater. 2°. Tra-versin (de tonneau). 1°. Scamă formată din anum[it]e frânghii, care se bate printre încheieturile vaselor plutitoare şi se unge cu catran spre a nu intră apa înăuntru, h. iii 348. Spărsese luntrea’n fund, scoţând calafatul dintre doua scânduri şi astupase spărtura cu o şuviţă da cârpă, sandu, Săm. vi 329. 2°'. P. anal. (Dog.) Stinghia de la fundul unui butoiu. dame, t. 89. [După pont briant, şi cu Înţelesul — suspect —de „capac, coperemânt". | Y erb: (cfr. n.-grec. y.«Xa^cmC<», idem) f călăfâtui lVa = a astupa găurile unei luntre, corăbii, etc. cu calafat (1°). Corăbiiariul carile... găuricea careapişteaşte, cu vreame nu calafatuiaşte. cantemir, ist. 157. | Derivat: «turc. kalafatey, idem) f calafaciu s. m. = cel ce astupă cu calafaţ găurile unei luntre s. corăbii. 248 IM calafaciii (a. 1786) ap. ŞIO.] — Din turc. (s. bulg.) kalafat, idem. calafat s. a. Bruit, vacarme. — (Neobicînuit) Zgomot, tărăboiu, calabalâc (2°). Iar Turcii, când auzea, Mare calafat făcea (Rogojeni, în Covurluiu). REV. crit. iii 26. calafat s. m. Nume de câne ciobănesc, h. vii 227. CălAfătci f vb. IV a v. calafat1. calafiră s. f. v. carafllă. calaicâm s. m. sing. (Comerţ) v. calaican. calaican s. m. sing. (Comerţ) Couperdse. — (în România) Sulfat de fler (grigobiu-rigo, m., Com. N. ionescu) s. de cupru (LM.), sare de cupru (h. iii 350), vitriol verde (grigoriu-rigo, m.), piatrâ-vânătă (leon, med. 114). Se întrebuinţează la colorat (cfr. marian, CH. 10, com. n. ionescu), în medicina populară, etc. Jumătate oca lână să [se] facă întâi roşie, apoi se ia de sece parale calacan. mss. (sec. xviii) ap. HEM. 1040/,. Ia calaicân treizeci de dramuri şi, prăfuindu-l, topeşte-l în doao litre de apă curată şi caldă, piscupescu, o. 319. Ma-tache fusese uns pe mâni cu calaican. caragiale, ap. TDRG. Hârbul cu călacan, cleiu şi tot ce trebue unui ciubotar, creangă, A. 82. Calacan de înnegrit, contemporanul, i 165. Se presare pe rană praf de calaican şi scrum de tutun (Argeş). grigoriu-rigo, M. i 163, cfr. ii 10. Se întindea... pielea pe pământ neted şi cu o perie aspră, muiată în calacan topit, se freca până când căpătă coloarea neagră, pamfile, i. c. 42, cfr. 249. Poporul... vindecă [bubele dulci] ungându-i [pe copii] cu ca-laicanpisat în unt-de-lemn. teodorescu, p. p. 366. Calâcanul e o bună doctorie pentru tămăduit de viermi. H. iii 350. îşi dă barba cu calacan, o’ne-greşte el bine. şez. ix 19. Zamă de calacan. ion cr. ii 299. [Şi: calacan, calacan, călăcăn barcianu, alexi, calaicâm I. ionescu, m. 694. || Verb (rar): călăcăni vb. IVa = a da, a văpsi cu calaican. DDRF. Douaspresece iepe Sirepe, Cu cozile călăcănite. marian, se. i 35, cfr. GCR. II 336.] — Ca şi sârb. kalakan, idem, derivă din n.-grec. ■».a\ay_âvi ('/aXv.avO-ov), idem. Cfr. Scriban, Arhiva (1912) nr. 11. cAi.Aie s. f. plur. Accessoires, ontils (de vehicule, de charrue).—La toate părţile căruţei, în genere, se zice călaiele căruţei. Sculele de plugărie se numesc călaiele plugului; cfr. hâlteiu, tacâm, ciopoc. H. ix 231. — Cfr. călaiu. călăie s. f. (Cui.) Pâtisserie. — (Braşov, Bran, in Transilv.) Plăcintă din făină de grâu, cu lapte şi cu ouă, coaptă în cuptor s. în vatră, groasă ca de 2 degete, de formă lungăreaţă; se face la sărbători. Călăiia e de dulce, coca e de post. viciu, gl. [Pronunţ. -lă-i-(i)e.) — Cfr. turc. kaliye „legume fierte în unt“. ŞIO călăiok s. m. v. cal. cAlăii; s. m. sing. (Met.) Etain. — Cositor, zinc. Lingură de călaiu (Oraviţa). Com. coca. [Şl: calăm = cositor, h. xiv 358.] — Din turc. kalay, idem (în Tulcea direct s. prin mijlocire bulgară: kalaj, în Ban. prin mijlocire sârbească: kalaj). Cfr. călăngi, calangiu. CĂLÂIU, -iii adj. Vert, pas encore sec. — (Despre lemne de foc. Munt. Mai ales la plur.) Verde, neusoat bine, tăiat de curând. Lemnele călâi se vând mai ieften. .„CALAMAN»B«Js s. m. sing. 1°. Peh-meh, desor-dre. 2. Danse paysanne. 1°. Amestecătură din multe şi felurite lucruri, neregulă într’o lucrare, încurcală, harababură, creangă, gl. D’apoi cu smântănitul oalelor, ce calaman-dros făceam! creangă, a. 44. 2. (Cor.) Numele unui dant ţărănesc, sevastos, N. 281. CALAHÂB S. a. (lht.), CĂLĂMÂK S. a.\ căi.Amăk s. a., c Ai, Amară s. f. calamâre s. f. >v. călimară. călămări s. f. plur. I câlămâriş s. a. I CalAmb s. m. v. calapăr. calambur s. a. Calembour. — (Franţuzism) Joc de cuvinte întemeiat pe o asemănare de sunete între cuvinte cu înţelesuri deosebite. [Plur. -bururi.] — N. din fran. calamitate s. f. Calamiti. — Nenorocire mare care izbeşte în acelaşi timp pe mai mulţi sau o întreagă naţiune, cfr. urgie. — N. din lat. calamitas, -tatem, idem. câlangÂciu s. a. Armon. — (Beilic, în Constanţa) Călangâciuri = lemnele de care ţine oiştea. H. II 244. [Plur. -gâciuri.] calangi, cAlăngî vb. IVa v. calangiu. calangiu f s. m. Etameur. — (Turcism, rar) Spoitor (de vase de aramă), cel care acopere lăun-trul vaselor de aramă cu un strat subţire de cositor. DICŢ. [Rămas azi numai ca nume propriu de familie. DICŢ. dau şi un verb: calangi, călăngi IV“ = a acoperi cu un strat de cositor.] — Din turc. kalaygy, idem. Cfr. călaiu. calJLp s. a. v. calup. călâp s. a. v. căleap. calapăr s. m. sing. = calomfir. (Mold., Transilv., Ban.) LB., panţu, pl., dame, t. 86, leon, CALĂPCIU - 32 - CĂLARE MED. 27, ŞEZ. I 71, FRÂNCU-CANDREA, M. 98, H. I 57, Iii 48, 226, x 85, XII 24,_ 170, XIV 349. Cala-păru’ e o buruiană cu un miros foarte plăcut; el se găseşte prin grădinile cu flori ale ţăranului, şez. I 7lb/20.’Ca£ctpăr== calomfir: o plantă de grădină cu frunza cam lungă şi lată şi cu miros minunat. frâncu-candrea, m. 98. Oale cu magioran, mintă, calapăr şi busuioc. C. NEGRUZZI, I 323. Pân’eram eu fată’n păr, Puneam flori şi calapăr. marian, NU. 706, cfr. NA. 278, î. 47. Dragu mi-i cu cine săr, Că miroasă-a calapăr. doine, 71/2t, cfr. BUD, P. p. 54, MÂNDRESCU, L. P. 69/15, 89/i4. [Şi: (Transilv., Ban.) călăpar s. in. panţu, pl. Mândru călăpăr. jarnîk-bârseanu, d. 324, călupar s. m. i: ionescu, m. 373, călubar s. m. candrea, ţ. o.; calamb s. m. Rădăcină de calamb (= calapăr) o amesteci cu rachiu de drojdii (Covurluiu). GRAIUL, 1 315; caiiapar s. m. (identificat cu „breiu11) viciu, GL., căiiăpar s. m. Miroasă a cănăpăr. doine, 291 /„ colopar s. m. Frunzuliţă colopăr. hodoş, C. 35.] — Din sârb. kaldper, idein (cfr. rut. dial. kalu-pir ,,plantago“). Cfr. dubletul calomfir. CALĂPCiij s. m. v. calupcin. calipod s. m. Forme (de cordonnier). — (Cism., Cojoc.) Bucată de lemn făcută în forma (labei) piciorului, pe care pantofarul s. cizmarul întinde pielea când face ghetele, cizmele, etc.; forma de lemn pe care cojocarul întinde căciulele. H. XI 259, cfr. calup, tipar. Pe calapod se trage s. se bate pielea. || Pig. D... M..., fabrica de cizme Filaret, zice puţine cuvinte, urm.ând după calapoadele vechi oratorice. CARAGIALE, m. 59/3. Bacă văzu şi văzu că şi în anul al treilea i-a umblat tot pe calapodul acela (=la fel)... conv. lit. ap. TDRG. [Plur. -poade, (rar) -poduri. I Derivat (rar): ca-lapodâr s. m. = care face calapoade, alext.] — Din n.-grec. v.ai.r/.Kooi, idem. Cfr. dubletul calup. calapoi>Aic s. m. v. calapod. calarăbă s. f. (Bot.) = gulie. (Mold., Transilv.) panţu, pl. Galarabe, rădichi de lună, roşi şi albe (a. 1795). iorga, s. d. viii 30. [Şi: călărăbă LB., cărălabăib., caralâbă panţu, pl.,’ h. xvii 438, ca-rarâbă ib., (a. 1808) iorga, s. d. viii 44, (Mold.) ca-ralâinbă panţu, pl., calarâmbă DICŢ.] —- Din ung. kalarâb, idem (din germ. Iiohlrube, dial. ICohlrăbi, ICal(i)rabi, etc., ital. cavolo-rapa). calarâmisă s. f. (Bot.) v. calarabă. călăraş s. m. I. Cavalier. II. 1°. Soldat de cavalerie. 2°. Courrier monte. 3°. Valet monte'. 4°. Cavalier (accompagnant de nouveaux maries). I. f Călăreţ. LB. Acest împărat eră călăraş bun şi vânător, muşte, let. iii 13/3. Cănd au întrat calul lui Faraon c.u căruţele şi cu călăraşii în mare. PSALT. (a. 1784) ap. TDRG. II. 1°. (Mii.) Soldat de cavalerie, călăreţ (II 2"), (f) călariu, cfr. dorobanţ. Odinioară călăraşii erau puşi subt comanda hatmanului (cfr. N. costin, let. ii 26/24) în Moldova, şi a Spătarului în Ţara-românescă; erau călăraşi hătmăneşti (răşcanu, l. 9/,) şi călă-raşi-de-ţară (bălcescu, m. v. 644); prin sec. XVII ei făceau mai mult servicii de poliţie internă decât servicii militare (cfr. bogdan, o. 386); astăzi, călăraşii formează, împreună cu „roşiorii11, cavaleria armatei române (până mai anii trecuţi cavaleria teritorială, fiind, o parte dintre ei, călaraşi cu schimbul, care stau la cazarmă numai o parte din timpul de serviciu militar, iar cea mai mare parte din timp acasă, fiind însă obligaţi a-şi cumpără cal din averea lor şi a face un an mai mult în armată; cfr. dorobanţ cu schimbul). Până nu .se înfiinţase jandarmeria rurală, călăraşii făceau şi serviciile pe care le face astăzi aceasta (cfr. TDRG.). Kelerash= eques. anon. car. Şaptezeci de călăraşi, cod. vor. 53/12 (: călăraşi n. testament 1648; călăreţi biblia 1688). Au pus la vr’o patru mii călăraşii] pe margine, (sec. XVII) iorga, d. b. 53. Un cal a unui călăraş. biblia (1688) 1,2. Orânduindu-le să. ia şl din siimenii de curte o samă,... şi din catane,... şi din călăraşi, acsinte uricarul, let. 157/35. Se îmbrăcă crăieşte, şi colo, cătră ameazi, iese la preumblare, cu un regiment de călăraşi, reteganul, p. ii 20. Călăraşii ce-i slujea, Ei la babă-i trimeteâ. teodorescu, p. p. 523. Vin pandurii să mă ducă Intr’un mijloc de oraş, Să-mi fac slujba’n călăraşi. şez. I 110b/tJ. || f (Atributiv) Strajea lui Ştefan-vodă eră, la Bacău, 400 de oameni călăraşi şi siimeni câţiva, m. costin, let. i 314/36. 2°. Spec. f Călăreţ făcând slujbă de curier, cfr. ştafetă. I-au sosit un călăraş de la Ţarigrad, cu cărţi, de i-au dat ştire că l-au mazilit, ureche, let. I 208/36. Iată şl capichihaelele lui pornişi călăraşi la Bucureşti, cu cărţi, care călăraşi, după obiceiul ce au, întâi se îmbată, şi apoi pleacă. E. KOGĂLNICEANU, LET. iii 241/2.’ Mardarie, ca-laraş de Ţarigrad (Mold., a. 1774). uricariul, xx 351. Lei... 200, de la 40 călăraşi de Ţarigrad, câte 5 lei unul. răşcanu, l. 11/14, cfr. 49/^. 3°. Valet care merge călare pe lângă o trăsură. costinescu. 4°. (Bucov.) Călăreţ care însoţeşte pe miri, cfr. colăcer. Cfr. marian, nu. 219.’ [Femininul: f călărăşiţă = nevastă de călăraş DOC., ap. CDDE. nr. 210.’j Adjectiv: f călărăşesc, -eâsca. Dajdnici căl&răşeşti (a. 1660). iorga, S. d. IV 271. | Colective: f călărăşiine s. f.= cavalerie, cfr. călărime. Făcut-au atunce Duca-uodă mare gătire de oaste, şi au adus şl câtevă polcuri de Că-zaci de la Ucraina, ş-i călărăşimea. NECULCE, LET. ii 239/2l. | Abstract: f călărăşie s f.= datoria de a face serviciu de călăraş. Pentru călfăjraşii de Coţ-mani, care şed pe moşii [le] episcopii [i] Rădăuţilor, să le dei[e] paci [=pace] de călărăşie; să rămăie să de[ie] bir cu ţar[a], IORGA, S. D. vi 343.] — Derivat din călai’iu s. călare, prin suf.-aş. CĂLĂRĂŞESC, -EĂSCĂ f adj. CĂLĂRĂŞIE f s. f. CĂLĂRĂŞIME f S. f. CĂLĂRĂŞIŢĂ f S. f. , călare subst., adj., adv. 1°. Cavalier. 2°-3°.  cheval. — (în opoziţie cu pedestru s. pe jos, s. în trăsură) 1°. (Subst. mase.; învechit) Călăreţ, călăraş, (f) călariu. Iară la Vasile-vodă eră 3000 de călări. M. COSTIN, LET. I 316/3. într’acela ceas să întoarse că-larele. mărgăritare (a. 1746), ap. CCR. 200. Dur-duind soseau călării, ca un zid înalt de suliţi. EMINESCU, p. 242. 2°. (Substantiv atributiv, întrebuinţat ca un adjectiv) Pe cal. Au chemat în leafă Unguri călări şi pedestri. ureche, let. i 236/13. Aripile ţinea de-a dreapta Petru.., cu oastea călare. M. costin, let. I 224/.J. Nime n’au gândit pentru pedestrimea Căzacilor să iasă vii cinevă, den câţi rămăsese după fuga oştii cei călări, id. ib. 314/,,,; cfr. 317/14, 327/5. Brudina Dunărei [eră]... &[ani] W de omul călare ce va trece în. pod, iar de omul pedestru 6 bani. răşcanu, l. 71/,. Tineri călări... însoţesc pe mire. II. IV 49. O fată călare. Jandarmi călări. || f (Neacordat) îngerii tăi cei călare, dosofteiu, PS. 352. 3°. (Substantiv predicativ, mai ales în legătură cu a fi, a sta, a şedea s. cu verbe ale mişcării; întrebuinţat ca un adverb) încălecat pe spatele calului s. pe şa, călărind pe cal, p. ext. pe alt animal s. pe altceva. v. călăraş. CĂLĂRESC - 38 - CĂLĂRi a.) (Acordat) Un om s’au rugat să-i dau un cal, să margă călare, prav. 138. Şedzănd călare pre măgariu. ib. 510. Cum ai venit ?—Nici călări ( = călare), nici pedestru, (a. 1784), ap. GCR. ii 136/n. Amândoi, călări pe armăsari turceşti, c. negruzzi, x 138. Călări ei intră ’nuntru. eminescu, p. 214. Pe-un cal negru e călare, id. ib. 103. Ades, călare pleacă în mândre nopţi cu lună. id. ib. 211. Unele aleărgă călări, altele pe jos. ispirescu, u. 51/18. Şedeă călare pe burduvul cu banii, creangă, p. 54. M’oiu duce şi eu cât călare, cât pe jos, cum om putea. id. ib. 197. Ia-mă, bădiţă, călare, pop., ap. TDRG. Călare pe o trestie, şez. iii 66. Atunci a sis lupul: suie-te pe mine călare şi hai să mergem la pasăre, ib. iv 172. Amândoi tovarăşii mergeau călări, şez. v 41/5. A crescut Murăşu' mare, De nu pociu trece călare, jarnîk-bârseanu, d. 129. Negru’... mă poartă călare, ib. 505. Cănd îmi vine dor de cale, Merg pe jos ca şi călare, ib. 221. -4 veni călare pe prăjină s. pe băţ de alun: repede, mânat de puterea farmecelor. Cfr. şez. iii 66. Nici călare, nici pe jos: nici aşă, nici aşâ. ib. (cfr. nici în căruţă, nici în teleguţă). A sta (s. a şedeă) călare în inima cuivă: a şti tot ce voeşte şi tot ce cugetă cineva, a-i cunoaşte toate gândurile, chiar şi cele mai ascunse, zanne, P. II 208, cfr. LM. (cfr. a şedeă greceşte în inima cuivă). Eu şăd călare în inima lor şi, nu că mă laud, dar ştiu toate mărun-tăiele dintr’însele. creangă, p. 161. b.) (Neacordat, subt forma sing. călare) Ostaşii intră călare, c. negruzzi, ii 77/23. S'au suitei călare şi-au plecat, şez. iv 174. c.) (Neacordat, subt forma plur. călări s. in rimă, călări) Copilul se suie călări şi pleacă, frân-cu-Candrea, m. 240. Poate-a fost călări, Ca ’mpă-raţii mari. marian, colinde, 41/4y. rţ£(Loc. adv., în opoziţie cu de jos s. de-a’n picioarele) De(-a) călare(a) s. de-a’n-călare(le) = călărind, de pe cal, din fuga calului, mereu pe cal; fig. fără odihnă, fără linişte. îi oboară’n fugă somnul, de călăre. dosofteiu, ps. 251. Din Hotin şipân’ la mare Vin Muscalii de-a călare, eminescu, p. 160. Flori, pe care le culegeă d’a-în-călarile. delavrancea, s. 245. Mai fă-mi bine şl cu iapa, să mân boii de călare, creangă, p. 47. îl croi de-a’n-călare cu paloşul, pe cărarea capului, muscel, 32. Zi şi noapte, de călare, Se bate’n patru hotare, alecsandri, p. p. 173, cfr. 292. Să te sărut de călare, jarnîk-bârseanu, d. 111. Să te-ajungă-o jale mare... Şi să pici jos de călare, sevastos, C. 174/16. Mi-i hodinade călare Şi mâncarea din picioare. şez. i 75. Au domnit şi el numai un an, tot de călarea, că ţara eră tot bejenită. N. costin, let. ii 9/s,. Zi şi noapte, de călare, Trage bir din drumul mare. alecsandri, p. i 36. \ (Acordat cu subiectul) De ce ne-au întrebat, Sama de călări ne-am dat. şez. iii 41. [Plur. călări. \ (Cu pronunţ, dial., în Mold.) calare. c. negruzzi, ii 77/23, alecsandri, p. ii 10.] — Din lat. caballaris, -ein. CDDE. nr. 211. Cfr. călariu. călăresc, -15ÂSCĂ f adj. De cavalier ou de cavalerie. — De călăreţ. Oştiri călăreşti. GOLESCU, î. 101. Meleli va câştigă, căci e bun călăreţ...—Slabă ‘nădejde..., căci n’are nicicum aer călăresc, c. ne-Gruzzi, 1 40. — Derivat literar din călare, prin suf. adj. -esc. călăreşte adv. -En chevauchant, ă cheval. — (Mold., Ban., Ungaria, Transilv.-de-nord) Călare (ţiplea, p. p., candeea, ţ. o)., de-a călarele, pe cal, călărind; cu călăreţi. Kelereshte—e quitando. anon. CAR. Veni călăreăşte. moxa, 390/,2. Oastea... fiind deprinsă la loc larg, călăreşte a dare războiu, foarte este tare. neculce, let. ii 223/,s. 0 venit un cotună[=0 cătană] hormeghiescu călăreşte, cu sa- Dicţionarul limbii române. 2. VII. 1913. bie şi cupiştoale (Ţara Oaşului). GRAIUL, II 61, cfr. 64. Trece lancul călăreşte. marian,p. p. 66. La făgădăul depeşte Beau voinicii călăreşte, jarnîk-bârseanu, d. 288. De te-ar duce călăreşte, Aş mai trage vre-o nădejde, Dar te duce’n car cu boi. şez. ii 46/,, cfr. bibicescu, p. p. 35. —- Derivat din călare, prin suf. adv. -eşte. călăreţ, -EÂŢĂ adj., subst. I. A cheval. II. Cavalier, amasone.— (în opoziţie cu pedestru). I. Adj. Care umblă s. (despre soldaţi) care se luptă călare, de pe cal. Mihaiu-vodă văzând că trece oastea călăreaţă (= cavaleria) a Leşilor prin alt vad, au întărit pedestrimea. m. costin, let. i 224/17. Guardia călăreaţă. bălcescu, m. v. 592. Bateriile călăreţe, odobescu, ap. DDRP. Mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi, ispirescu, l. 134. | (Impropriu) Făcut călare. Vream... să-i descriu călătoria noastră călăreaţă. GHICA, a. 258. II. Subst. (înlocuind pe mai vechiul călăraş) 1°. Care umblă călare, care călăreşte mult (şi bine). Acest împărat eră călăreţ bun. neculce, let. ii 220/lc, cfr. muşte, let. iii 8l/5, c. negruzzi, 1 40. Cine are şese picioare, dar numai pe patru îniblă? (Călăreţul călare pe cal), sbiera, p. 320. Această damă este o bună călăreaţă. costinescu. (Cfr. amazoană). 2°. (Mii., învechit) Soldat de cavalerie, călăraş (2°), f călariu. Au sărit călăreţii lui Ştefan-vodă, şi în loc au înfrânt pre Orheeni. M. costin, let. 1 315/e. A trimis pe loc pre căpitanul Tur-culeţ, c’o strajă de călăreţi, c. negruzzi, i 170. Călăreţii umplu câmpul şi roesc, după un semn, Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn. eminescu, p. 242. A venit un tâlhar de general, cu un regiment de călăreţi, şi toate oalele mi le-a spart, reteganul, p. ii 20. — Derivat din călariu s. călare, prin suf. adj. -eţ (s. dintr’un lat. pop. * caballaricius, -a, -um. CDDE. nr. 212). Călări, călări adv. v. călare. călării vb. IVa. I. Monter â cheval. II. 1°. Mon-ter (un cheval). 2°. Faire monter (â cheval). I. In trans. A merge călare. Keleresk = equito. anon. car. Tot alături călăresc, eminescu, p. 105. Bătrâna Baubo... Pe o scroafă... călăreşte, gorun, f. 180. Va vedeă strigoii călărind pe vacă. şez. iii 134. Trestia, pe care călărea, eră lungă. ib. 66/20. L-ani văzut în târg, Călărindp’un Sârb. alexici, l. P. I 217/6. Nu ştie să călărească. Călăreşte bine. II. Trans. 1°. (Complementul e „calul") A-1 purtă stând călare pe el, a încăleca. Prea ai călărit bietul cal, aşâ că l-ai făcut numai spumă. LM. Caii... ’n grajd îmbătrânesc; Nu-i pot dichisi, Nu-i pot călări, teodorescu, p. p. 48. 2°. (Rar) A pune pe cineva pe cal şi a-1 lăsă să călărească. Am călărit copiii până s’au săturat şi ei de atâta călărit. LM. [Şi: (neobicînuit) vb. IV refl. = a încăleca. Să mă calăr pe Parnas. alexandrescu, m. 273, cfr. LM. | Derivate: călărit, -ă adj. (neobicînuit, dupâ fran. ă cheval, cfr. germ. beritten) Trei Turci, fiind bine călăriţi (= fiind călări pe cai buni), avură norocul să scape, bălcescu, ap. TDRG., necălărit, -ă adj. (despre cal) = pe care n’a călărit încă nimeni. LM.; călărit s. a. = umblare călare. Tilu Buhoglindă să spurcase la călărit... ş’au ho-tărît să-şi cumpere un cal. barac, t. 49. Cal de călărit —As călărie. Şcoală de călărit = de echi-taţie. De-a călăritea e numele unui joc de copii (descris la) pamfile, j. ii 302; (neobicînuit) f că-lăritură s. f. = cavalcadă, stamati, ap. CDDE. nr. 210.] — Derivat din călariu s. călare. Cfr. încălărl. I, 11, 3. oălArte - 34 - / CĂLÂTORÎ călărie s. f. 1°. liquitation, exercice equestre. 2°. Cheval de selle. 1°. Abstract. Acţiunea s. arta de a călări, călărit. A învăţat călăria. LM. La călărie [eră] sprinten. ureche, let. I 190/,,. Cal bun de călărie, alecsandri, p. p. 290/6, sevastos, c. 14/24, şez. iii 60b/22. Cal de călărie. CREANGA, p. 185. 2°. (Transilv., eliptic din cal de călărie) Cal de călărit. LB., REV. CRIT. III 91, BARCIANU. Doi viţei... şi o călărie, agârbiceanu, d. ţ. 7. „Unde-i călăria mea?“ Călăria i s’a dat, Şi el pe ea s’a urcat. RETEGANUL, tr. 72, cfr. p. IV 30. [Plur. (numai ad 2°) -larii.] — Derivat din călariu s. calare, prin suf. abstr. -ie. Călărime s. f. 1°. Cavalerie. 2°. Equitation. 1°. (In opoziţie cu pedestrime) Mulţime de călăreţi, cavalerie, f călărăşie, f călărăşime. Călărimea veche moldoveana trebue s’o împărţiin, după arma pe care o întrebuinţa, în suliţaşi şi arcaşi... Când călărimea descăleca de pe cai, ca să lupte alăturea cu pedestrimea, se zicea ca ea se pedestreşte. bogdan, o. 423. Călărimea serdarului de mazili... se alcătuiri de toţi boierii ieşiţi din slujbă, ce se numeau mazili. BĂLCESCU, M. v. 592. Carăle lor şi călărimea lor... au înnecat apa Mării-roşie. biblia (1688) 134, cfr. 9,2. Atunce s’au ivit toată oastea lui Bogdan-vodă, cu multe steaguri şi buciune, şi fără călărime, iar multă pedestrime. ureche, let. i 114/20, cfr. 291/.,., 312/l5, II 355/e, iii 49/ia, 53/21. în urma lor strălucind o călărime de tineri, (a. 1773), ap. GCR. ii 89/40. Unul din cei mai vestiţi căpitani de călărime. bălcescu, m. v. 141. Balta unde a pierit atăta călărime leşească, c. negruzzi, i 184, cfr. 36, ii 78,2. Strânse el ostaşi mulţime, Tot voinici de călărime. TEODORESCU, P. p. 170, sevastos, n. 353/m. I (Atributiv) Iar el, cu toată oastea călărime, au mers împrotiva oştii ceii leşeşti. M. COSTIN, let. l 224/,8. 2°. f Călărie. Cal bun de călărime, 20 lei. DIONISIE ECLESIARHUL, 166. — Derivat din călariu s. călare, prin suf. col. -ime. călăritură f s. f. v. călări. călariu f s. m. Cavalier. — (în vechime şi azi în Eâlagiu) Călăreţ, călăraş. Kelary (pronunţ, călar) = equester. ANON. car. Lăsară călării (scris greşit: căcarii) a mearge cu rusul (= cu dînsul). cod. vor. 56/2 (pre călăraşi n. testament 1648, pre călăreţi biblia 1688). Ceşti în roate şi ceia (scris greşit mjn) călării, psal. SCH. 68 (ceşti în căruţe şi ceia călării coresi). întră calul lui Faraon cu carăle şi călării întru mare. CORESI, PS. 409. Calul şi călariul. PALIA (1582), ap. CP. 123, 124. Toţi călării lu Faraon, ib. [Colinda la TEODORESCU,' P. P. 52, în care se găsesc versurile: Să-l ridice la rang mare, La rang mare-al oştilor, Mai-mare-al că-larilor, nu poate fi populară. | Şi: calăr(iu). vaida.] — Din lat. caballarius (atestat numai cu înţelesul de „slugă la cai“). Cfr. călare şi dubletul cavaler. CĂLĂSI vb. IV\ Se moquer (de qqn.). — (Transilv.) A luâ în zeflemea, a batjocuri, vaida. căj.,ătob, -oâiie adj., subst. Voyageur. — (Adesea substantivat) (Cel) care călătoreşte (I), care face o călătorie, care e în călătorie, la drum, drumeţ, drum aş, (face de prisos franţnzismul voiajor)-, cfr. ambulant. Cela ce va luă de pre lângă drum adăpăţorile ce s’au făcut să să adape călătorii,... să să cearte ca un fur. prav. 121. Iar carii au mers şi pe uscat, s’au amestecat printr’alţi călători, ca să nu-i cunoască nime. acsinte uricarul, let. ii 137/25. Cine este călfăjtdriu, foarte să sepăzască să aibă pâine în sân şi băţ în mâini, bertold (a. 1779), ap. GCR. ii 121/,,. Călătoriupe văi, pe dealuri, pe câmpii nemărginite, konaici, p. 103. Nimic nu e mai urît decât oraşul Iaşii, pentru un călător străin, c. negruzzi, i 69. Naţii călătoare... Umplut-au... pustiul, eminescu, p. 200. Un tânăr călător, Sosind pe-acolo, s’a rugat Să bea din cana lor. coşbuc, f. 156. Şi cât eră de limpede izvorul, Când a trecut, cu setea-i, călătorul! cerna, p. 146. Valurile de nisip se ridică peste 200 m., sânt adevărate dealuri călătoare, mehedinţi, g. f. 174. Luându-şi ziua-bună de la călătoarea încredinţată lui... creangă, p. 95. Ospăta pe Făt-frumos şi-l omeni, ca p’un călător, ispirescu, l. 5. Zăreşte^ despre soare Cârduri, cârduri de cucoare, Călătoare, zburătoare. ALECSANDRI, P. P. 145/21. Badea-i călător, se duce. jarnîk-bârseanu, d. 160. Am avut o măiculiţă, Tot pe drumuri călătoare Şi’napoi ne’ntorcătoare. SEVASTOS, C. 8/26. Fugi, ploaie călătoare, Că te.-ajunge mândrul soare! şez. i 186/25. Pasăre călătoare.# Baba călătoare n’are sărbătoare: în cursul călătoriei eşti scutit de a ţinea prescripţiile bisericii (postul, etc.). Cfr. ZANNE, p. II 4, ROMÂNUL GLUMEŢ, 32/e. Suflet călător: se zice omului care e tot bolnav, cu un picior în groapă. zanne, p. ii 440. |] Fig. Fiind şi tu un călător care înaintezi cătră vecie, marcovici, d. 15/,2. | Trecător. O! farmec, dulce farm,ec a vieţii călătoare (traduce pe fran. passager). alecsandri, p. iii 5. A pornit să-şi'deie zor Acest cuvânt, mai călător Decât un vânt. coşbuc, b. 17. [Adjectiv (neobicînuit): călătoresc, -eăscă =de călător. Câţi oameni de-orice samă, cu paşi călătoreşti ! In sus şi'n jos trec zilnic, pi in lunca din Uirceşti. I. negruzzi, II 84.] — Derivat vechiu (căci există şi la Aromâni) din cale, probabil, după modelul alb. uhetrlr, idem, din w§e „cale“ (ubeton „călătoresc"), cfr. megl. drumă-tor, idem, din drum (fără a există la Megleniţi un verb *drumâ, precum nu există la noi *călă)'. călătoresc, -eăscă adj. v. călător. călători vb. IV®. I. Voyager. II. Se mettre en route. III. Porter (qqn.) en voyage (en parlant du cheval). I. In trans. (Termen care face de prisos franţuzi-smul a voiajâ) A face un drum (pe jos, călare, ini trăsură, cu trenul; pe uscat, pe mare, etc.) spre a ajunge într’un loc mai îndepărtat (intr’alt oraş, într’altă ţară, etc.), a fi pe drum (nu acasă). Să binecuvinteaze... pre Domnul.., când vor călători. biblia (1688) 8 Pr /2,. Doă săptămâni deplin au călătorit pre acei câmpi. n. costin, let. i a 83/3. Trii crai di la răsărit, Cu steaua [-au] călătorit. (a. 1784), ap. GCR. ii 139/12. Mulţi din flriografi s’au călătorit într’insul (=în văzduh), cu băşici de vânt {== baloane), piscupescu, o. 66. Să-i dea voie (ca) să călătorească prin ţări străine, drăghici, R. 4. Această boală ( : râul de mare) se întâmplă celor ce întâia oară călătoresc pe mare. id. ib. 10. Stelele clipesc Şi pe cer călătoresc, alecsandri, p. ii 107. Drumurile pe ape ş'i pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşă de uşor şi fără primejdii, ca în ziua de astăzi, creangă, p. 184. Doi oameni... călătoreau odată, vara, pe un drum. id. a. 143. Un an de zile trecuse, de când călătorea, ispirescu, l. 357. Mi-e cuibul lângă drum, într’o tufă de alun, Câţi drumaşi călătoresc, Toţi în el zburătoresc. jarnîk-bârseanu, d. 204. Zi, noapte, călătoreşte Şi nu se mai oboseşte? (= Gârla), gorovei, c. 171. Cui îi e frică de vânturi, pe mare să nu călătorească! iord. golescu, ap. ZANNE, p. I 88. A călătorit foarte mult = a făcut multe călătorii, a umblat mult prin lume. || (Despre pasări călătoare) A se duce toamna în ţări mai calde, spre sud. || Pig. CĂLĂTORIE — 35 - CĂLĂUZĂ Sufletul călătoreşte din veac în veac. eminescu, n. 49. II. Refl. A pleca, a porni la drum. pamfile, j. II. Să călătoriră în luna lui DichamvfrieJ. STOLNICUL dumitrache, ap. GCR. ii 128/,3_4. Având că să mă călătoresc pentru oarecare trebuinţi, într’un loc cu depărtare... gorjan, h. i 31. Cât e omul tinerel, Şade dorul lângă el... Dar când omu’mbă-trâneşte, Dorul se călătoreşte, şez. iv 140b, cfr. ii 218. Magii, cum zăriră Steaua mare, Se călătoriră După sare. teodorescu, p. p. 100, cfr. 101, 102b. Fiii noştri iubiţi, De aici bine vă călătoriţi, sevastos, n. 197/,. Câţi din nepasă şi din fapte de prisos nu vă călătoriţi fără voie p’ailantă lume! jipescu, o. 74. | Absolut. A plecă s. a trece din viaţa aceasta pe lumea cealaltă, a muri. Iată, mă călătoresc, Nu mă mai chem om lumesc, ion cr. iii 48. | Pig. Să ne călătorim pe drumul bunei oblăduiri (a. 1803, Mold.). uricariul, vii 128/s. ] Spec. (Despre zile) A trece, a se sfârşi. Zilele frumoase de vară începură a se călători, dunăreanu, ch. 73, Nu trecu mult şi ziua se călători, creangă, p. 56. III. Trans. (în poezia pop.; subiectul e „calul“. complementul ,,omul“) A purtă (în spate) la drum, In călătorie. Ce mi-e drag în lumea asta ? — Numai calu’ şi nevasta. Calu’ mă călătoreşte, Nevasta mă premeneşte. şez, i 112, ion cr. ii 76, cfr. sevastos, C. 150/,s. [Adjectiv: (ad I, cfr. fran. voyage): călătorit, -ă adj. = care a călătorit mult, a făcut multe călătorii (depărtate), (om) umblat. Om învăţat şi călătorit. iorga, l. I 334. | Abstract: călătorit s. a. Prin locurile iestea ecam,greu de călătorit singur, creangă, p. 199. Cfr. călătorie.] — Derivat din călător. călătorie: s. f. Voyage. — Acţiunea s. faptul de a călători (I), drumul făcut de cinevă când călătoreşte. Cfr. excursiune. (Pacede prisos franţu-zismul voiaj). Cinevă face o călătorie, pleacă s. sa duce în călătorie, se găteşte pentru călătorie, se întoarce s. se înapoiază din călătorie. (Figură etimologică) Călătorie ce-au călătorit, varlaam, C. 320. Arătând vremile şi locurile aposto-liceştilor călătorii, apostol (a. 1683), ap. GCR. i '261/,,. Călătoriile ce ei fac la Indile răsăritului. critil şi andronius (a. 1794) ib. ii 151 f2i. Să se gătească şi eL-pentru această dorită călătorie, gorjan, h. i 2/3i. Au hotărit în numele Domnului, ca a doua si să facă mai înlăuntrul ostrovului o mică călătorie, drăghici, R. 57. în călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea. C. negruzzi, i 67. în călătoria ta, ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni. creangă, p. 198. Să facă o călătorie aşă de lungă, ispirescu, l. 42/3e. După o călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile marilor, id. ib. 24. Călătorie pe mare, de plăcere, pentru sănătate, ştiinţifică. \ Urări: Călătorie bună (alecsandri, p. i 138) s. fericită (drăghici, R. 14), (In glumă) sprâncenată! (creangă, p. 307). Călătorie sprâncenată, Câţi te-or întâlni, toţi să te bată. creangă, gl. || Pig. Yiaţă. Omule! cu durere te-ai născut, cu chinuri vei săvârşi călătoria ta. marcovici, c. 21/„. — Derivat din călători, prin suf. abstr. -ie. călău s. m. Bourre,au. Tyran. — Cel care e însărcinat cu execuţiunea osândiţilor la moarte, gâde, armaş, gelat, cfr. hengher, muncitor. Aveă un Ţigan călău,. adecă pierzător de oameni. M. costin, let. x 231/,,. l-au tăiat călăul nasul, neculce, let. ii 210/5. Călăul n’aven decât să învârtească grindeiul, ca să sugrume pre paţient. C. negruzzi, I 311. Călăii s’au mirat, de omul acela. sbiera, p. 236. [Domnul] strigă: „Jos pe covor, Tăieţi-i capul din sbor“. Un călău se răpezeâ... alecsandri, P. P. I 182. Când să-i puie călăul ştrean- gul în gât... ŞEZ. IV 2/31. || P. ext. Cel ce supune (pe cinevă) la chinuri s. munci, ucigaş. îşi dete duhul în mânile călăilor săi. C. negruzzi, i 165. || Pig. Sugrumător (al libertăţilor publice), asupritor, tiran. Călăii popoarelor, c. negruzzi, i 274. „Vai de mine!“ zicea în sine, „cum de s’au îndurat părinţii miei de mine, de m’au dat pe mâna unui călău ca acesta! El are să mă piardă“. sbiera, P. 277. (Cu funcţiune adjectivală) Acum ar vrea un neam călău S’arunce jug în gâtul tău. coşbuc, f. 117. [Şi: călău, f (cu forma originală) calo. CUV. D. bătr. i 272.] — Din ţigăneşte halo „negru" (călăii fiind Ţigani). Hasdeu, Cuu. d. bătr. i 272. călău s. m. v. cal. călăuz s. m., călăuză s. f. 1°. Commandant, chef. 2°. Cruide. 1°. f (Subt forma călăus) Comandant, căpetenie, şef. Călăujii a toată gloateei sale (duces totius exer-citus). palia (1582), ap. Magyar nyelvor, a. 1909, p. 208. Slujitorii, căpitanii, făcându-se ca la 300 de oameni, şi având călăus pre armaş Burnas Alicşandru, au purces de s’au dus la Ţarigrad. MAG. ist. II 26/,,. Gheorghe călăusul şi căpitan Niculi, Tâlhari rei şi viteji foarte, beldiman, t. 404. 2°. (în limba literară de azi, mai ales subt forma călăusă) Persoană (plătită) care însoţeşte pe cinevă spre a-i arătă drumul s. a-1 conduce prin oraşe streine (prin muzee, etc., dându-i şi explicările necesare), conducător (face de prisos franţuzismul ghid şi italienismul cicerone). Keleus = director. anon. car. Am, luat de călăuz un om. uricariul, V 170/,3. „Nu ştii care e balta... ?“ am întrebat pre călăuzul mieu. C. negruzzi, I 184. Ba că trebile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşâ de lungă, ba că n’are călăuz... ispirescu, l. 43. Dacă vru a şti ce eră acolo, călăuza se feri d’a-i spune. id. ib. 278. 0 călăusă bună, SX ne ducă pe calea care-o fi bună. teodorescu, p. p. 180. La Ierusalim le-am, dus Şi-am năimit un călăus. MARIAN, nu. 810. Jja oraşul ce se vede, călăusă nu trebue. românul glumeţ, I 47/20. Cei fără de ochi călăuză la cei cu ochi: se zice când cei proşti de minte poruncesc celor învăţaţi, iord. golescu, ap. zanne, p. II 335. Călăuza la drum,, ca o lumină de felenar. id. ib. ix 73. || Fig. îndrumător. Hăul cel de stele e călăuzul tainic, Ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic. alecsandri, p. iii 79. Stăpânirea e călăuza naţiei. JIPESCU, ap. ŞIO. întristarea morţii lui Su-leiman se făcu călăusă tătâne-său, lui Orchan, spre mormânt, e. văcărescul, ist. 251/J4. | Maestru, model, îndrumător. Pe dînsul (cronicarul polon Paul Piasecki) şi-l alese... drept călăus Miron Costin. iorga, l. ii 573. | Titlu dat unor cărţi care cuprind îndrumări practice în anumite chestiuni. Călăusă cetăţeanului în materie judecătorească. TDRG. [Pronunţ, -lă-uz, -lă-u-ză. | Călăus are plur. -lăuzi şi -lăuji, călăusă are -lăuze. \ Compuse (turcisme), f: călă»iz-başă s. m. = primul călăuz (1°). ap. ŞIO., călăuz-ceauş s. m. « turc. kylaguz-causu „cel din capul rândului, la exerciţii militare, herold conducător într’o procesiune" lobl, c. 238) = ceauş care servea de călăuză (2°). ŞIO. | Verb (cfr. sârb. kalausiti, idem): călăuzi (f călăuzii) IVa = a conduce în calitate de călăuză (2°), a face pe călăuza; fig. a îndrumă. Keleuzesc=dirigo. anon. c ar. Care i-au şl că-lăuzlit din Focşani şi pân’aicea în Bucureşti, stolnicul dumitrache, ap. GCR. ii 127/25. Toate aceste vechi rămăşiţe a gloriei strămoşeşti... le vizitam,, călăuzit de un bătrân mazil. c. negruzzi, i 184. [Cu-coare] în văsduh călăuzite de-un pilot, bătrân cocor. alecsandri, p. iii 28. Cotoşmanul însă o a-pucă înainte şi sise visitiilor să se ţie pe urma, lui, că el îi va călăusi. ispirescu, l. 292. (Pig.) [Mintea cititorului] călăuzită de o critică judicioasă CÂLÂUZ-BAŞÂ — â6 — CÂLoX şi atrăgătoare, odobescu, iii 51. El nu găsea cevă care să-l călăuzească pentru începuturile principatului. iorga, l. ii 617. (Refl. = pasiv.) D’o stea ne călăuzim, Pe Hristos să dovedim, teodorescu, p. p. 104b. Omul ce de raţie se tot călăuzi. C. ne-gruzzi, ii 39/,6; (cu abstractul) călăuzire s. {.— îndrumare. A întrebuinţa... călăuzirea înaintaşilor. CONV. lit., XX 665.] — Din turc. kylavuz, idein (poate prin mijlocire n.-grec. v.aXaouîcţ s. bulg. kalauz; în Ban., prin sârb. lealăuz s. ung..kalauz). cĂLĂtiz-BAşÂ f s. m. cĂLAtfz-CEAi'Ş f s. m. călăuzi vb. lVa călăuz li f vb. lVa CĂLĂviu s. f. v. colivă. câlbaş s. m. (Oul.) = caltaboş, pamfile, i. c. 54. în j[udeţul] Tecuciu se vindecă rănile şi muşcăturile cil sleitură de la călbaş fiert de porc. L EON, M. P. 103. Am un balaur mare, Şi-i pus în frigare ? (= Câlbaşul.) pamfile, c. 23. [Şi: calbăş = cârnaţgros (şez. vii 178), stomahde mascur ( == porc), umplut cu crupe (Com. a. tomiac). Calbaşi de porc. H. iii 500, cfr. vi 97, gâlbăş PAMFILE, c. 23, H. II 141, MANOLESCU, I. 321, cfr. (= caltaboş) 262, (cfr. polon. kieibasă) ghilbăş s. m. = un fel de cârnaţ de carne de porc tocată cu piper [şi] usturoiu, cu care se umple intestinul gros al porcului, (cu alt sufix) gâlbân s. a. = caltaboş, cârnat făcut din maţul cel mare şi umplut cu carne de porc, care se fierbe. Com. s. popescu.] — Din slav. (rus. kolbasa, bulg. kalbăsa, idem) s. din ung. kolbăsz „cârnaţ“. Cfr. găldăbaş, căl-moiu, caltaboş. călbăşoără s. f. (Bot.) v. gălbiîşoară. călbeăză s. f. (Med.) v. gălbează. călbeji vb. IVa v. gălbeji. călbejos, -oÂSĂ adj. v. gălbejos. călbezî vb. lVa v. gălbeji. câlc interj. Onomatopee care imită sunetul produs de un corp care ţâşneşte de undeva. Când, câlc ! ieşi dintr’însul inima de putregaiu ce-i lăsase ielele. ispirescu, ap. TDRG. — înrudit cu gâlgăl. călca vb. I. I. l°-2°. Mettre lepied (sur...), toucher (du pied). II. 1°. Marcher (sur...). 2°. Passer (sur...). 3°. Mettre Ies pieds, entrer. 4°. Passer (par...). III. l°-2°. Fouler, ecraser (en marchant ou en passant sur...). 3°. Briser; soumettre, vaincre, reprimer; op-primer,pressurer, humilier, tyranniser; transgres-ser, enfreindre, violer (la loi, etc.); atteindre; (refl.) tomber de fatigue. IV. i °. Fouler, presser; pressurer le raisin, etc.); (refl.) se blesser en marchant (se dit des chevaux). 2°. Parcourir, traverser. 3°. Faire irruption (dans un pays), envahir; fondre (sur...), empie'ter, surprendre. 4°. Repasser (du linge); aigui-ser (une scie); s’abîmer (se dit d’une faux); cocher. I. (în înţelesul cel mai larg) 1°. Intrans. A pune piciorul pe ceva şi ase lăsă cu greutatea trupului pe acel loc. Deaca-l puseră pre picioare, au călcat, de au păşit de trei ori. dosofteiu, v. s. 19. Calcă cu călcâiul, mardarie, l. 2493. Fiul împăratului nu cuteză să calce pe pardoseala băii şi pe velinţele... aşternute prin palat, de milă să nu le strice frumuseţea, ispirescu, l. 33. Mi-a amorţit piciorul; nu pot ccdcă cu (s. pe) el. || Trans. A atinge punând piciorul pe ceva. De-ar şli, Doamne, cineva, Cum mi-e mie inima, Ar sta’n loc şi s’ar tniră, Cum mai pociu călcă iarba, jarnîk-bârseanu, d. 219, cfr. reteganul, t. 135/31, GCR. ii 61/ls. A călca iarbă verde = a umbla pe pământ, a trăi. Până va călcă el... iarbă verde, noin’om fi... în ticnă, sbiera, p. 241. îşi calcă îu lână = i se întoarce, i se răzbună răul ce l-a făcut altora, dâ de greu şi de necaz. Com. i. corbu (imaginea pare a fi împrumutată de la oile netunse, care, de multă lână ce au, ajung să calce pe ea). 2°. Spec. A mişcă un pedal, apăsându-1 cu piciorul. Fălcehle iepelor [de la războiul de ţesut]..., pe care calcă boreasa, de schimbă iţele... brebenel, gr. p. II. Intrans. (Scopul s. rezultatul călcării e o înaintare din loc). 1°. A pune piciorul undevâ, cu scopul de a înainta, a păşi (atâta că nu ne gândim la pasul pe care-i face cineva spre a înaintâ, ci la rezultatul păşirii, la atinge rea pământului cu piciorul s.la apăsarea piciorului pe pământ). Cunoaştem unde calci tu şi pe care cărare, pann, e. iv 21. Călcând pe bătăturile moşnegilor, c. negruzzi, i 38. Purcelul calcă înainte pe covoare. CKEangă, p. 83. Unde calci, urmă nu faci. jarnîk-bârseanu, d. 58. De-ai călcă dinpia-tră’n pia tră, Din străin nu-i face tată, De-ai călcă din urmă’n urmă,Din străin nu i face mumă. ib. 203. Hai ficior după ficior, Călcaţi toţi într’un picior. reteganul, tr. 36/i6. O pus... pietricele, Ca să calce murgu’n ele. hodoş, p. p. 47. Capră neagră în piatră calcă, piatra’n patru bucăţi crapă. şez. i 27Ş, cfr. alexici, l. p. 2\$li.Peunde calcă leul, să cunoaşte urma lui. iord. golescu, ap. zanne, p. i 604. (Fig.) Prin glorii calcă... Poporul împărat, eminescu, ap. TDRG. | (Complinit) Calcă înţepată şi cu trupul ţeapăn, ispirescu, U. 21/21. Calcă în vârful picioarelor, îndesat, greu, uşor. Calcă a popă, etc. = ca popii, etc., p. ext. se cunoaşte că se va face mai târziu popă, etc., va ieşi cevă din el. va „ajunge11, e un om care „promite11. Calcă a mare (jipescu, o. 129), a domn (zanne, p. iv 352), domneşte (barac, a. 15), a popă (creangă, a. 86),popeşte (românul glumeţ, i 55/16), a preuteasă (contemporanul, vii, n 11), a om cum se cade (pamfile, J. Ii), a erou (zamfirescu, R. 225), a beat (zanne, p. iii 466, baronzi, l. p. i 42/24). A călcă iu urma (s. pe urinele) cuivă şi trans. urma (s. urmele) cuivă = (propriu şi fig.) a urmâ pe cinevâ, a se luâ după cinevâ, a semănâ cu cinevâ (în purtări), a aveă apucăturile s. obiceiurile cuivâ. Eu nu mă despart de tine, în urma ta voiu călcă. beldiman, o. 96. De n’ai fi fermecătoare, Nu m'ai întoarce din cale, Să calc în urmele tale, Cu desagii pe spinare, reteganul, tr. 124/8. Nici un os nu mai găseă, Că’n urma voinicilor Calcă ceata lupilor, alecsandri, p. p. 262, cfr. 277b. Calcă în urmele lui tată-său. zanne, p. iv 660. Urmele lui lliodor... călcând..., mijlocul istoriei... am făcut, cantemir, ap. TDRG. 0 cerescule împărate..., nu mă lăsă ca să pieiu, călcând urmele pierzării! drăghici, R. 61. A călca în străchini = (propriu: a nu te uitâ unde calci) a umblă fudul, (mai rar) a fi greoiu la mişcări (şi despre ologi), a fi stângaciu, nătâng, a o nemeri ca Irimia (cu oiştea’n gard); a se clătină (despre un om beat). zanne, p. iv 129-130. E o fudulă...; când umblă, calcă’n străchini, delavrancea, S. 15. Vreun ţa-fandaclie... cu gulerul stând să-l apuce de nas, umblând par’c’ar călcă numai în străchini, cu fumurile în cap. ispirescu, l. ap. TDRG. (Şi substantivat) Sânt Năstase Pătlăgică, Om de treabă... Iar nu târîe-brâie, calcă’n străchini, precum voi. i. negruzzi, i 157. A călcă cu dreptul = a începe cevâ bine, într’un ceas bun, cu stângul s. în sec: a nu avea noroc la o Întreprindere, a nu izbuti. A călca strâmb s. într’aiurea=a începe să nu mai fii credincios. Sluga credincioasă a lui Brâncoveanu începu să calce strâmb, iorga, l. i 152. Iubeşti pe alta... Te-am înţeles eu de mult că-mi calci într’aiurea! alecsandri, t.‘1017. A călcă de sus s. din pod: mândru, trufaş, ţanţoş. Şi a doua si, calcă de sus, se simte de şapte palme mai înalt, vlahuţă, ap. TDRG. Cum o să-şi mai răsucească mustaţa de grozav v. călăuz. OĂLC - 37 — CĂLCA printre tineret; o să calce din pod! delavrancea, s. 39. A călcă în gura lăcomiei=a te lăsă ispitit de ceva ce-ţi face poftă. 2°. (Construit cu prep. peste) A trece păşind peste ceva. Ar fi trebuit să calce peste trupul mieu, ca să se ducă a se cunună cu el! c. negruzzi, i 52. Erculean calcă peste piatră, alecsandri, p. p. 15b. | Pig. Au îndrăznit să calce peste voinţa părinţilor săi. drăghici, R. 30. || Trans. A calcă pragul (p. ext. casa) cuiva = a trece peste prag spre a ieşi de undeva s. (mai ales) spre a intra la cinevă. Dar nici pragul n’am călcat Şi altul mi-am căpătat. JARNIK-BÂRSEANU, d. 235. Nici pragul nu le calc ! şez. I 79/4. Eu casa nu i-o voiu mai călca. RETEGANUL, P. IV 4/29. 3°. A intră păşind undeva. A hotărît să nu-i mai calc în casă. alecsandri, t. 335. Nimeni nu calcă pe moşia ei fără să fie omorît. ispirescu, l. 4. Nti eşti, mândră, vrednică, Să calci în biserică. jarnîk-bârseanu. d. 249. | (Subiectul e piciorul) Pe acăle locuri nu se auzeă să calce picior de om pământean, sbiera, p. 132/m. N’are să-ţi mai calce piciorul în casa mea! DDRF. 4°. (Neobicînuit) A trece (pe undeva). Această linie... a polului miezii-zile[i] calcă prin Africa. piscupescu, o. 61. III. Trans. A apăsă cevă punând piciorul pe el şi lăsându-se cu greutatea trupului pe picior. Simr ţiiu că m’a călcat oarecine pe rochie, ispirescu, l. 236. 1°. A strivi, a zdrobi cu piciorul. Cându-l va călcă Munt -. stropşi) cu picioarele, sau-l va ucide cu pumnii... prav. 319. Una [din seminţe] cădzii pre cale şi fu călcată, varlaam, c. 323. Deaca vădzu spurcatele jărtve, le oborî, de le călcă. dosofteiu, v. s. 50,2. Măicuţa călcatu-i-a, Cu copita calului, Tocma’n capu’ pieptului, jarnîk-bârseanu, d. 485. (Ironic) A mai fost unu,’ aşâ ca dinsu’ [de] voinic, l-a călcat un boboc pe cap şi a murit. şez.i219/,„, cfr. zanne, P. ii 721. | (Complinit prin în s. subt picioare) Calu-i... Calcă trupuri subt picioare, alecsandri, p. II 16, cfr. (în picioare) sbiera, p. 109/s„. Să călcăm în picioare şl cal şl călăreţ, ispirescu, m. v. 23/2. Mămăliga şi pânea să n’o calci în picioare, că-i păcat. şez. i 127./16. Să te calc în picioare, Ca pe un şarpe otrăvit, alecsandri, p. p. 260. (Fig.) Vijelia ’ngrozitoare... Calcă totul în picioare, eminescu, p. 242. ^ A. călcă pe cineva pe picior: spre a-i da să înţeleagă cevă s. în semn de dragoste; fig. a-1 atinge cu vorba (şez.ii73/2930). Cnmse învârtea hora, ba o strângea pe fată de mână, ba o calcăpepicior, ba..., cum e treaba flăcăilor, creangă, p. 163. Nu mă călcă pe picior, Că ştiu eu de ce ţi-e dor; Nu mă călcă pe opinci, Că ştiu eu ce vrei să zici; Nu mă călcă pe picioare, fia ştiu eu unde te doare, teodorescu, P. P. 340. îl calcă bârna pe picior = ii îmblânzeşte necazul. Com. i. CORbu. A călcă pe cinevâ pe bătături = a-1 atinge cu vorba, a călcă pe cinevâ pe coadă = a-1 provocă, atin-gându-I unde e mai simţitor. (Originea acestei locuţiuni e proverbul: Şarpele, până nu-l calci pe coadă, nu se ’ntoarce să te muşte, românul glumeţ, i 20/,) 2°. P. ext (Subiectul e trenul, trăsura, etc.) A zdrobi, trecând peste cinevâ s. cevâ. Merge pe jos..., în primejdie de a fi, călcat de carete şi droşce. c. negruzzi, i 70. Tina... călcată de care..., Călcată de boi domneşti, jarnîk-bârseanu, d. 346. Căi-că-te-ar trenul! h. xi 278. 3°. Pi g. a.) A zdrobi, a nimici, a aboli, a oborî. Viaţa’n pământ să-m[i] calci atocma (== făcând-o una) cu praful, dosofteiu, ps. 25. Călcat-am Domnia-mea acele obiceiuri rele şi le-am... pus jos (— desfiinţat). mag. ist. 133/,. Chiar muierile noastre... ne calcă cinstea, gorjan, h. i 8/29. Fericit acel ce calcă tirania subt picioare! alecsandri,p. ii 7. b.) A supune, a învinge, a birui. Eu merşu la iad, vrăjmaşul călcaiu. cuv. D. bătr. ii 364. Cu aceasta [cu evanghelia] călcăm toate relele. N. testament (a. 1703), ap. GCR. I 348/r Mojicia şi neştiinţa cea nebună pot... bunătatea să o calce, ţichindeal, f. 232. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. || (Despre porniri, a-fecte, etc.) A învinge, a înfrânge, a potoli. Pornirea ta să-ţi calci, beldiman, o. 18. Pentru numele lui Dumnezeu ! Să nu faci aceasta, ci calcă-ţi mânia !barac, ap. TDRG. (Intrans.) Calcă, mândră, pe mânie, Acum mi-a trecut şl mie. hodoş, p. p. 189. :}£ A-şi călcă pe inimă (mai rar: inima zanne, p. ii 761) = a învinge sentimentele de re-pulsiune, teamă, mânie, etc. şi a se hotărî la o acţiune la care nu te simţi îndemnat de cugetul tău (cfr. a-şi luâ inima’n dinţi, a se blăzni 3°). Ai să-ţi calci pe inimă şi să devii nevasta ciocoiului Lipicescu. alecsandri, ap. TDRG. c.) (Complementul e omul) A asupri, a umili, a persecută, a nedreptăţi (neţinând în seamă drepturile lui). Miluiaşte-mă, Doamne, că mă calcă o-mul... Călcară-mă dracii miei în toată zi. coresi, ps. 145. Dă mită, pentru să poată călcă mişeii {— săracii), cuv. D. bătr. ii 463. Pe ceilalţi boieri au început a-i călcare din obiceiurile lor. neculce, let. ii 259/30, cfr. 265/,,. Şl pe Tătari au început a-i călcă şi a-i pune de a lucră la cetate de-a-valma cu, creştinii, id. ib. ii 299/35. Cu strâmbăta-tea dreptatea a se călcă. cantemir, ist. 150. (Instrumentul asupririi se arată prin prep. c u) Călcăn-du-i foarte tare cu tot felul de dăjdi grele. AMIRAS, ap. TDRG. Şi până la atâta rămăsese de călcaţi şi de supuşi Nohaii, cât ei la atâta smerire nici odată nu mai venise, id. let. iii 168/s. Să fie cu mare dreptate săracilor, neingăduind pe nime ca să-i calce. e. kogĂlniceanu, let. iii 261/2I. Să nu cunoască pe tată-său, care mă calcă înpicioare. c. negruzzi, i 28. d.) (Complementul e legea, porunca, zisa cuivă, cuvântul dat, jurământul, făgăduiala, etc.) A nu ascultă, a nu luâ în seamă, a nu ţineâ. Calcă porunca ta. cuv. D. BĂTR. ii 418. Cine curveaşte, amu învăţătura calcă, coresi, e. 8/30. Şi nemică zisa ta călcaiu. id. ib. 12/9. Va călcă pravila aceasta. pravila mold. 4/,. Să calce cuvântul Domnului. biblia (1688) 119n. înşine noi de voia noastră de vom face paretisis (= demisiune), călcăm porunca şi făgăduiala. antim, p. xxvii/9. Călcând Ungurii prieteşugul ce-l aveă cu Petru-vodă. ureci-ie, let. i 170/21. Au călcat giurământul. neculce, let. ii 334/6. Calcă pravelile şi legăturile cu giurământ cele adeverite, id. ib. ii 428/,.,. Calcă credinţa că-snicească. marcovici, d. 91. Calcă legile, uricariul, x #!/„. Vai dar de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, bălcescu, m. v. 4/,,; Aş călcă ho-tărîrea ce am făcut, de a spune adevărul. C. ne-Gruzzi, i 38. Prin ademenirile voastre o faceţi de îşi calcă datoriile sale de femeie, id. ib. 48. Nu voiă să calce sfatul bătrânilor, sbiera, p. 42/41. Cucoană-sa şi-au călcat învoiala de la cununie. id. ib. 219/„. Ţi-ai călcat cuvântul, ai făcut judecată fără mine■ id. ib. 219/,0. M’a blăstemat măicuţa, De ce i-am călcat vorba, jarnîk-bârseanu, d. 196. Cine calcă jurământul, Nu-l primeşte nici pământul, ib. 258. N’ar fi vrut să calce voia tătâne-său. reteganul, P. ii 4/34. | (Eliptic) A-şi înşela (soţul s. soţia). Va călcă muiarea fiind cu bărbat şi să va pângări, biblia (1688) 98, cfr. pe aceeaşi pag., în alte două locuri. e.) (Omul e complementul; subiectul e nevoia, focul, etc.) A ajunge, a bate. încă nu-i'călcase acest foc cumplit, gorjan, H. i 13. Măi, podar,... Trage podul, Să trec Oltul, C’aicea te calcă focul Şi te prăpădesc cu totul, teodorescu, p. p. 292b. Du-te, bărbate, la boi, Colce-te grele nevoi, reteganul, ch. 87. Badeo, ibovnica ta, înaltă ca să-cara Şi galbenă ca ceara Şi dreaptă ca secerea, CĂLCA - 38 - CĂLCĂ Par’c’o calcă nevoia, id. tr. 161/,,, cfr. doine, 240/„. (Eliptic) Mă calcă, adecă nevoia = mă stropşeşte. LB. Lelea mică, mititică, Bac’o pui la sac, ridică; Lelea’naltă ca ş’o salcă, Dac’o pui la sac, o calcă (= se speteşte, o doboară sarcina), jarnîk-bârseanu, D. 435. Călcă-te-ar! înjurătură care se aude adesea în Transilv. #A călcă pe cinevă datoria — a se simţi obligat moraliceşte. Pe părinţi îi calcă datoria să dea bună-creştere fiilor lor. LM. Prietenul la aceste s’a silit a-l mângâia, Cum îl călcă datoria şi după cum trebuia, pann, e. iii 121. f.) f R e f 1. (=pasiv; mai ales despre vite) Se calcă de drum, de osteneală = se oboseşte, se curmă. LB. IV. Trans. 1°. A bătători, a îndesă s. a frământa ceva printr’o călcare repetată cu picioarele. a.) A bătători pământul (iarba, semănăturile). Pe morcovi, ceapă..., după ce le va sămănă, să le calce. I. IONESCU, C. 48. Noi umblăm să colindăm Şi zăpada s’o călcăm, jarnîk-bârseanu, d. 512. || Fact. Călcă ţarinile cu caii săi, ce-i lăsase slobozi, neîmpiedecaţi. N. costin, let. ii 86/m- încalecă şi călcă toată grădina, fundescu, l. p. C,8/u. b.) A tescui cu picioarele strugurii (în „călcător"). pamfile, I. C. 219-220. Au cules viile lor şi au călcaţii. BIBLIA (1688) 181. [Strugure] de voinici tineri călcat. IST. POAMELOR (a. 1773) ap. GCR. II 89. Materiile ce ies din struguri, când se calcă şi fierbe împreună cu mustul, dă vinului trăinicie. i. IONESCU, c. 195. # (în glumă) Vin călcat de broaşte = apă (Covurluiu). zanne, p. iv 189. c.) A frământă cu picioarele lut (cu baligă). Olarul calcă lutul cu picioarele, până ce-l face ca ceara. DAME, t. 73. Fata călcă lut şi lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. d.) A îndesă cu picioarele (lâna, fânul, etc.) ca să se aşeze. LM. e.) (Germanism?) A călcă călcâiul cisrnei = a-1 scâlciă. LB. A călcă papucii = a-i toci. TDRG. f.) P. anal. A călcă apa = aînnotă în apă stând în poziţie verticală, menţinându-se astfel numai prin mişcările picioarelor (ca la călcatul strugurilor, etc.). g.) Refl. (despre vite). A se lovi (în mers) la picioarele dinainte, cu copitele (potcoavele) de la picioarele dinapoi, rănindu-se; cfr. a se bate, a se cosi. 2°. (Complementul e un drum, etc.) A bătători (un drum), a cutreieră (un loc), a umblă mult (pe undeva), a străbate (călătorind). Calcându (= colindând) oraşele Caudachilor. dosofteiu, v. S. 125,2. A umblă şi a călcă cu silinţă pădurea. COD. silv. 31. Câtvaloc au călcat, fără să găsască vreun lucru de mâncare, drăghici, r. 62. De când mă simt bărbat, Multe ţări eu am călcat, alucsandri, p. I 97. Toată [pădurea] o călcă, până ajunse la o căsuţă, reteganul, p. iv 13/32. în zădar voiu călcă calea. id. ib. v 8/,,. Eu toţi munţii am călcat, Mură-albastră n’am aflat, alecsandri, p. p. 53b. Să călcăm cărările, jarnîk-bârseanu, d. 57. Al nostru împărat... târguri a călcat, Toate satele-a, umblat, sevastos, n. 135/22. Poate fi uliţa largă, C’al m,ieu mândruţ nu o calcă, doine, 120/,. (Complinit prin: cu piciorul s. picioarele) Cât au călcat cu piciorul, N’au văzut crăişorul. barac, ap. GCR. ii 176/, 2. Dumnezeu calcă încă cu picioarele sale pietroasele pustii ale pământului, eminescu, n. 3. Rău, maică, m’ai blăstămat, Să calc cu picioarele, Cât aleargă soarele, jarnîk-bârseanu, D. 320. | P. ext. (Despre un-vas plutitor) A străbate (o distanţă). Corabia plutea cu mare repejune..., aşă cât în puţină vreme au călcat mai multe mile. drăghici, r. 24. Călătorie ce-ai călcat cu noi. dosofteiu, V. S. 156. # Drum călcat: umblat, bătut, practicabil, barcianu. f A călcă ocina satului = a delimita teritoriul (a 1608). cuv. D. bătr. i 162. 3°. Fig. a.) (Subiectul e duşmanul, hoţii, etc.; complementul omul s. ţara, hotarul, casa, fig. drep- turile lui) A da năvală, a intrâ (pe neprevăzute) şi a luă în stăpânire, a încălca, pustiind, prădând s. jefuind. Au călcăt hotarul altuia, pravila mold. 1,,. Ne-au călcat [Turcii], precum, le-au fost voia. neculce, let. ii 293/12. Ţara Moldovii s’au stricat şi s’au pustiit, oare de schimbările Domnilor, au de oşti ce au călcat-o? id. ib. II 304. Mai pe urm.ă au călcat şî mănăstirile şi casele, desbră-cănd lumea. e. kogĂlniceanu, let. iii 195/1S. Stăi, Alexandre! nu mai călcă locul sfânt, că vei pieri şl tu şl oştile tale. alexandria (a. 1799), ap. GCR. ii l67/,6. Leeghii fiind ajutători Porţii, năvăliră a călcă unele sate pe hotarul Rusiei, stolnicul dumitrache,c.367. Oştile franţuzeşticuiuţimemare le-au călcat [pe cele prusiene], dionisie eclesiar-hul, C. 213, 340. Le-au călcat la o moşie, prădând tot, le-au şi robit, beldiman, e. 381. Oprise asemenea prin straşnică poruncă jaful în oraşe şi sate, liotărînd a fi osândiţi la bătaie toţi oştenii români care o vor calcă. BĂLCESCU, M. V. 435. Subprefecţii călcară peste noapte casa din Cure-chiu, unde dormeă liniştit Crişanul, şi-l prinseră legat, odobescu, iii 533/ls. Ne calc[ă] păgânii, frate, alecsandri, p. iii... Când te calcă hoţii, cinstea nu ie opreşte de-a te luptă în contra lor. alecsandri, t. 1451, cfr. p. ii 36, iv 91, pamfile, j. ii. Nu care cum,vă să fi trecut să calce Ţara-Tur-cului? ispirescu, m. v. 60/5. Mâi că nu eră om bogat..., carele să nu fi fost călcat şi prădat de dînşii. sbiera, p. 266/38. (Absol.) Furii au călcat oareundevă. marcovici, C. 51/s. b.) P. ext. A surprinde pe cinevâ, a-1 prinde în flagrant delict, dând fără veste năvală in casa s. în ascunzişul lui. Călcându-i împăratul noaptea fără veste aci in iatac, îi găsi pe amândoi adormiţi şi strânşi în braţe, gorjan, h. i 3/23. Prin marş iute şi grabnic, fără veste să-i călcăm. C. negruzzi, I 116. Ieşi curând din casa asta, că Doamne fereşte! de te-o călcă aici bărbatul mieu... caragiale, ap. TDRG. Să-i calci pe negândite, că-i prinzi! sandu-aldea, v. p. 101 /6, cfr. A. m. 25, sadoveanu, p. s. 78. 4°. P. anal. a.) A trece cu flerul (de călcat) cald peste o rufă s. o haină spre a o face netedă; cfr. netezi, scrobi. Să ţi-o calc [cămaşa] apoi frumos. teodorescu, p. p. 308b. Şi mi-o spală [basmaua] şi mi-o calcă, bibicescu, P. P. 381. (Absol.) N’a spălat şi n’a călcat, teodorescu, p. p. 308. b.) A călcă un ferăstrău = a-1 ascuţi, strâmbân-du-i cu dinţarul s. cu pila dinţii, unul într’o parte şi altul într’alta. || Refl. (Despre coasă) A face dinţi ca la ferăstrău. Coasele slabe în trup şi în gură se calcă, se încreţesc, li se bălţează gura (Tutova). ion CR. III 227. c.) (Despre cocoşi, p. ext. şi despre bărbatul altor pasări) (A se urcă cu picioarele pe femelă spre) a îndeplini actul împreunării sexuale, a cocoşi, a pune ou. Cfr. costinescu, şez. v 54/,,. Cocoşul calcă găina, pamfile, j. ii. [Cocoşule,] îţi faci toate chefurile tale, călcându-ţi găinile fără vr’o ruşine. gorjan, h. i 20. Curcanu’ o dzîs că n’a luă-o [pe curcă], Până n’a calcă-o. vasiliu, c. 188. [Abstracte: călcare s. f. (la scriitorii vechi a-desea pentru neologismele transgresiune, violare, contr avenţiune) (ad 111 3° c). N’au călcare (= supărare) de nime. neculce, let. ii 292/.h. Afiân-du-se la multă neputinţă, de călcarea limbilor (= din cauza persecuţiilor din partea păgânilor), mineiul (1776) 162'/2, (ad III 3°d) Călcarea de lege, adecă nebăgarea în seamă celor hotărUe şi aşezate în legi şi în pravile, antim, p. 96. Nenumărate călcări ale poruncilor, mineiul (1776) 116*/,. Galcarea sau zmintirea sfinţeniei hotărîrei (Mold. a. 1814). uricariul, i 225/,. Se jăluiră Porţii de astă calcare a dreptului naţiilor. C. negruzzi, i 242. îl acuză...de călcarea constituţiunii. maio- RESCU, D. ii 39. Călcare de jurământ, iorga, l. i CALCABURĂ 39 - CĂLCÂI U 323. Această călcare a vechilor obiceiuri. SADO-veanu, M. 117. O rodeă la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. ispirescu, l. 51, (ad IV 1» a) Să nu se facă... călcare defânaţcu caii poştelor {a.. 1814). uricariul, I 204/23, (ad IV l°b) Călcarea stogurilor. pamfile, I. c. 219, (ad IV 3° a) Să se astâmpere, să nu mai facă călcare mănăstirei (a. 1756). uricariul, xxi 166. Din cetirea acestor documente... se vede lămurit..., că graniţa Austriei este înfiinţată pe pământul României cu călcare în ( = luare fără drept a unei părţi din) moşia Bresniţa a sf. mănăstiri Tismana. i. ionescu, m. 23. Moşia ( = patria) o să cadă de isnoavă în călcarea păgânilor. C. negruzzi, I 140. Se întâmplase peste noapte o călcare cu omor în hanul unui Jidov, caragiale, s. 141/,, cfr. 136/„; (cfr. lat. calcatus, -um) călcat s. a. (ad III 3°e) Trimitea apucatul Şi călcatul [ie boală], mat. folc. 569, (ad IV 1° b) Călcatul viei. H. XII 19j (mai des) călcatul strugurilor. H. XII 237, (ad IV 4° a) Fier de călcat; (ad IV 4° c) Călcat = încrucişarea pasărilor, şez. v 54/2l; f călcată s. f. = pas, drum (făcut de cinevă). Cărarea mea şi călcata mea tu ai isleadit. psal. sch. 449/„; (cfr. lat. călcătură „păşire") călcătnră (plur. -turi) s. f. (ad. I 1° şi II 1°) Pas, mers, păşire, umblet; (concretizat) urmă. Sfârşaşte călcăturile meale în cărările tale. coresi, ps. 33. Oălcătura ei nu-mi place, beldiman, o. 66 El purceade mai nainte cu o călcătură mai reapede. id. p. ii 3. îl cunosc pe călcătură Că nu are firea bună. bibicescu, p. P. 59. După multă umblătură şi călcătură..., o dat de târgul unde eră vataful acela. şez. viii 73. Multe călcaturi de iepuri se văd pe aici. LM. Să-ţi arăt călcătură. păsculescu, l. p. 227; (ad III 3" c) Asuprire, prigonire, supărare. Şi încă au văsuţ călcătură lor. palia (a. 1582), ap. CCR; (ad III 3° d) Transgresiune, uzurpare. Şi alte călcături de lege multe ca aceste făcea, ureche, let. I 192/18. Câte spurcate de jurământuri călcături... făcea, cantemir, ap. TDRG.; (ad III 3° e) Stare de boală; (spec.) epilepsie (cfr. agâmbală, stropşală) LB., H. xvii 428; (fig) inspiraţie rea; (concretizat) bătătură pe pulpă s. pe uger (Munţii Sucevii, în Mold. şez. ii 185/22). „Ei“, zise moşneagul, „doară acuma nu va aveă călcătură să mai poftească cevă, ci-ţi va da fata“. reteganul, p. v 10. Ştiutu-te-o călcătură, Că iubeşti numai cu gura. id. tr. 149. Du-te, bade, ’n călcătură. doine, 6. Apucătură, Călcătură De la miezul nopţii, mat. folc. 569; (ad IV 3° a) f Năvălire, invaziune, pră-dăciune; dare. Că va mai putea apără Dachia de călcaturile lor. cantemir, iir. 215/13. N’or suferi călcătură oştenilor lui Ilaliţchi. acsinte uiuca-rul, let. ir 150/10. Şi au şezut şl acolo alte doă săptămâni, tot aceea călcătură făcând Tătarilor, mâncându-le orzul şi fânul, amiras, let. iii 158/13. | Adjective: călcat, -ă. Murguleţu’ mieu, Paşti (= paşte) de te mai îngraşi, Fă-ţi spata lată Şi coama călcată (= lungă, de să calci în ea?). GIUGlea-vÂlsan, r. s. 65. (Substantivat) Hainele femeilor sânt:... Pestelcă, ciorapi, călţuni, papuci, cipici, călcaţi. H. xiv 430. (Negativul) ne-călcăt, -ă = care nu a fost s. nu poate fl călcat; spec. pustiu, unde n’a ajuns picior omenesc. Toată poronca prea înaltului devlet... este la noi pravilă necălcată, uricariul, I 241/18. Nici o casă n’au rămas necălcată... de dînsul. sbiera, p. 13/13. Pământ necălcatU ( = pusţiu). biblia (1688) 83. Locuri necălcate de pas de om. alecsandri, p. iii 318, cfr. barac, a. 34. Pustiuri necălcate, konaki, p. 222. Iarbă necălcată, marian, d. 291. Cfr. călcător.] — Din lat. calcare, idem. Cfr. Încălca şi dubletul calchia. cai.cabujkă s. f. v. calcavnră. cĂiiCÂi vb. I, călcâiâş s. a.\ v. „. călcâioâsa s. f. art. / v' calcalu* cÂwilB s. a. I. Talon. II. 1°. Paturon. V,peron (de coq), ergot. 2°. Pârtie posterieure ou inferieure de certains objets, talon. I. (La om) Partea dinapoi a piciorului, de la gleznă în jos; p. ext. partea ghetei, a cizmei, a ciorapului, etc., care acopere această parte a piciorului s. pe care calci cu ea; cfr. toc. Fără-leagea călcâiului mieu încungiură-mă. coresi, ps. 127. Tu veri muşcă şi împunge câlcăiulu lui. PALIA (a. 1582) ap. CCR. 52. Oştenii Râmului nu învăleă în obiele, ce gol picior încălţat cu pele şi cu legături în cruciş, ca gratia, opinci, mimai cât ţineă piciorul la c&lcăiu legat. M. costin, let. i 28/,,. Părul i-ajunge la călcâie, eminescu, p. 208. De te înalţ de subsuori, Te 'nalţă din călcâie, id. ib. 272. în multe locuri, porumbul... se pune în pământ cu călcâiul, dame, t. 61. Să-mi cumpere papucei Şi să aibă şi călcăiu, Ca să joc hora cu ei. şez. i 75. Zis-a tata că m’o da După Micloş cătana, Că-i cu peana ’n pălărie Şi cu pinteni la călcâie. jarnîk-bârseanu, d. 407. Sub călcâiul cismei mele, Zace dracu’ ş’o muiere, doine, 129/,.,. Să învârtim fetele, Să-şi tocească călcâiele, ib. 173/,fi.^j:A da călcâie calului =a-l lovi în pântece cu călcâiele, ca să pornească s. să meargă inai repede, cfr. a da pinteni. Fata dete călcâie calului, ispirescu, l. 17. Dă-ţi,popo,pintenii şi bate iapa cu călcâiele! (c. ne-gruzzi, i 249, cfr. creangă, P. 39): se zice când cerem altuia ceea ce ii e de mare trebuinţă (iord. golescu, ap. zanne, p. iv 549), s. când împrumuţi pe unul şi nu-ci mai aduce îndărăt sau îţi strică lucrul împrumutat, şi, făcându-ţi trebuinţă, nuj mai găseşti (id. ib.). A da s. izbi cu călcâiele în pinteni — a se răni singur (iord. golescu, ap. zanne, p. ii 30). A stas. a şedeă îu călcâie: pe vine, zgârcit, atingând călcâiele cu partea posterioară a corpului. DDRF., cfr. pontbriant. Fuge (s. merge) de-i pâ-râie (s. sfârâie s. îşi prăpădeşte) călcâiele: foarte repede. Mergea, de-i pârâiau călcăiele, de frică să nu se răzgândească sfânta Duminecă. CREANGĂ, p. 293. Abiă mă arătam înaintea vrăşmaşului, şi să te ţii, părleo! îi sfârâiă călcăiele dinaintea feţii mele. ispirescu, L. 13, cfr. pamfile, c.,TDRG. îi joacă şoarecii în călcâie (Argeş): se zice unui om neastâmpărat, zanne, p. ii 31. A-şi bate călcâiele s. a bate în (s. din) călcâie = a sări în sus de bucurie; a-şi bate joc, a nu-i păsa. DDRF., COSTINESCU. A se învârti (a se întoarce s. a sări) într’un călcaiu: repede (ca soldaţii când fac stânga’n pre-jur), într’o clipă, a fl iute la treabă. Cfr. zanne, p. n 32. Se întorcea numai într’un călcăiu, când poruncea, şi aşeză lucrurile de călătorie, ispirescu, l. 13. A se duce (s. a plecă, a porni) cu călcâiele înainte = a fl dus, mort, la groapă; a sta pe loc, a nu merge unde ai de gând; a fl oprit de la ceva. zanne, p. ii 33-4, cfr. pamfile, C. A i se aprinde (s. a-i sfârâi) cuivă călcâiele (după cinevâ) = a se topi de dorul cuiva, a muri de dragoste după cinevă; a nu mai avea astâmpăr, a fl zorit, nerăbdător. Cfr. ZANNE, P. II 32-3, ROMÂNUL GLUMEŢ, i 48/»,, pamfile, c. Când ţi s’or aprinde călcăiele, însoară-te, până a nu îmbătrâni. C. NE-gruzzi, I 251.1s’au aprins călcăile... după cuconiţa Anica. alecsandri, t. 194. Ipate... se prinde în joc lângă o fată... Şi... i se aprind lui Ipate al nostru călcăiele. creangă, p. 163. îi arde călcâiele ca să plece. DDRF. A nu ajunge pe cinevâ la călcâie: (nici) la degetul cel mic. TDRG. în cât se atinge de dreapta judecată... nu mă ajungi nici la călcâie, alecsandrt, ib. Mă doare îu călcâie=nu-mi pasă. DDRF. A pune (pe cinevâ) subt călcâie = a stăpâni cu totul, a nimici s. a înjosi pe cinevâ. zanne, p. ii 32. A-şi luâ călcâiele de-a umere (cfr. fran. prendre ses jambes ă son cou) = a fugi repede, a o luâ la sănătoasa, zanne, p. ii 33. Mi-am luat călcăile de-a umere, şi m’am dus, m’am dus, m’am dus, până ce m’am văzut departe şi de CALCAM-BALÂO - 40 - CĂLCĂTOR Iţic şi de agie. alecsandri, ib. A-şi luâ rămas-bun de l.a călcâie = a plecă englezeşte, a o şterge fără a-şi luă rămas-bun de la nimeni, fără a spune nimănui; Îndată ce m’am sculat de la masă, luân-du-tni rămas-bun de la călcâie, fuga la scăldat. creangă, A. 60. îi rupe călcăile (pronunţ, călcâ-tiile) cu uşa = îl scoate afară, îl goneşte cu ruşine (Coşteiu, în Ban.), zanne, p. hi 426. | (Literar) Călcâiul lui Aliil(e) = partea vulnerab lă a cuivă, cfr. buba. II. P. anal. 1°. (La animale. Neobicînuit) a.) Chişiţa de la piciorul calului. Va muşcă călcâiulu calului, palia (1582), ap. GCR. I 36/,,. b.) Pintenul cocoşului s. al altor pasări. DICŢ. 2°. Partea dinapoi s. de jos a unor obiecte. a.) La sanie, partea dinapoi a tălpii, cfr. bour. DAME, T. 22. b.) Plazul plugului, pamfile, i. c. 150, cfr. H. ii 140, xii 31, xiv 8, 87 (cfr. fran. le .talon d’une charrue). c.) Partea de jos, dinspre coadă, a ascuţişului se-curei s. al bardei, numită şi barbure. dame, t. 111, PAMFILE, l. c. 316, cfr. H. vil 18-4. I Capătul coporîei coasei, în care se înţepeneşte, cu brăţara, custura coasei (Bran, în Transilv.). d.) Crestătură făcută în partea de jos a căpriorilor, unde se îmbină cu cosoroabele în altă crestătură numită cuib, şi se prind de acestea prin cuie de lemn. dame, t. 93. e.) (Ban., Mehedinţi) Cuiul băgat în fusul roţii morii, la capătul de jos de subt linguri, liuba-iana, m. 104, cfr. H. xviii 143. în broasca [morii] se învârtesc călcâiele de fler ale ciuturei. h. ix 60, cfr. 37. f.) (Cu acest înţeles şi fran. talon şi meglen, căl-clinu — coltuc de pane) Colţ de pâne (pamfile, C.), cfr. coltuc, donţ; o bucată mare de mălaiu ori mămăligă, cfr. codru (ion cr. iii 87). Se întoarse cu un călcăiu de pâne albă şi moale capă-muca. mera, b. 188. g.) Spatele unei cărţi, unde coaiele sânt prinse In sfori, cotor. Ambele capete ale călcâiului cărţii. CREŢU, ap. MARDARIE, L. 4. h.) Sfârşitul unei scrisori, alexi. i.) Citat,’ fără explicare, între uneltele de dulghe-rie. h. vii 184 (Probabil, un fel de rândeâ). [Şi: (Mold.) călcaiu, (Ban.) călcâniu. Kelkeny — calcaneus. anon. car., (Sălagiu) călchiiu s. a. vaida. | Diminutive: călcâiâş s. a. (dial. călcăieş). Mama v’aduce vouă... Mălăieş, In călcăieş. creangă, p. 20, (şi cu înţelesul bot.:) numele unor ciuperci (pamfile, a.) care se fac toamna, pe mijlocul crângului, rotaţi, de mărimea farfuriei, albi, ştirbi de o parte (h. xvi 400), călcâior s. a. LM. | Adjectiv substantivat: (Ban. -]- sănătoasa) călcâioâsa f. art. (dial. călcânoasa; numai în expresia) A o luă la călcânoasa: la fugă, la sănătoasa, jahresber. iii 318. | Verb: călcâiâ I = (intrans.) a păşi cu paşi mari (de-a ’ndăratele), a se grăbi (CDDE. nr. 216), (trans.) a strivi cu călcâiul. Şi au început [oştile] a colcăia îndărăt, ca să-şi vină în minţi şi să se numere, conv. lit., ap. TDRG. întâi legară-i [mu-ceniţei] picioarele la giug de boi şi călcâiată [fiind apoi...] dosofteiu, ib.] — Din lat. calcaneum, idem. CALcâm-balĂc s. m. (lht.) v. calcan. o ai. că iv s. a. şi m. 1°. Ecu, bouclier. 2°. Turbot (Rhombus maximus). 3°. Mur de derriere — (Turcism) 1°. t S. a. (Mii.) Scut, pavăză. Obrăznicia calcan şi nestidirea meteriz obrazului făcând, cantemir, ist. 311. 300 de Căzaci cu sineţe şi toţi cu calca-nuri. n. costin, ap. TDRG. Are voie a face toate ale pompei, câte fac cei cu trei tuiuri, adică nouă calcanuri. e. văcărescul, ist. 255/21. Cai domneşti, împodobiţi cu... calcane de argint suflate cu aur. filimon, c. II 677. | Fig. Se sfătuesc între dînşii a cere un caimacam,, Ca să îmblânzească ţara şi să-l aibă de calcan, beldiman, tr. 387. 2°. S. m. (Iht.) Peşte de mare cu corpul lat, în formă de romb. ŞIO , cfr. H. ti 319. 3°. S. a. (Zid.) Zidul din spate al unei case care se înalţă (ca o pavăză) în faţa alteia (astupându-i vederea liberă) sau care e lipit de spatele acesteia, dosul unei case. Cfr. LM., dame, t. Când sântem siliţi a înălţă prea mult un coş peste coperiş, fie din cauza unui calcan, sau unui coperiş prea înalt... gazeta săteanului, ap. TDRG. [Şi: călcau. | Plur. s, a. -cane şi -canuri. | Compus : «turc.kalkan balygy, propriu „peşte cu scut“) calcăn-balâc s. m. ŞIO., calcâm-balâc s. m. = peşte cu un ochiu. n. xii 171, cfr. xiv 376; cfr. balâc.] — Din turc. kalkan, idem. calcân-balăc s. m. (Iht.) v. calcan. cai.car s. a. (Miner.) Colcăire. Rocă în care predomină carbonatul de calciu (ca: marmura, creta ş. a.). Calcarul comun e o rocă de carbonat de calciu necristalizat... Serveşte la fabricarea varului. Când cuprinde şi argilă poartă numele de marnă. istrati-longinescu, ch. 180. |Derivat: calcaros, -oâsă adj. =de (s. cu) calcar. Creta e o rocă calca-roasă alcătuită din scoici de microorganisme, id. 182.] — N. după fran. (lat. calcarius, -a, -um.) călcată f s. f. v. călcă. călcător, -oâke adj,, subst. I. 1°. Vainqueur. 2°-3°. Violateur, transgresseur, infracteur. II. 1°. Lieu passant, passerelle. 2°. Fouloir (de vendange). 3°. Pedale. 4°. Planche sur laquelle le potier petrit la glaise. 5°. Courroies d’etriers. 6°. Chevron. 7°. Rainette. 8°. Sorte d’ecluse. I. Adj. (adesea substantivat) (Cel s. cea) care calcă. (Construit cu de s. cu un genitiv obiectiv). 1°. f învingător, biruitor (cfr. călcă III 3° b). Bucură-te, arhanghele, călcăloriu muncilor, cuv. D. BĂTR. II 314. 2°. (învechit) (Cel s. cea) care nu ţine (un jurământ, o făgăduială, etc.; cfr. călca III 3° d). Cu călcătorii de leage (: iniqua gerentibus) nu întru. CORESI, PS. 62. Ca un călcătoriu a diim-nezeeştitor pravile, pravila de govora, ap. GCR. I 89/20. Scăpară toţi de cursa Mihniei-vodă, călcă-toriului de jurământ ( = sperjur), gavriil (a. 1654), ib. I 172/,. Făcându-să călcătoriu legii lui Moisi. dosofteiu, v. s. 125. în loc de împreunare, nici să auză de numele Papii şi a bisericii Apusului, socotind-o în loc de (= drept) călcătoarea legii. N. costin, let. i 106/14. Giurământul a calcă călcătorii de giurământ se giură. cantemir, ist. 220. Vreamea călcătoriului de leage (= apostat) Iulian. mineiul (1776) 522/j- Numindu-o [pe vulpe] vicleană şi călcătoăre de credinţă, ţichindeal, f. 90. Afuriseşte... pe călcătorii acestui aşezământ, c. ne-GRUZZI, i 241. Călcător de drepturile altuia, ispirescu, l. 43. 3°. (învechit) (Cel s. cea) care intră (năvăleşte, se Întinde, etc.) în proprietatea altuia, cu gândul de a o prăda (cfr. căi câ IV 3° a), cfr. cotropitor. Prinzând pe nişte călcători ca aceştia, îndată să înştiinţeze pe stăpânul său. cod. silv. 35. Hoţi şi călcători. teodorescu, p. p. 413. II. S. a. şi f. Loc pe care se calcă s. instrument în care s. cu care se calcă. 1°. S. f. Loc pe care calcă toată lumea (cfr. bătătură). în pădure născuiu, în pădure crescuiu, Acasă m’au adus, Călcătoarea satului m’au pus P (= Puntea), gorovei, c. 308. 2°. S. a. şi f. Vas, (mai de mult) groapă în pământ, în care se calcă (IV 1° b) strugurii; cfr. CÂLCĂTOREASĂ - 41 - CALCUL jghiab, lin, cadă. Călcător—un fel de albie mare, scobită dintr’un trunchiu de fag gros, în care se calcă strugurii, pamfile, i. c. 219, cfr. dame, t. 80, H. III 14, 65, 139. Călcătoare = o bute, mai largă spre fund, în care se calcă strugurii la cules. viciu, gl. (Jn om oarecarele.. răsădi o vie... şi săpa într’însa călcătoare, varlaam, c. 280,2. Să vor de biu vărsă călcătorile de vin şi de untdelemn. dosofteiu, ap. GCR. I 264/25. 2 căzi şi teasc călcător (Mold., a. 1733). uricariul, xxiv 440/e. Se calcă poama sau în călcătoriu, sau in lin, sau în cadă. i. ionescu, C. 196, cfr. 194. 3°. S. a. şi f. Pedală. (Dog.) Călcător = talpa sau tălpiga scăunoaiei, pe care calcă (I 2°) dogarul când lucrează, dame, t. 88, pamfile, i. c. 162. | (Ţes.; Mold., Transilv., Bucov.; mai ales la plur., subt formele) Călcători, (rar) călcătoare (şez. viii 147) = iepe le războiului de ţesut, pe care se calcă cu piciorul spre a schimbă rostul, dame, t. 135, pamfile, i. c. 276, şez. v 55/,„ pamfile, c., viciu, gl., h. x 22, 33, 69, 86, UI, 261, 480, 500, 506, 512, 539, XI 506. Mă-sa-i arată să calce pe călcători, vasiliu, c. 176. 4°. S. f. Călcătoare = scândura, pe care olarul calcă (iv 1° c) lutul cu picioarele până ce-1 face ca ceara, dame, t. 73. 5°. S. f. (Mehedinţi. La plur.) Călcători = curelele de la scările şeiei, trăgători. CDDE. nr. 219. 6°. S. f. (Muscel) Părţi ce servesc la încheierea unei case; călcătorile stau de-asupra cosoroabelor. RĂDULESCU-CODIN. 7°. S. a. Călcător = dinţarul cu care se calcă (iv 4°b) dinţii ferăstrăului.’dame, t. 115, pamfile, i. c. 120. 8°. S. f. (Pese.) Acest gard feu care se închide gârla] are la mijlocul său un spuse s.călcătoare, care se poate rădică si scoborî după voinţă, antipa, f. 77. [Negativ: f necălcător, -oiire adj., subst. = neşovăitor. Derept a[c]eaia, fraţi dragi, fiţi tari şi necălcători, coresi, ap. GCR. I 15*/4. | Derivate (ad i): călcătoreâsă (mai rar, călcătoriţă CDDE. nr. 219) s. f. = femeie a cărei meserie e de a călcă (iv 4° a) rufele (cfr. spălătoreasă), căl-cătorie s. f. = atelier în care se calcă rufele, spălătorie, f călcători vb. lVa=a bătători un drum, cfr. pomosti. dosofteiu, ap. CDDE. nr. 219.] — (Ad i) Adjectivul verbal al lui călcă; (ad ii) derivat prin suf. instr.-loc. -ător şi -ătoare (cfr. lat. calcatorium „loc în care se calcă strugurii11 CDDE. nr. 219). CĂLCĂTOREÂSĂ S f., CĂLCĂTORI f vb. IVa CĂLCĂTORI*: s. f. CĂLCĂTORI ţ'Ă S. f. călcătură s. f. v. călcă., calcaură s. f., calcavÂr s. a. v. calcavură. calcavură s. f. 1°. Piege. 2°. Gifle, mornifle; rossade. 1°. (Neobicînuit) Capcană mică de prins vânat (costinescu), de. prins vrăbii (DDRF.). 2°. (în glumă; în legătură cu verbele: a da, a trage, a turnă, a mânca, etc.) (Lovitură de) palmă, p. ext. bătaie (cu tragere de păr ii. III342). în loc de bucate, iţi (=veţi) mâncă o calcavură de cele tătăreşti, alecsandri, t. 669, cfr. 1176. Zmeul trase fetei... o calcavură, de ausl câinii în Giurgiu. ispirescu, l. 262. Am să-i torn o calcavură, de are să pomenească şl ţâţa de la mă-sa (Botoşani). graiul, i 530. Mi-o dat nişte călcăvuri (=bâ-tăi). Com. A. coca. Zice repede, de frica calcavurei. ion cr. iv 61. [Plur. -vuri şi -vure. | Şi : (ad 2°) călcăviiră, calcaură marian, tr. 349, calcavâr id., calcabiiră DICŢ.] calce s. f. (Bot.) Caltha palustris. — Plantă ierboasă, cu frunze groase, lucitoare, şi cu flori galbene aurii; se mai numeşte şi: calcea-calului, bulbuc, bulbucei, capră-nemţească, (Transilv.) scalce (panţu, pl.); buruiană cu floarea galbenă şi frunzele în forma copitei de cal (H. x 496); din frunzele ei late şi cărnoase se fac găluşte (Com. ţofan); cfr.H. x’353. || Calce-mare = rostopască. panţu, pl. | Calce-mică=untişor. panţu, pl., cfr. LB. [Plur. călci. LB. | Şî: (Zagra, lângă Năsăud, în Transilv.) calciu s. m. = buruiană cu frunze mari şi flori galbene. Com. corbu, scâlcie s. f. LB., (diminutiv) călceă s. f. barcianu, alexi.] — Din lat. calx, calcem „călcâiu, picior de om şi de animale11 (numită astfel după frunzele ei in forma copitei calului, cfr. fran. dial. pied depolain, sârb. kopitac). I. A. Candrea, Bomania XXXI 304. calce s. f. (Chim.) Chaux. (Franţuzism ; întrebuinţat adesea, impropriu, in loc de calciu2) Var. Când calcedt este lipsită de apă, se numeşte calce comună sau oxid de calciu impur sau var nestins... BIANU, D. S. — N. după fran. (lat. calx, calcem, idem.) călceă s. f. (Bot) v. calce. calcefÂijă s. f. Palonnier.—(Bucov.) Adevărata tânjeală se prinde... numai atunci când se ară cu patru boi, iar urcuşul, numit altmintrelea şi cruci sau calcefaue, care nu e nimica alta decât un fel de... orcic, se prinde numai atunci, când vitele dinainte cu care se ară sânt cai. marian, d. 59. — Probabil, din ung. kijlcsonfa (propriu: lemn pe care-1 împrumuţi), lacea. călcete s. f. plur. Sorte de bottes — (Ialomiţa) Cizme răsfrânte şi cusute cu găitane, graiul, I 195, notă. Dorobanţii cu călcete. ib. _ N. din ital. calcetto „gheată tăiată.11 calchia vb. Ia. Calquer.— A copiâ întocmai trăsăturile unui desen (unei hărţi, etc.) cu ajutorul unei hârtii transparente; fig. a imită servil. — N- din fran. Crr. dubletul călcă. călcuîiv s. a. v. călcâiu. calcină vb. la. Calciner.— A arde la un foc intens pietre-de-var spre a le face var (calce3); p. ext. a supune o substanţă oarecare Ia acţiunea unui foc intens. Oxidul de calciu... se obţine calci-nănd marmora albă... la roşu deschis... In industrie se obţine în stare nu tocmai curată şi se numeşte „var nestins11. Pentru acest scop se calcinează carbonaţi de calciu (pietrele de var)... în cuptoare. istrati-longinescu, ch. 174. [Abstract: calci-nâre s. f. Varul gras se obţine prin calcinarea unei pietre-de-var curate, id. ib. 175.] — N. din. fran. (din lat. calx, calci? ,,var“). calciu s. m. (Bot) v. calcc1. CÂLCI® s. m. sing. (Miner.) Calcium. — Corp simplu, metalic, alb-gălbuiu, care se obţine prin descompunerea unor săruri ale sale. Calciul e foarte răspândit în natură, cu deosebire subt formă de carbonat, sulfat şi fosfat de calciu, istrati-longinescu, ch. 173. — N. din fran. (lat. calx, calcis ,,var“). călciukăr s. m. v. călţunar. calcul s. a. Calcul.— Operaţiune matematică asupra unor numere date, spre a află rezultatul, socoteală. Bătrânul dascăl... într’un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. eminescu, p. 221. Cal- v. călcător. CALCUL — 42 — CĂLDĂRAB cui mental — socoteală din gând. | P. ext. (Mat.) Metodă specială matematică. Calculul infinitesi-mal. Calculul probabilităţilor. | Fig. (mai ales la plural) Combinaţii s. măsuri spre a izbândi în cevă, socoteli. S’a înşelat în calculele sale. [Familia: calculă vb. Ia = a face o operaţiune de calcul, a socoti, a face o socoteală, calcu-lâbil, -ă adj. = care se poate calcula (negativul:) incalculabil, -ă şi necalculabil, -ă. De mare şi necalculabilă importanţă a fost că Dumitru Bră-tianu a şezut în sfaturile lui Maszini. D. stqrdza, m. 67, calculare s. f., calculat, -ă adj. (negativul: necalculât, -ă adj.), calculator, -oare=(adj., subst.) care calculează (bine), care ştie să-şi facă bine socotelile în toate afacerile sale. (Jn spirit calculator; (s. a.) maşină de calculat, cfr. abac.] — N. din lat. câlculus, idem (propriu „pietricică1*, socotelile făcându-se la început cu pietricele). Cfr. calcul 2. câlcel s. m. (Med.) Calcul.— Concreţiuni pietroase (pietricele) ce se formează accidental în anume organe animale (mai ales în ficat, în rinichi şi in băşica udului), piatră. Calculi biliari. — N. din lat. câlculus „pietricică". Cfr. calcul1. cald adj., adv., s. m. sing. Chaud. I. Adj. (în opoziţie cu rece) Care are o temperatură ridicată dar nu e încă fierbinte (I). Cela ce va îngrop ăpri cel mort otrăvit, încă fiind cald (= nerăcit Încă), şi nu-l va lăsă nice să se răcească, face prepus cum să-l fie el otrăvit, prav. 426. Apă (GCR. 1351/33), zeamă de carne (drăghici, r. 27) casă (coşbcc, B. 130), baia (ispirescu, l. 31) caldă. Mânuţe calde (EMINESCU, n. 37). Aer (id. ib. 63), sânge (ispirescu, l. 304), prânz (jarnîk-bârseanu, d. 197) cald. Bate flerul până e cald: nu lăsă să treacă prilejul potrivit, nu amână un lucru. c. negruzzi, i 247, cfr. şez. i 221/,. Soarele, cât de cald, tot nu încălzeşte lumea toată. iord. golescu, ap. zanne, p i. 75. La cuptorul cald puţine lemne trebuesc. ib. iii 137. Gura lui îi suflă când cald, când rece s. suflă cănd cald, când rece, tot dintr’o gură: vorbeşte când bine, când rău, azi laudă, azi defaimă..., când te ajută, când te derapănă, tot cu un graiu. iord. golescu, ap. zanne, p. ii 179. Cu claca nu te mai vezi cald: nu-ţi merge bine. pamfile, j. n.||Fig. Cfr. fierbinte, aprins, în flăcărat, arzător. Caldă credinţă. Mr-neiul, (1776) 883/2. O inimă caldă şi binevoitoare. maiorescu, cr. iii 66. Poţi... Să ’ntuneci ochii miei pe veci Cu-a gurii tale calde şoapte, eminescu, p. 96. Cu glasul... de ’nduioşare cald. id. ib. 202. Şi sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald. id. ib. 209. Singurătate caldă încă de fiinţa lui Radu. vla-huţă, n. 25. Un farmec cald şi’ntineritor. id. ib. 27. Aveă o privire caldă şi liniştită, id. ib. 85. S’aude şuierul cald (aburii calzi ce ţâşnesc din locomotivă). caragiale, n. 62/3. Nădejdea caldă’nelslă-beă, Pre cât creştea de rece gândul, coşbuc, b. 84. La foşnetul cel cald al rochii, Dintr’un copil mă simt bărbat, id. ib. 217. Străluceau în tonuri calde alămurile de la instrumente, zamfirescu, R. 221. || P. ext. Călduros, care ţine (de) cald. Haine calde. LM. || Spec. (Despre pâne) Proaspăt. Bun ca pânea caldă, zanne, p. iv 62. (Fig.) Vă aduce noutăţi calde. LM. A le spune calde (subînţeles: minciunile) DDRF. II. Adv. (în opoziţie cu frig. s. rece şi în legătură cu verbele: a (-i) fi cuivă, a (i) se face, a ţine â) Cu o temperatură ridicată. Nu e vânt, Şi-i cald. coşbuc, f. 74. Eră vară şi cald ca’n casă. rete-Gănue, p. i 31/,. Amii-i cald şi amii-i bine. jarnîk-bârseanu, d. 166. Această mantă ţine cald. costinescu. Asta nu-mi face nici cald, nici rece — mă lasă indiferent. TDRG. Mi-e cald. | Fig. (Neobicinuit) Să nu fugă Rumânu’... de muncă, chiar d’o aveă la pungă cald (=bani). JIPESCU, ap. TDRG- 111. S. m. sing. (în opoziţie cu frig s. răcoare) Căldură. S’au ivit primăvara cu călduluşi cu seninul. varlaam, c. 36. A muri, a crăpă, a [se]înnăbuşi de cald. costinescu. Viul cald Al formelor rotunde. coşbuc, b. 38. | (Despre haine) A ţineâ de cald. LM. 4^ A nu ţinea de cald cuiva = a nu-i fl de nici un folos; a nu-l interesă, ib. A luă cu cald pe cinevă = a fi cuprins de fierbinţeală, a avea friguri. [Diminutive: căldicel, -cea, s. -cică = cam cald, nu tocmai cald, dar plăcut, călduţ, căldişor, cfr. încropit, (ad I) Bucatele sânt acum pe masă, acoperite cu capace, care le ţin căldicele, iorga, ist. r. i 156. Rana la vite se vindecă cu piatră vânătă topită în apă căldicică. grigoriu-rigo, m. p. ii 19, (ad ii) Soarele băteă căldicel pe prispă. vlahuţă, d. 300; călduţ, -ă (ad i) Apă călduţă. CALENDARIU (1814) 176. Două şiroaie de lacrămi călduţe i se înnodară sub bărbie, sandu-aldea, a. m. 163. Locurile tăiate le spălă bine cu lapte fiert, călduţ, cătană, p. ii 25, (ad II) De ar fi acum cojocul..., Ce călduţ mi-ar fi! contemporanul, i 569, (a.d iii) [Capra] l-au pus [pe urs] îndată pe cuptoriu, la călduţ, sbiera, p. 20o/22, căldişor, -oară (ad i) Nu-i loc c&ldişoru. cântec de crăciun (sec. xvii), ap. GCR. i 136/33. Cu multă jale Şi cu lacrimi căldişoare. jarnîk-bârseanu, d. 123, călduşor, -oâră (ad i) Mergi iutişor, Că-i Mărţişor Şi-i călduşor. marian, se. ii 113. | Adjectiv (neobicinuit) căldos adj. m. ap. CDDE. nr. 228.] — Din lat. caldus, -a, -um (= codîdus), idem. Cfr. încălzi, căldură. caloaram s. a. Pave, pavage. — Pardoseală cu piatră tăiată (s. cu lespezi s. cu bolovani) a unei strade, a unei curţi, etc., pavaj. O culme de deal, pe care este caldarâm, de întră in cetate, istorie (a. 1715), ap. ŞIO. In curte..., dinainte[a] casei... a făcut un caldarâm de piatră. I. ionescu, m. 418. Stradele cu caldarâm aspru ale Abrudului, iorga, N. R. a. I 371. Piatră de caldarâm. H. XI 324. [Plur. -râmuri. | Şi: f cal dărâm costinescu, caldarâm TDRG., căldărâm speranţă, ib. | Derivat: caldărâmâr s. m. costinescu == « turc. kaldyrym-gy, idem) caldarâtngiu (caldărăuigiu, caldarâm-gin TDRG., câldărâmgiu ib., caldârâingiu costinescu) s. m.= meşter care pardoseşte cu caldarâm, cfr. podar, pietrar. Astă noapte, doi caldărămgii au spart păretele casei, alecsandri, t. 1397.] — Din turc. kaldyrym (bulg. kaldzrzm), idem. caldArâuâb s. m. 1 ■, - cal.>a«âm«ic s. m. ) v' Udarăm. cAloărâr s. m. şi a. I. Chaudronnier. II. Bois servant â suspendre un chaudron. I. S. m. Meşteşugar care face s. repară căldări şi alte vase de aramă; negustor de căldări şi alte vase de aramă. h. xvii 48. Ciocanele caldararilor. CANTEMIJi, IST. 87", cfr. MARDARIE, L. 1896. Vătaf de căldărari... din Bucureşti (a. 1700). IORGA, s. d. v 357. Aveă doi fini, unul căciular şi celălalt căldărar. chiriţescu, conv. lit. xliv n 660. Uliţa căld&rarilor (în Braşov). (Atributiv) Ţiganii căldărari. pamfile, i. c. 1. II. S. a. Lemnul care ţine lanţul căldării (Gorj. CDDE. nr. 229), lemnul de care e atârnat zălarui (Mehedinţi, com. N. ionescu, h. ix 83), căldârău. [Feminin : (ad i’) căldărăreâsă s.f. DICŢ. | Adjectiv: -}• căldărăresc, -eăscă adj. în ureache de pizmă îmbumbăcată şi de zavistie astupată, nici buhnetele caldarareşti... a rezbate pot. cantemir, ist. 87. Marfă căldărărească (a 1700). IORGA, S. D. v 357. | Cu alte sufixe: (ad i) căldărăş s. m. = căldărar. ion CR. ii 247, xviii 144, (ad ii) căldărâu s. a. = lemn de care atârnă lanţul căldării; este înţepenit în budureţ (Valea Jiului), viciu, gl.] — Derivat din căldare, prin suf. -ar. CALDĂRArEASĂ - 43 - cAldAruşA cAi.»ArAri:âsA s. f. \ căli>ArAresc, -eascA f adj. / ' cAlrArărîe s. f. l°-2°. Chaudronnerie. 3°. Ustensiles de cuivre. 1°. Sing. Meseria căldărarului. A învăţă căldă-răria. LM. 2°. Atelierul, unde se fabrică, s. (mai rar) prăvălia unde se vând căldări şi alte vase de aramă. costinescu. în toată căldărăria vei află doară o căldare pe placul tău. LM. 3». Arămuri. TDRG. — Derivat (ad l°-2°) din căldărar, prin suf. loc.-abstr. -ie şi (ad 3°) din căldare, prin suf. col. -ărie. cAluArâş s. m. v. căldărar. căluArAş s. m. (Zool.) Bouvreuil (Pyrrhula eu-ropoea ou vulgaris).—Pasăre mică, neagră-întune-cată pe creştetul capului, pe gâtlej, pe aripi şi pe coadă, cenuşie pe spate, cu noada şi partea inferioară a pântecelui albe, celelalte părţi ale corpului roşii-aprinse. Se mai numeşte şi: (Ban.) Iugaciu, (Transilv.) bot-roşu, pasăre-domnească, domnişor, ghimpe. MARIAN, 0.1419, DOMBRO\VSKI,316. — După CDDE. nr. 233, diminutiv în -aş al unui cuvânt dispărut din graiu *cărdel, din lat. pop. *car-dillus (= carduelis) „sticlete“, apropiat, prin etim. pop., de căldare. cAiii>ARĂv s. a. v. căldărar. «Aldăre s. f. 1°. Chaudron, chaudiere. Fonts baptismaux. 2°. (Geol., Geogr.) Cirque. 3°. Aqui-legia nigricans. 1°. Vas inare de aramă, în care se fierbe apă, etc ; cfr. cazan, ciaun, pârnaie, arămie, bră-caciu. şez. viii 86, H. ii 32, 50, 61, etc. m 20, vil 507, jahresber. XVI 215. Căldarea are fund, buză s. margine,două belciuges. urechilabuză de care e prinsă toarta, cu care se atârnă de cârlig s. de cujbă, de-asupra focului. Se pune şi pe pirostrii. Keldare = cacabus. ANON. CAR. 23 de căl-dăre. (a. 1588). cuv. d. bătr. i 194. în căldări hierbea-i [pe mucenici], varlaam, c. 214. Au rumpt o bucată den căldarea cea mare ce este zidită supt feredeie. N. costin, let. ii 52/2. Oala şi cu căldarea nu poate să se lovească, că, de s’or lovi, iar oala se va strică, acsinte uricarul, let. ii 135/3C, cfr. zanne, P. iv 6. 0 căldăre mare de aramă, plină de galbeni de aur. mihalcea (a. 1747), ap. GCR. II 40/22. 0 căldare veache, care s’au găsit cu drojdii de unt-de-lemn, în pimniţă, eră spartă în fund (a. 1778). IORGA, S. D. Xll 95. [Mustul] se toarnă in căldăre. economia, 167. Mări în formă de căldare. mehedinţi, g. f. 61. Muma pădurei îi va chinui, băgăndu-le mâinile în căldarea cu jăratic. ispirescu, l. 292. Duceam eu la masă glume cu căldarea, id. ib. 159. Când fundul căldărei lasă scântei, ploaie va fi. şez. iii 46/2. Omul negru ca căldarea, jarnîk-bârseanu, d. 380. Câte fete cu pieptare, Toate-s strâmbe de spinare, Ca cârligul la căldare, ib. 430. Un berbece de frigare, O mioară d’o căldare, mat. folc. 116. (în glumă). Căldare nespoită — om negru la faţă, ţigan, zanne, p. iii 52. A cădeă din căldare în foc: din lac în puţ. DDRF. || Sp ec. Cazan, in care se fierb prunele ca să se facă rachiu. Se acope.re cu un capac, care se lipeşte pe margini cu mămăligă — la instalaţii moderne, se nitueşte — ca să nu răsufle fiertura dinăuntru. Capacul are unul, două s. chiar şi trei ciubuce, care se îmbucă cu nişte ţevi. Când se dă foc în cotlon, subt căldare, se zice că căldarea e gata de pornit. Cât timp funcţionează, se zice că umblă căldarea s. velniţa. Căldarea se încarcă şi se descarcă. Cfr. povarnă, velniţă; alambic. pamfile, i. c. 226 ş. u. Cazanurile i căldările din toată ţara, cu care fac rachiu de tescovine (Mold. a. 1776). uricariul, iii 5/23. Pentru velniţe... au fost volnici fieşcine a face pe moşia sa, cu căte căldări au voit (Mold. a. 1820). ib. iv 217/26. || Vasul în care se botează copiii, cristelniţă, colim vitră, baptisteriu. Căldarea de botez, bibicescu p. p. 247. 2°. P. anal. Adâncătură mare, rotundă, de origine glacială, în regiunea munţilor înalţi, cfr. ză-noagă. Căldări=găurile adânci şi râpoase ce se găsesc pe coastele unor munţi. H. ix 435. De odată ni se deschide înaintea ochilor, tocmai sub obârşia văii, un loc larg, formând o mare căldare între piscurile de la vârf. tuhcu, e. 149, cfr. 195. 3°. (Bot.) = câldăruşă (ii) (Ţara-Oaşului). can-drea, ţ. o. [Dial. (Mold. şi Sălagiu) căldăre. vaida. | Diminutiv: căldăriiţă s. f. gorovei, c. 127, cfr. sbiera, p, 321 /25, căldăriişcă anon. car., cfr. căldăruşă. | Augmentativ : căldăroiu s. a. DICŢ. ! Verb: căldări lVa = trans. a mânji (LB.), refl. (Ban., Mehedinţi) a se cocli (n. rev. r. a. 1910, p. 85), (despre mâncări şi băuturi) a căpătă gust de aramă (gr. băn.). I Abstract:f căldărit s. a.=impozit pe căldări. LM.] — Din lat. caldaria, -am, idem. cAldărî vb. IV* | CAIi»AROIW s. a. J cĂi.nĂiu'jsjĂ s. f. I. 1°. Petit chaudron. 2°. Une des parties d’un moulin. II. 1°. Aquilegia nigricans. Aquilegia vulgaris. 2°. Sorte de rais'n. 111 Jeu d’en-fants. I. 1°. Căldare mică, vas mic ca şi ceaunaşul (şez. viii 86), cfr. hârgău. Căldăruşă. mardarie, l. 2271. într’un colţ al vetrei se ţin pirosteiele, pe care se aşasă căldăruşă sau hârgăul, când se pune de mămăligă, pamfile, i. c. 444. Atârnă căi-dăruşa de mămăligă în crăcane. ispirescu, l. 396. A dat un cazan şi a luat o căldăruşă (Putna). zanne, p. iii 93. A face mânile căldăruşă: a le împreună spre a putea luâ apă cu ele. Făcând mâinile căldăruşă, le umplea cu apă, în spume. delavrancea, ap. TDRG. || Spec. Căldarea mică, în care se ţine aghiazma, cu care botează preotul oamenii, casele, etc., la Bobotează s. la zi întâi a fiecărei luni. Satu-l botează popa... Cu apa’ntr’o căldăruşă. pann, ş. ii 44. La si întâi, când îl luă popa cu căldăruşă. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. în siua de Sf. loan, flăcăii din sat iau căldăruşă popii din biserică. H. IV 66. || (Bot.) Căldămşa-popii = o plantă urcătoare ca volbura, cu florile ca laurul; face seminţe ca roichiţele. H. ix 122. 2°. P. anal. (Mor.) O parte a morii (nedefinită mai de aproape), h. vi 200. II. (Bot.) 1°. Plantă ierboasă cu flori mari negre-viorii s. (altă specie) cu flori albastre, violete, roşii, trandafirii, purpurii, mai rar albe. Se mai numeşte şi: (Botoşani) candeluţă, (Transilv.) cinci-clo-poţei, cinci-coade, toporaş, clopoţei-cor-nuii. panţu, pl.,cfr. H. ix 49, 396, xi 326, jipescu, O. 73, (floare de grădină) H. IX 265, X 420, (cu o floare albastră) h. XIV 65. 2°. Strugurii negri se numesc cracană ori căldăruşă, având ciorchinii lungi, deşiraţi, foarte ră-muroşi, boabele rotunde, de coloare închisă (h. iii 65), poamă rară în boabe şi cam gălbie (h. ii 270), cu boabele rari şi cam lătăreţe, foarte apoasă (h, iii 305), cfr. ii. ’n 319, xiv 348, 415,436, jipescu. O. 53. (Cu funcţiune atributivă) Se mai numeşte şi po amă-căldăruşă: neagră, cu bobitele rari. H. xi 516, cfr. iii 139, 116, 139. iii. Numele unui joc de copii. H. xvi 162 (scris căldăruşie). [Şl: câldăruşe s. f. | Plur. -ruşe şi -ruşi (ad II CĂLDĂRUŞCĂ — 44 - CALE 1°. H. xi326). | Diminutiv: (Bot.) căldărnşică s. f.: nume de floare (nedefinită, mai de aproape), ii. ix 472. — Derivat din căldare, prin suf. dim. -uşă. căldăruşcă s. f. v. căldare. căldăruşîcă s. f. (Bot.) v. căldăruşă. căldăruţă s. f. v. căldare. căldău s. a. = gâldăn, apă afundă, unde din-trodată te bagi în gropan, dar care nu ţine mult şi îndată ieşi la apă mică (Tisa, lângă Dobra, în Transilv). viciu, gl. căldicel, -ceă, -cică adj., adv. \ căldişor, -oară adj., adv. > v. cald. CĂLDOS, -OĂSĂ adj. J căldură s. f. Chaleur. 1°. (în opoziţie cu frig, răcoare, ger) Temperatura ridicată care ne face să simţim că cevă e cald s. că ne e cald, cfr. fierbinţeală, arşiţă, zăpuc, zăpuşală, vipie. Căldură animală: pe care o desvoltă organismul animalelor cu sânge cald, vegetală: a plantelor, atmosferică: a aerului, centrală: din interiorul pământului, specifică = capacitate calorică, cantitate de căldură necesară spre a ridică cu un grad temperatura unui bgr. dintr’un corp şi exprimată în calorii, radiantă: emisă de un corp în toate direcţiile,latentă: pe care un corp o absoarbe spre a trece din stare solidă în stare lichidă s. din stare lichidă în stare gazoasă; când e însoţită şi de lumină, se numeşte luminoasă, în caz contrariu obscură. Cfr. poni, f. 144-146, 152. La căldură corpurile se dilată s. se vaporizează. Căldura poate fi uscată (seacă) s. umedă. 0 năpârcă din căldură ieşi. cod. vor. 96/4. Vara [nu sânt] năduşale aşă mari, ci cuvioase călduri, n. costin, ap. GCR. ii 3/18. Căldura văzduhului (c. 1750). ib. ii 64/35. Carnea supt şaua cailor... de multă greutate şi căldură să moaie, drăghici, R. 70. De a vârsta ei căldură, Fragii sânului se coc. eminescu, p. 185. Cauza cea mai de căpetenie, care nu lasă materia planetară să rămână în repaos, este căldura venită de la soare, mehedinţi, g. f. 14. Gerilă se întindea, de căldură, de-i treceau genunchele de gură. creangă, p. 251, cfr. pamfile, j. iii. Luceă luna cu lumina Şi soarele cu căldura, jarnîk-bârseanu, d. 513. O căldură potrivită, (lmpreca-ţiune glumeaţă) Bată-mi-te căldura! teodorescu, p. P. 452. | Spec.. (Adesea la plur.) Epoca cea mai călduroasă a anului. Căldurile au ajuns nesuferite. LM. 2°. Fig. însufleţire, foc, înfocare, ardoare, patimă, zel. Să... vie căldura dumnezeirii lui în minţile noastre. neagoe-vodă (a. 1654), ap. GCR. I 168/21. Strig cu multă căldură, dosofteiu, ib. i 242/29. Să înaintăm cu îndrăzneală şi căldură întru cărările sfântului tău cuvânt, marcovici, d. 96. Chestia... s’au tratat cu îndestulă căldură de unele din giur-nalele franceze şi austriene. uricariul, v 193/,„. Şopteşte cu căldură, eminescu, p. 252. Se rugă Domnului cu căldură, ispirescu, l. 189. Ş’aşâ cântă cu căldură, De stă Oltul şi nu cură. jarnîk-bârseanu, d. 106. 3°. S p e c. (Mai ales la plural) Temperatură ridicată a corpului s. sensaţie de căldură, care însoţeşte anumite stări de surescitare s. patologice, cfr. fierbinţeală (2°), friguri, febră, arşiţă. Tu eşti bolnav, ai căldură, delavrancea, âp. TDRG. Şi dacă tac, îi vin călduri, Să moară, coşbuc, B. 124. în căldura frigurilor, cuvântul nu prinde loc: adică, întru turburarea norodului, cuvântul în zadar, că nimeni nu-l ascultă, iord. golescu, ap. zanne, p. ii 559. A aveă căldură la cap=a aiura. DDRF. A intrat in căldură = e apucat (Tutova). ib. IX 398. [Plur. -duri. | Diminutiv: (ad 1°) căldurică = căldură (nu prea mare şi) plăcută. Cum au dat de căldurîcă, pe loc li s’au muiet ciolanele şi au început a se întinde, creangă, p. 251. | Adjectiv (adverb): călduros, -oăsă = care are s. dă căldură (multă s. continuă), p. ext. (despre haine) care păstrează căldura corpului, scutindu-1 de frigul din afară, cald, (despre om) care suportă uşor frigul, al cărui corp nu se răceşte uşor; fig. plin de căldură (2°), cu căldură (2°), înfocat, cu însufleţire, cu foc, cu zel, etc. Kelduros, -S = ca-lidus, -a. anon. car. Vara... [va fi| călduroasă. (ca. 1750), ap. GCR. ii 59/37. Un loc... călduros, drăghici, r. 141. Vreame călduroasă, barac, a. 47. Sfântul soare-i călduros, teodorescu, p. p. 279 b. Să gustăm vinu’ de bun Şi soba de călduroasă. şez. i 291/3. Toată faţa-i bună, Dacă căptuşala-i călduroasă (Tutova). zanne, p. iii 147. Vânt călduros. ii. 1174. Casă, sobă, zonă călduroasă. TDRG. Cu multă dorire, din căldurosu suflet, am pus de s'au tălmăcit, cazanii (a. 1742), ap. GCR. II 30/a,. Călduroasă rugăciune. MINEIUL (1776) 159'Vi-Unul din adepţii cei mai călduroşi [ai] partidului curat românesc, ghica, s. 627. Tot atât de călduroasă a fost şi aprobaţiunea presei, hasdeu, i. C. xi. O strângere de mână călduroasă. TDRG. O primire călduroasă, id.] — Din lat. pop. *caldura, idem. căldurică s. f. 1 ,,, ... CĂLDUROS, -OĂSĂ adj. / v' călduşor, -oâră adj., adv. 1 călduţ, -Ă adj., adv., s. in. sing. / ‘ ’ cale s. f. l°-2°. Chemin, voie, route, rue principale, chaussee. 3°. Dista,nce. 4°. Fois. 5°. Fapon, procede. 6°. Sujet. 7°. Motif. 8°. Fonction. La origine, calea eră o cărare s.' potecă prin munţi (cfr. plaiu). în viaţa de muntenia strămoşilor noştri, cuvântul acesta deveni termenul generic pentru orice fel de drum. Mai târziu, intrând în limbă cuvântul drum, acesta îi făcu concurenţă, astfel că vechiul cale se întrebuinţează astăzi pentru un drum lung (şi larg) şi cu deosebire în locuţiuni şi în înţelesuri figurate. 1°. Făşie (mai largă s. mai îngustă) de loc bătătorit (pietruit s. pavat) pe care se face comunicaţia de la un loc la altul, drum. Cfr. cărare, potecă, plaiu, ş o s e â, etc. (Ţinta la care duce o cale se indică adesea printr’un genitiv: calea bisericii — care duce la biserică. Calea se închide, când încetează, se deschide, când iese la loc desfătat, ea e îngemănată (anon. car.), când "se bifurcă, e (ne)-umblată (ne)bătută, îngustă, largă, strâmtă, bună, rea, uşoară, grea, netedă, hopuroasă, dreaptă, strâmbă, întortochiată, urcă, coboară, căile se încrucişează, se fac cruce, se taie, etc., calea duce, (te) scoate, răspunde undeva, coteşte, face la dreapta s. stânga, trece pe la, etc. Lud iscodnicii şi pre lată cale-i scoase. cod. vor. 122/2. Cătră seliştea Bogdăneştilor, unde pogoară calea carului (astăzi: drum de care) de la Ruda (Vâlcea, a. 1608). cuv. d. bătr. i 161. Una [din seminţe] cădzu pre căle. varlaam, c. 323. Eşl _ pre cai şi pre cărări, id. ib. 359. Pustii vor fi caile voastre, biblia (1688) 91. Umblând pre căle. mineiul (1776) HOVi- Calea (de obiceiu: drumul) de sanie, ce avem, tare mult înlesneşte această treabă. I. ionescu, c. 242. Căruţa... abia înaintează, pe căi fără de urme. odobescu, iii 15/21. Am greşit calea. id. ib. 60/,,. Sânt singură, pe căi trăesc, Sânt singură şi mor. coşbuc, f. 160. lese înaintea fecioru-său, pe altă cale, şi se bagă subt un pod. creangă, p. 185. De la o vreme, le intră calea în codru. id. ib. 199. De la un loc, se închide calea. id. ib. 2)1. Boar nu m’a albit calea bisericii! şez. ix 69. Mă duseiu în jos pe vale, Mă’ntâlniiu cu doru’n cale. jarnîk-bârseanu, d. 70. Când te CALE - 45 - GALE văz, bade, pe cale, Inima-mi plânge de jale. ib. 83. Troscoţel de lângă cale. ib. 518. Noaptea-i mică, Stele-s multe Şi-oiu pierde calea prin munte. ib. 141. Mergând la deal, la vale, S’abate puţin din cale. doine, 8/,. Să te-ajungă jalea mea, Unde-a fi calea mai grea. şez. i 9b/18. Ţine (=urmează) tot calea aceasta. LM. Ne bate calea ( = ne vizitează) cam des. DDRF. Căile cele strâmbe, curse oamenilor se’nţeleg. iord. golescu, ap. zanne, p. viii 227. Calea bătută e cea mai scurtă. DDRF. I! Spec. De oare-ce, prin dezvoltarea oraşelor, adesea s’au zidit case pe marginea căilor care duceau în diferite direcţii şi la urmă acestea au fost incorporate la oraş, avem numiri precum Calea Craio-vei, la origine, drumul care duce in spre Craiova. P. anal. apoi, azi se dă numele de căi, în oraşe, la strade lungi şi relativ largi care merg până la marginea oraşului, precum: Calea Victoriei (mai nainte „Podul Mogoşoaiei“: duce la Mogoşoaia). Calea Do- . robanţilor, etc. | (Modern) (După fran. voie ferree) II Caleferată=drum-d e-fier, şoseaua şi şinele pe care fi circulă trenul. Ideea căilor ferate... eră mai lesne de realizat... cu ajutorul capitalului german, maiore-scu, d. i 18. Pe când nu erau pe la noi căi ferate, reteganul, p. I ll/u. (După fran.) Căi de comunicaţie, (fig.) căile respiraţiunii. Căi naţionale sânt şoselele întreţinute de stat, care pleacă de Ia capitala unui district, şi merg până la capitala altui district, la graniţa ţării sau la vreun port. dr. CONS. 102. Căi judeţene : şosele Întreţinute de judeţ, care unesc diferitele comune ale unui judeţ; vidnale sau comunale: şosele întreţinute de comune, care duc de la o comună la alta învecinată sau la diferitele cătune ale unei comune. | (Astron.) Fâşia luminoasă formată pe cer de miriadele de stele aproape invizibile din cauza depărtării lor de pământ se numeşte calea-laptelui (culianu, c. 53, h. ii 169, 121) s. lactee (cultan, c. 53), calea lui Troian (h. iii 5, iv 75), robilor (h. ii 121, iii 230), orbilor (h. ii 121, iii 230, xi 518), şchiopilor (h. iii 230), Ţiganului (h. xviii 105), drumul-laptelui (H. iii 230), drumul-robilor (h. iii 5, IV 75), paiele-Ţiganului. Urmând, după cer, Calea-ro-bilor, nimerise la Bălteni. ghica, s. 264. Calea-ră-tăciţilor = (constelaţia) şarpele, otescu, cr. 19. Loc. adv. şi adj. (A fi, a găsi, a află) cu cale = potrivit, nemerit, corect, just, (cu s. pe) drept, cuviincios, cuminte, înţelepţesc; bine, frumos ; (în opoziţie cu) fără (de) cale = nepotrivit, necuviincios, (pe) nedrept, necorect (cfr. fără n 1°; construcţii analoage la Aromâni şi Albanezi, papaHagi, p. a. nr. 416-417). Să socotească giu-deţul această frică de va fi cu căle sau de nu va fi. pravila mold. 83,2. Dupâ aceasta am socotit a fi cu cale să scriem împăraţii Bămului. N. costin, let. i 77/sl. Domniei lui Aron-vodă cu cale i-au zis cumplită. M. costin, let. i 215/u. Nici este cu cale să fie temniţa supt biserică, neculce, let. II 309/22. Judecă Măria Ta... de este cu cale şi de se cuvine să fiu lipsit... de amândouă. antim, p. xxvii/25. Care [venituri] s’au aflat a fi drepte, cu cale şi făr’ de supărare, răşcanu, l. 6/s. Bine şi cu cale au judecat (Mold., a. 1794). uricariul, xi 313/29. Aceea ce au aflat cu căle mintea sa, mâinile pun îndată în lucrare, beldiman, n. p. i 49. Dacă cererea îţi va fi cu cale, nu-ţi tăgăduesc împlinirea ei. gorjan, h. i 13-4. Nu este cu cale a-l defăima, fără să judecăm mai întâi după dreptul cuvânt, drăghici, r. 115. Brân-coveanu eră autorizat să deie numai pe cine va găsi el cu cale. iorga, l. i 348. A găsit cu cale să. deie fata după feciorul moşneagului, creangă, p. 85. Aşă cred eu c’ar fi cu cale, când e vorba de dreptate,, id. a. 146. Să ascultăm cu oastea noastră de găsirea cu cale ce va face sfatul nostru, ispirescu, m. v. 11. Sprincenele taleTare-s făcute cu cale. şez. I 72/j,. Nu găsesc cu cale (—nimerit) | să plec acum. pamfile, j. ir. Poate să cearte bărbatul pe muiare-ş[i] pre direptate, iară nu cu înşelăciune şi fără de căle. pravila mold. 84,2. Cuvinte fără de ispravă şi fără cale. ib. 155,2. Să aibi Măria-Ta ştiri că acel om îmblă făr’ de cale (c. 1650). iorga, d. b. 85. Păzeaşte să nu faci fără de căle. biblia (1688) 378/2. Am multe, de mi s’ar ţinea în seamă, carele nu sânt făr’de cale. antim, p. xxviii/,,. Ce om fără căle logofătul: ştiindu-şi ju-pâneasa boleacă şi a nu o ţinere aice cu sine! m. costin, ap. DDRF. Toată ţara Liboniei, ce au luat Şoedul de la. strămoşii lui, fără de cale. neculce, let. ii 300. Nu părăseă la toate mesele domneşti a ocărî pre Bogdan Hatmanul şi a-i zice cuvinte fără căle. magaz. ist. iii 59jn. Mâna se tinse fără de căle asupra mea. mineiul (1776) 332/2. Bău şi fără cale tribunalul şi-a declinat competenţa. TDRG. | Diu cale afară s. afară din cale = peste măsură, foarte, prea, neobicînuit, extraordinar, excesiv ; mare, straşnic. Două lucruri eră făcute din cale afară, acsinte uricarul, let. ii 134/26. Pre mazilii zlotaşi îi supără din cale afară, neculce, let. II 314/,,. Eră un vis misterios şi blând din cale-afară. eminescu, ap. DDRF. Copiii cei din cale afară urîţi. marian, na. 352. Eră miloasă din cale afară, creangă, a. 24. S’a făcut o bătaie aşă de din căle afară, că... stăncescu, b. 22. | f P(r)e cale = (pe) drept, după merit, cum se cuvine. Cela ce va sudul pre altul, zicându-i cuvinte tot adevărate, pre căle, va scăpă de certarea sudălmii. pravila mold. 128,2. Foarte bine şi prb căle zice. sicriul de aur, ap. GCR. i 273/,. Şi începură a-i batere (pe boierinaşi)...; şi pe cale le-au făcut,a că vai de boierul ce se roagă mojicului, neculce, ap. TDRG. | f Alăture(a) cu calea = pe de lături, nu de-a-dreptul. Vorovind cam alăture cu cale, i-au ponosluit pentru feciorii lui că sânt răi. alecsandru amiras, let. iii 138/,,. | (Transilv. şi Mold.) Pe-aceea cale s. pe calea ceea = tot aşâ, asemenea. Copiii i se trânteau pe jos de foame, muierea pe-aceea cale. reteganul, p. i 60,/20. Amu banii i-au prăpădii, nevasta pe calea ceea. sevastos, p. 28. | Calea-(ca-)valea s. (neobicinuit) / calea-vale (slavici, ap. TDRG.), cale-vale (alecsandri, t. 46) —mai merge, treacă-meargă, fie (propriu: calea e dreaptă ca pe vale, merge uşor TDRG.). Cum grăeşti acum, calea-valea: mai merge. pamfile, j. ii. Celelalte calea-valea, dar o guriţă? cât lumea, eminescu, ^n. 88. Toate ca toate, dar urîtul îi veneă de hac. In zile de lucru, calea-valea: se luă cu treaba şi uită de urît. creangă, p. 140. Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ţi caclă greu; mai ales că ţi s’a îngreuiat şi gospodăria, id. ib. 161. Uite ce-am păţit,... mi-a crescut mie un corn şi unul la împărăteasă şi două coarne la fată; de mine şi de împărăteasă, calea-ca-valea ! că sântem bătrâni, dar biata fată nu şi-a căpătat peţitori, reteganul, p. ii 79/6. | A pune la (rar în) cale (f la o cale, f la căi) înţelesul fundamental este: a îndruma, prin fapte s. prin vorbe: a) (a luâ măsurile trebuincioase s. a îndeplini cele de trebuinţă spre) a îndrumâ s. a duce cevâ la bun sfârşit, a se îngriji de cevă, a pune în orânduială, a aranja; —b) a sfătui pe cinevâ, a-1 povăţul, a-1 îndemnâ (intrigând în contra cuivă), a instigăc) a organiza, a (în)tocmi, a conduce, a administrâ;—d) a îngriji cu cele necesare (spre a-1 scuti pe cinevâ de grijile vieţii, etc.), a-i face rost (prin căsătorie), cfr. a că pui; — e) a pregăti cevâ, a îngriji s. a face ca cinevâ să' fie pregătit; — f) a-i aplică cuivâ tratamentul cuvenit (spre a-1 pedepsi s. a-1 nimici, etc.), a isprăvi, a prăpădi, a înlăturâ, a direge, a pune bine, a da gata, a învăţă minte pe cinevâ, a-i face cuivâ felul;— g) a se pune în înţelegere s. a luâ hotărîri cu privire la cevâ, a hotărî;—h)refl. (neobicinuit, în Bucov.) a se sfătui, a chibzui, a hotărî. CALE - 4C - CALE Exemple: (ad a) 'A murit unchiul nostru fără a pune la nici o cale, ş-i nearătând cui şi cât să se dea cele ce au rămas (a 1792). uricariul, xix 39/,. Puind la cale, după cuviinciosul chip, trebuinţele cele ce se cer de la împărăteştile mele serhaturi (a. 1802). tes. ii 308/t. încai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! c. negruzzi, i 155. Să punem la cale o cununie, alecsandri, t. 768, cfr. 344. Pune la cale să ne gătească un ospăţ. c. ne-GRUZZI, I 147, cfr. ISPIRESCU, l. 3. Toate trebile şi le punea la cale singurel, creangă, p. 140. S’a pus la cale-un plan în contra libertăţii. I. ne-gruzzi, vi 416. Lucrurile s’au pus iute la cale. vlaiiuţă, n. 7, cfr. sadoveanu, M. 117. Pusese [războiul] la cale şi-l condusese, iorga, l. i 216.— (ad b) L-au pus la cale ca să facă şeretlic. E. KOGĂLNICEANU, let. iii 205/5. L-au pus la căi să se rădice iar cu războiu. dionisie ecles. 234. Baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu ; şi-şi ie un suflet de noră întocmai după chipul... celei dintăi. creangă, p. 7. Cine te-a pus la cale să mă iei... în bătaie de joc? id. ib. 83, c!r. contemporanul, vi, 207.— (ad c) Să îndreptase ţara, puind la cale bună şi cu odihnă, e. kogĂlniceanu, let. iii 196, 17. Ei pun ţara la cale în zioa de astăzi. alecsandri, t. 38. După-ce se urcă în scaunul tătăne-său,... puse ţara la cale ca şi un om matur. ispirescu, l. 42. Baba începu să puie la cale viaţa nurori-sa. CREANGĂ, p. 5. (Irou.) Ambiţioşii pun. ţara la cale prin cafenele, sandu-aldea, a. m. 121, cfr. alecsandri, t. 139. — (ad d) Mi-am pus bine gura la cale, să-mi fie pe toată ziua. creangă, A. 60. [Pe Electra] pusă la cale (— măritată) s’o vezi. beldiman, O. 34. Un băiet mare, pe care măni-poimâni o să trebuesc să-l pun la cale. I. negruzzi, ap. TDRG. — (ad e) Ei! pus-ai toate la cale? c. negruzzi, i 148. Puse toate alea la cale pentru drum. ispirescu, l. 16, cfr. 13, drăghici, 88. Du-te... de-ţi pune nora la cale (= îngrijeşte să fie gata de drum), creangă, p. 113. — (ad f) Aşteaptă..., cocolitule,... te-oiu pune en la cale şi pe tine acuş! alecsandri, t. 522. Cât pentru chilie, mi le pune la cale (= mănâncă) pe toate, idem, 1295. Pe urs l-am pits eu la cale (= l-am adormit, de nu mai poate fi primejdios), creangă, p. 215. Băietul îl puse şi pe aista [pe zmeul cu trei capete] la cale, dar pe al treilea cap nu i l-a tăiat bine. şez. i 67/14. — (ad g) Să stau să vorovesc cu Măria-ta, şi să punem la o cale pentru această pradă..., că să facem pace. neculce, let. ii 358/s. Zoroastru şi cu fiica sa... vroind a pune la cale lucrul acesta. beldiman, n. p. ii 136/i2. [EI] au pus la cale ca să ţie în ograda lui celpuţîn o lamă. drăghici, r. 165. Am pus la cale unele ca aceste, creangă, a. 101, cfr. sbiera, p. 242. — (ad h) Nepoata... să se puie la cale cu bărbatul său, cam pe când să fie botezul, marian, na. 167. Cu aceia s’a pus apoi în cale: cum şi în ce chip să iscodească ţara. idem, t. 14, cfr. 210. (Abstract:) Punere-la-cale. Cea dorită de bună de obşte punere-la-cale. uricariul, i 9/29. Sistematica punere-la-cale a acestor lucruri. ibid. 127/4, cfr. 131/9, 133/10. Aşezarea, numită altmintrelea şi legătură, învoire, tocmeală, însemnează punerea-în-cale şi conţelegerea (= înţelegerea) părinţilor... marian, nu. 135. | A (o) scoate La cale (cu cinevâ) s. a ieşi la cale (cu ci nevii) = a se puteâ învoi cu cinevâ, a o scoate s. a ieşi la (un) capăt. Dacă văzu că nu poate s’o scoaţă la cale cu Ţiganul în nici un fel... fundescu, ap. TDRG. | f A aduce pe cinevâ la calc (subtînţeles: la calea cea bună) = a-1 scoate din rătăcire şi a-1 îndreptă spre bine. La câtă cale şi supunere i-au mai adus... încă nu am trecut a nu scrie, amiras, let. iii 167/j4. | A fi pe cale (de a s. să...) = a fi gata, dispus, a aveâ intenţia. E pe cale să se ’nsoare. DDRF. ,| A-i da in cale = a face pe cinevâ să înţeleagă cevâ, să se învoiască la cevâ, a-1 convinge (cfr. a-i da cuivâ în bună). Dacă eu, om bătrân, nu-i dau în cale, apoi cu atâta maipuţin fata mea ! şez. i 10I/2a. | f A aveă cale cuvintelor = a aveâ voie s. libertate de a vorbi. Atunce având cale Grigorie-vodă cuvintelor sale, au spus Vezirului cum au sfătuit pre Husain paşa să iasă din şanţuri cu oastea, neculce, let. ii 225/,6, cfr. iii 16/34. Atunce şi Lupul, luându-şi voie să grăiască, au început a grăi şi a se apără de fapta lui Dumitraşco-vodă având cale cuvintelor, mcste, let. iii 54/32. | A luâ cuivâ calea din picioare = a-1 scuti de a mai face un drum: Bodaproste, neicuţule, că ne luminaşi şi ne luaşi calea din picioare! rădulescu-codin, l. Mărită-te, Marioară, Şi ia-mi calea din picioare! ib. | A i se face (s. a-i sta cuivâ) calea cruce (s. cruci) s. a-i fi calea în cruce = a ajunge Ia o răspântie, (fig.) a sta Ia îndoială, a fi nehotâ-rît, a nu şti încotro s’o apuci, a şovăi. Când li se făcu calea cruci, se opriră, ispirescu, ap. DDRF. De urît, m’aş duce, duce, Calea mi se face cruce... Eu mă duc, uritul vine Tot alăturea cu mine. jarnîk-bârseanu, d. 211, cfr. 214. Eu m’a.ş duce, duce, Dar mi-e calea ’n cruce, teodorescu, p. p. 284, şez. i lll/3. | A i se închide cuivâ calea în codru=a nu puteâ merge mai departe pe drumul apucat, fig. a fi silit să renunţi la viaţa plăcută de inai nainte. însă când împliniiu opt ani, atunci, vorba ceea, mi se închise calea’n codru. Părinţii m4ei... mă aşezară într’o şcoală. Gane, ap. TDRG. 2°. P. ext. Direcţia luată de cinevâ spre a ajunge undeva, călătorie, drum. Se întoarseMenelaiden cale. moxa, 352/34. Cine va treace pre un drum,pre unde nu i-au fost călea să treacă, pre acolea... prav. mold. 34/2. Trudit de căle. varlaam, C. lbl^.Căn-du-i la mijlocul calei, află un copaciu frumos, cazanie (a. 1643), ap. CP. 365. Băbdăm greutatea călii, dosofteiu, v. s. 151/2. Gătindu-se... de cale. E. KOGĂLNICEANU, let. III 272/,. Venind dintr’o cale depărtată, drăghici, r. 1u3. Săcuii, în cale, uciseră pe prinşii lor. BĂLCESCU, M. v. 393/29. Neputând intumâpre Lăpuşneanul din cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol... c. negruzzi, i 142. Duce-m’aş şi m’aş tot duce... Cine’n cale m’a videă, Să plângă de jalea mea. alecsandrt, p. ii 103. De e curcă, Ce se’ncurcă La, răvărsatul zorilor, în calea vânătorilor? ODOBESCU, iii 9/20. Vântul adunat-a de flori de teiu troiene Şi le aşterne’n cale reginei dunărene, eminescu, p. 212. întălniiu pe Lina’n cale. coşbuc, b. 9. Calul ud de cale. id. f. 13. Se opreşte, sfărâmat de cale, Şi chiamă somnul care l-a uitat. CERNA, p. 167. Se opresc cu toţi în cale. creangă, p. 275. Mergeau... părându-li-se calea scurtă, id. ib. 276. Merg cale lungă, să le-ajungă, id. ib. 207. Harap-alb, urmându-şi calea... id. ib. 228. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acaşă. ispirescu, l. 36. Încă pe căle fiind... id. ib. 21. In calea ei, începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, id. ib. 40. Cale lungă şi grea. id. ib. 27. 11 tot opreă cinevă în cale. id. ib. 36. Nu mai umblu de geaba, Ci mă duc în calea mea, Cai tăi, dragă, nu mă vrea. jarnîk-bârseanu, d. 63. Mi-a fost calea Pe la uşa maică-ta, ib. 172. Scurtă mi-a părut calea. ib. 224. Cându-mi vine dor de căle, Merg pe jos ca şi călare. ib. 221. Din Şiret şi pănă’n Piatră Este-o cale depărtată, şez. i 9/21. Se culcă în tindă, ca să-şi scurteze din cale. zanne, p. iii 399. | P. anal. Oprit-au calea unui părău. DOSOFTEIU, V. S. 132/2. Ce rază luminoasă Băvarsă’n a sa cale luceafărul ceresc? alecsandri, p.i 136,cfr.H.n291.|Fig. Cine întoarce păcătosul din rătăcirea caiei lui. cod. vor. 136/, (: din calea rătăciturii. n. testament 1648; den rătăcirea căii Iui. biblia, 1688). învăţă pre noi cu bună înţelepţie călea spăseniei. coresi, e. )i/25. Giudeţul pre căle[a] sa să margă,... iară nu a-bătăndu-să giudeţul din căle [a] sa cea direaptă. m. costin, ap. GCR. I 198/18.î2. S’au fost ispitind şi CALE - 47 - CALE Dabija-vodă să nu meargă la adunarea cu Vezi-rul, ce să urmează calea lui Qrigorie-vodă■ N. costin, let. II4/3S.Calea luminii (marcovici, C. 10/4), vieţii (konaki, p. 273), prosperităţii (uricariul, vii 239/22), progresului (bălcescu, m. v. 4/,,), binelui (id. ib. 418), pocăinţei (drăghici, r. 90), înţelegerii (id. ib. 73). Care este calea noastră naţională? bălcescu, m. v. l/8. Preutul i-au m.ulţă-mit... pentru că i-au adus femeia la căi bune. SBIERA, P. 243/,9. -j-j- (Formulă de salutat, la plecarea cuivâ) Cale bună! ispirescu, L. 16 s. bună calea! creangă, p. 299. | (A te duce până la) calea întoarsă—- a te întoarce după puţin timp, din călătoria începută, din cauza unui accident, sau fiind-că ai uitat cevâ, fiind-că te-ai răsg'ândit s. te-ai convins că nu vei aveâ rezultatul dorit, etc. Cfr. eminescu, p. 239 (cfr. şi întoarce). | (A se opri la, a se întoarce de la)'calea jumătate s. jumătate calea = numai o parte din călătorie. | Calea inânzului = drum făcut încoace şi încolo, înainte şi înapoi, alergătură de col6-colo, fără nici o ispravă. Ştiu că umblam, mamă, calea mănsului! mera, b. 36. | Cale primară s. primare v. c. | Cale albă v. c. (voi. I, pag. 95a). | A ieşi (s. a se duce) cuivâ în cale, a întâmpină pe cinevâ’în cale = a-i ieşi înainte s. întru Întâmpinare, a-1 întâmpină. Şi ca la mândre nunţi de crai, leşit-a’n cale-ales alaiu. coşbuc, b. 19. Cu sfetnici vechi de sile m.ă’ntimpinaşi în cale. eminescu, p. 201. Ţngulea se duse mai întâi în calea zmeului celui mai mare. ISPIRESCU, L. 316. Bădiţa cu şapcă neagră Iese’n cale şi mă’ntreabă. jarnîk-bârseanu, d. 44. în căile lor ieşeau fete albe, tinerele, pompiliu, b. 79/„. | A fiîn calea cuivă = a se aflâ, a locul în apropierea drumului apucat de cinevâ; a sta cuivâ îu cale = a-i fl (adesea involuntar) piedecă, a-1 zătigni în acţiunile sale; a se pune în calea cuivâ = a se împotrivi cuivâ, a-1 aşteptă (cu gând duşmănos) căutând a-1 împiedecă de a merge mai departe, (fig.) de a-şi ajunge ţinta; a (a)ţineâ calea (s. căile) cnivă=a pândi venirea cuivâ spre a-I opri, a-1 atacă, a-1 despoiâ, etc. Omul de care ţi-am vorbit Ji-e în cale şi te poţi abate [pe] la dînsul. LM. Începură a li se părea că băiatul le tot stă în cale, li se părea că de el se tot împiedecă, ispirescu, ap. DDRF. O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s’au pus! eminescu, p. 239. Va ţineă căile oamenilor, de va fură. pravila mold. 18. Sosim (= sosirăm) la vamele acea-lea ce fin căile şi opresc pre ceia ce să sue. varlaam, c. 11 24,2. Ţîneţî-i călea, de-lprindeţ[i]. dosofteiu, v. S. 88,2. O femeae mărgând la suântul, ţîindu-i călea un om, descăleca şi-i făcea silă. id. ib. 118. Alergând Moscalii de la strajă, să-i ţie calea, iar el mai din gios au ieşit în Moldova. neculce, let. Ii 328/2G. Din Ilotin şi pân’la mare Vin Muscalii de-a călare. De la mare la Ilotin Mereu calea ne-o aţin. eminescu, p. 160. Ăi de sânt spânzuraţi pin văzduhuri au făcut vămi şi ţîn calea la oamenii ăi de mor. şez. iii 79/12. Nu ţineă calea la două, Ci ţine calea la una. doine, 22/14_5. Frumosul fuge de mine Şi uritul calea-mi ţine. ib. 143/6. |~A face cale = a merge, a umblă, a se duce. Vrând a-şi face calea către Sirmion. mineiul (1776) 160*/2, cfr. 1102/,, etc. Dragilemamii picioare De-amii n’or m,ai face cale! marian, î. 587. | (f şi dial.) A da s. face cuivâ cale(a) = a lăsâ (pe cinevâ) să treacă s. să plece, a slobozi, a da drumul, a-i face rost să scape, a-1 face scăpat (tot aşâ la Bulgari. papahaGI, P. A. nr. 419). Va veni un dobitoc boncăindu-să spre altul, şi cela nu-i va da căle, ce-i va sta înprotivă. pravila mold. 11. Cela^ce va ascunde funii, sau de-i va da căle să fugă, să să cearte după voia giudeţului. ib. 176,2. însă mai mult Moldovenii, cu multe rane încruntaţi, n’au mai putut suferi, ce (= ci) au dat cale Leşilor şi s’au dat înapoi, ureche, let. i 159/18. Inicerii... le tot făceă cale. neculce, let. ii 307/24. Mare nevoie au tras, până au scăpat, însă dând bani pe la alţi Turci, de i-au făcut cale cu chibzuire, să scape. dionisie ecles. 202. Acolo l-o ţinut numai două săptămâni la cătănie şi i-or dat calea, popovici, R. d. 147. Iarna ce se apropie şi asprimea timpului nu mai dă cale izbândirei (= o face imposibilă). bălcescu, m. v. 180. | A-şi face cale=a-şi face loc de trecere, a-şi face drum; a căută un prilej s. un pretext, a face rost ca să poţi merge undeva fără de a bate la ochi. Sus la munte, jos pe vale, Şi-au făcut duşmanii cale; Din Sătmar până’n Săcele, Numai vaduri ca acele, eminescu, p. 161. E târsiu... Câte-o stea, căzând..., Spre culcuş îşi face cale. Cerna, P. 141. A-şi face cale prin mulţime. TDRG. îşi face cale pân’ la puţ, ca să se întâlnească cu el. pamfile, j. ii. Să-mi fac calea pân’ la ea. doine, 68/,. | A-şi luâ calea (îu picioare pamfile, j. ii) s. a apucă calea = a plecă, a porni Ia drum. El îşi luă calea iar spre pământ. eminescu, n. 65. [Sufletul] îşi ia cale spre drumul veşniciei, şez. iii 23 7/30. Şi apucând calea către răsărit, s’a dus. ispirescu, l. 4. | A aveă cale = a-i fl drumul (pe undevâ), a fi în călătorie (spre...), a trebui să treci (pe la...). Având căle cătră Ţarigrad. dosofteiu, v. s. 21. De cine mi-e mie drag, N’am cale (= nu mi-e drumul pe acolo), şi tot îmi fac. reteganul, t. 187/s. | A-şi căuta, păz'i, vedeâ de cale, a se duce în cale-şi = a plecă în drumul său, a nu se amestecă în afacerile altuia, a-şi vedeâ de drum s. de treabă. Pasă, de-ţ[i] păseaşte călea, dosofteiu, v. s. 117,2. Lăsaţi să-m[i] caut călea (— să-mi caut de drum), mineiul (1776) 13072. Du-te’n cale-ţi, mergi cu bine! alecsandri, p. p. 31b/,2. Să-şi vază de cale. DDRF. 3°. (Adesea determinat printr’o măsură de lungime s. de timp) Depărtare, distanţă. Am trecut căle de patru zîle. dosofteiu, v. s.102. Socotind pe ceasuri cale până unde va fi să margă. răşcanu, l. 32/,„. Cale ca trii mile de loc. DRĂGHICI, R. 155. Cale de vr’o câteva, ceasuri departe, barac, t. 6. Alergătorii... sânt datori a face jurul pieţii de patru ori, adecă o cale de douăspresece verste. C. negruzzi, 1 36. Par’că sântem m,egieşi cu moşiile? — Cale de-un ceas unu’ de altu’. alecsandri, t. 573. Când urlă [motanul] dintr’un cap, s’auzeâ, cale de-o si, iar când urlă din câte şapte [capetele], s’auzeă cale de şapte sile. eminescu, n. 14. Am ajuns în satul Pătrăşcani, calea jumătate între Bârlad şi Poieneşti. vlaiiuţâ, ap. TDRG. S’a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul. creangă, a. 15, cfr. ispirescu, l. 26. | (Se vede, se cunoaşte, etc.) cale de-o postă=de departe, cât de colo. Dacă-i om,ul viţă de boier mare..., se cunoaşte cale de-o poştă. id. ib. 606. || (Eliptic) Depărtare mare. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abiă-l mai ţin Şi-i cale până’n sat. coşbuc, f. 69. Să-i dea drumu ’n rău la vale, Să se ducă, ducă, cale. teodorescu, P. P. 560. 4°. Dată (în expresiile :) cu o cale = tot odată, dintr’o (singură) dată, (Ţara-Oaşului) d’o cale = odată. GDDE. Dă-mi să mai mănânc odată cum se cade, apoi nu-mi pasă, mă şi omoară cu o cale. reteganul, p. i 23/31. N’am nebunit, să merg cu vreascuri acasă, ca Ţiganii; eu vreau să duc cu o cale toată pădurea acasă. ib. iv 18/35. (Tot astfel la Aromâni: uită cale, la Yeglioţi hal; de asemenea la Italieni: via, în dial. franceze voyage, la Sârbi pu, etc). 5°. Fel, chip (de a purcede), procedere, metodă, mijloc. Dacă s’au aşezat Alexandru-'oodă la scaun..., tot pre aceă cale ca şi la domnia întâi au purces lucrurile, m, costin, ap. TDRG. A arătă drumuri şi căli de răutăţi, cu ce ar luâ bani. neculce, let. 11 415/24. Putem procedă... pe calea tratei... sau pe calea remizei. CLiMESCU, a. 291.# A o luâ pe altă cale = a încercă cevâ într’alt chip, cfr. foaie. CALfiA - 48 - CALEMCHKIiîlî TDRG. | A aliacliii) si cale s. cliip de cale v. află (pag. 61a). 6°. f Sferă (de preocupare), subiect. Aceasta afară din calea hronicului nostru a fi s’ar videă. cantemir, hr. 259/16. 7°. f Motiv, cuvânt, posibilitate, pretext. N’are egumenul Gavriil nici o cale a mai zice nimica (a. 1755). uricariul, xi 367/4. Nu ar fl cale, să mai gândesc la dinsa. gorjan, h. ii 149. (înţelesul de „pretext" îl are şl span. caile). 8. f (Neobicînuit) însărcinare (oficială) ca împlinirea unei slujbe. Şătrar-mare pre corturi dom,-neşti şi în oşti şi în alte căli, şi purtător de grijă tunurilor, ureche, let. i 105/,. [Gen.-dat. căii, căiei, f caid, f cailei palia (1582), ap. CP. 124, f calei, f călii. \ Plur. f cai, căi, (f şi Ban. jahresber. iii 270) căli. | Diminutive (rare, neobişnuite): calicea s. f. LB. Am plecat pe-o calicea, Mă'ntâlniiu c’o alghineă. marian, ins. 174. Mili-taru-i militar, te vede azi şi te adem,eneşte şi mâni îşi ia căliceaua (= drumul) şi dus e! pamfile, a., călicică, călişoâră pontbriant, căliţă (Ţara-Oa-şului). D’o c«i/M=odată. CDDE., (-\- cărăruşăj că-leriişă s. f. Pi la noi pin prunişori, Căleruşă de ficiori: Unu’ mere, altu’ vine. mÂndrescu, p. p. 96/14.] — Din lat. callis, -ein „potecă prin munţi s. păduri11. călea s. m. art. Nume de bou alb (Banat). LIUBA-IANA, M. 115. cAleâp s. a. 1°. Petit dăvidoir. 2°. Kcheveau. — (Mold.) 1°. Mic răşchitoriu (marian), ca de 5-5‘/2 palme (id. ch. 32), pe care se răşchie lâna şi cânepa toarsă (şez. viii 157), un băţ lung având două crăcane la fiecare din capetele lui, pe care se deapănă lână toarsă; dacă însă se deapănă cânepă, atunci se chiamă răşchitor (creangă, gl.) ; cfr. H. X 6, 357. Letca se întrebuinţează pentru pusul firelor de pe cale ap pe mosoare. H. II 102. 2°. P. ext. Firele de tort răşchiate, scul, bucată (ii 4°), j u r e b i e, j u r u b i ţ ă. Dame, t. 140, pamfile, i. c. 13, 211, MARIAN, CH. 32, şez. viii 157, cfr. II 41b/23. Pe-o grindă, călepe de tort. CREANGĂ, A. 96. Tot în această zi [ : iniezul-Păresimilor] îndatinează ele de a numără şî călepele de in, de cânepă şi cele de lâneţe. marian, se. ii 218. Bărbatul făcu, râşchi-torul şi femeia... râşcheă un tort şi făcu un ca-leap. şez. v 10/21. în Bucovina,... gospodineflej... se îngrijesc ca la Bobotează să aibă toate călepile spălate, pamfile, a. 167. [Plur. -Iepe, -lepi şi -leapuri. marian, cii. 32. | Şl: căleăp ii. xvi 300, (ad 2°) călep pamfile, i. c. 211, câlâp ib., căleăpă s. f. ib. 13.] — Din turc. keleb „răşchitor" (bulg. kahp „Flachs-docke zum Spinnen“). căieIpA s. f. v. căleap. cajleIscă s. f. Calbche. — (învechit) Trăsură (de casă) elegantă, cu patru roate, pe arcuri şi cu coş ; cfr. droşcă, butcă, rădvan, caretă, brişcă. Necontenitul umblet al caleştilor. golescu, î. 23. Puindu-l [pe Costache Ghica mort] în calească, pe postav negru, luând coşu’ după [ = de pe] calească şi puind la calească şi 6 telegari (a. 1822). iorga, s. d. x 265. Umblai cu călească, pann, e. iv 149. Aw ieşit una după alta calescile cu masa-lale a Spătarului, ghica, S. 10. Foarte rar se au-zeă pe pod duruitul unei calesce. C. negruzzi, i 15. O caleaşcă trecii în fuga cailor, id. ib. I 16. Caleaşca e gata. alecsandri, t. 852. Careta domnească şi caleştile suitei trebuiau să schimbe caii. caragiale, m. 27/u. S’a plimbat în caleaşcă. iorga, n. r. b. 234. Vizitiii puseră iute caii la căleaşca Domnului, şez. V 20/29. Caleaşca Radului. MAT. FOLC. 508, cfr. RĂDULESCU-CoblN, L. 105. [Plur. -lesei s. -Ieşti, (rar) -lesce TDRG. s. -leşte. ] Şl: ca-leâşcă, căleiiscă.] — Din rus. koljaska, idem (care e împrumutat din fran., iar acesta din ceh. kolesa, cfr. berne-1CER, sl. wb. 549). călecă vb. I v. încălecit. caleidoscop s. a. Kaliidoscope.—Aparat alcătuit dintr’un cilindru opac în lungimea căruia sânt aşezate mai multe oglinzi dispuse astfel încât mici obiecte colorate puse în tub iau poziţii felurite şi simetrice când aparatul e clătinat. I Fig. Fel de fel de înfăţişări care se perindează necontenit. Caleidoscopul lui A. Mirea (Titlul unei cărţi). [Pronunţ. -le-i-] — N din fran. (compus din grec. xaXăţ „frumos**, eiSoţ „înfăţişare, imagine11 şi gv.oksiv „ a vedeâ, a privi11). cale.u f s. a. 1°. Chancellerie, bureau, office. 2°. Administration. — (Turcism). 1°. Cancelarie, birou de administraţiune,departament special, oficiu. Vesir într’aceă vreme eră Halit-Hamid-paşa, om foarte pricopsit, ce slujise şi multă vreme la calemul divanului împărătesc. E. văcărescul, ap. ŞIO. Condeie ale vistieriei, ce se numesc fi calemuri (a. 1793). ib. Am orânduit a fi în cancelaria visteriii 16 calemuri, adecă sameş al vistieriei, eoctractor, logofăt... (a. 1803). tes. ii 364. Aceste poronci... s’au înscris... în calemid divanului (a. 1819). uricariul, i 131 /xe. Cumpără mai întâi calemul vinăriciului. filimon, c. 1. 604. La ceca-lem slujeşti ? id. ib. 11 77. Calemul armăşiei. id. ib. ii 677. 2°. P. ext. Putere administrativă, administraţie. Satul să rămâie sub calemul Ismailului (a. 1803). ap. ŞIO. [Plur. -lemuri. \ Derivat: («(turc. kalemgi cfr. ŞIO). f calemgiu (f calengin zeitschrift xvii 399) s. m. = funcţionar de cancelarie, scriitor de birou (erau socotiţi între „ciocoi*1), cfr. pisar, conţopist, diac, logofăt, copist, impiegat. Născocitori mai cu seamă şi din calemgiii visteriei. zilot, cron. 77. Palatul eră plin de boieri şi de calemgii de tot felul. filimon, c. I 609. Calemgiii... purtau işlic mic. ghica, s. 500. I (Fig.) Bun mânuitor al condeiului, scriitor, stilist, cfr. literat. Nicolae-vodă eră un învăţat calemgiu. IORGA, L. I 398. | (Cu funcţiune adjectivală) Iscusit în ale scrisului, bun stilist. Unul dintr’înşii, mai calemgiu, A vrut să treacă de secretar, pann, a. 31.] — Din turc. kalem, idem (1°, propriu „con-deiu11). căl.emâr f s. in. Marchand, colporteur.—(Un-gurism, numai la anon. car.) Neguţător, colportor, boccegiu, marchidan. Kelemar = mercator, institor. — Din ung. kalmâr „neguţător11, lacea. CĂI.EMĂB, S. a, CĂLEMĂRĂ S. f. \ ... - CALEMĂKI S. f. plur. / V- CâUmara- CAIEHBEC f s. m. sing. Bois d’alobs. — (Turcism literar) Un fel de lemn negru (alecsandri, t. 1775) din India, frumos, mirositor, din care se făceau mătănii. ŞIO, cfr. aloe. Cu vânzare de cutnîi şi de metanii de calembec. alecsandri, t. 1237. — Din turc. kalembek, idem. cai.ehchekid f s. a. Sorta d’etoffe.—(Turcism) Un fel de stofă de prima calitate, din care se făceau antereie şi turbane. ŞIO. Dascălul Chio-sea, bătrân cu antereu de calemcheriu. ghica, s. CALEM<f - 49 - CALtfAΠ50, cfr. 501. Durban cu calemcheriuri cu flori. PA-PAZOGHJ, ap. ŞIO. [Plur. -riuri.] — Din turcjialem kiari „stofă colorată cu mâna“ (cfr. basma, boiamâ), ŞIO. calemgiu f s. m. v. calem. calendar s. a. l°-2°. Calendrier, almanach. 3°. J-Iomme qui sait beaucoup de choses. 4°. Arum ma-culatum. 1°. Sistem de împărţire a timpului în ani, luni şi zile. Calendarul iulian (&. ortodox), făcut din ordinul lui Iuliu Cezar şi păstrat la popoarele ortodoxe. Calendarul nou gregorian (s. f al Papista-şilorj, făcut din ordinul papei Grigorie xiii, în a. 1582, spre a îndreptă greşelele celui vechiu (care rămăsese în urmă, atunci, cu 10 zile, iar azi e cu 13 zile in urma celui gregorian); cfr. stil. S’au ales pace, Septemvrie în 29 pe calendarul nostru, iar pre a Papistaşilor este Octomvrie 9. m. costin, let. i 252/, s. întru aceste vremi, Frâncii au aflat calindariul cel nou, lăsând calindariul cel vechiu care umblă, mai de demult, şi umblăm şi noi acum. magaz. ist. 220. De la zidirea lumei, după calindariul vechiu,7322. Calendariu (1814), 3/r Toţi Grecii se jurară, pe toţi sfinţii din calendarul ortodox, ghica, s. 347. Calendar perpetuu. Calendarul republican (stabilit de Convenţiunea naţională a Franţei, în 1793), calendarul pozitivist. 2°. Tabloul succesiunii zilelor, lunilor şi anotimpurilor pentru fiecare an, înşirate într’o broşură s. pe foi separate (calendar depărete, de masă, de birou, etc.) purtând fiecare zi numele unui sfânt (de cele mai multe ori şl cu notiţe astronomice şi metereo-logice, cu sfaturi economice, cu povestiri, etc. Cfr. almanah). Calendarifu]... acum întâi rumânesc.... Braşov, 1733. Calindar mare, pe 112 ani. răşcanu, l. lxxxv/,6. Calendariu la anul de la naşterea lui Hristos 1794, care e prost {notă: ordinar, nevisect). iorga, s. d. xiii 17. Nu ieşeă nici un calendar care să nu-l aibă el întâi. C. negruzzi, i 4. Solomonar, care face călindare, adecă (h)astronom,. reteganul, P. iii 82/c. Şi calea bisericii o bate Tot la sile mari, Când cănt(ă) popii’n calindar. mat. folc. 159. A-şi pierde călindarul = a nu şti ce zi este, a greşi o dată, (despre femeie) a nu mai şti când are să nască. Tincol... noaptea asta îi ziua cea mai fericită pentru mine. — Smărăn-diţa (în parte): Şi-a pierdut calendariul, bietul băiet! alecsandri, t. 320. A-i face cuiyâcapul călindar: a-i tocă verzi şi uscate (pamfile, j. ii) spre a-1 convinge s. momi, a-1 zăpăci de cap, de multe ce-i spui. Nu-mi faci capul călindar! Nu te cred şi nu se poate, coşbuc, b. 109. Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar! creangă, p. 252/,4. A-şi face capul călindar s. din cap călindar=a se zăpăci luând prea multe lucruri asupra sa, a-şi încărca memoria cu câte toate. 3°. P. ext. (Pop. subt forma călindar) Om care ştie multe, pamfile, j. ii. Par’câ-i călindar, aşa o potriveşte de bine. slavici, n. 69. 4°. (Bot.) Călindar = rodul - pământului. panţu, pl. _ [Şi: calindar, (pop.) călindâr, (cu asimilare) f că-rindărs. a. (ad2°). Propoveduesc cărindarele când... au a fl văzute (planetele), konaki, ap. TDRG.] —— N. din lat.-biser. calendarium (intrat de timpuriu în limbă); cfr. cărindar, calende. _ calende s. f. plur. Calendes. — (Antic.) întâia zi alunii, la Romani, zi întâi. (A trimite pe cinevă, a plăti, etc.) la calendele greceşti — la Sfântu’-aş-teaptă, la Paştele-calului (Grecii neavând „calende11’). — 2V. din lat. calendae, idem. CAi.BM)KOII7 s. m. 1°. Jeune vaurien, Vieux coureur. 2°. Pauvre, misârable. Dicţionarul limbii româno. 15 XI mia. 1°. Termen glumeţ şi batjocoritor dat tinerilor care fac năzdrăvănii (TDRG.): ştrengar; berbant bătrân (alecsandri, t. 1752). Ce vrei să-mi dai a înţelege, calindroiule P alecsandri, t. 195. Gu-liţă: Nu pot să mă’mbrac singur, nineaca.— Chi-riţa: Auzi, coşcoge calinăroiu! Doamne! că alintat ai mai fost! id. ib. 426. Aşâ mi ţi-i vorba, calindroiule ?... care vra să zică, ţi-ai bătut gioc de mine, când mi-ai propus să te ieu ? id. ib. 640. Măi, da calendroiu mi-ai mai fost! Stăpânul tău... m,ult trebue să fl căutat, până să găsească un puşchiu ca tine. ispirescu, l. 289. 2°. (Năsăud, în Transilv.) Calindroiu=ova sărac, calic, necăjit, bugnariu, NĂS. [Şi: calindroiu. DICŢ. mai dau şl formele nea-testabile: călindroiu, colindroiu.] — Poate, derivat din colindră (= colinda), prin suf. aug.-peior. -oiu. caleivgiij -j- s. m. v. calem. călei* s. a. v. căleap. cĂlervşâ. s. f. v. cale. căletcă s. f. Cage. — (Ungurism, în Ban.) Colivie. Kelitke = cavea. anon. CAR. Au pus [papagalul] întru o căUtcă frumoasă, ţichindeal, f. 293, cfr. 238. Dom,nul cumpără o căletcă mare, băgă paserea înlăuntru. cătană, p. iii 8. Să ieie pasărea, fără căletcă. popovici, r. d. 164. [Şi: f călitcă s. f., «ung. kalicka, galicka, idem) ca-lîţcă (galiţcă) s. f. [Matca] o bagă în căliţcă, spre aceea treaba făcută, economia, 185, cfr. 187, 191.] — Din ung. kalitka, idem. pontbriant. CAlevri s. m. plur. Souliers.—Un fel de ghete. îşi lepădă calevrii,... şi se agăţă de copaciu, ca să se urce în el. ispirescu, l. 266. — Din bulg. kalevra „gheată11. calfă subst. Compagnon (ouvrier sorti d’ap-prentissage), commis (marchand). — Lucrător meseriaş (mai ales tânăr), care, după ce şi-a făcut anii de ucenicie, lucrează pe socoteala stăpânului şi e plătit de acesta. Cfr. băiat (I 3°), funcţionar comercial. Cinevâ iese calfă; un neguţător, măiestru, etc. scoate pe cinevâ calfă. Să taie chereste şi să cheme fi calfa, să facă izvod. E. kogĂlniceanu, let. iii 237/2!. Având la prăvălia lui den Bucureşti o calfă (a. 1707). iorga, b. R. 405. Calfele ce slujesc pe la dughenele negu-ţitorilor (Mold., a. 1783). uricariul, ii 40/al. Calfele meseriaşilor. I. ionescu, m. 189. Doar nu sânt necioplit, cuconiţă..., sânt tânăr cu educaţie..., calfă de spiţer. alecsandri, t. 1159. O calfă de dulgher stângaciu ciopârţeşte bârna, odobescu, iii 166/5. Meştere, când ai de gând să mă scoţi calfă? ispirescu, l. 369. Acum eşti calfă, ai scăpat de ucenicie. id. ib. 370. Faurul...porunci călfilor să facă... o căruţă, id. ib. 226. Calfă veche. id. ib. 137. Nouă meşteri mari, Calfe şi zidari, alecsandri, p. p. 186 (variantă: Calfe de zidari, teodorescu, p.p. 463).A păţit-o calfa noastră! se zice de unul care a umblat să păcălească pe altul şi la urmă el e cel păcălit. DICŢ. [O calfă. | Plur. calfe şi, rar,călfi. | Diminutiv: călfdţâ s. f. (Tipogr.) = bătătoare (4°). | Abstract: (dupâ ucenicie, numai la pann) f călfie s. f. = starea de calfă. Trei luni am pân’ la călfie. p. v. îi 18.] — Din turc. (bulg., sârb.) kalfa, idem (propriu „locţiitor1*). Cfr. dubletul calif. cAlfă s. f. Vieille femme. — Babă. Com. a. tomiac. calfată vb. P. (Marin.) Calfater. — A astupă cu câlţi, smoală şi catran crăpăturile unei corăbii spre a nu pătrunde apa în ea, f a, călăfătui. [Şl: căi- I n, A* CÂLFĂTUl — 50 — CALÎC fătui, cu derivatele călfătulre s. f., căifătuit, -A adj., călfătuitor adj. pontbriant.] — N. după fran. (arab. caiafa). Cfr. calafat1. ( Vi.l'Ăn i vb. lVa (ş. d.) v. callatâ. cÂl,FF.i>, -Ă adj. = g-alfăd. (Ţara-Haţegului) Are faţă calfedă. Aşă e de cnlfed ( =r palid şi puhav s. buget la faţă), rev. crit. iii 91. [Derivat: (Ora-viţa, în Ban.) călfe/A vb. iVa intrans. = a se face palid, a (se) îngălbeni. Com. a. coca.] . călffzi vb. IVa intrans. v. calfed. cĂi-riii -j- s. f. v. cal (a. cajlfiu s. m. (Cui.) Un fel de mâncare, la vină, Vălcan, în casă, Că-i caii fu' cald în [ = pe] masă. ALEXICI, L. P. 78/,s. CĂi-fuţâ s. f. v. calfă1. CAXCt f subst. Lieutenant ou successeur du khan des Tartares. — (Turcism) Locţiitorul s. urmaşul hanului la Ta tarii din Crimeia, al cărui titlu eră Calgă-sultan. ŞIO. Au poroncit împărăţia lui calgâ-sultan, ce eră la aceă vreme calgă-, să ia pe Ghica-vodă. AMIRAS, LET. iii 135/,s. [Şi: S'algă s. m. M. costin, ap. ŞIO.] — Din turc. kalga, idem. ŞIO. CĂLI vb. IV'1. I. 1°. Tremper (le fer), acierer. Sou-der. 2°. Raffermir. 3°. Preparer le chou ă l’etuvee. 4°. Duper. II. Se griser. I. Trans. 1°. A răci într’un mod brusc (cufun-dându-1 fn apă rece) fierul s. oţelul încălzit la o temperatură înaltă, spre a-1 face mai dur şi mai elastic, a iuţi. costinescu, poni, c. 225. Lăncile tale sânt bine călite, dosofteiu, ps. 148. Oţelul întrebuinţat la fabricarea magneţilor este călit, pont, F. 240. Topor călit. MARIAN. Bardă călită, id. Ciocanul e de oţel călit bine. ion cr. iii 228. Nu e paloş de fier, Călit de vr’nn săbier. teodorescu, p. p. 57] b. Secerile făcute de fierarii satului... [se] înroşesc în foc..., în urmă... se călesc in apă rece şi se dau la tocilă, pamfile, A. 116. | P.ext. Fură arşfi] cu jigale de fier şi căliţi cu oţet şi sare preste arsuri, dosofteiu, v. s. 90,„ cfr. mineiol (1776), 173 3/a- II Spec. A încălzi fierul ca sâ-1 poţi lipi de alt fier (Com. a. coca), a fierbe (II 1°). 2°. Fig. (întrebuinţat mai ales ca part.-adj.) A întări, a face resistent, vânjos, a oţeli. Această ţărănime călită în nevoi şi necazuri de tot felul. SANDU-ALDEA, d. n. 210. înaintea mea, pe capră, văd un stat drept, bine călit, iorga, n. R. b. 33, cfr. sbiera, f. s. 350. Feciori buni de mână, Căliţi, tari de vână. alecsandri, P. p. 63 b/2S. 3°. (Cui.) A căli varză = a o fierbe cu untură s. slănină şi cu carne s. (în zi de post) cu unt-de-lemn. pamfile, j. ii 337, ii. ix 440, IV 158, vii 425, xvii 352. (P. ext. şi despre alte mâncări). O fetişcană... opăreşte un pumn de mălaiu într’o scă/iţă de lemn, zorind ca să călească o burcă pentru ai casei. M. florian, săm. i 386. 4°. A păcăli (LB.), a înşelă, a trage pe sfoară (rev. crit. iii 91), cfr. potcovi. II. Refl. (în glumă) A se îmbată puţin, a se ameţi (rev. crit. ni 91), a se chirchili, a se afumă. Te călişi curat de-a bine. contemporanul, i 881. [Abstracte: călire s.f.,călit s. a. Călitul armelor. şez. ix 127, calculă s. f. (Fig.) Toţi avem în căleala (= compoziţia) firii noastre o picătură cât de mică de deşertăciune, caragiale, m. 34/23, călitură s. f. Ieşind din fieştecare bătătură [a coasei] nu numai o adevărată călitură, dar şi o potrivire foarte nimerită după soiul ierbii, i. ionescu, c. 112, cfr. GiUGLEA-viLSAN, r. S. 34. (Fig.) La două sau irei ţinuturi erau boieri mai aleşi. Ceilalţi, pe-o călitură [= unul ca altul], derdeniei şi nevoieşi beldiman, tr. 389. Limba (poporului)... făcutăla că-litura încercării, în timp de aproape 20 de veacuri. jipescu, ap. TDRG. | Adjectivul (subt forma negativă) necălit, -ă însemnează în Transilv. şl „fad, fără vlagă, nesărat, neblesnic" (LB.). Alţii... îi împroşcau [copilului] vorbe necălite, reteganul, p. iii 27/i3. Glume necălite= fărtăuze, glume proaste, fără sare. frâncu-Candrea, r. 51.] — Din paleosl. kaliti, idem (I 1°) (bulg. kaljâ şl cu înţelesul 2"). CAi,îÂar s. m. (Mitol. pop.) v. caloian. calibru s. a. Calibre. — Diametrul interior al unui cilindru gol înăuntru, spec. al armelor de foc, şi cel exterior al proiectilelor. Calibru, = lărgimea gurii tunurilor şi a celorlalte arme de foc. i. golescu, d. Puşcă de un calibru de 8 mm. | P. ext. Instrument (calapod) al cărui volum serveşte a determină (s. a verifică) capacitatea unor obiecte fabricate. I Fig. Caracter, stare, valoare (a persoanelor s. a lucrurilor), soiu. [Plur. -lihre şi -libruri.] — N. din fran. «ital. calibro),’ idem. cai,î€, -A adj., subst. 1°. Perclus, cul-de-jatte. 2°. Gueux, indigent. Mendiant. 3°. Părăsite (au fig.). 4°. Pince-maille, ladre, chiclie, lesineur. 5°. Menteur, malfaiteur. 6°. Nom de danse paysanne. 1°. (Mai de mult, şi azi în Bucov.) Olog, paralitic; ciunt (Com. a. tomiac). Calicii şi orbii şi şchiopii şi nevolnicii ad’încoace. varlaam, C. 359. Să nu râzi de oameni sluţi, De orbi, de şchiopi şi de muţi, Ci când vezi aşă calici, Doamne fereşte să zici. pann, P. v. Ii 15. E calic de picioare (Bucov.). 2°. P. ext. Cerşetor olog, om care trăeşte din mila altora, p. gener. sărac (cu înţeles peiorativ pamfile, J. it, h. II 32). Calic şi sărac se aseamănă la înţeles şi însemnează pe cel lipsit de cele trebuincioase ale vieţuirii, însă: sărac, ca un cuvânt mai de cinste, se zice mai de obşte pentru orice fel de lipsit; iar calic, ca un cuvânt mai de necinste, se zice pentru săracul ce stă la drum şi cere milă de la trecători, i. golescu, D. Calic, în Moldova, înseamnă numai s ă r a c, s ăr m a n, c e r ş e t o r. CR G ANGĂ, GL. Am hotărlt locul calicilor de aice din laşi (a. 1748). uricariul, v 318/5. Muncesc şi nu s’alege nemica de mine: pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte, creangă, p. 200. Răspundea, iute, ivite şi mornăit, cum cer calicii la pod. id. a. 90. Cine eră să-i primească pe ei, doi calici ? ispirescu, l. 174. Să meargă însuşi boieriul, îmbrăcat ca călic. sbiera, p. 145/32. Boierul nostru a rămas iarăşi calic lipit pământului, şez. i 261 /28. Eră odată o calică şi aveă o fată frumoasă, e. sevastos, ap. DDRF. Toată lumea ş’o ales... Bărbat mândru şi de gazdă-, Numai eu că mi-am luat... Om calic, jarnîk-bârseanu, d, 168. Podul calicilor (azi Calea Rahovei), în Bucureşti. Ferească Dumnezeu de calic; când a face pomană şi dracul ştie! ion CR. i 57. La calic slujeşti, calic rămâi. Crisan-gă, p. 200. Cu un rac, tot sărac, c’un pitic, tot calic! C. negruzzi, i 249 (variantă: cu un co vrig, tot calic! zanne, p. iii 534). Vrabia mălan visează şi calicul comăndare. c. negruzzi, i 249 (variantă: şi calicul praznicul, pamfile, j. ii). Calicn-i viţă de Domn, că ţine la ce a apucat. pamfile, j. ii. ^j: Se bat calicii în (s. la) gara cuivâ v. b ate (B. ii. 1°. a). 3°. (Om sărăcit) care vrea să trăească de pe spinarea altuia, parazit, cfr. lichea (întrebuinţat adesea numai ca un epitet care arată necazul sau antipatia faţă de cinevâ). Nu care cumvă să te afle calicii de judecători şi de stăpânitori, să ţ’o sufle [bogăţia] din mâni. gorjan, h. ii 141. Mulţime de Greci .calici, lepădaţi de Domnul, ca un nuor de lăcuste trecură mările,şi se azvârliră pesta CÂLICIC ol - CÂLÎFAit tine, o ţara mea, şi supseră sângele tăii. bălcescu-RUSSO, M. v. 573.’ Cererile calicului de Joe se încordau şipofteâ la jertfe. ISPIRESCU, U. 85/20. 4°. (Om) care, deşi are destul, tot caută să mai apuce şi de Ia alţii (LM.), zgârcit de Ia care nu poţi scoate nimic, care se caliceşte la fiecare ban, avar. Ce are el cu mine, dacă trag tutun? Qalic, nevoie mare! caragiale, ap. TDRG. 5°. (Rar) Om care nu spune drept; făptuitor de rele. vÂrcol, v.. 6°. S. f. (Cor.) Calica — numele unui danţ ţărănesc. ii. x 543. [Şl (Bucov.): calic,-ă. | Diminutive: eăliciiţ,-ă adj.’=slab, slăbănog, uscăţiv, sec. bud, p. p., calicei s.m. plur. (Bot )=un fel de bureţi (nedefinit), h. x228. jAd jective: calicesc,-eăscă. Şi-şilepădăhainelelor cele dorobănţeşti, şi se îmbrăcă în ferfeneţe caliceşti. magaz. ist. IV 341/j,. Da-ţi-ar Domnul Dumnezeu 0 căruţă calicească, Să umbli pe [-—prin] sate a cere. BIBICESCU, P. P. 52, cfr. ION CR. I 53, DOINE, 121/ai, calicos, -oâsă — care face pe lipsitul, căruia îi place să se calicească, fără a aveâ (absolută) nevoie, care umblă şi cere ca un calic, care strânge, pune bine, ascunde ca un calic (costinescu), zgârcit. Această politică tâlhărească, calicoasă, miloagă. jipescu, ap. TDRG. De multe rele-i bântuit bătrânul; vecî-nic strânge Şi nu se’ndură, calicos, de stare-a se atinge. ollĂnescu, h. a. p. 21, (-\-calici) f cali-cids, -oâsă. Calicios şi obraznic feliul acesta [al muştelor], cantemir, ist. 200. | Adverb: caliceşte. JUn zgârcit] trăia tot caliceşte, pann, p. v. iii 82. In stremţe mă’nvăleşte, De m,ă schimbă caliceşte. ALECSANDRI, p. P. 137/23. | Abstract: calicie s. f. = sărăcie, lipsă, mizerie (păsculescu, l. p.); cerşetorie (LB.); zgârcenie, avariţie. Ciumă şi calicie! Spitalele şi mănăstirile pline de bolnavi şi de cerşetori, ghica, s. 492. Cu calicia s’o luptat si şi noapte, n. a. bogdan, ap. TDRG. Nn mânca pe vatră, că tragi a calicie, şez. vi 41, cfr. m 212b/37. De cât în calicie, Mai bine la haiducie! teodorescu, p. P. 290. Nu mă duc la sărăcie, Nu mă duc la calicie, păsculescu, l. p. 273b. Se mâhni până în suflet Prometeu, cănd văzu până unde merge calicia zeului şeilor, ispirescu, u. 85/,. | Colectiv: calicime s. f. A strâns toată calicimea din lume la palat. DDRF.] — Din rut. kalika „olog.“ Cfr. calici. căliceâ s. f. v. cale. caliceălă s. f. v. calic!. calicei s. m. plur. (Bot.) v. calic. calicenie s. f. v. calici. calicesc, -eăscă adj. \ CALICEŞTE adv. J v- cauc- calici vb. IVa. I. (Se)rendre perclus. 11. 1°. Plon-ger dans, la mis'ere. 2°. Tomber dans la misare. 3°. Gueuser 4°. Lesiner. I. Trans. şi refl. (Mai de mult şi în Mold., azi in Bucov.) A (se) face calic (1°), a (se) ologi, a (se) schilavi, a (se) ciunti, a (se) nenoroci (Com. a. tomiac). Pre carii nu-i omoriă de tot copacii, iar de mâni şi de picioare îi calicei, ureche, let. i ■ii01/23. Unul [din spiritele necurate] e în stare(a) să-l muţească [pe copil], altul să-l calicească, al treilea să-l schimosească. marian, na. 131. Zgaiba... sapă tot piciorul..., şi se caliceşte vita de ispravă, drăghici, ap. TDRG. II. 1°. A face pe cinevă calic (2°), a-1 sărăci, a-1 aduce în (s.la) sapă de lemn. Orişice aveâ la casă, luă tot, îl calicea, beldiman, tr. 414. Te-oiu învăţă eu a cercă să necinsteşti nevestele oamenilor, după ce caliceşti bărbaţii! alecsandri, t. 1553. După ce ne-aţi calicit, luându-ne moşia şi închisându-ne biserica cu zid, închideţi acum în ciudă şi poarta spitalului, CREANGĂ, P. 79. [Biată ţară,] Buşii vin, te calicesc! alecsandri, p. p. 246.’ 2°. Intrans. şî refl. A ajunge calic (2°), a sărăci. Mulţi neguţitori... s’au calicit în aceşti de pe urmă ani. I. ionescu, c. 222. De când ne-a oropsit, Mai de tot am calicit, teodorescu, p. P. 552. Tu-dorel că-mi sărăceă, Tudorel se caliceâ. ib. 3°. Intrans. A cerşi, a se umili cerşind ca un milog (costinescu). Văsuiu copiii pe uliţi calicind. c. negruzzi, ii 236/m. 4°. R e f 1. A nu se indura de a da banul din pungă, a nu-l răbda inima pe cinevâ, de calic (4°) ce e, să facă nici chiar cheltuielile cele mai necesare. Nu te calici pentru un galben ! pontbriant. Se caliceşte să cheme un dulgher, ori un lăcătuş, teleor, ap. TDRG. [Şi: (ad I, în Bucov.) calici vb. IV*. | Derivate: calicire s. f., calicit s. a. (ad II 3°) Umblă... cu calicitu’ (=cerşetoria) prin sat N. REV. R. I 28, ca-licenie s. f. (ad II 3°) La oraş este calicenie (= cerşetorie) mare. jipescu, o. 4, caliceălă s. f. costinescu.] — Derivat din calic (cfr. rus. Tcaleeitb „a ciunti11). cĂLicfcĂ s. f. v. cale. CALICIE S. f. 1 calicime s. f. > v. calic. CALICIOS.-OÂSĂf adj. j CALiCiu s. a. Calice. — Potir, pahar (de. metal, cu picior), cupă; p. ext. (Bot.) învelişul din afară al părţii inferioare a corolei florilor, alcătuit de se-pale. [Plur. -Meii. | Şl: (direct din grec.) f câlix, -uri. i. golescu, d.] — N. după fran. (lat. calix, -icis < grec. xâXol -oxoţ, idem, de la r.aXunxu) „învelesc11.) calicos, -oâsă, calicii'!', -Ă adj. v. calic. CAl4e s. f. sing. (Mitol. pop.) O fiinţă închipuită, despre care cred copiii, că poate răbda frig cât de mare. Pentru aceea, vara, după ce s’au scăldat şi până se îmbracă, tot într’una o invoacă strigând : Frigurile mele. La Calie ’n piele! (Vere-şmort, Murăş-Uioara, în Transilv.) viciu, gl. — Cfr. caloian. calif s. m. Calife. — Suveran musulman considerat ca locţiitor al profetului, întrunind şi puterea politică şi pe cea religioasă,cfr. sultan,padi-şah. Succesorii săi [ai lui Mahomed] s’au numitcha-lifi, adecă epitropi. e. văcărescul, ist.24S/u. Această cerere aduce doi califi, adică diadohi lui Moha-met. stolnicul dumitrache, 426, cfr. 452. Califul Damascului porunci să-i taie mâna dreaptă, c. negruzzi, I 265. Se plimbă visătoarea Fatma, frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad, coşbuc, b. 14. [Şi: f halif (scris şl: chalif) s. m. | Derivate: f halifeâlă s. f. cantemir, hr. 335 = (neol.) caii făt s. a. (plur. -fata şi -faturi) — rangul, dregătoria de calif; ţinutul peste care stăpâneşte califul.] ■— N. mai de mult din turc. klialife, azi din fran. Cfr. dubletul calfă. călifar s. m. (Ornit.) 1°. Casarea ou Anas ru-tila. 2°. Sorte de pigeon (de Bagdad). 1°. O pasăre de apă, de coloare ruginie, grumazul galben-întunecat, aripele parte albe, parte negre, coada luciu-neagră; e cunoscută în Muntenia, Dobrogea, Bulgaria şi Rusia-de-sud. MARIAN, O. II 382. Pe această gârlişoară puiasă călifarii, arhiva R. ii 32. Privi... mulţimea de găini, gâşte, raţe, claponi, cocori şi călifari ce furnicau prin curtea boierească, filimon, c. i 603. || Specii: Călifar alb — casarca cornuta, roşu = casarca rutila. dombrowski, 332. 2°. P. anal. Un soiu de porumbel h. iii 307, iv 54, 272 (care aduco lâ coloarea penelor cu călifarul) CALTFAT - 52 — CÂLîŞOft [Şi (ad 1°) gâlifâr: o pasere de baltă în forma şi de mărimea raţelor domestice, ii. II 310 ] « vi,h at s. a. v. calif. califică vb. I. Qualifier. — A caracteriza (o faptă, un lucru, o persoană) prin atribuirea unei calităţi anumite. Legea califică de asasinat orice omor cu premeditare. [Abstracte: calificare, ca-liflcăţie, calificaţiune s. f. = atribuirea unei calităţi s. a unui titlu. Numai în asemenea caz se poate aplică cualificaţiunea de „curat vănătoresc“ unui... obiect de artă. odobescu, iii 125/,6. | Adjective: calificat, -ă = care are calităţile s. condiţiile cerute s. trebuincioase; spec. (Jur.) Furt calificat, care îndeplineşte toate condiţiile (împovărătoare: spargere ş. a.) ce constitue, după lege, furtul; (negativul: necalificăt, -ă); calificativ, -a = care califică, care arată calitatea. Adjectiv calificativ, substantivat: Un calificativ aspru; (numai subt forma negativă) incalificabil, -ă adj. = care nu se poate califică (aşâ e de rău), care trece orice măsură. O faptă incalificabilă. \ Scris şi pronunţat (învechit) şi: cua-, mai rar, cva-.] — N. din fran. (lat. scolastică qualificare, compus din qualis „care“ şi facere „a face“.) caligraf s, m. Calligraphe. — Persoană care are o scriere frumoasă (şi face din această artă meseria, serviciul s. ocupaţia sa). [Familia: caligrafia vb. 1“ = a scrie frumos (un text). Se copiară cronici, se caligrafiară isvoade. iorga, l. i 432, caligrafic, -ă adj., adv., caligraficeşte adv. = de caligrafie). Scriere caligrafică; caligrafie s. f. — arta de a scrie frumos. Un manual de caligrafie, iorga, l. ii 327.] — N. din fran. «grec. xaXXtŢpâifO?, din nâXXoc „frumuseţe11 şi Ypdtifetv „a scrie“.) calijwăfcă s. f. v. camilafcă. călimar, călimăk s. a. v. călimară. călimără s. f. 1°. Encrier, ecritoire. 2°. Calmar. 1°. (întrebuinţat adesea ca plur. tant.) Vas mic (de sticlă, porţelan, metal s. de lemn), în care se ţine cerneala şi în care muiem condeiul când scriem. (Mai de mult diecii şi logofeţii il purtau la brâu LM.; păstrătorul călimărilor Domnului se numea di-victar.) P. ext. Vasul de cerneală împreună cu nisi-permţa şi cu tăviţa de subt ele. Trei călimări cu nisiperniţe. I. ionescu, d. 111. Aduse... hârtie şi o păreche de călimări de argint, filimon, ap. TDRG. Mâna pe condeiu punea, In călimări îl mută. teodorescu, p. p. 601. 2°. f (Iht., subt forma calamar s. a., plur. -maturi ; grecism) Specie de sepie (moluscă care produce o materie neagră ca cerneala). Fetiurimea şi mulţimea peştelui este nesocotită: sardele..., caracatiţe..., calamaruri... C. GOLESCU, î. 81. [(Ad 1°) Plur. călimări (călemari costinescu) s. f. (cu noul sing., Transilv.) călimar (călemâr doine, 166/1S) s. a. (plur. -mare) şi călimar s. a. (cu plur. -maruri LB.). Călimariul din carele scria (a. 1765). iokga, s. d. xiii 253. Să bag mâna ’n busunar, Să scot pană, călimar (Avrig, în Transilv.). şez. ii 35b/ls. | Şi: călemără s. f. costinescu, (Mold., Transilv.) călămără s. f. (mai ales la plur.) călă-mâri s. f. plur. (cu nouăle sing.:) calamăr'e s. f. (c. negruzzi, ii 102/,,), călâniâr s. a. (dosofteiu, ap. TDRG.) şi călămar s. a. (plur. -mare). I-au trimis şi nişte călămări de argint, dar. axinte uri-carul, let. ii 144/,. O leg[ăjtur[ă] călămărfi] (a. 1747), iorga, s. d. xii 45. Binele mieu din fe-tie, Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hârtie Şi luna un călămăr, Sfântul soare-un diecel Să tot scrie mărunţel! jarnîk-bârseanu, D, 176. Condeiu cu călămări. şez. i 11 &/a2. Logo- fete, brănsă’n cuiu (în Munt.: brân&ă’n bete), Lapte acru’n călămări, Chiu şi vai prin buzunări (creangă, a. 11): se zice, în bătaie de joc, celor care au crezut că învăţătura le va aduce pricopseală şi, în iirmă, se văd înşelaţi în aşteptările lor. zanne, p. iv 419; «ung. halamriris, idem) f călămăriş s. a. anon. car. | Diminutiv: călimărnţâ s. f. TDRG.] Din n. -grec. v.aXajAczpi-, idem (l }’• călin s. m. (Bot.) 1°. Boule-de-neige: Viburnum opulus. 2°. Nom de danse paysanne. 1°. (Bot.) Arbust sălbatec cu flori albe; fructele sânt nişte boabe roşii numite căline, cu gust acrişor; prin grădini se cultivă o varietate cu florile mari şi sterpe (panţu, pl.); se numeşte şl amăruş. Cfr. H. ii 18, 54, IV 52, x 205. Frunsă verde da călin, îmi înnec aleanu ’n vin. alecsandri, t. 1609. Crescut-a... D’un rumen călin, teodorescu, P. P. 50 Ş’un roşu călin. ib. 85b, cfr. PĂSCULESCU, L. p. 49. Badea, de uritu’ ei, S'o luat a hăitui... Pe dealul cu călinii, reteganul, tr. 30. Du-te, drace,... Unde-s mai deşi călinii. mÂndrescu, l. p. 111 /2. Cănd călinul înfloreşte, Toată lumea, se veseleşte. GOROVEi, c. 273. (Se întrebuinţează şi ca nume propriu de bărbaţi). 2°. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc, sevastos, n. 281/,2, pamfile, j. iii. [Fructul: căliuă s. f. şez. vii 178, n. rev. r. (a. 1900), 85, H. iv 52, x 205. (Se întrebuinţează şi ca nume propriu de femeie, pamfile, J. ii, ’h. xiv 66). Călinele se întrebuinţează (fierte în rachiu leon, med. 28) ca leac contra’tusei (şez. i 191/,4, iii 13, V. 69/20) s. ca băutură întăritoare de stomac (leon, med. 28). Keline. anon. car. îmbărbureasă-te încai, în loc de căline, cu cocoloaşe, jipescu, o. 67. Ru-mănă ca călina, marian, o. ii 358, şez. iii 60, cfr. sevastos, c. 62/,Foaie verde de-o călină (şez. vii 87b), trei căline (teodorescu, p. p. 287b, şez. I 142/c, păsculescu, l. p. 183). Am mâncat, badeo, căline, Să nu mă sărute nime. sevastos, c. 50/s, cfr. ţiplea, P. p. 94. Struguri [=ciorchini] de cătine. h. x 534, (cu diminutivul:) călinuţă s. f. Călinuţă verde’n cuiu,... Călinuţă după masă. marian, nu. 569. | Colectiv: călinet s.a. (a. 1579). cuv. d. bătr. I 253.] — Din bulg. kalina, idem. călin, -Ă adj. Tie.de — (Ţara-Haţegului, în Transilv.) Căldicel, călduţ, rev. crit. iii 91. călină s. f. v. călin1. calini>ăr, călinuăii s. a. v. calendar. călini>ăr s. m. v. cărindar. căunbăc s. m. Buche de Norii. —Buştean care se arde în noaptea de Crăciun, ap. TDRG. — Pentru etimologie cfr. colindă. CĂLINET s. a. v. călin1. cĂUNicĂ s. f. (Bot., Ban.)=filimică. panţu, pl. călinîjtă s. f. v. călin'. călişoâră s. f. v. cale. călişor s. m. 1». Petit cheval,poney. 2°. (Au plur.) Carrousel. 1°. Diminutivul lui cal (derivat prin suf. -işor; mai ales cu o nuanţă de înţeles desmierdătoare). Căluţ, căluleţ, căluşel, căluşor. Tudorel...Călişor încalecă, într’o fugă se duceă. teodorescu, p. p. 679, cfr. 37, 490. Să ne oprim aici niţel, CALISTIR — 53 - CALOMFIR frate, ca să ne mai odihnim căişorii. ISPIRESCU, L. 224. 2°. (Plur.) Căişori = carusel, căluşei (IV), comedie. Pe la răspântii şi în pieţe căişori, leagăne, panorame, sandu-aldeA, i). p. 30. [Plur, căişori.J calistir s. a.,CALisTiRn s. f. Binette.—{Rar; Mold.) Sapă mică, întrebuinţată mai ales la bulgârie (Mănăstireni, în Botoşani), ion cr. iii 156. Calisti-rea este o sapă foarte mică, apropiindu-se de forma casinalei; cu dînsa se prăşeşte usturoiul, ceapa, etc. PAMFILE, I. C. 128, cfr. id. A. 193. Cfr. săpălugă. — Cfr. bulg. TealisUrka, idem. CĂLITĂ s. f. v. calc. Calitate s. f. Qualite.— Fel de a fi (bun sau rău) al unui lucru s. al unei persoane, cfr. proprietate, f felurime. 0 stofă deprima calitate. | Absol. Fel de a fi bun, cfr. însuşire. Cutare are mari calităţi. I P. ext. însuşire, condiţie (socială, politică, juridică, constituind s. conferind un drept). A aveâ calitatea de cetăţean. A luă o măsură, în calitate de director, de frate, de epitrop, etc. [Adjectiv (adverb): calitativ, -ă = cu privire la calitate, din punct de vedere al calităţii. Analiză calitativă. | Şi (învechit): cua-, cva-.] — N. după fran. (lat. qualitas, -atem, idem). călîtcă ţ, calîţcă s. f. v. căletcă. CĂLITURĂ S. f. V. căli. calm, -Ă adj., s. m. sing. Calme. — (Franţuzism) I. A d j. Liniştit, în stare de neturburare, potolit, neturburat, aşezat (II 4°; III), astâmpărat. O mare calmă. II. Subst. Linişte, stare de neturburare (a naturii, a unui lucru, a unei persoane); cfr. sângere ce. Persoanele toate păstrează un calm imperturbabil. CARAGIALE, M. 325. [Verb (trans. şi refl.): calmă la=a linişti, a potoli, a înlătură turburarea, a (se) astâmpără, a (se) aşeză (114°), (cu adj ectivul, adesea substantivat) calmant,-ă (Med. )=potolitor, liniştitor, (doctorie) care linişteşte (pe cinevă turburat, durerile cuivâ).] — N. din fran. (ital. calmo.) CALMA vb. I* CALMĂIVT, -Ă adj., s. a. v. calm. călmăjin s. in. Drap rouge. — (Ban.) Postav roşu. LIUba-iana, M. 18. -Pieptariul... în spate e îmfrumuseţat cu flori roşii din călmăjin. id. ib. [Diminutiv: călmăjîtiior s. m. (Bot.): o floare (nedefinită), h. xviii 168.] — Din sârb. karmazin „charmasyna pellis“ «ital. carmesino), Cfr. dubletul cârmâz. călmăjînior s. m. (Bot.) v. călmăjin. CÂLMĂB s. m. v. câlinoiu. câlmoii’ s. a. Boudin. Ilomme gras. — (Braşov) Caltaboş, pitiş, conv. lit. xxxvi, 560, viciu,’gl. Câlmoaie cu stafide. || Fig. (in batjocură) Om gras, cfr. burtea. [Cu alt sufix: calmau = om înalt şi zdravăn, pamfile, j. ii.] ' — Din câlbaş, cu schimb de sufix (cfr. g ăl ban) s’a născut mai întâi *câlbonu, cu asimilare (b-n y m-n) apoi *câlmonu, în urmă călmoiu. calmuc, -Ă subt., adj. Kalmouk. — Numele unei populaţii mongolice; p. ext. (peiorativ) nume dat Ruşilor (ca asupritori de popoare şi ca unii ce-s amestecaţi cu Tătari) E sora noastră cea mezină, Gemând sub cnutul de Calmuc, eminescu, p. p. 109. [t şi: calmucesc, -eăscă adj. Hanger calmucesc. c. NEGRUZZI, ap. ŞĂINEANU, T>. U.] — N. din fran. calofîr s. m. (Bot.) v. calomfir. calofîră s. f. v. caralllă. caloiân s: m. (Mitol. pop.) Statuette en argile qu’on enterre en cas de secheresse. — Mică statuetă imitând un om, făcută de fete s. de neveste (tinere),în timp de secetă, din pământ s. din lut, şi îngropată de ele cu prohod şi bocete, invocând ploaia; se numeşte şi muma-pădurii, mama-ploaie; cfr. paparudă. în unele părţi statuia se face din clisă; în unele sate din Moldova se fac două chipuri mititele de pământ, unul bărbătesc şi altul femeiesc: se întinde pe o scândură şi se împodobeşte cu coji de ouă-roşii păstrate de la Paşti, cu fel de fel de flori, mai cu seamă cu busuioc; pe aiurea îl şi îmbracă în haîne ţărăneşti, cu opinci şi cu căciulă. în Muntenia se face şi se îngroapă în Marţea a treia după Paşti (la câmp h. II 255), iar în Joia a treia dupâ Paşti, în ziua de paparude, se desgroapă, se duce tot cu petrecanie, se zvârle în fântână, întreg s. rupt în bucăţi, s. se dă pe apă; în urmă fetele şi flăcăii fac pomana-caloianului (pamfile, j. ii 253-4); de la fântână se pune intr’o grădină, în bălării înalte, de unde i se pierde urma (id. şez. ix 76); e mare ca de o palmă; îi fac un sicriu de scoarţă şi-l învelesc în giulgiu (seulescu, ap. marian, d. 299); în alte părţi îl îngroapă intre bozii, iar după trei zile îl desgroapă şi-l aruncă pe gârlă, ca să turbure norii şi apele; bărbaţii ară numai până la prânz în ziua caloianului, iar de la ameazi până seara beau şi joacă la cârciumă (teodorescu, p. P. 209). | La paparudă se obicinueşte facerea unui chip de om de lut, numit caloienii, şi-l îngroapă la răspântiile drumurilor; a doua zi îl scoate şi, fâcându-se din fete una preot, alta dascal ş. a., urmează pe mort, bocindu-1 până la gârlă, unde-1 aruncă în apă, iar fetele se udă una pe alta. h. ii 263/4. Caloiene, iene, Caloiene, iene, Dute’n cer şi cere. teodorescu, p. p. 211. Iani, iani, caloiani. ib. 212. [Şi: caluiâu h. ii 255, căluiân şez. ix 76, h. xiv 403, (Mold.) caliân (pronunţ, -li -an) seulescu, ap. marian, d. 299, pamfilie, j. ii 253, (Do-brogea şi Ilfov 4- scalom) scaloiâu burada, ap. marian, d. 299. Iene, iene, scaloiene, Iene, iene, sca-loiene, Du-mi-te la Dumnezeu,, teodorescu. p. p. 211b, (Munt.) coloiăn pamfile, j. ii 253. | Feminin: scaloiţă: statuetă reprezentând o femeie. Cfr. pamfile, 3. ii 255.] — Cuvântul stă, probabil, în legătură cu slav. kald „lut" (din acest material e făcut caloianul) şi reprezintă poate un adjectiv substantivat: halem „de lut“. Cfr. (pentru obiceiu si etimologie) I. A. Candrea, N. Rev. r. II (1900)'94-97. CÂLOU! s. m. v. cal. calomel s. m. sing. (Chim., Med.) Coloniei. — Protoclorură de mercur, praf alb, purgativ, antiseptic. — Ar. din fran. calomfir s. m. (Bot.) 1°. llerbe-au-coq: Ta-nacetum balsamita, balsamita vulgaris. 2°. (Eillet. 1°. Plantă ierboasă aromatică, cu frunze ovale şi cu flori galbene, numită şi (Mold. şi Transilv.) calapăr, (Ban.) călăpăr, isma-maicei-Preceste (panţu, pl.), busuiocul-fetelor s. busuiocul-sfintelor (v. busuioc). Cfr. H. vii 49, 438. Rupeţi fir De calomfir. teodorescu, P. p. 16, cfr. 306. Şi pe pieptu-i trandafiri, Şi în wiână-i calomfir. mat. folc. 393. Mir şi trandafir, Verde calomfir. păsculescu, L. p. 42b; cfr. ŞEZ. IV 140. 2°.=garoafă. H. ii 310. [Şi: (ad 1» şi 2») calonfir H. ii 26, 125, 382 I (dial. calonhir h. ii 273). Şade-o dalbă copiliţă CALOMNIÂ. — 54 — CALTABOŞ Pe-aşternut de calonfiri, La umbră de trandafiri. alecsandri, p. p. 33, cfr. teodorescu, p. p. 82, 452; (toate cele următoare numai ad 1°) calofir H. II lt, 79, 130, 142, IV 269, 311, Vil 4, IX 49, 447, XI 192, 246, XIV 6, 301. Rupeţi fir De calofir. TEODORESCU, P. P. 17, cfr. 91, 304b, 452. Mai mult trandafiri Decât calofiri. ib. 76, caramfil panţu, pl. (cu pronunţare dial. caranhil ib.). Merge din casă în casă... dând fiecăruia... stafide şi câte un caramfil. sevastos, n. 83, colofir s. m. h. ii 99, xr. 95; (ad 2°) caraufină s. f. Foaie verde caranfină (= garoafă), S’a dus mândra la grădină, hodoş, p. P. 185, caranfîr = garofiţă. h. xviii 277.] — Ad 1°, din bulg. lcaldfer (rus. katufen, rut. kanupir, kanufer, kafupir), idein, care formează dublet cu calapăr; ad 2°, din bulg. karamfil, idem, formând dublet cu garoafă. calomnia vb. Ia. Calomnier. — (Trans., complementul e omul pe seama căruia se spun calomniile) A spune pe socoteala cuivă lucruri grave dar neadevărate, cu intenţia de a-i atinge onoarea şi reputaţia, de a-1 micşoră în stima oamenilor, a bârfi (2°), cfr. defăima, ponegri, cleveti, huli. [Familia: calomniator, -o«ire subst. = persoană care calomniază, bârfitor, clevetitor, calomnie s. f. — afirmare mincinoasă cu scop de a atinge reputaţia şi onoarea cuivâ, bârfire, cfr. defăimare, ponegrire, clevetire, hulă, calomnios, -oâsă (pronunţ. -mni-os) adj. = care cuprinde o calomnie,defăimător, de hulă. I Şi: calumn-.] — N. din fran. (lat. calumniari, idem.) CALOBrriR s. m. (Bot.) v.'calomfir. calorsc, -Ă adj. Calorique.— De căldură. Rase calorice. — N. din fran. calorie s. f. (Fizică) Calorie. — Unitate de măsură a căldurii: cantitatea de căldură trebuincioasă spre a ridică cu un grad centigrad temperatura unui chilogram de apă. — N. din fran. (derivat din lat. calor „căldură".) calorifer s. a. Calorifere.— Instalaţie specială destinată a încălzi o clădire întreagă cu ajutorul unei sobe s. unui cazan unic şi a unor ţevi de distribuire a căldurii; p. ext. ţevile (vizibile în cameră) ale caloriferului, radiatoare. Calorifer cu aer cald, cu apă caldă, cu aburi. — N. din fran. (compus din lat. calor „căldură.*1 şi fero „port, duc“.) calp, -Ă adj. Faux.—(învechit. Despre inonete) Fals(ificat), rău; cfr. (f) mincinos, tăiat. Luâ acasă la dînsul toţi banii, ce se depuneau în păstrare hătmăniei, şi-i schimbă... pe bani tăiaţi sau calpi, filimon, c. ii 619. Toţi pe huse au virtute, iar în ei monedă calpă, eminescu, p. 246, cfr. URICARIUL, XIV 249/,, PANN, P. V. II 73, ZANNE, P. V 228. (Adverbial) Unastaragiu care a lucrat calp sau ar faceprecupie (a. 1784). ŞIO. (Joc de cuvinte) Am fost şi eu boier odinioară,... îmi siceă lumea banul Arbure, ...dar de când am dat de bani calpi ca banul Vulpe, m’am lepădat de boierie, alecsandri, t. 1449. | Fig. Neveritabil, nesincer, prefăcut. Noi în noi n’avem nimica, totu-i calp, totu-i străin, eminescu, p. 180. Şi veselia noastră de multe ori e calpă. VLAi-iuţă, ap. TDRG. — Din turc. kalp (Tcalb), idem. Cfr. calpuzan. calpac s. a. 1°. Bonnet de fourrure. 2°. Cou-vercle d’alambic. 1°. f (Astăzi, rar, numai în poezia populară) Căciulă cilindrică din piele neagră de berbece, blănită pe margini, înaltă şi dreaptă, purtată odinioară de Domn şi de boierii cei mari, mai târziu şi de negustorii streini (ŞIO.), cfr. işlic. Calpacul de blană a,l Armeanului ibrişimgiu. filimon, c. ii 325. Calpacile şi şlicile îngreuiă capul, russo, s. 17. Românii greciţi vroia să moară în anterei si calpace, id. ib. 110 Mihaiu purtă pe cap un calpac unguresc, împodobit cu o fulie neagră de pene de cocor, legată cu o copcă de aur. bălcescu, m. v. 379. [Un dregător înalt al bisericei bizantine] în cap purtă, 'naltul calpac de hârşie fumurie cu fund de serasir, odobescu, i 133/e. Odată ce au ajuns însă în scaunul domniei,... pe cap ei puri căciula sau scufia, calpacul Ungurilor. IORGA, L. i 124. # Şi-a găsit dracu’ calpacu’! PĂSCULESCU, L. P. 107b (cfr. şi-a găsit sacul petecul I). || P. ext. (Rar) Boier mare care purtă calpac. Un boieraş are 20 [de] slugi, un boier şlicar de la 20 în sus, calpacile se urmă peste sută. russo, S. 19. 2°. (Ban.) Capacul cazanului de fiert rachiu. LIUBA-IANA, M. 101. [Şi: (ad 2") călpăc liuba-iana, m. 101, calpăg' s. a. = acoperemântul cazanului, care e de regulă de fier s. aramă. Com. coca, (ad 1° pentru rimă) cal-pâcă s. f. Liliecii dacă scapă, Sub căciuli ei fac calpacă. delavrancea, S. 218. | Derivat: «turc. kalpakcy, idem) f calpacciu s. m. = fabricant s. negustor de calpace (1“). Cojocari, calpaccii şi alţii asemenea oameni cu neguţătorii (a. 1814). tes. ii 385.] — Din turc. (bulg., sârb.) kalpak (ung. kalpag) idem (1°). CALPÂCĂ S. f., CALPACCÎU + S. m. 1 . CALPÂG s. a. / v- cali>ac- calpazân s. m. v. calpuzan. calpuzan, -Ă adj., subst. V1. Fauxmonnayeur. 2°. Xrompeur, imposteur. 3°. Cheval mou. l°.(Invechit)Subst.Persoanăcare face bani calpi, falsificator de monete. Calpuzani, ceia ce fac bani răi. pravila mold. 40, cfr. ib. 40/2. [Dacă te prinde cu plagiatul,] te pune la rând cu pungaşii, cu con-trobonzii, cu calpusanii. ODOBESCU, III 147/.,,. || (Cu funcţiune adjectivală, despre monete) Fals, rău, calp. Bani răi,^calpuzani. pravila mold. 155. 2°. P. ext. (învechit) înşelător, amăgitor (LB.), grosolan (ca termen de ocară. Com. s. popescu). Prea îl vas şiret şi calpusan afar’ de orăndueală. gorjan, ii. ii 95. Cel mai mârşav şi mai calpusan dintre toţi Grecii din Ţara-românească. filimon, c. II 585. Zic că eşti un calpusan şi un ucigaş, c. negruzzi, iii 299/23. 3°. (Subt forma calpasan) Cal moale (= care nu vrea să tragă, înşelător). H. xiv 359. [Abstracte : f calpuzănie s. f.= falsificare de monete. S’au făcut acea calpuzănie la vreun sat. pravila mold. 40,2, «turc. kalpasanlyk, idem) calpu-zanlâc s. a. (calpuzauiîc, plur. -lăcuri, -Uniri) = batere de monete false; contrafacere, calpuzănie (DICŢ ); fig. înşelătorie, şarlatenie, cfr. pehlivă-nie. Te-a înzestrat cu un venit de una mie galbeni, din care... chiria apartamentelor... e obligatorie pentru mine; aici e calpusanlicul. conv. lit. xix, 486. | Verb: calpuzăni (dupâ pontbriant f calpuzî) IVa=a alterâ monetele, a bate bani falşi.] — Din turc. Jtalpazan, idem. ŞIO. calpuzani vb. IV* ) CALPUZĂNIE j S. f. { - CALPCZANLÂC, CALPUZANLIC S. a. V' call,usiau- CALPUZÎ t vb. IV* j calt subst. (Zid.) Cuvânt citat între „materialele de zidărie41, h. iv 312. (Probabil ,,lut“). —Cfr. bulg. kal, kal' „lut“ (articulat: halat, kal’tâ). caltaboş s. in. (Cui.) Boudin. — Măruntaie de CĂLŢĂMINTE - 55 — OĂLŢUÎÎ porc (ficat, bojoci, rinichi şi alte bucăţele de carne) tocate, amestecate cu orez, ceapă., piper şi alte aromate, introduse în maţul gros al porcului şi fierte cu maţ cu tot (manolescu, 1.262); se face cu deosebire’la Crăciun; cfr. cârnat, câlbaş, gâlbaş, câlmoiu, chişcă, maioş. Cfr. grigoriu-rigo, m., Com. s. popescu, pamfile, I. C. 54, h. iv 158, vii 185, xi 401. Se unge [pecinginea] cu untură din caltaboş fiert în noaptea de Paşti, grigoriu-rigo, m. I 145, mat. folc. I 702. Am un balaur mare, Şi-ipusîn frigare? (—Caltaboşul), pamfile, c. 23. [Şi: (Roman) catalboş s. ni. TDRG., cartaboş (cârtabdş DDRF., barcianu) s. m. = sângereaţă’, staniţa-popii, cârnaţ de ficat LB., cfr. LM., h. iv 158, cardaboş s. m.=maţul mai gros umplut cu păsat şi carne (vaida), chişcă (şez. vii 178). | Derivat: buşdiu (scurtat din * callabuşoiu?) s. m,= cârtaboş. viciu, gl.] — Etimologia necunoscută. (Cfr. gâldăbaş şi alb. gardumbezi „maţe umplute11,n.-grec. yapSoâfua „maţe de viţel11; asupra diferitelor forme ale cuvântului românesc par a fi influenţat cuvintele: câlbaş, cârnaţ şi boaşe). tÂi,|AJii.vn: f s. f. v. încălţăminte. CAtŢAVETĂ s. f. Jarretiere. — (Mold.; mai ales la plur.) Legătură de panglică s. de gumelastic, cu care se ţin ciorapii întinşi pe picior, jaretieră. şez. I 217/8. Prinţesa Amalia pierduse în focul jocului o calţauetă. i. negruzzi, vi 79. 0... calţa,-vetă de mătasă brodată. N. A. bogdan, ap. TDRG. ţf- A legă, calţaveta = a arătă supunere mare unei femei, pe care o iubeşti, zanne, p. iii 53. Să ştii că eu... am să-ţi leg calţaveta. contemporanul, ii 217. | Ordinul calţavetei — ordinul jaretierei, o decoraţie engleză. Are ordinul calţavetei, ca fi in-fantul Portugaliei, c. negruzzi, iii 265/,. — Din n.-grec. v.a.\iţ,oUxa, idem. CIHAC, II 641. cÂiiTE(A) adv. v. încalte(a). cÂi.ţ'i s. m. plur. litoupe. — Resturile de fire (mici, groase s. putrede), care rămân din fuiorul de cânepă, (mai rar, de in) în dinţii daracului (s. ragilei), cfr. stupă, brebeni, zgrebeni, canură, drugăloc (pamfile, i. C. 208, şez. ix 142, ţara oltului, iii nr. 26, dame, t. 139, h. xvii 237), firele de cânepă care au căzut jos la răgj>,rea (dărâcitul) acesteia (marian), ceea ce rămâne în drâgluri din stupă drâglată (liuba-iana, m. 117), a treia calitate de cânepă (Şişeşti, în Mehedinţi, com. n. ionescu, TDRG.). Cânepa.... o rupi in meliţoiu, apoi o ragili şi capeţi fuiorul; dacă fuiorul tras prin ragilâ se perie, ies pâcişele şi căiţii', căiţii îi piepteni şi ies din ei bucii; căiţii se întrebuinţează ori ca urzeală, spre a ţese pânza de căiţi, ori ca bătătură, creangâ, GL., cfr. I. ionescu, c. 154. Căiţii adevăraţi sănt amestecaţi cu păoişele. pamfile, i. C. 208. Să făcură ştreangurile... ca nişte colţi, biblia (1688), 186. Şi va fi virtutea lor ca puzderia căiţilor, ib., ap. TDRG. O tu, craiu, cu barba’n noduri ca şi căiţii, când nu-i perii! eminescu, p. 190. A pus... focul în nişte căiţi din podul casei, slavici, n. i 242, cfr. II 122. Căiţi, buci şi alte lucruri, zăhăite prin cele poliţi şi colţare. creangă, a. 97. Bagila şi pieptenii de pieptănat căiţi. id. p. 59, cfr. şez. I 285/28. Un piţigoiu... aveâ cuib în nişte câlţi dintr’un ştiubeiu. marian, o. II 148. Feştilă..-, de bumbac sau de câlţi. id. î. 150/5. Pentru izbitură, se dă bolnavului să puie la ochi... câlţi de in, plămădiţi în rachiu de drojdie. grigoriu-rigo, med. i 91, cfr. pamfile, b. 41. Să ne daţi... colţi de după blidar, Să facem, popii brăcinar. teodorescu, p. p. 180b, cfr. sevastos, n. 211/S3. Cisme... cărpite cu câlţi. doine, 3. Căiţii cu care spală blidele, şez. ii 195/2r Câlţi cătrăniţi. TDRG. Sacu’ cu căiţii, vasiliu, c. 161. Am doi moşnegi cu barba şurgă. Când se’ntăl-nesc, se trag de barbă? (= Pieptenii cu căiţi). sbiera, p. 320 şi 323. | (Se întrebuinţează, ca material de zidărie, h. ii 222, vri 424, xiv 377 şi ca tort s. ca material de ţesut) Aţă (calendariu, 1814, 113/29\ pânză (pamfile, i. c. 212, sevastos, n. 46/lc, ŞEZ. v 4/,5, H. iii 4, 38, 118, x 33, MÂN-DRESCU, l. p. 158/19), ştergar (creangă, p. bb/„ sevastos, n. 46), cămaşă (marian), haine (biblia 1688, 79,2) de căiţi. Căiţii de la mămuca mi i-a luat... Din ce să mai facem noi saci? creangă, P. 178. Pentru ţesut\ul volocului], urzala-i de fuior şi bătătura de căiţi. şez. iv 113/8. Joimăriţa, dacă găseşte femeile ori fetele cu culţii (cânepa ori inul) netorşi... H. iv 46. Căiţi în căiţi se numeşte pânza cu urzeală şi bătătură tot de câlţi; tort în câlţi: cu urzeala de tort. pamfile, i. c. 351.:$ A face eâlţi (pe cinevă s. cevă) = fărâme. [Cânii] se puseră cu toţii [pe buturugă] şi roade şi roade, de o făcură câlţi. stăncescu, b. 203/,c. [Diminutiv: câlţişori s. in. plur. (însemnează şi „păcişă“ PAMFILE, I. C. 208). Ş’am tors câlţişori, Să-mi dai bani rolunjori, Ş’am tors păci-şele... sevastos, N. 161/3. j Adjectiv: câlţos,-oâsă — încâlcit, ca câlţii (marian), moale, cu fire ca de câlţi (se zice şi despre poame stricate şi fără gust costinescu), cfr. aţos, teios. Lemnul plopului îi câlţos, şi de aceea nu se rupe de grabă, cănd îl tai! conv. lit. xliv n 132. | Verb: (cfr. bulg. kz'lca-im, „zdrobesc, fac fărâme") eâlţâi (câlţni TDRG.) = a flocăi. LB. Şi s’au luat la bătaie şi la călţăit şi s’au întins şi... s’au bontănit. ion cr. iv 204.] — Din paleosl. hltci (pluralul de la kUk?,; cfr. bulg. kzlcista „câlţi"). Cfr. încâlci. CÂI.TÂÎ vb. IYa cÂi/rişotu s. m. plur. cli/rOs, -oâsă adj., oÂi/rii vb lVa. Căi.ţeiv s. m. (îmbrăc.) I. 1°. Sorte de guStre ou de jambiere. Calepon. Chaussette (remplapant la chaussure); bas. 2°. Bottine. 3°. Fleur. 4°. Nom de chien de berger. — (întrebuinţat mai ales la plur.) 1°. (în Ardeal) Un fel de ciorapi (fără talpă), un fel de ghetre s. de jambiere care îmbracă şi ocrotesc partea de la gleznă a piciorului, cfr. buş, tuz-luci; (în Munt. şi prin Ardeal) încălţăminte de lână groasă (un fel de pantofi de lână, de ciorapi scurţi până la glesne), de umblat prin casă şi prin curte (mai ales pentru copii şi femei), cfr. târlici. Colţuni = încălţăminte, un fel de ciorapi scurţi, cusuţi din bucăţi de pănură de lână (albă VICIU, GL.); îi poartă mai ales femeile, în loc de obiele. Com, I. CORBU. Colţoni = ciorapi scurţi (până din sus de glesne) făcuţi din lână; se poartă iarna, spTe a nu răci; vara se încalţă când merg la fân s. la secere spre a apăra piciorul de teşituri. Colţonii mai lungi (până din sus de genunchi) se numesc cioareci, vicru, gl. Colţunii (călţunii, colţonii) sânt de pănură albă s. din dimie trasă la piuă; flăcăii au pentru sărbători călţuni mai lungi decât ciobotele cu câteva degete, ca să li se vadă vrâ-stele colorate; femeile poartă iarna călţuni lungi, până peste genunchi, făcuţi în casă cu cârligul s. cu andrelele, vara mai scurţi, numai până subt genunchi; copiii mici şi cei de şcoală au călţuni împletiţi în casă. Cfr. pamfile, I. C. 44, 317, 349, 362, 368. [Bărbaţii din Răşinari care] poartă opinci, încalţă mai întâi un fel de ciorapi de lână albă ca şi cioarecii, numiţi călţuni (tip. caltuni). moldo-van, ţ. N. 127. Cioarecii sănt strimţi... iar la glesne sănt văriţi în nişte colţoni (ciorapi) numai de o palmă ieşiţi din opincă, frâncu-candrea, M. 23, cfr. 178. (| Spec. Călţuni = izmene (marda-rie, l. 696, traduce pe paleosl. gasti, cfr. gaci). v. câlti. CĂLŢUNA — 56 — CĂLUGĂR Din şele în călcâie. Tot în călţuni de anglie (Avrig, in Transilv.). şez. ii 34b/10. ||P. g 6 n e r. (Aproape numai în Mold., subt forma colţun) Ciorap. Tră-gându-i cibotele, numai cu colţunii au fost încălţat. neculce, let. II 200/2S.. Colţunii cei de porfiră. BELDIMAN, N. P. I 53, cfr. C. NEGRUZZI, I 32. Cu colţuni albi m’am încălţat, sevastos, n. 12/, 0, cfr. (din Huşi) păsculescu, l. p. 130. Un colţun de galbeni, şez. iv 3/30. Nu-i dăduse răgaz să lege’n teiu curmeiu, să, adune la călţun (=să pună bani la o parte, la ciorap). M. chiriţescu, conv. lit. xlivh 76. 2°. (Subt forma călţun) Gheată (LB.), cizmă (mar-DARIE, L. 2002, 3150), ciubotă de sărbătoare, cu tureac scurt, şi de-asupra tureacului cu o frunză de piele roşie, purtată la sărbători de bărbaţi (în Avrig, Transilv. moldovan, ţ. n. 159), gheată grosolană lucrată din piele, din pănurâ s. din lemn (LM.), gheată rea (Braşov). Veni-va (lupă mine mai tare de mine iaste, celui nu-s destoinic călţunii a purtă. tetraev. (1574), 204, cfr. coresi, E. 11/31. Căputele ciumelor lor şi călţunii lor vechi şi cărpăcite în picioarele lor. biblia (1688), 159. Stemele crăimei bulgăreşti... eră: coronă de aur, cănaci de ibrişin şi călţunimohorîţi. şincai, hr. i 184/33. Luă-voiu... Călţuni laţi... Şi la horă merge-voiu. teodop.escu, p. P. 87. Cu călţuni noi încălţată, doine, 28/0. | f Călţun de gheaţă = patină, polizu. # (Bot.) Călţunul-Doamiici — Geum rivale, plantă ierboasă cu flori galbene, cu vinişoare roşietice; se mai numeşte şl: cerenţel, crânceş. panţu, pl. | (Muscel) Călţunul-popii (şi colţunii-popii) = viorele (-sălbatece) nemirositoare. Călţunul-popii: o iarbă mică timpurie, de primăvară, ii. IX 142, cfr. 482. • 3°. (Bot.) Călţuni: numire de floare (nedefinită). H. iv 53, 269. 4°. Colţun: nume de câne ciobănesc. H. x 32, 505. [Şi: colţun, colţon s. m. La anon. car. e dată o formă colţunile (sing. s. plur.?) = încălţământ, soccus, calceus. Colţuna s. f. art. se găseşte în H. IV 86 între numirile’de vite; şi nume de sat (Căi-ţuna, în jud. Buzău).] — E italienescul calsone, ajuns la noi prin mijlocire bulgărească (Jcalcun „ciorap s. ghetră de stofă11) s. n.-grecească (xctXxooovt), trecut şi la Turci (kalcyn) şi Unguri {balcon „cizmă cu carâmbul scurt"). CĂl/i'lJAM s. f. art. v. călţua. clLŢUnrÂR s. m. 1°. Bonnetier. 2°. Cordonnier. 3°. Personne qui repr<5sente un mariâ. 1°. Meseriaş care face călţuni (1°) s. ciorapi. CO' STINESCU. 2°. Meseriaş care face călţuni (2°), pantofar. LB 3°. Persoană însărcinată de ginere a duce miresei anumite daruri; cfr. vornic. După al doilea rând de bucate, mirele şi-alege călţunarul: el va merge în casa miresei spre a-i duce călţunii de mătase albă cu flori şi mărgăritare, precum şi un işlic cu pietre scumpe, un inel şi o salbă, iorga, ch. i. I 178. După masă, pleacă la mireasă ginerele călare..., iar în trăsură merg rudele, din care un bărbat şi o femeie din cele mai apropiate rude duc în mâni plocon, cizme, ghete, salbă (aceşti doi se zic călţunari). ti. IV 88, cfr. ii 119, 208, IV 158, vii 157. Un cârd de ţărani, hălălăind ca după nişte călţunari la nuntă. M.- chiriţescu, conv. lit. xliv ti 545. [Şi (ad 2°): călciimâr (Banat). H. IV 177. | Feminine (ad 3°): călţunăreăsă (călţuunreăsă) Căl-ţunăresele duc darurile (s. lucrurile h. iv 120) miresei, cfr. stolniceasă, vorniceasa, sevastos, n. 90/,,. Sâmbătă seara, în ajunul nunţii, trimete ginerele cel din urmă plocon cu brazi, haine, flori, încălţăminte şi alte podoabe pentru mireasă, prin patru flăcăi şi două sau patru femei, numite căb ţunărese, dintre rudele sale. h. xi 402, cfr. H. II 208. Dacă nici ea n’o fi călţunăreăsă, d’apoi cine? u. CHIRIŢESCU, conv. lit. XLIV ix 656. Carenţele, trepădătoarele, vornicesele, stolnicesece, călţunăre-sele strâng blidele, sevastos, n. 309/32_s. în ajunul nunţii, cam după amiasi, porneau călţunuresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. ghica, s 33, călţun ăiiţâ=; una dintre femeile care merg în ziua de nuntă să ia pe mireasă, h. ii 225. | Derivat: căltunărie s. f. = pantofărie. DICŢ.] — Derivat din călţun, prin suf. nom. agent. -ar. c A lt itst A re A s Ă s. f. j €Âi,'|’UivĂitfiî s. f. > V. călţnnar. CAl/fWJVARÎŢA s. f. j căi.tcbîAş s. m. 1. Petit soulier, petite bottine. II. Nom de fleurs. III. Sorte de gâteau. I. (îmbrăc.) Călţun (2°) mic, de copii. LB. | în Orlat (Transilv.), ciorapii, numiţi altfel colţoni se numesc călţunaşi. viciu, gl. II. P. anal. (Bot.) Nume de flori (h. i 382, ii 26, 142, vii 480, XII24): a) condurul-Doamnei. PANŢU, PL., DAME, T. 185, H. II 243; b) topo-raş. panţu, pl.; —c) nemţişor-de-câmp. DDRF., cfr. pamfile, C.; —d) gura-leului. h. ii 310. I-am poruncit la un tâmplar o ramă, pe care s’o piro-graves (am găsit un model cu călţunaşi de toată frumuseţea). brătescu-voineşti, l. d. 15. Foicica călţunaş. TEODORESCU, P. P. 489b. | Specii: călţu-naş-albastru. ii. i 129; călţunaş-pitic. baronzi, l. P. 129/27; călţunaş-urcător. id. ib. 130/,; călţuna-şul-popii = a) condurul-Doamnei. panţu, pl.; b) gura-mielului (v. gura-leului). h. ii 243. UI. (Cui.; cuvântul fiind întrebuinţat în Mold. şi Bucov., are forma colţunaş; varianta călţunaş e atestată numai în DICŢ. şi Ia pamfile, c.) O pastă (h. vi 215, x 255, 436, 540, xvi 296), preparată din aluat în trei colţuri, umplut cu brânză (marian), un fel de efcale (costinescu), piroşte (ii. xii 276, MARIAN, NA. 136). [Şl: colţunaş s. in. | Cu alt sufix (ad II) călţn-nei s. in. plur’.: o floare (nedefinită), h. i 344, ’iv 9, 447. Călţuneii-popii, despre care se crede că miroase numai până ce se aude cucul cântând întâi. MUSCEL, 36.] — Derivat din călţun, prin suf. dim. -aş. cĂi/iruîfEi s. m. plur. (Bot.) v. călţunaş. cÂi/rinşuKEÂsĂ s. f. v. călţuiiar. căi. li bău s. m. (Bot.) v. calapăr. cĂi.ucKifiişTE adv. cĂJLUciiisi s. m. plur. cĂiucKSfic s. a. (Cor.) câlcckr s. a. (Cor.) CĂI.IOVH s. m. (Biser.) 1°. Moine. 2°. Danse. 1°. Bărbat, care, după ce a stat câtva timp ca frate (3°) s. novice într’o mănăstire (chinovie, schit, metanie), depune jurământul de ascultare, sărăcie şi castitate pe viaţa întreagă şi trăeşte (departe de lume) ca membru al unei astfel de comunităţi religioase, monah; cfr. chinovnic, schimnic,pustnic, sihastru, anahoret, eremit. Dacă are hirotonia de diacon, călugărul e ierodiacon (cfr. părinte),iar dacă are hirotonia de preot, e ieromonah. Cfr. egumen, stareţ, arhimandrit. Această carte o au tremes patriarhul de la Ierusalim pre un călugării, cuv. D. bătr. ii 54. Ioan... ce-au fost monah, ce să sic(e) călugării, evstratie (a. 1632), ap. GCR. I 78/,. Au nemerit la un părinte călugării, ga-VRIL, nif. 12. S’au dus la o mănăstire, de s’au făcut călugăru. mineiul (a. 1698) ap. GCR. I 321/,,,. Săbor mare de călugări. URECHE, let. I 106/6. L-au tuns v. căluşar. CÂLUGĂRĂ 57 - 6ĂLUGĂRIŢĂ călugăr. N. costin, let. i a. 77/m. Au poroncit de au scos pe eromonaşi, călugări greci de pin mănăstirile, cele mari, orânduind preoţi de mir. E. KOGĂLNICEANU, LET. iii 198/„2. Chilii... pentru locuinţa călugărilor, odobescu, I 404. Călugărul Dan se visase mirean, eminescu, n. 48-9. Jupânul Ştrul aducea pentru hatârul călugărilor şi a călugăriţelor tot ce li trebuiă. creangă, p. 132. Tocmai in toiul rugăciunii, unde se coborî un călugăr din tumul bisericii, ispirescu, l. 99. Şi s’a pus Măr-cuţ în silă Să ceară mereu la milă, Precum cer călugării, Pe seama mănăstirii, jarnîk-bârseanu, d. 486. De când pe lume sănt, N’am văst călugăr jucând, ib. 489. Sus tună, Jos răsună,' Negrele [s. negurele s. cioarele] s’adună? (= Călugării). şez. i 95-6.:f£A se ţineă (după cineva) ca dracul după călugăr: ca scaiul de oaie, ca gaia maţ. Se ţineă după dînsele ca dracul după călugăr, ispirescu, l. 238. Maica şi călugărul e numele unui joc de copii (v. maică). || Pig. Om care duce o viaţă retrasă şi înfrânată, căruia nu-i place atingerea cu lumea. LM., pamfile, j. i. 2". (La plur.) Un danţ. în timpurile mai de mult, s’ar fi jucat şi călugării, burada, ap. TDRG. [Plur. -gări, f -gheri (a 1602) CUV. D. bătr. I 128. j Forma: călăgăr (a. 1606) ib. I 157 pare a fi o greşală de scris. | Şl: călugăre s. m.: numele unui joc de copii. Călugărele. H. i 172. | Feminin, fam. (pe lângă forma obicinuită călugăriţă, rar): călugâră (păstrat ca nume toponimic: cfr. c. negruzzi, i 308), nume de oaie prisne neagră, marian, călugărea s. f. = călugăriţă. Şi’n cale mi te-a opri O neagră călugărea, marian, î. 572. | Diminutive: că-lugărăş (călugurăş graiul, i 284), câlugărel s. m.= călugăr tânăr, mic, drag; frate (3°), novice (DDRF.); (spec.) călugărul ce poartă icoana lui D-zeuîn braţe, umblând din casă’n casă spre a căpătă cevă (i. g’o-LESCU, D.). Aduse amândoi tinereii călugărâşi. DOSOFTEIU, V. s. 35. Călugăraş oarecare eşi de supt ascultare, id. ib. 66,2. Sprijinindu-se Theoctistproin egumen de Putna şi alţi călugărâşi... (a. 1736). URICARIUL, XIV 181/,,. Oarecare călugărăşu să află la schit, mineiul (1776), 93 ”’/2. Toate câte le dase... părintelui egumen şi călugăr aşilor, odobescu, i 409. Părintele călugăraş mai spuse odată ghicitoarea. delavrancea, s. 259. Un călugăraş şcolar leşină şi muri peste câteva zile. iorga, l. ii 165. Moş călugăraş, moş călugăraş, ce caţi tu aci? ispirescu, l. 375. Amorule, amoraş, Vedeă-te-aş călugăraş, Călugăr la mănăstire, Cu mâinile pe psaltire, Cu ochii după copile, teodorescu, p. p. 314. Face-l-aş [pe drăguţ] călugăraş, La mănăstire la Blaj. reteganul, tr. 105. Şi’n cale că te-or opri doi negri călugărei. marian, î. 572, (DICŢ. mai citează o formă, suspectă) călugărişor s. m. (Bot.)== ruin (Scabiosa succisa). | Adjective: călugăresc, -eăscă=de călugăr, (ca) al (s. în felul) călugărilor, monahal. Aşişderepre vecinii (—ţăranii şerbi) boiereşti şi călugăreşti încă nu-i da lesne stăpânilor săi. neculce, let. ii 399/,. Viaţă călugărească, dosofteiu, v. s. 90. Cinul (mineiul a. 1698, ap. GOR. I 321 /19), potcapiu (teodorescu, p. p. 229»), ghive-ciu călugăresc. Tainele (creangă, a. 122), hainele (ispirescu, l. 374, alecsandri, p. p. 146), prune, pere călugăreşti. Măr călugăresc, ii. iv 52, baronzi, l. 93/j6. 'Ţuică călugărească. (Substantivat) Călugăreasca: nume de danţ. h. II 82, (rar) călugăros adj. m. Burete călugăros. H. x 228. ) Adverb: călugăreşte. Petrecea (dosofteiu, v. s. 13), lăcuiă (mineiul 1776 10972), vieţui (ib. 1463/,), vorbi (eminescu, p. 307) călugăreşte. \ Colective (rare): călu-gărime s. f., călugăret s. a. = tagma călugărilor, jipescu, ap. TDRG.] — Din paleosl. kalugerii (kalogen < grec. wXo-yepoz, r.ukO'l'qpOQ, idem). cât-ugAră s. f. v. călugăr. cAlvgArâş, cAi.ioA.RE s. in. cAlugArea s. f. cAlugArel s. m. cAlugAresc, -eascA adj. cAlugAreşte adv. cAi.ugAret s. a. v. călugăr. cAlugAri vb. IVa. l°-2°. (Se) faire moine, (faire) prendre le froc; (faire) prendre le voile. 1». Trans. A face pe cinevâ călugăr(iţă), a tunde pe cinevâ călugăr(iţă) s. întru monahism (cu de-a sila), a duce la mănăstire întru călugărie. Călugă-rescu cu de-a-sila şl feciori de Domni şi de neamişi (a. 1635-45). iorga, B. i 55. Această prea cuvioasă Theodora..., mergând la o mănăstire de obşte, să călugări. mineiul (1698), ap. GCR. i 319/,4. Pre Domnişor încă l-au prins viu, ce (=ci) nu l-au omorît, numai i-au tăiat nasul, şi l-au călugărit, ureche, let. I 206/32. Au lăsat cuvânt episcopilor şi boierilor, de ar vedeă că-i spre moarte, să-l călugărească. n. costin, let. I A. 32. îl călugăriră, puin-du-i nume Paisie. C. negruzzi, i 159. N’ar aveă loc în pământ, Şi l-ar bate Domnul sfânt, Cine m’au călugărit, alecsandri, p. p. 229, cfr. sevastos, C. 169/2l. Primblă-se călugării, Blăstemân-du-şi părinţii, De ce i-au călugărit, Şi nu i-au căsătorit. jarnîk-bârseanu, d. 217, cfr. doine, 25/,. || Fig-. A sili pe cinevă să trăească retras de lume. Nu-ţi călugări cocoana, desară e o serată vene-ţiană; veniţi! s. nădejde, ap. TDRG. 2°. Refl. A se face călugăr(iţă), a se tunde întru monahism, a se duce (s. a intră) la mănăstire întru călugărie. Muiare ce încă nu va fi călugărită. pravila mold. 108,2. Eră în ţara, Belghiei cu acesta gând, să se călugărească. M. costin, let. i 220/ls. El s’a călugărit mai cu toţi haidăii lui. creangă, a. 21. Am să mă călugăresc, Să mă duc la mănăstire. TEODORESCU, p. P. 301b, cfr. şez. I 267/„. [Şi: f căluglierl pravila (1640), ap. TDRG. | Abstract: călugărit s. a. Tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume. CREANGĂ, p. 47. Fost-a vreme de iubit. Acum, la călugărit! jarnîk-bârseanu, d. 449.] — Derivat din călugăr (cfr. bulg. kalugerjd, idem). cAi.UgAiue s. f. sing. 1°. Vie monacale, mona-chisme. 2°. Prise de froc; prise de voile. 1°. Calitate, stare, viaţă, spirit de călugăr s. călugăriţă; p. ext. mănăstire. Cinevâ merge s. se duce, pe cinevâ îl dă s. trimete la călugărie. Certarea celora ce-şi leapădă căhigăriîa. pravila mold. 165,2. L-au semnat la nas şi l-au dat la călugărie, ureche, let. i 176/29. Au lăsat călugăria. m. costin, let. i 220/16. Fiind slab de boală, apropiat de moarte, s’au giuruit călugăriei, de ar mai aveă viaţă. N. costin, let. i a. 77/31. Pre dînsa au dat-o la călugărie, şi au călugărit-o. neculce, let. ii 203/3. Ieşise din călugărie, iorga, l. II 208. Acuş îi spun mamei că mă duc la călugărie. creangă, a. 121. [DiaconulJ s’a vorbit cu diaconeasa, Mult evlavioasa, Ca ei să... pribegească La călugărie, teodorescu, p. p. 34b. N’am fost de călugărie, Ci-am fost de căsătorie, sevastos, c. 169/„. 2°. Călugărire, tundere întru monahism. Primind întâi călugăria, au răposat, ukeche, let. i 189/,0. j Nume de călugărie: primit la intrarea în tagma monahală. L-au călugărit şi i-au pus nume de călugărie Pahomie. id. ib. I l89/,„. — Derivat din călugăr, prin suf. abstr. -ie. cAlugArihie s. f. \ ... .. cAlugAkişor s. m. (Bot.) / V- a giir' cAlvgAriţA s. f. I. Nonne. II. 1". Mantis reli-giosa. 2°. Libellule (Libellula depressa). 3°. Coc-cinella septempunctata. CÂLUGĂRICIOARĂ - 58 — OÂLUŞ I. (Biser.) Pată s. femeie (văduvă ori despărţită de bărbat) care, după ce a stat câtva timp ca soră într’o mănăstire, a depus jurământul de vieaţă monahală, monahă, (intitulată adesea) maică; cfr. pustnică, schimnică; egumeniţă, stareţă. Mănăstire de căltigăriţe. dosofteiu, v. s. 22,„. Atâta- ascultare şi cinste da celorlalte surori călugăriţe şi stareţii, mineiul (1698), ap. GOR. I 319. [Vie] a călugăriţilor de la Socola (a. 1735). URICARIUL, vil 55/a. Soborul de maicele călugăriţe (a. 1803). ib. vil 128/,,. Călugări şi călugăriţe nu săpoţcăsători. codica ţiv. 13/3r,. 'Găteala aceasta seamănă mult cu a călugăriţilor dominicane, c. NEGRUZZI. i 308. S’a sculat maica stariţa şi a mers cu călugăriţele... odobescu, i 401. Categoria a treia a călugăriţelor (fetele de boier duse cu sila la călugărie) a. dispărut asemenea din mănăstirile noastre, maiorf.scu, cr. iii 22. Protopopul de la Neamţ... ar fi zis unor călugăriţe... creangă, p. 109. Pusnicul... chemase pe toate călugăriţele la ascultare, ispirescu, l. 30, cfr. 29. Ibovnica lui Năiţă S’a făcut călugăriţă, teodorescu, p. p. 288. II. (Entom.) 1°. Insectă ortoptera cu picioruşe lungi şi subţirele, numită astfel (în diferite limbi)’ pentru că seamănă cu o persoană care se închină. MARIAN, ins. 497. Călugărită cu necredinţă, id. ib. 503, cfr. 504. 2°. = calul-dracului. H. x 355. 3°.=buburuză, şez. vii 123, pamfile, j. i 364. Cfr. gărgăriţă (4°). [Accentuat (rar) şi: călugăriţă. LB., BARCIANU. [ Diminutiv (numai în ghicitori): călugăricioâră. Două răţişoare, călugăricioare, Pe unde mergea, Malul se surpă? ( = Foarfecele). GOROVEf, C. 154, cfr 322. | Adjectiv (numai la dosofteiu) t călu-găriţesc, -eăscă = călugăresc. Săborul călugăritescu. v. s. 223,2.] — Din paleosl. Icalugerica, idem. Cil,PGilHCIOÂBA S. f. CillI«AKI|ESC, -KÂSCĂfadj. cAjujgAkos adj. m. v. călugăr. f vb. IV* v. călugări. cau'iăn, cârckâjv s. m, (Mitol. pop.) v. caloiait. căIiUjle j’ s. m. v. cal. CAiiCMN- v. caloirm-. oai.bi* s. a. 1°. Forme (de cordonnier, de cha-pelier, etc.). 2°. Morceau, pain (de savon, etc.). 3°. Chapiteau. 4°. Tesson (dans certains jeux d’enfants). — (Mai ales în Mold.) 1°. Model s. tipar (de lemn) pentru confecţionarea încălţămintelor, etc., calapod, cfr. formă (III), fason, tipar. Calapod şi cală-p înseamnă o unealtă de lemn, un tipar, după care papugiii, cismarii, cărămidarii, olarii şi alţi asemenea meşteri taie, potrivesc saf'tianul pentru papuci, cisme ş. c. 1. şi pământul pentru oale, cărămizi ş. c. 1. Calâp de olari, de clopotari, în care se toarnă materia, metalurile topite (i. golescu, d.). Calupul cizma-rului = calapod. CREANGĂ, GL. Nu ţi-e destul că ni’ai arnetiţ, puindu-ţi sfărloagele pe calup? id. A. 106, cfr. .81. Cine-a stârnit: hai la sorţi!... capul la ciubotari, Fie-i de calupuri mari. sevastos, c. 280. Ciocanul şi calupul cu care se îndeletnicea a cârpi imineii sătenilor. N. A. bogdan, ap. ŞIO. Calup de pălărie, de căciulă: bucată de lemn de mărimea capului unui om, pe care se potriveşte şi se fasonează pălăria ori căciula, calapod. Un calâp de işlic (a. 1792). ap. ŞIO. Calup de plăcinte: formă in care se coc plăcintele, hiei tu tingire cum se cade, nici tu calupuri, n. xenopol, ib. Calupuri pentru topoare. H. II 282. (Zid.) Calup pentru brâie: cu care se fac brâiele pe păreţi. H. X 111, cfr. 508, 512. Calupul capetelor de spiţă: cuprinde găuri de diferite mărimi, în care se potrivesc ca- petele spiţelor ce se fixează în ciolane, pamfile, i. C. 170. Calup de oloiniţă, cu care se presează săculeţul cu seminţe, id. ib. 238. || Fig. Calapod, formă, fason, fel, tipar. Ne-am deprins imul cu altul, ne sămănăm în toate, par’c’am fi făr.uţi tot pe-un calup, alecsandri, T. 1231. Acest iubit soare mi-au adus odată cu razele sale un şir de idei şi de imagine poetice, pe care le vărs în calupuri de strofe. id. ap. sbiera, f. 2M5. Diavolul căută să fe prefacă [toate] după calupul sau. şez. vi 130. A pune s. trage cuivâ calupul s. a pune pe cinevă în calup =a-l înşelă, a-1 păcăli, cfr. a trage (cuivâ) clapa, a potcovi. DICŢ. (pentru expresii analoge în limbile balcanice, cfr. papahagi, P. A. nr. 202). Cotoiul, căruia-i da prin cap toate drăcoveniile, puse şl aci calâpul. CALENDAR (1882), ap. ŞIO. (Joc de cuvinte) L-am pus în calup pe ciubotar, alecsandri, t. 1067. A mancă calupul = a te lăsă să fii păcălit, înşelat. DICŢ. 2°. P. ext. Bucată (întreagă) dintr’o masă confecţionată într’un tipar. Calup de sopon. CREANGĂ, GL. Să-m[i] trimii(i] patru calâpuri [de săpun] (a. 1798). iorga, s. d. viii 36. Săpun în lespede şi în calupuri. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIXrr 658. | Po-văţuind pe căşeri (ca) să-i facă caşcavalu’ în calupuri mari (a. 1810). uricartul, xiv 239/16. | Calup de şocoladă -- tabletă. DICŢ. 3°. Başlâc (2°). dame, t. 99. 4°. Bucată de olan s. de ciob de strachină în patru colţuri, în jocul „cu puiul.1* ŞIO., cfr. DDRF., rudow, xvii 399’. ’ [Plur. -lupuri. | Şi (Munt.): calâp. | Derivate: «turc. ka.lypey,halybgy, idem) f calupciu (calâpciu) s. m. =cel care trage cuivâ calupul, înşelător, şarlatan. DICŢ.] — Din turc. (şi bulg.) kalnp, kalyb, idem «grec. (v.aXoitouţ, xaXottoStov’). Cfr. dubletul calapod. CAMJPÂst s. m. (Bot.) v. calapăr. CAî-UJPcfc s. in. v. calup. cAiiiş s. m. şi a. 1°. Libellule. 2°. Chevalet (de violon). 3°. Bâillon. 4°. Museliere ă clous (pour em-pâcher Ies veaux et Ies chevreaux de teter). 5°. Chevalet (de peintre). 6°. Coin de mire. 7°. Poulie (de metier â tisser). 8°. Une des parties de la charrue. 9°. Garrot (de scie, etc.). 10°. Une des parties du rnoulin. 11°. Bille debitee en planches jusqu’â l’une des extremites. 12°. Grappe denoisettes. 13°. Epaulette de drap en forme de rouleau d’un uniforme militaire. 14". Coin de fer. 35°. Siege (de voiture). 16°. Danse paysanne. 17°. Fmpan. 1°. (Entom.) = calul-dracului. marian, ins. 560. 2°. Bucăţica de lemn (anume lucrată) fixată pe partea de de-asupra a unor instrumente cu coarde, ca să susţină coardele întinse, scaun, scaun aş. costinescu, h. ii 120, iv 57, vii 32, 448, ix 417, XI 150. Două coarde îi plesniră una după alta şi căluşul îi căzu din nou, trosnind sinistru pe trupul uscat al viorii, delavrancea, t. 50, cfr. 48. 3°. Bucată de lemn care se pune vertical între dinţii dinainte spre a ţineă gura căscată (de ex. la animale, când li se face o operaţie în gură); p. ext. mototol de pânză s. orice lucru cu care se astupă gura cuivâ ca să nu vorbească (rAdulescu-CODIN, L.), să nu strige s. inuşte. Astupat la gură c’un căluş de fier. c. negruzzi, iii 371/21. Pune în gura calului [bolnav de zâmbre] un băţ ca de doi decimetri lungime şi în diametru ca de 3—4 centimetri,... numit căluş. şez. iii 202. Cănd boii... se umflă în pântece... li se pune căluş în gură, ca să stea cu gura căscată şi să răsufle, pamfile, b. 73. Căluş în gură-i turnă, De nici nu putea strigă. vasiliu, c. 87. I-a pus căluş în gură: i-a înfundat gura, i-a tăiat vorba scurt, pamfile, j. i. 4°. Botniţă cu cuie, care se pune viţeilor şi iezilor, ca să-i înţarce (când vreau s?i sugă; înţepând uge- v. călugărită. CĂLUŞ - 59 - CĂLUŞAR rul mamelor lor, acestea nu-i lasă, să sugă). DDRF. 5°. (Pict., după fran. chevalet) Suport de lemn pe oare îşi aşează pictorul tabloul, când lucrează. Pe căluşul din faţa ferestrei... stă o altă pănsă, neîncepută. vlahuţă, ap. TDRG. 6°. (Mii.) Reazăm, pe care îşi aşează recrutul puşca, când ţinteşte, cfr. rastel. TDRG. 7°. (Ţes.) Scripetele iţelor. H. IV 87. în loc de scripete cu rotile, am văzut., un fel de cumpănă, numită căluş sau căluşel... De multe ori lipseşte şî căluşul sau scripetele şi numai nişte curele unse, care alunecă de-asupra fuşteilor, ridică şi scoboară iţele, weigand, ap. pamfile, i. c. 278.’ lepele se leagă subt iţă prin aţă cu căluş. H. iii 73, cfr. H. I 140, II 81. 8°. (Plug.) Pe căluş sade grindeiul plugului, legat de un gânj de nuia, numit potâng. ii. iv 279. 9°. Beţişor cu care se prind două obiecte unul de altul s. de care se leagă o sfoară care se prinde de alt obiect, etc., cfr. b r e d e 1. îi pătrunseră gleznele şi băgarâ căluşuri dehie.r. dosofteiu, V. s. 115,,. ! Beţişor s. lemnişor cu doi craci, cu care se prind căm ăşile de funie, cârlig(el) de rufe. LM., alexi. | (La buhaiul urătorilor) La mijloc i-am făcut o borti-cică şi am petrecut părul — un păr lung şi alb legat de un beţişor crestat ce-i zice căluş, ion CR. IV 50. | Beţişorul de care se leagă capătul aţei ieşit afară din nucă şi de care tragem aţa răsucită pe osâiac (la sfârâiac). pamfile, i. c. 348. | Beţişorul care se răsuceşte la mijlocul unei aţe care împreună capetele unei nuiele aduse în formă de arc, şi care, descurcându-se din aţă, se duce învârtindu-se la o distanţă oarecare, id. ib. 336. 10°. (Mor.) O parte a morii (nedefinita mai de a-proape, identică, probabil, cu calul s. căluşelul). h. iv 132, xii 140. 11°. (Oltenia) Buşteanul tăiat în scânduri, din care numai o parte mică dintr’un capăt rămâne ne-tăiată, (în Suceava) boc. dame, t. 176, pamfile. i. C. 113. // 12°. (Mold., Bucov.) Struţişor ( = bucheţel) de mai multe alune, numit şi căluşel. HEM. 95'îj-ivA des-ghiocă... alunele de pe căluş. şez. ii 225. 13°. (Mii.) Rotogol de postav de pe umărul drept al uniformei soldaţilor, care nu lasă să alunece cureaua puşcei, susţinător. TDRG. 14°. S. a. Cuiul de fier ce se veda subt veacă [la râ-şniţă] trece prin piatra inferioară în cavitatea celei superioare, unde se înţepeneşte cu un căluş aşâ fel, ca să poată ţinea piatra suspendată. păcală,R. 72. 15°. f Scaunul vizitiului de la calească, de la caretă ş. c. 1. (I. golescu, D.), capră. 16*. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc, h. v 72, 390, Vil 338. Cfr. căluşar, căluşel (iu). 17°. Şchioapă (măsura de lungime). LB. [Plur. -luşi şi -luşuri. | Şi: scălus s. m. şi a. (ad 1°) Scăluş-de-apă — calul-dracului marian, ins. 560 (însemnează şi „căluţ 2°“ ib. 518-519), (ad 3°) LB., COSTINESCU, ZANNE, p.’v 580, (ad 8°) parte a plugului (nedefinită) II. ix 43, (mai însemnează:) speteaza care leagă, fălcelele de la cârceaua proţapului (DAME, T. 13, cfr. I. IONESCU, M. 711). ] Verbe (rare): scâluşâ la (costinescu) = îucâluşă = încâluşi IV1'= a pune cuivă căluşul (3°) in gură. Osânditul o să fie acoperit c’un văl negru, încătuşat, c. negruzzi, iii 375/.,. Să zdrumice limba [românească], s’o ’ncăluşască cu botniţă vinitică (= venetică). jipescu, o. 59. | Derivat (ad 8°?): căluşlre s. f. (Agric. Munt.) = hatul, hotarul (de obiceiu urma unei singure brazde negrăpate), care desparte două proprietăţi mici una de alta, cfr. ră-zor, cfr. PAMFILE, A. 25.] — Derivat din cal, prin suf. dim. -uş, propriu: „căluţ“. (Pentru înţelesul 2», cfr. rus. kobylka, pol. kobyika, sârb. kobilica „căluş la violină“, propriu „iepşoară“, pentru 10°, pol. kobyiika ,,Miihlsteg“). Cfr. căluşel, căluşar. căujşân f s. m.' v. căluşar. căm:şăr s. a., l-l) căluşel s. in. (cu plur. căluşei) v. căluşel iii. | Adjectiv: căluşeresc, -eăscă. LB. Arii căluşereşti. frâncu-candrea, m. 132. Versuri căluşereşti. H. xviii 153 (mss. din 1812). (Substantivat:) călu-şereâscă s. f.: un danţ. h. xvir 241, sevastos, n. 281 /n. | Adverb: căluşereşte (căluceneşte marian, SE. in 240) —în felul căluşerilor. LB. {şi numirea unui danţ. pamfile, j. iii 9, sevastos,’n. 281/12). I Abstract: căluşerie s. f. = ceată de căluşeri s. starea de a fi căluşer. [Vătaful] îi întrebă [pe feciori] clacă vreau să între în căluşerie. frâncu-candrea, m. 131. Decât în căluşerie, Mai bine cu sapa’n vie! bibicescu, p. p. 378] — Faptul că la întreaga instituţie a căluşerilor una dintre condiţiile de căpetenie este legarea de a nu vorbi—avem şi un mut — face probabilă derivarea acestui nume de la căluş (3“) (cfr. şi căluş 16°). Cfr. T. SPERANŢIA, N. REV. R. I 504. (Şi la Bulgarii din Macedonia se găsesc kalusan „Gesellschaft junger Bursclien, die besonders zur Pfingstzeit Spass machen und tanzen, auch Kranke heilen“ wei-GAND, B. WB.) CĂmjşeâ s. f. v. căluşel. cămjşei. s. in. I. Petit ou jeune cheval. 11. 1°. Sau-terelle. Grillon. 2°. Une des parties du moulin â vent. 3°. Poulie (de m<5tiei- ă tisser). 4°. Grappe de noiset-tes. III. Danse paysanne. IV. (Au plur.) Carrousel. I. Diminutivul lui cal (derivat prin suf. -uşel, adesea cu o nuanţă de desmierdare). Cal inie s. tânăr, noaten (costinescu), căluţ, căluşor, căii-şor, căluleţ. Kelushel — erjuellus. anon. car. 5 căluşei striji (a. 1588). cuv. d. bătr. i 208. Să ne miluiască... cu bouleani, cu căluşei (după a. 1620). iorga, d. b. i 35. Pe un căluşel s’a pus. pann, p. v. iii 89. Mânând în pas a-lene gloabele lor de căluşei. odobescu, iii 14. Măcelarii se întreceau cu orzarii,pe. căluşeii lor în buiestru, marian, SE. II 82. Am văsuţ un băieţandru călare pe deşelate pe un căluşel, ispirescu, l. 161. Doi-trei cătuşei, încărcaţi de gălbinei. alecsandri, p. p. 97. Căluşelul lui, Puiul leului, teodorescu, p. p. 92b, cfr. mateescu, b. 115, bibicescu, p. p. 372. Căluşel Irde landa— porţi, pontbriant. || P. ext. Căluşel de mare = cal-de-mare, hippocampe. DDHF. II. P. anal. 1°. (Entom.) Numele mai multor insecte din familia lăcustelor: a) (Transilv.) Căluţ-pestriţ s. roşietic s. gălbiu. marian, INS. 525-6; b) Câluţ-de-iarbă. LEON, MED. 83; c) (Bucov.) greier, id. ib. 527. 2°. (Mor.) Caii (2°) care ţin coşul morii de vânt. DAME, T. 162, PAMFILE, I. C. 190. 3°. (Ţes.) Căluş (7°). 4». Căluş (12»).’ III. (Cor., născut prin asimilare din căluşer) Numele unui danţ ţărănesc, cfr. căIuşar. sevastos, n. 281/12, pamfile, j. iii. (Şi la plur.) Danţul căluşeilor. alecsandri, p. p. '323. IV. (Prin etiin. pop., la plur.) Carusel (cu cai mici de lemn), comedie, cfr. căişori. polizu. Se învârti în căluşei, în scrânciob. M. chiriţescu, conv. lit. xlv 364. | P. anal. Un joc de hazard în care se învârtesc mecanic mai mulţi căişori de metal, în cercuri concentrice şi câştigă cel care s’a oprit mai aproape de o linie anumită. A fost la Constanţa, la căluşei. [Feminin(neobicînuit): (ad 1°) căluşeâ (căluşă)= iapă mică s. tânără, iepşoară, noatenă (polizu, costinescu). Căluşaua, d’altăparte, Lor răspunde nichezând. r. VĂCĂRESCU, p. 19/S. împăratul eră pe o căluşâ. pann, ş. i 33. t Şl: (ad 4°) scăluşei s. m. plur.— citat între uneltele de ţesut. H. XI 214.] CĂll'ŞEKS.m., "j CĂI.UŞERESC, -EĂSCĂ adj., s. f. | eĂLOŞKKfeşTE adv. (v. căluşar. CÂIiUŞEItlS.m. plur., CĂtCŞERIE s.f.l CĂLU.ŞIUE s. f. (Agric.) v. căluş. 1 căluşeii s. m. v. cal. €Ăr,irr s. in. I. Petit cheval. II. a) Locusta vi-ridissima. b) Locusta cantans. III. Danse paysanne. I. Diminutivul lui cal (derivat prin suf. -uf, adesea cu înţeles desmierdător). Căluşel, căluşor, călişor, căluleţ. Kelucz = equellus. ANON. CAR. Hai, căluţul mieu! CREANGĂ, P. 197. Un căluţ prizărit şi împiercit ( = închircit) începu a vorbi cătră dînsul. sbiera, P. 50. Un voinic din făgădău P’un căluţ de la Busău Suie drumul, teodorescu, p. P. 350. | P. anal. Figură de lemn care reprezintă un cal mic. Joacă un căluţ mic pe care-l fac ei din lemn. şez. iii l82/24. II. P. anal. (Entom.) Numele mai multor insecte din familia lăcustelor. Cfr. marian, o. 59 (nota). Spec. Căluţul e de două feluri, unul mai mare, iar altul mai mic. a) Cel mare e de coloare verde ca iarba, pe spate, iar pe pântece alb. Se mai numeşte şi: (Bucov., Transilv.) căluţ-mare, -verde, -de-ia'rbă ’s. -de-câmp, (Munt. şi Transilv.) lăcustă-verde, (Bucov., Mold., Transilvania şi Ung.) cosaş, (Mold., Bucov., Ung.) cosaş-verde, (Mold. şi Bucov). cosa.ş-mare, (Transilv.) cosaciu, (Bucov.) cosariu, cobiliţă, cobiliţariu (Ban.) scăiuş, b) Cel mic e pe spate, de obiceiu, cafeniu-întunecat, cu laturile pântecelui verzi. Fiind scorţos la picioare, ţârâeşte cu ele. Se mai numeşte şi: (Mold., Bucov.) călvţ-mic, (Bucov.) căluţ-cenuşiu s. -de-câmp s. -de-pământ, (Mold., Bucov., Ung.) cosaş-mic, (Bucov., Ung) cosaş, marian, ins. 518 şi urm. | Căluţ-de-apă=calul-dracului, ib. ib. 559. Căluţ-gălbiu = căluşel (2°. a) id. ib. 525. Cftluţ-negTii = pârâi-toare. id. ib. 516. Căluţ-pestriţ s. -roşietic = că-luşel (2° a), id. ib. 525! [Pentru acest înţeles cfr. rus., cech. konik(7j) „cosaş" propriu „cal mic“, sârb. kobilica „cosaş", propriu „iepşoară".] III. (Cor.) Căluţ = căluşer (joc). H. XVIII 62. [Plur. căluţi şi (Mold., Bucov.) căiuţî. Ţiganul nu-şi află calul,... ci o mulţime de căluţi. şez. v 82/, cfr. MARIAN, O. 1 59, PAMFILE, c.] cai.vin, -Ă adj., subst. Calviniste. — Creştin-pro-testant (care se ţine) de doctrina lui Calvin, cfr. protestant, luteran, anglican. Subt influenţa propagandei... calvine. IORGA, L. i 414. (Şi ca nume toponimic: satul Calvini, în judeţul Buzău.) ||P. ext. (pop.) = (oru) fără suflet, tiran (Com. a. tomiac); cfr. turc, papistaş, letin, lotrean. Românii... au zis calvin, înţelegând prin aceasta un Ungur rău şi un spurcat eretic. IORGA, L. R. 69. Lumea, este calvină, Nu te lasă la odină (Dolj), mat. folc. 1046. [Şi: calvinesc, -ă adj. Asta-i o limbă calvinea-scă şi papistăşească şi îndată ce-o înveţi te zăpăceşti. slavici,N. 161. Catehismul calvinesc. Adverb: calvineşte; verb: calvini IVa, calvinizâ la. Voia să calvinească... şi pe Valahi, iorga, l. r. 143. Silinţele... pentru a calvinizâ pe Români, id. ib. 150. J Derivate: calviuisin s. a. = doctrina religioasă a lui Calvin. împotrivirea biruitoare în contra cal-vinismului. russo, s. 78, calvinist, -ă adj., subst. =calvin. Tradiţia calvinistă, id. 74.] — N. din fran. cam adv. I. Approximativement, environ, pres de. II. 1°. Presque, ă peu pres, vers; plutot;pas tout ă fait, quasi, passablement, un peu. 2". Assez, trop, en quelque sorte, bien. 1. Cu înţeles indiferent. Când întrebuinţează CAM pe cam, vorbitorul e conştient că afirmarea, compararea s. datarea pe care o face nu e tocmai exactă, ci numai aproximaţi vă, apropiindu-se mai mult sau mai puţin de adevăr, fără, a exprimă că cevâ e mai mic s. mai mare, mai mult s. mai puţin, mai aproape s. mai departe, etc. a) Aproximativ. Can spre mare. biblia (1688), ap. TDRG. Nemţii se prilejise cam den dosul oştii turceşti, m. costin, let. i 24 9/25. îi spunea, cumva cinevâ câte cevă de pe undeva, care era cam aşă şi nu aşâ. creangă, p. 179. Cam pe vremea aceea trăiâ Moş Nichifor..., pe cănd bunicul bunicului mieu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu. id. ib. 105. || (Adesea in comparaţiuni aproximative şi înainte de particule întrebătoare, cfr. ca 14° c) Vorbesc româneşte cam în felul „Franţositelor“ răposatului Costache Facă. odobescu, iii 25/5. La vânătorie..., eu mă pricep cam tot atâta precât se pricepeâ vestitul ageamiu, id. ib. 9/tl. Troncăneâ câte una, cam de (=cevâ analog cu) acestea. creangă, P. 107. Să vedem cam cum ar veni trebu-şoara asta? id. ib. 262. Hot&rîrea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului, ispirescu, l. 353. E cam ca tine de mare. Cam ce fel de om e P Cam (pe) unde l-aş putea întâlni ? Cam aşâ = aşâ şi aşâ, nici prea prea, nici foarte foarte,’nici bine, nici râu, potrivit, şovăind. Cum îţi merge?— Cam aşâ! Nu ştiu ce va face, că l-am văsuţ stând cam aşâ. LM. b) (în legătură cu numere) Ca (1 4° b), ca la, vreo. Mă costă cam sece lei. Vei umblă cam doi chilometri. Are cam şapteseci şi doi de ani. II. Prin cam se restrânge s. se micşorează cu puţin ideea exprimată prin cuvântul înaintea căruia e pus. 1°. Vorbitorul, neputând precizâ, indică prin cam câ aserţiunea lui nu e tocmai exactă, dar nu lipseşte mult spre a fl. a) Nu tocmai, dar aproape. Calul se urcă ca vântul până cam de-asupra ei. ispirescu, l. 5. Cam pe ’ns&ratele., creangă, p. 158. b) Nu tocmai, dar mai mult... [Hotarul merge] la deal, pe.sarea unei vâlcele... şi de-acolo cam pe costişă. URICARIUL, xvii 193/S1. Şlicul de samur, pus cam într’o parte, eră înpodobit... C. negruzzi, i 145. Cununia se făcu cam pe sub ascuns, ispirescu, l. 53. Aduse paloşul cam piesiş şi-i retesă capul. id. ib. 27. c) Nu tocmai, dar încâtva, în parte, cevâ (totuşi), oarecum, aşâ...; cfr. ca (I 4° c). De nu să va cunoaşte lucrul, ci va fi can cu prepus... prav. 202. Eră pe chipul trupului canu spatoş şi canu ghibos. dosofteiu, v. s. 17,2. Este can bolnav, axinte uri-carul, let. ii 162/,. Era o samă din feciorii lui cam... slobivi. neculce, ib. 254/27. Viind la scaun, găsiră ţara, can turburată, mag. ist. ii 3. Doam-nă-sa au umblat can ’ncet (tip. cancet), den ce pricină ea va şti. ib. 31/,. Iarna Va fimare şibună... şi can îndoită (sec. xviii), ap. GCR. ii 59/,,. Să-şi mai ia odată sioa bună de la împărăteasa, cam, fără de veste, gorjan, h. i 3/20. Ierburi triste, can pălit», calendariu (1844), 69. Femeie groasă şi frumoasă, dar cam prostană. c. negruzzi, i 246. Este-o vorbă cam ciudată, însă plină de-adevăr: Lupul schimbă al său pâr, Dar năravul niciodată: alecsandri, p. iii 125. Bucur se uită lung şi cam. a om prost la el. slavici, n. i 99. O ia cam pe departe şi-i spune... creangă, p. 171. Plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii... ispirescu, l. 33. Boierul rămase cam supărat, reteganul, p. i 12/35. Mi-e cam ruşine, da te-aş întrebă d’o vorbă, jipescu, ap. GCR. ii 260. Nu te uită, Jele, hăi, Că mi-s cioarecii cam răi. jarnîk-bârseanu, d. 459. Am fost cam beat. ib. 398. | (Adesea aproximaţia se mai exprimă şl prin „oarecum, cevâ, întru câtvâ, puţin“, etc., sau prin forma diminutivală a adjectivului) Că-m,[i] iaste oarece can rău. cozma (a. GAM 1692), ap. GCR. 1 305/sl. Bine..., zise împăratul, ui-tându-se la dînşii cam acru oarecum, creangă, p. 257. Un flăcău camnegrişor. jarnîk-bârseanu, d. 32. Mândra mea cu d’altul şede. Da şasă cu Dumneseu, Că mie nu-mi pare rău, Numai o ţâr’ cam cu jale, Că ştiam vorbele sale, Numai o ţâr’ cam cu greu, Că ştiam năravul său. ib. 158. [Aceeaşi ideie ca adjectivul precedat de cam se poate exprima prin sufixe diminutive şi, când avem a face cu nume de colori, prin sufixe adjectivale restrictive: prostuţ—o&m prost, albicios= ai femeie cum se cade; numai s’o cam fii din frâu. id. ib. 178. îl cam cledeau în tărbăceală, cu graiuri care mai de care păcălitoare, ispirescu, l. 36. Arme-le-apucaţi, Că eu cam auz Un gla,s de cobuz, alecsandri, p. P. 65. Colo jos, pe lângă Tisa, Merge mândra cam descinsă, Prin ierbuţa pân’la brâu. ib. 49. Aseară, pe vremea cinii, Când treceam gardul cu spinii, M’amuţai, mândră, cu cânii. M’a-muţai şi nici prea tare: Cam ştiai (că) cine sare, M’amuţai şi nice prea, Cam ştiai cine trecea. JAR-nîk-bârseÂnu, d. 390. [Şî: can adv. ţiplea, p. p., candre.y, ţ. o. (şi în Ban.) La cantemir scris: cani Cămila... mărin-du-se, se canî îmflă. ist. 175. Stau canî departe. ap. TDRG. Cani prea scurt, ib ] — Identic cu ca1 (cfr. i 4°), derivă din lat. quam (cfr. aliquam). Acesta a trebuit să dea forma că, din care, prin dispariţia nazalizării înainte de vocale, s’a ajuns la ca (cfr. grâu, brâu, frâu, o); înainte de consonante, forma nazalizată s’a ţinut mai mult şi din ea s’a putut desvoltâ apoi can (cfr. genuchiuy genuchiu'} genunchiuj; cele mai obicinuite construc-ţiuni fiind can mare, can mic şi can mult s’a născut, prin asimilare, cam. mare, cam mic, cam mult (cfr. înmulţi y îmmulţi) şip. ext. s’a zis apoi şi cam puţin (precum, în general, înaintea labialelor), etc. Părerea lui Philippide, Principii, 20 (încercare de a da o explicare sintactică la puşoariu, et. wb. nr. 264, cfr. şi CDDE. nr. 203), că cam ar fi scurtat din camai, nu se poate admite, fiindcă a) camai are alt înţeles şi b) fiindcă întâmpină greutăţi formale, rămânând neexplicatâ forma mai veche can. Lipsa lui cant, în cele mai vechi texte (unde întâlnim pe ca, mai târziu pe can, în locul lui) exclude şi derivarea din quam mo [do]. camai adv. 1°. Plus, lepluspossible. 2°. Plus, da-vantage, tout ă fait. 3°. (înainte de adjective şi adverbe, ca mijloc de gradaţie ; în vechime) Şi mai, mâi. în cămaî aspră petreacere să deade svântid. dosofteiu, v. s. 18,2. Şi-l munci cămai cumplit, id. ib. 70, cfr. 94,2. Să adeveresc cămai vederat credinţa omului acestuia. .id. ib. 130. Feace carnal mare răutăţi, id. ib. 174. Pre mulţi i-au ars prin case, iară camai mulţi (=Şi mai mulţi, partea cea mai mare) au murit deger. N. costin, ap. TDRG. (Adesea precedat de forma pozitivului) Boiariu bogat cu bogăţîia (le-afară şi cămaî bogat cu bogăţiie dumnedzăiască. dosofteiu, V. S. 34,2. De-a-hirea şi cinsteş, şi la suflet cămaî cinsteş. id. ib. 192. | Cât de... Sănătoşarea va dărui cu meliţarea (=semn cu mâna) numai, sau cu un cuvânt cămaî mic. id. ib. 56. | Cât se poate de..., cât mai. Să-m[i] faci acuperemăntul camaî frumos caselor, id. ib. 49. Au căutat... a sa apără, ca mai bărbăteşte. muşte, let. iii 54/,.,. (Adesea mai urmează un comparativ) Dumnezeu... toate le priimeaşte, macară şi camaî sărăceşti şi mai mici să (=dacă) sânt darurile noastre. CO-RESI, E. 124. / s’au tăiat limba, ş’au grăit cămaî limpede şi mai curat, dosofteiu, v. s. 44. Făcea camai vârtoase şi mai trudite rugile ca dînşii. id. ib. 209. || (Astăzi numai în loc. mold.) Ca mai bine = cât de bine, cum e mâi bine, de-a binele, (bine) de tot. Ce ruşine! Au păţit-o amândoi! Ş’o să-i râdem ca mai bine! alecsandri, t. 628, cfr. 216, 594. Se chirchiliră camai bine! contemporanul, y ii 148. Ca mai ba v. ba (p. 398b). 2°. (înainte de verbe în forma negativă; în vechime) Mai (niciodată nu mai...; de ioc nu mai...). De veri umblă*. întru toată lumea, nu veri camai află, aşâ Dumnezei ca aceştia. MOLiTVELNlC (s. Xvii), ap. GCR. I 85/2g. Să nu se camai vază ( = să nu se mai vadă) unul cu altul, pravila (a. 1640), ib. I 90/,,. Nu voi camai da-vă de ocară în păgâni (=je ne vous exposerai plus ă l’opprobre). dosofteiu, ib. i 2f)4/n, Trăesc nu ca maî de-acmu eu (= nu mai trăesc eu de acum), ce trăiaşte în mine Hristos. id. v. S. 29, cfr. 1 pr. | Prea. Hristos de-aciia nu camai îmblă la arătare în Jidovi, varlaam, c. 89,,. După învierea lui Hristos, nu camai are loc obrezania. id. ib. ii 44. Faţa ei n’au că maî scăzut. dosofteiu, v. S. 205,2. || (Azi, în Mold., Bucov. şi Ardeal, numai în locuţiunea) A se camai (scris: ca mai şi cam mai) duce = a se duce de-a binele, a plecâ (şi a fi plecat), a o porni. S’au încţircat bine cu merinde şi s’au cam mai dus. barac, t. 12, cfr. 56. Fiul craiului... încalecă calul..., apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la împărăţie, creangă, p. 199, cfr. 41, 170, a. 59. Se porni la drum. şi se cam mai duse în lumea largă, marian, o. I 9, cfr. T. 45. îşi luă mărgeaua şi se cam mai duse. reteganul, p. i 6/27, cfr. 12/34, 13/34, 4/21, alexici, l. P. 252/ie, contemporanul, 1 510, III 847. — Din lat. quam magis, (Lat. quam urmat de superlativ însemnă „cât (se poate) de...“ Quam ma-ximus numerus sau quam saepissime a devenit în limba populară quam magis magnus numerus, quam magis saepe, ceea ce, în graiul strămoşilor noştri, se prefăcij în camai mare număr, camai des. La Aromâni, pe lângă această funcţiune, d. e. dzîse căte nu cama putu = cât putu de multe, adverbul cama are şl funcţiunea particulei comparative: cama mult=mai mult). câmăstă s. f. I. 1°. Poids (cinquieme pârtie d’un quintal). 2°. Impot. II. Plombs (d’u.i filet de pâche). I. f 1°. Unitate de măsură de greutate, Ia origine de piatră, cu care se cântăreau cu deosebire mărfurile de băcănie, alcătuind în genera! a cin-cea parte dintr’o majă. în Oltenia aveâ greutatea de 30 de ocale. Atestată mai întâi la a. 1470 (Ce-tatea-albă). Cfr. NISTOR, H. W. 152, IORGA, CH. I. II 150. Suma aceia datorii face dzeace mii de cămene de galbeni, varlaam, c. 273. Au legat [craiul] să dea..,pe an..., 200 cămine de moron. let. 1 110/36. 2°. fP.ext. (Mold.) Impozit care constitui venitul lui vol-cămănar. La început eră, se pare, numai pe pivniţe sau cârciume; în sec. XVII eră o camănă mare şi o camănă mică. Se plătea (1721) sau „ţărăneşte", de vadră câte 2 bani, sau cu rupta, câte 8, 10 ori 15 galbeni de pivniţă, m afară de taxa pe vadră ori pe cârciumă, mai eră şi o taxă anumită de fiecare bute ori poloboc de vin ori de holercă vândute pe la târguri. Camăna a fost impusă apoi şi la celelalte feluri de p.ăvălii, şi chiar la meseriaşi. Pivniţele cu băuturi ale multor mănăstiri şi boieri erau scutite. în Muntenia Si corespundea, într’o oarecare măsură, căminăritul. c. GIURESCU. Aşijderea şi camăna şi bezmănul cu cepărie, ce au fost dând cârşmele din toată-ţara. N. costin, let. II 58/f. O pivniţă, ce are mănăstirea.., să fie scutită de camănă (a.. 1752). uricariul, ii 124/ae, cfr. 1 276/,3, IORGA, S. D. vi 219. Ca să aibă vel-cupariu a luă din venitul caminii câte 500 lei pe an..., şi aceşti bani să-i ia totdeauna nescăzându-se venitul lui, sau cu preţ m,ai mult de se va vinde camina, sau cu preţ mai jos (a. 175o). uricariul, 1 i>0/25, 29. Camana câte doi bani de vadra de vin (a. 17tj0). ib. 11 34. II. (Astăzi, pese.) Setea de cegă... este astfel regulată, încât să pescuiască numai pe fundul apei, îngreoindu-se camăna cu plumburi mari... Pe camăna [de setcă].., sânt din distanţa în diştanţă CÂMĂNÂC 63 - CÂMAR înşirate plumburi alternând ou oase de cal... Pescarul ţine funiaîn mână şi lasă trandadaia să se târască cu camăna ei pe fundul Dunării, antipa, F. 249. Tine camăna i nu calca camana ,* taie camăna (intre termenii de pescărie). H. II 281. [SI: (ad I) t câmenă şi cantină s. f., (ad Ii) cti-mânâ s. f. | Derivate: (ad i) f cămănâr (căminar) s. m. (Mold.) = cel însărcinat cu strângerea dijmei de ceară pentru domnie sau a camănei (I 2°). Câ-mănarul-mare s. vel-cămănarul eră boierul însărcinat cu strângerea dijmei de ceară pentru Domn, plătită în pietre (s. sloiuri) de ceară. c. giu-RESCQ. Cfr. E. KOGĂLNICEANU, LET. III 236/34, GHEOEGACHI,- ib. III 292/s0, IORGA, CH. I. II 150. Pierit-au în acest războiu oameni însemnaţi den boierii Moldovii, Bucium Stolnicul şi Hristodul Că-minariul. m. costin, let. i 313/38. Către pârcălabi..., căm[ă]nar[i], bestnănarfi] (a. 1741-2). IORGA, S. D. vi 227. Să fie apăraţi fi de cătră cămănari (a. 1754). uricariul, ii 164/m. Au făcut mare jalobă negu-ţitorii asupra cămănarilor celor mari, făcându-le mare asupreală la pivniţile lor (a. 1760). urica-eiul, ii 34/,. Neguţilorii care vor aveă pivniţi şi or vre[a] să se tocmească cu vel-cămănar... (a. 1760). ib. ii 36. Pe an Lei 2400 vel-camanar... răşcanu, l. 75/24. JV. Dimachi vel-caminar (a. 1803). uricariul, IV 17(?/t. împuternicim pre dumnealui că-minariul... asupra alcătuirii fabricii (a. 1815). ib. l 227/2l. Rândul spre slujba sa, din însuşi curtenii săi, pre cuparul... şi pre caminarul Spandonie. c. ne-GRUZZT, i 180. Căminarul Grigori... eră bun prietin cu răposatu’ soţul mieu. alecsandri, t. 327; căni ă nări e (Munt. căminărie) s. f. = camănă (I 2°); rangul s. slujba cămănarului. încă să fie în pace şi iertat de cămănărie de acolo den târg (a. 1707). IORGA, S. d. I 285. Cluceriile, căminăriile, păhăr-niciile şi celelalte ajunseră de batjocură, zilot, CRON. 76.] — Din paleosl. lsamenT> (kamy) „piatră“ (în înţelesul 1, în documentele latine ,,lapis“). Cfr. că-minărit. cămănâc s. a. (îmbrăc.) v. comăuac. v. camănă. CămănAuit f s. a. v. căminăi'it. cama» t s. m. (Zool.) v. homar. CĂ mă ii a s. f. I. Chambre. II. 1°. Cabine. 2°. Garde-manger. 3°. Chambre aux provisions, cabinet da debarras. III. 1°. Appartements (du palais princier). 2°. Administration des revenus du Prince r<§gnant. 3°. Administration financiare de VYAat. I. f (în înţelesul cel mai larg al cuvântului) Odaie, cameră; p. ext. (la plur.) apartamente, case. Ke-mare= camera, anon. car. Când să vor găsi singuri într’o cămară... pravila mold. 55. Le me-şterşugi [curţile] cu neşta cămărfi] (case) luminoase (a. 1648). udrişte năsturel, ap. GCd. x 133/38, cfr. 222/21. Ca un mire când stă de purceade Dintr’a sa cămară unde sade. dosofteiu, PS. 57, cfr. v. S. 97b/33. Iară tu, când te rogi, întră în cămara ta. biblia (1688), ap. TDRG. Făcu trecerea cea da piatră la Usun-chiopru minunată, pe 60 de cămări lungul. E. VĂCĂRESCUL, IST. 256/2,. II. Odaie mică; cfr. chilie. 1°. f Cabină (de baie, într’o corabie); încăpere strimtă (de închisoare). In cămările acelui feredeu închiseră svântul. varlaam, c. ii 18,2. Unul din filosofi, supt camara corăbiii aflându-se... cantemir, ist. 141. In dreapta coridorului este o scăriţă pe care suindu-te intri într’o cămară boltită, cu ferestre strimte, care servea spre schingiuirea prizonierilor. c. negruzzi, i 311. 2°. (La oraş) Odăiţă (de obiceiu întunecoasă şi răcoroasă) în care se păstrează diferite obiecte, cu deosebire alimente. Căce ai intrat în cămară fi ai mâncat smochinele? isopie (sec. xviii) ap. OCR,. I 35l/27. Să nu fure nemică furii din cămări, n. costin, ib. ii ll/24. Giupânesele de la camară ţipau. russo, s. 22. 3°. (La ţară) in Basarabia, cămară se numeşte odaia mai mică unde e patul şi cuptorul, în care ţăranul locueşte zilnic (manolescu, i. 73); la Moţi, / odaia în care păstrează lucrurile mai scumpe şi se < primesc şi se cinstesc oaspeţii (frâncu-candrea, m. 23); în Moldova (Suceava) o odăiţă mică, care se află la toate casele ţărăneşti (şez. I 271); în Braşov a patra încăpere a casei, în care intri din căscioară şi în care de obiceiu nu se face foc, cfr. boltită (pitiş, şch. 107); în jud. Dâmboviţa, odaia în care se face mămăliga şi se ţine mălaiul (h. IV 157); pe aiurea, încăpere mică despărţită printr’un părete subţire decasacea in ică fără uşă, ocupată mai toată de Vatră (pamfile, i. c. 403, 424, cfr. dame, t. 99), taînă (h. X 6). Bucătărie clădită în dosul casei s. într’o parte, acoperită de prelungirea coperişului, numită şi căsuţă (pamfile, I. C. 402); şandrama clădită dinapoia casei, cu intrarea din tindă, numită şî şopron (ib. 445); celar (mardarie, l. 1479, 2040, 4412, costinescu), cfr. poiată, argeă. în cămările ţărăneşti se ţin vase (în dulapuri s. pe poliţe), berbin’ţe, poloboace cu făină, şteanduri, uneltej etc. (pamfile, i. C. 403, 446). Pentru aşesarea bucatelor sânt bune hambarele, găoănaşurile sau cămările ceale de ţînut bucate, economia, 57, cfr. 206. Scoţând o piele de porc sălbatec din cămară... creangă, a. 24. Mergi degrabă la cămară, De ia galbeni din comoară, alecsandri, p. p. 125/2C. Şi’n cămară, Ca ş’afară. jarnîk-bârseanu, d. 442; cfr. şez. I 271, ’păscu-LESCU, l. p. 21, 22, 97, 28, zanne, p. iv 679, goro-vei, c. 29, 315. 111. La curtea domnească, p ext. în administraţia statului. 1°. f Cămări se numeau diferite în căperi s. apartamente ale palatului domnesc, în care se dedeau mese, se găzduiau oaspeţii, care erau destinate pentru membrii familiei, sau în care se ţineau diferite oficii (cfr. odobescu, i 127/26) s. se păstrau diferite obiecte, cfr. cameră, odaie, iatac. Cămară domnească, adică în care se ţine, se păstrează averea Domnului. I. golescu, d. De multe ori poronceâ cămăra-şului..., de făceâ masă boierilor pământeni, la cămara în divanul cel mare. e. kogĂlniceanu, let. II 235/s. Sosind la laşi, au conăcit la Curtea domnească, la cămară, id. ib. 225/26. Pe an lei 12.000, cheltuiala cuhnii g[o]sp[o]d la trei mese: la g[o]sp[o]d, la harem şi la cămara g[o]sp[o]d. răşcanu, L. 80/2l. Vătaf de cămară, id. ib. 77/,,. Cămara v. cămaşă. «AmăşuicA, cAmAşd’^A s. f. r J cAmătâ f vb. 1“ v. camătă. câmAta s. f. Inter et (en general usuraire); usure. — Dobândă, interese pe care le cere cinevâ pentru capitalul împrumutat cuivâ; (cu deosebire) dobândă mare, neomenoasă, nelegală, uzură, cfr. ClÂMÂ'fAk — (ţ) asupreală, (f) aslam. tiaiiii se dau s. se iau cu (f în, f pre) camătă. Camătă la (f spre MARDARIE, L. 3097, peste MĂRGĂRITARE a. 1746, ap. TDRG.) camătă = dobândă la dobândă. Ka-mete — uşura. anon. car. Datornicilor ce nu le luă camătă, coresi, e. 7/j5. Avuţiia iaste... din carnete, din furtuşaguri. varlaam, c. 279,2. Când va da bărbatul bani în camătă şi încă mai vârtos când va preaasuprl cu camătă, prav. mold. 165. Să nu iai de la dînsul camătă, biblia (1688) 90. Argintul tău să nu-l dai lui pre camătă, ib. 90. Vei plăti carnetele tale. ib. 267,2. Luând bani cu camătă de la Turci* ureche, let. i 206/j. Negu-ţitorii turci... îmetasefră] a face supărări pentru datoriile sale, cum deprinsese m,ai nainte... a face şi a supără cu carnetele, n. costin, let. ii 87/15. [Grecii] vând ţara fără milă şi o precttpesc pre carnete asuprite, mag. ist. i 123/r Au dat W zloţi(i) camâtă... pentru 50 de zloţfi] (a. 1809). iorga, s. d. xiii 34. Camătă sau dobândă nu se plăteaşte, când nu iaste la mijloc tocmeală, pravila (1814) 69. Camătă neomenoasă. marcovici, d. 283. Judanul... n’are inimăf precum dovedeşte camăta ce ne ia. C. negruzzi, i 324. Năravurile cele mai viţioase:... camăta,apriga lăcomie de bani. alecsandri, t. 1391. [Plur. -mete. | Substantive: «paleosl. hamatb-nihz, idem) f camătnic (cămâtnic psalt. a. 1651, 172) = (cfr. sârb. kamatar, idem) cămătar s. m. (cu femininele : cămătăreasă, cămătăriţă DDRF., TDRG.) = (rar) cămătăş s. m. TDRG.==\<^cămătar 4- camatnic, rar) cămătărnic s. m. LB. = uzurar. Trebuiaşte camatnicul să părăsască de-a hirea camatnic. varlaam, c. 383, cfr. coresi, e. 18/9, prav. govora, ap. TDRG. Mişei, cămătari, lacomi. N. costin, ap. GCR. ii 12/25, cfr- anon. car., marda-rie, l. 1661. Cu orice preţ îmi trebuia bani. Am alergat la cămătarul nostru, c. negruzzi, iii 109. Trepădase toată ziua după căm,ătar. caragiale, n. 28/lg. Doi datornici erau oarecăruia cămătărnic. EVANGHELIAR (a. 1894), ap. TDRG. | Adjectiv: cămătăresc, -eăscă = de cămătar. Negoţuri camă-tăreşti. odobescu, ii 38. Dobândă cămătărească. | Adverb : cămătăreşte = în felul cămătarilor. Socoteşte dobânzile cămătăreşte. | Abstracte: f că-mătnicie (f eamatnicie) s. f. = cămătărie s. f. mar-darie, L. 1662 == uzură. Cămătnicia oarece un aluat vechiu iaste...; necurăţie lucrează, coresi, ap. HEM. 939. Qasa cea de lăcomii şi de camatnicii... stătu de fu casa lui D[umne]zâu. varlaam, c. B82/2. Să părăsască... apucările, asuprealele, camatniciile. id. ib. 383. 12 la sutăî Asta-i curată cămătărie! \ Verbe : cămătâ la = f cămătuî IVa = f cămătnici IVa = (azi) cămătări IVa=a da bani (cu) împrumut cu camătă (nelegală), a face cămătărie. Să nu cămetezi fratelui tău camătă de argint şi camătă de bucate şi camătă a tot lucrul carele vei împrumută. biblia (1688) 143. La cel striin să cănia-lueşti, fratelui tău să nu cămătueşti. ib. 143. Preotul sau diaconul de va cămătnici... prav. govora, ap. TDRG.] — Din paleosl. k a mata «grec. xa^axo^), idem. CĂMĂTAR S. m., CĂMĂTĂREASĂ S. f. CĂMĂTĂRESC, -EĂSCĂ adj. 1 CĂMĂTĂREŞTE adv. CĂMĂTĂRI Vb. IYa CĂMĂTĂRIE, CĂMĂTĂRITĂ S. f. I * CĂMĂTĂRNIC, CĂMĂTĂŞ S. m. V* CAMĂTNIC f, CAMATNIC f S. m. CĂMĂTNICI f vb. IVa CAMATNICIEf, CĂMĂTNICIE f S. f. CĂMĂTUff f vb. IYa ' CAMBiĂii, -Ă adj. v. cambie, cambie s. f. (Fin.) Lettre de change, trăite. — Scrisoare pe o foaie de hârtie timbrată (cu un anume formular tipărit) prin care subscriitorul ordonă unei (fi — CaMeM alte persoane, din aită lo6alitate, de a plăti în cutare zi suma arătată acolo, celui în al cărui folos e sub* scrisă scrisoarea; cfr. sinet, poliţă, trată, bilet. [La Românii din A.-U. cămbius. m. | Adjectiv: cambială = de (s. privitor la) cambie. Drept cambial. | Pronunţ. -bi-e, -bi-al.] — N. din ital.cambio, idem (propriu: ,,schimb“). CAMRUiiĂ s. f. (Iht.) Pleuronectes flesus. — Peşte de mare, cu solzi mici şi cu butoni aspri ca ghimpii, galben-cafeniu şi verde-închis, cu pete mai închise pe partea superioară, alb cu pete mici sau puncte negre-cafenii pe partea inferioară. Se mai numeşte şi limbă, antipa, f. 89 ş. u.; cfr. H. XIV 397, (peşte lat) 488. [Şi: cambură s. f.: peşte. H. xiv 445.] — Cfr. bulg. kambdla ,,Scholle“.’ cambură s. f. (Iht ) v. cambulă. câmcă s. f. v. cange. cam-i>e-oi>ătă adv. v. deocamdată* cĂMEºà (îmbrăc.) s. f. v. cămaşă. camee s. f. Came'e. —Piatră fină (onix ş. a.) sculptată în relief, la care se utilizează colorile variate ale straturilor ei spre a nuanţă diferitele părţi ale obiectului reprezentat. —■ N. din fran. cameIiÂucă s. f. (Biser.) v. camilafcă. cameleon s. in. (Zool.) Cameleon — O speţa de reptilă, un fel de şopârlă cu capul mare, cu pielea brobonată, care ia colori deosebite după cum corpul e mai umflat ori mai puţin umflat de aer (iar nu prin reflexul obiectelor învecinate); fig. om care-şi schimbă (din interes) părerile s. felul de a fi, după împrejurări. [Şi: f (direct din grec.) ham ol eon s. m. Ilamsleonul la toate amăgitoriu,... la aceasta se amăgi, cantemir, ist. 251. [ Pronunţ, -le-on.] —-N. din fran. (lat. c(li)amaeleoii v, propriu „leu care se târăşte pe pământ“). cambie s. f. (Bot.) Camelia. — Plantă de ornament cu foi groase şi verzi strălucitoare, copăcel din familia teaceelor; p. ext. floarea sa (frumoasă, albă s. roşie dar fără miros; nu se vestejeşte curând). Dama cu camelii. — N. din fran. (lat. botan. camellia, făurit de Linne, în cinstea iezuitului P. Camelii, vestit botanist din veacul XVIII). cĂMENĂ f s. f. v. camănă. câmenită s. f. Fourneau, cheminee. — (Transilv.) Cuptor, sobă. pompiliu, bih. 1006, şez. vii 178. Untura-i pe căminiţă. şez. vi 124. Hodoliţăp Pe poliţă, Şi mâţa Pe cameniţă? (— Şoarecele şi mâţa), gorovei, c. 366. [Şi: (formă rotacizată) cdmiriţă, (Bihor) cămemţă rev. crit. iv 337, căminiţă, cămniţă = cuptor de formă veche, de căhale, pe care se pregătesc mâncările; cuptor de pâne (viciu, gl., cfr. h. xviii 60), cuptor de olane sau lespezi de piatră, aşezate pe o vatră, cu trei picioare şi cu budupoiu (frâncu-candrea, m. 10, cfr. 98). îl află... după camiriţă, zgriburind de frică. id. ib. 283; cămiţă = bârnele, pe care sta buduroiul (Rachitova, în Haţeg), viciu, gl. Pe camiţă pun oale şi alte vase mai mici. ib.] — Din ung. kemence „cuptor, sobă“. Cfr. cămin. cameră s. f. Chambre. 1°. încăpere a unei locuinţe omeneşti, odaie; cfr. cămară. Camera de culcare = iatac, cfr. dormitor. Muzică de cameră (în opoziţie cu muzica de teatru, de biserică), muzică făcută spre a fi executată într’un salon (particular), spec. sonate, duo, trio, cvatuor ş. a. CÂMEŞE — 68 - CÂMIM 2". Spec. Sală (mare) în care se adună dregători (publici) sau membri ai unei instituţii (publice) spre a delibera (cfr. cabinet);p.ext. cei ce se adună spre deliberare; instituţia însăşi şi localul său. Camera consiliului (s. de consiliu), încăperea (din localul unei instanţe judecătoreşti) în care se retrag judecătorii după desbateri, spre a delibera între dînşii. Camera de comerţ. Camera de meserii. Camera depunere subt acusare, membrii unei Curţi de apel care alcătuesc instanţa care confirmă sau infirmă mandatele de arestare. | (Polit., în ţările cu regim reprezentativ) Camera fdeputaţilor), una din cele două adunări legiuitoare, care împreună cu senatul compun parlamentul (cfr. dietă), adunarea deputaţilor (cfr. f obşteasca adunare). 3°. P. anal. (Tehn.) Nume dat la deosebite cavităţi aducând mai mult sau mai puţin cu o cameră. (Fizică) Camera neagră (s. obscură), cutie cu o mică deschizătură, în care se poate fixă o lentilă convergentă prin care razele luminoase trecând de la obiectele din afară formează pe fundul cutiei aşezat în focarul lentilei o imagine reală a acestor obiecte. Aparatul fotografic este o cameră neagră. [Derivate: camerier s. m. [pronunţ. -rt-er]=ser-vitor care are de îngrijit în special de camera (de culcare) şi de persoana stăpânului, fecior (în casă), cfr. cămăraş, şambelan, odăiaş. După ce s'a aruncat ancora,... am expeduit pe singurul meu tovarăş de călătorie, un servitor francez..., care-mi servea de camerier, de reis şi de bucătar, ghica, S. 383 (cu femininul învechit: camarieră = fată în casă. stamati), (din fran. < span. camarista): camerist,-ă subst. = od ăi a ş (la autorităţi publice).] — N. din ital. camera, idem. Cfr. dubletul cămară. cămieşe, cÂMKşrii: s. f. v. cămaşă. camfor s. m. (Chim., Bot.) Camphre. Qamphrier. 1°. (Numai la sing.) Substanţă albuie, transparentă, cu gust amar şi caustic, cu miros pătrunzător, foarte volatilă, extrasă din laurul de China, întrebuinţată ca antispasmodică, etc. 2°. Copăcelul din care se extrage substanţa de mai sus, laur de China. [Şi (ad 1°); cănfov s. m., cânforă s. f. Mama cu ţâţă (= care lăptează) să nu umble cu canforă. ŞEZ. VI 59. | Familia: camforăt, -â adj. = care conţine (s. în care s’a disolvat) camfor. Alcool cam-forat.] —N. din lat. ştiinţ. camphora, idem «arab. kafur). cămoar s. m. sing. (Comerţ) Etoffede fdde laine paignee. — Un fel de postav pentru îmbrăcăminte (care prin uzare devine lucios). — N. din germ. Kammgani, idem. cămoie s. f. v. cange. câmhA f s. f. sing. (Comerţ) Etoffe de soie.—Stofă de mătase (cfr. şincai, hr. i 393/s0), orientală (IORGA, L. E. 34, B. E. 10, 12), damască (ŞIO.). [Şi: (<( grec. v.u.^ooyâ.q, idem) f camohăs s. m. sing. Camohus (greşală de tipar?) de Veneţia cu fir, camohas sadeă. filimon, c. ii 598; (cfr. bulg. kă-muha, idem) f Iiămuhă s. f. sing. Catifea cu fir i ha- l mulia. taeif, a. 1792, ap. ŞIO.; (cfr. v.-ital. cammuccă „un fel de stofă“) f camocâto s. m. sing. iorga, l. E. 34, B. R. 12; ( ( < grec. v.afj.-qX.'z), idem. camil&fcâ s. f. (Biser.) Bonnet ou voile de moine orthodoxe. —Potcapiu acoperit cu un văl negru, ce atârnă numai pe spate, purtat de călugării ortodocşi la zile mari; p. restr. pânza fină de lână neagră care acopere potcapiul. Egumenul, ...de... -şi va fi ascuns potcapocul şi chemelavha (Munt.: cămilaoha). prav. 1120. Numai cu rasa şi cu camilafca şi cu man-dia [= mantia]... nădăjduim că ne vom spăsi. m\n-GĂRITARE (a. 1691), ap. TDRG. L-au. îmbrăcat cu rasă şi în cap cu camilaft. e. kogĂlniceanu, let. iii 239/32. [Călugări] cucamilâvce,cu căciuli şicu mantii. ţichindeal, f. 346. Mitropolitul... îşi scoase culionul, puse pe eap potcapul şi camelauca. v. a. ureci-ie, ap. TDRG. [Plur. -lafce şi -lăfci. TDRG. | Şî: că-milăfcă îndreptarea legii, ap. TDRG., f cămi-lâvliă, camiiăYcă, f camilâft s. a., camilăiică LM., cihac, ii 642, caineliiucă, | chemelavha, (cu me-tateză, ca în bulg. kalimafka) calimăfcă s. f. TDRG.| — Din m.-grec. y.ajj.-/)Xauy.d, paleosl. kamilavka, idem. CAJiaii’T f s. a. (Biser.) v. camilafcă. cămilâr s. m. v. cămilă. CAMILÂUCĂ, CAMILÂVCĂ, cămilăvjhcă f s. f. (Biser.) cămin s. a. 1°. Fourneau; cheminie. 2°. Foyer, âtre. 3°. (Tuyau de) cheminee. 4°. Propriete familiale. 5°. (Au figure) Foyer. 1°. Cuptor. Fu aruncat în căminu înfocat (glosa: cuptoriu de foc), dosofteiu, V. S. 2/a, cfr. 3, 35/2, 62, 70,2, 85, etc. | (Modern, literar, după fran. cheminee) Un fel de cuptor, în cameră, servind a o încălzi. Focul pălpăe voios în cămin, alecsandri, t. 1198, cfr. ODOBESCU, I 153/3, Maria întră deodată în salonul încălzit şi luminat numai de razde roşii ale jăratecului din cămin, eminescu, N. 83, cfr. P. 64. 2°. Vatră (cu horn stamati), pe care se face focul pentru a fierbe bucatele (liuba-iana, m. 97); spec. vatra faurului s. a potcovarului (LB., barcianu, liuba-iana, m. 124); p. ext. întreaga oficină a fierarului, cuşniţă. H. XVIII 307. Cuptoare şi căminuri se vor surpă. BIBLIA (1688) 77r Vrea să clădească un cămin sau vatră, hamangiu, c. c. 148. Ganul Ţiganul... fără cămin,... fără casă, fără masă, numai c'un bordeiu. reteganul, p. i 59/„9. CA MINĂ — 09 - CÂMP 3». Coş, liorn. DICŢ. Fumul alb a-lene iese Din cămin, coşboc, b. 6. 4°. Moşie după care se numeşte neamul, caragea, l. 73. Du moştenirea căminurilor totdeauna... să protimiseaşte [ = se preferă, i se dă întâietate] partea bărbătească, plătind cu bani la partea femeiască analogon, ce li se face să ia din moştenirea căminurilor. ib. 73. || (în Muscel) Loc de casă. Are zestre un cămin {de casă). ' 5°. Fig. Vatră, casă, moşie (părintească). Cei de bun neam boieri ai patriei rumâneşti mişcaţi fiind de iubirea căminului strămoşesc, loghica (1826), ap. GCR. XI 252/,.. învăţătura poporului nostru locueşte în templurile religimiei şi în căminele familiilor, i. ionescu, d. 84. Se vede o casă, albă ca laptele... Curtea, îngrădită..., are hambare..., obor de vite şi un grajd... Ast cămin fusese odinioară cu rost ales, pe când trâiă jupân Kivu. delavkan-CEA, s. 3. Omul atâta vreme înstrăinat simţi în el putere şi o dorinţă nebiruită de a se întoarce la cămin, sadoveanu, m. 178. Nu mă îndur să las căminul părintesc, că aci m’am pomenit, h. ii 31, cfr. OLLĂnescu, O. 261. Teamă mi-e să nu-ţi prăpădeşti calea căminului (= că nu te mai întorci). ŞEZ. IX 123. | (Modern) Azil, institut în care se îngrijesc copii, internat (de studenţi). Căminul studentelor. fPIur. -mine şi -minuri. marcovici, d. 264. | Diminutive (ad 1°): căminâş s. a. Cetea... înaintea unui căminaş sau coptoraş, ce ereă făcut de cuur curat, gorjan, h. ii 206, căminete s. a,—partea din părete unde se face focul, boceanu, gl.; cfr. (Mehedinţi) creţu, ap. mardarie, l. 329. Unde-o văd prin ăl unghete, N’o cunosc din căminete. mat. folc. i 501, cămineţ (cltimiiicţ, pe Târnave) = piatră tăiată în patru dungi, pusă de-a lungul păretelui, cât ţine vatra, ca să nu se aprindă păretele de lemn. După cămineţ se numeşte locul gol dintre cămineţ şi părete, buduroiu (ou). VICICJ, GL.] — Din slav. (paleosl. Jcămina „sobă, vatră/1, bulg. hamin „horn“, kamina „partea aceea a ridicăturei de pământ, lângă care se clădeşte vatra", rus. ka-min „vatră“. Pentru cuvintele acestea cfr. jahresber. xv 113, berneker, SL. wb. 553-554, g. meyer, ALB. WB. 172). eĂMiBîĂf s. f. (ş. d.) v. camănă. căminâk -j- s. in. v. cămănar şi căininărit. cĂMiarĂKÎT f s. a. Impot.— (Muntenia) Impozit pe vasele de vin care se vindeau în cârciumele din oraşe şi pe la bâlciuri. Cei 12 boieri mari şi mănăstirile cele mari aveau drept să-şi scutească câte o cârciumă. Asemenea scutiri se acordau de Domn şi altora. Constituiâ, Ia început, unul dintre veniturile marelui-logofăt, mai târziu (sec. XVIII) al marelui-paharnic. Strângătorii, numiţi căinănari şi căminari, aveau dreptul să ia seama cârciumari-lor „să pue ocale drepte, iar pre cari dintru dînşii... i-ar prinde cu ocale mici, pre unii ca aceia să fie volnic cămănariul să-i globească cu bani 300“. De aci şi expresia, ajunsă populară, „l-a prins cu ocaua mică". Cfr. camănă (i 2"). c. GIURESCU. [Pentru] a ţinere căminăritul [în Bucureşti] (a. 1695). IORGA, S. d. ii 342. Să aibă a-şi scutire o pimniţă ce au în oraşu’ Bucureştilor... de căminărit,de fumărit şi de vinurile domneşti (a. 1717). id. ib. I 229. [Şi: cămănărit s. a ] — Derivat din căminar (cămănar). cămiktăs, cămtnje'J', ) „ . CÂiUINEI’E s. a.' ’ .) v- cÂninri'fĂ s. f. v. cameniţă. CAJiwtN s. a. Camion. — Vehicul de transport (de obiceiu) cu fundul lat, fără carâmbi, cu arcuri. Pe un camion greoiu, ferecat, târît de doi cai,... venea pompa mare. m. chiriţescu, conv. lit. xlii 451. [Pronunţ, -mi-on. | Derivate: camionâj s. a. (întreprinderea de) transport cu camioane. Taxa de camionaj; camionăr (camionagiii) s. m.= conducătorul (-proprietar al) unui camion.] — N. din fran. cĂitiiş s. a. Tugau (de pipe). — (Transilv., sâr-bism) Ţeava de lulea (pipă), cfr. ciubuc. FRÂNCU-CANDREA, M. 106, POMPILIU, BIH. 100j, VICIU, GL. [Plur. -mişuri.] — Din sârb. kiimis, idem «turc. kamys „tre-stie“). câmiţă s. f. v. cameniţă. camizojl s. a. Camisole. — Hăinuţă femeiască de purtat în casă, făcută din pânză, din stofă de lână, etc., cfr. matineu. Ea îşi scoase... talia şi corsetul, puse un camisol şi se aşeză lângă dînsul pe canapea, slavici, n. ii 298. [Sări] pe fereastră înveşmântată numai în camizol şi fustă albă. M. CHIRIŢESCU, CONV.LIT. XLII 447. [Şi: camizolă s. f., spec. camizolă (mai des cămaşă) de forţă, camizol cu mâneci înfundate, legat la spate cu curele, cu care sânt îmbrăcaţi nebunii furioşi şi unii osândiţi, spre a nu se puteâ sluji de mâni; (pop.) Camizo’n s. a. H. ii 147, IV 87, xiv 210, etc.;f(< rus. kamzoh) camzol s. a. = haină de casă bărbătească, cfr. cămaşă de noapte, halat. Stava-rachi, cum s’au sculat din aşternut, numai cu izmenele şi cu camzol şi cu cuşma*cea de noapte... let. iii 233/.,.] — N. din fran. « veneţ. camisiola = ital. cami-ciola ,«cămaşă") intrat şi în alte limbi: germ. Ifa-inisol, sârb. camizola „Unterhemd", polon, kamizola rus. kamzoli. cam mai adv. v. camai. cămivită s. f. v. cameniţă. camocâto t S. m. sing. (Comerţ) 1 camomâs f s- m. sing. (Comerţ) J ' • CĂmorâ f s. f. v. comoară. câmp s. a. (Băieş.) Quartzmeleăd'autres elements mitalliques. — (Ofenbaia, îa Munţii-apuseni) Cvarţ amestecat cu alte elemente metalice. Cfr. întreg. FRÂNCU-CANDREA, M. 41. câmp s. m. şi a. 1°. Champ. 2°. Plaine. 3°. Tra-vaux agricoles. 4°. Champ, fond. 5°. Cote satine d’un cuir tanne. 6“. Guides, renes. 1°. întindere plană (mare) de pământ pe loc deschis, mai ales la şes, nelocuit (stă deci în opoziţie cu oraş s. sat) şi fără plantaţiuni (stă deci în opoziţie cu pădure s. grădină), cfr. rât2; spec. bucată de pământ cultivată, hotărnicită, dar neînchisă, cfr. arătură, ţarină, agru, ogor,, pământ, holdă, lan, p. ext. totalitatea arăturilor dimpre-jurul unei comune, cfr. hotar. Vila cămpiloru. CORESI, ap. GCR. I 11/28.D«w vatra satului şi clincâmpu şi din ţarină... şi din pădure (a. 1591). GCR. I 38/29. Nu-şiputeă ară oamenii pre acei câmpi. moxa,403/1s. Cela ce va fură oaie sau bou sau cal sau alt dobitoc den pădure sau den cămpu... prav. mold. 36. Toate florile cămpiloru. varlaam, c. 132,2. (Floare ele câmp în opoziţie cu floare de grădină). Ieşiră afară de Ţarigrad la cămpu. id. v. s. 27,2, cfr. ps. 55. Cutedzaţi dobitoacele câmpului, c’au înflorit câmpii pustiei. id., ap. GCR. I 264/10. Câmpii despre Nistru, ureche, let. i 97/5. Cerul viscole stârneă, Şi cu fulgi prin neguri câmpii aşterneă. alecsandri, p. i 221. Şl eu am crescut pe câmpul Bărăganului, odobescu, i 14jf Pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ, eminescu, p. 191. Adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe câmp. CREANGĂ, P. 158/17. Creşteţi şi vă înmulţiţi... Ca iarba câmpurilor. SE- CÂMP - 70 - CÂMPEAN vastos, n. 108/15. Cai în câmpuri nechezând. alecsandri, p. p. 287b/lt. Munţii cu urşii, Văile cu fiarele, Câmpurile cu florile, teodorescu, p. p. 177b/2. Câmp de faţă, de dos. jahresber. xix-t(xx 71. A mâncă în câmp (în opoziţie cu: in sat, slacasă, etc.). LM. Semănăm în cdtnp şi cumpărăm, slrlin târg: nu dobândim nimic din munca noastră. «iord. golescu, ap. zanne, p. i 286. Artilerie de \(câmp în opoziţie cu artilerie de cetate s. de munte. j'4£ Peste câmp = de-a-dreptul, nu pe drumul cel Cumblat. COSTINESCU, cfr. creangă, ap. TDRG. ’ t A nu da cuivâ câmp = a-i tăia drumul. Ieşind zde odată, nu le da Leşilor câmp. n. costin, ap. tTDRG. f A-şi pierde câmpul = drumul s. direcţia. 2muşte, ap. zanne, p. ix 447. A luâ câmpii = (f) iu când în când = din timp în timp (cfr.-spân. de cuando en cuando, portg. de quando em q nan do). Din când în când şi foarte rar se auzeă pe pod ciuruitul unei calesce. c. negruzzi, I 15. Pufnea [de râs], clin cănd în când. creangă, p. 79. Din cănd în când... un pustnic vine pe la ele. ispirescu, l. 29. | Când-când s. când de când s. (rar) de când H!Ş f adj. m.? Cal candeş (a. 1797). uricariul, xvi 277/25. <Â.\nis>,-X adj. Candide, — Plin de candoare, curat la suflet, neştiutor de relele lumii (ca un copil), cfr. naiv, sincer. [Accent., după fran , şi candid.] — N. din lat. candidus, -a, -nm „de o albeaţă strălucitoare, curat, sincer11. Cfr. candidat, candoare. casmda vb.vP v. candidat. CAnrniitĂT, -Ă subst. Candidat. — Persoană care se prezentă la o alegere pentru o demnitate sau o dregătorie publică vacantă, p. ext. la un examen s. la un premiu, (fam.) care e pe cale de a îndeplini cevă, de a fi atins de cevâ. Candidat la deputăţie. Candidai la un concurs, la un premiu al Academiei. Candidat de însurătoare. Candidat la mizerie. [Familia: candidă vb. 1“ = a fi candidat la cevă; candidatură s. f. = acţiunea s. situaţia de a fi candidat. Şi-a pus candidatura la senat.] — N. din lat. candidatus, -a, -un, part. lui candido, -are „a fi de un alb strălucitor11 (la Roma, candidaţii la dregătorii publice se îmbrăcau în alb când veneau în faţa alegătorilor); cfr. candid, candoare. cani»Ijlă f s. f., câiouxe s. f. plur. v. candelă. <:amm>ăki: s. f. Candeur. — Curăţenie de suflet, simplitate şi sinceritate naivă a unui suflet nevinovat (de copil), (iron.) naivitate. Luptele lui Ştefan-cel-mare cu Turcii sânt strămutate cu candoare... subt Baiasid Fulgerul. IORGA, L. I 393. — N. dupâ fran. (lat. candor, -orem, idem, propriu: „albeaţă strălucitoare11.) Cfr. candid, candidat. CAKri>osrr,-Ă adj. Mise'rable. — Candosit: amărît, prăpădit. Com. olmazu. CATîmtF. s. f. Couverture (de laine). — 0 ţesătură de lână ce serveşte de aşternut. Din lână se ţes aşternuturi (velinţe, candrele, macaturi). H. III 73. [Singularul ar puteâ fi şi: canclrel.] \ CANiMifir, -ie adj. Gris. — (Rar, învechit, fam.) Beat (baronzi, l. p. i ]50/3o), afumai de beţie, chirchilit, tămâiat (pamfile, j. iii, cfr. ispirescu, u. 103/ls). câîvi>vă adv. Jamais; quelquefois; naguere. — (Despre un timp viitor) Vreodată. Ochii săi păi-jiniră, doară cânvă vor vedeâ cu ochii. cod. vor. 104/,! (: să nu cumvâ vaza cu ochii. N. testament 1648; ca nu cândvâ vor vedeâ cu ochii, biblia 1688 = ca nu cumvâ vreodată să vadă). Să nu cându-va sică limbile: io [ = unde] e seul nostru? coresi, PS. 322. Luoaţi învăţătură, se nu cânvă mănie-se Domnul (sec. xvi). GCR. i *2/,. Aşteaptă..., doară cândva ne vom simţi, varlaam, c. 317. Ne-bunul... ele să va înţelepţi căndvu (cândvâ munt.), nu să va certă. Prav. 1041. Cându-vă de-aş agiunge să te văz în faţă. dosofteiu, ps. 139. Puseiu gând ca să mă mut de aici, ca nu căndu-vâ să mă amăgesc iarăşi, mineiul (1776) 138 7r Daca cândvâ vreun nor măhnicios mă posomoraşte, un allegro vivace mă înveseleşte, c. negruzzi, i 75. Speră C’a-jungănd câneluâ miniştri... eminescu, p. 229. Dacă vei aveă cândvâ nevoie ele mine, aUmci să ştii, că mă chiamă Făt-frumos. creangă, p. 88/,,. | (Mai rar,despre un timp trecut) Vreodată, oareşicând, odinioară (LB.). [Guzganul] o burtă mare făcuse, Ca doctorul Luther cândvâ. gorun, f. 89. Ai fost cânelvă la el? i Compuse: oarecândvă. DDRF. Alt-ci’uidvă = altă-dată, cândva. Dacă nu poţi acum, vei puteâ alt cândva. LM. [Accentuat (în Ardeal) şi cândva; pronunţat şi cânvă.] — Compus din când şi va (persoana a treia a verbului vrea). CÂNE s. m. I. Chien. 11." Colombe (de tonnelier). I. 1°. Gen de mamifere carnivore digitigrade, (în deobşte) domesticit. Puiul de câne se chiamă căţel, iar femela căţeâ. Cânele bate, baună, blehăe, brâhneşte (brehneşte), chelălăeşte, hămăe, latră, scânceşte, urlă, zăpăe, etc.; între sine cânii se mănâncă; pe lângă om se gudură s. se giugiulesc; când îl asmuţi (amuţi, sumaţi), cânele se dă la om şi-l muşcă. Boalele de care sufer cânii mai adesea sânt jigodia şi turba (turbarea). După păr, cânele e: creţ, flocos, lânos, miţos. După fire, e blând, blajin, bun, credincios, hoţ, inimos, linguşitor s. lingar, moale, etc. Cânii umblă une-ori în haite s. potăi. Atributele şi numirile de câni cele mai obicinuite sânt: alb, bălan, breaz, buţ, căstălan, cioară, cioban, ciolac, ciul, corb, curt, dudaş, flo(a)rea, griv(eiu), gulerat, lăbuş (labeş), lis(eiu), lup(eiu), modol (modoş), nioza, mureş, neamţu, ordaş, porumbac, roşea, şoimu, ţelaica, timişan, urs(eiu), valeu, vulpoiu, etc. (cfr. liuba-iana, 114-115); termeni batjocoritori: haită, javră, jigodie, potaie. Specii: câne de casă (H. II 143, etc.) s. de curte, de oi (H. IV 9, etc.) s. de stână (h. ii 143, etc.) s. ciobănesc (h. III 15) s. păcurăresc (LB.), de mcîcelărie (îl. II 143) s. măcelăresc (LB.), ele vânat, de lux, etc.; cfr. boldeiu, box, coteiu, copoiu, dulău, mops, mosoc,ogar, prepelicar, vişlă,zăvoiu s.zăvod, etc. Scrâşnea cu dinţii... ca nişte câni turbaţi, moxa, 363. Ce feace câinele şihiara cumplită? dosofteiu, v. s. 25. Un câne de ogar marse alăturea... şi el, de urlâ. N. costin, let. ii 61/24. Câini mici de tot, cu păru’ mare, de care au damele cele mari lângă dînsele (a. 1810). iorga, s. d. viii 49, cfr. 60. Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima cânii! eminescu, p. 162. Mânia lui Dumneseu, ce eră afară: să nu scoţi câne din casă, dar încă om! creangă, p. 143/,s. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fără-de-lege. id. ib. 330/10. Aud câni bătând, şez. i 248/15. Când va urlâ cânele, unul din casă va muri. ib. III 46/3, cfr. (pentru alte credinţe pop. despre câne) ib. I 17/23, i8/23, 126/31_36, 127/33’, 192/,,, 241/14, II 194/,,, 197/14, iii 46/23, 115/38, 122/33, etc. Pentru tine, rujă ’nvoaltă, Mă rup câinii şi mă, latră, jarnîk-bârseanu, d. 370. Când treceam gardul cu spinii, M’amuţai, mândră, cu cânii. ib. 390. Cap (pamfile, b. 60), scârnă (ib. 65), păr (ib. 48), piele (creangă, p. 310/19) de câne. (Vân.) A întoarce cânii = a-i întoarce din urmărirea greşită a vreunui vânat, costinescu. Ce câinii (să te mănânce)?— ce păcatele? ce dracu’? Dar ce cânii să te mânce, fi-este? reteganul, p. iii 46. Dar ce cănii ai iar, foame ţi-e, sete ţi-e? id. ib. m 55. Cânele care latră nu muşcă, pamfile, j. ii, cfr. şez. I 220/2C. Petreci ca cânele în car—rău. pamfile, j. ii, c. ne-gruzzi, I 250, cfr. şez. ii 75/14. Trăeşte ca cânele la stână = bine. pamfile, j. ii. Din coadă de câne - 98 - OaMl sită de mătasă fiu se face. fi. NIÎGruzzt, I 248, cfr. şez. I 220/35. Pune câinii pe foc, se zice de o femeie rea. rădulescu-codin, î. Par’că-i un câne plouat, se zice de cel care a păţit vroo ruşine, şez. ii 74/, 8. Se mănâncă s. trăesc ca, cânii prin gard (ib. I 220/36, ix 146), ca cânele cu pisica s. ca cânii (şez. ii 47/3!) = rău, în mare duşmănie. Este ca un câne de uşi multe = lingar, care trăeşte de la mulţi stăpâni, românul glumeţ, i 54/,. îi mănâncă cănii din traistă — e nătâng, prost. Cfr. creangă, ib. Cânele, unde vede uşa deschisă, acolo intră. pamfile, a. în satul fără căni, te plimbi fără băţ. id. J. ii. Când 'umblau cânii cu colaci în coadă: in timpurile bune ca cele din poveşti. A duce cânii la apă s. a tăia cânilor frunză = a trândăvi, a nu face nimica. Pentru a-şi mască poziţia sa de taie-cânilor-frunză... ( = derbedeu, leneş), se introducea printre slujbaşii legaţiei române de acolo. vlahuţă, ap. TDRG. A trecut (prin şcoală) ca cânele prin apă=nn s’a firins nimic de el, n’a învăţat nimic. LM. Nu ne eră a învăţă, cum nu i-e cânelui a linge sare. creangă, ap. TDRG., cfr. şez. ii 75/)3. | Câue-lup. Un câne-lup cu coada şi cu urechile tăiete din rădăcină, dobitoc fioros şi rău. GHICA, S. 523. | (Zool.) Câne-de-mare = o specie de peşti de mare cu-pielea foarte_tş. u., cfr. 478, H. iii 194, 487, x 465, 498, 535, 583. | (Ornit.) Câne-tătăresc = nagâţ. id. o. ii 292. | (Astron.) Cânele-mare = o conste-laţiune din emisfera meridională, subt Orion, cevă mai spre apus; din ea face parte Zorilă s. Luceafărul din zori (Sirius). Se numeşte şi: Dulăul s. Căţelul-mare. Cfr.LM., culianu, c. 47, otescu, c. 459. Cânele-mic = constelaţiune din emisfera septentrională, între Hydra şi Orion; din ea fac parte stelele Mânerul-Spiţelnicului (Procion) şi Yârful-Spiţelnicului; se numeşte şi: Dulăul s. Căţelul-mic, Sfredelul, Spiţelnicul-mic. Cfr. LMl, culianu, c. 45, otescu, c. 460. 2°. Fig. (Ca atribut dat oamenilor răi, întregit adesea prin: la inimă, la suflet, la maţe) Om foarte râu, fără inimă. L-au dăruit... foarte bine, ca să-l facă prietin, pre un câne. neculce, let. ii 407/,. Acest vezir ereă wn câine de om şi un blestemat. gorjan, ii. ii 150. Când voiam a trăi bine, Atunci m’ai stricat tu, câine! BARAC, A. 61. Eşti câne la maţe, vreai să te tragi de la muncă! reteganul, p. v 50. Ciocoiu de câne! alecsandri, p. p. 250/„. Cânii de Turci. şez. i 4Şb/I3. M’a măritat... Dup’un câne de ficior, jarnîk-bârseanu, d. 183. Dar, zău, doru-i mare câne, Peste multe dealuri vine. ib. 93, cfr. 305. Măi bădiţă, nu fii câne, Eu tot vin, tu fugi de mine. hodoş, p. p. 114. Nana de urîtul furcii Pustii casa şi pruncii, Se duse’n pădurea verde, Că de furcă doar s’o pierde; Cânele de fus o vede, Şi după ea se repede, doine, 75. | (Termen injurios) Porc-de-căne. zanne, p. iii 650. | Câne turbat = om furios (ib. IX 575); om beat (h. ii 253, cfr. zanne, p. iii 462). II. P. anal. (Jud. Suceava, Mold.) Masa de tras doage a dogarului, dame, t. 87. [Şi: (azi în Munt., mai de mult şi aiurea) câine. | Feminin (Jn descântece, în loc de căţea) câ.(i)-noâică. MAT. FOLC. i 591. | Diminutiv (rar, cfr. căţel): câ(i)nişor = câne mic ((de stat), drăguţ. DDRF., cfr. rădulescu-codin, î. 231 ] Colective: eâ(i)iuine s. f. CDDE. nr. 336, (Ban.) câueâmă (cânamă) s. f. ib., eânărie s. f. Un lup... Nimeri... tocma într’o cânărie. donici, f. ii 27. | Adjective: eâ(i)nesc, -eâscă = de câne (mai ales fig.), cfr. canin, canicular. Cănească e gura. ţichindeal, f. 10. O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc, Te rog să mă asculţi, alexandrescu, m. 378/,. Viaţa asta câinească m’a făcut sănătos, ghica, a. 412. Afară e o vreme câinească, caragiale, m. 247. Turc cânesc. şez. ii 38/22. Glumă câinească, pann, p. v. ii 93. Bubă cănească, graiul, i 27. Zile căneşti v. zi; soare (v. c.), lemn (v. c.), dinte (v. c.) câ(i)nesc, stea (v. c.), boală (v. c.), muscă (v. c.), iarbă (v. c.) cănească ; arşiţă cănească = caniculară. Nu este voie a învăţă, cu contenire decât numai Duminicile i [= şi] alte praznice împărăteşti şi în vremea arşiţilor căneşti (a. 1803). uricariul, ii 29/,,; <;;i(i)n6s, -oâsă = pizmătareţ, neînduplecat, rău la inimă ca un câne, negru la suflet. CREANGĂ, GL., pamfile, c. ţ., rădulescu-codin, î. (complinit mai ales prin la inimă). Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt face cum i-a zis stapânu-său. creangă, P. 65/19. Că eră ră la inimă şi cânoasă (Miclăuşeni, în Roman), ion cr. iii 202, cfr. muscel, 91, cânetic,-ă = rău. Com. a. tomiac. | Adverb: Cii(i)ueşte = ca cânii (propriu şi fig.). Dentr’un câne născu un fecior de căne, deci făceă, tot câ-neaşte. moxa, 381/4. Oameni cătcăuni, dinainte cu obraz de om..., tară dindărăpt cap de câine şi lătră câineaşte. alexandria, 99. Turcul se uită ciineşle. teodorescu, p. p. 300. A înnotă câneşte eu mânile pe rând şi scoţându-le afară la fiecare trăsătură, pamfile, j. i 330. Câne-câneşte = cu multă greutate (ib.), de-abiâ, in silă. Cil spinul tot am dus-o, cum am dus-o, cine-câneşte până acum. creangă, p. 234/,„. D’abiâ, d’abiă, căine-căineşte, putu să urnească din loc aceă murdărie. ispirescu, u. 42/9. | Abstracte: câ(i)uîe s. f. = fire de câne, răutate, neruşinare, mişelie (DICŢ.). Pizma este o patimă urttă cu năcaz şi cu cânie legată, calendariu (1844) 65. Cu dreptatea nu-i de-a trăi în lumea asta rea; haidaţi, doar vom puteă trăi cucănia. reteganul, p. iii 85/3. Se mâncă ’n câinie, se zice de doi inşi care trăesc rău între ei. rădulescu-codin, î., câ(i)noşie s. f. = răutate, ură. CDDE. nr. 336, (despre animalele domestice mai mari) eâuitură s. f. = vită strică-cioasă, rea. [D. ex.] Măncâ-te-ar lupii, cânitură! marian. O cânitură de vacă, de bou. id. | Alte derivate: câner s. m. = păzitor s. prăsitor de câni (DICŢ.), (fig., Mold.) rău la inimă ca şi cânele (CR.EANGĂ, GL.), poreclă dată la slujbaşii satului (ion CR. vi 30). Până şi clopotele, ni le-au oprit de tras cânerii de doftori, creangă, a. 79/0. Afurisit să fie câneriul de vornic! id. p. 8/,5, cfi(i)-neăn s. m. Se au rău unii pe alţii, d’aia le zice câineni. vârcol, v.] — Din lat. caniş, canem, idem. caxeA s. f. v. cana. cĂsi’KÂi.Ă s. f. Teinture (pour Ies cheveux).—Văp-seală s. boială neagră (giuglea-vâlsan, r. S., de cănit părul s. de făcut sobele DICŢ.), roşie, violetă s. albastră (şez. v 55/,8). Căneală, oca 5 bani. tarif (a. 1761) ap. ŞIO. Cafegiul... care vinde şi suliman şi cană de păr. caragiale, s. n. 46. Uns cu căneală sau funingine. H. ix 92. Şi-mi dă părul la cănele Şi faţa la rumenele (Bucov.). pop. [Plur. -neli. I Şî: cana s. f. polizu.] — Forma căneală e derivată din căni, prin suf. abstr. -eală, iar forma cană e împrumutată din bulg. kauă, liijiiâ, idem «turc. kyna „coloare roşie pentru văpsitul unghiilor11). Cfr. boia(lă). CÂJVJGĂMĂ s. f., cÂsriiĂN s. m. v. Ccâne. canei. vb. Ia trans. (Arhit.) Canneler. — (întrebuinţat mai ales la participiu) A săpa (în lungimea unei coloane) brazde semicilindrice alternând cu muchii paralele, cfr. ghintui. Stâlpi... canelaţi oblic în partea superioară, ghika-budeşti, mon. ist. i 23. [Derivat: caneliiră s. f. (plur. -lure şi •tari) = brazdă semicilindrică săpată în lungimea CANJÎL — % — CÂNIîPiŞTM unei coloane şi alternând cu muchii paralele. Ca-nelîiri verticale săpate în piatră, id. ib. I 22. Coloane... având un trunchiu cu treisprezece canehire slab pronunţate, drăghiceanu, ib. x 110.] — N. din fran. canei-ă s. f. v. cana1. «janici.iikă s. f. v. canelâ. cânepă. s. f. sing-. (Bot., Industr.) Chanvre. Fi-lasse de chanvre. 1°. (Bot.) Plantă textilă cu flori verzui (panţu, pl.), cfr. haldan, bârzoci, poşomogi, podbici (porghici). Se deosebeşte cânepă de vară s. bărbătească, care nu produce sămânţă, şi cânepă de toamnă (s. de iarnă, în Nadeşul-român, în Sălagiu vaida) s. femeiască, care produce sămânţă (marian, cfr. i. ionescu, C. 147). Un fel de cânepă de vară se numeşte cânepă nebună (marian). Cănepă sălbatecă, cea care creşte pe câmp necultivată. La cânepă deosebim rădăcina, firul, băţul s. paiul şi floarea, care când e uscată se numeşte zglăvoc (în Ban. plosconiţă, în Muscel măciucă), în care se găseşte sămânţa de cânepă (numită şl jufă s. julfâ) din care se prepară uleiul de cânepă. Cânepa se culege s. sezmulgeşi se leagă în mânuşi (s. maldăre); 12 s. 13 mănuşi compun o chită. Cfr. pamfile, i. c. 202 ş. u., a. 168-171. Am înţeles că şl cănepă destulă s’au făcut pe acolo (a. 1697). iorga, b. r. 62. 9 chite de cânepă, uricariul, xxiii 256/9. Oloiu de cânepă, (a. 1792). ib. IV 132/21. S’au strâns toţi... de sta ca cânepa de deşi. . dionisie ecles. c. 208. Coaja eră aţoasă, ca cânepa, drăghici, r. 51 /,„. [Stigleţul] zboară, la cănepă se lasă, Ciupeşte două fire. c.’negruzzi, ii 302/,,. Mă dau iute pe-o creangă mai spre poale, şi odată fac: zup! în nişte cânepă, creangă, a. 49/10. Să te bată,ba-deo, bată Nouă boale dintr’odată... Din culesul cânepii, Până’n ruptul cămăşii. jarnîk-bÂf.seanu, d. 265. Avem cănepă de vară, Ş’o mâncă focul pe-afară. Iară cânepa de toamnă In şopron stă ca o doamnă, ib. 457. Te-i duce la maică-ta, Cănd o’n-florl cânepa, teodorescu, p. p. 270b. Pe la bor-daşele noastre, Cu pozdeie de cânepă acoperite, pop., ap. GCR. II 334/18. || P. ext. Lucrul cânepii. Văzu trei fete ce munceau la cănepă. ispirescu, l. 62. La cânipă en m’am dus, Dar nimic n’am ajutat. alecsandri, p. p. 'âlţP/iTţţLas'omoartă’n cânepă! las’o baltă, încurcată, las’o moartă’n păpuşoiul şez. ii 75/,,, pamfile, c. I-a hiat cânepa apa = a dat peste ce a căutat (PAMFILE, I. C. 214, cfr. ŞEZ. IX 144). De-a dracu’n cânepă e numele unui joc de copii (descris în) şez. ii 62. | (Bot.) Cânepa-codrului= Eupa-torium cannabinum, plantă ierboasă, cu flori roşie-tice, numită şi cânepioră, cânepoală, dumbrav-nic. panţu, pl., dame, T. 186. Cânepa-vrahiei (dial. vrăghiei) = nume de buruiană (nedefinită mai de aproape), h. i 19. CJânepa-dracului = (propriu: planta) cătină-de-garduri. DICŢ.; (fiş.,5, x 507, xvii 17) s. de pe care s’a recoltat cânepa (Mehedinţi, n. rev. r. a. 1910, p. 85, H. xiv 106, 236). Cănipiştele sânt totdeauna pe văi, pe malul apelor, pamfile, i. c. 202. Trecând printr’o cânepişte, văzu trei fete. ispirescu, l. 62, cfr. marian, O. I 397, (în Sălagiu) cânepiştină s. f. = cânepişte, loc de sămânat cânepa vaida, cânepărie (dial. cânipărie) s. f.=cânepă multă strânsă la un loe (LM.), loc unde se lucrează cânepa (id.), obiecte multe lucrate din cânepă (id.), (mai ales) loc semănat cu cânepă (cfr. pamfile, i. c. 202, A. 165.] — Din lat. *canapa ( = cannabis), idem. cânepâk s. m. (Ornit.) Linotte (Linota canna-bina). — Pasăre cu penele de pe de-asupra castanii, fruntea şi pieptul roşii, penele aripilor şi ale coadei negre, pântecele şi guşa albe; se nutreşte cu seminţe de diferite plante, mai alos de cânepă; se mai numeşte: (Bucov.) pasărea-cânepei, (Ban.) câ-nepioară, (Mold.) pietroşel-cânepiu, marian, O. I 396. [Şi: cânipâr.] — Derivat din cânepă, prin suf. nom. agent, -ar-(Pentru cuvintele corespunzătoare din limbile slavice cfr. cânepioară). cânepărie s. f. v. cânepă. cânepioâi..ă s. f. (Bot.) v. cânepoală. CÂnepioakA s. f. (Bot., Omit.) 1°. Eupatorium cannabinum. 2°. Linotte (Linota cannabina). 1°. (Bot.) = cânepa-codrului. panţu, pl., dame, t. 188; cfr. (cănichioară) h. xi 427. Tu eşti puişor canar! Nu te hrăneşti cu sahar, Nici măcar cu cânepioară. e. văcărescul, ap. odobescu, i 290. 2J. (Ornit.) = cânepar. marian, o. i 396. [Şi: cânipioâră. marian.] — Derivat din cânepă, prin suf. dim. -ioară. (Cfr. pentru 1°, rus. konopelbnikz, idem, sârb. kondpljika, konopljiea, etc. ; pentru 2°, ital. (dial.) canevela; rus. konopljănka, sârb. kondpljarka, bulg. konoparce. etc., idem). Cfr. cânepiţă, cânepoală. cânepişte s. f. v. cânepă. cAnepiştebitA s. f. (Entom.) v. coropişniţă. cânepiştină s. f. v. cânepă. CÂNEPIŢ - 80 - CÂNi cĂNiiî'i’a'Ă s. f. (Bot.) Nume de plantă (nedefinită mai de aproape; probabil, cânepioara (1°) s. cânepoală). h. v 10, 380. — Derivat din cânepă, prin suf. dim. -iţă. cânepiu, -ie adj. v. cânepă. cÂNEi*oii.Ă s. f. (Bot.) 1°. Eupatorium cannabinum. 2°. Agrimonia Eupatoria. 3°. = cânepa-dracului. panţu, pl. 2°. = turiţă-mare. DDRF., barcianu. [Şi: cânipoălă LM., cânipioâlă DDRF.] — Derivat din cânepă, printr’un sufix neclar. câiveb s. m., cânesc,-eăscă adj. 1 » căneşte adv., cânetic,-ă adj. / ' CÂNE VAS s. a. \ CANEVÂ'i’ S. a., CANEVĂ'|'ÂS. f. / cÂNFi f s. m. plur. Pourpre.— (Atestat numai la CORESl) Purpură. Un om eră bogat şi se îmbrăcă în cânii şi în firure. COKESi, E. 408/2. [Şi cân fe s. a. plur. ib. 404.] căngă s. f. v. cange. cângăi, s. a. = colac. [Balaurul] Mare cănga.l se făceâ (= se încolăcea), giuglea-vâlsan, R. s. 271. — Din sârb. kangal « turc. kanghal „funie, pâr împletit1'). canoe s. f. 1°. Croc, crochet, grappin. 2°. Cro-chet de balance. 3°. Crochet (de tailleur). 4°. Serre (d’oiseau de proie). 5°. Cravache. 6°. Epingle ă, che-veux; crochet. 1°. Prăjină lungă cu un cârlig de fier în vârf, spre a puteâ apucă cu ea de departe. De căngi se servesc bunăoară pompierii (LM.), sau cei ce trag luntrea, buştenii, etc. din apă. Aşă s’au preumblat acele trupuri, fără cance, pân’ ce vor fi dat ş'l în Marea-neagră. mag. ist. v 31/4. Oamenii smulg cartoflele din pământ... cu o cange de cele cu trei crăcăni. I. IONESCU, C. 215. Şi unii căngi şi funii aduc ş’azvârl mereu, Să împresoare moara (luată de valuri), i. negruzzi, ap. TDRG. Pare că o cange de fier i se înfipsese în inimă, vlahuţă, n. 45. Prinse [bucata mare de gheaţă] cu cangea, ca s’o ţie’n loc. slavici, V. P. 102, cfr. 98. Căngii cu vârf ascuţit îşi aduc şi prăjini ferecate, coşbuc, je. 88/25. Sări din luntrea lai Spirea în altă luntre...; ceilalţi îl ajutau cu nişte căngi şi cu lopeţile. contemporanul, vi, 46, cfr. dunăreanu, săm. vi 371, CI-I. 95. Răsturnau cu cangea Şi străpungeau cu lancea, alecsandri, p. iii 234. | Spec. (Toracul-rnare, în Ban.) Brăţar s. pârghie cu fier încârligat în capăt (viciu, gl.). A aduce pe cinevâ cu cangea = cu sila. zanne, p. v 121. Nu-i scoate vorba nici cu cangea. N. a. bogdan, ap. TDRG. 2°. Spec. (Munţii Sucevei) Cârligul cântarului. şez. v 54/,„. 3°. (Croit.) Făşie de pănură cu un cârligel (LM.) s. cu un ac îndoit la un capăt, cu care croitorul ţine lucrul nemişcat pe genunchi, ispirescu, ap. ŞIO.; cfr. (citat între „uneltele de cusut11) H. II 81, 89, 118, vii 8, 445, xi 341. 4°. P. anal. (Mold., Bucov.) Gheară (com. a. tomiac) de pasăre răpitoare (p. ext. de drac), şez. v 54/24, cfr. alecsandri, t. 1783. Caia o luat mielu’ în cănci. şez. v 54/24. Veni un vultur aşâ de mare şi de tare, cât au apucat iapa în cănci. sbiera, p. 166/2. La labe, [dracul] are unghii mari şi cănci lungi. şez. i241/24. Un drăcuşor mic..., cu nişte cănci la mână, ca colţii pieptenilor de căiţi. ib. I 28f /z7, cfr. 184/13, GCR. II 323/5. | Fig. Cu greu scăpaiu din cangea crudii morţi, carp, ap. TDRG. | (Despre mânile oamenilor, în expresia.) A pune cangea pe cinevă: gheara. Când să puie cangea pe hoţi...— tufă! alecsandri, t. 1441. j (Bot., Mold.) Cangea-pasării = a) Arthrolobium scorpioides Dr. CRĂINICEANU, ap. ŞIO.; b) Unghia-găii. barcianu. 5°. Cămgie = biciuşcă cu plesne la vârf (Clopo-tiva, în Haţeg). Viciu, GL. Cămgia ( = sbiciul) păcurarului (= păstorului). H. XVIII 141. 6°. (Ilfov, Prahova, Ialomiţa) Cangă = ac de păr (al femeilor), ac-cu-craci, spilcă, inglită. Com. I. PAVELESCU. ^ A face cangă = a face ceartă, bocluc, scandal (Covurluiu). ion CR. V 279. [Plur. căngi. | Şi: cănce, căngă, căngie (pronunţ. -gi-e), (ad e1) cftmgîe; (cfr. sârb. ganac, ganac) giinco COSTINESCU; (ad 3° cfr. n.-grec. ţn s. a. (Bis.) 1°. Canon; loi, rigle. 2°. En-semble de certains cantiques. 3°. Canon. Instrument musical. 4°. Penitence; peine. 5°. Torture, supplice. 1°. Lege, pravilă, normă bisericească, adusă prin hotârîrea unui sobor, cu privire la credinţă s. la disciplină; p. ext. (impropriu) orice lege s. regulă. (Slav.) Prâvilo = indereptare, can&n. marda-rie, L. 2596. Cu toate canoănele ale sfintelor să-boare şi ap[o]s[to]li. pravila (a. 1652), ap. GCR. I 158/40. Pravilă strâmbă şi fără canoăne! cantemir, IST. 108. După aceasta se săvârşeşte şi ceealaltă orânduială a povelirii, după canoanele sfintei biserici, let. iii 320/37. Să gândeşti ce ceri de la mine, şi care ţi-este dreptatea şi după ca- noanele Grecilor. MAG. ist. 89/32. Dete lege şi ca-, non şi regule de isnoavă împărăţiei. E. văcărescul, ist. 261/jj. Osebit de pedeapsa canonului bisericesc, ce i se va orândul (a. 1785). uricariul, ii 87/23. [Omul] ura să iasă din canonul şi măsura lui prescrise, konaki, p. 272. Este această putere a milei un prea puternic canon firesc, piscupescu, O. 105. Ţara-rumânească având din vechime ca-nodne pentru ceale în parte dreptăţi ale lăcuitori-lor săi... CARAGEA, l. 1pr,/r S’au po trivit, afară de regulă, învăţătura spiţelor, şi la cuscrie, aşezăn-du-se următoriul canon... codica ţiv. 10/28. Canonul 53 a[lj soborului al 6-le[a] zice... ib. li/33. M’a învăţat şaptezeci de canoane măestreşti. gorjan, H. I 126. După canoanele sfintei noastre biserici pravoslavnice, ticăloşii aceştia merită a fi arşi de vii. C. negruzzi, 1 232. | -j- Canoanele gramaticei = regulele gramaticale. în şcoalele noastre se învaţă cu numiri şi canoane, uricariul, iii 16/29. | Fig.Mo-del. Ţiţeron... a ritoricăi canon, cantemir, hr. 5/s. 2°. împreunarea mai multor pesne s. ode (nouă, când canonul e complet) compuse după oarecare norme, adecă după un număr şi o măsură determinată, alcătuind un întreg de-sine-stătător. Tot canon se numeşte şi partea propriu euharistică a liturghiei, adecă do la „cu vrednicie şi cu drep-tate“ până la „şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă a mări şi a cântă“; se numeşte astfel, pen-tru-câ cuprinde o normă hotărită şi neschimbată, după care are să se îndeplinească sfânta jertfă instituită de Hristos. Com. t. tarnavschi. împlând svânta besearică cu stihire şi canoane, dosofteiu, v. S. 4 pr. Canoanele osmoglasnicului. id. ib. 64. Căndn care ne stâmpără necazurile lumii aceştia, biblia (1688) 4 pr./10. Care minune închipueşte sfântul botez, după cum scrie sfântul Ioan Damaschin, la un tropariu al canonului de la înălţarea cinstitei cruci, la a patra peasnă. antim, p. 116. Au luminat sfânta biserică, împodobindu-o cu multe canoane de cântări şi.laude (a. 1748). uricariul, i 63/r Amân-doao canoănele din octoih. mineiul (1776) 15. Canoanele de la Poivecernie. răşcanu, l. LXXXrvb/37. îţi cânt acatist şi paraclise, Citesc canoane d’acei sfinţi scrise, zilot, CRON. 348. La şese ceasuri din noapte spre Sâmbătă, este obiceiu de iese Dom,nul iarăşi la biserica cea mare, şi la canonul cel întâi se face dare de făclii de ceară la toţi. let. iii 312/,,. || Spec. Canonul-de-mângăiere = paraclisul Maicii-Domnului. Cfr. encicl. r. Canonul sfântului Andreiu s. cel mare = complexul cântărilor de pe- , nitenţă (compuse de sf. Andreiu), care se cântă Miercuri seara, in a cincea săptămână din pâre-simi. Cfr. ib. Canonul la ieşirea sufletului, marian, î. 40. || f P. ext. Cântare eroică. [Mateiu Corvin] poronceâ cântăreaţilor de cântă în canoane faptele a oameni bine numiţi şi îndrăzneţi la răs-boaele cu Turcii, în stihuri scrise pre limba a lor de moşie. let. i 38/,. || P. anal. Cântec monoton şi plângător. [Baba] întinde mâna şi începe duios, după canonul ei: „Faceţi-vă milă şi pomană, măi-culiţă!u caragiale, s. n. 256. 3°. (Muz.) Formă muzicală în care diferitele voci, intrând succesiv, se imită riguros una pe alta, executând fiecare aceeaşi melodie, dar nu simultan, în unison, ci succesiv, în armonie, encicl. r. || Instrument muzical de origine orientală, format dintr’o ladă sonoră de formă trapezoidă, cu coarde, puse in vibraţiune de amândouă mânile; cfr. ţiteră. ib. David... jucând cu cântări şi cu canoane (Iv xtvupcuţ) şi cu alăute, biblia (1688) 224. Canonul (ij'aXfrjptov) şi copuzul. ib. 4, cfr. 352,2, 372. 4°. Pedeapsă (care constă din post, rugăciuni cu mătănii, etc.) dată călugărilor (şi călugăriţelor) care greşesc contra canoanelor bisericei (cfr. costinescu) s. rânduită la spovedanie de duhovnic s. pe care şi-o impune cinevă de-bună-voie, pentru ispăşirea păcatelor, cfr. osândă, pocăinţă, penitenţă; p. ext. Dicţionarul limbii române. 28 II 1914. 1 u 6. CANONADĂ - 82 - CANONIŞI împlinirea acestei pedepse. Cinevâ are, e supt, îşi pune, (îşi) face, îşi trage (DDRF., BARCIANU), îşi ispăşeşte (şez. ii 151/36) canon(ul). Sănt supt canon greu de păcate, mardarie, l. 4263. Mare canânu şi mare greutate au pre sufletele sale unii ca aceia. varlaam, C. 3782. Aceştia... să aibă canon 5 ai. ŞAPTE TAINE (a. 1645) ap. GCR. 1116/28. Să o închisă [pe călugăriţă], cândai cu canonii, cu post, cu rugă să va puteă cevă folosi, prav. mold. 108. Să va, pocăi şi-ş[i] va face canânul. ib. 111,j. Părinţii pusnici din sfânta-Agură mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă. creangă, p. 116. Popa Todică... te’ntrebă tăti [= toate] celea la spovedanie,... şi-ţi da canun cum să cade: să faci atâtea mătănii... CONV. LIT. XLIV i 649. M’a fost blăstămat un om, pe care-l înşelasem., să mă fac :măgar şi chiar asi mi s’a îm,plinit canonul. reteganul, P. iii86/21. îşi pusese el canonul, cănd cu probasa stareţului, ca până la sfârşitul vieţei să petreacă în adâncă singuritate. şez. vi 136. Bate, Doamne, pe popa, Că mi-o spovidit mândra. Nu ştiu ce canon i-o da,t, Că de-atuncea m’o lăsat. MÂNDRESCU, L. P. 147/,„, HODOŞ, P. P. 177, JARNÎK-BÂRSEANU, D. 194, ŞEZ. IV 232/M. ||P. ext. Pedeapsă (LB.), osândă(de laDumnezeu). Câteurmeasă a i se întâmplă nu să poate socoti decât ca un canon rânduit de la dumnezeiasca pronie, drăghici, R. 207. 5°. P. ext. Chin, tortură (com. N. ionescu), caznă, muncă. Ce canon pre bietul om, că de săptămâni nu poate închide ochii! LM. Eră în toate clipele vieţii lui pătruns de gândul, că viaţa om.enească e un canon, slavici, n. I 246. [Şi: (cfr. paleosl., rus. kanum, sârb., turc. kanun) canun (cănun Com. N. ionescu) s. a. rădulescu-codin, L. 63, ŞEZ. II 151/s5, IV 232/26, pamfile, c. ţ. 208, 231.] — Din paleosl. kanont (grec. xavciv), idem. CANONÂnĂ s. f. (Milit.) Canonnade. — Descărcare (deodată) de multe tunuri, bătaie prelungită cu tunul, bombardare, bubuituri de tun. — N. din fran. (derivat din canon ,,tun“). canonâkii: s. m. Premier chantre. — (învechit) Primul psalt in biserici mai mari (cântând mai ales canoanele 2°). TDRG. [Verb: canonarliisi lVa = a deveni s. a fi canonarh, a cântă ca un canonarh. îşi trămiteau copiii la dascălul Chiosea..., ca să înveţe să cananarchisească (sic!), să ţie ison. cântăreţilor din strană, ghica, S. 55.] — Din n.- grec. xavovâpx-»]?, idem. risoi vituisi vb. IV® v. canonarh. canoni vb. IVa trans. şi refl. 1°. Imposer une penitence. 2°. Punir, châtier, torturer. (Refl.) Se tour-menter, faire des efforts inutiles. 1°. Trans. (Bis.; învechit; subiectul e episcopul, duhovnicul, etc.) A da cuivă canon (4°). Preotul să se ispovedească de păcatul lui la arhiereul său, şi arhiereul să-l canonedscă, iară nu să-i ia darul. pravila (1652) ap. GCR. I 161/g. Duhovnicul... să nu canonească pre dînşii greu. mărgăritare (a. 1746), ap. TDRG. Pentru unii împrotivitori ca aceia, să-i canonească după pravilă (a. 1751). uricariul, v 424/4. Să se canonească ca furii de sfinte (a. 1716). ib. 369/,6. 2°. P. gener. (trans.) A pedepsi (LB.), a chinui, a tortură, a căzni, a munci (pe cinevă). A crescut băiatul, canonit şi muncit. CARAGIALE, N. 54/20. Se uită la vita canonită [jupuită de vie], id. s. 13/3r Ne mai ştiind cum să-şi canunească nora... RĂDULESCU-CODIN, L. 10. Mâna pe cioban puneă, Mi-l băteă, mi-l canuneă. mateescu, b. 8, cfr. mat. folc. 50. Bate-l, măre, şi-l căzneşte... Cu chinuri mi-l ca-nuneşte. teodorescu, p. p. 96. || Refl. A se chinui, a se trudi. Aşă se canoneă până despre siuă. vla-huţă, d. 327. Te iartă inima să mă laşi canonindu-mă să aflu ceea ce tu poţi să-mi spui în trei cuvinte? slavici, v. p. 83. Dacă cel ce este în agonie se canoneşte prea mult până să-şi dea sfârşitul, adică dacă hârcăeşte şi se trudeşte cu moartea... MARIAN, î. 35. Să nu mănânce decât rădăcini. — Pentru ce să mă canonesc aşă, Haralampie ? muscel, 25. Din pricina Dochiei se canunesc oamenii. RĂDULESCU-CODIN, L. 4. (Reciproc) Vă canoniţi unul pe altul de geaba, nici tu nu eşti de ea, nici ea de tine. CARAGIALE, T. i 12/,. [Şî: caiuini vb. I Va, în că nună vb. 1° = a pune greutăţi in spinarea cuivâ, a face cuivâ necazuri. Com. N. IONESCU.] — Derivat din canon. Cfr. canonişi. can6nic -ă adj., s. m. I. Canonique. II. Cham,oine. I. Adj. Conform cu canoanele (bisericei), privitor la canoane. Dreptul canonic. II. S. m. (în biserica greco-catolică) Călugăr care e membru al capitulului unei biserici catedrale (ar-hiepiscopeşti sau episcopeşti). Timoteiu Cipariu a fost canonic în Blaj. [Accentuat (ad II) şi: canonic. [ Abstract: (cfr. m.-lat. canonicatus) canonicât s. a. = demnitatea s. beneficiile de canonic. Se înfruptară din beneficiile canonicatului. iorga, l. ii 414. | Feminin (ad II; numai la dosofteiu): f canonică = călugăriţă v. s. 25. La canonice feace un sidiu mare. ib. 33,2; canonicitâte s. f. = conformitate cu canoanele (bisericeşti).] — Ad I, neol. din lat. canonicus; ad II, din m.-grec. xavovinoc. canonică f s. f. v. canonic. canoniIsră s. f. (Marina milit.) Canonniere.— Mic vas de războiu înarmat cu unul sau mai multe tunuri. — N. din fran. canonişi vb. IVa trans. (Bis.) 1°. Etablir, regler. 2°. Canoniser. 3°. Imposer une penitence. — (învechit.) 1°. A stabili prin lege s. prin canoane (1°); p. ext. a orândui, a prescrie, a regulă, a ordonă. Peste dă-jdiile canonisite sa se puie... a da... câte o jumătate de leu. DOC. (a. 1804) ap. TDRG. Priimeă fără deosebire după greşală şl canonisita pedeapsă. PISCUPESCU, O. 25. [Bolnavul] canonisit [= căruia i s’a prescris] să bea la ceas la ceas câte un feligean. id. ib. 251. Alcătuirea aceştii pravili este o desluşire a pravililor împărăteşti... şi a canonisitelor obi-ceaiuri ale pământului. CARAGEA, L. 105. O regulată şi canonisită lucrare a acestei codici. codica ŢIV. Vl/j. f Lim.bă necanonisită — fără canoane (re-gule gramaticale), nefixată din punct de vedere gramatical. DDRF. 2°. (Despre oameni) A aşeză intre sfinţi, între preafericiţi, a beatifică (costinescu); (despre cărţi) a declară că e in conformitate cu canoanele bisericei. Nu se cade a ceti... cărţi neccmonisite, ci numai cele priimite ale testamentului vechiu si nou. prav., ap. TDRG. 3°. A da cuivâ canon (4°), a canoni (1°); p. ext. a pedepsi. (Refl. cu înţeles pasiv) De care păcate nu s’au canonisitu. dosofteiu, v. S. 96. De unde aş hi eu învăţat a da chip cuivă şi să-i canonisesc? id. ib. 1332. Cei ce sânt canonisiţi după d-seeştile pravile..., de vor îndireptă păcatele lor... mărgăritare (a. 1691) ap. TDRG. [Mitropolitul şi episcopii] să-i certe, iar nu să-i globească (ca-nonisind pe fieştecare). răşcanu, l. lxviii/20. Să se canonisască cu lipsire de vrednicia preoţiei (a. 1785). uricariul, ii 90/28. [Şi: (ad 2°, neol.) canoniza vb. I8. | Derivate: CANONIT - 83 - CÂNTĂ canonisire s. f. (ad 1°) Un om. muncitcfriu poate să-şi adaogă sârguinţa num,ai cu buna-orându-ială şi canonisirea eilii. DRĂGHICI, R. 148, (ad 3°) Toată vrem,ea aceea care este de la Duminica intrării Dom,nului Isus Hristos în Ierusalim pân’ la ziua patimilor, au rânduit biserica noastră, casă fie vremea canonisirii şi a pocăinţa. ANTIM, P. 158. Să tocm,eşt'i pocăinţa şi îndreptare lor, prin canonisire potrivită cu starefa] fieştecărui (a. 1828). URICARIUL, x 270/18.] — Din n.-grec. xavovt£u>, idem. canonit, -Ă adj. v. canoni. canoniza vb. Ia v. canonişi. cânoi»rşTEitlŢA s. f. (Entom.) v. coropişniţă. cânorâ s. f. (Industr.) v. canură. cÂNds, -oâsă adj., cânoşîe s. f. v. câne. cant s. a. v. cântă2. cant, -ă adj. Sot. — Prost, tont, nerod (ion CR. iv 188), uşor Ia minte, zăpăcit (Com. olmazu). [Si: cantaur, -â=stricat la minte (jud. Teleorman ION CR. V 316), uşor la minte, zăpăcit (com. OLMAZU). | Verb: cânţi IVa = a prosti, a zăpăci. Mi-i tonteşti Şi mi-i cănţeşti (Descântec), mat. folc. 683.] cânt s. a. Chant. 1®. Cântec (1°). Cântul mamei de-obiceiu e trist. coşbuc f. 131/0. | P. anal. Cântec de pasări. Ba-iule, grădină dulce, Eu din tine nu m’aş duce, De mirosul florilor, De cântul paserilor. (Pop.?) MARIAN. 2°. Cântec (2°). Alfred de Musset a pus în gura plăiaşului im eânt vesel, odobescu, iii 83. Cânturi nouă smulge tu din liră-mi. eminescu, p. 49, 58, 206, 211, 214. A fost atâta chiu şi cânt, Cum nu s’a pomenit cuvânt, coşbuc, b. 21, cfr. F. 131/6. 3°. Spec. (Literar) Parte a unei poeme epice s. didactice, cântare. Al treilea cânt al lui lung asupra [celei de] a doa veniri, marcovici, C. 5. Sara am cetit tatălui mieu tot cântul întâiu din moartea lui Avei. C. negruzzi, I 11. [Plur. cânturi.] — Formaţiune literara, dupâ fran. chant. cântă s. f. Pot de metal. Broc, cruchon. — (Ungaria, Ban., Transilv. de vest) Oală de metal (LB.); vas de lut cu coadă, la gură ca o ulcică, încolo mai largă, un fel de cană (pompiliu, bih. 1006); cfr. canată. Canta-i cu pelin pe masă. Ia canta să beie odată. RETEGANUL, TR. 29/20_1. De-ai şti toarce Sâmbăta, Cum, te’ntorci Dumineca, N’ai fi goală ca o oală Şi ’mbrăcată ca o cântă, hodoş, c. 85. Ie canta de su’ masă Şi m’o adă de vin rasă. alexici, L. P. I 134/I9. [(Probabil, avem acelaşi cuvânt în) 1 cantb de fănină (a. 1588). cuv. D. bătr. i 206. | Şi: căntiilă s. f. = vas făcut din lut. pompiliu, p. p. 63. Opt căntule de piţule. id. ib.] — Din sârb. s. ung. kanta, idem. Cfr. dubletul canată. cântă s. f. Lisibre (d’etoffe). — '-.Rar, germanism) Fâşie colorată de la capătul uneî^feucâti de stofa, şiştoare, cfr. bată (2°). DDRF. [Şi:'(Le-găt.) cant s. a. Legat cu c,ant=: legătură cu buze, la cărţi sau la registre. G. IONESCU, C. T.] — Din germ. Kante „muche, margine.11 cântă vb. I. Chanter (I 2° jouer [d’un instrument]; 11 3° lire, reciter; II 5° [se] plaindre, [se] lam,enter; pleurer qt£n.). I. Intrans. A emite cu vocea s. cu un instrument un sunet muzical sau o serie de sunete muzicale care serânduesc într’o gamă (acord, melodie, arie, etc.). Cinevâ cântă din gură s. din (în, la s. cu) vreun instrument, pe din afară (după auz) s. de pe note, singur (solo) s. in cor (orchestră), ori fiind acompaniat (secundat, însoţit, întovărăşit, cfr. hang, ison) de altcineva. Dupâ felul vocii, deosebim sopran, alt, tenor, bariton şi bas, care voci pot fi clare sau v o al at e, ori să facă impresia că zgârie s. zbârnâe. După intensitate, cinevâ cântă (cu glas) tare s. încet (cfr. fredona); dupâ mişcare (tempo), deosebim cântări iuţi, vioaie, încete, trâgânate; după impresia ce o produce, omul poate cântă corect, bine, frumos s. fals, greşit, urît,rău; dupâ înălţime, omul cântă gros (jos, adânc) s. subţire (sus, înalt, piţigăiat, cfr. în falset). 1°. (Omul cântă din gură, cfr. zice, doini, hori, hă-uli, chiui, dârlâi) Se neştire biresufietează [=dacii cinevâ e vesel], se cânte! COD. VOR. 134/,. Popa ce va... cântă mireneaşte, să se gonească den popie. prav. de GOVORA, ap. GCR. I 91/,. La veseliile ceale de nuntă, în mâini plesnind şi în masă bătând, cântă. istoria roşilor (circa 1750) ib.n 51/27. Vin cântând în stoluri fete De la grâu. coşbuc, b. 6. Bună calea, Ivane, zise Dumneseu. Dar cânţi, cânţi, nu te ’ncurci ! creangă, p. 299/18. Umblam seara prin oraş, Tot cântând şi fluierând, jarnîk-bârseanu, d. 168. Cântă, m,ândră, trăgănat, Să te-aud de la Bănat. ib. 290. Pune, frate, mâna ’n şale, Să cântăm una de jale. ib. 310. Cântă ca de zori = dulce şi plăcut. ZANNE, P. IV 295. Cântare-ar dracii în tine = lua-te-ar dracii! Com. I. pavelescu. [| Fig. (Complementul e averea cuivâ) A cheltui pe cântece (şi beţii), rădulescu-codin, î. || Spec. Acân-tâ în biserică (in Maramureş păstrat numai în acest înţeles, pe când în înţelesul general de „chanter“ a fost înlocuit prin hori. BUD, p. P.). în uşa bisericii, Unde cântă diecii. jarnîk-bârseanu, d. 173. ^ A-i cântă (cuivâ) popa (pann, p. v. ii 84) la cap (hodoş, p.p. 131) = de îngropăciune. Cânta-ţi-arpopa la cap — vedea-te-aş mort. 2°. (Omul cântă din, la, cu, în vreun instrument muzical, cfr. a zice, a suflâ, a trage din...) A cântă la pian. DDRF. Puse muzicele a cântă şi din gură şi din surle, ispirescu, m. V. 23/,3. Cântând din frunză, id. L. 130. Copilul tot cânta din fluieră. reteganul, p. ii 35/20, cfr. (în fluieraş) alexici, l. p. 183/2j. Ştiau să cânte puţin din scripcă. şez. I 281/i8, cfr. (în scripcă) ib. IV 136/,,. Să vă cânt cu tambura. ib. .V 63/18. Cu trâmbiţe a cântat, Mare oaste-a adunat, sevastos, N -366/ao. Joacă cum îi cântă (ZANNE, P. IV 292) = face cum ii porunceşte altul. || P. ext. (Instrumentul e subiect) A produce sunete muzicale, a (ră)sunâ. Cântă trâmbiţe jalelor astrucăriî. let. i 29/3e. îngânat de glas de ape, Cânt’un corn, cu’nduioşare. eminescu, p. 102. Ce jalnic cântă Clopotele-acum în sat! coşbuc, f. 128. Uşurel vânt când băteă, Fluierul frumos cântă, jarnîk-bârseanu, d. 510. | Fig. (despre pomi, frunze in care suflă vântul) Ulmule... Tu cântai, coşbuc, f. 124. (Despre mecanisme neunse) Când obezile se usucă... roata se zice că-i hârbuită şi cântă, pamfile, i. C. 129. 3°. (Pasărea cântă; în general se socotesc între „pasările cântâtoare“ numai cele cu glas plăcut, intre care Românul numără şi pe cuc, dar adesea poporul spune câ şi alte pasări cântă, ca rândunica, vrabia, chiar şi buha, pupăza, cucuveaua, vulturul, etc.; spec. despre cocoş, ca în latineşte). Feliuri de pasări frumoase care cântă cu un glas prea dulce. DRĂGHICI, R. 97/,3, cfr. ISPIRESCU, L. 17. Face-m.’aş privighitoare, De-aş cântă noaptea ’n răcoare, alecsandri, P. I 4. Face-m’aş un vultur mare, De-aş cântă ziua la soare. id. ib. I 5. [Cucoşul] începe a cântă: cucurigu!!! cucurigu!!! CREANGĂ, P. 68/10. începură a cântă cucoşii de siuă. reteganul, p. iv 12/,6, cfr. ispirescu, l. 17. (Cfr. cântător) Când găina cântă cucoşeşte, nu-i a bine. şez. i 17/,9. Când pe o casă va cântă cucuveuca, trebue să moară din aceă casă cinevă. ib. i 18/24. Puiu’ de găină, de cântă (= piue) în găoace, e năzdrăvan. CÂNT — 84 — CÂNT ib. i 19/, 0. Cântă puiul cucului în mijlocul codrului. Ş’aşă cântă de cu dor, Frunzele în vânt că zbor; Ş’aşă cântă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ş’aşă cântă de duios, De pică frunzele jos. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 220, cfr. 122, DOINE, 132/,,. Duceţi-vă, rândunele, Da fereastra mândrei mele, Şi cântaţi-i (= ciripiţi) voi cu jele. HODOŞ, p. p. 90. Cântă buha’ntre hotare, Şi s’aude-a nuoa ţară? [= Clopotul]. GOROYEI, C. 88. Vrabia (DICŢ.j, pupăza cântă (h. i 170). || (Unele pasări trec de’auguri, deci:) A cântă a... (mairar: în..., de..., să..., sau chiar construit tr a ns.)=a prooroci, a prevesti, a meni, a cobi. Pierit-ai-fi puiu de cuc! Tu mi-ai cântat să mă duc; Mi-ai cântat mie de cale Şi mândrei de lungă jale. alecsandri, p. p. 297/3. Pasăre galbenă’n cioc, Bău mi-ai cântat de noroc! ib. 373/4. De ţi-a, cântă cucul bine, Trage nădejde de mine; De ţi-a cântă cucul rău, Grijască-te Dumnezeu, jarnîk-bârseanu, d. 43. Câte păsărele’n codru Toate-mi cântă mai la modru, Num,ai biata ciocârlie Aia-mi cântă’n pribegie, ib. 198. Mierlă, viersul tău subţire! Căci cântă tot despărţire! bibicescu, p. p. 107. Neagra ciocârlie Cântă mie-a duşmănie, Că ea-mi cântă-a cătănie, reteganul, tr.’ 55/3, cfr. 56/„. 4°. (Unele insecte căntă; tot astfel broasca; cfr. bâzâi, ţârâi, orăcâi) Ascultă pre grieri, carii cântă toată ziua. GRECEANU (a. 1691) ap. GCR. I 291/3,.^j:Cdwiăca. un bănsoiu.-urît. Cfr. marian, ins. 198. îi cântă grierul în sobă (Vasluiu): e sărit la minte, zanne, p. iii 375. A bea vin de unde cântă broasca: apa. II. Trans. (complementulputând sâlipsească,uneori construcţia e absolută) 1°. (Complementul e cântarea) A face sâ răsune, a executa (o cântare), cfr. recita. Cela ce va cântă acealea cântece... prav. 975. Au cântat un paraclis. let. ii 352/20. Cântă-ţi, fată, cântecul... Că, dacă te-i mărită, Să cânţi nu-i mai cuteză. HODOŞ, P. p. 141. Orchestra a cântat o simfonie. A-şi cântă cântecul = a povesti ceea ce a păţit cinevâ din vina sa proprie. Cfr. zanne, p. iv 296. 2°. Pig. (Absol.; numai literar) A face s. a scrie versuri. La picioare-i poetul căntă. alecsandri, p. ii 29. Şi’n această sărăcie te inspiră, cântă, barde! eminescu, n. 42/20. | (Complementul e obiectul poeziei) A descrie, a povesti in versuri. Lumii cânt cu jale cumplită viaţa. M. costin, ap. GCR. I 202/,4. încordă-voiu a mea liră să cânt dragostea? eminescu, P. 230. | (Complementul e o persoană) A preamări, a glorifica (in versuri). Voiu spune numele tău fraţilor mdei, prin mijlocul besearicii te vsiu cântă, molitvelnic (a. 1698), ap. GCR. I 317/10, cfr. dosofteiu, ps. 39, 223. 3°. P. anal. (Fam.) A recită o lecţie (cu glas monoton, papagaliceşte), a torăi, a sloveni, a ceti (o scrisoare), la cântă-mi cartea aceasta! Com. A. coca. || (Scrisoarea, cartea devine subiect) A cuprinde, a scrie, a spune. Cum cântă cartea? id. Să vedem ce cântă această carte? costinescu. | A glă-sui, a prescrie. Să se căsătorească Tinerii când sânt de vârstă, După cum şi legea cântă, marian, nu. 412b. 4°. A spune cuivâ (lucruri — presupuse — plăcute, ca un cântec), a-i tocâ, a-i îndruga, mereu (fără folos) acelaşi lucru (ca şi când i-ai recită cevâ). Ce-mi mai cânţi tu de viitor? Nu vezi în ce hal am ajuns? VLAHuţă, ap. TDRG. Dă-l la târg [pe băiat]...! Iacă ce-i tocă unu şi-i tot cântă cellalt m,ereu mereu, până ce-l plecară pe Moş Trohin. rădulescu-NIGEE. ib. Să-mi cânte lumea câte vrea: Mi-e dragă una, şi-i a mea. coşbuc, B. 112. Vrasă sică nu vrai? Spune aşă, dar nu cântă de nîhilişti, de poliţie, de dracul, de tată-su. contemporanul, iii 822. Tu ce-i cânţi şi el ce îţi descântă? pann, p. v. i 86. || A tot spune cuivâ despre urmările (rele ale) unei fapte ce e pe cale de a săvârşi, a-i prezice, a-i prevesti cevâ. Ţi-am cântat eu c’ai s’o păţeşti, pam- file, j. ii. La surbavă s’a’ntărtat, Şi-a păţit cum i-am_ cântat, contemporanul, ii 419. || (înţelesuri neobicînuite) După ce s’au făcut papă, aceleaşi îndărăpt le-au cântat (= au retras toate ofensele aduse mai nainte). cantemir, hr. 116/26. Mi se aduse o a doua scrisoare... Cine-i subscris? Curico. — Curico? Nici pe acesta nu-l cunosc. Ce cântă (= ce mai vreâ şi) el? I. negruzzi, v 11. 5°. (Transilv. Complementul e un om, de obiceiu un mort) A boci, a jeli, a plânge (pe cinevâ, cu vorbe, ca intr’un fel de melopee), a tângui, a căinâ. O, dragul nostru şi domnul nostru! cum te ucise Alixandru împărat! Şi-l căntă cu multă jali. ali-xandria (1784) ap. GCR. II 134/M. Ştie că n’are cine să-l cânte, cine să-l plângă cu adevărată durere la moartea lui. reteganul, p. iv 35. Mamă-sa se jăluiă, Şi pre Vălean îl cântă, catană, b. 64. Eu mă duc, codru’ rămâne, Plânge frunsa după mine, Poţi-mă, frunsă, cântă, Că io-oiu trece Dunărea. reteganul, CH. 90. Dc-ar aveă fetele minte, Când voiu muri, să mă cânte! doine, 213/8. || Refl. (construit şi cu prep. dupâ ţiplea, p. p., LB.) A se I văietâ, a se boci, a se tângui, a se jelui (LB., bud, ' p. P.), a se glasul (1°), a boci pe un mort, a cântă jalnic ca şi cum ai boci Ţiplea, P^'vfjr'Prinseiu a mă cântă, Prinseiu a mă văietă, marian, na. 8, cfr. v. 123, parvescu, h. 77, 70. Ce te cânţi, -o Ce te vaieţi, Ce tetângueşti, Cetehăuleşti? marian, d. 101, cfr. alexici, l. p. i 210/4. Spune-i tu măicuţei mele... După min’ să nu se cânte, jarnîk-bârseanu, d. 172, cfr. reteganul, tr. 54/18. [Abstracte: « lat. cantatus) cântat s. a. (mai ales despre păsări), cântare s. f. (adesea concretizat cu înţelesul de „cântec, muzică"), cântătură s. f. (numai cu sensul de „tânguire, vaiet“ LB.). (Ad I l°-2 şi II 1°) în căntătul canoanelor stând la svântul oltariu. dosofteiu, v. s. 9. Eu am dat bani pe bucate, Nimeni nu-mi dă pe cântate, pann, p. v. i 18. De cântat, ţi-aş mai cântă, Dar mi-e friptă inima, marian, î. 114/20. Toţi se bucură întru cântări de cântece, molitvelnic (sec. xvii), ap. GCR. I 83/i2 (Concretizat) Doao cărţi de cântare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I 196. Auzi cântări şi glasuri, coresi, e. 12/4. Şi au mers înainte-i cu cântări, let. II 306/31. în viaţa lui eră tot în primblări, şi tot cu mese mari, şi cu cântări, şi cu feluri de feluri de muzici, ib. 412/4. Cântări cu curvele de iuboste [= dragoste] scorniiă. moxa, 387. Roman, făcătoriul de cântări, mineiul (1776) 1. Căntările stelii (a. 1784) ap. GCR. II 139. Fieştecare să ştie cântările sau glasurile bisericeşti (a. 1810). IORGA, S. D. XII 201. S’a stins viaţa falnicei Veneţii, N’ausi cântări, nu vesi lumini de baluri. EMINESCU, P. 55. încet, adânc răsună cântările de clerici, id. ib. 199. Cântarea cea dulce multă poftă ne aduce. IORD. golescu, ap. zanne, P. viii 271. Moartea fără jale ca o nuntă fără cântare, id. ib. II 625. Căntările proştilor (= cântece populare). P. MAIOR, ist. 95. Cântări bătrâne = cântece bătrâneşti, balade, giuglea-vâlsan, r. s. i. Cântarea cântărilor, o poemă din vechiul testament, atribuită lui Solomon. biblia (1688) 7 pr./8. (ad t 3°) Căntatul cucului (marian, î. 270/32), pasărilor (h. II 35). După căntatul (întâi, al doilea, al treilea al) cocoşilor ştie ţăranul român când se face ziuă şi cam ce oră din noapte este (h. i 194, IV 68; cfr. cântător). Până la cântătulu cocoşilor, poate să te tâmpine moartea negata. VARLAAM, C. 336,,, cfr. CREANGĂ, P. 224/,2, ISPIRESCU, L. 376, MARIAN, INS. 71. Pe la căntatul de-al doilea al cocoşilor. SANDU-ALDEA, A. M. 34. Pasări... plăcute la cântare. POP., ap. DDRF. Cântarea cocoşului (marda-RIE, L. 2935, cfr. H. X 5.38), priuighitoarei (ŢICHINDEAL, ap. ZANNE, p. I 541). Melodioasa cântare a crestoasei (= moţatei) ciocârlii. C. negruzzi, i 191; (adl 4°) CântaM, grierilor, delavrancea, ap. TDRG. (ad II 2°) [„Risipirea Ierusalimului“| o am împărţit OANTALOŞ - 85 - CÂNTĂREŢ în 9 cântări (= cânturi), baeac, ap. GOR. II 236/22. (ad II 3°) Nici un cuvânt nu e de ajuns cătră cântarea (= preamărirea) minunilor tale. prolog (a. 1675) ib. I 225/34. Sufletele celor buni petrec in raiu, în laude şi cântări lui Dumnezeu, şez. iii 238/28. (ad II 5°, Transilv., Ban.) Cântări de pri-veghiu = bocete, marian, i. 118/22, cir. 226/9.] — Din lat. cantare, idem. Cfr. descântă, Încântă. cantai«<>ş s. m. (Bot.) v. cantalnp. cantai-Op s. m. (Bot.) Cantaloup. — Un Iei de pepene galben, foarte parfumat, cu coastele proeminente şi zgrăbunţoase. panţu, pl. [Şi: cantaloş. PAMFILE, A. 175.] — JV. din fran. cantaloup «ital. Cantaluppo — o vilă a papilor în apropiere de Roma, unde s’a obţinut mai întâi această varietate de pepeni. PANŢU, PL.). cântar s. a. I. Quintal. II. 1°. (Balance) romaine. 2°.. Balance ă bascule. 3°. Niveau ă perpendicule. Niveau â huile d’air. III. 1°. Brimbale (de puits). Ârbre de couche (de moulin). 2°. Vole'e (de chariot). 3°. Levier de moulin. 4°. Crochet de suspension (d’un gouvernail de radeau). 5°. Cric. I. f Unitate de greutate de 44 de ocale (climescu, a. 214) s. de 50 de kilograme (LM.), maj ă (nistor, h. w. 149). Căntarul de posmagi câte 84 galbini de aur cumpără Turcii. LET. I A. 82/2î. Le triimeteă câte un cantar-două de in. e, kogĂlniceanu, let. iii 221/28. Se găsi în cetate... pesmet cântare 500. STOLN. dumitrache, C. 380. 43 de saci cu lân(ă), cantare doaă sute treizăci (a. 1801). IORGA, s. D. xii 141. Boao căntare de silitră şi doao căntare de bronştain (a. 1807). id. ib. viii 41. Cântare de grâu, de miere, de ceară, de tămâie, odobescu, ii 13. II. 1°. (Astăzi) Instrument cu care se măsoară greutatea; are două braţe neegale (spre deosebire de cumpănă); pe braţul lung se mişcă o greutate (coiul cântarului); cântarul poate aveâ două puncte de suspensiune: unul cât mai apropiat de capătul braţului scurt, pentru greutăţile mari, şi altul mai depărtat, pentru greutăţi mai mici (astfel că se vorbeşte de greul şi uşorul cântarului şi de aşezarea lui in greu s. în uşor); balanţă romană. Cevâ se trage s. se pune la cântar = se cântăreşte; cevâ trage la cântar = cântăreşte; cântarul se cumpăneşte = e în echilibru. în cumpăna cantăriului, piatra mică pre alta cu multul mai m,are şi mai grea decât sine în aer ridică, cantemir, ist. 152. 2 cantare de cele mari le-au stricat şi le-au lot (=luat) (a. 1760). iorga, B. R. 224. Orice fel de marfă... se va trage la cantar. răşcanu, l. 39. Cumpene şi căntare (a. 1778). iorga, S. d. xii 99. Plecă din &&ajî?n stână, Cu cântarul la ciochină, teodorescu, rf. 514b. Ăl buzdugan Care-mi trage la cântar... Peste cinci mii de ocale. ib. 580. în cântar că mi-o puneă [măciuca], Zece oca că-mi veneă. ib. 599. Nici moartă, nici vie, Numai din coadă adie? (— Cântarul). GOROVEI, c. 59. Ce-i mai mic decât oul Şi ţine cât şl boul? (— Căntarul). ib. 60. Se lasă şi se ridică, Şi tot te înşală? (= Cântarul), ib. 61. Cântarul mincinos şi măsurile îndoite, urîte sânt înaintea Domnului, iord. golescu, ap. zanne, p. viii 228. Venitul (taxa I. ionescu, P. 111) cântarului = care se luâ pentru, cântărit. Cfr. răşcanu, l. 39/,, URICARIUL, I 87/16, IV 200/15. II Pig. Un ■pedant... aticismul limbei tale o să-l pună la cântariu. EMINESCU, P. 225. Om cu cântar la cap (pamfile, c.): cu mintea sănătoasă, cu scaun la cap. (Numai la la DDRF.) Cântar cu două coade = balanţă, fig. om nesigur, care şovăe, pe care nu te poţi lâsâ. 2°. P. ext. (Mai ales în Transilv.) Balanţă cu basculă, decimal. DDRF. Cântărită cu cântaru’ satului, doine, 69/12. 3°. (Zid., Ban.) Nivelă făcută dintr’o scândură in trei colţuri, având in partea unghiului de sus un plumb.’liuba-iana, M. 128, cfr. Iî. xviii 307. | Cântariu-de-apă=o ţeavă de sticlă cu apă (cu care se stabileşte poziţia orizontală a unui obiect), id. ib. III. P. anal. 1°. Cumpăna fântânii (cu buturugă). Fântâna cu cântar, hodoş, p. p. 163. 2°. Crucea (h. ii 322) s. cumpăna (h. xiv 417 cfr. 377) căruţii. 3°. (Mor., Dolj) Cântarul pietrelor = buhaiu (III 2°). dame, T. 151. 4°. (Transilv.) Scoaba de la plută, de care se agaţă cârma, viciu, GL. 159. || Cântarul lemnului = cumpăna lemnului. CIUPALĂ, pl. 5°. (Ban.) O unealtă cu care se ridică trunchii mari pe car, numită şi suveică. Com. M. ittu. [Şî: cantâr, căntâr. j Diminutiv: cântărâş (cân-târâş) s. a. şi m., însemnând o varietate de struguri.’ H. v 97.] — Lat. centenarius, trecând la Greci (xevtYjvâptov), s’a răspândit la popoarele balcanice (bulg., sârb. kantar, n.-grec. xavtâpi, turc. kantar), de la care l-am primit noi (în înţelesul I şi II 1°). Cfr. dubletul ţitnar. cantaragiu s. m. Peseur (officiel). — Persoană care, pentru o plată mică, veneâ cu cântarul pe la case ca să cântărească (TDRG.); spec. funcţionar de vamă (ŞIO.), de gară (TDRG.) sau de obor, care cântăreşte bagajele, mărfurile, etc., cântăritor. 20 bani de tot carul cu m,arfă, ce luă cantaragiii vă-mei, când întră în vamă. răşcanu, L. 40, cfr. uricariul, i 88/r Cantaragiii să nu fie supăraţi de bir (a. 1826) ap. ŞIO. Fată de cântaragiu. mat. folc. 421, cfr. (cantaragiu) pamfile, C. ţ. 98. Cantaragiul cu căntarul de gât să va înfăţişă la cel Prea înalt-iord. golescu, ap. zanne, p. viii 128. | Fig. Un lucru care din întâmplare e bun şi fără aprobarea acestor cantaragii (— critici) gratuiţi, vlahuţă, ap. TDRG. [Şi: cantaragiu s. m.] — Din turc. kantargy, idem. cântărâş, cântărâş s. a. şi m. (Bot.) v. cântar. cântăreaţă s. f. v. cântări. cântăreţ, -eâtă adj., subst. I. Chanteur. II. 1°. Chanteur, chanteuse, ccmtatrice. 2°. Chantre. 3°. Chantre, poete. I. Adj. (Despre oameni şi pasări) Care cântă (1 1°, 7°) frumos şi ,cu plăcere, care ştie cânta din gură, cântător. Cântăredţele muze. barac, a. 18. O cântăreaţă priveghetoare. ALEXANDRESCU, m. 343/a. Pasăre cântăreaţă. II. Subst. 1°. Artist(â) care cântă bine din gură. Au auzi-voiu... glasul celor ce cântă au al cântăreă-ţeloru? biblia (1688) 236. Musicul Nicolae şi cântăreţul Olivarie. şincai, hr. ii 295/22. Cântăreţ de stradă, de operă. | P. anal. (Despre pasări) A dumbrăvii cântăreaţă, gingaşa priveghetoare. c. NE-gruzzi, îl 14. Bate vântul frunza’n dungă, Cântăreţii mi-i alungă, eminescu, p. 15. Sturzuleţule, cântăreţule. teodorescu, p. p. 457b. 2°. Cântăre(a)ţ(ă) (de biserică) — persoană angajată în serviciul bisericei (s., la mănăstiri, orânduită) spre a cântă răspunsurile liturgice, cantor, cfr. diac, pălimar, psalt, canonarh, dascăl. Aduc mortul la biserică..., mergând înaintea boierilor cântăreţii şi preoţii. M. costin, let. i 29/zs. începe protopsaltul cu al doilea cântăreţu a cântă troparul şi condacul praznicului. LOGOFĂTUL GHEOR-GACHI, let. iii 300/29. Numaidecât au început a zice cu trâmbiţele în bisearecă, şi cântăreţ căntă, dup’al lor obiceaiu şi rănduial(a). Greceanu,- ap. GCR. I 335/12. [Popa] plecă la cântăreţi, îi sculă şi pe ei, se duceau la biserică, şez. ii 67/6. CÂNTĂRI - 86 — CÂNTĂTOR 3°. Poet(ă) (care cântă în versuri faptele unui erou s. o întâmplare). Căntăreţu precurvariu [a fost] prorocul David (ca. 1750). GCR. II 61 jtl. Divinul cântăreţ al Divinei Comedii, odobescu, iii 34/a. — Derivat din cântă, prin suf. nom. agent. -ăreţ. Cfr. cântător. cântări vb. IV\ I. 1°. Peser, soupeser; (refl.) se faire peser. 2°. Acheter, racheter. 3°. Evaluer, esti-mer. II. 1°. Peser. 2°. Valoir. I. Trans. 1°. A determina greutatea unui corp prin ajutorul cântarului (cumpenei, balanţei, basculei), a cumpăni. Sare de se va cântări... răşcanu, l. 39/6. Va vrea să o cântărească, ca să ştie câte ocă trage marfa sa. id. ib. 39/10_,. Se va da semnalul alergării, îndată ce se vor căntărl concurenţii, c. negruzzi, I 40. Luna... n’are mai mare greutate ca 6000 de ocă. — Cum, de unde ştii...?—Dacă nu credeţi,,., n’aveţi decât s’o cântăriţi! ŞEZ. IV 188/16. De când trăesc cu străinii, O scăzut carnea pe mine; Staţi, surori, s’o cântărim, Nici o litră nu găsim. ib. in 64/3, cfr. vasiliu, C. 148. Lână necântărită. Dracu’, când n’are de lucru,-şi cântăreşte coada. baronzi, L. P. I 49/„. || Refl. (Despre oameni) A se aşeză pe un cântar spre a-şi constata greutatea. Când s’a cântărit la Sf. Gkeorghe, s’a rupt cântaru’ cu d-lui. marion, ap. ŞIO. || P. anal. A cântări în mână = a luă un obiect in mână spre a-i constată aproximativ greutatea. Le cântăreă [ghemele] în mâni. RETEGANUL, P. I 54/20, cfr. 55/14. I A cântări din ochi = a da cu socoteala după vedere, fără a pune la cântar, cât e de greu cevă s. cinevâ. Cum se uită la curcan, Şi pe gard cum stă privindu-l Şi cu ochii cântărindu-l, zice... speranţă, anecdote 97. || Pig. Puterea prea înaltă, Care cântăreşte lumea în cumpăna sa cea dreaptă, konaki, p. 262. Ţi-am cântărit eu faptele, ţi-am măsurat cuvântul! ollă-nescu, ap. DDRF. :£}: A-şi cântări (bine) vorbele = a-şi alege (bine) vorbele, a luâ bine seama la vorbă. 2°. (Mai ales subt forma refl., cu înţeles pasiv) A plăti, a (răs)cumpără (propriu: a da atâta pentru cevâ cât ar trebui pus în terezia cumpenii spre a ajunge la echilibru, cfr. Iepele care-s cu mânzi Fac cinci sute de florinzi, Iar de soiu moldovenesc Cu galbeni se cântăresc, alecsandri, p. p. 314b/10. Rangurile se cântăresc cu bani. alecsandri, t. 1338. (Fig.) Să-l cântăreşti cu aur (baronzi, l. p. i 69/î0), atâta e de valoros. 3°. (Fig., complementul e omul) A-şi da seama de valoarea cuivâ, a apreţiâ, a preţui; a judecă, a cercetă, a studia (pamfile, J. Ii) pe cinevâ. Mă înţelesese şi mă cântărea, delavrancea, ap. TDRG. îndată ce l-am cunoscut, l-am şl cântărit. DDRF. L-a cântărit din ochi. sandu-aldea, u. p. 149. II. Intrans. 1°. A aveâ o greutate de..., atrage (la cântar). Cufărul cântăreşte 30 de kilograme. TDRG. Cât cântăreşti? alexi. 2°. Fig. A aveâ valoare s. preţ, a valoră, a preţui. Vorba ta nu cântăreşte mult pentru mine! LM. A Cântări cât doi. barcianu. [Abstracte: cântăreâlă s. f. = acţiunea de a cântări. Marfă bună şi cântăreâlă dreaptă, cântărire s. f. poni, F. 36, cântărit s. a. | Subst. verbal: cântăritor s. m.=cel care are slujba (publică sau particulară) de a cântări mărfuri, cantaragiu.] — Derivat din cântar. CANTARIATICĂ f s. f. invar. Taxe depesage._ — Taxa cântăririi vamale; venitul cântarului. B[ani] 6 sa i se ia la 44 ocă cantariatică, orice fel de marfă a fi şi se va trage la cantar. răşcanu, l. 39. Să plătească cumpărătorul cantariatica. id. ib. 39, cfr. URICARIUL, i 87/24, IV 200/6, 201. — Dintr’un n.-grec. (neatestat) xavTaptatixâ ( = navxaptă „pesee“, cfr. giuvaericâ, etc.). CANTARii»Ă s. f. (Zool.) Cantharide. — Insectă coleopteră care răspândeşte un miros greu;uscată şi pisată, se întrebuinţează în farmacie in prepararea vesicătorilor, etc. — N. din fran. (lat. cantharis, -idis -(grec. xavOaptţ). CANTAIUG s. a. v. han tari g. cântăritor s. m. v. cântări. cantâtăs. f. (Muz.) Cantate. — Compoziţiune destinată a fi cântată din gură (pentru una, două sau mai multe voci solo, cu cor şi orchestră), prin opo-ziţiune cu sonata, destinată a fi executată de instrumente; numită azi mai ales: scenă lirică, simfonie dramatică, poem simfonic, etc. ENCICL. R. — N. din ital. cantata, idem. cântăt6r, -oare adj., subst. I. Chanteur. II. 1°. Chanteur, chanteuse, cantatrice. 2°. Chantre. 3°: Chantre, po&te. 4°. Coq. III. Chant du coq, minuit; aube, point du jour. — Adjectivul verbal al lui cântă, derivat prin suf. -ător. 1°. Adj. (Despre oameni şi pasări) Care cânta (I 1° 7°), care ştie sâ cânte. Cfr. cântăreţ (I). Ne veni glas de cântătdri a gloate multe, dosofteiu, V. S. 80, cfr. bibicescu, p. p. 366. Sorioară căntă-toare. hodoş, p. P. 105. Pasările cântătoare. COSTi-NESCU. II. Subst. 1°. (Astăziînlocuit prin) Cântăreţ (II 1°) de profesiune, anon. car. Cuvântul lui David dat mai-marelui căntătâriloru. psaltire (1651) ap. GOR. I 154/,. Cântăreţi şi cântătodre 200. biblia (1688) 337. Cânticile bătrâneşti... care s’au păstrat pe lacântătorii din sate. odobescu, iii 261/,.| Fig. (Despre pasări) Melodiosul cântător al pădurilor [ = priveghetoarea]. marcovici, C. 68. 2°. (Astăzi înlocuit prin) Cântăreţ^II 2°) de biserică, dascăl, cantor, anon. car. în mica bise-r[i]cuţă... Cântă-şi nouă cântători. teodorescu, P. P. 42». 3°. (Rar, învechit) Cântăreţ (II 3°), poet. Apollo... Cel mai ’nalt din cântători. i. văcărescu, p. 4/22. Căci n’am geniul cântătorului raiului ! marcovici, C. 45/4. 4°. (Vechiu şi pop.) Cocoş. în a,ceastă noapte ainte până cântătoriul nu va fi cântat, de trei ori te vei lepăda, de mine. tetraev. (1571) 248. Ei mi se sculau din zori, După glas de cântători. teodorescu, p. P. 439. III. S. f. plur. (in locuţiunea) (Pe) la (până, în, despre, rar, prin) cântători=pe la cântatul cocoşilor (şez. v 58/s, chiriţescu, gr.), pe vremea când cântă cocoşii (ţiplea, p. P.) întâia oară (marian, 0. ii 242), pe la miezul nopţii (alecsandri, p. p. 395/21, marian, se. i 108); (pe alocuri) dupâ miezul nopţii (şez. viii 81), pe vremea cântatului de cocoşi pentru ziuă, in zori (pamfile, c. ţ.), despre ziuă, când sâ se lumineze de ziuă. Mi-o făcut nevasta astă-noaptepe la cântători. alecsandri, t. 1556. Au venit doi îngerei... Noaptea pe la cântători, Cănd zorile-s albe. id. p. II183. Cănd pe aproape de cântători, Scaraoschi... porneşte... la locul ştiut, creangă, p. 303/19. Lupta Unii... până despre cântători. ispirescu, l. 254. Şede şi ceteşte Ne’ncetat, din zori Până’n cântători, Şi din cântători Pân’la răsăritului soarelui, marian, NA. 186. Mă străjueşte Din miază-noapte Până’n cântători, Din cântători Până’n răsărita soarelui, id. ib. Când fu despre cântă,-tori, Pân’a nu răsări zori. alecsandri, p. p. 130b/2, cfr. 203/ir Cănd eră la miez de noapte, Vălenaş trăgea de moarte; Cănd eră la cântători... Când eră la ziuşoară... Cănd soarele răsărea... şez. ii 79/5. (-}-miez-de-noapte) Vă vin colindători....Pe la miez-de-căntători. marian, se. i 10. (Complinit prin de noapte) Pre la cântători de noapte, dosofteiu, ap. TDRG. | (Neobicînuit) A umblă cu căntătorile: cu sorcova. H. II 35. CÂNTAUR — 87 — CANTON cantauk, -A adj. v. cant2. cântec s. a. l°-2°. Chant, chanson. 3°. Lamen-lation funebre. 1°. (în sensul cel mai larg) Serie de sunete muzicale care se urmează în mod armonic, cântate de om din gură (cu s. fârâ text) s. dintr’un instrument, cântat, cântare; cfr. arie4, melodie, viers. Cântecul nevinovat al copilului, eminescu, N. 3/h. Iran... o ducea tot într’un cântec, de par’că eră toată lumea a lui. creangă, P. 299/15. Ce cântec dulce Trecu pe drum..? cerna, p. 151. | P. anal.< Cântare de pasări s. de insecte. Păsăruicele nu cântă aceleaşi cântice voioase sau jalnice? russo, S. 111. Miile de pasări cântau fel de fel de cântece, ispirescu, l. 17. Un bondar... glăsueşte’ncet un cântec. eminescu, p. 196. Cântecul lebedei = (cu aluzie la credinţa că lebăda, imediat înainte de a muri, cântă un cântec foarte melodios) cea din urmă operă a unui muzicant, poet, scriitor, etc. Cfr. zanne, p. i 502. De cântecul cucului = de geaba, in zadar, de pomană; cfr. de florile mărului. BARCIANU. 2°. (De obiceiu) Poezie (mai ales scurtă şi lirică) care se cântă după o melodie oarecare; p. ext. poezie (şi fără melodie); spec. o scurtă poezie lirică uşoară (mai ales cu conţinut anacreontic), cfr. cânt (2°). Cântec de jale, de dragoste, de dor, cfr. doină; de stea: pe care-1 cântă colindătorii cu steaua; de lume s. lumesc (GCR. I 181 /20) s. (în glumă) de inimă albastra, cântec de dragoste, romanţă, in opoziţie cu cel bisericesc; bătrânesc (odobescu, iii 261/,) s. bătrân (h. ii 90) s. vechiu (russo, s. 78)= baladă populară cu conţinut eroic. Cântecul lui David (GCR. I 1*) = psalm, f Cântecul cel înalt = Cântarea cântărilor. mardarie, l. 3391. Limba cântecelor populare. RUSSO, S. 52. Când au murit boierii aceia, ieşise şi un cântec, |pe] care-l ştia tatăl mieu pe de rost. C. negruzzi, i 385. Şi cum vin cu drum de fier, Toate cântecele %>ier. eminescu, p. 161. La ureche-i un cântec vechiu străbate, id. ib. 209. De întâlnea pe drum, neveste şi fete mari, cântă cântece şăgalnice. creangă, p. 108/,,.^j:J. scoate cuivă cântec [de ocarăJ=a, povesti în versuri lucruri scandaloase (despre o femeie). LM.; cfr. pamflet. Cela ce va scrie virşuri sau va scoate cântece întru ocară cuivă... pravila MOLD. 337/2. Povestea s. vorba cântecului = povestea vorbii s. ăluia, pamfile, j. ii. Ca povestea cântecului — cum se zice, cum e vorba (Tutova). zanne, P. iv 296. Povestea cântecului: las’ că eră de la Piatră de locul ei, dar eră şi îm~ bojorată Maica, creangă, p. 114/9. Vorba cântecului : Fugi de-acole, vină ’ncoace! Şezi binişor, nu-mi da pace ! id. ib. 276/12. Aista ţi-i cântecul (vorba)? pamfile, j. II. Aşă merge cântecul = a.şh merge vorba, aşâ se spune; aşâ se potriveşte, aşâ I da ! ZANNE, P. iv 296. Lucrul arî^&siiecul său = are istoria sa, are explicarea sa (ascunsă), nu e aşâ de simplu cum crezi. TDRG. Actul întâi din „Moartea■ civilă"... are cântecul său, şi acel cântec voiu să vi-l istorisesc astăzi. N. A. bogdan, ap. TDRG. || (Modern, literar) Parte a unei poeme (epice), cânt (3°), cântare. Epopee în 12 cântece. 3°. Cântec (de jale) = bocet, marian, î. 118/S3. Cântecul cel mare e numele unui bocet, care se cântă Ia înmormântarea feciorilor şi a fetelor, precum şi a bărbaţilor şi nevestelor tinere, id. ib. 177/3. Cântecul sorilor, e numele unui bocet cântat in zori de zi; în Banat. id. ib. 226/(3, Cfr. c ântâ II 5°. [Şî: cântic, «lat. c&ntica) cântecă s. f. LB., şez. v 57/3.,.|Diminutive: cântecel (cânticel) s. a. Nişte paseri... căntă nişte cânticeale frumoase, alexandria, 100. Şapte ani, răspunse cântecelul [prive-ghetoarei]. ţichindeal, f. 459. Pentru plăcintele mâncate, rămase bun plătit numai cu cânticelul dascălului Caracangea. odobescu, iii 10/„. Destule căntecele făcuiu eu mai de mult, Ce fetele le cântă. C. negruzzi, ii 219/8. Da-mi răgaz să cânt un cântecel. ISPIRESCU, L. 338. Un greiere... zboar’. apoi săltând, Prin iarbă cântecdu-i repetând, gorun, f. 15. Cântecel comic (la Alecsandri) = monolog comic, satiric, cfr. canţonetă; (rar) cântecăş s. a. Mă băteă dada să’nvăţ Un căntecaş cam şugubăţ. marian, SA. 341, cânteciiţă s. f. LB., cânteceă s. f. Cântă-mi o cânteceă. CĂTANĂ, b. 102, (neobicinuit) f cânteciune s. f. Auzind asfel de cânteciune. gorjan, h. I 95.] — Din lat. cantîcum, idem. CANTECA S. f., CÂNTECÂŞ S. a. 1 cânteceâ s. f., CÂNTEC*! s. a. | v. cântec. CÂNTECIÎJNE fi CÂNTEC IJŢ A S. f.J cAnţî vb. IVa v. cant2. cantijlAnA s. f. (Muzică) Cantilene. — Cântec lumesc (in opoziţie cu motet, cântec bisericesc); p. ext. cântec, melodie (gravă, sentimentală), speo. cântec tărăgănat, monoton. — N. din ital. cantilena, idem (lat. cantilena). cantinA s. f. Cantine. — Local (pe lângă o cazarmă, o fabrică, o şcoală, ş. a.) în care se vinde (adesea aproape fârâ câştig, une-ori cu fise, in loc de monedă) mâncare (gătită) s. lucruri de mâncare şi băutură la cei din aşezământul pe lângă care e alipit acest local de consumaţie; p. ext. instituţie (societate) pentru susţinerea sau ajutorarea unor astfel de localuri. Cantinele şcolare. [Derivat: can-tinier, -â = persoană care ţine o cantină.] — N. din ital. cantina, idem (propriu, „pivniţă11) cantitate s. f. Quantite. — (Matern.) Tot ce e considerat ca format din părţi omogene, putând fi mărit sau micşorat, măsurat sau numărat, cătă-ţime. | (Algebră) Cantitate pozitivă, cea precedată de semnul plus, negativă, precedată de semnul minus. | (Metrică, Gram.) Durata rostirii unui sunet sau unei silabe. Versificarea în limba greacă, veche şi în cea latină eră întemeiată pe cantitatea silabelor. || (în vorbirea obicinuită) Număr (mare) de lucruri sau fiinţe; cfr. cvantum, grămadă. Din păduri se scot haraci în cantităţi considerabile. I. ionescu, P. 70. [Derivat: cantitativ, -ă adj-, adv. = de cantitate, privitor la cantitate, care arată cantitatea; in ce priveşte cantitatea. Adjectiv comutativ. (Chimie) Analiză cantitativă, care determină proporţiile elementelor unui corp compus. | Şi (învechit): cuant-, cvant-.] — N. după fran. (lat. quantitas, -atem, idem.) cânto s. m. sing. (Muzică) Chant. — Curs sistematic de muzică vocală, cfr. cânt. Clasa de canto de la conservatorul de muzică. — N. din ital. canto „cânt, cântec11. canton s. a. 1°-3I). Canton. 1°. Colţ (înfundat) de ţară; spec. (Geogr.) ocol (dintr’o plasă de judeţ, în Franţa). ! 2°. (Geogr.) Unul din cele douăzeci şi două de mici state care alcătuesc confederaţia elveţiană. 3°. Locuinţa celui care are în pază şi spre bună întreţinere o secţiune hotărîtâ dintr’o şosea sau o ! cale ferată. j [Verb: (ad 1°) cantona la = a (se) aşezâ (vremel- ' nic, fiind la drum) într’un loc oarecare, refl. (fig.) a se închide (intr’o discuţie) într’un anumit punct j de vedere. Armata a cantonat în satul... | Adjectiv: (ad 2°) cantonai, -ă = de canton. Sistemul cantonai elveţian e foarte potrivit pentru statele cu po- j pulaţie de mai multe neamuri. | Abstract: canto- I nament s. a. = aşezare (a trupelor in marş) in anume locuri de popas (mai îndelungat), locul in care sânt instalate trupele. Cantonamente de iarnă. | Nomen agent, (ad 3°) cantonier s. m. (cu femininul, rar, cantonieră, cantonieriţă) = persoană însârci- CANŢONETĂ — 88 - CAP nată cu paza şi buna îngrijire a unei părţi hotă-rîte dintr’o şoseâ sau cale ferată.] — N. din fran. (ital. cantone.)Cfr. dubletul cătun, canţonIstă s. f. Chcmsonnette.—Cântecel; spec. cântecel comic. —— N. din ital. canzonetta, idem. cantonier, -A subst. cantonierîţă s. f. h canton. cantor s. m. (Biser.) Chantre.— (în biser. catolice şi protestante şi la Românii din A.-U.). Cântăreţ, cfr. psalt, protopsalt. — N. din germ. Kantor (lat. cantor). cantor s. a., cantoră s. f. v. comptoar. cantoră s. f. Vacarme. — (La Moţi) Ceartă, zgomot, larmă, frâncu-candrea, m. 98. căşti; i. A s. f. v. cântă ’. caniIxă s. f. (Med.) Canule. — Ţeavă (mică, de cauciuc, de sticlă, etc.) întrebuinţată la operaţiuni chirurgicale, la spălături şi la clistire. ■— N. din fran. (lat. cannula, dimin. din canna „trestie, ţeavă11). Cfr. canură. Cansun s. a. (ş. d.) v. canon ş. d. CĂNijNT, -A adj. (ş. d.) v. cărunt. cânwră s. f. Bourre de laine.—Lâna (de oaie bugnariu, NĂS.) după ce se spală, se scarmănă, se piaptănă, se trage uşor cu mâna (s. cu pieptenele) şi se aleg din ea firele mai lungi, care se numesc pâr şi firele mai scurte care se numesc canură, din care apoi, printr’o nouă scărmănare se alege mie-zura; p. ext. tort din canură, mai gros şi întrebuinţat sau pentru ţesături groase (straie, ciorapi de iarnă, şubi, cioareci, etc.) sau pentru bătătură (cfr. CREANGĂ, GL., PAMFILE, I. C. 6, 8, 208, DAME, T. 68, VICIU, GL., MARIAN, CH. 13, ŞEZ. II 185/,,, 1X143, LIUBA-IANA, m. 120, H. xviii 268). Iţele se fac din aţă sau canură răsucită pre spetează, liuba-iana, m. 117. Mai stai numai niţel, Mărioaro, să-mipuiu nişte canură pe răşchitor. SANDU-ALDEA, d. n. 228. Canură toarsă nu eră, pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Torceam... căte-o movilă de drugi de canură. id. ib. 63. La vaci [contra deochiului] le pune roşu, canură roşie la coadă, pitiş, conv. lit. xxxvii 717. Copiii micise înfăşie in scutece ţesute din lână şi se învelesc într’un petec mai mare ţesut mai gros, din canură. liuba-iana, m. 14. Puse lelea pânza ’n şură, Nu-i ajunse bătătură, Bătură cu ce putură, Cu canuri de lângă şură. RETEGANUL, CH. 152. [Cuvântul se întrebuinţează de obiceiu la singular, zicându-se nişte canură; când ne gândim însă la firele ce-o compun, se poate zice şi canuri (CREANGĂ, gl.) şi canuri (H. x 69), de la care noul sing. cănură s. f. Se ia un copac de lemn de prun şi se împodobeşte cu cănură (lână) roşie. MARIAN, î. 99.|Şi:câ-noră s. f. bugnariu, năs., h. xvi 11.] — Cuvântul se găseşte şi la Bulgari (kănura „Gebinde von Fâden“),’ la Sârbi (kănura „Strâhn od. Baumwollengarn11), şi la Neogreci (xdivoopa), probabil împrumutat din româneşte. Cuvântul român însă nu e clarificat etimologice’şte (TDRG. crede că e disimilat din *carură şi că derivă din lat. *ca-rula din carere „a scărmănâ11, iar P apahagi, Not. etim. 214-215, constatând că la Aromâni ccmură însemnează şi „ţeavă pe care s’a depănat tort pentru bătătură11, crede că acesta e înţelesul original şi avem să plecăm de la lat. cannula „ţeavă mică (de trestie)11, cfr. ca nulă. cĂNtiŢĂ s. f. v. cană. cântă s. f. v. canavaţă. cânvă adv. v. cândvâ. cAoÂcm s. m. (ş. d.) v. covaciu. cĂof vb. IV®. Glouglouter.—(Despre curcă) A bolborosi, a chiorcăi. H. XI 232. CAOI./N s. a. (Industr.) Kaolin. — Argilă refractară, albă, friabilă, care intră în compoziţia porţelanului. [Pronunţ, ca-o-] — N. din fran. (cuvânt de origine chineză). căotâ vb. I (ş. d.) v. căută. cap s. a. şi m. Tete (I 3° Cheveux. 4°. Cou. 5°. Mal de tete, migraine. 6°. Chevet. II 2°. Indiviău, personne; tete. 3°. Taxe par tete. 4°. Capital (placâ ă întărât). III. Baison, intelligence. IV 1°. Vie. 2°. Perte de la vie, mort. 3°. Motif, raison. 4°. Pos-sibiliU. V 1°. Pârtie principale de qqch., quintes-sence. 2°. Chef. VI. l°-3°. Pârtie superieure, sommet, commencement, source, origine. 4°. Extremite. 5°-6°. Pârtie inferieure, fin, bout. 7°. Chapitre, chcrnt, pa-ragraphe, article, point, condition. 8°. Pain que l’on porte â l’ăglise en mâmoire des morts. 9°. Testi-cules (de nouveau-ne). VII. Cap). I. (Ca parte a corpului) 1°. Partea superioară a corpului omenesc (anterioară, la animale), mai mult sau mai puţin sferică, legată prin gât de restul corpului (cfr. glavâ, că-păţână, în glumă şi în batjocură: bostan, dovleac, oală, etc.); constă din două părţi: cea de sus şi dinapoi formată de craniu (cfr. hârcă, ţeastă, scăfârlie, tidvă) şi cea dinainte, numită faţă. (Cfr. brahicefal, dolicocefal, microce-fal, macrocefal, hidrocefal). Nece uruia de voi păr din capu nu-i va cădeă. cod. VOR. 92/,3_4. Cu trestie mă ucidea (= lovea) pre capu (sec. XVII). cuv. d. bătr. ii 36. Să-i taie capul. prav. 116. Crierii capului, ib. 493. Ţestul capului, marda-rie, l. 793, cfr. 1565. O fiară despre capii ca omul, iară despre picioare ca măgariul. ib. 2255. O spândzurwră cu căpulu în gios. dosofteiu, v. S. 42. Capul viperiei. cantemir, ist. 51. Un motan cu şepte capete, eminescu, n. 14. Căsuţi în cap sânt ochii. id. P. 200. Capete pletoase, id. ib. 241. Sub cap o mână puiu, Dorm colea pe pământ. coşbuc, F. 74. Pune cuşma pe cap (mai des: în cap). CREANGĂ, P. 81. îi eră drag ca ochii din cap. id. ib. 153. Taie... căpeţala din capul unei iepe. id. ib. 125. Puindu-i frâul în cap. id. ib. 195. Luân-du-şi pălăria din cap. id. ib. 238. li smunceşte perna de sub cap. id. ib. 312. Ai să-mi aduci pe stăpâna acestei cosiţe; căci de nu, unde-ţi stau talpele, îţi va sta şi capul (= îţi voiu tăia capul). ispirescu, l. 23. îşi tot întorcea capul şi se uită. id. ib. 36. Udă cârpa ’n apă rece, Te leagă la cap şi-ţi trece, jarnîk-bârseanu, d. 14. Pun capul pe căpătâiu. ib. 89. Capu’ mă doare. ib. 419. Capu’ mi l-a spart. ib. 461. La Turc se repezea Şi capul îi reteză, ib. 490.ţţ Peştele de la cap se împute. C. negruzzi, I 250. Dreptul [mai obicinuit: dreptatea] îmblă cu capul spart. id. ib. 248. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă ! creangă, p. 219. Cu capul gol = descoperit, fără pălărie. LB. || Diferitelor mişcări ale capului li se dă diverse interpretări convenţionale: aprobarea se face mişcând capul de sus în jos (a da din cap că da); negarea s. reprobarea, ridicându-1 de jos în sus (şi pronunţând un fel de t cu inspiraţiune) s. mişcându-1 de mai multe ori din stânga spre dreapta (a da din cap că nu); clătinarea lui (întovărăşită adesea de un t inspirat care se repetă la fiecare mişcare) însemnează ne-domirire, Ingrijare, imputare, dojană, ameninţare; plecarea capului (punerea lui în pământ) însemnează supunere, resemnare, umilinţă, ruşine, îmbufnare; ridicarea lui e semn de mândrie, curaj CAP — 89 — CAP dârz, împotrivire, sfidare, etc. Spânul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte, clătină din cap şi zise... Creangă, P. 233. Doctorul... da din cap. eminescu, N. 77/ls. Dau din cap şi lung privesc... spre mine. coşbuc, f. 125. „Hm, hm!“ zise ea suspinând şi dând din cap. sbiera, p. 29/î5. Am plecat capul la poala Dumne[a]lui (= l-am rugat cu umilinţă) să fiu iar rumân (a. 1650). GCR. I 134/22. Capul plecat nu-l taie sabia! C. negruzzi, i 250. BaVo cruciuliţa lele, C’aseară i-am dat inele, Ş’acum o văz fără ele. Eu o ’ntreb ce le-a făcut, Ea pune capu’n pământ Şi spune că le-a pierdut, jarnîk-bârseanu, D. 242. Murgu’ capu ’n jos plecă Şi cu jale necheză. TEODORESCU, P. P. 498. A umblă cu capul pe sus = a fi mândru. Capetele voastre Domnului să le plecaţi! 4^: Din cap până în (rar: la) picioare = din creştet până’n talpă, peste tot trupul, desăvârşit. Eră cuprins de o boală, din căpu până la picioare. mineiul (1776) 1607a. înarmaţi din cap până in picioare. C. negruzzi, i 138. Natălia mea... este muzicantă din cap până în picioare. id. ib. 75. Eră chiar mă-sa, din cap până în picioare. delavrancea, ap. TDRG. Peste cap = cu capul in jos şi cu picioarele în sus; fig. pe dos; prea destul. Treaba merge peste cap — rău (Olt). zanne, P. II 58. Mi-e (s. mi-a ajuns până) peste cap = sânt sătul. Com. I. CORBU. A se da (de-a roata sbiera, P. 262/h) peste cap = a face tumba, cfr. de-a’n boulea, de-a berbeleacul, de-a rostogolul; fig. a face tot ce e cu putinţă (cfr. pe dracu’n patru) spre a izbuti în cevâ; (mai ales despre negustori) a da faliment. Dracii se dedeau peste cap. eminescu, n. 56/,,, cfr. şez. iv 25/26. (în basme darea peste cap e actul ce precedează o metamorfozare) Broasca se dădu de trei ori peste cap şi se făcu o zână. ispirescu, l. 35, cfr. 18, stăncescu, B. 62/,, SBIERA, P. 18/„, 33/a, 68/,, RETEGANUL, p. I 36/14, 37/j, II 45/^3, 65/29, m 51/S1, etc. A da (pe cinevâ) peste cap = a-1 trânti astfel ca să cadă tumba, a-1 da gata, a-1 pune bine; p. anal. a da paharul peste cap = a-1 goli dintr’o duşcă. zanne, P. iv 40. în caic sărea Şi pe cel Arap îl dapeste cap. alecsandri, p. p. 117b/5. f Ă(-şi) da peste cap (tumba) = a veni peste cap, acădeârosto-golindu-se (de la o oare-care înălţime). Fiind şi o râpă adâncă, mai mulţi peste capete şi-au dat, cu cai cu tot. let. II 118/2r Bieţii şoareci, tot peste cap dându-şi... cawe’ntr’o parte, care înbr’alta fugeă. ţichindeal, f. 144. Cine se razimă de umbră, Dă’ndatăpeste cap tumbă. PANN, P. v. 11 64. f A(-şi) da în cap = (intrans.) a da in nas, a cădeă. de oboseală; (trans.) a dobori. Eră caii Moldovenilor leşinaţi, de-şi da în cap. let. ii 364/25. Oricine face rele, îl dă în cap Dumnezeu, pann, p. v. 1 77. Cu capu ’n jos! =cu curu’n sus, de-afcs. doasele: spre peire. Lumea asta e pe dos, toatern&q cu capu ’n jos! creangă, p. 248. Toată monarhia cu capul în gîos prăvăleaşte. CANTEMIR, IST. 51/26. Deade în gios cu capul (= căzii), dosofteiu, V. ^ s. 43. Şi-l dădu cu capul în jos în balta. stăncescu, b. 208/,2. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap (pamfile, c.) = într’un fel sau într’altul, fie ce-o fi! Stăpâne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i; fii odată bărbat şi nu-ţi face voie-reacreangă, p. 212. A legă în cap = a luâ de nevastă, cfr. a înveli. Zis-abadea să nu joc Pân’ la storsul vinului, Când voiu fi mireasa lui. Iată storsul a trecut,... Badea ’n cap nu m’o legat. jarnîk-bârseanu, D. 142. A scoate capul în lume = a ieşi din casă, a ieşi in lume. N’aveă să scoată capul în lume Sultănica,... că începeau şuşuitul şi ponoasele, delavrancea, s. 14. f A ridică cap = a se râsculâ (analogii din limbile balcanice la papahagi, p. a. nr. 223; tot aşă Iran., germ. etc.). Traian... s’au sculat cu oşti... asupra Armeanilor, carii râdicase cap. cantemir, hr. 192/l0, cfr. zilot, cron. 334, beldiman, tr. 387. Hotărîrea... d’a ridică cap şi sabie împotriva Domnului. bălcescu, m. v. 475. A i se urcă (s. sui s. a-i sări) cuivâ în cap = a ajunge să-i porunceşti. Dacă-i dai mult nas, ţi se urcă ’n cap! baronzi, l. i 62/26. A se pune ’n cap (şi ’n cur polizu) să... = a face tot posibilul, a se face luntre şi punte să (nu izbutească cevâ). De v’aţi pune’n cap cu toţii, Eu [tot] aşi fi primar în sat! coşbuc, F. 26. A 11 cap tăiat (cinevâ) = a aveâ o asemănare mare, a fi leit (cinevâ). 25 tată-său, cap tăiat! zanne, P. ii 61. A nu-ţi (mai) vedea capul de... = a nu şti unde-ţi stă capuf de... = a nu mai şti ce sâ mai faci de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi (=sânt foarte ocupat), creangă, a. 62. N’are unde-şipune capul = e fără adăpost, polizu. A-1 durea capul (pe cinevâ) = a aveâ dureri de cap (din cauza...); fig. a-i păsa, a fi îngrijat. Treceă prin pădure, fără să-l doară măcar capul, ispirescu, L. 8 A-şi vârî capul la... = a se băgă la stăpân. De ce nu-ţi vâri capul la vreun om de treabă? PANN, P. V. I 25. A-şi vârî (s. băgă s. pune) capul sănătos (s. teafăr pamfile, j. ii) subt evanghelie = (propriu) a se însurâ (mirii îngenuchind subt evanghelie la cununie), a-şi legâ viaţa de atul, (p. ext.) a se pune subt ordinele altuia, a luâ un angajament formal faţă cu cinevâ; a se vârî, fără a aveâ nevoie, într'o beleâ. Cfr. pamfile, j. ii. Păzeşte-ţi treaba, omule, ce să-ţi bagi capul teafăr-să-nătos subt evanghelie? sevastos, p. 89 (Cfr. băgâ I 1°). A-ţi luâ capul în poale = ao luâ la sănătoasa, a fugi; a te face că nu auzi şi nu vezi nimic (Argeş). zanne, P. II 46. [Dobitoacele] capu l în poale luân-du-şi, în m.onarhia păşirilor au pribegit, cantemir, ib. A umblâ cu capul între urechi = a nu fi cu luare-aminte, a umblâ gură-cască, a nu-şi da seamă de ceea ce se petrece in jurul tău. zanne, p. ii 54. A se da (s. bate pamfile, c.) cu capul de (toţi) păreţi(i) (s. de vatră) = a nu mai şti ce să faci de desperare, de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capu’ de vatră, jarnîk-bârseanu, d. 448, cfr. sevastos, n. 130/,. Se bate cu capul de păreţi şi nu ştie cum să facă. pamfile, C. Cu noaptea (s., mai rar, cu ziua) în cap = des-de-dimineaţă. Ai ieşit de-acasă cu ziua ’n cap. alecsandri, t. 259. Cu noaptea ’n cap, din ‘casa lor, Pe viscol am plecat. COŞBUC, b. 215, cfr. CREANGĂ, P. 6. A(-şi) luâ (s. a apucă) lumea ’n cap = a lâsâ toate in voia soartei şi a plecă, rătăcind, în lume, cfr. apucâ p. 214a. Desperat, eră să ieie lumea în cap. eminescu, N. 20, cfr. p. 101. Am să-mi ieu lumea ’n cap ! şez. vii 137. (Neobicînuit) Am luat munţii în cap. dosofteiu, V. S. 83. A-şi aprinde (v. c. p. 203b) paie’n cap. La aşâ cap, aşâ căciulă (v. c.) s. chiulaf (v. c)! (Bot). Capuf-ariciului = buzdugan (6°). panţu, PL.|Capul călugărului=Leontodon autumnalis, plantă ierboasă, cu flori galbene, id. ib. | Capul-cu-cului = floare (nedefinită), h. xii 429. | Cap-de-co-coş=dulcişor. brandza, fl. 557. | Cap-de-zmeu= mătăcină, barcianu. | Capul-popii = trifoiu. H. xviii 17. | Capul-şarpelui=E chiumrubrum, plantă ierboasă, acoperită cu peri aspri, cu flori roşii ca sângele. panţu, pl., cfr. H. xvii 7. | Capul-viperei = iarba-şarpelui. panţu, pl. (Entom.) Capul-lui-Adam s. -morţilor s. cap-de-mort s. -de-moarte=strigă. marian, ins. 268. Cap-de-mort —(fluture) de vei vedeă, să nu-l omori, căci el duce apă morţilor, şez. iii 44/28. | Capul-cerbului == boul-lui-Dumnezeu. marian, ins. 34. (Iht.) Cap-de-delfin s. -de-mops = monstruozitate de şalău, produsă prin Încovoierea oaselor frontale de la mijlocul lor şi totodată prin lăţirea lor. AN-tipa, F. I. 22.| Cap-sec=peşte (nedefinit). H. xii 227. (Geol.) Cap-de-şarpe = fosile terebratule (Muscel). leon, med. (Astron.) Capul-balaurului= o parte a constela-ţiunii numită balaurul (II 1°). otescu, cr. 10. | CAP - 90 — CAP Capul-boului: constelaţiune (nedefinită), marian, SE. I 109. 2°. Efigia cu capul domnitorului de pe monete. Cap ori pajură? 3°. Părul capului. Cei ce-şi tunseră capetele. COD. VOR. 2/5. Mergea la fântână, să-şi spele capul, drăghici, R. 148. Capul bălaiu. EMINESCU, P. 212. Cu capul nepieptănat, doine, 207/20. A-şi pune manile în cap = a se apucă, cu mânile de păr, a nu şti ce să mai faci de necaz, de ciudă, de mirare, de desperare. Cfr. şez. iii 17/18, creangă, p. 261, 292. Mi-am pus mânile în cap, când am auzit! pamfile, j. ii. A căută (v. c.) în cap. 4°. Gât. Bate-mă, Doamne, să sac... Cu mândra pe după cap. jarnîk-bârseanu, d. 382. 5°. Dureri de cap, migrenă. De aseară m’a apucat iară capul! 6°. Căpătâiu (capul unuia culcat s. al unui mort). Ipolit o privea stând la capul ei. C. negruzzi, i 60. Puse seara la capul fiecărui din ei câte un mănu-chiu de flori, ispirescu, L. 20. Celui care doarme greu, poţi să[-ij tai lemne la capul lui. şez. ii 72/ss. Nu m’oiu duce (după diac], Pân’ mi-or pune la cap cruce, jarnîk-bârseanu, d. 74. | P. ext. Partea aceea a patului unde e căpătâiul. Punându-l [mănuchiul de flori] la capul patului său, se culcă şi dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. II. (Pars pro toto; capul fiind considerat ca partea principală a omului. Cfr. Capul face, capul trage! pamfile, j. i) 1°. (Când e vorba de nevoi, griji, belele, etc. care copleşesc pe cinevâ, cfr. spate, spinare) Capul cw»yd=cinevâ. Să-şi plătească nevoia şi datoria ce aveă după cap. let. ii 296/Ja. Nu-s păcate aiste? nu-s belele pe capu’ omului ? alecsandri, t. 233. Cine l-a adus iar pe capul nostru? N. xenopol, ap. TDRG. Acum se găseă cu cinci condamnări pe cap. vlaiiuţă, N. 183. Biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! creangă, p. 25. Mare foc şi potop a căsut pe capul nostru! id. ib. 27. Am tare multe trebi pe capul mieu. ii. ib. 169. Aceştia-s curat sărăcie trimisă de la Dumneseu pe capul mieu! id. ib. 262. Bucurie peste bucurie veneăpe capul mieu. id. A. 33. Când va cădeă vr’o pacoste pe. capul norodului tău... ispirescu, L. 328. N’avem noi destule pe cap, mai... ne încurci şi tu ? stăncescu, b. 303/ls. Decât cu urît în casă, Mai bine cu boală ’n oase; De boală bolesc şi scap, Dar urîtu-i tot pe cap. jarnîk-bârseanu, d. 180. (Neobicînuit, cu alte prep.) Iară la a doua domnie cu mult schimbat într’alt chip, după patimi ce-i venise şi lui la cap. let. i 256/13. De cănd nu mai am pe nime în capu’ mieu ca să mă silească la treabă... alecsandri, ap. TDRG. ^ Vai de capul lui != vai de el! Haram de capul vostru! = haram de voi! Ca vai de capetele lor îmblă, rugându-se ţăranilor. LET. II 325/S4. Vai de capul lor! piereau cu sutele şi ei şi caii. C. negruzzi, I 154. Bolnavă ca vai de capul ei! CREANGĂ, P. 286. Haram de capul vostru! De n’aş fi eu aici, aţi păţi voi şi mai rău! id. ib. 310. Ce-i de capul tău ? (c. negruzzi, i 207) = ce-i de tine ? Nu-i nimic de capul lui = nu-i nimic de el, n’are nici o calitate. A cădeă, a se întoarce, a se sparge etc. (cevă) în (s. pe) capul cuivă = a ajunge (vreo nenorocire) pe cinevâ. I se va întoarce în capii, răutatea, dosofteiu, ps. 26. Pacatul în cap şi ocara în obrasul lor să fie. CANTEMIR, IST. 95. Băul cel mai mare şi osânda cade în capul lui. let. ii. 274/13. Nebuniile Domnilor se sparg în capul poporului. LM. Să se întoarcă pe capul a-celuia, care a trimis-o. CREANGĂ, P. 233. înălţate împărate, Pune pace, nu te bate, C’or cădeă pe capu-ţi toate, jarnîk-bârseanu, d. 316/3. f (Singur s. însuşi) cu capul său = insuşi, în persoană, singur (fără tovarăşi, aliaţi, familie, etc.). Când merge el singur cu capul său, de-i soţie, şi singur cu sine să facă greşala. PRAV. 1136. August Che- sari împotriva Panonilor... singur cu capul său mergând... cantemir, hr. 78/30. Venit-au numai singur gheneralul Heisir cu capul lui, cm vr’o sută de oameni, let. ii 261 /30. Brâncovanul-vodă cu capul său cu Muntenii... ib. 262/28. Sultan Meh-met singur cu capul său, împreună cu Vesirul şi cu Tiuchel-grof, au purces la oaste. ib. 276/13. Se mărgini Traian, că iară însuşi cu capul său să meargă cu oastea romană asupra Dachilor. P. maior, IST. 5. (Rar) Capul mieu = chiar eu. (D. ex. Mă duc capu’ mieu. rădulescu-codin, l. Nu ştiu ce să-mi fac (s. n’am ce-mi face) capului = n’am ce mă face, n’am încotro. Nici nu mai ştiau ce să-şi facă capului, cu atâtea avuţii, delavrancea, ib. Pe fiul că mai mic... nu-l trăgea inima a plecă în peţit. Dară n’avu ce-şi face capului, căci tată-său îl tri-meteă într’una să caute a se căpătui şi el. ispirescu, l. 33. A cădeă pe capul cuivă = a trage (s. a veni să stai mai multă vreme) la cinevă (care n’are loc s. nu e bucuros să te primească); a veni la cinevă cu o cerere (de împrumut, de serviciu) de care acela nu prea e bucuros. S’a dus la Bucureşti şi a căsut pe capul lui frate-su. A ’sta, a se ţineă, a se legii, a se apucă (v. c. p. 2121>) de..., a se pune pe..., a se duce de pe capul cuivâ = cinevă. Toată siua am stat de capul tatii, să-mi facă un buhaiu. creangă, a. 41. Mama s’a pus pe capul tatii ( = a stăruit mult) (ca) să mă dea... la şcoală, id. ib. 16. Duceţi-vă de pe capul mieu ( = lăsaţi-mă in pace), că mi-aţi scos peri albi! id. p. 270. Se ţine de capul lui, ca gaia maţul. zanne, p. I 465. Ce te legi de capul mieu? contemporanul, i 852. (Altă construcţie:) Nu-mi leg eu capul de fata asta! (pamfile, j. ii) = nu-mi leg viaţa de..., nu mă însor cu... A-i da (cevă) cuivâ de cap = a i se întâmplă cevâ (neplăcut), a o păţi, a i se înfundă; a pune bine pe cinevâ. Le-au făcut sfârşitul, adecă le-au dat de cap. ţichindeal, F. 35, cfr. 475. Acum mi-a dat de cap Şi n’am nădejde să scap. PANN, E. II 13. îi dăduse de cap smeului. stăncescu, b. 98/18, cfr. 95/5, 194/?l. Asta a fost şi-a trecut; da acum mi-a dat alta de cap. reteganul, p. ii 53/10. Vai de mine, ce să fac, Că mi-a dat dorul de cap? id. ch. 175. 2°. (Mai ales la numărări s. împărţiri) Individ. (Despre oameni) Persoană, om, cfr. Rumân, creştin, suflet, căciulă (2°), cur. Vine pe cap câte 5 lei. LM. Să plătesc pentru şosele, Pentru vin, rachiu, pavele, Pe moşie şi pe cap. alecsandri, t. 40. împărţind câştigul pe cap. conv. lit. xliVj 656. (Complinit) Un cap de bărbat = un bărbat. LB. Cap de creştin = om. rădulescu-codin. Nice un cap de boier nu rămăsese, let. ii 123/23. Se dase trândăviei,pentru un cap de muiere, ispirescu, U. 71/u. | (Despre animale, spec. despre vite) Bucată (iii 4°). Patruseci de mii de capete [de albine), economia, 173. Viţeilor [sâ le dea] câte un dram [de sare]... de fieşteeare cap. I. ionescu, C. 5, cfr. p. 448. De rămâneau ciresile peste noapte în bătătură, dimineaţa bieţii păstori cu paguba gata: două-trei capete lipseau, agârbiceanu, LUC. III 175. # (La Românii din A.-u., după germ. Iiopfsteuer) Dare de (s. pe) cap = impozit personal. 3°. f P. ext. Dare de cap, cfr. capitaţie. Acest Domn [Constantin Mavrocordat]... într’aceasta a doa domnie multă supăra/re au făcut ţărei cu o-biceaiuri nouă..., pre toată luna cereă capuri, şi mulţi oameni de frică şi de sărăcie fugeă prin munţi. LET. iii 179/35. 4°. (Averea ţăranului nostru stând odinioară mai ales în vite, plur. capete însemnă) Capital (vârît într’o întreprindere s. într’un negoţ, ori dat s. luat împrumut cu dobândă). Să socotească giudeţul tot vinitul ce va fi fost dentr’aceă. ocină, deci giumă-tate den tot să numere şi să facă să fie capete, să să iuşureadse din datorie, prav. 16. Partea ce va prisosi a banilor, să-i de[a] cu dobândă, spre în- CAP — 91 — CAP mulţirea capetelor (a. 1804). uricariul, v 45/23. Veniturile moşiei să socotesc în camăta banilor şi în căpetele datoriei. PRAVILA (1814) 51, cfr. 22. Aceasta nu mai iaste dobândă la dobândă, ci dobândă la căpete. caragea, l. 32/6. Să ceară capi-tile banilor împrumutaţi, codica ţiv. 40/s4. Creanţele, ale căror capete nu sânt nici odată exigibile... hamangiu, C. C. 479. Dobânda neputându-se plăti niciodată, ea se adună la capete şi acestea sporeau an cu an. I. boteni, săm. iv 549. Nu să’n-carcă sumă piste sumă, cu dobânzi şi cu capete. JIPESCU, O. 64. Am vândut cirezile Şi mi-am, scos capetele, Ş’am să beau dobânzile, teodorescu, P. p. 546.:$: A îndoi capetele = a adăogâ încă odată pe atâta banii împrumutaţi ori băgaţi în comerţ. COSTINESCU. A-şi scoate din capete = a nu rămânea in paguba, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosinţă asupra cuivă. Tu ţi-ai bătut joc de mine. Fie, că şi eu mi-am scos din capete! ispirescu, l. 283. îşi scoase Ercule din capete pi. asupra lui Augia, căci merse asupra lui cu războiu, îl bătu... id. U. 42/,,, cfr. M. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV, 40. Nu mă ţine capete = nu mă costă nimic, nu mă importă. POLIZU.||P. e'Xt. (în singular) Va mărturisişi va da... căpulă (traduce pe grec. xe), frunte (II 2»), vârf (COSTINESCU), început. Şi vor adună aleşii lui de patru vânture, den capetele ceriului până în sfârşitul lor. TETRAEV. (1572) 243, cfr. dosofteiu, ps. 58. CapătulU nasului. fiziognomie (a. 1785) ap. GCR. ir 144/,,. ţj: Din capăt = de la început; de-a capul. Alţi boieri de ţară, ce se tâmplase îm, Iaşi, din capăt. LET. II 296/2a. Spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost şi ce-a păţit, creangă, p. 45. în capăt = In cap (V 1°), în frunte. Iar în capăt[ul mesii] cine şade? ALECSANDRI, P. P. 206. 2°. P. ext. Partea extremă cu care se începe s. se termină un corp, un hotar, o ţară, etc., cap (VI 4°), margine. Pământul se va cutremură den toate capetde(a) (sec. XVI), cuv. D. BĂTR. II 454, cfr. 455. lară’n căpătui oraşului eră curtea împărătească. DOSOFTEIU, V. S. 462. în capătul moşiei din jos (a. 1820). uricariul, vi 172/5. Din corabie, au agiuns să arunce capătul unei frânghii, drăghici, R. 11. Capetde [şalului], alcătuind un fiong GAfÂT nÂPAT dinainte, câtimii apoi peste papucii lui. c. NEGRUZZI, I 16. Capătul aleei (id. ib. 45), uliţei (EMINESCU, N. 63), unei laiţi (id. p. 192), satului (GOROVEI, C. 358), albiuţei (creangă,'A. 21). Capăt ele lume (id. P. 192),’ da pod (id. ib. 298). A feştalit băţu’ tle amândouă capetele, şez. I 218/,,. La capăt pocneşte zbi-ciul!(comit. Aradului). ZANNE, p. III 361. Ciomagul are două capete, şi cu cel de-al doilea, se dă totdeauna mai cu sete. ib. iii 112, cfr. I 119. rj-f- Din capăt până în capăt = de la început până la sfârşit, cfr. (pentru cărţi de citit) din scoarţă’n scoarţă. Le spuse povestea, din căpătu până în cdpătu'. dosofteiu, V. s. 153. Din capăt până în capăt prin toată ţara Nigriţilor. CANTEMIR, IST. 149. 3°. Spec. a) Extremităţile osiei carului. H. x 209, creangă, gl. Taie un sulhariu de fag şi face un capăt minunat. Apoi îl aşeasă cum trebue, pune roata la loc. id. P. 135, cfr. 124. Leuca.., se sprijină jos pe capătul osiei, pamfile, i. c. 134. | Partea inimei ce se află la spatele carului şi trece afară din osie, se numeşte capătul s. coada inimei. dame, t. 9. b) Extremităţile de de-asupra coardei, ale braţelor fer&străului, numite şi: mere, cioace s. umeri. id. ib. 86. c) Dacă braţele războiului sânt prelungirile picioarelor, se numesc capetele picioarelor, pamfile, i. c. 271. | Extremitate a sulului în care e înţepenit zăvorul războiului. DAME, T. 136. 4°. P. restr. Partea de jos s. dindărăt a unui lucru (in opoziţie cu mijloc şi mai ales cu vârf), sfârşit, cap (VI S^e0), margine (COSTINESCU, ŢIPLEA), fig. încheiere (COSTINESCU, stamati),. des-legare. Notariul lui Bela... au scris istoria sa cătră capătul sutei a douăsprezecea. P. maior, ist. 195. Văzând Avraam, că nu va fi capăt bun între el şi între nepotu-său. CALENDARIU (1814) 107. Pe la capătul anului 1693. bălcescu, m. V. 48, cfr. 107. Vede’n capăt începtiUil Cine ştie să le’nveţe. eminescu, P. 132. Acuma se vedea la capătul do-rinţilor sate. sbiera, p. 97/4j. ţfn capăt, se întâlneşte cu o mâţă. şez. IV 227/1. |[ Spec. (rar, în Ardeal) Sfârşitul vieţii, moarte| Să nu m,ă spui la Vizor, craiul şerpilor, (că) ce ţi-am descoperit, căci atunci e capăt de mine. reteganul, p. ii 43/3„ cfr. 24/2e, iv 42/2. Fără capăt = fără sfârşit. DDRF. într’un calcul fără capăt, tot socoate şi socoate. eminescu, p. 221. Capăt e de lucru mieu! = i s’a pus capăt, s’a zădărnicit, ţiplea, p. P. Capătul zilei = cătră seară, barcianu. A pune (rar, da) capăt unui lucru = a face un sfârşit, a terminâ. Pune capăt trebii (o sfârşeşte), pamfile, j. ii. Este vreme a da capăt chestiei Principatelor, ghicâ, a. 449. A face capătul cui vă = a-i face de petrecanie, a-1 pune bine, a-1 omorî. S’au sfătuit acuma maică-sa cu smeul cum, să-i facă capătul, sbiera, p. 30/40, cfr. 24/8, 62/29. A da de capăt = a da de sfârşit, a ajunge la sfârşit. Nu-i mai dădeau de capăt [poveştii]. eminescu, n. 67. Săp de atâta vreme şi tot nu m.ai dau de capăt. şez. iv 194/17- A scoate (s. duce ispirescu, l. 18) cevâ la (s. în) capăt (bun) = a terminâ cevâ cu succes, a izbuti, a ieşi bine dintr’o încurcătură. Să vadă, cum, a s’o scoată la capăt bietul vlădică, c. negruzzi, i 226. Aceia imagine încă vie a războaielor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, r. vom vedeâ poate într’o zi. odobescu, iii^68/16. Asta-i o treabă foarte grea, şi mare lucru să fie, ca s’o putem noi scoate la capăt! CREANGĂ, P...157. Ştiu cum se fac de greu trebile acestea şi rar le scoatem în capăt! id. ib. 172. De mă vei ascultă, pe toate ai să le birueşti şi să le scoţi la capăt bun. ispirescu, l. 22, cfr. şez. i 97/2?. A o scoate la (în marian, se. ii 188) capăt cu cinevă = a se înţelege, a se învoi, a aveâ traiu bun cu cinevâ, a o scoate la cale, a ieşi la socoteală. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. C. negruzzi, i 93. Să-mi dea fata de ne- vastă, că no scoate cu mine la capăt. şiiz. vi 14, cfr. pamfile, j. ii. A scoate pe cinevâ în capăt — a-1 ruinâ, a-1 pune într’o stare încât să nu mai ştie ce sâ facă. costinescu. A ieşi în capăt = a aveâ traiu bun, a o sfârşi bine. Trebue să strămute casa,, grajdul sau ce este, sau să le părăsească cu totul. Altmintrelea nu poate ieşi în capăt, marian, na. 79. A umblă tară nici un capăt = fără câpâtâiu, fârâ nici un rost, de frunza frăsinelului. L-o găsit îmblând prin păduri, ia aşă,_ fără nici un capăt. şez. VI 2. (După numerale) în capăt = (în)tocmai, exact, în cap, deplin. Cinci mii în capăt? alecsandri, t. 257, cfr. 1143. Oblu 2 sile în capăt. luc. iii 363. După ca se împlinesc trei ani în capăt, iar porneşte la Dumneseu. creangă, p. 313. 5°. Bucăţică mică, rămăşiţă, lucru de nimica, că-pătâiu (II 4°), cap (VI 6°), cfr. cape ţel, muc. Un capăt de lumânare, costinescu. Mie nu-mi pierise... nici un capăt de aţă. SANDU-ALDEA, a. m. 25, cfr. CREANGĂ, a. 99. 6°. (Neobicînuit) Bucată (de vită), cap (II 2°). Vreun capăt de vită. marian, î. 293. || P. ext. [Sumar. Am oi, de nu le mai ştiu capătu’. şez. vi 9. 7°. f (Rar) Capitol, (f) glavă, paragraf (de lege), cap (VI 7°). O adevereadză marele dascal limba-de-aur Ioan, la 22 şi 26 de capăt de poslania cătră Evrei, dosofteiu, v. s. 32,. Când se va găsi cu cale să facă vreun capăt de pravilă nou... urica-RiUL, iv 289/j. 8°. f (Rar; cu funcţiune adjectivală) Căpetenie, fruntaş, cap (V 2°). Boierii carii eră mai capăt în ţară. LET. II 302/31. — Singular nou, refăcut din capete, plur. lui cap. căpăţ s. a. (Mor.) Boisseau. — (Bau., Mehed., Vâlcea) O măsură de lemn, cu care se ia vama la moară (com. A. COCA, II. VIII 14), mertic, gâf 2°, cfr. căuş. [Şi: Căpeţ s. a. VICIU, GL., VÂRCOL, V., căpete s. m. = vas de lemn s. de tinichea, do o ocâ, cu care se ia vamă la moară. BOCEANU, GL., cfr. CREŢU, ap. MARDARIE, L. 329.] căpătă vb. I trans. I. 1°. Acquerir, gagner. 2°. Attraper. 3<’-4°. Obtenir. 50-60. Becevoir. 7°-8°. At-traper. 9°. Etre pris (par...). 10°. Trouver. II. Cueillir. I. A ajunge in posesiunea (definitivă s. vremelnică) a cevâ. 1°. (în urma unei munci, sforţări, silinţe, etc.) A câştigă (prin muncă s. prin păţanie proprie), a agonisi, a dobândi, a ajunge la..., a obţinea (cevâ). Capăt = acquiro, conquiro. ANON. CAR. Cdndu-mi va muri trupul, Fă să-mi capete sufletul A raiului mărire. s. clain, ap. GCR. ii 188/2, cfr. alecsandri, p. P. 21 lb. Socotesc că după aceasta va mai căpătă la minte, drăghici, r. 12. [Cavalerii] se luptau casă capete o ochire de la dama inimii lor. c. negruzzi, i 36. Fata îm,păratului-roş nu se capătă aşă de lesne cum cresi tu. creangă, p. 244. Un copil orfan... a pleca,t prin lum,ea mare, cum pleacă omul năcăjit, să-şi capele pânea, de toate silele, reteganul, p. iii 27/4. Pentru badea, bădiţu’, Bucuros mi-aş da şurţu’..., Numai de' l-aş căpătă, jarnik-bâr-sea’nu, D. 9. Am lăsat-o ca să crească, Minte’n cap să-şi dobândească; Ea minte şi-o căpătat... doine, 246/, 5. Fân bun din iarbă proastă a-nevoie a căpătă. I. golescu, ap. zanne, p. i 162. 2°. A pune mâna pe..., a da de... Au trimes la Neculachi, ca să se trim,ată cartea, să-l pedepsească; atunce l-au urnit, zicând că nu-i îndămână, dar va capată-o şi a trimite-o. LET. III 257/u. 11 deaderă în mânile vrăjmaşilor, carii dănţuiă. de bucurie, căci îl putură odată căpătă în mâni. calendariu (1814) 112/18. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cât nu face; ba încă sânt bucuros că o pot căpătă. creangă, P. 218. Ah, urîte, cuin te-aş vinde, Numai de te-aş puteâ prinde; Dragoste,'cum te-aş Dicţionarul limbii române. 2S VI 1014. I ii, 1- OÂPAΠ- 98 - CÂPÂTÂltf luă, Numai ele te-aş căpătă! jarnîk-bârseanu, d. 78. 3°. (în urma unei solicitări, cereri, stăruinţe) A obţineâ, a i se da, a-i veni. Rămăsese... deprinderea, ca fiecare mitropolit, după ce se alegea, să înştiinţeze pe patriarhie şi să-şi capete încuviinţarea, c. negruzzi, I 241. Am venit înaintea judecăţii, să capăt dreptate, creangă, a. 147. Cine-i gazdă şi avut, Toţi îi dau bani împrumut; Da noi cave nu avem, Cerem şi nu căpătăm, jarnîk-bârseanu, d. 415. Copilul până nu plânge, nu capătă ţâţă. zanne, p. II 83. A căpătat un post. pontbriant. 4°. Spec. (in Ardeal şi Mold.) A obţinea, a primi un preţ la vânzarea unui lucru. Nu poţi căpătă pe calul acesta mai mult de 10 galbeni. LM. Din o falce semănată m in poate să capete pe lăor şi sămânţă peste 480 lei, iară... pentru că va toarce lăorul acesta, va căpătă mai 1000 [de] lei. I. ionescu, C. 42. 5°. A primi in dar, a i se da (cevă) de pomană. îşi băgă hainele cele frumoase ce le căpătă, în dă-sagi. ispirescu, l. 308. Păcală fu bucuros că rămâne acasă să capite şl el prescuri de la popa. alexici, l. P. I 244/16. Mi-am pus, zău, peana uscată, De la tine căpătată. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 116. Stră'inu-s ca puiu’ de mirlă, Nu capăt nici prânz, nici cină. ib. 207. S’a dus să capete (= după căpătat, în cerşit). PONTBRIANT. 6°. (în urma unor împrejurări pe care nu avem putinţa de a le cârmui noi) A primi, a i se da... De la cine ai căpătat tu scrisoarea aceasta? eminescu, n. 76. Multe palme-i căpătă. jarnîk-bÂr-SEANU, D. 318. Şi-o capătă! = îşi primeşte ocara s. pedeapsa. Cfr.’polizu. # A căpătă (le ofiţer = a primi grad de ofiţer, giuglea-vâlsan, r. s. 7°. A se alege cu..., a aveâ parte de... Tânără m’am măritat Şi rea soacră-am căpătat, jarnîk-bârseanu, D. 170. || (în Mold., prin contaminare cu a se alege) Refl. Dacă vrei şi de te-apuci, C’un bacşiş frumos te capeţi. SPERANŢĂ, ap. TDiiG. Dar atât ştiu, că Ţiganul s’a căpătat cu o flescheială (palmă) sdravănă de la boier, ion cr. ii 221. E, he! he ! ştii că mă pot căpătă cu fluierul, ib. iii 296. 8°. (Complementul e o boală, paraziţi, etc.; cfr. dial. Muggia kapită una malatia) A se alege cu..., a se umplea de..., a face (V 3°). Cum putem apără dobitoacele să nu căpete păduchi, calendariu (1814) 181 /6. Bând odată apă pe osteneală, au căpătat oftică. DRĂGHICI, R. 3. A căpătă friguri, răni, dor de inimă, etc. LM. 9°. A fi cuprins (sufletul s. inima) de... Atunci pierde toată iluzia, şi, în locul fericirii, capătă pizmă şi împietrire. C. NEGRUZZI, I 56. Peste umăr m’am uitat, Mare spaimă-am căpătat, şez. iv 221 b/2. 10°. A da de..., a găsi, a află (pe cinevă undeva, a-1 află vinovat s. cu minciuna LB.). Ori pe unde am îimblat, Odihnă n’am căpătat, jarnîk-bârseanu, d. 9. Te-am lăsat Şi alta mi-am, căpătat, ib. 257. Prunc căpătat ■= aflat lângă garduri, copil găsit. LB. II. A culege (de pe jos, d. ex. urzici, pietricele, poame LB., cânepă, prune, mere, etc. pompiliu, bih. 1006). [La CANTEMIR şi: f încăpătâ vb. I (cfr. lat. incapi-tare CDDE. nr. 241) trans. şi refl. = a ajunge la..., a pune mâna pe..., a găsi. Această poveaste... de unde să o fi încăpătat Sarmiţie, n’am putut desluşi, iir. 129/,3. Pune-voiu nevoinţă să desluşim,, acel Simion de unde s’au încăpătat de această grozavă minciună. ib. 136/,, (cfr. încăpui). | Abstracte: căpătâre s. f. (şi cu înţelesul de „dobândă, câştig" LB.) Că-pătarea acestui al doilea ordin, iorga, L. i 348. Astfel pierdeau oamenii mai multă vreme fără folos şi fără căpătare, mera, P. 77, căpătat s. a. (ad 1°) Cinevâ umblă (LM.), pleacă (polizu), se duce dupâ s. (mai rar) în s. cu căpătat(ul), trâeşte djn căpătat(e barcianu). Se duse cu pâinea de căpă- tat. PANN, p. V. III 89, cfr. MARIAN, NA. 114/3. Copiii gătiţi în vechituri de căpătat, vlahuţă, ap. TDRG. 'Tată-său, ca popa: umblă după căpătat. creangă, A. 92. Babele umblă c%i capatatui. şez. ix 137. Să umbli prin sat, După căpătat, ib. i9b/88. Fugită de la bărbat, Cu, altu’, de căpătat, jarnîk-bârseanu, d. 233. Face-ţi bine şi iertaţi, Că lumi-nele-am gătat, Şi n’am, bani de cumpărat, Pân’ m’oiu duce’n căpătat. Cătană, p. 128, (Transilv.) Copil de căpătat — din flori, marian, na. 60, căpă-tătură s. f. (ad 1°) = copil lepădat de părinţi, aflat şi luat de altcineva străin, care îl creste ca pe al sau. LB., LM.] — Se admite in general că verbul căpătă derivă dintr’un tip lat. -pop. *capltare, pe care unii (d. ex. meyer-lubke, r. wb. nr. 1635) il cred derivat din capere, cu care se potriveşte la înţeles, iar alţii (d. ex. Ascoli,Arch.glott. XI 428) il consideră ca un derivat din caput, capita: din înţelesul de „capital" (cfr. cap li 4°) s’ar explică cel de „a câştigă" (cfr. trecerea analogă de sens la a dobândi şi contrariul la a scăpătâ, „a sărăci"),iar din cel de „capăt, sfârşit" (cfr. cap VI 5") s’ar explică înţelesul de „a ajunge (la capăt)"; pentru toate aceste înţelesuri se găsesc analogii în limbile romanice (cfr. pu-ŞCARIU, et. WB. nr. 273, CDDE. nr. 241, MEYER-lubke, r. wb. nr. 1635 şi 62-65); s’ar puteâ admite că derivatul din caput să fi fost influenţat in des-voltarea lui semantică de capere. Bătător la ochi e insă faptul că despre existenţa cuvântului românesc n’avem nici o urmă în scrierile vechi, iar arom. capilari are cu totul alt înţeles („a tunde oile in jurul capului"); înţelesurile cuvântului nostru le are şi ung. kapni „a obţineâ, a primi, a pune mâna, a găsi", cfr. căpui. cApAtâi£ii s. m. v. căpătâi». cApAtaiu s. a. 1.1°-2°. Chevet. Traversin, oreil-ler. 3°. Etoffes donnees en dot â une paysanne. 4°. Piece de bois servant â soutenir qqch. II. 1°. Tete, som.met, commencement. 2°-4°. Extremite, bout, fin. III. Charge de bois qu’on peut porter sur la tete. I. 1°. Partea (patului s. a mormântului) unde vine capul, cfr. cap (I 6°). Iacov... au luat piatră şi au pus la căpătâiul lui. mărgăritare (1746) ap. TDRG. Crucei înfipte la căpătâiul mormântului. N. rev. r. i 63. La căpătânu[l patului] sânt căpătăne (perini). LIUBA-IANA, m. 97. 2°. P. ext. Perină, umplută cu paie (ion CR. iv 121), cu vreji de cucuruz s. cu fulgi (LIUBA-IANA, M. 97), etc., p. ext. orice obiect ce se pune subt cap, ca astfel omul să stea cu capul mai ridicat, când se culcă (COSTINESCU). Kepeteny = fasciculus, cervical. anon. CAR. Cela sac îi eră căpătâi de dormit. dosofteiu, V. S. 9. 1 plapomă, 4 căpătâie de mal-deh cu flori (a. 1798). iorga, s. d. xii 123. Şi eră el în fundul corabiii dormind pre un căpătâiu. n. testament (1648) ap. GC±c. i 128/28. Pe căpătăiul său sta un potcap, c. negruzzi, i 160. S’a tologit aşă îmbrăcat cum eră, pe un divan moale ca bumbacul, punându-şi turbinca şi cele două carboave sub căpătăm, şi aşternându-se pe somn. creangă, p. 302. Smeul se tăvălea pe 9 căpătăie în pat. şez. vi 146. Scoală, scoală, măi bărbate, Nu mai tot săceă pe spate, Că mi-am urît silele, Mutând căpătâiele, Când la cap, când la picioare, Când la umbră, când la soare, alecsandri, p. p. 53, cfr. marian, î. 37. Soţio-rul cel dintâi... te pune pe căpătăie, Şi cu vorba te mângâie, şez. iii 19. Trei fraţi, într’un botez botezaţi, într’un căpătâiu culcaţi, marian, d. 82. Pun capul pe căpătâiu. jarnîk-bârseanu, d. 89. Am 12 boi, dorm pe un căpătâiu? ( = Podelele pe grindar). go* ROVEi, c. 300. Căscatul dintăi Cere căpătâiu. iord. golescu, ap. zanne, p. ii 515. | (Adverbial) Pun, ţin, fac cevâ căpătâiu = aştern subt cap, în loc de căpătâiu. Un sultan... dormea, ţinându-şi căpătâiu CĂPĂTÂIU - 99 CÂPÂTÂIU iu,âna cea dreaplă. eminescu, j>. 234. Am să vi-l spuiu [basmul], ducă, mi-o face poala căpătâiu o fată frumoasă, delavrancea, s. 239. Luaiu şaua, o puseiu căpătâiu şi mă culcam în grâu, cu faţa în sus. sandu, LUC. VI 147. (Poet.) Puseiu dorul căpătăm. JARNIK-BÂRSEANU, D. 144. ||Speo. Căpătâie se numesc cele două periniţe, pe care le aşterne lăutarul înaintea mesei, până nu pleacă nunii acasă, ca să inghenuche pe ele mirele şi mireasa, marian, nu. 581. | Pig. A da de s. a face (de) căpătâiu = a (se) insurâ s. mărita, a(-şi) asigurâ existenţa, a (se) căpătui (I 1°), cfr. rost. Să-ţi faci şl tu un căpătâiu. fundescu, l. p. 64/25. Am trei feciori, Măria Ta... — Apoi să le facem de căpătâiu; să-i însurăm. odobescu, ap. TDRG. a A nu şti de căpătâiul cuivâ: de rostul cuivâ. Îşi aduse aminte de tatăl său şi de mumă-sa şi se întristă, că nu ştia nimic de căpătâiullor. ispirescu, ap. TDiiG. A aveă căpătâiu = a duce viaţa unui om, cu rost, însurat, aşezat. Geaba mă mai duc acasă, Că-s flăcău şi n’am nevastă, Nici nevastă, nici copii, Nici un fel de căpătâiu. teodorescu, p. P. 277b, cfr. 330. Fără căpătâiu = vagabond, care n’are nici casă, nici masă (costinescu), derbedeu (şez. ii 73), nestatornicit (şez. ii 73), fârâ rost, fârâ ocupaţie (statornică), neaşezat. Unde-l tri-miţ, unde-l mâiu, Umblă fără căpătâiu. pann, p. V. I 100. îl alungă ca pe un om fără căpătăiu şi vagabond,. C. negruzzi, iii 198/M. Are să mă dea afară, s’agiungpe uliţi, fără căpătăm. ALECSANDRI, T. 919, cfr. 1567. Un sat de oameni fără căpătăiu. creangă, a. 1. (Poet.) Biet suflet fără căpătăiu. VLAHUŢĂ, p. 118. (Neobicinuit, la plur.) Oameni făr’de nume şi făr’de căpătăie. i. negruzzi, ap. TDRG. 3°. P. ext. Ţesături (cu deosebire perini) care îmbracă o casă ţărănească şi care se dau miresei de zestre. Cfr. marian, nu. 144, cfr. (citat intre ţesăturile ţărăneşti) H. v 17, 123, IX 43,|xiv 87, 187. 4°. P. anal. Diferite obiecte care pifezintâ o asemănare cu perina pe care-ţi reazemi clipul: a) (Mor.) Broasca (ii 4°, a) pe care se reazemă capătul grindeiului roţii morii. DDRF., Com. BANCIU. Căpătâiul fusului. K. II 146. 'Drăguţa mea cea dintâie Fac’o dracul căpătâie, Şi pe cea de-a doua oară Fac’o dracul pod la moară, reteganul, ch. 78. Moara că mi-o amăgea, Şi pe loc că mi-o prindea, Pe căpătăm mi-o puneă. POP. ap. GCR. II 336. Ia mai mişcă din călcâie, Ca m,oara din căpătâie. şez. I 210, cfr. iii 124. || Căpătâie — bucăţi de lemne pe care se încheie scândurile care formează scocul morii. Com. ittu. b) (La car) Vârtejul care se aşează orizontal de-asupra perinocului de pe osie, feleherţ. Cfr. viciu, gl., ii. x 69, pamfile, 1. C. 131. Pe’ car sânt două căpătuie. h. xvii 236. | Perinoc. marian, d. 58, Com. ittu. c) (La plug) Partea rotilelor, pe care se reazemă gr in de iul (corespunde mesei carului). H. xviii 142, cfr. pamfile, a.. 40, jahresber. xix-xx 79. d) Scaunul urzitoarei. DAME, T. 141. e) (La alte construcţii) [La construirea unui coşar] se aşterne îm, curmeziş peste picioare 16 bucăţi căpătăie, şi se pune peste căpătăie de-a-lungul 2 tălpoaie. I. ionescu, c. 167. Aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătăiele. creangă, p. 147, cfr. 178. întreaga construcţie a morii e aşezată pe nişte grinzi puternice numite talpa morii. Pe acestea sânt aşezate ie-pele, şi pe acestea alte bârne: căpătuiele. Com. BANCIU. f) Lemn scurt şi gros, care se pune subt o bute, ladă, sipet, etc., ca sâ stea depărtat de umezeala pământului (costinescu, cir. LM., pamfile, i. c. 223), orice bucată de lemn pe care se aşazâ alte lemne, cfr. năclaz (Com. ittu); spec. ’trunchii pe care se aşazâ podelele de scânduri (id.). 0 însemnată îmbunătăţire pentru stogurile aceste cu păne este da apune tulpina lor... pe gratie de lemn rădicată la 1 sau 2 palme da la pământ pe căpătăie. I. ionescu, C. 137. Tocitorile sânt aşezate frumos pe căpătâie, odobescu, i 84/6. Ş’om mai veni vr’o doi-trei, şi ţi-om, pune un căpătăiu [polobocului]. CREANGĂ, A. 139. g) Plută, când e alcătuită dintr’o singură bucată. CIUPALĂ, PL., cfr. II. X 585. | Un număr de 11-18 trunchi legaţi în plută; două căpătâie fac o plută. Com. ittu. II 1°. Partea de sus s. dinainte a unui lucru (în opoziţie cu mijloc şi mai ales cu coadă), cap (vi l°-2°), capăt (1»), frunte (II 2°), vârf (costinescu), început (cfr. MARDARIE, l. 698). Un borderou trebue să conţie... în căpătâiu, la, stânga, firma casei, ştefănescu, C. 57. Pedagogii... aşezaţi în căpătâiele celor două mese lungi. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Către căpătâiul dinţăm al vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, id. s. 79. A nu aveă nici coadă, nici căpătâiu (cfr. echivalentul, întrebuinţat mai des, „a nu aveâ nici cap, nici coadă"); nici un scop, nici un înţeles, a fi contra raţiunei, ordinei, etc. zanne, p. i 433. Parul se înfige cu căpătâiul în pământ, iord. golescu, ap. ib. III 278. i| Spec. Capitel de coloană, başlâc, cap (vi 3a). Căpătâile (grec. xecpaXîâe?) [stâlpi]ior. biblia (1688) 58„ 6G2. 2°. Partea extremă, cu care se începe s. se terminâ cevâ, cap (vi 4°), capăt (2°), margine. Vei împreuna belciugele den cheotori de căpătâe. biblia (1688) 57a. Căpătâiul podului, mag. ist. ii 339/2. [Pământul] rătund şi apăsat la cele doao în potrive căpătâiuri ( = poluri). PISCUPESCU, O. 55. cfr. 135. Căpătăiele sfoarei. ispirescu, ap. TDRG. Oasele cele lungi se împart în trup şi căpătăie. creţulescu, anat. 18/3. Sculpturile din căpătâiele aticului, odobescu, iii 73. în judeţul Ilfov se numesc ,coţofene' căpătâiele lişiţelor (furculiţelor) ce se încrucişează peste inima carului, dame, t. 10. Puse iarăşi căpătâiu la căpătâiu celelalte oscioare, ispirescu, l. 59. 0 să mă fac Vie lângă mare, Cu nouă răzoare, Pe la căpătâiu Gutui şi lămâi, teodorescu, p. p. 458. |j Spec. Podvalele joagărului. dame, t. 175. 3°. P. restr. Partea de jos s. dindărăt a unni lucru (in opoziţie cu mijloc şi mai ales cu vârf), sfârşit, margine (costinescu), cap (VI 5°), capăt (4°). Aţa când va vrea să coasă, S’o ’noade la căpătăiu. pann, h. 31. Sternul... jos de tot se sfâr-şaşte printr’un căpătâiu foarte subţire, creţulescu, ANAT. 34/2. Ce n’are căpătâiu? (— Drumul) GOROVEi, C. 135. Dac’a fost mojic întâiu, E şl pân’ la căpătâiu. PANN, ap. ZANNE, p. IV 459. A o scoate la căpătâiu (bun) s. a ieşi la căpătâiu (pontbriant) = a terminâ cu succes, a ajunge departe, a reuşi, a o scoate la capăt s. la cale. Câte slujbe le fac toate Şi le scot la, căpătâiu. i. VĂCĂRESCU, P. 210/s. Cu pizma nu o scoate nimenea la căpătăm, pann, p. v. III 21, cfr. ghica, a. 430. Cu ajutorul lui Dumneseu, vei scoate-o la căpătâiu bun şl slujba cu cm'e te-a împovărat împăratul. ispirescu, l. 27. A o scoate s. a ieşi cu cinevă la căpătâiu = a se Înţelege, a se învoi, a se împâcâ, a o scoate la cale. A da de căpătâiu = a ajunge la sfârşit, a terminâ; fig. a descurcă, a descifrâ, a tălmăci. Mulţi .s’au ispitit a deslegă cimilitura; nemini însă nu-i dă de căpătâiu. ha-SDEU, I. C. 44. E greu să dai de căpătâiu, Dar, dacă dai, merg strună toate, coşbuc, b. 66. Cine ştie, ce încurcătură vei face p’acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătâiu, cât hău’! iSPUtESCU, L. 13, cfr. u. 7/10, 41/17. [Oraşului, de mare ce eră] nu-i dădeai de căpătâiu. STĂNCESCU, B. 129/,„ cfr. 214/,, 356/10. S’adună toţi meşterii şi lemnavii..., cercetează buturuga, dar nu-i puteau da de căpătâ/niu, pe unde s’o deschisă. REV. CRIT. I 42. Nici dracul mai întâiu Nu-i dă de căpătăiu. românul glumeţ, 1 57/,0. Nu i se înţelege căpătâiul = nimeni nu ştie CĂPÂTAN - 150 - cÂPÂîui de tinde sâ-1 apuce, cum să se poarte cu el. Cfr. COSTINESCU. 4°. Bucată mica tăiata, ruptă s. frântă, mai ales din capătul unui obiect lung-, cap (VI 6°), capăt (5°). Un căpătâiu de aţă, de fune (LM.), de mătase, de bumbac (costinescu). Două căpătâie de lemne. LM. Legă un căpătâiu de scândură de vârful copaciului. DDRF. III. (Ban.) Sarcină de lemne, care o poate duce cinevâ in cap. CDDE. nr. 240. [Plur. -tâie, rar -tâiuri. | Şi: (dupâ snf.-um) căpă-tiiiu s. a. Com. banciu, h.’ xvii 236, (Sălagiu) căpătau s. a. vaida. | Derivat: căpătâier s. m. = om care şi-a făcut căpătăiu, însurându-se şi sta-bilindu-se undeva cu casă şi masă, cap de familie, care plăteşte contribuţie personală, gospodar. LM. Clasele plătitoare de dări erau clăcaşii, bejenarii hri-sovoliţi, căpătăierii. I. IONESCU, D. 117, cfr. Mtl-CARIUL, Xlll 328. Căpătăierii plugari şi lucrători. şuţu, ap. TDRG.] — Din lat. capitaneum, neutrul substantivat al adjectivului capitaneus,-a,-um „de cap“. CĂivVi'.i.v s.a.=căpăstru(in Transilv.). viciu, gl. [Şi: căpuţăn s. a. ib. (subt căpeţel), (+ căpăţână) căpăţan s. a.: Căpăţănu de frâu. IORGA, D. B. I 89 (in jahresber. iii 318 e dat ca s. m. cu Înţelesul „legăturade lemne11). | Derivat: căpăţânărs. a. = căpăstru. VICIU, GL.] — Dublet depărtat cu căpeţeă: din lat. caxntium derivă ital. cavessone, care a trecut la Germani, dând (cu etimol. pop.) Kappzaum, de la care îl avem noi şi Slavii (rus. kapcun, pol. kamecan etc.), cfr. m’eyer-lubke, R. wb. nr. 3637, berne-ker, SL. wb. 484. (..U'Ărlv s. a. şi m. v. căpăţan. cĂpĂţ iivA s. f. 1°. Crâne. 2°. Tete, caboche. 3°. Crâne ou tete (d’animal). 4°. Bulbe, oignon, tete (de pavot, etc.), pomme (de cliou). 5°. Tete (d’ob-jet), moyeu. Pain (de sucre). 1°. Cutia osoasă a capului omenesc, care cuprinde şi apără creerul, p. ext. cap de om mort despoiat de piele şi păr (LM.), cfr. craniu, ţeastă, tigvă, scăfârlie, hârcă. Kepecsene = calvaria. anon. CAR. Făcu o piramidă de patruzeci şi şepte căpăţine [de boieri ucişi], c. negruzzi, I 156. Data peste nişte grămesi de căpăţâni şi oase de oameni. ispirescu, l. 100. (Complinit) Căpăţâna capului. MARIAN. 2°. (Mai ales ironic) Cap omenesc (mare şi disproporţionat s. prost LM.), cfr. dovleac, glavâ. Pleşuvul clătină din căpăţână. EMINESCU, N. 76. Parul strigă tot mai tare: cap, cap ! îndreptându-se par’că spre căpăţâna Pădureţului, mera, B. 160. în cap mâna că-i puneam, La pământ îl aduceam, Căpăţâna i-o tăiam, alecsandri, p. p. 89b/27, cfr. PĂSCULESCU, L. p. Două căpăţăne într’o căciulă, se zice despre cei ce au tot un gând, tot o părere. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. II 61. 3°. Cap de animal (mort s. tăiat; adese preparata ca mâncare), glavâ (1°), glâvăţânâ. Căpăţână de cal (ispirescu, L. 324), de porc (h. iv 125, MARIAN, SE. I 47, ŞEZ. IV 6), de mistreţ (ODOBESCU, iii 75), de oaie (a. 1749, ap. GCR. ii 44/16), de miel (caragiale, s. n. 306, M. 161), de câne (piscupescu, o. 313), de vulpe (i. ionescu, m. 700), de porumbel (şez. vi 36), de ştiucă (zanne, p. I 664). 4°. P. anal. Partea bulbucată a unor plante (de obiceiu: legume) alcătuită, de obiceiu, din foi cărnoase suprapuse strâns unele peste altele, cfr. m â-ciulie, bâciulie, căciulie, bulb, tuberculă. Căpăţână de curechi (ANON. CAR., I. IONESCU, C. 87, etc., sbiera, p. 179, şez. II 73) s. de varsă (BIBICESCU, p. p. 319), de usturoiu (costinescu, bibi- cescu, p, p. 375), de mac (TDRG.), de flori de trifoiu (i. IONESCU, C. 161). un fir de ceapă desvoltat, deosebim rădăcinile..., ceapa sau căpăţână, şi... foile. PAMFILE, A. 143. (Atributiv) Am pus pe iarnă varsă tăiată şi varsă căpăţână (Braşov). 5°. Partea bulbucată a unul obiect: a) (Dog.) Partea de de-asupra a scăunoaiei, cu care se strânge doaga, numită şi: cap, clobanţ, cioc, ciochie, ceacâie, broască, dame, t. 88, PAMFILE, I. C. 161-2. b) (La car) Butucul (îi 2°) roţii, pamfile, I. C. 129, dame, t. 8, com. n. ionescu, h. ii 29, iv 44, 86, XI 283, XVI 4, 10. Partea din afară se numeşte: căpăţâna la fus s. spre leucă, iar partea din dosul roţii: căpăţâna la val s. spre umăir. dame, t. 8. Căpăţâna se face de ulm, fiindcă e teios. H. v 153. Prin mijlocul căpăţmiii trecea osia. rădu-LESCU-CODIN, î. 61. c) (Mor.) Valul morii. I-I. XVI 10. d) Căpăţână de sahăr = bucată mare de zahăr, de formă conică, pusă in comerţ. Fără un fund de ceaiu şi o capăţină de săliar, nici nu gândea să-mi lese băiatul, contemporanul, vin 292. [PhiT.-ţânişi-ţăne. | Şi: (hiperurbanism in Mold.?) capăţină s.f. | Adjectiv: căpâţânds(căpăţin6s),-oăsă — cu capul mare (propriu şi fig.: Încăpăţânat), prostâ-lâu; căpos, mintos, ajuns de cap, priceput (mârian), cfr. capsoman. Kepecsenos — capito, capitosus. anon. car. Dobitocul capeţinos. cantemir, ist. 60. Eră... mic la obraz, c&păţinos. bertold (a. 1779) ap. GCR. II 118/33_4. Pasăre mare, lăboasă şi căpăţi-noasă. gorjan, h. ii 85. Asta căpăţânosul e Ţane, Bulgarul, m. chiriţescu, conv. lit. xliv, ii 214. A venit cu Vasilica, Frumuşica, căpăţânoasa. TEO-' DORESCU, P. p. 124. Ce folos că eşti frumoasă" Şi la cap căpăţânoasă? alecsandri, p. p. 340, cfr. mat. folc. i 460, zanne, P. II 564. Sânt o mulţime de oaspeţi şi boieri adunaţi, cari de cari mai vorbăreţi şi mai căpăţânoşi. MARIAN, T. 147. (Substantivat) Căpăţânoasă s. f. (Bot.) = rostogol. PANŢU, PL.] — Din lat. *capîtîna, -am (derivat din caput, -itis), cfr. Încăpăţânat. cApăţânăr s. a. v. căpăţan. cĂJPĂţ'ÂNOS, -oâsă adj. v. căpăţână. căpâtiiu s. a. v. căpătâiu. căpAtiivă s. f. (ş. d.) v. căpăţână. căpătui vb. IV". 1°. (Se) caser, (s’)etablir, (se) marier. 2°. Se proeurer, s’approvisionner, s’enrichir. 3°. Abriter qqn. dans sa maison, loger. 1°. Trans. şi refl. A (se) face om cu căpătâiu, cu rost, a (-şi) asigură existenţa, viitorul (cuivâ), a (-şi) procură subsistenţa, traiul, spec. a (se) insurâ, a (se) mărită, a da (pe cinevâ) la casa lui, a se aşeză, a prinde loc (Com. a. tomiac). Un ministru cwre-şi căpătueşte nepoţii, punându-i în funcţiuni. Cfr. LM. Să însestrese şi să căpătuia-scă pe orfani, odobescu, ii 42. Aveă din ce să trăească şi nu se temea că-i vor rămânea copiii necăpătuiţi, slavici, ap. TDRG. Nu mă voiu de-slipi de tine, până ce nu te-oiu căpătui, şi nu te-oiu vedeâ om în rândul oam.enilor. ispirescu, L. 287. Pe fiul cel mai mic însă nu-l trăgea inim,a a plecă îm peţit. Dară n’avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimetea într’una să caute a se capătul şl el. id. ib. 33. L-a sfătuit să se însoare, că, de, fieştecare vrea să-şi vadă odată gloata ( = copiii) căpătuită. ION CR. II 231. 2°. (Kar) A-şi procură cevâ, a se aprovizionâ cu cevă, a se Îngriji de-ale mâncării, a pune 'bine, a se câpui de cevâ; spec. a-şi face stare, a se îmbogăţi. LM. Ş’ar fi căpătuind [din nişte gâinuşi şi gâşte sălbatice] toată trebuinţa hrcmii, de peste tot anul. piscupescu, O. 64. (Construit cu prep. de, cfr. CĂPĂTUIALĂ — 101 - CAPELĂ căpuî) D’astea nu se poate, căpătui hiecare rumân. jipescu, o. 50. 3°. Trans. (Rai’) A oferi adăpost, a găzdui. Cu dragă inimă v’aş primi, răspunse gazda, dară... n’am unde să vă căpătuesc pe toţi. ispirescu, ap. TDRG. [Abstracte: căpătuire s. f. Femeia poate... să dea imobilului său dotai..pentru căpătuirea copiilor săi dintr’o căsătorie anterioară. HAMANGIU, C. C. 316, căpătuială s. f. (şi peiorativ: „ajungere la un căpătâiu s. rost din mila s. prin protecţia altora") Se’ngroaşă gluma şi căpătuiala [= măritişul] vine. DELAVRANCEA, S. 16. Umblă după căpătuială. PAMFILE, C., căpătuit s. a. Când lelea tot zâmbeşte, uvn-blă^după căpătuit (Suceava), zanne, p. ii 848.] — Derivat din căpătâiu şi modificat după suf. -ui. Cfr. căpui. căpătuială s. f. v. căpătui. căpătîjiij s. a. v. căpătâiu. cĂPĂTijşc s. f. Fichu.—(Bucov.) Basma, marian, na. 256, nota. 0 căpătuşcă albă şi una cu flori. id. ib. — Poate, derivat din capăt, prin suf. dim. -uşcă. cApĂc s. m., CĂPĂUĂ s. f. \ con oi n CĂPĂţJCĂ S. f., CĂPĂÎIŢ S. f. / ' l cĂPcis s. m. (Mitol. pop.) v. căpcăun. CAPCĂîfĂ s. f. Piege.—(Mold.) Cursă pentru prins fiare, pasări, şoareci, etc. Animalul (fig. omul) cade, dă (ZANNE, P. IV 297), se prinde in capcană. Picioarele să-m[i] scoţfi] din căpcdnă. dosofteiu, ps. 78, cfr. 115. Ne făceâ căpcăni de prins vrăbii şi sticlfU. GANE, ap. ŞIO. Par deodată se auzi:... c la,m,pr^aficana (cursa) se închise şi prinse laba lupului ca într’un deşte. ŞEZ. ni 113/1S. | Fig. Te-ai prins singur în capcană, alecsandri, t. 203, cfr. 262. încercarea sa de a liberă pe bietul vodă prins în capcană e povestită cu toată lauda. iorga, L. I 224. Plecară, zicându-i să se păzească a nu cădeă în capcană, ispirescu, l. 331. Mi-ei cădeă tu vr’odată în capcană ! pamfile, C. [Plur. capcăne şi căpcăni. | Şi: căpcănă s. f. | Verb (rar): capcani IVa=a prinde (Mahala, in Bucov.). Com. NANDRIŞ.] —* Din turc. (rut.) kapkan, idem. Cfr. capange. capcani vb. IV* v. capcană. căpcăun s. m. (Mitol. pop.) Fiinţă legendară pe care poporul nostru şi-o închipue subt diferite aspecte şi cu diferite atribuţii, ca uriaş (h. II 39, 84) s. pitic (h. IV 69), jumătate om, jumătate câne (h. iv 94, xviii 314), cu cap de câne (şez. ii 25, creangă, GL.), cu bot de câne după ceafă (H. IV 16), cu. două guri, una dinainte şi alta dinapoi, la ceafă, prin care ieşeau oasele celor mâncaţi de el (ii. ii 71, cfr. 209), cu cioc (h. xi 167), cu patru ochi (h. iv 323), cu un ochiu in cealâ (h. XIV 424), cu trei ochi, doi in faţă şi unul in ceafă, cu care vedeâ şi când dormea (h. iv 69), cu patru picioare (RĂDU-LESCU-CODIN); sălbatec (H. ii 22), foarte râu (h. IV 94), antropofag (n. ii 246, IV 16, marian, o. ii 292, com. A. TOMIAC), mănâncă creştini (h. II 71, ION CR. II 270) s. fete mari, copii mici (l-l. IV 69), se mănâncă şi unul pe altul (li. iii 234). Cfr. ŞEZ. II25-26, iii 30/12, H. II 81,123, 171, IV 323, IX 14, etc. Mearsem în ţara căpcânilor. dosofteiu, v. S. 79. Şi ajunse la o ţară cu oameni cătcăuni, dinainte cu obraz de om şi grăia omeneşte, iară dindărăpt cap de câine şi lătră câineaşte. alexandria (1842), ap. TDRG. || P. ext. Om inâncâcios (RĂDULESCU-CODIN), om care mănâncă de geaba de la altul, iară să muncească (h. ii 293), cfr. trântor, parazit. | Cătcăun = om slab la minte (h. xvii 247), prostâlău (ib. 175). | Om rău, hain, cfr. păgân, c alvin, letin. Fugi, căpcăunule, că mi-ai omorit odoru’! ALECSANDRI, T. 975. L-a omorit hoţul de căpcân, jupanul Pogan, reteganul, p. iii 48. || Spec. Numire dată Tătarilor (TDRG., LIUBA-IANA, M. 75) şi Turcilor (rădulescu-codin, l., cfr. ion CR. II 270). De-aş aveâ eu atâţia gonitori în ocol... câţi Căzaci, căpcăni şi alte lifte spurcate au căzut morţi aici,... bine-ar mai fi de noi! CREANGĂ, P. 117. Venit-au Căpcânii şi Tătarii şi alte lifte rele, şi multe daune şi supărări au făr cut bieţilor Romini. MARIAN, t. 13, cfr. 14. Se întoarse biruitor dintr’o goană [a] căpcânilor de Tătari. şez. viii 63. Nici de Leah, nici de Căpcăun, nici de Turcariţă, nici de Grec. jipescu, ap. TDRG. De frica Căpcăunilor, am luat-o ’ncoâ. RĂDULESCU-CODlN, L. Rău mă doare inimioara... De măicuţa ce mă are, Că-i creştină şi bătrână, Ş’a s’ajungă-a fî cadână, De râsul Căpcânilor, Pin casa păgânilor. ALECSANDRI, P. P. 197. [Pe lângă c&pcăim H. II 22, 39, etc., iv 16, 69, 323, XI 167, XIV 424, XVIII 314, se găsesc şi formele cătcăun. (LB., H. IV 94, v 40, 347, XI 66, 181, 262, REV. CRIT. III 92, ŞEZ. III 30/,J, GORJAN, H. I 44, POPOVICI, R. d. 164), cătcăhiin s. in. (lî. V 347), (Mold., Transilv.) căpcân (H. HI 234, MARIAN, O. II 292, ION. CR. II 270, ŞEZ. II 25, Com. A. TOMIAC). | Feminin: căpcăunoăică (cătcăunoâică H. V 40) s. f. = antropofagă. H. IX 14. | Adjectiv: cătcăunesc, -eăscă. Soare cătcăunesc. mat. folc. 564. | Colectiv: căpcăuniine (căpcâniine) s. f. Trecură piste noi câte stoluri... de ungurime, lehime, căpcăunime, muscălime, nemţime, turcime şi tot soiu’ de jigănii omineşti. jipescu, O. 89. A doua oară veni toată căpcânimea asupra lui Ddlea. LIUBA-IANA, M. 75. | Pronunţ. -că-un.] — Pare a fi traducere paleosl. pbcoglavz = grec. ttovonef aXoţ, intrată in limbă prin cărţile poporane. (Despre raportul acestor figuri mitologice cu Alexandria, v. N. Cartojan, Alexandria în lit. rom., Buc. 1910, p. 95-96). cĂPCĂusriME s. f. \ . , căpcAunoăică s. f. (Mitol. pop.) j ' '1 ‘ căpceăs. f. Puisoir.— (Haţeg, in Transilv.) Căuş de băut apă, scobit din lemn, cu coadă scurtă; bărbaţii o poartă legată de straiţâ, când sânt la munte (Jiiu). viciu, GL., cfr. H. xvii 100. căpceân, căpoki, s. a. v. cap. căpckin, -A t adj., subst. \ . căpchiu, -ie adj. / v‘ caplu- capechehăie f subst. v. capiclieliaiă. capegîc f s. m. (ş. d.) v. capigiu. capiîicA s. f. v. copeică. cap^l s. a. v. capelă1. cap Ei. A s. f. 1°. Bonnet (de soldat). 2°. Chapeau. 1°. Bonetă de postav făcând parte din uniforma de toate zilele a soldaţilor (moale, cu cozorocul tot de postav, in deosebire de chipiu, care e tare şi cu cozoroc de muşama şi e purtat în uniforma de ceremonie). Soldatul... îşi etşeză capela ’n cap, puţin plecată. SADOVEANU, P. S. 85, cfr. ib. 75. Brigadierul Frunză,... cu capela vecînic pe-o sprânceană. SANDU-ALDEA, A. M. 68. Dragti mi-i sea;a pe lună, Venind de la caraulă,... Cu puşculiţa pe spate, Cu capela la o parte, pamfile, c. ţ. 275. 2°. (Fam., pop.) Pălărie (de oraş), (învechit) pălărie.de dame. STAMATI; H. iii 292. Părul său negru... eşeă... de subt o capelă de paie. dacia lit. 263. Frăţie ’ntre căciulă şi capelă, jipescu, o. 11. [Şi (ad 1°): capei s. a. pamfile, C. ţ. | Diminutiv (ad 2°): capeluţă s. f.] — N. din ital. cappello „pălărie". CAPEJLĂ s. f. 1°. Chapelle. 2". Orchestre. CAPELAN — 102 — CĂPEŢEL 1°. Bisericuţă (a unui castel sau a unei case boiereşti, a unui cimitir, a unei scoale, etc.), cfr. paraclis; spec. (in bisericile catolice) partea dintr’o biserică in care se află un altar secundar. O capelă apusienească din Iaşi. uricariul, xiv 131/10. De vale ’n capela Madonei slăvite, O mamă... Se ’nchină. alecsandri, p. ii 146. Din paraclis făcut-a capela luterană, id., ap. şăineanu, d. U.2 La 25 Martie [Ipsilante] intră triumfal în Bucureşti, trage la casa Belului..., face o rugăciune în capela din fundul curţii... GHICA, s. 106. Capela română de la Paris. 2°. Reuniune de muzicanţi care dau concerte în localuri publice (la origine, care cântau într’o capelă 1°), cfr. taraf, bandă, orhestră. Dispuse a se intona... imnul popular prin capela musicei militare, ap. odobescu, i 472. O capelă de dame. [Şi (ad 1», după ung.): f căpălnă s. f. LB. | Derivate : (ad 1°) capelă» (caplân) s. m.=preotul unei capele catolice, (la biserici catedrale s. parohii mai mari) preot s. diacon ajutător al parohului. Se vede, capelam, c’o veste rea m’aşteaptă. I. negruzzi, vi 292; (cu adj.) căplănesc,-eăscă = de capelan, a(l) capelanului, iorga, s. d. xiii„, 55; (ad 2°) capelmaistru s. m. (< germ. Kapellmeister)—diligentul unei capele, sef de orhestră, cir. primicer. H. X 180.] — N. din ital. «japeI/Ăn s. m. v. capelă3. cĂPUiiEŞ s. m. Conducteur (de danse).— (Munţii-apuseni, în Transilv.) Fecior [ = flăcău] însărcinat cu conducerea jocului, birău. frâncu-candrea, m. 133. e vi>i;j.-m vistiu; s. m. v. capelă2. câpeneâg s. a. (îmbrăc.) 1.1°. Manteau (de soldat). 2°. Soite de capuchon. 3°. Fond (de chapeau, de bonnet). II. Sorte de manteau. III. Arbuste. I. 1°. (Transilv., Ban., Ung.) Manta (jahresber. v 189,H. xviii 26, 262), cfr. ghebă, zeghe, suman, ipingeă; spec. mantă de militar (MÂndrescu, l. p. 240). Un căpeneag (a. 1811). iorga, s. d. xii 227. 2 chepeneje noi (a. 1817). id. ib. xii 174. Ducând o pasăre supt chepeneag. ţichindeal, f. 233. Haina sa cea pre dedesupt mai lungă decât căpeneagid. barac, T. 74. Toate mândrele-s bitege După cei cu căpenege, Numai mândra-i sănătoasă, Că-i căpe-neagu’ acasă. mÂndrescu, L. P. 134/2_4, cir. bud, p. P. 53. Afară la căm.p ieşea, Căpenegele-aşter-neâ. reteganul, tr. 43. După ploaie, c’ăpe-neag! = prea târziu ! Cfr. ţichindeal, f. 120, pann, p. v. iii 15. Şi-a întors căpeneagul pe dos=a întors cojocul, şi-a schimbat părerea pe neaşteptate; s’a supărat, s’a iuţit, zanne, p. iii 103. 2°. Un fel de glugă (“Valea Bistriţii, şez. vii 145, notă), gluga ipingelii (BOCEANU, GL., H. V 129, dame, t. 169). 3°. P. restr. Fundul căciulei s. pălăriei, rădulescu-codin. II. 1°. ■}• (Munt. Subt forma chepeneag) Un fel de mantă de gală. Asi Mihnea a’mbrăcat chepeneag de catifea roşie cu ceaprazuri şi cu bumbi de aur. odobescu, i ’ 71/)S. Căpitanii erau... pe umeri cu chepenege cusute cu fir. ispirescu, m. V. 44/.,. 2°. (Mold.) Chepeneagul are croiala spenţerului; unele au guler răsfrânt, blănit cu blană de vulpe, ca şi piepţii, iar restul cu blană de oaie; are găitane cu care se încheie în faţă ca şi tunicele...; e de postav gros; altă dată eră haina de însurătoare a flăcăilor, cfr. giubeă. pamfilf, i. C. 357. III. (în munţii Sucevei) Copăcel, şez. ii 185/S6. [Şî: chepeneăg- (ad i 2°), chipineg s. a. h. ix 85, (în rimă, odată) cltepeneâ s. f. Cu ghihp.ii da chnpn-neă. pamfile, c. ţ. 62.) — Din (ad i) ung. kiipenyeg „mantă" s. (ad ii) turc. kepenek „mantă (ă* ienicerilor)“. CĂperA s. f.(Bot., Comerţ) Câpre.— (întrebuinţat mai ales la plural) Bobocii unui arbust, cu flori mari, albe s. roşietice; muraţi în oţet, se importe axă ca articol de bucătărie, panţu, pl. 69 11. capere (a. 1766). iorga, s. D. xii 80. 2 ocă capere bune (a. 1794). id. ib. viii 30. Am şi după dînsul pe Ennibahar ul..., Capera, Măslina, pann, p. v. i 121. [Şi ( -f- capră) câpre s. f. plur. = nescari boambe; tufă s. spin pe care se fac aceste. LB.] — Din ital. cappero (poate prin mijlocire n.-gre-eeascâ: xâititapio), idem. căpeş, -Ă adj. v. cap. cApeşte f s. f. v. capişte. CAPESTJfcR t s. a. ) ... CApESTJURE S. f. / V' 1 C’APESTKEÂIjA S. f. 1 cApESTRtii s. a. > v. căpăstru. €Api:stru f s. a. J cApeţ s. a., cApIjte s. m. (Mor.) v. căpăţ. cApeteA f s. f. v. căpcţel1. eĂPE'i'E s. f. 1°. Tetiere. 2°. Piece de bois sup-portant l’arbre de couche d’un moulin. 1°. Parte a frâului (I) alcătuită din curelele (s. sforile) care trec peste capul (cfr. ceafă s. comar), fruntea (cfr. fruntar şi ochelari) şi botul (cfr. botniţă) calului şi de ale cărei capete de jos sânt prinse zăbalele; p. ext. toată curelăria care se pune 111 capul calului, dame, T. 50. Nu-s... căpiţele. alecsandri, t. 397. Vizitiul potrivi căpeţeaita calului din hart. sandu-aldea, săm. IV 870.’ Taie bai&rile de la traistă, mai căpeţala din capul unei iepe, şi face cum poate, de leagă el gârneţul, unde trebuia., creangă, p. 125. Leagă câte o năframă de căpeţelele cailor, marian, nu. 600. Ia apoi de la, calid din dreapta căpeţala de pe cap. id. ib. 633. 2°. (Bucov. Mor.) Căpelfeai!e(==broasca (ii 4° a) morii. SBIERA, ap. CDDE.’ nr. 238. [Dial. căpăţeâ dame, t. 50, căpăţă CDDE. nr. 238, căpeţeălă (capeţălă, căpiţdlă, căpăţedlă), capeţel s. a. VICIU, GL. (căpăţel DDjiF., căp-iţel DAME, T.). | Cu schimb de sufix: căpîciu = căpeţeălă (1°). dame, T. 50. Să iei căpicele [cailor], când le dai apă. BOCEANU, GL.] — Din lat. capitium (care in limbile romanice însemnează şi ,,căpeţeâ“) s’a născut o formă *căpeţ, de unde diminutivul capeţel. Cuvântul întrebuin-ţându-se mai ales ca plur. tant. (capitia 'y *căpeţe), avem diminutivul căpeţele, cu nouăle singular e că-peţeâ şi căpeţeălă. — Cfr. căpâţan. căpexeÂjV s. m. v. căpitan. cApE'ţ'lsii s. a. 1°. Commencement. 2°. Chapiteau. 3°. Bout. 4°. Pains que l’on porte ă l’<5gliso en me-moire des inorts; aumone modique. 1°. f început (într’o carte). întru căpeţele de carte scrisu-s’au pentru mine. biblia (1688), ap. TDRG. 2°. f (Numai în BIBLIA 1688) Capitel, başlâc. Cfr. cap (VI 3°). Stâlpi 2, de coţi 35 de nalţi, şi că-peţedlele lor de 5 coţi. 310, cfr. 672, 68, 310. Căpe-ţeălele cortului. 96. 3°. Bucăţică mică, rămăşiţă, căpătâiu (II 4°), cap (VI 6°), muc. Căpeţelul de lumânare... sta în gâtul garafei. EMINESCU, N. 44, cfr. marian, î. 29. 4°. (Mai ales la plur. La parastase s. la immor-mântări) Colivă, colaci şi prescuri care se duc la biserică pentru morţi, la anumite termene hotărîte de datine, capete, soroace. pamfile, J. m, cir. H. iv 260. Un capeţel e compus din: o năpuroşnie..., de-asupra ei se pune colivă presărată pe de-asupra cu nuci pisate şi zahăr pisat şi aşezat cu gura cu- CĂPEŢEL - 103 - CAPICHEHAIE ţitului in felurite figuri (laba gâştei, etc.); se mai j pune apoi o prescură şi un ar[h]anghel(3°). MUSCEL, 44. Colac care se duce preotului la trei zile, la nouă, la trei săptămâni, la şease săptămâni, la o jumătate de an şi de aici Încolo la fieşteca.re an de la moartea cuivâ. Com. IZVERNICEANU. Şapte pâni şi şapte făclii, care se pun la parastase şi la Immormântări pe seama preotului (Braşov). P. ext. Pomană mică. rădulescu-codin, cfr. H. IX 484. Nici pomană, nici soroace, nici căpeţele, nici pomnete, nici prescură, nici colăcei, nimic la capu’ şi la sufletu’ lui. jipescu, O. 133. După moarte, femeia care rămâne văduvă nu e bine să aleagă grâul, când se fac că-păţelele. ION CR. iii 82. [Şi: (ad 4°) căpătel, (ad 2°) f căpeteă s. f. biblia (1688) 247.] — Din lat. capitellum „căpşor, sfârcul ţâţei, ghem“. meyer-lubke, R. wb. i636 (pentru Înţelesul 4°, cfr. cap YI 8°); cfr. dubletul capitel. cApeţjGi. s. a. v. căpeţeălă. căpetenie s. f. I. 1°. Chef, commandant. 2°. Elite. 3°. Troupe. 1». Persoană care stă in fruntea unei Întreprinderi s. instituţii, şef, mai-mare, conducător (suprem), preşedinte (al unei adunări, etc.), comandant, cap (V 2°) (al unui complot, al unei intrigi, al unei armate, etc.), persoană principală. Sânt căpetenii croselor, dosofteiu, v. s. 61. CăpeUnie fu rânduit de D[u]mn[e]seu. id. ib. 112,2, cfr. 35,a, 130.., 143,r Căpetenii preste toţi. biblia (1688) 49. Căpeteniile neamurilor fiilor lui Levi. ib. 168, cfr. 346,2. Şi fiind Dragoş mai de cinste între alţi nemeşi, domni şi căpitenii, l-au rădicat cu toţii să le fie Domn. let. i 91/0. Boierii şi... căpiteniile Ardealului... ib. I 220/,,. Căpitenii mai de gios. let. ii 413/r Este căpitenie pe oastea leşească. LET. iii 93/,.,. Boierime şi... alte căpitenii. ib. 41 jv Hrisea..., cu alţi 12 căpetenii. MAG. ist. i 314/29. Căpetenia turcească ce-i sic Bieala. STOLN. dumitrache 385. O dotrmule şi căpetenie al duhurilor din văsduh! zise bătrânul cătră smeu. GORJAN, h. i 35. După fuga lui Ipsilanti şi a celorlalte căpitenii... C. NE-gruzzt, i 196. Cantemir, vestita căpetenie de Ta-tari. iorga, N. R. B. 222. Scaraoschi, căpitenia dracilor. CREANGĂ, P. 48. Căpetenia noastră să fie Hristos. ISPIRESCU, M. V. 11 /,„, cfr. 29/23. Se lăudă în toate părţile că el ar cântă mai frumos decât căpetenia căpeteniilor de cântăreţi, Apolon. id. u. 109/13. Dumneseu şi dracu’, căpiteniile celor doauă cete. şez. II 60. || (Cu funcţiune adjectivală) Unul ce se vedeă între alalţfi] îngeri mai căpetenie, dosofteiu, v. s. 144,2. :jij: De căpetenie = de frunte, principal, capital, esenţial, suprem.îi slobosim [sânge calului]... din cea mai de căpetenie vână. calendariu (1814) 162/15. Nesocotind nimic mai de căpitenie decât legile (a. 1817). uricariul, iv 301/26. Ideile de căpetenie... odobescu, i 211. Slujba lui de căpetenie eră să ducă... ispirescu, l. 164. Cea m,ai de căpetenie fericire, id. u. 27/23_4. Sărbătoarea a mai de căpetenie este cea de la 9 Martie, marian, se. ii 145. (Neobicînuit) Au fost una din căuşele ceale căpetenii, p. maior, ist. 34. 2°. (învechit; sing. cu înţeles colectiv) Cei mai de frunte, elită, frunte, floare, lamură. Vei trimite... toată căpet&niia dentru ei. biblia (1688) 102... Căpeteniiu (xsipâXatov) fiilor lui Caathlsrail. ib. 96, cfr. 115. Pre tarii şi de Dumneseu vestitorii propoveduitori, căpeteniia ucinicilor tăi, Doamne, i-ai primit, calendariu (181.4) 28. 3°. f Ceată, oaste. Ieşi în trei căpetenii. BIBLIA (1688) 203,2- Căpeteniile (despre o ceată de îngeri). mineiul (1776) 155. [Dial. căpitănie.] — Derivat din capete (plur. lui cap), prin suf. abstr. -mie. căpetenie f.s. f. v. căpitănie. căpiâ vb. I intrans. 1°. Avoir le tournis. 2°. Perdre la tete. 1°. (Veter., despre oi, capre H. IV 293, rar, despre cai dame, t. 52, porci economia, 102 şi alte vite. Com. tofan) A aveâ capie (capiu, câpialâ). Oaia căpiată îşi întoarce capul spre coaste şi se Învârteşte mereu pe loc (economia, 95, dame, t. 69), se dă înapoi şi cade jos; nu mănâncă, nu bea, nu vede şi In sfârşit piere (şez. IV 126/,a). Porcul căpiat umblă cu capul strâmb aleargă câtva timp, apoi deodată se opreşte şi cade la pământ (economia 102-3). De multe ori capchie oile. ECONOMIA 95. Dacă se tund ghimpii de pe ariciu şi se dau la oi în sare, oile nu mai căpiasă (Haţeg). HEM. 1652/29. Nu-i bine de tors Marţea, căci au să căpiese oile. şez. VI 59. 2°. Pig. (Despre oameni) A se sminti, a se turbură (pentru lucruri de nimic), a-şi pierde capul, a-şi ieşi de-odată din minţi s. din sărite, a înnebuni, a deveni capiu (ii 1°). LB., costinescu, bud, p. p., ion CR. iii 377, Com. marian, Com. coca. Vrei să te’n-sori?—Ba, ferească Dumneseu,... doar n’am căp-chiet, la vârsta mea! alecsandri, t. 960. Au căp-chiet lumea! id. ib. 1087. „Eu să-mi pângăresc mânile, cu im tuleu de-aiestea?“ îi răspunse Titirezul. „Doară nu-s nebunul vostru, nici n’am căpchiat încă“. sbiera, p. 181. Ce vorbeşti, bărbate P ori ai căpiat astăsi? ispirescu, l. 268. Cine-şi schilodeşte limba şi vorba, e sec, dăhiu, pădtireţ, căpiat, lud. JIPESCU, O. 60. Că puica n’a căpiet, Să dea gură la băiet, sevastos, C. 112/16. De cine dorn’ se leagă, Nu mai ţine mintea ’ntreagă, Că se culcă îmbrăcat, Şi se scoală căpiat, Şi apucă ’ntr’un oftat, hodoş, C. 39, cfr. 63. Mândruluţ cu păr tăiat, După tine-am căpiat. BUD, p. P. 34b. || (Rar, trans. = fact.) Aţi căpchiet cu toţii în casă..., ba încă m’aţi căpchiet şi pe mine. alecsandri, t. 505. [(Mold., mai ales subt forma dialectală:) căpchiă. I Abstracte: eăpiâre (căpiere s. căpchi&re) s. f. (ad. 1°) Boală a oilor (calendariu 1814, economia 96, MARIAN, ŞEZ. IV 126/1S, RĂDULESCU-CODIN, h. vii 510), a porcilor (economia 102). Cfr. H. III 141, IV 91, 1X500; (ad 2°) turburare, sminteală, nebunie, uluială (LB., costinescu, baronzi, l. p. i 103/,5), spec. nebunie in urma Inveninării cu bureţi (Com. ittu). Nici rugăciunile gasdei, nici frica de că-piare nu l-a putut opri de a merge să vasă pe aceă măiastră, ispirescu, L. 278; căpiat s. a. (ad I 1°) H. V 396; căpietură s. f. (ad 1°) ii. xviii 271. Laac pentru căpietură. drăghici, ap. TDRG., căpiâlă s. f. (ad 1°) şez. H 185/23, H. ii 122, 155, IX 60, XII 187, (ad 2°) — năuceală, nălucire, un fel de ipohondrie ; omul bolnav de căpiată oftează, se usucă pe picioare, are frică şi nu poate ieşi noaptea din casă, i se pare că-1 strigă morţii, i se arată întrupaţi, cerând să le caute de cele religioase, sâ le facă pomeniri, leon, med. 124. | Pronunţ, -pi-a-.] — Derivat din capie (capiu). căpiăiA s. f. v. căpiu. capîc s. a. v. copeică. CAPICHEHAIĂ, capicheuâie -j-subst/1°. Agent diplomatique des Princes roumaiis pres de la Sublime Porte. 2°. Agent diplomatique des princes roumains aupres des pachas des villes turques si-tuâes le long du Danube. 3°. Soldat de la garde du palais du grand vizir. — (Turcism) 1°. Reprezentantul Domnilor români pe lângă Poarta otomană (având mai ales grija să urmărească uneltirile ce se pregăteau de duşmanii lor la Constan-tinopol. Cfr. iorga, l. i 208). Ţiindu-l Vasilie-vodă de credinţă, l-au trimis la Poartă capichihaie, vă-sându-l om contenit la toate. let. i 336/29. Iară Mihaiu-vodă aşesă capichihae la .Poartă pe Cupă- CAPICHIHA1 - 104 - CAPÎNTOIITURĂ reşti, pre doi fraţi a lui Iordachi Vornicul, let. ii 308/14. Iar de cele rele ce socotesc ei, nu-i de nici unele-, că aşâ are el veste de la capichihăile lui. ib. 324/s. Dară de mazilie nemică n’au ştiut, nu numai el aice, ce nici capichihaelele lui în Ţarigrad. let. iii 148/32. Au triimcs vezirul de au rădicat pe feciorul iui Mihaiu-vodă, şi l-au pus la închisoare, împreună cu capichihaeaoa lui. ib. 148/3S. Au sosit mai în desară şi Domnului veste cum că au îmbrăcat capichihaelele caftan de Ţara-româ-nească. ib. 234/,0. Capichehaeaoa lui îi scriă să vie la, vizir, că pre urmă va fi rău. mag. ist. i 348/so. Domnul... îndată au scris la capichehaielele şi la alţi prieteni la Poartă, ib. IV 143/2e. Această boierie o aveâ boierii greci din cei mari, feciori de capichihaele şi gineri de capichihaele (a. 1786). IORGA, S. D. viii 12. Nu se luptase, nefiind aceasta menirea unui capuchehaie, care aveâ de apărat interese moldoveneşti, iorga, l. i 339. Această cursă 0 cunoaşte şi o aprobă noul capuchehaie muntean Dimachi. id. ib. 367. 2°. Agentul diplomatic al Domnilor români pe lângă paşii din cetăţile turceşti de-a lungul Dunării. Capuchehaiclilc de Brăila, Silistra, Giurgiu, Nicopole şi Vidin au câte 200 lei leafă pe lună: aceştia sânt boieri cu caftanuri şi cu ranguri, având fiecare scutetnici, după rangul său. fotino, iii 305. 3°. Soldat din garda palatului marelui-vizir. ŞIO. Au pus Visirul pe capichehaiaua lui de au pus pecetea, dionisie eclesiarhul, ib. [Plur. (de la capichehaiâ) -iele şi (de la capiche-Jiăie) -hai (let. i 229/„, ii 417/î9). | (Jn şi o capichehaiâ, la plur. două capichehaiele. | Şi: capeclie-hâie (let. iii 202/32), capichihâie (let. iii 237/,, MAG. ist. v 149/30), capuchehaie. | Compuse: f baş-capichehăie v. baş;f capnchehaiâ-beiu v. chehaie. | Abstract: «turc. kapu kehaiqlyk) f capichchaia-iâc (capichihaialâc, capăchehaialâc, capuchehaielâc) s. a. = funcţiunea, postul, rangul de capichehaiâ. Pe aceste vremi, la Ţarigrad Stavarachi se mâncă cu socrul său, Manoli Spatarul, nelăsând pe socrul său să se amestece la capichihaelâc. let. iii 238/3S. Puind şi tot chipul de silinţă ca să lipsească Necu-lachi din capichihaelâcul Moldovei, ib. 260/,,Socoteli de capăchehaealâc. Stoln. dumitrache, 369. Mihaiu-vodălăsăcareprezentaMţi la Constantinopol pe doi dintre Cupăreşti,... împreună cu obişnuiţii oameni ai capuchehaielâctdui. iorga, L. I 365.] — Din turc. kapu keliaiasy, idem. capicmimăi f subst. (ş. d.) v. capichehaiâ. căpicioâră s. f. v. căpiţă. cApiciu s. a. v. căpeţeălă. CAPicaĂîtiu f s. m. v. capitulai-. capie s. f. (Yeter.) Tournis. — O boală de oi (mai rar de alte vite), un fel de ameţeală convulsivă, pricinuită de prezenţa unui vierme în centrele nervoase, căpială (cfr. căpiâ). H. xiv 67, jahresber. VIII 315. [Dial. capchie H. X 25,. 72. j Pronunţ. -pi-e.] — Din paleosl. kapl’a „picătură1* (sârb. „apo-plexie“, pentru Înţeles, cfr. gută). C'Apîe s. f. Porte. — (Sârbism) Poartă cu boltă (la cetâti): Pe căpie că-i băgă. giuglea-vâlsan, r. s. 83,’ 112. —- Din sârb. kapija, idem. capigîu f s. in. Huissier du serail. — (Turcism) Portar al seraiului; căpitanul lor (însoţit de capigii) eră trimes în Ţările-române in caz de mazilire a Domnului s. la inaugurarea unei domnii nouă. Şi mergând, l-au şi tâmpinat capigiii împărăteşti, carii venea să-l ia den scaun, să-l ducă la împărăţie, let. 1 207/,,. Au trimis de la Poartă, împăratul, capigiu şi i-au tăiat capul, dionisie eclesiarhul, c. 165. Au venit un capigiu de la Poartă, de l-au chemat să sărute mâna împăratului. MAG. ist. i 291/a. Capegiii şi inicerii făcură gâlceavă mare asupra împăratului şi a vizirului, ca să le dea 6 lefi. ib. v 27/,I-a dat... şi divan-ciauşi, capigîi, şi mecterhane împărătească. E. văcărescul, ist. 255/26. Ţara a avut durerea şi umilinţa de a vedeâ pe agentid său de la Constantinopol... transform,at în capugiu al Porţii, ghica, S. 640. [Şi: f capegiu, f capugiu s. m. |’ Căpetenia capegiilor, un fel de mare-şambelan, se numea «turc. kapygy-basy, idem) f capigî-başă (capegi-, capugi-,-başă,-baş) s. m. Cfr. baş-cap’egiu. Bog-dan-vodă... in legea turcească s’au săvârşit; agiun-sese la împărăţie de eră capigl-başe. LET. I 234/S4. Au venit un capegi-baş, cu ferm,an împărătesc, ca sa-i ia cu sila din Ţcwa-muntenească. let. ii 55/s. Iar când au fost a doua zi, chemat-au capeg\-başa pe toţi boierii la Curtea domnească, să le cetească un ferm,an de mazilie a lui Constantin Duca. ib. II 305/ie. Capegi-başa care strângea birul în Galaţi. ib. 323/12. Moartea caperii-başei. let. iii 29/34. Şi aşâ cu acestea au trimis împăratul capegi-başă, cu barat [=berat] împărătesc, de i-au dat domnia ţării, aducându-i caftan, buzdugan, după obiceiu,. MAG. IST. i 291 /3. Oare vizirul şi eapugi-başa vor fi găsit pre vreunul care dă mai mult pentru domnia acestei ţări? FILIMON, ap. ŞIO. Turcul capugi-baş, călare înainte, arhierei purtând racla [cu moaştele]... C. negruzzi, I 284/s. | Cel mai de frunte dintre capegi-başi se mi mea f capigilăr-chehaiasi «turc. leapu-giler-kehaiasy) (capegilăr-, capigelâr-, capugilâr-, -eliiliaiă, -chihaiasî, -chihaiesi) s. m. ŞIO. Au sosit la Tighinea capigilar-chihae a vezirului şi au adus ferm,an lui Abdi-paşa, cum că l-au. făcut Împărăţia sarascher. let. ii 176/0. Capigilar-chihaiasî al Vezirului, ce l-au trimis cu caftanul de domnie, ib. 189/,,. Sosit-au şi capegila-r-chihaesi împărătesc de la Ţarigrad, cu caftan la Grigori-vodă, să meargă să fie Domn în Ţara-românească. ib. II 411/15. Mai jos de chioşchiu..., acolo aleargă ceauş-başa cu ca-pigelar-chehaesl, cle-l iau cu cinste, arhiva r. ii 19.] — Din turc. kapugy, idem. CAPiiiĂit, -Ă adj. Capillaire. — Subţire (fin, îngust) ca un fir de păr. Vase capilare = cele din urmă ramificaţii ale sistemului circulator, la plante şi animale. Subt piele găsim,... o ţesătură da vase foarte mici, numite vase capilare. CREŢULESCU, a. 3/tî. [Derivat: capilarităte s. f. = proprietatea ce au vasele capilare de a face ca lichidele ce circulă în ele să se urce. Principiul capilarităţii.] — N. din fran. (lat. capilîaris, -e „de păr“, din capilhis ,,pâr“.) CÂP-ÎNTORTOCÂT s. m. sing. ) „ . ... , capIstortoră s. f. (Ornit.) /v> capintoituiă. CAl‘î,\'!0]iTiiRA s. f. (Ornit.) Torcol, longue-langue (Junx torquila), — Pasăre mică, ca o vrabie, cu penele de pe spate cenuşii deschise şi cu puncte întunecate, iar pe pântece albă, cu pete întunecate, cu guşa şi partea inferioară a grumazului galbene, cu liniuţ-e negre; de la ceafă până la coadă are o dungă negrie; celelalte părţi ale penelor de pe spate sânt împestriţate cu pete negrii, ruginii şi surii; îşi întoarce gâtul ca un şarpe şi face diferite schi-monosituri. Se mai numeşte şi vârtecap, suci-toare. marian, o. i 89 ş. u., H. iv 154. [Şi: cap-intortoră H. ix 450, (Ban.) capunturtură (marian, O. I 90), capuntultură (ib.), (--f- capră) caprantiirtură (ib., Com. a. banciu), capranturture (Com. a. coca), (Gorj) caprentortură (marian, o. i 90), caprintui'-tură (Com. ittu), caprăîntortoie s. f. h. ix 122, câp-întortocăt s. m. sing. ap. TDRG.; capovenie s. f. RĂDULESCU-CODIN.] — Compus din cap şi un subst. postverbal *tor- CAPI-OLAN - 105 - CĂPIŢĂ tură (dintr’un verb Hortur iTĂ\*r. s. m. \ cApitAk£s«, -eAscA adj. / ‘ căpitănie s. f. l°-2°. Capitainerte. 3°. Chef, capitaine. 1°. Slujbă de căpitan, comandă (peste o trupă s. armată, s. peste o regiune). Dând căpetemia şi cinstea lui Andreiu. dosofteiu, V. S. 178. Şi întru această începătură cm fost domnia ca o căpitănie. let. 1 99/,s. Ce nelăsând în voia căpităniilor de Ardeal împăratul nemţesc, au socotit şi cu sabia, să-i supuie. LET. I 220/,0. G-rigorie-vodă l-au făcut [pe lordache Costache] stolnic-mare şi i-au dat şi căpitănia-Codrului şi tot ţinutul Fălchdui în seama lui. let. iii3 160, cfr. nistor, h. w. 27. Polcovnicii, căpitănii şi alte asemenea iraturi. gole-scu, î. 61. || Localul unde-şi are oficiul un căpitan administrativ (de ţară, de district, de port). Legară bine luntrea lângă căpitănia portului, contemporanul, vii 31. 2°. District, peste care se extinde autoritatea unui căpitan (LM.); detaşament militar condus de un căpitan, cfr. căpitan (2°). Kepitenie— capitaneatus. anon. car. Darabanii, pedestrime împărţită în opt căpitănii, sub opt căpitani. bĂlcescu, m. v. 644. în urma lor veneau roşiorii şi verzişorii călări, despărţiţi în căpitănii, fiecare cu steagul ei. ODOBESCU, I 73c. Zapcilâcurile, polcovniciile de poteră şi căpităniile de judeţ. rn.IMON, ap. TDRG. Căpitănia Argeşului. JjM. CĂPITĂNOIU — 108 — CAPIU 3°. (Prin apropiere de căpetenie) Căpetenie, cap (V 2°), mai-mare, şef. Scaraoschi, căpitănia dracilor. creangă, P. 303. [Şi: (+ căpetenie) f căpetenie s. f. [ Alt abstract: (neol., cfr. ital. capitanato) capitanăt (căpitan at, căpitănăt) s. a. = căpitănie (l°-2°). Radu Negru, viind în Ţara-românească, găsi aci deosebite căpitanaturi, pe care deşi le supuse sieşi, dar tot le păstră întocmirea lor. BĂLCESCU, M. V. 606. Moşia Carăpciul... în căpitănatul şi judeţul Sto-rojîneţului. SBIERA, F. 53.] — Derivat din căpitan, prin suf. abstr. -ie. cĂPiTĂsrdii; s. m. v. căpitan. ciWT.ilv-PAşi f s. m. Grand amiral turc. — (Turcism literar) Comandantul, amiralul flotei turceşti. Turcii... au şl pornit pre căpitan-paşa cu câteva galioane şi cu levinţi, ca să apere Asacul.' LET. II 428/28, cfr. 171/,3, 433/,, 444/38. Porni pe Musah-paşa şi pe Iosuf capetan-pcişa, cu armadă şi cu oaste la Crit. E. VĂCĂRESCUL, IST. 264/38. Acest Domn fiind cirac al unui căpitan-paşa al oştilor de pe mări, fost-au m,ai pre sus decât alţi Domni, care acest căpitan-paşa eră gătit cu mare putere de oşti, cu galioane pre mări şi pre uscat, dionisie ECLESIARHUL, 167. Da’n caic cine eră P—Eră căpitan-paşa. alecsandri, p. p. 124. [Şi: -j- capu-dân-paşă. Mavrogheni intră mai întâi slugă la Asan-beiu capudan-paşa. mag. ist. i J 90/t. Capu-danul-paşa Piale eră Ungur, odobescu, i 121/,,.] — Din turc. kapndan (s. kaptan)-paăa, idem. ŞIO. CimiţiE, <:ai*it.vi’18wk s. f. Capitation. — Dajdie ce plăteşte cinevâ pentru persoana sa, pentru capul său (poenaru), dare (bir) pe capete (stamati), impozit personal. împărăteştile dajdii, ha-racii adecă, şi capitaţiile celor ce întru acest sfinţit schit se găsesc. URICARIUL, II 195/2!. — N. din fran. (lat. capitatio, -oncm, idem, din caput ,,cap.“) cÂwjE.i s. f. v. căpiţă1. CAPim s. a. (Arlîit.) Chapiteau. — Partea cea mai de sus, de obiceiu mai bulbucată şi sculptată, a unei coloane, a unui stâlp; cfr. başlâc. Stâlpi de piatră...., cu căpiţele imitate după forma corintică. MON. ist. i 23. — N. din lat. capitellmn, propriu „eăpşor“. Cfr. dubletul capeţel. căpiţi-x s. a. v. căpeţeălă, căpiţi vb. IVa 1 cApiţic s. a. i v. căpiţă1. CAPIŢOÂIE s. f. J capîtoi, s. a. 1«—2°. Chapitre. 1°. Fiecare din diviziunile unui tratat, unei con-venţiuni, unei cărţi, unui cod, unui buget, etc. indicată prin acest cuvânt însoţit de un număr de ordine sau prin număr singur, (f) cap, f capăt (7°), cfr. articol, paragraf; fig. obiectul special al unei convorbiri. Făgăduim că toate capitalurile Şi pun-turile (pre carile împăraţii noştri... de la noi a poftit)... să le păşim. CANTEMIR, I. 177. S'au întărit veclnică pace între imperiul Rusi[e]i şi al Porţii otomaniceşti, după aceste mai jos capitule, stol. dumitrache, c. 460. Am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. C. NEGRUZZI, I 12. Această carte [= scrisoare] au fost o mare ispită,... capitul din mijloc a unui roman politic. RUSSO, s. 114. Să trecem la alt capitol. 2°. (Mai ales subt forma capitul) Corpul canonicilor unei dieceze catolice (sau unite) (numirea se derivă de la cuvântul ,eapitulum‘, fiindcă cei ce erau membri intr’o asemenea corporafiune odinioară se adunau in flecare zi ca să-asculte un capitul din statutele sau regulele lor. Dr. AUG. bunea, encicl. r.) Gapitulul metropolitan. [Şi: capitul s. a. | Derivat: capitulai-,-ă adj. = de la (s. privitor la) capitulul unei dieceze, f capi-cl ariu s. m. Puse pre un capiclariu anume Maxim să-i străjuească. DOSOFTEIU, V. S. 141 /s.] — N. din lat.-biser. capitulam „câpjor, cap“. capitona vb. la. Capitonner. — A umplea spaţiul dintre căptuşală şi laţâ (la o haină, la un jeţ, etc.) cu o materie lânoasă (vată, câlţi etc.), fixând-o prin cusătură din loc în loc. — N. din fran. (derivat din capiton K. ital. ca-pitone „câlţi de gogoşi de mătase"). capitul, s. a. v. capitol. capitulă vb. Ia. Capituler. — (Despre o fortăreaţă, o armată) A se predă inimicului (in urma unor tratări care au stabilit clauzele — „capitulele, articolele11 — convenţiunii s. învoielii de predare); fig. a se da învins (într’o discuţiune). Bazaine capitulează la Mets. MAIORESCU, D. I 31. [Abstract: capitulare s. f. Convenţie de capitulare; (după fran. şi:) capitulaţi e,-laţiiine s. f. Luă prin capitulaţie oraşul. ARI-l. R. I 105.] — N. din fran. (lat. târzie capitulare, din ca-pitulum „capitol, articol, clauză11.) capitulau, -ă adj. v. capitol. CAPITULĂBE, CAPITCIiAŢIE S. f. V. Capitulă. CAPITWIiÂŢIE, CilMTl I.AŢIl'XE S. f. Capitu-lation. — Conv’enţiune (intre un stat creştin şi Poarta otomană) care regulează situaţia supuşilor creştini din imperial turcesc din punct de vedere administrativ, fiscal şi judecătoresc. (S’a crezut că asemenea capitulaţiuni, prin care li se recunoştea autonomia şi li se stabilea raporturile faţă cu puterea suzerană, ar fi avut şi Principatele române; textul lor nu este însă autentic). Capitulaţiunile încheiate de vechii noştri Domni, ghica, s. 623. — N. din’fran. (derivat din capitulă.) capiu, -ie subst., adj. I. Tournis. II. 1°. (Bete) ayant le tournis. 2°. Ahuri. etourdi. I. S. m. sing. = capie. HEM. 1060/ls, H. IV 293, X 37. II. “Adj. (une-ori substantivat) 1°. (Oaie, capră, etc.) căpiată, cu capie. Oaie cachie. şez. iv 126/tc. Berbece capchiu. marian. 2°. Fig. (Despre oameni) Ameţit, buimac (costinescu), tehuiu de cap, care se învârteşte intr’un loc şi nu ştie ce face (marian), ieşit din minţi (id.), nebunatec (id.), zăpăcit (ion CR. IH377, RĂdulescu-CODIN), năuc (ALECSANDRI, t. 1773), nebun (PAMFILE, j. li). Fapta-m[i] vr’un capiu nu îndrăznească De poltronie să osândească, i. văcare-scu, P. 465/j.' Ca să ne.arate nebuni, capii, visători de neposibil, gi-iica, a. 677. Ardă-l focii’, că mare capchiu îi! alecsandri, t. 1165. Un copil bolnav şi capiu, caragiale, s. 65/,,. D’ar fi de ţâţă, şi tot n’ar fi aşă de proastă şi capie. Zi-i făptură sucită, şi pace bună! DELAVRANCEA, S. 31. Acolo sade o măiastră, şi oricine merge la dînsa se întoarce .capiu, ispirescu, L. 278.:$: A umblă capiu : ca nebunii, fără nici un scop. Umblă capiu, până’n sară. pann, P. V. I 156. Umbli capchiujpe la gardurile oamenilor, să te latre cânii şi să te faci de râsul şi ocara satului, vlahuţă, N. 129. Capiu de femei = nebun dupâ femei. D’o fi vr’un holteia, Capiu de femei... teodorescu, p. p. 493. [în Mold., mai ales subt forma dialectală: cdp-chiu,-ie, câchiu,-ie pamfile, J- ii. | Şi (poate reprodus greşit) f căpcliin, -ă adj., subst. Şi aşă s'ati stins de sine, îmblănd (precum scrie Radul CAPL - 109 - CAPRĂ Qreceanu) ca si nişte capchini. ŞiNcat, hr. iii 170/,,.] — De aceeaşi origine cu substantivul capie. câpi.A s. f. Fonpaille (de tonneau avec Ie faus-set). — Partea [ = fundul] care închide hermetic gura butoiului şi care poartă cepul. Com. M. OLMAZU. capi-auisi f vb. IVa. Doubler (un vâtement avec de la soie). — A căptuşi cu mătăsărie o giubeă. COS-TINESCU. ____ Din n.-grec. bulg. kapladisvam (= turc. kaplamak) „a căptuşi11. Ofr. cap la mă. CAPi.AftEA s. f. (Bot.) = alac (panţu, pl.), un fel de grâne (h. XI 177, XIV 72, 209) care se cultivă mai mult pentru vite (h. XI 5). — Din bulg. kapl’Bgâ (•(turc.), idem. jahresber. xix-xx 86. capi.amâ s. f. (Numai in locuţiunea adverbială) A bate (s. aşeză) scândura, caplamă =a aşeză scândurile unei podele astfel ca marginea mai subţire (s. scobită) să se îmbuce peste marginea scândurei de alăturea (DAME, P. 95, cfr. PAMFILE, I. C. 421), a bate peste un rând de scânduri un al doilea rând, care acopere locurile goale dintre scândurile rândului dintâi (TDRG.). — Din turc. (bulg.) kaplama „căptuşală“. Cfr. capladisî. CAPIAH S. f. = şubă. H. XIV 437. — Poate acelaşi cuvânt ca precedentul, şuba fiind o mantă căptuşită cu blană. capi.amâ s. f. v. capaniii. capi.ân s. m. v. capelă*. CAPiiÂN f s. m. 1°. Turban (do certains soldats turcs). 2°. Soldat turc portant le turban.— (Turcism literar) 1°. f Un fel de turban (făcut din piele de tigru); 51 purtau unii soldaţi turci. Un gavaz cu caplan (a. 1784). ap. ŞIO. 2°. Soldat turc care purtă caplan. Apoi cătră ceauşii cu nume de caplani. alecsandri, ap. ŞIO. [Căpetenia caplanilor (2°) se numea cap lini-paşă f s. m. Atuncea au bătut şi târgul Liovul un ca-plan-pasă, trimis de Împăratul, de la Camenită. let. II 9/„ cfr. 8/, 8, 17/„, 223/sr] — Din turc. kaplan „tigru11. CĂPI.ĂÎTESC, -eâscă adj. v. capelă2. cĂri. in s. m. v. căprar =. căpi.ăiu», -A, căpjleăn, -Ă adj. v. clăpăug. «APL^if s. m. v. clapon. CAPOCEiiiu ţ adj. m., capoi» s. a. v. capot1. cÂPO-D’OPEitĂ s. m. şi f. Chef-d’ceuvre. — Lucrare capitală, desăvârşită, perfectă. Eră atât de frumoasă, încât văzându-o cineva trebuia... să o privească ca pe un cap d’operă a naturei. C. NE-GRUZZI, i 38. îndată după capodopera sa din 1512, Macarie ajunse mitropolit, iorga, l. r. 51. Scriau capodopere, vlahuţă, d. 56. [Articulat: un şi o capo-d’operă. | Cu o formă românizată, şi: cap-de-operă, cu plur. (învechit) cap-d’opere (ghica, s. 172) şi capete-de-operă.] — N. din ital. capo d’opera, idem (la origine, in evul mediu, „lucrarea capitală pe care trebueâ s’o facă un meseriaş in faţa juraţilor', spre a dobândi titlul şi drepturile de meşter11). căpoiâş s. m. v. căpău. cApdiu s. a. v. cap, s. m. v. copoiu. CAPOBĂI* s. m. (Milit.) Caporal. — Militar cu gra- dul cel mai de jos (inferior sergentului), nume dat acestui grad mai ales în infanterie; corespunde brigadierului din cavalerie şi artilerie (grad arătat prin două trese late de stofă de bumbac galbenă), (pop.) căprar2. Grija... de caporal şi puşcă. c. negruzzi, ii 248. [Şi (din rus.): -j- căprâl s. m. Din cavalerie ucişi... 571 căprăli şi de cei de rând. LET. n 74. | Derivat: (Politică) caporalism s. m. sing. = regim politic in care predomină spiritul militar. Caporalism,ul prusian.] — N. din fran. «ital. caporale, idem). Cfr. dubletul căprar3. căpos, -oâsă adj. v. cap. capot s. a. 1°. Manteau. 2". Peignoir, robe de chambre. 1°. (Mai de mult) Un fel de manta boierească s. militfirească. îmbrăcă... pe unii cu blane, pe alţii cu caftane, pe alţii cu capoturi. let. iii 291 /u, cfr. (a. 1784) IORGA, ’s. D. VI 187. [0 femeie îmbrăcată bărbăteşte] fugind călare şi cu pletiţele peste capot pe spate, (că i-au fost căzut caucul din cap)... stoln. dumitrache, 448. Făcuse căpitănii..., îmbrăcând căpitanii cu capoduri domneşti, dionisie eclesiarhul, C. 173. Tată-mieu, care pe atunci eră hatman, se leagă în grabă cu şalul la cap, îşi pune capotul cel roşu şi încalecă calul, ghica, s. 320. Unul c’o sabie ’ntoarsă, c’un capot roş înfirat Şi haine înaurite, este turceşte ’mbrăcat. C. NE-gruzzi, i 120. [Călăreţi turci] purtând pe- dînşiica-poate de filendreş, de ghermesuturi şi de felurite stofe, care îmblănite, care cusute cu flori, odobescu, I 133/2l. || (Astăzi, în Mold., pop.) Palton, pardesiu. 2°. îmbrăcăminte femeiascâ de casă; cfr. halat. Au putut vedea pe tânăra nevastă, într’un larg capot alb. C. negruzzi, I 78. Văzură copila ieşind din iatac, în capot de noapte, id. ib. 227. Tiţa, în capot numai horbote,' îi sărea înainte râzând. S. nădejde, ap. TDRG. [Plur. -poate şi -poturi. | Şi: capod s. a. H. ii 81. | Diminutiv: capotei s. a. (cu derivatul) capoce-liu rj- adj. m. = îmbrăcat cu capot (1°). ŞIO. Postelnici capocelii şi înarmaţi (a. 1787). ib.] — în inţelesul 1°, din turc. (bulg.) kapot (kapod), idem «ital. capotto, cfr. fran. capote)-, in înţelesul 2°, neol. din fran. Cfr. dubletele cabat,-câput. capot f adj. invar. Capot. — (La joc de cărţi; numai în expresia:) A face (pe cineva) capot —& nu lăsă (pe celălalt jucător) să facă nici un joc. Voiu face capot pre ministru! C. negruzzi, i 281. — N. din fran. capotai, s. a. v. capot. capovenie s. f. (Ornit.) v. capintortură. capră s. f. I 1°. Ch'evre. 2°. Peau de chevre. 3°. Poil de chevre. II 1 “. Homme fier. Grec. Pretre.Juif. Diable. 2°. Sorte d’arlequin. III 1°. Cheval de bois. 2°. Tr4teau, chevalet. 3°. Chevajst (de câble, etc.). 4°. Chevron (de charpente). 5°. Chevalet ou chevre (de scieur). 6°. Chevre (de moulin). 7°. Chevre. 8°. Chevalet (d’instrument k cordes). 9°. Chevalet (du devi* doir); rancher. 10°. Chevalet. Chevre. 11°. Siege (de cocher). 12°. Branche (de sauţerelle ou fausse equerre). 13°. Compas (de tonnelier). 14°. Cheminee. 15°. Osselet. 16°. La Chevre. I 1°. (Zool.) Mamifer din familia rumegătoarelor, cu coarne tari şi cu barbă; se ţine mai cu seamă, pentru lapte şi păr; spec. femela acestei specii (in opoziţie cu ţap). Până suge, se numeşte iadă, cfr. ied); de la un an până la doi ani s. până fată,se numeşte vătuie s. ţuguie (cfr. vătuiu, ţuguiu). Capra sbiară, behă(eşt)e, brehâeşte s. face behehe! mecăcăeşte (mechechereazâ), mii-cucurează, prisneşte, etc. Capra are păr, nu CAPR - 1Î0 - CAPR lână. (pamfile, I. C. 2, B. 14). Capru, umblă in turme. Numirile şi atributele mai obicinuite ale caprelor sânt: breaza, şileana, albuia, secera (lhjba-iana, M. 112), bălţată, mărgelată, sivă (H. xi 6), şută (= fără coarne), radeşă (fârâ păr), pulpoasâ (cu ugerul mare), etc. Caprele se chiamă, strigându-le: piţă, piţă! (id. ib.), s. si-silica, sisilica! (Com. I. pavelescu), iar când se alungă, se zice: herea breaza! (id. ib.). s. sisi! (Com. i. pavelescu). Fiind ieftină şi fiindcă se mulţumeşte cu nutreţ mai slab, i se zice şi: vaca săracului (mehedinţi, G. F. 185). (Pentru terminologie, cfr. şi oaie). Şi va pune oile de-a dereapta Ini, iară cdprele de-a stânga. CORESI, E. 26/,. Zic în fluier, să mi se coboare caprele de la munte. LET. II 206/18. Căprileprin stânci, ciutelepre şesuri. cantemir, ist. 130. Să nu mănânce carne de capră, zo-diar (ca. 1750), ap. GCR. II 66/2r Laptele de capră îl mai uşură puţin. C. negruzzi, II 154/20. Capra cu trei iezi. CREANGĂ, P. 19. Dumnezeu a.veâ oi şi Sarsailă capri (= capre), şez. iii 7/10. Cine se naşte cu barbă? (— Capra), ib. I 63. ^j: Capra sare masa şi iada sare casa — copiii întrec pe părinţi, cfr. ce naşte din pisică şoareci mănâncă s. mărul nu cade departe de pom. creangă, P. 250. Sare ca capra în zestre, se zice (in Vasluiu) când se face o arababură, un talmeş-balmeş s. fetelor celor obraznice, zanne, p. IV 694. Capra, să-i pice coada de râie, şi tot sus o ţine. pamfile, C. Capra râioasă poartă coada îm-bârligată: sărac şi mândru (Sălişte, în Transilv.). zanne, p. IX 578. Capra, măcar că i se vede ruşinea, da tot şede cu coada bârligată. şez. i 219/28. Ţine nasul ca capra coada. H. IV 53. E greii să’mpaci şi capra şi varza (aluzie la problema din fabula cu lupul, capra şi varza care trebue trecuţi unul câte unul peste o punte, fără ca să mănânce lupul pe capră şi capra pe varză), pamfile, C. Brânza de capră strică şi pe cea de oaie. zanne, p. iii 485. | De-a capra e numele unui joc de copii (h. xii 43), descris la pamfile, j. i 278-9. (Zool.) Caprâ-de-nrante s. -neagră s. -sălbatică = Antilope rupicapra: rumegătoare din genul antilopei, care trăeşte prin regiunile alpine. DICŢ. Pe stânci albicioase ce se pierd în văzduh s’arată sfiaţă capra neagră, cu corniţele-i crescute în formă de cârlig, odobescu, ap. TDRG. Sare ca capra neagră. zanne, p. I 397. (Bot.) Capră-iiemţească=c al ce a-cal ului. panţu, pl. | Capra-oii=c a pr a f o i u (1° a), leon, med. 28. (Ornit., Ban.) Capra-dracului = b e rb e c e 1 II 1°. marian, o. ii 77, 79. 2°. P. restr. Piele de capră lucrată (pentru încălţăminte). Să-i cumperi cisme de capră, Că altele se tot crapă, jarnîk-bârseanu, d. 437, cfr. alecsandri, p. p. 363b. 3°. (Braşov) Păr de capră tuns (care se bagă în urzeala straielor de calitate mai proastă). II. Fig. 1°. Om (parvenit s. sărac) mândra (RĂ-DULESCU-C0D1N). |] Spec. Grec (h. ii 117, pamfile, j. i). Surugiul:... de-mi vine rândul Să duc vr’o capră sau vr’un Judan, La prăvălişuri îi culc de-a-răndul. alecsandri, T. 46. (Adesea complinit) Capră tăioasă. LM. j Popă. pamfile, j. i. | Jidan. ib. | Drac. ib. 2°. Flăcău mascat cu un cap de capră (cioplit din lemn), învelit într’un lăicer s. cojoc, şi cu clopoţei la gât. Capra joacă în seara de Sf. Vasile s. la priveghiu. Cfr. brezaie. Cfr. şez. iii 181-2, marian, î. 204, pamfile, j. iii. III. P. anal. (Tertium comparationis sânt de cele mai multe ori picioarele răscrăcărate ale caprei) 1°. (După germ. Bock) Aparat de gimnastică, cu patru picioare, pentru sărit, mai scurt decât calul (2°). 2°. Picioare (constând din nişte craci depărtaţi la bază unul de altul şi împreunaţi printr’o bârnă orizontală) pe care se aşazâ scânduri spre a formâ o punte (pe care se suie zidarii, tâmplarii, dogarii, etc., ca să poată ajunge să lucreze la oarecare înălţime). LM. | Spec. Capra, podului = două picioare, unite sus cu o cosoroabâ. pamfile, J. i. Capra podului se’ncarcă, căci acolo năvălea, beldiman, tr. 380. Capul Grecului tăiă, Apoi trupu-i tărâiă,... Păn’ la capra unui pod, Şi podeaua ridică Şi sub pod îl aruncă, alecsandri, p. p. 138b/6. 3°. Lemne încrucişate cu care se întăreşte o construcţie sau pe care se deapănă odgoane, etc. Am văsuţ eu cum a lucrat Nae [la zăgazul morii]...: trebue să baţi piloţi la margini, să tragi pleter printre ei, să întăreşti pleterul cu capre şi să mai faci şi un gard în faţa pleterului, slavici, V. 61. Cum alunecau, cape ciripie, de-a-lungul odgonului de sârmă întins ca o râmă uriaşă, între urechile a două capre, de pe maluri, conv. lit. xliv. i 39. 4°. Capra (casei) — o grindă groasă în acoperişul casei. Com. M. ittu. I Doi căpriori încheiaţi îa vârf alcătuesc o capră, pamfile, i. c. 424. j La casele vechi, peste corzi [= coarde] se aşează trei capre; o capră are un drug de teiu, de obiceiu răzitnat pe altul, astfel că formează cu podul un triunghiu isoscel; capetele braţelor caprelor se săpureazâ, adecă se taie oblic, ca să se lipească bine de capetele corzilor... braţele caprei se unesc sus... cu un cuiu;... la unele case în loc de trei capre, se pun numai două, iar pe subt încheietura braţelor şi sprijinindu-se pe nişte stinghii se pune un samar, id. ib. 421-2. | Căprior (II 2°). dame, T. 93. 1 Pentru 0 mai bună asigurare in contra furtunelor, acoperişul se pro vede pe de-asupra cu două prăjini straşnice, numite capre, care ajung de la coamă până sub streaşină, unde sânt prinse de chingile ce se înalţă pe lângă păreţii colibii. păcală, R. 75, cfr. H. III 229. 5°. Unealtă de lemn cu patru picioare, câte doua la fiecare capăt, împreunate cruciş, pe care se taie lemnele cu ferestrăul (costinescu, Rădulescu-codin), cracanele pe care se pun lodvele, când se taie (Com. A. tomiac). 6°. (Mor.) Parte a morii, pe care se ridică piatra de de-asupra pentru a o ferecă cu ciocanul de fier cu dinţi, numită şi cumpănă. H. II 29, XII 571, cfr. II 322, iii 4, 18, XII 140, XIV 351. | Roata, cu care se întoarce moara spre vânt. H. II282, xvi 407. 7°. (După franc. ?) Maşină de ridicat greutăţi. DICŢ. 8°. O parte a vioarei. H. xii 142. 9°. Un lemn cu mai multe ramuri, întrebuinţat ca picior pentru vârtelniţa de depănat (Com. m. ittu) s. ca prepeleac pentru uscatul trifoiului (id., viciu, gl. 125). 10°. Crâcan, pe care pune ciubărul cu rufe (Gio- i rocuta, in Sălagiu). viciu, GL. 11°. Scaunul (s. lada) dinaintea trăsurii (s. că-ruţii), pe care şade vizitiul, când mână caii. Cfr. H.'xii 480, xvi 105 (Cfr. germ. Bock). în ceealaltă parte a trăsurii eră pe ici pe colo sânge închegat, şi capra de asemenea eră pe ici pe colo încruntată, deşi ploaia spălase sângele de pe ea. slavici, N. II 122. Veseteul iarăşi se dă jos din capra trămrei. creangă, p. 65. Mos Nichifor se azvârle pe capră. id. ib. 117. 12°. (Dulgh.) Tocul, in care intră limba colţaru-lui-cu-limbâ, numit şi: cleşte, matcă, plasele s. locaş, dame, t. 113, pamfile, i. c. 117, cfr. h. 1 85, xi’ 27, xiv 308. 13°. Compasul dogarului, pas(nic). dame, t. 87, PAMFILE, I. C. 162, RĂDULESCU-CODIN. 14°. (Prin Ţara-Haţegului) Capra (’n pod) = ba-bură, urloiu, ursoaie. (rev. crit. iii 86), horn de-a-lungul podului căsii din lâuntru, în lungime ca de un metru, prin care se strecoară fumul în pod (viciu, gl.) 15°. Arşic de capră; cfr. mîeâ. PAMFILE, J. II 293. Averea noastră în arşice se suiâ... până la două mii, tot capre curăţite în var. GHICA, ap. HEM. 1742b/,s, cfr. PITIŞ, SCH. I 233. CAPR iii oAprar 16°, (Astron.) Steaua principală, din constelaţiu-nea numită „vizitiul11, otescu, ck. 18, cfr. culianu, C. 47. | Zodia caprii: Luna lui SSpte[m]vrie, a ca-prii zodie, zodiar (ca. 1750) ap. GCn. II 66/21. [Diminutive: căpriţă=a) capra mică(cfr. iadă, ţuguie, vătuie) s. drăgălaşă; p. ext. nume de oaie (dame, t. 182, H. iii 18) s. de vacă (h. x 44) de coloare cafenie (marian), care seamănâla coarne cu caprele (id.); unealtă In formă de furcă, cfr. capră 9° (popovici, R.D. 164); b) (Bot:) plantă ierboasă (Atriplexlitoralis) alburie, cu flori verzi, care creşte prin locuri sărate şi la malul mării, numită şi lobodă (PANŢU, PL.); p. ext. o boală de vite (H. XIV 405) când pasc iarba numită căpriţă. Când vita mănâncă o iarbă numită căpriţă, atunci se umflă, adică se splinează. grigoriu-rigo, m. p. ii 21, H. II 116. Căpriţa creşte in locurile grase şi este foarte hrănitoare la vite, însă grea la mistuit; are trunchiul tare, cărnos, foile mici, de coloare verzie, sămânţa măruntă si neagră ca pulberea de puşcă. II. Iii 66, cfr. II 130, 252, III 306, 385, VII 75, 223, XI 327, xiv 396, pamfile, j. I. Căpriţă arsă=(Bot.) brâncă» (2°) DICŢ., căpruţă s. f. LB., căprică s. f. (în ghicitori) gorovei, c. 232, şez. vii 122, căpri-ceă s. f. (in rimă) păsculescu, l. p. 230, 234b, că-prişoâră s. f. DICŢ. (după barcianu, însemnează şi planta brâncă2 2°), c&prişor (căpruşor DICŢ.) s. m.=(Bot.) mică plantă ierboasă, (Cyperus flaves-cens), cu flori gălbui (panţu, pl.). Căprişor oacheş =Cyperus fuscus: cu flori brune (ib.). Cfr. căprior. | Augmentativ: căproiu s. a. = (în Ban. pronunţ. căpronu şi în Ungaria) fusul cu trei picioare pe care stă vârtelniţa, capră (9°). liuba-iana, M. 118, R.EV. CRIT. IV 141, H. XVIII 144, 307, Com. M. ittu. | Nom. agent.: «lat. caprarius, idem) căprar s. m. (cu femininul, rar, căprăreăsă s. f. DICŢ.) = păstor de capre. LB., ţiplea, p. p. Căprariu eram,, biblia (1688) ap. TDRG., căprăş f s. m. (traduce pe slav. kosak) Pentru că eră sprinteni şi sălbateci, le-au zis Cosaci, adecă că-praşi,... adecă capră sălbatică, sau că îmblând ei la câmp pentru capre sălbatece, let.I 287/,2. | Adjective: căpresc, -eăscă = de capră. Râia e de două soiuri: râie curată şi râia căprească. şez. ii 70/s, cfr. vii 91. Şi unde nu ne trezim într’o bună dimineaţă plini ciucur de răie căprească, de la caprele Irinucăi! creangă, a. 27. Cârtiţă căprească. teodorescu, p. p. 360. Soare căpresc. mat. folc. i 564. Cocean căpresc v. cocean, căpros, -oâsă == mândru şi trufaş ca o capră: Lin căprosu’ voinic se face... o stană de piatră, rădulescu-codin, î. 144, « lat. pop. *caprineus, -a, -um) caprin (cu schimb de suf. căpruiu, cu metatezâ crăpiiiu), -ie = (despre ochi) cu pupila cafenie-galbenâ, (despre oi) cu lâna roşietică şi aspră (marian). Ah! ochişori vii, Cam negri-căprii ! KONAKI, P. 69. 0-drazlă zmeadă... cu ochi căprui, piscupescu, O. 142. Şi-a întors tânjitorii ochi căprii. C. NEGRUZZI, I 17, cfr. ALECSANDRI, P. I 126/, „ MÂNDRESCU, L. P. 126/,,, teodorescu, P. p. 372b. Şarpe gălbuiu, Cu ochii crăpui(u). teodorescu, p. P. 394. Berbece caprin; lână căprie. marian; (substantivat, cfr. lat. caprinay arom., megl. caprină „lână de ca-pră“) caprină s. f.= oaie cu lână lungă şi necreaţă (H. xviii 141), teioasâ şi aspră (ib. 295). | Adverb : eăpreşte: ca o capră. | Colectiv: căprămă s. f. (Ban.) CDDE. nr. 247, căprit s. a. = turmă de capre. şez. v 55/J3. Naiba îşi păştea şî el căpritu’ lui. ib. Iii 8/2. | Local: căprărie = staul de capre (LM.), strungă în care se odihnesc caprele. Cfr. H. x 538. Dumneseu şi-a păscut oile până la amiasi, le-a adus pe urmă la strungă, le-a muls, şi dracu’ tot nu mai venise în căprăria lui cu caprele, şez. Iii 9/„ căprărit s. a. = staul de capre, locul unde dorm caprele mai multă vreme. şez. V 55/u, «lat.-pop. *capraricia, idem) căprăreăţă s. f. = (Ban.) staul de vite (h. xviii 303), loc de odihnă pentru capre (GR. ban.), loc de păscut caprele (n. REV. R. a. 1910, 85), cfr. arom. căpărleaţă, idem. | Verb (substantivat): (cfr. surselv. kavrir „a coji copaci11) căprire s. f. = cicatrizare a cojii copacilor. Com. m. olmazu. | (Formaţiune glumeaţă, in ghicitori) căpriâtă s. f. într’o’naltă ţuguiată Zbiară o că-priată; Capra sbia,ră, Jigăniile s’adună? (= Biserica). PAMFILE, C. 17, Cfr. ION CR. II 307.] — Din lat. capra, idem. (Pentru înţelesuri: ad m 2° sârb. kose „Baugeriist11, 3° rus. koseh „pari încrucişaţi11, 4° eng. k’avret, rut. kîsiyne „căpriori11, 5° n.-prov. kabro, germ. Săţjebock, 9° rus., slov. kosa „Dreifuss1*, 11° ceh. kosel, germ. Bock, 16° lat. capra). OAPRAirtiU s. m. (Bot.) 1°. a) Chevrefeuille des jardins (Lonicera caprifolium). b) Lonicera nigra. c) Chevrefeuille des buissons (Lonicera xylosteum). 2°. a) Spiraea ulm,aria. b) Spiraea ulmi folia. 1°. Mai multe specii de arbuşti: a) cu flori ro-şietice, gălbui s. albe, foarte mirositoare; fructele sânt boabe eliptice portocaliu-brunii; cultivată ca plantă ornamentală; b) cu flori roşii-purpurii s. alburii; fructele sânt boabe negre, concrescute în partea inferioară; c) cu flori gălbui păroase; fructele sânt boabe roşii, concrescute in partea inferioară; aceste două specii din urmă cresc prin pădurile din regiunea muntoasă. Toate speciile se mai numesc şi: caşie. panţu, pl. Copăcel al cărui lemn e greu aproape ca al stejarului; din el sătenii îşi fac beţe, iar ciobanii bâte impistrite (Munţii Sucevei). ŞEZ. II 23/25. O tufă ce-o mănâncă caprele. H. xii 300, cfr. 286, x 419. Com. M. ittu. || P. ext. Fructul acestor arbuşti, grigoriu-rigo, M. p. I 88. 2°. a) = cretuşcă. panţu, pl. || b) = cununiţă. ib. [Şi: (ad 1°) caprildiu s. m. panţu, pl., căprifoâie s. f. pontbriant, capra-oii leon, med. 28/,, (ad l°b) caprizoi s. f. plur. Să bea bolnavul caprizoi dospite în rachiu de chimion, grigoriu-rigo, M. p. I 88, (ad 1°) catral’oiu s. m. şez. v 55/,, H. x 29.] — Cfr. lat. caprifolium, idem (probabil, latinism, intrat în limba populară). caprăîivtortoie s. f. (Ornit.) v. capîntortură. cAmÂii f s. m. (Milit.) v. caporal şi căprar2. căpbamă s. f. v. capră. CAPRANTtlRTURĂ, 1 . . , , caprantlrtuke s. f. (Ornit.)/ v- capuitortură. câpra-Gii s. f. (Bot.) v. caprafoiu. căprăr s. m. v. capră. căprar s. m. (Mii.) Caporal.—(Pop.) Caporal (mai ales la infanterie). LB., ţiplea, p. p. 691 căprari şi cei de rând. let. ii 74/3,. S’au rănit 2 căprari, 5 husari şi 18 cai. Stoln. dumitrache, c. 373. Căprariu în oaste, contemporanul, iii 370, cfr. COŞBUC, b. 84. Câţi feciori de lingurari, Toţi i-o pus Neam-ţu’ căprari. mÂndrescu, l. p. 166/4, cfr. ŞEZ. I 72/8, ţiplea, p. p. 80, HODOŞ, P. P. 227, DOINE, 81, RETEGANUL, TR. 107, SBIERA, P. 147. j P. ext. (în jocul cu ţurca) MÂndrescu, l. p. 209/,,. [Şi: căplâr s. m. gi’uglea-vâlsan, r. s. 26. Feminin: căprăriţă = nevastă de căprar (a. 1805) iorga, s. d. viii 168, căprăreâsă mat. folc. 91. | Derivat: căprărie s. f. = detaşament mic de soldaţi subt comanda unui căprar; fig. grupă do elevi (s. de oameni care merg undeva) subt supravegherea unuia din ei. Goarna sună semnalul de alarmă ; 0 căprărie fu rânduită jos, la scara spitalului. Vlahuţă, D. 202. Copiii din şcoală sânt despărţiţi în mai multe căprării, cum, am zice. slavici, N. 1 157. Alegătorii ţărani sănt duşi la vot pe căprării..] — Din ung. kâprâr (kaprdl, bulg. haprâl, sârb. kaplar), idem ((caporal). CÂPRÂREAS - 112 - elpRifl căprăreâsă s. f. v. capră şi căprar '. căprăreâţă s. f. v. capră. căprârîe s. f. v. capră şi căprar2. căprărît s. a. v. capră. căprârîţă s. f. v. căprar2. CĂPRÂşfs. m. v. capră. capre s. f. plur. (Comerţ.) v. capere. caprextOrturA s. f. (Oriiit.) v. capîntortură. cApittfsc,-eâscă adj., cÂPKKŞ'rn adv.^ CĂPRIÂTÂ, căprîcA, căpriceâ s. f./ ' 1 ' capriciu s. a. Caprice.— Voinţă subită, nemo-tivată, schimbătoare; cfr. arţag-, bâzdâc, pârţag, toane, chef, hachiţe; p. ext. gust venit deodată, neaşteptat şi trecător; cfr. fantazie. Carol XII... îi scosese din sărite, cu capriciile lui de femeie. IORGA, L. I 140. Capriciile modei. [Şi: (formă de comedie, din fran.) f capris s. a. alecsandri, t. 543, capriţiu, (pop., formă de comedie) capriţ s. a., f capriţie (stamati, i. golescu) s. f. | Adj. şi adv.: capricios-oăsă (capriţios, -oăsă) — cu (s. din) capricii, fluturatec (stamati). Libertatea... la un popor... este... capricioasă, giiica, s. 194. Alegerea izvorului e tot aşa de capricioasă, iorga, l. 191. Bacă plouă..., capriţioasa Vălcică... sa face... mare. C. negruzzi, i 316. Fire capricioasă.] — N. din ital. capriccio (din capra „capră“, cu referire la săriturile neaşteptate in mersul acestui animal). capricorn s. m. Capricorne. — Căprior (3°), una din cele 12 constelaţii ale zodiacului, figurată printr’un ţap şi ocupând in zodiac locul unde soarele intră in solstiţiul de iarnă; e numit şi Ţapul, Căpriorul şi Cor nul-caprei; poporul crede ca atunci când fulgeră la Cornul-caprei ploaia e sigură. OTESCU, CR. 29. .în anul acesta stăpâneşte planeta Mars, cu semnul Capricornului, cai.endariu (1844) 72. Tropicul capricornului = cerc paralel cu ecuatorul, pe care pare a-1 descrie soarele la epoca solstiţiului de iarnă, prin punctul cel mai depărtat de la rniază-zi. — N. din îat. capricornus, -i, idem. CAPRirOÂIE, I CAPRIFOIU s. m. (Bot.)/ caPial0111-câprikă s. f. v. capră şi copriită. caprintiirturA s. f. (Ornit.) v. capintortură. cAprioâră s. f. v. căprior. căprior s. m. I. 1°. Chevreuil. 2°. Nom de boeuf. 3°. Capricorne. II. 1°. Chevron. 2°. Chevalet, treteau. 3°. Poutre. I. (Zool.) 1°. Un fel de cerb mai mic, cu coarne scurte, cilindrice, cu o singură ramificaţie, numit (spre deosebire de căprioară) şi ţap (sălbatec). Căpriorul zbiară s. brehneşte. Keprior-= capreo-lus. anon. CAR. Ce vrăstă socoti că poate să aibă căpriorul acesta? C. negruzzi, i 330. Dar pe drumul pe care venise ea, deodată răzbătu un ţap speriat, cu corniţele înălţate. Lângă ea se opri. întinse capul, o mirosi par’că. Căprioara mugi încet, abia auzit, par’că spunea ceva trist şi ridică botul uscat spre căprior. SADOVEANU, SĂM. VI 338. 2°. Pig. Nume de bou. H. X 582. Cfr. cerb. 3°. P. anal. (Astron. pop.) Capricorn. Cfr. CA-LENDARIU (1844) 23, BARCIANU. II. (Dulgli.) 1°. Bârnă lungă prinsă cu capătul de de-asupra in culmea s. cparda ca.sei, iar cu cel de din jos (cu călcâiul) in cosoroâbe; coperişul unei case are mai multe părechi de căpriori (numite şi legători) aşezate paralel; pe ei se bat laţii (pe care se aşazâ ţiglele s. şindila, ori scândurile pe care vin tablele de tinichea); cei patru căpriori de pe colţuri se numesc sape, cel de la mijloc ţâpoiu s. sugar, iar căpriorii alipiţi de sape se numesc (în Mold.) lipaci s. cbpil'eţi; cfr. şi corn, cafer, cătuşă, coţofană. Gfr. dame, T. 93, pam- file, i. c. 119, 440, ŞUZ. v 55/„, vii 185, Rădu-LESCU-CODJN, i-i. II 118, 222, X 69, 506, 539. Ke-prior = tigillum, transtrum. anon. CAR. Până la căpriori au căptuşitu-o [casă]. BIBLIA (1688) 246. Să se aducă de la Răchiteni pentru mănăstirea Trei-Sfetitele căpriori, grindzi şi aninaşi de stejar (a. 1741-2). iorga, s. D. VI -214. La acoperemânt, ce se face şindilit sau cu scânduri, trebuesc 22 de căpriori. I. ionescu, C. 168. Vântul începu... a scu-ttirâ casa cea mică, în toate încheieturile căpriorilor ei. eminescu, N. 10-1. Dete... de şase mii de galbeni lemne de casă..., adecă: căpriori, laţi... jipescu, o. 68. Mare casă ai avut, Aceea nu ţi-o plăcut, Alta mică ţi-ai făcut, Cu căpriorii de lut. marian, î. 508. (în graiul de cazarmă) (Iţi dau o palmă, de) îţi mut căpriorii: fălcile (cfr. fălcior). PAMFILE, J. îl. îţi toarnă nişte propele la fălci, de-ţi strămută căpriorii. ALECSANDRI, T. 5, cfr. CA-RAGIALE, N. 95/19. 2°. Capră III 2°. In alt colţ un pat, adică câteva scânduri pe doi căpriori, acoperite c’un mindir şi c’o plapomă roşie. EMINESCU, N. 38. Nişte planşe de ale statului-major, tăiate în două şi rezemate pe căpriori, serveau de mese de joc. zamfirescu, R. 202. 3°. (Rar) P. ext. Orice lemn mai gros şi lung, de care se serveşte cineva spre a Împinge şi mişcă ceva greu (LM.), bârnă (marian, o. ii 286). j| Spec. (Transilv.) Bârna orizontală care împreună o păreche de căpriori (II1°), chingă. LB., JAHRES-BER. XIX-XX 100. [Pronunţ, -pri-or. | Feminin: (ad I 1°) căprioară = femela căpriorului 11° (MARIAN,SE. 1222);p. gen. numele generic al speciei; p o e t. femeie tânără, sveltă, sprintenă şi graţioasă. Kepriore — dama, caprea. ANON. CAR. Va m,âncă pre. el ca o căprioară sau cerb. biblia (1688) 1352. în frigare vrând să tragă O căprioară întreagă. BARAC, A. 36. Iată că’ntr’o dumbrăvioară FI zăreşte-o căprioară. ALECSANDRI, P. II 89. După ce mâncă o strachină de lapte-dulce de căprioară... ispirescu, l. 114. Acum încejm a săgeta la căprioare şi la ciute. id. ib. 123. Carnea... de căprioară bătrână este tare. bianu, d. s. La vânătoare După urşi şi căprioare. ALECSANDRI, p. P. 207b. In codruţul cu izvoare Şi cu mândre căprioare. JARNIK-BÂRSEANU, D. 290. Căprioara, orice frunză găseşte, cu aceea se hrăneşte, iord. golescu, ap. zanne, p. i 397. Ce mai pui%i de căprioară! COŞBUC, F. 86. (Pig.) Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprincene, scăpate din mănăstire, creangă, a. 72. | Diminutive (ad II 1°): căpriorel s. a. RĂ-DULESCU-CODIN, căpriorâş s. a. = una dintre cele patru grindişoare numite şi răscruci, care spri-jinesc grindeiul scrânciobului, cfr. săgeată, fus, dre vă. PAMFILE, I. c. 470, MARIAN, S. III 138. | Verb (ad II 1°): căpriori IVa trans. = a pune căpriori unei case. pamfile, i. c. 422, rădulescu-codin, L., H. IV 157. Fiindcă am (tip. cum) ajuns la poditul casilor şi nu pot meşteri[i] să căpriorească, nefiind podit (a. 1810-37). IORGA, S. D. I 318, (cu abstractele) căpriorit s. a. pamfile, i. c. 422, h. iv 139, xii 140, căprioreâlă s. f. = construcţia s. încheierea căpriorilor; întăritură (cu căpriori). Ziduri, care pe de o parte se afundau în apă, proptite cu la/rgi căprioreli de piatră. ODOBESCU, I 125. Căprioreala bordeiului se face mcâtva ca la case. manolescu, i. 44.] — Din lat. capreolus, idem (I şi II). căpriorâş s. a. CĂPKIOKEÂI.Ă S. f. CĂPRIOREIi S. a. CĂPRIORI vb. IVa CĂPRBRE, CĂPRIŞOÂR S. f. cĂPRişdR s. m. (Bot.), căprit s. a. capriţ s. a. (ş. d.) v. capriciu. căpriţă s. f. v. capră. (Dulgh.) v. căprior. CAPRIŢIE - 113 - CĂPTĂLAN CAPRITIE S. f. f 1 . . ,4 , ,. v. capriciu. Capriţiu s. a. (ş. d). ) r cĂprîu,-îe adj. y. capră. capbiz^i s. f. plur. (Bot.) v. caprafoiu. căpr6iu s. a., căpk6s-,oâsă, adj. v. «capră. CĂPRtrci subst. Vigne taillee. — Viţa tăiată la doi muguri (Vânju-Mare, în Mehedinţi). HEM. 1868. —Cf. căpuşă (II 2°). căpruiu,-uie adj. v. capră. CĂPRtrswiC s. m. (Bot.) v. căpusnic. CĂPRtTŞOR s. m. (Bot.), CĂPRTJŢĂ s. f. v. ■capră. CÂP8Ă s. f. 1°. Boîte. 2°.Capsule. 3°. Bouton â pression. 1°. f (Latinism) Cutie. Caîntru o neagră capsă... le ţin închise. P. MAIOR, IST. 270. 2°. Alveolă de aramă conţinând o materie fulminantă, care slujeşte a comunică focul la armele cu percusiune (puşcă, pistol), când „capsa” e izbită de „cocoş”. Puşti şi pistoale cu capsă vin din Orşova. I. IONESCU, M. 743; cf. H. II 31, X 107. 3° Dispozitiv de metal pentru încheierea părţilor unei mănuşi, haine, etc., alcătuit din două părţi, •care se îmbucă una într’alta; cf. copcă. — N. din lat. capsa, idem (înţelesul 2° şi 3° după germ. Kapsel, idem). Cf. capsulă. CAPSOMÂJf, - Ă adj., subst. EntSte. — (Munt. şi Mold.) încăpăţânat, cf. căpăţânos, că p-t ă 1 a n (III). Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de lawălea, mult n’am să mai fac',purici. CARA-■GIALE, S. N. 34. Satele de hoţomani Şi Grivanii capsomani. SANDU-ALDBA, Săm. VI 885. TJf! Capsoman, tot capsoman! JIPESCU, ap. TDRG. CĂpş6r s. a. v. cap. căpşug s. a. Vessie de porc (servant de taba-tiere). —• (Rutenism, în Bucov.) Băşică de porc uscată în care îşi ţine ţăranul tutunul, j a ş c ă u. -Com. G. tofan, A. TOMIAC. Mi-am prăpădit asară ■căpşugul cu tabac cu tot. id. — Din rut. kapsuk, idem. Capsulă s. f. 1°. Cosse. 2°-4°. Capsule. 1°. (Bot.) Fruct uscat, care se deschide la maturitate punând seminţele în libertate, cu una sau mai multe „căsuţe“. 2°. (Zool.) înveliş ligamentos al unor organe sau articulaţii. Capsulele renale: ţesut mai tare de la suprafaţa rinichilor. 3°. (Farm.) Un fel de cutiuţă (rotundă) de materie solubilă, fără savoare, în care se pun unele medicamente neplăcute la gust (d. e. chinina), spre a le puteâ înghiţi fără a le simţi gustul, cf. bulin, i 4". (Industr.) Un fel de capsă de cositor care acopere dopul şi gâtul sticlelor (cu apă minerală, etc.), spre mai bună păstrare a conţinutului lor. | (Chim.) Mic vas în care se ard sau se topesc sub-.stanţe. ■ [Accent., şi: capsMă. | Deriva t: capsulâr,-ă adj. = care ia formă de capsulă. Fruct capsular, fruct, care se deschide de la sine la maturitate.] — N. din fr. (lat. capsula, „cutiuţă”). Cf. •capsă. * capsuI/Ar,-ă adj. v. capsulă. că.pşthv s. m. (Bot.) v. căpşună. Dicţionarul limbei române, 28. V. 1987. CĂPŞtnvĂ s. f. (Bot.) 1° Capronier. 2°. Ca-pron. 1°. (Dial.) Plantă ierboasă, târîtoare, cu flori albe (Fragaria elatior) s. albe-gălbui (Fragaria collina), cultivată adesea pentru fructele sale aromatice, ca nişte fragi mari. Frunzişoară de căpşună... HODOŞ, P. P. 186, cf. 47. Păştea frunză de căpşună, şez. III 243. 2°. (Mai ales) Fructul acestei plante, panţu, PL. Ape de... eăpşune, de liliac alb... PISCUPESCU, O. 298. Ea mergeă căpşuni s'adune, Fragi s’adune. COŞBUC, B. 108. Fragi şi eăpşune. creangă, a. ,85. Am... înc&lecat şi pe-o căpşună, şi v'arn spus... o mare şi gogonată minciună, id. P. 34, cf. şez. II 208. [Plur. -şime şi -ş. 140) poveri, mai rar (la munte) persoane. Cf. că r u ţă (2°), căruţ (1°). Pentru terminologie cf. DAME, T. 7 şi u., LIU-BA-IANA, M. 105-106. Carul se încarcă, se răstoarnă, e tras de boi, scârţâe; cu carul se c a r ă. Kâr = currus. anon. car. Carele lu-Faraonu. PSALTIRI, 310/lo. 1 car mare de 4 cai. CUV. D. BĂTR. I 206. Să se ştie... de cai şi de cară şi de tot dobitocul, ib. I 192. 'N’au, cale'să meargă cu carile la moară. ib. 226. Când sS va fi răsturnat vreun car. PRAV. 131. Pentru caMle ce ar fi să vie den ţara dumneavoastră (a. 1708). IORGA, B. r. 33. Să porunceşti ca să s[ă] facă 2 cară cu cai (a. 1768). id. ib. 36. Smoală• de la tar. CALENDARIU (1814), 192/10. S’au ţinut toată slava şi mărirea în cai şu în rădvane (hinteae, carpente sau\cără do[m]neşti). ţichindeal, F. 246. Poposit-au... Zece care mocăneşti, Cu boi albi. alecsandri, p. ii 104, cf. p. P. 78t>/14, Prăv.ale carul în vale. C. negruzzi, I 251. Boii pasc pe lângă car. C.OŞBUC, F. 126. Care cu poveri de muncă Vin încet şi scârţâind, id. P. 5. Un car plin de palce. CREANGĂ, P. 305. Ieşi pe poartă ca vântul, şi după âînsul carăle cu merinde. ISPIRESCU, l. 4. Acolo erau două drumuri care se despărţeau. Unul eră bătui de care şi cellalt părăsit. ŞEZ. iv 171/30. O luat sfredelu’ şi o dat bortă în cw-pătu' inimei carului, ib. II 17/19. Şapte care cu chirie Ale lui neică Ilie, Să-l rog să-mi facă şl mie: Cu roate de rosmarin, Loitrile de flori de crin, Cu. spiţe de marbotin, Răscoalele de dafin, -Resteiele de măslin, Cu obezi de calomfir, Cu jugu’ de trandafir, Cu proţap de busuioc, Cu şijteţ de flori de soc Şi cu leuci de siminoc. N. REV. R. II, supl. II 170. Apoi carele’ncărcci Şi pe toate [clăile] le■ cără. A-LECSANDRI, P. P. 389/7. Du-te, dor, cu carele, N'a-şteptă căruţele; Căruţele-s mititele, Şi nu'nchepi, dorule, ’n ele. JARNlK-BÂRSEANU, d. 90. Carele ferecate. ib. 387. Un car cu şese boi. ib. 396. Car-de-triumf s. triumfal (eu două roate), cf. TDRG. Car funebru s. funerar (barcianu), s. -de-mor}i s-, carul morţilor (marian, I. 251) = dric. | P. a n a 1. (Ban., Transilv.-de-nord) Car-de-foc = tren (locomotivă) ŞEZ. VII 185, PAMFILE, S. T. 162. Şi fluieră odată, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut, reteganul, p. v ' 6/6. Cei frumoşi [se duc] pe car-de-foc id. tr. 53/2i, HODOŞ, P. P. 219. | S p e c. Car cu muniţii şi proviant în războaie. Louă-trii polcuri de Muscali să rămâie să apere carele de călărimea Turcului, de or veni să le deie năvală. LET. II 360/,, cf. I 243/S4, II 264/2S, III. 278/37. || Fig. Carul credinţei. BIBLIA (1688) 4 Pr-/u’. PPir'că s’ar opri carul vremii.. MARCO-VICI, C. 56. Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte La caru-i să înhame pe zefirii uşori. ALECSAN-DRESCU, M. 102. Fiecare cetăţean are hambiţionul să se jertfească pe altarul patriei, făcându- se roată la carul stalului. ALECSANDRI, T. 94. Petreci ca cânele în car: rău. C. NEGRUZZI, I 250, cf. ŞEZ. H 75/lt. Pune (încarcă), că-i carul altuia! — zi, că fac eu! PAMFILE, J. i! înjugă sacii la car şi hai la moară, să măcinăm boii: nu vezi ce prostii vorbeşti ?■ id. ib. I s’a rupt caru'n drum = a scrintit-o ’n mijlocul lucrului, când la-adică, nu-i nimică, o scrin ti tocmai când eră să zică; Doamne ajută 1 id. ib. Cutare e de.unde s’a rupt carul cu proştii, id. ib.1 Sui în car! — Ba iu! — Lă-te jos!. — Ba iu! se zice de cel care nu e mulţumit cu nimica, id. ib. Nici în car, nici în căruţă, (nici în teleguţă)cu a-celaşi înţeles. Muierea fără bărbat, Ca carul fără proţap. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE,-p. ii 300. Ş’a pus sacii în car = a făcut ce dorea, nu-i mai pasă de nimeni şi de nimic (Tutova). zanne, p. ni.352. CAR - 118 - CĂRA A-şi pune carul în pietre = a-şi pune în gând cevâ, cu toată hotărîrea, a stărui cu tot dinadinsul pentru împlinirea unui lucru. O văduvă frumoasă şi vicleană îl ochi bine pe fecior, vedeâ că e voinic, frumos, dar neumblat în lume; deci îşi puse carul în pietri să-l amăgească. RETEGANU-L, P. III 58/20. Începît, să plângă, că doară l-ar puteâ opri, dar toate fură înzadar: feciorul şi-a pus caru'n pietri să nu se oprească până nu. va da de soru-sa. id. ib. v. 23/28. | Cu carul, în opoziţie cu: pe jos s. că - I are; fig. cu grămada, mult, cu îmbelşugare. Tatăl:... Curând eră să purceadă la Londra. — Ni-colai: Cu carul? DRĂGHICI, R. 5. Când vei voi să ta apuci de cevq, prinde iepurele cu carul. C. NEGRU ZZI, I 249. îi aduce în casă cu carul, şi ea tot nu-i mulţămită. pamfile, J. I. | în car s. de-a carul e numele unui joc cu boabe, pe trei pătrate (descris la) pamfile, j. i 279 ş. u. j] (Bot.) Carul-pădurilor s. -zânelor = a r n i c ă. PANŢU, pl. . 2°. P. e x t. Cantitate (de fân, paie, lemne, etc.) care se poate încărcâ odată pe un car, încărcătură. LB. Eră■ o scumpete mare de pâne şi de fân, (în)cât ajunsese carul de fân cu doi boi câte patru lei. LET. ii 443/u. Se duce la pădure să-şi aducă un car de lemne. CREANG;Ă, p. 143. Nouă cară de secară Şi nouă de grâu de vară. jarnîk-bârseanu, D. 369. Cinci galbeni pe săptămână, Pe lună o pungă plină, Şi pe an caru' de bani. ŞEZ. III 212/17. O livade de un car (= care dă atâta fân cât încape într’un car), iorga, s. d. xiii 205. # Ajunge (s. e destul) o măciucă (bună s. boatăbună) la un car de oale, pentru un om simţitor ajunge să i se spună odată cevâ ca să înţeleagă LM., cf. zanne, p. iv 9 Ş.U., CREANGĂ, P. 258, ŞEZ. I 219/B5 I Fig. O cantitate s. un număr mare. A aveă un car de copii. LM. A spune un car de minciuni, id. De un 'car de ani nu mai venise prin Rădin. GHIBĂ-NESCU, ap. TDRG. Decât un car de frumuseţe mai bine un car de minte, zanne, p. ii 568. (Ca urare) [Să-ţi dea D-zeu] un car de minte şi un dram de noroc! 3°. f Impozit care obligă pe locuitori să facă servicii obşteşti, cărând diferite poveri cu carul. Şi au scos şi care pe ţară, de cărâ fân şi lemne la oaste în Iaşi. neculce, let. li 442/n. Şi alte nevoi eră multe pe ţară; care, chile, ialoviţe, văcărit, id. ib. II 443/„. 4°. Parte a joagărului (fierăstrăului) compusă din două bârne s. dreve legate prin stinghii şi purtate pe şase s. opt rotiţe (s. duri), pe care se aşază buşteanul de tăiat. în scânduri. Se mai numeşte şi: că r u ţ (ă), războiu' sclaiu. Cf. DAME, T. 173 ş. u. 5°. (Astron.) Ursa carabete* CABARETE s. m. (Entom.) .1°. Larve du cou-sin et du taonj. 2°. Artison. — 1°. Larva ţânţarului, numită şi o u (marian, ins. XIII 309) şi a strechii-oilor (ib. 362). Carabete = vierme mare ce se face mai ales în nasul cârlanilor slabi' şi în apă clocită. ŞEZ. v 54/26. Carabei = un fel de crustaceu strâns cârcel (Straja, în Bucov.). Com. A. TOMIAC. Carabeţi de copaci. H. IX 307, cf. XII 429. [Către un peşte] Tu vei trăi în tot . feliul de ape, şi ie vei hrăni cu gâze, carăbeti, râme şi cu alte lighioi ce vei puteâ prinde. şez. II 31 /30. [| Fig. Carabei — om mic de statură. Com. A. TOMIAC. 2°. = cariu (Banat, com. ITTU). [Plur. -beli.-1 Şi: cărăb^te (Banat, com. ITTU), ca-rab6ţ, caraba} marian, ins. xih 309, 362, caraba H. x 151.] Cf- c a r a b a ş, cărăbuş, c a r a b a n. CABABÎK s. a. f v. carabină. CĂBĂBÎN t s. a. Claque. — (Numai la ANON. car.). Sunetul produs în urma unei lovituri peste bucile umflate, pleoscănitură. KSrebin = sclopus. — Cf. c a r a b ă (l°-3°). CABABIKĂ s. f. Carabine — Puşcă uşoară, cu ţeavă scurtă, de obiceiu ghintuită, purtată de cavalerie, cf. flintă, durdă. stamati, h. ix 55, IV .87, etc. Gheorghe Geantă, cu o rugină de puşcă... mai bine decât altul cu o carabină ghintuită... m'a adus de multe ori cu vânat. ODOEESCU, III 15. Stau dorobanţii la masă... C’o mână pe carabină. SEVASTOS, C. 274. Fiul paşei din Ianina Blând desmeardă alba frunte A nevestei, dar din munte Moarte-aduce carabina, coşbuc, B. 29. [Şi (. Croasser, jacasser, ca-queter, cacarder. 2°. Grogner. 3°. Râler. 4°. Gargou-iller (en parlant des boyaux). II. 1°. Croasser (envers qqn.) 2°. Taquiner, quereller, gronder. III. Se traîner(en parlant d’un malade qui ne reste pas alit6). I. Intrans. Imită sunetul produs de 1° diferite păsări, precum: a) cioara (mai ales când zboară în stoluri mari); CÂRÂÎ — 125 — GARAIT cf. croncăni, c 1 o n c ă n i, c o r ă i. Cioara cărâe (H. II 273,. III 429, VI 215, VIII, 98, VIII* 251, x 4, 499, 538, Xix 301, XIII 67, XIV 416, xv 4, XVII 94), cârâeşte (H. I 22, VIII2 34, XVII 232), că-răeşte (H. VI 30, VIII2 260), cărăe (H. VII^ 7, XVII 310 XVIII 304), cărie H. vnij 215, 275), gârăe (h. XI i31, XII 171, ION CR. III 148), gărăe (H. V 16, XIV 59, 209), gărăe (IX 6), gărăeşte (vil 29). Copaci bătrâni printre ramurile cărora cioarele cărăesc toată noaptea. EMILGAR, SĂM. IV 22. Atâtea ciori cine-a mai văzut! Şi când cărăe. ele, par’că te străpunge cevă prin inimă. AGÂRBICEANU, LUC. V 367, cf. ION CR. III 206.Gărăesc ciorile, trebue să dea vreme (viscole, vifore). H. II 131. Săvai, cum mai gărăiă [cioara]! PĂSCULESCU, L. P. 210. Bă-nănăii sânt doare care gărăe foarte urît. H. I 7. || F i g. (despre Ţigani, care, din pricina colorii lor negre, sânt porecliţi «cioare»)A vorbi. Da cască-ţi pliscul mai tare, cioară, şi cârâe mai desgheţat! ALECSANDRI, T. 392. ' b) corbul cărăe (cf. CODRESCU, subt. croasser), gărăe (H. XVI 9). c) coţofana: Când ţarca (coţofana) late (cărie ori strigă) : îţi vor veni musafiri, prieteni, şez. II 65/27. d) cârsteiul: Un ochiu de apă..., din care fugi un cărsteiu cârâind. T. CERCEL, SĂM. III 443. e) găina (cu deosebire cloşca), când se simte în primejdie sau când vrea să ouă (COSTINESCU, H. II 117). Găina (cloşca) cârâe (H. I-IV, VII-XIV), câ- i răe (IX 154, XIII 448, XVII 349, XVIII 4), cărie {II 99, XII 301, XIII »75), cârâeşte (v 53), cărăeştg {XVIII 140). O găină, începii să cărăe. DUNĂREANU, ch. 119. Cloşca se tot duce cârâind. contemporanul, iii 261. Fură cloşca de pe ouă, fără să cărăe. ZANNE, P. I 422. f) cocoşul (H. X 498). g) gâscă (Numai forma gârăi). Găsea gărăe (H. IV 54, 251, IX 283, 429), gârăe (H. IX 220, XVI 47), •gărăe (cf. PĂSCULESCU, L. P.), gărăeşte (H. XIV 247), gărăeşte (H. VII 476, IX 308). Par’că gărăesc gâştele. PANN, P. V. III 9. Cum se văză între gâşte streine, ea începU să gârie. FUNDESCU, l. p. 161/2. Par’că gărăesc gâştele. MARIAN, O. II 376. | (Despre •om). A face ca gâştele. (FI) da de mâncare la pasări şi conversă cu ele. Gărăiă găştelor, măcăneă raţelor. teleor, ap. TDRG. 2°. (Despre porc; suspect) A grohăi. DICŢ. 3°. (Despre o persoană guşată). A suflă greu, producând un hârâit din gât. Cf. creangă, GL. Aveă •o guşă la gât, cât o ploscă de cele mari şi gărăiă ■dintr’însa ca dintr’un cimpoiu. id. A. 25. | P. anal. Despre o persoană care se pregăteşte să bea ■o băutură alcoolică şi scoate din gât acelaşi hârâit ca un guşat. Cf.'id. GL. 4°. (Despre intestine) A chiorăi, a ghiprăi. Cf. creangă, GL. Noroc numai c’am găsit pe-o teşi-tură un hoţ de mămăligă, de-am mâncat, căci îmi ijărâiau maţele de foame. id. P. 145. Au început a-i ■cârăl maţele, de foame. MARIAN, O. II 316. II. Trans. 1°. (Despre cioară) A strigă după •cinevâ ca şi cum l-ar luă în râs. Te-or cârăl şl cioarele, de te-or auzi. ALECSANDRI, T, 1589. 2°. A supăra cu vorba, a cicăli (COSTINESCU, rădulescu-codin, L.), a ţineâ de rău (baronzi, L. 161/24, cf. REV. CRIT. IV 141), a cârti mereu (costinescu), a .înfruntă (caba, săl.), a certă, a-i face imputări cuivâ, Kereiesk. ANON. CAR. (Construit şi cu prep. asupra) Asupra altiia alta cevă mai mult şi mai de ocară poate să gărăească. •cantemir, IST. 53. Lasă-mă dracului, nu mă mai •cârăl şl tu. SLAVICI, n. ii 127, cf. 137. Toată lumea mă cârâeşte, Că mi-s tâlhar de neveste. REV. CRIT. IV 141. | Refl. (cu înţeles de reciprocitate) Im-mea sta grămadă, ascultând cum se cârăiau unul. pe altul trei inşi. GHICA, s. 502. III. I-n trans. (Prin apropiere de cârav) A fi bolnav, dar nu greu, a duce boala pe picioare, a cârăgi, a govi (2°). Cf. ION CR. VI 30. O păli boala de lăngoare; zăcix. cât zăcti, cârăl aşâ pe picioare, contemporanul, VI 299. [Şi: cârăl, cărăl, gârâi, gârăl, gărăi vb. IV(a) (+ cutcudăţl) cârcârăţi vb. IY». Găina când cărcâ-răţeşte, Tot. la oul său gândeşte. IORD. GOLESCU, ap. zanne, p. I 471. || Abstracte: cârâire s. f. COSTINESCU,—cârâiâlă, (cărăiâlă), gârâiâlă, (gă-răiălă), s. f. (ad. I) gălăgie, cloncăneală. Cf. COSTINESCU. Deodată se deşteptă, auzind . o gărâială de graiuri omeneşti. ISPIRESCU, L. 214, (ad. II, 2°) cicăleală, cicălitură, cârtire (COSTINESCU), ceartă, sfadă, neînţelegere (pamfile, C.), supărare. Cam cu cărăială, cam cu sila, fu nevoit să treacă. ISPIRESCU, L. 153. Ca să nu rămăie nici urmă de cărăială între noi. id. ap. TDRG, — cârâit, gârâit s. a. (ad I 1° a) [Ciorile] iar se’nalţă’n zbor, umplând cuprinsul cu cârâitul lor jalnic. I. CIOCÂRLAN, SĂM. IV 150, (ad I 1° g) h. I 262, — cârâi-tură, (cărăit'ărăjs. î. (adi) DICŢ., (ad II 2°) cicăleală, ceartă. Cârâiturile curgeau gârlă pe capul lor. gane ap. DDRF. || P a r t. - a d j. cârâit, -ă (despre glas) = răguşit. Acum mult a fost, puţin a rămas, zise Anghel, cu un glas cârâit, ca de cocoşel ce se simte şl el la timp. REV. CRIT. I 129; adj. verbal:- cârâit6r s. m. (termen de «argot») = hoţ. baronzi, l. P. I 149/e- Limba cârâitorilor. id. ib., — cârâitoâre s. f. = (ad I 1° a, despre ţigan ce) cioară (fig.). Slujitorul [către ţigancă]: hăş, câ-râitoare! ALECSANDRI, T. 392; scârţâitoare cu care se alungă pasările, pamfile, A. 148, (Apahida, Com. orosz). | (Postverbal) câră, gâră s. f. (ad ii 2°) cicăleală, ceartă continuă, clevetire. Ca să scape de căra ei. DDRF. Ei, ne-am bătut, ne-am înjurat, acuma ho!... Ce, o să ne ţinem de cără mereu? VISSARION, FL. 172. Dar nu mai sânt înconjurată... Cu gâră. PĂSCULESCU, L. P. 116/s. # A se ţineâ de căra cuivă = a stărui pe lângă cinevâ, a urmări (PAMFILE, J. ni), vorbindu-i într’una, repetân.du-i mereu acelaşi lucru. împăratul... sta de căra lui, ca să-l taie. GORJAN, H. I 51. Sfatul împărăţiei... se tot ţineâ de căra împăratului, ca să se însoare. ISPIRESCU, L. 306, cf. 69, 333, u. 58/24; (în acelaşi sens şi): cărăcfenie s. f. Com. izverniceanu.] — Derivat din onomatopea câr (gâr). Cf. c o r ă i. cakaiâi s. m. v. carael. CÂraiaiă s. f. v. eârâi. CARAIANAC s. m. sing. (Med. pop.) Maladie du b6tail. —- (Rar, pop.) Boală de vită, ardere de ficat, de care moare vita vara. H. II 292. [Şi: ca-râinic s. m =bubă care se pune în gât, numită şi bubă-nepomenită. H. XIV 353.] — Cf. turc. kara «negru» şi yanak «obraz»? carâibă s. f. v. carabă. CÂRÂIE s. f: Traînee de sueur, salete sur la peau. — (Rar) Brazdă, dungă s. dâră (de sudoare); murdărie pe piele, tină (RĂDULESCU-CODIN). Sudoarea curgeă în cârăie, pe obrajii, grăsulii. DELA-VRANCEA, S. 45. îşi ştergeau sudoarea (care le alunecă în cârăie creţe pe ceafă şi obraji), id. ib. 136, cf. id. H. t. 136. CARAiii s. m. v. carael. CARAIMÂN s. m. v. caraman. CARÂINIC s. m. v. caraianac. CARA1T s. n. Caraîte. — Sectar evreu, care nu primeşte tradiţia ('TalmudulJ, ci admite numai Scriptura. [Pronunţ. -ra-it]. — N. din. fr. CÂRÂITOARE - 126 - CARAMELĂ CÂRÂITOARE s. f. v. cârâi. CARAiiÂMBĂ s. f. (Bot.) v. cararabă. CARAXilBE s. f. plur. Paltes. — (In glumă.) Laba, picioare: L-a împuns berbecele pe gâţul {=iedul) acela, de s’a întors cu charalibele’n sus! (Giorocuta). Viciu, gl. CÂRĂM s. m. Montant de Vechelle.— (Voila, jud. Făgăraş) Oărămi = cele două rude paralele de la scară, în care sânt băgaţi fuşteii (VICIU, GL.); drugii scării. [Şi: (jud. Sibiiu) cârem s. m. (plur. carimi)]. — Din lat. calamus (*calemus) «trestie, harag, prăjină». DR. I 226. Cf. carâmb. CĂRÂM s. a. v. carâmb. CaraiiâN, -Ă, s. m. şi f. Nom de boeuf (vache) au poil noir.—Nume de bou (de vacă) cu părul negru. DAME, T„ 28, H. XIV 444, cf. H. II 131, 319. [Şi: c&rămân s. m. H. III 68; •—(influenţat, probabil, de numirea geografică) caraimân s. m. = nume de câne (ciobănesc) H. II 28, 274, (de vânat) H. xi 85]. — Din turc. karaman, «negru, de coloare neagră». lObl, CONTR. 239. Cuvântul turcesc a pătruns şi în bulgăreşte (karaman), cu înţelesul de «om înalt; câne sau cal negru» şi în sârbeşte (ka-raman) «nume de persoană s. de ogar». CĂRĂMÂN s. m. v. caraman. CARÂMB s. m. Diffărentes parties de la voiture: a) Piece de bois horizontale ayant dans la ridelle le râie d’un montant dans la composition d’une ^cheile, b) Bidelle. c) Parties de la cheville ouvriere. d) Volee. e) Bout d’essieu. 2°. Bâton sur lequel on marque la quantitâ de lait obtenue apres avoir trăit Ies brebis. 3°. Moussoir. 4°. Tige (de botte). 5°. Lieu d’abri pour le b6tail pendant la nuit. 1°. O parte a căruţei. H. II 13, 29, 117, 221, III 49, 153, X 479, XI 60, XVI 10, XVIII. 306: a) Unul dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei în care intră spetezele. Carămbul-de-sus şi carămbul-de-jos. Se mai numesc şi: sulete, loitret, drăghinar, druc (-de-sus şi -de-jos) (DAME, t. 10), drug (H. XIV 285), d r a g h i n ă TDRG. Cf. H. II 239, V 154. Lin mesteacăn se fac(e) butuci de roti, oişti, carâmbi. I. IONESCU, D. 437. De-acum numai să te ţii bine de carâmbi şi de speteze. CREANGĂ, P. 126. In belciugul dela carâmbul de desubt — din stânga — eră aninată o bărdiţă. id. ib. 106. b) P. e x t. Loitră. Cf. costinescu, rădulescu-codin, i. 61. c) (La plur.) Părţile din care e format dricul căruţei. H. II 88, IV 44, cf. XI 389. d) Crucea (dinapoi) a căruţei împreună cu amândouă lambele. (Straja, în Bucov.) Com. ar. tomiac. în valea păcurariului, Bate floarea macului, La carâmbu’ carului. ŞEZ. XII 72. e) Capătul osiei (REV. crit. iv 141) care iese afară din buciumul roatei, ib. III 92. Partea osiei cât o ocupă roata. H. XVIII 142. 2°. (în Bucov., Maramureş, munţii Sucevei, munţii Rodnei şi în jud. Ciuc). Băţ pe care se înseamnă, cu vârful cuţitului, înălţimea laptelui dela o mulsoare (şez. ii 186), cot, hărag. Cf. pamfile, i. c. 32, dan, p. 100, t. papahagi, m., PRECUP, P. 7. 3°. = brighidău. (Suciul-sup., jud. Solnoc-Do-bâca, com. ittu). 4°. P. anal. (Cism.) Partea cizmei de la căpută în sus, tureac, tureatcă. Cf. costinescu, PĂSCULESCU, L. p. Cizmele sătenilor se fac numai cu o talpă şi cu carâmbi lungi până la genunchiu. I. IONESCU, M. 704. Văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei, brătescu-voineşti, l. d. 91. Iar cel hoţ de căpitan... Mâna pe carâmb• băgă, Mititel pistol scoteâ. TEODORESCU, p. p. 602. Bea-mi-şi Turcul Cu papucul, Bea-mi-şi Marcul Cu carâmbul, id. ib. 664, cf. ŞEZ. IX 172,. păsculescu, L. p. 5°. (Sântău, jud. Sălaj; subt forma cărâm) Loc închis pentru adăpostul oilor s. vitelor peste noapte, un fel de stau 1. Com. ittu. ■ [POLIZU dă şi înţelesul «patul puştii». I P,lur. şi (rar) carâmburi. ION CR. iii 274. | Şi: carâmb s. rn. ŞEZ. II 186, PAMFILE, I. C. 32, REV. CRIT. III 92, IV 141, H. II 88, IV 44, XI 60, 389, XVI 10, 97, XVIII 142, 306, Suciul-sup., jud. Solnoc-Do-bâca, com. ittu ; — (refăcut, probabil,,din forma dialectală a pluralului carânghi) carâng s. m. DAME, T. 10; — (ad 2°) cărâmbă s. f. (Tulgheş, jud. Ciuc) com. ittu; — (ad 5°) cărâm; — (+ băţ?) carămbăţ s. m. = parte a căruţei. H. XVIII 26. | Verb: (ad 2°) carâmbi IVa = a măsură laptele cu carâmbul, (cu abstractul) carâmbit s. a. Laptele muls separat îl pun pe rândînbudaca de cărâmbit. PRECUP. P. 7.] — Din lat. *calamulus, diminutivul lui calamus «trestie, harac, prăjină» (Cf. calamellus). Sensul fundamental e cel de «drug, sul, tub». Drugii de la scară s’au numit carăm'i (s. v.) < calami, iar cei dela loitre, care nu-i decât o «scară mică», *cala-muli. Din punct de vedere formal, cuvântul latin a devenit mai întâiu *carâmlu, cu intercalarea unui b între m şi l (ca în îmblătl, jimblă, etc.):. * carâmblu, apoi carâmb, prin disimilare din forma articulată *carâmblul, sau dintr’o formă intermediară *carâmbru (cf. primblu > plimb, gâm-flare > (în)gânfare). DR. II 596 ş. u. CARÂMB s. m. v. carâmb. CARÂ5SB vb. I refl. Se courber.— (Aghireş, jud. Cluj). A se curbă, a se încovoia, a se scovârdă (despre lemne, scânduri). Com. G. GIUGLEA. — Contaminare între carâmb şi scălâmbâ. CĂRÂMBĂ S. f. 1 carămbĂţ s. m. | v. carâmb. CARÂMBI vb. IVa J CARAMBÎE s. f. (Bot.) = caramfil? Măi nevastă cu chindeu, Vai, hâd îi bărbatul tău! — Dar io văd bine că-i hâd, Nu mă pot băgă’n pământ. Frunză verde carambie, Nu mă pot băgă de vie.. MÂNDRESCU, L. P. lll/8. carambol s. a. v. carambolaj. CARAMBOliÂJ s. a. Carambolage. — (La jocul de-biliard) Atingere a celorlalte două bile de către bila împinsă cu tacul; p. ext. ciocnire, izbire neprevăzută cu cineva. [Şi: (prin apropiere de diminutive în -aş) carambolâş s. a.; (din germ. Karambol) ca-ramb61 s. a. (întrebuinţat mai ales fig.) a-i face-cuivâ carambolul s. un carambol, a-i face cevâ neaşteptat, care-I surprinde mai ales neplăcut («boroboaţă, cabaslâc, comedie», costinescu, «ceartă, sfadă, neînţelegere, amestecătură» şez. XVIII 269, XXXII 15). | Plur. -bdluri şi -boăle.] — N. din fr. (;—cărărâ vb. l:i, cărări vb. IV» = a face cărări, dungi. A că-rărâ grădina (LM.), ouă cu negru şi galben (id.) Unii cărăreau ştiuleţii cu sula ori cu cuţitul. CERCEL, .SĂM. III 662. Spec. A da dinţii ferăstrăului în dreapta şi în stânga ca să taie mai bine (Muntele-Săcelului, jud. Turda-Arieş. Com. ittu), a rosti, a deschide s. a dramul ferăstrăul. (întrebuinţat mai ales la part.) cărărât,-ă = dungat, cu dungi, (munte) cu multe cărări; (umblet) clătinat; (dar mai ales cal) vărgat. Uşor ca. însuşi cerbul păşeşte vânătorul Pe coama cărărată [a] piciorului de munte. ap. ODOBESCU, III 87/„. Ăl fârfânatic are şi cuvăntu’ afânat şi mers cărarat. jipescu, O. 79. Când fruntea şi ochii [calului] sânt cărăraţi, se zice cal cabraş. H. II 131, 137, HEM. 90. Pielea anumitor animale este cărărată. LM. Fetele de la Galaţi Cu papucii cărăraţi. PAMFILE, C. Ţ. 319.] — Din lat. carraria (din carrus). Dacă înţelesul de «drum făcut de care», deci un «drum lat» a ajuns să însemneze «potecă», pe care nu poţi umblâ decât pe jos sau călare, aceasta se explică prin traiul în regiuni muntoase al strămoşilor noştri. Cf. S. Puşcariu, Locul limbei- române, p. 34-35. CĂRĂREA — 129 — CARAUL CĂRĂRE S. f. •CĂRĂRI vb. IVa CĂRARIJICĂ s. f. y cărare. cărăruie s. f: cĂRĂRtrşĂ s. î. CĂRĂRUTĂ S. f. CARAS s. m. (Iht., Mold.) = caracudă (1°). AN-TTPA, F. 124, H. iii 341, XIV 436, cf. DAME, T. 127, H. II 270, III 17, 38, 48, X 478, 505, 507, XI 428' XVI 96, 104. Du-te, Rusalie, pe ceea lume, şi să vii înapoi, când or ieşi oaraşii fripţi din Bah-luiu! ALECSANDRT, T. 1017. Vine cioful de la baltă, Cu plălica ’mbăirată,■ Cu suducul în pohod Şi carasul în nevod. id. P. P. 384/4. [Şi: carâş s. m. DICŢ., MARIAN, INS. 57, H. X 4, 31. || Diminutiv: cărăsci (cu formele dialectale) c&răşăl {H. X 87, 409)', căraşil (H. III 432, X 543, XIV 437),' carăş&l (H. I 37), caraşel (H. X 112, 538, 572) s. m. cu înţelesurile de caracudă măruntă (ANTIPA, F. 124, cf. MARIAN, INS. 466, 469, H. X 409, 538) si dans ţărănesc (şez. iii 109/SI, pamfile, J. iii, PÂRVESCU, H. 48, H. I 37, III 292, 432, VI 17, X 87, 112, 543, 572, XIV 437); — caraşic s. a. plur. = (numai în înţelesul figurat) fleacuri, nimicuri, glume. LUNGIANU, CL. 220], —• Din rus. karasî, s. bulg. karas, idem. carâş s. m. (Iht. CĂRĂŞEii's. m. (I CARAŞÎC s. a. plur CĂRĂŞEii's. m. (Iht.) | v. caras. CARAStOIjĂ s. f. Cale (pour caler Ies roues d’une voiture.)—(Ungurism, la Moţi). Bucată de lemn atârnată subt căruţă, cu care se împiedică roatele ■de dindărăt. Cf. frâncu-candrea, m. 98. — Cuvântul pare a fi un postverbal al lui *că-răstăli < ung. keresztelni «a împiedeca» sau cără-sioli < ung. keresztiilni, idem, cf. keresztulfa «traversă de lemn de la calea ferată». N. DrAganu. CABÂt s. a. Carat. — A douăzeci şi patra parte a «dinarului», unitate de măsură care serveâ să se evalueze titlul aurului (dintr’o bijuterie, etc.) (Cercei de) aur de 18 carate, având 6 părţi aliaj şi 18 părţi de aur curat. Aur de 24 de carate, aur-pur; fără nici un aliaj. Mai înainte, aurul fin se estimă în carate. CLIMESCU, A. 259. P. ext. Unitate de greutate (de «patru grăunţe», adică de aproximativ 20 de centigrame) de care se servesc încă giuvaergiii pentru cântărirea diamantelor, pietrelor preţioase, mărgăritarelor. Un diamant de 30 de carate. [Şi: carată s. f.] —■ Din fr. s. din ital. carato (< arab. girat «a S4-a parte dintr’un dinar», din grec. xegattov «a treia parte dintr’un obol»). CARÂtA s. f. v. carat. CARATĂ S. f. CARÂTÂR s. m. CARÂTÂŞ S. m. CARÂTĂŞIE S. f. CĂRĂTenie s. f. .(Mehedinţi, în expresii ca:) De nărod ce e, nu-i dai de cărătenie — de rost. Nu ştiu singur de cărătenia med, nu ştiu' ce să fac capului. BOCEANU, GL. A da în cărătenie = a regăsi, a reaflâ, a descoperi scaune (la car). (Sişeşti) Com. I. IONESCU. Om fără cărătenie.: fără socoteală, fără rost, vagabond, şez. xxxii 136, CĂRĂT6R, -oâre adj., subst. I. Porteur. Portefaix, facteur. II. Tonneau. — Adjectivul verbal al lui cărâ, substantivat în parte. v. caretă. I. A d j., s. m. şi f. (Bărbat) care cară (I) cevă, s p e c. hamal. Adună împăratul Solomon 70 de oameni cărători cu umărul, biblia (1688) 309. Cărătorii sau hamalii portului umblau în sus şi în jos ca furnicile. ODOBESCU, iii 248/20. | S p e c. (Agric.) Care câră bucatele (în clăi). Au venit cărătorii şi m'au împuns cu ţăpoaiele şi m'au zvârlit în car. ŞEZ. vii 73. | (La fem.) Femeia însărcinată să care apă la «slobozirea apei» pentru mort. marian, î. 397. II. Subst. 1°. S. a. Cărălor = butoiu în care se pun prune ca să se frământe (PONTBRIant), ză-cătoare. 2°. S. f. Cărătoare = poloboc de mijloc, ca mărime, vechiu şi desfundat la un capăt, care se înţepeneşte în car, şi în care se cară strugurii mu-stuiţi acasă. Cf. pri toacă, pamfile, i. c. 218. CĂRĂTURĂ s. f. v. cărâ. CĂRĂUÎ vb. IVa v. cărăuiu. CĂRĂUIU, -IE adj. 1°. Gris, ivre. 2°. Fou. 1°. (Puţin s. pe jumătate) beat (costinescu), ameţit de băutură, călit, chirchilit, afumat, candriu; turtit de băutură (Rădulescu-codin). Mă culcaiu în iatacul mieu, cu capul cam cărăuiu de ospăţul ce avusesem în noaptea aceea. GORJAN, H. I. 105. 2°. P. e x t. Smintit, rădulescu-codin. [Şi: caraiĂiu, -ie rădulescu-codin, căruiu, -ie DICŢ. | Derivat: cărăui (cărui) vb. IVa = a (se) îmbătâ, a (se) ameţi de băutură. DICŢ.] CARAUL, f S. m., CARAUI/Ă s. f. 1°. (Corp.s de) garde, patrouille, escorte. 2°. Garde, veille (dans Ies villages). 1°. Corp (s. soldat) de gardă s. de streajă (cf. sentinelă, var dă, post, pichet, patrulă); p. ext. excortă de pază. Gheneralii carii îi pusese în Ţara leşească, pre marginea Nistrului, pentru caraul, adecă pentru pază. let. ii 321/23. l-au dus cu vartă (cu caraul) până la Harcov. ib. 369/4. Când, vrea merge boierii caimacami la gheneral sau aiurea, tot cu soldaţi de caraul mergeă. ib. 452/32. Venit-au poroncă... s& ia şi pre boierii caimacami cu caraul, de nu vor fi plinit banii. ib. 45 2/34. Caraulul Turcilor care strejuiă în vad, doar cât şi-au deşertat praful armelor ce purtă asupră-le, şi au fugit de-asupra dealului, unde le eră ordia. STOLNICUL dumitrache, 422, (ţf. 439. Intr’un loc să vede schimbând caraulul. BELDIMAN, N. P. I 44. Stai!... răsteă câte o ca-raulă din când în când. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. O curte dosnică a palatului, de nu vedeai... numai soldaţii de erau de caraulă. STĂNCESCU, B. 85. Prin streji şi prin carauli s’au prins trei oameni străini. TEODORESCU,. P. P. 102. || P. ext. Locul unde se află caraula. costinescu # A face caraul = a aşteptă pe cinevâ (uitându-te în toate părţile). In zădar făcuiu caraul vr'o două ceasuri pe piaţă. V... nu. venea. ALECSANDRI, DACIA LIT. 285. (învechit) A pune (un copil) la caraul = în colţ, ca pedeapsă. Să te duci de grabă la caraul şi să nu crâcneşti! ALECSANDRI, T. 417, cf. 422. 2°. (Azi, în organizaţia satelor) Streajă de noapte prin sate, cf. boa c t ă r (pamfile, J. ni), oameni mulţi de pază (vArcol, v.) ; s p e c. garda ce se face la primărie (H. ix 87). La noapte sânt de caraulă = mi-a venit rândul să fac pe păzitorul de noapte (Bran, în Transilv.). Se duse la primărie şi-i dete... doi oameni de caraulă, ca să-l ia pe Duţu... mort or\viu. SLAVICI, N. II 328. Drag mi-e sara pe lună, Când viu de la caraulă, Cu rănicioara pe mână. RĂDULESCU-CODIN, î. [Pronunţ, -ra-ul, -ra-u-lă. | Plur. -raule, rar -rauli. | Şi: caradl s. m. TDRG. | Derivate: Dicţionarul limbii române, 28. V. 19?7! I, II, 9. CARAULAŞ — 130 - CARAVELĂ caraulâş (pronunţ. -ra-u-) s. m. = om care stă de caraulă, strejer, colgiu. rădulescu-codin, î.; cărăuleâncă (H. ix 128), caraoleâncă (H. v 168) s. f.: numele unui danţ ţărănesc.] —■ Din turc. kara(v)ul, idem (rus. karauh, bulg. kara(v)ul, sârb karaula). C ARA UI/Â Ş s. m. \ ~ ^ w » f. 1°. Rouble en argent; pii.ce de cinq francs. — (în vechiul regat; începe a fi învechit) Rublă rusească (de argint), odinioară în circulaţie şi în ţările româneşti, valorând pe alocurea 12 Iei vechi (şez. ii 186/2-3); P- ext. (pop.) piesă de cinci lei (românească), p a t a că (alecsandri, t. 1779, weigand, b. b. 95, şez. ii 186/3-3, pamfile, C. Ţ.). Baronul Kalicewski, scoţând cu lene vreo trei carboanţe din buzunarul jiletcei... FILIMON, C. II 329. Ian să videm, ce bacşiş mi-o aruncat bo-ieriu’?... O jumătate de carboanţă? alecsandri, T. 45. Unde-i carboava, hoţule? id. ib. 531. Deschid eu [jocul] cu o carboanţă, zise majorul, aruncând un ban rusesc de argint. — Se poate să-mi daţi şl mie două ruble? întrebă civilul. D. ZAMFIRESCU, r. 204. Peste vreo opt zile, m'a călcat d. Guţă iar, şi iar mi-a şters, carboava, caragiale, m. 284. Trei carboave, boierule. SANDU, D. N. 246. Îşi pipăi in chimir punga plină de parale: două hârtii de câte douăzeci şi celelalte carboave. SADOVEANU,LUC. VI 98. L-au slobozit din oastea [rusească]... dându-i şi două carboave de cheltuială. CREANGĂ, P. 297. Numa’n creştetul capului aveă un semn cât o carboavă (rublă), şez. VII 144. C'dşă-i place lui neică Să poarte pe puicuţa Cu o cărboavă de cinci lei. ib. XII 204. Podul curţii mele e numai carboave. GAZETA SĂTEANULUI, ap. TDRG. Na-ţi carboava şi parale, Nu-mi scurtă viaţa pe cale. PAMFILE, C. Ţ. 36b, cf. 37. [Şi: cărboâvă, caraboâvă, cărăboâvă şez. 11186/3, carbovân s. m. pontbriant, (învechit) carboanţă (cu plur. -boanţe şi -bonţi. şez. vil 44), cărăboântă şez. 11 186/2.] —■ Din rus. karb6yect, karbovdnect, idem (propriu: «monetă cu zimţi»). CABBtili s. a. (Chim.) Eau pheniquee.—Acid fenic. [Adjectiv : carb61ic, -ă = fenic]. — N. din. germ. Karbol(wasser). CABB6I1IC (Chim.) adj. v. carbol. CABB6N s. ă. sing. (Chim.) Carbone. — Corp simplu, metaloid, care se află în natură sau cristalizat (diamant, grafit), sau amorf (cărbune de pământ, antracit, lignit). Plantele sânt compuse din' două feluri de substanţe: unele... cum este oxigenul, hidrogenul, carbonul... I. IONESCU, M. 312. Mă voiu fi intoxicat cu oxid de carbon. SANDU-ALDEa, a. m. 111. [Familia: carbonat,-ă adj., s. m. = sare minerală a acidului carbonic. Hidrogen carbonat = sare formată din combinarea acidului carbonic cu o bază. Carbonat de magnezie (ap. C. negruzzi, 1. 317), de calce (cretă, marmură, piatră-de-var), de fier (poni, ch. 20) etc.;—carb6nic, -ă adj. (în expresia:) acid carbonic — gaz (otrăvitor) format dintr’un atom de carbon şi două de oxigen. Apa este apa amestecată cu acid carbonic;— car- CĂRBUNE boniîfer, -ă (Geol.) adj. = care conţine straturi de căr-bune-de-pământ. Tărâmuri anterioare tărâmurilor carbonifere, poni, CH. 127; — carboniza vb. Ia = a preface în cărbune (prin ardere), a cărbuni; (cu a bs-t rac tul): carbonizare (după fr. şi): carbonizâţi-(un)e s. f.; (p a r t i c i p i u - a d j.): carbonizat,-ă. S’au găsit in dărâmăturile casei incendiate două cadavre carbonizate.] ■—N. din fr. (lat. carbo, -onem «cărbune»). Cf. dubletul cărbune. CABBONÂR s. m. (Ist.) Carbonaro, — Membru al unei societăţi revoluţionare secrete din Italia, la începutul veacului XIX (răspândită apoi şi în Franţa subt Restaurare), al cărei scop principal eră izbânda ideilor liberale şi unificarea Italiei [Şi: f (după n.-grec.) cărvunâr s. m.: nume dat (la începutul renaşterii noastre în secol. XIX) tinerilor români cu idei înaintate, luate din Apus; cf. b o n-jurist, pantalonar, duelgiu. Proiectul de constituţiune al cărvunarilor de la 1821. | D e-rivat: carbonarism s. m. sing. = doctrina carbonarilor.]- — N. din ital. carbonaro, propriu «cărbunar» (nume luat de membrii acelei societăţi, fiindcă la început se întâlneau în păduri). Cf. dubletul cărbunar. carbonât s. m. (Chim.) CARBONIC, -Ă adj. (Chim.) CARBONIFER, -Ă adj. CARBONIZ V. Ia (ş. d.) v. carbon. CARB6Ş s. m. Liure. DAME, T. 126. Chinga unei luntre. carbovân s. m. v. carboavă. CĂRBtnvA s. f. art. CĂRBUNÂR s. m. CĂRBUNĂREÂSĂ s. f. CĂRBCNĂRIE S. f. CĂRBUNÂŞ S. m. v.. cărbune. CABBUNCUli s. a. (Med.) Carboncle, charbon. 1°. (La om şi alte animale) Bubă roşie şi tare înfocată (LM.), buboi u, furnice 1, furuncul. 2°. (La plante) Arsură şi uscătură de prea multă căldură sau prea mult frig (LM.). [Şi: f carvuncul s. a. cantemir, ap. DDRF.] — N. din lat. carbunculus. CĂRBUNE s. m. I. l°-3°. Charbon. 4°. Houille. 5°. Anthracite. II. 1°. Raiponce (Phyteuma Vag-neri). 2°. Charbon. I. 1°. (în înţelesul cel mai larg al cuvântului) Corp solid care prin ardere a pierdut o mare parte din elementele sale combustibile (cf. scrum, cenuşă, zgură) şi în care predomină corpul simplu, numit în chimie carbon. Cf. f u n i n g i n e, s t i r i g i e. Pânea s’a făcut cărbune, în cuptor: 2°. S p e c. Bucată de lemn consumat în parte prin foc; cf. tăciune. a) în stare incandescentă, numit şi cărbune aprins (GCR. 211/8, lat. carbo candens) s. viu (LB., marian, na. 396, lat. carbo vivus) s. roşu, cf. j a r, jăratec. KSrbune = carbo. ANON. CAR. Cărburii aprinseră-se d’insu. psaltiri, 25/n. Tătarii... multă răutate au făcut oamenilor din Moldova, muncindu-i şi pe cărbuni puindu-i. LET. II ll/22. Cu cleaştele cărbunele din cuptoriu... gândi să scoată. CANTEMIR, IST. 64. Pe vatra cuptiorului, în cenuşă, mai licureau căţivâ cărbuni. EM1NESCU, N. 21. A frige carne pe cărbuni. LM. Când îţi cere cinevâ un cărbune, să nu-i ţii tu s’aprindă, că-ţi cad dinţii. ŞEZ. II 195. Un tăciune Ş’un cărbune, 9 CĂRBUNE — 132 - CÂRC Taci, băiete, nu mai spurie. ispirescu, l. 68. A bătut-o preotu' Să-şi spună ibovnicii’. ■■— De m’ar frîge pe-un cărbune, Ibovnicul nu-l voiu spune. jarnîk-bârseanu, D. 10. Am un grajd plin cu cai roşii; dacă bagi pe negru’ ntr’înşii, el îi scoate toţi afară? (= Cărbunii şi vătrarul). ŞEZ. I, 96. Scoate trei cărbuni roşiţi, din foc. pamfile, s. t. 117. Cine strânge cărbuni cu mâna altuia, nici să mănjaşte, nici si arde. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. I 133. [Când se descântă dedeochiu] se sting în apă neîncepută trei, şapte sau nouă cărbuni. PAMFILE, B. 16. # L-au bătut cărbunii la cap: e beat. pann, P. v. I 111 || F i g. Ochii lui sânt doi cărbuni înfocaţi. LM. Cărbune stins s. potolit s. acoperit, se zice unei persoane tăcute, ascunse şi pline de răutate şi vicleşug. Cf. costinescu, şez. ii 73. | De-a- s. cu -cărbunele e numele unui joc de copii descris la pamfile, j. ii 319 şi şez. ix 136. b) Stins. LB. Negru ca un cărbune (LM.) s. că cărbunele (pamfile, J.). Şi necrezând noi c'ar fi hotar vechiu, l-am desgropat şi am găsit subt stâlp cărbuni, cărămidă şi hârburi de oale {a.. 1743). uricariul, v 263/16, cf. VII 17/27, XXV 314/o. Faţa voastră să se negrească ca cărbunele. C. NEGRUZZI, I 233. Cărbune stins, La inimă aprins, se zice celui îndrăgostit! Cf. zanne, p. IX 448. Zugrăvit-au c’un cărbune, copilaşul cel isteţ, Purceluşi cu coada sfredel. eminescu, p. 192. Câte greşeli va face, să i le însemne cu cărbune pe cevă. creangă, A. 3. | F i g. Tuturor li-i lumea lume, Numai mie mi-i cărbune (= mi se pare neagră, tristă); Tuturor li-i lumea dragă, Mie mi-i cerneală neagră. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 221. Cătă boală e sub soare, Nu-i ca doru’ arzătoare; Că doru’, unde se pune, Face inima cărbune (= o arde, o consumă). HODOŞ, P. P. 32. | (Bot.) De-ale -cărbunelui o specie de mere. dr. ii 706. 3°. (Industr.) Combustibil obţinut prin arderea lentă şi necompletă a lemnului, numit şi cărbune-de-fum (şez. iii 88/so), mangal (costinescu). Cf. PONI, CH. 128-9. Să-i dea fier şi cărbune să-şi făureze el o sabie şi un buzdugan. ISPIRESCU, L. 137. Negreala din cărbuni de lemn, care se face. din cărbuni pisaţi şi apoi muiaţi în apă, nu ţine mult. O folosesc mai ales dulgherii, pamfile-lupescu, ch. 223. # A cumpără cărbuni. de la faur s. de la faur cărbune = a cumpără cevâ scump, din mâna a doua, nu de-a-dreptul de la producător. Cf. DICŢ. | Cărbune de lemn de salcie s. alt lemn moale, de care se servesc pictorii şi desenatorii, spre a face schiţe. Vom isprăvi cu penelul ceea ce am schiţat cu cărbunele. HASDEU, I. C. 32. | Cărbunele vegetal se întrebuinţează în medicină ; este un praf negru, foarte fin şi foarte uşor, fără savoare; se face din ramuri de plop s. de teiu. Cf. BIANU, D. S. Cărbunele animal se obţine prin descompunerea substanţelor animale cu ajutorul căldurii. Cf. poni, ch. 130/s. 4°. (Geol.) Cărbune fosil care arde cu flacără şi cu fum şi care, destilat, dă gazul de iluminat şi alte materii combustibile. Se mai numeşte şl: cărbune-de-pămănt (poni,.CH. 127) s. -de-piatră(L,S., DAME, T.) s. huilă; cf. antracit, lignit. 5°..f (Miner.) = antrax (1°). Piatra ce sS zice căr-bime. biblia (1688) 4 pr./13. O piatră (c.e să chiamă adraseu) adică cărbune (ca. 1750). GCR. 11 61/30. II. 1°. (Bot.) Plantă mică ierboasă, cu flori negre-violacee. Se mai numeşte şi: s p i n u ţ ă (panţu, pl.), bănişor (2°), b arabo iu (5°). 2°. (Med.) = antrax (2°). Numit şi: cărbunele-cel-rău (bianu, d. s.), d a 1 a c (h. xii, 150), talan (ion cr.i 1, 129). [Derivat: cărbuna s. f. art. = nume de capră (H. IX 220, XVI 47; DENSUSIANU, Ţ. H. 83) s. de oaie neagră (CANDREA, Ţ. O.), cu capul negru (DEN-susianu, ţ. h. 82) s. neagră la bot (precup, p. 24). | Diminutive: cărbunâş s. m. Să vii şl la pragul mieu, Să te miluesc şl eu C’o mânuţă de tă-răţS, Să ştii că ţi-am fost drăguţă, Prin tărâţe căr-bunaşi, Să vezi ce mândruţă laşi. jarnIk-bâr-SEANU, D. 262, cf. SAVASTOS, C. 175/,. Supărare, voie-rea, Te-ai pus la inima mea... Ţ'ai făcut acolo loc, Ca un cărbunaş de foc■ (Maramureş). GRAIUL, II 53; cărbunii s. m. DICŢ.; (Bot.) specie de iarbă ce creşte pe munte. T., papahagi, m. | A d j e c t i v e (rare): cărbuniciâs, -oâsă, cărbunds, -oâsă = ca cărbunele, care conţine cărbune. DICŢ.; cărbuniu, -ie = negru ca cărbunele, marian, CH. 51, cf. id. o. I 320; (substantivat) cărbuneâscă s. f.: numele unui danţ ţărănesc. PAMFILE, J. III | Nom. agent.: (. # CârCiuI-babei (şi curcea- s. crucea-băbei): un joc de copii, când se dau de-a tumba, pamfile, ,j. iii 34. 2°. F i g. Sfadă, ceartă ; cf. c r â m p i ţ ă. Caută cârcel. PAMFILE, J. II. II. Bot. 1°. Filament (răsucit în spirală) cu ajutorul căruia plantele căţărătoare (cu deosebire viţa de vie) se acaţă de corpurile din jurul lor, a c ă- ţele, cir. Cf. gorovei, cr., h. iii 139. Legând la vie mânzul său, şi la cărceiu ( = elita) mânzul măgăriţa lui. biblia (1688) 38. Cu mlă-diţele viţei şi cu cârciele mlădiţelor tare eră cezluit. CANTEMIR, IST. 78. Foile au vârful peţiolului primar transformat în ciri (cârcei). GRECESCU, FL. 184. [ (Predicativ) Răsucit ca un cârcel. O veni ş'a mea drăguţă... Cu cosiţa tot cârcel. JAR-NlK-BĂRSEANU, D. 393. || P. anal. Pe băţul furcii, din rămurele de la noduri, erau suciţi cârcei (inele) tot învăluiţi cu nojiţe. BREBENEL, GR. P. 2°. P. anal. Codiţa cu care e legat de curpen fructul pepenelui, pamfile, a. 177. 3°. (Răşinari, Transilv.) Floare brodată pe umerii iei, bă ni cel. păcală, m. r. 519. 4°. P. ext. (subt formele cârceiu, plur. ■cârcei, şi cârciu) Ciorchine mic de struguri (REV. CRIT. III 92, pamfile, I. 217, cf. H. vi 198) având dela două bobiţe până la 20 (H. in 496), ciorchine de struguri curăţat de boabe (BUCUŢA, r. v.), greş (H Iii 13). Dă-mi şl mie un cărceiu de poamă. H. III 496. Rămăşiţa de cârcei se numeşte comină sau tescovină. H. XVI 41. 5°. P. anal. Cârciu = arbore acoperit cu brumă, iarna. H. XIV 352. III. P. anal. Cerc (inel, lanţ, etc.) care se aplică în jurul unor obiecte spre a le legă sau prinde de altul (cf. gânja); a) Cârceă (viciu, GL. subt c â r c e i â), cârceaie (LB.) = cerc s. inel de fier. b) (La plug, grapă, car) Cerc de fier (s. de nuiele) s. lanţ scurt (cu câtevâ zale şi cu belciuge, la capete) s. unealtă de lemn (cf. DAME, T. 13, H. iv 279, marian, d. 59) servind a prinde o tânjală de car s. a o înnădi de proţap, când trag mai multe perechi de boi, cf. zale, cârlig, s c r i p ţ. Cf. (cârceie, art. cărceia) creangă, gl., pamfile, i. C. 138, H. II 80, 88, iii 228, IV 156, V 29, IX 452, x 6, 77, 110, 465, 489, 505, 539, XI 259, 401, 429, XIV 152, XVI 4, XVIII 19, ŢARA OLTULUI nr. III 35, (cârceiu) COSTINESCU, ŞEZ. VIII 148, (plur. art. cârceile) H. IV 253, (cârcel) H. III 140, XVIII 142, (cârceă) H. XVI 10, PAMFILE, A. 44, (cârce) PAMFILE, A. 44, (cârciu) H. II 254. Sclipuim de coli o coasă ruptă, de ici o cărceie de tânjală. CREANGĂ, A. 42. Mă lovi cu o cărceie. RETEGANUL, tr. 169, 22. Cârceili pocneâ. VASILIU, c. 177, cf. ŞEZ. II 222/^. c) Cărceie = brăţară (3°) cu care se înţepeneşte de coporâie custura coasei, pamfile, a. 126, ion cr. iii 226. d) (Transilv.) Cărceie = inel de fier fixat de prăselele briceagului, de care se leagă acesta la şerpar. ţara oltului, iii nr. 35. e) Cărceie = o parte a joagărului, care leagă ceafa de jos a jugului cu mâtea. damE, t. 176, PAMFILE, I. C. 112. f) Cârceiu s. cârceă = a m n a r u 1 (II 2°) de la războiul de ţesut, pamfile, i. c. 274. şez. viii 148. ■ IV. (Entom.) Cârcel s. cărceiu = o insectă (H. VI 105, vii 388, 420, IX 473), ce se lipeşte de vite (LM.), păduche de oaie mic de tot, uscat şi vârtos (precup, p. 21), mielăriţă (LB., polizu), căpuşă (MARIAN, LEON, MED. 84, BARCIANU), după Păcală, m. R. «Melophagus ovinus». Lindini, păduchi, lipitori şi cârcei. CANTEMIR, ■ IST. 239. Când le smulgeam (boilor) căpuşele şi cârceii înfipţi în piele. ap. TDRG. Cf. c â r c i o a b ă. [Plur. cârcei şi (ad I 1°) cârceiuri ap. HEM. 1620/25. | Şi: cârceiu s. m. şi a., apoi: cârceâ, câr-c6ie s. f., cârciu s. m. | Verb: (cf. slav. -h-kreiti) (în)cârceiâ, (în)cârciâ (pronunţ, -ci-ă) vb. I«, cârcei, (în)cârci (DICŢ.) IVa trans. şi refl. = a (se) încovoiâ, a (se) îndoi spre înăuntru (LB.), a (se) zgârci, a fi apucat de cârcei; a lega în fiare, în lanţ. Colică cărceitoare. ap. ŢDRG. Nu-l junghiă, CARCERA - 135 - CÂRCIUMĂ Nu-l cărciâ. MARIAN, NA. 399. Mi se cârceiază piciorul. LB. Mi se încârceiă stomahul. N. A. BOGDAN, ap. TDRG. Cum o zări, d’odată i se zvârli păru’ în creştet şi i se încărciară vinili. JIPESCU, o. 155. Pe Ion... l-au cărceiat jandarii = l-au legat (Proştea-mică, în Transilv.) VICIU, GL. | (în)-cârcit = (în) chircit. DDRF., PAMFIBL, A. | Alte derivate: (< bulg. kărcjan «boală de oi») cârcedn s. m. = păduche mare de oaie. Com. M. olmazu, cf. (citat între boalele de vite) H. VII 77, 491, XIV 498; — cârceâg s. m.: boală de oi (H. vii 341) s. de vită (H. II 250, V 73, 280, 474) un fel de friguri la oi (dragomir, d. m. 212); — cârci6r, -oară adj. = strâmb, încârligat. Com. LIUBA. Un lemn s. hăt cărcior. id. [Păcurarii au] o lingură cârcioară, ca să poată mâncă lapte din găleată, liuba-iana, M. 114. Fier cărcior. id. ib. 126. (Oaie) cărcioără = cu lâna creaţă (DAMfi, T. 67) s. cu coarnele sucite (H. XVIII 272).] —■ Cuvânt de origine slavă (lui cârciu I 1° îi corespunde sârb. krc «crampe», iar lui cârciu II 5° bulgărescul fcrtc’K «chiciură, promoroacă»; cârcel e sârb. krcel «uncus»; din pluralul cârcei s’a format singularul cârceiu, care corespunde şi bulg. g-irSej — g-\r6 «crampe»). Cf. z g â r c i u şi chirci. CARCERĂ s. f. Cachot, prison. — (La cazarme, la şcoale) Loc de închisoare pentru cei pedepsiţi (de obiceiu, încăpere mică, întunecoasă) [Plur. căr-cere şi cărceri | Şi (învechit): carcere s. f. = temniţă. ARISTIA, PLUT.] — N. din lat. earcer. carcere s. f. v. carceră. CÂRCHIN s. a. (Med.) Chancre, cancer, ulcere.— Cărchin = boală de om. H. IV 91 (după BAR-•cianu şi codresgu: cancer, la animale şi la om; după PONTBRIANT: «ulcâre»). [Şi: cârcin s. a. = broască (II 1°) (Bogeşti în Tutova) HEM. 218, urcior la ochiu DDRF. | Adjectiv: carehin6s, -oâsă = canceros. PONTBRIANT.] —■ Pare a fi n.-grec. xaoxîvog «cancer». (PONTBRIANT) sau paleosl. karîkinu, idem. CARCHiivOs, -OÂSĂ adj. v. carchin. CÂRCI vb. IVa ţ CÂRCI Vb. ia / v- câreel- CĂRCIC f vb. Ia v. crâşcâ. CARCIFOÂie s. f. (Bot.) v. carciofoi. ■CÂRCIMĂ, CÂRCiMĂ s. f. v. cârciumă. CÂRCÎN s. a. (Med. pop.). v. carchin. CÂRCIOÂBĂ s. f. (Entom.) = căpuşă. LEON, med. 84. [Cuvânt suspect; DICŢ. dau şi forma «ârcoâbă s. f.] — Cf. cârcel, c â r c i o g. cârciOb s. a. cârciobâr s. m. CÂRCIOBÂŞ s. m. cârciobOv s. m. v. carcioc. CARCIOC s. a. Ruse, subterfuge, truc, chicane ,{d’avocat). — (Mold. întrebuinţat mai ales la plur.) Tertip (ALECSANDRI, Ţ. 1771), apucătură, şiretlic judecătoresc (id. ib. 1779), subterfugiu, chichiţă, chiţibuş, bucluc; dificultăţi făcute în afaceri; judecăţi, procese (Baia, Suceava, şez. xxxii 16). Cunosc orice cârcioguri şi orice coţcării De’mpri- cârciumă s. f. Cabaret. Local (popular, de obiceiu în sate s. în mahalalele oraşelor) în care se bea (s. se vinde cu amănuntul) vin, ţuică şi alte băuturi spirtoase, şi în care adesea se află spre consumare sau vânzare şi alte mărfuri (cf. prăvălie) şi unde une-ori se poate şi mânca (cf. birt, o spătărie), mai rar şi mâneâ (cf. han1 (2°), f ă g ă d ă u: Mearge la cârciumă să mănânce şi să bea acolo. îndreptarea legii, ap. ŢDRG. Ei la cârciumă aleargă, pann, p. v. i 110. Ton de cârciumi, alexandrescu, m. 257/9. Să fie toate cârciumele în cinste ( = gratis), tot omul... să mănânce şi să bea fără plată. RETEGANUL, P. iii 44/2S. [Plur. -ciumi, (mai rar) 7ciume. | Şi (Mold şi Ardeal, plur. în -e) : eârcimă, cârcîmă s. f. KSrcsme— taberna, caupona. ANON. CAR. încă fiind pivniţă, supt beserică ţineă unii cârcîmă. MAG. IST. III 76/88. Lei 2 de toată cârcima mare, iar de cârclma mică pe giumătate. RĂŞCANU,' L. 16/20, cf. 43/18, LET. II 442. Am băut şl adalmaş la cârcima lui CÂRCIUMĂ - 136 - CARCOTĂ Badaca. c. negruzzi, I 306; —cârşină s. f. Care ‘popă... va îmblă la cârşme... să i se ia popie[a], (a. 1675), ap. OCR. 217/26. Mâind la o casă de cărşmă. dosofteiu, V. S. 236. Au fost dând cârşmele din ţoală ţara. LET. IX 58/6, cî. 442/u, CANTEMIR, IST. 123. Satana făcuse cârşmile. şi rachiu’. ŞEZ. III 2J10. De doruţul mândrii mele, Nici în cărşmă nu pot bea. jarnîk-bârseanu, D. 91, cf. 216;— crâcîmă s. f. (dintre exemplele vechi, cu chirilice, unele pot fi cetite şi: cărclmă). Să mear-gemla crâclme. CORESI, ap. GCR. 20. A stat în crâclma lui Satana (= bordel). DOSOFTEIU., V. S. 24. Locul... orâclmei. URICARIUL, X 87/s cf. 225/30, prâvila (1814) 176, GCR. 1,24, 91. Adunările crâcimelor. RUSSO, S. 109; — crâşmă s. f. Cei ce beau la crăşme. DOSOFTEIU, PS. 223. Au ieşit... dintr’o crâşmă. LET. II 206/22, cf. IORGA, S. D. XIII 265. S’au dus la o crâşmă, unde s’au pus să bea. C. NEGRUZZI, I 32 ; Cf. EMINESCU, N. 34/9, CREANGĂ, P. 108, ALECSANDRI, P. P. 316/j, ŞEZ. IV 97. Cine-a făcut crăşma’n drum... JARNîic-BÂRSEANU, D. 385, Cf. 388, 454, MÂNDRESCU, L. P. 57/s, ZANNE, P. III 504; —crâjmă s. f. Bărbaţii-s cu plugurile. Ne-vestile bat crâjmile. MÂNDRESCU, L. P. 109/I2, cf. ap. odobescu, iii 553/27; — câjmă s. f.'(Com. N-ionescu, iorga, s. d. xiii 264); — crijmă. s. f. bibicescu, p. p. 269; — crişmă s. f. pamfile, I. C. 472, VICIU, GL., RETEGANUL, tr. 33/3(i, GCR. 11 224. | Diminutive: cârciumioâră s. f. ion cr. iv 89, cf. TEODORESCU, p. p. 545; crâş-muşoâră s. f. alecsandri, t. 1538; crâşmiiţă s. f. MARIAN, SA. 22, SEVASTOS, P. P. 315/8, 264/s, şez. I 14/2, | N o m. agent. (cf. rus. korlmark, sârb. korcmar, bulg. krwcmar(in), idem): cârciu-mâr, crâşmâr (etc.), crişmăş (H. xvii 63) s. m. = cel care ţine o cârciumă. Kercsmar = taber-narius, caupo. ANON. CAR. Tot cliricul să nu fie cârciumariu. îndreptarea LEGII, ap. TDRG. Fata cârşmâriulul. DOSOFTEIU, v. S. 236. Croitorii, blănării, cărclmarii. LET. II 345/6. Noi cărciumari nu sântem, să vindem vin (a. 1708). IORGA, B. R. 77, cf. PRAVILA (1814) 176, CALEN-DARIUL (1814), 68. Zice la crişmari... FUR-DUI, ap. GCR. II 224. Măi podar, Măi cărciumar, Trage podul, Să trec Oltul. TEODORESCU, P. P. 292b. Căr-şmaru’ s’a brodit beat. (Vâlcea) Com. DRAGU. Petre Tudosiicăi, crîşmariul nostru. CREANGĂ, A. 17, cf. ŞEZ.. IV 8/32>- FRÂNCU-CANDREA, M. 143, JARNlK-BÂRSEANU, D. 388, 224, (cu femininele:) câr-ciumăreâsă (aceasta la plur., însemnând şi planta «ochii-cucului». panţu, pl., cf. H. iv 84,) cârci(u)-măriţă (şi numele unei flori, H. xi 349), crâşm&riţă, crâşmăreâsă, (Mold.), câşmăreâţă (mat. folc. 421) s. î. = femeia cârciumarului; femeie care ţine o cârciumă. Jupăneasă cărciumăreasă. BARAC, T. 31. Piv-nicioara-i mititică. Cârclmăreasa frumuşică. TEODORESCU, P. p. 331. Îşi ia nevastă frumoasă Ş’o pune cărciumăreasă, Cârclmăreasă buţilor, Iubeaţă voinicilor, bibicescu, p. p. 181. Femei cărcimăriţe (a. 1741). uricariul, IV 405/3. Crăşmăriţa, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte. CREANGĂ, A. 96, Cf. ŞEZ. III 20 b/23, ALECSANDRI, P. P. 254 b/jj, zanne, p. v. 212. La Şanta, la crâşmă-reasă... ALECSANDRI, P. P. 88/„ cf. 265/l7, C. NE-GRUZZI, I. 315. Cârşmăriţa-i de Român. PĂSCULESCU, L. P. 259. Pivnicioara-i mititică, Căr-■simăriţa frumuşică. TEODORESCU, P. P. 331. Cârj-măriţă. ţiplea, P. P. | Verb.: cârcium&ri (etc.) vb. IVa = (in trans.) a ţineâ o cârciumă, a vinde, a servi băuturi) s. a bea în cârciumă ; (învechit, trans.; cf. v.-bulg. krt.c'hml’avati «a face pe băcanul, pe cămătarul») a face negoţ (ruşinos) cu cevă, â speculă (cuv. d. bătr. i 432), a trafica, ase tocmi pentru lucruri ilicite (BARONZI, L. P. I. 104/i). KSrcsmeresk = educillo. ANON. CAR. [Dotnenţian] cărclmăriiă veniturile. MOXA, 360/J3. Doamna sa de altă parte cărclmăreă bucalele din casă, pânea ori pe unde aveâ, şi băutura şi pocloa-nele ce le veneă la beciu. LET. II 21/22. Doamne t veniră ,străinii... şi îndrăzniră a vinde, a cârciu-mări sfintele tale. ODOBESCU, I 431. Care-i Badu cârciumaru’, De ziua cârciumăreşte Şi noaptea măcelăreşte? MAT. FOLC. 71, Cf. TEODORESCU, P. P. 538 b. Să crâşmăresc vin şi bere La recrute tinerele. MAT. FOLC. I 502, Cf. BUD, P. P. 21, ŞEZ. IV 8/36. Tu Aniţă, crâşmăriţă, De nouă ani îmi crăş-măreşti. şez.' I 108 b/,. Vin cine vindea Şi-mi cărciumăreă? Chira Chiralină. TEODORESCU, P. P. 647b, (cu abstractele:) cârciumărîre s. f., crâş-mărit s. a. S’adunaţi pe toţi căntătorii într’o casă încăpătoare, în loc de cărciumărire. JIPESCU, O. 51. Trăesc din crăşmărit. BUD, P. p. 21. | A fost r a c t e: cârciumărie s. f. = meseria cârciumarului. COSTINESCU, H. II 118, 221, XII 32; — t cârciumărit (etc., plur. -rituri) s. a. = dare pe cârciumi. Au scăzut şi desetina... şi cărclmăritul. LET. II 403/i. Şi au scos şi cărcimărit, câte cinci lei de cărclmă. ib. 425/26, cf., 442/10.] —• Din slav. (paleosl. rus. kncima, h-krcima,. bulg. kn-cma, sârb. krcma) şi din ung. korcs(i)ma, korcsoma, idem. i- CÂRCI(U)]HÂK s. m. CÂRCI(U)MĂEEÂ.SĂ S. f. CÂRCIUMĂRI vb. IVa CÂRCIUMĂRIE s. f. v. cârciumă. CÂRCIUMĂRIT f S. a. CÂRCI(U)MĂRIŢĂ S. f. CÂRCI(U)MIOÂRĂ S. f. CÂRCNEÂUĂ S. f. 1 cârcni vb. IVa J v' caic’ CÂRCOÂBĂ s. f. (Entom.) v. cârcioabă. CÂRCOFEÂUĂ S. f. CÂRCOMÎ vb. IVa refl- CÂRCOSEÂuĂ s. f. v. cârcotă. CÂRCOSÎ vb. IVa CÂRCOTĂ vb. I CÂRCOTĂ s. f. I. Dispute, querelle, chicaney II. 1°. Personne qui n’est jamais contente de rien. 2°. Personne qui chipote, qui embrouille, qui hâsite. 3°. Foule, agglomeration., I. Abstract. Pricină, ceartă, gâlceavă (CO-STI.NESCU), neînţelegere, sfadă (ion cr. iii 186, cf. şez. v 57/37), şicană (DDRF.). Cinevâ umblă cu cârcotă (rev. crit. iii 92), se b a g ă, i n t r ă (po-LIZU) s. se pune (şez. v 57/37) în cârcotă cu-altul. Cu boieri în cârcotă nu mă bag! caragiale,, S. N. 43 II. Concretizat. 1°. Un om pururea nemulţumit. PAMFILE, C. 2°. Om care migăeşte, încurcă, nu se decide, caută subterfugii, trăgănează, se dă îndărăt. Cf. REV. CRIT. iii 92. 3° P. ana 1, (Cu înţeles colectiv) Mulţime de-oameni îngrămădită la un loc; îmbulzeală, înghesuială. Cf. NOVACOVICIU, C. B. 6. [Şi: (ad. I) cârcută s. f. şez. v 57/37. || Verb: cârcoti vb. IVa, cârcotă vb. I (cu prez. pers. 3-cârcotă NOVACOVICIU, C. B. 8) = (ad I) a umblă: cu cârcotă (rev. crit. iii 92), a face gâlceavă, ase certă, a se sfădi (DICŢ.); (ad II 1°) a cârti, a-şi arăta nemulţumirea (pamfile, j. ii c.); (ad II 2°) a-migăi, a încurcă, a nu se decide, a căută subterfugii, a trăgănâ, a se da îndărăt.; p. ext. (Banat; despre-viermii dintr’un cadavru) a se mişcă încolo şi încoace, a foi, a viermui, a vermeti, a mişună. CL CÂRCOTAŞ - 137 - CÂRD novac o viciu, c. B. 8. l-am, tot spus să se apuce de lucru, dar el tmblă tot cârcotind. REV. CRIT. III .92, (cu abstractul) cârcoteâlă s. f. DDRF. | Adjective (subst.): cârcotâş, -ă adj., subst. = (ad. I) care umblă cu cărcote, care caută pricini, gâlcevitor (costinescu), buclucaş. (ion cr. iii 186); (ad II 1°) care cârteşte, e vecînic nemulţumit (PAMFILE; J. III). Tata [tânărujlui,Cam, cârcotaş din fire, Vrea o tocmeală ca la târg ’Nainte de cu scrire. rădulescu, ap. TDRG.;-—cârcotos,-oâsă= certăreţ (pontbriant). în Dealul Spirii... sânt ce mai cârcotoşi dintre toţi Bucureştenii. slavici, n I 280. Mişei, nerigaşi şi cârcotoşi. JIPESCU, O. 78 | Din aceeaşi familie par a fi: cârcosi vb. IVa refl. = a se migăi. Com. AR. TOMIAC; cârcomi vb. lVa refl = a se codi (de lene s. nesupunere). Com. N. IO-NESCU. Nu te mai cârcosi atâta = nu zăbovi cu nimicuri. ION CR. Vii 155; (Banat) câreuşi vb .IVa (atestat numai la part.) cârcuşit, -ă adj. = plin de gâlci, de tuse, de boale venerice (NOVACOVICIU, C. B. 6); (cu abstractele) cârcoteâlă (cârco-feâlă (barcianu), cârcoveâlă, cârcoseâlă (ion cr. vii 155) s. f. = pretext, subterfugiu, barcianu. Sigismund să dea chizeşi lui Basta că nu va umblă cu cârcovele. şincai, HR. II 294/9. Nu umblâ cu cârcofele — nu umblâ cu minciuni. (Oraviţa, în Banat). Com. a. coca.] — Etimologia necunoscută (TDRG. îl compară cu sârb. krkotja «neflexibilitate»; poate înrudit cu câr(c)-, cârcni s. cu cârciog). CÂRCOTÂş, -Ă adj., subst:] CÂrcoteăIj s. f. | v. cârcotă. CÂRCOTI vb. IVa J CÂRCOTI vb. IVa refl. Rire, ricaner. — A râde, a chicoti. Com. AR. tomiac. — Onomatopee. cârcotOs, -oâsă adj., subst. ) CÂRCOVEÂIĂ S. f. J V' CarC°tă* CÂRC8ĂRBÂR f s. m. v. cârcserdar. CÂRCSERDÂR f s. m. Capitaine de gendar-merie.—(Turcism din epoca Fanarioţilor) Căpitan de jandarmerie (turcă) căruia îi erâ încredinţată paza ordinei (ŞIO); capul unei potere trimeasă să prindă un haiduc. Lei 650 cârcserdarul. fotino, III 312. Beşlegi, cârc-sărdar pe-afară, el singur au rânduit. beldiman, TR. 389. Carageă pierduse doi cărc-serdari şi un tufecciu. GHICA, s. 289. [Şi: f cârc-sărdâr s. m.] — Din turc. kyrserdary (kyr = câmp şi serdar «păzitor», schimbat prin etimologie populară în cârcserdar, după turc. kyrk = patruzeci), idem. Cf. TDRG. CÂRCUSf vb. IV“ 1 CÂRCCTĂ S. f. / V- CarCOtă- CÂRD s. a. Bande, troupeau, harde, voi. — Grupă mare de animale (azi, mai ales de pasări de casă) care umblă împreună, cf. stol, ciurdă, cireadă, turmă, ciopor, haită; p. ext. (mai mult în batjocură) ceată, bandă de oameni (adunaţi la întâmplare s. mergând în dezordine), O turmă mare de oi s. o cireadă mare de boi se împarte în două sau mai multe cârduri (Cf. uricariul, II 150/22, IV 41/16). Cârd de oi (ALECSANDRI, P. p. 55/2, BIBICESCU, p. P. '251), de berbeci (şez. I 98/24), de cârlani (TDRG.), de mieişori (GOROVEI, c. 133), de vaci, de boi (I. IONESCU, D. 329), de zimbri (alecsandri, p. p! iii 200), de porci, de pasări (CREANGĂ, P. 68/u), de gâşte (SBIERA, P. 250/2), de boboci (eminescu, p. 1.91), de gâşte sălbatice (odobescu, iii 23/8), de raţe (LM.), de cucoare (alecsandri, p. iii 7, p. p. 141/,), de vulturi (alecsandri, p. 116), de cocostârci (şez. iv 119/s), de dropii (odobescu, iii 14/a), de iepe (a. 1741-2, ap. IORGA, S. D. VI 264), de măgari (ISPIRESCU, L. 282), de cerbi (eminescu, P. 29), de capre-negre (ODOBESCU, III 81/24), de lupi (LM.), de peşti (ANTIPA, p. . 222), de hoţi (COSTINESCU). Femeile lor le-au împărţit tuturora lor să. le dea petrecanie, fără lege alegăndu-şi întâiu şie un cârd. LET: I. A. 53/12. Pe aceă vreme vitele Mol-dovanului din numeroasele sale cârduri, cirezi, herghelii, turme, îi aduceâ însemnate folosuri. I. IONESCU, C. 219. Vitele in care a dat boala încep a rămâneă în urma cârdului, id. D. 474. Cârd de fete şi neveste de la sat aduc merinde. ALECSANDRI, P. III 42. Doi ani trecuse, înainte ca ei să poată a~ dună un cârd de oştire. ODOBESCU, I 425. Gheişa şi-fiul său, regele Sfântul Ştefan, amândoi renumiţi prin ardoarea cu care ademeneau în Panonia numeroase cârduri de Saşi. HAŞDEU, I. C. 10. De sus, din mănăstire... Să văd cârduri de copile. ALECSANDRI, P. P. 229/s. Nu te apucă s’o păzeşti. [pe femeie]; mai lesne poţi păzi un cârd de iepuri. C. negruzzi, I 251 | (P r e d i c a t i v, adesea repetat) Boii ce se rump cârduri din cirezi şi fug i (a. 1784). uricariul, II 150/22. Fetele stau cârd: j pe punte, ziua toată. COŞBUC. B. 133. Pe subt seară... j băieţii se adună cârduri, şi se duc pe unde îi | chiamă. ŞEZ. I 91/19. Sus la stână se duceă, Ş’oile \ cât le vedeă, Cărduri-cârduri le rupeă. alecsandri, p. P. 55/2, cf. sbiera, P. 250/,. Ce vă ţineţi cârd Şi intraţi aşă cântând? TEODORESCU, P. P. 129b . || P. anal. Mulţime, grămadă» (de ani, de vreme) Nu se mai spovedise de un cârd de vreme. SANDU-ALDEA, U. P. 219, cf. ION CR. IV 137. Cu bătrânul eră cunoscută de un cârd de ani. ap. TDRG. De la un cârd de vreme... # Loc. adv. Cu cârdul = un număr mare, o ceată întreagă. N’am avut câte una [câte o drăguţă], Ci cu cârdul, totdeauna, jarnîk-bârseanu, ap. TDRG. | A se pune s. a intra s. a-şi pune s. a-şi băga (boii) în cârd cu cinevâ (s. cu dracul) = a se întovărăşi cu cinevâ (zanne, p. i 332), a se asocia, a-şi face cu cinevâ de lucru, a se potrivi cuivâ. Cf. băgă. Nu-ţi băgă’n cârd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Văzând bietul popă că s’a pus în cârd cu nebunii, începe s’o întoarcă la şurub. CREANGĂ, A. 95/3, cf. P. 32/20, 250/ls. Gândeşte bine, c’apoi întri’n cârd cu mine! speranţă, ap. DDRF. [Plur. cârduri. | Şi: cărd s. a. || D i m i n u t i v'e: cârdtiţ s. a. Şi mi-i cară cu cârduţul, Pân’ce împlu Cernăuţul. şez. i 51/6; — cârdurâl s. a. Mai tare-i prind şi-i leagă [pe voinici] Şi mi-i cară cârdurele. ib. I 51/4. | V e r b e: (în)cârdui vb. IV(a) (Prez. -duesc Şi -duiu pamfile, j. in). = a despărţi, a rupe în cârduri* a face (o turmă) clăţaie-clăţaie; a (se) adună în cârduri, a (se) formă cete (giuglea-vâlsan, r. s. 72, 75); (refl.) a se întovărăşi, a se înhăitâ, a se cărdaşi, a-şi băgă în cârd cu cinevâ. Şi mă văd ca câinele la lupi, la ceia carii fac pagubă în besearica lui Dum-nedzău, şi cârduesc oile. Şi n’oiu părăsi lătrându-i şi muşcându-i, până îi voiu piiarde cu agiutoriul lui Dumnedzău. DOSOFTEIU, v. S. 146/2. Frunzele copacilor încep a îngălbini şi a pică; paserile a se cărduişi a (se) călători. I. IONESCU, C. 157. S'aîncâr-duit pe uliţă. SANDU-ALDEA, u. P. 212. [Domnii] se încărduesc numai cu boierii. JIPESCU, ap. TDRG. Se încârduesc mai mulţi şi pleacă să adune floricele. MUSCEL, 36. li încârduirăm şi p’ăia în ceată. VISSARION, FL. 38. Ea pe cal încălecă, Toată oastea-o ’ncârduiâ (variantă: mi-o strânge â). şez. vii 58, 59; (cu adj.-part.) încârduit, -ă = întovărăşit, înhăitat. Încârduit cu terchea-ber-chea, trei lei părechea. pann, P. V. I 15]. — Din sârb. krd «cârd de animale de casă, mai ales de porci»; CÂRD - 138 - CARE cârd s. m. (Bot.)=varga-ciobanului. panţu, pl. CARDABOJs. m. (Cui.) = caltaboş. CABA, săl. CARDABtiş s. m. (Cui.) v. caltaboş. CARDAH s. f. (Bot.) = drobuşor. PANŢU, PL.: (plantă originară din India, ale cărei rădăcini şi seminţe servesc la bucătărie, ca aromatice (LM.); se întrebuinţează a face tiriacul (COSTINESCU). Să n'aib parte de cardamă. ISTORIA POAMELOR (a. 1773), ap. GCR. II 98/17. Cardamă şi alte feluri/ie săminţii de sălături (a. 1807). IORGA, S. D. viii 43. Frunză verde cardamă. ALECSANDRI, P. P. 344, T. 267. || Specii: Cardamâ-de-izvoare = năsturel. panţu, pl. ; cardamâ-sălbatecă=i arbă-1 u n gă-d e -1 a c, cu frunzele ca de pătrunjel. I. golescu, c. r. [Şi: cardamă s. f. panţu, pl., cardamân (cărdamăn POLIZU) s. m. DICŢ., cadalmâ s. f. Frunză cadalmâ. ŞEZ. IV 136, cherdâme s. f. DICŢ.] — Cf. n.-grec. xdodanov «cresson» (PONTBRIANT). CARDÂMĂ S. f. (Bot.) 1 CARDAMÂN s. m. (Bot.) J v- cardamâ- CARDAMiNĂ s. f. (Bot.) Cardamine. — Plantă cu flori viorii, care creşte prin livezi şi înfloreşte primăvara. Cardamină de pădure, cardamină amară, -de-pâraie, -de-făneţe. BRANDZĂ, fl. 123 şi u. — N. din fr. [«.*- 1°. Tovarăş, soţ, ortac, camarad. Ştii câţi cardăşi săntem, de se vor sculă toţi. ţichindeal, F. 279. 2°. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc. SEVASTOS, N. 281/14, pamfile, j. iii. [Abstract: cârdăşie, (+ cârd) cârdăşie s. f., (din turc. kardăilyk) f, (întrebuinţat ca turcism, de Ion Ghica) cardaşlâc s. a. = tovărăşie, gaşcă, clică. Cârdăşia lui... erau flăcăi de muncă, dela-VRANCEA, S. 25. Interesul, prietenia, cârdăşia de partid politic. IORGA, SĂM. v 203. Când (săteni-mea) vede în sine că toată cărdăşia dregătorilor d'acolo e unită cu/ streinu’ lacom... JIPESCU, ap. TDRG. Eteria eră formată după tipul vechilor frăţii... turceşte cardaşlâc. GHICA, S. 94. || Verbe: (în)cărdăşi, (în)cărdoşi (costinescu) vb, IVa, în-cârdoşâ vb. I® (jahresber. viii 85) = (trans.) a formă o cârdăşie, o societate, o clică ; (fig.) a snopi în bătăi (ŞIO); (refl.) a se însoţi, a se înhăitâ, a se încârdui. Atunci rămâne fiecărui epitrop poliţie a-şi cărdăşl un cerc de oameni mlădioşi. JIPESCU, ap. TDRG. Reşliii lui Abdulah... Cu măciuci că-l cărdăşeâ. MAT. folc. 55. Când pe seară jos se da, Toţi Turcii că-l cărdoşeă, ib. 58. . Tudor, încărdăşindu-şe $i cu alţii, au ieşit din Bucureşti, aricescu, ap. ŞIO.] — în vechiul regat, direct din turc. kardas «frate, tovarăş» (ŞIO.) sau prin mijlocire bulgară (kardag); în Banat, prin mijlocirea sârbescului kardaS, idem (care e tot din turc.). CĂRDĂŞI vb. IVa ■> Cârdăşie s. f. > v. cardaş. CARDAŞLÂC S. a. J CARDTENĂ s. f. Gond. — (Latinism, întrebuinţat ■de Coşbuc în traducerea Eneidei) Ţâţână. Grelele porţi dau vuet în negrele cardeni. COŞBUC, Ae. 21; ib. 120. —■ N. din lat. cardo, -inis, idem. Cf. cardinal» CARDIÂC, -Ă adj., subst. (Med.) Cardiaque. — Care priveşte inima; spec. care întăreşte funcţiunile inimei, întăritor, întremător, împuternicitor, tonic. (Medicament) cardiac. | S. m. şi f. Persoană atinsă de o boală de inimă. [Pronunţ. -di-ac], — N. din fr. (lat. cardiacus, -a, -um < grec. xoLQdiaxoQ, din xagâîa, inimă). CARDlNÂli, -Ă adj., s. m. Cardinal, -e. 1°. Adj. (Şt. nat.) Pe care se învârteşte cevă ca într’o ţâţână. Dinţi cardinali: dinţi principali ai îmbucăturii celor două părţi ale scoicilor bivalve. | F i g. Care alcătueşte partea esenţială, fundamentală, principală, pe care se sprijină s. se întemeiază un lucru s. altele în legătură cu el. Numerale cardinale (unul, doi, trei... zece... o mie): numeralele principal e, cele care arată cantitatea şi din care derivă celelalte feluri de numere (d. e. cele ordinale: al doilea, al treilea..., cele dis-' tributive: câte unul, câte doi...). Din partea bărbaţilor politici ai ţării, ea [regenerarea spiritului public] presupuneă hotărîrea de a sprijini dinastia ce şi-o aleseseră şi de a aveă totdeauna luarea-aminte aţintită asupra acestui punct cardinal, maiorescu, D. I 15. | Spec. Cele patru puncte cardinale: cele patru puncte principale ale orizontului (răsărit, apus, miază-zi şi miază-noapte), după care se determină situaţia locurilor pe pământ. Cum se arată primăvara, el [Emsul] începe a se găti, ca să prii-mească mulţimea călătorilor... din tus-patru pun-turile cardinale, c. NEGRUZZI, i 326. Virtuţile cardinale: cele patru virtuţi principale (dreptatea, prudenţa, cumpătarea şi tăria de suflet). 2°. S. m. Fiecare din cei 70 de prelaţi catolici (episcopi, preoţi, diaconi) care alcătuesc «sacrul colegiu» care alege pe papa şi dintre care se alege papa şi care sânt miniştri şi consilieri ai săi; purpura e culoarea costumului lor oficial. Sidor, mitropolitul Chievului,... pre care îl făcuse cardinal Papa Evghenie de la Râm. LET. I. 117. | F i g. (din cauza culorii lor roşii). Numele unei speţe de pasări (din America şi Africa); numele unei speţe de fluturi. [Derivat : cardinalât s. a. = demnitatea de cardinal. Doreă în tot chipul să câştige favoarea împăratului, ca printr'însul să dobândească cardi-nalatul. BĂLCESCU, M. V- 327. DICŢ. dau şi forma: cardinalie s. f., neîntrebuinţată]. — N. din lat. cardinalis, -e (din cardo, -inis, ţâţână). CĂRDOŞi vb. IVa v. cardaş. CÂRDUI vb. IV(a) 1 CÂrdureIj s. a. | v. cârd. CÂRD1JT s. a. J - a CÂRE pron. I 1°. Quel? quelle? 2°. Qui? quel? • quelle? lequel? laquelle? II. Qui, que (lequel; celui qui; chacun; Vun... l’autre, celui-ci... celui-lă). I. Pronume întrebător. Când întrebăm care ? nu voim să ştim numai despre cine sau c e este vorba, ci întrebarea aceasta presupune că avem, până la un oarecare grad, o idee despre cine sau c e e vorba, dar că voim să ştim anume şi î n ce fel se prezentă. La origine deci calitatea (= lat. q u a 1 i t a s, din q u a 1 i s) e nota esenţială care ne interesează. Cu timpul însă înţelesul lui care se slăbeşte şi el devine simplu pronume-întrebător (adjectiv sau substantiv). 1°. (In funcţiune atributivă, care are rostul unui adjectiv pus înaintea substantivului) Ce (fel de...) Întrebă dintru care despus iaste. COD. VOR. CARE - 139 - CARE 56U (: den care ţînut iaste. N. TEST. 1648; den c e eparhie iaste. biblia 1688)’. Oare (munt. c e) certare vor luâ ceia ce se vor găsi acolea de faţă? prav. 1182. Carii ochi văd mai bine? — Ai za-vistnicului. pann, p. v. iii 22. Care om, nu ţine la viaţă inainte de toate? creangă, p. 206. Stau în loc şi-mi fac de lege, Peste care munte-oiu treee? JarnÎK-bărseanu, d. 150. | (Rar, — în poezie, din cauza ritmului —■ aşezat după substantiv) Să vedem spre sfârşit care ceriul au vrut a ne naşte? konaki, p. 259. # Care alta = ce altceva. De asta te plângi stăpâne? D’apoi de care alta, mă Chirică? CREANGĂ, p. 155. 2°. (în funcţiune predicativă, adesea întregit prin oare) Cine oare...? Cine şi cum se face de...? cine şi în ce fel...? Ce fel de om ..? Ce şi cum (de...)? Ce şi în ce chip...? Carele este omul cela ce nu ştii cetatea efeseiască? COD. VOR. 11/14 (: ci n e iaste om. N. TESTAMENT 1648; care easte omul. biblia 1688). Carele-s acealea? (sec. XVI), cuv. D. Bătr. II 100; Carele nu va suspină văzând fiică-sa fecioară... să o ia oarecine şi să-şi râză de dînsa? let. I 175/i8. Cării ne asupresc pre noi, mişeii au bogaţii? Cării ne trag la giudeaţe? Cării ne dosădesc? Gării ne obiduese? varlaam, ■C. 1862. Carele ţi-i lucrul tău cel nalt cătră D[u]m-n[e]dzău. dosofteiu, V. S. 133/2. Căre iaste talantul? biblia (1688) 3 pr./39. Cării îţi sânt părinţii? mineiul (1776) 130V2. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, M. V. 3/6. Ţălul lui care este? konaki, P. 267. Spune-mi tu care este păsul tău. ISPIRESCU, L. 16. Spune-mi, bade, - adevărat, Pentru care m'ai lăsat, reteganul, CH. 162. M’a mânat maica la joc... Să joc fata cea frumoasă... Dar din trei cine le-a şti, Cea frumoasă care-a fi? jarnîk-bârseanu, D. 361. O dat poruncă’n ţară, care s'o d-află să-i fure caii babii? alexici, l. p. i 257/9. Am avut eu un dor mare, Şi care, Dumnezeu, nu l-are? bibicescu, p. P. 362. (Neobicînuit) Se Jăcii întrebare, care dacă n’a mai rămas cineva (contaminare între: care a rămas şi dacă n’« rămas cineva) netrecut. FUN-descu, b. 70/a. | (In întrebări directe, predicativ la subînţelesul «tu» sau «ăla» etc.) Strig: «Care eşti ■ăla, măi?» SANDU-aldeA, A. M. 27. «Care-i acolo?» întreabă de data asta moşul. DUNĂREANU, CH. 11. | Cine (dintre cei prezenţi) s’ar potrivi mai bine să... Dejugară boii şi se rânduiră, care să vază de ei ? vissarion, fl. 230. Care pe care? ='care din doi -e astfel, încât să poată întrece s. birui pe celălalt? Ei! beţi şi vă veseliţi de-acum, copii, că eu mă duc să mă odihnesc puţin... Moş Corbule, să te văd... care pe care,... cei bătrâni pe cei tineri sau cei tineri ? ALECSANDRI, T. 237. Ce să fac ? Mă uitam la un ţânţar care goneâ un lup.—■ D’apoi? Care pe care? SANDU, LUc. VI 449. Acum să vedem care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. creangă, P. 301. Cu Stanca se rămăşă Pe cin[ci] sute de ţlorinţi. Cari pe cari s’o ’nşelă-re. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 54. II. Pronume relativ. (încă în latineşte, qualis devenise aproape identic cu qui). 1°. a) (Propoziţia introdusă cu care e relativă, înlocuind un atribut: cânele pe care-l baţi — cânele bătut; pasările care călătoresc — pasările călătoare, în cazul acesta, în ortografia română nu se pune virgulă înainte de care). Oştile care le lăsase la Leva... let. II 213/28. Vreun cuvânt carele să nu fie fost pe plăcerea Măriei Tale. antim, p. XXIV/21. Gura carea grăeşte hulă... MINEIUL (1776) 73. Tărna pe care-o poartă vântul... KONAKI, P. 109. Dobitoace cari au minte ca şl omul. DRĂGHICI, R. 103. De-ar crăpă... harabagiul care v’a adus! creangă, p. 110. Pentru mândra care-mi place, Trei zile la domni aş face. jarnIk-bârseanu, d. 11. Sărută mâna pe care n'O poţi muşcă. ZANNE, p, II 244 |.| (In corelaţie cu (a)c e 1 a). Sprijineaşte obrazul cela carele (Munt.: cel ce) iaste credincios, j PRAV. 864. In sâlţa aceaia carea ei gătară Li s’au | prins piciorul, dosofteiu, PS. 31. Eu sânt acela ' Foca carele cercaţi, id. v. S. 25. Aceia carii nu ' cinstesc închipuirile lui iî[risto]s... MINEUL (1776) | 68V2. Moartea este viaţă pentru cei care o cer. KO- ■ NAKI, P. 114. Să-ţi scoatem costiţa ceea care ţi-am spus eu. CREANGĂ, p. 174. S’a dat poruncă ca să-i , deschiză... tronurile..., spre a-şi alege... acelea care îi va plăceă. ispirescu, l. 3. |j (în legătură cu i prepoziţii) Mijloacele cu carele să vie ţara la mai bună stare. TES. II 307. Ţii minte ziua ’n care... KONAKI, P. 100. Pricina prin care se deosibeşte... ' MARCOVICI, C. 13/3. Făgăduinţa pentru care m’am i născut... ispirescu, L. 2. O căsuţă... pe care eră crescut nişte muşchiu. CREANGĂ, P. 213. (Prepoziţia substantivului determinat se repetă înaintea [ lui care) Acolo, dzice-ţi-se-va de toate de carile dzisă ţi-e să faci. COD. VOR. 40/i (dar: de to ate ! carele N. testament, 1648; pentru toate carele biblia 1688) în minutul în carele... MARCOVICI, C. 7/19. Porni... pe-acelaşi drum Pe carele-a venit. COŞBUC, F. 77. Femeia nu-i... de-acelea de care gândeşti tu. CREANGĂ, P. 171. (Când nu se poate naşte amfibologie, în limba de azi poate lipsi în astfel de cazuria prepoziţia înainte de care) Nu-i de cei care crezi. (Jn limba veche şi pop. prepoziţia lipseşte chiar când înţelesul poate fi echivoc) De lancea care eu m’am rănit ( = de care am fost rănit), cantemir, IST. 261. în sara care (= în care) s’au cununat. LET. iii 254/25. La vârsta care (— la care) sănt. reteganul, p. i. 35/34, cf. 36/16, iii , 41/37. (La cei vechi lipseşte uneori prep. înainte de 1 care, chiar când substantivul determinat e fără | prep. sau cu altă prep.) A ta sfântă bunătate Cărea (= cu care) întorci pre om din răutate, dosofteiu, i PS. 76. [Să arate] cele neadevărate carele (contra I cărora s. cu care) mă lupt în zadar, antim, p. i XXVI/16. Pănă'n ceasul care (= în care) moare. KONAKI, P. 86. (Spre a se înlătură echivocul ur- 1 mează, mai ales în limba populară, pronumele personal legat cu prep. care ar trebui să stea înainte de care) O peşteră care se vedeă a lăcul om într’însa. mineiul (1776) 137. Dacă mi-i aduce calul împăratului de verde care de atâta vreme mă bat cu dînsul..., eu ţi-oiu da pasărea, şez. iv 173/19. Fata care îngheţase sângele în ea de frică, îşi pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 13. Făcă două palaturi cari la soare te puteai uită, dar la ele ba. FUNDESCU, L. 138/32. Să merg la mândra mea Care m’am iubit cu ea. ALECSANDRI, P. P. 252b /18i cf. id. ib. 229/n, 295t> /15, TEODORESCU, P. P. 318b, BIBICESCU, P. P.. 44, SEVASTOS, P. P. 159/u, ŞEZ. III 215/ls, III 215b /l3. Bată-te, bădiţă, bată Zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i Sămbăta’ntre ele. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 257. (Astfel de construcţii se găsesc cu deosebire după particula comparativă ca, spre a se evită cacofonia ca care) Are un cal..., care nu-i în toată ţara cal frumos ca acela. BARAC, T. 44. Am să taiu... Mioriţa ochişa, care nu-i în oi ca ea. reteganul, tr. 22/3. (Şi când care e la acuzativ adesea lipseşte prep. pe înaintea lui) Darurile lui Dumnezău care... iaste fără de putinţă a le dobândi, biblia (1688) 5pr./4. Aceste 12 capete care le însemnăm aici. antim, p. XXIII 15. Tot pasul care vei face. konaki, p. 273. Fii ai României Care tu o ai cinstit, alexandrescu, m. 15. Vreun dor ascuns care nu-i veneă a-l spune. CREANGĂ, p. 276, cf. 215, 289. Bade, mândruliţa ta Care-o iubeşti acuma... jarnîk-bârseanu, d. 248. b) Propoziţia introdusă prin care e explicativă (în ortografia noastră se pune în acest caz virgulă înainte de care). Să plătească pre toată dzua câte 12 aspri, carii fac doi potronici de argint, prav. 36. Au trimis pre Grozea vornicul cel mare şi pre Barbovschi hatmanul, carii erâ mai credincioşi din CARE — 140 — CARE boierii săi. LET. I 157/22. Sânlem pe moşia unei Oheonoaie, care e aiît de rea, încât... ISPIRESCU, L. 4. Craiul acela mai aveă un frate mai mare, care eră împărat într’o altă ţară. CREANGĂ, P. 183. | (După pron. pers.) Puteă-voiu eu să prevăz..., eu, care nu sânt în stare de a prevedeă... MARCOVICI, D. 6/27, cf. 1. Tu, care eşti pierdută... Şi care-odi-nioară luceai... ALECSANDRI, P. I 119. | (După un vocativ) Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute...! ALEXANDRESCU, M. 14. | (Substantivul determinat se repetă une-ori, pentru ca să se evite o amfibologie) Au tălmăcit... cântarea cântărilor, câre tălmăcirea aceaea asemănare nici au primit, nici va priimiînveaci. BIBLIA (1688) 7pr./8. Hotărîrea... să se facă înaintea cadiului de Giurgiu,... care cădii ai Giurgiului sânt datori... TES. II 309. Ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fântâna din grădina ursului, care fântână eră plină cu apă până în gură. creangă, P. 214. | (în legătură cu o particulă comparativă) Pe mine de m'ar luă... împăratul, i-aş face doi feţi-logofeţi..., ca şi care în lume n'ar mai fi copii. RETEGANUL, P. ii 23/4. 2°. (Adesea propoziţia explicativă introdusă prin care ar puteâ fi înlocuită printr’o propoziţie principală introdusă prin: Şi s. iar el s. acesta). Aceaste greşale... iaste preacurvia, sodomia, erelicia, carele (Munt.: a ce as tea) trebue să se arate la giudeţ întregi, prav. 563. Iacov şi Ion cerşură locul cel mai de cinste, cărâra Domnul le răspunse. VARLAAM, C. 74. Pre taină spuseră [jupânesjei de Petru-vodă, carea înţelegând de Petru-vodă, cu . dragoste, l-au primit la casa ei. LET. I 162/as. Iară l-.au scos la divan la boieri, pre care l-au rânduit boierii cu pravila ca să ia moarte pentru moarte. E. KOGĂL-NICEANU, LET. III 255/13. Cei mai mulţ[i] zăceă fără glas, din căril şi muriră trei cuconi. DOSOFTEIU, V. S. 31/2. | (întărit, pleonastic, prin pron. demonstrativ acesta, acela) Care aceâ bucurie pre urmă au venit în suspinuri şi amar. LET. II 325/5. Care acest sat este la Strungă (a. 1709). URICARIUL, V 246/9. Care aceşti. 30 bani să-i ia vel-cămăraş. RĂŞCANU, L. 14/9. 3°. (Din asemenea cazuri s’a putut naşte funcţiunea de pronume demonstrativ) Acela care, cel ce, cine. Veniţi cărei v’aţi însetoşat, la această apă. CORESI, E. Vi/2J. Care-i [= pe cei ce îi] scriu mai sus (a. 1596). CUV. D. BĂTR. I 75. Ceri milă de la cărele (= acela căruia) nice o milă nu i-ai făcut. VARLAAM, C. 331/2. Carele (Munt.: cine) nu să va plecă supt tăria învăţăturii legii şi giudeţului, nu să va certă cu moarte. PRAV. 1063. Scof[i] din greutate pre carii-ţ[i] vor. bine. DOSOFTEIU, PS. 26. Cârii au frică De Domnul, îi rădică, id. ib. 42. Eu sânt cel dentâi, adecă -dentru câre sânt toate, biblia (1688) 6/n. Au poroncit ca carile din boiari... va vrea să-şi ţie creştinătatea să iasă din curte. CANTEMIR, HR. 234. Care dintre cai a veni la jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăţie. CREANGĂ, P. 192. Mai mincinos care nu crede. FUNDESCU, B. 61/10. Las’ să fie [voinici] tot de-a-rându’, Dacă nu-i care mi-i gându’; Las’ să fie tot şîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNIic-bâRSEANU, d. 109. Care-a fost mai voinicel, Acum emai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. ib. 287. || (Mai ales neutral) Ceea ce, care lucru. Să dăm den carele avem. ÎNVĂŢĂTURI (a. 1642), ap. GCR. 97/,. Ţî s’au hărăzit domnia Ţării-rumâneşti, pentru căre s’au dat şi ţî s’au trimis aci această sfântă a mea poruncă, tes. ii 307. De căre porninău-se împăratul cu mânie, porunci de-l bătură. MINEIUL (1776) 13. Căre văzând ucigaşii, şă cutremurară. ib. 1041/2. Un văcar adese tot se mâniă, De care sătenii nimic nu ştia. PANN, p. V. III 16. Baba îşi luă cămeşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebue să fie cu gura mare. CREANGĂ, p. 4. A fost odată... un îm- părat mare şi înţelept, pentru care şi eră iubit foarte mult de poporul său. ŞEZ. I 97/a. Dete de-o ospătărie, aci se băgă’nlăun.tru şi măncă, băii şi trăi cum i pofti inima, pentru care plăti bani nenumăraţi. RETEGANUL, P. I 70/'5. Ajungând la cal, îl vei lovi iar cu vătrarul în frunte, de care va înviă. id. ib. 58/22. (Complinit prin lucru). Muiarea poate să se despartă de dîns, pentru care lucru (Munt.: pentru că acesta lucru) se chiamă codăş şi hotru muierii şale. PRAV. 553. Apostoliceştii biseareci te-ai arătat ajutoriu... căre lucrul acesta, iaste cel dintâi al bunătăţilor, biblia (1688) 7 pr./ei. Pentru care lucru mergând eu la Curte... i-am zis... ANTIM, P. xxiii/22. De care lucru aprinzându-se de mânie inima lui. Petru-vodă, de sirg au strâns oasţe de războiu. LET. I 158/ss. Şi zic să-i fie dat atunce în cafi otravă, care şi cam samănă acel lucru să fie fost şl cam adevărat, let. ii 310/2,. | (Deci şi în funcţiune atributivă) Care muiare [= muierea aceea, care] va fură pe bărbatu-şi, să. nu aibă certare, prav. 181. Şi pre carii tâlhari, pre unde i-au prins, cu rele şi groznice morţi i-au omorît. NECULCE, let. ii 393/19. In care zi a ieşit Lot din Sodoma, a plouat- foc şi piatră pucioasă din cer. EVANGHELIE, ap. TDRG. #La s. după care = la s. după ceea ce. Mirele au zis-să-l ierte Că nu poate să meargă, fiind gata să şeadă la masă, rugându-se să nu-l supere; la care mergând trimesul, i-au spus pricina că nu poate veni. E. KOGĂLNICEANU, let. iii 2 5 4/28. «Amin» zise Domnul... după care apoi se depărtă. EMI-NESCU, N. 16. După care Ercule se întoarse la. Micena. ISPIRESCU, U. 55/2. Care va să zică... = ceea ce însemnează, de unde urmează, drept aceea, adecă. Orizonul politic s’o posomorit!... Care vra să zică iar bejenie! alecsandri, T. 123. Care va. să zică, eu lipsesc d’acasă de vr’o 16-17 ani. STĂN-cescu, b. 32. Care cum s’ar prinde... = ceea ce însemnează..., cu alte cuvinte. N’aveă nici cai?... care cum s’ar prinde... te-ademenise cu vorbe dulci.. ALECSANDRI, T. 574. ' ' . 4°. (în limba veche şi în cea populară, adesea care nu se' raportă la un substantiv, ci la întreaga propoziţie precedentă, având aproape o funcţiune conjuncţională) Şi, iar..., dar (în astfel de-împrejurări...), după aceea, din care cauză, de unde... Spun pe cum după ce s’au mazilit Constantin Duca-vodă, să-l fi pârîţ la Poartă la Ţarigrad cadâna, muierea acelui Turc agă, pentru moartea bărbatului său, care şi Constantin Duca-vodă au ieşit la divan faţă cu aceâ cadână, şi. nimică nu i-au stricat. LET. 11 45/22. De le trebue o doagă, o sîtă, încă aleargă la Moldova; care-vedem că nice un bine nu va fi de Moldova, săraca! ib. 60/32. Şi au trăit Cârnul până la o doua-domnie a lui Mihaiu-vodă Racoviţă, şi atunce au murit, care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui. LET. 11 210/38. Şi după ce au mers: . în Bucureşti, Grigorie-vodă îi tot băteă şi-i chinuiă pre acei boieri şi pre giupânese; care lăsăm acum povestea lui Grigorie-vodă. ib. 215/as. Vezirul au arătat-o împăratului; care s’au mirat şi împăratul■ de aceâ blană. ib. 220/30. Brâncovanul-vodă. au adus pe Moscali. Care Dumnezeu pentru suspi-nurile săracilor i-au plătit, de s’au stins pomenirea lui cu toiul. ib. 264/14. In scurtă vreme au murit [Bogdan hatmanul]; care moartea lui multă jale■ au avut Antioh-vodă. ib. 313/17. Mai pre urmă au întrat în scaun, îmbrăcând caftan de domnie nouă în Moldova; care şi Grigori-vodă au îmbrăcat pre■ boierii caimacami şi pe alţii, după obiceiu. let. iii 192/n. Multe ziduri au căzut; care şi mănăstirea Goliei, fiindcă o tocmeă într’aceă vară ş/i. o acopereă cu fier alb..., au căzut toate cubelile mănăstirii peste dînşii. ib. 192/23. Au venit să vadă. pre mort; care văzându-l toţi, au cunoscut că l-au lovit cu cuţit. ib. 255/3. După aceasta l-au trimes: CARE — 141 — CARE la închisoare...; care peste câteva zile,... iară l-au scos la divan la boieri, ib. 255/n. Ţiind bătăile până la 1773 Dechemvrie 30; care încă tot nu mai luase sfârşit, ib. 280/14. Pentru paretesis ce mi-au venit poruncă de la Măria Ta ca să fac, zic cum că nu îndrăznesc, pentru făgăduielile care dăm noi înaintea lui Dumnezeu, cănd ne hirotonisim. Care şi noi înşine, de voia noastră de vom face paretesis, călcăm porunca şi făgăduiala. ANTIM, P. xxvn/8. Acel împărat zisese: cine se va află să mă facă să râd, să-şi ceară de la mine trei •daruri şi-i voiu da; care mulţi s’au ispitit... să facă pe împăratul să râză. ŞEZ. II 118/23. 5° (Urmat de alt pronume, de un adverb s. de prep., care are înţelesul pronumelui neho-tărît'; adesea articulat) Fiecare; cf. care şi. Aceasta avuţie de nu va hi întoarsă înapoi cârea ■a cui este... varlaam, C. 2792. Cu tot feliul de paseri Care cântă'n' feliu de glasuri, Care după seminţia sa. marian, NU. 579. De nu veţi iertă carele de voi cineş... greşalele fratelui său. varlaam, c. 275. Să (= dacă) va întrebă [Dumnezeu] cu slugile sale cărele cum au cheltuit darul ce i-au dat., ib. 2992. Cu boierii trăiă bine... şi-i ştiă pre toţi, tot anume, pre carele cum eră. LET. II 254/2i. îi cunosoia care cum îl văzU. RETEGANUL, P. V 44/j. Care cum poate — fiecare cum poate, pamfile, C. Au început a vorbi, care ce ştiă şi cum îi duceă capul. CREANGĂ, P. 232. După războiu, oastea, care încotrd i-au fost calea, s’au risipit. LET. I 221 /38. Fugit-au toată boierimea, care încotrd au putut. LET. II 218/ls. Oamenii săriră buimaci, care dincotrd, crezând că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Dacă văzii care încotrd (= cum) merge treaba, îşi cam' mută gândul şi plecă în ale sale. ISPIRESCU, U. 69/13. Se tologeşte care unde apucă. CREANGĂ, P. 251. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64/22, cf. TEODORESCU, P. P. 103b. Să ştii care sămănţe cănd trebue să le sea-meni. economia, 120. Voevozii nu ştiă care pre unde au ieşit la lume. ALEXANDRIA, 54. # Care... mai = oricare, orice (fel de), oricât. N’oiu veni'la atâta nesimţire, de mi-ai face căre cazne mai cumplite ce nu s’au mai auzît. DOSOFTEIU, V. S. 55. t • Nice care = nici -un (fel de). Nice căre cuvânt nu a-junge cătră lauda minunatelor tale. id. ib. 200. Care altul = vreunul. Aron Pumnul... a ştiut să deştepte şi să învioşeze, ca rar care altul, conştiinţa naţională a învăţăceilor săi. SBIERA, F. 151. Care cumvâ (scurtat din carevă cumvâ) = (f) oarecare, vreun, vreo, poate; (astăzi, după negaţiune) (vre unui) cumvâ. Măniem pre D[u]m[ne]dzău cu vrun păcat sau cu vro curvie carea cumvâ. VARLAAM, C. 290. Va fi băut niscare băutură carea cumvă. PRAVILA MOLD. 682. Să-şi prepue andesine carea cumvă cu înşelăciune, să nu omoară unul pre alt. ib. 822. Nu care cumvă ai socotit că...? delavrancea, S. 111. îl rugaiu să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumvă să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cănd îi întră la pasăre, s’o iei, dar să nu care cumvă să te muşte. . ŞEZ. IV172/2S. însă nu care cumvâ să vă pună păcatele să... RETEGANUL, P. I 701/6. 6°. (In corelaţiune cu sine însuşi, care... care însemnează) Unul... altul, acesta... acela, parte... parte. Să dăm... carele bucate, carele cuvânt bun, carele milcuire. Învăţături (a. 1642), ap. GCR. I 974-5. Se află... multe porecle între Români, care de la Unguri, care de la Sârbi, care de la Nemţi. P. maior, IST. 157.- Şi ne luăm noi de la şcoală şi ne ducem cu toţii. Şi cari săpau cu cazmalele, cari cărau cu tărăboanţele, cari cu căruţele, cari cu covăţile; în sfârşit lucrau oamenii cu-tragere de inimă. CREANGĂ, A. 8/,. Şi cum l-a prins, care zicea să-l spânzure, care să-l taie, care să-l împuşte. ŞEZ. IV 173/s. Să-ţi facă o rochie de logodnă, frumoasă ca câmpul, cu fel de fel de flori, care în- florite, care îmbobocite, ib. VI 171. Ginerele altăr dată mergeă tot călare, după căruţa miresii, şi după el ceilalţi oameni, care călare, care în căruţă, care pe jos. pitiş, CONV. LIT. XXIV 937. Fulga masă că-şi gătea, Miei de piele că-i jupeâ, Care prin frigări frigeă, Care prin căldări fierbeâ. ALECSANDRI, P. P. 56/s. Poftim care cu linguriţa, Care cu furculiţa. SEVASTOS, N. 284/21-5. # Care (mai) de care = unul mai (mult, tare etc.) decât altul, pe întrecute. Să’ndesă câre de căre va’ncăpeă mai nainte. DOSOFTEIU, V. S. 542. Gătindu-să cării de cării să apuce înainte, id. ib. 100. Se sfădeă.. şi Domnii din Ardeal cu crăiia leşească, care de care să cuprinză ţara. LET. I 215/17. Alergaţi la cei străini Greci, de-i apucaţi care de care să vă fie gineri. LET. II 442/23. Gospodarii se întrec care de care să fie mai bun şi mai cinstit. I. IONESCU, C. 234. Ce să fie acolo, ziceau oamenii alergând care de care, din toate părţile. CREANGĂ, A. 8. Începură a-i da care de care mai mulţi bani. sbiera, p. 131/27. Alergând pe capete, care de care să ajungă la mare mai'curând. ISPIRESCU, U. 51/15.6. Se gătiră- care mai de care să plece mai curând, id. ib. 33. Care de care-i după treabă. SEVASTOS, N. 52/s. Tot feciorul e cu plosca de vin în mână, care mai de care ploscă mai frumoasă şi vin îndulcit, pitiş, CONV. LIT. XXIV 1062. (Neobicinuit) Aci de gazdă, care din care se îndesă ca să povestească mai înainte. DRĂGHICI, R. 249. [Astăzi_ forma _ genet.-dat. e, în funcţiune adjectivală, cărui, cărei, _ căror, iar ca pronume interogativ şi relativ: căruia, căreia, cărora. In vechime şi dialectal (Moldova, Ardealul nordic) găsim încă accentuarea originală: cărâi(a), cărei(a), căror (a), iar pentru genet.-dat. singular feminin şi forma cării(a) Cât despre formele cu -a final, scriitorii mai vechi şi dialectele moderne le întrebuinţează şi în funcţiune adjectivală, iar formele fără -a se găsesc întrebuinţate şi la pronumele interogativ şi relativ: Hristos, căr-ăia mulţemită şi închinăciune tremitem. VARLAAM, C. 110/i, cf. 74. Li s’au înfăţoşat o corabie.... căria luăndu-i sama ca doară o ar cunoaşte, au auzit nişte glasuri ţipând. DRĂGHICI, R.' 25. îl cuprinsese o mâhnire negrăită pentru preacurvia împărătesei sale, căria nimic din lume nu îi lipsea un minut. GORJAN, H. I 4/V Uită-te la indianul a căruia proastă minte N’au învăţat a preface cele din fire urzite, konaki, p. 263. Mintea căriea sânt slujitoare. id. ib. 271. Dulce somn! tu, al căruia balsam... MARCOVICI, C. 6/s, cf. 4/20, 8/ls, 14/8, 15/24. Tu, cării speranţa s’arată... ALEXANDRESCU, M. 127, cf. 10. Voinicele stoluri, căror a mea fiinţă un semi-zeu păreă. eminescu, p. 200. Acela strigă căruia.îi arde casa. zanne, p. iii 83. Spune-mi cărui stăpân ai jurat credinţă? dar: El e stăpânul căruia i-ai jurat credinţă. TDRG. Pluralul care (articulat şi nearticulat) pentru amândouă genurile — corespunzând lat. quales — se găseşte din timpuri vechi (Muncile, cu care... biblia (1688) 3/pr.i0, cf. 3/pr-u. Oştile, care... LET. I 449. Făgăduelile care... ANTIM, P. XXVIl/5. Lăcăşurile ceale cereşti, întru carele... mineiul (1776) 81 2/1; cf. 114 72, 118 l/2. Cei care... KONAKI, P. 84, cf. 104. împăraţi... care... GORJAN> H. I 1. Ani care... marcovici, C. 10/17, cf. 12/24, 20/,6, d. 4/l3, 8/15, etc. Suflete... care... CREANGĂ, P. 100, cf. 152, 191, 208. Leacuri câre... ISPIRESCU, L. 1, cf. 2, 4, etc. Cireşile... care... jarnîk-bârseanu, d. 37, cf'. 314, 298, 374, 432, etc.), la cei mai buni scriitori, adesea promiscue, cu plur. cari (Scaunele cu carile (Munt.: carele). PRAV. 1165. Unii... cari... ANTIM, P. XXVI/13. Dobitoace cari... DRĂGHICI, R. 103. Hainele cu cari... CREANGĂ, P. 193, cf. 28, 265, 301. Câţiva nebuni carii... ISPIRESCU, L. 5, cf. 9. Car’ pă car’ v’ăţi birui... ŞEZ. III 216/u, cf. TEODORESCU, P. P. 632b. Bani, ca şi cari n’au avut nimeni. CAREA — 142 - CARETĂ RETEGANUL, P. i. 69/22, cf. II 36/10. Maiorii cari... JARNlK-BÂRSEANU, D. 296, cf. 415). în textele vechi, cu deosebire la Coresi, se găseşte şi plur. cărei, corespunzând unui mai vechiu careVi, pluralul de la carele (Popilor cărei slujesc CORESI, ap. CCR. 21. Slugi... cărei... SICRIUL DE aur, ib. 126. Ţări cărei se desbatusS. LET. I 80/3S). Din această formă s’a desvoltat pluralul articulat carii. Forma nearticulată, mai rară în textele vechi (Locul în care (Munt. carele) s’a făcut sudalma. PRAV. 904. Domnul care lăcuiaşte... DOSOFTEIU, PS. 30. Oare să fie şi talandul acesta? biblia (1688) 3/pr.6l. Scriptura iaste care află raiul omului, ib. 5/pr.n; cf. 3/pr •37» 3/pr •48, 4/pr.i3, 4/pr.2s> 4/pr.6o, 7/pr.24> 7/pr.36 etc. Slăbiciune, care... LET. II13/26. Supunere care... ANTIM, P. 4/17, cf. XXV/2. Lamina care... MINEIUL (1776) 742/i, cf. 74V2! 781/2, 1601/î) e azi aproape singura stăpânitoare, pe când cea articulată precumpăneşte până pe la începutul secolului trecut (Carele omul creştin? CUV. D. Bătr. ii 99. Carii? Păgânii, varlaam, C. 99. Pizmaşii carii... DOSOFTEIU, PS. 23. Cioate carile... id. ib. 25; cf. 12, 14, 22, etc. Carea iaste neguţitoria? BIBLIA (1688) 3/pr.89> ^f. 3/pr.46, 4/pr.4, 4/pi-.45, 4/pr.ss, 6/pr.JG, etc. Leşi..., de carii... LET. I 160/3, cf. 165/le, 172/4, 243/s5, II 5/5, 213/22, iii 179/14. Brusa..., carea... MAG. ist. I 88/i6, Mitrofan... carele... antim, P. XXin/8, xxiv/a.'ă/j etc. Doica ei carea o crescuse. MINEIUL (1776) 457lţ cf. 4972, 503/a, etc. Ochiul carele... KONAKI, p. 261, cf. 101, 293. Alţii, carii... pann, P. V. I 8, cf. I 62, III 22. Shaziman carele... GORJAN, H. I 5/4. O apă mare, carea... DRĂ-GHICI, R. 5 cf. 51. Vestitul ageamiu, carele... ODOBESCU, in 9/ls. Capul... carele... ISPIRESCU, L. 6. Carele... acela... ZANNE, P. IV 607, — formă rămasă însă pretutindeni în rugăciunea domnească: Tatăl nostru, carele eşti în ceruri...'] — Din lat. qualis, -em. Cf. nescare, fiecare, ori(şi)care, oare(şi)care, veri c a r e. CARE f s. f. (Milit.) Carre.—Trupă (de pe-destrime) aşezată astfel (spre apărare) încât alcătuia un pătrat. Din careaua lui Gudovici se dele din tobe semnalul de nazat. STOLNICUL DUMI-trache, c. 396. Potemkin ghinăral, alegând din corposul său trei batalioane, îi răndui în trei carele, povăţuind însuşi pe cea din mijloc, id. ib. 440. [Plural: carele. | (Modern) şi: ear6u s. a., plur. ca-riuri = a) «o formaţiune defensivă a infanteriei împotriva cavaleriei, care a rămas în regulamentele noastre până prin 1908. Trupa formă un pătrat, pe două rânduri, cu faţa în afară», pamfile, c. ţ. 38. Faceţi, fraţilor, careu, De-mi scăpaţi sufletul mieu. id. ib. 38; b) orice formaţiune în pătrat. Un careu de dans. [Familia: carelâj s. a. (fran-ţuzism) = pardosire (şi pardoseală) cu lespezi pătrate.] — N. din fr. (la începutul veacului al XlX-lea, intrat în limbă, probabil, prin mijlocire rusească: kar&, idem). carelâj s. a. v. careâ. CÂRELEŞI, CÂREAŞI f prOn.v. careşi. CAREJiĂ s. f. (Marină) Carene. — Aceâ parte a unei corăbii care stă în apă, subt linia de plutire. Când apele din golful Ioniei... sfărmâ-vor, urlând, carena ta. OLLĂNESCU-ASCANIO, o. 369. [(Pop., pese.) şi: carină s. f. = (Romanaţi) lemnul curbat care formează partea de jos a dubei (=luntrei) şi ale cărui extremităţi formează piscurile. ION CR. IV 250. Duba e foarte solid construită, având o carină groasă de tufă de stejar... Unii pun pe carină şi o şină de fier. ANTIPA, P. P. 465.] — N. din ital. carena, idem. (La popor intrat prin mijlocire neo-grecească: Kagrjva, idem). CAREkţă s. f. (Jur.; Biol.) Carence.—-Lipsă a tuturor obiectelor mobiliare, care ar puteâ răspunde pentru o datorie. Proces-verbal de carenţă. | S p e c. (Duel). Refuz de a primi «cartelul» (provocarea la duel). | (Biol.) Lipsa unor principii alimentare necesare organismului. Scorbulul este o boală de carenţă. — N. din fr. (dat. carere «a lipsi»). CÂRE ŞI pron. 1°. Qui. 2°. Chacun. 1°. f P r o n u m e relativ. Careşi corespunde unui «care însuşi», «care iarăşi s. tot», «şi el însuşi», «şi tot el». Unul iaste Dumănăzău, câreleş mai apoi să feace om. DOSOFTEIU, v. S. 163,2. H[ri-sto]s căreşti. iaste mucenicilor cunună, id. ib. 169,2. Intru careşi zi voiu chemă pre tine. biblia '(1688) ap. TDRG. Hronicul vechimei neamului moldovi-nesc (în carileş tot numele Vlahilor se cuprinde)... CANTEMIR, HR. 179/34. 2°. (Păstrat în unele regiuni în limba poporului) Pronume nehotărît. Fiecare; cf. care (II 5a). Cântă careaşu în chipul ei. MOXA, 387/41, cf. 29, 346/e. Va da căr-ăiaşa după lucrul lui. VARLAAM, c. II 17, cf. 261,?, 297,2, 299, 300,2, etc. Au pus stealelor măsură, Şi numere, câreaşi pre făptură. DOSOFTEIU, PS. 488. 12 brâe, căreleşu de sine înşirat, id. V. S. 46,2. Va plăti căruiaşu pre lucrurile ce or hi lucrat, id. ib. 188,2. Deşarte grăi careleş cătră deaproapele său. PSALTIRE (a. 1680) ap. CCR. 230. Sta tot norodul privind, căreşu de la uşa cortului său. biblia (1688) 63,2, cf. 65,2. Pre carele toate dacă le-am luat sama, le-am socotit a fi adevere, şi pe care le-am tocmit careşi la locurile sale. LET. I 170/19, cf. MAG. IST. I 292/,. Împăraţii s’au întors careşi la scaunul său. DIO-NISIE ECLESIARHUL, C. 170, cf. 200. S’au împrăştiat carişi pe la casele lor. sbiera, p. 66/15. iMăndu-şi ziua bună unul de la altul, s’au dus careş în partea sa. id. ib. 267/16, cf. 272/S9, 157/12, etc.. Să meargă careşi la casa sa. marian, NU. 581. Tot felul de copaci, Careşi după roada sa. TEODORESCU, p. p. 166b- # t Câte unul careleşi = fiecare, unul câte unul. Aduseră-i la H[risto]s, şi-şi puse mănele pe câte unul careleş ă d’inşii. VARLAAM, c. 309, cf. 200. Careşi pe unde = fiecare pe unde apucă s. pe unde puteâ. Se împrăşliară ca puii de potârniche, careşi pre unde. ISPIRESCU, L. 14, 144, cf. 212. [Mai ales articulat: eâreleşi, câreaşi. Se declină ca pron. care, adăogându-se un -şi.] — Din care -f -şi. Cf. c i n e ş i. CARETĂ s. f. Carrosse. ■— Trăsură elegantă cu patru roate, închisă (cu coş, cu uşi şi cu geamuri), p. ext. trăsură uşoară (weigand, b. b. 95), cf. landou, călească, butcă, rădvan, cupeu, droşcă. [împăratul] odată se puse într’o carâtă ferecată cu aur. neagoe, ÎNV. 118, cf. 57. Au venit carâta cea împărătească, să-l rîdice, să-l ducă la Ţarigrad. DOSOFTEIU, V. S. 145. Ieşind Ştefan-vodă o milă de loc înainte-i,... în carătă cu sine solul nu l-au pohtit. LET. I 254/9. Iar caii le-au murit toţi din obuz, de le-au rămas carele şi carătele. LET. it 264/23. Carătă cu şase cai. mag. IST. 172/17. Am mare trebuinţă pentru o caretă de drum, sigură, ţapănă (a. 1817,) IORGA, S. D. Vin 54. Marele Romii, întru o carătă minunată, patru cai mai albi âecât zăpada eră înhămaţi, beldi-MAN, N. P. I 61. Să nu mai slujeşti atâta, Ci să umbli cu carâta. BARAC, a. 44. Trece într’o caretă. RUSSO, S. 104. Merge pe jos,... în primejdie (de) a fi călcat de carete şi droşce. C. NEGRUZZI, I 70. O carâtă închisă bine, Cu o duducă ş’un cuconaş. alecsandri, T. 46, Caretele şi butcile boierilor. FILIMON, I 610. Apoi a fost la noi şi doctorul, cu careta, slavici, N. i. 300. După dejun... se suie în careta ce-au tras de mult la scară. I. 143 - CARICATURĂ CARETAŞ - negruzzi, II 52. Carăta domnească. IORGA, C. I. I 170. O caretă dusă de doi telegari trece repede. contemporanul, v 524. La o staţie, unde careta domnească şi caleştile suitei trebuiau să schimbe caii, călătorii noştri deteră peste o scenă destul de neplăcută, caragiale, U. 27. Caretă (kociej. calendariu, ii 73. Se puseră în carăta smeoaicei, care erâ numai şi numai de sticlă. ISPIRESCU, P. 197. Tot rădvane cu cucoane Şi carâte stoborîte, Prin afară zugrăvite, Cu postavuri învălite, Că de nuntă sânt gătite. TEODORESCU, P. P. 656b /„. Să-mi descuie porţile, Să-şi bage carâtele. MAT. FOLC. 110. [Şi: (învechit şi pop., din pol. karyta, idem) ca-râtă, carată s. f. I N o m. agent, caretâş, (învechite şi pop.) carâtâş, cărătâş, carâtâr (polizu) s. m. = fabricant de carete, rotar; (învechit, rar) vizitiu s. proprietar de carete. Au tocmit un boiar de ai noştri cu Oherghe cărătaşul (mai jos: carătaşul). IORGA, B. r. 84. Vezeteul luase pe boier sadeâ de carătaş RUSSO, S. 17. Cei mai ghibaci carătaşi, lăcătuşi şi stoleri sănt Nemţi. ŞUŢU, ap. TDRG. Te sfăvăm în bucăţi, de nu te-a puteâ drege nici un cwr&taş. alecsandri, T. 588. Trăsuri pe care le aruncase de o parte... caretaşii din Viena... iorga, L. II 32. L[ei] 6, de la 4 carătaşi câte 1 pol leu. răşcanu, l. 13/8, cf. 77/6; (cu derivatul) caretăşie, (carâtăşie, carătăşie) s. f. = fabricare de carete (TDRG.); meseria de caretaş.] —■ Din rus. kareta (< ital. carretta), idem. caretâş s. m. (ş. d.) v. caretă. CARETE, CĂBETE s. m. (Entom). Vermis-seau. ■—(Mai ales la plur. careţi) Viermuleţi mici: în lemn (costinescu), câriu (GIUGLea-vâlsan, R. s.), vierme de brânză (rev. crit. iii 92, marian, ins. 391), de slănină (rev. crit. iii 92), de carne (H. vii 259), din măsea (leon, med. 124), de la şezutul cailor (H. v. 375), de buturi s. buşteni (h. iv 85); larva găselniţei (marian, ins. 295), larva muşiţei (id. ib. 369); cf. H. V 280, XVIII 4; cf. bon dr eţ, c â r c â i a c. Nu mai are astâmpăr, ca un carete. REV. crit. m 92. (Fig.) Mai aşezaţi-vă, căreţilor! se zice cătră copii [neastâmpăraţi] ib. Să-ţi dau din ea [= .din iapa moartă] carne... e foarte bună, Cu careţii ca pe mână. marian, INS. 369. Căreţi Pe păreţi. GIU-GLEA-VÂLSAN, R. S. 352. [Cu alt sufix: cariciu s. m. = vierme; (în glumă) organul genital al bărbatului (PAMPILE, J. ii). Pare că are carici pe limbă! (Transilv.) zanne, p. ix 583.] •—■ Derivat din cariu, prin suf. dim. -ele (= eţ). JAHRESBER. XII 157. CARJ3U s. a. v. careâ. CAREVA pron. nehot. Quelqu'un. — Vreunul, oarecare s. cinevâ (din mai mulţi pe care-i ştii). Se fereâ de toţi, par'că-i eră frică să nu înceapă ca-revă a-l măngăiă. S. nădejde, ap. TDRG. Spune cine te-a'ntrebă, Că nu e la Dumnea-ta [răvaşul], Ci la altul carevă. SEVASTOS, c. 108|13. [Accentuat: carevâ şi căreva; f (articulat) căreleva LB; (cu adverbialul -şi) carevâşi pron. nehot. budai-de-LEANU, Ţ. 497.] -— Compus din care şi -va. carevâşi pron. nehot. v. careva. CÂrfă s. f. (Ban.; ungurism) = spetează (la loitră). Loitra constă din doi fucei şi 10 carfe. H. ' XVIII 143, Cf. LIUBA-IANA, M. 102, 106. Com. COCA. ■—• Din ung. karfa «spetează». carfiOi, s. m. sing. (Bot.) = conopidă. (Transilv.) [Pronunţ, -fi-ol. | Şi ( + germ. Kartoffel> săseşte Kartifiol, idem): cartafi61 LB., cartiîiol ECO- NOMIA 156, cartoH61 (a. 1808). iorga, s. d. viii 44, cartafi6n (a. 1784), ib. 82.] — Din germ. (bulg., ung.) karfiol (< ital. dial. cavol fior), idem. CARFÎtă f s. f. Ttpingle. — (Grecism; învechit) Ac cu gămălie, bold. DICŢ. Câtevă carfiţe (ace) de aur, cu pietre scumpe. FILIMON, C. II 599. ■— Din n.-grec. KaQzig, -(dig). CAROTiDiÂJi, -Ă adj. v. carotidă. CARP s. a. (Anat.) Cârpe..—- (Cele opt oase mici ■—- arşice —■ care alcătuesc) articulaţia dintre antebraţ şi palmă, încheietur.a mânii. Cf. bianu, d. s’. — ’N. din lat. carpus (gr. xdgnog, «pumn»), CÂRPĂ s. f. 1°. Chiffon, torehon, langes, hail-lon. 2°. Fichu. 3° ■—■ 4°. Mouchoir. 5°. Robe. 1°. Bucată de pănură s., mai ales, de pânză (LM., slabă, proastă costinescu), petică (pamfile, a. 127, făcută din rufe vechi LM., pamfile, i. c. 371, MARIAN, cf. COSTINESCU), cârţă (ŞEZ. II 187/27), zdreanţă (DICŢ., pamfile, C. 54), întrebuinţată pentru’înfăşat copiii mici (marian, na. 89, 175, cf. p e 1 i n că, s c u t e c e), pentru strecurat lichide (LM.), pentru legat răni (cf. compresă, cataplasmă), pentru şters praful, vase, etc. (DICŢ., cf. otreapă p ace aură,} pentru pus cenuşa, când se face leşie (pontbriant, cf. c e n u. ş a r) etc. KerpS = tela. anon.car. De mult amil în cârpe şi în cenuşă pocăi-se-vrea. TETRAEV. 218. Freacă bine arginturile, apoi le: ştearge bine cu o cârpă uscată au abă, mai bine. CARTE DE BUCATE (a. 1749), ap. GCR. II 46/, Nici cârpe cu care să-i lege [pe răniţi] nu aveă. ŞINCAI, HR. 1*/»■ Să se strecoarepîntr’o cârpă. PISCUPESCU, o. 218. Scamă de cârpă. id. ib. 280. Neavând cârpe să-l învăluiaseă [pe prunc]. BARAC,. T. 7. Eră moale ca de cârpă. - SANDU-ALDEA, U. P. 187/j. Mai multe pelinci, numite altmintrelea şl cârpe, apoi vr’o câteva scutece, marian, NA. -89. Pentru unsul osiilor ţăranii întrebuinţează un băţuleţ cu o cârpă la un capăt, numit feleştiuc. DAM®, T. 13. Cu fum de cârpă te-oiu afumă. ŞEZ. iii 193 b/19. Spăl cârpe sângerate, De la voinici aruncate, bibicescu, P. p. 168. # A face pe cinevâ cârpă (de şters) = a-1 vorbi de rău (ZANNE, P. iii 72), a-1 batjocori (pamfile, j. i. subt cârpi). S’a îmbătat şi s’a făcut cârpă : s’a muiat, pamfile, J. ii. Are urechi de cârpă = nu aude bine. ib. II 464, cf. ISPIRESCU, L. 339. A aveă gură de cârpă (baronzi, L. P.I. 45/,) = a nu puteâ păstră o taină, a flecari. [(Fig. Om de nimic, zdreanţă, paceaură. DDRF., LM. 2°. Spec. Basma (2°), de obiceiu colorată, întrebuinţată (prin unele părţi numai de femei măritate) ca legătură de cap (s. la gât). Cf. I-I. v. 72,. VI 233. Cf. broboadă, testemel, tulpan, bariş, năframă, maramă, peş-chir, ştergar, etc. Ca cum ar luă oarecine cârpa unei femei din cap, aşă ţineâ ei că or luă şi or baie puterea împărăţiei turceşti, neculce, let.. II 3 5 3/26. 1 kerpe galbine de mătase (a. 1803).. iorga, S. D. xii 145/,,. 16 kirpe- de batist pentru grumazi,.. 1 kirpa pentru grumazi (a. 1817). id. ib. .XII 174. De când bădiţa s’a dus, Cârpă roşă n'am mai pus. bibicescu, p. p. 45. Ia cârpă albă’n cap. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 55. # A fi (muiere s. nevastă) cu cârpă (în cap) = a fi frumos (Basarabia, ap. ZANNE, p. ii 301), fricos s. slab ca o femeie. Ba euprins că nu m’oiu da,... Cănu-s nevastă cu cârpă, De Unguri să-mi fie frică, marian, p. p. 42, cf. ŞEZ. VII 20. # A pus bărbatul cârpă = femeia porunceşte în casă. zanne, p, iv 264-5. A pune cârpă în cap — a se mărită. Fetele, până sânt fete, Prin cârciumă nu se vede; După ce pun-cârpă’n cap, Prin cârciumi nu mai încap. TEODORESCU, p. p. 339. | Un joc: de-a-eârpa GHICA, S. 35. 3°. B a s m ă (2°) de legat şi dus cevâ în ea\ Cf.. merin dar. Prescurile făcute din făină albă sănt puseîncârpă. SLAVICI, N. 57. Omu’_ mieu a plecat... şi nu mi-a lăsat nici un gologan în cârpă. JIPESCU, O. 33. Miu’ în cârpă le luâ [poamele]. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 165. | Cârpă de bucate numită şî merindări’ţă, ţesută din tort, cu care se în-vălue mşrindea în traistă, brebenel, gr. p. 4°. B a t i s t ă (2°) (pentru şterâ nasul). POM- ■ PILIU, BIH. 1066. 1 kirpe de burdunariu (a. 1803). IORGA, S. D. XII 146. | Ia cârpă la feciori, Să o joace’n sărbători. DOINE, 54/,. -| (Pe Târnave) Cârpă-de-credinţă v. năframă, marian, nu. 23. 5°. (Rar) Rochie, ion CR. I 153. [Diminutive: cârpită s. i.Ţi-oiu -trimete... O cârpuţă încipcată. doine, 31/20; —cârpuliţă s. f. (ad 1°). O cârpuliţă curată de in. PISCUPESCU, o. 254; — eârpuşoâră, (Munt.) cârpşoâră, (Braşov) câr-şoâră s. f. Fl mă ia de cârpuşoară, Şi mă dă pe uşă-afară. jarnIk-bârseanu, d; 462. [Augmentativ (ad 2°): cârpoâie s. f. = cârpă ce GÂRPĂGEALĂ - 157 - GARPEN poartă femeile pe cap. VÂRCOL, v. | C.ol.ecti v: «ârp&rie s. f. = mulţime de - cârpe. DICŢ. Ce va, să zică atâta cărpărie? DDRF.] '\ —■ Din slav. (paleosl. k^rpa, bulg. kirpa, sârb. krpa, idem 1°). Cf, cârpi, cârpaciu, în^ € â r p u i. ' CÂRPĂCEÂIiĂ" S. f. . cârpaci vb. IVa CÂRPACIE S. f. CÂRPÂCIU s. m. 1°. Raccommodeur, ravaudeur, savetier. 2°. Bousilleur, găcheur. 1°. . Meseriaş care nu confecţionează obiecte întregi, ci numai drege s. peteceşte pe cele stricate, •care cârpeşte (I 1° - 2°) lucruri vechi, spec. haine şi încălţăminte. Tatăl lui Tilu au fost un cârpaci, om, de treabă. BARAC, T. 5. Un cârpaciu de cizme. PANN, P. V. I 30. Cine să fie...? vorbi cârpaciul, lăsând sula din mâni. DUNĂREANU, ch. 68. 2°. Cel care nu-şi pricepe bine meseria, nu lucrează bine, meşter prost. Mi-ai pus piele scoaptă, cârpaciule, zise Mogorogea înfuriat. CREANGĂ, A. 106/i- | P. e x t. Orice om nepriceput în cariera sa. DICŢ. Cârpaciu, nuadvocat. LM. [V erb; cârpaci, (cu prefacerea lui ă în o după labială) cârpoci, (terminaţia -ocl s’a modelat după sufixul -ogi) cârpogi (cu pronunţare dialectală: câr-poji) vb. IVa = (ad 1°) a cârpi (I. 1°), a coase rău Ă adj. v. carpatic. CĂRPĂT6R s. a. I. Planche (pour la cuisine). II. 1°. Table de boulanger. 2°. Pelle ă four. 1. Taler de lemn, rotund, pătrat ori lungăreţ (cu coadă) pe care se răstoarnă mămăliga din căldare s. se taie tăieţeii (BARCIANU), carnea, ceapa, etc., s: pe care se servesc bucatele la masă (h. xvii 352), f.un d (-d e - m ă mă 1 i gă). Cf. pamfile, I. C. 195—6, PĂCALĂ, R. XLI 70,. BUCUŢĂ, R. V., H. XVI 11, XVII 39.1 krupetoriu (a. 1803). IORGA, s. D. XII 146. Dracu’ a mâncat plăcintele şi cărpătorul stă de faţă. PANN, P. V. I 53. Aduce pe un cărpător mămăliguţa fierbinte, reteganul, p. ii-iii 83/2. [Tuşea] o mai dobândeşte omul, când mănâncă mămăligă nerăsuflată din căldare, înainte de a o pune pe masă ori cârpători[uJ. şez. IV 29. Unde sânt şapte surori, Nici coji pe cârpători, Nici căiţi pe'ncheiători. TEODORESCU, P. p. 256. II. P. ext. 1°. Tablă s. masă pătrată pe care se întinde aluatul (Vaşlab, Giurgeu, în Transilv. ) şi i se dă formă rotundă, pentru pâne (Coşeiu, lângă Dej, etc.) VICIU, GL. 37, 78. 2. Lopată de pâne (pamfile, i. c. 197), de băgat şi scos turta din foc (rădulescu-codin, L., Şişeşti, în Mehedinţi, com. N. IONESCU) întrebuinţată mai înainte şl pentru fripturi (RÂDU-LESCU-CODIN, L.); lopată rotundă şi ceva mai mare pe care se pune mălaiul spre a-1 băgă în ţest (BO-CEANU, GL.). Turnă apă călduţă în căpistere şi dupăce o frământă, ,puse cărpătoriul lângă pat, şi repede turnă două turte, ion CR. III 173, cf. IV 197. L-a bătut cu cârpătoru’ de l-a frânt. BO-CEANU, GL. Jurător Pe cărpător, Ochii miei, 8ă sară-ai tăi. RĂDULESCU-CODIN. A mâncat turta, j dar a rămas cărpătorul, se zice despre cei care tă- | găduesc oarece, când semnele îi vădesc, zanne, p. IV 155. | [Plur. -toăre şi (rar, Mold.) -tori. | Şi: cârpăt6r, i (ad 2°, disimilat) câlpăt6r densusianu, ţ. h., crupăt6r(iu) f, (ad 2°) crapat6r(iu) VICIU, GL., curpăt6r s. a. (Vale, Sibiiu) com. ITTU, (ad 2°) densusianu, ţ. H., (cu schimb de sufix) curpat6iu marian, ap. TDRG.] — Din lat. coopertorium. înţelesul fundamental a fost «capac» de lemn, care se puneâ pe oală (cf. fund), întrebuinţat mai târziu şi pentru alte scopuri culinare. Din *cupărtor e metatezată forma crupător (la Aromâni crăpitor) sau curpător, din care, prin apropiere de «a crăpa» sau de alt cuvânt, s’a născut cărpător (la Aromâni cărpitor, crăpitor, cripitor). D: P[uş chilă], în CONV. LIT. XLII, II, 91—92. \ CARPEÂliĂ s. f. v. cârpi. | CARPlsiiĂ s. f. (Bot.) Carpelle. — Frunză mo* dificată care intră în constituţia pistilului unei f flori. Cârpele numeroase dispuse în vârf pe un receptaclu convecsu. c. NEGRUZZI, I 103. Organele !; femele sânt carpelele. GRECESCU, FL. 3. — N. din fr. (gr. xdonog, «fruct»), CARPEN s. m. (Bot.) Charrne (Carpinus Be- i tulus). — Arbore mare, al cărui lemn este tare şi j alb, întrebuinţat la construcţii şi în rotărie; tot ; din acest lemn se fac şi jugurile. PANŢU, PL. Car- |! pănul trăeşte foarte mult în apă, şi de la o vreme L se împietreşte; din lemn de carpăn împietrit se jj v. carpaciu. CARPENĂ - 158 — CÂRPI face cutea cu care ascut bărbierii bricele. CREANGĂ, GL. Cf. H. II 11, IV 52. KarpSn. ANON. CAR. Carpenii stufoşi... cresc amestecaţi cu falnici jugaştri. ODOBESCU, I 147, cf. (carpin) ib., 7. Dracu’ trage mai mult la carpin. şez. iii 80/27. El mi se culcă... Prin carpeni vărgaţi. TEODORESCU, p. P. 65. [Şi: carpin, cârpăn, cărpân panţu, PL., (cu schimb de declinare, în Munt.) cârpene s. m. JAHRESBER. viii 272; (cu adăogarea sufixului -ar, cu care se derivă numiri de pomi) cărpinâr s. m., cu acelaşi, înţeles-. Cănd ă face plopul pere, Cărpinariu’ porumbele. RETEGANUL, TR. 155/27. |Fructul: câr-penă (cârpină) s. f. M’am urcat pe-un carpăn sus, Să culeg caxpine. t. speranţia, contemp. i 852. ! Dimi.n utive: cărpinuţ s. m. într’un vârf de cărpinuţ. doine, 274/22; cărpinâşs. m. COSTINESCU. Supt un carpanaş, zace-un iepuraş? (=• Furca cu fusul) GRAIUL, I 535; cărpinil s. m. COSTINESCU; cărpiniţă (cărpen(ţă) s. f. = Carpinus Duinensis, cf. s'fineac. O ridicătură stâncoasă, acoperită cu cărpiniţe. liuba-iana, M. 37. (Colective: căr-piniş, cărpeniş s. a. = pădurice de (s. partea din pădure plină cu) carpeni mici şi deşi, desiş de carpeni (tineri). Pin hăţiş, pin cărpiniş. ALECSANDRI, P. P. 208.. Mierla prin stufiş, Sturzu’n cărpeniş. teodorescu, p. p. 453t’> Cărpiniş, pădure deasă. JAR.1 NlK-BÂRSEANU, D. ; Cărpill6t S. a. DICŢ., DAME, T.] — Din lat. carpinus, idem. Cf. c ă r p ă n o s. CAltrENĂ .s.' f. v. carpen. CÂRPEîîĂ s. f. ('Bot.) Melampyrum arvense nemorosum =='condroniu. 'panţu, pl.; sor-cu-frate. id. ib., LB. Ps dealul. ■cU florile Bl ar pasce oile, Pe valea cu carpenele Ar înturnă caprele. MARIAN, na. 271. [CIHAC, II 644 accentuează carpenă, barcianu dă forma cârpenă s. f.] cabpenă s. f. (Bot.) v.-carpenă. CÂRPEŞTE s. m. (Bot.) 1 CĂRPEltfÎŢĂ S. f. (Bot.) / V‘ carPen CAKPEST s. a. ţ Carrosse. — (Latinism) Trăsură luxoasă ;cf. ră iv an, calească, caretă, d r o ş c ă. S’au ţinut toată slava şi mărirea în cai şi în rădvane. fhinteae, ' carpente sau cară domneşti)-, ţichindeal, F. 246. •— N: din lat. earpentum, -i, idem. CARPETĂ s. f. (Ţes.) Carpette. — (Franţuzism) Covoraş, mică scoarţa ţesută de pus în cameră pe jos (la pat) s. în părete. — N. din fr. (engl. carpet). ' CÂRPI vb. IVa-1.1°—2°. Rapiecer,raccommoder, ravauder. 3°. Faire de nouvelles semailles. Rempla-cer Ies pieds de vigne morts. 4°. Flanquer (un soufflet, des coups). 5°. Dâbrouiller, se dibrouiller (avec peine). 6°. Tromper. 7°. Inventer (un men-songe). II 1°. S’entr’aider. 2°. ■ Amiliorer (sa situa-tion materielle). 3°. Pourvoir â ses besoins. 4°. S’enivrer. I. Trans. 1°. A coase cevâ descusut s. rupt, a pune petec, a drege adăogând (s. punând deasupra) un petec, a peteci, a împleti (un ciorap, o reţea) pe uncte e rupt. Cf-. cârpă ci, repară., Niminea amil nu poate spărtura cârpi cu pânză nenălbită spre cămaşe veache. TETRAEV. 213. Nimeni nu va cârpi veşmântul vechiu cu peţec nou. biblia (1688) ap.- TDRG.- Păscarii ieşisl cie-ş[i] cărpiiă mrejile- sale. VARLAAM, c. 308. - Cârpeâ cisme la săteani. BARAC, T. 5. (Poetic) Noi cârpim cerul cu stele. EMINESCU, P. 181. (Abs.olut) Nevasta care iubeşte, . Spală noaptea şi cârpeşte. alecsandri, . P-. p. 350/2. Te -gândeşte, Că nu-i petec să-l -cârpeşti,. Ci e veac să vecueşti. TEODO- RESCU, P. P. 303. Ţundra....mi-o dă să i-o cârpesc. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 277. Borţile să le cârpească. MARIAN, SA. 233. Unde s& sparge pielea dă lup, cârpeştero cu: piele de vulpe. iord. golescu, ap. ZANNE, P. I 510. Unul croeşte şi altul cârpeşte. R'OMÂNUL glumeţ, 44. | (Complementul e omul căruia i se cârpesc hainele). Nevasta mă preme-neşte, Mă spală şi mă cârpeşte. TEODORESCU, P. P. 294. Să nu cârpeşti pe alt cineva, că-i cârpeşti minţile. ŞEZ. XII 172. (Refl.) Să ne cârpim, că nu (ne) putem să ne tot înoim. românul glumeţ, 24. # A aveâ ochii cârpiţi (de somn) = lipiţi s. închişi (de somn), fig., a fi-prost (zanne, p. ii 353). Ea se sfieşte să-i iasă nainte, cu ochii cârpiţi de somn. VLAHUŢĂ, D. 207. Clipea numai din'ochişorii lui cârpiţi, ca un broscoiu în pierzare. CARAGIALE, M. 14, cf. 291. A cârpi (de-a) fuga s. a o cârpi de fugă=a o rupe la fugă. LM., PAMFILE, J. i. 2°. P. ext. A drege şi astupă crăpăturile' unui obiect crăpat sau spart, cf. meremetisî, repară. Calcă cevâ lut şi mai cârpeşte cei păreţi. E de lipsă a cârpi luntrea, care ia apă pre mai multe locuri. LM. A-şi cârpiA fagurii [străpunsi cu cuţitul], ECONOMIA,' 200. | (în batjocură).  îndreptă şi spori materialul unei cărţi. Ijwnea se mâ-gliseşte... Cu prăvili nou cârpite. I. VăcArescu, p. 47/,, . ' . 3°. (Agric., vierit) A semănâ porumb a doua oară, pe unde n’a răsărit întâiu. dam®, T. 61. | A împlini via cu mlădiţe nouă. Cf. ECONOMIA, 158. Din sadniţa aceasta... se pot întemeiâ vii noao sau cârpi ceale vechi. ib. 150. 4° (Prin asemănare cu dresul unui părete, pe care se lipeşte tencuiala izbind-o cu putere). A da cuivă o lovitură (cu palma, cu băţul, etc.), a lovi, a bate. costinescu, pamfile; j. i. (Complementul e palma ce se dă). Cu’njurături. îndată câteva, palme-i cârpesc.. PANN, ş. -II 15/23. (Complementul e omul căruia i se dă palma) Grădinarul voind să-l cârpească, fu oprit de fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 152. 5°. Fig. A împlini (cevă) cu greutate, superficial, cum dă Dumnezeu, a-ţi ajută cu expediente de tot soiul spre a scoate cevă la capăt sau a-ţi plăti o datorie, cf. drege, încropi, Cârpeă boierii cum puteă trebile ţerii. M. COSTIN, LET. I, 263. Zice lumea că m’cim uitat la banii tăi, pentru ca. să-mi cârpesc sărăcia, alecsandri, t. 1579. ■ Nu.ţi-ai prăsit un ban, să-ţi poţi cârpi o nevoie la o vreme grea. VLAHUŢĂ, N. 129. j A-ţi cârpi -vieaţa,.traiul = a-ţi duce traiul, a-ţi petrece vieaţa cu necazuri, ajutându-ţi de pe o zi pe alta, cum poţi. Vatra în jurul căreia şi-au cârpit zi cu zi tr.aiul, îndrugând poveşti şi basme. DELAVRANCEA, S. 203. Auzi zile blestemate, Să-ţi cârpeşti viaţa, măi frate. Tot eu lemne ’ncrucişate, Tot cu fiare ’ncovăiate Pe răzoarele. arate. TEODORESCU, P. P. 291. Viaţă, cârpită cu aţă! PANN, P. V. Iii 155. 6. (Neîntrebuinţât) A înşelă pe cinevâ. DICŢ.,cf. potcovi. Pre cine n’a cârpit acel înşelător? ■— Şl pe mine m’a cârpit cu câteva mii de lei: LM. 7°. F i g. A scorni,a’ născoci, a inventă, a trage o •minciună, spec. a drege o situaţie dificilă.-Noi tuturor le aflăm vină, şi de tot fealiul, de piadece le cârpim, ţichindeal, F. 139. Ce minciună să-i cârpesc? ALECSANDRI, T, 235. Se gândeă cam ce linguşală şă cârpească împăratului. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Ajunge în sat la frate-său, şi pe loc cârpeşte o minciună, care se potriveă ca nuca. în părete. CREANGĂ, p. 47/„. | (Eliptic).$Zie şă le cârpească. LM. ' II. Refl. (fig.)-l0. (Cu înţeles'reciproc) Ase împrumută unul cu altul (rădulescu-codin), a se ajută cu bani spre a astupă momentan o g.aură. - 2°. A se alege, a se procopsi cu cevâ (de 1a cinevâ), a se. înţoli. Nu. ne putem cârpi cu CÂRPI CIU — 159 — CÂRSTĂNEASĂ ■nimica de la el. LM. Mai mă rup şi mă sparg încă, în loc să mă cârpesc. DDRF. [Cartoforii] măsluesc... şi le merge, se cârpesc, contemporanul, ii 26. Gândeşti să te cârpeşti, şi mai rău te rupi. PĂSCULESCU, L. P. 111. 3°. A se ajuta, a-şi împlini.lipsele (cu ceva strein). Nu mă, putuiu cârpi cu dînsul în nici un chip. GORJAN, H. I 159. Limba moştenită de la străbuni se cârpeă cu feluri de peticării eterogene. C. NE-GRUZZI, I. 337. 4°. (Mold.) A se îmbăta-, a Se ameţi. ALECSANDRI,-T. 1768, 1770, MARIAN, pamfile, J. II, cf. a se ch i r ch i 1 î. Se vede că s'o cârchit vărul- Enăchi. alecsandri, T.' l'Oll. Bre, dar 'groaznic te’mbă-taş-i, -te-ai cârpit de tot, sărmane, contemporanul, i. 881. [Prez. ind. pers. III cârpeşte, (rar) cârpe: Şi-ţi cârpe prohapurile. ŞEZ. xxxv, XX 129. | A b s t r a c t e: cârpire's. f. COSTINESCU; — cârpeală s. f. (la plur. şi cu înţelesul concretizat) cârpele = nişte lemne cu care se adaogă, tânjaîele,- când se ară cu patru boi.-H. xviii 142, cf, cârceâ (ad I. 1°) costinescu.- Ei aveau cârpele de ziceri germane şi maghiare. C. negruzzi, i 338. Viaţa din casă? relaţiile cu oamenii civilizaţi?.'.. Minciună şi cârpeală toate! DELAVRANCEA, S. 112cârpittirăs. f. [plur. - turi] (şi concret, cu înţelesul de lucru câr- ’ pit) Aşteptau să vie niscai" vechituri [de încălţăminte], Şi să ia parale după cârpiluri. PANN,. P. V. I 31. Mai bine din- nou decât tot să cârpeşti;, că cârpitura îndată sS rupe. IORD. GOLESCU, ap. zanne, P. VIII 275. (ad I 7°) Auzind fata Duminicii cârpiturile lui Strâmbă-lemne şi Sfarmă-piatră..., au zis că toate-câte le spun ei, nu-s adevărate. SBIERA, P. 88/30; — cârpit s. a. DAME, T. 61, pamfile, I. A. 70. Gârpitul cămăşilor. LM. |Substant'iv verbal (rar) :-cârpit6r s. m. = cârpaciu. COSTINESCU. | A d j e c t i v: cârpit, -ă. Suman... cârpit. RETEGANUL, TR. 165/28. (ad. II 4°) Om cârpit = ameţit de rachiu, marian], — Din slav. kn»plti, (bulg. kirpi, sârb. krpiti), idem. CÂRPICIU s. m. v. cherpiciu. CÂRPI» s. m. (ş; d.) (Bot.) v. carpen, (ş. d.) câkpitOk s. m. ) , . cÂEPinBA,f.J v carpi* CÂRPOÂIE s. f. v. cârpă. CÂRPOCI vb. IVa ^ CÂKPOGI vb. IVa 1 y. cârpaciu. . CÂRPOJi vb. IVa J CÂRPŞOÂRĂ S. î. CÂRPUMTĂ S. f. „ * \ v. cârpă. CAEPUŞOABA S. f. CÂBPUŢĂ S. f. ’ * CÂRŞÂCf s. a. Cruche.— (Ungurism, prin Banat Şi Bihor) Cană, ulcior. VICIU, GL. Cărşejile că-mi. spălă Şi la apă să duceă. ALEXICI, L. P, I '70/,. [Şi : cârşeâg s. a. | Plur. -şege.'] — Pare a fi o contaminare din ung. korsog şi korso, amândouă însemnând «ulcior». CÂRSÂIÂC s. m. (Bis.) v. eclesiarh. CÂRŞC vb.-Iv. crâşcâ.- CÂ-RŞE©- s. a. v. cârşag. CARŞENIE ş. î.Querelle,. proces. — Cârcotă, încurcătură, bucluc (boceanu,-gl.), proces^dara- i velă (com. olmazu, din Teleorman), cf. tărăşenie. Să nu te împrieteneşti cu el, că dai de cârşe-nie, şi o să-ţi pară rău mai pe urmă. BOCEANU, gl. [Cu pronunţare dialectală l cârşănie. Com. olmazu]. ' — Din bulg. ktrăene «ruptură, îndoitură». CÂRSIÂC s. m. (Bis.) v. eclesiarh. CÂRŞIE s. f. Rocher. — Stâncă (DENSUSIANU, Ţ. H., com: coca, Bucova, jud. Hunedoara, com. ittu), vârf-stâncos U,iuba-iana, m. 36). Cf. H. n 176, V 15, XI 57, 95, XII 258, XVI 3, XVIII 69. Ambele cărpenişe sânt foarte stăncoase, din piatră de var şi-cu cărşie (vârf stâncos), pre carea nu se poate umblă, liuba-iana, M. 36, cf. 82. Să-l cauţi prin cărăule, cărşiişi stânci (Banat.) GCR. II 342/al. [Şi: cărşie, carşiă (greşală de scris?) H. IV 114], — Din sârb. krgje, idem (atestat numai în croă-ţeşte., din krs «stâncă»), CÂR8Î5ICĂ s. f. (îmbrac.) Blouse. •— (Mold.) Haină ţărănească. H. I 24, cf. c as ancă. — Cf. rut. krasincina, un fel de haină femeiască. CÂRŞMÂ.s. f. (ş. d.) v. cârciumă. CÂRşaiî vb. IVa v. scrâşni. - ’ , CÂRSNiC s. m. (şi a.) v. crâsnic. - CÂRŞOÂRĂ s. f. v. cârpă. CÂRŞstovt dim, idem. TDRG. CART s. a. Seau en bois. — (Transilv., Banat). C<®ă, doniţă (REV. CRIT. Iii 92), mică doniţă s. „cofiţă din doage de lemn, cu acoperiş (H. xviii, 262) întrebuinţată la mulsul vacilor (Clopotiva, Haţeg, VICIU, GL.), şuştar (H. XVII 100, com. T. L. BLAGA), vas pentru ducerea bucatelor la câmp (H. XVIII 48), pentru păstrarea cheagului (H. xviii 45), vas de bucate (H. xvii 256). Cf. pamfile, I. C. 164, cf. hârdău. [Plur. carturi rev. crit. iii 92. | Diminutiv: cărtiit s. a. H. xvii 100.] —■ Cf. bulg. karta, «ploscă, vas de lemn pentru măsurat». ^ i cart s. a. Quart.—.(Franţuzism). A patra parte dintr’o unitate, dintr’un tot, sfert, pătrar; cf. f i r t ă, c i o s v â r t ă. Vino peste un cart ăe oră. | Spec.' (Mar.). Serviciu de veghie pe bordul unui vapor, timp de patru ore la rând. Izbirea vaporului de stânci s’a .întâmplat în cartul al doilea.'[Plur. carturi. | Şi: cuart, cvart], — N. din fr. (lat. quartus, -a,-um, «al patrulea»). CÂRT s. f. v. carte. CÂRT s. f. 1° — 2a. Carte. 1°: (învechit). Hartă. Când carta are de scop de a reprezintă numai o porţiune din întinderea suprafeţei terestre... poartă numirea de cartă particulară. CULIANU, C. 109. Nesce charte geografice imaginare. HAŞDEU, I. c. XI. Acolo se construesc... chartele meteorologice ale fie-cărei zile. poni, F. 186. 2“ Carte (I 2°—3°, III .1°—2°). [Ad. 1° scris şi: ctaârtă.] — N. din fr. carte .(lat.'charta, «hârtie, scrisoare, scriere»). CÂRT vb. Ia v. cârti. CÂRT s. f. Chiffon.—-(Mold., Bucov., Transilv.) Petec(ă), cârpă, cf. (co)treanţă, râză, zdreanţă. MARIAN,'SE. II 204, ION CR. 27, WEIGAND, B. B. 90, ŞEZ. II 187/.,,, VICIU, GL. Co-pilu’o fost bine învălit în căr\e (Vaslâb, Var-viz). id. ib. CÂRŢÂRÂCIU s. m. Hâbleur. —■ Cârţâbaciu şi ciofală = om căruia îi place- vorbă lungă. ION CR. iv 305. CÂRŢÂRÂTV s. a. Estomac. —(Straja, în Bucovina). Stomac. Com. tomiac. Cf. bârdâhan.—• Cf. c a r t e, c a r t a b o ş. CARTARoş, CÂRTARoş s. m. (Cui.) v. caltaboş. CARTÂp s. a. (Zid.). Outil de mason. —Instru- ■ ment pentru tras tencuiala udă (H. X 111), drişcă s. dreptar? [Şi: cartâş ş.a. citat între uneltele de zidărie, alăturea de mistrie, ciubuce. H. III 153, cartâj s. a. H. iii 464], CÂRTÂC s. m. ('Bot.) = salcâm. Oamenii au plântat preia maluri sălci, rAchiţi... băgrini (câr-taci sau acaţi) etc. liuba-iana, m. 3. CARTÂCE s. f. plur. f (Mii.). Milraille. — (învechit) Ghiulele mari de tun (costinescu), de plumb, care se sfărâmă imediat după ce ies'din ţeavă. Să arunce în cetate şi cu cartace. dionisie eclesiarhul, ap. TDRG. In loc de cartece, cuie şi piroane le-au trimes. BELDIMAN, TR. 379. [Şi: cart^că f s. f. plur. -tece şi -teciuri) POLIZU.] —• Din ital. cartaccia, s. germ. Kartatsche, idem, probabil, prin mijlocire rusească. CARTAFidii s. m. sing. (Bot.) v. carfiol. caktafiok s. m. sing. (Bot.) v. carfiol. CÂRTÂÎ vb. IV ş. d. v. scârţâi ş. d. cartâj s. a. (Zid.) v. ciirUc. CAR-TAL — 161 — CARTE CABTÂL s. m. (Ornit. Turcism, în Dobrogea) = vultur. H. II 289, .299, 310, 319, XIV 353. Sânt mai mari decât gâscă, negri, mănâncă leşiuri. H. XIV 445. [Şi: cartâlă s. f.=porumbel sălbatec (identificat greşit?) H. II 289 KSrtalS. ANON. CAR.] — Din turc. kartal, vultur. CARTÂliĂ s. f. (Ornit.). v. cartai. CĂRŢĂitriE s. f. v. carte. CĂRTÂR s. m. v. cărţar. CĂRTÂR s. m. (formaţinne cărturărească, numai •în Dicţionare) = cartofor, barcianu alexi. [Şl: cărtâr. s. m. DDRF. TDRG.]. — Derivat din cărţi (plur. lui carte), prin suf. «om. agent. -or. Cf. căr ţ aş. CÂRTÂR s. m. (Oier.) Chevreau ou agneau qui *n’a pas^encore un an. — Ied ori miel mai tânăr de ţii este... Eu să fiu a ta stăpână. EMINESCU,. p. 235. Dumnezeu şterge (s. rade) pe cinevâ din? cartea vieţii (s. viilor) —..cineva moare. Dumnezeu pe urmă fără de zăbavă l^au ras din cartea viilor. AMIRAS, LEŢ. III 118/35. Mă ştearge [Doamne,}' şl pre mine din cartea vieţii, ţichindeal, f. 218. .5°. Fig. Arta de a ceti şi scrie, învăţătură,, studiu, ştiinţă, instrucţie, erudiţie, cultură. Multele cărţi întru neistovu te întoarseră. COD. VOR. 80/9 (: cărţi le ceale multe te duc la nebunie. N. testament 1648; cartea cea multă spre-nebunie te întoarce, biblia 1688). O, amar cela ce huleşte cartea şi scriptura (sec. XVI), cuv. D. BĂTR. II 464. ' Creştinat-au Sfântul Zlăiaust pre-Rumâni, ...învăţând pre unii dentr’înşii cărte şi-limba elinească. biblia (1688)8 ,pr./l6. Pre Ştefă-niţă-vodă l-au dat tată-său... la -carte la prieteni. M. COSTIN, LET. I 348/28. Costant-in-vodă au fost' un Domn de carte prea învăţat. N. costin, let. II 46/23. Foarte înţelept şi prea învăţat la cartea elinească. id.- ib. II 46/27. [Cantemir-vodă] carte nu ştiă; ce numai iscălitura învăţase de o făceă. NECULCE, LET. ii 254/]6. Se apucă la bătrâneţe s& înveţe carte. e. KOGĂLNICEANU, LET. III 198/3B. Invăţară tot meşteşugul cărţii. MINEIUL (1776)s's. 2/1. Un biet morar, Fără nici un pic de carte.... ALECSANDRI, P. III 121. Din moştenirea acestuia■ făceă parte însă şl cartea slavonă. IORGA, L. R. 130. Intreceă mai pe toţi băieţii şi din carte şi din nebunii. CREANGĂ, A. 2. Dascăle prea învăţatev Cel ce’nveţi şcolarii carte... TEODORESCU, p. p. 254. | S p e c. Sfânta carte f = studiul teologiei. Acel părinte l-au învăţat svânta cărte. DOSOFTEIU,. V. S. 13, cf. 137. # Cine are carte, are patru ochi.. TDRG., cf. PAMFILE, J. I. A nu şti boabă de carte = nici citi, nici scrie (cf. boabă I 3°). Sărmane omule, dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să-mă înţelegi? CREANGĂ, A. 17. | Tobă (s. dobă)-de carte = foarte învăţat, erudit, cult. La Socolaf să mergem, dacă voim să ieşim-- dobă de carte. id. ib. 115. III. 1°. (Sens neologic, după fr. carte.) Bucată de carton (mai rar de hârtie), cu însemnări scrise-cu mâna ori tipărite sau cu ilustraţiuni, servind pentru diferite scopuri (indicate de obiceiu printr’un atribut). Carte de-intrare într’un teatru sau la un concert. Carte de vizită. Carte poştală; carte poştală; închisă. Carte de student. Carte de alegător. (Pentru toate acestea şl forma cartă). || Spec. Cărţi (de-joc): întrebuinţate la joc (şi de cărturărese s. ghicitoare la ghicit, la prezicerea viitorului). 52 (sau 32) de foi s. foiţe formează un joc, o pereche, un rând sau o legătură (a. 1747 IORGA, S. D. XII 45) de cărţi. Cărţile se fac s. se-amestecă, se taie, se împart, se trag sau se bat. Jucătorul iese cuc carte,, care poate fi mare sau mică sau (la unele- CARTE — 163 - CÂRTI jocuri) c e r e o carte de la cel care dă s. face cărţile şi care (la jocul de bacara ş. a.) se numeşte bancher, ţine banco (s. banca); când -cuiva îi vin cărţi mari (as s. figuri) se zice că are carte bună. Cei ce (se) joacă în cărţi sau joacă cărţi (le) fac o partidă de cării. Cărturăreasa dă cu cărţile s. î n cărţi. Tot la masă îl puneâ, şi se giucâ în cărţi cu dînsul. neculce, LET. II 2 0 9/32 . 6. tul. cării de joc rum(ăneşti), franţuz(eşti) (a. 1809-14). IORGA, B. R. 25. Joacă kârtzile. din greu (a. 1822). id. S. D. XII 179. Să nu mai puie’n ghicitori temem, In bobi şi cărţi date de proaste femei. PANN, p. V. I 50. Venitul de la cărţile de joc. I. IONESCU, p. 111. Trageţi.toţi căte-o carte. ALEXANDRESCU, M. 265. Grupe de jucători de cărţi, eminescu, N.. 37. Erâ beţiv, jucă cărţile. IORGA, L. II 93. îmi' da şi mie în cărţi, une-ori. sadoveanu, P. S. 153. Manea cu împărăteasa băleă cărţîli. ŞEZ. IV 202. # A da cărţile pe faţă = a-şi arătă pe faţă gândurile şi intenţiile, zanne, p. IV 299. A(-şi) juca ultima■ carte = (într’o întreprindere etc.) a întrebuinţâ cele din urmă mijloace de care poate dispune. 2°. (Modern, după fr. charte,. in. ales cu forma cartă) Lege fundamentală (a unui stat), c o n s t i-t u ţ i e. Regulamentul organic eră o chartă care conţineâ şl dispoziţiuni administrative, ghica, S. 469. | Spec. -Marea' chartă (a Angliei), prin care Ioan-fără-ţară a acordat libertăţile naţiunei engleze. IV. (Numai în LB., probabil tradus după germ? B u c h, cu acelaşi sens, şi fără legătură cu megl. carii = plămâni, arom. frândză di h'icate). Stomacul al treilea al rumegătoarelor, a cărui cavitate interioară este îmbrăcată în foiţe, «burtuşul cel puturos a vitelor rumegătoare». [Plur. cărţi şi cărţi f (a. 1588) CUV. D. Bătr. I 194, cf. 363, VARLAAM, c. II 58 etc. | în sensul III şi cartă (după ital. s. lat.), scris şi chnrtă s. f. |] D i m i n u t i v e: cărticea. cărticică s. f. [plur. -cele] carte mică, broşură; şi cu înţelesul, spec. de: pacheţel de foiţe de ţigare. Kărticse = libellus. ANON. CAR. Am aflat şl această cărticea carea să chiamă Floarea darurilor (a. 1700). GCR. I 340/1B_s. Băieţii alergau din toate părţile cu cărticelele subsuoară. CONTEMPORANUL, III 615.' A poruncit (ca) să să tipărească o carte ce poartă în frunte titula «Cărticica năravurilor bune» (a. 1810). IORGA, S. D. XII 202. Astă cărticică, ce se alcă-tueşte din două volume 8°. C. NEGRUZZI, I 260. Şi sâ scriu o cărticea, S'o trimit la maică-mea. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 215. Numa' trei zile treceâ, Cărticică că-i sosea, Carte de la Bucureşti Cu pe-ceţile domneşti. TEODORESCU, P. p. 612b. Tutun şi cărticică ţi-ai luat? CARAGIALE, T. ii 19/6. Şi până la cărticelele cu foiţe de ţigară, toate le găseşti. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV. II 658; — cârtişoâră s. f. DICŢ., cărţişoâră s. f. Cărţişoarele Să-mi daţi, Că sânt de la ’mpără-ţie, Cărţi scrise pentru Domnie. TEODORESCU, P. P. 441;—cărţulic s. f. şi cu înţelesurile de: bilet de vamă (POLIZU), livret, ce se dă de poliţie lucrătorilor şi servitorilor, cuprinzând numele, locuinţa lor etc. (COSTINESCU); condicuţă (cu numele, locul, plata patentei) pentru negustorii ambulanţi, etc.; foiţele de desubt ale bureţilor (conv. lit. XLIV, II 130). Această mică cărare, cărţulie numită. CCR. 128. Eu Pătraşco Păturniche fac mărturie cu această mică cărţulie, cum am avut o Ţigancă la mănăstire de Bistriţa. CUV. D. Bătr. I 77. Ispravnicul dând cărţulie la cărăuş, să fie nesupărat de pârcălăbie. URICARIUL, XIX 357. Să plătească [vamă] câte douăzeci bani noi de vită cuniţă, de nu vor aveă cărţulii de plată (a. 1794). URICARIUL, IV 41 /!0, cf. I 91/3. Cărţulie de încărcare = adeverinţă despre mărfurile încărcate pe un vapor şi condiţiile de transport. TDRG, cf. cono- sament; — cărţăluie. f (ad II 2°). Adusu-mi-au şl o cărţăluie mică în limba noastră românească tipărită, varlaam, ap. bibl. v. i 3 51. (ad I 1°) Scrisăr’o cărţăluie (Tutova). graiul, i- 415. -1. Augmentativ: (mai mult în glumă) cărt6iu s. a = carte mare,, voluminoasă. | (într’o ghicitoare ; .+ foaie) cartifoâie s. f. într’q foaie, cârti-foaie, şade o oaie acănă? (= Fragile) PĂSCULESCU, L. P.. 83], — Din lat. chartă, -am «hârtie, scrisoare, scri- ere» ; forma românească a fost refăcută din plur. cărţi (cărţi). Pentru înţelesul de «scrisoare» şi «arta de a ceti şi scrie», în limbile balcanice, cf. PAPAHAGI, P. A. nr. 60-61 şi Th. Capi dan, DR. I 335, 521. Cf. dubletele cartă, hartă, hârtie. ' CABTECĂ f s. f. (Mii.) v.' cartace. CAKTEEioii s. m. sing. (Bot.) v. carfiol. CARTEI* s. a. Cartel. 1°. (Duel) Hârtie (scrisoare) prin care se adresează o provocare la duel şi, p. ext., provocarea însăşi. 2°. (învechit). Convenţiune scrisă (între state în războiu) pentru schimbul sau răscumpărarea prizonierilor. || P. ext. (înţelesuri actuale) învoială scrisă între fabricanţi sau negustori de un anume produs spre a regulă fabricarea sau desfacerea lui (de obiceiu, în scopul urcării preţului). | învoială între partide politice. Cartel. electoral=\nţe-legere pentru alegerea unor candidaţi comuni. [Derivate: cartelă vb. Ia refl. = a formă un cartel în vederea fabricării şi desfacerii mărfurilor. Fabricanţii de acid carbonic s’au cartelat; (cu abstractul) cartelâre s. f., (şi p a r t.-a d j.) car-telât, -ă]. — N. din fr. (ital. cartello), idem. CAKTEIj vb. Ia v. cartel. CAKTEliĂ s. f. Carnet de bons. — Carton (cu numere care se anulează pe măsura întrebuinţării) pentru abonament la restaurant, la bărbier, pentru procurarea de alimente etc. Cf. carte (III 1°). — N. din ital. cartella, idem. CÂRTEiiNiC, -A adj. V. cârti. CARTEZIAN, - adj., subst. (Filos.) Carte--sien. — De doctrina lui Descartes; .partizan al acestei doctrine. [Pronunţ, -zi-an. | [Deriva t : cartezianism s. a. = filosofi a-lui Descartes], <— N. din fr. (din Cartesius, numele latinizat al lui Descartes). CARTEZIANISM s. a. v. cartezian. CÂRTI vb. IVa. i. io Grogner, bougonner, murmurer, se plaindre. 2°. Gronder, chicaner. 3°. Blâmer, midire, critiquer. II. Mettre en pieces. III. Desirer; conseiller. I. 1°. Intrans. (Se construeşte absol. s. cu prep. cu, (în) contra, împotriva, asupra, 1 a, d e, d e s p r e, f s p r e, | î n a i n t e a, s. f cu dat.). A-şi arătă nemulţumirea prin murmur sau critici, a face vorbă pentru lucru de nimic (COSTINESCU), a se plânge, a face observaţii, a desaprobă; spec. a se plânge contra soartei s. a lui Dumnezeu. Să [ = dacă] nit se săturaru, cărtl-vor. CORESI, PS. 153. De multe ori cărtiiă clirosul a ce nu să suie în scaun să şează cumu-i obiceaiul. DOSOFTEIU, ap. GCR. I. 259/6. Cărtiiă spre dînsul şi-l suduiă. BIBLIA (1688)c pr./17. Eră norodul cărllndîi rău înaintea Domnului, ib. 101. Să cârtim celui ce ca un stăpân ale sale, cum au vrut, au orânduit. ARHIVA cAirrl — 164 — CÂRŢ1Ş0ARĂ R;.I> 143. Solii ceilalţi ar fi cârtii, zicând că de.ce n’au aşteptat, dionisie ECLESIARHUL, C. 182. Iar cine s’ar ispiti din fraţii noştri să strice sau să cârtească... (a. 1710). URICARIUL, XXII 79. Cărteă califul înpotriva lui Abdul. GORJAN, H. II112. începii a cârti şi a se plânge. BĂLCESCU, M. V. 326 Fără a cârti vr'oăată şi fără a-i veni greu, Nădăjduiă’n ajutorul şi niîla lui Dumnezeu. PANN, P. V. II 59. Norodul se învoiâ cu oblăduirea lui Alexandru-vodă, cărteă numai asupra ministrului său Moţoc. C. NEGRUZZI, i 150. Cârteşte la toăte.TDRG. Soacra nu trebue să fie cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4/24. Fata. împăratului începii a cam mârâi şi a cârti, că ei nu i-i îndămână aice de şezut. SBIERA, P. 43/a Eu mă. supun, fără să cârtesc. ISPIRESCU, L. 181. Nici că se gândeă a cârti împdtriva lui Dumnezeu, id. ib. 286. Trebuiă să se supună soacrei şi să nu cârtească contra ei. RETEGANUL, P.'li 47/lt. 2°. Trans, (Complementul e un om). A certă, a mustră, a cicăli, a împunge, a atinge cu vorbe de nemulţumire pe cei din casa sa (COSTINESCU), a seca (= cicăli) cu vorbe pe cineva (com, LiUBA). Au început să-l cam cârtească pentru daunele ce i-au făcut. SBIERA, P. 10/4O .Cărteă pe toţi cei ce fumă. id. ib. 303/34. Dac’o’nlrebi, dac’o cârteşti, Ea zice c'o bănueşti, TEODORESCU, P. P. 345 b. 3°. Trans. (Complementul e un om). A defăima, a huli (LB.), a.vorbi de rău, a critică. N’a voit ca lumea şi mai ales duşmanii s’o cârtească. POPOVICI, ap. TDRG. II. (Ban.). A sfâşia; cf. c i o c â r t i. Un câne dormind... au venit un lup, şi au vrut să-l mănânce, iară el au început a-i grăi să nu-l cârteăscă acuma, căci e foarte mârşav, ţichindeal, f. 97. III, (Bucov.) A dori; a îndemnă (Straja). Com. A. TOMIAC. [înţelesul «a se codi» dat de dicţionare pare suspect. | Şi: cărţi vb. IVa ; — în înţelesul II, la ŞINCAI, HR. iii 7/s ŞÎ cârtit vb. I»,. Legaţi de cozile cailor îi târeă şi cârtă ca pre nişte nimici ai săi. || Abstracte: cârtire s. f. (ad. 1. 1°) [Omul] pururea în cârtire de a sa însuşi prostime, Une-ori cade şi pică în deplină tăvălire. KONAKI, P. 261. Vaetele şi cârtirile poporului... îl înfiorară de frică. BĂLCESCU, M. v. 77. Iată cârtirile noastre. Dumnezeule părinte. C. NEGRUZZI, II 40; — cârtit s. a. (ad I. 1°). în fiecare zi de naştere, soacra găsea de bănuit şi de cârtit, cum că se zdruncină sănătatea scumpei sale fiice. GANE, ap. TDRG.; — cârte,ălă s. f. (plur.-teli şi -tele) (ad I 1°). I să cucerită fără cărteălă. DOSOFTEIU, V. S. 195. Voiu .rădică de lă tine cărteălă fiilor lui Israil. BIBLIA (1688) 109. ' Făyă preget şi fără cărteălă, CANTEMIR, ap. TţaKG. Cu mulţămită şi fără de căr-teală (a. 1780)" URICARIUL, V 394/23. Vrednic de cărteălă şi de dojană. ODOBESCU, I 47/4. Sacrificiile de repaos .ce, fără cărteălă, le aducea pentru dînsul. sbiera, F. 358. (ad 2°) Cioandră, sfadă. LB. Ei se deprinseseră cu aceste cărtele şi porecle, aşâ de. tare, cât nu le mai băgă în samă. SBIERA, P-252/}a. De ce, maică, m’ai făcut... Sătrăesc tot cu cărteălă? JARNlK-BÂRSEANU,D. 178. De cât pâine cif, cărteălă, mai bine corcofeală, în linişte şi pace. IORD.. GOLESCU, ap.. ZANNE, P.-VIII 276.| A d J e C-tjye: cârtit6r, -6are (negativ: necârtitor, -oâre). Cârtitor de ele. şi nernulţămit în toate. KONAKI, P. 259r :£ăcim erau neodihniţi şi cârtitori. BĂLCESCU, M. V. 139. Unchiul lor îmbătrânise, de-abiă mai umblă, vecrnic cârtitor şi răutăcios. VLAHUŢĂ, D, 239,. Baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulfămitoare erayţ,: CREANGĂ, P. 2,84/,. . Boierii cei mai ţineri..-, erau cârtitori asupra trecutului, id. A- 15,2. Chiar moş Neculcea aşâ necărtitoriu cum ercţ, tot bănuia, zicând că-i trebue vărărie la poartă, nădejde, ap. TDRG.; —(învechit) cârttl-nic, -ă adj. = cârtitor, bombănitor. DICŢ. Kertelnik. anon. car, | Cârtoâjă s. m. = om cicălitor (pe Târnave, Transilv.) Com. VĂTĂŞAN {ef. numele propriu Cartojan).] — Cuvântul, de origine slavă,’a intrat pe mai multe căi în limba noastră. în înţelesul de «a împunge cu vorba» aminteşte pe bulg. k^rtja «scormonesc» (înrudit cu c â r t i ţ ă) şi m.-bulg. krhtănije «grunnitus»; în înţelesul II—în Banat — vine din sârb. krtiti «a chinui» (cf. c i o c â r t i); iar sensul III — în Bucovina —se leagă de rusescul (dial.) kortitl «a dori fierbinte». ' ■ . CÂRTIB s. a. Robinet. — (Transilv.) Cep de bute pe care iese vinarsul (= rachiul) ori vinul. (bugnariu, năs.), can(e)ă. [Accentul?] CĂRTICEA s. f. v. carte. CÂRTIC^R s. m. v. cârtiţă. cărticică s. f. v. carte. CÂRTICIOS, -oăsă adj. v. cârtită. CÂRTÎE s. f. v. hârtie. CARTIER s. a. Quartier. 1°. Parte s.' despărţitură (administrativă) a unui oraş, mahala. Trăsura trece printr’un cartier de vile frumoase. IORGA, N. R. A. I 245. Cartierul latin (în Paris) e cartierul universităţii. 2 2°. (Armată) Locul ocupat de un corp de trupe în campanie s. în manevre; casa unde-s •găzduiţi unul s. mai mulţi militari. Principele soseşte în ■cartierul imperial. MAIORESCU, D. II 87. Cartier general: locul unde se află comandantul şi statul-major al unei armate. Avusesem norocul să mă trimită de la cuartierul-general la Zimnicea. D. ZAMFIRE SCU, R. 213. [Şi: cartir s. a., cuarti6r s. a.] — N. din fr. quartier, idem. Cf. dubletele cvartir (cfartir) şi cortel şi verbele - î i\; cartier â, încartirui, încvartirâ, în--c o r t e 1 ă. CARTIPIOIj s. m. sing. (Bot.) v. carfiol. . CARTifoăie s. f. v. carte. CĂRTÎGE s. f. plur. (Plug.) Avânt-train (de charrue).—-(Transilv.) Rotilele plugului (Merişor, Jiu), viciu, GL. [Şi: cărtigi (Ţara Haţegului)]. CARTIIAOINOS, -OĂSĂ adj. } . . CARTIIiĂOIU S. a. / V' caitilaJ’ CARTlliÂJ, s. .a. (Anat.) Cartilage. —• Ţesut animal flexibil, elastic, de o consistenţă mijlocie între cea a oaselor şi cea a ligamentelor, s g â r c i u. Scosăturile oaselor acoperite cu cartilagiuri s’au numit cap. KREŢULESCU, a. 18/23. Nisetrul... oase nu are ci numai rontiu (nevri, cartilagie). I. IONESCU, M. 88. Cartilajul nasului, al urechilor [Plur.: -lăje şi -lăjuri. | Şi: cartilâgiu s. a.. | Adjectiv: cartilagin6s, -oăsă. adj. = (alcătuit) de cartilaje, sgârcios. Desvoltarea oaselor... pre-zentează trei perioade, numite:... de starea mucoasă, de starea cartilaginoasă.şi de starea, osoasă,. KRE-'ŢULESCU, A.12/!,. Ţesut cartilaginos.] — N. din fr. (lat. cartilago, ‘inis), ideoji >.... CARTÎiî s. a. v. cartier. CĂRTIŞO.VK.i S. f. ) CĂRŢIŞOÂRĂ S. f. / V' . ’ CÂRŢIŞOÂRĂ s. f. ( idem (apropiat de cuvântul românesc carte). cartofori® s. f. v. cartofor. CÂRTOG s. a. Retrăite (de bâtes sauvages), gîte, taniere, grotte. — Culcuş, ascunzătoare (PAMFILE, A.) de animale sălbatice (com. liuba), loc de odihnă al animalelor sălbatice (gr. băn.), culcuşul iepurelui (com. coca) ; spec., culcuş făcut ■din fân, d. ex. pentru câne (Bouţariu, Haţeg. VICIU, GL.), cotârlă, coteţ, cdcină; p. e x t. peşteră în care locuiau oamenii în timpurile primitive (liuba-iana, m. 96); loc cu iarbă pe unde s’aui tăvălit doi inşi (bucuţă, r. v.). Cf. vizuni e„ bârlog, gaură. .Cânele zace în cârtog (Oraviţa)' Com. COCA. Clietul... la cele mai multe case se află de o'parte a tinzii, sub care de regulă sănt cârtoage sau coteţe pentru pojci, gâşte, raţe, etc. liuba-iana1, M. 96. Şi oaia din luncă, Porc din cârtog. MAT. folc. I 589. [Plur. -toage, -toguri. Com. liuba. | Şi: cârtâc s. a. = gaura de subt vatra cup-toriului (Clopotiva, Haţeg). VICIU, GL.] ■ ■— Din bulg. ki>rtog «bârlog, culcuş de animale sălbatice». CARTOGRÂf s. m. Cartographe. — Persoană care aicătueşte hărţi (geografice, astronomice ş. a.). [Derivate: cartografii vb. la = a execută hărţi; CARTOGRAFIA — 166 - CĂRTURAR abstractul: cartografiere s. f.; part.-adj.: cartograîiât,' -ă; adj.: cartografic, -ă = de cartografie; cartografie=arta cartografului. Confuziunea pe care o observăm în descrierea... lacului de Ungă Prut este iarăşi proprie cartografiei din evul mediu. HASDEU, I. C. 33.] ■— N. din fr. (din carte «hartă» şi yqdyeiv «a descrie, a desenă».) CARTOGRAFIA, vb. I-a | CARTOGRAFIC, -Ă adj. i v. cartograf. cartografie: $. f. J Cârtoitj s. a. v. carte. CARTO MANTIE s. f. C'artomancie. — Meşteşugul de a ghici^din cărţi (de joc) trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor, d a t(u 1) în cărţi. [Şi: (direct din n.-grec.): hartomandfe s. f. f. Şi-ţi spuiu din hartomandie Ce-a fost, ce e, ce-o să fie. I. VĂCĂRESCU, P. 549/u], » ■— N. din fr. (din carte şi ftavreia «ghicire»), idem. CARTON s. a. Carton.—Foaie groasă fabricată din resturi de hârtie, de pânză ş. a., m u c a v â. Cărţi... cu, legătură de carton. I. negruzzi, I 12. | (Constr.) Carton gudronat (cătrănit ALEXl), întrebuinţat la acoperirea (provizorie) a clădirilor. || Spec. Foaie de carton mai subţire sau de hârtie groasă pe care un pictor desenează mare modelul ce trebuie executat apoi în fresco; în vitralii, în tapet etc. ’Cartoanele lui Leonardo da Vinci. || P. ext. Mic (tub de hârtie groasă la ţigarete, alcătuind partea >care se vâră în gură, prin care se fumează. Cere -un pachet [de ţigarete] «cm carton», delavrancea, ap. TDRG. | Cutie (de mucava); p. ext. conţi-N mutul ei. Am adus copiilor un carton de prăjituri. j] Dosar din două scoarţe de mucavâ, în care se ipun acte, scrisori, ş. a. Astfel a fost depusă «petiţia de la Iaşi» în una din primele şedinţe ale Camerei de la 1871 şi — zace încă în cartoanele arhivei, maiorescu, D. i 70. [D i m i n u ti v: cartonăş s. a. Scrisul adreselor pe cartonaşele cernite. SADOVEANU, P. S. 193. | Verb: (Legăt.) cartona vb. la = a legă (o carte etc.) în scoarţe de carton; (cu abstractul) , cartonâre s. f.; (şi par t.-a d j.) cartonât, -ă. Scoase din sân o broşură cartonată. C. NEGRUZZI, I 7. | Alte derivate: cartonaj (şi: -cartonâgiu) s. a. = acţiunea (s. industria) fabricării obiectelor din carton (legătorie, cutii etc.); obiect făcut din carton. Fabrică de cartonaje; cartonară s. f. = du-lăpior cu cartoane pentru hârtii, cf. fişier ă.] — N. din fr. (ital. cartone, augmentativul lui carta «hârtie»), Cf. cartuş. CARTON s. a. (Ţesăt.) Cretonne. — (PopO Pânză albă, tare, din cânepă şi in, ere ton (s. pânză de bumbac, stambă?), cit. 2 sucne de stambă,. 3 şurţuri de carton (Foaie de zestre...), ap. PITIŞ, N. R. R. I 106. Cartonu pl. -nuri: der Cattun LB. Mândra cu şurţ de carton Ar fi bună dup'un ■domn. JARNlK-BÂRSEANU, D. 437. Horă mare de cocoane Tot cu şorţuri de cartoane. BIBICESCU, P. 215. [Şi: carttin s. a. polizu ;. com. a. tomiac.] — £>in germ. austriac Karton=Kattun .(< crOat., polon, kartun), idem. . CARTONA Vb. 1“ CARTONAJ S. a. , , CARTONAŞ S. a. V’ CiU 011 * -CARTONIISRĂ S. f. CARTOS s. m. (Bot.) Numele unei flori (nedefinite) H. II 207.. cărtov f s. m. v. eârstov. CĂRTUiiÂiMtJ fs. m. şi adj. m. v. cărturar. CĂRŢTJliÎE s. f. v. carte. CĂRTURAR s. m., adj. m., (rar şi f.), s. a. I 1°. (Chez Ies Juifs) Scribe. 2°. Lettre, savant, erudit. 3°. Scribe, secretaire, auteur de livres. 4°, Joueur (de cartes), tireur de cartes. II BibliotMque. I S. m. 1°. f învăţat evreu, cunoscător şi tălmăcitor al legii. Cf. fariseu. Sculară-se cărtu-larii, partea fariseească, şi se păriiâ urul alaltu. COD. VOR-, 48/,. (:cărtularii. N. TESTAMENT 1648; cărturarii, biblia 1688). Şi adună întâi preuţii şi cărtularii omeneşti, şi întrebă de înşii, io [= unde] e H[risto]s să nască? TETRAEV. 202. De nu va fi mai multă dereptatea voastră mai vârtos de a. cărtularilor şi a fariseilor, nu aveţi a întră în împărăţia ceriului. CORESI, E. 7/!3. Adună toţi vlădicii şi cărululării jidoveşti. VARLAAM, C. II 39. Cărturari şi farisei. TEODORESCU, p. p. 108. 2°. P. ext. Care ştie citi şi scrie (LM.); (mai ales) cunoscător de carte, care ştie carte (multă), învăţat, erudit, (om) cult, cultivat. Kerturar = li-teratus. anon. CAR. Eră iute şi îndrăzneţ şi căr-.tulariu. MQXÂ, 379. Au cunoscut taina credinţei," ca o cărtulăre şi înţeleaptă ce eră. DOSOFTEIU, V. S. 1622. Erâ un boier... prea învăţat şi cărturar şi ştiâ multe limbi. NECULCE, LET. II 209/29. Omul căr-turariu iaste vistiiariu desăvârşit, alexandria, 98. Oare apelul la ţară este numai aşâ, o ficţiune, care o spunem noi, cărturarii constituţionali? MAIORESCU, D. II 218. Eu, biet, nici cărturar nu sânt, nici scriitor. ISPIRESCU, U. ,3/„ L. 3.66. Se duceă omul după cărturari iscusiţi, şi nici unul n’a putut deslegă ce eră scris, decât o moaşă din Bacău. ŞEZ. I 287. Bogdanul cel glumeţ, Şi la luptă îndrăzneţ, Şi de carte cărturar. ALECSANDRI, P. P. 175. Să ne aduceţi, socri mari, Oameni cărturari. TEODORESCU, P. P. 175. Mai mult ştie Stan păţitul decât toţi cărturarii. BARONZI, L. P. I 67/*.,. 3°. f Scriitor (MARDARIE, L. 1487, LM.), registrator, arhivar, secretar (LM.), grămătic, logofăt, t calemgiu, f pisăr, f uricar, f iazagiu; fneobici-nuit) autor de cărţi (COSTINESCU); cf. diac. Şi tocmi cărtularul gloata. COD. VOR. 11/12. ^logofătul. N. TESTAMENT 1648; cărturar iul. BIBLIA 1688). Pentru un dieac, ce eră foarte de treabă de scrisoare, s'au rugat boierii să-l ierte, că este cărturar bun. M. COSTIN, LET. I 231/3. 4°. (Neobicinuit, numai în Dicţ.) Jucător de cărţi (8°), cartofor (POLIZU), care dă în cărţi (S°) (ALEXI). II. S. a. (Transilv.) Dulap de cărţi (LB.) s.. de documente (LM.) construit în părete (BARCIANU), dulăpior în care se păstrează cărţi, .de rugăciune şi calendare, şi ocupă unghiurile dintre păreţii longitudinali şi păretele din faţă. PĂCALĂ, trans. xli/.s. [DICŢ. mai dau şi înţelesul de «librar». | Şi: căr-tulâriu f (la dosofteiu cărtulăre adj. f.); (ad 2°) cărtur6ţ s. m. t. papahagi, m. | în sensul .II plur, -raruri LB. | N e g a t i v (ad I 2°) n6cărturar, ne-cărturâreţ t s. şi adj. m. Cantemir [eră] la fire blând... necărturar. LET. I 39/28. Proşti şi necăr-. turari. ib. I 94/2G. Ia (— ea) dzîsă că n’a mearge după om necărturariu. DOSOFTEIU. V. S. 1612. Ne-căr.turareţu înţelepciune au învăţat, id., ap. HEM. 396. [ Femininul (ad I 4°)- cărturăreâsă = femeie care ştie să dea în cărţi (s. cu cărţile. PAMFILE, C„ cf. şez. iii 234); p. ext. ferrieie care dă cu bobii. Zodierii şi cărturăresele pe la cari căutase pentru mine... îi băgase mamei.o mulţime de bazaconii în cap. CREANGĂ, a. 12. Zavragioai-cele sânt cărturărese vestite,. de se zice că ghicesc totul, până şi numele, şez. iii 36. Maica' e CĂRTURĂREASĂ — 167 — CĂRUNTEŢE •cărturăreasă, Când o chiamă de p’acasă, Ia bobii şi ipleacă'n ţară. TEODORESCU, P. P. 351b. [Adjectiv: cărturăr6sc, -eăscă = de cărturar (12°) Sub •alte numeroase puncte de vedere, mai puţin cărturăreşti. odobescu, ap: DDRF. | Ad verb: căr-'tur&râşte. Vorbeşte cărturereşte. |Abstract: cărturărie, cărtulărie f s. f. (ad I 2°) Altuia [i se dă] ■cărutUlărna. CUVÂNT . PENTRU CURĂŢIE (ante 1618), ap. GCR. I bl/n. Şi le dede Dumnezeu înţelegere şi înţelepciune întru toată cărturăria şi înţelepciune. BIBLIA (1688) ap. TDRG. De vor fi cunoscuţi şl cu cărturăria,... cum vor puteâ şedeă? PISCUPESQU, O. 12. Ţerile noastre n’au avut numai un trecut de fapte mari şi de fapte bune,... ci şl un trecut de cărturărie şi de artă. IORGA, IST. ROM. ii 3. Când să-ţi petreci şl tu tinereţea, apu--că-te de cărturărie! CREANGĂ, A. 123, (ad 4°). Să ne ferim... de patimile cele streine, curvia, beţia :şi cărturăriea. PISCUPESCU, O. 168], — Din m.-grec. xaQrovMgio? «arhivar, scriitor de ■documente», (cu asimilarea lui l faţă de r următor s. precedent). Desvoltarea fofmală şi semantică se explică prin influenţa cuvântului carte (cf. bulg. kniznik-k, idem). CĂRTURĂREASĂ' S, ,f. •cărturăresc,-eăscă adj: CĂRTURĂREŞTE adv. CĂRTURĂRIE s. f. CĂRTURET S. m. v. cărturar. CARTUŞ s. m. Casquette. — (Rusism, în Basarabia). Chipiu cu cozoroc. Cf. WEIGAND, B. B. 95. — Din rus. kartuzu, idem. CARTUŞ s, a. Cartouche. 1°. Cilindru de carton sau de metal, conţinând încărcătura unei puşci, unui revolver/ unui pistol ■etc.; cf. g 1 o n ţ. Ş’o pus un plumb de cartuşă S’o plesnit-o drept în guşă. ION CR. IV 5. 2°. încadrare sculptată, gravată etc., în formă •de carton îndoit la colţuri, în care se scrie o deviză, o inscripţie, un titlu la o hartă, la un tablou •etc. [în înţelesul 1°, pop. şi: carttişă s. f. | D e r i-v a t: cartuşieră (pronunţ, -şi-e-) s. f. = săculeţ ■(de piele) în care soldaţii îşi pun cartuşele, în campanie, patrontaş. Soldaţii începură... să-şi lu-struiască raniţele... centufele şi cartuşierele. SANDU--ALDEA, A. M. 123.] —■ N. din fr. (ital. cartoccio, din carta, «hârtie»). cartuşă s. f. v. cartuş. cĂrtuşă s. f. Un lemn prins de proţap cu -două cuie ca să ţină jugul. H. XVII 274. CĂrtuţ s. a. v. cartx. CARUR s. m. = roşcov. O pădure de măslini, ■de carubi, de lauri şi de rodieri. ALECSANDRI, conv. lit. viii 43, ap. TDRG. —r N. din fr. caroube (caroubier), idem (de origine arabă). cărucpâiv s. a. v. căruţ. ţ | v. căruţă. CărUCer s. m. CĂRUCIOĂRĂ S CĂRUCIOR V. căruţ. CARUGEĂ, CĂRUGEĂ s. f. (Bot.) v. carageă. CĂRUI vb. IVa v. cărăuiu. CĂRUIE s. f. v. car. . CĂruiu, -ie adj. v. cărăuiu. CĂRUIiEÂN S. a. \ cĂRUiiEij s. a. J y; car" CĂRUNCIOR, OĂRĂ v. cărunt. CĂRUNT, -Ă adj., subst. I. 1°. A cheveux gris, chenu. 2°. Vieux. II. 1°. Nom de chien (â poils gris). 2°. Nom de châvre (â poils gris). I. Adj. 1°. (Despre părul capului, din barbă, din gene etc., p. ext., om cu părul) jumătate alb, care a început să albească (de bătrâneţe), sur, cf. alb (I. 1°). KSrunt = canus. ANON. CAR. Amândoi eră bătrâni şi cărănţi. varlaam, C. II 86. Faţa bugedă, barba afumată, capul cărunt. MAGAZ. IST. III 27/27. Nu vorbi copilării, că eşti om cărunt. ALECSANDRI, T. 1429. Căruntul păr văpsindu-şi,. se unge cu pomadă. c. negruzzi, ii 244/19. Căruntâ-i barbă netezind, Stă mut. COŞBUC, B. 97. Clipind din genele cărunte. GOGA, P. 22. Te sărută Moşul cu barba căruntă? marian,-SA. 87. înaintea celui cărunt să te scoli, cu cinstea ta. iord. golescu, ap. zanne, p. viii 266. I P. ext. (despre animale, cî. II. 2°)'. Au legato tini-cheă După coada unui câne... cărunt. CONTEMPORANUL, I 834. 2°. Poet. Bătrân, vechiu, învechit. Nime din Ţara grecească nu-i ■ bătrân, căci tânără purure este mintea voastră, întru, care nu-i nici o ştiinţă căruntă. N. COSTIN, LET. I 49/s. Un manuscript, românesc de o vechietate căruntă. SBIERA, F. 407. (Cu deosebire, despre munţi acoperiţi de zăpadă şi despre ape spumoase). Munţilor cărunţilor. ALECSANDRI, P. I 95. Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte. EMINESCU, P. 180. Bătrâne Olt! —■ cu buza arsă îţi sărutăm unda căruntă. GOGA, P. 13. S’a dus... în codri cărunţi. ALECSANDRI, P. P. 14b, Cf. TEODORESCU, P. P. 34b, MARIAN, NU. 170. II. Subst. 1°. s. m.' Nume de câne (sur la păr). Cf. jipescu, O. 51. 2°. s. f. Nume de capră (sură la păr). DAMfi, T. 182, H. II 28, IX 220. [Şi: cănunt, -ă (Sălagiu). vaida. |Diminutive: căruncidr, -oară adj. = cam cărunt. O ciută mioară, Pe bot gălbioară, La păr căruncioară. TEODORESCU, P. P. 58b, cărunţică adj, f. DDRF., că-runţiu, -ie adj. cihac, i], — Din lat. canutus, -a, -um, idem. Cf. cărun-t e ţ e, (î n)c ă r u n ţ i. CĂRUNTĂ vb. I» v. încărunţi. CĂRUNTĂTE S. f. 1 CĂRUNŢEÂiiĂ s. f. > v. cărunteţe. CĂRUNTEĂŢĂ f s. f. J CĂRUNTEŢE s. f. 1°. Grisonnement, canitie. 2°. Vieillesse. 3°. Cheveux gris. 4. Blancheur (de la neige).— (Mai ales la plural). 1°. înfăţişarea, starea celui cărunt (de bătrâneţe), coloarea părului cărunt. Cărunteăţe. MARDARIE, L. 3630. KSruntecâ = canities. ANON. CAR. Barba-mi strică faţa Şi trei'fire de musteţe, Cari mi-au dat în cărunteţe. BIBICESCU, P. P. 303. 2°. P. ext: Etatea-omului cărunt, spre bătrâneţe. Iară cărunteaţea iaste mintea oamenilor. PAREMIARIU (a. 1683) ap. CP. .132. în vrâstă de cărunteăţe Şi până la bătrăneaţe. DOSOFTEIU, PS. 233.-. împiedecat de bătrâneţe şi buiguit de cărunteţe fiind. CANTEMIR, IST. 119. Nici lor nu le folosiră cărunteţele, nici lui nu-i stricară tinereţcle. MĂRGĂRITARE (1746) ap. TDRG. Cărunteăţele sănt înţelepciunea oamenilor. MINEIUL (1776) 82. Au murit în bune cărunteţe. ŞINCAI, HR. I 107/25. Eroul a îmbătrânit, cărunteţile i-au răcit sângele. C. NEGRUZZI, I 272. Abiă la vremea cărunteţei dobândi şl el un-copil. ISPIRESCU, L. 366. CĂRUNŢI — 168 — CĂRUŢĂ 3°. (Concretizat) Păr cărunt. Rămlenilor le place a se rade, şi în chipul ceatlăului acoper cărunteţele sale. M. COSTIN, LET. I 28/s căruţă (6°), cf. car (5°); . [Diminutive:• căruci6r s. a. (mai ales ad 2°) • cf. că fu cioară. Au avut craiul optzeci de mii. de oaste... şi altă pihotă şi cu-căruciore triieeei de mii în tabără... LET. I. A. 19/20. Dan meştereă cu. briceagul un cărucior pentru fetiţă. VLAHUŢĂ, D. 300, cf. pamfile, T. II 333, I. C. 140. Sânt căif sânt cărucioare, sânt păpuşi. SLAVICI, N. 301;—-căruceân s. a. (ad 1°) Unde ai mai Văzut tu-muierile mergând la pădure, după un căruceân de lemne, cu bărbat cu tot ? RETEGANUL, P, I 2/„];_ ■ — Derivat din car, prin suf. dim. -wj. Cf. ,că-r u ţ-ă. - CĂRUŢĂ vb. I(a>- v. căruţă. CĂRUŢĂ s. ;f.'l°.-2°. (Petit) chariot, charrette-3°. Affut. 4°. Pârtie de la scierie m^canique. 5®. Voiture. 6°. Petite ourse. ' ■ 1°. (Rar) Cai’ (1°) mai mic tras de boi. Eu stam pe carâmbul căruţii... şi mă gândeam ce fericit trebue să fie nenea Ştefan că el şade în scărilă şi rriănă boii. I. boteni, Săm. IV 546. Are căruţă, dar n’are boi. PAMFILE, J. ii. Căruţă moldovenească: mare şi grea, trasă de boi. id. I. C. 128. 2°. (De obiceiu) Vehicul de 'forma carului, dar mai mic şi mai uşor; el e tras de car şi serveşte lai transport de marfă şi persoane s. de poveri mai mici (gunoiu, lemne ,etc.); în loc de proţap are oişte s. rudă (când se înhamă doi cai la ea) ori hulube (când e trasă de un singur cal); u-nele căruţe sânt p e arcuri, au capră, s e-riglă, lese, coş etc. (Termeni învechiţi) Căruţă braşovenească; v. brăşoveancă, nemţească (a. 1708, IORGA, B. R. 86), de poştă (PAMFILE, I. C. 158, pontbriant). Ipodrom = loc unde cură caii şi aleargă căruţele. MARDARIE, l. 1434, El va. înlxămâ în căruţă şi va trece în Ardeal. LET. II 304/]4. De se clinteă [Grigore-vodă Ghica] până. afară din târg..., tot cu căruţa cea de cupărie după dânsul, că preste tot ceasul bea ori vin cu pelin,, ori vutcă. ib. 413/i8. Vătăjia de cărăuşi cu cată şi de chiragii cu căruţe. RĂŞCANU, L. 38/2. O seamă de tineri ar fi fost expeduiţi spre Dunăre, în căruţe de poştă, alecsandri, ap. TDRG. [Vânătorii de dropii] pitulaţi în căruţele lor acoperite cit, co-vergi de rogojină, şi mânând în pas a-lene gloabele lor de căluşei. ODOBESCU, III 14/la. Tramvaiey automobile, căruţi, sonerii de biciclete. I. TEODO-REANU, M.. II, 128. Căruţa lui, deşi eră ferecată cu teie, cu curmeie, însă eră o căruţă bună, încăpătoare şi îndemănatecă. CREANGĂ, P. 106. Zâna. porunci ■şi trase la scară o căruţă ferecată în' aury cu patru telegari. ISPIRESCU, L. 38. Du-te, dor,, cu carele, N’aşteptă căruţele; Căruţele-s mitetele Şi-nu'nchepi, dorule, ’n ele! JARNiK-BÂRSEANU, D. 70, cf, 43, 440, 443. # Nici în căruţă, nici în teleguţă, se zice despre un om năzuros câre nu primeşte nici una din alternativele propuse.  rămas cu căruţa In drum: la mijlocul trebii. pamfile, J. ii. Când e drumul bătut, pot trece căruţele. ZANNE, P. I 158. | Spec. Care cu muniţii şi proviant în războaie. .Unii se apără de Leşi, alţii săpă bărbăteşte, de aruncă pământ pre căruţe şi’ntr’o mică de ceas au rădicat şanţ. LET. I 319/31. || P. ext, Materialul încărcat pe o căruţă Două căruţe de lemne. LM. 3°. | Afetul (cu roţile) pe care steteau şi se transportau tunurile («puştile») în vechime. Unde vedeă câte un buluc de Turci..., ei şi întorceă câte o puşcă cu căruţa şi da în Turci. LET. II 357/15; 4°. Parte a ferestrăului (joagărului),-c a r (4°)* căruţ (4°). DAMfi, T. 173. CĂRUŢĂRIE — 169 — CAŞ 5°. (Bucov., Ban.) Trăsură (Com. A. ţ,omîac), calească (H. XVIII 142), trăsură de lux (Ban.; com. A. COSMA). - 6°. (Astron.) Ursa mică. H. XIV 285. Cf. car (5°), căruţ (6°). [Plur. -rute, rar, -ruti. sbiera, P. 70/3O. | Diminutiv: cărucioâră s. f. (cf. ,căr u ci o r). lată, o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni.ISPIRESCU, L. 188. O feţişoară Să te poarte'n cărucioară. SEVASTOS, C. 175/i. O cărucioară de lemne. MUSCEL, 33. Cărucioară de. poştă. DICŢ. | Nom. agent.: (Munt., Transilv.) căruţaş, (Mold.) căruc6r s. m. = persoană care transportă cu căruţa persoane, marfă s. poveri (COSTINESCU), care mână caii unei căruţe (LM.), cf. cărăuş, chirigiu; (Astron.) Cârucer = vi zi tiu. CULIANU, C. 47. Soma surugiilor, a cărucerilor (a. 1814). uricariul, i 37/23. Două scrisori ce le aduceâ cărucerul. C. NEGRUZZI, III 196. M'arn schimbat în straie de carucer. ALECSANDRI, T. 529. Vânători şi căruţaşi, culcaţi toţi la..pământ, dorm acum duşi, la târlă. ODOBESCU, III 19/a6. Cărucer m’oiu face Şi pe drum oiu trece, Cu cară cu povară. MARIAN, O. I 266. Toţi grănicerii, afară de aşâ porecliţii «căruţaşii)., adică precupeţii şi misiţii târgului, care prin, sfănţuială erau făcuţi scutiţi şi de «oceanie» şi de podvezi, fură tăbărîţi pe dighiu. M. I. CHIRIŢESCU, conv. lit. xliii 921. | Abstract-co Lee tiv: căruţărie s. f. = meşteşugiţi s. uneltele, lucrările (TDRG.) căruţaşului. Are. ateliere pentru toate meşteşugurile -necesare agriculturei, precum: rotărie, fierărie, căruţărie. I. IONESCU, D. 192. Unelte de drum de fier, unelte telegrafice, căruţărie. ODOBESCU, II 95.' | Verbe: căruţa vb. l(a)i încăruţâ vb. I, LB., căruţi, (+ cărăuş) că-răuţi vb. Vla trans. şi refl. = a (se) duce s. a (se) primbla cu căruţa; a plecâ (cu carul) la drum (pamfile, J. Iii); p. ext. a (se) primbla cu luntrea (LM.). 11 căruţă cu rădvanul său cel de judeţ. P. MAIOR, IST. 36. Acestea zicând, se cărăuţi spre Giurgiu, ispirescu, M. V. 30/g-7. Pe supt seară se duceau la Dunăre să se scalde ori să se căruţe cu luntrea. SANDU-ALDEA, SĂ’M. V 15.] — Derivat din car, prin suf. dim. -uţă, cf. căruţ. CĂRUŢĂRIE S. f. 1 CĂRUŢĂş s. m. > v. căruţă. CĂRUŢI vb. IV*. J Cakvâsă s. f. (Bot.) v. cervană. CAEVASSAB f S. f. ) CAKVA8ÂE f s. m. sing. / v- carvasarâ. CARVASARĂ f.s. f. Douane. — (Turcism) Edificiul în care se află vama turcească, în care trăgeau în gazdă negustorii turci, cu mărfurile lor. TDRG. Cf. COSTINESCU, ŞIO. Nu facereţi casa tatălui mieu casă de negoţătorie şi cărvăsărie. îndreptarea LEGII, ap. TDRG. Gândurile... întră şi ies cum are îmbla pentr'o chervăsărie mulţime de oameni. VARLAAM, C. 324/z, cf. 372, 369/2. Turcii din cărvăsărie unii eră duşi la iarmaroc, la otace. LET. II 111/18- Au prădat cărvăsăria turcească. NECULCE, LET. II 277/21. Au prins. atunce şi pe balgi-başa Hanului..., şi cărvăsăria au lovit. LET. III 29/». Pe neguţitorii turci ce eră la cărvăsără i-au lovit. LET. iii 98/le. Urmărirea datoriilor lui Cerchez Suliman din cărvăsărie (a. 1740-41). IORGA, S. D. VI 214. Marfă orice fel ar fi viind la carvasară, vameşii să aibă voie s’o descarce şi s'o preţuiască... cărţuliile carvasaralei să se fietn seamă la toate vămile. TARIF (a. 1792), ap. ŞIO. Douăzeci lei pe toată luna, de la carva-saraua vămii gospod, pentru făclii, unt-de-lemn şi tămâie la biserică (a. 1804). uricariul, viii 37. Să-mi dai băni turceşti sau sfanţih de care umblă la noi; alţi bani sâ nu-mi dai, că nu-i priifneşte earvasăraoa de la Bucureşti (a. 1801). IORGA, s. D. XII 141. ' Sameşilor de'carvasară (a. 1806-7). id. ib. VI 206. Vameş de carvasară (a. 1814). URICARIUL, III 50/ls. Să arăţi d-ta porunca aceasta la vel-vameş al carvasdralii. filimon, ap. TDRG. [Şi: cărvăsără; (cu înlocuire de sufix) Cărvăsărie s.’f.; (+caravană) carvansarâ s. f. TDRG.; chervăsărie s. f.; şi azi mai numesc Evreii o stradă în Iaşi, unde a fost odinioară vâma turcească) Carvasâr s. m. sing. TDRG. | Derivat: cârva-saragiu f s: m. = vameş. ŞIO. Au îndemnat pre Turcii carvasaragli ■ să meargă la Poartă, să păţească pre Nicolai-vodă. N. COSTIN, LET. II 91/23]. — Din turc. kervan seray, «caravanserail, hotel-lerie pour Ies caravanes». ŞIO. Cf. curvăsărie. ' CĂRVĂSĂRĂ f s. f. CABVASARAGIU f S. CĂRVĂSĂRIE f Ş.J. CARVOSÎ vb. IVn. Gronder. — (în Munţii-Apuseni,'Transilv.) A ocări..frâncu-candrea, M. 98. Cf. c â r n o s î. CÂRVÎ1VĂ s. f. Peine, mal. — (Sârbism în .Banat) Necaz, rău: Mare cărvină pe capul mieu! Com. coca. ' — Cf. sârb. krvnlna «Blutgeld». CAŞ s. m. -şi a. I. 1°. Fromage (frais). 2°. Sub-stance blanche qui se forme aux coins du bec des petits oiseaux ou de la bouche humaine. II. Fro-mageon (Malva rotundifolia). în timpurile vechi, caŞ erâ şi la noi, ca astăzi la Aromâni, Megleniţi -şi Istro-români, termenul generic pentru orice fel de brânzeturi, precum dovedeşte termenul câşlegi. Mai târziu, 'sensul s’a Specializat. Dacă în unele regiuni din Ardeal — la o-raşe ■—subt brânză se înţelege numai brânza sărată, preparată în ţară (mai ales cea de burduf), iară cu caş se numesc toate brânzeturile streine, precum şi cele mai fine dintre cele indigene (d. ex. caşcavalul), această deosebire se datoreşte influenţei limbei maghiare, care face aceeaşi distincţie între tun5 «brânză» şi sajt «caş». I. 1°. Substanţă alimentară cu gust acrişor, preparată din lapte de oaie (de vacă s. de capră) înche-, gat, apoi mestecat bine, scurs de zer în stre-c(ur)ătoare (s. crintă), lăsat să se s vin te, să piardă zerul şi să dospească pe har zob, şi uscat pe poliţă s. pe leasă. Din coş se face brânza (v. c.). Cf. urdă, t e 1 e-meâ, bulz, smăcoiu, saramură. | Specii: caş dulce s. proaspăt s. în zer (scăpat numai de zerul cel mult): nesărat, caş sărat, caş murat (păstrat în zer sărat? Cf. H. VI 30), caş cu înăcreală (= brânză zburată, pamfile, i. c. 27). Cf. pamfile, I. C. 33, ŞEZ. VII 99-100, JAHRESBER. XVI 217-8, dame, t. 69, H. II 299, Iii 49. | P . ext. Masă din această substanţă căreia i s’a dat o formă prin tescuirea în s e d i 1 ă, teasc, c ă-şar (2°) etc. Cf. caşcaval, turtă. Specii: (atestat din Braşov, numai în Quellen zur Ge-schichte der Stadt Kronstadt, II-III, între anii 1535-1547) caş-baciu t s. m. (cunoscut şi astăzi la Românii din sudul Dunării) e, probabil, caşul numit saramură. Cf. Daco-romania, IV 293, 346-7, 1565-6. Pro 3 caseis kazbacsh asp. 7 den 1. (II 414)j cf. 565, 566, iii-28, 29,30, 64; ifas/i = caseus. ANON. CAR. M'ai închegat pre mine asemenea cu câ-şulu? BIBLIA (1688) 367 b. Vite au multe, asemenea lapte, caş, unt. P. MAIOR, IST. 188. Leasa pe care se usucă caşii. drăghici, ap. TDRG. Aceste zece caşuri du-le capului preste o mie. biblia (1871), id. Buboaiele sparg, dacă le pui deasupra o felie de caş v. carvasara. CĂS - 170 - CASĂ proaspăt, pamfile, B. 21. Odată, vine la el un cioban, c’un drăguţ de caş, de să-l mănânci şi cu ochii, reteganul, P. III, 7/n. Am drăguţ păcurăraş, Vine seara,—aduce caş. JARnIk-BÂRSEAnu, d. 410. Albă-i lelea ca şi oaşul, reteganul, CH. 10. La Ispas un pumn de caş. PĂSCULESCU, L. p. 66. Felioară de caş Cu sare presărată, Miercurea mâncată? [= Ridichea], GOROVEI, C. 315. 4£ Peşte în baltă, caş la stână. ZANNE, P. I 591. A fi pâne şi caş: prieten bun, nedespărţit (Olt), id. P. IV 63. ia şi ursu' caşu’ (Tutova). ib. II 602. A deşertă caşul — a o zbughi, a fugi (Olt), ib. iii 513. De-a-caşul e numele unui joc de copii. H. IV 402. || (Bot.) (Cf. ung. p a p s a j t, germ. Pfaffenkăse. LB.) CaşuI-popei=plantă ierboasă, cu flori trandafirii-albicioase, întrebuinţată în medicină pentru proprietăţile sale emo-liente. Se mai numeşte şi: ca ş, caşul-găinei (= nalbă H. xvn 15) s. -vrăbiilor (= nalbă-de-câmp H. iii 437), căşuţii-popei (LB.), nalbă (-măruntă s. -mică), panţu, pl. Cf. LB., H. III 66, DAMfi, T. 187, BARONZI, L. 130/17. 2°. P. anal. Substanţă albicioasă care se formează în colţurile ciocului puilor de pasări; p. ana 1, un fel de spuzeală de o parte şi de alta la încheietura gurei (omului) (şez. VI 41, GOROVEI, CR.). Cf. coadă. Să nu mănânci nimica, când scapătă soarele, căci vei face caş la gură (la chio-torile gurii. ION CR. III 148). ŞEZ*. VI 41. # Cu caşul la gură, copil fără experienţă, nematur, nepriceput. ZANNE, P. III 512, PAMFILE, J. II. N’aţi lepădat încă caşul de la gură (LM.), nu i-a picat (căzut ALEXI) caşul de la gură (BARONZI, L. 86/17): prea tânăr, fără experienţă etc. Tot cu caş la gură pai! jipescu, ap. TDRG. II. (Bot.) = caşul-popei. PANŢU, PL. [Plur.: caşi şi (rar) caşuri. | Diminutive: căştiţ s. m. teodorescu, P. p. 511. (Bot.) Căşuţi = Chrysanthemum cinerarii-folium: floare cultivată mult la ţară pentru frunzele-i binemirositoare. bulet. grăd. bot. v nr. 3-4, p. 55. (Bot.) Căşuţii-popei = caşu 1-p o p ei. LB.;—căşulâţ s. a. Ceale zeace căşuleaţe__vei duce celui mai mare preste mie. biblia (1688) 208;—căşuleâns. m. LB. Sermanul om... avea... numai un căşulean în casă. CONV. LIT. ap. TDRG. I C o 1 e c t i v: căş6t s. a. DICŢ. | A d j e c t i v: căş6s, -oăsă = plin de caş, care cuprinde mult caş; de natura caşului (DICŢ.), cum e caşul (T. papahagi, m.) | (Formaţie glumeaţă) câşcovă s. f. = mâncare închipuită, cf. b 1 e j d ă, c as c o t e. Avem blejde şi caşcove (Olt şi Tutova): nu avem nimica de mâncare, zanne, p. iii 477. | Căşulina s. f. art. Nume de oaie albă. DENSUSIANU, Ţ. H. 82.] —■ Din lat. caseus, -um, «brânză». Cf. căşar, c â ş 1 e gi. CÂS Interjecţie care imită sâsâitul gâştelor. [Verb: câsâi IVa, câscâi IV = sâsâi, hâsâi. Mă pomeniiu că începiila mine: câsss... căsss! «Măi... Un■ boboc aşa mic, să ştie căssâi ca gâştile cele bătrâne! VISSARION, FL. 102. Găinuşa mea. Când câscâie ea, Se strânge lumea la ea? (= Vioara). ŞEZ. XIII 34 II].' — Onomatopee. CÂş, -Ă adj. Qui n’a pas un ou plusieurs doigts, qui a une main paralysâe.—Căruia îi lipsesc unul s. mai multe degete, beteag de degete (ION CR. I 64), cu o mână beteagă s. paralizată (pamfile, J II), (adesea complinit prin: de un deget), ciung (ion cr. iii 54), ciunt, ciolac (arhiva a. 1921, nr. 2 p. 200). S'a întors la Suceava, îmbătrânită, şi câşa de mâna stângă, adam, S. 160. li câşă la mâna dreaptă. ION CR,. III 54. —■ Pare a fi un singular nou din pluralul căşi, iar acesta din sing. * câs, care ar derivă din bulg. kT>s «scurt» (paleosl. K*ct «cu coada tăiată»). CÂş ! interj, (ş. d.) v. hâş. CASÂ. vb. Ia (Jur.). Casser. — A. sfărâmă7"a desfiinţâ, a anulă (un act, o judecată, o procedură), în virtutea autorităţii, pe temeiul legii. Ministrul a casat concursul ( ■= — propriu —rezultatul concursului, hotărîrea dată de comisiunea de examen). | Spec. (Despre. Curtea de casaţie). Înalta Curte ( = Curtea de casaţie) a casat sentenţa Curţii de apel. | P. ext. (falsă întrebuinţare, în Bucov. şi Transilv.) A. desfiinţâ, a anulă, a face să înceteze; refl. a ieşi din uz, a fi lăsat în părăsire. De vr’o 40 de ani încoace însă, datina aceasta s’a casat mai pretutindenea. MARIAN, I. 224. [Abstract: casare s. f. Motivele de casare au fost respinse; — part. - adj.: casat, -ă. | F a-m i 1 i a: casaţie (învechit: caşaţiâne) s. f. = casare, numai în expresiunea: Curtea de casaţie şi justiţie (şl absolut: Casaţia): tribunalul suprem de judecată în Stat, care singur poate anulă, în ultimă instanţă, o hotărîre de judecată a celorlalte instanţe sau o deciziune ministerială, pentru viţii de formă, călcare a legii sau abuz de putere şi care judecă pe miniştrii puşi subt acuzare de către corpurile legiuitoare pentru actele lor ca miniştri. Propunem ca funcţionarii prevaricatori să fie judecaţi de Curtea de casaţiune. ap. MAIORESCU, D. 59. Dacă urmează recurs în Casaţiune, pricina se va trată de urgentă. HAMANGIU, c. C. 49.] —> N. din fr. casser «a sparge, a rupe, a sfărâmă, a casă» ( < lat. quassare, frecventativul lui quatere, «a sgudui, a sgâţâi»), Cf. dubletul p â s a t. CÂSĂ s. f. I. 1°. Maison. Demeure, abri. 2°. Hâtel. Temple. 3°. Administration des ressources et. dâpenses de certaines institutions. -4°. Chambre. 5°. Cuisine: II. 1°. Cercueil. 2°. Rucher. 3°. Placenta. 4°. Certaine pârtie de differents objets. 5°. Gemtna. III. l°.-3°. Familie. Maison. 4°-5°. Menage. I. (în folosinţa omului) 1°. în înţeles larg se înţelege subt casă nu numai clădirea destinată a servi de locuinţă omului s. toate încăperile de subt un acoperiş (cf. LB.), ci şi toate acaretele, curtea, grădina etc. care se ţin de o clădire (cf. pamfile, I. C. 399). După materialul din care sânt clădite, se deosebesc case de piatră (de cărămidă), de lemn, de bârne, de nuiele (lipite cu pământ) etc. Părţile principale din care sânt construite casele sânt: tălpile, stâlpii, temeliile, fundaţiile, tăraşii, popii, pă.liniarii, . (a) c o p e r i ş u 1, coama, căpriorii, laţii, cosoroabele, boldurile, prăştinile, streaşina, burlanele, coarda, duşumeaua, podinile s. scândurile, grinzile, pragurile; apoi zidurile, păre-ţii, uşile, ferestrele, scările s. treptele, coşul, etc. încăperile principale şi părţile casei sânt: pivniţa (beciul), podrumul, pridvorul, prispa, foişorul, cerdacul, sala, tinda, odăile, cămara, bucătăria, c(h)elarul, pimniţa, poiata, firidele, podul etc.; casele de la oraş au adesea şi galerie, terasă, subsol, parter, etaje s. caturi etc. Cf. pamfile, i. c. 401-3, dam£, t. 91-100, liuba-iana, m. 92-7. ,Cf. palat, f b e i 1 i c (1°), bordeiu, b u j d ă, bojdeucă, cocioabă, magherniţă. Sânt (mai ales la oraş) case de închiriat, mobilate s. nemobilate. D6 aci întrămu în casa lui Filip evanghelistul. COD. VOR. 26/». Domnul caseei. CORESI, ap. CCR. 6. II duse în ■■ casd-?[i] cu cinste mare. moxa, 388. De va face \ neştine. casă pre loc strein... stăpânul acelui pământ să fie biruitoriu asupra aceii case. PRAV. 90. Pragurile uşilor căselor lor. BIBLIA (1688) 3 pr./i7. Au scos atunce pre ţară fumărit, câte un i leu de casă. neculce,. LET. II 204/a. Dobitoacele... CASĂ - 171 - CASĂ sânt de doao fealiuri, adecă selbatice şi blânde sau de casă ( = domestice, după germ. «Haustiere»). ECONOMIA, 73. l-a ars... casă. coşbuc, F. 72. Tu, măi, eşti bun de trăit în pădure cu urşii, dar nu în case împărăteşti. CREANGĂ, P. 252. Pe la toate căşile. ŞEZ. II 10. De la noi a treia casă, Este-o fată ş'o nevastă. JARNlK-BÂRSEANU, d. 394. Loc de casă. ib. 436. Ce căşi are taică-tău? POMPILIU, B. 29/8. | Fam., în glumă. Piatra (de moară) din casă: fată de măritat (m. ales de oarecare vârsta, căreia i-a cam trecut vremea). Am să mă cotorosesc de fată! Slavă Ţie, Doamne, ■că-mi urnesc piatră din casă! ALECSANDRI, ap. TDRG. Fată'n casă: servitoare, cf. j u p â n e a s ă. dfcliurlă cănii la casă: sărăcie întrupată, nici cânii n’au ce mâncă la casa lui. zanne, p. iii 81. Casa scumpului, pururea pustie. IORD. GOLESCU, ap. ib. VIII 229. Casă cu chirie, marfă pe datorie. pamfile, văzd. || Fig. Adăpost, lăcaş, locuinţă. Casa lui e pe unde apucă. PAMFILE, J.-1. Cu casa în căciulă, id. ib., cf. ZANNE, P. Iii 85. Ca o vrăbiuţă, să mâiu fără casă. DO.SOFTEIU, PS. 35. | (în corpul omenesc) Lăcaş, încăp'ere (a unor organe). Casa sufletului .= capul pieptului, unde se află organele respiratorii. Pe Busuioc mi-l loveâ ■Sus la capul pieptului, Pin foaia ilicului,... La ■casa sufletului, Un[d]e-i păs voinicului. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 109, cf. ŞEZ. II 78. Cănd îţi zice Bujdeiu (scripcarul) câte una, te arde la casa sufletului, nu alta. (Vicovul-de-sus, în Bucov.) Com. ■G. NISTOR. Doru’ unde se lasă, Face lacrimilor ■casă. HODOŞ, P. P. 32. Ţi le-a alege Din caăa rărunchilor, Din baierile inimei. şez. II 96b. || P. anal. Găoace, carapace, ţest. Casa melcului s. a broaştei ţestoase. PAMFILE, I. C. 97. || Casa de paianjen = pânza lui, spec. conul ţesut mai des, de unde paianjenul pândeşte muştele, id. I. I., cf. ZANNE, P. III 178. Casa şoarecilor = mişună. PAMFILE, J. I. Casa apei — locul, ocupat de apă ■într’o fântână. PAMFILE, j. I. || (în graiul copiilor). Figură la jocul numit în buşi. id. ib. 277. La casa dracului s. rea = într’un colţ, unde e trimes cel prins în jocul d e-a-d u b a s u 1 s. d e-a-tn i j a. id. ib. 284. 2°. P. ext. Clădire (mare), cu destinaţie specială, publică s. particulară. (în COD. VOR.) Templu păgân. Făceâ case ăe argint Artemideei. 8/s (: făceă besearici de argint Dianei. N. TESTAMENT 1648; făcând beseareci de argint Artimidei. BIBLIA 1688), cf. 9/„. (Astăzi, mai ales complinit). Casa Domnului (LM). s. lui Dumnezeu — biserică. Vreame e aînceape giudeţul din ■casa lu’ D[um]n[e]dzău. COD. VOR. 161/8. Împăratul Solomon au făcut casa Domnului, cu 3 ■despărţituri. ANTIM, P. 70. Domnul care mă gri-jeaşte Din sfânta sa casă. DOSOFTEIU, PS. 36. Casă de rugăciune — casă (cu o singură cameră s. numai o cameră într’o clădire cu mai multe în--căperi) întocmită primitiv de o comunitate bisericească săracă s. puţin numeroasă (m. ales de credincioşii unei secte religioase) pentru îndeplinirea serviciului divin. Cf. LM., mardarie, l. 4383. Casă obştească f, azi Casa obştei = un fel de eforie comunală s. a unei comunităţi (de proprietate) pentru administrarea unei averi în devălmăşie (Cf. IORGA, IST. ROM. II 206), s. casă de economie. [Banii] să se dee cu dobândă la case obşteşti, co-DICA ŢIV. 40/u. La Bârlad e şl astăzi o Casă a obştei. | Case de bolnavi f (mardarie, l. 302) s. de vindecare f (id. ib. 484) = spital. | Câse de judecată t = judecătorii. Cf. MARDARIE, L. 2718. | Case de oaspeţi t (mardarie, l. 427, cf. 756, 2236) s. de streini f = ospătărie, han. Ospătărie, ■ce să zice câsă de streini, pravila Mold. 33. ^ Casă nebunească f (gorjan, h. iv 18), s. de nebuni (eminescu, P. 249), de alienaţi (=bala-m u c), do sănătate (= s a n a t o r i u), do curvie f (= bordel) (varlaam, c. 288), s. de curvă-sărie f (mineiul, 1776, 1792/2), de prostituţie. | (în Ardeal şi Bucov. după germ. «Rathaus») Casa statului = primăria. DÎCŢ. (In batjocură) Casă de sţat = cârciumă. Şi dacă cevâ vindeai. La casa de sfat mergeai. ION CR. II 207. || Stabiliment de comerţ, firmă comercială (adesea complinit). Are o casă la Coristantinopol, alta la Galaţi. COSTINESCU. Multe casc de negoţ,. însemnate, au căzut în acest an. LM. Incheerea socotelelor unei case de comerţ, ştefănescu, c. 1. Casă de lombard s. de amanet s. de zălog = munte de pietate, panţu, PR. 55. | La bănci... care se ocupă cu afaceri de cec, compensarea s. chiari ficaţi unea se lace zilnic într’un anumit local numit casă de chiarificaţiune, de saldare s. de compensaţie (cf. engl. clearing house, fr. maison de compensation). panţu, pr. 74. | Casele (acum societăţile) de asigurare se ocupă cu garantarea averilor de ameninţările şi pierderile provenite din diferite cauze. ştefănescu, c. 557. | (Braşov) Casă rece = cameră mortuară (la cimitir), unde se ţine mortul până se îngroapă, cf. morgă. | (Odinioară în Ardeal, după germ. s. ung.) Casa de sus s'. a magnaţilor: senatul, în opoziţie cu casa de jos: camera deputaţilor. LM. . 3°. Administraţia veniturilor şi cheltuelilor unor instituţiuni (şcoală, biserică, poduri etc.j,*cf. cămară (III 2°). Casa milei f (a. 1803, uricariul, i 124/6), răsurilor f (a. 1814, ib. I. 42/aa, 188/6), podurilor f (a. 1815, ib. I. 236fn, 237/.,), ■ bisericii, şcoalei (a. 1828, ib. III. 37/9), şcoalelor ib. XIII 379/6), pensiilor (ib. XIII 379/6), epitro-piei (a. 1856, ib. IV. 413/9), emigraţiei (ghica, a. 433). Să aibă şl pe ‘schitul Văratecul sub ascultarea lor, făcându-se tot o casă (a. 1803). URICARIUL, VII 131 /n. Iar ce am lucrat în 7 ani ce am fost acolo [la mănăstirea Snagovului], nu atâta din venitul casei, cât din sudorile feţei mele, lucrurile acelea mărturisesc la toţi. ANTIM, P. xxrv/27, cf. xxv/13. 4°. Spec. Odaie, cameră, cf. încăper e, e h i-li e, iatac, sobă, cămară (II 3°, III 1°). LB., VAIDA, PITIŞ, ŞCH-, REV. R. I. 107. Şezând Domnul în scaun în casa cea de mijloc. ALEXANDRU AMIRAS, LET. III 118/26. Vă luaţi o casă (odaie) şi voiu veni şl eu acolo. BARAC, T. 32. A băgat-o în bucătărie, apoi s'a pierdut de ea prin cele căsi multe. RETEGANUL, p. ii 20/s7. Tune’n tindă şi prin casă Şi’n capu’ cui nu ne lasă. Îarnîk-bârseanu, D. 281. | Casa (cea s. a) mare = odaia cea mai mare (dinspre stradă, la loc de frunte, păcală, trans. xli 61) a unei case ţărăneşti, în care ţăranul îşi ţine curat, şi primeşte oaspeţii, cf. (la oraş) salon, spre deosebire de casa (cea s. a) mică s. c ă s u ţ ă, în care locueşte de obiceiiu cu toată familia (şi care e despărţită de casa cea mare prin tindă MARIAN, î. 73). Cf. LM„ PAMFILE, I. C. 148, 248, CONV. LIT. XLIV I 309, furtună. Făcând Nicolai-vodă divan în casa cea mare... ACSINTI URICARIUL, LET. II 186/10. [Mortul] se pune pe o masă sau şl pe nişte scânduri, care se aşează în mijlocul casei celei mari. MARIAN, î. 73. Atunce noaptea... scoaseră şi pe Velicico Vornicul din beciu de supt casa cea'mică, şi-l duseră la fântână, de-i tăiară capul. N. CO-^. STIN, LET. II 43/33. • 5°. Spec. (Banat) Bucătărie, liuba-iana, M. 96, com. COCA. II. P. anal. 1°. (Mai adesea complinit) Cosciug, sicriu; mormânt. LB. Casa mortului (Banat, MARIAN, I. 235) s. de brad (Transilv. id. ib.). Iaca Ivane, şl casa de veci, zise el. Trei coţi de pământ, atâta-i al tău. CREANGĂ, P. 321. Tatăl său casă-i făceă. DOINE, 15/8. 2°. Şopron în care sânt aşezaţi stupii, stupină. Unii îi pun [stupii] în câsi, alţii pre podul căsilor. ECONOMIA, 206. CASĂ - 172 CASĂ 3°. Placenta copilului (bianu.d,. s.), p. ext. a viţelului (damE, t. 31); cf. sălaş, cămaşă (II 1°), o b i al ă. Cu casa (placenta), de copil se vindecă scrofulele. LEON, MED. 99, cf. GR1GORIU-RIGO, M. P. I 164. Moaşa trebue să caute ca femeia care a născut, până a treia zi de . la naştere, să nască numai decât şi locul s. casa, in care s’a a-flat copilul. MARIAN, NA. 134. In locut unde se îngroapă casa unei lăuze, se pune şi o pară de argint, ioneanu, ap. TDRG. 4°. Corpul unor obiecte în care se cuprind alte părţi: a). Corpul carului s. căruţei, în care stau persoanele s. obiectele de cărat (LM.), dric (H. VII 485). | b). Casa morii se compune din opt tălpi, pe care se pun mai mulţi a m n a r i dăltuiţi la două părţi, pentru a puteâ sta scândurile ce formează păreţii; în capătul amnarilor se pun opt costoroave, pe care se face acoperc-mântul cu stuh s. şindrilă (Bivolari, în Iaşi). HEM. 1097. Casa pietrelor de moară = colacul de lemn s. de piatră, în care stau aşezate pietrele . Cf. LM. Cf. DAME, T. 148; PAMFILE, I. C. 182, H. X 466. | c). Coşul teascului, pamfile, i. c. 222. ,[ d). Găoacea ghindei (Araniag, jud. Arad) com. ITTU. | e). Despărţiţură (pătrată), fiecare din cele 64 de câmpuri de pe tabla de şah (LM.), (la jocul de ««table») partea în care fiecare din cei 2 jucători trebuie să-şi aducă piesele. | (Tipogr.) Despărţituri în care se pun literele de tipar. Pe lângă casele obişnuite pentru cules, în tipografie mai sânt- un fel de case cu găurile mai mari pentru păstrarea literelor ce prisosesc. G. IONESCU, C. T. 5°. (Astron. pop.) Steaua gemma numită şi coliba s. cociorva, din £onstelaţiunea numită coroana boreală, popular hora s. casa cu ograda s. curtea ei. OTESCU, C. 19. III. F i g. 1°. Locuitorii unei case (care, mai de mult, fiind subt ascultarea unui cap de familie, s’a putut naşte sensul de) familie (cu servitorime cu tot), cuprins, cf. liotă. Cf. LB. Sânt oameni leaneşi, cărora e urît a săpă şi a-şi hrăni fă-meia şi casa sa. CORESI., ap. IORGA, L. R. 79. Să botezară, cu toată căsa lor. DOSOFTEIU, V. S. 1262, Norodul... veţi aduce după câsă, şi căsa... veţi aduce după om. biblia (1688) 157a. Şi întor: cându-se în Maramorăş, luatu-şi-au casele ş’au ieşit cu toţii .den Maramorăş: N. COSTIN, LET. I 91/,. El tot au rămas, că-i eră casa bolnavă, id. ib. II 117/24. Fugind Ioan-vodă Carageă în Ţara-nem-ţească, cu toată casa lui. ZILOT, QRON. Tot venitul... să-l împartă milostenie la ... casS scăpătate (a. 1822). uricariul, XI 350/s. Am sculat toată casa; am trimis după doctor. C. NEGRUZZI, I 62. Casa s'a mai îngreuiat cu un mâncău. CREANGĂ, P. 6. Împăratul, nu mai putii de bucurie, când văzii că fiul său cel mai mic îi aduce în casă [ca noră] minunea minunilor. ISPIRESCU, L. 38. Rămâi, casă, sănătoasă. JARNlK-BÂRSEANU, D. 513. Casa ţară muiere, ca un trup fără suflet. IORD. GOLESCU, ap. zanne, P. VIII 229. A fi stâlpul casei se zice de acela care ţine pe ai săi prin munca, priceperea, influenţa lui. id. ib. Iii 90. # Ai casei: membrii familiei. A făcut Noe o corabie mare-man de tot, de a încăput el, ai casii şi tot felu’ dă lighioane. şez. iii 107. Casă grea: familie numeroasă (şi greu de întreţinut, pentru mijloacele de care dispune). Doamnă aveă de treabă, bună şi milostivă, cuconi cinci şi cucoane trei, şi-i eră casa cam grea. NECULCE, let. ii 387/]7. A aveă o casă de copii = mulţi copii. Să nu lase Femeea lui săracă, c’o casă de copii? C. NEGRUZZI, II 199/28. Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană şi c’o casă de copii, mai trebue să-şi bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. 2". Totalitatea celor ce se trag din acelaşi strămoş, neam (distins, de domnitor, cf. COSTINESCU). Cf. PAMFILE, I. c. 399. Fiind între împăraţii gre- ceşti netocmală de casă. N. COSTIN, LET. i 86/l2. O parte ţineâ cu casa leremiei-vodă, iar altă.parte cu .casa lui Simion-vo'dă. M, COSTIN, LET. i:228/2. Boierii carii eră mai capăt .în ţară şi eră toţi de casa Cantimireştilor. NECULCE, LET. II 30 2/37. Aceâ casă,suverană\ajunsese în scurt timp la, atâta prestigiu în Europa... MAIORESCU, D. I 15. Să te ferească Dumnezeu de casa. Vădenilor = de cei din neamul Vădenilor, de-al.-de Vădeanu! pamfile, i. c. 399. | P. e x t. Neam (bun s. mare), f a m ii i e (2°), mare. Poftim... Testemel de legat, Cu canaf de mâtasă, Ca la cucoane \de.casă. SEVASTOS, N.. 126. 3°. Totalitatea persoanelor care sânt în serviciul cuivă s. ţin de.el (ca partizani, favoriţi s. ocrotiţi ai săi), spec. cei ce ţin de un domnitor s.!. de un personagiu cu situaţie socială înaltă. Cf. LM. Cf. clientelă. Om de căsa lor. PRAVILA MOLD. 27. Pierit-au şi boierii toţi câţi s’au prilejit de venise cu oastea, tot oameni de casa leremiei-vodă. M. . COSTIN,' LET. I 230/28. Au dat isprăvniciile .şi alte boierii mai mici oamenilor casei. E. KO-GĂLNICEANU, LET. III 192/13. . XJnul fiind, din cei mai-, de câsă slugi. MINEIUL (1776) # A ţineă s. a fi de casa cuivă = a fi dintre oamenii cuivâ, a fi clientul s. partizanul cuivâ. Cf. LM.,‘ DDRF. Tâmplându-se de eram şi eu de casa lui Antioh-vodă. NECULCE, ap. TDRG. De-a putere-a fi, acum eşti de casa noastră. CREANGĂ, p. 312. Copil din (în s. de) casă f = fiu de boier care făceâ servicii de paj la Curte, p.- ext., fecior în casă. S’au măniiat Dumitraşco-vodă, de au pus copii din casă, de l-au scos din târg numai pe un cal călare,, fără slugi. N. COSTIN, LET. II 102/,. Beizedelile,. după. ce iau făcliile, le dau la unii din cei mai aleşi copii în casă ce au. GHEOR-GACHI, LET. III 302. Cătălin, Viclean copil de casă. Ce umple cupele cu vin Mesenilor la masă. Un paj... eminescu, P. 270. | (După fr. maison m i 1 i t a i r e) Casă militară = aghiotanţii, ofiţerii de pe lângă persoana unui principe, unui suveran, a căpeteniei statului. Boierul I-Iasana-che, care făceâ parte din casa militară a lui Ion,iţă Sturza, a fost arestat. GHICA, S. 119. J Casă civilă (a unui domnitor) = persoanele civile de pe lângă persoana suveranului, în serviciul Curţei. 4°. Căsnicie, traiu comun între bărbat şi femeie. De va nebuni bărbatul, să să împarţă. (= despartă) aceaia câsă. PRAVILA MOLD. 82. Iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. Apucase a cântă găina la casa lui şi cucoşul nu mai aveă nici o trecere, id. ib. 285: # Om cu casă = însurat. DDRF. A ţineâ casă cu cinevâ = a trăi în căsătorie. O va luă> altul, di va ţine casi cu el, ZODiar (ca. 1750) ap. GCR. II 67/„. Ba zău, încă mă mier c’am avut răbdare să ţin caşă cu baba pân’acum. CREANGĂ, P. 118. De ar şti bărbatul câte ştie satul, până-i lumea n’ar ţineâ casă. zanne, P. IV 257. | A face o casă = a însurâ s. mărită. LM. A(-şi) da fata la casa ei — a o mărită. Cf. LM* Au făcut nunta Vasilie-vodă fiicei sale... după. cneazul Ragivil... Numai cu ce inimă şi sfat au făcut aceă casă după om de lege calvinească? M. COSTIN, LET. I 284/i7. Ştiu a face.case bune. ALECSANDRI, T. 11. | A stricâ (sparge s. pustii) casai cuivâ = a strică armonia dintre soţi, a face să se învrăjbească s. să se despartă o pereche de oameni căsătoriţi, s p e c. a-i luă cuivâ bărbatul (s. femeia). Cf. LM., ZANNE, P. III 90, PAMFILE, J. I. Cu cle-vetele sale, au spart case, şi soţi de soţi au despărţit. CUV. D. BĂTR. II 342. Bună cas’ai pustiit! şez. VI 122. N’a stricat (spart) Dumnezeu (Domnul) două case (ZANNE, P. Iii 87) se zice când, într’o căsătorie, amândoi casnicii sânt răi. IORD. GOLESCU, ib. III £8. Mi-a pus foc la-casă (Dobrovăţ, în Vasluiu) = a purtat vorbe, a vârît o intrigă, de unde e traiu-rău în casă ZANNE, p. ib. iii 85. | A face (s. ducc) casă (cu cinevâ s.. CASĂ — 173 - CASĂ împreună) = a se învoi, a trăi laolaltă in bună înţelegere (fiind mai ales vorba de soţi); a se. sta-' bili, a se aşeză, a şedeă mult undevâ. Cf. zanne, p. III ’89-90. Dumnezeu n’o vrut să facem casă’mpre-ună. ALECSANDRI, T. 1502. Nici cu asta nu fac casă. id. P.P. 352. Cânele nu face casă cu pisica. zanne, p. in 90. | Casă neprimenită = căs-t nicie în care nici bărbatul n’a mai fost însurat cu alta, nici femeia n’a mai fost măritată cu altul. Cf. LEON, MED. 152. 5°. Gospodărie, economie casnică, tot ce are omul (pamfile, I. c. 399), menaj. Bărbatul să fie socotitoriu caseiş[i], PRAV. 534. Pentru lucrurile şi tocmelile casei lui. M. COSTIN, LET. I 256/lg. Desparţă-te de muierea ta, şi. lipseşte din casata şi. din toată agonisita ta. ANTIM, P. XXVII/16. Femeia care să nu fi fost adus zeastre in casa bărbatului... PRAVILA (1814). 163. Acum se bucură . văzăndu-şi adunate pănile, din care parte le pri-face în bani, şi pa,rte le păstrează- pentru trebuinţa casii sale. I. IONESCU, C. 232. Caută de casă, cum se cuvine anei bune gospodine, c, negruzzi, 147. Bărbatu-mieu — Dumnezeu să-l ierte! — nu s’a putut plânge că l-am, înşelat sau i-am răsipit casa. CREANGĂ, P. 4. Slavă Domnului, am . ce mâncă la casa D-tale. id. ib. 188. Casă de becher. PONTBRIANT. Pâne, pânză, şervete (C, NEGRUZZI, I 151) de casă.: lucrate s. făcute de gospodină în opoziţie cu cele „de (s. din) târg“, cumpărate de la pră’vălii, lucrate de fabrică. Casă bine ţinută. # Casă deschisă = în care oricine e. bine primit. A aveâ casă şi masă = a fi însurat, având gospodăria sa (şi oarecare avere). Cf. LM\ Contraruil; a nu aveă nici casă, nici masă = a fi sărac lipit. Cf. ZANNE, P. III 86. Maico, din copiii tăi Toţi au casă, toţi au masă, Numai eu trag la ■pedeapsă; Toţi. au casă şi moşie. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 180. Taci, să-ţi fie casa casă şi masa masă. PANN, P. V. I 21. N'am ajuns la casa lui, adică la ajutorul lui. PAMFILE, I. c. 399. / [Pluralul se întrebuinţează foarte adesea şi când e vorba de o singură clădire (mare TDRG.) cu mai multe camere (= case I 4?). Strada rusească, casele Petrescu. id. Tot de-a-lungul uliţei, La casele Marcului. ALECSANDRI, P. P. 125b. Cu acelaşi înţeles o păreche s. un rând de case: Erau puse spre vânzare mai multe moşii, patru vii lucrătoare..., şase părechi ■de case. FILIMON, ap. TDRG. | Plur.- case, dialectal căsi ŞI.NCAI, HR. I 45/i9) ŞEZ. V 55, VAIDA, căşi: Că-şile tăte ( = toate) erau de argint. FRÂNCU-CANDREA, M. 280. Se duseră, fieştecare la căşile lor. ALEXICI, L. p. 2 4 6/22. || Diminutive (cu înţelesul de «casă mică s. drăguţă») : căscioară (căşcioârft PSALT. ap. candrea 173/24; căşicioâră f let. ii 64/4; căştioâră GIUGLEA-yÂLSAN, R. S. 200; eăştoâră JAHRESBER. vii 34; căştorână ib.; căşeioreâ păsculescu, L. P. 270 ; căscioriţă s. f. Rădulescu-codin, ap. CDDE,nr. 279; căşioâră f LET. I 188/6) s. (ad. I, 1°). I-au astupat ferestrile căşcioareei. MOXA, 385/31. Căşcio[a.]ră (lemma pentru b o r d e i a ş) dosofteiu, V. S. 1002. Acolo am eu căşcioară, Pe un vârf de delişor. I. VĂCÂRESCU, P. 7/sl. O căşcioară întunecoasă,. ce s.ta şă cază pe dînşii, de povara paielor. •GORJAN, H. IV 81. S’au clădit case şi căscioare. GHICA, Ş.. 496. Departe’n văi e o căscioară, Cu prispă, netedă de lut. COŞBUC, B. 231. Mai merse niţel, şi dete peste o căscioară, şi bălUJa poartă. ISPIRESCU, L. 348., (ad I 4°) A treia încăpere la ca,re se intră' prin tindă e «căscioara», la care se adaugă uneori o a patra încăpere «cămara»... Din «casat a mare» şi din căşcioară fumul iese prin nişte ■«(h)orneţe». pitiş, n. rev. R. i 107. (ad II, 2°) Toată ■albina îşi apără căşioara şi hrana lor cu âcele şi.cu veninul său. URECHE, LET. 1188/„ (ad iii, 4°) Începu baba ddese.să meargă La acea femeie, căşcioara să-i spargă, pann, p. V. i 54; — căsuşoâră (GRAIUL; I 3), căsăşoără (în . rimă ŞEZ. lH>/4) s. f.; căsuţă (căşuţă dosofteiu, v. s. 99,2, Îndreptarea legii, ap. TDRG.). cu plur. -suţe, în Mold. şi -şuţi), căsiţă (rostit căsâţă BENSUSIANU, Ţ. H.) s. f. = casă mică (pamfile, J. I), cu o singură odaie, fără tindă, unde se stă mai ales iarna (id. i. c. 415, 426); odăiţă (POPOVICI, R. D.) în care locueşte ţăranul zilnic cu familia sa, casa (I 4°) cea mică (cf. FURTUNĂ); bucătăria (pamfile, i. c. 402); celulă de fagure (LM); partea mai bulbucată a inelului, în care e prinsă piatra (pontbriant). Zburaţi, porumbi drăguţi, Tot săltând şi colindând a noastre jalnici căsuţi. KONAKI, P. 58. Aveâ o căsuţă ascunsă sub vr’o trei bujtuci de vie. c. negruzzi, i 110. Mai pe urmă şi-a înjghebat şl o căsuţă, şi apoi s’a statornicit în satul aceala. creangă, p. 139. Vin’ colo pe sub coastă, Până la căsuţa noastră. JARNlK-BÂRSEANU, D. 77; — căsuică (câsuie CIHAC, căsucă T. PAPAHAGI, M.) s. f. şî: alveolă de fagure (MARIAN, INS. 145); o parte a cimpoiului (H. xii 142); un joc de copii, (H. v 321). KesujkS = domuncula. ANON. CAR. Văzuiu... o căsuică mititică.'ION CR. II 53; — căsulie (căsăluie LB, că-sălulcft) s. f. şi: odăiţă, chiliuţă (LB) de călugări (LM); cabină de corabie (LM); cutioară; alveolă în fagure (VAIDA); cheutoare la haină, în care se încheie nasturele, babă, c ă ş i ţ ă (Transilv.-de-nord Viciu, GL.); ochiul iţelor, prin care intră câte un fir din urzeala pânzei; căsuţa construită de-asupra torentului de apă, pe care plutaşii mână plutele la vale (Viciu, GL. 99). Aceste bordeie sânt nişte colibuţe sau căsulii mici, construite din bolovani. turcu, ESC. 134. La năvădit, copilul dă mamei fir de fir, de-l trece prin căsuliile iţelor. BREBENEL, GR. p.; — căsuliţăs. f. (Banat) TDRG.] ' —• Din lat. casa, -am «colibă», care primise în limba latină vulgară înţelesul de «casă», înlocuind pe domus şi aedes. Sensul «odaie» îl are şi bulg. kăsta. Cf. a c a s ă, c ă ş i ţ ă, c ă s o i u, c ă s a ş, că sar, căsător(i), căşean, casnic etc. CÂSĂ >s. f. Caisse. 1°. Dulap s. 1 ă d i ţă (de fier) în care se ţin banii, hârtiile de valoare etc. Casă: aerarium, thesaurus. LB. Am o casă Wertheim. | (Adesea, complinit) Casă de bani. 2°. P. ext. (într:o prăvălie) Masa s. pupitrul la care se primesc banii pentru cele cumpărate, cf. t e j g h e â, contoar. (La o bancă," la o fabrică etc.) Despărţimântul unde se păstrează casa (s. casele) de bani şi unde se primesc şi se plătesc sumele operate (încasările şi plăţile). Casa este deschisă de la 9-12 (anunţ la bănci). 3°. Fondurile (din «casele» de fier) cu care lucrează o casă de comerţ, o bancă, o administraţie etc. A face casa = a stabili bilanţul incasărilor şi al plăţilor. Registru de casă = registru în care se trec sumele plătite şi cele primite. 4°. Aşezământ financiar (de stat, judeţ, comună) care primeşte fonduri în depdzit, le administrează, le valorifică; cf. casă1 (I, 3°). Luându-se eforiei şcoalelor dreptul de- dispunere a acestor averi, luându-se fondurile monastirilor şi înglobăndu-se toate aceste fonduri într’o casă centrală... MAIORESCU, D. II 156. Diferitele fonduri provenite.., din case speciale. HAMANGIU,.*;. c. XXXIV. Casă de economie s. (în Transilv. după germ. «Sparkasse») de păstrare s. de cruţare = instituţie pentru încurajarea economiilor, unde se pot depune cu dobândă şi cele mai mici sume. Casă de depuneri şi con-semnaţiuni. = instituţie care primeşte spre păstrare (cu dobândă) sau spre consemnare depozitele judiciare, cauţiuni etc. Casa împărătească [de depuneri] (a. 1793). IORGA, S. D. VIII 28. Capitalul .împrumutat de la casa de depuneri, ştefănescu, C. 568. - [Scris şi câssă s. f. | Familia: casier (pro-nunţ.-sz-er) s. m., cu femininele casiereâsăs. f.=soţie CAŞĂ - 174 CĂSĂPIE de casier, casieriţă, (rar) casieră s. f. = persoană (funcţionară) însărcinată cu ţinerea «casei» unei bănci, unei societăţi, unei administraţii etc.;-—(în Transilv. -Bucov., învechit, artificial, şi): ca(s)sâr(iu) s. m.;—(Banat, cu suf. -aş) căsăraş s. m. La căsăraş în Oenaă am stat şl eu la un givan. irineu, S. B.' 49^ cf. 41;—casierie s. f. = a) localul în care se centralizează încasările. Statului: casieria centrală (în Capitală), casierie judeţeană (azi. «administraţie financiară»); b) funcţiunea casierului (s. casieriţei).] - ' - — N. din ital. casşa, idem. CAŞĂ s. f. Bouillie de giuau de bU. ~=- (Numai în DICŢ.) Papă s. cir de griş, cf. caş că (2°). — Din slav., (bulg. rus. rut.) kasa sau ung. kâsa, .idem. CASAB f.s. f. Bourg, petite viile. — (Turcism din sec. XVIII) Orăşel s. târg turcesc (ŞIO), cf. c â ş 1 ă. Cheni-Şehri este oraş, casabâ■ mare, iar nu cetate .{a. 1715) ap. ŞIO! La Chişinău şi la So-roca şi la alte târguri şi casabale. E. KOGĂLNI-CEANU, LET.’ III 230/3O. Şi iarăşi mare stricăciune şi pierzare făcând Moscalii în oştite turceşti, au luat şl toată casabaua, cu toate averile ei. id. ib. 2 80/33. Să nu să dea voie de a întră în pământul Ţării-româneşti şi Moldavii, fieştecare din cei care se află pe lângă marginea Dunării şi pS la serha-turi şi casabale. DUMITRACHE, 467. Când se duc raelile Ţării-rumâneşti la casabale, sate şi târguri. TES. II 310. [Păstrat pe alocuri şi azi, subt'forma casâbă s. f. = orăşel, cătun. BRĂESCU, M.] — Din turc. kasaba, idem. ŞIO. CASÂBĂ s. f. v. casabâ. CASABASAIiÂC t S. a. 1 CASAB-BÂŞA f S. m. } V‘ CaSaP‘ CASÂC s. a. VUement d'homme. — Haină bărbătească (H. XII 261, XIV 107) nedefinită. (Poate că e ortografiat greşit în loc de cazac, cf. cazac ă). CĂSÂCI s. m. plur..v. căsaş. CĂSĂCiitr s. m. v. chesăghi. CĂSĂÎ vb. IV3 Trotter. — (Ban.; sârbism, la ŢICHINDEAL) A alergă. Ogarul, când căsăeşte în zadar, umblă el pre ici pre coleă, iară .când se sloboade după iepure, aşă mearge de iute; cât gândeşti că zboară ca plumbul din puşcă. F. 417. — Din sârb. kasati, idem. CÂSÂi vb. IV» v. câs. CÂSÂiiGE s. f. Espece de froment. •—■ Specie de grâu, nedefinită. H. II 319. t t CASÂtNlŢĂ s. f. (Entom.) Un fel de vierme (H. X .151), probabil găselniţa (v. c.). CAŞAIjOT s. m. (Şt. nat.) Oachalot. — Mamifer din familia cetaceelor, diferit de balenă prin aceea că în loc de lame, are dinţi fixaţi în falca de jos, iar în cea de sus cavităţi în care intră aceşti dinţi. — N. din fr. CĂSĂIitfIB S. f. 1 v n v n a v -w n * v. casa ^. C As Aii trie A s. I. ) CASÂNCĂ s. f. Fichu. — (Mold., Bucov.) Un fel de tes tem el de lână, cu flori pe margini (MARIAN, na. 299), basma de mătasă, cu care se îmbrobodesc fetele, mai ales când sânt de mijloc; flăcăii o fac legătoare .(cravată) la gât; se ia din târg s. se capătă pe la botezuri, înmor- mântări şi nunţi, când sânt ca vornici şi când o-poar.tă pe piept (PAMFILE, -I. c. 364), broboadă (GRAIUL, I 430, nota), cf. H. I 65 III 19, 50, 268, X 33, 77, 436, 506, XII 289, XVI 134, 153. Finii duc cumălrilor... o casăncă ori un tul-pan. MARIAN, NA. 301. Soacra dă nunei casăncă.. SEVASTOS, N. 295/5. Femeile umblă... cu casăncă (Bacău). GRAIUL, I 430. Rochiţa nu-i a ta Şi că~ sânca tot aşă (Basarabia), id. II.8. Mi-o cerut ro-ciţ’albastră, Şi casăncă ăi mătasă.. VASILIU, C. 169. [Şi: casincă s. f. cihac, îl 45, H. I 65, x 33, 506 etc.,cas6ncă,casuncăs. f. pamfile, I. c. 364.] — Din rus. kosynka, «cârpă triunghiulară». CASÂSîT, -Ă adj. Cassant. — Care se sfărâmă sau se sparge lesne, cf. fragil. Oţelul călit e casant. | F i g. (despre vorba cuivâ) Tăios ..Ne-a vorbit cu un ion casant. — N. din fr. Cf. casă. • CASAOC s. m. (Zool.) Sorte d'ecureuil.—Un fel de veveriţă care trăeşte mai mult cu alune; mănâncă şi mere. marian. — Cf. rus kosoâkij «chior, care se uită ponciş». . CASÂP s. m. Boucher. — (Mold., Ban.; rar sau f în alte părţi) Măcelar. Le taie Şerimii şi Mărzaciir ca un casap. NECULCE, LET. Ii 403/26. Cojocari, croitori,... casapi. MAG. IST. II 177/13. Cu ce preţ să vândă casapii peile de tălpării (a. 17'92). URICARIUL, IV 132. Nici unul din căsăpii'jidovi să> nu cuteză (=cuteze) a vinde carne... (a. 1823). ib. III 280/23. Căsâpul zăbovindu-să în căsapniţă. ŢICHINDEAL, F. 197. Au mers la un căsap. sbiera, P. 272/,. Casapi cu masatele. TEODORESCU,' P. p. 136. Cincizeci de becheri, Feciori de boieri, Şi de negustori, Casapi de la Diiu, Haiduci de la Jiiu. ib. 651. Băgă mâna pe tureac, Scoate cuţit de casap, Şi se pune-a-l ascuţl. RETEGANUL, TR. 21 | (Fig.) Om crud. Fabiani pentru voi e păstor,, pentru noi e casap. C. NEGRUZZI, III 266/17. [Şi: căsâp, (rar) hasâp BARONZI, L. P.-161. || Com-' puse: (turcisme): (0. Fromager. 2°. Mo’ule d fromage. 1°. S. m. Cel care face caş s. caşcaval (la stână s. la căşărie), cf. baciu1' (1°). Povăţuind pe căşeri ca să-i facă caşcavalu’ în calupuri mari (a. 1810). uricariul, xiv 239/16. 2°. S. a. Calup de lemn, ca o cutie, încre-stală pe părţile dinlăuntru, în care stescueşte caşul, de i se dă forma unei turte, formă (III). [Plur. (ad 1°) -şari şi (dial.) -şeri, (ad 2°) -sare. | Feminine (ad 1 °): căşăriţă. DICŢ., căşă-reâsă, căşereâsă. LM. | Local: căşărie (dial. că-şerle) s. f. = clădire (s. o parte a stânei) în care se face caşul, brânza s. mai ales caşcavalul. DICŢ., H. vii 262,' XVI 142, cf. I 367, II 145, III 228, 309, IV 86, VI 116, IX 194. Ne-au [spus] baciu'de la căşărie că... a venit 3 hoţ{i], de au lot [= luat] 15 caşcavale (a. 1760). IORGA, B. R. 225. Ei dă voie ca să ţânie [= ţină] la Bran 2 căşării (a. 1760). id. ib. 390. Să-i fie marfa gata, la căşărie me (a. 1810). URICARIUL,. XVI 239/10. Căşăria, baciu', hierbătoarea... toţi şi toate ar hi’nsufleţite de ighirea (= ivirea) tea. JIPESCU, O. 48. Ai şl tu puţină brânză la putină, şi crezi acum .mă ai căşărie. ZANNE, P. III 485], — Derivat din caş, prin suf. nom. agent, şi in-strum. -ar. (Cf. lat. casearius,-a -um «de caş»). Căsărăş s.‘ m. v. casă2. CĂŞĂREĂSĂ S. f. 1 CĂŞĂRIE s. f. | v. căşar. CĂŞĂRIŢĂ s. f. J CASĂRIU s. m. 1 CĂSĂRIU s. m. J v- cas&2- CASĂRMĂ (Mii.) ) CĂSĂRMĂ (Mii.) | v- cazai'mă- CĂSĂş-s. m. 1°. Homme etabli, mărie, posses-seur d’une maison. 2°. Membre de la maisonr domestique. 1°. (Une-ori în funcţiune adjectivală) Om stabilit, cu casă, soţ, care are o casă (barcianu), că să-tor (i t),-c a s n i c (II, 1°), căsar (1°), gospodar (II). Un om oarecarele erâ căsâşa şi răsădi 0 vie. VARLAAM, C. 2802. Nu va puteâ să des-parţă căsaş ii.. PRAV. 599. Scoteâ cu sorţi căsaşi de prin oraşe şi de prin sate şi-i mută la alte ţări.. M. COSTIN; LET. I 18/30. Să dea de tot omul căsaş câte o suţă ţi cinci părale la cîvert, iar holteii cei cu părinţi să dea câte cincizeci şi cinci de părale. NECULCE, LET. n 459/3, cf. URICARIUL, I 35 5/22. Cu neputinţă . eră pre Romanii căsaşi a-i scoate din Dachia. P. maior, IST. 29. 2°. (Mai ales la plur.) Persoane care locuesc într’o casă (subt un cap de familie), care se află în serviciul cuivâ, ai casei, că se an, membru al familiei. Nărocul acel desăvâr'şit ce iaste în ceriu gătat slugilor şi căsâşiloru lui D[u]m[ne]dzâu. VARLAAM, C. 359. Acolo plângere şi tânguire eră de Doamnă sa Elena şi de fiii săi... şi de fiică-sa... şi de alţi căsaşi. URECHE, LET. I 163/ls. Aceasta .de la ficiorul şi ■căsaşii lui... suferind. CANTEMIR, HR. 20 3/13. Mirele merge cu toţi căsaşii săi după mireasă. MAB.IAN, NU. 495. Bună ziua La dumneavoastră, Căsaşi de casă! id. ib. .830. Nu face supărare căsaşilor şi sâială femelei. ŞEZ. VI 110, cf. II 26, 32, 189. [Şi: (ad 2°) căsaci plur. S'au milostivit Ion Oră-şteanu împreună cu soţia Stană şi toţi ai dumi-sale căsaci, de l-au cumpărat (a. 1768). IORGA, S. D. XIII 39.] — Derivat din casă, prin suf. substantival -aş-Cf. c ă s a r 1. ■CĂsĂşoĂRĂ s. f. v. casă1. CASAŢIE S. f. ) s ' CASAŢItJNE S. f. J v- CĂSĂtGr f s. m. v. căsătoriu. GĂSĂTOREĂIiĂ s. f. v. căsători. CĂSĂTORESC, -EASCĂ adj. Conjugal.—-(Rar); De căsătorie, privitor la căsătorie (DICŢ.), c a s n î a (cod. silvic, 51, 10). Legăturile familiei se alcă-tuesc prin căsătorească tocmeală.■ codica ţiv. 11/s. Şese luni trecuseră, de când gusiă Postelnicul această ticnită fericire căsătorească. C..NEGRUZZI, 1 73. Dragoste şvăbească, târguire căsătorească. ALECSANDRI, T. 351. Ei, ce cunosc că viaţa căsătorească toată De-o parte-i şi de alta o jertfă necurmată? I. negruzzi, ii 66. [Cu alt sufix: căsă-târnic, -ă f adj. Cine va creade una ca aceaea, e semn că nu ştie ce este căsătornica soţietate. P. MAIOR, IST. 14. | Adverb: căsătoreşte. DICŢ.J — Derivat din căsător, prin suf. adj. -esc. căsătoreşte adv. v. căsătoresc. CĂSĂTORI vb. IVa. 1°. Marier. 2°. Şe marier.— (Construit absol. sau cu prep. cu s. după). 1°. T r a n s. A uni legitim (s. cu cununie) un bărbat gu o femeie (prin căsătorie), a însurâ, a mărită, a da la casa sa; cf. căpătui. Pe dealu' cu strugurii, primblă-se călugării, Blestemându-şi părinţii, De ce i-au călugărit Şi nu i-au căsătorit. JARNlK-BÂRSEANU, O. 217. 2°. (Mai ales) Refl. (Despre bărbat s. femeie) A se uni prin căsătorie, a se însurâ, a se mărită, a face nuntă (cu cinevâ), a luâ (bărbat s. nevastă) CĂSĂTORIE - 176 - CĂSCA cu cununie. Kesitoresku-m& = nubo. ANON. CAR. Nu vor puteâ acealea obraze dup'acia să se mai căsătorească nici cu alte obraze streine. PRAV. 859. Căsătorindu-sS cu o femeae. DOSOFTEIU, V. S. 121. într’această iarnă în căşlegile Crăciunului, s'au căsătorit Ântioh-vodă. LET. II 47/20. Îmi pare că tr&esc numai de când m'am căsătorit, c. NEGRUZZI, I 75. Cei tineri să năzuiască, Cosă se căsătorească. MARIAN, NU. 789. Că banii for trebui Dacă t’ei căsători. JARNiK-BÂRSEANU, D. 372. [Şi (ad 1°, neîntrebuinţat): încăsători vb. IVa. costinescu. | A d j.-p a r’t.: căsătorit, -ă = însurat s. măritată (de curând LM.) Nu e de cuviinţa unui om căsătorit a lăudă a.slă desbrăcătoare şi ruinoasă patimă. C. NEGRUZZI, I 74. Tinerii, s. noii căsătoriţi, cf. însurăţel. Căsătorit pentru ■a doua oară. DDRF. Negativ: necăsătorit, -ă, = celibatar, cf. h o 11 e i u, becher, burlac. Ajutoriu al celor necăsătoriţi. MINEIUL (1776) 173 l/2. Vieaţă necăsătorită La bătrâneţe e cea mai urîtă. zanne, P.. IV 484. | Abstracte: căsăto-rire s. î., căsătorit s. a., (neobicinuit) căsătoreâlă s. f. == căsătorie. Ori vremea că ti-a venit, Vremea de căsătorit Şi dc’nsurătoare Şi de căsătoreâlă? MAT. FOLC. 49.] — Derivat din casator. CĂSĂTORIE s. f. 1°. Mariage. 2°. Mariage, ■menage. 1°. Unire legitimai (cu cununie) între un bărbat şi o, femeie, însurătoare, măritiş, cf. cununie, nuntă. Căsătoria religioasă se îace înaintea preotului; căsătoria civilă înaintea ofiţerului stării .civije. Căsătorie mixtă: încheiată între persoane •de religiuni s. confesiuni diferite. Căsătorie morganatică, pe care un principe s. un nobil o încheie cu o persoană de condiţie socială inferioară. Căsătoria se face, se încheie, se celebrează, se desface. Cinevâ dă pe fiul său .s. pe fica sa cuivâ î n căsătorie. Cinevâ ia pe o persoană în căsătorie. K&s&toril = matrimonium, uxoratio, (mâritatio). ANON. CAR. Căsătoriia să si înceapă cu cuvântul lui Dumnezeu, şi să sS facă cu jurământ, să ştie ce-i căsătorie. SAVA, AŞEZĂMÂNTURI (a. 1675) ap. GCR. I 21 7/33j 36. Căsătoria te arată că eşti om, iar nu ■dobitoc. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE,, P. VIIl/267. Căsătoria a doua. hamangiu, C. C. 210. Contract ■de căsătorie. TDRG. 2°. Traiu comun între soţi,viaţă conjugală, căsnicie (2°). Abiă începuse a gustă dutceţile unei •căsătorii potrivite. C. NEGRUZZI. I 41. Pe lângă toată sărăcia lui, i-au fost încă şl căsătoria stearpă. sbiera, p. : 225/4. Căsătoria, cât de dulce, multe necazuri ne aduce, când unirea lipseşte. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. viii 267. Bărbatul surd şi nevasta oarbă, cea mai ticnită căsătorie, id. ib. 269. Copii din a doua căsătorie. DDRF. [Negativ (neobicinuit): necăsătorie s. f. = celibat, viaţă de persoană necăsătorită, traiu de burlac s. de fată bătrână, b u r 1 ă c i e, b u r 1 ă-cărie, burlăcărit. Zilele lor se veştejesc. în ■necăsătorie. MARCOVICI, D. 234], —• Derivat din căsător, prin suf. abstr.-ie. CĂSĂTORIU f s. m.. Hpmme' etabli, mărie. — (Une-ori cu funcţiune adjectivală). Om stabilit, cu ■casă, căsătorit.; tată de familie, stăpân al, casei; •casnic (II 1°), că s a ş, că s ar2 f. Podobnic iaste ■omul căsătoriu, cela ce scoate, din vistiariul lui . noaole şi. vechile. TETRAEV. (1574) .224. Om neştine eră .căsătoriu. CORESI, ap. CP. 226. Nu pociu suferi a mearge după căsătoriu mai prost de cât -mine. DOSOFTEIU, V. S. 161/2. Ce asemenea este împărăţia ceriurilor omului căsătoriu, carele... .biblia (1688) ap. TDRG. Vai de căsătoriul cela cenu-ş[i]va deşteptă fomeaia (sec. XVII), cuv. D. BĂTR. II 51. —■ Adj.-verbal al unui verb dispărut din limbă *căs’â din lat. vulg. *casarc «a întemeiâ o căsnicie». Cf. caz â. CĂSĂTORNIC, -Ă t adj. v. căsătoresc. caş-baciu f s. m. v. caş. CASC s. a. v. căscă. CĂSCĂ s. f. (Milit.) Casque. — Acoperemânt de metal ,(m. rar de piele groasă) al capului, purtat de militari,' c o i f, cf. chivără. Infanteria după modelul rusesc, cu căşci şi şepci. URICARIUL, XXII 440,1. După sfârşitul căluşului„ steagul, casca mutului, sabia şi iepurele sânt. sfărâmate în bucăţi şi îngropate, pamfile, S. V. 70. | P. ext. (Herald.) Figură heraldică, reprezentând o cască pe scut; împodobire exterioară a scutului, variind . după însemnătatea personagiului. | F i g. (Zool.) Creastă groasă şi tare a unor pasări: | (Bot.) Pinten în formă de cască al unor orhidee. [Plur. căşci (ap. TDRG), căşti.I Familia: (după fr. "casquette) caschetă s. f. = acoperemânt de cap, de stofă, cu cozoroc,- făcând parte din uniforma marinarilor, a şcolarilor ş. a., şapcă, cf. chipiu, ce ap să, căiţă; învechit şi: casch6t s. a. polizu. Şedeâ în picioare, cu pardesiul pe umeri şi o caschetă englezească în mână. teodoreanu, m. ii 307;— (+ baionet s. panganei) cascan6t s. a. Dragu co-pilu' măi-sii, că el îi cu cascanet şi cu panganei. ALEXICI, L. p. I 254]. — N. din fr. (< span. casco, propriu «craniu căpăţână»). CĂSCĂ vb. I. I. 1°. Ouvrir (la bouche), bâiller. 2°. iScarquiller (Ies yeux). 3°. Entre-bâiller. II. 1°. Bâiller. 2°. Crier. 3°. Avoir envie (de...). III. S'ouvrir, bâiller, s’entr’ouvrir. 1. Trans. 1°. (Complementul e gura, p.' ext. fălcile, gâtlejul — despre oameni şi animale; ciocul, pliscul — despre păsări). A deschide gura mare spre a vorbi, a strigă, a-şi da sufletul, a îmbucă etc. ceva, (despre animale) spre a urlâ, a îmbucă s. înghiţi etc.-cevâ'S. pe cinevâ. Oâtlanul lor... cască. M. COSTIN, ap. GCR. I. 206/22. [Calul] nu poate căscă gura'. CALENDARIU (1814) 174/2e. îndată se umflă, căscând gurile spre a-şi defăima limba sa cea de patrie. LOGHICA (a. 1826) ap. GCR. 11 253/3. Şi când le dă de mâncare, o mănâncă răsturnaţi, L[e]-e lene gura să-şi caşce. PANN, P. v. I. 109. [Dracul] cască o gură cât o şură şi, când chiue odată, se cutremură pământul. CREANGĂ, P. 54. Acestea zicând, căscă gura de trei ori, şi-şi dete sufletul. ISPIRESCU, L. 41. Petele căscară gura, să răspundă, dar muma lor le luă vorba din gură. RETEGANUL, P. II 25/3. Nu căscă, fală, gura, Că mă tem că mi-i măncâ. DOINE, 88/v | (Fără complement) Văzuiu balaur căscănd Şi din gură foc vărsând. POP. ap. GCR. II 322 b/28. Unul cască gura, şi altul înghite. IORD. GOLESCU, ap. zanne, p. iii 513.# A căsca gura (la s. după ccvâ s. cinevâ) = a se uitâ dus (cu gura deschisă), plin de curiozitate naivă, interes, mirare . s. admiraţie copilărească, a privi prosteşte; p. e'xţ., a sta s. a umblă fără nici o treabă (privind în dreapta şi în stânga), a pierde vremea, cf. a tăia cânilor frunză. Chir' Iani... ' căscă gura la copila ascultând. PANN, Ş. 9 II 46. Lălăii cască gura la mărfurile expuse prin magazine, c. negruzzi, 1 329. Oamenii căscau ironic gura, când îl vedeau. EMINESCU, N. 42. Mai şede el, cât şede, de cască gura prin târg, şi-apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă. creangă, P. 44. Căscam gura... pe la toate serbările. ISPIRESCU, L.‘ 32. Căscase gura şi bleojdise. CĂSCA 177 - CĂSCĂ ), idem. Cf. căscăun(d). CASCADĂ s. f. Cascade. — Cădere de apă, (de obiceiu) a unui şivoiu sau pârâu, de la o (mare) înălţime (Ia munte), urlătoare, săritoare; cf. cataractă, vâjoiu. Întâmpinam vederi de lucruri... cum:... cascade... GOLESCU, 1. 66. Cerna... se bate de-a ei stânci... şi’n cascade albe saltă. ALECSANDRI, P. I 212. Toate râurile Africei se aseamănă într’o privinţă: pământul fiind un podiş, apele cad din treaptă în treaptă şi fac cascade, mehedinţi, P. 27. | P o e t. Curcubeul se’ntinde cu mărire... formând... Măreţe... cascade de cristal. C. negruzzi, ii 133. — N. din fr. (< ital. cascata, din cascare «a cădea»). CAŞCADÂK s. m. (Bot.) Arbore sălbatic (H. VI 15.), poate cacadârul. CÂSCÂCIU s. a. (Mor.). Morceau de bois qui arrete 1& marche du moulin â vent. — (Turcism) Lemnul care opreşte mersul,morii (H. II 282), lanţul de strâns la o moară de vânt, halatul (Constanţa, ŞIO. I 396). Lanţul câscâciurilor = cleştele de oprit moara de vânt. DAMfi, T. 162. [Plur. -câ-ciuri. | Şi: căscăciu. H. II 282.] •—■ Din turc. kyskac, «scară portativă care se deschide şi se închide». ŞIO. CÂSCÂÎ vb. IV v. câs. CĂşCĂlil vb. IVa Saveter, gâcher. — A face cevă în grabă, de mântuială, ca un cârpaciu, a c âr-păci; (spec.) a mâncă pe apucate (Principele-Ferdinand, Teleorman). Cf. ION CR. V 316. — Cf. c ă r c ă 1 i. CASCASET s. a. v. cască. casc aste u s. a v. cliischineu. CĂSCĂKI vb. IVa v. căscă. cĂscĂiiir s. m. ) cAscĂrâ S. m. J v- căscăund- CĂSCĂTJND, -â subst., adj., m. şi f. Nigaud, niais, binet. — Cel ce cască gura la tot ce vede şi aude însă fără să înţeleagă cele văzute sau auzite; p. ext. cu puţină pricepere şi judecată (LM.), gură-cască (conv. lit. a. 1910, 955), bo-biete (RĂDULESCU-CODIN); cf. nătărău, nă-tăfleţ, tont, prostănac, neghiob, tân-dală, năuc, zevzec, zăpăcit, hăbăuc, .zăbăuc. Sta căscătintu, fără glas. DOSOFTEIU, V. S. 54. Ei devin vagabonzii uliţilor, căscăunzii răspântiilor, trântorii cafenelelor. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. Să-i aducă, drept dovadă, Vr’o trei oameni... Fi-vor teferi ori nebuni, Ori zăluzi şi căscăuni. CONTEMPORANUL, III 730. Ei îl porecleau, zicăndu-i căscăundul satului. ISPIRESCU, L. 229, cf. 230. Când ţi-ar zice un căscăund: Moară-ţi boulenii! JIPESCU, ap. GCR.n 260/6. | (Rar) Adj. Eră tont şi molatic. De boiul lui, ■mărunţel, cu chipul căscăund, grosolănia se ve- dea pe faţa lui. CONV. LIT. ap. TDRG. [Şi: că-scăânt, eăscăun, s. m., (modelat după derivatele în -uiu) căscăuiu s. m. = zevzec, zăbăuc, zăpăcit năuc, uituc (Voiceşti, în Vâlcea). ION CR. VI 252.].. — Din lat. pop. * cascabundus, -um, idem. TDRG., Candrea, Romania xxxi 305. CĂSCĂtfNT s. m. v. căscăund. CaşcAVĂii s. a. şi m. Espece de fromage. — Specie de. brânză, preparată din caş, mai rar din brânză închegată, dospită la soare, frământată şi sărată (H. iv 86), având forma unui taler, unei turte-groase. De obiceiu caşul de oaie dospit şi lăsat un timp în apă sărată e pus în v e ş c ă (v ă ş c ă- 1 i e) spre a-i da formă rotundă; în alte părţi caşul se taie în felii subţiri, se opăreşte cu apă fierbinte-şi se pune la teasc; în unele regiuni, se pune la fum, spre a se svântă şi rumeni (H. IX 54). PAMFILE, I. C. 86, cf. H. II 71, 117, 145. Caşcavalul de vacă, se face numai prin munţii şi dealurile-Munteniei şi Ardealului sudic. Cf. pamfile, i. C. 28. 30 oca de caşcaval, taleri 3. CONDICA (1693)-ap. ŞIO. Caşcavali care sânt râncezi. N. COSTIN,. ap. GCR. II 12/15. Au lot [= luat] 15 caşcavale (a. 1760). IORGA, B. R. 225. Caşcavali de car & lei. tarif (a. 1761) ap. ŞIO. Trimise maica... doă caşcavali (a. 1780). IORGA, s. D. viii 5. Să-i. dau zece mii ocă caşcaval (a. 1810). uricariul, XIV 239/6. Refuză şi limbi şi caşcaval. ALEXAN-DRESCU, M. 314. Porunci o felie de caşcaval de Penteleu. GANE, ap. ŞIO. Caşcaval grecesc: foarte tare, uscat, şi sărat mult. # A se întinde la caşcaval = a se obrăznici (zanne, P. iii 515, pamfile, ,J. II), a-şi luă nasul la purtare. A se întinde ca caşcavalul prăjit: fără sfârşit. Prea se întinde abonamentul lui ca caşcavalul prăjit. CARAGIALE, ap. ŞIO. A se da caşcaval = a fi moale, prost. ZANNE, p. iii 515. | Fig. Până a nu mă muşcă ...pofta de a gustă din caşcavalul bugetului, alecsandri, t. 113. | P. ext. Brânzeturi streine, în felul caşcavalului. Caşcaval de Elveţia (PONTBRIANT), de Parma (ALEx ANDRE SCU, M. 210): parmezan. Din Olanda ne vin caşca-valurile cele roşii, în chip de ghiuleâ. mehedinţi, P. 19. [Plur. -vale şi -valuri (= specii de caşcaval), f -vali. | Şi: f caşcaveâ s. f. (H. IX 54), caşcav6Iă, s. f. (cu plur. caşcavele, t caşcaveale a. 1719., IORGA, B. R. 374), ca,şcav6t s. m. (numai la) LB. | Derivate: caşcavalâr s. a. = unealtă de cio-bănie (H. III 449), probabil văşcălia;—căşcăvă-lărie s. f. = căşărie unde se prepară caşcaval. Să aducă oile la 18 munţi,... să facă căşcăvălărie, toc-mindu-să să dea oca câte 3 parale (a. 1741-2). IORGA, S. D. IV 248], — Cuvântul se găseşte în toate limbile balcanice, şi e împrumutat din ital. cacio-cavallo, «un fel de-caş care se anină de-a-călarele (= a cavallo} pe prăjini, ca. să se svinte». TDRG., WEIGAND, JAHRESBER. XVI 221, cf. ŞIO. CAŞCATAIiÂR S. a. CĂŞCĂVĂIiĂRÎE S. CAŞCATEĂ S. f. CAŞCAVEIiĂ S. f. CAŞCAVET. S. m. CASCH^T s. a. | CASCHETĂ s. f. J CĂSCIOARĂ S. f. CĂŞCIOĂRĂ S. f. CĂŞCIOREĂ S. f. CASCIORÎTĂ S. f. v. caşcaval. v. v. CÂSCLĂ s. f. = poiată (Tulcea). pamfile, a. 217. CASCOTĂ — 179 — CÂŞIŢĂ CĂSCOTĂ S. f. V. căscâ. căşcovă s. f. v. caş. CĂSEĂN, -Ă adj., subst. I. De la maison, do-mestique. II. (Au pluriel) Personnes de la maison, domestigues. I. Adj.ffNumai la LB.) (Care se ţine) de casă, casnic (I, 1°). II. S. m. (Mai ales la plural) Persoane care lo-cuesc într’o casă (subt un cap de familie), care se află în serviciul cuivâ, ai casei, familia (cuivâ). Aşteptă adeverirea veştii pa să fugă şi el cu căsenii săi, la munţi, prin păduri, sbiera, F. 97. Strigătul buhei... prevesteşte... moartea unui dintre căseni. MARIAN, O. I 209. Dacă cel ce a ţinut lumânarea e un căsan... id. î. 155. Un cuptor făceă aerul nerespirabil, deşi căsenii dormeau împrejurul lui. PAMFILE, I. C. 400. Hodinesc căsenii! SBIERA, P. 49/a,. [Şi: (dialectal ) căsăn]. — Derivat din casă, prin suf. adj. -ean. CASEÎNĂ s. f. v. cazeină. CĂşeIiBîiţă s. f. Niche. — (Cacova, lângă Aiud, în Transilv.) Firidă cu două mici uşiţe; în ea se ţine câte cevâ de ale mâncării, viciu, GL. —■ Pare a sta în legătură cu bulg. Insej «bucă tură (de pâne)». CASEMĂTĂ s. f. v. cazemată. CASENCĂ s. f. v. casâncă. CĂŞEREĂSĂ S. f. l ' CĂŞERÎE s. î. / V' CaSftr’ casIsrnă s. f. v. cazarmă. căşet s. a. v. caş. CASETĂ s. f. Cassette. — Casă2 mică, căsuţă, cutiuţă (lucrată, de obiceiu, din metal sau din lemn ori alt material de 'preţ) în care se păstrează bani sau scule preţioase, «sipeţel, besacteâ, besac-ţeluţă, lădiţă» (COSTINESCU). | F i g. Visteria particulară (a unui suveran); ^p. ext. banii cuprinşi în ea. Trezorierul mieu să-mi verse caseta în mânile voastre. I. NEGRUZZI, IV 125. «Fundaţiunea Oarol I» a fost întemeiată şi înzestrată ăe regele Garol ou fonduri din caseta sa particulară. [Pop. (cf. căşiţă 2°) şi: căşită = cutie (Neamţu şi Putna) MAT. FOLC. 1209, cf. ŞEZ. II 186/,.] —• N. din fr. (< ital. casseta), idem. CASÎA f s. f. Cannelle. — (Neologism împrumutat de primii traducători ai Psaltirei) Scorţişoară. Smirna şi istacti şi casia. PSAL. 87/t [Acc. şi: căsie t biblia (1688) ap. TDRG]. — Din paleosl. kasia (grec. xao(a), idem. CAŞIC subst. (Mor.) Cuvânt citat între termenii de morărit, fără explicaţie. H. xiv 315. [Accentuat, probabil, eaşîe], —• Cf. turc. kasyk «lingură». CĂŞICIOÂBĂ ţ s. f. v. casă. CĂşiE f s. f. (Bot.) = caprafoiu. (Transilv.) panţu, pl., barcianu. — Cf. casia, casiţă. CASIER s. m, CASIERĂ s. f. CASIEREĂSĂ S. CASIERIE S. f. CASIERIŢĂ S. f. CASINĂ s. f. v. cazind. v. casăs. CĂşiwĂ vb. la v. căşunâ. CASiBFCĂ s. f. v. casâncă. CASIOPE s. f. (Astr.) Cassiopie.— Constelaţie din emisfera septentrională,, numită şi s c a u-nul-lui-Dumnezeu s. mănăstirea. OTESCU, cr. 16, cf. culianu, c. 44. [Pronunţ. -si-o-, | Şi: easiop6e s. f., casi6pa s. f. art. DDRF.] ■—• N. după fr. CĂşÎţ s. a. v. chişiţă. casiţă s. f. (Bot.) = crin-galben. bulet. grăd. BOT. v nr. 3—4, p. 59. — Cf. casia, c a ş i e. CĂSÎŢĂ s. f. v. casă 1 şi casetă. CĂŞÎŢĂ s. f. 1°. Alveole. 2°. Petit.e boite. 3°. Morceaux de bois placfe aux deux bouts des stâres comme soutien. 4°. Cuvelage. 5°. Boutonnibre. 1°. Alveolă de fagure, căsuică, căsuţă. MARIAN, INS. 222, ŞEZ. VII 185, REV. CRIT. III 92, cf. H XII 342. 2°. Cutie de lemn s. de coajă de mesteacăn, în care se ţine sare (şez. v 5, cf. viii 89), cf. solniţă, sărăriţă, sălăriţă. | Lădiţă mică sau despărţimânt într’un sertar (REV. CRIT. iii 92), cf. chichiţă, puiu, sipet, casetă. | Deşpărţitură în şerpar. Cureaua de încins... are căşiţă de pus parale, tabac,liuleaua. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV, I 658.1 Firidă. La chip, am pomenit un zid în patru păreţi, partea de cătă ( = către) drum eră scobită, eră o căşîţă. DEN-SUSIANU, Ţ. H. 95. 3°. La şireagurile de steri, lemnele aşezate cruciş la capetele sterilor, ca să nu se dărâme (Arad, com. ITTU). 4°. Colacul s. ghizdurile fântânii (So-borşin, jud. Arad, com. ittu). 5°. (Tisa, Huniad) Chiotoare la cămaşă, în care se încheie nasturele (VICIU, GL), căsulie. [Plur. -şiţe şi (Mold.) -şiţi. ŞEZ. v 5], — Cuvântul nu pare a fi un diminutiv românesc din casă (căci am aveâ căsiţă), ci apropiat ulterior de acest cuvânt. în acest caz ne-am puteâ gândi la un slav. *kuiica din kuca (rut. Icuda, kiicka — cf. cuşcă—, sârb. kuca) «casă». în înţelesul de «lădiţă mică într’un sertar» şi «firidă» aminteşte viu pe chichiţă; în sensul de «deşpărţitură într’un şerpar» pe rut. kisenja «buzunar». căşîţă s. f. Mors. — (Mehedinţi) Zăbală la gură. N. rev. R. 1910, p. 85. [Şi: chişiţă, chişiţă s. f. ib.]. — Stă, probabil, în legătură cu paleosl. kusati «a muşcă», cf. bulg. kt.sej «bucată, îmbucătură». CĂŞÎŢĂ s. f. Pilotiş. — (Bucov.) Construcţie de bârne, umplută cu pietre şi alte obiecte grele, pe care se aşază podurile, peste o apă mai mare (marian), hatie de bârne (Com. a. strataC). Că-şiţele se aplică ca razim unei clădiri în apă, greblă (Transilv. com. ittu). Cf. că s o ai a (II 9°). — Din rut. kaSicja «dig zidit pieziş în apă». CĂŞÎŢĂ s. f. v. chişiţă1. CÂŞIŢĂ s. f. (Entom.) Piophila casei. — Uiî fel de vermişori foarte mici şi subţiri, ca scamă, cu capul negru şi încolo de coloare albă-gălbie, care se fac în brânza nesărată; p. ext., musca ce îi produce. Se mai numeşte: (Ţara-românească) carete, (Bucov.) codaţ, (Transilv.) codaciu, (Ungaria) codaţ, strepede. marian, in,s. 391—2. Cf. m u ş i ţă. — Legătura etimologică cu caş e îndoioasă; cf,. rus. kisiti «a mişună». 12* CĂŞ10ARĂ - 180 - CAŞMIR CĂSIOÂRĂ t s. f. v. casă1. A 1 CÂşii f s. f. v. câşlă. CÂşiiĂ s. f."IA Quartier d’hiver (tartare). 2°. Campement (des Turcs ou des Târtares). 3°. Lieu ou l’on fait păître des vaches, des moutons etc. Laiterie, fromagerie, etable. 4°. Catigorie. 1°. t Cartier ‘de -iarnă {tătăresc) Hanului să-i-clea din an iri an daruri şi miere, şi şepte sate să fie de căşlele Hanului in Bugeag. M. COSTIN, LET. I 217/22. Pe Elagasi... l-au Iriimes să năzuiască la' căşla bănească. alex. AMIRAS, ,LET. iii 154/32j cf. 1q5/2. Purcegând pe lalpuhîn jos tot prădănd şi arzând şi tăind şl Tătari şl muieri şl copii... pogorăndu-se până împotriva câşlei cei mari. LET. II 31. 2°. f Aşezământ provizoriu (turcesc s. tătăresc). Stricase Capegi-başa... câteva căşle tătăreşti, neculce, LET. II 4 0 3/82. Au pârît pre Origori-vodă la Poartă, pentru căşle, adecă: odăile lor, ce le strică Grigori-vodă de pe hotarul Ţării-munteneşti. id.-ib. II 416/20. Aceşti Laji... nu ţineâ case mari, ci numai căşlele, şi veneă şi se ducea la Bender. E. KOGĂLNICEANU, LET. III 224/25, cf. 227/ls şi IORGA, S. D. VI 213. 3°. (Păst.) Aşezământ de păstori, unde sânt mai multe mii de oi (H. xiv 446), loc unde se mulge o cireadă de vaci, şi se face brânză şi unt (TDRG.); casa unde şed ciobanii (h. X 356), grajd, poiată (Dobrogea, ION CR. iv 305), cf. H. X 538. Cf. târlă, stână, s u h a t, căsoaie (II, 5°). Neguţitorii şi alţii din stăpânirea austriecească, •care au căşlele lor aici în Moldova, vor plăti cu-niţa de ţoală vita câte 40 bani noi (a. 1799). uricariul, I 90/lx. Dăndu-i voie să facă o câşlă de vite, cu hotărît loc pentru păşunea vitelor (a. 1803) ap. TDRG. Boi, vaci sau iepe şi cai care le ţin în osebită câşlă, afară din cireada celorlalţi săteni (a. 1805). uricariul, II 140. Pe locul ima-şului târgului nimenea... să fie volnic a face locuinţă sau grădini sau căşle (a. 1816). ib. v 200/5. Ori-ce averi... adică: satili, săliştili, căşlili, păscă-riile şi alte acareturi (a. 1818). GCR. II 219/3X. La toată căşla sau odaie unde se strânge fruptul vacilor trebueşte a fi o pivniţă. DRĂGHICI, ap. TDRG. 4°. Categorie (Măgurele,Teleorman). Com.olmazu. [Şi: (cu accent turcesc) câşlâ s. f. t Să surpe căşlalile care se făceă la Ţara-rumănească (a. 1802). TES. II 309. Dincolo de apă eră căşlaua (cazarma beilicului). ghica, S. 322 (tipărit: căşlava). || Derivate: câşlâr, câşlâş (a. 1803 uricariul, iii 209) s. m., (cu femininele: câş-lăi'iţă. câşlăreâsă LM.) = cel ce ţine câşlă (LM.), cel ce strânge fruptul (tipărit căslar I. IONESCU, D. 370), cf. H. X 5; — eâşlărie s. f. = c â ş 1 ă (3°) (TDRG.), loc de la câmp, unde se strânge laptele de la multe vaci (damE, t. 31, pamfile, i. C. 27), locuinţa ciobanului (H. I 47)]. —■ Din turc. kysia «cazarmă, cartier de iarnă, loc de iernat vitele» (bulg. fc-Kstă «cartier de iarnă»). CAŞI/ÂR s. m. CÂŞIiĂREÂSĂ S. f. CÂŞIiĂRIE S. f. CÂŞlĂRIŢA S. f. CÂsiiÂs s. im. v. câşlă. CÂŞtEGI s. f. plur. Jours gras, carnaval. — Timp în care se mănâncă (de) dulce (costinescu, MARIAN, SE. I 114, .CREANGĂ,' GL:);.speC. dulcele Crăciunului, care ţine de la Crăciun până în postul-mare, carnaval, cârneleagă, fărşang, frupt 3°, cf. moşi i-d e-i a r n ă •(LB., POLIZU, COSTINESCU, ALECSANDRI,- T., 1748, 1758, REV. CRIT. I 170, CREANGĂ, GL.), numite .mai ales căşlegi-de-iamă (marian, se. i 114) s. câşlegile-Crăciunului, spre a le deosebi de câşlegile-Paştilor, care ţin opt săptămâni după Paşte (TDRG.), câşlegile Sân-Pietrului,. de la Sân-Pietru până la 1 August, şi căşlegile-de-toamnă, de la Sântă-Mărie până în postul Crăciunului (cf. COSTINESCU, TDRG.) Au bătut pregiur curtea, din căşlegi păn'la miază-păre-sime. M. COSTIN, let. I' 200/20. - Intr’apeastă iarnă,.'în căşlegile Crăciunului, s’au căsătorit Ântioh-vodă. N-. costin, LET. ii 47/19. Atuhcea dar pre căşlegi, având Măria-sa şl nuntă a face. MAG. IST. II 343/6. Sâni o mulţime de ţărani carii Dumnezeu ştie dacă se. mai' înfruptă în căşlegi cu came, sau de nu trăesc mai toate câşlegile - numai cu sec. i. IONESCU, C. 40. Chiar veselia din căşlegi este oprită. ALECSANDRI, T. 59. Le-am adus la Iaşi... ca să pitreacă câşlegile. id. ib. 405. Când puneâ mama laptele la prins, eu, fie post, fie căşlegi, -de pe a doua zi şi începeam a linchl gro-şciorul de pe de-asupra oalelor. CREANGĂ, A. 44/22. Toamna târziu şi mai ales prin câşlegile de iarnă, fiind nopţile mari, mă puteam repezi din când în când. id'. ib. 116/I0. Rămas-bun, căş-legilor ...A sosi el şi al mieu [mire], A sosi ’n zile cu zori, în căşlegile cu flori. MARIAN, SE. I 278. Supărate-s fetele, Că se trec câşlegile. JARNlK-bărseanu, D. 450, cf. doine, 34/,. Fecioraş de lele-ai fost, Că m’ai sărutat în post. Ce n’ai lăsat prin căşlegi, Să-ţi dau gură să te’nneci? SEVASTOS, C. 151/10. Am şepte răcliţi descuete, şepte încuete, şi o mână de bucurie; găciţi, boieri, ce să fie? .[= Căşlegele de iarnă, postul şi Pa-ştelej. şez. I 299. | P. ext. Petreceri de carnaval. Ostenit' de furtunoasele căşlegi ale acestui an. RUSSO, S. 166. [Şi: căşlegi; (neobicinuit) câşlegiu s. a. Trecic Naşterea-Domnului..., trec* căşlegiul. delavrancea, s. 50]. — E pluralul unui compus străvechiu caş 4-leagă (ca: gură-cască etc.), după modelul lui cărneleagă, cuvântul «carne» fiind înlocuit prin «caş», căci în biserica răsăriteană lăpturile sânt o-prite în post (cf. săptămâna albă, săptămâna brânzii). înţelesul verbului «a legă» în aceste compoziţii este cel opus verbului «deslegâ», adecă cel de «a opri, a -interzice (carnea, caşul)». Numirile romanice pentru carnaval se dau după zilele lui din urmă sau după primele zile de post, pe care biserica le amintea, ca un fel de memento, credincioşilor, în veselia lor de carnaval. Astfel trebue înţelese numiri ca sdirri, derrers-dies «zilele din urmă», l’ultimo giorno, carnes tolendas şi cuvintele care se reduc la incipere, introitu, carne laxare, carne levare (>,carnevale), carne ligare etc. Cf. . LB. TDRG. şi C. M e r 1 o, Die rom.anischen Benennungen des Faschings, în Worter und Sa-chen, iii — 1911 p. 88 ş. u. CÂŞI/EGHJ s. a. v. câşlegi. CÂşiiÎG s. a. (ş. d.) v. câştig. CASM s. f. v. cazma. CÂŞMĂREÂŢĂ s. f. v. cârciumă. CÂ8MET s. a. Sort, chance.—(Turcism; rar) Soartă, noroc. H. XIV 102. [Şi: câşm&t (Teleorman) s. a. ion cr. v. 316, câzm6t (Măgurele, în Teleorman) com. OLMAZU.] — Din turc. kesmet, (bulg. ktsmet), idem. CÂşmet s. a. v. câsmet. CAŞMÎR s. a. (Comerţ) Cachemire.—Stofă foarte subţire, făcută din lâna caprelor de Caşmir (stat în India). !Rochii de. caşmir. şez. iii 125/1s. | P. ext: Şal făcut din această stofă. Cf. pamfile, I. C. 364, şez. ix 45. Caşmir de mata se. în cap CASNĂ - 181 — CĂSOAIE mi-a aruncat. ŞEZ. vil 198. [Şi: cajmir s. a. PAMFILE, i. C. 364.] :— N. din fr. s. germ., intrat şi în limba populară. Cf. c h i s m e r i u. CÂsnă s. f. (ş. d.) v. caznă (ş. d.). CASNĂC s. a. (Mor.) Cercle. — (Turcism; rar) Cercul (H. II 282) s. -îngrăditur.a pietrelor (H. XIV 398) de moară, veşcă, vă căi ie, toc, ocol, o b o d. — Din turc. kasnak «cerc de fier s. de lemn». CASNIC, -Ă adj., subst. I 1°. De la maison, do-mestiqu'e. 2°. ficonomique. 3°. Homme, femme d'inti-rieur, casanier. II 1°. Homme etabli, martt. 2°. Maître de maison. 3°. (Au pluriel) Personnes de la maison. 4°. Domestique, comp^nnon. I. Adj. 1°. (Care se ţine) ul în spume la castru dat răsvrătirii. coşbuc, m. 99/25. — M. după lat. castra, -orum, idem. CĂSUICĂ S. f. } ■CĂstriE s. f. I v' casă casuist(IC), -ă adj., subst. v. cazuist(ic). cĂşuiiEÂN s. m. şi a. | cĂştriiEŢ s. m. şi a. J v' ca?* CĂSUiiiE s. f. v. casă K' CĂŞuiiiNA s. f. art. v. caş. CĂSUiiÎŢĂ s. f. V. casă1. . . CĂŞUNĂ vb. I(a) I. Venir â Vimproviste (impers.), en parlant 1°. d’une id6e, d’un dâsir; 2°. del’amour; 3°. de soup-şons injustes; 4°. d’une douleur physique; 5°. d’un avortement. II. 1°. Arriver â l’imjjroviste, tomber (chez qqn.). 2°. S'en prendre (â qqn.), accuser sans raison, en vouloir (k qqn.). 3°. Insister (auprfes de quelqu’un). 4°. Reprocher. 5°. Etre de mauvais pre-sage. III.. Occasionner, causer (şurtout dans. un sens pâjoratif). - . , Cuvântul latin occasio însemna «întâmplare,‘prilej favorabil». Verbul derivat din acest substantiv trebuia să cuprindă aceste două note: a) «a se ivi în mod întâmplător, independent de voinţa noastră activă» — ceea ce explică funcţiunea lui impersonală — şi b) «a prileji». I. Impers. 1°. Trans. şi r e f 1. (Subiectul — neexprimat—-.este «gândul» sau «pofta») li (s. i se) căşună — i se năzare dintr’o dată, îi vine pe neaşteptate, îi abate (I, 3°), îi trăsneşte prin cap, îl apucă, îi vine (poftă de...), capătă (gust de:..) (Vi-covul-de-sus, în Bucov., com. G. nistor), doreşte, pofteşte (Straja, în Bucov., com. a. tomiac, Ora-viţa, Ban., com. coca), îi vine (s. are) un capriciu, cu stăruinţă. Cf. şez. XXXII 136. I-a căşunat să plece la miezul nopţii.pe ploaie. LM. V’a căşunat să vă însuraţi, id. Ce-ţi căşună? BARCIANU. Nu ţi-am spus eu, jupăne, că aşâ îti căşunează dumi-tale? M’ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gâtul! Doamne fereşte! dacă făceam şi moarte de om? CARAGIALE, T. II 67/27. .I-a căşunat să joace. ŞEZ. XXXII 136. Ştii ce mi s'a căşunat mie acuma? — Ce?—-Să mănânc fragi. Com. G. NISTOR. I-a căşunat să mănânce carne de porc (Oraviţa, în Banat). Com. COCA. Mi s’o căşunat să mănânc numai decât nişte brânză, de oi (Bilca, Bucov.). Com. TOFAN. Ce ţi s’o căşunat astăzi? id. Nu ştiu ce i-a căşunat; destul, că şi-a schimbat gândul = nu ştiu ce nu i-a plăcut, nu i-a venit la socoteală, destul că... (Zagra, 1. Năsăud). Com. CORBU. | P. ext. îi place, îi prieşte. Arinului îi căşună la apă. (La băieşii din Somogy) Com. ittu. 2°. (Subiectul —• neexprimat —■ este «dorinţa, pofta de a aveâ»; persoana asupra căreia se răsfrânge dorinţa se exprimă prin prep. p e) A-i că-şună cuivă pe cinevă = a prinde [dintr’o dată] dragoste de cinevâ, a pune ochiul pe cinevâ (Zagra, 1. Năsăud). Com. corbu. Cf. LM, (pop.) a-i cădea cu tronc. Amicului nostru i-a căşunat pe o văduvă, şi cu orice preţ să o ia de soţie. LM. Pe cine i-o fi căşunat, nu ştiu, că nu spune, să-l tai. delavrancea, s. 57. 3°. (Subiectul—■ neexprimat—-este «bănuiala», persoana atinsă de ea se exprimă prin prep. p e) A i se căşună pe cinevă = a crede vinovat pe cinevâ. Uite, nene, i se căşună pe mine. RĂDU-lescu-codin, l. 4°. (Subiectul -r- neexprimat —• e o durere, un necaz etc.) A se ivi dintr’odată, pe neaşteptate, în vreo parte a corpului. Nu ştiu ce mi-a căşunat în picior. LB. A-i căşună cuivâ cevă greu = a-i cădeă greu. Nici odată însă nu-i căşunase afurisita asta ele grănicerie mai greu ca acum. CHIRIŢESCU, conv. lit. XLIII 923. 5°. (Transilv.; subiectul — neexprinjat.— e o spaimă, provocătoare de avort) I s’a .căşunat unei femei = a lepădat (avortat), marian, na. 74. II. Intraţii (Subiectul e omul). 1°. A picâ pe neaşteptate (tam-nesam, poftit-nepoftit (rădulescu-codin) în casa cuivâ. 2°. (Construit cu prep. p e) A se legă, din senin, de cinevâ, cu învinuiri nedrepte; a năpădi a-supra cuivâ, a prinde ciudă, necaz pe cinevâ. CAŞUNCĂ - 188 - CÂT (Rădulescu-codin, L.), a cădeâ necazul pe cinevâ, a o ţineâ una (ltjngianu, cl. 220). A căşunat pe mine, aşâ din senin. Ce-ai căşunat pe mine? RĂDULESCU-CODIN, L. Domnul Şutul, hiara cea cumplită... căşună pre beserică mai cu dinadinsul. ZILOT, CRON. 72. Ceilalţi argaţi căşunară pe dânsul, şi-l tot luau peste picior, iară el nu luă aminte de flecăriile lor şi-şi căută de treaba lui. ISPIRESCU, L. 229. | R e f 1. A se căşună pe cinevâ — a voi să se răzbune, să se desdau-neze pe socoteala cuivâ. pontbriant. 3°. (Construit cu prep. asupra s. p e s. şi absolut) A stâ de (s. a cădeâ pe) .capul cuivâ, a nu-1 slăbi, a stărui pentru cevâ (rădulescu-codin) s. pe lângă cinevâ să- facă cevâ, a se acăţâ de cinevâ s. cevâ, a ciocăni (de cap) pe cinevâ s. cevâ. După şease ani de luptă crâncenă, în care victoriile se precumpăneau, puterile Europei, căşunând asupra Porţii, au silit-o să încheie pace. GHICA, S. 28. Eră s’o pat şi mai rău cu Mavrogheni; căşunase pe mine: ba hu! că să-mi dea pe fie-sa, şi mai multe'nu. id. ib. 504. Unde să-i găsesc eu potrivă, ziceă împăratul toată ziulica, dând cu toiagul de cdlo cdlo o pietricică, pe care căşună în neştire. DELAVRANCEA, V. V. 9. A căşunat, ca baba la mormânt, pann, p.v. III 4, cf. zanne, p. ii 5. 4°. (Construit cu dat. Braşov) A face cuivâ imputări pentru cevâ.' Mi-a căşunat vecina, că n’am fost la botez. Com. C. lacea. 5°. (Construit cu dat. Braşov) A cobi. Ne-ai căşunat, de .când am plecat de-acasă, şi ne-a apucat ploaia pe drum. Com. C. laceâ. III. Trans. A prileji, a cauzâ (alecsandri, T. 1781), a pricinui (şez. ii 186/9), mai adesea o pagubă s. nenorocire (STAMATI, une-ori implicând nota «aşâ din senin, fără a aveă vreun motiv», rădulescu-codin, l.) a provocă, a produce. De la perzarea Avarilor, prin Pipinus căşunată, Romanii cei din Dachia au avut pace. P. MAIOR, IST. 56, cf. 249. Scrisoarea a căşunat la toţi ai casei mare şi nespusă bucurie. LM. Ploile au fost multe şi au împiedecat trieratul, căşunând stricăciune. I. IONESCU, M. 354. Te las să-ti închipueşli mirarea ce a căşunat vederea astei nouă dovezi. C. NEGRUZZI, I 231. Asta poate să-ţi căşuneze vr’o supărare. ALECSANDRI, T. 1365. Fiecare asociat rămâne răspunzător către societate de daunele căşunate prin culpa sa. HAMANGIU, C. C. 382. îi căşunează moartea, dan, p. 383. Copilul... uită de plâns şi durerea căşunată prin căderea sa. MARIAN, NA. 341. Nu-i eră destul Dochiei de amarul ce căşunase ea pe capul lumii, cu lemnele? RĂDULESCU, L. . [Prez. ind. căşunez, mai rar căşiin şi căşun. |Şi: căşinâ vb. I(-0 marian, î. 68. | Abstracte: căşunâre s. f. = prilej. Nici eăşunare de plănset nu dau... Mamei.coşbuc, JE. 171/17, căşunătură s. f. = durere fără veste; idee capricioasă (LB.). De-o fi de pocitură, De-o fi de căşunătură... Voi puterea să i-o altoiţi. MARIAN, D. 342. Tuse cu căşunătură. şez. Vii 93. [Adjective: căşunat, căşunător, -oâre.] ■—• Din lat. *accasiono, -are (cu schimb de prefix, în loc de *oecasiono, -are, derivat din occasio, -onem). Cf. me.yer-lUbice, etym. WB. Nr. 6029; cf. v. fr. achoisoner «accuser, inquiâter, vexer». CAStnvcĂ s. f. v. casâncă. CĂSUŞOĂltĂ s. f. v. casă1. CĂşuţ s. m. v. caş. CĂSUŢĂ s. f. 1 CĂŞ1JŢĂ S. f;. 1 V- CaSăl- . . CAT s. a. 1°. UStage. 2°. Entre-pont. 1°. Rândul de camere s. apartamentele- unei case care se găsesc Ia aceeaşi înălţime, e t a j-Catul de jos — parterul. DICŢ. Cele mai multe case sânt cu un cat, - cu . toate aceste sânt case şi cu două caturi. I, IONESCU, M. 150. Catul de jos al caselor abiă aveă pe ' ici pe coleă câte o crestătură. ODOBESCU, I 126/25. Nişte trepte de lemn duceau în catul de,sus. EMINESCU, N. 37. Jos, la catul întâiu, e casa lor privată. MAIORESCU, C. II 389. Ai nişte pătaturi Cu câte patru caturi, teodorescu, P.-P. 132b. | p. anal. (La scrierea chirilică) Şir de litere aruncate de-asu-pra rândului s. cuvântului de care ţin. Scrisoare complicată, care, prin trăsuri fine şi rotunjite, su-perpuncă în 2 şi 3 caturi diferitele litei-e ale unui cuvânt, filimon, ap. ŞIO. 2°. (Mar.) Etaj între cele două punţi ale unei corăbii. PONTBRIANT. [Plur. caturi], — Din turc. kat, idem (1°). CÂT, -Ă adj., adv., conj., numeral, pron., s. a. A. I. 1°. Cambien, quel, quelle, (exclam.) que de, tant que, autant que. 2°. (pour exprimer la dur.6e) Combien, tant que. 3°. Autant que. 4°: Combien, quel, quelle (exprime la grandeur). II. . 1° — 2°. Aussi... que, autant que, comme. 3°. (correlatif) (autant) Que, (autant) autant. 4°. (tant, autant) que. 5°. (autant) autant, (plus) plus, dans la mesure oii, aussi... que possible. 6°. Que. III. 1°. Autant... que Si... que. 2°. Si... que, tout... que. 3°. Autant... que. IV. 1°. Autant... que. 2°. Quant ă, en. ce qui concerne. 3°. Tantât... tantât, soit... soit, ei... et. B. 1°. Tant c;ue, si bien que. 2°. Des que, lorsque. 39. Tant que. C. I. 1°. Autant que, combien? (â quel prix?). 2°. Combien?, autant (de-fois) que. 3°. Tant que, tous ceux qui, tout ce que. 4°. Tant que. 5°. Autant que. II. Quelque peu de. III. Quel? Quelle?' (rang, place). IV. (Distributif) Chacun, chacune — avec un nom de nombre: un par un, deux par deux etc. V. Quotient. în întrebări, prin cât voim să ne informăm asupra cantităţii (mărime, preţ, număr, extensiune, măsură, greutate, grad, intensitate, iu-ţime, spaţiu, timp); numai din context reiese dacă aceasta e mare sau mică. întrebarea poate, să atingă verbul (cât costă ?) — în care caz cât are funcţiune adverbială'—■ sau un substantiv (câte zile ai stat?) ori un adjectiv (cât de bătrân este?), deci funcţiunea Iui poate să fie adjectivală. în cazul din urmă, cât se leagă de adjectiv prin prep. de; cazurile fără de sânt rare: De are fi făcut cătu lucru mare. PRAVILA MOLD. 202. în întrebări une-ori apare, prin atracţiune, înaintea lui cât, prepoziţia care va întovărăşi răspunsul: De cât timp eşti bolnav ?—De trei zile.— Cu cât vinzi merele?— Cu zece lei. Răspunsul imediat Ia întrebarea cât?'este gestul sau cuvântul care întovărăşeşte sau poate înlocui acest gest: atât, tot; cu acestea apare în corelaţiune în propoziţii afirmative (îti dau atât cât ceri, tot cât vrei); corelativul poate şi lipsi (îţi dau cât ceri, cât vrei). A. Adverb şi adjectiv. I. Exprimă o idee de cantitate. 1°. (Ideeâ de cantitate exprimă o mărime, mulţime, intensitate, grad etc. Precizarea cantităţii o dă abiă cuvântul de care se leagă cât). a) (în întrebări şi exclamări) Ce mare (mic), mult, tare (intensiv), greu (uşor), iute (încet)!? în ce măsură (grad) 1? Adecă[=\aiă.'] puţin foc căte luclule [=lucruri] arde! COD. VOR. 123/IO, (mare pădure aprinde. N. testament 1648; cât de mare materie aprinde, biblia 1688). O, cât să ne teamem de curvie! varlaam, C. 290. Călii îti iaste de luminată .viaţa, călit îti sânt de frumoase picioarele, cât iaste de minunată plecarea! MINEIUL (1776) 1322/2- Cătă scârfiăşi durere CÂT — 189 — CÂT va fi simţind tatăl mieu! DRĂGHICI, R. 102/24. S’o vezi. cât s'a făcut de bisericoasă! c. NEGRUZZI, I 65. Cât se bate, cât suspină, O inimă de dor plină! ALECSANDRI, P. I 25. Nu pot să-ţi spun... cât — ■ah! cât — îmi eşti de dragă! eminescu, P. 188: Vezi..., cătu-i de-a dracului lumea astă? CREANGĂ, p. 127/15. Vai de.mine cât dor. duc! JARNlK-BÂR-seânu.'d. 94. (Neobicinuit) Pe cât = ce mult, ce tare.. Vezi tu. pe cât te iubeşte? KONAKI, P. 288. b) (în răspunsuri şi afirmări) Mărimea (micimea), tăria (intensitatea),^ greutatea (uşurinţa),. iuţimea (încetineala), măsura (gradul) în s. cu care... Mai puţină datorie avii soţia sa decât căt fu el datoriu domnu-său. VARLAAM, C. 272/2. Dzîcă căt le place! DOSOFTEIU, PS. 35. Tu vezi cătu-mi sânt coamele meale. ţichindeal, F. 236. O portiţă, căt puteâ să treacă o lamă. DRĂGHICI, R. 102/a2. Cănd jelea el aşâ; iaca şi capra, veneâ căt puteâ. CREANGĂ, P. 25/20. Oprindu-şi pentru dînsul merinde numai cât a putut duce calul. ISPIRESCU, L. 4/17. Cine n’are dor pe vale, Nu şti luna când răsare Şi noaptea cătu-i de mare. JARNlK-BÂRSEANU, D. 87. Cât le uiţi în lung. şi’n lai, Nu mai vezi pământ uscat. ib. 320. | P(r)e. cât = în măsura în 'care... li dau toate laudile, pre'călii poate sluji mintea omenească (a: 1794) ap. GCR. II. 151/s. Rabdă pe cât vei puteâ. jarnIic-bârseAnu, d. 151. Intinde-ţi picerile, pe căt pătura te iartă. iord. golescu, ap. zanne, ii 592. f Până în cât = în ce măsură. Să vază până în cât sănt Leşii de simeţi la războiu. let. I 2 2 3/32. (Neobicinuit) Cu cât. Cu căt eşti de ghizdav să-ţi scriu în frămseaţe. dosofteiu, ps. 147. încât v. c. # Cine ştie cât = mult, foarte, tare. Ne credeam cine ştie căt de învăţaţi! sbiera, F. 98. Nu ştiu cât (fam. nu-ş’ căt) = (foarte) mult, cf. n e ş c â t. Mergând înainte cale de nu ştiu câte zile, deie de palaturile lui Verdeş-împărat. ispirescu, L. 44/14. La cât vine s. ajunge cinevâ = în ce mizerie s. hal ajunge, cum decade cinevă. Eră... .mare şi tare..., iar acmiL la cât venise! LET. II 425/s. Giudecaţi la cât agiunge omul, când patimile îi întunecă mintea! drăghici, R. 162/7. Nu ştiu la cât mi-a sta norocul (creangă, p. 219/14) = ce noroc voiu aveâ, cum mă va ajută norocul. Nu ştiu la cât mi-a sta capul cu cinevâ = cum o voiu scoate la cale cu cinevă. Cu spânul tot am dus-o, cum am ■dus-o, căne-căneşte, până acum. Dar cu omul roş nu ştiu zău la căt mi-a sta capul. id. ib. 234/u. Cât se poate, în legaiară cu un adjectiv s. adverb (la pozitiv şi comparativ) arată gradul suprem posibil: foarte. Un boierinaş frumos şi bun la inimă, dar desfrânat căt se poate. C. NE-gruzzi, i 31. (Adjectivul s. adverbul stă mai ales - după locuţiune, şi e unit cu aceasta prin prep. d e, ■când e în gradul pozitiv). Dacă ştiai să potriveşti din gât pe moş Nichifor, apoi eră căt se poate de şăgalnic, creangă, p. 108/*, cf. 128/24. Le lă şi le ■îngrijeşte, căt nu se poate mai bine. id. ib. 289/17. Să aibă căt va pute mai multe poame şi stridii. DRĂGHICI, R. 165/la. Ah! ani strigat, luând un aer căt am putut mai melodramatic, c. negruzzi, I 49. Împodobi palaturile şi cetatea căt se pută mai frumos, ispirescu, L. 36/21. Cât ce pot = din toată puterea. PAMFILE, J. I. Fuge cât ce poate[de iute] cu sarcina în spate. CREANGĂ, P. 215/26. Să strigi ■cât ce-i puteâ [de tare]. ALECSANDRI, p. p. 170 b/2, ■cf. 378/a. 2°. (Exprimă întinderea în timp.) a) (în întrebări şi e X c 1 a m a ţ i u n i) Ce durată de timp!? Căt va trăi pe pămunt?— Treizeci şi trei de ani. TEODORESCU, P. p. 107». Căt a făcut de la Bucureşti la- Cluj? Căt am aşteptat în zadar! b).(în răspun suri şi a f i r.m a ţ i u n i; în legătură cu vreme s. timp s. subînţelegându-se acestea) în timp ce..., până când.... In cătă vreame îm- părătesc... prcmilile... CONDICA (a. 1773) ap. GCR. II 87/29-30. Căci în câtă vreame neamurile Evropii nu băgâ în seamă limba sa ceaia ce să vorbeâ, erâ museleînchise în mănăstiri şi în palaturi. loghica (a. 1826) ib. II 252/s0. Cătă vreme nu-ţi cei ieriare, n’ai ce căută în casa mea. LM. | (Singur) în timp ce, până (ce), pe s. până când. Am aflq,t eu întru tine odihneală cătă arii fost întru tine. APOCALIPSUL, (sec. XVlj.apl CUV. D. BĂTR. II 423. Încă căt eraţi în faşă, săraci de maic’aţi rămas. KONAKI; P. 49. Cât n’om. aveă drumuri de fer, tot de-aceste o să păţim, alecsandri, t. 957. EU îs bun, cât îs bun, dar... creangă, p. 253/4. Apoi, mări, căt irăiâ, Fraţi de cruce se- prindeă. ALECSANDRI, P. P. 12b/8. Să n’ai grijă pentru tine, Căt ăi fi tu lângă mine; Să n’ai frică pentru mine, Căt oiu fi eu lângă tine! id. ib. 24/,,. Căt m’am iubit cu ele, Le-am dat salbe şi inele. id. ib. 346 b/4. Câtu-i postul lui Crăciun, Toate felele se ţîn. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 447. Căt eşti năco-vală, suferă; cât eşti ciocan, loveşte. ROMÂNUL GLUMEŢ 29/s. Omul, cât trăeşte, învaţă, şi tot moare neînvăţat, ib. 20/,. Ţin’te mare, căt ai mă-laiu în căldare, zanne, p. IV 425. | (Mai rar) în cât. Rămase craiu Ungurilor Ioan, însă cu legătură la pace, ca în căiă vă trăi, iar după moartea lui Ioan, să rămăie la strălucită casa Austriei. E. VĂCĂRESCU, IST. 261 /13. Şi încât trăim pe lume... KONAKI, P. 286: Încep mulţi fără sfială a se în-cărcă făţiş, Căci în cât eră domnia, tot eră cam pe furiş. BELDIMAN, TR. 353. Mustul, în căt stă în cadă..., începe a sfărăi. i. ionescu, C. 198. 3°. (Predicatul se repetă în legătură cu căt, care devine—ca şi ce (A IV), întrebuinţat cu aceeaşi funcţiune —■ un fel de acuzativ al măsurii; tot astfel în bulg. otide kolko otide = merse cât merse). O bucată (de vreme), un timp, un drum (mărişor), o leacă... Merse ea, cât merse, peun drum. CREANGĂ, P. 286/14- In sfârşit mai strigă el,-capul cerbului, căt mai strigă... şi de la o vreme se face tăcere. id. ib. 227/3. Mai merge'el înainte prin codru, căt merge. id. ib. 200/4. Se frământă el cu mintea, cât se mai frământă, şi... aclormi. id. ib. 158/i3. Tace el, căt tace, dar coace. MERA, B. 260. 4°. (Mai rar) Mare, coşcogea,... nu glumă. Un baciu tânăr în cămaşe, cu câta căciulă la o parte. CARAGIALE, s. 12/16. (Urmat de mai) Snagovul e, în mijlocul unei câtă mai bălţi, odobescu, I 449. 41= Din câte s. de-a’n-câtele(a) = din răsputeri, cât a putut, foarte mult. Şi aşă duşi pe jumătate pe altă lume, hohoteau din câte şi urlau, de trebuiâ să-ţi astupi urechile, jarnîk, ap. TDRG. D’o fi fată, 0 s’alerge d’a’n-câtelea pe la Soare-răsare. DELAVRANCEA, ap. HEM. 1164. Umblam d’a’n-cătele, ca să fugim de la părinţi. CALENDARUL BASMELOR. ib. Grădinarul umblă d’a’n-cătelea, să găsească un ajutor, ib. ap. ib. 1165. II. Ideea de cantitate serveşte la com-paraţiuni. Comparaţia poate fi completă: Aveam un nas căt al lui de mare. c. negruzzi, 1 7, sau eliptică, omiţându-se, ca de Ia sine înţeles, adjectivul cantitativ: Mearele cât o alună [de mici], BARAC,. A. 16. Când asemănarea se face numai prin adjective, regula gramaticală este: se leagă prin ca adjectivele care nu au un sens de cantitate, iar prin cât cele la care ideea de cantitate predomină: Nalt cât casa, verde ca mătasa, dulce ca mierea, amar ca fierea. TEODORESCU, P. P. 235b. După căt, pron. pers. are, ca după prep. şi după c a, forma acuzativului. Substantivul cu care se compară e articulat sau con- . struit cu articolul nehotărît. 1°. Atât de (mult, mare, tare etc.) ca, cum, precum, după cum. Departe de Dumnezău, cătu e iadul de raiu. biblia (1688) 6 pr./I9 Groasă căt mine. C. NEGRUZZI, I 59. Am fost să cumpăr un cat de lemne, dar mi-o cerut căt draou,’ pe CÂT - 190 - CÂT tată-său. ALECSANDRI, Ţ. 826. Creştea într’o lună, căi alţii într’un an. EMINESCU, N. 4/23. Ochii i-au ieşit afară din cap, cât cepele de mari, CREANGĂ, P. 53/„. Aţi băut fiecare, cât şeplesprezece. id. ib. 262/,,. Nu aveă milă de om, nici cât de un câne. id. ib. 248/,. Doi drugi, cât casa de înalţi. ISPIRESCU, L. 59/25. Un buzdugan de fier, mare cât o bute de 50 de ferii. RETEGANUL, P. V. 29/„. Am ucis pe frate-tău, Viteaz mare, cât un leu. ALECSANDRI, P.. p. 79/5. Ce mi-i urît, nu mi-i drag, De-ar fi cât caşul de alb. JARnIk-bârseanu, d. 14. | Pe cât = încă odată atât (de mare, tare etc.) Asia n’aş face-o eu, de-ar mai fi el pe cât este. CREANGĂ, P. 229. 2°. (Asemănarea nu se face între două noţiuni de acelaşi fel, ci termenul de comparaţie e o propoziţie) Strâmt cât păşeşte găina [= pasul găinei] Şi lung cât vezi cu ochii [= depărtarea cea mai mare]. GOROVEI, C. 392. | (Adesea în corelaţie cu aşâ; la scriitorii moldoveni de la începutul sec. XIX, în acest caz, cât poate fi precedat de prep. în sau pre) Precum, după cum. Numele acesta îmi iaste aşâ de iubit, în cât îţi iaste şi ţie. bel-diman, P. I 11. La ochii noştri [Dumnezeu] se vede înţelept şi tare, Pre căt în mica jivină, aşâ şi ’n felul cel mare. KONAKI, p. 272. Dar băiatul nu e aşă prost căt seamănă (franţuzism = pare). C. NEGRUZZI, i 65. 4^ (Anumite comparaţii de acest soiu au ajuns expresii stereotipe — întrebuinţate apoi şi în afară de comparaţii, spre a indicâ o mulţime mare, o cantitate mică, o deosebire mare, un timp îndelungat, maximul unei sforţări etc.). Cât cerul de pământ = foarte deosebit. Albina de viespe, cât cerul de pământ. IORD. GOLESCU, ap. TDRG. Nici cât p’o măsea = foarte puţin, o cantitate mică. zanne, p. ii 267. Cât (e) hăul (şi dudăul s. şi pă-răul) v. hău. Cât (c) lumea (şi pământul) = în vecii vecilor, nesfârşit, totdeauna, (după negaţiune) niciodată, cât e hăul, nicăiri. Căt lumea lângă tine aş vrea (ca) să trăesc. ALECSANDRI, p. I. 166. Alt' stăpân... nu mai face brânză cu Iiarap-Alb, cât îi lumea şi pământul. CREANGĂ, p. 230/,. cf. 324/18. Când c omul tinerel, Lesne-i vine a gândi Cât pământul c’a trăi, ALECSANDRI, p. P. 305b/7. Dragostea se sfârşeşte, Şi căt lumea nu trăeşte. JARNlK-BĂRSEANU, D. 219, cf. 396, §5. Maică, la, inima mea Este-un ghem de voie-rea: Cătu-i lumea nu se ia. MÂNDRESCU, L. p. 26/16. Cât veacul (după negaţiune) = cât oiu trăi, niciodată, cât e hăul. N’am să-l văd căt veacul! coşbuc, B. 34. Câtă frunză, (şi) câtă iarbă s. câtă pulbere şi spuză = grozav de mult. Când văzuiu a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă... EMINESCU, P. 240. Au şi început a curge fumicele cu droaia, câtă pulbere şi spusă, câtă frunză şi iarbă, creangă, p. 264/4. Cât e negru subt unghie s. (t) câtu-i negrul bobului = foarte puţin, în cantitatea cea mai mică posibilă. Nici cât e negru sub unghie nu vei ,aflâ acold. P. MAIOR, IST. 141. N’au fost ei nici câtu-i negru supt unghie mai buni. ŢICHINDEAL, F. 61. Câtu-i negrul bobului macara cevaşi a sminti peste socoteala omenească este. cantemir, ist. 110/18. cf. ib. 240. Cât uu lucru mare = lucru mare, foarte tare, mult de tot, din cale afară. Eră vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39/8, cf. 2 1 3/,, 2 2 2/26. A strigă cât te ia gura = cât poţi de tare. Strigă, căt îi luă gura, că moare de frig. creangă, p. 239/21. Cât îţi poate calul = cât poţi, cât îţi. plăteşte pielea, cât te ţin curelele. Numai Chirică băietul ştiă ce zace în inima lor şi căt le-poate calul [fetelor]; că ce-i mai greu de ales decât omul? id. ib. 167/a || (Eliptic, rămânând neexprimată comparaţia) Nici (ca) cât = atâta cât nimic, nici o clipă, nici de cum, de loc. Cf. ca (A. I 3) N’am dormit nici căt. LM. Calul... nu s’a deslipit de domnul lui nici ca cât. ISPIRESCU, M. v. 53. la vedeţi, vinele lui Ţugulea sânt ele unde, le-am pus eu?— Ba nici căt! id. L. 317. | (Spre a indicâ o durată scurtă de timp) Cât ai bate în s. din palme, cât ai scăpărâ din(tr’un) amnar, cât te-ai şterge la ochi, cât ai clipi din ochi, (f cât clipeala ochiului), cât ai zice „pis“, cât cioara în par, cât trece cioara peste gard, cât ai potcovi puri cele. Şi cât clipala ochiului, s’au aprins şi biserica sfântului Dimitrie. LET. III 76/,. Prăpădi şi el, cât ai bate în palme, tot ce câştigase. C. NEGRUZZI, I 81. Lucruri de gospodărie, făcute de măna lui Chirică, căt ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153/21. Căt ai scăpărâ dintr’un amnar, se ascunse pintre nişte rădăcini dese. MARIAN, O. I 311. Cât te-ai şterge la ochi, lupul fu aci. ISPIRESCU, L. 77/,„. Cât cioara’n par şi vinu’n pahar. ZANNE, P. IV 189. Cât trece cioara peste gard, copilul flămânzeşte, ib. II 81. Se suie’n slava ceriului, Cât ai potcovi pu-ricele la un picior. GOROVEI, C. 3 98/22. Cât (cântă) cucul = foarte puţin, niciodată, zanne, p. I 452. Cât va da din deget=cât va fi, cât va trăi. zanne, p. II 111. | (în legătură cu adverbe de timp şi de loc) Cât colo = la oarecare depărtare, (tare) departe. Văzând că aveă un gust foarte neplăcut, l-au zvârlit căt colo. DRĂGHICI, R. 62/24. Cât colo,' o altă trâmbă din cei mai juni. bălcescu, m. v. 541 /29. Fata îi pune atunci mâna în piept, îl brân-ceşte cât colo. CREANGĂ, P. 277/28. Aruncând căciula căt colo, cu carte cu tot, scoase fluierul. RETEGANUL, P. I 17/e. Dar cold, cât colo’n fund Iată-un negru... alecsandri, P. P. 79b/„. Cât de colo (neobicinuit în acest sens: cât colo) = de departe, de la (o mare) distanţă. Se vedeâ căt de colo, că vorbea cu înţelepciune. ISPIRESCU, L. 22/23. Românul cât colo îţi bate la ochi! ODOBESCU, I 468. Cât pe colo = grozav de întins, mare. Se cutremurară, când văzură namila de lighioană lângă dînşii şi un lac de sânge cât pe colo. ISPIRESCU, L. 202/13. Un baltac de sânge, căt pe colo de mare. id. ib. 343/20. Cât colea = (tare) a-proape, în apropiere, nu departe, la o parte. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poşta âenainte?... Ba nu... ian căt cole, o palmă de loc, o fugă de cal. ALECSANDRI, t. 45. (Repetat) M’am luat, căt cole, cât colă, pe urmele fugarilor, id. ib. 227. Purcelul... se ia după moşneag, şi cât colea, mergeă în urma lui. CREANGĂ, p. 82/j. Se opri şi el mai căt colea, după un mărăciniş. ISPIRESCU, L. 109/s. Eu mă duc, ia, cât colea, să taiu niţele lemne. id. ib. 334/4. Fugea el, dar şi eu: cui coleâ în urmă-i. PAMFILE, C. Ţ. Dina la poartă ieşea, Şi potera cât coleâ. ib. 39b. Paşte murgul şi rănchează, Gheorghe doarme şi visează; Iară Nuţa, cât coleâ, Pe Gheorghiţă îl păzea. BIBICESCU, P. P. 56. Ce stai, baâe, căt coleâ, Cu-atâta inimă-rea? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 46. TrecU neică, căt coleâ; Ghiaţă la inima mea!' DOINE, 77/16. Cât ici, cât coleâ = în curând, nu după multă vreme. Dumnezeu porneşte cu sfântul Petre, şi, căt ici, căt cole, ajung pe Ivan. CREANGĂ, P. 299/14. Cât de ci f = de departe. Armasariul... cât de cii şi apropiiarea lupului simţi. CANTEMIR, IST. 77/». Cât pe ce s. pe-aci = aproape, mai, maf că..., puţin a lipsit, n’a lipsit mult să..., gata să.... Ve2[i] la ce mă aduseşi: Căt pe ce să te jertveşti. BELDIMAN, O. 74/,. Cât p’aci să-mi dea şi mie. PANN, p. v. I 122. Căt pe ce eră să mă trimeată băbaca [la Paris], alecsandri, t. 345. Cât pe ce eră să i se rumpă o vână a inimei. EMINESCU, N. 77/,. Calul... începe a sări în două picioare, fo-răind, şi cât pe ce să izbească pe stăpănu-său.. CREANGĂ, p. 185/23. ll strânse în braţe şi cât p’aclt eră să-l înghiţă. ISPIRESCU, L. 90/6. (Repetat) Şi căt pe ce, cât pe ce, să nu-l ieie carul înainte.: CREANGĂ, P. 41/16. Eră căt pe ce să mor. PAMFILE, C. Cât ce, (Transiiv.-de-nord, Maramureş) câci = îndată ce, imediat ce. ţiplea. La mine’n prag\ veneă, Mamă-sa căt ce-adurmeâ. coşbuc, B. 10/* CÂT - 1.91 — CÂT cf. 106/ii. Cât ce-ai sta cu el, face treabă. PAMFILE, J. II. Cât ce vorbeşte el, noi să credem? id. C. Cât ce-l văzură adormit, îi luară cornul. RETEGANUL, P. II 75/9. Câci acolo am intrat Clopu (= pălăria]’n masă l-am ţipat [= aruncat], RETEGANUL, TR. 172/6: Care voinic îi frumos, Căt ce-ajunge [la moară], toarnă’n coş. MÂNDRESCU, L. P. 96/2t. Câci l-o prins, în lanţ l-o pus. ŢIPLEA, P. p. 8. Pentru-o iţie de bere Cunună-ne-ar câci om mere. bud, P. p. 10. (învechit) îndată cât = îndată ce, imediat ce... Vitele fără lapte să tămăduiâ îndată cât vrea bea de ceaia apă. DOSOFTEIU, v. S-49. îndată cât au luat ierbi, au şl început a vărsare'otrava. LET. I 238/8. Orzul nu trebue legat îndată căt se seaceră. ECONOMIA, 51. 3*. (în corelaţie cu atât, îl determină pe acesta; une-ori întărit prin ş i, mai rar precedat de p r e) Macar de-are fi atâtea ăe multe, pre căţi oameni vor ţi într'acea casă. PRAV. 1055. Faraon au strâns în cei şapte ani mănoşi atâta pâne, câtă să ajungă în ceilalţi şapte ani nerodiţi. I. IONESCU, C. 212. în lume sănt atâtea condiţiuni câţi şl oameni, un lanţ de inegalităţi, i. GHICA, ap. TDRG. Atâta amar de veacurii câte port pe umerile acestea. CREANGĂ, P. 190/21. Câţi frăgari pe la Arad, Atâtea gânduri mă bat; Câţi frăgari pe la Ineu, Atâtea gânduri am eu. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 139. (Alte exemple subt atât II 1°). 4°. (în corelaţie cu atât; comparaţia nu serveşte spre asemănare, ci spre completarea ideii) De o potrivă, precum şi; (după negaţiune, adesea întărit prin şi, mai ales, mai cu seamă, mai vârtos) nici, totuşi, mai ales. Nu le ajun-f~d atât din rândul mâncatului, căt şi din rândul purtatului. LET. III 2S2/ls. Nu atâta din venitul casei, căt din sudorile feţei mele. ANTIM, P. XXIV/27. Mult s’au sporii aceaste mănăstiri, atâta cu petrea-cerea cea plăcută lui Dumnezeu, căt şl cu veniturile. MINEIUL (1776) 301/,. Au rămas... atât moşie, bani, case..., cât şl la Iaşi vii (a. 1792). URICARIUL, XIX 39/2. Boieri, atât cei în slujbă căt şi cei din afoară. BĂLCESCU, M. V. 10/6. Puteă să înghită în largele sale păvlece atâtea vedre, căt şl o butie ele la Dealul-mare. ODOBESCU, III 14/23. Lele, nu mai suspină... Că-i atâta vina mea, Căt şl, lele, vina ta. JARNlK-BÂRSEANU, D. 253. Atât făina, căt şl aluatul, tot cu împrumutare. ZANNE, P. III 544. (Neobicinuit) Nici un lucru nu vă spuiu cu atâta bucurie, căt ca pentru Dumnezeu. DRĂGHICI, R. 48/,. 5°. (Comparaţie intensivă ; exprimă proporţia sau gradaţia între două gândiri; mai adesea în corelaţie cu atât; acesta sau cât sânt adesea urmate de un comparativ) Cu cât (şi) = precum, în raport cu, pe măsură ce. Cu cătu greşeşti, cu atăta te pocăiaşte. VARLAAM, C. 3362. Precum o frumuseaţe, cu cât are mai mulţi ibovnici [= admiratori], cu atâta are mai mare slavă, antim, ap. GCR. II 8/,. Cu cât omul se poate încredinţă mai mult în puterile sale, cu atăta mai puţină trebuinţă are de a-jutorul celorlalţi. MARCOVICI, D. ll/6. Grijile cresc, cu căt şl omul învaţă a cunoaşte mai bine nestatornicia norocului, id. ib. 115. Drumul se lungeşte, cu cât şi setea-i creşte. ALECSANDRI, P. IV 113. Omul, cu cât oftează, Cu atât se uşurează. TEODORESCU, P. p. 276/b. Trandafirul, cu cât mai frumos, cu atât mai puţin ţine. IORD. GOLESCU, ap. zanne, p. i. 297. | (Cu acelaşi înţeles) De cât..., de (s. cu) atâta şi pre cât.., pre atât. De călii să strică omul den afară, cu atăta să înoiaşte cel din lontru. varlaam, C. 244s, cf. II 83. De căt mai mult îl munceaşte, de atăta mai mult să'niăriiă ceialalţ[i] creştini. DOSOFTEIU, V. S. 157. Cu atâta are mai mare slavă... şl domnul, de cât iaste cu mai mulţi oameni curtea lui. antim, ap. GCR. II 8/,. Pre căt mai mult s& acopere, pre atăta mai tare să descopere. CANTEMIR, ap. HEM-203. (Măcar) cât de... (mult, puţin, mic...),= foarte (mult, puţin, mic...). Să veseli... Samuil... cât de tare. BIBLIA (1688) 202b. în lipsa lui [= a soarelui] cea [=steaua] căt de mică şi de departe luminează. CANTEMIR, IST. 32/26. Nu socotim cât măcar de puţin mulţimea valurilor. MARCOVICI, C. 53/12. Neputănd cinevă să scoată căt de mic cuvânt din gura lor. DRĂGHICI, R. 21/6. Mi-a făcut-o cât de bună. PANN, P. V. I 168. La drum, e bine să porneşti căt de dimineaţă. CREANGĂ, P. 115/,. Vină căt de rare ori. DOINE, 23/9. Căt mai de grabă să piaiă. TEODORESCU, p. p. 360. (învechit) (Cu) cât mai vârtos = cu atât mai vârtos, cu atât mai mult; (după negaţiune) cu atât mai puţin. De vreame ce Ulfila... iaste lăudat..., cu căt mai vârtos eşti Măria- Ta vreadnic de cinste. BIBLIA (1688) 8 pr./21. Iaste cu dreptul să zică cinevâ unui om, cu sila: desparţă-le de muierea ta..., dar cu căt mai vârtos să îndemne cinevâ pre un arhiereu să-şi lase eparhia? ANTIM, P. XXVII/l 9, cf. XXVIII/25. Atâta de mult peşte se videâ în mare(a), încât cu mânile numai puteă să prindă mulţime; cu cât mai vârtos cu mreja, drăghici, r. 90/26. Nu le-ar fi putut nici pune în gând; căt mai vârtos să le facă. GORJAN, H. IV 155. El nu văzusS nici un tăbă-cariu macar; cu căt mai vârtos de a dubi piei. DRĂGHICI, R. 142/1?. Nime nu îndrăzneă a grăi împotriva lui; cu căt mai vârtos a lucră cevă„ C. NEGRUZZI, I 143. 6°. (Neobicinuit; exprimă comparaţie intensivă, după un comparativ). Decât. Socotind folosul ce puteă aveă de la foc, mai mult cât orice, înălţă neîncetat glasuri mulţămitoare cătră ceriu. DRĂGHICI, R. 75/22. III. Pe lângă idea de cantitate, exprimă şi un raport condiţional sau concesiv. (Verbul la condiţional poate şi lipsi. De-oare-ce condiţionalul poate fi, în anumite cazuri, exprimat şi prin viitor şi imperfect, iar în vremile mai nouă condiţionalul cu să are sens de conjunctiv, s'a putut introduce şi construcţia cu indicativul): 1°. (Une-ori întărit prin şi mai căt, adesea în corelaţie cu tot.) Oricât, fie cât, indiferent în ce cantitate, mărime, măsură, grad etc. Piatra adamant, călii, să o are ucide cu hierul, tot nu să zdrobeaşte.. varlaam, C. 2122. De are face neştine bani căt de buni.... pravila mold. 41. Jidovul, daca să va boteză, de are fi făcut căte păcate şi scârnăvii, pentru darul botezului toate să vor curăţl. ib. 162. Să strângă oameni de oaste cât de mulţi. LET. II 258/14. De s'ar smeri cât şi mai cât, şi s’ar rugă, nimene-nu se încrede lor. ŢICHINDEAL, F. 50. Cine... minte nu prea are, Nu-i bine, căt de bun la inimă să fie. DONICI, F. 42. Nici o nenorocire, cât de grozavă va fi, nu ne va aduce la desnădăjduire.. MARCOVICI, D. 17/14. Să vă deprindeţi a vă lipsi de lucrul ce aţi iubi cât de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. Căt dormi, iot nu te saturi de somn. LM. Luă stejarul căt de gros, îl îndoia cu mânile. c. NEGRUZZI, I 245. Ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare, şi căt voiă de sus. CREANGĂ, P. 245/8. Soacră, soacră, poamă acră! De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face. id. ib. 10/18. Lăutari sănt? —Ho, ho! Câţi pofteşti, id. ib. 309/s. Tunuri mari, Ce sparg ziduri cât de tari. ALECSANDRI, p. p. ilOb/j. Vină, zău, şi-mi iartă Greşala mea toată, Cât este de mare, Şi grea de iertare. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 503. Cătu-i moşu’ de bătrân, Tot ar mâncă măr din sân. ib. 467. Sufle vântul căt de rece,... Tot de dorul tău nu-mi. trece. DOINE, 205/3. Furnica, cât e de mică, dacă o calci pe picior, se întoarce şi te muşcă. ROMÂNUL glumeţ, 20/u. 2° (Cu sens concesiv) Ori-cât, cu-toate-că, deşi. atât de (mult, tare etc.)..., aşâ (mare, mult etc.) cum este... Cât eră de pusnic Dănilă [= deşi ţineâ. Dănilă la cele sfinte, ca un pustnic evlavios], tot mai mult se bizuiă în drughineaţă decât în sfânta cruce. CREANGĂ, P. 55/e. Măi Chirică, d’apoi ştii ■că şi boieriul, cătu-i de boieriu, a pus-o de mămăligă. id. ib. 161/i. Babele, câtu-s ele de-a ■dracului, de prefăcute şi iscoditoare, tot nu l-au putut face să se însoare, id. ib. 142/10. Şl eu, mai ■dăunăzi, cât mă vezi de voinic, de-abiă am scăpat. id. ib.- 202/u. Zi de'vară, căt de lungă [= aşâ de lungă precum şe ştie că sânt zilele de vară], Vânătorul o alungă. ALECSANDRI, P. P. 164b/2. Că şl stejarul, căt ţi-i de stejar, tot dintr'o ghindă răsare. sevastos, N. 46/8. N’am văzut verde frun-zuţă, Ca la mândră'n grădinuţă: Cât o ninge, căt o plouă, Ea e tot mândră şi nouă. JarnIic-Bâr-seanu, D. 21. Cătu-i [= aşa mare cum e] Ţara-romănească, Nu-i ca fata-ardelenească. ib. 31, cf. 8, 303, 29. Căt am fost eu de urît, Multe drag oşteam avut. TEODORESCU, P. P. 326 b. 3° (în limba veche, în corelaţie cu iară = cu toate acestea) Oricât,,chiar, numai, doar. îi legară ■la roată, de-i băteă cât în. vedea re, iară nemică nu s’atingeă de dînşii durearea. dosofteiu, v. S. 90. •$1 căt împingeă Căzacii den foc pre Turci,'iar Leşii îi lovea den aripă. let. I 248/,,. Câlu să părea acelora că-i bat, iară ei nici un rău nu pă-■timiiă. MINEIUL (1776), 174. IV. Cu înţeles restrictiv. (în propoziţii •ca: ţi-am spus cât am ştiut sau căt am putut, am făcut, cuvântul cât arată totdeauna o cantitate mică. Trecând sensul propoziţiei întregi asupra lui căt, acesta a putut — mai ales întâiu în legătură cu verbe care însemnează putinţă, ştiinţă, părere, înţelegere etc. —■ să primească un sens restric-t i v. De-oare-ce cât îmi aduc aminte devine în acest ■caz aproape sinonim cu după (s. pe) cum îmi aduc aminte, sau cu în măsura în care mi-aduc aminte, s’au putut naşte, prin contaminare sintactică, expresiile după (s. pe s. în) căt mi-aduc aminte; tot astfel, căt exprimând aceeaşi idee ca «numai» sau «fără», s’au putut naşte combinaţiile numai cât s. fără cât). 1° în măsura în care... Cât va fi prin putinţă, să ne agiutăm înşine pre sine. DRĂGHICI, R. 164/16 ] (De obiceiu în legătură cu prep.) După (s. întru s. pe, mai rar de s. din s. în) cât = în măsura în care, după cum. Ne-am silit den căt am putut. N. testament (1648) ap. GCR, I 126/31. De cătu ne iaste putearea, spunem cu adevăr. MOXA, ib. I 57/,. După călii va fi putinţă, să se ferească de aceastea. antim, ap. TDRG. Pe cătu îm[i] aduc aminte... (a. 1773) ap. GCR. II 89/sl. Nu vom conteni a urmă purtare-de-grijă, în căt se va pute spre agiu-toriul stării boiereşti (a. 1804). URICARIUL, I 18/12. Neamul tău, în cât se' poate, să-l ridici, beldi- MAN, O. 35, cf. 78. Nevoia l-au silit a se ajută în căt ti eră la putinţă. DRĂGHICI, R. 132. Robinson de aceste, pe căt s&'vede, nici aveăîn cuget. id. ib. 5/,. La 1821..., pe cât îmi aduc aminte, intrase Ipsilant în ţară. ALECSANDRI, T. 955. Aista nu-i semn bun, după cât ştiu eu. CREANGĂ, P. 186/9. Pe căt... am înţeles, S’a născut. TEODORESCU, P. P. 110. Şi cum scăpă, de căt îi scăpărau picioarele, aşâ fuguliţă... ION CR. III 269. Numai (s. doar s. fără şincai, ap. TDRG.) cât = atâta numai (s. doară) că... însă acesta istoric nu aşă greu nepriiatin iăste, căt numai acest nume Vlah, de pe Flah Hatmanul că iaste, scrie. let. i 5yI4. Om de şeptezSci de ani, de numa,i cât nu-i sosise ceasul morţii şl lui. ib. II 266/le. Făclia... Numai căt ne năcăjeşte, iar de rău nu ne desprinde. KONAKI, P. 281. Numai căt a gândit Făt-frumos, şi îndată au -şi fost de faţă părinţii împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102/u. Zic vecinii: Auzi, june, Mândra capu’ ţi l-a pune! — Ce să-l (mai) puie, că e pus, Numai căt mai stă în'sus. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 97. Doar căt nu plăngeâ, aşă eră de tristă. | Cât să... numai ca să. L’am întrebat cum îl chiamă, cât să zic c’am vorbit ceva cu el. LM. | Cât de cât = măcar câtvâ, puţin de tot; cât (se poate) de puţin, oarece, oarecât (LB); (după negaţiune) absolut de loc. Să apuce, cât de cât, şl din ovăs. ECONOMIA, 90, cf. 127. Mâncare le trebue, îmbrăcăminte, cât de cât. CONTEMPORANUL, IV. 496, Cu coaja ţi-alungi batăr odată foamea, căt de cât. -RETEGANUL, t. iv 29. Cât de căt, tot muncesc şi eu, adecă. PAMFILE, C. 2° (Ca în fr. quant ă... şi alb. sa per) Cât pentru (s. despre s:, neobicinuit, către) = în ce priveşte, cu privire la..., fiind vorba de..., relativ la... Hazreti Isă, căt pentru alte legi, cu un cuvânt ne arată, a nu putea vedeâ raiul. E. văcă-RESCU, IST. 249/10. Aşâ este, cât cătră noroa-dile cele politicite; dar penti-u nişte varvari ca aceştia... DRĂGHICI, R. 265/13. Căt pentru străinul brunei, el păreâ că nu bagă samă... c. NEGRU ZZI, I 37. Cât pentru mine, mă cutremur la singură ideea de a iubi. id. I 45. Vase de argint existente, bine chezăşuite căt despre a lor provenienţă. ODO.BESCU, II 207. Poziţia morală, în care se'află poporul român, este poate unică în istorie, căt pentru greutatea ei. MAIORESCU, CR. I 390/a. Nu mai puţin excelente sânt poeziile populare cât pentru delicateţa expresiunilor. id. ib. 130. Cât -despre apă bună, nu vă îngrijiţi. CREANGĂ, p. 204/12. (Rar) încât pentru, cu acelaşi înţeles. In cât pentru caii .engleji, zic că mărimea trupului lor stă în sacul cu ovăs. I. IONESCU, C..2. 3°. (Mold. şi Transilv.) Cât... cât = parte... parte, mai... mai, când... când, une-ori... alte-ori, şi... şi. Avem aşternut truda noastră şi iarba moale a pământului, ne învălim căt cu contăşurile, căt c-:t necazul, sadoveanu, SĂM. v 1003. M’oiu duce şi eu, căt călare, cât pe jos, cum oiu puteâ. creangă, p. 197/24. De se’ntâmplă că’n locul fetei să ia [flăcăul] pe câte o babă [în braţe], cât într’a-dins, căt în greşală, apoi s’auzi bajocuri şi ocări. ŞEZ. III 179/28. Se culcă Ileana, căt de frică, câl de supărare, căt de ruşine şi căt de bucurie, reteganul, P. I 53. B. Conjuncţiune, Funcţiunea sintactică a lui cât se poate uşor schimbă din adverbială în conjuncţională, fără ca adesea să fie posibil a spune în mod neîndoios când este încă adverb sau a ajuns să fie conjuncţiune. 1°. (Când, în loc de a spune: eră (aşă de)-înalt căt bradul, ne exprimăm •—■ lipsindu-ne în momentul expunerii termenul de comparaţiune — eră (aşă de) înalt căt... nu se poate închipui, între cele două propoziţii stabilim uşor un raport de subordonare şi cât ne face impresia unei conjuncţii ce introduce o propoziţie consecutivă sau e x-p 1 i c a t i v ă). încât, de, că. (învechit s. regional: în Mold. şi Trans.; în Munt. şi în limba literară, în aceste cazuri, azi numai «încât»). Se tâmplă de fu cutremur mare, călit se risipiiă besearecile. MOXA, 389/37, cf. 402/4. Să socotim... ce svenţi sânt aceia, căt numai pentru numele cine-i pomeneaşte, încă soseaşte destul a să teame neştine d’inşii. VARLAAM, C. 1972. Deaca creşte..., se face copaciu, căt vin pasările ceriului şi sălăşluesc în ramurile lui. BIBLIA (1688) ap. TDRG. Au frănt pre Ba-toreşti, căt -abiă au scăpat ei cu capetele. LET. I 226/34. Ioan-vodă eră minunat de om. bun, căt nici acum nu pol uită Muntenii bunătatea lui. ib. II 388/2l. Nu-l lăsară, pănă a nu-l târî, câlu însuşi împăratul porunci de-l lăsară. MINEIUL (1776) 105. Minciună dară ca aceea cuprinde în sinul său fabula lui Sulţer, căt « poţi pipăi cu mâna. P. MAIOR, IST.. 195., Ne-ai stricat obiceiele, cât am rămas săraci şi n’avem nici o armă. BĂLCESCU, M. V. 602/4. Urieşii... au, trântit un hohot mare, Cât ş’au răsunat pământul. ALECSANDRI, P. iv 42. începii a geme şi a se văieră, căt îţi CÂT — 193 — CÂT eră mai mare mila de dînsa. SBIERA, P. 28/34, cf. lll/4. Au venit până la mine Miros dulce de la tine, Cât am pus în gândul mieu Pe-o aripă să te i'eu. ALECSANDRI, P. P. 31/16. Când ai noştri un deal suia, Trâmbiţele amar ziceau, Căt gândeai că lumea piere De necazuri şi de jele. RETEGANUL, TR. 71/6. [.(Adesea în corelaţie cu aşă s. (într')atâta; cf. aşâ III 1°, atât II 5°) în aşâ măsură s. atât de mult, aşâ de tare etc..., încât. Aşă i-au cuprins pre Turci o negură, căt nu se vedeâ unul cu altul. URECHE, ap. GCR. I 71/is* Apostolii atâta au plecat oamenii, cătu nice moartea n’au socotit, ^varlaam, C. 2102. Intr’atăta smerenie... veni, cală nu numai din ceriu pre pământ ce se pogorî, ce... id. ib. 942. Dracii din trupurile oamenilor aşă de cu puteare mare-i scbteă, cătu numai cu cuvântul ce grăiiă. id. ib. 2642. Vedem neamul omenesc înpletecindu-se în... nefolositoare în-văluiale, atăta căt a îndemnă şi pre Solomon să strige. BIBLIA (1688), 3 pr./23. Aşă mureă [vitele], căt nu mai biruiâ oamenii să le despoaie, let. ii 333/35. Aşă au bătut Moscalii pe Turci..., căt abiă au scăpat puţinei. LET. II 428/31. Aiăt sănt de multe învăţăturile lor..., căt întrec la număr năsipul mării. ANTIM, P. 200. Atăta mureă, căt nu-i puteă dovedi cu îngropatul. LET. III 192/35. Din patimi, fapte bune Iese aşă de viteze, căt nimic nu le răpune. konaki, P. 283. Se făcă cutremur mare atăta, cătu au căzut ceale înalte lăcaşuri. MINEIUL (1776), 1622/2. Aşâ de rău au înfrânt pre Daci, căt n’au rămas nici carii să agonisască pământul, şincai, HR. I 7/s. Corabia pluteă cu mare repejune..., aşâ, cât în puţină vreme au călcat mai multe mile. DRĂGHICI, R. 24/2S. Gloria te puse l’atâta înălţime, Căt n’aveai tu de-asupra-ţi şi-alăturea pe nimel alecsandri, P. III 253. Păleă şi soarele atât de cumplit, căt cugetai că te aprinde, sbiera, p. . 227/le. Au fost slăbit de picioare într’atăta, căt nu mai puteă să meargă, id. ib. 77/27. Şi aşă bine ce-i părîi smeului, cât nu se poate spune, ispirescu, L. 337/17. | (Mai rar în corelaţie cu astfel) Aşâ... că. Evreii se ocupă şl cu vânzarea băuturilor prin sate, astfel cât mai toate cârciumele sănt luate în arendă numai de cătră Evrei. I. IONESCU, D. 77. Astfel e atunci omorul, căt ostaşul încetează Obosit, alexandrescu, M. 22. Astfel gerul e tare, Căt în-gheaţă’n orice loc şl a gurii răsuflare, alecsandri, p. III 356. 2°. Conj. temporală. (Une-ori în corela-ţiune cu îndată, şi s. f aşâ) îndată ce, cum. CătU vreai căută într’însa, lu vreai cunoaşte. MOXA, 389/5. Cătu-l vădzu, aşă-l şl cunoscil. VARLAAM, .c. II 30/2, cf. II 59/2. Cată o loveăşte hierbenţedla soarelui, îndată sacă [sămânţa], id. ib. 325. Ho-trul vreunii muieri cu bărbat, cătu-l vor prinde întâia dală, să-l bată cu pîalea. pravila MOLD. 91/2. Cătu l-or vedeă, să-l şl ucigă. DOSOFTEIU, V. S. 154/2. Deci, cât i-au dus ceauşii, îndată le-au tăiat capetele. LET. 1 233/44. Cât s’au făcut vară, s’au gătit împărăţia Turcului şi au purces cu oşti. LET. II 218/36. Dar Saşii, nemulţumitori şi mişei, căt bănuiră slăbiciunea făcătorului lor de bine şi văzură că şl împăratul e împotrivă-i, nu pregetară a-l părăsi. BĂLCESCU, M. V. 481/2„. 'Codrii şi drumurile împănate de cete de hoţi, cari jefuiau şi căzneau, cât ieşeâ omul. din streaja Bucureştilor afară. GHICA, S. 492. Tu să stai la spatele mieu, şl, cât vei auzi că încep a croi câte una mai deocheată, tu să mă tragi de mănica hainei. ODOBESCU, III 46/ş. Frunza’n codru cât învie, Doina cânt de voinicie. alecsandri, p. p. 224b/3-Şi căt lucrul a sfârşit, Iată, mări, s’a stârnit Un vânt mare pe pământ, id. ib. 387b/16. Căci, căt omul glaja de gură atinge, Toată supărarea pe loc i se stinge, sevastos, N. 291/!. (întărit prin numai) Numai căt vei îmbrăcă tu pre un gol, eu îndată simţ căldura şi mă încălzesc. MĂRGĂRITARE (a. 1746) ap. TDRG. Cât... cât = îndată ce (s. cum)... îndată. Căzacii..., căt le va da ştire, cât vor veni. LET. I 192. 3°. (Conj. adversativă, după propozi-ţiune negativă) Ci (mai ales), fără (cu deosebire). Nemţii te batjocoresc Şi ciocoii te hulesc. Nu mi-e ciudă de străini, Căt de pământeni haini. ALECSANDRI, P. P. 246/s. C. Numeral şi pronume. I. (Ideea de cantitate poate implică şi p r e-ţ u 1 sau numărul; în acest caz căt — care poate fi întrebuinţat şi în funcţiune substantivală—-devine numeral nehotărît). 1° (în întrebări şi exclamări) (Cu) ce preţ?! (în răspunsuri şi afirmări; une-ori precedat de prep. pre, cu,.mai de mult şi de în) Preţul ce (s. cu care)... De nu vor să plătească pre căt vor luâ ei:.., de două ori pre căt au luat să dea giudeţului. PRAV. 15. De la cine i-au cumpărat şi în cât i-au cumpărat... LET. Iii 220/». Ia banii, cu cât se învo-ieşte, şi se duce. CREANGĂ, P. 160/2O. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Căt să-ţi dau ca s’o duci? id. ife. 113/2. Cât ţi-i, Grece, nevasta? — O sută de lei. sevastos, C. 233/2. Cu cât dai lemnele ? 2°. (în întrebări şi exclamări) în ce număr?! (în răspunsuri şi afirmări) Numărul în care... De cănd badiu te-a lăsat, Tu cu căţi te-ai sărutat ? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 403. Căţi pomi Vin într’un rând? (Referitor la dată) în câte [scil. zile] avem astăzi? VLAHUŢĂ, D. 188. (sau: în câte e astăzi?). Căt e ceasul? La căte (ceasuri) vii la mine ? — La trei. (în Transilv.) La căt e [ceasul]? # De câte ori (uneori în corelaţie cu de atâtea ori) — de fiecare dată, -totdeauna când; în multe rânduri, adesea. De câte ori ce vrea să deşchiză cartea, nu-i trebuiă lumânare. DOSOFTEIU, v. S. 18. De câte ori fudulia... au născut fapte înalte de laudă! konaki, P. 283. Inima uită de căte ori nădejdile ei au rămas în-şelăte. MARCOVICI, D. 8/,. De căte ori da, de atâtea ori cădeă. ISPIRESCU, ap. TDRG. Ori de căte ori l-am văzut... DDRP. De căte ori te-a întrebat? — De trei ori. 3°. (în corelaţie cu tot) (în numărul în) care... Aceă înţeleaseră toţi Iudeii şi Elenii, căţi viiă întru Efes. COD. VOR. 6/s (tuturor Jidovilor şi Grecilor celora ce lăcuiâ în Efes. N. testament 1648; la toţi Jidovii şi Elinii ceia ce lăcuiâ Efesul. BIBLIA 1688). Dărui ţie Dumnezeu toţi căţi noată cu tine. ib. 89/13 (:pre toţi carii. N. TESTAMENT 1648; pre toţi ceia ce. BIBLIA 1688), cf. 105/xi, 881/13, 60/13_4, 73/«_7. Tot, cătă avă, vândă. CORESI, ap. GCR., I 17/36. Să plătească toată paguba, câtă sS va fi făcut în turmă. prav. 66. Pre ţoţi-i cinsti cu daruri, căţi erâ sveatnicii lui, şi căţi eră cu deregătorli, şi căţi erâ de oaste, şi căţi eră de cei proşti. NĂSTUREL (a. 1648) ap. GCR. I 133/!—2. Noi cu toţii, câţi ne eră casele în Iaşi. LET. II 359/22. Căte ciume şi răutăţi, toate le-au făcut. ib. II 235/14: Rele-or zice că sânt toate, căte nu vor înţelege, eminescu, P. 226. Spune-i, că te prinzi să-i dai in girezi tot grâul, căt îl are semănat. CREANGĂ, p. 155/17. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de şuguit cu toţi drumeţii, \'e căţi îi întâlneă. id. ib. 112/4. (Se repetă predicatul în amândouă propoziţiunile) Toate trebile, căte le făceă, le făceă pe dos. id. ib. 39/10. Mi-e cuibul lângă drum..., Căţi drumaşi călătoresc, Toţi în el zburătoresc. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 204, cf. 198). | (Corelativul tot rămâne neexprimat; adesea în co-relaţiune nouă cu mult, alt, acela) Tot ce, toate care, care în număr atât de mare... Chemă■ Pavel căţi eră întănii Iudeilor. COD. VOR. 100/n (: pre cei mai mari ai Jidovilor. N. testament 1648; pre ceia ce erâ Jidovi de frunte, biblia 1688). Dicţionarul limbii române 15. III. 1928. I, II, 13. GÂT - 194 - CÂT Şi mulţi de căţi au crezut... ib. 6/7 ( : mulţi den ceia ce credeâ. N. TESTAMENT 1648; mulţi dentru ceia ce crezuse. BIBLIA 1688). Nu fuiu protivnic cereştiei vedeare, ce a căţi eră în Damasc. ib. 78/n_12 (:mainte cărora erâ în Damasc. N. testament, 1648; ce celor den Damasc. BIBLIA, 1688). Să să ceae de păcate câte au ţa/p tu (sec. XVI). GCR. I 9/14. Sfinţii apostoli şi câţi voesc şi lucrează lucruri apostoleşti. BIBLIA (1688) 6 pr./24. Eu oiu da samă de ale mele căte scriu. LET. I 5/7. Se păreâ, că este anume urgia lui Dumnezeu, sosită asupra acei oşti, câtă erâ despre Vasilie-vodă.LET. I 313/80. Am scris singur dintru a mea ştiinţă, cât s*au tâmplat de au fost / în viaţa mea. ib. II 195/27. Cine nu este dator, din câţi ne fierbem într’această ticăloasă ţară? ANTIM, P. XXVIIl/7. Acestea câte am lucrat... şi câte am grăit..., să le socotească. id. ib. XXV/32. Câte vra el..., acele făceâ. LET. iii 181/3. Nici zăreşte acele rele pe căte în altul le ocăreşte. KONAKI, P. 284. Boierii, căţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine. C. NEGRUZZI, I 138. Căte spune, sânt o frumoasă poveste, dar mare minciună, id. I 250. Ţii tu minte, căte'n lume-ai auzit? EMINESCU, P. 225. Dintr’al prinţilor şirag, Câţi au trecut al casei prag, De-bună-seamă cel mai drag a fost ales. COŞBUC, B. 16. Nu ţi-or puteâ răbdă, câte ţi-am răbdat noi. id. ib. 286/8. Şedeă spânul la ospăţ, împreună cu moşu-său, cu verele sale şi cu alţii, se întâmplase, id. ib. 210/16. Câte ştii tu, numai dracul cred că poate să-ţi dee de fund. id. ib. 169/5. Câţi îl văd, de el se plâng. ALECSANDRI, P. P. 162/ş. M’a făcut maica pe mine, Să fiu doftor de copile; Pe câte le-oiu doftori, Prea frumos mi-or mulţumi. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 374. Pân'eram la maica fată, Câţi voinici mă întâlneau, îmi zâmbeau, ib. 177. (Eliptic, cu înţeles neutru) Ce (fel de) împrejurări. Dacă ar fi lăsat-o în câte a aflat-o, de-bună-samă că n’ar fi păţit ceea ce a păţit. MARIAN, T. 300/21. Nu te voiu lăsă câte zile voiu aveă. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 32. # Câţi... toţi» mai ales la feminin, câte (...) toate = nenumărate şi felurite, multe, de tot felul. Câte slujbe le fac toate, văcă-RESCU, P. 210/4. Calcă câte locuri toate. BAR AC, A. 35. Şi-mi spune câte toate: Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sânt multe... COŞBUC, B; 34. Încărcat de câte podoabe de toate. MARIAN, O. I 18. închi-puiă fel de fel de flori, de pasări şi câte nagode toate. ISPIRESCU, L. 38. | Tu iubeşti pe câte toate. JAR-NÎK-BÂRSEANU, D. 246. Zis-a maica că mă scoate De la câte, de la toate; De la două nu mă poate: De la mândră, de la moarte, ib. 7. Mi-a spus câte de toate. (Cu un sens asemănător) Câte şi (mai) câte, câte alte s. şi mai multe, câte în lună şi In stele (s. în soare), câte vrute şi nevrute = de toate, de tot soiul, tot felul de (nimicuri, minciuni, prostii etc.). Să vă povestesc câte şi câte mii de f aceri-de-bine au făcut David lui Saul. MĂRGĂRITARE, (1691) ap. TDRG. Au mers la Ţarigrad, făcând mare pâră asupra Lupului agăi, arătând câte şi mai multe că le-ar fi făcut. LET. III 200/2. Brânzurile de munte, păstrăvii afumaţi..., vinurile de Odobeşti şi de Cotnari şi câte şi mai câte alte producte alese ale ţării, gane, ap. TDRG. li spune codoşca câte şi mai multe, ş'o face pe femeie să Se alunece cu mintea. CREANGĂ, p. 172/24. Li dă el pilde câte şi mai multe. id. 164/5. Şi câte şi mai câte nu cântă Mihaiu lăutariul din gură şi din. scripca sa răsunătoare! id. ib. 118/la. Mă rog, nebunii de-a[le] lui, câte'n lună şi în stele. id. P. 247/n. Începură... a vorbi de strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, id» ib. 14/6. învăţă şl de la dînşii câte în lună şi în soare. ISPIRESCU, L. 183/25. I-a spus câte şi mai multe = i-a umplut capul cu minciuni. PAMFILE, J. II; Spune câte vrute şi nevrute. ZANNE, P. II 743. 4°. (După un numeral, are funcţiune de pronume relativ) Care, cel ce. Din nouă, câţi eram, Rămas-am singur eu. alecsandri, p. iii 438. Din trei feciori, câţi are tata, niciunul... coşbuc, b. 188/le. 5°. (La plural, ca subiect al verbului repetat, cf. A I 3°) Câţiva, unii, dar nu toţi. Merseră câţi mer-seră. Fugiră câţi fugiră. LM. II. (Subt forma invariabilă câta, mai rar câtă, uneori întărit prin nici; în Ban. şi Serbia; tot astfel la Istroromâni) Puţin, cevâ. Dă-mi câtă pâne! VICIU, GL. S’or întors oştile năpoi, fără nici câtă bătaie. ALEXICI, L. p. I 257/s. Să-mi dea mândra câta gură. hodoş, C. 46. Nici un pic nu-mi pare rău, Ci-mi şede câta că ţi-am luat năravul tău. id. ib. 151. Ar trebui câta ţuică. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 356. | (Acordat) Acolo ne-am luptat ce ne-am luptat, câtsea [nota: câteva] focuri (Mehedinţi), graiul, i 3. III. Subt forma masculină al câtelea 1 şi feminină a câtea? şi a câta? se întrebuinţează, în întrebări, când voim să ştim ce loc ocupă cinevâ s. cev# într’un şir de persoane s. obiecte, fapte etc. de acelaşi fel; este deci întrebarea la care răspundem cu numeralele ordinale. Al câtelea frate eşti ? Al şaselea. A câta casă ? A zecea. A câtea greşeală e asta ? [La plural nu se întrebuinţează.] IV. Subt forma invariabilă câte e o parte constitutivă, cu funcţiune distributivă, a unor locuţiuni adverbiale s. atributive: a). Urmat de numerale, arată că cele spuse se raportă la fiecare dintre numele determinate. Dacă locuţiunea e formată cu o prep., aceasta se poate pune şi după câte, d. ex. Copii de câte (s., mai rar, câte de) zece ani. | (Cu numerale cardinale) Kete doj = bini. ANON. CAR. Ducatul iaste căte â co-stande. Învăţături (Câmpulung, a. 1642), ap. GCR. I 95/30. Daţi-le puteare căte pre dzeace cetăţi. VARLAAM, C. 301/2. Serafimii cei cate cu şease arepi. id. ib. II 22. Să plătească pre toată dzua căte (MUNT. câte) 12 aspri. PRAV. 36. I-au tot tăiat câte în patru bucăţi. LET. II 258/25. Strânge câte 30 bani de stup (a. 1814). URICARIUL, I 215/s. Fieştecare din copii s'au tras câte într'o parte a grădinei. DRĂGHICI, R. 153/24. Patru grinzi căte de un stân-jin de lungi. 1. IONESCU, C. 46. Toate [scrisorile] îmi vesteau câte o supărare, c. NEGRUZZl, I 55. PHci pe colo mai străbate câte-o voce mai curată. EMINESCU, P. 257. Vidre căte cu douăzeci şi patru de capete. CREANGĂ, P. 94/14. I-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numai de câte un ochiu. id. ib. 105/12. Intrară fiecare în câte o baie. ISPIRESCU, L. 38/4. Făcură din holda secerată patru grămezi mari şi se puse fiecare din fraţi pe o grămadă, să doarmă pestş noapte. RETEGANUL, P. v 59/30. A ales cincisprezece iepe, Tot sirepe, Câte de zece ani sterpe. TEODORESCU, P. P. 151. Merg . răgute tinerele, Câte trei, ori câte patru. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 309. De când maica m'a făcut, Zău> drăguţă ri*am avut... Că n’am avut câte una, Ci cu cârdul totdeauna. ib. 374. Câte doi e numele unui danţ ţărănesc. H. X. 482. | P. anal. JV’a stăpânit nici unul toată împărăţia, ci când unul când altul, pe-câte jumătate. E. VĂCĂRESCUL, IST. 254/48. || (Cu omiterea numeralului, rar) De, lângă. Strângând părintele Duhu para câte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste. CREANGĂ, A. 141/19. || (Urmat de numerale multiplicative) De şapte ori căte de 70 de ori fac 490. M ARD ARIE, L. 3192. De 7 ori cate de şeptezeci de ori. MOLITVELNIC (a. 1669) ap. GCR. I 183/29. Câte de trei patru ori pe an mergeâ în Ţara-leşească de prădâ. LET. II 263/al. Obicinuind a se spălă câte de trii ori pe zi. DRĂGHICI, R. 149/10. | (Urmat de numerale nehotărîte) Heruvimii cei cate cu ochi mulţi. VARLAAM, C. II 22. Noaă ne sîmt datori oamenii mai căte puţin, numai căte GÂT — 195 — CÂŢ 0. aulă de hani. id. ib. 269. Au început căte puţin a-si deschide ochii. DRĂGHICI, R. 27/u. Au pus întră toate foile câte puţintel fan. BARAC, T. 28. Ta vela sfântul Andreiu, îmbla ei mai cate mulţi la 'un loc. creangă, p. 121/x4- De acum trebue sa ne mai punem şl cate pe-o leacă de carte. id. A. 100/ Din fiecare fel: de ,bucale lua câte niţele. TSPTRESCU L. 39/26. Câte căţi galbini căpătă unul? LB (Tot) câte unul (doi etc.) s. (câte) unul câte unul s., rar, câte unul, unul = nu deodată mai mulţi s. toţi, ci unul după altul, pe rand. Intrata căirâ Noe Îyi chivot câte docio câte doao. BIBLIA (1688) 5W Boicfii--- cvii ieşit difi Icişi iot câte unul LET n'-305/34. Să le'tipăresc toate căte una. MINEIUL (17-76)- 28. Căle una-una, căruţele sosesc la tăria sau la stâna, unde vânătorii au ifi petreacă noaptea, odobescu, III 18/e. Isvdresc dm .veacuri stele una câte una. EMINESCU, P. 243. Şi’ncepU Marcu-a jucă Şi câte-o hain'a ţîpă [= aruncă] Pân' se zări sabia. JARNIK-BÂRSEANU, D. 490. Verşi cu pumnul şi aduni (culegi) căte unul. pann ap. ZANNE, P. II 423. | Câte unul f = fiecare toate pe rând. (Pleonastic) Li^să arătară lor limbi împărţite ca o pară du foc, şi se puseră de şe-dzură pe căte unul careleşi 'dinşii. VARLAAM, C. 200. Cine poate să scrie câte una poruncile cele grele ec veneau totdeauna lui Nicolai-vodă? AXINTE, ap. TDRG. | Câte (m. des câteşi) trei,'patru, cinci etc. = toţi trei, patru, cinci etc. (Substantivul ^următor e articulat). Eră lumin’ în peşteră la câte patru unghiurile. MINEIUL (1776) 138*-/2: ‘Omorî pe câte 19 fraţii cei mai mici. E. VĂCĂRESCUL, IST, 262/44. Staţi aci căte trei la uş'ă şi priviţi. GORJAN, H. IV 14. Dintr’o lovitură ţi tăidu câte tr ele capetele. ISPIRESCU, L. '304/6. Fraţii câte tr'ei plecară. TEODORESCU, P. P. 6 3 9/39. Crăşmile... cercă. Cercă una, cercă două,, Păn’împ.lineă câte nouă. ALECSANDRI, p. P. 137. (Numerâlul are/articol'pronominal) Câte ăi trei băieţi ai lui din‘prăvălie, ră-duleSCU-NIGER, ap. :TDRG. | Câte un = oarecare, câtvâ. Gustul căte de o mănoare de. carne nu-i lipsă (= lipsea). DRĂGHICI, R. 149/!,'. Şi iar mai bea căte un răstimp [= eâtvâ timpjgi ţar piprfiă- e.şte. CREANGĂ, P. -2i4/î4. Dar şl. când da căie-o vorbă dinir’însui, vorba;eră vorbă, id, ib. Cănd spuneă căie:und [=câte'o vorbă], .ori;, te .ţineai-cu mâna de inimă râzând, ori te făceă,,s^rţi sară, inima din loc, de frică. id. ib'. 1^0/6. | Câte doi-trei (s, trei-.patru etc.) = câţiva, câ-jteva, un număr nu tocmai mare de... Mai trdse'căte-;Q,duşcă-două de rachiu, id, ib.- 297/j2. Sta câtej âouăr.itei* zile pe lângă casă. id. ib. 111 hi. | (Urmat de substantive, pronume şi, adverbe) Câte odată = din timp în timp, câRd şi cârţd, uneori. Macar căte odată,, că (măcar numai .odată MUNT.). pravilq pre unii ...aceştia hotri îi scoate., den toată eparhia giudeţului şi. altă dată îi poartă pre toate uliţele. PR^vv. 678.. Prin aer-căte-odată. şe văd trecând în. zbor- lungi cârduri de corbi negri, i Alecsandri, p. 341. Mama-mi spune căte-odată,,. EMINESCU, P. 192, Lupi şi alte dihănii mi-au ieşit înainte căte-odată. CRK.-v.NGĂ, 1*. ,119/M. Cu bărr batiil băutor, Nu-i fape.pită’n cuptor; Când ai face căte-odată, Nuri făină, nici lopată. JÂrnÎK-BÂRSEANU, D. 465. Aşă-mi vine eăhş-oţdală. ib. 20l. Binele—căte-odp,lă— aşteaptă şl rău. CREANGĂ, P- 7/2!l. li sătul ăe dulce, vrea şl amar, căte-odată. zanne, p. iii 44T..H P. ext. Câte cevâ(şi) (s. oarece f), arată o cantitate mică (distribuită în in- . tervale s. la mai mulţi inşi). Să ia el căte oari ce (câte cevă munt.) dobândă, prav. ■ 658.' Aduceă j căte oare; ce hrană. let. i 250/3. La toate^începă- : turile cărţilor, căte Oarece pridoslovie, înnainte trimiţind. cantemir, hr. 49/„, cf. -51/al, 281/10. : Şi câte cevaşi Domnul cu Haizler. voroavă făcând j îl îmbună cu cuvinte de mângâiere. MAG. IST. II 163/12. Mai bine e . şl. câte cevâ răotate şi supărare : arăbdă. ţichindeal, f. 219. Florin:... măncă-ţi-aş ochii!—- Florica: Vezi, mâncău’, tot. ar vre să’m-buce căte cevâ. alecsandri, t. 896. Stăi, să.mai bem căie-o lea'că de apă! eminescu, N. 10/s. într’una din zile moşneagul voeşte a merge la târg, să mai cumpere câte•. cevâ.', creangă, p.' 76/ao. Cănd îi spunea cumvă cinevă. căte.' Qevă de pe undevă, care eră cam aşă şi nu aşâ, Ipate flutură din cap. id. ib. 179/n. I (Rar) iCâtţ «inttvâ 4='icîn8vâ, oarecine; LB. [Odată întâlnim;. cât. abordat .‘-în loc .de inyariabilul ţâţei- Care ejăţâ şese.tddnp.reunii vor cercetă treftuinfa/URICAR-IU^, IV 2S9/8'.]'|| (MsA) Numărul de aflat, în operaţia lmpăr.ţirîl^(iajT'r{in-silv.) coţient, cvoţietit.r Gâtul este şl ’el o pOtenţă a numărului. CLIMESCU, A. 49, 65. [Şi: (adesea numai'.variantă' grafică, iimai'iales în scrierea veche, cu chirilice) căt,- -ă. | P. MAIOR a încercat, fără să izbutească*'&4ntrodu8e'îrt -lirhbă forma latinizantă cănt. Au vrut să âeala, ,lumină cânte cuvinte''aii Slovenii luate ’de’la*£oîtAi.'î!st. 280. | Gen.-dat., sing. fem. (neobicinuit) câtei,:])}VLr. câţqr(a)-;in general dativul e, înlocuit fţrin ji'âpo-zitiv: La câţi şăraci le-ai dat pâne? | t> eri Va te: (NeoBiciniiiţ) Câtui&Iă f si f. ^.partşa, ce se!. cuvine cuivâ ldin'tr',‘an veriit, cotă; boia'-p'arte.,'Fi’eşi-carea (din biserici) după cumu-i va fi venitul, ‘aşă să aibă şl câtuiala preoţilor, diaconilor şi altor, cli-rici.. ÎNDREPTAREA legii, ap: ;TDR'G„ (ftuĂai.la CăntemiR; '‘creaţiune’personâlă)' câlinfă ş. f„ f = Qantiţate, întindere.. 4.crnijb ea laintrebarea ceia ţii, da răspunderea cătinţii şi ‘ feldiinţii: i^T, 59./so, cf. 136. Ori cât6Jîn’ a cătinţii ceriului/cuprindere se cuprind: ap../^ GCR1., l !3'23/la. Cf. c â ti m e].. . . . -r Cuvântul, cât’formea'ză,' p&tru simţul'iimtjei de azi, un' singur1 cuvânt;'..i?timologiceşte’înşă el e rezultatul amestecului a ţr6i ţ£.deosebite: lat. quantus, -a, -um, lat,. quotus, -a, -um şi lat.rpop. eafa '(< -grec. wnu). „Amestecul 'ac'eşţa Je atât de in tini,1 îh'cfit un6-oţi'^ amposibif a mai deosebi astăzi ’unil 'de' -alttil' celebrei c'uVinţe,'’^are ş’ău'infljaenţat şi în privinţa formei (gManfMs'a’dat,cănit, ’pâktraţt încă în. arîiitL;. nişcănt şi â pierdut p6 n şubţ;'influ-enţa Iţii cqţ .< quQtuş şi *;căţă..< ciii(t:,,aţrâl'gân(!f tfup.ă siiie şi un *.tăt < tăintus, al (iăţ’ui păstrează îndă îq. arom. ăTţă}ntu„,.‘dar a dispăfţiţ în'’ăl nostm. Atunci când sensul' c a nţi't^i^' predoinin^,';re-cunoaş.teip uşor: p(e laţ.1,- quanţuş '.kY;tot âstfer c^rfd corelativul s^u 'e‘ Vtâ(;;c.ând jnţeîesili lui 4, ş.ţ'r.j-b u i i,V; ;e.tim.oiogia lui .e-j['ât-ţîp,p'v’.caio''i[ct\.'M'^;-y.p r -.Lu'b’k'.şV'--Rom. Granirh,. 'ir' § 569J:;''căM, îfi-ţa,6sul.Tui esţe ‘fe,n u.m .e r a ţ i v; ,şi ţot as.tf^t'^âri'8 'ebreiativiii săii re' toi,,' reCuAbâş'tem 'jîe'' lat. 'qUoMi, iar în forma câtelea avem, poate, a face’ cir lai". qiţotus-JUbeţ (r>.Rvixi..39.7)., .ţtae-.pp fînşă înţelesurile ‘acestor trei cuvinte lat|n£ '^a'nţ';.aţ^t de âpţopiate, încât s’ă,u bb’nfundat. Astfetj câte b*re ab'e,m ar puteă îiquantae hb^ae . quoţq hora; \ în câte capete, atâtea căciu’li, noi.interpretăni pi căt, precum arată ‘şi;'.bqrplativu], 'şău' «atâtea»/' cu'_înţeles '.cantitativ («aşâ de'multe'»),.'deşitacest proverb se exprimă în latineşte prin quOt cdpitk; tot sentenţiae. (Apropierea lui cât de quotus a :făcuţ-o mai-întâiu A, -P.,ro- C.op o vi ci',!.'ln'Dăcoromănia î.l'7Ş).' Cf.,’ 'c^fV.â, câtuşi, de 0 ât, ,in(c â't, ii e ş'c.h i t, 'oar e-şât, o, a r e c â t v.a', o r ifc ^. t, v.â.r^ c ât.' " CAT ! interj, v. câţ1. a Caţ ! Interjecţie cu care.se.alungă pisica; ,ŞE,z. III 189/3, H. x 498, (Zahareşti, în Bucov.) com. ION- GRĂMADĂ. Câţ, mâţă , ăk-aic&t, mMEILB, C. Că ţi,' mâţă, Neagră> priscomită /.i® arian, .‘î. (1:7/,. [Şî: câţi! (Braşov) caţ! (Mold. şi Bucov.) chel! şi::/.. -111,189/3, com. ion .grămadă. ) D e r i v a t 'eVcâţâi vb. IY(a)..,= (complementul 1 la lacuzativ e pisica) a alungă pisica, strigând: câţi Cf. PAMFILE, c. -| Compuse: câţ^mâţ s. m. sing.'r=s colindatul la Joia-mare; copiii pleacă : pe. la .fete, de le întreabă 13 CÂŢ — 196 - CATAFALC ce au tors s. lucrat. H XI 180, caţii-mâţii subst. invar. = datina colindatului la Joi-mari (Oltenia). PAMFILE, DDŞM. 107. Pentru copii e mare bucurie să umble după oăţii-măţii. ION CR. II 187.] — Onomatopee. Cf. germ. Katze (săs. kâez, mosel. kâz, idem). CÂT! interj. (Mai ales repetat) Câţ-căţ = sunetul, scârţâitul ce-1 face plugul când ară. Rădulescu-codin, î. Şi-a arănit[= hrănit] boii... i-a înjugat la plug şi a început să are: că}... căţ... -că}! ib. 278. ' —■ Onomatopee; cf. scârţ. CATĂ* CĂT vb. I v. căuta. CÂTĂ prep. v. către. CÂTĂ num. invar. v. cât (C. II). CÂTA! Interjecţie care imită strigătul coţofa-nei. Veni o coţofană şi jucând ziceă: Caţci, caţa! să prindeţi o coţofană faura. ISPIRESCU, L. 345. [Şi: câtara! rădulescu-codin, 1. 319.] — Onomatopee, cf. c ă ţ ă i. CÂTĂ s. f. Bâton de berger (pourvu d’un crochet).—Băţ lung ca de 2Va metri (şez. ii 23/33), cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile, îm-plântându-1 în lâna^' yr (Marian, H. iv 99, ion cr. ii 162) s. prinzându-le de picior (H. III 265), când nu stau să le sugă mieii (ion cr, i 60) s. la tuns (marian, h. iii 401, iv 155, vii 134, ix 406. Cf. H. I '23, II 131* 261, III 38, 195, 228, IV 10, X '77, 465, XI 428, XII 29, XIV 436), ţ u c. Ia cară-te cu bine, Pân’nu’ncafc caţa pe tine. PANN, P. v. III 144, cf. îi 46. Mă băgaiu la cioban sluc/ă, Îmi deteră caţă, glugă. ALECSANDRI, P. P. 2b5. Sânt ciobănei In căţi răzimâţi. TEODORESCU, P. P. 75b. Ghiar c’Un lup de mă'ntalnesc, Gu-această caţă îl lovesc, ib. 111, cf. 502. # A prinde s. umblă eu caţa = ă înşelă s. minţi pe cinevâ. Cf. DDRF., ZANNE, I*. i 400, BARCIANU. 1 A sta «'aţă înaintea cuivă f= drept, smiriia, băţ. O să-ţi stau caţă dinainte, Plec, uite, de-i plecă şl tu. RĂDULESCU ap., TDRG. [Plur. caţe şi căţi.] — Postverbal de la *căţâ (= acătâ) din lat. cap-tiare «a prinde». Aceeaşi trecere semantică o întâlnim în albanezul krăbs «caţă», înrudit cu grap «prind, apuc». Din româneşte e împrumutat rut. kaca «caţă», cf. Şi n.-grec. xarŞovva, siatţovvi «croc, crochet». CÂTĂ s. f. Mauvaise langue. — Gură-rea. (LM.), persoană care vorbeşte într’una, căreia nu-i mai tace gura (mai ales cicălind), cicală, cicăli-t o r. Nu-i mai tace caţa. LM. Ce cată rea e şl muierea aceasta, id. Ş A se pune caţă pe capiii cuivâ = a stărui mult pe lângă Cinevâ. ZANNE, p. i 400. — Postverbalul Iui căţăi (I. 2°). CÂţă s. f. (îmbrac). Haină femeiască, nedefinită. H. V 430. [Şi: (variantă ortografică?) câţie s. f. = ţesătură de lână. H. V 258.] — Din ung. kaca «haină femeiască de iarnă, mantă femeiască». CÂTĂ s. f. (Ornit.)=bibilică. (Oltenia) MARIAN, O. II 273, H. IV 429, DICŢ. CATABÂIE s. f. Fille aux grands seins. — (Bihor) I ată cu ţâţe mari, cf. m a m i 1 a c ă. rev. CRIT. IV 141. ’ , — Cf. ung. kacabăj (kacabajka, kacsamajka, înrudit cu caţaveica noastră) «haină femeiască». CATABOTJRA s. f. (Mitol. pop.) Croquemi-taine. — {Bucov.) Fiinţă imaginară cu care se sperie copiii, cf. b o r d e a, borza, babau, bolea, gO ga. MARIAN, NA. 342, cf. PAMFILE, D. 274. —■ Contaminare între două cuvinte, dintre care cel de al doilea e Bolea (< boală; cel dintâiu ar puteâ fi cataroiu). CÂTĂ-CEÂBTĂ s. m. v. căută. CATACLISM s. a. Cataclysme. — Zdruncinare mare a suprafeţei pământului prin răvărsări de apă, cutremur, erupţia unui vulcan etc.; p. ext. mare nenorocire socială s. naţională pricinuită de cauze economice, politice etc. Cf. catastrofă. Dănuţ îl urmărea cu o privire de supravieţuitor al unui cataclism. I. TEODOREANU, M. II 19. [Plur. -clisme şi (învechit) -clismuri.] —■ N. din fr. (< lat. cataclysmus, din grec. xara-yj.vo/uog, derivat din xAvţeiv, «a se răvărsâ»). CATACOMBĂ s. f. Catacombe. ■—- Subterană care servea odinioară de cimitir. Cf. b o 1 n i ţ ă (3°), o s u a r i u. Se duce de s’ascunde sub pământ in catacombe. GHICA, s. 315. Ciocanele spărgeau catacombele Romanilor şi cenuşa lor o aruncau în vânt. C. NEGRUZZI, I 203. Sub biserica asta nouă sânt catacombele monastirii, în care se pun oasele morţilor, când le desgroapă. id. I 215. S’a văzut o catacumbă cu o mulţime de oseminte omeneşti. ODOBESCU, II 178. [Şi ($in lat. catacumba): catacumbă s. f.] — N. din fr. (<• ital, catacomba). CATACBeză s. f. Calachrese. — Figură de retorică, întrebuinţare figurată a unui cuvânt spre a designa un alt obiect decât cel al înţelesului său propriu, cu care însă acesta are o analogie parţială : Un ochiu de fereastră, braţele unui fotoliu. —■ N. din fr. (lat. catachresis < grec. xară^Q^aig, propriu «abuz, întrebuinţare abuzivă a unui cuvânt»). Cf. dubletul catahrisis. CAT AC Îtmbă s. f. v. catacombă. CATADIXI vb. IVa (Ne pas) daigner. — I n-trans. şi (mai rar) refl. (Cuvânt din epoca fanariotă, întrebuinţat mai numai în clasa cultă din Vechiul regat, aproape ieşit din uz. întrebuinţat aproape numai după negaţiune) A află de bine, a găsi de cuviinţă (să faci cevâ pentru cinevâ pe care-1 găseşti că e vrednic de acel lucru), a condescinde, a se scoborî până la cinevâ (cf. alecsandri, t. 1759). Chiriţa: Cuconaşii din Ieşi nici nu catadixesc să se uite la bietele copile. ALECSANDRI, T. 427. Cucoana nu se mai cata-dixeşte să caute de gospodărie, id. ib. 505, cf. 1087. Nici măcar catadixeşte să sărute mâna la cucoanele bătrâne, par’că-i cine ştie ce boier mare! I. NEGRUZZI, iv 213. Adecă ce? nu catadixeă domnu’ judecător şi «madama Dumisale» să vie! VLAHUŢĂ, ■D. 266. M'ama lui■ Nicu nu catadixeă să meargă la mama Mărioarei. CONTEMPORANUL, v. II 482. [Şi: (cf. arom. câtândisl) catandisi vb. IVa. Ai auzit... la ce neruşinare A catahdisit Pezostrat... Ai nădăjduit... unul ca el să vie Să te ceară...? pann, E. iii 76. | A b s t r a c t e: catadixîre s. f., catadixit s. a., catadixeâlă s. f. alexi]. — Din n.-grec. xataâexofiai (viit.-<5e/$cy, aor. -âe-X#rjxa) «accepter, accorder, permettre», CIHAC, ii 644. CATAFÂIC s. a. Catafalque. —Estradă decorativă funebră ridicată în biserică s. în casă, pe care se aşează mortul (pus îrt sicriu) până Ia înmormântare, sau se închip.ue a fi, la comemorări. Cf. uranisc, năsălie, pataşcă. Pe catafalc întinsă, de flori împresurată, stă albă şi frumoasă. La cap îi ard făclii. VLAHUŢĂ, p. 1. In unele locuri şi anume, prin oraşe, precwn gi la CATAFRACT - 1.97 — CĂŢĂLIE rezeşii şi ţăranii cei avuţi, se pune [mortul] pe o masă sau şl pe nişte scânduri care se aşează în mijlocul casei celei mari, în formă de catafalc, şi se acopăr cu lâicere sau cu scoarţe frumoase. marian, î, 74. [Plur.: -falce şi -falcuri.] — N. din fr. (< ital. catafalco.) CATAPBÂCT f s. m. Couvert d’une armure de fer. — (Călăreţ) îmbrăcat în fier, în zale. Leşii rânduită catafracţi, carii sânt îmbrăcaţi în fier: şincai, hr. iii 113/., cf. id. ii 118/»; — N. din grec. xoaăyQaxtog (Innevg), idem. CATA6BAFÎE s. f. 1°. Inventaire. 2°. Recen-sement. — (Aproape învechit). 1°. Inventar, cf. i z v o d, listă, catalo-g, cens. Catagrafia, adică aceâ cu amăruntul însăm-nare de toată averea sărăimanilor, trebuie neapărat totdeauna să se facă. CODICĂ Ţiv. 38/3a. Să facă catagrafie de toată averea lui (a. 1793). URICARIUL.. XVI 328/u. Insă deacă să va dovedi prin catagrăfiea moştenirii, că nu le-au rămas deplin falchidion... CARAGEA, L. 165. După săvârşirea catagrafiei, mărfurile... se vor da sindicilor. COD. (a. 1840), ap. TDRG. Proprietarul mai ţine încă şi o a doua condică, de catagrafia tuturor acareturilor moşiei. I. IONESCU, C. 247. Să-mi facă mie catagrafie, par’că aş fi marfă de băcălie! ALECSANDRI, T. 393, cf. id. ib. 605. Consiliul familiei sau... tribunalul ţinutului va regulă facerea catagrafiei averei minorelui. HAMANGIU, C. c. 101. Lucrurile de preţ ale casei, despre care «budalaua» habar n’avusese să facă şi el, ca orice negustor cuminte, o catagrafie. CARAGIALE, S.. N. 34. 2°. Recensemânt. Să facă catagrafie de toţi preoţii şi diaconii câţi se vor află (a. 1785). URICARIUL, II 271/,,. De trebuinţă fiind ca să se afle de faţă izvoadele şi catagrafiea fiecăruia ţinut (a. 1804). ib. I 22/4. Toate faptele câte se raportă la popula-ţiune se constată prin două operaţiuni administrative: catagrafiele sau recensimentele şi rezumatele stărei civile. I. IONESCU, D. 66. Necăjit şi obosit de lucrările catagrafiei, la care mă îndatoră sar-, cina mea de deputat. C. NEGRUZZI, I 220. Catagrafia acestor osebite clase, ce se renoeşte la fiecare şepte ani. ŞUŢU, ăp. TDRG. [Accentuat şi: catagrâfie. | Adjectiv:(în Dicţ.,neîntrebuinţat) catagrâfie, -ăf=de catagrafie, relativ la catagrafie. Operaţiuni catagrafice. LM. | Verbe: eatagrafiâ f Ia (DDRF.), (< n.-grec. xarayQăcpco «înregistrez») catagrafisi | (ad. 1°) = a înregistra, a inventaria. Să se catagrafisa-scă în condică (a. 1852). URICARIUL, ii 198/j. Delegatul tribunalului, însoţit de procuror şi de tutore, vor catagrafisl averea minorelui. HAMANGIU, C. C. 101.) — Din grec. xarayQafrj., idem. CATAGRAFIA f vb. I» ■ 1 CATACitRÂFiC, -Ă f adj. > v. catagrafie. CATAORAFISÎ f vb. IVa' J ■ CATÂHKISIS t s. a. Abus.—-(Grecism).Abuz. ALECSANDRI, T. 1778. Ca să contenească acest catahrisis, de acum înainte (a. -1785). URICARIUL, II 78/10. Ga să contenească aceste catahrisuri..., daniile să fie slobod numai a se face numai între rudenie (a. 1785). ib. IV 35/3. U-rmându-se... chipuri de catahris (a. 1814). ib. I 202/23; cf. ib. I 31/16, 207/17, 247/22. Mult catahrisis se făceâ mai nainte în privinţa vinăriciului (a. 1803). ap. TDRG. Femeia deacă va nebuni şi bărbatul o va părăsi, \ făcând • catăhrisis , cu zestrea, atuncea să pune zestrea supt secvestru.CARAGBA, L. 102. Să puteţi face cuviincioasa îndrepta re unora asemine 'catahrisuri aducătoare de vătămare obştiei. DRĂGHICI, R. 276. Obşteasca obicinuita Adunare au ajuns o adevărată adunătură slugarnică, care încuviinţează toate catăhrisurile. ALECSANDRI, t. 1338. [Şi: catâhris f s. a. ALEXI (cu plur. -tăhri-suri); (formă glumeaţă, în comedie) catahrismief s. f. Auzi D-ta, aşa batjocură!.,, aşa catigorie!... aşa catahrismie! ALECSANDRI, T. 453.] — Din grec. Katdxgr]mg, idem. Cf. dubletul c a-t a c r e z ă. CATÂHRIS f. S. a. ) ' • . . ■ ’ i v r vintisMiii f s. f. J v- catahrisis- CATAHRISTICOS f adv. Abusivement,—(Grecism) în mod abuziv. Cu lipsirea şl de a clăcilor ce catahristicos să urmă de- la o vreme încoace de cătră dregători (a. 1820). URICARIUL, I 255/31„ Câte din datoriile unui post au trecut la altul ca-tahristicos (a. 1827). ib. VII 98/e. ■— Din grec., xa-va%Qr]cni}twg, idem. CĂTĂi vb. IV(a) I. 1°. Jacasser (en parlant de la pie). 2°. Caqueter. II Quereller, gronder. I. In trans. 1°. (Despre coţofană) A striga. H. VI 215, IX 123. DICŢ. 2°. A flecări. .Aşâ e moara trândavilor; căţăe, că nu ţine parale. DELAVRANCEA, s. 25. II.. Trans. A cicăli, a necăji cu vorba, a sta de capul cuivâ. Cf. caţă2. Femeile ne căţăesc aproape trei sferturi din traiul lor. DDRF. •— Derivat din caţa. CÂŢÂi vb. IV(a) v. câţ1. - CATAIF s. a. (Cui.) Sorte de vermicelle tres fin dont on fait un gâteau. — Un fel de tăieţei subţiri. Fideă, steluţe, orzişor... şi cataif (a. 1875). MONITORUL oficial, ap. TDRG. j (Adverbial) Tutun cataif = tăiat fin. TDR-G. || P. ext. Prăjitură făcută din astfel de tăieţei, cu sirop şi frişcă. Cataifurile treceau pe dinaintea lui, fără macar să le atingă. C. NEGRUZZI, i 286. Cine ştie ca să facă... cataifuri şi caimac? ALECSANDRI, T. 965. [Pronunţ, -ta-if. | Plur. -ifuri. | Şi: cadaif s. a. DICŢ.] ■— Din turc. kataif, vulg. kadaif, idem. cihac ii 557, ŞIO. Cf. catifea. cĂTĂii vb. Ia v. cate!. A • cĂTÂtÂNURicĂ s. f. v. cătelandru. •» . • CATAţBOŞ s., m, (Cui.) v. caltaboş. , CATAXECTIC adj. m. (Prosod), Cataleclique.— (Vers grec. s. latin) care se termină printr’un picior .necomplet. . , — N. din fr. (din lat. cataleclicus,■ din grec., xaxalrjHTiKdş, derivat din tiataXijysiv «a se sfârşi»). ^. CATAMEPSÎE s. f., sing. (Med.) Catalepsie.-—• încetarea aparentă a vieţii prin suspendarea simţirii exterioare şi a mişcărilor voluntare şi prin înţepenirea corpului. [Adjectiv: (după fr. cata-leptique) catal6ptic, -a adj. = de catalepsie. Stare caialeptică. (S u b stantivat) Un catalepiic = persoană atinsă ! de catalepsie.] •—■ N. din fr. (< lat. caţălepsis, din grec. xa-■tălrjytbg, propriu «surprindere»). CATAliEFTlC, -A adj., subst. (Med.) v. catalepsie. CATAtFOÂSE s. f. plur. v. catraîuse. CATAIiÎCĂ s. f. 1 CÂTÂWCÂS. f. ) catăng. căţămje s. f. v. ţăcălie. : -.yr: CATAL1 G - 1-98- — CĂTANĂ cataih; s. a. V vli ■ CÂTÂtiGĂ S. .1J V' Cata^' cătAijxa s. ’f. (Bot.) = tufănică. bulet. grăd. BOT. v,' n-rele ;3-4, 56. — Nume de persoană1, devenit apelativ. CATALITIC, -Ă adj. v. cataliză. CATALIZĂ s. f. (Chim.) Catalyse. — Acţiunea prin care. un corp, în cantitate mică, înlesneşte reacţiuni-între cantităţi mari de alte corpuri, fără a.inţrâ el însuşi în compoziţia- lor.. Cataliza & întrebuinţată mult în. industrie. [Familia: (după ÎT. caialytique) catalitic,-ă adj. de cataliză. Fenomene catalitice;, ă.d j. v e r b a 1 m. (de la un verb jjeîntrebuinţat "cataliză), subst. m. catalizatdr: (corp) oare"are însuşirea de,'a produce cata’^ză. Catalizatorii au fost asemuiţi cu ' unsoarea 'care înlesneşte mişcarea roatei pe osia ei.] — N. din fr. (din gr. xaxaMoig «dissoluţie»). catalizată» adj., s. m. (Chim:) v. cataliză. CĂTĂLîîlTĂ s. f. Sorte de ver.-—Un soiu de viermuşori 'unsuroşi, mititei şi iuţi, care se fac la doaga de jos 'a ştiubeiului, când nu-l îngrijeşti-(jud. Botoşani şi Dorohoiu). ION GR. VI 217. [Cu alt sufix: eătăHkie s. f. = vatră de vegetaţie (Teleorman) com. M. OLMAZU.] — Cf. bulg. kotilo «cuib, locul unde se clocesc puii». CATALOG s. a, Catalogue. — Listă, (alfabetică) cuprinzând la rând cărţile .dintr’o bibliotecă, tablourile dintr’o colecţie, numele elevilor dintr’o clasă-etc., catastih; profesorul s t r i gă catalogul la intrarea în clasă (spre a vedeâ cine e de faţă şi cine lipseşte), pune note în catalog. Nimeni din catalogul ieraticesc, de la presviter şi până la cel din urmă slujbaş, nu este iertat a intră în cârciumă, prav. ap. TDRG. Iară pre mine în catalogul adevăraţilor prieteni numărându-mă... CANTEMIR, ap, DDRF. Vidra' iata că din catălogul jigăniilor cu sfatul a tot statul s’au ras. id. IST. 115, cf, id. ib. 49: Fieştecare din deputaţi să aducă cu dânsul adevăr atu’ catalog, încredinţat şi mărturisit pentru ceata cavalerilor şi a boierilor. DUMITRACHE, 416. Acela ce va fi din- catalogul preoţăsc..., să se caterisască (a. 1764). URICARIUL, I 316/„. Copie... de pe catalogul osebitelor tipăriri. ib. vil 225/5. -De la 26 Ianuarie 1841 jjănă la sfârşitul lui' Decemvrie 1845, s’au ucis -— după cataloagele vişteriei — aceşti lupi. C. NEGRUZZI, I 282. Manuscriptul este trecut în catalogul Espo-ziţiii cu titlul complet, răşcanu, l. lxxxiv/27. Din lecţia cea mai ştiută nu s’a ales decât—un zero la catalog'. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Băieţii alergau... ca să scape cetirea catalogului. Contemporanul, III. 615. Catalogul Manuscriptelor româneşti, întocmit de loan Bianu. | f Tablă de materii. Cf. dosofteiu, mol. || (Astr.) înscrierea [coordinaţelor ecuatoriale ale stelelor] în coloane verticale... formând ceea ce se numeşte un. catalog ceresc. CULIANU, C. 43. Catalogul cometelor. id. ib. 354. [Accentuat şi: catălog ţ s. a. ([.Verb: catalogata (cu prez. catalogez şi cata-loghez), (rar) catalogizâ Ia DICŢ. = a înregistrâ într’un catalog. Să o catalogheze între monumentele istorice ale laşului, I. TEOD.OREANU, M>. - ii-71. (Cu abstractul:) catalogare s. f. şi part.-adj. catalogat (negativ: necatologat), -ă.] — Intrat, în limba ■ veche, din grec. acttdloyog, «numărare, numărătoare», iar, în limba mai nouă, ca neologism, din fr. CATALOGA Vb. Ia 1 CATAIOGIZ vb. Io:' j V’ °ata °S* > CĂTĂLCXE s. f. v. eătălniţă. €ĂTĂMĂITÎ. s. a; Morceau de bois. — C ă p ă -t â i u, .buştean care se pune subt diferite vase, mai cu seamă subt . cele'.de băuturi, spre a le ridică de la pământ: Să-l piiiu eu cătămâiu'la lemne. RĂ-dulescu-codin, î. 285. | Butuc care se atârnă de cumpăna fântânii, greutate '(Fădima!c,-'în Ban. Com. micula), c o in ac. [Şi: cătămtiiu s. a. = cără'Veiu, trunchiu de copac, vârcol, v. 91.] — Ar puteâ fi o- formă metatezată din '-căp'ătâiu . {căpătuiu)‘. *cătăpâiu (cătăpuiu), cu asimilarea p -n > m -n, pe timpul când se rostea -încă cătăpânu (un - caz analog în DR. I !!23): rAdu.lkscu-PO-GONEANU. CĂTĂMCIU adj. invar. Sale. (Mehedinţi şi Ban.) Cătăm-Ctiu adj. invar. = murdar,' negru (n. REV. R a.. 1910,-85,. cf. GR. BĂNv) XJmbli cu cămaşa1 ■ 'eătămuiu.'1N. REV. R. a. 1910, '85 Mai la-pădă cămaşa de pe tine, că s’a--făcut' căiămuiu, de când o ţii. ib., cf. GR. BĂN. | S u b s t a:n t i v a t.' Spală-te, c&tămui[u]le! -N. rev. -R. a.- 1910, 85.. Spală-ţi picioarele, oătămuiulie! GR. BĂN. ; — Poate, ideiitic cu cuvântul precedent: cămaşa cătămuiu ar fi deci «cămaşa murdară ca un cătă-mâiu». rădulescu-pogoneanu. • CĂTĂMtiitr s. a. v. cătămâiu. CĂŢÂN s. m. I. 1°. Plat, ecuelle. 2°. Maie. 3”, Petit etang. II. 1°. Rocher. 2°. Pinus Pumilio. 3°. Taillis. —.(Cuvânt aproape dispărut din graiu). I. 1°. t Farfurie, strachină, blid. palia, (1582) ap. CDDE. [în acest sens păstrat la Aromâni: căţână.] 2°. P. ext. (Subt forma căţână, în Vălcăul-ro-mânesc, Sălagiu) Covată, troacă de pâne. viciu, gl. 3°. (Subt forma căţin, în Brăila) Bălţile mici şi foarte puţin adânci, care se usucă vara, antipa, p. II. P. anal. Grupă de stânci mari, formând o căldar.e. (în acest sens pătrat în toponimie, d. ex. Căţânii s. Căţunii Bucegilor). 1°. Căţăm(n)i—stânci pleşuve pe munţi (Zagra, 1. Năsăud, com. CORBU); căţân = bolovan, piatră mare, stâncă, bugnariu, năs.; cf. t. papahagi, M. |[ Căţun = un loc foarte înalt, şi priporos. MARIAN, O. II 213. 2°. (Bot. Bucov.) Căţân — jepi (care cresc pe astfel de locuri stâncoase) cf. panţu, pl. Căţuni = o specie de brad, nalt ca 1/2 metru; creşte pe Căli-mani. ŞEZ. ii 23/30. 3°. P. ext. Căţun = un fel de pădure mică dar tufoasă. marian, o. ii 213. [Plur. şi căţâmni. J Şi: câţin s. m.; (după suf. -un) căţân s. m.; căţână s. f. || Adjectiv: că-ţân6s, oăsă = (munte) pietros, stâncos. T. papahagi, m.] — Din lat. catînum «strachină» (cf. catinus sa-xorum). . CĂTÂKĂ subst. 1°. Soldat (hongrois OU autri-chien). Service militaire. 2°. Oarţon d’honneur (de la mari6e). 1°. (în Vechiul regat) Soldat din armata ungurească s. austriacă; (mai de mult) cătane.= miliţie, numite şi slujitori de s c u t ea 1 ă (bălcescu, M. v. 589) cătane - de - ţară (cf. DIONISIE ECLES. 164); (în Transilv.) soldat. Pe un tânăr îl ia s. duce s. bagă cătană, s. 1 a s. în cătane, îl face cătană, îl scrie cătană s.da cătane. Un tânăr se duce s. se dă cătană S: 1 a s. în cătane, pleacă las. în cătane (ŢIPLEA, p.p. bud, P. P.), e 1 a s. î n ■ cătane. Ga nume .de familie e atestat, în cronicele braşoveneşti, de la începutul secolului XVI. Kathana sive Koste.Hoczul (a. 1530). QUELLEN ZUR GESCHICHTE DER STADT KRONSTADT, II 227, cf. 173 (a. 1529). Ketang=miles. GÂT'ANĂ — 199 — CĂTĂNl ANON... CAR. S’au - 'întors Mihnea-vodă în Târgo-vişte, unde eră toate oştile strânse; şi '-‘Racoţi i-au dat o samă de Nemţi ai săi',-şi catane. M. COSTIN, LET. I 342/25. >ln .cetatea Neamţului erâ un căpitan, cap cătunelor, anume Frenţa. NECULCE, .LET. II 388/36, cf. 389/28. Au pornit oastea cea uşoară, călărimea, donţi, calmăşi; catane, şi cu o samă de draguni. id. ib. II- 449/ls. Ai lui Mihaiu-v.odă vi-neă Cazacii, Moldovenii înainte, şi de altă parte vineă haiducii, şi catan’ele, şi în mijloc vineă el cu ai lui. MAG. IST. "I 236Iată altă veste vine: că pogoară cătunele nimţeşti la Ruşava, ib: IV 47/1#. Vitele caril[e] le^au fost neguţat dumne[a]lui jupanul Mihalache cu catanile fa. 1719). IORGA, B. R. 218. Puteă'să se facă svon-pe la cafenele că m'am dus [la Viena] să aduc catane, iar nu pe fiii ■Domnului. E. VĂCĂRESCUL, ist: 291/39. S’au dus sumă de dragoni şi catan[e] la hotar, spre pază (a. 1821). IORGA, S. D. vili' 146. Ficior din cătane (a. 1821). ib. 171. Bătrânul, ţapul şi trei soldaţi (cătâne sau panduri). ŢICHINDEAL, F. 347. Până la Hroiot vine cu pas lin şi măsurat, Fără grijă, deşi este de.'catane ’nconjurat. C. NEGRUZZI, I 119. Învinse fiindu-i cătanele [Măriei Tereziei] în războiu de ianicerii turceşti, odobescu, iii 520. Şese ani de zile am fost catană [în armata austriacă] şi m’au-trimes prin multe ţări. I. NEGRUZZI, V. 113. . Şi, căte oştiri străine, şi o droiae de cătane călări, tot Nemţi.de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele. CREANGĂ, A. 74: Odată se schimbă într'o catană (oştean), cu sabia goală în mână. ispirescu, L. 261. Luând o puşculiţă frumoasă şi sabie şi o patrontaşcă cu plumbi şi toate căte sânt de lipsă unei cătane:.. RETEGANUL, P. III 13. Împăratul a poruncit, că pe fecior să-l facă cătană (ostaş), id. ib. III 7. Foaie verde buruiană, Vai, maică, m’a scris cătană! JARNlK-BÂRSEANU, D. 295. Azi mi-l duce [pe bădiţa] cătană. ib. 299. Cine m’a băgat cătană, Nu-i mai trebuie pomană, ib. 304. Eu mă duc, mândră, ’n cătane. ib. 306. Haideţi, feciori, la cătane, Să mâncăm pită cu carne. ib. 317. La cătane m’a luat. ib. 319. Îs cătană ’mpărătească. ib. 323. Unde mei [= mergi], doamne Orbane? — Să scriu feciori la cătane. MARIAN, P. P. 22. Şi împăratul vine Cu căpitani, cu catane. POP. ap. GCR. II 315/14. Căpitane Surdule, Trăi-ţi-ar cătanele. PĂSCU-XESCU, L. p. 248. j Cătană de margine f = plăieş, grănicer? (a. 1809). IORGA, s. D. XII 200. | Cătanăbătrână — veteran (LB.), soldat în al doilea ■'s. maf ales a’l treilea an de serviciu, nu recrut (ră-gu tă). Îs cătană bătrână = nu mă poate înşelă, am văzut şi ştiu multe. ZANNE, p. IV'301. | Cătană proastă — fără nici un grad. LB. || P. ext. Starea jb. slujba militară, militări e, cătănie. Ascultă-mă, draga mea, Catana e grea beleâ. ŞEZ. II 8. Din cătane m’o luat. T. PAPAHAGI, M. 21/4t. 2°. (în Munţii-apuseni, în Transilv.) Vornicul mirelui... cere. de la vornicul miresei şi două cătane, spre a le fi c ă 1 ă u z e, ca să nu rătăcească drumul. Cătanele sânt cei doi fraţi de mireasă, care îi pun în car lada, hainele şi alte obiecte şi care însoţesc mireasa până la socrii-mari, unde rămân până la isprăvitul ospăţului. MARIAN, N. 595. [Se construeşte cu art. nehot. o şi cu femininul adjectivului. La plur., în unele construcţii însemnează: trupă, (detaşament s. corp de) armată. | Şi (mai ales prin Mold.): catână subst., cottină subst., VAIDA, ALEXICI, L. P. I 175/10, GRAIUL II 58, 61. | Diminutive: (mai ales ca atribute pe lângă numele unor haiduci, în deosebi al lui •Ghiţă Cătănuţă) cătănuţă, (în poezie, construit cu . masculinul adjectivului) cătăntiţ s. ,m. Primblă-mi-se prin colnic Tânăr cătănuţ voinic. PANN, ş. II 67. Ghiţă cătănuţ voinic. TEODORESCU, P. P. 627. (Şi nume propriu al aceluiaşi haiduc) Pe cel deal, pe cea-culmiţă, Plimbă-mi-se Cătănuţă. MĂ-T.-FO'LC. 168, cf. 173 etc. Am o cătănuţă tare, legva-ţine?-[= Lacătul], GOROVEI,' c, 194, cătăniţă subst: Pe cel deal, pe cea colniţă, Primblă-mi-se-o cătăniţă. ALECSANDRI, v. P. 97/3. Şi cu înţelesul de: nevasta Unui soldat: Să mi-şi iau cătăniţa Şi nevasta altuia. DENSUSIANU, ţ. H.- 300; cătănioâcă subst. (şi numele unui danţ ţărănesc. H.. XVIII 27 şi a unei flori, nedtefinite mai de-aproape. h: XVIII 41). Vai, sărace Cătănioare, Că. n’au nici o sărbătoare, Numai puşca pe spinare. HODOŞ, P. P. 221. | Adjectiv: cătănfec, (Maramureş).că? turi6sc (BUD, p. p„ ţiplea, P. P.) cotun6sc, -eâscă (MÂNDRESC-u, UNG. 55). Ocârmuirea meainteri-■mală cătănească. GHICA, A. 310. CiacăU ’măndfu cătănesc. DOINE, 193/le. Cămaşa cătănească, {dial.') cătunească, o poartă la miliţie, e lungă- şi cu mâneci strimte. ŢIPLEA, P. P. [Cămaşa] o croieşte bărbătească,- Şi o -coase cătănească. DOINE,'-194/n cf., RETEGANUL, TR. 63/31, (substantivat) cătă-neasca s. f. e numele unui joc cu lăutari.: pâr-VESCU, H. | .Adverb: cătănfeşte, (Maramureş) eături^şte ţiplea, -p. p.,- cf. bud, p. p.; (< ung. katoTtăs «soldă ţeşte») cătănăşâşte. Păşeşte cătuneşte. ŢIPLEA, P. P. 42, cf. BUD. P. P. 36. Să n’o coşi [cămaşa] omeneşte, Ci s’o coşi cătănăşeşte. JARNlK-bârseanu, D. 307. | A b s t r a c t e şi c o 1 -e c-tive: cătănie, cătănie, cotunie (MÂNDRESCU. UNG. 54) s. f. = serviciul militar, starea de soldat, timpul cât serveşte cinevâ în oştire; oştire, miliţie, armată. KStSnie — miliţia. ANON. CAR. Aşă şi cu cătăniile, zic ,că Românu' fuge de starea ostăşească. ţichindeal, F. 429. Cătănia, slujba militară, e privită... de ţăranii români ca o straşnică osândă. IORGA, B. R. 118. Trei ani vor fi la toamnă, de când l-au dus în cătănie. SLAVICI, N. I. 35. După ce trecură toţi trei feciorii de anii cătăniei. frâncu-candrea, M. 244. Munte, munte, piatră seacă! Lasă voinicii să treacă, Să treacă la ciobănie, Să scape de cătănie. ALECSANDRI, P. p. 294. M’o scris Neamţu’ pe hârtie Şi m’o dus la cătănie. JARNlK-BÂRSEANU, D. 301. Vin doi fraţi din cătănie, ib. 310. Duc flăcăi la catunii (Suceava). GRAIUL, i 465. Iau voinici la cătunie. ŞEZ. I 50. Căntă cucu'n vârf de munte, Eu gândesc că-mi cântă mie, Ci el cânt’a cătunie. MARIAN, O. I. 31, cf. PĂSCULESCU, L. P. 65. Cămaşa de cununie Duce oiu în cătunie. BUD, P. p. 40; — cătănime s. f. = cătane multe, armată, sol-dăţime. LB.] Din ung. katona, idem (cu aceeaşi prefacere a lui o > a ca în sârb. katana, slov. pol. katan; formele cătun- din rut. katun(a)). Cf cătă ni. CĂTANĂ s. f. v. cătină. cătană s. f. v. căţân. , CAŢĂNĂ s. f. (Pese.) Banc du mât. — (La Tur-tucaia şi în Dobrogea) Bancă a catargului, scaun-ANTIPA, P. 468. — Cf. bulg. kacvam «mă, aşez». Cătănăşeşte adv. v. cătană. CATAivmsi vb. IV(a> v. catadixl. CĂTĂNEÂSCA S. f. -v CĂTĂNESC, -EĂSCĂ adj. 1 v. cătană. CĂTĂNEŞTE adv. J CĂTĂNI vb. IVa. 1°. Faire son service mili-taire. 2°. S'engager (comme soldat). 3°. Enrâler.— (Transilv.) 1°. Intrans. A face serviciul militar, a sluji Ia oaste, a fi soldat, a face armata. Eu voios aş cătănl. ALECSANDRI, P. P. 294. Cătănire-aş, CĂTĂNIE - 200 _ CATÂR cătânl, Numai puşca de n’ar fi! JAENlK-BAR-SEANU, D. 303. Cătum-u-aş, că tuni, La compania 'mândrii. Mândrescu, p. p. 163/lt, cf. şez. iii 51. Cătunire-aş fără frică. Dară n’am drăguţă mică. BUD, p. P. 41. 2°. R e f 1. A intră (s. a se angajâ) în armată, a se face cătană (pamfile, C. ţ.), a face serviciul militar. Iar de când m’am cătănit, Viaţa mi s’a otrăvit, alecsandri, p. P. 295/6. Cine nu se că-tuneşţe, Nu ştii lumea, căt trăeşte! ION CR. I 119. Cătunl-m’aş, cătuni, Numai puşca de n’ar fi! ŞEZ. II 79. .3°. Trans. A luâ în armată, a înrrfâ. Aceste sate [= tinerii din aceste sate] s’or cătănl (a. 1767). IORGA, S. D. XIII 265. Foicică de bujori, Vai de. mama cu feciori! Necăjeşte, până-i creşte, Impă-ratu-i cătăneşte! BIBICESCU, P. P. 124. Generalii... Care cătănesc feciorii. JARNlK-BÂRSEANU, d. 296 (:,Care au cătunit feciorii, mândrescu, l. p. 3§!1S). De când ne-a cătănit, Plug din curte n’a ieşit. JARNlK-BÂRSEANU, D. 310. O mai fost alţi împăraţi, Da n’o cătunit doi fraţi! MÂNDRESCU, P. P. 40/la. De-i fecior, tl cătuneşte, De-i fată, se văduveşte. şez. vii 84. | P. ext. (în blesteme; subiectul e o boală) A chinui (ca pe o cătană, în armată). Ian ieşi, maic’, afar’din sat, De vezi cum mă duc legat... Minteni să mă cătă-nească. Gătănl-i-ar frigurile Ca pe mine gândurile, Ca pe maica lacrimile. JARNllt-BÂRSEANU, D. 306. [Şi: c&tuni. | Abstract: cătănire, (mai des) cătănit s. a. Mult, bădiţă, am dorit, Ca să scapi de cătănit! ib. 298.] —■ Derivat din cătană. CĂTĂNIE S. f. CĂTĂNÎME S. f. CĂTĂNIOÂRĂ subst. câtănită subst. v. cătană. ■ CĂTĂNIT <> ARE s. f. (Bot.) Nom de fleur.— Nume de floare, nedefinită. Cf. cătălină. Mureşul e atât de tăcut sui nouraşii roşcaţi ca nişte flori da cătănitoare. IRINEU, S. B. 56. CĂyÂNos,- OĂSĂ adj. v. căţân. CĂTĂN'DT(Ă) subst. v. cătană. CAT AON ş. m. Grec (pâjor.).—Termen injurios dat Grecilor, cf. grecoteiu, capră-râioâsă. Părintele Neetarie, cu caţaunii săi,... destul se luptară. ZILOT, CRON. 73., Caţaonii toţi orbeşte năvălesc. BELDIMAN, TR.’ 343. Un caţaon alungat din ţara lui şi care îşi batjocoreşte numele de Grec prin fapte mârşave. ALECSANDRI, ap.- TDRG. Nu-mi mai pomeni de caţaonul cel de dascal. id. T. 366. De te-aş prinde, caţaoane, Să-ţi dau foc la fustanele, Să scape ţara de ele, De lepră şi de belele. DELAVRANCEA, S. 177. Să-şi bată caţaonul joc de mine? DUNĂREANU, CH. 214. luda de ca-ţaun. DDRF. [Şi: caţaun s. m. | D er i v a t: (formaţiune literară glumeaţă, personală) caţaoni vb. IV» .refl.: = a se grecizâ. Toate personagiile însemnate ale nuvelei sale devin grece... Subiectul s’a caţaonit cu totul. ODOBESCU, I 450.] — Formaţie glumeaţă, în care se recunoaşte n.-grec. xâtoa, Kaxoixi <(.capră)>. P h i li p p i d e, Viaţa românească, iv (1907) 38, V. B o gr ea, DR. I 79, 552. CAŢAONÎ vb. IVa v. caţaon. CATAPETÂZMĂ f s. f. (Bis.) v. catapeteasmă. CATAPETJSÂ8MĂ s. f. (Bis.) 1°. Voile du temple de Jerusalem. 2°. Retable. 1°. f (în templul din Ierusalim) Vălul care despărţea partea numită sfântă de sfânta sfintelor, unde se află chivotul legii, toiagul lui Aron şi mana. ENCICL. ROM. Şi chivotul mărturiei şi drugii lui şi oltariul lui şi cat[a]petazma. BIBLIA (1688) 65. 2°. (Astăzi, în biserica ortodoxă) Despărţitura împodobită cu icoane dintre altar şi navă (nartex), tâmplă. (Slav.) Zaveasa =f zavease, catape-teăzmă. MARDARIE, L. 1101. Mitropolia veche au tocmit-o şi au acoperit-o, şi i-au făcut catapi-teasmă, şi toqte ce au trebuit. MUŞTE, LET. iii 34/35. Catapeteâzma besearecii rumpăndu-se. MINEIUL (1776) 97 Vi- Catapeteasma şi strane, bucăţică n’au rămas, beldiman, tr. 82. Biserica creştină, a ei catapeteasmă De-un fulger drept în două e ruptă. EMINESCU, P. 208. j Fig. Iar catapeteasma lumii în adânc s’a înnegrit. Ca şl frunzele de toamnă toate stelele-au pierit, id. ib. 223. [Şi: catapeteasmă s. f., catapiteâzmă s. f., cata-petâzmă f s. f.] — Din paleosl. katapetazma «velum» (upă ce- au, sco's-p'etcapiehittdele'-de la catarg, i-au chemat '-Vizirul -fu- ■ iPoărlă. E.j-ko&ĂLni-Ceanu, let, III 258/,6; catergă :f s. Lr|\D erijat '(-oi.-grec. ■ kaTsgyăgi? «sclav de pe o galeră») catergâr f s. m.= ştrengar. alecsandri; T. 1777. Brie, ’-ce katergar.Căre’‘ibovnici!, id. T. 1277;. cf. 384.-]'* ■ > -'— Din grec.‘‘■xdte^yov «galeră, pedfeapsă», trecut şi' la Ruşi (kalârgăpkfyterga,-.idem.-).' Catâbgă,- ’cĂTABfii s.:f. Pelit ţrqîneau. — H u r i şt-ea oste tot o sanie mică pe pare* o trage omul,,cu lemnele, din pădure; j.pâre. a şş numi, şi catarcă,sn)xc.aţargă. .PAMFILE,(j.C..l55. Cătargă — sanie mică, cioaclă (Jud. Şibiiu)., Com.I.MATEIU. [Şi: eătârcă s. f. (Ilimbav, jud. Sibiiu),Com...iTŢU.] — Cf, ţaţgă. Cf. dr. n-820. : , cItâbhe’â 's. f.. {Mar,)/' !. ’ ’ ,J , ■ CĂtârgisi/.s. :a. .(Mar.) ’J- V- c“ 7, J : * câtaegiu,' eATÂ'RCiixT s.'m. v. catâr. cĂTĂnie s: m-., catârîgă s!" f.'^cĂTĂ- RîGĂ s. f. 1°. JSchasse. 2°. Homme â longues jam-be&. 3°. Adolescent. ‘ ; 1°. (Mold. şi prin Bihor, mai ales la plural) Picioroange. GMarigi = două bucăţi de lemne, cu cuie la capetele de jos, cu;care' băieţii merg ca şi cu picioarele libere, şez. ii 185. Catalige — două crăcane sau cârlige pe care se urcă cineva şi umblă cu ele spre a se arătă mare, nalt. costinescu. Cataligele le fac copiii'şi umblă în ele. - înălţimea lor nu se hotărăşte. Piciorul se prinde într’un laţ de funie sau intr’un ciot. Copiii se slujesc de un al treilea sprijin sau reazăm înainte de a începe să umble în ele. pamfile, j. i 336. Boţoase genunchele, catalige picioarele, cantemir, ist. 107. Să mă ’nalţ pe catalici, Să fiu mândru cu .cei mici. alecsandri, T. 908. Jocul pe catalige şi alte spectacole. IORGA, L. II 50. Cănd mergeâ, gândeai că are catalige la picioare. CONTEMPORANUL, I 405. Eu i-oiu pune catalige, Şi ajunge la tălpige. MARIAN, SA. 24, ‘ cf. ION CR. III 52. Un picior sănătos e mâi de priinţă de cât două catalige. CALENDAR (a. 1853) ap. zanne, p, ii 406. |[ P. anal. Picioarele oamenilor înalţi, s. picioare lungi de pasăre, crăcane, compasuri, fuse. pamfile, j. I. Cocostârcii, cu lungile lor catalige. GANE, ap. TDRG. || Catariga = nume de capră (H. XVI 47), probabil, cu picioare lungi. 2°. Fig. (Mold.) Catarigă — porecla Ce să dă unui om cu picioarele lungi. şez. II 185/ls, MAT. FOLC. I 1209. 3°. P. anal. (la vârsta aceasta copilul creşte repede în înălţime, mai ales prin lungirea picioarelor, care se aseamănă cu nişte picioroange, f &• inşi f. Adolescent, tinerel, flăcăiandru; cf. duri an. Cătărigu «vdos, june în etatea pubertăţii». CANTEMIR, D. 4 ap; dr. iv, 812. Cătărigă iaste [omul] den 15 ani.pănă in doaozeci şi doi. pravila Târ-GOVIŞTE (1646) ap.. GCR. I 164,' cf. . IORGA, S. D. XVI, 17. [Slav.] junoSa = tinăr cătârig ca de 20 de ani, voinic. MARDARIE, L. 4490. [Slav.] otrociste = cătărigu, 9 ai. id. ib. 4352. Vârsta cătărigului tot în toate cu a copilului . se potriveşte. CANTEMIR, ap. TDRG.. [Şi: cătârig, s. a. şi m., cătărigă s. f., cătărâge s. f. plur. = catalige, pompiliu, bih. 1-006; cataligă s. f., cătăligă s. f. DICŢ., catalică s. f., cătălică ; s. f. DDRF., (reconstruit din plur.) cataiîg s. a. MARIAN, . GOROVEI,v CR., catarîţi ( ?) s: f. plur. DDRF., (+ ung. kastolni «a umpleâ de noroiu») caştarige s. f. plur.' VAIDA, , (+ cotoroage «piftii») cătăroâge s. f. plur. = cătălige. DR. IV 812. | A b s t r a c t:. cătărigie s.- f. =s vârsta S cătărigului.(3°).. ~Vărstel£ sânt ' aceste: pruncia, 'co-| pilăria, catarigia, voinicia, bărbăţia, cărunteţele şi l bătrânelele. CANTEMIR', ap. -DDRF.] ,'v j — Cf. bulg. katerjaga «scară» (din katerjasa I «mă suiu, mă caţăr», deci înrudit cu căţăra), f Pentru trecerea: de şens de- la «piciop»i'la"«copil», cf. V. B o gr eva,\păcpromania iv 812. , . CĂŢĂRÎGI s. f. plur,. (Cui.) =.piftii. (Transilv.)’ LB., COSTINESCU, .ALEXI, VICIU, GL., CANDREA, ţ. O. O- tăiâră [oaia] şi' jfycuiă, c&tărigi .(ră’cituri) şi le aşezară pe masă. REtf. CRl'r. !r 232. [Şi ca-tarigi. DICŢ.). . ; . ,/ .„1 • ' ■ —'Cf. sârb kotrig «articulaţie, încheietură». Cf. c o ţ.o r o a g p c,o to.no gi. .. .. 0 ...... ,h CĂTĂRjGÎE f s. f. v. cătări£.; 1 ‘CĂTĂB'IEiE v. acătare. . CATAKÎNCĂ, s. f. vv caterincă. CATABIŢI ş; f. plur,,. V ’ •" . ’ ' .' ' . CĂ.TĂitoi.OE's.îf. plur, . J v-'cŞtarig.-. O A T Alto \ IC Ă S f. | ■' -,1 / .. . catakOie rf-i s.. f. . /,;v: ’.i'.'.":" CATABpiU;.;s.'Şi.r(Med.) Apoplexie: — (învechit, astăzi numai dial’., cu înţeles nedesluşit) Damblâ, apoplexie, gută (2° LB.), moarte repede ca de trăsnet (H. XI 10), .boală deom (h. xi 455) s.,de vite (HEM. 1339/i). Despre căderea stelelor poporul zice că smeii scuipă spre păţnânt, şi, dacă scuipatul lor ar cădeă jos pe pământ, ar produce boala catar roiul; şi stelele, când ei scuipă, se reped şi-l iau. H. IV 146. Pe cinevâ îl loveşt e cataroiul, cuivâ îi vine (s. (îi) cade) cataroiu. (întreMinţat mai ales în blesteme) LoiÂ-te-ar cataroiu'! (Braşov) La al treile ceas de noapte l-au lovit de paliz, adecă cataroi, ;şi după aceâ lovitură au mai trăit încă o săptămână. N. COSTIN, LET. II 36/33. Oblicind că au poprit Ungurii banii, l-au lovit cataroi, ce se zice damlâ, de voie-ră, şi au murit în loc, NECULCE, LET. II 246/2a. Pe acest prot[opop] lovindu-l cataroia, i s'au luat graiul (sec.' XVIII) ap. deşteptarea,, nr. 8. l-au venit cataroi şi au murit. MAG. IST, IV 165/ao. Au răposat cu moarte grabnic[ă], căzăndu-i cataroi (a. 1766). IORGA, S. D. XII 78. Lovi-te-ar cataroiu', debleandă ce eşti! GORJAN, H. IV 176, cf. 76, II 165. Noroc şi bani, Şi moarte în Jidani, Cataroiu în ciocoi! rev. CRIT. iii 65. || P. ext. Om s. femeie răutăcioasă, t a r ţ o r (i ţ ă). Arză-te focul, cataroiu bătrân, moş-neag rău şi arţăgos! ION CR. iv 26. Dar ţi-ai găsit, cu cataroiul de împărăteasă! Par'că-i nin-ged, 'şyi plouă. PAMFIL, CERUL 17. [(Prin apropiere de neologismul catar, la cărturari şi cu sensul de) Catar, guturaiu (costinescu, stamati, alecsandri, T. 1768, ŞIO I 153), gripă (polizu, LM.) | întrebuinţat adesea nearticulat. | Şi: catar6ie f s. f. (catarâiă f s. f.), catarftie t s. f. = catar, molnar, ap. dr. iv 390, cătăruie f s. f. = gută (2°) LB.; (orientat după sufixul -oiu -oaică) cataroâică s. f. (într’un descântec) Şi am văzut nouăzeci şi nouă de idoli, cu idoloaicele lor, Nouăzeci. şi nouă tartori, cu cataroaicele lor. păsculescu, l. p. 138.] -T- Din grec. nataefoij «fluxio». CIHAC, II 644. CATAROS, -OÂSĂ adj. (Med.) v. catar. CATÂRT s. a. (Mar.) v. catarg1. - CATÂRTIC,..-Ă adj. (Med.) Cathartique. — Care scoate afară, purgativ (mai activ decât, un laxativ şi mai puţin energic decât un purgativ drastic). —■ N. din fr. (< grec. xa&aQxixâs, din xaftaQOQ .«.curat, pur»).. - CATARTOSÎ - 2.04 - CAŢAUN CATARTOSÎ t vb. IVa v. catortosi. CATARţriE t s. f. (Med.) ) . . CĂTARUIE t s. f. (Med.) / v' r01ll‘ CÂŢÂSPEI subst. (Ornit.) Nume de pasăre, nedefinită mai de aproape. H. XII 301. CATÂSTASIS f s. f. Etat, situation. — (Grecism, atestat într’un doc. din a. 1804) Stare, situaţie. După catastasis ce (—în care) într’această vreme se află ţara. ap. TDRG. — Din grec. xatdoxaais, idem. CATASTIF s. a. Registre, livre, journal. — (Aproape ieşit din uz şi înlocuit prin) Registru, carte, catalog, caiet, listă, jurnal (LB), condică (de socoteli), protocol: A scrie, a trece (a p u n e ) 1 a (s. î n), a î n s e m n â 1 a (s. pe), a scoate din (s. de la), a şterge din catastif. A ţineă catastifele=a purtă contabilitatea unei afaceri, cihac, ii 645, polizu, alexi. Ţinerea catastifelor — contabilitatea, polizu, alexi. Catastih de la mănăstire de la Qalata (a. 1588). cuv. D. BÂTR. I 192. Ketastiv = catalogus. ANON. CAR. Catastihii. MARDARIE, L, 2832. Au cumpărat iapă den tărg den Neamţu şi e scris şl la catastivul târgului (a. 1604—19). IORGA, D. B. 25. Au cumpărat aceâ iapă în târg in Suceav(ă)... şi-i scris în catastih la popa cel domnesc (sec. XVII) id. ib. 23. Vor fi având catastije (MUNT.: catastişe) şi izvoade. PRAV. 209. Să-mi daţ[ij cataslişile şi za-pisile. SIMION DASCĂLUL (ca. 1650) ap. GCR. I 144/20. Visternic mare... şi toate catastijile ţării în mâna lui. ureche, let. I 104/28. Cei ce sânt slujitori în catastiji [= înregistraţi]. M. costin, LET. I 216/29. • După paraclis, au cetit catastihul cel de tocmală ce au făcut lui Dumitraşco-vodă. NECULCE, let, II 352/21. Visternicului Păladi îi da pricină, pentru catastijele ţării şi izvoadele, căci le luase toate Constantin-vodă, şi n’aveă pe ce îi luă sama. id. ib. II 424/21. Iar nevoi în ţară eră multe, de chile, de ialoviţe, de care şi de alte nevoi nespuse, tot ieşite pe' catastizile banilor hârtiilor ce fusese de primăvară, id. ib. II 446. După masă, m'ergeă vornicul Doamnei, cu catastif, ce aveă pecetluit cu pecetea gospod. E. KOGĂLNICEANU, let. III 235/6. Câţi ziseră că sânt robiţi, săraci, fugiţi, morţi, pre toţi îi scoase de la catastich. MAG. IST. IV 35 4/29. -De-i vom întrebă a evghenhi catastih şi a ghenealoghiii rând. CANTEMIR, HR. 13/21. A cărora numere [= nume] în catastivul [ = lista alfabetică] ce urmază... le veţi vide. id. ib. 52/s. Au adus sfinţii îngeri ai lui D-zeu catastiful păcatelor mele la mine. MĂRGĂRITARE (a. 1746) ap. TDRG. Să se scoată şl din catastivul visteriei domneşti (a. 1764). URICARIUL, 1 312/3. Au avut tbt un catastih aceste două bresle [a ciubotarilor cu a tălpălarilor] (a. 1766). ib. XIV 1/10. întocmiră catastişe pentru venituri. ZILOT, CRON. 69, cf. 83. Aveam catastichu de cheresteă ce trebue. E. VĂCĂ-RESCUL, ist. 292/19. [Epitropul] datoriu iaste să facă doao catastişe, anume de priimirea averii şi a datoriei nevârsnecului. caragea, l. ap. HEM. 552. Le are însemnate chiar cu mâna sa, în acest catastih. GORJAN, H. II 14. Pus în catastihul nostru, ca însurat de curând. PANN, P. V. II 145. (După fr. registre-journal) Orice neguţător este dator a aveă un catastih-jurnal. CODICELE DE co-MERCIU (1840) ap. TDRG. Cămăraşul de catastişe purtă condica ostaşilor. BĂLCESCU, M. V. 651. Câte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastich. FILIMON, C. I 596. Trebue să te trecem în catastiful barierii. ALECSANDRI, T. 393. Verdulescu:... Fă socoteală... ■—■ Petcu: N’am nevoie... Îmi cunosc eu catastihul [= (caietul cu) da-raverile], id. ib. 1232. Apoi dacă are-atătea sumi de bani, de ce n'azis (= spus) Cum va răful condeiul care'n catastif e scris De-atăţi ani şi nu-mi plăteşte? I. NEGRUZZI, I 157. In fitece oră, socoteli şi catastişe, bufneli şi chiondoreli! DELAVRANCEA, S. 122. Cred că el [dracul] are un catastif în care scrie păcatele oamenilor. H. XI 261. Dacă s'ar deschide catastifele de la marele stat-major... goga, Ţ. N. VI 1297. | Fig. Ciobanul ia legătura de răbuşuri şi înşiră pe acest catastif al său care câte oi are şi de ce fel are. EMINESCU, N. 142. # A aveă pe cinevâ însemnat la catastif = la răboj, a urmări cu atenţie faptele cuivâ, spre a se răzbună asupra lui, spre a-1 prigoni, spre a-i puteâ dovedi necorectitudinea ş. a. Jupăn Dumitrache:... Ala-i de-al ciocoilor, îl ştiu eu; căt a umblat dînsul fel şi chip, să scape de gardă... — Ipingescu: Şl eu îl am însemnat pe musiu Tache la catastiful mieu; e finul lui Popa-Tache. CARAGIALE, T. II 14/13. Catastih mic = listă ce poartă cinevâ cu sine spre a însemnâ dara verile într’însul, carnet. Cf. COSTINESCU, PONTBRIANT. [Plur. -tife (POLIZU) şi -tifuri. | Şi: eatastiv, cătastiv s. a., catastih, (scris şi catastich) s. a., cu plur. -tişe, -tişi, -tije, -tiji, -tizi, -tihuri (LB.)] — Din n.-grec. xazdoxi%ov, idem. CIHAC, II 645. CATASTIH S. a. 1 , ... > v. catastif. CATASTIV S. a. J CATASTROf f s. a. v. catastrofă. CATASTROFĂ s. f. 1°. 2°. Catastrophe. 1°. întorsătură năpraznică a soartei, întâmplare neaşteptată, cu urmări hotărîtoare şi dezastroase, cf. cataclism. în urma catastrofei ăe la Dră-găşani, n’a mai rămas din armata grecească de căt trupe izolate. GHICA, S. 115. 2°. P. anal. (într’o tragedie s. dramă, într’un poem epic) Eveniment decisiv, care duce la desno-dământul tragic al acţiunei. Pasiunile sânt actele de sine stătătoare în viaţa omenească: ele au o naştere şi o terminare pronunţată, au un început simţit şi o catastrofă hotărîtă. MAIORESCU, CR. I 55. [(Neobicinuit) catastrâf f s. a. In prilejul cata-strofului întâmplat în acest Prinţipat la anul 1821—22 (sec. XIX), cat. man. xix 71. | A d j e c-tiv: catastrofâl, -ă = care produce o catastrofă (1°)-] —• JV. din fr. (JCAT5E»KĂ S; f. 1°.. Siige. 2°—3°; Vhaire. 4°: Sitge (d’un -âvâch6, d’un prince, rd’uhef:capitale). ;* 1°: (Netfbîcinuit astăzi) Scaun comod (Î.M.i, foto li ii, jeţ, t r o li. împăratul... cum şezit pe catedră, îndată â -poruncit "că ’tofi vitejii■’sa vie înaintea-i. pann, e. ii 79. ' ■ 2°.-(Astăzi; în şcoală etc.) Construcţie (de scânduri) având un podiu pe care se înalţă, ta partea diii faţă. Un pupitru şi pe care stă scaunul pentru profesor*-conferenţiar etc., cf. t r i'b u n ă. | (Bis.; răr) Amvon. Cf.' LB. 3°. P. e x;t. Post, funcţie de profesor (COSTINESCU), profesură (LM.). Două, lecţii pe zi, adică 24 de ceasuri de catedră' pe săptămână. GHICA; S. 252. Catedră- de 'liiribi romqnice la universitatea din Cluj. - • "■ - ■ 4°. (Ieşit din uz) Scaunul, reşedinţa unui cap de stat; unui- patriarh, unui episcop, unui prelat (LM.), capitală. Poarta nici odinioară nu s’au amestecat la alegerea obrazelor bisericeşti, nici chiar acolo, în ’cathedra turcească, necum aici în ţară slobodă. ZILOT, CRON; 72. Deputaţii -cei aleşi pin [= prin] judeţuri şi trimişii la catedra republicei. URICARIUL, IV 293/4. [Accentuat rar, după latineşte, şi câtcdră f s. f. LB], ---N. din lat. cathedra ■ (< gr. ^xadidQa, - idem). Cf. c a t e d r a 1 ă. ■ CATEBRÂXĂ adj. f., s, f. (Bis.) CatMdrale. — Adj. (întrebuinţat numai în legătură cu biserică) Care este scaunul unei dieceze. Intrarea în biserica catedrală, (a.. 1834).. URiCAlţlUL, VIII •186-i Doamna B. este rugată ,’să binevoiască a veni la'.5 ceasuri deseară la biserica catedrală, spre a -asistă la cununia D. Ipolit B. cu D-na colonela D. c. negruzzi, i 53. | S u b s t a n.ti v a t: Biserica scaunului mitropolitan s. episcopal; p. ext. biserica principală dintr’o localitate; Politia Romanului întemeiată de Romani şi numită. Praetoria Augusta şi mai apoi Forum Romanorum este catedrală episcopală şi capitală de ţinut. .C. NE-GRUZZI, I 194. Catedrală. Colosală Notre-Dame, căi aş dori Subt a tale Mândre sale Oasele a-mi odihni! id. II 103/lo. Au pornit .pe la casele lor, ducând, mai-, întâiu pe Păstorul în slavă, ca nişte relicvii sfinte, la catedrală. RĂŞCANU, L. LVi/37. — N. din fr.:. (dat. bis. cathedralis «care ţine -de «scaunul episcopal», de la cathedra «scaun»). Cf. catedră. CAXEEEĂ s.- f. v. catiîeâ. ■ CATEGORIC,. -Ă adj. CATKGORrcr.SC, -EÂSCi CATEGORICEŞT-E t adv. , CATEGORIE 1 s." f. -i°—3°. Categorie. 1°. (Filos.j. Fiecare. din formele fundamentale s. noţiunile cel.e mai generale ale- cugetării; omeneşti subt care subsumăm toate-, percepţiile şi ideile noastre despre lume (substanţă, stare, relaţiune, cauză ş. a.). Categorii sănt zece. forme subt carile Aristotel toate fiinţele lucrurilor, cuprinde. CANTE-jtfiR, IST. 1.3. Categoriile loghicăi n’au citit. id. ib. 51). . - V , Treaptă, rând, clasă : (ştamati), fiecare din clasele în Care. aşezăm . fiinţe,-lucruri,. fapte etc. după-..deosebirile de grad dintre ele. Mănăstirile... clasificate după importanţa lor în patru categorii -(ă. 185-5). URICARIUL, IV; 438/25. Breslele se alcătuiau de oqrecari slujbaşi.mai mici: ai ţării'şi de .cţeosebitele ,categorii ale burgheziei, locuitorilor din oraşe,’,ale moşnenilor şi oamenilor liberi. BĂL-■CESCJU, M. -v. -10/25.. Categoria, a treia a călugăriţelor.... q dispărut... din-mănăstirile noastre. MAIO-RESCU, CR.. III 22.^ | După categorii — după clase. BARCIANU. J ’:- .. 3". P., q.x t,,Clasă de lucruri- etc. de acelaşi fel.' Generalizări pripîie de această categorie. HASDKi;, I. C. 176. Aceste doua lucruri nu sânt de aceeaşi categorie — nu se- potrivesc. -COSTINESCU. Aceşti oameni’sânt de aceeaşi categorie = au aceleaşi năravuri şi caractere. id. „ [Ad j ec.t.ivp ,:.(-£ lat.' categoncus, -a -um, (vechiu) catcgorîc6sc, -eăscă= despre, care -nu mai încape nici o îndoială, h.otărît,. precis,; limpede. Probele -sânt numeroase şi categorice. HASDEU, I. C. .101. Turcia nu răspunsese în mod.,categoric la, aceă notă. GHICA, S. 376. Ca"o consecinţă a acestei declarări categorice de acceptare... vine apoi fraza- finală. MAIORESCU, D. II 186." (Logică) Judecăţile s’au mai împărţit în categorice şi hipotetice. Categorice sânt judecăţile, în care predicatul arată ce este sau ce nu este subiectul. id. L.'48. (Cu funcţiune adverbială) Ceea ce se af irmă . categoric despre subiect. ■ id. ib. 49. Spun .opinia mea clar şi categoric, id. D. I 149. Alt adverb'(învechit): categoric6şto = în mod categoric. DICŢ. ||Verb: (ad 3°) categorisi IVa = a aşeză după categorii, a pune lucrurile de a-celaşi fel laolaltă. Toţi îşi numărau banii,. îi categoriseau şi se pregăteau să-i aşeze prin buzunare. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 618.] — N. din lat. categoria (a-d 1- categorisit,-ă. DICŢ.] . ; ' . . —r- Din n.-grec.- xa/tr^oQiq, idem.. Cf. dubletul caiegof ie1. ; CATJEtiOEISI vb. IVa )‘ j . • CAT*«-*J»lsi t vb/lVa- }. tv«.- ^t#»orie 1‘f CATEioîŢ, s. m; (ş. d.j,.v». catihet. '. . ■ ■ . CATEHis/f-s. a. v. catehism. ..." cateBisi ,vk iV< ■ ;/. • .* . -catehişie t -S-.1 ■ h v- ^te,ilza\ - -■ -PAXEMiSM* s-. aGatechisme. • i°y învăţătură orâlă (procedând prin întrebări şi răspunsuri) a. principiilor şi tainelor religiunii creştine. Ce, iasfe aceasta catihismu? — Iaste învăţătură scurtată pentru înţre-agă creştinătatea. CATIHISISU MIC (a, 1774), ap., GCIt, II 99/so. ...2°, ;P,. ex.t. Cartea care cuprjnde învăţăturile principale ale religiunii' creştine;- Catehismul cel mare al lui ..Şinfiai din^cinul 1783.- Cf,. IO.RGA, s. D, XIII 13. Catehismul .românesc de la-1544:. | Fi g. Carte în care se rezumă, esenţa..unei doctrine: Generaţia veche a, admirat cu iubire scrierile lui Alexandrescu. Le-a avut-ca un catedhism'de virtute ţi de patriotism. GHICÂ, s. 673, Cqtecliismul de morală. MAIORESCU, CR. II 184. . ■ , ' [Scris şi - catfichism. | Şi catihîsm s. a., (<-. grec. xat-nxmQ) -catiliîsis ,f s. a. (ad 1°). [Şcoala] ce s’au aşezat acum din nou la Socola, pentru îndreptarea şi ■ catihisis tuturor acelor hotărîţi pentr.U cinul preoţiei (a. 1804). uricariul, 4. 11U. Învăţătura limbii româneşti, cu gramatică,... catihisis (a. .1828); ib. iii 36/18, cf. vii 179/29 ; (ad 2°) Carte catihisis în scurt, răşcanu, .l. lxxxv/23. ' Sfinţitul catir hisis fiind tălmăcit (a. 1815). uricariul, iî 230/2; (românizat) catehis f s.i a. LB. catihis s. a. (ad 1») uricariul,'vil 179; (ad 2°) Alţii dintr’o răsuflare spuneau... cele şepte taine din catihisul cel mare. greangă, a. 84.] —-NV din lat. catechismus, introdus prin propaganda luterană şi cea calvină' din -secol. XVI (< grec; xaxrixioixoQ) idem. Cf. catecumen. ca-t e h i z â. CETEH1ZA vb. Ia Catechiser.—A învăţa (pe cinevâ) oral principiile religiunei, procedând prin întrebări şi răspunsuri. Muierea ce se catihiseşte, ca să se boteze, ap,- TDRG. | F i g. A-i ţineâ cuivâ cuvântări; spre a-i vârî în cap o.doctrină, cf. c a- ti’his i. [Scris şi catechiză vb. Ia DICŢ. j Şi.: (ÂTĂ adv. v. cât (C IV). e.i-i’ER vb. I v. căţăra. • Cateresi f vb. IVa v. caterisi. CATBBGĂ fş. j v. catargă1. CATEMAK Ţ S. m. J CĂTERÎ vb. IVa v. căţăra. A caterincă s. f. (Mold.) = flaşnetă. TDRG. Şi’n caterincă, ostenit, El învărteă necontenit O veche melodie. IOSIF, P. 39. [Şi: catarincă s. f. TDRG., (Mold.) catrincă DDRF.] — Din rut. katerinka, idem (numită astfel după un cântec vechiu nemţesc, care începea cu cuvintele «Charmante Katharine», care se cânta la acest instrument. în ruseşte îi zice, din aceeaşi cauză, sarmanka). TDRG. CATERISI’ vb. IVa trans. (Bis.) Interdire un pietre. — A destitui un preot, a-i luă darul, cf. răspopi. Să scrie la Ţarigrad. să mă şl caterisească. ANTIM, P. xxill/». Acel ce au hirotonisit şi acel ce s’au hirotonisit să fie caterisiţi... (a. 1764). uricariul, I 310/8. Preotul' Antiohiei cel ce au catheresitu pre Pavel Samosateu. mineiul (1776) 1741/,. (Complinit) Să se caterisească de darul preuţiei (a. 1785). URICARIUL, II 89/3S. Dacă vreunul din clerici ar îndrăzni să ocărască pe episcop sau măcar pe presviter, să se caterisească. PRAVILA bisericească, ap. TDRG. [Şi: cateresi vb. IVa. |Abstracte: caterisire s. f. Unii ca aceia să fie sub blestem şi caterisirea preosfinţitului Mitropolit (a. 1761). uricariul, vii 29/,4; — (< grec. xaragloig) caterisis f s. f. = caterisire. De acolo i-au venit caterisis şi au ales. Mitropolit pre Mitrofan. mag. ist. iv 51/,,1. — Din n.-grec. kad-aiqw «degradez» (aor. -atgrjoa) TDRG. caterisis fs- f- v. caterisi. CÂteşi num. invar. v. câtuşi. catetă s. f. (Geom.) Cathite. —. (La un triunghi u dreptunghiu) Fiecare din cele două laturi care alcătuesc unghiul drept. [Accentuat şi:, catetă. | D erivat: {< fr. cathelometre, Fiz.) catetom6tru s. a. = linie gradată în lungul căreia alunecă o lunetă cu axă orizontală spre a măsură diferenţa de înălţime verticală între două puncte.] —■ N. din fr. ( 1 «S . * CATfflis s. a. v. catehism. CATIHISI Vb. IVa ) , CATIHISIE t S. t J V* cateîllza" CATIHISIS t s. a. I CATIHISM 8. a. | v- catehism- CATlBmsĂ vb. Ia v. catehizâ. • CATiHţMEN f s. m. v. catecumen. CÂţii-MÂţii subst. invar. v. câţ1. cÂTiiiENÂs adv. ) cÂTUiîar adv. } v. cătinel. caţimkâră adj., s. f. Catilinaire. — Una din cele patru cuvântări puternice ale lui Cicero împotriva lui Catilina; p. ext. cuvântare violentă în-potriva unui personaj public care a abuzat de situaţia sa. —• N. din lat. catilinarius, -a, -um (de la numele propriu Catilina). CĂTiiiXSFĂş adv. v. cătinel. CÂTIME s. f. Quantite, grandeur. (Formaţiune literară) Cantitate. Când ochii ca microscopul la lucruri ar da mărime, Şi am fi văzut ţânţariul în însutită cătime. KONAKI, p. 268. Aceşti tâlcui-tori drept au socotit rudenia după duh a fi mai mare după feliurime, iar nu dupâ câtime, codica ŢIV. 14/41, cf. 50/8. Câtimea [de sămânţă] ce se va pune în o falce.. I. ionescu, C. 19, cf. 195. Şi la ei se într o dusese iarba rea (deşi în mai mică câtime de cât la noi). C. NEGRUZZI, I 338. Averea naţională a Românilor este astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într'o câtime fixată. MAIORESCU, CR. I. v/i5. Iată ce se spune a-supra câtimei lemnăriei ce sânt datori locuitorii să taie... POPOVICI-KIRILEANU, B. 57. I (Mat.) Câtimi pozitive şi... câtimi negative. CULIANU, A. 8. Câtime de prisos — excedent, pontbriant. [Şi: (neobicinuit) câtime barcianu. | A11 e derivate: câtăţime (cătăţime), câteţime (pontbriant, marian, CH. 52) s. f. Pentru deplinirea cunoştinţelor noastre în privirea câtăţimii. CAT. MAN. 136, 306. Socoteşte că nu le poate plăti o îndestulă câtăţime de fericire. marcovici, D. 100. Bl porunci să pună în pivniţele acelei, mănăstiri o mare cătăţime de praf de puşcă. BĂLCESCU, M. V. 159. Această abstracţiune a gândirii are grade deose- bite, şi gradarea se face dupâ catăţimea mai mare sau mai mică de sensibilitate ce se mai păstrează în gândirea noţiunilor. MAIORESCU, CR. I 162, cf. III 126/17. Miere în mici cătăţimi. H. IV 85.] — Derivat din cât5 prin suf. abstr. -ime. OÂtime s. f. v. câtime. CATIN s. m. I WJ. w CÂTIN s. m. | Y- cat,na- CĂTO s. m. v. cătân. b ' CĂTINĂ s. f. v. cătină. CĂTiNĂ s. f. (Bot.) 1°. Nom de divers- arbustes. 2°. Xanthium spinosum. 3°. Cuscuta europaea. 1°. Nume (urmate mai ales de adjective calificative) a diferiţi arbuşti şi a fructelor lor: mărăcine des şi ghimpos care face nişte bobiţe roşii şi mărunte (costinescu), plantă cu ramuri lungi şi subţiri (păsculescu, L. p.), un fel de răchită: nuielele de cătină sânt cele mai bune de legat cu ele grâu (H. IX 4), lemn-cânesc care se pune pe şanţuri, de serveşte ca gard viu (ion cr. iv 305), un fel de arbore (h. ix 121) sălbatec (h. I 54, ii 79, iii 305, 398, iv 83, IX 493, XI 325), un fel de buruiană (H. XVI 320). Cf. H. XVII 7, CHIRIŢESCU, GR. Cătină(-albă s. -cenuşie barcianu) = Hippo-phae rhamnoides, arbust alburiu, spinos şi foarte ramificat, cu frunze albicioase, flori galbene ruginii, cu fructe ca boabele, de o frumoasă coloare galbenă-portocalie. panţu, pl. Cătină(-de-gardurl) = Lycium vulgare, arbust spinos, otrăvitor, cu ramuri lungi; subţiri şi flexibile, cu flori viorii-roşietice (purpurii), cu fructe ca boabele, roşii şi lungăreţe; Se mai numeşte şi: (Transilv.) li cină, (Bucov.) li ţi an, răc'hi-şoară, z ah ari ca. id. ib. Cătină (-mică s. -roşie) = Myrica s. tamarix germanica, arbust frumos, cu tulpină roşietică, foarte ramificată, cu flori albe-trandafirii. Ovarul devine la maturitate o capsulă ovală, de coloare galben-deschisă. Ramurile verzi pot înlocui hameiul în fabricaţiunea berei. Această plantă poate servi în văpsitorie spre a colora în negru. Se mai numeşte şi: (Transilv.) tamariscă. id. ib. Cătină-roşie = a). Tamarix gallica, arbust cu ramuri lungi, flexibile şi închis-roşietice, cu flori trandafirii; Tamarix Pallasii, cu flori dispuse în spice mai scurte şi mai groase decât la specia precedentă. id. ib.; b). = pomuşel. barcianu. Spinii — porumbrei, cătini şi alţi spini — să nu fie popriţi, ce fieşte-cine să taie fără a (nu) da nici o zăciuială stăpânului moşiei (a. 1792). uricariul, i 351/3, cf. IV 46/18. Nu se mai satură privind coşurile cu cătină încărcate până in buze cu peşte proaspăt. DELAVRANCEA, s. 65. Creşteâ cătina în obrazul Milcovului ca o barbă încâlcită şi roşcovană. D. ZAMFIRESCU, CONV. LIT. XXXVIII 650, cf. id. R. 117. Sălciile şi tufele roşii de cătină se vedeau răsturnate în oglinda apei. SANDU, SĂM. V 16, cf. id. LUC. VI 148. Buturugile, grâul, cătina, borceagul şi rapiţa zăceau sub unde şi sloiuri. chiriţescu, conv. lit. xliii 927. Frunză verde de-o cătină, jahresber. vii 70. Nuieluşă de cătină, Arar voinic o răjghină? [— Viţa]. GOROVEI, C. 395. Rădăcină de cătină, Puţinei sânt ce-o răs-fină? [— Cartea], păsculescu, l. p. 76, cf. şez. XIII 16. 2°. = holeră, panţu, pl. 3°. = tortiel, cânepa-dracului. DICŢ. [Accentuat şi cătină. Şi: cătină s. f. H. IX 4, 121, XI 325, ion cr. iv 305, cătenă s. f. H. iii 305, cătână s. f. H. xvii 7, (numele arbustului) cătin H.. IX 493, catin s. m. H. I 54. | D i m i n u t i v: cătineâ s. f. Se duse prin cătinele, Să mănânce căpşunele TEODORESCU, P. P. 143. | C o 1 e c t i v: CĂTINĂ — 212 — CATISMĂ cătiniş s. a. Gardurile se suprimă, când cătinişul plantat s'a îndesit şi formează el singur un gard viu. pamfile, I. C. 430. | A d j e c t i v (cf. lat. cate-natus «legat strâns (în lanţ)»): cătinât, -ăadj. = des cum e cătina. Un brad verde cătinat. alecsandri, p. P. 21b/20. | A 11 derivat: cătinar s. m. (Ornit.) = o păsărică gălbuie pe subt pântece, iar în genere, negricioasă, trăind mai ales prin cătină (plantaţii foarte obicinuite pe şanţuri, care ţin loc de garduri). Com. furtună], — Pare a fi lat. catena «lanţ, legătură» (păstrat în arom. cătină «coloană verteurală»). CDDE. Sensul s’ar explica prin faptul că nuielile de cătină servesc la legat şi la împletituri. cătină s. f. v. Chienne.—- (în părţile Năsău-dului)4 Cătină, = căţeă, haită, bugnariu, năs. —• Din lat. pop. *catîna (din tulpina de la care a fost derivat şi cat-ulus, cat-ellus şi sufixul -inus, -a, cu care se derivă nume de pui de animale). DR. III 665. Cătuvâb s. m. (Ornit.) v. cătină. CĂTINA ş adv. v. cătinel. CĂTINÂT, -Ă adj. v. cătină. CATINCĂ s. f. (Bot.) Nume de floare, nedefinită mai de aproape. H. I 57. —■ Probabil, din numele femeiesc Catinca, cf. c a-tiţă, catrinuţă, cătălină. CĂTINE s. f. v. cătină. CĂTiNEt adv. (Faire un^ mouvement) lente-ment et avec precautions. — (în vechime şi azi în Mold., Bucov., Transilv.-de-nord, Maramureş; uneori repetat, conţine simultan două idei: a mişcării încete şi a prevederii) încet şi prevăzător, lin şi cu luare-aminte, încetinel, încetişor, domol, lin; mereu, tiptil. LB.. şez. II 187/28, CREANGĂ, GL., PAMFILE, C. Bătând cătinelu cu mâna în uşe. DOSOFTEIU, V. S. 133/2. Mearse câiinelu la şearpe şi-i zîse. id. ib. 209/2. Aşă eră sfatul, să meargă tot cătinel, zăbăvind, doară se va întoarce şl Toma de la Brăila. NECULCE, LET. II 352/,6. Catanele au purces cătinel a se apără alăture cu tufele, pe supt Hlince. MUŞTE, LET. III 68/ls. Merg cătinel, fiind că nici un vrăjmaş nu au văzut pre acolO. P. MAIOR, IST. 212. Scoţându-şi sabia, o apropiă de gâtul său, şi atingea cătinel cu dînsa grumazii săi (a. 1803). uricariul, I 27.7/„. Mai bine îmi place a trage cătinel şi multă vreme din pipa asta. RUSSO, S. 28. Cum se şterge întâiu plânsul dispărtirei, şi apoi cătinel-cătinel toate amintirile copilăriei lor. id. ib. 105. In vârful degetelor, cătinel, iiindu-şi ră-suflul, au trecut prin un şir de odăi. C. NEGRUZZI, I 78. Şopteă şi îmblă cătinel, ca să n’o audă împăratul. CREANGĂ, P. 97/17. Maica zise cătinel: Să nu mai zici că vine lupul! id. ib. .120. Au zărit în apă o mreană cu solzi de aur. El s'au plecat cătinel şi au prins-o. SBIERA, P. 156/20. S’au luat... cătinel după dînşii. id. ib. 170/s. Este datină... a lovi câtenel cu sicriul de trei ori pragul uşei de la tindă. MARIAN, î. 264/ao. De grabă mare, a prins fuga tot cătinel, până acasă. id. NU. 702/27. Pe podul de după el, Merge ■ Iancu câtenel. id. P. .P. 21, cf. 83. Şi te uită după el, Cum mere de cătinel. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 113, cf. MAT. FOLC. 364. Hai cu dantul cătinel. SEVASTOS, N. 220/8. Bate vântul cătinel. POP. ap. DDRF. Cătinel s’o scoborît Pe scări de-argint. marian, D. 172. # Nel-cătinel •-= încetul cu încetul, pamfile, J. iii. Şi astfel, nel-câtinel, ajunse acasă, ispirescu, U. 59/s. | (Cătinel) pre cătinel t = încetinel, încetul cu încetul. Pre cătinelu totdeauna să pogorîiă Adam cu rodul său, din bine în rău. varlaam, C. 347. După aceea câtenel pre cătenel, să-şi umple toată pocaania. pravila de govora (1640) ap. TDRG. Pre cătinelu premeniră la cunoştinţa lui Dumnezeu pre tot[i] lăcuitorii. id. ib. DOSOFTEIU, V. S. 742. Pre cătinel se trăgea pre Nistru în gios. neculce, let. II 341/i6. [Şi: cătinel, câton6I;—cătelin, câtilin, câtelin adv. bud. p. p„ marian, d. 177, cf. viciu, CUL. Intru multe dzile căteliru nutând. COD. VOR. 84/10 (: vânslând cătinel. N. testament 1648) Cătelinu-cătelinu voiu goni ei înaintea ta. PALIA (1582) ap. CCR. 75. Nu ustenl feciorul, ce blămu cătiliru. CUV. D. BĂTR. II 190. După şoprul cel de fân Ne-om sărută câtilin. BUD, p. p. 33, cf. ŢIPLEA, P. P. 17;—■ chiten61 f adv. Kitenel = paulatim. anon. CAR. | C u a 11 e sufixe: cătingân, câtin-gân adv. LB., vaida., pomj>iliu, bih. 20, can-DREA, ţ. o., caba, SĂL.; — chitingân adv. = încetişor. [D. ex.] Mergi mai chitingan. frâncu-CANDREA.R. 50; — cătinâş adv. (prin părţile Năsău-. dului) Com. N. DRĂGANU ,• — c&tinică adj. f. Mai' trecând câtînică vreme la mijloc, se pomeni împăratul cu veste de la un alt împărat. ISPIRESCU, L. 169/21. (Substantivat) Povestea... este mare. Eu ţi-oiu spune o cătinică din ea. id. ib. 101/23. | D i-minutive: câtineluş adv. Sculându-să câtine-Ituşu, şezii. DOSOFTEIU, V. S. 452. Joacă zestrea pe surcele, Câtineluş, vornicele, Cătinel, nu te sili, Că slujba ţi-i prăpădi. MARIAN, NU. 568,/2; —■ cătineluş^l f adv. Cuconut, tremurând cătineluşelu, tindei mânuşiţele. DOSOFTEIU, v. S. 2372;—• câ-tenelâş adv. marian, p. 177; — cătineluţ (LB., LM.), câteneluţ adv. marian, d. 177; câtelnuţ adv. marian, d. 177; — cătilinâş adv. T. papahagi, M., câtilenâş adv. Eu cu lelea duce-m’aş Prin ţarină şi imaş, Povestind câtilenaş. Nu ne-ar trebui nănaş. RETEGANUL, TR. 190/,. | La BARONZI, l. I 110/i, e dat şi un încât,inel s. m. = om moleşit, care abiă se mişcă.] — Din lat.-pop. * cautellnus s. * cautelenus «cu precauţiune, în mod prevăzător» (din cautela «prevedere»). Cuvântul s’a simţit, prin etimologie populară, compus din caute şi lenis. Primul element, căte, a fost confundat cu câta «puţin» (cf. cât B II) şi astfel s’a format la Megleniţi cătergu «repede» (= câta + rău), opus lui cătelin «încetişor». După analogia lui încetinel, i s’a modificat sensul şi s’a metatezat forma mai veche cătelin în cătinel, iar prin substituire de sufix, s’a născut cătinaş şi (după niţel-nitică, puţinel-puţinică), cătinică. Forma bi-horeană cătingan s’a putut naşte prin substituire de sufix (după multigan, tirigan, virigan) DR. iii 658. (Mai puţin probabilă—• cf. DR. IV 1322—e etimologia lui L. Spi t z er, DR. IV 656—662, care vede în cătelin şi cătinel derivate din cattus, cu sensul de «tiptil ca o pisică»). CÂTINEl cÂTiNEtîrş adv. OĂTIXKI.IŞKI- adv. cĂTiNEiiUŢ adv. v. cătinel. CĂTINGÂN adv. CÂTINGÂN adv. CÂTINÎCĂ adj. f. cătiniş s. a. v. cătină. CÂTÎNTĂ ts- f. V. Cât. A 1 CATIOICĂ s. f. v. catolcă, CATISMĂ s. f. (Biser.) Chacune des vingt sec-tions^d’un psautier. —'Psaltirea se împarte în douăzeci de secţiuni, numite catisme s. (f) şederi; -cf. z a c e a 1 ă. Cf. sbiera, f. 77. «Citanie de CAT IŢĂ - 213 - CATRAFUSE închinăciune, de rugăciune, pe şezute». I. golescu, C. Duminecă sara catismă nu este (Văleni, Maramureş), iorga, s. d. xvii 203. [în vechime se scriâ cu th {&) şi se accentua câthismă mineiul (1776) 312/2 şi câthismă ib. 837s, 1072/i. Să cânte acmii la noi la utrăni Dumineca înaintea sfintei evanghelii cathisma aceasta cu tâlc, ce le dzîcem antifoane. dosofteiu, PS. 428. | Şî: câ-thizmă f s. f. Care tâlcuri s’au tălmăcit de pre limba jidovască şi elinească şi pentru toate cathiz-mele cu tropare şi cu molitve de rugăciune. PSALTIRE (a. 1743, ap. v. B. II 78; — (Cu pronunţare slavă:) caîtismă s. f. Fiecare stâlp... conţine cinci caftisme. marian, I. 224]. —■ Din paleosl. kathisma (grec. xd&tona) idem. Cf. acatist. CÂTITĂ s. f. (Bot.) = stânjen, stânjinel (Orlat, în Transilv.) VICIU, GL., păcală, m. R. 23. Catiţă vânătă = Iris caespitosa. păcală, M. r. 24. —■ Probabil, numele femeiesc Catiţa, cf. ca-tincă, catrinuţă, cătălină. CÂTLĂC f s. a. (Turcism). Disette, che.rU des vivres. — Lipsă, scumpete de traiu. ŞIO. Tot nu eră nici de o treabă, ce numai doar căt făceâ cătlăc şi foamete în tabără. ARHIVA. R. II 120. Dintr’aceasta se pricinueşte câtlic (în text, greşit: câşlic) la carnea de oaie. DOC. a. 1801, ap. ŞIO. — Din turc. kytlyk, idem. ŞIO. cÂţ-maţ s. m. sing. v. câţ1. CATOC t s. a. ? 23 cof[i] plisă pentru 2 canapele... pe trii catocuri (a. 1807). IORGA, S. D. VI 205. [Plur.-tocuri.]. CATOB s. a. (Fiz.) Cathode.—Polul negativ al unei pile electrice [Adj.: cat6dic,-ă = care porneşte de la un catod. Raze catodice (într’o ampulă electrică goală de aer).] —■ N. din fr. CATOIjCA s. f. Pot de fonte, chaudron. — (Tul-cea, rusism) Oală de tuciu, căldare. H. XIV 400. [Şi: catidică s. f. H. XIV 400.] — Din rus. kote!6ku (gen. -Ikă) «căldăruşă». CATOHC, -Ă adj. subst. (Bis.) 1°—2°. Catho-lique. 1°. (Ieşit din uz) Universal, obştesc, ecumenic, sobornicesc, (f) c h i u z d. Cf. COSTINESCU. Biserica catolică. LM. 2°. Care ţine de biserica în fruntea căreia e papa de la Roma, roman (s. roman o-c atoli c), latin (pop. 1 e t i n), p ap i s t aş. Cf. greco-catolic, unit, (uniat). Sfătuitu-s’au cu un prietin să se facă catolic, că într'alt chip nu va,puteă scăpă de moarte, let. II 214/32. începi% a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepădă relegea. C. NEGRUZZI, I 144. în următoarea zi, în vreme ce regele polon mergeă la biserica catolică, ca să se comunice (= cuminece), ştafetele lui Nicolai-vodă plecau ca să vestească Vezirului... c. NE-GRUZZi, i 180. # A fi mai catolic decât papa = mai habotnic, mai riguros (în privinţa unor forme ce se cer) chiar decât cei mai mari în a căror sarcină e păzirea lor. îmi pare bine că sânt mai catolic decât papa, în această cestiune. MAIORESCU, D. II 192. [Adjectiv (ad 1°, învechit): catolic6sc,-eâscă. Sfintei şi catoliceştii şi apostolicâştii biseareci în multe părţi te-ai arătat ajutoriu. biblia (1688), 7 pr./60.;(ad 2°) = pa pi stă şese, | Adverb: (ad. 2°) cato!ic6şte = în felul catolicilor, potrivit cu credinţa bisericii catolice (costinescu), papi-s t ă ş e ş t e. | A b s t r a c t: (ad 2°) catolicism s. m. sing. .= credinţa, confesiunea, doctrina catolică, papistăşie. | Colective: (neobicinuite) (ad 2°) catolicimc s. f. sing., catolicitât'e s. f. sing. = totalitatea catolicilor, lumea catolică (DICŢ,), p a-pistăşime. |Verb: catolici IVa trans.’ şi refl. = a (se) face catolic, a trece la catolicism, ase p a p i s t ă ş i; (cu part-adj.) catolicit,-ă = devenit catolic, trecut la catolicism, papistăşit. Un strănepot al marelui Mircea, eatolicit şi ajuns în Ungaria la înaltă treaptă de archiepiscop. HAS-deu, I. C. 27; — (formă pop., incultă) catolniei vb. IVa refl. = a nu mai ţineâ datinele străbune, a. nu mai urmă prescripţiile tradiţionale ale religiei ortodoxe, ase papistăşi. Amil se caiolniseşte, (glosat, prin: «se face nelegiuită») lumea (Fereşti, jud. Vasluiu). graiul, i 489 ] — N. din lat. catholicus, -a, -um,'idem (< grec. xa&ohxâg «universal»). CATOHCIÎSC, -eâscă adj. CATOIICEŞTE adv. CATOliei vb. IVa CATOIilCÎME s. f. sing. CATOIICÎSM s. m. sing. CATOIiIVICÎ vb. IVa (Bis.)v. catolic. CATOŢS s. m. Caton. - Om cu moravuri austere, de o cinste desăvârşită. [Accentuat şi: câton. | Şi: ( Cătrănit se zice celui ce are hainele prea negre (Rudina, în Mehedinţi). H. IX 92. Iată steaua care vine Şi pe tinete aprinde, Cu schintei cătrănite, Cu fulgere... bibicescu, p. P. 238. Un pom ofilit, un pom cătrănit. TEODORESCU, P. P. 413. Boalele cătrănite pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din văgăune. ODOBESCU, ap. TDRG. CĂTRĂNIŢĂ — 215 — CĂTRE 3°. Fig. Trans. şi r e f 1. A (se) umplea de amărăciune, a (se) aprinde de mânie; a se necăji, a se supără (cf. novacoviciu, c. b. 8, şez. xxxii 23). (Adesea complinit prin de mânie, necaz, ciudă etc.) Domnul, cătrănit de mânie, îl învinovăţi de trădător, bălcescu, M. v. 29. Cucoana Mariţa se cătrăneşte că tot n’a sosit încă Spiridon cu cega. slavici, n. i 286. Am făcut o faţă cătrănită. EMINESCU, N. 97. De ce-i bate acum la uşă şi o cătrăneşte mai tare? POPOV1CI, ap. TDRG. Sărăcia, bat-o amarul, mi-a cătrănit sufletul în-tr'atăta, că m’aş vinde şl la Tătari de m'ar cumpără. contemporanul, vi, II 2. Muma smeului,.. cum erâ de cătrănită şi amărîtă, se urcă... ISPIRESCU, L. 26. Se cătrăni de mânie, când văzit necuviincioasa purtare a haiducului, id. ib. 143. Împăratul s’au cătrănit asupra Ţigăncii. SBIERA, P. 115. Se întoarse acas’ tot supărat şi cătrănit, cătană, p. II 30. Olteanca din Slatina, Cu ochii cât strachina, Mi-a cătrănit inima. TEODORESCU, p. P. 337. II. Trans. (F i g.) A transformă în catran; fig. a otrăvi, a înveninâ (molnar-piuaru, dr. IV 387). [Calul] departe-l azvărleă [pe călăreţ], Fierea ’ntr’însul cătrăneă, Mort pe jos îl aşterneâ. teodorescu, p. p. 523. III: Refl: A se umpleâ de miros greu (ca de catran) Aerul se cătrăni, se îngreună. CHIRI-ŢESCU, CONV. LIT. XLII 452. [Şi: cătrănâ vb. Ia (ad I 1°) Ca să nu ruginească, fierul... se şmoleşte sau se cătrăneşte (că-trănează). pamfile-LUPescu, cr. 223; c&trămi vb. IVa marian; încătrăni vb. IVa LB.; (Bucov.) Iiicătrămi vb. IVa refl. = a te supără atât de tare, încât să nu mai poţi nici vorbi; a se împietri la inimă (marian). Incatramni = a căpătă un gust deosebit (de ex. când pui câteodată oţet în borş şi totuşi borşul nu e bun); a deveni tăcut şi posomorit (A. tomiac). | Adjective: cătrănit -ă; (Bucov.) înc&trănit, -ă = înfuriat, furios (S. bodnă-rescu, ap. TDRG.); pietros, câlţos la inimă: Da nu fi aşa de încătrănit la inimă, aibi îndurare, doară eşti de carne şi de ciolane, nu de piatră! (Vicovul-de-sus). Com. G. nistor. | Abstracte: cătrănire.s. f ; cătrăneală s. f.; cătrănitură s. f. (ad I 3°) Cătrănitură' asta n’o mai pot răbdâ. slavici, ap. TDRG.; cătrănit s. a. (ad I 1°) Ceasurile libere şi le petreceâ la ascuţitul cârligelor ' sau la cătrănitul sfoarei. dunăreanu, săm. vi 370], — Derivat din catran. . cătrănită s. f. 1°. Allumette. 2°. Auge dans laquelle on conserve le goudron. 1°. (Transilv. de sud) Chibrit (VICIU, GL., v. HA-NEŞ, ţ. o. 112.) aprinjoară. Până nu eră cătrăniţele (chibrituri muiate mai întâi în pucioasă şi apoi în catran), p’atuncia vreme toată casa aveă şi trebuia să aibă amnar, cremene şi iască, de scăpărâ. PITIŞ, ŞCH. I 231. 2°. (Boureni, în Dolj) Troaca în care se ţine cătranul (păcura), ion cr. 276. —■ Derivat din cătran, prin suf. -iţă sau (ad 2°) -niţă. (în sensul 2° pare a fi împrumutat direct din bulg. katranica «Teerfass»). CĂtrănitijră s. f. v. cătrăni. cĂTRĂNos, -OĂSĂ adj. v. catran. CATRĂNŢĂ S. f. ) . cătrâţOiu s. a. J v’ catrintă- cătrăţîră s. f. Stofă s. pânză de proastă calitate? Cu cămeşi de cătrăţiră, Să nu-l ţină nici o ţiră. marian, SA. 244. CATBAVĂSE s. f. plur. v. catrafuse. CĂTRE. prep. I Envers, pour. II. Contre. III. 1°—2°. Vers. 3°. En. 4°. Â. IV. Pour, ă. V 1°. De, du câte de. 2° Auprăs de. VI. Outre, â; sur. VII 1°. 2°. Vers (en parlant de lieu, de temps). .Sensul originar al lui cătră.eek «cu faţa (întoarsă) spre...»: insula, quae contra Brundisium portum est — insula care este (întoarsă cu faţa) către portul Brindisi, contra aquam remigare = a vâsli cu faţa întoarsă spre izvor = în direcţie opusă curgerii apei. Această poziţie «faţă’n faţă» ne-o putem închipui, ca în exemplele citate, ca stare, sau ca mi şcar e; în cazul din urmă, prepoziţia arată direcţia spre cevâ, fără însă să implice ajungerea ţintei, ca î n sau 1 a («zboară î n cuib» «se întoarce 1 a pui»), în exemple ca lat. contra aliquem pugnare «a luptă împotriva cuivâ», sensul originar erâ numai: «cu faţa întoarsă spre duşman, faţă ’n faţă cu...»; abiă cu timpul, în urma contactului mai intim cu verbe ca pugnare, i s’a adaos nota sentimentală de stare sau mişcare protivnică, adversară, duşmănoasă, precum o întâlnim, de obiceiu, în lat. contra, în urmaşele lui romanice şi în limba veche românească. Tot aşâ de bine, deşi mai rar, întâlnim şi sensul de stare sau mişcare prietenoasă, care e mai deasă în româneşte: clementia contra minus validos «că tre cei slabi», pro ămore et benevo-lentia quam contra te habeo «pe care le am către tine». I (Arată o poziţie, o atitudine, un raport) în faţa, faţă de. cu privire la... 1°. (Atitudinea e neutrală s. e urmarea unei obligaţii) Carile sânt tot într’un chip căţră altul al triilea, tot într’un chip sânt între sine. CANTEMIR, IST. 39. Să fiţi îndrăzneţi cătră chinuri. MINEIUL (1776) 76l/i- Epitropii... cari cătră aceşti ţin locul părintelui lor. CODICĂ ŢIV. 26/27. Să fii cu sârguinţă cătră lucrurile tale-, DRĂGHICI, R. 92. Cătră dîns sânt tare vinovat, donici, F. II 8. A plăti datoria noastră către virtute. MARCOVICI, C. 51/16. Îndatorirea Românilor către Turci stă într’un uşor tribut anual de 3000 bani roşii. BĂLCESCU, M. v. 9/5. Văd şi eu că am greşit, de am ponegrit-o aşa de tare cătră d-ta. creangă, P. I 134. | (R e c i p r o c) Faţă cătră fdţă pre el vedeţi. MINEIUL, (1776) 701/l. | De cătră f = în faţa..., faţă de, cu privire la, în ce priveşte (pe), în privinţa... Veri să blastămi leanea ce te-ai lenit de cătră Dumnedzău. varlaam, c. 138/2. Domnul... Leage ne-au pus de cătră păcate. DOSOFTEIU, PS. 76. Eşti ca şi mortul de cătră trup. id. v. S. 192. Cei ascunşi de cătră tine. biblia (1688) 131,2. Deşii se mântuiă de cătră Vasilie-vodă şi ziceâ că nu sânt Leşi, ce sânt Moldoveni acei ce pradă. NECULCE, LET. II 204/n. . Să nu rămâie Vezirul ruşinat de cătră împăratul. id. ib. II 315/9. Acel învăţător care isprăvindu-şi povăţuirile de-cătră norod, adună destule părăluţe. GORJAN, H. IV 6/15. . 2°. (Atitudinea e o st ilă, păgubitoare) Bun mai ales pentru s.ăraci, dar aspru cătră boieri. I RĂŞCANU, L. XXXII 29. Este fără îndoire păgu-bire... cătră acei ce fac zidiri (a. 1813). URICA-RIUL, I 198/24. De la venirea mea cu a doua domnie... am arătat asprime către mulţi. c. ne-GRUZZI, I 149. 3°. (Atitudin eaeprietenoasă) Numai Muntenii erâ cu, două obraze; arătă prieteşug şi cătră An-tioh-vodă şi cătră partea lui Mihaiu-vodă. NECULCE, LET. II 315/32. Bunăvoinţa împărăţia mele către tine. TES. II 307. După mila-şi milostivirea împărăţiii mele către ei. ib. II 311. Mă ştiam că sânt legată Numai cu prietenie şi cu inimă curată Cătră omul ce cu cinste m’au iubit şi mă iubeşte. ICONAKI, P. 82. Am dragoste cătră părinţi. LB. S’a purtat bine cătră mine. PONTBRIANT. Dobitoacele sălbatice arată mai multă mulţămire cătră CĂTRE - 216 - CĂTRE făcătoriul lor de bine. DRĂGHICI, R. 103. Mişcat fiind de dragoste mare şi de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, l-l. I 2/8. Vrând supunere să dea Către iubitul său tată, după cum i se cădeă. PANN, E. I 110. Iubirea ce ai către împăratul. ISPIRESCU, L. 15. II f (Arată direcţia cu faţa spre...; intenţia e duşmănoasă; astăzi înlocuit prin) împotriva (sau prin neologismul) contra, în contra, (în vechime sinonim cu) în aleanul, asupra. Măhăi cu mâra cătră oameri. COD. VOR. 36/i0 (: ameninţă cu mâna cătră oameni, n. testament 1648). Lă se cădeă înaintea ta să vie a grăi [ce ] au cătră mine. ib. 62/3 (: să mă pârască, să au ceva î n-p r o t i v a mea. N. testament 1648; de au ceva cătră mine. biblia 1688). (în opoziţie cu prep. c u, cf. lat. contra-pro) Nu apărareţi lui, cine nu e cătră noi, cu noi iaste. CORESI, ap. CP. 195. Măntu [= mint] unii cătră alţi (sec. XVI) GCR. I 2/6. (Pleonastic) Oştesc împotrivă... cătră ceale duhovniceşti ale vicleniei, biblia (1688) 8 pr./32. Adu-natu-s’au cătră Atila şi alte ţări de 'npregiur. N. COSTIN, LET. I 85/33. Stând împotrivă cătră împăraţi cumpliţi. MINEIUL (1776) 657i- Izbânda Turcilor cătră Nemţi. E. VĂCĂRESCUL, IST. 271/sl. O ură nebiruită au ele cătră durere. KONAICI, p. ,278. (Arhaizant) Sub o purpură sântă e un piept nevrednic şi răzvrătit cătră cer. BĂLCESCU, M. V. 368. | (Precedat de prep. d e) Se sprejeneă unii pre alţii de cătră vrăjmaşi. MOXA, 404/9. > Dând războire de către Bosna. DIONISIE ECLES. 173/34. Au trimis norodului său linişte de cătră acele fiere sălbatice. NECULCE, LET. II 40 8/27- Apără... ţara de cătră vrăjmaşi. MOXA, 373/9. (Arhaizant) Apără vitejeşte independenţa ţării sale de cătră Poloni. BĂLCESCU, M. V. 9/,. III (Arată direcţia cu faţa spre...; intenţia e indiferentă) 1°. (După cuvinte care arată o mişcare, răspunzând la întrebarea încotro?) Spre, în spre, la. KetrS = erga, versus. anon. car. Vere [= vine] cătră noi. COD. vor. 27/3 (: veni 1 a noi. N. testament 1648; venind cătră noi. biblia 1688). Se apropie cătră miiaş. ib. 44/8 (: mearse 1 a căpitan, N. TESTAMENT 1684), cf. 68/„, 104/a. Eraţi ca oile rătăcind, şi întoarsetu-vă acmix cătră păsto-riul cela, socotitoriul sufletelor voastre, ib. 150/)2. (: v’aţi înturnat acmu cătră păstoriul. N. testament 1648; v’aţi întors acum la păstoriul. biblia 1688). Eu trebuesc de tine a mă boteză, şi lu vii cătră mine. TETRAEV. (1574) 204. Duseră sfânta Veneri cătră foc (sec. xvi), ap. cuv. D. bătr. II 154. Să deştingă [= să descindă, să se coboare] cătră mine Arhanghel Mihctil (sec. xvi); ib. II 312. Nu să va întoarce cătră mănăstire. PRAV. 1131. Să nu-mi scap paşii cătră pierdzare. DOSOFTEIU, PS. 46. Hanul, întâiu au purces cătră Crîm, şi Zamoischii spre ţara sa. M. COSTIN, LET. I 217/28. Cătră acel săhastru Ştefan au năzuit. arhiva R. I 51. Să trimiseră aceşti prea înţelepţi de la cel ce eră atuncea patriarh Ierusalimului cătră hulitoriul de II fristo] s acela împărat, mineiul (17 76 ) 632/i- Văd multe urme cătră tine, iar de cătră tine nici una. ŢICHINDEAL, F. 9. Au apucat alt drum cătră mare. DRĂGHICI, R. 51. îţi doresc întoarcerea cu bine cătră părinţii tăi. id. ib. 93. Ale turnurilor umbre... Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc. ALEXANDRESCU, M. 13. Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră Armaşul său. c. NEGRUZI, I 148. Vulturul... se ridică şi zboară cătră nori. ALECSANDRI, P. I 136. încercarea, drumul către Nirvana a fost tot aşă de dureroasă căt şi de strălucită. CARAGIALE, N. S. 15. Tot da către fântână zor. COŞBUC, F. 69. Apucând calea către răsărit, s’a dus. ISPIRESCU, L. 4. De la nouri cătră soare, Printre Hună şi luceferi, Stele mândre lucitoare. CREANGĂ, p. 221. Căntă cucu’n par de vie, Să mă duc la cătănie, Să-mi las boi şi grâu’n paie, Şi s’o iau cătră bătaie. JARNlK-BÂRSEANU, D. 302. | (în sens moral) S’au întors cătră credinţa cea adevărată, prav. 576. Leagea Domnului... Sufletele’ntoarce cătră sine. DOSOFTEIU, PS. 58. Gândul... îl tinzi cătră Dumnezeu, biblia (.1688)6 pr./53. îşi deate duhul cătră Domnul. MINEIUL (1776) 174 Vi. Cătră născătoarea de Dumnezeu... să alergăm, ib. 2072/8. Veniţi... cătră curata lumină. KONAKI, p. 259. Sufletul stă gata a zbură către vecinicul părinte, marcovici, C. 20/1. Fiind şi tu un călător care înaintezi c.ătre vecie. id. D. 15/12. Să ne întoarcem iarăşi cătră [= să revenim la] Robinson. DRĂGHICI, R. 159. De atunci omenirea a intrat în călea care o duce gradat către perfecţia sa. bălcescu, M. v. 3/4. [Vânătorul] cu gândul zboară, poate, către alte doruri. ODOBESCU, III 17/,6 # A se duce către Domnul = a muri. Cătră Domnul s’au dus. MINEIUL (1776)57l/2. Ei, mititeii, s’au dus cătră Domnul, şi datoria ne face să le căutăm de suflet, creangă, p. 30. | ( f Precedat de prep. d e) Pasă despre răsărituri, de cătră curtea împăratului. DOSOFTEIU, V. S. 1302. Să nu mergi de cătră Dumnezeii limbilor, biblia (1688) 1302. 2°. (Fiind vorba despre ochi, despre privire, despre o mişcare a capului, a corpului etc.) Spre, înspre... Porcul... nu poate căotă cătră soare. VARLAAM, C. 15. însă boierii n’au mers să-i sărute măna, nefiind Domn aice, ce numai cătră Turcul s'au închinat, după ce au cetit fermanul. NECULCE, LET. II 411/20. [Oaia] cu capul cătră pământ plecat, abiă răsuflă. CALENDARIU (1814) 188/n. Ardică-ţi ochii către cer. MARCOVICI, D. 15/19. întorcându-şi ochii cătră partea de unde vineă glasul, au văzut... DRĂGHICI, R. 161. Pustnicul... cătă către fata de împărat cum zbură cu Galben-de-soare. ISPIRESCU, L. 30. Toate lemnele [= arborii] se pleacă Cu capul cătră pământ, Şi mă’ntreabă de ce plâng. JARNlK-BÂRSEANU, D. 152. De cănd, maică, m’ai băiat, Cu amar m’ai blestemat, Cu mânile către soare, Să trăesc cu supărare; Cu mânile către lună, Să n’am nici o voie-bună; Cu mânile către stele, Amar de zilele mele! ib. 184. | A privi' către f = a se referi la. Driturile persoanelor pe de o parte privesc cătră personalicile însuşiri sau legături, iar pe de altă parte se întemeiază pe legăturile familiei. CODICA ŢIV. 4/„. 3°. (După verbele a nădăjdui, a aveâ credinţă etc.; învechit) în, la. Cătră tine, Doamne, mi-i toată nădejdea. DOSOFTEIU, PS. 35. Pune-ţi nădejdea cătră Dumnezeu. DRĂGHICI, R. 93. Credinţă cătră• sfânta pronie, id. ib. 43. 4°. (După verbele o zice, răspunde, scrie etc. arată destinaţia comunicării pe care o face cineva; astăzi e adesea înlocuit printr’o construcţie cu dativul). Pavel grăiiă cătră ei. COD. VOR. 15/j. Cătră tine strig. DOSOFTEIU, PS. 50. Cătră cine grăiă. id. V. S. 292. Fotie... scriind cătră [= lui] Mihail. BIBLIA (1688) 7 pr./52. Că poftea să se descopere cătră Ni-colai-voăă, să-l ştie cine este. ist. COSTIN. LET. II 1623s. Vestirea lui Gavriil cătră fecioara s’au făcut. MINEIUL (1776) 2082/2. Descoperindu-şi cugetul către unchiul său Hamza, i dete steagul stăpânirii sale. E. VĂCĂRESCUL, IST. 2 4 7/25. Scrisoarea cătră Zul-nia. KONAKI, p. 99. Destăinueşte-te către dînsul, fără sfială. MARCOVICI, C. 43/12. Copiii... s’au adresarisit [= adresat] ei, cu întrebarea cătră tatăl lor. DRĂGHICI, R. 107. Pe lăngă aceste, aveă porunci împărăteşti cătră Hanul Tătarilor, Nogai, ca .să-i deie ajutor. C. NEGRUZZI, I 137. Acel glas triumfător, Ce se 'nalţă păn' la ceruri... Caolungă salutare. Cătr’un falnic viitor. ALECSANDRI, P. II 5. Versuri dulci,... Cătră vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă. EMINESCU, P. 232. De din vale de Rovine, Grăim, Doamnă, cătră tine, Nu din CĂTRE — 217 — CĂTREŢ gură, ci din carie. id. ib. 243. Iţi dau o scrisoare de recomandaţie cătră el. TDRG. Moş Nichifor s'a răsuflat, la un păhar cu vin, cătră un prieten al său, despre întâmplarea din codrul Bălaurului. CREANGĂ, P. 136. Carte [=scrisoare]... cătră împăratul, id. ib. 187. Nu cumva să bleşteşti din gură cătră cinevâ despre ceea ce a urmat între noi. id. ib. 207. Zis-a mândra cătră mine: Mă mărit, te las pe tine. JARNÎK-b’ÂRSEANU, D. 231. Mă părî cătră maica. ib. 187. Am zis cătră mama. DOINE, 99/,. IV f (Din sensul de «mişcare în direcţia unei ţinte» s’a putut naşte sensul final) Cu scopul, pentru, spre, întru. Bură pristanişte cătră iernare. cod. vor. 86/3 (vadul bun a ierna n. testament 1648; tocmit bine fiind vadul de ierna-t i c biblia, 1.688). Vedeţi holdele, că sâmt plăviţe amu, cătră seacere. VARLAAM, C. 160,!. încăle-când, au purces cătră întâmpinarea Domnului. LET. III 295/33. Să rânduiască tunuri şi să le trimeată să le aşeze către împuşcare, arhiva R. II 110. V (Mişcarea spre o ţintă devine o apropiere de ea). 1". (După verbe care însemnează o apropiere, apoi: dependenţă, teamă, apărare etc.) De, despre, (din) spre. Venit-au cu blândeaţe, ca să te apropii cu îndrăznire cătr’însul. VARLAAM, c. 94. Aveţi cătră Domnul teamă. DOSOFTEIU, PS. 68. Şi au apropiat pe socru-său cătră sfaturile sale. N. COSTIN, LET. I 83/19. [Reni] sat de ţară pre Dunăre, ascultător cătră ocolul Galaţilor. M. COSTIN, ib. I 253/8. Pre căt vor fi statornici la stejărul supunerii şi ascultării către prea-puternica împărăţie. TES. II 311. Insă frica trebue să se giudece după mărimea primejdiei şi după apropierea cătră adevăr. CODICĂ Ţiv. 13/3. In partea de dinainte mă vor apără copacii, iar cătră cea dinapoi muntele. DRĂGHICI, R. 49. Se apropie soarile cătră amiază-zi. id. ib. 15. 2°. f (După verbe care însemnează o stăruire) Pe lângă, la. Au stătut Hanul la mijloc cătră Vezirul, de au aşezat. să-l puie pre dînsul Leşii craiu. neculce, let. 11 231/6. Iară boierii care avus&se greutate la Nicolai-vodă sta tot vârtos cătră Dimitraşco-vodă, ca să pârească pre Nicolai-vodă. id. ib. II 334,/2. VI (Apropierea implică o alipire, un adaos, sau chiar o cuprindere, încorporare, amestec; mai ales la scriitorii vechi moldoveni şi ardeleni şi astăzi prin Ardeal. Tot astfel la Istroromâni, unde cătra = la; întrebuinţarea aceasta nu poate fi deci socotită ca o influenţă a ung. -hoz, -hez. în limba literară se exprimă printr’un dativ s. prin) La, pe lângă, pe, peste, afară de... Cătră aceasta facem ştire Măriilor voastre pentru rândul iobagilor. IORGA, D. B. 1 17, cf. 13/?, 28. Cătr'aceâ tuveaghe de faptele tale. VARLAAM, C. 138. Iar pre mai mare credinţă, noi am pus peceatea târgului şi ale noastre către cest zapis (a. 1614). GCR. I 45/le. Cetăţi multe le luase şi le alipise către ţara Mol-dovii. URECHE, LET. I 98/29. Trimiţăndu-i şi 2000 de ieniceri cătră 60000 de oaste ce aveă tătărească. N. COSTIN, let. I 216/2?. Cuprinzând ţara Ardealului iar cătră sine. id. ib. I 226/20. Şi de atunce sânt date [câteva sate] cătră Smil. id. ib. 253/8. Cătră aceste, să cauţi ce scrie iscusitul istoric Topeltin. N. COSTIN, LET. 1,77/16. Bogdan... adunat-au cătră sine pre Valahi şi au întrat în ţară. id. ib. I 90/i9. După aceasta stăpâni Bosna... şi în urmă toată Albania; către acestea stăpâni Evripu şi Mitilinu. E. VĂCĂRESCUL, IST. 258/28. Împăratul l-au îmbrăţişat cătră pieptul său. ŢI-CHINDEAL, F. 163. Către toate aste dară şi ’mpă-ratul a poftit Ca să vază cine este ăst cântăreţ. PANN, E. I 33. Aceştia îşi zidesc şi case, au şi capişti..., iar cătră aceste se ocârmuesc şi de îm- păraţi. DRĂGHICI, R. 65. Pune puţină apă cătră oţel, că-i prea tare. (Auzit în jurul Aradului). || (Fiind vorba de o îngrămădire; cu repeţirea substantivului) Lângă, peste. Adunăm păcate cătră păcate, cât măsură n'au. VARLAAM, c. 2712. Petreci*, trudă cătră trudă şi dureare cătră dureare adăogeă. id. ib. II 14. VII (Apropierea devine aproximaţie, cf. spre, fr. vers, germ. gegen). 1°. (în legătură cu. noţiuni locale) Aproape de..., în partea..., mai spre..., pe la..., în spre, pe lângă... Un împărat mare către răsărit... a fost prea vestit. PANN, p. v. I 30. Făc-ti zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă. ISPIRESCU, L. 59. Mai către mijlocul grădinei se făceâ că eră o fântână de marmură albă. id. ib. 244. | (Precedat de prep. d e; învechit) Lăcuiâ la ţară de cătră oraşul Pilusion. dosofteiu, v. S. 97, Hotarăle Moldovei... au fost până la Sarafiniţi de cătră Horodinca (a. 1782). uricariul xi 265/30. 2°. (în legătură cu noţiuni temporale; mai ales precedat de prep. d e) Spre, pe la, aproape de. In multe rânduri s'au dus la groapă şi mai de noapte şi mai de cătră dzuă. varlaam, c. 1452. Veni muiarea de cătră demineaţă. biblia (1688) 1892. Intr'o Marţi sara spre Miercuri, cătră Blagoveştenie. N. COSTIN, LET. II 36/32. Ziceă oamenii că au înserat de cătră noapte, id. ib. 11 49/28. De cătră sară veneâ la scaunul său. GHEORGACHI, ib. 326/29. Notariul lui Bela... au scris istoria cătră capătul sulei a douăsprezecea. P. MAIOR, IST. 195. [Pe trântori] îi... omoară albinele de cătră toamnă. ECONOMIA 175. De cătră seară se arată despre o parte o gură luminoasă. CALENDARIU (1814) 81/20. Către căpătâiul dintâiu al vremilor... se povesteşte... că omul eră croit din alte foarfeci. DELAVRANCEA, S. 79. Chiar în aceâ zi, către sară, baba începii să puie la cale viaţa nurorii-sa. CREANGĂ, P. 5. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită şi în sus. ispirescu, L. 46. Jucâ până către seară. id. ib. 185. Să aştepte până în primăvara următoare, căci atunci, când îi rugâ ea mai cu stăruinţă, eră de cătră toamnă, marian, t. 217. De cătră, dimineaţă însă, în revărsatul zorilor, aţipi, cătană, p. b. III 86. Cându-i colea cătră sară, Badea murgul şi-l înşală. jarnIk-bârseanu, d. 286. (Contaminat din către sară + în seară) Şi iar au mers..., când a patra zi, colo de cătră’n seară, iacă... mera, b. 39. [Şi: câtre, f cătru cod. vor. 86/9, psal. sch. 52; (în Mold. şi Transilv. se păstrează încă forma mai veche) cătră (câtră), din care s’a născut forma literară (muntenească) către, prin fonetică sintactică înaintea unor cuvinte care aveau un e sau un i în silaba începătoare (de ex. către tine, către ele); (Transilv., Ban., Maramureş, Ţara-Oaşului, prin disimilare faţă de r al cuvintelor următoare în construcţii ca acestea: cătră cer, cătră prânz) câtă JAHRESBER. VI 40, ŢIPLEA, P. P., CAN- drea, ţ. o., densusianu, ţ. h. 40, ŞEZ. xii 105, Căba, Săl. Vulpea... o pus peşte să se frigă, zicând cătă lup. ALEXICI, L. P. 2 3 0/26. Cătă căţi băsădeşte... Cătă câţi se uită. VAIDA. Căt’alaltâ = unul către celălalt, candrea, ţ. o.] —■ Din lat. contra. CATREN ŢĂ s. f. v. catrinţă. CĂTREŢ s. a. (Sorte de) poulailler, cage (â volaille).—(Ungurism, în Transilv.-de-nord, Banat) Despărţitură făcută din scânduri s. din nuiele (într’un grajd s. într’o cămară), în care se ţin găini (Năsăud). Com. s. pop. Coteţ de galiţe, cuşcă în care se transportă galiţele (Bacamezău, Caraş-Severin) Com. l. sirca. Cătreţ, cotref = coteneaţă, CATRINCĂ - 218 - CĂTUN coteţ de găini, viciu, gl. 36. [Când se pune claponul la clocit] se acopere eu un cătreţ, ca, des-meţîndu-se coponul, să nu poată fugi. ECONOMIA, 106. [Şi: {+coteţ, cf. slovac, kotrec, idem) cotreţ s. a. (Năsăud). Com. n. drăganu, cf. viciu, gl, 36], — Din ung. ketrec, idem. lacea. Cf. coteţ. CATRINCĂ s. f. v. caterincă. CĂTRINŢĂ, s. f. Ootte, sorte de jupe faisant pârtie du costume des paysannes.—Haină femeiască în locul fustei (nu însă cusută încheiat, ca fusta, şi din stofă de târg, ci o bucată de stofă — mai rar pânză—-ţesută, de obiceiu, în casă); se încheie dinainte, peste brâu, cu bârneţe [= bete]; e ţesută din lână boită în fel de fel de colori, predominând roşul; numai dosul e negru (CREANGĂ, GL.), cf. vâlnic, opreg. în unele ţinuturi că-trinţă se numeşte fota întreagă (cf. alecsandri, t. 1752, 1765, marian, î. 63, weigand, b. b. 95, şez. iv 17/?s. liuba-iana, m. 120, a. II 4, iv 87, Vi 236), în altele numai partea dinainte, şorţul (cf. LB., moldovan, ţ. n. 66), iar în altele partea dinapoi (cf. moldovan, ţ. n. 160), zadia. Crătinţă de lănă'(a. 1752). IORGA, S. D. XII 63. Fuste cari au remplasat [=înlocuit] cu mare succes catrinţele şi prijitorile. I. IONESCU, D. 499. Femei... In cătrinţă, în bondi(n)ţă, In cămeşă cu altiţă. ALECSANDRI, P. III 588. Fusta în cute e îngustă şi compusă din două bucăţi, cusute una de alta, mai sus de genuchi, precum sănt încă vălnecile sau cretinţele ţesute de ţărancele române. odobescu, I 418. Stăpâna casei... îşi netezeşte catrinţa. eminescu, N. 141. In biserica cea mare... vezi... albele cojoace de păstori, cu fa-chioalele ştrengăreşti şi catrinţele, «cretinţele», negre, vărgate în lat cu supţiri dungi roşii, ale femeilor. iorga, n. r. a. I 168. Dinapoi au [femeile din Avrig] altă şurţă, colorată cu fel de fel de ale-sături, mai mult roşii, aceste şurţe se numesc cră-tinţe. moldovan, ţ. N. 160. Iată vine-a mea drăguţă, Cu cătrinţa cu zăluţă. JARNlK-BÂRSEANU, D. 360. Iese. măndra la portiţă, Numa’n iie şi’n cretinţă (crătinţă DOINE 160/9). ib. 72. Dinainte lungă’h şurţă, Dindărăt lungă’n cretinţă. ib. 426. Mândruţa şede’n portiţă, Cu mâni albe de cătrinţă. hodoş, P. P. 121. Vinde-ţi, mândro, crătinţă Şi-mi plăteşte temniţa, bibicescu, p. P. 176. La mama purtam rochiţă, La barbat n’am nici cătrinţă. ŞEZ. III 60. Cătrinţă vişinie. MAT. FOLC. 497. In pădure născuiu, In pădure crescuiu, Acasă dacă m’aduse, Cretinţă vărgată îmi puse? [= Grinda cu straie], gorovei, c. 120. | A-i mirosi cuivâ a cătrinţă = a începe a aveâ pofte sexuale, a începe a se uita după femei. Cf. creangă, gl., ZANNNE, P. III 92. Cănd s’a face mai mărişor, are să înceapă a-i mirosi ar cătrinţă. CREANGĂ, A. 14 [Şi: cătrinţă s. f., catrânţă s. f. jahresber. IV 328, catr6nţă s. f. H. xviii 262. Catrenţe de mătase, ispirescu, L. 349, (f cotreanţă? Banat) cotrinţă (viciu, gl., ii. xviii 144, 269), cotrânţă = şurţa dinainte, viciu, gl., cf. jahresber. iii 318. Fetelor, numai după ce au trecut de 4—5 ani, li se dă o cotrinţă dinainte... Cotrinţele sănt sau cumpărate şi sânt de lână, somot [= catifea] sau mătasă■ în diferite colori, sau femeile le ţeasă din păr de lănă în diferite colori...;, cotrănţele sânt şi din pănză albă, ţesută de ele. liuba-iana, M. 15—17; — (cu metateză) crătinţă JAHRESBER. IV 328, (+ creţ?) cretinţă s. f. JAHRESBER. iv 328. | Augmentativ: cătrânţdiu s. a. = partea dindărăt a fotei. Cf. densusianu,' ţ. h. Dinainte poartă cătrinţă, îndărăpt cătrănţoiu de lână sau opreg, ţesut numai în partea superioară, în lăţime cam de-o palmă, iar de-aci în jos ciucuri neţesuţi, până la călcâie. MOLDOVAN, Ţ. N. 66.] — Etimologia necunoscută (Acelaşi cuvânt ca ung. katrinca, karinca, kirinca, idem, care însă se întrebuinţează prin Ardeal şi pare a fi luat de la Români. Cihac II 488 compară cuvântul nostru cu pol. katan(ka), katana «jupe courte» şi lituanul katenka «corsage, camisole»), Cf. c o t r a n ţ ă. catrimuţă s. f. (Bot). Nom d’une fleur. — (Bucovina) Numele unei flori. (Vicovul-de-sus, com. g. nistor; Straja, com. ar. tomiac). — Probabil, diminutivul nunielui propriu Catrina. CĂTRţJ f prep. v. către. cătrună s. f. (Bot) = tigvă (Tulcea) h. xiv 349, 444. [Plur.-imm. H. XIV 444], CÂTUIÂX.Ă s. f. Quote-part, quotite. — Cota-parte, parte (dintr’o sumă care se împarte în mod egal între mai mulţi). Fieşi-carea [din biserici], după cumu-i va fi venitul, aşâ să aibă şl cătuiala . preoţilor, diaconilor şi altor clirici. Îndreptarea legii (a. 1652) ap. TDRG. — Derivat cu suf. abstr. -eală dintr’un verb, neatestat, cotiţi, derivat din cât. Căţuie s. f. (Bis.) Cassolette. —Vas de metal (tinicheâ) s. de pământ, cu coadă şi cu găurele în păreţi (une-ori un hârb pamfile, c. ţ.), în care se pun cărbuni şi peste ei tămâie, pentru tămâiere în biserică, marian, se. ii 206, şez. i 192/3, pamfile, c. gorovei, cr. Cf. a fumătoare, cădelniţă. 2 căţi [cit. că ţii] cu cănafi şi cu măhreme albii, catastif (1588) ap.cuv. D. bătr. I 194. Căţiia. mardarie, L. 4551. De prin căţăi cădind cu tămâie. DOSOSTEIU, ps. 369. Vei face... căţiile... de aur curat, biblia (1688) 57. 1 căţiie poleită (a. 1790). IORGA, S. D. viii 18/,. Kaţzie de arame (a. 1803) ib. XII 146. Măgulitorii Ce aleargă cu căţuia, tămăind stăpănitorii. KONAKI, P. 258. Căţie de argint, cu flori suflate în aur, din care ieşeă fum de udagaciu. GHICA, S. 33. Am cerut o căţuie şi foarfeci; am tăiat fărâmele scrisoarea şi răvăşelele viclenei, şi le-am pus pe jăratecul din căţuie. C. NEGRUZZI, I. 66. O căţie sau afumătoare de argint, în forma unei sfere cu capac conic, odobescu, i. 459, cf. 422. Să ia foc întru căţie şi să puie tămâie albă. ION GR. II 272. Toderel Din firicel Sus se suie, Din căţuie? [= Fumul], pamfile, C. 23. Umblare-oiu pe ulicioare, Cu căţuie de tămâie. PAMFILE, C. Ţ. 197. [Şl: căţie s. f.]. —- Din n.-grec. xarţî «pelle â feu». CIHAC, II 645 (modificat după suf.-ie şi -uie). CĂTUN s. a. Cotonnade, indienne. — (în Bucov., germanism) Stambă. Mărămi frumoase de cătun. marian, ap. TDRG. —■ N. din germ. Kattun, idem. Cf. carto n2. CĂTUN s. a. I 1°. Village montagnard. 2°. Hameau. 3°. Faubourg. II 1°. Cabane. 2°. Four creuse en terre. 3°. Taniere. III Endroit entour6 d’arbres. în sensul vechiu al cuvântului, cătun pare a fi însemnat o aşezare (definitivă sau vremelnică) a păstorilor români. Documentele sârbeşti ne arată pe Vlahii din evul-mediu locuind în astfel de cătune, iar în Istria multe nume de localităţi se numesc Katun, urme. ale aşezărilor păstorilor vlahi în acele regiuni. Dintre românii sudici. îl au numai Megleniţii, cu înţelesul de «sat», pe când la Aromâni cuvântul e cunoscut numai în toponomie (cf. DR. IV 334). La noi, cuvântul a primit accepţiuni nouă, care se explică toate din cel originar. I 1°. (Numai în Dicţionarul lui Prale din 1827) Cotune — sate prin munţi. CCR. 659. CĂTUN — 219 - CĂTUŞĂ 2°. (Din sensul de «aşezare de case primitive», în opoziţie cu «satul», s’a născut cel dfe) Grupă de case ţărăneşti, izolată, sat mic (fără biserică .COSTINESCU, BRĂESCU, M.) aparţinând, întru câţ priveşte administraţia, unui sat vecin, ca subdiviziune a unei comune rurale (cf. LM., TDRG., PAMFILE, c. ţ.), parte din sat, cot (pamfile, c. ţ.). Cătun se zice adunarea cea mai mică, de puţine case, p’împrejurul unui sat, unui oraş. ţ. golescu, C. I. 240 b. Cetăţi, oraşe, sate şi cătune, dumitrache, ap. ŞIO. Moşiile, sate întregi, Paşcanii, cu toate cotunurile (a. 1805). uricariul XI 325/25. Cătune legate la alte sate nici-cum să nu mai fie doc. (a. i813), ap. ŞIO. Curtea erâ plină de vânători de prin cătunele vecine, ghica, ap. TDRG. Cătunu-i adormit. VLAHUŢĂ, p. 61. Am răsbătut... împărăţii şi cetăţi, târguri şi cătune. ISPIRESCU, L. 307. 3°. (Ban.) Cotun — mahala. Com. coca. KotunS = magala. anon. car. II (Din sensul de «case păstoreşti» s’a născut cel de) 1°. Colibă (GIUglbA-VÂLSAN, R. S.) ciobănească (h. V 417, XIV 65, 284), locuinţă pentru porcari şi pescari (păsculescu, l. p.), bordeiu (giuglea-vâlsan; R, ş.), cf. h odaie. Sus, la poala muntelui, In frunza vizdeiului, In umbriţa teiului, La cătunu’ Pătrului. ib. 95. Golea ici, Golea coleâ, Golea’n margine de lac, Intr’un cătun afumat. PĂSCULESCU, L. P. 273. 2°. Cotună = un fel de cuptor improvizat în câmp. Se face o săpătură în pământ cam de o jumătate de metru pe o suprafaţă de 1—2 m2. La o margine, se face o gaură în păretele săpăturii pentru foc (cu paie s. cu tizic), ca o sobă. Gaura răspunde deasupra şi acolo se aşează căldarea. Găuri de acestea pot fi mai multe (Bărăgan). Com. I. c. pânţu. Cf. co 11 o n. 3°. P. ext. Cotună = vizunie (Ciacâru, în Brăila). h. i. 128. III. Locşor gol, încunjurat («ocolit») de copaci (Rucăr. Com. C. lacea) ; hăţiş, desiş (pontbriant). Haideţi iarna la ciocoi, Să cărăm fân pentru boi, Pân' ce-a da frunza’n cătun Şi-a cântă cucu'n alun. ALECSANDRI, P. P. 258b t cf. 389b. Ţine-mă, stăpâne, bine, Căci ca mâne anul vine, Şi-a da frunza pe cătun Şi \i-oiu lăsă slujba ’n drum. sevastos, P. P 2 8 9/22. [Plur. -tune şl -tunuri. Toate cătunurile româneşti (a. 1869). uricariul, XIV 147/29. | Şi: ( + c o t, Mold.) cotun s. a. PAMFILE, c. Ţ., (cu asimilare) cutun s. m. sing. (întrebuinţat, numai ca nume propriu, pentru denumirea unei mahalale a Braşovului. Com. LACEA); căţână s. f. ap. TDRG., cottină s. f. jahresber. ix 226. Sătenii din aceeaşi cotună. bogdan, ap.ŞIO. {Diminutiv: cătui6r s. a. = bordeiu. giugle a-vâlsan, R. S. Pe-ale ostroave de mare Ieşti nouă cătuioare. ib. 121. | Cf. numele patronimic Cătuneănu.] — Cuvânt balcanic, care se găseşte în albaneză: katund(i) «sat», katund «vilă», în Elbasan keturi «sat», în Borgo Erizzo kotun, tosc katunt, katundi «sat», în medio-greacă: xarovva «lagăr (de corturi), bagaj, cort»,' în neo-grec. «câmp, cartier», «casă, aparta-, ment, cameră», în paleoslavă: katuni «lagăr», în sârbeşte: katun «sat de păstori albanezi şi români», mai târziu «sat, ţinut, district», astăzi «loc unde pasc şi se mulg vitele, mai ales oile, la munte; stână; locul unde se aşază stâna», în bulgăreşte katim, «colibă de ciobani, cort de ţigani», katunar, katunin «păstor s-, ţigan nomad», katuni'ste, «tabără ţigănească», în ţigăneşte: katuna «cort ţigănesc». Cuvântul pare a fi de origine albaneză, înrudit cu lat. Henio, grec. xelvco (< ind.-germ. ten) «întind {un cort s. coardele unui instrument)». N. J o k 1, Indogermanische Forschungen, xxxiii, 5. Heft. Cătun s. m. v. căţân. CĂTUNĂ s. f. v. cătun. CĂTUNESC, -EÂSCĂ adj. 1 CĂTUNEŞTE adv. ) V‘ cătan&* Cătuisî vb. IVa v. cătănl. Cătunîe s. f. v. cătană. CĂTUK s. a. 1°. Souche, tronc d'arbre. 2°. Jeune ' arbre. 3°. Hallier, buisson, taillis. — (Transilv.) 1°. Butuc de lemn (rev. crit. iii 92), trunchiu (graiul, ii) de arbore tăiat (rătezat densusianu," ţ. H.), care rămâne în pământ (viciu, GL.); cf. ciot, buturugă, buştean. Pe de-o parte mulţimea săracă, silită de nevoie să fure, pe de alta porunci straşnice să nu se mişte un cătur din trupul pădurii. ADAM, R. 170. Biata mamă nici lemne de foc n'o fi având, că harnicii de fraţi nici lemne nu i'-or fi dus; hai să-i duc eu un cătur, batăr. RETEGANUL, p. v 34/15. 2°. Fag, stejar, brad s. alt arbore de grosimea unui lăstar până la a unui buţuc de roată ; p. e x t. arbore înalt şi subţire, viciu, gl. 3°. P. ext. Huciu (viciu, gl.), huceag. Cântă cucul din cătur, Vara, cându-i dor destul, ibid. [Derivat: cătur6iu s. a. = fag, stejar, brad s. alt arbore mai gros decât c ă t u r u 1, dar nu aşâ de gros ca un copac format. Cf. viciu, gl.]. —■ Pare a sta în legătură cu bulg. katurjam «răstorn», căturul fiind un trunchiu răsturnat, doborît. Căturoiu s. a. v. cătur. cătuşă vb. Ia v. încătuşâ. CĂTUŞĂ s. f. I Chat. II 1°. Souriciire. 2°... Ancre. 3°. Fers, menottes. 4°. Piece de bois cour-b6e, fix6e â l’extrâmitâ du timon, qui sert ă relier le joug au timon. 5°. Traverse qui relie deux pieces de bois emboutees'â angle aigu afin d’en empecher l’âcartement. III Marrube noir (Ballota nigra). I. în înţelesul original de «pisică», precum se întrebuinţează în dialectul aromân şi meglenit, îl găsim atestat numai într’un glosar slavo-român din sec. XVIII: cătuşa — slav. rrni6ka cuv. D. bătr. I 272, în nume de localităţi şi în descântece. Face pită de cenuşă Şi cu lapte de cătuşă. MARIAN, D. 229, cf. ŞEZ. XX 85. II. P. anal. Diferite obiecte care se prind, se înfig sau cuprind cevâ, cum prinde pisica cu ghearele. 1°. Fierul (cursa) de prins şoareci, şez. Vii 101. 2°. f Ancoră, mardarie, L. 92. Lepădară 4 că-tuşi. COD. VOR. 91/i. (Azi, arhaizant?) Vasele ciocul spre larguri îl au; cu dintele trainic doarme că-tuşa’n adânc. COŞBUC, JE. 105/6,- cf. 15/12. 3°. (Mai ales la plural, mai rar la sing.) Fiare, obezi (ŞEZ. v 55/29), unealtă de supliciu în care se pun mânile ori picioarele (ori grumazii LB.) criminalilor (costinescu) s. nebunilor s. animalelor sălbatice (LM.); cf. butuc (II 1°). Fă-ţi că-tiişu (= că tuşi) de lemn pregiur grumaz, dosofteiu, v. S. 104. li băgă în cătUşă deher. id. ib. 119. Cei băgaţi în cătiişi se vor opri cu fune de sărăcie. biblia (1688) 3782. în obezi şi în cătuşi bă-gându-i, la Costandin-vodă cu un agă i-au trimis. MAG. IST. II 201/24. Luară pre Staico şi pre ai lui, băgaţi în fiară şi în cătuşi, şi-i puseră într’un car mocănesc, ib. V 121/30. Mă luară, mă legară, în cătuşi de lemn m’au pus, Şi bătut, ca vai de mine! la ispravnici drept m’au dus. PANN, şez. ii 84. Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cet-luiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşi, să-l tri-meată la Piatra, creangă, A. 8. Am fugit de pieire, rupându-mi cătuşa. COŞBUC, JE. 32/36. Să GĂTUŞAR - 220 - CĂTUŞNIŢĂ te duci, bădiţă, duci, Pân’îi pică rob la Turci, Cu picioarele’n buluci Şi cu mânele’n câtuşi. ALECSANDRI, P. p. 17, cf. sevastos, c. 277/z. In temniţă la Opriş, XJnde-mi zace Corbea’nchis,... Cu lacăte pe la uşe, Cu mâini dalbe în cătuşe. TEODORESCU, P. P. 517. Rob la Turci, Cu picioarele’n butuci Şi cu mânile’n cătuşi. şez. V 90. | F i g. li liberează şi-l măntueşte de toate cătuşile streine. SBIERA, F. 312. 4°. Bucata de lemn încovoiată, prinsă de capătul dinainte al proţapului (la car, căruţă s. plug) s. al t â n j e 1 i i, în care se îmbucă jugul. E înţepenită în proţap prin-două cercuri de fier şi un .cuiu. Prin ea şi prin proţap pătrunde cuiul csire ţine jugul. Cf. jânchiţă, jap iţă, armă-sărel (2°), cocoş. Cf. pamfile, i. C. 137, MARIAN, D. 59, REV. CRIT. IV 141, BUGNARIU, NĂS., ŞEZ. V 55/i„, com. MARIAN, C01Î1. AR. TOMIAC, H. x 46, 69, 77, 110, 209, 466, 500, 505, 507, 509, 512, XII 195. Place-mi fata cea cu guşă, Ca tăn-jala cu cătuşă. REV. CRIT. IV 141. Cf. MÂNDRESCU, L. p. 133. Săniuşă cu cătuşă, Dragă mi-i leica cu guşă. BUGNARIU, NĂS. 5°. Bucata de lemn care ţine căpriorii, alcătuiţi în capră (s. părţile uşii cf. RĂDULESCU-CODIN) ca să nu se desfacă. Se mai numeşte şt coţofană, limba-caprei, cocoşlău, găinar, c h i n gă, p r i m b 1 ă, căprior, prinsoare, scleamă (Cf. PAMFILE, I. C. 424, RĂ-DULESCU-CODIN, com. ittu)'. Puteâ să taie din zăvoiu vrăjari, nuiele, zob şi pari pentru capre şi pentru cătuşe, sbiera, F. 50. Aici se păstrează cucuruzul, risipit pe jos sau acăţat de cătuşe, în coarde împletite, păcală, m. r. 405. Pe. cătuşi dorm găinile, sub coperiş. Cf. ţara oltului iii n. 35. || P. anal. Linia orizontală a literei A (mare), ţara oltului iii n. 35. III (Bot.) Plantă ierboasă, cu miros greu şi cu flori roşii (panţu, PL., cf. ŞEZ. XIX 168), c e-b a r e. Cf. că t u ş n i că. [Plur. -tuşe (dial. -tuşă) şi -tuşi. | Şi: eătuşej ( + cotoiu?) cotuşă = pisică DDRF. || Ve'r b e: cătuşă I a, cătuşi IVav. încătuşa, încătuşi. |No-men agenţi s: (numai la costinescu) căţu-şâr | s. m. = cel care la o închisoare are sarcina de a pune cătuşe prizonierilor criminali. | A11 derivat: cătuşoâieă s. f.: numele unei plante (probabil cătuşă III). Cf. şez. XIX 168] — Derivat dintr’un mai vechiu *cată, din lat. catta «pisică», prin suf dim. -uşă, cf. LB. Sensurile figurate se explică prin asemănarea cu ghearele pisicei, care «prind, cuprind cevâ» sau «se înfig în cevâ» (DR. iii 666); dintre ele, cel de «ancoră» se găseşte în multe limbi (cf. Berneker, SEW. p. 589—591] şi la noi pare a fi un decalc după sla-voneşte. în înţelesul de «fiare, obezi», cuvântul a trecut la Ruteni (katusa «tortură») şi la Polonezi (katusz, katusza «tortură», apropiat prin etimologie populară de kat «călău»). Cf. cotoiu. Cătuşâr s. m. v. cătuşă. CĂTUŞE s. f. V. cătuşă. CÂTUŞI adv., pron. 1°. Si peu que ce soit, un tant soit (peu). 2°. (Au plur.) (Tous) ceux qui. 3°: Tous Ies. 1°. Adv. (Exprimă un raport concesiv, fiind urmat de prep. d e şi adj.-adv. puţin, mic). Cf. cât. (III) Oricât. Să să cearte de pururea, cătuşi are fi de micşoară certarea. PRAVILA MOLD. 121/2. Citeâ fără cătuşi de puţină ruşinare cărţi în potriva năravurilor celor bune. MARCOVICI, D. 21. A născut pruncul, fără a simţi cătuşi de puţin durerile facerei. CREANGĂ, p. 101/2. (Neobicinuit) Cât. Să plecăm cătuşi mai cu curând. GORJAN, H. II 58. # Câtuşi de cât = cât de cât, (ori)cât (de puţin), cât se poate mai puţin, (după negaţiune) absolut de loc, de fel (C.f. cât IV). Ascunde-te cătuşi de căt, până va trece mânia Domnului. BIBLIA (1688), ap. TDRG. Doar s'a încălzi câtuşi de căt, şi n’a mai clănţăni din măsele, creangă, p. 246/19. (întărit prin măcar) Ce folos că citesc orice carte bisericească? Dacă nu ştii a însemnă măcar cătuşi de cât, e greu. id. A. 18. Boierii jurară că vor merge unde va merge şl Domnul lor, fără să cârtească cătuşi de căt. ISPIRESCU, M. V. 37—-8. BătU în sus, bătu în jos, şi peşte să prinză, cătuşi de căt. id. L. 280/5. 2°. f P r o n. r e 1. (Numai la plur.) Toţi câţi, care. Cf. cât (C I 3°). Aceasta nu învaţă Domnul pre unul sau pre doi, ce pre toţi căţişi sânt credincioşii săi. VARLAAM, c. 316. Pre unii i-au omorît, pre alţii mulţi i-au şl botezat, căţişi s’au aflat Turci în ţara lui. LET. I 342/20. Pre căţişi n’au putut scăpă din tărg, au început [duşmanul] a-i batere din tunuri. ns costin, ap. TDRG. Jăcuind pănile de pre la oameni din căţăşi erâ în ţară. ib. id. 3°. (Subt forma invariabilă căteşi, cu funcţiune distributivă, urmat de numerale cardinale, arată că cele spuse se raportă la fiecare dintre numele determinate) Câteşi trei, patru, cinci etc. = toţi trei, patru, cinci, etc. Cf. cât (C IV). (Substantivul următor e articulat). Intr’aceaslă zi întră Noe,.. şi căteşi trele fămeile fiilor lui cu dînsul în chivot, biblia (1688), ap. TDRG. Veniră câteş[i] cinci. ib. 324. Scoase inimile din căteşi şapte caii. eminescu, N. 22. Porniră câteşi trei spre zâna crăiasa, ispirescu, L. 77/25. Apoi intrară căteşi trele smeoaicelc în casă. id. ib. 221/20. [Şi (adesea numai variantă grafică): cătuşi. | Plur. f căţişi, (dial.) căţăşi.] — Compus din cât(u) + şi. Cătuşi vb. IVa v. încătuşa. cătuşnic s. a. (Bot.) v. cătuşnică. CĂTUŞNICĂ s. f. (Bot.) 1°. Herbe aux chats; Menthe de chat (Nepeta Cataria). 2°. Marrube vul-gaire (Marrubium vulgare). 3. Mâlisse (Melissa, officinalis). 1°. Plantă ierboasă, cu miros aromatic pătrunzător, cu flori albe s. roşietice, pe dinlăuntru cu puncte roşii. Are proprietăţi tonice, excitante. Pisicile caută foarte mult această plantă, se tăvălesc peste ea şi o mănâncă cu mare poftă. Se mai numeşte şi: i a r b ă-f 1 o c o a s ă, iarba-mâţei, iarb a-v ântului. mint a-m â ţ e i. panţu, pl., cf. LB., LM., ion cr. i 8, creangă, gl., gorovei, CR., şez. III 152, IV 123, (Straja, în Bucov.) com. ar. tomiac, H Iii 129, 242, vi 104; X 30, 85, 141, 445, 464, XVI 103. Nu se lasă, până ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea aşează nişte ţepuşi într’însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala-Sântă-Măriei şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Se pune în prima scăldătură... cătuşnică, ca să fie [copilul] vărtoşel. MARIAN, NA. 84, cf. 280, PAMFILE, B. 62, GRIGORIU-RIGO, M. p. I 157. || Cătuşnică-săl-batică ==1° voronică; 2° unguraş. PANŢU, PL. 2°. = unguraş. LB. polizu. 3°. = roiniţă. bulet. Grăd. bot. v, nrii 3-4 p. 61. [Şi: (ad 1°) cătuşnic (panţu, pl), cotuşnie s. a. BARONZI, L. I 132/3. Cu alt sufix: cătuşniţă s. f. = buruiană bună pentru «strânsul, cel mare (sancă)». H. III 448, xii 203.] — Derivat din cătuşă, prin suf. adj. -nic, -nică, cf. cătuşă (III), cătuşoaică. Cătuşniţă s. f. (Bot.) v. cătuşnică. CĂTUŞOAICĂ - 221 - CAUC CĂTUŞOAICĂ s. f. (Boi.) v. cătuşă. CÂTVA, CATĂ va adj., adv. I. 1°. Quelque(s), (au plur.) quelques unfejs. 2°. Assez grand(e). II. Quelque temps, quelque peu de (temps,. d’espace etc.), un peu. I. Adj. 1°. (Uneori întărit prin vreo-) Arată o parte s. un număr oarecare (relativ mic) din s. de...: oarecare, puţin, niţel, (la plur.) unii, unele. Vreo doi-trei. Keteva — aliquot. anon. car. Alţi proroci căţva. palia (1582) ap. GCR, I 37/24. După cătuva ceas să alină marea. VARLAAM, C. II. 352. Să-l scoaţă den ocinele lui cătăva (MUNT. cătâva) vreame. PRAV. 104. De vor treace căteva dzile, să să cearte amândoi, ib. 197. (Neobicinuit, după subst.) De are treace... şi vreame cătăva, nu vor aveă nice o certare, ib. 200. După cătăva (astăzi: oarecare s. puţină) luptă între oşti, au lovit Leşii pe oastea ungurească, let. i 218/„. Este... de aice o dumbravă, de line câtva loc. ib. I 318/30. Un paşă cu cătăva oaste. ib. II 228/3. După cătăva pierdere de vreame. cantemir, ap. GCR. I 360/lo. Mai nainte cu cătăva vreame. mineiul (1776) 52s/,. Clădesc vr'o câtva fân. ECONOMIA, 48. Domnul luând vr’o cătăva oaste turcească, s’au întors la Bucureşti. ŞINCAI, HR. III 249/n. In cătăva depărtare se zăreşte foc. DRĂGHICI, R. 19/20. Trebue să zmulg căteva de aceste mai tinere şi să le răsădesc, id. ib. 49/i — 2. Nu poli rosti pe î, ă, ş, c, şi altele vr’o câteva, c. NEGRUZZI, I 9. De câtva timp încoace îţi stau gogoaşeleîn gât. ALECSANDRI, T. 135. Purcelul... răstoarnă câtevă oale, cu rîtul. CREANGĂ, p. 81/u. ' Mai mergând câtva loc, au sosit la alt puţ. sbiera, p. 106/8. Câţiva nebuni, carii s’au încumes a o face, d’abiă au ajuns. ISPIRESCU, L. 5/l;. Am avut vreo câţiva lei, Şi i-o dat [bărbatul] pe doi vitei. JARNlK-BÂRSEANU, D. 181. | A da cuivâ câtevâ = a-1 lovi (cu palma, cu băţul etc.) de mai multe ori. O sâ te mustre ş’o să-ti dea câteva —• după lege. PANN, E. III 86/22. | De câtevâ ori. li mai sărută de câtevă ori pe amândoi. CREANGĂ, p. 199/8. 2°. f Adj. f. invar. (Numai la CANTEMIR) Cam mare, mărişoară. Aveă cătăva herghelie de iape. IST. 75/30. j Câtăvâ de = cam, destul de. O apă •mare şi câtăvâ de lată curea. ib. 204/20. II. Adv. Puţin, oarecare (timp). Cătvă (la Românii din Şerbia cătăva, c,l. cât C. II) = un timp oarecare, puţin (timp, loc etc.). L-au închis în mănăstirea Sfântului Sava, de au şezut câtva. let. II 14/22. Au râs cătuvă. MINEIUL '(1776), 772/i- In marginea Ţigănimei, cătvă afară din sat... trei Arnăuli au lăsat. BELDIMAN, TR. 75, 397. După ce s’au frecat lemnile câtva în toată puterea, au început a slobozi pulin fum. drăghici, r. 69/20. După câtva se smulge plantele cari sânt ^prea dese. datculescu, ap. TDRG. Abiă dacă într’acel haos de idei străine subiectului... ne mai deşteaptă câtva descrierea fur-tunei. ODOBESCU, III. 90/2. Hotărî a mai merge câtva. ISPIRESCU, L.3 5 7/26. Mai îngădue cătăva. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 200. Şi câtăvâ fugeă. id. ib. 227. Să mi-ajuţi cătăva. id. ib. 147, cf. 112, 174. | In câtvâ (LB., polizu) s. întru câtvâ = în parte, puţin, în oarecare măsură. Dacă am auzit aşă, am zis şi eu, în gândul mieu, că are întru câtva dreptate maica. CREANGĂ, p. 116. [Accentuat: câtva, (astăzi, mai ales) câtvâ. | Şi: (adesea numai variantă grafică) cătva, (cu adverbialul -şi, învechit) câtvâşi, câtăvâşi (ad I. 1°). Căpetenie peste cătevaşfi] steaguri. DUMITRACHE (a. 1782) ap. GCR. II 127. (ad II) De acolo iară cătvaşi trecând. LET. ap. TDRG. Aci au stătut cătvăş PANN, E. I 78/20.] —■ Compoziţie din cât şi va (pers. III sing. ind. prez. a verbului vrea). CÂTVÂŞI, câtăvâşi adj., adv. v. câtva. CÂU, s. m. sing. v. caua. CAUA s. f. art. sing. (Superst. pop.) iSpouvantail (pour enfants), croquemitaine. — Fiinţă imaginară cu care se sperie copiii, sperietoare pentru copii, «gânganie, arătare cu care se sparie copiii» (Baia, jud. Suceava, şez. xxxii 15), gogoriţă (ALECSANDRI, T. 1746), cf. b a u, babau (a), bă băl u c2, b odaie, borza, bordea, bolea, mama-pădurii. Se vor teme de tine ca copiii de caua. alecsandri, T. 1661, cf. 31, 436. Taci că vine bodaia (sau cdua)! ION CR. IV 122. Merge caua pe părete Şi mănâncă şeapte fete. marian, na. 340. [Se întrebuinţează articulat (şi după prep.). | Şi: cau s. m. sing. Taci, mamă, că vine cau’. PAMFILE, J. I. Dacă copilul caută să iasă afară într’ amurg, din preajma lui se aude numai decât: «Fugi, că acolo e Cău sau Câul! Nu deschide uşa, că intră Cau!» id. DUŞM. 272. Cău, cău, un’ te duci ? — La Cocuţa s’o mănânci. Da' de unde s’o apuci? Ia, de colo şi de ici. id. ib. Iii 43. (Cu funcţiune de interjecţiune) [Copilul] vine încet,... în brânci, cu capul plecat ori acoperit cu cevă, şi îngână: ca-il!, bd-il! id. ib. I 55], — Din rut. kava, cu acelaşi sens, kau! kau! interjecţie care imită strigătul ceucei. CĂUÂCIU s. m. v. covaciu. CÂUC s. a. 1°. Grande louche qui sert â puiser de l’eau et â boire. 2°. Outil de maşon. 1°. Vas de lemn (de frasin s. de paltin H. XVI 9) s. de metal (aramă, t.inicheă) cu coadă (H. XVII 100), ca o lingură mare (com. COCA), cu care se scoate apă de băut (dintr’ufi vas mai mare, din (găleată, doniţă, hârdău (h. xviii 145); căuş (rev. crit. iii 92). Pădurarii poartă, de regulă, caucul legat de teşilă (com. ittu). Cf. LB., LM., liuba-iana, M. 92, VICIU, GL., H. IX 8. Cf. fârg, b o-caliţă, olviţă, căpceâ, chepcel. La fântână, după ce a scos apa, ia cu caucul din vadră odată şi toarnă jumătate în şofiu. MARIAN, î. 488. Iau cu caucul apă din găleată. ION CR. II 210. Iară Voicita vineă Cu şofeiu’n cap la apă, Cu şofeiu şi cu caucu’. alexici, l. p. 50. # In tot şofeiu' vrei să fie cauc, se zice pentru cel pretenţios şi leneş (Coşteiu, în Banat). ZANNE, P. IV 125. 2°. (Zid.) Unealtă de zidărie (H. v 374), nedefinită mai de aproape, probabil căuşul. [La Polizu, Cihac şi DDRG. şi forma căuc, cu sensul «sapă». | Şi: eâucă s. f. com. ittu; cheuc s. a. DENSUSIANU, ţ. H. | Diminutiv: căucel s. a. LM. (din care pare a se fi desvoltat formele căpceâ s. v. şi chepcel s. v.); (-f-căwş)căucuş s. a. = lingură mare. (Banat) Com. i. petrovici.] — Din lat. caucus «cupă de băut». LB. LM. CÂUC, -Ă adj.. Sot.— (Transilv.) Prost; cf. năuc. Vai, cauc mai eşti! viciu, gl. CAUC s. a. 1°. Haut bonnet rond, avec le dessus plat. 2°. Toque de moine et de nonne. 1°. (Ieşit din uz) Acoperemânt de cap, făcut din pâslă, ca o bonetă înaltă, rotundă, lată în fund, purtată înainte de nobili turci, iar, la noi, de boieri (s. boierese), mai târziu de boierinaşi şi de slugile boiereşti. ŞIO. II. Ca<ăc, cealmâ, saric şi turban se zice legătura împletită ce po[a]rt[ă] Turcii în cap. I. GOLESCU, C. I 204b . După ieniceri mergeă so-laciii cu arce, ce poartă cauce în cap, cu sirmă cusute, de pâslă, albe. LET. I A. 81 /3. Iară Staparachi, îmbrăcăndu-se. turceşte şi cauc în cap, luând câţiva Turci Arnăuli, au încălecat şi au ieşit pe poarta grajdiului. ib. III 246/4. Un ciohodar al lui Abdul-Razac, scăpând cu femeia lui, trăgeă la. otacu’ CAUCĂ — 222 — CĂUŞ stăpânu-său, şi căţi o vedea(u) fugind călare şi cu pletifele peste capot pe spate (că îi au fost căzut caucul din cap), toţi s’au învitat cu gloată şi cu zgomot, gonindu-i până la otac. DUMITRACHE, 448. Două cauce, un şal negru cu flori, altul cu plisă (a. 1821) ap. ŞIO. In cap cu cauc de şal, a cărui coloare nu se puteâ distinge, din cauza peticelor de diferite materii, cu care erâ cârpit. FTLIMON, c. 600. La cap, cu cauc de taclit vărgat cu cearşaf alb. GHICA, s. 51. Vizitiul, cu cojoc peste cămaşa lungă, şi cu doi feciori dindărăt, cu caUce pe cap. id. ib. 498. | (Numai la barcianu) Cauc de noapte = bo-netă de noapte. 2°. P. anal. (Azi) Acoperemânt de cap (făcut din pâslă) purtat de călugări şi de călugăriţe. Cf. comanac, c u 1 i o n, p o t c a p i u. Întâlni un călugăraş, îi dădU veştmintele ei şi îi luă rasa şi caucul lui. DELAVRANCEA, S. 258. Biata călugăriţă... Unde vede voinicul, li tremură caucul. TEODORESCU, P. P. 301. [D erivate: caucciu f s. m., caucâr j- s. m. = fabricant s. negustor de cauce. DICŢ.] — Din turc. (sârb. bulg.) kauk «grand bonnet de drap ouatâ». CĂUCĂ s. f. v. cauc1. CAUCăr f s. m. v. ) CAUCCÎU f s. m. / v- cauc3* CĂUCEU s. a. y. cauc1. CAUCIUC s. a. (Comerţ) Caoutchouc. — Sucul închegat al unor arbori din India etc., cf. gumă (2°), gumilastic.. Cauciuc vulcanizat: combinat cu o oarecare cantitate de pucioasă, spre a nu se altera subt acţiunea căldurei. [Plur. -ciucuri. | D e'riv a t: cauciucât, -ă adj. = (roată) cu cauciucuri. Trăsura are roţi cauciucate. TEODOREANU, M. II 305], —■ N. din fr. (împrumutat din limbile americane). cauciucât. -Ă adj, v. cauciuc. CĂUCUŞ s.' a. v. cauc1. CAUDÂli, -Ă adj. (Şt. nat.) Caudal. — Ce ţine de coadă. Innotătoare caudală: în care se termină coada peştilor. —■ N. după fr. (dat. cauda, «coadă»), Cf. cau-d a t. CAUDÂT, -Ă adj. (Şt. nat.) Caude. — Cu coadă. Fructele achenii numeroase, lung caudate. GRE-CESCU, FL. 21. —-IV. după fr. (ă inamuri şi după condica... (a. 1814). ib. I'. 2 0 5/22. Vulpea... Câutăndu-şi neamul bine, Şl ea rudă [cu lupul] s’a găsit. SPERANŢĂ, ap. TDRG. Doctorul căiă pulsul bolnavului, nădejde, ap. id. După ce le-au luat [ploscele], au început să le caute pe toate părţile şi să se mire de lucrul cel rar şi iscusit. SBIERA, P. 69/2. Căuiară raţa, adecă peana-i erâ din aripa cea dreaptă picată. RETEGANUL, p. iii 19/23. Măi băiete, ia să vedem n’ai tu vr’un semn la picior ? Caută băietul, îl rede cu pecetea la picior. ŞEZ. I 6/23. Mai daţi-o [pânza] pe la, noi, S’o cătăm de lătunoi. SEVASTOS, N. 70/g, cf. 295/s.-J)e aş şti cântă ca cucul, Nu m’aş mâncă cu lucrul, Ci-aş zbură din creangă ’n creangă Şi-aş căută lumea de largă. RETEGANUL, TR. 80. Nu cătai bruma de groasă, hodoş, P. P. 168. Jo l-întreb de sănătos, El cată păru’ de gros. MÂNDRESCU, L. p. 113/2, cf. 202/26. # Nu-i căută de boi bălţaţi = nu-l menaja. Rădulescu-CODIN, î. Calul de clar nit, se caută în gură. c. NEGRUZZI, 1 249, cf. BARONZI, l. p. i 53/, (variantă: nu se c.aulă pe dinţi). Nu se caută haină, ci cel ăin haină, zanne, p. iii 180. A căută.o pasăre de ou = a o examinâ, pipăind-o, spre a vedeâ de are ou în ea. Şi cum i-o dau în mână [pupăza], javra dracului se face a o căută de ou, şi-i desleagă atunci frumuşel aţa de la picior. CREANGĂ, A. 57. A că(u)tâ ouăle = a le examinâ la lumină, spre a cunoaşte dacă sânt proaspete, costinescu. | (Vânăt.) Un câne care caută bine = care miroase, a-dulmecă bine urmele vânatului, până îl găseste. costinescu. 6°. (Prevalează ideea de «studiu»; în funcţiune transitivă cu complementul t r ea ba, judecată, pricina, procesul etc., mai rar cu prep. d e; ter/31-2. Cauţi chiar ca o găină, Cu’n ochiu la făină Şi alt la slănină. . pann, P. v. 26. | (f Rar, cu funcţiune trans. i ti vă) Proştii numai pământul căotâ, iară nu ceriul. VARLAAM, c. 362. Când vedem vreun sărac gol plângând şi strigând..., îndată zicem: Ia caută-l cum strigă, vicleanul şi mincinosul! MĂRGĂRITARE (1746), ap. TDRG. (Cu complement intern) De abiă a îndrăznit a căută o căutătură smerită asupra lui. BELDIMAN, p. II 108. | (Cu sens de reciprocitate) A-şi căutâ (în ochi) f = a se uită unul la altul, a se privi unul pe altul, a se pândi unul pe altul. Şi-şi căutărâ amândoi, de să cunoscură. DOSOFTEIU, V. S. 154. Şi au şezut aşă vreo lună de zile şi mai bine, aşă, ca lupul cu oaia, de-şi căută într’ochi. let. II 454/20. | A căutâ Ia cinevâ cu ochi buni =a privi cu bunăvoinţă, cu dragoste la cinevâ. costinescu. | A cătă în ochii cuivă = a iubi pe cineva şi a se ţinea de sfaturile lui. zanne, p. II 349. | A căutâ rău s. nu bine cuivâ) = a se uita urît, cu ochi răi, duşmăneşte la cinevâ. Aşijdere şi Dimitraşco-vodă cu boierii moldovineşti încă căulă rău, şi grăiă şi ei să nu facă pace. let. ii 362/lg, cf.' 402/?0. Şi pre carii boierii îi aflase că au fost sfetnici la rădicareâ ţărei asupra tătâne-său..., încă nu le prea cătă bine. ib. II 213/30. Atunci Dumitraşco-vodă n’au căutat bine, unde i-au răspuns împăratul aşă. ib. II 373/15. Greci la cari cei de loc nu prea căută bine. RĂŞCANU, L. LIi/3. De! de! rău nu-mi căutâ, Vino, ,hu te depărta, pann, E. v 137. | A cătâ (variantă: a se uită) în coarnele cuivâ, s. (mai des) a-i căutâ (cuivâ) în coarne = a-1 ascultâ cu supunere, a-i intrâ în toate voile. zanne, P. I 439. Bărbatul... silit fiind să caute şi’n coarnele femeii sale... se duse iarăşi. MARIAN, O. II 160. IA cătâ la mâna altuia =; a aşteptă să-i dea alţii ce-i trebue. zanne, p. ii 237. 2°. A ţinti, a luâ la ochiu (cu puşca) DICŢ. Din tâbie două tunuri slobozea neîncetat, Dar fără folos..., unde apucă necătat [= 'fără să se fi ţintit bine], beldiman, ap. GCR. 245/2J. 3°. (împreună cu ad/erbe s. adjective predicative) A avea privirea..., a aveâ înfăţişarea... Când ieşeâ afară în noroâ, tot posomorit căută. LET. II 215/26. Caută mai voioasă. TEODORESCU, P. P. 165. Văd bine că m’a urît, Că-mi cată posomorit, hodoş, c. 68. # Caută a... = are înfăţişarea, expresia, ca şi când...; tânjeşte, cobeşte a... Mustăţile îi caută a oală (se zice despre omul beţiv). PANN, P. v. I 11J. Adeseori Radu, cu ochii aiurit pironiţi în deşert, par’c’ar fi cătat a drum, rămâneâ... dus pe gânduri. VLAHUŢĂ, N. 12. Ochii osteniţi şi părul nepieptănat... căutau a melancolie. DELAVRANCEA ap. TDRG. Cată a băţ = doreşte bătaie, cf. zanne,. p. iii 23. [în Transilv., după germ. «aussehen», ung. «kinâzni», caută sau chiar caută afară se întrebuinţează de clasa cultă cu înţelesul de «arată (I, 6°)». Cauţi rău (afară) = arăţi rău.] 4°. Fig. A fi îndreptat cu faţa (vârful, ascuţişul etc.) spre... (ca şi când ai privi într’acolo). Moscalii, scoborîndu-se la Fălcii pe de iastă parte de Prut, îşi căutâ în ochi [= stăteau faţă în faţă cu Turcii, că de ceea parte erâ multă oaste tur ceaşcă. LET. III 276/4. Soarele acum cătă spre sfinţi CĂUTA - 227 - CĂUTĂ b 4LCESCU, M. v. 120. Când soarele cală’napoi, la asfinţit, [== razele soarelui se răsfrâng pe cer gorovei, CR.], se va îndreptă vremea. ŞEZ. VII 63, cf. iv 120, gorovei, CR. Când merge de-acasă, acasă cată,’ Când vine din pădure, în pădure cată? {= Toporul pe umăr], gorovei, cr. 368. 5°. P. anal. (învechit) A fi situat s. aşezat spre..., a fi cu faţa spre... Se iemeadze în prista-niştea Critului, ce căută spre Liva şi cătru Horu. . COD. vor. 86/9 (: carele caută cătră... N. TEST. 1648; vadul Critului văzând ce iaste spre... biblia 1688). poarta cea ce caută spre răsărit. BIBLIA (1688), ap. TDRG. Altă pânză pe muchea din sus ce caută spre munţii de la deal. ARHIVA R. II 105. Care piatră caută spre cetăţuie (a. 1781). URICARIUL, X 176/s, cf. XVI 317, V 323/3. La regiunea cervicală, apofisele articulare alcătuesc un fel de coloane. Cele de sus caută prin faţa lor în sus şi înapoi. ICRETZULESCU, a. 25/38. 6°. A se îndrepta (într’o direcţie). Cel Grec căută dirept la mine cu suliţa. DOSOFTEIU, V. S. 88/2. Şase argaţi nu le da de cap, până nu se potoleau de bună voie, şi nu căutau spre obor. DELAVRANCEA, S. 18. 7°. f A privi (cevâ), a se referi (la cevâ). Aici numai câte la propozitul nostru caută, vom pomeni. CANTEMIR, HR. 154/24. Otcărmuirea pricinilor ce caută spre oştiri. TES. II 307, cf. 308. La aceasta caută şi dintr'aceste se alcălueşte epistasia boieriei a vorniciei de obşte (a. 1803). URICARIUL, I 126/3. 8°. (Cu trecerea de sens «a privi» — «a consideră» —. «a luâ în considerare»; rar t r a n s i t i-v, construit, mai ales, cu prep. spre, pre, la, în, de s. cu dativul s. urmat de prop. secundară introdusă prin că(ci), cum că.) ÂJin_cA;somteala s. seamă (de), a luâ^ln seamă Jxă,,-), a se uită (la s. că...), aiăgâ în seamă, % socoti, a consfderâ, a luâ în Considerare, â se luâ flupă./., a_ respectă". Şi vreţi căulă spre cela ce poartă" veşmente' lumirate. COD. VOR. 116/13. (: veţi căută pre cela. N. TEST. 1648, BIBLIA 1688). Să-l spăndzure, să nu caute că-i(i) întâiu. PRAVILA MOLD. 108. Judecătorii să nu facă slrămbătate la judecata lor, şi de sărac să nu-i fie milă..., cum am zice... să nu-i caute [= să nu se lase influenţaţi] căce [= că] e săracu, ce [= ci] să-l judece pe dreptate. PRAVILA (1652), 3. Domnul pre rugămentea ei nu căotă. VARLAAM, C. 3052. Căutându nărodului. DOSOFTEIU, V. S. 1042. iară de-mi vei spune ales cine eşti, aluncea ie voiu căută într’alt chip. LET. II 162/30, cf. 272/xo. Voi aţi căutat căci [= că] strigă aman, şi nu i-aţi luat de grumaz, ib. II 3 7 7/23. Dar nu caută cum că... mai mulţi săraci se găsesc (a. 1793). URICARIUL, vi-169/!. xjegea văz că nu ne’nvaţă ca să căutăm la neam. PANN, P. V. III 38. Nu căută că-s ruşinos dinaintea oamenilor...; îs tare cu duh, când sânt singur. ALECSANDRI, T.'354. Desculţă, cu picioarele cojite şi arse, nu mai cătă la bolovani şi mărăcini. DELAVRANCEA, S. 196. Nu le căutâ lor, citeşte! ZAMFIRESCU, ap. TDRG. Nu caut la preţ. TDRG. Nu căută că-s mic, dar trebile care ţi le-oiu face eu, nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, A. 152. Eu caut mai mult la oameni şi sânt îndestulat, dac’oiu aveă ce mancă. SBIERA, P. 7/37. Cine în vieaţa lui e om cinstit şi caută la dreptu, cine munceşte cu râvnă şi se roagă lui Dumnezeu, acel n’are nevoie să se ieie după gura nimărui şi treburile lui vor merge strună. ŞEZ. V 41/33. Cântă, cântă, gură mândră, Nu căută că eşti flămândă. RETEGANUL, TR. 34. Bătrâneaţă, sculă rea, Vinde-te-aş, de te-aş puteâ, N’aş cotă pe ce te-aş da. id. CH. 27. Nu cătă la bogfrtate, Ci la sprâncene ’nghinate [== îmbinate] JARNlK-BÂRSEANu, D. 375. Cată, maică, cui mă dai. Nu cătă argintului [= nu te lăcomî la bani], jŞ'i mă da urîtului! ŞEZ. I 12. Nu-i căutâ, să fie măcar de şapte palme în frunte! ZANNE, P. II 161. Când ţi-e foame, nu câţi că mălaiul e în cuptor. ib. III 556. Nu cătâ la câne, uite-te la stăpân, ib. IV 619. Cioarei căt să-i cauţi macar, Ea tot îţi va zice: gar! marian, o. II 37. (In glumă) Ia; nu cătâ că nu-i: te pofteşte ca cum n’ar fi tocmai de ajuns (ca din modestie), ion CR. iii 174. # A că-(u)tâ (cuivâ) în obraz (s. Ia obrazul cuivâ) în barbă, în cinste şi a căutâ în cinstea cuivâ = a avea consideraţie pentru cinevâ, a-i arătâ respect, stimă, a-1 cinsti, a-1 respectă. Cf. zanne, p. ii 325, 12. Judecătorii să se arate... fără ele pizmă... fără de a căutâ J^obrazul cuivaşi. PRAVILA ipsi-LANTI, ap. TB’RG. Nu-ţi mai caută'n obraz, îţi dă cu luleaua’n nas. PANN, p. v. III 37. Femeia să caute în cinstea bărbatului, iar el să aibă milă de ea. SEVASTOS, N. 341 /I9. Nu caut în cMstea cânelui, caut a cui e cânele, şez. i 218. || (ifeobicinuit) Refl. A se ţineâ, a se crede, a se socoti. Merge Ana prin poiană, Şi se caută ca ş’o doamnă? [= Vulpea]. GOROVEI, c. 398. III. (Sensul cel mai pregnant al verbului; el s’a născut din înţelesul «a privi, a examinâ cu atenţiune, a cercetă cu atenţiune, cu de-amănuntul», când i s’a adăogat scopul «spre a găsi». S’a putut naşte şl din înţelesul «a se strădui», când în construcţia caut a... s. să... se intercalează un complement intern, ca în: Olga nu mai eră acum pentru dînsul decât o supărare, de care căutâ vreun mijloc a scăpă. c. NEGRUZZI, I 49. Chip cătam cu viclenie Să te fac să’nlrebi. COŞBUC, B. 12). 1°. Trans. (Adesea în opoziţie cu «a găsi», «a află» sau «a pierde») A cercă să găseşti pe cinevâ s. cevâ (pierdut); cf. cercă; spec. (despre vânător) a umblâ singur s. cu un câne după vânat (com. ITTU). Caut = quaero, aspicio. ANON. CAR. Ceale pierdute nu le căutată[= căutarăţi], CORESI, ap. CP. 164. Cărei ( = cei ce) vor căuta, află-vor. id. E. V/24. în multe părţi am întrebat ş’am căutată, id. ib. vil/4. Un loc aproape de ţărmurile mării caută pe hartă. DRĂGHICI, R. 15. Secuii se apucară a căută prin păduri şi prin strâmtori pe nobilii cari îmbiau rătăcind, bălcescu, M. v. 392/20. Sosind acasă, slugile îmi spuseră că poliţmaistru’ şi doctorul S. mă căutaseră. c. negruzzi, i 54. Vânătorul n’are nevoie să umble pe josy să caute vânatul ajutat de cânele său. ODOBESCU, III 15/s. A credinţei biruinţă cătă orice cavaler, eminescu, p. 241. Caut în vocabular. POLIZU. Să ştii că mă chiamă Făt-frumos şi să mă cauţi [cf. germ. «aufsuchen»] la mănăstirea-de-tămăie. CREANGĂ, P. 88. Iar cauţi sămânţă de vorbă, măi Buzilă? id. ib. 255. Aprinde lumânarea şi începe a căută prin casă în toate părţile. id. ib. 302. N’ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta. id. ib. 202. Nu aşteptă să-i mai zică odată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căută. ISPIRESCU, L. 8. Mulţam că mi-ai cotat [cf. germ. «aufsuchen»] casa Şi mi-ai cinstit masa! FRÂNCU-CANDREA, m. 5. Când ei căutară de mâncare, găsiră şterful babei în cuptor şi-l măncară bine. şez. II 26. De cum [se] joacă, îşi caută prilej unu’ altuia de a se dondăni, id. III 182. O capră... s’o dus în pădure să coate de mâncare iezilor. ALEXICI, L. P. 235/3. Oiu cătă prin baltă O tre-stie’naltă. alecsandri, p. P. 8. Aşă mândru şi frumos. Poţi să cauţi nouă mări, Nouă mări şi nouă ţări. JARNfK-BÂRSEANU, D. 37/„. Şi mă cată, mamă, cată, Unde-s cătane grămadă, ib. 323. Că-taţi-l, Cercaţi-l,... Unde l-iţi cătă şi mi l-iţi află, Nu-i daţi loc de fel. MARIAN, V. 24. Nu te-am aflat nicăirea, Şi te-am cotat tătă lumea, vaida. # Cel ce caută, va află. GOLESCU, ap. zanne, P. viii 264. Ce-au căutat, pe nas le-au dat. CREANGĂ, p. 25. Nu cauţi, şi-o găseşti, id. ib. 53. A căutâ ziua de ieri: cevâ ce a trecut şi nu mai poţi află, a umblâ fără scop, în zadar, fără folos (ZANNE, P. II 516). Caută ce. n’a pierdut = umblă fără scop, în zadar, fără folos; caută să fure. ib. Caută fulgii găinii în 15* CĂUTA — 228 — CĂUTĂ oul găinii = caută cele peste fire. IORD. golescu, ib. I 461. Şecle pe măgar şi caută măgarul! c. NE-GRUZZI, I 248. A căută ca iarba de leac: -cu mare dorinţă, ca pe un lucru rar, preţios. Unde, Doamne iartă-mă, să fie?... tl cat, ca iarba de leac. ALECSANDRI, T. 99. A căuta ca pe un ac: cu deosebită atenţie. A căută cevâ cu lumânarea = cu tot dinadinsul. Minunai! să vă caute cinevă cu lumânarea, nu v’ar puteă găsi mai potriviţi. ALECSANDRI, T. 775. A căuta (cuivâ) ceartă (neobicinuit: de ceartă), pricină (cu lumânarea), vrajbă = a căută prilej de ceartă etc. Dac'ai pierdut averea, de ce-mi caţi de ceartă mie? ollănescu, ap. TDRG. Ne mai având ce pricină să le caute, rămâne pe gânduri. creangă, p. 265. Dumneata, moşule... cauţi pricină, ziua — amiaza-mare, cu lumânare, ib. 82, cf. ISPIRESCU, U. 54/25. Să le dea mână de ajutor împotriva unui împărat, care le tot cătă vrajmă şi se sculase pe nedrept asupra lor. ISPIRESCU, L. 75/16. Cf. Cată-ceartă. A căută cuivă nod în papură = a te strădui cu tot dinadinsul să găseşti vinovat pe cel fără de vină, ca să-l poţi certa, pedepsi etc., a vrea să găseşti cu ori-ce preţ defecte, cusururi, greşeli— acolo unde ştii biiie că nu sânt. Orice făceâ, nu mai erâ de mulţămire, toată vorba eră ponciş, îi cătă curat nod în papură, contemporanul, VI 103. Basta, ca unul ce- căută nod în papură lui Mihaiu, îi spuse că împăratul pe dînsul l-a pus comandant de căpetenie. ISPIRESCU, M. V. 57/s. | I-a calat cotlete = i-a catat pricină = să-i găsească greşeli. ŞEZ. ix 151. | A-şi căută vreme f = a căută un bun prilej, ocazie potrivită. Cătatu-s'au (sic!) vreme Grigorie-vodă, şi au fugit de la Beciu la Veneţia. LET. II 214/35. A căută vreme cu prilej = a căută un bun prilej (spre a face cuivâ un rău). Un duşman de lup... de mult căută vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21, cf. 29. A căutâ pe dracul = a da de bucluc, amestecându-se în treaba altuia, a da de .dracul. Cată ei pe dracul?... Las’ să sară, c’apoi dracu’s eu! CONTEMPORANUL, II 782. A căutâ cu gândul = a încercă să-ţi aduci aminte. Veta: De la lunion? (caută cu gândul). CARAGIALE, T. II 46. 2°. (Complementul e omul s. o parte a lui, a îmbrăcămintei lui). Trans. A scotoci prin buzunarele s. prin hainele, pe supt îmbrăcămintea lui, spre a află un obiect despre care presupui că e ascuns acolo; refl. a-şi cercetă buzunarele, hainele etc., scotocindu-le, spre a află un obiect care poate fi acolo. Dar Sucnă-murgă nu i-au crezut şi s’au dat să-l caute, şi, cercetându-l de-amărunţelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101/33. De nu-mi credeţi, mari boieri, Ia-l cătaţi în posu-nar, In posunar şi’n pieptar, Că-ti găsi odoarele, Strălucind ca soarele. TEODORESCU, P. P. 70. Măi dăscălele, Ia caută-l tu pân’la piele: N’ei da de niscaiva mahmudele? ib. 130. Se căută apoi prin buzunare şi află un taler, pierdut din giua de ieri. RETEGANUL, p. I. 72/a3. In pieptar mi se cătă, Un inel că mi-şi scoteă. TEODORESCU, P. P: 621. Moş Drăgan, cum auzeă, De pe Şalga jos săreă Şi la brâu se căuţâ ib-, 691. # A-i căutâ (cuivâ) în cap: de păduchi s. lindine; f i g. a descântă pe cineva cu băţul, a-1 bate (ION cr. vi 217). O babă bătrână... sta cu capul ...în poalele unei roabe tinere... care-i căutâ în cap. eminescu, N. 19. Pune-te, să-ţi caut în cap. reteganul, tr. 21. A-l cătă pe cinevâ de lindină = a-i căutâ ceartă., zanne, p. I 508. (Cf. sic. Urcări la tesla = a pieptăna). 3°. (în unire cu o determinaţie locală; complementul e «ce»; mai ales în întrebări şi în negaţii): Ce cauţi (undeva s. la cinevă)? = ce (interes) te aduce, cu ce scop vii? N’ai ce căută (undevă) = nu ai treabă, n’ai drept să mai vii, n’ai de ce să mai vii. Puiule Secuiule! ce caţi lu la noi în munte? ALECSANDRI, P. II 23. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu ? Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini? Eminescu, p. 201. In sat el ce-ar cătă? ffl ştie tot ce-ar mai fi vrut Să şlie’n vieaţa sa. coşbuc, F. 77.. Nu mai ai ce căutâ la casa mea. CREANGĂ, p. 193. Bădiţa cu şase boi N’are ce cătă la noi. JARNÎK-BÂRSEANU, b. 38. La argeă, fără vergeă, N’ai ce căutâ. ZANNE, p. III 4. (Construit, cu la ce?) Drăguţa s’a mărită, Acasă la ce-oiu cătă? DOINE, 198/4. Ce să cătăm? = ce să mai umblăm s. încercăm? Dacă n’am mers prin Ţara-muntenească, cănd ne îmbiâ Şerban-vodă, iar de■ aice ce să cătăm? let. II 242/0. 4°. Spe c. (Complinit prin «în palmă», «în cărţi»,, «în bobi», «bobii» etc.; complementul subînţeles, e «soarta», «viitorul» etc.; desvoltarea semantică ar puteâ fi şi: «a privi cu atenţiune în cărţi, în palmă efc.», cu scopul de a ghici) A ceti în palmă etc., a ghici din cărţi, bobi etc., a prezice, a încerca să afli trecutul, şi mai ales viitorul, din diferite semne şi arătări. A îmbiat pe la vraci şi filosofi ca să caute la stele şi’să le ghicească, dacă or să facă copii. ISPIRESCU, L. 1. In bobi nu se poate căutâ decât cu grăunţe de păpuşoiu. şez. iii 126.. Cănd baba căută bogi [= bobii] la mai mulţi din. casă, schimbă un bob din cei 41 şi apoi caută. ib. Ţiganca începe a căută cu ghiocii’ pe la cei ăe gazdă. ib. III 181. Unii aleargă pe la,babele vrăjitoare, ca acestea să le caute în cărţi şi în palmă.. MARIAN, S. I 60. Ştiu bine că-i a mea [Maria]; C’am cătat în păscălie Şi mi-o dă maică-sa mie.. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 81. Caută, maică, cu sita, Doar m’oiu puteă mărită, ib. 446. 5°. Tfans. (A încerca de) a procura cevâ, (a se strădui de) a ajunge în posesiunea unui lucru, a tinde să obţii, să dobândeşti cevâ, a umblâ (după...), a goni (mardarie, l. 2390—-1), p. ext. (uneori exprimă, odată cu acţiunea, şi rezultatul încercării) a găsi, a dobândi, a face de..., a agonisi (LB.) [Păgânii] îşi căută săvărşitul lor. biblia (1688),. 6 pr./19. Cum şl patriarhul Alexandriei viind aice, de-ar fi avut mănăstirea vr’o dreptate, şi-ar fi căutat dreptatea lui (a. 1765). uricariul, v 390/21. Maica la pui cată hrană, konaki, P. 295. în sânul tău caut scăpare. MARCOVICI, D. 9/13. Toate dobitoacele iubesc şi caută sare. I. IONESCU, C. 4. Ştiinţa nouă... căutând realizarea în omenire a dreptăţii şi a frăţiei. BĂLCESCU, M. V. 3h. Hai copii de-acelaşi sânge!... Libertate-acum sau moarte să cătăm să dobândim! ALECSANDRI, P. 'II 7. Du-te, de caută nouă piei de bivol, ispirescu, L. 27. Când văzuiu vara cu soare, Cătat-am pădurea deasă, Ca să ţin cu dînsa casă, Ş’am cătat gal-bini lăieţi, Să fac zale la băieţi, Ş'.am cătat gal-bini uşori, Să fac rochii la surori, alecsandri, P. P. 255. Celui care nu se mulţumeşte cu binele ce-l are [i se zice:] caută pâne mai bună decât [ceaJ de grâu, caută pe mama grâului, id. II 47. Cotoii, bătrâni caută şoareci tineri. ZANNE, p. I 441. 6°. (Despre un lucru de preţ, o marfă etc.; sensul s’a putut naşte şi din cel de «a consideră»). R e f 1. (= pasiv) A aveâ trecere, a se vinde; a se cere, a se obţineâ greu. Plăcintele şi gugoaşele erau mult mai căutate. C. negruzzi, i 286. Ofiţerul învăţat şi destoinic, căutat în saloane pentru spiritul său vioiu, respectat şi temut printre colegi... ZAMFIRE SCU, R. 236, Se caută ca pânea albă. ZANNE, p. IV 63. Calul bun se caută în grajd. id. I 348. Cănd ţi-i gura amară, se caută cine ţi-o îndulceşte [= rar se găseşte cineva să ţi-o îndulcească], c’apoi, când îi dulce, orişicine .o sărută, id. II 180. 7°. f (Despre impozite; refl, = pasiv) A incasă, a percepe. Să nu mai fie slobozenie a se mai căută, aici, într’această ţară, ■ oieritul de cu primăvară. doc. (a. 1805) ap. TDRG. 8°. (Despre oameni; după germ. «aufsuchen»?} Refl. Ne căutăm = ne vizităm, ne cercetăm (Braşov). Com. I. c. panţu CĂUT - 229 - CĂUT 9°. (Neobicinuit, ca arom. caftu) A cere. Poate, cine ştie, de nu este menită s’o caut de soţie. I. NEGRUZZI, II 8. ■ IV. Unipersonal (Numai rar acordat cu subiectul; urmat de infinitiv sau de conj. să; •construit în limba veche şi azi, în poezia populară cu dativul persoanei interesate care e subiectul logic, cf. îi trebue, i se cuvine; pentru trecerea de sens, cf. Oa .craiu, caut să pedepsesc prihanele, barac, ap. TDRG. = «mă străduesc» sau «sânt în dreptul mieu, e de ■datoria mea, sânt dator, sânt obligat, trebue», — sau: De nu ai bătrân, cată să-l cumperi. ZANNE, p. II 486 = «grijeşte să...» sau «trebue să...»). A fi în interesul cuivâ, a trebui, a fi nevoit (să...), .a fi necesar (să...), a fi obligat să..., a(-i) veni vremea să... Vă căotă a muri. varlaam, c. ii 36. Le-au căotatu a pogorî svănta scriptură lot mai pre înţelesul oamenilor, id. ap. B. v. I 140/lş. Imoehinului căotă să seace. id. ib. 311. Ce [ = {»] numai ce-i caută să margă după bărbat, pravila MOLD. 640. Aice ne caută a trăgănâ condeiul istoriei noastre. LET. I 84/24. Au căutat lui Constantin-vodă ...a ieşire cu fuga din Iaşi. ib. I 228/4, cf. 162/15, 222/5, 243/4, 250/ig, H 199/j, 2Ş9/„s, iii 254/30. Mai tare pre dulău amuţind şi îmbărbătând, atâta cât căută lupului a da dos. CANTEMIR, IST. 72. Pătru-vodă strângându-şi oastea., s’au dus de i-au încungiurat, iar ei, de nevoie, le-au căutat a seînchină. MAGAZ. IST. I 220/29. Căută să se aleagă la un fel. DIONISIE ECLESIAR-; (substantivat) că(u)tă-t6r, -oâre=cel (s. cea) care spune din cărţi viitorul etc., ghicitor, -oare, vrăjitor, -oare (MÂNDREsctj, L. p. 150); (învechit) administrator de moşie, cf. vechil, epistat, logofăt; spec. (şi subt forma călător-de-casă sevastos, n. 49/26, cf. H I 190, rădulescu-codin, î), cel care e trimis de se informează despre un tânăr de însurat şi despre averea lui, cercetător, cf. v o t r u, (cu abstractul eătătorie s. f., citat între cuvintele privitoare la nuntă. H. II 62, 119). Mamă..., Aleargă la călător, Să-mi vrăjască cărţile, Să-mi lungească zilele. MĂNDRESCU, L. P. 150. Se alcătueşte un nou căutător. moşiei Broşteni, cu leafă de 400 galbeni pe an (a. 1859), ap. popovici-icirileanu, b. 15. Când tinerii sănt din sate deosebite..., părinţii fetei... trimit în satul băiatului cătători... şi aceştia în şoaptă şi pe nesimţite cercetează despre toate cele care privesc grijile despre viitorul fetei. A. ELIADE, N. R. R. IV 70; —căutătoare (cotătoâre pompiliu, bih. 1008, vaida) = (Transilv.) oglindă (adică: lucru în care te uiţi, te priveşti, îţi vezi chipul). De nemică altă nu gândeaşte, fără numai..: de netezături, de căutătoare (oglinde), de schimbarea hainelor. ŢICHINDEAL,. F. 262. Din zori de zi până în prânzul cel mare, [crăşmăriţa] nu s’a mai mişcat de la căutătoare. SLAVICI, ap. TDRG. Mai de-asupra, o căutătoare (oglindă). MARIAN, Nu. 661. | Abstracte: că(u)târe (cotare, cu negativul necă(u)târe) s. f. = îngrijire, păzire (MA-i-î-Darie, L. 1951), pază ; îngrijirea unui bolnav, tratament medical; descântare (marian, na. 7); îngrijire, administrare a unei moşii (pontbriant); năzuinţă, străduinţă, ţintă, pretenţiune, (LB.); cercetare, examinare, iscodire (mardarie, l. 35/2); (cercetare medicală la) recrutare (Transilv. Com. a. banciu), f inspecţie, revistă militară (bălcescu, M. V. 596); încercare de a află cevâ s. pe cinevâ acasă, vizită; privire, vedere, înfăţişare; ochire cu arma, p. ext. bobiţa din capătul ţevii care serveşte la ţintit (DICŢ.); consideraţie, importanţă, vază, trecere; preţ, vânzare cu preţ (COSTINESCU, com. I. C. PANŢU) (ad I 1—-2°). Câţi ti loveă boala, îi scoteă la câmp, orănduind şi o breaslă pentru căutarea bolnavilor, care le zic ciocli, let. III JL93/2. Având multă căutare şi folos de cătră fi-cioru-său (a. 1768). uricariul, xvi 49. Poate însă nelegiuitul fiiu [ = fiiul nelegitim], cu dreptul, să ceară de la părinţii săi cheltuiele pentru hrana, creşterea şi căutarea boalelor sale. CO-DICĂ ŢIV. 29/29. Oricare sărac află în toată vremea aici căutare şi ospătare. C. NEGRUZZI, I 214. Vânatul, mesele, căutarea grădinei urmau ca înainte, deşi cu mai puţină veselie. I. negruzzi, i 326. în CĂUT - 230 - CAUT^LĂ grajdiul împăratului se află acum cu un cal mai mult. Acestuia îi trebuiâ mai multă căutare decât la toii ceialalţi cai. SBIERA, P. 76. Îşi făcuse un nume aşă de bun, în specialitatea de căutare de moşie, încât Ireceă epistat de la o moşie la alta. ghica, s. 302; (ad. I 4°) Cât îţi hi uniţi într’un suflet şi o călare, nu vă calcă niminea dreptu’ vostru. jipescu, O. 64; (ad I 5°). Spre căutarea cărţiei acestiea. cazania de govora (1642), ap. GCR. I 97/22. Şi s’au prilijit atunce, de venisS şi den ţinuturile den jos nişte steaguri de călăraşi, la căutare. let. I 232/3. [Traian] au făcut căutare oştilor sale, în care au aflat creştini 10.000 şi i-au urgisit. ib. 1 78/i:, cf. 2 4 6/32, 11 IO/37, 243/27, 366/„, iii 5O/7. Au poroncit cu câteva zile mai nainte să fie toţi siimenii hătmăneşti şi cei ageşti de căutare gata, şi cineşi cu capul său, iară nu argaţii lor să se afle la căutare, ib. II 89/21. Au strâns cu cărţi pre toţi igumenii de pre la mănăstiri, la Bobotează, de le-au făcut căutare de căte moşii au. ib. II 410/lo. La începutul lui Iulie 1597, el făcU căutare armiei sale, care eră de 15.000 [de] oameni şi dete de fiecare ostaş câte cinci talere. BĂLCESCU, M. V. 248, cf. 178; (ad II 1°). Apă limpede la călare. ZILOT, ap. DDRF. (Complinit) Numai din căutarea ochilor îşi arătă Înfocarea şi durerea ce inima lor o cercă. PANN, E. I 117. Dar Elisabela pleacă-a sa călare Innecată’n lacrimi şi în întristare. BOLINTINEANU, ap. TDRG. Un boier tânăr, ca d-ta, mă luă la călare; apoi, apropiindu-se, îmi zise... FILIMON, ap. DDRF. [Fata erâ] mândră de-a călare., coşbuc, F. 151 (cf. acătare, a câ t ă r i i); (ad II 2°) A luă puşca la (s. în COSTINESCU) călare (H. IV 155) = a o pune la ochiu spre a ţinti, a ochi. A luă pe cinevâ s. cevă lacă(M)tare=aluălaochiu (cuo armă). Cf.DICŢ. II ia [pe urs] la călare şi-l culcă jos, dintr’o lovitură de puşcă. I. IONESCU, M. 96. Când d’odată s’arată şoldanul—, ca într’un fulger el ia puşca la cătare şi trage. ODOBESCU, III 42/n. O să-ţi mai vază ochii hărţuieli şi bătălii, căt tunu’ va haui şi puşca o aveă cătare pe ţeavă. JIPESCU, O. 88. Gând văd... ciocoii... Îmi aşez durda spre vânt, Şi mi-i iau la căutare, De la cap pân’ la picioare, Şi chitesc şi socotesc Pe unde să mi-i lovesc, alecsandri, P. P. 260. Cu trei poteri se. ’ntâlneă, Care mi-l înconjură Şi ţi-l luă la cătare, Când cu puşci, când cu pistoale. TEODORESCU, P. P. 589. Punctul de călare = .ţinta unde ocheşte cineva, când vrea să lovească, f i g. scopul, sfârşitul unde ţinteşte cineva să ajungă. COSTINESCU; (ad II 8° şi III 6°) Am avut cinste şi căutare în zilele.Măriei-sale. LET. II 318/„. Iar boierii mazili nu aveă căutare şi rămăsese la sărăcie, ib. II 458/5, cf. 145/12, 271/19, III 250/so. Nu totdeauna numai cei pogorîţi cu hârzobul din ceriu eră în bună cătare în faţa scaunului domnesc. 'URECHE, ap. TDRG. Întrebă: «De unde vine? De la ce locuri streine? Şi de ce feliu de neam mare Şi ce căutare are?» BARAC, A. 40. Productele au avut căutare în tot timpul anului. I. IONESCU, M. 355. Va fi om cu vază şi cu cătare printre ai săi. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. O astfel de marfă nu şi-a pierdut cu desăvârşire căutarea, id. ib. Hei, asta-i poveste veche, boierule, are cătare la ăi care nu se pricep la vicleşug. RĂDULESCU, RUST., ib. Că-i eră fata frumoasă şi cu cătare. CIOCÂRLAN, LUC. V 124. El aveă acuma la împăratul mult mai mare trecere şi căutare. SBIERA, P. 76. Eu sânt hoţ. Meseria aceasta nu mai are căutare. ISPIRESCU, L. 368/2s. Ca tine cu căutare, Cine n’ar dori să fie Ibov-, nică numai mie? şez. VIII 28. # Cojocul căutare Numai la iarnă a,re.. ZANNE, P. III 122; (ad III) Cugefa mă duce întru căutarea acestor tâlhari de smei. ISPIRESCU, L. 219. O capră ce-mi rămăsese Şi prin crânguri se dusese O luaiu la căutare, Căt e .ziulica mare. alecsandri, P. p. 265b/12; că(u)tât (cotat, cu negativul nec(ă)utât) s. a. (mai ales cu sensul II 3° şi III 1°) După căutatul lui Dumnedzeu. COD. vor. 138/8-9 (: din ştiinţa dintâi a părintelui Dumnezău. N. TEST. 1648, după mai nainte ştiinţă a Dumnezăului părintelui. BIBLIA 1688). Infricate slugile s'au pus pe căutate, şi nici o ascunzătoare... nu le scăpă' din vedere-MERA, B. 134. Acum să pleci după cătat, Şi-mi ad’un prune nevinovat. TEODORESCU, P. P. 107. Kgutalul = aspectus. anon. car. Iosif va creaşte făt crescând şi frumos pre căutată, palia (1582), ap. GCR. 36/23. De este sărac, moare cu zile, din necătat [= nefiind îngrijit]. PANN, P. v. II 115; că(u)tătiiră s. f. (plur. -turi, mai ales cu sensul de:} privire, înfăţişare, expresie, mină (PAMFILE, c. Ţ.), uitătură, (ad II 8°) Când se pârăşte un curtean c’un ţăran, mai de cinste să fie curteanul, şi la cuvăntu’ şi la căutătura Domnului. M. COSTIN, ap. GCR. I 198/21, (ad II 3°) ICeuteture — aspectus. ANON. CAR. Ca nişte îndrăciţi schimbă-şi faţa şi-şi schimosescu câotăltira. VARLAAM, c. 239. De sfânta-ţi cătăticrâ, Pizmaşii s’or face zgură. DOSOFTEIU, PS. 20, cf. 34. O femeae siâlpind cu căulăltira tot. la svântul. id. V. S. 97. Acest Domn Constantin-vodă eră un om prea mic de stat, şi de făptură■ prost, şi căutătura încrucişată, şi vorba lui înnecată. LET. II 419/7. Mi-a aruncat o căutătură lungă şi galeşă. ALECSANDRI, T. 1302. Nu’nţelegi tu din a ei căutătură, că deprindere, grimasă, este zimbelul pe gură? eminescu, p. 305. Numai ochii... nu. sânt ai noştri, deşi căutătura lor are aceă pătrundere bună, care deosebeşte privirea Românului. iorga, N. R. B. 228. Bună vremea, cumătro... — Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-e eălălura. CREANGĂ, p. 30. O leacă ce nu-i veneă mamei la socoteală căutătura mea... [= felul cum mă uitam cu ochii, şi care trăda o stare de boală], îndată pregăteă cu degetul îmbăiat puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării, id. A. 35. Băiete, făptura ta, căutăturile tale, isteţimea şi îndrăzneala ta arată cum că tu nit eşti din oameni proşti. MARIAN, T. 97. L-o cumpărat cu cinci degete ş’o călălură rea = l-a furat. ZANNE, P. II 106. Au căutătură vulturească, id.. ib. I 715. Căutătura dulce lat de dragoste ne aduce. I. GOLESCU,. ap. id. VIII 264. Intr’o căutătură = într’o clipită. barcianu, f A trece cu căutătura = cu vederea. dosofteiu, mol.;, (ad II 8°, învechit) Iară noi ...fugim... de ceia ce-au căutătură de unde ei au fost necredincioşi, că Domnul nu gândeaşte de vă-zătura oamenilor, iară noi avăm ceea ce aveă căutătura nu într’alt chip învăţat. CORESI, ap. GCR. I 16*/i,r<- |Compus: Câtă-ceărtă s. m. = om iubitor de ceartă, buclucaş, care caută cearta cu lumânarea, arţăgos, arţăgaş. DICŢ., baronzi,. l. I 96/e.] — Din lat. *cavitare, derivat din cavilum (cau-tum), participiul lui caveo, -ere «a(se) păzi, a griji» (cave ne cadas = caută să nu cazi). (*Cavilare a devenit în mod normal în lat. pop. *cautare, deci nu trebue să pornim de la cautus «prevăzător», ca-Burlă, Studii filol. 93 şi CDDE. nr. 295. Din *cauto—*cautare se explică în mod normal reflexele româneşti caut—cătâ, care sânt evident forme ale aceluiaşi cuvânt; deci pentru cătă nu trebue să plecăm de la captare, propus de Iiasdeu, susţinut de Schuchardt, Zeitschr. f. rom. Phil. XXVIII 38 şi, într’o vreme, şi de Puşcariu, ibid. .676). Cf. acătare, cautelă, cauţiune, cătelin. V.\I TĂTO VItK s. f. ) „ CĂUTĂTtJKĂ S. f. J V- °a CAUTEliĂ s. f. Cautele. — Precauţiune (inspirată de neîncredere), măsură luată spre a preîntâmpină o primejdie, un rău etc. DICŢ. [Pronunţ, ca-u-) —■ N. după fr. (lat. cautela, idem, din cautus,-a,, -um «şiret»). Cf. dubletul (derivat) cătelin. CAUTER - 231 CAUTER s. a. (Med.) Cautere. — Instrument cu vârf incandescent cu care se arde un ţesut, o rană. [Verb: (<• lat. cauterizare) cauteriză Ia = a arde (o rană) cu un fier roşu s. cu o substanţă caustică. | Abstracte: cauterizât s. a. cauterizare, cauterizâţie s. f. DICŢ.; part.-adj. cauterizat, -ă.] ••—■ N. din lat. cauterium (< grec. xavrrjoiov — din xaîeiv «a arde»). Cf. caustic. cauteriza vb. Ia (ş. d.) v. cauter. CAUŢIE s. f. (Jur.) CAUŢION vb. Ia (Jur.) CAUTIONĂMÂNT s. a. (Jur.) v. cauţiune. A CAUŢIOISAMENT s. a. (Jur.) cautiunâ t vb. Ia (Jur.) CAUZĂ CAUŢIUNE s. f. (Jur.) Cciution. — Suma pe care o depune s. se angajează cinevâ a o plăti pentru un angajament luat (de altul s. de sine însuşi), g a-r an ţie, chezăşie, (f) a d e v e r i n ţ ă (2°); cf. a m a n e t. | P. ext. (Rar) (Drept de) ipotecă. | Cineva dă, pune, ia s. cere cauţiune. Cauţiunea se ridică, se şterge, se prescrie. Vechilul... se îndatoreaşte... ca să dea catiţie înaintea judecăţii, pentru împlinirea celor ce să vor hotărî prin judecată ca să se dea. PRAVILA (1814) 20. Intru toate să îndatoreaşte să dea căuţie şi chiezeşie, adecă de iaste bogat, să dea căuţie în lucruri nemişcătoare sau mişcătoare, iar de nu, să dea ckiezaş. ib. 137. Vinderea . sau cesiunea unei creanţe coprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca. HAMANGIU, C. C. 356. In orice materie afară de cele comerciale, străinul reclamant, care nu va aveâ imobile în România de o valoare suficientă pentru a asigură plata cheltuielelor de judecată şi a dau-nelor-interese ce ar puteă rezultă din proces, va fi ţinut de a da cauţiune pentru plata acestora. id. ib. 15. Nici o cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi litografi. id. ib. XVII. Este dator a da cauţiune, că se va folosi ca un bun părinte de familie, id. ib. 136. Cauţiunea ce întrece datoria,... e validă numai până în măsura obligaţiunei principale, id. ib. 413. | Spec. Cauţiune dotală (HAMANGIU, C. C. 1244), a soţului supravieţuitor, (id. ib. 682), a eredului beneficiar. (id. ib. 718). ) (în Ardeal, după germ. Kaution) Zestrea prevăzută de regulamentele militare pentru căsătoria ofiţerilor. [Şi: cauţie (rostit trisilab şi, prin Ardeal, bisilab): cauţie s. f. | Derivate (toate aproape eşite din uz): cauţionâ (f cauţiunii pontbriant) vb. I» = a da cauţiune, a chezăşui, a luâ în chezăşie pe cinevâ, a se pune chezaş, a garantă. Cf. costinescu, -(cu abstractul) cauţioiuiie (cauţiunâre) s. f. DICŢ., (cu s u b s t. verbal) cauţionat6r s. m. = cel ce dă cauţiune, c h e z a ş, g a r a n t. Cf. hamangiu, C. C. 416. | A 11 abstract/. (< fr. cautionnement) cauţio-îiaintat (cauţionământ) s. a. = chezăşuire, cauţiune. Cf. COSTINESCU. Creanţele rezultând din abuzuri şi prevaricaţiuni ale funcţionarilor publici, în exerciţiul funcţiunei lor, asupra cauţionamân-tului lor, precum şi asupra dobânzilor, ce ar fi produs acel cauţionament: HAMANGIU, C. C. 433.] —• N. după fr. (< lat. cautio, din ihţvere «a luâ seama»). Cf. căutâ, cautelă. CAUZ vb. Ia v. cauză. CÂUZĂ s. f. Cause. I. 1°. (Filos.) Fenomenul anterior, căruia îi urmează necesar alt fenomen se numeşte cauza acestui fenomen. MAIORESCU, L. 148. (în limba de toate zilele) Tot ce produce un anumit efect, ce face să se întâmple cevâ, pricină (LB.). Legea evangelică, descmerind spiritului cauza absolută, proclamând meMirea omenirei şi a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea şi realizarea ei. BĂLCESCU, M. V. 2/19. Nu vedeţi c’aceâ iubire serv’o cauză din natură? EMINESCU, P. 256. Cauzele fenomenelor consecutive, pentru noi aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează momentan, id. N. 33. Nu e efect fără cauză, cum nu e cauză fără efect. LM. | Cauză finală = scop, ţintă, sfârşitul care determină desfăşurarea unui lucru, unui fenomen. #Loc. prep. Din cauza s. din cauză de... = din pricina, pentru. Am suferit mult din cauza ta. A lipsit, din cauză de boală. | L o c. conj. Din cauză că = pentrucă, fiindcă, de-oare-ce. Din ce (s. care) cauză? = pentru ce? Cele două întrebări specific omeneşti: din ce cauză? spre ce efect? MAIORESCU, CR. I 53. 2°. Faptul pentru care se face cevâ, cuvânt, pricină, motiv, mobil; p. ext. vină. Pentr’aceaia cauză [glosat prin vină] vru de să adusă de maică-sa. DOSOFTEIU, V. S. I. Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de căntă pasărea măiastră, cum pui iu piciorul în biserică, şi tace, dacă ieşi? ISPIRESCU, L. 299. Cauzele divorţului. HAMANGIU, C.- C. 211—5. II. (Jur.) P. ext. 1°. Afacere pentru care cinevâ se înfăţişază înaintea judecăţii, pricină, price, pâră (LB.), proces.’ Cu a căruia giudecată de nu se vor îndestuli, să poată mână cauzele sau pârile sale la giudele curţii noastre. ŞINCAI, HR. II 29/35. [Pun] prenepiotenţial ( = plenipotenţiar) în locul mieu până la ispranitul (sic!) cauzi[i] mele cu muiarea mea, pentru pricină de despărţanie (a. 1804). IORGA, S. D. XII 157. | (Devenit pe alocuri popular) Am o cauză la judecătorie. FRĂNCU-CANDREA, M. 98. | (După fr.) A pledâ cauza cuivă. TDRG. A avea câştig de cauză (într’un proces, într’o discuţiune) = a câştiga, a birui; a da cuivă câştig de cauză = a hotărî procesul în favoarea cuivâ. 2°. Totalitatea intereselor care sânt de susţinut, de pus în lumină s. în valoare în favoarea cuivâ; p. ext. chestiune (importantă, care preocupă o naţiune, un partid etc.), afacere, interes. Scrisoarea M. Sale Domnitorului Alecsan-dru Ioan I. către Sofronie Patriarcul Constan-iinopolei, în cauza independenţei bisericei române (a. 1865). uricariul, x 367/17. După ideea mea, singura cauză de căpetenie, politică şi economică, dinaintea importanţei căreia toaie celelalte dispar... (a. 1869). ib. XIV 145. Prin lucrările lor literare asupra vechilor autori clasici câştigasc cauzei greceşti toate spiritele universităţilor. GHICA, S. 93. Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărână, Dacă voi veţi acum pierde marea cauză română, ALEXANDRESCU, M. 164. Cum voiţi să faceţi anchetă parlamentară într'o cauză privată? MAIORESCU, D. II 166. Cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: «Unirea», sfânta Unire! CREANGĂ, A. 152. | (După fr.) A fi în cauză = interesat (într’o chestiune); (după fr. «etre hors de cause») A fi afară din cauză — an u fi în pricină, a fi .afară din urmărire s. din discuţie; (după fr. en connais-sance de cause s. după germ. «Sachkenntnis», «Sach-kenner») In cunoştinţă de cauză = cunoscând bine lucrurile despre care e vorba. Cunoscător în cauză. BARCIANU; (după fr. «faire cause commune avec qqn.») A face cauză comună cu cinevă = a-şi uni interesele cu ale altuia, a se uni cu dânsul. COSr T1NESCU. [Pronunţat trisilab: că-u-ză şi bisilab cau-ză, une-ori în poezie, pentru măsura versului. | Şi: câvzăfs. f. (glosând cuvântul «prilej») dosofteiu, ap. B. v. 1 243, cf. id. v. S. 216, 217. | Verb: cauză Ia = a fi cauza (a cevâ ce se întâmplă), a pricinui, a produce, a aduce; cf. căşună (III). Aş fi dorit a puteă ascunde ...dureroasa CAUZAL — 232 — CAVALER surprindere ce mi-a cauzat iniţiativa luată de Prea-fericirea Voastră (a. 1865). URICARIUL, x 369/14. Lăcustele cauzară multă stricăciune bucar ielor. LM. 'Mi-au cauzat paguba de vr’o 20 [de]' chile (a. 1889). uricariul, XIV 249/ss; . (cu abstractul) cauzdre s. f. DICŢ., (şi part.-adj.) cauzat, -ă = produs, prilejit, pricinuit. Mişcarea cauzată prin aceste ocupaţiunj, trecătoare va încetă, maiorescu, CR. I 51. || Adjective: ( costinescu) care însoţeşte o doamnă sau domnişoară, sau care, la un bal, dansează cu o femeie, sau care «face curte» unei femei. Amarnici îs cavalerii din ziua de astăgi. ALECSANDRI, T. 1154. Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte, Cela-i cavaler...fi iute...-, oare ştie franţuzeşte? EMINESCU, N. 43. Din când în când treceă pe lângă el câte un tânăr •cavaler, cu căciula ţurcanească. id. N. 57. | Cavaler de onoare = tânăr care însoţeşte, împreună cu o domnişoară de onoare, pe miri, la cununie, frate-d e-m i r e, cf. vornicel, chiemător. | (în ironie, după fr. «chevalier d’industrie») Cavaler de ■industrie = persoană care, prezentându-se subt înfăţişarea unui om bine crescut, face înşelătorii în stil mare şi trăeşte din potlogării şi expediente. 2°. P. ext. Om onest, politicos, leal, cu purtări nobile. (în ironie) Să tac de slujnica lui, care au băgat-o mai târziu, ca un cavalir (a. 1817). IORGA, S. D. XII 173. Ba zice mai încolo... că el au îmbrăcat de nou şl casa mea şi casa Pădurii, la vreamea nunţii, şi precum că eu nice păpuci în picioare n’aş fi avut, când au venit în casa mea. Aferim, ce cavaleariu! id. ib. [ (în funcţiune adjectivală) Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer. EMINESCU, P. 202. JVocativ: cavalerule şi cavaîere: Bravo, cavalere! dar după căte văd, ai o adresă...! I. TEODOREANU m. li 18. | Şi: (după germ. Kavalier) cavalir f s. m.; cavaleâriu f s. m.; (prin Transilv., după ung. ga-valler, ad. III) gaval6r s. m. | A d j e c t i v e: cavaleresc, -eâscă, (opus: necavaler6sc, -eâscă), (rar, în ironie) cavalcr6s, -oâsă = de cavaler, Vădind un caracter distins, nobil; voinicesc, semeţ, mândru (costinescu); aventuros (POLIZU). Purtare cava-' lerească LM. Laurent eră un caracter independent şi cavaleresc, ghica, S. 431. Şi cu noi să se fălească Franţa, naţia cea mare, Naţia cavalerească. ALEXANDRESCU, M. 166. Această ghiontire mi s’a părut mie, tânărului cavaleros, prea dureroasă. sbiera, F. 132. |Adverb: (ad III) cavalereşte = în felul cavalerilor (III), ca un cavaler. Eu, făcându-mi loc printre dame, cam cavalereşte, călcând pe bătăturile moşnegilor..., am alergat la celălalt capăt a galeriei. C. NEGRUZZI, I 38. | C o-lecti-v: (Ist.) cavalerie s. f. = (în evul mediu) instituţia s. ordinul cavalerilor (II, 2°); — (ad I, rar) cavalerime s. f. = cavalerie, călărime (I). Precum un lanţ de valuri pe mar ea albăstrie, Cavalerimea'n linii se'ntinde pe câmpie., alecsandri, p. ii 158. | A fast r a c t: cavalerisms. a. = (ad III 2°) purtare de cavaler, politicoasă, generoasă. Aci se deşteaptă un sentiment de cavalerism rău înţeles. MAIORESCU, D. 11.59.] —• N. intrat la noi mai întâiu din ruseşte (Icava-leru), apoi din limbile apusene (ital. cavaliere, fr. chevalier, cavalier). Cf. dubletul călare. CA VA1ERESC,-EÂSCĂ adj. ] CAVAI/EREŞTE adv. / V’ CavaIel'* cavalerie s. f. (Milit.) Cavalerie. — Partea unei armate («arma») care se compune din soldaţi călări, oştire călăreaţă, călărime (1°), f călărăşie, f c ă 1 ă r ă ş i m e. j Spec. Cavalerie uşoară, pentru explorări, grea s. de rezervă, pentru atac, de linie, care ţine mijlocul între aceste două. ŞĂl-NEANU, D .u. Cf. călăraş (II 1°), roşior. 1345 de cavalerie, infanterie şi artilerie ucişi. LET. II 75/21. 6 escadroane de cavalerie.. URICARIUL, XXII 438. Cădeţi de cavalerie. ALECSANDRI, T. 1105. Din trupele lor se mai formeagă o rezervă generală, având aici colonelul Cerchez comanda infanteriei, colonelul Creţeanu a cavaleriei. MAIORESCU, D. II 89/17. Abiă de 15 ani..., intrase în cavalerie, contemporanul, IV 299. [Accentuat, în Transilv. şi Bucov., după germ. Kavallerie, şi cavalerie]. — N. primit prin mijlocire rusească (kaval6rija idem) şi apropiat mai târziu de ital. cavalleria, idem. CAVAliERÎE s. f. Decoration, Ordre.—(învechit, aproape eşitdin uz) Decoraţie (în grad de cavaler), ordin. S’au întors iMca Visternicul la Dimitraşco-vodă, aducând lui Vodă de la împăratul daruri un left cu diamanturi, cavalerie, pecete împărătească şi câţiva soboli, let. II 3 3 8/22. Cinsti şl pe Conte Spiritof cu cavaleria Sfântului Andreiu. dumitrache, 389/5. li aveă Muscalii la mare cinste, dăndu-le împărăteasa şl cavalerii, cruci cu pietri scumpe şi cu aur ferecate. DIONISIE, c. 164/14. Muscalii au trimes cavalerii la 3 prefecţi, Iancu, Axentie, şi Balint. GHICA, A. 504/3. Pierduse (din piept) o cavalerie. DDRF. [Şi: (< n.-grec xafSaAagla) cavalarie f s. f.; (pop. şi fam., învechit) căvă'lărie s. f. Domnii după vremi da aceste cărţi de scutelnici acelora carii se arătă cu credincioase slujbe cătră domnie şi cătră patrie... iar întru adevăr sânt cavalarli ale scaunului ţării. ZILOT, CRON. 84. Ofiţeri încărcaţi de- cavalarli. GORJAN, H. IV 2. [Un împărat] pierduse din pieptu-şi... O cavalarie. PANN, p. V. I 41, cf. 44. [Englezul] aveă o groază [ = o mulţime] de căvălărli. caragiale, T. II 181/25. Limba... e mai scumpă şl decât căvălăria, şl decât potcapiu’, şl decât tot CAVALERIE — 234 — CAZ bunu' după [= de pe] lumea-asta. JIPESCU, O. 59, cf. 58; căv&lirie t s. f. POLIZU.] — Din rus. kavalerija, idem. cavaierîe s. f. (Armată) v. cavalerie. CAVAIiEEIME S. f. (Milit.) î CAVALERISM S. a. 1 v' eaTa,er' cavam:kîst s. m. (Milit.) Cavalier. — (în Transilv., Banat, Bucov.) Soldat din cavalerie, cf. călăraş, roşior. — N. din germ. Kavallerist, idem. cavaieeos, -OÂSĂ adj. v. cavaler. cavaiet s. a. (Pict.) = şevalet. DICŢ. — N. din ital. cavalletto, idem. CATAHU, -Ă adj. Chevalin. — (Mai ales în legătură cu cuvântul «rasă») A(l) cailor. A făcut mari îmbunătăţiri rasei cavaline. I. IONNSCU, D. 176. —• N. din ital. cavallino, idem. CAVAUIR s. m. v. cavaler. Căvăwbîe t s. f. v. cavalerie. CAV.u.ll s. m. Mar&chal ferrant. — (Bucov. Rutenism) Potcovar. Omul eră căvaliu. Deci, ru-gânău-l ea, căvaliul i-a 'potcovit calul. MARIAN, O. I. 361. — Din rut. liovalî, idem. Cf. î n c o v ă i ă, nicovală. căvân s. a. v. găvan. CÂv.viKâc adj. inv. v. chivirgic. CAVÂS s. m. Gendarme turc, agent de police. — (Turcism; învechit, reluat de scriitorii moderni, când vorbesc de Turci) Jandarm (pedestru RUDOW, XVII 405), agent de poliţie (ŞIO.) Tr&miie cavaji, de pază. CRON., ap. rudow, XVII 405. Cavasi doi înainte şi înarmaţi. DOC. (a. 1787), ap. ŞIO. Porneşte cavazi îndată pe topcli a-i înfrănă. BELDIMAN, tr. 389. Fu trimis, sub pază de cavas, la Seraske-rat. GHICA, A. 626. Nu ajunsesem bine pe deal acasă, când vine un cavas şi mă chiamă la Emir-ghian, la Reşid-paşa. id. S-. 427. Un curier turcesc, pe care îl întovărăşeşte un cavas. alecsandri, ap. RUDOW, XVII 405. [Plur. -vaşi. | Şi: cavâz f s. m. (cu plur.-vazi, -vaji); (cf. şi alb. gavas, bulg. gavaz) gavaz f s. m. (cu plur. -vazi). Un gavaz cu caplan. DOC. (a. 1784), ap. ŞIO. Ceauşi, gavazi şi altele. E. VĂ.CĂRESCUL, IST. 255/24. | (< turc. kavvaz basy) Cavâz-bâş(a) f s. m. = slujbaşul Curţii care sta în picioare afară la uşa Domnului (ŞIO) şi erâ mai mare peste cavaşii de strajă (IORGA, IST. rom. ii 160). S lei emielicul lui cavaz-baş. DOC. (a. 1785), ap. ŞIO. Mă pomenim înlr’o dimineaţă cu cavăz-başa al împăratului. GORJAN, H. II 142.] —■ Din turc. bav(v)as «sbire, huissier». CATATÎsl s. f. (Muz.) Cavatine. — Bucată de solo făcând parte dintr’o operă şi deosebindu-se de arie prin aceea că e mai puţin desvoltată, conţine mai puţine ornamente şi are un caracter mai liric. ENCICL. R. i. — N. din ital. cavatina, idem. cavâz f s. m. 1 cavăz-bâşa fs. m. / CAVEIC s. a. v. cafea. v. cavas. Cavernă s. f. Caverne.—Peşteră, cf. speluncă, grotă. Ursul cavernelor. Omul preistoric locuiăîn caverne. | P. ext. (Med.) Excavaţie făcută în plămânii atinşi de ftizie. | [Adjectiv: (< lat. cavexnosus, fr. caverneux) cavernos, -oăsă = cu caverne, cu peşteri, cu scobituri; (despre voce) care pare că vine dintr’o cavernă. Munţi cavernoşi. LM. (în funcţiune adverbială) Glasul îi răsună cavernos, ca dintr'o groapă. VLAHUŢĂ, N. 88.] —• N. din fr. (< lat. caverna, idem, din cavus, -a, -um, «gol, găunos»). cavernos,-oâsă adj. v. cavernă. CAVG s. f. Ennui.— (Turcism; învechit; se aude la generaţia bătrână din Târgovişte) Dai de cavgă = dai de bucluc. Com. i. BRĂtescu-voineşti. — Din turc. (bulg.) kavgha (ghavgha) «dispute, querelle». CAVIÂR s. m., sing. Caviar. — (în Transilv. şi Bucov. Franţuzism, prin mijlocire germană) Icre negre (moi sau tescuite) puse în comerţ. [Pronunţ. -vi-ar.) — N. din germ. Kaviar (< fr. caviar), idem. CAVITÂTE s. f. Cavite. — Loc gol mai mult s. m. puţin întins, parte găunoasă în interiorul unui corp solid; cf. gaură, bortă, găun2. In cavitatea scripetelui este pus un fir de mătasă. PONI, F. 20. (Anat.) Cavitatea toracică, cavitatea abdominală. —r N. din lat. cavitas, -atem, idem (derivat din cavus «gol, găunos».) CAVOU s. a. Caveau. —(Franţuzism) Construc-ţiune funerară într’un cimitir (de obiceiu, pentru o întreagă familie), criptă, gropniţă; cf. mausoleu. A fost înmormântat în cavoul familiei. [Plur. -vouri.] — N. din fr. (derivat din cave «pivniţă», din lat. cava, fem. lui cavus, «gol, găunos»). Cf. cavernă. CAVURMĂ s. f. Sorte de mets. •—(Turcism; în jud. Teleorman) Un fel de mâncare (H. xiv 87), co 1 e aşă (h. xiv, 187). —■ Din turc. ka(v)urma «mâncare (carne) prăjită». cÂvzĂ t s. f. v. cauză. CAZ s. a. 1°—4°. Cas. 5°. Cas. (Gramm.) 1°. Tot ce se întâmplă s. se poate întâmplă; întâmplare, accident, eveniment (COSTINESCU). Căzu = întâmplare, codică ţiv. A. 4/15. Pe mine nu mă preocupă cazul izolat de la Dorohoiu. maiorescu, d. II 165/„. Caz fortuit, hamangiu, C. c. 1431—1435. Un caz extraordinar.-| (Med.) Felul în care se înfăţişează o boală; p. ext. ivirea unei hoale. Un caz grav, rar. în oraş sânt câteva cazuri de scarlatină. 2°. împrejurare (COSTINESCU), circumstanţă, situaţie, condiţie. Sânt însă cazuri fatale, când un om, ce are cel mai mic sentiment de onor, nu poate face altfel, c. NEGRUZZI, I 212. Cazurile în care dona-ţiunile se pot revocă. HAMAN&iu, C. C. 829—-840. Caz de forţă majoră (id. ib. 1431—-1435): împrejurare în care purtarea ne-a fost hotărîtă de întâmplări mai puternice decât voinţa noastră. Cunosc cazul d-tale. Un caz de conştiinţă: împrejurare în care e în luptă conştiinţa morală a cuivâ. # A pune (s. admite) cazul că... = a presupune, a admite că... || Loc. adv. în cazul acesta, în acest caz s. în (s. într’un) asemenea caz. =în asemenea împrejurări, atunci,...; în (prin Transilv., la) tot cazul s. în (în Transilv., germanism,, subt.) orice caz = în orice împrejurări, orice s’ar întâmplă, ori-cum; în caz contrariu == altfel, dacă împrejurările sânt altele; de la caz la caz (în Transilv. şi Bucov., după germ. «von Fall zu Fall» dia caz în caz) = după împrejurări. Sper că d-l Socec.., în asemenea caz ar primi de sigur să-ţi fie editor. ODOBESCU, III 12/s. Iar în caz contrariu, vă rogi CĂZ — 235 — CAZAC scrieţi-ne (a. 1872). URICARIUL, XIII 341/14. Mi-nisteriul Taaffe erâ maestru a-şi face majoritate din caz în caz. SBIERA, F. 3 2 9/39. | L o c. prep. în caz de = dacă s’ar ivi...; afară (rar: fără) de cazul (cu gen.) = cu excepţia cazului când.:. In caz de nemulţemire, cadiul din Brăila va da sfârşit pricinei. RĂŞCANU, L. XIII/I3. Peste cifra de 30.000 [de] oameni... nu se va trece..., fără de cazul vreunei înţelegeri prealabile cu Sublima Poartă. URICARIUL, x 3 6 5/27. în (prin Transilv. la) cazul când (s.—franţuzism—în cazul că) = când s’ar întâmplă să..., dacă. La caz când unul din ii [= ei] s'ar săvârşi din vieaţa... URICARIUL, V. 27/20. 3°. Prilej (COSTINESCU), ocazie, loc. 4°. Chestiune. In cazuri de materii dogmatice. uricariul, V. 152/,. # (Franţuzisme) A face caz (mare) de cevâ = a consideră cevâ ca un fapt s. ca un lucru important; a face caz (mare) de cinevâ = a preţui mult pe cinevâ, a scoate la iveală calităţile, meritele cuivâ. 5°. (Gram. în anumite limbi) Funcţiunea (arătată mai ales prin dezinenţe diferite) substantivului, adjectivului, pronumelui, numeralului, ca subiect, complement drept, nedrept s. circumstanţial. Limba latină are şi cazul ablativ. [Plur. cazuri. | Probabil, tipărit greşit cazuri, în loc de cauze, într’un document tradus din greceşte: Au găsit 3 cazuri \ pe pag. următoare: pricină] ce au pustiat zisul ospital (a. 1862). uricariul, I 118/4:>. | A d j e c t i v: (dat. casualis1, -e) cazuâl, -ă (pronunţ, -zu-al; ad 1°—2°) = ce atârnă de împrejurări; întâmplător (COSTINESCU), accidental, eventual (LM.), nesigur (BARCIANU), cf. contingent; (ad 5° Gram.) care arată cazul gramatical. (Jur.) Condiţiunea cazuală este aceea ce depinde de [h]azard (iar nu de voinţa creditorului sau a debitorului), hamangiu, C. C. 239. Terminaţiune cazuală. |Abstract: (adl°; neobicinuit) cazua-litâte (pronunţ. -zu-a-) s. f. = calitatea, starea a tot ce e supus întâmplării, a tot ce e accidental, nehotărît, nesigur ; întâmplare, cf. c o n t i n g en-ţă. Cf. costinescu. Cazualitatea multor evenimente nu se poale negă. LM.] — N. din lat. casus, propriu «cădere», în parte cu înţelesurile fr. cas. CĂZ conj. v. că. CAZĂ f s. f. District; arrondissement.—Turcism) District (ŞIO.), plasă, despărţire administrativă'(păsculescu, l. p.) s. judecătorească. Să nu cuteze... a intră în ţară serhailăi şi alţii din Iă-cuitorii cazalilor dwpă [= de pe] Dunăre. TES. II 309, cf. URICARIUL, VI 437. Cănd vor merge raie-lile Moldovei la târgurile cazalelor şi satelor peste Dunăre (a. 1802). ŞIO. Lângă marginea hotarălor a plecatului nostru pământ cătră cazaoa Ismai-lului (a. 1802). TDRG. (Păstrat în poezia populară) Trei Turci arambagii, Care ţin cazaua’n DU. PĂSCULESCU, L. p. 218, cf. 219 b. — Din turc. kaza, idem. ŞIO. CAZĂ vb Caser. -—(Franţuzism) (Despre lucruri) A aşeză cevâ în căsuţa (deşpărţitură) sa; p. ext. (mai ales despre persoane, trans. şi refl.) a pune pe cinevâ într’un post (care-i asigură bine traiul). Şi-a cazat tot neamul. ■— N. din fr. Cf. cază, cazier. CÂZĂ s. f. Case. — (Franţuzism) Deşpărţitură regulată (într’un dulap s. birou), căsuţă. — N. din fr. (dat. casa «casă mică»), Cf. cazier. CAZAC s. m. 1°. Cosaque. 2°. Soldat faisant pârtie d’une troupe indigene organisâe â la maniere des Cosaques. 3°. Sbire (iron.) 4°. Oaillard. 5°. Nom de chien. 6°. Danse paysanne. 7°. Vent d’est. 1. Recrutaţi, la început (sec. XIV), din elemente nemulţumite cu regimul moscovit, Cazacii se organizară mai târziu, subt influenţa tătărească, în oştiri de călăreţi temuţi şi la noi (mai ales Zapo-r o j e n i i, cei de Don — d o n ţ i i —, de laic —• ie iţii-—, de Cuban ş. a.) pentru incursiunile lor sălbatice. Recunoscuţi subt Ivan cel Groaznic (a. 1570) de ţari, ei începură încetul cu încetul să facă parte din armatele acestora, formând corpuri speciale de cavalerie uşoară, cu anume orândueli şi privilegii (având o căpetenie .a lor, hatmanul). O pagubă ce au făcut..., cănd cu Căzacii. HRISOV {a. 1651) ap. GCR. I 151/6. Sănt Cazacii, de neamul lor, Ruşi, rămăşiţă din oştenii a Cnezilor ruseşti. M. COSTIN, LET. I 286/30. Timuş, feciorul lui Hmil Hatmanul, cu 8000 de cazaci într'ales, trece pre la Soroca Nistrul, id. ib. I 305/„, cf. 248/,3. Minih feldmareşal..., cu cinzeci de mii Căzaci horo-divi şi cu triizeci de mii de Zaporojeni. NECULCE, LET. II 433/la. Cincisprezece mii de Cazaci din olatul Harcovului şi cinci mii de Căzaci ce le zic Biţi, ce trăesc peste Don. id. ap. ŞIO, cf. 357, ib. Adu-s-au Mihaiu-vodă lângă oastea sa şi oşti străine... 2000 de Tătari şi 7000 de ■Cazaci zaporojeni, de la Hanul, aice în Iaşi. MUŞTE, ib. Ca- , zacii botcalii adecă zaporojeni... de porunca Hanului ascultă. AMIRAS, ib. cf. id. LET. III 154/23. Se ivi despre Focşani un Ilie Lepuşneanul, cu vre-o 50—60 de oameni, între care eră şi cinci-şase Cazaci, iar ceilalţi Moldoveni, amestecaţi. DUMITRACHE, ap. GCR. II 126/2s. Priveam Prutul cum curge şi fericeam pe cazacul cu barba lungă, de la pichetul din ceea parte. C. NEGRUZZI, I 61. Prutu-i mare, Prutu-i lat, Şi cazacu-i deşteptat. CARANFIL, ap. ŞIO. Alexandru împărat Încă ne-a încun-jurat Cu Cazaci şi cu Muscani. RETEGANUL, TR. 27/21. De-aş aveâ eu atâţia gonitori în ocol şi d-ta atâţia băieţi, căţi căzaci, căpcăni şi alte lifte spurcate au căzut morţi aici..., bine-ar mai fi de noi! CREANGĂ, p. 117. || P. g e n e r. Rus. Mai răi au fost Cazacii, cari au venit în urma Turcilor. RĂDULESCU-CODIN, L. 89. 2°. t Soldat făcând parle dintr’un corp de pede-strirne şi călărime pământeană (întocmită în felul Cazacilor ruşi) în număr de 2000, subt comanda agăi, iar mai târziu redus la 240, subt polcovnicul de oraş şi polcovnicul de Târgovişte. ŞIO.,cf. BĂL- ! CESCU, M. V. 592. Lei... 18, de la 9 zapcii de la j 3 steaguri Căzaci. RĂŞCANU, L. 59/ls. Vel-căpitan de cazaci, cu sărmaciul şi ioboşul său...; cazacii ageşti pedeştri, cu cimpoiul i tobele lor. DOC. (a. 1783) ap. ŞIO. Vodă Ipsilant, cu oaste: arnăuţi, ciohodari, cazaci, rumânii horvaţi şi cazacii rumâni şi pandurii, dionisie, 'ib., cf. 209, 216, ib. || f (Munt.) Cătane s. slujitori de scuteală, în număr de 18000, subt 18 căpitani, răspândiţi prin judeţe, neprimind leafă, scutiţi de dări şi împărţiţi în două diviziuni, subt numele de cazaci cataragi şi cazaci martalogi. ŞIO., cf. bălcescu, M. v. 608. 3°. (Ironic) Zbir, agent de poliţie. ŞIO. Ce te-apu- )j case mai dinioare, s’amuţi cazacii asupra noastră? I ALECSANDRI, T. 1139. li 4°. Fig. Copil s. om voinic şi cu curaj. Rădu- j; LESCU-CODIN, L. | 5°. Nume de câne (damE, t. 181, jipescu, o. ii 51) ciobănesc (H. II 28, IX 438). j 6°. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc, pamfile, J. III 14, H. IX 128. j. 7°. (Mold., Transilv.) Vânt de răsărit (ce bate | din spre ţara Cazacilor) (H. X 407, ŞIO.), cf. cri- 1 văţ. Vânt de la Cazac, pamfile, Văzd. 55. I [Şi: căzac s. m. dosofteiu, V: s. ap. TDRG. | ; Diminutiv: căzăc£l s. m. (ad 1°). Măi Cazace, Căzăcele, Ce caţi noaptea prin argele? mat. folc. 458; cf. H. ix 44. | Feminin: căzăcioâică (ca-zacioâică)=nevastă de cazac; (ad 6°, neîntrebuin-ţat) cazacă = danţ al Cazacilor, costinescu. cf. < CAZACĂ — 236 - CA Zi MAC Căzăcească! | Adjectiv: căzăcesc, -ească = de cazac(i), al Cazacilor. Ţoală năvala Turcilor au fost asupra taberii căzăceşti. M. costin, let. i 247/,. S’au mutat la Volodijin, un oraş căzăcesc. id. ib. I 316/3a. Să hie toate pre sfatul lui ca unui vestit slujitor şi ştiutor obiceiului şi hirii căzăceşti. id. ib. I 318/j, cf. 321 /32. S’au rădicat Umil, hatmanul căzăcescu, asupra Leaşilor-, id. ap. GCR. I 201/14. Nu ştiu: oaslea-i căzăcească Ori ur-die-i tătărească? CARANFIL, ap. ŞIO. (Subs ta n-t i v a t) căzăcească (cazaceâscă, H. XIV 251, căza-ceâscă) s. f. (rar) căzăc6scu(l) s. m. art. H. X 426. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc, în care sânt şi mişcări ce se joacă pe vine (introdus de Cazaci, ŞIO.), şi melodia* lui, numit şi cazac (6°), că ză cel, c ă z ă c e ş t e, cf. cazacă. sevastos, n. 281/le, pamfile, J. i. 289, PÂR-VESCU, H. 32, H. I 32, II 33, 245, 285, III 312, 388, iv 90, Vi 228, XI 402, XVI 51. O căzăcească şi cătevă ceardaşuri. ghica, r. ii 174. Aveă un mierloiu care fluieră căzaceasca. caragiale, n. S. 52/,. (Cu alte sufixe): {< rus. hazacka «căzăcioaică») cazâcîcă s. f. Grişa cântă cazacica, şi doi flăcăi s’au prins să joace, frământând pământul cu ciubotele grele, tafrali, P. 30; caza-cincă s. f. Începe a chiui prin iad şi a jucâ horodinca şi cazacinca. creangă, p. 310; (< rus. ka-sace.hu «jocul cazacilor») cazaci6c s. a. Un cântec, la auzul căruia nici un Rus... nu poale să nu joace, anume cazaciocul. CONTEMPORANUL, VI 36. | A d v e r b: căzăcfeşte (cazac6şte) = ca un Cazac, în felul Cazacilor. Legături i-au pus de in, Ca să-l ducă la Hotin, Şi să-l judece ruseşte Şi să-l bată căzăceşte. alecsandri, P. p. 238/14; (ad 6°) sevastos, N. 281 /le, H. III 80, X 191, 543, XIIi_282. ] C o 1 e c t i v: căzăcime s. f. Invăţându-i, dacă vor slobozi focul, să se răpuză în căzăcime. URECHE, let. I 198/jj. S’au pornit toată căzăcimca, cu sin■> gur Timuş, la locul unde cuprinsese Nemţii. M. COSTIN, LET. I 321/29. Mazepa s'au închinat cu toată căzăcimea la Craiul şvedesc. AMIRAS, ap. ŞIO. Cel vodă bogdanesc Da năvală’n căzăcime, Şi da proaşcă’n tătărime. COŞBUC, F. 114. | V erb: căz&ci IVa refl. = a se face Cazac, a trece în comunitatea Cazacilor (subînţeles: Ruşilor). Când erai Român curat, Sufletul mieu ţi l-am dat, Dar de când te-ai căzăcit, Eşti ca dracul de urît. ALECSANDRI, P. p. 411b/9.] —• Din rus. kazaku, idem. Cf. c o z a c, ca-z a c 1 i u. CAZACĂ s. f. Casaque. — (La alergări de cai, termen de curse) Haină (de uniformă) de o anume coloare sau combinare de colori, care arată în numele cui aleargă (al cui e calul încălecat de) cel ce o poartă; fig. calul călărit de cel îmbrăcat în aceâ haină, p. ext. proprietarul său. La cursele de ieri a ieşit în frunte cazaca tricoloră. — N. din fr. (< ital. casacca, cuvânt, probabil, de aceeaşi origine, ca cel precedent). CAZACĂ s. f. (Cor.) CAZACEÂSCĂ s. f. (Cor.) CĂZĂCEÂSCĂ s. f. (Cor.) CĂzĂC^ii s. m. CĂZĂCEŞTE adv. . cĂzĂcî vb. IVa refl. CAZÂCICĂ s. f. (Cor.) CĂZĂCIME S. f. CAZACÎNCĂ S. f. (Cor.) CAZACIOÂICĂ S. f. CĂZĂCIOÂICĂ S. f.' CAZACIOC s. a. (Cor.) v. cazac. CAZACiiÂir s. m. cazaci,h: s. f. CAZACLIESC, -ÂSCĂ adj CAZACJjÎU s. m. 1°. Marchand de vins russe. 2°. Marchand de fourrures de Russie. — (învechit; păstrat astăzi numai în poezia populară şi în onomastică). 1°. Negustor de vinuri şi rachiuri (la origine, din ţara Cazacilor şi, în genere, rus, făcând negoţul de vinuri între Moldova şi Rusia.) Cf. ŞIO., ALECSANDRI, p. p. 122, notă. Iar pentru horilcă ( = rachiu) ...afară din marfa ce vine la Iaşi şi din ne-goţitorii cazaclii... să să descarce... la margine (a. 1743). IORGA, S. D. VI 247. Venitul vămii caza-cliilor (a. 1772). URICARIUL, XXI 354/a, cf. I 88/26. Vinul cules se vinde must. Preţul lui se rupeă de către cazaclii. I. IONESCU, P. 275. Mult vinaţ se trece, Că-l vinde Rădiţa, Rada crâşmăriţa, Şi-l beau cazaclii, Negustori de vii. alecsandri, P. P. 121. 2°. Negustor (la origine, din părţile Cazacilor) care aducea în ţară blăni scumpe din Rusia s. le trecea în Turcia. ŞIO. Cazaclii cu blane, de s’au aşezat, să deie câte 16 lei vechi de car (a. 1761), ap. ŞIO. Işlicul... marelui tertibaşa păreă că reclamă prioritatea nobleţei asupra căciulei de cazacliu a cojocarului subţire, filimon, C. ii 325. D’atunci începuse cazaclâii să aducă în Ţarigrad scumpele blăni din Mosc. odobescu, I 133/i3. Pelceluşe cumpără, Pelceluşe brumării, Le vindeă la cazaclii. TEODORESCU, P. ,P. 604, cf. 552. [Şi: cazaclâu s. m. | Adjectiv: cazacli6sc (pronunţ. -li-esc), -âscă. A cumpărat pelcele, stâr-pituri, ca să facă căciuli cazaclieşli sau boznegeşti (a. 1785), ap. ŞIO. Hai, lleană, ’n Bucureşti, Şă-ţi fac straie muschiceşti Şi papuci cazaclieşli. SEZ. II 223 b/2l. (Feminin: cazaclie s. f. = căciulă (de cazacliu, ca a cazacliilor) de hârşie neagră, cu fundul de postav alb. ŞIO. In cap purtă Tudor căciulă dreaptă şi înaltă, numită ca-zaclie. ib.] —■ Din turc. kazakli «originar din ţara Cazacilor» (neatestat în dicţionare). ŞIO. CĂZĂI vb. IVa Aboyer (?)—A lătra? Ogarul, când căzăeşte, în zadar umblă, ţichindeal, ap. ZANNE, P. I 566. CAZAiiBĂŞ | s. m. Persan.'—Persan. Având şi cu Cazalbaşii amestecare (= neînţelegeri, războiu), începută pentru Bagdad. LET. I 2 7 4/27. Turcul îmbla să facă pace cu Cazilbaşii şi da mulţime de bani Şahului Cazilbaşilor, ca să facă pace. ib. II 431/34, cf. 421/38, 423/le. [Şi: cazilbâş f s. m. || Adjectiv: căzălbăştee, -eâscă f = persan. Sabie bună căzălbăşască (Mold. a. 1748). IORGA, s. d. vii 233. | Adverb: cazilbftşeşte Cu portul schimbat cazilbăşeşte. LET. II 42 3/22.] —• Din turc. kyzyl-bas (propriu: «cap roşu».) . CĂzĂLBĂŞESC, -EÂSCĂ t adj. V. cazâlbaş. CÂZÂliCE s. f. (Bot. Turcism, în Dobrogea) = grâu-de-toamnă (Constanţa). H. II ' 289. [Şi: câzlâgeâ s. f. H. II 298.] — Probabil din turc. kyzylga «rougeâtre», nu-mindu-se grâul astfel după coloarea lui roşietică. CAZĂr-PEliÎT s. m. (Bot.) Sorte de chine — (Turcism, în Dobrogea) Varietate de stejar (h. ii 280), stejar roşu (H.'II 288). — în partea întâia a cuvântului se recunoaşte turc. kyzyl «roşu», cf. car a-p e 1 i t. CAZĂM s. m. sing. (Med. pop.) v. cazamâc. CAZAMÂC s. m. sing. (Med. pop.) Rougeole.— (Turcism, în Dobrogea) Boală de om (h. XIV 405), 1 v. cazacliu. CĂZĂMÂNT - 237 - CAZARMA probabil pojar. [Şi*- (după suf.-2&c) cazaniile? (scris: câzamlac) = pojar H. II 216, câzâm = boală H. II 246]. — Din turc. Ityzamuk «pojar». CĂZĂMÂNT s. a. v. cădea. cazamiâc s. m. (Med. pop.) v. cazamâc. Cazân s. a. I. 1°. Chaudiere, alambic. 2°. Bas-sin. 3°. Familie tartare. 4°. Regiment de janis* saires. II. (Mouton ă laine) rougeâtre. ■ I. S. a. 1°. Căldare mare (de aramă) în care se fabrică băuturile spirtoase, mai ales rachiul şi ţuica (pamfile, i. C. 227, 236), în care se fierbe janţul din^are iese urda (h. ii 88, cf. 12, 145), se gătesc bucate (H. II 132, 147, 226, III 20) s. se spală rufele etc., cf. ceaun, c ă 1 d a r e, t u c i u. Şi le-au rămas pe loc toată urdia, tunurile, corturile, cazanurile, carele şi alte calabalâcuri. LET. III 278/36. Cazanurile i căldările din toată ţara, cu care fac rachiu de tescovine (a. 1799). uricariul, III 5/23. 2 cazane de căte 5vedr[e] unul... pentru prefăcut rachiu (a. 1804). IORGA, s. D. 153. Două cazane de aramă roşie, pentru făcut spirt din rachiu (a. 1829). ib. VIII 75. Cazanul fierbe. CARAGIALE, M 291. Plecară apoi, aducând după puţin un cazan mare, plin cu borş. DUNĂREANU, SĂM. vi 369. Vine împăratul cu o mulţime de oameni, cu cazmale ascuţite şi cu cazane pline cu uncrop. CREANGĂ, P. 256. Porunci la nişte credincioşi ai săi (ca) să aibă pregătit la îndemână căteva cazane cu smoală, ispirescu, l. 186.. Puse un cazan cu lapte să fiarbă pe foc. şez. I 8/ls>. In odaie erau cazane pline cu aur topit. REV. CRIT. I 224. IbOvnică îmi d’aveă Pe Vela de la Soceni, Tocmai c'un căzan de bani. RETEGANUL, TR. 18/24. # Cu picătura din cazan butea se umplepână în vrană de rachiu. IORD. GOLESCU, ap. ŞIO. A dat un cazan şi a luat o căldăruşă — a dat un lucru de preţ şi a primit altul de puţină valoare. Cf. ZANNE, P. III 93. Cazanul unei maşini de bucătărie, al unei locomotive. Mâncare de la cazan (la cazarmă: de la cazanul cel mare, unde se găteşte pentru soldaţi). 2°. P. anal. Formaţiune geologică s. de altă natură semănând cu un cazan, cf. căldare (2°). Activitatea apei, de a spălă fundul într’o parte şi de a depune în alta, este diferită, şi de aceea fundul îşi capătă acel relief variat. în unele locuri avem Cazane (la «Porţile-de-fier» în piatră), în altele gropi. ANTIPA, P. 192. 3°. f (La Tătari) Familie constând din vreo zece inşi. ŞIO. Selim Ohirai, hanul Tatarilor, s'aducă cu sine la câmpul de bătaie căle doi oameni din fiecare cazan, cantemir, ap. ŞIO. 4°. f Regiment de ieniceri. ŞIO. în două zile, de astăzi, cazanuri şi toţi porniţi, Prin Silistra îi să treciţi; dc-ţi greşi, sănteţi pieriţi. BELDIMAN, E. 113. II. Adj. (Oaie cu lâna) roşiatică. DAME, t. 67. [Plur. -zâne, şi f -zanuri. | Şi: căzan s. a. CABA, SĂl. || D i m i n u t i v: căzăn^l s. a. (ad I 1°.) Mai întâiu trebueşte să fie un căzănel foarte curat şi spoit bine, ca de o vadră: cel mai bun şi mai îndemână este cel cu căciulă de aramă, pentru ţinutul apii. PISCUPESCU, O. 297. | Local, (cazan + iţă) căzăniţă s. f. = cuptor pentru cazanul de fiert rachiu, cf. povarnă. Unii [oameni] au căzăniţă, în care se, ţine căzanul de fript ( = fiert) răchie (= rachiu), liuba-iana, m. 101; căzănărie s. f. = povarnă; o parte a zalhanalei, unde se prepară cirivişul sau seul (ŞIO), unde sânt cazanele. Proprietarul... a clădit o căzănărie cu două cazane, spre a scoate rachiu din comina ce aduc oamenii. I. IONESCU, M. 511. în fundul zaanălei, căză-naria, unde se topeşte seul şi se face cirivişul. MARion, ap. ŞIO. | Kf o m e n agentis: (< turc. kazangy «căldărar») cazangiu (cazanciu) s. m. = fabricant sau meşter de cazane, căldărar (DICŢ.); cel care topeşte seul în căzănărie (ŞIO), lucrătorul (meseriaşul) de la cazane. La zaană, pa-zanciîi forfotesc de colo până colo. MARION, ap. ŞIO; cazangerie s. f. = negoţ cu vase (cazane ş.- a.) de aramă ; mărfuri de aramă. | (Ad 3°—4°) C o m-pus (turcesc): cazân-ahcesi f s. m. sing. = impozit pe care Tătarii erau îndatoraţi a-1 plăti Turcilor. ŞIO. După ce au făcut Turcii pace, au. trimis la Tătari, ca să-şi dea cazan-ahcesi. LET. II 53/4, cf. 49/2.] — Din turc. (bul., sârb., rus., rut.) kazan «chaudron, marmite, chaudiere» sau (în Transilv.) din ung. kazân, idem. (Ad 3°) Mârzacii îşi numărau supuşii după cazane, şi (ad 4°) ienicerii aveau o mare veneraţie pentru cazanul care servea la împărţitul hranei. ŞIO. CAZÂN-AHCESI f S CĂZĂNĂRIE S. f. CAZANCIU S. m. , CĂZĂNEI/ S. a. CAZANGERIE S. f. CAZANGIU s. m. CAZÂNIE s. f. (Bis.) Sermon; Fxplication de Vevangile, vie de saint. Recueil de sermons ou de vies des saints. Long recit ennuyeux. — Predică, o m i 1 i e (citită dintr’o carte anume). | (De-oare-ce în Biserica ortodoxă predicile constau de obiceiu din explicarea evangheliei sau din istorisirea vieţii sfântului zilei, cuvântul cazanie s’a putut în-trebuinţă şi pentru) Tâlc al evangheliei, vieaţă de sfânt. | P. ext. Carte cuprinzând predici (omilii) pentru dumineci şi sărbători (chiriacodro-mion, adunarea cazaniilor), explicări a e evangheliilor (tâlcul evangheliilor, carte cu .învăţătură s. învăţătoare) ori vieţi de ale sfinţilor (vieţile sfinţilor). De-ce pentru aceaia şî voi toţi căţi veţi nemerl aceste cazânie, schimbaţi-vă mintea aceă rea. evang. învăţătoare (a. 1644), ap. GCR. I 111/13. Cazanie la a opta duminecă după pogorîrea Duhului sfânt. CHEIA ÎNŢELESULUI (a. 1678), ib. I 2 3 7/26. Să facă''-cazânie, de folosul sufletelor. DOSOFTEIU, V. S. 51 /a. La cazaniia, carea râsul (= linxul) împotriva păcii făcuse, dulăul cel bătrân într'acesta chip răspunse. CANTEMIR, IST. 328. Cazanii de prăznuire... ale lui Ilie Miniiat (a. 1742), ap. GCR. II 30/3. Cazanii, ce cuprinde în sine evangheliile tâlcuite ale duminecilor de preste an şi cu cazaniile evnaxariu-lui prdznicilor împărăteşti şi ale sfinţilor celor mari. Râmnic 1748 (Titlu). Iar tu, cobe rea, du-te de fă cazanii la biserică, iar nu în casa mea. FILIMON, ap. DDRF. Şi pân’ va veni aici, Să citesc numai cazanii De-a sânţilor mucenici, c. NEGRUZZI, II 75/23. II P- ext. Descriere, povestire lungă şi plicticoasă (cf. COSTINESCU). ifcToală ziua-mi toacă la câzănii = îmi spune verzi şi uscate (pamfile, j. II), mă dăscăleşte. [Plur. cazanii şi (mai rar) căzănii. | Şi: căzânie, câzânie s. f.] —■ Din v.-sârb. kazanije «explicaţiuni de texte» s. din polon, kazagie «predică». (în paleoslşvă însemnă «institutio, admonitio»), CĂZÂNIE. CAZÂNIE s. f.' (Bis.) v. cazanie. CAZANIER, -Ă adj. Casanier. — (Franţuzism) Căruia-i place să stea mai mult acasă casnic. [Pronunţ. -ni-er] — N. din fr. (< ital. casantele, din casana «casă»). căzăniţă s. f. v. cazan. CAZARMĂ vb. Ia (Mii.) v. cazarmă. sing. v. cazan. CAZARMĂ - 238 - CAZMA CAZAUĂ s. f. (Mii.) Caserne. — Clădire mare în care au locuinţa trupe de soldaţi; (p. ext.) toţi soldaţii dintr’o cazarmă. Fură scoşi din odaie, cu cuvântul: la cazarmă! URICARIUL, X 13/20. Fiecare cazarmă are infirmeria sa. ib. XXII 474. Viind la cazarmă, mă aruncam pe tristul mieu pat. c. NE GRUZZI, I 332. O bucată de vreme, drumul e tot acela care duce la Turdaş, printre vile, căsărmi cu inscripţie germană, parcuri şi plantaţii. IOR&A, N. R. A. I 260. Că decât să fii cătană, Să dormi noaptea la cazarmă, Mai bine cioban de oi, Dormi noaptea pe pat de flori. BIBICESCU, P. P. 144. Şi’n casarmă m’au băgat Şi pe mine m’au jurat Pre cruciţa săbiei, In ţara Italiei.. reteganul, tr. 58/30. Glume de cazarmă: grosolane, triviale; cf. cazon. || F i g. Clădire mare lipsită de stil. Astea nu-s palate, ci cazărmi. [Plur. cazarme, cazărmi şi (pop.) căzărmi. || Şi: (Transilv., prin apropiere de casă) casârmă, căsârmă (LB.) s. f.; ( E. VĂCĂRESCUL, IST. 260/16. Tatăl: Pururea să băteă cu gândurile... cum ar face o corabie. —• Ioan: Ce îi eră bună? DRĂGHICI, R. 142/31. Vine ea şl turturica mai pe urmă, dar ce ţi-e bună? creangă, p. 274. | Ce mai atâta...? = la ce (s. pentru ce) atâta? Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, p. 331/23. Ce mai atâta vorbă pentru un căuş de tărăţe? zanne, p. IV 142. c). De obiceiu în legătură cu prepoziţii. î)e ce? s. la ce (bun) ? (cf. pourquoi) pentru ce? f’d(e)rep(t) ce? (v. drept). Pentru ce aceasta? biblia (1688) 3 pr./12. De ce plângi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. De ce nu m’aţi sculat? CREANGĂ, P. 11. Spune, mândră, şi-mi ghiceşte: Codru’ de ce ’ngtSX-bineşte, Voinic de ce ’mbătrâneşte? JARNÎK-BÂR-SBANU, D. 212. De ce dracul n’am aflat, Că tu eşti de măritat? ib. 371. De cc, de ne ce, se zice unuia căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea: d e ce? Fătul mieu, zice împăratul supărat, asta nu se poate. — De ce, Măria-ta? — De ce, de ne ce... Uite, pentru că nu vreau eu! caragiale, s. 112. | Nu s’au băgat Muscalii în cetate, neavând la ce. DIONISIE ECLES. 221 /10. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? «EMINESCU, P. 201. La ce, maică, m’ai făcut Chiar pe vatra cea de lut, Să trăesc tot cu urît? Jarnîk-bârseanu, d. 179. Nici n’am la ce muri, nici la ce trăi! pann, ap. ZANNE, P. II 639. La ce bun ai mai venit la noi? | Pentru ce n’ai fost la şcoală? 3°. Exclamativ (Arată mirarea, surprinderea, durerea etc.; absolut şi adjectival; adesea complinit prin mai s. tot). Se întoarse şi zise vizirului: ce mirare, că nici unul n’are barbă! E. VĂCĂRESCUL, IST. 252/39. Ce fire naltă, măreaţă! KONAKI, P. 274. Of!... ce viaţă amară! MARCOVICI, C. 7/10. Nu l-au scăpat de foame şi de sete? şi încă iot este mic la suflet. Ce ruşine! DRĂGHICI, R. 73/ls. Petrecuse toată juneţa sa la curtea lui Lăcustă, a lui Papură şi a lui Pârle-vodă. Ce mai vremi acele! C. negruzzi, i 246/„. O, ce frumoşi ochi ai! eminescu, p. 209. Câte ţermuri înflorite, ce palate şi cetăţi! id. ib. 220. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! id. ib. 241. D-sa iubeşte «la causerie» ca la Paris... Ce mai galicism! maiorescu, C. ii 84/,. Ce fete dragi! Dar ce comori Pe rochii lungi ţesute'n flori! COŞBUC. B. 19/3. Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! CREANGĂ, P. 9/1?. Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! id. ib. 46/25. Uite ce vorbeşte gârb.ova şi neputincioasa! id. ib. 191t Ce puiu de voinic eră în tinereţele lui! ISPIRESCU, L. 15/25. Vai de mine, ce-am ajuns! Să iubesc pe sub ascuns! Vai de mine, ce păcat, Să iubesc ce am lăsat! JARNÎK-BÂRSEANU, D. 81. Vai, ce lună şi ce bine! Şi bădiţa nu mai vine! ib. 100. De-aş aveă un făgă-dău, Ce crâşmar aş mai fi eu! ib. 224. (întărit prin: Doamne i-artă-mă etc.): Ce, Doamne iartă-mă! îi [= vei] face broaşte în pântece, de atâta apă! CREANGĂ, P. 242/20. | Ba ce! = nu cumvâ? Cf. polizu. | Ce îaee? = cum? se poate? Mă împuşc! — Ce face?... săraca de mine! ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. 4°. Atributiv şi predicativ. întrebând ne informăm şi exclamând ne mirăm de cantitate sau calitate. a). Calitativ (mai ales în legătură cu verbe ca «a vedeâ», «a şti») Ce fel de, care (I). Ce e sfârşitul celora ce se potrivescu evanghelieei dzeului? cod, vor. 161/s (cum va fi svârşenie N. testament, I, II. io. CE 242 — CE 1648). Mirăndu-se ce om este acela că ară Duminica. NECULCE, LET. II 200/2. Carii din zi în ei cercă prilej, cum şi în ce chip s’ar pute mântui de acel Domn al lor. MUŞTE, let. III 59/I9. Dar ce-i pricina, de eşti vesel? GORJAN, H. I 6/4. Nu ştii ce venin este acesta, c. NEGRUZZI, I 50/29. Ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, p. 213. A dracului treabă! ,Uite, ce blândă mi-a ieşit pe trup. id. ib. 264. Dumnezeu ştie peste ce soiu - de sămânţă de. oameni îi da. id. ib. 286. Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac. id. ib. 289. Să vedem ce procopseală a să-mi faci. ispirescu, L. 15/,. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă ta tă-său să-i încerce bărbăţia, id. ib. 16/3S. L-am prins [pe drăguţul meu] într’o cercare, Să vedem ce fire are; Şi l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. jarnîk-bârseanu, D. 67. Spune-mi, mândră, ce ţi-i gându'? ib. 240. Să vezi ce mândruţă laşi. ib. 262. # Vasul curat spune în ce mâni a picat. ZANNE, p. IV 172. Nu dă ( = de) ce lemn e plosca, ci ce e în ploscă. IORD. GOLESCU, ib. IV 93. | Ce fel de, cf. fel (III). L-au întrebat vezirul ce fel de oameni sănt Moscalii şi ce fel de războiu au. NECULCE, LET, II 329/25. Ca ce feliu de mărime avd, tată, ostrovul acela? DRĂGHICI, R. 154/15. Ce feliu de treabă e aceasta? Noi să lucrăm şi ea să doarmă? CREANGĂ, P. 8/ls. Nu ştiu ce feliu de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră, să degerăm aicea. id. ib. 256/4. Te miri ce v. mir â. b). Cantitativ: Cât (de...) cât de (mult), cum. Doamne, ce se înmulţiră ceia ce mă trag cu pâră. DOSOFTEIU, PS. 16. Să vezi ce cinste îmi fac mie fiii miei cei sufleteşti! ANTIM, P. XXVi/28. De mirat eră încă şi căt stătu,să, ăe s’au bătut, ce putineioşi eră ei să se bată cu oaste turcească! NECULCE, LET. îl 355/9. Ne arată, dreptatea ce mult poate. E. văcărescul, IST. 250/12. Ce te-a mai căutat tată-tău! LM. Şi de-atunci copiii ce-l tot pomenesc! ALECSANDRI, P. I 42. Nu vedeţi... ce mare şi frumuşel s’a făcut? GANE, ap. TDRG. Ce mult se iubeau şi ce bine trăiau ei! VLAHUŢĂ, ib. Ce (n’)am râs! ib. Dar auzi... ce jalnic cântă Clopotele-acum în sat! COŞBUC, F. 128/s. Vite, graurii pe luncă, Veseli, fericiţi ce sănt! id. ib. 129/,. Eu văd de-atâtea dăţi Ce cuminte-i firea! id. ib. 129/i,. Ia, auzi privighetorile ce haz fac! CREANGĂ, p. 129. Când ai şti cu ce greutate se capătă! id. ib. 211. Ce-aş mai râde, să te văd în-torcăndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15/a. Doamne, ce se bucurară, când îşi văzură chiliile orânduite frumos! reteganul, p. IV 5/I6. Soarele sfinţeă. Roşu ce eră! De sânge păreă! TEODORESCU, p. p. 456/ss(>. Copilă ce eşti! JARNÎK-BÂRSEANU, D. 366. Ce păcat! ib. 377. |j Ce nu = cât, cum. Ce nu-l strângeă, ce nu-l sărută, ce nu grăind şi ce nu făcând, într’atăta cât şi cealea ce n’au suflet vrea face voie bună. dosofteiu, V. ş. 59. | Ce de(-a) s. ce mai de s. ce de mai = cât (de mult; cf. fr. que de, lat. quid hominum «ce de oameni»). Mirându-ne, ce de cale şi căt de groaznică o. trecum. DOSOFTEIU, ap. TDRG. Acel ofiţer au venit în chip de iscoadă, ca să vază ce de oaste este. LET. îi 159/38. Care Dumnezeu ştie ce de greu eră pe această ţară! II 417/17. Ce de oameni, apă, bani, timp pierdut! LM. Ia uitaţi-vă, ce de mai dame frumoase, ce de mai cavaleri plăcuţi se uită la D-voastră! ALECSANDRI, T. 309/u.Hei!... în vremea boierilor cu işlic şi cu anteriu, ca mine, ce de mai veselii! ce bancheturi! id. ib. 81 A. Vlad-Ţepeş... zice, cu gând rău: Ce de mai ţepi aş face, stejar, din codrul tău! id. P. III IV 131. Ce de lume plecă din Bucureşti! VLAHUŢĂ, ap. TDRG. Căte mame bogate, ce de-a cocoane mari şi cu fete frumoase n’or să vrea de ginere pe Radu al ei! id. ib. D'apoi acold, aoleo! ce de păzitori mai sănt! ISPIRESCU, L. 372/2. Prin îndemnul său, ce mai de pomi s’au pus în ţinterim! CREANGĂ, ap. TDRG. 5°. întrebarea este de mod.: Cum (de . . .1 ? Acesta Irod fecior eră î«[i] Irod împărat, cel ce ucise tinerii întru Vithleem. Ce să înţeleagem aceasta? CORESI, E. 609/9. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Şi mijlocu’ nu te doare? JARNlK-BÂRSEANU, D. 37. Badea 'nalt căt un cireş, Mândra căt un fedeleş; Badea ’nalt căi i> prăjină, Mândruţa-i toată'n ţărână; Mă mir ce se mai iubesc, Că nici cănd nu se ’ntălnesc. ib. 429. II. în propoziţii afirmaţi v'e, e adevărata particulă neutră pe care o întrebuinţăm de câte ori nu simţim nevoia de a preciza ideea printr’un cuvânt cu sens hotărît. 1°. Neutral. Să cunoscă pre sine, în ce-au cădzut. VARLAAM, C. 17/2. S'au sfătuit cu taină, ce vor face, ca să se poată curăţl de dînsul. URECHE, LET. I 175/5. Dobitoacele nu aveă ce paşte. id. ib. I 203/27. Nu aveâ cu ce se hrăni. id. ib. I 206/ls. Să înţelegi şi să ştii din ce şi de cănd, şî cu ce vină şi sfaturi au pierit şi s’au schimbat Crăia ungurească. M. COSTIN, ap. DDRF. Ce au adaos la această limbă îndreptată..., nimene din cei vechi nu ne lăsă scris. P. MAIOR, IST. 233/^ Despre 'ce [= de pe ce] putem cunoaşte [că] anul fi-va neroditoriu. calendariu (1814) 89. Stând mult în gânduri, de ce să se mai apuce, în sfârşit au închipuit aceasta, drăghici, R. 141/22.Om să-l trag la judecată,... şi ce-o vrea Dumnezeu cu mine! GORJAN, H. IV 69. Posteşte.., că n’are ce mâncă. C. NEGRUZZI, I 250/s. Se vede că-i dase supa fierbinte sau cine ştie ce. id. I 62/13. Sânt bun Român şi ştiu ce vreu. alecsandri, T. 32/18. Controlor de nu ştiu ce. id. ib. 64/27. N’ai de ce să le plângi. DICŢ. Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund. EMINESCU, P. 201. Habar n’aveă de ce face noră-sa. CREANGĂ, p. 6/15. Ştii ceLam gândit eu, cât am stat lângă foc? id. ib. 132. Tot a.ştiut ce-mi trebue la drum. id. ib. 134. Nu mai ai ce căută la casa mea. id. ib. 193. Nu mai ştiă ce să facă, de bucurie. id. ib. 135. Ai cu ce să \,ii nevasta şi copiii, id. ib. 154. Să văd ce-i de făcut.’ id. ib. 214. Mergeau... Dumnezeu şi cu sfântul Petre, vorbind, ei ştiu, ce. id. ib. 298. Ce-a mai fi, a mai fi. id. ib. 269. Dracul ştie ce are! id. ib. 304/23. Mai face el ţăranul şl alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face. id. A.' 103/25. Chirică atunci—el ştie ce. face şi cum face — că într’o clipă adună toată dră-cimea. id. ib. 158. îi spuse curat, ce căutâ. ispirescu, L. 5/20.. Pentru mândra care-mi place,' Nici părinţii n’au ce-mi face. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 11. Nu ştiu, mândră, ce-i asta: Ori iubesc alta, ori ba, Pe lin’ nu te pot uită. ib. 80. Toate cină şi s’alină; Numai eu n’am ce cină, . Nici cu ce mă alină. ib. 203. N’am ce zice — recunosc că e aşă. # Iată ce! Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, p. 224. (A şti, a află) ce(-i) şi cum (e) = a fi bine informat despre cevâ. Cf. polizu, pamfile, j. iii. Ce-i drept = într’adevăr, e adevărat, de fapt. Trăesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de h/u-zur. ALECSANDRI, T. 113. Doi icusari plătise... pentru ciubote. Dar, ce-i drept, făceau paralele acele. CREANGĂ, A. 103/12. (Eliptic, în loc de: nu ştiu ce) Ce face, ce drege, dar ştiu că izbuteşte tot- . deauna. TDRG. Nici o frunză, nici un fir de iarbă, dar nimica, [ştii] c-ei nimica. RETEGANUL, P. V 35/36. Din ce în ce = cu cât trece timpul, cu atât mai mult, tot mai mult. Din ce în ce cântarea... tot creşte. EMINESCU, P. 206. Slăbesc din ce în ce. fundescu, l. p. 29. (Mold.) Cu mare ce = cu mare greutate, după multă osteneală. Cu mare ce scăpând din labele [ursujlwi, am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, p. 186. Fata, babei îndrugă şl ea, cu mare ce, câte un fus. id. ib. 284. Numai ce (iată) = (iată că) de odată; (f) numai (că...); ăbiă; (f) doar’ atâta că..., (t) doar’ numai. Iar CE — 243 — CE boierii mw'ile'n.eşti, detco, l-au văzut, nuiTiai ce au încremenit. NECULCE, LET. II 215/16. Şi cum sta ea în preajma fântânei, numai ce iaca pe slujnica ştiută. CREANGĂ-, P. 99/13. Smăul... numai ce s’au înfiat odată şi s’au despironit şi descătuşit de pe părete. SBIERA, p. 51/27. Mergând ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ţineâ ’n picioare. RETEGANUL, P. III 61 /3o- Nu plecase bine baba din casă, şi numai ce vine la fată un chiţigoiu. ŞEZ. v 66,/,. Căte odată, arare-ori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduşă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Troianii ieşiră şi văzură pristaniştea pustie, numai calul ce aflară. MOXA, 353, cf. 369. Numai dănăoară într’un an ce întru. VARLAAM, C. II 27. Păţînd toate aceastea svântul, atâta numai ce dzîceă întru sine:... DOSOFTEIU, V. S. 43/j. Atâta s’au dat cu nevoinţa, cât numai ce mânca puţinteă zamă de orz. id. ib. 122/2. Numai ce au zis, că va veni acolo la loc, cu oastea sa. URECHE, LET. I 136/2. Ce ( = ci) Despot, dacă s'au văzut aşezat la domnie, nemic de aceea nu grijeâ, ce ( = ci) numai ce prădă şi făceă răutăţi în ţeară. id. ib. I 180/i4. Pre boieri... îi luase la oaste cu sine, numai ce lăsase caimacami pre Nicolai Racoviţă... şi pre Toader Paladie. N. COSTIN, let. II 28/35 Numai norocul Ducăi-vodă ce au fost, de nu şi-au pus capul. NECULCE, let. II 216/20. Numai ce plecă bărbatul, şi pe dată şi scrise (Duduia) lui Nicolesco. nădejde, ap. TDRG. | Aceia numai ce n’ar ave păcat. (sec. XVI) cuv. D. bătr. II 330. Dece ( = deci) cumu-i voia Domnului, numai ce-l caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţărîi, care obiceaiu şi până astăzi trăiaşte. URECHE, LET. I 98/6. Şi, oricum, într’alt chip a fi nu poate, numai ce sânt făcute de Dacii cei vechi. M. COSTIN, ap. DDRF. Turcii s’au spăriat a mai da năvală la obuzul moschicesc, ce ( = ci) mergeâfu] pre departe..'., fără căt numai ce ieşeâ de se hărăţeâ căte doi-trei. neculce, let. II 357/6. Nu-l văzură nimenea ce se făcu, numai ce să vedeâ praful înaintea lui. alexandria, 15. | Care numai ce | = (aşâ) încât. Breslaşii... strigă... Care numai ce huiâ divanul împărătesc, neculce, let. ii 315/i4. | Mai mult ce f = mai mult, atât numai că. Mai mult ce răzbeă Cazacii pen păduri, pe la cetăţi aproape, şi adu-ceă căte oarece hrană, ce ( = ci) iară nu de ajuns. M. costin, let. i 250/V | Tocmai ce f = tocmai, de sigur, cu siguranţă. lţ[i] pare că tocmai ce mi-i întoarce de la creştinătate. DOSOFTEIU, V. s. 102. | Cât pe ce = cât pe-aci, aproape, mai-mai (să...). 2°. Adjectival. Care. în ce zi [= în ziua in care] veţi măncă, cu moarte veţi muri. biblia (1688) 22/10. Un an vine, trece, ş’alt an îl moşteneşte, Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. ALEXAN-drescu, M. 4/4. (în corelaţiune cu acela) In ce ceas te veri rugă..., într’acela ceas va iertă păcatele tale. Varlaam, c. 316. .Cu ce măsură veţi măsură, cu aceea vi se va măsură. LM. 3°. Demonstrativ şi determinativ» a), f (Rar, raportându-se la persoane) Cel ce, acela care. Să se pleace şi să se ru.şineaze ce cerură sufletul mieu, să se toarne ( = întoarne) înapoi şi să se spămănte ce cugetă mie rău. CORESI, ps. 86. Ce faci dudele [— minunile], tu eşti zeu singur, id. ib. 235, cf. 270. b). Aceea ce, ceea ce. Să direagă ce pre unde va fi stricat. PRAVILA MOLD. 232. Nu-şi schimbă cuvântul Cătră soţ, de ce dzîce. dosofteiu, PS. 42. Ce vrea să facă, făceă. URECHE, LET. I 206/9. Din ce am zis înaintea Măriei-tale, nu voiu ieşi. antim, p. xxvm/31. Ce-am fost, acum nu sânt. konaki, P. 213. Ce se atinge de stilul [pare a fi germanism: was den Stil betrifft...; azi: în ceea ce, priveşte stilul...] limbei, eu am privighet după putinţă a fi lămurit şi preţizu. codica ţiv. Vii/20. Cu ce am, nu mă pot ajunge. LM. Ce cauzează părere-de-rău, nu este de dorit, maiorescu, L. 82. Şi ce-a făcut, Destul de rău a fost. coşbuc, F. 72/18. Cu mine însă aveă ce aveă. conv. lit., ap. TDRG. De ce ţ-i-e mai drag în lume, tocmai de aceea n’ai parte, creangă, p. 31. Eu ştiu ce ştiu eu. id. ib. 118. Ţine minte ce-ţi spun eu., id. ib. 192. Să sfârşesc ce am pus de gând. ispirescu, L. 16/!. Nu-mi tigneşte nici ce mâne, Nici ce beau. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 89.# Ce-i e scris omului, în frunte-i e pus. CREANGĂ, P. 220. Oaspele nu mănâncă ce gândeşte, ce [ = ci] mănâncă ce găseşte. ZANNE, P. IV 227. Ce ţie nu-ţi place, abuia nu face. TDRG. De ce te temi, [de aia] n’ai să scapi. id. (în corelaţie cu tot) Jupânul Strul aduceă, pentru hatârul călugărilor şi-a călugăriţelor, tot ce li trebuia. CREANGĂ, p. 112/s. | (înlocueşte construcţii cu prepoziţiuni) La (a)ceea ce. Ia sama ce iubeşti, jarnîk-bârseanu, d. 251. I Pentru (a)ceea ce. Au dat arz la Împăratul, jăluind pre Nicolai-vodă ce le-au făcut. NECULCE, LET. II 334/17. S’au căit ce au făcut. id. ib. II 340/i. | De (a)ceea ce. Să se mire tot târgul Ce mi-a făcut urîtul, Să se mire şi lumea Ce mi-a făcut dragostea. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 275. | De ce = pentru că. M’a blestemat măicuţa, De ce i-am călcat vorba. jarnîk-bârseanu, d. 196, cf. 61, 217. Pentru ce t = pentru că, de-oare-ce. Pentru ce mă arăt eu, cu cuvente bune cătră tine, pentr’aceâ te măreşti atâta, varlaam, C. II 62. Tatăl ce-şi va ucide feciorul, pentru ce-şi va fi lepădat leagea lui II[ris-to Js. pravila mold. 522. A ce f = pentru că. Bociră a ce rămaseră săraci, dosofteiu, V. S. 160. Cu mânie le va dzîce A ce stălură cu price. id. PS. 14. Din ce f = din care cauză ; pentru că. [Sfântul] l-au înfruntat [pe împărat], din ce spre mânie să porni împăratul, id. V. S. 402. Cerşii iertăciune, din ce l-au supăratu-l. id. ib. 492. De ce..., de ce (s. de aceea) = cu cât (..., cu atât). Dece o lepădă de la sine H[risto]s..., de-aceă ea să rugă mai cu milă. VARLAAM, C. 3052. De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-alb i se tulburau minţile, creangă, p. 275. De ce merge, de ce mai tare se îndeseşte [pădurea], ŞEZ. I 5/21. De ce joc, d’aia-aş jucă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 362. Scârna, dă ( = de) ce o scormoneşti mai mult, mai mult^şi pute. IORD. GOLESCU, ap. zanne, P. II 718. într’aceea ce t = pe când. Şi ’ntr’aceaia ce cugetă, adecă [ = iată] so-seaşte călare svântul. dosofteiu, V. S. 1172. 4°. Nehotărît. Oricare, orice, oricât. Ce preot să va află..., să pomenească şi pre JRffld[ul] (a. 1571). cuv. D. bătr. I 18. Ce om [= oricărui om care] vrea face vitejie..., făceâ-i chipul lui. VARLAAM, C. 1872. Nu s’are puteă mai plăti cu bani, macar de are scoate ţara din ce nevoe. pravila MOLD. 48. Cela ce va zice giupânu-său, să are fi ce boiarin, să nu-i vorovească cu muiarea, şi el tot va vorovi, poate să-l ucigă. ib. 572. Da de la sine din casă, unde ce trebuiă ţării. N. costin, LET. II 21/21. Agiungănd la împăratul cu acei bani, au astupat gurile tuturor cine ce cereă. neculce, LET. II 276/î4. Eu pun rămăşag pe ce vrei, că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. jarnîk-bârseanu, d. 359. # Ce-a (în Munt. ce*o) da târgul şi norocul = nu importă rezultatul, orice va fi, oriunde va ieşi. Am să le vorbesc curat pe faţă, ce-a da târgul şi norocul. CONTEMPORANUL, vi. I 485. | Ce cum f=oricum, oricare. Vor fi făcut răscumpărarea atunce şi curund, după ce le vor fi făcut aceă vătămare, ce cum va fi. pravila mold. 181.' | (Verbul predicat se repetă şi după ce; une-ori întărit prin mai) Orice, oarece, cevâ (cf. cât A. I 3°). Eăt-frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luându-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dâra de piuă. EMINESCU, N. 8/10. A stat ce-a stat şi-i dete ’n gând Să iasă după 16 CE - 244 - CE fată. coşbuc, F. 110/j,. Numai fii ce-i fi, asta nu mă priveşte. CREANGĂ, p. 162. Pune el ce pune la rană, şi pe loc se tămădueşte. id. ib. 177; Aşă e lumea asta, şi, de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea. id. ib. 223. Mai ireok ce mai treoU şi iată că şi fala cea mică zise... ispirescu, L. 14/28. De mergeă ce mai mergea, Vălcul, măre, ajungeâ, Cu murgul alăturea Colo'n ţara muscă-lească. TEODORESCU, P. P. 433/81. Maică, lucră ce-i lucră, După urît nu mă da. jarnIk-Bâr- . SEanu, D. 274. Fă-mă, Doamne, ce m’ei face... ib. 405. De-ar fi târgul la Mica, Mi-aş mână ibovnica, Şi o-aş da pe ce o-aş da, Şi o-aş da pe bani de lut, Numai să n’o văz mai mult. ib. 453. •III. Relativ (în limba populară şi la scriitorii vechi — care-1 întrebuinţează şi după prepoziţii —■ ce e mai des decât în limba literară, care-1 ocoleşte atunci când se raportă la persoane şi preferă adesea, din cauza posibilităţii de a fi declinat, pe care). 1°. Care, de. - Protivitorilor [le este] piatră ce nu o săcotiră ziditorii. COD. VOR. 146/4 (.'necredincioşilor piatră carea o lepădară ziditorii. N. testament 1648; celor neascultători piatra carea nu o băgară în samă ziditorii, biblia 1688). Aflămu o corabie ce treceă întru Finichiia. ib. 24A0 (: aflând o corabie trecând în Finichiia. - N. testament 1648). Nu pomeniră mâinile lui zioa în ce [azi: în care] izbăvi ei. CORESI, ps. 213. Lucruri ce (Munt. : c a r i 1 e) să fac în protiva dumnezăeştii pravile, prav. 1077. Pentru vre o greşală mare ce (munt. : c a r e) va fi făcut. ib. 366. Cum au făcut un munciloriu (= tiran) de la Athina, ce (munt. :pre carele) l-au chemat Pisistratos. ib. 1.087. Pentru bărbaţii ce-ş[i] (MUNT. :car i-ş i) vor hotri muierile lor. ib. 678. Muia-rea ce (MUNT. : ca re a) va fi făcut preacurvie. ib. 524. Muiarea sa ce (munt. : d e) va fi făcând preacurvie. ib. 685. Bărbatul poate să-şi puie muiarea în hiară, pentru doaă vine, de ce [= din care] -una iaste când o va află făcând preacurvie. pravila mold. 852. Ferice de omul ce n’a mearge In sfatul celor fără de leage. DOSOFTEIU, PS. 11. Vă certaţi cu cuvântul Toţi ce giudecaţi pământul. id. ib. 15. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi. ştiinţă şi minte. id. ib. 44. Apele 'fugi-vor... de rea’nfocare Ce-a să slobo-dzască Domnul cu suflare, id. ib. 51. Piatra cea de mult preţ ce să zice cărbune, biblia (1688) 4 pr./13. Darul ce am luat: ib. 4 pr./J6. Din zilele lui Traian ce au adus pe aceste locuri Rămleni. N. COSTIN, LET. r 88/3. L-au ospătat cu pâne şi cu peşte fript, ospeţ păseăresc de ce [azi: de care] mâncă şi ei. URECHE, LET. I 162/21. L-am scris [letopiseţul] de pe nişte izvoade ce [= pe care le] am aflat la unii şi alţii. .NECULCE, LET. II 195/24. Le-au dat moşiile înapoi, iar altă nimica nu le-au dat ce [= din ceea ce] le luasă. id. ib. II 207/23. Tractatul ce el închieid cu Baiazet la 1393, asigurează Românilor drepturile următoare... bălcescu, M. v. 8/2S. Dinainte eră un bălan ce puteâ să aibă 35 [de] ani. C. negruzzi, I 37/Is. Tu, ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormânt. ALECSANDRI, P. I 10. Coroanele ce regii pe frunte le aşează, Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează. eminescu, P. 202. Pe ea o ţine-acuma, ce fu a morţii pradă. id. ib. 209. 11 văzii refuzând a îndeplini" ordinele ce i■ se dăduse[ră] în privinţa lui Brâncoveanu, ce trebuia prins. IORGA, IST. LIT. I 238. Veneâ dinspre târg, cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40/6. Harap-alb rămâne bucuros, mulţămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el. id. ib. 214/5. Oamenii ce priveau, şi mai ales băieţii, leşinau de râs. id. ib. 306/i4. De multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz. id. ib. 111/n. (După un subst. nearticulat) Halal de nepoţi ce are! id. ib. 189. Are să-şi ţie cuvântul, ca unul ce eră om de omenie, ispirescu, L. 43/13. Pe Dumineca ce vine, Să-şi gătească peana bine. jarnIk-bârseanu, D. 40. Când gândesc, mândră, la tine, Nu mai am inimă’n mine; Puţintică ce mai este, Nu mai e de vreo nădejde; Puţintică ce-a rămas, Mi s’a fript şi mi s’a ars. ib. 114. Jurământu’ ce-oiu jură, Pe capul tău va cădeă. ib. 241. Eu cum să nu-mi fac [voie-rea] Pentru unul ce mi-i drag. ib. 214. Pâinea, ce iei'din gura altuia, cam sărată se pare. IORD. GOLESCU, ap. zanne, P. IV 55. | (Construcţie neobicinuită) Leşii încă ce au avut oaste mai aleasă [= oastea mai de frunte ce (s. pe care) au avut-o], o au tras de prin aripi în frunte. M. COSTIN, let. i 243/3, cf. 215/16. II (L o c. ad v.) Pe zi ce merge (s. trece) = din zi în zi. Apoi de zi ce treceă, [cometa] tot se urcă pe cer. n. costin, let. II 23/a. Slăbeşte, pe zi ce merge. (Vechiu şi popular, înlocueşte gen.-dativul pronumelui relativ) (Al) cărui(a). Un bărbat ce-i eră numele Anania. COD. VOR. 40/6. Urii di[n] Asia ludei, ce lă se cădeă înaintea ta să vie. ib. 62/x. I va fi pierirea de unul ce-i va fi numele Fiţa. moxa, 373/3,. O fămeaie, ce-i curgea singele de doisprădzeace ai ( = ani), o tămădui. VARLAAM, C. 246. Să fie iarăşi a stăpânului ce (MUNT. : a cărui) au. fost m.ai de mult. prav. 13. Unui om de ocară ce (MUNT. : c ă r u i a) nu-i ţine nime în samă cuvântul, ib. 649. Nice vei da trupul să să strice A sfântul tău ce i-ai dat ferice. DOSOFTEIU, ' PS.- 45. Unde văz copilele Ce le răsar ţiţele, M’a-pucă frigurile. ŞEZ. I 175 b/14. Au fost odată un voinic ce-i ziceă Teiu-legănat. SBIERA, P. 80/17. (Vechiu, astăzi înlocuit prin care precedat de prepoziţii) în (pe, de, la, pentru, după, prin, cu etc.) care, unde. Cetate mare ce [=în care] lăcuiiă un împărat, cuv. D. BĂTR. II. 164. Petrecu, acolo, într’a-cel loc ce eră, 2 dzile. VARLAAM, C. 782. Omul cel din-lăiu n’au putut plăti greşala cu munca ce fu muncit în iad. id. ib. 272. Nice poate hi mai mare milă de[= decât] aceasta ce au iubit Zf[risto]s pre vrăjmaşii săi. id. ib. 315. Pentru a treia pricină ce.(MUNT. de carea) şuvăeşte cel vinovat, prav. 1009. Pentru a patra pricină ce (munt. : pentru carea) micşureadză giudeţul certarea, ib. 1031. Pentru a noa pricină ce (munt. :den carea) înmicşureadză ' giudeţul certarea, ib. 1076. Cu aceasta certare ce (MUNT. : cu carea) să va certă. ib. 1179. Dumnedzău toate veade, Din scaunul său ce şeade. dosofteiu, ps. 14. In urcior ce aveă tâlharii vin, s’au tras o năpârcă, id. V. S. .34. Care casă este din jos de casa dumisale hatmanului ce şede Iorga (a. 1762). URICARIUL, X. 75/22- S’au temut... a mergere, pentru acele amestecături ce-l amestecasă Vasilie-vodă la Paşa. M. COSTIN, LET. I 277/2. Cetind fermanul -de domnie nouă ce l-au miluit Împărăţia, e. kogĂlniceanu, LET. III 191/,. Să plătească cărăuşul după preţul' ce se va vinde vinul acolo unde se descarcă. RĂŞCANU, L. 40/22. Peştera aceaea ce răposase sfinţii. MINEIUL (1776) 13072- Lupă slăbăciunea ce se află toţi locuitorii ţerei (a. 1823). uricariul, V 181/27. Alergă, pe cât puteă, după dînsa, spre locul ce p zărise. GORJAN, H. II 174/16. Am venit să ne vindecăm de boalele ce sântem coprinşi. id. ib. IV 219/20- Pravilele ce se ocârmuiă pământul Moldovei. uricariul, IV 207/j. In năcazuri ce . sântem cuprinse, mai avem timp ca să şi glumim. reteganul, p. ii 23/12. | (Prepoziţiunea care ar trebui să stea înaintea lui ce, îi urmează în aceeaşi propoziţie, în legătură cu pronumele personal) lntunear[e]cu gros, ce te poţi răzimă de el. (sec. XVI) CUV. D. bătr. ii 228. Svănta raclă ce-i într’însă veşmântul sfintei lui D[umne]dzău născătoarei. DOSOFTEIU, V. S. 12. (Vechiu şi popular, după noţiuni de timp) în (s. din) care, (de) când (II 2°), cât, că. D[o]mnul CE — 245. — CE _H[ns(o]s intr'aceaiaşi dzi ce învise ( = învie) din morţi... să arătă ucenicilor. VARLAAM, C. 1352. Intr’acel ceas ce. au făcut răutatea. PRAVILA MOLD. 171-De demineaţă din mănecuşuri, Pănă’n sară c& mărg la culcuşuri. DOSOFTEIU, PS. 241. Adu-căndu-şi aminte de adease ori ce-l fusease svântul Ioan dojenit, id. V. S. 1202. ^Lcm* ce m’arn spo-dobit dorului, nu-m[i] voiu face voia-rea. id. ib. 1672. La vremea ce vor auzi doba lui, să dea den toate părţile năvală. M. COSTIN, LET. I 321/26. Ce am- lucrat în 7 ani ce am fost acolo,... lucrurile acelea mărturisesc la toţi. ANTIM, P. XXiv/26. Au stăpânit tot Românii pân’amii, ce-au încăput dumnealui Ştefan (a. 1702). uricariul, XIV 267/14. După multă vreame ce stătă spânzurat... l-au băgat în temniţă, mineiul (1776) 1862/2. Că de trii ani ce-ai plecat, Ploaie multă s’o vărsat. POMPI-LIU, B. 53/e- Până mâne ce = până mâne înainte de a..., până mâne când... Bine, babo, voiu da fata mea după feciorul tău, dacă până mâine ce răsare soarele, va curge pe sub puntea cea de aramă o apă mare. MERA, B. 11. | (L o c ad v.) De (şi în) vreme ce, v. vr.eme. | Până când ce f = până ce ; după ce. Să nu vază moarte, până când ce va vedeă pre H[risto]s. DOSOFTEIU, V. S. 51. | Dimineaţă să deşteptă stareţul, ce văzU aceă videanie. id. ib. 197. După patru ceasuri ce începusă puşcile a batere în Căzaci, au ieşit Căzacii şi au făcut năvală la puşci. M. COSTIN, LET. I 248/s. Dupăcâte-vâ săptămâni ce-au şezut Timuş aicea în Iaşi. id. ib. I 296/la. (în corelaţiune cu (a)cel(a) etc.) Ce iaste ceaia ce ai a-mi spune? COD. VOR. 52/3 ( : ce iaste carele vei să-mi spui? N. TESTAMENT 1648; ce iaste carea ai să-mi spui mie? biblia 1688). Cela ce lăcuiaşte fără gâlceavă. MARDARIE, L. 148. Pre ceia ce-au îmbătrânit, ib. 1143. Ceia ce vor fi într'un gând cu ceia ce vor face o greşală, să să cearte toţ[i] cu o certare, şl ceia ce n’au făcut. PRAV. 1151. Dzîcă cât le place, ceia ce n’au minte. DOSOFTEIU, PS. 35. Luminând pre. cei ce sânt supt ascultarea Măriii-tale. BIBLIA (1688) 8 pr./48. Intre acei feciori de Domni, ce au nemerit locul acesta, au fost şl Dragoş-vodă. URECHE, LET. I 99/3. Dumnezeu cela ce-i ocârmuitor tuturor celor ce i se roagă... id. ib. I 163/12. Pe o ploaie şi furtună ca aceea, ce nici de un sporiu nu erâ. M. COSTIN, let. i 313/S4. Am făcut cele ce am făcut, antim, p. xxviii/2. Arătându-se acestea ce se zic în urmă. TES. II 308. Eră înlăuntru ceaia ce [=' aceia pe care îi].căutâ. mineiul (1776) 181. Aceea ce ne pare că-i un-rău. KONAKI, p. 272. Ca să te’ncredinţezi de aceste ce-ţi ziseiu, Ceteşte mai jos. id. ib. 221. Vă învăţăm acele ce socotim de cuviinţă spre folosul şi împodobirea năravurilor voastre. DRĂGHÎCI, R. 4/6. Arată semn acelor ce nu voesc să crează. alexandreScu, M. 5/6. Trage-ţi mâna din cel joc Ce se ’ntoarce lângă foc. ALECSANDRI,. P.. I 8. Îmi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer. EMINESCU, p. 202. Au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit. CREANGĂ,, p. 278. Nu se mănâncă tot ceea ce zboară, ispirescu, L. 14/21. Vai de cel ce spală paharul pă din afară, iar pă dinlăuntru plin dă spurcăciune.IORD. golescu, ap. zanne, P. IV 39. 11 (în locul pron. reiat. în dat.). Ferice de cei ce [= cărora] lăsară-se ( = li s’au iertat) fărălegile. coresi, PS. 77. ^2°. (în legătură cu verbul «a fi» — mai rar «a se găsi» —relativul.ee se întrebuinţează cu sens explicativ) Ca un D[u]m[ne]dzău ce eră, ştiiă că va muri Lazar. varlaam, c. 79.' Un prostac ce sânt, şi nevreadnic. dosofteiu, V. S. 116/2. Fiinţă ticăloasă ce sânt! adormeam pe nădejdea făgăduinţelor lui! c. negruzzi, i 52/2. Ca băiet străin ce se găseâ..., s’a oploşit de la o vreme într’un sat. CREANGĂ, p. 139. Am s'o dau dracului de pomană, soiu râu ce este ea! id. ib. 174.. Te sfătuesc, ca un lată ce-ţi sânt [= în calitate de tată, după datoria mea de tată], id. ib. 286. Să-ţi trăiască calul,... ca un năzdrăvan ce este. ispirescu, l. 5/s. | De... ce = atât (de...), aşâ (de...). Cum văd, tu numai nu dai în gropi,- de prost ce eşti. creangă, p. 52/u, cf. 140, 167. Le ţiuiă urechile, de urît ce li eră ( = aşa le erâ de urît). id. ib. 73/jj. Pere galbene ca ceara, de coapte ce erau. id. ib. 290. Moşneagul a rămas pleşuv.de mult ce-l netezeâ baba pe cap. id. ib. 294. De rele ce sânt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5/30. Nu puteă nimeni să steă lângă dânsa. Atât de spurcată ce. eră, dihania! id. ib. 195/23. Vai, tare-ai îngălbenit! — Cum să nu mă ’ngălbenesc, De-atâtă gând ce gândesc! jarnîk-bârseanu, D. 189. Vestea’n lume că mergeă De frumoasa Ilinca Şi harnică ce erâ. BIBICESCU, P. P. 262. De iubit ce ne iubim, Tot la anul ne ’ntălnim. ROMÂNUL GLUME.Ţ, 51/„. B. Conjuncţiune (în limba veche, regional, în unele cazuri, până astăzi. începând cu sec. XVI, dar mai ales din sec. XVIII încoace, înlocuit tot mai mult prin forma ci). Când pronumele relativ ce nu mai e raportat la substantivul de care se ţine, ci la conţinutul propoziţiei precedente întregi, el primeşte funcţiunea unei conjuncţii. 1°. Cazul cel mai obicinuit e acela în care între propoziţia precedentă şi cea următoare.se simte un raport adversativ. Astfel fraza: Au doi bandit cetatea Bistriţa ce { — pe care) nu o putu ţineâ îndelung, devine: Petru-vodă... au dobândit de la Săcui cetatea Bistriţa. Ce (=dar, însă) nu o putU ţine îndelung, a,vând grijă de la Sultan Selim să nu-i vie bănat. LET. I 157/39. Tot astfel: Cercatu-s’au Antioh-vodă, când au vrut să se căsătorească, pentru o fată şl la Constantin Brânco-veanul, Domnul de Ţ ara-românească, ce ( = care încercare > însă această încercare) nu i s’au trecut. LET. II 47/2S. In multe tulburări şi de multe părţi clătită, pe aeeavreameîmpărăţiia Romanilor se află; ce (= .căreia > dar ei) nu căci puterile, ce căci capetele lipsiiâ. cantemir, HR. 232/x. Une-ori avem chiar combinaţia lui ce cu pronumele demonstrativ: De mirat iaste că limba Moldoveanilor şi a Muntea-nilor mai multe cuvinte are în sine râmleneşti decât Italiianii... Ce aceaia (= care lucru> de fapt acest lucru, dar acest lucru) nu iaste de mirat. LET. I 10,/3. a). (După o negaţiune, ascultătorul găseşte în a doua propoziţie cauza însăşi a negaţiunei exprimată în propoziţia dintâiu; astfel ce devine conjuncţia care corespunde prin excelenţă lui «sed» lat., «mais» fr., «sondern» germ. etc.) Dimpotrivă, ci (1° a). Ce = sed. ANON. car. Nu eşti făcătoriu legiei, cc giudeţ. COD. VOR. 129/14. Nici. pre noi nu lăsă săraci, ce tremise noao sfinţii săi apostoli. CORESI, E. III/3. Deci cel nebotezat nu va priiml bolcr.al, ce-l’va întoarce şi nu-l va boteză. CUV. D. BĂTR. II 332. Porunci să nu iasă din ceata featelor, ce să stea în besearică. DOSOFTEIU, V. S. 8. Tălmăcind... nu oarecare părţi, ce toată scriptura, biblia (1688) 8 pr./25. Vedem neamul omenesc necuno-scându-şi cinstea lui, ce împleticindu-se. ib. 3 pr./22. Pre Ardeleni nu-i lăsă să odihnească, ce pururea le făceă nevoie. LET. I 98/27. Că nemică, după cc s’au aşezat la domnie, n’au zăbovit, ce de războaie s’au apucat, ib. I 157/4. Nice de pre un izvod a ni-mărui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă. ib. II 195/26. Nu dormeă Ieremia-vodă, ce, deşi aveă nădejde în Leşi, iară îndată au agiuns .la Hanul. ib. II 217/14. Nime n’au dosit, ce toţi l-au aşteptat. MAG. ist. III 76/|2i. (Se mai găseşte, în sec. XIX, prin Moldova şi prin Ardealul nordic) Părinţii lui Robinson însă nu au avut asemine înţăleaptă îngrijire pentru dânsul, ■ ce l-au lăsat, slobod în toate voinţele lui. DRĂGHICI, R. 4/10. Tatăl său la aceasta nu-i da ascultare, ce, dimpotrivă, îl mustră id. ib. 5/12, cf. 51 /3, 142/23. Bunătatea stofei nu stă în CE — 246 - CE înfloritură, ce în ţesătură (Folticeni). zanne, P. iii 385. Da nu-i frige (ca) cum se frige, Ce-i torceă în cârlige, jahresber, vi 67. Nu-i de vină gura, ce-i de vină chiuilura. vaida. | (în corelaţiune cu nu numai s. necum s. n u ca să s. nu altmintrelea, şi urmat une-ori de şi s. încă s. tocmai şi) Eu nu numai legat se fiu, ce şi se moriu gata sănt. COD. VOR. 28/2—3. Necum, să agiutorească pre cineva, ce încă gândesc, de unde vor luă. VARLAAM, C. 3112- Darul... nu l-am luat numai pentru noi, ce şi pentru alţii, biblia (1688) 4 pr./17. [Om] nu numai slujit la ceale politiceşti.... ceşi alesbogoslov. ib. 7 pr./6 Nu numai apa Moldovii sau Siretiul le-au fost hotar, ce până la Nistru şi până la mare s’au lăţit. LET. I 98/2j. Atunce Ungurii, necum să se bage să-i jăcuiască. ce încă i-au păzit. ib. I 172/26. Şi nu numai căci limba şi graiul tot unul le-au fost, ce încă căce ( = căci, fiindcă) şi dintr’un loc au ieşit. CANTEMIR, IIR. 74/20. Făcuiu ceast'-adunare... De stihuri... Şi nu ca să-mi fac fală, ce încă mai vârtos S’arăt cum pierde omul ceasuri fără folos. ZILOT. CRON. 331 /8. Nu numai broaştele Bahluiului au rădicat glasul, nu numai prorocii Iaşenilor au cuvântat, ce şi Vulturul ardelenesc îşi scutură aripa. RUSSO, s. 57. b). (După o propoziţie introdusă prin «măcar», «deşi», «săvai») Cu toate acestea, totuşi. Măcar c’am şi răbdat munci, ce aşă să cădeă... VARLAAM, C. 179. Săvai că şi păţiiă de la păgâni, c& de la D[u]mn[e]dzău li să iuşură. dosofteiu, v. S. 113. De au şi greşit, ce sv[i]nţia ta eşti dzăul celor ce să pocăesc. id. ib. 88. Măcar că scriu une[le\ letopiseţe moldoveneşti că au prins pe Petru-vodă Aron şi l-au omorît Ştefan-vodă, ce nu-i adevărat. LET. II 8/34. t (Complinit prin «însă») Săvai c<î-ş[i] duceă darurile îndoite, ce însă eră nebăgat samă. DOSOFTEIU, V. S. 10/a. c). (După o propoziţie hipotetică s. condiţională) Dar, însă, ci (1° b). Ttij-a? cântă cântecul cu viersuri, ce n’am deagiuns muzică. DOSOFTEIU, V. S. 112/2. O, Moldovo, săracă Moldovo! De ar fi Domnii tăi cari domnesc întru tine toţi înţelepţi, încă nu ai pieri aşâ lesne. Ce domniile, neştiutoare rândului tău şi lacome, sănt pricina peirei tale. M. COSTIN, ap. bălcescu, M. V. 642/,. Aş maidormi puţinei, ce mi-au zis să sârguesc. LET. ap. TDRG. d). (După o propoziţie afirmativă, căreia însă vorbitorul îi opune o afirmaţie contrarie sau o restricţie importantă) Dar, cu toate acestea, totuşi, însă, ci (1° c). Altă avuţie iaste dintr’agonisită direaptă, ce ş'aceasta să cade să o cheltuiască bine. varlaam, C. 279/3. Unii sânt de le slujeaşte avuţiia; ce nu d[u]m[ne]dzăiaşte. id. ib. 228/,. Micşor Ioan despre stat să are, ce la D[u]mn[e]ăzău are cinste mare. dosofteiu, V. S. 115. Răii stricară lumea, ce Domnul din scaun prcste toţi prăveaşte. id. PS. 40. Vor unii să-i zică Moldovei că au chemat-o Sţitiia..., ce Sţitiia. cuprinde loc mult... LET. I 97/4. Cu toţii s’au rădicat asupră-i; ce ni-mică n’au isprăvit, ib. I 155/6. Păscarii l-au dus la casa unui boierin unguresc...; ce pre domnul nu l-au aflat acasă, numai pre giupăneasa lui. ib. I 162/,. Sultanul... au scăpat la grajduri; ce 1-aU găsit ienicerii, ib. I 255/n. Trimiţând rânduri după rânduri să vie mai curând, ce nu aveă cui zice. ib. 319/22. Se băteă la Nana cu Şvezii, iar pe altă parte dede oaste lui Avgust, craiului leşesc întru agiutor. Ce birui Şvedul pe craiul Avgust şi-l goni în Saxonia. ib. II 301A.lt (Une-ori complinit prin «însă»). Intr'ascuns ţâneă creştineaşte, ce însă nu putură ascunde, dosofteiu, V. S. 25,2. Mirean■ la post, ci creştin însă. id. ib. 186,2. e). (După o întrebare oratorică) Dar. Până cănd, milostive, vei face zăbavă Să mă ’ntorci din pierzare spre sfânta ta slavă? Ce te milostiveaşte. dosofteiu, ps. 23 f). Iară, însă. Pavel întru zbor, cum ar vrea cevă a întrebă d“ el, ce tu amil să nu asculţi (iară tu nu-i creade pre ei. N. testament 1648; deci tu să nu-i asculţi biblia 1688) de ei. cod. vor. 52/j. De va dzice neştme cuiva «hain», carele mai de mult cu adevărat va fi fost hain, ce-l va fi iertat domnu-său (iară apoi munt. ,• qui a 6te traître..., mais â qui son prince a pardonnâ;) PRAV. 925, cf. 71, 1171. Ce mai apoi şi cu sin-gele său ne-au răscumpărat. VARLAAM, c, 271/a. g). (Serveşte une-ori spre a aduce vorba asupra unui subiect întrerupt, spre a tăia vorba cuivâ s. numai ca un îndemn înaintea unui imperativ) Dar, ci (1° d). Răspunse■ Ce amil, pasă! COD. VOR. 64/j. Eu sănt Isus cela ce tu-l goneşti. Ce te scoală ('ce scoală N. testament 1648; ce te scoală biblia 1688) şi stă pe picioarele tale. ib. 77/,. Ce de aceste destulu-i; să neîntoarcem la ale noastre. let. I 106/aa- Ce să... mergem după Sarmitie. CANTEMIR, HR. 131/sa- 2°. Consecutiv şi copulativ. a). Prin urmare, deci, de aceea, din care cauză, încât, cât despre..., ci (2° a). Cu limba lor înşală SAfacă^n lume sminteală. Ce le dă, Doamne, osândă! DOSOFTEIU, PS. 21. Scriitorii noştri n’au avut de unde strânge cărţi; că de la lăcuitorii de’ntâiu n'au aflat scrisori, că n’au lăsat..., ce şi ei au scris mai mult den basne şi den poveaşti. let. I 95/26. De multe ori omul însuşi ceale ce veade cu ochii săi nu poale să le puie pe rând şi multe smin-teaşte...; dar ceale de demult şi răsuflate de atăta vreami de ani! Ce eu, cum am aflat, aşă am arătat. ib. I 96/8. Şi n’au fost cine le sta împotrivă. Ce multă pradă şi robie au făcut. ib. I 140/26. Fără drum, fără povaţă, au dat la strimturi ca acele, de nu erâ nice de cal, nice de pedestru; ce i-au căutat a lăsare calul. ib. I 162/I5. Ca şi la domnia de ’ntăiu au purces lucrurile. Ce cărpeâ boierii, cum puteă, trebile ţării. ib. I 263/34. b). Mai mult decât atâta, ci (2° b). Să îndestulăm de trebuincioasele lor cheltuiale, ce încă şi oareşce câştig să aibă. RĂŞCANU, L. 4/14. 3°. Cauzal Pentrucă, din care cauză..., de-oare-ce, căci (II), că. Lor descuper\-se, ce nu şie... slujiiă. COD. VOR. 114/2. (: cărora-i arătat că nu şieşi... au slujit. N. TESTAMENT 1648; cărora s’au descoperit, căci nu lor... slujeâ. biblia 1688). M’oiu închină cu rugă In frica ta ci ţî-s slugă. DOSOFTEIU, PS. 21. Gândeă că s’a curăţî de ruşine, ce-au strigat asupra Ninivei şi nu i s’au izbândit. id. V. s. 23/a. Nice obiciaiele ţărăi bine nu-s aşezate, ce toată direptatea au lăsat pre cel mai mare să o giudece. LET. I 98/4. Iar Turcii au fost rădicat oaste în Ţara-ungurească, asupra împăratului nemţesc, mai vârtos îndemnând Hasan-paşa al Bosnei, vrând să-şi curăţească ruşinea den anul trecut, ce n’au putut luă Osecul. MAG. IST. I 2 2 6/26. | Ca ce că | = pentru că. Mucenici... aleşi ca vi-teajii lui H\risto~}s şi ca ce că băură păharul svin-ţiii sale. dosofteiu, V. S. 4 pr. | Că ce, v. căci; f d(e)rep(t) ce, v. d r e p t. C. Substantiv invariabil (Numai precedat de articolul nehotărît u n ; literar, învechit, simţit acum ca cevâ strein spiritului limbii şi înlocuit prin) (Un) lucru (oarecare s. anumit), cevâ. Deci tu, prea inţeleptule, îndată legaşi pace, Şi-i dăi un ce, şi ţara la laba lui să nu calce, zilot, CRON. 33 3/38. Văz un ce alb aşternut. PANN, ş. I 13. Adesea pe câmpie Auz o armonie, Uri ce melodios. alexandrescu, M. 49/3. I se va întâmplă un ec groaznic şi de moarte, bălcescu, M. V. 82/17. Am să-ţi spun un ce misterios, alecsandri, t. 704/,5. Oameni cari n'aveau dreptul să dispună de un ce care fiu eră al lor. ODOBESCU, II 22. Pe câmpia şeasă văzurăm însă un ce negru şi rotund, despre care nu ne prea puteam da seama. id. III 251 /2S. A servit ca organ a unui ce superior. MAIORESCU, CEA — 247 — CEACÂR CR II 238hi. Perfecţia, lucrărilor noaslree ste şi va, fi un ce relativ. URICARIUL, V. 133/2S.Simţi că în creerii lui se petrece un ce de care nu-şi puteâ da seama. ISPIRESCU, L. 241/j. | (Cu funcţiune adjec-' tivală, mahalagism) Leonida: Ba nu ei[ce] asta; puteai trage un ce profit. CARAGIALE, T. I 79/s. S'a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească. id. ib. I 80/,. [Şi: (t şi Mold.) ci. cuv. D. bătr. I 175, TDRG. | Abstracte (formaţiuni personale): ceintă f s. f. = calitate. Acmii, ea la întrebarea ceinţii da respunderea câtinţii şi feldeiniii. CANTEMIR, IST. . 59/30, cf. 136/10; ceime f s. f. = stare, calitate (?). Îşi vine la treapta dintâi tşi ceimea-şi priveşte. PANN, E. III 80/15.] . — Din lat. quid «ce» (quid est? «ce e?» quid tu venis? «(de) ce vii?» quid est tibi nomen? «ce nume ai?» etc.) cf: că c i, c e v â, fiece, oare- ce, oareşice, orice, nişte, verice, ci. CEA interj. Hue, hurhaut! (exclamation pour faire tourner un attelage â droite). — Strigăt cu care se mână boii (mai rar caii) de la stânga spre dreapta (ALECSANDRI, T. 1753, H. X 498, MARIAN, ŞEZ. VIII 83, (Zahareşti, în Bucovina), com. I. grămadă, cf. hăis; p. ext. dreapta, partea dreaptă. Cu cea se mână boii din stânga. RĂDULESCU-CODIN. «Hăis şi cea!» ■— gem subt poveri Carele greoaie. IOSIF, P. 53. Să dea cea în spre partea locului de unde au încărcat. JIPESCU, O. 159. Dete cea pe-lângă boi. TEODORESCU, P. P. 296/22. Cea... Roată, măi! (refren) PĂSCULESCU, L. P. 19 i>. Începură a plesni boii mănăndu-i: cea, Surilă, ho, bourean, ho! RETEGANUL, p. V 32/38. Badiu... Care mi-ară la iosag, Mânând boii: cea, Virag! JARNlK-BÂRSEANU, D. 32, cf. BUD. P. P, 53. Să trag cu mândra la el [= la car]... Eu la heis, puica la cea. ŞEZ. IV 140 b/9. în oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram! cea, haram! creangă, p. 320/16. || Simplu strigăt de îndemn, la drum. Cea, cea, cea, murguţ, mai tare! DOINE, 240/10. | Boul de-a stânga tânjelei se numeşte boul-de-cea. JARNlK-BÂRSEANU, D. 333, notă. îţi dau şase boi de cea Şi şase de-a oidea. doine, 184/14. [Şi: (Mold., Bucov.) ta! interj. TDRG., com. I. gramadă; (Mold.. Bucov.) ceâla! interj, marian, com. I. gramadă, ţeâla, ţâla! interj, id. Strigătul de h&is-ceala, al băieţilor cu popuşoi, răsună a deşert, contemporanul, V, I 289. Zice unul hăis şi celălalt ţeala. ib. VI i 496. Te dau toate de sminteală Ş’apuei hoisa'n loc de ceală. alecsandri, ap. TDRG. Când. noi vroiam să, facem hoisa, ne sfăiuiai să luăm ceaia. id. T. 233. Ţine ceaia şi trage hois: se zice celor nehotărîţi (Tutova). zanne, p. ix 587. Boul-din-ceala: de la dreapta, ■din spre om. şez. viii >83, ceâla-ceâ! Unul zice ceala-cea, altul hăisa-hăis. CIHAC, II 47. || Verb: cei IV'- intrans. = a ţineâ la dreapta {Frata, în Câmpie). Com. V. BUCUR.] •—• Exclamaţie care se găseşte şi la unele din popoarele învecinate. (După A. P h i 1 i p p i d e, Zeitschrift, xxxi, 302. şi G. N a n d r i ş, Revista filologică, I 3 85—188, cea ar fi scurtat din cea parte, adecă, de la mânător, partea cealaltă. în cazul acesta ung. csăle, rut '.ca, cala, morav, cale, pol. chala, cu acelaşi sens, ar fi împrumutate din româneşte). ceabâre s. f. (Bot.) V. cebare. CEABSX t S. a CEARrâ t s. a CEABUN t s. a ceabur f s. a ce abur s. m. şi adj. v: cheabur. CE AC s. a. Oaffe (dont on se sert pour conduire Ies billes lancâes â l’eau).—-(Ungurism) Băţ lung provăzut cu un fier ascuţit şi, la acelaşi capăt, cu un cârlig de fier, care serveşte la prinderea butucilor scăpaţi sau la mânarea lor pe apă. pamfile, I. c. 108, cf. id. i. ii, c â r 1 i g, ţ a p i n ă. — Din ung. csâk «vârf, cuiu». CEÂCĂJ interj. Attends!—(Numai repetat, într’o zicătoare) Stai, aşteaptă! Ceacă, ceacă, Şi apa [într’o variantă: râul] la matcă Şi săracul [în variantă: prostul] la teapă, păsculescu, l. p. 107 (glosat prin: încet, binişor). — Probabil, din bulg. cakaj «aşteaptă!». CEACADÂiE s. f. v. celiadaie. CEACÂIE s. f. 1°. Sorte de mauvais couteau. 2°. Tete de la chaise â tailler. 1 1°. Cuţitaş (ion cr. ii 218, rev. crit, iv 290) rupt (ib. III 287), mic şi prost (ib. VI 313), cu plasele de lemn (Codlea, jud. Ialomiţa. Com. N. I. DUMITRAŞCU, ap. com. sat. 49), cuţitaş în cârcea cu mănunchiu de lemn (tipărit: ciacăe ib. VI 153), cf. H. vii 185 (dat între armele sătenilor), cf. buricaş, custură. 2°. Capul scăunoaiei. damE, t. 88, pamfile, I. c. 161. [Şi ceachie s. f. = briceag (Măgurele în Teleorman). Com. olmazu].-—-Cf. ciochie. CEACÂiu, -IE adj. v. ceacâr. CEACÂIi s. m. (Zool.) 1°. Chacal. 2°. Chien ta-chetâ de blanc au front et aux pattes. 1°. | = şacal Hulpea, ceaealul, mâţa sălbatecă. CANTEMIR, IST. 26/,, cf. 43/4. 2°. Câne (copoiu H. II 299, căţeă H. II 290) cu pete albe (şi negre H. II 290) pe frunte şi la picioare H. II 289. [Feminin: cecală f. Cecale şi urşi cumpliţi. STAMATI, ib.] —Din turc. cakal, idem. ŞIO. Cf. dubletul şacal. CEACĂNÂU s. m. Homme irrâsolu. — (Prin părţile Năsăudului) Prostălău: care nu ştie, mâncâ-va sau bea-va (bugnariu, năs.), terchea-berchea (Com. S. POP.) [Feminin; ceacanâucă s. f. ib.] ceacanâucă s. f. v. ceacănău. CEACÂR, -Ă adj. 1°. Aux yeux vaitrons (soit que l’iris soit entoure d’un cercle blanchâtre, soit que Ies deux yeux soient de couleur diffârente). 2°. Louclie. 3°. Abruti par la boisson, gris. 4°. Sorte de bl6 d’automne. 1°. (Despre om.) Cu ochi spălăciţi (alecsandri, t. 1745), (cal) cu ochii mai de tot albi (H. IX 389).Nu cunoaşteţi pe... Măriuca cea cu ochii ceacări?... mi-i ibovnică mie. alecsandri, t. 5. Puteţi întrebă şi pe cueonu’... cum, Doamne iartă-mă, îi zic?... unu' cam ceacâr. id. ib. 9. | (Despre animale, mai ales despre cai) (Bou) care are lumina ochiului înconjurată cu un cearcăn albuiu (DAME, t. 28, cf. costinescu), care are un ochiu de. o coloare diferită de a celuilalt (ib.), (cal) care se naşte cu un ochiu albicios (H. iii 399) s. cu un ochiu albastru şi cu altul negru (DAME, t. 48), cf. H. II 12, 289, x 150, (despre câni) H. II 289, 290, ix, 54, (despre oi) H. III 96, VII 406, X 535. O bivoliţă... ceacâră de.amândoi ochii. MON. OF. ap. TDRG: Un bivol... ceacâr de ochiul stâng. ib. 2°. (Om) care nu se uită cu amândoi ochii în aceeaşi direcţiune, care se uită cruciş (COSTINESCU), c h i o r î ş, ponciş, ş a ş i u, c e u r, cu un ochiu la făină şi cu altul la slănină (cf. pItiş, conv. lit. xxxvi 561), şpanchiu, honchiu-; încrucişat (ion v. ceambur. GEACAR — 248 — CEAFĂ CR. V 183), care se uită rău, chiorîş de un ochiu s. de amândoi (ION CR. IV 306), (vită) cu un ochiu (ib.). 3°. Fig. (Despre om) Posac; cherchelit, ameţit de băutură. ŞIO, ŞEZ. XXXII 15. Când se întorceă păsărarul, erâ în totdeauna ceacâr, n’aveâ chef de vorbă. MARION, ap. ŞIO. Aga ca un chior Bea dintr’un urcior, Iar nenea Murat E ceacăr turbat. ORĂŞEANU, ib. 4°. (Bot.) Un soiu de grâu de toamnă, cu mustăţi. I. IONESCU, P. 239, cf. H. II 165, Iii 306, XIV 348. [Şi: (ad 4°) cicMr,-ă adj. (Bşia,' Suceava) 'ŞEZ. xxxii, 15;—(+ şaşiu?) ceacâiu, -ie adj. cf. pamfile, J. II. | Unele DICŢ. dau şi derivatele neobicinuite: ceacârie = căutătură crucişă, piezişă (COSTINESCU); strabism (DDRF); ceacârâ vb. Ia = a se uita, a privi ceacâr, cruciş, pieziş, ib.] — Din turc. cakyr «bleu stri6 de gris, qui a Ies yeux bleus; ivre, gris». ceacâr s. a. (Ţes.) v. cicărâc. ceacârâ vb. Ia v. ceacâr. CEACÂREU s. a. (Ţes.) 1 . „ „ CEACÂRG s. a. (Ţes.) ) v- cicărac- CEACARÎBĂ s. f. (Bot.) = nap-turcesc. bugnariu, Năs. [Şi: ciocaribă, ciocarâpă s. f. DR. II 901, cu metateză: ciopărică s. f. jahresber, xix. 93.] — Din germ. Steckriibe «nap», cu rostire săsească, lacea. CEACÂRIE s. f. (Ţes.) v. cicărâc. ceacârie s. f. v. ceacâr. CEACÂU s. a. (Mii.) Shako.—(Ungurism, în Transilv., rar aiurea) Un fel de chipiu de paradă, cu cozoroc tare, purtat de soldaţii austriaci. Cf. H. VII 185. Mâi, Neamţule, nu ţi-i greu, Cănd vezi sânge pe ceacău, Izvorînd din capul mieu ? JARNlK-BÂRSEANU, D. 315. Te uită, mândră, bine, Cum m’or îmbrăcă pe mine, Pentr’un clopul românesc, Ceacău mândru cătunesc. RETEGANUL, TR. 76/29. De puşcă şi de ceacău, Rău mă doare capul mieu. ŞEZ. III 51/i3, Cf. MAT. FOLC. 780. || P. anal. Coif de hârtie făcut de copii, păcală, m. r. 421, 423. [Plur.-c&ie. bibicescu, P. p. 151. | Şi: ceacdn s. a. vaida, ceâcos. a., plur. ciacuri. DELAVRANCEA, S. 226/,.] — Din ung. csâk6 s. germ. Tscliako, idem (îm-prumtat din slav.). CEACÂu s. m. Nom de boeuf. — (Ungurism, în Sălagiu) Nume ce se dă boilor, vaida. [Cu alt sufix: cecâiu, -ie adj. = (vită) cu coarnele plecate s. întoarse în afară, viciu, col. cf. ţ a p o ş. A prins 12 boi... Cu coarnele... cecaie. ib. 172] — Din ung. csâk6 (okOr) «(bou) cu coarnele aduse în afară», lacea, dr. ii 901. CEÂCE s. m. sing. Terme villageois d’amicale d6f6rence envers un homme plus âgfe ou un frere aînâ.—(Sârbism, în Banat) Nume de respect cu care te adresezi unei persoane mai în vârstă: nene, bade, tete. (Cf. viciu, gl.) Ceace zice fratele ori sora mai mică fratelui mai mare. H. XVIII 269. [Diminutiv: (< sârb Sajko) ceâică s. m. sing. ib.] — Din sârb. caca «tată».—Cf. tetea., CEACHÎE s. f. v. ceacâie. ceâcijĂ s. f. v. ceaglâ. ceaciiÂu s. a. v. ceatlău. CEACijÎE s. f. v. ceaglă. ceâco s. a. v. ceacău. CEÂCOT s. m. Frânge. — (Banat). Ciucure. Stă o masă rotilată, Masă galbină de peatră, Cu mă-saiul de argint, Cu ceacoţii la pământ, De n’am văzut de cănd sănt. pop. ap. LUC. III 136. CEACotr s. a. v. ceacău. CEÂC-PÂC adv. Comme ci comme fa. — (Expresie orăşenească, din ce în ce mai rară). Aşâ ş’aşâ, binişor. [Şi: ceat-pat]. CEACŞÂRI s. m. plur. (îmbrăc.) v. ceacşiri. ceacşiri s. m. plur. (îmbrăc.) Sorte de pantalon large (â la turque).—-(Turcism, pe cale de dispariţie) (Odinioară) Pantaloni turceşti, largi, roşii, mai lungi decât şalvarii; (astăzi, în jud. Constanţa şi Ialomiţa), pantaloni groşi (H. II 245), albi, care se poartă numai iarna (H. II 285), lucraţi din lână mai groasă şi ţesută în formă de aba (H. vil 360). Cf. c i o a r e c i, i ţ a r i. O pereche ceacşiri dradidam [= «drap de dames», poslav fin pentru rochii de doamne], noi (a. 1838). iorga, s. D. XIV 180. Nu voiu ca pazarghidanul mieu să poarte ceacşiri şi işlic. FILIMON, C. I 758. Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacşiri roşii, cu meşi. GHICA, S. 501, cf. 258. Lăutari de Bucureşti... Cu papucii gălbiori, Cu ceacşirii roşiori, teodorescu, P. P. 520. Fecioraş de Sârb bogat,... Ia te-apucă de ’mbrăcat [în haine femeieşti], Pune ceacşiri streiori Peste şalvari roşiori, ib. 641. [Rar la singular: Ciacşirul vântul îl umflă. PANN, P. V. I 43. | Şi: ceacşâri s. m. plur.H. II 285, vii 360.] —• Din turc. eaklyr, idem. cihac, ŞIO. CEADÂR s. a. Tente militaire. — (Turcism literar f; azi, rar, în Dobrogea, în regiuni cu populaţie turcă, şi la Românii din Serbia) Cort militar. Şlb. Având supt câte trei mii după tacrirul Mustait-paşii, al cărora muhimat împreună cu 2 lunuri şi ceadărurile le-au fost lăsat cu ordie afară din Razgrad. DUMITRACHE, C. 447. Şi pe un paşă singur îl strică [pandurul], îl ia cu lancea de sub ceadăr. BOLIAC, ap. ŞIO. Elşideă ’n palat, da’noi în ceadăr (Momghiol, în Tulcea). GRAIUL, I 360. [Plur.-dâre GIUGLEA-VÂLSAN, r. s. 276, -dâruri.J —• Din turc. cadyr, idem. ŞIO. Cf. c e a d i r i u. CEADÂRITJ,-ÎE adj. v. ceadiriu. CEADIRIU,-ÎB adj. Vert-tendre.—(învechit, pe cale de dispariţie) Verde ca paiul grâului. ŞIO. Coliba haiducului cu poturi ceadirii şi cu şerpa-rul verde, delavrancea, S. 165/s. Se află acuma pus bine, înfăşurat într’un testemel ceadiriu, în fundul sertarului de jos. caragiale, S. N. 46. Cu panglice ceadirii Atârnate de chelii, teodorescu, p. P. 337. [Şi: ceadâriu, -ie adj. ŞIO. cederiu, -ie adj. DICŢ.] — Din turc. cadyry (yeSil) «couleur de vert gris» (literal «de coloarea cortului [turcesc]», cf. cea-dâr) ŞIO. CEA»iiÂU s. a. v. ceatlău. CEÂFĂ s. f. 1.1°. Nugue. II. 1°. Pârtie supârieure du jovig. 2°. Pârtie du cadre de la scierie mâcanique. 3°. TStiere. 4°. Mentonnet. I. 1°. Partea dinapoi a gâtului (la om şi la animale), cf. c e r b i c e, gr u m a z. Csafe =occiput. ANON.CAR. Mai iuşor lui i-ar fi să-şi spânzure o râşniţă a satului de ceafa lui şi să se afunde în volbura măriei [= mării], tetraev. 230. Preste ceâfă cu pietri ucigându-o. DOSOFTEIU, V. S. 202. La cap din dos, la ceafă, tundeă părul, să fie capul tot slobod de sudori şi în răcoreală la ostenele. LET. I 28/27. [Isopie] erâ... duplecat la ceaf(ă) (ca. 1705). GCR. I 350/33. & ros> ca ceafa boului de jug. pann, P. V. I 146. Unul cu pălăria naltă pe ceafă şi cu CEAFLENDER — 249 - CEAINIC mânile unite pe spate. EMINESCU, N. 37/j5. în sfatul Ţării se adun’ să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, Grecotei cu nas subţire, id. P. 247. Tu să ştii că eu dorm iepureşte şi, pe lângă işti doi ochi, mai a/m unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5/24- Dar şi Costea ce făceă? Pas lui Fulga nu-i dedea, Oi la el se repezea Şi de ceafă l-apucă Şi din gură-l judecă. TEODORESCU, P. P. 511 b. Buzduganul repezeâ, După ceafă mi-l lovea, Da casa sufletului, Unde-i pas' deliului, ib. 580. | (FI g.) Ne-ai suit păgânii în ceăfă. DOSOFTEIU, PS. 210. # Să te văd, când mi-oiu vedea ceafa: nici odată. Cf. zanne, P. ii 66 pamfile, J. II. Rămănere-aş păgubaş de dînsul şi ’să-l văd când mi-oiu vedeă ceafa. CREANGĂ, P. 227/17. Vorbeşte păn' ţi s’o duce gura la ceafă. PAMFILE, J. II- Mănânci?— Păi, cred că nu duc la cea,fă. id. ib. Gros la ceată: bogat, cu influenţă. ŞEZ. ix 149, cf. PONTBRIANT, ZA-NNE, P. II 64. Tare de ceafă: bogat. ib. H 65. Taxe ’n ceafă: obraznic. PAMFILE, J. II. Gros în ceafă şi tare ’n chică. PAMFILE, J. III- Dupul are ceafă groasă (grasă), Că-şi găteşte singur masă. ZANNE, P. I 509, cf. ROMÂNUL glumeţ, 15/s. A făcut ceafă: s’a îngrăşat; a prins la colţ, s’a obrăznicit. PAMFILE, J.- II. A strică (PAMFILE, J. II), s. a scărpina pe cinevâ la ceafă (zanne, P. n 65), a-i muiâ cuivâ ceafa (pamfile, J. II): a-i da câtevâ [palme], a-1 bate. Să nu ne stricăm la: ceafă: să nu ne sfădim, id. ib. A pune la ceafă: a da uitării, a nesocoti o poruncă dată, a nu-i păsa cuivâ de cevâ.zanne, p. ii 65; cf. a pune la ciochină. II. P. anal. Partea aceea a unor obiecte, care prezentă o asemănare cu ceafa omului s. care se aşază pe ceafa animalului. 1°. Partea de deasupra a jugului, ce vine pe ceafa boului. Se mai numeşte şi: c e r b i c e, jug, butucul j u g u 1 u i, s u 1 u 1 j u gu 1 u i, grin-deiul jugului, drugde jug. DAME, T. 13, PAMFILE, I. C. 137, Cf. H. IV 253, IX 201. Se obişnueşte [şi] un alt soiu de jug mai mare, care se compune din: ceafa, care are cinci găuri pentru resteie, bulfeie şi cuiul japiţei şi alte găuri pentru a mută resteiele şi bulfeiele mai aproape s. mai departe, potrivind, în chipul acesta, Ca boii să meargă drept pe ristavuri. pamfile, A. 78. 2°. Bârna pe care se reazemă vatalele jugului, la joagăr. dame, t. 176, pamfile, i. c. 112. 3°. Cureaua de la partea aceea a frâului. care vine îndărătul urechilor calului; se mai numeşte şi: com arul căpeţelei. damE, t. 50. 4°. Măseaua leucii. damE, t. 11, pamfile, i. C. 134, cf. H. iv 86. — Din alb. k’afe «gât». CEAflendeb s. m. sing. (Astr. pop.) Venus. — (în jud. Dolj) Luceafărul de ziuă. H. V 463. —• Pare a fi o corupţie (în graiul ţigănesc), glumeaţă la origine, din luceafăr. CEÂGĂR s. a. Piquette. Sorte de cidre. ■—■ (Ungurism, Banat, Haţeg şi Mehedinţi). Un fel de băutură fH. XVIII 27), zeamă de prune crude (H. XVIII 35); mustul ce iese din prunele fierte (Viciu, gl.); oţet de prune (n. rev. r. a. 1910, 85); live j (H. IX 62); struguri necopţi (GR. BĂN.), cf. chiseliţă, aguridă. Plânge ceagărul din vine (=vie) Că nu-l ia să-l mănce nime. H. XVIII 150. [Şi: ţigh6riu s. a. = must de poame (Bistra, viciu, GL.), liur, vin de poame, de trevere (= drojdii). LB.; ţighir s. a. = un fel de băutură (H. vi 97), vin rău (cf. poşircă), vin de poame (barcianu). Gubernatorul... îi trăgeă jos ţighiriul, îi spărgeâ buţile. şincai, hr. iii 200/„; cigh6r(iu) s. a. = liur, vin de poame, de trevere (= drojdii). LB.; cighir (scris şi cidir) s. a. — vin de poame, vin de vară. VAIDA, CABA, Săl. După ce [se] stoarce vinul, peste tescovină se pune apă şi se lasă aşâ, să se dospească, şi apoi se poate bea: acest vin se numeşte cidir. REV. CRIT. III 92; civfr s. a. (în expresia:) Acru ca civirul = foarte acru (Măidan, în Banat) Com. liuba; cinghir s. a. cihac ii 490; ciughfr (rostit şughir) s. a.=oţet de mere (Gherla). VICIU, GL., ciugMriu (scris ciuderiu) s. a. = must de mere s. de pere verzi. ŞEZ. VII 178. | Plur. -ruri].. — Din ung. csiger (csiger, cseger, csilgor, ciger, trecut şi în sârb. (inger) «piquette, cidre» CIHAC II 490. CBÂGLĂ s. f. Pic. — (Transilv.; ungurism) Săpoiu, ciocan, târnăcop, cu care se sparge gheaţa. Com. orosz. [Şi: ceâclă s. f. = săpoiu, târnăcop (Sân-Mihaiu, jud. Murăş-Turda) Com. ITTU; — ceaclie = patină (Bistriţa, Com. C. REBREANU), o unealtă de lemn (nedefinită mai de aproape) Com. orosz. Csaklie. anon. car.] •—• Din ung. csâklya, idem. lacea, dr. ii 901, iii 742-3. Cf. cioaclă, ţaglă. CEACiiĂU s. a. v. ceatlău. CE ah! Interjection imitant 1°! le ramage des oiseaux; 2°. le sifflement produit par le brandisse-ment du sabre. Onomatopee, care imită: 1°. cântecul pasărilor. Să aud pasările făcând ceah, ceah, ceah.:. alecsandri, t.180. 2°. şuieratul săbiei. Fata... făcii odată ceah! cu sabia, spre capul lui, şi... i-au ras nasul. SBIERA, P. 276/3,. ceahĂî vb. IVa v. cehăi. CEAHLĂU s. m. (Ornit.) Vautour fauve. -r- Vultur auriu. Se mai numeşte şi: (Transilv.) s o r 1 i ţă, (Banat) şuri iţă, (Ţara-românească) pleşuvul răpitor de miei, zăgan. marian, o. I 178, cf. ar. tomiac. [Şi: cealhău s. m. marian, O. I 178, (Balaceana, în Bucov.) com. AR. tomiac. Măncă-te-ar cealhăii! (cealhău = un fel de pasăre). Com. n. DRĂGANU. | Augmentative: cili-h6iu s. m. MARIAN, O. I 178; — cilioâie s. f. = pasăre pestriţă, cât o sarcă (Ieud). t. papahagi, m., cf. marian, o. I 178; — cilehoâie s. f. = pasăre urîtă. ION CR. II 163, (cu transcriere greşită a rostirei dialectale şi cu sens evoluat) cMHhoâie s. f. = namilă, matahală, pamfile, J. ii.] —• Din ung. csahol6 «care scheaună». (După pasăre a fost numit muntele Ceahlău). DR. III 673-5. Cf. cehăi, c e h n i, c e a h n ă. CEÂhnă s. f. v. cehăi. CEAHOL s. a. Bâchc (d’un chariot). — Coviltir, cf. burduf, coş (de trăsură). DICŢ. —• Din rus. ceholu, idem. cihac, ii 46. Cf. c e h 1 u i. CEÂICĂ s. m. sing. v. ceace. CEAIM s. a. v. ceam, CEAINĂ s. f. Vieille vache maigre. — Vacă bătrână şi slabă- H. ix 87. [Accentul?]. CEÂINĂ s. f. Maison de the. — (Rar, în Mold.) Local în care se serveşte ceaiu (TDRG.), ceainărie. [Şi (mai des; derivat cu suf. col.-loc. -ărie): ceainărie s. f. Deschisese ceainărie, contemporanul, vi i 36, cf. iii 570.] — Din rus. cajnyi «de ceaiu». ceainărie s. f. v. ceaină. CEĂINIC s. a. Thiiire.—~Vas în care se opăreşte ceaiul. 1 ceainic de argint (a. 1788). IORGA, S. D. VIII 16. 1 ceainic cu capac (a. 1824). URICARIUL, CEAINICARIU — 250 - CEALMA XX 343[Derivat (rar): ceainicâr (cu rostirea moldov. -căriu) s. m. = cel care ţine un local unde se bea ceaiu (şi alte băuturi). Această prubă de ceainicariu venise ’n Sulina de la muntele Atos, unde fusese călugăr. CONTEMPORANUL, VI i 36.] — Din rus. cajniku, idem. CEAiKiCÂB(m) s. m. v. ceainic. CEAIR s. a. 1°. Herbage dos. 2°. Câte. 3°. Vallee. 4°. Plaine. 5°. Enclos pour Ies veâux.—-(Necunoscut în Transilv.). 1°. Loc şes (împrejmuit cu gard şi cosit din timp în timp costinescu), de păşunat (H. iv.86,'xiv 353, vărcol, v.), pentru cai (LM., creangă, gl.) în apropierea unei ape curgătoare (Buzău); p. ext. islaz, fânaţ (cf. costinescu, pamfile, a. 151); câmpie nelucrată (H. II 254, XIV 377), în apropierea apei (CHIRIŢESCU, GR. 248), livadă de fân (BRĂESCU,. M.). Apoi au luat spre Socola, în şes, la ceir, la părăul ce vine pre acole. LET. I 327/26. Şi caii lui Cantemir-vodă din ceair i-au luat Crupenţchi, cu un podgheaz leşesc, ib. II ■ 256/10. Este obiceiu şi purtare-de-grijă lui vel-comis ca să scoată caii domneşti laceiriu. ib-. III 316/35. Ceirul cailor dumi-sale beşliagăi. uricariul, V 189/17. In ceiruri Moldovenii slobod caii, spre a răsuflă un aer curat. I. IONESCU, C. 91. Caii zburdă prin ceairuri. ALECSANDRI, P. III 33. Am ajuns într’un târziu, noaptea, în cieriul Socolei şi am tras. cu căruia sub un plop mare. CREANGĂ, A. 128/j,, cf. id. ib. 51/». Eu am avut val odată, cănd am scăpat de la Tătari, cu capul gol, călare, pe deşelate, pe un cal prins în fugă din ceair. SADOVEANU, SĂM. V 928. In ziua de ajun, cănd ai vite în ceir, dacă îţi vine întâiu un bărbat în casă, vaca are să aibă un bouţ. ŞEZ. VI 61. A da caii la ceair = la păşunat. PONTBRIANT. 2°. P. rest r. Coastă [de deal]. H. II 243. 3». Vale. H. II 297. 4°. P. gener. Şes. H. xiv 358. 5°. Spec. Ocol îngrădit în care se bagă viţeii (Muscel). Com. C. LACEA. Păzeam viţeii în ceair. I. BOTENI, SĂM. IV 725. [Plur.-nm. | Şi: ceir s. a., ceiriu s. a. let. I 346/29, ci6r, ci6riu s. a. pamfile, a. 151. | D e r i v a t: (neobicinuit) ceaîrâr s. m. = păzitor de ceair. costinescu]. •— Din turc. cayir «prairie». cihac ii 560. Cf. ceair or t. ceairar s. m. v. ceair. CEAIRORT s. a. (Bot.) = grâuşor. H, II 289. ■— Cuvânt turcesc, probabil compus din cayir «livadă» şi ot «iarbă». CEÂIU s. a. 1°. TM. 2°. Infusion, lisane. 1°. (Bot.) Arbust cu flori albe, care creşte cu' deosebire în China, în India şi în America, ale cărui frunze au un gust şi un miros amăruiu dar plăcut' şi se vând in comerţ subt acelaşi nume. (Specialităţi: ceaiul-verde şi ceaiul- negru, care diferă unul de altul după modul de preparare al frunzelor, pentru export (cf. panţu, pl.); ceaiu rusesc, cel venit (din China') pe uscat, prin Rusia; ceaiu englezesc, cel venit pe apă, prin Anglia. 1 cutie pentru ceaiu (a. 1771). IORGA, S. D. XII 86. O jumătate de funt de ceaiu fain (a. 1780). ib.- VIII 5. • 2°. (Cui.) Băutură preparată prin opărirea (i n-fuziunea) frunzelor uscate ale plantei cu acelaşi nume; p. ext. băutura obţinută prin opărirea s. mai ales prin fierberea (decocţiunea) frunzelor altor plante (medicinale): ceaiu de m u-şăţel, de ismă, de (flori de) teiu, de şoc. de siminichie, de ierburi etc. (De aceea, spre a se deosebi de acestea din urmă, băutura de ceaiu propriu zis se mai numeşte şi ceaiu rusesc). Cf. t e, ti zână. Acesta-intrând în vorbă cu Robinson, l-au poftit în corabia sa, ca să beaie te sau ceaiu. DRĂGHICI, R. 16/10.. Adusese ceaiu şi ciubuce, c. NEGRUZZI, I 74. [Plur. ceaiuri.. | D i m i n u t i v: eeiş6r s. a. Căteva prăvurele, un ceişor. NĂDEJDE, ap. TDRG]. — Din rus. caj, idem. Cf. ceaină, ceaină-r i e. CEAiz s. a. G6r6monie de fiarişailles. —(Rar) Logodna sau ceaizul este astfel: flăcăul vine cu părinţii şi alte neamuri de aproape, părinţii fetei strâng neamuri şi amici. Pe păreţi şi în teancuri sânt expuse lucrurile d&casă ale fetei; aci se cinstesc cu vin, rachiu sau ţuică şi se hotărăşte zestrea amândoror juni (Suţeşti, în Brăila) H. I 331. Logodnă, ceaiz. H. I 121.' — Din bulg. ceizi> «înzestrare» (< turc. gehiz «zestre»). CEÂiiA interj, v. cea. CEÂliA pron. v. cfela. CEÂLA-CE interj, v. cea. CEAI/Âu f s. a. Buisson. — (Turcism) Tufiş. Sănt feţe de dealuri foarte frumoase, cu livezi, iar sănt fi mărăcini, cealăi, crâng. ARHIVA R. II 41. —■ Din turc. caly «ronce». ŞIO. CEAiilu s. a. = gealău. H. xiv 66 (dat fără definiţie între uneltele de dulgherie). CEAljAtJ s. m., adj. m. 1°. Trornpeur, char-latan. 2°. Appăt, amorce. — (Ungurism.) 1°. înşelător (VAIDA), amăgitor, pungaş (BUD, P. P.) Un blăstămat prieaten,... călău şi viclean, gata la orice răutate,... ochii iubitul lucru, ţichindeal, f. • 288, cf. (celăule!) 120/17. Intr’un sat învecinat se aflau odată doi oameni tare vicleni şi mari cealăi. CĂTANĂ, p. III 40. Neico, cu suflet celău, De te-ar bate DumnezUu, Nici mai bine, nici mai rău Decât cum voiu zice eu. HODOŞ, p. P. 133. 2°. (Pese.) Nadă (pentru prins peştii). Se prind peştii cu celău. H. XVIII 4. [Şi: celău s. şi adj. m.] — Din ung. csal6, «amăgitor, înşelător; nadă». Cf. c e 1 u i. CEA1MA s. f. (îmbrăc.) 1°. Turban. 2°. Coif-fure de femme. — (în vechiul Regat şi în Banat). 1°. Turban ordinar (ŞIO), legătura împletită ce o poartă Turcii în cap, cf. cauc, s a r i c. I. golescu, p. 1 204 b. Cf. H. ii " 323, cf. d u r-m a n. Au început ă merge la divanul împărătesc cu calevi, adecă cu cealmaua ce poartă Vezirii, care vine în trei cornuri. LET. ii 174/20, cf. 234/22 îl rugă să-şi-scoaţă cealmaua şî hainele. GORJAN, H. .IV 74/2i. Cealmalele cele rotunde şi pline de' se-meţie ale artiştilor musulmani, filimon, c. I 611. Zburau capetele, ca mingile, unele cu cealmale turceşti, altele cu chivere ruseşti. GHICA, S..19. îmbrăcat în costum de paşă şi purtând pe cap o cealmă mare cu o semilună în vârf. alecsandri, ap. TDRG. Un chip lung, uscat, cadaveric, cu o legătură la cap ca o cealmă. zamfirescu, R. 271. Ies ziua la -primblare Numa ’n fesuri şi ’n cealmale. ŞEZ. V 11. Căpetele cu cealmale, Trupurile cu pistoale. TEODORESCU, P. P. 548 b, cf. 334, 481. 2°. (Banat) Conciul purtat de femeile măritate. Mâne zi [= a doua zi] urmează apoi învălirea miresei, care... stă din condu, cu păr învăluit, şi se numeşte cealmă. MARIAN, NU. 7 05/28> cf.’ 23 9/32. Cu salmă ăi gât îl luvară. ALEXICI, L. p. 1 40/26 CEALMELUŢĂ - 251 - GEANAC rPlur.-maîe. | [Şi: celmâ s, f. Au lepădat celmaoa şi au întrat în divan. LET. III 149/4. Cadiul se ’ngălbineă, Celmaoa pe ochi puneă... ALECSANDRI, P. P. 151/i„; — celmeâ s. f. [Plur. -mele] Şi luă d’o floricea Şi-i atârnă de celmeâ. MAT. POLC. 55. Aşâ stau celmelele. PĂSCULESCU, L. P. 266, cf. GRAIUL, i 53; —(În Ban. şi la Românii din Serbia, din sârb. calma, cu accentul pe silaba iniţială) ceâlmâ s. f. H. XVIII 279. Cum mai cad florile, Aşă le săr celmile. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 62; ___ciulmâ s. f. Pe cap [purtau] un fes roşu, în jurul căruia eră înfăşurat un şal turcesc, zis ciulma. ŞEZ. XII 7. I D i m i n u t i V e: cealmeMţă, celme-luţă s. f. Cealmeluţa i-o luâ. PĂSCULESCU, L. P. 258!). Celmeluţa i-o luă. ib. 199 *>.] — Din turc. calma, idem. ŞIO. CEAiMEiUŢĂ s. f. (îmbrăc.) v. cealmâ. CEAliMtfC s. m. sing. Sorte de moriier. — Pă-, mânt galben frământat cu apă; e bun de lipit. (Caraula, în Oltenia). CONV. LIT. LIV, 165, cf. lut, imală, muruială. cea* s. a. (Grande) barque.—[Turcism). Luntre mare, şlep (LM), mai mare decât barca (H. II 300), magazie plutitoare (chiriţescu, gr.); corabie cu pânze care face transporturi pe Dunăre (ANTIPA, P. 776); imbarcaţie. Cf. H. I 121, ii 262, 312, XIV 66, 107. Sânt să-i vie doao iutei de po-runceală, de la Beci ( = Viena), cu ceamu' (a. 1807). IORGA, S. D. VIII 42. Caid, şlepuri, eeamuri {a. 1875), ap. TDRG. Lângă mal erau ancorate şi legate eeamuri cu lemne de salcie. SANDU, SĂM. Vi .324. Poposirea Geamurilor din susul răului. chiriţescu, conv. lit. XLin 925. [Plur. eeamuri | Şi: ceaims. a. H. xiv 87, (+ cin?) cean s. a. LM., DDRF., ceaum s. a. H. Vii 136.] — Din turc cam, idem (la origine «brad») ŞIO. CEAMBUIj f s. a. v. ceambur. CEAMBUR f s. a. Detachement (de hordes tartares) pour saccager un pays; expedition de proie, razzia. —Detaşament de trupe (spec. de horde tătăreşti), trimes în ţară străină spre năvălire, •neaşteptată şi prădalnică; expediţiune de pradă, cf. podgheaz. (Se construia cu verbele a, face, a da, a lăsa, a slobozi, a trimite, a purcede în...) De la amăndoâ aceste ţări luă daruri, ca să nu le facă, ou ceambulurile lor, stricăciunea ţerilar lor. LET. I 16/le. Trecând peste munţi, s’du tăbărît la, Torian, şi de acolo au slobozit căl&rimea ceambur. şi au prădat oraşele Săcuilor. ib. I 173/27. Ce, cât i sta lucrul gata şi sfatul numai să purcează în ceambuluri Tătarii, sosesc de la hanul olăcari la '• Şerim-beiu. ib. I 32 2/23. O samă de Turci i-au trimis în ceambur prin ţara leşască, de au prădat-o. ib. II 9/4. După ce s’au întors Hanul şi cu Calga-sullan din ceambururi, au scris la Poartă de toate; ce au lucrat, ib. II 335/ls. Au şl purces Tătarii pre Bahluiu în sus... şi de la Şiret încolo au şi slobozit ceambururi, a prădă căt au putut cuprinde, ib. II; 390/32. Ce Tătarii, după obiceiul lor, au şl lăsat", ceambur în toate părţile, în şese zile, de au prădat şi au robit. ib. III 69/36. Şi trecând Adăl-Gherei-sultanul Nistrul iarăşi dincoace... au aşezat sfatul şi au holărît să dea ceambururi în toate părţile. ib. III 155/8. Tătarii... în Thrachia trecând, peste tot au prădat..., până la Greţia cu ceabilurile. agiuns. camtemir, hr. 384/2. In toate părţile năvrapii şi ceăbulurile trimiţându-şi: id. ib. 450, cf. (dabururile) 208, (dâmbul) 432. P^-ste căte-vaşi zile se invitară volintirii ca... să facă ceabul. satelor, dumitrache, c. 420. || (Arhaism) Hoardă. Şi toţi, de la generalii împărătesii... până la cel din urmă pahonţ, se purtară ca nişte sălbateci, ca un ceambur de Tătari fără inimă, iorga, L. I 442. # (Astăzi, numai în locuţiunile) A bate ceamburul (şez. v 56/24, ion cr. hi 85), s. ceam-bura (ION cr. iii 377), a umblâ ceambura (pamfile, j. îi), s. ceamburul (ion cr. iv 22), a da drumul (vitelor) ceamburu’ (H. XVI 267), a umblâ în geamburii (Râmnicul-Sărat, com. RĂDULESCU-pogoneanu) = a bate bambura, a umblâ lela, de geaba, fără nici un rost, fără treabă, fără ţintă, a şedeâ de geaba, a nu face nimica, a-şi trece vremea cu nimicuri, cu jocuri, a-şi pierde vremea în primblări, a -nu se mai astâmpără, a se ţineâ de primblări. [Plur.-bwmri. ( Şi: ceambulf s. a., ceabril f s. a., ceabilfs. a., ceaburfs. a. ap. ŞIO., ceabun t s. a. ib., geabâl f s. a. dumitrache, ap. id., ceambura s. f. art., geamburii s. f. plur. art.]. — Probabil cuvânt de origine tătară, înrudit cu turc. Capul «incursiune de hoarde tătare», trecut şi la Ruteni (cambul «patrulă de călăreţi tătari sau de cazaci zaporojeni») şi la Poloni (czambul «incursiune»). Cf. ŞIO. ceambura s. f. art. v. ceambur. CEAMENIU, -ie t adj. Nom de couleyr ? — 1 rochie dă belacoasă ceamenie, dă fir (a. 1740). iorga, S. d. xi 266. — Cf, rut. lamjanij «frumos» ? CEAMFIR s. m. v. cimşir. CEAMFISTÎC s. a. (Med. pop.) Amande de pis-tache. — (Turcism; termen de medicină populară ; rar, spre dispariţie) Nuces pistaciae. conv. lit. XXVI 452. — Din turc. cam îystygy «pomme de pin, pignon». ŞIO. Cf. ce am şi fistic. Ceampabâie s. f. plur. v. geamparale. CEAMŞÂ s. f. (Cor.) Nom d’une danse paysanne. — Numele unui danţ ţărănesc (sevastos, N. 281/21) cu lăutari (pamfile, j. iii). CEAMSACÂZ s. a. (Med. pop.) Resine de len-tisque. — (Turcism; rar, spre dispariţie; în medicina populară) Pix alba. conv. lit. xxvi 452. Ceam-sacâz cântarul 100 bani (a. 1792). TARIF ap. ŞIO. [Şi: geamsacâz s. a. f ŞIO.]. —• Din turc. cam sakyzy, idem (propriu «răşină de brad») ŞIO. Cf. ceam şi sacâz. CEAMUR s. m. sing. (Zid.) Moriier. — Pământ muiat cu apă şi amestecat cu paie, pentru tencuit (N. rev. r. a. 1910, 85), lut frământat bine pentru făcutul caselor (ion CR. i 121); p. ext. amestec de nisip, var şi apă (Şişeşti, în Mehedinţi, com. N. ionescu). Cf. PAMFILE, I. c. 448—-9; cf. imală, muruială, chirpici. In România, pe şes şi în unele locuri din Dobrogea, casele se fac de ceamur, din stuh împletit pe inimă sau pe brâu. SEVASTOS, N. 2/6. Greblă de ceamur. H. IX 61. Ciorba sau ceamurul. H. XVI 11. [Şi: eeamuri s. f. plur. H. XIV 447, cemur s. m. sing. H. IX 7 (trecut, greşit, intre numirile uneltelor de zidărie), cimiir s. m. sing. DICT. |Verb: (+ murul) cimur(u)i IVa = a tencui. Cf. DICŢ.]. '. —• Din turc. camur «argile, limon». ŞIO. CEAN s. a. v. ceam. CEANÂC s. a. Terrine, jaite, Gcuelle. — Vas mare de pământ (s. de lemn LM., cf. ION CR. vil 155), smălţuit pe dinlăuntru, în parte şi pe din afară, care conţine mâncare pentru mai multe persoane (manolescu, i. 66), strachină H. îl 245, 256, V 5) mare (GRIGORIU-.RIGO, M. P. I 136, com. olmazu) s. ma imică (DAME, t. 74, pamfile, i. c. 390, rădulescu-codin), în care se pun bucatele pe masă (H. IV 57, VII 228, 337, 426, IX 312, 344, XII 176) s. în care se gătesc bucate (H. CEANÂIE — 252 — CEAPĂ Vii 9, IX 128, cf. II 126, 168, 208, 282, iv 157, VII 374); spec. strachină mai mare cu marginile întoarse înlăuntru, pentru coacerea unor anumite mâncări în ţest (Şişeşti, în Mehedinţi, com. N. ionescu), bli d (costinescu, Graiul, ii), castron (ib., pamfile, j. iii), nă s trapă (barcianu). Maria îi pregăteă un ceanac cu lapte cu cafeă. DEMETRESCU, ap. TDRG. Baciul, cănd se ’ntoarse la foc, aduse şi două cenace de lemn, pe cari, umplându-le cu jintiţă, ni le dădii în măni... Flămând ca un lup, goliiu repede castronaşul. ciocârlan, SĂM. III 122. Adu-mi un cenac, să puiu în el mierea. BASME, ap. ŞIO. Şi nu aşteaptă să li se toarne în cenac. PAMFILE, V. 116. Un cenac cu lapte dulce. ION CR. IV 245. Se crede că aceluia care mănâncă din oală, neaşteptând să i se toarne în cenac, îi plouă la nuntă, muscel, 6. [Şi: cenâc s. a. |D i m in u ti ve: cenăctiţ s. a. rădulescu-codin, cenăc61 s. a. LM., ion cr. vii 155], — Din turc. canaq «plat de terre, âcuelle». cihac ii 559. CEANÂIE s. f. plur. Outils de menuisier. — Ceanăe = lucruri de tâmplărie (Nemţişor, jud. Neamţu). ion cr. iii 187. CEASATEIE s. f. plur. Paillettes. — (Bucovina) Fluturi (3°) sanateie — Flitter. Weigand, b. b.97. CEÂNCĂ f s. f. (Zool.) Serpent venimeux.—Şarpe veninos, cf. viperă. . Geancă neagră înnainte işitu-i-au. descântec (a. 1784) ap. GCR. ii 138/ls. [Şi: ceângă s. f. Nu mănânci, măncâ-te-ar ceangal H. IX 92. Pietricele mărunţele, Geanga-langa după ele? ( = Drumul). GOROVEI, c. 136]. CEÂN1>raş s. a. v. ceardaş2. CEANF'ES f s. a. (Comerţ.) v. geanîes. CEÂngă s. f. v. cşancă. CEANGĂU s. m. Hongrois de la Moldavie et d’une pârtie de la r6gion sud-orientale de la Tran-sylvanie. — Ungur dinMoldova şi din regiunea sud-estică a Transilvaniei, din Săcele, de lângă Braşov. Coloniile şvăbeşti, ţipţereşti, slovăceşti şi ale Ceangăilor. marian, NU. 268. | P. ext. Vagabond. Cf. STAN, M. 149. — Din ung. csângo, idem. CEÂNSTE f s. f. v. cn’ste. Ceaon s. a. v. ceaun. CEAP s. a. Ruse, tour. — (Numai la polizu care-1 consideră turcism) Şiretlic, apucătură. [Plur. ceapuri id.] — Etimologia necunoscută (După CIHAC II 488, din ung. csâb «appât,leurre»; după ŞIO., din turc. iep «trompeur»; cf. şi ung. csap «palmă, lovitură»). CEÂPĂ s. f. (Bot.) Oignon (Allium cepa). Bulbe. — Plantă cultivată pentru mâncare şi trebuinţe culinare, al cărei bulb are o aromă puternică. în glumă i se mai zice în popor şi s 1 ă n i n ă - de -post s. brânză-sârbească. pamfile, a. 191. Se întrebuinţează mult în medicina populară (cf. pamfile, B. 13,’ 32, 35, 38, 39, 61, 66, 67). Csape — caepa. anon. car. Ceâpa. BIBLIA, (1688), 1012. iAiăm făină de orz, lapte, apă şi 4 ceăpe tăiate. calendariu (1814), 178/22. în toată împrejmuirea, un miros greu de oaie, de ceapă şi de rachiu. odobescu, III 18/i„. De mâncare? O ceapă, un usturoiu şi o bucată de mămăligă rece. creangă, P. 6/4. De trântitură scapi cu greu, de nu pui nimic; dacă pui ceapă coaptă în foc, ori ceară de albine, ea coace mai din timp şi scapi. ŞEZ. I 252/a». Bunu-i vinu’ decât apa Şi friptura decât ceapa. ib. I 104/17. Cine mănâncă ceapă şi nu lăcrămează? GOLESCU, ap. DDRG. Jucării cu foi de ceapă, pamfile, j. 1. || P. e x t. (după fr.) Umflătură în formă de ceapă a unor plante, alcătuită din pieliţe şi foi rudimentare cărnoase, lipite strâns unele de altele, b u 1 b. O ceapă de laleă s’a vândut cu preţul fabulos de nece mii [de] galbeni, c. negruzzi, I 97. || Lapte de ceapă: se întrebuinţează în medicina populară împotriva negeilor, pamfile, b. 50. Nu plăteşte (s. nu face s.,' m. rar, nu ajunge) nici o ceapă (degerată s., rar, coaptă) = nu are nici o valoare. Cf. ZANNE, p. 11 416, PAMFILE, J. I. Ghicituri des-vănate, şi care nu ajung o ceapă degerată, p. MAIOR, IST. 2 7 0/29. Căte trei nu fac o ceapă. GHICA, A. 248. Una fără alta, aceste bulendre nu fac, nici două cepe degerate. ISPIRESCU, L. 215/16. Tropa, tropa pe podele, La oala cu ruminele ( = rumenele, sulimanuri) Cine nu s’a rumini, Nici o ceapă'' n’a plăti. ŞEZ. vin 61. Calu-i şchiop şi iapa-i oarbă, Amândoi nu fac o ceapă. şez. ix 95. A mânca o ceapă degerată = a nu reuşi. Cf. zanne, p. iii 518. L-a făcut eeapăcuapă: de râs. pamfile, j. ii. Cu ochii cât ceapa=mari de tot, umflaţi (de plâns), boboşaţi. Cf. pamfile, j. I. Ochii i-au ieşit afară din cap, căt cepele de mari. CREANGĂ, p. 53/s. Compuse (Bot.): ceapă-blândă = praz, PANŢU, PL. ceapă-boboloaşă. DR. I 361. ceapa-câinelui = ceapă-de-mare. Cf. TDRG. ceapă-cânească = por.umbel. barcianu. ceapa-cioarei s. -ciorii = 1°. Gagea pratensis s. stenopetala: mică plantă bulboasă, cu flori galbene ; se mai numeşte şi scânteiuţă. panţu, pl. || 2°. Muscari comosum: Plantă bulboasă, cu fior, albastre ; se mai numeşte şi: floare a-vi o r e 1 e i, zambile, z a rn b u 1. (Variantă:) Muscari te-nuiflorum. panţu, pl. 11 3°. = porumbel. PANŢU, PL. || 4°. = b ă 1 U ş C ă. PANŢU, PL. || 5°. = br ân d u şă - d e-t o a m n ă. panţu, pl. || 6°. = hyacynthus comosus. LB. Foaie verde ceapa-cioarei, Se mărită fata chioarei. ŞEZ. IV 236/xs. # A mâncat ceapa-cioarei = e nebun, spune prăpăstii. Cf. ZANNE, P. I, 139, IX 448. Dar n’am mâncat ceapa-ciorii, să plec acum, noaptea, la drum! pamfile, c., cf. H. IV 9, Ix 447, x 30, XI 502. ceapă-ciorească =1°. Allium fistulosum: Plantă bulboasă cu flori alburii; se mai numeşte şi: ceapă-lungă, cepşoară. panţu, pl. || 2°. = turtă. id. ib. || 3= hyacynthus- comosus. LB.. Cf. ECONOMIA, 47. Săracele fetele, Multu-şi bat picioarele Pe toate răzoarele, S’adune ceapă-ciorească, Faţa să şi-o rumenească. JARNlK-BÂR-SEANU, D. 439. ceapă-de-mare = Urginea maritima s. Seilla maritima: Plantă bulboasă, cu flori alburii; bulbii acestei plante sânt întrebuinţaţi. în medicină mai cu seamă ca medicament diuretic, panţu, pl. Numită şi: ceapa-câinelui. Şasg cepe mari dS mare (a. 1809). IORGA, S. D. viii 48. Se fierbe şi se bea ceapă-de-mare. păcală, r. 252. ceapă-franţuzească = h a ş m ă. Cf. DDRF. ceapă-lungă=ce apă-c ioreasca, cepşoară: Allium fistulosum. panţu, PL. ceapă-iunguiuşă DR. I 361. ceapă-mănuntă = a r b a g i c. Cf. TDRG. ceapă-rea=sorbestreâ. barcianu, cf. DDRF. [Diminutive: ceptiţă s.' f.; cepişoâră s. f. DICŢ.; cepşoară s. f. = ceapă mică; ceapă-ciorească (panţu, pl., DDRF); h a ş m ă (barcianu); cepuşoâră s. f. = ceapă mică; a i u 1-ş a r-pelui (cf. LM.). La gâtul găinii anină felii de cepuşoâră. SEVASTOS, N. 57/22. | Augmentativ: cep6iu s. a. = ceapă mare; un soiu de ceapă (mare). Cf. şez. v 56/,, pamfile, a. 193. Csepony = caepae mas. anon. car. | Adjective: ce-p6s, -oâsă ±= plin de ceapă, (gătit) cu multă ceapă; CEAPÂC — 253 — CEAPSĂ «cp6sc, -ească = (mare s. roşu) ca o ceapă. Mere ■cepeşti s. de ceapă: mari, rotunde (Braşov). DR. II 705. ]Colectiv-local: cepărie s. f. = ceapă multă (strânsă la un loc); loc semănat cu ceapă. DICŢ.; (neobicinuit) cep6t s. a. pontbriant. INomen agentis: (cf. lat. ceparius) cepâr s. m. = negustor s. vânzător de ceapă. DICŢ. (cu femininul: ccpăreasa s. f. COSTINESCU). j Alt derivat- eepâr s. a. = (Cui.) plăcintă cu ceapă coaptă în cuptor (Ţara:Haţegului) REV. CRIT. III 92; (Med. - pop.) absces la subsuoară (mare cât o ceapă; cf. broască II 1°.), cf. scurtă, u d-m ă DDRF.] — Din lat. caepa, idem. CEAPÂC s. a. Pârtie (?) d’un radeau. — Cuvânt ■care face parte din terminologia plutăriei (H. v 394), plasă (alexi) [Şi: ciopac s. a. H. v 169, oiopârc s. a. ALEXI]. CEAP» s. m. (Ornit.) v. ceapur. CEAPÂB(ITJ) s. a. Instrument de charpentier. Unealtă de dulgherie. H. VI 82. —-Ar puteâ fi turc. Sapa «pioche, houe» + suf. -ar. CEAPAEMACÂK s. m. sing. v. şaliăr-mahăr. CEAPĂT s. a. Morceau de jambon.—-(Transilv. Ungurism) Diferitele bucăţi de şuncă se numesc în Ardeal hoşmuri, ceap&turi şi hoşmeie. PAMFILE, I. C. 55. [Accentul ? I Plur. -turi.] — Cuvântul pşre a însemna «bucată (de şuncă)», pr ecum arată etimologia, care pare a fi ung. csapat, «parte, cantitate de...» LACEA. CEAPÂUĂ s. f. plur. Lacets des sandales. — (Ungurism, în Suciul-superior în Transilv.) Curele la opinci, n o j i ţ e VICIU, GL. [Singularul pare a fi ceapău.] — Din ung. csapâ «cureaua biciului». Cf. cea-p 1 ă u. CEÂPCĂ s. f. Shako. — Chipiu (polonez), cf. şapcă, ceacă u. Fi [Polonii] merg, bătând din pintenii.. Zburdalnica lor .ceată Străluce de departe în haine poleite: Dulămi cu flori de aur la piept împodobite Şi 'ncinse cu paftale de piatră nestimată, Ceapce purtând un vultur şi pene, la mijloc. ALECSANDRI, P. III 200. -—■ Din polon, czapka, idem. Cf. dubletul şapcă. CEAPCÂN s. adj. m. I. Cheval d'amble. II. (Horn-me) mechant, ruse. — (Turcism, necunoscut în Transilvania). I. f S u b s t. Cal (îm)buiestraş. Căutaţi, cum mai în grabă, să ne răpeziţi doi ceapcâni (doi cai îm-blatori buni) şi mai pe urmă patru telegari suri. LET. III 256/29. II. Subst. şi adj. Om rău la inimă (CREANGA, GL.), şiret, rafinat (ŞIO). Măi! al dracului venetic şi ceapcân de popă. CREANGĂ, A. 42/25. Dedu Ivan, care erâ mai ceapcân ca ei. CALENDAR (1881), ap. TDRG. D'o. veni Fulga bătrân, Fur bătrân Şi om ceapcân. teodorescu, p. p. 513b. [Abstract: ( < turc. capkynlyk) ceapcânlâc s. a. = şiretlic. A arătat mult ceapcânlâc, multă diplomaţie: TELEOR, ap. ŞIO.] — Din turc. capkyn, idem (1°—2°), cihac II 559, ŞIO. ceapcânlâc s. a. v. ceapcân. CEAPCHES f s. a. { ceai'chis t s. a. ) v- cePc}len< CEAPlĂîT s. a. Micite (de fouet). —■ (Transilv. Ungurism) Pleasnă de biciu.. Com. orosz; cf. sfârc. — Din ung. csaplo, idem. lacea, dr. II 901. Cf. ceapană, CEAPRÂZ s. a. I8. Passement, galon, bran-debourg; frânge; bouton de soie. 2°. Rainette, tourne-ă-gauche. 1®. (îmbrăc.) Pasmanterie, bordură (de obiceiu de mătase sau fir, dar şi de bumbac, lână etc.), ţesătură sau împletitură cu fire sau ciucuri atârnaţi, aplicată pe perniţe, perdele, haine etc.; p. e x t. galon, găitan, brandeburg, canaf, ciucure (de fir, de mătase s. de lână, cf. costinescu); nasture de mătase (cf. IORGA, c. I. I 129). Ceaprazuri cu mărginite de sârmă galbenfă] şi mijloacele de sârmă albă, şi în mijloc să să facă floarea de cabarale, adecă de fluturi galbeni şi albi (a. 1792). IORGA, S. D. VIII 24. Veşminte de postav verde, cu ceaprazuri albe. FILIMON, c. I 611. La zile mari, Domnul îmbrăcă cabaniţa, care erâ un fel de contoş cu ceaprazuri de fir şi cu profiruri de samur. GHICA, S. 501. Mihnea a îmbrăcat chepeneag de catifeă roşie cu ceaprazuri şi cu bumbi de aur. ODOBESCU, I 71 ,/ls. Ilicele eră[u) de parchet ( = barchet) alb, cu găitanuri negre pe piept, cusute ca ceaprazurile. pitiş, şch. I 110. Băuiu preţul murgului Şi ceaprazul surului, mat. folc. i 407. # A face cepraz — a face dunga tălpilor de la ciobote mai mare, mai lată. Com. marian. 2°. (Dulgh.) Dinţarul cu care se Indreptează dinţii ferestrăului, cf. zimţai-, călcător, ci âp răsar. dam£, t. 115, pamfile, i, c. 120, H. ix 510. [Plur.: -zuri | Şi: ceprâz s. a.; ccpreâz s. a. TDRG.; ceprdză | s. f. = cheutoare, butonieră. MARDARIE, L. 2300; (după suf. -ag, -eag) ceprâg s. a. cihac, II 559, cepreâg s. a. DAME, t. haine tot de feleandrăş, cu nasturi şi cu ceprage tot de argint. LET. I 233/21, cf. 254/0. [instrument: ceaprazâr s. a. = cea-praz (2°), dinţar. damE, t. 115, pamfile, i. c. 120. |No mina agentis: ceaprazâr, ceprezâr (COSTINESCU), (din ceprag) ceprăgâr f, cepregâr f, eeprig-ârf, ciprăgâriu f (a. 1748—9, IOR&A, S. D. VI 45) s. m. = fabricant s. negustor de ceaprazuri; p. ext. de chipiuri şi obiecte în legătură cu uniformele militare. Lei 1,60 de la un ceprigar. URICARIUL, XIX 324/3. Lei 10 de la starostele de cepregari. ib. XIX 327/la. Alăturea cu locul lui Oligore ceprăgariului. ib. XXIII 249. Dacă stă-rostia voiă să-i dea patentă de bogasier, el nu o primea, zicând că este ceaprazar. FILIMON, C. II 57; (cu derivatul) ce(a)prăzărie s. f. = meşteşugul ceaprăzarului; diferite feluri de ceaprazuri; (cu deosebire) prăvălia ceaprazarului. Geaprăz&ria, ru-făria felurită. ODOBESCU, II 95. Să lucrăm... cepră-zării, pălării femeieşti, jipescu, o. 69. | A- d j e c-tiv: ce(a)prăzăr6sc, .-eâscă adj. = (ce ţine) de ceaprazar. ŞIO. Mosor ceprăzăresc. STAMATI, ap. ŞIO. | Verb: (neobicinuit) ceprăzi IV3- = a împodobi cu ceaprazuri. pontbriant.] — Din turc. capraz «bouton avec houppe, bou-tonniere â brandebourgs d’or». cihac, II 559. CEAPEAEÂS s. a. Pârtie de la barque. —- O bucată de lemn ce se pune la luntre s. la dubă pentru a se băgă într’însul cuiul care ţine gujba. Se mai numeşte şi broatec (Grojdibodu, în Rom an aţi), ion cr. iv 250. Cf. strapazan. CEAPRAZÂR S. m. 1 CEAPRÂZÂRESC, -EÂSCĂ adj. 1 v. ceapraz. CEAPRĂZĂRIE S. f. J CEÂPSĂ s. f. 1°. Bonnet, b&guin, coiffe. 2°. TSte (de clou).—-(Azi, numai în Banat, Transilv. şi Bucovina). 1°. (îmbrăc.) Bonetă (cf. LB., pompiliu, BIH. 1006, VAIDA) purtată de copii (LM.), în unele regiuni, de fete (liuba-iana, m. 14) sau numai de CEAPŢĂ — 254 — CEARĂ femei măritate (bud, p. P., densusianu, ţ. h. 242, MARIAN, ND. 704/6, cf. H. XVII 8, XVIII 35, XVIII 279), s. de nevestele tinere (Frata, Câmpie, com. V. BUCUR), peste conciul cu două coarne şi fiind împuiată frumos (moldovan, ţ. n. 65). Cf. s c u f ă, scufiţă, căiţă. Mărirea îmbrăcăminţii lor 'şi cepsele. biblia (1688), ap. TDRG. [Cere] ceapsă copilit cei mici d’un an (a. 1779.) ior&a, S. D. viii 81. Apoi fuge de la fereastă, pentru ca să prindă pe Ileana, care a furat ceapţa bunicăi. slavici, N. 30. Mi-oiu alege de pin dughene rochiile şi cepsele cele mai iscusite. SBIERA, P. 250/6. Le tot privesc, tărăncile înalte şi drepte,- de la ceapţa din cap până la opincile lor ciudate. IRINEU, S. B. 7, 26,45. Crâşmăriţă, ceapţa neagră, Numai ceapţa ta mi-e dragă Şi peteaua di sub barbă. MÂNDRESCU, L. P. 138. Ard’o focul ceapsa rea, Dor mi-a fost, dar mult mi-i grea. MARIAN, nu. 707/j, cf. HODOŞ, c. 75. Feciorii cu struţurile, Nevestele cu cepsele. BUD, p. P. 20. || (Răşinari) Rochiţă, recăluţ. păcală, r. 166. 2°. P. anal. Latul cuiului (VAIDA), capul cuiului. [Şi: ceapţă s. f. | D i m i n u t i v: cepsuică s. f. marian, na. 90/u. | A11 derivat: cepsoâie s. f. Cepsoane = (oaie) cu coarnele întoarse îndărăt. I-I. XVIII 141], —• în Banat, din sârb. eepac «scufiţă de femei», în Ardeal şi Bucovina din ung. csâpca, csâpsza «scufiţă». Cf. cihac, ii 47. Cf. cep iţă. CEÂpţă s. f. v. ceapsă. CEÂPŢĂ s. f. Soufflet. ■— Palmă. I-am dat o ceapţă (Frata, Câmpie, com. BUCUR). — Stă, probabil, în legătură cu ung. csapni = a lovi, a plesni (pe cinevâ); modelat după cleapţă (cleapsă). CEAPUCiilTC f s-, a. Ruse. — (Turcism literar rar, care n’a circulat niciodată în limba vie) Şiretenie, vicleşug. ŞIO. I-au silit, cu un cea.pucluc, până a nu le proftaxi alt praf din corposul ot Li-găreşti, să treacă ca să-şi tepeledisească de-a-mână. dumitrache, c. 443. —• Din turc. «apukluk «vitesse»'. ŞIO. CEAPVTK s. m. (Ornit.) Heron. •—■ (Delta Dunării; rusism) Stârc. antipa, p. 776. Ceapur alb = ardea alba, stârc alb s. bălan, dombrowschi, 325, bâtlan. [Si (Dobrogea): ceapâr s. m. scriban, arhiva a. 1921, Nr. 2, p. 238.] —• Din rus. capura «bâtlan». Cî. A. Scriban, Archiva a. 1921, p. 238. ceak subst. Cheveux? — P3r (cosiţă)? (într’o poezie populară: E vorba de un voinic, care ademeneşte cu flori pe o doamnă să vină la el şi, punându-i mâna dreaptă în cear, o răpeşte pe calul său) Dar Ioviţă ce-mi făceă? Cu stânga la flori se da, Dreapta în cear că-i puneâ Şi călare mi-o puneă. MAT. FOLC. 1239. CEÂKĂ s. f. I. 1°. Cire. 2°. Cire d’Espagne. 3°. Gire (dans Ies oreilles). II. Liane â fleurs de cire (Hoya carnosa s. Asclepias carnosa s. syriaca). 1.1°. Substanţă gălbuie s. albă şi moale ce se topeşte uşor, pe care o produc albinele şi din care fac ele fagurii (de aceea, pentru preciziune, se numeşte adesea ceară de albine; cf. mai jos ex. din şez.) Scosul cerii din faguri se face prin topire, iar sloirea cerii se face după fierbere, turnându-se ceara în străchini (pamfile, i. C. 95—6); se vinde de obiceiu în formă de turte; se întrebuinţează la fabricarea lumânărilor (de ceară) şi .(mai ales cea albă) a făcliilor, la modelat şi la lustruit (scândurile, parchetele, încălţămintea). CsarS = cera. ANON. CAR. Ca ceara muiă-se. CORESI, EV. 198/36. Duca-vodă au scos pre ţarani miere şi ceară, de au dat pe desătina de stupi, şi de porci, *de tot ^mascurul şi de un stup, căte o ocă de.miere şi dejjifară. LET. II 303/,. Lei 1*/2 de oca de ceară ce va trece piste hotar, răşcanu, L. 66/17. Să meargă la meşteru’ acela ce au făcut 6 făclii de ceară în sfeşnicele cele mari pentru Mănăstirea-dintr’un-lemn, ca să cerceteze pricina cu meşteru’ acela, că eu am dat de aicea 10 oc[ă], 175 de dram[u]ri ceară (a. 1816). IORGA, S. D. VIII 53. Stupii sănt frumoşi şi cu ceară multă (a. 1825). id. ib. viii 163. Intr’un salon... ardeau două mari polican-dele cu luminări de ceară galbenă, c. negruzzi, I 60. Face un scăuieş de ceară anume pentru lup. CREANGĂ, p. 30/!. De trântitură scapi cu greu, de nu pui nimic; dacă pui ceapă coaptă în foc, ori ceară de albine, ea coace mai din timp şi scapi. ŞEZ. I 252/29. D’auzit-am şi ştiu bine Că n’oiu muri pre perine, Ci-oiu muri în ţări streine, Unde n’oiu aveă pe nime: Fără lumină de ceară, Fără om din a mea ţară. JARNlK-BÂRSEANU, D. 194. Ceară bttnă=produsă de către albine. Com. A. tomiac. | (Pentru felul de a spălă ceara, e instructivă următoarea ghicitoare): A trimis doamna-de sus la doamna de jos să-i dea batista spălată în apă caldă şi uscată în apă rece? (ceara). ŞEZ. I 93. | (Aluzie la coloarea galben-albuie a cerii) A fi (galben) ca ceara s. ca turta de ceară s. (ca) de ceară = palid (din fire s. mai ales devenit astfel dintr’o dată, din cauzaunei puterniceemoţiuni: frică, groază ş.a); (m.rar) slab, pipernicit, fără fire, fără vlagă. Cf. MARIAN, INS. 185, ŞEZ. II 47/„, PAMFILE, C. O parte se îngălbinise ca ceara şiîşi frângea mânile cu jale. DRĂGHICI, R. 21/2. Privitorii... semănau anişie statui de ceară. c. NEGRUZZI, I 295. Cu mânele-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie. EMINESCU, P. 208. li găsiră tot cu cartea în mână şi searbăd şi galben ca turta de ceară. ISPIRESCU, L. 102/36. Până ţineam cu codrul, Eram roşu ca focul; Dar de cănd ţiu cu ţara (= şesul), Oălbenit-am ca ira. JARNlK-BÂRSEANU, D. 290. | (Aluzie la chirflurea din vremile trecute a vinovaţilor s. bănuiţilor, picându-le pe corp ceară fierbinte, spre a-i sili să mărturisească) Să-l pici cu ceară = să-i faci orice şi tot nu cedează, nu ascultă. Cf. zanne, iv 67, IX 449, PAMFILE, C. I F i g. (Aluzie la moliciunea cerii, care poate fi modelată uşor) Persoană docilă, supusă, fără voinţă proprie, care se lasă să fie condusă în totul de către altul. Nevastă-mea... este o ceară moale, pe care o întorc cum, mi-e voia. c. NEGRUZZI, i 77! 2°. P. anal. (Comerţ.; mai ales complinit cu atribute) Ceară roşie s. tare s. de pecetluit (scrisori etc.) = o compoziţie de gumă, lac şi răşină, de diferite colori, cu care se pecetluesc scrisorile ş. a. Domnul ţării să aibă pecetea neamului său, iară nu cea de obştea Domnilor Ţării-munteneşti, iară cu ceară roşie. LET. I, A 109/22. -L[eu] 1, ceară tare i cerneală (a. 1772). uricariul, xxi 36 5/32, cf. RĂŞCANU, L. 75/2i- Clarinetu-i hârbuit, lipit cu ceară tare. CONTEMPORANUL, Vi, 1. || (Miner.; după germ. Erdwachs) Ceară de pământ = ozocherită. 3°. P. anal. Secreţiune care se formează şi se îngroaşă în ureche. Când încep [buboaiele] a se face, dacă le spurci ori le ungi cu ceară din urechi, atunci scapi de ele. şez. i 256/17, cf. LEON, M. 99. II. (Bot.). Arbust acăţător, totdeauna verde, cu flori albe-trandafirii, plăcut mirositoare. Se mai numeşte şi: floare-de-ceară. panţu, pl., c e a r a-a 1 b i n i i. borza, bul. grăd. bot. V. n-rele 3-4, p. 54, cf. baronzi, l. 130/25, h. xi 338. [Plur. (rar): ceri. Neclar în: Cearcănul sau cerile carele uneori împrejurul soarelui ca brâul se veade. calendariu (1814) 78/i. | Diminutive: cerută s. f. Floricele n’au găsit, Ci-au găsit o mică-albiniţă, Şi din albiniţă s’a făcut ceruţă, Şi din cerută s’a făcut o luminiţă, marian, na. 188/7, cf. VICIU, COL., ceriţă s. f. Din mieriţă CEARBĂ — 255 — CEARLĂU Se face ceri}ă. id. INS. 174, cerişoâră s. f. DICŢ. | Adjective: ceriu, -ie = galben ca ceai '. marian, ch. 51, cer6s, -oâsă = plin de (s. bofe'tt în) ceară, ca ceara. DICŢ. | N o m e n agentis: (lat. cerarius) cerâr s. m. = negustor de ceară, cel care lucrează ceara. DICŢ., (cu femininul): ceră-reâsă s. f. = nevasta cerarului; vânzătoare de ceară. DICŢ., (cu derivatul abstract, colec-t i v şi local): cerărie s. f. = negoţ cu ceară; meseria cerarului; fabrică, prăvălie-magazin, depozit de ceară; ceară multă strânsă la un loc, obiecte multe de ceară. DICŢ. | Abstract: ce-rărit f s. a. = impozit asupra cerii. LM. | Verb: ceruî IV» = a acoperi cu un strat subţire de ceară, a unge, frecă, lustrui cu ceară. Cseruiesk = caera ungo. ANON. CAR., (cu adjectivele:) ceruit, -ă. Curţile cu cerdacuri şi. scări a[le] căror scânduri curate şi ceruite sclipeau în lună. eminescu, n. 56/29i ceruitGr, -oâre, (cu abstractele:) ce-ruire s. f., ceruit s. a., ceruiâlă s. f. ceruitură s. f.]. —■ Din lat. cera, idem. Cf. cerat. ceârbă s. f. (Zool.) v. cerb. CEABC | s. a. Cercle.— (Turcism; numai la PO-Lizu) Compas; cerc; cearcăn. [Plur. cearcuri]. — Din turc. (sau bulg.) cark «roată». cearcă s. f. v. cercă. CEARCAGi-BAşĂ t. Ş. m. v. eearcagiu. CEARCAGÎU f s. m. Escarmoucheur.—(Turcism literar) Soldat din avant-gardă. ŞIO. în ziua de-a no[n]a, avangardia rusească, prohorisindpiai nainte, să întâmpină cu Turci 500 cearcagii şi, dând războiu, îl pierdură. DUMITRACHE, C. 438. [Şi: cer-cagiu f s. m. costinescu. | C o m p u s: cearcagi-lbaşâ<,J,s. m. Căpetenia cearcagiilor. ŞIO. Au trimis cearqagi-başa limbă [ = înştiinţare secretă], pe un Franţuz. ISTORIA (a. 1715), ib.]. — Din turc. carkagy, idem. ŞIO. CEĂRCĂN s. a. 1°. Cercle. 2°. Cerne (d'arbre). 3°. Salo. 4°. Disque du soleil ou de la lune. 5°. Eclipse de soleil. 6<\ tDemi-cercle. 7°. Arc-en-ciel. '8°. Cerne (qui entoure Ies yeux fatigufe ou malades ou une plaie). 9°. Compas (de tonnelier). ■ 1°. Cerc (tras pe pământ, pe nisip s. pe un obiect costinescu), inel (Com. ar. tomiac). S’au ivit în ceriu o cunună, cearcăhU de steale. dosofteiu, V. S. 31. Acolo făcti, un cearcăn, cu cuţitul, pe pământ. GORJAN, H. I 127/e. Pe buzele-ţi înseamnă, adânc un cearcăn încruntat, Atunci când lacomi din}ii tăi îţimuşcă-un sărutat. OLLĂNESCU, O. 57. | Fig. Şi iar din cap începe S’înşale, să s' înşale: D’ăst cearcăn al greşalei E toată istoria. I. VĂCĂRESCU, P. 53/20. 2°. Cerc concentric ce se vede în tăietura curme-zişă a unui arbore şi care însemnează creşterea lui anuală, costinescu. . 3°.Cerc (II 1°) de vapori care se vede une-ori în jurul soarelui s. mai ales al lunii, pamfile, cer. 34. Cearcănul sau cerile carele une-ori împrejurul soarelui ca brăul să veade: calendariu (1814), 78/j. într’o noapte de Marţi, zărind un cearcăn în jurul, lunii... DELAVRANCEA, ap. TDRG. Cearcăn de lună. PĂSCULESCU, L. p. 65. Bată-te, bădiţă, bată Cearcănul de lângă soare Şi dreptatea mea ast’ mare, Cearcănul de lângă lună' Şi dreptatea mea ast’. bună. RETEGANUL, TR. 143/i5-i7, cf. vaida, (ca varianta: o e r e u ţ u 1 de p’ângă soare) BUD, P. P. 4°. Discul (soarelui s. al lunei). Soarele... se adună din trei, că are cearcănul, are lumina, are şl în-fierbinţeala. mărgăritare (a. 1746) ap. TDRG. Tată, ce-i aşa de roş[u] la fereastră?— Cearcănul lunii va fi, dragă! CONV. LIT. ap. TDRG. 5°. (Astr. pop. Beilic, jud. Constanţa) Eclipsa soarelui o numesc cearcăn, iar a 'lunii svârcolaci;' I cearcănul aduce moarte, iar svârcolacii resbel. H. II 245. 6°. Semicerc, bugnariu, năs. 7°. Curcubeu, bugnariu, năs. 8°. Cerc (vânăt), vânătaie care înconjoară ochii obosiţi s. bolnavi, s. care se formează în jurul ufte'i răiji. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor. EMINESCU, N. 4. Această infirmitate, ca şi cearcănele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului nemăsurat al gogoşilor de ristic: CARA-GIALE, M. 88. Câteva pete rumene, cu cearcăne gălbui, îi răsăriră în obraji. DELAVRANCEA, ap. TDRG. 9°. Compas (de dogar). DICŢ.; cf. ţarcă lan. [Plur. cearcăne.| Şi: (+ţarc, cf. ţ ă r c ă 1 a n) ţâr-căn s..a. (ad 3°) Ţarcănu’ de p’ângă lună. JARNIK-BÂRSEANU, D. 257. | Diminutiv: cercănel s. a. (ad 3°) Cercănel de lângă lună, Spune-i badii voie-bună; Cercănel de lângă soare, Trimete-mi, bade, scrisoare, pamfile, c. T. 186, cf. id. CER. 34. [Verb (neobicinuit) cercăni IV» = ş, face (a trage) cearcăn în jurul unui centru. COSTINESCU.] ■—■ Din lat. circinus, ( > * circanus cf. dr. iii 396;—-397) idem. Cf. cerc. CEARCEĂF S. a. 1 CEARCEÂV S. a. j V' Cear?aL CEARCiiÂU f adj. m., s. m. I. (Ducat) cor-donnC(e). II. Ancienne monnaie qui circulait au-trefois en Valachie. — (Turcism) I. Adj. m. (Galben) cu zimţi (polizu), zimţat. II. S. m. Monetă în valoare de trei lei vechi, care circulă în ţară pe timpul lui Carageâ-vodă. ŞIO. II 35. [Şi: cercliufadj. m., s. m. ŞIO.] —■ Din turc. carldy «muni de roues». ŞIO. CEĂRDĂ s. f. Auberge, cabaret.— (în Transilv.; ungurism) Cârciumă, han. ION CR. II 219. în malul apei verzi, nişte case mari, obosite, dintre ■ cari una-şi poartă şi pe româneşte firma, în aceste cuvinte: «La cearda (crâşma) podului Simerii». iorga, n. r. a. i 263. [Derivat: ( < ung. csdr-dâs, idem) ceardaş s. m. = cârcîumar. ion cr. II 219], — Din ung. csârda, idem. Cf. c e a r d a ş. ceardac s. a. v. cerdac. ceărdaş s. m. şi a. 1°. Nom d’une danse hon-groise. 2°. Pîumet. 1°. (Cor.) S. a. Numele unui danţ unguresc, jucat pe alocuri, în Transilv., şi de Români. SEVASTOS, N. 281/le, PAMFILE, J. III, ION CR. I 155, H. II 33, XII 149. O adevărată fanfară de sunete... alimentă un ceardaş, pe care-l frământau de foc doi ungureni şi-o Kati. vlahuţă, D. 5. Bunu-i jocu’ românesc, Când cu mândra mă ’nvârtesc; •Rău e, Doamne, lung îţi pare, Când joci ceardaşul cel mare. hodoş, P. P. 182. 2°. (Bot.) S. m. = colilie, panţu, pl. [Plur. (ad 2°) ceardaşe şi ceardaşuri. j Şi (ad 2°): ceărdiş H. II 257, XVI 373; ceândraş s. a. pamfile, J.; ci6rdaş s. a. H. x 97.] — Din ung. csârdâs, idem (propriu: [joc] de' cârciumă). ‘ ceardaş s. m. v. ceardă. , CEAEDÎC s. a. Rangee de dents. — (Numai la DDRF.) Şir de dinţi. CEARtATĂM f s. m. v. şarlatan. CEARiĂu s. a. v. ceatlău. CEARMĂ - 256 — CEARTĂ CEÂKMĂ s. f. Femme noiraude et laide.—Femeie neagră şi urîtă. bugnariu, năs. — Ct. ung. csârma «lărmuitor». cu care pare a se fi amestecat şi slav. c^rn-k «negru». Cf. cea r-napoacă, cermălui. CEARWAPOÂCĂ s. f. Femme noiraude et laide. Femeie neagră şi urîtă. bugnariu, năs. — Cf. c e a r m ă. cearşaf s. a. 1°. Drap (de lit), linceul; chale. 2°. Billet de banque de 100 Iei. 1°. Bucată mare de pânză (albă, une-ori cu cusături şi broderii cf. IORGA, i. R. I 128), de aşternut pe pat, (Mold.) prostire (H. xii 105, costinescu), (Transilv.) 1 e p e de u. Cearşaf de pat= care se aşterne pe saltelele patului; de plapomă = care se pune pe dosul plapomei, cf. iordan, arh. 199; de baie = cu care te ştergi pe corp după baie s. după fricţiuni cu apă rece. Un cearşaf cosut mătasă (a. 1579). HEM. 65. Voiu da voao 30 de cearşâfuri. BIBLIA (1688), 185. 3 cearceafuri de borangiuc (a. 1809). uricariul, X 2 5 4/22. 3 cearşafuri, însă unul cu fir şi 2 de purtai, ib. XXI 368/ls. Medalia de bronz... pentru un cearşaf cusut în gherghef. I. IONESCU, P. 548. Găsi pe zeiţă învelită într’un cearşaf. FUNDESCU, ap. RU-DOW, XVII 406. înfăşură perna într’un cearşaf mare. BASME, ap. ŞIO. Ea se plecă spre el, întinse cearşaful şi-l aşeză la loc. D. ZAMFIRESCU, R. 279. Un cearşaf verde luâ Şi pe Turc dacă-l legă, Şi pe Turc dacă-l băteâ, în cearşaf îl în-făşeă. TEODORESCU, P. P. 660b, cf. (cearşaf în picăţel) 78/24. ] P. ext. Pânză de turban, şal. Banul... cu cauc cu cearşaf alb. filimon, C. II 322. | S p e c. t Pânză în care se înveleşte trupul mortului, giulgiu, linţoliu. Şi luând trupul lui Iosif, îl învăll în cearşaf curat, biblia (1688), ap. TDRG. 2°. (în glumă, din cauza mărimei bancnotelor de 100 t.au 1000 de lei, în comparare cu cele de 20 de lei, mai mici) Hârtie-monedă de 100 sau 1000 de lei. Stama, cu chef, plăti... un cearşaf, 3 bumăşti... şi o fifirică. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV2. 547. [Plur. -ceafuri. | Şi: cearceaf s. a., cerceâf s. a. URICARIUL, Xiv 234/22, cearceâv s. a. H. ii 132, cerşâf s. a. H. iii 81, cerşâg | s- a- = pânză de in, linţoliu. MARDARIE, L. 2331, 2488.] — Din turc. car§a£, carcaf, idem. CIHAC, II 559, ŞIO. CEARSÂIiĂ S. f. ) , , CEÂRSĂliĂ S. f. J V' t<ÎSala- ( CEARSĂiii vb. IV v. ţesălâ. CEARŞIT f s. m. Espion. — (Turcism literar) Spion. Mai găsind pre un boier moscal, ce îmblă tiptil ca să găsească oameni de oaste, arnăuţii şi alţii străini prinzăndu-l şi zicând că ar fi cearşit, în postul cel mare i-au tăiat capul. LET. III 186/34. într’această zi,... au prins pe un cearşit slavon, găsindu-l ascuns în casa Imamului de-acolo. ARHIVA, R. II 70. — Dinturc cagyd, idem. ŞIO., cf. ceaşitlâc. CEARTĂ s. f. 1°. Querelle, dispute, demŞle, differend. 2°. Rumeur, murmure. 3°. Discorde, ini-mitie, hostilitâ, haine. 4°. Reprimande, blăme. 5°. Punilion, châtiment. 1°. Schimb de vorbe aspre, de imputări între două •S. mai multe persoane, rezultat din deosebire mare de păreri s. de interese, discuţie aprinsă, sfadă (cuvânt care corespunde regulat în Pravila Moldovei iui ceartă din Pravila Munteniei), gâlceavă (2°), cioandră (LB.), cf. ciorovăială, price, (f) vo ro a vă, altercaţie, con- troversă, dispută. itigiu, disensiune. Cinevâ începe,-, corneşte (mardarie, l. 2437), face, are (cu altul) ceartă,. se apucă (cu altul), la (s. s e i a 1 a) (s. t în) ceartă, pentru (s. d i n s. dela) cevâ. In cearte sau în sfade. CORESI, EV. 123/le. Deci după moartea lui [Radu] boieri[i] nu să puteă voi pre cine vor pune domn; că unii ziceă să fie cesta, iar alţii ba cela, şi eră gâlceavă şi ceartă întru dînşii. GAVRIL PROTUL (a. 1654) GCR. I 171/!. Să luară în ceârtă şi în cuvinte. MINEIUL (1776) 1202/i- Zgărciul urechii drepte de să va clăti, ceartă sau gâlceavă vii (= vei) aveă. TREPETNIC (a. 1779) ap. GCR. II 123/14. De-acum să vedeţi voi certe, Lupte, vrajbe ’ntre boieri, Pentru scaun şi averi. ALECSANDRI, P. II 106. Şi-apoi, dup’o vreme, văzuiu Că dînşii la ceartă ’ncepură. COŞBUC, F. 83/!. Aşâ trăiau de la un cârd de vreme, cu certuri şi împăcăciuni. zamfirescu, ap. TDRG. Văzând cearta iscată între tata şi mama, din pricina mea, [bunicul] a zis... creangă, a. 18/3. Se vede că a avut vr’o ceartă cu soră-sa şl, viind s’o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba, pe unde a trecut. ISPIRESCU, L. 5/34. Unde să calce ea cuvântul bucătăresei şi să se amestece în certurile şi becisniciile celorlalţi? id. ib. 309/.„. Ei s’au luat la ceartă, de la o varză ce crescuse în mijlocul văr-zăriei lor, că adecă a cui să fie. ŞEZ. IV 5/2. | F i g. Ceartă literară. # Cearta fără bătaie (s. fără păruială] e ca nunta fără lăutari. LM., cf. zanne, P. IV 526, ISPIRESCU, L. 215/'i. A căutâ cearta, cu lumânarea (baronzi, L. P. 47/13) = a căutâ cu râvnă prilej de cearţă, a provoca ceartă cu dinadinsul, a umblâ după ceartă. Şl de astă dată se (a)legară de dînsul şi-i căutâ cearta, cu lumânarea. ispirescu, L. 248/3. Cată-ceartă (baronzi, l. P. 96/6) subst. = persoană care caută mereu prilej de ceartă. || (Bot.) Cearta-casei = v i n e r i ţ a (Braşov), panţu, pl. 2°. (f s. învechit) Gălăgie, gâlceavă, murmur (de nemulţumire). Fu ceartă mare. COD. VOR, 48/6-6 (: scorni-se... strigare mare. N. testament 1648; să făcu strigare mare. BIBLIA 1688). O ceartă de cântece voioase. DDRF. 3°. Discordie, neînţelegere, duşmănie, vrajbă, ură. Stăi, cuscre cadiule, Să ne-'ascultăm vorbele, Că junii fac certele Şi bătrânii pacele. ALECSANDRI, p. P. 151b/ls. De-i vrăjmaş şi om de ceartă, Mihnea-vodă-acum îl iartă Şi-l pofteşte ca să vie, Ca un frate, la Domnie, ib. 203/6. Cum e Badiul pus la chin, Să-i dau un pahar de vin, De certuri să ne’mpăcăm, De greşeli să ne iertăm, teodorescu, p. P. 547/. 4°. înfruntare aspră adresată cuivâ pentru o greşală, mustrare (LM.), do j ană, repri-mandă. Cinevâ (în Transilv.), capătă ceartă s. îşi i a o ceartă (în vechiul Regat) se alege cu, primeşte s. mănâncă o ceartă = e certat pentru cevâ; cinevâ trage cuivâ o ceartă (zdravană). 5°. (f şi dial.) Pedeapsă; cf. certare. Canonul acesta arată şl feliul bătăii şi a cerţii. ÎNDREPTAREA- legii, ap. TDRG. Ar fi trebuit să o simţi de mai de mult, şi să înţelegi că eu atât de mult mă tem de cearta legilor, încât frica îmi -deschide minţile şi-mi luminează calea pe care umblu, slavici, n. II 153. [Gen.-dat. unei certe s. cerţi; plur. certe, certuri, rar cerţi TDRG. (Derivat: (rar) certâş s. m. = căruia-i place cearta, certăreţ; care e certat cu cinevâ. C'rtaş, vrăjmaş câne şi lup, Tot pe un calup, pann, ap. TDRG. Certaşii s’au împăcat cu judicata cucoanei, şi s’au dus acasă, sbiera, P. 219/..] —■ Vechiu substantiv postverbal din certa, probabil încă din epoca latină-vulgară (cf. alb k’arte, cu acelaşi sens). CEAS — 257 — CEAS L t ceas! InterjecţSurie cu care sg îndeamnă vaca să stea liniştită la muls (MARIAN. PAMFILE, J. II), să-şi dea piciorul de către mulgător îndărăt, ca acesta să poată umblă la uger (rev. crit. iii 92). Ceas, Bălaie, mamă, ceas! pamfile, I. C. 21. — Probabil interjecţie primară, ca st! etc. (După P h i 1 i p p i d e, Zeitschrift f. rom. Phil. XXXI 302, ar fi lat. cessa, imper. lui cessare). CEAS s. a. 1°. Heure. 2°. Heure, temps, moment, heur. 3°. Occasion. 4°. Office religieux, heures (ca-noniales),' pelites heures. 5°. Montre, pendule, horloge. 6°.-.Danse paysanne. * 1°. Timp cuprinzând a 24-a parte a zilei, sau 60 de minute, o(a)ră. Ca în doao ceasure strigară. cod. vor. 11 /10. ( : până la doao ceasure strigând. N. TESTAMENT 1648; ca vr’o doao ceasuri strigând, biblia 1688). Ce graba în ceas... nu isprăveaşte, aceea delungarea vremii... biruiaşte. cantemir, IST. 168. Ceasurile se primenesc făr’ încetare'. MARCOVICI, C. 20/,. In■ curgere de două sau trei ceasuri putem agiunge acolo. DRĂGHICI, R. 8. Prin câte depărtate locuri poate să umble duhul omului, în minute de ceasuri, id. ib. 69/:. Hrana să li se dea [vitelor] regulat la ceasuri hotărîte. I. ionescu, c. 3. Nici că poate cinevâ să fie un ceas în-lihişle. ALECSANDRI, T. 183. Tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată. EMINESCU, P. 47 Peste-un ceas păgân&tatea e ca pleava vânturată, id.-ib. 243. (Complinit) Dup' un ceas de vreme, mamă-sa venind Nu ştiu ce să-i spuie... coşbuc, F. 97/la. Nu irece nici un ceas la mijloc, şi-un cuptioriu. de plăcinte, câţiva pui... erau gata. CREANGĂ, P. 10/6, cf. 70/2, 174/j. Mergeau, fără a simţi că- merg, ■părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă, ziua ceas şi ceasul clipă. id. ib. 276/18, cf. 130/z3. Uri ceas ţinii lupta. ispirescu, L. 18/2G. Mereu mă iau la fiori. Din tălpi până ’n susuori, într’un ceas de nouă ori. JARNlK-BÂRSEANU, D. 91. Când nu. te văd un ceas... i'b. 97. # Nu aduce anul ce aduce ceasul. ZANNE, P. I. 2, cf. 3. Rabdă un ceas, că trăeşti un an. PAMFILE, J. II. Cu un ceas mai nainte (s. mai curând DDRF) = fără întârziere, fără a mâi aşteptă, zanne, p. iii 94, cf. DDRF. Cere, ce mai ai de cerut,, cu un ceas mai curând, ispirescu, l. 29/14. Pe ceas = la fiecare oră (barcianu) ; îndată, la moment (id.* CIHAC, ll 47). La ceas = la fiecare oră, la ora anumită. Cf. POLIZU. La tot ceasul = la fiecare oră, id. (în Transilv., construcţie neromânească, după germ.) La toate două ceasuri (id.) s. tot la două ceasuri = tot la intervale de două ore = la fie-care două ore, din două în două ore. Cu ceasurile s. (rieobicinuit, în rimă) cu ceasul = timp îndelungat. La orice îi sare glasul Şi râde nebun, cu ceasul. PANN, P. V. I‘97. | A luă o trăsură de piaţă cu ceasul. Am plătit birjarului uri ceas şi jumătate. Ceasul ( = cursa de un ceas, cu trăsura de piaţă) e cincizeci de lei. || Spec. Distanţa pe pământ, întinderea, spaţiul parcurs (cu trăsura s. călare) timp de o oră. I-au ieşit Antioh-vodă înainte . pe Bahluiu cale de un ceas. NECULCE, LET. II 2 92/32. Aga Turcul alăturea cu dînsul, cu ceasornicul, ca să vadă câte ceasuri au călcat Moscalii hotarul, id. ib. II 323/s0. Două ostroave mici cari cu 1 câteva ceasuri se socoteau a fi depărtate de ostrovul unde se află el. DRĂGHICI, R. 46. El aveă treizeci şi două [de] ceasuri în lungime, adecă de la un capăt al Basarabiei până la cellalt şi două în lăţime. IORGA,’ IST. rom. II 104. Muma smeului... suflă văpaie din gura ei cea spurcată, cale de trei ceasuri. ISPIRESCU, L. 26/s. Acest sat e la trei ceasuri de Bucureşti. Un ceas bun (s. bunicel s. bunişor) = mai bine de un ceas. || (Determinat printr’un numeral) Una din cele 24 de părţi în care e împărţită o zi de calendar, parte determinată prin arătările Dicţionarul limbii române, 20. XI. 1928. unui ceasornic; p. ext., bătaia ceasornicului. (Azi, după numărătoarea oficială, ceasurile unei zile se numără începând cu ceasul «unu» după miezul-nopţii şi continuând cu ceasurile 2, 3, 4... până la 24; neoficial, în graiul zilnic, ceasurile se numără numai până la 12, începând cu «unu» tot după miezul-nopţii şi numărându-se cele următoare până la 12 — la amiază—după care începe din nou numărarea de la «unu» ziua până la 12 noaptea, făcâridu-se deosebirea între «unu după miezul-nopţii» s. «noaptea» s. «din noapte» şi «unu după amiază», s. «după prânz», s. «ziua», s. «din zi». Mai de mult se întrebuinţâ numărătoarea bisericească (orientală, turcească) când «unu din zi»' începea, la «şase dimineaţa», iar «unu din noapte» la . «şase seara»). Se meargă... din al treile ceas de noapte. COD. VOR. 53/i4. De-aceasta apă grăi Domnul jH[risto]s cu Samareanina, la puţul lui Iacov, în şease ceăsuri de zi. VARLAAM,-ap. GCR. I 107/31. Am lucrat în via Domnului, de nu ca cel de [la] al nouălea ceas, măcar ca cel de la al unsprezecelea ceas. ANTIM, P. XXV/3u. *Această comită [= cometă] răsărea de cu seară, la un ceas din noapte r= la ora 7 seara], dionisie ECLES. 163/3B, Bate un ceas!... Noi nu numărăm ceasurile, fără numai după ce le-am pierdut. MARCOVICI, C. 10/6. Cum ştii el... totdeauna ce ceas eră? DRĂGHICI, R. 150/,,. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare. EVANG. ap. TDRG. E un ceas. Sânt două ceasuri. Ceasul ■e unul, două, etc. E ceasul unu. Sânt ceasurile două etc. La patru ceasuri fix. Cât e ceasul- (s. câte ceasuri sânt)? Am fost la line pe la (ceasurile) trei. (Modern) Trenul soseşte la ceasurile 23 şi 17 (minute). 2°. Durată de timp în cursul căreia se întâmplă cevă; a cărei lungime depinde de poziţia subiectivă a vorbitorului. Când vorbitorul e indiferent faţă de ea, ceas(uri) e aproape sinonim cu «timp, vreme» şi durata trebue precizată printr’un atribut, de ex. mult ceas ( f s..învechit) = timp îndelungat, o mică de ceas — o clipă; când vorbitorul e nerăbdător să se întâmple cevâ, atunci ceas = «timp. scurt» şi se întrebuinţează aproape în acelaşi înţeles ca «mi-nută, moment, clipă». Poziţia subiectivă a vorbitorului reiese şi din atribute ca bun sau rău, care întovărăşesc cuvântul ceas. || Cu înţelesul de «timp, vreme» (azi numai la plural sau determinat printr’un genitiv sau atribut). în ceasul de cină., coresi, ev. 41-2/2e. După câtva ceâsă să alină marea. VARLAAM, C. II 35/2. Popa idolilor mult ceas s’au muncit în văzduh, dosofteiu, y. s. 2. Căutând ( = privind) curvei ceas mult.' id. ib. 52. Şezând seara la vorbă mult ceas. DIONISIE ECLES., c. 195/41. Nu după mult ceas şi-aU şi dat duhul. DRĂGHICI, R. 27. Unde sânt ceasurile cele trecute? MARCOVICI, c. IO/12. Ah! căci nu mi-a curmat moartea, zilele .în ceasurile, acile! c. negruzzi, 1 52. Cu-a tale umbre azi în van mă ’mpresuri, O, ceas al tainei, ,asfinţit de sară! EMINESCU, P. 53. Adesea ieşea la vânătoare, ca să-şi petreacă ceasurile ce-i priso-sed. ISPIRESCU, L. 42/,. || Cu înţelesul de «moment, clipă». Se vindecă dentr’acela ceasu ( = îndată). CORESI, EV. 322/6. Să nu mă ’nfrun-tedzi, Doamne, la ceas de mânie, dosofteiu, PS. 22. Mulţi, în ceasul bucuriei, au murit. CALENDARIU (1844) 66. I-a bătut ceasul norocului. PANN, P. V. II 68. El însă nu-şi pierdU cumpătul, la un ceas aşa greu. C. NEGRUZZI, I 226. Prieteni buni, să bem şi să mâncăm, căci poate mâni vom da de ceas amar ( = clipe amare)! alecsandri, T. 551. Sânt ani la mijloc, şi încă mulţi vor trece, Din ceasul sfânt, în care ne ’ntâl-nirăm. EMINESCU, P. 49. Din ceasul acela, au început a vorbi ele înde ele că spânul... creangă, P. 210/a. Plângeau în pumni, blăstămându-şi ceasul în care s’au născut, id. ib. In ceasul ce... (s. care) s. în ce (s. care) ceas = când, în clipa I, ii. 17. CEAS — 258 — CEAS (s. momentul) în care... Celcc ce-şi va■ ucide fata, în ceasul ce o va află curvind cu cineva, nu se va certă ca un ucigătoriu. pravila mold. 46j2. Nu ştiţi în ce. ceas Domnul nostru vine. BIBLIA (1688) 4 pr./37. Va rămăneă curat, luminat,, ca în ceasu’ maică ce l-a făcut. DESCÂNTEC (a. 1784) ap. GCR. II 13?/2. 240/14. ( t şi dial) în(tr’)sicel ceas = în momentul acela, atunci, imediat, îndată, pe loc. Cf. mardarie, ,L. 2204. In acela ceas, căutaiu spri ’nsu. COD. VOR. 40/I3. ( : î n t r ’ a c e 1 ceas. N. testament 1648; într’acela ceas. biblia 1688). Acesta ispravnic, cumuşi va muri stăpânul, înir’acel ceas poate să ia aceale bucate. PRAV. 215, cf. 660. De-l va ucide într’altă dată, iară nu într’acel ceăsu, cănd veniiă asupră-i, ca să aibă certare ca şi un ucigătoriu. PRAVILA MOLD. 47, cf. 452. Va arătă [femeea] într’acel ceăsu răutatea [bărbatu]lui. ib. 82. Intr’acel ceas, i-am dat în scris aceste 12 capete. ANTIM, P. XXIII/14, cf. xXVI/24. Şi într’acel ceas s’au strigat la meceturi ezanul ce se chiamă iaţă, la doă ceasuri lle noapte. AXINTE URI-CARUL, LET. II 165/I9. Atingăndu-se de dînsul, întru acel. ceăsu să tămăduiră. MINEIUL (1776) 105 2/j. Simţind ostaşii că puteri nu le-au rămas, Plini de frică, cu grămada alerg, fug, înlr’acel ceas. PANN, E. I 40/a, cf. II 43/2, 100/n. P. V. I 100. Alergă la el chiar într’acel ceas, îi căzii la picioare, şi-i cerii iertăciune. SEVASTOS, N. 204/2. într’acest ceas = acum, la moment, imediat, momentan. La opt [clăi] vârfuri le-am făcut; Numa una mi-a rămas Să-i fac vârf într’acest ceas. teodorescu, P. P, 633/10. în (s. pe, s. rar peste) tot ceasul = totdeauna, în fiece clipă, în tot momentul. Stă’ntr’a sa pizmă'n tot ceas păcătosul... Şi căile sale pre tot ceasul spurcă. DOSOFTEIU, PS. 32, cf. 29. Mă vezi preste tot ceăsulă. id. ib. 20. hnblă în tot ceasul, cum se zice, cu zilele a-mână. M. COSTIN, LET. I 231 /24, cf. LET, li 233/ae, 333/3l). Cum să se împace [sufletul] ...Când îl înnec, pe lot ceasul, cu suspinul şi cu plânsul? KONAKI, P. 103. Totdauna şi’n tot ceasul umblă necăjit. PANN, E. II 17/17. De cine mi-i dor şi drag, In tot eeasu-mi fac de cap. DOINE, 20/6. Din ceas în ceas = din clipă ’n clipă, din moment în moment. Aşteptă din ceas în ceas să-i vie om de la Poartă. NECULCE, LET. II 334/28. Din ceas în ceas vedeai laşul groaznic a se depărta. BELDIMAN, TR. 358. Aşteptă din ceas în ceas moartea, drăghici, R. 136. Pe ceas, pe ceas = din moment în moment, mereu. Acea înfricoşare pe ceas, pe ceas tot slăbeşte, konaki, P. 284. (Mold.) Pe (s. într’o) mică s. (ne mai înţelegându-se ce însemnează «mică», acesta e înlocuit cu nimieă), pe (s. de) ceas = în fiecare moment, mereu, neîntrerupt. Să-şi piardză viaţa într’o mică de ceas. VARLAAM, C. 213/2. Acum şi-a luat diploma de doctor şi-l aştept să se întoarcă, pe mică, pe ceas. I. negruzzi, ap. TDRG. I-a dat o mulţime de reţete, pe care le schimbă pe mică, pe ceas. XENO-POL, ib. Pc mică, pe ceas, tot ar vrea să-i dau de mâncare. Com. TOFAN. Pe nimieă, pe ceas, beam câte-un cofăiel întreg de apă. CREANGĂ, A. 15. Intr’o nimieă de ceas au fost toate gata. SBIERA, P. 160. || (în legătură cu un genitiv atributiv) Clipele imediat premergătoare (unui eveniment important) Ceasul naşterii s. de naştere = momentele naşterii s. facerii; ceasul morţii s. de moarte (iconaki, p. 211) s. de apoi (GCR. I 48) s. cel (mai drăghici, r. 11) de pe urmă (marcovici, c. 10/u) = momentele din urmă ale celui ce moare, cf. agonie. Ceasul de naştere veni. alexandria (a. 1799), ap. GCR. II 166/10. Mai nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe... plâns. ISPIRESCU, L. 2/0. Cu seciiri m’a spintecat. Inimioara mi-a mâncat, Sângele mi l-a vărsat, in eas de moarte m’a lăsat. TEODORESCU, P. P. 387b, cf. ŞEZ. in 137/j.- Sănătatea mi-o luat, Ceas de moarte că mi-o dat. MARIAN, î. 13/3I. Puterea i-o luat., Ceasuri de moarte i-o dat. id. D. 103. # A băgă în ceasul morţii (pann) = a (se) speria rău. zanne, P. II 631. A se da de ceasul morţii — a-şi chemă moartea, de mare supărare, a se frământă de necaz. ib. II 631. Să se dea fiul împăratului de ceasul morţii, de ciudă, când auzi una ca aceasta. ispirescu, L. 311/16, cf. 21/12. I (Eliptic) Acum vrând să nască, că i-a sosit ceasul [naşterii], Plânge. PANN, P. V. II 141. Femeia îşi aşteaptă ceasul [naşterii], cu frică. îşi aşteaptă numai ceasul [morţii], să vie să-l omoare. NECULCE, LET. II 2 0 5/36. [Cei de pe mare] coprinşi de mare frică Aşteaptă fiecare Când ceasul [morţii] o să-i vie. i. văcă-RESCU, P. 11 9/i3. Moartea... l-a înştiinţat că fiind că i-a sosit ceasul [morţii], dumneei a venit să-l ieie. C. NEGRUZZI, I 90.- De-ar fi mândra ca o floare, Dacă-i vine ceasul [morţii], moare, jarnîk-BÂRSEANU, D. 148. I-a venit vremea, dar nu i-a venit ceasul (Fedeşti, în Tutova), se zice unei femei care e aproape să nască s. unei fete de măritat care încă nu şi-a găsit bărbat, zanne, p. iii 94. # Ceasul bun, ceasul rău (s. slab densusianu, ţ. h. 244) este, în credinţa poporului nostru (ca şi la popoarele balcanice, cf. papahagi, p. a. 363 şi 366), conjunctura norocoasă sau nenorocoasă în care se întâmplă s. în care se săvârşeşte cevâ. De aceea (fie) într'un ceas bun! e urarea o-bicinuită care -se face cuivâ când începe s. întreprinde cevâ, iar ceasul cel rău (s. cel slab) devine în mitologia populară numirea unor spirite de noapte, rău-făcătoare, un fel de smei (pamfile, duşm. 244, 265), iar în medicina populară este o boală pricinuită de duhuri necurate (GOROVEI, CR.), care se capătă din spaimă şi se manifestă prin tresăriri şi plâns în somn (numită şi ceas-rău-cu-lipitură pamfile, b. 22, 23, 43, H. x 72), la copii, însoţită de tremurături, cu slăbire mare şi cu «sfărâmare» în piept (ceas-rău-cu-speriat marian, na. 382/n, 349/3), iar la adulţi e termenul popular pentru «epilepsie» (HEM. 1626/32, leon, med. 124, GRIGORIU-RIGO, M. P. I 13, 17, BIANU, D. S., şez. I 123/20, ii 91/31), poate, şi pentru p 1 e lire z i e (HEM. 721/12). Se vindecă cu buruiana-de-ceas-rău (cf. buruiană). Au urat pe Domn, zi-cându-i să-i fie într’un ceas bun. E. KOGĂLNICEANU, LET. III 250/18. începe într'un ceas bun. I. VĂCĂRESCU, P. 315/10. Franţ: Să-ţi fie de bine! — Zamfira: Amin’ şi într’un ceas bun! alecsandri, T. 327. Daca s’a născut [copilul] într’un ceas bun, în toată viaţa lui are să fie norocos şi fericit. MARIAN, NA. 62/23. Face-s’a încredinţarea şi cununia într’un ceas bun sau rău? id. NU. 163/t. (Eliptic) Ceas bun, Noroc să vă tri-meală Milostivul Dumnezeu! TEODORESCU, P. P. 167b. | P. anal. (Neobicinuit) Mă jur în ceas curat Să-ţi torc haine de mălasă. ALECSANDRI, P. I 9. A se naşte, a grăi, a porni etc. într’un ceas rău. Cf. PAMFILE, B. 1. Aceia gonesc dinaintea sa duhurele şi ceasurele rele (sec. XVI). CUV. D. BĂTR. II 468. Iată-au sosii în ceas rău, Pe malul unui pârău. ALECSANDRI, p. I 30. li dase ceasul rău în drum. coşbuc, F. 95/„. [Soldatul] sub japui-lura briciului cu care au mai fost raşi încă patruzeci înaintea lui, se strâmbă; ... bărbierul ... îl consolează: «Ceasu’ râu, băieţaş; ce vrei să-i faci? Ceasu’ rău!». BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. D. 157. Dacă s’a născut [copilul]. într’un ceas rău, în toată viaţa lui are să fie nefericit. MARIAN, NA. 62/25.Pe mine unul, de n’aş grăi într’un ceas rău, până acum, dă, m’a ferit Dumnezeu. CREANGĂ, P. 119/23- Fi, copile, ce ispravă ai făcut?—Ia mai nemica, stăpâne,... se vede c’am pornit într’un ceas rău. id. ib. 145/ls, cf. 234/17. Oh! dragu’ mieu! ce ceas rău te-au adus pe line pe-aice? Tu ai venit ca să mă scapi pe mine de smeu, dară tare CEAS — 259 - CEASLOV mi-i frică că aice ţi-a fi peirea ta. SBIERA, P. Q4/ Vai1 Român, de capul tău, Cum, te-a]unse ceasul rău! ALECSANDRI, P. P. 238 Ascultaţi ce-QM păţit euy De Tfiă d&u de ceasul Tău. TEO-DORESCU P. P. 440^. Veneă ca ceasul cel rău = repede (Olt). ZANNE, P. IX 399. . 3° t Prilej, ocazie. Dacă şi etenştn nici ceas nu-i dau de' răgaz, beldiman, tr. 347, cf, O. 10/n. Te-am rugat fierbinte Ceas să-mi dărueşti, Ca"să văz, noroace, P’aceea ce-mi place, PANN, E. V 130/,a- 4° (Bis. La ortodocşi) Ceasurile = slujbele dum-, nezeeşti săvârşite la anumite ore din zi, şi a-nume: ceasul întâiu dimineaţa la 6 ore, ceasul al treilea dimineaţa la 9 ore, ‘ceasul al şaselea la 12 ore şi ceasul al nouălea la 3 ore după amiază-zi. Astăzi, aceste slujbe nu se maî fac separat, ci împreună cu altele, şi anume ceasul întâiu cu u t r e-n i a, ceasul al treilea şi al şaselea cu liturghia, şi ceasul al nouălea cu vecernia. (Com. Dr. N. STINGHE, cf. ENCICL.R. subt o a r ă, TDRG.). Cf. m i j 1 o c e a s, ceaslov. Zi de mănie iaste zioa aceea,... zi fără de ceăsuri şi de peardere. CORESI, E. 28/,. Slujba beserecii ce s& zice vecerniea, itrosul, ceasurile, şapte TAINE, ap. TDRG. Cel ce este logofăt al treile de-cu-sară ia răspunsul de la Domn, la câte ceasuri va să iasă la biserica cea mare după poartă, la ceasuri şi la liturghie. GHEORCrACHI, LET. III 297/8. Apoi rânduiala ceasului al treilea o săvârşea... după ceâsulU al şaselea să grijă cu putină mâncare, vieţile sfinţilor (a. 1809) ap. GCR, II 203/29, 31. Bătrânul nu scăpă Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia ’n veci. C. negruzzi, ii 233/s4. | (în biserica catolică) Rugăciuni cuprinse în breviar ce trebue recitate la anume ore din zi. Andreiu luă breviarul în mână, se puse a citi la lumina lunii ceasurile canonice. BĂLCESCU, M. V. 388/23. 5°. Aparat care serveşte a arătă orele, ornic, ceasornic, orologiu, cf. cronometru. (Azi, în acest sens, începe a se întrebuinţa mai puţin cuvântul ceas şi mai mult ceasornic). Sânt ceasuri de buzunar, de părete, de turn, de masă, cu cuc. Ceas de soare = cadran solar; ceas de nisip (fr. «sablier»! = aparat (întrebuinţat mai ales la baie) în care o cantitate de nisip fin scurgându-se dintr’o despărţi-tură în cealaltă, măsoară o scurtă durată de timp; ceas de apă = clepsidră. Ceasul merge s. umblă (b i n e, r ă u, î n a i n t e, î n d ă r ă t) s. stă. Ceasul se întoarce s. (în Transilv., după germ.) se trage. Unele ceasuri b a t la fiecare (jumătate s. sfert de) oră. Au zidit o biserică cu ceas. şincai, HR. I 14/38. Cănd m’am uitai la ceas, eră aproape miezul nopţii. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. îi dete trei lucruri: un inel, un ceas şi o lădiţă de aur. RETEGANUL, p. ii 10/,,. Cănd băteă ceasul la unu’, Eram gata ca păunu’; Cănd batea ceasu la doi, Eram cu mândra-amândoi; Cănd băteă ceasul la Vrii, Ne jucam ca doi copii. JARNlK-BÂRSEANU, D. 300. Ceasul umblă, loveşte, Şi vremea stă, odihneşte. PANN, ap. ZANNE, P. III 94. 6°. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc, cf. cea- sornic (2°). PAMFILE, J. III. [Plur. ceasuri, f ceasure |Diminutive: (Mold., Trans. LB.) ce(a)scuţ s. a. = ceas scurt, timp (foarte) scurt, clipă, moment. Cela ce va dzice: pasă, de ucide pre Ioan, şi prespre un cescuţ să-i dzică: pasă, de bate pre Ioan... PRAV. 1253. Preste un cesoUlti, văzuiu preuţi întrând. DOSOFTEIU, V. S. 12, cf. 54, 16. Eu ziş [= ziseiu] că la mine nu am, ce, de-i va fi voia, un cescuţ, să merg să aduc. CANTEMIR, IST. 136/18. După un ceascuţ, lunca au şl fost arată toată. SBIERA, P. 190/25, cf. 202/3. Peste un cescuţ, după ce s’au fost culcat cu toţii şi dormea acuma bine, iată că au venit drăguţul crăşmăriţei. id. ib. 235/40, cf. 234/3, Nu mai este decât, un cescuţ de vreme, şi-l socotim ca veacuri. SEVASTOS, N. . 52/3. Aruncă-te rufă’n cuiu, Că desară clacă nu-i!... Mama peste-un cescuţ vine Şi te ia la botejune. MARIAN, SA. 96;—cesuţ s. a. jipescu, ap. TDRG; — ce-sculGţ s. a. polizu. | A u g m e n t a t i v: (in vrăji) ceasoâie s. f. = ceas rău. Ieşi ceas, cu ceasoaie. marian, D. .234. | Al te derivate: (neobicinuit) cesâriu f s. in. = ceasornicar.LB.; — ceâsnic f s. a. = ceas (5°), ceasornic. Puind şi ceasnic, sus, în clopotniţă. magaz. ist. 11 196/20. |Compus: (ceas + brăţară; ad 5°) ceâs-brăţară s. a. = ceas prins, cu o cureluşă s. cu un lănţişor, de braţ, deasupra încheieturii mâinii. Se uită la ceasul-brăţară, în-dreptăndu-l spre fata lunii.Teodoreanu, M. ii 230]. —■ Din paleosl. casfi, idem (înlocuind pe vechiul oară şi înlocuit, la rândul său, în parte, prin neologismul oră). Cf. ceaslov, ceasornic. CEÂS-BKĂTĂUĂ s. a. v. ceas. CEAŞCĂ s. f. Tasse. —Vas mic de porţelan, cu (m. rar fără) toartă, servind la băut (cafeă, ceaiu, lapte etc.), cf. felegean (şez. ii 227/14); p. ext. conţinutul lui. Domnilor, nu poftiţi o ceaşcă de ceaiu? ALECSANDRI, T. 1708. Se duse să puie ceaşca pe masă. ZAMFIRESCU, R. 166. I s’a dat o ceaşcă de aur plină cu vin roş[u], ŞEZ. IV 14/15. | (Neobicinuit) O cantitate, mai mică decât o litră. De cănd trăesc cu străinii, O scăzut carnea pe mine; Staţi, surori, s’o cântărim, Nici o litră nu găsim, Nici o litră, nici o ceaşcă, Că de duşmani nu-i rămasă; Nici o ceaşcă, nici un dram, Că-i mâncată de duşmani, şez. iii 64b. [Plur. ceşti şi ceşte [Diminutive: ceşctiţă, cesciiţă (DAMfi, T.) s. f. plur. -cute, (în Mold. -cuţi). Cafeaua în cescuţă căt un deget. SADOVEANU, P. S.188. Se măsoară bine nouă cescuti cu apă. ŞEZ, II 128/32; ceşculiţă s. f. pontbriant. j Colectiv (rar): ceşcărie (ee-scărîe) s. f. = cantitate mare de ceşti, polizu]. — Din rus. caska, idem. ceascut s. a. v. ceas. A CEAŞiar s. a. Qo’ăl? — (Turcism) Gust? S'au luat de la acest isnaf [al brutarilor]... înscris... cu îndatorire că, după ceaşinul ce se va face clin vreme în vreme, vor scoale pâine şi jămnă [= jimblă] de vânzare la norod, albă, coaptă bine (a. 1826). URICARIUL, V 169/,. [Plur. -şinuri?] — Cf. turc. casni «gust». CEAŞITXÂC | s. a. Espionnage. — (Turcism literar) Spionaj. Sau să facă ceaşitlăcuri Şi alte multe hainlăcuri. hristache (a. 1818) ap. ŞIO. [Plur. -lăcuri.] — Din turc. easytlyk, idem. ŞIO. Cf. cearşit. CEASLOV s. a. (Bis.) Livre d’heures, hcures,br6-viaire. — Carte bisericeasca rituală care cuprinde rugăciunile şi cântările ce au să fie rostite şi executate ia anumite ore (cf. c e a s 4°) şi care servea înainte vreme şi drept abecedar sau carte de cetire pen ti u copii, la şcoală, o r o 1 o g i e r, o r o 1 o g h i o n. Cf. ENCICL. R. Nu se întâmplă a aveă totdeauna ceaslov sau calindariu. DRĂGHICI, R. 56/2!. N’au alte cărţi decât ceaslovul şi psaltirea. I. IONESCU, D. 85. Am însemnat în ceaslov; m’am cununat spre sfinţii Aftanase şi Chirilă. ALECSANDRI, T. 955/23. Ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, cănd clămpăneam ceaslovul, căte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată. CREANGĂ, A. 4/t2. Se ia popa mieu cu muierea mortului, îşi aprinde pipa, îşi ia ceaslovul şi patrahirul subsuoară şi merg cătră casa mortului. RETEGANUL, P. II 64/2S. Am o găină pestricioară, Şede la popa pe lăicioară? ( Ceaslovul). şez. I 195. # (Rar,-învechit) A-şi face capul ceaslov = a-şi încărca memoria cu câte toate, 17* CEASLOVEŢ - 260 - CEATit a-şi face capul c ă 1 i n d a r. Vorbesc puţin şi ascult mult, adecă îmi fac capul ceaslov, de havadişuri, fără ca alţii să poată află de la mine cevâ. FILIMON, ap. TDRG. [Plur. -loave şi (rar) -lovuri LB. |Şi: (pop.) coascl6v s. a. graiul ii 106;—(forma originală şi oficială, din care ceaslov s’a născut prin haplologie, erâ) ceasosl6v f s. a. Ceasosldvu, acum întâiu tălmăcit în limba rumânească... de prea-sfinţitul Mitropolit al XJngr.ovlahiei, Chir Anthim Ivireanul... în... Scaunul Târgoviştei, la anul 7223 ( = 1715); — ( < rus.-paleosl. iasoslovecă, idem) ceasoslov6ţ f (ceaslov6ţ f a. 1588. cuv. d. bătr. i 196) s. a. CeasosloveţU, care are întru sine slujbele de noapte şi de zi... Bălgrad. 1685]. — Din paleosl. casoslovu, idem. CEASiiOVEŢ f s. a. (Bis.) v. ceaslov. CEASM s. f. (Pese.) Filet, rets. — Mreajă de prins peşte în apele mari (Dunăre), în forma unei case de paianjen, cu un diametru de 2—3 metri, cu reţeâ de sfoară şi pe margini cu gloanţe, iar în centru legată cu o funie. Ceasmaua se aruncă în apă, gloanţele se strâng şi peştele rămâne prins in reţeâ. Se mai numeşte şi pro.stovol. Com. I. PANŢU. — Formă metatezată din bulg. ( < turc.) sacmâ «alice». Cf. ceşme. CEĂŞMĂ s. f. v. cişmeâ. ceăsnic fs. a. v.-ceas. . CEĂŞNIC f-s. m. (Slavonism) = paharnic (cu rangurile vel-ceaşnic «paharnicul cel mare» şi al doilea ceaşnic). 1 potir d'arginlu, de la Radul ceaşnic (a. 1588). cuv. D. BĂTR. I 204, cf. URICARIUL, vii 43/54. Neculaiu Moghildea vel-ceaşnic (laşi, a. 1657). GCR. 1 173. Ştefan, al doilea ceaşnic (Iaşi, a. 1662). IORGA, S. D. XV 166. — Din paleoslav. casnikii, idem. Cf. ceaşcă. CEASORNIC s. a. şi m. 1°. Montre, pendule, hor-loge. 2°. Danse paysanne. 3°. Fleur-de-la-passion (Passiflora ccerulea). 1°. Aparat care arată ceasurile, ceas (5°), ornic, cf. orologiu, pendulă; cf. cronometru. Csesornik = horologium. anon. car. După ce l-au omorît, au găsit ceasornicul în sân, de aur, cu diamanturi. LET. II 2 0 2/34. Făcut-au şi turn foarte înalt în curtea domnească pre poartă, şi ceasornic mare. ib. II 405/34. Au socotit să facă şi un ceasornic de soare. DRĂGHICI, R. 150/al. Ceasornicul arată [ora] patru. C. NEGRUZZI, I 53. Cinci ceasornici de părete şi vr'o cincisprece de masă Şi de buzunar Leandru are întru a sa casă. id. II 306. Pupăza erâ ceasornicul satului. CREANGĂ, A. 55/25. Oănganie fără suflare, Umblă făr’astăm-părare,-N’are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează? ( = Ceasornicul). ŞEZ. I 194, cf. IV 65. || Ceasornicul-casei (s.-de-casă s. -morţii) = cevâ nevăzut Ch. ii 109, H. iii 296), o vietate (pamfile, duşmani, 76), o insectă H. iii 39, IV 16, IX 482), asemenea cariului (H. II 209), cariul (H. iii 80, X 485), g r e i e r e 1 e (H. II 127) care ti-căeşte, ca ceasul, în perete, în giurgiuvelele ferestrelor, în icoane etc.; se mai numeşte şi: şarpele-casei (s. -de-casă) s. ş t i m a-c a s e i. PAMFILE, duşm.76. [Ceasornicul-casei = gospodina bună care conduce afacerile casei cu regularitatea unui' ceasornic; se mai zice şi: chei a-c â s e i. H. II 39. 2°., (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc, cf. ceas (6°). jipescu, O. 52, H. II 100, 120, X 543.- 3°. (Bot.) Plantă acăţătoare, cu tulpina lemnoasă, cu flori albe, trandafirii şi albăstrii; se mai numeşte şi: floarea-suferinţei. PAKŢU, PL., cf. dam® t. 184, h. iii 139. [Plur. -so(a)rnice, rar (Mold.) -sornici (c. NE-gruzzi, ii 306/j). | Şi: ces6rnic f s. a. | Diminutiv: ceasornicuţ s. a. TDRG. | Nomen agentis: (cf. bulg. casovnikark, idem) ceasornicar (cesornicâr f) s. m. = fabricant, reparator s. negustor de ceasornice, o r o 1 o g i e r. Cf. H. x 539. Csesornikar = horologiarius. ANON. CAR. Drc-geâ ceasornicele stricate ale cunoscuţilor lui, căci ceasornicar în oraş nu erâ încă. BRĂTESCU-VOI-neşţi, l. d. 211; (cu f e m i n i n e 1 e:) ceasorni-căreâsă (polizu) = «nevastă de ceasornicar» s. mai ales «negustoreasă de ceasornice»; ceasornicării (a. 1794). iorga, s. d. i 141 = «negustoreasă, de ceasornice s. mai ales «nevastă de- ceasornicar» (şi cu derivatul abstract şi local) ceasornicărie s: f. = orologerie, prăvălia ceasornicarului; meşteşugul ceasornicarului.] — Din bulg. (s. v.-rus.) casovnic, idem, apropiat de ornic. CEASORNICAR S. in. CEASORNICĂREÂSĂ. s. f. ceasornicărie s. f. v. ceasornic. CEASORNICĂRÎTĂ S. f. CEASORNIC UŢ s. a. CEASOSIiOV f s. a. (Bis.) ^ CEASOSIiOVEŢ t s. a. (Bis.) j v' ceaslov- CEASoyoiu s. m. Sentinelle. — (Rusism; rar) Sentinelă, streajă. (Mai ales în expresia) A sta cea-sovoiu: de streajă. PAMFILE, Văzd.' Doar n'ăi crede e’am să-ţi stau toată ziua ceasovoiu la uşă. ib. — Din rus. casovoj «sentinelă». CEĂSTIE t s. f. Poşte de police. — (Rusism, în Basarabia) Secţie, poliţie. De l'a jăcuitoriu tâlharii au furat O pungă cu parale, Iar el la ceastie îndat' au reclamat. DONICI, F. II 37. ••—■ Din rus. castî «parte, secţie, poliţie». CIHAC, II 47. CEATĂ s. f. 1°. Corporation, classe. 2°. Troupe, corps; bande. 3°. Oroupe. 1°. (învechit) Clasă s. corporaţiune de oameni, de aceeaşi condiţiune sau situaţie so-. cială, tagmă, cin, cf.. şcoală, ordin, breaslă, teapă. Csete = ordo, status, sors. ANON. CAR. Carele din boieri sau .dintr’alîe cete şi breslaşi nu va veni .la oaste asupra păgânilor, şi-a pierde şi moşiile şi va fi şi -poddan( (=supus). LET. II 112/30. Ceată de popi luminaţi. DOSOFTEIU, V. S. 12. Acesta erâ din ceâta sfatului. id. ib. 34. Ceata senatului, id. ib. 12. Erâ în ceătă la şcoala Icanaţîlor. id. ib. 72/2. Filosofii cari sânt din ceata Epicurilor. CANTEMIR, ap. DDRF. Ceata boierimii (a. 1728). uricariul, I 51/7. Vă trimitem sănătate... către toţi supuşii i ..boierilor din ceata cavalerilor. DUMITRACHE, C. 414. A nimfelor ceată, barac, A. 18. # A face (s. a sta în) ceată cu cinevâ f = a intrâ într’o tagmă oarecare, a se alia cu cinevâ, a se înceţi. Au făcut ceătă cu toţi mai marii. .DOSOFTE IU, V. S. 30. Stată în ceată cu apostolii, id. ib. 129. 11 Spec. (şi azi, B:s.) Ceata sfinţilor. Pre noi, Doamne, să ne spodobeşti să treacem în ceata svenţilor. VARLAAM, C. 342&. (Bis.) Cetele îngereşti s. de îngeri = corul îngerilor. Sânt 9 ceâte de îngeri, id.ib. II 22. Ascultând vecinica armonie a cetelor îngereşti. MARCOVICI., C. 34/3. Sfânta armonie a cetelor de îngeri, alecsandri, P. I- 134. Dascăle prea învăţate... Spune-mi mie ce sânt nouă? — Nouă cete îngereşti. TEODORESCU, P. P. 255/?0. Ceată de coUndători = de copii care pleacă la .colindat, pamfile, crăc. 37. | Asociaţie, tovărăşie'. Pescarii de la năvoade au format între ei diferite feluri de asociaţii sau tovărăşii..'. CEATĂ - 261 - CEATĂ Forma cea mai răspândită astăzi pentru asemenea tovărăşii este c o m p a n i a sau cu mp an ia..., la Turtucăieni zisă şi ceata, antipa, P. 492. 2°. Trupă mai mare s. mai mică de oameni înarmaţi; spec. (Milit., în vechea organizaţie a armatei noastre) cete războinice = contingente militare ale boierilor noştri (asemănătoare cu «barideriile» nobililor unguri sau cu «Gefolgschaft» -ele Germanilor); afară de .cetele boierilor de la Curte, mai erau cele ale boierilor de la ţară, ale mănăstirilor şi episcopiilor, apoi ale pârcălabilor şi staroştilor şi, în sfârşit, ale târgurilor sau oraşelor fără cetăţi. După steagul pe care îl purtau, cetele primiră şi numele de steag, care, începând din sec. XVII este înlocuit prin cuvântul de origine turcească buluc; cetelor de călăreţi li se ziceâ, cu un cuvânt polon sau rusesc (de origine germană), şî roate. BOGDAN, O. Cf. cohortă, detaşament, companie, regiment, corp, trupă, ortâ, hordă. Să năemească ceate de voinici. MOXA, 370. Atunce se spore şi adună ceată şi se rădicară, de uciseră pre Mihail. id. 389, cf. 384, 392. Fiind slujitoriu in ceata ce zic Frăncii «numeris», adică In ceata domnească... (a. 1675). GCR. I 221. S’au pomenit de sosirea lui Timuş la Suceavă..., iar alte cete pre la alte mănăstiri au purces în jac. LET. I 320/,8. Câmpii între Nipru şi între Nistru, ei [Cazacii], cu cetele lor stăpânesc. ib. 290/s. Ceata lui, toată, o mie şi o sută şi patru de voinici. DOSOFTEIU, V. S. 9. Să păzească mormântul, cu ceata sa de slujitori. MINEIUL (1776) 971/2. In acel hrisov, Radu-voevod zice că Mihaiu Viteazul a cumpărat satul Costeşti de la Miclea cu ceata lui. răşcanu, l. lxxiii/2S. In oraşele Talia şi Şimlău încă erau nişte cele de Nemţi. BĂLCESCU, M. V. 412/6. O jună Doamnă... fugănd de cetele tartare. ALEXANDRESCU, M. 11 /I3. Pe colnice,. pe-a lor coaste, Se coboară-o mândră oaste, Cu trei steaguri de oşteni Şi trei cete de curteni. ALECSANDRI, P. II 109. Braţul lui fără ’ncetare Bate oardele tătare, Bale cetele maghiare, id. P. P. 173/„. Călării... Printre cetele păgâne trec, rupân-du-şi IcCrge uliţi. EMINESCU, P. 242. Am fugit în vremea zaverei... de frica unei cete de Turci, care se bătuse chiar atunci cu, volintirii, la Secul. creangă, A. 20/ao- |[ Spec. Totalitatea ţiganilor aparţinători unui boier. Dat-am cartea... Sandului... şi lui Qligoraş, să fie volnici... a cercă pin ţară şi oriunde ar găsi ţigani ai Pilăteştilor, să aibă a-i luă, cu iot ce vor aveă. şi să-i strângă la ceata lui (a. 1754). URICARIUL, XXI 388/„. | B a n-d ă de haiduci (azi, de hoţi s. de tâlhari). O ceată de haiduci puse mâna pe noi. ISPIRESCU, L. 290. Mult mi-e dor şi mult mi-e sete Să văd frunza ’n codru verde, Să mai strâng, vr'o şapte cete. ALECSANDRI, p. p. 287/<,. A mai fost prins unul [= un hoţ, tâlhar] din ceata lui. | (La jocuri) Una din grupele de jucători care stau faţă în faţă; cf. p ar t i-d â. Cf. TDRG. 3°. Un număr oarecare de persoane adunate la un loc (pentru o acţiune .comună), grupă, cârd, pâlc, cf. turmă, stol, ciurdă; p. ext. mulţime, grămadă. Porunci să nu iasă din ceata fealelor (= fecioarelor), dosofteiu, V. S. 8. Mar-turul întâiu ne iaste ceata istoricilor vechi. CANTEMIR, ISŢ. 101/26. Au fugit şi Hatmanul A-niioh şi Mavrodin, de se făcuse o ceată mare, în Ţara-muntenească, de boieri din Moldova. LET. II 279/3S. Beizade Scarlat cu mare ceată de boieri greci au mers şi i-au isprăvit domnia Moldovei.. ib. III 239/3. Să trăiţi!!! strigă norodu ’n cete. i. VĂCĂRESCU, p. 146/,. Cum nu vii tu, Ţepeş-Doamne, ca, punând mâna pe ei, Să-i împărţi în două cete: in smintiţi şi în mişei?... EMINESCU, P. 249. O ’nlreagă ceată din popor, Spre tribunal acum păşeşte. coşbuc, F. 59/,. Veneă o ceată de fii de îm-. paraţi şi de boieri mari. ISPijrescu, L. 246/10. Băr- baţii se strâng grămadă de o parte şi femeile de altă parte, fiecare. ceată vorbind de ale sale. MARIAN, NA. 247/14. Cât ţine ziua de vară, Cele de flăcăi muncesc, Cârduri de fete snopesc, teodorescu, P. P. 311b. | (Cu funcţiune adverbială, adesea repetat) Când soarele răsărise, Curvele cete venise, şez. II 79/12. Incepti a se strânge în cete-cete. C. NEGRUZZI, I 154. Oamenii umblcm.cete-cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare. ISPIRESCU, L. 36/23. Din' codru mi s’adunâ Căte unu’, căte ■ doi, Câte treizeci de flăcăi; Cete-cete că veneă, Par’că la rezbel erâ. ŞEZ. IV 131b/ls. || P. ext. (Despre câni) Haită; O ceată de dulăi ţepeni, lătrând cu înverşunare. ODOBESCU, III 18/,„. | Fi g. Miezul-nop-ţii s’a ivit Şi prin lume-a răspândit Ceata visurilor dalbe, alecsandri, P. ii 108. [Şi: cete ( f ceate) s. f. Să laude numele lui în ceale(a) PSALT. HUR. 307. (== în zboru SCH., în săboru VOR., în horă DOS.) [Neînţelegerile între colindători] nu se curmă decât dacă cetea venită mai pe urmă ştie colindul «Cetea de fecior», pamfile, crăc. 48. | D i m i n u t i v: ce-tişoâră s. f. (ad 1°) Radul Golescul, Origorie Bă-leanul, Şerban Bojoreanul au tras şl pre alţi boiari în partea lor şi s’au făcut o cetişoară, şi au început a se sfătui. MAGAZ. IST. iv 95/,2. \ D e r i v a t: cetâş s. m., adj. m. = membru al unei cete 1°:—3° (şez. V 56/,0); părtaş, soţ, tovarăş, ortac, partizan; căpetenie a unui grup de luptători, căpitan (de haiduci), conducător (al unui grup de jucători). Cetaş veri fi cu ce[i] din raiu. epitaful lui radu BUZESCU, ap. GCR. I 44/12. Cu nusele [ = dînsele ] mă fă şl pre mine cetâşu. MOLIT-VELNIC (ante 1633). ib. I 81/,. Dimonul s’au făcut în chip de oştean, ca un cetaşfi. dosofteiu, V. S. 29. De trupul lui H[risto]s să ne cumenecăm, ca să him lui celâşi întru slava împărăţiei ceriului. varlaam, c. 472. Feciorii lu Zevedeiu, ce eră celâşi lui Simon. id. ib. 3082, cf. 2052, 3002, II 80. Bărbatul cu fămcea-şi sânt cetaşi unul cu altul. şapte TAINE, ap. TDRG. Dând mâzdă vreunui cetaş a lui sau vreunui slujnic. prav. 657. Cela ce va face niscare măscăriciuni, de să râdză cetaş-ii lui. ib. 885, Cu nişte cetaşi ce aveă Tătarul, au fugit cu Constantin-vodă. LET. I 230/13. Au chemat Costandin-vodă pre toţi căpitanii de dorobanţi, iusbaşii şi ceauşii, vătaşii şi cetaşii, de s’au svă-luit cu dînşii. MAGAZ. IST. IV 337/12. Făcându-se Vasili Stărce ceiaş, cu caianele (a. 1741-2). IORGA, S. D. VI 249. [Vânătorii] voesc- a se scrie printre vrednicii cetaşi ai sfântului Hubert. ODOBESCU, III 48/3.7- Fiecare cetaş bale mingea, hălilă de baciul cetei protivnice, numai odată. CONV. lit., ap. TDRG. Căpitan Caracatuci, Cetaş mare de haiduci. ALECSANDRI, P. p. 59b/16. Cetaşi şi văt-aşi. PĂSCULESCU, L. P. 10b, cf. ION CR. I 147. | (Cu funcţiune adjectivală) Prin jaloba ce au dat Dom-niei-mele bulubaşii şi giuzii şi toţi ţiganii cetaşi ai acestor două bresle cu plângere (a. 1793). URICARIUL, I 282/23.] — Din paleosl. ceta «tagmă, falangă, cohortă, tovărăşie». Cf. înceţi. (După I. Bogdan, Organ. arm. 369, împrumutul acestui cuvânt •—■ trecut şi la Albanezi, Unguri, Turci şi Neogreci — «trebue să dateze din epoca imediat următoare in-vaziunilor, când Românii, după ce pierduseră toate noţiunile specifice militare ale Romanilor, afară de una singură, generală şi permanentă, oastea, au găsit la Slavii aşezaţi în patria lor străveche acele mici începuturi de organizare armată, care caracterizează nu numai pe Slavi, ci şi... pe Germani... De sigur contingentele cnejilor din sec. XII şi XIII se numeau în limba naţională cete». E însă foarte probabil că acest cuvânt slav s’a suprapus peste un cuvânt cu formă şi înţeles asemănător, de origine latină, şi care eră-—■ precum au întrezărit chiar autorii Lex. Bud.-—-lat. coetus «adunare de feEATĂ — 262 — CEATLĂU oameni» şi pierdut, poate şi din pricina omonimiei sale cu adjectivul cet (păstrat în încet) din quietus. ceată s. f. v. încet. r CEÂŢĂ s. f. I. Maladie de l’oeil. II. 1°. Brume, brouillard. 2°. Halo (autour de la lune). 3°. Pruine. I. (în limba veche, păstrat şi astăzi în unele regiuni) Boală de ochi, înrudită cu albeaţa,, care întunecă Vederea, un început de albeaţă (Mold. com-. R. demetrescu); p. ext. tulburare a vederii clare, împaienjenire a ochilor (cf. LB.). Şi-i erâ părul alb ca omătul şi să puneâ pre ochi ceâţă, de aWiea lor. DOSOFTEIU, V. S. 81. Că i s'o făcut ceaţă cu albeaţă. VAI.DA. Da voi mergeţi Şi vă duceţi, De curăţiţi albeţele Şi ceţele De pe ochii lui Gheorghe. marian, D. 4. Toată lumea luminează, Numai mie-mi puni [= pune] ceaţă. WEIGAND, B. b.. .97. # îmi eşti deal şi ceaţă înaintea ochilor = nu ie pot vedeâ în ochi, nu te pot suferi (Zagra, 1. Năsăud).iCom. I. CORBU. -' II. P. a n a 1. 1°. Aburi de apă necomplet condensaţi care plutesc în aer aproape de suprafaţa pământului (H. IV 51) şi turbură transparenţa aerului, .negură uşoară şi fină, pâclă rară (Com. A. tomiac). Cf. bastarâ, bârnă, boaghe, bură, b uj h a i u, burhăială, buştină, chid.ă, mocirlă, n e g u r (i ţ) ă. Ceaţa se lasă, se pune, se întinde) se limpezeşte, se ridică, se împrăştie. Când zarea pare fumurie, astfel încât împiedecă vederea lămurită a lucrurilor, se zice că este ceaţă, lucru care se datoreşte vaporilor de apă din atmosferă, pamfile, VĂZD. 64. Săfăc-k întuneqrec, negură, ceâţă, pre tot pământul, biblia (1688), &6b.- La ’ntunerec de ceaţă Va vedeâ lucori de Viaţă. DOSOFTEIU, PS. 391. Să răsăresc cum zbuc-neşti.[= zbucneşte] şi răsări sfântul soari, din toţi npurii şi din toati ceţile. descântec (a. 1784), ap. GCR. II lS7/34. Numai luna, printre ceaţă, Varsă apelor văpaie. EMINESCU, P. 9. .S’a mai limpezit ceaţa! coşbuc, F. 92/le. Dimineaţa eră rece şi jilavă, ceaţa nu sc rădicase încă. Nădejde, ap. TDRG. Pe_ deasupra codrilor, Peste vârful munţi-’ lor, Prin ceaţa măgurilor, creangă, p. 220/24. Când e ceaţă prin Bârgău, Atuncea caii se ieu; Când e ceaţă şi cu bură, Atuncea caii se fură; Cănd e ceaţă şi cu vânt, ’ Atuncea caii se vând. marian, SA.‘ 189. Iată că ’ntr'o dimineaţă, Dimineaţă fără ceaţă, Chiruţd... se sculă. jARNlK-BĂR'SEANU, D. 191. Când se lasă ceaţă jos, Este s$rrin de timp frumos.- ZANNE, P. I 20. Ce merge ptin "pădure şi nu sună? (Ceaţa). ŞEZ. IV 66. 11 P i, g.' Din ceaţa veciniciei, stea- blândă luminoasă, Te văd lucind departe. ALEXANDRESCU, M. 72. O ceaţă i-a acoperit razele de void-bună, ce i'se vedeau în faţă. c. NEGRUZZI, I 86. De când, 'neicăi, mi' te-ai duş, Ceaţă ( = tristeţe) ’n casă mi s’a pus. HODOŞ, p. i>. 157. A aveâ fum (ceaţă) in creieri'= a fi beat (Slatina, în Olt), zanne/P. II 93. If’Spec. Aburii câre se aşează pe o'sticlă. Telescopul lui Arago prinse ceaţă. c. NEGRUZZI, i 33r>; 1 .2<ţ,., Strat, de aburi în juni! lunei, cearcăn. âţe^ceaţă. (Braşov).- '3°;'. Strat ’ fin care acopere, ca o brumă, uneie poame, precum prunele (şi de aceea Ieşi strigă pltenii vânzători, în Bucureşti, «prune brutării’»), strugurii, .brumă (2S), p r o m o r o a c ă. JSrâ toamna, şi ; prunele se arătau prin frunzişul cp^acilor, gu ceaţa lor brumărie. CONTEMPORANUL, iii 654. * 'v ^ " ;£Â d , j e, c't i v: -oâsii = (încărcat) cu ceaţă. S’ă^Xuminat a pŞoâie; lumină .ceţoasă; începer să bea/rna ..mărunt 'şi înţepos. caragiale, m. 7. PV'erbe: (de la ceţos) (în)ceţoşâ Ia == â face ca (ochii cuivâ) să se îmbolnăvească4le ceaţă. Vânturile s’a bătut, Ochii ■ (cutăruia) l-a turburat, I-a ’nceţoşat. MAT. FOLC. ii 15,93; — (de la ceaţă) ceţui IVa (formaţiune persqnală-j = a aburi. In dam a mea suflare sticla.rece ceţueşte. c. NE GRUZZi.H 61.] —■ Din lat.-pop. (în glose) csecia «caligo oculo-rum» (derivat din caecus «orb»; acesta şi derivate ale sale însemnează în limbile romanice şi «negură, cearcăn al lunei, volbură, de ninsoare», deci fenomene naturale care împiedecă vederea clară). S. Puşcariu, Conv. lit. xxxvn 598, O. Denr susianu, Roniania XXXIII 74. (Legătura cu caecus întrezărită încă în LB.) CEATÂI s. a. Pârtie du moulin. — (Turcism, în Dobrogea) Parte a morii, nedefinită (h. II 244). [Şi: cetii s. a. H. ii 271, XIV 351], ’ — Cf. turc. catal «fourchette, fourche â deux dents». lacea. # CEATAKÂş s. m. v. ceteră. ceataesă s. f. v. cetârnă. CEATEINĂ f s. f. v. ucitelnă. CEATiiÂu s. a. I. 1°. Garrot, tortoir. 2°. Corde qui sert â fixer la fleche du traîneau. 3°. Instrument de torture. Serviette serrâe autour de la tete. 4°. Palonnier. 5°. Piece de bois ou de fer attach^e â un chariot ou â une voiture â laquelle on attelle un troisieme cheval. II. I0.- Gros bâton, massuei 2°. Gros morceau de bois, pilier. I. Obiect (o bucată de lemn s. o cârpă înfăşurată) cu care se strânge, se cetlueşte s. se înnădeşte cevâ. 1°. Par s. bucată de lemn tare cu care se răsuceşte funia s. lanţul trecut peste o sarcină (de fân, de lemne etc.), spre a o strânge cât mai mult (ION CR. VI 126, MARIAN, vr. 218). Cf. b r ed e 1, r e n-ghe, sânzău. Ceatleiele se taie totdeauna de la rădăcină [pentru ca lemnul să Jie mai tare]. MARIAN, vr. 218. | (Păst.) Un băţ scurt trecut pe subt nodul străcătoarei care se învârteşte, pentru ca să se scurgă jintuitul din caş (creangă, gL., damB, T. 69, H. X 108)-. 2°. (La sanie) Apărătoarea.s. gânj.ul cu care se leagă .de sanie proţapul s. tânjala. pamfile, i. c. ,155. ' ' 3°. (Mai de mult, în Mold.) Instrument de tortură (probabil un colac de fier înfierbântat.) care se puneâ împrejurul capului cuivâ; (astăzi, rar) şervet strâns îa jurul capului, contra durerii de cap (cf. PAMFILE, B. 21). Cf. c e 11 u î (2°). Râmlenilor le place a se rade-, şi în chipul ceatlăului acoper cărunteţele sale, LET. I 28/26, (cf. rândurile 31 şi 34). . , 4°. (La car) Lemnul care prinde loitrele carului în partea dinainte, sus, (şi corespunzătorul său în partea dinapoi a carului) şi pe care poate şedeâ (s,tând cu. picioarele pe proţap) cel ce mână boii (ŢARA OLTULUI, Iii, n-rele 21-22, cf. VICIU, GL.), cruce a-c arului, scară,măgă.ri{ă, f e- 1 e h e r ţ, f 1 â n t a r, răsco.l (cf. reteganul . P. IV 26/I2). Pe urmă e carul, şezând pe ceaglăul dinainte cuscrii... şi pe ceagl:ăul dinapoi, lăutarii. MARIAN, NU. 423/ls. , , ■ • 5°. Prăjină de lemn s. ,drug de fier, adăogat la,o căruţă (prins s. legat de crucea s. — printr’o prăjină — de inima căruţei') spre a înhăma ,un al treilea cal, p r a„ş t i ,e, 1 ă g/ă u (costinescu, DDIIE, baronzi, L. P. I 104/21). M.iu■ s’a aruncat pe şalele calului din cetlău. delavrancea, s. 203. II. P.. genei;. '1°. (Mold. şi Bucov.) Băţ, gros, b â t ă, c.i o m a ’g (ion cr. iv 26, com. A. tomiac), îndată oiu luă un ceatlău şi ţi-oiu da vr'ot âgyă, că nu te-ai puţeă urni. Cqm. tofan. -Uită-tp... cit, ce ceatlău zvârle dupâ eq şi o loveşte! ŞEZ. III 204'/s. • CEATLUl - 263 - CEAUŞ 2°. f Lemn gros, stâlp. Pugorîndu-o de pre ce-tlâuM acela [pe care o spânzurase pe sfânta], o deade herilor [— fiarelor]. DOSOFTEIU, V. S. 852. [Plur. -laie, -leie şi^ -lâie (TDRG). | Şi: cetlau s. a.;— (ad I 3°) ceadlau s. a. (Teaca, jud. Cojocna) com. ittu; — ceaclâus. a. reteganul, p. IV 26/ig»; — ceahlău s. a. DDRF., ceglau s. a. (cu plur. ceg-Zatfă,ad 4°) păcală, R. 455, (Blaj) com. ittu ;—■ ^earlau s. a. viciu, gl., ceri au s. a. .ţara oltului, in n-rii 21-22; — ciorlău s.. a. (Gubleş, 1. Dej) •com. ittu; (ad 4 ) ceslau s. a. baronzi, l. p. i 104/,-; — (cu schimb de sufix) ciorlân s. a. (Sălaj) com. ittu ; || D e r i y a t: cetlăiâş s. m.=cal înhămat în ceatlău (I 4°). TDRG. Harăbale... trase de câte şase şi opt rimonţi ( = cai ai armatei), cu rotaşi, cu înaintaşi, cu cetlăiaşi. CONV. LIT. XLIV, II 71.] — Din ung. csatl6, idem. cihac, ii 488. CEATIiUi vb. IVa v. cellui. CIATM f s* Sorte de soie ou de velours brodâ; fichu. — (Turcism) Un fel de ţesătură fină, mătase; p. ext. basma. Caftane de ceatmâ (a. 1557), ap. ŞIO. 2 zaveaze... de ceatmâ, roşii (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I 197, cf. 198. Pe care mână are vţel] spat[ar] şl o năframă ce-i zic cecmeâ. LET. Iii 298/30, cf. 302/g. [Şi cecmeâ f s. f.] —: Din turc. catma «ţesătură de mătase pentru covoare şi perne» ŞIO. CEĂT-PÂT adv. Par-ci par-lâ, comme ci comme $a.—■ (învechit subt această formă; azi, aproape numai subt forma ccac-pac) Cu una cu două, ici şi colo, oarecum va, câte ceva, aşâ ş’aşâ. Cât ştiam eu niţel, [turceşte], Ceat-pat, l-am vândut [calul]. PANN, ap. TDRG. Povestindu-vă tot ce mai ţiu minte din câte am citit şl eu, ciat-p.at, până am cărztnţit, să nu luaţi întnume de rău. ISPIRESCU, u. 2/s. | Una-alta; cf. a la-bal a. Ce mai ceat-pat (ceac-pac) pe la târg, ce mai e nou? PAMFILE, J. in [Şi: ceâc-pâc adv.] — Din turc.’ catpat, «din timp în timp, pe ici pe colo, rar». ŞIO (sau din bulg. cat-pat «oarecumva»). CEÂUCĂ s. f. (Ornit.) v. ceucă. CEAirxĂ s. f. (Bucov., în expresia) Om cu ceaulă = om bine făcut, cu înfăţişare plăcută (com. A. tomiac), cu statură şi cu gesturi simpatice (com. G. nistor). Nici nu mi-i ciudă, dacă va fi el vornic ( — primar), că încalte-i om cu ceaulă, i se şede. id. . —■ Avem, probabil, a face cu o pronunţare dialectală şi cu acelaşi cuvânt ca hiulă, poate şi făulă. Cf. şi DR. I 258, 557, Iii 866. ceaum s. a. v. ceam. CEAiruff s. a. 1°. Chaudron de fonte, marmite. 2°. Niveau (de ma Cf. ung. csâbulni «a înnebuni» (cf. c e b ă 1 u i) 4- aiurit ? CEAtrş s. m. I-II. Chiaoux. Courrier, Inuissier. Officier. III. 1°. Chef. 2°. Bas officier. 3°. Gardien, gedlier. 4°. Chef de postillons. 5°. Serviteur de synagogue. 6°. Courtier. 7°. Personnage au jeu de «Calushari». 8°. Personnage dans Ies fianşailles po-pulaires. IV. Danse . paysanne. V. Vari6t6de raisins. (în România vechie; învechit, aproape în toate accepţiunile; întrebuinţat numai când e vorba de vremuri trecute, în care erau încă în fiinţă slujbe cu acest nume). 11 (La Turci) Funcţionar inferior al Sultanului turcesc, făcând mai ales serviciu de uşier la Curte, de curier însărcinat să transmită poruncile în toate părţile Imperiului sau de aprod aducând pe vinovaţi înaintea justiţiei. Ceauşii se recrutau dintre subofiţerii bătrâni din corpul ienicerilor. Cf. ŞIO. Trimiţând [Sultanul] ceauşi la craiul leşesc, dând s. m. (Zool.) Cephalopode. — Moluscă având un număr de picioare (opt, zece, etc.) prevăzute cu ventuze şi în legătură cu capul. Caracatiţa, sepia, nautilul sănt speciile principale ale cefalopodelor. — N. din fr. (compus din gr. xecpaXrj «cap» şi novg, noSog «picior»), idem. ceferist, -Ă subst. Employ6 des chemins de fer roumains. — Slujbaş(ă) a(l) căilor ferate române. [Şî: cheîcrist,-ă subst.] — Formaţiune (din limba jurnalelor, la început glumeaţă, acum intrată în uzul general) din iniţialele C. F. R. (pronunţate ce-fe-re s. che-fe-re, scrise pe vagoanele Căilor ferate române), cu suf. -ist. CEFETJ s. m. (Astron.) Cephee— Constelaţiune pe emisfera nordică a firmamentului, între Ursa-mică, Balaur, Lebădă, Cal (Pegasul) şi Casiopea. Termenul popular e «coasa» (Otescu, cr. 15). .Acestor deosebite configuraţiuni ale stelelor li s’a dat numiri particulare, ca TJrsa-mare, Ursa-mică, Dragonul sau Balaurul, Cefeu, Casiopea şi altele. CULIANU, C. 44. — N. din lat. Cepheus, regele Etiopiei, bărbatul Casiopeei şi tatăl Andromedei. CEFiÂC f s. a. v. eiîtilâc. CEFIiEC s. a. v. cioîlcc. CBFUEC t subst. Quart. — O pătrime de vadră. drăghici, ap. TDRG. •—■ Cf. turc. ciftlik «cu soţ». TDRG. ceft^-caîc t s. a. v. cifteâ. CEFiiîc t S. a. v. ciftilic. CEFTEIiÂC t S. a. CEFTEIjIC f S. a. CEFTIiÂC t S. a. CEFTIilC t s. a. v. ciftilâc. CEGĂ s. f. (Iht.) Sterlet (Acipenser ruthenus). —• (Puţin cunoscut în Transilv.) Peşte de apă dulce (mai ales de Dunăre), asemănându-se cu v i-z a. cu corpul de grosime mijlocie, cu pielea acoperită cu solzi foarte mici, dar pe mijlocul spatelui cu un rând de discuri dorsale cu vârfuri ascuţite şi încălecându-se unul pe altul, cu botul ascuţit şi foarte lung. Se pescueşte pentru carnea sa delicioasă, în lunile Maiu, Iunie şi Iulie, în mijlocul Dunării şi unde este mult pietriş, antipa, f. i. 246, DAME, T. 127, H. II 88, 117, 144,- 167, 176, 207, 281, 299, IV 85, 117, XII 28, XIV 85, 105. Morunul, nisetrul, păstruga, ciga, nu mănâncă peşti. I. IONESCU, M. 88. Cega veneă pe Dunăre, nevoie mare. conv. lit. ap. TDRG. Tu de mi-i aduce, D’o cigă păstrună. MARIAN, INS. 341. Dar cu ce se osp&lă? De mâncare ce mâncă ? — Numai cegă şi păstruga. TEODORESCU, P. P. 504. # A vorbi cegă şi pă-strugă = a vorbi fleacuri, zanne, p. i. 404. || Specii: cegă-cu-botul-scurt = Acipenser ruthenus brevirostris. antipa, f. i. 250-1, cegă-de-mare s. cegă corcită cu păstruga = Acipenser ruthenus stellatus: reuneşte caracterele cegei cu ale păstrugei. id. ib. 271. [Gen.-dat. cegei, ceghei, cegăi, plur. cege şi cegi. j| Şi: cigă s. f. LB., antipa, f. I. 249, GIUglea-vălsan, r. s. 76. H. II 12, 270, III 17, 130, 227, 309, V 28, 381, X 152, 260, 583, XI 437, XIV 65, xvi 124; — (+ ciucă) cillgă S. f. H. XVIII 74, GIU GLEA-VĂLSAN, R. S. 125, 126; — căciugă s. f. LB., LM., ehecigă s. f. H. iv 177, (Mold.) cecitigă s. f. antipa, f. I. 249; ciciugă s. f. antipa, p. 249. Com. marian. | D i m i-n u t i v: ciguliţă s. f. = nostiţă. I. IONESCU, M. 86. |Alte derivate: cegâr s. m. = pescar de cegă (pe Dunăre), antipa, p. 285; — cegârniţă s. f. = setcă de prins cegă (p. e x t. şi alţi peşti), antipa, f. I. 27, F. R. ATILA, 401. Cegarniţa de scrum-biţă, de mărunţiş, antipa, p. 439.] — Cuvântul se găseşte, cu diferite variante şi cu acelaşi înţeles, la Sârbi heSika, ciga, la Ruteni Hectiha, la Poloni czeczuga şi la Unguri hocsog(e), kecsege, csuka, fără ca provenienţa cuvântului să fie clară. CEGĂ s. f. v. cigă. cegâr s. m., (Pese.) ) cegârniţă s. f. (Pese.) f v' cesa' CEGHÎRIU s. a. v. cighir 1. CEG1ĂU s. a. v. ceatlău. cegornicer s. a. v. cheag. CEH, CEHĂ subst., adj. Tcheque.— (Locuitor) al vechiului stat Boemia (astăzi incorporat în republica Cehoslovacia), boem. Şl Boemilor le zicem Cehi, de pre numele lui Ceh. LET. I 89/27. Vino, maică, pănJ la cruce, De vezi Neamţu’ cum mă duce... Pe foaia tuleului, Oblu ’n ţara Ceu-lui. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 308. Poporul ceh, limba cehă. [Plur. cehi, f ceşi. (let. i 121), fem. cehe. | Şi: (pop.)_ ceu s. m. | A d j e c t i v: ceh6sc, -pască, ceş6sc, -âscă t Ţara ceşassă = Boemia. u-rbche, ap. TDRG. Folosirea (= întrebuinţarea) graiului cehesc. sbiera, f. 210/39. | Adverb: ceh^şte. La suplici ceheşti, să se răspundă ceheşte. id. ib. 329/22. | Local: Cehia s. f. = Boemia, Ţara Cehilor. ) Compus: ceho-slovâc, -ă adj. subst. = (locuitor) al statului Ceho-slovacia (mai rar: Ceho-siovachia) s. f. (accentuat mai rar -văc-(h)ia); (cu adjectivul) ceho-slovăc6sc, -eâscă, (adverbul) ceho-slovăcâşte (şi colectivul) ceho-slovă-cime s. f.] — Din paleoslav. cehu, idem. CEHADâie s. f. (Plug.) Timon de l’avant-train de la charrue. — (Ungurism; în Bihor) Ruda CEHĂÎ — 267 — CEL, CEA de la cărucioara plugului, de care se prinde tânjala (REV. crit. IV 141) cf. schimbătoare. [Şi: (cu înţeles figurat, asemănându-se omul nestatornic cu schimbătoarea plugului) ceacadâie, (cu rostire dialectală sacadăie) s. f. = (termen de batjocură) Om nesuferit, nestatornic (Teleorman). ION cr. IX 125; cecădâie s. f. = flecar, batjocoritor (Mureş-St. Ana), viciu GL.; cicătâie (cu rostire dial. sicătaic) s. î. = om de nimic (Poiana, lângă Năsăud) com. s. POP.] . — Din ung. csâgat6 (csăgatyo, csăgalyă (csâvat-tyii) «lemnul strâmb care dă direcţia rudei de la căruciorul plugului». DR. iii 673. CEHĂÎ vb. IVa i», Aboyer, japper. 2°. Agacer, enriuyer. ■—• (Mold.) 1°. f A lătra. Ca câinele... Pregiur târgul tot să cehăiască. dosofteiu, PS. 194. 2°. A-i bate cuivâ capul'ţCom. A. TOMIAC; şez. XXX 268) cu cevâ, a stărui foarte mult cu vorba pentru cevâ, a sili să facă o treabă (şez, v 55/30), a sta de capul cuivâ, a necăji pe cinevâ prin stăruinţă prea multă, a plictisi cu stăruinţa prea mare. Aristiţa... cihăiâ pe Stănitescu, de ce nu stărue s’a-jungă maior. CONTEMPORANUL, Viii 209, cf. ib. 7. Tot cihăiă mama pe tata, să mă mai dea un-devă la şcoală, creangă, a. 12/7. Cât nu m’a ci-hăit de cap, să-i spun, şi tot nu i-am spus. id. P. 122/n, cf. 165/3, 308/17. De ce-ai plătit aşa de scump ? — Dacă m’o tot cehăit, de-mi erâ şl ruşine amii! ŞEZ. V 55/30. Veşnic o cihăiâ să se lese de spălat cămeşile în ziua de Sf. Vineri, ib. I 59'17. L-am cihăit destul, ib. XXX 268. A început a mă tot rugă şi a mă.cehăi, ca să-i dau şi lui să mănânce, că erâ fript de foame. SBIERA; p. 107/15. Femeia, folosindu-se de lipsa bărbatului, care veşnic O cihăiâ... PAMFILE, DUŞM. 120.] [Şi: ceahăi vb. IVa = a necăji pe cinevâ cu vorba. Com. A. TOMIAC; cihăi vb. IVa = a bate capul, a stărui în tot felul (creangă, gl.), a bate la cap, a cicăli (pamfile, a.); f cehni vb. IVa = a lătrâ (cu derivatele) t ceh nit s. a. şi f celinitură s. f. = lătrat, lătrătură, ceâhnă s. f. = câne, pujilă (Com. A. tomiac); (fig.) om sgârcit (Poiana, com. S. POP). Coteii de cehnit, ogarii de scâncit, dulăii de brehăit... amurţise. CANTEMIR, IST. 203/22. Dulăii îndată toţi jmunţii... de cehnituri şi de che-lălăituri împlură. id. ib. 236/2.] — Din onomat. ung. csata, care imită lătratul cânelui când urmăreşte vânatul (cf. csaholni «a lătrâ. a scheunâ, a chelălăi, a flecări»). Cf. ceahlău. . CBHESC, -EÂSCĂ adj. CBHEŞTE adv. CEHIA S. f. cehie s. f. v. ciochie. CEHiiUÎ t vb. IV* v. cetlul. GEHNÎ t vb. IVa | CEHSITCKĂ f S. f. J V- Cehăî' CEHO'-siiOVÂC adj. subst. (ş. d.) v. ceh ş. d. CEHBEÂfs. f. Orimace. — (Turcism) Grimasă (COSTINESCU), strâmbătură. — Din turc. cehre «mine, grimace, visage» CIHAC, II 560. CEÎ vb. IVa. Tenir la droite. — A ţineâ la dreapta (Frata.pe Câmpia Ardeleană). Com. v. BUCUR. — Derivat de la cea, exclamaţie cu care se mână boii spre dreapta. CEICĂ s. f. Tante. — (Banat) Mătuşă (LluBA-IANA, M. 24, VICIU, GL., H. XVIII 269, Com. COCA). sorţi mai mică a tatălui (h. xviii 146), cf. tă-tăişă, ni că; p. ext. termenul general prin care cinevâ se adresează unei femei mai în vârstă, lele, nină, ţaţă (ib.), dadă, dai că, mamă.—'Cf. ce ai că. CEiK s. a. v. ceair. CEIRE pron. întreb. Quoi, qu'as-tu dit? — (La Moţi) Ce (ai zis)? frâncu-candrea, m. 98. — Poate din ce ii (= vei) vre(a). CEiBiu s. a. v. ceair. CEitrş s. m. v. ceauş. CEij, CEA pron., art. Celui (-lâ), celle (-lâ); ceftj... (lâ), cette... (lâ), celui, celle qui, lequel, laquelle; l’autre. Le, la. A. Pronume demonstrativ al depărtării = acel. (în literatura veche, iar azi în scrieri cu colorit dialectal sau popular; în limba literară de astăzi numai în anumite construcţiuni). 1°. în funcţiune substantivală. Mântuiţi fură ceia de Pavel din corabie, cod. vor. 95/8. Nimea de ceia nu-ţi pot ajută (ca. 1550). cuv. D. bătr. II 451. Eră o muiare...; ceia bătrânise în dzile multe, varlaam, c. 54,2. De se va legă de un di-rept... şi cela [Munt. acela ] nu se va da. prav. 259. Cum să tinse cela la făclii, sfântul încă slobozi glas. MINEIUL (1776) 1623/2. Au luat înapoi toate căte le răpise ceii. p. MAIOR, IST. 46 Tu ai dreptate; cela aiurează. ISPIRESCU, L. 178/ls. Şi le-o venit laptele înapoi la oi, dacă l-o lăsat pe ceaia de bătut. ŞEZ. II 18/4. Poganiciul cel mai mic, Acela mi-a fost iubit, Poganiciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 345. | (Neutral.) La noi nice un lucru nu-i mai bun ca ceâia când murim. DOSOFTEIU, V. S. 15/2. Toate cele(a) = totul, toate. Io ale celea în mine ş'au prefăcut în durere, iconaki, p. 85. Când m'aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş luâ câmpii. CREANGĂ, p. 77/4. Erâ năzdrăvană şi ştiâ toate celea. reteganul, p. iii 21/m. Alte cele(a) = alt-cevâ; lucru neobicinuit, ne mai pomenit, monstruos, altă aia. Domnul (=proprietarul, boierul) nostru ne-a chemat ieri la lucru, iar eu, având alte cele pe acasă, mi-am trimes nevasta. RETEGANUL, P. II 49/19. Să mi-i tundă ca pe mieii (= miele), Să-ţi pară că-s alte celi (= cele), şez. IV 135t>/s. Multe cele(a) = multe şi de toate. Eşti negustor vestit, Multe cele-ai petrecut Şi toate le-ai isprăvit, sevastos, N. 146/19. Cealea între cealea t (exprimă un superlativ:) deosebit de bune, de alese, de mari etc., care mai de care; cf. cela de cela. Mâncările cealea între cealea (ca. 1600). CUV. d. BĂTR. 11 228, cf. 226. în corei a ţie: e.f cu (a)cesta. Face-vremu ceasta sau ceaia. COD. vor. 130/14 (: face-vom ceasta sau ceaia. N. test. 1648, vom face aceasta sau a c e a e a. biblia 1688). Ceşti în roate şi ce[i] în călării, noi în numele Dumnezeului nostru chemăm. psal. sch. 58. Luându-şi amândoi, c&la svântul botez, cesta iertăciune. DOSOFTEIU, V. s. 118/2. Ceşte (= aceştia) cu un nume mai de obşte Elini, iară ciia Ioni se chemă. CANTEMIR, HR. 90/5. Eresul lui Luther şi a lui Calvin... s’au întărit, cela îmbrăţoşindu-l tot neamul săsesc, cesta partea cea mai mare a Ungurilor, p. maior, IST. 255. | b) cu sine însuşi: unul-altul. Arătând cela câluia ce au luat. dosofteiu, V. s. 203. Toţi boierii şi căpitanii au purces cela după cela, pre rând. LET. II 227/,. Încep « şe defăimâ unul pe altul, a înfricoşâ cela pe cela. beldiman, N. p. I 97/22. Voi, în ziua de astăzi, La ea de nu vă duceţi De cu zi, pe ceia de ceia, Pre voi eu voiu legă. v. ceh. CEL, CEA - 268 - CEL, CEA teodorescu, P. P. 382b. La fereastră or alergă, Ceia pe ceia s'or întrebă, marian, V. 159. Cela de cela f = care mai de care; cf. cealea între c e a J e a. Şi ieşind boierii înaintea Vezirului, se ţineâ cela, de cela să-i aleagă de domnie. LET. II 212/ls. Ba ceea..., ba ceea = ba una..., ba alta. Ba c’o doare ceea, ba c’o doare ceea. CREANGĂ, p. IH/U. Iasta ceea cf. ast (2° a). 2°. .în funcţiune adjectivală.' (Pus după substantiv)- Vezi tu muntele cela de colo? ispirescu, L. 41/26. Să văd ce s’au făcut poamile cele: DRĂGHICI, R. 86/s. Ah, unde-i vremea ceea, cănd eu cercam... EMINESCU, P. 203. Ia mai sfârşeşte odată cu- lupul cela! Altă-ceva n’ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123/15. Pe ’nsărate, ajunge la curţile cele. id. ib. 301/s. Nu ne-am putut odihni, din pricina Rusului celuia, id. ib. 304/22.Vorba ceea: La plăcinte înainte, Şi la răsboiu înapoi! id. ib. 189/2. Să cumpere ea lucrurile celea. ŞEZ. II 115/22. Im-păratu' l-o dat afară şi l-o pus pe filosofu’ cela. ib. III 110/5. Ar puteă să-i ducă haramul ceala pe amândoi, id. ib. V 41/]7. Eră odată un om. Şi omul cela aveă... id. ib. IV 193/3. A învăţat-o să doarmă noaptea ceea în pod. SEVASTOS, NU. 272/36. || (înaintea substantivului) Să ne ducem în cea cetate (:în cel oraş N. TEST. 1648; în cea cetate biblia 1688). COD. VOR. 130/6. Numai, trebue să arate aceă învăţătură a celui [Munt.: acelui] domn. PRAV. MOLD. 1069. Smochinele cu lapte, ca’n cilii ceas luate. DOSOFTEIU, V. S. 106/2..4 stat în cel loc. rădulescu-codin. i. | (în limba veche, — şi azi încă în poezia populară—mai ales când substantivul mai are un atribut sau o determinare) Se ivi atunci cea stea comit (= cometă), ca o sabie. MOXA, 3 7 4/24. Acest mai mare a săborului mai iubiiă să vază pre ceă fămeae bolnavă, decât să facă d[omnu]l H[rislo]s ciudesă. varlaam, C. 355/2. Sultanului sosindu-i cea amară ştire, s'au umplut de mare mânie. DUMITRACHE, 378. La cea casă mare, Cu fereşti în soare... ALECSANDRI, P. P. 121. Une-ori e greu de stabilit, dacă avem a face, în astfel de cazuri, cu pronumele demonstrativ sau numai cu un articol; astfel: Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al Măriei Tale. biblia (1688) 7 pr./20 poate fi înţeles ca «acel neam lăudat» sau ca «neamul cel lăudat» (cf. C 1°). II. (Păstrat până azi în strânsă unire cu ce; scris de unii celce, ceeace, într’un cuvânt). Propoziţia relativă poate fi o explicare a lui cel; în acest caz cel ce = «acela care, cine»: Cel ce ară primăvara, seceră toamna. Neliterar, dar destul de des la scriitorii vechi,.găsim pe cel ce referindu-se la un substantiv sau în corelaţie cu pronumele care, cine, acesta etc., având funcţiunea literarului «care», deci tipurile: plugarul cel ce ară primăvara, seceră toamna sau care (cine, acesta) este plugarul cel ce ară primăvara. Adesea cel ce serveşte numai spre scoaterea în evidenţă a subiectului: eu sânt cel ce te-am iubit = eu te-am iubit. Când cel determină sau scoate în relief cele exprimate prin propoziţia relativă, atunci cel ce + verb exprimă aceeaşi idee ca un adjectiv (verbal) substantivat şi articulat: Tatăl lui Mehmet celui ce a luat Ţarigradul. BIBLIA (1688) 7 pr./26 (= Mehmet, cuceritorul Ţari-gradului). Ţie încredinţez pe toţi cei ce-mi sănt iubiţi, marcovici, c. 7/s (= pe toţi iubiţii miei). 1°. Cel ce. Carele iaste omul cela ce nu ştii cetatea efeseească? COD. VOR. 12/! (= cine iaste om carele n’ară şti. N. TEST. 1648; care iaste omul acela care nu ştie? biblia 1688). Tot ucigătoriu iaste omul acesta, cela ce mântui noi de mare. ib. 96/10 (: iaste vrăjmaş omul acesta care- 1 e... N. TEST. 1648). Eu erâ cela ce-i băgă (= eu i-am băgat) în temniţă, ib. 42/6. Corabia cea ce întru ea (= corabia, în care) puţinei mântuiră-se de apă. ib. 156/,, cf. 96. O, mişei[i] de noi, cum ne ruşinăm (— ruşinarăm) noi, 1000 de bărbaţi, cei ce (=care) eram în cetate, de o fată! CUV. d. bătr. ii 152. O, amar celue ce-şi uriaşte fratele ib. II 463. O, Doamne, cela ce eşti de toate văzătoriu! MOXA, 3 80/32. Feciorul ceiia ce [= aceleia care MUNT.] va face preacurvie. prav. 529. Vorblăstămă păcătoşii dzua în ceaia ce (= ziua, în care) au născut., varlaam, c. 28/i, cf. 200,2, 237i. Priimeaşte Dumnedzău pocăinţa hiecui celuia ce ( = care) să pocăiaşte. id. ib. ?.6/i. Căile tale, cealea ce-s de viaţă, să le păzesc, d.osofteiu, ps. .52. Neamul omenesc, cel ce iaste'de Dumnezău zidit. BIBLIA (1688) 3 pr. /20- Vin dulce pică în inimile celoru ce-l beau. ib. 4 pr./6. Nu va fi cel ce (== cine) să le apere. ib. 146,2. Se făceă... ca şi fata ceea, ce zice unui voinic: Fă-te tu a mă trage, şi eu oiw merge plângând. LET. II 3 0 7/28. Pecealea... în mânule celui ce-l alege Dumnezeu. LET. I 99/,,. Pre cei ce sânt pricina răutăţii, îi ştiu cine sânt. ANTIM, P. XXVI /n. Nimenea c&lit ce (= care) aleargă la tine, nu iase ruşinat de la tine. mineiul, (1776) 209 1/1. Ceea ce zici întâmplare, e isprava de-o gândire. KONAkt, p. 273. Fericiţi cei ce nu se mai deşteaptă. MARCO-Vici, c. 7/4. Deşi n’a fost ceea ce se poate numi un om învăţat, el ştiă greceşte bine. IORGA, L. 38. Şezi coleă şi să ospătezi o leacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu. CREANGĂ, p. 32/5. Şi-a pus mânile în cap, de ceea ce-a găsit acasă. id. ib. 290/?o, cf. 278/4, 159/13, 2O6/4. Intorcându-se roabele, spuse Doamnei lor cele ce văzură. ISPIRESCU, L. 2 4 27. Nu se mănâncă lot ceea ce zboară, id. ib. 14/21. Pe cel ce nu-l laşi să moară, acela te omoară. ZANNE, P. II 639 (variantă: Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăeşti). Nu e nebun cel ce mănâncă şapte pile, ci cela ce i le dă. ib. IV 80. Nu crede ceea ce vezi, bărbate, ci ceea ce-ţi spuiu eu, frate! ib. IV 261. # Ca ccaea ce f = ca unul care, de-oare-ce. L-au sfătuit, de s’au tuns în călugărie, ca ceaea-ce eră destoinic să să pue în cinul citricilor. DOSOFTEIU, v. s. 3, cf. 1372. Pentru ceaea ce f = pentru că. Pentru ceăea ce ne-am scăpat de peminteşti, nu ne lăsă de ceale cereşti să ne scăpăm. ib. 56. Acela cela ce f = acela care. Părându-i de o grabă, că iaste acela cela ce-au început svada. PRAV. MOLD. 62/,. Fiecine cela ce f = fiecare care. Priimeaşte D[u]m\ne]dzău pocăinţa hiecui celMa ce să pocăiaşte. VARLAAM, C. 761. 2°. (Mai ales la scriitorii moldoveni, ce a fost înlocuit une-ori prin care, iar dialectal, în Ţara-Românească, prin de) De ceălea carile-s (= de cele) străine să mă aperi. DOSOFTEIU, PS. 59. Cei Moldoveni, carii mersese la Azac, au încunjurat Aza-cul. LET. II 428/25. Moartea este viaţă pentru cei care o cer. KONAKI, p. 114. Să nu fiu din cei cari-(= din cei ce) zic: Lasă-mă, să te las. C. negruzzi, i 250. (Mai rar cel apare, în limba veche, despărţit de ce prin alte părţi ale propoziţiei) Celui împărat ce ţine ceriul şi pământul, paraclis (1639) 38 v/16. Ceale locmeale cu legătură, ce s’au făcut. PRAVILA MOLD. 87. Atăta eră de... vicleani, cât ţineâ pre c&i oameni ce întrasă într’ănşii, lot în gropi, VARLAAM, C. 237. Datu-ţi-am ceale meare, ce le-ai pus în palu-ţi. dosofteiu, V. s. 15. Au trimes pe cneazul Coreţchi, fratele celuia (azi: acelui) Co-reţchi, ce fugise. LET. I 242/15. De la această apă, până la marginea celor vechi hotare ce sănt între Rusia şi Lehia. DUMITRACHE, -412. Te-ai adaos 'La cel cor ce’n operetă e condus de Menelaos. EMINESCU, P. 230. III. (Când cel arată spre cea mai depărtată dintre două poziţii) = celalalt, cf. ăl (B I 3°) (Mai ales în Mold., Bucov. şi Transilv. de nord; poartă accentul şi deci i se adaugă, de obiceiu, finalul -a). 1°. în funcţiune s u b s t a n t i v a 1 ă. De să va prilejl cela ce va să strice tocmala să nu fie arat, atunce ca să are şi cela (Munt. celalalt), prav. 4, cf. 450. Şi-i porunci de muri în locul celuia. DOSOFTEIU, V. S. 122. Dar golanul naibei, care CEL, CEA ’k - 269 - CEL, CEA 'ndopă la merindea celuia, dete din umeri. RETEGANUL, P. I 22/,. 2°. în funcţiune a d j e c t i v a 1 ă, ca atribut înaintea unui substantiv. Mână-i să treacă, în corabie de ceăia parte de mare. varlaam, C. 258. Băgă o jivală înfocată în ureachet până ’n ceăia ureache pătrunzând. DOSOFTEIU, V. s. 36. în cela mal de Dunăre, iaste cetatea Severinului. "CANTEMIR, HR. 158/14. Mihaiu-vodă de acolea nu erâ departe în munţi, viind să se împreune cu ceea oaste. let. I 225/37. La un loc anume Buşa, mai sus de Soroca, peste Nistru ceea parte. ib. X 235'n. Dumitraşcu Sturdza vel-cămăraş..., pre care îl luase Domnul, încă din ceea domnie, la Ţari-grad. ib. III 218/16. Din marginea boitei până în ceăia margine erâ Unsă o masă. MINEIUL (177.6) 297i- Priveam Prutul cum curge, şi fericeam pe cazacul... de la pichetul din ceea parte. C. NE-GRUZZI, 1 61. Da bine, moşnege, când ai venit în cela rând, par’că erai în toată mintea. CREANGA., p. 83/10. Zina l-au ascultat şi au băgat o mână pe de o parte de copaciu în crăpătură şi ceea mână pe de cealaltă parte, sbiera, p. 37/2 Ţine de cela capăt de ţiglă; şi eu, oiu ţineâ de cestalâlt. id. ib. • 34/3. Muierea, care auzise din ceea casă vorbele feciorilor, nu se mai pută răbdâ să nu meargă la ei. reteganul, p. iii 10/3. Şi spre Dunărea plecă, .Apa’n două despică. Se săltă din val-în val, Pân’ soseâ la cela mal. alecsandri, p. p. 132t>/5. Cum se.topeşte ceara De faţa focului, Aşâ să se topească cârtiţele Pănă’n cea Duminecă. teodorescu, P. P. 3801}. Altă brânză în &eea traistă! ZANNE, P..III 488..# Nici cela.... nici C8la= nici unul, nici celalalt. Numai temeiul oştilor nu s’au lovit niciodată, că nu cuteză nici'ceea parte, nici ceea. let. II 423/35. Ce(e)a lume = lumea cealaltă s. de apoi, (în basme) celălalt târâm. Nu trebue Să se ducă pe ceea lume flămind şi însetat. C. NEGRUZZI, I 247. împăratul par-că eră dus pe ceea lume. creangă., p. 98/,. Ajunse fiul oii pe cea lume. reteganul. p. iii 65/9. El a dat calului jăratec şi a pornit la podul de aramă, a trecut peste pod, pe ceea lume. pamfile, Văzd. 35. Şoimul... ss numeşte vântul cel mai de sus, care e şl pe cea lume, de-asup-ra noastră, id. ib. 43. Că păcatul dacă-l faci, Pe cea lume ai să-l tragi. id. C. Ţ. 98'a. •ÎV. f = el. (Li Varlaam) Mila D[o\mnului no-tru lui jTsfit-î] H[risto]s, celâi (= lui i) să cade slava şi mărirea, varlaam, C. 100, cf. 123-, 232„, II 51*. - . V. O particularitate a limbei române, âe care limba literară păcat că nu prea face uz, e următoarea: Prin pronumele demonstrativ cel — care In cazul acesta poartă accentul şi e aşezat înaintea substantivului —■ se arată asupra unui lucru cunoscut. Prin acest abuz de demonstraţie se indică nota subiectivă a vorbitorului, care, după împrejurări, poate să fie —sau să simuleze — admiraţie, indiferenţă, lipsă de ' consideraţie, dispreţ, ironie, glumă etc. Gel în cazul acesta întocmai ca a l B 2°, cf. ăst 4a; cest! 3J —■ nu are un conţinut precis semantic, ci mai mult stilistic, fiind un fel de: acela pe care-1 ştiţi (cât e d'8 vrednic de admiraţie, de despreţ etc.), îl cunoaşteţi (şi nu mai trebue să vi-1 descriu), despre care am mai vorbit sau voiu mai aveâ ocazie să vorbesc, care nu importă cine sau unde este etc. Une-ori se poate reia prin pronumele posesiv sau prin cel ne'.iotă-' rit. (Cevâ analog se gisejte în epopeele vechi franceze: je vus ferai cele teste colper = am să pun să-ţi taie cel cap). Murind Despot..., s’au sfătuit cu cele slugi (= cu nişte slu^i oarecare), să zică că el este nepot lui- -Despot, let. ii 203'l2. Graiul Şoerlului... in toate zilele ieşeă la prim'ilare . afară numii cu căte cinci-şase oameni, cale câte de un ceas-două, alergînJ, pre cele câmpuri (= la întâmplare, pe câmp) drept vânatul, că nu ştiâ rân- dul ţărilor acestora, să îmbie cu gloată, ib. 11 321 /ls. Şi s’au sculat împreună cu Hanul calmăşesc, şi s’au dus la Grâm, la cei Moscali, ib. 11 429/6. Pentru mai bună hazmodie erau şi ei rânduiţi pă alocurea cu batalioane, sau mai bine să zicem celU (= cunoscutul) cuvânt turcesc: Nerede cio-cluc, oitda bocluc. dumitrache, 440. Ia deci în-braţe cea (= simpatica) ploscă burduhoasă şi-ţi răcoreşti gâtlejul. C. negruzzi, I 245. Vino, moş Trohine, de gioacă cu noi; hai, doar ţi-i mai scutură din cele bătrâneţe (=bătrâneţele tale uricioase)! alecsandri, T. 380. Mai uitând cele nevoi. vlahuţă., p. 9. Chirică, cum îi treaba băieţilor, se acăţerâ pe cele garduri, creangă., p. 163/l3.- Cozile acestea erâ foarte flocoase; ia, cum sânt pe la cei dulăi (= dulăii pe care-i ştiţi, pe care-i vedeţi în toate zilele). Sbiera, p. 14/28. După ce-şi sfârşi treburile, se gândi să ducă celei neveste şi celor copii (= nevestei şi copiilor, — cum e datoria). ION CR. II 278. Unde aţi mai fost, fraţilor, de când nu ne-am mai văzut şi ce-aţi auzit prin cea lume mare? reteganul, p. 1 24/21. Ziua mai lucră, ce puteâ, pe lângă cea casă ( = casa sa), id. ib. Iii 28/21. Gele babe, slabe de gură, îi scoaseră vestea c’ar fi chiar leneoasă, ca toţi len'ioşii. id. ib. 1 51/s. Las’ să mâne boii tare Gă nu duc pe cel domn mare ( = pe cine ştie ee domn .ma'e), Oi duc pe un rob legat. id. tr. 32/„. Iar la cea măicuţă (= măicuţei mele mult iubite), să nu-i spui, ■drăguţă, Gă la nunta -mea . A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3&/5. Alelei! mocănaş dragă. De mine dorul se leagă. Fă. ?i tu pe dorul mieu,, Că bun e cel Dumnezeu, ib. 87/„. Mtneatu-s de nevoi,.' Ca iarba de cele oi. JARNtK.-BS.RSEANU, D. 191. Pentru, tine, măi bădiţă, Mă teme cea mâiculiţă {= mama mea), ib. 409. Cea chişcă de sânge Pe mine mă plânge; Cel cârnaţ de porc Pune-mi-l la foc; Cea ocă de vin Adă să ţi-o ’nchin. ŞEZ. II lO^/ia. Adă-mi o cupă de vin, Să o beu de osteneală, Că mi duc în ceea ţară (= în ţară streină), ib. IV 8/20. Pe pelin verdi mă culc, Ga s’adorm, să dorm mai mult, Gelea gânduri (= gândurile mele supărătoare) să le uit. ib. 111 2l/14. O fiertură de boz..., cu care se spală cele răni (= orice fel de răni), ib. 111 83/10. Gucule, dincotro vii? — De pe cele văi pustii, sevastos. c. 221/n. Ceaia ficior de ’mpărat, Ou Raita Gătana, El destul că e bogat. GtUGLE\-VA.LSan, R. s. 194. Vai, săraca, cea nevastă, Fugită de la bărbat, Ou pruncul ne-botezat! BIBICESCU, p. P. 203. Mai scurtează-ţi cea limbuţă ( = limba ta cea ascutită, rea)! zanne, P. ii 225. . B. 1°. Rostul -de pronume temon s t r a-tiv al lui cel se manifestă în aceea că el înlo-c u e ş t e substantivul exprimat în.cele precedente, spre a evitâ repetarea lui. (Cf. it. conosceva assai bene la natura umana, quella cattiva e quella buona — ciaoşteâ foarte bine firea omenească, c e a [= firea] rea şi c e a [= firea] bună; fr. (sec. XVII—XVIII): je joins â ma lettre celle ecrite par le prince. Cf. meygr-lObke, rom. GRAvt\t., în § 84). Alălurăndu-le [izvoadele vechi] cu. cetii (= iz-vodul) elinesc... biblia (1688) 4 pr;16. Şi eu, Ori-gorie Ureaohi.-.. cu, multă nevoinţă am cetit cărţile şi izvoaiele, şi ale njastre, şi celor străine. LE C. I 95/j. Girbu: încă o duşcă, B^joraş dragă!... Bijor: Şi cele m:Me înainte! ALECSANDRI, T. 239. MXndra mică, rotunjoară, Ou iubirea le ornară... Plase-mi şl cea (= mândra) năltişoară, Plase-mi şl cea (=■ mândra) rotunjoară. jARNiK-BÂ.R3EANU, D. 73. Oul din sate, inii bun ca cel (~ oul) de acasă. ZANNE, P. IV 33. [ Cu .deosebire când avem a face cu o comparaţie sau cu din şi de partitiv. Un lucru ce nu se face... la o biserică de cele (== biserici) proaste. ANTIM, p. xxvii/22. Este silit să sape groapa unei fiinţe din cele (= fiinţele) mai iubite. MARCOVICI, D. 9/n. li ieşi leul înainte..., CEL, CEA — 270 — CEL, CEA cu nişte colţi ca cei (= colţii) de fildeş, ispirescu, l. 17/ls. Nu se ştiă care din toate ac&le vorbe este cea ( = vorba) adevărată, creangă, p. 233/,. Trage... un somn de cele (= soamne) popeşti, id. ib. 303/la. Tot haiduci de cei voinici, alecsandri. p. p. 58b/2. Orâu mărunţel de cel roş. teodorescu, P. P. 147. 2°. Pronumele demonstrativ poate să se repete după o pauză, spre a explică substantivul precedent; în cazul acesta el se poate redă prin «şi acesta este» sau «care este». Ceva analog se întâlneşte în vechea limbă franceză şi provensală: Gautier cel de Vimeu; Folquets cel de Marselha, cf. MEYER-lUbke, rom. gramm. iii § 252. în exemplele ce urmează se poate presupune, la origine, acest sens, şi deci s’a pus virgula — care lipseşte în text — înainte de cel). La boala mea-mi trimite mila sa, cea multă. DOSOFTEIU, PS. 23. Vi le-a spune..., Zulnia, cea mai frumoasă decât zorile, la faţă. konaki, p. 82. Badea mieu, cel supărat, D’a a-seară ce-ai cinat? jarnIK-bărseanu, d. '54. | Regional, poporul întrebuinţează în acest caz forma emfatică cela, care indică şi mai clar că omul cela bun trebue analizat ca omul cela, (adecă) bun sau ca omul, (şi■ adecă) cela (care e) bun. în textele vechi, mai ales din Transilvania şi Munt., iar azi cu deosebire în Muntenia, întâlnim şi construcţia: omul cela bunul, care la origine trebue de asemenea analizată omul cela (= acela), bunul (= cel bun). Fratele cela smeritul. COD. VOR. 111/4 (fratele smerit N. test. 1648; fratele cel smerit BIBLIA 1688). Neştiinţa oamenilor celora nebunilor. ib. 148/s (oamenilor nebuni N. TEST. 1648; oamenilor celor fără minte BIBLIA 1688). Cine[= cui] i-e frică de Dumnezeu, acela urăşte... căile cealea hitleanele. CORESI, EV. 48/20. Dracii noştri ceia neadurmiţii şi vrăjmaşii ceia iuţii subt picioarele noastre... să cază. ib. 188/2, cf. 149/i3, 137/3,. 230/15 etc. Această carte e scrisă de tatăl mieu cela nevăzutul. Cuv. D. BĂTR. II 52. Lepădă-se-vor depreună în focul cela marele, ib. II 227, cf. 44, 45, 48, 51, 53, 226, 420 etc. întru locul, cela de plângere, ib. II 226. încă n’ai văzut munca ceia, mare. ib. II 344. Cela, ucisul de mulţi PRAV. munt (= cel ucis MOLD. 1059). Părintele vostru, cela din ceriu VARLAAM, C. 316. Dacă se sculară ceia, înfricoşaţi, să repeziră leii la dânşii. MINEIUL (1776) 137 1/2. Ea samănă celora, îndrăgiţi de singuri ei-şi. EMINESCU, P. 186. [Pere] mari ca ouăle, celea, de gâscă. reteganul, p. ii 77/25, cf. i 42/i«, ni 10/14. Pe dealul, cela cu spinii, Mere (= merge) bădiţa cu câinii. JARNlK-BÂRSEANU, D. 81. Ianuş Vnguru', Celabătrânu’, Cela voinicu'. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 66. Genele, sprineenele, celea îngălatele, păsculescu, L. P. 54b. C. Ca şi lat iile, cel poate scădeâ la funcţiunea de articol •—prepozitiv-—devenind un simplu instrument gramatical fără conţinut semantic. 1°. Ca în exemplele de subt B 2°, la origine, există o deosebire de sens între omul bun doarme liniştit şi omul cel bun doarme liniştit. în cazul din urmă analiza erâ: omul, care e bun, doarme liniştit. De asemenea, când se ziceâ: e bun ca pânea albă, se făceâ o simplă comparaţie între bunătatea omului şi gustul bun al «pânei», fără să se apese în deosebi asupra calităţii («albe») acesteia; când însă se ziceâ e bun ca pânea cea albă, gândul erâ: bunătatea omului se aseamănă cu gustul bun al pânei, şi adecă (în special, mai exact) al pânei care e albă. între celelalte limbi mai cunoscute, numai greceasca veche are o construcţie analogă: o ăvfîgwnog oocpog = omul înţelept; o ăv&Qainog o oocpog = omul cel înţelept. Astăzi, deosebirea între omul bun şi omul cel bun este atât de palidă, încât cei mai mulţi Români n’o mai simt şi chiar poeţi ca Eminescu întrebuinţează forma omul cel bun numai din nevoia măsurei versului: La pământ dormeă, ţinându-şi căpătâiu mâna cea dreaptă (p. 234; în proză, ar fi zis: mâna dreaptă) sau: Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele. Cetitorii cei de zodii şi şegalnicul Pepele (ib. 194; în graiul obicinuit: cetitorii de zodii). Şi din alte două fapte se poate cunoaşte că ecuaţia omul cel bun = omul bun este, azi, aproape desăvârşită. Până nu de mult, acest cel, simţindu-se ca ţinând de substantivul precedent, se acordă cu el, nu numai în gen şi număr, ci şi în caz: Inima bălaurului celui viclean (BIBLIA 1688, 4 pred./,); la alexandrescu, m. 7/, încă Aripele morţii celei mântuitoare; astăzi, când cel a devenit numai un instrument gramatical, articulând adjectivul, începe să se zică tot mai des (mai ales la masculin): balaurului cel viclean, morţii cea mântuitoare. Când două expresii devin sinonime, limba caută să le diferenţieze, stabilind nuanţe nouă semantice sau sintactice. Aşâ se pare că se întâmplă şi în cazul nostru, şi adecă începe să se stabilească un uz nou, de natură sintactică: formula cu cel e preferită atunci când atributul nu e un adjectiv simplu, ci o construcţie perifrastică ; deci: pânea albă, dar pânea cea de toate zilele; ceasul înaintat, dar pân’ la ceasul cel de moarte. Funcţiunea demonstrativă a lui cel se cunoaşte încă mai ales în exemple vechi, în care el puteâ precedă substantivul întovărăşit de atribut (cf. A I 2°). Zise cătră ea celuîmpărat. CUV. d. BĂTR. II 147. Cei boiari buni şi bătrâni, unii muriră. MOXA, 388/4. Sfatul celui înger căzut l-au luat. ib. 347/14. Când să vor iubi amândoi, răpitoriul cu fata cea răpită. PRAV. 726. După pravilele celorU împăraţii] bătrâni vechi, li s’au fost făcând moarte. PRAV. MOLD. 70. Deagetele mănei ceii direapte. VARLAAM, C. II 832. Calea păgânilor cea strâmbă va pieri. DOSOFTEIU, PS. 12. Acesta-i ficiorul cei văduve din Sarepta. id. V. S. 23,2. li vei paşte cu toiagul celu de her. id. PS. 15. Să făcia cea sută de talanţi de argint, biblia (1688), 67,2. Conoştinţa celor dum-nezeeşti şi omeneşti lucruri, ib. 5 pr./,. Scriptura cea noo. ib. 7 pr./56. Am aflat cap şi începătură moşilor, de unde au izvorît in ţară..., ca să nu se înnece anii cei trecuţi. LET.I 95/10. Zidită de cuvântul lui Dumnezeu celui puternic, ib. I 3/26. Au mers împotriva oştii ceii leşeşti, ib. I 224/lu. Sub legătura cea grea a afuriseniei. ANTIM,‘P. XXIV/15. Baza Dumnezeirii ceii în trei lumini, mineiul (1776) 41 /y2. Soră decât toate mai aproape ciei italieneşti, p. maior, IST. 194. Împlinirea faptei cei cu bunătate, konaki, P. 266.- Satele cele de pîn preajma Tătăriei. GORJAN, H. I 2/24. Au început câte puţin a-şi deşchide ochii cei cu totul apuşi. DRĂGHICI, R. 27/i6. Robia şi proprietatea cea mare (= marea-proprietate) trebuiră să producă... stricăciunile lor. BĂLCESCU, M. V. 6/18. Aripele morţii celei mântuitoare. ALEXANDRESCU, M. 7/,. Fiiul Romei cei bătrâne Scapă armele din mâne. ALECSANDRI, P. II 20. Iar steaua cea polară i-arată a lui cale. EMINESCU, p. 204. Zidul de mine durat al Troiei cei fără credinţă. COŞBUC, M. 103/2. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ, de obrăznici ce erau. CREANGĂ, P. 19/2. Toţi boierii cei mari şi cei mici. ispirescu, L. 4/,. Ochii tăi cei negrişori XJmple-mi trupu’' de fiori, Fruntea ta cea albineaţă Umple-mi sânul de dulceaţă. JARNIK-BÂRSEANU, D. 31. Şi acuma m’o lăsat Pentru sluta cea din sat. ib. 253. Limba cea moale frânge oase. ZANNE, p. II 218. || Expresii ca cel bun etc. s’au cristalizat cu deosebire atunci când atributul e un epitet stabil sau pus ca apoziţie. Duhul cel sfânt biblia (1688), 6 pr./36. De domnia lui Bogdan-Vodă cel orb şi grozav, feciorul lui Ştefan-Vodă, celui bun. (Titlul capitolului XIII). LET. I 146/3. Uriaş e al Daciei sau e Mircea cel bătrân? alexandrescu, m. 14/1Cl. CEL, CEA — 271 — CEL, CEA Suirea lui Ştefan celui Mare pe tronul Moldovei. sbiera, F. S. 37/39. Că e ziua lui Crăciun, Lui moş-Crăciun cel bătrân. JARNlK-BÂRSEANU, D. '513. (Astăzi, cel nu se mai acordă în caz cu substantivul precedent: Statuia lui Ştefan cel Mare. Domnia lui Mircea cel Bătrân. Alături avem însă şi construcţiile fără cel: Mihaiu Viteazul. Duhul sfânt). . 2°. Cel înlocueşte un substantiv de la sine înţeles : cel bun răspândeşte bunătate = omul bun; şi-ă luat cele trebuincioase pentru drum = lucrurile trebuincioase. Astfel, cel ajunge —ca ăl, al B II 3“■— la funcţiunea de a substantivă adjective, iar cel bun exprimă acelaşi lucru ca bunul, cu deosebirea că, voind să redăm în franţuzeşte, am traduce pe bunul, relele cu «le bon, Ies maux», iar pe cel bun, cele rele prin «le bon homme, Ies choses mauvaises» (LM). Construcţia cu cel se întrebuinţează mai ales în cazurile când avem a face cu o noţjune exprimată nu printr’un singur cuvânt, ci printr’o perifrază, care nu poate fi substantivată prin articolul postpozitiv, — deci cel fără-de-vină = nevinovatul; cele din potrivă' = potrivnicele etc. — şi regulat în cazuri ca: cele şapte zile ale săptămânii, când adecă se articulează un substantiv precedat de un numeral. (La Aromâni avem construcţia cu articolul enclitic: doil'i oamen «cei doi oameni»; sensul de pronume demonstrativ al lui cel în această din urmă întrebuinţare se mai cunoaşte în exemple ca: Făcuse Leşii în cele trei zile o tabie. LET. I 250/17. Să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce aveă. ispirescu, L. 5/19). Ferice de omul ce n’a mearge în sfatulu celdrU, fără-de-leage. DOSOFTEIU, ps. 11. Vei da celârii buni plata. id. ib. 45 Ion Cantacuzino..., slujit la ceale politiceşti. biblia (1688) 7 pr./5. [Izvodul] cel elinesc al celoru 70 de dăscăli, ib. 4/pr. 46. De la cei leaneş(i) să scuture trândăvia, ib. 3 pr./19. Au fost râvnitori a scrie nu numai ale sale, ce şi ceale străine. LET. I 96/3. Este pornit omul din tinerelele lui spre cele viclene. ANTIM, p. xxvi/5. Rumpăndu-i-să ceale din lăuntru (= măruntaiele). MINEIUL (1776) 101 2/i- Pământul... cele de folos dă lumei cu cele de desfătare, konaki, P. 264. Cel cu pricina.' PANN, P. V. I 35. Cele pământeşti. MARCOVICI, D. 2 7 6/22. Ştie cele viitoare. DRĂGHICI, R. 36/21. Ceti cele scrise. C. NEGRUZZI, I 46. în tara orbilor, cel c’un ochiu e împărat, id. ib. I 248 (Variantă: în ţara orbilor, chiorul e împărat) Ochii-i se făcură grei, ca celui îmbăiat, coşbuc, F. 75/3. Pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. EMINESCU, P. 221. Cei trei Regi sau Cing&loarea lui Orion. CULIAn, C. 47. Milostiv este cel de sus. CREANGĂ, p. 84/„. Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă... cu mintea, id. ib. 158/12. I-a spus ce se petrecuse... în cele două nopţi din urmă. id. ib. 99/4. Cei trei prieteni, reteganul, p. iii 82. Să c'âşiige de mâncare la cei o sulă de copii. ib. IV 16/3. Sămă-nat-am mac în prag, Să vie cine mi-e drag; Şi-a ieşit macul mărunt, Luatu-m’a cel urîl. JARNlK-BÂR-SEANU, D. 169. Să cine [=cineze] cu cei de-acasă. ib. 179. Vă gătiţi... cu cele de ospătare. TEODORESCU, P. P. 172/209. Cel pă jos cu cel călare anevoie se învoiesc. iord. golescu, ap. zanne, p. iv 288. Cele nouă Joi. pamfile, a. 14. Celc-cinci-degete (şi Bot.): buruiană ce creşte, cu cinci ramuri în forma degetelor, în păduri şi pe câmpii. Babele caută această buruiană pentru leac, pentru boala pe care o numesc «dânsele». H. iii 368; cf. pamfile, b. 64. | (în vechime, în funcţie neutrală se întrebuinţa şi masculinul) Cel puţin ce are încă să va luâ de la dînsu’. VARLAAM, c. 301.,. Acel trimis de va face mai mult de cum i-au fost învăţătura, acela săngur să va certă drept cel mai mult ce au făcut [=pentru aceea ce a făcut mai mult]. PRAVILA MOLD. 183. Vei face cel plăcut şi cel bun înaintea Domnului, biblia (1688) 1302. (Şi azi în expresiile:) Cel mult, loc. adv. = în cazul cel mai favorabil s. extrem. Cel puţin, loc. adv. = admiţând numărul s. măsura cea mai mică, pe puţin (socotit), măcar, barim, încalţe. Lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă ’n colb de cronici; Din trecutul de mărire v’ar privi, cel mult, ironici. EMINESCU, P. 249. Să ţie în ograda lui cel puţin o lamă măcar. DRĂGHICI, R. 165. Caii de la roate erâ cel puţin de trei stânjeni depărtaţi de năinlaşii, pe care-i mână un frumos băiat. c. negruzzi, I 37. Socotiră... că tâlharii trebue să fie cel puţin doi. ispirescu, L. 373/al- I Cele sfinte = sfânta cu--“ihinecătură. Cf. marian, î. 18/14. Săteanul, când se vede că s’a apropiat funia de par, chiamă la el pe popă, îl spovideşte şi-l împărtăşeşte, şi apoi, întărit cu cele sfinte, aşteaptă moartea nepăsător. şez. iii 115/24. Cel-de-sus = Dumnezeu. Copiii şi nevasta să-i las în grija Celui-de-sus. creangă, P. 46/i5. Moartea...-i supusă poruncilor lui Dumnezeu, căci numai de acolo coseşte sufletele, de unde-i porunceşte Cel-de-sus. şez. iii 113/28. Cel-pădureţ f = cancer, dosofteiu, v. s. 60a. Cel-pie-rit = 1). (Med. pop.) Sifilis (BIANU, D. S.), un fel de şancăr în gât şi la nas (grigoriu-rigo, m. P. I 38, cf. LEON, MED. 124), (Bucov.) un fel de scrofule tainice, învechite, care... se ivesc mai întâiu la nas (marian, d. 86), cf. h. iii 440, vi 11, X 25, 72, XI 446; cf. sfrinţie. (Descântec) de cel-pierit. marian, d. 84-5, cf. pamfile, b. 24. Şi-l curăţă de buba inimii...Cu cel-pierit. id. ib. 19b; 2) (Bot.) Spălăcioasă. (panţu, PL.), cruciuliţă (id. ib.). Se oblojeşte cel-pieritul (= bolnavul de «cel pierit») ci frunze de arin [cu planta] cel-pierit. pamfile, b. 24. Cel-adânc | (HEM. 263) s. cel-îără-de-Jund f = abis, haos. Întunecarea zăceă preste câlti fără de fund. biblia (1688) l/7. Cel-alb = îngerul care păzeşte o coir^ară, ştima banilor. pamfile, com. 17. (Med. pop.) Cei-răi e numele unei boale de care omul s. vita se umflă în coş. Cf. pamfile, b. 24. Cel-rău = (Med. pop.) răul cel mare (id. ib. 57), o boală ca şi c e a s u 1-r ă u (gorovei, cr.). Nici-cel rău nu se poate cvpropiă de ea. id. ib. Termeni eufemistici pentru drac: cel-de-pe-comoară (creangă, p. 150/4, pamfile, com. 19), cel-din-bolovani (id. ib. 53), cel-cu-coarne (id. ib. 21), cel-cu-chitia [ion cr. iii 288), cel-cu-că-ciula-roşie (zanne, p. iii 50), cel-din-puţ (pamfile, duşmani, 282), cel-din-baltă (id. ib. 280, 284), cel-de-pe-scorbură (id. ib. 38, 221. rădu- LESCU-CODIN). 3°. Se întrebuinţează — ca dialectalul ăl-— în legătură cu numeralele ordinale (formate mai des cu prop. d e) când acestea stau singure sau se pun înaintea subsiantivului: cel dintâiu=întâi\i\, cel de-al doilea copil etc. Eu sânt cilii dintâiu. biblia (1688) 6 pr. 9/ao. Am lucrat în via Domnului, de nu ca cel de al nouălea ceas, măcar ca cel de al unsprezecelea ceas. antim, p. xxv/29. Cel de al doilea, congres, dumitrache, c. 425. El nici să bucură pentru cea dintâiu, nici să mâhneşte pentru cea de al doilea. MARCOVICI, D. 9/12. După ce s’a făcut ziuă..., cea mai întâi treabă au fost... să facă o gustare, drăghici, r. 51/„. Un punct se mişcă..., cel întâiu şi singur. EMINESCU, P. 222. Câtă poamă e tomnie, Nice una nu-i dulcie, Ca măicuţa cea dintăie. JARNlK-BÂRSEANU, D. 209. Cel de pe (dial. după. s. din) urmă = ultimul; cea (mai) de pe (dial. după) s. din urmă = (subst.) dorinţa din urmă (înainte de moarte); urma urmelor; în cele (s. cea) (mai) de pe (dial. după s. din) urmă = (loc. adv.) la urma urmelor, în sfârşit. Să judece la divanul cel după urmă faptele tuturor. E. VĂCĂRESCUL, IST. 2 4 8/29. Ceasul cel după urmă a bătut. MARCOVICI, C. 10/„. Judecata cea de pe urmă. marian, î. 438. Să împlinească cea mai de i CEL, CEA — 272 — CELALALT pe urmă a moşului, creangă, p. 184/l9. Iacă-ţi mai dau odată carul, dar asta ţi-a fi cea de pe urmă. id. ib. 45/23. Eră price între boiari, pentru Domn, pre cine ar pune; însă în cea după urmă au rădicat cu voia tuturor pre Mihnea. mag. ist. 111 /30. In cele mai de pe urmă, dete şi peste calul tatălui său din tinereţe, ispirbscu, L. 15/19. Cel de apoi = cel din urmă, ultimul; cea (mai) de apoi = (adj.) cea din urmă, uliima; | (subst.) urmă, sfârşit; f (loc. adv.) la sfârşit, la urma urmelor. Eu sănt celU dentăiu şi celu de apoi. BIJ5LIA (1688), 6 pr./i. Ceale de apoi hotară ale lumii. ib. 58. Va hi omului aceluia, cea de'apoi mai. amară decât cea dintăiu. VARLAAM, C. II 232. Eră strânsă mulţime multă, să vază ceă de apoi ce a hi. DOSOFTEIU, V. S. 165. [Trupul] până la ceă de apoi să strică. BIBLIA (1688) 3 pr./37. Când fu ceă de apoi, unii... mearseră la împăratul, mineiul (1776/35). Ceă mai de apoi, scriptură iaste' care află raiul omului, ib. 5 pr./n. [Boierii] socotind cea mai de apoi, să nu vie vreo peire ţării, nu-i prinstăneâ. let. i 2 3 7/34. ' 4°. Despre cel în legătură cu alalt v. celalalt. 5°. Serveşe (ca iile în limbile romanice şi ca dialectalul ăl B II 2°) la formarea superlativului din comparativ. Cea decât toate mai mare..., sfintei bisearici... te-ai arătat ajutoriu. biblia (1688) 7 pr./60. Zise Avram Slugii-lui cei mai bătrâne... ib. 15,2. Toată direptatea au lăsat pre Cel mai mare să o giudece. let. I 98/4. Cea mai scârnavă jivină, dobitocul cel mai- mare... konaki, p. 267. Eră o grădină din cele mai frumoase din lume. gorjan, i 4/9, Pierdem cele mai. multe ceasuri în trândă-vire. drăghici, R. 58/i„. Dar pentru ce oraşul atât de strălucit, 'scaun între oraşe, e cel mai u-milit? ALEXANDRESCU, M. 10/12. Colonia romană deveni una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărăţii romane. BĂLCESCU; M. V. 6/„. Avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare, de soţie. ISPIRESCU, L. 3/i. Ţara în care împărăţeă fratele cel mai mare erâ tocmai la o . margine a .pământulu/i. CREANGĂ, p. 183/-ls. Pâine, la foame, udată E cea mai dulce bucată. zanne,,p. IV.52. [Cel mai mic poate însemnă nemţeşte «der ldeinste», dar şi — după C 2°'—«der klei-nere», de ex.: Busuioc roşu răsare,. Unul mic şi altul mare; Cel mai mic Mi-i ibovnic, Cel mai mare Mi-i drag tare. - JARNlK-BÂRSEANU, D. 22.] [Se declină azi: cel, celui, cei, celor, fem. cea celei, cele, celor; la toate aceste forme se poate a-dăogâ finalul -a (din cea + a s’a născut- ceea pronunţ. ceia) când au funcţiune de substantiv, sau când, ca adjectiv, urmează substantivul. Mai de mult se accentuă — şi dialectal se accentuiază încă: celăi(a) VARLAAM, C. 47, 94,2 etc., celdr(a) id. ib. 16,2, 22,2, 27,2 etc. (dar celorti biblia 1688, 4 pr./4G> 3 pr./6l). Mai găsim: în loc de cela, dialectal ceala (şez. ii 17/2T); — în loc de cei formele: cii (DRĂGHICI, R. 26/4, (VAIDA) şi ci (VAIDA). iar în loc de ceia formele: ciia şi- ciie (VAIDA); —în loc de ceea, în vechime: ceaia (COD. VOR. 169/10-etc.), formă păstrată încă în Transilv. şi Mold. în .scurtarea ceai (scris cei) Sănduleasâ cei frumoasă. ŞEZ, II 137b/37; în loc de ceea ce şi cea ce (mardarie, l.);—în loc de celei (a), care e o formă anologă după tipul «stelei», mai de mult, şi regional şi azi, numai cei (la marcovici, D. întâlnim alături Izvorul bucuriei cei adevărate 15/15 şi Întâmplările zilei celei următoare l/i), ceii (MINEIUL, 1776, 139’/2 etc), ciei (Soră... limbei ciei italieneşti, p. maior, ist. 194), cie, cii, ci (VAIDA); — în loc de cele(a), în limba mai veche şi regional şi azi ceale(a) (COD. vor. 19/2, 59/s etc.). | în Transilv. de nord, cu finalul -şi (cf. acelaşi): celaşi, c6eaşi (cu gen.-dat. sing. ciiaşi, şi plur. mase. ciiaşi, ciieşi) VAIDA.] •—■ Variantă (din cauze de fonetică sintactică) a lui acel. CEIjÂinĂ s. m. v. celui. CEiiAiAiiT, CEĂXAiiTĂ pron. L'autre. 1". (în opoziţie cu c e s t a 1 a 11 şi cu acesta.) Dintre doi (sau mai mulţi) cel mai depărtat, care nu e vorbitorul sau cel despre care e vorba; între doi, cel spre care se arată ca fiind mai departe şi opus sau ca formând părechea; al doilea. (Adesea în corelaţie cu unul, (a) c e 1 a, sau cu sine însuşi). A d j. Să face cale ceUalalte învăţături: că cine iubeaşte pre de-aproapeXe său, acela şl pre D[u]m[nr]dzău iubeaşte. varlaam, C. 294. Când să va tâmplă bărbat cu fămeaie să fie amândoi eretici,, şi unul de dînşi să va întoarce spre pravoslavie-... şi celalalt obraz să rămâe tot [e]retic... prav. 574. Piar-de-şi-va toată aceă parte ce au luat singur, numai ce va rămânea cu ceailaltă parte ce au fost neluată. ib. 217. Celalant rob, ce sta de o parte şi prăveâ toate lucrurile neom-eniţilor acelora..., văzând pe toţi îndeletnicindu-să întru junghierea celuelant, fără de veste au rupt-o de fugă. drăghici, R. 166. iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cinevă şi celalalt picior. CREANGĂ, P. 96/2. La capătul punţii, Scrisuri dorul mândruţii; La capătul celalalt, scrisu-i ş'albadei bănat. jarnIk-bârseanu, d. 161. (E vorba de două grupe) Zece ereâ muieri, iar ceelalţi zece ' ereă arapi, toţi îmbrăcaţi muiereşte. GORJAN, H. I 5/la. | Subst. De va birui- cel dentăi pre cela-= lalt... PR-AV. 63, Nu poate obrazul cela ce au făcut preacurvia să dzâcă celuialalt (Mun’t. ceUalalte) so-ţi.ia lui, cum iaste eretic, ib. 5.72: . Cum şi în ce chip ies[ă] preacurvia unuia, să va puteâ tocmi şi a celuialalt preacurvie. ib. 560. Ieşind din ei unul afară la treabă, Moşul, găsind vreme, pe cellalt întreabă. PANN, p. V. I 11. Un prinţ... C'un braţ în şold şi pe prăseă cu celalalt. COŞBUC, B-. 19. .Nora cea mai mare tălmăci apoi celeialalte despre ochiul soacră-sa cel a-toate-văzătoriu. creangă, p. 7/al. Şi odată mi ţi-o înşfacă ei, unul de-o mână şi altul de ceealaltă. id. ib. 269/3. Iar cellalt zise şi el:... ISPIRESCU, L. 19/14. Pân’ se ’ncalţă la picior, , Soarele-i la prânzişor; Până ’ncalţă celălalt, Soa-rele-i la ■ scăpătat. JARNIK-BÂRSEANU, D. 174. Calu’ ţi se poticnească, Pe tine să te trântească. Mâna stângă să ţi-o frângă, Pe cealaltă să ţi-o rupă. ib. 266. | Neutral. Dacă în una vi s’au părul cu dreptate, Pentru ce în ceealaltă să paie cu strâmbătate? konaki, p. 266. Lumea (vremea etc.) cealaltă=care va veni după moarta, viitoare, cf. cel ^AiiL^cesf veacu e de pocaanie, iară cela alaltu depIălăT CORESI, E. 5 3 7/29. Aceasta iaste. vreamea de pocaanie, iară ceaia alallâ de judeţ; aceasta iaste vreamea de nevoinţă, iară ceaia alaltă de cununi. MS. (sec. XVII) HEM. 913. Să o găseşti pe lumea cealaltă. ISPIRESCU, L. 341 /13. Mori, mândră, sâ mor şi eu, Să ne facă-un copârşeu, Ca pe lumea ceialaltă Să fim, dragă, la olaltă. JARNlK-BÂRSEANU, D. 57. Lumea ast.a nu-i a mea, Ceealaltă nici aşă (jud. Cluj), zanne, p. IV 213. 2°. (La plur.) Toţi (cei de un fel s. de faţă) afară de unul (care vorbeşte s. despre care s’a'vorbit) s. afară de acesta s. de aceştia; toţi cei de felul s. de seama acestuia s. acestora, a mea etc.; toţi cei care au mai rămas afară de cel s. cei pomeniţi mai na.nte, restul, alţii.' Adj. Nu vor puteă să dzâcă nemică ceialalţi răzeaşi. prav. 92. De să va sculă o soţie de a calpuzanilor şi va vădi cătră giudeţ pre cealealalte soţii. ib. 287. Atunce se ’n-toarse împăratul cătră ceialalţi cuconi şi... dosofteiu, ap. TDRG. Cealealalte lucruri mici aduc folosinţele. biblia (1688) 7 pr./53. Mai da cel dovedit şi Măriii-sale i dumnealor celorlanţi vânzători căte cevaşi. ZILOT, CRON. 78. Se deosibeşte din celelalte vieţuitoare, marcovici, C. 13/4. Pentru ce aştepţi de la ceilalţi oameni o fericire ce-ţi poţi face însuţi? id. D. 10/18. Eşti o floare Ce luceşti mai viu la soare CELĂLALT - 273 — CELBIŞ Decât celelalte flori, alecsandri, p. i 210. Qe-or fi isprăvit ceilalţi draci, nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers bine în aceâ zi. CREANGĂ, P. 144/I3. In tot timpul ospăţului, să steie numai la spatele siăpănu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni, id. ib. 231/20. Chirică, cum îi treaba băieţilor, se acăţeră pe cele garduri şi se hlizeâ cu ceilalţi băieţi, id. ib. 163/,4. Că şi la celelalte fete, tată-său dete pe de altă parte, şi-i ieşi înainte. ISPIRESCU, L. 16/32. A pornit, ca să vadă şl el pe ceilanţi oameni. ŞEZ'; V 148/23. | Subst. Ucigătorii să vor omorî, iară ceialalţi (Munt. ceilalţi), ce le-au fost agiutoriuv să vor certă, ,după voia giudeţului. PRAV. 1056.'Cine i-au făcut rana cea de moarte şi cine i-au făcut c.ealealalte, ce nu-s de moarte, ib. 1059. Va fi celoralalLe învăţătură bună, ib. 757. Cu aceia au învăţat pre ceialălţi. BIBLIA (1688) 8 pr./17. întăi să tăie capul sfântului mucenic Sadoth, apoi ale celoralălţi. MINEIUL (1776) 1152/2. Câţi bani au dat lui vadă, banului, vornicului... şi celorlanţi. zilot, CRON, 78. Toate părţile lumei sânt lănţuite într'astfel de chip, că e peste putinţă de a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul, bălcescu, m. v. 5/s. Doi [alergători] care întrec pe ceilalţi... primesc... C. NE-gruzzi, I 36. [Dracul] a lăsat şl bani şl lot, şi s'a dus după ceialalţi. CREANGĂ, p. 60/,. Ceilalţi jucau, nu jucau; dară zâna, când jucâ, părea că n’atinge pământul. ISPIRESCU, L. 39/12. (întărit prin toţi, toate) Sudalma... fealei treace şl până la ceialalţi la toţi. PRAV. 936. Toţi cialanţi s'au aşăzat fieştecare la locul său. drăghici, R. 59. Pe lângă ea, toate celelalte femei erau slute. C. negruzzi, I 64. 3°. Acela despre care a fost vorba, cel de mai nainte s. de mai sus, precedent. Acesta încă să aibă certarea celuialalt [despre care a fost vorba în paragraful precedent] prav. 56. Să sS cearte, ca şl ceialalţi, ib. 979. [Şi: celălalt, (cu sincopa lui ă) cellalt, (cu disi-milare) c61aiant, c6lălant., c6IIant, (dialectal şi) c6-lalan (şez. iv 196/i3). | în limba mai veche, cele două părţi constitutive se simţeau mai bine decât astăzi şi se scriau adesea deosebit, sau accentul se punea pe amândouă părţile cuvântului; astăzi, accentuarea obicinuită e c&lalălt, dar se aude şi «V lalălt. | Se declină numai partea dintâiu, iar partea a doua se schimbă numai după gen şi număr: celorlalţi, celorlalte; mai de mult erau întrebuinţate şi următoarele forme, care, regional, se întâlnesc şi azi: în loc de celuilalt, şi celuia alalt, celuielalt; în loc de ceilalţi, şî ceia, alalţi ceelalţi, cialanţi; în loc de cealaltă şi ceaia alaltă, ceielaltă (a. 1839) FURNICĂ, I. C. 414; în loc de celeilalte, şi ceiiălălte; în loc de celorlalţi, şi celoralălţi, celuralalţi IORGA, S. D. XVI 381; în loc de celorlalte, şi celoralalte. | Şi: f ac61alalt, ac61ălalt, ac£ealaltă, ac6alaltă pron. (ad 1°) Un an vine, trece, ş'alt an îl moşteneşte, Şi ce nădejdi dă unul, acealălalt le ia. alexan-DRESCU, M. 4; (ad. 2°) Ceilalţi boiari, carii... au auzit de peirea aceloralalţi, cu toţii au fugit. MAG. ÎST. i 182/j. Deci dintre toate Acelelalte Neamuri scăzute In vremi pierdute, zilot, ap. HEM. 913.] — Compus din cel(a) şi alalt, căruia i s’a substituit cu totul în graiul de azi. (Compoziţia e veche, căci se găseşte şi la Istroromâni). C^liĂiiÂiT pron. î cisiAiiÂisCr) pron. | v. celalalt. ceIiĂxâbit pron. J CEiiÂNCĂ adj. f. v. celui CEfcÂB S- a_ Cellier, office, chambrette, garde-manger, cave. — Celarul este o. încăpere mică în care se păstrează (la origine: în care se ascundeau) lucrurile, mai ales cele de mâncare, s. băuturile. în Dicţionarul limbii române, 14. XII, 1928 . regiunile în care se mai păstrează, cuvântul are astăzi accepţiuni diferite, precum: odăiţă N. din fr. (engl. celluloid, compus din lat. cellula şi gr. el do; «formă, înfăţişare»), idem. CF,in,6s, -oâsă adj. v. celulă. CEl/UfcOKĂ s. f. Cellulose. — Corp organic care alcătueşte ţesuturile vegetale şi în special membrana celulelor vegetale. (în măduva de soc, în bumbac ş a. o găsim în stare mai cu totul curată, poni, c. 338). | Produs artificial, din lemn, întrebuinţat cu deosebire la fabricarea hârtiei. Fabrica de celuloză din Zărneşti. — N. după fr. ; CEiiTJŞÂG s. a. v. celui. CEMăr s. m. sing. 1 CEMĂRICÎ vb. IVa ) v. ciumurlul. CEME s. f. Sommet de la tete. — (Sârbism, In Banat) Creştetul capului. Cf. liuba-iana, m. 22. — Din sârb. tjeme, idem. CEMBST s. a. (ş. d.) v. ciment. Cemer s. m. sing. v. ciumurlui. CEMETIE S. f. Sing. 1 . CEMETIE f S. f. J V- ° CEMişiR s. m. v. cimişir. Cempoâie f s. f. v. ciinpoiu. CEMUR s. a. (Zid.) v. ceamur. cenâc s. a. 1 . a. | v‘ CENÂciiU s. a. Cenacle. — [Propriu; (Biser.) Sala în care Isus Cristos s’a întrunit cu ucenicii săi pentru cină şi în care erau adunaţi apostolii când au primit Sfântul-Duh; p. ext., fig.-—în româneşte numai cu acest înţeles] Reuniune (nu prea mare) de literaţi, de artişti etc. care împărtăşesc aceleaşi idei, urmează aceeaşi direcţie, al-cătuesc acelaşi «curent»; cf. ş c o a 1 ă, c e r c, b i-sericuţă, coterie, gaşcă, tagmă. Ce interesanţi sânt prietenii d-tale! Am fost şi i-am văzut în cenaclul lor din Strada Fântânii. Vla-HUŢĂ, D. 261. | P. ext. (impropriu) Sală. O pâclă grea se răspândeă din cenaclul adunărilor. GOGA, Ţ. N. VI 130. [Plur. -nacluri şi -nacle. | Şi: t (+ cină) cin&cul s. a. costinescu.] —• N. după fr. (lat. coenaculum «locul de cină» la Romani, din ccena «cină»). CEiKĂctrŢ s. a. v. ceanac. CEWĂTvi vb. IVa v. cinătui. ^ CKNDEA s. m. sing. v. cendeş. Cendeş s. m. sing. Nom de bceuf. — Nume de bou. H. xvil 228. [Accentuat şi: cendtş. vaida. | Şi: c6ndea s. sing. Nume de bou (H. XVII 228) s. de vacă (h. xvii, 67).] —• Din ung. csendes, idem (propriu: «blând»). C^KE f pron. 1 y clne> ceisevă t pron. ) Cewoere s. f. plur. Cor des. — (Sârbism în Banat) Funii (legate de două bâte) cu care se aduce fân s. paie în spate. Com. L1UBA, H. xviii 173. [Accent?] — Cf. sârb. Sengel «cârlig». Cf. c i ri g h e 1. CENGHEMESeuE adj. fem. plur. (Poires) St. Oermain.—(Răşinari, jud. Sibiiu) Pere cenghe-menghe sau orăşeşti = pere St.-Germain. pA-CALĂ, M. R. 279. — Formă stâlcită din fr. Saint-Germain. CENOBIT - 277 - CENTAUR CENOBÎT s. m. (Bis.) C&nobite. — (Opusul lui anahoret) (Mai ales despre întâiele vremuri ale bisericei creştine) Călugăr care trăeşte în obşte, laolaltă cu ceilalţi călugări, în mănăstire, în chinovie, c h i n o vi t. ___ N. după fr. (dat. bis. ccenobita, din gr. xoi- vâjhov «viaţă laolaltă»), idem, cf. dubletul c h i-n o v i t. CENOTÂF s. a. CSnotaphe. — Mormânt gol, ridicat în amintirea unui mort al cărui corp nu s’a putut află, sau e îngropat în altă parte. — N. din lat. conotaphium (- vorbiţi voi-dt&ma.-.rnimmi CENUŞĂREASĂ — 2ăl — CEP n’a mai zis că e nici limbă de furat, nici limbă... bună de zbilţuit ori de'mproţăpit cu zgardili şi cu harcurili ălor luminători de işiră’n vacu’ d'acuma din cenuşaru’ năbădăios al logofeţilor deunăzi cărturari d’alantăieri. JIPESCU, O. 59. 3°. (Rar) Urna în care se păstrează rămăşiţele morţilor. Cf. pontbriant. 4°. Un ţol mic s. un cearşaf în care se pune cenuşă (amestecată cu paie brebenel, gr. p.) de-asupra rufelor spălate şi aşezate în zoluriţă s. putină (bud, p. p.) s. prin care se strecoară leşia când se albesc cămăşile (marian, ch. 41), leşier, cârpă, cf. POLIZU. Bată-te, mândră, hoheriul, Că ţi-ai beut cenuşeriul. BUD, P. P. 62. 5°. O cadă mare îngropată în pământ şi în care se pune var nestins, de se topeşte şi se face lapte de var. I. ionescu, M. 701.. [Şi: cenuş6r s. m. şi a. | Feminin: (Munt.) cenuşăreasă (cenuşeredsă) şi ceniişăriţă (cenuşeriţă) DICŢ. = femeie care adună cenuşă (costinescu); femeie murdară (mereu, de cenuşă) şi proastă; spec. (în basme) fată-mare, despreţuită şi prigonită de către mama vitregă şi surorile vitrege din pricina frumuseţei, fineţei şi vredniciei ei (daruri ce lor le lipsesc), ţinută numai la bucătărie, să gătească, să scoată cenuşa din vatră şi dân-du-i să poarte haine urîte, dar descoperită în cele din urmă de Făt-frumos, care o ia de soţie, cf. ce n uş o t că. (Cf. COSTINESCU). Ar fi de dorit să ştim cine a fost aceă doamnă, a[l] cărei picior întreceă pe ăl ceriMşeresei. c. negruzzi, i 101. | Verb: (rar) cemişări (eenuşerl) IV* = a preface în cenuşă. Au lăsat în urmă, grămadă la un loc, O lungă risipire cenuşărită ’n foc. alecsandri, p. II 87. | A11 e derivate: cenuşărîe s. f. = cantitate mare de cenuşă; loc unde se strânge cenuşa. LM.; — cenuş^rniţă s. f. = scrumieră (barcianu, pamfile, C.). Îşi aprinse ţigara şi puse lemnuşul de chibrit în cenuşerniţa ce sta pe pat lângă el. SLAVICI, N. 265.] — Derivat din cenuşă, prin suf, nom. agent, şi instr. -ar. CENUŞĂREASĂ S. f. CENUŞĂRI vb. IV» CENUŞĂRÎE S. f. CENUŞĂRITĂ S. f. CENUŞĂTURĂ S. f. CENUŞE S, f. v. cenuşar. cenuşa. CENUŞER s. m. şi a. CENUŞEREĂSĂ S. f. CENUŞERÎ vb. IVa CENUŞERÎE S. 'f. CENUŞERIŢĂ S. f. CENUŞERNIŢĂ S. f. CENUŞETURĂ S. f. . CENUŞI vb. IVa CENUŞIU, -IE adj. s. f. CENUŞI/IE S. f. (Bol.) CENUŞOĂRĂ S. f. (Bot.) CENUŞOlU, -ŞOĂIE Şi -ŞOĂICĂ adj., subst. cenuş6s, -oâsă adj., s. f. CENUŞ0TCĂ s. m. şi f. CENUŞUŢĂ S. f. cenz- v. cens-. CEO- v. cio-. ceOn s. a. v, ceauu. cenuşar. v. cenuşă. CEOTÎ vb. 1 Va Infecter.—-(Banat.) A infecta, Com. v. branisce. [Pronunţ.: ce-o-?]. CEP s. a. şi m. 1°. Branche de sapin, nceud de sapin. 2°. Cep de vigne. 3°. Raeine de mcCis. 4°. Broche, fausset, bondon. 5°. Cănnelle. 6°.. Trou du tonneau. 7°. Cheville, goujon. 8°. Ext.râmitâ d’un poteau taillâe de maniâre â s’ajuster â une autre piece de bois. 9°. Tourillon. 1°. Ramură de brad s. de molid (Bran; com. marian, şez. v 56/b, vârcol, h. xii 355, xvii 90) ciuntată, fără frunze, ciot (ION CR. iii 303); nodul din tulpina unui brad s.' molid din care creşte ramura (costinescu, Straja, Bucov. com. A. tomiac). Îngrăditura livezilor întinse... se face cu răslogi şi druci, (= drugi), aşâ că tot între doi druci înfipţi în pământ, ale căror vârfuri se ţin la un loc cu colaci de cepuri de brad, se po*n orizontal răslogi de nouă urme.de lungi. PAMFILE, 1. c. 447. De atunci au rămas «cepurile cu cruce) în fiecare brad. marian, î. 112/12. Eu nu trag cepurile, Ci eu trag giunghiurile. id. v. 143. Pe brazi se fac cepi şi cetină. H. xvii 90, 2°. fLa plivitul viei) Viţa lăsată pe rod (HEM. 1868/20), ciuntată pe din sus de ochiul al doilea s. al treilea de jos în sus (11. xviii 3), joarda cea scurtă pe care se lasă doi lăstari (H. XVI 42). Cepuri se numesc două s. trei viţe lăsate mai lungi decât celelalte, la tăiatul viţei’ (h. v 278), nişte lăstare de aceeaşi etate (un an) ce se lasă numai cu trei muguri, spre a produce capete (H. IV 245); p. ext. cap de viţă tăiat împreună cu strugurele şi pus spre păstrare (rădulescu-codin). 3°. P. anal. Fir de rădăcină de porumb, numit şi gh iară s. viţă, care dă chiar deasupra moşoroiului de pământ, se întinde în jos şi intră apoi în pământ, pamfile, a. 87, cf. dame', t. 63. 4°. Dopul, astupuşul de lemn cu care se astupă gaura de jos (pe unde curge lichidul) a unui vas (butoiu, bute, şteand) (costinescu, LM., râdu.-lescu-codin, com. marian); sp ec. astupuşul de de-asupra al buţii (în opoziţie cu vraniul) Com. liuba. CsSp = epistomium. anon. car. Vede bolo bocu’ fără cep şi vinu’ curs tot pe pământ, n. bogdan, ap. DDRF. Trase, cepurile la câtevă buţi d’odată. ispirescu, l. 323/9. Un dop, cocean sau cep de lemn. F. R. atila, 90. 5°. P. ext. Cană, pipă. H. IX 83. Ia tra-geţi-mi încoă căte o cinzeacă, de la cep (scoasă proaspăt), odobescu, i 84/s. Procatărul umple pe cep o glajă. RETEGANUL, P. III 87/10. Cu gura la cep de bute. alecsandri, p. p. 314. || A da (s. pune) cep unei buţi = a începe o bute plină. El dete cep la o butie cu vin. ispirescu, U. 38/22. (P. e x t.) Daţi-i cep, băieţi! (arătând garafa). alecsandri, t. 238. | (Numai în DICŢ.) Linge-cep s. m. = beţiv. 6°. (Sens extras din expresia: a da cep butoiului) Gaura butoiului în care se pune cepul s. canaua. Gaură dată pentru înlesnirea pritocitului, cu spi-ţelnicul, la fundul butei sau butoiului (RĂDU-lescu-codin) ; gaura butoiului în care se bagă canaua (costinescu, pamfile, i. c. 223). Vinul se scoate din cadă, trăgăndu-l pe cep. I. IONESCU, C. 199. Prin un cep sloboade apa [din butej. C NEGRUZZI, I 96. 7°. (Dulgh.) Cuiu de lemn cu care se împreună două lemne, mai ales două obezi, cf. pâj, că ţ el. (DAM®, T. 8, PAMFILE, I. C. 128, APOLZAN, U. 19, RĂDULESCU-CODIN, H. XVI 10, II 29, IV 44,-VII 184, X 69, 539, XII 118). Faci cu sfredelul trei borte în pragul casei şi apoi le astupi, bătând în ele cepuri (cuie) de lemn. pamfile, B. 60. 8°. Limba de la capătul unui stâlp tăiată potrivit ca să poată intră în scobitura, altui lemn spre a se îmbină k-bârseanu, d. 100. Zis-a badea c’a veni, I/una’n ceriu când s’a ivi. ib. 134. Ne’ntâlnim cu Dumnezeu, Cu veşmântul mohorît. Lung din cer pănă’n pământ, ib. 512. Dragu-mi-i cerul norat Şi voinicul ne’nsurat. Dragu-mi-i cerul cu stele, Şi voinicul făr’ muiere. Dragu-mi-i cerul cu ceaţă Şi voinicul cu musteaţă. hodoş. P. P. 68 | Vestitul lăutar Dumitrache... sub alt cer [=' într’altă ţară] ar fi dobândit un renume european. I. GTTICÂ, ap. TDRG. # Scară la cer şi pod peste mare nu se poate. ZANNE, P. ITI 365. Cerul curat de trăsnet nu se teme, adică cp] nev'novat. nici o temere are. tord golescu, ib. I 18. Când s’a lini cerul ■ de pământ = niciodată, zanne, P. IX 400. Subt cer. LB. = pp pământ. Nu mai sânt minuni subt cer! Până-î cerul = cât e lumea; (după nesraţiune) niciodată. Eu mă duc, mândruţă, duc, Unde ’nfloare pip^riul Şi nu vin păvă'-i ceriul. jarnIk-bârseanu, D. 113. Aceste două lucruri sănt departe unul de altul, ca cerni de pământ = nu ce potrivesc de loc, e o mare diferenţă între e]p (costinescu). sânt în cel mai mare enn-trast. înălţimea cerurilor s. înaltul (s. slava) cerului : cea mai ma^e înălţime a acestui spaţiu. Noaptea..., aşezându-se întru înălţimea cerurilor.... întinde schiptrul său de plumb.preste o lume adormită. MARCOVICT, C. 7/„„. Calul ... zboară cu dînsul în înaltul ceriului. CREANGĂ. P. 27*',5, cf. 220 [Puricele] s'aruncâ în slava cerului, tspirescu. l. l/9. (Tmagine împrumutată din basme:) Balauri care vin cu o falcă’n cer şi una'n pământ, atât sânt de imenşi; dai-, fiindcă ei vin totdeauna cu cea mai mare iuţeală.şi furioşi în pofr:va erou'ui basmului, de aci fig. Cn o faleă’n cer şi una’n -pământ = vîjplins, plin de furie (gata d~ist,rugă tnt, în drumul ;ă"). Pe când Reşid eră urgisit..., soseşte generalul Menricof. r.u o falcă în cer şi alta în pământ, ghica. ap. TDRG. (Nu) se va face şraură (s. bortă) în cer = (nu) va fi lucru mare, (nu) va urmă vei mare nenorocire. Ori cum, tată, spune-ne si nouă, că doară nu s'o face gaură în cer, dacă vom şti şi noi ce lucru te amărăşte. tspirescu, L. 12'„,. A căfleâ (s. pică) cerul.pe einevâ = a fi surprins foarte neplăcut (LM., PAMFILE, c„ TON CR. ni 252), în cel maî mare grad, de o veste s. un fapt cu desăvârşire neaşteptat. Aj»]câ din cpr, a fi pus în faţn unui lucru cu totul npâşteptat.-ih. A se uită la cer = a fi mândru (Slatina, jud. Olt), zanne, p. tx 400. Cănd s’a lipi cerul de pământ =• niciodată (Buşteni, jud. Suceava), ib. IX 400. Bolta carului = firmamentul. Chiotele despicau bolia ceriului. EMTNESCU, n. 4'ar,. Brâul (s. cununa) cerului = curcubeul, pamftle, văz. 157. Poalele cerului — marginile spaţiului circumsciş de orizont. Cf. id. OBRi 1, 3. I-am găsii la cafătwl fămăniulwiţ m. ITTU). « 11°. (Vier.) Via are şapte lucrări: tăiatul, hărăi citul, cercu’, sapa după cerc, sapa după lăttarl plevila şi sapa după plevilă. H. XI 400. Hără-j| ceaia... se face tot odată cu cercu';:.. în alte părţi nu se zice cerc, ci «bălăcit». H. II 58. II. Fig. Figură, desen, linie, mişcare etc. în forn ă de inel s. roată. 1°. Rotocol, arman, roată, horă. Au văzut într’un loc un chip de şanţ ca un cerc, săpat în pământ. DRĂGHICI, R. 158/8. Cocostârcul... în cercuri line zboară. ALECSANDRI, P. m 26. Apa, unde-au fost căzut, în cercuri se roteşte, eminescu, P. 263. | Adverbial. Se prind de mâni şi se desprind, S'adună cerc şi iar se ’ntind. COŞBUC, B 21/,„. # Toate-s în cercuri — merg rău, pe dos. ZANNE, P. 522, PANN, P. V. II 148/20. 2°. Cearcăn (în jurul lunii, pamfile, cer. 34, 62, ochilor etc.) Ochii... împrejuraţi de un cerc purpuriu, c. NEGRUZZI, I 6 Bată-te... cercul cel de lângă lună..., cel de lângă soare. DOINE, 209/18. B. (Sensuri moderne şi cărturăreşti, după fr. «cercle»). 1°. (Mat.) Suprafaţă plană mărginită printr’o circumferen|ă (MELIK; G. 35), linie curbă ale cărei puncte sânt toate Ja o egală distanţă de un punct fix numit centru. Ecvator... este un cerc din cele mari. GORJAN, H. II 77. Baza, diametrul, periferia cercului. Cercuri de declinaţiune; polare (arctic şi antarctic); de latitudine, de longitudine; de iluminaţiune. Cerc orar = meridian ceresc. CULIANU, C. 16. 2°. P. ext. (Astron.) Calea pe care o porcurge un corp ceresc, orbita unui aitru. DK.Ţ. Cercuri diurne — cercuri descrise de aştri în mişcarea lor diurnă. CULIANU, c. 16. || Fig. Reuniune de persoane grupate în jurul uneia la o recepţie, într’un salon, fiindcă amicul se duce din cercul nostru, propun să începem masa şi s'o sfârşim cu un toast în sănătatea lui. ALECSANDRI, T. 1691. Regele, făcând cerc, a vorbii cu fiecare din cei prezenţi. | Asociaţie de oameni care întreţin cu cheltuială comună un loca] unde pot să se întrunească ;-p. ext. localul unei asemenea asociaţii, cf. c 1 u b. Cercul militar. ■ 3°. P. ext. Grupă de persoane aparţinând aceleiaşi clase sociale, s. având aceeaşi funcţiune, aceleaşi principii ori inteiese comune. Asemenea oameni... nu pot aparţineă ceicurilor, în cari te mişti tu. Eu sânt jos. eminescu, N. 72/29. Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece, id. P. 282. Popoarele sării chemate a se consolida în cercuri etnografice. MAIORESCU, CR. i 356. Autorii... şi-au făcut şcoala literară în cercul «Junimei». id. ib. II 349. Dan vorbeâ de cercurile literare din Bucureşti. VLAHUŢĂ, D. 61. El voi să exercite o ultimă presiune asupra cercurilor oficiale, iorga, l. ii 65. 4°. F i g. Cuprins, sferă, întindere, teren, limită (în atribuţiuni, cunoştinţe, ocupaţiuni etc.). câmp. O autoritate care să poată judecă după raţiune întinderea cercului libertăţii fiecăruia, ghica, S. 202. Nu vom puteâ face altă decât a ne învârti mereu într’un cerc de neputinţă, uricariul, XIV 147/5. Ne vom mărgini în cercul strict al obiectului în sine. HASDEU, I. C. lll/:l8. întreprinsesem... a căută în cercul literelor şi al artelor imagine vănătoreşti. odobescu, iii 60. Strâmtul cerc luminos al conştiinţei. MAIORESCU, L. 21. Epitropia bisericească o găsim, amintită... fără de a i se. preciză cercul de competinţă. SBIERA, F. 364/40. Aceasta nu intră în cercul studiilor mele. TDRG | Cerc viţios = .raţionament în care se ia drept premisă tocmai ceea ce ar fi de demonstrat. | t(La Româiiii din fusta monarhie austro-ungaiă, după germ. Kreishauptmann) căpitan de cerc (a. cercual) = şef administrativ al unei regiuni numite «cerc». [Pl ur. cercuri. | Diminutive: cercul^ţ s. a. (ad IV 1°). Cămăşile tinerilor... .au laturile gurii şi pepţii cămăşii înfrumuseţate cu îndoituri verticale (cerculeţe). MANOLESCU, 1171;—cercurtl s. a. Lăsând îndărăptul lor Pe luciul apelor Vălurile uşurele Şi vârteje ’n cercurile, alecsandri, P. p. 136 -cercurica s. f. art. Nume de capră. DAMfi, T. 182;—cercfiţ s. a. Soare, lună cu cercuţ. PAMFILE, CER. 34, 66. Cercuţu’ de p’ângă [= pe lângă] lună. ţiplea, P. p. Cercuţu’de p’ângă soare. ib.;—cer-cuş6r s â. Gura gârliciului îi prinsă pe un cer-cuşor de lemn. şez, IV 115/36. | A d j ec ti v: eer-ourtu, -io = arcuit, adus în formă de arc; spec. (la plur.) (coarne) aduse în sus în foimă de cerc; (bou H. II 26, I 344, n 117, Vii 149 s. vacă) cu coarne arcuite. Argeă însemnează, la zidiri, o formă cercurie boltită cu piatră;.aşâ, la case, pivniţe etc. (Grcpniţa, laşi). HEM. 1575/6 jos. O vacă la păr vânăt, coarnele cer-curii în sus. MON. OF. a. 1907, 7598. O juncă la păr porumb, coarnele laci-cercurii. ib. | N o m e n agent.: cercurâr s. m. = cel care • face s. care pune cercuri. DICŢ., (cu abstractele) cercurârie s. f. = meseria cercurarului. LM., cereurarit s. a = plata pentru pusul cercurilor. LM.] — Din lat. clrcus «cerc». Cf. dubletele circ şi ţarc, derivatul cercui, familia: cercel, cearcăn, (în) cercă, cercetă şi compusul semicerc. CERCĂ vb. I. I. 1°. Borner (une propri6t6), rechercher ou vârifier Ies bornes. 2°. Rechercher, examiner. Controler. Sonder. Ittudier, consulter; explorer; exptrimenter; faire une perquisition, une investigation; fouiller. 3°. S’informer, se prioc-cuper de savoir, demander. 4°. (Refl.) Chercher ă se rapprocher (de qqn), ă conclure une alliance. II. Envahir, pilier. 111. Poursuivre. IV. 1°. S’ef-forcer, tâclier (de...). 2°. Essayer. 3“. Hprouver, tenter (Dieu, la fortune). 4°. Essayer, gotiter. V. 1°. Chercher. 2°. Chercher ă, essayer d’obtenir, de provoquer, de faire. 3°. Faire appel, adresser une priire. 4°. Gagner. VI. 1°. Regarder. 2°. Visiter, frequenter. Vil. 1°. Eprouver, souffrir, subir. sentir. 2°. Obsi-der, envahir (en parlant d’une sensation, un sentiment etc.) 1. înţelesul orginar al latinescului circare erâ «a încunjură cu un cerc (inel, verigă)»: anuto aureo vulnus circat, apoi «a încunjură, a face o mişcare ocolitoare, a face ocolul (unui lucru), a percurge de jur-împrejur, a da târcoale»: circare montern. Acest sens s’a păstrat până azi la Spanioli şi Portughezi şi se găseşte şi în limba veche italiană. în graiul măsurătorilor de moşii (în care e atestat mai cu seamă cuvântul latinesc), circare a trebuit să însemneze «a face ocolul unei moşii, a-i da ocol, spre a-i fixă hotarele». Acest sens îl regăsim în românescul: 1°. f A cercă o moşie = a merge de jur împrejurul ei spre a o delimitâ, o cercă hotarele — a merge de jur împrejur pe la tdate hotarele spre a le determină, a le hotărnici, a le pune semne, a cercă semnele — a inspectâ, controlă, verifică, examinâ, de jur împrejur, semnele prin care se hotărăşte o moşje. Am luat hotărnici pe Timuş Cru-penschi logofiţel şi, hotărînd Timuş logofiţetul, au făcut salul în trei bătrâni pol [= şi jumătate].., cu care hotărîri neodihnindu-se răzăşii şi plângăn-du-se de strămbătate..., au fost poroncit Măria-Sa d-sale lui Toderuşcu Cantăcuzino şi d-sale Sturza Clucer, (ca) să vie aice sâ cerce aceâ moşie (a. 1741). URICARIUL, XV 311. Nu ne-[a]u fost vreme CERC — 288 — CERCA acmii să ne cercăm hotarele [călcate] (pe la 1650). IORGA, D. B. I. 91. Să cerci sămnele şi, pe unde or fi stricate sămnele, să le pui la loc (a. 1729). URI-CARIUL, XXII 410. 2°. P. gen. (adesea înlocuit azi prin încercă) Trans. şi absol. A examina, a supune unei cercetări, a cercetă (cu de-amănuntul), a scruta, a sonda (pe cinevâ), a căutâ să afli, a iscodi, a ştirici. Trebue giudeţul să cearce şi foarte mult să cearce. PRAV. MOLD. .577. Cela ce nu va lăsă [pe vameş] să cearce negolul... ib. 25,2. Tu cerci de-amănuntul inima şi zgăul. dosofteiu, PS. 25. Iscoade sânleţi, a cercă urmele ţărăi ati venit. biblia (1688) 32/j. Mai nainte de ce nu vei cercă, nu huli; gândeşte întâiu şi atunce dojăneşte. LET. II 62/n. L-au învăţat Vezirul, pe taină, să cerce pentru pâra ce-l pârlse Deltaban..., [dacă] este adevărat aşa, au ba. ib. II 276/s. Intr’accsta chip dară au fost ieşitul, începătura şi călcarea Gothilor de la Huni; iară acum ■ să cercăm, după aceasta... ce au mai lucrat, cantemir. hr. 262/23. S'au trimes de s'au cercat la sfânta pravilă, care dieată să cade a să ţineâ în samă (a. 1717). uricariul, XXV 281/24. Cercând fântânele cu slatină (a. 1815). ib. 1 227/8. Celui ce va să cearce începutul limbei româneşti. P. MAIOR, IST. 232. Toţi copacii ce cercase nu erâ decât copaci neroditori. DRĂGHICI, R. 42/j. De am cercă starea lui Robinson, aluncea am înţălege că aceea ce nouă acum, ni se pa,re a fi nemică, lui trebue să-i fie de o mare fericire. îd. ib. 144/19. Cercând ca scum.pătate a fabulei sujet... DONICI, F. II 24. Necromanţii şi vrăjitorii cearcă în zodii şi cu bobii viitorul sufletelor, odobescu, II 370. Ca ţiganul care bagă degetul prin rara casă de năvod, cu-a mele coate eu cerc vremea, de se'nmoaie. EMINESCU, N. 42/29. Unul din ei, pleşuv şi uscat, veni să-i cerce pulsul, id. ib. 79/22. [î]i cerci de la ’ncepere neamul. COŞBUC, 137/42. Âm trebuit să cerc mai întâiu toate actele şi scrisorile parohiale. SBIERA, F. 79/22. Am trimes pe Pepelea afară, să cerce ori de nu-i pândeşte cineva, id. P. 5. Dracii au deslegat sacii şi, cercându-i, i-au aflat toţi plini de cenuşă, id. ib. 17. D[umne]zeu umblă cu Sf. Petru pe pământ printre oameni şi le cercă firea şi inima, reteganul, p. Iii 56. Oamenii cercăm: Care-s cu păcate, Care-s cu dreptate. TEODORESCU, P. P. 92. Veniţi înapoi La (cutare), La noi, ,De-l cătaţi Şi-l cercaţi, Din creierii capului, Din nările nasului. ib. 382. A cercă din fir în păr. barcianu. Ver-zarea [— ciocănitoarea] cearcă copaciul şi, mai slab unde găseşte, acolo ciocăneşte. PANN, ap. ZANNE, p. I 689. Vasul plin se cearcă des — omul bogat de toţi e căutat, ib. IV 172. | (Construit cu în) (Absolut) De la sfântul scaun din ceriu caută Domnul, Cu ochii săi cei sfinţi, de cearcă’n tot omul. dosofteiu, PS. 36. | (Obiectul examinării se arată prin prep. d e) A supune unei cercetări, a controlâ, a verifică, a face o constatare. Ieşind sufletul, îi ies nainte ceata de draci şi cearcă in-tâiu de clevete. DOSOFTEIU, V. S. 96. Dat-au şi strinsoare mare, de cercă pre oameni de peceţi. LET. II 459/,„. | (Mijlocul examinării se arată cu prep. g u). S’au cercai cu divan giudecala numiţilor boieri (a. 1755). URICARIUL, XI 36 6/27. In valurile Volgăi cercam cu spada vad. EMINESCU, P. 200. || Spec. A sonda. Nu cercă marea cu degilul. ALECSANDRI, T. 1443, cf. creangă, p. 260/„. I A studia, a consultă. Nu numai letopiseţul nostru ce şi cărţi străine am cercat, ca să putem află adevărul. LET, I 95/19. | A experimentă. Să cuvine a să urmă pământescului obiceiu, ■ carele, în curgere de mulţi ani de obşte păzindu-să şi întru giudecătorii cer-cându-să, s'au întărit. CODICĂ ŢIV. 3/4. | A explorâ. Înţelepţii cu mare osârdire şi nevoinţă cearcă şi sapă pământul, prav. MOLD. 1. | (Jur.) A perchiziţionâ, a face perchiziţii, cercetări, investigaţii. Poate să cearce pren toate casele pre unde-şi va prepune sau va cunoaşte niscare seamne de furtuşag. prav. MOLD. 17/2. Având grijă să nu-i cerce casa, o sca-tulcă ce aveă cu odoarele sale le-au trimis... la un mitropolit. LET. II 43/,. Starostele să aibă voie a cercă toate dughenile, ca să vândă... cu cumpăna dreaptă (a. 1783). uricariul, II 42/14. | A cercetă, a scotoci. Şi cercă în toate hainele şi săculeaţele călătoriului aceluiaşi, neaflând nimica... MĂRGĂRITARE (a. 1746), ap. CCR. 197. if[i] băga mâinile în sân, pipăind şi cercând ceale ce căută. MINEIUL (1776) 27 2/2. 3°. (Construit cu prep. des. cu doară) A întrebă, a se informă, a se interesă, a ştirici. Când va fi îmbiat, de va fi cercat şi va fi întrebat cela cu paguba... prav. 162. Să meargem în Tir, să cercăm de Simon, ce face. DOSOFTEIU, V. S. 151. Cu lacrimile meale... [t]m[i] moiu aşternutul, De când nu cerci de mine. id. PS. 23, cf. 40. Irod... a cercat cu de-amănuntul de la dânşii, de vremea Intru care s’a arătat steaua, biblia (1688), ap. TDRG. Dă-i vin cât a puteă bea, Da de bani nu te ’ngrijeâ, Da nici de vin nu cercă, Că, de-a trece, ţi-oiu mai da. BIBICESCU, P. p. 295. Nn ştiu, dragul mieu; fără (= însă), fiindc’ai bătut atâta amar de cale, o să cerc, doară vor şti supuşii mei. RETEGANUL, P. V 65. 4°. t Refl. A face întrebare, a căutâ legături, relaţii s. simpatii, a începe tratative (în vederea unei alianţe). Şi de atunce Umil au început a stricare legătura ce aveă cu Tătarii şi se cercă la Mosc. let. I 325/,. Duca-vodă, domnind în Ţara muntenească, erâ Muntenii acum sătui de dînsul, ci începuse a se cercă mai vârtos Şerban Logofătul cel mare, cu fraţii lui. ib. II 16/32. Până eră acestea la Bugeag, începuse Petriceico a se cercă la Turci. ib. II 34/8. Cercatu-s'au Antioh-vodă, când au vrut să se căsătorească, pentru o fată şi la Constantin Brâncoveanul...; ce [= ci] nu i s’au trecut, ib. II 47/28. Zic că atunce se cercă acel Han să se închine la Împărăţia Moscului şi să lipsască de subt Împărăţia Turcului, ib. II 216/,. II. Chiar în latineşte legătura etimologică a lui circare cu circus «cerc» începuse să se piardă şi cir-care totam regionem (în inscripţii) însemnă «a cutreieră, a străbate (în lung şi în lat, de la un capăt la altul) o regiune». Acest înţeles s’a păstrat în italieneşte şi se reflectă în alb. kerkon «a călători». La noi îl recunoaştem în înţelesul «a cutreieră, a străbate (prădând) o ţară, a face incursiuni prădalnice (undeva)». Tăbărî, pornind cele in toate părţile, carele mai mult de opt zile cercară ţara, arzând oraşele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori. BĂLCESCU, M. V. 229/?0. III. t Când scopul acestei «cutreierări» este a prinde (un hoţ) sau a ajunge (pe duşman), avem sensul: a umblâ (mult, cu tot dinadinsul) după cinevâ, a-1 urmări. Şi nu până la o vreame i-au cercat Constantin-vodă, ce vreo doi ani. M. COSTIN, ap. GÂDEI. Voi să cercaţi pre Perşi, să le daţi certare..., că aşâ li se cade acelora. HERO-DOT, 252. IV. într’o frază ca: A cercat toată ţara, să afle un vraciu înţelesul vechiu e «a umblat în lung şi în lat, a cutreierat toată ţara, cu scopul de a găsi un medic». Făcându-se însă cu timpul o legătură tot mai strânsă între verb şi scopul ac-ţiunei, s’a născut unitatea semantică a cercat să afle (cu noul complement un vraciu) = «a umblat să afle, şi-a dat silinţa să afle, a căutat să afle», ca în multe dialecte romanice. (Azi, înlocuit adesea prin încercă). 1°. (Urmat de să....) A umblâ să..., a-şi da osteneala s. silinţa să..., a se strădui, a se sili, a se ţrudî, a face sforţări să..., a voi să..., a căutâ (6°) să... 'Acest voinic bogat cercă traiu mult să custe (=să trăiască). VARLAAM, C. 227,2. Ruşine să CERC - 289 - CERC pală... carii ceărcă sufletul să-mi piară. DOSOFTEIU PS 135. Şlefan-vodă... nu cercă să aşeze ţara ce (= ci) de războaie se găti. ureche, ap. GCR I 70/ Atunce se cercă acel han să se închine la împărăţia Moscului şi să lipsască de subt împărăţia Turcului. LET. II 216/„. Veşti... în tot ceasul totdeauna cerca, de trimetea la Poartă. ib II 333/ 1- ^ne cearc& a P& Dumnezeu, ftsd se osândeşte. E. VĂCĂRESCUL, IST. 156/4g, Eu voiu cercă, de voiu puteă, să fac o umbreală ca a lui. drăghici, R. 59/20. în zadar cearcă ei ? s& ridice un zid... despărţitor. ALECSANDRI, P. II 119- Ea cercâ a surâde. EMINESCU, N. 76/13. Unii oameni... nu se astâmpără... măcar că au păţit multe, iot cearcă, în pădurea lui, să vadă nu-l vor puteă găbui cumvă? CREANGĂ, p. 218/,. Cercă feliu şi chip ca s'o răpească, sbiera, p. 315. Ian cercaţi a-i da ceva. id. ib. 247. Cercâ... să cheme pe Român. şez. v 80. Voiu cercă să văd. reteganul, i*. II 50. Lupul, unde a mâncat mielul, nouă ani cearcă a-şi găsi hrană. ZANNE, P. I 567. || Refl. (După sinonimul) «a se strădui, a se trudi»). Cela c,e să cearcă (să ispiteaşte Munt.) să otrăvească pe cineva... PRAV. MOLD. 414, cf. 746. S'au cercat Muradin Sultan şi la Moscali să se închine, let. II 49/n. M’am cercat să cetesc un romanţ din acele manuscrise, c. negruzzi, i 11. Vulturi... se ce[a]rc[ă] vesel ca să zboare. ALECSANDRI, II 6. Să te cerci a dovedi, odobescu, III 48/J8. Oricum se cercă bietul om să-şi scoată carul din imală, nu puteâ, nici într’un feliu. SBIERA, p. 199. Să nu să cerce în zădar a-l însura, reteganul, P. III 32. Biata fată de împărat se cercă să zică şi ea ceva, dară împăratul îi tăie cuvântul. ISPIRESCU, L. 23/29. Ei se tot cercă, Zidul că ’ndrepiâ. TEODORESCU, P. P. 462b. 2°. A b soi. A face o încercare (s. încercări), a proba (într’o doară), a căutâ. [Tâlharii] cercat-au pre la toate mănăstirile, până au lovit la mănăstirea Putna (a. 1622]. IORGA, D. B. I 40. îndată au chemat pe Costachi la Curte, apucăndu-l să mărturisească care au arătat casa, ca să cerce, dar el nu ştie nimica. LET. III 233/2S. Din mânie şi mai mare ar fi cercat, că ar fi chemat pre Turci întru agiutoriu, de nu o ar fi aşezat unii dintre boierii cei mai de frunte. ŞINCAI, HR. II 28/21. Nu să cade de prisosit să cercăm, că cercarea de prisosit la mulţi le-au fost spre stricăciune, ţi-CHINDEAL, F. 178/l4. îngădueşte să cerc şi eu vi-tejeaşte. BARAC, a. 13. «Bine», răspunse smeul, «cearcă, şi vom vedeâ ce voinic eşti», sbiera, p. 134. Muierea cerea cu el şi cu buna..., dar nă-rodul nărod rămâne şi ’n ziua de Paşti! RETEGANUL, P. I 1. Un părău cu apă rece, Cine bea de dor îi trece: Am cercat şi am beut, Şi de dor nu mi-a trecut, hodoş, P. p. 216. larba-cu-foaia-lată e cea mai bună doftorie de cap, şi, de 'vrei să mă asculţi, cearcă, şi vei vedeâ, ŞEZ. III 151. (Urmat de doară, dacă, de) S’au vorbit vr’o trei copii S’apuce ’n codrul de tei, să cerce de-s voinicei. ALECSANDRI, P. P. 289, cf. 87. Eu, pe-un fir de rornăniţă Voiu cercă de mă iubeşti. eminescu, ap. TDRG. Ea cercă toate chipurile, doară ar deslipl-o de la inima împăratului, dară nu puteă. sbiera, p. 117. Hai la noi slugă, că mama de multă vreme lot cearcă, doară va află o slugă. RETEGANUL, p. iv 16. închide ochii, pentru ca să cerce dacă poate trece podul cu ochii închişi. ŞEZ. iii 56. || A probă în toate chipurile, a face tot posibilul, a întrebuinţâ (toate) mijloa-ce(le), a face şi-a drege. Vai, mândro, mândruţa m,ea, Ce putuşi, mândră, cercă, De io nu ie pot uită? hodoş, p. P. 136. 3°. Trans. A pune (pe cinevâ) la încercare, la probă ; a ispiti, momi, ademeni (pe cinevâ). Cserk= tento, probo. ANON. CAR. [Călugăriţa] nu să duce Dicţionarul limbii române, 12. XII. 1928. sd cearce pre nime, cumu-i bărbatul, de mearge de o smomeaşte. PRAV. MOLD. 757. Mi-ai cercatu-mi inima. DOSOFTEIU, PS. 46. De barce, plute, luntri nu sânt împovărat Şi greutatea lor asupra-mi n’am cercat. DONICI, F. II 17. Relele... ţi s'au trimis din cer, ca să se cerce credinţa ta. marcovici, D. 15/2e. «Cum ai să iei d-ta... un Rus? Rusul e ca porcul»— o cerc eu. IORGA, B. 233. Se pricepuse îndată că inima smeului nu poate fi acolo, şi că el căută numai s’o cerce, sbiera, p. 63. Eu v’aş sfătui ca să nu cercăm răbdarea lui Dumnezeu până în sfârşit, ci să ne lăsăm de tâlhărit, id. ib. 267. Eu numai cercasem firea muierii. RETEGANUL, P. v 82. Să vă cercaţi puterile, să văd care sânleţi mai tari. id. ib. IV 17. Aseară şi-alaltăseară. Mă cercâ doru’ p’afară. doine, 159. # A-şi cercâ norocul = a-şi pune norocul la încercare. Atraşi de frumuseţea fetei şi de bogăţia părinţilor, au voii să-şi cerce norocul. SBIERA, P. 140. S’o dus acolo la fântână, ca să-şi cerce norocul, să vadă, n’a puteă să scape fata împăratului de la un nacaz ca aista? ŞEZ. IV 197. 4°. Trans. A căutâ să vezi dacă (ceva) e bun, valoros, potrivit etc., făcându-i proba; a proba (o haină), a gustă (o mâncare, o băutură), a încerca (o armă) etc. Apostolul, sugând un pahar, strigă că încă de la nunta din Cana nu băuse aşă vin minunat,, şi pofti pe gazdă să-l cerce. c. NE-GRUZZI, I 83. Să-mi mai cerc astă rugină [de puşcă]. ALECSANDRI, P. I 61. Cearcă-l [şalul] d-ta, ca să ştim de se prinde pe o talie elegantă, id. T. 308. Cercară ţoale femeile condurul şi la nici una. nu se potrivi. ISPIRESCU, L. 187/20, cf. SBIERA, P. 215. Nu odată şi-au cercat tăiuşul cuţitelor, coaselor şi al securilor, vârful suliţelor şi al furcilor de fier în capurile şi coastele Tătarilor. MARIAN, T. 264/4. «Cum voeşti să ne batem? Din fugă, din sabie, ori din trântă?»—«ilai să le cercăm pe toateh răspunse Sucnă-murgă. sbiera, P. 92. în ziua de moşi... se cearcă lut pe lut (omul cearcă blidele, de-s tari), şez, I 128/14. Iar când a’nseră de noapte, Să mai cerc durda, ce poate. ALECSANDRI, P. P. 256. Când eram de optsprezece [ani], Cercam vinul dacă-i rece. ib. 254. Să cercăm vinul de-i bun. JARNÎK-BĂRSEANU, d. 273 Trecuiu.în ţară streină, Cercaiu pânea de e bună, Şi luaiu odată’n gură, Pânea mi se pare tină. teodorescu, P. P. 285. | (Modern, după fr.) A încercă să iaci, să începi cevâ. Nu e ’n stare nici o mână ca să cerce-al tău portret. ALECSANDRI, P. I 161. V. Când scopul cercării (= umblării de jur împrejur, cutreierării) este aflarea, ajungem la ideea exprimată prin «a căutâ», care e sensul principal al urmaşelor lui circare în limbile romanice şi care se găseşte la noi în Moldova şi Transilvania nordică. 1°. Trans. şi a b s o 1. A căutâ (adesea în opoziţie cu aflâ s. găsi). Veni păstoriul... cercându oaia cea pierdută, varlaam, C. 381. Unde-l cerci, acolo-l afli. id. ib. 80,2. Mearse cu multă nevoinţă, de cercâ locurile pustiei. DOSOFTEIU, v. S. 11. Eu, cercată de la ’mpăralul şi aflat şi pus iarăşi la cinstea cea dintâiu. id. ib. 22,2. Mâna Dumne-zăului nostru preste toţi ceia ce-l cearcă pre el, şi mânia lui preste toţi ceia ce-l părâsescu pre el. BIBLIA (1688) 341. De vei cercă la cărţile besericii, vei aflâ scris viaţa sfi^iei sale. LET. I 103/14. Au trimis oamenii să cerce locuri mai bune de hrană. ib. 1 85/18. Turcii... pre toţi morţii i-au desgropat, cercând pentru avere. ib. II 122/38. înlr’adins am cercat-o, ce [= ci] nu s’au aflat, cantemir, hr. 162/,. Să fie volnic a cercă pe un ţigan ciubotar. (a. 1740). uricariul, xxi 387. Tâlharii... preţuim denta să se cerce şi să se prindă, şincai, HR. I 352. Cercânâu-şi loc de lăcuinţă, unii s’au aşezat in Bulgaria. P. MAIOR, IST. 184/u. Odinioară Teucru, eroul Sălaminei, cercâ pe luciul mărilor... o patrie mai ferice. ODOBESCU, I 252. I, II, 19. CERCĂ - 290 - CERCĂ Cercând aşâ, .n'au găsit nici o. casă, dar au aflat o bortă în pământ. SBIERA, P. 200. Sânta Duminică a întrebai-o ce cearcă? id. ap. TDRG. Au mai cercai-o prin grădină, prin toate ungherele, dar degeaba, n’au dat de dărisa. id. ib. 90. Ce caţi, Magdule, la noi?... Am venit să cerc [fete] pe aici. De-oiu găsi una mai mare, Să-mi fie de însurare. ALECSANDRI, P. P. 377. Ileana... eră o fată, cât să-i cerci părechia, de frumoasă ce eră. reteganul, p. i 51. | (Urmat de. să..., de..., doară...,) Cercă pretutindeni, doar ar găsi vr'un copăciu care-să-l poată scobi, drăghici, R. 143. Cercam un vad, să ies la lumea largă. EMINESCU, p; 203. 2°. ţ A căutâ să obţii, să pricinueşti, să provoci, să ridici, să faci etc. De le deslegi de muiare, nu cercă muiare (a. 1618), ap. GCR. I 52/21. Păcătosul cearcă direptului moarte. DOSOFTEIU, PS. 124. Pizmaşi ce-mi cearcă scârbă, id. -PS. 17. Cămila cercând coarne, şi-au pierdut şi urechile. cantemir, IST. 102/32. [Grigore Ghica-Vodă] cercă dreptatea fieşlecui la judecată, let. III 81/6. Au începui sf. mănăstire a-i supără şi a cercă pretenţie pentru aceă culme (a. 1845, Craiova). IORGA, S. D. XXI 355. A cercă mijloace == a căutâ fel şi chip, mijloace spre a..., prilej = a căutâ o oca-ziune binevenită, sfat — a te duce să iei sfat (de la cinevâ), a te sfătui, slujbă = a căutâ un angajaT ment, strâmbătate = a căutâ mijloace de răzbunare, vreme = a aştepta ocazia, timpul oportun. De nu s’are hi prilcjit. o samă dintre capete să cerce mijloace şi să nu alerge la Împărăţie, are hi fost la perire ţeara aceasta, let. i 236/34. Din zi în zi, cercă prilej, cum şi în ce chip s’ar puteă mântui de acel Domn al lor. LET. iii 59/19. Ovreii toţi i-au scos ocara Şi cărturarii lor cercară Prilegiu să piardă pe Hristos. COŞBUC, B. 30/5. Unul cu altul cercă sfat, ce vor puteă face ca să poată hălădui. LET. I 161/17. Sta împrotiva împărăţiei Neamţului, cercându-şi şi Haliţchie slujbă la Ra-coţie. LET. II 85/ls. Deci Turcul i-au dat răspuns să-şi cerce strimbătatea, că el n’are acolo amestic, fiind bucuros să se înceapă gâlceava acolo şi el să aibă pace. LET. II 397/i. Cu gândul lui nepotolin-du-se— că eră sufletul lui amărît—deci tot cercă vreme. LET. II 20/8. 3°. A apelâ la cinevâ, a se adresă cuivâ cu o rugăminte, a rugâ. Avem şeapie sute de îngeri împrotiva [diavolu]liu, de-i vom cercă, să ne hie agiutori. VARLAAM, c. 268. Cine te ceârcâ cu rugă curată, îl grijeşti la lipsă. DOSOFTEIU, PS. 30, cf. 112. Ceia ce-l cearcă [pe Dumnezeu]. NIFON, 6. Burii cu toţi soţii lor cearcă pre Traian ca, făcând pace, să se întoarcă acasă, şincai, hr. I 4. 4°. (Ungurism, în Maramureş, după ung. keresni «a căutâ» şi «a câştigâ») A câştigă bani lucrând (Rogna). Com. ittu. VI. Ajuns în sfera de sinonimie a lui «căută»,. cercă a putut primi şi alte înţelesuri ale acestuia. 1°. f A se uită, a privi, a căutâ. Turcii, după ce au trecut în Lichireşti, cercându-şi în preajmă, şi văzăndu-se fără zăligneală, se îndreptară noaptea către Slobozie, dumitrache, c. 394. (Acest sens s’a putut naşte şi din cel de «a examinâ» sau poate chiar în lat. să fi existat expresia circare oculos «a-şi roti privirile, a-şi face ochii roată», cf. ital. cercare con l’occhio = investigare col guardo şi lat. med. circator «păzitor, streajă»), 2°. (Ca şi lat. -visitare) A -umblâ des (pe undevâ s. pe la cinevâ), a cercetă, a vizită (LB.), a căutâ (pe cinevâ), a. frecventă (o şcoală). învăţând mai năinle pre gazda sa (de-l va cercă neşline) să spună că s’au dus. şincai, hr. ii 247/22. Tinerimea nobleţii... cearcă academiile (a. 1827,- Transilv.) ap. CA. 618. Poate că nici crâşmăriţei nu-i eră tocmai urît a sta între noi, de ne cercă aşă des. creangă, a. 92/13. VII. într’o frază ca durerile au cercat pe bolnav, avem a face cu o expresie figurată, de felul lui năvălitorii au cercat ţara, adecă «l-au străbătut, cuprins, răvăşit». Prifitr’o inversiune obicinuită între subiect şi complement, se poate zice şi: bolnavul a cercat dureri, în care construcţie sensul e pasiv: «bolnavul a fost străbătut, cuprins, răvăşit de dureri», adecă «a îndurat, suferit, simţit». La acest sens s’a putut adăogâ o. nuanţă nouă de la cercă = a pune la încercare. (Azi, mai cu seamă înlocuit prin încercă). 1°. (Subiectul — omul ■—e obiectul pasiv, fiind vorba, de obiceiu, de o întâmplare s. sensaţie neplăcută) A trece prin încercări, a suferi, a îndură, a aveâ parte de..., a fi expus la..., a gustă, a (se) simţi. N’ar fi cercat osândă sluga cea c’un talant, ci mai vârtos dobândă, de nu l-ar fi îngropat. zilot, CRON. 65/22. Ţara aceasta au cercat atâtea răutăţi, încât săracii lăcuitori ajunseseră la o desăvârşită desnădejduire. DOC. (a. 1804), ap. TDRG. Primejdie ca aceasta alta nu cred c’ai cercat, beldiman, O. 62/2S. Câtă greutate a cercat Numa, spre a puteă călcă o hotărîre ce eră mai scumpă decât vieaţa! id. P. II 144/6. Toţi patimi cercăm, necazuri răbdăm. PANN, E. IV 123. Cercam multe. scârbe. GORJAN, H. I 116, cf. (lipsă) I 8/24, (ticăloşii) II 1, (mâhnire) II 229. Nici o patimă nu cearcă a voastră proastă simţire, konaki, p. 252. Împăratul cearcă întristare pentru noi. E. văcărescul, IST, 284/41. Toţi poeţii cearcă ’n lume feliuri de nemulţămiri. DONICI, F. II 56. [Amorul] mă făceă a cercă toate chinurile despărţirii. c. negruzzi, i 61. | (Neobicinuit, fiind vorba de o sensaţie plăcută) Eu mă purtăm către dînsul ca cu un Turc, şi cercă mare plăcere. E. Văcărescul, IST. 289/4j. | Subiectul e cevâ neînsufleţit) Veri ce stricăciune va cercă lucrul cel închiriat... chiriaşul nu să îndatorează. CARAGEA, l. 23. Când cearcă pământul vr’o mică zguduială... ALEXANDRESCU, M. 255. Trei groaznice focuri a cercat acest oraş. c. negruzzi, i 70. 2°. Unipersonal (Despre stări sufleteşti) A se ivi, a veni din când în când, (despre om) a simţi ivindu-se în răstimpuri (ca o încercare, tentaţie, ademenire etc.), a fi cuprins, obsedat (ca de o presimţire vagă). De câtva timp îl cercă în răstimpuri un junghiu în piept, vlahuţă, n. 14. Şi astăzi încă, din această pricină, mă cearcă păreri-de-rău. SADOVEANU, P. S. 44. Şi lot îl cercă amintirea cu Lipovanul. id. ib. 20. Se întâmplă a doua sau d treia oară: par’că'-l cercă, par’că-l prevesteă în singurătatea vieţii lui, loviturile acestea par’că erau uşoare bătăi în uşă ale morţii, id. M. 103. [Adjective: cercat, -ă (cu negativul necer-cât, -ă) = încercat, cercetat, examinat, întrebat; (cu înţeles activ şi trecut, cf. germ. ein gepriifter Mann) experimentat, cu experienţă, priceput, păţit; căutat, (ad I 2°). Domn harnic..., cercat şi înţelept. TES. II 307. Sânge ce se varsă, Domnul necercatU nu lasă. dosofteiu, PS. 30. Necercat de Mihaiu-vodă de-i trebue oaste, au dat iarlâc la Bei-Mârza. let. III 120/4. Războinicii viteji şi cercaţi. BĂLCESCU, M. V. 325/24. Un copil necercat în ale războiului. ISPIRESCU, L. 193. Sufletele lor cercate prin multe nenorociri, ralet, ap. TDRG. (ad V 1°). Pravilă... cercată şi găsită, eustratie (a. 1632), ap. GCR. I 76/u. N’a rămas ţară necercată de mine. LM.; — cei'căt6r, -oare = care .cearcă, cercetează, cercetător; (mai ales substantivat, învechit) om trimes sâ cerceteze, să caute, să sondeze terenul, să examineze; cercetător, cercetaş, investigator, explorator, iscoadă, informator; (spec. la peţit-), peţitor; f spion (COSTINJESCU); — (substantivat subtiorma feminină) cercătoâre s. f. = sondă. DICŢ. Cercătorii ( — cei .care căutau) aflând pe Temistoclei şi întrebăndu-l de sfântul Dioscorid, răspunse că CERCĂ - 291 —. CERCALĂ ■nu-l ştie unde-i. dosofteiu, V. S. 233. .Moisi den pustie trimeaşe să caute ţara cea făgăduită şi •porunci cercătârilor să aducă din rodul acelui pământ, cazania (a. 1642) ap. GCR. I 100/16. Să stînsără cercătorii de cercături. DOSOFTEIU, V. ,S. 482, cf. MINEIUL (1776) 342. Toţi învăţaţii şi cercătorii adeverinţa istoriilor. CANTEMIR, HR. 52/4. De [= dacă] mirele e din alt sat..., iatălşi mama fetei... merg cercători. SEVASTOS, N. 49, cf. H. III 141. Au venit cercătorii ce-i trimisese Jicmond, de au ■cercat să ştie de oastea lui Sinan-paşa, ce s’au făcut. let. I A. 113, cf. I 130. La ce alt se poate cercă metalul aurului şi argintului decât la piatra cea cercătoare? odobescu, I 299/6. Nu e rău... ■ca traducătorul român să consulte şi pe cei cari, mai nainte de dînsul, s’au cercat a interpretă în limbe moderne pe autorii vechi, dar... nu se cuvine ca noul cercător să-i ia orbeşte drept călăuze. id. II 367/i2. | Abstracte: cercare s. f. (azi înlocuit de obiceiu prin încercare) = examinare, cercetare, f investegaţie, f studiu, explorare (LM.), experimentare, (pe la mijlocul sec. XIX redă, în limba literară, adesea, pe) experienţă; încercare, probă, ispită (LB.), (concretizat, cf. cereală) jerbie de tort cu care se cearcă coloarea cea roşie, ca să se vadă dacă aceasta se prinde bine ori nu (PAMFILE-LUPESCU, CR. 122); f (urmărire; silinţă, tentativă) punere la încercare; căutare (LB.); vizită (LB.); îndurare, suferinţă; spec. durere pe ■care o simte femeia însărcinată când i se apropie ■ceasul naşterei. (Mai rar, negativul necercârc s. f.= lipsă de experienţă. DICŢ.) (ad I 2°). Când va aveâ o pricină, cu mare cercare să se dovedească (a. 1741). URICARIUL, IV 402/l Să-i facă cercare, căci e creştină. MINEIUL (17 76 ) 272/i- Cea mai scurtă vreme de la. zămislire pân la naştere sănt şase luni întregi, după cercarea celor întru aceste ispitiţi, vechi şi noi bărbaţi. CODICA ţiv. 25/30. Cercarea oamenilor din veac în veac fac să înainteze meşteşugurile, marcovici, D. 224/22. Din ho-tărîrile dobândite, după ce vor trece prin focul curăţitor al cercărilor practice, vor ieşi adevăruri lămurite. I. IONESCU, C. VI/13, cf. 19/26 , 2 5 3/20. Râdeţi, domnilor, pentru că nu aveţi cercarea mea. C. negruzzi, i 77/ls, cf. I 90/2„, i 272. Cercarea niciodată s’o iei în zadar. IORD. golescu, ap. ZANNE, p. vin 115. # Prin cercare t = din experienţă. N’_a putut încă cunoaşte prin cercare, că soarta omului este schimbătoare? marcovici, D. 14/18. Cercarea îl încredinţă în cea mai de pre urmă. GORJAN, H. I 83/26. Am aflat că poate cineva să facă o prubă..., de voiţi a vedeâ în faptă, vom face o cercare. DRĂGHICI, R. 113/27, cf. 119/4, 52/16. Cercare cu gustul, polizu. Drept ■cercare, hai, fă-le lu cerşilor, la capătul ist de pod. CREANGĂ, p. 298/16. Fătul babei, căruia-i păsă mult ca fata... să se încredinţeze că el ştie.-., mai 'multe ■decât ea, au primit şi această cercare. SBIERA, P. 146'. Văzând că toate cercările lui sânt fără izbândă, se ferea din calea ei.... ŞEZ. V 136/t. # în&^o cer-■care=într’o doară, de probă. L-am ales, într’o cercare, Să vedem ce minte are. RETEGANUL, tr. 78* cf. JarnIk-bârseanu, D. 66. A face (o) cercare= a încercă, a probă. Făcând cercare, au nimerit. drăghici, r. 119. Nu mă leg ca să prind pe tâlhari, ci numai o cercare să fac. ISPIRESCU, L. 83/3, cf. 16/4i 20/„. 83/s. (După germ. Priifstein =probă .doveditoare; cf. piatră cercătoare odo-BESCU I .299 0). Istoricul vieţii mele va fi o ■piatră de cercare pentru prietenia noastră. S: NĂDEJDE, ap. TDRG.. (ad III). Cu multe feluri de meşteşuguri şi cercări, Şerban-vodă printr’alle părţi =îl căută şi-l goneâ. MAG. IST. II 200/2j. (ad IV 1°). N’am lăsat nici o cercare. [să te înduplece], beldiman., O. 38/c. Bunătăţile pe care ne odihnim dormitând sânt cercări, iar nu răsplătire pentru fapte rele. MARCOVICI, C. 26/24. Cercare zadarnică! fiind contrară imaginaţiei mele vagabonde.' Alecsandri, ap. ghica, s. 81. (ad VI) Robinson ...au început iarăşi a încunjură muntele, că doar’ va găsi loc îndemânatic de locuinţă; însă... au fost zădarnică toată cercarea sa. drăghici, R. 48/21. Au dat boală între oi şi acuma-i cercare prin sat şi la cine s’ar află lână neopărită, acela a fi foarte aspru pedepsit. SBIERA; p. 238. (ad VII) Păţirea sau cercarea a multor lucruri, marcovici, C. 65/23. Însuşi am făcut .cercarea asta [e vorba de nenorocirile îndurate], beldiman, n. p. ii 33/1; Dacă femeia capătă înainte-de naştere de repeţite ori cercări, e un semn că i-a făcut cineva (Bucov.). MARIAN, na. 45 ; — cercat s. a. = încercat, probat, examinat, căutat. CsSrkat = probatio. anon. car. Umblă cu cercatul? PANN, E. V 27. Moşneagul a rămas pleşuv şi spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt malaiul, creangă, p. 294/24. Ş’a apucat-o la cercat, La cereai şi la mustrat. teodorescu, p. p. 152. Am o neagră salbu-liţă, De cercat la, gâtul tău, Care nu te-a prinde rău. ALECSANDRI, P. P. 36. După aceea s’au luat ei iară la cercat drumul, ca doară ar nimeri acasă, sbiera, P. 68,; — (învechit) ccrcătură s. f. = încercare, probă (LB.); examinare, tentativă, experienţă (LB.); probă, gustare (a bucatelor care se pregătesc); cercetare (a unei cauze), investigaţie (judecătorească); control (făcut de stăpânire relativ la strângerea veniturilor ţării din partea con-tracciilor FILIMON, C. II 331). Iani să căutăm din sfintele scripturi această cercătură. DOSOFTEIU, V. S. 59/2. Căpitanul Domnului de Ardeal care va fi pus acolo pentru cercătură vinei şi a faptei. LET. I A 109,/32. Am făcut jalobă la Poartă şi au isprăvit un ferman şi au'venit un agă, ca să facă cercătură. ib. II 181/10. La cercălur[ă], găsindu-se călătorul făr’ de pecete dela sat au nescris pe faţa lui, va plăti pecete împătrit. IORGA, s. D. VI 217. 'N’ai decât să scoţi... cercătură în ţară. FILIMON, C. II 331. Şi îndată să se iee [şerbetul de pe foc], fără cercătură. drăghici, ap. TDRG. Înainte de a se utiliză zeama aceasta, se face o cercătură într'o oală curată, pamfile-lupescu, cr. 115. Aceste frământături au darul de a fi cele mai bune cercături pentru cei streini, şez. ii 157. ]Alte deri vate: (Postverbal) cearcă s. f. = întâiul ou care sb colorează de Paşti, numit şi merişor, mingişoară, no.rocul-copii- 1 o r (Bucov.). pamfile-lupescu, cr. 187; — cercată s. f. = jirebie de tort, cu care se cearcă coloarea (roşie), ca să se vadă dacă se prinde bine sau nu (marian, v. 166); cercare (din care ar puteă fi o formă disimilată şi apropiată în urmă de suf. -ală). Nainte le-o ieşit, Cereală albă o ’ntins Calea le-o cuprins, marian, d. 163, cf. (cercală roşă)- id. V. 163. Cunună de cercal[ă], pamfile, B. 28; — | cercare ţ, -eâţă = cercetător. Cercăreaţa făcutelor de noi venire, dosofteiu, m; 111], — Din lat. circare. De remarcat că acest verb s’a pierdut în dialectele transdunărene şi nu se poate atestă în Codicele Voroneţean, în Psaltirile husite şi la Coresi. Cf. cearcă, cercăreţ, cercală, încercă. Cf. Dacoromania IV, 671—674. <: Mite A GIU f s. m. v. cearcagiu. CEKCÂ1Ă s. f. (Grom.) v. cercă. CERCĂiiĂ s. f. (Pese.) Sorte de filet de peche.-—• (Bucov.) Unealtă (în formă' de sac. marian, V. 166) de pescuit, constând din. două nuiele îndoite în formă de arcuri aşezate cruciş şi legate la mijloc; nuielele acestea au câte o crestătură la capetele lor; astfel încât să ■ se poată legă de ele nişte sfori, cu care se închide între dânsele o plasă pătrată. Se mai numeşte şi crâ.snic-de-mână 19* CERCALAM — 292 — CERCELICĂ s. fără coadă s. cristaş fără coadă s. ghelbereu. antipa, P. 114, cf. 47, 113, 145, F. 40, 134. — Pare a fi acelaşi cuvânt ca cercalan, apropiat de cerc sau de cercă. CERCALÂM S. a. 1 CERCĂiiÂN s. a. > v. ţărcălan. CERCAIiĂtT s. a. J CERCĂWEIi S. a. \ CERCĂNÎ Vb. IVa j V- CearCa"- CERCătâ t Ia v. cercetâ. CERCĂTURĂ s. f. v. cercâ. CERCE ÂF s. a. v. cearşaf. CERCEÂiiĂ s. f. v. tesală. CERCEL s. m. 1°. Boucle d’oreille. 2". Nom d’une fleur. 3°. Anneau fixâ en bas de la piece de bois courbâ qui soutient Ia ridelle et dans lequel entre l’essieu. 4°. Anneau ou entre le bout sup6-î'ieur de cette piâce. 5°. BarreUe qui est au milieu de la ridelle. 6°. Chaîne. 7°. Pârtie de la bordigue. 8°. Nom de boeuf. 9°. Nom d’une 6toile. 1°. Verigă de metal (în care pot fi fixate s. de care pot fi atârnate pietre preţioase, monede ş. a.) purtată de fete şi femei în urechi, ca podoabă. (Cf. H. II 14, 147, 168, 204, IV 12, mardarie, l. 3982) une-ori şi de băieţi şi bărbaţi, cărora li se pune de mici, spre a-i feri (după credinţa pop.) de boala-rea (epilepsie); adesea pusă şi la animale domestice, ca semn de proprietate s. de recunoaştere (şi în acest caz e de metal) s. ca podoabă (şi în acest caz e de lână). Văzii cercâii. biblia (1688) 162. Au cercat cămilă, să-i puie cerceii la urechi. MAG. ist. iv 107/s. Cercei, 5 părechi. DOC. (a. 1750), ap. IORGA, S. d. XI) 54. 1 păreche cercei de aur (a. 1809). URICARIUL, X 254/j,. Împodobeşti urechile, în loc de cercei, cu aripi şi os de peşte, drăghici, R. 158/31. Căte fete-s cu cercei... Toate-aşteaptă să le ceiu. JARNlK-BÂRSEANU, D. 371. Spăriat badea mă’ntreabă... de cercei, Cine-a dat banii pe ei? ib. 77. La fete să nu se puie cercei când ies plugarii la câmp, căci li se rup urechile [Credinţă pop.], şez. iii 121. Cercelul Doamnei urlă'n fundul oalei? (= Clopotul) GOROVEI, C. 86. încărligată, învărligată, în ureche de carne aninată? ( = Cercelul), şez. I 196. (Variantă:) Usturime cu durime, Când o puiu, îmi pare bine? ( = Cercelul). O vită (bou, oaie ş. a.) cu cercei. Un pisoiu s. un căţeluş cu cercei. # Vulpe cu cercei se zice unei femei prefăcute şi viclene. zanne, P. I 709. Cercel la ureche = lucru fără importanţă, care serveşte numai ca podoabă, floare la ureche. Cf. ib. III 97. Cerceii mi-au căzut, dar urechile mi-au rămas = averea am prăpădit-o, dar nu mă las. pamfile, crăc., cf. zanne, p. iii 967. || (Bot.) Cercelul-Doamnei = papucul-Doamnei. Cf. DAME, t. 184, H. x 3, 205, 465, XII 281, XVI 207; cerwii-babei = lemn-râios. panţu, pl. 2’. (Bot.) Numele unei flori (nedefinite). II. II 142, ix 482. 3“. Inelul s. ochiul de fier de la capătul de jos al leucii prin care intră osia. Com. marian, DAME, T. 10. 4°. Rânca, postorunca s. runcul, în care vine băgat capătul de sus al leucii. Cf. liuba-iana, m. 106. 5°. Bucata de lemn (de stejar s. de frasin) s. de fier care ţine legaţi carâmbii loitrei, la mijlocul spetezelor (şi e îndoită pe după carâmbul de sus şi fixată în dăltuitura scării s. în crucea de mijloc cf. H. III 72, X 46). Cf. DAMf), T. 10, PAMFILE, I. C. 133, H. II 3, 132, 168, 221, X 500, XI 350, 506. 6°. (La plur.) Lanţ. Atârnă cercei de fier (lanţ). prin copaci, dacă vrei să nu vie dihorul. gorovei, cr. 99. 7". (Pese. La plur.) Nişte inele mari făcute dia mlajă arcuită, legate, la distanţă de câte 50 cm. unul de altul, pe coarda de sus a mrejei (cf. AN* tipa, P. 163, 164); verigi s. gânjuri de ridicat cu-tiţa lesei, numite şi colbe s. inele (cf. id. ib, 608, 613). 8°. Nume de vită (H. II 176), de bou (com. marian, h. Vii 27), probabil, când i s’a pus cercel. Cf. şi onomasticul Petru Cercel. 9°. (Astron. pop.) Numele unei stele (nedefinite). I-I. XI 366. [Şi: (Maramureş) ciurc6l s. m. Şi-o pereche de ciurcei, Cu cincizeci şi cinci de lei. BUD, P. P. 6. |, Diminutive: cerceluţ s. m. DICŢ.; —cerceluş s. m. (ad 1°) Urechiuşi de cerceluşi, teodorescu,. P. P. 54b. Cerceluşul Doamnei, în jurul căldării? [= Clopotul], GOROVEI, C. 86. (Bot.) a). Fuchsia coccinea: frumos arbust; florile pestriţe, atârnă în, jos, caliciul, de forma unei pâlnii, este roşu. Fuchsia fulgens: arbust cu ramurile roşii, frunzele mari, fiorile cu caliciul roşu, atârnă în jos. Fuchsia splendens: arbust, florile cu două muchi de coloare roşie, cu petale galben-verzui. panţu, PL; b).= lăcrămioare, id. ib.; c). = c o a d a cocoşului. id. ib. Cf. H. 26, IV 53, vii 148, 224, 335, 475, XI 327,349, XIV436; — cereelâş s. m. LB.;— cercelica s. f. art. = nume de capră (damE, t. 182) s. de vacă (JIPESCU, O. 49). | Augmentativ: cerce!6iu s. m. = cercel mare; porumbel cu guler alb. Cf. baronzi, L. P. 95a—5 | Alte derivate: cercelias. f. art. (substantivare dintr’un adjectiv ne mai întrebuinţat cerceliu) — nume de vită. H. II 221; — cercelâv s. m.=cel care face s. vinde cercei, p. ext. boccegiu (DICŢ.) t o 1 b a ş, co-ropcar (costinescu), mă mul ar (polizu), g o g o n a r (Com. STRÂMBULESCU) (cu femininul:) eercelăreâsă, s. f.DIGŢ. (şi cu colectiv-localul:) cercc-: lărie s. f. = meseria cercelarului; fabrică de cercei; mărfuri de ale cercelarului, ib. | Verb: (rar) eercelâ Ia = a da forma cercelului (LM), a împodobi cu, cercei, a atârnă (cuivâ s. la cevâ) cercei. Am cerce-lat-o, mărgelat-o, Cu basmale am legat-o. ION CR. II 15, (întrebuinţat mai ales la part.) (in-)ccrcc-ldt, -ă adj. = '(despre păr, cf. v. -fr. reeerceU,. prov. recercelat «buclat») buclat, încreţit (LM), cârlionţat ; (despre coarne) crescut în formă de inele ( ?), Pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, ciucu-rale de ninsoare, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi. DELAVRANCEA, S. 5/,. Decât în-cercelată, mărgelată şi flămândă, mai bine ciulă şi sătulă (Mehedinţi), zanne, P. iii 555. Coarnele boului sânt cercely.le. II. I 58. Cercelată — numire de oaie. H. I 62, x 535.] — Din lat. -circellns «ineluş», în limbile romanice şi «cercel». CERCE1 vb. ]a CERCEIiĂR S. m. CERCEiiĂREÂsĂ s. f. v. cercel. CERCEIiĂRÎE S. f. CERCEIiÂf S. m. CERCEIiEIE s. f. plur. Loquet. — Mânerul, ivă-rul uşei (Şepreuş). VICIU, GL. — Rostire dialectală în loc de certeleie; singularul certeleu, ar corespunde unui ung. csertelo «care clănţăneşte, zurue» (cf. csertetni «a clănţăni, zurui», csortOlni, cserditni, cserdulni «a face zgomot, a clempăni»), CERCEIÎA s, f. art. | y cerce)> CERCEI/IC A s. f. art. J / €ERCELIŢĂ — 293 — CERCETĂ CERCELIŢĂ s. f. (Entom.), v. chercheritâ. CEBtlilîll f s. m. Ancienne monnaie valant trois piastres. — (Cuvânt suspect, dat numai de DDRF.) Monedă veche, de trei piaştri. CEItCEIiOlU s. m. 1 CERCEiitrş s. m. | v. cercel. CERCE Ii i:ţ s. m. J CERCETA vb. Ia. I. 1°. Examiner, verifier, eontrâler, inspecter. 2°. Etudier, faire des recher-ehes, refUchir. 3°. EnquSter, etudier, instruire (une affaire). 4°. Interroger. 5°. S'informer, s’enquerir. 6°. Chercher. II. 1°. Aller voir, visiter, frequenter. 2". S’inleresser (â), assister (qqn.). 3°. Mettre ă Vâpreuve. 4°. Chătier. ■ I. înţelesul etimologic este «a da mereu târcoale»; când în acest sens e implicat scopul: «spre a vedeâ din toate părţile», se naşte noua accepţiune «a examinâ din toate părţile (s. din toate punctele de vedere), cu atenţie». 1°. Trans. A privi de aproape spre a te convinge de starea unui lucru, a examinâ cu luare-aminte dacă cevâ este just, (deci:) a controla (o socoteală), a face controlul (la vamă), a inspectâ, a revizui, a face revizia (LM.), a verifică, a observă, a căutâ, a cercâ (I 2°), a scrută; (mai de mult) a examinâ un şcolar la o materie (DICŢ.). Căpi-<[anul] dator să fie, cu podarii cari or fi de rând, pe toată ziua să cerceteze podurile. RĂŞCANU, L. 31/la. Vacanius totdeauna este dator a se întâlni ■cu învăţaţii ulemali..., spre a cercetă tnate vestirile, pricinile şi scrisorile ce merg şi vin la împărăţie. E. văcărescul, IST. 246/,, Aceste valori mobi-liere s’au cercetat, numerotat şi evaluat, cu oca-.ziunea facerei statisticii. I. IONESCU, M. 150/22. Să cercetăm şi sâ întrebăm pe această naţie românească... ce a făcut. BĂLCESCU, M. V. 5/h. A cercetă conştiinţa cuivă. pontbriant. Nu trebue .să cercetăm faptele celor morţi. id. Am găsit examenul pe la sfârşit. Se cercetase istoria, geografia ş.c.l. C. NEGRUZZI, I 4/„. Fata împăratului după ce sejfâtă şi cercetă mai toate a^ele, îşi' •alese o sabie cam ruginită. ISPIRESCU, L. 21 /,. Ocoli de vreo două trei ori, cercetând fiecare cămară. DDRF. Dă-l încoace [paloşul], fătul mieu, Ca să-l cercetez şi eu, Şi să-ţi spun adevărat, Dac’ai fost tu înşelat. ALECSANDRI, P. P. 137. Serb-Sărac descăleca, Potcoavele ccrcetă... Nici un cuiu nu le cădeă. ib. 107. [Manea] în câmp se uită, Drumul cercetă, ib. 188. | (Construit cu prep. pentru) {Dumnedzeu] ş'au întors faţa sfânta căutătură, Să nu cerceteădze pentr’a sa făptură, dosofteiu, PS. 34. | Refl. A se examinâ însuşi. DDRF. 2°. T r a n s. şi absol. A face cercetări, studii, a studiâ (stiinţificeşte), a inedită (asupra unui lucru), a cântări, a consultă (cărţi), a scrută. Cerceta,ţi scripturile, biblia (1688) 5 pr./6. Au cercetat întru gândul lui de multe ori aceaslea cuvinte. COZMA (a. 1692), ap. GCR. I 297/j, Cercetează cu scumpătate toate împrejurările. MARCOVICI, D. 16fu. Cercetând originea şi limba lui, se văzil că e Roman. C. negruzzi, I 202/21. Omul ce mult cercetează nu doarme în odihnă. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 645. 3°. (Jur.). A examinâ din punct de vedere al legalităţii, a face anchetă, a anchetă, a face investigaţie, a căutâ (8°). Dup’aceă trebue să foarte cerceteădze [caute munt,] giudeţul şi să socotească, de va fi fost aceă nevoie şi aceă sărăcie a părinţilor, carea să nu se fie putut înlr'alt chip ocârmi cu altceva meşterşug. PRAV. 676. Nice iaste datoriu acesta să âerceteadze tocmala aceaia, direaplă-i, au cu asupreală. ib. 1070. Venea [oamenii] la divan cu mărturia boierilor, şi însuşi el [Constantin Mavrocordat] cercetă mărturia, şi, după cum soco- teă, aşa şi holăreâ. LET. iii 177/25. Domnul Ţării-româneşti după vreme, cercetând cu dreptate pe jeluitor şi pe pârît, să împlinească dreptatea ce se va dovedi. TES. ii 309. Să se mai cerceteaze de iznoavă pricina lor. CARAGEA, L. 5/s. Cercetându-i pricina, într'acest chip i-a vorbit... PANN, E. I 50. De-i videă-o [pe femeie] că nu vra să plămădească şi toată ziua cerne, cercetează-ţi casa, pentru-că bătaia e din raiu. c. negruzzi, i 251/la. 4°. T r a n s. A luâ (pe cinevâ) la întrebări, a supune unui interogatoriu, a chestionâ, f a ispiti (LB.) Când va prinde giudeţul vre un calpuzan, trebue să-l cerceteădze mai are soţii, şi cine le dă agiutoriu, de fac acel lucru. PRAV. 288. In Ţarigrad, după ce împăratul au cercetat pe Neculachi Suţul şi pe Grigori-vodă Calimah, şi văzând cum că Domnul nu-l arată nici la unile vinovat pe Neculachi Suţul, mâniindu-se împăr'atul, au poroncit ca să-i taie. LET, III 277/38. Mai târziu, am cercetat pe oamenii din localiiate. ispirescu, ap. DDRF. 5°. (Trans. s. absol. s. construit cu prep. de, despre, pentru) A căutâ să ştii, să afli (COSTINESCU), a te informă, a face întrebare. Ori în ce cetate du sat veţi intră, cercetâţi cine iaste într'însa harnic, tetraev. (ca. 1650-1675), ap. GCR. I 194/27. Mergi... la schele, cercetează pentru vreo corabie ce are a se porni acum. drăghici, R. 14/lt. El 4ntrebă cine are o slugă cu un chip aşa de neplăcut, şi toţi magnaţii, după ce cercetară şi c&utară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, M. V. 392/,,. Pricina :■însuţi o vezi... şi încă mai cercetezi? C. NEGRUZZI, I 119/is- Numai prin satul lui n’a cercetat despre fata cea frumoasă, şez. v 67/10. Împăratul nostru... A cercetat numele Domniei-tale. SEVASTOS, N. 391/i6. Cercetă el despre acest Gerion, şi află că şade într’o ţară spre soare-apune. ispirescu, U. 55/s. 6°. T r a n s. şi a b s o 1. A căută, a cercâ (V 1°). Orbul a doua zi cercetând acold, nu găsi banii. GOLESCU, ap. GCR. II 257/6. Cercetându-l de-a-mă-runţelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. sbiera, P. 101. | (Construit cu de) Ei veneă încet-încet, De la Dunărea ’n Şiret, Vadurile străbătând, Malurile cercetând, De-un Vulcan de-un căpitan. ALECSANDRI, P. P. 134. II. Ca în lat. vis[it)are, înţelesul «a privi pe cinevâ» s’a putut transforma în «a merge lâ el, a-1 vizită». Când scopul vizitei nu este numai preocuparea de a-1 întâlni, ci şi de a-i sta într’ajutor, avem aceeaşi desvoltare de sens ca în «a se uilâ după cinevâ, a-1 căutâ». 1°. Trans. (în vechea Românie, învechit s. popular; întrebuinţat şi azi în Trans. şi Bucov.) A se duce s. veni la cinevâ spre a-1 întâlni, a vi zitâ pe cinevâ s. un loc, spre a te informă de starea lui, spre a-i ajută, s. a-i arătă sentimente de dragoste s. de compătimire, a-1 mângâiâ etc., a căutâ (4°), a cercâ (VI 2°). Să ceârcelu beseareca... lui. CORESI, PS. 64. Socoteaşte să cearceţi toate limbile (= neamurile : intende ad visitandos om-nes gentes) id. ib. 151. Cercetă-iăm toate cetăţile, id. EV. 213/4. Mergeă... stareţul de-i cercetă. MINEIUL (1776) [Doctorul] să fie datoriu a merge ori zi, ori noapte, ca să cerceteze pe bolnav (a. 1799). URICARIUL, i 97/16. Ia vezi cum te iubesc eu, că tot des te cercetez, pann, p. v. iii 4. Cei ce-l cercetează [mortul], marian, î. 143/u. Luni dimineaţă noii căsătoriţi se duc de cercetează pe nun. SEVASTOS, ap. TDRG. Aşa-mizice mândra mea. Să fac ziua ce-o vrea ea, Seara să o cercetez, S’o sărut, s'o ’mbrăţişez. doine, 52. (în Transilv., după germ. «die- Schule besuchen») A cercelă şcoala = a frecventă, a merge regulat la şcoală spre a învăţă carte. (LM.), a umblâ la şcoală. | Absol. Rărişor să cercetezi Şi mai puţintel să şezi. PANN, ap. zanne, p. IV 203. || A aduce cuivâ un dar, vizitându-1. Frate, câte vr’odată cercetează de la CERCETĂ - 294 - CERCETĂ ţară, ta socru-mieu, cu căte ceva unt, brânză proaspătă, găini..., că aşa se cade. IORGA, S. D, XXI 240. || (Subiectul e o boală, complementul omul; în Bucov., după germ. heims u ch en) A cuprinde, ase atinge (de cinevâ). Dacă cel pătimaş de această boală se afumă cu pene de cotb, se zice că în scurt timp se vindecă şi mai mult boala nu-l cercetează. MARIAN, O II, îl. 2°. A se interesa de cinevâ (spre a-i veni în ajutor), a vedeâ de cinevâ,' a-i aveâ grija, a îngriji, a căutâ (1°). (în limba veche erâ complinit prin cu spăsenia, cu mila etc.) Să ceargete (sic!) săracii şi văduole întru scârbia lor. COD. VOR. 116/, (:a S-o coti săracii şi văduole. N. test. 1648; a socoti pre săraci şi pre văduve, biblia 1688). Paşteţi ceaia ce e întru voi turma lui Dum-nedzeu, cercctăndu-o nu... cu vamă, ce cu milă. ib. 162/a (:so co ti.n du.-o. n. test. 1648, biblia 1688). Blagoslovit Domnul zeul lui Israil, că cercetă şi feaee izbăvire oamenilor săi. PSALT. 334/14. Ceărcetă noi (:visi. ta nos) cu sp[ă]senia ta. CORESI, PS. 294. Să cearcete şl ale noastre neputinţe şi să ne vindece, id. EV. 43/,—9. Cercetă Dumnezeu omeneştile (: a u socotit D. pre norodul lui. biblia 1688) id. ib. 345/14. Nu cunoaşte oile, ■ căce nu de pururea cercetează iale. id. ib. 486/e. împăratul Moscului... îi va cercetă cu mila sa şi-i va scoate de supt giugul robiei Turcilor. NECULCE, let. ii 346/25. Bolnavii să-i caute, pre cei din temniţe să-i cerceteze cu milă. MAGAZ. ist. IV 119/24. Bolnav [am fost], şi m'aţi cercetat, marcovici, c. 119/23. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea, şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? ispirescu, L. 44/21. împărăteasa se duse să cerceteze găinile (= să le caute de ouă?) id. ib. 184/35. 2°. f Trans. A vizită spre a pune la încercare, a încercă (4°), a cercâ (IV 3°). Ispitit-ai inema mea, ceărceţi-o noaptea. CORESI, PS. 33. Pre care om iubeaşte Dumnedzeu, pre acela şi ceărcetă. VARLAAM, C. 206. 3°. t Trans. A vizită pe cinevâ spre a-i da răsplata, a pedepsi, a certâ. Cercetă-voiu cu fuşte fără-legile lor (:je châtierai leur transgres-sion par la verge). coresi, PS. 246. Ne cercetează (•= ne ceartă) Dumnezeu, id. EV. 60/lo. Ca un eretic să va cercetă (pedepsi. MUNT.) PRAV. 966. [La scriitorii vechi şi vb. I: ceărcetu, ceârceţi, ceărcetă, să ceărcete; une-ori amândouă formele: Celu ce cercetează boalele, Domnulu, să cearcete neputinţele noastre. CORESI, EV. 539/21. | Lâ DOSOFTEIU şi: (-(- cătă) cereătâ ţ vb. I (ad II). Dum-nedzău pre toţi cercăteadză şi socoteaşte. v. S. 28a, cf. 272, 320; — (+ încercă) încercetâ vb. Ia (ad I 3°) Io-an dat o hârtie la procurori, să viejăndari la faţa locului, să’ncerceieze (Vasluiu). GRAIUL, I 489 | Adjective; cercetat (cu negativul necercetat), -ă. Junii lor " măncă focul şi featele lor necercetate fură.' CORESI, PS. 216. Nimic nu lăsau necercetai. c. negruzzi, ii 142/26. Pricină cercetată = judecată, pontbriant. Loc des cercetat = frecventat. DDRF.; — cercetăt6r, -oâre (adesea substantivat) = (cel) care cercetează; spec. (om) care caută să descopere cu mintea adevărul, scrutător; vizitator; f mângâietor; f examinator (la şcoală POLIZU); f inspector (LM.), f controlor (de vamă POLIZU); t (investigator judecătoresc), f trimis al guvernului ca să cerceteze, să examineze o întâmplare* o faptă extraordinară (COSTINESCU); f episcop, arhiepiscop (mardarie, l. 112), păstor sufletesc. Toată turma întru ceaia ce voi. duhul s[f]ănt puşe-va. cercetători (: p ă s t o r i. N. test. 1648, socotitori. BIBLIA 1688, emoxonovţ). COD. VOR. 21/s. Cercetătoărea celor bolnavi, mineiul (1776) 871/,. Recele..', cercetător cu mintea. BRĂ-tescu-voineşti, l. d. 216. (Adverbial) Se uită cercetător = cu atenţiune. DDRF. | A b s t r a c t e: cerectâre s. f. = (în scrierile mai vechi adesea în accepţiuni ne mai întrebuinţate azi şi înlocuite prin neologisme) examinare, examen (polizu), inspectare, controlare; studiu, investigaţie ştiinţifică; anchetă, investigaţie, instrucţie judecătorească; întrebare, chestionare; informare; vizitare, vizită (LB.), frecventare (a unei şcoli), f îngrijire (a bolnavilor), f mângâiere, (ad I 1?) O din nou cercetare a monumentelor istorice. URICARIUL, V 142/,4. Prin cercetarea ce a făcut [copacilor], au aflai unul potrivit cu a sa nevoie. DRĂGHICI, R. 40/29. Când intrăm în cercetarea nelegiuitelor întocmiri sociale...' odobescu, ap. DDRF. Cercetarea unei socoteli. POLIZU : (ad I 2°) A minţei cercetare. KONAKI, P. 289/9. Au luat pricina ’n cercetare. DO-NICI, F. II 47. Iubirea cercetărilor curioase şi a speculaţiilor metafizice. C. negruzzi, ii 144/2. Să> fii răsplătit... pentru toate cercetările serioase..:^ pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU,. iii 10/15. Cercetări psiho-fizice. maiorescu, CR. II 143. Paginile următoare cuprind, un şir de cercetări critice asupra câtorva forme de cultură română. id. ib. I/IV; (ad I 3°) Dzua cerce-tariei. cod. vor. 147/i3. (:zuoa socotinţeei. N. TEST. 1648; zioa socotinţii. BIBLIA 1688). Prin desăvârşita cercetare aflându-se drepte şi făr’ de supărare... răşcanu, L. 4/21. Acel căpitan, carele prin cercetare se va află în urmă neurmător datoriei sale, să se lipsască de slujbă (a. 1814). URICARIUL, i 203/le. Să intraţi în cercetări (a. 1819). ib. x 203/27- Să facă cercetare la faţa locului. C. NEGRUZZI, 1 226/3. în cercetarea instanţelor criminale, maiorescu, d. ii 75/6. La boieri că se . plângea, Şi boierii l-ascultă, Cercetare că făceă, Pe ciocoiu îl pedepseă. teodorescu, p. p. 297. Cercetare prin mărturii = anchetă; cercetare .nepre-curmată f = investigaţie, costinescu. Cercetarea mărturiilor = audierea martorilor, pontbriant. A condamnă fără nici o cercetare. LM. Cercetarea, paternităţii (hamangiu, C. C. 307), maternităţii (id. ib. 308); (ad I 4-5°) Merge hatmanul... înaintea solului, făcând cercetare pentru sănătatea lui, din partea Domnului. LET. III 322/26. Trimis-au pre Nicolai, Vornicul de Ţara-de-jos, pentru limba leşească, cu închinăciunea şi cercetarea venirii lui. ib. 11 86/2. îl opreau din drum şui zăpăceau cu cercetările. DELAVRANCEA, S. 216. îi răspundea la orice cercetare. DDRF;; (ad II l°-2°). Căce că cercetare priimesc [oile] de el [= din partea lui], CORESI. EV. 488/10. Bolnavilor cercetare, paraclis (1639) 17/14. Bolindu-mi trupul şi sufletul, socotinţei dumnedzăeşti şi cercetării ceii de la sfinţia, ta mă spodobeaşte. dosofteiu., ap. GCR. 1 214/28. Tămăduiaşte, curată, neputinţa patimilor meale, învrednicindu-mă cercetării iale. mineiul, (1776) 862/lt cf. 165*/2. Despre vizite sau cercetări [Titlu], pann, P. v. 111/3. Cercetările mai bune sânt cele mai rare. zanne, iv 203. Cercetarea regulată a şcoalei de cătră şcolari. LM.; — cercetat s. a. = faptul de a .cercetâ; f vizită. în vreamea de cerce-taiulu loru. CORESI, ev. 236/12. Cauze de cercetai. LM.; — f cercetătură s. f. = cercetare. LM., CIHAC. | A.l te derivate: cercetâş, -ă subst.=persoană trimeasă să cerceteze, să ia informaţii despre cevâ; spec. (Milit.) soldat trimes în recunoaştere; b) (sens modern, traducând pe engl. botf scout) băiat, fată, tânăr(ă) care face parte dintr’o organizaţie liberă a tineretului, după un sistem de educaţie care exercită în observaţia .atentă a' naturii din punct de vedere practic şi în spiritul de iniţiativă ;(cu derivatele) ccrcetăşie s. f.= instituţia cercetaşilor, cercetăş6sc, -eâscă adj. = de cercetaş, cercetăşime s. f. = mulţime de cercetaşi, totalitatea cercetaşilor. (ad a) Am zărit mai adineauri trecând într’acolo doi cercetaşi de ai voştri. ODOBESCU, Iii 571/11, cf. 11 185/8. într’o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală... CERCETAŞ - 295 — CERCUI DELAVRANCEA, V. V. 219. lată că un al doilea cerceluş soseşte, în puterea calului, în Strămtură şi spune că Borşa arde. MARIAN, T. 193/j. Împăratul... trimise îndată cercetaşi prin toate locurile, ca să-i caute. ISPIRESCU. — Din lat. circitare «a da târcoale», cuvânt pierdut în celelalte limbi romanice. CERCETÂŞ, -Ă subst. CERCETĂŞESC, -EÂSCĂ adj. CERCETĂŞÎE S. f. CERCETĂŞÎME S. f. CERCETĂTURĂ S. f. f v. cercetă. CERCEVE s. f. 1°. Cadre, chassis. 2°. Croi-silton (de la fenetre). — (în vechia Românie şi în sudul Ardealului, pe la Braşov, Răşinari). 1°. Cadrul (de 1 e m n, rn. rar de metal) în care e prins de câte patru părţile un tablou, o oglindă, o uşă, (cf. uşori) s. mai ales o fereastră, cf. c â dr u, p e r v a z, ramă. în unele regiuni însemnează t o c (de fereastră), în altele numai rama în care se fixează geamurile şi care vine apoi prinsă în tocuri prin balamale (cf. H. iv 119). Să facă nouă-zăci de jeamuri, după gergevelele ce trimeasăiu (a. 1805). IORGA, S. D. vili 41. Cercevelile ferestrelor se curmau sub presiunea zidiurilor vechi. EMINESCU, N. 38/J0. O să fie pusă în cerceveâ. CARAGIALE, ap. ŞIO. Priviiu laaceâ fereastră, dar tocmai atunci cercevelele se deschiseră şi o femeie tânără... privi drept şi lung la mine. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Aci giurgiuvelele erau date de perete. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 370! Cârligul aplicat la cerceveaua uşei. păcală, trans. XLI 61. Oglinzi mari, cu cercevelc de aur. ISPIRESCU, ap. TDRG. Ciorciovetele de la geamuri şi canaturile de la uşi, numai de stejar săpat în chip. de flori. STĂNCESCU, B. 57. Un portret dc fată-mare, pus în nişle giurgiuvele de lemn. teleor, ap. ŞIO. Ceasornicul casei... bale în giurgiuvelele ferestrelor. H. IV 16. Încheierea ci^rciuvelelor la tablouri. H. II 29. 2°. P. restr. Lemnăria din mijlocul ferestrei în forma crucei, în care sânt prinse ochiurile de geamuri, cruce. Cf. LM., DAMfi, T. 98, şez. iii 240/27, ION CR. III 274, IV 28. Scoale o scară de mătase, o aruncă pe fereastră şi leagă capătul de cerceveâ. C. NEGRUZZI, Iii 183/21. Cinevâ bătuse de două ori foarte desluşit în cerceveâ: iac! tac! SADOVEANU, M. 170. Sparse geamurile şi, ieşind afară cu cercevele cu tot..., o rupse de-a fuga. BASME, ap. ŞIO. [întrebuinţat de obiceiu la plur. | Şi: ciorcioveâ, ciurchiveâ s. f., DICŢ., manolescu, i 26, gerge-voâ s. f. delavrancea, T. 21, giurgiuveâ H. II 81, 255,'IV 119.] - ^ l . — Din turc. cercive (cerci ve), idem (literal: «patru stinghii de lemn»), cihac, ii 560, ŞIO. CERCHEBOÂliĂ s. f. Sorte de balanţoire. — (Ungurism, în Agrişteu, jud. Ţârnava-mică) Un fel de scrânciob (descris la) Viciu, GL. — Din ung. cserkafoala, idem. LACEA, DR. II 901. CERCHEiiiGl s. f. plur. Buisson broutâ par Ies chevres. — Tufe mici (roase de capre) de nici o ireabă (Banat). Com. liuba.[ Şi: circhiligi s. f. plur. id.]. — Pentru etimologie, cf. ung. csereklye «ramuri uscate căzute». Cf. szinnyei, 294. CERCHEZ, -Ă subst., adj. 1°. Circassien. 2°. Nom de Uvrier. 3°. Nom d’un vUement paysan. 1°. Numele unei seminţii arice din grupa vestică a popoarelor din Caucaz. [Dinaintea] Neculei Cer-chiazului (nume propriu) (a. 1642) ap. GCR. I 93/,9. Potoţchi... au purces den. Var.... spre Cercheji pre Nipru. M-. COSTIN, LET. I 291/10. Acel capegi-başa... de neamul lui eră Cerchez, neculce, ap. ŞIO. Hanul au zăbovit toată iarna acolo, pe la Cerchezi, id. ap. id. Frumoasa doamnă cercheză a lui Vasile Lupu. iorga, n. R. B. 29. - 2°. Nume de ogar. h. XI 6. 3°. Cerchează = O haină, purtată în satele răze- şeşti. H. X 489. ~ [Plur. -chezi şi -cheji. | Feminin: ceroh/iiră, (mai rar, pop.) cerchează şi cerchezoaică s. f. TDRG. |Adjecti v: cerchez6sc, -eâscă. Au trimes Vasile-vodă pre Catargiul în ţara cerchezească. M. COSTIN, ap. ŞIO. I-au adus lui-Nicolai-vodă şi un cal cerchezesc.• axinte URICARIUL,. ib. .(Substantivat, cu fem.) cerchezeâsca: numele unui danţ ţărănesc, sevastos, n. 281 /1B, pamfile, j. iii, h.. II 245. | Adverb: cerchezeşte = în felul Cerchezilor (şi ca numire de dans H. II 312). Să mă tunzi cerchezeşte. mat. folc. 128, cf. 129, 130, 15i, ŞEZ. VII 58, GIUGLEA-VÂLSAN, R; S. 89—91, PĂSCULESCU., L. P.] — Din turc. eerkez, idem. ŞIO. Pentru sensul 3°, cf. rut. cerkeska «Oberkleid». Cf. dubletul circa-s i a n. ~ ’ CERCHEZESC, -EÂSCĂ adj. 1 cerchezeşte adv. i v. Cerchez. CERCHEZOÂICĂ S. f. J CERCI vb. IV» v. cerşî. CERCÎCĂ s. f. (Bot.) Nom d’une fleur. — Numele unei flori, ce se ţine în casă; H. IX 396, 493. — Poate, forma feminină â lui cercel. CERCI1Ă s. f. Bagage. — Bagaj (Straja, în Bucov. com. AR. TOMIAC), povară, greutate (BUGNARIU, NĂS.) la-ţi cercila, frate'n spate Şi te du a râză pe sate. ib. [Pronunţarea ar puteâ fi dialectală, în loc de certilă.] CERCiîiT f adj. m., s. m. v. eearoliu. CERCOFERÎJiŢĂ f s. f. v. circumîercnţă. CERCOV s. m. Garnilure de bonnet de femme.— (La plur) Cercovii sânt nişte garnituri ale scufiei femeeşti. h. ii 325. [Accentul?] — S’ar puteâ să fie vorba de o podoabă cu care se gătesc femeile când merg la biserică şi deci cuvântul să stea.în legătură cu bulg. ierkovă «biserică». cercovi s. m. plur. v. Circovi. CERCOVMIC s. m. v. ţârcovnic. CERCUÂii, -Ă adj. v. cerc. . cercuGi s. m. plur. v. Circovi. CERCUI vb. IV-1 I. 1°. Cercler. Fretter une roue). 2°. J5ncercler. 3°. Fixer des verges de cou-drier dans Ies murs d’une maison. 4°. Lier (la vigne). 5°. Fntourer. II. S’asseoir en cerele (autour du feu). Decrire un cercle (en parlant de 'la lune): I. Trans. 1°. (Complementul e un, vas cu doage) A-i pune cercuri, a-1 strânge, a-1 legă cu s. în cercuri. Cserkuiesk = circulos ligo. ANON. CAR. [Buţile] se cercuesc. economia, 161. L-au cercuit [polobocul] bine, cerc lângă cerc. SBIERA, P. 78'3S. A adus un fierar şi pe nevastă-sa... a cercuit-o pe pântece, cu trei cercuri de fier. şez. II 113/23'. || Spec, A legă căpăţâna roatei în cercuri, să nu crape, costinescu, DDRF. 2°. (Subiectul e cercul, brăţara etc.) A cuprinde s. înfăşură ca într’un cerc. Benzi de fir cuprind braţul..., iar altele cercuesc de mai multe ori încheietura manei, iorga, ist. r. i 113. CERCUIALĂ - 296 - CERDAC 3°. A fixă nuiele de alun (cercuri 10°) în pă-reţii casei de lemn, înainte de a-i lipi cu lut. (Suciul-superior, jud. Someş). Com. ITTU. 4°. (Complementul e viţa de vie) A tăia şi legă (cu teiu) viţa, de araci (la origine de cerc, cf. i-i. XVIII 291) în primăvară, după ce s’a desgropat LB. rădulescu-codin, I. Cf. li ă r ă c i. De va luă neştine o vie în parte şi... nu o va cercul, plivi, clădi... Îndreptarea legii, ap. TDRG. E>° (întrebuinţări literare personale, neobicinuite. Complementul e un loc, o persoană) A cuprinde ca într’un cerc, a face cerc s. a se adună în jurul cuivâ, a înconjura pe cinevâ. Cercuind lumea întreagă în poieniţa înflorită..., voinicul... urîse izbânzile sale de mai nainte. ODOBESCU, iii 203/3. Pe împăratul... îl cercuiră, cu mângâieri şi des-' rhierăări, odrasla lui de trei fete. delavrancea, ap. TDRG. II. In trans. (întrebuinţare literară personală neobicinuită) A se aşeză în formă de (semi)cerc s. de roată în jurul cuivâ s. a unui obiect. Oamenii de azi, când cercuesc în jurul tăciunilor şi povestesc... delavrancea, S. 81/3. | (Despre lună) A se mişcă descriind un arc. Unde-aud cucu' cântând Şi mierlită şuerănd... Luna pe cer cercuind..., Nu mă ştiu om pe pământ. MAT. folc. 299. [Şi vb. IV: ckrcue. RĂDULESCU-CODIN, î. | Şi: înccrcui vb. IVa DICŢ. | Adjective: cercuit (cu negativul nccercuit), -ă = strâns în cercuri, adus în formă de cerc, arcuit; (despre vie) legată de araci, (ad I 1°, fig.). Spiritul ţi-l ţine cercuit, Intr'un cuprins cât poţi mai mărginit. GORUN, F. 103. Fruntea cea suită. Cu sprânceane cer-cuită. barac, a. 19. (ad I 2°). D’apoi să vedeţi pe nunul, Cu gâtul săularg ca tunul, Ca butucul cei de roată, Cercuită cu fier toată. SEVASTOS, N. -290/3, (ad 1.4°). Vie cercuită. H. II 165, IV 8; — cercui(6r, -oâre (adesea substantivat) = care cer-cueşte; cel care face s. pune cercuri, care leagă un vas cu cercuri, d o g a r, butnar (LB., pamfile. i. c. 167); cercuit6r s. m. = cel care umblă cu cercuri de nuiele şi leagă vasele cu doage (Munţii-apuseni. com. ittu). | A b s t r a c t e: cercuire s. f. = acţiunea s. faptul de a ce.rcui; (la scriitorii mai vechi traduce pe) circulaţie. Când se împiedecă cercuirea sângelui... vasici, ap. HEM. 679/30; — cercuit s. a. (ad I 1*) L[ei] 22.90 de cercuit (a. 1773). uricariul, XXI 363/so. [Cercuitorii] lucrează la cercuiţul vaselor de lemn. PAMFILE, I. C. 167, (ad 1 4°) Hărăcitul sau cercuiţul viei. H. II 11, cf. IV 104, 246; XVIII 291, 302; — cercuiâlă s. f. DICŢ. ; — cercuitură s. f. ib.] — Derivat din cerc, prin suf. -ui. . CEKCtriÂivĂ s. f. i CEittJiiTOit s. m. t. cereui. CERCTJITtTRĂ S. f. i CEKCULAKIC | s. a. v. circulară. CEKCUliET s. a. v. cerc. CEitCUMFERENŢĂ f s. f. v. circumîerenţă. ' CEKClJMSP^iOT, -Ă t adj. v. circumspect. CERCUSfPiiES t adj- v. circumflex. CERCCRĂR S. m. CERCURĂRÎE S. f. CERCURĂRÎT S. a. CERCUREIi S. a. CERCURÎCA s. f. art. CERCCRÎU, -IE adj. CERCTTSCRÎE f vb. III v. circumscrie. v. cere. CERCVŞOR s. a. v. cerc. CERCirsTÂRE f s. f. v. circumstanţă. CERCCT s. a. v. cerc. A CERDAC s. a. I. 1°. (Sorte de) chambre haute, terrasse. 2°. Veranda. Pârtie du moulin â vent. 3". Proue. II. 1°. Pavilion, belvedere, kiosque. 2°. Toit protecteur d’un monument ou d’une fon-taine. — (în România veche, cu Bucovina). I. Clădire ţinând de corpul unei case. . 1°. (învechit) încăpere (mică, construită din lemn), uneori ieşind afară din zid s. de-asupra casei, foişor. Eră făclii multe în cerdacu. N. TEST. 1648, ap. COD. vor. p. 17 (: comarnicu. COD. VOR., foişorul. BIBLIA 1688). Să-i facem lui dară cerdăcu, loc mic, şi să-i punem lui acolo pat şi masă şi scaun şi ' sfeaşnic. BIBLIA (1688) 2672, cf. 1752. Cerdace- ghizdave şi frumoase, afară din zid, asupra apii scoase aveâ. CANTEMIR, IST.. 128. Rândul caselor dedesupt eră, iară al doilea rând, cerdâcile, ca trulele în sus se ridică. id. ib. Au făcut şi cerdacurile cele înalte despre■ casa domnească cea mică..., ca la Ţarigrad. let. II 16/9. D’a stânga bisericei lui Mircea, se aflau casele domneşti, purtând pe d’asupra lor un coviltir cu ceardac nalt şi întins. ODOBESCU, I 126/.,,. Atunci împăratul, bucuros, Rugă pe Rada Valaha Să se urce în cerdac Şi-o pofti pe scaun. ŞEZ. III 231b/„.. 2°. Platformă (acoperită) cu balustradă ieşind în afară din faţada unei clădiri, la nivelul pardoselei (la unele case, închisă cu obloane s. cu geamlâc, aşezată, de regulă, deasupra gârliciului pivniţei) şi comunicând cu interiorul printr’una s. mai multe uşi, pridvor (baronzi, l. i 160/9, damE, t. 99), foişor (alecsandri, t. 1749, damE, t. 99), ţârnaţ (şez. v 56/s), balcon (alecsandri, T. 1760, şez. V 56/s), f'slomn, verandă. Serveşte la unele case, la ţară, de vestibul s. chiar de salon. Spec. Parte analogă a morii de vânt, numită şi pridvor s. tindă. dam®, t. 162. Va ieşi înainte, să-l tîmpine la giumătate de scări a cerdacului, neculce, let. II 292/37. A doa zi, boierul eră căftănit şi meter-haneaua turcească îi ţârlâiâ sub cerdac. ALECSANDRI, T. 141/28. Fiecare din noi aveă odaia saf Salonul erâ faimosul ceardac, care împodobeşte mai toate casele în provincie, id. ap. TDRG. Abiă unde şi unde se mai vede câte un palat vechiu... cu cerdace mari. C. negruzzi, I 71. Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoarec. Noaptea ’n pod, cerdac şi streşini hemizând duios lă lună. EMINESCU, N. 43/25. Un găscan închis din neştire într'un ceardac, delavrancea, ap. ŞIO. Văzând pe cuconiţa’ într'un ceardac, ei în--cepură să se jeluiască la dînsa. ISPIRESCU, L. 180/,. Soţia lui a ieşit in cerdac, la răcoare. SBIERA, P. 157/29. La cârciuma cu ceardac, teodorescu, p. P. 556/596. 3°. (Pese.) Piscul s. prora lotcei. antipa, p. Lotca, mergând încet, cu ceardacul înapoi... ib. 365, cf. 465. II. Construcţie de sine-stătătoare, izolată. 1°. Clădire (de lemn) izolată într’o curte, gră- -dină, vie s. pădure, constând, de regulă, dintr’o singură încăpere, aşezată pe o terasă s. pe stâlpi înalţi, de unde se poate vedeâ în depărtare, servind adesea de post de observaţie, p a-vilion (costinescu, şez. v 56/s), foişor, chioşc, cort (polizu). Căpitanul... şi cu cei ce erâ de paza curţii într’aceă zi au apucat în curte cerdacul cel de piatră şi s’au orânduit de apărare acolo. let. ■ i 327,/17. Făcând fi cişme lângă cerdac, cu apă curgătoare, ib. III 203/j. Şi descălecând Domnul la cerdacul lui Mihaiu-vodă, CERDĂCEL 297 - CERE merge supt saivant. ib. III 294/3. Un ceardac în piaţă, pentru cântărit şi măsurat. I. IONESCU, D. 111. Unde-i grădina de la cerdacul lui Ferenţ? C. negruzzi, I 321. Şi acesta erâ Târgul-boilor, •unde vameşii Domnului îşi aveau cerdacul, iorga, IST. II. 197. La grădină, la cerdac Lui Uagi-Baba-Novac. ALECSANDRI, P. P. 149/!. Sus la ■munte, la cerdac, La cerdacul lui Novac, La masă de os de peşte, Bea Novac şi liboveşte. ŞEZ. I 107/55. Costică cel viclean Şi-au făcut cerdac pe deal işi l’au zugrăvit cu var. SEVASTOS, C. 168/jj. 2°. Construcţie făcută deasupra unei cruci s. unei fântâni spre a o apără de ploi etc. Au făcut o movilă şi o cruce mare de piatră şi cerdac iarăşi de piatră deasupra crucii, ca să fie de pomenire. NECULCE, LET. II 390/81. Cruci şi cerdac cătră movilă am făcut (a. 1716). uricariul, X 83/ls. La fântâna cu cerdac, alecsandri, p. p. 411 /„. [Plur. -dace, -dacuri BIBLIA (1688) 3062. | Şi: ceardac s. a., ciordac s. a. Colo jos la scăpătat*, La ciordaeul lui Novac, Este-un cort mare, rotai. Cătană, b. 108. | Diminutive: cerdăcuţ s. a. (ad I 1°) Biserica zidită pe la 1770, are la turn acelaşi cerdăcuţ de lemn supt cruce, care deosebeşte pe toate cele din jurul Orăştiei. iorga, N. R. A. I 251. (ad I 2°) La toată casa în cetate, căte un cerdăcuţ de aceă. materie de marmure se află. CANTEMIR, IST. 131/23. Casa părintelui din ograda bisericei, cu cerdacului de scânduri boite galben ..., e văruită până unde ajunge cerdacul. I. negruzzi, I 11; — cerdăc61 s. a. (ad I 2°) La Hurez el a pus, ca şl dincolo, un cerdăcel înaintea pridvorului, pe stâlpi IORGA, IST. II 43. (ad II 1°) Făcu un cerdăcel denaintea bisericii, pre 4 stâlpi de marmură, pestriţi, foarte minunată boltită şi zugrăvită şi învălit şi acela cu plumb {a. 1654) ap. GCR. I 172/35. (ad II 2°). Pre tronul cu moaştele, au făcut un cerdăcel de piatră şi l-au ■zugrăvit frumos. MAG. IST. iv 258/M.] — Din turc. (s. bulg.) eardak, idem, CIHAC 11 560 (literal: «patru stâlpi»). I ■ cerdAcei -s. a. ) , ' • CERDĂCUŢ S. a. j V' Cer(‘aC* a , CERDITĂ s. f. v. cerbice. A CERE vb. III. I. 1°. Chercher. 2°. (Râfl.) fttre demande, faire besoin (se dit d’une marchandise). II. 1°. Chercher ă faire. 2°—4°. Demander, recla-mer, revendiquer. 5°. (Râfl.) £!lre exige, necessaire; il faut. III. 1°—-2°. Demander. 3°. Demander en măriage. 4°. Demander l’aumâne. 5°. Demander la permission de... I. în limba veche, verbul cere aveâ — ca la Istro-pomâni şi parţial la Megleniţi — înţelesul fundamental al lat. quaerere, adecă «a căutâ», păstrat până astăzi în anumite construcţii şi expresii, pe care însă noi le interpretăm de. obiceiu ca şi când ar cuprinde înţelesul francezului «demander». 1°. t Trans, A umblâ să întâlneşti, să afli, a căutâ. Cerşiiu [: cer şui CORESI] Domnul şi auzl-me. PSAL. SCH. 99. Laudă Domnul ce [= acei ce] ceru el [: laudabunt Dominum qui re qui-runt eum],CORESI, PS. 54. Veri ceare locul lui şi nu-l. veri află. id. ib. 93, cf. 57, 351. (Refl.= pasiv). Ceare-se [: quaeretur] păcatul lui şi nu se află. id. ib. 23. Vru amin, Irod să ceară (: H6rode chercher a) coconul, să-i piarză. te-TRA-EV. 203. O femeaie cerşindu-ş[i] odorul. DOSOFTEIU, V. S. 213. Mântuire ceiu, sau spăsenie acum. MARDARIE, L. 288. II Refl. (= pasiv). Unde se găseşte frâul, se cere [în variante: se caută] şi calul, zanne, p. i 461. 2°. Refl. (= pasiv). A se căutâ, a aveâ căutare, trecere (în negoţ). Grâul a început să se eeară. DDRF. II. 1°. t Trans. (cu dativul persoanei). A căutâ să faci (cuiva) cevâ. Dereptu casa Domnului...' cerşiiu [cer şui u HURM.; COR.; căuta i u VOR.; cer cat-a m DOS.] bire ţie. PSALT. 270/i„. Ce [ = acei ce] ceru rău mie... coresi, PS. 187. ' 2°. Trans. A căutâ să obţii cevâ, >a dori, a pofti (să ai), a voi, a încercâ. Draculu ca u[ri] leu îmblă, cerându [: căutându N. test. 1648; cercându biblia 1688] neştire [= pe cine] să. inghiţă. COD. VOR. 163/13. Corabnicii ceindu [:să is.pitiiâ N. TEST. 1648; cercându biblia 1688] să fugă din corabie, spânăzurară luntrea în mare. ib. 91. A fată îi i[e)reâ dragă, ca şî su-fletu'; îi făcuse o căsuţă numai dă sticlă şi orice cereâ îi da; lapte dă pasăre să fi cerut, şi lapte dă pasăre i-ar fi găsit.împăratu’. ŞEZ. III 73/n. Când apa te înneacă, ce ceri s'o mai bei? ZANNE, P. I 105. | (Construit cu prep. ,d e) Boierul... trage ca să-şi dea sufletul şi mereu, cere de domnia-ta. odobescu, ap. TDRG. j Refl. (construit cu adv., adj. s. part., în Mold.) A dori să fie... Par'că i-ar fi iot a-lene şi s'ar cere sărutată. EMINESCU, P. 304. Mă cunosc vinovată Că m'am cerut măritată. SEVASTOS, c. 227/,. De-acU nu mă lasă sabia să plec... Se cere afară, se cere iar purtată. SADOVEANU, SĂM. v 932. || (Subiectul e mai ales inima, sufletul, trupul) Zi şi noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. De se'n-tâlneşte drag cu drag, Cum inima ta cere. EMINESCU, p. 76. Trupul lui n’a cerut femeie, buzele lui n'au cerut copil de sărutat, delavrancea, ap. TDRG. Mâncară şi se veseliră, cât le cerii inima, ispirescu, L. 39/27. Dacă inima îţi cere, Te ’nsoară şi-ţi ia muiere. ZANNE, P. IV 392. # Ochii văd, inima cere, Ce folos, că nu-i putere! ap. TDRG. 3°. Trans. A căutâ să ai (pe cineva s. cevâ), a reclamă (cu stăruinţă). Să iubască a merge mai vârtos la masa unui sărac decât la masa Domnului său, carele-l roagă şi-l ceâre. VARLAAM, C. 363. N’au putut isprăvi, căci ţara toată sta şi strigă, cerşind pre Mihalache Racoviţă. N,. muşte, ap. DDRF.' Sabiienii... te cer pe tine [de rege], beldiman, N. p. II 15/20. El cere... de la voi... iubire. KONAKI, P.' 81. Crişcă iadul şi m,ă cere. Pentru păcate de-a mele. jarnik-bÂrseanu, d. 468. 4°. A pretinde (în baza unui drept), a revendică’ (Subiectul e omul) Camătă pre camătă cerşindu... CORESI, ev. 287/5. Cerşură locul cel mai de cinste. VARLAAM, C. 74. Are a-şi cere paguba. PRAV. MOLD. 47. Talandul cu dobândă va să ni-l ceară Domnul. BIBLIA (1688) 3 pr./i0. Viziriul au cer-şut zapis de la"Dimitraşco-vodă... magaz. IST. iii 22/2e. Să nu ceie de la dânşii nici un fel de daj-die (a. 1774). uricariul, i 83/!. Poale să pornească jalobă şi să ceaie dreptul său. CÂRAGEA, l. 9/15. Nu trebue să cerem de la vânător o apre-ţuire rece şi nepărtinitoare a întâmplărilor. ODOBESCU, iii 47/24. -Nm trebue să ceri poeziei o altă influenţă morală decât o ceri muziceU maiorescu, CR, 11 184/!. A cere cuvântul (la o adunare), alecsandri, t. 30: A cere satisfacţie (neobicinuit: duel. alecsandri, T. 535.) | (Urmat de o prop. secundară introdusă prin' s ă s. (ca să). Poate să ceară de la giudeţ să-i facă bărbatul zapis cu chi-zeşie. prav. 614. Nu va puteâ feciorul nice nepotul... ca să ceară giudeţ ca să cearte pre lată-său. ib. 890. Constantin... s’au sculat cu oaste asupra lui Constans, cerşind să-i mai dea Africa şi Italiia. .CANTEMIR, hr. 247/31. Şi au cerşut o sumă mare de bani să le deie Leşii. let. i 242/1g. # A cere seamă s. socoteală (cuivâ s. de la cinevâ) = a trage pe cinevâ la răspundere. Trăgându-i Va giudecată, cerând samă de la dînşii... LET. 111 236/Is. Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu?... Istoria, lumea are drept a-i cere astă seamă. CERE - 298 - CERE bălcescu, M. v. 5/17. Dumnezeul lor va cere samă. C. NEGRUZZI, I 27. Cine mă chiamă?—Moartea, care-mi cere seamă, alecsandri, p. p. 3Q5/10. De gură-mi cere samă. doine, 184. A-şi cere seama= a-şi pretinde leafa. Îşi cerii seama de la stăpân. odobescu, iii 44/.,,. A-şi cere legea (cu cinevâ) f = a chemă pe cineva în judecată. Leşii... s’au sfătuit să trimiţă sol la împăratul cu jalobă, să-şi ceie lege cu Petru-vodă.- let. i 1672- f A care la judecată = a aduce în faţa justiţiei, a da în judecată. In multe rânduri aceâ Soroceniţă fiind cer-şută la giudecată de... igumen... (Cernăuţi, 1778). iorga, S. D. xxii 255. || (Subiectul e datoria, slujba,- cinstea, firea s. o însuşire inerentă a unui lucru) A aveâ nevoie (de cevâ), a impune (ca o datorie s. ca o necesitate). Firea omenească ceâre de mâncat, mineiul (1776), 51. Baiazid de piere, cinstea lui aşa cere. E. VĂCĂRESCUL, IST. 254/10. Starea lui cereă liniştire. GORJAN, H. I 4/23. Aceasta cerând... multă osteneală şi trudă. DRĂ-GHIGI, .R. 164/25. Rânduiala '.cere şl furtuni şi vijelie. KONAKI, P. 266. Luţerna cere. un pământ foarte bun. 1. ionescu, C.' 41. Sistemul acest . raţional de preţeluire cere cunoştinţe întinse de gospodărie, id. ib. 254. Cum ! aşa degrabă ne laşi?... — Slujba o cere. C. NEGRUZZI, I 39. Bucatele cer ploaie. LM. Sângele dreptului cere răzbunare. PONTBRIANT. Băutura cere mâncare şi mâncarea băutură, zanne, p. III 476. # Trebuinţa cere = trebue, e nevoie, e necesar. Fără apărare trebuinţa ceare ca să se îndeletnicească cu o nespusă osteneală întru o îndelungată cetire. CARA-GEA, L. XVIII. Iată, anin harta pe copaciu, ca, cerând trebuinţa, să vă o arăt. DRĂGHICI,' R. 19/is. Piatra..., deşi s.e despicase în patru bucăţi, însă lot fiind destul de mare, . cereă trebuinţa de mai multă putere, id. ib. 118/n. Anica: Nu cere trebuinţa, verişorule. ALECSANDRI, T. 198. 5°. Refl. (mai ales unipers.) Se cere (urmat de obiceiu de să...) = e nevoie, e necesar, trebue, caută să...; e o datorie, o obligaţie, se pretinde; se cade, se cuvine. Acel păgubaş să ceare să cearce casa nescui. PRAVILA MOLD. 172. Dacă credeţi că să mai ceare şl altăcevă din parte-mi, să ne povăţuiţi, ca să o facem (a. 1774). uricariul, I. 176/12. Toate trebuincioasele pricini care se cer şi s’au încredinţat la vrednicia ta... tes: II 307. Sămânţa de grâu se cere să fie îngropată cel puţin de un palmac. I. ionescu, c. 178/3. Şi peste acestea toate încă, spre împlinire, Se cere prieteşugul cu credinţă şi iubire. KONAKI, p. 81. Se cere să fim şl noi acolo. DDRF. Minte de bătrân, putere de tânăr şi îndrăzneală de nebun la războiu se cere. ZANNE, P. IV 564. Se cere os la o lucrare, adecă putere, vlagă, stăruinţă, ib. II 383. Afurisita de gramatică îmi scoate peri albi, tră-snit-o-ar fi s’o trăsnească! Parcă ai ce face cu dînsa la biserică? Dar dacă se cere? CREANGĂ, A. 87/s. La o fată atât de înţeleaptă, se cere un bărbat şl mai înţelept. CĂTANĂ, P. 134. III Astăzi mai ales cu înţelesul, atestat încă în latineşte, de: 1°. T r a n s. A-şi exprimă faţă de cineva dorinţa de a aveâ cevă, a stărui pe lângă cinevâ pentru obţinerea unui lucru, a-i arătă cuiva ceea ce doreşti să-ţi facă s. să-ţi dea, cf. solicită. (Construit cu dativul persoanei s. cu prep. d e 1 a, rar cu 1 a). Cser = peto. anon. car. Nu aveţi, ■derep-ce nu ceareţi. Ceareţi şi nu dobăndiţi, derep- ce reu ceareţi. COD. VOR. 127/s__1#. Acesta apror pie-se cătră Pilat, cerşii trupul lu Is[ms], TE- TRAEV. 252. Cine sc va ceare, âa-i-se-va. CORESI, E. V/25. Cu multă rugăciune cerşutu-am de la Sfinţiea-lui. id. ib. VIl/8. Cerşură pace. MOXA, 403/27. Au trimis la Sas, de m’au cerşit; ei au cerşuit 300 tal. (a. 1601). IORGA, D, B. 6. Bo- gatul... cu rugămcnte cerşii aceasta şi nu dobândi. VARLAAM, C. 332. CădzU la picioarele svântului, de-ş[i] cereă iertăciune, id. ib. II 34. Iară de nu va fi luai [vamă], ce numai va fi cerşut... PRAV. .164. N’ai cerşătu la Domnul puteare. DOSOFTEIU. PS. 174. Să-ţi cer voie să-i afurisesc de faţă pre cei ce le scornesc. ANTIM, P. XXVI/26. Să facă rugă-la Dumnezeul creştinilor şi să ceie agiutor împăratului. LET. I 81/,. Cereau , iertare, voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, M. V. 413/e. FiiuX Romei cei bătrâne... ’n durere Moartea chiamă, moarte cere! ALECSANDRI, P. II 20. El ceruse dispreţ şi speră amor. EMINESCU, N. 75/24. Aştept din parte-ţi, o rege. cavaler, Că-mi vei da. prins pe-acela ce umilit ţi-l cer. id. P. 202. Când ţi-am. cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns... CREANGĂ, p. 69/i3. Pot să-ţi dau orice-i cere de la mine. id. ib. 300/,. Se înfăţişează înaintea boierului şi cere găzduire, id. ib. 301/,. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l iot cer să mi-l deie, Fizice c’o să mă ieie. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 274. Eu îi ceruiu [badii] o peniţă, El cerii la min’ . guriţă. HODOŞ, P. P. 65. Am cerut ministerului permutarea mea în alt oraş. TDRG. || Spec. La jocul de cărţi, se întreabă: Ce cei? H. II 33. | La tocmeli. De vânzare ţi-e găinuşa ceia..., măi băiete ? — De vânzare, moşule. — Şi căt cei pe-dînsa ? — Cât crezi şl dumneata că face. CREANGĂ, A. 56. Şi ce mi-i cere tu pentru trei ani? -— Ce să-ţî cer? Ia să-mi dai de mâncare şi de purtat, id. P. 151/8. 2*. (Construit cu să, c'a să s. a + inf.) A tugâ să... Mearscră la igumenul, cerşindu... să le spuie. mineiul (1776) 571/2. [Boierii] ceru a se înnoi preaînalta poruncă. TES. II 308. Căzii, cu rugăciune şi cerii a se supune. E. VĂCĂRESCUL, IST. 257/33. [Solii] cereau (ca) să se hotărască ce să facă cu oraşul Clujului. BĂLCESCU, M. V. 413/, Du-te la împăratul şi cere să-ţi dea douăzeci de corăbii. ISPIRESCU, L. 24/v ./Şiii, bădiţă, cum. cereai. Seara, când la noi veneai, Să-ţi dau paharul cu miere, Şi io-ţi dam buzele mele; Cereai paharul cu vin, Io-ţi dam buzele deplin? .TAR-nÎk-bArseanu, d. 258. | f (Construit cu acuzativul persoanei) A rugă pe cinevâ, solicitându-i cevâ. Se rugară lu Hristosu şi-lu cerşură ■ să se ducă de pre hotarulu lorii, coresi, ev. 242/2. A cere voie să... = a se rugă să obţină permisiunea să... Cerură voie să rămâie a-l întovărăşi. C. NEGRUZZI, I 142. 3°. Spec. (Trans.; complementul e fata, fig. după fr., mâna ei; adesea complinit prin de nevastă, -.de soţie, în căsătorie) A face unei fete sau părinţilor ori tutorului ei propunere de căsătorie, a p e ţ i. O cerşu un boiarin. DOSOFTEIU, V. S. 29. Cerşii şl o fată să-i dea, să-i fie doamnă, let. II 283/2s. [Pe fiica mea] atâţia crai au cerşut-o în zadar. BELDIMÂN, N. P; I 178/23, Craiul Maruzilor... au venit' însuşi în curţile tătâne-mieu, ca să mă ceaie pentru fiiul său. id. ib. 50/n. Cerii mâna tinerei ■ domniţe. C. NEGRUZZI, I 107. Nu s’o înfăţoşat nici un hol-teiu, ca să ceie duducile? alecsandri, ţ. 418. Şi-au plăcut unul altuia. Şi Ipate, ne mai având răbdare,■ se şl duce la tată-său şi la mă-sa de-o cere. creangă, p. 168/5. Cine s’o bizui, să vie s’o ceară de nevastă... id. ib. 78/3. Cine-a vrea ca să mă ieie, Meargă-acasă, să mă ceie. alecsandri, P. P.. 49/ls. De seară viu la voi... Să te cer—-de la ai tăi. jarnîk-bârseanu, d. 366. 4°. Trans. şi a b s o 1. (Subiectul. e un. om sărac,'lipsit etc.) A se adresă cuivâ (mai ales trecătorilor) cu rugămintea de a fi ajutat, a solicită mila şi pomana, (azi înlocuit în limba literară) prin) a cerşi (construit cu dativul persoanei, cu prep. de la s. 1 a şi complinit prin milă s. — mai ales — prin de pomană). Rădicându-se să se mute-se fiii lui se ceară. PSALTIRI, 235/13. CERE - 299 — CEREALE Un ort... şedeă pre cale, de cereâ. varlaam, C. 3752, cf. CORESI, EV. 438/25. După moartea lui, văduva lui au cerşuiu prin Ardeal. ŞINCAI, HR. III 89/36. Să meargă într’alt loc strein, unde ca o cerşetoare să ceaie hrana sa. beldiman, n. p. I 42/,6. De-am avut, de n’am a/uut, Eu la allul n’am cerut. şez. IV 219/24. Măi sărace, sărăcilă, De cănd umbli cerând milă... ALECSANDRI, P. p; l,30/s. Să ceară mereu la milă. JARNlK-BÂRSEANU, D. 486. Un cerşitoriu... şedeă pe comoară şi cereâ milostenie, creangă, p. 134/,,. Din bogat ce eră, azi cere de pomană. 5°. RefJ. (Urmat de o propoziţie secundară introdusă prin (ca) să; construit une-ori cu prep. (de) la) A solicită voia, permisiunea de a..., astă-rui să fie , lăsat să... Să cereâ... cu lacrămi să şerbască lui D[u]m[ne]dzău. VARLAAM, II 12. Să cerşii, să meargă la sviniele locuri. DOSOFTEIU, V. S. 562. S’au cerşut de la mine David, până la Villeaem, cetatea lui, să mar.gă. BIBLIA (1688) 2112. S’au cerşut Mărzacul... să-i hie cu voie să-i sloboază. Let. I 320/s. Copilul se cere să meargă la şcoală. LM. Aice s’au cerut ei (ca) să-i primească peste noapte şi i-au primit bucuros. sbiera, P. 113/lc. Fiul cel mai mic... se cerii şi el de la tată-său (ca) să-l lase să pândească şi el. ISPIRESCU, L. 73/23. | (Prop. secundară finală se subînţelege) Lupul s’a cerut la leu nazîr pe oi. DONICI, ap. TDRG. Aş vrea să ies. «Poi nimic mai simplu, cere-tela prezident». vlahuţă, ap. id. într’u-na se cere ’n războiu. coşbuc, je. 181/41. Maică-sa de aceea îi tăgăduiă pe surorile lui, pentru-că se temea ca nu cumvă să se ceară după dînseleşi să Caute a le scăpă din mâna smeilor. sbiera, p. 131/jj.' [Silea] nici nu zâmbeşte, nici nu se cere la dânsa. id. ib. 142. De ceea parte îi întâlni un om, şi te cere la dânsul peste noapte; el te-a primi bucuros. id. ib. 150/28. Tot la oaste m’am cerut. SEVASTOS, 'C. 279,/s. Elevul se cere afară = la privată. [Prez. ind. 1. cer (f ceriu CORESI, PS. 64 etc., ceiu psalt., MARDARIE, L. 1859, 2736, 4375, LET. I ll/s, MINEIUL (1776) 3 pr., ALBKANDRESCU, M. 6/x3, ISPIRESCU, L. 253/,, JARNlK-BÂRSEANU, D. 4.55 etc., dial. ceu rădulescu-codin, l.), 2. cei (ceri varlaam, c. 273?, 1. văcărescu, P. 157/,9 etc.) 3. cere; prez. conj. 1. să cer (f să ceri coresi, EV. 495/3„ Să ceiu MOLITVENIC 12v/14, JARNlK-BÂRSEANU, D. 371, ŞEZ. I 270/4, 106b/18, BUG-NARITJ, NĂS.), 2. să. cei ISPIRESCU, L. 42/S7 etc. (să ceri id.- ib. 3/ls, biblia (1688) passim), să ceară CORESI, PS. 209 etc. (să ceaie, să ceie PRAV. 564 etc.); — Imper. cere!—:Aorist, şi participiu: (formele *ceşiiu şi *ceşit, corespunzând lat. quae-sivi, quaesîlum nu s’au păstrat, căci, amestecân-du-se tulpina prezentului cer cu acestea, a rezultat contaminarea) f cerşiiu,_ţ cerşit (din care s’a construit noul prezent şi infinitiv cerşesc-cerşi v. c.), iar .cu orientare după verbele cu aor.-part. în -uiu, -ut, *ceşiiu s’a schimbat în f ceşuiu PSALT. 252/27, iar cerşiiu, cerşit în t cerşuiu, f cerşut; de la tulpina prezentului au fost create formele foarte rare-în textele vechi şi exclusiv întrebuinţate azi: ceruiu (cerură CORESI, PS. 347/7), cerut;— gerun-diu: cerănd(u) COD. vor. 163/,,. PSALT. 72/15 etc.. alături de ceindlu) COD- VOR. 91, PSALT. 40/38 etc. (de la tulpina iotacizată) şi de forma analogă cerşind(u) psalt. 69/34 etc.; din contaminarea lui cerând şi cerşind s’a născut f cerşănd CORESI, ev. 327/2„ 322/,8. [ Adjective: cerut (cu negativul necerut), -ă, cerşut, -ă = căutat; dorit, reclamat, pretins, revendicat; obligatoriu, indicat (de la sine), cuviincios, convenabil, reglementar; solicitat; cerşit, (ad I 3°-4°) Să se îndatoredscă a pune banii cer-şuţi, în secvestru. CARAGEA, L. 20. Toate formele cerşute după pravilă, id. ib. 150. Buna oblăduire ce eră cerută de la el. TES. II 307. Să cercetează pricina, cu cerşuta scumpătate şi luare-aminle. co- DICĂ ŢIV. 2/35. N’ai încă vârsta cerută. TDRG.. (ad III l°-2°). La facerea logodnii iaste mai în-.tâiu cerşută să fie voinţa părinţilor. CARAGEA, L. 96. îndată i se aduc cele cerute, creangă, p. 300/22; — cerăt6r, -oare = (substantivat) persoană care cere cevâ de la altul. GOROVEI, CR. Cf. cerşetor, | Abstracte: c6rere (cf. cerşire), (în Oltenia, accent, şi) cer6re s. f. = căutare, (în, limba veche şi) f cercetare, întrebare; dorinţă,, reclamare; pretenţiune, revendicare; rugăminte, solicitare, implorare; exigenţă; petiţie, suplică, (ac6 I 1°) Nu mă precepeă eu de aceasta cearere (: în-doindu-mă eu de întrebările acealea. N. test. 1648; îndoindu-mă eu spre cercarea acestuia. BIBLIA 1688). COD. VOR. 70/7, cf. 156/,3. (ad I 2°) Cursul acestor valori variază, după cum cererea. sau oferta este mai mare sau mai mică. ştefănescu, C. 522 (ad II 2°) Da-ţi-va cearerea (: cerşirile) îremiei tale. PSALT. 67/3. (ad II 3°-4(>) Nici cearere de dăjdi, nici războiu, nici pace, nici nimic nu se porunccşte fără fetfă. E. VĂCĂRESCUL, IST. 251/,8. (ad III) împlă [= îndeplineşte] Domnul toată cearerea ta. PSALT. 33/,. Sărăcească cearere cerşii orbulu. coresi, EV. 441/,s. Merg oamenii la besearecă, cum acolo... să facă rugăciune■ şi ceăreri derept toate ticalele şi nevoile meserătăţiei tuturora, id. ap. GCR. I 25/,,. Nu treace cearerea mea. PALIA (1600-16.25), ap. id. 67/38. Căte ceareri sânt în Tatăl-nostru? (a. 1607). cuv. D. bătr. ii 105. Casă dobândească ceărerea lor. greceanu (a. 1691), ap. GCR. I 293/„. Cu rugăciunea şi cu-ceărerea cu D[u]mnezeu te-ai împreunat, mineiul (17 76), 902/,. El ştie ceea ce ne trebueşte, nu popreşte, ci c.omandă cererea (a. 1774). uricariul, i 173/,]. Trimiseră soli la Sultan Mehmed, pe care-i primi cu multă politeţă şi le făgădui cererile. E. VĂCĂRESCUL, IST. 258/,. Aeeastă cerere a lui eră prea nesocotită şi fără nici un temeiu. drăghici, r. 4/30. După cererea sa, îl conduse dinaintea stareţului. C. negruzzi, i 219. Cereri de nulitate (a căsătoriei), hamangiu, C. C. 162-184. Cererea d-voastră s’a încuviinţat-, TDRG. Fă o cerere să ţi se recunoască gradaţiile. Cerere în-căsătorie; f cerut, + cerşit s. a. (Cf. cerşit) = cerere (III 1°); cerere de pomană (cf. cerşit); (ad III l°-2°) Ştie amil Tatăl vostru ce vă trebueşte, înainte de cerşutul vostru, tetraev. 208. Cere ce mai ăi de cerut..., că iată mă sfârşesc. ISPIRESCU, L. 29/,:,. (ad III 4°). Să-ţi faci pomană Cu o săracă,.:. Cării nădejdea şi tot avutul E ajutorul ce-i dă cerşutul. I. VĂCĂRESCU, P. 333/s. Să nu alerge la cerşut. gorjan, H. I 130/2S. După cerut mi-i ruşine să-l trimet [pe băiatul mieu], NĂDEJDE, ap. TDRG. (La plural, în Transilvania) Toţi s’au fost săturat de cerutele ei şi nu-i mai da nimeni nimic. RETEGANUL, P. I 68/,,'; —- (neobicinuit) cerăt.firă s. f. DOSOFTEIU, ap. CDDE. nr. 317;—(modern, literar) cerinţă s. f. pretenţiune, condiţiune, obligaţii (convenţionale), nevoie. O cerinţă principală â programului naţional. MAIORESCU, D. I 5. Vin . apoi cerinţele artistice, id. CR. 1 45, cf. 374, II 135. însurătoarea n’am făcut-o după inema mea, ci după cerinţele societăţii, contemporanul, VI, voi. II 203. Corespunde tuturor cerinţelor. TDRG.] — Din lat.. quaero, quaesîvi, quaesîtum, quae-rerc «a căută, a cere». CEREÂJjE s. f. plur. Gereales. — Plante gra-minee ale căror boabe făinoase servesc la hrana oamenilor (mai ales măcinate, ca făină) şi a animalelor: grâu, secară, ghircă, porumb, orz, ovăz, orez; grârie (2°), grâneţe (2°), (Munt.) bucate (III 3°), (Mold.) pâne. [întrebuinţat, de unii, în contra uzului general, şi la sing.: cere.ălă. | Pronunţ.-re-a.] — N. din fr. (< lat. cereaîis, -e, de la Ceres, zeiţa secerişului, la Romani). CEREBEL - 300 - CERESTEU CEREBEL s. a. (Şt. nat.) Ctrveltt. — Creierul mic, c r e i e r u ş. — Din lat. ccrebellum (diminutiv din cerebrum «creier»), CEREBRAL, -Ă adj. Cerebral. — De la (s. din, în) creier. .Fenomenele afaziei... dovedesc localizări cerebrale deosebite pentru cuvântul vorbit, pentru -cuvântul scris şi pentru înţelesul cuvântului. MAIORESCU, L. 23. | P. ext. (impropriu) Sufletesc, mental, intelectual, de inteligenţă. [Familia: cerebralitate s. f. = fel de vieaţă sufletească, fel -de a cugeta.] — N. după fr. (< lat. cerebrum «creier»), CEREBRO-SPINÂL, -Ă adj. (Şt. nat.) CSrebro-■spinal. — A(l) creierului şi a(l) măduvei spinării. Axa cerebro-spinală. — N. din fr. (< compus din lat. cerebrum «creier» şi spiita «şira spinării»). CEREC s. a. Quart. — (Turcism; învechit) Sfert s. jumătate de parte (la împărţeala peştelui). Cf. antipa, P.-361, 492, 766. [Şi: (jud. Buzău, numai despre bucăţi de pâine)., cirie. s. a. (cu plur. -ricuri şi -rice) = o jumătate dintr’un sfert (de pâine), o optime. Com. i. a. rădulescu-pogoneanu.] — Din turc. ceriek «quart». CEREGEU s. m. sing. Credo. — Balaceana, Bucov.) Crezul. Com. ar. TOMIAC. — Pronunţare dialectală a lui credeu (forma ■ardeleană-bucov. a cuv. «crez»), contaminat cu cere. ceremonial, -Ă adj., s. a. v. ceremonie. CEREMONIE s. f.' Ceremonie. 1. 1°. Forme exterioare şi regulate şi de oarecare pompă, la săvârşirea unui cult religios, p. ext. la orice solemnitate (serbări la Curte, cununii, înmormântări, mese etc.) spre a-i da mai multă însemnătate, mai multă strălucire; cf. solemnitate, pompă, paradă, saltanat, fast, r i t. Sosit-au acel sol în Iaşi..., venit-au şi la curte, ■de s’au împreunat cu Nicolai-vodă, cu multe (e-remonii. LET. II 154/,2. ll puneă craiul Sobieţchi [pe mitropolitul Dosofteiu] de se îmbrăcă cu vest- ■ mintele cele scumpe... şi slujeă liturghie lăzile mari şi iordan la Bobotează, cu ţeremonie, după obiceiul ţării noastre...; şi... craiul... lăudă frumoasa ţeremonie ce erâ în biserica ţării noastre, ib. II 257/29. Ţeremoniile obicinuite plinind. CANTEMIR, IST. 134. Ţerimonia beseri'cească. BELDIMAN, N. P. I 5. Numa... se întoarce, cântând cântarea nunţii, o dulce şi curată ţerimonie. id. ib. II 87. Toată ţerimo-niia ce să cuprindeâ de persoanele cele pământeşti. GOLESCU, I. 85. Mai toate l<’3ile[ = religiile] celevechi au avut asemenea- ţeremonii [ca botezul]. MARCO-VICI, D. 186. Toată ţeremonia îngropării. BARAC, T. 76. Ieşind cu ceremonie mare din Constanti-nopole, merse de tăbărî la Daut-paşa. BĂLCESCU, ap. TDRG. Ţeremoniile curţei, ţeremonii mai amplificate decât ţeremoniile curţei craiului celui mare al Franţei.' RUSSO, S. 110. Ceremonia se sfârşise. Toţi fericitau pe tinerii soţi. c. NEGRUZZI, .1 53. iMau sama însă că... patru tunuri sia[w] îndreptate spre poartă, dar socoteau că sânt puse pentru a serba, după obiceiu, ceremonia, prin salve. id. I 150/23. Participarea excluzivă a senatului academic la cerimoniea liturgică din biserica catedrală greco-orientală. SBIERA, F. 349/22. Nu erâ ţârmonie la curte, unde să nu fie şi el chemat. ISPIRESCU, L. 192. | Maestru de ceremonie (LM.) s. de ceremonii, e cel ce, la o solemnitate oficială, e însărcinat a •rândui ordinea ceremoniilor. || P. ext. Costum de ceremonie, mare ţinuta. Au fost de faţă [la examen] şi prinţipul, în cel (= cea) mai mare \eremonie, cu toţi boierii patriei (a. 1830). IORGA, s. D. XIII 20. 2°. Manifestaţie în cinstea unei persoane, primire solemnă, cf. alaiu. (2°). Mi s’a aplecat, de atâtea Hrmonii ce îmi face lumea, ori pe unde trec. GOR-JAN, H. IV 17/ţ,. 11. (în relaţiile sociale, în viaţa privată). 1°. Forme de politeţe, de deferenţă, cu oarecare solemnitate (spre deosebire de felul intim, familiar). Dacă au luat domnia,... au scris carte la Moisei-vodă, cu mare mulţămită... După această ţeremonie au purces... den Ţarigrad. M, COSTIN, ap. TDRG. (Pleonastic) [(Ş’ttfw-] nu-i. primi [pe boieri] cu dragoste sau macar o ţermonie politi-cească. zilot, CRON. 68. După ceremonia dulce-ţilor şi a cafelei, cucoana începe a-şi arătă turbanul şi boierul a spune novitale. C. negruzzi, I 239/,,. O vizită de ceremonie. 2°. P. ext. (La plur.). Forme de politeţe exagerată, fasoane (2°). De ceremonii săntem sătui, am vrea fapte pozitive. LM. # Fără ceremonie s. ceremonii = familiar, fără (multe) forme (Cf. pontbriant). A pofti pe cinevâ, fără ceremonie. id. Haide, haide, fără ceremonii, domnul mieu, aveţi wn drept la recunoştinţa mea. I. negruzzi, V 41. [Accentuat şi ceremonie. (Tot aşâ, probabil, uneori, şi în formele următoare, mai ales în cele vechi) f corimonie s. f. polizu, f ţeremonie s. f., f ţerimonie s. f. LB., stamati, t tiwnonie s. f., t ţâr-monie s. f. polizu, DDRF. | A d j e c t i v e: ceremonial (f ţeremoniâl), -ă, [pronunţ. -m-aî]= de ceremonie. Cărţi ceremoniale — cărţi bisericeşti care cuprind normele pentru ceremoniile de la diferite ocaziuni. LM.; (rn. ales substantivat) s. a. (cu plur. -ale şi -aluri. TDRG.) = totalitatea ceremoniilor, ceremonii (I-II); formular de etichetă care trebue. observat la ceremonii publice sau în relaţii sociale; protocol. Cf. stamati. Cartea ce cuprinde regulele tiilelor şi a ţeremonialului scrisorilor. rallet, ap. TDRG.;—ceremoni6s (f ţere-inonios (stamati), -oâsă, [pronunţ, -ni-os] = cu ceremonie, care face prea multe ceremonii, fasoane, mofturi, afectat. Un moment se opreşte gânditor, într’o atitudine ceremonioasă. VLAHUŢĂ, D. 214. O primire ceremonioasă. Chinezii sânt foarte cere-monioşi. — (în funcţiune adverbială) îşi netezi barbetele şi salută ceremonios. VLAHUŢĂ, D. 13. Co-măneşteanu se înclină foarte ceremonios, deşi nu-l vedeâ nimeni. ZAMFIRESCU, R. 115.] —■ N. intrat în limba mai veche din pol. (ceremonia, ccrymonia) s. rus. (ceremonija), iar mai târziu din lat. cseremonia, sau din ital. s. ceremonios, -OĂSĂ adj. v. ceremonie. CERENTEL s. m. (Bot.) 1°. Benoite (Oeum ur-banum). 2°.- Dryas octopetala. 3°. Geum rivale. 1°. Plantă ierboasă, cu flori galbene aurii. Se mai numeşte şi: crânceş, cuişoariţă (cuişo-r i ţ ă. DAME, T. 186), r i d i c h i o a r ă. panţu, PL. 2°. = arginţică. panţu, pl., cf, c. negruzzi, i 97. 3°. = călţunul-Doamnei. panţu, pl. [Şi: (ad 2°) cerenc61 s. m. baronzi, l. 130/27, panţu, pl. ; (ad lu, + cerni) cerniţii s. m. pamfile, DUŞM.; — (+ ceriţă) ceriţîcă s. f. = p i -dosnic (Cerinthe minor). PANŢU, PL.] —• Din lat. cerinthe «arginţică» (< grec. xrjgt.v&ov «o floare de vară»),, cu sufixul diminutiv -ei. Cf. O. Densusianu, Romania XXXIII 73. CERESC, -EĂSCĂ adj. 1 . ; v oor CEREŞTE adv. I CERESTEU s. a. = ferăstrău, (cu pronunţare dialectală, în Bucov.) Cf. marian, d. 346. . CERESTUI CEHESTCÎ vb. IVa = îer&slrui. (cu pronunţare dialectală, în Bucov.) marian, d. 346. ceret s. a. v. cer2. CERETEIU s. m. BroussaiXles basses, taillis. — (Mold.) Ciritei = tufiş (Vicovul de-sus, Bucov. Com. G. NISTOR), ceritei = copăcei care fac desişul pădurilor (creangă, GL.) pomişori mici şi spinoşi (marian); spec. ciritei = măcieşi ce nu cresc mari (conv. lit. xliv2, 130 rect. 268). Căt ce puteă, ciriteaele scutură şi cu picioarele uscate frunze... sună. cantemir, ist. 73/32. Au scos el toată oastea la câmp, cu tocmală, puind oastea prin văi şi prin ceretei supuse. LET. i, 246/3E. Vr’o 2000 de Cazaci, carii p&şteă caii, ţinăndu-i de-a-mănă, prin ceritei. ib. 249/24. Câţiva codri merei... au rămas câmp, numai abiă se cunosc ci-riteii (a. 1792). uricariul, I 349/7. Pe unde vor fi ciritei, să-i curăţască (a. 1794). ib. IV 48/20. Un piseuşor... încungiurat de un pâlc de ciritei. DRĂGHICI, R. 120/28. Fiica lui Romul se deosebea dintre toate, ca un copaciu mare în mijlocul unor ciretei. beldiman, N. p. II 177/9. Ne încurcăm printre ciritei de brad. creangă, a. 30/20. Sub frunziş de ciritei, Unde trec turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 257/13. [Şi: ceritiiu, ciritei», cireti'iu, COD. SILVIC, 34 s. m. şi a. | Cuvântul se întrebuinţează mai ales la plur.: ceretei, din care s’a refăcut noul singular ceretei (ceritfel, cirit61) = desiş; spec. s. m. ciritei — arbore (H. I 18), pom care creşte mai mult în lat (Vicovul-de-sus, Bucov. Com. G. NISTOR); arbust, copăcel; (Bot.) o plantă (Straja, în Bucov. Com. A. TOMIAC), c u n u n i ţă = Spi-raea ulmifolia (panţu, pl.). Frunză verde stejărel, Ici în vale ’n ciritei, S’a ivit un voinicel. ŞEZ. I 1 O/o- El au jucat supt un ciretei, până i s'au rupt cojocul, sbiera, P. 10/ie. Şi mi se jucâ Sub un ciretei Un mic. iepurel. MARIAN, SA. 234. | Cu alt sufix (orientat după desiş s. tufiş) ciritiş s. a. (plur. -şuri). Luncile şi pometele, ciritişurile şi tufişurile... încep iarăşi a slobozi mugurul. MARIAN, O. I 1.] —• Din rut. (o)ceret, «păpuriş». Cf. P. Sko k, Revue des Etudes Slaves iii, 64. CEKBTEi s. m. v. cereteiu. cere vis s. a. v. cerviş. CEROĂ s. f. 1°. Couverlure. 2°. Băche. 1°. Ţesătură de lână (H. VI 9), cu care se acoper ţăranii, când se culcă s. care se aşterne pe pat s. care se pune pe cal (cf. LM.), pă tură, p 1 o-cat (COSTINESCU), ţol (BUD, p. p.), cf. velinţă, scoarţă; cf. covor, p 1 a p o m ă. Cf. H. II 3, V 4, X 509. 1 cerga vânăi(ă) de la Dragomir (a. 1588). CUV. D. BĂTR, I 193. O cergă albastră turcească (a. 1669), ap. ŞIO. Cergă bună, de 7 un leu; cergi de cai, de 14 un leu (Tarif, a. 1761), ib. O cergă noaă, cu laţă [= laţe] mici (a. 1730) ap. IORGA, S. D. VI 156. A doua zi dimineaţa, i-am văzut mult oviliţi, Unii goli, alţii în ţoluri, alţii în cergi înveliţi. BELDIMAN, TR. 383. Ştii una, jupăne,.. acoperi-te cu cerga, ca să nu te vadă [tâlharii]. ALECSANDRI, T. 49. In vremea aceasta, cârlanul tremură, cu urechile dăbălate, sub cerga fluturată de vânt. slavici, N. II 4. Pe pat (laiţă) sânt cergi de lână. MANOLESCU, I. 73. Să n’o apuce ziua cu cerga ’n cap. PAMFILE, A. 83. Şi băii şi se ’mbătă Şi acasă se luvă [= se luă = se porni, se duse]. Şi pe cap se ştrofocă Şi su (= subt) sergă se băgă. alexici, L. p. I 134/u. Şi pe iarbă Cergă albă. BUD, P. P. 19. # Căt ţi-e cerga (variantă: p 1 a p o m a) atât te ’ntinde. zanne, p. II 591. Pentru un purece, nu puiu cerga ’n foc. ib. III 98. | Spec. Cerga (pătura) se în- 301 - CERNE y trebuinţează la prins peştele, în Oltenia; se prinde-cu ea ca cu volocul. antipa, p. 776. 2°. (Banat) Coviltir (la căruţe) Com. A. COCA. [Plur. cergi şi cerge.] — Se pare că a intrat în limba noastră pe mai multe căi: turc. cerga «petite tente» (bulg. «covor prost», sârb. «şatră», alb. «pătură pestriţă de lână»)», ung. cserea «şatră» şi cserge «pătură» (ţig. cerga*. «cort»), ŞIO. CERGHiş s. a. 1 CERQHÎŞÂ S. f. / V' CCri"Ce- CERI.M s. a. v. cerime. CERIME s. f. Votite, plafond.— (Banat, Munţii-Apuseni) Tavan, plafon (viciu, GL., cf. «coperiş» FRÂNCU-CANDREA, M. 41); spec. (Băieş.) partea-de de-asupra (tavanul) galeriilor din mine (Crişcior, în Munţii-Apuseni, com. şt. paşca); fig. bolta-cerească (Timişoara, ion CR. II 247). Plafonul se acopere cu scânduri sau se face din ţiple de lemn,, iar pre acestea se prind nuiele de alun sau trestie,, care, spoindu-se, se zice cerime. liuba-iana, m. 96. [Şi cerim s. a. (Miniş, jud. Arad) Com. A. viciu ; ceriniu (rostit cerin) s. a. | Cu schimb de sufix: cerârin s. a, viciu, gl.] — Din sârb. cferjen «boltă de-asupra vetrei»-(Prin etimologie populară, cuvântul a fost considerat, ca un colectiv în -ime de ia cer1). - CERlMONlli -f s. f. v. ceremonie. ceriniu s. a. v. cerime. CERINŢĂ s. f. v. cere. A CERISOÂRĂ S. f. 1 CERÎŢĂ S. f. { V' Ceară* CERITEL S. m. ) cehiteu; s. m. şi a. J v' cer®teiu* CERiţică s. f. (Bot.) v. cerenţel. CERIU s. m. v. cer1. ceriu, -ÎE adj. v. ceară. CERXÂU s. a. v. ceatlăn. CERMĂIiĂiE s. f. v. cermălui. CERMĂiiUÎ vb. IVa Faire du vacarme. — (Ungurism, în părţile Năsăudului) A face sgomot,. larmă, a lărmălui: Doamne, cât îmi cermălueştc copilul ăsta în cap; mă mir că nu nebunesc! Com.. N. drAganu. [Derivat: (cf. harmalaie) cer-mălâie s. f.: larmă. Com. n. drăganu.] — Din ung. csârmâini, idem. Cf. ce armă. CERN, -Ă adj. Noir. — (Atestat numai la feminin) Cernă = Oaie neagră. H. v. 274, XIV 187, cf. ib. XIV 86. Opt oi, şi anume una cernă, brează-în frunte. MON. of. a. 1907, 7598. [Derivate: c6rnea s. m. şi f. = nume de boi şi de vaci (H. IV 247) şi nume de familie; — cern6iu s. m. = nume-de câne ciobănesc. H. XII 30; — (cerneiu -)- uţ) cer-năuţ s. m. = nume de bou. H. x 85.] — Derivat din paleosl. crunii, idem. Cf. cern i,. cerneală. cernătOr, -oăre adj., s. a. | CERNĂTURĂ S. f. J CERNAUT s. rn. v. cern. v. cerne. C^RNE-vb, III. I. 1°. Tamiser, cribler, bluter.. 2°. Răpandre, parsemer. 3". Bruiner. il. Discer--ner, analyser, cxaminer. €ERNE - 302 - CERNI I. 1°. (Subiectul e omul) A trece (făină, nisip vă certaţi? LM. De când ne-am certat amândoi, nu mai vorbim unul cu altul. id. Nu mă întâlnesc bucuros cu el, căci ţi place să se certe. # A se certă furcă, cf. furcă (II, 4) DDRF. Se ceartă, de-şi mănâncă capetele, pann, ap. zanne, P. ii 55. Gârla să ceartă cu marea, se zice când cei mici se sfădesc cu cei mari. IORD. golescu, ib. I 185. 2° (Din funcţiunea reflexivă a derivat cea) trans. A mustră pe cinevâ răstindu-se la el, a dojeni cu vorbe grele, a împroşcâ cu învinuiri, a înfruntă (LB.) cu imputări aspre, cf. a ocărî, a sfădi. Csărt = arguo, increpo. anon. car. Uri-stos împutâ şi opriiă şi certă pre ei, că fără minte cereă ei acel lucru. CORESI, EV. 89/28. Certă vânturile şi marea, şi fu linişte mare. BIBLIA (1688) ap. TDRG. Şi deşi oblicea Anlonie-vodă, încă nu le ziceă nimică, şi nu-i certă cu cuvântul, ca un părinte ce le eră. LET. II 235/2a. De aveâ pre cineva a-l certă, cu blândeţe răspundeă,. zicând: Ce (= pentru ce) ai făcut aşă? ib. II 46/28. Astă noapte veniră Dumnezeii voştri la mine,, şi mă certară foarte rău pentru voi. ALEXANDRIA,, 36. Spre bina vă cert şi vă sfătuesc. PANN, Ş. i 50. Mama mă tot ceartă, Şi tala-i supărat. COŞBUC. B. 26/fl. S’ar bucură De-o noră, biata mamă, Să-i. deie sfaturi şi s’o certe, Când nu va luă sama. GOGA, P. 31. Ileana Simziana... prinse a certă pe neguţător, că o înşelase, ispirescu, L. 25/3. [Grădinarul] începii a certă pe argat, de ce n’a îngrijit-de grădină, id. ib. 151/19. Împăratul... o mai certă câte odată, din care pricină împărăteasa nu-eră mulţămită cu starea ei. RETEGANUL, P. II Z27/. (Absolut) Ceartă, mamă, cu gura, Numai nit CERTĂ - 305 - CERTĂ mai blestemă, bibicescu, p. P. 94. || (Neobicinuit . A critică. Aceste fapte... Prin scrieri înfocate ct / lână ai prostlăvit. DONICI, F. II 60. II. în latineşte certare se întrebuinţa şi în Jţe-lesul special de «a trage pe cinevâ la răspundere în faţa judecătorilor». Din acest sens s’a născut — când subiectul e judecătorul (p. ext. supremul judecător, Dumnezeu, legea etc.) — cel de «a pedepsi (cu o pedeapsă corporală), a canoni (LB.), a condamnă (la o pedeapsă), a amendă». Trans. (refl. = pasiv; întrebuinţat şi ca termen juridic; pedeapsa se arată prin prep. c u). Pre cela ce nu ceartă Dumnedzău aicea, acold în ceaia lume-l va certă, varlaam, c. 50. Atunce judecătorul îl va certă cu bani sau cu dobitoc. PRAVILA DE LA TÂR-GOVIŞTE, ap. CCR. 176. Pre nebunul nu-l pot certă trupeaşte. id. ib. Ceia ce vor tăiă pomii, aceştia să să ceărte ca neşte tâlhari. PRAVILA MOLD. 12. Să-l cearte cu ocna. ib. 18. Să să cearte, pentru ce au stătut în protiva oamenilor celor domneşti. ib. 252. Uciderea să să cearte. ib. 61/2. De are şl certă pravila pentru aceaia greşală cu moarte... ib. 144. (Figură etimologică) Pentru că ce iaste încă nu de vrâstă, nu să va puteă certă certare deplin ib. 184. Se va certă de la domnul den Moldova,... să va certă de la biruitorul locului aceluia. PRAV. 713. Când se va certă (MUNT. pedepsi) cela ce au rănit pre altul, şi când nu să va certă (MUNT. pedepsi) ib. 498. Domnul... Nu ceartă’n toate dzăle. dosofteiu, PS. 26. Şi cu dereptariul va socoti Domnul, De-a certă cu leage vina a iot omul. id. ib. 30. [Moise] cănd greşiiă norodul la Dumnezău, tăiă, omorîiă, certă, biblia (1688) 6 pr./47. S’au făgăduit Dumnezeu... lui Noe, cum, nu va mai certă lumea cu potop. LET. I 46/Z7. Dumnezeu ceartă şi iarăşi tămădueşte. LET. II 141/4. Fiind voia lui Dumnezeu ca să se certe încă .şi cu aceasta pământul Moldovii,... s’au orânduit... agi împărăteşti, ca să meargă cu oştile la Hotin ib. II î75/36. Pe cine iubeşte Dumnezeu, îl ceartă, pentru ca să se îndrepleze. MUŞTE, ap. DDRF. I-au certai pe unii cu moarte, pe alţii cu închisoare. LET. III 123/22. Aşă ceartă Dumnăzău pe mândrii, cantemiii, hr. 347. Să-i desbrace şi să-i cearte (a. 1709). URICARIUL, VIII 236/i8. Să aibă a-i certă cu sfânta pravilă. RĂŞCANU, L. LXVIIl/n. Gazdele de tâlhari... să ceărtă de cătră judecată de o potrivă cu tâlharii, pravila (1814) 173/16. Dumnezeu cerlându-ne, nu încetează de a răvărsă împrejuru-ne bunătăţile pământului. MARCOVICI, D. 445. Dumnezeu au voit să te certe, pentru că ai călcat poronca sa. DRĂGHICI, R. 94/17. Ca un stăpân şi părinte ceartă, dar şi milueşte. C. NE-GRUZZI, II 11. Dar acti, vei vrea cu oaste şi războiu ca să ne cerţi. EMINESCU, P. 239. Cu să-geata-i otrăvită a sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru ş’al iluziei deşerte, id. ib. 291. li certase Dumnezeu în acest an, cu o secetă atât de groaznică. SANDU ALDEA, u. P. 115. Te-am crescut de-atâta vreme, Şin’avuşi de ce te teme; Nici cu vorba te-am mustrat, Nici cu palma te-am certat. TEODORESCU, P. p. 668. De tată n’am ascultat, Dumnezeu că m’a certat, Ş’am făcut eu cum am vrut, Dumnezeu că m’a bătut. HODOŞ, p. P. 157. Doamne, atunci-i poţi iertă, Şi pre mine a mă certă., RETEGANUL, TR. 49/14. Gaia lesne să iartă, iar porumbiţa să ceartă, iord. GOLESCU, ap. ZANNE, P. I 464. III. Cu o desvoltare de sens tocmai opusă de la cea care a făcut ca pedepsi «instruire Ies en-fants» să însemneze «punir», certă «a pedepsi» a ajuns să însemneze «a instrui» (Cf. Mama bună îşi ceartă băiatul. ZANNE, p. IV 467). 1°. f Trans. A instrui, a învăţă pe cinevă, a lumină, a deschide ochii cuivâ, a face atent. (Slav.) NacaziZiu = învăţ, cârtii, mardarie, l. 1957. Şi de năravure ceartă puţin. COD. VOR. 137/7. Ceartă Dicţionarul limbii române, 15. V. 1920. amil, se nu cază de înţelepciurea credinţeei. ib. 168|7. Dumnezeu pururea de ce e folos, pre noi învaţă şi ne ceărtă ce e spre spăsenie cuviinţă. CORESI, ap. GCR. I 31/23. Şi-i certăţi cu teamere. CUVĂNT PENTRU Curăţie (ante 1618) ib. I 50/19. [Domnul] l-au certătu pre el. BIBLIA (1688) 150.2. Îmi ieşiră înainte doi sfinţi îngeri, şi mă certară să nu merg mai înainte, că voiu pieri. ALEXANDRIA (1784) ap. GCR. II 133/a5. 2°. f Refl. A luâ învăţătură (de la cevâ); a-şi trage seama, a se lumină, a se instrui, a se cuminţi. Din chipul ce-f[ij pune înaintea ochilor sfânta scriptură, te ceartă, varlaam, c. - 351. [Hristos] deade [draci]lor voie pre porci să-i piardză, ca să ne certămu noi, să nu petreacem porceaşte. id. ib. 238. Vă certăţi cu cuvântul Toţi ce giudecaţi pământul. DOSOFTEIU, PS. 15, cf. BIBLIA (1688) ap. GCR. I 283/13. Spune-ne, doară te-ai certătu, însu-ţ[i] şi te-ai în{ălepţU. id. v. s. 95. Certându-să cu nevoinţa învăţăturii, id. ib. 75. [Prez. ind., neobicinuit certez: D-ta să-i certezi cu bătaia la vederea obştiei (a 1792). uricariul, IV 130/s. | A d j e c t i v e: certat- (cu negativul ncccrtat), -ă = supărat, învrăjbit, sfădit (cu cinevâ), în rele relaţii cu cinevâ; dojenit, mustrat, ocărît cu vorbe aspre; pedepsit, (ad I 1°) Şi ca certată-apoi Şi-a pus privirile ’n pământ. COŞBUC, F. 157/6. Cei certaţi să se împace înainte de a se cuminecă. LM. (Fig.) E certat cu biserica, cu justiţia = nu se împacă, nu se are bine cu... DICŢ. (ad I 2°) Femeia... temându-se să fie nu numai certată şi asuprită de bărbatul său, ci chiar şi bătută... marian, NA. 5. Muierea necertată e ca moara neferecată, nu macină bine. românul glumeţ, 40/ie- (ad II) Carii erâ răi, ei erâ certaţi. moxa, 398/n. Să fie certaţi cu capul (= pedepsiţi cu tăierea capului), dosofteiu, v. s. 71. Astfel de nelegiuiri nu rămân necertale de cel preaînalt. GORJAN, h. iv 218/2;—certăt6r, -oâre = care (se) sfădeşte bucuros, căruia îi place cearta, sfadnic (LB.), gâlcevilor (costinescu), certăreţ; care ceartă (mustră, dojeneşte), pe temeiul unei autorităţi; pedepsitor, (ad II) Igumenii să fie cer-tători şi judecători (a. 1693). uricariul, I 58/23. Că nu el, ce Dumnezeu simeţeşte pre unul ca acela să fie plinilor şi certător de păcate ca acele. LET. I 175/as;—certăr6ţ, -eaţă, mai rar ccrtârcţ, -ă polizu şi certâş, -ă’ CDDE nr. 321 adj., subst. = căruia-i place cearta, care caută ceartă, iubitor de ceartă. Om certăreţ, de fire, de cărteă şi asupra lope-ţilor prin ajutorul cărora scăpase din nevoie. CONV. LIT. ap. TDRG. Gioale ’mprejur de Numizi certăreţi. coşbuc, M. 67 / 22. | Abstracte: certare s. f. = mustrare, dojenire; ocărîre; ceartă; pedeapsă (corporală), canon, amendă, condamnare; f învăţătură (mardarie, l. 1955). (ad I 2°) Pre unii miluiţi cu certarea. CUVÂNT PENTRU curăţie (ante 1618), ap. GCR. I 50/18. Aş suferi şi cele mai mari certări şi mustrări a[le] oamenilor. DRĂGHICI, R. 80/n. Certarea cu cuvânt, cea mai bună povaţă. iord. golescu, ap. zanne, p. VIII 645. De certare nu se ruşinează, de bătaie nu se ’nfricoşează. pann, ap. DDRF. Efratul, Tigrul, Dunărea cu Nilul [î]şi fac certare, Din ele care mai ades să-i facă adăpa,re. E. VĂCĂRESCUL, IST. 261/49. Se întâmplă certare între slugile lui Avraamşi a[le] nepotu-său Lot. CALENDARIU (1814) 107. Aveam în tot momentijtcertări şi împăcare, Ş’îndaţă după lacrimi urmă o sărutare. I. NE-GRUZZI, ii 7. (ad II) A aveă certare f = a fi peĂ depsit. A face certare | = a pedepsi. Zac întru certărea focului de veaci. cuvânt pentru curăţie (ante 1618) ap. GCR. I 49/25. Rogu-mă să aibă acei oameni răi certare mare -(1604—19). IORGA, D. B. 25. Şi va vrea să-i dea şi vreo certare pe trup. PRAVILA DE LA TÂRGOVIŞTE, ap. I, II, 20. CERTĂREŢ - -306 - CERUMEN CCR. 176. Atunce le va schimbă certarea pre bani ib. Să plătească omul greşeala sa, cu certare de munci şi de moarte. VARLAAM, C. 109. Dumne-dzău sloboade certări de rane şi de boale. id. ib. 244. Să-i pedepsească [giudea-ţele] foarte cu mari certări pre furi. PRAVILA, MOLD. 16/2. Să-i dea certare pre trup..., acestuia să-i fie certarea cu bani. PRAV. 134...Să scape răpitoriul de certarea (MUNT. pedeapsa) morgii, ib. 723. Nice o certare (MUNT. pedepsire) să nu aibă. ib. 297. Ar ireabulunii ca aceae să aibă certare[a) despre(a) •dumne-voastră (ante 1652). iorga, D. B. i 102. Să neştine far sudul 'icoana obrazului, i-ai face ■grea certare. DOSOFTEIU, V. S. 70. Să-fM iai 'cer tărea ce ţî să cade. id. ib. 146/2. Prevăzând din ■cursul ceresc că eră Dumnezeu să certe lumea cu ■doă certări, cu apă şi cu foc. LET. I 44/31. Dumnezeu nu-şi plinise certarea Moldovei deplin, ib. I 207/,,. Dumnezeu... cu... certare pedepseşte pre cei ce calcă giurămăntul. ib. I 139/25. Că nu putină certare au fost acest Domn pământului nostru. MUŞTE, ap. DDRF. După luminată poronca Măriei-tale, le-am dat câte o certare, (a. 1744).. URICARIUL, XXI 159/i0. Vor luă şi certare cei ce n’or mărturisi. BELDIMAN, TR. 344. Boala mea o să fie o certare prea dreaptă de la Dumnezeu. GORJAN, h. IV 221; — certat s. a. (ad I 1°) ^ De certat, eu nu mă cert. LM. (ad II) De erâ de certat, [ziceâ] daţi-i atâte toiege. N. COSTIN, LET. II 46/30certătură t s. f. (ad I 2°) DICŢ. Cser-eturl = increpatio, ANON CAR.] —■ Din lat. certo, -are «a luptă, a se luă Ia ceartă». . '. CEBTÂKEŢ, -Ă adj. subst. •CEItTĂKrâTIV-EÂTĂ adj: subst. Certâş, - adj. subst. ' v' certa< CEiîT.iT, -Ă adj. certat, -Ă adj. Qui n’a qu’une corne. — (în Mehedinţi, despre bou .şi vacă) Ciutac, cionc, melcit, ciut de-un corn, dam£, t. 28. — Probabil dintr’un mai vechiu *certac, din slav. *cirtalc-h, de la cîrta-Sersti«a tăia». Cf. cert i. -CERTĂTURĂ t S. f. v. certă. CERTEvb. IVa v. cerţi. CEKTEMŢĂ s. f. (Entom.) v. checlieriţă. CERT! vb. IVa Ecorcer. — (Mehadia, în Banat) A coji un arbore în picioare, ca să' se usuce, â săcui, plesui'â, înconjură, cheretui, ciungi. Corn. ittu. [Şi (din slav. certez «tăietură», cf. rut. iertez = loc arabil câştigat prin tăiarea unei păduri): certejl (rostit certegl) — cerţi (Roşia j. Arad). Com. Ittu]. — Din slav. ctrta-cersti «a tăia» (în sârbeşte,, 4e unde va fi intrat cuvântul în Banat şi în părţile Aradului, nu găsesc forma şi înţelesul corespunzător, iar citez însemnează «liniamenta», dar în sloveneşte există crtati «a zgâriâ»), Cf. certa t.2, c e r t i e. CERTIE s. f. (Ornit.) Grimpereau (Picus ca-mus).—Ciocănitoare sură. DICŢ.—Cf. cerţi. CERTIFICA vb. I. Certifier. — A încredinţâ că „un lucru e adevărat,-a adeveri (2°) (printr’un act s. punând semnătura pe un act), a atestă, a arătă (I 3°). Certific prin acest înscris. LM. | P. ext. A notă (pe un act). Preşedintele găsind actul investit cu toate formele cerute de lege pentru inscrip-ciune, va ordonă inscripţiunea sa, după care se va lertifică pe actul original data şi numărul de or- dine sub care s’a înscris în registru. I-IAMANGIU, C. C. 448. [Accentuat în prez .'certific şi (rac) certific. | Abstracte: certificare,: (rar, învechit, după fr. certification, idem) csrtificâţie, ecrtificaţUme s. f. = încredinţare, adeverire, atestare, adeverinţă (3°) (în scris), t scrisoare de adeverinţă, întărire în josul unei înscris, unui memoriu, unui registru de socoteli (costinescu), certificat, atestat. | Adjectiv:' (rai:,, după fr. certificateur, idem) certi-ficat6r (certificăt6r), -oâre = care încredinţează despre adevărul unui lucru, care adevereşte, ade-veritor, (substantivat) acela care certifică în scris, din oficiu) o mărturie, un îns.cris (DICŢ.).] — N: din lat. med. ecrtiîicare, idem (compus din certum «sigur» şi facere «a face», ital. certificare, fr. certifier). Cl. cert, certificat, certitudine. certificat s. a. Certificat. — Act (oficial sau cu iscălitură îndreptăţită, de la o persoană .competentă) prin care se adevereşte un fapt, atestat, a d e v e r i n,ţă (3°), t s cr iso are de adeveri n ţ ă, dovadă, t e s t i m o n i u, cf. f c h i-tap, diplomă, patalam k: Certificatul se dă, se face, se p r e z i n t ă. Certificat de studii. LM. Pe lângă petiţiunea de înscriere la examen vor trebui să înainteze şl următoarele acte: ...certificat public de trecerea examenelor primare, ...certificat public de promoţiune din clasa secundară precedentă. MON. OF. 7. Certificat medical. Certificat de naţionalitate. Certiifcat de bună purtare, de paupertate ş. a. | P. ext. Dovadă, încredinţare. Veselia e un certificat de sănătate. — N. din lat. med., certificatum, idem (iţal. certificato, fr. certificat). CERTIFICÂŢÎE S. f. 1 certificatiune s. f. 1 ti'ficâ certificat6r, -oâre adj., s. m. J CERTITUDINE s. f. l°.-2°. Certitude. 1°. Caracterul a ceea ce pentru cugetarea noastră e absolut sigur, neîndoios, siguranţă absolută despre adevărul unui lucru, încredinţare deplină că e adevărat, cf. convingere. Certitudinea unor judecăţi. MAIORESCU, L. 103. Certitudinea... este aceă stare sufletească, în care o judecată ne pare evidentă. Numai că evidenţa este un alt cuvânt pentru certitudine ca şi pentru convingere, id. ib. 108. 2°. (Impropriu, învechit) Statornicie, nestrămu-tare (costinescu), stabilitate, regularitate (LM.). Nu e certitudine în lucrurile lumei acesteia. LM. Certitudinea cursului astrelor. id. [Negativul: incertitudine s. f. = nesiguranţă, îndoială, maiorescu, d. iii 52.] — N. din lat. certitudo, -incm, idem. . CERTURI s. f. plur. La maison et ses depen-dances. — (Năsăud, în Transilv.) Casa şi clădirile ţinătoare de ea. (bugnariu, năs.), cf. acareturi, dependenţe. CERUÎ vb. IVa i CERTJiÂE s. f. [ v. ceară. CERUITPK S. f. ) ceruxeţ s. m. şi a. (Bot.) | _3 CERULETE S. m. (Bot.) ) v" cei ■ CERUMEN s. m. sing. (Anat.) Cârumen. — Cleiu s. ceară din urechi. [Adjectiv: (după fr. cerumineux) cerumin6s, -oâsă = cu cerumen, de felul cleiului din urechi.] —■ N. după fr. (lat. med.. cerumen, derivat din cera «ceară»)! Cf. ceară. «GERUMINOS - 30 T - CESIUNE ceuhminos, -OÂSĂ (Anat.) adj. v. cr rumen. CEntrarĂ s. f. -v. ceară. ■CEIl'CZĂ s. f. 1°. Ceruse. 2°. 'Crayon. 1°. Subcarbonat de plumb, substanţă albă, care se face uşor în pulbere şi se întrebuinţează ca şu-liman, dres, coloare în zugrăveala clădirilor, din care. se face smalţul porţelanului s. a. Cf. PONI, •ch.' 2 4 6/34. Cf. ştiu bete. bianu, d. s. (sub •plumb). 2°. (Transilv.; întrebuinţat-din ce în ce mai puţin) Creion, cf. plai vas, plumb. Ceruză roşie. DICŢ. — N\, în sensul 1° după fr. (=lat. cerussa, idem); în sensul 2°, după ung. ceruza «creion», CERVÂS s. f. (Bot.) Lycopus europaeus s. * •exaltatus. —■ Plantă ierboasă, cu flori mici, albe. PANŢU, PL., cf. LB., barcianu, damE, t. 184. [Dicţionarele mai dau variantele: carvdnă s. f. panţu, pl.; ehervănă s. f. fuss, ap. TDRG.; ciorvână s. f. cihac, baronzi, l. i 131/,, panţu, pl. ; corvână s. f. panţu, pl. ; ţervână cihac, ţerrâne s. f. panţu, pl.] — Etimologia necunoscută (cihac, ii 48 îl aduce în legătură cu paleosl. criven-k «roşu», din cauza Tădăcinei care se întrebuinţează la boit cu roşu ■— ceea ce contestă Tiktin, Dicţ. s. v. •—. Numirea acestei plante, cu variantele ei curioase, face mai ■degrabă impresia unui termen farmaceutic intrat în limba poporului). cebveş t s- a. v. cerviş. cebVet t s. m. v. cetvert. CEKVlCÂii, -Ă adj. (Anat.) Cervical.—-Care ţine de partea dindărăt a gâtului, de cerbice (I 1°). Prin care jgheab trec rămurile dinainte ale nervelor ■cervicale (azi -. nervilor cervicali), kretzulescu, a. 26/i8. Vertebrele cervicale. [Şi (+ cerbice; învechit): «erbicâl, -ă adj. DICŢ.] — N. după fr. (< lat. cervix, yvicis «cerbice»). cebvice t s. f. v. cerbice. CERVICIU t s. a. v. cerviş. CEKVfş s. a. Graisse de bceuf fondue. Colle de •pate. — (învechit; necunoscut în Transilv.) Grăsime curată scoasă din cărnuri şi oase prin fierbere în zalhanâ şi care se păstrează în băşici, pentru bu-■cătărie (costinescu), grăsime de bou topită CESTURA S. f. J Cesijţ s. a. v.' ceas. CESTÂRTĂ s. f. v. ciosvârtă. W1- CET adv. s. a. v. încet. CET vb. I v. încetă. CETACEU s. a. (Zool.) Cetace. — Mamifer de mărimi considerabile; trăeşte în mare şi are forma unui peşte; cf. chit. Balena, delfinul, caşalotul ş. a. fac parte din ordinul cetaceelor. — N. din fr. (< lat. cete < grec. xijrrj, nume dat peştilor mari). Cf. c h i t. - CETÂL s. a. v. ceatal. CETÂL-MEzix t s. a. Poşte; estafette. — (Turcism) .Diligentă, ştafetă, poştă grabnică. Cf. ŞIO. îndată Capichehaia au scos cetalmezil, de au dat ştire la Grigori-vodă, cum că au murit, iar peste trei ceasuri au scos alt mezil, cum că s'au trezit. E. kogălniceanu, let. iii 193/35. Cantemir Dumitraşcu au venit în Moldova cu mare grabă, prin cetal-menzîl. drăghici, ap. ŞIO. Caimacamii însă, ajungând la Iaşi, cu poştă grabnică, cetal-menzîl, Mavrocordat au găzduit la Curtea cea nouă. id. ib. [Şi: cetâl-menzil f s. a. Cetâl-mezeă, cum se găseşte în ediţia II a Letopiseţelor, în exemplul citat mai sus din e. kogălniceanu, se pare a fi o retipărire greşită. Cf. ŞIO, TDRG.] — O compoziţie turcească catal-menzil nu e atestată în dicţionare; ea ar puteâ să însemneze «poştă (menzil) care face două căi» (catal = furcă, furculiţă; bifurcat). Cf. ŞIO. CETÂL-MENZIL f s. a. v. cetai-mezil. CETĂRĂ s. f. (ş. d.) v. ceterâ ş, d. - Cetarîe f s. f. (Comerţ) v. citareâ. CETÂRNĂ — 310 - CETĂŢEAN CEŢÂRNĂ s. f. 1°. Gouttiere; canal: 2°. Cu-veau. ■— (Ungurism în Ardeal, trecut şi în unele părţi ale vechei Românii). 1°. Jgheabul în care se scurge apa de pe coperiş, burlan, uluc, streaşină (cf. LB. etc.), spec. scoc de lemn, în formă de ladă, pe care vine apa, ca să întoarcă roata de la moară, j iii p (viciu, gl. com. ittu), scobul pe unde curge făina în albioară. ŞEZ. vii 189. In sunetul cetăr-nelor (slo aţelor PSALT. SCH. 81) tale. PSAL. (1652) ap. JAHRESBER. III 172. 2°. Vas mare de doage, în care curge vinul de la botul linului. Vărcol, cf. dam£, t. In cetărnă cu vodu (a. 1780). iorga, s. d. xiv 98. [Şi: cetarnă, cetârnă s. f. (ad 1°) DICŢ., citernă s. f. şez. vii 189, com. ITTU; (apropriat, prin etimologie populară, de atârnă) cealârnă s. f. (Se-beşul-săsesc) dr. ii 815.] ■— Din ung. csatorna, idem (1°). Cf. H. Schu-chardt, Zeitschrift xxvil 169. Cf. dubletul, cisternă. CETÂş s. şi adj. m. v. ceată. CETATE s. f. 1. 1°. Fortefesse, ciladelle. 2°. Place forte, cite. (II. 1°. Droit de cile (romaine). 2°. GrSle). lu. Loc întărit, fortăreaţă, başte. (Despre cetăţile de pământ cf. dacoromania I 156). Vor deschide poarta cătăţiei (ca. 1550). cuv. d. bătr. II 460. Cetatea Chiliei, biblia (1688) 7/pr. 28. Se află şi de Greci făcute cetăţi, cum este turnul Neoptolim, o cetate pustie; let. i 24/23. Banul ce s’au aflat mai jos de Roman, la nărăiturile unei cetăţi, ib. I 25/25. Pre multe locuri a zidiuluî acestuia au lăsat şl borte, ca la cetăţi. DRĂGHICI, R. 165/j. Mai mult de şaptezeci cetăţi, împreunate cu drumuri minunate, aşternute cu piatră. BĂLCESCU, M. V. 6,/j,. Îmi vorbea de fortificaţiile cetăţii Hotinului. C. NEGRUZZI, I 30. Lună,... Căte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute deal tău farmec, ţie singură ţi-arăţi! EMINESCU, P. 220. L-am dus pe năsălie la biserica Sfăntului-Dumitru, de sub cetate, unde slujeşte. CREANGĂ, A. 43/6. Am să le las să trăeşti căi zidul Goliei şi. Cetatea-Neamţului. id. ib. 324/i3. Craiova fu şi cetate veche, preste care au trecut nenumărate catastrofe. FRUNZESCU, ap. TDRG. Şi nu-i casă, ci-i cetate, Cu. uşile ferecate, Cu ferestrele ’nzăuate. TEODORESCU, P. P. 188. Mărculeţ s’a dus de-acasă Şi Turcu’ a d’oblicit Şi la el d’a drept a vint Şi rău l-a batjocorit, Cetatea prădaiu-i-a. JARNlK-BÂRSEANU, D. 485. Gura omului sparge cetăţi. ib. II 172. TJnde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul războiu mai puternic. CREANGĂ, P. 236/30. | Fig. Loc de apărare, de siguranţă, de refugiu. Ce tatea ta să-ţi fie dragostea norodului. I. GOLESCU, ap. zanne, P. vm 646. | P. anal. (în glumă) S’a pus după cetate — după cuptor, adecă la adăpost (Zagra, 1. Năsăud). Com. corbu. [Spec. O parte dinti’un pătrat, la jocul numit bătălia cu tunuri. PAMFILE, J. i 319. || P. ext. Locuitorii s. soldaţii dintr’o cetate. Cetatea cănd flămânzeşte, de vrăjmaşi se stăpâneşte, iord. golescu, ap. DDRF. 2“. Oraş întărit (cf. târg) s. partea împrejmuită de ziduri şi înlărituri într’un oraş; p. ext.. oraş (mare). Prin toate cetăţile mărluriseaşie şi grăiaşte. cod. vor. 20/! (: spre tuate oraşăle zicând. N. testament 1648; pren cetăţi mărtu-riseaşle. biblia (1688). Văăzuiu fărăleage şi cearte în cetate, psalt. 105/j. Şi-i scoaset den cetăţi în cetăţi. TETRAEV. (1572) 241. Ierusalimul zidind ca cetâte. coresi, ps. 345. In cetatea ţinutului domniei meale, în Braşov, id. E. l/26. I tăiară capul în cetatea Ramului. PRAV. 1030. Intr’acest ţinut... iaste o cetate foarte aleasă, ce să zice Clujul, geografia ardealului (ca. 1660—1680) ap. GCR. . I 177/j. Şi veţi vedeă... cetăţile... de^ sânt între ziduri au între neziduri. BIBLIA (1688) âp. TDRG. Prăznuiaşte astăzi cetatea cea împărătească (= Constantinopolul). mineiul’ (1776). 1021/2. Oamenii umblau cete, cete, prin cetate. ISPJRESCU, L. 36/5,3. Dar de-o fi vreo răutate,. M’oiu opri în vreo cetate Şi ţi-oiu scrie, maică,, carte. JarnIk-bârseanu, D. 295. In cetate, pe uliţă, Fată ca o păuniţă, Ducăndu-mi-o la temniţă. ib. 215. | (în Ardeal, după ungureşte s z â leva ros) Cetate de scaun = capitală (de judeţ). XJnvar, ce sS chiamă secvarăş, de cătră, răsărit,, iaste cetate de scaun. GEOGRAFIA ARDEALULUI (ca. 1660—1680) ap. GCR. I 177/„. || P. ext. Locuitorii unui oraş. Şi iată toată cetate ieşiră în timpinatul lui J[su]s. TETRAEV. (1572) 212. II. Sensuri neexistente în limbă, ci atribuite greşit cuvântului românesc de întâii traducători ai cărţilor bisericeşti, prin falsă înţelegere a cuvântului din limba din care traduceau. 1°. f (Numai în COD. vor.) Drept de cetăţean (roman). Eu cu mult preţ agonisiiu aceasta cetate 45/2 (: cu multă şumă de preţ am agonisit oraşul acesta. N. testament 1648; cu multă cheltuială p o 1 i t i e a aceasta am câştigat, biblia 1688 = j’ai acquis cette bourgeoisie). 2>. t (în psalt. 12/,, 138/s, 290./a, 221/3, prin traducere greşită a paleosl. gradi, care însemnează «oraş» şi «grindină») Grindină. [Şi: citâte t s. f. cantemir, i-ir. 385. | Diminutive: cetăţtiie s. f. = fortăreaţă mai mică, cf. c a s t e 1, citadelă. LB. La podul lui Traian peste Dunărea, în Ţara muntenească, la judeţul Jiiului, este năruită o ceiăţuie. let. 1 25/„. Care piatră caută spre ceiăţuie (a. 1781). URICARIUL, X 176/9. li îngropase... în cetăţuia de la Gherla* BĂLCESCU, M. v. 395/,. Zărl.in&lţândU-se trufaşii dinaintea lui cetăţuia N.eamţu. C. NEGRUZZI, I 168. Toate locurile ce poartă astfel de numire, la noi, precum şi în ţările slavone, au fost în vechime provăzute cu întăriiuii, cu cetăţui. ODOBESCU, 11 179. Pe de-asupra de prăpăstii .sănt zidiri de ce-tăţuie. EMINESCU, P. 184. (Fig.) Toate aceste so-ţietăţi sănt pe atâtea cetăţui culturale de apărare, opuse năvălitorilor cu tendinţi înstreinătoare. SBIERA, F. 353; •—(cf. ital. cittadella) cetăţeâ, | s. f. LB. (Conservat mai ales în toponimie) Cetăţele = o-parte de hotar cu legenda unei cetăţi (Zagra, 1. Năsăud, com. corbu); —■ cetăţuică f s. f. LB. Cetăţuicile le-au întărit cu stregeari şi ou batiste angliceşli. şincai, HR. I 337, cf. î 3/,,. | A d j e c-"tive: cotăţuit, -ă f = întărit ca cetate. Braşovul este mic şi cetăţuit. golescu, î 5; — cetăţ6sc, -eâscă f = cetăţenesc, public. Trebile politiceşti şi cetăţăşti. DOSOFTEIU, V. S. 22/2\] — Din lat. civitas, -tatem «drept de cetăţean, popularitate», în limbile romanice «loc întărit, oraş întărit». Cf. cetăţean, încetăţeni. cetăţeâ t s. f. v. cetate. CETĂŢEAN, -EÂNĂ şi -EÂNCĂ subst., adj. 1°. Habuant d’une viile forte. 2°. Citadin, bour-geois. 3°. Citoyen. 1°. Subst. | Locuitor cu îndatoriri militare al unei cetăţi (1°), al unei fortăreţe, al unui oraş întărit. Iară cetăţenii (din cetatea Sucevei) tare se apără. LET. I. A. 19/20. Cetăţeănii Negranului nu se supun poruncii lui. MINEIUL (1776) 143b. || (în funcţiune adjectivală; neobicinuit) Au rădicat o besearică, făcăndu-ă feritoare şi cetăţeănă = (ca o cetate apărătoare a) oraşului, dosofteiu, V. S. 182. || Adj. De cetăţeni a(l) cetăţenilor.. Alergară la ’mpăratul, Dându-i veste şi zicând: Întâmpină cu oştirea cetăţeană mai curând. PANN, E. IV 57. CETĂŢEANCĂ - 311 - CETERĂ 2°. Subst. Locuitor de la oraş (une-ori în opoziţie pe de o parte cu «nobil, boier, aristccrat», pe de alta cu «ţăran, fătean» şi cu «lucrător, muncitor, proletar»), ct. orăş an, târgoveţ; burghez, p â r g a r. Din neştiuta cetate cetăţeanu (: p ă r g a r i u. n. test. 1648; o r o ş a n u biblia 1688). COD. von. 36/e. Şi-mearse, ele se lipi unuia den cetăţeani ce lăcuiă într’aceaia parte. coresi,. E. 17/],. Boiarii'ungureşii şi cetâţeanii împreună cu iot 'năvodul. cantemir, ap. GCR. 1.362. Pre cetăţenii Ierusalimului celui de sits să-i lăudăm, pre Petru şi Pavel. PSALT. (1784), ap. TDRG. Moartea unui celăţeănu nu iaste nici folositoare, nici neapărat trebuincioasă, condica (1773), ap. GCR. îl 87. Vin oraşani din câmpuri, Vin cetăţeni din vale. i. văcărescu, p. 28/s. Cetăţeni o[i] Agrigehtei, eise, s'au aflai printre voi oameni ticăloşi şi vicleni. C. NEGRUZZI, I 232. ( P. ext. Locuitor. Ai cerului cetăţeani. CORESI, EV. 4 7 8/35. |) (Cu funcţiune adjectivală) Din cetate, din (s. de la) oraş ; de cetăţean, cetăţenesc. Un şoarece cetăţean au pornit la un sat. ţici-iindeal, f. 143. 3°. P. ext. (Modern, după fr. citoyen) Locuitor (al unut stat) cu drepturi civile (şi polilîce). Şi-a câştigat, prin naturalizare, dreptul de cetăţean român. | (Cu funcţiune adjectivală). Ginta ungurească... are cădinţa să fie cetâţeană în Ardeal. p. maior, ist. 107. | Fam. Apelaţie, înlocuind pe «dqmn». Ce mai faci, cetăţene? [Dial. şi: cetăţăn s. m. mardarie, L. 761. I La feminin, ca subst., şi: cetăţeâncă. 11 Plur. f -ţeani-ţeane, -ţeanee. | A d j e c t i v: cetăţenesc, -pască adj. = de (s. ale unui) celăţean; orăşenesc; burghez; civil. DICŢ. Drepturi cetăţeneşti. | Adverb: eetăfe-nâşte = ca un cetăţean. DICŢ. | Abstract: cetăţenie s. f. = calitate s. drept de cetăţean (3°). A dobândi cetăţenia. DDRF. Soldaţi cărora ti se acordă dreptul de cetăţenie, ghica, S. 163. ) Colectiv: celăţenimc s. f. (ad 1°) = clasa cetăţenilor, s p e c. clasă mijlocie, burghezi (m) e (spec., în opoziţie cu «nobilime, aristocraţie» şi cu «ţărănime, muncitorime, clasa lucrătorilor, proletariat»), DICŢ.] — Derivat din cetale, prin suf. adj. -ean, Cf. încetăţeni. CETĂTEÂNCĂ S. f. Js CETĂŢENESC, -EÂSCĂ adj. cetăţenţisşte adv. } v. cetăţean. . CETĂŢENIE S. f. CETĂŢENIME S. f. CETĂŢESC, -EÂSCĂ f adj- CETĂTIJICĂ t S- f- I „ * , * ' ) v. cetate. CETATTJIE s-. f. A cetĂţuît, -ă adj. CETCĂ s. f. (Pese.) Corde. ■— Sfoară groasă care ţine reţeaua de pescuit şi e terminală /a capelele ei cu câte o cheutoare, antipa, p. 498 ş. u. [Derivat: celeui vb. IVa = a împleti plasa de năvod pe odgoane, păsculescu, l. p. Cetcuiţi nevoadele. id. ib. 176.] CETCtri vb. IVa v. cutfă. cete s. f. v. ceată. CETEĂ s. f. (Ornit.) Sorte d’oiseau?— Un îel de pasăre (?) Da ce mai eră ?— Doi pui de ceieă. Cum făceă? — Tiri-tiriatiţa. PAMFILE, J. iii 66. — Cf. c e t i e. CETEiiN f s. f. Bibliotheque? — Bibliotecă (dulap de eărţij? ■— (în pomelnicul mănăstirei Bi-sericani din see. XVIII, intre alţi donatori e citat) Varlaam ieromonah ş. a. Acesta, au dat... o cetel-nă. IORGA, S. D. XVI 247. — Cf. rus. litalînja «bibliotecă». CETE3M s. m. (Bot.) I . „ « x i v. cetina. OETENA S. f. (Bot. J CETEitĂ vb. I. I0.. Jou(r du.violon. 2°. Ra-. batire Ies oreilles de qqn., guereller. 1In trans. (în Ardeal) A cântă din cet eră (= alăută, vioară). LB., ţiple A, p. p.; p. ext. a cântâ {din alt instrument s.. din gură). In vremea mea, Cel eră nu-mi trebuiă, Ceteram cu gura mea. reteganul. CH. 31. Drept în trii o despi-caiu, Şi cu una fluera[m], Şi cu una cetera[m], Şi cu una şutra[m], ŢIPLEA, p. p. 10. 2°. Trans. (Mold.; cu o tiecere snaloagă de sens cu la cântâ (II 4°-5°) A bate capul cuivâ (creangă, GL.), a plictisi pe cinevâ cu vorba; a face cuivâ observaţii, a-1 certă. Ia tacă-vă gura de-acum, zise Flămânzilă. Destul e o .măciucă la un car de oale! Nu tot celăraţi pe Măria-sa, că om e Dumnealui!* CREANGĂ, p. 258/I=. Începu a-l ceiarâ, zicănăii-t: fugi de-aici, ticălosule, că m’ai of ligii! ŞEZ. I 89/37. •Ceatără-l de mazere şi el cacă bobu 'ntreg (Smulţi, în Covurluiu): se zice despre cinevâ, când i s’a spus să nu facă cutare lucru, că-i rău, şi el face alta mai pe sus. zanne, p. iii 658. [Şi: celărâ (dial. cotară); (<• lat. citharizo, în Basarabia) cetcrezâ vb. 1 = a colindă, a ura (com. G. GIUglea): | Prez. pers. I: citer (LB., ţiplea, p. p.), cetăr, ceăter, ceătăr (philippide, Viaţa rom. IV 38), ceterez (cihac, ii 488, barcianu), cetărez (philippide, Viaţa rom. iv 38).] — Derivat din ceteră (cf. v.-ital. ceterare). CETEitĂ s. f. (Muz,), 1°. Instrument ă cordes. Guitare; harpe. 2°. Violon. 1°. t Instrument muzical cu coarde (greu de identificat; une-ori pare că e vorba de) chitară (IORGA, IST. lit. REL. 31) s. de harfă. Cănlu ţie în ceateri. PSALT. 139/n. Scoală-te psaltire şi ccatărea (: mon luth et ma harpe; ceateri VOR.,, cete-rile HUU., ceateră Cor., DOS.), ib. 233/7. Ispo-vediţi-vă Domnului în ceâteri, în psaltire cu zece maţe cîmtoţi lui. coresi, ps. 79 (la dosofteiu, PS. 108: In ceăterca cea de zece strune Şi ’n psăl-tire viersul să răsune). Ţot cântaţi Domnului în ceteri (: psalmodiez â- l’Eternel avec la harpe). In ceăteri (: avec la harpe) şi cu glasurelc cântărilor. id. ib. 268, cf. dosofteiu, ap. GCR. i 249/]0. Priimiţi cântec şi daţi tâmpănă, Psaltire frumoasă cu ceăteri (: cum cithara). c.oresi, ps. 223. O, amar cela ce bc[a] şi mănâncă cu cimpoi şi cu ceteri. CUV. D. BĂTR. II 464 (în COD. TOD. 88 v° 12: ceatere). Aceasta va să întreacă pre a lui David proroceasca ceătere şi psăltire. DOSOFTEIU, V. S. 197. 2°. (Astăzi, în Transilv.) Vioară, violină, cf. (a) 1 ă u t ă, diblă, s cr i p că. LB. Ii. xvm 62, MÂNDRESCU, L. P., BUD, P. P., ŢIPLEA, P. P. Cu sunetul cealerci şi cu cântarea scoţând şoarecii, îi înecă în râul cel aproape de oraş. P. maior, ist. 130/7. Se înmoaie corzile pre ceăteră sau lăută. CALENDARlu (18l4) 87/^. Ţine, aici ai o ceteră (lăută, diblă). RETEGANUL, p. v. 37/37. Căt îi baba de bătrână, Când aude cetera, Îşi tocmeşte năframa, id. TR. 183/10. Decât c’o ceteră rea, Mai bine cu gura mea. . Cetera-i cu patru strune, Şi mai rele, şl mai bune... Gura mea toate le spune; Cetera mai şi greşeşte... Gura mea le potriveşte. jarnIk-bârseanu, D. 357. Cetăra-i cu două strune, Cetăraşu' nu-i de lume. ii. xvm 88. Când încep ceteiele, Desfătează inimele. marian, nu. 658/j4, cf. î. 115/4. Bine zice cetera, Măi bine joacă mândra, bud, p. p. 63. CETERAŞ — 312 — CETLUI [Plur. ceteri, cetere, {ceateri, ceatiri PSALT. (VOR. 308/36). | Şi: celără, ceâteră f, ceâtără t psalt. (hur.) 109/Mi ceâtere f, ceâtăre f. s. f. | Diminutive (ad 2°): ceterfiică s. f. LB. Cărţii, cârtii, ceteruică, Du-te-acasă, nevestuică, Că li-i beteag bărbatul. RETEGANUL, TR. 163/i4, Cf. MÂNDRESCU, p. P. 108/n, cetertiţă s. f. polizu, cctercâ s. f. RETEGANUL, ap. CDDE, nr. 323. | Alte derivate: ceterâş (cetărâş h. xviii 88, ceatarăş vaida) s. m. = lăutar (care cântă din violină), scripcar, alăutaş, diblaş. LB., DENSUSIANU, Ţ. H., H. XVIII 62, MARIAN, NU. 116/28, 2 2 8/29, ŢIPLEA, P. P. Se arătă satana orăşeanilor, în chip de ce-teraş sau alăutaş. P. MAIOR, IST. 130. Cine ’n lume-a mai văzut... Nuntă fără ceteraşi? marian, i, 281/16, cf. NU. 619/5, NA. 304/n. De-acî păn' la Făgăraş, Nu-mi trebue ceteraş; Ceteraş e gura mea, Şi-mi pociu zice, când oiu vrea. JARN1K-bArseanu, D. 363. Adă-mi lu un ceteraş... Să-mi zică zîcălile, Să-mi treacă durerile. MÂNDRESCU, L. P. 110/2a. Florică Ceteraşul.] — Din lat. cithera = (cithara) «ţiteră cu patru coarde». Cf.. ceterâ şi dubletele chitară şi ţiteră. CETERÂŞ S. rn. ) , „ CETERE S. î. J V' CC er‘ ’ CEUCVŢĂ s.. f. (Ornit.) J v- ceucă- CEUNAR — 314 — CEV CJS-BNÂR =. m. v. ceaun. [umne]zeu nemică ceva, ăă-i-se. CORESI, EV. 386,/5. După a sufletelor de nemică cevaş oprită pătrundere. CANTEMIR, ap. GCR. I 323/j,. II. (Indiferenţa vorbitorului nu e absolută, ci imitată: cevâ = oarece, dar nu prea mult.) 1°. (Cu funcţiune s u b s t an t i v al ă). Un lucru (cât de) mic, o cantitate s. o parte (cât de) neînsemnată, (cât de) puţin. Şi cugetând întru inima sa cum, ar puteă înţelege ceva de Domnul său, au, mers la pescari, să-i întrebe. LET. I 162/33. Precum este deprinsă firea Moldovenilor, grabnică la lucruri nouă; numai cât li se părea cevaşi boierilor moldoveni spre Domnul lor, se şi duceâ în pribegie, ib. III 41/30. Măcdră de i se vrea întâmplă şl cevăşi, care să nu poată mântui... MINEIUL (1776) 192/i- Iubea mai mult.să-şi petreacă vremea cu. giucării... decât să înveţe cevâ de trebuinţă şi folositoriu. drăghici, R. 4/J3. Trimite pe nevoiaş Să-ţi slujească la cevaşi. PANN, P. I 104. Fără a-i mai sta 'mpotrivă, au cevaşilea să-i zic... id. E. li 61. Se băgă prin cămări a-şi pişcă 1 cevaşi de mâncare. BARAC, T. 11. Trebue înainte 0 de toate să reprezentant cevaşi. GHICA, A. 566. Toderică îi pofti întâiu să guste cevă. C. NE-GRUZZI, I 85. Pe sus în case nu-ţi dă nimeni pas să - vorbeşti cevaşi în taină. ODOBESCU, I 82/4. Dă-ne cevaşilea. id. IU 224/22. Viu şi eu după line num,ai decât, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica. CARAGIALE, T. II 26/J5. Dacă s’o întâmplă să zăbovească [bucătarul], să-i păstreze cevaşilea de-o-parte. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 361.' Acum de-odată, mă duc să văd, nu mi-a pică cevă la turbincă?. CREANGĂ, p. 300/26. Luminate crăişor, milueşte baba cu cevă. id. ib. 191 /3. Dacă-te-i purtă bine, îţi voiu da simbria cuvenită, iar dacă te-oiu prinde cu cevaşi, nu-ţi va merge bine. MERA, B. 160. Cât se scoală, Cătă ’n oală, N’a rămas cevă d’aseară? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 436. Până ce iubeam copile, Mai erâ cevă- de mine: Dar de când iubesc neveste, Creşte barba fără veste. ib. 367. || Cu cevaşi = n’a lipsit mult să (nu)..., cât p’aci să... Cu cevaşi gramaticii români au agiuns la ca,os, călărind pe gramaticele latine. RUSSO, S. 54. | Nu cevâ = nu numai puţintel, bine de. tot, nu altceva (cf. alt p. 122^), nu alta. I-a căzut tronc la inimă, nu cevă. CONTEMPORANUL, VI, voi. II 4. Cugetam că a turbat, nu cevă. MARIAN, O. I 15. Arşiţa focului 51 frigeă de viu, nu cevă. ŞEZ. V 49/J5. 2°. (Cu funcţiune a d j e c t i v a 1 ă ; şi în legătură cu substantive la plural) Puţin, câtva. Ceva pizmă. CORESI, Ev. 48/36. După ceva dzîle prinseră şl pre sv[d]»ilul Evghenie. DOSOFTEIU.; S. V. 232. Şi să hie mai avut cevaşi vreme Timuş, nice o mănăstire n’are hi rămas neprădată. LET. I 317/30. Focul lacrimilor mele... abia cevă potolire au avui la sânul tău. KONAKI, P. 96. Robinson..., mergând. la ţărmurile mării, şi-au strâns şl cevă stridii. DRĂGHICI, R. 60/31. Pleacă cătră pădure, în mână cu o săcure, cevâ lemne să doboare, PANN, P. I. 89. Leafă aveâ, pământ aşişderea., mai cevă viti-şoare. CONTEMPORANUL, v, voi. I 97. Lapte, brânză, unt şi ouă, de-am puteă sclipi să ducem în. târg, ca să facem cevă parale, creangă, p. 6/8. 3°. (în funcţiune adverbială; absol. sau în legătură cu adjective, arată o cantitate mică, 0 durată de timp scurtă, un grad scăzut) Puţin,, cât mai (s. de) puţin, întru câtva,, cu câtva. Petru-Vodă... au trecut pre lângă mănăstirea Bistriţii, . şi lăsându-se ca să poată .cevaşi odihni în munte de-asupra mănăstirii... LET. I 162/,0. Au socotit şi au scos tuiurile şi corturile afară din Iaşi, spre Baîica,.ca să mai chivernisească lucrul ,c£yâ_înairiLe, să vadă oamenii că purcede'în gios la oaste înaintea Vezirului. ib. II 338/30. Ca să _răsufle cevă de zăduf. MINEIUL (1776.) 5lV2. Qăsivcl drum mai-larg cevaşi. TES. 'ap. TDRG. Cevaş mai slab şi mai nestatornic este. ARH. I 143. .Cevaşi mai pre larg vorbesc despic aceasta analii secuicneşti. ŞINCAI, HR. .II 191/22. Taie cu firczul toţi păduceii de ta pământ, cu o palmă sau cevaşi mai sus. economia, 117. De nu, m’aş fi despărţit de el, poate încă s’ar fi prelungit cevă zilele vieţii sale. beldiman, N. p. I 158/24. Şi maica, după multe udături, şi-au mai venit ceva în simţire, drăghici,. R. 27/17. Dormind cevă, a doua zi capul grozav îi urlă. PANN, P. I 118. Cevă prin ' piaţă până se vor învârti, O să vie să mănânce, dupăce se va găti. PANN,- P. I 66. Aceasta eră mai în vrâstă şi cevâ încrucişată, creangă, p. 7/,3. Începură, de la o vreme, par’că a cunoaşte ceva locul. SBIERA, P. 68/16. Din sus, măsele nu-s; Şi din jos, dinţii i-am scos; Numai ceva de,-o măi trece, Sânt de-patruzeci şi zece. JARNlK-BÂRSEANU, D. 447. p (Pleonastic). Ca puţin cevaşii să nu dobândească mângăiare. CORESI, EV. 368/37. Nu puţinei ceva cerşii, id. ib. 441/ls. Să vă veţi şi trudi ceva puţinei, vă veţi iuşură. varlaam, C. 289. De vai fi luat cevaşi cât de puţină certare. PRAV. 1106. Atuncea cu cevaş puţină vreme mai nainte merge un Vornic-de-poartă la Cupărie. LET.. III 299/21. | Cu nişchitu ceva dc t = cu cevâ mai puţin decât. înmieşurat-ai elu cu nişchitu ceva de îngeri. PSALT. ll/5. | Ceva-ceva = Cât(uşi) de puţin. Cevă-ccvât să-l fi contrariat, apoi strigă... Ghica, s. 518. Nu ştiâ sărmanul ce să facă şi cum să-şi îmbunătăţească soartea măcar cevă, cevă. SBIERA, P. 225/s. *. | Nu... cevâ f = de loc, câtuşi de puţin.. Ca să-poată stinge numele cel-rău a frăţine-său, şi ca să nu se arăle ceva abătut de la pravoslavie. let. 1 I74/19. III. (Ca şl «puţin», cevă poate primi, printr’o intonaţie deosebită a frazei, tocmai înţelesul contrariu:) Lucru de seamă, valoros, important, mult. Nu înţelegeam nimic, eu, care mă ţineam că ştiu ceva. C. NEGRUZZI, I 6. Eu mă tocmesc pe trei ani odată... Vreau să cunosc cevă, când voiu ieşi de la d-ta. CREANGĂ, P. 151/u- Pe dumia-ta te văd de pe de-asupra că eşti cevâ mare şi fruntaş. SBIERA, P. 123/sj. | (Mold.) Mai cevâ = mai de-seamă, mai frumos, mai bun etc. Am putut să am fele mai cevă; dar vezi, nu-mi plac intrigile amoroase.- NĂDEJDE; ap. TDRG. Cum păţise şl, alţi peţitori, poale mai cevă decât aceştia. CREANGĂ, P. 249,]8. ' [(în Transilv. şi Oltenia) Accentuat şi: ceva. |, Şi: cevăşi, cevâşile, cevaşilea.] — Compus din ce şi va (pers. 3 ind. sing. a verbului a voi; cf. Dimineaţa-aş bea rachie Şi-aş măncâ ce va să fie. RETEGANUL, CH. 142). Cf. carevâ, ceşcevâ. cevaşi pron. nehot., adv. | CEVÂŞIUE(A) pron. nehot., adv. / v‘ ceva- cevkea. f s. f. v. gevreâ. CEVRICĂ f s- — gevreâ. O mantă de abă. cevrică (a. 1792). URICARIUL, IV 136/1?. — Din cevreă (= gevreâ), prin substituirea terminaţiei -eă cu suf. -ică (ca în rănduncă — rândunică etc.). CEZAR - 316 - CHEAG CiSZÂR s. m. Oesar. —■ împărat roman (la început, din familia lui Iuliu Cesar: Istoria celor doi-sprece. Cesari, de Suctoniu). | P. ext. împărat, cf. -chesar (1°), imperator, suveran, ţar, monarh. Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gânduri adâncit, eminescu, p. 121. [Accentuat şi: cezar; Scris şi pronunţat şi: c6sar (şi cesăr). | Adjective: (rar, învechit) cezâric, -ă şi (în rimă, rar, învechit, < lat. caesarinus, -a, -um, idem) cezarin, -ă = împărătesc. Austria;y poartă cu mândrie coroana eczarină, La cart&hsuşi Carpaţii şi Dunărea se ’nchină. alecsandri, p. iii 335; — cezariân, -ă = în felul cezarilor romani. Va veni timpul ■despotismului cczarian să ne regulamenteze pe toţi. maiorescu, D. I 222/22. (Med., după fr. operation cesarienne, germ. Kaiserschnitt < lat. ccesar «copil iscos din pântecele mamei prin incisiune», de la ccedere «a tăiâ»)’. Operaţie s. tăietură cezariană — -operaţiune făcută prin incizie în păreţii abdominali (de obiceiu spre a scoate copilul din pântecele mamei); p. ext. orice asemenea operaţie prin care se deschide pântecele; — cezaric6sc, -ească, f a(l) împăratului Austriei, aparţinător împăratului austriac. Hascal Haim, jidov, sudet -cezaricesc. uricariul, xi 314/,3. | Adjective -compuse: (după germ. kaiserlich-kSniglich) ce-zâro-iegesc (s. -regal s. -crăesc), -ească = aparţinător împăratuluhrege al Austro-Ungariei, cf. chesaro-crăesc. | Abstract: (după fr. ■cesarisme, idem) cezarism s. m. sing. = guvernământ (ca) al cezarilor, sistem politic care consistă în guvernarea unui împărat sprijinit de-a-dreptul spe popor, fără parlament, sau cu micşorarea drepturilor parlamentului.] — N. din lat. Csesar (numele său a fost adoptat de urmaşii săi, ajungând să însemneze «împărat.»)' Cf. tripletele chesar şi ţar. CEZABIÂK, -Ă adj. cezâric, -Ă adj. CEZARICEso, -eâscă t adj. v. cezar. CEZARIN, -Ă adj. cezarism s. m. sing. ■ CEZiiUi f vb. IVa v. cetlui. CEZMĂN ţ subst. (?) De nişte cai... şi de un ■cezmăn şi nişte hamuri de bulgaria (a. 1639). IORGA, S. D. XVI 63. 1 CEZURĂ s. f. Cesuiie. — (în metrică) Pauză sritmică înlăuntrul unui vers, regulându-i cadenţa şi făcând prin aceasta impresia unei tăieturi în mijlocul versului. [Scris şi pronunţat (din ce în ce mai rar) şi: cestiră.] — N. după fr. (< lat. csesura idem, din ccedere -«a tăia»). cezvârtă s. f. v. ciosvârtă. CF- V. CV- Şi CU- CFARTÂNĂ f s. f. (Med.) Fi'evre quarte. — "Friguri care revin din patru în patru zile. Cfar-tana mădularile trupului scutură. CANTEMIR, IST. "98. — N. din lat. quartana, idem. CFITÂNŢĂ s. f. v. chitanţă. CFINET f subst. Finette. — Finetă (numele unei stofe de bumbac ţesută în iţe încrucişate, pufoasă pe dos şi care se întrebuinţează pentru vestminte de pe dedesubt. Zăbun negru de cfinet (a. 1752, Sibiiu). iorga, s. d. xii 63. [Şi: finfet f s. a. 6 col[i] tupoltăc (= germ. Doppeltuch) finet (a. 1747, Sibiiu). id. ib. XII 45; (astăzi, după fr.) fin6tă s. f.] — Din ital. finetto «ţesătură de bumbac». DRĂ-GANU. Cheab s. a. v. chiup. CHEÂBĂ s. f. Canif. ■—■ (Sârbism) Instrument (Haţeg), spec. cuţitaş, briceag (Bocşa-montană, Banat), viciu. [Scris şi: teâbă = instrument, unealtă; fig. nu-i a teabă (despre om) = nu-i acătare. rev. crit. iii 170.] — Din sârb. ltebe «briceag mic, briceguţ». CHEABÂP s. a. (Cui.) v. ehebap. CHEABUR, -Ă adj. subst. Tres riche, opulent — (în vechia Românie) (Foarte) bogat, bogătan, cu stare, înstărit, avut (CREANGĂ, GL., şez. II 150/10, xix 53, com. ar. tomiac), (mai ales dispunând de avere în bani), cu dare-de-mână, cu stare (mare), (în Transilv.) gazdă, găzdac, cf. barosan. E cheabur, se scaldă’n averile sale. PANN, P. I 164. 1500 galbeni! [zestre]... m'am făcut chiabur. ALECSANDRI, T. 433. 11 schimbă, din pălmaş, ca vai de om, în fruntaş cheabur. CALENDAR (1895), ap. ŞIO. Negustori cheaburi. caragiale, N. 91/18. Mi-a venit un ţăran de la Mândreşti, ţăran cheabur, se cunoştea după port. BRĂ-TESCU-VOINEŞTI, L. D. 54. Uit’te cucoana cea mare! cheabura! l-a îmbogăţit pe fecior-mieu. NĂDEJDE, ap. TDRG. Acest cuprins de casă este al unei familii cheabure. MANOLeSCU, I.. 16. Cel Inai mare eră harnic, grijuliv şi cheabur. creangă, p. 37/5. El cunoştea de mult pe un cioban cheabur. ISPIRESCU, L. 2 0 7/32. De toată grămăjioara cu urători, se dă mulţămită un colac. De la cei cheaburi, se dau şi bani. ŞEZ. iii 181/9. Ce eşti fat’ aşa fudulă ? — Cum n'oiu fi, dacă-s cheabură. ib. IV 238/2, cf. 14b, VII 38. Ţiganul... S'ajungă cheabur, bogat, Tot pleacă să ceară’n sat. ib. v 151/10. [Şi: gheaMr, -ă subst., adj. = om bogat (Dâmboviţa). REV. crit. IV 85; caabur, -ă subst., adj. = bogat. şez. xix 43. | A d j e c t i v: (rar, pentru trebuinţa rimei) cheabur6sc, -eâscă = de cheabur, de om bogat. Mustaţa să-mi răsucească Du,p&-o fată cheaburească. pop. ap. REVISTA NOUĂ IV 102. | Verb: (mai ales refl.) cheaburi şi îacheaburl lVa = a ajunge bogat, a strânge avere (mare), a (se) îmbogăţi (foarte tare). Tudorel se 'mbogăţeă, Tudorel se cheabureâ. teodorescu, p. P. 670. Noi cu el am haiducit, Noi cu el am cheaburit. ib. 552b. Au strâns bogăţii, să încheaburească din ele gloate de urmaşi, gaz. săt. ap. TDRG.] — Din turc. kjabir «puternic, bogat». Cf. cihac, II 562, ŞIO. CHEABURESC, -EÂSCĂ adj. 1 , , CHEABURI vb. IVa J CHEAFÎR t s. m., adj. Infidele. — (Turcism literar) Necredincios (faţă cu religia musulmană); cf. gheaur. (ŞIO). Din damuit şi din cheafir... ■Nu-l mai puteai potoli, hristache (1818), ap. ŞIO. Selim Rahid cheafirul. alecsandri, ap. RUDOW, 409. —■ Din turc. kjaîir, idem (forma literară pentru gh e au r). ŞIO. CHEAG s. a. I. 1°. Presure. 2°. Caillette. 3°. Caillot. II. 1°. Noyau (d’une fortune). 2°. Pivot, centre (d’un groupement, d’une sociât6). 1. 1°. Substanţă activă (ferment) extrasă din sucul gastric al mamiferelor, care încheagă cazeina din lapte; se extrage din ultimul compartiment stomacal al rumegătoarelor tinere: din stomac de miel' (CREANGĂ, GL., ŞEZ. IV 123/,„ cf. H. XIV 489) s. de viţel sugător (liuba-iana, m. 111), până nu mănâncă iarbă (H. iv 252, pamfile, i. c. CHEAG - 317 - CHEANŢ 25). Această parte se umple în chegornicer (şez. vii 99), cu sare (creangă, gl.) până se umflă puţin (pamfile, i. c. 25), se moaie în zer şi se amestecă cu coajă de corn (cf. liuba-iana, m. 111, com. N. grămadă) şi apoi se usucă. (PAMFILE, I. C. 25). Din cheag se taie câte puţin şi se pune în lapte (încălzit binişor, cf. LIUBA-iana, M. 111, la cele mai multe stâni, smântânit turcu, e. 78), casă se prindă (pamfjle, i. C. 25) spre a prepara brânza (CREANGĂ, GL.). Cheagul se plămădeşte adesea în apă călduţă (pamfile, i. c. 32). Se mai numeşte şi g h e m - d e - m i e 1 - m i c. ii. XI 232. Cf. maia, străgheată. Laptelui i se dă cheag; laptele se dă la cheag idamE, T. 69). In medicina populară se întrebuinţează şi cheag de purcel (PAMFILE, I. C. 25, LEON, med. 103), de iepure mic (pamfile, I. c. 25), de şoarece mic (leon, med. 109) s. de găină (id. ib. 91). Kjag — coagulum. ANON. CAR. XJn bulgăraş de chcag căi un fir de cânepă. ŞEZ. III 13/„. Contra pântecăriei, se dă vitelor de băut cheag de miel. ib. IV 123/18. Cu cheagul de şoarece mic se vindecă broaştele la ochi. LEON, med. 109. Cheagul de purcel se plămădeşte în rachiu şi se bea pentru deochiu. id. ib. 103. Cheag de găină în lapte dulce se bea pentru diaree. id. ib. 91. | Fig. (din cauza pielei zbârcite). Cheag zbârcii se zice moşnegilor neputincioşi; cf. jap, căzătură. Cf. CREANGĂ, GL. Eşti un cheag zbârcit, mai ca şi mine, şi iată ce-ti urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127/i0. 2°. P. ext. Rânza (II. XII 497) mielului, în care se găseşte cheagul, cavitatea a patra a stomacului rumegătoarelor (DDRF.). 3°. (Med.) Masă roşie gelatinoasă în care se transformă sângele coagulându-se, coagul. bianu, D. s. | P. e x t. Orice materie care se coagulează. II. Fig. 1°. (Popular; une-ori complinit prin (bani», «avere») Fondul iniţial al averei cuivâ (sâmburele), prin care (s. în jurul căruia) se poate strânge s. s’a strâns avere(a) (mare) (de) mai târziu. Din câştigul acelei afaceri a ieşit cheagul averei frumoase de care se bucură, caragiale, S. 118/13. Accle maşini blestemate de drumuri-de-fier au luai cheagul grânarilor noştri, delavrancea, ,S. 221 /2. Dacă nu simte el că prinde niţel cheag, le lasă oricând. SANDU-ALDEA, A. M. 30. In partea negoţului şi a plugăriei, iute prinzi cheag, dacă pipăi lucru' cu hărnicie, jipescu, ap. TDRG. | P. ext. Avere, bogăţie, stare (mare strânsă la un loc). A avea cheag: = a aveâ bani puşi la o parte, a fi bogat. DICŢ., cf. pamfile, c. A prinde cheag = a se îmbogăţi, a începe să se îmbogăţească. DICŢ. Are cheag la inimă. PANN, P. iii 105. Eşti cald la pungă, ce te milogeşti, că ai cheag destul. DELAVRANCEA, ap. TDRG. E nesocotit omul care intră ’n daraveri fără cheag de avere, slavici, N. 52. Nu lucrase decât în cheagul lui, cu bani năht. chiriţescu, conv. lit. XLIV2 657. Şi să aveţi cheag destul la pungă, jipescu, ap. DDRF., cf. id. O. 65. 2°. (Literar) Element care încheagă, care ştie adună şi ţineâ strâns împreună, centru, sâmbure, cf. ciment. Mutându-se în oraşul nostru, el deveni în scurt timp cheagul societăţii. [Plur. (rar întrebuinţat) cheaguri. | Scris adesea chiag. | Derivate: cheg6rniţă, cheag6rniţă (cu pronunţare dialectală ciagârnită bugnariu, Năs., PRECUP, P. 14, cigârnită (Bucov.) com. ar. TOMIAC), oheghcrniţă (com. marian) s. f. = vas în care se prepară şi se păstrează cheagul (şez. II 23b/4, com. AR. TOMIAC, BUGNARIU, NĂS.,. II. X 377, XII 366, cf. XVIII 305); putină de brad mai largă la gură decât la fund şi de două ori mai înaltă decât largă, în care se încheagă laptele, bărbânţă, bu dacă, închegătoare (cf. PAMFILE, I. C. 32, DAM®, T. 69, AR. TOMIAC),. p. ext. berbincioară pentru slatină (Straja, în Bucov., com. ar. tomiac) — chegornicer, chea-gornicer(iu) (com. marian), chigorniccr(hi) (h. 31, 96, XII 350, com. I. gramadă) s. a. = vasul în care se prepară s. se păstrează cheagul (ŞEZ. vii 99, com. marian, com. gramadă); vas în care se stoarce caşul (H. x 317); —(în Bucov.) chcgălău, cheagalau s. a. = budâiu mic înfundat în care se păstrează cheagul. Com. marian; — (Banat) chegâr(iu) s. a. (cuvânt citat între termenii de ciobănie, nedefinit mai de aproape, alături de cheag şi urdariu. II. xvm 283);—-chegărite (scris chegăreate) s. m. = vas de lemn în care se ţine cheagul (ii. xvii 95) = ehegăreţ s. a. (CDDE) = cliegăriţă s. f. (CDDE, cf. H.. XVII 305) = ehegăreâţă s. f. (H. xvm 34); — (ne-obicinuit) cliegărie s. f. = persoană bătrână, sbâr-cită la faţă, căzătură; cf. cheag (I 1°. fig.). Par’ că-i tânăr, nici nu vede că-i o chegărie.. contemporanul, iii 837.] — Din lat. pop. *clagum < quaglum (Archiv. f. lat. Lex. XI 357) < coag(u)lum, idem. Cuvântul românesc a pătruns la popoarele .învecinate. Cf.. închegă. cheag s. a. (Pese.) (Rusism). La pescuitul în-Dunăre, o legătuiă de trei c arm ace sau de trei perimete formează împreună un cheag-sau tea g (sau p e r i t e a g sau tacâm), iar o sulă de cheaguri alcătuesc un zăvod. Cf. antipa, F. I. 269, p. 319—373. [Plur. cheaguri. | Şi: teag s. a. şi (corespunzând rostirei dialectale a lui g rusesc ca h): clieah s. a. Pe când eră aproape să isprăvească un cheah, flăcăul simţi la capătul cârmaciului o zmucitură puternică, dunăreanu, SĂM. VI 371. Trânti cheahurile de câteva ori în apă, ca să le spele, şi le aşeză grămadă în luntre.. id. ib. Vi 372.] — Din rus. tjaga, idem (propriu «tragere»), CHEAOAI/llJ s. a. (Păst.) | chea uohxici;n(i ti) s. a. (Păst.)l v. cheag1.. CHEAGGBÎIIŢĂ s. f. (Păst.) J cheah s. a. (Pese.) v. cheag2. CHEÂHKĂ s. f. Nume dat pisicii (când e alungată). Marş, cheahnă, de aici! (Bilca , în Bucov.); Com. tofan. — Cf. ceahnă. CHEÂIE adj. f. v. chel. CHEÂLFĂI», -Ă adj. Păle. — (Bihor, cu transcriere greşită) Tialfăd = palid, galben la faţă. POMPILIU, BIH. 1019. [Şi: (cu înlocuirea terminaţiei -ed prin -et, ca în frăget, suleget etc.): cheâl-feţ, -ă f adj. [La judecata din urmă] toţi într’un chip şi într’u[n] obrazu vor înviă; acolo nu e-p[îă]roji, nice mai n[e]gn, nice ma[i] varo[şt]( = roşii), nece chelfe(i. cod. tod. 148 v.] — Forma chealfăd e refăcută din vechiul chelfezl, cu rostire dialectală, în loc de călfezl, care e derivat din calfăd = galfăd < lat. *gallldus, -a, -unii «gălbuiu». derivat din *galfus, -a, -um, forma oscică sau umbri că a lui galbus, -a, -um = galbinus.' S. Puşcariu, Dacoromania IV 686. Cf.. c h e f e d.. CHEÂliFET, -Ă t adj. v. chealfăd. CHEANT s. a. Roclier; montagne abrupte. ■—-Stâncă (h/ii 47, cf. IX 387), munte, deal (repede rădulescu-codin), muche formată din pielre mari (II. II 26); (la plur.) locuri înţesate cu mărăcini (rădulescu-codin). Fuga, de întoarce oile, că dau de cheanf. II. II 26. Limba-vecineî [= o plantă] se găseşte prin cheaniuri (stânci),, vara. II. II 47. [Plur. cheanţuri], — Cf. c 1 e a n ţ. CREANŢĂ - 318 — ched.ru CHiîÂBî'rĂ s. f. (Bot.) Numele unei plante care se face Sin rădăcină de. stuf. H. Vii 480. —■ Cf. , c h e a ţ ă. <-.7 ' Cheantatin adj! m.-v. cheantaur. CHEANTAlJK adjjjfîi. Ivrc; . sot. —Ameţit de băutură, şez. xxxii. 136. Umblă tot cheanlaur. ib. | Dobitoc, prostolan (Poiana-Sibiiului, com. GH. munteanu). [Şk cheantftun adj.-in. Poiana-Si-hiililui, ■ com. oii. munteanu.] —■ Cf. .ch e a u n. CheAlt .adv. v. chiar. CHEAB f s. a. Gain.— (Turcism). Câştig, profit. ŞIO: Ceia ce cumpără, pentru chearul şi negustoria lor. DOG. a. 1794, ib. ■ — Din turc. kjar, idem. ŞIO. CHEĂKĂ s. f. (Ţes.) v. teară. ■ ■ CHEÂKFĂ s. f. v. tearfă. CHEAKT s. a. Jardin.. — (Ungurism, prin Trari-silv. de nord) Grădină.. [Bostanii pe cari îi] poţi prăsi şi în grădină (keartiu). ' ECONOMIA 100. '[polizu dă şi înţelesul de «ogradă, curte, îngrăditură». | Plur. chearturi. ] Prin Sălagiu şi chert(iu). vaida.]- — Din ung. kert, ((grădină». cheauuvân t s. a. v. chervan. CHE AŞ subst. Sobriquet. •—■ Poreclă (nedefinită mai de aproape), rădulescu-codin. . — Probabil din unchiaş, despărţit greşit în. im + cheaş. lacea. . ' CHEÂTĂ s. f.'.(Bot.) Nume -de floare ■ nedefi-. nită mai 4de aproape. H. II 11. — Cf.' c Ii e an ţă şi gheaţă. ' CilEAŢ.u,.\ s. f. Tablier (court). — (S.ârbisrn, în Banatf. Şorţ mai scurt'. H. xviii 5.. — Din sârb. kecelja, idem (ung. keeele, kdcMye). CHEATĂP fs. m.' I r CHEATIB f S. m. ) V‘ cheatiP' CHEATS1* f s. m. Scribe-secretaire.—(Turcism). Scriitor, secretar (turc). ŞIO.; cf. grămătic, pisar, 1 o g o f.ă t, diac. 500 tal. s’au trimis lui Hamza, cheatip ăl Vizirului, dar. CONDICĂ (a. 1693) ap/ ŞIO. In ograda unei geamii..., unde şed cheatipii, cu călămările în brâu. rallet, ap. TDRG. [Şi: cheatib t s. m. VĂCĂRESCU, ap. TDRG. r-.che. Brosser. 2°. Batire. — (Ungurism.; in Ardeal şi Mold.). 1°. A peria. Chefeluesc hainele. STAN, M. 149. 2°. P. anal. A bate; cf. chel fă ni. Mi ţi l-am chefăluit frumos, alecsandri, t. 844. Pe Nuţul-or chefeluit bine, la făgădău. STAN, M. 149. [Şi: (ad. 1°) cliefcli vb. IVa viski, CÂMP. 221, chefelni vb. lVa Am drăguţă, nu-i de-aici Şi nu umblă cu opinci, Da cu cisme chefelnite, Cu obiele soponite. Bârlea, C. H. ii 19. (Notă: chefelnesc = curăţ); —(ad 2°) chefălui vb. IVa.] — Din ung. keftlni «a peria». CHEFÎIj f s. m. Garant. — (Turcism). Chezaş, garant. Să dăm zapisele, numai de va fi solul chefil că nu se vor pierde, istorie (a. 1715) ap. arhiva r. ii 8. — Din turc. kefil, idem. ŞIO. CHEFIIU, -ÎE adj. V. chef. CHEFNI vb. IVa japper. 2°. Claquer de Ice langue en mangeant. 1°. (Despre câni) A lătra de bucurie (când au dat de urma vânatului). DDRF., odobescu, iii 88, cf. că u ni, clănţăni. Lăsând în urma lor toţi cănii mahalalei lătrănd şi chefnind a bucurie. delavrancea, ap. TDRG. 2°. A ci o fă i .din gură, mâncând, a ele fă i.. Cf. CIHAC, II 61, BARCIANU. [Şi: (ad. 1°) chevni, cheinui, chegni vb. IVa-coin. VÂRCOL, cheofni (dr. iv 885), chefăi vb. IVa Copoiul cliefăe. H. iv 251. || Derivat (ad. 1°):. cheînit s. a. Chefnitul [copoiului] e aproape. ODOBESCU, III 88/25. Un chefnit de câne sunase de două ori în adâncimi, ca subt nişte bolţi nemărginite. SADOVEANU, SĂM. VI 337.] — Onomatopee. Cf. c h e o f, c 1 e f ă i. CHEF. Ado ’ncoace cheierul, Să deschid vistierul, păsculescu, l. p. 213b ; (cu femininul) cheieriţă s. f. = cea care ţine cheile. POP. ap. CDDE nr. 325; cf. chel ar, chelă-r i ţ ă.] ■—• Din lat. ciavis, -cin «cheie». (In unele înţelesuri de subt III, poate să avem a face cu rămăşiţe ale lat. clavus «cuiu», care la plural a devenit omonim cu ciavis «cheie»). CHEIEB subst. 1 - >, r t v. cheie. CHEIE IHT A S. f. J A ' CHEIETOÂUE S. f. 1 ' , » v. cheotoare. CHEIETOltEA S. f. J CHEIETVIBĂ f s. f. v. încheia. cheiotoâke s. f. v. cheotoare. CHEIŞOÂBĂ S. f. 1 ,5 - „ v. cheie. CHEITA S. f. j cheitoâre s. f. v. cheotoare. OHEIU s. a. Quai. — Ţărmurele unui râu (întărit prin zid de piatră s. apărat prin parapet), având menirea de a opri inundările; p. ■ ext. stradă de-a-lungul unui râu (între ţărmurele râului şi case), cf. s plaiu; p. ext. ţărmurele unui port, unde se încarcă şi se descarcă mărfurile. De la semicercul portului pornesc... o mulţime de strade d’a curmezişul stradelor circulare, paralele eu cheiul, ghica, S. 536. Valorile fondare, adică acareturile ce se află făcute pe faţa pământului, precum biserici, curţi, velniţi, mori, crişme, cheiuri de moşie şi altele. I. IONESCU, D. 88. Am pornit spre cheiu... M’am apucat de plimbai de-a lungul cheiului, contemporanul, iv 138. [Plur.: cheiuri. || Şi: (rar) cheu s. a,] — N. din fr. CHEIU s. a. 1 CHEIUTĂ S. f. | V’ cheie- CHEli, CHEÂIjĂ adj., subst. 1°. Chauve. 2°. (Montagne) denudee. 3°, Sorte de bl6 d’automne. — (în Muntenia şi Transilv. de miază-zi). 1°. Adj. (substantivat une-ori). Fără păr pe cap, (Mold.) pleşuv, ch e 1 e ş; cf. spân. Chelul,... orice i-ar zice neştine, nu se mânie; iar de-i va zice chel, se aprinde, se turbează de mânie. Mu-MULEANU, ap. GCR. II 246/M,„. S'a ’ntovărăşit râiosul Cu chelul şi păduchiosul, pann, p. v. ii 74. Antonescu erâ un om de vr’o patruzeci şi cinci de ani,... chel ca sticla. BRĂTESCU-VOINEŞTI, l. D. II. Ginerele împăratului cel chel spuse neveste-sii ce făcix. ispirescu, L. 171/j. D'o fi deochiat De fată mare, Să-i cază cosiţa, Să rămăie cheală. TEODORESCU, P. p. 369. Ia vezi chealâ cum se poartă, id. ib. 337. 4^ Ce-i lipseşte chelului? — Tichie de mărgăritar: se zice pentru cei scăpătaţi ce vor să se împodobească tocrna ca cei mari (i. GOLESCU) s. pentru acei care râvnesc la lucruri ce sânt nepotrivite cu starea lor, celor săraci şi mândri (zanne, p. ii 517, cf. ispirescu, l. 185), sau celor care voesc sâ aibă (ori îşi cumpără) lucruri superflue când le lipsesc altele de prima necesitate. De tichia chelului să nu te atingi, golescu, ap. TDRG. Chelul lesne se tunde. id. ap. ŞIO. Ce-ai cu el, Dacă-i chel? id. ap. ŞIO. A scăpă chel — a fi bătut. Zanne, p. ii 520. || P. ext. (Despre animale) Fără păr. Porc chel. H. iii 306. 2". P. anal. (Munte) fără pădure, gol,, cf. p 1 e ş. înaintea lor se ridicâ un munte chel; nici un arbore. VLAHUŢĂ, D. 79. 3°. O specie de grâu de toamnă, ii. II 281. [Scris şi: chiel, chială. | Plur. cheli şi chei; feminin (în rimă) şi: cheaie. TEODORESCU, P. P. 370b. | Verb: cheli IVa = (intrans.) a rămânea fără păr, a deveni chel, a pleşuvi, (p. anal., trans., în glumă) a goli, a despoiâ. A cheli un os=a mânca toată carnea de pe el. pontbriant. | Abstract: clielire s. f. Chelirea sau pleşuvirea capului de păr. PISCUPESCU, O. 16f5/13; ■—(neobicinuit) chilşug s. a. [plur. -^itgwri] = chelie, barcianu.] —• Din turc. kel, idem. ŞIO. Cf. chelie. CHEI s. m. (Bot.) = varză-crcaţă. LM., (Oltenia) panţu, pl., (Banat) liuba-iana, m. 102, DR. I 361. [Şi: (Transilv.) chil s. m. economia, 124, panţu,’PL.] — Din germ. Kohl «varză» (cu pronunţare dialectală; cf. săs. Kîl, idem, ung. hel(kâposzla) idem). , I CIIEIjĂCĂi vb. IVa v. chelălăi, CHEIiAlcĂÎ vb. IV-1. Qlapir, japper, piaillcr; hurler; pleurnicher, gâmir.— Intrans. (de.-pre câni s. despre vulpe. H. VII 262, spec. despre copoi. H. iii 325 s. despre căţei, cf. cuv. d. bătr. i 272) A scoate sunete plângătoare, ascuţite şi dese (de durere, când sânt loviţi, cf. păsculescu, l. P., s.', mai rar, de bucurie, s. când dau de vânat, cf. costinescu); p. anal. (despre copii) a plânge continuu, a scânci,' a se zmârcăi (cf. costinescu), a geme (schelălăi bugnariu, năs.). Cf. a bate (A. IX), a scheunâ:, a cehni, a^ clănţăni, a ţipă, a se văietă, a urla. întru toţi fiii lui Israil, nu va chelălăi câine cu limba lui, de la om până la dobitoc. BIBLIA (1688), 47. Care căţeale... începură a chi-lălăi, a urlă şi a schivci. GORJAN, I-I. I. 98. în linse fuga, văitându-se şi schilălăind. ţichindeal, F. 200. Căni... schelâlăesc sălbatec, alecsandri, p. III 206. Eu, din nebăgare de seamă, am călcat pe coada căţeluşului..., încât dobitocul începU a chiolălăi. I. NEGRUZZI, v 39. Găgălicea lovi cânele, care sări... chelălăind. T. cercel, Săm. 3II 459. Cănii.... râcâind cu picioarele în pământ şi schilâind. reteganul, p. IV 46/33. Bieţii căni, smuncindu-se, scot cepurile şi fug afară schelălăind. ŞEZ. Vii 66. Şchiopătând, sche-lăleind. alecsandri, P. p. 55/2l. Dolfa rău che-lălăiă. TEODORESCU, P. P. 5l5b. Şchilălăiâ cât puteâ. PĂSCULESCU, L. P. 296. Şi cânii schelă-luinâ. ŞEZ. III 21/16. Cânele schilălăişte (l-l. v 16), chelăcăe (H. II 17). [Scris şi: chiel-, cltiăl- | Şi: chiiălăi, chiolălăi, chelăcăi (costinescu), schelălăi, schilălăi (LB.), scheiăliii (H. I 237, şez. III 21/lc),. schilăi (LB., cu prez. şchilăiu TDRG.), schiolălăi (TDRG.) vb. IVa, (Muscel) cherlăi vb. IV I-I. ix 406. || Adjectiv: chelăiăit, -ă = (despre lătrătură) plângător. Lătrătura [copoi]lor ehe-lălăită... răsună cu o. ciudată monotonie. ODOBESCU, III 41/30. | Abstracte: chelălăire s. f. DICŢ.; — chclălăidlă s. f. DICŢ. Preschimbând temniţa lor... într’o adevărată chelălăială. GOGA, Ţ. n. vi 1927;.— chelălăit s. a. Pare că se şl aude... chiălălăitul [cânijlor, de bucurie sau de durere, odobescu, iii 134/13; — chelălăitură (sclii-lălăitură) s. f. Dulăii... toate văile... de cehnituri şi de schilălăituri împlură. cantemir, IST.. 236. CHELĂLĂ1ALĂ - 324 - CHELBE Lătrături şi chelălăituri de câni. SANDU-ALDEA, A. -M. 151. (fig.) Nu trebue dat crezământ chelă-lăiturilor acestor canalii. CARAGIALE, M. 265; :— chilălâu (schelălâii) s. m. sing. = chielălăitură, vaiet (şi în Braşov, com. lacea). Skileleu. anon. car. Aţi lăsat în urmă numai schelălău şi amar nespus, contemporanul, i 833. j Substantiv refăcut din verb: scliilă s. f. = javră, potaie. rev. crit. iii 168.] — Onomatopee. Cf. (s)cheunâ, chiloman. CliEtĂtĂIVlĂ s. f. 1 , OHELAI.iiTI UĂ S. f. 1 V' Clle,a'ai* CHEiiÂK s. m. 1°. Celui qui tient Ies cl6fs de la maison, de l’office ou du cellier, sommelier; cclU-rier; intendant, portier. 2°. ÎSchanson. — (învechit). 1". Acela care, la o casă mare, are asupra sa cheile casei, mai ales ale cămării şi ale pivniţei; cf. cămăraş (cf. simeon DASC. let. 277); spec. călugăr care se îngrijeşte, într’o mănăstire, de aprovizionarea comunităţii; p. ext. intendent, portar (DDRF.). Iielar = claviger. anon. CAR. Pre talhănu chelăriu corbul socoti să facă. CANTEMIR, IST. 23G/10. Această... carte... datu-o-am eu, Spiridon monahul, ce am fost chelaru la sf. episcopie, nepoţilor miei (a. 1738—18). IORGA, S. D. XIII 44. Dinu Păturică... luă cheile pivniţei din mâna chiălarului şi p’ale cămării din mâna jupânesii. FILIMON, C. II 65. Poveştile chelariulai. RUSSO, S. 36. Pot să pricep mai bine cât fură într’un an vatavul şi chelarul? C. NEGRUZZI, II 177/m. Sfântul Petrea nu mai vine, Că-i cheluriu şi n’are cine Să rămâie ’n locul său. CONTEMPORANUL, II 691. Voi, chelari de buţi, Vin să-mi pritociţi, Vin din nouă buţi, Prin oaie, prin cane. TEODORESCU, P. P. 58. 2°. t Clucer. Au întrat la- urechile lui Petru-vodă, şi mai vârtos Hârca chelarul i-au spus cum şi ţeara se voroveşte ca să-l părăsească. LET. I 1 61/20- [Scris şi chielar (chiălar); f Şi dial. chelăriu s. m. 11 Feminin: chclăreâsă (+ chelner: chelnă-rcăsă), chelăriţăs. f.= soţia chelaruluî.s. femeia care i'ace slujbă de chelar. Chelăreasă banilor, Stăpână averilor. TEODORESCU, P. P. 82. Şi pe mine că in’or pune Chelnăreasa banilor. Stăpâna argaţilor. ŞEZ. XIII 112. Chelăriţa banilor. PĂSCULESCU, L. P. Ţarca n’a fost pasăre ca acuma, ci ea a fost chelăriţă la unul dintre birturile cele mai mari. marian, o. II 52. | Abstract (rar): chelărîc s. f. = funcţiunea chelarului. DICŢ. | Turcism: (< kilergy basy) chelargi-başâ f s. m. = marele chelar al Vizirului s. al Hanului. ŞIO. Un postav şaiu i un atlaz, ce s’au dat la phelargi-başa al hanului, condica (1693) ap. ŞIO. 800 lai. s'au trimis la Odriiu, de s’au dat la chelargi-başa al Vezirului. ib.] — Din paleosl. kelaro, idem, sau, ca şi acesta, direct din grec. «eAAdgts, idem. . CIIELÂR s. a. v. chilei'. CHELAKĂB v s. f. (Bot., Severin) = calarabă, gulie, brozbă: Mâne o să gătesc chelarăbe. boceanu, GL. Cf. Chel era bă. CHEijĂBE s. f. (Bot.) = ochelariţă. (Bisca-tella laevigata). panţu, pl. [Şi: chelâi'61 s. ni. damE, t. 186, panţu, pl.] — în loc de ochelăreă (analizat ca o chel&reă) şi ochelărel, derivat din ochelari (cf. numele german B r i 11 e n schote). (Cf. A. Philippide, Viaţa Rom. IV 40). CheIjĂreasa s. f. v. chelar. CHEliĂREli s. m. v. chelăreâ. CHEK>AR6i-RAŞÂ f S. ID. j ' CHEiiĂRÎE s. f. | v. chelar. CHEIiĂRÎŢĂ S. f. J CHEIĂU s. rn. sing. (Atestat numai din Ţara-Oltului, în expresia) Lucru de chelău = de pricopseală. V. HANEŞ, Ţ. O. 113. — Din ung. kel 6 «care se trece, se vinde bine». CHEliRÂN s. m. v. chelbe. CHEKiRÂş, -Ă adj., subst. 1°. Teigneux. 2“. Chauve. 1°. Care are chelbe (1°). Cf. ŞIO. Doar nu-s chelbaş! millo, ib. 2". (Despre oameni şi animale) Che), fără păr (h. xii 26); (despre pasări) fără pene, golaş (COSTINESCU). Iar morarul gheldămaş, De pe cap chelbaş... ŞEZ. XIII 126. [Verb: chclbăşi, chelboşi IVa = (in trans., dar mai ales refl.) = a ■ deveni chel(baş), a căpăta chelbe; a cheli (DICŢ.); (despre animale) a-şi pierde părul, penele, a deveni golaş (cf. costinescu); (trans.) a lăsâ (pe cinevâ) gol, a despoiâ. # Doar n’am clielboşit = doar n’am nebunit, doar nu-s chelbos (TDRG.) s. chelbaş. Un galben pe cinci chile (de orz)?... Doar nam chelboşît. alecsandri, t. 1541. P. ext. La preţ, - el te chelbăşâ. kiicirezu, ap. ŞIO. | Abstract: chelbăşie, chelboşîe f. = starea celui chelbaş (cf. TDRG.), chelie (cf. costinescu).] — Din turc. kel «chel» + bas «cap». TDRG. (Cf.-kel ballii «teigneux» ŞIO), apropiat (în sensul 1°) de c h e 1 b e. . CHEIiBĂŞI vb. IVa } CHEIYISĂSÎE s. f. / V- Chwlba?- CHBiBE s. î. sing. 1°. Teigne. 2°. Oalvitie. 1°. Boală (H. Xii 291, 303, xiv 439) de pielea capului; un fgl de coajă pe cap, care supurează pe dedesubt şi face să cadă părul; e foarte molipsitoare (leon, med. 124); bube (costinescu)' în cap, provenite din necurăţenie (cf. pamfile, B. 25). Cf. ŞEZ. III 174/21. Aveă şi o chelbe în cap. conv. LIT. xxii/45. A da Dumnezeu chelbea în Ţigani. ION CR. 111 80. Să nu pui sîta pe cap că faci chelbe, şez. 11 66/n. Oamenii se ung pe cap cu gaiţă (gaz, petroleu), ca să le treacă chelbea, ib. III 174. Iîora-i mare, flecăi n’are, C'o murit de gălbănare; Numai unul o rămas Şi-acela-i cu chelbea ’n nas. ib. v 15. Ce porţi, leleo, chelbea ’n cap? ■— Daeă-i modă, ce-am să fac! zanne, p. iii 230. || Chelbea-năzdrăvanul, e numele unui erou din poveşti, pamfile, J. ii. # S’a umplut de chelbe (şi de rapăn) == a sărăcit de tot. Cf. id. ib. ZANNE, p. ii 520. Prin ogradă, buruienile lăsate de Dumnezeu, de babă şi de fata babei, şi încolo nimic alta decât chelbe şi rapăn. ION CR. III 75, 2°. P. anal. Chelie (1°). gorovei, cr. [Adjectiv (une-ori substantivat) : chclb6s. -oâsă = (ad 1°) plin de chelbe; (ad 2°) cu chelie,, chel. DICŢ. Când mămăliga e gata de mestecat, se iepşeşte..., căutând a nu o tepşl de tot, dacă vrei să nu-ţi rămâie copiii chelboşi. şez. V 5/16. înţeles Cine poartă fes ? — Chelboasa de la Rugi-noasa. zanne, P. iii 149. Chelbosului tichie de mărgăritar nu-i trebue. c. negruzzi, 1 249. (Cf. PANN, ap. TDRG., pamfile, B. şi varianta: Ce-i lipseşte chelului?— Tichie de mărgăritar). Cei cu plete le-au pierdut şi cei chelboşi le împletesc: CHELBEAZĂ - 325 - CHELIE se zice pentru cei ce se dau după mode vechi. IORD. golescu, ap. zanne, P. II 422. Doar nu-s chelbos = doar n’am nebunit. Cf. TDRG. | Cu alt sufix: chelbân s. m. = om cu chelbe în cap (Mold.) TDRG.] — Etimologia nesigură. După Tiktin, Dicţ. rom. germ. ar derivă dintr’un lat. pop. *calvia (din calvus «chel»). Propagarea lui l {'clalvia) o mai întâlnim şi în închelbărâ (s. v.). După Al. P h i li p p i d e, Viaţa rom. IV 39 şi Meyer-Lubke. REW. nr. 1530, e împrumutat dm alb. k’eVp «puroiu» (deci înrudit cu călbează, gălbează). Nu e probabil să avem a face, cum crede L. Şăi-neanu, Infl. orient, s. v., cu un substantiv reconstruit din chelbaş, cuvânt de care chelbe a fost apropiat însă, prin etimologie populară, în regiunile mult mai restrânse, în care acest cuvânt e cunoscut. CHELBEÂză s. f. = gălbează. H. v 19, 73. chelbos, -oâsă subst. v. chelbe. CHELBOŞI vb. IVa 1 ... _ t i v. chelbaş. CHEI/BOŞ1E S. f. J J CHELCEĂ s. f. O plantă (•?) Prin vâlcele, Tot chelcele. ION CR. III 151. — Ar puleâ fi o rostire dialectală în loc de piel-ceă sau un derivat din calce cu suf. dim. -ca. Cf. chelculi-ţă. C1IELCG s. a. 1 CHELCItB s: a. I v- chelşug- CHElculîţĂ s. f. (Bot.).—Atestat la H. xiv 396, printre numirile de flori, fără definiţie. Cf chelceâ. CHEliDA s. f. (accentul?) = ? O chclda (a. 1793). IORGA, S. D. XXII 341. ©HELDESÎ vb. IVa v. chindisi. CHELEFSÎ t vb. IVa (Bis.) Faire l’ordina-lion. — A da, prin punerea mânilor pe capul celui ales şi prin rugăciune, un dar bisericesc ori o slujbă bisericească (philippide, Viaţa Rom. IV 17), cf. a hirotoni. După doxologhie, aduc pe ipopsifios din altar; scoţându-l pe uşile cele împărăteşti, protopopul... îl aduce cătră Mitropolitul, chelefsindu-l. LET. m 320/32. — Din n.-grec. xeXevco; pentru înţeles, cf. me-diogrec. yJXsvoig «jussio sacra», citat de Al. Philippide, Viaţa Rom. IV 17. CHELEMET s. a. Relation, affaire. — Relaţie, prietenie (Suceava, Hânţeşti în Dorohoiu, ION CR. vi 30); afacere (Straja, în Bucov., com. ar. TOMIAC). (întrebuinţat aproape numai în locuţiunea) A face chelemet cu cinevâ = a sta de vorbă (ŞIO.), a-şi face de lucru cu Cinevâ (cf. TDRG.), cf. a băgă în plug (cu cinevâ). Eu văz că nu e treabă să fac chelemet cu dânsa. GORJAN, h. IV 173. Ca vecini, se cunoşteau de pe nume, chelemet nu făceau unii cu alţii contemporanul, V 482. [Plur. -turi? | Şi: chilimât (chilimat) s. a. (Straja, Bucov., com. ar. tomiac). Mamă, Toader a lui Tănasă m'o bătut. — Aşâ-ţi trebue. Ţu la ce-ţi faci cilimăt cu toţi răii ? (Vicovul-de-sus, în Bucov.). Com. G. nistor. Apoi cu aista nu mai fac eu chilimet. ion CR. vi 30. | Verb: chelcmetui IVa = a sta de vorbă, a-şi face de lucru cu cinevâ. Cf. ion cr. iv. 305.] — Din turc. kelimet «vorbă, discurs». ŞIO. «MEiiEMETUi vb. IVa v. chelemet. CHELEPIB s. a. v. chilipir. CHELEitÂBĂ s. f. (Bot., Banat); = calarabă. liuba-iana, M. 102. Cf. chelar a bă. CHELElt(lU) t S. a. v. chiler. CHELEBMÎiv s. m. sing. (Min.’ v. chilermeneâ. A CHELEŞ, -EAŞA.adj., subst. 1°. Teigneux. 2". Chauve. — Cuvânt rar. 1°. Care are chelbe, chelbos, chelbaş (1°). DICŢ. A mai rămas un prăpădit de argat de la grădinărie, cheleş şi dosădit, de n’are seamăn pe lume. ispirescu, L. 153/27, cf. 164/21. 2°. Chel (1°), chelbos. Be, cheleş, ce faci lu aici? GORJAN, i-i. iii 26, cf. 28. || Cheleş-împ&rat: personagiu din poveşti, Cf. Sadoveanu, P. S. 226. [Accentuat şi: cheleş, ■&. DICŢ.] — Din turc. keleă «teigneux». ’ŞIO. CHELEU t s. m. (Iht ). Anguille. — (Grecism) Ţipar, chişcar. Foc mare fără samă şi smoală şi iarbă pucioasă, zmei şi ehidne şi chelei. dosofteiu, v. S. 80/19. — Din grec. x«chişcar, ţipar». CHEMĂS vb. Ia (ş. d.) "i CHEiiFĂNÂTĂ s. f. > v. chclt'ăni. CHE1FĂKEAIĂ S. f. J CHELFĂsri vb. IVa. Trans. Rosser. — A bate zdravăn, pamfile, j. ii, ion cr. v 374. In ni (Grec): Ar fi ruşine Se me las se me chelfanesca o zupinesa. alecsandri, T. 1591. [Şi: chefănui vb. IVa, conv. lit. ap. TDRG.; chelfănâ vb. la. Lasă, cucoane, doar mort să fiu, să nu te chelfănez eu. contemporanul, iv 290; (cu part.-adj.) cheifănât, -ă = bătut; (substantivat; formaţiune personală, pentru rimă) chelfănâtă s. f. = bătaie. Şi-l întinde Şi mi-i trage-o chclfănată, Cum nici n'a visat vr’odată. T. sperantia, ap. TDRG. || Abstracte: chelfăneală 1. = bătaie (ŞEZ. IX 154, creangă, gl.., pamfile, J. II) CU repezita (ion CR. v 374), păruială (creangă, GL.), Ştii c'am mai mâncat .eu odată de la unut ca acesta o chelfăneală. creangă, p. 298/n. După. ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras. o chelfăneală. ca aceea. id. A 50/22. Da bătaia lui Ion cu Costandin? — Nu-ţi spuseiu? Calicie goală şi chelfăneală la toartă. Vissarion, FL. 182. Mănâncă une-ori şl chelfăneli, pe urma bunătăţii şi a milostivirii lui. MUSCEL] — Etimologia necunoscută. Cf. chilfose.ală (subt chirfosi). CHEI/F ARIE S. f. | „ CHELFÂB1TJ S. m. j V' tar£a* CHELI vb. IVa v. chel. CHELIE ■ s. f. 1°. Calvitie, leigne. 2°. Teigne. 3°. T&te chauve. —- (Muntenia). 1°. Căderea părului de pe capul omului, boala care pricinueşte această cădere (H. IV 91, vil 491), pleşuvie. Pentru căderea părului (chelie sau plesnete în cap) întrebuinţează [baba] o buruiană pe r,are o numeşte areu. mat. folc. I 699. Leac de vindecarea cheliei. PISCUPESCU, o. 312/18. | Specii: chelie-căprească = ţinea, bianu, d. s., chelie îără bube = peladă. id. ib. 2°. = chelbe, bube-dulci. DICŢ. 3°. Cap chel, partea cheală a capului, p 1 e ş u - v i e. Chelului despre chelie Să nu-i spui vr’o istorie. PANN, P. I 5, cf.' ZANNE, P. II 519. După ce are chelie, Mai are şi fudulie, id. ib. 160. Se găteşte în faţa unei oglinzi, îşi peaptănă barbetele şi chelia, caragiale, ap. TDRG. Scoase din CHELIE - 326 - GHELŞUG buzunar tichia şi-o puse în cap, pentru că i-eră frică să nu răcească la chelie. MARION, ap. ŞIO. Să i se vadă chelia. PĂSCULESCU, L. P. 4J: A frecă chelia cuivă — a-1 bate zdravăn. Cf. pontbriant. L-a lovii chelia = l-a găsit norocul. Cf. zanne, P. ii 521. || Fig. Să se aşeze pe chelia literaturii noastre, cu lot ifosul... unui critic ele primo cartello. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. [Şi: chilie s. f.] — Derivat clin chel, prin suf. abslr. -io. CHEIÎE s. f. v. chilie. . CHEUMBÂit f s. a. (Min.) v. chihlimbar. CHELipiii s. a. v. chilipir. Chemi s. m. sing. v. pielm. CMEI/NĂ s. î. I. I5*. Coffre (d’une voiture). 2°. Corne (du chariot). II. Compartiment. I. (Mold.) Parte a căruţei. H. x.6, 69, 539, ion CR. iv 305. 1°. Lădiţa pe care şade cel care mână caii, şi în care se păstrează diferite obiecte mici, merinde etc., (p. ext.) chichiţa trăsurii, de subt capra vizitiului. l-l. x 46. A început a cotrobăi prin chilna. căruţei, să găsească nişte frânghii. CREANGĂ, P. 125/14. Puneâ în chelna hărăbălii. ŞEZ. XIX 183. Badea-atunci de bucurie. Ca săracul d'avu{ie, Cu poala sumanului Turnă ’n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151b. Şi-a luat făină în poala măntalei Şi-a turnat-o ’n chelna harabalei. MARIAN, SE. l 30, cf. ION CR. III 307. 2°. P. anal. Partea dinainte s., mai ales, dinapoi adăugată la coşul căruţei, fund, ş u ş 1 e t e, şiş(i)lete, codirlă, scărilă, şeriglă. DAME, T. 11, CREANGĂ, GL., (celnă), VASILIU, C. 175, com. ar. TOMIAC, (chilnă), I-I. I 189, XII 173, PAMFILE, I.'C. 1-35, I. IONESCU, M. 711. Piscu’, scaunu’, leucile, chilna (şişilcte), oiştea se face din lemn de frasin, i, IONESCU, M. 709. Carele ce... văncl la chilnă cofi, oale (a. 1806). URICARIUL, X 214/24. 11 chelne de car (a. 1834). IORGA, S. D. XXI 419. Popa, şi dascălul se aşezară în chilna de dinainte [a carului], DUNĂREANU, ch. 99. Ce erâ bun, în car porneă; ce erâ rău, în chilna carului aruncă, şez. xiii 132. Doi în car, Doi sub car, Doi în chilna carului. ZANNE, P. II 73. II. P. anal. (Transilv.) Parte a şurii în care se pune fân s. secară neîmblătită (Vaşlab, Transilv.) ferdela şurii (Varviz, Transilv.). Viciu, GL. || Deşpărţitură într’un lădoiu de bucate (Frata, în Câmpie). Com. v. bucur. | Deşpărţitură într’un portofel (Frata, în Câmpie). Com. V. bucur [Şî: (cu pronunţare dialectală) celnă s. f. VICIU, VASILIU, C. 175, AR. TOMIAC; chiillâ S. f. H. I 34S, III 4, 140, 195, 246, X 110, 479, XI 469, 506, XII 31, 118, XIV 377, PAMFILE, I. C. 135 etc. || Derivat: cliilnâr s. a. = lada ş. chichiţa Iun trei. DAME, t. 126.] —• Din pol. kielnia (wozowa) «coffre d’une voi-ture». (cihac, II 49), iar acesta din germ. Kelle [Kellen). In Transilvania, cuvântul ar puteâ îi de origine săsească. CHEIjNĂ s. f. v. piehn, CHEtsĂE s. m. v. chelner. CHEIiSTĂBEÂSĂ s. f. v. chclar1. chelnăriţă s. f. v. chelner. A CHEIjVER s. m. Garţon (de caf6 ou de restaurant). — Cel ce serveşte într’o cafenea s. într’un restaurant, băiat (I 3°). Eră semnalul cu care chemă chelnerul. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 601, cf. 373. [Şi: chelnăr. || Feminin: ch61ne-riţă (jahresber. x 181); chelnăriţă (accentuate şi pe sufix) = femeie care serveşte într’o cafenea s. într’un restaurant, celatnică.] —• Din germ. Kellncr, idem. di io iim;sci tă s. f. v. chelner. Ciiemh.oih vs s. a. v. chiloman. chei-şîo s. a. v. chelşug. CHEliŞlTCc s. a. 1°. Depense, frais. 2°. Viatique, argent de poche. 3°. Don, caăeau, ălimenis, vivres. 4°. Somme. 5°. Abondance. 6°. Bagatelle. 1“. Cheltuială (1°), spese (VAIDA). Kâlcsig = sumptus. ANON. CAR. Chdciugu şi banii pre acest lucru înduratu-se-au a da jupanul Eoro Miclăuş. CORESI, ap. CCR. 30. Iaste începui din sfatul şi din [în]demnătura şi cu chelciugulu [în titlu: cu toată cheltuiala] Măriei-tale. N. test. (1648), ib. 83. Acest Testament l-au început a-l izvodi Er[o]monah Seliveslru, den porunca şi chelşugulu Măriei-sale. ib. ap. GCR. I 125/23. Au avut pagubă c[in]slit mai marele părintele Athanasie... de cătăva samă de chelşug, cum şti[e] ţara toată (1616—30). IORGA, D. B. 31. Iuda ţineâ chelşl'k-gulu lui H[risio]s (= ţineâ socoteala cheltui el el or lui Hr.). VARLAAM, C. 902. 2°. (Păstrat numai în poezia populară) Bani de cheltuială (2°), bani meniţi pentru acoperirea celor trebuincioase (vaida). Cf. cheltuială (2°). Chelciug încă să le dea. PALIA (1582), ap. MA-GYAR nyelvOr (a. 19CÎ9), 210. Rătăcit prin multe locuri, lipsii fiind şî de chelşug. M. costin, ap. GÂDEI. Şi am rămas desbrăcat, şi din-tr’o zi pân’ într’alla încă fac tocmai ca vai de mine, pentrucă, chielciugul sfărşindu-l, acum sânt şi am rămas, căt măi moriu, şî de goliciune şi de foame (a 1746). iorga, S. d. xii 43. Ce lipi, Mileo, şi răcneşti, Te răcneşti, ie văicăreşti? Ori clin chelciug mi-ai fărşit? MAT. FOLC. I 30, cf. 165, ŞEZ. vil 57, ION CR. III 34, PAMFILE, DUŞM. 295, PĂSCULESCU, L. P., GRAIUL, I 72. Da mi s’a ciuntat chelşigu’, Veni vremea cu suşigu’. VAIDA. Cănd Radu - aşa auzeă, Cosiţa înlăiu-i curmă, Capul lui Mârzac tăiâ, Nici de chilşug mi-l.cătă, Numai m.ândra şi-o luă. POP. ap. ODOBESCU, II 433. || Fig. Mulţi, auzind propove-daniia învăţătoriului, ţin în minte în toate zilele vieţiei, încă. şi la ceasul morţii, dinlr’acelea vor aveă chielciugu. sicriul de AUR (1683), ap. GCR. 1 270/15. # A aveâ bani (s. parale) la chei-ciug = a aveâ bani de cheltuială (interpretat ca «bani în pungă». ION cr. v 374). N’am parale la chelciug, Să-mi cinstesc mândrele ’n târg. MAT. FOLC. II 773, cf. I 372. 3U. f (Numai în biblia 1688) Daruri (în natură), alimente, merinde, cheltuieli (5°). Şi căndu-l vei trimite pre el slobod de la tine, să nu trimiţi pre el deşărt; cu chelşug să-l chelşu-gueşti pre et, den oile tale şi den grâul tău şi den teascul tău. După cum te-au bl[ago]s[lo]vit D[o]m-nul D[u]mn[e]zăul tău vei da lui. ib. 1372. 4°. t Sumă. Ovreii deaderă acel chelciug pre un sat a fi îngroparea streinilor. MAG. IST. IV 344/„. 5°. (La Românii din Bulgaria) Belşug. BUCUŢĂ, R. V. 6°. P. ext. Lucruri mărunte, nimicuri. Cf. STAN, M. 149. [Plur. -şiguri. Scris şi cliiel- || Şi: chelşig, chelciug, chiiciîig (mat. folc. 49), chelcig, chilşug-s. a. |j Diminutiv (cu o nuanţă de dezmierdare; ad 3°): clielşug^l s. a. Să ne miluiască svănla mănăstir[e] şi svănta besearecă, cu bouleni, CHELŞUGEL 21 — CHELTUI cu căluşei, cu văcşere [= văc(u)soare],... cu chel-şugel (după a. 1620). iorga, d. b. 36. || Verb: (Numai în biblia 1688; ad 3°): clielşugui f 1V» = a da cuivâ daruri (în natură). (V. citatul de subt 3°).! — Din ung. kollseg, idem. CHEIjŞUGEJO s. a. 1 CHEX.ŞV6VÎ t vb. IVa } v. chelşug. cheJjTAiâIjĂ t s. f. v. cheltuială. CHELTĂit s. a. Boucherie. — Măcelărie, unde taie carne (Racoviţa în Ţara-OItului). viciu, gl. (Acelaşi cuvânt ca cel următor?) CHELTĂB s. a. Pressoir.—-(în Transilv., germanism) Teasc în care se storc strugurii (Sighişoara), lin1. ŢARA OLTULUI, III, 36. [Verb: chcltări IV» = a stoarce (strugurii) in teasc. Mâne cheltărim vinul, ib.] — Din germ. Kelter, idem. CHEliTBU s. a. Corbeille. — (Transilv.) Coş (pontbriant) împletit din paie s. din făşii de lemn mlădios (conv. lit. xliv3, 508), din nuiele de alun s. de răchită; are două toarte (com. ittu). Cf. JAHRESBER. IV 288. Nu e bine să pui chet-teul (coşul) sau sita pe cap. păcală, m. R. 159. || P. anal. Instrument în formă de coş (1-1. XVII 232) de pescuit (Sibiiu). antipa, p. [Plur. -teauă. Com. ittu.] — Din ung. koltS «obiect de transport» ( ăfară„pe arcuirea ' ruptă, se. mai văd chenare şi urme de figuri în acelaşi stil. IORGA, N. R. A. i 286., 'Un chenar ■ frumos săpat, care înfăţişează o ramură de acantus cu flori. ghiCâ-BUDEŞTI; MON. IST.-’H. 24v ' [Scris şi chienar. | Plur: -nare şi,, -naruvi.-| Şi: chinâr s. a., (în Banat, cf. sârb. denar) cinâr s. a. Pânză/cu cinari (cu şărgi). ii. xvm 144.'] Reconstrucţie: chen s. a.margine, bordpră. polizu, alexi. Chen’ de fir = tresă. POLIZU. | Verb: chenărui (chinărni) IVa trans. = a împrej-mui cu chenare, (cu participul) chen&ruit (chină- , ruit), -â adj. Îşi suflecară mânecile chenăruite)în stacojiu. DELA\RAN0EA, S. 46/2. Haine fumurii de vânător, chenăruite^ şi găitănate cu verde. id". ap. TDRG. Un candelabru plutea în mijlocul■ salonului, şi, legănârtdu-se uşor, mişcă flăcările a trei rânduri de lumânări cari se însuteau, chină-ruile de curcubeeţ îi} lanţurile de prisme ce legau în arcuri-arcuri feşnic de feşnic. id. S. 121/4.] — Din turc. kenar, idem. ŞIO. CHESĂBirî tb; IVa v. chenar. CHESCĂîii vb, IVa (En parlant du loup) Pousser des , huriefnents. — (Despre lupi) Lupul urlă, chencăneşte. ’ii. XII 139. — Onomatopee. ' CHETîDEliĂ, a&j. subst fem. = lăuză (în părţile Braşovului şi. ale Şibiiului) ALEXI. Pentru molitva şi stropirea sfeştanie a căsii tunde au zăcut muiere chendelâ fl. 7' crei[[ari]. NORMĂ (Sibiiu, a. 1784) ap. IORGA, s. T>: x;iil 15. [Şi: ch6ndilă adj. subst. fem. I.,‘ijolnar; ap, dr. iv 391. ||. Verb: chendeli IVa ='a de,veni lăuză, a fi în lăuzie: ;| A b s t r a.c.t: chendelie s: f. = lăuzie.] — Din săseşte. , (Kihdl? Cf. germ. Kindbett «lăuzie»). , * . . . ‘ CHEiVDEiiiE;s: f. . | v. chendelă. CHETMMiliĂ adj .'.subst. fem. J .„ CHEisi>KtJ ,t'ş.'a. v. centru. Tk,, r. ■ ■ • ■ ■ CHENEĂÎp''ţ s.'a.f‘'Lieux d’aisance. —(Turcism) Umblăto'ai’e (ŞI.O), privată; cf. latrină, closet. Dintr’un levint se poate face şl uşe de geanţie şi Xupată de ,cheneaf."GORJAN, ib. — Din turc. kenef, .idem.’ŞIO. ‘ CHE3VEAFÂŞ. f s. a. v. cânavaţă. , CHENEZ s. m. (şi d.) v. cneaz. , CHENJERJE s. f. (Comerţ) v. tojer. . 'cHEîiOîiîc f s- a. (Bisi) v. chinonic. . CHEBîTÂv-BtJ t ş-.’m. v. 'centaur. CHEîiTBÂii,f.TĂ.-f'adj. \ ■ CHENTKUi-îJ^.a.' | -y. centru. CHEWTirş ş'. ^a. (îmbrăcă) v,. contăş. CHEîSUÎ -f vb! IVa y, chinui. ' • ; ■ ^ ' ■ • ' ^ , CHENZISĂ^ş. îS]Quirizaine (salaire). — (Frâu-ţuzism-) Leafâ^p'e 15 zile. (pe o jumătate- de lună;)-.' Nici pâriă acuma, nu mi-a venit chenziha. DUNĂREANU, CH.<92'.‘K . ' — -N.- după fr.<-Cf. d'uzină. : ' CHEOF! Interjecţie ■ care imită strigătul copoilor.'-’DR. IV 885 . . ' — lOnornatopee1. sCf. chetn’i (1°), cTe;f’ăî-.’ > CHEOFNÎ - 333 — CHEOTOARE CHEOFisî.vb. IVa v, chefni. CHEOTOÂKB adj-, şi s. f. A. (Pierre) de bor-n age . B. 1. 1°. Entaille, coche. 2°. Jointure cor-ni&re des golives d’une maison, angle (d’une maison). II. 1°. Arliculation, cdu-de pied. 2°. Com-missures (des levres). 3°. Lacet (au moyen duqueî ori.seri'e la chemifee-au cou). 4°.' Boutonni&re. 5°. Agrafe (de livre)'. 6°. \Attache .(de la faux). 7°-8/26. Am să li fac un legănel, Legănel de stă-j&rel. Din chetoarea căsuţii Până ’ri fundu" grădinii. 'MÂNDRESCU, p. i>. '191. Staţi, măi, şi nu . araţi, Şi de chiotori vă alăturaţi, pop, ap. GCR. ÎT 333. Nu veni pe la chiotoare.- reteganul, TR. 114/x- Lelea care-i beutoare Stă cu litra’n chioto are: id. CH. 118;"Spulăţi, gazde, nu' dormiţi, Că vă vin colindători, Pe la uşi, pe la 'celori. ion CR. III 228, CRĂC. 54. De când şăd la cheotoare, O trecui 9 lumânare. ION, CR. III 247; Bai, murgule,x’n pas, mai tare, S’ajungem în ,sat . cu :soare, Să te leg de chiotoare: ib. - IV 302. Am lăsat coasa'’n cetoare. DOINE. 197/26. Lăsaiu coasa pe cheotoare Şi drăguţa ca şi-o floare^ BUD, p. P.,'39. Păsărică zburătoare-, fugi, bade, de ceotoare, Că şi alţii m'ar iubi, De tine nu pqt vini (Buduş. Trans.). Viciu,. GL.' -Râd yi cheoloriie de la casă {de bucurie mareL Cf. MARIAN, NA 62/10, ZANNE,. P. III 101.', II. P. anal. 1. Articulaţie (a piciorului, cf. DDRF., barcianu), încheietură. 2°. C o 1 ţ u 1 gurii. Să nu mănânci în capătul soarelui, că faci caş la chiotorile gurii. ION CR. III 148. 3°. Una din cele două^ bă i eri s., mai ales,» amândouă băierile (de -multe ori cu câte un ciu-> cure la capete, Şiseşti, Mehedinţi, com. N. ionescu, fiind o podoabă a cămăşii cu cănăcei mulţi şi, printre cănăcei, mărgele şi bănuţi H. X, 33, cf. 540), cu care se încheie gură cămăşii ţărăneşti, în loc de nasture, (cf. TDRG.. costinescu, frân-CU-CANDREA, .R. 50, ŞEZ.* II 186/ae> VII 178, VICIU, GL.,, MARIAN,, SE. I 123.. RĂDULESCU-CODIN, I.., gorovei, gr., Valea Crişului, com. t. l. blaga')-; oc,hiu de aţă,, de găitan ele, în care se încheie nasturele de la gura cămăşii, sumanului etc., î nchei e t.o a r e, cf'. a gr af ă, -f i b u,l ă, betonieră,-cop,că (PAMFILE, C. Ţ. 150, Cf. RĂDULESCU-CODIN, î., com. N. .IONESCU); p. ext. legătura s. aţa cu.câre , se leagă cevâ (Abrud), yiciu, GL. Kyulorl. -ANON. CAR. Îşi sfărâmă asemenea şl chiăutoarea mantalei sale. bălcescu, M. y. 392/13. S’au descoperit două hârdăiaşe, de bronz, care conţineau? brăţări de aur, fibule,,şau chiăotbri în spi- . rale. odobescu; II 297. [Căipăşile erau] tot găuri şi iar găuri, fără bumbi şi fără chiotori. SLAVICI, N. II' 280. Îşi desnodâ cheutorile blanei, gâfăind. PETRE seu, S. 125., Se mai obicinueşţe tca. în timpul holerei oamenii să poarte la cheotoarea cămăşii struţ (=.bucheţel) t$e pelin, grigoriu-RIGO, M.: p, i, 87. Să nu găteşti hainele Sâmbăta, să Ieşi măcar o cheotoare nelegată, că nu-i bine pentru sănătate. ŞEZ. I 277/13. Intră acolo omul... călare, Cu căpăstrul■’ de chiotoare. RETEGA-NUL, P. ni 62/28. Qinerile rămâneă, Să rupă soacrei chetoare. El odată de zor trăgeă, El nici rupea chetoarea, Şi rupeă rochia, mat. folc. II 1260. Dorul .,mieu şi-al. dumitale Facă-l Dumnezeu o fio,are,'Să mi-l port la cheotoare. pamfile! C. ţ. 150. De-ar fi dorul ca o floare, Să-l,port legat la cheptoare. costin, M. d. 12. Dintr’o sutăf'de; -fuioare, Mi-a făcut o. cheutoare marian, -sa. i'3.9. ; 4°. Gaura .din partea stângă a gulerului hainei, butonieră. Cu rozeta la cheietoare. TDRLG. Gătit cu cravată roşie, cu flori la cheutoare... Robea întră'în bufet. DUNĂREANU, CH. 154. “ ; 5°. Legătură de piele cu care se încheie tablele unei „cărţi, cf. cataramă. Chiotorile. de piele sănt rupte. CREŢU, 4. *' : 6°. (La coasă) Fiecare din cele două legături* (cheatoarea-de-jos şi cheo'toarea-de-isus) cu care - se prinde cârligul ' de coasăv (Zorleni, Tiitova).’iON . CR. iii 226, cf. PAMFILE, A. 128; " ' '7°. (La hamurile de un cal) Cureaua carej sucită şi dată după hulubă, leagă cercul. Cf. pamfile, r. ' c. 49. (La plur.) Cele două aţe (adesea cureluşe) de legat jugul. Com. furtună ; , 8°. (Pese. La plur;), O c h e t el e care servesc pehtru-a prinde cu ele plasa de cele patru capete ale( arcurilor, antipa, p. 142. Laţul din capătul anauăij id. ib. 327. Ochiur’-ile de la perimete (cu care se prinde unul de altul, par’c’ar fi uri nasture); id. ib. 335, 345, cf. (la orie) 442. (lâ 1 e as ă)î 607. - ' . .' , ' .• 9°. Chiutoare = povarna în care se' fierb ' prunele pentru ■ prepararea rachiului (Poiana-Sărată, jud: Trei-Scauhe). Com. p. ^irţi V h 'i [Plur. -tori." | Şi: cheutoare, chiotoare, chiutoârc s. f.‘ ŞE'Z. iiis22i>/t, (pronunţ, chi-o, chi-u-işvchio-, chiu-, dial. t’otoare viciu, ’' GL;,' ciotoăr'etib.\ k'iuitoare jahresber, vi 58), (Banat, ad -B 1 2°, -II 3°) cheptoâre s. f. Folariul... are clieptori şi bumbi de,piele'şi se incheptură la- umăru}^ p ca în căplă < căutâ, cheptoare < cheutoare), în loc de căucel (lat. caucellus), diminutivul lui cauc. Cf. căpceâ, chepceâ. CHEPESEAO s. a. (îmbrăc.) v. căpeneag. CHEPEKiîli s. a. (îmbrăc.) Manleau.—-Mantă, căpeneag (mic). Mai ales cănd îşi mai aruncă şi un chepenel negru pe umeri, irineu, S. b. 16. —• în loc de chepenegel, diminutiv din ehepeneag. CHEPENG s. a. 1°. Trappe. 2°. Volei, contre-vent. 3°. Verrou. 1°. Uşă de pivniţă aşezată orizontal la nivelul podelii. ŞIO., cf. costinescu. Iese din beciu,... închide chepengul la loc. caragiale, t. i 57/3. Ridicase chepengul pimniţei şi-l legase, ca să nu-l ridice mereu la fiecare scoatere de apă. MARION, ap. ŞIO. Se speteă, săltând chepengul de după teşgheă. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV.. 656 (glosat prin: capacul pimniţei. CHIRIŢESCU, GR. 245). 2°. Oblon (i. golescu, c. I 264) la fereastră, la un galantar s. la o uşă de prăvălie, care se poate ridica si lăsâ vertical. Cf. costinescu. # Loc. adv. în chepeng = putându-se ridică şi lăsâ vertical. Ferestrele catului de sus... cu obloarn ce se trăgeau în chepeng, odobescu, i 127/4. 3°. (Borcea, jud. Ialomiţa) Zăvor. COM. sat. I 49. [Plur. -penguri. | Şi: (ad 1°) chip6ng s. a. familia, ap. RUDOW, XVII 410, ehiop6ng s. a. TDRG., (ad 2") cheptaghiu s. a. i. golescu, c. i 264, (ad 3°) chep6nt s. a.] — Din turc. kepenlc, idem. ŞIO. tiiEPK\«nir: s. a. ) che pe nt s. a, j v- chepeng. CHEPTOĂBE J3. f. v. chcoioare. CHEB adv. v. chiar. CHE.RA s. f. art. Madame. —(Grecism) Cocoana, doamna (urmat totdeauna de nume). Eram... in contact mai des cu chera Sofita (o grecoaică). GHICA, S. 297. Chera Nastasia sau mania pensiilor (titlu), ALECSANDRI, T. 99. Chera Zinca, vino, dragă! I. NEGRUZZI, IV 524. Chera Cheralina. MAT. FOLC. 203. [Şi (probabil din n.-grec. xvgă jiav «doamna mea»): ciieramâ s. f. = cocoană (chiriţescu, GR. 250), cheramd s. f. Chirila (către ţigancă): da lu, cheramo, ce stai, par’că cloceşti ouă? ALECSANDRI, T. 395, cf. 540, chiramâ (cu plur. chiramelo) s. f. = doamna mea, cocoana mea. fi-LIMON. C. II 344, notă. Iată, boiări domnia-voa-stră, vin şî chiramele [în loc de chiramelele]. id. ib. ii 344. | Diminutiv: chiriţă s. f. Pe. uliţă chiriţa şi acasă chisăliţă. pann.. ap. TDRG. Cucoana Chiriţa (tip vestit al unei provinciale cu ifose de doamnă cultă, în comediile iui V, Alecsandri).] — Din grec. y.veă, idem. Cf. chir, cheraţiţă. CHEBACHE t s- 1- Mante au de ceremonie. — (Turcism) Mantie de gală împodobită cu fir. ŞIO. Vezirul hanului au îmbrăcat pe Nicolai-vodă cu chirache, şi peste chirache cu caftan foarte frumos. AXINTE URICARIUL, LET. II 176. L-au trecut pesle hotar, îmbrăcăndu-l paşa cu blană, şi* deos.ăbit chereche nouă. E. ICOGĂLNICEANU, ib. III 231/^'L-au îmbrăcat [pe Domn] şi cu blană de samur, şi pe beizadea, fratele Domnului, cu che-racheâ. GHEORGACHI, ib. III 326/ji. Domnul au poroncit de au îmbrăcat pe Mehter-baş cu chera-cheâ. id. ib. III 327/3. [Şi: chereche f s. f., chi-, rache f s. f.] — Din turc. kerake ( < grec. xvqiaxri ylauvq «hlamidă domnească») idem. ŞIO. chekA* vb. IVa v. chiorăi. ( HERĂi vb. IVa y. chirăi. cheradio s. f. v. chera. CHERAPLBŞ — 335 CHEREM CMEKAPI/EŞ s. ra. Nigaud.—(Mold.) Prostănac, prostălău. Cf. DICŢ. Dacă mi-i logodnică, de ce-mi zice cherapleş? ALECSANDRI, T. 522, cf. .518. O fat’aşa bogată. Şi blândă şi frumoasă Să (ie maritală C’un cherapleş? I. NEGRUZZI, II 43. —• Dintr’un ling. *kerepIos «flecar» (din Iterepel «flecăreşte, hodorogeşte», cf. kereplye, kereplo «hu-ruitoare»). CHERABÂBĂ s. f. (Bot.) = calarabă (Banat). DR. I 361. CHEitAŢlŢĂ s. f. Coquelte. — (Grecism) Femeie cochetăt afectată (greacă alecsandri, t. 1759) Chiriţa: De cănd am venit în Iaşi, ca să-mi mărit felele, am prins istericale, ca o cheraţiţă. id. ib. 414. — Din n.-grec. xeQarţhţa, idem. TDRG. CHGBBEii s. m. (Bot., Transilv.) Cherb el auriu — antonică (chaerophyllum aureum) BARCIANU. — Din germ. Kalber(kropf), idem. CHEKC s- a. Ronde paysanne ă l’occasion du dernier jour gras. Reunion de garţons et filles.—Joc ce se face în seara lăsatului de post la Paşti (şi la Crăciun); flăcăi şi fete se adună (după cină) înaintea cârciumii sau la marginea satului, unde aprind un foc şi joacă împrejurul lui până se stinge. densusianu, ţ. H., (Merişori pe Jiu) viciu, gl. ; adunare de fete şi feciori la o casă (Vereşmort, pe Mureş) Viciu, GL.; bere1 (2°) (Sângiorz, jud. Bistriţa-Năsăud), com. E. mărcuş şi e. buia. [Rostit t'ârk, scris şi ticrc. | Verb: chercni IVa = (Munţii Apuseni, despre flăcăi şi fete) A se juca glumind (sima, m.), a se ciupi, a se îmbrânci (FRÂNCU-CANDREA, R. 50)]. —■ Din ung. ker6k «roată». DR. IV 679. CHBKCĂîVÎ vb. lVa v. chiorăi. CH'EKCĂStî vb. IVa v. chircăi. chekchem vb. IVa refl. v. chirchili. CHEKCHEiilE | s. f- Fers. — (Numai la dosofteiu, la plur.) Fiare, ferecătură. Ridicând doă cherchelii (lemma: ferecătură) greale în ume-rile sale..., le-au încins la mijloc, peste gol. v. S. 240. CHEKCHEUTĂ s. f. (Entom.) v. chercheriţă1. CHEKCHERIŢĂ s. f. (Entom.) 1°. Pou du mouton (Melophagus ovinus). 2°. Ilippobosca equina. 1°. = căpuşă, marian, ins. 400, pamfile, j. ii. # Te-a,i umplut de checheriţi = ai nădăjduit mult, şi n’ai folosit nimic. id. ib. (cf. m’ai umplut de Filipeşti). Plin de c7wc7?.mţă=n’are nimic. ION CR. II 109. Mai capătă checheriţă (căpuşe). DAN, P. 48. 2’. Checheriţă de cal — musca-calului. marian, ins. 397, cf. TDRG. [Şi: checheriţă, chicheriţă, chichiriţă (li. VI 105, x 259, xii 556), chichiriză, cicimă’, chercheliţă, cMrchiriţă s. f. Chirchiriţa, Mirchiriţa, Cârcei loboriţa (= Fasolea). GOROVEI, c. 139/n; (-{-cercel) ccrceliţă, certeliţă, (+ căcă) căcărâţă s. f. MARIAN, INS.] —• Pare a fi un derivat din tulpina slavă kyk-, din care e derivat şi verbul paleoslav kyciti «a se umfla» şi bulg. kekerica «broască». Şi «căpuşa» şi «broasca» pot fi considerate ca «animalul care se umflă». Cuvântul se găseşte şi la Ciangăii din Moldova (kiker) şi la Secuii din Ciuc (kikirce), cu sensul de «căpuşă». CHEKCHEJrită s. f. Grile. — (Muscel). Grindină măruntă, căderea pietrei în bucăţele mici de tot. H. IX 435. Cf. chercheriţă1.’ CHEKCHET s. a. Coassement. — (Banat) Orăcăit (de broaşte). Că tare mi s’o urît, De cherche-tul broaştelor, De şuierul şerpilor. CĂTANĂ, B. 17. — Onomatopee (derivată cu suf. -et). CHEKCHEZI vb. IVa refl. v. chirchili. CHEBCHliiĂ s. f. Ballot d’un batelier. — Tot ce are un plutaş ca povară de haine şi mân- care, u chilă. (Com. ITTU); cf. catrafuse, t ă r h a t. — Pare a sta în legătură cu ung. teher (acuz. lefhet) «povară, încărcătură», având - sufixul din ze chilă; cf. terhechiu, t ă r h a t. CHEKCITIJKĂ s. 1\ V. corci. CHEKCIU s. ra. Buisson.—(Bârgău, Bistriţa) Tul'ă, buioiu. Com. ITTU. —■ Cf. c h i r c h i 1 i g, c h i r c i. CHEKC ui vb. IVa V.. clierc. CHEBCTJR s. i. (Bot.) = papanaş (Trifolium arvense). barcianu, panţu, pl. [Plur. chercuri,] CHEKHÂME s. f. (Bot.) v. cardamâ. CHEKDOS s. m. sing. Gain, profit, avantage.—• (Cuvântul, al cărui sens original e ce] de «câştig, folos, profit, avantaj, beneficiu», e atestat numai în câtevâ locuţiuni) A nu aveâ elierdos cu cinevâ = a n’o puteâ scoate la cale. Vine băiatu’ de .slăbeşte şi plânge, de nu ştii ce să te mai faci, şi măni-sa (= mă-sii) i se face milă, că vede că nu are cherdos cu el, nu are încătrău (Braşov). PITIŞ, CONV. LIT. XXXVII 717. (Poate, influenţat de «a se cărdăşi cu cinevă») A uu-şi îace cherdos (chir-dos, chirdus) cu cinevâ = a nu-şi face de lucru cu cinevâ (= a nu începe afaceri, a nu căută avantagii de la cinevă). Să nu-ţi faci chirdos (glosai prin: «prietenie, intimitate») cit Vasile, că le bate! (Baia, Suceava). ŞEZ. xxxii 16. [Nu-ţi face] chirdus = nu-ţi face şagă cu prostul, nu glumi. şez. v 56/17’. [Şi: chirdos, chirdus s. m. sing. (accentul ?)]. — Din n.-grec. xtÎQdog, idem. Cf. chir d o si. chekdtjs s. m. sing. v. chirdos. CHEitECHiî f s. 1'. v. cherache. CHEKEM s. m. sing. 1°. Faveur, grăce, bien-veillance. 2“. Discrition, disposition, caprice. 1°. (învechit) Favoare, graţie, bunăvoinţă. Cf. ŞIO. Căte lucruri mari a săvârşit acest prea lăudat om, şi încă săvârşeşte până în ziua de astăzi la oricine năzueşte la cheremul său. GORJAN, H. II 106. 2°. (în locuţiunile:) A fi (a rămânea TDRG) la cheremul cuivâ = a fi la discreţia (dispoziţia .chiriţescu, GR. 248) cuivâ (Şişeşti, Mehedinţi, com. N. IONESCU, cf. alecsandri, t. Î761), la bunul-plac al cuivâ; a aveâ pe cinevă la cherem=a aveâ pe cinevâ la mână, a dispune de cinevâ; (rar) a nu-i veni cuivâ la cherem = a nu-i veni la socoteală, a nu-i conveni. Iliotoglu te aveă la cheremul lui, după cum zic Turcii, căci aveă la îndemână un arsenal întreg. GHICA, S. 350. Bine că i-am prins portrelu’ la mână!.; de-acum îi la cheremul meu. ALECSANDRI, T. 513. Arvinte: Să rup zapisu’ ?..., nu-mi vine la socoteală!... Să-i dau pe Măndica;... nu-mi vine la cherem!... Ce să fac? id. ib. 840. CHERESTAR — 336 — CHERINĂ li venea greu să se mlădie sub disciplina de oţel a pensionului lui Aeţiu, să asculte de toţi, să fie cel mai umil dintre cei mai mari, mai umil chiar decât cei mai mici, la cheremul tuturor. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 362. [Şi: eherlm s. m. sing. (Şişeşti, Mehedinţi) com. N. IONESCU, (prin confuzie) chilim s. m. sing. Românii eră la chilimu’ lor (Glodeanu-Sărat, jud. Buzău), graiul, I 224.] —■ Din turc. kerem, idem. ŞIO. CHEM8TAK f S. m. 1 CHERESTĂRÎE f S. f. / V" cheres0$), idem. CHEKVĂt s. m. (Bot.) = asmăţniu (Anthriscus cerefolium). PĂCALĂ, M. R. 22 (şl la Braşov). — Dintr’o formă să ească corespunzând germ. Kerbel (intrat si la Slavi, cf. B e r n e k e r, SI. Wb. 50.L). CHEKVÂN s. a. 1°. Caravane. 2°. Grand chariot. 1°. f Caravană (1°). Mă băgăm printre un chervan ce mergeă la Eghipt. GORJAN, H. II 116, cf. 135, IV 8. Chervanul se ţineâ lanţ; sule de trăsuri mergeau lin pe şleau, una după alta. ghica, S. 32-1 | Chervan pe mare = flotă comercială. Cf. POLIZU. 2°. Car mare de transport. Cf. braşoveancă. în urmă-le venea un chervan mare mocănesc, plin până în coviltir de sipeiuri. ODOBESCU, I 1)5/,. Chervane vechi, căruţe cu bucate Se duc spre munţi şi curg mereu din zare. IOSIF, P. 26. Se depărtară chervanele şi se risipiră valurile de praf. stăncescu, ap. ŞIO. [Şi: (ad 1°) cheai'uvânf s. a. arhiva r. ii 1; (ad 2°) chirvân s. a. ALEXI. | Derivate: (< turc. ker- vangi\ chervangîu s. m. = conducător de cara- vană (polizu), cărăuş (costinescu, ap. ŞIO.), (< turc. kervan-serai) chervanserâiu t s. a. DICŢ. = han.] — Din turc. kervan «caravană». Cf. dubletul caravană şi compusul carvasară. Clinhx ÂxA s. f. (Bot.) v. cervană. Chekvoctiu s. m. I CHEltVAISSEBÂItr f s. a. J v- chervaIU CHEKVĂSÂRÎE f s. f. v. carvasară. CHE8! f interj. Coupe! (imp6r.) — (Turcism) Taiel ŞIO Când Olteanul ziceâ ches!, capul şl zbură, ghica, ap. ŞiO. # 4 face ches = a tăia. Gios, de giur împregiurul [ieniceru]iz«, o mulţime de căpătini tăiele... Pricepi de odată, cum îl vezi, că le-au făcut ches pe toate, în vremea răzmeriţei. ALECSANDRI, T. 1242. — Din turc. kes!, idem, imperativul lui kesmek. ŞIO. Cf. chesăgiu, chisăgi. I, II, 22. CHES - 338 - GHEŞCHEREICĂ CHES s, a. v. chiseâ. - J CBCEŞ,-Ăadj. Tacheti.—(Ungurism) Bălţat (REV. crit. iii 92), (bou) pestriţ (frâncu-candrea, m. 9,8). Strigă Cheşadin cop act ? (= Clopotul). GOROVEI," C. .90 || (Substantivat) Cheşa: nume de vacă. POPOV-ICI R. D. I 55. Cf. STAN, M. 149. [Derivate: cheş6u adj. m. = (bou) pestriţ.-frâncu-candrea, M. 98; cheş6iu adj. m. = pestriţ (Jina, jud. Sibiiu, com. v. lazăR); cheşet adj. m. [accentul? poate greşală de tipar în loc de cheşel v. o a c h e ş] =~ (porc)' cu pete albe. POMP1LIU, BIH. xx, 1007] — Din ung. kese [kesfj, keaely) «bălţat» (brun cu alb), cu pete albe (despre cai, boi, e,tc.). cheş adv. v. chez. cheş s. a. v. chiseâ). cheş s. m. sing.? Peste cheş de lac, Trec, ml se petrec, Două păsărele. PAMFILE, CRĂC. 104. Ci. p e ş. . CHESÂCĂ s. f. (Iht.) v: cfcisoagă. . CHESADÂB'f s. m. v. chesedar. CHESĂGÎ vb. ;lV“ v. chesăgiu. CHESĂGIU s. m. 1°. Voleur. 2°. Boucher. 1°. f Pungaş, hoţ (de buzunare) ŞIO.* Venise trei Sârbi, la Duca-vodă aice în ţară, să slujească, carii acei Sârbi mai înainte-vreme fusese chesăgii. LET. II 255/22- 2°. (în ţtoezia populară; învechit) Măcelar, casap.* Ziua este cârciumar,-Noaptea este măcelar, Măcelaru'-Turcilor, Chisăgiu' Ovreilor. MAT. FOLC. .75. Ziua ecârciumar la buţi, Noaptea chisăgiu de Turci. pop..', ap. ŞIO. „[Şi: chisagiu. chisăgiu, căsăgiu s. m. | Verb: chesăgi (chisăgi), IV»= a căsăpi, a măcelări, a tăiâîn bucăţi. Cum ajunseră la ţărm, unde mi-ji începură a aruncă în corăbii... care eu ce găsi mai la îndemână, de să chisăgească pe Ercule şi peaisăi:ispirescu, U. 51/26. Vai, săracii Arnăuţii, Cum ti chesăgeşte Turcii. TEODORESCU, P. P. 483b. Turci bogaţi că sărăceâ, Greci haini că chisăgeâ. id. ib. 587b. Var şl pe ei apoi I-au chesăgit ca pe boi. ib. 487b. N'am.păr în capul mieu, Căjţi. voinici am.văzut eu, Tot de dânsul chisăgiţi. Tot de dânsul omo-rîţi. ib. 566b. (Prin hiperurbanism şi apropiere prin etimologie populară de pisă) pisăgi (rar pisogi TDRG.) vb. IVa (Munt.) = a bate zdravăn (pe cinevâ), a-i da multe lovituri, a-i muiâ oasele; (mai rar + pisă) a pisă, a sfărâmă lovind cu un corp tare. Se aud în salon bufnituri înfundate, parc’ar pisăgi cinevâ cevâ pe o masă. CARAGIALE, M. 322. Se aşteptau... să sară la ei să-i pisă-gească. T. cercel, SĂM. II 504. (Cu abstractele) pi săgi re s. f., pisăgpâlă s. f. = bătaie sdravănă. Deunăzi, după atâta pisăgeală, se culcase, fără să se plângă de şale şi dormise ca o buturugă. CARAGIALE, M. 19.] — Din turc." kesigi «qui coupe, coupeur de bourses, voleur adroit.» ŞIO. Cf. ches, chiseâ. Cheşâie s. f. v. oacheş. CHEsabicesc, -EÂSCĂ t adj. v.’cheşariu. CHESÂb[iu] g. m. 1°. Empereuv (romain). 2°. Cesar. 3°.. ' Eihpereur d’Autriche. 1°. (Termen literar; învechit) împărat (roman), imperator, cezar. (Nu se confundă nici odată cu sultan, ţar s. şah). Nece intr.u băsearecă, nece întru -chiesariu ceva greşiiu .-(: nece • spre' împăratul n’am greşit. N. TEST, 1648; nici la chesariu am greşit ceva. biblia 1688). cod. VOR. 66/10. Porănciiu se Iu veghe pâră voiu tre-mite la chesariu (-: până-1 voiu trimite la împăratul. N. te'St, 1648*; până voiu trimite pre el cătră chesariu. BIBLIA 1688). ib. 70/13.- Cade-se dajde a se da lu .chesariu ău nu? ţetraev. 238. împăratului, chesarului, bunului, feciorului Nervii, lui Traian, fericitului, a Nemţiei. şi a Da-chiei... let. I -24/38. Traian, împăratul Ramului, dl şeptele după Avgust chesar. ib. I 67/10. Iară pre urma lui Anlonin au stătut doi chesari împăraţi Rămului. ib. I 80/2S. Tiverie chesâriulu. MINEIUL' (177:6) 972/V Chesarul aveă fată, Şi-i zise ei odată: Ce te'iot schimbi în rochi? ZILOT, 358/2. Domitian, cheşariul Râmutui. barac, a. 3-, Vaţi chesarului ce e a chesarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (daţi ale lui chesariu la chesariu. biblia 1688, ap. 'TDRG). | P. ext. împărat german (al imperiului roman de naţiune germanică). ‘Aceşti crijaci (= cruciaţi)' s'au închinat la chesarul Fridiric,. N. COSTIN, ap. TDUG. 2 . t (Literar) P. restr. Titlu dat "celor doi auxiliari ai. celor- doi «Auguşti» în t.etrarhia lui Diocteţian şi care erau şi succesorii de drept ai tronului; cf. i g h e m o n. L-au strigat ■chesari, a doa stepenă. după împăratul. ' do'softeiu, y. S. 345.. Maximin ighemonul, chesâriulu împărăţiei lui Dioclitian: id. ib. -115. Pelrecăniile împăraţilor şi- a chesâriloru. id. ib. 6 pr. 3 . ţ (Numai termen -literar) Spec. împăratul Austriei, cf. cezar (şi adj. ches aro-cră e s c). Au trimis îmjpărăţia [turcească] sol la cheşariul, dându-i ştire că are războiu cu Veneţienii. arhiva, R. II 11. Rusia către care n’au folosii nici însuşi faptele nici mijlocirile acelor două. prieteneşti curţi, adică a Chesarului. şi a Prusului. .DUMITRACHE, 428. ' - - [Adjective: chesaricesc, -eâscă f (ad 2°).. Iar vezirul îi răspunse să o''ceară [pacea] de la curtea ches aricească, dumitrache, 378. Tektri... dimpreună cu alţi nemeşi •unguri..., nefiind mtil-ţămiţi de' oblăduirea chesariceaseă, întoarse faţa supunerii de către Nemţi şi năvăli la protecţia preă înaltei Porţi. E. VĂCĂRESCUL, IST. 266/43, cf. odobescu, I 279. | Compus (modern, cu formă arhaizantă): (ad 2°) chesaro-crăiesc (traduce pe austriacul kaiserlich-koniglich). în . dărâmăturile [Sucev]ei vor sta tunurile chesaro-crăieşti, pentru înfruntarea şi ruşinarea noastră: iorga," B.‘60.] — Din slav. kesari (= gr. xaîoaQ), idem. Cf. dubletele cezar şi ţar. CHESÂT s. m. sing. (ConTerţ.). Slagnation, crise (du commerce). — (învechit, aproape ieşit din uz) Lipsă de vânzare (ŞIO), de dever, de bani (alexi), criză în afacerile comerciale. Şi mai ales că Bântuia p’alunci mare chesat asupra târgului, i s’a scurtat omului creditul de tot. caragiale, S. N.. 39. | Derivat: {< turc. kesadlyk) chesatiific f s. a. -.- chesat. lncărcăm....postavurile pentru la Odesa, ca să le desfacem, că aici în'mare chesat-liuc ne aflăm cu toţii,, la vânzarea mărfurilor, (a. 1811) IORGA, S. D. xii 167.] ' — Din .turc. kesat (kesad), .idem. ŞIO. OHESATi.n'rc t S. a. v. chesat. CIIESCIIKS t s. a. ■» CilESCIIEXEA s. f. 7 v- «hiSChineu* CH-EŞCHEBEICĂ s. f. - Unealtă de • dulgherie (nedefinită mai .de aproape). H. XVI 413. [Şi: chioşchior6ică s. f.: unealtă de dulgherie. h. vi 16.] — Pare a fi un cuvânt compus, de origine ungurească, ai cărui prim element ar puteâ fi ung. kâs «cuţit» sau kis «mic», iar al doilea ker&k '«roată». '' - CHEŞCHET - 339 - CHESTIUNE CHDSCHET s. a. (Cui.) v. cheşchet. cheşchet ţ s. a. (Cui.) Gruau cuit avec des morceaux de viande. — Grâu fiert cu bucăţele de carne. SI O. Să-mi facă la masă vr’un cheşchet, vt’o plachie, vr’o musacâ. alecsandri, t. 505. [Şl: chcschat s. a. id. ib. 74.] .— Din turc; keikek idem. ŞIO. . cdeschis adj. m. v, cheşchin. cheşchin, -Ă ţ adj. Intelligent, vif. (Turcism) Inteligent, vioiu. Domnul a început a scrie... ca să ceie de la Împărăţie pe' Enicer-agasi ■ ăe Hotin bubaşir, auzind■ Domnul că-i pre'a cheşchin Arnăut. LET. III 226/35. [Şl: cheşchin adj. m. = (vin) tare. H. XIV 340.] " ■ . — Din turc. keskin «tranchant, violent, inteligent.» ŞIO. CHEseâ s. f. v. chiseâi'2. f^HESEDÂR f s. m. 1°. Caissier. 2°. Archiviste. °. (La Turci)’ Casier la ministerul de finanţe. ŞIO. 225 tal. s’au dat la chesedarul, lui Reiz-efendi, dar. condică (1693), ib. » ' 2”. (Mold.) Arhivarul Divanului. ŞIO. Mehtupciul, carele se cheamă şi chiesadar. LET. III 293/19. [Şi: chesadăr f s. m. | întitulat şl: ehesedar-(chisedar-) efendi ţ s- m- ŞIO- -Au făcut un fer-man, scoţând şi un bumbaşir, pe un ■ chisedar-efendi. kogălniceanu, ap. ŞIO.] — Din turc. kesedar «le payeur de la chan-cellerie d’fitat qui est en meme temţs archiviste». Cf. chiseâ. CHEŞKlt adj. m, v. cheş. CHEŞEXi s. m. v. oacheş. CHEŞER S. a. 1 . chesergîu s. m. / v‘ ch!Ser‘ • CHKNET adj. m. 1 Cheşeu adj. m. J v' cheş‘ CHEŞF f s. a. Expertise, ivaîuation. — Expertiză, preţuire legală, devis. ŞIO. 800 tal. s’au dat la cheltuiala Cladovei, când s’a făcut cheşf -pentru lucrul ce au lucrat ţară acolo, condică (a. 1693), ap. ŞIO. [Şi: chefş t s. a. Cu meşteri zidari au făcut chefşu,l, coprinzănd cheltuială tal. 6S9. DOC. (a. 1792), ib ] ■ — Din turc. keSf, idem. ŞIO. CHEŞiiEÂO s. m. sing. v. chişleag. CHES1I s. a. (Comerţ.). Papier d’emballage. — (Banat)Hârtie de împachetat mărfuri. Com. liuba. —• Stă, probabil, în legătură cu turc. kesm sparte, porţie» (< kesmek «a tăiâ»); cf. şi sârb. kesica «top de hârtie». Cf. ches, c h e s a g i u, che-smeâ. CHESMÂKirr f s. m. sing. (Comerţ.) Sorte d’âtoffe. — Un fel de stofă. 1 rând de haine bune, de chesmariu (a. 1794). iorga, s. d. xi 222. [Adj e c t i v: chesmeriu, -ie f. Tot fealiul de cu-masuri de ’Hindiia, ■ adecă cealp. ce să. numesc şaluri che&merii (a. 1777). FURNICĂ, I. c. 55.] —■ înţelesul ar puteâ fi «(stofă de) Caşmir», a cărui forma turcească e Kelmir. ■ . - CHESME t ’s. f. Pav6i — (Turcism) Piatră (de pavat], ŞIO. Pogorlşul... este cale strâmtă, chesmea-caldarâm, arhiva r. ii 71. Călea făcută cm ciocanul, chesmea-caldarâm. ISTORIE (a. 1715), ap. ŞIO, ' — Din turc. kesme «(aetion de- couper), espece de pierte molie». ŞIO. Cf. ches, 'chesăgiu, ch es m. CHESMEC s. m: sing. B16 de mauvaise-qua-litâ. — (Turcism, în jud. Constanţa) Grâu gunoios şi pământos, zo'ană, goi, codonă. DAMfi; T. 56. — Din turc. kesmik «paille d’âpi». ŞIO. CHEŞMECI s. m. sing: Intrigues ou menees secretes, micmac.— (Straja, în Bucov.) Afacere secretă, faptă făcută în ascuns. Com. AR. TOMIAC"; Cf. ş ah ă r - m ahă r. . _ — Pare a fi germ’, (austriac) Techtelmechtel, idem: chesmeriu, -îe f adj. v. chesmâriu. CHES6n-s. a. (MilitJ Caisşbn. — Căruţă (cu două roate) având pe 'dric . o cutie în care se transportă muniţiile (artileriei). | (Ingin.)'. Cutie lungă (de scânduri sau de tablă de fier) care 'se scufundă în fundul unei ape când se fac funda-ţii (de beton). | (A-rhit.) Deşpărţitură (ca o cutie) adâncită în tavanul unei clădiri; [Plur. -soane.] — N. după fr. CHESTEiiîvĂ s. f. (Iht.) Nom de poisson. — Un peşte bălan din râurile de munte, de o palmă de lung. Cf. I. ionescu, P. 365. CHESTIE S. f. CHESTIONA Vb. I» CHESTIONAR s. a. CHESTIUNE s. f. I0.—3°. Question. , .1°. întrebare făcută-cuivâ spre a se informă- sau. lămuri despre c.evâ. A adresă s. a pune cuivâ o chestiune. A răspunde 1 a o chestiune. | Spec. întrebare pusă unui elev. s. unui candidat spre a se .încredinţâ de ştiinţa Iui. O chestiune grea, o chestiune uşoară, de geografie, de istorie etc. . 2°. P. ext. Punct care e de lămurit, de discutat joiiectul unei discuţii, unei cercetări (politice, diplomatice etc.), cf. problemă. Aceasta e chestiunea. Afacerea. s. persoana în (s. din) chestiune: de care e vorba. în ceea ce priveşte chestiunea Principatelor, Poarta nici nu ia vre-o măsură,... încât din zi în zi relaţiunile cm Min-ciaki devin mai acute. GHICA. S. 128. O ' chestiune filosofică. A nu mai fi în chestiune, a se depărtă de la chestiune. Cere' cuvântul în(tr'o) chestiune prealabilă (într’o adunare deliberanlă). Ministrul a pus chestiunea de încredere, face din această o chestiune de cabinet (în parlament, când e vorba de votare în privinţa unei legi, unei propuneri etc.). 3°. P. gener. Afacere, treabă. Am nişte chestiuni de rezolvit la Bucureşti. [Şi: (familiar) chestie s. f.; (mai de mult şi) cfestie, cestiune s. f. || Familia: (dupăfr. ques-tionner, i'dem) chestiona Ia = (cu acuzativul persoanei) a' întrebă (la un examen), a pune întrebări, a luâ la întrebat, cf. interpelă, anchetă, cercetă (l 4°); (cu- abstractele) chestionare s. f., chestionat s. a. (şi cu adjectivul) cheslionât, -ă; — (după fr. questionnaire, idein) che-stionâr s. a. = serie de întrebări puse spre a ne lămuri, din răspunsurile primite, asupra unui lucru â. unei persoane (la^ o. anchetă, la*, un studiu, etc.). Muzeul. Limbei Române din Cluj. a publicat, până acum, trei chestionare: «Calul», «Casa» şi «Firul».] • — N. după-Jr. (lat. quaesfio, -onem, din qucerere «a căutâ, a întrebă»). '. . - . v. chestiune. CHESTOR - 340 - CHEZAŞ CHESTOR s. m. l°.-2°. Questeur. 1°. (în Roma antică) Magi^tiat care administrâ finanţ< 1:' stalului. 2". (Astăzi) Cel care în anumite corporaţiuni ■precum Corpurile legiuitoare) 'e însărcinat să supravegheze întrebuinţarea fondurilor (şi ordinea internă). Ceslorn Senatului şi ai Camerei deputaţilor se aleg în fiecare perioadă legislativă. | (La univers.taţ le germane şi la Ci’le cu o oigani-zaţie asemănătoare) I unuţionar însărcinat cu supravegherea incasărilor (taxa de studii etc.l. [!ji: f6stor s. m.. (Transilv. şi Bucov.) cvfstor s. in. || (După lat. quce^tura) chestură (otstură, cve-stură) s f. = (ad 1°, :arcina, demnitatea che torului ; durata funcţiunilor chestorului, (ad 2°) funcţiunea de chestor; biroul chestorului.] — N. din lat. quaestor (fr. questeur, ital. questore). * CHESTURĂ s. f. v. chestor. Chesuieţ s. a. v. chiseâ1. CU KT! interj, v. câţ1. CHET s. m. ^s. — (Sârbism, în Banal) As, birlic (la jocul de cărţi). Craiu şi chtţ. H. XVIII 151. — Din sâib. kec, idem. chetă vb. Ia v. ehetă. CHETĂ s. f. Quâie.— Umblare cu discul s. cu o casetă s^re a cer - şi a strânge (în biserică, pe la instituţii, pe stradă.) donaţiuni în bani pentru opere caritabile s. pioase, mai ales pentru ajutorarea unei instituţii de f> ks obşte c, colectă; p. ext. suma adynată astfel. Şi dacă ai vr> a să mergi la dracu', de sigur că şi acolo ar ieşi vreun diavol cu coada hiibârligalfi, să ceară cu talerul la chetă, v. POP, SĂM. II 696. Nu aveau cu ce plăti o consumaţie şi o chetă. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 381. [Verb: (rar, după tr. qutter) chetă 1» = a face chetă, a colectă.] — N. după fr. (subst. pârtie, verb. querre, querir, din lat. qucerere «a cere»). chetă s. f. (Pese.) Instrument de pâche. — (Belobinţi, Banat) Unealtă de pescuit făcută din sfoară, cu plumbi. Com. ittu. — Din ung. keefe «sac de prins peşti». CHEŢĂI/VÂN s-, a. (Comerţ.) Sorte d’6toffe. — Un fel de stofă. Mintie noaă de chetălvan, neblă-nită (Sibiiu, .a. 1752). iorga, s. d. xii 63. CHETANDisI f vb. IVa Finir (par), arriver (â...). — A ajunge. L-au căutat pe aşternut, cu dohtori, încât chetandisise într'un rând de se şl zgârcise (a. 1823). furnică, i. c. 318. — Dm n.-grec xatavreo, «arriver â, aboutir â» CAPIDAN. CHETÎB ţ s. m. v. cheatip. % CHETOABE s. f. v. cheotoare. CHEU s. a. v. chei u. cheuc s. a. v. cauc. CHEUCĂ adv. (Mold. numai în locuţiunea) Imblă eheueă = fără ţintă şi fără folos. CONV. LIT. xliv2 268. [Accentuat, probabil, châucă. \ Şi: (A umblă) cleuctiş = par’că ar fi beat (şez. II 186/21),-cf curcă - beată.] — Dacă înţelesul original e «(a umblâ) ca o găină», derivă din ung. lyuk «găină». Cf. tiu că. • cheucuş adv. v. cheucă. CHEUTOÂBE s. f. v. cheotoare. CHEUKI vb. IVa. Pousser des cris de joie. 2°. S'enivrer. 1° (Mehedinţi) Intrans. A da chiote, a chioti Toată noaptea au cheunit şi au jucat, la dâsc&l. BOCEANU, MEH, i 2". (Sălişte, în Transilv.) Refl. A se .îmbătâ, Com. a banciu. — Onomatopee. Cf. c h e a u n, chiun i. CHEVEBNI8EÂI/Ă f s. f. v. chiverniseală. chevkî vb. IVa v. chefni. CHE* adv. Mtme.—(Turcism, păstrat numai în poezia populară) Tocmai, chiar. Chez fata ca-diului, Nepoata ’mpăratului. POP. ap. ŞiO. Dar fala de unde o ia? Chez din târg din Dobrogea. ib [Şi: chezi adv. herodot, cf. dr. i 273; —cheş adv. Eu, unchiule, am umblat Nouă ani pe nouă căi... Şi potrivă n'am găsit Cheş fata . cadiului. In târgul Odriului. MAT. FOLC. 1239.] — Din turc. kez, idem. ŞIO. I 62. CHEZ s. a. Sillon, ligne de demarcalion (entre deux champs). — (Banaţ şi Dolj) Miezuină, brazdă, răzor, hotar; ţarină (Cuvin, jud. Arad) Com. 1TTO. Neguto, ficu[o, Ce tot dormi în chez, De nu mai lucrezi? MAT. FOLC. 1266. [Plur. chezuri.] ' — Din ung. koz «spaţiu intermediar; pasaj, stradă strimtă». LACEA. CHEZĂP s. m. sing (Comerţ.) Eau forte. —' (Rar; învechit) Apă tare. DICŢ. [Şi: chizâp s. m. sing. PAMFILE-LUPESCU, CR. .110, BOCEANU, GL. Chizapu' (apa tare), care mai nainte se făceâ în Cerneti, din pialră-acră, din silitră şi sare, acum se cumpără făcută gata, cu 5 galbeni maja de 40 de grade. I. IONESCU, M. 694. Cu chizap se încondeiază ouăle bine. BOCEANU, GL.] — Din turc kezab «eau forte» (din kez «tare» şi ab «apă»). ŞIO. CHEZÂş, -Ă s. m. şi f. 1°. Caution, fidijus-seur. 2°. Utage. 3°. Tlmoin. 4°. Support de bois-5° Cadenas. 1°. (Jur.) Garant, cel care răspunde cu averea sa pentru datoria altuia; care p.une cauţiune: fidejusor(e) (hamangiu, c. c. 307), s o d ă ş, cf. girant, zălog; p. ext. cel care garantează pentru cinevâ că nu se va sustrage judecăţii s. că, prin purtarea sa, nu va face altuia nici un rău s. nici o pagubă (cf. LM.). A fi chez aş pentru (s. drept -f s. pe) cinevâ f, a stă (s. a sluji de s. a se pune) chezaş pentru (s. pe-f), a se face chezaş pentru cinevâ f, a se prinde (s. a intră) chezaş = a garantă, asta garant, a răspunde (pentru cinevâ, pentru purtarea cui\â); a-şi pune,' a da s. a aduce chezaş—a da garant, cf. a-şi pune obrazul (pentru cinevâ). A cere chezaş = a cere g a r a n t,. Cf. LM. Tot omul poate să-şi ia bucatele de la cela cc i le ţine şi i le soco-teaşte, maca.ră de şe-are fi pus şl ■ chiziaş (Munt. chezaş), cum să-i dea bucatele toate de fală, la vremea cănd s'au tocmit, prav. 466. Cela ce să va prinde chiziaş (Munt. chezaş) denaintea giudetului, pentru cel vinovat, nu să cheamă cumu-i multă-meşte. ib. 1245. Ne punem chiezaş dintre noi..., de s'ar tâmplă să strice cineva tocmeala, măcar care ar fi mai mic, să plătim noi (a. 1703). iorga, S. D. XII 11. Ne-am pus noo chizaş.la Mărie[a]-Sa, pentru Enache e.roitoru' şi pentru fămeia tui. Sora, de o am s:os din prinsoa4/7. Am luat eu, Necula, pe chezăfie^a] mea, de la Mărie[a]-Sa Domnul, pe Roman Peapin[e], de l-am scos din prensoare ş[i] aşa l-am luat în chezăşie, pe om, iar nu pe bari[i] (a. 1718). IORGA, S. D. x 326. Şi eu ace vie o am luat... pentru o chizăşie ce am fost noi de Toader Vidrole, şi ne plătind el datoria la Turci, am plătit noi, fiind chizăşi (a. 1724). URICARIUL, XXIV 434/„. Dau cartea mea la mâna dum[nea]lui jup[ănului] Enachi< Mavro-din, pentru chizăşiia care am vrut eu să mă puiu pentru Gheorghe Maricovici (a. 1779). IORGA, S. D. XII 101a. Atât pe acei ciobani, cât şi pe acele vite, le-am dat pă chiezăşie, până au venit stăpânul lor (a. 1790). id. ib. XII 293. L-au dat pe chizăşiea lor să slee faţă. LET. II 252/0. L-au luat Gaijriliţă Vornicul şi cu Velicico Hatmanul în chizăşie, cum că nu va fugi din Moldova, ib. II'256/18. I-au dat pe chizăşieşi i-au slobozit, ib. 11 267.'22. Slobozitu-l-au cu chezăşie, lăsând în locul lui pre marchezul Daria, magaz. ist. ii 163/30. L-au dat în chezăşia boiarilor, pre Domnul, ca să nu fugă. ib. IV 27/20- Insă vătaful să fie dator să locmască chiragii cu chizeşie. Răşcanu, L. 38/9. Vor da.zapis, cu adeverinţe şi cu chizăşie (a. 1785). URICARIUL, II 270,/19. Căsăpii târgului... să fie legaţi prin zapis cu chizăşii la fruntaşii târgoveţi (a. 1806). ib. X 215/16. Celuia ce i s’au hotărît de cătră judecată ca să plătească, i se dă din pravilă vadeă de patru luni, ca să găsească bani, dând însă chiezăşie. PRAVILA (1814), 13. Au dat Franciscus contract... cum că nu se va mai sculă cu războiu asupra Fran ciei, puind ţara Hungaria chiezăşie şi zălog. DIONISIE, -c. 214/25. Luare de chiezăşiea cuviincioasă la această nazirie, de la aceşti ce vor merge peste holar (a. 1815). URICARIUL, I 247/,. Epitropul nu se îndatoreşte a da chizăşie la intrarea în epitropie, nici în urmă. CODICĂ ŢIV. 41/20. Nemişcând piatra nimenea de pre mormântul lui, subt chizăşie. barac, T. 74. Casă ce împrumută gospodarilor pe chizăşiia proprietăţilor lor. I, ionescu, C. 254. Când vor da înscris şi chizeşie că nu vor mai . mâncă; carne. C. negruzzi, I 280. Orgavizaţiune, care să prezente toate chizăşiile cerute pentru statornicirea unox CHEZĂŞÎ - 342 - CHIAR principii sociale folositoare. ODOBESCU, II 77. Bagă de samă că... nu vei puteă să te mai întorci acasă decât pe bună chezăşie, slavici, N. ii .110. Când nu plăteşti la vreme, după legi se vinde chezăşia, ollănescu, ap. DDRF. Numai s'o vezi... şi dau chezăşie că-i vei dedică un imn entuziast. N. A. bogdan, ap. TDRG. Primi cele zise de drac, cu chezăşie însă ca el [dracul] să-i ducă burduful cu bani. ŞEZ III 96/!. Măi bădiţă Neculai, Spu-ne-mi rândul care-l ai Şi guriţa cui o dai. Dă-mi-o.mie'n chczăşie, până la Sântă-Mărie, Că iară ţi-oiu da-o ţie. IIODOŞ, P. P. 165. # Chezăşia pentru fapte, anevoie a se păzi foarte, iord. golescu, ap. ZANNE, p. VIII 231. (Fig). Luând în chie-zăşiia sa Domnul... pre cei cc se apropie de dîn-smI. .MINEIUL (1776), 1162/i- Ai primit, drept chi-zăşie, ceriul, stelele şi luna. konaki, P. 101; (ad 3°) [Muierea] poale să ceară de la giudeţ să-i facă bărbatul zapis cu chizeşie (Munt. chizăşie) ca aceaea, să nu o vatăme întru ceva. prav. 614, cf. 622. Streinului, ce voieşte a se căsători în ţara aceasta, să nu i se de[ci] voie... până nu va da şi chizăşie pentru siguranţia căsătoriei. CODICĂ ŢIV. 12/37.] — Din ung. kezes, idem. Cf. chezăş(l)ui. CHEZĂŞÎ V. IVa 1 ^pHEZĂŞÎE S. f. f V- CheZa*\ CHEZĂşît, -ă adj. v. chezăşi şi pieziş. CHEzAşui vb. lVa v. chezăşui. CHEZĂşui vb. lVa. l°-2'. Garantir, 3°. (S')o-bliger, (s’)engager. 1°. A garantă (1°), a sta bun s. a răspunde (pentru cevâ s. cinevâ). Eu nu pot închezăşlul pentru dînşii. DRĂGHICI, R. 279. Noi chize-şluim că un fir de păr nu se va clăti din capul Inălţimei-Tale. C. NEGRUZZI, I 141. Dar cine pentru voi îmi va închezeşlui? I. NEGRUZZI, vi 575. | A garantă cuivâ cevâ. Tabelurile lui... au toate acel caracter care chezăşueştc în totdeauna vânătorilor o superioritate măgulitoare asupra fiarelor vânate. ODOBESCU, III 126. 2°. A garantă (2°), a apără o persoană s. un lucru în contra oricărei întâmplări. Omule, duhul tău, care de geaba se luptă şi se munceşte... spune-mi, măcar vreun lucru de-ţi chizăştueşte'n lume. ICONAKI, P. 276. Pământul să fie amănunţit... pentru a închizăşlul încolţirea seminţelor. I. 10-NESCU, C. 13. Măria-Voastră o va ridică din toată proscripţia şi îi va chezăşul asigurarea vieţii. C. NEGRUZZI, li 320/lo. O creştere morală şi intelectuală care să chezăşuiască onesta şi sincera aplicare şi observare a acelor legi. ODOBESCU, III 325. Nici odată însă, până la anul 1877, împărăţia rusească... n’a chezăşuit drepturile României ca stat de sineşi stătător, id. III. 3°. Refl. (Construit cu dat. s. t cu prep. cu) A se obligă, ase legă, a se angajâ (faţă de cinevâ) a-şi luâ un angajament (pentru -împlinirea unui lucru). Cf. LM.(Slav.) isporuCaiusia=<.fM«e?u£swt(-TOă). MARDARIE, L. 1362. (Arma) carea ţi se chczăşue-şte să te mântuiască. MĂRGĂRITARE (1746), ap. TDRG. Numai iarăşi să închiezăşluiaşte prin jurământul credinţu sale. beldiman, n. p. ii 11. După moarte, nu mă pociu chezeşul [că voiu fi drept]. GORJAN, H. I 53. M'am chezeşuit cu dînsa prin jurământ ca să nu îi calc porunca, id. ib. IV 97. [| Trans (f) A obligă, a îndatorâ, a conjură pe cinevâ să facă cevâ. Cf. LM. Saraschierul foarte i-au chizăşluit [pe boieri], beldiman. tr. 106. [Şi: chezeşui, chizăşui, chezăşi DICŢ., (< ung. kezeselni, idemj (în)chezăşlui, (în)chizăşiui, (în-) chizeşiui vb. IVa. | Adjective: chezăşuit (che- zeşuit, chizăşuit, ehezăşit, (în)chezăşiuit, (în)chi-zăşiuit, (în)cliizeţluit), -ă = garantat, apărat. Zap-ciii... să fie din mazilii şi ruplaşii,... iară din oamenii dregătoriului, care să fie poronciţi şi în-chizăşluiţi, a se mulţăml pentru osteneala lor. URICARIUL, I 252/20. Prin stavropighie se înţelege numai că neatârnarea aşezămintelor astfel numite erâ chezăşuită de capii supremi ai bisericei. ODOBESCU, II 21. (Sub>tantivat) Chezăşuit se zice acela pentru care chezaşul dă chezăşie, caragea, l. 35/la; — chczăşuit6r, -oare adj. şi subst. = garant (costinescu), girant. | A bs tr ac t e: che-zăşuirfl, (în)chezăşiuire, chizăşluire f s.'f= garanţie, garantare. Paşporturile... urmează a se da... după dovezile şi chizăşluirile ce vor aveâ [cei ce vor trece hotarul] (a. 18-15). uricariul, I 248/5-6. Împuternicim, slobozitul... hrisov... [cu] închizeşluire de puternică asigurare cu blestămuri bisericeşti, ib. I 120/36, cf. 380/6. Primeşte drept chezăşuire şi logodnă acest de mult preţ inel. GORJAN, II. I 154 Ne slujaşte de chezăşuire pentru unirea noastră cu Cel-a-tot-pulcrnic. MAIICO-VICI, D. 192. Eu socotesc facerile lui de bine ca nişte chezăşluiri veacinice, prin care îl lipeă de mine. BELDIMAN, N. P. II 13'jj,. Datoria lui Mi-haiu ar fi fost de a da Românilor iertarea de iobăgie şi proprietate de pământ, spre cheză.?uirea aa-lii libertăţi. BĂLCESCU, M. V. 401/„.;—chize-şluiturâ f s. f. = garanţie. Apucându-se pre chize-şluitura rugătoriului aceluia... DOSOFTEIU, V. S. 149,.] — Derivat din chezaş, cu suf. -ui. CHEZEŞ, -Ă s. m. şi f. v. chezaş. chezi adv. v. chez1. CHI- v. pi-. CHIA- V. CHEA-. CHIAF ! Onomatopee care imită lătratul cânilor la vânătoare. Bălaia copoilor răspunse răsunător: chiaf! chiaf! SADOVEANU, SĂM. VI 334. CHIAI f subst. v. chchaiâ. CHiĂxĂiiĂi vb. IVa v. chelălăi. CH1AMĂT s. m. sing. Mauvais temps. — (Sârbism, în Ban.) Timp urît, cu ploaie, zăpadă, vânt; cf. zloată. Ce chiamăt e afară! Com. COCA. Cf. NOVACOVICIU, C. B. 6. [Pronunţ, chi-a]. — Din sârb. kijămet (< turc. ltyjâmet «râvolution, tumuli e, tapage.») lacea. chiar, -Ă adj., adv. I. 1°. Clair, pur. 2°. S6-renile. 3°. Clairement, purement; justement. Vrai-ment, en effet, tout ă fait, absolum.ent. II 1-4°. Justement, en plein, meme. 1. 1° t A d j. Clar, curat, pur, limpede, luminat, sincer, neprefăcut. Kjăr = clarus. ANON. car. Şi are a se arătă el noao mai înfrămseţat şi mai chearu. CORESI, EV 535/„. la păharul vinului acestui chiar, den mâna mea. BIBLIA (1688), ap. TDRG. Cea chiară şi adevărată... istorie. CANTEMIR, HR. 171. Pururea cu bun gând şi cu chiâră inimă cătră dînsul au fost’ şi iasle. id. IST. 228/J9. Ţiganul care n'auzisă Nici odată răsunare chiară Ca aceasta, stele cu gura închisă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 157. Aşa dânşii prin chiară dovadă A multor păţiri triste văzură, id. ib 3'>6, cf. 387. (Păstrat în loc. adv.) Din chiar senin = pe neaşteptate, nelam-nesam, fără nici un motiv, li erâ cu ciudă să-i pice lui mură în gură o bucăţică aşa de bună, din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35/22. Din chiar senin, mi-a crescut mie uri corn. RETEGANUL, P. II 79/4. (Prin apropiere ulterioară de «chior») Apă chioară se zice despre o băutură slabă (amestecată cu apă. în care s’a turnat apă) s. despre o supă (ciorbă, borş) subţire, fără putere, fără gust (propriu «apă limpede»). Cf. pamfile, J. I, LITZICA, CONV. LIT. XLI 96. 2°. Subst. f Senin, seninătate, mardarie, ' L. 4528. 3°. A d v. f Clar, limpede, lămurit, pe înţeles, precis. Kjax = clare. ANON. CAR. Cf. LB. Şi această... ev[an]gh[e]lie mai chedrii aratâ-ne şi ne spune. CORESI, ap. GCR. I 31/33. Mintea noastră... chearu să fie strigătoare, id. EV. 271/,. Şi mai cheară spune-va grăind aşa. id. ib. 431/27. Strigă chearH. MOXA, 386/37. De mi-l va vedeă bine şi chiar duhovnicul său că are nădejde curată. PRAVILA DE GOVORA (1640), ap. TDRG. [Hristos] au ştiut gândurile lui Nathanail..., cum audzim mai chiar din svânta evanghelie de astădzi. varlaam, C. 37. lerosilios să cheamă mai chiar fur de besearică. PRAV. 755. Am să vă spuiu şi alte pilde, care sănt arătate mai aiave şi chear. învăţ, neagoe (1654), ap. GCR. I 166/S0. (Pleonasm) Se văd toate chiăril şi limpede. DOSOFTEIU, PS. 300. Ar trebui mai chiar şi mai mrat a se înţeleage. CANTEMIR, HR. 320. Mai chiar s’au arălut înaintea noastră mărturia de credinţă (a. 1716). uricariul, v 375/,,. Iară de va vedeă mai chiar că în grădina aceea iaste mulţime de ape. chiriacodromion (1732), ap. BV. 11 46. Ce pagubă că nu-mi spusă... mai chiar şi mai curat. BUDAI-DELEANU, Ţ. 351, cf. 396, 419. In toate întâmplările, în care nu se arată chiar despărţirea dritului fiinţei lucrului, din drilul folosului, trebue... codică ţiv. 61/,6. Cu mult mai chiar vorbeşte Zosim Comitul acestea scriind. ŞINCAI, hr. 1 32/8. Precum destul de chiar se veade din cititile a lui Vopiscus cuvinte, p. MAIOR. IST. 47.|| (Şi astăzi) în realitate, real, de fapt, adevărat (LB.), într’adevăr (costinescu), pozitiv, a i e-vea (1 3°). Nice îngerii nu pot să-l vază chiăriX. VARLAAM, C. II 26. Ochiul ce iaste în trupul nostru veade chiării toate faptele, ceriul, pământul. id. ib. I 2262 Unul ameastecă [argintul] cu arame, altu-L fac chiar de arame şi numai căce-l spoescu deasupra cu argint. PRAV. 276. (Pleonasm) Ceaia ce-i chiării şi adevărăt lui Dumnedzău maică. DOSOFTEIU, V. S. pr. 4. Cine va să ştie cum şi în ce chip va iubi chiar .pe prietenul său. MĂRGĂRITARE, ap. TDRG. Stătut-au Domn ţărei Moldovei Constantin Cantemir-vodă, carele eră chiar pământean din părinţii lui. LET. III 26/30. După dreptăţile ce s’au cunoscut chear (a. 1813). URICARIUL, V V/n- [Pe scut] se zăreâ o lupoaică argintie, Ce păreâ a fi chiar vie. ALECSANDRI, p. II 10. Nu că zic eu, da chiar vine, iacătălă-i. CREANGĂ, p. 121 /3. De asta chiar mă cuprinde mirare! id. A. 147/,. Şi Chira cum se rugă, Turcii chiar se’nduioşă Ş’un pic o mai aşteptă. JARNlK-BÂRSEANU, D. 495. II. Ca lat. pure din purus «curat» — ital. pure şi eppure, friul. pur, prov. pur etc. •—• sau ca germ. «rein» în construcţii ca «er ist rein verruckt» sau ca slav. cislo «de tot», românescul chiar ajunge o simplă întărire a unor cuvinte. Une-ori această nouă accepţiune s’a desvoltat din adjectivul chiar, precum dovedeşte forma feminină chiară şi avem exemple despre care putem sta la îndoială dacă 1;u ar trebui trecute supt I 1°: La mijlocul drumului... Văzuiu floarea câmpului, Dar nu-i floarea câmpului Şi-i chiar ochiul şerpelui (= «e tocmai ochiul» sau «e i.-ch.ul limpede»?) alecsandri, p. P 11 /6. Străluceă chiar ca soarele (= «întocmai ca» :au «l.mpede ca»), Nn. vedeţi ce ’nţe-lepciune e ’n făptura voastră chiară? («in însăşi făptura» sau a. haism: «în făptura luminoasă»?) EMINESCU, N. 44 ,0. 1°. (înaintea adverbelor s. complementelor, arată că ceva e absolut aşa. că e conform adevărului s. cerinţelor). Tocmai, întocmai, taman, exact. Spre bine Ceriul l-au pus [pe om] chiar în starea care lui i se cuvine, konaki, p. 260. Naţiunile... produc chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, M. V. 3/26. Fata se culcă şi Harap Alb se pune de strajă chiar la uşa ei. CREANGĂ, P. 266/2(1. Chiar în aceă zi, cătră sară, baba începu să puie la cale viaţa nurorii-sa. id. ib.. 5/3. la chiar mai dineoarea s'au dus. id. ib. II /l9. Stan eră acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc. id. ib. 1-47/,L. Dată e aşa, hai porneşte chiar acum la împăratul Verde. id. ib. 274/14. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mâna mea; Descalecă şi o bea. alecsandri, P. P. 5b/,. | Chiar aşâ = tocmai aşa, de sigur. Cf. LB. Poate să fie şl aşa, moş Nichifor. — Ba chiar aşa-i, jupâneşică dragă, cum îţi spun eu. creangă, p. 119/0. | Ba că chiar v. b a (1°). || (în legătură cu un subst. s. pron.) însuşi, singur. Cf. costinescu. Copiez din albumul mieu chiar spunerea doamnei B. c. negruzzi. i 43. Dar ce sănt acele stele? — Sănt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Şi pe cer s’au aninat, alecsandri, p. ii 69. -Reproduceri din chiar operele autorilor... nu pot aveă loc aici. maiorescu, cr. i 336/,. Despre acestea avem foarte multe dovezi, în chiar cartea de care e vorba. IORGA, IST. L. I 382. Asia noapte chiar frate-mieu mi-a adus răspuns, că pe stăpâna cosiţei a furat-o un smeu. ispirescu, l. 23/3;. 2°. (Arată că cevâ se întâmplă în mod neaşteptat sau e de necrezut) Tocmai, taman, abiâ (i), baş, însuşi [Atunci vierrnuleţii] îşi pierd pielea cea de-nainte şi se îmbracă în piale chiar vânătă. ECONOMIA, 217. Cum chiar icoana Ziditorului se vede zugrăvită în trăsurile lor. MARCOVICI, c. 113. Se păreâ a fi chiar .sfârşitul lumii.. DRĂGHICI, R 112. Al ei joc păreâ un zbor Chiar de flutur spriuteior. ALECSANDRI. P. îl 180. Copilul cu bobocii eră chiar copilul lui. EMINESCU, P. 192. IJe-o clipă se ’năl-ţase chiar în raiu la Mahomet. id. ib. 237. Un duşman de lup —şi-apoi ştiţi care? — cltiar cu-mălrul caprei... Irăgeă eu, urechea., creangă, p. 21/j. Virideâ câte-o iapă chiar în mijlocul drumului. id. ib. 106'Moşneagul auzind aci sie chiar din gura împăratului, se pleacă până la pământ. id. ib. 81 /s. împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, rădică toată cui ten în picioare, id. ib. 101/6. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12/,. Pământul... Nici ul tău nu-i, nici al mieu, Ci i chiar a lui Dumnezeu, id. ap. 'I DRG. Şi la maică la le.-i duce Chiar atunci şi nici atunce, Cănd bondarvi.-a face miere. POP. ap. GCR. II 320 Măndro, nu i.oiu mai ascunde: Chiar dulce pretina ta Mi-a ţinut mie calea, Să nu mai am grija ta. JARNlK-BÂRSEANU, D. 69. Şi pe mura a ’ncălecat Şi în grabă c'a ph cat Chiar colo la Ţărigrad,. ib. 406 (l’oate de pârfi părţile care constilue o grupă fixă de cuv nte. precum prepoziţia de .sub taut v etc ) Multe, fi-' te,,şi mai multe 'Corturi mari, corturi mărunte. Jar în chiar mijlocul lor Nalţă-se un cort ac cocor. ALECSANDRI P. P 77/». | Ba chiar = a încă, e mai mult. Acest remediu esh nefolositor, ba chiar v dă-mălor. COSTINESCU. lia chiar se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hapsin, când sla căle două, trei zile pe lângă casă. CREANGĂ. P Iii 2i I (în c in-p ara ţi i, urmat de c a s. c u m) întocmai (ca .cum). Alămâi prea frumoase, care *ămănă chiar ca nişte zămoşei. drăghici, R. 67. Pofte şi dorinţă .. trecură Chiar ca o nălucilură Ce ţi s’urată, ilar nu-i. KONAKI, P. 218. Bahluiu, locaş ile broaşte! liău t inie, fără maluri. Ce. dormi chiar ca un paşă, pe palul tău. de glod. alecsandri. P. I 202. Mersese mai repede deeăt van Iul, m'rsese chiir ca gândul. RETEGANUL. P IV 67 ,_,4. Am picat îu nei/ru loc, Chiar cum pică lemnu 'n foc, Fără urmă de noroc! JARNlK-BÂRSEANU, D. 179 Bade, mie mi-i CHIAR — 344 - CHIBLĂ de tine Chiar ca lupvlui de cârte. ib. 229. Cauţi chiar ca o găină, C'un ochiu la făină Şi allu' la slănină. ZANNE, P. II 346. 3°. încă şi, până şi, dacă e vorba şi. Fericirea ar fugi chiar din ceruri. MARCOVICI, C. 17/,. Voioşi ca şoimul cel uşor. Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la piiior Ş'aveam şl pene'n frunte. ALECSANDRI, P. III 436. Feţişoara asia are trei coaste de drac înlr'însa. şi chiar cea mai bună dintre fem■. 3°. VrHe, barbillon (de la poule). 4". Stigmate (du ma'is). 1°. (Mai de mult) Părul capului în întmginie, crescut lung (cf. LM.), (astăzi, numai) pă,u, care cade pe ceafă s. până pe spate la bărbaţi, da mai ales la fete, nelupletit s. împletit (fără co ni H. Vin 60) în coadă (una s. mai multe), mai ales la fete, nu şi la femei, şi la preoţi s. călugări, odinioară, în unele regiuni şi la alţi bărbaţi (băirăni) care o lăsau să atârne pe umărul stâng până pe v. chibzui. CHICĂ - 347 - CH1CHI piept s. o purtau subt căciulă). Cf. plete, cosiţă,- cânepa-dracului. Cf. costinescu, FRÂNCU-CANDREA, M. 12, DENSUSIANU, Ţ. H. 242, MARIAN, î. 404/6, GR. BĂN., ION CR. III -251. Cătană, B. 50, BUD, P. P. Kike == coma (vel pike). ANON. car. îşi legă chica de caadă-i [de coada unui cal] şi-l băteă comişălul căt puteâ, şi nu puteă să-l mişce. magaz. IST. I 352/8. Să nu faceţi creţ den chica capului vostru, biblia (1688) 85, cf. 9S2, 370. Luându-mă de chică, mă smulse. id. ap. TDRG. Pentru care pricină albeşti mai întâiu barba şi musteaţa de[că]t păru' capului? — Pentrucă chica se face mai întâiu decât barba. BERTOLD (1779), ap. GCR. II 120/j. Chica de să va clăti, in oaste vii mergi (= vei merge), tre-PETNIC (1779), ib. II 22. Tu eşti! lana! Ia-l de chică! barac, A. 72. Moartea... apucăndu-l de chică, se înălţă în văzduh. C. negruzzi, i 92. Angheluşa: Ştiu să fac şi cu ulcica, de ţi se zburleşte chica. ALECSANDRI, T. 10, cf. 567. [Miresei] îi fac condu; (ca fată-mare a purtat chică pe la ureche ori pe spate), densusianu, ţ. h. 242. Astfel că ’nfingându-mi mâna în chica Măriei-Sale... ollănescu, ap. DDRF. Doi copilaşi, cu chica ciuf. ib. Chica lui, neag~ă ca pana corbului, flutură ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229/18. în temniţă m’am uscat, Că ’n ea, de când am intrat, Din chica ce mi-a crescut Mi-am făcut de aşternut, teodorescu, P. p. 518b, Fetele îşi leagă chica (cosiţa, platele) la rădăcină, adecă la ceafă, marian, î. 404/5. Dă-mi chica capului, Cât coada calului, id. SE. II 64. Sus, feciori cu mândră chică, Staţi în gledă ( = rând) fără frică. id. I. 78. Călugăr, măcucă neagră, Numa cica ta mi-i dragă. ŞEZ. IV 10b/22. Slrăn-ge-ţi, lele, chica, Că ţi-o taie Ghica. ION CR. III 251. Măi bădiţă, chică creaţă, Mână boii pe fâ-naţă. JARNlK-BÂRSEANU, D. 48. Şi te uită după el Cum mere de cătinel, Cu chica nepieptănată, Cu gura nesărutată, ib. 113. Vino, bade, înapoi, Gura sărută-ţi-oiu, Chicaîmpletl-ţi-oiu, \b. 113. Duminecă dimineaţa, Tânăr voinic se sculă, Faţa dalbă mi-şi spălă, Cica neagră periă. ALEXICI, L. P. 115/4. Un flăcău cu Chica lată. PĂSCULESCU, L. P. (glosai) Să-i cadă chica. ib. Chica ta cea gălbioară. ib. Laşă chica voinicească, ib. Frunză verde de lileagă, De cine doru’ se leagă? — De-un voinic fără mustaţă, De fată cu chica creaţă. HODOŞ, P. P. 37. Spune-mi, mândruliţo, mie, Cine calea-ţi ţine ţie..., Ca să-i pun mâna în chică, Să-l satur de ibovnică, ib. 166. Şi te fă în sus,, fetită, Cu chică şi cu cosiţă. CĂTANĂ, B. 59. Că floarea din chică pică.' DOINE, 152/,. Ci tot fată-i rămâ- neâ, Până ţi-a albi chica. BUD, P. P. 46. | A face cuivâ chica topor s. măciucă s. a face cuivâ mori şefi în chică = a-1 bate zdravăn. Cf zanne, p. II 67. Beizadeaua scapă cu chica topor. GHICA, S. 40. Sună bine ’n cobză, sună, Să nu-ti fac spetele strună Şi chica măciucă. ALECSANDRI, P. I 68. Ia să-i faci chica topor, spinarea dohă şi pântecele cobză. CREANGĂ, P. 254/12. Lui jupănu’ Guliţă i-am făcut o m,orişcă în chică. ALECSANDRI, T. 73. | A fi tare de chică = sănătos, gras, voinic; bogat. Cf. zanne, p. ii 67. Pe Leşi cu chica tare li avântă ’n spânzurare Şi-i înjugă ca să are. ALECSANDRI, P. P. 173b/,| A se tărăgăl de chica dracului = a se trage de păr (unul pe altul), a se luâ la bătaie, a duce traiu rău (bărbai.ul cu nevasta). După ce s’a însurat el, nu apucă să trăiască... nici o lună cum {i-i omul, şi-a şl înccput a se tărăgăl de chica dracului. PAMFILE, S T. 92. | (Bot.) chica-voinicului = NigMa du-, mascena. Plantă cu flori albastre ca cerul, rar alburii, cultivată pentru florile sale frumoase. Se mai numeşte: barba-boierului, borză, morăriţă, nigeluţă, paingăn, vergu-ră- în velită. Cf. panţu, PL., H, XI 39; chica- Bulgarului, nume de plată (nedefinită mai de-a-proape) H. vi 25. | P. anal. (Neobicinuit; la* animale, părul din) ceafă. Vulpoiul sprinten îi sări în chică [lupului] şi-l doborî jos. ODOBESCU, iii 245/25. 2°. P. ext. Păr strein purtat ca. perucă s. coadă prepusă. Cf. pleată. [Preda] aveâ chică nemţească, numai legală sus subt işlic. magaz. IST. V 120/25. 3°. P. anal. (La pasări) Creastă (de cocoş), bărbie (de găină) (Şonfalău, jud: Târnava-mică). VICIU, GL. La cocoşul ăsta i-a îngheţai chica. ib. Frunză verde peliniţă. Pe cea verde movilită Se roteşte-o păuniţă Şi-un păun cu chica scurtă. ALECSANDRI, P. P. 410/4. Tare nu le spăimăntă, Că nainte ţi-or ieşi Hlubi cu pene împestrile, Cu feţe posomorite. Cu chicile mucezite. marian, În. 258/e. 4". Mătase (a porumbului). Cf. DAME, t 63. [Plur. chici. | Şi: (cu pronunţare dialectală): cică s. f. viciu, GL. (ad 1°) Să nu cii ficior ai' curvă, N’ai purtă cica rălundâ, Ş’ai purtă-u ra-tedzatâ. vasiliu, c. 47. | D i m i n u t i v e: (ad 1°) chiculiţă s. f. Chiculiţa lui. Spicul orzului. TEODORESCU, P. p. 309b; chicuşoâră s. f. weigand, B. B. 95; chicuţă s. f. Eu nevasta nu mi-oiu da, Că mi-a dat-o soacră-mea, Să-mi spele chicuţa mea. BIBICESCU, P. P. 318. Dragă mi-i fata negruţă, Cu groşiţa pe chicuţă. hodoş, P. P. 169. Şi i-or. tunde chicuţa. şez. XX 66.- | Adjectiv: chic6s, -oâsă = cu chică mare. Eră... chicosu, adecă părul lung. dosofteiu, V. S. 42/,. [Verb (probabil formaţie persunală): chicui I Va == a apucă (pe cinevâ) de chică şi a luâ la bătaie. Te înalţă, te măreşte. Până ce te chicueşte. CONTEMPORANUL, I 335; (cu abstractul) chicuit6ră s. f. Ş’apoi ce chicuitură, încă ochii nu-ţi văzură. T. SPERANŢĂ, ap. TDRG.] — Din slav., (paleosl. kyka, bulg kika «Zopf», sârb. kika, idem, rus. kika «Art weiblichen Kopf-putzes»). chicăi vb. IVa (ş, ) v. chicot. CHÎCERĂ s. f. (Sommet de) montagne.—-(Mun-ţii-apuseni, Ţara-Haţegului, Maramureş) (Vârf de) deal (înalt), conic, mai înalt decât o colină (sima, M.), în forma coperişului casei; deal (densusianu, ţ. H. 58); munte. Întrebuinţat foarte adesea ca nume toponimic. Cf. DR. I 117—129. Monument... aşezat la poalele chicerei Măţlului. NEAMUL ROMÂNESC, 2 Dec. 1922. [Şi: citară s. f. (Munţii-apuseni) frâncu-Candrea, m. 99, sima, m.] — Cuvânt străvechiu, ca şi alb. kike.’e «vârf», probabil de origine anteromariă. Cf .N. Dră-ganu, Dacoromania I 117-129. CHICOTE s. f. (Iht.) v. cicic. CHiCEt s. a. v. ciuceu. CHICEU s. a. v. ciuc. CH1CHEBIŢĂ s. f. (Entom.) v. checheriţă. CHiCHEtr v. ciuceu. CHICHI vb. IVa } CHICHI vb. Ia J v' chltl1' CHICHI.v vb. I Gazouiller (en parlant des en-fants), begayer.—A piui, a ciripi (mai ales despre copiii mici), a ganguri. Cf. pamfile, J. ii. Chichie, ca păsările, id. ib. [Pronunţ, chi-ă. | Prez. ind pers. I chichiiu, pers. III chichie]. ■—■ Pare a fi rostire dialectală pentru pipiă, iar acesta urmaşul lat. pîpio, -are «a piui». Cf. G. P a s c u, Cimilituri 230. CHICHIBUŢĂ — 348 — CHICHIŢĂ CHICHIBUŢĂ s. f. v. chiţibuş. ” ’ CHICHICEÂR t S. m. v. chichiţă. CHICHÎE s. f. V. chită’. ciochie s. f. ş. a. (îmbrăc.) v. tichie. CHICHÎE t s. f. —chichiţă (2°). Cu ceialaltă mână au descuiat' cutia mcsii şi de-odată le-au aruncai în chichiia' meşii, încuindii-le cu cheia. doc. (Prahova, a: 1838). furnică,-t. c, 414." — Din n.-grec. #37x77 «boite, 6tui, fourreau». Cf. V. B o g r e a, Dacoromania I 263. CHICHÎE s. f. V. chită1. •K i fcHlCHiiiEÂN adj. m. (Ungurism, în expre-siunea) Sta chichilean = stă nerăbdălorşi aşteaptă ,:p£-lângă cinevâ care-i ocupat şi pe care-1 plictiseşte. (Şi şe^ti, fllehedinţi). Com. N. IONESCU. — Din ung. litlen «inactif, oisif, dfesoeuvrâ, nans occupation» (cf. Ullen âll «stă neocupat»). N. DRĂ-GANU. CHICHIJSEÂŢĂ s. f. I. Rien, misire.’H. 1°. Bicoque; gulelas, soupenie; toît ă poules. 2°. Veilleu se. I. Ceva mic de tot, neînsemnat (ION cr. IV 30î), slab, sriiăcăcios, mizer&bil, de nimic (cf. DICŢ.i. Ce chichineţe de plăcinte ai făcut! ION CR. IV 305. Ce chichineaţă de sobă! ib. II. Spec. Cevâ cu înfăţişare de tot mică, sărăcăcioasă etc.: 1°. Casă mică (pamfile, a.), întunecoasă (costinescu), tupilată, bordeiu (ION CR. III 377), cf. chiţimie, cocioabă, b. u j d ă, bujdeaucă. Odaie mică (DK.Ţ.). | Cameră mică, întunecoa-ă. | Prăvălie mică, proastă (COSTINESCU). | Co t i n e aţă, coteţ pentru pasări (cf. id.). Înăuntru, trei chi-chineţe, din cari una n’are lumină decât dela uşa condorului. CARAGIALE, M. 09. Aprinse lumână-rica şi o lumină .săracă cuprinse chichitieaţn, desluşind din întuneric un pat, o masă şi nişte boarfe, într’un coif. DUNĂREANU, CH. 8. Ţăranii stând în nişte coşăreţe, chichineţe, bordeiaşe şi rar îh case bune. JIPESCU, ap. TDRG. Ce chichineaţă de casă ai tu! ION CR. IV 305. 2‘. Opaiţ. PAMFILE, A. [Şi: (ad 1°) chichirnftţ s. m. Ieşi afară... cară-te ... cât e treaba cu cinste...; să nu te mai văd... Auzi? un chichirneţ acolo! ALECSANDRI, T. 497 (glosat prin: fleac. id. ib. 1761).]—Cf. chin-chimoacă. ' N CHICHION s. a. Embarras, ennui. — (Mold.) încurcătură, necaz, întâmplare neplăcută (creangă, gl.), bucluc, bel' â, potcă. (întrebuinţat în expresiunile) A intră în s. a aduce pe cinevâ într’un chichion; a. scăpă s a (se) scoate dintr’un chichion. Cf. TDRG. Pare-mi-se c'am intrai în chichion. ALECSANDRI, T. 1637. M’nm luat după . capul tău... Şi acum iaca în ce chichion am intrat. CREANGĂ, p. 84 „3. pi-i-ar neamul afurisii! In ce chichion m’a adus! CONTEMPORANUL, V, voi. XI 498. De poţi ademeni o fală, norocul tău; numai să. te păzeşti de .chichion. ib. v, voi. II 484. Bine c’am scăpat ş\ din chichionul ista! GHIBĂ-NESCU, ap. TDRG. [Pronunţ. -chi-on.] — Din n.-grec. xvxecov «miscellanea potio, con-fusio». Cf. bal moş, germ. in di e Ţinte ge-raten. V. B o g r e a-, Neamul românesc a. 1914, Sept., DR. I 62, A. Seri ban, Arhiva a. 1914, p. 132. chichirez s. a. v. titirez. CHICHIRÎC s. m. v. pipirig. CHICHIRÎŞ s. a. şi/m. 1». Petit tâillis sans valeur. 2°. Arare. . 1°: S. a. (Bmat) Pădure mică, de nici o treabă. Com. LIUBA. [Plur. -rişuri], 2°. S. m, (Mold.f Zgârcit, şez. xxxii 15.* [Şî: ehechcriş s. a. Com. liuba], — Probabil, din ung. telieros «sucit, gânjos», întrebuinţat adeseori în legătură cu fa «lemn», spre a numi lemnul cu fibrele întreţesute, cărpănos, gânjos, care nu se poate ciopli şi gelui. N. drăganu. CHÎCHIRITĂ s. f. (Entom.) I . CHÎCHiitizĂ s. f. (Entom.) j v‘ chercherita- CHICHIRNEŢ s. m. v. ehieluneaţă. CHICHIŢĂ s. f. 1°. Coffre, casselte; coffre (d’une-vfiture). Tillac. Tiroir. Panier. 2°. Tiroir,' compartiment d’un coffre. Fig. Finasşeries, arguties, chicanes. 3°. Espfece d’escargots. 1° (învechit) Ladă, cutie de lemn pentru păstrarea banilor sau a obiectelor de valoare, cutioară, cutiuţă. Deader&. toţi boiarii şi tot norodul şi aduceâ [impozitul] şi puneâ în chichiţă ( = ylwaooKr.nny). BIBLIA (1688) 323. Pline de pănzături chichiţele hirurgilor (= plenissima chi-ruigica theca). cantemir, hr. 14/2!. Puţin-teale sânt... receatele ştiinţa meale şi mici şi strâmte chichiţele ierbilor doftoriii meale. id.. IST. 1 li/,. Chichiţele văruite şi pilulele sicnite sânt. id. IST. 115/2. Rochiţă din chichiţă, păsculescu, l. i>. 55. |,| S p e c.. Lădiţa de subt capra unei trăsuri, cf. COSTINESCU. [Alţi călători şedeau] pe chichiţă, în codirlă şi până peste coviltir. ISPIRESCU', ap. TDRG | Lada (cf. câciu, chilnar) luntrei. DAME, t. 12 :. | Sertarul mesei (Vânători, în Mehedinţi). N. REV. ROM. a. 1913, 349. | Vas în care se duc bucatele la câmp (H. I 270, 360), lăcriţă (H. xn 120), raclă.de pus brânza (H. II 262). 2'. (Astăzi, cu deosebire) Despărţitură mică' (de obiceiu cu capac), în formă de cutie, în partea de tuş a unei lăzi, în care se păstrează mărunţişuri sau obiecte de valoare, puiuţ, p u i u c, fioc. Aceste memorii se găsesc în chichiţa lăzii de subt icoane. DELAVRANCEA, T, 52. Ridică capacul chichiţei [tronului], ISPIRESCU, L. 10/u. j) Fig-., la plur. (Despărţitură «secretă» a unei lăzi -e luată drept «secret») Taină, secret, subtilităţi (de advocat); şmecherie, şiretlicuri, subterfugii; artificiu, mijloc meşteşugit, vicleşug; pretext (cf. LM.), prilt'j, nod (în papură), cârciob (pamfile, J. iii), . clenciu. Cu chichiţe şi cu momiţe, vrei să-mi iai tot din pungă. LM. Ştii află mulţime de chichiţe, ca să scapi de bătaia ce ţi se cuvine. id. i>ă-ţi vie poale greu... pân’ te-i deprinde cu chichiţile meseriei, vlahuţă, d, 215. Gramatica cu etimologia, sintaxa şi cu toate chichiţele ei ab\ slracte. id. ap. TDRG. Habar n’ai de lume şi de chichiţele ei. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. d. 41 .Cât trăesc (advocaţii), ei nu visează decât pledoarii, ce-stivni prealabile şi exccpţ.iuni, chichiţe şi clenciuri. ispirescu, ap. TDRG. # A căută chichiţe s. (rnai rar) a întoarce chichiţe şi dulapuri = a te sili să găseşti greşeli cuivâ, a-i cSută nod în papură. ZANNE, P. III 104-5. A umblâ cu chichiţe: cu şiretlicuri, a căutâ să înşeli, cf. ib. m 105, pontbriant. 3°. P. anal. (Zool., la plur.) Melci mici cu dunşi negre s. roşii. H. xiv 488. [Şi: (cu disimilare) chitiţi s. f. = sertarul mesei (Vânători, în Mehedinţi). N. REV. ROM. a. 1913, 349. .(Nomen agentis: chichiceâr f s. m. = fabricant de chichiţe, dr. i 263], — Derivat din chichie3, cu suf. dim. -iţă, sau dintr’un diminutiv neogrecesc *{hf\‘x.kţa. •ârjy-^xai. V. B o g r e a, Dacoromania, i 263. CHICIORĂ - 349 - CHICOT , CHÎCIORĂ s. f. v. chiciură. CHICIU s. a. (Anat.) Bcmche. — (Banat) Şold, (NOVACOVICIU, C. B. .8), coapsă (REV. CRIT. HI 92, com. coca; rie anima) (com. liuba) sugător (H. XVIII 172). Cimeşa spre ponlă se lăn/eşte, aşa că, de la chiciuri, între (oi se bagă de ambele părţi ■a bucată.triunghiulară ce se zice dini. LIUBA-IANA, M. -15. Stă cu mănile în chiciuri. Com. MicuLA şi PETROVICI. Fă-mâ, Doamne, ce mi-i (ace, Fă-mă cârpă d’ale mici, La bădiţa sus pe chici (glosat prin şolduri), hodoş, P. P. 55. [Plur. chiciuri. -. ' CHICIU s. a. Bois. — Pădure din' care se pot tfiiâ nuiele. H. II 251. — Cf. sârb. kiâe (colectivul lui fata) «ramuri, nuiele». CHICIU s. a. Banc de sabie, pointe d’une île.— Grind care abiâ a devenit aparent,şi pe care începe a se prinde o vegetale de sălcii şi'arini; începutul, vârful ascuţit al unui ostrov, a^cuţitură de ostrov (pe Dunăre). Cf prag întrebu nlat adesea ca toponimic. Cf. antipa, P. 192, 84. [Plur. chiciuri.] — Etimologia necunoscută. (Poate identic cu chiciu*). J CHICIUKĂ s. f. Frimas, givre. — (Munt ). Brumă (3°) groasă, îngheţată pe arbori, cu fire atârnând ca nişte mustăţi . «Biischel, Strauss, Eiszapfen». CHÎClUTtĂ s. f. Epi (de maîs) ch6tif. — Ştiutele de porumb mic şi pipernicit, g h i j u ră,vTţi5 curuz, codină. PAMFILE, A. 89, ION CR. IV 220. — Forma originală a cuvântului pare a fi ghi-jură Ighijă), modificată prin apropiere etmologică de chiciură', care în bulgăreşte însemnează şi «mănuchiu, buchet, chită». CHÎCiiĂ s. f. Numele unui joc practicat la pri-veghiu, numit şi moara, descris la PAMFILE, J. II 20. CHÎCiiĂ s. f. Plateau couvert de buissons. — Platou acoperit cu tufărişuri, pamfile, j. iii. [Şi: chiclău s. a. id. ib ] — Cf. rut. kitl6va «platou, podiş». CHICUĂU s. a. v. chiclfi*. CHICI,*z s. a. Vitriol veri.—(Mold. Bucov.) Sulfat de fier. vitriol verde, calaican, galiţcă, p i a t ră-ver d e. Cf.-CREANGĂ, GL., com. AR. tomiac. Un cer senin şi verde ca piatra de chiclaz. sadoveanu. ap. arhiva, a. 1912, nr. 4. Jupăn Ştrul din Târgul-Neamţului, negustor de băcan... chiclazuri, pialră-vănălă. CREANGĂ, P. 112/12. Iau miere [de bondar], apoi un pic de chiclaz şi un pic de piatră-vânătă. marian, INS, 198 (: un fel de , piatră bună pentru mai multe boale; se allă prin dughene. Com. marian). [Plur. -lazuri. | Şi: (cu pronunţare dialectală) ciclăz s. a. (Straja,.Bucov.), com. ar tomiac; | (Mold. de sud) chiolâzărs. a. ARHIVA, a. 1912, nr. 4]. — Pare a- fi un cuvânt compus, de provenienţă ungurească, a cărui primă parte e Hk «vânăt» (cf. kikţiălic «galiţcă, piatră-vânătă»). Cf. A. Seri ban, Arhiva a. 1912, nr. 4. F,.rma cMclazăr pare a fi o inversiune a ung. lazurkelc «azuriu». CHICIiAZĂb s. a. v. chielaz. CHiCliOp f s. m. (Mitol.) v. ciclop. CHICI/U f s. a. Cercle. — (Grecism) Cerc. O parte a chiclului, ca giumălate de odgon, lăsând nealedă şi făr’de lut. iliodor (a. 1773). ap, GCR. ii 92/3i. [Plur. chiciuri.] — N. din grec. kvxIoc,, idem. Cf. dubletul ciclu. CHiCliUÎ vb. IVa Bluter.—(Numai la DDRF. şi ALEXI; suspect) A cerne. CHICOS, -OÂSĂ adj. v. chică. CHICOT s. a. 1°. Rire Utouf(e), ricanement; iclat de rire. 2°. Cri. 1°, Râset (ALECSANDRI, T. 1749) înfundat (DICŢ.) s. cu izbucniri zgomotoase, cu hohot (CUIAC, II 49, cf. POLI'/U), de voie-bună s. în batjocură Cf. c h i c, c I i C'. (Slav.) grohot: = grohot {?), chicât. MARDARIE, L. 772. Cumu-şi treceă... sfântul pre o uliţă jidovească,... Jidovii..-, râsuri şi hihote făceâ. VARLAAM, C, II 832. liăse, iară mai pre urmă cu chicote hohotiră. Cantemir, ist. 39/„. Cu hihote-şi râsuri, ii. costin, ap. GÂDEI. Acest Oavril erâ zburdat copilandru, cu hihote se mărturisea. LET. I. A. 53/t. Ţineâ nunta câte o săptămână tot în chiote şi’n chicote. ALECSANDRI, T. 82. Cu dânsu' făceam supă la cafeneaua englizească, pe bulivard. Ce râsete, ce chicote! id. ib. 75. Intre curteni se făceă un râset ca acela şi-un chicot, căt socoteai că se răstoarnă curtea, sbiera, P, 41/21 (Complinit) Auz.nd Joe chicotele lor de răs şi zgomotul ce făceau ei,... se duse să se uite ce puteă să fie asta. ISPIRESCU, U. 83/#. 2\ Chiot, strigat Chiote! Ţipete! Chicote! Urlete! Hurur! Brumbl Brumbl I. VĂCĂRESCU, P. 341/». Să dai chicot == să strisri. gorovei, cr. [Şi: (ad 1“) chihot s.. a. (DICŢ.). hihot s. a. | Verbe: chicoti vb. IVa, (hiperurbanism) picoti vb IVa (pamfile, cer. 100), (cu pronunţare dialectală) dcotl vb. IV® (Straja, în Bucovina, com. AR. TOMIAC), Chihotl (?) vb. IVa (PONTBRIANT. CIHAC, ri 49), (+hohot) hihoti vb. IVa DDRF.; (cu alt sufix) chihăi vb. IVa (jd. ib.), hihăi vb. lVa, chicăi vb. 1 Va (Braşov), ( + chiui) chihui vb. IVa; (-{-incoti) hincoti cf. i n.c = (ad 1°) a râde (com. coca, novacoviciu, c. d. 6), provocat de lucruri de nimic (ION CR. VI 30), pe înfundate, stăpânit, pe ascuns (despre mai mulţi deodată creangă, gl., costinescu, cf. ion cr. II 110, PAMFILE, CER. 100, COin. AR. TOMIAC), rnânzeşl e (ION CR. vi 315), cu chic (costinescu), cu hohot (alecsandri, T. 1761), neruşinat (LM.), făcând haz de cineva (creangă, gl,), a Strigă (novacoviciu, C. b. 6). Cf. hohoti, mi-ho t i, b 1 i z i, hlizi; (ad 2 ) a c h i u i, a ch i o-ti, a da chiote de bucurie mare (LM.); (4- piroti) a vorbi încet şi rar (PAMFILE, J. II). La o casă când să duc, D'ăi de nu-s faţă s'apuc. li latră, îi ponosluesc, Râd de ei şi chihuesc. MUMULFANU, ap. GCR. II 250/4. Cine chicoteşte aici? ALECSANDRI, T. 497. Ba, ha, ha... — Cine îndrăzneşte să . CHIGOTj -.350 - CHIFĂR, i ' * . ‘ chicotească? id. ib. 639 Şi baba chicoti cu luleaua în colţul buzelor, iar fata nu ştiă 'dacă trebue sau nu să dea crezământ• spuselor ei.. SANDU-ALDEA, D. N. .1Q.4. Ghiprditu-ne-am unul pe altul^chicotind ^ îynâduşU. 6REÂN.G-Â, a* 128/^4.Fetele de la ghilit..'.' numa-şi dau ghiont' una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsună prundul, id. ib. 66/25. [Femeile] vorbesc toate deodată,. chicotesc şi râd cu hohot, marian, NA. 248/20. Se veseliră hihotind şi-glumind între ele. ISPIRESC0, L. 50. -Ce’ tot chicotiţi, atâta, iepelor ? ION CR. VI 315. Tustrei se iau la drum. chicotind şi hârjonindu-se. şez. 1 279/27-8. Ce. tot chicotiţi, fetelor,, acolo ? 2^u Veţi sătură odată? (Bilca,.în Bucov., com. tofan). | (R“efl.) Femeia lui Ipate... cum intră în casă,' începe a se chicoti şi'a. spune de la.nunţă-, CREANGĂ, P. 173/16. Cine se chicoteşte acolo ?■ Com. COCA ; — (cu abstractele) chi coif re ■ s' f. costinescu ;— chihotit s. a. Amestecând din vând în când chiho-tituri'înfundate ca, nişte strănutături de pisoi. CHI-RiŢescu, conv. LIT, XLV 374. li veneă greu să se' simtă luat la vaie de sâmbetele,, chihotiturile înfundate ale -şcolarilor, id. ib. 362;—chicoteâiă •S. f. id., (hiperurbanism) picoteală s. f., (PAMFILE, CER. 100), (cu pronunţare dialectală) -cicoteălă s. f. (Straja1", în Bucov., com. AR. TOMIAC); chihăiâlă, chihiâlă s. f. — râs. cu clic. cqstinescu. Că nu se trăeşte numai cu benchet'ueli şi chichieli [pronunţat, probabil, ch i h i e l i]. şez. ix 117.] — Onomatopee răspândită şi în limbile slave * (bulg. klkot-h, kikotja, sârb. kikot, kikotati se, slov. heh'H, heh'etâti se, po’l. chichot, chychot, idem. CI-HAC, II 49, TDRG., BERNEKER, SL. WB. 393). CHICOTI vb. IVa (ş. d;) v. chicot. CHIC UI. vb.. IVa’(ş..d..) CHicijiiiTĂ s. f. • ■ . „ CHicrşoÂitĂ s. f. Y; ch,că* ■ CHICJDŢĂ'S. f. - ]■ ", ■ ' chidă vb. Ia v. chidă.' CHIDĂ s. f. 1°. ' Brouillard, brume. 2°. GeUe blănche. 3°. Frimas, givre. 4.0. Bouquet ,(de fruits). 1°. Negură pe munţi; bihş^ină (Voila, jud. Făgăraş, com. D. VASU). Gf. bu.rhaiu. Umblând Sânt-llii tot aşa prin văzduhuri, prin. chidie şi -răceală. ION gr. iv 145. 2°. Brumă. PAMFILE, VĂZ. 69. Deştingu ca roa ■ graiurele meale, ca sloata spre trpscotu, -ca in'Âa' (chidia DOS.) spre făru ( = fân), psalt. 312/39. ’ Lăsaiu râmnicu’nflorît, Şi l-am găsit. veştejit Şi de chidă .(glosat prinbru-mă) năpădit, graiul, i 131. . , . ' 3°.. P. ext. Chi ci ură (H. iv 51, V 3), pro-moroacă (prinsă şi pe barbă şi mustăţi, când e ger straşnic RĂDULESCU-CODIN, L.). H. IV 267, IX' 93, X 149, xvm 136, 266, pamfile, Văz. 66. com.ţ marian (Vicovul-de-sus, Bucov.), com. G, NISTOR). Dacă peste noapte s'a prins'chidă (chidie) de dănsele, atunci, .pe-, care s’a prins mai multă chidă, acela cred, ele că va fi mai bogat.. MARIAN, SE. r 135. Şe mai. crede-c.ă-î bine să se samene în ziua cănd a fost întâiu chidie pe copaci, pamfile, A. 59. O fost cidie pe lemne şi el o zîs-că. d&’n boi ş'o dat în pomi. Cidia o căzut pe ea. şi ea ziceâ: Omule, ce faci ? —: Dau în boi şi văntu' bate şi cade cidia. alexici, L. p, 233/12. -DumnezeuLa fân--tănă_ că-mergeă, Vara’n po&tu''lu 'Sân-Petru, 'Cu toiag de ghiaţă’n mână,' Cu mus.tăţili de brtimă Şi cu barba de■ chidie. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 276. Ieşeâ gerul-din fântână Cu mustăţile de brumă, Cu, barb.a albă de chidă. rădulescu-codin; . L., cf. •PĂSCU-LESCU, L, p. (glosar).' ' . . 4°. P. anal. Mai multe poame aşezate pe aceeaşi crăcuţă, formând un ciucure, cf. ciorchină. Cidă de poame — ciucur, de poame (Zagra,- 1. Năsăud, com. CORBU). ' , »• '.[(înfrebuinţât rar la‘ plur.') Ghidele. dosofteiu/ ap. psalt. 331/aa. | Şi: chidie, chidie, s. f, (com. marian, pamfile, văz, 66), (cu rostire dialectală] cidă, cidie, cidie s. f. (com. MARIAN), (Banat) chlge s. f.; (+ inie, cf. DR. Ii 434) chidinie s. f. F Ma.rcu Paşa bătrân, Cu mustăţile de brumă, Cu barba de chidinie (chidă), Cu toiag de ghiaţă’n mână. REV,. crit. ii 377. | Verb:. (Banat) chidă. Ia = a cădeai chidă: Când e.-timpul aşa, de.îngheaţă ceaţa (aburii), se zice că chigează (Pronunţare dialectală, în loc de chidează)/ H. XVHI.136]. , • . — Din ung. kod «negură, bură, ceaţă.»)' CIHAC, II 489. ' CHIDEINIŢĂ s. f..= cădelniţă. . (Bihor). Mă rog... de tămâie, de chidelni(ă. şez. V 145,/j6. • CHIDEMONIE f s. f., Curatelle, protection. — (Grecism literar) Curatel'ă, protecţie. Au fost rămas supt ascultarea şi chidemonia ;Mitropoliei (a. 1765). URICARIUL, I 273/19. —■ Din grec. xr/âe/novia, idem. - CHIDIE s. -f. v. chidă. , Cil[I)I\C s. a. Engagement. —(Germanism; termen minier în Munţii-apuseni) Tocmeală; mijloc de a obţineâ letifă bună. Com. şt. paşca, — Din germ. Gedinge, idem. paşca. Cf. DR. IV 1557. . . chidinie s. f. v. chidă. CHÎDRU s. m. (Bot.) ) ■ - chidkîtţ s. m. (Bot.) } v- ehf - • CHIE- V. CHE- CHÎE s. f. v. cheie. Chietism s. m, sing. Qui&tisme. — Doctrină mistică, care pune perfecţiunea omului in-iubirea faţă de Dumnezeu şi într’o viaţă .d.e neactivitate, şi contemplaţiune pasivă. Chietismul nu e decât fatalismul sau mai.bine [zis] indiferentisrtiul ’ma-scat'şi ipocrit. LM. [Pronunţ, ‘chi-e- ] Şi: (cu rostire latinizantă) cvictism. (scris şi) quietism ,s. a. sing. | Familia: (după fr. quiUiste idem) chietist,'-ă. subst. = cel- (cea) care profesează chietismul.] — N. din fr. (< quiet, din lat. quietus «liniştit»). chietist s. m. v. chietism. , CHIETOÂKE S. f. 1 ' CHIETOREA s. f. / V' Cotoare. CHIEVEÂN, -A adj. -CA subst. Habitant de Kiew. — (Locuitor) din Ghiev. Ântologhiul chie- vean din 1637. IORGA, L. R.. 156. [Pronunţ, chi-e*. | Şi: (cu sufix grecesc) chievit, -ă adj.-subst. = locuitor din Chiev, aparţinător Chievului. Ruşii■ şi Grecii, Chieviţii şi Constantinopolilanii, nu se înţeleseră~de la început. IORGA, L. R„ 151.] —-Derivat din Chieyy cu suf. care arată originea -ean, Cf. dubletul' chi,o vean.. chievit, -Ă adj. subst'. v. chieyiean. A ■ CHIFĂR s. m. (Bot. Germanism) = pin. PANŢU, PL. , : . - ^ —Din germ. Kiefer-, idem.. CHI.FERIU — 351 - CHIHLIMBAR .CHIFERIU* s. m. Nom -de chien. — Nume de câne cioMnesc. h. X 505. [Accentul?] — Dacă rostirea e chiferlu,, ar putea fi o stâl-cire. a,germ.,Klăffer «câne care latră mult»; CHIFLiĂ s. f. Croissant. — Corn. Să-ţi aducă dimineaţa cafeaua cu lapte... cu chifle proaspete. alecsandri, t.. 12,08. # Tot trei ediţie zece bani= tot acelaşi lucru, şi lucru de nimic, zanne, p. nr ' 520. [Şi: chipflă s. f. ALECSANDRI, T. 1755; cMpfă s. f. id. ib. 304; (Braşov şl) chiflu s, a,; chipel s. a. Chipelu şi covrigi (ca. 1770). 10RGA, S. D. XII 83.-1 $ o m e fi .a g e n-t i‘schiflâr s. m. = cel care face chifle, brutar. Cf. jahresber. x 181.] — Din germ. Kipfel (ung. kifli), idem. CHIFLÂR s. m. v. chiflă. ' CHIFUIGÎ vb. IVa. Broyer, icacher. — (Mold.) . terciul. Cf. ION CR. II 219, [Atestat numai ca p ir t. adj. chifligit -ăi Câte douăzeci, treizeci şi mai muUe căzi de acestea se' înşiră, pline până in gură de prune chifligite care răspândesc un miros acru de putreziciune. IORGA, N. R. A. i 345.] Cf. c’Hiifac, chifti. » • “* CHIFLC s. a. v. chiflă. •* CHIFTEA s. f. (Cui.) Bpulette de viande ha-cMe.— (întrebuinţat mai ales la plur.) Turtă mică de carhie tocată şi prăjită; cf. -perişoară (H. IX 365), -gă 1 u ş că, co co 1 qş, boţ, sarmâ: Cl. H. II 81, III 19, IX 311. XII 158. Chiftele cu sos (BOGDAN, ap. ŞIO), marinate. De la chiftele la izmene, se zice de? unul care istoriseşte fapte fără nici o legătură. Cf. ION CR. IV 86. [Şî: chefteâ s. f. Nenorocită, chefteâ: se zice,. în bătaie de joc,, acelora-.care se tot văietă de xele închipuite, car-toafă nenorocită, zanne, p. iii 519; chiof-teâ s/f. H. XIV 351: Chiofteaua lui Fericire. CONV. LIT. xxn 49; chiufteâ s. f. ŞIO., cufteâf s. f. Cuftele, cantarul 50 bani vechi, tarif (1761)» ap. ŞIO., (hiperurbanism) pifţeâ s. f. H. IX-365. | D i-min utiv: chifteltiţă, piftelufă s. f.] — Din turc. kofte, idem. ŞIO.' CHIFTEAUA s' f. V. chifti. CHIF.TEIiXTŢĂ S; f. (Cui.) V. Cllifteâ, CHIf'tebI’I’ s. f. (Entom.) v. coropişniţă. CHIFTI vb. IVa 1°. Bouillir; gicler. 2°. Eclater ' (de rire). ' . 1°. (Mold.despre apă, noroiu-subţire amestecat. cu multă âpă etc.) A produce sunetul caracteristic câncl se fierbe* cevâ; a ţâşni, (când calci în noroiu), a î m p r o ş c â; a face fleaşc, a fleşcăi* a fâsâi (3°), a face băşici, a da (în) undă," a fierbe, a clocoti. Colţa se teme foarte de. 'geruri, .ce o prăpădesc, dacă o vor apucă... :aflăndu-se pământu} chiftind cu apă. I. ionescu,, C. 1-ţll. Cu. pfaţa sa centrală, pe care chifteşte murdăria.în tirrţpurile de ploaie, pentru a fi spulberată apoi de vânturi, Rădăuţii dau cu adevărat icoana unui târg gdliţian. IORGA,. B., 122. Soarele ardeâ foarte tare spre a uscâ mai de grabă faţa pământului care'chifteă de apă. marian, o. ii 5. [Balmoşul] se fierbe şi se mestecă, până ce chifteşte (fierbe) untul 'pe de-asupra.. şez.-vii 115. 2°, P. aji al. A bufni (de.râs)-. Ştrengarul iarăşi . ‘chifti în râs.'chiriţescu, conv. lit. XLy 375. - [Deriv a tr chifteâlă s. f. = zgomotul pe care-1 face- apa de subt o scândură sau [de subt] nişte paie, când calci., pamfile, j. ii.] — Formaţiune onomatopeică. Cf. cihac, ii 258. Cf. chi.fui, pif ti, Chişti. ChiftÎe s. i. (Cui.) v.-piftie. •CHÎftibiţă s. f. (Entom.) v. coropişniţă. ' CHlFtJÎ vb. IVa Qronder, grommeler, bouder, bougonner. — Intrans. A bombăni, a mormăi; a cârâi, a mârâi. Azi aşa, mâini aşa, — oamenii înr cep să ţipe, să chifuiască şi să spuie stăpânului că, de Ir.o. mai ţine pe ăsta mai mare peste ei, îşi iau tiliuţele d’acolo, pamfile, com. 38. . chigoimvicer(iu) s. a. (Păst.) v. chiag’. CHÎ-HA! interj, v. chihai. CHIHÂI ! Interjecţie care imită tuşea. Com. furtună. [Şi:,cbi-ha! T. speranţă, ap. TDRG.]' Cf. c h e h e, c h i h ă i. CHIHAI vb. IVa (ş. d.-) v. chicot ş. d. CHIHĂÎ vb. IVa. I. 1®.' Tousser foirt/ 2*. Gla-pir. II. Importuner, ennuyer. . I. Intrans. 1°. A tuşi în sec(ioN cr. iv8"6j, mereu (com. furtună),- din.cauza unei bo'ale de piept (cf. , ion cr. ii 23), a face tot ch i h a i-c hi hai (com. FURTUNĂ), a şuşcăi. Zvârco-lindu-seîn gunoiul cailor şi cheKăind ca de.moarte. pompiliu, ap. TDRG. 2°.-(Despre vulpe) A c 1 ă n ţă ii i. Cf. căuni, chefnl. Cf. H.- XII 413.' Vulpea latră şi chi-hăineşte. idi I 137. II. Trans. A cârâi pe cinevâ, a ameţi pe cinevâ cu vorba,, a plictisi, â pisă. Chihaiam pe mamU să se puie pe Vngă. tata,, ca doar mia da şl pe mine' la catihet.' creangă, a. 81/j. Ce mă tot cKihăcşti ? ion cr. iv 2'06. (Complinit prin:d e cap) Femei sâni?,— Bp: — Lăutari sânt? —Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăeşti de cap'? ' creangă, p. 308/15. .[Şi: (ad I 1°) .chehăi vb. IVa, (ad I 2°) chihăini vb. IVa. | Abstract: chihăitiiră’s. f. (ad- I i?) O tusă seacă..., revenincT în chihăituri. FlÎTU, ap. TDRG.] ' ■ — Formaţiune onomatopeică'. Cf. chihai, cheh.e, chicoti, germ. keuchen, idem, ung. keheln , kdhugni, idem, bulg. kiham «strănut», rut. kihavicja «tuse convulsivă». • , chihata f subst. chihăiâ-beiu f ş.. m. CHIHÂIE t subst. CHIHĂINI vb. I.V.a y. chihăi. - CHiHÂiţr f s. m. v. chehaiâ. CHIHAKGIU t s. m. ? [Lei] 160 de la un chi-hangiu. uricariul, xix 341/3a. , CHIHÂRCĂ s. f. (Mold.) Grosse femme.— Femeie greoaie, ca o putinică, b e ş o a n d ră, d o p. Cf. ION cr. vii. 252. .. CHIHITEÂI/Ă f s. f. — Flăcăraie? Aprinzănd o chihiteală mare, de mergeă focul în sus. DOSOFTEIU, ap. TDRG.. CHiHiiiBÂR s. a. (Min.J i CHiHiiiBĂRÎT, -Ă adj. i v. chihlimbar. tJHIHilBĂRÎTT, -IE adj. J . \ CHIIIIIMBÂB s. a: (Min.) Ambre jaune, suc-cin.—Răşină fosilă,.dură, sfărâmicioasă, semi-opacă sau1 aproape transparentă, de* coloare variind, de- v. chehaiâ. CH1H0ARĂ - \ la galben deschis până la roşcat-cafeniu, cu proprietăţi electrice, din care se fac salbe, imamele, ţigarete, mătănii etc., ambră. cf. ileclr.u. Şi în mijlocul lui, ca vedearea chehribăriului, în mijlocul focului. BIBLIA (1688) 534. Ca nişte oamerii blânzi şi fără de răutate au mers după dânsul, ca hierul după piatra magnetului şi ca părul după chihribarul cel curat.' antim* p. de cel bun, oca 3 lei 7 polronici vechi; chihrimlmr prost, oca 230 bani. TARIF (1761), ap., ŞIO. Alhinâ cea de chihribăriu: iliodor (1773), ap Gl.R. II 90/24. Chihlibar nelucrat, oca ISO bani. tarif (1792) ap. ŞIO.- Chehlembar pe unde va intră sau ieşi, 180 bani. TARIF (1792). ib. Esenţie de rhih-iibâr. piscupescu,. O. 2s8/23. Invârleă pe degete nişte mătănii de chihlibar. filimon, ap. DDRF. Mătănii de mărgean sau de chihlimbar. ALECSANDRI, ap. ŞIO. Mobilele de chihrimbar. c. ne-GRUZZ1, I 240. Insecte efemere păstrate într’un chihlibar mai trainic, maiorescu, CR. I 296/,,. Şaluri de Ţarigrad şi chihlibare căt oul de găină. delavrancea, ap. ŞIO: Icoane de sticlă, chilim-bar; maloslat, tmnuac. JIPESCU, ib. 1 sc făcii. . o luleă de argint şi ciubucu’ de chilimfar (chihlibar). ŞEZ. VI 142. Ciubucul... împodobit cu o imameâ de chelimbar. ib. Xil 4. Dinii mărunţi, mărgăritar, Ochişorii-fi chihlibar. TEODORESCU, P. P. 3l2. Mun-. ţii chilimbarului, pamfile, e. ţ. 89.' | Specie: chihlimbar negru, polizu. Chelimbar negru, mirositor, din munţii Carpuţilor. drăghici, a[>. ŞiO. [Şi: chihlibar (COSTINESCU), chilimbâr, ehilimtar, cuihriiiăr(iu) (scris şi chichribăr), chihlimbar, chi-rirnbăr ('1DRG.), chiribâr (id.), chohribâruij, cheh-leuibâr, chelimbar s. a. | Adjectiv: chilili(m)-bariu, -ie, chi(h)Jimbariu, -ie = ca chihlibarul, de coloarea cluhlibfcruiui (galben). Vin chihlibariu. filimon, . c. iii 608. Faţa ei erâ de o albeaţă chilimbarie. EMINESCU, N. l00/2,. Azvârlind pe gât un pahar de vin chihlibariu, rânji ca cânele, când vede că i se găteşte prada, odobescu, I 84. Butelci pline cu vinul cel mai chihliiubariu. n. GANE, ăp. ŞIO,. A sorbi păhărelele de vin chilirn-bariu. sadoveanu, luc. vi 3U0.| Verb: (neobicinuit, atentat numai la part.): chihlibărit, -ă adj. = amestecat cu chihli(m)bar. Să se dea să bea bolnavul picăturile de corn de cerb chihlibărite. piscupescu, O 257jj0.] — Din turc. kehribar, kehlibar, ke liber (< pers. kiah-riiba «tire-paille», idem. ŞIO. CHiHOÂuĂ s. f. (Bot.) Vari6t6 de raisin. — Varietate de strugure (jipescu, o. 53) cu boabe rari, mari şi de Culoare gălbuie (H. XVI 66). [Şi: ghihoâră s. f. JiPESCU, O. 53, ghihără s. f. H. vi 131, (cu varietatea) ghihâră-verde ib., H. XVI 66, zghihâră s. f. TDUG.J CHIIIOÂKCĂ s. f. Mauvais chapeau. —(Mold.) Pălărie s. căciulă rea (Suceava), şez.-.xix 60. j P. ext. Persoană care poartă o astfel de pălărie, ib. Ce mai faci tu, măi chihoarcă? ib. CHIHOT s. a. v. chiot şi chicot. CHIHOTÎ vb. IVa V. chiot. CHţHRiiiÂR(iu) s. a. (Min.) | CHIHKIMBĂB s. a. (Min.) / • CH ni l î Vb. IV.a V. chicot. v. chihlimbar.. CHII f subit. Massue. — (Rusism, în Glosariul lui 'iord. GOLESCU) Măciucă, dr. II 653. — Din ru?. «Stock». Cf. dubletul a chiu (.1°). V. B o g r e a,.. Dacoromania ii 653. 352 - .CHILĂ CHÎ JĂ s. f. Esptce. — Soiu. ION CR. II 277. Băiatul mieu îi chijă rea şi pace. ib. Cf. piază (c h i a z ă).. ' CHiJÂş t ’s. m. v. chezaş. CHÎJNĂ s. f. (Băieş.) Instrument de mineur. ’ — Instrument de lemn în formă de sapă, cu care băieşii (minerii) limpezesc aurul (Abrud), viciu* GL. Chil s. a. v. chilogram. CHlli s. a. Tube rifrigerănt. — (Germanism) Ţeavă de răcit (la alamb.c). Dospită plămada, se pune la fiert în căldări, din care iese prin chil şi intră în maşina de distilat. I. IONESCU, D. 254. — Din germ. Kiihl(i'6hre), idem. Cf. chil-ş t o c. LACEA. CHlli s. mi (Bot.) V. chel. . - CHIL ş. m. sing. (Fiziol.) Chyle. — Suc format, în intestinul subţire, de pari ea hrănitoare a alimentelor şi care se absoarbe în sânge. [Şi: hil s. m. sing., (cu pronunţare franceză) şil s. in. s.,ng. || Familia: (după fr. chylifere, idem) chilif6r, -ă adj. = care duce chilul. Vase chiiifere = vasele limfatice ale intestinului, în care se absoarbe, în parte, chilul şi., care-i duc din intestin în canalul toracic; — chilificâ vb. I=a preface în chil. Cf. TDRG., (cu abstractele) chilificârc, (după fr. chylificalion. idem) chiliticâţie, chilificaţiune s. f. = formarea chilului în intestinul subţire şi în vasele chiiifere.] — JV. din fr. (< lat. chylos < grec. %vl6z «suc») CHILĂ s. f. 1°. Mesure de capacitâ. 2°. Itnpdt sur Ies c6r6ales. 1°. Măsură de capacitate (din vechiul sistem de măsură din ţările româneşti) întrebuinvată mai ales pentru cereale, cuprinzând, în Muntenia, 20 (s. 22 s. 24 JAHRESBER. xix 76) de băniţi (CLIMESCU, A. 214), deci 400 (COSTINESCU. LM.) s., mai demult, şi 4.40 de ocale, s. 500 (PONTBRIANT) s. aproape 520 kg. (LM.) s. 679 de litri, s. 269 (DAME, T.), iar în Moldova (cf. CLIMESCU, A.214) numai 240 de ocale (LM.) s. 430 de litri (dame, t.). Prin introducerea sistemului metric; chila tinde să dispară (LM.) Cumpără.... făină, chila câte 20 galbini de aur. Let. I. A. 82/.J8. Au fost trimis... câteva mii" de chile zaheră, făină şi orz. ib. II 128/,3. Dacă vrei să-mi dai grâul cu 50 de lei chila,... îţi cumpăr toată pătiea de pe moşie, alecsandri, T. 953. I/uă 21 de baniţe în chilă în loc de 20. ISPIRESCU, ap. ŞIO. A vărsat stăpânul pasărilor din lumea asta 5 chile de meiu. STĂNCESCU, ib. Gând vezi cocoare întâiu, să le numeri căte sănt, că atâtea chile' de gruu ai să faci în acel an. şez. iii 47/2. Paşti, murgule, paşti, Paşti, şă mi te 'ngraşi. Că am să te vânz în târg la Buzău, Pe chile de grâu. TEODORESCU, P. P. 57. Ăst Aguş al lui Topală A plecat la ’n-surătoarc, Să ia fata lui Carale, Cu cinci chile ăe parale, Cu cinci sute de catane. id. ib. 612. #A baie ca pe-o chilă de popuşoiu: cum se bate po-puşoiul. ZANNE, P. I 265. 2°. t Impozit care se plăteâ cu un anumit număr . de chile de cereale. Să fie iertate de toate dăjdiile căte ar fi... împărăteşti, şi de cai de mezil, şi de chile, şi de ialoviţe (a. 1740). FURNICĂ, I. c. 12. Să fie în.pace, să aibă pace, în aceste sale, de chile. URICARIUL, ap. CIHAC, II 49. [Derivat: chiligiu s. tn. = muncitor (din port) care cară saci cu cereale (la corăbii). Muncitorii t chiligii trebuincioşi la munca portului, univer-' SUL, a. XX, nr. 252, p. 3, col. 2.] — Din turc. ldl(e) (< m.-grec. xottov «mesure de bl6 ou de liquide»), ŞIO. CHILĂ - 353 - CHILER CllXEiĂ s. f. v. pilă. . CHiliĂ f s. f. 1". Hernie. 2°. Vaurien, rnalheu-reux, misernble. 1». t (Med. pop.). (Atestat numai la DOSOFTEIU)' Hernie, vatămâtură, surpătură; orhită. Având chilă împunoială. V. S. '742. Având 2 chile, la •amândoi boşii. ib. 74». 2°. P. ext. (Numai în DICŢ.) Om de nimic, sărman, prăpădit, amărît (LB.), nevoiaş (LM.); cf. chilav. — Din paleosl. kyla (< grec. xrjlri), rus. ldlă, bulg. kila, sârb', k'ila, idem (1°). BERNEKER, SL. WB. 677. c_f. chilav. CHiiiAB s. f. (Cor.) Danse paysanne. — Nume de danţ ţărănesc (H. XIV 22, 66, 108), numit şi «ca la uşa cortului» (H. vn 426). — Poate, din turc. kelab «turbare». CHlliÂCiU s. m. v. chili (pili). CHIIjÂf s. a. Fourreau, gaîne.—(Turcism) Teacă. Cf cihac, n 563, DDRF. — Din turc. ghylâî, quylyf, idem. CIHAC, II 563. Cf. cal âp, căi e ap. CHILĂLĂÎ vb. IV» | ' „ v. chelălăi. CHIL, Aii Au s. m. sing. J CHiLÂMÂiv s. a. v. chiloman. ; CHiiiĂitîi: s. f. v. chiler. CHiiiÂTĂ. s. f. (Pop. în Transilv. şi Mold.) Cu-lasse. — Partea de jos a ţevii de latpuşcă, mai groasă, în care intră încărcătura, «f.erul puştii de la strat» (Neamţu şi Pulna). mat. folc. 1209. [Cătana] ia puşca cu chilată Şi ie lasă fală, fată (Ocna-Sibiului). ib. [Şi: chiulâlă s. f. CMuluta fiind împrumutată de la altă carabină, nu se potriveâ la a mea. chibici-revneanu, conv. lit. xvii 110], —- Din fr. culasse. cu etimologie populară (după adj. lat). RĂDULESCU-POGONEANU. CHIIiAij s. m. Masse ferree. — Ciocan ferecat, bă tac, buzdugan, ghioagă. LB. DICT. [Plur. chi-lai LU.] — Din ung. kiiln (koiyu) «instrument de pisat, piuă, pisălug.» lacea. Cf. chilug, chi lom. CHÎiiAV, -Ă adj., subst. I. Malade, infirme. II. Fort. I. (Transilv., Mold., Bucov.) Adj. şi subst. Bolnav (de picioare), olog, bolnăvicios’ slab, prăpădit, neputincios, infirm, invalid, diform (LM.), sfărâmat (Straja, Bucov., com. ar. tomiac), căzătură. Cf. schilod, chilă3 (2°). Cf. DICŢ. Kilav. anon. CAR: S'au întors acasă şchiopi şi ahilavi. P. MAIOR. IST. 215. Dacă arunci gujbe în foc, în ziua când pui raţa să clocească, atunci puii de raţă vor fi chilavi. marian, o. ii 395. De nas cârnă, De picioare chilavă. id. v. 233. Toate urîtele şi slutele, Toate gureşele şi chilavele, Cu mătura le-oiu mătură, id. ib. 235. Dar m'am găsit stând în loc, de picioare chilavă (Pătrăuţi,în Bucov.). PÂRVESCU, H. 75. Moartă'n pământ o lăsat, cilavă şi bolnavă (Sângiorz, în Transilv.). ib. 81. Numai unu’ rămăneâ, Ş'acel cilav rămâ-neă. VASILIU. C. 85. | P. ext. (Despre un obiect) Stricat hodorogit. Am adus chilavă căruţă de lemne (glosat prin «prea mult»). (Nemţişor, jud. Neamţu). ion cr. vi 30. II. (Prin amestec cu chilos = pilos, în Mold.) Zdravăn: Hei, e om. chilav, nu bucluc! (Nemţişor, Vână toi ii-N eamţului, jud. Neamţu). ion cr. iii 156. [Cu rostire dialectală şi: cilav,-ă, adj. | (în limbă literară, de obiceiu, după verbul schilăvi) schi! iv,-ă adj. = schilod. Eşti schilav tot! Un cerşetor te ’n-torci acum acasă. Şi ce fecior frumos erai! COŞBUC. B. .53. Nu-i bine a pune cloţe (cloşce), pentru că din ouăle puse... ies pui slabi, schilavi. .MARIAN, se. II 44; —■ (cu derivatul format după betegos) schiIăv6s,-oasă adj. = (s)chilav. Vă petreceţi vremea a fălâ nişte stihuri schilăvoase c. negruzzi, I 224. | Abstracte: chil im« f s. f = chilă3 (1°), vătămătură, surpătură. Având chilăvie la boaşe. MINEIUL (1776). l/y'/a- Punân-du-şi chilăviia de asupra năcovalnii. ib. 120l/i; — scliiiăvîe s. f. = faptul de a fi schilav, olog; — schilăvtaie s. f. = faptul de a fi schilav; fiinţă schilavă. | Verbe \cî. sârb. kilaviti): chilăvi, (dial.) chilăl (Braşov), chilăyi (.Straja, în Bucov., com. ar. tomiac), cilăgl (id.), chilăghX (VAIDA), (cf. sârb. iskilaviti «a produce cuivâ o hernie») schilavi vb. lVa=(in trans. şi r ef 1.) a ajunge (s)chi-lav, infirm, olog; (trans. şi ref 1 ) asfărmâ (com. AR. TOMIAC), a bate rău, a (se) lovi (Straja, în Bucov., com. ar. tomiac), a schilodi (pom-piliu, bih. 1006), a (se) păli (sf. şez. ii 186/m), a («e) ologi, a (se) diformă, a snopi în bătăi. L-âu schilăvit [pe om] (a. 1765). IORGA, s. D. XIII 255. Cii care au căzut acolo s’au prăpădit sau s’au schilăvit. TURCU. E. 39. Acum să te schilăvesc. RETEGANUL, P. III 80/,*. L-au bătut atât de tare, că I au chilăvit de tot (Bilca, în Bucov.) Com. G. TOFAN. Să nu se năpustească asupra cuiva, să i chi-lăvească, să-l betejască. marian, SE. ii 51. Fost-am fală de bogat Şi m'o dat dup'on sărac... Foamea dracului ce-o trag! Da de foame-ar fi ce-a fi, Dacă nu m'ar chilăvi! mAndrescu, L. P. 112/,,; — (cti abstractele) (s)chilăvire s. f., schilăvitură s. f. DlCŢ. — (şi cu part.-adj) (s)chiiăvit (chHăglt ŞEZ. iii 186/24),-ă = ologit. Trupuri multe schilă-vite. pann, e. iv 60.] — Din bulg. kilav s. sârb. kilav «cu hernie, vătămat; slab, rău». Cf. c h i lă3, d e s c h i 1 ă v 1. CHILĂVI vb. lVa ) j. r <• v- chilav. CHlliĂTÎTĂ s. f. (Oltenia, Banat) (Petite) U-che. — Casmâ (VÂRC'OL), săpuţă (Detta, Banat, VICIU, GL), sapă ocnăreascâ ascuţită, cu c<>ada scurtă (LIUBA-IANA, M. 46). Cf. H. XVIII 142. [Şi: chiloviţă s. f. = unealtă de Jăpat pământul pielr s, ciocan, gheunoiu (Conop. Arad). Com. ittu. ( -+- chilom) chilomiţă s. f. = târnăcop cu două părţi, una lată şi una ascutită. conv. lit. liv 165.] CHiiiCliiG s. a. v. chelşug. CHILEÂXĂ s. f. V. pili. CHII/ER s. a. Appentis; cellier; magasin d’ap-provisionnement. — Mică încăpere, la cafele ţărăneşti, aşezată mai ales în dosul casei s. într’o parte, subt acelaşi acoperiş cu ca^a (cf. DAMfi, t. 98), une-ori dedesubt, cu pivniţă zidită, s., la gospodarii mai cu dare de mână, clădită (din bârne ION CR. II 175) la o parte, în curte, lipită cu lut, neînvelită; în ea se păstrează diferite lucruri de ale ca^ei (II. II 255), dar mai' ales de ale mâncării (poate servi chiar ca bucătărie), s. se ţin oi, viţei, porci în ea s. se adăpostesc carul, plugul etc.; cf. chelar2, pivniţă, b e c i u ; despărţitură mică în coliba de la stână, în care se păstrează vasele pline cu lapte (MARIAN), celar (2°, cf. h. Vii 95), poiată, cămară (GRAIUL, II 268), căsuţă, căsoiu. Cf. pamfile, i. c. 402, 415, LM. Un butoiu curând va scoale Din chileriul Dicţionarul limbi române 10. I. 1930. I, II, 23. CH1LEREL - 354 - CHILIE lui Sulpiciu. OLLĂNESCU, O. 320. Curăţind chi-lerul cu merinde... CONV. LIT. XXVI 108. Apoi se duse în chiler. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Du-te în chelarul m,ieu şi alege-ţi de acolo o ladă. fundescu, B. 112/3-4 Bostanii... se păstrează iarna în chi-lere. GAZ. SĂT., ap. TDRG. || Fig. Cămară de aprovizionare a Imperiului turcesc, cum erau considerate de Turci'Ţările româneşti, m a g a z â. ŞIO. Cf. TES. ii 308, 310, iorga, s. D. XI 205. Au pus şl văcărit, de au sărăcit de istov raiaua, şi au deşertat chelerul împărătesc, de nici vite nici bucate nici bani n'au mai răm,as la oameni în ţară. DIONISIE, E. 194/7 Pământul Ţării rumâneşti, fiindcă este cheler al împărăţiei mele,.. este trebuinţă să se păzească şi să se ocrotească. DUMITRACHE, 467. Din chelerul împărăţiei, din Moldavia, lipseşte chelerul ţârii (a. 1812). URICARIUL, IV 353/18. Che-leriul împărăţiei să nu-l lase de pierit. BELDIMAN, TR. 352. \ J [Şi: chileriu, ehel6r(iu), chelâr(iu) (MARIAN, GRAIUL II 267). || Di mi nu ti v (în poezia pop.): chilerâ s. a. Bagă oi la chilerel, Chilerel de păl-tinel, Cu uşa de stejărel. II. xii 184. | Cu sufix lo cal: chilărie s. f. = chiler. Alta [căsuţă] ca o chilărie, pentru trebuinţa aceasta (a. 1828). URI-CARIUL, II 185/n.] — Cuvânt care a pătruns în limbă din sudul Dunării, prin Bulgari (kitâr), Turci (kiler) s. Ne greci xsMâ()i(ov), formând triplet cu c h e 1 a r2 şi celar (< lat. cellarium) Cf. şi chil i e. CHiLEREii s. a. v. chiler. CHILEKMEXE t s. f. sing. (Min.) Terre bo-laire (Bolus armeniaca s. rubra).—Mineral întrebuinţat la colorat şi în medicină. Cf. POLIZU, Chilermene de 14 oca, 1 leu. TARIF (a. 1761), ap. ŞIO. [Şi: (cf. etimologia) ehilermeni s. m. sing. Praf...* de păfnânt roşu chilermenl. PISCUPESCU, o. 311/2j; chelermin s. m. sing. bianu, ap. TDRG,; (prin etimologie populară) chiUe-armeneâscă s. f. sing. CONV. LIT. XXVI 452.] — Din turc. kil ermeni «bol d’Armenie» (kil «argile» si ermeni «Armenie»), cf. n.-grec. xdsgfievl. ŞIO. CHiLEKMEivi s. m. sing. (Min.) v. cMlermeneâ. CIIIXFÂC s. a. (Dulgh.) Instrument de menui-sier. — (Ialomiţa) Unealtă de dulgherie (nedefinită), care se întrebuinţează în legătură' cu dalta şi cu ferăstrăul. Daltă, herestrău pe chilfac. H. vn 156. CHlliFOS(£)ÂliĂ s. f. Rossee. — Bătaie (ION CR. 11 80), chelfăneală. — Cf. chelfăni. CHiiiFOSEÂixĂ s. f. v. chirfosi. CHHjHANAGIU f S. m. | „ cniiHAXttir t S. m. } v- cluulhan- CHILI vb. IVa (ş. d.) v. pili ş. d. CHiiiiCHi s. m. plur. tant. Semaine qui suit la Saint-Philippe.—(Mold. Superst. pop.). Filipi. pamfile, s. T. 113. Zilele de la apostolul Fibp până la Intrarea în biserică (14—21 Noemvrie). în zilele acestea nu-i iertat să tai cu foarfecele, ca să nu mănânce lupul oile. Femeile, ca nu cumva să se greşească, leagă foarfecele cu aţă. Să nu tai, că-s Chilipchi (Jina, jud. Sibiiu). Com. v. lazăr. Chi-lichii sânt nişte fiinţe care se ţin de oameni şi femei în două zile din săptămâna albă. în aceste zile [ţăranii] nu lucrează nimica, nici nu dau nimănui nimic din casă, şi cred că, dacă nu-i vor ţineâ, le mor vitele şi că ei îi au de zestre de la părinţii lor şi ei asemenea îi vor da fiilor lor. Cf. H. XIV 345. Se mai numesc şi circovi. H. vil 466. [Şi: Chilipchi s. m. plur.] — Rostire dialectală din Filipi, devenit mai întâiu h'ilikapoi, cu asimilare (hf-kr > k'-kf), k'iliW. CHiiiiCHiw s. a. (Bot.) v. tulichină. chilie s. f. v. chelie. CHILIE s. f. 1°. Cellule. 2°. Chambrette. 3®. Cave. 4°. Pârtie du moulin â vent. 1°. Odăiţă din cuprinsul mănăstirei, în care lo-cueşte un călugăr s. o călugăriţă, odăiţă de sihastru, cămară, cămăruţă. Cf. costinescu. Kilie = cella. ANON. CAR. Nu ieşeâ din chilie, până nu ceteâ psaltirea toată. DOSOFTEIU, ap. GCR. I 253/10. L-au lovit o ameţeală ce se zice damlâ, de au căzut în mijlocul mănăstirii, şi luându-l feciorii în braţe, de-abiâ l-au dus până la chilie. LET. II 425/37. Mănăstire mare şi cuvioasă, cu chilii de piatră. MAGAZ. ist. ii 330/5. Părintele Paisie are o mică chilie în mănăstirea Raducanu. c. NEGRUZZI, I 313. Lasă tot: neagră chilie, Comanac, metanii, rasă. alecsandri, p. I 18. Danţul, muzica, pădurea, Pe acestea le'n-drăgiiu, Nu chiliile pustii, Unde plângi, gândind aiurea. EMINESCU, P. 101. Au răscolit de-a-fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n'au găsit-o. CREANGĂ, A. 74/13. 2°. P. ext. Odăiţă (LB.) destinată numai pentru o singură persoană (cf. PĂSCULESCU, L. P.)y (în care se retrage cinevâ pentru a se izola s. pentru a se culca); p. ext odaie (mică), cameră* cămară, cămăruţă. Und<>. sând chiliile cele mari şi împodobite? mărgăritare (1746), ap. TDRG. Frunzărind şl zi şl noapte tomuri de cârji colburoase, Se fcriceşte ’nvăţatul în chilii întunecoase. KONAKI, P. 287. Alegând (din cărţi) ce mi se parii mai interesant, alergaiu, de mă închiseiu în chilia mea. BĂLCESCU, ap. TDRG. [La casa don nea că] pe urmă veneă o tindă întunecoasă, în care da, de toate părţile, uşile deosebitelor încăperi> din care unele lungi şi înguste, cu o mică fere-struie în fund, lăcaş de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii ODOBESCU, I 127/1(. Când intră în chilia lui. răsuflă lung. EMINESCU, N, 57/28. Ce chilie durată şi-a făcut la poarta bisericei pentru şcoală! CREANGĂ, A. 2/6. întră fata în~ lăuntru, se uită prin toate chiliile, dar nu zări pe nimeni. RETEGANUL. P. IV 5. Preotul îi ceteşte prohodul..., în sobă (chilie) sau afară. MARIAN, L 309/l9. Ieşi iu, mândră, din chilie, Şi te uită ’n sus prin vie. DOINE, 6/18. Şi prin chilii vă culcaţi, PĂSCULESCU, L. P. 3°. (La Românii din Serbia) Pivniţă, podrum (GIU OLE A-VÂLSAN, R. S.), c h i 1 e r. El, frate, că se ’mbătâ Şi ’n chelie se culcă. id. ib. 4°. O parţfe a morii de vânt Cf. DAME, T. 162. [Şi: chelie s. f. (ad 1°) Chelita stareţului, dosofteiu, V. S. 162; (ad 3”) giuglea-vâLSan, r. s. 299. | Diminutive: chi huţa, chiliiţă (mardarie, L. 45) t s. f. [Pronunţ. -U-u-, -li $-] = ch.lie mică, cămăruţă, odăiţă ; f i g ’alveolă (costinescu). (Ad 1°) Care e acolo, la chiliuţă meaŞ — Eu sânt, maică... ŞEZ. 11 ll4/2. Făgăduia Să-şi facă pe munte, Prin vârfuri cărunte, Mică chiliuţă Şi mică căsuţă, Cu icoane sfinte, Sfinte şi cinstite. TEODORESCU, P. P. 37^; (ad 2°) LB. Şedeâ într'o chiliuţă din casele unui boieriu mare. EMINESCU, N. 57/25. I-o dat drumu'n chiliuţă, Iar el, drumu’ când i-o dat, SJo dus şi s’o pus la pat. ŞEZ. I 78b/20; — chilioară s. f [Pronunţ. -li-oa-] = chiliuţă ; f i g. alveolă (DICŢ.) (Ad 1°) L-au astrucatu-l la chiliom sa. DOSOFTEIU, V. S. 246. Părintele Neofit plantă o viţă de vie, la fereastra chilioarei sale. C. NE~ GRUZZI, I 313. Călugăriţa se zăreşte Din chilioară !CHimE-AR MENEASCĂ — 355 CIULIN v. chil2. ’neet ieşind, id. ii 116/2. De eşti om bun, aproape de. chilioara mea; iară de eşti om rău, departe-de pe locurile aceste! CREANGĂ, P. 90/,. Ea mi-şi făceâ Mică chilioară, Pe mal de apşoară. TEODORESCU, P. i>. .35; (ad 2?) Oiu intră în chilioară, Pune-oiu faţă la ’nălbeală. id. ib. 87.] . — Din paleoslav. kelhja, kelija (rus. kelîia, ke-liia, bulg. kelija, kilija, idem), din grec. xsMl(ov). Cf. chel ar3, chiler, .cel ar. CHILIE-ARMENEASCĂ s," f. sing. (Min.) y-, chilermeneâ. CMiiiiFÂR s. m. (Omit.) = călifar (1). Chilifarii sânt nişte pasări sălbatice, foarte frumoase care trăesc pe maluri, mărişoare ca raţele, cu pene mândre, galbene, cam roşietice, Cf. i-i. xiv 445*. 1 CHILIFER,, -Ă adj.. (Fizi.ol.) CMiiiiFlC yb... I (Fiziol.) . 1 CHILIFICĂŢIE, CHILIFICAŢIÎfNE s. f. (Fiziol.) CHiiiefu, -ie adj. V, celebiu. chiliGitj s. m.-.y* fihilă1.. CHiiiiHOÂiE s. £. v. ceahlău. chiliiţă f s- f ‘v- chilie. chilim s. m. sing."v. '^lîwem. . i -chilim s. .a. • Taftis* • (brachă). <*— Ţesătură (H. V 4, Vii 171, I? 55, XII.261, XIV 134) în formă de c o v o r (DICŢ.j ales (Hi V.177), cu două feţe (ŞIO.); sico ar ţă (LM.) îngustă de vre^un metru şi ‘.înflorată -(Şişeşti,'Mehedinţi, com. N.. IONESCU); p ături cu flori (H. ix'123), cu câre sg acopere patul (H. .xyili 4). Chilimurile turceşti, de unul 14 hani,buni',' chilimuri br.ovslavscoi, de unul 10 bani. tarif (1761.)., ap.-Şi O. fCămările] mă' aşternute cw chilimuri- de mătasă. GORJAN, H. 1-65. Un pat de scânduri, acoperit cu un chilim de Ţarigrad. filimon, C. i 756. Femeile fac scoarţe şi chilimuri, pentru ,aşternut, incase,. I, IONŞESCU, M. 68tf. Un chilim vechiu, “dar foarîe frumos ales: delavrancea, T. 51. Năsăliile la'cei săraci sănţ împodobite cu scoarţă sau chiUm. MARIAN, î. 2S6/,4. [Plur,.ţ -Umuri.] v.ţ-J3,n iturc. kilim «tapis grossier â poils ras, natteî) ŞIO, sau din bulg. kilim (fcelim şi sârb. kilim, rus. kelimu, kilimu, rut. leylym, kyl'im) «covor- ;(ţesut în casă)». CHlIilMANDROS s. a. Embarras, ennui. — Bucluc.'Gtfml FURTUNĂ. Ce-mi mai trebue mie chilimandros pe cap! Com. id. [Plur. -drosuri.] -- Pare â ft'acelâşi cuvânt eu calăm a n dr o s. CHiiiiMBÂR s. a. (Min.) v. chihlimbar, i CHIIimbOt s a. v’ chilimoaţă, CjHiiiiM^xiVsu.a. y. chelfemet - . •• \'-Âv i... chilimfărŢsL--a. (Min.) v. chihlimbar. ■ , chilimică ş> f;p(.Bot.) =*. TilimicS. barcianu. [Foima chilimică p'oate, să -fie .numai o grafie greşită, pentru rostirea dialectală ’hilimică.] .CHiLOtfE.s.J. Mâneher, corne,.eperon. (de-c-har-rette). — Speteaza .ideî'iare:-,e legată leuca (Dolj, DAME,, t; 11); bucatăttdfl’î.lemn, cu două braţe în 89). | P. e x t.' Carul fără loitre işe zice «în chi-limii» (Şişeşti, Mehedinţi, com. N. ionescu). Cili. v 16. j P. ext. Lemnele încărcate pe un car fără loitre."'-14 cumpărat o chil'imie de lemne (Ghe-reşti, Dolj), ion cr. vin 89. ' Din bulg. k(i)Iimija, idem. CHUinÎK s. m. (Bot.) = filimică. barcianu. [Forma chilimin .poate să fie numai o grafie greşită pentru rostirea- dialectală hilimin.] (HlLinivĂ s. f. (Bot.) = filimică. Gherghină, lemnul-Domnului...., chilimină. PĂCALĂ, M. >R. .206. [Forma chilimină poate să-ifi,e numai o grafie greşită pentru rostirea dialectală Mlimină.] . chilimoaţă s. f. Pâfe mal cuite. — Aluat copt rău (N.emţişor, Nşa-mţu-). ION CR. IV 27, [Şi-r: ■ chilim6ţ s. a. = gălymoz. scriban, arh., si. 1922, nr. 2, p, 239; — (orientat după boţ): chiliuiboţ s. a, : =ho\. Par’că-i un boţ-chilimboţ Boţit, în frunte cu ; un ochiu, Numai să nu fie .de deachiu. CREANGĂ, P. 244/10.] — Cf. go 1 o m o z, l chilimot^s. a. v. chilimoaţă. CHILIN, -Ă adj. adv. s. a. 1?.. Divers, distinct, separe. 2 . SGpar&ment. 3°. Tas. 1°. t Adj. Depşebit, diferii,, sep.arat. CL -LB., LM. I-au pus ca turmele chilin'e Pre moşii, in ră-id, cum U să vine. DOSOFTEIU, PS ^7^ ,-Şăt.it^oameni de chiline chemări, ţichindeal; F. 117. Precum• şi alte multe şi chiline li^cţUŢÂ, ;qşa aurul, şi .fllle bogăţii,., se, laudă. id. ib, 2,90. | (întrebuinţat astăzi, în Transilv., în. 1 q q. a <1 v. şţ . adj.) De chilin = deosebit, separat, despărţit, la o parte (pompiliu, bih. ,1007), cf. ,<},es-q .b.^şca,. deosebi.1 O ai fi’ silind... ’ a şedeă în" casă 'de chilin (a. 1817). iorga, ş. D. XI; J 71. Cpi %aai mulţi.'., pentru scoaterea, şi; prăsiiya matcelor' nu ' îngădiie să se pună ouă de' Chilin sau deosebi. ECONOMIA l'77.s [Oile] se pasc de chilin până la '■ Vinerea-mare. ib. 87. Şurile şi pivniţele 'şi' jig-j niţele le vor aveă de chilin. şincai, HR. iii 278 Mâncă1 de (Shilifi.' STAN; !i/[. 149. S’o ă‘at\de ‘chihn de taiă’-so s’â despărţit de tată-său. Cf. id. ih. . 149. 2°. t Adv. Deosebit, separat. Cf: LBV l£iliri'= seorsim. anon. car. ’ 3°. (Rar) Sii'bst. Grămadă: Frunzelef de5 tu tun] se pun în chilinuri'mioi (grămăzi).. î. IONESCU^ P. 413'. - .- - [Şi: deschilin, -ă ■ adj.' ba>rcianu. | A'd ver b: chilinâşte t.-ţprintrJo. etimologizare fal ă) -clin6şte t == deosebit, separat, > într’alt chip. LB. ’|.aV e rb e: (cf. ung. killdnitni .o a separă») chilini. (mai întrebuinţat) deschilini, (cu sncopă) (l<*schilni, (cu pronunţare dialectală) ! chijinghi (VAlDAj.i deschi». • iindi (stan, m. 1.49),; (prin etimologizare < falsă; cL LB. şi) clini t, desclini | lVa "t[Oile cui' mie;j trebue să se deschilinească de berbeci. ■ ECONOMIA,. 91;-Strugurii la cules-să-i deschilineşti.. ib. 16-l.,'-£fie să-şi deschilinească 'nevoia - din ■ nevoie. Ţighin-.deal, f. 158. De atunci au început a da domnia ţării Moldovei la, oameni' străini, şi cati'i .s’.au deschilinit pre sine ăe la, "alţii, cu ceva stricare et creştinătăţii, şincai, HR. iii 6/20. Mă chilinghesc.-VAIDA. Cum şi~a- aăus aminte în ce. ’ziî a,-fo.st ;0¥ă- ciufiu}.' C/U,ÎMi fi'n. idoarbnUvi'ii 7/-./» •• GHJL'INEŞTE ’ - 356 - CHI LOM Pr.iscus între aceasle două dialecte. P. MAIOR, IST. 53. Drsclinirea dialectelor numai în vorbă se aude. id. ib. 237. Aşişderea scrie şi Zonara şi Ea-tona, cu aceâ d.eschilinire, că dânsul toate aceste... le desparte'în trei ani. ŞINCAI, HR. I 185/j. Intră [= între] al mieu şi. întră al tău viers trebue să fie vrto deschilinire.. ŢICHINDEAL, F. 294. Numai o deschilinire lot erâ între puştile estea nouă de azi şi a lui. Aţiheran. frâncu-candrea, ap. TDRG., desehil(i)nit (desclinit), -ă' adj. adv. = deosebit, d.ferit. Atâtea (/inie deschilinite. P. maior, ist. 14. Făcură împărăţie desclinită de împărăţia Grecilor. id. ib. 225. Cursul poştelor în desrlinite (de-şihilinite 13^/a) ţări. CALENDARIU (1814), 1/10. Colica din desclinite pricini se naşte. ib. 168/17. Ceva deschilinit hebue să fie ’n apropiere. SLAVICI, ap. TDRG. Maistrul să mănânce-deschilinit. Popovici-bAnăţeanu, ap. id. Părţile [iei) se fac drschilnil ţi se prind(e) de olallă numai aşa după ac, ca la spălat să se poată descoase. BREBENEL, GR, P.] —• Din ung. kiilon, idem. CHILINEŞTE ■[■ adv. 1 CHILINGHI vb. IVa i V. cliilin. cuiiiimi vb. IVa J CHILÎnă s. f. (Med.) v. chinină. CHILINDRU t S. a. V, cilindru. "chilinică s. f. (Bot.; Mold.) = 'filimic8. DDR'F. [Poale numai grafie greşită pentru rostirea dialectală hilinică.] chilioară s. f. v. chilie. CHILion-arăp^SC s. m. (Bot.) Numele unor plante: (după DDRF.) = păpădie, (după barcianu) = Athamanta libanotis (germ. Heilwurz). [Pronunţ. -li-on.] CHILIP s. a. = căleap. Spec. Scul de bo-rangic (Măgurele, în Teleorman, com. olmazu). CHILIPEK(IU) s. a. v. chilipir. CHILIPIR s. a. 1°. Marehandise d’occasion et ' â bon compte. 2°., Bonne affaire, aubaine. 1°. Lucru cumpărat foarte ieftin, marfă (de ocazie) cu pre'v de nimica: Cf. ŞJO. Căte chilipiruri voia mai luă de acuma încolo. GORJAN, h._ii 204. Umldă Bursuflescu să-mi cumpere răzăşia cu o nimică toată... S'o îndulcit cu chilipiruri. ALECSANDRI, T. '258. Nu scăpă chilipiriu’ din mână! id. ib.. 828. Să se ducă la târg, să cerce a apucă nimerii chilipiruri. StAncescu, ap. ŞIO. # A umblă după chilipiruri. Cî. TDRG. || (Cu funcţiune adverbială) Casa chilipir o cumpără. PANN, H. 68. 2°. Câştig înlâmplător, fără muncă; (ocazie de) profit n«aşteptat (cf. LM., ŞIO.), pleaşcă (pamfile', J. II). Căci în ir’aşa chilipiruri ştiau că nu ■ vor mg,i da. beldiman, ap. ŞIO. [Ironic] Afurisită noapte!... Să ne ferească Dumnezeu de aşa chilipir! contemporanul, v, voi. ii 2. O vulpe mirosise a carne..., socoteâ că a .dat de vr'un chilipir, şi veneă să-şi cerce măselele în. el.. ISPI-' RBSCŢJ, ap. ŞIO. Bravo! peste bun chilipir -am dat!., zise împăratul, uitându-se la frumuseţea viatelor. basme, ib. O dat chilipiru’ peste el. ŞEZ. XVIII 268. | P.,ext. Fata asta, ce mai chilipir! polizu. [Plur; -piruri. j ,Ş1: chiiip6r(iu) ,s. a. pamfile, J. II; chtslipir s. a. Când iubitul său bărbat se foloseşte de vr’un chelipir. alecsandri, ap. ŞIO;; chelepir s. a. Asemenea mansupuri sau chelepiruri bănoase, drăghescu, ap. ŞIO.; (cf. arom. chiupuri); chilipiir s. a. (cu plur. -pwre). De chilipure^ eră ’n piaţ’ precupitor. pann, H. 10; chiripirs. a; RUDOW, XVII 410. | Derivate: (< turc: kele-peigij chilipirgiu s. m. = care umblă după chilipi-’ ruri. Cf. ŞIO. Sânt nişte chilipirgii. I. NEGRUZZI, IV 40. (Oamenii serioşiI îşi croiesc drum lung, dând la o parte cu braţele lor vânjoase pe şarlatani şi pe chilipirgii. vlahuŢA, ap. ’ TDRG. | Verb: chijipirgi IV» trans. = a cumpără cevâ cu un preţ foarte ieftin, a trage pe sfoară, a în-şeâ. Cf. TDRG., ŞIO. Am chilipirgii brăţara. conv. lit., ap. TDRG.; (cu derivatul) chili-piruit s. a. A apucat nărav de chilipirgii. KIKI-rezu, ap. ŞIO.] — Din turc. keiepir, idem (propriu «jaf, pradă» la început termin militar). ŞIO. CniLTPIBGÎ vb. IVa . chilipirgiii s. m. 1 v. chilipir. Chilip vr s; a. J chiliuţă s. f. v. chilie. CHILNĂ s. f. ) . . „ > v. chema. CHILNAR S. a. / CHILIîiţă s. f. v. pivniţă. Chil© s. a. v. chilogram. CHILOGR.4M s. a.i Kilogramme.— Măsură de greutate, de o mie de grame (climescu, a. 259), cf. ocâ, litru. [Scris şi: kilogrâm s. a., abreviat kg(r). | Şi (< abrev. famil. fr. şi germ. kilo) chiio s. a. Crâşmarul... le-a adus în două rânduri câte o jumătate [de] chilo — vin bun. Sadoveanu, p. S. 59; — (pop., fain.) chil s. a. = chilogram; sticlă de un chilogram. Eu cer un pahar de vin, Ea-mi întinde chilul plin. PAMFILE, C. Ţ. 159&.] — N. din fr. (compoziţie savantă din gr. jf/Atoi «o mie» şi yQdfifta gram»). CHlLOGRAHoansTRU s. m. şi a. (Mecan.) KilogrammMre..— Unitate de măsură a lucrului la maşini şi Ia motoare, corespunzând unei forţe capabile de a ridică la înălţime .de un metru o greutate de un chilogram. Cf. poni, f. 159. . — N. compus, după fr., din chilogram şi metru. CHILOLÎTRU s. m. Kilolitre. — Măsura de capacitate conţinând (teoretic) o mie de litri (în practică, neîntrebuinţat). Cf. climescu, a. 207. — N. din fr. (< gr. yjhoi «mie» şi fr. litre). CHILOLOI9IÂN s. a. v. chiloman. CIUIj6m s. a. şi m. 1°. Hache d\armes. Mdssue. 2°. Coup de poing. — (învechit). 1°. S. a. (In vechime) Armă (H. iv 87), având forma unui baston cu secure la uh capăt (H. v 448), baltac. Cf. DICŢ. Văziipre un harap înfricoşat, carel[e] lovi cu un cărlig ca un chilom, în gura boQatului. COZMA (1692), ap. GCR. î 301/4. Stu-paii sânt nişte găinari cu arme: chiloame, lănci, giumege [= ci< mege]. DIONISIE, c. 164/r4. Ceauşul de iniceri, văzându-l ca un zapciu ice eră, au scos • chilomul şi l-au luat pe cap. [= a început să-i dea în cap], fără de milă. arhiva r. ii 141. | P. anal. Măciucă. Iaca văd trecând un om Călare... şi’n mână cu un chilom. PANN, Ş. II 7/*a. 2°. P. ext. S. m: Lovitură-cu pumnul. Emule li mai dete vr’o câţiva pumni în cap, chilomi d'ăia d'ai lui, îndesaţii. ISPIRESCU, U. 32/2. CHILOMAN — 357 — 'GHIMĂi [Şi: (ad 1) chiliim s. a. Un chilum de fier vechiu. HERODOT (1645),s226, cf. 228. Şi-l bătură cu chi-Mmulă în cap. dosofteiu, V. S. 128. Purlaiu calul zorzonat Şi chilumu’ ferecat. MAT. FOLC. 405; — childmb s. a. Cât eră neică dănac, Purtă calul zorzonat Şi chilombul ferecat. N. REV. R. IV 74. | D e r i v a fc: chilomân s. m. = zdravăn, voinic, tron-can (pamfile, a:). Când l-a făcut mă-sa, eră căt o lingură, şi acU s’a făcut un chiloman de băiet, că nu-li vine să crezi că-i el. ib.; — (cu adjecti v u 1) ehilomăn6sc,-eâscă. Că te-oiu poni Cu cai chilo-măneşti, Că te-oiu bate Cu măc/iuci chilomăneşti. PAMFILE, B. 70.] — Pentru etimologie, cf. pol. kilof «marteau de main, rnasse d’armes» (CIHAC, II 646), sârb. âulum «topuz» v. chilom. CH1MĂT0R / - 358 — CHIMION chimatOr, -oare adj., subst. v. chemă. .r Ohimbâi s. a. v chimval. . CHIMBRIC s. m. sing. '(Comerţ) \ CHIMBBICĂ'S. î. sing.. (Comerţ) j v' clieml>rieâ* i CHIMEROS s. m. — Alcătuire de sunete prin care sh imită, ciripitul rândunelelor. .Românii din judeţul Gorjuîui... spun că' atât rândunica cât şi loştiţnul, când se întoarce la noi primăvara..:, începe a cântă... cu glas trăgăndţ ,şi :.tăngăios: Chimedos, Chimedos! când am plecat, Am lăsat Numai clăi Peste clăi, Numai pari Peste pari. Cănd am venit, Am găsit Urzici verzi, Urzici verzi, marian, o. II 128! — Cf. chilimandros. .CHI99EN s. a., (Boţ.) 1°. Cumin des pres. {Ca-rum, Cărei). 2°. Conandrum sutivum, 3°. Fceni-cydum vulgare. ■ . 1°. Plantă ierboasă, cu flori albe s. roşietice, cu fructe arotnaţice, care.se întrebuinţează în medicină şi la bucătărie. Se mai numeşte şi: chimion - d e -c â m p,. ch imion-sălba tj.c, ş e-căr.eâ, secărică, secăriţă (panţu, pl.), areu, că rău (pontb;rxant). | Spec. ..Fructul acestei- plant.p, care se vinde şi în comerţ.. Zeciuiţi izma şi-rrtătariul şi. cMmenul. BIBLIA .(1688), ,ap. TDRG. Chiminul cel mare. ISTORIA POAMELOR (1573), şp. ,GCR. II 97/27-8. Chimenul, molotrul, cimbrul şi mar arul. PANN, P, V. I .121. , r, chimenul-cailor = c h i m i n u 1-p o r c u 1 u i. 'Ib AR-CIANU ; ;• ■, chimen-cânesc = cocoşei-dş-câmp. panţu, PL.; , . . ' chimen-de câmp. Dăm o iei... chimin de câmp făcut praf. calenjpariu (.1814) 188/21.; . chimin-de-grădină = an a son. Cf. J-iB.; chimen-do-munte = br,ioală. panţu, pl. ;, chimen-dulce = molură. id. ib., cf. LB., ion CR'. i 85; .. . > chimen-neşru = n e gr i 1 i că. LB., panţu, pl.; chiminul - porcului = Peucedanum campestre : Plantă ierboasă, cu flori galbine. id. ib.; chirninul-iirsului = b r i o a 1 ă. id. ib.; ehimenul-ursului-de-munte = brie. Cf. barcianu. 2°. coriandru. panţu, pl. 3°. = molură. LB. [Plur. (rar) chimenuri. LB. | Accentuat şi: c,himen. biblta (1688),,ap. TDRG. | Şi: (Braşov) chimăn s. a., chimin s. a. LB., H. XVIII 40, ( + sârb. cimin) cimin(s. a. cihac, ii 646; (< germ.-âuslr. Kumin s. .din sârb. kim, idem) chim, s. a. (Sălişte), ap. banciu, S., (Răşinari) păcală;■> M. R. 116, H. xvii 226, 348, («pimpinella anisum»)-, cu speciile: chim-de-baltă = Oenanthe aquaHca, chim-sălbatic = carum carvi. PĂCALĂ, M. R. 22. | Diminutiv: (ad 1°) (prin haplologie din < *chi-minişor) chiniş6r s. a. panţu, pl.] —- Din slav. (v.-bulg. kyminu, n.-bulg. kimen, v.-rus. kimihă, .cf./ turc. kimim, ung. komeny; la origine, din grec. xv/tivov, iar acesta din limbile semite, cf. eyreescul kammun). . - CHIme6s s. a. (Bot.) v. chimion. / CHiMER(iu) s. a. v. chimir. > CHUiERiiKU s. a. (Băieş.) £cluşe. — Tii-merlea = împărtitoarea, ţa1 şteampuri, unde vine apa'până la un loc şi acolo se împarte în două. păi ţi, pe două roaie de şteampuri (Roşia, Abrud), viciu, ol. ■ - — Din; ung. kimeriilo «care sleiefte,, s'eacă». lacea. ■ • CHIMEŞĂ îmbrăc:) „s. f. (ş. d.) )- „ ' ■ ' CHIMEŞE (îmbrăc.) s. f. (ş.:d.) J v' Cama? CHIM'ET s. m. Conseiller municipal. — (Sârbism, la Românii din Serbia) Consilier comunal. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. Chimeţii la el acasă că-mi mergeă, Pe fiu-su că-l cătă. id. ib. 295. — Din1 sârb. kmet, «ţăran chiabur; judecător» (v.-sârb. Jcumet «nobil»). Cf. dubletul comite, conte.. CHIMGIE. s. f. - Fouet. ■— (Banat). Biciu, zbi-’ ciu. H. xvm 315. [Accentul?]. ’ — Variantă dialectală a lui cămgie (v. cange 5 ), poate influenţată de a schingiul. ■ ' CHIMIC, -Ă adj. v. chimie. CHIMIE s. f. Chimie. — Ştiinţă care se ocupă cu studiarea elementelor diferitelor corpuri, cu legile după care se combină elementele ,din ,care ] sânt formate şi cu proprietăţile lor. Curs ■ <ţe chimie elementară. Chimie organică, anorganică (s. inorganică), vegetală, minerală. Chimia organică . se ocupă cu studiul combinaţiunilor cărbuneluit. : poni, CH. 277.. [Şi: himie s. f., (Transilv.) chemip s. f. | Familja :, (după..fr. ehimique, idem) chi» mic, -ă adj'. = cu privire la chimie, de chimie; (substantivat; Transilv.) chimist. DICŢ. Prepara? rea chimică şisâ.nţireâ! sacramentală, a mirului,. CAT. MAN. 259, 570.- Mineralogia chimică studiază : constituţiunea. chimică a mineralelor,, caracterele lor chimice, formaţiunea şi zăcământul lor în. pământ şi, în fine, sinteza, adecă reproducerea artir ficială a mineralelor. MURGOCI-LUDWIG, N. .6.. Vom cântări cu o minuţiozitate chimică ( == ca în an ar 1 zele fine ale chimiei) toate acesteyopiniuni. I-iaSt DEU, I. c. 111 /3e; — (după. fr: chimiste, idem) chimist -ă subst. = persoană care se ocupă cu chimia, care. e . versată în această ştiinţă.] — N. după fr. (< grec. p£>?,ite/a). Cf. al chi mi e, CHlMiiilOÂRĂ ş. f. Scie â main.— Ferăstrău de mână, firi z, cor zar (Iaşi). DAME, t. 86. Cf. ch i m i rl i c. i chimin s. a. (Bo,t.) v. chimen. _ CIIIMIIVEŢ s. a. 1°: Pierre fixâe entre le foyer et le mur. 2°. Rebord de la pârtie supferieure de la.cheminâe. 3°. lîtagăre. 1”. = cămineţ (v. c.,si^bt cămin), viciu, gl. 2°. (Bucovina) Margine'ieşilă mâi afară din pâr,1 tea de de-asupra a căminului (cf. WEIGAND, b. 95J, brâul care îucunjură hornul şi pe care -se p.un ,,de regulă, chibriturile (pami<’jle, i. c. 442),-lopăţelele diriprejuriil'hornului (ŞEZ. xviil 269). Cf. t a p ş ă’n, pr icni ciu. ' ' 1 3°. P. ext. Poliţă (făcută în colţul odăii), col ţar. în- colţurile caselor sânt- adesea poliţe (chimineţe) pentru păstrarea multor lucruri, ma-NOLESCU, I' 33. ■ ' J •—Variantă dialectală a lui cămineţ (v. subt cămin). Cf. rut. kominec (jahresber. xxvi-XXIX, 18), ung. kemence. ! ‘ CHltooiS s. a. (Bot.) Cumin, anis âcre. (■Cu-minum Cyminum). Mică1 plantă ierboasă; cu flori ,mici ' albe-liliachii, cu seminţe aromatice, care se întrebuinţează în medicină, la bucătărie şi la'fabricarea licherurilor. panţu, pl., cf. H. xvil 348> 226. Iar -dacă cumva copilul poate să iaie ceva în gură, atunci baba îi dă de băut ceaiu de cimbru, de romaniţă, de anason, de chimion sau de iarba-raiului ■ grig0RIU-rig0, MED; I 108'.■[Şl: chime6n (Pronunţ, -mv -on) s. a., | Adjectiv: chimioniu^ -ie-= de'coloarea negricioasă a chimeo-nului. Cf. ŞIO., DDRF/] . * ' • , •• <>» CHIMIONIU - 359 — .CHIIN chiinionul-capului /(poate, greşală de tipar în loc de 'ch.-calului) = smeoaică. Cf. DDRP., BARCIANU,- ŞIO; ' ■ : ' ■ chimion-de-apă s. -de^baltă = mărăraş. pan- ŢU, PL. ; cf. PĂCALĂ,* M. R. 22; 1 chimion-de-câmp = 1®. chimen (1°). panţu, Pl., LB.; 2°. Peucedanum Silaus (FUSS, ap. TDRG.), Silaus pratensis (barcianu). ! chimion-de-câmpuri=n egr uş Că. PANŢU, PL.; chimion-săibatic = c h i m e ri (1°). id. ib.; cf. PĂCALĂ, M. R. 22; — Din turp. (s. bulg.) kimtân, idem (la origine, acelaşi cuvânt cu chimen). chimiouiu, -ie adj. v. chimion. ClllMllt s. a. 1°. Voute, arcade. 2°. Ceinture; ceinture-bourse, . 1°. | Boltă, arcadă, căriiară mică. Cf. Î)1CŢ. Apă multă, şi bună carea-dp la un loc este adusă, pe chimiruri ăe piatră -înalte. arhiVa, r. ii 32. Un Armean bătrân,, ce şade în nişte chimeruridin' poarta de piatră a Cetăţuiei. Stamati, ap. TDRG. ’ 2°. Brâu lat de piele (îţiflorit ion CR. i 73), âl ■cărui interior fiind gol serveşte de pungă în care se ţiii,banii, cremenea, iasca, etc., şeprai', chingă \l°a),> cî. cingătoare, brâu, ciireă, (Cf. COSTINESCU, LM., ŞIO., CREANGĂ, GL.-, MANO-LESCU, I. 192, PAMFILE, I. C, 50, 354, PĂSCULESC-U. l: P., h. x 47, 509, II 118); p. ext. pungă (purtată la brâu). îmi place ist mindir Şi plunibii 4in chimir, alecsandri, t. 6. Tot cheful mi .se strică,’Când mă văd supus la. bir, Atins tocmai la chimir, id. ib. 40. Ş’apoi iu nu ştii, Pofumbo, ce am eu'Hci la chimir? id. ib 154. Amândoi purtau cioboate... şi chimif cu oţele. ODOBESCU, I 65/i0, Chimirile de piele roşie împestriţate cu desemnuri felurite, tipărite- sau lipite deasupra şi decorate cu alămuri strălucitoare, id. I 483. Ia de colo chimirul cu bani. GANE, ap. ŞIO. Scuturând ehimeriul, scoate cele, două parale, contemporanul, ib. începii a-şi deschide 'mantaua şi a deslegă un chimeriu ce-l aveâ la şolduri, id. II 220. Şi ăoeştia-s buni, stăpâne; pune-i la chimeriu şi taci molcom, creangă, p. 161/4. Ţi-oiu luă de la Fălticeni pălăriuţă cu tăsmâ şi-o cureluşă de cele cu chimeriu. id. A. 62/25-, N’am leţraie la chimir, Să mă pot plăti de bir. ALECSANdkj, p. p. 228b/3. Mocani bogaţi de vite, Cu chimirile ticsite, ib. 257/16. Chimirul s’o fi jvărsat, Banii s’or fi ’mprăştiat. TîSoDORESCU, P. P. 441b. 'Când oiu vedeă om sărac, în chimir mâna s’o bag, Şi de chin şi vai ’să-l scap. JĂRNlK-BĂRSEANU, d. 507. De chimer se desfăcea Şi’n tecşilă se cătă. . Din tecşilă scoase iute Trei surcele de chibriie. şez, IV 131/28. Lui Gheorghe chimir cereâ Şi '’n stână mi-întră. CARANFIL, ap. ŞIO. [Plur. -mire, -şi -miruri. | Şi: chim6r(iu) s! a. j'Diminutiv: (ad 2°, purtat şl de femei H. IV 87) Cliimirâş (cu pron. dial. cimirâş), ghimirâş s. a. Cellalt umpluse de sfanţi chimiraşul. PANN, P. V. I 155. Ţine chimiraşul ăsta. Când vei fi încins cu el, ce vei-voi, te fuci. ispirescu, L. 315/8. Ghiozdănaşul mi-au găsit, Chimiraşul mi-au brodit. TEODORESCU, P P. 442. La el o gă.Ht Mnii de ,găWinaş(i) Plin un cimiraş. VASILIU, C. 29. Chi-miraş Cu gălbihaşi. TEODORESCU, p. p.-440b.] Din turc. kemer «voule, arcade, cintre, ceinture, le milieu du cor.ps» ŞIO, înrudit cu grec. xaţiaga şi lăt. camera (cf. BERNEKER, sl. WB.-556)’, deci formând triplet cii cămară şi comoară; cf. şi ghimirlie. chimir Âş ş. a. v. chimir. CHiMiRÎiîe Si a.- Scie â bois. ■— (Rar) Ferăstrău. Cf. DDRF. — Of. chimici O'ă r ă. 1 —■ .Probabil avem â face-,(la origine) cu' ferăstrăul a cărui- pânză e fixată în cele două capete* ale unui lemn boltit în formă de arc: în acest > caz ■ originea cuvântului - poate fi turc. kemerli-«boltit». ■ CHiMÎş s. a. Tuyau de pipe.—; (Banat) Ţeavă 1 de pipă. TDRG. ■— Rostire dialectală a lui camiş* CHIMIST s. m1. v. chimie. ^ i 5 i- ■ chimiţă s! m. 1°. Nom du diable. ■ 2®.' Ni-gaud, sot.~ 3°. Bouffon. - 1°. Numele dracului, bogrea', dr. -ii 654. . ■ 2°. (Numai în ’D ICŢ.) Prostălău, găgăuţă. - • '.3°. (Munt.) Persoană (mai ales”copil s. tânăr) care vre'a să facă pe alţii să râdă prin mişcări'şk gesturi de bufon şi prin vorbe pe care el le crede de spirit. 25 un Chimiţă! ■ . . . —■ Numele unui personagiu bucureştean vestit1 prin drăciile sale. V. Bogrea, Dacorom. ii 654. ' CHIMIŢĂ s. f. Cage. — (Numai la DDRF.)Go-livie. — Cf! chiţi mie, chişiţă*. . - chimiţă s. f. 1*. Nceud (dans le bois). -2°. * Paille (dans le mCtal). — Numai în DIGŢ. - - 1°: Nod în'lemn'. DDRF. ' : ! ■ ' . 2°; Fir în metal (DDRF), in fier (DAME, T.) — Cf. sârb. kimica (dimin. din kiina, '«siirculus," germen»). ■ • . • CHIMITIRION f s. a. j[ CHIMITiR(lU) S. a. j V- C,mltn- » CHIMSI t Vb. lVa. (Numai la anon. car.) KimnSsc (fără traducere). [Derivate: chimnit t s. a. ib. chimnitiiră s. f. ib.] Cf. chemni, cimnt. - CHIMKICÂRIIT s. a. Grange adossâe k une ecurie. — (Transilv.) Feldăra (cf. ferdelă 4°j şurii, în dosul grajdului, sub acelaşi acoperiş (Gura-Râului, jud. Sibiiu). VICIU, GL. — Cf. p i m n i ţ ă. CHIMOC s. m. Nom de chien. —-(Banat). Nume de câne ciobănesc, h. xviii 305. — Poate,.câne din regiunea Ti mo cu lui. CHiMU(R)ijUiTA s. f. art. v. chemuiui. CHiMUS s. m. sing: (Anat.) v. chim2. CHlMVÂli s. a. 1°. Cymbale. 2°. Cloche, — (înyechit.; întrebuinţat mai ales la plur.). 1°. (t) La cei veclii, instrument muzical compus din două jumătăţi de glob de aramă’care şe loveau una cu alta. Lăudaţi cu bune viersuri de cliimvâle. DOSOFTEIU, PS. 497.' Chimvale' răsunătoare, barac'. AR. 80. în trâmbiţe şi ’n chimvale, pe loc cum au răsunat, S’a cutremurat teatrul.' PANN, E. îl 80/„.! 2°. (La unii scriitori moderni; arhaizant; impropriu) Clopot. Cf. DOSOFTEIU, mol. ŞI deodată clopotele bişericelor prinseră a' viii melodios în dimineaţa limpede; din patruzeci de turnuri CâU-tau chimvalele de aramă, sadoveanu, Săm. v. 906. [Şl: chimbâl s. v. DICŢ ] ’■ ,* îh — Cuvânt intrat :prin .biserică, din; paleosl. kimvalu, idem (< 'grec. xti/tfiaJm)» Cî; i dubletble ţ i m b âlă şi ţ am b a 1. - < ■ ? > ••' >»■'. ■ t . y- . ,. fi- CHIN s. *a. 1°. Souffrance, tourment, > tortuţ'e,-(physique). '2°.' Chagrin, souffrance, torture (.mo-s rale).. ~ ; a; . .s.-, GHINA - 360 - CHINC1U 1®. Suferinţă fizică (crudă), caznă, muncă, tortură, supliciu, (t) patimă. Cineva sufere, t r a g e, cearcă, f petrece, fe ţinut de, f cade în chinuri.-Se zice: a munci pe cinevâ cu, a (su)pune la, a aduce cuivâ chinuri, f a d â pe cinevâ chinurilor. Kin = cruciatus. ANON. CAR. Ca împreurafi-vă chinurelor lu h'nslosu, bucuraţi-vă. COD. VOR. 160/,. (: Că simteţi soţi scârbelor lui Hristos, bucuraţi-vă. N. TEST. 1648; ce întru cât părtaşi sânteţi patimilor lui Hristos, bucuraţi-vă. biblia 1688). Să se muncească cu mare chin. CUV. D. BĂTR. II 230. Şi aduseră toţi bolnavii de toate boalele şi de chinure ţinuţi şi drăciţi pre luni şi slăbiţi de vine şi ven-decă ei. TETRAEV. (1574), 205. Chinul crudei. CORESI, Ev. S0/15 Trude şi chinure. id. ib. 221 /3. De chinuri să mă vindec, id. ib. 244/28. Chinurilor drăceşti să-l dea. id. ib. 2S3/6. Cad* în chinuri. id. ib. 2 7 3/29. Mainte vestind chinurile ce erâ ve-nitoare spre Hristos. N. TEST. 1648 (: mărturisieâ de ale lui Hs. stras ti. COD. VOR.; mai nainte mărturisind ceale în Hs. patime. biblia 1688), ap. COD. VOR. 141. [Hristos] să deadc pre chin şi pre răstignire. RAFAIL (a. 1661), ap. GCR. I 182/n. Se întâmplă, de cad la robie şi petrec multe grele năcazuri şi chinuri. LET. II 174/31. După un chin (tipărit greşit chip) de [o] jumătate [de] ceas, în sfărsit îşi dete duhul în manile călăilor săi. C. NEGRUZZI, I 165. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi ’n ochii miei se vede ’n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi şi blonde plete? EMINESCU, P. 46. De durere, chin mi-e somnul; foc şi fiere traiul mieu. COŞBUC, F. 131/„. Cumplit mă blesleri,ă: Să fiu în lume de chin, Să trăcsc ca un străin. ALECSANDRI, P. P. 379b/,,. Cum e Badiul pus la chin, Să-i dau un pahar de vin. TEOnoRESCU, P. P. 547. Omorît cu grele chinuri. DDRF. Chinurile facerii (LM.), morlii (id.). 2°. Suferinţă morală apărătoare, lortură, necaz mare, supărare peste mâsuiă, grijă, nevoie, (t) dosadă. (Slav.) Străstl, pristrâstie = chin sau vătămarea inimei. MARDARIE, l. 3414. Plânge.ţi-vă, hlipinău, de chinurile voastre cealea ce viru spre voi. COD. VOD. 131/e (: plângeţi, văetându-vă, de scârbele ce-s veniloare spre voi. N. test. 1648; plângeţi văitându-vy, spre do să zile vua-stre. biblia 16fc8). Spăsit-ai de chinu (rău C., grijă C2, nevoe H., nevoi D.) sufletul mieu. PSALT. 52/2. Chinurile vieţii îl înaltă. MARCOVICI, C. 11726. [Amorul] mă făceă a cercă toate chinurile despărţirii. C. NEGRUZZI, I 61. Ai suferi acele chinuri morale ce nu se pol descrie, id. I 243. In lumea asta plină de amaruri şi de chin. EMINESCU, ap. DDRF. Chinurile amorului însă, dacă-i tăiese cheful şi liniştea, nu-i tăiese fi pofta de mâncare, gane, ap. id. Dragostea e ’nşrlătoare Ş’aduce chinuri amare. JARNlK bâRSEANU, D. 219. Când măicuţa m’a scăldat, Ea ciupa că mi a ţipat Tul în, umbra nucilor, Spre chinul voinicilor. ib. 18. De-ai şti, lele, dragă floare, De ce inima mă doare, De ce trag atâta chin Şi de dorul cui suspin. DOINE 4/19. Pă cel în chinuri să l mângăi, iur nu în mai mari chinuri să-l cufunzi. IORD, GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 233. Chin şi suspin. PAMFILE, C. [Plur. chinuri, f chinure.] — Din ung. kin, idem (trecut şi la Sârbi: kinj, kina). Cf. chinui • CHINA s. f. (Geogr.) Chine. — Numele ţării Chinezilor. [Şi: Hina t s. f. LET. ap. TDRG. | Adj-ective (substantive): (după ital. .chi-nesei chinez (cu plur. mase. -ezi şi în Mold. -eji), -ă adj. şi sub t.; riunezoâică s. f., chinezâsc, -căscă, adj. = a(l) Chinei, (locuitor) din China; fig. cu totul necuno^cător (al unei chestiuni), ignorant, cf. ageamiu ; f chi tai. A! Chinezule, care ai o sută de litere! C. NEGRUZZI, I 10. Ceramica chineză. Un chinez, o chinezoaică. Limba chineză s. chinezească. 41- Se înec chinez (MAT. FOLC. 1175), = se preface că nu înţelege, că nu ştie nimic. Ei, stimabile, prea le fuci Chinez, dă-mi voie! CARAGIALE, T. I 141. Locul alergărei este... afară din oraş, unde este gătită o galerie de scânduri în felul chinezesc. C. NEGRUZZI, I 35. [O casă]: împodobită după obiceiul chinezesc şi turcesc. GOLESCU, I 55. Zidul chinezesc : zidul care îm-prejmueşte China spre miază-noapte; fig. stavilă pentru orice spirit inovator. Prea vă îngrădiţi cu ziduri chinezeşti!; — (formaţiune literară stângace, care n’a prins) chinicigc, -căscă f adj. = chinezesc. Aceşti chiniceşti filosofi. ARHIVA.R. I 157. | Adverb: chinezâşte adv. = în felul Chinezilor, ca Chinezii, în limba chinezească; fig. aşâ încât nu se înţelege nimic. Cei care cântă latineşte, franţuzeşte... sau măcar chinezeşte pot plăcea pedanţilor, dar nu-s poeţi români. RUSSO, S. 15. Îmi vorbeşti chinezeşte! | Abstracte: (după fr, chinoiserie) chinezcrie s. f. = prescripţie s. pro-cedere (biurocratică) complicată cu formalităţi (ce par s. sânt) inutile, îngreuietoare, absurde; lucru absurd, absurditate;—chinczfsm s. a. = fhine-zerie. Idei anticivilizatoare, nedemne de secolul aî 19-lea, un chinezism la marginea Europei, maiorescu, d. I 78.] CHINA f vb. I v. închină. CHINĂ s. f. Pied (du rouet). — (Transijv.) Căpătâiul s. scaunul în care e înfiptă urzitoarea (Bratei, Tarnava-mare). Cf. viciu, GL, CHINĂ s. f. (Bot., Med.) v. chinchină. CHINĂP | s. a. Corde.-—(Turci: m) Frânghie, ştreang. ŞIO. Chinapuri şi funii (a. 1783), ap. id,. [Plur. -napuri.] — Din turc. kinab, «corde de chanvre». ŞIO. CHiNÂie s. a. v. chenar. CHlNĂltÂUS s. m. sing. v. chinoros. CHIISAKGÎU f s. m. PScheur. — (Turcism).. Pescar. ŞIO. Oameni rânduiţi pentru trebuinţa carvasaralii laşului, adică şase cantaragii şi şase chinargii (a. 1826). ŞIO. — Din turc. kenargy «pecheur qui pe.che sur le bord de la mer». ŞIO. CHiNĂRtri vb. IVa v. chenar. CHINAVĂK S. a. ) CHINĂVÂK s. a. 1 v- ch>n<>™-- CHINCHIMOÂCĂ s. f. Veilleuse. — (Vale, jud.. Sibiiu) Opaiţ făcut dintr’o bucală de zdreanţă («râză») muiată în seu. Com. ittu.—Cf. chichineaţă (II 2°). CIIINCHÎT, -Ă adj. v. cimpi. CHINCHINĂ s. f. (Bot., Med.) Quinquina. — Arbore exotic (din China s. din Mexic), » cărui scoarţă se întrebuinţează ca leac împotriva frigurilor; p. ext scoarţa acestui arbore. Îşi petreci â zilele, plămădind cuntaride şi pisând thin~ chină. C. NEGRUZZI, I 205. [Şi (forma scurtată, < fr. quina, idem) chină s. f. LB. maiorescu, cr. iii 387.] — N. după fr. Cf. chinină. CHINCIU t S. a. Tresor. — (Ungurism). Comoară. Kincs — thesaurus. ANON. car. — Din ung. kincs, idem. GHINDE1U — 361 - CHINDIE CHiNDEiu s. a. v. chindie. CHINDEIM Ă si f. Allumctte. — (Ungurism, în Transilv.) (h.brit (Ciunga, Vereşmorl. Uiuara). VICIU, GL. [Pronunţai, probabil, -d’rrcă.] — Din ui g. kingyerîya '{h.brit)) (din kin = ken «pucioasă» şi gyertya «lurnânaie»). CHIXDESÎ vb. lVa v. cliindisi. CHISBETE s. f. V. tindechr. CHINDEU s. a. Mruchnir de lele; essuie-main. — (Ui:guri;.m, în Transilv.) Bucată de pânză albă (s. vărgată, cu flori V. IlANEŞ, Ţ O. 21), înti ebuinţată ca legătură de cap (H. xviii 60) s. pentru şters faţa şi mânile s. ca podoabă la icoană s. la ferestre (V. HANEŞ, Ţ. O. 113, Cf. PĂCALĂ, R 521). Cf. maramă, basma, tulpan, b a r i ş, ştergar, şei-vet, prosop. Chivdeu de pânză vechiu (a. 1752). IORGA, s. D. XII 63. 6 chindee subţiri (a li-03). id. ib. XII 146. Nevestele [din Bozia?] poartă în ţoale silele pe cap chivdeu (învelitoare albă) ţtsul de ele din bumbac. MOLDOVAN, Ţ. N. 328 Şterge-ţi ochii cu iiăframă, Dur plânsul nu baţjă ’n seamă Şi-i mai şterge c'un chivdeu, Lacrimile curg mereu. JARNlK-BÂRSEANU, D. 119. Cf. MÂNDRESCU, P. P. 3l/13. Ma-riufo cu chivdeu, Vai de măritatul tău! Că te-ai măritat cu dracu' Şi f'-i beutur bărbatu'. JARKlK-BÂRSEANU, D. 185, Bate-o, Doamne, şi-o Meneşte! Nici de oaie nu plăteşte! Că de-o pui la lucru greu, Îşi leugă capul c’un chindeu Şi zice c’o doare râu. RETEGANUL, TR. 148/20. Nici de pat nu-s lepedeie, Nici pe culme nu-s chivdeie. CONV. LIT. XXIV 1092 [Plur. -ddc, şi -deauă. MARIAN, î. 251/£0 I Şi: ohindiu s. a. 4 chindie (a. 1814). IORGA, S. D. XII 170; — (hiperurbanism) findiu s. a. Findeae la. 1811). id. ib XII 227. | Diminutiv: chindejiţ (pronunţ. -de-uţ) s. a. păcală, M. R. 412, 521.] —■ Din ung. kendo, idem. HiiMSEi T s. a. v. chindeu. CHIND1CĂ s. f. v. chindic. chindie s. f. 1°. Avres-midi (differentes heures selon Ies rfegions), apres-dîuee, soir. 2°. Collution (de quatre heures). 3°. Concert du soir (au palais du prince). 4°. Instrument de musique, yrosse caisse. 5°. Tour (dVu 6tait annoncee l’heure de «chindie»). 6°. Darue paysanne. în România veche. întrebuinţat adesea la plural. 1°. Timpul zilei între aminz’ă şi seară (Şişpşti, în Mehedinţi, ce m. N. ionescu, mai precis: până la apusul soarelui LM., cf. H. I 188, 194, la a-murgul serii H. Iii 141, la ioşiiea luceafărului de seară H. II 262), timpul între ora 3 şi apus (COSTINESCU), între 2 şi 4 (ŞIO., H. îl 247), între 2 şi jumătate şi 3 (Vâlcea, pamfile, a. 83), la al doilea ceas după amiază (Brâescu, m ), pe la ora 3 (h. ii 2991, la ora 5 (II. m 144), întie 5 şi 6 seara (h. xviii 26). seara, la vecernie, în amurgit (H. XVIII 315), la toacă (alecsandri, p. p. 395/20), când s<-arele se apropie de wpus (cf. id. ib., COSTINESCU, MARIAN, î. 189/,2, RĂDULESCU-CODIN, L. H. II 271, 277), când e soarele de un copaciu de deal (VÂRCOL). După cum se află soarele mai aproape de amiază sau de asfinţit (cf. LM., pontbriant, ŞIO, barcianu, H. v. 377), se face, în unele regiuni, deosebire între chivdia-mare (între orele 3 şi 4 Dolj, H. V 5, pe la ora 4 Dolj, PAMFILE, A. 82) şi chindia-mică (între 4 şi 5 Dolj, li. V 5, la 6 ore H. XVIII 261); aceasta se mai numeşte şi cin a-mică (PAMFILE, C. 35). Caii soarelui cu fruntea spre apus şi carul spre ursul-cel-mic a întoarce, adică după 9 ceasuri de zi, prin chindie. CANTEMIR, ap. ŞIO. Inlr’acră zi au dat războiu foarte tare, pân’ la vreme de chindie. LET. I 2i2/„. Slă-tut-au războiul peste vreme de chindie, ib. I 271 /39. Dr două ori făceă divan în si, deci la divanul cel de dimineaţă dioreă toţi la divan, iară la cel de chindie îmblă fustaşii pe în târg, chemând oamenii la divan. ib. II 5/,6. Când au fost pe la chindie, numai ce au împlut Turcii ograda, ib. II 304/30. Au mers Luni toată ziua, până în vremea chindiei, ib. II 357/17. Mâncă afion dimineaţa, şi la. vreme de chindii bea pelin, cu ulciorul. ib. III 181 /15. Iar cănd au fost mai înainte de chindie, au trimes Viziriul de au chemat pe Ini-cer-agă. ARHIVA R. II 84. Docloru’ să fie datora merge căte de două ori pe zi, dimineaţa, şi la chindie, să vază pe toţi bolnavii (a. 17b9). URICARIUL, I 97/10. Când vine îndărăt? Pe la chindii, cocoane. FILIMON, C. II 73. Trierătorii, de se vor sili a pune pe arie mai înaintea zorilor, atunce pot să strângă vravul la par pe la chindii. I. IONESCU, C. li>6. Au ţinut lupta de la chindie până a înnoptat. BĂLCESCU, M. V. 659/21. Intr’o sfântă de, Vineri, cam pe la chindii, numai iar s’a .pomenit cu stema din cununa împărătească, că se umflă şi creşte. DELAVRANCEA, S. 82/,8- M'am pornit şi eu la vie. Cam sub sară, la chindie. CONTEMPORANUL, II 419. Şă se apuce de legat pe la chindii. SANDU-ALDEA, P. 164. Pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. ISPIRESCU, L. SOO/25. D’amiazi pănă în chindie, Taie Novac şapte mie. POP. ap. GCR. II 304b/,. | P. e x t. Parte a cerului unde se află, în aparenţă, soarele «la ch'ndii». Soarele se lăsă în chindii şi cosaşii se adânciră niţel pe cotoarele puloagelor. SANDU-ALDEA, SĂM. IV 954. Pe tim,pul cănd e soarele la chindie... MARIAN, na. 153/]3. Soarele scăpă la chindie. DUNĂREANU, CH. 134. Cănd soarele eră la chindii... FUNDESCU, L. P. 116/u. Se suciră şi se învârtiră, până a fost venind soarele în chindii. STĂNCESCU, ap. ŞIO. Cănd fu soarele ’n chindie, Mi-eră lupta cu mânie. ŞEZ. III 215b/;,,. Pân’ eră soare ’n chindie, Rămase Tătari o mie. POP. ap. ŞIO. Fii cu ochii după soare; De-o da soarele ’n chindie, Tu s'alcrgi la prăvălie. MAT. FOLC. 46. # Mâncare de chindii = gustare luată între amiază şi cină, ojină, cf. 2°. Cf. cihac, II 563. 2°. P. ext. Masa pe care o iau lucrătorii, la câmp, pe la orele 4 după amiază (Mahala). Com. I. nandriş. Cf. o j i n ă. 3°. f Concert de seară, dat de muzica domnească, cf. tabulhanâ, ii u b e t. Cf. ŞIO. Slrâns-au mehterii şi tabulhanagii[i] a ţării, şi puueă de băteă chindie în toate zilele în Curte. LET. II 1 24/j6, cf. III 174/„, 327/8. 4°. t Instrument de muzică; spec. tobă mare, făcând parte din instrumentele meterhanelei. Cf. ŞIO. Pentru aci ca, eu încă laud pe tine, cu chindii. PSALTIREA (1651), ap. JAHRESBER, III 173. 5°. P. ext. Numele unui turn observator, în Târgovişte, de pe care se vesteâ chindia. ŞIO. 6". (Şi prin Transilv. de sud) Numele unui danţ ţărănesc care aduce cu sârba, dar se joacă cu paşi mai mărunţi şi într’un tempo accelerat, precipitat. Cf. SEVASTOS, N. 281/„, JIPESCU, O. 51, PAMFILE, J. III, S. V. 69, PĂRVESCU, II., H. II 120, 168, 208, 263, 276, IV 12, V 376, IX 156, XI 203, XII 44, 132, XIV 94. Ziseră lăutarilor să le cânte pristoleanca, chindia. FILIMON, C. II 346. Hai, iubito, haid' cu fuga, Să jucăm şi noi chindia. COŞBUC, B. 177/,3. In toiul sârbei, chindiei, mo-caricei, cănd tinerii... jucau, de rupeau pământul... ŞEZ. XII 31. [Şi: cilindru s. a. H. II 271, 277. Chindeiu’-mare (H. XIV 416), -mic (ib.); chindii! s. a. H. Iii 4, 144 ; (cu asimil.) cliingLie s. f. (Şişeşti, în Mehed.) CHINDINAR - 362 - CHINGĂ Com. N. ionescu ; (cu metat.) tinghfe s. f. (Te-cuciu) HEM. 171, (Vâlcea) VÂRCOL, V. | D i m i-nutive: (Ad 1°) chindioâră (pronunţ, -di-oa-) s. f. = chindia-mică: pe la ora 3 (Dolj pamfile, A., cf. H. V 19) ll gonea, cât îl goneâ, Zi de vară până ’n sară, Pân’ aci la chindioâră. GIUGLEA-Vâlsan, R. S. 300; — chindiuţă (pronunţ. -di-u-) s. f. = chindia-mică. H. V 377; — (ad 6°) chindica s. f. PAMFILE, J. III.] — Din turc. ikindi, «temps entre le midi et le coucher du soleil, Ja prifere que la loi prescrit de faire vers la moitiâ de ce temps». ŞIO. Cf. a c h i n-d i e. CHINDINAR t S. ar Poids. — (Numai la moxa) Măsura de greutate de 150 de litre. Cf. id. 387/27. 1200 de chindinare.de aur, un chindinar este ISO de litre. id. 387/26. — Din n.-grec. xsvx-rjvdgtoy (= m.-lat. centena-rium). Cf. cântar. TDRG. Cf. dubletul centenar, chindioâră s. f. y. chindie. CHINDISI vb. 1 Va 1°. Broder. 2°. Sculpter, omer. 1°. A broda, a coaşe în (s. la) gherghef; cf. împistri. LB., viciu, col., bud, p. ţ\, brebenel, gr p. Se apucă fina... de gătirea cămeşilor,... cosăndurle şi chindisindu-le, cu toată dibăcia acului său. marian, nu. 75/2. Îmi coase şi-mi chindiseşte Ouleraş lui taică-său, Batistă lui frate-său. teodorescu, p. p. 61b. | Refl. A-şi brodâ cevâ. Ţese, lano, ţese. Te cam chindiseşte Şi te cam găteşte. MAT. FOLC. 13. 2°. P. ana 1. A sculpta, a împodobi a garnisi cevâ, Cf. b-rebenel, gr. p., marian, nu. 753/12. [Şi: cheldfsi vb IVa. Ţese-mi, cheldeseşle Şi mi se găteşte, pamfile, c. 120; chindesi vb. IV* păsculescu, l. P.; (cu rostire dialectală) cindisi vb. IVa pamfile, crăc. 163;— chindosi vb. IVa. ci-mi coase şi-mi ehindoseşte De-un guler şi de-o basmă. ŞEZ. xiii, 111, cf. 115; — (cu asimilare a foniei) ghindisi vb. lVa. Ea-mi şade şi ghindiseşte cămaşă tătăne-său. ion CR. iii 166; — închindisi vb. IVa. Coase, 'nchindiseşle. teodorescu, P. P. 792, cf. 410b ; — (derivat nou din chindie) închindl-vb. IVa. Ea tot coase şi ’nchindeşte. pop. ap. TDRG. | A fost ra-c te: chindisire s. f., chindisit s. a.; — chin-diseâlâ s. f. = brudare; parle brodată a îmbrăcămintei. Chindiseala de preste umeri se numeşte umăraşi şi altiţă. (Jina, jud. Sibiiu) HEM. 933/40; — cliindisitură s. f. LB. = broderie. Cusăturile sau chindisiturile de. pe cămeşi şi pieptare sânt. reprezentate în măsură mai mică. MOLDOVAN, Ţ. N, 56. Partea de dinainte a iei, din grumaz până ’n brâu, dimpreună cu chindisitura de la gât, cusută pe creţ, se numeşte ciupag. brebenel, GR. p. | Part.-adj. chindisit, -ă = brodat; împodobit. (Ad 1°) Cămaşa are guler chindisit, la bătrâni cu armciu roşu sau vânăt. id. ib.; (ad. 2°) Jugul are două scăndurele... chindisite ( = garnisite) ori săpate cu flori, brebenel, gr. p. Sub [—în] decursul ospăţului, mai face nunul încă o cinste finei sale, predăndu-i adecă un măr mare şi frumos, chindisit cu cruceri şi băncuţe. MARIAN, NU. 753/12.] — Din n.-grec. xevtw, xevn£«> «piquer, broder» ci HAC, 11 647. chindii! s. a. v. chindeu şi chindie. chindiijtĂ s. f. v. chindie. CHINDOSI vb. IVa V. chindisl. CHÎNDROS s. m. sing. 1 CHÎNDRU s. m. sing. | v. chinoros. CHÎNDRIJS s. m. sing. ) CHINEA art. Ştefan-vodă că-mi veneă, Cu putere tot aşâ, Şi peste cioban că-mi da, D'o bună ziua că-i da: «Bună ziua, măi ciobănel». Miu sta,, de răspundeâ: «Mulţumesc Domniei-tale!» Ştefan-vodă ce-mi grăiâ: «Chinea [explicat'de editor prin:' «formă pop. cu sens de exclamare»], bată-l mumă-sa». Iar ciobanul răspundeâ: «Am un tată cnm bătrân Şi o mamă cam bătrână...» (Celeiu, în Ro-manaţi). păsculescu, l. p. 232. [Accentul?] — Pare a fi bulg. kinâ «ce? ha?». chineji vb. IVa V. chinez. CHINEMatogrâf s. a. v. cinematograf. Chinez, -Ă adj., subst. v. China. CHINEZ s. m. 1°. Chef d’une contr6e. 2°. Mairp.) 2°. t (Ist., păstrat numai ca nume patronimic).' Cnez. Pavel Chinezul, a fost în secolul al XV-lea uri viteaz, oştean Ia on Chinezu. 2°. (Azi, prin Banat şi Oltenia) Jude comunal, pri^ mar. Com. coca, gr. băn„ ion cr. v 346 giugleÂ-Vâlsan, r. s. ; cf. vornic. Scrisoarea... e. scrisă de chinezul din salul lui. POPOvlCI-BĂNĂ-ŢEANUL, ap. TDRG. Baş chinezu’ al din sat Mare saboj a-adunat. 6IUG LE A-VÂLSAN, R. S. 102.’ [Verb: chineji IVa. intrans. = (Banat) a func-ţionâ ca primar; cf. vom ici. Am chinejit mulţ\ ani. Com. COCA. | Abstract (formaţiune savantă): chinezât (chenczât) s. a. [PiC, in Abstam-mung der Ruinăni^n] lămureşte poziţiunea■ kene-. zalelor româneşti. SLAVICI, ARDEALUL .114 ] — Din sârb. knez «principe, primar». Cf. dubletul c n e a z, c n e z. '. ■ ; chinezât s. a. v. chinez2. CHINEZERIE S. f. CHINEZESC. -EÂSCĂ adj. Chinez^şte adv. v. China. CHINEZÎSM s. m. sing. CHINEZOAICĂ S. f. CHINGĂ vb. IV v. închingâ. CHINGĂ s. f. 1°. Ceinture (de cuir), courroie; sangle, sous-ventriere, surfaix, bricole. 2°. Traverse;, traversin; râble, ringard; liure; tringle. 3°. Bande de terre longue et 6 troiţe. 1°. Făşie ţesută (H. x 508) din lână s. din cânepă, s. făcută din piele, care serveşte a) la încins, b) la strâns, c) la ridicat cevâ: a) Cingătoare (purtată de bărbaţi peste, brâu, Bilca, în Bucov., com. G. TOFAN), b r â n e ţ; (2°) simplu scurt şi lat (marian, ch. 48) cu care se încing ţărancele (cf. H. X 512), mai ales fetiţele, (com. marian) s. băieţii (cf. id. I. 66/9) şi băieţari-, dr.ii (com. furtună), brâu (1°) (de cureâ, mic COSTINESCU), chimir (2°), cureâ, bete, şerpar. . Cf DICŢ. Cf. f r â n g h i e (II 1°). .[ P anal. Chingile mantalei = două bucăţi de stofă la spate care se încheie spre a strânge mate taua peste mijloc sau a o face mai strânsă Ia spate, gaică. TDRG. v . b) Bandă ungă de cânepă ş- de cureâ, cu cataramă, cu care be strânge şeaua s. pătura pe ?pk narea animalului (COiVSTiNESCU), taftur (PÂM-, FILE, I, C. 49, com. FURTUNĂ). _ c) Banda ce se pune pe umeri, pe la spatele, gâtului, spre a ridică o greutate (pontbriant). |-La lăsatul sicriului în groapă se Întrebuinţează două chingi. Cf. marian, î. 322/21. | La potcovitul boiler, se trec două curele late, numite chingi,, pe supt pântecele şi pieptul boului, spre a-1 putea ridică, cu scripetele, ca să nu atingă pământu cu CHINGĂ - 363 - CHINICESC picioarele. Cf. liuba-iana, M. 125. | Pat de' -chingi: în care salteaua se aşează pe nişte bete late, numite, chingi şi care se poate desface şi strânge, după trebuinţă. Kinge. ANON. CAR. Strânge chinga pe zdravenele-i şale. ALECSANDRI, P. III 283. Cănd nu-ţi [ = nu veţi] , mai aveă plumbi, încărcaţi cu nasturi de la chingă. id. T. 1505. Chingile, şeaua ly,i, frâul, ferecate cu ■ argint. Arată cum, că luate de la vr’un mare Leah sănt. c. NEGRUZZI, I 121. Chingi fine pentru şelari şi .tapiţeri. MON. of. ap. TDRG. Căpestre, guri de hamuri şi chingi de cănepă. id. ap. id. Tatăl fetei, cum îl vecie pre mire, îi-dă o chingă (taflur) de şea. MARIAN, NU. 126/2„. Făt-frumos înşelă şi în/rână calul, şi chinga o strânse, mai mult decât altă-dată. ISPIRESCU, L. 4/34. Scoate, scoale la ocale. Cănd la plată, nu-s parale, Băgaiu mâna ’n punga chingii, Găsiiu aţa mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333b. Zeaua nu mă ’ndeasă, Şaua nu m'apasă, Frâul .nu mă. strânge, Chinga nu. mă frânge. ALECSANDRI, P, P. 63/,,,. Nu scotea şarpe băla or, Ci 'scoleă o cingă de aor (Şona, Târnava-mare). MAT. folc. 1071. (Complinit) Surugiul întră pe scenă îmbrăcat cu poturi de abă, ilic de postav..., chingă de cureâ bătută cu ţinte, ALECSANDRI, T. 45. #. Cal bătrân cu chingă roşie: potriveală proastă, lucru ridicol. Cf. zanne, P.i 352 A strânge în (rar, din) chingi = (propriu) a închingâ strâns (calul etc.); (fig) a strifft,torâ pe cinevâ, a-1 sili să facă o mărturisire, să plătească etc., a-1 luâ din (s. de) scurt, a -1 s t r â ng e cu uşa (cf. ŞEZ. ix 147), a-1 î n c o ţ i. N’am arme să ’ncing, Nici murg bun în chingi să strâng. BIBICESCU, P. P. 161. Şeaua pe dânsul puneâ Şi din chingă mi-l strângeă. TEODORESCU, P. P. 53b. Pentru că ei au nădăjduit că el [=taurul[, după vreme, îşi va lepădă sălbătăcirca sa şi... apoi prea lesne îl vor puleă strânge în chingi. CANTEMIR, ap. TDRG Un şelar (ia congres): Trebue să-i strângem în chingi pe adversari. CARAGIALE, M. 57/21. Mă duc la jăndari, trebue să să scociorască ei, să strângă ’n chingi pe toii borfaşii. SADOVEANU, P. - S, 104. Strânsă ’n chingi de împăratul, (baba) spune lot ce ştiă. SEVASTOS, ap. TDRG. A slăbi din chingi = (propriu) a Jăsâ chinga (calului) mai slobodă; (fig.) a mai lăsă pe cinevâ să răsufle, a nu-l mai strâmtorâ aşâ de tare. Şi mai slăbind (şarpele) pe om, din chingi. ISPIRESCU, ap. TDRG. Mă ţin chingile=mă simt în putere, sânt în stare (cf. mă ţine cureaua). Toate danţurile sănt bune, când bate în piept inima aprinsă a tinereţii şi când te ţin chingile. D. R. ROSETI, ap. TDRG. 2" P. anal. (La unelle, construcţii, etc.) Bucată de lemn (rar, de fier), prinsă de obiceiu de-a-curmezişul peste altele şi servind la întărirea lor, stinghie. Cf. LB., costinescu, com. ittu. | (La ^războiul de ţesut) Chingile sânt cile două •b fa n i''('= scânduri) care leagă tălpile războiului. damE, t. 134, pamfile, I. C. 272, com. ittu, cf. şez. viii 146, i-i. x 500, 512. [.Razele, c a r a f-tele s. stinghiile urzitoarei se mai numesc şi chingi. Cf. damE, T. 141, PAMFILE. I. C. 264. | Stinghia care împreună picioarele mesei (Cf. LB., costinescu), stâlpii porţii (PĂCALĂ, M. R. 477), care întăreşte patul (com. TOFAN, com. FURTUNĂ) etc. De răul bărbatului, S’a rupt chinga 'ypalului. ion- CR. I. 121. | (Dulgh.) La casă, Jc o aj^a1.^chLejQ-t_oj-X^e a^(7°) unde se împreună [Icăpriorii {com. ITTU), laţul bătut peste căpriori (com. id.) Chingile adaptate diagonal pe sub căpriori măresc rezistenţa la presiunea vântului. PĂCALĂ, M. R. 405. Chingile destinate a asigură rezistenţa ■ porţii şi a formă scheletul pentru căptuşală. id, ib. 440. Cf. DDRF. La şură, stinghie pusă între bârne. Cf. jahresber. XIX 101. La fieştecare două s&geţi se, pun câte două chingi de-a-curmezişul co-şeriului. I. ionescu. C. 167. | La moara de vânt, d r e v e 1 e aripelor şi braţele brâului. Cf. damE, t. 162. H. x 539. | La car, stinghiile care împreună scândurile care formează fundul (damE, t, ii) şi scoarţele căruţei (cf. id. ib. 12). Doi în car, Doi sub car. Doi pe chinga carului. ZANNE, P. II 72. | Brăcinar (II 2°) la plug. PAMFILE, A. 36. | Chingile grapei, în care sânt înfipţi colţii. Cf. damE, t. 36. | La unealta de risipit moşoroaiele (care seamănă cu grapa): în mijlocul acestora [a grinzilor] săt punem două chingi, câte de două palme departe una de alta; chingile să fie de fier. I. ionescu, C. 46. | Puntea ferăstrăului. Cf! damE, t. 86. | Stinghiile mesei de dulgher. Cf. id. ib. 114, pamfile, I. c. 122. | Stinghia care împreună doagele fundului unui butoiu. Cf. damE, t. 89. | La piua tâbăcarului, stinghia caie leagă cei doi drugi bătuţi în pământ. Cf. pamfile. I. C. 42. | La teasc, chingile ţin doagele puse în dăltuitura mesei. Cf. i. ionescu, p. 252. Pe chingi, numite şi mâni, argeâ s. cleşte, se sprijineşte popul teascului. Cf. damE, t. 82. j Parte a luntrei (v. car b o ş, cf. id. ib. 126) s. a dur basului (antipa, P. 468). Acestea sânt numite şi postovoale. | La plută, lemn rotund (cojit s. necojit), gros de 15—22.cm. lung de 4—-5 m., care serveşte la «cusut» lemnele în plută. CIUPALĂ, pl. Se mai numeşte şi: c o n c i u, f ăl cea (4°), fleaşcă (viciu,'gl. 100—1), cunună, tar, căpătâiu (com. ittu). Cf. pamfile, i. c, 105. Chingă cioplită = chingă bună de pus în plută, cioplită pe jumătatea care vine aplicată peste măr-gelătură. CIUPALĂ, pl. | La lemnele aşezate în' steri, cârligul, copcia s. 1 <■ g ă t u r a care ţine parii să nu se aplece. Com. ittu. | La scrânciob, chingile s. ţi it oarele sprijinescsăgeţile. Cf. PAMFILE, I. c. 470. 3°. P. a n a 1. Făşie de pământ lungă şi îngustă. BRĂESCU, M„ cf. H. IX 361. Cf. funie (3°), sfoară, şuşeniţă, hlizâ, cureâ. [Şi: (ad 2°) chirgă s. f. = o partea mesei de dulgher. DAME, T 114;—(cu asimilare, poate din cauza rimei) chincă s. f. Te-au cam strâns în chinci Bietele opinci, zanne, p. iii 262; — (hiperurbanism) pingă s. f = funie s. prăjină pe care sânt atârnale cărnurile afumate. Tu şuncă dafumată, Ieşi afară din cămară... Da pogoară de pe pingă... (a. 1792, Amlaş în Transilv.). IORGA, S. D. XIII 41. | Diminutive: chinguţă s. f. (Ad 1°) Să tragi ţolu’ [de pe cal] Cu picioru’ Şi chinguţă Cu mânuţa. jarnIk-bârseanu, D. 264; — chinguliţă s. f. (Ad 1°). Doi voinici... aninau cu veselie Unu-o salbă ’n chinguliţă, Altul flori la pălărie.. ALECSANDRI, p. I 73. Căluşelul lui: Puiul leului, Şeuliţa lui: Falca zmeului, Chinguliţă lui: Doi balaurei, Cu capul de zmei, Decoade ’nnodaţi, La gură ’ncleştaţi. teodorescu, P. p. 92b, cf. ŞEZ. I 113/22, mateescu, b. 116; — chinguşoâră s, f.. (Ad 1°) In fundul secriului, se pun în cele mai multe părţi numai nişte chinguşoare curmeziş. marian, î. 236/g | Instrument: chingâr s. a. (Dulgh ) = rindeaua cu care se lucrează legăturile lemnului, mai cu seamă chingile (Corbeşti, jud. Ciuc) Com. ITTU, cf. H. xvi 134], — Din lat. *clinga (rezultat prin metateză din chig(u)la), idem. Cf. ci n gă, închingâ, d e s-chingă. chingâr s. a. (Dulgh.) v. chingă. ohisghih s. f. v. chindie. CHINGUIiIŢĂ S. f. 1 chinguşoârĂ | V. chingă. CHISIGUTĂ S. f. i £ Chinicesc,'eâscă f adj. v. China. ,; CHTNIN - 364 - CHINTAL CH1NIN s. a. (Med.) v. chinină. CHININĂ, s. f. (Mpd’) Qiiinine. — Âlcaloid vegetal extias din scoarţ,a arborelui cinchina, din familia RubiaceeloY. Cf. bianu, d. S. Sulfat de chinină (şi, famil ar, prescurtat, numai chinină) = medicament contra frigurilor, format din chinină şi acid sulfuric. Cf. poni, ch. 383. Ne-a dat şl America cevâ: din coaja unui copac american se scoale chinina, leacul frigurilor. ME- ^ HEDINŢI, P. 34. [Şi: prin Transilv. (după germ. Chinin, idem): ciiinia s. a. POLizu(cu disimi-lare, incult, popular) chilină s. f. Unii oameni, după ce au cercat fel de fel de doftorii — ferindu-se bine înleles de chilină [chină], căci nu le aduce nici un folos, — pentru a, scăpă de friguri, se duc pe la dăscăli... şez. vi 86.] — N. după fr. (derivat din quina). CHiNlşÂtr s. m. sing. (Met,)Mercure.—(Ungu-risrn; termen minier din Munţii-apuseni) Mercurin. Cf. VICIU, gl. După alegere, aurul care e în nisip îl freacă în un mojeriu { = piuă) mai mic, cu chinişău (argirit-viu). id. ib. — Din ung. k6nsay «vitriol, acid sulfuric». LACEA. CINIş6r ş. a. (Bot.) v. chimen. CHlNOGRECESC, -EASCĂ f adj. Grec vul-gaire.— (întrebuinţat la feminin, despre limbă) Grecesc comun, obicinuit, aplâ. (Substantivat) A învăţă elineşte şi chmogrecească. E. kogăl-niceanu. ap. TDRG. — Formaţiune literară, din n.-grec. «ptvog «comun, obicinuit» şi gnccsc. CHiriOLOGIUE f s. f. Communication.—(Grecism ; atestat n^mai la dumitrache, 415). Comunicaţie. De acum înainte să riu mai aibă Ţara leşească căt de mică chinologie. — Din grec. xoivoXo^âa, idem. CHINONIC s. a. (Bis). = priceasnă. Cf. TDRG. [Cântăreţii] n’au mai putut să cânte nici cheruvic nici chinonic. ghica, s. 61. [Şi: chenonic | s. a. ăp. TDRG ] — Din m.-grec. xcivaivixov, scil. ăn/xa s. ToonaQiov, propriu «cantaie (tropar) cântată în comun». Cf. TDRG. ' , CHINOROS s. m. sing. Noir de fumâe. •— Funingine fourte fină, înt ebuinţată pentru colorat. Cf. DICŢ. [Accentuat şi: chinoros. TDRG. | Şi: chi-nordz s. m. sing. Chinorozul, pe semne, are efect răcoritor, caragiale, n. 102; —( + roş) chinordş s. ni. sin?. Bidinehiţile... slujesc la trasul brăielor CU chinovar sau chinoroş prin prejurul caselor şi ferestrelor: pamfile, I. c. 2 ; — (forma etimologică) chinrus s. m. sing. Chînrus 6 loţi. calendariu (1814), 172/j,: — (Braşov, probabil dintr’o formă « săsea că) chinărâus s. m. sing.;— (Mold.) chindros, chiiidrus s. m. sing., chindru s. m. sing. De-o leacă de lutişor galben ori de chindru negru... de tras brăie. N. REV. R. II 226 ] — Din germ. Kienruss, idem. TDRG. chinoros s. m. sing. 1 . CHINOROZ s. m. sing. J v‘ clun0r08- CHiNov s. a. v. chinovie. chinovar s. a. (Min. şi Industr.) = cinabru. LB. Pvţintel pxaf de chinovâr. PISCUPESCU, O. 311/20- M"teiu.vodă isrăb şte şi logăf ălul pune alături pecetea domneaseă cu chinovar. ODOBESCU, I. 438. Sicriul e văpsit cu chivovur roş. BURADA, ap. TDRG. Btdineluţile... slujesc.la trasul brăielor cu chinovar sau chinoros prin prejurul caselor şi ferestrelor. pamfile. I. c. 2. Obiceiul femeilor de-m bol cu chinovar bobocii de raţă ori cei de gâscă..., ca să nu se deoache... PAMFILE-LUPESCU. CR 166. Părţile ce se jupoaie se ung cu un ir făcut din pudr.l, tămâie albă, camfură şi chinovar. PAMFILE, B 13 [Piur. -varuri. LB. | Şi: (M ld.) chinăvâr s. a. TDRG, chinavar s. a. cihac, II 647], — Cf. n.-grec. mvvdfiaQi. xiwaftaQi, rus. hinovari, idem. cihac, 11 647. Cf. dubletele cinabru şi ţ i n o b e r. CHINOVesc. -eâscă adj. v. chinovie. chinoviâii f s. m. v. chinoviarh. r, CHiNOViÂii, -Ă adj. v. chinovie. CHINOVIARH f s. m. Ctnobiarque. — (Numai la dosofteiu) Stareţul unei ch novii. Mănăstirea svăritului 'lheodosie chinooiărhului. V. S. 26/2. [Şi (după monah): chinoviâii f s. m. ib. 10.] — Din grec. y.otvof3ide%riz, idem. chinoviceşte f adv. v. chinovie. CHINOVIE s. f. (Bis.) Monastere de cino-bites. — Miinăstire (de călugări care trăesc în comun). DICŢ. L-au trimis... la chinovie, adecă la obşte, dosofteiu, v. s. 199, cf. 75/». în-tr’una din acele mănăstiri, economul chinoviei, spre răspuns la dorinţa mea de circetări şi descoperiri istorice, mă duse în biblioteca mănăstirii. BĂLCESCU, M.. V. 545/6. Călugării Orientului. şi chiur cei din unele chinovii din ţara noastră... au luevat asemenea obiec'e. ODOBESCU, I 451. El ajunse la 31 de ani călugărul Petru şi stareţul chinoviei .din peşteră IORGA, L. R. 134. [Accentuat şi chinovie s. f. TDRG. | Şi: chindvirc s. a. DICŢ. ;,ohin6v s. a. polizu. | A d j e c t i v e: chinov6sc, -fâscă = a(l) chnoviei, aparţinând unei chinovii. -Şi încărcară nouă cară Cu povară Nouă chinoveşti (într’o varia,nlă chioveşiî,= din Chiev) Şi nouă mocăneşti. ŞEZ. VIII 110;—chi-noviâl. -ă (pronunţ, -vi-al). DICŢ. Sf. Schit chi-novial (a. 1856). uricariul, iv 409/2?. | Adverb: chinovic6ş(e f = ca într’o chinovie. Se po-ronceşte ca să vieţuească chinoviceşte. ib. iv 416/„. — Din slav. kinovij 1, kinovije, idem (din grec,. xoivâfiiov < xoivoz «comun»! laolaltă şi fiiog «vieaţă». Cf. CIHAC, II 647. Cf. chin o vi t. CHINO VÎT, -Ă s. m. şi f. (Bis..) Cenobite. — (Aproape ieşit din uz) Călugăr călugăriţă dintr’o chinovie. Cf. COSTINESCU. Calistrat, egumenul mănăstirii Putna, împreună cu chinoviţii săi. URICARIUL, V 138/,» [Derivat: chinovitic, -ă f adj. = chinovial, de chinovie, costinescu.] — Din n.-grec. xoivoflhrj; (xoivofSioTrj;), ' idem. cihac, 11,647. Cf. chinovie şi dubletul c e-n o b i t. chinovitic, -Ă f ad:. v. chinovit. chinoviu s. a. v. chinovie. chinrus s. m. sing. v. chinoros. CHINT s. m. (Zool.) Souris. — Şoarece de câmp,, numit şî* poponeţ- H. II 322. — Cf. chiţă-i, ch i.ţ o r an, ch i ţ c a n. CHINTĂ! s. a. Quintal.—..Unilate.de greutate de 100 de funţi s. de o sută de mii de gr.ame (.climescu,. A. 209), c â n,t a r (1 j, m a j ă (cpSŢj-nescu). [Plur. ,-«ale şi -taluri.. | Scris şi cuintÂI. costinescu.], ' . ; \ 365 - CHINUI CHINTEŞ — N. după fr (lat.-med. quintale, din arabul quintar). Cf. dubletul cântar. chînteş s. a. (îmbrăc.) v. contăş. CHINTESENŢĂ s. f. 1°—2° Quintcssence. 1“. (Ist. fnos.)aSul>stanţă eterată," cunsid. rată ca al-cincilea şi cel mai subtil element, extras dih corpul care o conţinea şi despărţită de alte patru elemente mai puţin fine. 2°. Pai tea cea mai fină, cea mai de seamă, cea mai preţioasă, cea mai importantă, cea mai reprezentativă din ceva, elementul cel mai ales, cel mai subtil; cf. lamură, miez, floare (111 3*1; p. ext. tip, model. Quintesenţă de mizerii de la creştet până ’n tali-ă. EMINESCU, P. 246. Poeziile lui, în care şi-a întrupat... quintesenţă cugetărilor şi simţirilor... MAIORESCU, CB. îl 303. în faimosul «Salon carre» din Louvre... este aşe-gaiă la un loc quintesenţă piciurei frumoase, id. ib. II 194. Cu mure prestigiu rămân însă numai operele ce exprimă tipuri esenţiale. Ba chiar esenţele, cu vremea, sânt înlocuite prin quintesenţe. mehedinţi, conv. lit. xlii 176. [Şi: cvintes6nţă s. f., scris şi quintesenţă s. f., (Trans lv., latinizare) cintes^nţă s. f. DI( Ţ ] — N. după fr., după lat. scolastică quinta es-senlia. CHINTIC f s. m. Drachme. — (Transilv.) Măsură de greutate întrebuinţată odinioară prin Ardeal, corespunzând unei drahme. LB., LM. [Şi: (Transilv. <-geim. Quintl) cvinlel ţ s. a. (rostit, probabil, cvintăl). In care apă puţin alaun, ca un cvinlel într’o l/2 ăe fărtaliu de apă, să se bage. CALENDARIU (1814) 177,]. — Din ung. kontin? (< germ. Quint, Quentchen = 1,66 gr.), măsură de 5/is- CHINTUŞ s. a. (îmbrăc.) v. contăş. : CHINUI vb. IV(a) I 1». Faire souffrir, torturer, tourmenler. 2°. Faire souffrir (moraiement), tl/39. Kinuilku-rnS = cruciof. anon. CAR. Cine (hiuueaşte după voia lu Dumnezeu,. COD. VOR. 161/,,. (: carii pat lău. N. testament 1648; ceia ce pătimesc, biblia 1688). El srutură şarpele• în foc, şi nu chinul nemică rău. COD. VOR. 96/14 (: nece un rău nu p ă ţ i. N. testament 1648; nemică rău n’au păţit, biblia 161-8). Căde chinuiiu eu aceasta pentru robi... CORESI, EV, 471 De chinuiaşle un nod (= membru al corpului), CM acela toatele dor. id. ib. 34225—6 Cătu se chinuiră intru pustie, id. ib. 4/15. Iară lu boleşti şi chinueşti. id. ib. 3;;8/3e. [Sluga] rău ce boliiâ şi se chinuită, id. ib. 225/37. Cât iaste fiecămi bolnav atâta a chinul şi a răbdă. id. ib. 244/a Chinuiaşle feciorul lui de lună. id. ib. 79/,9. Mendai... ■ au chinuit pre mare. MOXA, 354/8. se cădeă lui ll[vi4o]s să chinuiască. VARLAAM, C. 179. In lună noaă să înrlrăceaşte şi rău chinuiăşte.r id. ib. 263 Chinu&scu într’această pară de foc. id. ib. 329. Să l bage în ocnă în toată viaţa lui, acolo să chinuiască (Munt. să se chinuiască). prav. 672. Pentru numele svinţiii tale chinu&scu. DOSOI TEiU, V. S. 37. Pentru, căci (= pentru ce) aţi venit acum la mine, când v’aţi chinuiţii? biblia (1688) 182s. La ce-l făcuse oare Dumnezeu [pe Muteiu] să chinuiască şl pe o lume şl .pe alta? nădejde, ap. TDRG. Sermana, s’a .chinuit aşa până despre ziuă. CREANGĂ, p. 98/6. Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuesc de palm ani! id. ib. 100/,8 E păcat de moarte să chinue Mala fetiţă atâta! retJîGANUL, p. i 26. Sărmană inima mea! Multă vrtme-ai tot jelit, Tot mereu te-ai chinuit! JARNÎK-BÂRSEANU, D. 218. ITurlurica] unde-aude să pocnească Puşca cea vănătorească, Ea se duce s’o lovească, Ca să nu mai chinuiască, reteganul, , TR. 14. Mai văzut-ai om pe lume Să chinuiască ca mine? SEVASTOS, N. 164/22. | (Cu complement intern) Ce chin au a se chinul oamenii? CORESI, EV. 218/,. Căt chin chinuescu de draci | cărei se pleacă lor. M. ib. 238/35. 2°. Refl. A se supune la chinuri s. privaţiuni, a se munci, a se osteni, a se căzni, a face mari jertfe (pentru cevâ s. cinevâ). Şi a trupului poh-tire chmutlu-sc-au, de au răbdat. CORESI, EV. 13/27. M’am chinuit,, de l-am crescut şi l-am, scos din toată nevoia; şi acum..., pur’că văd c’am să rămon fără dânsul! CREANGĂ, p. 81/,a. Eu îs dracu’ cel mure, care mă chinuiam să scot. roata de la carul nuntaşilor. ŞEZ. IV 3/s ' [Prez. ind. chinuesc şi (ffi. rar) chinuiu. | Şi: chenu) t vb. IV* COD. vor. 129/3. | Abstracte: chinuire s. f. (Ad 11°) (iSlaV:) Strâdnie = pătimire,... chinuire, nevoire. mardarie, l. 3402. St âslu=c/. pamfile, a., mat. folc. 1209), care n’are vederi limpezi (pamfile, j. ii>, miop (mat. folc. 1209,' Com. G. NISTOR); spec. (prin apropiere de chiur ?) chior. (Braşov); care caută cu un ochiu la făină şl cu altul la slănină (BUGNARIU, NĂS.), care se uită chiorîş, sbanghiu, şaşiu. [Şi: (cu pronunţare dialectală) ciomb s. m. bugnariu, nâs. chiomp, chioâmpă pamfile a., j II, ion cr. vi 315; — (suspect) chiom, chioâmă.. adj., sub.,t. BARCIANU;-—(tu Munt., Râmnicul-Sărat; ad 2°) scliiornh. schioâmbă adj., subst. I Abstract: c’Jotpbie s. f. = miopie. DDRF. j. Verb: chiompăni l Va = (intrau s.) a umblâ în bobote, cu ochii închişi (ion cr. iii 156), a lucră pe întunerec (pamfile, c.), Mai chiompănesc (cos) la o cămaşă, id. ib.; (refl., a te trudi ca să vezi. id. A.] — Etimologia necunoscută. (Cf. ung. dial. — prin nordul Ardealului — lompe=tompa, «nătărău, netot, idiot»), CHIOMBIE S. f. j CHiOMP, chioâmpă adj., subst. | v. chiomb. chiompăni vb. IV^ J "s CHIONDOREÂIjĂ s. f. Mine renfrognee. Faţă posomorîlă, privire încruntată. De şase cmi» de când îmi mănânci zilele cu neajunsuri şi sărăcie; în fitece oră, socoteli şi catastişe, bufneli şi chiondon li! delavrancea, s. 6. — Cf. î n-chiondorâ, chio ndorîş. CHIONJJORÎŞ adv. (Regarder) de traverş, en . louchani. — (Mai mult în Muntenia, familiar; în. legătură cu verbele «ase uită,» «a privi», «a căulă»} urît (ION CR. IV 123, PAMFILE, j. i), încruntat', cruciş (PAMFILE, J. I), chiorîş (2°). In .curtea lot cului de alegeri, se văd două tabere răznite..., ui-tându-se chiondorîş unii la alţii, jipescu, ap, TDRG. Fraţii lui Ţugulea începuse a se uită la. el cam chiondărîş. ISPIRESCU. L.. 320/lo. Zmeul îi cătâ chiondorîş. id. ap. RUDOW, XVII 410. Drucu\ te uiţi ca la popă, adică te uiţi chiondorîş, răii (Botoşani şi Dorohoiu). ION CR. IV 123. [Şi: chion» dortiş adv. Nu le uitâ chiondoruş la mine. pann] P. V. II 106; (la alexi, suspect) chiondoi-6s adv.. CHIONDOROS — 367 - CHIORĂÎ —■ Derivat din (în)chiondorî, cu suf. adv. -îş. 'A. Scriban, Arhiva a. 1914, 133, se. gândea a ung. kondoros «încreţit»; Şăineanu, Intl. orient, I 115, la o contaminare între chiomb ■— care însă e cunoscut mai mult în Moldova, Bucovina şi Ardealul de nord — şi chiorîş). Cf. chion-d o r e a 1 ă. €iiso\i>okon adv. I , CHIONDOItUŞ adv. | v- CHIONDVZ s. m. sing. 8orie de froment. — O specie de grâu (nedefinită mai de aproape). H. II 319, CJ1IONI vb. lVa v. pioni. , CHIOKTÂG s. a. (Cui.) = ohitonag. Gutăi, din care [femeile] făceau belteă şi chiontag. ŞEZ. XII 5. CHioPEiîG s. a. v. chepeng. CHIOPERCĂ s. f. (Cui.) Vase de cuisine. — Vas (nedefinit, mai de aproape), care serveşte la gătitul bucatelor. H. vii 187. — . oale din ung. dial. csiporka (dimin. lui csi-por = csupor), «ulcică». . CHIOK, CHIOARĂ adj., subst. I. 1°. Borgne. (Piece) percee; con espond au franţais: (pas) un rouge liard: rien. 2°. Louche.'o". Myope. 4°. Aveugle. 5°. Lumignon. 6°. ^ls. 7°. Fugiţii de Siberie. (Fenetre) opaque. II. (Eau) pure. I. 1°. (Despre om s. animale) Care vede numai cu un ochiu (costinescu), s. care are numai un ochiu (LIUBA). într’una din zile, fiind acent vezir la fereastră, şi eu slobozind o săgeată după nişte pasări, l-am lovit din greşală în ochiul cel drept, şi a rămas chior-vezir. GORJAN, H. I 106. O iapă, chioară de ochiul slăng. MON. OF. ap. TDRG. Li-şilele, nefiiud chioare nici moarte, au zburdat. .CREANGĂ, p. 46/22. Am o căţeluşă chioară. PAMFILE. C. 25. In ţara orbilor (cel c'un ochiu s.) chioru-i împărat. PAMFILE, J. I; cf. IORD. GO-LF.SCU, ap. ZANNE, P. VIII 232. Şi o găină chioară, scurmând, găseşte câte odată mărgăritare. ZANNE, P. I -166. îi de râsul chioarei ----- e prăpădii, e de râsul lumei, de batjocură, furtună. Ai fi (cuivă) gura Moară — a vorbi prea multe, a-i umblâ gura. Stăi, că nu ţi-e gura chioară; Ţine rândul, ca la moară. PANN, P. V. I 15. MarfĂ rhioură = se zice despre nuci şi ouă, al căror interior nu se cunoaşte, id. ib ParA (s. leseaie) chioară = găurită la o margine (cf. ŞIO), fără valoare; (după «a nu fi» s. «a nu aveâ») nimic (rădulesCu-codin, î). A’u e In ea pară chioară, pann, p. v. I 18. O pară chioară nu mai aveă. MARIAN, SA. 251. Făiă să le plătească nici lescaie chioară. JIPESCU, ap. ŞIO. Mai ledgă-ţi banii, voinice, Şi mai pune-i la chimir, Că-ţi măi trebue de bir; Că tv-ajunge-o vreme rea, Făr’ de chioară de pară, ŞEZ. IV 142b/2. (Substantival). N’are chioară în pungă. ■CARAGIALE, T. IX 5. ■ 2U. Care se uită cruciş, chiorîş (şi vede dublu), chiomb, ceacâr, şaşiu, cu un ochiu la făină şi cu altul la slănină: Astăzi, par’că-s chioară, Undi-i unu’, par'că s doi. CONTEMPORANUL, II 143. Dragă mi-e leliţa chioară, Suflă ’n foc se uită ’n oală. DOINE, 215/s. #. Cine t.răeşle cu chiorii, se învaţă a se uită cruciş. ZANNE, p II 521. 31. P. ext. Care nu vede bine (LM.), cu vederile scurte, miop. 4°. : Pi in exagerare) Orb (momentan). Ce dracii’, eşti chior? TDRG. Să nu le uiţi înapoi, că acuma vine mama; căci, cum te-i uită înapoi, îţi ia ochii şi rămâi chior.’ŞEZ. I 229/3. Dare-ar Dumnezeu să te văd chior! H. II 32. # A da chior prste cinevâ = a da năvală, orbeşte, prosteşte, peste cinevâ. Nu vedeâ nemica; da chior peste ce apucă. CREANGĂ, p. 243/3. Dar ce-ai păţit, măi pahoni ţule,... ziseră oamenii boierului, care dau chior-unul peste altul, de par’că aveau orbul găinilor.. id. ib. 304/,t. Ivan atunci, văzând că moartea dă chioară peste dânsul, se stropşeşte la ea, zicând: Paşol, vidma, na turbinca!- id. ib. .312/,. A o luâ de-a-chioara = a merge orbeşte, fără a şti încotro, a o apu^â rama. De acum s’o luăm de-a-chioara, şi unde ne-a fi scris, acolo vom ieşi. id. A. 30. | Fig. Orbit (momentan), fără judecată, fără minte. Am font destul de chior, ca să te cer pe Une de necastă! TDRG. 5°. P. anal. (Substantivat) Chior i lampă de gaz primitivă (care dă o lumină atât de slabă, încât abiâ vezi), de tablă s. de pământ, numită şi gaz(orniţă). C.f. pamfile, i. c. 59. 6°. P. anal. (La jocul de cărţi, substantivat) Chior ,= as, birlic (fiindcă are un singur «ochiu»), H. II 245, 301; 7°. (în limbajul lucrătorilor din apropierea Rusiei) Fugar din Siberia, care n’are paşaport, contemporanul, III 572, notă. Chiorii îngroapă pe cineva, ib. 8°. P. anal. (Fereastră) oarbă, cu geamuri astupate cu hârtie, prin care nu străbate destulă lumină. Cf. ŞIO. Odăi joase, *u fereslruie chioare. CONTEMPORANUL,; v 144. II. (Prin cojifuziune cu chiar, v. c.) Apă chioară = apă. curată, (se zice mai ales despre o băutură caie. la gustat, nu are calităţile aşteptate, d. e. despre un vin slab, falsificat). [Şi (toate formele următoare, rare): (ad 3°) chiorc s. m. BUGNARIU, NĂS.; —■ (cf. turc. kărleme «or-b:me») chiuralim adv. = încrucişat (şez. II 186/36), chiorîş. | Abstracte: chiorie (POLIZU), chiora-nie (pamfile, J. i) s. f. = defectul celui chior. | Substantiv: (în batjocură) chiorilă s. m.: se zice cuivâ, când nu vede un lucru care-i stă în dium; spec, (în basme) uriaş cu un singur ochiu (ŞIO). Ac.esta-i vestitul O chilă,... văr primar cu Chiorilă. CREANGĂ, P. 244/3. | Loc. adv. La Cfriorăni: se răspunde unuia care caută un lucru ce-i stă în fală. pamfile, j. i.] •— Din turc. kjor (kor) «orb». (în Ardeal, poate, prin mijlocire sârbească: cor, idem). Cf. c h i o r î, chiorîş, ^î n) c li i o r c h i o ş a t. CHIOR interj. Cri de la dinde. — Strigătul curcii. Cf. TEODORESCU, P. P. 349b. . — Onomatopee. Cf. chiorăi (2°). CHIORĂI vb. lV(a) intrans. 1°. Gargouiller. 2°. Glougluter. 1°. (De pre maţe, mai ales ale edui flămând) A produce zgomotul caracteristic (prin mişcările gazelor din interior)., pamfile.. c., ii. iv 56. Să postească şi să u.mble nemuncat, Maţele să-i chio-răiască. pann, p. v. II 115. Mergând pe drum, au flămânzit grozav, Încât nu mai ştiă ce să facă? îi chiorăiă maţele cumplit. SBIERA, p. 210/)3. Se duse într’un suflet la Bacus, pocăltit de foame, cu maţele chiorăind şi cu burta lihnită. ISPIRESCU, U. IO6/21-2.. Dar din borş care sorbeă, Maţele îi chiorăiă. marian, SA. 260. îmi chiorăesc maţele, de foame (Bilca, în Bucov.). Com. G. TOFAN, cf. . (chiorăe) ROMÂNUL GLUMEŢ, I 48/le. # Când inima (= pântecele) chiorăcşte. Gura nu prea conteneşte. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. II 217. | P. anal.. Cănd îţi chiorăe gâtul, ai să bei vin. şez. vi 35. 2°. (Despre curcă). A produce strigătul caracteristic acestei pasări. Cf. bolborosi (3°). Curca chiorăi'şte (chtoraeşte). I-I. III 325, VI 143, X 141, 538, XVI 160. Curcile chiorăe. H. X 498. CHIORĂNI - 368 - CHIORÎŞ '' [Prez. ind. chîorăiu şi (mai’rar) chiorăisc. | Şi: chiorâi vb. IVO*) (de pre curcă) H. I 170, Iii 140;— gftionii, (ghiorâi) vb. IVU) = a chiorăi (1°), a clocoti prin maţe ' (ION CR. III 187). Umblă cu triatele ghiorăirtd. i. itiNESCU, M. 470. Ne ghiorăesc maţele, de foame. creangă, p 257. Îşi .strânge cureaua, ca nu-i ghiorăe maţele. CRĂSESCU, E. 8. Îmi ghiorăe maţile, de foame, contemporanul, v. 195. Cu ciupicile scârţâind şi cu maţele ghiorăind: se zice de cei îmbiăcaţi bine, dar care nu au ce mâncâ. zanne, p. iii 114;—1 chioroi vb. 1 V(a). Curcanul chiuroe H. I 367; — chiriii vb. IV(a\ Curca cherăeşte H. VI 30;—chiorcăi chioreâi vb. IV(;l) Curcii cheorcăeşte. H. I 188, VIII 2b2, xii 326. Curca chiorcâe. (H. I 347), chiore&e (H. vii -226, 315); — (+ ghiorc) gliiori'ăi vb. IV» (COSTINESCU); — chiorcăni vb. IV». Curca chior-căneşte. H. II 99, .20.7, 273, VII 441, XII 171, Oăina chiorcăneşte H. ix 283;—chercăni vb. 1 V(') Curca . Tierc&neşie (H. i 328), chercăne (h. IX 396, 429). Bibilica chcrcăneşte (H. iv 85), (cu hiperurbanism) piercăni vb. IV(a). Curca piercăneşle. H. IV 85; — corăl vb. IV(a). vaida. Băieţ'i... corămdu-le • maţele, de foame, marian, o I 154; — ţrorăi vb. IV(a). dh;. I 96; — (+ cârţăi) chiorţui vb. I V.i.g. a privi pe cinevâ cu d spreţ (COSTINESCU). A trebuit tă luăm căciula din cap la orice uriaş s'ar fi chiorît la noi, pe lathntare. jipescu, ap. TDRG. Cu chiorii chior&şii. Cu gângavii gângăveşti. zanne, p. II 533. IV. Refl. A se uitâ lacom (pamfile, j. i), a mâncâ cu ochii.,1 [Şi: (rar) clJori vb. IVa. | Abstracte: chiţ^ rîre s. f., chiorii- s. >a., c'iioiîtiiră s. f. DICŢ. | A d j e c t i v:- c .ioril, -ă. DICŢ:]. — Derivat din chior. CIIIORÎE s. î: I CUIORÎLĂ s. m. J v* clliorl- chiorîş adv. v. chiorîş. CHIORÎŞ’ adv., adj I. 1°. (Vhec) en fermant'un aii. 2°. (Regarder) en louchaut, de ti avers. 3°. Aveu-yUment. 11'. Loiiche. I. Adv' 1". închizând un ochiu (şi privind cu celălalt printre gene. Com. LiuBA), spre a vedeâ mai limpede (cu deosebite spre a ţinti cu pu-ca), ochind A da chiorîş la (s. în) cevâ — a ţinti, a ochi (cu puşca), a luâ la oclliu. In pădurea de la strungă Sânt de cei cu puşca lungă, Care dau ehioiîş la, pungă, alecsandri, p. i 57. Tu dai chiorîş în fiară, şi allul face cu ochiul tinerei tale sdţioare. obOBESCU, iii 97/26. 2°.'Ca chiorii (2°), cruciş1 cu privirea ceacâră, chiondo r î ş; fig. dlntr’o parte, cu coada ochiului, cu dispreţ, peste umăr, cu asprime, cu duşmănie. Începură (cocoanele) să se critice una pe alta, de la distunţă,' şi să se privească, câni chiorîş. TE-leor, ap. TDRG., Mi se păreă că mă ’ncunjuri, că te uiţi'chiorîş la mine. CONTEMPORANUL,, vi, voi. I 483. Mătuşa Catinca se uită la el chiorîş. Dunăreanu, ch. 85.. Stăpânu-iău, ca stăpânii-tău; ce [i-'a face el, asta i deosebit de başca,- zise împăratul, uitându-se. chiorîş la dânşii, creangă, P. 266 10. ' ' . 3°. Ga orbii, orbeşte. Cf. chior (.4'). # A da chiorîş de cinevâ = a da peste el fără multă bălaie de cap. Corbu: Cum? a.i obraz să-mi spui mie că n'ai vrea să afli unde am as asculte ce-i spui, etc., spre a îrfdemnâ caii etc. Chiote netocmite şi hueţe neauzite, cantemir, ist 32/33. Ml. cheamă cu chiote desperate. DDRF,. t'ăcuiu.., dintr’un, chiot simfonie. EMINESCU, p. 43. Nu pot să sufăr chiot,' scâvţâială, Şi zgomote de jocuri de popiei. .GORUN, F. 4l., Xţiţă prirn<ţ%u’) îl zări, dar nu-i dădu chiot. RĂDULESCu-Nij}^,, ap. TDRG. DădU chiot, strigă, ţipă, dară nimeni nu-i răspunse. ISPIRESCU, L, 395/20. \Cumjz ajuns■ la poartă, a, început să dea îţi chiote d'âcqlo, şă. le ,d.eschiză poarta. ' şez. iii 75/j. Docfiiana cea■ : fmm.oasă C’auzeâ tocmai din cg,să, Chiotpbl flăcăilor, Şcărţăilul carelor. „ ALECSANDRI-,jP,' .3,9.0/fli De cev dai .chiot astă-,noapte., măi nea Ioane ? H. II, .27. Ce trece peste apă şi nu face valuri? [==, I. II, 24. CHIOT • —370 - CHIP Chiotul]. şez. I 299. | P. anal. Strigătul unor pasări. Cruda gaiţă o'urtnăreâ [pe păsărică] cu chiote mari, prin aer. ODOBESCU, Iii 193/„; 'b) Strigăt' de buourie.de veselie,'de biruinţă; (întrebuinţat une-ori la sing., cu înţel'eş colectiv) zgomot de strigăte multe ca acela, ce făc ţăranii la nunte (COSTINESCU), chiu. Să le dăm chiot c:u... sfâMul nume A Domnului nostru. DOSOFTEIU, PS. 61. In mijlocul chiotelor de.bucurie sălbatică ale-Turcilor, bălcescu, ap. DDRF.1 Iată se aude zgomot', împuşcături şi strigări, Chiote de biruinţă. C. negruzzi, I 125. Boierii închinau şi urau pre Domn cu vivate’ zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote, şi tunurile prin bubuit, id. I 151. Cântările cu chiot, strigările şi zgomot, Păn’ şl pe surd îl face să-i ţiue urechea.. id. II 230/8. Ţineâ nunta câte o- săptămână, tot î'n chiote şi ’n chipote. alecsandri, T. 82. Ei, frate Arbure, nu. 'tragi un chiot de bucurie? 'id. - ib."''l'47i. Vinul curgeâ din butii sparte şi chiotele despicau b'olta ceri,ului. EMINESCU, n. 4/J9. Ei petrec în pin şi ’n chiot orjce noapte, până ’n zori. id. P...71. Cănd îmi' văzii-iu Iubitul mieu codru ’n picioare, Şi cerul albastru cu soare, De chiote-abiă mai putuiu. COŞBUC, F. §5/4; . . ş) .(învechit; întrebuinţaţ.,a,proape numai;J.a sing., cu-înţeles colectiv) Strigate .de luptă, de atac. Cu ţine.da chiot. d,o‘softeiu, ps. 144. [Calul] de de-parţe. ulmă războîult,cu chiotu şi strigare.- biblia (1688) 3802. Cu marc chiot spre înluntrul cetăţii pUrcegând, pre oricine timpinâ, subt sabie puneâ. CANTEMIR, hr. 477/12. S’au scornit chiotul între C&zacii; cei den frunte, şi au slobozit focul. let. 1 ,313/ia. Turcii şi cu Tătarii... au făcut un chiot mare .şi au dat o năv.ală straşnică, ib. II 356/Is. Iar cfind, [Moscalii] au fost la poarta Crămului, aşa. le-au dat Tătarii un ■ chiot cu. mare năvală, cât părea că vor trece preste Moscali, ib. II 429/la. Pedestrimea da năvală, cu chiote mari. dionisie, ap. TDRG.; d) S.trigăt de vânătoare, de go.ană (cu care se alungă fiarele). Toate a munţilor înalte vărvuri ’de iuţi chiote şi groase huete în clipă se covărşeâ. ca^N.temir, ist. 27/s2. O gonesc [pisica] cu, toţii, dân({ chiote şi' strigări. PANN, P. V. II 63. Răsună codrul de.’mpuşcări, De. chiote voioase. ALECSANDRI, P. iii 138. Chiotele, de vânătoare-. ale bătăia-şilor. oppBESCU, ap. DDRF. Fiarele pe care le gonesc ţăranii, cu chiotele lor. id. ib.; e) Strigăt .cu care se alungă cinevâ, strigăte însoţite de.vorbe de batjocură adresate unei persoane, huiduială. Va perl pomeana lor, cu chiotu. CORESI, ev.. 363/3,,. Se luară după dânsul, cu chiote şi cu uideo. ISPIRESCU, L. 79. # Astăzi îţi dă'ide pomană, şi mâine îţi dă chiot (Brâşov). A da c,uivâ-un chiot la deal şi unul la vale — a nu-l răsplăti cu nimic pentru serviciile făcute (Smulţi, î'n Covurliiiu). zanne, p. ii 523. ,f) Strigăt de durere; vaiet, ţipăt. Cf. LM. Au... pierit; cu chiof-mare. CUV. D. BĂTR. II 229. Eră plângere şi'chiote multe, moxa, 378/2l.: Vicleana amantă dete un chiot şi căzii jos leşinată- FILI-MON.siap. TDRG', ' [Pronunţ;' chi-ot. f Şi; chihot, (cu pronunţare dialectală) cihot-s. a\ (Zagra, 1. Năsăud, com. CORBU). | Verbe: chioti (pronunţ, chi-o-; dialectal ciotl ALExici, L. P-.>36/j0)>; (rar) chiotâ vb. I; chihoti (cu pronunţare di'alefctală cihotl, Zagra, 1. Nă-săSid; com.CORBU) vb. IVa intrans. = (subiectul e omul) a ţipă; a'zbierâ (LB.), a da si a scoate chiote, a’''strigă’,‘;!a 'face larmă (COSTINESCU), a chiui (GOROveÎ} CR.,' ţiplea, p. p.), a cântă să răsune (Zagra, 1. 'Năsăud, com.' corbu); (subiectuT'e'locul în!>ca're seîâude" chiotul omului) a-răsună. (A'd'ă) Gel 'mai'târiăr' ’chioleă:. Alelei) puicuţa" meal De ml’aş; h,âi! 'dedeâ 'acasă,'Mire eu, şv-Hu mireasă! COŞBUC, B'.: 127/|. Unde câne nu'-.latră, Om riu chioteşte. MAT. FOLC. I 564.' Odată că-mi chiotiră', Aşai din gură-mi grăiră: D'alei capu’ c’o să-ţi taiu. ALEXICI, L. p. i 24/J9. Co'drul. negru clocoteâ, De-un lung chiot chioteâ, De-un greu tropot tropotea. ALECSANDRI, P. P. 2’09. Zdrobită ’n praf, mureâ arama Şi ■ (odrul chioieâ, viteazul. GOGA, P: 15; (ad b) .‘Nuntaşii... chiotă şi dau din pistoale, tot drumul, dacia LIT. 41. Noi chiotim în cetate, sărmanii, şi trecem.în chiot Ziua din urmă. coşbuc, M. 35/21. N’aşteaptă multă vreme semn să plece Şi chiotă şi-i gata iar să meargă. IOSIF, P. 16. Şi tu bei şi chioteşti ‘Şi de Badiu nu ’ri-grijeşti. MAT. FOLC. 73. TJnde fala-mare cosiţa nti împleteşte, Vsiinic. nu chioteşte. ib. I 595. Plecă Mârza chiotind, Lui Dumneziu mulţumind. CĂTANĂ, B. 20. Cine ’n joc n’a chioti, Drăgucioara i-a muri.1 BUD, P. P. 52; (ad c) Chiotind groaznic, au dat năvală călărimea şi pedestrimea asupra Muscalilor. ‘DIONISIE ECLESIA'RIIUL, 171 /28, cf. 182/9. | (Cu" abstractele) chiotire s. f., chioteâlă s. f. cliiotit s. a. DICŢ.] — Derivat din onomatopeea chiu, cu suf. -of. Cf. c h i u i, c h i c o t. CHIOT vb. I ) CHIOTI, vb. IVa J v- cllî<>t* Chiotoâke s. f. v. cheotoare. CHIOVEÂN s. m. Charretier. — (La început chiovenii trebue să fi fost cărăuşi care făceau drumul la Chi ev; ext., învechit) Cărăuş, chirigiu cu car mare şi cu mai mulţi cai (COSTI-NEŞCU), bărăuş care cară cu .chervanul (LM.); cel care are căruţă ’ şi,t cai (Satul-lung. jud. Braşov, CALUL, 73) mai mulţi şi face transporturi depărtate (Merii-Petchi, în Ilfov. conv. lit. a. 1910, 508); cf. pra-ho y«an. {Pronunţ, chi-o-. | Adjectiv; chioven6sc, -eâscă = (despie car) de chioyean(despre boi) frumos, mare (vârcol, v.) Umplu care ctiioveneşti Şi mai multe mocăneşti, Şi porni pe'drum la moară. TEODORESCU, P'. P. 142b, cf>. ŞEZ. XIII 121, 130, ION CR. II 7.]' — Derivat din numele propriu Chiov (= Chiev), cu suf. adj. -ean. ■ J CHIOVEISESC, -eâscă adj. v. chiovean. • CHIP s." a. A. I. 1°. Image.:, desşin,. tafoleau. 2°. Portrait 3°. Photographie. 4°. Plan. 5°. Effiyie. .6°.. Statue. II. 1°. Aspect, forme, figure. 2°. Image, \figure. 3°. Type. 4°. Stature, taille, aspect. 5“. |Mine,1 figure, physionomie. 6°. Visage, face. Per-\onne, personnage. Clas se sociale. 7U. Modele, exemple. 8°. Image, signe, symbole. Representant, picaire. 9°. Signe. 10°. Şgnrd. UI. 1°. Sorte, genre, faţon, maniere. 2°. Maniere, faţon, procede. 3°. Moyen. 4°. Motif, pretexte. 5°. (plur.) Sortes du fromages. B. 1°. Voire, paraît-il, â ce U spre ascultare, id. ib. II 43. Luând chipu de ’nvăţătură de pre dânşii. DOSOFTEIU, V. S. pr. 5. Am pre Işâia chipu. ib. id. 40. Plineşti chipulu părintesc cel împărătesc. BIBLIA (1688) 7 pr./43. Ca la un... chipu al vieţii ceii dreaple,... toţi la tine venind. MINEIUL (1776) 1731/». îndreplătoriu credinţei şi chip blăndeaţelor, învăţătoriu înfrânării te-au arătat pre line turmei (ale. CALENDARIU (1814) 12'23. Erâ el chip de un adevărat părinte duhovnicesc, şez. vi 133. 8°. t Imagine, reprezentare, simbol, înţeles, sens. t Kip = imago. ANON. car. Şi ca "chipu şi scriptură să fie noao botejunea. CORESI, EV. 512/„. Gă acesla am,ii porumbiel, chipu eră celui porumb ce... id. ib. 510/32. Chipulu veacului acestuia, id. ib. 73/j]. Acoperită chipulu cuvintelor, id. ib. 159/25, cf. 426/o.j, 507/I2. Chipul zlacului (= ierbii) eu sântu. MOLITV: marţian 2v/10. Sufletul omului se chiamă chip lui D[u]m[ne]dzău celui nevădzut. varlaam, C. II 57. Gă Sâmbăta are chip [= simbolizează, închipueşte, reprezintă] facerea lumii, iară Dumineca învierea. PRAVILA DE LA GOVORA (1640), ap. TDRG. Cunoaş.te-te, frate, pre line, că eşti' chip al lui .Dumnezeu. ANTIM, ap. TDRG. jl f (Concretizat; tot aşă la Sărui: a biro Mpe — locţiitorul primarului) Reprezentant, locţiitor, supleant, substitut, vicar, namesnic. Smeritul Ivan, arhiepis[co]pul şi chipul vlădicăi lui Qhenadie de Belgrad (a. 1628), ap. IORGA, D. B. ■43. Au fost socotiloriu în casa lui Jrocl împărat şi chipu împărăţiei J.ui. VARLAAM, C. 146,2, cf. II 34. # (învechit) în chip de... loc. adv. = ca, în semn de... Au şl trimis pre fiiul său... la Ţarigrad..., în chip de zălog. LET. II 39/2I. Când soseşte solul la gazda lui, la Curtea domnească, se face slobozire de toate tunurile, în chip de «Bine ai venit!», ib. III 322/3S. ll strigă croitorul, în chip de batjocură, zicându-i.;. MINEIUL (177 6) 1202/j. Amândoi, căzând în genunchi, au aruncat aceălea pe foc în chip de jertvă. BELDIMAN, P. II 69. 9". (Pop.) Semn (făcut cu figura, printr’o mişcare a capului, a ochilor, prin schimbarea expresiei feţei, spre a atrage atenţia cuivâ la cevâ). Mâţa-i face [împăratului] chip. SEVASTOS, C. 123. Spiriclon le facă chip să steie. PAMFILE, s. T.. 191. Chip gealâpului făceă Şi-i dete capu-alăturea. MAT. FOLC.. 64. Lasă că văz eu, nu-mi mai face chipuri! (Braşov). Com. c. LACEA.. 'IO0. (învechit) Punct de vedere, privinţă. Oamenii cu duhul nelucrat sânt, în multe .chipuri, prunci. MARCOVICI, D. 381. Desvoltarea oaselor, privită subt un chip general, prezentează trei perioade. KRETZULESCU, A. 12/J5. III. 1°. (Felul de a se în fă ţi şâ devine, prin generalizare) Fel, mod, gen, soiu. Cănd întru năpăşti în tot chipulu cădeţi. COD. VOR, 109/l2 ( : în multe i e alur i de ispite, n. test. 1648; la multe fe’a-liuri .de ispite, biblia 1688). Mai înainte-de marea şi de pământ şi căt acopere ceriul, un chipu eră a firii în toată lumea, cărui chipu i-au zis haos. LET. I 41/I0. După chipurile celora ce vor greşi, ce feal vor fi, va cunoaşte giudeţul. PRAV. 983. Îndoit răbdă dureare stricatul, într’un chipu pre trup, într’all chipu pre suflet: VARLAAM, c. 3652. Vrând Dumnedzău să arate... cm chipurile (= cu modul, cu manifestările) ce ştie sfinţia sa... dzua învierii. DOSOFTEIU, V. Si 27,2. [Dragostea] în trei chipuri să împarte. BIBLTA. (1-688) 6 pr./29. într’acestaşi chipu au fost şi iaste. ib. 7 pr./23. Apucasă... ca un chip de obiceiu (a. .1764) URICARIUL, I 291 /24. Crudul chip prin care locuitorilor li s'au fost refuzat. petiţia lor... ib. X 2 Ir A prăşi cu chipul cel mai ripede şi cel mai ieftin. I. IONESCU, c. 97/4. Exerciţiile vănătoreşti au darul de a desvollă într’un chip cu iotul excepţional imaginaţiunea omenească. ODOBESCU, III 47/23. Arătăndu-le lămurit chipul de exploatare ş-i legăturile cu locuitorii... POPOVICI-ICIRILEANU, B. II. (Pleonastic, cf. fel 111). Toate părţile lumei sânt lăriţuite într’astfel de chip, că e peste putinţă de a cunoaşte una fără celelalte. BĂLCESCU. M, V. 5/5. Chip de graiu f = expresie.. Cu mult mai lesne eră din limba latinească cea de obşte să se bage cuvinte şi chipuri de graiu în vorba latinească cea corectă. I*. MAIOR, IST. 235/4. # Loc. adv. şi adj. Pol şi chip s. feluri şi chipuri s. în toate telurile şi chipurile (RĂDU-lescu-codin, î) s. (învechit) în feluri de chipuri s. multe teluri de chipuri = în tot felul, în toate modalităţile posibile, tot felul de..., fel de fel de..,, variat. Unii şl din cei ce au domnit mai nainte de noi, metahirisind. multe feluri de chipuri, au vrui să le îndrepteze. RĂŞCANU, L. 4/s.. A doua noapte iarăşi au venit peţitoriul şi au început a stăiui feliu şi chip, iot cu binele, ca să i-o deie numai decât. SBIERA, P. 50Fata rămâne acasă ca pe spini, bătându-şi mintea cu fel şi chipuri, ca omul în aşteptare, sevastos, n. 49/30, Ea ne va da mâncare feliuri şi chipuri, dar noi să nu mâncăm. CĂTANĂ, p. I 18. (Alte exemple, subt fel III, unde seAexplică şi geneza locuţiunei). J (La cantemir) în divuri, în chipuri t = în toate felurile, fel şi chip, tot felul de... Vidra cu ale sale în divuri în chipuri amestecături, ist. 173. [Hameleonul] faţa în divuri în chipuri mutând. I ib. 309. în toate chipurile s. în tot chipul = în CHIP - 373 - CHIP toate felurile. Flori înfrâmseţale în toate chipurile. cuv. D. BĂTR. II 461. Mă voiu duce la Hamburg, mă vor. batjocuri în tot chipul. DRĂGHICI, R. 1.5/n. Un chip de... = un fel de, cevâ ce are înfăţişare de..., (înaintea unei noţiuni de timp) cam ca, aşâ ca. Au văzut într’un loc un chip de şanţ ca un cerc săpat în pământ, dră-G'HICX, R. 158. Ceasornicul îi un chip (= specimen) de drac. GOROVEI, CR. Dintr’o picătură, Dintr’o stropitură, Faptu-ni-s'au, fapt, Ca un chip de lac. TEODORESCU, P. P. 58b. După un chip de [o] jumătate [rfe] ceas, în sfârşit îşi dete duhul în manile călăilor săi. C. ANEGRUZZI, I 165. | (Cf. ung. măs kep, idem) (In s. într’) alt chip = altfel, altcum, în alt mod; de altcum. Sfătuitu-s’a cU un prietin, să- se facă catolic, că într’alt chip nu va putt scăpă de moarte: LET. II 214/3«, Doară visaţi, aş mai crede! Alt chip,, minciună se vede. barac, a, 75. Pre tot ceasul să se roage lui Dumnezeu...; iară într’alt chipu însuşi datoriu iaste a posti Miercurea şi Vinerea. PRAVILA DE GOVORA (.1640)- ap. GCR. I 88/2J. I (Cf. ung.rnilyenhep, cu acelaşi sens) în (s. cu) ce chip = cum, în ce fel, în ce mod. Aşa va fi în ce chipu zisa-mi fu. COD. VOR. 90/2 (: aşa va fi cum mi-au grăit mie. N. testament 1648; aşa va fi în ce chip mi-au grăit mie. Biblia 1688). în ce chip deşiră [= doreşte, aspiră] cerbul la izvoarele apelor, aşa jeluiaşte sufletul mieu cătră tire, Zeu (= Dumnezeule) I psalt. 80/3, Şi învaţă în ce chipu se cade a face:., rugă. CORESI, EV. £8/8. L-au sfătuit... în ce chip se cuvine şi să vieţuiască, şi să împărăţească. E. VĂCĂRESCUL, ist. 251/3. (Pleonastic) Cum şi în ce chip iesă- preacurvia unuia. PRAV. 560. Au întrebat cu ce chip calcă poama. drăghici, R. 28/22. Cu ce chip am puteă noi, oare, tată, (ca) să trimitem aceste scrisori? id. ib. 95/,. | (Cf. ung. ilykepben, cu acelaşi sens) în (s. cu) chipul acesta s. într’acest chip = în felul acesta, astfel, li deşpoiă [pe boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. C. NEGRUZZI, I 143. Tatăl a urmat istorisirea într’aeest chip. DRĂGHICI, R. 19/4. | (Cf. ung. egykepben, cu acelaşi sens) într’un chip (cf. întruchipa) = ■ de o potrivă, fără deosebire, la fel, în acelaşi fel, egal. (Soarele) lumineadză presle tot într’un chip, ■aşa şl împărăţia aceă de sus presle tot într’un chipu va lumină. VARLAAM, C. 2332. Iară de se vor aflâ c'au făcut vreuna de acestea, să se cearte toţi într’un chip. PRAV. 128. Sveatnicul nu să va certă într’un chipu cu vinovatul. pravila MOLD. 1702. De ’nceputul lui Despot nu spun amândoi într'un chip. LET'. I 180/i. Şi aşa mergeă [lăcustele] pre de-asupra pământului ca de doi coţi până în trei suliţe în sus, tot într’o desime şi într’un chip. ib. I 324/6. Carile sânt■ iot într’un chip cătră al... treilea, lot într’un chip sânt între sine. cantemir, ist. 39. .(Neobicinuit) în tot chipul f = la fel, în acelaşi fel, de-o-potrivă. Aceste fapte....făcură pe Shazinan a-judecă în lot chipul pentru toate muierile. GORJAN, H. I 5/24. (în) multe chipuri = (în) multe feluri, divers, felurit, fel de fel. Multe chipuri de boale. CORESI, EV. 58/s. Neamure de îngeri în multe chi-pure. cazania (1642) ap. GCR. I 54. Cu chip de a s. ca s. încât = astfel încât, cu intenţia să..., aşâ ca... Să aibă voie lăcuitorii ţerii a înnoi... zisa schelă, însă cu chip de a nu păgubi pre preînalla mea împărăţie. TES. II 309. Impărăţeşte cu chip încât împărăţia ta să poală fi vecinică. marcovici, C. 137, cf. II 155. Au purces în cale plin de bărbăţie, cu chip însă ca să nu se prea depărteze de ţărmurile mării. DRĂGHICI, R. 154/28-, în (s. pre) chipul (urmat de genitiv) s. în(tr’un) chip de f = în felul, în calitate de, ca, la fel cu, ţinând locul de, ca şi când ar fi..., subt pretext de... In chipulu mişeilor... se plângea. CORESI, EV. 399/u. Pre chipulu năravului lor. id. ib. î>0l/lo. Şi acei-doi bărbaţi, Moysi şi -Ilic, stând cu Domnul, şi grăiiă în chip de robi. id. ib. 533/:3. cf. 308/21. 275/a. Ni să cade să ne aducem arnente de acea-stea, în chipulu a neşte robi. VARLAAM, C. 3212. Să vor certă amândoi într’un chip de preacurvari. PRAV. 533. Lui nu i-ar fi fost gândul să-l su-duiască, ce să dzice, în chip de glumă, să să cearte ca un suduitoriu. ib. 880. Slobozi de vecinătate, în chipul oştenilor eu hrană slobodă pre Nipru. LET. I 287/!. Să fie îndemnat Dragoş...; şi au venit peste munţi, în chip de vânătoare, ib; I 90/„,. Ieşise o samă de oşteni... Peste Jijia, în-chip de harţă ( = spre a se hărţui). amiraS, ap. TDRG. Erâ un turn înalt, în chip de clopotniţă. LET. li 309/2j. Găsitu-s’au un copil de crrşlin ■ muncit de bezaconicii Jidovi, în chipul muncilor , Domnului Iisus. ib. II 400'21. Şi-l au în chip de sfinţenie acel sânge, amiras, ap. TDRG. Un sclip, în chipul podului. CANTEMIR, ist. 127. Hlujanul erâ aţos, în chipul inului de la noi. DRĂGHICI, R. 52/a. Au găsit... nişle pietre... diri câre au ales una... în chipul unui topor. id. ib. 53/2i. Cercă..., doar ar găsi vreun copaciu, care..: să-i slujasoă în chip de caic. id. ib. 143/9. [Un stejar]1 cioplit în chip de ghioagă, alecsandri,-P. III 368. Erâ o grămadă de butuci bătrâni puşi unii peste alţii în chip de păreţi. SLAVICI, ap. : DDRF. Şi în chip de mort ■ lăsatu-l-au. ŞEZ. V 146/32. Şi pe-ai dat în chip de slugă. Să ne scoţi pre noi din. muncă. H. II 35. Ung toţi prunii cu , zamă de măcinici în chipul crucii. H. II 39. Ca' în chip de f = ca un fel de, >ubt titlul de* subt numele de; (pleonastic şi cu sensul lui) în chip de; ca... Ca în chip de durmi.tare să se chinuiască. CORESI, EV. 3 75/36. De-i va luă vreun lucru ca ’n chip zălog. PRAVILA MOLD. 302. Văzum besearică1 mare... şi în mijlocul ei ca ’n chip de jărtuenic. DOSOFTEIU, v. S. 80. Trimise Brâneovanul... la Constantin... ca în chip de sol, pe... LET. li 302/4. Că intrase ca în chip de jac în tabăra noastră' unii de dânşii, amiras, ap. TDRG. (Rar) Chip de = ca un fel de. Că chip de slugă iaste cine . o face vistiiar. CORESI, EV. Ea mi-şi făceă Mică chilioară, Pe mal de apşoără, Chip de mănăstire Şi de pomenire. TEODORESCU, P. P. 35. După chip ca şi f =■ în acelaşi fel ca şi. După chip ca şi aceia, coresi, ev. 390/!. Spre chipul; (urmat de genitiv) f = ca la, ca pentru... S'au făcut a se apropiă spre oastea şfezească, tocmin-du-şi oastea spre chipul războiului, let. ii 65/14. Cu chipul (urmat de genitiv) = la fel cu..., având înfăţişarea..., ca... Cu chipul ciumii erâ boala.' LET. i 354/23. 2°. Fel, mod, modaliiate, posibilitate, rost (cf. c a 1 e,1 m i j 1 o c]; condiţie, caz. Toate aceaste chipuri ce scriu, pentru paguba dzeaslrelor să înţe-leage să fie. prav. 547. Chipurile cu care stăpânim moşiele din cordunul nemţesc (a. 1815); URICARIUL, I 242/29. Poale .. trage apă la fabrică, de unde va află chip mai îndemânatic (a. 1815), ib. I 2 2 7/28. Mântuitorul ne arată... chipul cu, care ne putem mântui, bălcescu, M. V. 2/14. Să-i facă vr'un chip să-l ia pe lângă dânsul. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. Loc. adv ş,i adj. A aflâ chip (şi calc) = a găsi mijlocul de a... (cf. aflâ p. 61*1). Aflase chip a se deslegă pe nesimţite dintr’un lanţ. C. NE* GRUZZ1, I 24. Cât s’au gâ.ndit ei încolo şi'ricoacc, tot n’au aflai ' chip şi cale. SBIERA, P. 44/4. (Mold.) A face toate chipurile = .a face tet ce e cu putinţă, tot posibilul. D[om]nu' poliţmaislrumă încredinţază, că va /ace toate chipunle ca să-mi găscască odoru'. ALECSANDRI, T. 73. Nu putem trăi în. casa aceasta, d- n’ow face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă. CREANGĂ, p. 12/31, cf.. CHIP - 374 - CHIP A. 159/,. | Cii orice chip s. cu (s. în) tot chipul=cu orice preţ, întrebuinţând toate mjloacele posibile, cu tot dinadinsul, în ruptul capului, cu or.ce condiţie, pe toate căile. Căutâ în lot chipul tea) să poală găsi o mijlocire, ca să facă un lucru, care să nu fi mai fost altădată. LET. III 263/5. Petrece cu papagalul său, pe care se sileşte cu lot chipul (ca) să-l înveţe a vorbi. DRĂGHICI, R. 149. Spânul vrea. să-ţi răpuie capul, cu orice chip. id. ib 213/32, cf. 116/,4. (Cf. ung. ’semmi kep, idem) în nici un,chip s. nici într’un chip, f nece cu nn chip s. cu nici un chip = în nici un caz, cu nici un cuvânt, nici de cum, de fel, odată cu capul. Să nu-ţi iai nice într'un chip (tipărit greşit chimii) pre alt mire. DOSOB'TEIU, V. S. 163. Să veniţi numai decât la mine în gazdă... N’oiu suferi nici într’un chip să trageţi aiurea. I. negruzzi, ap. TDRG. Nece cu un chipu nu %>oţi treace. evanghelie cu TÂLC (1619) ap. GCR. I 5.4/29. Cea mai mică nu voiă, cu nici un chip, să se mările. ispirescu, L. 89/,,. Nu e chip = nu se poate, nu e posibil, e imposibil (s. peste putinţă) să..., nu e nici un mijloc. Cănd au avut [Avram] 318 (de) slujitori la casa sa, nu e chipu să hie fost sărac. Varlaam, c. 279. Bărbatul fiind sărac, chip nu va fi de unde să iasă toată zestrea. PRAVILA (1814) 120. Nu-i Qhip de a o scoate la capăt cu emul acesta, c. NEGRUZZI, I 93. Domnia-i fu atât de scurtă, încât nu e chip ă ne pronunţă asupra capacităţii... acestui mare ostaş. HASDEU, ap. TDRG. De el nu-i nici un chip să scape [fata], coşbuc, B. 65. Bucatele le-au făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai eră chip să le poală luă cineva în gură. CREANGĂ, P. 292/ls. Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinţilor, începuiu a mă gândi la pornire, id. A. 120/17. Multe sărindare mai dăduse el... pe la popi..., ca să-i poală izgoni dracii de la casă, şi nici că fusese chip. id. P. 305/le Cine ştie că avem a zăbovi, căci altfel nu e chip! ISPIRESCU, L. 30/4. Nu mai e chip, mămucă! nădejde, ap. TDRG. (La creangă) Nu e de chip, cu acelaşi înţeles. Nu e ■ de chip s’o scoţi la capăt cu buclucaşul acesta! P. 254/,4. La cada cu dubală, cumătre lup; că nu-i de chip! id. ib. 29/,3. A nu aveâ chip (să...) = a nu aveâ posibilitatea, a nu-i fi posibil. Azi n’ai chip, în. toată voia, în privirea-i să te pierzi. EMINESCU, p. 255. Hyperion... Nu cere semne şi minuni Care n’au chip (= imposibile de realizat) şi nume. id. ib. 278. Corcio-garii,... ne mai având chip. de traiu numai din minciuni,.,, s’ar apucă de muncă. CREANGĂ, A. 150/,,. N’aveă chip, bietul tată, să spuie o vorbă unei sluf/i. vlahuţă, ap. TDRG. N'ăm niciun chip (— mod, putinţă) să-ţi dau banii, pamfile, J. II. De-ar plouă ploaie cu foc, [Cătana] N’are chip de stal în loc. şez. i 76/so. A nu aveâ nici nn. chip = a nu puteâ face nimic, a nu mai aveâ încotrd. V.ezi şi .tu, că n’avem nici un chip. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. 3°. (Mold., Bucov., Transilv. de nord) încercare, mijloc, cale (5°). Cf. costinescu. Lupul cu chipuri filosof eşti şi ceremonii poliliceşti înainte adulmecând, purcease. CANTEMIR, IST. 71/30 Scriind ferman la Ali-Paşa... ca să puie tot chipul de silinţă să scoată peLeşi. LET. iii 222/33. Va mijloci, cu chipuri de meşteşug, ca să se cunune ţiganii’ sau ţiganca lui (a.- 1785). uricariul, I H26/,9. Au legiuit, puind aşezămănturi obşteşti şi temeai-nice împotriva celor ce s’ar urmă cu chipuri amă-gitoareşi vicleane•. pravila (1814), xix. Tânărul să. cuyine a fi agiutorat, mai întâiu de cătră duhovniceasca dicasterie, prin chipuri sfătuitoare. CODICA Ţiv. 1226. Acest chip au aflat Robinson ca să nu uite cursul anului, drăghici, r. 56/30. Să cercăm a arătă chipurile prin care vom puteă scăpă holdele de atâte primejdii. I. IONESCU, C. 124. Fără chip de bani (= fără a umblâ cu bani), nu mai încercaţi nimic. Ghica, a. 534. M’ai silit să jur că n’oiu face nici un. chip de a află cine eşti. alecsandri, T. 311. De ce oamenii, care au. aflat chipuri de a se desbără de muşce şi de ţin-, ţari, nu căută vr’un mijloc de a stârpi şi creditorii de pe faţa pământului ? id. ap. TDRG. Domnul Lehăcscu zice că prin chipurile sale o să facă visteria să se ’ndoape cu parale. I. NEGRUZZI, l 157. 4+ A căutâ (cu) chip(uri) = a căutâ (loate) mijloacele sâ... Ikanok... cătă chip, prin depărtare, să scape, konaki, p. 83. Chip cătam cu viclenie, Să te fac să ’ntrebi. COŞBUC. B. l2/,„. Vom căută cu chipuri (— cu toate mijloacele) părinteasca milostivire (a. 1813). uricariul, i 193/26. Chipuri şi mijloace = tot felul de mijloace. Cercară chipiiri şi mijloace ca să-l scoată din reţelele periculoşilor... SB[ERA, F. 61. 4°. f Motiv (pontbriant), cuvânt, pretext, cale (7 ) Aflând chip de pricină ca aceasta, amiras, ap. DDRF. Chipuri de pricinuire puneâ păgânii asupra ţărei, ca să o robească. LET. iii 188/,3 # Cu (s. rar în) chip (ca) să = (pentru) ca, cu gândul ca, având intenţia. Au trimis pe Siana-paşa..., in chip ca să se împreune cu Mateiu. MAG. IST. I 298/a. A pune vinul... pe numele bisericei, cu chip ca să i scutească (a. 1748)., URICARIUL, V. 429/4. Au însemnat locul, cu chip ca, când ar fi mai având trebuinţă să meargă să ieie. DRĂGHICI', R. 67/,3. Impregiurul locuinţa sale să răsădească pădure deasă şi neregulată, cu chip ca să nu se cunoască cetatea, id. ib. 164/,9. Văzând nişte lişiţe pe apă, zvârrr! cu toporul într’însele, cu chip să ucidă vreuna, creangă, p. 46/20. Prefăcuse... pe... Făt-frumos în purcelul cel ogârjit,... cu chip să-l poată face mai pe urmă (ca) şă ieie vre-o fală de ale ei. id. ib. 101. Cu chip că = subt cuvânt, subt pretext că... Cu chip că eşti hazliu, îmi spui o mulţime de... grosolănii. VLAHUŢĂ, D. 110. Ies din casă, cu chip că mă duc la scăldat. CREANGĂ, A. 48/,8. 5°. (Concretizat; la plur.) Feluri (de brânză). DDRF. IV. t (La coresi întâlnim cuvântul întrebuinţat şi în înţelesuri neobicinuite, în construcţiile) Cu chip Ioc. adj.=de seamă, inteligent (?). Nu zise că Sa-mareanii cu Jidovii nu se meastecă, ce Jidovii de Samareani nu se apropie; după aceaia arătă-se muiarea că înţeleaptă eră şi cu chipu, şi de ştirea leagiei aveă. EV. 158/ls. în chipul cuivâ=pe seama cuivâ (?), [Dracii] cerşură în chipulu lor turma de. porci, iară Hristos văzii hitlenşugul lor. ib. 377/2,., B. Cu funcţiune adverbială. (Se întrebuinţează, adesea articulat şi mai ales la plural, ca o exclamare parentetică, spre a arătă că avem a face cu o aparenţă înşelătoare, cu un fel de a vorbi, căci vorbitorul se îndoeşte de adevărul celor spuse şi lasă să se înţeleagă că vorbeşte în ironie, că dă o explicare în care el însuşi nu crede) Făcându-se că..., vrând să-şi, dea înfăţişarea (s. să te facă să crezi) că... 1°. Vorba vine, vorbă să fie, ca să zic aşa, aşâ zicând, adecă (2°). Dete parale acela, chip, a-i plăti. pann, P. V.. I 63. Chipurile, vine să mă vază, dar nu-i. place să ]c., idem. Cf. chir, chiri a r h i e. CHIRI ARHICiC SC, -EÂSCĂ adj. (Bis.) v. chiriarh. CHIRIARHIE s. f. (Bis.) Dignite, juridiclion ,(archi)6pisco pale. — Dignitatea, stăpânirea s. puterea duhovnicească şi administrativă a unui chiriaş - 379 - CHIRIGIU chiriarh; p. ext. ocârmuirea (chiriarhicească), afidul prezidat de un chiriaih; chiriaihul (însuşi) ca reprezentant al eparhiei sale. Singură voinţă a aceluia după vreme■ păstoriu, a căruia clii-riarchie este numai întru aducerea jertfelor celor mai pre sus decât omenirea (a. 1820). URICARIUL, i..280'5. Tot feliul de chirinrhie şi de ocărmuire a acelor din Moldova mănăstiri (a. 182iS). ib. VII 112/4. Biserica ortedoxă română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarchie străină. HAMANGIU, <3. C. xvi. Înscrisuri şi mărturii fără voia chi-Harchiei să nu dea (preotul). PRAV. Bis., ap. TDRG. I-au luat chiriarhia [părintelui Duhu] puterea de predicator, creangă, a. 137/2. [Pronunţ. -ri-ar-, \ Cu grafie învechită: chiriarchie s. f.] — Din grec. xvQiaQxia, idem. Cf. chir, chiriarh. CHiRiĂş, -Ă. s. ra. şi f. v. chirie. CHIRIBĂK s. a. (Min.) v. chihlimbar. CHIRÎC s. m. 1°. Grillon. 2°. Puce. 3°. Enfant turbulent. — (în Ţara-Haţegului, în glumă). 1". Greer. REV. CRIT. III 92. 2°. Purece, ib. 3°. Fig. Copil vioiu, neastâmpărat, ib. —-Onomatopee, cf. chirăi (1“). CHIRIE s. f. 1°. Bail, louage, location. 2°. Loyer. 1°. Chiria este, ca şi arenda, o cesiune, în schimbul unui preţ şi pe un timp determinat, a unei averi mobile s. imobile s. a unui beneficiu, făcută către cinevâ (chiriaş) de către proprietarul lucrului Cedat astfel (luat cu chirie, închiriat). în timpul mai nou, chiria c, mai ales, o locaţiuno de edificii, de prăvălii s. de teren urban, de căruţă, trăsură (mai ales pentru transport de mărfuri la distanţe mai mari), etc., iar arenda o locaţiune de fonduri rurale. Cf. are n-d ă, posesie. | Cinevâ dă, ia, n ă (i) m e ş t e t> prinde f, ţ i n e cevâ cu, s tă s. şade cu (s. în -f) chirie.' (Loc. adj.) Cu chirie = închiriat. Ce va fi plata, ce să dzice chiriia, să-i plătească îndoit, prav. 20. De să va află că aceă casă au fost prinsă cu chirie... ib. 279. După cum le-au fost tocmala, să ţie acel loc cu chirie, ib. 308. Cine va nă[i]mi o casă, de va şedeă cu chirie, ib. 313. Cela ce va nă[i]ml casă în chirie, ib. 670. Şi încă au căutat câteva care cu chirie. LET. 11 408/,8. Obiceiul cel mai vechiu au fost, că Domnii, de la Ţarigrad, după ce luă domnia, prindeă căruţe cu chirie, de-şi adueeă agărtâcul lor. ib. III 291/32. Şed în casă cm chirie. C. NEGRUZZI, I 198. Unde pui chiria de aici pân' la Dunăre? alecsandri, T. 954. Hanul poţi să-1 dai cu chirie, caragiale, ap. ŞIO, MM bădiţă Necolai, Spune-mi gura cui i-o dai? Dă-mi-o mie cu chirie, Pân' la târg la Pântilie. hodoş, p. P. 165. Dragostea nu e moşie, Ca să mi-o iei cu chirie. ŞEZ. 1112b/,,. 2°. P. e x t. Preţul dat în schimbul unei cesiuni; spec. plata ce se dă pentru o casă închiriată; suma ce se plăteşte pentru transportarea mărfurilor, că ră u şi e . (panţu, pr. 6). Chirie de cuptor = plată pentru ceea ce se coace Ia un cuptor, costinescu. Plata ce să zice chiriia (pentru un dobitoc luat la drum) să plătească îndoit. pravila MOLD. 4. 3 bani din suma chiriei de tot leul, să ia vatavul de cărăuşi şi de chiragii (a. 1776). uricariul, XIX 350/s. Încărcând corabia cu marfa mea şi cu a altor neguţători care da chirie, am plecat, aravicon mytii'ologicon (1783), ap. GCR. II 128/35. Chiria unui pogon de grădină este de la 8 până la 14 galbeni. I. IONESCU, M. 133. Ei clăcuiau, adecă plăteau proprietarului în muncă chiria pământului. GHICA, S. XII. Să plătească masa şi chiria odăilor, pe o lună. C. NB- GRUZZI, I 86. Case, a cărora chirie nr fi ăe la una sută galbeni în sus. ap. MAIORESCU, D. I 63. Hai, copită, după mine, Că te-oiu ţineă foarte bine, Că am moară după casă, Cu piscoaia pe fereastră; La chirii nu te-oiu mâna, Nu te-i duce, nu-i mâncă. ŞEZ. I 220b/29- # Chiria deşteaptă pe chirigiu (cărăuş PAMFILE, J. II), şi drumul pe călător, pann, p. v. ii 85. Gura nu cere s. nu ţine chirie: e o scuză a celor vorbăreţi s. flecari. Cf. ZANNE, p ii 173. Gura nu cere chirie, Poale vorbi orice fie. PANN, P. V. I 3. Bieţii oameni, de spaimă şi ştiind ră gura nu-i ţine chirie, spuse... precum îi învăţase cotoşmanul. ISPIRESCU, L. 293/a. [Derivate: (cf. sârb. hirljas «cărăuş») chiriaş (dial. chirieş, pronunţ, -ri-aş, -ri-eş), -ă = s. m. şi f. = cel ce ţine o casă cu chirie, locatar (DICŢ.); (rar) cel ce face un drum într’o căruţă s. trătură luată cu chirie etc. Chi-neşii, vrând nevrănd, trebuiau să se deie şi ei [jos din căruţă], creangă, P. 107/n. # Şi pentru calul şchiop se găseşte chiriaş. pann, ap. zanne, P. I 348; — (cu schimb de sufix, neobicinuit) chiri6r t s. m. Chiri cr ul, este acel ce ia în chirie o casă sau dugheană. CODICĂ ŢIV. A. 4/,,.] — Din turc. ldrij s. bulg. kiriia, idem (care, ca şi sârb. kîrija, cirija, derivă din turc.). Cf. chiri g i u, î n c h i r i â. chirie Eiilsisoiv! interj, v. chiraleisa. CHIRIEIiĂ s. f. Kyrielle. — (Franţuzism) «Ploaie» (urmare nesfârşită) de cuvinte de inust-are. Toată această frumoasă chirielă de epitete se adresă la mine. c. negruzzi, ap. TDRG. [Pronunţ. -ri-e-]. — N. din fr. (<• gr. xvqie, vocativul lui xvqioc, din litania y.vou: i.Xe^aov «Doamne, milueşte!» Cf. chiraleisa). CHIRIER t s. m. v. chirie. chirie TOR, -OÂRE f subst. v. închiriâ. CIIIRIGEIjÂC s. a. v. chirigiu. CHIRIGHÎţă s. f. (Ornit). Stema hirm.do.— O pasăre de apă cunoşcută subt numele acesta, în Brăila, Constanţa şi Argeş, numită şi crişco vă. Cf. ANTIPA, P. 777, H. II 253, MARIAN, O. II 407. — Cf. c h i r ţ ă, caragaţă. CHIRIGÎE s. f. v. chirigiu. CHIRIGIU s. m. 1°. Charretier, voiturier. 2°. Locataire. 1°. Cel ce duce oameni, marfă etc., pe plată, cu căruţa, cărăuş, (h)arabagiu, cociş, căruţaş (Şişeşti, Mehedinţi, com. N. IONESCU), sechereş; cf. chiovean, prahovean. Nu numai chiria îşi plăteă, ci şi chiria cu pă-suială, dând întâiu domnia acei şasezeci de bani chirigiilor, apoi cu vreme[aJ scoteă de la acei oameni. LET. II 408/21. Vălăjia de cărăuşi cu care şi de chiragii cu căruţe, răşcanu, l. 88/,. Starostele de chiragii. URICARIUL XIX 326/al. Vătaful de cărăuşi şi de chiragii. ib. XIX 350 „. Chiria chirigiilor de l(a) Vălcan păn’ la Haţeg (a. 1802). IORGA, S. D. XII 143. Am tocmit chirigii, a veni să-l încarce [vinul] (a. 1804). id. ib xii 152. Ce au fost chirigii, toţii s'au dus, au fugit ţa. 1807). id. ib. viii 124. 3 de leu de la chiragii, din soma .chirii[i] ce să va, tocmi fieştece chiragiu sau cărăuş (a. 1820). id. ib. XXII 7. Un chirigiu cu tocmeală Incoaci încolo umblând, pann, p. v. i 97. Un foc mare... ocolit de feciori, de vizitii, de rândaşi şi de chirigii. GHICA, S. 324. Şi eu că m’oiu face Ca un chirigiu, Cu tine să fiu, In CHIRll — 380 CH1ROŢICĂ braf să te {iu. TEODORESCU, P. P. 458b. # Chiria deşteaptă pe chirigiu (cărăuş PAMFILE, J. II) şi drumul pe călător. PANN, P. V. II 85* 2°. (Mold.) Cel ce ţine o casă cu chirie, chiriaş. Cu cât însă se învoeşte cu posesorul [=arendaşul], cu atâta e nemulţămit de chirigiu; căci acest impiegat public îi plăteşte foarte rău chiria. G. NEGRtKZZf, I 301. \ / [Şi: chirigiii f s. m.; chirgiu (CIHAC, II 564) s. m. /| Vătaful s. starostele chirigiiior se numea chirâgi-bâşă t s. m. ŞIO. O sută de cai, ce s’au tocmit de la chiragl-başă (a. 1796) ib. || Derivate (învechite, rare): chirigife s. f. = cărăuşie H. xii ,32;—(tţirc. kiragelek, idem), chirigelâc, chiragelâe, chirgdâe (cihac, ii 564) s. a.=meseria s. starea, ocupaţiunea chirigiului. Ca să poată luâ acest venit, de la toţi acei ce urmează chi-rigelâcul (a. 1820). URICARIUL, II 65/14. Chirage-lâcul sau transpoitul pe cai. alecsandri, ap. RUDOW, XVII 410] —• Din turc. luragy, idem. Cf. chirie. chirii vb. IVa v. chirăi. CHliMli VS s. m. v. crilaş. CHIRIXIC, -Ă adj. Cyrillique. — Alfabet chi- rilic — alfaoetul Slavilor, a cărui invenţie se atri-bue sfântului Chirii, care a trăit în secolul al IX-lea; la noi s’a întrebuinţat până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Cf. buche, slovă, potcoavă, g 1 a g o 1 i t i c. [Şi (cf. fr. cyrillique): cirijic, -ă adj., (subst.) cirilică f. == scriere cu caractere chirilice. Scrisoarea de pe ziduri e un stângaciu amestec de cirilică şi de litere latine. iorga, N. R. A. i 162; (neobicinuit) ciril,-ă adj.= chirilic. Românii au început a părăsi scrierea veche, cu literele aşa numite cirile, de pe la anul 1780 încoace, sbiera, F. 373; — (cu alt sufix, după fr. cyrillien) cirilian, -ă (pronunţ, -li-an) f adj. = chirilic. [Petiţia erâ] scrisă\ cil slove ciri-liane. C. negruzzi, i 281; — chir!lfc£sc, -eâscă f adj. = chirilic. [Cuvântul] l-am scăpat din sclavie, şi de calicele chiri li ce şti petece, p. MAIOR, IST. 270.] — Derivat din numele propriu (al sfântului) Chirii, prin suf. adj. -ic* CHlRllilCESC, -EÂSCĂ f adj. v. chirilic» CHIRIMBÂR s. a. (Min.) v. chihlimbar. CHIRIMIREÂŢĂ s. f. sing. Numele unui joc de copii (nedefinit* mai de aproape). H. V 382. CHIRINGIU s. m. Poulain de deux ans. — Noaten de doi ani (Gărvan, în Tulcea). h. xiy 349. —■ Poate un derivat în -giu din turc. kerenmak «se mouvoir coquettement». chirio-chir(io) s. m. v. chir. CHIRIPIR s. a. V. chilipir. CHiRiSTiGiu s. m. v. cheresteă. CHIRIT adv. Clairement. —■ (La Moţi, în locuţiunile) Voroveşte chirit = spune clar, nu încurcat. Com. Dr. v. ciobanu. Spune-mi chirit = rupt, ales. (Abrud), viciu, GL. — Cf. ung. kirini «a ţipă, a vorbi ţipând». chiriţă s. f. v. chera. chirjamesc, -EÂSCĂ adj. v. cârjaliu. CHlRluĂi vb. IV v. chirăi. CHIRliÂUCĂ s. f. Prunes rabougries. — (Mold.) Chirlauce = prune tinere diformate şi transformate de ciuperca Exoascus pruni; cf. h u r 1 u p L PANŢU, PL. CHIRCIŞI vb. lVa. Tavailler dans Vobscuriti; perdre son temps par monts et par vaux. — A lucra cevâ pe întuneric (şez. ii 186/34); a pierde vremea cu drumurile (ION cr. iv 60). CHlRiiOPÂx s. a. Pic. — Unealtă, cu care se sapă în pământ pietros, având la un capăt o muche lătăreaţă, iar la celalalt un vârf ascuţit (Bran, jud. Braşov), unealtă în forma unui topor dar ascuţit, cu care se scot pietrele din pământ (H. iv 152), târnăcop, gheunoaie, eram pan (Brad, Viciu, GL., pe Crişul-aib, com./ ittu), cf. cazma (1°), ciocan. [Şi: cherl^piu s. a. — gheunoiu, pioc, ţiu, ţucloiu, crampen (ZărneşU* jud. Braşov). Com. ittu.] CHIRWAV, -Ă adj. Malade; convalescent. —» Bolnav (ion cr. iii 284), aproape bolnav (ib. v 280), convalescent (ib. V 280). [Accentul?]—Cf. h âr I a v. CHlRftOG s. m. Avare. — (Teleorman) Cupit, zgârcit (com. olmazu), care cere şi tot se vaită că n’are (ION CR. V 374). [Un sat în jud. Ilfov: Chirnogi.] CHIROGRÂF s. a. Chirographe. —• Scrisoare autentică, scrisă de mâna cuivâ; act, diplomă prevăzută cu iscălitură autografă. [Derivat: (Jur.) chirograîâr, -ă adj. = (în opoziţie cu ipotecar) care se întemeiază numai pe un simplu act scris (chitanţă etc.), fără privilegiul unei ipoteci. Creanţă chirografară, creditor chirografar]. — N. după fr. (lat. chirographum < grec %£iq6- yQa h. xvi 31; chisar s. a. = unealtă de dulgherie (h. v 11); «heşăr s. a. = uneltă de scobit lemnul, la lucratul cobileţului (Hisiaş, Caraş-Severin, com. ittu ). | Nomen a gen tis: chisargiu s. m.-, chesergiu s. m. = dulgher. DDRF.] — Din turc. kesser «doloire» (< kesmek «tailler, I couper»), Şl.O. Cf. şi ung. keszar, «un fel de topor». Cf. chesăgi, chesăgiu. CHÎŞER s. a. Chaîne, anneau. — Parte a plugului (H. v 123, vii 337, ix 43, 452), cerc de nuiele împletite (II. XI 418), care se pune la capul osiei, între Jeucă şi căpăţână, spre a împiedică rQa-derea lor (ION CR. vili 89); lanţul cu care se leagă lemnele când aduc târâşuri de pe coastă, cu boii în tânjală (rădulescu-codin, i.) ; lanţul s. fierul care leagă tânjala de jug (PAMFILE, A. 78); lanţul cu care se împiedică sania la tălpici, când coboară de pe deal (rădulescu-codin); drugul de lemn de care sânt legate şleaurile calului (BUCUŢA, R. V.). — Pare a sta în legătură cu ung. kiserni «a însoţi, a urmă». CHXŞEitEtr s. a. (Bot.) v. chişărău. CHISÎO s. a. v. chişig. CHIŞÎG s. a. Outil, (plur.) ustensiles, acces-soires. — (Ungurism) Uneallă (I. popovici, Ma-gyar Nyelvor, a. 1909, 213, com. ittu), Nu plecă la lucru, până nu au toţi lucrătorii chisigurile în mână (Roşia, Arad). Com. ittu. (întrebuinţat mai ales ia plur. subt forma) chisuguri = accesorii: amnar, cremene, iască etc. (com. viciu), toate accesoriile puştei: cartuşe, praf, capse, alice etc. (Munţii Sucevii). şez. v 56'1S. [Plur. -şiguri. | Şi: cliisig (cu rostire dialectală chisâg) s. a., chisug s. a.]. Cf. c a t r a f u s e. —- Din ung. k6szs£g, idem. Cf. DR. iii 742. chisiliţă s. f. (Cui.) v. chisăliţă. chisim s. a. v. chisâm. CHISIMI vb. IVa, S’atteler â (fig.) — (Banat) A se apucă cu energie de lucrat cevâ, â se înhăma la cevâ. Com. micula. [Adjectiv: (prin apropiere de turc. kysmet «soartă, ursită») chisimit, -ă=. ursit. Aşa sănt chisimit eu. Com. coca.] — Poate, derivat din chisăm. CHIŞIŢĂ — 384 - CHISOÂRCĂ chişiţă s. f. v. căşiţă 1-2 şi pişă. Chişiţă s. f. Cage. — (în Braşov şi Săcele) Colivie pentru pasări, viciu, gl. Ducându-I [pe papagal] acasă într’o chişiţă. barac, ap. TDRG. [Şi: (hiperurbanism?) pişiţă s. f. (Brpşov). [Accentuat (pe la Sibiiu) şi: chişiţă.] — Etimologia necunoscută. (Cuvântul aduce aminte de sârb. ptiSica, care însemnează însă «păsărică». Ar puteâ fi un derivat din chis, întru cât la origine coliviile au fost făcute din nuiele. Mai probabil e însă că avem a face cu o variantă — cu ă-i asimilat în i-i — a cuvântului că.jiţă'-, care are un înţeles destul de apropiat şi e accentuat şi el şi pe tulpină şi pe sufix. Şi chişiţă3 are o variantă căşiţă. Cf. şi chimiţă). CHIŞIŢĂ s. f. I. 1°.' Touffe de poils situâe au jârret des chevaux. Boulet. 2°. Piticeau â peindre Ies oeufs de Pâques. 3°. Balai â nettoyer le four. II. Faisceau, fagot, bouguet, botte, gerbe, plusieurs choses liâes «nsemble. I. înţelesul fundamental e «smoc de păr». 1°. -Moţul de păr la încheietura dindărăt de-asupra '.^copitei calului (Bran, în Transilv.) s. a boului, cf. pinten (DAM®, T. 32); p. ext. scobitura de deasupra copitei (păsculescu, l. p.), glezna calului (LB., costinescu, damE, t. 49) IlishiczS. ANON. -CAR. Semne, de ariciu la chişiţe, la toate picioarele^ MON. ;OF. ap. TDRG. Şade (cutare) călare,... în sânge până ’n chişiţă. TEODORESCU, P. P. 55. Vedeă capul şarpelui, La chişiţă murgului. ŞEZ. III 65/25, cf. MAT. FOLC. 7. > 2°. Pensulă, periuţă,de încondeiat ouăle (făcută dintr’un smoc de păr) (Straja, Bucov.). Com. A. tomiac. | în alte regiuni, se face dintr’un beţişor, dintr’o bucăţică de alamă s. tinichea subţire şi câtevâ fire de păr de porc; are înfăţişarea unei ţevi; b i j a r ă, v i z a r i c, co n d ei u. pamfile-lupescu, cr. 190, cf. viciu, GL. Unele ouă se închistresc foarte frumos cu chişiţă sau închistri-toarea. ŞEZ. vil 116. | (în LB ) Condeiu de aramă. ' 3°. (Ban.) O unealtă (probabil, la început, dintr’un mănuchiu de păr) de scos din cuptor spuza şi cărbunii (liuba-iana, m. 100), cf. pămătuf, ş o m o i o g, ş t e r ţ. II. Cu înţelesul de «mănuchiu, chită, ciucure». I0-. (Muscel) Mănuchiu de teiti. rădulescu- codin. 2°. Mănuchiu de flori. Mocani s’or întoarce, [florile] Chişiţe le-or face. pamfile, CRĂC. 92. 3°. (Târnava-mică, Ţara-Oltului) Legătură de câteva tuleie de porumb; la care s’au lăsat câtevâ foi cu care se leagă laolaltă, cf. cu n u n ă, p o p. viciu, gl. | (Ban.) Căşiţă' = grămadă, căpiţă de ■tuleie de porumb: Tuleii se fac toamna căşiţă, ca să se uşte [= usuce] mai uşor. Com. coca. 4°. (Munţii-âpuseni). Mai multe vase de lemn (băgate unul într’altul), cât poate încărcâ Moţul pe cal. Chişiţa-mare conţine 14 vase, cea mică 12. Cf. frAncu-candrea, m. 62-3, nota. 5°. (Munţii-apuseni) Legătură de 100 de şindile, (pe Jiu şi în Haţeg) O căşiţă de prăştile — legătură. Viciu,: GL. Oăşiţ. = legătură de lemne despicate s. de scânduri (Rodna-veche, Transilv.). Com. ITTU). [L.M. mai dau înţelesul «bătătură la picior sau mână»; «nod de arbore»;-în H. IV 152 (Pietroşiţa, jud. Dâmboviţa) chişiţă este citat, fără explicaţie, intre cuvintele privitoare la vie. şi lucrarea ei. | Şi: (AdII 2°) căşiţă s. f.; (ad II 4°) căşiţ plur.; (ad I 2°) chîrşiţă s. f. pamfile-lupescu, cr. 190; cu hiperurbanism (ad I 1° şi 2°) pijiţă s. f. DAME, t. -32, pamfile-lupescu, cr. 190.] — în cuvântul românesc par a se fi amestecat două cuvinte slave: sârb. kicica «coroana copitei calului» şi «mănuchiu, creastă», diminutiv. din kilca = «chică», şi bulg. kitica «copită», dim. din paleosl. kyta «chită» (cf. kitka «smocul de păr deasupra copitei calului, mănuchiu de buşuioc cu care se stropeşte cu aghiazmă», cf. şi rut. kyţyca «buchet de flori, snop»). Cuvântul pare a fi fost împrumutat în diferite timpuri, ceea ce reiese din varianta căşiţă, care presupune, în silaba întâia, un y slav. CHIŞITOÂRE s. f. v. pişă. chişiturĂ s. f. v. teşi. CHIŞIjEÂC s. m. sing. v. chişleag. CHişiiEĂ© s. m. sing. Lait caill6. — (în Mold. şi regiunile învecinate) Lapte de vacă pus la prins? până s’a înăcrit, şi de pe care s’a luat smântână; lapte prins smântânit, lapte acru. Din chişleag se face brânză de vacă. Cf. damE, t. 31, creangă, gl., marian, .se. i 29, H. i 106, şez. vii 97, Cf. H. X 467, xiv 437, xvi 322. Cănd puneâ mama laptele la prins..., începea,m a Unchi groşciorul de pe de-asupra oalelor... până ce dam de chişleag. CREANGĂ, a. 44/24. Parte din babe descântă... cu făină de popuşoiu în chişleag. GRI-GORIU-RIGO, MED. i'132. Turte subţiri făcute din făină de popuşoiu cu chişleac şi brânză se numesc alivenci (Ringhileşti, Botoşani. HEM. 894/12). O oală de chişleag. MARIAN, SA. 275. A fi gustat la oale cu chişleag = unde nu trebue, a fi greşit, zanne, p. iii 522. [Şi: chişleac s. m. sing. Viciu, GL.;—clieşleăg s. m. sing. Pentru, obrinteală, se moaie făină de păpuşoiu în cheşleag, se pune între petici... leon, M. P. 56; — (cu rostire dialectală în Transilv.-de-nord) eislâc s. m. — lapte acru de oaie. bugnariu, năs.; — cişleâc s. m. H. I. 106.] — Din rut. kisljak, idem (cf. bulg. kiseleak «băutură acră», sârb. kiseljak). A. Scriban Arhiva, a. 1912, nr. .7. Cf. jahresber. xxvi—-xxix, 18. Cf. c h i s e 1 i ţ ă. CHIŞIiEC f s. a. Cave, office. —Pivniţă (stamati, ap. ŞIO), cămară pentru iarnă (ŞIO). — Din turc. kySia'k «cămară de iarnă pentru animale sau plante». Lobel, Con trib. 241. CHlSliiC s. a. Gamelle. — Strachină ostăşească. (Straja, Bucov. Com. ar. tomiac), gamelă. — Poate,. diminutiv în -ic dintr’un neatestat *chislă < germ. Kessel «căldare». CHişiite s. a. v. câştig. CHISMERIU t S. m*. Un fel de stofă? 1 rând haine de chismeriu (a. 1798). IORGA, S. D. XII 123. [Accentul?]. — tProbabil, e vorba de caşmir, şi cuvântul se reduce la turc. Kcsmir «Caşmir». CHISNOVÂŞ, -Ă adj., subst. ) : CHISIVOVÂT(IC), -Ă adj. / v chi2!n0Tat‘ CHlSOÂeĂ s: f. (Iht.) Fretin. — (Mold.) (Cu înţeles colectiv) Peştişori mici de orice soiu, care trec prin plasă, plevuşcă, mărunţiş. Cf. ŞEZ. IV 113/6, ANTIPA, P„ FURTUNĂ, H. XVI 288. [Şi: chisâgă s. f. Cf. baronzi, L. P. i 94/J7. Kisage. ANON: car.; — chisâgă s. f. (dat între numirile de peşti) li. I 23; — chesâcă s. f. = biban (1° barcianu), plevuşcă (cf. DDRF); icre (Alexi, gheţie); — chisoârcă s. f. = pleavă: leucaspius delineatus. ANTIPA, F. I. 172, P.] — Din ung. keszcg «Cyprinus alburnus» (A. Scriban, Arhiva a. 1912, nr. 7, îl derivă din sârb. kesega, un fel de obleţ). CHISOÂRCĂ s. f. (Iht.) v. chisoagă. CHI SOARE - 385 - CHITĂ Chisoâre s. f. v. închisoare. CHIŞ6IU s. m. (Iht.) Nom de poisson. — Nume de peşte, nedefinit mai de-aproape. H. XVII 425. CHISOLI vb. [Va V. pisoii. CHlşoRJilŢĂ s. f. Brouillard. — Vreme cu ceaţă şi negură. H. xii 226. — Derivat din tulp. slavă kiş- «umed», după vi- forniţă. Ct. chişav, chişaiu. Chis6s, -oâsă adj. v. chis. chişGscă s. f. pişă. CHIŞOTCĂ s. f. v. pişotcă. CHIST s. a. (Med.) Kyste.— Umflătură s. tumoare în forma unei pungi s. a unui sac închis de toate părţile, care se desvoltă în ţesăturile organice (prin dilatarea fundurilor sau a canalelor diferitelor glande al căror orificiu s’a astupat) şi care cuprinde lichide sau alte substanţe morbide. Cf. bianu, D. S. Cf. modal că. [Plur. chisturi. | Şi: (prin hiperlatinizare) cist s. a.] — N. din fr. (grec. xvous «băşică, buzunar»), CHIŞTIG f vb. I v. câştigă. CHlSTÎltE s. f. Accouplement des Mtes. — (Tansilv.) împreunarea sălbăticiunilor (Sălişte). BANCIU, S. Com. ITTU. — Cf. p i s t i. CHISiJG s. a. v. chişig. CHistJGrĂ s. f. (Iht.) v. chisoagă. CHIT adv. Quiite. —(Franţuzism; numai în loc. invar.) A fi (s. ieşi) chit cu cinevâ = a nu mai datora unul altuia nimic, a-şi fi răfuit socotelile deplin. (Locuţiunea a început să devină populară). Săntem chit = tocmai pe tocmai. (Baia, Suceava). ŞEZ. xxxil 15. Am ieşit chit. — N. din fr Cf. dubletele fit, evit şi derivatul achita. CHIT s. a. Manteau. —• Suman negru s. alb, ţundră (Ilva-mare, 1. Năsăud, Viciu, GL.), tunică (tArnave, iv nr. 11, p. 11). [Şi: chiliu s. a. ib.; — ehi(6n s. a. = căput scurt (Sângeorzul-român) Com. DRĂganU;— chităl s. a. (Zagra) Com. id.] ' — Din germ. Kittel, idem. CHIT s. m. sing. Mastic. — Subsfanţă pastoasă (făcută dintr’o argilă fină şi din uleiu de in) cu care se fixează («se chituesc») geamurile în rama ferestrei. Cf. DAM®, t. Vine lipită sticla cu chit. APOLZAN, U. 16. [Verb: chilui IVa = a lipi cu chit.] — Din germ. Kitt, idem. CHIT s. m. (Zool.) Baleine. — Balenă. H. XVII 229. Blagosloviţi făntările, marea şi riurile, chiţii şi toate ce se clătescu intru ape. psalt. 332/10. Şi făcii Dumnezeu mari peşti ce se chiamă chitul. palia de la orăştie, ap. GCR. 1 34/33. Iona, nu cela ce fu izbăvit den chiiu, ce altul. CORESI, EV. 210/13. Chiţii cei mari, şi peşti şi gadine. VARLAAM, C. 253/3. Fac chiţii joc şi goană. DOSOFTEIU, PS. 357, cf. V. S. 128,2. Întâmpinarăm mulfime de chiţi grozavi, ce pluteâ pe faţa mării. GORJAN, H. II 11. Au găsit... oase de chit. dră-GHici, R. 57/4. Chitul nu are sânge rece. MAIORESCU, L. 96. Iona prorocul s'a născut al doilea, din pântecele chilului. TEODORESCU, p. p. 251. |[ Fig. (Astr.) Constelaţie din emisferul austral. Constelaţiunea Chitului sau a Balenei. CULIANU, C. 50. Cf. PAMFILE, CER. 175. [Şi: (din grec.) chitos f s. m. Făcu Dumnedzău chitoşii cei mari. biblia (1688) lb/s2, cf. 374/12, chitosă t s- f-HERODOT 326 (cu plur. chitoăse BIBLIA 1688, 367/14).] — Din paleosl. kiU (< grec. x?to;), idem. CHITĂ s. f. 1°. Bouquet, botle, poignee. 2°. Compagnic (de perdrix). 3°. Jeu d’enfants; danse paysanne. 1°. Mănuchiu: a) Mănuchiu de flori, buchet, struţ. Cf. VICIU, GL., JAHRESBER. III 320, GR. BĂN., CONV. LIT. XLIV 395, RĂDULESCU-CODIN, ION CR. III 176, V 374, BUCUŢA, R. V. KilS = fasciculus. ANON. CAR. După ce dânsa şi-a pus în cap o căciulă, la ureche o chită de busuioc,... începe frământarea colacului. N. REV. R. 71. La grinzi sâni chiţi [buchete] de bosioc. LIUBA-IANA, M. 99. I-a dat o chită [chituş] de flori de micşe şi de cocoşei. MARIAN, SE. II 116. Du-te, de-mi adă o chită de viorele. RĂDULESCU-CODIN, L. Spune, neică, mâne-la, Să-ţi astupe urmiţa, C’o chită de rosmalin Şi cu alta de dafin, Ca să nu ne mai iubim. id. ib. Intre sprâncene, O chită de micşunele. MAT. FOLC. I 671. Câte-or rămâneâ, Ei le-or adună. Chite le-or făceă. TEODORESCU, P. P. 76b. Frunză verde chiţi de flori, Vai de maica cu feciori. HODOŞ, P. P. 207. Genele, Sprâncenele Stau chită, ca penele, id. ib: 48. Ţ'a fost gura fermecată... Cu chită de bujor, Ca să nu-ti mai pociu de dor. id. ib. 95. D’o chită de flori luă. PĂSCULESCU, L. P. 257. b) Mănuchiu, jurubiţă de douăsprezece (legate cu un al treisprezecelea) s. de Ireisprezece fuioare (v. c.) s. mănuşi de cânepă s. de in. Cf. I. ionescu, C. 155, com. MARIAN, ŞEZ. V 56/SI, VIII 157, IX 140, PAMFILE, I. C. 204, 236, J. II CREANGĂ, gl., GOROVEI,CR.,Com.A. PROCOPOVICI, com. G. TOFAN. 9 chiţi (= chite) de cânepă. URICARIUL, XXIII 256/, Peste 500 de chile de in se transformă, la Dărăbani, în tot felul de pânză. I. IONESCU, d'. 353. Se suie iute în pod şi sco-boară de acolo. . nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat. CREANGĂ, p. 5/8. Ii dete o chită de cânepă şi-i spuse că până în seară s’o toarcă. MARIAN, O. II 183. Vn harapnic de douăzeci de chite de cânepă. PAMFILF., vĂZD. 40. Câte cucoară îi vedeâ primăvara întâiu, atâtea chite de cânepă ai să faci. ŞEZ. I 277/53. Am avut o chilă de in; 0 aduc ş’o dau pe vin. ib. V 14b; c) Mănuchiu, snop mic de grâu. Legătura se face din două chile, formată fiecare cam din 35— 50 fire. ION, CR. IV 99; d) Mănuchiu, păpuşă (mai mare) de frunze de tutun. Frunzele se fac păpuşi, şi păpuşile nasadă adecă chilă, teancuri. I. IONESCU, p. 314. e) Mănuchiu, ciucure de cireşi. La mănuşa oalei, se leagă o chită de cireşe şi de flori, marian, 1 388/14; f) (La viţa de vie) Când [via] se prăşeşte înainte de a înflori, se zice că tărşeşte la chită (Mehedinţi). HEM. 1868/i,. 2°. P. anal. Stol (de pasări). O chită de păter-nichi. CIHAC, II 50. 3°. P. ext. Numele unui joc de copii (H. II 285, VII 487) şi al unui danţ ţărănesc (H. XIV 66, 108). [Plur. chite şi chiţi. | Şl: chichie s. f. = legătură de bumbac (Şonfalău, jud. Târnava-mică). VICIU, GL. | Diminutive: chitişoâră, chiţişoâră s. f. Nu-mi dai chitişoâră [de flori] toată. mat. FOLC. 229. Aduceţi o chiţişoară [de cânepă], Că v’oiu da o ocuşoară. ion CR. II 160; — chiliceâ s. f. Fetele... umblă nebune după viorele, din care îşi fac apoi bucheţele sau chiticele. marian, jun. lit. i Dicţionarul limbii române, 15. II. 1 930. I, II, 25 CHITĂ - 386- - CHITANŢĂ 5.0. Adunănd'la floricele, Făcându-le chiiiccle. ŞEZ. I 291b/io, cf. MAT. FOLC, 224, PĂSCULESCU, L. P. 257; — eiiituţ s. a. Vara ’n sărbători, Cu.chituţ de flori. viciu ; • chitCiş s. a: = mănuchiu, buchet, struţ. JÎARIAIJ, SE.’,,II 116. Kitush. ANON., CÂR,.' Femeile aruncă cu chituşe de busuioc muiat în apă. SEVASTOS, N. 234/a6; — (în funcţiune predicativă, întrebuinţat ca un adjectiv) cliitnş6l, -eâ = frumos (ca un buchet de flori). Stau chituşele (tipăr. chitu-sele) = stau frumuşele (Toracu-mare în Banat). viciu, GL. | Augmentativ: chitâiu (cu rostire dial. chitonu) s. m. =■ (bou) căpăţânos, flocos între ţoarne. liuba-iana. m. 115. | Adjectiv: (cf. sârb. kitan TDRG.) cliitât, -â = în formă de buchet, împodobit cu (buchete de) flori. De-o răsări cam jghitai, Să ştii că m’am depărtat, id. ib. Rozmalih, frunză chitată. viciu, gl. ' Busuioc roşu chitat, Cine mi te-a sămănal? — Măria, fala din sat. hodoş, P. p. 53. Frunză verde teiu chitat. id. ib. 168. Busuioc chitat ca noru'. id. ib. Până m'an tăiat, Mi-or tot fluierat Şi s’or lăudat, Că ei m’or sădi La mijloc de sat, La cel loc chitat. MARIAN, I. 103/32. Frunză verde lemn chitat, Mândru Iancu s’a gătat. ALEXICI, L. P. I 196/s. | Verb: în- ghită vb. IVa = a face chite, marian, (cu p a riad].) inchitât, -ă = făcut buchete. Inchitate— f jse lângă olaltă în orânduială (ca florile într'un buchet), pompiliu, bih. 1012.] —■ Din slav. ky!a (rut. lcyta «ciucure, mănuchiu, îbuchet», sârb. kita «buchet, ciucure»), Cf. chiti. CHITĂ s. f. 1°. Prioccupation, moment decisif. '2°. Mauvaise pensie. I*1. (în Mold.) Grijă, dorinţă imperioasă (ION CR. V 374); moment decisiv (cf. alexi), noroc (pamfile, J. li). Cf. TDRG. Acum mi-i chita..., de cei mai clârji am scăpat. XENOPOL, ap. TDRG. Apoi amii, chita lor (a lupilor), de Sf. Andreiu. nădejde, ab. Nu e altceva, dar mi-e chilă să-l văz scăpat 'de beleaua asta. ion CR. V 37-1. Când se face vinul, c chita (norocul) lui. pamfile, J. II. 2°. Gând rău, (RĂDULESCU-CODIN), pică. A venit ■cu chilă pe mine. id. - —- Etimologia necunoscută (în înţelesul 2°, ar ■putea fi un postverbal din chiti = ă se gândi, sau ■poate în loc de chică, formă dialectală pentru ■rpică). •CHITĂ s. f. v. pită. ‘ CHITĂ» s. a. Document, acte. Vieux livre, bou--ijuin. — (Turcism ; mai demult) Scrisoare oficială, act autentic (ŞIO); p. e x t. • (astăzi; învechit) ■carte veche, bucoavnă, volum (de format mare), terfelog. După aceasta, se sculară pământenii Şumlei, şi dau vezirului un arzuhal după chitap, aşa scriind: că sangeac-şerif şi pecetea nu se fac muhasereâ. dumitrache, c. 449. S'au rânduit să-meargă împreună cu tine în slujba chitapului (a. 1822), ap. ŞIO. In cealaltă■ ţineă chilapul Coranului, familia, ap" rudow, xvii 411. Puteă să ne prezinte... un chitap impozant, rev. n., ap. id. Faţă de volumele de azi..., chitaburele acelea, cu scoarţe dintr’o scândură şi cu slovele cât bondarii, erau întocmai ca nişte pachiderme antedeliiviane. Ş, mehedinţi, CONV. LIT. XLII 81. [Plur. -puri. j Şi: chitap s. a.] — Din turc. kitab «âcrit, lettre, document; ><&criture sainte». ŞTO. ■ChităC s. a. v. chitoc. CHiTĂcitr adj. m. v. chiti2. Chitai!' interj. Imită sunetul produs de animale care chiţăe. Doi pui de scripete. — Cum Jăceau, măi Nuţule?— Chiţai, Chiţai! (= Baniţa). JVTAT. FOLC. I 516. [Accentuat, probabil, chiţ'ai.] “ —Onomatopee. Cf. chiţăl, chiţ can. gg CHIŢĂÎ vb. I Vîa). Crier-, piailler.—A produce sunetul strident caracteristic pentru unele animale, întrebuinţat mai ales despre şoarece, guzgan, cârtiţă, dftor. Chiţăe şoarecele (LM., H. II 289, VII 371, XIV 105), dihorul (ii. vil 29). Erau unsprezece bursucei [căţeluşi de curând fătaţi], cari se svârcoleau, chi-ţăind şi mierlăind,. subt ugerul mamei. ODOBESCU, III 42/,9. Dihorul începii a chiţăl, în limba lui de lighioană, id. ni 184/14. Se pomeniră că se umple biserica de şoareci, ele lilieci şi de bufniţe, şi începură a chiţăl. ispirescu, L. 99/,„. [Şi: chiţâi vb. 1 Va (despre şoarece) H. xiv 105, (despre cârtiţă) 209; chiţii vb. IVa (despre şoarece) H. H 289; chiţui vb. IVa (despre maimuţă) II. I 418; — (cu tulpina reduplicată) chiţcăi (chiţcâi) vb. IVa = a ţipă. roN CR. v 94, (despre guzgan) H. iii 140. [Puii] piue ’ncetişor, cle-abiă gânyurind vorbele lor neînţelese..., iar mama, ’năuioşată de dulcea în-gânare a vlăstarilor, vâră pliscul prin grămăjuia de ouă calde şi le ’ntoarce cu grijă; chiţcăind în drăgostoasă chemare. CIOCÂRLAN, SĂM. II’ 99; (cu abstractul) chiţcăit s. a. Câmpul încropit vib-ră de chiţcăitul ascuţit, prelung, tremurător şi metalic al cristeilor şi greierilor de iarbă. VLAHUŢĂ, N. 24; chiţcui, chiscni vb. IV (despre puii mici), p. a n a 1. a vorbi de geaba, pamfile, j. ii ; — (+ chiţcan) cliiţcăui vb. IVa = chi {ăi (despre şoarecii mari), costinescu.] ’ ■— Onomatopee. (Cf. bulg. kvict «winseîn», serbo-croat (s)hviSati «winseln», kvijukati «quieken» (von Ferkeln), rut. kcycaty «quieken», rus. kvicălî, cvi-kati «quieken, zwitchern, winseln», CIHAC, li 51, berneker, sl. WB. 656)! Cf. chiţai, chiţcan, coviţăi. CHIT i11 s. m. şi a. 1°. Chine. 2°. Chinois. 3°. Cotonnade. ■ - 1°. S. m. f China. Tumciun, împăratul Chitaiu-lui. antim, ap. TDRG. 2°. S. m. t Chinez. Marele împărat al Chitailor. neculce, ap. TDRG. 3°. S. a. (Comerţ) Stofă de bumbac pentru căp-tuşală, un fel de şifon. DICŢ. [Şi: (ad 3) chitân s. a. cihac, II 564. | Diminutiv: (ad 2°) chitiâş s. m. (Pronunţ, -ti-aş) Chitiaş, cu capul ars. (= Vătraiul), păsculescu, L. P. 103.] — Din rus. Kit&i «China» (kităika «ein Baum-wollenstoff, Nanking»), sau rut. kytâj(ka) «Taffet, leichtes Seidenzeug». cihac, II 564, berneker, sl. wb. 505. chităI- s. a. v. chit2. CHITÂN g. a. v. chitaiu şi pitau. CHITÂNŢĂ s. f. (Jur.) lc:-2°. Quiltance, 1°. Act scris (timbrat) prin care cinevâ declară că a primit o sumă de bani (de la o casierie, de la un debitor etc.), că i s’a a ch i t a t o datorid; cf. adeverinţă (3). Cinevâ dă, semnează, primeşte chitanţa. Cvitanţie, înscris, adeverinţă dată de cătră primitoriul îndestulării sale. CODICĂ ŢIV. A. 4/le. Datornicul... trebue pentru -siguranţia sa să ceară de la dânsul [de la epitrop] şi să vadă de are în scris o aşa feliu' de voie a Comisiei epitropiceşti, făr’ a să mulţăml numai cu cvitanţia lui. ib. 41/*. Elisaveta, după cum arată cvietanţia ei de la Prai, au luat corona... în 9 zile ale lui Noemvrie. ŞINCAI, IIR. II 1/16. S’au dat aceasta cvitanţie din partea isprăvniciei (a. 1848). URICARIUL, x 271/I6. S’a primit bani, fără ca să se dea cuitanţie din registrele cu matcă. I. ionescu, p. 148. Cumpărătorul dădea imediat şl chitanţă pe suma de o mie dd lei,. întărită cu timbru. SANDU-ALDEA, d. N. 251. # (Pop., fam.). E deprins să vorbească fără chitanţă: drept. PAMFILE, J. II. CHITANŢAR - 387 - CHITI 2°. P. anal. Act scris prin care cinevâ recunoaşte că a primit.de ia altul un obiect (de ex. o carte) spre folosinţă, cu obligaţia de a-1 înapoiâ; cf. adeverinţă (3°), dovadă (de primire). I se vor predă sculele şi obiectele, sub dare de chitanţă din parte-i, de primirea lor. MON. OF. 10. ■ [Şi: chitânţie f s. f., (Mold., pop. chitântîe s. f. cu plur. chitănţîi. ŞEZ. v 56/20), cvitânţă s. f. DICŢ., (scris şi) cnitânţă f s. f. ib,, cvitânţie f ,s. f. LB., (scris şi) cuitănţie f s. f. DICŢ., (cf. etimologia) evietânţie f s. f. LB., cfitânţă f s. f. LM., cîitânţie f t s- DICŢ., fitânţă s. f.( Braşov) şi rădulescu-codin, 31; (suspect) citânţă ţ s. f. DICŢ. || Derivat: (neobicinuit) cliitanţâr s. a. (TDRG ), (de obiceiu) chitanţier s. a. = registru de chitanţe.] — N. intrat în limba română pe mai multe căi fm.-lat. guietantia, ital. quitanza, fr. quittance rus. kvitancija). CHITAWŢÂK S. a. 1 '• chitânţie f a. f. > v. chitanţă. CHITAKTIEK S. a. J A CHITÂjp s. a. v. chitap. ■ CHITĂRĂ s. f. (Muz.) 1°. Ouitare. 2°. Cithare. 1°. instrument muzical cu 6 coarde, care aduce cu vioara, dar e mai mare, şi :pe care-se cântă pişcând sau lovind coardele cu degetele. Cf. H. Jll 21,-IV 57, XIV 211.. Chitara lor cea italienească este întovărăşită de sunetul lanţurilor. C. NE-GRUZZI, în 265/27 Organe, fluiere, chitări,... cântau într'o unire. ISPIRESCU, L. 237/34. 2°. t = titeră. LB., polizu, barcianu. [Plur. -tare şi -tări. Şi: (cu hiperlatinizare) citâră s. f. DICŢ.; (ad.- 3°) (< fr. guitare idem) ghitară s. f. || Derivat: (it. chitarista, idem) chitarist, (cu hiperlatinizare) citarist, -ă s. m. şi f. = cel s. cea care cântă cu chitara (1°~20). DICŢ. Urania născit, pe Linos, fiu mult plăcut, pe carele, câţi muritori sânt cântăreţi şi eitarişti, toţi tl plâng în ospeţe şi ’n jocuri. ODOBESCU, I 200. Ne batem joc de chitaristul atingând fals coardele într’un loc. OLLANESCU, H. A. P. 49. Chitaristul... pişcă, patetic şi cadenţat, coardele chitarei. DELAVRANCEA, ap. TDRG.] — N. din ital. chitarra (sau din n.-grec. y.id-âga), idem. Cf. dubletele ceteră şi ţi t eră. chitarist, -Ă s. m. şi f. v. chitară. CHiTÂT, -Ă adj, v. chită1. chitcĂi vb. IV v. chiţăi. CHITCĂÎT, -Ă adj. Circonspeet, minutieux.— Chitit, socotit, care nu se apucă de ceva până ce nu^şi face zece planuri (creangă, gl.), circumspect, minuţios, sâcâit, cf. : b e 1 a 1 i u.' Am văzut şi eu destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chit-căiţi decât cea mai biciznică femeie.■ creangă, p. 141/m- — Dacă înţelesul original e cel de «unul care le sâcâie, te bâzâe, te plictiseşte mereu», ar puteâ sta în legătură cu rut. kitkati «a gâdilă». CHITCÂN s. m. (Zool.) Ra.t. — Subt numirea de chiţcan se înţeleg, în diferite regiuni, diferite ■specii-de rozătoare, începând cu şoarecele mic(H. Vil 387) până la guzgan (h. X 498): un fel de şoarece (H. I 346), Vii 419, IX 448, XI 231), însă mai mare (identificat cu chiţoran COSTINESCU, H. ix 244, p i ţ o r a n H. IV 99, ş o b o lari H. XVI 104, guzgan-H. X 498, gri van H. I 34.6), de câmp (DDRF., rădulescu-codin); de pă- mânt (H. ix 231), de hambar (h. ii 281), moră-: resc (H. II 27), de magazii (H. iv 53). P’e alocuri se face deosebire între chiţdrani { = şoareci de' câmp) şi chiţcani ( = şoareci mari de casă). H. îl 243). Chiţcan călător - mus decumanus. barcianu. Portrete de răulăi, de căni şi de căţei... începând de la mândrul «fox-hound»... până la ciuful de npinch))' care suceşte gâtul chiţcanilor. ODOBESCU, III 149-13. FI de Paşti se apucă Ş’aşa le gătea: Cu lapte de leuştean, Cu untură de chiţcan, Cu o}et bun de un an. TEODORESCU, P. p. 263b. [Şi: chiscân s. m. LM., H. IX 448, RĂDU-LESCU-CODIN; — ghiscdn s. m. Numeroasă şori-cime... Şeful ei, un ghiscan mare, In dosare loj cueşte. alexandrescu, M. 208.'|| D i m i n u t i v: chiţcăn6l s. m. costinescu.] —=• Pare a fi un derivat, cu suf. -an, din chiţcăi (cf. însă ung. cickâny «musaraigne». cihac, ii 564). Cf. c h i ţ o r a n. CHiTCĂNEii s. m. (Zool.) v. chiţcan. ■ • CHiTCĂNi vb. IVa y „ CHIŢCUÎ Vb. IV J V- CHITEĂIiĂ S. f. V. chiti.1-2 CHIŢEIjE s. f. Vetement de femme. — (Bănat) Opreg (LIUBA-IANA,- M. 17, H. xvm 144, 269;, GR. BĂN.) care constă dintr’un petec şi ciucuri (H. XVIII 146), şi pe care-1 poartă bănăţeneie înapoi, având în faţă căt rin ţa (cf. liuba-iana, m. 17, H. Xvm 145). Kiczelie = praecinctorium'. ANON. car. [Gu ' rostire dialectală: chiţăle H. XVIII 145. | Piur. chiţăli H. xvm 144.] — Din sârb. kecelja s. ung^ kecele «şorţ». CHITEIIIVI t vb. IVa V. chltilean. Chitkxki, adv. v. cătinel. CHITI vb. IVa. 1», parer de fleurs. 2° (Se) parer, (se) faire beau; (se) pavaner. 3°. Ar-ranger, disposer. Reparer. 4°. Arranger, prepcirer, projeter. 5°. Calculer, juger, penser. 6°. Se rap-peler, penser â. - 1°. (Sens etimologic) Trans. şi-r e f 1. A ' (se) împodobi, a (se) dichisi, a (se) găti cu chite de flori. Flori mândre culegeă Şi ’n cunună le făceă Şi la Gruia le duceâ Şi lui din graiu îi grăiâ: Frate, frăţişorul mieu, Cănd va fi ospăţul tău, Eu cu toate te-oiu chiti, bibicescu, p. p. 311. Păn’ eram eu fată ’n păr, Puneam flori şi calapăr, Mă ’npănam şi mă chiteam, marian, nu. 706/m. 2°. P. ext. (traris. şi refl.). A (se) împodobi- (FRĂNCu-CANDREA, m- 99), ă (se) înfrumuseţa (LB.), a (se) dichisi, a(-şi) potrivi frumos îmbrăcămintea, hainele, podoabele ori lucrurile într’o casă (COSTINESCU), a (se) gă li, a-şi face găteala, (p. ext.) a se păuni (rev. cr. iii 93). Kitesk = orno; kităsku-mi = ornor. ANON. car. Crăciunul când soseşte, [Fata bătrână] se piaptănă, se chiteşte, marian, sa. 105. Să ştiu că bade-ar verii, Casa mândră o-aş chiti. DOINE, 66. 3°. P. ext. (Prin regiunile de apus. Din ideea de «a potrivi, a rândui, a aranja frumos», s’a născut cea de «a potrivi, a aranjâ bine» şi în •urmă,-p.-gen er.) A potrivi, a aranjâ, a piine s. aşezâ în bună rânduială, a rândui. Prinse masa, pe care o pusese jos, o chiti bine pe pământ... reteganul, P. I 63/21. Gruia bea cu fetele: Una vinu-i îndulceşte, Alta patu’ i-l chiteşte, bibicescu, p. p. 310. Să mă duc la ' mândra,’n pat, Ca să văd cum s’a culcat Singură, fără bărbat! De s’a fi culcat cam rău\ S’o iau şi s’o chitesc eu. HODOŞ, P; p. 58, cf. (chichesc) GIU-glea-vâlsan, r. S. -351. A chiti pe cinevâ = 25 chiti - 388 - CHITI a-1 aşeză, a i-o face (cf. a-1 aranjâ, a-1 pune bine): Las', că te chitesc eu! REV. CRIT. nr 93. || Spec. A aşeză bine, cu artă, măestrit, a clădi. Inima pinului... se chicheşte (clădeşte) în groapă. I. IONESCU, M. 410. Cărămida se chichează la cuptor, adecă se aşează ca o boltă, lăsând mai multe găuri, pentru a-i da foc. id. ib. 706. Şi trăgeă mică să-bioară... Şi mi-i taie ca pe grâu, Şi mi-i chicheşte, (glosat greşit prin «chiteşte, culcă la pământ») snopeşte, Să nu le mai tragi nădejde. GIUGLEA-VĂL-SAN, R. s. 9, cf. 62 || A drege. Le ciudă,... trânti inima [carului] la pământ, zicând: «tot n’am eu cu ce o chiti, n’o mai duc în spinare în taină (= în zadar). catană, p. iii 31. 4°. Fig. (Mai ales prin Mold. Din ideea de «a aşeză bine, a potrivi», s’a născut cea de) A aranjâ, a pune la cale, a plănui. Nemică trupeaşte... să nu chitimu, nice să ţinem, varlaam, C. ii 44,2. Zăticnea orice gătire chiteă Ruşii împotriva Turcilor. DUMITRACHE, C. 367. Să n’ai grijă, că am chitit eu lucrul aşa de bine, încât nu poate să nu iasă la bun capăt. LM. Da ştii c'ai chitit-o bine, măi Chirică? CREANGĂ, p. 163/6. (Absolut) Nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum se nemereşte. creangă, p. 8/6. Am chitit eu, ce-am chitit, dar nu m'am ales cu nimica (Bilca, în Bucov.). Com. G. tofan. | (Urmat de «aşâ ca să...») A potrivi (lucrul) astfel, încât... Chiteşti aşa, ca să fie căle de trei ori nouă cărbuni, şez. iii 141/23. 5°. (Mai ales în Mold.) Trans. (urmat de o propoziţie obiectivă introdusă prin că) şi in-trans. (construit cu de, la s. în) A plănui (CREANGĂ, gl.), a-şi fare socoteala, a socoti (LB.), a gândi să faci cevâ cât mai bine (Com. A. TOMIAC); p. gener. a judecă (LB.), a cugetă, a (se) gândi, a crede (alecsandri, t. 1777, creangă, GL., MAT. FOLC. 1209, GRAIUL, com. AR. TOMIAC), a propune (LB.), a fi de părere. Să neştine se va împreună cu Ovreii şi cu dânşii va chiti într’o credinţă, pravila de govora (1640) ap. TDRG. Nu-l vedeâ nime..., ce numai cu sine chitindu... şi de Dumneâzău chitindu. dosofteiu, V. S. 70. Chi-■tiiă preste puţină... vreme să le vie culesul poamelor. id. ib. 223. Şi cugetam noaptea, cu inima mea, chiteam şi se măhneâ duhul mieu. biblia (1688), ap. TDRG. Brehnacea în sine aşâ chitindu-le şi socotindu-le,... socoteala într’acesta chip îşi aşeză. cantemir, ist. 94/3S. Înţeleptul mai mult de cele împotrivă decât de cele după voie chiteşte, id. ap. DDRF. Printipul... chitind bine cum i se cuvine a se ostăşi, le strică Turcilor tot tetbirul. dumitrache, 367. In vreme ce mintea face socotele şi chiteşte, Iubirea de sine iute cere şi se hotăreşte. konaki, P. 277. Arvinte: A! puşchiule! ai chitit că ţi-oiu da bunătate de fată,... Ai chitit să intri în neamuri, mojîcule? alecsandri, T. 831. Cănd te-am văzut torcând, am chitit, în gându’ mieu, că-i păcat de un voinic ca tine să fie de râsu’ fetelor! id. ib. 907. Tot chiteam şi ne gândeam cum să ne cadă 'n ghiară [reduta Gri viţa], id. P. III 440. Pentru că eu, de, chitesc c’aşa ar fi frumos, să pornim amândouă nunţile odată, vlahuţă, C. 19. Chiteă p'acolo să mă ’ngroape Al naibii Neamţ. IOSIF, p. 65. Am chitit să vin la d-ta, ştiu că ai feliu de feliu de buruiene. CONTEMPORANUL, V 291. Chiteşti (socoteşti) qo-l găseşti acasă? PAMFILE, J. I. Se prinde în joc lângă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163/ls. Chiteşti că fata Impăratului-ro^u] numai aşa se capătă? id. ib. 246/10. Mai bine să rămâi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea proastă, decât să plângi nemângâiet. id. A. 117/,. Nu chiteă la alta decât numai ce să facă, ca să se cur&tască de ficiorul său. SBIERA, P. 24/*. Dracu' vine şi chiteşte cam la care ar fi [beţişorul], şez. II 60/lo. Brăncovene Constantin,... Adevăr . e c'ai chitit, Pân’ a nu fi mazilit, Să desparţi a ta domnie De a noastră 'mpărăţie? alecsandri, p. p. 210b/ls. Ard'o focul rezeşie! Eu chiteam că-i boierie, Şi-i numai o sărăcie, ib. 227/I0. Îmi aşez durda spre vânt, şi mi-i iau la căutare, De la cap pân' la picioare, Şi chitesc şi socotesc Pe unde să mi-i lovesc. ib. 260/-. Te-ai grăbit cu firea, ai chitit că-i împărătl lumea! SEVASTOS, N. 132/„. Cum chiteşti? = Cum gândeşti, cum socoteşti, cum crezi? CREANGĂ, gl. | (După «a se gândi») Refl. Austria iarăşi pentru alte pricini şi pentru rudenia se chiteă, cu nădejde ca să coprinză şi să stăpânească Lehia. DUMITRACHE, 362. «Multe ai mai fost ştiind tu!» — tsD’apoi, cum te chiteşti d-ta?» vlahuţă, ap. TDRG. Mă chitesc eu în mine, cum s’o dau, ca să nu mă prindă. CREANGĂ, A. 47/i3. 6°. f Trans., in trans. şi r e f l. (Numai la DOSOFTEIU) A-şi aduce aminte, a se gândi la, a meditâ, a observă. Mie somnul mi se stărneaşte Şi ’n vreamea nopţii, de te chiteăşte. ps. 202. Şi mă noaptea chitea’n[ = mă chiteam în] sfânta scriptură, ib. 253. Mişelul mieu suflet ve-seleaşte Că de tine pre tot ceas chiteăşte. ib. 286, cf. 253. Am împlut 60 de ai, nice văzut de nime, nice grăit cu nime, ce întru sine asămţând, şi pre Dumnedzeu chitind. V. S. 1002. Aceale nestrică-cioase frămseţi a doritului -H[risto]s chitiiă. ib. 163. Chitindă în crucea aceea, o cinstiiâ. ib. 184. [Şi: (dial.) chichi vb. IVa, cliieliiâ vb. Ia. | Adjectiv: chitit, -ă = (cu sens pasiv şi trecut) împodobit (cu flori), dichisit, gătit (REV. CRIT. iii 93), înfrumuseţat (LB.), păunit (rev. crit. iii 93); curat (LB.) îmbrăcat, curăţel (BARCIANU); bine aşezat (pompiliu, bih. 1007), clădit; (cu înţeles activ) socotit (alecsandri, t, 1747), chibzuit, cu măsură (CREANGĂ, GL,). (Ad l°-2°) Kitit= ornatus. anon. car. Dintr’o vărgură au născut voaă porbocul aşe-i frumos şi chitit. CĂNTEC DE CRĂCIUN (sec. XVII) ap. GCR. 1 136/18. Chitiţi la cap cu iederă. SEVASTOS, N. 216/12. Mireasa... chitită ca de joc... aşteaptă să-i vie rândul, id. ib. 56/u. In haină aleasă, I-Iaină de mătasă, La masă chitită, Masă înflorită. MARIAN, î. 175/15. Casa ta-i frumos chitită ( = bine întocmită, împodobită). POMPILIU, B. 35/26. Cărnuri şi plăcinte. Pentru dumnea-voastră, meseni, chitite (potrivite, gătite). marian, NU. 845; (ad 3°) Lemnele chichiţe ard înnăbuşit, până se isprăvesc, i. IONESCU, m. 410; (ad 5°) Căpitan-paşa fiind chitit şi măestru la războiu... DIONISIE, C. 170/37, cf. (măestru şi chitit la minte) 185/le. Flăcăul erâ chitit la capul său şi nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142/17. Om chitit la cap = cu chiteală. PAMFILE, J. I. | Abstracte: chilire s. f. DICŢ. (la Dosofteiu şi cu sensul de «învăţătură») PSALT. 259/31;— chitit s. a. (la Dosofteiu şl cu sensul de «meditare») Să lânii cu postul şi ruga şi cu chititulu s[vi]ntelor scripturi, v. S. 60 (cf. la Miron Costin: cu c e t i t u 1 cărţilor a face iscusită zăbavă... «Ispitiţi scripturile»)chititurăf s. f. = podoabă (anon. car.); învăţătură (dosofteiu, ap. psalt. 259/2i); — chiteâlă s. f. = împodobire (cu chite de flori), găteală, dichiseală; spec. (în Banat, la plur., cu rostire dial. chicile) = salbă de bani la grumaz (com. a. coca); întocmire, potriveală ; chibzuială, socotinţă, socoteală (LB.), judecată, cuget (LB.), gând, opinie (LB.), hotărîre, presupunere, prepus (LB.). (Ad l°-2°) Gura lui eră tot aur şi chiteala lui. moxa 382/37; (ad 3°, 1 o c. a d v.) De chiteală=aranjat, întocmit cu înşelăciune, falsificat. Cu carte de chiteală şi fără dreptate, de multe ori s’au întins călugării de Bârnova. URICARIUL, XIV 112/24; (ad 5°) După cea de dum-nezăescul duh suflată istorie, târziu mai pe urmă au început cea din truda şi chiteala omenească a purceade. CANTEMIR, HR. 58/29. Lupul între toate jiganiile pururea mai socotit şi mai grijliv în chitealele sale. id. IST. 119/27. Acel inginer... prin «aţ « aaiiM CHITI — 389 — ştiinţă şi chiteală, Poate face niscai planuri mai cu bună rânduială? KONAKI, P. 254. Acel mai cu chiteală tragă pe toţi cătră dânsul, id. ib. 299. Noi surugiii judecăm omul după bacşiş şi nu dăm nici odată greş cu chiteala. ALECSANDRI, ap. TDRG. Ducăndu-se în târg şi cumpărând fierul de plug, după multă chiteală, îl puse în sân. ŞEZ. V 130/24. Deci să n’aveţi vr’o chiteală, Să ne faceţi de sminteală, marian, NU. 108/,. li cu mult mai de temeiu lucrul care se face cu chiteală şi cu socoteală decât cel care se face cu hop şi fuga. ION CR. I 9.] —1 Din sârb. kititi «a găti, a împodobi» s. din bulg. fcitji». «fac buchete, împodobesc». CHITI vb. IVa. i». Se jeter, s’elancer (sur)... 2“. Lancer, faire partir (une arme), tirer. 3°. Viser. 4°. Remarquer. 5°. Atteindre. 1°. Refl. A se aruncă, a se repezi, a se pune pe... Mâna pe paloş puneâ Şi pe Turci mi se chiteă Şi pe Turci că mi-i tăiă. mateescu, B. 78. El pe surul (— cal) să chiteşte Şi-l încoardă, ’mpinteneşte. şez. ii 33/82i alexici, l. p. i 15/6. {Radu] pe războiu că si chitea, Trei zile că mi-i iăiă. POP., ap. odobescu, li 431. După friptură, se chitesc pe băut. N. rev. R. 73. 2°. Spec. (trans.) A repezi o armă, a da drumul unui proiectil dintr’o armă, a irage cu o armă. Paloşul din sân scoteâ, Ş’aşa bine-l învârteă, Ş’aşa bine mi-l chiteă, Că pe Toma mi-l tăiă Pe la furca pieptului, alecsandri, p. p. 73/27. 3°. P. ext. (trans.) A ţinti (cu arma s. cu piatra creangă, gl.), a ochi (cihac îl 51, mat. folc. 1209, giuglea-vălsan, r. a.) Aduceţi arce. — Şi voi, dragii miei, iscusinţă! Chitiţi bine! C. NEGRUZZI, III 211/2t. Apucă de grabă şuşaneaua soldatului..., chiteşte, trage. ALECSANDRI, ap. TDRG. [Mihaiu] mi-l chiteşte, Drept în frunte mi-l loveşte, id; P. I 39. Până aia-l omoră şi-l jupuiâ, el arma o chicheâ. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 370. Unşoimanmehedinţel, Care ştie să chitească, Rândunica s’o lovească. ALECSANDRI, P. P. 292b/8. # Cine nu chiteşte, nu nimereşte, zanne, p. iv 304. 4°. Fig. A ochi, a pune ochiul s. ochii (pe cinevâ s. cevâ, remarcându-1 dintr’o mulţime); p. ext. a fixă (mat. folc. 1209), a alege. Romii... chiteaşte locul unde să lovească [pe Leo]. beldiman, N. P. I 122. Ori ai chitit, ca mamă, pe unul din flăcăi Ce bun ar fi şi vrednic şi care o iubeşte, Dar, neplăcând Floricăi, pe dânsul nu-l voeşte? I. negruzzi, II 126. El de grabă ’n jur chiteşte Vr’un ocol, căci e pierdut. COŞBUC, F. 65/i. Baba însă voiâ cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori, de aceea şi chitise una de mai nainte. CREANGĂ, p. 8/4. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac care eră mai mare. id. ib. 46/2. 5°. P. ext. Trans. A nemeri (cevâ s. pe cinevâ în care arunci cu un lucru), creangă, gl., PAMFILE, J. II. Zvârr! de vr’o două, trei ori, cu bulgări, în mine, dar nu mă chiteşte. CREANGĂ, A. 49/6. [Abstracte: chitire s. f. = ţintire, ochire, polizu ; — chiteâlă s. f.=nemereală (alecsandri, t. 1761, 1774), lovitură bine ţintită; p. ext. exactitate, preciziune. Cu puşca te-oiu şoldănl, dintr’o chiteală. alecsandri, T. 518. Nu pot spune cu chiteală, cam pe unde va fi mers Ştefan-vodă• marian, t. 109/1s. | A d j e c t i v: chitit, -ă = ţintit, ochit. Lovitura n’a fost chitită bine, A fost străpunsă numai mantaua. I. negruzzi, vi 559. | Substantiv: chitâciu s. şi adj. m. = ţintaş (bun), bun ochitor şi lovitor (pamfile, j. i); (cf. sârb. hilar «isteţ», hitrina «iscusinţă») iscusit, isteţ, ingenios, inventiv (DICŢ.), hâtru. De stat mici, Dar din gură mai chitaci. ŞEZ. II 101/,.] — Din sârb. hititi (hitati) «a grăbi, a repezi, a aruncă (spec. despre un proiectil)». Pe teren românesc s’a făcut de sigur o apropiere între acest CHITOIU cuvânt (înrudit etimologiceşte cu hâtru) şi între chiti1. S. Puşcariu, Revista filologică I 271—275. CHITI vb. IVa v. piti. chitiâş s. m. v. chitaiu. ChiţiboâICĂ s. f. Espâce de bucher, de cave; ouverture dans le mur, par laquelle on allunie un poele. —(Numai la pontbriant) Un fel de şopron, de pivniţă; gaură în zid prin care se aprinde soba. — Cf. c h i ţ i m i e. CHIŢIBUŞ s. a. 1°. Bagatelle. 2°. Truc. 3°. Bredindin. —(Termen familiar. în România veche şi prin Braşov). 1°. Lucru de puţină însemnătate, lucru de nimica; bagatelă, c’f. fleac, moft. DICŢ., cf. ŞEZ. xxxii 14. Cu chiţibuşuri de aceste să ne zăbovim, noi? CREANGĂ, p. 263/13. Am o mulţime de chiţibuşuri de făcut. ŞEZ. xxxii 14. 2°. Apucătură, şiretlic, tertip, subtilitate (de mică importanţă). DICŢ. A află chiţibuşurile cuiva. BARCIANU. Nu umblă cu chiţibuşuri! 3°. (Rar). Numai la DDRF. Mecanism cu scripete servind la ridicatul greutăţilor mai mici. [Plur. -buşuri. || Şi: suspect; ad 2° chichibliţă s. f. alexi. J Derivat: (ad l°-2°) chiţibuşâr s. m. = om care se ţine numai de lucruri de nimica, de bagatele, care umblă cu tertipuri, cu subtilităţi de mică importanţă. Cf. DDRF.]. — Cf. p i ţ i g u ş. CHIŢIBUŞAR s. m. v. chiţibuş. CHITIC s. m., adv. v. pitic. CHITICE s. f. v. chită1. chitii! s. f. ş. d. (îmbrăc.) v. tichie. chiţii vb. IV v. chiţăi. CHITIIjEÂBI, -ă f adj. Oblige, force. — (Ungurism) Obligat, forţat, constrâns, silit. Nefă-cându-m[i] dumneavoastră sădesfacţia, sânt chi-tilian a da înştanţia mi şi mai departe (a. 1749). iorga, s. d. xii 52. [Verb: chitelini f IV refl. = a fi constrâns, silit. Eu... popa Ioan (dă de ştire) că, chitelinindu-mă eu de şuşugurile meale, am luat de la Săpănţai Vasile... doisprezeace flo-rinţi. id. ib. Xii 233.] — Din ung. k6telen (= henytelen) «silit». CHIŢIMIE s. f. Hutte.—(în Munt.) CaSă foarte mică; cf. b o j d e u c ăT c h i ţ i b o a i c ă. [Şj: chi-ţumie s. f.]. CHITINGÂN adv. v. cătinel. CHIţion s. m. (Bot.). Nom de plante. — Buruiană din care copiii fac nişte pastă numită mestică. h. vii 480. CHiTişoÂRĂ s. f. v. chită1. CHITÎŢĂ s. f. v. chichiţă. CHITITURĂ t S. f. V. chiti1. CHÎTIU s. a. v. chit2. CHITOÂŞCĂ s. f. v. pitoaşcă. CHlTo(i)CĂ s. f. (Bot.) v. picioică. CHITOIU s. m. v. chită1. CHIŢiOIU - 390 - CHIUÎ , . CHlŢpiu s. m. Parcelle de terre (oii Ies ira-vaux res'tent â faire). — fOI Ion ia) Colţ., triunghiu^ rămas de secerat s. de arat. Măi [= mai] am un chiţoiu şi odorăsc de arat. CONV. lit. liv. 165. CHITON s. a. v. chit. chitonâc s. a.'(Cui.) V. chitonag1. . CHITOBIĂG s. m. sing. . (Cui.). Coiignac. — (Mold.) Pastă de. gutui. TDRG. [Şi: -chitonâc s: m. sing. cihac, ii 132]. — Pare a fi o stâlcire (metateză)-a fr. co-tignac, «confiture de coings». cihac, ii 132. CHITONAG S. a. 1 " • ChitokOg, -o.vgă adj. şi s. a.' f v’ c0*0110^ CHITOKÂX s. m. (Zool.) Bat. — Un fel de şoarece4 (h. XI 230).mare (H, IV 312, VI 235, i.x 244, Com. liuba), de câmp (damE, t. 63, h. ii 243, în opoziţie cu chiţcanul, care e şoarece ţnare de casă), care umblă în aretul apei (Lugoş, HEM. 1543/,), care taie productele (H. n 281), cloţan (.Deva, Cujir, jud. Hunedoara, com. T. L. bla.ga), poponeţe (h. viii 170), .gherl an, şobolan (ii.- Xil:40), c h i n ţ. | Specii: chiţoran-alb = die grosse jiaselmaus.’ barcianu; ehiţoran-dc-muiU? = myoxus gliş, id.; ehiţoranul-lui-Faraon= herpes-ţes lchneumon. id. Qhiţoranulu (gr. jivyakrj) şi ha--m.eleon şi nevăstuica şi şopârla şi şomăcul. BIBLIA (1688) 77t>/13. Şoarecii de câmp şi mai. ales clri-loranii strică [păpuşoiul] în-deajuns. PAMFILE, A. 92. O «comegîe» ^de.'a cu fiare...:. Lupi, urşi, mâţe... chiţorani... victor vlad delamarina, pagini alese (ed. «Cartea,Românească»), [Şi- (cu &i~ perurbanism) piţorăn s. m. II. IV 99, IX 241, 494; — (cu alt sufix, subt influenţa lui gherlan) chiţorlân (cliiţiirlân h! n 253) = şoarece de câmp (II. ii 270), şoarece mic, din casă -şi curte (H. II 253), câr|.fţă (i-i. iv 250).] — Cf. ch i ţ c a n, c h i n ţ. CHITOKXÂN s. m.‘(Zool.) v. chiţoran. CH1TOS f s. m„ şi.a. (Zool.) | - CHÎTOSĂ t S. f. (Zoo!.) . I v- chlt‘ CHlTiti s.f. (Bot.) v. chitru. '..CHiTltu s. m. JBot.) Cedratier. Cedrat.— Fru-, mos' arbore spinos, cu flori mari,, albe, originar-, din Asia. LB., panţu, pl£,-DIC.Ţ.- jj -(Mai. rar) Fructul acestei plente, c h i t ră. Dulceţi de chitru mai.averh? alecsandri, t. 1088. [Fructul: chitră s. .f. = în coloarea şi forma unei lămâi mari, aromatică, servind la noi mai ales ca să se facă dulceaţă din ea. Poame de tot felul: chitre, năramze. LET. I 8/24.- Pe vestita chitra cap a fi o puse. PANN, p. v. I 119.] Din n.-grec. xIxqov, idem. CHIT tic s. m. Tronc (d’aibre). — Trunehiu de copac, cărăveiu. vârcol, V. Loc de groapă mi-a săpat. Dar în groapă ce mi-a pus? Tot chi tuci şi )A, i,;:. . PAMFILE, C. Ţ. 49. CHiTUi vb. lVa v. chit. chiţ ui vb. IV v. chiţăi. CHITUIj vb. Ia ş. d. v. pitulâ. Chiţumie s. f. v. chiţimie. CHIŢURUÂHT s. m. (Zool.) v. chiţoran. CHITUŞ s, a. | CHiTUŞEii, -eă adj. | V. chită1. ' CHITUT s. a. J A . • .. CHIU interj., s. m. sing. I I-lourro,. II 1°. Cri de joie. 2°. Cri de douleur. I"I nt e r j. Strigăt de bucurie. Cf. i - K â !, u ;r a! Chiu! şi vivat fericit! Boitriul s’o căftănit, 'chiu, chiu, chiu -şi lia, ha, ha, Trăiască Măria-Sa! ALECSANDRI, T. 81. .'. ■ II (Rar ;■ literar) Substantivat. . 1°. Strigăt de bucurie, ch i.o t. costinescu. A prins să sune sunet viu De treasc şi trămbiţi şi de chiu. COŞBUC, B. 20/4, Cf.'21/10. Făcură alt ospăţ, cu chiu şi hop, cu alaiuşi voie-bună, M.era, B. 113. -2°. (Numai'în legătură cu vai). Strigăt de durere.-Va fi un chiu şi un vai, cum n’a mai fost de cănd lumea şi pămăntu’ŞEZ. Iii 98U. Haide iar, murgule,’ hai, Hai la munte, sus pe plaiu, Să scăpăm de chiu, de - vai. ALECSANDRI, p. p. 160^/j. In' chimir mâna s’o bag Şi de chiu şi vai să-l scap. JARNlK-BÂRSEANU, D. 507. Logofete brânză’n cuiu, lapte acru’n în călămări, Chiu şi vai prin buzunări. CREANGĂ, A. 12/j. # (Loc. adv.) Cu chiu, cu vai s. cu (marc) chiu şi vai, (neobicinuit) cu vai, cu chiu = cu mare necaz," după multă osteneală:- Şi ‘aşa, cu chiu, cu vai.r ajunse'lacurtea boierească. ISPIRESCU,1 li. 179/2J. Âbiâ cu'chiu şi vai, putură să învingă piedicile oe întâlniră, id. u. 47/3. După ce au ajuns cu mare chiu şi vai..., deteră cu ochii de o peşteră. MARIA-N, T. 61/10, cf. 188/„. Cu vai, cu chiu, cum se zice, ei reuşiră a adună ca la 3000 de lupt-ă- ■ iori aleşi, hasdeu, ap. TDRG. — Onomatopee. Cf. Chiui, chiot. CHÎUĂ s. f. v. piuă. ; CHÎUĂREÂSĂ s. f. Habile couseuse. Bro-. deuse — (Ungurism, în Ardeal). Femeie care ştieŞ ■ a coase cu multă măiestrie. (Câmpie) viciu, gl. [Şi: ■ cîiiuvăreâsă s. f. = femeie care coase broi derii cu acul, care chindiseşte (pe Câmpia Ardealului). Com. N. DRĂGANU], - • — Din ung. tuvarro, iderri ( = tiXveV varro «cu-sătoare cu acul»), n. drăganu. chiub s. a. v. chiup. CIUI CitlCUOlC s. m. (Ornit.) Alouelte hup-pee. — Ciocârlie, jahresber.: vi 81. <" — Derivat, cu suf. moţional -oiu,.dintr’o tulpină onomatopeică, care se găseşte • şi în ung. pityer (pityir, putyor) «ciocârlie». N. drăganu. CHIUCIU s. m. (?) (Numai la anon. car. fără traducere). ICjucs. CHIU» s. a. (Mauvaise) habitude, vice. — (Sâr-bism, în Banat) Nărav (h. xviii 173) rău (Corn.. ■ liuba), minte, fire (1-1. xviii 315). Cf. m e 1 i c-. Om cu chiuduri. Com. liuba. Calul ăsta e cu chiuduri. id. Are chiuduri, _ ca calul. H. xyni 173. [Plur. Tduri. || Adjeciiv: chiud6s, -oâsă-. Com. LIUBÂ.] — Din sârb. cud «fire, caracter». chiu»6s, -oâsă adj. v. chiud... CHIUJFTE s.'f. (Cui.) v. chifteâ. ; CHIUI vb. IV(a). Pousser de grands cris, hurl'er (pour appeler qqn.,pour exciter des betes ou des gens—^â la guerre ou â la chasse — pour exprimer la jo'ie ou la'douleur etc) A strigă cu voce tare, a ţipa, a d a c h i o t,' a c h i o t i: a) Absolut. A strigă tare şi| prelungit cu acelaşi 'sunet'-vocalic, într’un a (d. e.*±uiu-iît,! etc;), CHIUI - 3.91 - GH1;UL spre a chemă pe cijrevă s, a-1 deştepta din, somn, spre a îndemnă caii la mers, la tras, pe soldaţi la luptă etc. Perşii alergă după dânşiik strigând şi chiuind. IIERODOT, 420, cf. 477. Chiuiră la războiu. biblia (1688 ) 208. Şi voiu strigă şi voiu chiui. ib. ap. TDRG. Ian să-l trezesc,.— îi dus p.c ceea lume... Mări, să-i.chiuiu la ureche. ALECSANDRI, -T. 657. Surugiul chiueşte; caii zboară ca doi zmei. id. p. Iir 15. Să mai strig? — Nu, chiue mai bine; poţi? contemporanul, vii, voi. II 101- Chiue dupg, el. DDRF. Ce s’audc ’n depărtare? Glas de om chiuind, tare: Ilai, ho, ţa, ho, Bourean, Trage brazda pe tapşan. ALECSANDRI, ap. TDRG. Când oiu- chiui,. Ei m’or ayzl. pop, ap. DDRF. Chiue, chiue, nu. strigă,. Să răsune uliţa, Uliţa la mândruţa, Să-mi deschidă portiţa, Să mă iubesc cu. dânsa. MĂNDRESCU, L. P. 130/5. b) Trans. A strigă tare şi prelungit spre a anunţă cevâ* s. spre a-şi exprimă un sentiment, puternic. Au strigat Căzacii toţi până într’unul, chiuind: «Nehai slava naşa nez hinet». let. i 351/32 | P. ex t. A chemă pe cinevâ cu voce tare’ Sprinten ca un flăcău se repezi în Undă,... îşi chiul baba... strigându-i: Gahijă, borşu-i proaspăt? cosmoviei, săm. n 455. | P. anal. (La fabrici, în porturi) A sună, a anunţă prin sunet prelung (de sirenă) începerea s. încetarea lucrului. Cănd docul chiui încetarea lucrului, toţi într’o larmă mare se. repeziră pe punte, văpustindu-se la mal. dunăreanu, ch. 227. ■, c) A scoate un strigăt tare, ascuţit şi prelungit, de bucurie; spec. a spune, în-ritmul danţului, versuri cu nuanţă epigramatică, cu împunsături, cu aluziuni glumeţe sau satirice, a strigă. Cf. HEM. 1524/.,8, PAMFILE, c. Ţ. 9. Biruind doi dc-a Iraclenilor, aşa să veseliră şi ehiuiă. IIE-RODOT, 275. Chiuiră norodul şi trâmbiţară cu trâmbiţele preoţii şi, deca auzi norodul glasul trâmbiţelor, au chiuiţii iot norodul cu chiot mare şi tare. BIBLIA (1688) 156». Mulţi... bea apă pentru sănătatea lui Şărbari-vodă; şi jucă, şi chiuia. MAGAZ. IST. II 19/jŞ. Să strige în bencheluri şi să chioiască. ARHIVĂ, I 4'4. V-iu! ce floare frumoasă! zise tare, chiuind, pann, p. v. 1 113. Cântă şi chiueşte vesel vânătorul, căci izbânda este ă lui. ODOBESCU, III 84/i. Vara... cântând şi chiuind, cutrieram dumbrăvile. CREANGĂ,-A. 117/al. De la o vreme, se chefălueşte Ivan, cum se 'cade, şi unde nu începe a chiui prin iad şi a juca horodinca şi cazacinca. id. p. 310/c. (Cu complement intern) Caută... tot el să fie acela, care-i chiue cele mai plăcute şi mai măgulitoare chiuituri în joc. MARIAN, NU. 69/g. Sfârşind hora aceasta, nu încetează de a chiui şi mai departe şi altele. id. ib. 557. Flăcăii şi ceilalţi, ce se mai întâmplă chiue, de-ţi iau auzul. SEVASTOS, N.' 62/13. Spre Dunăre-alergă, Haulind şi chiuind, Buzduganul învârtind. ALECSANDRI, P, p. 59/2j. La masă se pun Şi bencheluesc Şi sc veseîcsc, Plosccle ciocnesc, Vesel chiuesc. id. ib. 66b. La făgădăul de nuc, Beau voinicii şi se duc, Din pistoale tro-scănind Şi din gură chiuind: Foaie verde siminic, Asta-i viată de voinic! JARNlK-BÂRSEANU, D. 288. Chiuirc-aş, chiul, De toţi, toii, m’ar auzi. MARIAN, C. I 220. Am să joc, să-chiuesc. DOINE, 3/j. Mândra bea şi chiueşte, Mândru’ tace şi plăteşte. ISPIRESCU, ap. ZANNE, p. in 452. | Cu tine m'oiu întrece din chiuit..., las că le oiu chiui eu (= te-oiu învăţă eu; să chiui), măi Michidulă! creangă, p. 53/25. d) A strigă după animale sălbatice spre a le alungă, speriindu-le. La alte'turme, ca când lupul oaia ar fi apucat, ciobanii. chiuiă. cantemir, ISTl 130/,. Ciobanii... Chiue /şi cănii după lup amuiă.. CONTEMPORANUL, iii 27. e) A ţipă de durere, a se vâitâ. Cf. LM. Chi-uiam şi oftam în locu’ [cuconaşu] lui [îndrăgostit], până mi se uscă gătita. ALECSANDRI, T. 83. '.Frunză verde cârtişoară, Chiue badea să. moară, ; Şi-ar muri şi nu se. ’ndură, Până. i-a da nana • gură. reteganul,.ch. Ş9. [Pronunţ, chi-u-i. | Şi-:, chiol f vb. IV; — (f auli, ; hăuli) .'chiuli vb. YV^^.Pre drum eă- îmi plecă, Aulind şi chiulind.^ bibicescu, P. i>. 314. | Ab stract e chuire s. f. DICŢ.; chiuiâlă s. f. DICŢ.; chiuit s. a. (Ad a) Ou line', şi numai cit tine, m’oiu întrece din chiuit. CREANGĂ, p. 53/22 ; (ad c) S'auzcă în depărtare chiuit de danţ. DDRF-' Luna-i sus. de trei zvârlite, Badea-i dus la chiuite'. JARNlK-BÂRSEANU, D. 107; —' .chîuiMiră S, f. (ad c; Transilv.)=versuri cu ascuţiş epigramati'c, cu împunsături, cu aluziuni .glumeţe sau satirice, care se recitează. în cursul jocului; strigătură, h.oră (3°), Cf. marian, nu.'519/s, 69/m, o. .1 , 220, li 236, vaida. Urcând, îşi adresează .prin chiuituri tot felul, de satire. FRÂNCU-CANDREA.. ..M. : 69. | A d'j ectiv: chiuit6r. -odre adj.] —- Derivat din chiu.' Cf. chiot. ChXVÎ vb. IVa v. piui. CHEI (i)ltÂMĂ s. f. l°-2°. Cuwasse. 3°. Vete-ment de. femme. 1°. (Milit.) Armuiă de zale, de fier s. do. piele, care acopere corpul de la umeri până la brâu, platoşă, zale. | P. a n a 1. înveliş tare al unor animale. Bondarii înzăuaţi în chirase arămii. SANDU-ALDEA, A. M. 158. 2°. P. anal. Căptuşeală de oţel cu care se îmbracă un vas de războiu. 3°. P, anal. (îmbrăc. Mold.) Numele unei haine femeieşti, nedefinită mai deaproape (i-i. iii 268, IV 134), probabil, ilic, laibâ-r. [Pronunţai: chiu-; scris şi pronunţat şi: (ad'I’-Ş®) cliirâsă, cuirasă s. f. Popular şi: chirâşă s; f. In luna lui Maiu, în şase, Ne dă [la armată] arme şi chiraşe. SEVASTOS, C. 2 8 0/23. | V erb: (dupăfr. cuirasser, idem) cliiuirasâ (cuirasă) la = a îni-brăcâ cu platoşă, cir oţel, -fig. cu haine groaâe; (cu part.-adjectiv) c(h)iuirasât, -ă adj. Fanar... cumpărase..: o haină groasă şi îmblănită cu blană de lup. Cuirasat astfel, Fagur n’aveă habar de frig. teleor, ap. TDRG., (substantivat, după fr. cuirasse) c(h!)urasât s. a. = vas de războiu îmbrăcat cu ‘chiuirasă. | Alt derivat: (după fr. ciiirassier, idem) (Milit.) c(hi)uirasi6r s. m. = soldat (din cavaleria grea) cu ca-scă şi platoşă.] ■— N. după fr. (< cuir «piele», probabil, influenţat de ital. corazza), intrat în limba românească şi prin mijlocire rusească kirasi» (< germ. Kilrass, idem). ' - CHIUITA s. f. art. (Mold.; întrebuinţat numai în loc. adv,) Cu (s. de-a TDRG.) chiuita = cu grămada, cu nemiiuita, nenumărat, foarte mult (ca omul la chef mare, când a ajuns să chiue, să dea chiuite). Cf. creangă, gl..Aţi umplut-, cu chiuita, de cerneai’ -atâtea coaie: VLAHUŢĂ, P, 86. Şi doar mă şi .feream eu, într’o părere, să nu mai dau peste, vr’o pacoste; dar par’că naiba mă împingeă, de le făceam- cttunci cu chiuita. creangă, A. 52/„. [Şi (neobicinuit; scurtat, pentru măsura verşului): chiuita adv., cu acelaşi înţeles. Fugeau dancii chiuita şi prin tufe s’ascnndeau. speranţă, a, 193. | Pronunţ, chiu-u-] — Poate, femininul articulat al lui chiuit, dar cf. o li i m uluit a. CHIUITURĂ s. f. «V. chiui.' " • chiujâr s. m. ) Chiujer s. m. j v- tuSer* CHlUIi s. a. Truc, tour, ficelle. (A trage chiulul =jouer le tour,rouler; esquiver une obligatjon, : un engagement). — (în România veche, familiar; CHIULĂ - 392 - CHIUP mai ales în graiul şcolăresc) Subtejfugiu. «Dofto-raşul», plictisit,... se hotărî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce... în argotul studenţesc se numeşte un chiul, caragiale, M. 88. # (Mai ales în expresia) A-i trage cuivâ chiulul (mai rar: un chiul DDRF.) = a-1 înşelă (ZANNE, p. III 105), a-1 trage pe sfoară (ion CR. iii 287), a-i juca o festă, un renghiu ; s p e c. a nu-şi ţineâ cuvântul dat, a găsi mijloacele de a se sustrage de la o datorie, (în graiul şcolăresc) a nu se duce la cursuri. Ai văzut cum ţi-a tras chiulul? CARAGIALE, M. 69. l-am tras chiulul. Am făcut cum ne înţelesesem: în patul mieu am făcut o mo-măie din haine vechi, chiriţescu, conv. lit. XLV 375. Şi-şi face socoteală să-i tragă chiulu’ (negustorului). SEVASTOS, ap. TDRG. [Plur. chiuluri.] — Reconstruit din chiulangiu. ŞIO. (Cf. turc. kuluh «ruse, tromperie, gain illicite», kiilah etmek «tromper», cf. A. S c r i b a n, Arhiva, a. 1912, nr. 11). Cf. chiuia f. CHlULÂs. f. Bille{de bois).—Trunchiu de molid curăţit de ramuri, destinat a fi tăiat în joagăr, care se taie apoi în groşi, s. băl vani (2°). (Jud. Cluj) Com. ittu. — Cf.-ung. hulii, «şteamp, piuă». CHIUJLÂC s. a. v. cliiulaf. Chiuuâf s. a. Bonnet (turc). — (Ieşit din uz) Un fel de căciulă turcească, asemenea i ş 1 i c u-lui (ŞIO), fes mare (alecsandri, t. 1751) în jurul căruia se înfăşură turbanul (cf. TDRG). Ghiulaful ce îl port ziua. PANN, 1-1. 69. Bătrânul Sinan însuşi, izbindu-se de pod, îşi pierdii chiu-lafut şi feregeaua. BĂLCESCU, ap. ŞIO. Osmanlii şi Boslangii au să curgă mii de mii, ahl aman, aman! Să ne puie un chiulaf, Să facă ţara pilaf, ah! ALECSANDRI, T. 125. Şi în cap, drept chiulaf, Avem fes cu canaf. i. negruzzi, IV 478. # La aşa cap, aşa chiulaf: arată potriveala, cf. la aşa cap, aşa căciulă; cum e Turcu’ şi pistolu’; cum e sacu’, şi petecu’. Cf. pann, p. v. ii 52, zanne, P. III 106. [Plur. — lafuri. | Şi: (din forma mai veche chiuluh, modelată după suf. -ac) chiulâc s. a. # A aveâ chiulac = a aveâ cap, tivgă, a fi deştept, chibzuit: se zice, în bătaie de joc, omului prost care se crede deştept-(Vâlcea), zanne, P. II 50.] — Din turc. kiilah, «bonnet de forme conique en poils de chevreau, bonnet de derviche». (Forme cu f şi la Bulgari: kiulaf, Sârbi: culaf şi Albanezi: kiilaf). cihac, II 564, ŞIO. Cf. chiul. CHIUIiANGÎU s. m. v. (‘hiulhan. CHIULANGIU s. m. Roublard, fumiste, farceur; bumbocheur-, — (Familiar, în vechea Românie) Unul care trage chiulul, care înşală pe alţii neîndeplinind obligaţiile luate, care nu-şi ţine cuvântul, care se sustrage de la datorie; spec. (în graiul şcolarilor şi studenţilor) care nu se duce la şcoală, la cursuri; p. ext. căruia îi place să petreacă, chefliu (TDRG.). Un om isteţ, chiulangiu. ap. ŞIO. — Din turc. kulahgy «rusă, fourbe» (propriu «fabricant ou vendeur de bonnets de feutre»). A Seri ban, Arhiva a. 1912, nr. 11. CHIUIjÂt. -ă adj. Timbre, fou. — (Banat) Smintit la cap, şod, într’o parte, într’o ureche, cu care nu te poţi înţelege. Com. liuba, COCA, Viciu, GL. Pază-te, măi, c’ala-i un chiulat, de loc te pică. Com. liuba. — Cf. sârb. culănija «prost» (Viciu, Glosar s. v., îl aduce în legătură cu ung. hiile «prost, şiichiat»). CHiuiiÂTĂ s. f. v. chilată. CHluiiHÂN s.-a. Ripaille, noce, festin. — (în Munt.) Chef (mare şi zgomotos), beţie, ziea-fet, benchet. Că a prins-o odată bărbatu-său, ziua 'namiaza mare, la Ţurloaia, la chiolhan, la iarbă verde, cu consulul ■ muscălesc. CARAGIALE, S. N. 29. O nuntă ţărănească pe aici ţine chiolhanu’ de Joi şi până Joi, opt zile (Chioara, Ialomiţa). HEM. 1331/24. Stan Păpuşă, deşcă veche, la chiolhanuri iscusit. MOFTUL ROM. a. I 14. Apoi nuntă că făceâ... Iar chiulhanul cât ţineâ? Câte zile-s înlr’un.an. TEODORESCU, P. P. 568. # 4 se pune pe chiulhan = a se apucâ de chef, a se pune pe chef. îi trimise o baclavâ şi vorbă că are să vie să se puie pe chiulhan. ISPI- RESCU, ap. ŞIO. [Plur. -hanuri şi -hane \ Şi: chiolhan s. a. | Derivat: (< turc. kiilhangi ŞIO.) chiulhangiu (ehiulhanagiu, chilhanagiu ţ, chilhan-giu, chiolhangiu) s. m. = cel ce încălzeşte baia. Lei 160, de la un chilhangiu. răşcanu, L. 30/14, cf. URICARIUL, XIX 393/8. Un chilhanagiu, 2 lei pe lună. condică (a. 1776), ap. ŞIO.] — Din turc. kui-han «cuptor pentru încălzitul băii, etuvă»; sensul românesc provine de la datina Turcilor de a petrece şi benchetui la baie. ŞIO. Cf. chiulhaniu. CHIUUHANAGÎU S. m. \ CHIUIiHANGÎU S. m. J V‘ chiulllan* CHiuiiHANÎU s. şi adj. m. Roublard, ruse. — (Turcism, învechit) Viclean. Ăsta e un şiret şi jumătate şi un chiolhaniu. GORJAN, ap. ŞIO. [Şi: chiolhaniu s. şi adj. m.; (-f chior?) chiorhaniu s. şi adj. m. DDRF.] — Din turc. kiiihani «care se ţine noaptea în camera de încălzit a băilor publice, mişel, vagabond, viclean.» ŞIO. Cf. chi ol hă n os, chiulhan. CHIULI vb. IV» v. chiui. CHiuiiiCHiu s. a. V. cliiulug. CHIUUUG | s. a. Massue. — Un fel de măciucă, cf. chilom (1°). Ceauşul Agăi, cu chiulug de argint, fotino, ap. ŞIO. [Şi: (prin confuzie cu pilug) chiltig f s. a. Aga, înaintea Domnului, ţine în mână chilug de argint, tunusli, ap. id.; (păstrat şi astăzi în Ialomiţa subt forma) chiulichiu s. a. = măciucă s. instrument de lemn în forma unui unghiu obtuz, cu coadă, tot de lemn, lungă de un metru, care o poartă cucii în mână. Cf. ŞEZ. I 41/7-8-] — Din turc. kiilug (kiilung), «masse d’armes». ŞIO. Cf. chilom, chilău, pilug. CHiUNDEiiAC f s. a. = ghiundelic. Cf. ŞIOt DDRF. CHIUNGHIU f s. a. Canal, conduit, egout. — (Turcism, atestat numai la 1. golescu). Şanţuri, canaturi, chiunghiuri, olane, prin care curge, se strecoară apa. C. I 79, cf. 79&. [Pronunţ, inono-silab: chiuvghiu.] — Din turc. kiing, idem. lacea. CHIUNÎ vb. IVa. Glousser. ■— Curca chiuneşte. H. vii 245. Cf. c h i o r ă i. [Pronunţ, chi-u-.] —- Onomatopee. Cf. variantele căuni, chiui. CHIUP s. a. Jar re. — (în Mold. şi prin regiunea Dunărei, iar în alte părţi; învechit) Borcan mare (cât un butoiu, chiriţescu, cr.), de lut (id.), de tinicheâ s. de lemn, având forma unei amfore (cf. damE, t. 74, com. ittu), spre a păstră în el unt-de-lemn, măsline, varză-roşie murată, ardei opăriţi în oţet (pamfile, i. c. 389) s. untură (Pecica, GHIUPĂ - 393 - CHIVĂRĂ jud. Arad, com. ITTU). Cf. pârnaie. Toate chiupurile, cu marinate şi Vicoriuri. C. NEGRUZZI, III 56/21. Mergi la chiupul cu măsline. I. negruzzi, I 151. Un spân burtos, cât un chiup de unt-de-lemn. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 601. O rupse de-a fuga şi se ascunse într'un chiup de aramă. ISPIRESCU, U. 40/î2. [Plur. -puri. | Şi: chiâpă s. f. O chiupă cu pietre scumpe, slavici, N. II 240; — chip s. a. pamfile, I. C. 389; — chiub s. a. Zece chiuburi tot cu galbeni puşi în rând. PANN, ap. ŞIO.;—(poate greşală sau alt cuvânt) cheab (chiab) s. a. în unele părţi se zice chiaburi, la castroane. DAMfi, T. 74. | Diminutiv: chiupuş6r s. a. TDRG.] — în Mold. din turc. kiup, idem; prin părţile Aradului, prin mijlocire sârbească {t?up, du'pa). Cf. CIHAC, II 564, ŞIO. CHIUPĂ S. f. | CHiUPUŞtfR s. a. j v' chluP* CHIURALÎM adv. v. chior1. CHIURC s, a. (îmbrăc.) Pourpoint fourre, gilet.— Nume de haină (H. II 132) bărbătească (H. H 81) s. femeiască (H. xn 158, xviii 296), cojoc (ŞIO.) mic femeiesc (com. COCA), chintuş, laibăr s. pieptar de pănură, ca vesta (cf. viciu, gl.). [Plur. chiurcuri. | Şi: (Banat, cu rostire dialectală) ciurc s. a. viciu, gl., h. hviii 296, com. COCA;— chiurciu f s. a. Un chiurciu postav de Iară. DOC. (a. 1787), ap. ŞIO.;—chiurt s. a. i-i. II 81, xii 158.] — Din turc. kurk, «pelisse». ŞIO. Cf. c h i u r c i-b a ş a, c h i u r e c. CHICBCĂ s. f. Astic. — Beţişor cioplit dintr’un lemn tare, cu care se chiurcueşte adică se lustrueşte fierul, cum ar fi zăbăluţa şi zăbala la cavalerie, pamfile, d. [Verb: chiurcui IV® = a lustrui (cu chiurca). id. ib.] — Dacă instrumentul erâ la origine de os, e înrudit, probabil, cu ung. tiirko, «corn». CHIURCHIUI,(U)Î vb. IVa v. chirchili. CHIURCÎ-BĂŞA t s. m. 1°. Fourreur du s6-rail. 2°. Syndic des pelletiers. 1°. (La Turci) Blănarul saraiului, ŞIO. Nicolai-vodă şi cu Constantin postelnicul Jpsilant şi cu frate-său Manolachi chiurci-başa, ce aveă cinste la vezirul. LET. II 40l/la. 2°. (La Români) Starostele cojocarilor subţiri. ŞIO. Afară de chirci-başa, de tărzi-başa... CONDICA (1776), ap. id. Rufetul işlicarilor să fie osebit de breasla blănurilor, întru toate, şi întru nimic să n’aibă a face chiurci-başa al cojocarilor cu dânşii (a. 1785), ib. Să se facă foaie de chiurci-başi pentru câţi se află într’aceâ vreme la meşteşugul şi negustoria aceasta a blănarilor, adecă a cojocarilor subţiri (a. 1794), ib. [Şi: chirci-bâşa j s. m.] — Din turc. kurkci-basy, idem. ŞIO. Cf. ch i u r c, c h i u r e c. CHIUBCIU f s. a. (îmbrăc.) v. chi urc. chiurcui vb. IVa v. chiurcă. CHIUREC s. m. 1°. Cuir lanrte. 2°. Soufflet de forge. 1°. Un fel de piele argăsită. ŞIO. Pielea de cal argăsită care vine de la ţara turcească, care se cheamă chiurecuri. tarif (1792), ap. id. 2°. P. ext. Foi de fierar, foaie H. xiv 399. [Plur. -recuri.] — Din turc. ktirk, idem. (1°). ŞIO. Cf. chiur c, chiurci-başa. CHIURECCÎU f s. m. Rameur. — (Turcism) Vâslaş, lopătar. ŞIO. S’au dat la căpitan-paşa de Dunăre... pentru chiureccii i meşterii de la ustuacic i burazane. CONDICA (1693), ap. id. Cheltuiala căpitanilor şi a chiurecciilor de la caice domneşti care umblă pe Dunăre, ib. ap. id. — Din turc. kiirekci «rameur, gal6rien». ŞIO. CHiURiiUÎ vb. IVa refl. (ş. d.) v. chirchili. CHIURT s. a. (îmbrăc.) v. chiurc. CHIUŞĂ s. f. Pipette ă vin. — Curcubetă de tras vin din bute, trăgulă, tigvă, ţeavă, tragă (Clopotiva, în Haţeg), viciu, gl. [Pronunţ, chi-u-. id. ib.] — Transcrierea pare a fi greşită, în loc de ciuşă; în acest caz, cuvântul ar puteâ corespunde ungurescului csdvâs, csoves «cu, ţeavă»; cf. ung. szivâ-cso «sifon». Ar puteâ fi vorba însă şi de un sing. reconstruit din pluralul tiuci, rostit t'uH, al lui t'iucă (ANON. car. 374) < ung. t6k «bostan, cu-curbetă» (cf. p.-sl. tyky, idem). N. drăganu. CHIUŞĂR S. m. 1 CHIUŞER S. m. J Y- tu$er* chiustec s. a. v. chiostec. chiutoare s. f. v. cheotoare. CHIUTUC f s. a. Archives de l’EmpUe turc. — (Turcism) Arhivă împărătească. ŞIO. S'a înscris în chiutucurile noastre, fotino, ap. id. [Plur. -tuouri.] — Din turc. kiitiik, idem ŞIO. CHIUTUC s. m. (Pese.) Sorte de petit estur-geon. — (în regiunea Sf. Gheorghe-Portiţa) Ni-setru mic, de 5—6 kg. antipa, f. i. 260. CHIUVĂREĂSĂ s. f. v. cliiyăreasă. Chiuz s. a. Courroie du fleau. — (Ungurism) Cureaua care leagă hădăragul cu dârjeaua îmblă-ciului. Cf. pamfile, a. 199, rev. crit. iv 142, com. AR. tomiac. [Plur. chiiizuri. | Cu rostire dialectală şl: ciuz s. a. jahresber. xix 90. Ortografiat şi: tiuz s. a. = un fel de verigă de piele, cureluşă care ţine strâns legate oglăjile de îmblăciu (marian); — tiiiză (la anon. car. se dă — fără traducere — un kjuze, care pare a fi acelaşi cuvânt) s. f. = lanţul furmat de oglajii, cu care e legat'hădăragul de odârjă. frăncu-candrea, m. 106], — Din ung. koz, «de mijloc, mijlociu», Cf. c h i u z d. LACEA. CHIUZD f adv. Universellement. — Universal, a-toată-lumea, sobornicesc, cf. cato- 1 i c. Cred besereca kjuzd creştinească. CATEHISM (1648), ap. GCR. I 124/lr — Din ung. kozt (= kozott, în loc de koz), idem. Cf. chiuz. CHIT f s. a. Cube, d». — Cub, zar (la -IOR-dache golescu). — Din grec. xvŞog, idem. rădulescu-pogo-neanu. Cf. dubletul cub. CHIVĂRĂ s. f. Casque. Cască militară, mai ales de metal, pentru protecţia capului, la luptă, cf. coif, ceacău; p. ext. căciulă (giuglea-vAlsan, r. S.), comanac (Straja, Bucov., com. ar. tomiac). Kivcre = pileus. ANON. CAR. Şlice au de pâslă, pre limba noastră dăţească [= dacică = românească] glugă, poate fi chivere, care nu de mult erâ acest fealiu de chivere la boiari, aicea CHIVĂRAR - 394 - CHIVERNISI în ţară. let. I 28/s. [Aveau] în capul lor ehivere negre. let. Iir, SI/4. Chivpre negre de husari (a. 1789). IORGA, S. D. -VIII 83. La Paşti, dăruiâ Domnul fiecărui ostaş o chivără şi o bucată .de postav.- URICARIUL, XXII 427. Zburau capetele; ca mingele, unele iu cealmale turceşti, altele cu ehivere, ruseşti. GHiCArS. 19. Poftim! vă închipuiţi pe mine, Nae Gâscănescu, îmbrăcat husă-reşte-, cu nădragi strimţi şi cu chiveră? ALECSANDRI, T. 128 Purtau vechea, uniformă naţională; haină jvănătă şi în cap ehivere. BĂLCESCU, M. V 5 9 6/22. Îşi potrivi chivără în cap. SLAVICI, N. II 130. Şepci., chivăre, ceacuri şi purcoaie ţuguiele de puşci şi de suliţe. DELAVRANCEA, S. 226/8. Samuraehe steteă sluj, cu o chiveră de hârtie în cap. CARAGIÂLE, N. 50/M.' Soldaţi cu chivără, cum era[u] pe atunci, stăteau şi opreau grămă-cleala, cu şpăngilc puştilor. SADOVEANU, SĂM. VI .547. Flăcăi groşi în ceafă, Voinici făr’ de leafă;. Cu ehivere nalte, Cu cozile late, Lăsate pe spate. ALECSANDRI, P. P. 63ţ>/20- Dă-mi căciulă neăr-găsită, Să-ţi dau chivără ’nvălilă. MATEESCU, B. 58. Ţine pe soru-mea bine, Că bani se găsesc la mine, Sfanţihi cu chivără Şi galbeni cu ferdela. BIBICESCU, P. P. 279, Cf. PĂSCULESCU, L.'P, 210. Bu-lulean, cum auzeă, Mâna pe fiinţă puneă, Punţă iarbă cu mâna Şi gloanţe cu chivără. ŞEZ.» II 77/»,, Cf. MATEESCU,’ B. 82, .REV,. CRIT. II 380,11. IV 203, MAT. FOLC. 1'63, ALEXICI, L. P. I 45/sc. || (Impropriu, din) 524b. (Complinit prin ca). Ci ca ho, voinice, prea o iei repede!—răspunse părintele Ştiubeiu. DELAVRANCEA, S. 199. Dădaca ei îi zise: Ci ca fugi şl d-ta, de la fereastră! ISPIRESCU , L. 120/la, cf. 47/3, 120. 2°. Consecutiv şi copulativ. a) Prin urmare, deci, de aceea, încât, cât despre..., f ce (B 2°a) Mihaiu-vodă de acolea nu erâ departe, în munţi... Ci dacă i-au dat ştire Udrea de răsipa sa, au început şl ceilalţi a-l părăsire. LET. I 225/38. Turcii iar au lovit tabăra leşească... Ci şl den şanţuri şi den tabie dând tare Leşii foc, au căutat Turcilor a se dare îndărăpt. ib. I 250/19. Ci noi acum, de această dată, vom lăsâ într’o parte cele ce au zis Anaxagora. ANTIM, P. 51. Ci aşa să ştii împărăţia-ta, că noi sântem subt mâna tui Darie. ALEXANDRIA c0/2. Trăind în cercul vostru strimt, Norocul vă petrece. Ci eu, în lumea mea, mă simt Nemuritor şi rece. EMINESCU, P. 282. | Ci dar = deci (tocmai). Căzii cu rugăciune şi cerii a se supune; ci dar şl împăratul, ca să nu piardă vremea altor mai trebuincioase biruinţe şi dobândiri, i dete iertăciune. E. VĂCĂRESCUL, IST. 257/29. Ci dar în mijlocul acestor vremi, la 2 Noemvrie, generalul Basta... se duse cu oştile... la Oradia-mare. BĂLCESCU, M. V.. 407/i. b) Mai mult decât atâta, f ce (B 2°*>). Copiii, mai vârtos cei de neam, să înceapă a doua şcoală, de învăţătura gheografiei şi a istoriei universale, a firii, ci şl a matematicii. PISCUPESCU, O. 38/e. — S’a desvoltat din ce (B) în poziţie neaccentuată, mai întâiu în combinaţii ca ce şl, ce-i etc. Că de fapt acest ci e identic cu vechiul ce — precum a recunoscut Meyer-Liibke, Rom. Gramm. 111 § 699, şi nu corespunde lat. quîn, cum credea T i k t i n, Dicţ. rom.-germ. s. v. — rezultă din identitatea întrebuinţării celor două forme şi din unele construcţii în care funcţiunea originală de pronume relativ se mai recunoaşte, de ex.: împăratul este mort în mijlocul târgului, ci (— ce «ceea ce» > «dar», «cu toate acestea») tu nu ştii. MAG. IST. V 166/19. Noi avem muieri, ci (= «ce «care» > «dar acestea») nu lăcuesc cu noi. alexandria, 104. Eu sânt Darie împăratul..., ci (=ce «pe care» > «totuşi») nu mă lăsă, Alexandre, în pulbere, ib. 82. CI interj. 1°. Cri d’allâgresse. 2°. Cri pour appeler Ies vaches. — (Se întrebuinţează repetat). 1°. Strigăt de bucurie. Ci, ci, ci, ochii mândrii, Pagubă că nu-i aci. MÂNDRESCU, L. P. 148/13. — Cf. ciu. 2°. CU... cicicici! [strigăt] pentru a chema vaca. ŞEZ. III 188/26. ciâbabe s. f. (Bot.) v. cebare. CIAKHIDRIC, -Ă adj. (Chim.) Cyanhydrique.— Produs prin combinarea cianogenului cu hidrogenul. Acid cianhidric = acid prusie, otravă fulgerătoare. [Pronunţ, ci-an-.] — N. după fr. CIÂWIC, -Ă adj. (Chim.) Cyanique.—Produs prin combinarea cianogenului cu oxigenul. Acid cianic. [Pronunţ, ci-a-.] —■ N. după fr. CIANOOEN s. m. sing. (Chim.) Cyanogene. — Gaz incolor produs prin combinarea azotului cu carbonul şi care se comportă ca un corp simplu în reacţiunile chimice. Cf. poni, ck. 141. [Pronunţ. ci-a-.] — N. după fr. (compus din grec. xvavog, «albastru» şi yevvăv, «a naşte»). CIANOMETRU s. a. (Fizică) Cyanometre. — Aparat care serveşte la măsurarea gradului de lumină a zilei după gradul de intensitate a co-loarei albastre răspândite în aer. [Pronunţ, ci-a-J — N. după fr. (compus din grec. xvclvoq «albastru» şi jLieiQov «măsură»), CIAW6ZĂ s. f. l°-2°. Cyanose. 1°. (Med.) Coloraţia albăstruie pe care o ia pielea la anumite boale ale plămânilor, ale ini-mei, etc. 2°. (Miner.) Sulfat de cupru hidratat, zis şi vi-triol-albastru. [Pronunţ, ci-a-J —■ N. după fr. (grec. .Kvavmoic, «coloratură albastră»). CIAW0BĂ s. f. (Chim.). Cyanure. — Sare formată prin combinaţia cianogenului cu un metal. Cianură de potasiu, de mercur.. PONI, CH. 141. Cianură de fier = albastru de Prusia. [Pronunţ. ci-a-.] — N. după fr. (derivat din radicalul lui cia-nogen). CIB s. a. v. ciob. CIB f s. a. Nourriture pour Ies oiseaux.— Mâncare pentru pasări. DICŢ. — Latinism (lat. cibus), ieşit din uz. cibâb s. a. v. ciubăr. ciBÂRi s. f. v. chivără. CîBEC s. m. (îmbrăc.)'! w CIBIC s. a. (îmbrăc.) j v* C1 iCa* CIBICĂ s. f. (îmbrăc.) 1°. Bonnet de police. 2°. Sorte de chapeau. .1°. (Transilv.) Capelă militărească. Când am fost să am drăguţă, M’a făcut o cătănuţă Şi mi-o dat în cap cibică. MAT. FOLC. 921. 2°. S. a. (Bucov.) Un fel de pălărie (dan, p. 105), comanac (com. ar. TOMIAC). Se purtau cibice, adecă comanace de suman în cornuri. DAN, P. 105. x I . v / [Şi: cibie s. a. DAN, P. 105; — eibec s. m. (atestat la plur. cibeci). Com. ar. TOMIAC.] ClBliON s. Outil de magon. —* Unealtă de zidărie (nedefinită mai de aproape). H. XVI 134. — Cf. c i u b 1 ă. cibOtă s. f. (ş. d.) V. ciobotă ş. d. CIBOTÂie s. f. (Bot.) = măseaua-ciutei. O floare (Erythronium dens caniş) care creşte prin tufişuri şl pe lângă cărări, cu flori vinete-roşietice şi frunze jlungăreţe şi late ca de 2 cm. VICIU, GL. [Şi: eicîbM&tă s. f. id. ib.] CIBKIC s. a. V. chibrit. CtBUC — 399 — G1CĂ ciBtrc s. a. (ş. d.) v. ciubuc. cibcic s. m. (Entom.) Sorte de moustique. — (Transilv.) Ţânţar (Hodac, jud. Murăş-Turda, com. ittu), mic (Gurghiu, viciu, gl.). [Şi: ciobâc s. m. . = ţânţar mare. MARIAN, INS. 312.j — Pare a fi înrudit cu ung. csibogăr «Stechfliege» ('csibor «Wasseikăfer», csiborogni «a cântâ»), cf. ţoabă, ţobâc. CiBUCCi-BĂsĂ t s. m. v. ciubuc. * 1 CIBUTEĂ s. f. v. ciobotă. A cicl interj, v. cică8. CIC s. a. v. cioc. CICA! interj, v. cicăli. cică! interj. Expresie de mângâiere adresată unui băiat. ION CR. VII 154; cf. ţi că. Cică, mă, ■adu ăl cauc! (Gvardiniţa, Mehedinţi). ION CR. V II 154. — Scurtat din puiicică. Cf. puţă, puii că, ţ i Că. LACEA. . ‘ cică! interj. (Banat) Expresie de mângâiere adresată unei fete. Com. COCA. Auzi, cică? = auzi fetiţă? (Orâviţa) Com. id. — Rostire dialectală pentru tică, scurtare din fetică. CICĂ! interj. Cri pour appeler Ies porcs. — Interjecţie, întrebuinţată mai ales repetată, cu care se cheamă porcii. Să mă. chemi cu un căuş cu grăunţe: cică! cică! cică! ŞEZ. II 111/21. [Şi: o,ic! interj. LM., cioc(-cioa)! interj. I-i. X 498, (Braşov) ciuc! interj., cicid-cicid! interj., DR. II 388. || Derivat: cicioâcâ s. f. = (Ialomiţa) jocul de copii, numit aiurea poarca ib.] — Scurtat din purcică! lacea. Cf. ceiu. CÎCĂ! interi. Cri pour appeler Ies inoutons. — Interjecţie întrebuinţată mai ales repetată, cu care se strigă oile. Cf. H. iii 262. — Onomatopee, sau scurtare din oicică! Ci-CĂ loc. adv. I 1°. (II, elle) dit que, c'est que. 2°. On dit que, dit-on, ă ce qu'on dif^II. 1°. Dit-on, croit-on, paraît-il. 2°. Vraiment? non? est-ce possible?, pas moins que, bien plus. 3°. Sur que, vous voyez bien que. 4°. Voire, â ce qu’il prâtend. 5°. Et voilâ. (în graiul popular şi familiar). I (Cu înţeles verbal). 1°. (Cu subiect la pers. 3) Zice că... -(alecsan-DRI, T. 1779, CREANGĂ, GL., GOROVEI, CR.), SUS-ţine că..., pretinde că... Moş Popa, când spune din vanghelie, cică să rabzi şi iar să rabzi. DELAVRANCEA, S. 17. Dracul ştie ce are; ti că a prins nişte iepuroi şi vrea să-i jumulească. CREANGĂ, P. 204/23. Ai să mergem să căutăm ceva de lucru, ■că burta, auzi, ci că n’am. mâncat de ieri, şi cere, sărmana. ISPIRESCU, L. 275/u. Irod-împărat, Ce . caută şi ce va? — Ostaşul I; Ci-că vrea ca să vorbească Cu faţa împărătească. TEODORESCU; P. P. 116. Ci-că mălaiu’ nu-i copt Şi el înfulică cât opt: pentru cel lacom, şi vecinic nemulţumit. ZANNE, p, III 598. 2°. (Subiectul e persoană necunoscută; serveşte mai ales ca introducere la o povestire; corespunde : fr. «on dit», germ. «man sagt») .Se gi'ce că..., lu- ' mea zice că, povesteşte că, afirmă că... Auzit-aţi, dovenească! alecsandri, t. 151, Fost-aUi cică, un Novac.... Un viteaz..., Ce sărea pe şapte cai. id. P. P. 144. Ci-că eră odată o babă şi un moşneag. CREANGĂ, P. 7s/3..Ama, cică eră odată un om,, şi omul acela mersese în trebile lui... MERA, l. B. 215. Cică într'un sat trăiă un om prost, da’ prost de tot, numit Vlad. şez. V .1.29/j,. Amic, cică o fost odată, pe când o fost, că dacă n’ar fi fost, nu s’ar fi povestit; o fost un moşneag. ŞEZ. ii 153/2. Ci-că a fost odată, ca nici odată, că de n’ar fi, nu s’ar povesti... reteganul, p. iii 10/20. II. Loc. a d v. Pierzându-şi tot mai mult caracterul de construcţie verbală, ci-că devine un fel de 'locuţiune adverbială, care serveşte de mijloc stilistic spre a exprimă poziţia subiectivă pe care 6 ia povestitorul faţă de. cele ce le povesteşte. Astfel, •găsim pe ci-că întrebuinţat pleonastic după zice; Aveâ nevoie de dânşii, în călătoria sa la Impără-tul-roş, care, zice, ci-că eră - un om răutăcios. CREANGĂ, p. 24 7/22. Sau «persoana nehotărîtă» e exprimată printr’un pronume la plural construit cu ci-că, care la origine e o formă de singular: Mai sânt un fel ăe ape, care le zic ape vii; dccr nu să ştie unde or fi; unii cică ar fi la marginea pământului, şez. iii 10 3/2. 1°. (Povestitorul, nevoind să rişce o afirmaţie, o pune pe socoteala altora) Lumea zice că, pe cât se zice, precum se afirmă, după cum se crede... Ci-că hreanul are la rădăcină un vierme, care îl roade. ALECSANDRI, T. 252. Şi-a venit flăcăul, ci-că Un voinic, cum altul nu e. COŞBUC, B. 199/2 împăratul ci-că .s’a bolnăvit, de supărare.■ CREANGĂ, P. 78/n. Apoi da, cinstite părinte — ci-că ar fi răspuns ele, cu smerenie — lâna asta ne mănâncă! id. ib. 110/,. Cică la început Românii n’aveau domnitori şi stăpânitori, ca ’n ziua de azi. MARIAN, T. 16/2. Pe sfăntu’ Andrei cică l-o găsit o femeie pe apă, unde eră dat de mă-sa, într’o albiuţă. şez. II 163/a. 2°. (Povestitorului nu-i vine să creadă în cele ce le spune după afirmaţia altora, sau, dacă crede, se miră de ele) Dacă e cu putinţă! Aşa. am auzit: Ci că i-o trăsnit (ca) să ieie pe cucoana Caliopi, vecina moşiei! alecsandri, t. 939. Şi-apoi ci-că să nu te strici de râs! creangă, p. 254/21. | Nici mai mult, nici mai puţin! AmU o scornit alta: Ci-că să-i aducă pe fata Impăratului-roş. id. ib. 234/i. | Mai mult decât atâta! Aceluia îi dă fata; ba ci-că-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. id. ib. 78. 3°. (Povestitorul admite ceea ce se spune în de obşte, e convins de înţelepciunea cuprinsă într’un proverb etc.) Vezi bine că..., sigur că... Apoi, vorba ceea: ci că nu-i în toate zilele Paştele! ALECSANDRI, T. 5. Cine oaste are, Duşmani ci-că n’are. ZANNE, P. IV 532. | Să ştii (bine)- că... în ziua de azi, dacă nu-i fi. şi cu draci, o leacă, apoi ci-că le fură sfinţii; şi iar nu-i bine! creangă. P; 163/s. 4°. (Povestitorul se face că admite ceea ce se spune, dar e convins că nu e aşa) Zice el, zic ei; chipurile, ca să zic aşa, adecă (2°), subt pretext că..., vorba vine, vorbă să fiel Şoldan: mă ţin la soare, ca pe un cocostârc... ian aşa!.:, numai într'un picior, ci că să mă înveţe a face worj. ALECSANDRI, Ţ: 4. într’o zi; chiar din mijlocu’ horei m’o umflat "pe sus, ca să mă dea la miliţă,... ci-că să mă facă viteaz ca Ştefan-vodă. id. ib. 5. Şi ce puşchi! Ci-că-s patrioţi, liberali,.progresişti, naţionali, demagogi... dracu-i mai ştie! id. ib. 38, 5°. Ci-c’aşa - adecă aşâ: Ci c’aşa, o murit să-■racu,' N., Dumnezău• să-l ierte! (Săcărâmb). VICIU; GL. - — Scurtat (prin haplologie, din forma gice-că) CI CĂI — 400 — CICĂRIU , CICAI vb. IVa } ClCÂiiĂ s. m. şi f. ) V- c,cali* CICĂLif vb. IVa I. io. j@tre apres qqn. pour des riens, tracasser, querellcr, chicaner, se cha-mailler 2°. Assaillir de sollicitalions, importuner. II. Blaguer. I. Trans. 1°. A certă mereu pe cineva (pentru lucruri de nimica, cu rost şi fără rost (RĂDU-lescu-codin, î.), a nu mai da cuiva pace cu vorba, a sta într’una cu gura pe cineva; a tachina. Cf. costinescu, l-l. XVII 177. Gheorghe nu-l mai eicăleâ. Se obicinuise cu toanele amicului său. vlahuţă, N. 66. Cănd îi ciomăgeă [pe copii], cănd îi cicăleâ, şi cănd îi da tutulor răilor, gonindu-i. ispirescu, L. 333^. Dochia aveă o noră în casă. O cicăleâ şi o băteă înlr’una. muscel, 33. Şi tot un a-l cicăleâ Să nu-i iasă ’n calea sa. marian, sa. 181. || Refl. (cu înţeles reciproc) A se certă. Două păsărele Stau pe ră-murele: Mierla prin stufiş, Slurzu ’n cărpeniş, Şi se cicălesc, Şi mi se sfădesc. TEODORESCU, p. JP. 453b. 2°. A cere ceva de la cineva, cu stăruinţă, într’un mod stăruitor şi supărător, a importunâ pe cineva cu rugăminţile, a sta de capul cuivâ (să facă ceva). M’a tot cicălit să-i cumpăr pălărie nouă (Braşov). Ce mă cigăleşti atâta, ca un Ţigan? (Bilca, în Bucov.) Com. tofan. Cigall = a nu da pace (Straja, în Bucov.). Com! A. tomiac. II. In trans. A vorbi mereu (verzi şi uscate), a spori din gură, a sporovăi, a flecări. Cf. TDRG. şi derivatele. [Prez. ind. cicălesc, mai rar: cicăl, -li, -le. Cf. rădulescu-codin, I. || Şi: cecăli vb. IVa. gor-JAN, h. I 8/26;— cicfii vb. IVa. Maica mătot.ci-căeşte, dar geaba mă dăscăleşte, şez. vin 190; — (4- ciuguli?; ad I 2°) cigăli vb. IV»; — (cu schimb de sufix; ad I 1°) cicâtăi vb. IVa = a nu mai da cuivâ pace, cu vorba: Ce mă tot cicătăeşti? H. XVii 177. | Abstracte: cică'ire s. f. DICŢ.; cic&litură s. f. (Ad I 1°) Nu mai pot suferi cică-liturile tale. LM.; — cicăleală s. f. Azi bem şi mâncăm bucate, Pe parale peşin date, Şi mâine, fără cărteălă, Ospătăm pe cicăleală. PANN, P. V. I 17. | Adjective: cicălit, -ă (ad I 1°). Mai bine bătut, decât cicălit. IORD. golescu, ap. ZANNE, -P. VIII 647 ; — eicăli16r, -oâre = rău de gură, cer-tător într’una (RĂDULESCU-CODIN, î). (Ad I 1°) Cicălitor în trebile cele casnice. MARCOVICI, D. 71. Să te ferească Dumnezeu de omul cicălitor! LM. [Bătrân] ursuz, cicălitor, OLLĂNESCU, ARS 22; (ad II) Aceştia era[u] cicălitori nesuferiţi. BARAC, ap. TDRG. Ia, o babă cicălitoare şi rea! ION CR. II 263; — cică!6s, -oâsă (ad II). Oh, vai, ce om eicălos, Hodoroagă, flecăros! marian, nu. 621W,. | Postverbale: cicală s. m. şi f. = bărbat s. femeie cărora le place să certe mereu pe altul (pentru lucruri de nimica) cf. DICŢ,; flecar, târâie-brâu (marian, INS. 456). (Ad I 1°) Ce cicală de om! LM. (Cu funcţiune adjectivală) Muierea cicală, gura ca toaca-i toacă. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. II 299; (ad II) Nu mă vă-tămâ, de-mi zici cicală, că toată lumea mă numeşte... Assanit (tăcutul), adecă tocma’’ din potrivă. barac, ap. TDRG.;—cica interj.: imită pe omul cicălitor: Nu-i mai tace gura, toată ziua l-auzi; cica, cica! LM. id.] — Derivat din •cicară (azi cicoare*), numele unui greier, care prin ţiuitul lui necontenit te plictiseşte (cf. ital. cicala «greier» şi «limbut nesuferit»), iar acesta din lat. vulg. *cicala = lat. eicada. S. Puşcariu, Dacoromania v 901. CICĂIiOS, -oâsă adj. v. cicăl). CICĂBÂC s. a. 1°. Rouet â bobiner, bobinoir, dâvidoir. 2°. Pârtie du moulin. 1“. (Ţes.) Instrument care serveşte spre a luâ firele de pe motcă (aşezată pe vârtelniţă) şi a le pune pe mosoare (partea lui principală fiind o roată, care pune în mişcare fusul subţire de fier, care şi el susţine mosorul. Şişeşti, Mehedinţi, com. n. ionescu, cf. h. iii 73); instrument complicat pentru a depănă sculele de pe vârtelniţă (ion CR. IV 306), compus din sucală, fusul pe care se pun mosoarele spre a le umpleâ cu bumbac, precum şi ţevile, chiciorange, pe care stă fusul de fier ce stă la depănatul mosoarelor (H. II 255); o roată vijluită împrejur, care se întoarce mai repede ca socala, şi întoarce fusul pre carele se află ţeava (liuba IANA, M. 102); un fel de sucală cu care se fac tevi de bumbac H. II 239, cf. II 244); sucală (DAMfi, t. 140, pamfile, i. c. 261, Gogolina, Bucov. com. ar. tomiac, cf. H. xvi 355), vârtelniţă (H. IX 124). Cf. H. II 274, iii 311. Făceam mamei ţevi, la cicărâg. SANDU, D. N. 161. Tragi burungiucul la mosor, cu fus de letcă: cocoanele din vechime îl trăgeau pe cicaric. SEVASTOS, ap. ŞIO. 2°. (Mor.) Parte a morii (nedefinită mai de-aproape.) h. xiv 351. [Şi: cicârâc s. a. (ad 1°) H. ni 73, xiv 351, 399, H. xiv 351 (ad 2°); cicărfc s. a. (ad 1°) pamfile, i. c. 261; cicaric s. a. H. iii 171; ci-cârâg s. a. h. iii 153; cicărăg s. a. H. ii 255; cicărâg s. a. H. II 255; cicărig s. a. H. xii 149; cicârig s. a. H, i 348, Iii 401; cicarig s. a. (Gogolina, Bucov.) com. ar. tomiac; cichirig s. a. h. X 77; cicric s. a. ŞIO., H, Xii 174, XVI 355, pamfile, i. c. 261; cecric s. a. H. xiv 107; cicrft s. a. (Buzău, com. st. popescu); ciric s. a. pamfile, i. C. 261; cioric s. a. = vârtej făcut în cruce, care se pune pentru a împiedecă trecerea vitelor pe un drum s. într’o stradă, lambă, Com. ittu ; (< srb. cekrk) cecâr s. a. = sucala de făcut ţevie (Ghereşti în Dolj, ion CR. viii, 90, cf. Şişeşti, Mehedinţi,,com. N. ionescu); ceacârg s. a. H. ii 239 ; ceacâr s. a. ION. CR. IV 306, H. V 116, IX 19; ceacărie s. f. [Bumbacul] dupre ce s’a uscat, se deapănă pre mosoare, cu ceacaria (unealtă de depănat). I. ionescu, ,M. 689; ceacâr^u s. a. h. ix 124; (Ban. t cioc) ciocârc s. a. liuba-iana, m. 102.] — Din turc. cykryk, idem’. ŞIO., în unele regiuni prin mijlocire bulgară {cekr-ik. cakr-kk) sau sârbească (Sekrk). CICÂKÂG s. a. (Ţes.) v. cicărâc. ciCÂKultr s. a. Trou (dans la terre, pour un jeu d’enfants). — Gaura, numită şi gaşcă (1°) s. coteţ, de la jocul d e - a - p o a r c a. Cf. H. vii 361, 487. cicaric s. a. (Ţes.) ) CicĂRic s. a. (Ţes.) j cicărâc. ClCĂRiCA s. f. (Bot.) = veninariţă (Gratiola officinalis)? Cicărică = un fel de lemn sec, cu grăunţe într’însa (sici), ce sună. H. III 269. — Dacă identificarea ce o facem e justă, cuvântul vine din ung. csikorka «Gratiola» (< csikor-«trosnesc»), CICĂIMO s. a. (Ţes.) v. cicărâc. CICÂRIU s. m. (Iht.) Anguille.—Ţ i p ar, «peşte lung ca şarpele». (REV CRIT. IV 142), pişcar (POMPILIU, B1H. 1007, MARIAN.) — Din ung. csik, idem, cu adăogarea sufixului nom. agent, -ar, după analogia lui pişcar,. ţipar. lacea. CtCÂRiU s. a. Buisson.— (Ban.) Tufă deasă, tufiş. H. xvm 282. Cf. lă.star. CI CĂTĂ1 — 401 — CICIC cicătăî vb. IVa v. cicăli. CICĂTĂIE s. f. v. cehadaie. CICATRICE s. f. (Med.) Cicatrice. — Semn lăsat pe piele de o rană, tăietură, arsură, bubă, etc. care s’a închis, după vindecare. Cănd mi vă veţi întoarce, să-mi reveniţi ferice, Toţi înstelaţi pe frunte cu mândre cicatrice! ALECSANDRI, P. iii 477. [Şi: (după fr.) cicatriţă (f) s. f. polizu. || Verb: (după fr. cicatriser, idem) cieatrizâ Ia, .('neobişnuit) cicatricl f (pontbriant) IVa refl. = (despre răni) a se vindecă, a se tămădui, ase închide. | A b s t r a c t e: cicatrizare, (cicalricire ţ pontbriant) s. f. cicatrizat s. a. | Adjectiv: cicatrizdt, -ă = (rană) închis(ă).] — N. din lat. cicatrix, -icem, idem. ciCATRici: f vb. IVa (Med.) ^ CICATRIŢĂ (t) s. f. (Med.) I V. cicalrice. CICATRIZA vb. Ia (Med.) J CÎCE vb. ind. pîji^z. v.-zice. cîce(a) f adv. Ici. — (Cu sens local, mai rar temporal) Aici. Tu şezi cicea bire. COD. vor. 117/2 (: şezi tu cicea bine. N. TESTAMENT 1648; tu şezi aicea bine. biblia 1688). Şi nu-i sănt surctrile lui cicea întru noi. CORESI, ap. CCR. Dă-mi cicea în blid capul lui Ioan. id. DDRF. C'ice catastih de la mănăstirea de la Qalata (a. 1588). ap-, CUV. D. BĂTR, I 192, cf. 194, 200, etc. Iar cicea slăvim numele Tatălui, ib. II 291. Şi când fu pănă cicia şi pănă ciia, şi ceriul se întunecă de- nuori. DOSOFTEIU, ap. HEM. 184. (Păstrat în unele regiuni în graiul popular). Cicea, cicea, în ceste curţi. MAT. folc. 1486. Te rog cu lacrimi în ochi, ca fi tăţi de cicea, ca să faci... T. PAPAHAGI, M. 171/12. || De cice f conj. = de aceea. De cice roagă cătră tine fiecine, ioan din vasluiu (a. 1710), ap. GCR. I 365/23. Cice aşa? = oare aşa? frâncu-candrea, m. 98. ' — Din lat. pop. cccu -Inc -ce. cf. a c i c e a. CÎCE A adj. invar., adv. Oentil; gentiment. — (Ruteni’sm, în Bucov.; în graiul copiilor) Frumos, drăguţ (Com. G. tofan), gigea. Când desmiardă pre copiii cei frumoşi sau le arată vreun obiect frumos, atunci spun că ei sau obiectul respectiv e cicea, adică frumos, plăcut, marian, na. 340/2O. După ce l-au dus [pe copil] la fereastră, moaşa zice: Uită-te la lume cicia, cicia (frumoasă, plăcută). id. ib. 92. —■ Din rut. cica «frumos» (în limbagiul copiilor s. când li se arată copiilor un lucru frumos); cf. şi ung. csecse, idem. Cf. gigea. CICEAC1ÎU, -ÎE f adj. iSmaille de fleurs. — (Turcism) împodobit cu flori. Şal de India ci-ceacliu. filimon, c. ii 599. — Din turc. eicekli, idem, TDRG. Cf. cicic, c i c i c 1 i c. CICERÎ vb. IVa ? (într’un descântec). Doamna însănzienată, Înapoi îndreptată, Ciceriţi cuvinte. (Dorna, în Suceava), şez. iii 204/2O. Cf. cic'eriş. CICERÎŞ s. m. Railleur. — (Transilv.) Om care nu poate trece nimic cu vederea, fără de a nu-şi face observările sale critice-pline de satiră şi sarcasm înţepător. BUGNARIU, NĂS. — .Dintr’un ung. *csicseres, propriu «ciripitor» (< csicser-, în csicseregni «a ciripi», cf. rut. ciSe-kati «a flecări»), CICERO s. m. invar. (Tipogr.) Cicero. — Nume dat caracterelor tipografice (literelor) de 12 puncte. — N. din fr. (după numele oratorului roman; întâia ediţie a scrierilor lui a fost tipărită la Roma în a. 1458 cu astfel de litere). Cf. dubletul cicerone. CICERONE s. m. Cicerone. — Călăuză care arată vizitatorilor cele vrednice de văzut într’un oraş, într’o regiune etc. Monahul ce-mi slujeâ de cicerone mi-a spus că [scăfârlia] eră a-unii fete ce-a murit acolo. C. NEGRUZZI, I 217. — N. din ital. cicerone, idem (numele oratorului roman Cicerone, dat, în glumă, la Roma, călăuzelor bune de gură care arată şi explică monumentele, operele de artă etc). Cf. dubletul cicero. CICEROÎJIÂN, -Ă adj. Ciceronim. — (Ca) al lui Cicero, (în) felul de a scrie al lui Cicero. Stil ciceronian. [Pronunţ. -ni-an.] — N. din lat. ciceronianus,-a, -um, idem. CICHEIi s. a. (Agric.) Petite pelle pour nettoyer le soc et le versoir de la charrue. — Otic. I-I. XIV 398. CICHIÂCĂ s. f. Casque de fei'-blanc des tra-vailleurs des pâtroleries. — (Mold.)-Pălărie de tinichea cum au lucrătorii de la puţuri sau de la sonde petrolifere. TDRG. CICHÎR, -Ă adj. v. ceacâr. CICHIRGI-BAŞÂ t S. m. v. cichirgiu. CICHlRGÎxr f s. m. Confiseur. — (Turcism) Cofetar; spec. purtător de duiceţe (alecsandri, T. 1750), la Curtea domnească. &’ajungem cafegii, ciubuccii şi cichirgii. alecsandri, t. 126. [Şi: şichirgîu s. m. ŞIO. || Starostele cofetarilor se numea: cichirgi-başâ s. m. Strigă prin saraiu...: cichirgl-başa! alecsandri, t. 101.] — Din turc. Sekergy, idem. ŞIO. CICHIRIG s. a. (Ţes.) v. cicărâc. CICI! interj. Cri pour appeler Ies chevres.— Interjecţie cu care se cheamă capra. Ciei, capră! (Cotârgaş, în Suceava) şez. iii 189/,. [Pronunţ. ci£. | Şi (+interj, na!) cicina! interjecţie cu care se strigă caprele (Munţii Rodnei, în Transilv.). precup, p. 14.] — Poate identic cu adv. cicc(a) «aici, încoace». Cf. însă ci2, cic, c i c ă 2 şi c i că 3. CICI s. m. plur. Vermicqlles. — (Ungurism, în Transilv.) Tăieţei s. tomnagi cam groşi, viciu, gl. — Pluralul unui *ctc (neîntrebuinţat), din ung. csik «tăieţei». CICIROTĂ s. f. (Bot.) v. eibotae. CICÎC s. a. şi adj. 1°. Nom d’une fleur rouge. 2°. Teinture rouge. vif. 3°. haine teinte en rouge vif. 4°' Ceinture rouge vif. 1°. (Bot.) Numele unei flori roşii. Fire roşii ca cicicu' (Mehedinţi, com. strâmbulescu). Boabe de cicic. boceanu, gl. 2°. P. ext. (Crom.) Văpseâ s. coloare roşie aprinsă, deschisă, vie. Cf, ŞIO., (Şişeşti, Mehedinţi) com. N. ionescu, boceanu, gl. Feţele [= colorile] ce se întrebuinţează mai mult în Mehedinţi sănt cicic, verde, galben. I. IONESCU, M. 693, cf. PAMFILE-LUPESCU, cr. 2. 3°. P. ext. Lână văpsită roşu-aprins. BOCEANU, GL. Căt cicic am avut, tot nu mi-a ajuns la ză-velcă. id. ib. Dicţionarul limbei române, 3. VII. 1930. I, II, 26. CICIC- — 402 — CICLU 4°. P. ext. (îmbrăc.) Brâu femeiesc, de lână de coloare roşie-aprinsâ. Cf. BUCUŢĂ, R. v., com. N. IONESCU, II. XVI 12, V 17. I-âş da iia şi prislelca Şi cicicul şi zavelca. pop. ap. ŞIO. Şi eugm’am călugărit Cu cicic şi cu vctlnic, Cu cârpă de bo-ravgic (Gorj). Com. DRAGU. [Plur. -cicuri.] — Din turc. cicelt «floare» (kumas ci6eyi (Hori, desenuri colorate sau ţesute pe stofe; orice fel de stofă sau stambă cu flori»), ŞIO., Lob el, Con-tribuţiuni, 242. Cf. ciceacliu, ci ci clic. CICIC s. m. (Uit.) v. cegă. CICIC s. m. (Iht.) Sorte de petit poisson. — Un fel de peşte mic. bugnariu, . năs. [Şi: chicote S. f. VAIDA], — Poate, derivate din ung. kicsi(ny), lucsid «mic». ciciciâc f s. a. Parterre. — (Turcism) Strat de flori. Cf. ŞIO. Asupra unei grădini minunate, împodobită cu copaci, ciciclicuri şi fântâni. BELDIMAN, ap. TDRG. [Plur. -clicuri.] -- Din turc. cicelilik, idem. ŞIO. Cf. cicic, ciceacliu. CICÎE s. f. (îmbrăc.) v. tichie. CICÎE s. f. Ramure d’un arbrc. — Coroana (la băieşii din Somog-y, Ungaria) s. poala unui arbore (Miniş, Arad). Com. ITTU. ClCliiJ vb. 1VX Faire reluire. S’attifer. — (Bucov.) A lustrui, a dichisi. [Femeia] ia vătrariul acela şi-l spală frumos, îl cicileşte, îl spoeşte cu aur, îl împodobeşte foarte mândru şi-l anină în cuiu la icoane, sbiera.. P. 63/23. || Refl. A se găti, a se împodobi. Com. ar. TOMIAC. [Şl: cili vb. IVa, C>m. id.'.j Adj ectiv: eicilit, -ă = lustruit, dichisit, sclivisit. In urmă au venit şl Ţiganul, coleă: grijit, pieptănat, cicilit şi îmbrăcat numai în aur şi mărgăritare. SBIERA, P. 97/33.]:—1 Cf. c i c e a1. ciciMKSE s. f. v. ciemigeâ. CICIKTA interj, v. cici1. CICIOÂCA s. f. v. cică. CICIOÂWCĂ s. f. Olissoire. — (Ungurism, în Cluj) Gheţuşca pe care se dau copiii, iarna. —• Din ung. dial. sisonka, idem. CICI-Qiov), idem (păstrat ca vorbă populară şi la Albanezi şi în Italia meridională). CICOARE s, f. (Entom.) Cigale. (Cicada orni).— Insectă (H. IX 122), al cărei cântec aduce cu târâitul greierului. E de coloare castanie şi pe spinare neagră. Are capul lat şi botul lung. Se mai numeşte şi: greier-de-toamnă (MARIAN, INS. 456—-7). Are forma şi coloarea unei muşte, dar mult mai mare; mai lată şi mai turtită; trăeşte în păduri de gorun, se aşază pe trunchiu şi scoale un sunet strident, care se aude din depărtare (jud. Arad, com. ITTU). Ţărăitul greierilor şi al cicoarei îi adormeâ. CONV. lit, xliv, )1 80' [Şi: cicoâră s. f. marian, ins. 456.] — Forma originală va fi fost *cicară (apropiat mai târziu de cicoare1), din lat. vulg. * ci cala (alb. k’ingais, ital. cicala, prov. cigala etc.), pentru cicada, iliir *' CIGHILI vb. IV* v. ciuguli. CIGHIR s. - a. 1°. Fraise d'agncau. 2°. Sorte de mets. l°. (Anat.) Partea încreţită a măruntaielor la miei (ŞIO.), praporul (mielului pamfile, crăc., glosar, H. I 107), b â z ă r. Ţighir, cu praporele lor. tarif (a. 1792), ap. ŞIO. Frângerea... ceghi-riului, dacă se rumpe păretele pănlecelui de subt piele, încât măruntaiele ies afară... FILIPESCU, ap. TDRG. Trimetea la măcelar Şi luâ ghighiri (ficaţi) de ţânţari. MAT. FOLC. I 495. 2°. (Culin.) Tocătură făcută din ficat, plămâni şi maţe de miel (s. de oaie H. x 255), preparată cu 1 ceapă şi cu ou şi învălită în prapor de miel (H. I 107, şez. v 56/26, VI 77, PAMFILE, CRĂC. glosar), drob (com. marian); tocană (şez. xxxii 15). Cf. H. X 318, 540. [Plur. -ghiruri ŞEZ. v 56/20. || Şi: cigh6r s. â. DDRF.; ceghiriu s. a.; jighir s. a. PAMFILE, CRĂC., glosar), (hiperurbanism) jibirs. a.id. ib.; cidir s. a. H. X 318; (Munt.) gighir s. a., ( < n. -grec. xfyyEQi) ţighir s. a. | Diminutiv: (ad 2°) cighe-râş s. â. Cei mai mărişori de-ăbiă aşteaptă să mănânce chişcuţă şi cărnăciori făcuţi cu usturoiu, cigheraş şi costiţe fripte în hârhău. pamfile, CRĂC. 2.] — Din turc. ceger «fressure, poumon, foie». ŞIO. CIGHIR s. â. v. ceagăr. CIGMEGE S. f. 1 CIGMIGE S. f. / V- CIGUIiî vb. IVa y. ciuguli. ciGUijiŢĂ s. f. (Iht.) v. cegă. CIHĂI vb. IVa 1 _. CIHÂRtfS, -OÂSĂ adj. J v- ceha!* CIHĂROS, -OÂSĂ adj. FGche, michant. —• (Zagra, 1. Năsăud) încruntat, mânios, rău. — Cf. cehăi. CIHÂUS t s. a. Arsenal.— Arsenal, cihac, ii 52. — Din rus. cfcjggaus (<■ germ. Zeughaus), idem. CIHAC, II 52. CIHOÂIE s. f. v. acioaic. CIHODÂR ţ s. m. v. ciohodar. CIHUREZ s. m. (Ornit.) v. huhurez. CII, CIIA t adv. = aci, acia. Mărgând ciia şi ’ncolea. DOSOFTEIU, V. S. 209. CiiNi vb. IVa _ (Numai la rădulescu-co-din ; despre vite) A ţăcăni de colo până colo, de foame. CI.T s. m. (Ornit. Rutenism) = scatiu. MARIAN, O. I 388. [Şi: cis s. m. id. ib., ciz s. m. id. ib.] — Din rut. cyz, idem. CIHAC, II 52. CÎJMĂ s. f. (ş. d.) v. cismă. CIJMĂITOÂRE adj. f. Malveillanle. — (în descântece) Voitoare de rău. şez xxxii (v. XX), 145. — Probabil rostire, dialectală pentru chizmui-toare = pizmuitoare'. CIJME s. f. v. cişmea. Cili adj. m. TacheU. ~ (Turcism, în Bucovina, despre cai). în trei peri. H. xiv 359. — Din turc. cil «gris». LACEA. CHEÂSîDRA s. f. invar. (în expresiunea-Umblă de-a ciieandra — fără^de nici o grijă, ne. păsător, fără de nici un capăt. Com. furtună) [Şi: ciuleandra s. f. art. (Coreogr.) = numele unui. dans naţional, în Argeş (cf. romanul Ciuleandra, de Liviu Rebreanu.] — Cf. ung. csellegni, «a rătăci, vagabondă». Cf. ci 1 i g a i e. cile» s. a. v. cded. ClliEHOÂiE s. f. (Ornit) v. ceahlău. CliEN f s. a. Membre d’un tribunal, juge. — (Rusism, în Moldova, în întâia jumătate a scc. XIX, ieşit din uz astăzi) Membrul unui tribunal brăescu, M. 64/!), mădular. Se adivereşte de cătră mine, cilen al presustviei (a. 1838). uricariul, XIV 238. Iscăliturile cîlenurilor aceşlii judecătorii (a. 1825) ib. xi 359/27, cf. (a. 1839) v ll/25. Au văzut din partea unora din cilenurile gmrî[ecătoriei] că urmează abateri din forme şi călcări de pravile, iorga, S. D. xxi 270. Din pricină că cîlenul rânduit au fcst bolnav peste irei luni... (Iaşi, a. 1835) ib. XXI, 404. [Pronunţ, mo-nosilab: elen. | Plur. cilenuri. | Şi: şlen s. a. Se urcase cu vremea pănă la, rangul de şlen la Divanul apelativ, i. negruzzi, i 352. — Din rus. elenii «membru». CILI vb. IVa v. cicill. CILIBACHE — 406 — CILINDRU CIIilBACHE S. in. ciiiBic s. m. en/iiunvcill', s. m. ciiiBiiÂc t s. a. y. cilibiu. CIMBÎU, -iE adj., s. m. f. f. I. 1°. Noble. 2°. Monsieur. 3°. Elegant, gracieux, beau, poli. 4°. Delicat. II. Nom de chevre. I. Adj. 1°. t (Odinioară, titlu dat de Turci mai ales Europenilor şi echivalent cu «efendi», rezervat Turcilor) Nobil, fruntaş, distins, boier (2°). Cf. ŞIO. [Italienii] sânt subţiri, pentru aceea le sic gentilomi, cum zic Grecii celebii. LET. I 8/27. Grigoraşcu vel-postelnic, Orec ţărigrădean, din toţi Grecii acest,ii a doua domnii cel mai bun şi mai înţelept şi celebiu. ib. II 425/15. Alergaţi la cei străini Greci, de-i apucaţi care de care să vă fie gineri, că-s cilibii şi bogaţi, ib. II 44 2/23. (Astăzi, rar; substantivat) Cine sânt ca cilibiii, de umblă câte un an numai în calesci? JIPESCU, ap. ŞIO. 2°. (Titlu de politeţe; ieşit din uz) Domn, chir, boier, | jupân. Cf. alecsandri, t. 1751. Bine, cilibiule! Eu îţi voiu iertă banii. BARAC, T. 32. 3°. P. ext. Elegant, fin, graţios, frumos (LB., -com. ar tomiac), curat (LB., com. ar. tomiac, H. x 576), bine făcut, svelt, frumos gătit, împodobit (şez. v 56/28, cf. H. x 576), subţire, tras prin inel (muscel 6); bine-crescut, delicat, politicos, galant;-deosebit, neobicinuit (contrariul de la banal). Să fie desăvârşit procopsit, ca un coconaş cilibiu. stamati, ap. ŞIO.—Dă-mi o rimă la pădure. — Mure. — Dă-o dracului, că prea e spălăcită! Dă-mi una mai cilibie. vlahuţă, N. 73. Lumea te ştie mai cilibiu cu muierile. V. A. ureche, ap. TDRG. Puiu mai cilibiu şi mai frumos ca al mieu nicăiri n'am putut află. MARIAN, O. II 40. Mai ieri auziiu, hine, că dăscălecii copiilor de la ţară umblă cu minciuni şi ’mpăndară vorbe, că limba rumănească curată nu e cilibie, că e mai bine să vorbeşti că la oraş. JIPESCU, O. 54. Să vă ’nvăţ o meserie Delicată, cilibie. orăşanu, ap. ŞIO. Leliţă, trup cilibiu, Ce porii otravă sub brâu, De omori omu’ de viu? şez. ii 198t7'H, cf. vm 59. Mierlită, mierlită, Pasăre pestriţă, La cap cilibie. Cum îmi place mie. pop. ap. ŞIO. || Adv.' M&ndruţo de peste râu, Poarlă-te mai cilibiu, Lasă-mi poarta descuiată, Să viu la lin’ câteodată. pop. (din Vâlcea). 4°. Delicat, gingaş, slăbuţ. Mici şi moi coapsele arată slăbăciune,. cilibiu şi fricos om. FIZIO-GNO MIE (a. 1785), ap. GCR. II 145/sl. II. S. f. Nume de capră.’H. IX, 60. [Şi: (urmat de nume) cilibi s. m. nedecl. = chir, domnul, conul. Cilibi Andronache îmi scrie că de astăzi înainte av să fii unul dintre slugile casei mele. FILIMON, c. I 658; — celebiu, -io adj., (cu pronunţare grec.: t£eâefxnig, ad î 2°) ţelebi s. m. Iaca un Grecuşor. El trebue să preţuiască plăcintele. N’auzi, /ele/n? alecsandri, ap. ŞIO.; — (cu rostire dialectală) cliiligiu, adj. = (ad 3°) fercheş (ION CR. ix 27), grijuliu, curat cu hainele (II. x 576); — cilinghni, -ie adj. li frumos şi cilin-ghiu (Suceava), şez. XXXII voi. XX, 8. || Diminutive: eilibidâcki s. m. nedecl. (Ad I 2°) Care moşii, eilibidachi? alecsandri, t. 137, (scurtat) cilibâche s. m. = nume de câne ciobănesc. H. I 328, xii 30. || A b s t ract: (< tuve. eelebilyk «educaţie bună») celibilâc f, cilibilîc f s. a.=purtare de om bine-crescut, gentileţe, nobleţe, politeţe, curtoazie, urbanitate. S'au ascuns... în casa unui paşă, carele... în 40 de zile l-au ţinut cu mare cilibilic. CANTEMIR. ap. TDRG. Mitriston cu Miloradovici generar au poftii de la prinţipul Ipsilant, prin vel-vislier, să-şi arate Măria-sa celibilicu’, de a-i mulţumi cu 70 sau 80 de pungi de bani, pentru oslenealalor. dionisie,' C. 216/51;. (păstrat până azi subt forma scurtată) cilibie s. a.=fel [de a se purtâ], obiceiu: Lasă-l; dă-i bună pace, c'aşa-i ci-■libicu’ lui. Com. furtună.] — Din turc. celebi «seigneur (grec ou europâen); poli, ayant de bonnes manieres, noble, aimable, gracieux». ŞIO. ClMC.s. a. 1°. .âcier. 2°. Perle d’acier. — (învechit). 1°. Oţel (I. GOLESCU,. C. i 41b, CIHAC, II 565) confecţionat în formă de bobiţe găurite (ŞIO.) Fierturile, decocturile de îndulcirea sângelui ’: ci-licul, zerul, zemuri de ierburi şi de orz înfrunzit. PISCUPESCU, O. 211/15. 2°. (Mai ales la plur.) Mărgea (de metal) lucioasă. Cf. POLIZU, CIHAC, II 565. Ciubucul.., împodobit cu calif de mărgele şi de cilicuri. V. A. Ureche, ap. TDRG. Cu ochii negri şi vii, ca două cilicuri negre. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 365, cf. 368. [Plur. -licuri. || Şi: (ad 1°): celic; —■ (din grec. x oe.Ur.i) ţel ic, ţilic f s. a. I. golescu, c. i 41b.] — Din turc. celik «oţel». CIHAC, ii 565. CIMGÂHî s. f. Vacafme. —- (în Vâlcea) Gălăgie. VĂRCOL, V. — Cf. ung. csellegni «a face glume,'a face drăcii.» Cf. ci 1 e a n d r ă. CiiiiH6itJ s. m. (Ornit.) v. ceahlău. CILIDIÎKĂ s. f. (Bot.) = îilimică (Sălciua, jud, Turda-Arieş). BULET. GRĂD. bot. v 56. CiiiiMNÎE s. f. (Bot.) = îilimică (Ţagut-mare, jud. Turda-Arieş). bulet. grăd. bot. v 56. CiiiiBîDBic, -A adj. | citiNi»BOî», -Ă adj. s. m. / v. cilindru. I s>iti s. a. l°.-2°. Cylindre. 3°. Chapeau haut de forme. 1°. (Geom.) Corp, în formă de coloană, născut din învârtirea unei drepte împrejurul unei axe'cu care e paralelă, cf. sul. Cilindru drept, a cărui generatrice e perpendiculară pe planul directriţei. Cilindru oblic, a cărui generatrice e oblică pe planul directriţei. Cf. melic, G. 221/2c. Să luăm doi cilindri verticali de mărimi deosebite, reuniţi între dânşii prin Un tub orizontal. PONI, F. 44/12. Cilindrul central de ţesătură. GRECESCU, FL. 5/10. [ P. anal. Sticlă (cilindrică) de lampă. Cilindrul lămpii de petrol. 2. P. anal. Tăvălug. Chilindrul acesta iaste un lemn gros şi rotund, în capelele căruia se întocmeşte clouă pregiti aşa ca cilindrul să se poală înturnâ în dănseie. economia, 24/lt. Chilindrul... omoară goangele, găocii şi viermuielii cei stricători holdelor, id. 25. 3°. P. anal. Pălărie înaltă cilindrică, joben: Cf. ION CR. II 13. Domni în cilindru şi pălărie tare. IORGA, B. 81. [Şi: (Transilv. < germ. Zilinder, mai ales ad 3°) ţilindru s. a.; (cu pronunţare grecească) cliilin-dni f s. a. || Adjective: cilindric, -ă = care are forma unui cilindru. Când’ direclricea este o curbă şi cănd suprafaţa cilindrică se mărgineşte prin două planuri paralele, se capătă un solid care se numeşte cilindru. MELIK, G. 2.21 /29. Desvălire cilindrică. culianu, c. 140. (Cu funcţiune adver1 bială) In fund e altarul boltit cilindric, ghica-B-UDEŞTI, MON. IST. I 28; — (după fr. cylmdroîde)', compus cu grec. ddog «formă») (Geom., Anat.) ci-lindioid, -ă (pronunţ. -dro-id) = care seamănă cu un cilindru. Şi s. m, Vn cilindroid- - şolid care seamănă cu cilindrul, dar având bazele elipse în loc de cercuri.] — N. din lat. cylindrus (grec. xvhvdoog, idem) CILINGHIU — 407 — CIMBRU CiMNGHiu, -ie adj. v. cilibiu. ClliOÂiE s. f. (Ornit.) v. ceahlău. CIIiIPCHI vb. IVa v. ciripi. CÎWPI s. m. plur. tant. = Filipi. MARIAN, SE. I 254, PAMFILE, S. T. 113, D. 163. Cf. chi li chi. CILII»! vb. lVa v. ciripi. . ciiiViE. s. î. (Bot.) v. şălvie. CIM s. a. ) . , CIM vb. la j v‘ c,nl- CImItisA s. f. v. cimotie. ciMBÂii s. a. (Muz.) v. chimval. cimber s. a.-(îmbrăc.) v. cirobir. CIMBÎB s. a. (Irabrăc.). 1°. Sorle de coiffure de femme. 2°. Coiffe. 1°. (I zverna, în Mehedinţi) Cimbirul este... un fel de conciu: îl poartă [femeile] cele bătrâne, ca broboadă. H. IX 61, cf. 123. 2°. P. ext. Prin Mehedinţi, Ialomiţa, Brăila, Dobrogea, Braşov şi satele din jur, până în valea Prahovei) Oimbir = o învălitoare de cap pentru femeile căsătorite, făcută din borangic (viciu gl), cârpă de legat la cap (moldovan, ţ. n. 243), măricică: câmpul.e negru-vânăt, cu puişori roşii...; marginile sânt cu flori" mai mari, roşii, brăzdate de galben... Când se pune miresii gimbi-rul în cap, se zice că «o învăleşte» (pitiş, rev. N. 1 108; cf. văl); cimbîr = batistă de lână (i-i. IX 123), cimber = tulpan (ii. XIV 351), te?temel (H. II 245, cf., 2G2), ciumMr(iu) = tulpane colorate cu care se leagă la cap nevestele tinere (il. II 255, cf. 240, 271, 282, 290, 300), tostemel sau maramă (H. VII 95, cf. 70, 171, 360, I 141, 330, XIV 22, 60, 107, 236, 378) cf. II. XI 277, 341, 390, 410. Cf. broboadă, b a r i ş, tes te inel, tulpan, rari ţ ă, năframă, maramă, cârpă, bocceâ, g r i m e â. Îşi înnodă ciumberul sub bărbie şi porni. SANDU, D. N. 266 Să-ţi cumpăr cimbiri[u] şi fes. TEODORESCU, P. P. 613/,. Luă-vo'iu... brâu... din Ţarigrad Şi cimberi[u] de la Berberi ibid. 87/30. Te cunosc după yimberi[u] Că Cşti 'pu.ica... bibicescu, p! p. 228/c- (explicaţia «mărgele», dală de editor la pag. 465, e gieşită).^ţ Ţi-ai văzul gimbiru ’n cap: te-ai văzut în văii tă («măritată»), PITIŞ, rev. N. I 108. [Şi: cimbir s. a ; — cemb6r s. a. Incepii, fără grabă, să coboare din rafturi' cutiile, pline de tuluri, mahrame şi cemberuri orientale. TAFRALI, S. 64; ciumber s. a.; — ciumbir s. a. (H. II 285); — ciuml>6r s. a.; — gimb6r s. a.; — gimbit s. a.; — giumbir s. a. (părvescu, h.).] —■ Din turc. cenbir, cember «cerc» şi «văl». (Cuvântul se găseşte şi in limbile balcanice şi la Aromâni; cf. ŞIO). filMBlR f s- m- sing. (Bot.) v. cimbru. CIMBISTRĂ vb. Ia v. cimbistră. tlMiiisTRi s. f. Pincetle (ă âpiler). — Mic instrument de metal, în formă de cleşte, întrebuinţat spre a smulge firele de păr, cleş tişoj1, (în graiul medicilor, franţuziî.mul) p en s e i ă. N'ai decât să te tunzi chilug, şi păru,’ ce rămâne }>a cap să-l smulgi cu cimbislra, fir câte fir. alecsandri, t. i 14. Un tdnăr care-şi petreceă viaţii la oglindă, între-pontezi, piepteni Şi cimbistre. cane. ap. ŞIO II, 127. Sprâncenele subţiri..., plivite cu cimbistră, G. PETRESCU, C. V. 195. Cleştele de smuls [perii răi] samănă cu cimbistră, dacă nu cumva se zmulg chiar cu cimbistră. ŞEZ. I 256. [Şi: (< n.-gr. rftju-'icrjarQa) ţimhistră s. f. cihac, II, 565, ţimpîstră s. f. pontbriant. | Verb (neîntrebuinţat): cimbi-strâ Ia=a scoate perii cu cimbistră. costinescu.] — Din turc. cimbistră (ŞIO.), gimbistra (CII-IAC, II 565). cimboiu s. a. v. cimpoiu. CIMbolică s. f. (Bot.) v. ţimb.olieă. CI9IBKIŞOB s. m. sing. (Bot.) v. cimbru. cimbru s. m. sing. (Bot.). 1°. Thym (Thymus serpytlum, lanuginosus, ovatus, alpestris, comosus). 2°. Sariette (Satureja hortensis). 1°. Plantă mirositoare şi aromatică din familia labiatelor (numită şi cimbrişor sau cimbru ş o r, cimbr u-de-câmp, cimbrişor-de-câmp, să r pun, sărpunel, să r pune! e, s c li i n d u f, timianf întrebuinţată în medicină (în formă de infuziune) ca excitant, de păstori ca plantă aromatică în zeama de carne, pentru a înlocui cimbrul-de-grădinu. Cf. PANŢU, PL. 59. DAM®, T. 185 şi 187; BIANU, D. S„ GRI-GORIU-RIGO, M. P. I 39, II. I 344, II 26, 79, IV 441, IX 142, X 534, ^CI 311, XII 286. Vine cimbrul de la câmpuri eu fetica de la vie, Nufărul din baltă vine... ALECSANDRI, P. III 55. [Şi: ciurn-bru s. m. ii. iii 473. | Diminutive: cimbrişor s. m. LB, II. III 209, 242, X 85, XII 281, 286, XVI 103, PANŢU, PL. 59, MARIAN, S. II 53, PĂCALĂ, M. R. 18, GOROVEI, C. R. Frunză verde cimbrişor, Bate murgul din picior... ŞEZ. I 10, SEVASTOS, c. 77, 142, cf.‘şez. viii 59. Oblojele de frunze şi scoarţă de nuc, sovârf, cimbrişor. ŞEZ. II 69. Se fierbe cimbrişor... culcs înainte de Sânzâene... la un loc cu frunze de măr dulce şi frunze de gutuia. GRIGORIU-Ricb, il. p. I 39. Prin jud. Suceava coaja de măcieş... se. fierbe cm sovârf, scoarţă de prun şi cimbrişor, aduugăndu-se piatră-acră, şi se dob '•nclcşte o zeamă roşie, pam-fi le -LU PE seu, CR. 103; — cimbvuşor s. m. H. x 353. PANŢU, PL. DAMfi, P. 187. | Compuse: cimbru-de-câmp s. m. H. iii 306, xii 385, panţu, pl. 60, bianu, P. s.; — cinibni-siiibaiic s. in. ti. II 116, XI 326, xii 137 ; — cimbrişor-di-câmp s. m. Zamă de măr dulce, de sovârf şi cimbrişor de câmp e bună, când boala e uşoară, ŞEZ. I 16. Se fierbe la olaltă coji de corn uscate bine la umbră, cu puţin sovârf şi cimbrişor de câmp... pamfile-lu-PESCU, CR. 101.] . 2°. Plantă mirositoare şi aromatică din familia labiatelor, cultivată foarte mult pentru trebuinţele bucătăriei, care se numeşte şi eimbru-de-grădină, piperniţă-de-grădină, lămâioară, 1 ă-mâiţă, ci u muri că. Cf. panţu, pl. 59-60 şi 141-2, BARONZI, i 131, bud, p. P. (glosar), Păcală, M. R. 18, DR. I 362. Cimbru — pule-gium. anon. CAR. Să-i toci mărunlu, ameste-căndu-i cu, foi de pătrănjăl tocate, cimbru, izmă. GCR. II 44. Fac ştiri împărăţii[i] tale, că întâiu credinciosul chipere, şi chiminul cel mare şi cu cimbru, spătariul cel mare..., nici unul nu- ascultă de porunca împărăţiei] tale. GCR. II 97. De aceastea [legume cocenoase şi foioase] se ţân:... cimbrul... economia, 124. Umplăndu-sel mai întâiu o scăldătoare cu trei părţi de apă . impede şi proaspătă şi curată, de băut, şi încropită cu fiartă, pe cât va răbdă mâna, să se ia aceste , ierburi: frunză de izmă-de-grădină, frunză de mătăcină sau lămâiţă, frunză de rozmarin, frunză de jaleş, frunză de cimbru. PISCUPESCU, O. 295! Iată mintă, săbiuţă gladiolus, sălvie, .milostivă C1MBRUŞ0R — 408 — C1MILÎ gratiola, maioranu, mama-pădurei asperula, ros-marinu, cimbru thymus, dobronică melillis, tuli-china daphne, angelica şi Cerenfelu dryas (unde, deşi se traduce cu thymus, pare a fi vorba de cimbrul-de-grădină, nu de cel de câmp). C. NE-GRUZZI, I 97. Băiatul... erâ dus în grădină, ca să culeagă cimbru şi mărariu. MARIAN, O. II 135. l-au poroncit.., să păzască zama din oală să fiarbă la foc, şi să puie înir’însa câte o coadă de mărariu, de cimbru şi de pintrejel. SBIERA, P. 14. Cimbrul, cimbrul-de-grădină sau ciumurica se foloseşte, verde şi uscat, în unele mâncări, punăn-du-se întreg. PAMFILE, A. 197. Pentru mătrice este bună şl sare arsă şi rădăcină de cimbru, pisate şi dale în. apă. ŞEZ. IV 22. Fierbi cimbru în boiş, zeama o în groşi cu miez de pâne, faci legătură, şi o pui la pântece. PAMFILE, B. 9. Acolo să le risipeşti, Să te potopeşti, Că de nu ie-i duce, Cu se-cerca te-oiu secera, Cu furcuţa te-oiu împunge, Cu cimbru... te-oiu afumă. GRIGORIU-RIGO, M. P. I 27. # Se amestecă ca cimbrul --- se vâră în tot locul, zanne, P. iii 522. [Compus: —cim-Imi-adcvăiMt. panţu, pl. 60.] [Şi: cimbir f s. rri. Decii pune-le şi cimbir curat şi tăiat mărunt, sare şi piper. GCR. II 43; — ciiimlmi s. ni. H. ui 139; — ghimbru s. m. O iHM d'imbru cu miros d'e zamă. ALEXICI, L. P. I 225.] ■— Cuvântul se reduce la grec. &v(ipgog, idem, fără să cunoaştem exact calea pe care a ajuns la noi. De-a dreptul din greceşte crede că ne-a venit cuvântul Al. Philippide, Bausteine Mussa-fia 54 ş. u. O formă latinizată *thymbrus ar fi dat eiumbru, din care cimbru s’a putut desvoltâ ulterior (cf. *ciun > cin), deşi fenomenul invers (ci > (u) e mai frecvent în limba română. Dacă admitem mijlocire slavă (ca A. Byhan, Jahresber. v 308), trebue să plecăm de la forma paleosiavă •cebrt, care stă la baza formei ruse, rutene şi cehe, iar nu de la *iabrdin care derivă formele sârbească, veche-rusească, polonă şi variantele cehe. Dar in limbile slave insăşi trecerea grecescului & în inu e explicată (cf. Berneker, SI. Wb. 160. M. Wasm e r,. Gr.-slav stjudy Iii 225. crede că formele polone sau rutene sânt împrumutate din româneşte). în ungureşte (de unde crede că e împrumutat cuvântul românesc W e i-gand, Krit. Jahresber. IX, I 80): esombor, combor, esombord, esombor e împrumutat sau de la Slavi sau rje la'Români (Se găseşte mai mult la Săcui). Cf. S. Puşcării), Dacoromania IV 1405-6. ciMimuşoit s. m. sing. (Bot.) v. cimbru. CIMCE s. f. v. simceâ. CIMEIj interj. Formiîle iniţiale de devinettes.— (în Mold.; necunoscută— că ti cuvântul «cimilitură»— în Munt., unde formula iniţială e: «Gâci gâcitoarea mea!») Formulă iniţială a gâcilorilor. (De obiceiu repetată) Cimel, cimel, Ciciluţ-cămpcl. (Iepurele), gorovei, c. 189. Cimel ce-i? pascu, C. 8. [Şi (cu pronunţare dialectală): şimel - şimel. sbiera, P. 319; — (prin asimilarea lui m-l în n-l) cin61 (cinei, sănel. PASCU, C. 8). Cinei! —ghici! BARONZI, L. I 160/2O. Cinei, cinei, Sus bat dobele, Jos curg negurele. PAMFILE, C. 20, cf. GOROVEI, ,C. VI, pascu, C. 8. Cinei! Cinei! Ce e dulce şi nu-i dulce...? mat. folc. 1213; — ciumtl-ciumel. Ciumei, ciumei, ce-i aceea? MARIAN, O. I 124; cf. GOROVEI, c. 185. | Formaţiuni spontane (de obiceiu modificări voite, spre a produce rimă; unele din ele influenţate de «desleagă»): Cimilaş-laş, De unde foc te luaşi? (Untura de porc) GO-Roviii, c., 382, cf. şi ap. pascu, c. 8. Cimiliga-cimiliâ, Seleagă de om belea. (Scaunul), gorovei, C. 330. Cimiliga-cimileâ, Ocolesc lumea cu ea. PAMFILE, c. 26, cf. şi PASCU, c. 32. Cimilică mi- titică, Nici de vodă nu-i e frică (Scânteia), alecsandri, p. p. 393, nr. 7 şi GOROVEI, C. 331, (cu pronunţare dialectală) Şimilică mititică, Nici de vodă n'are frică. SBIERA, P. 319, cf. şi MAT. folc. i 1213, pascu, C. 40 şi 78. Cimileâga-^rasa Incunjură dumbrava. (Albina). GOROVEI, C. 9. Cimileagă-leagă Limba ţi se leagă, Cu ,'n fir de mătasă neagră. (Piperul), gorovei, C. 289, cf. şi PASCU, C, 8, 53, 140 şi 224; (cu pronunţare dialectală) Şimileagă-leagă, Limba fi se leagă. SBIERA, p. 321. Cimilfga prin tufiş, Ţuşti din iarbă ’n aluniş. (Iepurele). GOROVEI, C. 189, cf. şi pascu, C. 32, 53, 224 şi 227 şi PAMFILE, C. 26. CiumeHga-liga, ciumelească-li-se limba. (Piperul). GOROVEI, C. 289, cf. şi pascu, C. 53. Cimilinga-îmgia, Leagă-ţi-se limba (Piperul), gorovei, c. 289; cf. şi PASCU, C. 8, 53, 224 şi 227. Cinghilitt-minghilită, Păc, puc, tiricMţă. (Scânteia), pamfile, C. 32, PASCU, c. .78; (-f melciu), ciumeleiu weigand, JB. III 327, cf. GOROVEI, c. 126, PASCU, C. 47. Ciumel6i ce-i? gorovei, c. 37, pascu, c. 8. Ciu-mul6i ce-i? şez. iv 55). — Pentru etimologie, cf. cimill. (V. Bogrea, Dacoromania i 278, crede că: . 1°. Souper. 2°. Donner â souper.— (în unele regiuni- din România veche, mai ales Ia oraşe, întrebuinţat rar, cu tendenţa de a dispărea, fiind înlocuit de expresia generală «a mâncă (seara)», iar în lumea celor ce ştiu franţuzeşte — după fr. ăîner—de impropriul «a prânzi» s. de expresiile după fr. «a lu â masa (de seara)», «a supă». La unii din clasa cultă începe însă o reacţiune pentru menţinerea lui cinâ, cină). 1°. Absolut. A mânca (la) masa de seară. Cinez = caeno. anon. car. Iar sluga-i gătiiă masa, de să cineze (a. 1675). GCR. I 223. Şi veni lot nărodul;ca să cineaze cu David. BIBLIA (1688), 222l2. Intr’amurgul... mulge lamile [= lamele], apoi, cinând la lumina lunii..., să suie în vârful muntelui. drăghici, R. 152. Domnule, îmi zise sluga, trăgându-mă de haină, gazda întreabă de nu vrei a cină. C. NEGRUZZI, 1 58. Şezură niţel, de se odihniră, de drum, cinară împreună şi se culcară. ISPIRESCU, L. 53. Tot atunci căpitanul de tâlhari îşi adună ceata... şi se puse a cină. id. ib. 143. El cinează ca ş’un craiu, Eu suspin şi rod mălaiu... El cinează după masă, Eu suspin de după casă! JARNlK-BÂRSEANU, D. 172-3. Feciorul cinează, apoi merge la capre, să se culce. RETEGANUL, P. III 38. A cină ’ncepură, Şi cină, cinâ Şt cu gust mâncă. MARIAN, SA. 254. Dar nici n’o cinat, Nici n’o ospălat. marian, v. 196. De cănd Iancu e ’mpărat, Domnii ’n pat nu s'au culcat. Nici la masă n’au cinat, marian, P. p. 29. După ce cincază, se cuhă. PAMFILE, A. 83. | Trans. (Cu obiectul lucrului) Nemâncat toată ziua, el. cină ce-i dăduse baba... eminescu, N. 20. Badea meu cel supărat, Da aseară ce-ai cinat? — Vreo două mere cu prune. jarnIk-bârseanu, D. 54. Acum se puse Stan la pândă î.n slaur, în mijlocul oilor, de bună seamă după ce cinară un balmoş păcurăresc. reteganul, P. IV 16. (Figură etimologică) Că de cănd m’am măritat, Nici-o cină n’am cinat, Nici o cină cu lumină, Nici un prânz cu voie-bună. MÂKDRESCU, l. p. 118, cf. doine, 265. 2°. Trans. (fact.) (Rar) A face pe cineva să cineze, a da cuiva de mâncat seara, a-1 ospăta la masa de seară. (Cutare) nu vă poate purtă, Nu vă poate cină, Adapă şi plimbă. TEODORESCU, P. P. 365/„. [Prez. cinez; cinezi, să cineze şi' (Transilv.) cin, cini, să cine (LB ), regional, la conj., fi să cin, să cii, să ciie (ţiplea, p. P., bud, p. p.). Străinul păn& cină, Eu i-s fepiic şi lumină. JAR-NÎK-BĂRSEANU, D. 132, cf. 175. Eu maichii i-am poruncii Pe frunză de lemn dubit. Să cine cu cci de-acasă, Că pe mine nu mă lasă. ib. 179. Căle păsărele'n codru Toate cină mai la modru, Toate cină şi s’alină; Numai eu n'am ce cină, Nici cuce mă alină. ib. 203. Cu ibovnică ’n vecini, Nu ţi-i hasnă de ce cini. ib. 373. Acolo să cini, Acolo să odini [= să te odihneşti]. MAT. folc. I 563. | Cu schimb de conjugare (în poezia pop., pentru rimă sau asonanţă): cini vb. IVa. De-i vei găsi la masă, Lasă-i’şă cinească. MAT. FOLC. I 120. Şezi la masă şi cineşte, Şi hodineşte, marian, na. 362. | Abstracte: cinare s. f.=cină. Dar cănd fu după cinare, După dalba ospătare. mateescu, B. 29. Ciobanii împart ziua: în prânzar, mulsul d’amiazi şi cinare, după mulsul de sară. II. ix 143; — cinat s. a. Ori maicu-sa i-o fi dat Astă seară de cinat, Dintr’un taler nespălat. JARNlK-BÂRSEANU. D. 100. M’apuc şl eu de cinat. ib. 132. | Adjectiv (< lat. cenatus, -a,-um, idem) cinat (cu negativul neciuât LB ), -ă, adj. (cu înţeles activ) = care a isprăvit cu cina, care a cinat. Sânt cinat ] — Din lat. ceno, -are, idem. Cf. cin ă, cini. CIBÎĂ s. f. 1°. Souper. Pâturage de nuit. 2°. Souper, ăîner, festin. 3". Cine, communion, eucha-ristie. Repas mortuaire; repas apres l’accou.cke-ment. 4°. Soirie. CINĂ 414 1°. (Astăzi, înlocuit în România veche, mai ales în Muntenia şi în deosebi la oraşe, în cele mai multe părţi, prin masă - ceea ce explică lipsa cuvântului în scrieri literare mai nouă — sau, la cei ce imită moda.franceză, prin prânz, după fr. dîner, sau prin supeu = fr. souper). Mâncare, masă de seară (ţiplea, p. P., H. II 31). Cina s e face, se dă, se ia; se găteşte; se pune; cinevâ vine, se pune, stă, e poftit, chemat s. invitat la cină, se apucă de cină; omului isedăs. i sepunede cină. In vreamea cinei. CORESI, EV. 414/j . Să se culce şl fără de cină. DOSOFTEIU, PS. 194. Seara, la cină, cu el a şezut, pann, P.. V. i 118. Din acestea cată vânătorii să-şi întocmească culcuş şi cină. ODOBESCU, III/16. Se puseră la cină. eminescu, N. 17/,!. Adese, stând la cină.... Nu pot mâncâ de lacrimi, coşbuc, B. 25|!. Ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută, şi numai în vase de aur. ISPIRESCU, L. 7/3a. A dă şl feria de vin, Să fie cina deplin. GCR. II 229. Stăpâneasa noastră, Tânără, frumoasă, Pune cina ’n masă., ib. II 321. Tu, leicuţă Cătălină, Ce dai la bărbat de cină? jarnIk-bArseanu, d. 411. Străinu-s ca puiu' de mirlă, Nu capăt nici prânz, nici cină. ib. 207. Măicuţa pune de cină, Dar inima mea suspină! ib. 99. Mă strigă de la cină. ib. 33. Novac de cin' s'apucă. alexici, L. P. I 20/s. || P. anal. Păscutul ’ de seară s. de noapte (cf. î n c i n â). Ciobanii merg cu oile noaptea ’n cină, pentru a nu se dălăpl sau însplină. H. XI 505. ■2°. Masă mare şi bogată dată, seara, oaspeţilor, ospăţ, cf. dineu, supeu. DereplU aceaia şl cină şi beare făcU împăratul. CORESI, ev. 545/3S, cf. 511/6, 419/28. Ospăţul acela cu adevărat se chiamă cină mare. varlaam, c. 359,2, cf. 358. Un om oarecare făcii cină şi chemă pre mulţi. antim, p. 109/2B. Face cină boierească. BARAC, A. 37. [Corbii] după ce măncară şi după ce băură mult sânge, Începură... să cânte cina lor. ALEXANDRE seu, M. 282/3. Taci, cu cina nu mai da, Nu mai da, nit mai cântă, Că, tot aşd mi-ai cântat, Până m’ai înstrăinat. PAMFILE, C. Ţ. 229. 3°, Spec. (ca bulg. taina vecerja) ,Cina (eea de taină, mai rar a apostolilor) = masa Mântuitorului cu apostolii săi. Domnul Dumnezeu Îs. Hs. după cină Iod pită şi blagoslovi. GCR. I 42. Aşişdere şi păhar lud după cină şi blagoslovi, ib. 43, cf. 52. Căci .cându au făcuta, Hs. cina acea de taină, n’au fost vreamea azimelor. ib. 330, cf. 331, 332. Masa aceasta au fost mai veselă decât cina Apostolilor... c. negruzzi, I 85. | t Cina (Domnului LB. s. cea dulce) = sfânta cumenecă-tură, împărtăşanie, grijanie. Neavând nici o grijă de ■ cina cea dulce a dumnezeeştii mease. BIBLIA (1688), 3 pr. /34. Care omu... nu va merge la be-serică, nice. cu cina Domnului, popii să-i dojenească şi să-i înveţe. GCR. 218. | Cina (mortului s. de apoi) = masă de pomenire (a mortului), pomană, ospăţ după înmormântare, c i n i -ş o a r ă. în unele părţi din Transilvania, precum bună-oară în Orlat, cina mortului se dă.... în trei seri de-a rândul, după îngropăciune. MARIAN, î. 191. în ţinutul Năsăudului este datină de a se face în a doua seară după repausarea cuiva aşâ numita cina. de apoi... id. ib. 191. | Cina-ursitelor = (Ban.) masa pe care o pregăteşte moaşa în spre seara a treia după naşterea copilului, numită şi c i n i ş o a r ă. marian, na. 153, pamfile, d. 5. 4°. P. ext. Vremea cinei, timpul în care oamenii se aşază la masa de seară sau cină (marian, se. i 107. ţiplea, p. P.), pe la «înnegurat» (h. v 6). Poporul împarte noaptea în patru părţi: de la apusul soarelui până la cină, de la cină până la miezul-nopţii... H. II 4. împărţirile le cunosc oamenii după lună şi stele şi mai cu C1NAG deosebire după cocoşi: când cântă întâiu, atunci zic că este cina, al doilea miezul-nopţii, al treilea răsăritul zorilor, iar al patrulea cântă cocoşii de ziuă. H. XI 154. Poruncitu-mi-a maica... Să mă duc la ea pe cină. JARNfK-bârseanu, d. 179. Se deosebeşte:>cina mică, cam pe la 4 ore d. a. (marian, se. i 107), adecă p e la chindie (pamfile, cerul 35), cina, între 8-9 ore, cina cea bună, între 9-10 ore (marian, se. i 107) şi cina mare între 10-11 ore (marian, se. t 107), sau cam două ore după murgit (H. xvm 263). Prin jud. Teleorman întâlnim prânzul mic sau conacul întâiu, la 93o-10 ore (dimineaţa), prânzul mare, conacul al doilea sau nămiaza, pe la 230-3, când e soarşle la chindie şi cina de seară, pe la 8, 9, 10, ba şi 11 ore. seara. pamfile, a. 83. Colo, pe la cina cea bună, nimereşte însă într’un sat. RETEGANUL, P. I 11. Când fu pe la cina cea bună, se uită în jos până în vale. FRÂNCU-CANDREA, M. 247. [Plur. cine şi cini: Aceia nu-ţi vor zice alt fără cât numai de ospeţe, de prânzuri, de cine. MĂRGĂRITARE (1746), ap. TDRG. j Şi: (rar) ciună s. f. SLAVICI, ap. TDRG. | Diminutiv: cinişoără s. f. = cina mortului; cina ursitoarelor. P r â n-zişorul şi cinişoara se fac până la nouă zile după ieşirea sufletului...; cinişoara [se face] înainte de apunerea soarelui, cam pe la chindie, marian, I. 189. în... Banat, moaşa pregăteşte în spre seara a treia după naştere o cină numită cina sau cinişoara ursitoarelor, id. na. 153/lt. | Verb: cinui IVa = (t r a n s) a ospăta pe cinevâ (Rădulescu-codin), a cină 2°; (intrans.) a mâncâ, a îmbuca [de cină]. Acolo să cinueşli, Acolo să văcueşti. GRIGORIU-RIGO, MED. I 9]. — Din lat. cena, -am, idem (se ţineâ, la Romani, cam între orele 3 şi 4 după amiazăzi). Cf. cină, încină, cinioară. CINABÂR s. a. (Chim. Com., Med.) ) ClNABtiR S. a. (Chim. Com., Med.) J v' cinabru CINÂBRU s. a. (Chim., Comerţ, Med.) Cinabre.— Sulfură de mercur, de coloare roşie, întrebuinţată la colorat şi ca medicament la boale de piele, chinovar. [Plur. (rar) -năbruri «feluri de cinabru». | Şi: cinabâr s. a. DICŢ.; — (Transilv., unde cuvântul a pătruns în popor, în unele regiuni, cu înţelesul de «sfreanţ» = sifilis) cînab6r s. a. barcianu, PĂCALĂ, M. R. 268; — (Transilv., din germ. Zinnober) ţin6ber s. a. jahresber. X 216; ţi-nal)6r s. a. ’barcianu], — N. din fr. sau ital. cinabro (< lat. cinna-bari(s) < gr. v.ivvd[SaQi{c,)). Cf. dubletul chinovar. CIN AC s. a. Harnais. — Cinacuri — tot ce se ţine de incinietul (întărniţatul) calului (Năsăud-Sângeorz, în jud. Năsăud) H. XVII 276. Cf. ci-niele. [Plur. -nacuri. | Şi: cinâg s. a. = mobilierul casei (vaida); treabă, lucru (Caba, Săl.); —■ cineâg s. a. = unealtă (Zagra, în Bistriţa-Năsăud). Com. N. DRĂGANU.] — Cu schimb de sufix din cinie1 (poate, prin influenţa ung. csanak «vas; toate vasele din bucătărie», csimi(k)-csanak «vase mărunte nefolositoare», cf. rus. cinakh. «strachina», care are aceeaşi origine ca ce(a)nac al nostru. Pentru sens, cf. germ. Geschirr «vase» şi «harnaşament»). CINÂC s. a. Canat, barque. — Luntre (H. m 196) dinlr’un buştean (Brateş, Antipa, P. 777). [Plur. -nace s. -nacuri?] — Din sârb cunak, idem. Cf. cin1. CiNÂCTJii s. a. v. cenaclu. CINÂG s. a. v. cinac\ CINĂLTUI - 415 — cincĂî ' CIXĂliTDI vb. 1 Va ,1 ' VJ , ” ciNĂiiTtnÂijĂ s. f. J V. CW.IUI. CINAŞI s. m. (Bot., Comerţ, Med.) Canel-lier (Laurus cinnamomum, Cinnamomum Zey-lănicum). Canelle. — Un arbore mic din familia lauraceeJor, care creşte şi se cultivă prin ţările calde. LM., bianu, d. s. || P. ext. Scoarţa aromatică a acestui, arbore, condiment întrebuinţat în bucătărie, iar în medicină, sub numirea de cortex cinnamomi, pentru însuşirile sale excitante şi stimulente, scorţişoară. LM. BIANU, D. S. [Şi: cinamdn s. m. LM., bianu, d. s.] — N. din lat. cinnamum şi cinnamomum (din gr. mvva/tov şi xivvâ/zcafiov, cuvânt de origine ebraică). CINAMOM s. m. (Bot., Comerţ, Med.) v. cinam s. m. cinÂR s. a. v. chenar. CINAŞ, -Ă adj. 1°. Gentil, joii, gracieux. 2°. Propre. — (Ungurism, în Transilv. şi Bucov.). 1°. Drăguţ, frumuşel. Hei, leliţă de la Blaj, Ce li-i trupu-aşă cinaş? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 402. Şi l-aş da, maică, la Blaj: Nu mă ’ndur, că-i prea cinaş! MÂNDRESCU, L. P. 66. Bună maică ai avut, Că cinaşă te-o făcut! ib. 92. Aşa-i cinaş şi frumos, Pare că-i din ladă scos! MARIAN, NU. 360. Măn-druliţă, trup cinaş, Vai, cu tine culca-m’ăşf DOINE, 223. Poruncit-o, poruncit TJn tâlhar de generar... S'aleagă mieii de graşi Şi voinicii de cinaşi. CONV, LIT. XXII 535. 2°. P. ext. Curat, îngrijit. Cinaş, cinăşel = togmeţel. VAIDA.- Trandafir, trandafiraş, Drag îmi e omul cinaş, Că se ’nalţă frumuşel Şi sărută subţirel. JARNlK-BÂRSEANU, D. 384; com. PROCOPOVICI. [Accentuat cinaş şi (în poezie) cinâş. | Şi: cinoş, dar numai ca nume de cal şi bou. STAN, M. 150, com. N. drăganu. | Diminutiv: ci-' năş61, -eâ adj- = frumuşel; togmeţel (VAIDA). Căt mă uit p'aici prin casă, Nu văd ochi ca la mireasă, Mititei şi cinăşei, Joacă lacrimile ’n ei. MARIAN, NU, 291. Place-mi mândra cinăşeâ, Că mi-i fală ’n târg cu ea! jarnIk-bArseanu, d. 383. Şi se ’ncalţă cinăşel Şi sărută frumuşel. MAT. FOLC. II 979.] — Din ung. csinos, idem (apropiat de derivatele îrc -aş). cinâşeIi, -E adj. v. cinaş. CINĂTUI vb. IVa. i». Nettoyer (une volaille, un poisson). Depecer. Couper le bois mort. 2°. Etrangler, tuer, devorer.— (Mai ales prin Mold., Bucov., Maramureş). 1°. (Cui.) A curăţi de pene şi de puf (Bilca, în Bucov., com. G. tofan), o găină s. altă pasăre (ion cr. ii 79), şi a o face gata de pus la foc (Vicovul-de-sus, Bucov., com. G. NISTOR), a j umuli; a curăţi o pasăre (s. un peşte TDRG.) de maţe şi de măruntaie şi a o spăla pe dinăuntru pentru a o pregăti de mâncare (cf. creangă, gl., zanne, p. iii 522-23, marian, 0. i 55); a tăiă în bucăţi un anima], adică a-1 desface în părţile anatomice din care e alcătuit: se cinătueşte o găină, desfăcându-i aripele, picioarele etc. şi păstrându-le întregi (şez. viii 157). Astă mreană albă, codalbă, de ar p[r]inde-o cinevâ s'o cinătuiască, s’o fiarbă. SBIERA, P. 118/14. Şi-a prins a-l cinătul Şi din gură-a croncăni: Cine-a mancă peşte bun? SBIERA, B. 118/14. Du-te şi cenătueşte găina, că eu n’ăm vreme. Com. G. tofan. || P. ext. (Despre porci, fig. şi despre oameni) A ciopărţi, a peciâ: Porcul se taie şi se‘ cinătueşte astfel: după ce s'a înjun- ghiat, i se zmulge coama; părul jumulit se leagă în mănunchi... MUSCEL, 103. Se cinătuesc şl porcii, a căror maţe se aruncă afară. ŞEZ. viii 157. Iar zmăul: hraşti! îi cenătul corpul bucăţele, ion CR. II 203. | A cenătul — a curăţi copacii de uscături. pamfile, J. II. | în glumă (în ameninţări). Nu te mai uită în gura ei. Ia, mai bine s’o cină-tuim. Pune-o jos şi să-i scoatem costiţa ceea. CREANGĂ, p. 177/iS. — Până ce mi-i otănjl, zise Pavel, eu acuş te cinătuesc frumuşel, cu dichi-ciul. Inţeles-ai? CREANGĂ, a. 107/4. Âm să-l cinătuesc (cenătuesc)I ZANNE, p. iii 522. 2°. P. ext. A strânge pe cinevâ do gât, a-i luâ viaţa, a-1 junghiâ, a-1 omorî (Straja, în Bucov., com. A. tomiac); a mâncâ, a distruge (se zice despre lup. şez. ii 187/2). [Şi: (cu rostire dialectală) cinatul vb. IVa. Com. a. jtomiac ; — cenătui (cenătul. Com. G. nistor) vb. IVa. CREANGĂ, GL., ZANNE, P. III 522, PAMFILE, J. ii (glosar), ION CR. II 79 şi 203, com. tofan (Bilca); —cinăltui vb. IVa. Com. marian. lă puica dingă cocoş [= de lângă] Ş’o cinăltue(şle) (= pregăteşte) frumos. ŢIPLEA, P. p. 91. [Peştele] l-au cănăltuit. T. PAPAHAGI, M. 8i/t. | Abstracte: cinătuiâlă, cinăltuiâlă s. f. Dacă osul piciorului... s’ar tăiă în două, aceasta n’ar mai f i cinătuiâlă. ŞEZ. VIII 157; — cinăfuit s. a. Acum începe grijitul, curăţitul, cinătuitul, ciopăţitul sau peciatul. pamfile, crăc. 200. Cănd splina porcului, la cenătuit, e mai groasă spre coadă, iarna va fi mai grea spre sfârşit. ŞEZ. VI 63.] .— Derivat, cu suf. -ui, din ung. csinâlt «pregătit» (participiul lui csinălni «a face, a pregăti»). Forma cinătul se explică din rostirea dialectală ungurească iinaiit. n. drăganu. CÎNCA. Cuvânt fără înţeles, din formulele de eliminare întrebuinţate în jocurile copiilor: Unea, donca, trinca, panca, cinca, rinca, oghir, poghir, ţibilichiu, pichiu! şez. III 240, pamfile, J. iii 27, DR. IV 800. [Şl: cinga. Unga, donga, tringa, panga, cinga, ringa, onghir, ponghir, ţibilichiu, pichiu. ŞEZ. iii 240, PAMFILE, J. I-II 314 ; — cînchi. PAMFILE, J. i'316 ; — (+ ţangăl) cingăl. H. IV 258; —cfngăr, PAMFILE, J. I 317 ;—cinciava. Unica — do-nica — trănica —■ pătrica — cinciava —ciocăte — bo-căte — Umani — Tănase — Băngheriu. PĂCALĂ, M. R. 214.] —■ Numeralul cinci, modificat după terminaţia celorlalte cuvinte din formulă. Cf. V. B o gr ea, Dacoromania, iv 800. . . CINCĂDI vb. refl. IVa. Chanceler, vaciller.— (Ungurism, în Munţii-Apuseni) A nu se puteă hotărî Ia o acţiune, a şovăi, a sta mult la socotit. A se cincădl — a se socoti. N’o vinde (vita) pă cale, că, vezi, acasă omul se cincădeştle, cum s’ar da în târg. Că vezi, omul se cincădleşte, mult (Abrud), viciu, gl. — Din ung, csilggedni, rostit şi csiingedni, «a se descurajă; a şovăi». N. Drăganu, Dacoromania, III 712. CINCĂI vb. IV. 1°. Agacer, taquiner. 2°. Men-dier. — (în Bucov. şi Transilv. de nord). 1°. (Cu acuzativul persoanei) A necăji mereu pe cinevâ cu vorba, a nu-i da pace, a cere cu insistenţă, a cicăli, a cihăi (de cap). A cin-căi = a cere vârtos, insistent: nu mă mai cincăl atâta! (Zagra, j. Bistriţa-Năsăud). Com. i. corbu. Eu, mânios, că prea mult mă cincăeşte, luaiu o plăcintă, i-o trăntiiu în cap, şi de-atunci a rămas pleşuv. MARIAN, O. II 54. De la o vreme, văzân-du-se bătrâna smeoaică prea mult cincăită şi întrebată de feciorul său, zise... id. ib. II 83. Ne ’ncetat mă cincăiă Să le spun adevărat, id. SA. 104. Sasca Sasului ziceă Şi mereu îl cincăiă... CINCANTIN - 416 - dINCI id. ib. 185. Mai pe urmă însă, văzând, că tot una (= într’una, neîncetat) îl cincăeşte, şi nu oclală chiar şi plânge, pentru-că nu voeşte să-i descopere, il pune păcatul şi-i spune toată istoria sa, de la început, id. T. 301. 2°. P. ext. A cerşi (Şcheia, în Bucov.). Com. a. tomiac. [Şi: (cu rostire dialectală) cincal vb. IVa. Com. A. tomiac, — ciiieuî vb. IVa = a cere cu insistenţă. LB.] — Cuvânt de origine onomatopeică (cf. pe de o parte lat.-vulg. *cigare, «a ciripi», de unde ven. tsigar, ital. cigolare, cingottare, cinguettare. MEYER-IVObke, rew. nr. 1911, pe de alta cicăli şi cihăl, cehăl; pentru sens, cf. şi b â z â i, c â r â i, s â c â i). CIKCASJTJN s. a. Variel6 de mais. — Numele unei varietăţi de porumb, cu druga scurtă şi subţire, cu bobul portocaliu; porumb nemţesc, mărunt, mărunţel, chir că, portocaliu sau moldovenesc. Cf. damE, t. 64. pamfile, a. 68. PANŢU, PL„ II. IX 446, XI 5. — După it. cinquantino 'specie di formentone o grano turco, cosi detto perchfe cinquanta giorni occorrono dalia semina alia raccolta’, de unde şi germ. Cinquantiner (Mais). V. Bogrea, Dacoromania, iv 800. CINCA.lt s. m. Cheval de cinq ans. — Cal. de cinci ani (dam®, t. 18, h. xii 274), cal care merge pe anul al cincilea (H. I 34). (Cu funcţiune adjectivală) El R’baa însemnează, în limba arabă, cal cincar, în toată frumuseţea şi puterea sa. alecsandri, P. II 199. [Şi : cinciâr s. m.=cal de cinci ani (BARCIANU); monetă de cinci (BARCIANU). | D i-rainuliv: cineăre) s. şi adj. m. Cănd la grajdiu el ce zăr&â? Un bahmet ce tot săreă, Un căluţ cam pătrărel, leşeâ 'n vară cincărel. ALECSANDRI; P. P. 79b 12. Erau tot căluşei rotunzi de Dobrogea şi bahmeţi zbârliţi, de Bugiac, aleşi tot pătrărei şi cincărei, negri la păr ca peana corbului... ODOBESCU, I 161.] — Derivat din cinci, cu suf. -ar. ClNCĂKEfc s. şi adj. m. v. cincar. . cince f num. ord. mase. v. cinci. CINCE s. m. Punaise. — Ploşniţă, stelniţă. (Păstrat numai în expresiunea): Mi-s (=«sânt») cince, de sătul! Com. COCA .(Banat). — Din cîmex, -icem, idem. în locuţiunea citată, cuvântul e întrebuinţat figurat; înţelesul ei este: «sânt sătul, ca o ploşniţă umflată de sângele supt». N. Drăganu, Dacoromania, I 293. cincea num. ord. fem. | ... CÎkceIjE(a) num. ord. mase. J v' cinci" CINCEŞEIj s. a. (îmbrăc.) v. contăş. CINCEŞEŞTE adv.? Ea mi-şi şade armeneşte Şi mi-şi coasă cinceşeşte, (= cum se coase un cin-c-eşel?), Cinceşel fră(âne-so, Gulcrel tătăne-so. MANDRE SCU, P. P. '213/,. — Pare a fi o formaţie spontană, în rimă, plăsmuită după cuvântul cinceşel. ciscm v. cin ca. CINCHÎ vb. IVa refl. v. cimpi. CINCI num. s. m. I. Cinq. II. Piece de cinq centimes. I. Numeralul 5 (având, în numărătoare, locul între 4 şi 6). Cinci zile. COD. VOR. 15/,. Cinci bărbaţi ai avut. coresi, ev. 152/14. Cinci lucruri (a. 1713). GCR. II 7. Gândesc eu că din cinci ne- spălaţi, căii merg cu Harap-Alb, i-a veni el unul de hac. CREANGĂ, p. 248/3. Au născut cinci coconi (1550—1580). GCR I 6. Şi să treacă cinci cu cinci, Şi eu, bade, de pe-aici! JARNlK-BĂRSEANU, D. 140. Cănd băteâ ceasul la cinci. ib... 300. Vai de mine, n’am opinci, Dar mândruţe am vreo cinci. ib. 377. Şimel, şimel! Ce-i cinci? Răsp.: Mâna cu cinci degete bine lucră, sbiera, p. 319. Trei mă fin, trei mă poartă, cinci mă duc, de mă adapă; din nasul mieu curge miere şi otravă. ( = Condeiul, când scrii). SBIERA, l\ 322. — Cine cunoaşte cinci? — Eu cunosc cinci. Cinci sănt cărţile legii. TEODORESCU, P. p. 252b, cf. (Cinci ranele Domnului) 254, (Palma cu cinci deşte). în cinci ale lunei. POLIZU. De cinci ori mai mare.. PONTBRIANT. De cinci ori cinci fac douăzeci şi cinci. LM. # Vorba ceea: sănt cinci degete la o mână şi nu samănă toate. CREANGĂ, p. 19. Face numărul cinci = cumpără cu cinci degete (= fură). pamfile, J. ii. || (în legătură cu «patru» sau cu «şase» exprimă un număr nehotărît, dar mărişor). în cinci-şase sale, abiă putU nemerl una după. placul ei. creangă, P. 4/17. Erau vreo patru-cinci fete. în legătură cu -sprezece şi -zeci avem compusele cincisprezece (s. v.) şi cincizeci (s. v.); compoziţia e mai puţin închegată la cinci sute = 500 [care, totuşi, în graiul de toate zilele se rosteşte cin’sute] şi nu mai e simţită la cinci mii ~ 5000, cinci sute de mii = 500.000, cinci milioane = 5.000.000 etc. Mai mulţi.de-a (= la mai mulţi de) cinci sute de fraţi arătă-se Domnul. CORESI, EV. 176/3S. O gârlă pe care îmbiau numai 500 (cit.: cinci sute) de mori. creangă, p. 242. Mândra, cănd e rumenită, Cu cinci sute nu-i plătită; Dar când se des-rumeneşte, Nici doi bani nu mai plăteşte! jar-, Nlic-BÂRSEANU, D. 440. Cu Stanca să rămăşâ, Pe cin’ sule de florinii, giuglea-vâlsan, r. s. 53. Compuse: (termen glumeţ; formaţiune personală) Cirici-gkiară s. f. = mână. Dar n’am vrut să fac gâlceavă, la nunta mea, c'un netot, Că ţi-l făceam să se lingă de cinci-ghiara mea pe bot. PANN, P. V. III 55. Foarte multe numiri populare de plante sânt compuse cu numeralul cinci: cinci-clopoţei (Trans.): Aquilegia nigricans şi A. vulgaris, numită şi căldăruşă, clopoţei-cornuţi, toporaşi (PANŢ.U, pl.), = cinci-clopotele (bulet. grăd. bot. v 52) = cinci-coade, identică cu cea de mai nainte, PANŢU, PL. BULET. GRĂD. BOT. V 52 = cjnci-cotc, identică cu cea de mai nainte (Munţii Apuseni). BULET. GRĂD. BOT. V 52;—cinci-degete: Pentaphyl-lum quinquefolium. ANON. CAR.: plantă ierboasă târîtoare, din fam. rosaceelor, care creşte prin locuri umede, pe marginea pădurilor şi prin livezi, numită şi iarba-degetelor şi ochiul- s. ochii-boului (Potentilla reptans. panţu, pl.), scrintitoare (barcianu); buruiană de leacuri încrestată în 5 colţurele (H. XI 516), cf. H. III 129, 226, 306, X 20, 67,150, 464cinci-foi s. cinci-foi-mari = să n i ş o a r ă, sănicioară (Sanicula europaea). panţu, PL. II. Substantivat \s. m.) (Pop., fam.) Monetă de 5 bani (5 parale). Numai ei, când veneâ la chetă, din toată sărăcia lui îi cădeă câte o bucată de nichel de douăzeci de bani, pe cănd la celelalte le puneă cu nepăsare pe taler cinciul. chiriţescu, CONV. LIT, XLV 365. [Numeralul ordinal: (al sing., ai plur.) cincile(a) cincele(a) f şi cince f m. sing. (a sing., ale plur.) cincea (cîncia, cincileaf) f. După a cincia dzi deştinseră arhiereii. COD. VOR. 56/14.' A cincea bo- . tejune. CORESI, ev. 512/!. Al cince an. DOSOFTEIU, v. S. 53,2. Va pune al cincelea preste dânsul. biblia (1688) 87. Mi-au dat întru a treia căsătorie pe a cincilea fiică a măriei-sale. E. VĂCĂRESCUL, IST. 291/49. Etajul al cincilea; a cincea CINCIA — 417 — CINE oară. COSTINESCU. (Adverbial, azi subt forma masculină, în vechime subt cea feminină) Întâi amu, să fie destoinic...; iară a doa, de a fi ruga...; iară a treia, de ne văm rugă...; a patra, de nu văm ceare...; iară a cincea, ce e dentru noi a le aduce toate. CORESI, ev. 722/,3. A doa..., a cincea... varlaam, C. 210. întâiu, să fii credincios; al doilea, să fii ascultător,... al cincilea, să nu fii leneş, iată cum trebue să fii! (Prin eliziunea subînţelesului «parte», în vechime, substantivat) a cincea = partea a cincea, cincime. Să facem milostenie, săvai acincia din căt avem. dosofteiu, V. S.^96.2. Bărbat au fămeaie va mărturisi şi va da păcatul, capul şi acincia lui. biblia (1688) 97,2. | D e r i -v a t e: cincime s. f. (formaţiune relativ recentă) = a cincea parte dintr’un întreg, considerată ca un grup, f a cincea; spec. inlâia cinciine f (sec. XIX, traducând pe grec. protipendada) = aristocraţia cea mai înaltă. Doi boieri din întâia cincime, uricariul, v 26/2G; — cincitură s. f. (fAC-mat după furci tură) = cinci snopi puşi {feste olalt.ă, la secere (Cămăraş, pe Câmpie).viciu, GL.] — Din lat.-pop. cinquc ( = clas. quinque), idem. Cf. cincisprezece, cincizeci, cinzea’că, cincar, încinci. cîncia num. ord. fem. v. cinci. CINCIÂR s. m. v. cincar. cinciava v. cinca. CÎNCiiJE(A) num. ord. m. şi f. \ CINCIME S. î. ) V- CmC'* CINCINAL, -Ă adj. subst. 1°. Quincjuennal. 2°. (Augmentation de traitement) quinquennale. (Formaţiune cărturărească; n’a prins). 1°. Adj. (Franţuzism) Care revine după un interval de cinci ani, din cinci în cinci ani. Închirierea sau arendarea... pe mai mult de cinci ani, nu suni obligatoare,... decât până la împlinirea de cinci ani de la începutul lor sau până la împlinirea vericărui period cincinal următor. HAMANGIU, C. C. 323. 2°. S. a. (Transilv.) Gradaţie de leafă primită după un interval de cinci ani. Com. N. DRĂGANU. — N. după fr. (lat. quinquennalis, -c, din quinque «cinci»). CINCISPREZECE num. card. (ş. d.) cincisprece num. card. CINCISPRECEA num. ord. fem. cÎNCiSPRECEiiE a num. ord. mase. v. cmci-sprezecc. CINCISPREZECE jium. card. Quinze.— Numeralul 15. Den Ierusalim până în Vithaniia sânt cinci-sprăzeace pistreale, ce sânt doao mile şi jumătate. CORESI, EV. 97/,3. De cincisprece ani, vai mie, tot de-aceaste auzim, beldiman, o. 33/9. Intr'o zi, tocmai când copilul împlineâ cinci-spre-zecc ani... ISPIRESCU, L. 2/m. Nu ştiu: zece sau cinci-sprecf, Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. p. 262, cf. ŞEZ. III 154. Toacă, popo, toacă; Dacă n’ăi tocă, Colaci n’ăi mâncâ. Cinci, popo, cinci, Cincisprece să fiţi! TEODORESCU, P. P. 192. ha cârciumă se duceâ, Mâna p’o cofă puneâ, cinci-spreci-ocâ vin turnă. ib. 519. Sânt cinsprece buţi de vin, cinsprece ialoviţe fripte, şi cinsprece cuploare de pâne. sbiera, p. 94. In cincisprezece ale lunei. polizu. [Accentuat (mai rar) şi: cincisprezece. Rostit: cincsprezece, în limba curentă de obiceiu cin- (adesea SÎ-) şi, în partea finală, -sprece (-sprecî), dialectal şi -sprăzece. | Numeral ordinal: (al sing., ai plur.) cineisprezecele(a) (cin-sprezecelea, cinsprectslea, cinsprece ţ mase., (a sing., ale plur.) cincisprezecea (dnsprezecea, cin- sprecea, rînceasprezeace t! ■ Al cinspreâce an. dosofteiu, V. s. 23. Pentru a cinceaspredzeace (:cinceasprezeace MUNT.) pricină ce mic-şurează certarea, prav. glava 65. în rândul al cincisprezecelea.] —^ Compus din cinci + spre (vechiu şi regional spră, «peste» < lat.'sitper)+zece, după model slav. cincisprezecea, num. ord. fem. cincisprezecelea, num. ord. mase. CINCITURĂ S f. CiNCiuÎT, -Ă adj. Qrognon. — Morocănos, ursuz şi în acelaşi timp zgârcit, care nu-ţi dă ceea ce ceri decât cu ceartă. De frate-său, om cinciuit, nu se puteă lipi, şi de aceea plecă în toată lumea. pamfile, d. 84. — Cf. cin căi. CINCI zece A num. ord. fem. ) (1X( iZKCKMi.v num. ord. mase. / v' cincizeci' CINCIZECI num. card. 1°. Cinquante. 2°. Pente-câte. 1°. Numărul 50. Cincizeci de zile den (= de la) Paşti, coresi, ev. 144/29. Om de cincizeci de ani. POLIZU. De cincizeci de ori cincizeci de franci. COSTINESCU. 2°. | (Substantivat) Rusalii (a cincizecea zi după Paşte). în dzua cincizeciloru (zuoa de Ros aii i N. TEST. 1648; zioâ Rusaliilor biblia 1688) să fie întru Ierusalim. COD. vor. 18/5. [Accentuat (mai rar) şi: cincizeci. | Rostit de obiceiu cinzeci (şi cinzeci).\ Numeral o r d i n a l:(al sing., ai plur.) cinciz6cilea (cinciz6eclea, cinzficilea) mase. (a sing., ale plur.) cincizecea (cinzâcea) fem. Articolul al cincinzecelea; cartea a cincizecea. COSTINESCU. (în limba mai veche, substantivat subt forma feminină) cinzeceat s. f. art. = grup, ceată de. cincizeci de inşi. Acesia-i Avdiu cel al treilea trimis cu cindzăcia sa. dosofteiu, V. S. 135. | Derivate: cincizecime (cinzecime) s. f. = a cincizecea parte. Să dea... cinci-zecimea la sărbătoarea sfântului martir Qeorgiu. HASDEU, I. C. 27. Cincizccimea luminată: cele 50 de zile de după Paşte, timpul dintre Paşte şi Rusalii.« Sărbătorile cele mai păzite de popor în cursul lunii lui Iunie sânt Cele Joi, Joile grele sau Joile păzite, cuprinse în săptămâna a opta şi a noua de după Paşti, prin urmare cele din urmă din Cele nouă Joi ale Cincizecimii luminaten. pamfile, s. v. 1; — cinze-ceâr(iu) f s. m. = comandant peste 50 de oameni. Cindzăciariu şi minunat sfătuitoriu. DOSOFTEIU, ap. GCR. I 265.] — Compus din cinci + zeci. Cf. cinzeacă. CINCIZECIME s. f. v. cincizeci. CiNCUÎ vb. IVa v. cincăi şi cimpi. CINDR(I)-CĂ conj. 1 c i N i»r(i I.) E A -O Ă conj. 1 v. îiind-că. CINDURĂ-CĂ COnj. J CINCHÎNĂ s. f. v. ciochină. CINCHIŢĂ s. f. (Ornit.) | CINCHIZĂ s. f. (Ornit.) f v‘ CINMSÎ vb. IVa v. chindisi. CiNE'pron. 1. 1°. Qui? 2° Quel? II Qui. 2°. Qui, quel, tel que, commcnt. III ’l°.-2“ Qui, celui, celle qui. 3°. Quelqu'un qui, personne qui; dans Ies cas oii le franţais dit (n’avoir, n’y avoir) personne pour, â, â qui. 4°. Quiconque, chacun., 5(l. Qui... qui, tel el tel. IV Quelqu'un. n'importe ^qui. v. cinci. Dicţionarul limbii române, 3. VII. 1930. I, II, 2Î. CINE — 418 — CINE I (în întrebări directe) Pronume întrebător cu funcţiune substantivală. 1°. Prin cine ne Informăm despre o persoană (mai rar despre mai multe persoane; corespunde deci lui c e, cu care întrebăm despre lucruri). Cere eşti D[oam]ne? COD. VOR. 39/4 77/„. Iară voi cire seţi (= sânteţij ? ib. 5/,0. In iad cire ispovedl-se-va (ie? PSAL. SCH. 9. Spore-mi (= spune-mi) cire eşti tu? cuv. D. BĂTR. II 193. Cap cine.le este? LET. I 318/Dar şi Domnii cu cine vor puteâ să se încrează, când îi viclenesc neamul lor? LET. III 62. Cine {î-s părinţii? DOSOFTEIU, V. S. 16. Cine-i altul Domn, fără de tine? id. PS. 63.^ Cine nu este dator, din câţi ne fierbem într'această ticăloasă de ţară? ANTIM, P. XXVIII, 7. Cine poate întâlnirea lor s’o scrie? KONAKI, p. 85. Cine sănt eu? MARCO viei, D. 1. Oltule,... cine oare poat’ să fie omul care te-a ’ngrozit? alexandrescu, M. 14. Cine eşti? Deunde eşii? Pe la noi ce rătăceşti? alecsandri, P. II 11. Cine ar şti să descrie toate perfecţiunile,-tot farmecul acestor trei opere, cine ar puteâ să rostească lot ce spun ochiului şi minţii aceste splendide idealizări? ODOBESCU, III 53. Din cănd în când se aude... glasul santinelelor... strigând: Cine-i ? Cine-i ? Rond..., slăi 1 VLAHUŢĂ, ap. TDRG. D’apoi cine-i, dacă nu-i ea? CREANGĂ, p. 22. D’apoi clacă.n'oiu şti eu, cine altul are să ştie? id. ib. 299. Ciwe-i acolo? — Eu. — Cine eu? —Eu, Ioan. id. ib. 308. Dară cine puteâ să se apropie de ele? ispirescu, l. 28. Şi cine l-a fermecat?... Mândruliţa lui din sal. jarnIk-bârseanu, D-.11. Cin’se primb.lă pe. uliţă?... Trandafir ş’o scânteiuţă...; ib. 137. Drumul de cine-i bătut? ib. 2Q7. X)e la noi până la Cluj, Viorele şi lemnuş; Da acelea cin’ le-o pus ? ib. 305. Spune-mi, bade,-adevărat, Pentru-cine m’ai lăsat? ib. 254. (Adesea urmat de «dracu’», «naiba», «păcatele», «amar», ş. a., care , exprimă mirare, indignare, necaz, ciudă, nerăbdare etc.). Cine dracu-a mai văzui Iepure vara cosind? ib, 415. Cine naib’a pomenit, Cât în lume a trăit, Din copilă tinereâ, Nevastă cu voie-rea? ib. 185. Dacă frunza s’auscâ, Cine-amar ne-a cunună? ib. 49. | Cine (mai) ştie, precedând întrebările introduse prin când?cum' unde?, *în propoziţii mai mult/exclamative, serveşte spre a arătă că vorbitorul nu poate da nici o preciziune asupra timpului, felului sau locului: Nici idee n’am..., habar n’am..., nu se ştie (când, cum, unde). I-am zis... că fiind vreme de nepetce..., cineştie,.cum s'a întâmplă...! lEt. II 359. Doamne! cum se ia omul ista la drum cu vorba şi, când se trezeşte, cine ştie unde a ajuns...! CREANGĂ, P. 11,9.. D’apoi. calul mieu de pe atunci, cine mai ştie unde i-o'r fi putrezind ciolanele! id ib. 193. Cine ştie ce şi cine ştie cine = ceva (cineva) mare, deosebit, neobicinuit, neprevăzut... Inchipueşte-ţi, că se vede că-i .dase supa ferbinte saţi cine ştie ce (= ceva neobicinuit). Pe la miezul- nopţii aud un grozav hărcăit. C. NEGRUZZI, I. 62. Ca să nu seîntâmple cine ştie ce (= vreun lucru neprevăzut), ea se culcă pe pragul uşei. ISPIRESCU,L. 30. Cine ştie.ce ar.e) încurcătură vei face p’acolo! id. ib. 13. Căruţa tră împodobită cu pietre qestemate, de sclipeau în faţa soarelui ca cine şţie_ ce lucru mare (= un lucru mare, de tot), id. ib. 38. Tot. satul îl cinsteâ şi îl a,scultă ca pe cine ştie cine ,(.= cineva deosebit), id. ib.. 98. > s 2°. j- (Raportându-se la lucruri) Care?, Ge? Spu-ne-m[i], cene ţi-e numele? palia (1582), ap. CP. 373. Spune-mi, cine-i cetatea aceasta? dosofteiu, V. S. 106. Cugeţ[,ij să ’ntrebi locul acesta cine-i.? ib., 46,2. Cine-s apeale toate ce-s într’însul? ib..-46,2. II. (în întrebări indirecte şi. în «oratio obliqua»; sta,di,ul de .trecere de la pronume întrebător Ja pronume relativ). . r 1°. No( = nu) ştiia cire mearge,cu.nînsu. cuv. D. BĂTR.II190. Şiîntrejbâîn toată oastea: cine s’ar află un voinic, să iasă pre furiş, să se. sloboadă la Iaşi-LET. II 359. Găsiră vreame să-caute moartea tătâne-său den cine au fost. MAGAZ.. IST. I 357/96. Pre cei ce sănt pricina răutăţii' îi ştiu cine sănt. antim, XXVI/n. Nimeni nu o ştiă de. unde este şi cine este. c. negruzzi, i 43. Ce-mi pasă a cui ~eşti?—zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, n. 9. li spune cu cine are să se întâlnească şi ce să vorbească. CREANGĂ, P. 95. Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu,că eşti berechet de ■ bun. id. ib. 162. Ştiu eu, cine-i de vină aici. id. ib. 174. Spune şi nouă, tată, cine este viperă aceea care nu-ţi dă pace. ISPIRESCU, L. 12. El nu ştiă ca cine să i le fi luat. id. ib. 109. Busuioc verde din prag. Ia gâciţi cine mi-i drag? JARNlK-BÂRSEANU, D. 31. Tot gândesc şi iar gândesc (Că) pe cine să iubesc? ib. 42. Ieşi, mândruţa, până’n prag Şi mi-arată cin’ ţi-i drag. ib. 123. Să -fi luat seama bine Cu cine te împreuni Şi cu cine te cununi, ib. 171. Nici cu gândul n’am gândit Cine m’a ciufuluit... ib. 433. 2°. (Mai ales în descrieri şi ameninţări) Ce fel (de om), cum, Ştiind Zamoischii de Mihai-Vodă cine' (= cât de viteaz) este la războaie... let. i 225. Cine erâ Sultan Murat, nu erâ de a şuguire cu el ( — sultanul ei â un om cu care nu puteai glumî). M. COSTIN, ap. TDRG. Tu nu ştii cine-i mămuca, n’ai mâncat-nici odată moara ei! CREANGĂ, P. 8. Trăind şi ne-murind, ai să vezi cine sâni eu! ib. 80. III. Pronume relativ. * - 1°. în propoziţii subiective (Une-ori în corelaţie cu acela) Cel ce, acel care, ăl de-.. Cire e prea-mândru (= înţelept) şi meşteru - întru voi* se arate... lucrul său. COD. VOR. 125/9.~iSe ştie că cire întoarce, păcătosul din rătăcirea caiei.lui, mântui-va sy-fletul lui. 135/I4. Iară cene se va sculă să facă allcevă, să f-ie afurisit... cuv. D. Bătr. I 153. Ciri să va întrebă cu altul, să ştie răspunde* ib. II 107. Cine m-au'tănăloşat, acela mi-au dzis... varlaam, c. 153s. Strâmbătatea cine o iubeaşte, Acela el singur sufletul ş-ureaşte. DOSOFTEIU, PS. 36. Câte am lucrat cu mâinile, şi câte am grăit cu limba, cine va vrea să le socotească..., nici una nu va află... ANTIM, p. xxv 33., Cine au iubit'cămine, va crede durerii mele. KONA'KI, P. 100. Ah! ferice cine nu iubeşte şi nu simte.! C. NEGRUZZI, I 54. Cine-o vede, - o zăreşte Ca o stea care luceşte Şi’n' văzduh se mistueşte. alecsandri, p. I 29. Zică cine-a zice şi cum o vrea să zică... CREANQĂ, p. 223. Bine-a zis, cine-a. zis... ?id.i „ib. 236. De când se scriâ musca pe părete, mai "mincinos .cine nu crede. ISPIRESCU, L.‘ 1. Jtiacă nu1 e cine,-nu e; cine e, să nu mai /ie.'BARONZr,'. L. 54/21. Guriţa ei fagur dulce, -X)in’.,gustă-nu^se^mai:-duce. JARNlK-BÂRSEANU, D. 33. ||f (în literatura veche sau. arhaizantă, găsim pe .cine p,utând înlocui şi un subiect în plural).Cei ce, aceia care... Cine-l vădzură, scărbiiă . şi suspinâ de la- Animă. COD. TOD. 198. Şi cum au tăbărit Turcii-lângă cetatea Cameniţei, n’au zăbovit zeceszile, bătând din puşce, s’au şi închiriat cine ( = toţi «cei ce) eră în cetate, let. iii 14. Cine.> au fost pricinuitorii-, ie-._ •şirei mele,- vor, da seama înaintea, lui Dumnezeu. ANTIM, P. XXIV/29. Traiul lumii, dragă tată, cine vor,.aceia lese-l. eminescu, p. 101-41 Foarte dese. sânt astfel de propoziţiuni subiective, în maxime -şi proverbe (cf. lat. qui tac.et, consentire-videlur). 4); Cine umblă cu .pizmă, îngreacă-dureare. DOSOFTEIU, PS.! 26. Pă cine-,(s. -care.) nu-l laşi să-.moară, nu te lasă-să trăeşti. ZANNE, P„ II 638. La moară cin’ să duce,,să umple d’e făină. ib. III' 233. 'Cine râde mai. la următ râde mai'cu folos. ISPIRESCU, ,L. ,36v,X>e nw curge„.macar picură; şi cine mişcă, tot pişcă. CREANGĂ, P.-110u.yorba ceeaj.cinş poate, oase roade; cine ţt}u;,ri.ici carne moale. id. ib.. 248. •2°. în ■ propozjţiuni-, a t r Lb u t i v e (Cuv.ântul determinat —foarte des «to.t»-—,poate fi exprimat CINE — .419 — CINE sau poate lipsi; în cazul din urmă, ciwe.se, poate înlocui prin:) Cel ce, (acela) care, (toţi) câţi, câte. Propoziţiunea atributivă se rapoartă: a) la un cuvânt în nominativul:singular ori (f) plural. Aceasta fu şi alalţi cire aveâ lăngedzi întru ostrovu. COD. VOR. 98/6. Omul creştin iaste acela om cine în Hs. creade. CUV. D. Bătr. IX 99. Bejă-narii, cine au fost acolo, au sărit după dânşii. LET. li 259. Boierii lui Constandin Duca-Vodă, cine au fost. (Titlu). LET. II 281. Să minună toţ[i] cine vedeâ. DOSOFTEIU, V. S, 42. b) la un cuvânt in genitivul singular ori plural: Cela ce va face voia Tatălui mi{e]u cine ( = a celui ce) iaste în ceriu. CCR. 89. c) Ia.,un cuvânt în dativul singular ori f plural. Iaste■ D[um]n[e]dzău tuturor semenfiilor cine-l va. creade şi-l va rugâ. varlaam, C. 232. N’au fost nici lată-său, nici moşul său vecin de moşie aceluia cine-l trăgeâ [In judecată]. LET. II 46. Logo făt-mare..., giudecător tuturor cine sânt cu strâmbarăţi în ţară. let. I 104. Vornic-mare de ţara de sus, giudecător tuturor den ţară, cine au strimbătăţi. LET. I 104. Zicând, naintea tuturor cine eră acolo. DOSOFTEIU, V. S. 63. Mulţi giu-ruesc daruri bune,.Binele cine le-ar spune. id. ps. 19. Cin' pofteşte traiul mieu, Să i-l deie Dumnezeu...! JARNlK-BÂRSEANU, D. .127. Cine nu-mi crede vorba, Nu-i ajute Precisla! ib. 133. Puica la apă trece Să- mi-aducă apă rece, Cine beâ, de dor îi trece... Apă rece de fântână, Cine beâ, de dor i-alină. TEODORESCU P. P. 319. d) la un .cuvânt în acuzativul singular ori (|) plural: Cumu cire voiu aflâ, acie legaţi se-i aducu. COD. VOR. 38/7. -Scoală-te şi fă noao domnezei, .cine să ne îmbie înainte. PALIA (1582), ap. CCR. 76. Să înţeleageţi cire chemaţi-înlru agiutoriul tău. CUV. D. BĂTR. II 121. Cine va trece pre(a) lângă tine, tu să-i împeadeci. ib. II 288. Au început a stringere şi. din târg slujitori cine erâ. LET. II 390. Poţ[i] cunoaşte preutul, cu cine eşti nempă-cat. dosofteiu, V. S. 12. Cine. cartea va ceti, Lacrimele l-or porni. JARNÎK-BÂRSEANU,-D. 296. e) la un ckvânt în caz cu prepoziţie (de obiceiu acel s. cel, care lipseşte în urma brahilogiei) Să vie fieş-carele cu de cene înainte, să se împreune la bucate. PRAVILA (1640) ap. CCR:, 149. Şi cu cine (= cu acei care, cu cei ce) au putut, au ieşit, şi, Hmpinându-se,' şi-au dat războiu. LET. I 178.- Ce el, cu cine au aput pe lângă dânsul, s’au tras spre Fălciiu, asupra - Tătarilor, ib. II 258. Du-te, cucuie, în berc Şi mă lasă să-mi petrec, Să-mi-petrec cu cin’- mi-^e drag, De m’ar duce chiar. în iad! JARNlK-BÂRSEANU, D. 13; Drag mi-ar fi, mândră, de tine; Mi-i urât de cin’ (= de acela s. aceia care, de.cel s. cei ce) le ţine... ib:' 60.- 3°. (în propoziţiile în care verbul a fi şi o aveâ are înţelesul >de «a există», cine — «om, fiinţă»). Este s. are-cine şi, mai ales, nu-i s. n’are cine, urmat de infinitiv sau, să + conjuctiv = (nu) există om care..., (nu) se găseşte cineva (s. nimeni), care...'-Nu-i cine mă scoate, dosofteiu, ps. 24. De ar crăpă odată să crape şi harabagiul care v'au adus• c'atunci ştiu că n’ar. aveă cine să vă mai- cărăbănească aşă de des pe la târg! CREANGĂ, P. llO.i lepele erau ale lui şi, cănd le grijeâ, grijile erau; iară când nu, n’aveâ cine să-i bănuiască. id-, ib.1 107: iDacă mă vezi aşâ de jigărit, este că n’are cine .să mă hrănească, ispirescu, l. 15. Jele-ii Doamne, codrului De armele hoţului. Că le plouă şi le ninge Şi n’are cine le’ncinge...! JARNÎIC-BÂRSEANU, D. 288; Jelui-m’aş, şi n’am cui. ib. 192. Nici n’am pe cin' porunci, ib. 133. Trăire^aş, şi n’am cu cine. ib. 147. •4°. Fiecine, fiecare, ori(şi.)cine, ori(şi)care,-(f) vericine, (f) cin?şi'; Şi vor sta toţi aseamene, - cine cu faptele sale. COD. tod. 215. După cercetarea ce ifor face cine dinlr’acei deputaţi..., vor balot ar isi deputaţii judeţilor. URICARIUL, IV 286. Cine ce... Hs. .zice: Cine ce bine sau ce rău va face unui om de aceşti mai mici, mie face. VARLAAM, c. 186. Până cănd nu veri întoarce cui ce ai luat, să aştepţi... id. ib. 268. Le ia de samă cine ce lucrează. dosofteiu, ps. 40. Dimitraşco-Vodă... au întrebat sfat,... ca să vază cine ce or zice... LET. II 337. Turcii ştiu tot, cine ce au jăcuit. ib. 365. Cine ce puteă apucâ, pe poartă ieşeâ... ARH. ROM. ii 129. Zică cine ce va vrea. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 359. Cine ce poate, pamfile, C. Da-mi-ar, cine ce mi-ar da... pamfile, c. ţ. 109. De lâ cine ce. Zacheiu întoarsă de patru ori mai mult de la cine ce luase, varlaam, C. 2792. Cine cu ce. Pre(a) toţi [va] fi - scriptură, cine''cu ce au slujit lu Dumnezeu. Cuv. D. BĂTR, II 459. Cine cu ce să aflâ având în mână, cu aceaia aruncă într’îns. VARLAAM, C. 832 Cine în ce. Cine în ce limbă să născuse, într’aceaia i-audzeă grăind mărirea lui D[u]m[ne]dzău. id.. ib. 200. Cine de ce. Domnul dă tuturor cui de ce-l roagă şi răspunde■ tuturor cui de ce-l întreabă, id. ib. 2772. Cine cât. Au dat toţi căte un zlot, de bou, de vacă, cine câte vile au avut. LET. II 45. Cine cum. Făcându cire cumu preemitu daru de la Dumnedzeu. CO.D. VOR. 159/®. Alţii vor fi cine cam va fi fostu şi elu. CUV. D, BĂTR. II 459. Pentru binele ce împarte D[umne]-dzău oamenilor şi pentru cine cum ţine binele acela. [Titlu]. VARLAAM, C. 2982. Fiind el om blând..., ciite cum grăiiâ, pre toţi credeâ. LET. .II 9. într’o săptămână au îmbiat, de au văzut mănăstirile, locurile şi satele boiereşti, ca să ştie cine cum se „ţine. ib. II 410. Cine unde. Îndată cum ieşim în- ostrov, mearsăm cine unde i-au fost drag. DOSOFTEIU, Vw S. 152. Iară pe de lături mergeă alte polcuri, unii înainte, alţii mai înapoi, cine unde puteâ. LET. I 81. Şi mergeă unii în Ţara-munteriească, alţii în ff ara-leşească, cine pe unde puteă. LET. iii 23. Cine încotrd (cf. care încotrd). Şi au fugit Românii cine încotrd au putut scăpă. LET. I 86. Iară Leşii, cine- încotrd au putut,-aşâ .s’au risipii prin pădure, ib. 138. Au purces [Muntenii] în risipă, cine încotrd i-au părutt ib, ;310. Au plecat fuţja cine în - colro au putut să scape căii lor. ib. II 244. Cine..., cine = unul...,; altul... Să ducă la cei den temniţă cine bani, cine haine, cine bucate, şi alţii cuvinte de mângâiere. MĂRGĂRITARE (1746), ap. TDRG. Pe poartă ieşeâ, cine cu popi, cine cu călugări, cine cu capuţini, cine cu dominicani, cine cu franţiscanicine cu Greci, cine cu Frânei, cine cu doftori, cine cu gerahi, cine cu Armeni,' cine cu Jidovi'cine cu muieri, cine cu fete-mari, cine cu voinici, cine cu copii mici, cine cu aur, cine cu juvaerur4, tcine cţt tărâmuri, cine cu fiere, cine cu fericele, tcine-cu haine..., cine cu postavuri... arhiva , r. ii 1-29. Cine şi cine = (la enumerări),unul şi altul,-cutare şi, cutare, mai mulţi. Au înţrebat şi . pentru Domni, ce Domni sânt; şi spuindu-i cine şi cine->(= enu-merându-i >pe rând), au zis Hanul: cel din Moldova. LET. iii 271. Jele-iu Doamne, cui şi cui, Jele-i, Doamne, muntelui. De. armele flancului! MARIAN, INS. 89. Foşt-ai, mândră, - cui -gi cui; Dar acuma nimăxui. DOINE 245. IV (Ab s o J u t,..s ubstantiv a t. Neobicinuit) Oarecine (=cineva fără importanţă). Sfi luminează trupul mai mult de- suflet.>£>, cai când s’ar. jălul sau ş’at judecă de jjş&lre, un citţe^viscu&tiscil, o. 124. [Şi: f c6ne, (în texte r.otaci’zantepcfe, cere.' în vorbirea repede şi în vers, -e final ,e adesea-'şoptit, încât,găsi/n cuvântul transcris şi cin s. eini (=cinî) Da’n şatră cirtf. 'mai iară (= eră)? mat. folc. I 817, cf. şez. v 56/34. Se declină, pentru-amândouă-genurile (mai de mult şi pentru amândouă;numerttelej,:<-,cifie, gen-, (al,.a, ai, ale) oui, dat. cui,^acuz. pe^cyne.^Pă-scarii, a cui (= ale 'cărora)1 ’eră^v’asele aceaîe'a, ferâ C1NEAG — 420 — CINEŞI ucenicii măriei-sale. VARLAAM, C. 309. A cui-s, marnă?— Zburătorul li-este ială. EMINESCU, i>. 192. Draga mea ş'a cui ie ţine. JARNlIi-BÂR-SEANU, D. 371. în braţele cui • mi-i drag. ib. 96. (Deosebit de uzul literar de azi:) Apucă herghelii a cui (pe ale cui le) găsiiă..: LET. ii 263,. Cui sânt, Doamne, aceste case? teodorescu, P. P. 39b (variantă: Ale cui sânt, Doamne, cesle case? ib. 39) — Oui c’aţi dat cu poruncită întru duh. cuv. D. Bătr. ii 226. împăratul... n’aveă cui sâ lese moştenirea urei lui. EMINESCU, N. 3.. De-o fată cui i pasă? COŞBUC. B. 13. Aşâ a trebuii să se întâmple şi n'ai cui bănui. CREANGĂ, P. 223. Cine-a dat banii pe ele? — Cui (= acela căruia) ti plac buzele mele! JARNlK-BÂRSEANU, d. 77. Pă cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăeşii. zanne, p. ii 638.] — Din lat. quem (acuzativul lui qui, care în latina vulgară a înlocuit pe quis, pătruns, ca în celelalte limbi romanice, şi în nominativ; mono-silaba tonică quem s’a rostit *quen şi apoi *quene), dat. cuî. W. Meyer-Liibke, Rom. Gramm. I § 551, II § 107, III § 515, 629, 692, REW. nr. 6953. Cf. acar cine, c i n o s c u, cineşi, cineva, c i n e v a ş i (1 e), fie(şi)cine, fieşte-c i n e, măcar cine, neştine, o ar e (ş i) ci ri e, ori (şi) ci ne, v e r i (şi)'c i n e. CINEÂG s. a. v. cinac1. CINEGETIC, -A adj. Cynegetique.— De vânătoare, privitor la vânătoare, de-al(e) vânătorilor, vâ-nătoresd Monument cinegetic, c amîn forma fântâ.ne-lor moderne, gi-iica, S. 285. în cartea-ţi plină de regiile tehnice.:., ţu vorbeşti, amice, cu un despreţ superi) despre toate acele petreceri cinegetice, în care vânătorul n’are nevoie să umble pe jos... ODOBESCU, III 15. •— N. din fr. s. it. cinegetico (v. cinâ. CÎT8IC, -Ă adj., subst. l°-2°. Cynique. 1°. (Filosof ) ţinând de şcoala filosofică întemeiată de Antisthenes, numită astfel (cinică), pentru că la început eră aşezată în Cyriosarges, mahalâ a Atenei. Diogene cinicul, cel care a exagerat principiile dascălului său Antisthenes şi a rămas prototipul acestei secte. Doctrina cinică. 2°. P. ext. '(prin aluziune la înţelesul de «câine», care e în radicalul cuvântului, şi la purtarea în lume a adepţilor acestei secte: oameni care des- CINIE — 423 — CINOCEFAL preţuiau convenienţele sociale, care duceau o viaţă ' rătăcitoare şi aveau obiceiul de a hărţui pe trecători cu vorbe muşcătoare, evocând asi fel o analogie ■cu câinii). (Om) fără ruşine, neruşinat, care calcă fără nici o sfială regulele bunei-cuviinţe, normele morale ale societăţei şi ale statului. Expresii, opi-niuni cinice. Uri cinic. — N. după fr. (lat. cynicus, idem < gr. xvvixog) Cf. cinism. CINIE s. f. 1°. Instrument. 2°. Souriciere. 3“. Râglette. 4°. Sort, sorlilăge. 1°. (Des la scriitorii vechi moldoveni şi azi prin Bucovina) Unealtă (Straja, în Bucov., com. A. TOMIAC), instrument, sculă,, dichis. Cându să vor găsi scări, pre unde s’au suit, sau alte cinii (m e ş-teşugure J^/tiNT.), carele slujesc la descuiat... prav. 220. Cela ce va aveă în casa să cinii (meşteşuguri MUNT.) bune, ca acelea de furluşag, face prepus... cUm să (ie el furat. ib. 233. Acealea cinii (di chi se MUNT.) s'au dat pentru alte treabe. ib. 1171. Toate ciniile şi măiestriile ceale de munci. DOSOFTEIU, V. S. 42. De arme şi de alte... oşţeneşti cinii lipsiţi ştiindu-să... CANTEMIR, HR.. 8/ls. Finicsii de la cari Ellinii au luat mai ‘pre urmă şl slovele, iară ciniile învăţăturilor de la Eghypţi. id. ib. 58/3a. Cu aceastea dară cinii şi instrumen-turi Ellinii slujindu-să... id. ib. 86/85. Toate ciniile câte la oaste... trebuesc. id. ib. 94/4. Organul răutăţii şi ciniia vicleşugului, id. IST. 219,,. Cinii de mreje ca aceaia a împleti gata nu-i sânt. idî ib. 348/V Fieştecare vânător îşi găteşte sculele şi ciniile meşteşugului său. ANTIM, P. 140. Unde s’au văzut să se poată face dintr'o bucăţică de lemn aşă de mică ca aceasta toate ciniile ţesutului? sbiera, p. 222/,,. | f Spec. Membru viril artificial; cf. treabă. Imparte-să (—se desparte) muiaria de bărbat, cănd va face mUiaria cinie sau niscare meşterşuguri, să să poată frecă să să viarse sămânţa, să să poată stămpără de poftă, ce să dzice: cu cinie de lemn, sau de her, sau de steclă, sau di pândză, sau fiece altă, să fie lucru ales de aceaia treabă. PRAV. 568. Oricare muiare va meşterşifdjui. deva mearge la altă muiare ca un bărbat, M. cinii ( = meşteşuguri MUNT.) ca acealea, cunram scris şl mai sus..., pre amândoo să le omoară, ib. 816. 2°. S p e c. Cursă de prins şoareci, cf. capcană. Deh, par'că sâni un şoarece în cinie! M. I. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIII, 924. Păsărică ’n colivie, Intră noaptea în cinie (Şoarecele). GOROVEI, C. 365. 3". Spec. (Ţes.) Fuştel (la războiul de ţesut). Fuştei sau cinii = două beţişoare băgate în natră, ca să nu se încalce (= încâlcească) rostul (Haţeg). H. XVII 98. 4°. f Făcătură, fapt, farmec, vrajă. Neprele-stilul ( — neprilostitul) acesta... gonind ciniia dra-, cului, ieşi nevătămat, mineiul (1776) 197,.. [Accentuat cinie şi cinie. | Diminutiv: (în poezia pop.) cinioâră s. f. (pronunţ, -ni-oa-) = unealtă (de pescuit). Şi mie, taică, să-mi dai Vasele, ne-voadele, Toate cinioarele, Tot nevoade de mătase, împletite ’n viţe ’n şase (Romanaţi). păsculescu, L. p. 175/67, cf. 176/aS; — ciniele s. f. plur. (pronunţ. ni-e-) = liarnaşament,- cf. cin ac1. Din lumina trupului FăcUfrău' murgului, Din păndza de pă obraz Ş-o făcut căpenegaş, Ş.î din cele luminile FăcU la murg ciniele. T. papahagi, m. 122/,,]. — Dintr’un slav. cinijo (derivat din ciniti «a rândui, a alcătui, a face», cf. pol. na-czynie «vas, instrument», czyn «unealtă»; pentru înţelesul 4°, cf. serbocr.. ciniti «a face, a vrăji», dini plur. «făcătură, farmece» şi al nostru facem 3°). Cf. cin2, ci n-a c \ în ci na t, î ne in i â,- p r i c i n ă CINIE f s. f. 1°. Porcelaine, faîence. 2°. Assiette. 1°. Porţelan, faianţă; p. ext. decoraţiuni de faianţă. Au făcui... curţile ceale domneşti... casele cele cu cinii, grădini, grajdiuri. let. i 283/2J. Au sărit [focul] în patru locuri pe curtea domnească: pe casele de la harem, pe casele cele înalte de la cămară (cu cini[i]le), pe ceasornicul de pe poartă, pe biserica cea mare domnească, let. iii 232/3. Douăsprezece talgere de cinie (1797) uricariul XVI, 277/„. 2°, (La Românii din jurul Vidinului) Farfurie. BUCUŢA, r. v. — în sensul 1°; din turc. cini «chinezesc, porţelan». ŞIO.; în sensul 2°, din bulg. cinija «farfurie», cu aceeaşi trecere de sens ca la cuvântul .nostru farfurie. (în exemplul din LET. iii 232/3, A. Philippide, Zeitschrift f. rom. Phil, xxxi 30.8, a cetit greşit cucinile, ca un singur cuvânt, căruia i-a dat sensul de «bucătării», derivându-1 din îat. coquîna. Cf. V. Bogrea, Anuarul Inst. Ist. Naţ. Cluj i (1921) 310-314, care crede că în cronicari cinie ar aveâ sensul special de «clădire pentru baie»). ciniele s. f. plur. v. cinie1. ClNlliî vb. IV (ş. d.) v. ciulii) ş. d. ClNlOÂltĂ s., f. Heure du souper, soiree. — Vremea s. ora cinei. Şi ne veghii, ne priveghii. De cu seară pân’ la cinioară, De la cinioară pân’ la răvărsat de zori. teodorescu, P. p. 188, cf. PAMFILE, V. 90, DUŞ. 46. De cu seară'’n prori Până la ciniori, De la ciniori pân’ la cântălori, De la cântălori Până ’n dalbe zori... TEODORESCU, P. P. 189, MARIAN, D. 296. [Pronunţ, -ni-oa-. | Şi: eiunăoară s. f. De cu sară până în eiunăoară, Din eiunăoară până în miazănoapte, Din miez de miazănoapte până în cântălori, Din cântălori până în zori. JAHRESBER. VI 72; —( + sară?) sânioâră s. f. Suie şi coboară, Zi mare de vară, Din vărsat'de zori, Pân’ la ţărcători, Şi din ţăr-căiori Pân’ la sâniori, Trei cârduri de oi, De oi bucălăi. La lână ţigăi. VIAŢA ROta. XIV — 1922, nr. 11, p. 237.]_ — Din lat cenae hora «oara cinei». N. Drăganu, Dacoromania iii 693—695. CiNiOÂitĂ s. f. v. cinie1. CINISM s. a. I0.— 2°. Cynisme. 1°. (Ist. filos.) Doctrina şcoalei filosofice cinice sau a cinicilor. • 2V Atitudine, opiniune s. purtare de om cinic, îndrăsneală neruşinată. Condeiul său stigmatiză înjosirea, cinismul şi lipsa de probitate. GHICA, S. 672. Aceleaşi neadevăruri, cu plângeri duioase asupra cinismului şi cosmopolitismului nostru, le cuprinde şl articolul «Albinen din 18 Iulie 1871. MAIORESCU, CR. I 360/22. La Paris, în lupanare de cinisme şi de lene, Cu femeile-i pierdute şi ’n orgiile-i obscene, Acolo v’aţi pus averea, tinereţele, la stos. EMINESCU, p.. 248. Ce glume'crude şi pline de cinism spuneau! VLA-HUŢĂ, d. 163/4. Cinismul ăstui om şi zeflemeaua ieftină,... sub care îşi ascundeă cu atâta meşteşug nulitatea, scoteă din fire pe Andreiu. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. D. 58. Vorbi... cu sfidare în glas şi cinism î'n ochi. ţeodoreanu, M. ii 64. [Plur. (rar) -nisme, (învechit) -nismuri.] — N.! după fr. (lat. cynismiis < gr. xvvwfj,ogf idem). CINOCEFÂIi s. m. Cynocephale. — Maimuţă cu botul ascuţit ca de câine. [Şi (direct după gr.): chinochefâl s. m.] — N. după fr. (lat. cynocephalns, idem < gr. HVvoyJ v. cinci. cinsprezece num. card. (ş. d.) J CÎNSTĂ S. f. ) CIN8TĂŞ s. m. ( v- cmste> CINSTE s. f. I. 1°. HonnStetâ, fidelite, hon-neur. 2°. Honnelete, politesse. 3°. Honnelete, chas-telâ. 4°. Honneur. II. 1°. Respect, estime, honneur, faveur. 2°. Honneur, hommage. 3°. Honneurs, gloire. 4°. Honneur, distinction. 5°. Honneur, cirimonie. 6°. Dignite, rang. 7°. Renornmee. III. 1 °. Offrande. 2°. Present, cădeau; pourboire. 3°. Regal, festin. 4°. Boisson; s’emploie dans Ies cas ou le franţais dit: offrir, payer â boire. IV. Couvre-chef. I. Subt cinste înţelegem complexul calităţilor sufleteşti care fac pe om să se respecte şi să fie respectat de alţii. Concepţiile morale variind în diferite epoce, şi noţiunea cinstei eră întru câtva alta la predecesorii noştri—când ea se confundă mai mult cu fidelitatea, omenia şi curăţenia— decât în zilele noastre, când prevalează sentimentul virtuţii şi demnităţii morale. De-odată cu pătrunderea culturii apusene, nu numai concepţia despre cinste a evoluat spre înţelesul cavaleresc miedeval al onoarei, ci şi acest neologism a înlocuit tot mai mult cuvântul vechiu. Totuşi, în zilele noastre, cel puţin în anumite locuţiuni, cinste începe să fie preferit lui onoare. (Mai mult individuală e distincţia următoare: «Noţiunea onoarei nu se acopere cu totul cu aceea a cinstei. Legea cinstei este o lege absolută; onoarea este relativă». SĂM. V 256). 1°. Onestitate, probitate, lealitate, fidelitate, credinţă (către alt om: tovarăş, soţ, stăpân, Domnitor). Nu va fi îmbiat într'acea solie cu credinţă şi cu cinste, cumu se cade. prav. 73. Şi slugile între sine unii decât alţii cu cinste (= în privinţa onestităţii) se osebesc. LET. I 318. # Loc. adj. De cinste = cinstit, onest, vrednic de încredere. Iaste om de cinste şi vestit de om bun. PRAV. 101. Sfătuindu-se [boierii], au ales pe Pe-triceico Ştefan- Vodă, ce eră clucer, om bun şi de cinste. LET. III 89. Trimise pre oarecare om de cinste. MINEIUL (1776) 169/,. Un bătrân de treabă şi foarte de cinste, pann, P. V. I 11. în toată cinstea = în mod onest, sincer. îţi spun, în toată cinstea, că nu-mi place! Fără (de) cinste = necinstit, neonest. Lotru, ce să zice fără de cinste. PRAV. MOLD. 97. 2°. Purtare plină de condescendenţă faţă de alţii, bună-cuviinţă, omenie (LB.), urbanitate, politeţe. Cu bună cinste şi cu obraz ziseră... coresi, EV. 172/20. Şi la mânia lui, tot cu cinste grăiă şi cu îngăduială. LET. II 274. 3°. Curăţie, puritate. îngerii ceia ce nu-şi feriră cinstea sa. GCR. I 49. || Spec. Curăţie sufletească şi trupească, curăţenie, castitate (despre o fată,cf. feciorie, virginitate), credinţă, fidelitate în viaţa casnică (când e vorba de femei măritate, mai rar, de bărbaţi). Va vrea să-i facă silă spre cinstea ei... (=«itentat la pudoarea ei) răpitoriul. prav. 716. Au viclenit [soţiei sale] cinstea curăţeniei ei, dându-o pe mâna altor bărbaţi. CODICA ŢIV. i8. Să-şi fi pierdut fata sa cinstea fecioriei. GORJAN, îl, 153. Eră... să-şi bată de cinstea-ţi joc (= să te batjocurească, siluiască) PANN, V, 22. îşi calcă... cinstea, ca să se arunce în braţele voastre. C. NEGRUZZI, I 48. # Cel scopit nu cunoaşte cinstea fetei. ZANNE, P. II 722. Cinstea fetei preţ n’are. ib. II. 130. Loc. adj. De cinste = cast, feciorelnic; credincios (în căsnicie), legitim. Fecioară, sau şi văduă curată şi de cinste. PRAV. 112. Vor răpi muiarea cuiva cea de cinste. ib. 180. Fără de cinste = necinstit, lipsit de castitate. Ver cinstită, ver fără cinste, ib. 182. Ori care muiare, după ce o va sili cineva:.., aceasta nu să chiamă fără de cinste, nice ruşinată,,., că au fost dentâi muiare de cinste, ib. 201. 4°. (Modern) Onoare. Holteia, purgatorul acest mârşav, unde îşi riscă cinevâ punga, cinstea şi viaţa. C. NEGRUZZI, I 74. Morţi în câmpul cinstii, pentru patrie şi lege. M. kogălniceanu, arhiva R. I 117. Şi-a dat cuvântul său de cinste. S’a jurat pe cinstea lui. II. în limba veche şi în cea populară, subt cinste se înţelege mai ales «cinstirea» de care se bucură cel «cinstit». 1°. Preţuire, consideraţie, stimă, respect, trecere, vază. Dându-i cinste. COD. VOR. 152/,a. Iară el întră, după zile, iară în Capernaum. Şi acolo mergând pre cale, de multă cinste ce-l cinstiiă oa- CINSTE — 425 — CINSTE menii şi de slavă, el nu vrea aiavea să se arale. CORESI, EV. 57/27. Binele şi cinstea ce dă [Hristos] pre lume oamenilor. VARLAAM, C. 299. Vreadnic de cinste, biblia (1688) 8 pr,/25. Ni s’au micşurat cinstea de la Turci, că ne-au înmulţit obiceiurile rele asupră şi ne-au făcut oameni de nemică de săntem. LET. II 293. Brâncovanul-vodă... fiindu-i nepot lui Şerban-vodă şi în cinste la dânsul, îi ştiă banii pre unde eră. LET. II 261. Nu s'au săturat de bine şi de cinstea ce aveâ la Ştefămţă-vodă, ce au şăzut şi au scris nişte cărţi viclene. LET. II 209. La Perşi, faptele bune la mare cinste ajung. HERODOT, 206/lo. Nu zavistul binele şi cinstea altuia. ANTIM, P. XxVl/5. Aveă cinste de dânsul. MINEIUL (1776) 972/î. Se va află în cinste la Domni. URICARIUL I 357. Nu nădăjdui altă cinste din partea oamenilor... MARCOVICI, D. 10. Polidor în tot palatul prea multă cinste aveă. pann, E. I 107. A făpturilor de-a rândul este cinste şi ocară. KONAKI, P. 275. Vei râde, tată, cum ai râs şi de surorile mele, fără, cu toate astea, să le srază cinstea. ISPIRESCU, L. 15. La masă, s’aşază lângă preot... ceilalţi gospodari, fiecare cu gospodina lui, după vârstă şi cinste. SEVASTOS, N. 268. Ar fi vai de cinstea ta ( — n’ai aveâ nici o trecere)! jarnîic-băr-SEANtJ, D. 509. # Câţi merg mai des să se vază, Cinstea li se ’mpuţinează: să nu supărăm oamenii cu cercetări ( = vizite) prea lungi şi prea dese. zanne, P. IV 203. Loc. adv. şi adj. De (s. în) cinste = cu trecere, cu vază. Boiariu sau alt om mare de cinste. PRAV. MOLD. 17. Şi fiind Dragoş mai de cinste între alţi nemeşi, domni şi căpitani, l-au rădicat cu toţii să le fie Domn. LET. I 91. Aceştii erau boierii lui Mihai-vodă..., şi nu eră nici unul mai de cinste decât altul, că e%â mai tot de un neam; numai Constantin Postelyhnil erâ oarece mai în ciriste. LET. II 387. Când s’awfăcut acest zapis, a fost multe obraze de cinste. URICARIUL, I 15. Cu cinste = meritând respectul lumei, (în mod) onorabil, cinstit, cu faţă curată. Cea cu cinste sărăcie. N. COSTIN, apv GCR. II 11. Când să va părăsi de curvie şi va şedeâ cu cinste... PRAV. 529. Ş'au petrecut viaţa cu cinste, ib. 739. Am ieşit cu cinste, antim, p. xxiv/31, xxv/„. Ba încă îi da nădejde, şi coraj d’a cugetă, Că negreşit îi va bate şi cu cinste va scăpă. PANN, E. I 39/a. Bunătăţile..., sărguinţa de a săvârşi. cu cinste trebile ce ţi să încredinţează... îţi vor căştigă inimile acelora care acum te privesc cu nebăgare-în-seamă. MARCOVICI, D. 10/2. Să înveţi vreun meşteşug, prin care să poţi trăi cu cinste. DRĂGHICI, R. 5. Fără (de) cinste = care nu merită respect, ruşinos, de ocară. Iară fariseiul, den slavă întru propaste fără de cinste căzii. CORESI, E. 8/10. Fără cinste eră crucea, ib. 194/10. Vor fi neputeamici, fără nice de o cinste şi ruşinaţi înaintea tuturor, prav. 108. Rămâne fără de cinste, ce să zice de ocară şi de ruşinea ceştii lumi, şi de-aciia n’are nice o credinţă nice într'un loc. ib. 170. (Mold.) A da cinstea pe ruşine = a rămânea de ruşine, a ieşi rău dintr’o afacere, a se păcăli, a o feşteli. Să nu vie vremea să dai cinstea pe ruşine! c. NEGRUZZI, I 249, cf. ALECSANDRI, T. I 461. Ioane, cală să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă. CREANGĂ, A. 119. Miri nu cumva să te întâlneşti cu scârba în drum şi să dai şl tu cinstea pe ruşine. id. ib. 193. 2°. Laudă, slavă, preamărire, fală (I 1°), glorie ce se aduce cuivâ, (azi înlocuit mai ales prin:) onoare, (une-ori şi prin:) favoare, omagiu. Mie mi se cuvine această cinste, pentru că sânt cel mai mare dintre fraţi. CREANGĂ, p. 184/24. Cinstea ne este prea mare, Să ne ’nfăţişăm împărăţiei tale. TEODORESCU, P. P. 103. (Ironic) Am să-ţi fac o cinste! = am să te batjocuresc. PAMFILE, J. II 138. # Steagul cel mai vechiu, cinstea ostaşului, zanne, p. iv 633. Cinstea mesei se numeşte pe alocuri grâul s. pânea de grâu. marian, SE. i 286. (în gâcitori). Cinstea casei = masa. în pădure născuiu..., în sat dacă m’aduseră, Cinstea casei mă puseră (==Masa). GOROVEI, c. 219. A face cinste (cuivâ s. unui lucru) = a(-i) servi spre laudă; a(-i) face onoare, a se arătă vrednic (de cinevâ s. cevâ), răsplătind prin fapte frumoase binele primit s. urmând exemplul bun (dat de cinevâ). Muiarea să facă cumu să cade cinste bărbatului. GCR. I 45. Cinste strămoşilor făcându-te. BIBLIA (1688), 7 pr./44. Să vezi ce cinste îmi fac mie fii[i] miei cei sufleteşti. ANTIM, p. XXVI. Toţi sorbeau astă iscusită băutură [ceaiu], care face nu mai puţină cinste aflătorului ei decât aflătorului tipografiei. C: NE-GRUZZI, I 75. Mă mir, cum de mi-a făcut cinste să mă ia de bărbat, id. ib. 77. Bun creştin, tot cinste ne-a făcut! COŞBUC,'F. 71. Nişte preoţi şi dascăli şi poporăni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. CREANGĂ, A. 2. Să-mi fac fală fraţilor Şi cinste părinţilor. TEODORESCU, P. P. 87. In (s. spre) cinstea (cuivâ) = spre lauda s. slava (cuiva), spre a preamări s. onora (pe cinevâ). Să tipărească această carte..., spre cinstea şi lauda sfintei Troiţă, coresi, Ev. 6/J6. Nici una nu va aflâ, ca să nu fie spre slava lui Dumnezeu, spre cinstea Măriei-Tale, şi spre folosul Ţerei. ANTIM, P. XXVI/j. Biserica asta roşie este iar de Ştefan înălţată, în cinstea Mergătorului-înainte. G. NE-GRUZZI, I 196. împăratul făcu un ospăţ foarte mare, în cinstea nepotu-său. creangă, p. 231. A bea în cinstea cuiva = (la masă, la un banchet) a ridică paharul făcând urări de bine pentru cinevâ, mulţumindu-i etc. (Termeni de condescendenţă, la cărturari, după fr. avoir l’honneur, faites-moi l’honneur de...) Am cinstea să... (s. a... s. de a...) = am onoarea...; fă-mi cinstea să... (s. a... s. de a...) = fă-mi onoarea, favoarea să... Am avut cinste a înfăţoşa D-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. C. NE-GRUZZI, I 5. Cu domnul Gliiftuiu am cinste să vorbesc? ALECSANDRI. T. 570. Şi, după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s’a făcut între tata şi mama pentru mine. CREANGĂ, A. 14. Faceţi-mi cinstea să mâncaţi la mine. | Loc. adj. şi adv. De cinste = de onoare, de mare importanţă. Loc ca acela, de cinste. PRAV. 910. Scaun de cinste. DOSOFTEIU, PS. 56. Se rănduesc împrejurul palatului său, întocmai ca oştenii în postul de cinste. marcovici, c. 45. (Modern, familiar, răspândin-du -se din ce în ce mai mult din capitală în provincie) Pe cinste = (foarte) bun, frumos, elegant etc. Mergi... cu mine şi îţi aleg o cravată pă cinste. C. PEŢRESCU, C. V. 55. 3°. Mărire, onoruri, glorie, slavă. Află-se-va întru laudă şi în cinste şi slavă. COD. VOR. 140/,. Cu multe cinsti cinstiră noi (: ils nous firent de grands honneurs). ib. 98/9. Cu slavă şi cu cinste cu-rurat-ai elu (= l-ai încununat) psal. sch. 20, cf. GCR. I 11. Aduceţi Domnului slavă şi cinste. PSAL. SCH. 83. Că e a ta împărăţia şi puterea şi cinstea, în vecii vecilor. GCR. I 39. lordachi, măcar că erâ om înţălept, iară firea îi eră de Grec, lacom la cinste, let. II 302. Cei mari stăpâni ai noştri îmblă amăgindu-se unul pre altul pentru lăcomia şi cinstea acestii lumi, şi calcă pravelile şi legăturile cu giurământ cele adeverite. LET. II 428. Slava lui şi cinstea nu să obârşeaşte. DOSOFTEIU, PS. 34. 4°. Distincţie. îmbrăcându-l împăratul cu blană de sobol, care aceasta este cinstea cea mai mare la Turci. LET. II 82. Fericirile, cinstile, boieriile, dreptatea, toate erâ de vândut, în Ninevia. BELDIMAN, N. P. II 97. 5°. Manifestare exterioară a consideraţiei faţă de cinevâ: Ceremonial, paradă, pompă, fast. Şi omorindu-l ienicerii pre cale la Edecula, l-au îngropat la un mecet împărătesc, fără de nici o CINSTE — 426 — CINSTE cinste, let. i 255. Împăratul Moscului... şi cu venitul la Iaşi, şi cu cele cinsti şi tefericii multe se hămeisă, de nu se puteâ să se mai grijească nimieă. LET. ii 353. Nu iubi a muri aşâ fără de cinste, ca făcătorii cei de rău. DOSOFTEIU, v. S. 1412. Primiţi fiind cm bucurie la împăratul, le-au făcut multă cinste. E. VĂCĂRESCU, IST. 255. In-timpinăndu-l cu toată cinstea, veniră la Ţarigradu. ib. 259. li îngropată cu cinste. ALEXANDRIA, 14. îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de craiu. CREANGĂ, p. 208. Acesta priimi -cu multă cinste pe Ileana Simziana. ispirescu, l. 26.. 6°. (învechit) Rang, treaptă socială, situaţii înalte, demnitate, slujbă (conformă cu rangul cuivă), p. ext. (f) funcţiune, oficiu. Fiecine den cliros poale să-şi dăruiască cinstea sa (= bene-ficium clericale) oricui va vrea, carea au avut de la besearică... mainte di ce-l va osindi giudeţul... PRAV. 332. Gela ce va dzice cuiva: «eu sârrit mai de cinste decât tine şi măi boiariun..., de vreame cc nu ia nemică den cinstea lui, sau den boeriia lui..., nu se va certă... ib. 902. Ou obrăznicia cinstei semeţindu-mă... biblia (1688), 357,,. Pre toţi hatmanii... îi scoasă din cinste împăratul, he-RODOT 32o/I7. M'au gonit din moşie-mi şi cinstea mi-au luat. ib. 392/la. Eu de curând m’am suit la cinstea aceasta, ib. 201 /15. Comisia epilropi-cească hotărăşte cele pentru hrana şi creşterea copilului cuviincioase cheltuieli, potrivite după cinstea şi starea familiei. CODICĂ ŢIV. 38. Fieşicare, spre îndestularea toată, Jertfeşte averi şi cinste, ba şi viaţa câteodată, konaki, P. 282. îmi zice că nu e de cinstea mea să iau o fală săracă, c. NEGRUZZI, I 19. 7°. (Neobicinuit) Nume bun, faimă, renume. LB. III. (Azi, numai în graiul familiar şi popular) Cinstire concretă, prin daruri («pentru vreo purtare bună sau vreo faptă aleasă» LB.) 1°. Dar adus în semn de jertfă, ofrandă. O, Doamne..., Primeşte a noastră cinste; Te rugăm ca să primeşti De la noi daruri cereşti: Aur, smirnă şi tămâie. TEODORESCU, P. P. 106. | S pe c. (în ritualul vrăjitor şi al descântecelor). Omul pedepsit de Iele cu hăluire, ulogire etc., nu scapă de boulă, până nu află vreo muiere ştiutoare, care să-i descânte şi si-i facă «cinstele». «Cinstele» constau din 3—9 turle mici, tot atâtea cârpe şi un blid curat cu care descântă vrăjitoarea. H. XVIII 270. La grinzi sănt chiţi de bosioc..., buziene, foiofiu, dumbravnic, leoştea-n şi priboiu. Toate aceste foi se ţin în casă, ca să fie la îndemână în cazuri... de boală, căci cu aceste flori se fac «cinstele» şi se descântă. LIUBA-IANA, M. 99. 2U. Dar, danie («caie se dă cuivâ din singură bunăvoinţă, întru arătarea iubirei» LB.), cadou, prezent. Când face neştine vreo greşală şi pentru aceă greşală nu dobândeşte nice o cinste..., vom creade c’au greşit fără înşelăciune, şi mai vârtos când va păgubi. PRAV. 252. Cinstile ce îţi făcuiu şi dragostea ce îţi arăt... GORJAN, H. IV 195. Hai la mine..., vr’o cinste, vr’un tulpan să-ţi dau. CONTEMPORANUL, II 143. Pescarii... hotărîră... să ducă peştişorii la împărat şi să i facă cinste. slavici, ap. TDRG. Finii... aveau să vină a doua zi de Crăciun, cu cinste. POPOVICI-BĂNĂ-ŢEANU, ap. TDRG. # Loc. adv. şi adv. De s. în cinste = îndar, dăruit; p. ext. (cf. «în dar» şi gr. âmgedv) gratis, gratuit (ţiplea, P. p.), fără plată, de geaba; p. ext. (cu aceeaşi trecere de sens ca la «de geaba», cf. zadar şi germ. um-s onst) de geaba, în zadar, în van. In cinste (= în zadar)'mă wtîră. CORESI, EV. 472/34, cf. 53/28, 90/26, 468/2. In cinste luat-aţi, în cinste daţi (vous I’avez reţu gratuitement, donnez le gra-tuitement). tetraev. (1574) 215. Tatăl acestui ţigan a lui Gavrii Siniîon vii au fost mie de cinste de la părintele mieu Ursul. URICARIUL, XXIII 273. Multe îngropări a făcut de cinste (=pe de geaba), agărbiceanu, p. man 73. împăratul... porunci, ca'n împărăţia lui să fie toate cârciumile în cinste, tot omul care-şi va spune povestea să mănânce şi să bea fără plată. RETEGANUL, P. iii 4. Cine bea în cinste ori în dator, se îmbată de două ori. pann, P. V. I 114, cf. zanne, p. iii 454. | P. ext. Remunerare a unui serviciu (LM.), bacşiş (polizu). întâiu slujeşte, apoi cere cinste. I. golescu, ap. zanne, p. viii 648. | Spec. Daruri— constând mai ales din mâncări la nuntă (h. xviii 147, marian, nu. 309), la naşteri (numite şi (Mold.) rodion, poclons. plocon, chirvaiu. marian, na. 135) s. la diferite sărbători şi petreceri populare. Pe cănd socrii şi cu cuscrii stau încă la masă, pe atunci chemaţii se pregătesc, şi vin cu «cinstele»... «Cinstele» acestea la Românii din Ungaria constau din nişte colaci mari ca roţile plugului, din picioare şi coaste de porc, din o pogace, pe care frig căte un puiu şi coc pancove de aluat. MARIAN, NU. 661. Cel mult peste o oră încep a se adună şl fetele din toate părţile, dimpreună cu mamele lor, care aduc feliurite bucate, ce le numesc «cinste», precum: colaci, plăcinte... MARIAN, SE. I 83. Fetele care-s scoase la joc, de' ’nainte şi-au închipuit câte-un colac de cei mari, pe care-l dau flăcăilor, pe lângă cinstea cu rachiu ce o dau părinţii lor. şez. iii 183. După terminarea colindei, feciorii intră în casă cu «turca», spre a jucâ, iar pe masă e pusă cinstea (daruri): un colac mare făcut din grâu curat, carne de rămător, un fiorin şi căte o doniţă de vin. pamfile, CRĂ. 167. După ce întră în casă şi erâ poftiţi să şează, veneâ şi mireasa şi da bună-sara şi sărută mâna streinilor, pănă şi ginerelui, apoi după ce maî sta de vorbă, de abi-ceiu a'duceă cevă cinste la oaspeţi, pitiş, SCH. 106. # Cinstea miresii = darurile ce se aduc la «masa mare», marian, N. 665. Toţi nuntaşii mirelui se iau apoi, cu voruicul în frunte, şi se duc pentru scoaterea cinstei miresii la casa socrilor mici. PĂCALĂ, m. r. 177. 3°. Ospăţ, mardarie, l. 271. Au mers [Antioh-vodă] pre la sat pre la Iveşti, pre la soră-sa Lupa... care acolo i-au făcut cinste două zile. LET. II 312. Veţi vedeâ la ce au venit cinstea lui Minih, că vinul cel unguresc dulce s’au făcut venin amar, şi râsul plâns, şi voia cea bună groază şi frică. . let. II 451. Unde sănt cinstele cele de frunte şi închinăciunile de sănătate? MĂRGĂRITARE (1746) ap. TDRG. Masă mare că-i pusese, Cinstea bună i-o făcuse. TEODORESCU, p. p. 22. După închinarea colacilor, mesenii se pun pe cinste; plosca fuge din mănă ’n mână şi cheful începe. ŞEZ. I 36. # Capul cinstei = capul mesei, locul de frunte la ospăţ. Apoi se pun [femeile] la cinste şi tot îndesind păhărele de rachiu... îşi deschid în vorbă inima toată. LAMBRIOR, ap. TDRG. Pre fecior şi pre părinţii acestuia... îi aşează după masă în capul cinstei. MARIAN, NU. 111. Să vă vedeţi popi odată...: la mese şedeţiîn capulcinstei şi-mâncaţi tot plăcinte şi găini fripte. CREANGĂ, A. 108. 4°. Băutură (alcoolică), rachiu. H. ii. 89, (Gă-văneşti, în Buzău) şez. v, 56. N’am nici un pic . de cinste în casă. MARIAN. Băieţanii să ’nsolăsc şi au adusă din bună vremi cinsti (rachiu), şez. 1II, 211. Să ne îndesească măi mult cu udeala, : pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară ruşinea! creangă, p. 258. # E plin de cinste = beat. pamfile, j. ii A face cinste = a cinsti, a omeni, a da de.băut (pamfile, j. ii), a trată, a ospăta, a plăti consumaţia pentru alţii cu care te afli împreună. Nu faci tu vr’un fleac de cinste. Ca să-mi ud măcar un dinte? PANN, p. V. I 17. Ştiţi una, băieţi? Mie mi-e sete. Cine face cinste? FILIMON, ap. TDRG. CINSTE — 427 — CINSTI IV. (Scoaterea pălăriei înaintea cuiva fiind semnul respectului pe care i-1 datoreşti) Acope-remântul capului, pălărie, căciulă, veşmânt. LB. Pune cinstea pe cap! (întrebuinţat «în traiul de obşte») LB. [Scris în texte vechi şi: clste t s. f. ps. ŞCH. 142, 154, CUV. D. bătr. I 414, GCR. I 61; cănste f s. f. PSALT. (HURM.) II 95 şi glosar; ceănste s. f. ib. 94; cinste s. f. GCR. I 180. Şi: cinstă s. f. Iară cinsta. şi omenvia elu o chişligă. GCR. I 29—30. Darurile... se numesc... în Bănat cinstă şi crăvaiu. marian, NA. 135. Cinsta mea, dar: Cu cinstea mă cinstesc..: şez. ii 95 ; | Pluralul (rar şi mai ales în înţelesurile II3° şi Iii2°): cinste (artic. cinstele) şi’ cinsti, rar (la cărturari, după onoruri) cinsturi = diferite feluri de cinste. Vin cu cinstele. MARIAN, NU.. 661. Şi n'am nimic din ce-i pe lume, Nici bani, nici cinsturi, nici renume. gorun, F. 20. Ei [iordănătorii] primesc în schimb, de la fiecare casă, bani, cinsturi, cărnuri şi altele. muscel. 18. Dativul sing. (neart.) cinste, (art.) cinstei şi cinstii. Unii (=unei) cinste spodobescu-se. coresi, EV. 319/i7. Cu obrăznicia cinstei semeţindu-mă. biblta (1688) 3572 |J-Derivate: (Mold.) .» dnstcş (cinstiş), -ă t adj. Şi adv. (1°) Arătos, frumos (la înfăţişare), cf. mândru, chipeş, înfăţişător,’ impunător. Acesta Nicolai-Alexandru-vodă eră la stat de mijloc, erâ cinsteş om... LET. II 98. Eră acel Caplan-Gherei Hanul cam mărunţăl la stat, dar cinsteş şi cuvios la chip, şi dulce la voroavă. ib. II 176. Antioh-vodă... erâ Om mare la trup, cinstiş, chipiş, la minte aşezat, ib. II 282. Intru mâncare cu măsură, întru îmbrăcăminte cinsteş, întru băutul treaz. MAGAZ. IST. III 32. La stat sprinten şi cinsteşu. DOSOFTEIU, V. s! 20, cf. 35, 46, 126. Om de-a firea cinsteşu. id. ib. 150, cf, 192. Cinsteşu la stat. id. ib. 222. Nu fără oarecare chip de cinsteş şi arătos a zavistiii veşmânt, cantemir, hr. 23. (2°) Cinstit, de omenie, omenos, onest. Boierii urmând pre boierii cei cinsteşi şi înţălepţi... De urmează pre cel cin-sleş, cinsteş este, şi cine urmează pre cel rău, rău este. şi rău se va sfârşi. LET. I 340. Obi-ceaile ceale bune şi cinsteşe. CANTEMIR, HR. 85. Ca un cinsteş scriitoriu, ce n'au ştiut, aiave zice că nu ştie. id. ib. 126. Mai cu fericire au ţinut cinsteşi a muri, de cât cu chip de cinstea şi de bărbăţia lor nevrednic a trăi. id. ib. 180. (3°) Vrednic de cinste, onorabil, respectabil. Dzăule cinsteşule! DOSOFTEIU, V. s. 165. Nu rău şi fără socoteală, y ce bine şi cinsteş este de vie{uit. cantemir, ap. ŢDRG. (4°) Cinstit, preţuit, respectat. între neprieteni... cuvintele şi socotelele aceaste cinsteşe şi lăudate sânt. cantemir, IST, 217. (Cu negativul) • nednsteş (nednstiş), -ă f adj. = ireverenţios, nepoliticos, nerespectuos. Cei tineri să nu îndrăznească a fi împotriva celor bătrâni necinsteşi şi neascultători. muşte, ap. TDRG. (Cu abstractul, formaţie personală a lui Canlemir) einsteşie f s. f.=po-litete, urbanitate, omenie. Dachia... cu cinsteşiană-roadelor ( = popu!orum urbanitate), cantemir, hr. 16/u. Cinsteşia omenească, id.ib. 179: — cinstâş s m. -= cel care aduce cinste (III 2° = daruri de nuntă). Atât mireasa, căt şi mirele, stând între druştele lor, după masă, primesc cinstea ce li se aduce şi cinstesc căte un pahar de rachiu pre flecarele care a adus-o, până soeot ei că s’au adunat acuma toţi cinstaşii. marian, nu. 311;— (incidental, în poezia pop., din cauza rimei) cinstei • adj. m. = cinstit, vrednic de cinste, venerabil. Frunză verde vişinei, Nunul nostru cel cinstei, Frunză verde vişi-nică, Nuna noastră cea cinstită (cinstică ?)... MARIAN, NU. 352/n; — cinst^ţ, -eâţă f == vrednic de cinste, onorabil. Că erâ om tânăr Stroici, şi din casă (= de familie) mai vechiu şi cinstei decât toate casele- în ţară.' LET. I 230; — cinstfelnic, -ă f = vrednic de cinste, venerabil. Viaţa lor este mai curată şi mai cinstelnică în parte preoţească (a. 1791). IORGA, S. D. XII 114 ] — Din paleo-sl. cistî «stimă, onoare». Se pare că încă pe teritoriu slav — după cum arată polon. czestowac «a ospătă» — cuvântul acesta a primit un n, prin apropiere etimologică de Sestl «parte», «noroc» (cf. bulg. cestitj-k «felicit», cestit «norocos»). Sensul de «ospăţ» şi «dar» s’a desvoltat de asemenea încă pe teren slav (bulg. cestjt., ceslvam «ospătez», sârb. cast, «ospăţ» po-Sastiii «a plăti consumaţia», polon, czestowac «a ospăta», poccowac «a dărui», poccowk «dar de nuntă»), Cf. necinste. CINSTEÂLĂ s. f. v. cinsti. cinstei* adj. m. v. cinste. CiifSTEiiiŞTE t s. f. v, dnsti. cixsTKiiNie, -Ă t adj. cîissxeş, -Ă t adj. CINSTE ŞIE f s. X. CINSTET, -BÂTĂ f adj. v. cinste. CINSTEI1 s. m. (Bot.) Sauge glutineuse (Salvia glutinosa). ■—Plantă ierboasă din fam. labiatelor, numită şi brânca-porcului (Bucovina), c o-cean-că prese (Trans.), jale-cleioasă (Trans.), lăpuşi-de-capră (jud. Prahova). PANŢU, PL., DAM®, T. 188. — Din slav. (cf. rus. cistecii, numele mai multor plante, precum «Geum urbanum», «Stachys recta», rut. cystec «Stachys recta», cf. şi s.-cr. Slstac, pol. czysciec. BERNEKER, SL. WB. 158.) CINSTI vb. IVa 1». Honorer, respecter. 2“. A-dorer. 3°. Saluer. 4°. Observer, celebrer une fete. 5°. Observer, respecter une loi. 6°. Glorifier. 7°. Honorer. 8°. Distinguer qqn., decorer de. 9°. Ap-pricier. 10°. Gratifier de, faire un present. 11°. R6-compenser. 12°. Rigaler, offrir â manger et â boire. 13°. Porter la sânte de qqn.; boire. 1°. Trans. A onoră, a respectă (pe cinevâ sau cevâ), a da cuivâ cinstea, onoarea cuvenită. Şi gice împăratul se-l cinstească. COD. VOR. l37/6. Ruşine şi împutare(a) fum şerbilor tăi cei ce cin-stiiâ-te. psalt. SCi-i. 514. Tată-tău şi mumă-ta cinsteaşte-i. GCR. i 40. Cu multă cinste ne-au cinstită, ib. I 350. Nu mi-e de alt venirea, Decât să-ţi cinstesc poftirea. pann, e. ii 50. Au cinstit cu lacrămi moartea unui prietin, drăghici, R. 136. Cinstesc pe bătrâne în amintirea trecutei lor frumuseţi. C. NEGRUZZI, I 38.- întâmplarea ce ştiu şi voiu s’o povestesc Mi-a spus-o un bătrân, pe care îl cinstesc, alexandrescu, m. 293. Ţi-am arătat dragoste şi te-am cinstit mai mult decât pe ceilalţi, ispirescu, l. 23. Vă rugaţi şi mă scăpaţi, Să mă văz iară ’ntre brazi, Că cu drag vă voiu cinsti Şi cu drag vă voiu iubi. jarnIK-BÂRSEANU, d. 289. Cinsteşte [pe] omul de treabă, reteganul, tr. 174. în faţă te cinsteşte, Şi în dos te vorbeşte. ZANNE, P. II 134. Cinsteşte pă câine (sc. prin tratament bun), pentru al său stăpân. ib. I 375. | (Fig. şi ironic) Pre această băsnuitoare poveste (precum Leunclavie o cinsteaşte) urmează Leahul Orihovie. cantemir, hr. 125. Ştiu că s’au cinstit unUlpre altul! = ştiu că s’au batjocorit! Com. marian. 2“. Sp e c. (învechit; complementul e o divinitate s. o putere supraomenească) T r a n s. A venerâ, a adoră. LB. E (=iar) ea [pe Artemida] toată lumea o cinsteaşte. cod. VOR. 9/10. în ce chip trebuiaşte a cinsti pre Dumnezeu. GCR. I 25. Sintem datori priimind trupul lui Hs. a-l cisti pre el. ib. I 101. Acel om ce ca un înger se cinsti (= fu adorat) cât fu în viaţă, Ca un muritoriu în lacrimi ră-posă pe a lor brăţa. KONAKI, P. 301. O zei o' zeilor, Ai cărturarilor, Ai saducheilor Ş'ai fari- CINSTI — 428 — CINSTI şeilor, Precum v’am cinstit Şi v'am omenit ^4?^ vă voiu cinsti Şi vă voiu omeni. TEODORESCU, P. P. 108b. 3°. f T r a n s. A da cuiva dovada respectului ce-l păstrezi salutându-1, a se închina (II 4"), a salută. Mers-au şi sarascheariul şi sultanul şi alalţi paşi toţi căţi eră; pre care craiul deodată cinstindu-i, venit-au numai decât boiari ardeleni, de au, poh-ti(ti)t pe craiul... să s[o] încoruneaze. GCR. I 334. Cine va să cinstease[ă] pre toii, curund i să sparge şlicul. ib. II 121. Alexandru mearse cu mumă-sa şi cu împărăteasa lui la Eghipet, să. se primble, şi să întâmpinară să-l cinstească. ALEXANDRIA, 163. || {Neobicinuit) A da cuiva cinstea cuvenită poftindu-I să şadă. Cum. veni... Pe un scăunaş îl cinsti, pann, p. V. II 7. 4°. (Vechiu şi pop.) Trans. A respectă, a observă cu sfinţenie datinele obicinuite la anumite ocaziuni festive, a ţineâ o zi de sărbătoare, (f) a o feri (I 1°), a o respectă, a o păzi, a o serba. E ( = iar) cela ce va lireâ şi va ceşti [sfânta Duminecă] şi va posti..., aceluia se va da dulceaţa raiului. CUV. D. BĂTR. II 47. No (= nu] veţi cinsti sf[ă]nta Domerecă. ib. II 47. Şi dzua praznicului să o cinstiţi, ib. I 181. Se cinsteşte şi se prăznueşte hramul sfinţilor Ierarhi (1763). URICARIUL, XIX 96. Joile-s legate, .N’oiu lucră, să-mi fac păcate, Vinerile le cinstesc Şi nu mă prea ostenesc. JAR-NÎK-BĂRSEANU, D. 426. 5°. ţ Trans. A ţineă, a observă o lege (poruncă, dispoziţie), a o respectă, a o păzi, (f) a o feri (I 2°). Sâ facă judecată prespre toţi, să obli-ceaşcă toate necurăţiile lor, de toate lucrurele ne-curăţiei lor, ce nu cinstiră... GCR. I *12. Pravilă aleasă... carea de toţi... iaste cinstită, ib. I 76. Cinstescu cuvântul lui Dumnezău. ib. I 218. 6°. | Trans. A lăudă, a glorifică, a mări, a slăvi. Cu cuvinte de laudă l-au cinstitu. GCR. Ii 204. Şi de-vreame-ce cel atocma apostol... Constantin-împăral, câci au scris sf[ă\nta scriptură, să laudă şi să cinsteaşte, cu căt mai vârtos vreadnic de mii de laude eşti Măriia-ta... BIBLIA (1688) 8 pr. Pre Luca apostolul întru cântări să-l cinstimu. MINEIUL (1776) lll2/i- 7°. (Literar, după fr. honorer) Trans. A face cinste s. onoare, a onoră. Toţi de mititei iubesc, Lucruri care nu-i cinstesc, p. MUMULEANU, ap. GCR. II 247. Meseria nu cinsteşte pe om, ci omul trebue să cinstească meseria. MARCOVICI, D. 234. Să ştii că pre om cinsteşte Duhul cel cu vrednicie, iar nu schiptrul ce luceşte. KONAKI, P. 234. Sărutare (= salutare), umbră veche! priimeşte ’nchi-năciune De la fiii României, care tu o ai cinstit. alexandrescu, M. 15. | Refl. A se onoră. Mă voiu ţineâ de parolă, ca să mă cinstesc cu venirea în casa dumitale. GORJAN, H. II 130. 8°. (învechit) Trans. A distinge. De vrea pune vr’un voevod sau vrea cinsti cu altă boierie, nu-l mai schimbă. MOXA, 358. Cii (=pe cei) iertaţi robi... nu poate luâ..., nici pe fiica vreunei persoane cinstite cu caftan, seau din neam boieresc. CODICĂ ţiv. 25. Ea însăşi s’aleagă p’acel voinic, Şi chemânAu-l, să-l cinstească cu ramura de finic... PANN, E. II 7. Împăratul... îl cinsti cu titlul de principe. BĂLCESCU, M. V. 89. 9°. T r a n s. A preţui, a apreţiă. Cinstită [e] între D[om]nulu (= înaintea Domnului) moarte[a] prea podobnicilor lui. PSAL. SCH. 385. Coardele... care Americanii... le cinstesc mai mult decă aurul... DRĂGHICI, R. 17. 1Q°. (Familiar şi popular) Trans. (Cu acuzativul persoanei; darul se arată prin prep. cu) A dărui (pe cinevâ cu cevâ), a face cuiva danie (cadouri, prezenturi) s. scutiri de plată; p. ext. a da cuivâ un bacşiş (POLIZU). Cu mari daruri cinsteaşte-i şi se veseleaşte. CORESI, EV. 31/37. Cinstim pe dăscăli cu iertare de bir (1803). URI- CARIUL, I 280. li dă daruri şi-l cinsteaşte. BARAC, A. 52. Vin’, Codrene, înapoi, Dă-mi încalţe cei opt boi, Câţiva bani de cheltuială Şi chebea de primi-nealâ. — Ba-ţi fă cruce, măi mocan, Zi c'ai cinstit pe Codrean. ALECSANDRI, P. P. 87. împăratul, cinstind pe soacră-sa cu fel de fel de daruri, a lăsat-o să se ducă acasă, reteganul, p. ii 26. Nănaşul a cinstit pe finul său cu o puşcă şi cu un paloş... id. ib. v 69. || (Complementul e darul) A dărui (cuivâ cevâ). Cinstiiă darurile. CORESI, EV. 24/16. Vornicul către soacra mare: «îi vei cinsti şi-o grădină, Fiind mireasă străină».. PĂCALĂ, M. R. 175. I-am cinstit un ceas de aur. 11°. t Trans. (Cu acuzativul persoanei) A răsplăti, a recompensă, «a dărui pe cinevâ întru răsplătirea purtării cei bune» LB., cf. premia. D[u]m[nedzău] cinsti-i pr’inşiişi ciudese (=minuni) mari au făcut în viaţa lor. VARLAAM, c. 217. 12°. (Mai mult familiar şi pop.) Trans. (Cu acuzativul persoanei) A da fără plată cuivâ mâncare şi (mai ales) băutură s. a-i plăti consumaţia (spre a-i arăta astfel respect, prietenie, recunoştinţă etc.), a omeni, a ospăta, a trată (pe cinevâ). Zachei Z«d4[pe Hristos] în casa sa cu drag, cinstl-l în casa sa. VARLAAM, C. 379. Şi cinstiră pe Nemţi, pănă îi îmbătară, şi peste noapte îi uciseră pe toţi. let. I 183. I-au făcut Craiul masă frumoasă Ducăi-Vodă, şi l-au cinstit tare, ib. II 241. Face cină boierească, Ca pre Arghir să cinstească. BARAC, A. 37. Ai să laşi cu nouă lei, moş Nichifor, şi te-a mai cinsti şi fecioru-mieu, la Piatră. CREANGĂ, p. 113.. Doamne, par’că l-am învăţat eu, ziceâ mama, cu părere-de-bine; am să-l cinstesc, zău aşa, când l-oiu întâlni, id. A- 46. Şi cinstesc cu rachiu, tocmai ca şi la nuntă, pre toţi oamenii ce-i întâlneşte, marian, ÎN. 254. Se pomeneşte că-l cheamă cineva, să-l cinstească. ISPIRESCU, L. 207. La întoarcere, cinstea pe prieten cu un gât de rachiu. DUNĂREANU, CH. 67. Şi-l tot cinsti, până înnoplâ şi-l îmbătă bine. ŞEZ. I 205. Vasîli, dzîci luda, hai mâni, cum s-a crapă di dzăuâ, şî ni-om tâlni la cutări fântână, ■şî ni-om cinsti: tu cu băutură di-a ta, şî teu cu di-a mc[a]. ŞEZ. III 3-, Fiecare-şi duce băutura acasă, şi cinteşte pe flecăii mari şi pe plugarii ce ură mai frumos. ŞEZ. III 180. | Refl. (cu sens pasiv sau reciproc). După ce iasă Domnul din Naştere, adecă atât partea bisericească, căt şl boierii, se cinstesc cu vutcă, confeturi şi cafeă; şi de nu este masă, merg'boierii pe la casele lor. LET. iii 309. Toţi beau, se cinsteau şi se ospătau. TEODORESCU, P. P. 23. Cu Neculcea se cinsteâ. Lui Neculcea-i mulţumeă. ib. 548. Cu Romănu’ şi cu lăutaru’ trebue să le cinsteşti, ca să le cinstească. ZANNE, P. III 524. 13..Trans. şi absol. A închină (II 7°), a deşertă un pahar de vin în sănătatea cuivâ, «a nu trece pe cinevâ cu paharul) (şez. v 56) ; p. g e n e r. a bea (cu cinevâ). (Mai rar cu acuzativul persoanei; de obiceiu complementul — une-ori subînţeles — e paharul s. băutura) După ce s’a mântuit de spus iertăciunea, ■ stolnicul. cinsteşte mai întâiu pe cel ce-a cuvântat-o, apoi dă paharul în mâna mirelui şi-l umple cu rachiu; el cinsteşte la socru şi-i sărută mâna...; stolnicul umple din nou, închină la fată... SEVASTOS, NU. 202. Cinsteşte ea [moaşa] mai întâiu un pahar [de rachiu], MARIAN, NA. 98. Femeia, primind paharul în mână, trebue numai decât să-i cinstească de bine, căci numai aşă poate fi copilul curat. id. ib. 138. Să cinstim câte-un pahar de vin, in sănătatea gospodarilor. CREANGĂ, A. 60. Ia poftim, puiculiţă, de cinsteşte dumneata întâiu! să vedem, poate c’ai pus ceva tntr’tnsul. id. ib. 97. Nici nu ai turme de oi, Nici coşer cu păpuşoi, Nici car mare ’n patru boi. Ca să poţi cinsti cu noi. ALECSANDRI, P. P. 41. Şi până ne-om învoi, Amândoi că vom cinsti- im- — 429 — CINSTIT CINSTIŞ Vinişor vom gustări. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 487. Drăguţă, drăguţă, Nu fii lu nebună, Ci mergi de-l cunună, Cu dânsul cinsteşte, Inima-i tocmeşte; .Cu dânsa'■ cinsteşte Şi mî'-o otrăveşte. SEVASTOS, C. 188. Iţic îl pofti înuntru, să să mai hodinească puţin şi să cinstească cevâ, c’a fi tare trudit. ŞEZ. I 205. Şi i-i drag a mai cinsti, Cu căţi voinici or veni. ION CR. III 184. Tot cinsteşte şi măreşte, Din pahar nu mai găteşte. PAMFILE, CRĂC. 54. [Si (mai aies prin Ardeal; forme etimologice): eesti vb. IVa, GCR. I 9, COD. TOD. 222. (Ad 4°) Va ţâreâ şi va c.estl şi va posti. CUV. D. BĂTR. II 47; cisti vb. IVa. COD. VOR. 20/6, GCR. I 101. (Ad 4°) Şi zua cistiţi. CUV. D. BĂTR, II 80; (ad 12°) A ajunsu într'un sal... S'a dat la vorbă cu omu' s’a cistil şi, cân’ să plece... (Găiţa, în Ialomiţa). graiul I 208. | Abstracte: cinstire* s. f. (Ad 1°) Nu deşteaptă înlr’înşii atâta cinstire. GCR. II 202. Dobândi cinstirea şi prieteşugul oamenilor celor de ispravă. MARCOVICI, D. 10. Să aflăm pă cei de acum vrednici cinstirei şi respectului nostru. id. C. Nu dau măcar cinstire la sexul ruşinos. C. NEGRUZZt; II 229. Traiu plăcut, cinstire mare, are tot acel ce are un simit bun, grăsuţ şi aurit. ALECSANDRI, T. I 144; (ad 3°) îi va trămite şl cinstiri mari, care vor creşte şi înălţă mărirea lui. BĂLCESCU, M. V. 272; (ad 2°) Boul... au priimit la Eghipet cinstirile proslăvite. KONAKI, P. 261;. (ad 12°)' în mijlocul cinstirilor... DDRF.;—cinstit s. a. (Ad 12°) Au cumpărat şl căteuâ vase de vin, să fie de cinstit oştenii. LET. II 351/23; — (rar;) einsleălă s. f. (plur. -sleli şi -stele) = cinste (12°), ospătare. La cinsteală, Aleargă toţi. RĂDULESCU-> niger, ap. TDRG. | Adjective: cinstit, -ă' (s. v.); cinslitftr, -oâre. (Ad 1°) <ŞW[e] D[om]nul bunătatea cinstitori din năpasti a-i izbăvi. COD. VOR. 170/lt. Eră... nemărel, cinstitor (= politicos, binevoitor), apropiat cătră toţi boierii. LET. III 102; (ad 2° j Iaste neştine cinstiloriu pre D[u]m[ne]dzău. varlaam. C. 169,. (Substantivat) De şapte ori cuploriul l-au ars cinstitonloru de dumnezei. MINEIUL (17 7 6). 2 02/r, (ad 7°) Post cinstitor (= care cinsteşte pe un om, de mare cinste) au ocupat doisprezece ani. M. KOGĂLNICEANU, ARHIVA R. I 1; (ad 10°) Această sl[ă]ntă ic[oană] cu cheltuiala dumnealui cinstitor (=dăruitor) losif Bălăşednu (a. 1831). iorga, S. D. xiii 101. ] A 11 derivat: ( < cîhsteală) cinstâlişte t s. f. = (ad 2°) statue, idol. Cinstelişlile Ellinilor, ca nişte trupuri cioplite, batgiocurind... DOSOFTEIU, V. s. 71.] — Din paleosl. cîstiti «a onora». (Pentru des-voltarea formală şi semantică, cf. cinste). Cf. necinsti, descinsti. s cinstiş, -Ă t adj. şi adv. v. cinste. CINSTIT, -Ă adj. adv. 1°. Respecte, honori; vinerable, reverend, honorable (tities). 2°. Adore, veneie. 3". Noble, haut. 4°. Honnete, poli. 5°. Beau, pro pre. 6°. HonnSle, franc, fidele, loyal. Franche-ment. 7°. Pur, vierge, immacule. 8°. Precieux. 9°. Ivre. 1°. Respectat, onorat, luat în seamă, preţuit (foarte des în titulaturi); vrednic de cinste (mardarie, l. 263), onorabil, venerabil. Adecă puiu întru Sionu piatră în margire de unghiu aleasă şi cinstită. COR. vOR. 145/14. Ceasta carte să dea în mâna censtitului birău de oraşol Bistriţeei (a. 1607). IORGA, D. B. I 29 şi 30. Scris[-am] eu Stana pan' la al nostru cistit şi diregător jupan Mărzea (1609). CUV. D. BĂTR. I 173. Darure dulci şi cinstite. ib. II 416. Preoţii şi feaţele ceale cinstite cu cinuri mari nu să pot îndatorl spre a mărturisi. PRAV. COM. 74. Cinstite şi iubite cetitoriule! LET. I 5. Protopopul sau alt obraz cinstit din cei mai aleşi egumeni, ib. III 320. Ca o tămâie prea cinstită arzăndu-te. MINEIUL (1776) 44x/j. Precum iaste omul aceă mai cinstită şi mai desăvârşii zi- dire... calendariu (1814) 102/2. La împăratul acesta s’aflâ mulţi cinstiţi boieri, Miniştri, cu vrednicie, înţelepţi şi cu averi, pann, E: I 3/16. Numele cinstiţilor prenumăranţi (= abonaţi), id. ib. iii 141. Cinstite Scaraoţchi! zise Toderică. c. NEGRUZZI, I 88. (Către preoţi) Blagosloveşte, cinstite părinte! CREANGĂ, P. 130. Mai marii oraşelor şi alte feţe cinstite, id. ib. 231. D-voastră, cinstiţi oaspeţi...! id. ib. 233. Cănd ieşi d’acolo, ce să vedeţi D-voastră, cinstiţi boieri? Părul i se făcuse cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 163. Oeruscă (=ieruşcă) cu pene. Care vă este trebuitoare la astă cinstită vreme. TEODORESCU, P. P. 168b. Dumnea lor să se bucure de fii, şi să vă trăiască până la cinstite bătrâneţi, idem. 183. Domnule părinte! să mă ierţi că. vorbesc aşa înaintea unei feţe cinstite. SBIERA, P. 8. Draga tatei, fiica tatei, la cinstita ’mpărăţie, trebue multă avuţie. ŞEZ. I 9. Mai mare stimă îţi dă poporul din Maramureş, cănd îţi zice: Cinstite domnule! ţiplea, P. p. (Glosar). | (Ironic) A venit în vara aceea şl cinstita holeră de la '48. CREANGĂ, A. 14. Cam pe înserate,- ne luăm târiş, cu moş Bodrângă cu tot, şi ne băgăm, într’o cinstită crâşmă, la fata vornicului de la Rădăşeni. id. ib. 96. # Fi-v’ar faţa cinstită! s. Să ierte cinstita faţă a d-voastră! se exclamă de popor (ca modernul «pardon»), când îşi cere iertare pentru o vorbă care ar puteâ păreâ jignitoare s. necuviincioasă: «fie cu iertare!»,«iertaţi-mi vorba!». Un răzăş bogat aveâ un măgar—■ fi-v'ar faţa cinstită,.! n. A. BOGDAN, ap. TDRG. 2°. Venerat, adorat, mardarie, l. 127. S’au lepădat de cinstita cruce. CUV. D. BĂTR. II 348, cf. CALENDARIU (1814) 6, TEODORESCU, P. P. 148b. Cinstitul veşmântul ce acopere cinstitul capul lui. GCR. I 7. Orcine va fură. lucru svinţit, den loc ca acela cinstit şi svânt, pre acesta să-l spăn-dzure. PRAV. 149. în zioa de tăierea cinstitului cap a sfântului Ioan Botezătorul. LET.. II 456. Cinstitul nostru Domn. DOSOFTEIU, V. s. 1 p?\ Le astrucă [moaştele] în loc cinstit, mineiul (1776) 40 '/2. De aceea şl ţărancele, făcând ouă roşii încondeiate, pentru Paşti, nu uită să facă printre figurile «cinstitei> — de acele ce nu supără biserica •— «fierul plugului». PAMFILE, A. 45. 3°. f De neam mare, de «casă» mare, nobil, bogat, nemeş, (f) blagorodnic, (f) evghenit. Şi cei ce păziiă şi n’au cunoscut pentru ce am mersu, şi ce p,u facu, şi jidovilor şi preoţilor, şi celor cinstiţi, şi voivoziloru... BIBLIA (1688) 34 i2- Ţarinele noastre la cei cinstiţi (gr. evrîfiig). BIBLIA (1688) 344 bis, 2. * 4". Omenos, cuviincios, politicos. Cantemir-vodă fost-au om cinstit la cuvinte, şi cunoscător la giu-deţe. LET. ii 44. Haridim încă de dânsul s’a a-propiat smerit. Şi cu politică mare l-a heretisil cinstit, pann, E. II 53J3. 5°. (f şi pop.) Arătos, frumos, mândru la înfăţişare, (f) cinsteş, elegant; cf. cilibiu. Cel cu bun chip: cel cinstit (= slav. blagoobraznyj). MARDARIE, L. 10. Nu s’a grijit... ca să aibă■ şl el... o cămaşă mai cinstită, mai curată. MARIAN, î. 6810. Dă-mi o haină mai cinstită! || Adv. Bine, desluşit. Vorbeşte mai cinstit! 6°. Onest. de omenie, de credinţă, de treabă, credincios (fidel), de cuvânt, parolist, franc, de onoare, onorabil. De bine făcătoriu=cel cinstit (= slav. do-brodetelnyj). MARDÂRIE l. 132. Eră şl credincios la jurământ, îşi ţineâ cinstită horba... LET. II 282. I-au făcut mare ospăţ şi cinste credincios şi cinstit boierinul său Hura vornicul, ib. îi 169. Cinstit credincios al Domniei mele boeriu. URICARIUL, I 293. Cinstit prietin, konaki, P. 84. Nu doară că tăgăduesc caracterul lui cinstit şi nobil... C. NEGRUZZI, I 49. El eră om destoinic, cu frica lui Dumnezeu şi cinstit. ISPIRESCU, L. 164. Am nemerit La casă de om cinstit. JARNÎK-BÂRSEANU. GINTAUL — 430 - CINZEACĂ D. B13. (Ironic). -4?â ai fost, cinstitule, la mine? Aşâ ţi-ai ţinut, cinstitule, cuvântul? Com. marian. || A d y. în mod onest, în toată cinstea, sincer, franc. Fraţilor, lă zic [= spun] cinstit, că n’am poruncii eu nimic. ALECSANDRI, ap. TDRG. 7". Curat, pur, neamestecat, nefalsificat, autentic. Şi aurul, cât de cinstit, murdarlăc într’însul s'a găsit. zanne,P. I 116. Nu ni-ar vini să crez că umilă cu lucru cistit (Ialomiţa). GRAIUL, I 213. | Spec. Cast, nepătat, neprihănit, fără prihană, imaculat. Femeie cinstită = credincioasă bărbatului. Fată cinstită = fată - mare, fecioară, virgină. Cela ce răpeşte fată de suflet, ver bogată, ver săracă, ver cinstită, ver fără cinste... PRAV. 182. 8°. f De preţ, preţios, scump. iMcrătoriul aşteaptă cinstitul rodu a pământului. COD. VOR. 132/,,. Piatră cinstită (= piatră scumpă, după gr. M&ov Ttjwov). PSALT. 33/4a. Rădică pietri mari cinstite la temeliea casii. biblia, 246\ Şi aur mult foarte şi piatră cinstită, ib. 251, cf. 247. 9°. Care s’a «cinstit» cu băutură (cu alţii) prea mult, ameţit (de băutură), chefăluit, beat (Com. MARIAN). [Şi: censtit, -ă t adj.; cislit, -ă adj. paraclis (1639) 17 v° 13, GRAIUL, I 213.] — Participiul lui cinsti, devenit adjectiv. (în înţelesul 7°, nu e exclus să avem un amestec cu slav. 6istu «curat»). Cf. necinstit. CiNTÂtJiiĂ s. f. (Bot.) v. cintaură. CINTĂTTJRĂ s. f. (Bot.) Herbe-â-fievre, petite centauree (Erythraea cenlaurium). — Plantă din fam. gentianaceelor, care creşte prin fâneţe şi poieni umede; se mai numeşte floare-de-fri-guri, frigor, frigurică, fierea-pămân-tului, potroacă, potrocuţă, scânteuţă-de-friguri. PANŢU, PL. 97, damE, T. 186. bianu, D. S. [Pronunţ, -ta-u- | Şi: (după cicoare) cintoâre s. f., ci»t6rie s. f. DICŢ., (prin mijlocire germană) ţintăură s.- f. VICIU, GL., DAMfi, T. 186, (= potroace) H. IV 268. Mai bună e ţintaura, pentru friguri, delavrancea, S. 265. Cănd se duceau cu viţeii la câmp, el îi culegeâ flori de mac sălbatic şi de ţintăură, pe care ea şi le aşezâ la tâmple, între şuviţele de păr negru. SANDU-ALDEA, SĂM. IV 949, ţintâulă s. f. H. IV 52, panţu, pl.] — N. (răspândit prin farmacişti şi în popor) din lat. ccntaurium, idem. CINTENEZICĂ s. f. (Ornit.) v. cintez. ClXTKSi'iXŢA f s. f. v. chintesenţă. t.) \ it.) )VC,E CINTEţ s. m. (Ornit CînteţĂ s. f. (Ornit cintez. CINTEZ s. m. (Ornit.) Pinson (Fringilla cos-lebs). — Mică pasăre cântăreaţă — confundat pe alocuri cu scatiul şi piţigoiul, numit şl ciz (cis, cij), finchiu şi săghieş — care trăeşte în cârduri prin păduri, livezi şi grădini. Cintezul are un cioc scurt, conic şi tare; aripile lui sânt rotunzite — din care cauză zborul lui nu este susţinut — verzi pe de margini şi cu o pată mart albă; penele pe piept şi pe pântece sânt cărămizii. | Spec. Masculul acestei păsări. Erau sticleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. SADOVEANU, SĂM. Vi 334. Cintezi, petruşei, sti-cleţi. Şi florinţi de cei semeţi S’amăgise Ş’o peţise-MARIAN, o. I 389, cf. 382,388. [Plur. cintezi. |Şi: cinteţs. m. (Bucov.) marian, O. 382. | Derivat (înseninând atât masculul cât şi pasărea în general): cint,ez6iu s. m. (Munt.) marian, O. I 382; cinti-z6iu s. m. id. ib.; ţinţizâiu s. m. id. ib.; ţintiz6iu id. ib., polizu. Am un ţinlizoiu şchiop şi ţine o vacă ’n cioc. (Cântarul), păsculescu, L. p. 75. | Femela (dar şi pasărea în general): cinteză s. f. H. v 483, ix 450, XI 146, XVI 9, («pasăre aproape de felul «oiţei», dar mai mare»); p. ext. nume dat caprelor. H. IX 220. C’o să-i duc în Va-lea-rea, unde cântă cinteza (scris cintesa). şez. ii 76, cf. MAT. folc. I 37,0; cintiză s. f. Cintiza şi petruşelul făceau să răsune colnicele, prin vocea lor ascuţită, dar plină de dulceaţă. FILIMON, C. ii 667; cinchiză s. f. PĂCALĂ, M. R. 30; cineiză s. f. Cincizi şi presuri, pamfile, a. 65; cinteţă (Bucov.) s. f. marian, o. I 382; cintită s. f. cantemir, IST. 179, H. X 187, PĂCALĂ, M. R. 30. Băl-tifă, unde mierlele, cintiţele şi gangurii se scaldă'.l C. NEGRUZZI, I 96. Una dintre paserile, care...!i înveseleşte atât pădurile, cât şl pometele noastre... * este cinliţa. marian, O. I 382; cinchiţă (Ban., cu hiperurbanism: cimpiţă) s. f. marian, O. I 383; cfnghiţă (în jurul Oraviţei) s. f. MARIAN, O. I 382; (+ sfânt?) sfîuţeţă s. f. MARIAN, o. I 383; cinti-niţă s. f. marian, o. I 383. | Diminutiv: cintenezîcă s. f. pamfile, j. ii 376. | Jocuri de cuvinte: Cinte, cintenetezoi, Cine. cin’ te-a netezit? mat. folc. i 1199, cf. pamfile, j. iii ■79. Un cine cintezoiu, ' Din. ţara cintene-munte-nească. MAT. FOLC. I 1199, cf. PAMFILE, J. II 376, iii 79.] —■ Derivat, cu suf. -ez(ă) (cf. pupăză), dintr’un radical einc-, (disimilat în) ciut-, de origine onomatopeică, pe care-1 găsim pe deoparte în lat. cincilare, întrebuinţat pentru cântecul mierlei (N. Drăganu, Dacoromania III 695—696), pe de altă parte în bulg. cin-Sin şi cinka «cintez». Caracterul onomatopeic al numelui rezultă şi din interpretarea pe care o dă poporul nostru cântecului păsării şi care e: «cinci opinci într’un picior şi călcâiul e tot gol», păsculescu, L. P. 382. CINTEZĂ s. f. (Ornit.) \ cintezoiu s. m. (Ornit.) J V- cintez< CINT1E s. î. (îmbrăc.) cintiei t s. m. (îmbrăc.) > v. cintieni. cintiene t s. f. plur. (îmbrăc.) ) cintieni (f) s. m. plur. (îmbrăc.) Sorte de pan-lalons que portaient autrefois Ies femmes. — (Ieşit din uz şi păstrat numai în poezia pop.) Cinfiânii se zic [pantalonii] aceia ce-i po[a]rt[ă] muierile piste izmene, ca nişte şalvari muiereşti. I. GOLESCU, C. I. 175; cf. cioareci (1°). Trei cintieni de ghermesit. uricariul, XVI 275. Nu mi-şi fuge cum se fuge, Pare-i crăngu’ lot colnice, Cin-tienii nărămzaţi Stau pe buturi atârnaţi. MAT. FOLC. I 1078. [Pronunţ, -ti-eni. | Şi: cintiine v. f. plur. Cintiene descosute. N. COSTIN, ap. GCR. II 11; cintiei t s. m. plur. 2 părechi cintiei. URICARIUL, XI 249; cintte s. f. Să-mi dai hainele tale Şi cintia din picioare, Să-ţi arăt umbletul, Că ţi-e drag ca sufletul, rev. Crit. III 62], CINTINÎŢĂ s. f. (Ornit.) CINTITĂ. s. f. (Ornit.) CINTIZĂ s. f. (Ornit.) CiNTizoiu S. m. (Ornit.) CINTOÂKE S. f. (Bot. CINt6bie s. f. (Bot.) CINTKON s. a. (Mii.) v. centuron. CINUI vb. IV» v. cin2; cină. CINUI/EŢ S. a. v. cin1. CINZEACĂ s. f. 1°. Mesure decapacitS. Carafon, cruche. 2°. Mesure de surfaee. 1°. (Munt., pop., în sistemul de măsuri şi greu- tăţi vechiu—cu «ocaua»—înainte de introducerea v. cintez. } v‘ ci cin(aură. CINZEC - 431 - CIOACĂ sistemului actual zecimal, cu «litrul» şi «chilogra-mul»; de aceea cuvântul e, azi, învechit) Măsură de capacitate pentru băuturi: 1/8 dintr’o ocă ( = 50 de dramuri TDRG.; de 6 decilitri şi 1/4 PONTBRIANT); p. ext. sticla s. căniţa de această capacitate, în care se serveşte băutura. Ia trageţi-mi încoâ câte o cinzeacă de la cep. odobescu, I 84. Oameni adunaţi în pripă de vătăşelul satului, prin ademenirea bacşişului şi a cinzecei de rachiu, id. II 266. Scoase gămăliile la o duzină de cuţii mari cu chibrituri şi le aruncă într’o cinzeacă de rachiu de drojdii, caragiale, m. 81. Scoase clondirul verzuiu... şi o cinzeacă pântecoasă, cu flori, chiriţescu, conv. LIT. XLIV voi. II 544. Când te-ai lăsă de rachiu, dă oală, dă cinzeacă, dă ocă. JIPESCU, ap. TDRG. O cinzeacă, de rachiu de ăl bun. H. II 32. 2°. P. ext. (Banat, Vâlcea) Cinzacă = o întindere de pământ de 200 de stânjeni pătraţi (1/8 dintr’un jugăr) de pământ (Oraviţa). Com. A. COCA'. Pogonul aveâ 120 [de] st[ân]ji[m] v[echi] lungime şi 10 stânjini lăţime; se subîmpărţeâ în două jumătăţi de pogon sau 4 litre sau 8 cinzeci (sing. cinzeacă) sau, când e vorba de arie, 8 ciocane (Zlătărei, în Vâlcea), pamfile, a.... [Plur. -zeci şi -zece; | Cu rostire dialectală: cinzacă. | Şi: (singular nou, din pluralul cinzeci): cinzec s.i a. = cinzeacă, sângep, sângeacă, o jumătate de litră. PAMFILE, C.] — După toate aparenţele, e un singular nou de la cin{ci)zeci [de dramuri], întrebuinţat cu funcţiune substantivală: dă-mi un cinzeci de vin! Dalametra, Dicţ. macedo-rom. dă şi un arom. ţindzacă, cu acelaşi sens. Neclarificat e raportul etimologic al cuvântului cu sinonimul său moldovean s ăngeap(ă). CINZEC s. a. v. cinzeacă. cinzecea f s. f. art. 1 CIXZKCE \r(h:) f s, m. i v. cincizeci, CINZECI num. card. (ş. d.) J CIOÂBĂ s. f. 1°. Baquet de bois sale. 2°. Pipe vieille et sale,' bouffarde. 1°. (Bucium, în Transilv.) Un vas de lemn spurcat, viciu, gl. 2°. (Bucov.) Pipă (com. A. TOMIAC), luleâ mare de lut, veche, stricată, urîtă şi cu ciubuc lung. Com. marian. Ia-ţi lut şi-ţi fă o cioabă cu un ciubuc lung. SBIERA, P. 301. . — Etimologia necunoscută. Cf., mai ales pentru sensul 1°, ung. csoba «fedeleş, vas de lemn» (în batjocură şi «gură»). Cf. c i o a b 1 ă şi c i u b e i c ă. ClOÂBiiĂ s. f. Tronc, souche. — Lemn uscat, gros şi bortos (bugnariu, năs.), arbore rupt pe jumătate în stat («în picioare»), cioatfă, ciung, ciol-plan, ciompleu (Tulgheş, Ciuc. ' Com. ITTU), cf. ciot. [Şi: cioâflă s. f. Com. ITTU.] —• Cf. ung. csobolyâ «fedeleş». CIOACĂ, s. f. 1°. Oolline, hauteur. 29. Crampon. Valet, argette; chassoir. 3°. Montant (d’une scie). 4°. Jouet d’enfant. 5°. Pic. 6°. Erminette. 7°. Louche, ecope. 8°. Tronc,, souche. 9°. Terme de viticulture. 1°. Deal (DENSUSIANU, Ţ. H.), înălţime, vârf de deal (damE, t. 86, giuglea-vâlsan, r. s. 236, 237, viciu, gl.), vârf de munte (novacovici, c. B. 7), deal mare rotat la vârf care întrece în înălţime toate dealurile dimprejurul lui (H. XVIII 267); deal mic cu coamă rotundă deasupra altui deal (Com. liuba); vârf de munte de unde s’a tăiat pădurea, cucă (Com. coca), deal sterp (Şi-şeşti, în Mehedinţi Com. N. ionescu). Pe cioaca Indreşlilor, totdeauna bate vântul. Pe cioaca bi- bolilor (= bourilor), mai de mult a fost vn tău (= lac). VICIU, GL. Că eu gonesc culmile, Culmile şi cioacele... densusianu, ţ. h. 297. 2°. Cârlig menit să prindă sau să ţină un obiect de altul, să întărească [o construcţie], scoabă (Măgurele, în Teleorman. Com M. olmazu); cârlig care ţine al doilea cârlig (Poiana Sibiiului, com. GH. munteanu); cârligul de la vraniţă, sau dela uşa oborului sau a grădinei, care se suceşte ca să prindă uşa, să nu se deschidă (ION CREANGĂ, II 277); un fel de câilig cu care se prinde uşa de la gârliciu; se mai întrebuinţează pentru a atârnă căldarea într’însul (ib, IV 85); (la războiul de ţesut) fiecare din cele două lemne orizontale la capătul de sus al furcilor, lemne numite şi «carafte» care ţinva-talele (damE, t. 135, pamfile i, c. 271); cârligul fântânei, numit şi clobanţ s. cârlibonţ (Ardeal, viciu, gl., pamfile, i. c, 466); la scaunul vă-sarului, partea care prinde lemnul ce vine la netezit (Munţii-Apuseni, com. ITTU); unealtă cu care se strâng cercurile la buţi (rădulescu-codin, barcianu, pontbriant); unealtă de soc în formă de luleâ, în care e vârît capătul interior al carabei de la cimpoiu (şez. vii 190). Căpătâiul celălalt [al joagărului sau ferestrăului de murite] are 0 scobitură mare dreptunghiulară şi o cioacă bătută în el. PAMFILE, I. C. 111, cf. ib. 112, DAME. t. 175. 3°. Capetele s. umerele încrebtate ale lemnului vertical al ferestrăului unde se aşează coarda sau sfoara de întins. damE, t. 86. 4. Ichiu (la anumite jocuri de copii); p. ext. jocul cu acest ichiu: Se joacă cel puţin doi inşi... Numărul doi strigă: — Dă-mi cioaca.i. Numărul 1 svârle ichiul său în direcţia jocului, cam la un pas de perghel. pamfile, j. ii 45. 5°. Târnăcop (Veza, 1. Blaj. viciu, GL. subt şchioacă), cazmâ (1°), crampăn, gheunoaie, chirlopan, ţarşiţă. pamfile, 1. C. 157-158. 6°. Unealtă de tăiat şi de scobit, în forma unui ciocan, cu capete lungi, ascuţite; se întrebuinţează la făcutul cobileţului, cf. ciuc, ţiclu, pupăză, dihoroiu, scobitor, sâlmoc, sfeclă (Co-nop, jud. Arad. Com. ITTU). 7°. Lingură de băut apă, polonic, căuş, căuc, cupă, hârgaie, cofă (Banat). Com. ITTU. 8°. Trunchiul cu xădăcinele unui arbore uscat, scos din pământ (liuba-iana, m. 44), ciot, cioată, butuc, buturugă. 9°. Termen privitor la vie (după ŞĂINEANU, d. U., cârlige cu care se prăşeşte viţa de vie). Bucium, rând, răzor, vie oloagă, vie cu haragi, butaş, cioacă. H. v 185. [Şi: (ad 2°) ci6că s. f. = băţ îndoit Ia capăt (vaida, caba, săl.); cuiul cârligului de la fântână, în care se agaţă vasul, când se trage apă (Dpj, viciu, GL.); (ad 9°) ciocă la vie. H. xvi 30; — (ad 5°) şchioacă s. f. = târnăcop (Sălaj). VICIU, GL. | D i m i n u t i v: ciocuţă s. f. = numire de strugure. H. XIV 435.] — Avem a face cu mai multe cuvinte, intrate în limba noastră pe mai multe căi, dar care, în definitiv, se reduc toate la tulpina onomatopeică coti - (cf. cioc-boc, ciocăni, apoi fr. choc, span. choque, «lovitură», alb. dokâs «bat, ciocănesc la uşă»), prin care se imită sunetul produs de o lovitură seacă, şi din care se explică toate înţelesurile. Mai întâiu, cel de «instrument cu care se loveşte», deci sensurile 5° şi 6° (cf. ciocan), apoi cel de «obiect tăiat prin lovituri», deci sensul 8° de «butuc, ciot» (cf. bulg. cokur «ciot», sârb. cok «butuc», it. ciocco «buturugă») şi p. e x t. sensul 7°, desvoltat din cel de «lemn scobit, găvănat, scorburos». Tot ca un «instrument de lovit» a fost privit ciocul pasărilor (alb. 6ok cu acelaşi sens), care însă, din cauza formei sale adesea adusă, a putut ajunge şi la înţelesul 2°, de «cârlig». Dar ciocul fiind în acelaşi timp pant-sa proeminentă CIOACĂ — 432 — CIOARĂ a capului, a putut ajunge, ca şi «pisc», Ia înţelesul de «vârf de munte» şi apoi, în general, la sensul 1° si 3° (cf. bulg. cuk şi cukan — ciocan şi deal, cukla, cokaia «deal», sârb. cuk, cuka, numiri de dealuri, alb. culce «vârful unui deal»). Pentru sensul. 9°, cf. sârb. dokot «viţă de vie». Cf. şi cioc, ciochie, ciucă, c i o n c, Cioancă, ciocancă, ciochină. Cf. berneker, sl. wb. 159. CIOACĂ s. f. (Ornit.) v. ceucă. CIOÂCJjĂ s. f. 1°. Petit. traîncau. Gharge (de bois). 2 •. Gaffe (pour accrocher un cadavre de pes-ti-fâr6). 3°. Petite voiture pour transporter Ies ca-davres des pestif£r6s. 1°. S ă n i u ţ ă cu care se dau copiii iarna pe zăpadă, bârze’ică (VICIU, GL.). Iarna, mai ales Dumineca, să-i mai vezi pe :cei mai mari [băieţi], cum pleacă de-a casă, .de cum măncă de amiazi; se duc să se dea unii cu cioacla, alţii cu sania, iar alţii cu piciorandele... Cioctcle au fost, de cănd lumea: la cioaclă, unu' şade ’n cioc, de rapăgă [= conduce], pitiş, xxxvii 725-6. || Sanie mică întrebuinţată de obiceiu pentru adusul lemnelor din pădure, numită şi cochi'rlă, bârgeică, barzeică şi tarniţă. PAMFILE, I. C. 155. Cioacla, o sanie in care se aduc de obiceiu lemne şi se întrebuinţează şl pentru alte poveri; are şi o «oştie» [= oişte] şi un «ham>> (Braşov). Com. I. PANŢU. | P. ext. Cantitate de lemne cât încape pe o astfel de săniuţă. Cf. pontbriant. P’aşa frig, o cioaclă de lemne costă un galben, delavrancea, ap. TDRG. 2°. Prăjină, cu un cârlig în vârf, cu care se trăgeau cadavrele celor morţi de ciumă, cange, cihac, ii 52. 3°. (Combinare a sensului 1° şi 2°) Cărucioară pentru transportul celor morţi de ciumă, şăi-NEANU, D. U. [Derivat: (Munt.) cioelâş s. m. = 1“. ţăran care vine la oraş cu o cioaclă de lemne de vânzare (mai ales buturugi); 2° (în Bucureşti) om care se ţine după pomană, pe la înmormântări.] — Din ung. csaklya «prăjină cu vârful încâr-ligat spre a trage luntrea la ţărm; patină». C. Lacea, Dacoromania, iii 742-743. Cf. ceaglă, ceaclie, cioancă, cioclu, CiOÂFiiĂ s. f. v. cioablă. CIO Ăi’i/Ă s. f. Gifle.— (Straja, în Bucov.) Palmă (lovitură). Com. A. TOMIAC. — Probabil, onomatopee. ClOĂeĂ s. f. (Ornit.) = ceucă. H. II 299. CIOÂICĂ s. f. (Ornit.) v. ceucă. CIOĂie s. f. v. acioaie. cioÂliNAV, -Ă adj. v. ciolac. CIOÂJVCĂ s. f. 1°. Pic. 2°. Perche employâe par Ies conducteurs de radeaux. 1°. Unealtă de săpat pământul tare: are două capete, unul ascuţit şi celalalt lătăreţ, ciocan (Conop, jud. Arad; com. ittu), târnăcop, cazmât (1°), cioacă (5°). 2°. (Plut.) O nuia groasă cu un nod (măciucă din rădăcină s. trunchiu) la un capăt şi la celalalt sucită ca gânjul; înlocueşte otgonul; cf. _cestec. Com. ittu. Plutaşul se aprovizionează de unul sau doi pari sau manele, un ţenchiu cu ciocârlie sau cioancă, prevăzută cu gânju’ ciocârliei, una funie de metal, şi ţuiac. CIUPALĂ, pl. 227. Cioancă mărgelată, la plutărie, se numeşte un mod de legat huzerul trunchilor în plută. Com. ittu. — Cel puţin în sensul 1°, pare a fi o variantă (cu obicinuita intercalare a lui n înainte de ver lare) a lui cioacă. CIOÂNCĂ s. f. v. cionc1. CIOÂBTDĂ s. f._ 1°. Querelle, dispute. 2°. Que-relleur. —(Transilv. şi Mold.). 1°. Ceartă, gâlceavă, sfadă, price (REV. CRIT. ni 93, şez. xxxii 16); spec. început de sfadă, de ceartă (creangă, GL., şez. V 57). M'am luat la cioandă — m’am sfădit, dar nu tare. şez. ix 145. Cioanda şi dihonia nu se mai sfărşeâ. CONTEMPORANUL, V voi. I 103. Nici una, nici două, feciorul şi cu baba se iau la dondănit. De la cioandă, la bătaie. ION CR., IV 132. 2°. (Personificat) Persoană iubitoare de ceartă, certăreaţă, ciondănitoare. Lasă-l, nu-ţi pierde vorba cu ăl cioandră! REV. CRIT. III 93. [Şi: cioandră s. f. = sfadă, price, gâlceavă, LB. subt «certare» şi «gâlceavă».] — Pare a fi un substantiv refăcut din verbul dondăni {ciondrăni, cioniăni), dar e cu putinţă ca cioandă să fi venit direct din germ. săs. Schande, iar cioandră din săs. S.chander(menscli). Cf. N. Drăganu, Dacoromania iii 1089. CIOĂNE s. f. (Bot.) 1°. Agripaume (Leonurus cardiaca). 2°. CrUe-de coq (Rhinantus glaber). 1°. Talpa-gâştei. panţu, pl. 2°. Creasla-cocoşului. polizu, LM., DDRP., TDRG. [Pronunţ, cioa-ne. | Şi: ci6ne (pronunţ, cio-ne) S. f. PANŢU, pl. LEON, MED. 68.] cidANTĂ s. f. V. ciont t-*. CIOARĂ s. f. (Ornit.) I. 1". Corneille. 2°. Choueas (Corvus monedula). II. 1°. Sobriquet donnâ aux Tsiganes. 2°. Diable. 3°. Sobriquet donn6 aux Saxons de Transylvanie. 4°. Nom de chien. 5°. Nom de jeu. I. (Ornit.) 1°. Subt numele colectiv de doare — simplu sau urmat de un determinant — se înţeleg mai multe feluri de pasări de acelaşi gen (cf. MARIAN,'O. 25 şi urm.): a) corvus cornix se numeşte cioară sau cioară-eenuşie s. -de-pădure s. -sură (păcală, m. r. 30), cioroaică, cioracă, cioroaie. b) corvus corone se numeşte: cioară-neagră s. coroiu; c) corvus frugilegus se numeşte cioară-băltată s. -de-eâmpie s. -de-holde (păcală, m. r. 30) s. -gulerată s. -vânătă s. -neagră (dombrowski 305), crancău, corcan, cioroiu; d) cioară-pucioasă = coracias garrula. [După alţii = ceucă. Cf. dombrowski 319]; e) eioară-de-mare — Stema (germ. Seeschwalbe). BARCIANU. Cioara cârâe (gârâe) s. croncăneşte {croncăeşte, cr o n că n e H. IV 85), c 1 o n c ă-n e ş t e; mai rar şi regional se zice că c i o r ă e-ş t e s. c i o r ă e (h. iv 85), s. g ă e ş t e (ţichin-DEAL, F. 17) s. că e ş t e (id. ib.) s. ,c i o hă e ş t e s. c i u e ş t e. Subt numirea doară se înţelege femela (Csorg= cornix femella anon. car.) său specia, fără precizare de Sex. în căi ai şezut lor ca o doară pustiită. biblia (1688) ap. TDRG. Cioorăle şi corbii preste ziduri înalte întru mulţime împrejur zboară. CALENDARIU (1814) 85/3. De nu ar fi cânii [= găi] şi cioără să cânte şi să -căiască în toată lumea, poate că atuncea nu ar muri... ţichindeal, F. 17. Mii şi mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. ODOBESCU, iii 17. Apoi,lăsându-i stârvul ciorilor şi coţofenilor, se duseră.. ispirescu, L. 2^/4. Când se strâng multe doare la un loc şi cloncănesc, are să ploaie ori are să ningă. ŞEZ. IV 119/„. Corbu’ şi cioara sânt paseri urîte de oameni, zicând că trag a hoit. H. IV 75. Vine cioara neagră. Duce claia ’ntreagă. MARIAN, O. II 38. într’o vale-adăncă, Multe ciori s'aruncă. CIOARĂ — 433 — CIOARECI [= Lingurile şi strachina], teodorescu, p. p. 231b. # Cioară albă nu se poate. .GOLESCU, ap. DDRF (cf. corb alb). Decât un j&ţx cioară, mai bine o zi .şoim. id. ap. zanne, p. I 5. Cel tânăr crede [că] câte doare zboară, toate se mănâncă. ŞEZ. I 220/8. Nici odată să nu dai vrabia din mână pe cioara, din par. ib. I 219/33. Cioara nu calcă pe uruna vulturului = copilul nu seamănă în apucătulri cu tatăl său (Jorăşti, Covurluiu). ION CR. III 252. I-a mâncat cioara colacul = a murit, zanne, P. IX 591. Cât (s. oa) cioara ’n par = foarte puţin timp, aproape de loc, pe apucate. Nu stai locului nici cât cioara'n par (Com. • POPOVICI). De-acum în dulce stabilitate Am s’o duc vesel, fără habar, Servindu-mi ţeara pe aşezate, Iar nu din fugă, ca cioara ’n par. ALECSANDRI, T. 118. E adevărat ce a sîjus el, căt cioara ’n par! PAMFILE, J. I. A stat înfipt ca cioara ’n par = a se făli, a fi încrezut. TDRG. Ţi-ai înălţat neamu' ca cioara ’n par. alecsandri, t. 60. | (Blesteme, de obiceiu nu prea grele, căci 'invocarea pasării, să mănânce cadavrul cuivâ, se face în glumă) Fire-ai al ciorilor! DICŢ. Du-te c-ioarelor! Cf. LM. Cioârli! RĂDULESCU-CODIN, L. Dă-l ciorilor să-l scobească! PAMFILE, J. II. Ştie-vă doar ele! TDRG. Măncă-l-ar ciorile! DDRF. Lasă-le [vacile] la cioarele. DOINE, 125/j. (în Munt., mai des: Lasă-l ciorilor, încolo!) Taci nu-mi mai pomeni de ei, mai bine-i lasă’n doare, să nu le mai aud de nume! reteganul, p. i 44/»,. Indrăgî-i-ar [pe duşmani] ciorile şi. spânzurăio-rile! EMINESCU, P. 163. Nu mai vine, veni-i-ar numele pe ciori şi pe coţofene! BARONZI, L. P. I. 86/10. ] A se da în laţ ca cioara = a) a se băga orbeşte într’un pericol; b) a-şi face mendrele, dar a o şi păţi; c) a lucra fără tragere-de-iriimă, a face dificultăţi, pentru care poţi păţi rău. LM. Se făleşte ca cioara ’n laţ. PAMFILE, J. I. Pentru că era fata mamei, se alintă, cum s’alintă cioara ’n laţ. CREANGĂ, P- 283/G. | Nu vreau să mă ciupească cioară fără plisc (un prost ca tine). PAMFILE, I. II | (Când unul întreabă pe un neştiutor, aude): Păi; dă, să întreb şi eu ciorile de ieri, de alaltăieri, ib. | Marţea-ciorilor se serbează Marţea în «săptămâna brânzei», pentru ca ciorile să nu strice sămănăturile. pamfile, a. 14. || De-a cioara e numele unui joc cu căciulile (pamfile, j. i 327) s. al: jocului numit aiurea «de-a-pasărea zboară» (ib. ii 289) s. numai cioara (II 5°). 2°. = ceucă. marian| o. ii 26. II. P. anal. 1°. Poreclă care se dă Ţiganilor (cf. şez. I 214/3S, iii 36/21, ii. xviii 268, rădu-LeSCU-CODIN, L.) şi celor negricioşi la faţă (pamfile, J. I), cf. boroiu, garoiu, ga r van. Decât s’ar /ac[e] cuminte păntru nişte ciodr[e] ce folos va fi? (a. 1645). IORGA, B. R. 127. Şi întră un ţigan îalăuntru. Ce cauţi aici, cioară? zise ciocoiul, supărat, filimon, ap. TDRG. Ei, nu mai clenţeni, cioară, şi ieşi afară! ALECSANDRI, T. 324. Ce vrai, măi? Paşol, te cară! Ce-mi tot intri ’n suflet, cioară? contemporanul, II 759. Procleta de cioară, cum văzii fata, îi puse gând rău. ISPIRESCU, L. 63/15. I-aş zice cioară, dar mă fac de ocară (a spus Ţiganul, când a văzut o cioară moartă). PAMFILE, J. I. 2°. (Subt forma) Cioarli = ucigă-l-toaca, dracul. rădulescu-codin, î. Invocarea paserii e un mijloc stilistic spre a exprimă uimire, nerăbdare, indignare, însă mai puţin expresiv decât vorba «drac». Lucru cioarelor! TDRG. Cum, cioarele, erâ să mă duc la Caterlez? contemporanul, IV 136. Ce cioarele, de nu dau peste păcatele de buruiene? ib. v, voi. II 144.’ M’aţi tot rugat... şi, ca cioarele, par’că erâ un făcut, de n’am putut să vă împlinesc cererea. ISPIRESCU, U. 1/10. Ariciu' mic, mic, da înfundat al cioarelor, cât e de ghemuit, şez. iii 27/n. Dicţionaru limbii.române, 10. X. 1930. ■ 3°. (Transilv.) Sas (îmbrăcat nemţeşte). Com. V. lazăr (Jina, jud. Sibiiu). 4“. Nume de câne (probabil, negru damE, t. 181, jipescu, O. 51, H. II 117) ciobănesc (H. II 28, iii 71, iv 56); 5°. Numele jocului numit aiurea «de-a-pasărea zboară», descris la marian, î. 213, cf. H. iii 312, xvi 14, 161. Acest joc... seamănă cu săritul cioarelor pe câmp: sare săltând şi bătând din mâni, ca cioara din aripi, pamfile, s. v. 57. | Cioara cu puişorii = joc de copii. H. XVIII 47. [Plur. doare, cioară, ciori. || Şi: cioare s. f. Cf. ŞEZ. II 211/„. || Când voim să distingem femela de mascul, îi zicem cioroaie, cioroaică (s. v. cioroiu) şi ciorăcă s. f. (marian, o. ii 25; ca nume de râu, atestat în 1556, CUV- D. bătr, ii 244-45)* iar spre a deosebi masculul de femelă, întrebuinţăm derivatul cioroiu (v. c.), rar ciorâc s. m: i)I-ILR. 249 şi masculinul reconstruit din feminin: cior s. m. marian, .0. ii 26. || Diminutive: cioriţă s. f. DDRF.; cioruţă s. m. marian, o ii 27; ciorrtiţă s. f. LB. marian, o. ii 27; ciorcuşă s. f. (Banat)=coţofană, ţarcă, ciorobară. marian, O. II 48, l-l. xviii 14, 296, 305. (Compus. Bot.) Pi-ciorui-ciorcuşei. Pe lanuri de ovăz, albăstreşte piciorul dorcuşii irineu, S. b. 48; ciurică s. f. = ţigan. h. III 223; cioruşcă s. f. (Bot.) = un fel de strugure. H. XI 400. || Colectiv: ciorărfa s. f. = cioare multe la un loc. marian, o. ii 29. || A d j e c-t.ive: eioresc, -eâscă, (cu rostire regională:) cio-răsc, -ască = de cioară, în felul cioarelor, (ca) ai cioarelor, preferit de cioare. (Mai ales în numirile de plante): Ceapă dorească, cf. ceapă (II 1’); păr (H. IX 374, RĂDULESCU-CODIN, M. N, 97), prun (H. IV 52, 83) ciorăsc. (Substantivat) ciorasc s. m. = trahit (VICIU, gl.), cea mai tare piatră din baie, granit (com. ST. paşca); —(La origine, diminutiv de la cioară, întrebuinţat însă în .glumă, ca adjectivele, în funcţie atributivă) cioruş, -ă = negru ca. un Ţigan. rev. CRIT. III 93. Spune-mi, bade,-adevărat, Pentru care m’ai lăsat? Pentru cheia de la uşă, Pentru mândra cea cioruşă ? RETEGANUL, CH. 162. || Alt derivat: cioreiu s. m.: poreclă pentru bărbaţi. PASCU, S. 310 (cf. cio-raciuj.] — Cuvânt de origine onomatopeică, cu o arie întinsă. Mai apropiate de forma românească sânt formele alb. sore (sore) şi friul. core (sore, cuora, cola), cu acelaşi sens. (Cf. şi sic., calabr. caula, neap. caoîg, tarent. cola, n.-prov. chavo, chavio, charvio, piem. coya, n.-prov. choya, chura, sav. save «Saatkrăhe». Cf. MEYer-lUbice, rew. nr.2449, DHLR. 231, TDRG. Pentru formele rutene (cora «femme grossiere»), polon, dura, ceh. coura, cura, despre care se crede că sânt împrumutate din româneşte, J. S t.. W e d k i ew i c z, în Mitteilungen des rum. Instituls an d. Univ. Wien 272 şi Revue Slavistique VII (1915) 111—132. Pentru caracterul onomatopeic al cuvântului, cf. «când văd... câte un. ţigan, îi strigă:... cioarrr, garrr, crauu». şez. i 214. Pentru II 1°, cf. ţigăn. cor «hoţ». TDRG. Cf. cioroiu, ci oarcă. cioârbă s. f. (Cui.) v. ciorbă. CIOARCĂ s. f. = l°. ţarcă. DDRF.; 2°. broască. Com. liuba. Cf. cioască. — Contaminare (la origine, probabil, glumeaţă) între cioară şi ţarcă şi broască. Cioârdă s. f. v. ciurdă. CIOÂRE s. f. (Ornit.) v. cioară. CIOÂREC s. m. (îmbrăc.) v. cioareci. CIOARECI s. m. plur. (îmbrăc.) 1°. Pantalon de paysan, en drap de mânage blanc. 2°. Sorte I, II 28 ’ CIOARECI - 434 - CIOB de jambieres de paysajine. 3°. Drap de m&nage blanc, bure. ■■ 1°. îmbrăcăminte ţărănească — corespunzând pantalonilor s. nădragilor orăşeneşti — de pănură albă, groasă, de lână, de dimie (H. VI 235), de abâ (COSTINESCU), cusuţi, nu împletiţi (Jina, jud. Sibiiu, com. v. LAZĂR), purtaţi de bărbaţi iarna, toamna şi primăvara (şez. vii 178) (la munte, pe frig mare, purtaţi şi de femei, subt roche), confundaţi pe alocuri cu nădragi (LB., MANOLESCU, I. 188), iţari (MARIAN, I, 62/2„ NA. 237/21, ŞEZ. II 23b/1Sl-H. XXXII 107, MANOLESCU, 1. 185), berneveci (sbiera, f. 140, marian, i. 62/22, ŞEZ. II 23b/i2, com. ar. TOMIAC), cf. cea-c-şiri, poturi, cintieni. Cf. H. II 4, 14, 56, 63, 118, 132, 147, 168, 176, 207, 223, IV 12, 56, 57, 75, 98, V 129, 258. 2 părechi cioreci (a. 1760). IORGA, B. R. 224. [Au cioplit] picioarele cu cioarecii din marmure albă. ŞINCAI, HR. I 5/6 Ardi-cănclu-şi ciorecii, cari i cădeâ. PANN, P. V. I 104. Uniforma grănicerilor a fost alcătuită până la 1862 din ....cioarici albi, opinci, I. IONESCU., M. 272. Cioareci albi, tiviţi cu găitane de fir. ODOBESCU, I 71/19. Cioarecii strimti de abâ. slavici, N. i 136. [Femeia însărcinată] să nu desculţe pe nime, nici să {nu) tragă cioarecii cuiva, MARIAN, NA. 11 /2S. Să-mi mai dai cioarecii tăi. Ga să-ţi dau şalvarii miei. teodorescu, P. P. 501b. Pentru cioareci româneşti, Pantaloni mândri domneşti, reteganul, ap. ŞIO. Badiu, care-mi place mie, N’are casă nici moşie... Nici. o brazdă de ogor, Fără (== ci, are însă) cioareci cu şinor. jarnIic-bâr-SEANU, to. 40/ Soţul de lângă mine Fuge cu cioarecii ’n vine. sevastos, N. 208/32. 2°. P. anal. (Mehedinţi, Banat, Bucov.) Ciorapi de dimie, subţiri şi coloraţi, cu găitane; îi poartă ţărancele, când e frig s. pentru a nu se înţepă în spini, (cf. N. REV. R. a. 1910, 85. GR. ban., com. ar. tomiac) ; ciorapi de postav cu care se încalţă copiii (păcală, M. R. 125); cf. cioci, călţun, buş, jambiere. 3°. P. ext. Stofă albă, groasă, de lână, pă-nurâ albă (LB., LM.), dimie, abâ (din care se fac cioarecii, cf. H. XI 374). Urzitul... pânzei şi al cioarecilor. LIUBA-IANA, M. 11. De aici până la voi, Sânt tot cioareci noi [= Neaua], GOROVEI, C. 238. [Şi: cioarici, ci6rici (H. x 47). s. m. plur. || Rar şi sing. cioârec, cioâric, ci6ric s. -m. Cio ar icul se lungeşte şi formează creţurile. MANOLESCU, ap. TDRG. Măi Săcuiu, cioric de pânză, Bai lu mine, să-ţi dau brânză. MÂNDRESCU, L. P. 167/J4. || Diminutive: ciorectiţi s. m. plur. LB., eiorecăşi s. m. plur. ib. || Alte derivate: ciorecâr, cioricâr s. m. = ţăran (care poartă cioareci, adesea în opoziţie cu nădrăgar). Ţărani înzechiaţi, târsă-nari, cioricari, sânteţi talpa casei. JIPESCU, O. 20. Marţafoii-şi fac chefu’ şi ele tot pe. noi, cio-ricarii, ne nimeresc! ŞEZ. II 212). | Verbe: ciorccit vb. I = a flecari din gură. DICŢ. Mân cevâ, tot ceoărec = spun cu graba (LB.), vorbesc repede (LM.), bolborosesc;—înciorecâ, înciorocâ vb. I r e f 1. = a se îmbrăcă cu cioareci; (fig.) a flecări din gură. DICŢ. Atestat ca part.-adj. încioroeât, -ă = încălţat aşa, încât te mişti cu greu (Măgurele,- jud. Teleorman, com. OLMAZU). Găină ciortcată = eu fulgi pe picioare (Ţâra-Haţegului). REV. CRIT. III 93. Cocoş Înciorecat — cu pene mari la picioare (Dolj). CONV. lit. liv 366, cf. co co ş încălţat.] — Cuvânt vechiu (care se găseşte şi la Aromâni: cioarili «jambiere» şi cioaric «abâ»), a cărui origine e necunoscută. De sîgur că nu derivă din turc. caryic «grbsses chaussures en cuir â l’usage des pâtres et des paysans», cum credeâ ŞIO, (cu atât mai puţin din ung. szoved&U «ţesătură» CIHAC, II 490)., Nici părerea că ar fi o scurtare din * ci- cioareci ( = * picioareci, derivat din picior, cf. LM.) nu e probabilă. T h. Capi dan, Dacoromania iv 265, aduce cuvântul în legătură cu arom. cioară «sfoară delegat ciorapii». CIOĂKFĂ s. f. predicativ. Trempi. — (întrebuinţat în funcţiune predicativă) Ud, leoarcă. Ne- o apucat o ciuruială de ploaie, de ne-o făcut ze-ghele cioarfă, nu alta. RÂDULESCE-CODIN, m. N. 145. CIOÂKIC' s. m. (îmbrăc.), CIOÂRICI s. m. plur. (îmbrăc.) v. cioareci. CIOĂKSĂ s. f. 1°. Instrument tranchant use. 2°. Mauvais osselet. 1°. Obiect tăios (fier ion CR. I 121, cuţit şez. viii 88, ix 151, com. ar. tomiac, coasă com. id., topor şez. V 57/n, sabie), vechiu, care e tocit s. ştirbit şi nu mai taie bine, custură care taie rău (şez. xvm 269), ruginită, fără plasele, de fier prost, în stare rea; cf. bleau2(2°), bordeac. Nişte cioarse, de nici o treabă, ap. TDRG4 | Fig. Bătrân (de nici o ispravă) ION CR. I 121; cf. căzătură, babalâc, tombateră. 2°. (Braşov) Capră (de joc) roasă, arşic rău, cf. nioalţă. [Şi: (ad 1°) gioarsă s. f. Ce voiu câştigă dintr’o sară, Cu-o gioarsă■ de săbioar㪠H. XI 307. | Augmentative: ciorsâc s. â.= cuţit care taie rău. Scoseiu şl eu boxul mieu... Ceilalţi scoase[râ] fi ei ciorsacele lor. bogdan, ap. TDRG.; — eiorsoiu s. m. = om greoiu, om care umblă nimic (SIMA, M., cf. DDRF.), om slab (Răşinari, com. E. CIORAN), om bun numai de dragoste (H. xvii 175), vagabond, om de nimic (cf. pontbriant), cerşetor (cf. alexi, barcianu). | Verb: eiorsăi, giorsăi (DICŢ.), ciorsoi (pontbriant) vb. TVa = (trans.) a tăiâ (greu, ca şi cu un , fere-strău) cu o cioarsă (şez. .v 57/la), a cosî cu o coasă rea (com. AR. tomiac); a curăţi (DDRF.); (rel’l.) a se scarpină (DDRF., SIMA, M., com. AR. tomiac, cf. horţăi); a se deprinde (şez. IX 151; propriu: a se frecă de asperităţile, vieţii); (suspect) a se împopoţonâ (cf. alexi); a se înjosi, a decădeâ (DICŢ., propriu: a se face o cioarsă bă ti ană, a nu mai fi bun de nimic). Ohibirdic se apucă să ciorsăiaseă cu paloşul gă.tul balaurului. BOGDAN, ap. TDRG. Se mai întâmplase şi nişte carpăn verde, că vărsă moşneagul sudori, ciorsăind într'însul. CONTEMPORANUL, V voi. II 393; — ciorşui vb. IVa = a râni coastele vetrelor, ale cuptorului, a râni pe jos târând opincile. ŞEZ. II l87/i3. | Abstracte: (ad I 1°) ciorsăit s. a. Românul... se dă cu secerea şi ia pe ţigan, la ciorsăit pe barbă. şez. IX 26; ;—glorsăiâlă s. f. = gătire, împodobire. Cf. DDRF.] — Derivat din onomatopeea ciorsfcf. rut. cersăti «a zgâriâ», cersak. «scaiete». TDRG. Cf. cioherse. CIOĂSCĂ s, f. (^ool.)=broască râioasă. leon, MED. 80, cf. H. XVIII 139; cf. ci o arcă. CIOĂŞPĂ s. f. Abces, grande pustule. —Bubă albastră, mare cât aluna. DAN, P. 437. CIOATĂ S. f., CIOĂTCĂ s. f. v. ciot. CIOÂTFĂ s. f. v, ciotta. CIOB s. a. Tesson, pot de fleurs; mauvais ba-quet — Bucată dintr’un vas (de lut, sticlă s. metal) spart; blid, vas s. oală spartă, fund de oală (spartă ion cr. ii 22) s. fărâmă de oală (H. ix 88), hârb, spărtură, breanc. PAMFILE, j.'H, Com. IZVERNICEANU, AR. TOMIAC. | S p e c. Oală, vas mic de pământ pentru tămâiat (giuglea-vâl-SA-N, R. S;), oală de flori (Bouţariu, Haţeg, viciu, GL. PAMFILE, î. ,c. 392). f.-(în Bucov., spre deosebire de- h â r b) Vas" făcut din doage (cofe, ciu- ciobâ - 435 - CIOBAN bere, doniţe, putini, etc.) stricat. MARIAN; p. ex t. conţinutul unui astfel de vas. Amândouă mâncaţi dintr’un ciob. PANN, P. V. II 107. Mai toate vasele de la Piscul-Grăsani sânt reduse în cioburi. ODOBESCU, II 273. Sălbaticii din America schimbau aurul şi mărgăritarele pentru cioburile de oglindă din Europa. MAIORESCU, CR. II 384/4. Vecinii de dimprejur au însă o spuză de copii, care aruncă cu cioburi în grădină şi se joacă cu zmeii. SLAVICI, N. 251. Junghiuri ascuţite îi tăiau, ca nişte cioburi de sticlă, prin toate Încheieturile. vlahuţă, ap. TDRG. Fata scăpă urciorul şi-l făcii cioburi. DDRF. Plânge peste măgheranul prăpădit şi peste cioburile ghiveciului iubit. BRĂTESCU-VOINEŞTI, S. 116. Luminile rarelor felinare se oglindeau în băltoacele de pe pavaj, rupte în mici puncte de foc, de picăturile de apă ce stricau faţa acelor cioburi de oglinzi... SANDU-ALDEA* A. M. 59. Ţâşt... în grădină şi... prin cenuşăria tăbăcăriei lui Iosef Ungureanu, care ne aroma clasa... cu miros de piei şi de ciobe. N. REV. R. I, Supl. II 185. Dac’ar fi cineva să-mi dea... un ciob de lapte. ISPIRESCU, L. 263/22. Bete de o colibă în care ardea un opaiţ în ciob. id. ib. 3 9 5/29. Iarna umblau cu cioburi cu foc în mâini. ŞEZ. III 36/19. Luă foc în ciob. MUSCEL, 39. Că n’ai venit cu ciobul, să mă tămâi şl pe mine. ION CR. II 288. Dimineaţa , muică-sa Ciobul de foc îl luâ Şi la tămâiat se duceâ. GIUGLEA-VÂLSAN, R. s. 187. Nita bir-iăşiţa când aşa auzeâ, Ciobu’ cu farmece-l loâ Şi 'n podrum că tună, Şi butoiului dbscântâ. id. ib. 73. # îmi zici hârb, îţi zic ciob. PANN, P. V. III 127. Râde ciobul de strachină (variantă: râde hârbul de oala spartă), pampile, j. iii. I-a pus ciobu\ adecă l-a vrăjit cinevă, mai cu seamă pentru însurătoare s. măritiş (cf. i-a făcut cu ulcica), ion cr. iii 118. [Plur. cioburi şi (rar) ciobe. | Şir* cib s. a. Văzii pe bietu’ surd îngheţat în colţul sobei, cu poala plină de ciburile de străchini, cu care se jucase, vissarion, fl. 203; — (Mold., Bucov., Transilv.-de-nord, + hârb s. ştirb? cf. însă şi ung. csorba «ştirb» şi germ. Scherbe «hârb») ciorb s. a. = vas stricat şi gol (şez. ii'187/10), oală veche, dogită (marian); (la plur.) mai multe oale vechi, hârburi de oale (id.); vase de lemn ori de lut, oale, berbinţe, etc. (Bugnariu, năs.) Torni apa într’un ciorb. şez. iii 141/19. Scurtă, groasă und’ te duciŞ mă ’ntrebă ciorbul negru ca corbul. [Căldarea şi pirostriile]. GOROVEI, c. 55. || D i-m i n u t i v: ciobuleţ s. a. Ciobuleţe de sticlă colorată. CARAGIALE, T. i 138/5. || Verbe; ciobi FV> refl. = a se fărâmă. ŞIO. Legumea s’a isprăvit Lingurile s’au ciobit. MAT. FOLC. 402; — ciobâ vb. Ia refl. = a se ştirbi. Com. n. dr^ŞanU; — (Mold., Bucov., Transilv. de nord) ciorbul IVa trans. = a învechi, a strică. Vremea toate [le] ciorbueşte. bugnariu, Năs.]. — După ŞIO. vine din turc. (pers.), cob «piece de bois, 6clat, copeau». Marea răspândire geografică a cuvântului pe teren românesc şi lipsa lui în idiomele balcanice face puţin probabilă această etimologie. Cf. ciobacă, cioban1, eioblă, c i u b 1 ă. CIOB vb. Ia v. ciob. ciobâc s. a. (Pese.) v. ciobacă. CIOBÂC s. m. (Entom.) v. cibuc. CIOBACĂ s. f. (Pese.) Canot (creusâ dans un tronc d’arbre), barque. — (Mold., Bucov.) Luntre (damE, t. 126; în Suceava şi Dorohoiu) mică (ŞEZ. iv ll5/5), făcută din trunchiu de copac scobit' (pamfile, a., antipa, p. 141), s. din scânduri (id. ib. 59), luntrişoară (cf. pamfile, I. C. 67), cin (antipa, p. 141, cf. H. I 64, X 6, 22, 69, 209, 357, 425, 466, 506, 538, 585, XII 195), în care se pun pescarii (cf. H. X 538), cf. lotcă, du bas, var că, şei că. în apele mai mari [se pescueşte] cu 2 şeici sau ciobace, în care stă câte un pescar în fiecare (antipa, f. 131) sau doi (id. P. 141). Cum îl zări pe voinic, voi să fugă, dar Vania începi să strige: Hei, fetiţo, stai puţin! şi sări din ciobacă. DUNĂREANU, SĂM. VI 372. Moaşa a voit să fugă cu ciobaca. MARIAN, NA. 270/25. Doi din pescari ţinând căte un capăt a mrejei în ciobacă. şez. IV 115/e. Au aruncat-o într’o ciobacă şi-au trecut-o apa dincoace, rădulescu-codin. Pe o baltă lată, S’a ivit odată O pasăre porumbacă, P’un putregaiu de ciobacă. marian/ SA. 221. [Plur. -bace şi -băci TDRG. | Şi: ciobăc s. a. (h, x 466, 506, 538)= luntre de pescuit; — ciuMeăys. f. antipa, p. 152. | Diminutiv: ciobăkiţă s. f. (H. X 425) = luntrişoară.] — Din rut. cobak «vas» H. B r li s k e, Jahresber. XXVI—XXIX (cf. ung. esobâk «bucată noduroasă d n trunchiul unui arbore uscat; ploscă de lemn)». Cf. cioban1. CIOBĂCÂN s. m. (Iht.) Sorte de poisson. ■— (Mehedinţi) Un fel de peşte lat ca palma, boceanu, meh. —-Cf. ciobacă. CiOBĂctrTĂ s. f. (Pese.) v. ciobacă. ClOBÂliCĂi vb. IV. Patauger, barboter. — (Banat) A bolborosi, a răsuflă în apă (novacoviciu, C. B, 7); a se bălăci cu mânile în apă. Am auzit că cineva ciobâlcăe în apă. Com. COCA. — Onomatopee. ciOBÂiiiGĂ s. m. v. cioban2. ClOBĂliUi vb. IVa v. cebălui. CIOBAN s. a. Vaisseau de bois. — Vas de Iernii pentru băut apă, scafă (Sălagiu, cf. vaida) s.-pentru dus apă, fedeleş (2 ) (Maria-Radnas, Arad, com. ittu). [Accentul? Şi: ciobăhie (pronunţ. ciobăne) s. f. = vas de doage, cu două funduri, cam de 10—12 litri, cu care se duce lucrătorilor apă la câmp, bure, fedeleş (Maria-Radna, jud. Arad). Com. ittu.] — Din slav. cban, intrat în limba noastră, probabil, subt forma cioban, din ung. esobăny «un fel de ploscă», iar subt forma ciobăne, din sârb. cdbanja. Cf. szinnyei, 335, MELICH-GOMBOCZ, Magy. ethym. Szotâr, 1118, BERNEKER, SL. WB. 165. Cf. c i u v a n i u. CIOBÂC s. m. 1°. Berger. 2°. Nom de certains grands chiens de berger. 3°„ Buff let in. 4°. Vega (6toile). 1°. Nume colectiv (cf. berbecar, cârlănar, sterp ar, scutar) dat păstorilor de oi, în cele mai multe regiuni, înlocuind pe vechiul păcurar. Cf. mocan. Ciobanii, unii ca de somn adormiiând în cârlige răzimaţi, alţii ca de ploaie şi de vânt rece, cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pământ lăsaţi erâ. CANTEMIR, ap. ŞIO. Doi prunci a unor oameni proşti îi luă şi-i dedeâ la un cioban, să-i hrănească. HERODOT, 91. Atât pe acei ciobani, cât şl pe acele vite, le-am dat pă chezăşie (a. 1790). IORGA, S. D. xii 293. Nişte ciobani, ce păşteau turmele noastre de oi. ODOBESCU, ap. ŞIO. Ciobanii şi baciul habar n’aveau de asta. CREANGĂ, A. 15/6. [Făt-frumos] se îmbrăcă în haine de cioban. ISPIRESCU, L. 157/21. Vai, când ajunge lupul cioban la oi! HINŢESCU, ap. ZANNE, P. I 516. | Spec. Baciu (1°). pamfile, i. c. 30. | P. anal. Personaj (travestit în păstor de oi) la Vicleem. Cf. id. crăc. 157—8. | Ciobanul din lună. Cf. id. CER. Lună se făceâ, Cu cvbbanu ’n cea, La oi fluerâ. id. ib. 124. || (Astron.) Steaua-ciobanului = a) luceafărul de seară (otescu, C. 4), planeta Venus. (Cf. fran. 6 t o i 1 e du berge r),. Steaua care întâiu se arată de cu seară, steaua 28* CIOBAN - 436 - CIOBÂRDAC Ciobanului. CANTEMIR, IST. 9. Răsărise de mult Steaua-ciobanului, şi lui Pintea încă tot nu-i trecea prin minte (ca) să se întoarcă cu oile la stână, marian, T. 293; b) steaua polară (căci după ea se călăuzesc noaptea ciobanii). OTESCu, c. •4. | Ciobanul-cu-oile— Lira, constelaţiune din emisfera septentrională, id. ib Cf. pamfile, cer. 166. Cf. 4°. 2°. (Banat) Nume de câne ciobănesc, mare, flo-cos, vânăt (= de culoare închisă), pestriţ, care stă pe lângă cioban. Cf. liuba-iana, m. 114, H. XVIII 103, 305. 3". (Transilv.) Malac (Mândra, Făgăraş). 4°. (Astron.) Vega, steaua principală din con-stelaţiunea numită ciobanul-cu-oile = lira. otescu, c. 12. Cf. H. xiv 437. [Accentuat ciobân, (ad 3°) ciâban. || Feminine: ciobăneâsă, ciobănită (une-ori cu şens diminutiv), costinescu; cf. păstoriţă, baci ţă. Pasc vitele subt ochii ciobăniţelor. iorga, N. R. A. I 227; — ciobâncă = femeia ciobanului s. păstoriţă de di. Cf. costinescu, cihac, ii 565, DAME, T. în gâcitori (în rimă) întâlnim şi forma ciobâncă s. f. P’o vale adâncă Vine un cioban, ciobâncă• [Ursul]. PĂSCULESCU, L. P. || Diminutive: ciobănaş s. m. (Ad 1°) Cioban mic s. tânăr; cioban simpatic s. drag. Pe ulicioarele strânse între garduri vii, se grăbesc în urma trăsurii ciobănaşi şi ciobăniţe, cu feţele albe, subţiri.. IORGA, N. R. A. I 283. Un mic ciobănaş. Din fluer doinaş. ALECSANDRI, P. p. 8b/i„; 2°. (Bot.) Un fel de burete, care se mănâncă. TDRG., cf. H. XII 397; 3°. (Cor.) Numele unui danţ (PAMFILE, J. II, H. XII 220, PĂR-vescu. H.), ardeleneasca (Coşereni, Ialomiţa, ap. HEM. 1527/„; 4°. (Astron., ad 4°) Mult îi mult de cănd. ne-am pus, Ciobănaşul s'a ascuns. pamfile, c. ţ. 130b; —ciflbăji^l s. m. = cioban mics. drag. (Ad 1°) Mândru'ciobănel, Tras printr'un inel. alecsandri, p. p.3. Trei turme de miei, -Cu trei ciobănei, ib. l/„ cf. DENSUSIANU, Ţ. II. ;— ciobăncuţă s. f. = ciobâncă mică, frumoasă s. dragă. De-aş fi nemerit Giobăncuţe, cum văzusem într'o carte. ALEXANDRESCU, M. 262/u. ||Augmenta-tive: (ad 1°) ciobăn6iu, ciobănău. ciobârlân, ciobâr-lău, ciobârl6iu, ciobârlănoius. m. = cioban mare, bine făcut; p. ext. uricios, care se poartă rău. ion CR. IV 305. Am o gâscă cioantă, boantâ, cu gru-majii ciobârlân [= Biciuşca], ŞEZ. I 29. Am o. gâscă cioică, boică, Cu grumajii ciobârloi; Din gură pohaiu izbeşte, Sai, domnule, şi-o ghiceşte [= Plosca], GOROVEI, c. 295. A 'ntrebat pă un ciobănău. graiul, I 238; — (+ baligă) ciobâligă S. m. = cioban slab (Straja, Bucov.). Com. ar. tomiac. || Adjective: ciobănesc, -eâscă. 1°. De cioban (1°), pastoral. C’o măciucă ciobănească... Unuia de-i da cinci-şase, teafăr nu mai rămâneă. jbeldiman, tr. 38.5; Fluier, cântec, câne (h. iv 53) ciobănesc, viaţă ciobănească. 2?. (Cor.) Brâul ciobănesc = ca la perdeâ. h. XII 44; (substantivat) ciobăneâscă s. f. = numele unui danţ ,ţărănesc, sevastos, n. 291/25, h. x 87, pamfile, J. III; — ciobăn6s, -oâsă = cu înfăţişare s. apucături de cioban, ca un cioban. Femeia aia piep-toasă, ciobănoasă. chiriţescu, conv. lit. .XLV 377. || Adverb: ciobăneşte = ca ciobanii, în ; felul ciobănesc, (spec.) în felul cum joacă cio-: banii. Băietul se pune ciobăneşte, într'un genun-clriu, îmbucă repede. CREANGĂ, p. 153/j. (Cor.) Ciobăneşte = numele unui danţ ţărănesc, ciobăneasca. Cf. SEVASTOS, N. 28l/as. H. VI 183. | Verb: ciobăni vb. IVa- (trans. numai în DICŢ.) = a face pe cineva cioban; (de obiceiu intrans.) a servi ca cioban, a face slujba de cioban (graiul), a aveâ s. a luâ ocupaţia de cioban, - * ' I» 1 < - __ *__ ' _ T_ A... văţat a cânta din fluier..., să giuri c’am ciobănii de când îs pe lume. ALECSANDRI, T. 613. Am vinit să-mi dai dreptu’, Să mă răfuesc cu tini, Căt ţ'am ciobănit eu ţăi (=ţie). vasiliu, c. 86. Miul mi se ciobăneă, Cu oiţele-mi pomeă, Şi ’n păşune le mână. TEODORESCU, P. p. 502. (Cu abstractele) ciobănlre s. f. şi ciobănit s. a. (şi cu part.-adj.) ciobănit, -ă. | A b s t r a c t: ciobă-nle s. f. = slujbă, meserie s. stare de cioban. Cf. h. ii 118. Lupul, de ruşine, ciobănia şi-a lăsat, contemporanul, i 686. Munte, munte, piatră seacă. Lasă voinicii să treacă, Să treacă la ciobănie, Să scape de cătănie, alecsandri, p. p. 294/3. Ucenic la ciobănie, Din mica-i copilărie. TEODORESCU, P. P. 517, cf. 117. | Colectiv: ciobănime s. f. = totalitatea ciobanilor, clasa ciobanilor, ciobani mulţi.] — Din turc. coban «berger, pâtre», cuvânt care a pătruns şi în limbile balcanice (bulg. coban, co-banin, sârb. cdban, Sâbanin, alb. Şoban «păstor» şi «Român», n.-grec. rlo/mdwjs), din care a pătruns poate şi la noi, de sigur însă (din albaneză) la Aromâni — unde e foarte rar (coban-bas, cf. şi localitatea Ciobanlades în Tesalia, DR. IV 335), termenul obicinuit fiind picurar — şi (din •sârbo-croată) la Istro-români ((obăn), unde de obiceiu se zice pastir. Cuvântul a trecut (de la Tătari sau prin Români) şi la Ruteni (ăăban «păstor; bou», dobânyk «codobatură»), regional la Ruşi (co-bănU «cioban, păstor») şi la Poloni (czaban «păstor; un fel de dans; un fel de berbece», caban «un fel de berbece»), iar în Ardeal, de la noi, la Unguri (csobăn, csobăny «păstor de oi»). Nu e nevoie să considerăm, ca Hâsdeu (Etym. Magn. Rom. 2298), acest cuvânt ca un împrumut dinainte de venirea Turcilor, de la Turani (Pecenegi sau Cumani), ci marea lui răspândire pe teren românesc se explică prin traiishumanţa păstorilor de oi, mai ales a mocanilor. E posibil ca noi să-l fi primit de la Bulgari (cf. Weigand, Jahresber. XVI 222) şi dispariţia vechiului păcurar (păstrat încă în regiunile, nepetrolifere) să se datorească omonimiei cu păcurar, derivat din păcură (cf. D. C a r a c o s t e a, în MiUeilungen des rum. Insti-tuts an der Univ. Wien, 98 ş. u.). CIOBĂNAŞ s. m. ' ciobănÂU s. m. CIOBÂNCĂ S. f. CIOBĂNCUŢĂ S. f. A ciobăneâsă s. f. v. cioban2 . CIOBĂNEI/ S. m. ciobănesc, -eâscă adj. s! f. CIOBĂNEŞTE adv. CIOBĂNI vb. IVa CIOBĂNIE s. f. v. cioban1. CIOBĂNIE S. f, CIOBĂNIME S. f: CIOBĂNITĂ S. f. ciobăn6iu s. m. CIOBAN Os, -OÂSĂ adj. ciobÂr s. a. v. ciubăr. CIOBÂBCĂU s. m. Vagabond.— (Mold.) Cel care umblă prin locuri stăine s. care umblă noaptea, bătând cârciumele (şez. vn 178), vagabond, haimanâ. — Din ung. csavarg6 «vagabond, haimanâ». C. Lacea, Dacoromania IV 1557. ciOBÂBDÂC s. a. v. ciobârnac. v. cioban2. CIOBÂRLAC - 437 - CI OBOTĂRI.E CIOBÂRLÂC s. a. Louche. — Polonic, lingură mare cu care se ia mâncare din oală şi se pune în strachină, mai ales la praznice, ion cr. XV 26. — în partea dintâiu a cuvântului, avem, poate ung. cseber, cs6b6r «ciubăr, hârdău», sensul primitiv fiind «căuş cu care se scoteâ apa din ciubăr». Cf. ciobâ'rnac. CIOBABIiAN S. m. CIOBÂBIiĂNtflU S. m. CIOBÂBIiÂlT S. m. CIOBÂRIitilU S. m. v. cioban2, CIOBÂRNÂC s. a. 1°. Băton, perche. 2°. Auge. 1°. Par (lung), pârghie care se vâră prin urechile hârdăului s. pe sub toarta căldării, pentru a le duce de-a-părânga s. în spinare (cf. boceanu, GL.; H. IX 83; Şişeşti, Mehedinţi, com. N. IONESCU; BUCUŢA, R. v.); p. ext. prăjină, ciomag mare, gros, lung, fără măciulie, ion cr. ii 163. 2°. (Banat) Hârdău, 'ciubăr de 30 —80 litri, cu două urechi, cu gura strimtă şi fundul mai larg, pentru lăturile porcilor s. pentru murat varza. Cf. liuba-iana, m. 100—1; com ittu. [Şi: cioburnâc s. a. BOCEANU. GL.; ciobârncâc s. a. bucuţa, r. y.; ciobârn6c s. a. Com. n. ionescu; ciobârdâc s. a. ion cr. ii 163; ciomârdâr s. a. ib. || Derivat: (Banat) ciobârnăcâr(iu) s. m. = băţ mare cu măciucă la un capăt. Cf. liuba-iana, m. 113.] — în partea dintâiu a cuvântului, avem probabil ung. cseber, cs6bdr «ciubăr, hârdău» (cf. SCRIBAN, arh. a 1912, nr. 1), poate un csebemek (val6) «de ciubăr». Cf. ciobârlac. CIOBÂRNĂCÂR(HJ) S. m. 1 CIOBÂRNEÂC s. a. 1 v. cîobârnac. CIOBÂBISOC s. a. I CIOBI vb. IVa v. ciob. CioBijĂ s. f. v. ciublă. 1 cioboâtă s. f. v. ciobotă. CIOBITĂ s. f. 1°. Boite, bottine. 2°. (Sorte d’) amende.— (Mold.). 1°. încălţăminte (H. n 223), un fel de cizmă(BA-ronzi, l. i 159/9i i. iordan, l. m.) ţărănească' (cf. I. GOLESCU, c. I 182), mare, cum o poartă Saşii (cf. LB.) s. (pe alocuri) gheată (gorovei, CR.);cf. b o t-f o r i. Csobote — calceus. anon. car. Să fie toţi încălţaţi cu ciobâtele lor. maxim peLoponiseanul (a. 1699), ap. GCR. I 331 f3i. Celorlalţi cristiani este poprit să poarte straie verzi şi ciobote galbene. CANTEMIR, ap. TDRG. Tăutul Logofătul... n'au fost având mestii la nădragi, că, trăgăndu-i cibo-tele, numai cu colţunii au fost încălţat, let. ii 200/2,. Să încălţă cu ciboti largi. HERODOT 3o0/1s. Această ciubotă ai cusut-o tu. ib. 313/9. Galoşi = încălţăminte scurtă de-asupra cibotelor, acismi-lor. stamati. Inhlebă = a se încălţă cu ciuboate mari în care se pun obiele multe (Bogdăneşti, j. Suceava). ŞEZ. XXXI 11. Boţei = ciobote mici pentru copii ib. jX 35. # Fiecare ştie unde-l străvge cio-bota («gheata», în varianta muntenească). ZANNE, P. III 106. (în glumă) A umblă cu ciobote roşii= desculţ, ib. 111 110. Păralele îs cu cibote roşii = nu-s, îs scumpe. ION CR. iv 85. | (Mai de mult) Ciobo(a)lă cu dulamă = cizmă fără călcâiu, numai cu potcoavă şi cu o şuşăniţă de piele, njjyriită du-larnă, înlre talpă şi potcoavă. Cf. şez/ viii 22. Ciobote făcute de porunceală = comandafo pe măsură, la cismar (în opoziţie cu cele luate «de-a gata» din târg, de la prăvălii). Ciobote la rămpazus. la o talpă: cu o talpă, purtate adesea de uncheşi şi babe. Cf. ŞET. IX 33. Ciobote de sută = de târg, cusute cu maşina. Cf. ib. IX 34. Ciobote cu tu-reaică. | (Jur.) -f (Bani de) ciobote — amendă S; in-demnizare pentru alergătură, pentru ruptul ciobo-telor, cf. 2°. Cf. cuv. d. bătr. i 53, pamfile, i. C. 342. Să aibă a dare(a) acei 12 boi şi trei galbene de ciobote lui Necor[ă~] şi lu Ştefan (a. 1588), ap. CUV. D. Bătr. 1 51. , 2°. t (Jur. La plur.) Amendă ce trebuia să o plătească (celor ce îl aduceau) acela care erâ adus cu sila spre a fi judecat; indemnizare pentru alergătură (pentru ruptul ciobotelor); Cf. (bani de) ciobote, subt 1°. Proca se împacă cu răzeşii, se uită scârbele şi se decide a se plăti împreună ciubotele (a 1680). IORGA, S. D. VI. 91. Vom tri-mete de aicea neşli armaşi, de vor aduce cu ciobote şi vom pune în temniţă. BRĂESCU, M. 53. [Şi: cioboâtă, ciubâtă, ciuboâtă, cib6tă s. f. | Diminuti v e: cioboţioă, ci(u)boţică, cioboţeâ, ci(u)boţeâs. f. (cu plur. -ţele) = ciztnuliţă (CREANGĂ, gl.), gheată (ion cr. 11 240) femeească (alecsandri, t. 1736, 1752), cu gumilastic (şez. IX 35). Herşcu:... vacs pentru cibuţele. alecsandri, T. 19. Ce mai fustă de târg, şi ciuboţele cu călcâie nalte (poartă llinca)! nădejde, ap. TDRG. Să nu cumva să te duci numai c'o ciobotă sau cioboMc&. ion cr. ii 240. (Bot.) Ciuboţica-cucului s. f. = agliccl. PANŢU, PL., ION CR. III 176. Cf. H. X 534;— ciuboţica-ursnlui s. f. =plantă ierboasă (Cor-tusa Matthioli), cu frunzele rotunde şi’ cu florile purpurii.; creşte prin locuri umbroase şi umede. PANŢU, PL. Cf. H. II 11. (Augmentativ: ciobot6iu, ciubot6iu s. a; = ciobotă mare, diformă, urîtă. Nişte ciubotoaie Unse cu păcură. BOGDAN, ap. TDRG. INomen agentis: ciobotâr (ciubotar) s. m. = cizmar. CREANGĂ, GL., H. iii 4, (cu femininele) ciobotăriţă (ciubotăriţă) şi ciobolărcâsă = nevastă de ciobutar. Csobotar = sutor. anon. car. Ciobotariu. mardarie, L. Unul din cio-botâri... feace. DOSOFTEfCT, V. S. 75. Ciobotarii, croitorii, blănării, cărcimarii. LET. II 345/5. Ciubotarul care va vrea să se facă cavac ( = cavaf) să dea una ocă de ceară la praznic (a. 1766). URICARIUL, Xiv 3/26. Lei 10, de la starostele de cibotari ce lucrează sehtieni (= ciobote de piele de saftian) răşcanu, l. 16/3. Ciobotărilor şi cioro-garilor le prisosi mai mult, de să vărsă pe de-asupra. ESOP (a. 1812), ap. GCR- II 211/22. Văzut-ai vr'un ciubotar cu Ciubote bune? ZANNE, P. V 181; (cu diminutivul) ciobolărâş s. m. = (Entom, Bucov.) muscar. marian, ins. 58; (cu adjectivul) ciobo-tărâsc, -eâscă. DICŢ. (la fem., cor.) ciobofăreâscă = joc iute. pârvescu, i-i. | A b s t r a c t -1 o c a 1: ciobotărie, ci(u)botărie, s. f. = cizmărie (mes.eria şi prăvălia cizmarului). DICŢ. Aş face ciobote, dacă aş şti ciobotăria. alecsandri, ap. TDRG. S'a apucat iar de ciubotărie. ŞEZ. I 261 /30- Atelier de ciobotărie. TDRG. Breasla ciobotăriei. id. | V erb: (ad 2°) cioboli f vb. IVa = a amendă (cu amenda numită ciobote). Cf. TDRG. îmblă deşn-gubinarii.., de fac pradă şi-i bagă în fieră (pe săteni) şi-i ciobotesc (a. 1628), ap. TDRG ] — Cuvânt de origine turcească (cabata(n), trecut şi în limbile romanice apusene (ital. ciabatta, fr. savate, sp. zapata) şi pătruns la noi de la Ruşi (cobotu «gheată înallă femeiască, cu toc»), Ruleni (c6bit, genit. iobota «cizmă», cf. cibot jahresber. xvi 19) sau Poloni (czobot «cizmă»). CIOBOTÂR S. m. CIOBOTĂRÂŞ s. m, (Entom.) CIOBOTĂREÂSĂ S. f. CIOBOTARE8C, -EASC adj. CIOBOTĂRIE S. f. v. ciobotă. CIOBOTĂRIŢĂ - 438 — CIOC CIOBOTĂ-BIŢĂ S. f. CIOBOŢE S. f. CIOBOTÎ f vb. IVa CIOBOŢICĂ S. f. ciobotoiu s. m. v ciobotă. CIOBKE s. m.? (Sensul originar neclar, căci e atestat numai ca termen de comparaţie): Ce umbli aşă, ca un ciobre? = deşhămat, desmăţat, zdren-ţos (Gherla). Viciu, GL.’ — Cf. ung. csorba «gaură, ştirbitură; ştirb». ‘ C«o«i;i,kţ sl a. v. ciob. CiOC adj. invar. Granâ. — (Turcism; în compoziţii ; atestat'numai într’o poezie populară) Mare. La maidan, La1 cioc-m&i'dan, Pe drumul butucilor, La mdrmăntul Turcilor. PĂSCULESCU, L. p. 211. — Din turc. cok «mult», trecut şi în bulgăreşte (C0k). LACEA. cioc adv. Rien. — (După negaţiune) Nimic. Nu-ţi dau cioc odată = nimic odată (Criscior, în Munţii . Apuseni. Com. ŞT. paşca), absolut nimic. . — Cioc odată va fi fiind o expresie pleonastică, căci cioc pare a fi'ung. csak «odată, numai». CIOC interj. Interjection imitant le bruit des coups de marteau) Pan! — Interjecţiune imitativă pentru zgomotul produs de lovituri puternice şi repetate într’un obiect tare: ciocniluri la uşă, de ciocan, de sapă (DDRF.), de îmblăcii (Viciu, COL.), etc. Se loveâ lemnele unul. de altul şi tot făceă cioc! cioc! SBIERA, P. 170/2S. Odată face: cioc! în capul piţigoiului. RĂDULESCU-CODIN, T. Cioc, cioc, cioc! (Glin, glin, glin). — Cine e? — Îngerul. TEODORESCU, P. P. 197b. Făcu mâna otoboc Şi o apucă [moara] de scoc, Cu ioporu i dă cioc! cioc! Ş’o trânti iarăşi la loc. id. ib. 155b. | Adesea întrebuinţat ca predicat., înlocuind o formă a verbului «lovi», «izbi», «pocni».. O pune p’un tăietor şi... cioc! cu securea. RĂDULESCU-CODIN, î. j (înlocueşte substantivul) Bătaie. # Face din joc cioc, se zice de cei ce încep cu gluma şi sfârşesc cu cearta. ZANNE, p. iv 405. # A sta cioc po capul cuivâ = a sta ciocan (v, c.) vaida. || Repetat sau rimând cu boc (a) s. cu poc. Moşu’ cioc-boc, cioc-boc ( = lovi cu cazmaua), până dădii de buzele cazanului, delavrancea, S. 249/5. Stă apa ’n loc?— Ba vine. t-Ei, acum cioc-poc şi roata se ’nvărteşte. COŞBUC, F. 144/,0. Şi făcit cioc-boc. PĂSCULESCU, L. P. Dădură cioc-boc. id. ib. în pădure cior.a-boca, în târg hi-hohd, Şi acasă treapa-leapa. [Calul], GOROVEI, c. 37. Toată ziua, cioca-cioca; Vine seara, bocq-boca. [Toporul], ib. 367. Cioc-boc Gioi dimineaţa, Săcereli gala. VASILIU, C. 185. (în «numărători», la jocurile de copii) Ala bala, Portocala, Cioc, boc, Treci la loc. TEODORESCU, P. P. 194. [Şi: cidca interj., ci6ca-b6ca interj.: imită sunetul Imblăciilor. viciu, col., ci6e-boc, cidc-p6c.] —Onomatopee. Cf. cioc4, ciocan, ciocăni. CIOC s. a. (Ornit.) I. 1°. Bec. 2°. Gorgie,becqu6e. 3°.Museau de poisson. II. 1°. Pointe; proue;’ bec; mentonnet de la ranche; tete de la chaise â tailler; mâchoire des tenailles; touffe de plumes; pic, pointe de locher. 2°. Barbiche. I. 1°. Termen general pentru partea anterioară (lunguiaţă) a gurei pasărilor, numită pe alocuri s. pentru anumite păsări şi p (1) isc, clonţ, cio-clonţ, ciup, rost, clanţă, cioban ţ, f 1 i s c, p li s c; cf. b o t, c i o r t, flit, rât, tic, surlă, t e f 1 u, ţiu. Acvila cu crucea ’n cioc. URICARIUL, XXII 428/ii,. Vulturii... cei suri, al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe... ODOBESCU, III 16/4. Cum nit, săntem două pasări, Sub o straşină de stuf, Ciocîn cioc să stăm alături, într’un cuib numai de puf! eminescu, P. 298. Cucoşul... începea trânti cu ciocul în geamuri şi a zice: Cucurigu! CREANGĂ, P. 66/6. Nimereşte pe corb chiar în inimă, de scapă inelul din. clonţ (cioc). RETEGANUL, P. II I8/35. Pasăre galbenă ’n cioc, Bău mi-ai cântat de noroc! MÂNDRESCU, L. P. 19/23. îi încă cu ciacu’ galben (ca puii de pasăre) = prostuţ (Banat). zanne, P. IX 587 (cf. a aveâ caş la bot). | P. anal. în timpul când (căluşerii) îşi pregătesc hainele, au grijă să găsească o piele de iepure, din care trebue să facă ciocul. Acest cioc se face astfel: iau un cârlig de lemn pe care se înfăşoară şi se coase aceâ piele... pamfile, s. v. 71. || P. ext. (ca înfruntare, despre oameni) Gură; cf. bot (I 1°), fleoancă. (Sandu cătră Graur, fecior boieresc): Tacă-ţi ciocul! ALECSANDRI; T. 660. Cf. PAMFILE, J. II. (Ornit.) Cioc-gros s. m. = cireşar. MARIAN, O. I 416 (cf. bo t-gros). (Bot.) Ciocul-barzei (H. V 208, VII 480) s. cioc-de-barză (H. XI 95) = .a.) greghetin (Geranium pratense, germ. Storchschnabel) panţu, pl., Păcală, M. R. 20; b'.)=p 1 i s c u'l-c.u c o a r e i (Ero-dium cicutarium) panţu, PL.‘, numit şi. ciocul-co-corului (DDRF.), eioc-de-cocor (I. golescu c. I) s. ciof-de-cucoâră (= germ. .Kranichschna-b el barcianu). Ciocul-berzei e un trunchiu roşu, subţire şi întins pe pământ; face floare albă şi măruntă, iar fructul ca ciocul berzei. H. IX 122. | tiocul-paserii (H. XVII 227) = Delphinium ajacis (Sâncel, 1.;Blaj, Agârbiciu, j. Târnava-mare) BUL. GRĂD. BOT. v 58 = ciocui-cioarii (Spătac, jud. Alba inferioară), ib. | Ciocul-corbului: la nevoie se mănâncă, mai ales la munte, când se isprăvesc proviziunile de acasă. PĂCALĂ, M. R. 116. | Ciocul-raţei (atestat subt forma cicul-ră(iei) h. xvm 168. | Cieul-stârciilui = hemţişori (germ. Ritler-sporn). H. XVIII 267. 2°. P. ext. (Neobicinuit, diipă gură (II 2°b) 1 de apă, întrebuinţat la oameni) Cantitatea de lichid cât poate luâ o pasăre odată, cu ciocul, înghiţitură. Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă! ISPIRESCU, L. 223/„. 3°. P. anal. Botul ascuţit al unor peşti, precum e cega. Cf. F. r. atilÂ, p. 61. II. P. anal. 1°. Partea (anterioară şi) ascuţită s. lunguiaţă a unui obiect (care se aseamănă cu un cioc), cf. capăt, vârf. Cf. bot (II), Condurii sânt ca papucii, însă cu ciocuri de lemn la călcâie. I. golescu, c. I ,182. I Ciocul corăbiei (DICŢ.), lolcei (ANTIPA, P.), carinei (id. ib.). Vasele ciocul spre larguri îl au. COŞBUC, M. 105/,,. (Alessio) sări călare pe ciocul «Luisei» (nume de corabie) şi începio să tragă ancora afară. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. Ciocul leucei. damE, T. 11, | Ciocul crin-ţii — scocul crinţii, pe care se scurge janţul din caş (Bran, Muscel). Ciocul linului, pe unde curge vinul în curatoare. H. IV 152. Ciocul ibricului, «buza» prin care se toarnă din ibric. | Capul scâiinoaiei. damE, T. 88. | Gura cleştelui id. ib. 113. | Urechea undiţei s. a cârligelor s. a car-macelor s. a ostiilor, antipa, p. 126, 294, 295, 297, 305, 319. | La. plutire, unealta cu care se scot lemnele din apă, ci o c o ro i u (Vinerea, Hunie-doara. Com. ittu), cf. ţapină. | La încondeiarea ouălor, mic instrument cilindric, subţire, făcut din alamă, cu un fir de porc trecut prin lăuntru, ca să se poată «scrie» cu el, c o n d e i.u. Cf. muscel, 48. | (La pasări) M o.ţ de pene. marian, o. i 335. | Con ciul femeilor, păcală, m. r. 122. | Colţ. (de stâncă), ţiclău (Temeşeşti, Arad), Com. TITU. 2°. Spec. Barbă mică (giuolea-vAlsan, R. S.) şi ascuţită, lăsată să crească numai la bărbie, barbişon, ţăcălie. Un bătrân bondoc, cu CIOC. - 439 — CIOCAN mustăţi furate, lungi şi ~albe, cu cioc de general. .delavrancea, ap. TDRG. Musiata nu-ţi strică faţ(t. Nici barba nu te-'rnpresoară. Să te razi ca'n ververie. Să laşi cioc, Cum, stă bine: la voinic. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. :166; • - [Plur. ciocuri. || Şî: (Banat), cic s.; a- Viciu. GL,, com, ittu. || Diminutive: cio«ul6ţ s. a'. (Ad I 1°) Prepeliţa. prindeâ. câte o furnică,.., le-o firemiţeâ în bucăţele mici, şi ei; p.iC! pici ,pic! cu cioculcţele lor, o mâncau..,numai decât> BRĂ-tescu-voineşti; L. d. 88; (.ad II.) Cioculeţul leucei. DAMJ5, T: 11-cioetiţăs. f. (Ad I 1°) DDRF] — Ca şi alb. eok.cu acelaşi sens, substantivul-ctoo (care şe găseşte- cu aceeaşi formă. şi cu înţelesul de «ciocan» şi la Meglenoromâni) este, la origine, ono-matopea (cf. ci oc?) care imită loviturile repetate într’un obiect tare, aşa cum le face pasărea când ciuguleşte. Cf. cioacă, ciocan, ciocăni. cioc s> m. v. ciocoiu. CIOC s. m. Mais egrevâ. — La (plur.) Cioci — Cucuruz cules de pe cocean (Sălaj). Com.'A. bănuţi U. Cf. ci o că 1 ă u. CI6CA interj, v. cioc3. ^ CIOCĂ s. f. v. cioacă şi toc. t CI6C s. f. (Ornit.) v. ceucii. Cl6CA-BdCA interj, v. cioc8. CIOCĂÎ vb. IV Divorer (un cadavre)— (Banat. Despre câni) A mâncă [dintr’un hoit («ciocău»)]. H XVIII 145. Am văzut neşte câni ciocăind ( = mâncând) la un ciocău (= stârv), ib. — Pare a fi un derivat din ciocău. eiocĂiiliŞTE s. f. V. ciocălău. ClOCĂiiÂu s. m. 1°. Epi de mais (igrene). 2°. Queue de la tige de mais, restâe sur place apres la recolte. 3". Pomme de pin. 4°. Agaric vin&neux. 5°. Frânge: 6°. Nom d'une danse paysarme. 1°. (Mold.) Ştiulete de porumb cu boabe, s. mai adesea după ce a fost curăţat de boabe (CREANGĂ, GL. Cf- ŞEZ. V 57/13, GOROVEI, CR.), numit pe aiurea drugă (drugălău), coto-lan, cocean, chică, ciocan (11°). Cio-călăii se ard, iar cei de la seminceri se împrăştie pe drum, spre a fi mănoasă sămânţa, sau să nu facă tăciune. CREANGĂ, GL., cf. PAMFILE, A. 71 şi 88. S'au mirat; dar văzând grăun-.file... de care într'un ciocălău să pute numără piste 200 fire.... DRĂGHICI, R. 143/,,. Pănuşile de la desghiocatul ciocălăilnr ar fi foarte bune de întrebuinţat. I. IONESCU, c. 60.. Boabele de pe drugi {ciocălăi) sănt dese. id. M. 345. Păpuşoiul pen-silvanian dă pe un hlujan' pănă la 14 ciocălăi. id., ap. TDRG., cf. id. C. 60, M. 345. Câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahar din ciocălăi de cucuruzi, c.. NEGRUZZI, I 3. Lângă coşeriu, nişte curce dădeau clacă la ciocălăi. CONTEMPORANUL, v, voi. I 97. Să se spele bolnavul pe cap cu leşie de ciocălăi (coceni de porumb). GRIGORIU-RIGO, M. I 140. Cu leşia de ciucălăi se spală în cap pentru bube şi chelbe, leon, med. 55. [Furculiţe] cu mănunchi de ciocălău. sevastos, N. 292/37. Şi mai multe perini moi, hnplute cu ciucălăi. H. X 49. Le-asupra hârtie, în- mijloc praf şi dedesupt pârhaiţă [= Ciocălăul], şez. I 294. 2°. (Mai rar) Partea de jos a cotorului (Iiluja-nului, strujanului) cu rădăcina rămasă pe câmp, după ce s’a tăiat porumbul, corean, ciocan (12°), ciuclej, tulea n. DAMfi, T. 68. 3°. P. anal. Cucuruz de brad. DICŢ. 4°. (La plur.) Ciocălăi = ciupercă veninoasă. CHIRIŢESCU, GR. 248. 5°: (Transilv. de nord) Ciucalăw= cănac ( = ca-riaf, ciucure). Viciu, GL. 6?, (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc, sevastos, N. 281/26, H. _I 37, PAMFILE. J. IU 9. [Şi: (dial.) ciocălău s. a., (ad 1°) riucălău {ciu-călău) s. a. = partea care -rămâne când' luăm boabele de pe porumb (cardaş, c. .p.), ■ ştiulete de cucuruz cu grăunţe, (spre deosebire de cocean, care. e fără giăunţe. Frata, pe Câmpie, com-. V. bucOr), cf. CREANGĂ, GL...ŞEZ. V 57f13, MAT. folc.,1409, 1496, GOROVEI, CR. | Derivat.: ciocăiaişte, (ciucălâişte h. X 5, 154, 539, PAMFILE, A. 225.) s. f. = (ad 2°) loc unde au rămas cocenii de porumb în pământ (DAMfi, t. 63)^câm,p (lucrat H. x 5, 96, 130 154, 465 s. nelucrat H. X 260, 539) deschis, după strângerea strujfmilor (ION CR. IV 248), ţarină de păpuşoiu după tăiatul şi căratul ciocanilor (pamfile, A. 22â), cf. c i o-cănărie, ci o că nişte, c u că i şt e, c u co- lo i ş t e, mălăişte, mălăină, mălăi-ştină, porumbişte, păpuşoişte, cucuruz i ş t e, puişte, .tuleişte, t u 1 e a n ă, t u-1uzişte (CC. II-III 214, 220 — 221, unde se arată răspândirea cuvântului). Cf. H. VI 116. — .Cf. sârb. Sokov .«tâte de maîs 6grenâ» (CIHAC, II 53, Schuchardt, ZAtschriţt f. rom. Phil. XV 106), colita «ramus» (DR. Iii 834), ung. csuklâ «vârf de frunză» (Scriban, Arhiva, . a. 1912, nr. 11), bulg. cekutka «Maiskolben (ausgekornt)»'. Cf. c i o c5, c i o c a n, > c i o c â 11 ă u. CiOCÂu»Âw s. m. Jeune homme (de 17 â 18 ans). — (Maramureş) Fecior tânăr cam de 17—18 ani', bârlea, ap. DR. IV 813; cf. flăcăiandru, cătărigă. , . . CiOCAiifsîĂ s. f. (Bot.) Nom de fJeur. — (Ban.) Nume de floare. Frunză terde ciocalină, Vai de robia străină! HODOŞ, P. P. 221. CIOCÂI/TÂtt s. a. 1°. CheviUe ăe bois. 2°. Che-ville (qui relie Iş joug au timon du chariot). 3°. Outil (de laboureur). 1°. Cuiu, scurtătură de lemn (Măgurele, în Teleorman, com. olmazu), par micvârit în gard,, ca. să nu intre găinile (viciu, gl.). 2. S p e c. (Gorj, Valea Jiului, Ban., Munţii Apuseni) Cuiu de lrmn cu care se prinde jugul de proţap (Criscior, în Munţii Apuseni, com. P. NIŞCA), cuiul japiţei, care leagă jugul de cătuşă şi de proţapul carului, numit şi t i gli ci u. Cf. viciu, GL., dam£, T.12, CC. II-III, u. 144, 151, DDRF., com. N. ionescu, H. V 16, 152, IX 123. XVIII 306. Patru ciocâlteie duc un car cu fân. [Oaia], GOROVEI, C. 270. # (în glumă).Zamă de ciocăltău (Merişor, Valea'Jiului), viciu, gl. 3. P. ext. Unealtă, instrument (Sălagiu, vaida), cf. cin ie, (la plur.) halaturi (= unelte) de plu-gărie (Putna). H. XI 506, cf. V 123, IX 6, XVI 4. [Plur. -teie, prin Transilv. -tauă. vaida. || Şi: ciocâ!l6u (ciocâ!t6u DAMffi, T. 12) s. a. TDRG.; ciucultiu s. a. (Păclişa, Dej, Com. ittu); ciocâ!-t6iu s. m. H. XI 506; ciocâltiu s. a. = cuiul care trece prin japiţă şi proţap. I. IONESCU, M. 710; (+ ciocârti) ciocârteu s. a. (şi cu înţelesul: aşchie, bucată de lemn care sare la cioplit. DICŢ.).] — Din ung. csikoltâ idem. A. Scriban, Arhiva a. 1912, nr. 4. Cf. cioacă, cioc, ciocălău, ciocâlti (s. ciopârti). CIOCÂliTEIU S. m. ] ciocâi/tbu s. a. ] v' ciocÂiiTi vb. IV» v. ciopârti ClOCÂfcTÎU s. a. v. ciocâltăn. CIOCAN s. a. şi m. 1°. Marteau, brochoir, maillet. Pic, pioche. 2°. Casse-molles. 3°. Bagueite CIOCAN - 440 - CIOCAN {de zymbalon). 4°. Sorte de hallebarde. 5°. Heurloir. 6°. Came (du rnoulin ă foulon). 7°. Chevillette (de d6vidoir). 8°. Pârtie du m6tier â tisser. 9°. Men-tonnet‘{de loquet). 10°.. Chien (de fusil). 11°. Fpi de mais. 12°. Tige de mais rest6e sur place. 13. Trognon de chou. 14°. Pomme de pin. 15°. Pied ■de champignon. 10°. Petiie fiole (d’eau-de-vie). 17°. Mdrieau (Zygaena). 18°. Menibre viril. 1°. (S. a.) Instrument de fier (de oţel s. de lemn cf. maiu), cu coadă de lemn (mai rar de fier întreg), cu care batem; spec. cu care batem cuiele, ca să intre, cu care cosaşul îşi bate coasa, pietrarul sparge piatra (cf. f i s t ă u ), ocnaşul sarea, cu care faurul bate fierul (h. ii 30, 186, 207, cf. baros), potcovarul, pantofarul, etc. cuiele, dogarul cercurile, clopotarul toaca, cu care zidarul sparge zidul s. taie cărămida (cf. H. 146, 186, 204), morarul ferecă roata morii (cf.H.XVH 17), etc. Cf. COSTINESCU, DAMfi, T. 87, 103, 153, pamfile, J. I, I. C. 117, 141, 186, id. CRĂC. 25, ŞEZ. 149/i0, LIUBA-IANA, M. .125, 126, PĂCALĂ, M. R. 468. Cu tăietoarea şi cu eiocanulu spar-seră-o. coresi, PS. 196. Ciocanul şi Hăul. HE-RODOT, 28. Darie făceă o pildă [= medalie] de aur, cu ciocanul băiuiă. ib.. 384. O bălti, cu ciocane de plumb: DOSOFTEIU, V. S. 85. Ca trestia s’au socotit ciocănele. BIBLIA (1688) 381*>. Cu ciocane de fier au adus şalgăii de la ocnă, de l-au risipit [zidul]. LET.- iii Faurul... să-şi înfierbânteaze ciocânulu. MINEIUL (1776) 120Yi-S’au cheltuit pe unieltele... cele de săpat,. adecă pe sapă, şi pe lupală, şi pe ciocane. IORGA, S. D. XII 216. Puind dalta şi lovind cu ciocanul, să răşlue căte o bucată mare din piatră. DRĂGHICI, R. 54/2. Povestea-i a ciocanului ce cade pe Hău. eminescu, P. 121. Numai iaca întră şl Chirică ■pe uşă, cu un ciocan, c’o dallă şi c’o păreche de cleşti in mână. CREANGĂ,,P. 177j10. Am trei coase nevăzute, Cu ciocan de foc bătute. ALECSANDRI, P. P. 39/15. Luaţi toaca de-a stânga, Ciocanele de-a dreapta, Şi’n clopotniţă urcaţi,' Voi în toacă ca să-mi daţi. TEODORESCU, P. P. 42. Lucrat din ciocan — martelâ, repoussâ. DDRF. # Ciocanul fără gălăgie nici un lucru nu săvârşeşte. GOLESCU, ap. DDRF. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul (c. NE-GRUZZI, I 249) = fiecare îşi laudă opera sa s. lucrul sau. Azi mlădiţă de tuf an, Mâine coadă de ciocan, zanne, P. I 12. (A fi) între ciocan şi nicovală: în ma re strimtoare. Junele, văzăndu-. se pus între ciocan şi nicovală, nu puteâ face decât a 'îmbrăcă haina. FILIMON, ap. TDRG. A sta ciocan pe (g. în COSTINESCU) capul cuiva s. cuiva la cap (pamfile, j. I) = a stărui cu multă nerăbdare (într’una s. revenind mereu) pe lângă cineva pentru dobândirea unui lucru s. spre a-1 înduplecă la ceva (costinescu), a nu-i da cuivâ pace (LM.), a-i bate capul {cf. pamfile, J. 1), a-1 cicăli. Rău ciocan la capul mieu! pamfile, J. I. A sta ciocan (s. cioc) = a sta dus pe gânduri, mâhnit, indispus, cu capul lăsaţ pe piept (VAIDA), (despre vite) pătrunse de frig A(com. CORBU),cf. gogă. (în funcţiune atributivă) îngheţat ciocan = tare, îngheţat toacă, bocnă (Frătăuţii-vechi, în Bucov.) ion CR. V 152. J| Spec. Unealtă de săpat în pământ pietros s. cu rădăcini, chilo-viţă, chirlopan, cioancă, era cop an, gheunoiu, târnăcop, ţiu, ţercloiu (Co-nop, jud. Arad). Com. ITTU. Ciocan marcator ( =-- de «marcat»—de «însemnat», de «înfierat» — arborii din pădure sau buştenii) s. silvic = unealtă în formă unei securi mici, cu muchea ceva ieşită (lungă) şi toporiştea scurtă ; pe muche are un monogram s. alt semn, ca marcă; cu tăişul se ciopleşte o aşchie din tulpina arborelui care se marchează, apoi cu muchea, cf. fier, băl tac. Com. ITTU. Ciocan numiirâtăr s. revolver = rotilă de fier, cu numere, pentru numerotarea trunchiurilor; are în mijloc o coadă de lemn. Com. ittu. Cio-can-dc-plută, cu care se desprind lemnele care se opresc în cursul lor pe apă, cf. cioc4, cioco-roiu, ţapină. Cf. pamfile, i. c. 104. Ciocan de caldarâm = Spinţoir. pontbriant. 2°. (S. a.) P. anal. (Bucov.) Bucată de lemn fixată într’o coadă lungă, cu care se sfarmă bulgării, după grăpat. Cf. ION CR. V 152. 3°. S. a. (Ja plur.) Ciocane = cele două beţi-şoare cu care se lovesc coardele ţambalei. Cf. H. ii 120; cf. ciocănaş (I 1°), ciocănel. 4°. (învechit, s. a.) O armă, un fel de b ă 1-tac. Cf. LB. [Eghipt.enii] aveă'la cap coifuri... şi suliţă de corăbii şi ciocani ( = ciocane) mari. HE-RODOT, 388. 5°. (S. a. Braşov) Bucată de fier (în forma şarpelui) atârnată de poartă, în partea dinspre stradă, cu care se loveâ în poarta încuiată, spre a da de ştire celor dinăuntru că cineva cere să i se deschidă. Cf. POLIZU, COSTINESCU: 6°. (S. a., la piuă) Ciocane s. labe se numesc nişte pene înfipte în fusul s. grindeiul pe care-1 învârteşte roata de apă. damE, t. 168. Cf. PĂ* CALĂ, M. R. 464, com. ITTU. 7°. (S. a., la plur.) Ciocane == fusele vârtelniţei. DAMffi, T. 140. 8°. (S. a., la plur.) Ciocane = braţele războiului. PAMFILE, I. c. 271. 9°. (S. a. Dâmboviţa) Copilul uşii. Cf. DDRF. 10°. (S. a.) Cocoşul puştii (Vişag, j. Cluj), Com. ittu. 11°. (S. m.) Ştiulete de păpuşoiu cu boabele pe el (cf. DOINE, 286/» nota), dar mai ales curăţit de boabe, cocean, ci o călău (1°), drug’ c o-tolan. LM., TDRG., gorovei, cr„ pamfile, J. I, 1. C. 21, 429, PAMFILE-LUPESCU, CR., 25. Vitele mugeau de foame, în bătătură, căci paiele şi ciocanii se isprăviseră. SANDU-ALDEA, D. n. 233. Fata se împiedică într’un maldăr de ciocani. id. A. M. 138. Leşie cu cenuşă de ciocani, go-ROVEI, CR. 12°. (S. m.) Tulpina păpuşoiului rămasă în pământ după cules, ci o c ă 1 ă u (2“), hluj, h 1 u-jan, cocean, ciuclej, t u 1 e a n. damE, T. 63, COSTINESCU, JAHRESBER. IX 230, PAMFILE, J. I, com. AR. tomiac. Sătenii cari... n’au putut profită de perioadă secetoasă... a-şi culege porumbul şi tăiă ciocanii. GAZETA SĂTEANULUI, ap. TDRG. 13°. (S. m. Transilv., Munt.) Cocean de cu-rechiu (= varză), de pe care s’a tăiat căpătâna (Bouţariu). VICIU, GL. ' 14°.- (S. . m.) Cucuruz de brad. Cf. COD. SILV. 26. ' 15°. (S. m.) Tulpina bureţilor, conv: LIT. XLIV, voi. II 130. 16". (S. a.) Păhărel s. sticluţă cu gâtul strimt şi lunguieţ, din care se bea rachiul, servind şi ca măsură. Cf. ţoiu, ţuică, ţu i cu 1 i ţă.-Cf. GRI-GORIU-RIGO, M. 147, CIHAC, II 54, REV. CRIT. IV 142. După ce, ca iot omul, un ciocan de rachiu trag, O iau pe jos la drum iute. PANN, Ş. I 3/:2. După fiecare ceaşcă, bolnavul trebue să mai bea şi un ciocan zdravăn de ţuică. GRIGORIU-RIGO, M. 147. De cum însă apucă de bea numai un ciocan de rachiu, îşi pierdeă minţile. ISPIRESCU, ap. TDRG. Se duse în birt, să-şi stâmpere setea cu uh ciocan de răchie. CĂTANĂ, P.. II 42. Ciocan de horincă. T. BAPAHAGI, M. 17°. (S. m. Iht.) Un fel de peşte, cu capul lărgit in forma ciocanului (Zygaena malleus, geim. Hammerfisch). DICŢ. 18°. (S. m.) Membru viril. Cf. pamfile, J. II. [Plur. în unele sensuri ciocane, în altele ciocani. j Şi: (ad 11°, + cocean) eiocenn s. m. Trei grăunţe pe-un ciocean. DOINE, 286/0(reconstrucţie?) ciocui s. m. = ciocan de păpuşoiu. pompiliu, bih. 1007; CIOCANĂ — 441 - CIOCNlĂ ('Hr cincantin) ciocantin s. m. = păpuşoiu (Udeşti, în Bucov.). Com. A. tomiac.— (Cor.) cioeâna = numele unui danţ de căluceri. Cf. PAMFILE, S. V.- 56. (Adverb (formaţie incidentală): ciocăneşte = ca şi când ar bale cu ciocanul. Cântă cucii măru-leşte, Măruteşle, ciocăneşte, Neică calul potcoveşte. ŞEZ. I 287b/28. | Colectiv-local: (ad 12°) ciocănărie, eiocănişte s. f. = câmp de păpuşoiu de pe care s’a cules păpuşoiul şi s’au tăiat hlu-janii, prăşitură de porumb, cf. c i o c ă 1 ă i ş t e, c u-câişte, cucoloişte, mălăişte, mălăi-n ă, p o r u m b i ş t e, păpuşoişte, tuleişte, puişte, tulizişte. Cf. CC. II-III 214, PAMFILE, A. 50, 51, 225, I. C. 31, H. VI 30, XII 117, Dacă vitele vor pasce vr’o două săptămâni prin eiocănişti... gazeta săteanului, ap. TDRG.] — Din slav. (paleoslav. cekanu«malleus rostra-tus, ligo», rus. cekanu «masse d’armes, poinşon», bulg. isuk(an), cekan «marteau», sârb. cokanj «Slumpf, Stengel», şi cu sensul 16°, rut. cofeân, cukân «Keilhaue»), de unde şi n.-grec. xaoxavog, ung. csăkăvy, csokăny (şi cu înţelesul 4°), turc. cekan, idem. Cf. CIHAC, II 54, BERNEKER, SL, WB. 159, SZINNYEI, 259. în înţelesurile 11°—12°; confundat, ca şi în bulgăreşte (Sokan şi kocan) şi în sârbeşte (cf. DR. III 834), cu cocean (înţeles ca o formă metatezaţă). Cf. cioc4, cioacă, cocean, cio.căni, ciocancă, ciocănel, ciocănaş, ciocănea. Cf. DR. m 380, 834. ciocanĂ s. f. (Cor.) v. ciocan. ciocănar s. m. v. ciocănaş. ciocănărie s. f. v. ciocan. CIOCĂNĂS s. a. şi m. 1. 1°. Martelet. Baguetle de tambour. ‘Marteau de piano. 2°. (Bot.) Capucine. Pied d'alouette. II. 1°. Mineur (de saline). 2°. Raballeur. I. 1°. (S. a.) Ciocan mic, ciocănel, Ciocănaş de zidar (H. IX 202), de potcovar (DDRF), de bătut coasa, etc. (JAHRESBER, XIX 47). Ciocănaş cu douăborte, unde-l bagi? (Nasul). GOROVEI, C. 236, cf. sbiera, p. 320/4i- | Băţul cu care se bate toba (stamati, ap. TDRG), ciocănel. | Spec. Bucată mică de lemn îmbrăcată în postav, care, atunci când apăsăm pe clapa unui pian, se ridică şi, căzând, bate ca un ciocan mic pe coarda întinsă. |MAnat.) Osul în formă de ciocan din urechea medie. iTDRG. 2". (S. m. plur. Bot.) Ciocănaşi = condurul-Doamnei (Tropaeolum majus), plantă ornamentală, care se răspândeşte tot mai mult pe la sate (Sălciua, jud. Turda), ciocănăţei. bulet. GRăd. BOT. V ,69. | Ciocănaş = surguci (Del-phinium Ajacis) (Turda-nonă, jud. Turda), ib. 58. II. 1. (S. m.) Lucrător liber, care sparge cu ciocanul şi scoate sare, în. ocnele de sare. (Cf. ciocăni 1°). Au poruncit vodă să meargă Turcii cu salahori şi cu ciocănaşii ocnei din Măglaş, să strice, o par.te de zidurile mănăstirilor, dionisie eclesiarhUL, 176/4S. Erau înţeleşi cm ciocănaşii, ca de-acolo să pornească să răscoale Ploieştii. GHICA, S. 709. 2°. Gonaciu (3°), la vânătoare. H. XII 29. [Şi: (ad II 1° + ocnaş) ciocnâş s. m. DDRF. || Cu alt sufix: (ad ii 1°) ciocănar s. m. O baniţă de sare... se plăteşte cu 10 parale, din cari 8 se dau ciocănarului şi 2 sărarului. 1. IONESCU, P. 3.6.] ■ ■ — Derivat ad I din ciocan, prin suf. dim. -aş şi ad îi din ciocăni, cu suf. nom. agent. -aş. CIOCĂNĂT'EI s. m. (Bot.). Capucine (Tropaeolum majus).. — (Bogdana, jud. Sălaj) Con-durul-Doamnei, ciocănaş (I 2) BULET. GRĂD. BOT. V 69. . — Derivat din ciocan, cu un suf. extras dir numiri de plante ca bozătel, cornăţel etc. , CIOCĂnAtoâre s. f. (Ornit.) v. ciocăhitoare. CIOCĂNCĂ s. f. Croc, grappin, pic. — Par de lemn cu cârlig la capăt, cu care se împing lemnele plutitoare, cârlig, ţ ă p o i u, h ă u c, c i o c4s ciocoroiu, clasibocru, ţăpuşă, ţapină. Com. ITTU. [Plur. -cance şi -cănci id.] — Pare a fi o contaminare între cioacă1 (2°) şi cance (cange, cu plur. cănci, căngi). CIOCĂNDIE s. f. Jouet. — Jucărie (Bouţariu, 1. Haţeg), viciu, gl. CIOCĂNEA s. f. (Ornit.) Bicasse (Scolopax rusticola) — Sitar, cihac, ii 54. Cf. marian, o. II 299, DOMBROWSKI, 328, — Numele i s’a dat pasării de sigur după ciocul ei lung, deşi formaţia cuvântului (de la ciocăni) nu e tocmai clară. Cf. şi sârb. coketa, idem (din ital. ciocchetta «bucheţel»?). CiOCĂNEĂiiĂ s. f. v. ciocăni. . CIOCĂNEJj s. a. 1°. Martelet. Baguette de tambour. Marteau de piano. 2°. Poulie. 3°. Petite fiole d’eau-de-vie. 4°. Broderie des chemises de pay-sannes. 5°. Danse paysanne. 1°. Ciocan (1°) mic, ciocănaş; spec. ciocan mic cu care se bate toba, toaca s. coasa (h. xvii 17), care loveşte coardele pianului, ale ţambalului, care se întrebuinţează la împletirea găitanului, a' ceaprazurilor (POLIZU) s. a. covoarelor, cu care lucreaz-î fierarul (H. IV 157, XVI 11)etc. Ciocănelul, mardarie, L. 358. Am un ciocănel cu două găurele ( = Nasul). GOROVEI, c. 236. || De-a-ciocănelul e numele unui joc de popii. i-r. xvi 31. 2°. (Ţes.) S c r i p e t e, care ridică şi Iasă iţele. H. IX 124. 3°. Păhărel s. sticluţă (de rachiu), pontbriant. Cf. ciocan (16°), ţuică, ţuiculiţă, ţ o i u. 4°. Flori cusute pe pieptul iei ţărăneşti (Sălişte, Sibiiu, com. A-. banciu) s. dealungul mânecii, de un deget de lat (păcală, m. R. 1321, deosebite de altiţe (VICIU, GL.). Să-mi pui ciocănelele largi. VICIU, GL. 5°. (Cor.) Nume de danţ ţărănesc, pamfile, J. II. — Derivat din ciocan, prin suf. dim. -el. ciocăneşte adv. v. ciocan. CIOCĂNI vb. IVfa) 1°. Donner des coups de marteau, marteler. 2°. Frapper, choguer, heurter. Percuter. 3°. Cogner, batire. 4°. Trinquer. 5°. Be-queler. Craqueter. 6°. Gronder, imporluner. 1°. Trans. şi absol. A lovi, a bate, a lucră ceva cu ciocanul (1°), a sparge (pietre, sare) cu ciocanul (cf. ciocănaş I 1“); p. ext. a bate cu alt obiect tare, făcând zgomot, cf. bocăni. DICŢ. La mânzi... cănd şi cănd le trebue... ciocănite copilele. ECONOMIA, 77. Iar pe marginea drumului, din cănd în cănd, dă de pietrarii care ciocănesc din zori de zi. slavici, n. i 29; Ci-c căneşte, bocăneşte. PĂSCULESCU, L. P. 54, cf. 27. |S Fig. Bun ciocan te-a ciocănit, Că frumos te-a potrivit! pann, P. V. I 4. 2°. P. anal. (trans. şi absol.) A bate de repeţite ori cu degetul într’un obiect, spre a-i agită conţinutul s. spre a-1 cercâ cum sună; spec. la uşă s. fereastră, cerând intrare s. spre a atrage luarea aminte a celor dinăuntru (cf. bocăni, tocăni); (Med. pop.) apercutâ, a u-scultâ. Dacă barometrul cade, adică ciocănin-du-l puţin cu vârful degetului, dătculescu, ap. TDRG. (Doctorul?) mi-l ciocăni şi pe faţă şi pe CIOCĂtflŞTE — 442 — CIOCÂRLAN dos. URECHE, ap. id. M’apropiaiu de fereastră, privind, şi ciocăniiu uşor cu două degete: DUNĂ-REANU, CH. 116. Ciocăni în poarţă._ ŞEZ. IX .70. Caută pe care-i copt, t»t ciocănind cu degetul în cap pe fiecare [bostan] ib, II 61 /19. Tine-ţi băr-băţelul bine, Că vine seara la. mine Şi ciocăne la fereastră. MAT. FOLC 278. La uşă se duceă Şi’n uşă ciocăncâ şi bocăneâ: El... întrebă: Cine ciocăne şi bocăne la uşa mea? ŞEZ. IV 155/.,2. 39.. Trans. şi intrans. (construit cu las. î n) A lovi în cevâ cu scopul de a sparge, s. în cinevâ spre a-i cauză.dureri, a buchisi, a bate (LB.), cf. tocă. Mai dete şl el în noi, mai şi noi în el, ciocănirăm şi-i luarăm prinşi câteva mii ăe şălvaragii... şi-i zgăţuirim pe Turc, până-l făcurăm, de strigă: aman!. JIPESCU, O. 139. L-a niustral, l-a ocărit, ba chiar zice-se că l-a şi ciocănit, dar de geaba! pamfile, VĂZD. 54. Ia to-poru’, se închină leacului de trei ori, şi se apucă să ciocăne cu ţăişu’ tojiorului în eăpistere, peste muguH. şez. IV 152/,0. 4°. Trans. A Jovî încetişor paharele (lâmasă), închinând în sănătatea cuiva, a ciocni (paharele). Cf. c i o c ă n i t. 5°. (Despre pasări, trans.- şi absol., construit une-ori cu prep. în) A lovi mereu cu ciocul, cf. ciuguli; (despre barză) a :clănţăni (lovind în-tr’una una de alia cele două părţi ale .ciocului ei),, cf.. tocâ, tocăni. Duşmanu’, străinu’ te ciocăne'n cap, ca ciorile. JIPESCU, O. 126. Când, vin vrăbii şi ciocănesc la fereastră, arală vreme grea. ŞEZ. I 152/2,. O zis Prea-Curata .Că i-am furat vaca, Şi i-am dat vacă,... Şi o raţă creaţă, Cu aripele păbăiâ, Şi clonpul ciocăneă. [Moara], GOROVEI, C. 230. 6°. Fig. (trans.) A certă mereu, a sta cu gura pe.cineva, a plictisi cu diferite cereri, a ci-.căli, a pisă, t o c ă (cuivâ la cap), tocăni.. Cf. COSTINESCU. In toate zilele. îl ciocănesc, fără să-l pot faoe a înţelege cevă. LM. După ce-l mai ciocăni muierea o toană, puse în gând să-i facă voia. DDRF. Ciocănesc capul cuiva = îi stau ciocan pe cap, îi bat capul, pamfile, c. [Pers. 3 sing. ind. şi conj. prez. ciocăneşte şi ciocăne. | Şi: cioneăni vb. IVa = a bate toaca (Straja Bucov.). Com. AR. tomiac. || A d j e c t i v e : • ciocănit (cu negativul neciocănit), -ă = în care s’a bătut de repeţite ori, care a fost lucrat s. turtit cu ciocanul; alterat prin dese loviri şi priri uzare. Nu are. un singur leu în fundul unei buzunar, măcar o monedă turtită, ciocănită şi scoasă din uz. C. PETRESCU, C. V. 129. Fier ciocănit = germ. Schmiedeeisen. BARCIANU; — ciocănit6r, -toăro adj. <= care ciocăneşte. | Abstracte: ciocănîre s. f.;— ciocănit s. a. (Ad 4°) In sunetul cobzei şi viorei, în ciocănilul paharelor şi urarea nuntaşilor, trece această noapte a nunţii. ŞEZ. I 223/n- Am auzH un ciocănit uşor în fereastră. Copiii se bucură auzind ciocănitul berzei; —cioi'ănitură (plur. -turi), s. f., ciocăneâlă (plur. -nele şi' -ne/t) = zgomot produs de lovituri de ciocan, de bătaia cu degetul, la uşă s. la fereastră, etc. Auzi la uşa din afară o mică ciocănitură, ce păreâ a fi bătaie de om. GANE, ap. TDRG. Copiii, auzind bbnlănitura şi ciocănitură aceasta, credeă într’adevăr că acolo se află tata lor, făcând lemne. sbiera, P. 170 72B. Făt-frumos... porni; câncl, auzi o ciocănitură groaznică, ispirescu, L- 4/„.] — Derivat din ciocan. Cf. ciocni. ciocănîşte s. î. v. ciocan. CIOCĂNITĂ s. f. Mulot. — (Banat) Specie de şoareci mari de câmp. H. XVIII 139. Cl. gherla n, ch i ţ o r a n. . CIOCĂNITOARB s. f. 1°. Pic (Ficus)." 2°. Crecelle. 3°. Mitrailleuşe. , ■ . ss .1°. (Ornit.) Pasăre din ordinul agăţătoarelor, cu ciocul drept, cu care bate în scoarţa arborilor, spre a prinde insecte; ghio noa’i e, căţărătoare, v e r d a i e. Cf. marian, o. i 73 ş. u.* LB., ECONOMIA; 201, GOROVEI, CR.; H. IX 122. In liniştea codrului, auzi apoi desluşit bătaia rară, răsunătoare, ă unei ciocănitori nevăzute. - sadoveanu, SĂM. V 1005. Bate împrejurul cuibului ciocănitoarei. pamfile, COM. 61. Ciocănitoare ouăloare Scoate ochii cui e ’n picioare, marian, O. 1-80. II Specii (cf. MARIAN, O. I 74 ş. u. DOMBROWSKI, 320 ş. u.): ciocănitoare-neaş'ră s. -cu-cârpă s. -cucuiată = ■ picus marlius; ciocăni-toare-pestriţă s. -roşie = picus maior; cioeăni-toare-pestriţă-mijlocie = picus medius; ciocănitoare-[>estriţă-mică = picus minor; ciocănitoare-verde = picus viridis; ciocănitoare-sură s. vânătă s. -albăstrie = picus canus; ciocăniioare-galbenă= bărbătuşul ciocănitoarei sure. Ciocânitoan>-mică= scorţar. 2°. Instrument care ciocăneşte (imitând «ciocănitul» berzei) «Brezaia» însemnează un fel de cio-căniloare de lemn. H. II 286. 3°. S.p e c. (Pop ; numită astfel după răpăitul pe care îl face) Mitralieră.’ [Plur. -toare, mai rar -iori. | Şi: (ad 1°) ciocă^ nătoâre s. f. COSTINESCU, H. X 152, 187,- XII '301.] — Substantivul verbal (derivat cu suf, -itoare) din ciocăni. Cf. sard. (logudorez) loccadordza, idem (propriu «tocătoare»), . . CIOCANTÎX s. m. v. ciocan. ciocarâpă s. f. (Bot.) v. ceacaribă. , , ciocărÂTI s. a. Gros os.— (Sălişte, Răşinari, Sibiiu) Os mare, ciolan, hodolan. Cf. com. A. BANCIU, VICIU, GL., PĂCALĂ, M. R. 138. — Pare a fi un derivat în -ău din sârb. bulg. cokur (bulg. şi 5ekur, £ekor) «nod în copac, cracă». Cf. c i o co r o i u. ciocÂkc s. a. (Ţes.) v. cicărâc. CIOCARIBĂ s. f. (Bot.) v. ceacaribă. . CIOCÂRLAN s. m. I. 1°. Alouette hupp6e(Alauda cristata). ,2°. Alouette (mâle). II. 1°. Homme hautain. 2°. Danse paysanne. 3°. Fauctlle (Coronilla varia): I. (Ornit.). 1°. (Bucov.) Pasăre, ca o vrabie mai mare, care nu se duce nici iarna de la noi şi are un moţ în vârful capului, din care cauză se mai numeşte şi ciocârlanrcucuiat s, moţat, marian, O/ I 334 ş. u. Cf. c i o c 1 o i u, c i o c 1 u ţ. 2°. (în unele regiuni) Masculul ciocârliei, leon MED. 85, MARIAN, O. I 334, ŞEZ. V 57/4. Ciocârlanul şi ciocârlia îşi fac cuibul lor în ţarine, subt brazde, printre iarbă. TDRG. Şi atunci numai iaca un ciocârlan şchiop se. vede viind, căt ce puteă. creangă, A. 93/4. Vremea se va strică, dacă... ciocârlanii vor ţârăi pe lângă casă, se vor izbi în, fereastră sau vor \ipă pe sus. PAMFILE, VĂZD. 6. Ciocârlan cu pălărie... doine, 131/,». [Despre] vântul turbat [poporul] crede că stă de-asupra tuturor vânturilor, la care numai ciocârlanul ajungând, pică mort şi cănii, mâncăndu-l, turbează. H. IV 68. Ciocârlan moţat Strigă noaptea ’n sat. [Puţul cu cumpănă]. TEODORESCU, p. p. 241b. Te-ai prins, ca ciocârlanul, în laţ, se zi,ce când vrei să scapi de cineva şi nu poţi. zanne, P. IX 588. A se cucuiă, ca vn ciocârlan = a se mândri, a se fuduli, id. ib. I 407. E ciocârlan (de beat) s. e besit cum e ciocârlanul (aluzie la zborul lui învârtit) = e beat rău. marian, o. I 353. A prins ciocârlanul de coadă = s’a îmbătat, id. na. 307. II, 1°. P. aii al.-Om mândru, fudul. De-aş pu- CIOCÂRLĂNIŢĂ - 443 - CIOCHEIE teă să-l zmulg de pene pe ciocârlanul ist de pro-, prieţar nou! alecsandri, t. 258, 2°. (Cor., prin asemănarea cu zborul săltat al pasării, cf. ciocârlie 2°) Un. dans ţărănesc. Cf. sevastos, n. 281/„, h. v 434, pamfile. j. -iii, com. Ar. tomiac. 3°. (Bot., Mehedinţi) C o ro n i ş t e (panţu, pl.), plantă cu floare deschisă, numită şl turcaban (H. IX 436, cf. V 208, 279, IX 509). [Femininul: (ad I 2°) ciocârlăniţă s. f. (Bucov.). MARIAN, .O. I 335.] — Ca şi ciocârlie1, şi probabil şi sinonimul cio-cloiu, cuvântul ciocârlan e de origine onomatopeică, cf. sârb. âevrljuga (Sevrljuga) «alouette», ivrljak «sturnus» (CIHAC, II 54), rut. tuhUrlil; Sukurdell «alauda arborea şi cristata», numiri care imită — ca şi chiuchiuroiu — cântecul pasării. ' Cuvântul românesc ar puteâ fi înrudit .şi cu ital. ciocfcjo «beat» (răspândit în multe regiuni din Italia), şi el de origine onomatopeică, la qare. s’a adăogat elementul imitativ rl, care simbolizează o mişcare rotativă, o învârtire (cf. sfârlă, en'gl. whirl, ital. ciurlo «beat», cf. L. Spitzer, ArÂivum roma-hicumXII ISO). îritr’adevăr, ciocârlanul, din cauza zborului său învârtit, face impresia de beat. Onomasticul sârbesc Gokrljan este de origine româneasca (Ciocârlan este şi la noi un nume de familie cunoscut, la început, probabil, poreclă, cf. sensul II 1°). CIOCÂKIiĂNÎţĂ s. f. (Ornit.) v. ciocârlan. CIOCÂkIjÂt ţ s. m. sing. (Comerc.) (Iiltoffe) $cariate. — (Păstrat numai în cântece vechi) Stofă de coloare stacojie. Dar cu ce e îmbrăcal? —- Cu şalvari de ciocârlat, Cum se poartă la ’inpăral: TEODORESCU, P. P. 640, Cf. MAT) FOLC. .1076, 1077. [Şi: (Mold.) şocârlât s. m. sing. şăineanu, d. u.; — ciorcălâtă s. f. Cu şalvari de ciorcălată (scris despărţit: ciorcă lală). alecsandri, p. p. 105/,.]. — Din ung. sakarlât (= Scharlach(rot), ital. scarlalto «stacojiu»), şăineanu, d. U. CIOCÂkIjJLu s. a. 1°. Colllne, montagne. 2°. Manne d’osier. 1°. Deal, munte. H. XVII 7. — Cf. cioacă. 2°. PătuJaş de nuiele împletite, răzlogit pe o roată de car şi lărgit din ce în ce. ION cr. V 374. CIOCÂRI/eţ s. m. (Ornit.). Bâque-bois (Sitta europasa). — Scorţar. cihac, II 54, marian, O. II 153.—-Cf. .cioc*, ciocârlie, ciocârlan. ciocÂniiÎE s. f. I. 1°. Alouette {Alauda). 2°. Air populaire imitant le chanţ de l’alouette (sur le violon et surtout la flute de Pan). Danse paysanne. 1°. (Ornit.) Pasăre cântătoare, de mai multe soiuri (cf. şi ci o cl o i u, chiuchiuroiu). Cea mai cunoscută e Alauda arvensis care, cum se desprimăvărează, începe să cânte; înălţându-se foarte sus în văzduh, cu un zbor săltat, făcând impresia că pasărea se învârteşte în aer. Se mai numeşte şi cioeârlie-de-câmp s. -de-ţarină s. -de-vânt. | Alt soiu, care petrece mai mult prin păduri şi munţi, se numeşte, în Bucov., ciocârlie-de-munto s. -de-pădure s. -mică s. -flucrătoare (Otocoris alpestris s. penicillala s. alauda arborea). Cf. MARIAN, O. I 331 ş. u„ LB., DDRF., DOM-BROWSKI, 317-8. | Alte specii: ciocârlie-cucuiată s. -moţată. | în unele părţi, ciocârlie se numeşte numai femela acestor specii de pasări, al căror bărbătuş se numeşte ciocârlan. DICŢ., şez. V 57/4, MARIAN, O. I 334, PAMFILE, CER. 42 Ş. u. | Ea cântă dulce, ca ciocâilia. ALECSANDRI, P. I 20. Pe ceruri limpezi... pluteşte-o ciocârlie. EMI- NESCU, P. .189. Duce-v’aţi învărlindu-vă, ca ciocârlia! CREANGĂ, A. 115/,,. Dacă iarna stă ciocârlia pe câmp, pitulată la pământ, va fi moină. PAMFILE, VĂZD. 65. Când ciocârliile cântă vrăjmaş, are să bată vânt. ŞEZ. IV 119. Ciocârlia cănd va cântâ şi se va sul mult în sus, se vorbeşte că oamenii sigur vor ieşi la arat. H. iii 16. Cânii şi mâţele turbă, cănd mănâncă ciocârlii moarte, care, în zborul lor, urcându-se până la «vântul cel rău şi turbat», turbă şi ele şi mor, căzând pe pământ, şez. III 205/12. Ciocârlia se dă peste cap. TEODORESCU, P.. P. 380. # .Ciocârlia ne prevesteşte primăuara şi rândunica vara: fetele de copile fac bucuria părinţilor, zanne, p. IX 588i 2°. Cântec imitând (prin note prelungi şi ascuţite, de vioară şi mai ales de naiu) 'cântecul'ciocârliei. | (Cor.) (P. ana 1. cu zborul săltat al pa-sarii, cf. c i o câ r 1 a n II 2°, sau după numele cântecului ce-l însoţeşte) Numele unui danţ ţărănesc. Cf. SEVASTOS, N. 281/27, h. x 87, 436, pamfile, J. III, ION CR. I 155, PĂRVESCU, II. 12. [Diminutiv: ciocârliţă s. f. (Ad I 1°) Nu eşti... nici porumbiţă, Nici mierlă, nici ciocârliţă. MAT. FOLC. I 310. | Masculul: ciocâr'.6iu s. m. marian, o. i 334 şi ciocârlan s. m. s. v.] — Pentru etimologie, cf. ciocârlan. Ciocârlie este, probabil, un adjectiv substantivat. La început se va fi zis pasăre ciocârlie = -pasăre cu zborul învârtit, beată. CIOCÂRLIE s. f. 1°. Pârtie du gouvernail du radeau. 2°. Cep de la charrue. 1°. (La plută) Nui.â cu - gânj la un capăt, pe care plutaşii o anină în cuiele de la cârmă, spre a opri pluta (şez. II 23b/„), iapă, ţenchiu de legat pluta la mal (ib. iii 16/aa, V 57/J. Cf. ciu- PALĂ, PL. 2°. (Ţara-Oltului, în Transilv.) Cuiul gros de lemn ce se bagă printre crăcii plugului, ca să prindă potângul care leagă plugul de dricul dinainte, popă, cf. ciocâlte’u. ţara oltului, iii, n-rele 17-8. Cf. BREBENEI^ GR., H. XVII 425, 445. — Pare a fi derivat — cu acelaşi sufix ca în codârlă din coadă (cf. DR. III 832) —■ din cioacă. ClOCÂRliÎE s. f. Cep de vigne. — Viţă de vie tăiată şi pusă în pământ spre a prinde rădăcină. şăineanu, d. u., cf, H. xii 169; cf. butaş. — Din sârb. cokrlja «viţă». CIOCÂRI/ÎTĂ s. f. (Ornit.) "1 . „ - . ^ i v. ciocârlie1. Ci0CARii0itr s. m. (Ornit.) ) ciocÂrt s. m. (Bot.) ciocârtâş s. m. . „ .. . v. ciopârti. CIOCAKTAtTRI S. f. plur. - CIOCÂRŢEIi S. m. (Bot.) cioc arte U s. a. v. ciocâltău. CIOCÂRTÎ vb. IVa v. ciopârti. CIOCĂU s. a. Cadavre. — (Banat) Stârv. H. xvni 145. — Cf. ci o căi. CIOC-BOC interj, v. cioc3. CIOC (-CIOÂ)! interj, v. cică. CioCE s. m. v. cioci. cioceăn s. m. v. ciocan. ci6c-«r6s s. m. (Ornit). v. cioc4 şi bot-gros. ciocheie s. f. v. ciochie. CIOCHELCEIE - 444 - CIOCLETE CiocheicbIe s. .f. Sonte de mets. — Un fel mâncare (nedefinită). H, xviii 26r Cf. c i o c â 11 ă u. CIOCHIE s. f. 1°. TJlinet.' TSle de la chaise â tailler. 2°. Pârtie du chariot, de la charrue, du miHier â tisser. 3°. Morceau d’agneau ou de brebis roti â la broche. 4°. Arţon. 1°. (Dog.) Ciocan de lemn care serveşle la pusul cercurilor la hute (Buzău, Com. ŞT. popescu), numit şi bă ţie, păpuşă (damE, t. 87, fig. 12); cf. maiu. | C a p u 1 (căpăţâna, c 1 o-banţul, ciocul, broasca, ceacâia) părţii mobile, în forma de ciocan mare, a scăunoaiei dogarului. 2°. Ciochie, pl. ciocMi = parte a căruţii (H. XI 283, 350). Colţurile ridicate ale scaunului dinapoi se numesc în Oltenia ciochei. DAME, T. 9 | Ciochia = parte a plugului. H. XI 117. | Caraftele vata-lelor. şăineanu, D. U. 3°. Bucată din miel s. din oaie care se găteşte frigându-se pe frigarea de ciochie. Cf. păcală, M. R, 115, 403 (fig. 9). 4°. (Mehedinţi) Partea dinainte şi dinapoi a unei şele ţărăneşti. N. REV. R. XI v 345. Cf. ciochină. [Şi: ciochfcie s. f.;—■ cechie s. f. = briceag. BUCUŢA, ,R. V.] — Penţru etimologie, cf. pe de o parte ceacâie (care este bulg. celdja «briceag»), pe de alta cioacă şi ciochină. ■ CIOCHINĂ s. f. 1°. Troussequin. Courroie du porte-manteau, trousse. 3°. Crochet de montagnard. 3°. Cheville du pied. 1°. Capătul dindărăt al şelei (având une-ori forma unei furci) de care se poate atârnă traista, dăsagii, cântarul, etc. cf. oblânc (cf. damE, t. 50, giuglea-vAlsan, R. S.),. nasturele şelei (Mehedinţi, com. strâmbulescu), bot de şeacăzăcea-scă (chiriţescu, GR.); p. r e s t r. cureluşa dinapoia şelei (costinescu, ŞIO., TDRG.); p. anal; cureâ la harnaşament în oştire (pamfile, C. ţ.). Ciochina, 15 bani una (a. 1791) ap. ŞIO. Pe calul cel tătărescla ciochine legând... STAMATI, ib. Puse două pistoale la brâu şi alte două la ciochina şelei. FILIMON, C. II 646. Ai să-ţi rupi ciochinele umblând, şi tot n'ai să găseşti slugă cum cau li d-la. CREANGĂ, p. 202/55. El cârlanul şi-l luă, La ciochine şi-l legă, Şi cu roibul iar plecă. ALECSANDRI, P. p. 8S/2. Şi plecă din stănă'n stână, Cu cântarul la ciochină. TEODORESCU, P. P. 514&. Căpăţâna că i-o luâ, La tâlchie-o atârnă: Da c’o buză la ciochină Şi cu alta prin ţărână. GIUGLEA-VALSAN, R. s. 115. Cu desagii cu pâine Şi cu plosca la ciochină. MAT. FOLC. I 371. # Dobândă [ = pradă] multă (s. mare C. NEGRUZZI, I 249) rupe ciochinile. pann, p. v. II 8'0. A pune (s. a legâ s. a atârnă s. a spânznrâ) cevâ la ciochină (s. la ciochine) = a da uitării, a nu se mai ocupă de ceva, a părăsi cevâ, (cf., cu acelaşi sens, germ. an den Na gel hăngen). Cf. golescu, ap. zanne, P. III 110-1, DltŢ. Vameşul pusese cartea domnească la ciochină şi nu vrea să dea călugăraşilor ce li se cădeă. ODOBESCU, 1 437. 2°. Cârligul pe care-1 poartă une-ori ţăranii de la munte la brâu. DDRF., ŞIO., zanne, p. iii 110. 3°. Osul rotund de la glezna piciorului. DDRF., ŞIO. [Accentuat şi (ad 1°) ciochină. (Buzău, com. ST. POPESCU. | Şi: (ad 1°, Ban. cu rostire dialectală) şocină s. f. Aminte că - şi aducerea De cea mica ploşculiţă, Mică i, Doamne, de nimica, Cinci vedre şi-o poluvină, Aninată la şocină. ALEXICI, L. P. 34/I6; —• (Dobrogea) cinchină s. f. La cin-china calului, Sub poala caftanului. POP. ap. ŞIO. || Derivate: ciochinâr s. a. = nasturele dindărătul şelii. damE, t. 50, cf. TDRG.; — (Milit.) ciocHinâre s. f. = cureâ de legat dăsagii' şi pachetajul [)a ciochină], pamfile, c. ţ.] — Etimologia recunoscută. (Probabil, înrudit cu cioacăCIHAC 11 54 propune etimologia serb.-cr. cekljun «loquet, croc», combătând pe rOsler, care credeâ că vine din turc. Siqin «havresac», etimologie primită şi de ŞIO. şi TDRG.i. CIOCHINĂ It s. a. | CIOCHINĂKE S. f. / Y- ci0ch,nă- CIOCHÎŢĂ s. f. (Ornit.) v. ceucă. CIOCI s. m. 1°. Toupet. Chignon. 2°. Chien. 1°. (Plur. tant.) Chică (Bistra, în Transilv.). VICIU, GL. 2°. (Sing.) Câne de curte. H. V 416. CIOCI s. m. plur. (îmbrăc.) Bas, chausseltes.— (Transilv. şi Muscel) Ciorapi (Porumbacul-de-sus, com. v. stoica, v. haneş, ţ. o. 113) din materie de cioareci (H. IX 54) s. de pănură albă, lungi până la genuche, pe care în Munţii Apuseni ţărancele îi poartă în opinci (frâncu-candrea, m. 23); in alte părţi ei sânt scurţi, fiind purtaţi mai cu seamă de copii (Avrig, com. V. STOICA), călţuni de pănură (mai ales pentru copii mici. REV. CRIT. iii 93). Cf. b u ş. Numai unele, care-s mai cu stare, pun în picioare cioci sau strimehi. V, HANEŞ, ţ. o. 18. || Fig. (în acest sens întrebuinţat şi singularul) Ci6ce s. m. = om copilăros, cu puţină judecată (propriu: care umblă încă tot cu cioci), cf. vlăduţ Cf. H. XVII 178. Ciocea, mo’cea stă ’n cărare. [Mărăcinele], Păsculescu, l. P. [Şi: cionci s. m. plur. (Avrig). Com. V. stoica.] — Din germ. Socken «ciorapi scurţi». Cf. LB. CIOCI. vb. IV refl, Se griser. — A se chirchili. [Abstract: ciocîre s. f. = cherchelire, îmbătai-e (Măgurele, în Teleorman). Com. OLMAZU.] ciocioî vb. IV. Siffler (en parlant du merle). ■— A fiuerâ. Mierla ciocioe. H. IX 123. —• Onomatopee. ciocioii vb. IVa v. ciuciuli. ciociu s. m. v. ciocan. cioci,Aş s. m. v. cioaclă şi cioclu. CIOCIjEJ s. m. Tige seehe ăe mais, restee sur place.— Partea din tulpina păpuşoiului, care rămâne în pământ, după ce ai tăiat-o cu securea s. cu se-cerea, ciocălău. creangă, gl., com. marian, id. o. I 314, barcianu, (Straja, Bucov.) com. AR. TOMIAC, H. XII 286, 355. [Şi:docl6ş s. m.= ştiulete de porumb de pe care s’au desfăcut boabele. WEIGAND, B. B. 97; ciucI6j s. m. DAMfi, T. 63, (singularul ciucleag în glosarul la damE, T. e construit greşit din plur. ciuclegi = ciucleji), pamfile, A. 224; jel şi v r ă b e t e. CIOCLI — 445 CIOCNI ClOClii vb. IVa v. cioclu. CIOCIjOÂvă s. f. v. cioclovină. ClOCIirt» s. a. Trognon de pomme; tige de măis. — (Transilv., Ban.) Cocean (Ardeal, ION cr. VI 127) de măr (Bouţari, Haţeg, viciu, gl.) s. de porumb curăţat de boabe (Oraviţa, com. coca), ciocan (Timişoara, A. COSMA), c i o c â 1 ă u. Mere încă a mâncat, dar a înghiţit şi ciocloadele, şi nimica n’a lăpădat jos. CĂTANĂ, P. II .117. [Şi: ciocolod s. a. viciu, gl.] — Pare a fi o contaminare între cele două sinonime cioclej şi glod (3°). CIOCIjOit (Ornit.) = ciocârlie (Giuleşti, în Maramureş, Trestia, Hidalmaş, unde ciocârlie e necunoscut). T. PAPAHAGI, M., VICIU, GL. [Şi: CÎO-coiii s. m. = ciocârlie (Gârbău, Viciu, GL.); ciocârlan (Lăpuş, MARJAN. O. I 335). Că-i un ciocoiu De prin gunoiu. MARIAN, NU. 66-4/i.J — Pentru etimologie, cf. ciocârlie. CIOCiOnt s. a. Bec. —■ Cioc. n. drăganu, DR. II 900. a - — Contaminare din cioc + clonţ. DR. II 900. Ci«Ci.Ovix s. f. Terme de mepris appliquâ â un horame rogue. —■ Nume de dispreţ dat celor aroganţi s. celor ce ,«fac pe boierii», adecă sânt îngâmfaţi faţă de subalterni şi abuzează de situaţia lor;p. ext. parvenit (LUNGIANU, CL. 230). De-acurn tc ţine S’ameţeşti bine Pe cioclovine Şi pe bon-juri. ALECSANDRI, T. 921. Subprefectul..., notarul..., preşedintele.., procurorul..., (proprietarul) Negradi... cu toţi ciocoii şi cioclovinele lor. N. XENOPOL, ap. TDRG. în vremea asia cioclovina (= fiul proprietarului) se pârpoleă pe jăratic s’o vadă [pe Ancuţa]. vlahuţă, ib. [Şi: ciocloâvă s. f. Înnebunesc pe bărbaţi şi pe părinţii lor, boieri, boicrinaşi, negustori, ciocloave. JIPESCU, O. 45, cf. 59-—60.] — Face impresia unui cuvânt, care la origine aveâ alt înţeles (cf. bulg. (ulovka, un fel de bufniţă) şi, numai după ce a fost întrebuinţat ca termen de batjocură, a fost apropiat, ca sens şi formă, de ciocoiu sau cioclu (2°). ciOoi, r s. m. I1’. Infirmier ou enfouisseur de pesliferes, corbeau; croquc-mort; fossoyeur. 2°. Dur, sa/ns pitiâ. 3°. Bomme rabougri. 4°. Necro-phore (Necrophorus). — (în Ţara veche). 1°. Odinioară, cioclii erau persoane orânduite pentru îngrijirea şi mai ales pentru cărarea ciumaţilor la groapă (cf. LET. Tu 193/3, COSTINESCU, polizu, etc.); p. gener. (azi, numai cu acest sens) cel care are ca meserie transportarea morţilor la groapă, însoţind dricul; p. r e s t r. (în Bucov. şi în Mold.) cel ce sapă groapa mortului, gropnicer (marian, î. 319/u), gropar, îngropător. Pre un mort îl duceă cioclii, să-l îngroape. DOSOFTEIU, v. s. 126s. Căţiîiloveâ boala (ciuma), îi scoteă la câmp, orânduind [în anul 1736] şi o breaslă pentru căutarea bolnavilor, care le zic ciocli. LET. III 193/.,. Iordachi croitoru', vătav de ciocli (a. 1762). uricariul, X 75/86. Cioclii în târgul Pietrii. ib. VII 276. Podul cioclilor. ib. XXII 115/8. Cioclii, coborând, pe moartă, începură a săpâ groapa, c. NEGRUZZI, I 32. Vn Ţigan se duse la praznicul unui Român, unde servise şl de cioclu. ŞEZ. III 135/s. 2°. F i g. Om (rău, hain şi fără îndurare) care provoacă distrugerea morală s. materială'a cuivâ ori sfârşitul unui lucru; ;s p e c. slujbaş lacom şi mâncător al satului, cioc laş (rădOlescu-CO-DIN, L.). Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat şoarecii, şi porumbul erâ mâncat de cioclii satului. RĂDULESCU-CODIN, L. 105. 3°. (Bistriţa, în Transilv.) Om mic şi pipernicit. ,Numa ce-i un cioclu de bărbat, Com. C. rebreanu. 4°. (Entom., savant) Insecta Necrophorus. BARCIANU. [Nomen aigentis: cioclâş s. m. (Ad 2°, învechit) = consilier comunal care incasă ludea, adecă darea pe lux. rădulescu-codin, i. Cioelaşii :satului nu ştiu încotrd s’o mai dea. id. ib. | Verb (neobicinuit): cioeli vb. IVa trans. = a cărâ morţi; t a îngriji de îngroparea ciumaţilor s. ailor fel de morţi, costinescu, cf. pontbriant.] — Din bulg. (dial.) cokla, idem.— Cf. cioaclă. ClOClitTŢ s. m, (Ornit.) = ciocârlan. (Sălagiu) vaida. — Cf. ciocârlie, ciorloiu. CÎOCMĂGÎ vb. IVi 1 CIOCMĂNEÂLĂ S. f. J V’ c,ocmăni' CIOCMÂM vb. IVa. QuercUer, gronder. Se guereller. Se disputer, se chamailler. — Trans. A certa pe cinevâ, a cicăli. a-i bate cuivâ capul, a ciocăni (6°). După ce-l mai ciocmănl muierea [pe bărbat] o toană, puse în gând să-i facă voia. ispirescu, l. 333/,.,. || Refl. (cu înţeles. reciproc) A se cerlâ. DICŢ. E, dar erau certaţi; se ciocmăniseră din nişte vorbe. X. A. basarabescu, conv. lit. XLIII 399. II i n trans. (familiar) A discută cu zgomot şi cu vorbe ofensă toare. şăineanu, d. u. [Şi:, ciogmăni vb. IV». barcianu, (ad 2°) Nu vă mai ciogm&niţi surda! jipescu, o. 44;—• (+ ciomăgi) ciocmăgi vb. IVa = a bate. Când îl ciocmăgeâ, când îi cicăleâ. ISPIRESCU, L. 333. || Abstracte: ciocmănire s. f., ciocmâneâlă s. f. DICŢ.]. — Cf. ciocni, ciocăni, cion-d ă n i. CIOCNĂ s. f. v. ciocni. ciocnăş s. m. v. ciocănaş. CIOCNEaxă. s. f. v. ciocni. ClOCXî vb. IVa i». (Se) choquer, (se) cogner, (se) heurter. 2°. Choquer (Ies ceufs de Pâques). 3°. Choquer (Ies verreş), trinquer. 4°. ESler. 5°. Frapper, heurter (la porte). 6°. Cogner, rosser. (Se) tamponner. 8°. S’entrechoquer; en venir aux mains. Se heurter, s’opposer. 9°. Se griser. 10°. Bequeter. 1°. Trans. şi absol. A Iovi (cu cevâ tare s. î n cevâ ori d e cevâ tare) producând zgomot. Csoknesk = concutio. anon. car. Polobocul ajunse la margine, adus fiind de talazurile Dunării şi-l ciocni de buşteanul pe care iot apa îl duse la margine. ispirescu, L. 354/n. | Refl. A se lovi, a se izbi în ceva tare s. (despre două.obiecte) unul într’altul, producând un zgomot. Icoana cănd s’a ciocni cu peretele, nu este semn bun. şez.. iii 44/14. Dacă se ciocnesc sitele... GOROVEI, CR. 2°. Spec. (Obiceiu de Paşte) Trans. A lovi cu un ou roşu în oul ţinut în mană de altul (care persoană se arată prin prep. cu), spre a i-1 sparge. Smârăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine. creangă, A: 33/3. în ziua ăt. gnsti, când ciocneşte ouăle bărbatul cu femeea, a[l] cui nu se va strică [= sparge], acela va trăi mai mult. şez. I 128/a. : 3°. Spec. (Trans. şi absol.) A lovi încetişor paharele (la masă, la petrecere), închinând în sănătatea cuiva; cf. închina. Cf. costinescu. Tinde paharul, ca să ciocnească, c. NE-Gruzzi, iii 207/6. Să ciocnim câteva, pahare. alecsandri, T. 841. (P. e x t.) Şi benchetuesc Şi se veselesc, Ploscele ciocnesc, Vesel chiuesc. id. ib. 66b /„. 4°. Spec. (Despre obiecte fragile) A lovi (din nebăgare de seamă) astfel încât obiectul rămâne CIOCNI. — 446 - CIOCOIU crăpat s. plesnit, a sparge (LB.), însă nu de tot s. în bucăţi, ci producând obiectului numai o crăpătură, o plesnitură, a plesni, a ţâcni (mai ales la. part.). Am ciocnit un pahar, o farfurie, un ou. Com1. popovici. Oala asta e ciocnită = sună a vas spart " 5°. S p e c. (Rar) Intrans. A ciocăni, a bate la uşă. DDRF. 6°. Trans., fig. (Complementul e omul) A lovi cu ceva tare (de repeţite ori, spre a produce o durere, a bate pe cinevâ (dându-i în cap s. peste degete etc.) LB., bud. p. p. 7°. Spec. (Refl., despre două trenuri, automobile şi ori-ce vehicule care vin diii direcţii opuse) A se lovi unul într’altul producându^se o coliziune (puternică), li eră teamă să nu deraieze sau să nu se ciocnească trenul, sandu, Săm. vi 446. 8°. Spec. (Refl., despre arme care se lovesc s. despre fiinţe care se luptă izbindu-se una în-tr’alta, p. e x.t. despre două armate s. partide adverse în luptă) A se izbi unul într’altul, a se angajâ la bătaie s. la luptă, a începe bătălia. Armatele au început să se ciocnească. LM. Berbecii se bat, ciocnindu-se înfricoşat frunte în frunte. id. Paloşele albe ciocnindu-se 'n loviri, Dau foc. alecsandri, p. iii 227. | (Despre oameni) A începe i^artă,.a se încăiei-â, «a se răzmâncâ, a se lovi reciproc cu sudalme». novacovici, c. b. 17. || Fig. (Despre interese, păreri, despre două s. mai ■ multe date, etc.). A .fi s. a veni în coliziune s. în contradicţie, a se bate cap în cap; cf. a se îm-p o n ci ş â. Acest dat [= această dată]... se ciocneşte cu o altă indicaţiune de. tot obscură, HA5-DEU, I. C. 1 l/la. Interesele acestor oameni se ciocnesc între ele = sânt opuse. . 9°. Refl. (Mai mult în glumă) A se îmbătâ. polizu, zanne, p. ii 524. 10°. (în parte prin apropiere de cuvântul cioc; despre pasări) A lovi.de rppeţile ori cu. ciocul în cevâ (LB., cf. a ci'iig u 1 i); s p e c. a da cu ciocul în coaja oului spre a-1 sparge.. ;T.r a n s. [Puii] cioc nise găocile oaălor. ECONOMIA, 105.. Cioarăle zbură la el [la măgar] pre spate, şi îi ciocneâ rana. ţichindeal, F. 107. Ţiganul mai întinse ■gâtul, ca o barză cănd e gata să ciocnească lăcusta. VISARION, FL. 129., Cu ciocul s’o ciocneşti, Din somnrs’o trezeşti, şez. iv 21/s. ■ (I n t r a n s.; construit cu'.prep. în) Vulturoăica veni la copil şi cu plisciil începU a ciocni în pieptul copilului. I.SPI- . RESCU, L. 390/a). | (A b s o 1 u t) Puii ciocnesc == sparg cu ciocul găocile ouălor. LM|(Refl. neobicinuit) A se drăgosti stând cioc în cioc (= germ. «sich schnăbeln»), barcianu. - 1 ‘ - [Şi: ciogni vb, IVa. (Ad\3°) S'abătură de’ntrară > într'o pimniţă, mai vorbiră, mai ciognirăbărdam’, mai ulcica..., şi togma după câteva închinări se ' ’nvoiră. JIPESCU, O. 12; — ciorani vb. IVa (Ad 2°) Ai ouă, să domnim amândoi? BOCEANU, MEH. || Abstracte : ciocnire s. f. (Ad1 l'°) ImpreunănU , icuvintele. [urării] cu sunet ăe telincă şi cu ciocniri '• de fere de plug... alecsandri, p. p. 102. Fulgeră ; mii de scântei Dintr’a armelor ciocniri, id. P. 11.16; j (ad 7°) Coliziune, izbire.' Auzi... glasul gondolierilor, j care strigă ca -să se vestească şi să înlăture vreo ! ciocnire. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. D.:229; (ad 8°) ’ Ciocnire între două armate. Cf. PONTBRIANT. . Eră mai săvină la ciocniri serioase şi la păru iele. | SBIERA, F. 231. Libertăţile exagerate... ' produc j ciocniri între interesele comune şi [cele] particu- \ lare. ghica, ap. TDRG.; — ciocnit s. a; (Ad. 2°) : -Ciocnitul ouălor la Paşti; — ciocnitftrâ s. f. (Ad , .3°)-In cârciumă se auzeau ciocnituri de pahare; ’ r— cioeneâlă s. f. (cu plur. -nele şi neli) (Âd *3°). ■Inlăuntru'(cârciumei) s’amestecă, vaPvârtej, cioc- ; neli de pahare, buşeli de călcâie, cu zbârnâilul -hOtovd\al cobzarului. DELAVRANCEA, S. 6; 4— (p o.s t-v e r b a 1, ad* 2°) ci6cn& = ciocnire. Se dau cu oule în ciocnă (Borşa, în Maramureş), t; PAPAHAGI, M. |Adjective: ciocnit (cji negativul nâ,ciocnit), -ă (Ad 1°) Lovit; s p e c. lovit, atins de o boală (molipsitoare), infectat. Găsind vreuna (din oi) ciocnită ’ de această primejdioasă boălă.' ÎNVĂŢĂTORUL COPIILOR, ap. TDRG.’' Ciocnit de atac = bolnav de atac (la începutul boalei), atacat ( = ftizie). Com. POPOVICI; (ad 3°) Pahare ciocnite sună. barac, A. 80; (ad 4°) Crăpat, ţicnit; fig. care nu e în toate minţile, nebun (zanne, p. II 524), DICŢ. Tu mergi cu întrebările pe nesfârşiteDa ciocnit mai eşti1 BODNĂRESCU, ap. TDRG.; (ad 9°) Chirchilit, pilit, ameţit de vin (ZANNE, P. II 524). Ciocnit de vin. BARCIANU; — ciocni!6r, -oâre = care ciocneşte. (După PONTBRIANT şi ca substantiv feminin, cu sensul de «pie, grimpereau» — probabil prin confundare cu ciocămtoare — şi «casse-noisettes»).] — Din slav. (rus. coknuti «choquer contre qch. de ■ fonnant», cihac, II 54-5, bulg. Suknuvamâ «dau o lovitură lovesc puţin», cf. şl bulg. Sukamti «ciocnesc paharele», sârb. caknut «beat»). CIOCNIT OÂRE S. f. ) CIOCNITVRĂ S. î. ) V' cl0cnJ' cioco interj, v. cioc8. CIOCO ÂICĂ s. f. ciocoÂzE s. f. plur | v. ciocoiu. CiOCOWiÂN s. m. Nom de chien. — Nume- de câne ciobănesc. H. XI 276. CIOCtfDNI'TĂ s. f. v. ciocotniţă. v. ciocoiu1. CIOCOFIiEANBURĂ S. f. \ ciocoi vb. 1 Va / v. ciocoiu1. cioqoiAf s. m. ciocoiesc, -ii.scĂ adj. CIOCOIEŞTE adv. CIOCOÎME S. f. cioc6inic, -ă f adj., subst. ciocoinicî vb. IVa CIOCO INICIEs. f. ciocoism s. a. ciocoiu s. m. I. Choucas (mâle). JT 1°. Do-mestique, valet, page. Plat valit. 2°. Parvenu; citadin, bourgeois, monsieur; tyran. 3°. Membre du parti cohservătewr. I. (Ornit., rar) Masculul pasării cioacă, polizu,- o specie'de corb (LM., Şăineanu', fi. O.) II. Pig. (în România veche, pătrunzând în vremea din urma şi îri provinciile nouă). 1°. (Mold. şi Bucovina veche) Servitor domnesc (care ţineâ, la Curte, papucii şi\ meŞii bGierilqr. ‘teodorescu, p.,!51 nota),1 slugă (.brăe&c.u,. •M.) boierească (costinescu), fecior ,dih,’<:asă'(c'â.re însoţeâ pe Domn la priiţi tiare; pe jos sau in trăsură, stând în‘acest din urmă caz îndărăturtrâştirii LM.), cf. fecior (boierese), lacheu; ’vâlet. 'Aşă "merg, fără ciocoi, La teatru, amândoi.' boklCl;,, ap. TDRG. BartUrS surdf..,’'dar ki'ci ciocoiul nimărui. AlecsAndIu, ţ.‘ 1389. Feciorul, unyiocoin înalt, în ''frac şi mănuşi' albe de' 'bUfnbac, îmi' deschide' uşa. ’v:"a1 URteCHEŢ, ap. TD;RG. Ariică' dragă! — strigă ciocoiul lui. Vasilicfy:.'. '^ciicdnaşul nostru d nebunii. ,CO fti’^M PORÂNUL.1 IV ,300;j Mergi, rriăi ciocoiule, 'ăe-i ' trage 'vr?o câteva "’cu ;*biciul. ieşta... Ciocoiul s'âu doiofit ăin rădvdn'fi au prins să îmblătească ‘pe bietul^Ţigan,' SBIE’RA, P. 288.1 'Caii să nu-i .’rfoji, Cai ^a boniişei, Arme la-armăşei, Papuci la •ciocoi:^ teodo’rescu, p! P. 51b # Banul-e'cioeoiti la uşi multe, pann, p. v. in 28. | (Prin asemâ- CIOCOIU - 447 - CIOCQIU nare fonetică cu cuvântul jocheu, cele două cuvinte au ajuns une-cri să se confunde) Vn dră-cuşor mititel şi frumuşel ce împlineâ slujba de jochei (ciocoiu) pregăti toate cele trebuitoare, c, NEGRUZZI. C. I 88, cf: 298. || Fig. Slugoiu linguşitor' om slugarnic (COSTINESCU), servil, smerit cu cei mari şi trufaş cu cei mici (şăineanu, d. u.). Pre ciocoiu' care te laudă cu minciuni, îl hrăneşti. Mărgăritare (1691) ap. TDRG. Vedeâ mincinoşii .şi ciocoii suindu-se şi pogorîndu-se în casa bogatului, id. ib. 2°. (De-oare-ce Domnii, în epoca fanariotă, adesea recompensau pe servitorii lor, mai ales de neam strein, acordându-le funcţiuni boiereşti şi de-oare-ce mulţi servitori boiereşti ajunseră cu timpul arendaşi şi în urmă chiar proprietari de moşii, ciocoiu ajunse să însemneze) Boier ridicat din slupă (costinescu), nou-boierit, om înstărit de curând s. pe cale necinstita, parvenit. (Pentru boierii de neam, ciocoiu rămase deci un termen de dispreţ, căci însemnă un parvenit, o fiinţă la care ei se uitau, de sus în jos.; pentru ţăran însă ciocoiu se confundă une-ori cu) Arendaş de moşie (de neam strein, mai ales grec), f funcţionari (particulari ai boierilor BRĂescu, M., ori şi publici, dar mai ales streini, cu deosebire) f perceptori (HEM.), t slujitori însărcinaţi cu strângerea biru- , rilorjcf. c i o c o t n i ţă), epistaţi (LM.); p. gener. albăstrime, oricine nu e din rândul ţăranilor şi e îmbrăcat nemţeşte, domn, boier. (De-oare-ce aceşti venetici fără legături cu ţara şi ajunşi pe căi lăturalnice la boierie se arătau trufaşi şi cruzi cu populaţia ţării, ciocoiu ajunse să însemneze cu vremea) Asupritor, tiran, împilător, om care trăeşte cu înşelătorii şi cu meşteşuguri hoţeşti, pe spinarea sătenilor ('H. IV 48). Văndut-au toate ţinuturile la cochi-vechi (— la mezat, lă licitaţie) ciocoilor. LKr. II -3lO/6. Iar ciocoii n'au avut trecere în silele Măriei-sale. ib. II 416/15. In zilele lui se îmbogăţise ciocoii, că luâ slujbele cu dări şi cu mite de la Greci, iar boierii mazili nu aveâ căutare şi rămăsese la sărăcie; şi începuse a-i şi boivri pre ciocoi, ib. II 4-58/4. O vindeâ acea slujbă [a solăritului]... cămaraşii de ocnă la ciocoii de > ţinut,..! şi . apoi acei ciocoi făceâ multe supărări săracilor (a. 1718)..uricariul, V 254/s. Rănduind de la Domnie mumbaşiri preste slujbaşi, Turci, Arnăuţi şi pe alţi ciocoi. DIONISIE ECLESJARHUL, 193/j'a- A venit aici, ea să se judece pentru moşia Drăgoteşti, ce o are de 20 de ani, cu uneşte şăreţ (= şireţi) de ciocoi» (a. 1786). IORGA; S. D. vili 12. Călcările şi jafurile cădeau numai asupra ciocoilor fonctionări. I. ionescu, M. 249/i4. Astfel a domnit el şapte ani, şi ajunsese să tremure boierii cei răi şi ^ciocoii. GHICA, S. 7. Jafurile boierilor şi ale ciocoilor... ajunsese fără frâu. id. ib. 6. Lume de toată mâna, boieri maf rriici, calemgii, ‘ coconaşi, ciocoi şi slugi. id. ib. 499. Mişcarea Românilor... e dreaptă într’aceea că Ungurii erau ciocoii {= împilătorii) lor şi le refuză naţionalitatea, id. 1 A. 235. Boierii şi ciocoii (numele unei drame de) : ALECSANDRI." 0liolio,. ciocoiu -bogate.!,: Ici de-ai trece, din păcate, Să-(i arunc doi glonţi în spate! ALECSANDRI, ’( P. :iî 5r8. "iŞ’o luă' lă'picior până la curt'ed’ciocoiului. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Cio- ; eoiu pribeag^ adus de vânt,. De ai ,cu iadul legă- :■ mânt Să-ţi fim tot câni, loveşte’’n .noi! COŞBUC, F. 31/e. Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi-epainta ciocoilor.'. CREANGĂ, P, 119/l3. Frunză verde de negară, A ieşit Bujor tn tară, Bate,’ pradă, nu omoară, Pe ciamfr-M bagă’n'fiară. ALECSANDRI, P.»P., il56/4» Decât slugă la -ciocoi, Mai bine cioban la oi! şeZ, i .7^/j. JSu te încrede în ciocoi: Ciocoiul e ca răchita; de ce-l tai, de ce răsare, c. NEGRUZZI, i" 248. # A' se băgâ la ciocoiu = a se *învoi pe moşia boierească (pentru arături). Com. I. PAVELESCU. Ciocoiu gulerat = .tipul - ciocoiului de Ia oraş. Cf. LM., zanne, p. iv 307; Latră, ciocoiu gulerat, Că eu astăzi n’am mâneai! alecsandri, ap. TDRG- .. 3°. t Nume de batjocură, dat în România veche membrilor partidului conservator, şăineanu, d. u. [Şi: (reconstruit din ciocoiu s. din forma masculină a lui cioacă; prin jud. Buzău, fam. şi pop.) cioc s. m. = arendaş al moşiei satului, ciocoiu (2°). Cară dijma la al-de. cioc. Com. I. A. RĂ-dulescu-pogoneanu. | Diminutiv: ciocoiâş (dial. ciocoieş) s. m, = ciocoiu mic (de stat s. ca rang). (Ad 1°) De pe la moşii vatajii, de la boieri ciocoiaşii, Alergau toii ea ty,rbaţii. beldiman, TR, 401; (ad 2°) Acil sirăinu’ ca străinu', dar cum sânt unii ciocoieşi, cu maţe pestriţe, secâ-le-ar sămânţa! că mare urgie mai sânt pe lumea asta! alecsandri, t. I 49. Iaca, un ciocoieş de la tribunal, id. ib.‘ 136. Când 1 Mdiu cade într’o Miercuri sau Vineri, zi de sec, nimine din popor nu.-l petrec [acest obiceiu], fiindcă nu mănâncă carne. Ciocoieşti însă de la tară îl petrec întotdeauna (Mastacani, Covuriuiu), ap. HEM. 1710./le. Frunză verde barâboiu, , La moiiră la Dorohoiu Merge-un car cu patru boi, încărcat cu popuşoiu, Iar în urma carului Ciocoieşul salului, Cu nă-ravu’ dracului, sevastos, P. P. 317/,. | Feminin: ciocoâică .= soţie dc ciocoiu; femeie cu purtări de ciocoiu, parvenită, (despreţuitor) boieroaică, femeie fudulă, îngâmfată, «cu nasul pe sus». Cum oiu duce pe ciocoaica acasă, îmi strâng catrafusele... şi o apuc la sănătoasa. FILIMON, C. II 608. Am să te,fac s’ ajungi ciocoaică: ai să-ţi calci pe inimă şi să devii-nevasta ciocoiului Li-picescu. ALECSANDRI, ap. TDRG. Acum, poţi să deschizi fereastra. Să iasă mirosul de ciocoaică! C. PETRESCU, I. II 103. N’aş ,da o săteancă zdravănă pe trei orăşence, nici, pe şa/pte ciocoaice. jipescu, ap. TDRG. Eră sărac lipit pământului, şi ciocoaica de ,fdtă nu se uită după un lăutăroiu că el. şez. xii 37. | Verbe: ciocoi IVa refl. = a se face ciocoiu, a luâ apucături de ciocoiu, a.face pe ciocoiul, pe parvenitul, (despreţuitor) a se boieri; a fi slugarnic, a se plecă,■ a se linguşi Dar tu, Motoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi.la toţi Domnii, ai vândut pre Despot: c, NEGRUZZI, I 141. Şi Ardelenii noştri s’au ciocoit, drăguţii de ei! C. PETRESCU, î. II 214; (cu derivatele) cio-ooire S. f. PONTBRIANT; ClOCOft, -ă adj. PONTBRIANT; -^ (< ciocoinic) ciocoiuide f s. f. = slugărnicie, linguşire josnică. A pomeni toate bunătăţile... căte aveâ Domnul,, nu mă lasă obiceiul istoriei, pentru ca să nu dau bănuială de colachie, care■ rumâneşte se cheamă ciocoinicie. MAG. IST. IV 147/ls. | Adjective: ciooof6sc, -iască = de ciocoiu s. ca ciocoii; fig. slugarnic, linguşitor, târ rîtor. [Către ţara românească:] Vai de sânu-ţi plin de dor, Căt e el de, hrănitor, Şi la iepe căzăceşti, Şi la căni flămânzi nemţeşli, Şi. la pilafgii (turceşti, Şi la râme ciocoieşti, alecsandri, p. p. 246b7io- Bătaie ciocoiască. TEODORESCU, P. P. 340; spec. (despre scriere întrebuinţată în oficii, în cancelarii, în birouri) afectat. Slovă ciocoiască. S GHICA, S. 297‘. —cioc6inic, -ă f adj. şi subst. «curtezanul cel fără cinste, fără preţuire; de şine, cel târîtor. POGOR, HEN. 237, | Ad verh: ciocoieşte = ca un ciocoiu.. DICŢ. ,| Colective: ciocoimc Sa f. = ceata, tagma, colectivitatea ciocoilor.- DIpŢ.<; — ciocoaze jş. ţf.. plur. =?, ciocoime (Broşt.eni„ îq, . Suceava)- COKfv. LIT.. XLIV 1,31. | Abstract; ciocoism s. a. =, purtare,(sentiment, .apucătură de ciocoiu; slugărnicie, ,servilism, linguşire slugarnică, nedemnitâte. Ne• lăsau, spre răsplata averilo,rce au fost stors ciocoismul, luxul şi corupţia. ;C. NEGRUZZI, I 202. Ciocoismul îndemnă a fi mare cu cei mici şi rnic cu, cei.mari; el aveâ obraz de săftian, după vorba Românului; primeâ zâmbind, insulte cât de grave. ALECSAN- CIOCOIU - 448 - CIOCSI dri, ap. TDRG. | Compuse (glumeţe, joc de cuvinte în comedie, exprimând mai mult dispreţ decât simplul ciocoiu): (+ fleandură) ciocoflsân-dură, ciocorofleândură s. f., (+ fleac) ciocorofleâc s. m. Ciocoieş, ciocofleandură, ciocorofleâc, care se tărăe pe urmele tălpilor boiereşti, ca să le sărute şi chiar să le lingă, la nevoie! ALECSANDRI, T. 1344. Lipicescu: N’auzi, bade Arbure?... ie sama, c'aici nu te afli la Arbureni. — Arbore: Cred şi eu, ciocorofleândură... Acolo-i baştină de răzăşi, ş'aici e roiu de ciocoi, id; ib. 1330. A! ciocorofleacule!... faci plastografii, ca să caliceşti pe stăpănu-tău? id. ib. 1469, cf. 1344. Eu vroiam să le aduc [oile] aicea şi să ţi le dau în samă, însă o ciocoflean-dură mi-a spus să nu le aduc. marian, t. 329/S9.] — Derivat din cioacă, cu suf. moţional -oiu. (Termenul de comparaţie a fost voracitatea pasării şi a slugilor boiereşti). LM. Cuvântul românesc a trecut şi la Bulgari (iokoi, idem, cu derivatul cokoităk). Cf. ciocloavă, cioclovină, c i o-cULES.CU-CODiN, î. 1'60. Mă dor toate ciolanele == simt durere în tot corpul' (Braşov). # A-i treco-cuivâ ciolan prin ciolan = a fi rupt de osteneală. ZANNE, P. II 68. Eu mă las puţin, că rni^a trecut ciolan prin ciolan. CREANGĂ, P. 5. A-t putrezi cuivâ ciolanele = a fi îngropat un-devâ; p. ext. a se prăpădi, a pieri. Cine mai ştie,'unde i-or fi putrezind ciolanele! CREANGĂ, P. 193. Să-mi spui tu cine eşti..., că, de unde nu, acolo îţi putrezesc ciolanele1 id. ib. 206. A î se muiâ (cuivâ) ciolaneie = a slăbi, a se moleşi; Cum au dat de căldurică, pe loc li s’au muiat ciolanele şi-au început a se întinde şi a se hârjoni. CREANGĂ, p. 251. A-şi face de cap şi de ciolane = a-şi face de cap; a face cevâ ce ţi-aduce' mari neajunsuri, ce. se sparge tot în capul tău. In locurile unde hoţii îşi fac de ciolane, unul de leac nu găseşti, zanne, P. II 65. (Blestem) Să-fi, fie (de cap şi} de ciolane! = să-ţi iasă rău «să-ţi fie de cioante, de cap, de zile scurte!» (Bro-scăuţii-vechi, în Bucov.) Com. T. smohnschi. 2°. (La început, va fi însemnat «mădular — mai ales picior;—detaşat de corp», apoi, P- restr.) Os. cuj'carnea pe el (mai ales al piciorului, râdu-LESCU-'CODIN, î.) s. os de pe care s’a mâncat carnea; spec. os care se aruncă la câ.ni, să-l mănânce (Braşov). Care gată (— isprăveşte) mai iute de mâncat, să arunce ciolanele (oasele) în capul cărui întârzie. RETEGANUL, P. V 25. La pământ cu talpa goală, Să iasă zama din oală, Rămâie ciolanele. Să le roadă babele. ŞEZ. I 108. Rău, ' maipă, m’.ai blestemat,... Să mănânc ciolan de oaie, Să* beau apşoară din ploaie, Să mănânc ciolan de capră, Să beau apşoară din piatră,. Să mănânc ciolan de imiel... RĂDULESCU-CODIN, î. Vede. un • câne râzând un ciolan. ŞEZ. IV 178. # Â-i da *(ciiivâ) un ciolan (de ros) (variantă: o s de ros) = a procură cuivâ un avantagiu material (un venit, . o' slujbă publică), spre a-1 mulcomi, a-1 face să nu rtţai ceară, să tacă, spre a-i astupă gura. CjSt' rabdă acest sărman, Pân’ ce-al său prieten W dă un biet ciolan! i. NEGRUZZI, II 61. A rămas fără ciolan de ros. ZANNE, p. iii 525. Umblă după •- ciolane = după oase de ros, dupâ căpătuială, după pomană. Cf. pamfile, j. iii. ”3°; "(Munt., Mold. de niiază-zi şi Transilv. de miazăVzij Os mare (i. iordan,, arhivă a. 1921, p. 199),. os de animal (cu măduva în elLM.); (îfr glumă s. în batjocoră cf. LM.) os de om, cf. ciocârăuj ciont. ' ". ;4V'P,:: g e n e r. (în Mold. şi Bucov., unde os începe'să fie simţit ca termen literar, pe când ..cuvântul popular e ciolan) Os. pamfile, i. C. 61.. 1 ‘ş£K vVt 57, com. ar. tomiac (în afară de osul >4’e peşte). Iar' după ■ ce putrezăsc,... strânge cio- ■ Ictnile toate‘ şi le duc.. în ostrov; acolo toate le. ’ngroapă. HERODOT 107. Coaja cea mai din lăimtru 'la fructului de cocos erâ] vârtoasă ca ciolanul. DRĂGHICI, R. 61. Spuneţi celui ce v’au trimis, (ca) să se ferească să nu dau peste, el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle. G. NEGRUZZI, 1.140. N’a aflat nimică decât... ciolane în jurul ei. SBIERA, P. 3/16. Numai câteva ciolane a dat ■ ihimnezeu 'omului în gură, şi ş’acele îl năcăjesc. §EZ. ii 20. Am un bou bălan, Paşte pe munte de ciolan... (Briciul).- 'ŞEZ. IV '49/ ' GOROVEI, C. 31. Aibi* înăurărei>'doar > eşti r de carne şi de ciolane, :nu,<: de ‘piatră! "(Vicovul-de-sus, to/Rucov.) Com. G. NISTOR. # A S ciolan = rău (ZANNE, << E. III 525), om care nu se moaie, de piatră. Umblă cu ciolane legate dt< gât = a înnebunit de tot; id., p. 525. Uuiblă cu ciolano ’n brâu: cu cevâ care să înfricoşeze pe alţii, pamfile, J. iii. A fi cu ciolane în pântece = a fi -însărcinată (se zice mai ales despre fetele care au greşit). ZANNE, P. II 69. O- fată-mare însă, care se află în asemenea împrejurări [îiisărcinută],' se zice că e... cu ciolane în-pântece, marian, NA. 10. II. Fig. 1°. (Mold.) Obadă (parte a roţii ,de car şi de - moară pamfile, i. C. ■' 82), nă-plaţă. damE, T. 8, 14 (Covurluiu, Fălciiu, Roman, Iaşi, Botoşani, Doroh au, Vasluiu, Suceava, Tuicea • H. X 539, XII 288; XIV 377,'XVI 143). Ciolnni.= părţile de lemn care încheie roata. şez. V ;57. O roată [de car] cuprinde: roata propriu zisă sau colacul, căre se compune din 6 bucăţi numite cio-lane, năplaţe sau obezi. PAMFILE, I. C. 128. Spi-ţelnicul slujeşte la găurirea ciolanelor sau colacilor roţii la car, spre a intră în ele capătul spiţelor. id. ib. 124. Dacă. cel ce este în agonie se canoneşte prea mult, până să-şi -dea sfârşitul..., câte odată i se pune sub cap. jugul de ii boi, ori •spiţe şi ciolane de ia roatele carului. MARIAN, î. 35. Când Sf. Petru îşi udă ciolanele carului său, ca să nu mai scârţâie, plouă, pamfile, V. 95." 2°. Pământ, loc cretos (propriu: pământ neroditor, tare ca osul). Locurile cretoase sau săgoase (=sigoase, cu sigă), cele pline de-saga, se numesc ciolane. PAMFILE, A. 18 ;' cf. RĂDULESCU-CODIN, 1. 3°. (Prahova) Un fel de. strugure (H, XI 311), rău la gust, mic şi cu brobpana vârtoasă, din care cauză podgorenii-1 stârpesc din vii (H. xi 400). 4°. Numire de câne ciobănesc (H. xvm 26). . [Plur. -lane şi (ad 11 1°) -lani. Ciolanii de obadă. GCR. II 336. j Şi (prin contaminare cu alte cuvinte) cioholâne s. f. plur. = ciolane, schelet (= germ. Gerippe). molnar-piuariu, DR. IV 387; — ciol-bân = ciolan, bugnariu, năs. ; — ciodălân, cio-dolân (DICŢ.), (cu rostire dial. moldovenească?) şodolan s. a. = os mare din'tr’un animal, bucată mare de os, os dintr’un cadavru (COSTINESCU). Le dam cinci şase' croieli (= lovituri),;, cu un şodolan de mort. GbRJAN, H. II 53. Da ce-hi făcut caprele?... Mai pe deal, mai după deal, Sus, bădiţă, sus, Mai e câte-un şodolan. MAT. FOLC, I 514. jSă vezi Fulga cel bătrân, Că şedeă p’un buştean Şirodeâ dun ciodălân. ib. I 117; —; (+ şold) cioldomân, şoldoniân s. a. = şold, coapsă mare de pope (Viciu,. COL.), cioloboc. Ne dăruiască jupânu’gazdă şi c’un cioldomân de porc; I)ar nouă nu ne pare că-i cioldomân de porc, Ne pare că-i porcul, ou totul. ib. 194. | D i m'i fl u ti ver c'ioliinâş s. a. = os mic. Peste trii zile, nu rămâne din ci fdin liliac] decât două ciol'ănaşe subţirele: un cârligelş’o lopăţică. ALECSANDRI, T. 11. Şi s’au aninat:... Pe tot ciolănaşul Caraşul. MARIAN, SA. 270';—cio-lăn61 s. a. = mădular mic; os mic, oscior.. Adu-sără cleşti şi croiale, de-i scoasără ciolănealele de prin cheicturi. DOSOFTEIU, V, S. 95. Ieşiţi, periţi... Din toate ciolănelele, din toate ’riche'ielurelele! MARIAN, V. 171, cf. D. 21, ŞEZ. I 59. O ceată de îngeri luă carnea lui Haralampie şi o pUneă, bucăţică după bucăţică, ciolănel, după’ ciolănel şi •vinişOară după vinişoară, la loc. marian, se. 20. Am înghiţit repede îmbucătura cu un ciolăriel, carele'"rni:a rămas în gât, de se cunoaşte până acum. SBIERA, P. 80. | Adjec tive: ciolftn6s, -oâsă = cu mădulare şi oase. mari, osos. Oceiheni cu ' rriâinile ciolărioase şi .cu graiul aspru:1 C.' PETRESCU,1 s.' 118. 'E de mare lauăă... să 'aibă ru-mânu’ la'bătătura lui şl... taur la vaci 'mări, cio-lănoase şi alese de prăsilă... JIPESQU., O. .49. Amândoi [boii] cudalbi, ţiniaţi în frunte, ciolă-noşi şi graşi'."'CREANGĂ, p. 38. Scurt de statiiră, slab, ciolănos. N. A. BOGDAN; TDRG.; — (substan- . CIOLĂNAŞ t - 453 CIQLTAR tivat) ciolăiţedsca. s. f.-ar„t, =f un, fel de, joc (Voi-yoda, Teleorman). H. XIV 3li.] — Din paleosl. clanu «membru»."(Pentru înţelesul «os», cf. serbo-cr. Han «gleznă»). Cf. dubletul cilen- CIOLANÂŞ s. a. . CIOBĂNEASCA s. f. art. CIOIiĂNEIi s. a'. cioiiĂNOs, -oâsă adj. y. ciolan. CIOliÂR s: m. Tricheur. — (Transilv.) înşelător. Câţi dolari, căţi' ciorlogari, Toţi îs frditări ( = feuntagil şi-s căprari, Numai eu, fecior de popă, Mă puse neamţul lă dobă. DplNE, 190;'ls. — Derivat din ciolă cu suf. nom, agent -ar. cioiiAV, -Ă adj. CIOIiĂTÎE S. f. ClOi,BÂN s. a. cioIiDOjiân s. a. J v. ciolac. \ v. ciolan. €i6miă s. f. i°. Tronc creux. 2°. Organe genital de la jument. 1°, (leud, în Maramureş) Trunchiu găunos. T. PAPAHAGI, M. 2°. P. anal. (Nordul Transilv.) Organul genital al iepei, pizdă, fătătoare, pipotă, plod, pupăză, soţie, chipt, fâşneaţă, găoază, podoabă, potcă, produh, prună, tămădău, vi v i ţ ă, vr e a n ă, zdroanţă. DR. V 314. ciOi.nav. -Ă adj. | C161.XĂV, -Ă adj. j • v. ciolac. CIOXOÂGĂ s. f. Rosse, haridelle. — Mârţoagă; p. .ext. lucru slab: Cioloagă de iapă. SIMA, m. Cf. cioropină (2°) şi mâ.rţoagă. Cioiiiiit s. m. v. ciolac. ClOliOBOÂCĂ s. f. 1°. Eau- trouble. 2°. JR£-sidu. — (Ban., Mehedinţi). I0.- Apă stătută, apă turbure, GR. BĂN. 2°. P.. ext. Drojdii, bob a U (n. Rtev. R 1910,85), cf. lăţiri, halbe, br a hă. ClOL.OBrtC s. a. Pied de porc.—; (Transilv.) Picior de porc ('LB'.), cioldoman, Şi c’un cio-loboc mare de porc, Cel mai mare în pod. Da nouă nu hi se pare că i un cioloboc mare de ■porc; Ci ne pare 'că-i un porc întreg... FRÂNCU-CANDREA, M. 144; cf. PAMFILE, CRĂC. 167. [PJ.ur. •Voace şi -bocu'ri. DICŢ.] — ■Ar puteă fi o creaţie spontană din ciolan +' labă + suf. augmentativ -oc. N. drăganu, DR. ii £00. . • ■ CIOIiOBOt s. m. (Bot.) Cent aurea spinuJosa.— Plantă ierboasă'cu flori viorii-purpurii, cu spini, care creşte prin- fâneţe sterile, coline aride, pe marginea câmpurilor şi a drumurilor. Se mai numeşte şi z gl ă v o c. panţu, PL., cf. H. VII 27. Frunzuliţă. dolobot... ŞEZ. Vil 23. CîOiiOC s. m. Nom de chien.—■ (Clopotiva, în Banat) Nume de câne flocos şi .porumb. H. xviii 8. — Cf. ciomoc. Cioiido, -OÂGĂ adj. v. ciolac. CIOIiOŞfÂD s. m. sing. (Bot.) Sorte de mais.— (Ungurism, în Banat) Cucuruz semănat des, primăvara târziu şi lăsat să-l năpădească mohorul, ca să* fie cosit de nutreţ pentru viţe; cucur'uzr d c-b o i (Lăţunaş, în. Banat), vicii;,, gl., pam- file, a. 72. [Şi: ciolomâdă s. f. (Timişoara). .Com.i A. COSMA.] • . — Din ung. csalamâde, idem. CIOIiOMÂdĂ ş. f. v. ciolomad. cioiomisţ, -eâţă adj. v. ciolomi. CIOIOMI vb. IVa refl. Insister. — (Criseior, în Munţii-Apuseni) A stărui: Nu te tot ciolonA atâta! Com. P. NişbA. [D e r i v a t: ciolom6ţ, -eaţă adj. = stăruitor, .obraznic], . ClOlil»ÂN s. m. 1°. Tronc d’arbre. 2°. Pied. 3°. Homme long et difforme.. 1°. Trunchiu de arbore rămas în pământ, ale eărui ramţiri s. crăci au fost rupte de vânt ori au putrezit de vreme (rădulescu-codin, ion CR. IV 390, păsculescu, l. p.,, graiul, r 200,ii 199); arbore rupt pe jumătate în stat, cioatfă, ciung, ci o m pl e u (Com.M, ITTU), ci o m p; p. ext. ramuri dintr’un copac rupt de vân;t', care n’au crăci şi frunze (rădulescu-codin); s p e c. prun bătrân (H. îx 389); tufan (II. IV 277). Poiana aceasta va ţineâ în lung şi în larg caun ceas şi mai bine, în care nu se află altă nimic, fără pietre şi cimbru sălbatic;■ sănt şi nişte ciolpani de gărniţe. ARHIVA ROM., II 71. Mă, gândesc la Calafat, La ciolpanul dărâmat, De scumpe arme ’ncărcat. TEODORESCU,. P. P. 298.,Foaie de ciolpan, fir de leuşlea.n.... ib. 418. El e de hoţi căpitan, Şeade trântit p-un ciolpan, ib. 602. La craca ciolpanului ib. 614. Şi-astfel vis că mi-am visat: Şapte corbi într’un ciolpan... MAT. FOLC.; I. 59;' cf. pamfile c. Ţ. 126, ion cr., iv- 390. Cum mai cântă cucu’n deal, Şi. cântă pe un ciolpan, Cântă ca un căpitan. PĂSCUJ-.ESCU, L. P. .768. Arde-te-ar focu’’ Bojdan, Să rămâie d’un ciolpan, D’un ciolpan şi-o rămureâ, Să se urce neică’n ea. ib. 876. Glasul mi-este de an Şi l-am pus într’un ciolpan, şez. iv 219. La umbra ciolpanului, Dorm stăpânii (h)armelor.....iG-RAlUL, I 200. La ciolpan la crucea ’naltă, ' La leliţa sprâncenată... POP. # (Pe ciolpani, trag iarna ciorile, de aci a ieşit zicătoarea") îşi cunoaşte..cioara ciolpanul, se.,-zice când un .copil, fie cât de mic, cunoaşte pe tatăl sau mama sa şi dă fuga la ei. RĂDULEScu-CODiîjr. 2*. Picior, cf. crac (Straja, în Bucovina). Com.-a.'tqmiac. 3°. P. anal. Om mare şi, diforini. rădulescu^ codin. .. , [Şi: eiulpân s. m. = copac bătrân care stă.încă. în picioare (PAMFILE, DUŞM. 246); lemn .din pă-, dure .fără crăci, ciont (BOCEANU, MEH.). Smeutse-aciuiează într'un ciul pan. PAMFILE, DUŞM. ‘24.6, Frumos cântă cucu’n deal. Pe-o cr.ecuţă de ciulpan. boceanu, gl. | D i m i n u ti v e: ciolpănel s. in. = ciolpan mic.;, (şi nume de om). RĂDULESCU-co-i-DIN. Frunză verde dediţel, Cântă cucu’n ciolpănel, Mi-ascultă mândra de el. răduleşcu-codin,. I-a făcui dolofănei, Să cânte prin ciolpănei. ib.; . ciorpăn£l s. m. Printre dalbe oi, Merg(e) ciorpănspp^ Da nu-s ciorpănei. Ci sâni ciobănei. paîîfii^E, CRĂC. 92; (probabil greşală de,tipar:) colpân61, s.. in. Prin dalbele oi, Negri colpănei; Dar nurs, colpănei, Ci sânt ciobănei: TEODORESCU, P. P. <75.] CIOIjPĂNEIj s.' m. v. ciolpan. , L . CIOIjTÂB s. a. 1°. Chdbraque, housse. 2°. Tar pis. 3°. Manteau court et fourri (des paysânnes). — (în România veche). 1°,: Postav s. altă materie (împodobită - cu cp^ sături etc-.) întrebuinţată’ca pătură s. ca aşternuti subt şaua palului; abai, h ar ş â, ■ ş a b r a căj( ibâ'nci, ţol, valtrap. ŞIO., HEM. 1741/,,.H/, IV 87,' GIUGLEArVÂLSAN, R. Ş.. l^S^.PĂSCULESCîj,. L. P. Cioltărul ţesut şi al.es- de mâţa miresii, CIOMĂ — 454 — CIOMAG şi este pe alocurea până astăzi, nedespărţit de ca-iul de ginere. LM. Cioltarul, o pătură anume, ce se pune pe spatele calului subt şea, e cam de 75 cm. lată şi 100 lungă, aleasă frumos, ca şi celelalte scoarţe, dar cu motive mai mici. La capetele înguste au ciucuri frumoşi. Cioltare se purlafu] înainte vreme; acum, rar de tot îl mai vezi subt şaua românească (de lemn) a câte unui bătrân (Oltenia). CONV. LIT. LIV 165. Doi [cai] eră albi şi trei negri, şi alţi trei roşii, galanţi, Tot cu cioltare cusute cu fir şi cu diamanţi. PANN, E. II 25. Armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sârmă de aur. FILIMON, c. I 610. Te-o dărui c'un dar, O’un cioltar, O'un caftan de Domn. marian, o. I 104. Şi mi-l netezeşte Şi .mi-l potriveşte Cu cioltar de fir. TEODORESCU, P. P. 45. Puse şea de Pasargic, Cu cioltarul mohorU. MAT. FOLC. I 1239. Dar cioltarul de pe cal, Aur şi mărgăritar, Plăteâ şapte pungi de bani. PĂSCULESCU, L. P. 241. 2°. P. e x t.. Covor ţărănesc de perete, ţesut peste tot (Mehedinţi). N. REV. r. xiv 349, cf. (citat între «ţesăturile ţărăneşti) H. I 348, ii 274, v 382, rx 390; cf. scoarţă, chilim. 3°. Scurteică scurtă (Melineşti, în Dolj). H. v 320, cf. c a ţ a v e i c ă. [Şi (probabil greşală): soltâr f s. a. Erâ un boier anume Nicolai Milescul Spătar... şi eră mândru şi bogat, şi îmblă cu povodnici înainte, dom neşti, cu buzdugane şi cu paluşe, cu soltare, tot sirmă, la cai. let. II 209, — ciultâr s. a. Şi pe roşu’ (= cal roib) l-oiu scoteă, Cu ciultare de argint, Face dâră pe pământ. REV. CRIT. III 61; — ciortan s. a. DR. II '433.] — Din turc. coltar, idem (cf. şi bulg. cultar «şabraeă» şi «şorţ», srb. coltar, ung. cso(i)tăr, pol. czoldar). cihac, ii 566, ŞIO. I 131. Cf. ţol. ciomă f s. f. (Med.) v. ciumă. CIOMĂ O s. a. 1°. Gourdin, trique. 2°. FUau (â battre). 3°. Membre genital de l’etalon. 4°. Coup de bâton. 1°. Bâtă lungă şi groasă, de obiceiu cu măciulie la un capăt, uneori ferecată, cf. bât, băţ, botă, boţochină, brădulă, bâzdoacă, caţă, cârjă, ciobârnăcar, ghioagă, măcău, moacă, toiag. ŞIO, PAMFILE, I. c. 127, id. J. I 335, H. IX 408, BARONZI, L. 92, ION CR. II 12. Sfredelind un ciomag... MAG. IST. II 7. Varner ridică ciomagul, c. NEGRUZZI, iii 228. Apucând ciomege, lemne, toată lumea spăimăntată, începil s’arunce ’ntr'însul. CONTEMPORANUL, I 687. Nici una, nici două, ia ciomagul lui de văcărie..., şi unde prinde a mi-l croi. ŞEZ. I 264. Se căpătuiră cu câte trei perechi de opinci şi ciomegi hodo-roase. BASME, ap. ŞIO. în pădure născuiu, în pădure crescuiu, Acasă, dacă m'aduseră, Vătao mare mă puseră. — Am un lucru: mare în cap, subţire în trup. — Nu mi-e frică, nu mi-e teamă, Că am capul ferecat Şi piciorul plumbat (= Ciomagul), ŞEZ. I 294. # Popa întră în biserică şi ciomagu' îl lasă afară. ŞEZ. VII 82. Dumnezeu nu bate cu ciomagul! cf. CREANGĂ, a. 160. Să-i sai urma în ciomag, se zice despre oameni răi, de neam rău. rădulescu-codin. Nu da cu ciomag cui nu eşti drag, Să nu ţi-l întoarcă ’n cap. ROMÂNUL GLUMEŢ, I 53. Ascunde-ţi ciomagul de căini, că mai rău te muşcă, golescu, ap. ŞIO. I 131. Cănd întărâţi cănii, să ai ciomag bun — nu te legâ de oameni, dacă n’ai pulere. zanne, i>. I 363. Găseşte sat fără câini, umblă fără ciomag. PANN, ap. ŞIO. I 131. Ajunge un ciomag (în variante: o bâtă (bună), o măciucă, o bo ată) la un car de oale (zanne, p. IV 9): când mustri pe cinevâ, ajunge un cuvânt, e destul că i-ai spus odată (s. că i-a spus unul), nu trebue să-l mustri mereu (s. să mai intervină şi alţii). Ciomagul are două căpătăie s. capete = orice lucru îşi are binele şi răul său; precum loveşti, poţi fi şi tu lovit-(zanne, p. iii 2), violenţa în potriva altuia se poate întoarce şi de la el asupra celui ce l-a violentat. A fi treaba pe ciomag — a fi pe bătaie (cruntă), ib. Bate-i urma cu ciomagul = bate-1, dacă-l poţi prinde, ib. A merge pe ciomag, se zice, în glumă, despre cel ce vrea să meargă undeva, dar nu are mijloace. Omul nu fuge de colac, ci de ciomag = omul nu fuge de bine, ci de rău. id. III 111, Eu umblu cu pâne după el, şi dânsul dă cu ciomagul după mine, se zice când faci bine unuia, şi el caută să lovească în tine. ib. iv 44. || Ciomagul a fost întrebuinţat de Români în timpurile vechi ca armă; se mai întrebuinţează de săteni şi acum, cf. BOGDAN, O. 438, H. II 89, V 268. Stupaii sănt nişte găinari cu arme, chiloame, lănci, giumage şi cu căte o puşcă ruginită, dionisie, ap. Şl O, Au intrat la Turci cu ce au avut în mâni: _ sape, topoare, lance, coase, furci, ciumege mari. DIONISIE, ii 236, ap. TDRG. Alţii, în loc de puşti, ciomegele apucă. ZTLOT, ap. ŞIO. | Ca măsură populară de precizat situaţia corpurilor cereşti de-asupra orizontului: Calea soarelui pe cer... se pre-ţueşte, se socoteşle în «ciomege». Cf. pamfjle, CERUL 31. Sară, cănd soarele erâ de trei ciomege să scapete... ŞEZ. VI 142. 2. Spec. îmblăciu pentru păpuşoiu. îmblăciul sau... ciomag[ul] de bătut popuşoiu este un ciomag ordinar, făcut din lemn tare sau din două scurtături de lemn, numite odârje (mai ales coada) sau hădăragi (mai ales capătul). PAMFILE, I. c. 145; cf. şi A. 227. 3. P. anal. (pop) Membrul genital al armăsarului (şi al calului), cf drugă, cotor (Rusul-Bârgăului, 1. Năsăud). DR. V 311. 4°. Fig. Lovitură s. bătaie dată cu ciomagul. Ba adesea şl ciomege Pe spinare cam câştig, alexandrescu, m. 286. De vreme ce-i treaba pe ciomag, apoi încep îndată! alecsandri, t. ii 1045. Ce-i vine în gând? S'apucă şi trage un ciomag celui de la margine. ŞEZ. I 266. Câte păhăruţe bru, Atâtea ciomege ieu. ŞEZ. iii 58: cf. V 46. # Ştie numai de ciomag = de frică, de bătaie, pamfile, I. Cine de cuvânt nu înţelege, [nu înţelege] 1 nici de ciomege, romănul glumeţ, I 29. A umflă ceafa de pumni şi spatele de ciomege = a bate rău (zanne, p. ii 66), a-i face spinarea tobă. Se găseşte vreunul, de-ţi umflă ceafa de pumni şi 1 spinarea de ciomege. ROMÂNUL GLUMEŢ, I 12. fCiomag (Bot.) dat de damE, t. (Glosar, 19) este o greşală de tipar, căci la pag. 187, unde se face trimiterea, găsim ciormoiag «miază-noapte», «grâul prepeliţei». | Plur. -m6ge (dial. -megi) şi -roâge. | Şi: (ca nume patrimonic în Mold.) cio- mâc s. m.; — ciumâg s. a. H. V 268; dionisie, | ap. TDRG; alexandria, ap. TDRG; cod. puşc. 79. E soarele ridicat... de-un ciumag... PAMFILE, f CERUL, 31. Muierea să-şi ia furca cu fuau' şi omu' să-şi ia ciumagu’. şez. iii 31; —• ciumcâg s a. (Transilv.) DDRF.; — giutnâg f s- a-; — (*iu-mâc s. a. Sare Dunăre ’n ciumac. giuglea-vâl-SAN, R. s. 155. | Nomina a g e a t i s: ciomăgar s. a. «bătăuş». Com. popoVice; — oiomăguş (dial. ciomagaş) s. m. bătăuş (I) (DICŢ., com. popovici) ţ cel ce, la cea mai mică ceartă, este gata de bătaie > (se zice şi de copiii arţăgoşi, gâlcevitori); cel ce bate boii (costlnescU) ; —(formaţie glumeaţă, poreclă) Ciomăguş s. m. Pe unu-l chemă Pălmuş şi pe cellalt Ciomăguş. pann, p. v. iii 29. [Diminutive: ciomăgâş s. a. = ciomag mic, cio-mfigel. Acesta, cu ciomăgaşul său de cioban, îl lovi în cap. basme, ap. ŞIO ; — ciomagul s. a. = ciomag mic. Tirs... pe iubitu’ câine Criş ş'un cio-măgel ia de-acasă. I. Văcărescu, p. 455. Făcit un scurt ciomăgel în adins pentru şcolarul, ca să-l CIOMĂGAR — 455<— CIONC tnveţe'cu el. PANN, H. 55. Puseră pe lângă dânşii şi căle un ciomăgel. PANN, p. V. II 60. li trebuiâ un ciomăgel, hun de pălit la mir. BASME, ap. ŞIO.; — eiomăguţ s. a. = ciomag mic; lovitură (uşoară) de ciomag. I-a dat vr’o două ciomăguţe. | Verb: ciomăgi vb. IVa = (trans.) a bate (pe cinevâ) rău cu ciomagul, a da (cuivâ) lovituri cu ciomagul (în cap, pe spate). Când cu gândul nu. gândeşte, îl prinde şi-l ciomăgeşle. PANN, P. V. II 29. Slugile ale[a]rg[ă] îndată, Pe jupăn îl cio-măgesc, Că e măgar îi arată, alexandrescu, M. 287. Ce l-aş ciomăgit ALECSANDRI, T. I 270. Ce avem noi cu boierii ? Ei ne ciomăgesc pe noi, Vodă pe dânşii: parte dreaptă! ALECSANDRI, ap. TDRG. | Abstracte: ciomăgire s. f., ciomăgit s. a. DICŢ.;—ciomăgedlâ (ciumăgeâlă) :s. f: = băţaie (cu ciomagul). Se încing păruieli şi ciu-mOgeli slraşnire. MUSCEL, 103. | Adjective: ciomăgit, -ă=bă.tut cu ciomagul; ciomăgif6r, -oâre = care ciomăgeşte.] — Din turc. comak (cumak), idem. CIHAC, II 566, ŞIO. CIOMĂGÂR S. m. CloraĂGĂş s. a., şi m, CIOMĂGEL s. a. ciomăgeală s. f. v. ciomag. CIOMĂGI vb. IVa. cioiwĂGrş s. m. CIOMĂGUT S. a. * CIOMÂNDÎ vb. IVa. Se guereller.— (Răşinari, în Transilv.) A se certa mai domol (Com. E. cio-RANj, a se ciorovăi, a se ciondănl. ciOMĂitDÂR s. a. v. ciobârnac. CIOMB s. m. v. chiomb, CIOMISI vb. IVa v. ciocni. CiOMtfC s. m. Chien â poil long. — Câne fJo-cos, sur şi cenuşiu. H. XVII 8. — Cf. c i o 1 o c. CIOMOFÂIE S. f. (Bot.) ) , CIOMOFÂIU S. m. (Bot.) J V- olumăfaie* CIOMOI.I vb. IVa y. cioşmoli. ciomon s. ai Tas. — (Ungurism, în Sălaj) Grămadă. CABA SĂL. — Dintr’un mai vechiu ciomon (— ciomoiu), cu schimb de sufix lipi-Cc de *ciomău, din ung. csomd «grămadă». CIOMP s. d. 1°. Tronc d’arbre dont on a coup6 Ies branches. 2°. Moignon. 3°. AFcis. 1°, Bucata rămasă cu rădăcina în pământ din trunchiul unui copac s. al unei tufe, după ce i-ai tăiat crăcile şi partea de sus a tr unchiului, buturuga din pământ (chiriţescu, GR.), teşitură (URICARIUL X 400/*,), cf cionc, butuc, cio.ablă, ciolpan, ciung, c i o a f l ă, c i o m p l e u. Din pie-deca ciompurilor şi a coasei netăioase numai zg&r-. cueşte iarba, uricariul, x 407. Dar acum ciom-purile, îmbrobodite eu smocuri de nuiele, zac revărsate pe renta tărcată de jăpşi şi , de privaluri. M. I. CHIRfŢESCU, CONV. LIT. XLIII 920. Ciom-purile rămase în picioare jelesc cu lacrimi curate de răşină, ciocârlan, p. p. 37. || Spec. Cotorul (ciotul, ciocanul) păpuşoiului, pamfile, a. 89. 2°. P. ext. Fragment, frântură, bucata rămasă dintr’un membru al corpului s. din orice obiect din care s’a rupt o parte, cf. ciot, muc. Dum- nezeu numai că rămâne c’un ciomp din coada lui în mână, şi cânele... (Miceţiti-Vasluiu). ion CR. IV 108. Din pricina zmuciturei, se întâmplă ca ţechea să se rupă; din undiţă nu-ţi rămâne decât un ciomp. F. R. ATI LA 37. 3°. P. anal. (Straja, în Bucov.) Umflătură, buboiu. Com. A. TOMIAC. [Plur. ciompuri. | Şi: cioâiupă s. f. = vită rămasă înapoi cu creşterea (Straja, în Bucov.) Com. A. TOMIAC], Etimologia necunoscută. Cf. ci ump, cimpî, ciumpav, cionc. CIOMPĂGI vb. IVa CIOMPĂVÎ vb. IVa v. ciumpav. Ciompleiu s. a. 1°. Tronc d’arbre. 2°. Pârtie de la queue d’oii croît la touffe de poils. 1°. Arbore rupt pe jumătate în stat, cioatfă, ciung, ciolpan. Com. ITTU. 2°. «Rădăcina» coadei, partea din care creşte părul, numită şi trupină, bât, butur, ciont, cotor, muc, t u 1 e i u (Plaiuri, jud. Turda DR v 307. [Şi: ciumpl&iu s. a. (plur. -pleuă) = ciompleiu (DR. v 307), arbore rupt pe jumătate în stat(= fără să fie răsturnat), ci o abiă, ciolpan, ciung, cioaftă (Bârzava, jud. Arad). Com. ittu; — ciump6u s. m. (plur. -pei) — arbore rupt de vânt, dar nu răsturnat. Com. ITTU; —^ ciump6iu s. a.= instrument de dogăiie, în forma unoi cuţit mic, cu care se crapă cercurile. (Ilustraţie la) DAMfi, T. 89. într’o ghicitoare «ochii» sânt asemănaţi cu doi ciumpei. păsculescu, l. p. 9’1); — cip6iu s. a. - ciompleiu (Şieu-Odorheiu, jud. Someş dr. V 307.] — Cf. ci o m p. CIOMVÎC interj, v. ciovic. CIOMVICĂ s. f. (Ornit.) v. ciovică. CIONÂIE s. f. Vache vieieuse.—Vită nărăvaşă. RĂDULESCU-CODIN, I. 243. [Scris: cconâie ib.] — Din ung. csunya «sălbatic, Insă Ibăticit» (despre cai, taur i, oameni), cu adăogarea sufixului -aie, ob şnuit la numele de vaci. N. Drăganu, Dacoromania iii 712. CIONC, CIOĂNCĂ adj., s. f. I. MutiU, icourtt, mnnchot, privi d’une corne. TI. Pipe, brăle-gueule. I. Adj. (Despre om) Fără un braţ, (despre oi şi vite) fără un corn (marian, PRECUP. P. 24. Com. coca, creangă, gl.) (despre obiecte) din care lipseşte cevâ (Com. c. rebreanu, din Bistriţa Ardf-alului), ciunt (şez. ii 187/8), ciu tac (DAMS), i. 28); cf. c i u n g, c i u t, c i o I a c, certat2, ciul, m e 1 c i t. Cioancă = nume dat de ciobani vitelor [cărora le lipseşte câte un corn], ca să le deosebească una de alta. H. vii 372. II. S. f.' P. ext. (în glumă, în Mold.) Pipă, luieâ cu coada scurtă, creangă, gl. Moş Nichifor... îşi aprinde cioanca şi zice... CREANGĂ, A. 125. Ia să-mi rănesc (= curăţ) cioanca (Mănăstiieni-Bo-toşani). ION creangă, iii 15B. De ciudă plungeâ; Cioanca i se stângeâ, Cu ciocanul mereu băteâ. ION CREANGĂ, iv 147. Cu cioanca ’n dinţii], VA-SILIU, C. 174. [Derivat: cioncâ vb., Ia trans. = a ciunti, a mutila, a trunchiâ, a ciumpăvi. Dar ne-a cioncat pre amândoi, pre Dan de un braţ, pre mine de o ureche. I. POP FLORENTIN, CONV. lit, iv 155. cf. TDRG. (subt ciunti); (cu part.-adj.) cion-cât, -ă. Pipăruş Petre scoase atunci cele 12 vârfuri de limbi din traistă,... şi ştiţi d-voantră ce a fost... Ale ţiganului erau cioncate, iar ale lui Petru chiur din vârf. MERA, B. 113.] — Din ung. csonka, idem. cihac, ii 490. (Cuvântul unguresc însuşi este, după H. Schu- CIONC - 456 — CIONT chardt, Zeitschrift f. rom. Phil. XV 106, de ori-gin,e romanică: it. cionco, «trunchiat», cioncare «a mutiiâ», jai- din rqmâneşte e împrumutat rut £anka «pipă frântă»). Cf. ciung, ciunt,, ciomp, c i u m p a v. Pentru sensul II cf. însă şi ci o n o c. CIONC s. a. Digue (faite de branches et de pierres). — Grămadă de crengi apăsată cu pietre, pentru abaterea apei de la ţărmure. Se pune de regulă un butuc gros cam de’l—2 m. lung, cu un cap la ţărmure, iar cu celalalt către mijlocul apei. Pe acest trunchiu se pun crengi; pe triunchiu vin capetele cele mai groase, iar restul de la butuc în jos. Pe crengi se pun pietre multe şi mari, ca apa să nu le ducă (jud. Cluj). Com. ittu. Cf. ie-zătură, zăgaz, dig. — Dacă numele s’a dat după butucul pe care este clădit digul, ar puteâ fi din ung. csonk «butuc», deci înrudit cu cionc1 şi cu cioncaş. CIOACĂ vb. Ia v. cionc1. CIONCĂNÎ vb. IV v. ciocăni. CIONCAŞ s. a. Petit bois. — (Ungurism) Poiană mai mică, cam de 3—4 iugăre (Crăceşti, în Maramureş). Com. ITTU. [Diminutiv: cion-căş61 s. a. id.] — Din ung. csonkâs «pădure cu crengile tăiate». Cf. cionc *-2. CiONCĂŞEii ş. a. v. cioncaş. CIONDĂ s. f. Monstre?— Monstru? Arătare? (înt r’un descântec) Dimineaţa, (cutare) s'a sculat, Pă potec’a apucat, C’o cioridă mare s’a ’ntălnit. (Cutare) cănd l-a văzut, Tare ţipă, tare se văită, Maica Precisla din cer auzeă. N. G.-TISTU, B. 58. — Cf. ung. csoda «minune, monstru». ciondăneală s. f. v. ciondăni. CIONDĂNI vb. lVa. 1°. Bougonner, gronder, quertUer. 2°. Se querellcr, se disputer.— (Mai ales prin Tiansilv. şi Mold.). 1°. Trans. A certă, a sfădi, a ocărî (alecsan-DKI, T. 1752, 1772), a-şi vărsâ necazul pe cinevâ, a-1 luâ în primire (lungeanu, cl. 221). Ce mă tot dondăneşte de geaba, monşcrică?... Ba că grăesc prea mult; ba că nu stau locului! Da ce? ALECSANDRI, T. 188. Nu-mi mai ciondăni nepoţica! id. ib. 1139. 2°. Refl. A se luâ la ceartă s. sfadă, a se certă (contrazicându-se), a se cam sfădi, a se sfădi (dar nu tare, nu cu ciudă), a se ocărî (puţin, în măsură mică), a se împunge cu vorba, a se tot luâ cu vorba (aproape de ceartă), a se certă fără a spune cuvinte mai grele, a se hărţui s. tăiâ cu vcrha, a se ciorovăi. LB., CREANGĂ, GL., PAMFILE, J. II, ŞEZ. V 57, IX 145, XXXII 16, GOROVEI, CR. 1205, RĂDULESCU-CODIN, î.‘ 46, 246, Com. G. nistor şi A. tomiac. Moşnegii s’au dondănit căt s’au mai cionăănit şi, căt erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. CREANGĂ, p. 85. Un bărbat cu-a lui femeie într’o zi se cion-dăneâ. T. SPERANTJA, CONTEMP. II 260. Şi aşă mult s’au dondănit până s’au putut înţelege. CRĂ-SESCU, SPIRCA 81 Atunci şi însurăţeii hojma se vor ciondăni. SEVASTOS, N. 232. De cum joacă, îşi caută prilej unu’ altuia de a se ciondăni. Nu mult, şi se ieu la sfadă. ŞEZ. iii 182, Ne-am cioridănilu-ni o liacă. ŞEZ. V 57. Tot ciondănin-du-se ei, merg de se tocmesc să lucreze la un logofăt. ION CR. I 76. Pe când să dondăneau ei aşa... PĂCALĂ, M. R. 152. l-am lăsat ciondănin-du-se, nu ştiu cum s’a alege. Nici unul nici altul nu vrea să lase dintr’a lui (Vicovul-de-sus). Com. G. NISTOR Tot s-o dondănit, pănă ce s’o incăie-rat la bătaie (Bilca). Com. TOFAN. [Şi: (+ cionti, cf. «a-i cionti cuivâ vorba») cion-tăni vb. refl. IV». Com. a. tomiac (Straja, Bucovina);— (cf. cioandră) ciondrăni vb. refl. lVa LB., REV. CRIT. LIT. IV 149, FRÂNCU-CANDREA, M. 98. Se tot dondrăntsc, pănă numai îi vedă că se încaieră! VICIU, gl.; — (+ hondromăni) cion-dromănl vb. refl. lVa = a se sfădi H. xvn 178, a se certă, a se hărţui cu vorba (rev. crit. iii 93). )| Abstracte: ciondănire s. f. = lovire, ciocnire, sfădire. bugnariu, Năs.; ciondrănfre s. f. DICŢ. dondănit (ciondrănit) s. a. DICŢ. Mătuşa Măriuca... se ia la dondănit cu mama, din pricina mea. CREANGĂ, A. 55. Nici una, nici două, feciorul şi cu baba se iau la dondănit. ION CR, iv 132; ciondăneâlă s. f. = dispută, început de ceartă, sfadă trecătoare. Mărioara petrecii vara destul de veselă; cănd şi cănd numai, căte-o ciondăneală, contemporanul, V, voi. II 497; ciondrăneâlă s. f. = început de ceartă. VICIU, GL. || A d j e c t i v: ciondrăni<6r, -oâre = sfadnic, gâlcevitor. LB. (subt «gâlcevitor»).] — Probabil, din germ. săs. schăndcn (< Schande) «a face de ruşine, a certâ, a ocărî»; sufixul -ăni corespunde, în împrumuturi din nemţeşte, terminaţiei -en a infinitivului; cf. ştricăni < stricken ş. a.) Cf. DR. III 1089. Cf. cioandă. CIOne s. f. (Bot.) v. cioane. CIONEÂG s. m. sing. v. cioinac. CIONCI s. m. plur. v. cioci. CIONIC s. a Barque. — (Ungurism, în Maramureş) Luntre, şeică, cf. barcă, caic, cin. (In glumă) La noi suie cu cionicu’ pă oală şi ia groscioru’ (= smântână)... şi iăpă (— aruncă) în cionic. T. PAPAHAGI, M. 151/i6. —-Din ung. cs6nak «luntre» (înrudit cu cin). CiONOĂTE s. f. plur. = gionate. DR. iii 697. [Pronunţ.: cio-] — Din lat. *genuata. N. Drăganu, Dacoromania iii 696—98. CION0C s. a. Tchiboulc, pipe. — (Ungurism,; în Transilv.-de-nord) Ciubuc, pipă turcească, bugnariu, năs. Cf. ci o an că. — Probabil din ung. csanak «ciutură» (= vas de lemn pentru scoaterea apei). CIONDKĂNEĂIiĂ S. f. ) CIONDRĂNI vb. IVa / ciondăni. ciont, cioăntă adj. subst. I. MutiU, camard, camus. 2°. Prive d’une corne. II. 1°. Moignon. Bout delaqueue (d’oii pousse le poil). 2°; Sobriquet. Nom donnâ aux chiens. I. Adj. Cu o parte (mai ales: vârful, marginile, toarta) ruptă, tăiată, retezată s. tocită, stropşit, mutilat, amputat, cf. ciunt (Com. A. tomiac), ciung (LB.), bont (costinescu), cionc, ciomp, scurt de coadă. Feciorul de boier [care îşi tăiase nasul şi urechile], slut, ciont şi plin de sânge... ispirescu, l. 252. Am o gâscă cioantă, boaniă, Cu grumajii ciobărlan. (Biciuşca). ŞEZ. I 29. || Spec. Fără un corn. Ercule..., apucând pe taur de coarne..., îl lăsă cioyit de un corn. ISPIRESCU, U. 73. Oaie cioantă. H. V 408, XI 259. Ce intră ciont în luncă? (Sania), gorovei, C. 327 (din Vâlcea). . LI. Substantiv. 1°. Ciont — crâmpeiu rămas dintr’o bucată mai mare (de băţ, de lemn, de ciomag, de ramură COSTINESCU), cf. ciump, ciot. | Spec. Ciont = partea care rămâne dintr’un membru amputat (bianu, d. S.), picior eiunt (Straja în Bucov., com. a. TOMIAC). Cioantă = mână ciuntă (Straja, în Bucov., com. A. tomiac). GIONT - 457 - CIONVICĂ | Oiontul (s. ciotul, ciorlul) cozii = rădăcina coadei, partea din care creşte părul coadei (Caţa, in Satu-mare). DR. v 307. Cf. ciomp(leiu). 2°. (Poreclă) Ales unu’ Cionlu... (erâ fără o mână), conv. lit. xliv, voi. i 654. | Nume de câne ciobănesc (probabil scurt de coadă, cu coada tăiată). H. V 116. [Derivate: ci6nte(a) s. m. = nume de câne (H. ix 18) fără coadă. H. v 353;—eiont6iu s. m. (în gâcitori, cu varianta ciunteiu). Cionteiu, bon-teiu. Picioare de coteiu. (Pirostriile). GOROVEI, 0. 290; — ( 4- iontâc cf. DR. i 278) cionlâc şi ciontic subst. sing. (în gâcitori) In mijlocul câmpului, E cuibul ciontăcului. (Biserica). GOROVEI, C. 25, cf. (cionticului) ŞEZ. XIII 15. | A d j e c-tive: (+ ciutac) ciontâc, -ă = ciung. Vacă cion-tacă de coadă. BARONZI, L. 105; — ciontâg, -ă = cu eoada tăiată s. ruptă. Vn lurmac... ciontâg de coadă. MON. OF. (1878), ap. TDRG.] — Variantă a lui ciunt şi ciung, cu vocala din cionc1, ciomp, ciont. Cf. şi bont (alături de b o n c), ciontorog (şontorog). ciontă. CIONT s. a. 1°. Os. 2°. Doigts, main. 1*. (Ungurism; mai ales în Transilvania de nord, unde a înlocuit în mare parte pe) Os (anon. CAR. BUD. P. P., ţiplea), ciolan. Cine joacă’n postul mare, Pice-i pielea de pe nare (= nas) Şi rămâie-i ciontu’ gol, Ca fi muchia la topor. MARIAN, SE. II 6. Zgaiba de la N. Din ciont o săpaţi, Din carne-o tăieţi. marian, D. 348. Cine despărţite dragi, Tragă-i corbii carnea ’n fagi, Cioantele pe sub copaci! reteganul, TR. 18. Să-ţi ajungă os pe os, Cioantele prin pat în jos... ib. 134; Nici nu-i grâu, nici nu-i săcară, Numai cioanle-s pe hotară. BIBICESCU, i>. P. 131. Ieşi, rău, ghin crcrii capului, O'hin faţa obrazului, ■ Ghin unghii. Ghin ciont, Ghe subt ciont, Ca N. să rămăe cvrat, Precum Domnu’ l-o dat... VAIDA. La o masă de ciont de peşte, .Beu lăţi craii călăreşte. ŢIPLEA. P. p. 3. leş[i] din crerii capului. Din faţă obrazului, Din ciocnitele nasului... GRAIUL, II 49, cf. (din tale iontile) ib. II 57. Să rămâi cu ciontul gol! BUD. P. P. 6. #A înghieţat ca ciontu’ = a înghieţat os, bocnă, tun. vaida. Vscat, adormit ca ciontul = tare (tun, bocnă). Într’un loc, uscat ca ciontul, să se prăsească o herghelie atât de sumeaţă şi scumpă! MERA, L. B. 102. Gă cine o ascultă-o bine (povestea), [va] învăţă-o; şi pânâ-i gala, mulţ[i] voinici-or adurml Şi mulţ[i] [s’]or deşteptă ciont. JAHRESBERICHT, VI 61. Să-ţi fie de cioante — de cap, de ciolane, de zile s&Mrte (Broscăuţii-vechi, Bucovina). Com. T. SMOLINSCHI. 2°. (La plur.; în glumă, la Braşov) Degete. Am să-ţi dau (= să te lovesc) peste cioante! (După «mână», «labă», şi la singular) Mână. Ia-\i cioanta! Jos cu cioanta! (Braşov). [Şi (formă reconstruită din plur.; ad 2°) cioantă s. f. | Diminutive: ciontuţ s. a. = os mic CABA, SĂL., com. N. drăganu,- — ciontiţă (ciun-tiţă T. PAPAHAGI, M. 143/,9) s. f. = os mic. Din tăte ciontiţăle, Din tăte ’nchieturiţăle. GRAIUL, II 49. | Adjectiv: (< ung. csontos, idem) ci6ntoş, -ă = osos. CABA. SĂL.] — Din ung. csont, idem. ciont s. m. Espâce de souris — Şoarece de munte. H. XVII 229. CIONTĂ vb. Ia v. cionti. CIONTI vb. IVa 1». Tronquer, amputer, mu-tiler, ecomer, decapiter. 2°. Raccourcir. 3°. (Se) terminer. 1°. Trans. A tăiâ (rupe, frânge) o bucată dintr’un întreg, a trunchiâ, a reteză, a tăiâ de tot (LB.), a amputâ; spec. a tăiâ coada sau capul, a decapitâ; a ciuntă, ciunti, cioncă, stropşi. Din scena clovnilor, nu poţi suprimă o parte, precum nu poţi cionti dintr’o fiinţă vie organele absolut necesare vieţii, caragiale, n. f. 26/4. [Ştiuca pe peştii mici] îi cioanta, îi taie în două. F. R. atila, 303. începit, bălaia munţilor şi-i cion-tară munţii coada; de atunci n’au lupii coadă lungă, ca vulpile. RETEGANUL, P. III 37/21. El sabi[e] o apucat Şi capu’ i l-o ciontat. mândrescu, L. P. 191/,. Am ciontat coada Calului, că eră prea lungă, ţara OLTULUI, III nr. 19-20. Omul îşi luă barda şi, prinzând un puiu de gâscă şi punându-l ps bucium, îl ciontă, viciu, GL. (subt bucium). A cionti urechile unui cal = [fr." bretauder. pontbriant. 2°. Trans. A scurtâ (LB.) un obiect (tăind capetele s. o parte din el). La a treia [smunceală de mânecă, coada vulpei] o cionti până la doi coli. odobescu, iii 46/22. Am ciontat sulinarii (— trunchii lungi) în cloţi ( = butuci scurţi), să-i pot încărcâ. ţara oltului, III nr. 19-20. Fierarul... prinde fierul cu cleştele, îl fierbe..., bate cu ciocanul, îl căleşte, înnădeşte, cioantă fierul, îl găure, pileşte, ascute. H. XVII 237. (Fig., despre vieaţă) Dacă [e] să fie vieaţa mea de nimica, ticăloasă şi defăimată..., fie-ţi milă şi-mi mai cioantă din vremea vieţii 20 de ani. CALENDAR, ap. GCR. II 358/6. Nu-i rupeţi capu’, Nu-i ciontaţi veacu’, Nu-i luaţi mintea! grigoriUt RIUO, M. I 51. C’a fost mândră, săleaca (= săraca) Şi şi-a ciontat vieaţa! BUD. P. P. 10. 3°. (Neobicinuit). Trans. A sfârşi (despre mâncare şi băutură); refl. a se sfârşi, a se termină (de ex. vinul). LB. (şi subt verbul gătă). [Şi ciontă vb. Ia (cu prez. ind. ciontez şi, prin Transilv., ciont). | A d j e c t i v e: ciontit (ciontât),-ă = stropşit, tăiat, trunchiat, rupt, 'frânt, amputat, decapitat, scurtat, ciuntat, ciuntit, eion-cat. (Cu negativul) neciontit (neciontât).-ă.Lumea toată de pre lume, Ne-a şl .pus urile nume: Mie grâu, ţie tăciune; Mie frunză de sălcuţă, Că-s copilă tânăruţă, Ţie roşmalin ciontat, Că eşti copil blăslămat. JARNlK-BÂRSEANU, D. 66. Trupina arborelui don tată în mai multe coltişuri. PAMFILE, I. c. 103. Vacă ciontită de coadă. DDRF. | Abstracte: ciontire (oiontâre) s. f. = trunchiare, retezare, tăiere, frângere, rupere (a unei părţi):—• ciontit s. a. = ruperea vârfurilor de la vlăstarele tinere ale viţei de vie, H. II 281; — ciontilură (ciontătură) s. f. = ciontire, tăiere (LB.), ciun-titură; spec. semn care se face în urechea oii (cf. preducea, cârlig), spre a o cunoaşte din alte oi. Cf. păcală, m. r. 145.] — Derivat din ciont1. Cf. cioncâ şi ciunti, c i u n t â. CIONTÂC subst. sing. CIONTÂC, -Ă adj. CIONTÂG, -Ă adj. CIONTÂNI vb. IVa v. ciondăni. ciontătură s. f. v. cionti. ci6nte(a) s. m. . ■ •> cionteiu s. m. i v. ciont1. CIONTIC subst. m. sing. J CIONTITĂ s. f. v. ciont2. CIONTITURĂ s. f. V. cionti. ciontokOg, -oâgă adj. v. şontorog. ciontoş, -A adj. \ . 2 CIONTUŢ s. a. J y‘ clont2< CIONVICĂ s. f. (Ornit.) v. ciovică. v. ciont1. CIOPĂC - 458 - CIOPATĂ CIOPÂC s. a. I ciopârc S. a. J v- ceapâc- CIOPÂRICĂ s. f. (Bot.) v. ceacaribă. v. ciopată. CIOPARIiÂC s. a. CIOPÂRTĂ S. f. CIOI*ÂRT S. f. CIOPÂRTÂC, -A adj. şi subst CIOPÂRTÂN s. m. (Bot.) v. ciopârti. CIOPÂRTÂTIC, -Ă adj.) CIOPÂRTE S. f. } V‘ C'°pata- CIOPÂRTI vb. IVa. i». Couper, (UcMqueter, depecer. 2°. Entailler; taillader; couper ă tort et â trarers. 1°. Trans. A tăiă (animalul, carnea) în ciopăţi; p. ext. a tăia bucăţi-bucăţi (RĂDULESCU-CODIN L.), a tăiâ o parte din corp, cf. hă cui, ci ungă ri, ciontă, amputâ, mutilâ, schilodi, stropşi. După ce s’a îngrăşat purceaua bine,... a tăiat-o. Şi după ce-a pârlit-o şi a ciopârţit-o, aşezând-o la saramură... ION CR. II 286. Pe unia îi ciopârţeşte cu coasa, ŞEZ. III 114/,,. Şi tot n'a lăsat pe fată în pace; până nu i-a ciopârţit mânile. MUSCEL, 46. Pe care îl zăreâ şi-l ajungeâ, Copil-Roman îl şi ciopârţeă. RĂDULESCU-CODIrf, L. 2°. Trans. P. a n a 1. A scoate, dintr’un lemn, cu toporul, o bucată, a încre^tâ dintr’un lemn cu toporul (Straja, în Bucov., com. A. TOMIAC); p. ext. a tăiâ s. ciopli râu, în mai multe Jocuri, unde nu trebue şi în mod neregulat s. cu un instrument neascuţit; a strică (un lemn) învăţând şă ciopleşti (şez. IX 152, cf. creangă, gl., COSTINESCU); a tăiâ cevâ fără rost (Criscior, în Munţii-apuseni, com. şt. paşca), fără socoteală, fără îndemânare (PONTBRIANT), în neştire, în prea multe locuri. O calfă de dulgher stăngaciu ciopârţeşte bârna. ODOBESCU, III 166/s, cf. 11 513. Cine mi-a ciopârţit toţi prunii de pe lângă gard? DDRF. [Şi: ciopârţi;—(v. etimologia) ciopăţi vb. IVa trans. = a tăiâ (în mici) bucăţi (păsculescu l. p„ pamfile, c. ţ„ baronzi, l. p. 105/4), a tăiâ fără socoteală (pamfile, j. ni); spec. a curăţi animalele tăiate, mai ales pasările şi peştii, de măruntaie şi a le găti, cf. cină tui, peciâ (RĂ-DULESCU-CODIN, L., MUSCEL, 103). Să-i batem, să-i ciopăţim. TEODORESCU, P. P, 479, Cap de Turc să ciopăţesc. PĂSCULESCU, L. P. 199; —■ (+ cioc) ciocârti (ciocărti) vb. VI» trans. = a tăiâ scoţând mici bucăţi (păsculescu, L. p.), a tăiâ în bucăţi (pamfile, c. t.), a ciopârti. Cio-cârtindui trupul în demicaturi multe. DOSOFTEIU, ap. TDRG. Acole pe loc cu săbiile într’înşii a-i tăiă şi a-i ciocărtl, unde şl pe straordinarul l-au omorit. arhiva R. II 93. l-au ciocărlit mânile, obrazul, şincai, hr. iii 156/19. [Cei care tund oile] să nu ciocârtească pieile oilor, economia, 93. Ce vfea să zică de-a fi cineva doctor, hirurg!... Până ce n'a tăiâ, n’a ciocărtl, n’a hăcul, nu. se ţine mulţămit. ALECSANDRI, T. 1200. Jupesc din răutate copaci întregi... şi ciocărţesc. COD SILVIC, 35. Da cine te-a ciocârtit atât de urît ? — la, nu tăiă tocmai bine briciull (Bilca, în Bucov.) Com. TOFAN. începe a ciocârti un gârneţ de stejar din anul trecut. CREANGĂ, p. 125/12. Cu-paloş capu-i zbură, Bucăţele-l ciocârleă. TEODORESCU, P. P. 57?b. Din guriţă-l judecă, Cu paloşul îl ciocârtea. MAT. FOLC. 39, cf. PĂSCULESCU, L. P. 229; — (+ ciopli) ciocâlti vb. iVa trans. (v. adj ). | Abstracte : ciopârtire, cioeârtire, ciopârţe&lă (DDRF.), ciocârteâlâ COSTINESCU) s. f. = acţiu- nea de a ciocârti; — ciocârtiftiră s. f. = aşchie cioplită dintr’un lemn. Ciocârtituri şi surcele tăiate din copaci. COD SILVIC, 37 | Adjective: ciopârtit, ciopSrţft, ciopârtit, ciopârţit, ciopârtât, (DDRF.), (“iopăţit (RĂDULESCU-CODIN, L.), ciocârtit, cioeâllit, -ă = tăiat în bucăţi, tăiat rău, în multe locuri, fără rost; p. ext. (despre faţă) brăzdat; (impropriu, despre vase) ştirbit. împrejurul unei mise încărcate cu pahare ciocărtile şi butelci deşerte. ALECSANDRI, ap TDRG. Ciocârtit •= ciun-gărit. JAHRESBER. VIII 85. Cadavre ciopârtite. SIHLEANU, ap. TDRG. Bucăţile din întregul ciopârtit se zic «ciopăţin. rădulescu-codin, l. Alţii au fost ciopârtiţi de ostaşii lui Vodă. ib. Ce ţi-e calul d’asudat..., Ogăreii ciopârţiţi Şi dulăii năduşiţi? teodorescu, p. p. 70b. Nevastă i-am căpătat, Râmnită şi cio căliită (glosat prin: cioplită). densusianu, Ţ. H. 289. Căci din luptele vieţii, ca un vechiu oştean, trudită, Ai rămas cu fruntea ninsă şi cu faţa ciocârtită. vlahuţă, P. 26 | Al te derivate: ciocârtâş s. nr. = persoană care ciocârteşte. Chirurgul, casapul, ciocăr-taşul Mi au spus că amputează chiar astăzi pătimaşul. alecsandri, ap. TDRG.;— (Bot.; post-verbal ?) ciocârt s. m. = c i u q i u 1 e t e. bianu, d. s, (cu diminutivul) ciopârţii s. m.=creasta-cocoşului (Araniag, Arad). Com. ittu ; — cio-pârtân s. m. (Bot.) = burete care dă toamna, după ploaie, pe la buciumii s. pociumbii de goron. Cf. H. IX 90; — (+ coclauri?) ciocârtâuri s. f. plur. locuri deluroase, râpoase. ION CR. VI 314. Când te-oiu duce eu prin nişte ciocârlauri, să-ţi arăt pe unde pasc vilele, ai să te sparii! ib.] — Derivat din ciopată (ciopartâ). Cf. c â r t i (II). CIOPÂRŢI vb. IVa v. ciopârti. CIOPÂT s. f. 1°. Morceau de chair. 2°. Moitiă d’un fruit. 1°. (întrebuinţat aproape numai la plur.) Bucată de carne tăiată s. ruptă din trupul unui om s. unui animal .(cf. DICŢ., rădulescu-codin, I.). ciosvârtă (BRĂESCU, M. 64), cf. hartan, halcă. Lovindu-o cm sabia odată, îi tăi& trupu' în doaă ciopăţi. GORJAN, H. I 82. Să-l fac mii de ciopăţi. id. ib. IV 223. Eu eram la o parte, cu iataganul scos, la a mai mică mişcare să-l fac ciopârţi, n. rev. r. i, s. II 155. | (Adesea repetat) îl făcit ciopăţi-ciopăţi. GORJAN, II. I 77. începU a mi-ţi crestă pe şerpe, şl cruciş şi curmeziş, pănă ce îl făcit, ciopăţi-ciopăţi. ISPIRESCU, L. 343/23. L-au tăiat pe bietul Dan ciopărţi-ciopărţi. STĂNCESCU, B. 238. ll fac ciopăţi-ciopăţi şi-l aruncă în apă. PAMFILE, D. 57. 2°. P. anal. Jumătate de nucă s. de măr (Za- gra, jud. Năsăud). Com. N. drăganu. [Plur. -păţi. || Şi: (+ parte) ciopârte (LM.), cra interj, v. ciorobor. CIORÂC s. m. (Ornit..) 1 cioitÂcĂ s. f. J v- cioarâ* CIORĂI vb., IVW 1°. Croasser, jacasser, glou-glouter. 2°. Gourmander, querelter. 1°. într ans. (Despre cioară, corb H. iv 85, ţarcă s. curcă H. iv 85.) A produce strigătele caracteristice acestor pasări, a cârâ i, a cron-c ă (n)'i, a cloncăni, a găi, a căi, a cio-hă i. DICŢ. | Ciorăeşte vre-o ciorcobară, lângă o casă. MARIAN, O. II 56. 2°. Trans. (Ţara-Haţegului.) A certă, a înjură, a adresă cuiva cuvinte urîte. REV. Crit, III 93. Cf. cârâi. [Pers. 3 ind. prez.: cidrăie şi ciorăişte, H. iv 85. ) Şi: cioroi vb. IVa. TDRG., ciurui vb. IVa (despre ciocârlan). H. irr 325. | Abstracte: ciorăire, s. f„ ciorăilură s. f. LM.] — Onomatopee (apropiată de cuvântul cioară.) CIORAi vb. IVa v. ciurui. CIORĂIÂŞ s. m. sing. Sorte de raisin. — Soiu de struguri cu broboanele negre şi mici. H. II 280. — Legătura cu cioară nu e clară, din punct de vedere al derivaţiei. CiOiiÂNG s. m. (Păst.) Berger qui mâne Ies brebis ă la trăite. — Mânător care dă oile la strungă (Cojocna). DR. II 330, 335. [Şi: ciorung» s. m. ib.] CiORÂNGiiÂN s. m. v. ciorânglav. ciorânglav s. m. 1°. Nom de plante. 2°. Sobriquet donnâ aux Tsiganes.. 1°. (Bot.) Nume de buruiană. H. vil 258, 480. 2°. Poreclă dată Ţiganilor, cf. baragladină, cioară. Dac’ar plecă toţi ţiganii, baragladinii, ciorânglavii. jipescu, o. 51. [Şi: ciorânşlân s. m. (ad. 1°) H. Vil 480.; (ad. 2°) BARCIANU,] —• Probabi , din ţigăneşte Sorăngo «hoţesc» TDRG., analizat, prin etimologie populară, ca cioară (cioran) + gtavă. Cf. şi ciornoglav. CIORAP s. m. (îmbrăc.) 1°. Bas, chaussette. 2°. Demi kopech. — (în Muntenia, răspândit şi prin Moldova, iar după Unire din ce în ce mai mult şi în provinciile nouă). 1°. (îmbrăc.) încălţăminte (de aţă, de bumbac, de lână s. de mătase) care se încalţă pe piciorul gol, (Mold.) c o 1 ţ u n, (Transilv.) ş t r ’i m f, cioc. Ciorapul are tureac(ă) s. carâmb (Braşov), căpută (1°) şi călcâiu; ciorapul se face s. se împleteşte, cel rupt se cârpeşte se drege s. se ţese. Ciorapul lung, purtat mai ales de copii şi de femei, ajunge până peste genuchi, ciorapul scurt s. bărbătesc purtat mai ales de bărbaţi, ajunge numai până deasupra glesnei, la mijlocul pulpef. Cf. H. II 81, 101, 126, 176, 223. în Bucovina, ţărancele poartă nişte ciorapi lungi de pănură (marian), cf. cioareci (2°). Plata păcatului ca desple}itura ciorapului fiind. CANTEMIR, HR. 205/3O. Ciorapii cei mari de lână, împletiţi, la o testeâ, 3 bani. tarif (1792) ap. ŞIO. [Femeile] pun ciorapi albi de bumbac. I. ionescu, M. 205. Ciorapi, ciubote- şi altele. DRÂGHIcI, R. 67/20. Impleteâ la un ciorap. FILIMON, ai). ŞIO. Să cârpesc ciorapii copiilor. C. PETRESCU, î. II 235. Îşi spală ciorapii, id. C. V. 42. Când stăpâna casei făceâ la ciorap, pisoiul se jucâ cu ghemul, ispirescu,' L. 285/2S. Cio-rapul de lână. şez. I 295. || P. anal. Cal cu ciorapi = cu pete albe pe fluierul piciorului. DDRF; cf. p i n t e n o g. 2°. (în Basarabia; poate, la origine, banul pus «la ciorap», adecă banul pus la o parte, cruţat, economisit) Jumătate de copeică. Cf. weigand, B. B. 97. [Şi: ccrăp s. m. VÂRCOL, v., cir6p s. m. H. ix 115, IZVORAŞUL, IV 9-10; eior6p s, m. (atestat' subt forma dialectală, la plur., ciorechi) H. x CIORĂPAR - 462 - CIORCHINE 512; —giorâp s. m. (atestat subt forma dialectală, la plur.,' giorachi) H. II 255. | Diminutive: ciorăp61. gioiâp£l (atestat subt forma dialectală giorăchil graiul, I 365) s. m. Ciorăpei de cei de lână. POP. ap. ŞIO.; ciorăpi6r s. m. DICŢ. | Nom en a ge n t i s: ciorăpâr s. m. = fabricant s. negustor de ciorapi. DlCŢ.; (cu femininul:) ciorăpăreâsă s. f. = nevasta ciorâparului; fabri-cantă s. vânzătoare de ciorapi. DICŢ. | Ab-stract-colectiv-local : cior&părie s. f. = meseria ciorâparului; prăvălie s. fabrică de ciorapi; articole de împletituri, precum ciorapi, scufiţe, flanele etc. DICŢ.] — Din turc. corab, idem. cihac, ii 566, ŞIO. (Cuvântul a trecut în toate limbile balcanice.) CIOKĂPÂB s. m. CIORĂPĂREĂSĂ S. f. ciorăpărîe s. f. v. ciorap. ciorăpeij s. m. (îmbrăc.) CIORĂPitfR s. m. (îmbrăc.) o CionĂRiE s. f. (Ornit.) v. cioară. CIORÂSC, -ÂSCĂ adj., s. m. (Min.) v. cioară. CIORB s. a. v. ciob şi sorb. CIORBA s. f. (Cui.) ,v. ciorbă. CI6RBĂ s. f. 1°. Soupe, potage (aigre). 2°. Neige boueuse. 3°. Mortier.— ( în vechea Românie; pătrunde tot mai mult şi în provinciile nouă). 1°. (Cui.) Zeamă (H. V 484) fiartă, de obiceiu acră (h. ii 255) ori înăcrită cu sare de lămâie s. cu oţet s. cu borş bianu, d. S.), cu legume (de ex. fasole H. II 312), ierburi (ştir, lobodă, ştevie -H. îl 116 ,ş: a.), cu carne (H. n 223, 312, xviii 146, de puiu, de miel, etc. bianu, d. S.j, s. cu peşte (H. ii 223), numită prin alte'părţi fier-’tură (2°) (H. IV 57, ix 365, 440), borş, s. (mai ales pe la oraş şi.în Transilv.) supă (cu deosebirea că, propriu zis, supa e numai zeamă, fără- carne, une-ori însă cu iegume, şi nu e acră). Cf. H. II 89, 100, 290, XVI 31. Ciorba ţigănească e preparată cu sânge de iepure. DDRF. O chisă (= chiseâ) de ciorbă, de cos[i]toriu (a. 1786). IORGA, S. b. VI 109. 24 [talere] de ciorbă (a. 1822). IORGA, S. D. XII 179. O lingură mare de ciorbă (a. 1824). uricariul, XX 343/17. (Pleonasm) Ciorbă de seamă de puiu de găină. PISCUPESCU, O. 267/,. [Limbutul] par'că se pune la cioarbă, Una’ntr’altă tot să soarbă. PANN, P. V. L 15. Aş vrea o ciorbă de găină grasă, cu niţică lămâie. delavrancea, ap. TDRG. Ciorbă de crap. contemporanul VI, voi. I 40. Ciorbă de raci, cu castraveţi verzi. CRĂSESCU, ap. ŞIO. Să-i fiarbă o ciorbă de potroace, c. PETRESCU, î. II 221. Trage p cioarbă zdravănă de ştir. STĂNCESCU, B. 69. ÂH'ceă prefuhd (=pâhe pentru solda'ţi) ne dă Cu ;supă ori cu ciorbă, bibicescu, P. P. 144. Ciorbă de burtă (de vaca). # Numai.cu vorbă, Nu se; face ciorbă, alecsandri, ap. rudow, xvii 413. Cine s'a ars cu ciorba (în variante: borş), suflă şi ■ in iaurt. ZANNE, p. ii 476. Cine păzeşte sofraoa (masa) ', mănâncă ciorbaoa. pann; P. v. li 86, cf. ŞIO. A-i face pe toţi o ciorbă s. a-i pune pe toţi într’o' ciorbă = a-i pune pe toţi într’o oală, a-i trată la fel (Muntenia). TDRG. Are o ciorbă de copii: foarte mulţi (Bucureşţi). ZANNE, p. iii 527. Ciorbă lungă =, mâncare proastă, zeamă lungă; fig. vorbire care nu se mai sfârşeşte, zanne, p. iii 527, cf.- DICŢ. ... 2“.. P.'anal. Lapoviţă. p. ix 3. ’ 3°. (Zid.) Cekmur. H. xvi 11. Cf. H. xi 76. Cf. m U r u i a lă. . [Şi: (în rimă) cioarbă s. f.; (cu accent turcesc) ciorbă s. f. (articulat, ciorbaua). |, Diminutiv: (ad 1P) ciorbuiîţă s. f. = ciorbă bună, gustoasă. Ştiuculiţă, lunguliţă, Bună este ciorbuliţăl mat. polc, 105. | Augmentativ - colectiv: ciorboâică, ciorbărin s. f. = ciorbă' multă (cu zeamă lungă). Să tai găina aceea şi să-mi faci o ciorboâică lungă, să ne ajungă, şez. ix 116. Nu-i greu să reuşeşti o ciorbărie. GORUN, F. 7. | Alt derivat (< turc. Sorbalyk, idem) ciorbalâc (ciorr balic pontbriant, cu plur. -lâcuri, -licuri) s. a. = lingură mare cu care se ia mâncare din oală şi se pune în strachină, întrebuinţată mai ales la praznice. (Com. popovici, ion cr. iv 26), ycf. polonic, ciobârlac, ciorpac (1°); castron de ciorbă (costinescu, ŞIO.)] — Din turc. corba-, idem (1°). Cuvântul se găseşte şi la Bulgari (Sorba), Sârbi (âorba), Poloni (ciurba, ciorba) şi Unguri (csorha). Cuvântul turcesc e de origine arabă (Sorba, de unde it. sorbetto, fr. sorbet; iar din forma secundară arabă sarab «băutură» derivă it. sciroppo, fr. syrop). Cf. şer-, bet, sorbet, sirop, cihac ii 566, ŞIO. Cf. ci o r b â gi u. CIORBAGÎtr (f) s. m. 1°. Commandănt d'un regiment de janissaires. 2°. Maire (turc). 3°. JVo-table, 4°. Fermier elranger. 1°. t Ofiţer de ieniceri, comandant (al unui regiment de ieniceri). Enicer-agă au strâns ciorbagiii. LET. îi 28/21, cf. LET. II 164/8. Să luară robi... ciorbagii 52. dumitrache, 380. Au trimis pe Gebeyl-başâ, pe Topci-başâ şi pe alţii din ciorbagii, de au apucat porţile, arhiva rom. ii 91. 2° f Primar (în administraţia' turcească). ŞIO. Să trimelem jandarmi, să ne aducă pe ciorbagii. ghica, ap. ŞIO. 3°. (Astăzi., fără înţeles precis, în poezia pop., prin unele regiuni din România vechie, mai mult ca titulatură pamfile, j. ii ; învechit, pe cale de a dispăreâ) Domn, gospodar, om. cu vază, fruntaş (DICŢ). Ce-ai păţit, herghelegiu, Herghelegiu, ciorbagiu? MAT. FOLC. 186. 4°. (Pe alocuri) Arendaş strein (Jorăşti, în Co-vurluiu). ION CR. VI 313. — Din turc. corbagy, «distribuitor de ciorbă; p. ext. om bogat; colonel de ienceri». (Sensul 1° se explică din obiceiul de a se da titluri culinare căpeteniilor turceşti, de-oare-ce Sultanul eră considerat ca hrănitor al "corpului ienicerilor). ŞIO. Cf. c i o r b ă. CIORBAIiÂC s. a. CIORBAIiIC s. a. . CIORBĂRIE S. f. ■ ei°r*>ă" • CIORBOÂICĂ S. f. (Cui.) CIORBUÎ vb. IVa v. ciob. CIORBUMŢĂ s. f. (Cui.) v. ciorba. ClORCĂtĂTĂ f s. f. (Comerţ.) v. ciocârlat. CiORCĂNÎ vb. IVa Tailler. — A tăiâ (via). [Abstract: ciorcănitul viei H. xii 225.]. Cf. ciocârti. CIORCHÎN s. m. | CIORCHINĂ s. f. J .v. ciorchine. CIORCHINE s. m. Grupare de flori sau de fructe la unele plante, în deosebi la viţa de vie, constând din mâi multe flori s. boabe grupate pe acelaşi cotor, strugure, cf. ciucure, c'iorciol. Cf.. H. II 218, IV 52. Doi dănţuesc, ţiind în mâni câte o ciorchină de struguri. ODOBESCU,, ap. TDRG. Am dat peste un ciorchine de~‘corniţă CIORCHINAŞ — 463 - CIORDOSI coaptă. DELAVRANCEA, ib. Viile se mlădiau încărcate cu ciorchini, pe aracii plecaţi puţin de greutatea rodului, id. S. 215/n. Prin desişul vitei şi prin ciorchinele grele de mărgăritare, se deschideau cărări neîntrerupte. SADOVEANU, LUC. VI 387. Ia, mă duc. în deal la vie,' Să taiu viea din trupină, Că s'a umplut de ciorchină. MAT. folc. 356. Hulpe = un fel de strugure cu ciorchinele mare. H. II 218. Ţâţa vacii — poamă cu boabele rari pe. ciorchin. H. IV 52. Frunză verde de ciorchină, Asta-i lelea cea fudulă, şez. ii 216/iş. Ciorchină crăcănată: un fel de strugure, cu boabele ca ale «corbului», însă mai moi, cenuşii şi dulci, cu ciorchina mare şi cu craci mari, astfel că boabele sânt foarte rari. H. XI 5. | P. ana 1. Fiori care cresc în mănuchiu des; p. ext. mănuchiu. Pletele lui albe şi crete par’că sânt nişte ciorchini de flori. DELAVRANCEA, ap.' TDRG. | Făcând din ele [din râme] un mic ciorchin. F. R. ATILA, P. 59. || Fructul, (cucuruzul) bradului. Sus la vârful muntelui, La ciorchina bradului... MATEESCU, B. 124. LŞi: ciorclifnă s. f.; ciorchin s. m. H. IV 52, (hiperurbanism ?) ciorpină s. f., cior-pin s. m., cioptină s. f. DR. IV 1558, ( -f curp.en?) ciurpen s. m. (accentul?) = ciorchine de strugure. ion cR. v 373, ciurpene s. m. (accentul?) = strugure fără boabe (Măgurele, Teleorman). Com. M. olmazu. | D imi n u tive: ciorchindţă s. f. pontbriant, ciorchiniţă s. f. TDRG., ciorchinâş s. m. pontbriant, costinescu, ciorchinei s. m. id. || Adjectiv: ciorchin6s, -oâsă = cu (mulţi) ciorchini, (despre viţă) bogat(ă) în fructe. Poamă cior-chinoasă — struguri negri, cam albicioşi. H. I 128.] Cf. c i o r c i o I, — Dacă strugurii au fost asemănaţi cu nişte cercei ce atârnă de viţă, ne-am puteâ gândi la un lat. pop. *circ(u)lîna, derivat cu sufixul -ina (care arată locul unde cevâ se găseşte în multe exemplare) din circlus (cdrculus, diminutivul lui circus «cerc»), păstrat în arom. ţecl'u şi din care s’a născut, cu un frecvent schimb de sufix, şi cir-cellus > cercţl. Astfel ciorchină (dintr’un mai vechiu *cerehină) ar fi un dublet mai depărtat al lui eiorciol. . CIORCHIWAŞ S. m. CIORCHINEL s. m. CIORCHINIŢĂ S. f. CIORCHINOS, -OÂSĂ adj. CIORCHINCTĂ S. f. v. ciorchine. CIORCIOBÂTII s. f. plur. Outils. — Trăncă-nale, obiecte mai multe şi diferite grămădite la un loc. rev. CRIT. iv 85; cf. catrafuse, co-trobenţe, ciopocuri, ciohe P.s e, c i u v ă i. La, sat..., numili pomilor..., al tutulor ciorceo-bâtilor şi bulendrilor sânt astfel de bine ţinute... JIPESCU, o. 35. Ciobciofleâc s. m. Vaurien. — (Straja, în Bucov.) Om de nimic. Com. A. TOMIAC. [Şi: ciorcioflte s. m. id.] — Probabil, compoziţie glumeaţă, din doră şi ci o flec. \ CIORCIOFLEC s. rn. v. ciorciofleac. CIOBCIOIj subst. Grappe. Paquet de crasse. ■— Multe fructe aplecat#*în jos, ţigrie. novacoviciu, C. B. 8; cf. ciorchine. [Accentul? Pluralul?. | Derivate; ciorcioldş s. m. = ţurţure (Ţara-Haţegului rev. crit. iii 93); spec. ţurţur de noroiu uscat, bucăţi de murdărie care atârnă pe animale (Criscior, ,în Muncii Apuseni) Com. st. PAŞCA; cerceluş (plantă, floare); — ciorcioli = a mânji, a tăvăli (Straja, în Bucov. Com. a. tomiac), (cu p a r t. - a d j.) , cjorcioli -ă. = mânjit, murdar. Umple apa1 de sikântănă , % se umple şi pe dânsul, de se duce ciorciolit.- C0lţ> temporanul III 261. Cf. ci osmol-i] ^ I — Din ung. cscrcselye (cnercse, etc.) «cercel», .4i «crescătură, atârnătură subt bărbia oilor, caprelor'-** sau porcilor», care, la rândul său, e împrtimutat din româneşte: cercel. Sensul originar erâ cel de. «cercel», apoi «cevâ ce atârnă, ţurţure», /mai în ,1 urmă «ţurţure de noroiu uscat s. )nC s. m. (îmbrăc.) v. cioareci. CiţpiticĂ s. f. (Ornit.) v. ciovică. Ci'OttlCÂit s. m. v. cioareci. ^ jmci s. m. plur. (îmbrăc.) v. cioareci. , t; s. a. v. şorieiu. uitfrciPÎNĂ s. f. v. cioropină. ciouifĂ s. f. (Ornit.) v. cioară. cioatiâJi.i s. f. (Cui.) v. ciulama. ciokws s. a. v. ceatlău. ciorIjÂn s. m. Arbre rongâ par Ies bestiaux. — Arbore pâncai de vite şi cangrenat, ciriteiu. uricariul, x 400/,o. eioiu-A i; s. a. v. ceatlău. ciORiiicĂ s. f. (Ornit.) v. ciovică. OiouiiOCtÂtt s. m. Vaurien. — Om de nimic, golan, cioflingar; cf. ciorciofieac. Câţi dolari, câţi dorlogari, Toţi îs frailări [= fruntaşi] şi-s căprari, Numai ea, fecior de popă, Mă puse neamţul la dobă. doine, 190/16. — Cf. c i o r o g a r. CiORiiU-M^Rl/TJ s. a. Querelle d’allemand. — Ciorobor, c i o a n d r ă, ceartă pentru un lucru de nimic. LB. (subt ciorobor), pontbriant. — Onomatopee. Cf. ciorobor şi ung. csorăl-morăl, «a lucră pregetând, a întoarce pe faţ,ă şi pe dos». CIORMĂ s. f. (Entom.) Ver blanc. -— (Maramureş) Larva cărăbuşului, v i e r m e - a 1 b. MARIAN, INS. 21. [Şi: ciormân s. m. (Maramureş) id. ib. 21. H. XVIII 19, (Bucov.) ciormâg s. m. MARIAN, ins. 20.] — Stă, probabil, în legătură cu slav. Sirmu, care, la.origine, însemnă un fel de vierme (apoi «roşu», cu aceeaşi trecere de înţeles ca în fr. ver meii < lat. vermiculus. Cf. berneker, sl. WB. 169). CIOR1HĂO s. m. (Entom.) v. ciormă. CIORMĂIÂO s. m. (Bot.) v. ciormoiag. , Ciormân s. m. (Entom.) v. ciormag. CiORMOlÂGt s. m. (Bot.). 1°. Melampyre-ă-cr&tes: Melampyrum cristatum. 2°. Melampyre des pris, bU de vache: Melampyrum aruense. 3°. Melampyre des bois: Melampyrum nemorosum. 4°. Ivraie ; Lolium tesmulenturn. 5°. Charbon. 1°. Plantă ierboasă din familia scrofulariaceelor, care creşte prin locuri deschise, pe lângă păduri, poiene şi livezi, numită şi grâu- negru, grâul-prepeliţei, grâul -prepeliţe lor, mia-ză-noapte. panţu, pl. ; dam£, t. 187 (In Glosar, 19, se dă greşit ciomag). 2°. Condroiu. panţu, pl. 3°. Sor-cu-frate, carpenă (Transilv.), in i a ză-n o ap te (Banat), scrab (Mold.). panţu, pl. Frăţior. TDRG. 4°. S ă l b ă ţ i e, o b s i g ă, z i z a n i e. NANI-ANU, ap. TDRG. 5°. Tăciune, în bucate ( = cereale). REV. CRIT. LIT. iii, 93. [Şi: cirruuiâg s, m. = melampyrum bihariense şi commutatum păcală., M. R. 18, 17; ciormăiâg s. m. economia, 47; ciurmoiâc s. m. CIHAC, II, 491, TDRG.] — Derivate, cu sufixele -ag şi -ac, ale radicalului corespunzător ungurescului csormoly, csormo-Iya (csermelye), idem. Cf. cihac, ii 491, TDRG. şi gombocz-melich, 990—1. CI. ^aire le menage. 2°. Chuchoter. . 3°. Râflechir, ke&iter. — (Mold. cu Bucov.): 1°. Trans. A lucră, a strânge prin casă, a face puţină ordine (Bilca, Bucov. Com. tofan), a roboti (prin casă), a d e r e t e c â. Bună ziua, Zamfiră! Ce mai cioroboleşli ? Bată-te norocul! pe semne, . lucrând ai să mori. CONTEMPORANUL, VI voi. II. 1. Ce mai cioroboteşti, cumătră? — Ia, mai strâng cele cotrenţe. Com. tofan. 2". Intrans. A vorbi unele şi altele, (şez. xviii 268), încetişor, bot la bot (ŞEZ. V 57/„) şi pe furiş, ca să nu fii auzit (ion cr. iv 122), a ciorovăi (2°), a şopoti. Mai ciorobolănd căte ceva cu gospodarii, plecă spre casă. şez. VI 180. 3°. Intrans. A chiti (chibzui) mult, a sta în cumpănă (Jud. Botoşani şi Dorohoiu ion cr. VI 217), a se corcosi (FURTUNĂ, v. 90). Auzind aşa, n’a ciorobotit mult nici lupul. ION' CR. IV 383. [Şi: ciorobolâ vb. I?.] — Pentru etimologie, cf. pe de o parte ciorovăi pe de alta roboti. ClOROFĂiiĂ s. f. Boue. — (Straja, în Bucov.) Noroiu, glod. Com. AR. TOMIAC. [Şi: ciorfăiâlă = lapoviţă, umezeală cu noroiu. Însuşi Episcopul Eugeniu Hacman, cu, toată ciorfăiala ce eră, a funcţionat la această înmormântare [a lui Aron Pumnul], sbiera, f. s. 200;—■( + fleancă) cioro-fleâncă s. f. = tină subţire, cofrâşcheală. PAMFILE, A. Cf. ciorbă (2° şi 3°). CIOROFIiEÂNCĂ S. f. V. cioroffllă. ClOROMilLT s, m. Pauvre hâre vâtu en citadin, gueux, voyou. — Cuvânt care, prin Moldova, exprimă dispreţul ce-l are ţăranul pentru orăşenii calici: pantalonar, surtucar, lepădătură de-a târgului (Munţii-Sucevii, ŞEZ.. II I87/12), lepădătura oraşului, secătură, om fără căpătâiu (Neamţu, Putna, mat. folc. 1209), nădră-g a r. — Cf. cioară (II 2°), c i o r o g a r (2°), ciorofoiu, cotofleanţ, ciorciofleac, ciorlogar. CIOROF0IU s. m. Etranger, mendiant. — (Straja, în Bucov.) Venetic, cerşetor. Com. AR. TOMIAC. — Cf. cioară (11 2°), c io r o f 1 e ţ, ci o-rogar (2°), c o t o f 1 e a n ţ. CIOROGĂÎ vb. lVa (ş. d.) v. ciorovăi. CIOROGAR s. m. 1°. Savetier. 2°. Boyard ruine, gueux. 1°. Cismar (cârpaciu). DICŢ. Csorogar = sutor. ANON. car. Ciobotarilor şi ciorogârilor le prisosi [măsura cu minciuni] mai jnult, de să vărsă pe I, II, 30. (OROÎ - 466 — GIOROVARIŢ > . > .. • ogari[i], pentru căce le-au luat pieile din mii-\ă. IORGA, S. D. XII 216, cf. 143. 2'-'. P. ext. (Ţara-Haţegului) Nemeş (= boier) • c, pantalonar. REv. CRIT. iii 93. Cf. cioro- ' 4- - Din germ. Scliuhgarn «aţă de cismar». lacea. j couoi vb. 1 V(a) v. ciorăi1 şi ciurui. riOROlÂŞ s. m. (Ornit.) 1 ... lOitOiNlC s. m. (Bot.) j v" ciorom . s. a. v. eiuroiu. iORtilU s. m. (Ornit.) I. 1°. Corneille mâle-Corbtau. II. 1°. Sobriquet donn6 aux tsiganes-:■ , Inula cordata s. germanica s. hybrida. '■ 1°. Masculul cioarei, cior. MARIAN, O. u 26, gorovei, cr. Cf. H. li 80. Csorony = ’ rnix masculus. ANQN. CAR. Ca să scapi de zi,nală, leacul este să mănânci puiu scăpat de ■ , cioroiu. ŞEZ. III 121/„. iŞ’apui de mâni o legă, F>n copaci mi-o acaţă, S’o mănânce cioroii, Ca s’o plângă părinţii, vasiliu, C. 70. || Specii: cioară (I. 1°): cioroin-negru. Marfan, o. ii :1; cioroiu-cenuşiu. id. ib. cioroiu-vânăt. id. ib. ‘3° (Impropriu) Corb. marian, o. ii 407, h. . 92. ’ ÎI. P. anal. 1°. (Din cauza coloarei negre a ' vestei pasări) Poreciă care se dă ţiganilor. Cf. şjs'z. iii 36/21, rădulescu-codin, î. Cf. ba- i a u r, baragladină, cioară, cioropină, ciorânglav. Se întâmplă aderă, de trece pe la ŞAntănă un cioroiu de ţigan. MERA, B. .100. Poli-tjni... s'aseamănă cinroivlui ce târăşte urşii ani 'Htregi, unde va el. upescu, ap. TDRG. Fata s'a ilecat, de-a sărutat-o cioroiul RĂDULESCU-CODIN, Coconitele şi ciocoii Nu prea au a face cu cio-di. TEODORESCU, P. P. 126. Un cioroiu Zice ’n mpoiu. hodoş, c. B. 115. 2°. (Bot.) Mai multe specii de plante ierboase din wiil a compozitelor, cu flori galbene. PANŢU, PL. [Diminutiv: cioroiâş s. m. = puiu (mascul) • e cioară. MARIAN, o. II 27. || F e m i n i n e: -ioroâică = cioară (id. ib, II 25); ţigancă; cf. ■. h i r a n d ă ; nume de căţeă de vânat (H. X. 583). Dară cioroaica de împărăteasă dourme? ISPI-UESCU, L. 362/33. Pe pruncul tău... L-apleacă <ălă stearpă, Şi-l mângâie cea cioroaică. SBIERA, A 17Ş/40; cioroâie s. f. = cioară. MARIAN, O. II ;25. || Alte derivate: (ad II t°) cioromân '. m. = ţigan. Aşa zise odată către cioromanii lintr'un sat ţigănesc vătavul lor. CĂTANĂ, p. III >2; cior6inic s. m. (Bot.) = cioroiu (II 2°) DICŢ.] — Derivat din cioară, prin suf. augm.-mo-’-ion -oiu. cioromân s. m. v. cioroiu* ciOKONGiiÂF s. a. (Bot.) v. ciornoglav. ClOROFÎWĂ subst. 1°. Moricaud, moricaude •(sobriqiiet des tsiganes). 2°. B8. [Diminutiv: eiorpăit6] s. m. Cu oi dc-ale mele; Printre dalbe oi Merge ciorpănei, Da nu-s cior-pănei, Ci sânt ciobănei, pamfile, crăciun. -92]. Cf. ciolpan. CIORPANDEIj s. m. 'Jeune tsigane.— (Probabil, cuvânt ţ.gănesc) Copil (de ţigan), danciu, dânciuc. Vai, sărmanul ciorpandel, Cum muri de tânăr elf N. A. bogdan, ap. TDRG. OlOiti’AM';!, s. m. v. ciolpan şi ciorpan. CIORPEC s. a. Bardeau, echandole. — Şindrila, diariiţă (Tuşeşti, Botoşani), ion CR. vi 153. :— Cf. slav. Şerpi, «hârb, ţiglă» (cf. berneker, SL. WB. 147). şi ung. cserkp «hârb, ţiglă, şindilă». CIORPÎN s. m. } ciorpinĂ s. f. / v- ciorchine- ClORS! interj. Interjecţie care imită zgomotul produs de târşâitul opincilor pe jos, hârş (1°). Opincă nerasă, Ciors sara prin cusă. (Pisica). GOROVEI. C. 292. — Onomatopee. Cf. ci o arsă, ciorşni. CIORSĂC s. a. i CiORSĂi vb. IVa i v. cioarsă. CIOItŞNI vb. IVa J ciORSOÂiiĂ s. f. v. ţesală. CIORSOÎ vb. IVa 1 CIORSOIU s. m. J v- c,oarsă- CIORT s. a 1°. Racine de la queue. 2°. Groin. 3°. Museau. 4°. Bec. 5°. Bec (d’une cruche). 1°. Cioriul coadei = rădăcina coadei, partea din care cresc perii din coada calului (Voloavele, jud. So-roca), numită şi c i o t,, c i o n t, cotor, c i o m-pleiu, butur etc. DR. v 307. Cf. noadă. 2°. R â t de porc. LB., pompiliu, bih. 1007. 3°. (Transilv., Caransebeş) Bot de cal. DR. V 285. 4°. (Ţara-Haţegului) Cioc. rev. crit. iii 93. 5°. P. anal. Gură (de cană s. de ulcior) sima, M„ DDRF. —■ Se pare că înţelesul primitiv e cel de «ciot, obiect retezat s. ciontit» (cu un astfel de obiect ciontit a fost asemănată rădăcina coadei, râtul porcului şi botul calului), încât cuvântul ar puteâ sta în legătură cu slavul Slrta-Sersti «a tăiâ, a reteză», cf. certat2, cerţi. S’ar puteâ însă să avem a face cu un omonim al lui ciort3, căci slavul Hrtu (rus. rut. (ori) «drac» ar puteâ fi la origine - o expresie figurată, ca bielorusescul kticyj «drac», la origine «ciontat, scurt, ciung», şi deci înrudit cu lat. curlus «scurtat, ciontat» (Cf. BERNEKER, SL. WB.. 172). CIORT s. a. v. ciurdă. CIORT s. in. 1°. Tsigane. 2°. Vaurien. — (Rar; atestat numai în dicţionare). 1°. Ţigan, polizu.’ 2°. Ştrengar (geim. «Spitzbube»), BARCIANU. [Şi: (+ ciordi) ciord s. m. = hoţ, ţigan, cihac, II 56.] — Din rut., rus. cort (cert) «drac». Cf. ci ort1, c i o r t i. # CIORTAN s. a. Os garni de viande. — Bucată de os (ciolan) de vacă cu carnea lui (costinescu), picior de găină (H. IX 88) cu carnea pe el. Cf. hartan. — Poale fi idenlic cu ciortan3 (piciorul de gâină fiind comparat cu un crap), sau un derivat din ciort1 cu suf. augm. -an. CIORTAN s. a. v. cioltar. CIORTAN s. m. (Iht.) 1°. Pelite caţpe. Rondelet. — (Muntenia şi Dobrogea, mai ales de-a-lungul Dunării) Crap (H. VII 69) ca de 1 kg—2 kg s. şi mai mic (antipa, f. i. 114, cf. f. r. atila, p. 136). Cf. anon. car. damE, t„ baronzi, l. p. 94/12, H. I 269, 360, II 88, 144, 207, 253, 270, III 309, IV 10, £5 V 274, XI 401, XII 6, XIV 209. |l Spec. Crap corcit cu caracudă, care nu creşte mare (cyprinus carpio s. carassius vulgaris), numit şi ciortan corcit, antipa, f. I, 125-126. Bună ziua, Carpov, strigă Mitca. Ce ne-ai adus?... A! ciortan şi dortănilă! tafrali, V. D. 15. || P. anal. (Atributiv) Grăsuţ, grutcean. Mă uitaiu şi văzuiu bine un boboc de gâscă, ciortan, colea, ca aceia când încep şă le dea tuleiele. VISSARION, FL. 101. [Diminutive: (ad 1°) ciortănaş s. m. BARONZI, L. P 94/12-3; — ciortănică s. f.=crap mic, ajuns în toamna anului al doilea, ca de 28-30 cm lungime până ia lx/2 kg greutate, antipa, f. i. 114, P. 213 şi Glosar. Cf. H. Vii 371). (Contaminare ( + crap): ciortocrăp s. m. = crap mijlociu, de la 2 kg până la 3 kg. antipa, f. 1. 114, P. Glosar. Cf. H. vil 85] — Din turc. cortan «espdce d’anguille» (ŞIO.), de-a-dreptul sau prin mijiocire sârbească: cortan «crap de mărimea pumnului». CIORTĂNAŞ S. m. CIORTĂNICĂ S. f. v. ciortan3. CIORTÎ vb. IVa i». se quereller. 2°. Chiper. 1° (MoJd.) Refl. A se cerlâ, a se cam sfădi (ŞEZ. :i) s. f, ;i 516); iiHAGI, ctAŞUL, ie arsă. coboare unde seu, s. săreâ . 65. Să id-o în Ină ce ’ 247. -| nit în , ci o Pun VSTOS, trei ml,lui ce de-ată de altul, efăcut jrâmbă ŞIESCU, j butu-jjibort, Cioto-itoarnă 'TU). J le teiu, • [el c. amânt urme ri faţa rghiu), hanâ lândra A u g -;rn. == Hă de (VÂR-dimi-, rnin-eiot6n, că-l c cio-— cio-;i urît eşului ? pe-o wă de îrămas ■ ; lemn ‘ lanat), p=ar-i mare 'crit. jiainte pcesta I pom pdinţi, ş (cio-inuite, 125), opaci) ui al. ;, Bade ve-cresc te sau .7. Şi. scur-voie. drept winic 30* CIORTOCRAP — 468 — CIOSVÂRTĂ IX . 152), a fe luâ la sfadă din nimica (ION CR. III 346). Cf. ciondăni,- ciorovăi. Mult mustră Grigorie-vodă, şi se ciorteă cu. Duca-vodă. LET. II 226/ig. 2° Trans. A fură, a şterpeli, a ciordi, & ■ ci u j<1 i. Muscalii• ne mai ciortise o bucată de ; pământ la gurile Dunărei. GHICA, S. 25. - Derivat din ciort3* fie că'avem înţelesul primi liv de «a se certă ca ţiganii», fie cel de «a dracii1 {=. a : da la draeu’)», ceea' ce ne-,ar duce : la-'vsensul etimologic- al cuvântului.; în înţelesul1 2°, avem a face cu o apropiere a lui-- ciordi de .ciori? (1°) sau cu o confundare a celor două verbe. • CiOBTOCisÂi* s. m. (Iht.) v. ciortan3. : CîobţoiÂT, -A., adj'. A la bouche enflee, dif-formc.,— (Bihor) Bulbucat Ia gură, diform./REV. 'CRIT. IV .142! , .• . ' ' '■' ici'OBXttPOieâ«Ă s, f. (Bot;) v: ciortopolog. .CîOii'ffOPOli.iîO s. rn. (Bot.-.; Ghardonnettc. (Carlina acaulis). —- (Bucov.; rutenisiri). Tui-tă (pkntă), ci or op or. PANŢU, PL. [Şi: Ciortopo-loâgâ s. f. id. ib.] - —• Din rut. cor(6poloh «Carlina acaulis»,- «Xan-tium spinosum» si «carduus nutans» (propriu planta «care alungă drăcii»), eioutTÂltTi s.. f. v. ciosvârtă. • CiOBirsiC} s. m. (Păst.) v, ciorâng. . c*onuş, -Ă adj'. cioifcvşc s. f. (But.) «:ioi5i:tă s. f (Ornit.) - oioitvĂLAtr s. a. v. ciorovăi. / . CIOBViHĂ s. f. (Bot.) v. cervoană. CIOS subst. ? Eu tot trag cu calu ’n ham, Şi nimica nu mai am; Şi tot trag cu ciosu ’n vie, Nici n’am casă, nici moşie, doine, 286/5'. Cf. ci os2. , €108 s. m. Garde — (Ungurism) Paznic (la sat), jitar. pompiliu, bih. 10U7. — Din-ung. cs6sz, idem. pompiliu, bih. 1007. Cios, cioâsa adj. Beau. — (în Ţara-Oltului) Frumos. Az[i\ e mai cioasă ca asară. V. HANEŞ, Ţ. o. 113 (glosat prin «frumoasă»). T. dinu. gr. 136. ;i —• Pare a fi un cuvânt din graiul copiilor, probabil o scurtare (din strălucios?). C IO ş COTA IE s, f. Vache. maigre. (Munţii-Su-cevii) Vacă slabă, rea. şez. ii 187/16. — Cf. ş c o t a i e. ClOiŞMĂ s. f. (Pese.) Instrument de peche. — Instrument de pescuit. Cârlig de ştiucă..., de somn, etc. (cioşma, proslovol sau năpost) H. VII 483. ,'CIOSMĂXÎ' vb. IV» 1 . ■ CiGSMOii vb. IVa j v- cioşmoli. CIOşnOLI vb. IVa 1°, Manger salement. 2°. Goăler. 3°. Se debattre, s’agiter, se remuer, se re-tourner, se vautrer. 4° Hesilcr. . X°- Trans. (în S.ălaj) A mestecă («a pisa») urît ceva cu dinţii, a m o 1 f o î (vaida). 2". (Mold.) A gustă puţin de-ici şi de colo (pamfile, J. ni). Cf. liriclii, fruiizări. 3°. Refl. (Mold.; despre om) A şe frământă, a se agită, a se zbuciumă, a se zbate, a se. zvârcoli; spec. a se învârti şi scărpina în aşternut (ŞEZ. ix 151); p. ext. (despre porci) a-şi căutâ ■culcuşul, a se gozăi (Botoşani şi Dorohoiu, ion cr. rv 123), a se tăvăli (în noroiu), a se mânji,- a: se întinâ (cf. Rifv. crit. iv 142); cf. c i o r c i o l i. Eu nu mă cioşmolesc atâta; că- la drum e bine să porneşti cât de dimineaţă., iar sara să poposeşti de vreme. CREANGĂ, p. 114/26, cf. A. 126/16. Aşa-i viata câmpenească, zise Moş Duca, ciosmălindu-s'e şi învărtindu-se ca pe jăratic,,' de răul tăn{ărimei. id. A. 125/23. Se cioşmolcşte, caută şi dă peste un pitac de 10 bani. ION CR. iii 221. 4°. Refl. (Mold.) A se codi. Nu te măi cioşmoli (codi), ci hai, hotăreşte-tc! PAMFILE. J. III. - Ce te lot cioşmoleşti? Vorbeşti ori ba? CONTEMPORANUL, III 82.1. : ■ ■ ~ ■ [Şi: ciosinoli vb. IVa alexi; ciozmoli vb. IVa; eiosmăli. vb. IV»; ciomoli vb. IVa refl. DDRF. || Adjectiv: ciosmolit, (ciozmolit bran s.'),--ă adj. = mânjit. Ce. mi-i drag, nu mi-i urît, De mi-ar .fi ’-n lină ciosmolit (Bihor). REV. CRIT. IV 14-2.].Cf. moşmoli. CIOSVÂRCIOĂKĂ S. f. ) . „ , ' CIOSVÂKT S. m. / . V- ciosyârtă • * * crosvÂBTĂ s. f. 1°. Quart. 2°. Quartier.' 3°. Buche fendue en quatre. 4°. Buches empilies. 1°. f A patra parte (brăescu, m.), sfert dintr’o măsură de capacitate s. dintr’un pogon, fir.tă (PAVELESCU). Şi o ciosvărte de grâu.i. pol (a. 1719). iorga, s, D. i-ii 231. Iar cincisprezece 53og[oâne]- şt o cezvărtă în deal (,a. 1817). id. ib. xxii 370. 2°. Spec. Sfert, pătrar dintr’un animal,-mai ales de vită tăiată (pamfile, c.), de miel (păsculescu, L, P.), de ied, porc (Frata, în Câmpia ardeleană, Com. v. BUCUR), de berbece (LM., RĂ-DULESCU-CODIN, î.), ciric (h. IX 88); (prin alte regiuni) jumătate de miel (ion cr. ii 163), o parte .din miel. (ib ), picior, (rădulescu-codin, î.) de miel (H. ix 88), de dinapoi (şez. ii 23>/10)-, c o a p s ă r(BIANU, D. s.), cf. arm, but; p. ext. bucată de carne (LM., rădulescu-cobin * î.) mai mărişoară (ION CR. I 121), la hurta, necântărită (şez. ii 187/,.) Cf. halcă, hartan, dărab. Parale 4, cezvărtea de iepure (a. 1802). FURNICĂ, I. C. 217. Aceea ce căzuse aei ereă o cesvărte mare de carne de cămilă, jupuită în acel minut. GORJAN, H. II 21. Veneă Pascele. Să înroşim şi noi ouă, îi ziceă Leana. «Ce prostiei Ouă roşii?» Dar — o ciozvârtă de miel? DELAVRANCEA, ap. TDRG. Carnea vă fi expediată în ciozvârte de câte 100 [de] chilngrame, în văgoane închise, ib. Se mai ş\ certară, pentru' o ciosvârtă grasă de . miel. STĂNCESCU, B. 77. în dăsagi de- se uită, Ciosvârţi' de came vedeâ. TEODORESCU, P. P. 503b. Cu ciosvârţi dc miel. PĂSCULESCU, L. P, Bună-i friptura de miel Şi ciosvârtă de purcel! ION CR. II 300, | (Predicativ, în legătură cu a tăiâ, a face, a' despică, şi despre .om) în patru părţi; p. ext. îrţ bucăţi mari. Pre Domnul lor. l-au tăiat 4 cesvărţi. mag! IST. I 289/i4,. cf.' 312/10. Imblă buduşlăii... până i-au prins... de i-au onio-rît, înt&pati, tăiaţi cetuărfi şi arşi cu foc. ib. III 55/le. Apoi paloşul scoteă, Patru ciosvârţi îl făceă. TEODORESCU, P, P. ,593b. Gheorghelaş ce-mi făceâ? —Paloş din teacă-mi scoteă, Numai, cesvărţi că-l făceă. H. II 40, ■ ■ , 3°. P. anal. (Transilv.) Lemn crâpaţ îp pateji, d r a n i ţ ă. SIMA, M. ■, 4°.' Grămadă de crengi aşezate regulat pentru vânzare; cf. cirtă (Cotn-, ittu). _ . [Plur. -vărţi şi -vârţe. TDRG. 11 Şi : (“iosvârtc s, f., ciozvârtă s. f., cesvârtă s. f., mvartă s. f. (BRĂ-escu, M.),_ cezvârtă s. f., cesvârte s. f. (pamfile, C.), ciozvârte s. f: (TDRG.),, cizvârtă S; f. jfcf. IORGA, S. D. XXII 370), cctyârtă ş. f., ciovârtă s. f. (CIHAC, II 387, com. ittu'), (Braşov) ciovârte v. cioara. CIOSVÂRTF. — 469 — CIOT s. f., ciofartă s. f. = picior de miel de dinapoi (şez. II 23'J/10); bucată de carne la hurtă, necântărită (ib. II 187/J; cesfârtie s. f. = aşchia care se taie la înfieratul arborilor (com. ittu); (cu propagarea lui r) ciortvârtă s. f. Două ciortvărte mi-o făceă. n. G.-TIŞTU, B. 129, cervârşte s. f. Cervărşti ca să-l faci. PĂSCULESCU, L. p._; (cu me-tateză) ciosvatră DDRF., (ad 3) ciovâstră s. f., (singular nou, masculin, refăcut din plural; în numele jocului de copii) De-a-ciosvâiţu. H. IV 159. |[ Diminutiv: ciosvârcioâră (ciozvârcioâră) s. f. Pe Macoveiu mi-l tăiâ, In ciozvârcioare-l făceă, La dulăi că-l împărţeă. MATEESCU, B. 70. Cf. pamfile, C. ţ. 232. || Augmentativ: (+ hartan) ciotârlân s. a.'= bucată de carne la hurtă, necântărită. şez. II 187/5. || Verb: ciosvârţi IVâ =a tăiâ în ciosvârţi, a ciopăţi. RĂDULESCU-CO-din, i. Din paloş mi-l ciosvărţeă. păsculescu. l. p.] — Din slav. cetvrulu (bulg. ceh-raK, sârb. cetvrt) «sfert, pătrar». Formele cu s presupun în' limba slavă o formă “Sestvrt, născută prin contaminare din ctvlrlu şi 5eslU «parte», ca românescul ciopârţi din ciopăţi + parte. Cf. cetvert, sfert. CIOSVÂKTE S. f. CIOSVAItTl vb. TVa / A CIOSVĂT1SĂ S. f. CIOT s. a. 1°. Souche. 2°. Nceud dans le bois. 3°. Moignon. 4°. Garrot. 1°. Trunchiu de copac, rămas în pământ după ce o pădure a fost' tăiată (şi arsă),, bucată groasă şi noduroasă de lemn, buştean, ciomp (1°), butuc (i 1°), buturugă (chiriţescu, gr.. 248) cunoduri (vaida). Om să fie sau un ciot? —. E vestitul din poveste Stalu-palmă-barbă-cot. ALECSANDRI, P. III 357. A prhA gândeşti că pot Ca întreg Aliotmanul să se ’mpiedice de-un ciot? EMINESCU, P. 239. Pe dealul de la dreapta, stau răsleţe rămăşiţele... unei... păduri: .cioate, rădă-,, cini ieşite din pământ. SLAVICI, N. II 53. Stejarul s'a risipit, a mai rămas dintr’insul un ciot ars. SADOVEANU, SĂM. II 260. Iar cine n’a zice amin, Să se facă un ciot de-arin! MARIAN, NU. 793. Şade pe-un ciot greceşte, Legat la cap turceşte. id. SA. 221. || Fig. Apoi ia, asta-ţi spun şl eu, măi, ciotul draculuil CREANGĂ, p. 152/^ 2°. Ramură scurtă, frântă (păsculescu, l. p.), cep de arbore (costinescu-, spec. de brad ION CR. iii 303), nod în arbore (Bran, s.), nod de lemn (cf. LB., costinescu, Straja, Bucov, com. AR. TOMIAC, VAIDA). N’am toiag cu cioiuri multe. C. negruzzi, li 59/j. Cioturile diti scândurile de brad arse şi pisate se beau cu apă, contra junghiului. LEON, MED. 25. Da bradul de atunci a rămas şi are să rămâie cu cioturi (cepuri). ION CR. IU 303. Mustuitorul este un lemn care la un capăt -are mai multe cioturi. DAMfi. T. t0. Oblu — drept ca lumânarea... şi făr’ de cioiuri, umflături sau strâmbături. ŞEZ. III 83/13. Făr’ de ciot de leac! păsculescu, L. p. 152/j. Aici e ciotul şi nodul (s. buba)! pamfile, J. îl. 3°. P. anal. Partea rămasă din braţ, picior s. coadă, după ce reslul a foş,t ciuntit. Calici, cari întind cioiuri de mâni şi de picioare, cerşind..., sânt aruncaţi la răspântii. IORGA, N. R. A. I 259. Ciotul cânilor berci, teodoreanu, m. 294. || Partea de sus a braţului (când cineva umlîlă pe coate şi în genunchi). Se trăgeă cam pe cioate (glosat prin «coate»), Pe genoale (= picioare)., giuglea-vAlsan, r. s. 74. 4°. Ciot în spate (Tămăşeşti, în Sălaj DR. v 317) = ridicătura formată de întâiele vertebre la greabănul calului, unde încetează coama. [Plur. cioturi şi cioate (ŞEZ. II 23b/21). | Şi: (în Mold. şi Transilv.; singular nou, refăcut din pluralul cioate) cioâtă (ci6tă pamfile, j. ii) s. f, = ciot (l°-2°); rădăcină (i-i. III 225, cf. H. XI 516); lemn putred (Vad, în Maramureş T.. papahagi, m.) ; fig. vită mică, ciotârcă (izvoraşul, V 1). Aţâţă focul, lânţjă o cioată pe jumătate arsă. Nădejde, ap. TDRG. L-am îndemnat să se coboare câţiva paşi, lângă izvor; acolo este o cioată, unde se poate sta.de vorbă, fără grijă. C. PETRESCU, S. 172. Seara, când se închină lui Dumnezeu, săreâ de trei ori peste o cioată, pamfile, s. T. 65. Să cauţi, fiule, o cioată de păr uscat şi, punând-o în pământ, să cari veşnic apă şi s’o uzi, până ce cioata va înverzi, id. s. V. 175 cf. id. I. C. 247. Dar cănd s’a învârtit cu spatele şi-a pornit în vale şuerând, nu mai eră femeie frumoasă, ci o cioată învelită în scoarţă, id. DUŞM. 222; Pun în bătătură o cioată zdravănă ş’o aţâţă. SEVASTOS, N. 2/21. Se ducea la o cioată, şi, sărind de trei ori peste dânsa,... şez. V 148/la. # Capul.lui a mai fost la o cioată de răchită: se zice despre omul prost s. nevrednic, care nu caută de el, ci umblă numai să facă treabă pentru altul. zanne,. P. II 44(singular neobicinuit, refăcut din plur. cioiuri) cidtur s. ni. Nasul i se strâmbă şi se usucă ca un ciotur de copac. EMINESCU, N. 56/14; — (+ buturugă) ciuturugă s. f. = buturugă (T. DINU, gr. 136), ciot, butuc (Jibort, jud. Târnava, com. ittu), ciolortigă s. f. Ciolo-ruga (în variante: buturuga) mică răstoarnă carul mare. GOROVEI, C. 167, ciuterugă s. f. -ciot, ciuteică (Sărănad, în Sălaj, com. ittu). | Diminutive: eiotuţă s- f- Am o ciotuţă de teiu, Şi-amiroasă-a bumhurei. (Strugurele). .GOROVEI, C. 359; — cîut6ică = trupina ce rămâne în pământ dacă se taie lemnul l-a o înălţime de 1-6 urme (Gurghiu, VICIU, GL.), ciot, lemn rămas în faţa -pământului, când se taie un arbore (Gurghiu), bucium, ciuturugă, cioată, ciutuhană (Com. ITTU). Cântă cucu’ pe ciuteică,, Mândra doarme pe suveică, marian, O. I 26. | Augmentative (peiorative): cio(6iu s. m. = parte de picior (s. de aripă cf. DDRF.) ruptă de la încheietură (cf. pamfile, j. ii), picior (vâr-COL, cf. copan. Ciotoiu de găină, id., (eu dimi-, nutivu!) ciotoiâş s. a^ = numele unui joc cu mingea, descris în ţara oltului, iii nr. 38; ciot6n; (probabil: cioton = ciotoiu) s. a. Şarpele că-l ajungeâ...: uDescrueeşte-ţi armele, Să-ţi îmbuc cio-toanele» (Roşiorii-de-Vede). mat. folc. 7; — cio-târcă s. f. = cioată, pom foarte cioluros şi urît (marian); fi g. vită mică, cioată (Valea Mureşului de sus izvoraşul, v 1). Creştinul se puse pe-o ciotârcă, ca în ticnă să-şi duhănească cca otravă de tiliun. şez. viii 65; •— ciuturcă = buştean rămas în pământ. PASCU, s. 228; — cioloâcă s. f. = lemn noduros, care nu se poate crăpă (Bata, în Banat), nod, ciot, mârtac. Com, ittu ;—-ciotâc=ar-bore ce stă în picioare, dar are ramurile în mare parte uscate, tăiate sau rupie, ciung (rev. crit. iii 93); ciutâc = tufan..., care a fost mai dinainte retezat de la oarecare înălţime şi cu modul acesta toate ramurile sale au crescut jos, ca la un pom roditor (II. v 335), cioată (Sişeşti, în Mehedinţi, com. N. ionescu). | Adjective: ciotur6s (cio-tor6s, ciutur6s), -oasă= cu cioturi s. cepuri multe, ca bradul (costinescu, cf. marian, se. i 125), noduros (LB., com. marian); (despre copaci) crescut scurt, mâtcos (com. ittu): p. anal. zbârlit, stufos, care nu s’a pieptănat (Lighet, Banat VICIU, gl.). Laviţele ciotoroase şi fără de ve-linţe. v. a. URECHE, ap. TDRG. [Mlădiţele] cresc nodoroase, ciotoroase, strâmbe, nefiind curăţite sau îndreptate de cineva, iorga, ist. lit. i 547. Şi ’ncepU de-odată cu nepus în masă Şi cu-o scurtătură, ştii cam ciotoroasă, Să-l măsoare .’n voie. contemporanul, ii 418. De va fi [parul] drept şi sănătos, va aveâ parte de un bărbat tânăr, voinic v. ciosvârtă. CIOTĂ - 470 - CIOVEIU şi frumos; iar de va fi strâmb şi cioturos, nici bărbatul nu-i va fi mai de samă. ŞEZ. X 145/33. Şi scoase o nuiâ groasă, Groasă, groasă, ciotoroasă. SEVASTOS, P. P. 31-7/24. Băgaiu mâna pi su scoarţă, Scouti-o bktă ciotoroasă. VASILIU, C. 31. | (Fig.) [Poezia aceea] e moale şi neli dă, nu aspră şi ciotoroasă ca următoarea elegie, c. NEGRUZZI, I 266; — (4- ciolăitos) cioliinos, -oâsă = osos. ion CR. v. 374. |Alte derivate (adesea cu sufixe neclare): (cf. potcă) ci6tcă, cioâlcă s. f. (Mold.) = rădăcină (H. iii 225, cf. ix 516), buturugă, cioată (iordan, ARHIVA a. 1921, p. 190). Măi, nu eşti doar decâi o ciotcă cu ochi, că văd eu că minte n'ai nici cât un puiu de găină! ION CR. III 268. 4# (A sta, a se îngrămădi, a se strânge, a se adună, etc.) ciotcă (cioatcă) = grămadă, mulţi la un loc, unul peste altul, creangă, gl. şez. xxxii 15, PAMFILE, J. II, ZANNE, P. IV 283, Cf. ION CR. III 54. Împrejurul lor, grămădiţi ciotcă, priveau alţii. D. ZAMFIRESCU, R. 203 Oamenii strânşi ciotcă... C. SANDU, D. p. 39. Băieţii s'au strâns ciotcă împrejurul mieu şi m'au înmormântat cu năsip. CREANGĂ, A. 61/,. Toate vrăjitoarele împărălici s’au strâns cioatcă, au înfierbântat frigările şi au purces să descânte. PAMFILE, CER. 51. Stau ciorile cioatcă [grămadă), pamfile, A; — ciotâc s. a. -frântură, retezătură de lemn, bun de azvârlit cu ele în cineva păsculescu, l p. Multe ciolece tăiâ. id. ib. 296; — (+ ciutură?) ciutruc s. a. = partea trupinei către ,rădăcină, cf. teşi tură (H. xviii 15); — ciotâc sul st. (în alte gâcitori ciontâc, ciontic, iontâc, cf. DR. I 278-79). Cuibul ciotâcului In mijlocul c.âmpului[= Buricul], MAT. FOLC. 536;—cioiân s. m. (atiibutiv) Boi ciotani = slabi, bătrâni, butaci (Filioarâ, com. popovici);— (ad 1°) ciutiihână s. f. = ciot, ciuturugă (Giurgeu, în Ciuc, coin. ittu), trupina rămasă în pământ după ce s’a tăiat arborele (Vaşlab. Viciu, GL.); — (-f- olog?) clotol6gs. m. = om mic, pocii ? Decât dup’on ciotolug, Să-mi întoarne caru’n stog, Mai bine dup’on sărac, Numai să-mi trăesc cu drag! RETEGANUL, CH. 60; — ciolroâgc s. f. plur. = încălţăminte veche, pamfile, J. II; — ciotorog s. a. Ciotorogul cozii = rădăcina (din caie creşle părul coadei), bât, ciompleiu,. ciont, ciort, cotor, muc, tuleu, melciu (Cornoşteni, în Dolj). DR. v 307, cf. noadă;—eiuturâc s. a.= marină de care se servesc sătenii (citată după ciomag) ii. vil 185; — ciotormeân s. m. = guşat. La ’iioi, satele ne zic ciotormeni. T. PAPAHAGI, M. 172 (probabil că singularul, reconstruit de T. Papahagi, e greşit, în loc de ciotormân).] — Cuvânt, probabil de origine onomatopeică, care poate fi comparat pe de o parte cu ital. ciolio(lo) «cvarţ» (H. Schuchardt, Zeitschrift f. rom. Phil. xv 111), abruzz. cotte «bolovan mare şi greu», ital. ciotto «şchiop», etc. (meyer-lOhke, REW. 2454), pe de alta cu ung. csutka, csutkâ, csut(a) = «cotor» şi turc. Sutuk «tronc d’arbre d6-passant le ras de terre, tron6 dânudâ« (saMY-BEY, 477). (La Aromâni, dotă, în limba copiilor, însemnează «mână»). Cf. ciut, cionc, ciung, ciomp. . CIOTĂ s. f. CIOTÂC S; m. ciotâc subst. CJOTÂN, -Ă adj. ' v‘ ciot' CIOTĂNtiS, -OÂSĂ CIOTÂItCĂ S f. CJTOT-BOT şi variantele sale — adesea derivate cu sufixe, mai ales diminutive — sânt combinaţii de sunete întrebuinţate în gâcitori şi în alte versuri populare înrudite, deşteplând uue-nri imaginea de «ciot» şi de «butuc». Atunci o făcut Mă- riuca, voinica, mâna ciot-bot, Ş'o băgat-o până’n cot. MÂNDRESCU. L. p. 223/28. Ci6t,<ă-b6tcă. GOROVEI, C. 58. P6tCă-pi6tcă: b.itjocu'ă H. ix 92. Ciuteă-butră, La vârf măciucă. (Macul) gorovei, c. 217/10 Ciutiic-buluc, De barbă l apun. De barbă-l duc. De' burbă l-anuc. (Fedeleşul), ib. 145. (Variantă: H u r d u c-b u r d ii c, De barbă 1 duc,...). Ci6tura-fc6tura. pamfile, B. 5. Ciutu-r6e-btttur£Ie Merg pe drum înşirăţele, Iar ciu-turul cel bătrân Şade jos şi bra tutun. (Cii banul cu oile), ib. 75. Ciutur6I-hutur6I Şade ’nlr'un pi-ciorel. (Curechiul) ib. 127. Ciuturuş-tiuturu.ş Şade ’nlr'un picioruş. (Curechiul). ib. 126. ciotcă s. f. v. ciot şi (Bot.) ciotfă. CIOTCĂ-BOTCĂ v. ciot-boţ. ciotec s. a. v. ciot. CiOTFĂ s. f. (Bot.) 1°. CrSte de coq (Cavaria flova). 2°. Tâte de M&duse (Agaricus moleus). — în Banat. 1°. Buretele numit de obiceiu «ghebe», «gheb (2°)». Com. ITTU. 2°. Buretele numit «creasta-cocoşului». Com. ITTU. [Şi: (ad 1°) ci6tcă s. f.]. Cf. cio a t fă. CIOTOÂCĂ S. f. V. CÎot. ciotoâre s. f. v. cheotoare. ciotoiâş s. a. ciotoiu s. a. cioi'OLoe s. m. ciOTOsr s. a. CIOTOKMÂ1V s. in. v. ciot. CIOTOKJHEĂN S. m. CIOTOKOO s. a. . ciotorOs, -oâsă adj. CIOTOItUOĂ S f. CIOTKIC vb. I. BabiJler. — A vorbi multe şi mărunte (Frata, în Câmpia Ardealului; com. V. BUCUR), a f 1 e c. ă r i. CIOTItOÂCSE s. f. plur. v. ciot. CIOTUR s. a. v. ciot. ciOTUKA-BdTtrKA v. ciot-bot. CIO TUR OS, -OÂSĂ adj. 1 CIOTUŢĂ S. f. J Vt C10t’ CIOUCĂ s. f. (Ornit) v. ceucă. CIOVÂKTĂ s. f. v. ciosvârtă. CiovÂKTÂC s. a. v. ciopată. CIOVÂRTE S. f. | CIOVÂU8TĂ S. f. J v. ciosvârtă. CIOVEIU s. a. Baquet, baril, vaisscau [de bois}. Vicux ustensiles. — (Mold., Sălaj, Banat; întrebuinţat mai ales la plur.) Hârdău, ciubăr (com. COCA, HODOŞ, P. P. 125/ls. GR BĂN., zanne, p. iv, Glosar, cf. damjS, t. ); vase de stână de tot soiul: găleţi, budăie, budăci, ceaune, căldări, bărbânţi etc. (şez. II 187, cf. pamfile, I. C. 30), vase de lemn legate cu cercuri de fier (com. N. drăganu), putini şi cofe (ŞEZ. XVIII 268); p. ext. vase (popovici-kirileanu, b. 124, vaida), blide, oale, ulcele etc. (bugnariu, Năs.); tot ce-i de nevoie la o cramă (vase, cofe, pâlnii şi altele) (id. J. iii, cf. H. III 139); lucruri de gospodărie (ŞEZ. IX 153); lucruri mai mărunte eiovic. - 471 - CIPCĂ din casă (VAIDA), lucruri de pe lângă casă (ION CR. V 183); mobilele şi toate lucrurile din casă (Frata, pe Câmpia Ardealului,com. v. bucur), unelte (vechi), hodrobele, hodoroage. Acesta sâni lucrurile care s’au găsii... bez (= afară de) alte ciovea alecasăi, care nu s’au găsii de cuviin-tă a să trece, fiind vechi şi stricate (a. 1824). URICARIUL, XX 34.r>/4. [Crainicul] suit pe o căruţă plină de toute uneltele şi cioveiele şi răsunând din bucăţile de fier vechiu grămădite înlr'însa. IORGA, N. R. A. I 167. N'avem alţi tovarăşi decât lucrătorii, cari, până sus, sfarmă piatră, câte un cdlibaş In pragul căsuţa, sau Mo(i ce coboară iute cu ciu-veiele lor de lemn. id ib. I 359. Cam în coasta casei,... erâ ocolul de vite, părăsit; doar carul stricat de se mai oploşâ sub el, împreună cu alte ciovee bune numai de foc. contemporanul, v voi. I 290. Holărî să vândă totul, mănz şi iapă şi ciuveie. ib. VI voi. II 255. înainte vreme, toate casele aveau o singură încăpere de locuit... şi un pod pentru ciuvee (vase)'. POPOVICI-KIRILEANU, B. 124. Tu, ţapule, să stai ascuns în tindă, după ciuvee. şez. i' 280/3a. Se prefăcu în şoarece şi se ascunse intre... ciuvee. ib. n 1 22/37. Pe sub pal, prin unghere, .pe după poloboace şi pe după fel de fel .de ciuveie. ION CR. III 242. [si: ciu voiu s. a. (atestat numai Ia plur ) ciuve(i)e, ciuvei (ŞEZ 11. 187/22-3, IX 153), Ciuvâi (ŞEZ. II 187/22-3), ciuvăi (BUGNARIU, NĂS.), ciuvaie (PAMFILE, J. III. Com. N. DRĂGANU); ciuliâiu s. a. (atestat numai la plur.) ciuheie (ION CR. v 183), ciuhăie s. f. Ca zestre: doi boi, o păreche de capre şi alte ciuhăie (tradus greşit prin «bete â cornei») de pe lângă casa omului. DDRF.; ciov6iu (VAIDA), ciuvoiu s. a. (alestat numai ia plur.) ciuvoe (H. III 139), ciovoaie (Com. V. BUCUJŞ.); IBanat) şo-fâiu s. a. = cofă, doniţă, botă. Strigară apoi şofeiul şi altele, dar toate le deleră răspunsul de mai sus. MARIAN, SE. îi 48. Mândra pleacă -Cu şofeiul după apă. HODOŞ, P. P. 68. Mamă, mă supără, Până sânt la dumneata, Că, dach m’oiu mărită, Apa ’n şofeiu (’o siîcd. id C. 74. # în tot şofeiu’ vrei să fie cauc, se zice celui pretenţios şi leneş. ZANNE, P. IV 125. | Derivate: (Banat) şoieier s. nr. = ciu bă rar. Com COCA.] — Derivat din şof (< germ. Schaff «ciubăr»), prin suf. dim. -eiu s. din germ. Schaffel, idem. MÂNDRESCU, ELEM. GERM. Cf. C i O f â C, Ş O f â 0, ş o f a r. CIO vie! interj. Interjecţie care imită strigătul pasăre) numite ciovică. Ciovic, ciovic! Ăl mai mic De buric, Ăl mai mare De spinare: se zice pentru a .‘-periâ copiii cei mici. zanne, p. ix 592. [Şi: ciiivic! TDRG., cinic! I>rină pe mă-ta de buric, Ea face: ciuic, ciuic,! (Zarul [incuietoa-rea] de la uşă), t. papahagi, m. 145.10, ciuvit! TDRG., ciomvic! zanne, p. i 412.] — Onomatopee. CIOVICĂ s. f. (Ornit.) 1°. Chat-huant, cheviche (Glaurlicium passerinum, strix passerina s. fune-rea). 2°. Hulotte. 3. -Vanneau (Vannellus cristatus). 1°. Cea mai mică dintre buhe. marian, o. I 206, cf. LB., (cioghică) H. XVII 119, XVIII 103. 2°. Cucuvaie (cucuvea, cucumeâ). H. IV 44, XI 350, XVII 35, 119, 229, xvm 261, PĂCALĂ, M. R. 30. 3°. Nagâţ (COSTINESCU, MARIAN, O. II 293), pasăre din ordinul picioroangelor, [care] trăeşte' pe marginea bălţilor, unde se recunoaşte repede prin vioiciunea ei şi prin strigătul ţiuitor ce scoate şi care aduce cu al ciovicii (l°-2°). şăineanu, D. U. || Specie: ciovlieă-de-mare = glareola pratineola s. melanoptera. DOMBROWSKI. [Şi: ciuvicâ s. f. (Ad 1°) marian, O. i 204 ş. u.; (ad 2°) H. xvii 229; ciovlică s. f. (Ad 1°) cuv. D. Bătr. I 273. [In cetăţile ruinate] în Ioc de oameni, şopârlele ’ncuibale, Ciorlică care ţipă şi buha care geme. DEPĂrâţeanu, ap TDRG.; (ad 2°) h. XI 3>0; (ad 3°) Pe malurile Băltei-albe, m'am încercat a da [cu puşca] şi ’n ciovlice de cele moţate, care se lot cb'tină in aer şi pe usent, striydnd ca puii de Jidan de pe uliţe: ochibrit! chibrit!» ODOBESCU, IU 23/a. Nu mi-e frică de ciovlică, Că-mi slă casa ’.ntr’o urzică, Ci mi-e frică de ciocoiu, Că mi-e casa ’ntr’un gunoiu. BARONZI, ,L. p. 49'ls; ciuvlică s. f. (Ad 2°) H. iv 44; ciomvică s f. (Ăd 1°) marian, o. i. 206, cionvicăs. f. (Ad 1°) H. xvm 103; (+ cioară) ciorică s. f. (Ad 1°) barcianu, ciorlică s. f. (Ad 3°) MARIAN, o. II 293, cf. VAIDA Nu mi-e frică de ciorlică. marian, o. II 293; ciovină s f. (Ad 3°) id ib. II 294, POLIZU; ciovrâneâ t s. f. (Ad 1°) Cine va mâncâ corb sau cioară, ciovrancă sau cuc. PRAVILA DE GOVORA, ap. GCR. 148; (Bucov.) ţiuvlic s. m. (Ad 3°) marian, o. ii 292.] — Onomatopee. (Cf. interjecţia ciovic) care se aseamănă pe de o parte cu franc, chevlche, chouette, ital. civetta; pe de alta cu cih. cuvik, lujik, knvik, slov. covink, ung. csuvik, Icuvik, idem. Cf. meyer-lObice, rew. 4800, cihac, ii 56. CfOVÎNĂ S. f. ) , . . CIOVLICĂ S. f. I (°rnlt> V‘ CW,VlCa* Ciovoiu s. a. v. cioveiu. ClOVirÂBJCĂ t s. f. (brnit.) v. ciovică. CIOVRÂNTIE s. f. l’ournant d’eâu. — Un fel de vârtej s. ochiu unde apa face do-moleală şi apoi se întoarce lin de departe înapoi; raza ciorvăntidor e foarte ma’e şi pe?carii le caută pentru pescuitul somnului. Cf. ANTIPA P. 194, 300, 327, 777. CIOZHOLI vb. IVa v. cioşmoli. CIOZNI vb. IV» Couper.—(Pronominal) A(-şi) tăiâ,-a[ şi] relezâ: Şi-a cioznit un deget (Frata, pe Câmpia Ardealului). Com. v. BUCUR. [A d j e c-ti v: cioznit, -ă = tăiat, picat: Boul e cioznit de şale = e picat de şale (= deşălat). Com. idem.] CIOZVÂRTĂ s f. v. ciosvârtă. Cip! Interjecţie care imită sunetul apei lovite cu palmele, cu lopeţile, etc., cf. pleosc, lip. A face cip = a pleoscăni, a cipcii. [Şi: (repetat) dpa-cipa! interj. Cf. tipa. O luară cipa-cipa prin apă. ION CR. VI 3'H]. — Onomatopee, ca bulg. cipi, idem. Cf. ciup, ciupă, ciupăi. CIPAÎ interj, v. cip. CIPÂIMĂ s. f. Lombric, ver solitaire. — (Transilv.-de-nord) Linibnc cordelat, panglică. BUGNARIU, NĂS. CIPÂN s. m. sing. Sorte d’herbe. — Un fel de iarbă taie, ţepoasă, pe care o mănâncă oile, dar nu prea fac lapte (Oltenia). CONV. UT. LIV, p. 166. CIP A ROS s. m. (Bot.) v. chiparos. ciPCĂ s. f. 1°. Denlelle. .2°. Ruban. 3°. Bra-celet.— (Ungurism; în Transilv.) 1°. împletitură făcută cu acul, din tort de bumbac, în diferite figuri şi colţi sau cu fodori (liuba-iana, m. 16), dantelă (pompiliu, bih. 1007, ţiplea, p. p„ CABA, SĂL.), horbotă, spi-tură. (cf. ION CR. v. 278); dantelă cumpărată (DR. V 26). Cf. H. XVII 8, xvm 104. 3j4 lot de cipce de aur (a. 1750). IORGA. s. D. XII 59. Şl cipcele le-au adus (1795). id. ib, VIII 30, cf. 33. CIPCARCĂ — 472— CIR Csipke (citeşte: cipcă) de aur (a. 1803), id. ib. XII 146. O păreche de! papuci de-aceia cu roze şi cipci. slavici, ap. TDRG. Ismene largi, pe margini cu cipcă (dantelăj. moldovan, ţ. n. 65. Vinde-ţi, măndro,• ce . [i-i vinde, Vinde-ţi cipca de la poale, Mă scoate de la ’nchi'soare;... Vinde-ţi cipca de la chică, De mă scoate de la frică. hodoş, P. P. 89. Ţucu-ţi, măndro, legea ta, Că mândru te ştii purtă, Cu cipcă şi cu pantlică Şi cu tremuriu la chică. DOINE, 63/,. Vasilică, clop cu cipcă. Vină lu noi Duminecă, reteganul, CH, 176. Ion... mă poartă cu barşon, Cu barşon cu cipcă neagră, Să nu cad nimurui dragă, ţiplea, P. P. 64. 2°. Panglică (marian, SEV i 123), fundă (t, papahagi,'m.), petele, frunze, cum poartă fetele în cosiţe şi In coade (Ruşor, jud. Solnoc-Dobâca; viciu, GL.), cordeâ, cor di că. 3. Brăţară. H. xviii 47. [Plur. cipce, cipci, (ad 3°, cf. etim.) cipche (H. XVIII 47). || Şi: (ad 1°): cipsâ s. f. liuba, ian a M. 16, ciplă s. f. (Clopotiva, Haţeg) VICIU-GL.,' citcă S. f. (Sălagiu) VAIDA, MÂNDRESCU, UNG. 62, circă s. f. id. || V erb:- (atestat numai la part.) încipcâ la = a împodobi cu dantele, (cu part-adj.) încipcăt, -ă adj. = cu cipcă, dantelat. Şi eu ţi-oiu trimite ţie O cărpuţă încipcată. DOINE, 31/20.] — Din ung. csiplîc, idem. (I). Cf. sârb. 6ipka. TDRG. CIPCÂRCĂ. s. f. v. piparcă. cipce! interj. Cri pour appeler Ies porcs. — (Mold.) Strigăt cu care se cheamă porcii (Cotâr-gaş, Suceava şez. iii 189/2), cică-cică! ciciol Cf. c i u c. [Accentul?] — Onomatopee. CIPCII vb.. IVa Clapoter. — (Despre undele apei) A pleoscăi, lovindu-se mereu de ceva.’ (intrans.) Pe sub podiş, apa cipciiă molcum şi se rănchiiâ în dungi răşchirate, în urma plutelor. conv. LIT. XLIV, voi. I 40. Şi ’n coastele luntrii cipcieau atât de dulce apele ce izbeau. SANDU-ALDEA, U. P. 102/3. | Fig. (trans.) Undele Senei cipciesc povestea apelor călătoare. id. D. P. 56. [Derivat: cipciit s. a. Sălciile freamătă uşor, îngânându-se cu cipciiiul apei la maluri, id., SĂM. II 436.] — Onomatopee. Cf. c i p. CîpîîIU s. a. v. ciompleiu. CiPBiiie s. m. (Bot.) v. ţipiiig. cipîc s. ni. (încălţ.) Boltine. — (Mai ales la plural; cuvântul, întrebuinţat prin Muntenia şi Dobrogea, iese din uz) Gheată (de piele) mai fină (cu şireturi barcianu, s. cu elastic H. II 255), iminei, fără carâmb (H. I 253), botină (DICŢ.), papuc (boceanu, gl.), pantof, purtat de bărbaţi (H. I 141, II 89, 255, XII 220, 228) s. de femei (H. II 323) ori de bărbaţi şi de femei (H. I 253, II 223, 271, IX 364., xi 395, xiv 399, xvi 11, 12). Cf. H. XI 7, XIV 430. NIn frac, legătură albă, cipici de lac. CARAGIALE, T, II 179. Şalvarii şi cipicii. turceşti cusuţi împreună au fugit de mult înaintea botinelor, ghetelor învingătoare. IORGA, IST. R. I 136. [în] judeţul Vlaşca... vezi... bărbaţi în cipici (botini cu ialpă pingeluită). CRĂINICEANU, I 114. în ziua Duminccii de nuntă, ginerica e obligat a duce în casa părinţilor miresei... 1—2 perechi [dc] ghete sau botini, o pereche'[de] cipici etc. H. II 225. Vai, sărăca cătana, Când îi vine porunca, îşi desculţă opinca, Şi ’ncalţă cipicul. BIBICESCU, P. P. 133. Cinci cruceri i dau pe vics (= vacs), Cinci pe cuie la cipici. DOINE, 113/u. [Şi: ciupic s. m. H, II 225, iii 38, X 585, xii 141, 228. Să hie:.. cizme, pantohi, iminei, ciupici. jipescu, O. 68. Eră încălţat cit ciupici galbeni, ispirescu, M. V. 43/19. Primarele-i cu opinci, Primăriţa-'i cu ciupici. MAŢ. FOLC. 1442 ; (neobicinuit s. a.) Cu ciupicile scârţâind Şi cu maţele ghiorăind. ZANNE, P. III 114.] — Din bulg. cepik-K «gheată», lacea. Cf. dubletul ţ i p i c. CIPIRIO s. m. (Bot.) v. ţipirig. cipOr s. a. Petit pot. — (Ungurism) Ulcică. CABA, SĂL. — Din ung. csipor (esupor), idem. cip«Jb s. a. v. ciopor. CIPOŞ, -Ă adj. Faible. — (Ungurism) Cal cipoş = ^neputincios. DR. IV 1557. [Accentul?] — Din ung. csipos «urduros». DR. IV 1557. CIPOTI vb. IVa. Crier. — «A zbieră». Siu (= fiul) ’n după ’mi cipoteă (Săcel, în Maramureş). T. PAPAHAGI, M. ]ei. Cf. C i U p ă i. CiPRĂdÂRiU f s. m. v. ceapraz. CIPRT3S s. m. (Bot.) ) cipru s. m. (Bot.) | v- «“.păros. CÎPSĂ s. f. v. cipcă şi tipsă. CÎPSĂNĂ s. f. (Bot.) Nom de plante. — Plantă (nedefinită mai de aproape). H. XVIII 168. — Probabil, avem a face cu o rostire dialectală din Banat, în loc de tipsănă, cf. sârb. tipsara, o specie de pere. cÎptă s. f. v. cipcă. CIR s. m. sing. 1°. Colle depăte, mortier, crepi; pâte. 2°. Jus (de farine de mais bouiilie). 3°. Bouillie. — (Mold. şi Transilv.). 1°. Cocă (de lipit, făcută din făină) de grâu (Viciu, GL.) şi apă (Şişeşti, Mehedinţi, com. N. IONESCU); bruftuiala (1°), mân j ala s. terciul cu care se unge tortul s. firele la ţesut (cf. PAMFILE-LUPESCU, CR. 168, VICIU, GL.); lut muiat întrebuinţat la lipitul păreţilor s. pe jos în camere nepodite, bruftuială (1°) (com. ITTU), cf. m u r u i a 1 ă. || P. ext. Pastă moale s. materie vâscoasă (care seamănă cu cirul de lipit), breiu. Când este a se face rachiul..., este de nevoie a se fierbe cu vapor carloflile într’o cadă şi a se amestecă, pănă ce se pnfac în cir. I. IONESCU, D. 253. Leşia se împreună de . grabă cu seul, care aşâ pe Incelul se informează spre uh cir gros. FI-lipescu, ap. TDRG. 2°. (Cui., Mold., Bucov.) Zeamă scoasă când fierbe mămăliga, până nu o mestecă (îngroşată cu făină de porumb com. tofan), terciu. şez. iii 13/40, v 51/12, h. X 112, 540, (Frata, în Câmpia Ardealului) com. v. bucur. Cănd din mămăligă se ia şi cir (zeamă), atunci se pune apă mai multă şi făină mai putină. ŞEZ. v 5/9. Hai, Anică, să mâncăm, s’a face mămăliga cremene şi cirul s’a răci. CONTEMPORANUL, iv 392. 3°. (Cui.; Transilv., Mold.) Mâncare făcută din făină de grâu «slobozită» în apă fierbinte şi puţină sare; se mănâncă cu pâne (Lupşa, viciu, GL.); fărină de ovăz fiartă, ce se dă la câni, ca să nu-i «taie jigu’» (Ieud. T. papahagi, m.). Copilul... să mănânce cir de turtă crudă, cănd este mic. ŞEZ. XII 163. [Adjectiv: cir6s, oâsă = moale şi lipicios ca cirul (Braşov). | Verb: cirni IVa = a lipi s. a amestecă cu cir. Cf. PONTBRIANT. Toate acestea (creier, sânge, splină, etc.)... se pisează în piuă... CIR — 473 - CIRCĂÎ şi în prima lună..., înainte de a li se aruncă, se cirneşte mai întâiu cu putină apă. F. R. ATILA, P. 164, (cu abstractele) ciruire s. f. pontbriant, ciruiâlâ (ciurni&UO s. f. O druială de var stăns. Păcală, m, r. 298. Prin Maramureş,... cir este ceea ce prin Ardeal zic cir iz, adecă ciuruială de fărină de grâu, cu care lipesc sau cleiesc. viciu, gl. (subt cir).] — Din rut. cir, idem. A. S c r i b a n, Arhiva 1912, nr. 7. Cf. ci r i ş. CIR f s- Sorte d’arbre resineux. — (Turcism, la CANTEMIR) Un fel de arbore răşinos. Ciră, un fel de cop adu ca molidvul, cu a căruia surcele săracii în loc de lumânare se slujesc, ap. ŞIO. Toată surceaua subt focul începălurei şi toată cirăoa pre jeraticul săvârşirii am pus. IST. 224. — Din turc. cira «entaille des essences r<5si-neuses, r&sine». ŞIO. CIRAC s. m. 1°. Favori, client. 2°. Domestique, valet. 3°. Apprenii, eUve, disciple. — (în vechea Românie, unde iese din ce în ce mai mult din uz.) 1°. (învechit) Om de încredere, favorit (ŞIO), protejat (gi-iica, s. viii), ocrotit (al cuivâ). A doa zi, Abaza-paşa a strâns pre Moiseiu-vodă pentru boieri; iară Mateiu-vodă, hiindu-i cireac, prea lesne şi-au tocmit lucrurile la dânsul, LET. I 2 7 2/26. Să aibă un craiu cireac al sdu, şi de dânsul pus craiu. ib. I, A. 45/35. Hanul:.., ori că s’au căit de ce au făcut, hainindu-se, cereacul lui, Dumilraşco-vodă, ori că-i eră şl milă de Nicolai-vodă..., i-au arătat multă dragoste, jb. II H2/35. Tu eşti cireacul nostru cel ales. ib. III 1G5/14. Triimetiridu-i paşă deplin la Ilotin, dăruindu-l şi Măria-sa ca pre un cirac a Măriei-sale... ib. III 197/15. Au căzut la picioarele Vizirului, rugân-'du-se ca să-l facă şl pe el cirac. ib. III 241/2a. Au trimes pe un cireac a lor, ca să le ia banii, cu scrisoare, ib. III 256/2. El l-au făcut [pe Ştefan-vodă] Domn şi cirac. MAG. IST. V 181/26. Acest Domn... fiind cirac al unui căpitan-paşa al oştilor de pe mări, fost-au mai pre sws decât alţi Domni. DIONISIE ECLESIARHUL, C. 167/32. Te-ai făcut ales drac, adecă făclie ce au aprins-e înseşi Împărăţia mea cu măna sa (a. 1816), ap. ŞIO. Zor-balele... ziceă că împăratul este ciracul lor. E. "VĂCĂRESCUL, IST. 273/9. Diavolii ceia de eleii scot la maidan fiecare pe căte un drac. ghica, S. viii. Ciraci n’aveâ [Poni], linguşitori nu puteau să-l încunjure. IORGA, SĂM. V 67. 2°. (învechit) Slugă veche, domnească s. boierească (ŞIO.), om de casă (alecsandri, t. 1783), client. Ciracii boierilor şi ai cochinfilor ce s’au suit la trepte de boieri şi ţin slujbele tării. ZILOT, CR. 69/36. Toţi se tem de aceşti ciraci domneşti. STAMATI, ap. ŞIO. Cât de puternic îi Vornicul..., dacă cireacii lui ajung boieri mari! ALECSANDRI, T. 1435. El prânzeă, împreună cu 12 ciraci ai săi. GANE, ap. ŞIO. 3°. Elev, ucenic (Măgurele, Teleorman, com. olmazu), discipol. A scoate pe cineva cirac = a-i da cuiva îngrijire şi creştere până ajunge independent (TDRG.), a-1 scoate calfă (cf. polizu). Cerând de la prea Sfinţia-sa să-l sc.oaţă cirac, igumen la vreo mănăstioarM,, să înfruntă cu cuvinte proaste. zilot, cr. 75/32. Începe într’un ceas bun Să scoţi cirac un cătun! Apoi crez că Intr’o vară Te cortoroseşti de Ţară. I. VĂCĂRESCU, P. 315/u. Căt pentru cel mai mic, l-oiu da pre lângă vr'un boier, să slujească, să se facă om, să-l scoată cirac. C. NEGRUZZI, I 297. Eu mă silesc... să-i învăţ [pe copiii tăi] căle în lună şi în soare, fiindcă am voit să-i scoţ ciraci ai miei. ISPIRESCU, L. 273/5. II Fig- Acela pe care l-am deprins Ia toate viţiurile noastre, costinescu. [Şi: cirac f, cireac tj cereâc «rac f s. m. ap,. ŞIO. | Derivate: (< turc. cyraklyk) cira-clâc f s. a. = protecţie, favoare, fapta de a scoate pe cineva cirac; clientelă (COSTINESCU); învăţătură, timp de ucenicie (pontbriant). Căpitan-paşa:.. au vrut să mai facă un ciraclăc,... căci erâ trebuinţă (ca) să meargă la Misir cu armadă. e. vAcărescul, ist. 293/9. La boier Buzoianu nu prea aveă trecere ciraclăcurile şi de multe ori postulantii recomandaţi îşi găseau beleaua cu dânsul, ghica, ap; ŞIO. Boierul plăteă toate acestea [slujbe] prin ciraclăc. ORĂŞANU, ap. ŞIO. | Verb: ciracladis) t xb. IV» trans. = a scoate pe cineva cirac (3°), a-1 învăţa (la) cevâ. Cf. costinescu, pontbriant, etc.; (cu abstractul) eiracladiseâlă f s. f.=scoatere de ciraci (3°), învăţătură, pricopseală. [Vremea veche] bogată, ’n evghenie şi ciracladiseală. ORĂŞANU, ap. ŞIO. Cănd o slugă, în vechime, ce slujeă pe pricopseală, Fără leafă sau simbrie, ci pe ciracladiseală. id. ap. id.] — Din turc. eyrak «favoriţ, client (propriu, «făclie», deci «care e îngrijit ca o lampă»), ucenic, elev», cihac 11 506, ŞIO. (Cuvântul a trecut la toate popoarele balcanice). ' CIRÂC s., m. CIRACliÂC f s. a. CIRACIiADISEAI/Ă f S. f. ClV!ie' CIRACIiADJSi f vb. IVa (ş. /i4- I P- a n a 1. (de.'pre monete ş a.) A «umblâ*, a tiece din mână în mână. Capitalul care nu circulă e ca şi mort. Trans. (= factitiv). Cetăţenii, sigur, sănt toţi interesaţi să circuleze banii, în loc de a sta încuiaţi. I. NEGRUZZI. II 51. | (Despre o noutate, o vorbă, un zvon, o credinţă, o operă literară etc.) A trece de la unul la altul, din gură ’n gură s. din mână în mână, a se propagă, a se transmite, a se răspândi. Vorbe însă, de altmintrelea din izvoare de credinţă, cir-culenză şi se crucesc una pe alia. GHICA, A. 129. Dioptra sau oijliniJa, morală în parabole, circulă în toate părţile. IORGA, I- II 128. Aud că circulă pe seama mea toi soiul de basme. C. PETRESCU, î. ii 185. A fi întrebuinţai, a fi curent Hattas-Al-fbld... Acest termen circulează la dânşii, ca şl la noi, în concurinţă cu Olâh-orszâg. HAŞDBU, I. C. 52/27. [Prez. ind. (astăzi, aproape numai) circul, circuli, circulă, (învechit) circulez,-&zi,-eăză. | Şî: (încercare — care n’a prins — de românizare a neologismului prin apropiere de cerc) cnrctirâ vb. I t Îmi cercură ’n sânge o vie, o zglobivă bucurie. I. văcărescu, p. 336/21i cf. 24/j. I Abstracte: circulare, s. f. Eră vorba de puternica i/npulsiune ce trebuiâ dată activităţii economice generale, prin o mult mai energică circulare a cunoscutei boqădi din agricultură. MAIORESCU, D. i 17; — erieulât s. a., (mai obicinuit, după lat. circulatio şi fr. circulation) circulaţie, circiilaţiune, (după germ., ţirculăţie f stamati), (+ cerc) eerculnţie f s. f. (STAMATI)= (Fiziol., ad 1°) mişcare prin care sângele e trimis din ventriculul stâng al inimei, prin artere, îu toate părţile corpului, şi vine îndărăt la inimă, prin vine, în auriculul drept (marea circulaţie); apoi din ventriculul drept porne.şte să se oxigeneze în plămâni, de unde vine îndărăt la auriculul stâng al inimei (mica circulaţie); (ad 2°, absolut) mişcare lesnicioasă pe stradă a oamenilor, a vehiculelor. Cir- CIRCULANT — 475 — CIRCUMFLEX culaţia pe calea Victoriei a ajuns foarte grea. (Despre monete, cuvinte, expresii ş. a.) A (nu mai) fi îrt circulaţie = a (nu mai) !" înlrel>uinţ;it, a (nu mai) umblâ. Circulaţia banilor. A pune, a introduce, a da, (rar) a scoate în circulaţie = a face să treacă din mână în mână, să circule (2°), a pune în vânzare (o carte), a desface (uu articol). A scoate din circulaţie = a opri să mai circule (iu), a retrage (unei monete) dreptul dea mai fi ntrebuinţată ca mijloc deplală. (unei publicaţii) mijlocul de a fi răspândită, de a fi vândută. A nu da in circulaţie decăl numai cărţile cele ce vor fi iertate (= permise) de pnvi-ghcre (=censură) (a. 1833). uricariul. vii 224/u. Am văzut că acei bani erau o monedă nu de mull scuasă din circulaţie, ib. XIV 218/32. Maneta poartă semnul suveranităţii celui ce a introdus-o în circulaţie. MA.IO RBSCU, CR. II 349/25. S'au încercai. . editorii germani să puie în circulaţie şl celelalte versificaţii ale lui Becher şi Schnecken-burger. id. ib. 11 22^/10; (ad 3°) Mers (regulat al trenurilor, tramvaielor); mişcare regulată a unor curente de apă ( n mare, în ocean), răspândire a unei noutăţi (COSTINESCU) .Circulaţia e întreruptă, din cauză de inundaţie. TDRG. Am văzul circulaţia vertU-ală a apelor Mediteranei pricinuită de încălzirea păturelor din fată şi îngreu-nurea lor de sar, ; dar iot în Meiliterana mai e fi o altă circulaţie, orizontală. MEHEDINŢI, tr. F. 81. | Adjective: circulat, -ă; (după fr. cir-culatoire, lat. circulalori.us, -a, -um circulator (f circulator), -oâre şr circuhtt6riu, -6rie = în care se întâmplă fenomenul circulaţiei (sângelui); privitor la circuiaţie; care să fie pus în ciiculaţie. (Ad 1°) Aparatul circulator; (ad 2°) D. Tău tu ar fi fost silit să aibă un capitalie) circulător de 4161 [de] lei. I. IONESCU, D. 209;—(după fr. circulant) circulant, -ă = (ad /") pus, aflat în circulaţie. Comerţul de bancă constă în specidaţiuni exercitate asupra valorilor circulante, adică: vânzarea sau cumpărarea efectelor de comerţ. ŞTEFĂ-NESCU, C. 11, cf. 4(i7.] — N. din lat. ciroiilo, -are, idem. Cf. circular. circulant, -Ă adj. v. circulă. CIRCULAU, -Ă adj. şi s. 1. l“-2°. Circulaire. D’une maniere circulaire. 1°. Adj. Care are foima unui cerc, care e (s. se petrece) în formă de cerc, având (s. repiodu-când) linia unui cerc. De la semicercul portului porneşte în sus... o mulţime de slrade d'a curmezişul slradelor circulare paralele cu cheiul. GHICA, S. 536. [într’un medalion] Mar< le Traian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb..., stă în picioare.. ODOBESCU. Iii 74/.,,,. Steriu îşi şterse cu o mişcare circulară sudoarea de pe chelia rotundă. C. PETRESCU, C. v 25. Suprafaţă circulară. | Care descrie un cerc. Mişcarea circulară a planeţilor. j| Adv. Făcând un cerc, in formă de cerc, de jur îo prejur. Muşat privi circular prin sticla mo-noclului său. c. PETRESCU, c. v. 199. 2°. Adj. Trimes în aceeaşi foimă 1a mai mulţi. Scrisoare circulură. Ordin circular. LM. || (De obiceiu-, substantival) Circulară^(în administraţie, comerţ, etc.) Ordin (de serviciu) s. comunicare adresată deodată, cu acelaşi text, la mai multe persoane s. instituţii. Aceşti ncguţitori au fost mărginiţi, prin circulara prefectului..., la a nu vinde cu deridicata sumă mai mică de 50 de vedre. I. IONESCU, P. 149. Vine iasă în urmă circulara Porţii, din Fevruarie 1828. GHICA, S. 132. El dă circulări..., este capul serviciului sanitar, preto-RlAN DR. C. 62, Primul-ministru să facă o circulară la adresa prefecţilor. MAIORESCU, D. I 519. Circulările. ultimului ministru, id. CR. I 26fi/21. [Plur. (ad. 2°): -lare şi -lări. || Şi: (ad 2°) circu-lăr(iu) t s. a., circulare | s. f., circulârie f s. f. co- v. circulă. STINESCU, (în Transilv. şi Bucov.) circulâr(iu) s. a., (prin apropriere de cerc) cereulâriu (f) s. a. Măriţi bucuria lor prin publicarea neîntârziată a unui cerculariu arhieresc, sbiera, F. 255/24; (Transilv., după germ. Zirkular) ţirciilâr(iu) f s. a. LB.; (mai de mult, prin Mold., din rus cirkuljară) ţir-eulârâ f s. f = scnsoare trimisă de-a rândul la mai mulţi, stamati. || Derivat: (< rus. cirku-Ijarnyl) ţirculârnic, -ă t adj. = circular. După des-legarea ţircularni că ce are în acest pred met... (a. 1839). uricariul, v ll/i0; lirculărnică (ţcrcu-lâriiieă) f s. f. = circulaiă. După ţercularnica M 'rii-logofeţii din 31 Ociomvrii... CAT. mân. 94 (209,.] — N. după fr. (lat. circularis «rotund»); cf. circulă. CIRCULÂRĂ s. f. i CIRCIJLÂRE f s. f. 1 v. circular. CIUCULÂRIE t S. f. I CIKCCIAŢIE S. f. CIRC IJL AŢI «;xe S. f. CIRCULATOR, -OÂRE adj. circulatOriu, -orie adj. CIRCUMCÎDE vb. 111. Circoncire. — (Act ritual la Evrei şi la. Mahomedani) A supune (pe băiatul nou-născut) la actul circumciziunei: a tăiâ partea anterioară a prepuţului, a tăiâ î m p r e-j u r. [Se conjugă ca închide; e întrebuinţat aproape numai la participiu şi la timpurile compuse cu participiul. || Familia: eireumcidere s. f. (< lat. circumcisio, idem) circumtiziune, eircumrizic s. f. = tăiere împrejur (şi ca t.ăi bătoare a bisericei creştine, la 1 Ianuarie); — circumcis adj. m. = tăiat împrpjur.] - N. din lat. circumcidere, idem. circumcis adj. m. V CIRCUMCIZIE, s. f. 1 v. circumcide. CIRCUMCIZIUTVE S. f. J CIRCUMFERENţă s. f. l°-2°. Circonference. 1°. (Geom.) Se numeşte circonferinţă o linie curbă a[le] cărei punturi [ = puncte] sânt toate egal depărtate de la un pun[c]t interior, numit centrul circonferinţei, MELIIC. G, 35. 2°. P. anal. (în graiul de toate zilele) în-cunjur, ocol, circuit, lungimea conturului, Inia de încurijur a unui corp rotund, unui loc, cerc (ca măsură), cf. periferie. Porunci să aducă o piele de bou..., o făcU fâşii foarte subţiri, cu carile înfurmă o cir cu inferenţă de coprindere de 500 [de] paşi. E. VĂCĂRESCUL, IST. 2.)7/10 In cap aveâ un şlic de o circonf-renţă cel puţin de şepte palme. C. NEGRUZZI, I 16. [Şi: cireumterînţi s. f., (după fr. circonference, idem) cireonferfenţi s. §f , cireomferfenţă s. f, cir-conferinţă s. f., (neobicinuit, apropiat de cerc) eer-cuuiferenţâ ţ s. f. stamati, cereofeiinţi ţ s. f. Piaţa se întinde ovală într’o cercoferirită de trei verste, c. NEGRUZZI, I 36; (după roslirea nemţeaică şi siavă a limbei latine) ţircumferemă f stamati, ţireumîerdnţie f s. f. let. ii 69/j ] — N. din lat. circumfemitia, din circum «împrejur» şi ferre «a duce». circumferinţă s. f. v. cireumferenţă. CIRCUMFLEX adj. m. şi s. a. Circonftexe. — Accent circumjlex s. (substantivat) circumflex: semn diacritic, îmbinat din accentul ascuţit şi din cel grav, care se pune de-asupra unei vocale spre a arătâ că trebue rostită lung (lungimea ei rezultând de obiceiu după căderea consonantei următoare), sau, în ortografia noastră, spre a arătâ sunetul â (i). Accentele, aşâ cum se văd obişnuite CIRCUMLOCUŢIE - 476 - CIRCUMSTANŢĂ în scrierea grecească — acut, grav, circumflex, spi-ritus asper şi lenis— se zice că sânt descoperirea lui Aristophanes Byzantius. MAIORESCU, CR. III 259/22. rŞi: (după fr.).circonlI6x (circomfI6x) s. a.; (după rostirea germană a limbei latine) ţircumfl6x f s. a. stamati; (apropiat de cerc) cercumflâs f s. a. id.] — N: după fr. (lat. circumflexus, din circiim «împrejur» şi flexus, participiul verbului fleclere «a îndoi»). CIRCTM I.oc li ŢI E, CIRCUMIiOCUŢIUISE S. f. Circonlocution: — Vorbire cu încunjur, (adusă), mai pe departe, cf. perifrază. [Şi: (după fr.J circonloctiţie, circonlocuţiunc s. f.] — N. după fr. (lat. circumlocutio, -onem, din cir-cum «împrejur» şi loqui «a vorbi»). cihcum.navigâre s. f. v. circumnavigaţie. CIKCBM5IAVIGÂ.TIE s, f. Circumnavigation,. — Călătorie pe mare cu un vas (vapor, corabie) împrejurul coastelor unei insule,, unui continent, [Şi: (mai rar) circumnavigaţitae s. f., (după analogia derivatelor în -aţi(un)e cu variante în -are): circumnavigâre s. f.] — N. după fr. (lat, - mediev. circumnavigatio < circumnavigare «a călători cu corabia împrejur»), Circumnavigaţiuae s. f. v. circumnavi-gaţie. CIRCUMPOUÂR, -Ă adj. Circumpolaire. — (Geogr.) Care se află (se petrece) împrejurul polilor, (în regiunea) dimprejurul polilor. Stele cir-cumpolare. culianu, C. 16. Singură America, fiind mai lungă, ajunge cu vârful ei până în apa rece a curentului circumpolar. MEHEDINŢI, G. F. 84. To.tuşi sănt [în ţinutul climei reci] căteva plante:., care, cu boabele lor roşii, dau oarecare variaţie hranei mai mult animalice a neamurilor circumpolare. id. ib. 177. — N.. după fr. (< lat. circum, «împrejur» şi polus «pol»). CIRCtJMSCRîE vb. III. l°-3°. Circonscnre. 4°. iVofer par plusieurs lettres; user de circonlo-culions. 1°. (Geom.) A face o figură în jurul alteia, atingând-o. A circumscrie o circumferenţă la un poligon: a trage împrejurul unui poligon regulat o circumfe-renţă care să treacă prin vârfurile tuturor unghiurilor poligonului; a circumscrie un poligon la un cerc, astfel încât laturile lui să fie tangente la circum-ferenţă. (Cf. opusul înscrie). | P. ext. A mărgini de jur împrejur, a pune hotarele unei moşii, unui lucru (costinescu). 2°. P. anal. A cuprinde între anume margini, a mărgini, a limită (o epocă). Bazându-ne pe făn-tâne contimpurane, noi am cercuscris epoca funda-ţiunii Moldovei aproximativ între aniiJ350-136Q. HASDEU, I. C. 85/u. ------ 3°. P. ext. A nu lăsă să se întindă (cevâ) mai departe, a(-l) opri pe loc (între marginile în care se află). In caz de a nu puteă să conjure răul, să, caute cel puţin a-l atenuâ, a-l circonscrie. GHICA, S. 375. 4°. A scrie cu un alt semn (neavând semnul respectiv); p. ext. (în vorbire) a întrebuinţâ un cuvânt s. o expresie echivalentă, o perifrază, a spune ceva cu încunjur, cf. a parafrază. Literele ph ca şl y s’au introdus de Romani numai în căteva cuvinte greceşti, pentru a exprimă sonul cp, pe care nu-l aveau Romanii şi căruia nu-i co-respundeă litera lor f, aşa încât au fost silili să circumscrie. MAIORESCU, CR. iii 212/20. Toţi circumscriu lucrul şi nu cutează a-i zice pe nume. LM. [Se conjugă ca scrie. | Şi: (după fr.) circonscrie», ciiconascrie, vb. III; (apropiat de cerc) cercuscrie t vb. III. || Abstracte (concretizate uneori):, (Geom.) circumscriere, circonscriere.(costinescu) = acţiunea de a circumscrie, (Administr., după lat. circumscriptio s. fr. circonscription) ciminiscrip-ţie (eiicumscripţiune, cii'comscripţiune, circonscrip-jie, circonscripţitine) s. f. = partea (unui teriteriu, unui oraş) cuprinsă înlăuntrul unui cerc fixat (de lege), despărţire (electorală, bisericească, admini-v strativă; militară, poliţienească); redare printr’un echivalent’ cî. p e r i f r a z ă. cir cu ml o c u ţ i e. Circumscripţiuni eclesiastice. HEM. 1697/45. Comuna este o circomscripţiune administrativă locală. PRETORIAN, dr. c. 83. Totodată creditorele va face şl alegere de domiciliu la vreun loc din circumscripţiunea tribunalului. HAMANGIU, C. C. 448. | Adjective: circumscris (circonscris), -ă = scris împrejur; restrâns, măi ginit, limitat, ţinut şi fixat în anume limite. Un poligon se zice circomscris la o circonferenţă când laturile sale sânt tangente la circonferinţă. MELIK, g. 47.. Drepturile membrilor acestei societăţi sănt foarte precis circumscrise de statutele ei.] — N. după (fr. lat. circumscribere, din circum «împrejur» şi scribere «a scrie»), apropiat de românescul scrie. CIRCUMSCRIPŢIE, CIRCUMSCRIPŢIA AJE s. f-. v. circumscrie. ‘ CIRCUMSPECT, -Ă adj. Circonspecl. — Cel care ia bine seama Ia ceea ce spune s. face, băgă-tor-de-seamă, luător-aminte (stamati), prevăzător, cf. prudent, precaut, chibzuit, (foarte) socotit. Să fie îndoit de circumspect şi de moderat în faţa unui adversar politic. MAIORESCU, D. II 260. Au pierdut pe politicianul lor ccl mai expert şi mai circumspect, sbiera, f. 276. Politicianismul circumspect a avut atitudini de struţ. GOGA, Ţ. N. VI 1330. [Negativul: necircum-spect, -ă adj. = nebăgător do seamă. | Şi: (după fi1.) circonsp6ct, -ă adj.: (apropiat de cerc) cer-cumsp^ct, -â | adj- stamati. || Abstracte: circumspecţie, circumspccţitine, circomsp6cţie, cir-comspecţiune, ccrcumsp6cţie f (stamati), (după pronunţarea germano-slavă a limbei latine) ţir-cutnsp^cţie f s. f. id. = luare-aminte, socoteală, prevedere, fereală, cf. prudenţă, precauţi u n e, socoteală. Să-i continue activitatea lot cu aceeaşi circumspecţiune şi devotare sbiera, F. 371.] — N. după fr. (lat. circumspectus, din circum-spicere «a privi împrejur»). CIRCUMSPECŢIE, CIRCUMSPECŢI I XE S. f. v. circumspect. CIRCUMSTÂMŢĂ s. f. Circonstance. — Ceea ce însoţeşte cevâ s. este în acelaşi timp cu ceva, stare a lucrurilor, împrejurare, (f) împre-jur-stare, (f) î ncun j urare. Aşa dară toate circumstanţele (adică împrejurările) ale lumei sănt... cantemir, ap. DDRF. Circumstanţele politice erau favorabile pentru înţelegerea şi înfrăţirea popoarelor împilate, ghica, a. 61. || Spec. (Jur.) Circumstanţe uşurătoare (s. atenuante) şi apăsătoare (s. agravante) : împrejurări s. fapte secundare care* luate în consideraţie, uşurează s. măresc vina s. gravitatea unui fapt. Nu putem vorbi de acest curios incident, fără a relevă şi circumstanţele lui atenuante, maiorescu, d. i 23. , răspunse Tempea şi— circumstanţă agravantă — ... lovi cu toiagul.■ IORGa L. ii 156. Circumstanţa atenuantă, pe care concetăţenii... o acordau acestei fiinţi şubrede... C. PETRESCU, î. ii 215. # De circumstanţă = (făcut, luat etc.) pentru (potrivit cu, impus de) anumite CIRCUMSTANŢIAL - 477 — CIREAŞĂ împrejurări, de ocazie, ocazional. Consideraţiile pripite ale unui naţionalism de circon-stanţă. goga, Ţ. n. vi 689. Măsuri, legi de circumstanţă. [Şi: (după fr.) circonslânţa s. f.; (+ stare) circumstâre f (cor cum stare t stamati) s. t. DICŢ., (românizat) cercustârc | s f. ap. odobescu, i 492/19, (după rostirea germano-slavă a limbei latine) ţircumstânţie (ţircumştânţie f) s, f., ţircumslâre f s. f. stamati. Ca şi carele pot fi aceale ţircumstavţii... CANTEMIR, IST. 382. Socoti în tot chipul întru această. ticăloasă ţircumştânţie ; (stare împrejur.). ŢICHINDEal,' F 7. Aşa critic ; ceşti împrejurări şi ţircumşlanţii. id. ib. 15, ct. ; (ţir.cum stan ţii) 153. || Adjectiv: (după fr. cir-constanciel) circumstanţial, circonstanţiâl [pronunţ. ; -ţi-al],-ă, = (Gram.) care arată q circumstanţă ■■ de timp, de loc, de mod ş. a. Complement cir- : cumstanţial]. . — N. după fr. (lat. circumstantia, din circum-stare «a încunjurâ»), CIRCUMSTANŢIAL, -Ă adj. 1 circumstâre ş. I. / v‘ «rcumstantă. CIRCUMVALAŢIUNE s. f, Circonvallation. — îrităritură (provizorie) făcută împrejurul unui oraş, unei tabere, etc. Domnul inginer este invitat să continue traseul înainte pă^-ă la obor, ca să se complecteze o linie de circumvjlăţiune împrejurul oraşului. GHICA, S. 563.- — ,N. din fr. (< lat. circumvallare «a încunjurâ cu un «val», cu o întări tură?). CIRCUMVOLUŢIE, circumvoluţiune "s. f. Ciirconvolution‘— (Termen ştiinţific) învârtire circuiaiă, rotire împrejur, ocol.în jurul unui punct. Circumvoluţia 'pământului. | Aşezare încolăcită, încolăcitură, cf. sinuozitate. (Med.) Circum-' voluţie intestinală, cerebrală. [Şi (după fr.): cir-convoluţie, oirconvoluţiuno s. f.j -— N. după fr. (derivat din lat. circumvolutus, din circumvolvo, -ere «a învârti împrejur»), CIREÂC t s. m. v. cirac. C IltEÂDĂ s. f. Grand troupeau de bâtail. — inse mare de vite cornute (CREANGĂ, gl.) mar , (rar) de alte animale, ciurdă. Cf. cârd, stol, turmă, ciopor, h e r g h ,e 1 i e. (Se zice • de obiceiu cârd şi stol mai ales pentru pasări, turmă şi ciopor-pentru vite mici: oi, porci, herghelie pentru cai, cireadă pentru vite mari cornute). Chiroş strânsă toate cirezile şi turmile tătâni-său şi le giunghii. HERODOT (1645), 54. Cela ce va fi vrut să fure bou din ci-rendă şi.va fi gonit pre văcar şi, fiind cireada fără păstor, vor fi dale niscare gadine, de vor fi stricat şi alte,vite, acestuia (ca) să i să scoaţă ochii, să fie orb. PRAV. 33. Pentru păstori ce să dzice vă--carii şi boarii, ce pasc ciredzi. ib. 40. De dzâmbri am cirezi multe. DOSOFTEIU, PS. 165. Cirezi de cerbi şi de ciule, id ap. TDRG. Cirezi de vaci. LET. II 2S5/32. Uirezile boilor tăi şi turmele oilor tale. BIBLIA (1688) 145 b. Vitele ce vor cumpără, pu cârdul sau. cu cireada (a. 1794). URICARIUL, IV 4 ]/16 Herghelii, cirezi şi turme după dânsul trime.ce[â]. BELDIMAN, TR. 376. Vitele... din numeroasele sale cârduri, cirezi, herghelii, turme, îi aduceâ însemnate folosuri. I. IONESCU, C. 219. [Un bou] dobândi ’n cireadă un post însemnat. ÂLEXANDRESCU, M. 353/s. Un graure ... zboară printre vitele din cireadă. ODOBESCU, III .23/12. Cirezi de vaci şi de porci. N. A. bogdan, ap. TDRG. -Cireada boilor şi a vacilor. CREANGĂ,. p. 67/u. Întâlnind cirezile de vite..., spuse văcarilor ce să zică. ISPIRESCU,' L. 292/31: Deschizând lada..., cirezi de vile şi. turme, de oi ies din ea. id. ib. 291/10. înainte de a ieşi cireada (ţin sat. PAMFILE, B. 34. # O vacă întinată Necinsteşte cireada toată, zanne, P. i. 687, cf: pamfile, j. ii. [Şl: eirâdii, s. f. LB., ccreâdă f s. f. LET. ii 364/j, îndreptarea legii, ap. TDRG., etc. | Diminutiv (rar): cireztiică s. f. Cirezuici de boi. cardaş* c. P. 90. | Nomen agentis: cirezâr s. m. = care are cirezi de vite; negustor care cumpără cirezi întregi de vite. Unii din tabaci sânt şi cirezari, adecă adună vite şi le taie la salhană. I. IONESCU, P. 427, cf. 236. Călătorul, după chip şi port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de [cei] cari umblă pân (= ■ prin) sate după daraveri. CARAGIALE, M. 45. Beau.-şi Turcii papucii, Ieniceri hangerile, Croitori foarfecile, Cirezari cirezile, Rămâneau cu pungile, De le oftau buzele. TEODORESCU, P. P. 675b. Că sânt nişte cirezari, C’a vândut cirezile, Ş’acum bea dobânzile. MATEESCU, B., 76.] — Din paleoslav. crăda, idem. cihac, ii 56. Cf. ciurdă. CIREAŞĂ s. f. :(Bot.) 1° Cerise. 2° Menstrues. 1°. Fructul cireşului. || Specii: cireaşă-albă .= fr. bigarreâu. pontbriant; — cireaşă-a-mară = fructul pomului numit prunus avium, panţu, pl., cf. cireaşă-pădureaţă şi -păsărească' s. cireaşa -pasării or. Cf. pamfile-lupescu, cr. 215; — c.ireaşă-de-Ispas. panţu, pl. ; = ciureşe-d’ele-timpurii. DR. I 330; — cireaşă-de-Maiu. panţu, pl. ; — cireaşă-de Sân-Pietru. DR. I 360; — cireşe-drăgănele = fructele comestibile ale pomului numit prunus duracina. panţu, PL., cf. cireaşă-moacră şi -pietroasă; — cireaşă-dulce. id. ib.; . —-• cireaşă-Iipicioasă. Csireshe lipiesose. anon CAR.; ■— cireaşă-moacră = fruct comestibil al pomului numit prunus duracina. PANŢU, PL., cf. LB. Cf. cir e a şă - p i etro a să; — cireaşă-neagră. Csireshe nagre. ANON. CAR. îşi căneă părul şi barba cu cireşe negre. CREANGĂ, P. 111^; — cireaşa numită ochiu’-boului. DR. I 360; — cireaşă-olloană s. ultoită (= altoită). DR. i 360; — circaşă-pădureaţă = fructul comestibil al pomului numit prunus . avium. panţu, pl. Cf. cireaşă-a mară; —; cireaşă-păsărească (DR. I 360) s. -fi-pasârilor (DDRF.) = fructul pomului numit cerasum- avium. LB., cf. c i r e a ş ă-p ădureaţă;' — cireaşă-pergayiţâ. Csireshe pergavieze. ANON, CAR.;—cireaşă-pielroasă = fructul pomului prunus duracina, panţu, PL., cf. LB., cf. cireşe-drăgănele şi. cireaşă-moacră; —1 ce-raşă-şelană: albă-gălbuie, cărnoasă (Braşov); — eireaşă-ţepeşă = germ. Herlitze (alexi), cu coada lungă, rotundă şi tare la carne (Braşov). CsirtlsM = caerasum. anon. car. I mulţumim dumi-sale de cereaşăle ce ne-au, trimis, (a. 1708)'. IORGA, B. R. 36. Cireaşa eră comis-mare. ISTO-.RtA POAMELOR (a. 1773), ap. GCR; II 97/23. Mă duc... să fur nişte cireşe. CREANGĂ, A. 4.7/10. Se făceă. cerneală şi din zeama de cireşe fitrte. PAMFILE-LUPESCU, CR. , 211. Guriţa ei gândeai, că-i ■ceraşă pocnită'în două. RETEGANUL p. IV 3/,8. Vierme de cireaşă. H: IV 53. Sâmburi de cireşe, LB, Doi ochi ca la dumneata, Zău, că nu mai pot află, Aşâ negri, frumuşei, Ca cireşele ’n olloiu. JARNlK-BĂRSEANU, D. 37„ cf..DOINE 208/21. In România, [om] politic sărac şi cireaşă cenuşie nu găseşti. JIPESCU, ap. ŢDR.G. # Se uită la dânsa 4a la o cireaşă coaptă, zanne, P. I 141, (variantă:: ofţ la un cireş copt): cu admiraţie, cu iubire mare. ( (Atributiv). Fasole cireaşă. Cf. HEM. £>86/3, pamfile, A. 184. || Numiri • de plante: Cireaşa-Iupiilui = mă t ră g u n ă. panţu, PL. Cireaşa-Evreilor s. -Ovreiului p ă p ă l ă u>, id. ib., DAMfi, T. 184. . 2°. (în locuţiunea) A aveă-.trei cireşe = period, menstruaţie. ION CR. I 88.- , i ...,- CIREC - 478 - CIRIC [Plur. cireşe şi (mai rar) cireşi. [ Şi: cereâşă s. f., cirâşă s. f TDRG., cerâşă s. f., cerâşe s. f (Braşov etc.), ciuredşă s. f. (Oltenia) TDRG. | Diminutiv: cireşeâ s. f. (întrebuinţat mai ales atributiv, cu înţelesul de «cireşiu» costinescu). Fasole cireşeâ. H. I. LB.; oireşicfi s. f. = cireaşă mică ; mazăre ţucără. CIHAC, I 56; şi nume de femeie.| A d-jectiv: cireşiu (cereşiu),-ie=-~ de (s. în) culoarea cireşei. marian, CH. 51. Vei găsi doi pui de dafin, unul cireşiu şi altul trandafiriu, ispirescu, l. 234/33. Roşu-cereşiu = roşu viu şi cam străveziu. COSTINESCU.] — Din lat. ceresia (în loc de ceraseaj. Cf. c i -reş, cireşar. CIREC s. a. v. ciric2. CTB^P s. m. 1 ţ CIBEPI s. m. plur. j (îmbrăc.) v. corap. CIREŞ s. m. (Bot.) Cerisier. — Pom cu flori albe şi cu fructe bune de mâncat («cireşe»), de forma vişinelor, dar mai dulci de cât acestea. Specii: Prunus aviurn -- cireş-amar s. -de-pă-dure s, -pT.duroţ s. -păsăresc s. eireşul-pasărilor (brandza, fl. 69) s. cireş-sâihatic. panţu, pl. ,• Prunus duracina s. cerasus dutacina = cireş-pie-tros id. ib. Prunus juliana s. cerasus juliana --cireş-de-lspas s. -dulce s. -negru. id. ib.; Prunus Chamcecerusus —■ cireş-de-Bărăgan s. -pitie. id. ib. Csiresh = casrasus. ANON. car. Migdalul, per-sicmImI, prunul, cireşul. C. NEUZUZZI, I 102. Atât de fragedă, le-asemeni Cu floarea albă de cireş. EMINESCU, P. 95. Cănd colo, mă trezesc în cireşul femeii. CREANGĂ, A. 48/20. Cleiu de cireş, pamfile LUPESCU, CR. 211 Muguri de... cireş. PAMFILE, CRĂC. 6. Badea 'nalt cât un cireş. JARNlK-BÂRSEANU, D. 429. # A se uită la cinevâ ca la un cireş copt = cu adn iraţie, cu drag, cu mare iubire; cu mare piftă. Împăratul se lopeâ de dragoste pentru Ileana Simziana şi se uită la dânsa ca la un cireş copt. ISPIRESCU, L. 29/6. || P. ext. Lemnul cireşului. Baston de cireş. [Şi: cirăş s. m. DR. iv 372, 1322, ceiaş s. m. id. ib., cer6ş s. m. pontbriant, ciuriş s. m. ii. ii 297, ix 4, xiv 348. || Diminutiv: cireşul s. m. Foaie verde cireşii. ŞEZ. II 8/8 ] — Din lat. *coresius (în loc de cerasius), idem. Cf. cireaşă, cireşar. CIREŞAR s. m. 1°. Marchand de cerises. 2°. Juin. 3". Coccothraustes vulgaris. 4°. Nom de fleur, 1“. (Incidental) Negustor de cireşe. DICŢ. 2°. Luna Iunie (când se coc cireşele). LB., MAT. FOLC. 1197, h. XII 133. Cărămida se lucrează de la sfârşitul lui Cireşar păriă la sfârşitul lui Cuptor. I. IONESCU, M. 707. Treci», şl vara, şi trecii Şi toamna, şi pe văi căzii Zăpada iernii, ’n urmă iar Sosi ’nfloritul Cireşar. COŞBUC, F. l.r>9/4. 3°. (Ornit.) 1 asăre care mănâncă sâmburi de cireşe (germ. «Kernbeissei»): are guşa neagră, capul roşietic şi cu galben-mohorît, ceafa castanie, aripele negre şi o pată albă pe spinare. Se mai numeşte şi (Argeş) cioc-gros, (Bucov. şi Banat) b o t-gros, (Bucov.) clon ţar, s â in b u r a r, (Ţara-Bârsii) pu in groş. marian, o, I 416. 4°. Nume de floare nedefinită mai de-aproape. H. XIV 374.. [Şi: (ad 2°) Cirişâr = Maiu. JIPESCU, O. 77, (cu prrnunţare dialectală) cireşâriu s. m. (Ad 3°) PĂCALĂ, m. R, (cu disimilarea lui r-r în r-î, cf. CDDE. nr. 358, ad 2°) cireşul s. m. alecsandri, P. P. 34, notă, H. iii 39, MARIAN, SE I 96. Seminţele puse în răsadniţe în Germinar pot să se răsădească pe la sfârşitul lui Florar şi în Cireşei. i. ionescu, c. 86.] — Derivat din cireaşă, prin suf. nom. agent. -ar. (Numirea lui Iunie ca «luna cireşelor» se gă- seşte şi în alte limbi, de exemplu la Albanezi (k’ersor), la Sâibi şi Italieni, cf. Miklosich, Slavische Monatmamen nr. 4). CiREŞEii s. m. (Bot.) v. cireş şi cireşar. CIREŞERITJ s. m. v. cireşar. CIREŞIU, -IE adj. V. cireaşă. CIltEŞivĂ s. f. Coutre. — (Dobrogea) Fierul lung, fierul îngust al plugului, cuţit. Cf. H. n 244, xiv 340, 398, 429. [Şi: cirâşne s. f. H. II 244.] — Din bulg. cerăslo Iciraslu), idem. Al. B o-căneţu, Codrul Cosminului n-iii 165. Cf. cio-r o s lă. CIHETEIIJ s. m. v. ceretciu. CIREZÂR S. m. \ CiREZÎriCĂ s. f. / v- CIRI conj. v. tiri. CIRIC! interj. Interjection imitant le gazouille-ment des oiseaux — Interjecţie care imită ciripitul pasărilor Cf. cio vie, c i r i p. Ciric, ciric, păsăric! ŞEZ. xiii # Ciric de ici, Văm de ici, se zice despre unul care nu hfâişeşte ce a început fă vorbească ori să facă, ci începe altele (Coşteiu, Banat). ZANNTi, P. rv.307. Cirtc, cinci Dar cine să-l ia de cic? = discuţie multă, fără să ajungă la bătaie (Sibiiu). ib. IX 592. [Verb: ciricăi şi circăi vb. IV(f) = (intrans.) a ciripi (despre pasări s. pui mici, cf. Ti. XVII 7, despre vrăbii H. V 417, x.vm 296); (trans.) a cârâi (pe cinevâ) Puiul... se bucură şi cirică^şte împrejurul maicei sale. LOGHicĂ (1826), ap. G( R, îl 254/u. Mii de glasuri ciricăesc. GANE, ap DDRF. Unde păsărică nu ciricăe, Unde vaca nu ruge. MAT FOLC. I 629. Numai un boţ de vânător Pune latul la strâmtori Şi mi-o apucă de picior Şi mi-o leagă ’n colivie, Mai mult moartă de cOt vie, Pasările. cănd mi-o-întâlneşie, Toate mi-o ciricâeşte. ib. .13h3/17. | Abstract: ciricfiire, circâire s. f, = ciripit. Cântările sau circăirile tale. ŢICHINDEAL. F. .368 ] — Onomatopee înrudită cu ciripi; cf.slav. ci-rikati (berneker, sl, wb. 157), ţigan, cirikld «pasăre» (Miklosi.ch, Beilrăge. Consonaulismua li 53). Cf. ci r i că1. CIRIC s. a. Quarl. Demi-quart (de pain). Mor-ceau. — Sfert (Mehedinţi, N. rev. R. a. 1910, 85) de pogon (DDRF., cf. BRĂESCU, m. 64), de stânjen (barcianu, alexi). Un ciricu de delniţă în câmp (a. 1697). IORGA, S. D. XIV 4. | Sfert de miel, de vacă, de vită tăiată (H. xviii 173), etc.; p. ext. picior de miel (H. IX 88), picior de friptură (Conv. lit. xliv 844), ciosvârtă (h. ix 88, com. liuba). | Bucăţică (rădulescu-CODiN, i.) | Codricel de pâne (Rădulescu-codin), spec. o optime (o junătate de sfert) dintr’o pâine (Buzău). Com. i. a. rădulescu-pogoneanu. | Pachet de piei. ŞIO [Şi: (Banat) cir£c s. a. = un pătrar din miel. novacovici, C. B. 7, cf. H. xviii 173.] — Din turc. cerek (cevrek), idem (ŞIO), poate prin mijlocire bulgară (cejreki, Hrekt. «sfert» jahresber. xix 76) sau (în Banat) sârbească (Serek «sfert»), CIRIC s. a. (Ţes.) v. ciurică şi cicărfic. CIRIC s. m. sing. (Bis.) v. ciurică. CIRIC vb. I v. cirică. CIRICĂ — 479 - CIRIPIE CIRICĂ s. f. v. Jeu d’enfants; petit caillou dont i n se terţ pour jouer— Cirica s de-a cirica = un joc de copii (prin Transilv. şi DoJj), numit pe aiurea î n-buşi: se joacă cu 5 sau şase pietricele (albe), care şi ele se numesc (în Răşinari) tot cirice (cf. borbonace, rotunzii). VICIU, GL., PAMFILE, J. III, PĂCALĂ, M. R. 1U8. Cf. c i r i p. [V er b: cirică I = (la jocul «în-buşi») a pişcă pe altul de do^ul mânii, strigând «c i r i c, ciric!» până ce se iveşte vreo pasăre de-asupra capului. PĂCALĂ, M R. 198. Cel care are mai multe pietre, acela cirică, adecă îl pişcă de mână pe cel ce are mai puţine, până ce vede o pasăre zburând, când apt i îl lasă. VICIU, GL. | D e r i v a t: ciricâta s. f. art; [A se jucâ] pe ciricata — de-a pişcatele. PĂCALĂ, M, R. 198, M. R. 198.] — Derivat din ciric1. CIRICĂ s. f. sing. (Bis.) v. ciurică. CIRICĂ! vb. IVW v. ciric.1 ciricâta s. f. art. v. cirică1. CIRÎCHI s. m. plur. Sorte d’6glantier. — Măceşi căre nu cresc mari (Bri ş' eni, Suceava). CONV. LIT. 44, p. 132. — Cf. ciriteiu (cereteiu). CIRI... CiRI conj. v. iiri... tiri. ciniciifc s. m. sinş. Cruchade (pâte de farine de mais).— (Teleorman) Mâncare făcută din mămăligă dumicată în apă, cf. terciu. ION, CR. V. 373. — Cf. c i r. CIRIDOÂNĂ adj. f. = (Chevre) noire â tăte rougeâtre. — (Munţii Rodnei; despre capră) Neagră şi pe obraz roşie. PRECUP, Pl 25. CiRiFÎrGĂ subst. Dâsceuvrâ, badaud. — (Bihor) Care umblă încoace şi încolo fără nici o treabă. REV. CRIT. IV 142. CIRIGE s. f. Sorte de gâteau. — (Bihor) Un fel de prăjitură coaptă în grăsime. REV. CRIT. iv 142. [Accentul?]. cirighiş s. a. v. cervis. ClRÎli, -Ă f adj. î CiRiiilÂN, -Ă -t adj. i v. chirilic. CiRiiiiC, -Ă adj. J CIRÎp! Interjecţie care imită ciripitul pasărilor şi mai ales al puilor de pasări, || De-a-cirip-cirip e numele unui joc de copîi, la care se apucă unii pe alţii de dosul mânii, ciupindu-se de piele, şi săltând astfel în sus şi în jos ritmic mânile apucate, repetând mereu: cirip-ciripl Cf. TDRG.. Cf. ciric1. Nu eră tot act la şi Irinel cu care odinioară mă jucasem d'a-cirip-cirip? dela-VRANCEA, ap. TDRG. [Şi: cerip! interj. LM.] — Pentru etimologie, cf. ciripi. CIRÎP s: a. Tuile. — (Ungurism) Ţiglă. CABA, SĂL. — Din ung. cser6p, idem. CIRÎp s. a. v. ciripi. CIRIPÂU s. a. Garrot. — (Bonţ, jud. Someş) Greabăn (de cal). DR. v 317. CIRIPE s. f. v. ciripie2. CIRIPEÂliĂ s. f. v. ciripi. ClRiPEiiNiŢĂ s. f. v. ciripie2. CIRIPI vb. lVa 1°. Gazouiller. 2°. Recit er. 1° In trans. (Despre cele mai multe pasări mici, mai ales despre vrabie şi rândunică) A scoale tonuri mai mult saa mai puţin stridente şi uniforme (spre deosebire de a piui, care se întrebuinţează despre puii de'pasări, de a cân t â, întrebuinţat numai despre anumite pasări, care produc serii melodioase de tonuri, ca priveghe-toai ea, ciocârlia, canarul — dar şi cucul şi cocoşul —■ care pot şi ele «ciripi», sau de a fluieră, despre mierlă, a g u n g u r i, despre porumbei ş. a.), cf. circovi. Vrăbiile limbute ciripesc. ODOBESCU, III ****! 15 Aud canarii ciripind. ALECSANDRI, T. 764. Ciocârlia... ciripeşte vesel în «ort. id. p. I 20. Ale pasărilor neamuri Ciripesc pilite ’n ramuri, eminescu, p. 142. [Rândunica] într’una ciripeşte. COŞBUC, F. 155/„. Nu voiâ să asculte nici la păsărelele ce ciripeau, de Je asurzeâ. ISPIRESCU, L. 58/so. [Şoimul] Acas’ de-mi veneă, Pe stâlp se lăsă, Cântând, ciripind. Din gură grăind. TEODORESCU, P. P. ■ b3b. Păsăruica rugului, Pe coarmie plugului, Ciripeşte, Voroveşte. JARNlK-BÂRSEANU, D. 518. Presura (H. xii 326), vrabia (H. II 207, III 38), broaştele (h. XIV 8), rându-nica şi ciocârlia (H. X 499) ciripesc. || Fig. (Despre fele vorbăreţe şi cu voce subţire, în sens mângâietor). Primăvara, când tnfrunde, Gura cucului s’aude; Da cându-i colo toamna, Nu s'aude nimica, Numai mândra cu gura, Cu dulceaţă ciripind, Toată lumea veselind. JARNlK-BÂRSEANU, D. 17. II. Trans. (Fig., rar) A spune (cevă) cu o rostire drflg laşă, melodioasă (ca ciripitul pasă: rilor), a recită. Cf. ciripit. [Pers. 111 ind. sing. ciripeşte şi. rar, ciripe. H. IX 406. || Şi: (Munţii-Sucevei) cilipt (cu pronunţare dial. cilipchi) vb. IV*». ŞEZ li 187A. || A b -stracte: ciripire s. f. = acţiunea de a ciripi. Ciocârlia... înturnarea primăverei prin dulci Ciri-piri strbă. C. NEGRUZZI, I 115. In aer ciocârlia, pe casă rândune.le, Pe crengile pădurii un roiu de păsărele Cu-o lângă ciripire la soare se ’ncăl-zcsc. alecsandri, p. iii 27; ciripit s. a.= sunelele produse de pa âri când ciripesc. Ciripitul care răsăreă din lufarul des şi înflorit. DELAVRANCEA, ap. DDRK. Prin pomi e ciripit şi cânt. coşbuc, F. 46/2; (postverbal: formaţiune personală) cirip s. a. [plur, -Tipuri] = ciripit. [Rândunica] zboară cu dulce cirip. COŞBUC, M. 240/so; ciripeală s. f. costinescu. | Adjective: ciripitâr. -oâre = care ciripeşte. Pasările ’ntruna Se ’ntrcc cu glas ciripitor. EMINESCU, P. 216. Tot văzduhul erâ plin De cântece ciripitoare. COŞBUC, B. . 192/13. O ciocârlie porni chiar de lângă el şi se ridică ciripitoare în văzduh, sandu-aldea, d. n. 280. Şi amândoi veseli, ciripitori ca nişte pasiri în primăvară, se grăbeau a se afundă în munţi. GANE, ap. DDRF.; ciripit, -ă adj. = (ad ll) rostit drăgălaş, melodios (ca un ciripit de pasări), recitat cu un ton plăcut. Răpită de armonia acestor suave versuri [din Dările] ciriidteîn dulcea limbă toscană, inima se avântă. ODOBESCU, III 35/4; (neobicinuit, formaţiune personală ) ciripiu.- ie adj. = ciripitor. Cf. DLRF. Ciocârlia ciripie. alecsandri, p. iii 66.] — Onomatopee, ca şi interjecţia ciric şi cirip; cf. ung. csiripelni, idem, germ. zirpen (despre greier cihac, ii 491), romanic tsirip (cf. MEYER-LUBKE. REW, nr. 96 25). Cf. L. Spitzer, DR. iii 648, ciripie s. f. Sabie. —(Transilv., Ban.) Un fel de nisip (negru s. roşu) care se presară pe ceva scris cu cerneală, să o svinte, părăzel, p o r o z ă u, DR. IV 797. | [Şi: ciripe s. f. ALEXI. | | Derivat: cirip6Iniţă s. f. = mic vas, în care se ţine ciripia (are un capac cu găurele, prin care se poate scurge ciripia, când îl întoarcem).] — Cf. c i r i p2. CIRIPIE - 480 - CISARTĂU , CIRIPIE s. f. sing. Cordeau de charpentier. — (în România veche) Sfoara roşie de care se servesc dulgherii spre a trage linii' drepte pe scânduri, pe bârne, etc. Cf. ŞIO. # (A se duce, a merge, a trage) ca pe ciripie = drept, în linie dreaptă, întins, ca pe sfoară. Cf. CHIRIŢESCU, GR. 548. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde erâ copilul, ISPIRESCU, L. 135/26. Se duse drept, ca pe ciripie. tocmai pe, moşia scroafei, id. ib. 263/12. Spuse că drumul de la satul lor ar fi bine. să se schimbe şi să fie tras ca pe ciripie. drept în satul unde trăiâ Sârbul., id. ap. TDRG. [Şi: eerepie s. f. DDRF. | Cu funcţiune adjectivală: ciripiu, -ie = drept, svelt. Trupul tău ăl ciripiu Mâncă-l-ar argintu' viu. MAT. FOLC. 836.] — Din turc. cirpi, idem (sârb. tirpija) ŞIO. ciripiu, -ie adj. v. ciripi şi ciripie 2. CIRIŞ s.m. sing. Colle Ide farine). — (Transilv., Banat şi Oltenia)—Un fel de cleiu (făcut-din rădăcina plantei Asphodelus ramosus TDRG., din amidon s. din făină amestecată cu apă) pentru lipit hârtia sau căptuşeală la căciuli (boceanu, M.), cf. dextrină (bianu, d. s.), cir, pap, cocă. Ciriş praf, cântar 50 bani. TARIF (a. 1792) ap. ŞIO. Spetele [smeului] mai adese se lipesc cm cocă, cu ciriş, şi foarte rar cu cleiu. JIPESCU, O. ap; TDRG. Ldpeşte cu cifiş o hârtie în ochiu’ de geam la cunie. boceanu, gl. [Şi: ciriz s. m. sing. = cir (viei u, gl. subt cir), cleiu, cocă (CABA, Săl:>, cleiu de grâu, cu care se cleieşte şi lipeşte de piele pânza (liubâ-iana; m. 127, cf. STAN, M. 150.).] — Din turc. ciriS «poix de cordonnier, colle forte», intrat la noi, pe alocuri, prin mijlocire bulgară (ciri§), sârbească (ciriis) sau ungurească (esiriz) cihac, II 566, ŞIO. Cf. cir. CiRislu s. a. = ferăstrău. Cf. H. x 506, 512. Ciriseu s. a. = ferăstrău. Cf. H. xii 571. ,is ciriseu s. a. v. ferăstrău. CIRISTUI vb. IVa = forostoi (2°). Pân' mai suflă (Dumnezeu) să se ciristuiască rana, un tâlhar de câne adulmecă după carne (Miceşti, Vasluiu). ION CR. IV 108. CIRiteiu s. m. şi a., "i ciriteIj s. tn. > v. cereteiu. CIRITÎŞ s. a. J ClRitrş s. a. Glissoire. — (Gura-Sada, Hunie-doara) Loc (lungareţ) acoperit cu gheaţă pe care se dau copiii, dă d ă u ş (viciu, gl.), gheţuş, glenciu (1°), cicioancă, săniuş, der-d e 1 u ş. CiRivîş s. a. v. cerviş. CIR iz; s. ni. sing. v. ciriş. CÎRIiĂ s. f. v. mocirlă. - CIKMIŞÎR s. m. v. cimşir. , CIRMUIÂG s. m. (Bot.) v. ciormoiag. CiRM CIŞMIGE s. f.v. cicmigeâ. CIŞMIGIU s. m. v. cişmea. CISMUXICĂ S. f. 1 CISMUMŢĂ s.. f. | V. cismă. CISMÎTŢĂ S. f. J Cişsrf f vb. IVa v. cişniu şi fişai. CIŞISÎU t s- a- Estimation.— (Turcism, în România vechie, ieşit din uz) Preţuire, expertiză pentru fixarea preţului cu care se puteau vinde diferitele articole (mai ales de consumaţie, precum carne, pâne, etc.)- Cf. ŞIO., brăescu, M. 64- Cf. ruptoa re. Cişniul sau proba brutarilor se făceâ aşâ: se cumpărâ grâu, din judeţele însemnate, cu preţuri diferite ,şi se măcinâ la un loc, iar după scoaterea pânii din cuptoare se scădeau cheltuielile, şi din rest se hotărâ preţul ocalei, lăsându-se câştig brutarului sau măcelarilor, când scumpeau pânea sau carnea, ca să vadă stăpânirea cu ce preţ se puteâ vinde poporului. lObl, CONTR. 242. Să facem, cişniu pentru nartul lumânărilor, cu care se cuvine a se vinde estimp. DOC. (a. 1795), ap. ŞIO. Cele ce se numesc ceşniuri (adecă cercări) pâne şi carne, să aibă a face nart împreună boie-riul vornic de obşte cu al nostru agă (a. 1803). URICARIUL, I. 125/25. Cât a fost asupra cişniului, şi-a făcut casă boierească, şi şi-a cumpărat şi moşie; luă bani cu loŢ-ata de la brutari şi grânari, ca să suie preţul pâinii săracilor. GHICA, ap. ŞIO. [Plur. -niuri. || Şi: ceşniu f s. a. DOC. (a. 1794), ap. id. || Verb: cişni f IVa = a face o verificare, o expertiză, spre a cunoaşte preţul de cost al unui lucru. Cf. pontbriant.] — Din turc. ceşni «gust (al unei mâncări» ŞIO., cf. cişit), «fixarea preţului» (lObl, contr. 242). CISNOVÂt adj. m. v. cisnovi. CISNOVÎ vb. IVa Estropier, rendre muet.— (Ba nat şi Mehedinţi) A sluţi, a poci, a luâ graiul cuivâ-Cf. H. ix 10. Pricoliciul... cisnoveşle. H. IX 10-[Par t-a dj. cisnovit, -ă (cisnovât H. IX 92) = slut (hodoş, p. p. 141, notă), pocit (izvoraşul, IV2). Bată-te Dumnezeu, naş, Cu cine mă cununaşi s■ Cu urîta cisnovită, Ca căldarea de cernită. ib. | Poate, avem a face cu o rostire dialectală în loc de tisnovi sau chisnov 1.] CIST f pron. m. v. cest. CIST s. a. (Med.) v. chist. CISTAJjGÎE s. f. (Med.) Cystalgie. — Durere nervoasă la băşică. , — N. din fr. (compus din grec. y.vaxig «băşică» şi ăkyog «durere»). / .cisternă s. f. Citerne. — Rezervoriu (în pământ) în care se adună apa de ploaie (în regiuni fără izvoare de apă), haină (II 1°). Aceâ peştere se lărgeşte, formând bolţi... cu scursori împietrite şi chiar cu o cisternă firească în fundul unei cavităţi, odobescu, I 341. || Spec. Vagon-cisternă — rezervoriu în care se transportă, pe calea ferată, ţiţeiu, benzină s. apă de băut (pentru personalul staţiunilor care nu au apă). [Şi: (după rostirea germană a limbei latine, mai de mult şi prin Mold., azi prin Transilv., dar din ce în ce mai rar) ţisWrnă s. f. stamati, polizu.] ■ — N. din lat. cisteriNiydem. Cf. dubletul cea-târnă. CISTI Vb. lVa (ş. d.) v. cinsti ş. d. CISTÎC s. a. (Pese.) Sorte de filet, — Plasă (de prins peşte) de la «ave» şi «setce». antipa, p. — Etimologia necunoscută. (Cf. rut. Hstăk = plasă de prins peşte în Nipru). Cf.. c i s t i n ă. CISTICERC s. m. (Zool.) Cysticerque.—Vierme intestinal în stare embrionară, al cărui corp, a-proape cilindric, se termină într’o băşicuţă. — N. după fr. (din gr. xvarig «băşică» şi xe.Qxog «coadă»). CISTIXĂ s. f. (Pese.) Nasse. — (întrebuinţat mai ales la plur., la năvoadele din Turtucaia) Una din cele trei plase de fiecare «crilă», numită şi pridvorul matiţei. ANTIPA, P., glosar. Ci-stinele sânt însforate de o parte şi de alta de marginile matiţei şi au fiecare câte o lungime de 35 [de] stânjeni, iar ochiurile împletite, ca şi la matiţă, de câte 2,5 cm. pe lăture, id. ib‘. 461. — Cf. c i s t i c. Cistîtă s. f. (Med.) Cystite. —■ Inflamaţie a membranei mucoase a băşicei udului. — N. după fr. (de la grec. xvmig «băşică»). CIŞTOÂRE s. f. v. şiştoare. CiSTOÎD, -Ă adj. (Med.) Cystolde. — Care are forma unei băşici. Tumoare cistoidă. [Pronunţ. -sto-id.] ~~ N. după fr. (compus din grec. xvoxic, «băşică» şi sîSog «formă»), CISTOSCOP s. a. (Med.) Cystoscope. — Aparal cu care se poate vedeâ în băşica udului.- — N. după fr. (grec. xvong «băşică» şi axonelt «a examinâ»). CISTOTOM s. a. (Med.) Cystotome. — Instru' ment care serveşte la inciziunea băşicii. [Derivat: (după fr. cystotomie, idem) cistotomie s. f = tăierea băşicii spre a acoate piatra din ea.] — N. după fr. (compus din grec. xvarig «băşică» şi xo/irj «tăiere, inciziune»). cistotomie s. f. (Med.) v. cistotom. CISTOVE s. f. plur. Fourches plantges en terr. pour prâparer la trame. — (Mold.) Nişte mic furcuţe pentru urzit pânza (H. XIV 437, cf. II 73), furci împlântate în pământ pe care ţărancei prepară bătătura, la ţesut. DDRF. CIT, -Ă adj. Entier, vrai. — (Sârbism, puţii întrebuinţat) întreg, adevărat, cf. cogeamite Povestea aceasta... se vede o cită minciună. Şin cai, hr. x 363/,. — Din sârb. cit «întreg, adevărat». Cf. c ito v LACEA. CIT! interj. Chut. — (Regional, în Transilv.; Interjecţie prin care facem pe cineva să tacă pâsl, pst! st! VAIDA, BARCIANU. — Din ung. csitt!, idem. VAIDA. CIT s. a. (Comerc.) 1°. Etoffe de coton, in tlienne. 2°. Fii de coton teint. (în România veche, mai ales în Mold.; în vechit în celelalte regiuni). 1°. Materie ordinară de bumbac (costinescu un fel de stambă (polizu) . lustruită şi înflc rată, cu care se îmbracă azi scaunele şi saltelei (ŞIO., cf. LM.). Cit prost, li bucăţi 1 leu; cit d bumbac, cu flori, bucata 50 [de] bani. tarif (1761 ap. ŞIO. Cilul de Tocat i ot Diarbechir, topul 1 bani; cit de Rusia, cot 30 [de] bani. TARIF (1792 ap. id. 6 perini de părete, de cit(a. 1809). URICJ? RIUL, X 254/19. Fer est ele au perdeli de cit. I. IC NESCU, D. 206. Eleonora astă dată nu aveâ p 31 CITĂ — 484 - CITANIE dânsa nici califeă, nici mătăsuri, ci o simplă rochie de cit. N. GANE, ap. TDRG. Feimeile [sânt îmbrăcate] in rochii de cit cu flori. IORGA, N. R. A. I 343. Priveâ... bucata de cit, frecănd-o între degete, să vadă dacă e bună. N. REV. R. 1 36, cf. 37. Nunul cel mare aduce, jucând, un cit de rochie. SEVASTOS, N. 160/,. Câţiva coţi de cit sau de lână. marian, NA. 174/a. Toate satele vecine... se îmbracă cu cămeşi şi izmene de americă, de hasă (= hasă, un fel de pânză de bumbac) ori de cit. pamfile, i. c. 200. Androc = rochie de cit. h. ii 282. || Spec. Cit tocat = specie de cit deosebit de bun. Cf. TDRG. Perne îmbrăcate cu cit tocat. FILIMON. ap. ŞIO. 2°. P. ext. Arniciu. H. II 240. [Plur. (indicând diferitele specii) Lânuri, cituri. I. IONESCU, D. 508. || Şi: ciut s. a. Rochiţa se face din cit, ciut sau matirie, pânză văpsită cu puchiţăi ori cu flori. ŞEZ. IX 43. || Colectiv: (neobişnuit) citărie s. f. = (magazin de) cituri. CIHAC, II 567, DDRF.] — Din turc. Jit «sorte d’indienne, âtoffe rayâe». CIHAC II 567, ŞIO. CITA. vb. Ia. l°-3°. Citer. 1°. (Jur.) A chema pe cineva în scris să se înfăţişeze înaintea judecăţii s. unei autorităţi. Cf. LB. 2°. A reproduce textual, prin viu graiu s. în scris, ceea ce a spus sau a scris cinevâ (spre a sprijini cu această reproducere o afirmare), «a aduce înainte cuvinte dintr’o carte spre dovadă» (STAMATI). Să nu se citeze niciodată ceea ce nu s’a citit. HAŞDEU, I. C. 9/20. 3°. A numi pe cineva sau cevâ spre cunoştinţa publică, a semnalâ pentru oarecare merit. O eroii... vă citează toţi nerozii. EMINESCU, P. 245. A fost citat pentru bravură prin ordin de zi pe întreaga armată. [Şi: (Transilv., după rostirea latinească învăţată în şcoli nemţeşti s. ungureşti) ţitâ f vb. la LB. | Adj e c t i v: citât, -ă. Citat în faţa judecăţii. Opera citată. | Abstracte (concretizate uneori): citare s. f. = chemare spre înfăţişare în faţa judecăţii s. înaintea unei autorităţi; reproducerea unui pasaj dintr’o scriere. După asemenea citări de stil îngreuiat... MAIORESCU, CR. I 182/14. Cifrele servesc ca să înlesnească citarea variantelor. D. RUSSO, BUL. COM. IST. I 83; — (după fr. citation, lat. citatio, -onem) citâţie (ţitâţie f CAT. man. ii 414, 94), citaţiAne s. f. (Ad 1°) Chemare spre înfăţişare la judecată s. înaintea unei autorităţi, p. ext. hârtia (ordinul, somaţia, actul) care cuprinde această chemare. Citaţiunile, cererile şi urmăririle... se vor puteâ face la domiciliu... HAMANGIU, C. C. 38. Dacă urmează apel, cita-taţiunile se vor face până în trei zile. id. ib. 49. într’o bună dimineaţă, se trezeşte obştia cu citaţie. C. PETRESCU, î. 208; (ad 2°) Acţiunea de a cită; p. ext. pasaj, citat, text luat dintr’un autor ce se invoacă ca sprijin la cele susţinute. în caz de a fi împrumutată de aiuri vr’o citaţi-une, să se pună modestul «apud». HAŞDEU, I C. 9/n. Cine te-a pus să înşiri de aceste nume în Introducţiunea ta, însoţindu-le cu o grindină de citaţiuni latine ? ODOBESCU, III 62. In acest timp de erudiţie nesăbuită [sec. XVIII-lea]... nu se făceâ o distincţie limpede între izvoare, fiecare fiind bucuros să citeze cât mai multe, pentru plăcerea citaţiei. IORGA, L. II 226; (ad 3°) Amintirea unui militar în ordinul de zi, pentru acte de eroism ;-^(ad 2°) citât (după germ. Zitat, şi: ţitât t) s. a. = citaţi(un)e, text luat dintr’uri autor. Din acest lung citat rezultă opinia d-lui Bărnuţiu. MAIORESCU, CR. III 129/28. Vorbeşte ca t.oţi oamenii, fără să intercaleze citate latineşti. I. TEO-DOREANU, M. II 160.] ■— N. după fr. (lat. cito, -are), idem. CITĂ s. f. Ligne (d’arpentage).— Semn pe care-1 fac oamenii când măsură un loc. marian. — înrudit cu citi, care, în limbile slave are şi înţelesul «a numărâ, a socoti». Cf. şi cirtă. CITĂ s. f. (Zool.) v. ciută. CITĂC, -Ă f adj. şi s. m. v. ciutac.'-2 Citadelă s. f. Citadelle.— Cetate (mai mică) care apără un oraş, c e t ă ţ u i e. Sus pe înfiorătorii Alpi clădite citadele. OLLĂNESCU, o. 327. — N. din ital. citadclla, idem. Cf. dubletul c e t ă ţ e â. CITADIN, -ă adj. subst. Citadin. — (Franţuzism; rar) (Cel s. cea) care locueşte în oraş, oră-ş a n, cf. cetăţean. — N. după fr. (ital. cittadino), idem. CITÂnie s. f. l°-3°. Leclure. — (învechit). 1°. Acţiunea s. arta de a citi, citire, citit, lectură ; spec. citire repede (ŞEZ. v 56/u), lungă s. plicticoasă. Pusnicul de adâncii ce eră în cetanie, n’auzi. POMPILIU, ap. TDRG. Apoi se puse cu tot sufletul pe cetanie [o scrisorii lui Pavel]. JARNlK, ib. 2°. f Faptul de a luâ cunoştinţă de conţinutul unei scrieri (cărţi), instruire prin citit, citeală; lectură, studiu. Ceteniia evangheliei arată. CORESI, EV. 290/80. Cetiniia de istorii mare folos şi cunoştinţă şi învăţătură dă. HRONOGRAF, ap. GCR. I 146/26. $»-?[*] învăţă ucinicii să să păzască cu ci teniile. DOSOFTEIU, V. S. 52. Să nevoiă cu cităniia dum-nezeeştilor scripturi. MINEIUL (1776/92 a/a. Oricine ar citi, să nu se minuneze că am scris-o, sau numai să-şi treacă vremea cu citânia. DUMITRACHE, C. 360. Nu sânt statornici a suferi cu răbdare prelungirea citaniei. e. VĂCĂRESCUL, IST. 245/17. Treaba... mult folositoarei citănii. PISCUPESCU, O. 12. Tu apoi, iubitorule de cetanie, giudecă ce vrei vrea! şincai, hr. I 47/6. Insuflă copilului plăcerea de a citi, şi toate celelalte le va învăţă cu citania sa. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 656. | f Rezultatul studiului: erudiţie, învăţătură, ci teală. Domnului, ce-i înfrumuşat... cu cinste, cu slavă şi cu cetenie. LET. II 106/18. 3°. (Păstrat până azi ca termen bisericesc) Citirea s. lectura unei rugăciuni s. a textelor unei slujbe înaintea credincioşilor, cf. p r o c i t i r e, prelegere; p. ext. rugăciune, slujbă citită. Ce-tenie sfinţilor de zboreasca Premeatere (=scrisoare) a lu Pătru. COD. VOR.I 47. Să ascultăm ceteniia. CORESI, EV. 199/3S. Ci teniile la dzîle mari. DOSOFTEIU, V. S. 642. Ascultă svintele citenii. id. ib. 1102. In toate zilele auzim cetania scripturilor a prorocilor şi a apostolilor. MĂRGĂRITARE (a. 1746), ap. TDRG. îmblâ pin toate ţinuturile şi prin toate satele, ca să vadă ce fel de cetanie fac [preoţii, --pe la biserici. LET. III, I 198/37. Toţi fiind îm^-ăcaţi cu odăjdiile, au făcut litie şi citanie ce se cade. MAGAZ. IST. IV 139/s. Să asculte cu răbdare în toate zilele citamile bisericeşti. ANTIM, P. 186. Această minciună se lucră în. beserica lui Dumnezeu în citănii în auzul tuturor, pline de sfinţenie. ZILOT, CRON. 74/2S. Nu prea merg oamenii să asculte cetania şi cântarea mineelor. ŢICHIN-DEAL, F. 481. Care altul, ca dînsul, să vă mai împodobească strănile cu acel glas îngeresc şi cu aşă citanie ca a sa, plină de dulceaţă? GORJAN, H. IV 235. Cine n’are cu ce plăti, se mulţămeşte şi cu mai puţină cetanie [la mort], marian, î. 223/,5. Slujbele sfinte şi cetaniile pot desface tovărăşia omului de dracu’. ŞEZ. I 242/s. S'o pus... puşnicul... pe cetanie şi la rugăciuni, ib. Vili 72. [Plur. -tanii şi -tănii. | Şi: eetânie, cit6nie, ce-t6nio s. î., cu formă de-a-dreptul slavă: etenie t GCR. I 215, 261 etc., MINEIUL (1776) 667!, — Din slavona bisericească (paleosl. eitenije «lectio», cetanije «comparatio», rus-bis. citanija, bulg. câtene, srb. citanje etc.) CITANŢĂ - 485 — /> CITl CITÂNŢĂ f s. f. v. chitanţă. CITARĂ s. î. (Muz.) v. chitară. CITAREA (t) s. f. (Comerc.) Sorte d’etoffe orientale rayie, sorte d'indiepne. — (în România veche; ieşit din uz; păstrat doar în poezia populară) Stofă (turcească alecsandri, t. 1749) fină, vărgată, un fel de alageâ (ŞIO.), stambă cu ciungi (MAT. FOLC. 120 9, tipărit greşit: cilane). Două citarele lui Ismail binâ-emird. doc. (a. 1786), ap. ŞIO. O rochie ăe citare (a. 1787). uricariul, XV 347/10. Cetarie de Liptcă. (a. 1808). IORGA, S. D. vili 86. Cetarii de care se văndu de căte o haină, cetarii de care este bucata rif 34, rifu’ pănă în 4 sloţ (= z!oţi), postav bun, fain, negru (a. 1811). id. ib. VIII 51. Antiriile erau de gher-mesit, de citarie. GHICA, s. 501, cf. (citarea) ALECSANDRI, T. 81. Citării şi gazii de Brusa. FILIMON, ap. ŞIO. Rochiţă de citarie. MAT. FOLC. 72. [Şi: citarie, cetarie s. f., citariu s. a. 2 an-terie de citariu, unul cu o vargă lahanie şi cu alta albă, şi altul cu vărgi închise (a. 1821). ap. HEM. 1228.] — Din turc. Setarfe (cetari) «6toffe 16gere». ŞIO. CITARIE f s. f. (Comerc.) v. citareâ. CITĂrie s. f. (Comerc.) v. ci(3. CITARIU f s. a. (Comerc.) v. citareâ. CITÂTE f s. f. v. cetate. C TÂŢIE, CITAŢIUWE S. f. V. citâ. CITAT, -Ăl CiTĂV, -A I ad>- v- c,tov- CÎTCĂ S. f. V. cipcă. CITEAZĂ s. f. v. citi. CITENIE s. f. v. citanie. CÎTERĂ s. f. v. chiceră. CITET, -EÂŢĂ s. m., adj. I. 1°. Lecleur. 2°. Lecteur ţd l’iglise). II. Lisible. I. S. m. 1°. (Rar) Cetitor (mardarie, l.4430, GOROVEI, C. 432). Aceştia sănt ceteţii ceia ce-[a]u cetit şi n’au înţeles. CUV. D. bAtr. II 336. Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană, Din graiul tău culeg învăţătură. GOGA, P. 28. 2°. (Bis.) Persoană din cler care, prin hiro-tesia arhierească, se ridică la treapta pregătitoare a statului ierarhic al preoţiei şi prin aceasta se face demn de a puteâ face cetire din cărţile sfinte (cf. encicl. R.), ana gn ost, lector. Eră anagnost, adecă citeţii. DOSOFTEIU, v. S. 218.2. Acesta eră ctteţu de cin. id. ib. 35. Preuţii şi diaconii şi cetăţii, id. ib. 842. Diaconii îmbrăcaţi în stihare, cu cadelniţile a-mănă, şi citeţii, cu lumini aprinse în două sfeşnice. LET. III 2 90/22. L-am hirotonit pre leage şi pe pravit[ă] citeţ, ipodiacon, diacon... şi preot. doc. (de la atanasie). ap. IORGA, s. D. xii 283. II. Adj. (Scrisoare, tipar) care se poate cili uşor (LB.), legibil, lizibil. Ai o slovă mai citeaţă chiar decât a dascalului Pricochi din Podu-lloaiei alecsandri, t. 831. [Uricele] le iscăleşti: într'o frumoasă şi ceteaţă scriptură. IORGA, L. 1132. Condeiu[= scris] lămurit şi citeţ, jipescu, o. 121. [Şi: ad fl-II) cet6ţ, -eâţă s. m., adj.; în texte vecni (ad I 2°) şi forma slavă cteţ GCR. i 255. | Negativul (ad 11)^ nccitcţ, -eaţă = care nu se poate citi uşor, de n e c i t i t, i 1 e g i b i 1, ilizibil, indescifrabil. Un cuvânt neciteţ. ion cr. ii 272.] — în sensul I, din paleosl. cîticî «lector» (cihac II 57); în sensul II, derivat românesc din citi, cu~ suf. adjectival -eţ. CITI vb. IVa 10.50. Lire. Verbul citi se construeşte tr an si tiv, complementul fiind scrierea, p. ext. autorul s. conţinutul ei (Noi citim luptele voastre. ALEXANDRESCU, m. 16/6. Citesc poeziile lui Eminescu. Citeşte pe Eminescu), a b s o lut (Citeşte greu) sau construit cu conj. că (Am citit că s’a întâmplat un accident în tren); precizările cele mai obicinuite sânt: citeşte din, în (întru, mai rar la s. pe) o carte; din, la, într’un autor. 1°. A cunoaşte semnificaţia literelor (de tipar, s. de mână) întrunite în cuvinte, şi a puteâ rosti («tare» s. «în gând») sunetele, a şti carte. Cunoşti ceale ce citeşti? BIBLIA (1688/„. pr.) 4. Mi-a lăsat nişte cărţi foarte frumoase; păcat că nu ştiu „a ceti!, C. NEGRUZZI, I 59. Mama învăţă cu mine acasă şi citeă acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria, mai bine decât mine. CREANGĂ, A. 11/19. Mulfi ţărani, la noi, nu ştiu nici sd scrie, nici să citească. 2°. .A luă cunoştinţă de _ cpnţinutq] unei scrieri (unei cărţi). Ce cu toată nevoinţa ceîeaşte şi ia aminte. CORESI, EV. 5/22. Une-ori scriu hârtii cu sudalme şi cu ocări asupra cuivă, şi le aruncă pre uliţe sau în mijlocul târgului.... pentru să citească mulţi şi să înţeleagă ocările lui. prav. 970. Altă nemică nu grăiiâ, numai căt citiiă în taină. VARLAAM, C. 11 63/2. Să nu citeăscă întru a lor limbă d[u]mn[e]zăiasca scriptură, biblia (1688)4 pr./59. Aceştii, poale fi au fost oameni neînvăţaţi, de n’au cetit bine la istorii, că au defăimat pre Moldoveni. LET. II 195/10. Această scrisoare... să o citeşti cănd vei aveâ îndelete. ANTIM, P. 23/21. Am cetit eu, în cartea noastră cea moralicească, de întâmplarea unui om. DRĂGHICI, R. 103/n. Din-tr’aceşti istornici, trei mi s’au întâmpini u vedeă şi a citi. E. VĂCĂRESCUL, IST. 246/10. Călătoriule, nu trece, stă, ceteşte şi cunoaşte, Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug se naşte. KONAKI, P. 88. A... cetit pe aceşti autori, c. negruzzi, i 46. Ai voit, amice, să citesc... cartea românească ce tu ai compus... şi, după citire, să-mi şl dau părerea asupra-i. ODOBESCU, III 9/4. Tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată. EMINESCU, P. 47. Copilul creşteă şi cartea, cu care se născuse, din mâini n’o lăsă. Ceteâ, ceteă mereu pe dânsa şi învăţa, de se miră toată lumea. ISPIRESCU, L. 98/2. In altarul ăl mare, a fost cetindă Sfânta Maria-a-mare cartea milostivirii. PAMFILE, S. T. 11. Măi bădiţă, de departe, Mai trimete-mi câte-o carie; Dar nu o pecetlui, Ca s’o pociu şl eu ceti. jArnîk-bărseanu, 117. || P. ext. (Modern, după fr.) A înţelege un text scris într’o limbă streină. A citit pe Ovidiu în original. Citesc. (în) şase limbi, dar nu vorbesc decât două. | A face lectura unui text s. autor, cu explicări şi interpretări. în clasa a şaptea s’a cetit Vergiliu. | A descifra anumite semne. Acest savant ceteşte bine ieroglifele. | Spec. A citi note (de muzică) = a recunoaşte, urmărind (cu ochii) notele, sunetele pe care le reprezintă. A citi o hartă = a distinge indicaţiile topografice şi a-şi imagina după ele conformaţiu-nea terenului. 3°. A comunică altora conţinutul unei scrieri (scrisori, cărţi) rostind cu glas tare ceea ce este scris sau tipărit în ea; cf. p r o c i t i. Aceasta ce-teaşt[e] Vereri (= Vineri). COD. VOR. 145/n. în toate Dumineci a se ceti. CORESI, EV. l/4. Au mers la beserică, şi cănd ceteă evanghelia, iată au sosit de la Iaşi... un triimes. LET. III i94/25. I le-am cetit [acele capete] într’acel ceas. antim, P. XXVI. Nu-ţi aduci aminte că ne-au cetit odată CITÎ - 486 - CITOR tata intru-o carte... DRĂGHICI, R. 159/l5. j Citeşte bine = are dicţiune bună. 4°. Spec. (Despre preoţi) A citi cuivâ (mai ales unui bolnav) o slujbă (o rugăciune, liturghia, o molilfă, paraclisul, prohodul, etc.) = a da lectură unor anumite texte prescrise de biserică la anumite ocazii (cu scopul de a produce vindecare s. alinare), l-au cetit molitfa cea de domnie, după obiceiu. LET. Il.269/3e. Sâ vezi, ce frumos ceteşte popa! CONTEMPORANUL, I 774. Popa slujbele-i ceteă, De moarte mi-l pregăteâ. ALECSANDRI, P. p. 90t>/16. Popa: Mă, dascăle, n’am isprăvit. Dascălul: Dar ce, părinte, nu i-am citit? TEODORESCU, P. P. 103b. Să-i cetească liturghia. DOINE 158/,. Să-mi citeşti un paraclis. ib. 228/i. | (Absolut) La urît acela-i leac: Patru scândure de brad Şi-o piatră mare la cap. De urît mă lecuesc: îmi pun popii şi cetesc. ŞEZ. I 50b/2,. Rău mă tem aici de moarte, Că n’a fi popa să mă ’ngroape, Să-mi cetească pro-hodu', Să mă plângă norodu’; Să-mi cetească dascălii, Ca să mă plângă fraţii, ib. II 182/n-9. Zece popi în jurul tău Şi din cărţi să-ţi tot cetească, Nimic să nu-ţi folosească. DOINE, 181/ls. (Complementul e omul mort. Cf. H. II 245). Preotului ce citise Pe una ce ’n grab’ murise, Ziceâ, o cocoană bună... I. VĂCĂRESCU, P. 317/3. Să-ţi dau, părinţele, un ort, Să-mi aştepţi pe tata mort.—Ba să-mi dai un leu ş’ un zlot, Să-ţi cetesc tnortu’ de tot. ŞEZ. I 214/„. [Pe bărbâţel] cu cinci popi că l-am citit. Teoddrescu, p. p. 281/b. Cu popă să te citesc, ib. 518. Şapte preoţi o ceteă. SEVASTOS, C. 141/14. [Trupuri] de popa spovedite Şi ăe dascăli sânt cetite. BIBICESCU, P. P. 352. # A-i citi cuivâ (buchile) = a spune cuivâ verde ’n faţă tot ce-ţi stă pe inimă. Cf. şez. v 56/n. I-am cetit eu, lasă! ib. (Cf. span. Ja te he leido la colilia = (cartea)). Absol. A-i citi cuiva = a-i spune lucruri înţelepte, a-i da sfaturi cuminţi (ca şi când i le-ai citi dintr’o carte), a-1 povăţui. Mă-sa îi ceteă vecinie [fetei]: să nu se uite la nişte ştrengari, care pe urmă râd în de ei de prostia femeilor, s. NĂDEJDE, ap. TDRG. 5°. F i g. (Cu complinirile: în s. din ochii, inima, sufletul cuivâ etc. printre rânduri) A ghici, a descoperi gândul s. sentimentele cuivâ din atitudinea, privirea, fizionomia, înfăţişarea lui. Cf. zanne, P. II 365. Cu lesnire eră acestui bun părinte a ceti în faţa [copii]lor toată nemulţămirea ce aveă. drăghici, R. Î07/13. Mâhnirea ascunsă şi adâncă pe care o cetim acuma de opt luni în ochii voştri... I. NEGRUZZI, vii 68. în priviri ceteam o vecinicie De-ucigăioare visuri de plăcere. EMINESCU, P. 45. Bale vântul şi nu’nceată, Dorul badei mă săgeată, Şi din lună şi din nor, Eu cetesc numai tot dor.. JARNlK-BĂR-SEANU, D. 143. De vrei să-i ghiceşti, citeşte'n ochii mei. (Sprâncenele), gorovei, c. 353. [Şi: (mai de mult aproape general, azi mai des în Transilv.) ceti vb. IVa. (în unele regiuni forma cu e în tulpină se aude numai când urmează i accentuat: citesc, citeam, dar cetim, cetiţi, cetit, cetind, ceti); căti f vb. IVa CORESI, Ev. 389/14. || Abstracte: citire, cetire s. a. = acţiunea s. arta de a citi şi rezultatul ei: lectura, cf. cita n i e. Spre lesne cetire o ai tocmit. BIBLIA (1688) 7 pr./67. Am avut cinste a înfăţoşă D-voastre prohorisirile ucenicilor miei in istorie, cetire, scriere, aritmetică. C. NEGRUZZI, 1 5. Petrecându-şi vremea între convorbirea învăţaţilor, cetirea cărţilor şi cârmuirea normală a statului, Domnul îşi făcit, planul său de istorie. IORGA, L. I 145. Trăsnetul nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. ISPIRESCU, L. 50. P. ext. Carte de citirc (în şcoală), manual de citire. Am învăţat pe Citirea de Popea. Spec. Cetire ăe (mardarie, L. 1066), pe s. în stele s. cetire a stelelor — astrologie. învăţă cetirea stealelor, MINEIUL (1776), 10. Să zici lui Alexandru să vie la mine să-l învăţ... cetirea stealelor. ALEXANDRIA, 11. învăţă Ercule... citirea pe. stele, ispirescu, U. 20/9;~ citit (cetit) s. a. = lectură. Să fie mai lesne spre înţeles, şi cătră cetitu cu folos şi cu îndemnătură. CORESI, ev. 6/22. Să aibi vreame şl cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă. LET. I 5/23. Această ştiinţă de care grăesc ţie, iubite cetitorule, prea■ lesne fieşte-cine o poale agonisi cu cetitul istoriilor. M. COSTift, ap. DDRG. Iubitorilor de citit şi de istorie. GORJAN, H. titlu. A se păzi cursul cititului, având apăsările m regulă, tot un fel a unui vers cu altul. I. VĂCĂRESCU, ap. ODOBESCU, I 305. M’am apucat de cetit pre Tuciâid. c. NEGRUZZI, I 68. Nu este de citit — fr. c’est illisible. pontbriant ; — citeală (ceteâlă) s. f. =(t) lectură, citire, citit; p. ext. învăţătură; erudiţie, citanie (azi numai cu sens de) lectură proastă. Toate act aste dintru ceteala. istoriei să cunosc. LET. I 36/3. Un fecior de mazil... aveă citeală pravilă mare. LET. II 287/28. Pre căt noaă vreame ne-au lăsat în citeala istoricilor o ne zăbovi. CANTEMIR, HR. 127/.,. Ce citeală e asta? | Adjective: citit (cetit, cu negativele necitit, necetit), -ă = (cu sens pasiv, despre o operă) care a fost citită (mult); (cu sens activ, despre un om) care a citit mult, (om) instruit, învăţat, erudit, cărturar (cf. span. leido, germ. belesen, alb. ken-duare, bulg. naieten, n.-grec. Siaftaofiivog). începură... să se strângă oameni cetiţi, din toate locurile. JIPESCU, O. 56. Carte citită de mulţi; necitită de nimeni; — (adesea substantivat) citit6-r(iu), cetit6r(iu), -oâre = (cel) care citeşte (incidental) cf. lector, citeţ. (Slav) Citatel = cetitdriu. MARDARIE, L. 4430. Spec. Cetitor de (MARDARIE, L. 1067) s. pe s. în stele — astrolog. Cine iaste lu Dumnezeu cătitoriu? CORESI, Ev. 167/12. Cetitorul îmi va rămânea mulţumitor. c. NE-GRUZZI, I 43. Cetitor al cărţilor franţuzeşti. IORGA, L. II 504. Iaste vrăjitoriu şi cititor iu (Mold. n u-mărătoriu) de steale. PRAV. (MUNT.) p. 66. Cititori de stele. GORJAN, H. i 135. Filip craiul... eră... şl cetitoriu de steale. ALEXANDRIA, 1. Cititorii cei de zodii şi şagalnicul Pepele. eminescu, P. 194. Chemă un cititor de stele, să-i spuie ce e pricina, de-i merg lucrurile anapoda. ISPIRESCU, L. 394.] —■ Din paleosl. cisti, cita, idem. Cf. citanie, citeţ. CÎTINĂ s. f. (Bot.) v. cetină. CITIIUSCĂ s. f. Buisson de conifâres nains. — Desiş pipernicit de ger, vânturi şi neauă, 'în zona supremă a pădurii de molid. Com. ITTU. — Pare a fi un derivat cu suf. -işcă din cirit-(cf. ciriteiu, ciritiş) şi metatezat în urmă. I. a. RĂDULESCU-PO GONE ANU. CITIKÎTE s. f. plur. tant. — Feu qu’on allume sur Ies collines â l’occasion du Carâme. — H o -dan ţ ele sau Citiritele = aprinderea paielor pe colinele din apropierea satului, la prindert; [începerea] postului de Paşti (Munţii-Apusei^. GR. SIMA, ap. MARIAN, SE. I 273. • ClTiiiîMitTEC f s. m. (Bot.) Terebinthe. — (Turcism dispărut din uz) Arborele «Pistacia tere-binthus», care creşte pe coastele Mediteranei şi e totdeauna verde. Aluni, ergavani..., citlembec. ralet, ap. TDRG. — Din turc. cîtlembik, idem. TDRG. CITOGI vb. IVa V. citoy. CIT ou s. a. Louche(?) — Lopăţică(?) Când umpli borş, dacă vrei să fie tare (aci-u), să dăi cu CITOV - 487 - CIUBL. lopăţica sau citoriul cu care ai învârtit hucile în găleată (Varieri, Covurluiu). ION CR. IV 150. CITOV, -Ă adj. Solide, sanstare, bien portant. — (Prin Transilv. şi prin părţile învecinate din Muntenia; despre animale, dar mai ales despre oameni) întreg, sănătos (la minte), nevătămat, căruia nu-i lipseşte nimic, neatins, zdravăn, teafăr, ipan. LB., şez. vii 179, densusianu, ţ. H„ REV. CRIT. IV 142, com. N. IONESCU, IZVER-NICEANU. Cf. cit. Al doilea fecior au rămas citov şi nevătămat, şi au domnit după aceea, şincai, ap. DDRF. tliaba o hi iei fain; dacă nu-i citov! Păcală, m. R. 211. Place-mi badea cel înalt, Dacă-i citov şi nu-i beat. REV. CRIT. IV 142. | (Rar, despre obiecte) Nici pintenii de la cisme nu-i mai erau citovi. FRÂNCU-CANDREA, ap. TDRG. || Şi cu funcţiune adverbială. LB. [Şi: citav, -ă adj. DICŢ., cităv, -ă adj. Bărbatul sănătos e cităv. Com. IZVERNICEANU. || Ve r b: citovi, (cu pronunţare regională) citogl (Zagra, 1. Năsăud, com. corbu) vb. IVa= (trans. ,şi refl.) a (se) vindecă, a (se) tămădui, a (se) întremâ (LB.); (în ironie, cf. a vindecă, a tămădui) a schi-lăvi, a schimonosi (oameni s. alte fiinţe), dobo-rîndu-le la pământ printr’o lovitură puternică (Zagra 1. Năsăud. Com. CORBU). Oaia care-şi rupsese picioru’ s’o citovit (Valea-Jiului). VICIU, gl.] — Din sârb. sau bulg. citav, idem. cihac, ii 57, TDRG, Cf. cit. citovi vb. IVa y. citov. CITRĂT s. a. (Chimie) Gitrate. — Sare formată din combinarea acidului citric cu o bază. — N. după fr. (derivat din lat. cilrus «lămâie»). Cf. citric, citronadă. CITRIC adj. m. (Chimie) Gitrique. — Acid citric = suc vegetal acid care se găseşte mai ales în lămâie şi în alte fructe acide, ca portocale, coacăze, etc. — N. după fr. (derivat din citrus «lămâie»). Cf. citrat, citronadă. CITRONADĂ s. f. Gitronnade. — (Franţuzism) Băutui'ă pregătită din apă, zahăr şi suc de lămâie, cf. 1 i mo nadă. — N. după fr. Cf. c i t r a t, c i t r i c. CITURĂ s. f. v. ciutură. Ciu! Interjecţie exclamativă (exprimând bucurie). [La jocul numit «ciuştea» se strigă] ciu! ciu! ciu! sau ciuş! duş! duş! marian, I 196. «Ciu. hai, hain, chiul popa. AGÂRBICEANU, p. man, 56. — Cf. ci, ciuş, ciu şti. CIUÂI f s. f. = acioae, Topindu-i în argint şi în aur şi în ciuai. cuv. D. bătr. ii 230. [Pronunţ., probabil, cu i final plenison, rostire dialectală în loc de ctoae,] CIUBĂ s. f. Nom de chien. — (Maramureş) Nume de câne. t. papahagi, m. — Cf. ţ i b a. CiUBĂL s. m. Nom de bceuf (noir).—Nume de bou, negru de tot. Com. marian. ClUBAliĂU s. a. v. ciubiă. CIUBÂNC s. a. Vieux pot.—(Bihor) Vas vechiu, rău, de pământ, care se întrebuinţâ pentru apă de băut, dar acum se fierbe apă în el (Com. a. bănuţ), oală spurcată. — Pentru etimologie, cf. cioban1 şi ung. csobânc «ciubăr cu două toarte, pentru cărat apa.» CIUBĂR s. a. Baquet, tinette. — (Transilv., Banat, Mold., mai rar în Munt.) Vas de lemn (numit prin Munt. şi Moldova de obiceiu hâr- d ă u) cu două toarte, de cărat apă (COSTINES s. lături (LM.); întrebuinţat pentru transpor var, nisip, apă la zidiri (cf. DAME, T. 104, xvi 134), la mustuitul, stropşitul s. căratul st gurilor (cf. damE, T. 80, pamfile, i. C. 218, iii 139, xii 225), la gătit (h. ii 245), la m şi la păstratul laptelui (cf. găleată (1°), d niţă, şiş tar; putină Rădulescu-codi H. XVI 4, PAMFILE, i. C. 32), la cojocărie spre pune în el pieile a-moiu, săpie (liuba-iana, 122) s. se întrebuinţează la păstrarea unor plan mari ornamentale. Cf. bădâiu, budăiu (1 ş a f. Cf. LB. Csublr. anon. car. Şi să c.,jpu supt ciubăru. CORESI, EV. 407/17. Oiuberele < care adăpă caii, erâ de argint. M. COSTIN, a TDRG. 2 lei 2 ciubere (a. 1772). URICARIU; XXI 363/28. Tsubere şi trotsi (citeşte: ciubere . troci — troace) (a. 1803). iorga, s. d. xii 14t Le-au pus... să aşeze... ciuberele cu lămâi şi mirh N. REV. R. I 68. In faţa scării de intrare... dou ciubere cu leandri aprindeau flori roze. I. TEODC REANU, M. II 54. # Nu e plin ciubărul, Şi-i d, cu piciorul, rădulescu-codin, cf. zanne, p. 688. Cu capul ciul)ăr=umflat, ameţit (de vorbi multă, dar mai ales de băutură). Alţii mai tari h cap mergeau spre casă stinşi la faţă ca dup’o Iun■ goare, cu capul ciubăr. ŞEZ. VIII 66. || Ciubărul-botezului = cristelniţă (MARIAN, SE. I 10-11), co-limvitră. [Plur. -bere LB. şi -bare. TDRG. || Şi: ciubăr s. a. costinescu, liuba-iana, m. 122, eiobăr s. a. H. XVI 4, cibăr s. a, | Diminutive: ciubărâş s. a. = ciubăr mic (întrebuinţat şi ca măsură de capacitate, cf. mierţă, baniţă). Cf. dam®, T. 82, 85. Pe masă e un ciubăraş nou, cu apă. frâncu-candrea, M. 166. Strecurându-se prin cepul de măturici... cade in ciubărul, ciubă-raşul ori vedriţa pusă dedesupt. brebenel, GR. p. Ciubăraşul (mierţa) pentru măsurarea grăunţelor. păcală, m. r. 467, 468;—ciuber61 s. a. | Nomen agentis: ciubărâr s. m. = cel care face (s. vinde) ciubere. Cf. PĂCALĂ, M. R. 313, H. xvii 297.] — Din slav. CkbT.n. «labrum, Kufe» (bulg. cib^r,. c^b-fcr, c6bur «Eimer», sârb. câbar «Zuber») mai de grabă decât din ung. csobor (cseber), căci se găseşte şi la Istroromâni. Cuvânt de origine germană (Zubar, azi Zuber), a fost împrumutat de Slavi şi de la aceştia a fost luat de Unguri. CIUBĂRÂR s. m. 1 CIUBĂRÂŞ s. a. / v c,ubar- CIUBÂT, -Ă adj. Juche. — Cucuiât (Mitocul-Dragomirnei, Bucov.). Com. ar. tomiac. CIUBECĂ s. f. (Pese.) v. eiobacă. CIUBEICĂ s. f. v. ciubuc. ciubei^iu s. a. v. ciublă. CIUBEK ş. a. ţ CIUBEREI/ S. a. J V’ ciui,ar" CIUBET s. m. sing. Nom d’un jeu. —■ Numele unui joc (descris în şez. i 272-3, cf. pamfile, J. II 303, III 20). CIUBEUCĂ s. f. v. ciubuc. CITTBliĂ s. f. Oruche, pichet. — Fedeleş (Arad, com. ittu), vas de pământ (GR. ban.) (prin apropiere de ciob:) spart la gură (Mehedinţi, N. REV. R. a. 1910, 85); (la plur.) vase (liuba-iana, M. 100/ GR. băn.), spec. vase de lemn (Tilişca, Sibiiu, com. ITTU). Bea, până dă cu dubla în căni. GR. Băn. (cf. varianta munt.: dă cu căci u 1 a ■ în câini). Are atâtea duble în casă. ib. La-pădă dubla aia, ce-o mai ţii? N. rev. R. a. 1910, CIUBLÎ — 488 — CIUBUC 85. [Şi: ci6blă s. f. Com. ITTU; (la plur.) citibre s. f. = unelte. Cf. BUGNARIU, NĂS.; ciubul6u s. a. = fedeleş (com. ittu); ciubalău s. a.=ulcior cu vârful spart s. având, în loc de găurice, deschizătură ca la cană (vaida); ciubelâiu s. a.'= vas de lemn (Bihor). Com. a. Bănuţ. || Verb: (+■ciob) cinbli IVa = a sparge gura unui vas de pământ (oală, ulcior). (Mehedinţi, N. REV. R. a. 1910, 85).] — Pentru etimologie, cf. ung. csobolyâ (csubujâ. csoborl{y)6) «vas de lemn de băut s. pentru păstrat vinul». (Cu greu din germ. Eiibel, cf. căblă; C. Lacea, DR. IV 779). CIUBLÎ vb. IVa y. ciublă. CIUBOA.TĂ S. f. 1 , CIUBOTĂ S. f. / ?■ d- Y- C,0b°*ă’ Ş- d ciubbe s. f. plur. v. ciublă. CIUBUC s. a. 1°. Baguette, verge, branchette, tige; velit bloc de bois (pour faire des pipes). 2°. Tuyau de pipe, pipe, chibouk. 3°. Bout (de pipe). 4°. Bâtonnet de cire. 5°. Sucre d'orge. 6°. Canne-lure, baguette, comiche. Moulure. 7°. Guillaume, rabot â moulures. 8°. Raie (sur Ies âtoffes). 9°. Nom de chien. 1°. Vergeâ (cf. DDRF.), rămurică, nuiâ, cotor; spec. vargă de făcut coade de lulele (ŞIO.) Vergi sau ciubuce, carul 1 leu vechiu. TARIF (a. 1761), ap. ŞIO. Pe ciubucele ce laie din păduri ciubuccii[i] să deie zeciuială (a. 1792). URICARIUL, IV 44/4. Lauri cu ciubuce de matostat. chiriţescu, CONV. LIT. XLIV, voi. I 203. Să-mi trimată ciubucul, Ca să-mi descuiu, butucul. SEVASTOS, P. P. 306/26. Mă duseiu pe ici, coleâ, După ciubuc de luleâ. ŞEZ. I 296. 2°. (în acest sens, învechit, cu tendenţa de a dispăreâ) Ţeavă (coadă marian) de luleâ, că-miş; p. ext. luleâ (turcească POLIZU) cu ţeavă lungă (şi cu imameâ de fildeş s. de chihlimbar, făcută din cireş, dârmoxin, iasomie, etc.). Cf. nargheleâ. Ciubucul (adică luleaua s. conţinutul ei) se umple, se aprinde s. ise dă foc. Cineva fumează din ciubuc s. cu ciubucul, trage (din) ciubuc s. bea ciubuc. Şi şezând acoli într'un scaun ciohodarul, i-au dat ciubuc şi ca/â. LET. iii 233. Ca să-i cinstească, După rânduiala turcească. Cu ciubuci, cu cafele. KOGĂLNICEANU, ap. GCR. II 115/33. Turcii..., de-i găseâ prin satele lor, frăngeâ cebudle de ei. dionisie, c. 164/6. Mi-au mai încredinţat nişte unt şi nişte ciubuce (a. 1810). uricariul, XIV •lf240/22. Sorbiră din cafeă, traseră de două trei ori din ciubuc. GHICA, S. 282. Cu ciubucul în mână. id. ib. 98. Fumă de câteva ori din ciubuc. FILIMON, ap. ŞIO. Ciubucele şi narghilelele umplute cm parfumatul tutun al Siriei... id. id. Se deprinde a bea cafeă turcească şi a fumă din-tr'un ciubuc lung. C. NEGRUZZI, ap. TDRG. Cu ciubuce, cu cafele, cu tot ighemoniconul boieresc... ALECSANDRI. T. ap. ŞIO. Par'că-i Paşa din Rusciuc, Când bea cafeă şi ciubuc, id. ap. id. Boieriu' trăgeâ ciubuc, în vremea asta. id. ap. id. Până a-mi bea cafeaua şi fumă ciubucul... URICARIUL, XIV ’2 4 8/22. Ca să bea, să bea Ciubuc şi cafeă. teodorescu, ap. ŞIO. Împăratul se uită, Din ciubuc tutun trăgeâ. id. id. Din amnar că scăpărâ, Ciubucul şi-l aprindeă. id. id. Nu do-hăneşti ciubuc? T. papahagi, m. # Dragostea se ia Din ciubuc şi din luleâ. GOLESCU, ap. ZANNE, P. A fi ciubuc — cuprins de dragoste înflăcărată (cf. arde de dor), amorezat, zanne, p. iii 114. Cf.' 1 u 1 e â. 3. P. restr. (Numai la DDRF.) Tub scurt de fildeş, de chihlimbar, etc., care se pune la capătul ţevii lulelei şi pe care îl ia fumătorul în gură; imameâ, cf. muştiuc. 4°. P. anal. (Numai la CIHAC, II 565) Baston s. rudă de ceară. 5°. P. anal. (Numai la ŞIO.) Zaharicale în formă de bastonaşe, făcute din zahăr cu boiâ roşie. 6°. (Zid.) Ornament plastic care înconjoară pă-reţii, uşile, ferestrele, stâlpii, etc. s. împodobeşte tavanul, sobele, etc., cf. brâu (II 2°), colac, chenar (3°), părcan, cornişă. Din aslra-galele stâlpilor se porneau, pe rotunjeala culelor, numeroase ciubuce sau nervure. ODOBESCU, ap. ŞIO. Pe din afară, şase ferestre mari, ciubuce şi ornamente monumentale, caragiale, M. 99. Şi rămase cu ochii în podele, num.ărând mecaniceşte ciubucele plafonului. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. Colacul, brăul sau ciubucul împletit, care încinge biserica pe din afară, e şi el nou şi vine de la Munteni. IORGA, IST. R. II 20. De la Argeş s’a luat un singur element, ciubucul, care poate fi simplu, îndoit, întreit, liber sau tivit cu zimţi. id. ib. II 34. Ca omamentică, pe lângă ciubucul gros ce o încinge la mijloc printre două rânduri de cărămizi în zimţuri... DRĂ GHICEANU, MON. IST. a. 1909, nr. 3, p. 109. Aurul cu care erau poleiţi stâlpii şi ciubucele de pe lângă streaşină. ISPIRESCU, ap. ŞIO. Pereţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iar ciubucele erau poleite. id. id. || P. ext. (Tâmplărie) Ornament plastic la mobile. Cf. apolzan, u. 21. 7°. P. ext. (Zid.) Unealtă de lemn cu creste, cu care zidarul face ciubucele (6°), ciubucar. Cf. DAME, T. 104, H. II 30, IV 255, III 153, IV 11, xi 85, xii 132, xiv 248, XVI 48. || (Dulg., tâmplărie) R i n d e â cu care se fac ciubuce, flori, pe marginea mobilelor, la muchi; 1 a m b a r, ciubucar. Ciubucele sânt de trei feluri: mici, medii şi mari. H. II 30. Cf. damE, T. 115. H. IV 255, II 62, IV 75, 86, VII 184, IX 439, XIV 308. 8°. (Ţes.) Şiruri din ţesătura unei stofe ieşite mai în relief faţă de restul bătăturei. Cf. ŞIO. Eră gătit cu un antereu de cutnie în ciubuce, gane, ap. ŞIO. O prostire în ciubuce, de burangic. SEVASTOS, n. 46. 9°. Nume de câne ciobănesc, h. ii 3. [Plur -buce (articulat -bucele şi -bucile) şi: -bucuri. || Şi: cibtio s. a. DICŢ.; ceblic s. a. ib. H. XVI 48, VÂRCOL, V.; ciubiit s. a. (Ad 7°) Două rânduri ciubute de lemn pentru facerea florilor pe zid (Raciu, jud. Dâmboviţa). H. IV 199. | Diminutive: ciubucul (cebucil) s. a. (Ad 1°) Sămânţa [mesteacănului spânzură in lungăreaţe ciubuceale. COD. SILVIC, 18; (ad 2°) Ciubucelu’şi aprindea. GIUGLEA-vÂLSAN, R. s. 276. Cebucelu'ş’ aprindeă. id. ib. 46; (ad 6°) costinescu;—ciubuceâ s. f. (Ad 1°) = floarea masculină de alun, nuc, etc., rânză. Com. ittu. || Nomen agentis şi instrumenti (unele derivate şi sensuri învechite sau t)-' ciubucăr = (s. m.) fabricant s. negustor de ciubuce (2°), ciubucciu. ŞIO; (s. a.) unealtă de dulgheiie şi zidărie: ciubuc (7°), 1 a m-bar (DamE, t. 104 şi 115, cf. H. in 228, IV 56, VII 155, 184, 227, XI 364, XII 32, XIV 8); unealtă de fierărie (H. VII 86); —(< turc. ăubukcu) ciubucciu (ciubucgiu, cibucciu, cebuccîu) f s. m. ; = cel ce tăiâ ciubuce (1°) din pădure (ŞIO); fabricant s. negustor de ciubuce (DICŢ.); fumător din ciubuc (POLIZU); (odinioară) slugă la curtea domnească, însărcinat să cureţe, să umple şi să aprindă ciubucul lui Vodă (ŞIO Cf. LET. III 293/zu) şi p. e xt. boierilor la care serveau. Acest servitor, la curte, se numeâ şl vel-ciubucciul f, iar şeful ciubuc-ciilor — acesta un boier — erâ ci(u)bucci-başâ f (cf. ŞIO., IORGA, IST. r. II 160), cf. cafegi-başâ. Harapu' şedeâ pe el şi-i frângeă grumazii, iar cebuciu’ şi peşchergiu’ au ceput a ţipă. DIONISIE, c. 197/s. Lei 270 vel-cibucciu. răşcanu, l. 77/21. CIUBUCAR — 489 — CIUCĂ Gibucciul, becerul, pivnicerul. GHKORGACHI, ap. ŞIO. Spătării nu-s ciubuccii. alecsandri, T. 1389. Ciujmcgiu-şi trimeteă, La seraiu că mi-l chemâ. teodorescu, 677. Ciubuccl-başă are 20 lei leafă pe lună. FOTINO, ap. ŞIO. Bărbatu-mieu cel dintâiu erâ ciubuccl-başă la Caragea. alecsandri, T. 101. Pe ştrengarul acesta de băiat să-l opreşti în curtea mea şi să mi-l faci deocamdată ciubucciu. filimon, ap. ŞIO. După dânsul intră ciubucciul, cu ciubucele de antep şi de iasomie. id. id.; —• (cu abstractul): ciubuccerîe, (ciubucciurie a. 1786. Îorga, s. d. vi 195) f s. f. = funcţiunea ciubucciului. Pităria, ciubu-cceria, caftanele. REV. ap. ŞIO. | Verb: ciubuc! 1 Va = a trage ciubuce (6°) pe păreţi s. pe tavan, costinescu; (cu abstractele): ciubu-cire, ciubuceâlă s. f. id. | Colectiv-local: ciubucărie s. f. = fabrică s. prăvălie de ciubuce (2°) DICŢ.; mulţime de ciubuce (2°); totalitatea ciubucelor (6°) de pe zidăria unui edificiu. Plo-scărie, iască, ciubucărie, cofe. JIPESCU, O. 70. Geamurile, cercevelele, ciubucăria... dovedeă că acolo eră locuinţa unor oameni mai de seamă. DELAVRANCEA, S. 108. Ciubucăriile faţadelor par a fi suferit modificări. GI-IICA-BUDEŞTI, MON. IST. a. 1909, 22. | Cu schimb de sufixe: ciubfeică s. f. = (în batjocură) lulea (proastă alecsandri, T. 1771). Aleargă pân' te-i preface ’n fum Şi tidva-ti în ciubeică Şi oasele-ţi in scrum, id ib. 1067. Toma vânătorul, cel care mi-a pus întăiw şi întâiu ciubeica ’n gură. gane, ap. DDRF. Pe prispă se odihneau câteva babe în catrinţe... cu ciubeicile în gură. raletti, ap. TDRG.; —■ ciu-bâucă s. f. = ţigareta cu ţigara într’însa. marian. Stă toată ziua cu ciubeuca ’n gură. id.] — Din turc. cibuk (cubuk, cdbuk) «tuyau de pipe, verge, baguette, raie, ligne sur Ies 6toffes». (Cuvântul a fost împrumutat şi de popoarele vecine: bulg. libuk, Subuk, sârb. Slbuk, rus. (abuku, rut cubiXIc, pol. 6ybuch, cebuch, n.-grec. rţi/jjiovy.i, x£ov/j,7iovm, alb. Sibuk, iubult). CIUBUCĂR t s. a. şi m. CIUBUCĂRIE S. f. CIUBUCCERIE S. f. CI(U)BUCCÎ-BAŞÂ f s. m. CIUBUCCIU f s. m. CIUBUCCIURIE f S. f. CIUBUCE S. f. CIUBUCEIi s. a. CIUBUCOIU t S. m. CIUBUCÎ vb. IVa CiUBUiiEu s. a. v. ciublă. CIUBUT s. a. v. ciubuc. CIUC s. a. Pic. — Târnăcop (com. ittu), c i o c â (5°). — Din bulg. cuk «ciocan» s. sârb. cuk «maiu». Cf. cioc. ciuc s. a. v. ciucă1. ciucĂ vb. I v. ţucâ. CIUCĂ s. f. 1°. Sommet, ballon (de montagne). 2°. Boule. 1°. «Vârful muntelui, ce de departe se pare o movilă rotundă, care se numeşte şi măgură». POGOR, HEN. 236. 2°. Măciulie. în vârfu’ steagului pun ţurgălăi (= zurgălăi) şi struţ (= buchet), ş’apoi cipca (= dantela) o pun pă pândzătura roşie şi cipcele păste ciucă (glosat, neexact, credem, prin «botă», v. ciubuc. adecă «bâi-ă»). t. papahagi, M. 164/s3. La cap ciuci{u), La cur ciuci(u), La mijloc fiiu-fiiu [= Furnica.] şez. vii 102. 3°. Sens neprecizabil: Lanurile mari... se dau la secerători bucăţi, care se despart între ele prin cărări şi momâi, ciuhe, ciuci (Zorleni, Tutova). ION cr. iii 2^6. (Forma ciuci e, poate, o variantă formală a lui ciuhe, pluralul lui ciuhă). [Plur. ciuci. | Şi ca nume de familie. | Dicţionarele, începând cu cihac, ii 57, dau şi forma ciuc s. a., care nu se poate atesta şi poate va fi fiind reconstruită din plural. Ciuc de munte — faîte, cime d’une montagne; p. ext. ciuc de păr= mâche de cheveux (probabil, prin confuzie cu ciuf s. dup). La ANON. car. găsim fără tr.aducere un csucs (cit. cui), care ar puteâ fi ung. csilcs «vârf, culme».] — Originea acestui cuvânt, care se găseşte şi la Aromâni (ducă «vârf de munte, pisc; căpăţână, bulgăre de pământ»), la Megleniţi (ducă «vârf de deal»), apoi la Albanezi (âuke «vârf de deal»), la Bulgari (£uka «deal»), la Sârbi (iuka «deal ascuţit») şi la Neo-greci (xaovxa «movilă; umflătură în obraz»), e necunoscută. N’ar fi exclus să avem a face cu un element autohton, păstrat şi în toponimie în Ciucea (numele mai multor puncte în diferite judeţe ale României, dintre care şl o «movilă» în jud. Buzău). După N. D răgan u (Dacoromania iv 161), ung. cstics «vârf» ar fi împrumutat din forma pluralului cuvântului românesc; cf. şi numele de munte (în SE. Ardealului locuit de Români) Csukâs (cit. Ciucaş). Despre raportul lui ciucă şi ciuc, pe care le consideră de origine albaneză, cu cioacă şi cioc, cf. Th. Capidan, Dacoromania II 462-463. (Derivarea din grec. xv-kIo; «inel», propusă de Al. P h i 1 i p p i d e, Bau-steine zur rom. Phil., în Festschrift Mussafia p. 53, nu-i propabilă). Cf. ciuc1, ciuceu. CIUCĂ s. f. I. 1°. Habitude. 2°. Maniire, faţon. II. 1°. Passion, manie, plaisir. 2°. Bon moment, saison. 3°. S’emploie ou le frangais dit: se donner tout entier â, se consacrer entiârement â. 4°. Victime, tSte de Turc. I. întrebuinţat aproape exclusiv în legătură cu posesivul. i 1°. «Năravul ce are oarecine»: aşa îi este ciuca. pogor, hen. 236. ' 2°. «Fel, feleşag, chip: ciucă de oameni buni». pamfile, J. III. Asta e ciuca lui = felul lui de a fi, de a se înfăţişă (Braşov). II. 1°. «Lucru favorit, pasiune» (Măgurele, în Teleorman, com. M. OLMAZU), «plăcere: ciuca lui, să asculte cântece haiduceşti». ARH. OLT. vi 107. E ’n ciuca lui s. e ciuca lui — e la largul lui, în culmea veseliei. VÂRCOL, V. 2°. Ciuca lui — timpul s. ocazia binevenită, pita lui (Bucov.). Com. A. COVAŞĂ. Ciuca lor = chita ior: Ştii, la ploaie, atuncea să vezi ciupercile! li ciuca lor! adică timpul şi împrejurările favorabile a creşte. Com. furtună. 3°. A sta de s. a se pune pe ciuca cuiva (s. unui lucru)—a sta de el, de capul lui, a se ocupa cu pasiune, intensiv, a se pune cu tot dinadinsul, a urmări cu asiduitate, a considera ca «lucru serios, cauză serioasă» (com. G. NISTOR), a avea «gând fix asupra cuiva» (Teleorman, ION CR. V 313).^Dovedeşti de prăşit toţi popuşoii, dacă stai de cWca lor (jud. Rădăuţi, în Bucov.). Com. G. nistor. Dacă mă pun eu de ciuca ceea, scot numai decât toţi Jidanii din sat. id. ib. 4°. A sta de ciuca cuivă = a-i bate capul (Bilca, în Bucov.). Com. G. tofan.'| P. ext A fi ciuca bătăilor = a primi bătaie d? la toţi (A. scriban, arhiva a. 1921, p. 71), a primi toate loviturile (ZANNE, P. I 420). Socoteam căsăteanu’ este un zid mort, o ciucă a bătăilor, un trunchiu de lemn..., pe care-l vinzi şi cumperi când vrei. jipescu, o. 1. CIUC - 490 - CIUCIUL O Iroade, Iroade..., Ai ajuns ciuca blestemului! teodorescu, p. p. 108b. [Plur. duci. ARII. OLT. VI107. | Sensul de «cioară», dat de D a m 6 în Glosarul la Proverbele lui Zanne, şi de Şăineanu, D. U. se explică prin confuzie cu ceucă.] — Legătura etimologică cu sucă «obiceiu; capriciu», suhă «dor, vreme potrivită de ceva», precum şi cu ung. szuka, rut. sulta «căţeă în vremea aprinderii, a patimei sexuale» (germ. Zaulce), nu este clară. CIUCĂ s. f. (Iht.) = ştiucă. ţiplea, p. p. — Din ung. csuka, idem. Cf. ciugă(=cegă). CiucĂî’vb. IVa v. ceucă. CIUCĂLÂISTE S. f. 1 ciucălIu s. a. / v- c,oca,ău- CIUCECU s. m. sing. Nom d’une danse paysanne. — Numele unui danţ ţărănesc. H. V 421. CIUCEL vb. Ia ţ CIUCELÎ vb. IVa | v- ciuil CIUCEU s. a. v. Cognie. — Secure pentru crăpat lemne: trupul securii se îngroaşă drept, nu ca la securea de tăiat, al cărei fier se subţie repede către tăiş (Corbeşti, Arad). Com. ITTU. [Şi chic6u s. a. = un fel de secure (Ciucea, jud. Cluj). Com. ITTU; chichău s. a. = secure mare (Bihor). Com. a. bănuţ.) Cf. ci u c1. CIUCHEÂT, -Ă adj. v. şucheat. cruci s. m. plur. v. cuci. ciuci s. m. plur. Nom d’un mets. — Tăieţei, «mâncare făcută din aluat; se întinde aluatul rotund şi lung ca cârnaţii, apoi se taie bucăţi; se bagă în apă şi se fierbe, în fine se scură apa de pe ei şi se pune uleiu şi sare şi aşa se mănâncă» (Lupşa) Viciu, gl., cf. (Capu-Codrului. în Bucov.) AR. TOMIAC. [Pronunţ, monosilab: 6n6l.] — Pentru etimologie, cf. ung. csocsa «papă, mâncare «îmbucată» pentru copii». CIUCÎ vb. I*Va. S’accroupir, se blottir, se raser; se plisser, se tordre, se froncer. Tasser, aptatir, chiffonner.— In trans. şi (mai ales) refl. A se aşeză (pe vine, pentru necesitatea trupească; întrebuinţat mai ales în graiul copiilor, cf. REV. crit. m 93, DR. i 552), a se stârci, a se strânge, a se face ghem ca să nu poată fi văzut (RĂDU-lescu-codin, l.); spec. (despre fructe, când încep a se coace) a se zbârci (cf. pamfile, J. I), (despre frunzele porumbului, prin apropiere de a se suci?) a se suci (pamfile, A. 92), a se învârti în formă de cilindri (GOROVEI, CR.). || Trans. A strânge laolaltă (frAncu-candrea, m. 99), a turti (Poşaga-de-sus, Turda-Arieş, viciu, GL.), a t o to- ii ţi, a mo t o (t o) li (Straja, Bucov., com. ar. TOMIAC), a ponosi, a boţi. Ciuci, fetiţa, pe lopată! şez. XIII 167. Nu-mi ciuci pălăria! VICIU, GL. [Imper. ciuci! | Adjectiv: ciucit, -ă. | Abstract (concretizat): ciucitură (plur. -turi) s. f. = lucru ciucit şi boţit, boţ făcut dintr’un lucru ciucit. pascu, C. 144. | Şi: (+ ciuli) ciuciuli vb. IVa = a se stârci, a se zbârci, suci; (Banat, despre găini) a se scălda în ţărână (novacoviciu, C. B. 7). Femeile..., mergând pe câmp printre bucăţile de popuşoiu cu furca ’n brâu, fac prin aceasta ca popuşoii să se. . ciuciulească la frunze, pălindu-se de arşiţa soarelui, întocmai cum se răsuceşte şi firul furcii şi al fusului. PAMFILE, a. 92, cf. gorovei, cr.; (cu part.-adj.) ciu-ciuUt, -ă = strâns ghem şi ascuns, rădulescu-codin, î. Erau ciuciuliţi sărmanii într’o redie. id. L. Totoloţ = ciuciulete, boţ, ceva frământat şi ciuciulit. ŞEZ. V 164. Buruiene ciuciulite, Ciu-ciulite şi ’nvărtite Şi la capăt strălucite. [Ţigara], gorovei, c. 373; — ciocioli vb. IVa (cu part.-a d j.) ciociolit, -ă. Cioară ciociolită (= mototolită), In fund vârilă. ( = Cahliţa) gorovei, C. 37; — jciuciuleţi) ciuciuleţi, ciuciuliţi vb. IVa. Po-puşoii mărgineau drumul de amândouă părţile. De atâtea foc, îşi ciuciuleţise frunzele brumate ’n colb. I. ADAM, NENOROC; (cu part.-adj.) ciu-ciuliţit, -ă adj. încolo, pe ele spânzurau flenţuri de hârtie cârlionţantă, ciuciulitită şi tăietă ca toc-magii. ION CR. IV 48; — ciuciumi vb. IVa. Aşa, se ciuciumeşle porcarul pe vine, să semene ca cum ar fi in poiană, ion CR. III 204; — (+ ciur) ciur-ciumfel s. m. cu funcj,. adv. Cănd într’un loc găseşti multe ciuperci (mulţi bureţi ION CR. VIII 187) grămădite, se zice că erau ciurciumel. Asemenea şi când puii stau grămădiţi, strânşi la un loc, pe lângă cloşcă (Voiceşti, jud. Vâlcea). ION CR. VI 252. J { Alte derivate: Subst. post-verbale: ciuciu m. sing. (cu funcţiune adverbială) Şezi ciuciu,! se zice cătră copiii mici, când îi îndeamnă să se plece jos pentru necesitatea trupească (Ţara-Haţegului), rev. crit. iii 93. (Repetat) Iară baba se făceă, Se făceâ ’n poiană a da-e. Ciuciu ici, ciuciu coleâ (glosat greşit, credem, prin «cât-cât»), Pân' pe fugă se puneâ. GIU-glea-vAlsan, R. S. ni; (în alte părţi) ciuciâică f. sing. Şezi ciuciuică! cu acelaşi înţeles, ib. III 93; —ciuciutâciu s. a. sing. = numele unui joc de copii. H. i 388; — ciuciumiş s. a. = numele jocului de copii numit aiurea de-a baba-oarba. H. Vil 158; — (-j- ciur) ciurciumiş s. a. = joc de copii. (H. xiv 162), probabil tot acelaşi; — ciu-ciiilea s. m. sing. (întrebuinţat numai în expresia) Ger de-a[l] lui Ciuciulea — foarte aspru. Erâ un ger âe-a lui Ciuciulea şi o iarnă de-a lui Han-tatar. n. a. bogdan, ap. TDRG.] — Cuvânt din graiul copiilor, cf. slav. cuiSo, cucati (sârb. 6u6im, Sudaţi «hocken, kauern», slov. 6u6im, Sudeti «sich bergen» BERNEKEÎt, SL. WB. 161), ung. csucsulni, csiicsiilni «a şedeâ» (în limba copiilor). ciucî vb. IVa v. suci. CIUCICĂ s. f. v. ciuşte. CIUCÎKCĂ s. f. Glissoire. — Lunecuş pe gheaţă (Teaca, Transilv.) viciu, GL.— Cf. ci ci o an că. CIUCIOK s. a. v. ciuciur. CIUCit6r s. a. v. suci. CIUCIU s. m. v. ciuci şi ciuş. ciuciu s. m. (Iht.) (Sorte de petite) cârpe.— Crap (H. xiv 284) mic (antipa, p.), mai mic de cât ciortănica (id. F. i. 114). Cf. H. V 16, 210, 355, ix 27, xi 40, 178, xiv 65, 186. [Diminutive: ciuciuleân s. m. antipa, p. ; ciuciulân s. m. id. F. I 114, cf. pamfile, a.; ciuciulin s. m. H. v 4; ciuciulică s. f. antipa P., f. i 114.] — Cf. ciuciulete. ciuciu s. m. sing. v. ciuci, CIUCIUÎ vb. IVa. Chuchoter. — (Ban.) Se ciu-ciuesc = vorbesc încet la ureche, novacoviciu, C. B. 19. — Onomatopee, cf. ş u ş u i. ciuciuică s. f. sing. v. ciuci. CiUCiUli vb. 1 Caresser.— A mângâiâ (Banat) DDRF., (Munţii-apuseni) frAncu-candrea, r. 48. — Cf. giugiuli, ciuciulit. CIUCIUL vb. Ia v. ciuli. C1UC1ULAN — 491 — C1UCIUT0R ciuciuiiAN s. m. (Iht.) v. ciuciu 2. CIUCIUIiÂş s. m. (Bot.) v. ciuciulete. ClTJClţiljiS ! interj. Cri pour appeler Ies che-vreaux.— (Banat) Strigăt cu care se cheamă iezii. liuba-iana, m. 112. cittciijxea s. m. sing. v. ciuci. CHJCiuiEÂBir s. m. (Bot.) v. ciuciulete. CiTJCmiiEÂiv s. m. (Iht.) v. ciuciu2. CHJCiriiECm s. a. v. ciuci. CltrciTJlBŢ s. m. şi a. v. ciuciulete. crucilJl/ETE s. m. I. 1°. Pelote, tapon, bou-lette. 2°. Rouleau (de papier). II. 1°. Morille. Marasme. I. 1°. Ceva frământat şi ciuciulit (şez. v 164), strâns grămadă, mototolit (grigoriu-rigo, m. p. 30), totoloţ, boţ (şez. v. 164, com. marian), totoleţ (Straja, Bucov., com. AR. tomiac); spec. gogoloş din sudoarea de pe piele (sAghinescu, V. 88). 2°. Bucată de hârtie făcută sul, petecă sucită în degete (sAghinescu, v. 88). Se descântă bolnavului cu o cârpă aprinsă făcută sul (ciuciulete), apoi se scuipă pe vârful ei, şi de pe vârf se unge la ulcior, grigoriu-rigo, M. P. I 181. Lată peste lată, Peste lată imbojorată, Peste îmbojorată crăcănată, Peste crăcănată spartă, Peste spartă udată. Peste udată rotunzată, Peste rotunzată duduleţ [într’o variantă: hurduleţ]. [= Faţa casei cu vatra, focul, ceaunul, apa din el, mălaiul şi făcă-leţul]. GOROVEI, C. 143. II. (Bot.; mai ales la plur.). Diferite specii de ciuperci bune de mâncat: Ciuciuleţi — a) ciupercă comestibilă (Morchella esculenta), cu pălăria alburie la început, apoi gălbuie s. roşcată (brună),... piciorul gol pe dinăuntru..., cu miros slab, dar plăcut..., creşte... în păduri, prin livezi şi păşuni umbroase... prin Api'ilie-Maiu. Se mai numeşte: pup, z b â r c i o g. PANŢU PL. b) ciuperca numită şi «cocârlă» (Marasmius scorodonius).ib. Ciuciule-ţul sau zbârciogul este o ciupercă de coloare închisă, cu căciulă zbârcită şi ţuguiată, creşte în timpul lui Aprilie prin frunza cea putredă a plo-pişului..., atât la pădure, cât şî la zăvoiu. H. IV 71. Ciuciuletele are mărimea oului de găină şi este' poros, întocmai ca un burete de şters; se găseşte pe ţelină, primăvara de timpuriu, şi în urma ploilor. h. vii 432. Ciuciulete sau ureche: un fel de bureţi care se fac pe tulpina arborilor, la un loc, cu grămada, «clădărie». H. IX 298, cf. xviii 169. Mânătărdle..., zbârciogul, ciuciuletele, truful. ap. TDRG. Am o babă bătrână, Ciuciuleţi adună [= Biserica], şez. vii 77. Sub părete Ciuciulete, Cu mustă(i în toate părţi [= Stupul], GOROVEI, C. 360. Am un ciuciulete, Şeadela părete [= Ţestul]. păsculescu, L. p. 101. | Compuse: ciuciulete-nebun = Agaricus fascicularis Huds. Păcală, M. R. 27. Ciuciulete-de-iarbă = Marasmius scorodo-nius. id. ib. [Şi: ciuciul6ţ s. m. şi a. (Ad I 1°) marian, com, AR. TOMIAC; (ad I 2) GOROVEI, c. 142; (ad II) LM., H. IV 71; — (cu alt sufix) ciuciulâş s. m. (atestat numai la plur.) = bureţi mici galbeni, nemţişori (şez. vii 182), soiu de bureţi|... de coloare roşie, de mărimea ciupercilor; cresc mai mulţi la olaltă, prin păduri; sânt buni de mâncare (Micuş, jud. Turda, Viciu, GL.), c o câr le (panţu, pl.), ciuciuleţi (bianu, d. s.) ; — (-f dur) ciurciulâş, s. m. = burete mic, galben, numit şî n e m ţ i ş o r. şez. vii 182; — ciuciiileân s. m. (mai ales Ia plur.) Ciuciuleni— specia de bureţi, care se usucă (cf. păcală, m. r. 116), cf. mină- t ă r c i* Ciuciuleanu burele Scoate apa din ureche! id. ib. 215. ciuciulean-de-toamnă=&wreteZe-oiZor (Po-lyporus confluens). Cf. id. ib. 26. | Dicţionarele mai dau şi următoarele forme (suspecte): (ad II) ciu-ciulâţi = ciuciulani (bianu, D. S.); ciocolâţi = ciuciuleni (ib.), şi formele scurtate: ciuKste s. m. LM., ciur6te s. m. id. ciureţ s. m. id., ciuleân s. m.] — Derivat din ciuciuli, cu suf. -ef. (Forma ciuciulete e reconstruită din plur. ciuciuleli). CIUCIUIiETI vb. IVa v. ciuci. ClUClUli vb. IVa ciuci, ciuguli şi ciuli. ciuciumcă s. f. (Iht.) v. ciuciu2. ClUCHJliÎN s. m. (Cui.) v. ciulin. cicciuxîn s. m. (Iht.) v. ciuciu2. ClUClUiiÎNĂ s. f. Jeune fille aux cheveux coupis. — Fată tunsă ori chiar cu părul retezat. bugnariu, năs. — Cf. ciuci ulă, ciuciulit. CITTCIUI/IT, -Ă adj. Pari. — împodobit, gătit. Cumu-i de ciuciulilă! — mândră gătată ( = gătită) şi pieptănată (Blaj). Viciu, GL. (subt ci urci ul a t). — Cf. ci u ciulă, ciuciulină, ciurciulat, giugiuli. CIUCItTMTÎ vb. IVa ^ ciţrcujMÎ vb. IVa J, v. ciuci. cicchjmiş s. a. ) CHJCltrK s. a. 1°. Fon^ine. 2°. Bec (d’une fontaine, d’une cruche). \ 1°. Şipot, bijoiu, ciuroiu. Com. COCA. în stânga coborîşului nostru, cu’rge de sub stâncă ciuciurul guraliv. I. CIOCÂRLAN. SĂM. III 120. Ai luat apă din ciucior, Să trăesc io tot cu dor. HODOŞ, C. 99. 2°. P. ext. Jghiabul de la fântână, pe care curge apa (Buzău). Com. şt. popescu. || P. anal. Botul ibricului sau al altui vas. a. scriban, conv. LIT. XLIV 1003. [Şi: ciuci6r s. a. [| Derivat: ciuciurău (ciu-ciureu s. a.) = scoc, jghiab pentru scursul apei s. făinei. Ciuciureul este un vălău (= scoc) de lemn pre care curge sau ciurăe apa. liuba-iana, M. 32. Apa se aduce de la fântână, izvor şi ciu-ciurău. H. XVIII 145. Dorul mieu, bade, ş'al tău Facă-mi-se ciuciurău, Ciuciurău cu trei izvoară. Cine-o bea din el, să moară! HODOŞ, c. 41, cf. H. XVIII 150. împrejurul pietrelor este o obadă ce se zice «ocoli», ca sâ nu iasă făină decât pre ciu-dureu, ca să cadă în ladă. liuba-iana, m. 104], — Cuvânt de origine onomatopeică (cf. ciur, ciuroiu, arom. duSurari «a şuşui, a murmură») care se găseşte şi la Bulgari: cucuru «ţeavă de scurs, scoc». A. Scriban, Conv. Ut. xliv 1003. ClirciUKĂ s. f. (Cuvânt intenţionat stâlcit, în gâcitori; poate: ciutură). Pe cea baltă lată Este-o ciuciură bălţată, Cine-o ştie, Las’ s’o ştie, Că-i la bot cu scăfârlie (= Raţa sălbatică), pascu, C. 143. CIUCIUKĂU s. a. v. ciuciur. ClţfClUKE s. m. (Bot.) Campanule agglomirie (Campanula glomerata). — Plantă ierboasă acoperită cu peri moi suri, cu multe flori violete s. albastre, îngrămădite la vârful tulpinei şi al ramurilor (Focşani), panţu, pl. — Cf. ciucure. CIIJOIUKIO vb. I. Tirer (Ies oreilles). — A trage de păr ori de urechi, bugnariu, năs. [Abstract: ciuciurigâro s. f. id.] ciuciutob s. a. v. suci. CIUCIUVEAN — 492 — CIUCURE CIUCIUVEÂIS, -Ă adj. Pere ciuciuvene: cu faţa galbenă şi gust dulce, înnecăcios (şez. v 68/7), gălbioare. — Ciucevean însemnează, propriu zis, (cu rostire locală moldovenească) «din Suceava» (cf. Marele Dicţionar Geografic s. v. Ciuceveni). ClUCliĂ s. f. 1°. CrSte; boucle, măche. 2°. Tas. 1°. (Ieud, în Maramureş) Creştetul (= creasta), găinei s. al cocoşului. T. papahagi. m. || P. ext. (Giuleşti, în Maramureş) Moţ, buclă de păr (id.), cârlionţ. 2°. P. anal. Glugă (2°), maldăr de coceni (de porumb), pamfile, a. 224. — Din ung. csuklya «glugă, pungă de hârtie, cornet» (bulg. Sukla «vârf de munte», cf. ciu că1). ciuclej s. m. v. cioclej. CIUCMÂîî s. a. Robe.— (Beilic, jud. Constanţa) Fustă de stambă. H. II 245. — Poate din turc. iykma «modă». CIUCOÂRĂ s. f. (Bot.) CIUCOÂRE s. f. (Bot.) cicoare1 CitcoRT s. a. Pot. — Ulcior căruia i s’au spart borticelele de la gură, spre a se întrebuinţâ la fiert apă, pentru cămeşi. POMPILIU, BIH. 1007. — Probabil din ung. csupor «ulcică», împrumutat subt forma acuzativului (pentru p > c, cf. ung. csukorek = csuporek). ciucuri vb. IV» v. ciuguli. CIUCULTEU s. a. v. ciocâltău. ciucur s. m. CIUCUR vb. Ia ciucură adj. f. v. ciucure. ciucurâr s. m. ciucurâş s. m. CIUCURE s. m. 1". Grappe. 2°. Frânge, gland. Couvert de... Trefle. 3°. Pompon, plumet. Houppe. 4°. Nceud. 5°. Glaţon; pendeloque. 1°. Strugurele de care se ţin bobiţele poamei (URICARIUL, X 400/I7), ciorchine. 2°. P. anal. Ornament făcut dintr’o împletitură s. dintr’un mănuchiu de fire de bumbac, de lână, de mătase, de aur (cf. fir 4°) etc., cu care se împodobesc marginile unei stofe, unui veşmânt, unei draperii, unei mobile, etc., canaf (1°), boit (VAIDA), frânghie (I), ţurţur, ţarţam. Cf. c e a p r a z. Ciucuri de lână (roşie) se leagă une-ori la copii (ori la animale) sau se pun la cheotorile flăcăilor, ca să nu se deoache (rădulescu-codin, î.). Csukure. ANON. CAR. Tronul... aveă de-asupra un ceriu de mătasă verde cu ciucuri de aur. BARAC, ap. TDRG. Părţile dinainte [ale cojoacelor diri Sălişte] sânt cusute cu flori de mătasă de diferite colori; la amândouă părţile dinainte... sânt... cusuţi câte trei ciucuri de mătasă, de la care în jos se începe dunga cusută cu flori. MOLDOVAN, Ţ. n. 136; cf. PĂCALĂ, M. R. 513. La marginea din jos a crătinţei [femeilor din Orăştie] sânt lăsaţi cam de o palmă ciucuri, cari acopăr călcâiele. MOLDOVAN, Ţ. N. 399. Un ciucure de la bele ori de la brâu. MUSCEL, 56. Din tort să ţese şi. şter-gătoare (ştergariu), cu vargă şi cu ciucuri împletiţi la capete, brebenel, GR. P. Cămaşa se încheie la gât cu baieri care au la cap ciucuri, rare-ori cu copşi [= copci], id. ib. Chişchineu cu ciucuri. STAN, M. 150. Că-i nevasta măi (= mai) frumoasă, Cu fesu’ potricaliu [= portocaliu], Cu tul-panu’ narangiu, Bat ciucuri[i] la brâu. vasiliu, c. 179. De-aş şti, maică, că m'ai da, Mai bine m’aş spânzură De ciucurul brâului, In mijlocul târ- gului! JARNlK-BÂRSEANU, D. 275. Cu cămaşa albă floare, Cu brâu roşu ’ncins pe şale. Cu ciucuri la cheotoare. RĂDULESCU-CODIN, î. # Sărăcie cu ciucuri (STAN, M. 150) = sărăcie pe care vrei s’o ascunzi printr’o aparenţă de eleganţă şi de bunăstare, cf. sărăcie lucie. || Cu funcţiune adverbială şi adjectivală (putând’să primească şî forma ciucură, la feminin) Ciucur de... = plin de, des, îndesat, încărcat cu, mult. Ciucur de râie = plin de râie peste tot trupul (creangă, gl.). Ciucur de păduchi (TDRG.), Pârul ista-i ciucur de pere. ŞEZ XXX, v. XVIII 268. A ieşit ciucure se zice Ia vărsat sau pojar când iese des, des, pe tot corpul, rădulescu-codin, î. Sara în spre ajunul Crăciunului, femeia, când face aluatul pentru turte, aşa cu mănele ciucură [= pline de aluat gorovei, CR.] se duce în grădină pe la fiecare soiu de pomi. ŞEZ. vi 51 Pedepsele cu anii la ’nchisori stau ciucure pă capu' tău. JIPEŞCU, ap. TDRG. || (Bot., în compuse) ciucuri-cătăneşti = iarbă-de-urechi (Sedum maximum), cf. u r e c h e 1 n i ţ ă. păcală, m. r. 21; ciucuru’-popii = Trifolium ochreleucum. id. ib. 20; ciucuru’-voinicului = tr i f o i u - r o ş u. panţu, pl. 3°. Mănuchiu de fire de mătase, de lână, de aur, etc. cu care se împodobesc chipiurile milităreşti, moţ (costinescu), pompon (cf. DDRF.). 4°. Fundă, papahagi, m. 5°. Ţurţur de gheaţă. DICŢ. | P. anal. Ornament de cristal, care atârnă, ca ţurţurii de gheaţă, la marginea policandrelor. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal, caragiale, M. 132. [Şi (forme mai vechi): cificur s. m., LB., costinescu; cicuri s. m. plur. v. haneş, ţ. o. 113. (în funcţiune adjectivală şi) citicură adj. f., (în gâcitori, în rimă. cu mugur) ciugur. Ciugur mugur cel bătrân (Ciobanul cu oile). PĂSCULESCU, L. P. 77, ŞEZ. IV 70. | Diminutive: ciucurâş s. m. = ciucure (2°) mic. COSTINESCU. Frâuleţ cu ciucurâş. PĂSCULESCU, L. P. 57 (Bot.) Ciucurâş — plantă ierboasă (Adenostyles albifrons), cu flori trandafirii crescute în mănuchiuri de câte şase; creşte prin pădurile şi locurile umbroase din regiunea muntoasă; se mai numeşte broască şi floarea-ciumei. panţu, pl„ cf. H. v 49; — ciucurul s. m. = ciucure mic. Peslelcele ţesute în casă au ciucurei jos, făcuţi din urzeală înnodată. pamfile, I. C. 361. (Bot. Plur.) Ciucurei-albi = plantă (Achillea ptaomica) cultivată foarte rar, ca împrumut recent (borza, bul. grăd. bot, v 52); ciucurei-de-pădure = Lilium Martagon. PĂCALĂ, M. R. 24; ciucurei = Aquilegia vulgaris. Cf. păcală, M. R. 23; fucsie [Fuchsia). DR. I 363; ciucur61 = canale. (Impatiens Balsamina). bulet. GRĂD. bot. v 60; cerceluş (Fuchsia coc-cinea) ib. 58;—(în gâcitori, mai ales Ia plural) ciugui^l s. m., ciucureâ, ciugureâ, ţugureâ s. f. Alunele, ciucurele, Se dă ceaşca după ele [= Oile şi lupii]. PĂSOULEScp. L. P. Ciugurele mărunţele, Tot pe drum înşirăţele, Ciugur, Mugur, cel bătrân Şade jos şi bea tutun [= Ciobanul cu oile], gorovei, C. 75, cf. PAMFILE, c. 27. Ciugurel, mugurel Merg pe drum însurăţel; Ciugur mugur, Cal Merge ’n fruntea lor cântând [= Oile şi ŞEZ. VIII 119. Ţugurele, mărunţele Şed pe înşirăţele; Ţugur, Mugur Cal bătrân etc. PA^yJ* file, c. 27. | A d j e c t i v e: (Ad 2°) ciucur6s,' -oâsă = având ciucuri, ciucurat. LB.; (ad 3°) ciucuriu, -ie = moţat. Ciucuriu la cap, ca moţul la curcan. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. IX 188. | Nomen agentis (rar): ciucurâr s. m. — cel care face s. vinde ciucuri (2°) ceaprazar. COSTINESCU. | Verb: (în)ciucurâ vb. Ia (costinescu, MÂNDRESCU, UNG. 62), CiUCUl'i vb. IV» CIUCUREL — 493 — CIUDĂ (DDRF.) = a face ciucuri (2°), a răsuci mătasea, lâna ori bumbacul spre a-1 face ciucuri (2°); a pune ciucuri, a împodobi ceva cu ciucuri, costinescu ; (cu derivatele:) (în)ciucurâre, ciucurire s. f. DICŢ., (în)ciucurât, -ă adj.=?mpodobit cu ciucuri (LB.); p. anal. încărcat, plin de...; cu cevâ atârnând (ca nişte ciucuri). Năfrămuţă ’nciucurată. MÂndrescu, l. p. 128/,. Pădurile... cu tulpini fumurii, ciucurate de ninsoare. DELAVRANCEA, ap. TDRG. De-i fi insă mişel şi ’nciucurat de daruri rele, alunei nu te păleşti. JIPESCU, O. 109. Rouă brobonată stă frumoasă, recoroasă şi ciucurată pă ierburi, pă vârfuri dă pomi şi dă copaci, id. ib. 38.] — Forma mai veche a cuvântului e ctcur, precum se găseşte în Ţara-O’ ,dlui şi la Istroromâni (Sicur «mai multe alune c? ~d se ţin la ol altă»), care — ca şi ital. dial. (Cerigr.ola) ciocchşrş «le viti» — e un singular nou din pluralul cicuri (căci cuvântul se întrebuinţează mai mult la plur.) care, la rândul său, presupune un sing. *cic. Cuvântul nu-i de origine ungurească (ClHACf II 491, MÂNDRESCU, UNG. 62 etc.) — căci ungurescul csukor «nceud, maille, touffe», cunoscut numai în Ardeal, e luat de la noi — nici de obârşie albaneză (K. Ţreimer, Zeitschrift f. rom. Phil. XLIV 395), ci vine din lat. ciccum «cocian de poamă, capsula de seminţe a rodiei» (gr. xîxxog), păstrat în limbile romanice cu înţelesuri diferite («sâmbure», «boabă», «lucru mic» cf. meyer-lUbke, rew. nr. 1899). Posibil ar fi să derive şl dintr’un diminutiv lat. vulg. *cieculum. S. Puşcariu, Studii istroromâne ii 226. Cf. ciucuşoară. CIUCUREIj s. m. v. ciucure. CIUCURI s. m. (îmbrăc. Plur.) Pantalons de soldat. — (Prin Transilv. de nord) Cioareci (LB.), pantaloni (ţiplea, bud, p. p.), nădragi (vaida) militari. Bate, Doamne, ciucuri[i], Să poată-acasă ini [=veni, din armată], ţiplea, p. p. 80. Că după cei cu pluguri Trăesc şi cei cu ciucuri. BUD, P. p. 46. Oruiţă, dragu’ mamii, Dă ciucurii d’ept cioarecii. papahagi, m. 89/33. — Pentru etimologie, cf. sârb. Sukur (din turc. u6kur) «brâul pantalonilor». Cf. ciucurluc. ciucuri vb. IV» ) ciucurîu, -ie adj. j Y- c,ucure- ClUCURliUC s. m. (îmbrăc.) 1°. Ceinture, aiguillettes. 2V Bout d'etoffe cousu aux pantalons. 3°. Pantalons de soldat. 1°. Brâneţ (1°) de pantaloni. ŞIO. Până a-i înnodă ciucurlucu’. kikirezu, ap. id. 2°. P. ext. Mic petec care se pune, la pantaloni, sus la o parte (comuna Principele Ferdi-nand, Teleorman). ION CR. V 374. 3°. Nădragi, ceacşiri. LM. — Din turc. uckurluk «ceinture d’un pantalon» (sârb., bulg. uBkurluk). Cf. ciucuri. ciucurOs, -oâsă adj. v. ciucure. CIUCUŞOÂRĂ s. f. (Bot.) 1°. Berteroa incana, Alyssum incanum. Farsetia incana. 2°. Alysson ă calice persistant. Alyssum calcynum. 1°. Plantă ierboasă, cu tulpina şi frunzele sure, acoperite cu peri, cu flori albe; creşte prin locuri năsipoase şi pietroase, pe coline aride, pe lângă drumuri, panţu, pl. 2°. = albiţă (2°). panţu, PL., DAME, T. 185, GRIGORIU-RIGO, M. P. 33. —• Poate, un diminutiv din *cic (lat. ciccum), care stă şi la baza cuvântului ciucure. CIUDĂ s. f. l°.-2°. Miracle, 3°. Stupeur. 4°. Extravagances. II. 1°. Depit, ennui. 2°. Colere, res-sentiment. 3°. Honte. 4°. Malheur. I. Sensuri vechi, păstrate numai pe alocuri în popor: 1°. Minune, faptă minunată, miracol, cf. semn,f divă. (Construcţii: a pune f, a face dude; ciuda se arată). Csud£= miraculum. anon. CAR. Veniţi se vedeţi lucrul zeului ce puse mirări (dudele HUR.) în pămăntu. PSALT. 45/9. Blagoslovit Dumnezeul lu Israil, ce face dudele (ciude HUR, miratele DOS.) singur, ib. 142/9. Tu eşti zeul ce faci dudele (ciudesele COR.2, minunile DOS.), ib. 153/13. Văzură mai mari preoţi şi cărtularii şi ciude se făce[â]. tetraev. (1574), 236. Multe ciudese făcii. CORESI, ev. 97/33. Şi ieşi cuvântul ciudeseei întru toată ţara Iudeilor şi pren toate părţile, id. ib. 349/s. Ce şi duhul sfânt are a mărturisi voao cu znamenii şi cu ciudese şi va întări inema voastră şi o va măngăiă şi o va potoli. id. ib. 473/24. Aorea amîi vindecă trupul cu ciu-desele, iară aorea sufletul cu învăţătura, e aorea den ale cuvintelor graiuri veniiă la ciudesă, de încredinţă ciudesele ce eră cu cuvântul, id. ib. 477/90-21. Că puteă şi cu un cuvânt să facă ciudesă Hristos. id. ib. 347/31. Iară el lăsă pre ceia ce se izbăvise de draci şi ceia ce păscuse porcii să grăiască şi să propoveduiască ciudesa ceaia ce fu. id. ib. 238/27. Şi sfinţii lui ucenici şi apostoli cu trudă şi cu post şi cu rugăciune trupurile lor învăţară, şi seamne mari şi ciudese făcură, id. ib. 50/32. Arătă-se nevoindu-l să vie la facerea ciu-deei. id. ib. 259/19. Că învise [= înviâ] amii pre Lazar Domnul şi feace ciudă mai mare şi mai minunată decât toate ciudesele, id. ib. 104/22. Să derept aceaea nu vor creade ţie, nice cuvântul tău nu vor ascultă pe un fapt de ciudă (= când vei face o minune), creade-vor cuvântul tău cu altă dudă (a. 1582). ap. CP. 205. In numele marelui Sfântului Nicolae, făcătoriu de ciude (a. 1626). iorga, S. D. XV 110. O minunea mare şi prea slăvită ciudăl molitvelnic (ante 1633), ap. GCR. I 84/35. Mare ciudă li se arătă... pentru că un cal au născut un iepure. HERODOT, 380. Făcii Domnul ciudesa aceaia. varlaam, C. 69. După ătitea ciudese şi atitea minuni făcit, ,H[risto]s între ochii lor... id. ib. 3032, cf. 772 , 2 4 62. Mă rog ţie, Doamne, cu inima toată, Ciudeăsele tale spuindu-le ’n gloată. DOSOFTEIU, PS. 29. Ciudeăsele ce să făceă în bcsearica arhistratigului Mi-hail. id. V. S. 82, cf. 13, 572, 652. Şi voiu înmulţi seamnele meale şi ciudeăsele în pământul Eghipe-tului. biblia (1688) 43/69. Intro (= întru) cinstea sfântului şi de ciudese făcătoriului Nicolae (a. 1697). IORGA, S. D. xiii 95. Intre lucrurile firii ciudă ca aceasta se află. cantemir, IST. 93/17. Să fie văzut cineva lucru de ciudesă şi preste toată ciuda mai ciudat şi mai minunat, id. ib. 173/32. Ce monstru (arătare) şi ce groznică ciudesă. id. HR. 36 0/26. Făceă ciudesele sale asupra Latinilor, id-ib. 433, cf. id. ib. 454, 455. Multe şi mari minuni şi ciudese s’au făcut. id. ib. 458. Aşişderea şi alte ciudese multe şi arătări făceă Dumnezeu, magaz. ist. 25o/22. Mare ciudă, cum toţi ne uităm la lucrurile cele trecătoare şi la cele... vecinice nimeni nu gândim! mărgăritare (a. 1746), ap. TDRG. Mari ciuzi am prăvit. marian, ap. TDRG. O, ce ciudă, căt mă mir D’al celor mari caractir! PARIS mumd-LEANU, ap. GCR. II 2 4 7/20. Ciudă, taiă, ciudă, dragă, Ciudă, taică, ce văzuiu. VICIU, C. 121. Nu-i s. nu mi-e ciudă = nu mă mir. ţiplea, p. p. 2°. (Mold.) Ciuda-lui-Arhanghel (s. Arhanghelului s. sfinţilor-Arhangheli s. Slantului-Arhanghel-Mi-liail) e numele unei sărbători care se serbează la 6 Septemvrie (prin jud. Neamţu, şi Ia 13 Iulie), câ să nu fie cuprins omul, lesne, de mânie sau să fie ferit de ciudă. Se mai numeşte şi: minunea-sfântului-Arhanghel-Mihail. Cf. GOROVEI, CR. 147, PAMFILE, S. T. 46—47, CER. 90, DUŞM. 163. Odată au pornit doi fraţi, în CIUDĂ — 494 — CIUDĂ ziua de Ciuda-lui-Arhanghel. pamfile, cer. 90. (Fără complinire) Când se bate cineva în ziua de Ciuda, are să fie mânios tot anul. ŞEZ. VI 26. 3°. f Mirare, minunare, emoţie. (Ciuda prinde pe cineva). Că o ciudă prinse el [= îl prinse pe el] şi toţi cine eră cu nusul, de vănarea peştelui ce prinseră. CORESI, EV. 331/80. (Alături de mirare) Tuturor celor ce mă privesc mirare şi ciu-desă aduc. CANTEMIR, IST. 58/26. Aceasta toţi... văzând, in mierare şi ciudesă ca aceasta sta. id. ib. 185/,,. 4°. f (Numai la plur., alături de pozne) Lucruri extravagante, extravaganţe, capricii (cf. costinescu), năzbâtii, pozne, ciudăţenii. [Aron-vodă] dude şi pozne făceă in domnia lui. LET. I 206/n. Domnind, nu altă ce ciudese şi pozne făceă. ib. I. a. 102/28 II Sensuri nouă: 1°. Necaz (ALECSANDRI, T. 1754, T. PAPAHAGI, M. 22), supărare mare, mânie, părere-de-rău (amestecată cu mânie şăineanu, d. u.), contrarietate. iŞi auzi şi tatăl lui Dioscorid de moartea fiu-său şi, de ciudă, căzU jos, de muri. dosofteiu, ap. TDRG. Temutul [=gelozia] i-a dragostei ş’a duzei focul mai arzător. KONAKI, ap. DDRF. Ciudă mare, rău îmi pare! PĂSCULESCU, L.. p. # A-i fi (cuivâ) s. a-i veni (DDRF.) ciudă=a-i fi s. a i se face necaz, a se supără, a-i păreâ rău (cf. PONTBRIANT). li erâ ciudă că mă-sa-l judecă aşa de rău. DDRF. Leului nu i-a fost ciudă că l-a .rănit vânătorul, ci că l-a lovit măgarul. ZANNE, P. I 503, cf. II 626. Nici o dudă nu mi-ar fi. pop., ap. DDRF. Nu mi-e ciudă de tine...; dar îmi pare rău de mă-la, care-i bătrână şi ar trebui să aibă minte. I. NE-gruzzi, ap. TDRG. (Mai ales în loc. adv.) (A muri. a crăpă, a nu mai puteâ etc.) de cindă. Iar stăpânu-său numai ce mărmuri, de ciudă. VIEŢILE sfinţilor (a. 1675), ap. GCR. I 223/„. Crapă de ciudă cucoana, că nu-şi poate mărită fata. ALECSANDRI, T. 324. De ciudă plâng eu numai, mamă! COŞBUC, ap. TDRG. (Adesea alături cu alte cuvinte sinonime s. cu înţeles apropiat) De necaz şi ciudă, foc ieşeă dintr’însul. PANN, ap. GCR. II 363/20. îşi muşcă acum fata degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei, de ciudă şi de ruşine, creangă, ib. II 353/13. Când mă plecam să beau apă, Mă plesneai cu ciuma’n ceafă, De beam apă sângerată, Cu măsele-amestecaiă! De ciudă şi de mânie, Am plecat în haiducie. RĂDULESCU-CODIN, î. # Moare de dudă, ca piţigoiul în colivie. ZANNE, P. I 604. Cu ciudă = cu mânie, enervat. Când o roagă şi căţeluşa şl părul şi fântâna şi cuptoriul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspunde cu ciudă şi în bătaie de joc. CREANGĂ, ap. GCR. II 3.52/13. Au trecut lângă mine, vorbind cu mare ciudă. id. ap. DDRF. După al doilea an, Arhanghelul trânti cu ciudă uşa iadului, încât diavolul se înspăimântă. PAMFILE, S. T. 46. (L o c. adv.). în ciudă s. (loc. prep.) în ciuda cuiva = cu intenţia de a provoca supărare cuiva, spre a mâniâ pe cineva, în necazul, spre părerea-de-rău (a cuivâ), în butul, în mânia, în pizma, în pofida (cuivâ), sfidând (pe cinevâ). Am să-mi arăt puterile chiar de aici de pe loc, în ciuda spânului. CREANGĂ, P. 235. în ciuda fetei Impăratului-Roş... id. ib. 251. Sub umbra nucilor, în calea voinicilor, în pofida fetelor, în ciuda nevestelor. TEODORESCU, P. P. 206. Verişoara tot tânără rămâne, în duda vremii (—cu toată vremea) ce trece. i. negruzzi, ap. TD RG. (Maram., loc. c o nj.) Pe ciudă că... = de necaz că..., punând vina pe... De-ai arde, lume, cu foc, Nu m’aş clăti dintr’un loc, Pe ciudă c’avuiu noroc, Cât ar arde-un păr în foc. De-ai arde lume. cu pară, N’aş ieşi din cas’ afară, Pe ciudă c’avuiu tigneală Nici de-amiazăzi până’n sară. BUD, P. P. 54. Leliţă, ’n ocolul tău Crească frunza de durzău, Pe ciudă c’oiu merge eu. înflorească rezeda, Pe ciudă că oiu călcă. id. ib. 61. De-ai arde. lume, cu foc, Nici că m’aş clăti din loc, Pă ciudă de-a mieu noroc. T. PAPAHAGI, M. 22/le. 2°. Supărare (a cuiva asupra altuia), mânie, necaz (pe cineva), ură (Rădulescu-codin, î.), pic$. Are ciudă pe Grecu’. Cică i-a luat pământu’. N. REV. R. I 28, cf. II 69. Nu te teme de mine, dar teme-te de ciuda mea. pamfile, S. t. 47. Numa ’mpărăteasa, nu. Aveâ ciudă destulă pe el, că-i scăpase pe tineri de la moarte. RĂDULESCU-CODIN, î. 4# Ciuda-fraţilor: personaj din poveşti; numele celui mai mic, dar celui mai isteţ dintre cei trei fraţi, care, cu tot necazul sau ciuda ce-i purtau fraţii, îi scapă de multe nevoi. PAMFILE, S. T. 46. 3°. (Muscel) Ruşine. Rădulescu-codin, î. Mi-e ciudă să ies în lume cu cămaşa asta! id. ib. 4°. P. ext. întâmplare rea, nenorocire, năpaste, primejdie. In această zi nu se cade să lucreze nimeni, căci se poate întâmplă ca pe unul ca acela să-l apuce o ciudă, din care i se poate trage chiar moartea, pamfile, S. T. 47. [Gen.-dat. sing. dudei, (neobişnuit) duzei; plur. dude, (neobişnuit) duzi, în textele bisericeşti şi la autori vechi, după slavoneşte (cudesa) şl f ciu-dese, de la care s’a format noul sing. f ciudesă (neobişnuit ciudesic f) s. f. (cu genit.-dat. ciudese[e)i). întorcăndu-te la Eghipet, caută toate ciudesiile, ce am dat în mâna ta, să le faci pre eale înaintea lui Farao. biblia (1688) 41 /39; (formaţie personală şi greşită, după mireasmă) ciudeâstnă s.'f. (atestat numai la plur., ad I 4°) Să-nu ne prea mirăm de ciudesmele timbislice ale paginei mai sus decopiate. ODOBESCU, I 35 7/22. || Familia: Ciftdeşa s. f. art. Nume de vacă. Dintre vad, pe Ciudeşa. marian, sat. 118. | Adjective: ciu-d6s, -oâsă=l°. Vrednic de admiraţie, admirabil, minunat, ciudat (I 1°). Om arătos şi ciudos. DDRF. 2°. Extraordinar, curios, straniu, bizar, neînţeles, şod, ciudat (2°). Eşti nurlie, eşti frumoasă, eşti şi blândă, n’ai pornire; Dar atâta de ciudoasă, încât alta nu-i în fire. KONAKI, P. 186. Nu sânt contra, dar dacă mama e aşa de ciu-doasă, ce pot face eu? DUNĂREANU, CH. 230. 3°. Plin de ciudă (II 2°), de mânie, de necaz, de ură; furios; supărăcios, necăjit, capricios, arţăgos, ciudat (3°). Iar Maria de dânşii se despărţi ciudoasă. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. Eu Tyadele cântă-voiu, ne’mblănzite şi ciudoase. OLLĂNESCU, H. O. 169. în plânsul ciudos şi neîmpăcat, mişcă în aier mânuţele şi picioruşele slăbuţe. SĂM. I 252. încreţeă... buzele..., par’că s’ar fi strâmbat ciudos. C. PETRESCU, C. V 85. De ciudă — că erâ ciudoasă baba, ca toate băbătiile, — l-a înghiţit. ŞEZ. II 49/10. Se ’ntoarnă dracu' ciudos înapoi, să ceară altă capră. ib. III l/j-, —• (cf. paleosl. iudinikîi «homo admirabilis») ciâdnic, -ă. (Ad 4") Curios, ciudat (2°). Eu sânt om tare ciudnic (Bilca, Bucov.) Com. TOFAN. | Slavonisme: (ad J 1°) (paleosl. Sudotvoricl «miracula edens») ciudotv6reţ, -ii t adj. şi subst. - făcător (făcătoar^de minuni. Poate, cu osteneală multă, să să ciudotvoreţ. mărgăritare (a. Fratele svânlului Grigorie ciudolv6reţuiui.Hj5So-FTEIU, V. S. IH2, cf. 662;—(paleosl. iudotvorjenije «miraculum») ciudotvor6nie fs. f. = minune, faptă minunată. Şi cunoscându-o... de pre ciudolvorenie, că atunce scoţând în năsălie la 'ngropat pre o'fe-meaie, pusără svânta cruce pre dânsa, şi să sculă vie. DOSOFTEIU, V. S. 18, cf. 1562. Şi se uitase locul răstignirii, şi cu mare ciudolvorenie au aflat Sfântul Macarie locul, id., ap. TDRG. | Loc. adv.: ciildăş mâre= încai(lea), încaltea, cel puţin, aşa zicând (Criscior, în Munţii-Apuseni). Com. ŞT. PAŞCA.] —■ Din paleosl. (bulg., sârb., rut., rus.) cudo «minune» (trecut şi.la Unguri: csoda, csuda «mi- -CIUDĂÎ - 495 - CIUDÎ nune, monstru», care, ]a ei, regional, are, ca şi la noi, sensul de «necaz, pică, ură»), Cf. ciudat, ciu di, ciudă'ţTirTe? CIUD vb. IVa > ciudaţi vb. IVa ) y• ciudi. * Citr»Ăş MAitE loc. adv. v. ciudă. CIUDAT, -Ă adj. adv. 1°. Merveilleux. Mer-veilleusement. 2°. Etrange, bizarre, singulier. Etran-gement. 3°. Enlete, colereux, fantasque, mechant. 1°. Adj. (f şi dial.) Ceea ce, prin frumuseţea s. măreţia sa, etc., deşteaptă uimire, mirare; vrednic de admiraţie, admirabil, minunat (densusianu, Ţ. H.), miraculos. Doamne... că ciu-datu [m inunatu DOS.] e numele tău prespre lot pământul! PSALT. 10/16, cf. 11/S3, CORESI, PS. 16. De la Domnul fu aceasta şi iaste mirurală [m i -n u n a t ă SCH., COR., ciudat HUR.] între ochii noştri, psalt. 117/23. Iară după învăţătura ucenicilor,... le deade lor dumnezeiasca frămseaţe a sa învăţătură şi-i învaţă minunata şi prea ciudata a sa taină. CORESI, EV. 225/21. Să nu să laude împotriva ciudatelor fapte ale lui Dumnezeu. MĂRGĂRITARE (a. 1746), ap. TDRG. la, sus, sus, cer-bule, sus, la, sus, sus, la curmături, O’acolo-s mândrele tale, Bele nalte şi ciudate, Deie mici şi sprâncenate, densusianu, Ţ. H. 264. || Adv. Şi pămânleaştile într’una cu cereaştile ciudat le împreună. u. năsturel, ap. GCR. i 130/23. 2°. Adj. Ceea ce iese din comun, neobişnuit, extravagant, curios, straniu, bizar, neînţeles, absurd, cf. şo d. (Slav.) Nena6âemyi= cel neaşteptat, cel ciudat. MARDARIE, L. 2095. O basnă ciudată ca aceasta alcătuind, prostimii să o crează. CANTEMIR, ap. GCR. I 363/5. Zămbrul este hiară mai mare decât toate hiarăle..., perii lui ciudaţi, fruntea lui ciudată. PHYSIOLOGUS (a. 1777), ib. 109. Această plantă... fiind întrebuinţată în grădini pentru formele ciudate ale fructului sau... DATCU-LESCU, ap. TDRG. Ciudat lucru! s. lucru ciudat! = Curios! # Nu te supără de cele ciudate, că firea le scoate, vrând să se joace cu lumea. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 646. || Adv. (Slav.) Strannostradjetî = ciudat (se) chinuiaşte. MARDARIE, L. 3412. Prea urît şi ciudat erâ făcute casele aceste domneşti, musie, ap. GCR. II 24/22. Cam ciudat vine! DDRF. 3". Adj. (Despre persoane) Căruia cu greu Si poţi face pe voie, cu care cu anevoie te poţi înţelege, greu de împăcat, supărăcios, plin de ciudă, ciudos (3°), capricios (costinescu, LM.), al dracului, rău, abraş(a) (ŞEZ. II 125/„), benguţ (MARIAN, NA. 95/26). Om ciudat = original, polizu. [Abstracte: (rare) ciudăţie s. f. (PONT- BRIANT) şi eiudnţîme f s. f. (pontbriant, zilot, ap. DDRF.), de obiceiu ciudăţenie s. f. = calitatea celui ciudat (1°), minunăţie; întâmplare curioasă, purtare capricioasă, fire s. faptă minunată, stranie, bizară, originalitate, om extravagant, fiinţă ciudată ; supărare mare, ciudă. Mă deşteptaiu din aromirea acea, gândiiu la ciudăţimea vedeniei. ZILOT, ap. TDRG. Mulţi fricoşi, la vederea acestor ciudăţenii, o rupeau de fugă. ap. TDRG. Pe când lorzii dormeau..., visând poate despre ciudăţia obiceiurilor şi a poştelor noastre. N. GANE, ib. Convorbirile şi ciudăţeniile atrăgătoare ale fetei. D. ZAMFIRESCU, ib. Lăsase foştilor elevi amintirea unui om eu multe ciudăţenii şi stângăcii. C. PETRESCU, î. I 12. Vezi dumneata ciudăţenia? id. C. V. 152. | Adverb (neobicinuit): ciudăţeşte j = cu ciudăj cu necaz, cu mânie, costinescu.] — Din bulg. cudât «minunat, bizar, straniu». G. Pascu, Revista critică V (1931), 15. CIUDĂŢENIE S. f. | CIUDĂŢEŞTE f adj. J V‘ C * CIUDĂŢIE S. f. C1UDĂŢIME t S. f. CIUDEĂSMĂ S. f. CIUDEŞA s. f. art. CIUDESĂ | S. f. CIUDÎ vb. IVa. refl. 1°. S'itonner. 2°. Etre travailli par une pens6e. 3°. Enrager, se fâcher. — (Cuvântul nu prea e literar). 1°. (f Ş> pop.; adesea în legătură cu a s e miră) A se miră (frâncu-candrea, M. 99, GRAIUL, ŞEZ. VII 178, ŢIPLEA, P. P„ T. PAPAHAGI, M.), a se minună (pompiliu, b. 1007), a fi cuprins de mirare, a-1 cuprinde mirarea (pe cineva). CsudSsku-mă = miror. ANON. CAR. Suflete, să nu te ciudeşti, nece să te svieşti, că veri merge în locul cela ce n’ai mai văzut nece dini-oară aşâ. CUV. D. BĂTR. îl 423. Se minună de preamulţimea tăriei lui şi, ciudindu-se, gr&iiâ. CORESI, EV. 375/12. Să miră toţi şi să ciudiiâ. varlaam, C. 52, cî. 722, 200, II 682. Iar noi, Co-rinthenii, auzind cum chemaţi pre Ipias, mult ne miram, iar acum mai mult încă ne ciudim, auzind cuvintele acestea! HERODOT, 304. Şi deacă văzură pre robu cu teascul în mână, se ciudiră de minune. VIEŢILE SFINŢILOR (a. 1675), ap. GCR. I 223/21. (Figură etimolo'gică) Şi s& ciudi Isaacu ciudă foarte mare. biblia (1688) 19/s0. Lumea de dânşii să se ciudească. DOSOFTEIU, PS. 205. Să mirară toţi şi să ciudiră a minune mare văzând. id. V. S. 21 /i- Iar Hatmanul, dacă au văzut pre gi-nerile Ducăi-vodă, numai s’au ciudit' penlru ce au venit, că el vra să meargă cu gloata. LET. II 244/22. Care şt aceasta spuind-o vezirului, se ciu-deă de atâţia oameni, fiind puţini, cum pot birui. arhiva R. II 124. Cine să nu se mire şi să se ciudească de sufletul cel viteaz... al lui Pavel! Mărgăritare (a. 1746), ap. TDRG. Eu mă mir şi mă ciudesc, ce au avut CHment VIII, Papa de la Roma, de a se mestecă în lucrurile Moldovei! ŞINCAI, HR. II 262/14. In deşert dar ţi-e mirarea şi în zadar te ciudeşti! DDRF. Ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele îi aşteptă şi ■se.ciudeâ, de atăta întârziere. ISPIRESCU, L. 38/25. Făt-Frumos se ciudeşte, cât se ciudeşte, de această minune, mera, B. 277. Voi, moş Baloş, Nu vă miraţi, Nu vă ciudiţi. Că (cutare) nu vi-i datoare Nici cu masă, Nici cu casă. GRAIUL, II 71, cf4 41. Mult mă mir şi mă ciudesc, De ce, Doamne, ’mbălrănesc! DOINE, 39/41. Cănd erâ slujba mai mare, Ruguţu’ se întindeă, Rujiţa o cuprindeâ, Tăiă lumea se ciudeâ. ţiplea, P. P. 16. Nu vă ciudiţi de ce am scrt's. T. PAPAHAGI, M. 16/55. | f Trans. (neobişnuit; A face ca ceva să fio (vrednic de) admirat. Inmirură [minunează dos., ciudeşte HUR.] meserearea ta. PSALT. lfi/7. 2°. A se frământă cu gândul, a fi neliniştit (cf. intrigat) de cevâ greu de înţeles,, a nu-şi puteâ explică cevâ. Împărate, voiu să-mi spui, dintr’a-ceşti coconi carii sănt bărbaţi şi carii sănt featel Iar Solomon mult s’au ciudit de această. HRONO-GRAF (a. 1760), ap. GCR. H 71/3a. Bărbatul singur în bordeiu, S’a pomenit aşa ca’mpins Cu gândul la, femei. Şi se ciudeă ce-i asta iară?... Nebune sănt? Ori ce le-a prins, De stau aşa pe-afară? COŞBUC, F. 110/24. Nu zice feciorul nimica; dar odată, când erâ singur acasă, descuii toate odăile, se uită bine la toate cele şi ciudindu-se în gândul său, că oare ce poate fi în odaia cea oprită, dă să o deschidă şl pe acee.a. mera, L. B. 253. 3°. A simţi ciudă (LM.), a fi (cu)prins de ciudă,, a prinde ciudă pe cinevâ (pamfile, j. iii); p. ext. a se supără, a se necăji, a-i fi necaz, a se irită (cf. VAIDA). Au presupus că fota au fost acolo în copaciu şi că ei n’au dat de dânsa. Ciudindu-se ture de aceasta, s’au pornit repede pe v. ciudat. v. ciudă. CIUDNIC - 496 - CIUF urma cea de sânge înainte. SBIERA, p. 279/30. Mergând el aşa şi ciudindu-se şi frământându-se de mâhnire, se găndeâ ca ce să răspunză el împărătesei. ispirescu, L. 109/20. Scoase nişte haine, pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că nu şliă cum să le întrebuinţeze, id. ib. 148. Cum îl văzură zi-nele scăpai, se ciudeau de necaz că nu putură să-l prinză. id. ap. TDRG. Mă ciudeam în mine., id. ap. id. Apoi [copilul] se ciudeşte că nu mai ştie zice, deci întreabă pe mama sa. MARIAN, NA. 34429. Iar Petre a rămas singur, oftând şi ciudindu-se că şi-a făcut rău singur cu mâna lui. IQN CR. iii 138. Pisma intrase în ele, şi se ciudeau toată ziua că au ajuns a fi supuse cele mai tinere. RETEGANUL, D. II 26/23. Puteţi să vă ciu-di(i căt veţi voi, că noi tot ne ducem. PAMFILE, S. T. 47. [Şi: (din ung. csodălni, idem) ciudăli, ciudăi vb. IVa — a se supără, a se irita, a se minună, a se pune în uimire, vaida; — înciuda vb. la refl. = a se ciudi, a prinde ciudă, pamfile, j. iii, a. 6; (trans., neobicinuit, ad 3°) a supără, a necăji pe cineva. Suavul,... cu şalvari ce înciudează pe Turcii care nu mai înţeleg de ce i-au silit să-i lepede, cănd ghiaurii îi poartă. RAL-LETI, ap. TDRG. | Abstract (rar): ciudire s. f. = supărare (POLIZU), necaz, ciudă (6°). [Craiul Prusiei] cu toate că a pierdut până şl Ber- linul, dar ţineâ războiu’ cu multă ciudire a obştii. E. văcărescul, ist. 278/20. | Adjective: ciu-dit, -ă = intrigat, neliniştit, curios. Dragomir (ciu-dit din ce în ce): Ce? caragiale, t. i 65/3; — înciudat, -ă = plin de ciudă, mânios. Măi, anapoda lucru şl aista! zic eu, înciudat. CREANGĂ, ap. TDRG.] — Din paleoslav. ciuliţi (bulg. Sudj-h. se, srb. Sădiţi se) «a se miră, minună». Cf. ciudă, ciudat. ciUDivic, -A adj. ciudOs, -oâsă adj. . CIUDOTVOItEIVIE t s. f. V' CIU a* CIUDotv6»eţ t adj. şi s. m. CIUEii s.! a. Chaudron, marmite. — (Turcism, în Dobrogea). La c e a u n [u 1] de mămăligă [îi] zic duel. H. II 301. [Pronunţ, ciu-el ] — Din turc. cuyen «tuciu, fontă» (înrudit cu tătarul Sa\K\un, de unde, prin mijlocire ruteană, al nostru ceaun), orientat după derivatele cu suf. -el. CIUEŞ, -Ă adj. Detraquâ, ahuri. — (Ungurism, prin Năsăud) Tehuiu, şuchiat. Com. N. drAganu. — Cuvântul a intrat în limbă prin soldaţi unguri (în ungureşte înseamnă «ţăran, om prost, de origine slavă»), iar la aceştia din srb.-cr. Sujes? «auzi»? din verbul cuti «a auzi». N. Drăganu, Dacoromania, IV 153. CIUF s. m., f. şi a., adj. I. 1°. Tignasse. Toupet (du cheval) ; huppe. 2°. Ebouriffi, mal peignâ, hirsute. 3°. Nom de diverses espfeces de chouettes. 4°. Danse paysanne. II. 1°. Paillasse, bouffon;; pince-sans-rire, mogueur. 2°. Vaurien, coureur, dâbauchi. 3°. Laid, grotesque, tete de Turc. I. (Prin toată ţara, dar mai ales în Munt. şi Transilv. de miazăzi.) 1°. S. a. Păr mult şi zbârlit, păr mare şi nepieptănat, hălăciugă. Mai piaptănă-ţi şi tu ciuful! LM. Taie-ţi ciuful! — tunde-te (se zice, mai mult în glumă s. în ton familiar prin Braşov, unuia cu părul mare). # A-i luă cuiva ciuful foc = a fi bătut, a-şi atrage neplăceri. zanne, p. ii 399. || Spec. Moţul de păr din coama calului, care se prelungeşte, între urechi, pe frunte, peTci că, ciup (Păuşeşti-Otăsău, jud. Vâlcea, Sâmpetru jud. Hunedoara). DR. v 282. | Moţ de pene la pasări. DICŢ. 2°. Atr i b u ti v. Cu părul vâlvoiu, nepieptănat. Doi copilaşi cu chica ciuf, cârlionţată..., aşteaptă. DELAVRANCEA, s. 40/,. || Subst. şi adj. (Om s. animal, p. ext. barbă, coamă, păr) nepieptănat, sbârlit (în sus polizu), zmult (costinescu), burzuluit, p. ext. tuns prost (pamfile, t. ii), cio-cârtit (ia tuns). Nu iese cineva ciuf în lume. LM. Barbă ciufă. id. li naşte (ursoaica pe pui) mici ca nişte chiţcani, orbi, ciufi şi pociţi. ODOBESCU-SLavici, ap. TDRG. Ciufuldepinciu [o specie de câni flocoşi]... suceşte gâtul chiţcanilor. odobescu, iii 149/22. «Aci fuseşi, ciufule [călre un copilandru]»? răspunse bătrânul; «nu mai poţi după poveşti şi basme!» delavrancea, S. 264/3. Trei muieri, la păr despletite şi ciufe. TEODORESCU, p, P. 377/2. # Herghelie de-o iapă ciufă Şi branişte numai de-o tufă Nu se face nici odată, pann, P. V. I 134. 3°. S. m. (Ornit.; numele i s’a dat din cauza penelor crescute în creştetul capului în formă de moţ) Pasăre nocturnă (H. XI 231) răpitoare (h. ii 117), din familia bufniţelor (marian, o. i 218, 227, 1. 199/21, h. i 7), identificată une-ori cu bufniţa (ii. iv 249), huhurezul (Otus vulgaris LEON, med. 95), ci(u)hurezul (costinescu) s. ciuhuretele (H. XI 338). Ciuful s. ciuhurezul flueră într’un mod cobitor. H. Vii 388. Specii: ciuf-de-baitâs. de-câmp = Asio accipitrinus. dombrowski, 304; ciuf-mic = Spops gin. id. 304. Şi struţul şi cifyhul (yXavxa) şi babiţa şi coruiu’ şi ce\%] aseamene lui. BIBLIA (1688) 137/4. Un ciuf, de seară până ’n zori. In graiu’ lui pe-un glas cuvântă. RĂDU-LESCU-NIGER, ap. TDRG. Ori ninge, de . te-ai posomorit aşa, ca un ciuf ? id. ib. In pădure Ţi-ganu’ vede un ciuf mort, aninat într’un copac. GRAIUL, I 238. 4°. S. a. (Cor., prin Muntenia şi Dobrogea) Numele unui danţ ţărănesc (h. IV 90, IX 57, XII 142, Xiv 339), «care se joacă imitând strigătul (şuşuşu!) ciufului». şăineanu, D. U. Dac'ar plecă toţi ţiganii... odată din sate, nu te gândeşti cin’ ţi-ar mai cântă de joc: bătuta, horili... brâu..., ar-dilineşte, ciufu'? jipescu, o. 52. II. (Prin Bucov., Mold. şi Transilv. centrală şi de miază-noapte). 1°. S. m. Păcăliciu, păcală, măscăriciu (măscă-reţ), cf. s o i t a r i u, bufon, mim; p. e x t. cel căruia îi place să-şi bată joc de alţii, c i u f e 1-nic (şez. XVIII 269), om batjocuritor (Crişcior, Munţii-Apuseni, com. ST. PAŞCA), cel care caută numai să ia pe cineva peste picior, ca să stârnească râs s. haz; care aduce cu Păcală (Bucov., com. A. COVaşă); om şagaciu, glumeţ, care face fel de fel de năzbâtii şi grăeşte de-a-dreptul fără neruşinare (Broşteni, Suceava, zanne, p. ix 592). Poiata împărătească o au umplut de mimi [ciufi), de cântăreţi. şincai, hr. i 34/a. 2°. S. m. şi f. (Mold. şi Bucov.) Bărbat (s. femeie, com. MARIAN) de nimica (DICŢ.), decăzut, depravat, demoralizat, fără nici o vază (MARIAN, O. I 232); secătură, vagabond, (om) fără căpă-fetâiu, curvar, hunsfut (ŞEZ. V 100); viclean (Ba-&şceana în Bucov., com. ar. tomiac) ; fudul, ipjnte-seacă (pamfile, j. ii). Un ciuf întreg. Un de om (Bucov.). Com. A. COVAŞĂ. S. m. şif. (Transilv.) Om (s. femeie urît(ă),po-•||lp), slut(ă), hâd(ă) (rev. cbit. iii 93), pocitură, (om de) batjocură (pompiliu, bih, 1007, vaida). Pân’ce-s (pentru ce-s = fiindcă sânt), bade, cam negruţă, Nu-s la lot ciuful drăguţă, reteganul, tr. 142/21. Bate-l, Doamne, şi-l trăzneşte P’ăl să ’nsoară pentru zestre Şi-şi ia ciufă ’ntre (tip. ciuf între) neveste, bibicescu, P. P. 191. # Ciuful ciufuleşte! = cel vrednic de batjocură îndrăzneşte să ia în bătaje de joc pe altul (cf. REV. crit. iii 93, vaida) ; păzeşte-te de bătaie ! (Gura-Râului, zanne, P. ix 592). A-i face Dumnezeu [cuivă) parte de-un CIUF - 497 — CIUFULI cii f — a fi rânduit să trăiască cu urîtul în casă. Z Tne, p. ii 69. (După ung. a vilâg csufja) Nevoia ţi tiuful lumii (stan, M. 150) = pocitanie mare. [Plur. ciuţi şi (ad I .1° şi 4°) ciu/uri. | Şi: (prin Mold. şi Bucov.) eiof s. m. şi a. = moţ (alecsan-dr[, T. 1755), smoc, şuviţă de păr (Straja în Bucov., com. a. tomiac); specie de bufniţă (MARIAN, O. I 227, H. X 207, XI 517, xvi 446); danţ ţărănesc (H. Vi 10), foarte răspândit în Bucovina, caie se joată de către bărbaţi, la petreceri (marian, o. I 230); măscăriciu; om de nimic, secătură, bufon. (Ad I 3°) Câncl căntă ciofu' (o pasăre) mult, anul va fi ploios. ŞEZ. VI 51; (ad II 1°) Odată craiul au 2Îs cătră măscăreţul (cătră cioful) său: «Auzi tu, scrie-mi pe toţi nebunii câţi sânt în cetatei) (sec. XIX). GCR. II 360/,; (ad II 2°) Vine cioful de la baltă, Cu plătica ’mbăirată. ALECSANDRI, P. P. 384. Vine ciofu' de la munte, Puica, şede pe genunche. El ii fură minţile Şi-i sărută buzele (jud. Roman), mat. FOLC. 1415. Cioful ici, cioful coleă, Ciofu ’n braţe la lelea. Ciofule, mân-ca-te-ar boala...! marian, O. I 329. (Şi cu sensul:) Drac. Par’că eşti ciofu' cel din bortă, c’un papuc! ALECSANDRI, T. 837, cf. 1188, 366;—( + buhă, cf. şi bulg. cuhal, Suhil «bufniţă») ciiihă s. f. — ciuf (I 1°—3"). Să-ţi bagi şi lu ciuha ia cea răpănoasă şi hărsUă acolo, ca să [i-o păduche. SBIERA, P. 290/,,. Ciultă, buhă. din pădure, Şapte ai de cănd te tai, Netegioară nu erai! MARIAN, O. I 215. (Mitol. pop.) Ciuha = Aripa-Satanei. ion cr. iv 40; — cihac, ii 56 dă şi varianta (neatestată aiurea) ciuş s. m., care ar puteâ fi un singular nou, refăcut din *duşi, pluralul lui ciuh. Acest ciuş — «buhă, bufniţă» credeă zanne, p. ix 408, că se cuprinde în proverbul bănăţean, aplicat celor «nestatornici»: Iarna-i ciuş(i) şi vara-i cuc. Un ciuş (şi ciunş), -ă sub.->t., adj., în gâcitori, mai ales ca atribut la găină, e interpretat de PASCU, C. 144 ca «păros, zburlit», iar de şăineanu, d. u. ca «miop ca buhele». Ciuşu' duce pe ciuşa, da civşa nu poale duce pe ciuşu' [— Porcul şi cioara]. PASCU, C. 89. Găinuşă ciuşă, Cu minciunile ’n guşă Şi cu dreptatea în spinare [= Cântarul]. ŞEZ. IV 76, cf. MAT. FOLC. 539, GOROVEI, C. 61. Găinuşă ciuşă Strânge ’n bol cenuşă [= Luleaua]. GOROVEI, C. 205/j, Cf. TEODORESCU, P. P. 232, PĂSCULESCU. L. P. Găinuşă ciunşă, Cu minciunile în guşă [=Cuţitul]. ŞEZ. VII 82, cf. pamfile, C. 22. | A d j e c t i v e: ciuhds, -oâsă= zbârlit. DICŢ. Să ne zborîn [= zbârlim] părul, să ne facem ciuhoşi. dosofteiu, V. S. 80,. | Forme contaminate: ciuhniddc, -ă. = mic, urît, înfoiat ca o buhă (Oltenial. conv. lit. liv 166; —(+jw®-morniţă) ciuforniţă s. f. — femeie depravată, marian; — (+ ciuciulete s. din ciufuli?) ciufulite s. m. (Bot.): o buruiană (nedefinită, cf. ital. ciuffo «mucchio d’erbe»). H. xi 349.] — După unii (cf. H. Schuchardt, Zeit-schrift f. rom. Phil. XXXI 1—5 şi T i kti n, Dicţ. rom.-germ. s. v.) am avea a face cu un cuvânt de origine onomatopeică, răspândit în multe limbi. După alţii (cf. în urmă Dacoromania ii 607—610/ ar fi un cuvânt vechiu-german, care a pătruns în limbile romanice pe două căi, prin Franci (fr. touffe) şi prin Longobarzi, de la care au primit cuvântul Italienii (ciuffo «moţ de păr»), Albanezii (C'ifks «ciucure, mătase de porumb») şi Românii. în Italia, ciuffo însemna şi «bravaccio», pentrucă briganzii numi(i astfel îşi acopereau faţa, când voiau să nu fie recunoscuţi, cu părul lung dat pe obraz. Prin teatrele ambulante, cuvântul italian a pătruns, în acest sens, la Unguri, de la care am primit noi, ca dublet, în regiunile cele mai influenţate de limba maghiară (Transilv., Mold., Bucov.), pe ciuf în sensul II, de «măscăriciu», «urît», etc. Cf. ciup şi ci uh urez (subt huhurez. Dicţionarul limbii române, 10. X. 1931. CIUFÂIiĂ S. f. ) ciUFĂii vb. I J v' ciufu,î* CitrFÂN s. m. (Bot.). Espâce de chou.—Varză fără căpăţână (Valea Jiului), viciu, gl. [Cu alt sufix: ciof6iu, s. m. (Blaj), id.] ciufei/jsic, -A adj. ţ citiFiiEA s. m. art. j v- ciutuIi* CITJFIjEC vb, I Laisser pendre. — Trans. (Despre urechi) A-şi blegi, a-şi blegoşâ, a lăsă să atârne, a p 1 e o ş t î. [Şi cioflt>câ vb. I. Calul ciofteacă urechile, cănd e bolnav (Slatina Timişului, jud. Severin). CALUL, -22. j Adjectiv: ciuflecât (eio-îlecât), -ă= moleşit, descurajat, cu capu’ntre urechi: Ce stai aşâ ciuflecat? (Braşov).] Cf. cioflec şi ciulecâ. CiUFiiic s. a. v. ciîtlâc. CICPMC vb. I Jeter. — (Maramureş) A azvârli. T. papahagi, m. Cân[d] o pus pieptu’ pe bute, să să uite înlontru, ea odală i-o luat de picioare şi i-o ciuflicat în bute. id. ib. 159/31. chjfi.icâ vb. 1 v. suflecă. CITJFIjICÂk s. m. v. cioflingar. ciufGimsiţA s. f. ^ ciUFtis, -oÂs adj. J v‘ ciuf' ciUFUtÂc t s. a. v. ciufut. CIUFUIiETE s. m. (Bot.) V. ciuf. CICFTJÎ vb. IVa v. ciufuli. CIUFCIjÎ vb. lVa. 1°. Depeigner, ebouriffer, defriser; s'emmgler. 2°. Empoigner par Ies cheveux,rosser; se prendre aux cheveux. 3°. Difigurer, abîmer. 4°. Tourner en ridicule, bafouer. 5°. Tromper, duper. 1°. (Cf. ciuf I) A trage de ciuf (I 1°) s. de păr (ŞĂINEANU, D. U.), a zbârli părul (s. barba LM.; cuiva, a încurca (părul din cap, fi g. foile unei flori), a zmulge (a. tomiac); p. ext. a tunde rău (marian, o. i 232, pamfile, j. ii), a ciocârti părul (cuiva). Dau fuga la gavanoşelul cu pomadă, văr degetele în el, întind in palme unsourea şi-mi ciufulesc, îmi ridic vălvoiu într'o clipă iot părul din cap. sadoveanu, m. 194. Întâlnind oglinda bufetului, se apleacă, intimând buzele, ciufulindu-şi părul pe tâmple. TEODO-REANU, m. II 16. [ Refl. (Despre păr) A se zbârli, a fi în neregulă. Dă-mi un pieptene, să mă pieptăn, că mi s’a ciufulit părul. Cf. LM. 2°. A apucă şi a trage pe cineva de păr (DICŢ.), p. ext. a lovi cu palma, a bate (rău DICŢ.), a părui (ZANNE, P. IX 592), a scărmănâ. De mult nu mi-am înfipt mâna în civful tău, vezi să nu te ciufulesc astăzi! LM. | Refl. (Cu înţeles reciproci A se luâ de păr, a se încăierâ, a se luâ la bătaie (DICŢ.). 3°. (Cf. ciuf II) P. ext. A sluţi, a poci, a diforma. Cf. MARIAN, O. I 232. 4°. A-şi bate joc de cineva, a-1 luă peste picior, a-şi face râs de cinevâ, a batjocori; a sudui. MARIAN, O. I 232, ŞEZ. V 57/w, POMPILIU, BIH. 1007, vaida, PRECUP, P. 54. Rău m’o mai ciu-fuluitl — mare bătaie de joc şi-o făcut de minei ŞEZ. V 57/ig. Nici cu gândul n’am gândit, Cine m’a ciufulu.il: Rădăcina dintre cepe Şi urîta dintre fete. jarnîk-bârseanu, D. 433. Ş'apoi cum te-ai socotit. De pe min’ m’ai ciufulit? precup, p. 43. | Refl. (Cu înţeles reciproc) Mândră, de când ne iubim, Vreme-i să ne ciufulim. jarnIk-Bâr-SEANU, D. 332. I, II 32 CIUFULITURĂ — 498 — CIUGULI 5. P. ext. A păcăli (VAIDA), a înşelă pe cinevâ, a-1 întoarce după cum vrei (Cf. novacovici, c. B. 7). [Şi:- ciulului vb. IVa = ciufuli; a lovi cu palma, a bate (Straja, Bucov., com. A. tomiac), ciu-liirluî vb. IVa (pamfile, J. II), ciufui vb. IVa. eiufălâ vb. I (pontbriant), ciofălâ vb. I (Straja, Bucov. com. ar. tomiac) = a lovi cu palma, a bate. | A d j e c t i v e: ciufulit (ciufuluit, ciufuit),-ă = (despre păr) zbârlit, încurcat; (p. anal. despre haine) mototolit, boţit, ponosit; (despre om) batjocorit (precup, P. 54), făcut de râs, de batjocură. (Ad 1°) Dai peste o ţigancă ciufulită. C. bolliac, ap. DDRF. Mama Stanca..., cu părul alb şi ciufulit. Delavrancea, s. 12/„. Tremură ca brebenelele ciufulite de vânt. id. ib. 253/x. Un stârc jerpelit, ciufulit, golaş, şchiop şi chior ieşi. marian, o. ii 325. Mă uitaiu şi-l văzuiu cu barbă mare, cu păr creţ şi ciufuit în cap.' VISSARION, FL. 104. Părul ciufulit pare creţ. teodoreanu, m. ii 270. Cu vestmintele ciufulite aşă, nu mă pot îmbrăcă şi ieşi în lume. LM; (ad 4°) Aşă să hiţi toţi, apăi ha; da nu ciufuliţi, mălcitori, papă-lapte, pierde-vară, merâi şi târâe-brâu, cum e ande Mo-găldeiu. jipescu, o. 71; —■(< ciufală) ciuf61nic, -& (une-ori ca substantiv) = (om) căruia-i place să-şi bată joc de alţii (şez. V 57/14), care spune lucruri necuviincioase (ib. XVIII 108), batjocoritor; cf. ciuf (II 1°). In Holdă-s batjucuroşi oamenii, po-reclitori, ciufelnici. CONV. LIT. a. 1910, 3. [ Abstracte: ciuful(u)ire s. f. DICŢ., ciuful(u)ît s. a., eiuful(u)itură s. f. polizu. (Ad 4°) Şi lu, bade, aş’ai gândit, Că io-s floare de găsit, Ţie de ciufuluit. JARNlK-BÂRSEANU, D. 234; — (post-verbale) oiuîâlă s. f. = batjocură. LB.; ciofâlă s. f. = om căruia îi place vorba lungă, câr tabaci u. ion cr. iv. 305. | Alt derivat: ciuflea s. m. art. = om, bou s. cal ciufulit (1°), zbârlit la păr; şi (Munt.) nume de familie. Cf. LM.] —■ în parte derivat românesc din ciut şi din ung. csufolni «a-şi bate joc». (:ii;ni,iTi;itĂ s. f. i CIUFUIUI vb. IVa ş. d. i v. ciufuli. CIUFUItl-UÎ vb. IVa ) CIUFUT s. şi adj. m. 1°. Sobriquet donne aux Juifs. 2°. Usurier. 3°. Avare, chiche. —■ (în Mun-tenia, pe calc de dispariţie). 1°. (Neobicinuit) Poreclă dată Evreilor. POLIZU. 2°. P'. ext. Cămătar, uzurar. Împrumut bani cu săptămâna, cu luna, pentru mare dobândă, ca un zaraf, ca un ciufut. I. GOLESCU, C. I 350b. 3°. Zgârcit, avar, scump. DICŢ. Cel ciufut, să te vază murind de foame, nu scoate să-ţi dea un ban! LM. Negustor cu dare-de-mână, dar ciufut şi ischiuzar. IUKIREZU, ap. ŞIO. Dacă reuşeşte ş'acuma, halal să-i fie!... că ăla e un ciufut. CARAGIALE, M, 224. Un ciufut bătrân, id. ap. ŞĂINEANU, D. U. [Dicţionarele mai dau şi înţelesurile de «încăpăţânat i> şi « om de nimic». | Şi: eiîut s. şi adj. m. | Abstracte: ciuîuţic, ciu fu (Ani o. s. f. = zgâr- cenie, economie murdară. DICŢ.; ciufulâc f s. a. = meschinărie, încăpăţânare, polizu, | Verb: ciuîuti f vb. IVa = a face o economie cumplită, a fi ciufut, costinescu.] — Din turc. cufut, idem (1°, 3°), intrat şi în limbile balcanice (bulg. cifut, sârb. civul, n.-grec. ■zţicpomi). cihac, II 565, ŞIO. CIUFUŢESIIE s. f. i CIUFUŢI t vb. IVa l V. ciufut. CIUFUŢI® S. f. i CiiJGĂ s. f. (Iht.) v. cegă. CiUGĂlusii, -eâ adj. v. sugarei. CIUGHEKIU S. a. ) CIUGHIR s. a. J v- 00a»&r- CIUCI Ulii vb. IVa I. 1°. Picorer, becqueter. Pi-quer. 2°. Brouter. 3°. Pignocher, manger du boul des dents, picorer. 4°. Prendre du bout des doigts; effiler. 5°. Dechiffrer, saisir ă peine (des mots). 6°. Marquer, laisser des traces. II. 1°. Se gralter (du bec). 2°. Se caresser, s’embrasser. 3°. Se que-reller. III. Dresser Ies oreilles. . I. Trans 1°. (Despre pasări, mai ales despre (puii de) galiţe, când mănâncă de pe jos) A apucă cu ciocul şi a mâncâ; p. ext. a ciupi (cf. gorovei, cr., Straja, Bucov., com. a. tomiac) din cevâ (de ex. din poame, din porumb), fără a mâncâ de tot, a începe (Vicovul-de-sus Bucov., com. G. NISTOR, cf. şez. vn 178) un lucru de mâncare; p. ext. a ciupi, a pişcă cu ciocul (ceva ce nu e de mâncare), a tot ciocăni cu ciocul (RĂDULESCU-CODIN, î); p. ext. a scărpinâ. Găinile ciugulesc grăunţe de meiu, de orz, de grâu. LM. Copiii ciugulesc pânea. id. Noi [pasările] penele noastre să ciuciulim. cantemir, ap. TDRG. Toată ziua... [ciorile] ciuguliseră la grâu’ atunci răsărit. RĂDU-lescu, ap. TDRG. Văzii... puii piuind... şi ciugulind meiu. ispirescu, L. 92/,4. Ş'o ciugule [o pasăre neagră] toată [joarda de struguri], Inima-mi săgeată. ION CR. II 262. Fă-rnă puiu de porumbel, La mândra pe umerel, Să mi-o ciugul de cercel... Fă-mă puiu de porumbiţă, La mândruţa pe altiţă, Să mi-o ciugulesc de ţâţă. POP., colecţia DRAGU. Să nu mânând din ceea ce a ciugulit găinele, căci faci picingene. ŞEZ. VI 50. Cu securea te-oiu secură, Cu ciocu te-or ciuguli [găinile], Cu ghearele te-or râcăi. ib. VII 55. Am o raţă şugu-baţă, Singură coada, negoaţă, Şi cu ciocul cigă-leşte, Pas’, bădiţă, de ghiceşte [= Punga]. GOROVEI, C. 307. | P. anal. | (Impropriu; despre muşte) A mâncâ, a pişcă. Erâ nevoii să se scoale, din pricina muscelor care îl ciuguleă. TELEOR, ap. TDRG. 2°. (Despre alte animale, mai ales animale mici) A rupe cu gura (de ex. câte un fir de iarbă), a ciupi, a paşte ciupind; p. ext. a culege din ceva. Cf. ION CR. VI 30. Nu-i ce paşte pe şes, dar cighilesc oile (Hânţeşti, jud. Dorohoiu). ib. Mieluşeii după opt zile încep a ciuguli căte ceva. ECONOMIA, 89. 3°. (Despre om) A rupe (cu mâna) bucăţele dintr’o bucată mare (de pâne, de carne, etc.) s. a culege boabe (dintr’un ciorchine) şi a mâncâ (ca păsările costinescu), fără a înfundă mult deodată în gură; p. ext. a roade ceva jur împrejur (LB.), a gustă din bucate (id.), a mâncâ fără poftă (COSTINESCU), încetul cu încetul şi câte puţin (rădulescu-codin, î., cf. zanne, p. i 478), a mâncâ ce şi ce (Zagra, Năsăud, com. CORBU), a migăi (id’.), a frunzări; spec. (despre vite s. persoane convalescente), a mâncâ luând şi îmbucând rar şi câte puţin, savurând, a gustă (din cevâ) (Cf. LM.). Derep'ce spărseşi gardul lui, şi [via] culegu-o (ciugulescu-o C2) toţi ce trecu pre cale? PSAL. 166/33. Şi zise Samuil lui Saul: iată rămăşiţa [de spată], pune pre ea înaintea ta şi mănâncă, căci întru mărturie s’au pus ţie de la nărod; ciogoleaşle şi mânca Saul cu Samuil în ziua aceaea. BIBLIA (1688) 201/n. Teofil isprăvise — aşteptând — o felie de pâine şi acum ciuguleă din a doua. CONV. LIT. XLIII 1058. [Bolnavul] începe a cigăli căte ceva (Zagra, Năsăud, com. CORBU). A ciuguli ca o găină = a mâncâ puţin din bucate, zanne, p. i 478. 4°. P. anal. (Despre persoane) A ciupi ceva, a trage uşor cu degetele de cevâ; a ridică ceva mărunt de jos (cu două degete), a curăţă (adu- CIUGULITURĂ - 499 — CIUHĂ. nând de jos). Tot deretecănd prin casă,... ciugu-lind'un paiu, un băţ de chibrit de jos... vlahuţă, ap. TDRG. Mereu curăţeâ lumânările şi le ciu-guleă. v. A. URECHE, ap. id. Ciuguleâ cu degete neliniştite un canaf de la sulul canapelei. SADOVEANU, P. s. 170. | (Neobicinuit, impropriu) A face vârf unui lucru, a ascuţi (prost, neîndemâ-natec). Scoase o pană de gâscă tăiată ca condeiu, al cărui vârf se puse pe dată să-l ciugulească cu un briceag. V. A. URECHE, ap. TDRG. 5°. P. anal. (Despre persoane, la citit) A percepe vag, foarte puţin, fragmentar (din cauza oboselei), a prinde (câte o vorbă). Ochii mijeau somnoroşi şi abiă ciuguleau căte-o vorbă-două, din rând. VLAHUŢĂ, N. 33. 6°. (Subiectul e apa, vărsatul, etc.) A roade, a mâncă, a ciupi, lăsând urme, cicatrice (cf. ciugulit). II. Re 11. 1". (Despre pasări) A se scărpina (cu ciocul), a se ciupi. Ca o pasăre plouată, când abiă poate zbură... Şi stând, tot se ciogoleşte pe spinare 'şi pă piept, pann, E. II 36/22. 2°. F i g. (Mold.; cu înţeles de reciprocitate) A se giugiuli, a se desmierdă, a-şi spune vorbe dulci (gură de la gură); a se sărută (în gură). COSTINESCU. Vă ciuguliţi ca doi huluhaşi! ALECSANDRI, T. 1436. Auzi-i cum se ciugulesc! id. ib. 336. Auzi!... lucru firesc, să te ciuguleşti cu Pupăzam-bergoaia? id. ib. 187-2. 3°. (Cu înţeles de reciprocitate; numai la pontbriant, confundat poate cu ci că 11) A se certă. iii. Trans. (Confundat cu ciuli şi ciu-ciuli; despre cal) A ciuli (1 3°) urechile (Cali-ceanca, Cernăuţi). CALUL, 187. [Prez. ind. ciugulesc şi (m. rar) ciugul (RĂDU-LESCU-CODIN, î). || Şi: ciogoli vb. IVa (Vicovul-de-sus, Bucov. com. G. NISTOR); ciguli vb. IVa (go-ROVEI, CR.),- cigăli vb. 1 Va (Zagra, jud. Năsăud, com. CORBU, CABA, SĂL.); cigâiî vb. IVa (Straja, în Bucov., com A. TOMIAC); cighili vb. IVa (Hân-ţeşti, jud. Dorohoiu") ION cr. IV 30; ciuculi vb. (Va (ad 1°) PONTBRIANT; (ad III) La tine cănd a privi [domnul], din urechi sâ ciuculeşti, din coadă să ’mbătăţeşti, din picioare să-mi loveşti. POP. ap. DDRG. (s. v. duduii); (+ cioc) ciocuîi vb. IV (DICŢ.); ciuciuli vb. IVa (DICŢ.); (+ ciung) eiiui-guli vb. lVa (ALEXI). || Abstracte: cingutire s. f, ciugulit s. a., ciuguleâlă s. f. (polizu, costinescu), ciugulitura s. f. (Ad I 2°) Permanenţa du-guliturilor pescuţilor mici. F. R. ATILA, P. 62. | Adjective: ciugulit, -ă. (Ad I 1°) Ţi-eră mai mare scârbă să te uiţi la el [la cal]: şi slab şi ciugulit de cioci. STĂNCESCU, B. 168; (ad I 6°) Stana de piatră, ciugulită de valuri. JIPESCU, O. 60. Ţiganul... ciugulit de vărsat... VISARION, fl. 129; — ciugulit6r, -oâre = care ciuguleşte. | Cf. şi nume de familie: Ciogolea, Civgolea.] ■— Etimologia necunoscută (Nu poate fi — din punct de vedere formal — un derivat din cioc, cum credea cihac, ii 53 şi Ti kt in, Dicţ. rom.-germ., asemănându-1 cu fr. becqueter. Nici etimologia din ung. csokolni «a sărută», propusă de A. Scriban, Arhiva a.. 1912, nr. 4, nu-i plauzibilă. Mai de grabă poate fi adus în legătură cu ung. csogolni «a rupe scoarţa (unui copac), a coji» sau, dacă ciuguli se va fi întrebuinţat la început numai despre pasările care mâncau gândaci, cu ung. csege «cărăbuş»), CHJGCWTiiKi s. f. V. ciuguli. CITJGTOEI s. m. V. ciucure. CltTHĂ s. I. Perche garnie de loques ou de paille, servant d’epouvantail ou de poteau indi-cateur, brandon, etc. ■— Lemn (prăjină, stâlp, par, rudă, băţ, bucăţi de draniţă, aşezate în formă de cruce, bârnă mare de brad, crengi de copac, căprior iung) înfipt în pământ (într’un copac, în poartă s. în gard) şi învelit (la vârf) cu zdrenţe s. haine rele (ca să le dea înfăţişarea unei făpturi omeneşti s. unui monstru) s., cu un şomoiog de paie (s. cu un mănuchiu de iarbă, fân, grâu, pelin s. alte buruiene). MAT. FOLC. 1209, IORGA, S. D. XXII 201, ŞEZ. II 187/17, XXXII 14, MARIAN, NU. 367/.,0, O. II 286, DAM®, T. 56, ION CR. III 226, VIII 90, PAMFILE, A. 120,-BRĂESCU, M. 64, CIUPALĂ, PL., Com. A. PROCO-POVICI, Ciuha serveşte: a) drept sperietoare pentru pasări, ca-să nu strice sămănăturile s. poamele, cf momâie. BRĂESCU, M. 65, PAMFILE, C„ F. R. ATILA, P. 77. Boii-i iau, că boii-mi plac, Da cu toanta ce să fac? Ziua s’o puiu ciuhă ’n gard Şi noaptea s’o culc în pat! mat. folc. 1007. Am un drăguţ tare drag, îbpoţi pune şi jurat Şl ciuhă din sus de sat; Hei, sărac drăguţul mieu, îl poţi pune şi birău Şi ciuhă din sus de tău! RETEGANUL, CH. 11. Căt eşti de frumoasă, ai fi bună ciuhă în grâu! STAN, M. 150. -4 f‘l ea, ciuha între holde. ZANNE, P. I 420. Ca ciuha ’n cănepă (Haţeg), ib. ix 592; b) ca semn de oprelişte (pus toamna pe ogoare, Bucov., com. A. procopovicI) pentru păscutul vitelor. DICŢ. Vitele să pască numai pănă ’n ciuhlă. ion cr. viii 90; c) spre a arătă, în lipsa unui alt semn (tufă, moşoroiu etc. ion cr. viii 90), hotarul (Baia, jud. Suceava, şez. xxxii 14, Vale, jud. Sibiiu, com. ittu) s. a despărţi imaşele ori arătura a doi vecini; d) spre a arătă până unde a înaintat cu lucrul câmpului (dam®, T. 56) s. bucata pe care are să o secere un grup de lucrători (cf. ION CR. III 226, pamfile, a. 120). Cf. momâie; e) la plutărit, spre a arătă şipotul apei. Se fixează pe mal. Com. ittu. Cf. ciupală, pl. ; f) înainte vreme, spre a semnala pericolul apropierii duşmanului. în cazul acesta, ciuhele se împlântau, de regulă, pe culmile cele mai înalte ale dealurilor şi ale munţilor, se înfăşurau cu paie sucite şi unse cu răşină s. cu zmoală, ca să dea flăcără mare, când vor fi aprinse, în timp de primejdie. Cf. cihac, ii 491, polizu, marian, o. ii 286; g) în Sălaj, la nuntă, drept oprelişte, la casa miresei. Cf. brad (I 2° a) Poarta e încuiată (legată) şi în vârful ei stă ciuha..., care însemnează că nu e iertat fiecărui a intră. MARIAN, NU. 485-cf. 367/,0; h) drept semn de măsurătoare (Vale, jud. Sibiiu, com. ITTU). Mă suiam însă pe gruiul colnicului, unde eră pusă o ciuhă de cătră ingineri. SBIERA, F. 95; i) drept semn de orice fel, pus mai ales pe uri vârf de deal s. de munte. MAT, folc. 1209, ŞEZ, ii 187/17, iorga, s. d. xxii 201. [Plur. ciuhe şi ciuhi. pamfile, C. j.Şi: ciuhlă s. f. (Nemţişor, jud. Neamţ) ION CR. viii 90. | Derivate (substantive): ciuhălău (eiubalău) s. a. = mătură de nuiele de m1.' s,acăn, întrebuinţată la stână (păcală, M. R. 45c% [. t â rn ; u r d a-ru.l, ş terţul cu care se m® Să zerul pe foc (Vale, jud. Sibiiu, com. ittu).;% Xihoâie s. î. = arbore crescut rău, scund şi la 3, gros, urît, turte, ci or tac (Var, judeţulţ^îfaş-Severinu-iui, com. ITTU); — (+ ciuli; cf. şi ciulicoaie) ciuHhoâie s. f. = un lemn îmbrăcat cu haine rele, să spărie pasările stricătoare recoltelor; f i g. fiinţă slută la chip şi la port (şez. IX 151); mătăhală, femeie înaltă (ŞEZ. XXIII 41). — (Bot.) ciuhică s. f. Nume de-buruiană. 1-1. vi 171. | Verb: ciuhui IVa = a tăiâ crengile unui trunchiu, a crengui, a ci un gări, a dărâmă, a cepuri (Bihor). Com' ITTU.] — Probabil avem a face cu acelaşi cuvânt ca ciuhă2=ciuî (TDRG., şăineanu, d. xj!) şi că, la ori; CIUHĂ — 500 — CIULĂ gine, se întrebuinţâ câte un ciuf mort ca sperietoare de pasări. Şi varianta ciuhlă se potriveşte cu bulg'. oiilial, ciihil «bufniţă». (Din româneşte cuvântul a pătruns în ungureşte: csuha «sperietoare de pasări», întrebuinţat numai prin regiunile Clujului şi deost'bit de csuha «haină, manta», răspândit şi în alte regiuni cu populaţie ungurească, din turc. ioha «postav», din care credeă C. Lacea, Dacoromania iii 743, că ne-a venit, prin filiaţie slavă, al nostru ciuhă. cihac, ii 49 îl derivă din ung csâva «bouchon de paille, brandon en guise de signe»), ciuhă s. f. v. ciuf. ClUHĂliÂu s. a. v. ciuhă1. CUTII f;n; s. a. v. cioveiu. * CIUHÎCĂ S. f. (Bot.)l ciuhiă s. f. j v- ciuha'- CIUIINIIXiC., -Ă adj. V. ciuf. CIUHOÂIE s. f. V. ciuhă1. ClUHO»Âit t S. m. V. ciohodar. CiUHOS, -oâsă adj. v. ciuf. CIUHUÎ vb. 1 Va V. ciuhă1. CIUHl’RKTK s. m. (Ornit.) | CIUHUREZ s. m. (Ornit.) \ v. huhurez. CIUÎ vb. IVa Croasser. — A cârâi (I 1° a). Ciorile strânse grămadă, Cănd pe sus ciuind zbor, Iarna ne vestesc zăpadă. Iar vara ploaie sau nor. pann, ap, teodorescu, p. p. 398b [Pronunţ. ci-u-l.] — Derivat din onomatopea ciu. Cf. ci o hai. CIUI vb. IV» jSgratigner, griffer. — A zgâria (Straja în Bucov., com. a. tomiac). CIUÎCJ Interj, v. ciovic. CIÎriCĂ s. f. (Med. pop.) 1Maladie de la volatile. — Boală de galiţe: le curge nijică apă pe cioc şi mor pe capete; se mai numeşte şi: ciuma s. h o 1 e r a - g ă î n i 1 o r. Cf. grigoriu-rigo, m. p. ii 5, vArcol, v„ şez. iii 203. [Pronunţ. ciu l-că.] CICIKX (t) s. m. (Bot.) Soponaire.— (Turcism, ieşit din uz) Plantă care seamănă cu «săpunelul», întrebuinţată la facerea halvalei şi la parfumatul rufelor. Să. nu pui la spălat nici ciuen, nici livant. KIK1RKZU, ap. ŞIO. I 138. [Şi: ciuin s. m. Rădăcini de ciuin, de săpun. CONV. LIT. XXVI, 457, ap, ŞIO. I 138.] ■—• Din turc. eiiyen (copan) «săpunel» (plantă şi rădăcină); ŞIO., I 138. Cf. cioinac. ciuin s. m. (Bot.) v. ciuien. CIUINÂG s. m. sing. v. cioinac. CiUJDÎ vb. IV» v. ciuşdi1. CIUJNITĂ s. f. Femme maigre et querelleuse, pie-griichet—«Muiere slabă, cârcotă» (Răşinari, jud. Sibiiu). Com. E. CIORAN. Ciuli. -Ă adj., subst. 1°. Qui a Ies oreilles atrophi&es, une seule oreille, pas d’oreilles; essorille, ecourie. 2°. Qui n'a qu'ane corne ou pas de comes. 3°- Sale. 1°. (Rar, despre om, Straja, Bucov., com. ar. tomiac, de obiceiu despre vite, giuglea-vălsan, R. s., mai ales despre oi, com. marian, i-i. i 345, III 71, X 109, 354, PRECUP, p. R. 24) Cu urechile mai mici decât ale semenilor lor, mici de tot. Cf. ŞEZ. II 187/l9. | (Porc) Vătămat la ureche . (Ora-viţa, în Banat, com. a. coca). | (Bou, vacă, oaie com. marian, cal, bucuţa, R. V., porc, Oraviţa, Banat, com. coca) Fără o ureche. Le trăgeâ [cai-lor] spânz în urechi, care une-ori o vindecau, alte-ori făceâ să cadă urechea, devenind «cal ciul», DR A fi o M i R, o. M. 233. Ani avut Tot o purced sură, Cu doi dinţi în gură, De-o ureche ciulă. giuglea-vâlsan, r, s. 178. | (Bou, vacă, oaie, com. marian, capră, câne, liuba-iana, m. 114) Fără urechi. ŞEZ. II 187/29, (Măgurele, jud'. Teleorman) Com. olmazu. | (Cal, câne, etc.) Cu urechile tăiate s. rupte. (Cf. cihac, ii 58, barcianu). Se ’ntoarnă dracu' ciudos înapoi, sâ ceară altă capră. Pe ceia o luat-o di urechi. Căn' s'o trezît el, iară numai cu urechili 'n mânuri şî capra nicăiuri. El, de hursuz ci ieră, o'm/lasă di urechi cu tăiă puterea şi cum o'nşfacat-o, mintenaş i-o şî rupt urechdi. Şi di-atunci avem capri ciuli. ŞEZ. III 1 l/s. (Despre un Ţigan căruia îi tăiaseră urechile:) Aista-i cârn şi ciul, N’are cum să fie bun. Duti-l afară pe drum. ib. II l57/3. # A scăpă ciul — cu greutate şi cu oarecare' pagubă dinlr’o mare primejdie (propriu zis: cu urechile tăiate), ib. II 524. || Substantivat: Ciulul şi Ciulu, se întrebuinţează ca nume de vile (h. ii 221, jv 86, vii 272, xvi 86), mai ales de oi (H. I 62, xi 505), 2°. P. anal (Bou s. vacă) Fără un corn, ciu tac (damE, t. 28); (oaie) fără coarne, h. x 109, IV 85). Chiriaş n'are căciulă. Are mam'o oaie ciulă Şi i-a face o căciulă, marian, sa. 318. # Decât încercelată, mărgelaiă şi flămândă, mai bine ciulă şi sătulă. ZANNE, P. III 555. 3°. F ig. (Ţara-OItului) Ciulă= murdară, ciulită. v. haneş, ţ. o. 113. [Derivate: ciulicăs. m., cu femininul ciu-licoâie (cf. ciulihoaie) s. f. (ciauşanu, v.)=poreclă de om (femeie); nume de câne ciul; femeie (fată) fără minte, stricată (Transilv.). paşca. l-e frică de Ciu-lică. DDRF.;—■ ciuKiiu s. m. Nume de câne ciobănesc (H. III 18, iv 86, Vi 221); (şi nume de familie); (Bot.) mică plantă ierboasă (Cerator.arpus arenarius), cu frunze ţepoase, cu marginile răsucite care creşte pe câmpurile năsipoase, pe lângă drumuri şi pe locuri necultivale şi uscate (panţu, PL.); — (formaţiune spontană, atestată numai la plur., într’o gâcitoare) ciuliţi s. m. = urechi ciulite. Doi ciuleii, Două zgăitele Şi patru opintinele [— Iepurele]. GOROVEI, C, 189; — ciulin s. a. = partea care rămâne la trunchiul arborelui dintr’o creangă tăiată (.Moldova, com. ittu).] — Cuvântul se găseşte şi la Aiomâni (cui «(oaie) cu urechile mici, (arboie) fără ramuri, ciuntit)», apoi, d ntre popoarele învecinate, la Bulgari (cui «cu urechi mici s. ascuţite: fără urechi», călet «fără urechi»), la Sârbi (cala, culav, culonja «cu urechile tăiate», culav «cu urechile ciuli le», culoka, nume de ied) şi la Unguri (csula, csulya, sula «cu urechile atârnând, mici s. tăiate, cu coarnele mici», csuli, csulyi, csuri «cu uiechile lăbărţate, ciung, ciut», csuliga «cu coarne mici») şi esle, la vecinii noştri, probabil, un termen pastoral împrumutat din româneşte. Derivă, după C. D icul eseu, Dacoromania IV 428 şi 442, din gr. xvXXot; «încovăiat, strâmb, ciuntit», xvD.ov x6 oii; «auris curta et mutila» (n.-grea. xovXo; «ciung de o mână, de un bra(»). A. Philip pi de, Bausteine zur romanischen Philologie (Festschrift Mussafia), p. 54, plecâ de la verbul ciuli, pe care îl aduceâ în legătură cu grec. xvXkiă «a btrâmbâ», n.-grec. xvXw «învârti»), Cf. ciuli. Ciuli s. a. (Comerţ) v. ciutaâ. ClUii vb. Ia v. ciuli. CIULĂ — 501 - CIULl citriiĂ s. î. (Cui.) l citriiÂM s. a. (Cui.) f v- ciulama- Cini/AMÂ. s. f. (Cui.) Sorte de sauce blanche.— (în România veche) Un fel de mâncare (H. I 171, II 81, 100, 119, 208, iii 229, IV 12) ca un sos gros, de coloare alburie, gătit din făină, zeamă de carne (de pasăre) sau lapte dulce şi unt (costinescu, H. VII 136, IV 283), care se adaogă la mâncări făcute din bucăţele de pasăre (costinescu, ŞIO) s. de carne de vânat ori la ciuperci (H. XVI 51), măcriş s. spanac (H. V 484). în unele regiuni: ciorbă cu borş cu ciuperci (H. vil 432), coleaşă, cavurmă (LM., Măguiele, jud. Teleorman, com. olmazu, h. I 121), b uium aci (h. v 274), cf. coleaşă. Bucate de cele sănătoase...: mu saca, capnmâ, ciulamâ. ALECSANDRI, T. 74, cf. 505. Ciulamale de pasăre şi de vânaturi înnoiănd în smântână. URECHE, ap. TDRG. Copilului care e mare şi nu poale vorbi, i se face ciulama I,Î vb. I Va. 1°. Se baisser, s’accroupir,' 2°. Parler par allusions. — (în Transilv. şi Mold.). 1°. Refl. A se tup lâ, a se aplecă (vaida), a se aciuâ. O dihanie pestriţă... se ’nvărteâ pe lângă oameni, se' ciuleă, se tot strâmbă. CONTEMPORANUL, I 457. 2". In trans. A vorbi cu ocol, prin circumscriere (Bonţ, Transilv.) paşca, gl. — Cf. c e 1 i şi aciuâ. ClUIil vb. IV» I. 1». Essoriller, ecourter. 2°. Arrondir 1’extrGmitâ d’une bille de bnis. 3°. Dresser Ies oreilles, chauvir des oreilles. Tendre, preter Voreitle. 1. Trans. 1°. (Subiectul e omul) A face (un animal, mai ales o oaie, un cal, etc.) ciul (1°), a-i ciunti s. tăiâ o ureche sau amândouă, rete-zându-le de la vârf. I-a ciulit urechile. DDRF. 2°. P. anal. A rotunzi un trunchiu, la capăt, spre a puteâ fi tras pe zăpadă, a tregăşi, a teşi (Vişeul-de-sus, Maramureş). Com, ittu. Cf. c i u 1 i u. 3°. (Despre cal, măgar, catâr, câne, iepure, etc.) A-şi mişcă urechile (DICŢ.), ţinându-le în sus s. îndreptându-le înainte, a şi le a s c u ţ i (Com. v. bucur, din Câmpia ardeleană) (spre a auzi mai bine) s. a-şi da urechile înapoi (de spaimă, la fugă); p. ext. (despre om) a-şi în-cordâ ţoală atenţia (spie a distinge un sunet îndepărtat s. nedesluşit), a asculta cu mare Kare-aminle. După cheslionarul calul, despre cal se zice, în unele regiuni, că ciuleşte (urechile 12, 210, etc., rar, urechea 221, s. din urechi 16, 167), când le dă î n a i n t e 5, 70, 153, 174, le r i d i c ă 109, 122, le ascute (cf. a s c u ţ i II) 14, 20, 36, 59, 105, 171, 174, 304, le bourează (cf. bouri i) 138, 144, 145 s. boreşle 340. Sinonime: c i o-flecâ 17, ciuguli (III). în alle regiuni, a ciuli însemnează numai a da urechile i n -dărăt. «Caiul, când simle cevâ sunet neobicinuit (pe) care nu-l poate bine prinde, ascute urechile; de îndată ce poate distinge sunetul, le ciuleşte». 20. «Când vrea să muşte sau să dea cu picioarele, calul ciuleşte, nu ascute». 25. «Calul în spa;mă se zice că ascultă cu urechile, iar în mânie ciuleşte urechile». 121. Cf. 175, 276, 281, 298, 314, 323, 324, 327, 332, 375, 377. în acest caz, calul d ă urechile îndărăpt 232, 245, 374, înapoi 15, 143, 202, 203, 231, 238, 252, (cf. 361), pe spate 158, le îndreaptă înapoi 158, le lasă înapoi 109, în jos 303, 397, 500, pe spate 254, în jos pe spate 253, îndărăt pe spate, de nu se văd 134, le pleacă înapoi 140, 219, îndărăt 272, le încovoaie 517, 519, 520, le întoarce 318, le dă peste cap înapoi 126. în cele mai mulle părţi însă, atât mişcarea înainte a urechilor, cât şi îndărăt, se numeşte ciu-lire. Calul ciuleşte urechile î n a i n l e, când ascultă cu atenţiune 109, 128, cf. 24, 159, 161, 165, (cf. ascuţî li), când aude cevâ 151, 236, 258, 365, neobicinuit 36, 1S3, 240, mai ales când aude vre-o mişcare în timpul nopţii 128, un zgomot ce-i inspiră teamă 6, când simte cevâ 529, foşnind prin piejur 139, vre-o fiară sălbatecă 19, 240, când aude s. zăreşte cevâ straniu 167, când vede cevâ necun< scut 106, o privileşte ce-i inspiră teamă 6, când i se năzare cevâ 173, când se teme de cevâ, 511, 513, când observă pericol 14, 417, când se sperie 36, 41, 70, 127, 153, 159, 161, 178, 388, când aude vre-un glas necunoscut 5, când il cheamă 24. stăpânul 174, când te apropii de el cu nutreţ s. altcevâ 41, când vine la grăunţe 128, când aşteaptă ovăz în grajd 19, când e fără grijă 496. Calul ciuleşte urechile înapoi, când distinge un sunet 22, când se supără 126, 135, când e mânios 121, 140, 152, 174, 176, 285, 458, necăjit 29, supărat 235, când vede cevâ ce nu-i place 1.79, 210, când nu-i place cevâ şi ameninţă 38, când nu sufeie omul 14f>, când vede un om trecând pe lângă el s. se apropie de el cinevâ necunoscut 158, când vrea să muşte 7, 15, 25, 27, 28, 34, 43, 70, 1)8, 124, 126, 134, 144, 152, 178, 191, 193, 199, 201, 203, 204, 216, 226, 232, 245, 246, 253, 254, 287, 359, 367, 392, 434, 439, 445, 517, 519, 520, 527, 528, când muşcă 17, 322, 413, când are năravul de a muşcâ 214, când vrea să lovească cu picioarele, să zvârle 7, 17, 25, 43, 72, 124, 126, 199, 201, 226, 252, 439, 445, când i-e- frică s. se teme 365, 511, 513, 517, 519, 520, când se sperie 124', 191, când îl bat 498, când e bolnav 414, 4i9, 502, 506,507,509, (cf. cioflecâ 17), când e trudit, obosit, 251, 293, când fuge tare 321. Trans. (cu CIULÎ — 502 - CI.ULINĂ complementul «urechea»), Dulăii coada între picioare şi urechile pe spinare a-şi ciuli se apucară. cantemir, ap. DDRF. Stă pilit ca iepurele şi ciuleşte urechile. PANN, P. V. III 52. Au început să sforăe caii şi să-şi ciulească urechile. CARAGIALE, S. 109/14. [Armăsarul] ciuleşte urechile lui mici, sforăe şi cu ochii aprinşi ca de foc cată spre marginea poienei. CIOCÂRLAN, SĂM. II 536. Bălan ciuli urechile; aşteptă ceva. DUNĂREANU, CH. 26. Poi, oiu şti, omule, dacă mi-i spune, răspunse mătuşa ciulindu-şi urechile să prindă vorbele moşneagului. ION CR. I 103. De! De! căluţii miei! că doară nu-i Sucnă-murgă pe-aici! — Caii însă, ciulind urechile şi sforăind neîncetat din nări, i-au răspuns cu groază; «Dar' dacă a fi ?» SBIERA, P. 102/36. Iată că soseşte pe drum un boieriu cu rădvanul cu patru cai şi, cănd au ajuns lângă Ţigan, au prins caii a ciuli urechile, a sforăi, a se da îndărăpt şi a nu vrea să meargă nici pic înăinte. id. ib. 287/,is. Şi capul mic Ei de-odată îl ridic Şi urechile ciulesc, Pe când luntrea o zăresc. EMINESCU, L. P. 122. Intrans. (absolut s. complinit prin din urechi) Mârza atunci se puneâ, Frâul în mână-l luă, Odată îl scutură, Murgul de-acas’ auzeă Şi din urechi el ciuleă. CORCEA, B. 68. El zăreşte o clipă pe Sanda, se opreşte, ridică capul, ciuleşte şi începe a schiaună încet, slavici, N. I 34. O fi fiind cevă, de ciuleşte gloaba (Comoşteni, j. Dolj). CALUL, 24. Ai grijă, mă, că ciuleşte calu' urechile, te-a svârî [sic!], o te-a muşcă (Sângeorz-Băi, Năsăud). ib. 200. Mă, da calu', hunţfut şi mişăl, că nu te poci nici apropiâ de el, odată ciuleşte din urechi (Sângeorz-Băi, Năsăud). ib. 200. Şi el auzeă, Dar nu pricepeâ, Ori cât mai ciuleă: E glas bărbătesc Sau glas femeiesc? MARIAN, INS. 343. Calul galben şi-l scoteă, Ce ciuleşte iepureşte Şi s’aruncâ ogăreşte. CĂTANĂ, B. 167. Când calul o ciuli, Mai bine de vei fugi (Şuştiu, j. Bihor), calul, 521. Ciuleşte calul, fărlate, Griii (= grijeşte), le ţipă (~ zvârle) de pe spate (Şuştiu, j. Bihor), ib. 521. [LB., şi după el celelalte DICŢ., dau şi sensul germ. «-wedeln», iar barcianu pe cel de «a-şi răsuci mustaţa». | Prez. ind. pers. 111 ciuleşte şi (rar) ciule (Şurdeşti, Iadăra, Săbişea, Satu-mare). CALUL, 459, 466, 480. | Şi: ciuli vb. Ia (Cerneteaz, Timiş). ib. 4, (Băcioiu, Lăpuşna). ib. 122; ciulicâ vb. I (Burceda-vinoasă, j. Alba), ib. 331; chiri vb. IVa (Baia-de-Arieş, Turda), ib. 338; ciurli vb. IV'1 (Săvârşin, Arad), ib. 530; (cu repeţirea silabei dintâiu, cf. ciuciu) cineinls vb. IVa. CALUL, 107, 121, 132, 133, 135, 138, 140, 153, 155, .157, 158, 174, (cu part.-adj. ciuciulit,-ă = sucit, răsucit, împletit, pascu, S. 141; ciucelâ vb. Ia (Soroca .şi Bălţi), calul, 102, .106, 110, 144, 145; ciuceli vb. IVa (scris şuşell, Voloavele, Soroca). ib. 99; ciuciulâ vb. Ia (scris şuşulâ, Ciu-tuleşti, Soroca). ib. 106; (+ suci) ^iicelâ vb. Ia (Chistelniţa, Orheiu). ib. 109. | Adjectiv: ciulit, -ă =’( despre urechi) tăiat; ascuţit; (despre animale) cu urechile tăiate s. ascuţite; (fig. despre femei) smerit, murdar, ciul 3° (v. haneş, Ţ. O. 113). (Ad I 1°) Lui îi rămâneă D’un cal, d’un cârlan, De urechi ciulit. MAT. FOLC. 67; (Ad I 3°) D’odală s’arată şoldanut, cu urechile ciulite. ODOBESCU, III 42/9. Urechile [dulăului] sânt mici şi stau totdeauna ciulite şi ascuţite. ODO-BESCU-SLAVICI, ap. TDRG. Pândeşti vorba, cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, s. 264/5. Vede un iepure ’ntr’o tufă, Stând boţit colo grămadă, cu urechile ciulite, speranţa, ap. DDRF., (substantivat, în gâcitori) ciulită f.= ureche, cf. ci u 1 e ţ i. Patru proptite Şi două ciulite, Un opin-titor Ş’un făscălitor [= Porcul], GOROVEI, C. 303. Patru înfipte, Opt spintite, Două ciulite ^Iepurele]. păsculescu, L. p. 82. Pat^ţ, ’nfipte, Două ciulite. Două rânjite Ş’o fârţăietoare [= Pisica], id. ib. 95; (f i g.; atestat numai în Ţara-Oltului; fem.) smerită, murdară. V. haneş, ţ. o. 113. (Abstracte: ciulire s. f., ciulit s. a., ciulitiu'ă s. f. (Ad I 2°) = rotunzire, teşitură. Com. ittu.] — Ca şi ciul, din care pare a fi derivat, verbul se găseşte şi la Aromâni (culescu «ascut urechea ; tund, ciuntesc, curăţ un copac», ciulit «care trage cu urechea; ciuntit, curăţit de crăci») şi Megleniti (cul&s), iar dintre popoarele vecine la Sârbi’ (culjiti usi «a ascuţi urechile») şi la Ruteni (Huliţi, sCuriti «a ascuţi urechile»). Şi germ. stutzen are cele două sensuri ale verbului românesc: «essoriller» şi «dresser Ies oreilles», explicabile dacă ţinem seama că urechia ciulită spre spate face impresia că e ciuntită (cf. ciul = cu urechi mici s. ciuntite). CICMC vb. I v. ciuli. CitriiîcĂ s. m. ) . ,, , v. ciul'. CITJIilCOAIE S. f. J Cin.lHO.iîK S. f. V. ciilhă. CHJiiÎM s. f. (Bot.) v. ciulină. emili s. m., cnxîxA s. f. (Bot.) I. 1°. a. Chardon-penche [Carduus nutans). b. Bain-de-Venus ou Cabaret-des-oiseaux (Dipsacus silvestris). c. Chardon-aux-ânes ou Pedane (Onoposţdon Acan-thium). d. Epine-Vinette (Berberis vulgaris). e. Lampourde-epineusc (Xantium spinosum). 2°. Châ-taign-d’eau (Trapa natans). 3°. Pomme de terre. II. Pointe, dent (de fer). I. Bot. 1°. Numele unor plante (h. ii 26, 87, III 242, iv 52, 83, IX 338, 436, XI 327, 362. XIV 103, 160, XVI 103) ierboase (bălării), spinoase (cf. COSTINESCU) şi al fructelor lor: a. Ciulin = plantă ierboasă ghimpoasă, cu tulpina ramificată şi cu flori roşii-pupurii, foarte rar albe; creşte prin păşuni uscate, locuri necultivate, pe lângă drumuri şi câmpuri; se mai. numeşte şi: scaiu, scăiete, spin (panţu, pl.), ghin-c a r (H. VII 480). Cf. LB.; b. =-- varga-ciobanului. panţu, pl. Cf. LB.; c. = scaiu-mă^ărcsc. panţu, pl. ; d. = drâcilă. ii. Vii 27; e. = holeră (II). Ciulina sau holera e bună pentru diaree. H. I 57, cf. (ciulini) x 464, XI 416. Şi legându-le svintele picioare la cai sirea/pi, şi slujitorii muncilor pogonind, îi trasără preste spini şi ciuline şi locuri cu pietri ascuţâte. DOSOFTEIU, V. S. 113b/3. Mărăcini şi ciulini va răsări ţie. BIBLIA (1688) 3/S7. Voiu scărpină trupurile voastre cu spinii pustiului şi cu ciuline. 17 92. Au doară vor culege din spini struguri sau din ciuline smochine? N. test. ap. CIHAC, II 58. Atunce porunci şl ceapa ispravnicilor ei...: anghenariului, şi ciulinii şi molotrulul. ISTORIA POAMELOR (a. 1773), ap. GCR. II 98. La cercetare răspunse Că nici o oaie nu tunse, Ci ’n Bărăgan pe câmpie, Nu ar fi mai fost să fie, Păscând, le-a smuls-o ciulinii, Mai cu seamă mărăcinii. PANN, P. V. II 44. O humă sură şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte! nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, III 187/u. Suiă către culmea dealului, fără a luă în seamă ciulinii şi rugii ce-i tăiau picioarele. DELAVRANCEA, S. 27/20. Ciulini, scai şi vrejuri de mure. id. ib. .60/3. Pe unde erau flori odată, au răsărit ciulini şi mătrăgună. VLAHUŢĂ, CL. 119, cf. 24. N’am aveă nimic de zis în contra lărgimii stradelor de la sate, clacă ele n’ar fi acoperite de ciulini, mormane de gunoaie,... MANOLESCU, I. 13. Stan începil să clipească des, întoarse capul spre nişte ciulini, cercel, Săm. 459. Şi făcii din ciulinii şi dudăul de pe ogoare pe vremea secerişului, câte un stog. ŞEZ. VII 140. Cum sparge plugul brazdele, Bozii şi toate rădă-cinele, Mărăcinii, ciulinii. MAT. folc. i 684. CIULIN - 503 - CIUMj Coroana de spini pe cap pusu-i-o, Cu brâu de ciulini încinsu-l-o. ŞEZ. I 177/J7. Şi li-i patul de ciuline; Cănd se culcă, nu li-i bine. SEVASTOS, C. 221/19. Frunzuleană rug de mure, Mi-i căsuţa sub pădure, Prin prejur cu mărăcine, Coperită cu ciuline. SEVASTOS, C. 216/20. Să ai patu' de ciulini Şi masa de-amărăciuni, Că de urît fug în lumi. VASILIU, C. 150. 2". (Mai ales la fem.) Planta «cornaciu» şi mai aîes fructul ei; smochine-de-baltă. panţu, PL., LB., MOLNAR-PUIARU, DR. V 562, BARONZI, L. 131/is, dame, t. 185, ANTIPA, P. 53. Ciulinele (fructele de la Trapa natans) le fierb Lipovenii şi le mănâncă cu plăcere, numindu-le castane de baltă. ANTIPA, P. 763. Şi au săpat oamenii papură şi alte buruiene ce găsea prin păduri, şi ciuline, şi cu acele au trăit toată iarna. LET. III 126/13. Eşti tot... între copăceii de măcieş cu boabele lunguieţe, de un roşu vesel, între crengile ciulinelor, ce întind struguri de boabe tot aşa de vioiu ;iaprinse. IORGA, N. R. A. I 188. Pe celalt povârniş erau tufe de ciulini şi de răsuri. TA-FRALI, S. 170. 3°. S. f. Cartofi, crumpe, picioici. REV. CRIT. IV 87, H. XVIII 16. II. P. anal. (f) Instrument de tortură având dinţi de fier, ca ţepile s. ghimpii ciulinului (I). L-au tras preste ciuline ăe her, de i s'au potricâlitîn ciuline tot trupul. DOSOFTEIU, V. s. 233, cf. 117, 128. I-au pus la firăstrău şi la ciulinii cei de hier. biblia (1688) 228W24. S’a dus la un Ţigan, de a făcut un ciulin de fier. RĂDULESCU-CODIN, I. (glosat, greşit probabil, prin «lanţ»), [Şî: (Ad I 2°) ciulimă s. f. pontbriant, DDRF. | Diminutiv: ciuliniţă s. f. Nume de plantă (nedefinită), baronzi, l. 131/13. (Adjectiv: (Ad 11) ciulinâs, -oasă (|) = spinos, ascuţit, tăios. 11 trasară preste piale cu hâ,rburi [= spărturi de scoici] ciuhnoasă de mare. dosofteiu, V. S. 33/19. Toată calea grunzăroasă şi ciulinoasă în netedă şi bătută să se istovască. CANTEMIR, IST. 110/24. (Alt derivat: ciulin6ţ s. a. Fundul bălţilor poate fi şi el de mai multe feluri, după natura depunerilor...: nomol, nisipişte, scrădiş..., ciulineţ sau mucior-niţă —■ adică un nămol rău mirositor şi foarte adănc, provenit din putrefacţiunea plantelor acua-lice plutitoare. ANTIPA, P. 196.] — Cf. rus. cilimu, ung. sfolyom «Trapa natans». LB., CIHAC, II 58. cn ijî.V s. m. (Cui.) ) CIUUÎNE s. f. plur. (Cui.) ) y■ cul,in'- ciumnet s. a. ) (iin,ixiŢĂ s. f. (Bot.) j v' ciu,in* ClUl/iSil s. m. plur.. (Cui.) Sorte de păte.— Bucăţele de aluat frământat cu ou şi prăjit în unt (costinescu), colăcei în formă de N sau de M, frământaţi de obiceiu cu zahăr şi fierţi în unt (Buzău, com. şt. popescu), [Şi: ciulin s. m. (Huedin). viciu, GL.; — ciuline s. f. plur. = tăieţei de formă pătrată fierţi în zăr ori în zeamă de curechiu, numiţi, pe alocurea, urechiuşi, urechiuşe şiburechiuşi. bu GNARiu, NĂS.; (4- ciuciuli) ciuciulin s. m. VICIU, GL.] — Poate, identic cu ciulin \ CITOINOS, -oâsă adj. v. ciulin'1. cmiiirtiBĂ s. f. V. ciuli. CIUI/IU s. a. v. ciul CIUIjM s. f. f : (îmbrăc.) v. cealmâ. CIÎriiNlŢĂ s. f. Tourbillon, remous. — Formă, de curente circulare în apă curgătoare numită şi bulbuc, bulboacă, bolboacă, cf. vâl’- toare. Cănd mnaf oarele» se repetă unul di> altul şi apa curge făcând mereu vârtejuri, atu-se zice că apa curge în ciulnilă sau în bulb ANTIPA, P. 194, cf. 777. CiUirÂiv s. m. v. ciolpan. CIUITÂK s. a. v. cioltar. CIU1UC f s. a. Desert.— (Turcism) Loc deşei pustietate. ŞIO., BRĂESCU, M. Au stătut tabă leşească la un părău,... ori la o vale ce se zi Răchita ori la vre un ciuluc. LET. I 242/31._ — Din turc. cotliik, collyk. idem. ŞIO. CiUliUME s. f. (Cui.) v. ciulama. ClUliUMlNĂ s. f. Souci (Calendula officinalis — (Mai ales la plur.) Ciulumnini (Mischiu, jui Turda), a. borza, bul. grăd. bot. v 56. — Variantă a formei filimină (= filimică). C chilimină, cilimină. CIUM s. m. (Med.) v. ciuma. CIUMĂ vb. Ia 1°. Donner la peste. Attrape la peste. 2°. (En parlant des legumes et des fruits Se couvrir de taches noires et pourrir. — (Cu vânt rar). 1°. Trans. A infectă pe cineva s. o localitate un ţinut, etc. ■ de ciumă, a aduce, a răspând ciuma. Csumidz = pesteinficior. anon.CAR. || Refl (Despre oameni) A se infectă, a se îmbolnăvi d£ ciumă. DICŢ. 2° Refl. şi intrans. (Bot. Despre pepeni, varză, etc.) A se ciumă = a căpătă pete negre şi a se strică. Com. furtună. Dacă ciumează curechiul (varza) şi alte legume în grădină,... să le uzi. ION CR. II 211. [Şi: înciumâ vb. 1»' = (fig.) a otrăvi, a învenina. Tâlharii... ucigaşii înciumează suflarea şi locu' pe unde trec. JIPESCU, ap. TDRG. | A b s t r a.c t (concretizat uneori): ciumâre s. f.= răspândirea ciumei; molimă de ciumă (costinescu), ciumă împrăştiată într’o ţară. (id.) | Adjectiv: (adesea substantivat) ciumat, -ă= bolnav de ciumă, molipsit, contaminat de ciumă; aducător de ciumă, contagios; mort de ciumă. Jafurile şi tâlhăriile oamenilor direct sau indirect prepuşi la serviciul ciumaţilor au fost nepomenite, ghica, s. 32. îngroparea ciumaţilor. IORGA, b. r. 318. Fugărind pre cei ciumaţi... să pui în locul lor pre unşii Domnului. ŞINCAI, HR. I 263f17. Nu-ţi atinge rodul viei vântul Africei ciumat. OLLĂnescu, I-I. O. 248. Şi văd sosind şi ziua’n grabă, Cănd toată lumea cea de treabă Ca de un stârv ciumat ce-i fi, De tine, cutră, s'a feri. GORUN, F. 171. Par’că Sânt ciumaţi sătenii, aşa de nu-i lasă la oraş să intre pe calea mare şi dreaptă. JIPESCU, O. 159. Stau ca ciumaţii: toţi fug de dânşii. ZANNE, P. ii 525. Fuge ca de ciumat. COSTINESCU.] — Derivat din ciumă. CIUMĂ s. f. I. 1°. Verrue du mais. 2°. Pomme ipineuse (Datura Slramonium). II. 1°. Peste. 2°. Monstre qui donne la peste. III. 1°. Peste, per-sonne mâchante, horrible. 2°. Peste, fleau. I. 1°. (Sălaj) Umflătură, pe din afară albie (= albuie), pe dinlăuntru neagră, ce creşte pe firele de păpuşoiu, în deosebi când vremea este ploioasă, vaida. | P. ext. Tăciunele de pe păpuşoiu: Doboară ciuma aceea de pe cucuruz (Haţeg). VICIU, S. GL. 2°. (Bot.) = ciumăîaie. marian. II. 1°. (Med.) Boală acută, numită şi pestă, infecţioasă şi molipsitoare, la oameni şi la animale (mai ales la rozătoare), cu manifestări (de obiceiu combinate) pe piele (carbunculi pestoşi), ganglionare <1* i u m ă bubonică), pulmonare CIUMĂ - 504 - CIUMĂ (ciumă pulmonară) şi septicemice (s e p t i-cemie pestoasă: «pestis fulminans»), pro- dusă de un bacii specific (bac. Yersin), endemică în unele regiuni (Asia, Africa), cu tendinţa de a depăşi, din timp în timp, raza focarelor şi luând caracter pandemic (p e s t a orientală). Ciuma bântue, umblă, f se izvodeşte; pe bolnav îl apucă s. îl mănâncă ciuma. Csumi = pestis. anon. car. v. ciumăfaie. CIUMÂ1CĂ s. f. (Bot.) ) ciumâis s. m. CIUMĂNÂŞ s. m. CIUMÂR s. m. (Bot.) CIUMĂR vb. Ia v. ciumărî CIUMÂRE S. f. (Bot.) ^ .CIUMĂKE S. f. (Bot.) ) v. ciuma. CIUMĂRÎ vb. IV» refl. 1°. Aigrir, se piquer, se gâter. 2°. Se făclier. 1°. (Subt forma ciumărî şi ciumărî; despre vin, struguri şi alte poame) A fi s. a se face astrin-' gent. a luâ gust amărăcios, a se acri (cf. LM., DDRF.); (despre untdelemnul învechit) a prinde negreaţă, a se strică (Muntenia; com. furtună). 2°. Fig. (Subt forma ciumărâ) A se mâniâ, a se supăra, a se necăji. Dragostea... nu se ciumă-rează, nu cugetă rău. CORESI, EV. 338/9. Se lipsi de hănişori omenaşul nostru şi se ciumărâ, căin-du-se (Doljl. şez. xix 109. [Şi: ciumări vb. IV1 LM., DDRF., ciumărâ vb. I/10. S’a ciumpăyU {cornul], N. G.—tistu, B. 297. (Ad 2° trans.) A face ciumpav de picioare, a face să şchiopăteze; (intrans.) H. xviii 178, mai rar refl. (com. A. TOMIAC) a .ajunge, a deveni ciumpav (de drum rău), a şchiopată (din cauza unghiilor moi Com. LIUBA), a aveâ picioare amorţite (se zice mai ales despre cai sau porci când stau prea mult închişi. (LB.). Caii şi boii ciumpăvesc de drum. ŞEZ. II 187. Atăta a mânat boii, pănă i-a ciumpăvit. VICIU, GL. Nouă cai că-mi ologeă Şi alţi nouă ciumpăveă, Pănă iată c'ajungeă. TEODORESCU, P. P. 90/63. Nouă cai a ciumpăit. JAHRESBER. IX 209. Nouă fraţi, pe nouă cai, Te cătară nouă ai: Pe unii i-au ciumpăvit, Pe alţii că i-au spetit, Pe toţi că i-au prăpădit. TEODORESCU, P. P. 282. Că mi-a tot umblat, Lumea ’n lung şi ’n lat. . . Mure, nouă ai, Tot pe nouă cai: Patru-a ciumpăvit, Cinci a omorît. ib. 410/16. Drumul a ’ngheţâ .şi s’a stecll Iar mânzul mi-a ciumpăvi, Că-i tânăr şi despotcovit. MARIAN, NU. 847. Păn’a mere şi-a veni, Cărările s’ar stecli Şi caii mi-ar ciumpăgi. marian NU. 500. Cf. şez. II, 187. Întorci, mă-laiule, năpoi! De cănd de la noi ai fugit, Pruncii ’n vatr’or cimpovit, Preuleasa a orbit, Io încă am bolănzît. alexici, L. P. 11S/13; — (probabil rostire individuală s. regională, în loc de *cimpogl < cimpăgî < cimpăvl) cimpozi vb. IVa. Şi el mi-a umblat... Şi pe nouă cai, Patru mi-a murit, Patru mi-a cimpodzit, Unul mi-a trăit. REV. CRIT. v, 114; — (+ isprăvi) cimprăvi, vb. Via (Ad 1°) Frunzuliţă mărgălit, Mărgălit, măndro, ’nflorit, Cine mi te-a cimprăvit? ION CR. II, 215;—-(poate,' greşală, în loc de cimpăvi) cim-pări vb. IVa. (Ad 2°) Calul cimpăreşte abiă şchioapă, adie. SIMA, M.; •—• (+ ciomp) ciom-păvi (dial. ciompăgi) = a deveni şchiop (Bălă-ceana, în Bucov.). Com. a. tomiac. |Abstracte: ciumpăvire (cimpăvire, cimpăgire) s. f. = (ad 1°) retezare nedibace, amputare (Măgurele în Teleorman, com. OLMAZU); (ad 2°, Med. pop.) durere de picioare la animale (H. XVII 380), spec. po-dagră. De cimpăgire sau podagră,[găinile se vindecă astfel...], economia, 107. | Adjectiv: cimpăvit (ciumpăvit, cimpăgit), -ă = căruia i s’a tăiat (amputat, retezat) vârful, amputat, şchiopat. (Fi g.) Să păstreze slobozenia ce şi pănă astăzi ciumpăvită (din neunire) o avem. ZILOT, CRON. 334/sz; — (+ ciomp) ciompăvit, -ă = (despre un copac) căruia i s’au rupt s. uscat crăcile şi vârful. «Arvune» însemnează un stejar secular, ciompăvit de crăci, adică cu vârful uscat, şi scorburos (Bil-ciureşti, în Dâmboviţa). H. IV 70.] — Etimologia necunoscută (Avem, poate, a face cu două cuvinte, de origine diferită. în sensul dintâiu se aseamănă cu bulg. cup şi cupav «cu urechile retezate, ciul» (dar şi: «cârn, ciut»). Cf. G. Pascu, Sufixele 281. Nazala a putut intra prin apropiere de ciunti s. ciung. Cf. şi megl. cup, -ă «(oaie s. capră) cu urechile mici». în sensul 2° se aseamănă cu ung. csămpa «cu mersul greoiu», csămpăs «greoiu la umblet, cu picioarele moi s. strâmbe», dar nu poate veni din acestea, cum credea cihac, ii 492, ci pare a fi un cuvânt de origine onomatopeică, ca şi familia de cuvinte ungureşti şi ca ital. ciampa = zampa.«cu un picior anormal», ciampare, (in)ciampicare «a se împiedecă, a şovăi», etc., germ. schampeln «a umblâ legănându-se», slov. campati «a umblă cu paşi mari», slov. camblăk «cu picioare strâmbe» etc., cf. LB. şi Gombocz-Melich, Magy. Etimol. Szdtăr. 837. Forma originară a cuvântului româ- nesc ar fi în cazul acesta “câmp; din pluralu cimpi, cimpe s’a putut reconstrui singularul cimp devenit mai apoi ciump, cu prefacerea obicinuiţi a lui i in it după £. H. Schuchardt, Zeit schrift rom. Phil. XV 109 şi în Magyar Nyelvo' xviii 486—488 îl credeâ înrudit cu it. zoppo span. zopo, zompo «paralizat». Un slav *6epiti •cepavu, înrudit cu cepiti, propus de A. Byhan Jahresber. v 308, nu e probabil. Cf. ciomp ciump, ciumpi. ciumpăvi vb. IVa v. ciumpav. CIUMPEIU S. m. 1 C1UMPEU s. m. j v- «iomple»1- ciumpi vb. IV» v. cimpi. ciumpueiu s. a. v. ciompleiu. CIUMPOIU s. a. v. cimpoiu. CIUMUHĂIU s. m. (Bot.) 1 CIUMUHOĂICĂ S. f. (Bot.) J V- chimăîaie- CIUMUUEI interj, v. cimel. CiUMUiii vb. IVa v. ciumeli. ciUMUijUÎ vb. IVa v. ciumurlui. CIUMUKÎCĂ s. f. (Bot.) = cimbru (de grădină) pamfile, A. 197. [Şi: cimirugă s. f. (lectura ni e tocmai sigură), citat între plante, fără definiţie H. Xiv, 436). — Din bulg. cimcrika (cemeriga, cimeriga, Sume riga) «veratrum album» (după panţu, pl. ciu murică «cimbru», se găseşte şi la Aromâni), cf ung. csomorika « cicuta virosa ». Cf. ciumă ri ciumurlui. ClUMUitlf vb. IVa refl. v. ciumurlui. CIUMURIiUI vb. IV*. refl. 1°. Attraper uni indigestion, se rendre malade de manger, avoi't des haut-le-c(Bur. 2°. (Fig,) Se degouter, en avoii par dessus la tete. — (Mold., Transilv., Banat). 1°. A-şi strică stomacul, ai se aplecă (I 3° cuivâ în urma mâncării prea multe s. prea cu lă comie dintr’o mâncare grasă s. când omul mănâncă fără gust ori cu scârbă (mai ales după ( mare oboseală), a căpătă c i u m e r i ţ ă (VAIDA). O mului ciumurluit i se face rău, îi vine să verse ş are une-ori dureri în tot trupul, făcând, de greaţă gâlci (s. noduri numite ghinţuri marian, d. 199) Cf. LEON, MED. 120, ŞEZ. V 57/ls, VI 130/26, XXXI! 15, N. rev. R. a. 1910, 86, vaida, (Vicovul-de sus), com. G. NISTOR, GR. BAN. Csemerluiesku me = nauseam contraho. ANON. CAR. 2°. Fig. A-i fi greaţă (de vorbe multe) (cf novacoviciu, c. b. 6), a i s e ap 1 e c a (I 3°) [La DDRF. mai găsim şi înţelesul—suspect—: a ciocârti (com. AR. TOMIAC), a certegi, a secui, a ciu hui (com. ittu). Unii îi ciungăresc [pe pomi], socotind că ciungăriţi mai multă roadă vor aduce. ECONOMIA, 138. Duşmanii s’o sfătuit Şi pomii i-o ciungit [în notă: ciocârtit]. ION CR. III 113. Vin ciungari s’o ciungărească Floarea cea domnească,... Ei atunci or ciungărl Floarea dintre vii. JARNlK-BÂRSEANU, D. 208. Merişorii i-au ciungit, şez. I 289b/2S. 4°. (Neobicinuit) A aruncă cu vehemenţă (MÂndrescu, p. p. 220, notăi, a trânti. Luă moara de scoc Şi da fărină ’n loc. Şi ciungi sacii ’n teleagă, Pe drum să meargă, id. ib. 220/3i' | Adjective: ciungit, ciuogiirit, eiungărât, -ă (ad 1°) Ciungărit = om fără mâni, [fără] picioare, ciung, novacoviciu, c. b. 8. Le-au, tăiat nasurile şi urechile, şi aşa ciungăriţi i-au purtat prin târguri. ŞINCAI, HR. III 50/21; (ad 3°) Pomi ciungăriţi. economia, 138. Un corb cu aripile întinse,... stând pre un ciungărit ram de arbure. ŞINCAI, IIR. III 236/4. Ardelenii... au vestit legile sale... şi le ţin până astăzi... ciungărite prin articulii cei noi. id. ib. Iii' 58/27. A;â-i o mu ’tisirăinal: Ca şi pomul ciungărat [glosat prin: «arbor[e] cu crengile tăiate»], rev. crit. iv 142. Venil-au, venit... Cu ciungi mari ciungiţi, Cu căni împuţiţi, marian, V. 207. | A b s t r a c t e: ciimgîre s. f. (Polizu), oiungărire s. f. (LB.), ciun-gărit s. a. = tăiatul arborilor fără regulă, novacoviciu, c. B. 8. Cf. economia, 125; — ciungă-rilură s. f. = mutilare. POLIZU ; ciungiturft s. f. Cu togte marginile ei, cu ciungitui{i] cu lot (a. 1774). STEFANELLI, D. c, 114; — cingitură s. f. (Ad 3°) = pădure de ciungi, gruieţ, plaiu (Straja, Bucov., corn. AR. TOMIAC); — ciungie f s. f. (ad 1°) De voiu descoperi,... în cap urgie, îig ochi orbie, în mâni ciungie să-mi viei CANTEMIR, IST. 213/,3. | A 1 t e derivate: ciungăr s. m. = om care taie crengile unui copac; arbore fără vârf (H. XVIII 138), cu vârful lrânt ori putred (H. XVIII 173). Vin ciungari s’o ciungărească. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 208. El ochianu’ că şi-a luat Şi pe câmp că s’a uitat, D’un ciungăr nalt c’a ochiat. MAT. FOLC. 179. Ciungăr jos că-mi da, Cuibu’ că-l surpă. ib. 180; — ciungâră adj. f. (ad 2°) = (oaie) cu cornul rupt. Cf. H. xvii 36; ciungără s. f. = oaie cu coarnele tăiate (Bonţ, in Transilv.). paşca, GL.; — (formaţiune spontană) Ciungea s. m. sing. = cel care ciungeşte, ci ungar. Cine-l luă? —• Ciungea. ■— Cine-l vedeâ? — Orbea. mat. folc. i 641.] — Cuvântul, care are aceeaşi formă (cu cl) şi sensul 1° şi la Aromâni (de unde n.-grec. toiovyyovg «bou cu un corn») şi la Megleniţi, se mai găseşte la Albanezi (tsunk «buştean, butuc») şi la Italieni (cionco «mutilat», cioncare «trunchiâ», cf. ciocco «butuc»), fără ca originea lui să fie clară. LB.; H. Schuchardt, Zeitschrift f. rom. Phil. XV 106 şi Magyar Nyelvor a. 1889, p. 481 ş. u.; G. Meyer, Alb. Wb. 442, 450 ?i Indo-germ. Forsch. VI 113; O. Densusianu, Hist. de la langue roum. I 231; G. Weigand, Jahresber. XIII 105. Cf. cionc1, ciot, ciomp, ciump, ciunt, ciut. cirxGAit s. m. CIUfliGÂKĂ adj. f. CIUNGĂK vb. la cnixciiti s. f. cn:s«4iti vb. IV* CIUNOĂKITUKĂ S. f. V‘ mmS-CIUNGEA s. m. sing. ciumei vb. IVa CIUNGIE t S. f. CIUNGITUKĂ S. f. CIUNG uii vb. IVa v. ciuguli. CIUNGUŢ s. m. V. ciung. CIUNŞ, -Ă adj. v. ciuf. CIUNT, -Ă adj,, subst. I. 1°. Mutile, eslropiâ, manchot. 2°. Nom donn6 â divers animaux. 1.1°. Adj. şi subst. (Persoană) cu o mână trunchiată, mutilată prin tăiare, frângere, rupere etc.; fără vreo mână sau picior (MARIAN); scurtat de urechi s. de coadă, de o mână (costinescu); p. ext. paralizat (Com. a. tomiac); cf. ciung, cionc, ciomp, ciut. Ologii au făcut cu picioare, ciunţii cu mân. varlaam, C. 137/2. Cel dintâiu care-a venit Şchiop şi ciunt s'a nemerit. Împăratul l-a ’ntrebat Cum de-i ciunt şi de-a şchiopai? CONTEMPORANUL, III 730. Acolo şedeă şi bea ceaiu un om de mijloc... ciunt de o mână. ib. iv 135. I s'au curmat mânile, de au picat palmele de la încliietură jos, şi el au rămas ciunt, numai cu mdnlunle [= băuturile] de mâni... sbiera, p. 31. Unde-s şeple fete într'o casă, sau la o şezătoare, să nu bagi mâna pe fereastă, că-i scoate-o ciuntă! sbiera, p, 319. Un ciunt, un orb şi un despoiat au găsit un corn de porc... [= Minciuna], gorovei c. 228 De omu’ toş, spân, şi însemnat (chior, ciunt etc.) să le fereşti, că-i buclucaş, şez. II 65 Ciunt olog = fr. cul-de-jatte. DDRF. |j P. ext. Retezat, scurtat. Îşi dete cu mâna prin pletele ei ciunte, care-i cădeau peste ochi. CARAGIALE, S. 21/33. 2°. Nume de animale şi porecle. Ciuntă: numele unei vaci care e ciuntă de-un picior, marian, Ciuntă: nume de capră (jud. Bacău). DAME, T. 187. Logofătul Constantin Balş numit Ciuntul. răşcanu, l. xlix/29. [Verbe: (Munt.) ciunti lVa, trans. (despre mână s. picior) a trunchiâ, a tăiâ, a cionti, a ciontă, a cioncă, a ciu n că, (despre om s. animal) a tăiâ o par te a corpului (capul, mâna, piciorul, coarnele, urechile, etc.) aamputâ, amuţi l â, a s c h i 1 o d i, (despre obiecte) a stropşi, a reteză vârful; p. ext. a scurtă; refl. (despre om) a se schilodi, (despre obiecte) a se scurtâ, împuţina. Scoteă ochi, tăiâ mâni, ciuntea şi secă pre care aveă prepus. C. NEGRUZZI, I 158. Gospodina îi va ciunti de viţe [fragii]. I. ionescu, C. 95. Apoi îi ciuntiră mai întâiu picioarele, pe CIUNT - 510 — C1UP urmă gmuchii unul după altul şi în sfârşit braţele până la coate. BĂLCESCU, M. V. 404. An-dreiu ceruse împărţirea vacanţiei din urmă şi preşedintele fusese silit să-şi ciuntească fericirea vilegiaturei de la Văleni. BRĂTEsCU-VOINEŞTI, L. D. 28. Mâna stângă cănd i-o legă, Gruia capu-şi ridică Şi cu dreapta îl ciuntea, De-i inereă [capul Turcului] borborosând De trii mile de pământ, ŞEZ. IV 8. S’a luat măsura a se ciunti din Pără-semi 2 săptămâni de post şi a le pune înaintea Săntă-Măriei-mari. MUSCEL, 83. Eu cad şi mă stâlcesc, şi şchiopez şi mă ciuntesc. CONTEMPORANUL, III 731; —(Transilv., Maramureş, Mold.) ciuntă Ka) (prez. ind. ciuntez, mai des: ciunt) trans. şi refl. = a (se) tăiâ (POMPILIU, bih. 1007, GRAIUL, ii 46, ŞEZ. vii 147) scurt, a (se) rupe, a (se) împuţina (T. PAPAHAGI, M.), a (se) scurtă, a (se) curmâ, a (se) stinge (focul), a (se) isprăvi (vaida), a (se) sfârşi (bran, S.); spec. a ciuntă viaţa cuivâ = a-1 omorî (ţiplea, P. P.), a ucide. CsuntSdz. ANON. car. Care lucru de cumva este aşâ, toate bârfelile... se ciuntă odată, şincai, HR. I 266/s8. Răbdă să-i ciunte nasul. c. NEGRUZZI, II 205. Vacile le-o stricat, Coarnele le-o ciuntat. marian, D. 132. Unde purcezi, Codrii ciuntezi. id. ib. 148. Dacă [merindea] ţi s'a ciuntă, Nu-i de un[d\e cumpără. T. PAPAHAGI, M. 69/45. Creşteţi, flori... Să vă sufle vânturile, Să vă ciunte vâr-vurile. ib. 21 /37. N'oiu ciuntă măgheran (Maramureş). ŞEZ. XIX 74. Vină, deştide uşa, Ca să-ţi ciunt eu viaţa, ţiplea, p. p. 3. Ş’o intrat de nouă ori iŞ’o ciuntat nouă feciori id. ib. 15. La giumă-tate de cale i-o eşit stricătorile, fărmăcătorile, De coarni-o ciuntat-o. şez. vii, 94. Să mergem în grădiniţă, Să ciuntăm vre-o trei rujiţe. BUD. p. P. 9. Codrule, câne prădat, Pentru-o creangă ce-am ciuntat, Tu m’ai dat robuţ legat. ib. 44. Dacă nu e rânduit să-şi afle caii, apoi mai bine să-i ciun-teze vieaţa sau să-l prefacă într’o pasere. MARIAN, O. II, 138. Vacu’ să-i scurte, Zilele să-i ciunte. MARIAN, INS. 66. Pân’ vine iar’ binele, Rău-mi ciuntă zilele! RETEGANUL, P. IV, 62. Lasă-mă batăr pe mine, Nu-mi ciuntă şi-a mele zile! BUD, P. p. 12. Viaţa i s’au ciuntat. POMPILIU, B. 58. Crâşmăriţă, draga mea, Adusu-mi-ai bani de dat, Ori vinul ţi s’a ciuntat (glosat: împuţinat)? BIBICESCU, P. P. 294; cf. J'AHRESBE-R1CHT, VI 53. | Adjective: (Munt.) ciuntit (cu negativul neciuntit), -ă = trunchiat, tăiat, retezat, mutilat, amputat, schilodit, stropşit, scurtat, ciontat, ciontit, cioncat, ciuntat. Nişte copaci ciuntiţi. URICARIUL, IV 94/23. XJreche ciuntită. BARONZI, L. I 125/u. La o masă, pe un scaun vechiu, cu trei picioare întregi şi unul ciuntit, şade. . . arhivarul curţii. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. Trupuri de voinici ciuntite, coşbuc, F. 112. Textele vechi... ni s’au transmis în manuscrise. . . amplificate sau ciuntite de interpolări şi prescurtări stângace. D. BUSSO, BUL. COM. IST. II 89. Oală ciuntită = pot 6corn6; ciuntit de coadă=ecourt6 de sa queue DDRF.;— (Mold., Transilv., Maramureş) ciuntat (cu negativul ne-eiuntât), -ă = tăiat, retezat, ciuntit, trunchiat, rupt, curmat, scurtat, împuţinat, stins, isprăvit, sfârşit, (despreom) ucis, omorît. Dintre piscuri,. . . cel mai frumos este Rătezatul, cu vârful lui ciuntat, MOLDOVAN, Ţ. N. 31. Măgerean cu fir ciuntat, Văd, bade, că m’ai lăsat! RETEGANUL, TR. 15S/s. | Abstracte: ciuntire s. f., cinntâre s. f., = tăiare, sfârşire. vaida; ciuntit s. a., ciuntat s. a. = rupt, rupere. T. PAPAHAGI, M. 17/43: ciunti-tură s. f. barcianu, ciuntăttiră s. f. = mutilare; membru s. lemn ciuntat. DDRT. | Alt derivat (formaţiune spontană, în gâcitori, cf. varianta ciont eiu): ciunt6iu adj. m. Ciunteiu, bunleiu, Picioare de coteiu. [= Pirostriile.] pamfile, c. 20.] — Pare a fi o contaminare a celor două tulpine ciot şi ciung, cu sensuri apropiate. Cf. şi H. Schuchardt, Zeitschr. f. rom. Phil. xv 106. Cf. ciont1. v. ciunt. CIUNTĂ vb. ICa) CIUNTĂTUKĂ s. f. CIUNTEIU adj. v. CIUNTI, vb. IVa ş. d. CIUNTITĂ s. f. v. ciont. CIUNTITUKĂ s. f. v. ciunt. CiUNUPEltCĂ s. f. (Iht.) Nom de poisson. — Nume de peşte (nedefinit mai de aproape), h. V 169. CiuoÂiE s. f. = cioaie. iorga, b. r. 105 (a. 1709). CIUP ! Interjecţie (întrebuinţată adesea subt forma repetată ciup-ciup) care imită sunetul produs prin lovire (cf. LM.) s. un umblet tiptil (Vicovul-de-sus, Bucov.). Com. g. nistor. •—■ Onomatopee. Cf. cip, c i p ă, c i u p ă i. CIUP s. a. Bec. — (Gropenj,. jud. Brăila şi Scânteesti, jud. Covurluivi) Cioc. jahresber. rx 230. — Cf. alb. lt'ep, sk'ep, sk'up idem, bulg. cipka «cioc». Cf. ciupi. CIUP s. m. .1°. Miche, loupet. de cheveux; tig-nasse; toupet (du cheval). 2°. Touffe de laine restee â la carde. 3°. Arbuste touffu.—(în Mpld., Bucov., Transilv., Banat, Oltenia). ' 1°. (Mai ales la plur.; adesea complinit prin de păr) Şuviţă de păr (Straja, Bucov., com. ar. tomiac), mică şi încâlcită (gorovei, c. 3055), nepieptănată şi neîngrijită (pogor, i-ien. 276); spec. (Bucov., nordul Transilv., Banat, Oltenia) moţul de păr din coama cailor care cade printre urechi pe frunte, chică, perei că, ciuf(DR. V 282); (în centrul şi nord-vestul Transilv., adesea subt forma ciup de păr s. dup la picior) smocul de păr din partea de dindărăt de-asupra copitei calului, c hi şiţă, po sino c, chică, chişcă, jiviţă (dr. V. 303), moţ, viţă de păr (vaida) zbârlit, cf. (Io) lo aţe. li spânzură ciuchii pre ochi. pogor, hen. 236. EU bună şi-mi tunde băiatul, că acuma are ciupi... Femeia... tunde... ciupii de păr ai copilului. MARIAN, NA. 413/10. Atunci le-ar mâncâ caii părul [fetelor] şi n’ar aveâ păr, d numai nişte ciupi zburliţi, id. SE. II 54. Dacă ajunse la Curte, îşi întocmeşte ciupii cei de păr, îşi netezeşte [moşneagul] mustăţile şi întră la împăratul. RETEGANUL, P. V 9/3. Ciuchii de păr de la ceafa copilului, care se formează pentru că stă mult culcat pe spate, nu e bine să-i taie mă-sa. ŞEZ. III 48/31. Da spune preţu’,cum îi da? — Tăt ciupu’ şi taleru’. Şi cosiţa galbănu’. CABA., SĂL. fi8b. || P. ext. Ciupă = femeie cu părul zbârlit (Braşov). Com. c. LACEA. 2°. P. anal. Lâna ce rămâne în pieptenii de scărmănat (păcală, m. r. 138, DDRF), partea cea mai rea a căiţilor de cânepă (h. xvn 238). || (Bol.) Ciupul-cncnlui = numele unui flori (nedefinită mai de aproape) li. III 325. 3°. Arbore mic, bătrân şi plin de crengi, cf. V t â r ş, buhaciu, bufoiu, g h i j a r, c o r c i u, \ m u z u c, jip, hueiu. Com. ITTU. [Plur. ciupi, dial. ciuchi H. XVII 238. | Adjective: (cf. sârb. cupav «zbârlit») ciupos, -oasă = (ad 1°, despre păr) în desordine (vaida), nepieptănat, zbârlit, lăţos, ciufos, burzuluit; flocos. LB,, rev. CRIT. Iii 93; (ad 3°, despre copaci) plin de crengi, necurăţit (Com. ittu). Du-te-acasă, tu, CIUPĂ 11 — CIUPAG Mărie, Şi te lă pe gămălie; Du-te-acasă, tu, ciu-poasă, Şi te lă şi hi frumoasă. VAIDA, cf. BETE GANUL, CH. 85.] — Din sârb. eup(a) «şuviţă de păr» (cf. rus. cupu «moţ», rut. cuper, cuprina «moţ, femeie cu părul nepieptănat»). Cuvântul se găseşte şi la A-români (cup «câlţi, fire de cânepă») şi la Albanezi (dups «păr lung; fată»/. CltJPĂ s. f. 1“. Eau ti&de pour baigner Ies petits enfants; bain. 2°. Baignoire, baille. — (în Maramureş, Bihor, nordul Transilv. până la Târnava, Banat). 1°. Apa călduţă (încropită) în care se scaldă copiii mici (de ţâţă); baie (II l°-2°) pentru copii, scăldătoare, scaldă, scălduş(c)ă. marian, NA. 82/,, VICIU, GL., POMPILIU, BIH. 1007, REV. CRIT.^III 93, GOROVEI, CR., ŢIPLEA, P. P. 39, BUD, P. P„ SIMA, M. T„ PAPAHAGI, M„ (Bihor) com. A. P. bănuţ. Când măicuţa m’a scăldat. Ea ciupa că mi-a ţipat [= vărsat] Tot în umbra nucilor, Spre chinul voinicilor. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 18. Eu mă duc, măndro, la joc, Tu-i pune ciupa la foc. id. ib. 444. Spune-mi, mamo, adevărat, Unde ciupa mi-ai ţipat, De-s mai mult tăt supărat? ţiplea, p. p. 39, cf. T. PAPAHAGI, M. 5/30. Măicuţă, al mieu noroc L-ai ţipat cu ciupa’n foc. marian, na. 97/35, cf. bud. p. p. 21. Hai să facem ciupa! (H. xvri 178) s. (scurtat) hai ciupa! (rev. crit. iii 93) = să te scald. Taci, că-ţi fac ciupa. rev. crit. iii 93. | Apă de ciupă = apă călduţă, de baie (Sălaj)., Com. A. P. BĂNUŢ. 2°. P. ext. Vasul de lemn (albia, copaia, co-vata, covăţica, troaca, trocuţa), baia (II l°-2°), băi ţa (II) în care se scaldă copiii mici. Viciu, GL., VAIDA. GOROVEI. CR., SIMA, M., com. ITTU, (Mărghita, Bihor) com. A. P. bănuţ. Du-te, adă ciupa, să ciupăesc copilul (Coşeiu, lângă Zălau). VICIU, GL. Nu se puteau din destul miră cum şi cine le fură copiii, unul din leagăn şi altul din ciupă (scaldă). RETEGANUL, P. V 20|3a. Vine Toma la fereastră: «Haid, în lume, tu nevastă!» — «Da cum io, Tomă,oiu vini, Pruncu’n ciupă găgăleşte, Focu’n cuptoriu domoleşte, vaida. Hiea [= fica] ’n ciupă ţipoteâ, Focu’n vatră dudăiă. ŢIPLEA, P. P. 7. || P. ext. Albie de spălat rufele. Adă-mi ciupa, să spăl hainele! (Sălaj). Viciu, GL. [Plur. ciupe bud, P. P. || Verbe; ciupăi lVa şi (numai la DDRF., suspect) ciupărâ I = tr an s. a scăldâ (un copil mic) în ciupă (VAIDA); p. ext. a scăldâ ;t. papahagi, m. viciu, gl. Cf. gorovei, cr.); refl. a se scăldâ (Bihor, com. A. P. Bănuţ). Eu, murgule, nu-s de vină, Că maica m’o ciupăit In şuştariu cu lapte dulce, Să fiu mândră ca şî-o cruce. şez. VII 166. Liu, liu, liu, puiu’ tatii, Mă-ta’n casă de-ar vini, Pă tine te-ar ciupăi, Fm bine rh’aşi hodini. T. PAPAHAGI, M. 99/„e. | Part.-adj. ciupăit, -ă (cu negativul ne-ciupăit, -ă) = îmbăiat (BUD, P. p.), scăldat. Cu. dorul nedrăgostită, Cu prunca neciupăită. id. ib. 28.] — Cuvântul pare a fi de origine slavă (c.f bulg. lipa «copil născut de curând, nebotezat încă», cipkam-u «scald un copil mic, pleoscănesc cu mâniie în apă», rus. cepi «găleată, putină». C. Lacea,. Dacorom. v 397, G. Pascu, Etimologii 46 şi C. Di cui eseu, Dacorom. iv 468, îl cred de origine veche grecească: xvnrj «creux, cavitâ; cabane en bois». Cf. c i u p ă i. ClUPĂCEl adj. m. Sens neclar. Cine-mi ră-măneă? XJn Turc ciupăcel, Al dracului mititel, Se teme Giurgiu de el. MAT. folc. 88. [într’o variantă: Ciupăgel, ca nume propriu: Dar în ceiă ce erâ? Este un Turc mărunţel, Fratele lui Ciupăgel, Se teme Giurgiu de el. ib. 1270.] ClţJPÂG s. a. (îmbrăc.) 1°. Chemise de paysanne (dans sa pârtie supârieure). 2. Morceau de toile. 3. Chemise de femme. 4°. Corsage. 5°. Col-let. 6. Empiecement broăe sur une chemise de femme. 1°. Partea iei de la brâu în sus (H. v. 211, ix 61, xviii 60, 145; Şişeşti, jud. Mehedinţi, com. N. ionescu ; izvoraşul, iv 2) fără guler, la grumaz cu nişte încreţituri tivite cu o panglică împistritft cu mătase roşie sau vânătă; peste acele încreţituri se prinde uneori o dantelă («cipcă») ce stă plecată în jos. Cf. liuba-iana, m. 16. De la brâu în jos sânt poalele; la ii mai bune, poalele nu se cos de ciupag. Cf. pitiş, conv. lit. xxiv 922. Ciupag au de obiceiu cămăşile mai bune, pe care le iau fetele şi femeile la zile mari. Cusăturile lui sânt mai frumoase decât la celelalte cămăşi. boceanu, gl. Ciupag e partea dinainte a iei, din grumaz până ’n brâu, dimpreună cu chindi-situra de la gât, cusută pe creţ; se încheie cu spatele [iei] care sus încă are creţ, ca să se brodească (= potrivească) la gât. 93. brebenel, gr. p. Cf. I-I. XVIII 284, rev. CRIT. iii 93. TJnele [mirese] .ji în piept aveâ la iie brătare şi se ’ncheiâ pe dindărăt, pentru că eră numa ciupag, adecă fără poale. PITIŞ, ŞCII. REV. N. I 112. Muierile cu opr.egu’ peste ciupag. IRINEU, S. B. 67. [Mân-druţa-]şi face cămaşe nouă. Ciupagu’ de muşulin, Cumpărat de Serafin. Pe la poale colţi mărunţi, Cumpăraţi de neică Miuţ, Pe la gură şlingherai, Cumpăraţi de neică Miai. id. ib. 24. 2°. P. ext. Bucată de pânză cât o batistă [din care s’ar puteâ face o iie până ’n brâu], care se dă la mort copiilor care duc crucea, sfeşnicele ş. a. Ce ai căpătat la mort? — Un ciupag (Bran). - VICIU, GL. " 3°. Iie (Lugoş). viciu, gl. 4°. Partea rochiei care îmbracă pieptul şi spatele (COSTINESCU), pieptar (LM.) făcut din stambă subţire cu căptuşală de americă neagră şi cu alesături roşiatice, s. albăstrui (şăineano, d. u.), corsaj (olmazu), mânecar (ii. vii 500). Cf. CIHAC, II 59,. POLIZU, com. COCA. Ciupagul, care în vechime formă talia frumoaselor femei astăzi se vede zvârlit şi înlocuit prin bunjorică, paltonaş şi scurteicuţă, făcute... din... materii, străine. I-I. VII 500. 5°. P. r e s t r. Gulerul cămăşii (şez. ii 231V25, Straja, Bucov., com. AR. tomiac) cu flori s. fără flori (Bilca, Bucov., com. tofan). Gulerul d^la iia nevestelor constă din două părţi: din ciupag şi beată, care e cusută peste ciupag (Sălişte, Transilv.. com. A. banciu). Cămeşile sânt foarte largi..., ale fetelor cu beată, ale nevestelor cu ciupag la grumazi... Iile de mai demult aveau ciupagul cam de două ori aşa de lat ca iile de azi. păcală, m. R. 122. Cămeşă... Pe la ciupag Cu fluturi. MARIAN, NU. 835. | P. ext. Gulerul sumanului. şez. ii 23b/25. 6°. Broderie pe pieptul iei (Cf. LB., viciu, gl.), înfloraturi, împletituri (rădulescu-codin, m. n, 106). [Şi: ciupeâg s. f. H. XVII 8. | Derivate: ciupăgâr s. a. (Ad 1") H. xviii 145 ; (ad 4°) pieptar (Oraviţa, .Banat) Com. Dr. a. coca. Sub ciupag sau chimeşă se poartă şi un ciupă-gariu, carele e o chimeşă fără mâneci şi care e numai peste piept şi strânge pieptul femeilor (ţâţele), să nu se cunoască (un fel de corset). liuba-iana, m. 16; — ciupăgicâ s. f. (H. v 11), ciupegîcă s. f. (H. vi 233, IX 116): numele unor danturi. | Verb: ciupăgi IVa = a coase poalele de piepţi, a face ciupagul unei rochii. Cf. costinescu.] — Din paleosl. cipagu «pectorale, saccus, sac-culiţs» (bulg. cepak «pieptul cămăşii», serbo-croat epag, spag «buzunar»). CIHAC, ii 59. CIUPĂGAR - 512 ~ CIUPERCĂ CIUPĂGAR s. a. (îmbrăc.) \ CIUPĂGI vb< IVa l v. ciupag, CIUPĂGICĂ s. f. (Cor.) J CIUPĂI vb. IV. (Rutenism, în Bucov.) Marcher doucement. — Intrans. A merge, a se trage pe încetul (Vicovul-de-sus). Com. G. nistor. — Din rut. capati «a merge», capati sja «a merge clătinându-se». c. lacea. CIUPĂI vb. IVa. (En parlant du sanglier) Oro-gner. —(Despre mistreţ) A produce sunetul caracteristic când e surprins, a jugăi, aghiojăi (Bata, Banat). Com. ittu. — Onomatopee; Cf. cip o ti. CIUPĂI vb. IVa. io. Battre l’eau avec Ies mains. 2°. Rosser. 1. Intrans. A bate cu palmele în apă. no-vacovici, c. b. 7. 2. Trans. A bate bine pe cinevâ. VAIDA. — Pentru înţesul 1°, cf. bulg. cipkam «pleoscă-nesc cu mânile în apă»; în înţelesul 2° ar puteâ fi un derivat din ciup3, cf. expresia: a bate pe cineva să-i meargă fulgii. C1UPĂRĂ vb. I. 1°. fichauder, plumer. 2°. Se nettoyer Ies plumes (du bec). 3°. Brouter brin par brin, picotcr; manger du bout des Uvres. 4°. Ajouter. 5°. Derober, chiper.— (Transilv., mai rar prin Munt.). 1°. Trans. (Complinit une-ori prin de pene) A jumuli (o pasăre), a ciupeli (1°). LB. Ia puica d’wgă cocoş Şi mi-o ciupârâ (glosat prin jumulesc) de pene Şi mi-o trage ’ntr'o frigare. MÂNDRESCU, L. P. 110/6. 2°. Refl. (Despre pasări) A se curăţi cu ciocul, ciupelindu-şi penele. Când pasările se curăţesc şi îşi pun în rânduială penele, se ciupârâ (Sângeorz-Băi, în Transilv.) PAŞCA, GL. 3°. (Despre animale) A rupe cu gura (câte un fir de iarba), a ciuguli (I 2°) (cf. rădulescu-CODIN, î.), a ciupi (I 2°). Pâlcuri de oi ciu-pârâu iarba tânără ce încolţise. AGÂRBICEANU, P. man, 3. j| (Despre om) A mânca încetul cu încetul şi câte puţin, a ciuguli, rădulescu-codin, î. (s. v. c i u g u li). 4°. A adăogâ câte cevâ (LB.) la ceea ce ai. Mai bine cu bani[i] de ne rămase ’n pungă, şi cu ce-om mai ciupârâ de ici de colea, să luăm li-vadea de pruni. JIPESCU, O. 147. 5°. P. ext. A îurâ câte puţin, pe nesimţite, a ciupi (I 6°), a pişcâ. Servitorii neoneşti ciu-părâ din toate câte domnii le dau pe mână. LM. Popa nu te lasă neciupit, Grecu’ e mâţos, Ovreiu’ spurcat, negustori ghiclean, toţi te jumulesc; hoţu’ te ciupârâ, unu dregător ţi-[i]a banu’ şi ploconu’ pe nimicişi nu strică el. JIPESCU, O. 134 cf. 147. [Şi: ciupari vb. IVa. pontbriant, cihac ii 59.] — Din ung. csiperâsz (csiperisz) «ciupi (6°), a şterpeli». CIUPÂR vb. I v. ciupă. CIUPÂRCĂ s. f. (Bot.) v. ciupercă, CIUPĂRI vb. IVa y. ciupărâ. CIUPARIGI s. f. plur. (Bot.) Cerfeuil-bulbeux. Cerfeuil-tubereux (Chaerophyllum bulbosum.) — (Transilv.) Baraboi, care cresc pe lângă garduri, primăvara (Grebeniş, Câmpie), viciu, GL. CIUPEÂG s. a, (îmbrăc.) v. ciupag. CIUPEALĂ s. f. v. ciupi. ciupească s. f. (Bot.) v. ciupercă. CIUPEGICĂ s. f. (Cor.) v. ciupag. CIUPEL s. m. v. ciupeli. CIUPEAI vb. IV(a) 1°. JEchauder, plumer, flarnber. 2°. Derober, chiper. — (Transilv.) 1°. A jumuli o pasăre smulgându-i penele s. a curăţi un purcel de păr, a supurlui; p. ext. a pârli un porc (spre a-1 puteâ curăţi de păr). LB., pompiliu, bih., vaida, jarnîk-bârseanu, D. Aici şi-a prins, cum a putut, un porumb sălbatic, apoi şi-a făcut foc, a ciupelii vânatul şi începit a-l frige în flăcăraia focului. MERA, B. 49. Păcală atunci întră în o casă şi află numai pre o muiere singură care ciupileâ o raţă. cătană, p. b. iii 41. Du-te, zău, bărbate ’n tindă Şi te uită sus la grindă, Că-i o puică şsun cocoş; Şi mi le scoboară jos Şi le ciupele frumos. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 456, cf. MAT. FOLC. 988. Fetele de la Tiuş Fură raţa din culcuş Şi mi-o duc la şezătoare Ş’o ciupele pe picioare. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 452. 2°. P. ext. A furâ câte puţin, pe nesimţite, a şterpeli, a ciupi (I 6). LM.’ [Prez. ind. ciupelesc şi ci'âpel. || Şi: ciupili vb. IVa (Pe Someş) Com. N.DRĂGANU, | Part. - adj. ciupeiit, -ă= jumulit. (Fig.) De trei zile mă gândesc Care mândră să-mi iubesc, O’a frumoasă-i mânioasă, Cea urâtă ciupelită. DOINE, 242/ls. | A (J/ e derivate: (numai într’o gâcitoare) ciupel s. m. Şimel, şimel, Cicihtţ,/ ciupel [= Iepurele]. SBIERA, P. 322/7; — ciupeMită s. f. = bortă (gaură), adâncă tură (Crasna, Bucovina). Com. AR. TOMIAC.] — Din ung. csupâlni «a smulge buruienile, a plivi» Cf. TDRG. (Prin etimol. pop. cuvântul a putut fi adus în legătură cu ciupi —■ considerat fiind ca un derivat din ciupeală — şi chiar cu ciupă, de oare ce animalul care e jumulit se opăreşte de obiceiu înainte cu apă caldă). CIUPE ii ivită s. f. v. ciupeli. CIUPERCĂ s. f. (Bot.) 1°. Champignon; patu-ron-blanc; Champignon de couche; bolet jaune. 2°. Vieux galurin. 3°. Membre du cheval. 1°. (în unele regiuni, mai ales prin Munt.) Nume generic (prin alte regiuni: burete) al celor mai multe varietăţi de plante criptogame (bune de mâncat ori rele, nebune, otrăvitoare, o tră vicioase, veninoase); spec. (în alte regiuni, mai ales prin Muntenia şi Transilv.) specie foarte căutată de plantă criptogamă comestibilă (Agaricus arvensis s. campestris s. pra-tensis s. silvaticus, Psalliota arvensis s. praten-sis s. silvatica), cu coadă s. cu picior, alb, gras, cu pălărie tot albă, cu marginile atârnând şi legate de picior, — când planta e tânără, — printr’o membrană subţire cu cărţulia (foiţele de dedesubt) albă-trandafirie, după ce planta e desvoltată, şi brună după ce îmbătrâneşte ; cresc în orice timp al anului, mai cu seamă după vreo ploaie; se mănâncă gătite (cu carne s. ciulamâ) sau fripte pe jar (cf. H. ii 44, IV 70, panţu, PL.); (în alte regiuni) ciupercă-de-gunoiu (Agaricus campestris s. Psalliota campestris. PANŢU, PL.) s. turta-vacii (Boletus lutens. păcală, m. r. 26.) s. mană ţarcă (H. IX 62, COSTINESCU, BIANU, D. S.), s. hrib (bianu, D. s.), s. pânişoare: cu partea de sus roşie, cu cea de jos albă; creşte prin păduri (h. iii 123.). După ploaie cu soare cresc ciupercile. PAMFILE, VĂZD. 112. Ciupercile au pălăria mare şi lată, iar bureţii mică şi rotundă, id. I. C. 247. Ca ciuperca din gunoiu răsar. CANTEMIR, ap. DDRF. Zic unii să fi mâncat nişte ciuperce şi au murit. let. n 385/x. Soiul ciupercilor şi al bureţilor sânt de fire otrăvitoare, dar şl acestea să îmblânzesc şi să CIUPERCĂ - 513 - CIUPI . prefac cu,. oţelul şi cu untul-de-lentn în Tirană de priinţa sănătăţii. PISCUPESCU,' O. 194/6. îndată i se duce capul,'ca ciuparca. ţichindeal, f. 421. Ciupercile de livadă, care au cărţulia albă, sănt otrăvitoare; învăţătorul copiilor, ap. TDRG. Văd... nişte ciuperci cu smântână. C. PETRESCU, C. V. 64. Pe vremea ciupercelor, Cănd se coc cireşele... ŞEZ. i 49/,j9. Vai de mine, şi eu gioc, Şi de mare-s cât un dop, Căt un dop de la holercă, Căciula ca ş’o ciupercă! ib. V 15. Biserică {mănăstire,- căciuliră PAMFILE, C. 20) într'un picior, Ghici, ciupercă, ce e? [= Ciuperca], şez. I 295, Cf. TEODORESCU, P. P. 22/b. FUNDESCU, L. P, 178/14. Tahnie de ciuperci. Ciulamâ de ciuperci. # După ploaie răsar ciupercile. ZANNE, P. 1.141. Doar n’am mâncat ciuperci (variante: bureţi s. laur)! = doar n’am înnebunit! id. ib. Iii 528 Celui slab şi fără sânge 'n obraz [i se zice]: . .. par'că mănâncă numai ciuperci fripte. ŞEZ. II 47/27 ; cf. ZANNE p. iii 527, 528. Oamenii . .. v de pe la câmp: sarbezi la faţă şi zbârciţi, de par’că se hrănesc numai cu ciuperci fripte toată viaţa lor. CREANGĂ, A. i26/s.(Atăla) pagubă (s. jaf în) ciuperci! = mare pagubă (în ironie), nici o pagubă! De m’o răpune şi pe mine, atăta jaf în ciuperci! ispirescu, L. 342/4. A îmbiat după ciuperci Ş’a dat peste pufuleţi: când cauţi bun şi dai de prost. ZANNE, P. IX 449. Numai ciuperci în cap nu mi-au crescut, zice acela care ştie şî a păţit multe. id. ib. II 49. Specii: ciupercă-bună = ciupercă-de- gunoi u. Cf. damE, t. 188. ciupercă-de-baligă=c iupercă-de-gunoiu. Cf. DDRF. ciupercă-de-brad = p i t-a - v a c i i [Boletus bo-vinus), bună de mâncat. Cf. păcală, m. r. 26, 116. Cf. burete-de-brad. ciupercă-de-câmp, cu bordurile mici şi rotunde. H. ni 321. Cf. b u r e te - d e - c â m p.- Cf. barcianu. - ciupercă-de-gunoiu = Agaricus campestris s. Psalliota campestris, ciuperca obicinuită bună de mâncare; are pălăria cărnoasă (cu bârdurile mari. H. iii 321), alb-roşietică s. albă-brunie, carnea moale, cu gust şi miros foarte plăcut, panţu, pl. Se mai numeşte şl ciupercă, nană. ciupercă-de-pajişte = Psalliota campestris. Com. ITTU. ciupercă-de-pe-coas(ă= pitarcă, ciupercă-domnească (Boletus scaber). păcală, M. R. 2.6. chipm>ă-de-pivniţă = b u r e t e - d e - ca s,ă {Me-ru,lius lacrymans), de coloare galbenă-brunie, cu marginea albă. .panţu, pl. Cf. barcianu, păcală, M„ R. 26. ciupercă-domnească = p i t a r c ă, ciuper căde-pe-coastă (Boletus luridus). PĂCALĂ, M. R. -26. cinpercă-grasă, de coloare albă pe deasupra, iar înăuntru puţin negrie. H. III 236. Cf. burete-g r a s. ciupercă-moale = Boletus subtomenlosus. păcală, m. r. 26. ciupt rca-muştelor = Agaricus muscarius. TDRG. Cf. .b uret ele - m u ş t e 1 o r. ciupercă-ordinară s. obicinuită = Agaricus ar-vensis. panţu, pl. - ■ - cjuperca-oii = buretele oii. Com. ittu. • ciuperca-porcului = fr., «boviste verruqueux». damE, T. 188., Cf. b. u r e t e - p o r c e s c. ciupercă-puturoasă = băloşel (Russala fm-tens). Cf. păcală, M. r. 27. Cf. b u r e t e - p u -ci os s. -puturos. ciuperca-şarpelui, de coloare albă şi negrie; creşteau coada lungă şi subţire-; nu se mănâncă. H. iii 237.'Cf. buret'e-şerpesc. - 2°, P. aii al. (în glumă) Pălărie (mică pamfile, C.) s. căciulă veche, purtată, mototolită. Ia-ţi ciuperca din cap! LM. ,3°. P. anal. Membrul (tocul, su lacul, drâmba etc.) calului (comuna Lascar Catargiu1, în Covurluiu) DR. v 311. [Plur. -perei şi f -perce || Şi ciupeârcă s. f. păcală, M. R. 26. Com. C. DICULESCU; ciupârcă s. f. (Banat). Com. a. cosma. || D iminutiv: ciupereuţă s. f. TDRG.] —■ Cu metateză din bulg. cipurka s. bulg., sârb. peKurka, idem (trecut la Aromâni: pecurcăi. Cf. şi ung. cseperke (csdpârke, csuporka, pecserke), idem. CIUPERCII’!'A s. f. (Bot.) v. ciupercă. CIUPERÎ vb. IVa. Qagner (de l’argent). — A câştigă (cu mărunţeaua), a amirui cevâ parale. CIAUŞANU, v. CIUPESC, -EÂSCĂ adj. (Atribut al unei specii de măr). împărăteasa îşi încleştă dinţii într'un măr ciupesc, mare şi rumen. şez. IX 121. — Probabil, variantă formală (apropiată de ciup?) a lui (măr) cepesc. CIUPI vb. IV(a) I. 1°. Picorerf becqueler. 2°: Brouter brin par.brin; piquer, merdre. 3°. Emier, picorer, manger du bout des dents. 4°. CueilUr,, arracher. 5°. Pincer. 6°. Grappiller, chiper. 7°. Frotler Ies oreilles, corriger. II. Piquer. III. 1°. Taquiner. 2°. Se griser, se piquer le nez. I. Trans. 1°. (Despi’e pasări) A apucâ cu ciocul câte un firicel de iarbă,, un grăunte, o boabă s. o bucăţică din ceva şi a le mâncă, a ciu^ guli (II®), cf; ci o că n i (5°), ciocăi(Il°). [Sticletele] zboară, la cânepă se lasă, Ciupeşte două fire, le află prea gustoase. C. negruzzi, ii 302/j2. Cânele o apucă [pe găină] de picior, îl rupe, pentru c’a ciupit din ciolafiul lui. ŞEZ. iii 204/,. Via’n vară înfloreşte, Iar în toamnă, cum, rodeşte,'Vine graur de-o ciupeşte. ALECSANDRI, P. P. 334b/7. | P. ext. A pişcă cu ciocul. Cu pliscul să-l ciupeşti. PĂSCULESCU, L: p. 135. Puiul m'a ciupit de deget. # A ciupi de ochi = a face pe cinevâ să creadă ceea ce nu este, a uimi, a ameţi, a seduce prin frumuseţe, cf. a scoate cuivâ ochii, zanne,p. ii 3o5. 2°. (Despre alte animale) Trans. A apucă cu gura (câte un bob, un fir de iarbă, o frunză etc.), a ciuguli (I 2°); p. ext. a pişcă, a muşcă. IIoţărî dar să-i mai scoată ale oiţe pe câmp, să mai ciupească iei colea ăle firicele de iarbă uscată. ISPIRESCU, ap. TDRG. Cănd păduchii ciup'tare de carne, e semn că va ploua îndată, marian, ‘ INS. 478. [O şerpoaică] în sânul mieu c’a clocit Şi puii şi-a colăcit; în sânul mieu că şi-i creşte Şi de coaste mă ciupeşte, teodorescu, p. p. 518b. Pe {cutare) s’o lăsaţi, Să n’o mai ciupiţi, Să n'o mai necăjiţi! MAT. FOLC. I 596 3°. (Despre om). Trans. A rupe cu mâna bucăţelele dintr’o bucată s. boabe dintr’un ciorchine, şi a le mâncă fărâmitură cu fărâmitură s. boabă cu boabă; p. ext. a mâncă din ceva câte puţin (ca o pasăre care ciuguleşte) şi fără poftă mare, a c i u g u 1 i (I 3°). Consturit uneori cu prep. d i n; . Nu ciupi pânea cu mâna, ci taie cu cuţitul. LM. O ciupiiă pre ea (sc. vijaf toţi. CORESI, ev. 298/13; Să nu ciupeşti din frigare, că-ţi ia' lupul viţele. ŞEZ. VI 61. 4°.. Trans. A rupe pişcând (LM.), a smulge (Straja, Bucov., com. ar. tomiac), a culege 'rupând s. smulgând. La culesul eânipei de vară, se cere multe braţe, căci această lucrare sc face apu-căndu-o tot de vârf şi ciupindu-o cu rriare migăială; câte un fir de ici, câte un fir decolo.i. ionescu, c. 147. [Morăriţa]!cmpeâ la brânduşi. Păsculescu, L, P. 27. ' 5. T r a n s: A pişcă (prinzând pielea s. carnea Dicţionarul limbii române, 3, XI. 1931. I, II, 33. ciupi - 514 - CIUR cuivâ cu vârful a două s. trei degete şi ridicând-o puţin în sus—mai ales în glumă, ca joc — s. strângând-o până începe să doară). Cu unghiele o ciupiţi [albeaţa], Din ochi mi-o fugăriţi. TEODORESCU, P. p. 363, cf. marian, D. 5. Duşmanu’... Nici în casă să nu-l laşi, Că ori ciupeşte mătuşa, Ori îţi fură căldăruşa. MAT. FOLC. I 500. Flăcăii ciupesc fetele. DDRF. | Refl. Când se ciupeşte neîncetat la nas şi-şi scobeşte într'un mod iritat din(ii,... atunci e un semn sigur că n’are s’o mai ducă mult. marian, I. 24. 6. P. ext. (Fam.) Trans. şi absol. A sustrage, a fură puţin, pe nesimţite, cf. a şterpeli, ciuş di; spec. (despre slujbaşi) a-şi procură venituri lăturalnice prin mijloace nepermise (TDRG.) Am un mişel de servitor cu ghicire lungi, care caută să ciupească din toate. LM. Rusia se tot întindeâ, ciupind căte o provincie din posesiunile Sultanului. GHICA, ap. TDRG. Unele gospodine se feresc chiar de vecinele lor, care vin îritr’adins, ca să poală ciupi câteva fărmături de aluat. PAMFILE, CRĂCIUN 5. Nu fură, ciupeşte. Cf. DDRF. |) Fam. (mai ales despre oameni zgârciţi) Trans. şi absol. A căutâ (subt diferite pretexte) să obţii o sumă care nu ţi se cuvine s. să reţii cevâ dintr’o sumă ce ai de plătit. Tache se duceă din cănd în când pe la mamă-sa, ciupindu-i căte zece lei. d. zamfirescu, ap. TDRG. 7°. (Rar) Trans. A da (unui copil) o bătaie mai uşoară, cf. a pişcă (pe cinevâ), a scăr-mănâ, a scărpinâ (pe spinare). Ai înnebunit, fătul mieu, de cănd nu te-am mai ciupii iul LM. L-a cam ciupit! DDRF. II. Uni pers. Absol. (Despre lichide iuţi, urzici, etc.) A ustură, a pişcă. Ce n’are limbă şi ciupeşte? [= Urzica], păsculescu, l. p. 102. III. Fig. 1°. Trans. (Şl subiectul şi complementul sânt persoane; mai ales complinit prin cu vorba) A necăji pe cineva, a înţepă cu voi ba, a pişcă, a face aluzii înţepătoare. Dorofte.iu, că-ruia-i cam place să sugă [= să bea]... şi să ciupească cu vorba pe fetele mari... delavrancea, S. 222. 2°. R e f 1. (fam.) A se îmbătâ puţin, a se pili, a se cli e r c h e 1 i. [Prez. ind. ciupesc, rar: ciup. | Rpgional: ciuchi MAT. FOLC, 1315. Şi: (Ad I 4°) ciupul vb. IVa = a smulge (Straja, Bucov.) Com. ar. tomiac. | Adjective: ciupit (cu negativul neciupit),-ă= ciugulit; pişcat; şterpelit; (fam.) ameţit rle băutură, cherchelit, afumat; spec. ciupit de vărsat (rar: de bube) = care are urme de vărsat s. de bube (pe faţă). O bucală de pâine ciupită. DDRF. Un june..., urechea dreaptă ciupită. MON. OF. ap. TDRG. O bivoliţă... urechea dreaptă ciupită în vârf şi stânga scos răboj. MON. OF’. 5963 (Substantivat) Ciupitu’ nume de câne ciobănesc (H. I 328) şi nume patronimic: Dumitru Ciupitu. Coamă [de cal] ciupită (DR. V 292; = cu ppri smulşi. Cei ciupiţi şi mai trudiţi de patima vărsatului... sânt de obşte mai statornici la minte şi la sănătate. PISCUPESCU, O. 239/20. După celelalte toate, eră şi ciupit de vărsat. GHICA, S. 517. De asemeni femeile se feresc (ca) să opărească rufele, pentru ca să nu li se opărească vărsatul pe ele şi să rămână astfel ciupite sau mâncate de vărsat. PAMFILE, S. T. 149. După ce e ciupit de vărsat, îl mai cheamă şi Vlad! ZANNE, P. II 800. Hop! săracă cea potică (= farmacie), Cum faci fata frumuşică, Deşi-i de bube ciupitul DOINE, 65 ; — ciupitâr, -oarc=care ciupeşte. |Abs1racte: ciupire s. f.; ciupit s. a. (La Plur.) Ciupitele calului = năravurile, învăţurile calului, baronzi, L. 105/,;— chipitfiră s. f. = pişcătură (COSTI-. NESCU); (concretizat) bucăţică ciupită din ceva, cantitate mică cât poţi prinde cu cele trei deg'ete; semn, urmă lăsată de vărsat s. după pişcătură (costinescu); spec. (Forest.) sistemul de a tăiâ dintr’o pădure câte un arbore de ici de colo (com. ITTU). Sărăcia trecătoare lasă semne înapoi, ca şi vărsatul ciupitura. PISCUPESCU, O. 176/,2’ cf. 246/20. Acest vărsat stă în pete roşii ca ciupitura de purice, id. ib. 254/,8. Fără să simţim nici cea mai mică ciupitură. F. R. atila, p. 52 cf. 77. Se face un amestec de trei ciupituri de vârfuri de varsă, trei ciupituri de vârfuri de muguri de salcie, miere şi aluat. MAT. FOLC. I 551; —, ciupeâlă (plur. -pele şi peli) s. f. = ciupire; s p e c. (fam.) reţinerea unei mici sume (dinlr’o plată ce faci); sustragere, furătură (pe neobservate, a unor mici sume, dintr’un fond strein), apropriere nemărturi-sită (a unor crâmpeie de idei din cărţile altora), şterpeleală, cf. găinărie. Ai făcut în carte-ţi oarecare împrumuturi tăinuite, adică, cum am zice, vre-o ciupeală. ODOBESCU, III 147./2i. Dacă la cea dintâiu ciupeală ar fi venit un domn inspector şi i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai mică. CARAGIALE, M. 236. Da ştii, aşâ ciupeli! id. ib. 254. Nu-i rost de ciupeală/] — Din sârb. eupati «a ciuguli, a smulge, a pişcâ» (cf. cupkali «a mâncâ ciupind boabe de struguri într’o vie»; bulg. âupja «rup, stric, sparg», cupkam «ciugulesc», scupjam «rup», stipa «ciupesc, smulg», paleosl. stipati «ciupi», alb. cupis «ciugulesc», âupit «fur pe ascuns», h'uk «ciugulesc», k’uke «ciupitură de vărsat» ; ung csipni «a împunge, ciupi, pişcâ, muşcă; a lua (furând)»), cihac, ii 55, DI-ILR. 365, G. MEYER, alb. WB. 222. Cf. c i u p, ciupeli, ciupărâ. ciupfc s. m. (îmbrăc.) v. cipic. CiVPiiA vb. IVa v. ciupeli. ciupitură s. f. v. ciupi. CiUPtfs, -OA8Ă adj. V. ciup. CHJPTIÎ vb. IVa v. ciupi. Ciuit! Interjecţie (pronunţată mai ales cu r prelungit s. repetat: ciur — ciur!) prin care se imită sunetul (murmurul, susurul) produs de o vână subţire de apă curgătoare s. căzătoare, p. anal. de un siroiu de sânge. Cf. Rădulescu-CODIN, î., LM. Apa curgeă pe subt capacu’ ieză-turii, ciur! ciur! încetişor. RĂDULESCU-NIGER, ap. TDRG. [Şi: cior!; (Braşov) giur!] — Onomatopee. Cf. ciurui2, c i u r o i u. CIUR s. a. 1°. Crible, tremie, tamis. 2°. Tambour ă broder. 3°. Brodirie. 4°. Buffet d’orgues. 5°. Bonnet (analomie). 6°. Pot, trou fait dans la terre pour un jeu d’enfants. 1°. Unealtă de cernut (s. ciuruit) pleava, gunoiul şi neghina din grâu, orz, meiu şi alte cereale (com. tofan) s. seminţe (costinescu), făcută dintr’o piele găurită (PAMFILE, I. C. 50) cu găuri egale, mai mari decât la sită, dar mai mici decât la dârmon (cf. ion cr. ii 163, III 345, chiriţescu, gr., pamfile, c. 34, J. III, com. olmazu, boceanu, gl., com. tofan;*- i-i. ii 126), întinsă şi fixată de un cerc de lemn numit vacălie, veşcăs. obod (ION, CR. iii 347). Bucatele (cerealele) se dau la ciur. în unele regiuni, ciurul are găuri mici (ca sita) şi se cerne cu el făină (măcinată mai gros LM.) s. mălaiul (Cf. liuba-iana, M. 100). Cf. protăc. Ciurul.se întrebuinţează şi spre a păstra sau duce în el diferite obiecte mai uşoare, ori spre a acoperi cu el cevâ, când voim să pătrundă aerul la obiectul (sau la un puiu viu) acoperit. Csur = crib[r]um. anon. CAR. [Alegerea grâului de sămânţă] se face... prin ajutorul a două maşini ce se numesc una aUgătoriul lui Vachon şi alta- ciurul lui Pernollet. I. IONESCU, D. 291. Oranulaţiunea se face într’un CIUR - 515 - CIUR ciur. PONI, CH. 182/5. Mărfuri felurite-.... ciururi şi dărmoane cu văcălii de tote mărimile: de la ciururile de pitpalacă până la ciururile de ciuruit bucatele, chiriţescu, conv. lit. 44, 659. La noi p’acl este obiceiu ra doamnele, când are să nască, să ,se suie tn pod, şi moaşa să stea cu ciurul la uşa podului, şi aşa să facă. ISPIRESCU, L. 63/21. Aduceţi-mi ciurul, să văd ştie nora ciurul? MARIAN,. NU. 641/23. Sfânta Vineri şedeâ... după cuptor şi scărmănâ nişte pene dintr’un ciur ce aveâ înaintea ei. MERA, B. 230. De împrumuţi duru' sau sita în sat, s’o acoperi cu pestilca sau altă ceva. ŞEZ. I. 276/24. Găinilor li se dă de mâncare :din silă sau din ciur, ca să se ouă mult. pamfile, crăciun. 23. Cine pune ciurul ori sita în cap [face bube], id. B, 17, cf. 54. Să nu te uiţi prin ciur, că orbeşti, id. ib. 52. Scrum negru cât rămâneâ, Tot cu ciurul ciuruiâ. TEODORESCU, P. P. 549 (Mat. fig.) Tabela numerilor primi poartă numele de «ciurul lui Eralosten». CLIMESCU, A. 88. | Cantitatea de lucruri cât încap într’un ciur. Fata moşneagului... torceâ căte-un dur plin de . fuse. creangă, p. 284. Am un ciur de alune, Si nu-' mai două-s bune [= Soarele şi luna] GOROVEI, c. 352/j. # Ochi de ciur: mici de tot. Baschiri sălbatici, Ou suliţi lungi, cu ochi de ciur, alerg pe cai zburdaHci. alecsandri, p. iii 269. Ochii lungi şi codaţi din Mingrelia, lângă ochii de ciur ai Cazacilor. D. zamfirescu. R. 191. A vedeâ ca prin ciur (cf. ca prin sită): neclar, şters. Mai dete odată, văzii ca prin ciur; cănd se unse şi a treia oară, văziX luminat, ca toţi oamenii. ISPIRESCU, L. 172/,. Am un cal sur, Se. văd dinţii ca prin ciur. [ = Bolovanul în apă]. GOROVEI, C. 26/,. (în glumă) A cărâ apa cu ciurul (la nunta cuivă) = a lucră în zadar, a nu face nimica, a nu ii de nici un a jutor (cuivâ), a nu-i aduce nici un folos (LM.), a-şi trece vremea de geaba (pamfile, j. ii). Cf. GOLESCU, ap. DDRF, zanne, p. iv 528. Eram şi eu p’acolo şi dedeam ajutor la nuntă, unde că-ram apă oieru’, Oupi -îi zdrăncăne ciurelu’, . se zice, în batjocură, celor care se cred mai mult decât sânt. fcANNE, p. IV 279. l-am făcut un ciurel =r. l-am luat de urechi. Cf. şez. v 5'7/,s;' (ad 3°) Găurele ce se pun' pe marginea poalelor. mÂndrescu, l. Pl'40, notă; cf. ciur (3°). ■ lama coasă la ciurel', Primăvara-s cu vitei. id. ib-. 140/4. Pi su poale cu ciurel, id. ib. 168/e. Spec. Vălul ce-l purtau femeile mai de mult, mai rar în pânză, cu găurele, şi mai puţin elegant decât pahiolul şi sovonelul (Şâlişte, în Transilv.; Com. a. banciu) ; — ciuriş6r s. a. (âd 1°) Pe Mărţişor....l-oiu trage prin ciu rişor. marian, se. ir 123;—(ad 3°) ciurică s. f. = broboadă femeiască. H, ii- 325, cf. H. I 349, ii 89; —(Banat) ciurâş s. a.=un fel de coridor, gang. Cf. CDDE. | Nomen agentis: (< lat. c(r)ibra-rius, idem) clurâr ş. m- = cel care face s. vinde ciururi (la noi, de obiceiu, Ţigan). Cf. H. iv 86. La şes,, ciurele sânt producţii ale Ţiganilor ciurari, pamfile, i. c. 50; (cu femininul) ciurărfţă = . femeia ciurărului (LB,-) | C o m p'u s: .(neobicinuit, în -batjocură.) ciur-pfetec s. m. = om îmbrăcat nemţeşte. Aveâ un fel de greaţă aşâ, când vedeâ câte un nemţesc prin sat: «uite ciurpetecu’ », sperie câinii cu hainele lui. .1. boteni, SĂM. iv 549; — ciuru-bimi, interjecţia, imitând sunetul cernutului cu ciurul, viciu, col. (s. v. cioco-boco).] — Din lat. pop. cibrum (disimilat din cribrum), idem. Cf. ciur â, ciur ui. CIUR vb. -Ia; 1°. Cribler. ■ 2°. Broder ă jour. 1°. t T r a n-s. A trece prin ciur a cerne cu ciurul (1°); a da la ciur, a ciur ui. Osu-r&dz = crib[r]o. anon. car. 2°. (Transilv.) Trans. A.brodâ, a chindisi cu găurele, -a face ciur (3°)., (Cf. derivatele). •{Prez. ind. ciurâz, după LM. ciur. | Şi: înciurâ vb.- I», bud. p. p.-1 Adjectiv: ciurât (îndurat), -ă = f ciuruit; (Transilv.) brodat cu găurele,--ajurat, cusut cu borticele (M. POMPILIU). Poalele tale durate De tine nu-s mai lucrate, Numa-s din târg cumpărate Cu bănuţi de la drăguţi. EţODOŞ, C. 85, cf. 166, POMPILIU, B. 74/16. Atunci fuga tu să-mi-dai Şi la nime să nu stai, Până ’n Ţara cea turceascăPân,' la casa părintească; Un Turc acolo-i &edeâ, Şi la-acela 'tu vei sta, Haina-i ciur rată în; spate, Să ştii c'~ aceia mi-e frate. CORCEA, B. 19. Trimesu-mi-a mândrul carte Să-i cos cămeşi îndurate, bud. P.- P. 31. Măndr.u[li)ţă, po[a]le ’nciurate, Rău te-am visat astă-noapte. MAT. FOLC. 797, j Abstracte: ciurăre s. f., ciurât s. a.; ciurătfiră s. f. .(Banat) = broderie ajurată, chin-disituiă cu găurele. Cf. I-I. XVIII 144. Am făcut ciurătură la cămaşă. Com. A. COCA. Pe la poale ciurătură. costin, M. b. 69. | A11 d e r i v â t; cîurâr ş. m. = cel ce dă prin ciur (H. X. 110), .muncitor (la ţară) care are meseria de a da bucatele (cerealele) la ciur, de a le trece prin ciur, spre a le alege de pleavă şi de zoană. Ciumrile de ciurari, pentru ciuruit bucatele. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV, voi. II 659.] — Din lat. vppp, *cibro, -are (= clas. cribro, -arfe), idem. , • : ciunĂi vb. IV» v. dărui*. , ' CIUKĂITITKĂ s. f. v. ciurui8. CiUKAiiiLŞA s, f. sing., art, v. chiraîciSa. .. C1UBÂB s. pi. v. ciur2 şi ciurâ. CIUBĂRITĂ S. L | . CIURÂŞ S*. a. J v- cmr • ii(.pitBĂT,-s. a. v. ciuruc. CIU-BĂTURĂ s. f. v. ciurâ. . ' CiUBBĂiiUÎ vb. IV». Soutirer et.reverser l’eau. des choux fermentâs. — (Ungurism, în părţile Nă-săudului) Trans. A scurge zeama (moareâ) de pe curechiul pus în bute-şi apoi a o turna iarăşi îndărăt (bugnariu, năs.), a' pritoci.' —- Derivat, - cu .metateză, din ung. csoborljfr, (< csoboly6) «fedeleş,/vas de lemn'(Cf. DR. iv 779), cu care se pritoceşte varza». N. DRĂGANU, CIURBIRAU s. m. Gardien des meules. — .(Ungurism, în Sălaj) «Economul de curte ce îngrijeşte stogurile de grâu» (vaida), v e ch i 1. — Din ung.,csurbir6, idem. vaida. , Ci URC s. a. Epouvantail-. — Semn pus în fâ-naţe, care arată că e oprit păscutul, oprelişte, ciuhă (Bonţ, în Transilv.), paşca, gl. CiURC s. a. (îmbrăc.) v." chiurc. CIURCĂ s. f. Maii.,— (Densuş, Haţeg) Băţul cu care se bate mingea (viciu,-gl., cf. şez. xiii 53), cf. vâ j lă; 1 eafă. — Cf. ţur că. CIURCĂ s: f'. Bonăe. — (Şeitin, jud. Arad) Cană, cep. Com. ittu.' : CIUBCĂ s. f. .Vache maigre-. — (Mold.) Vacă slabă (şez. ii Î87/16), animal slab, mai ales vacă. (MAT. FOLC. 1209). ' — Poate, identic cu ciurcăx: vaca slabă ca un băţ. I. Â. rÂdulescu-pogoneAnu. . cultei s. f. (Orniţ.) Dinde..—- Curcă (Banat), marian, o. ii 276 (Târnava-mică) Viciu, GL. [Plur. durei.'] . . ■ . — Din sârb. curka, idem. ' ciurcă s. f. (Ornit.-) Poulet. —' (Ungurism, în Brşşov) Puiu de găină. ;Com. PANŢU. [Diminutiv: ciurculiţă s. f.] . ’ — Din ung. csirke, idem. CIUBCE S. f. 1 • ciurcă s. a. ) v‘ surec^* , CIURCEU s. m: v. cercel. CIUBCÎCĂ s. f. v. surceâ. • CIUBCÎ1VĂ s. f. v. sulcină. CiUBCÎUiiÂş s. m. (Bot.) v. ciurciulete. * CIURCIUUÂT, -Ă adj. f. Belle. — Frumoasăn (Şomfalău, în Târnava-mică).-Viciu, gl. > — Probabil, acelaşi cuvânt ca cercelat. Citj'hciu.mîîIj adv.. ) -. , ciuşciumîş s, a. j v- ci-ucl* CIURCIUVE s.: f. v. cerceveâ. ClURCtfiU s. s. v. circoiu. : CIUBCUIjIţĂ s! f'. (Ornit). v.- ciurcă6. CIUBCUR vb. I v. ciurui2. CIUBI»Ă s. f. 1°. Troupeau, barde. 2“, Foule.-— (Muscel, Transilv., Banat, Bucovina). . -1°. Mulţime mare de vite (şez. xxxii 15) mari cornute (LM. vaida), cireadă d’gţ» boi, vaci (STAN, ia. 151, POMPILIU, BIH. 1007, CĂTANĂ, P. b. 60) s. bivoliţe (spre deosebire.'de turm a, b o t e i ui şi, c i o p o r u 1 de oi);' (prin Bucov.) turmă de porci (marian, 0, ii 135)-; (neobici-fauit). h e'r g h e 1 i e, s t a v ă de cai (cf. pamf.iLE, a. 156); cf.. cârd, cireadă, cemetie, gulă; turmă; cbo teiu, ciopor; ciurhă> ’stavă, tamazlâc, tabon, h e r gh*e li e,- st o 1. ■ Ci,- eruRDAR — 51-7 — C1TJRICĂ reâ'da riumără cel'puţin 100 de vite, cemetia de la 2—3 în sus, iar -c i u r d a' e cevâ mai mult, de la 20^-30. LUNGIANU,. CL. 221. Ciurdă— cireadă de vaci (cea de boi se numeşte • ciopor (Frata pe Câmpia Ardealului), paşca, g-l. Să le [vacile] vor prea mână, murl-vor într’o zi toate ■ ciurdele. PALIA (1581) 135/16. Dat-am scrisoarea noastră târgoveţilor de Oşorheiu,' 'să fie volnici să-şi văraze [= văreze] ciurda .de ■ bucale [=: vite]', vaci şi cai (a. 1725). 'BUL. com. ist. îl 201. Mânând de acolo ciurzi de boi, slave de. cai şi turme de oi. ŞINCAI, HR. I 219/12. LUat-au şi ciurdzi de boi cu iurme de oi. id. ib. I 150/n. De vor fi holdele ceale de toamnă prea mari,... . se . pasc cu turm.ele şi ciurzile... ECO.NOMIA, 38; Vacile se pot da şi în ciurdă.' ib. 83. Pe fânaţuri. se. dă . drumul viţelor la păscut, ziua adunate în cireadă sau ciurdă de boi şi cai, iar. noaptea în pripoane, împiedecate sau slobode. PAMFILE, A. 156. Munţii Hăşinariului erau plini.de ciurzile de vite. păcală, M. R. 153. Iţi dau. turme de oi, ciurde {ciutei V yIn) de boi şi bani câţi-i puteă duce.’n spate. RETEGANUL, P. I 3/,j. Chiar pre acolo p'ăşţeâ-şi ciurda satului. CĂTANĂ, p. B. III 60. Un' taur ce aveă mai frumos' î:n toată ciurdă împărătească... MERĂ, ap. DDRF. Ha, ţa, ţa, viţel mânzat! Ziuă ’n ciurdă, Noaptea’n sat; Ziua’n ciurdă cu juncii, Noaptea ’n sat cu voinicii, mândrescu, l. p. 155/n, cf. MAT. FOLC. 418. Taci, bărbate, nu-mi mai spune, Că le-oiu mulge [vacile]-fi - eu mâne Şi le-oiu da’n ciurdă poimâne. -MAŢ. FOLC. 1006. Te culci seara cu soare Şi te scoli în prânzu’ mare, Cându-i ciurda’n zăcătoare Şi soarele pe răzoare. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 422. Nici odată nu mi-i ciudă. Ca cănd dau vacile’n ciurdă, id. ib. 455, cf. DOINE, 226/10, MÂNDRESCU,' L. P. 141/a. Du-te, neică, şi te ’ntoarce Ca puişoru ’n găoace, Că şi eU mă tot întorc Ca şl în ciurdă un porc. BIBICESCU, p. P. 38. la-mă, mândruţ, pe mine, C'o dzîs tata că mi-a da O ciurdă mândră de boi Ş’un boteiu mândru de oi. T. PAPAHAGI, M. 31/,6. Ţucu-ţi, măndro, gura ta Seara când vine ciurda. IRINEU, S: ÎS. 47. 2°. P. ext. Mulţime, grămadă (Bucov, com. ar. tomiac) de oameni (com. gr. nandirş) s. de , copii (LUNGIANU, cl. 221), ceată, cârd, crilă, o r d i e. I-a ieşit Titirezu’ cu ciurda sa de copii înainte.-SBIERA, p.- 186. Ca să scape a lor. ţară... De urgia măngălească Şi de ciurda tătărească. marian, p. 4. | (Cu funcţiune adverbială) Mulţi la un loc. La strană, cum ne duceam, noi băieţii eram, ciurdă.' ghibănesc.U, ap. TDRG. [Hur. ciurde şi ciurzi. || Şi: (mai apropiate de etimologie)'ci6rdă. f s. f.p Csordă = grex. anon. car.; (Banat, şi Bucov.) cioârdă s. f. Com. COCA. (Ad 1°) Şi gule de boi, Botej,e de oi -Şi stave de cai Şi cioarcle de vaci (Banat), conv. llt. 36, p. 899; (ad 2°) Com. GR. NANDRIŞ. Iată că ’ntr’o dimineaţă vine o cioardă de Turci. MARIAN, O. II 135;.— ciort s. a. ION CR. VI 217. | Diminutive: ciurdt'iţă s. f. (Ad 1°) Caii i-ăm cumpărat... Şi i-am mânat cu ciurduţa. MÂNDRESCU, L. p. 185/23. ] No mina agentis: ciurdâr (cior-dâr) s. m. = păstor al unei ciurde de vaci (POMPILIU, bih. 1007) s. de boi (stan, m. .151). Csordar = pastor gregis. ANON. CAR. Tn urma turmelor mergeâ cu paşi măsuraţi bătrânul ciurdar. m. • CUNŢAN, LUC. III 356; — (< ung. csord&s) ciurdâş s. m. =' feciorul care îngrijeşte vitele comunei (vaida), văcar. (Alt derivat: ciurdlnă s. f. == ciurdă, cireadă. VÂRCOL, V. | Formaciurdăcă la T. papahagi, M. 31/5S e greşită (Ciurdăcă de boi = ciurdă ca de boi). Cf. N. DRĂGANU, DR. IV 1070.] —■ Din ung. csordâ,idem. Cf. dubletul cirea dă. ciurdâr s. m. 1 CIURDÂŞ s. m. I v- c,l,ldă- . - CiuitDiîi/ s. a. Danse paysanne. — (Dobrogea) Dans ţărănesc învârtit ,iute. pârvescu, H. 12. . - CIUItDÎ v-b. IVa v. ciordi. CIUKDÎSĂ s. f. v. ciurdă. ClURDUC-RUKJttirc ! Interjecţie, în gâcitori, cf. hurdu c-b u r d u c (s. v. hurducă). Ciur-. duc-burduc. De* barbă-l duc, De barbă-l aduc [:= ..'Gfăleata], ŞEZ». xiii 22. ' — Onomatopee. CIURDUŢĂ s. f.' v. ciurdă. CIUREÂşă s. f. (Bot.) v. cireaşă., CIUREC s. m. şi a. t (Cui.) Pât6 au fromage!■— (Turcism, învechit) Plăcintă cu brânză. ŞIO. do-piii îndopându-se cu ciurechi (glosat prin-: un fel de cozonaci)... filimon, c._ ii 325. Porojan a fost'dat pe mâna unui brutar, pentru ca-să înveţe a plămădi păni,_ ciurecuri, colaci. ALECSANDRI, ap. GHICA, S. 7’3. [Plur. -rechi şi -recuri. || Derivat: ciurecâr f s. m. = plăcintar care face ciurecuri. ŞIO. Căt pentru Porojan, el deveni un ipitar de frunte, sub ciomagul profesorului său şi fu ridicat la rangul de ciurecar q[l] casei. ALECSANDRI, ap. GHICA, S. 76.] — Din turc. corek «gâteau, brioche». cihac, II 567." ' . CIURECÂR f s. m. v. ciurec. CiuitEii s. a v. ciur2. CIUREŞ S. m. (Bot.) v. cireş. CIUREZ s. m. (Ornit.) v. huhurez. CIURFĂ s. f. Cr6pi. — (Straja, Bucoy.) Gir. Com. ar. tomiac. [Derivate (dintr’un verb neatestat: ciurfui): ciurfuiâlă s. f. = mocirlă, no-‘roiu subţire (şez. xxiil*41), glod, gunoiu;se zice primăvara şi toamna, când e pămâ.ntul desfundat de apă: Ce ciurfuială e afaxăl (Stupea, Bucovi). ŞEZ. XXXI 42;.—■ ciuriifleăcă=tină moale,(Frata, pe Câmpia Ardealului), paşca, gl. ; — ciurufâlă s. f. = ciment, bugnariu, năs., cf. marian.], — Din ung. esorva «nisip», c. lacea. Cf. ci a-, r o f a 1 ă şi c^u r lu i a 1 ă. CiURFUlÂiiA s. f. v. eiurfă. ClURGrÂU s. a. .P.ontaine. — (Ungurism, în Transilv. şi Maramur.) Izvor care- curge pe un scoc, cioroiu (= ciuroiu vaida, ţiplea, p. p.)-, izvor care izbucneşte dintre pietre (rev. CRIT. iv 337), şuroiu (Straja, Bucov., com. AR. TOMIAC). La ciufgoiu, la'IItnchiriş; Multe rhân.t dre mi-am mai prins. REV. CRIT. IV 337. Mândrului, mândrele tale - Se duc sara la ciurgău Şi mă vorovesc de rău. ţiplea, P. p. 70. — Din ung. csurgâ (csorg6j, ideni. vaida, ţiplea, p. p. Cf. ci ur.oiu. 31-i- CIURHĂ s. f. Troupeau de cochons. — (Ungurism) Turmă de porci (Agriş, jud. Arad). Com. ITTU. — Din ung. csiirhe «turmă de purcei»..c. lacea. . CiURi! interj. Cri pour appeler Ies cochons. — Interjecţie cu care se strigă purceii sugători. (REV. CRIT. IV 142), cf. cică. — (jf. ciurhă. CIURI vb. l'Va V. ciuli. CIURICĂ s. f. (Ornit.) v. cioară şi (îmbrăc.) ciur2. ■ . CIURICA s. f, sing. (Bis.) 1°. Fete populaire. 2°. Coups, racUe. ' â.ş» ,\,r CIURICIU — 518 — C1URUÎ 1°. Sărbătoarea SL Martir Chirie, care se ţine la 15 Iulie (H. IV 48, pamfile, S. v. 166). O ţin mai mult femeile, zicând că, în ea, ele au superioritate asupra bărbaţilor, pe care îi pot şi bate (h. iv 68, cf. II 127) s. că, dacă vor munci în ziua aceea, tot anul le vor bate bărbaţii (H. iv 77). E rea de păruială (JIPEŞCU, O. 77, cf. TDRG.). în alte regiuni, se serbează pentru frica de lup şi de ufs. (H. x 574); Cf. H. VII 466. # Cine-o mânca 'bătaie [în ziua de Ciurică]..., tot anul va fi «ciuruit». muscel, 79. I-a venit ciurică, se zice, în ori ce zi, când bărbatul îşi bate femeia. H. IV 146. 2°. P. ext. Bătaie, ’h. IX 409. Acasă nu puteam, sa mă întorc, că-mi eră frică de ciurică. ISPIRESCU, ap. TDRG. [Şi: eiriftă s. f. sing. H. XI 10, ciric s. m. sing. pamfile, s. v. 166.] , . — Din lat. pop. ‘Kiurlcus (< grec. Kvqixoi; = ICvQiaxog), de unde şi ital. merid. Chirico, sard. Imbirigu, alb. Sen K'urk. N. J o k 1, Indogerm. Forsch. 44, 44; cf. DR. IV 1367. Cf. şi bulg. cureţi, «Şărbătoare ţinută de popor la 15 Iulie s. 1 August, spre â fi apărat de foc, de şoareci şi de stricarea fainelor». CIUBÎCIU s. m. (Ornit.) Hamster. — Hârciog stamati (subt «Hamster»), cf. pontbriant (şoarice»), ■ CiuiUiiĂ s. m. sing. Nom de boeuf. — Nume de bou. marian. Doi în chilna carului, Iar Ciu-rilă şi Burilă... Şed la, foc, că-s mititei, zanne, P. II 73. — E identic cu numele de persoană Giurilă = Chirilă. Cf. DR. IV 1133. CIURIŞOR s. a. v. ciur2. ClUBliĂ s. f. Ebouriffe. — întrebuinţat ca vorbă de batjocură pentru cei nepieptănaţi. Com. liuba. [Adjectiv: eiurl6s, -oâsă adj. = cu părul zbârlit, nepieptănat. Mai mândră şi mai frumoasă, Nu ca line, o ciurloasăt H. xviii 150. | Compus: ciurli-burli adj. inv. = zbârlit. Fie părul ciurli-burli. Numai burta tananâ (zice, într’o anecdotă populară, Ţiganul bătut, după ce:. furase nişte mâncări).] — Cf. ei uri an; .ci'uru-buru. CiUBUÂsr s. m. (Bot.) Nom d’une plante. — Buruiană cu ramurile ghimpoase, crescute chiar de la rădăcină «i foarte des ramificate şi aduse Ia vârf, dându-i formă de glob; toamna se coace Şi se adună pentru foc. Identificat s. confundat pe alocuri cutârtan, vălătuc şi vălătan. H. vii 418. Cf H. I 187, 326, ii 11, 87, iii 325, 385, XIV 349. Spec ie: ciurlan-alb. H. XIV 435. —■ Cf. c i u r 1 â, c i n r 1 o s şi ciulin. CIURIiEZEÂXĂ S. f. ■] ciuri/ezi s, m. plur. 1 v. chiraleisa. CIURIjEZÎ vb. IVa ) CIURUÎ vb. IV» v. ciuli. CiriBM-BtBiii adj. inv. v. ciurlă. ClURIilC vb. I 1°. Chanter, gazouiller. 2°. Fourmiller. 1°. (Despre pasări) A câritâ, a ciripi. GRIGORIU-RIGO, M. p. I 27. Unde, cucoş nu căntă, unde pasăre nu ciurlică- id. ib. 2°. A furnică: Numai' ciurlică peştii prin apă. Nu ştiu ce au azi copiii, de ciurlică. aşă pe drum! (Crişcior, jud. Hunedoara). PAŞCA, gl. — Onomatopee, care se găseşte şi la Bulgari: curulîkam «ciripesc». CIURU6S, -OÂSĂ adj. v. ciurlă. ciuruuiâI/Ă s. f. Boue. — Mocirlă, noroiu subţire (şez. xxm 41). —Cf. c i u r f u i a 1 ă. CIURMOIÂC s. m. (Bot.) v. ciormoiag. CIl'ItOH' s. a. Fontaine. —■ Izvor care curge pe un scoc. îngust de scoarţă pus anume (pompiliu, bih. 1007), ciurgău (VAIDA), şipot (Viciu, GL.), j g h e b u 1 e ţ (DR. I 250), b i j o i u (pamfile, I. c. 468), Jur oiu (Com. ittu). [Şi: (< ciorâl) ciorâiu s. a.= jghebuleţ, scândurică scobită s. coajă de copac [pe care curge apă]; firul apei ce ţâşneşte din pământ (în jurul Huedinului, jud. Cluj) DR. I 250—251. la cana şi adă apă de la cioroiu (Brad), viciu, GL.; (trimis. în acest dicţionar, din greşală, la şiroiu) giur6iu s. a.' | Derivat: ciuruiână s. f. = cascadă, rev. crit. iii 93 ] — Postverbal din ciurui2 (ca şiroiu din şirul, şi uroaie din urul). DR. III 664. CIUBPEST s. m. 1 . ,. CIURPENE S. m. j V- cl0rcl,ine' CIT/R-PETEC s. m. v, ciur2. CIURŞÎCĂ s. f. V. surceâ. ciubtâr s. a. (îmbrăc.) Gilet. —(Banat) Veşmânt dm lână albă sau vânătă, p i e p i a r, prâsluc, clin tuş. liuba-iana, m, 18, cf. h. xviii 145. — Pare a fi o variantă a lui cioltar (3°). CIURUBEIU s. â. (Bot.) Cerise verte.—(Munţii-apuseni) Cireaşă verde, numită şi goloşeâ. Cf. SIMA, M. 183. CIUru-bubu interj, v. ciur2. CIURUC s. a. 1°. Rebut. 2°. Vaurien. 3°. Be-tail destină â l’abattoir. (întrebuinţat mai ales la plural, cu sens colectiv) 1°. Lucru fără valoare, rămăşiţă bună de aruncat, lepădătură (RĂDULESCU-CODIN), resturi. Voi aţi mâncat toate poamele bune, iară mie mi-aţi lăsat ciurucul. LM. 2°. P. e x t,. Om care nu-i bun de nici o treabă, vrednic de dispreţ, pleavă, drojdia (societăţii); cf. caracudă (2°). Ciurucul şcolii = cei mai răi şcolari. LM. Mediocrităţi, quasi-inte-ligenţe, pseudo-talente, ciurucuri sociale. OîiRA-GIALE, N. F. 89/21. Toate ciurucurile s’au umplwt de bani. D. zamfirescu, r. 108. Spectatorii... erau băieţi de pe la prăvălii şi alte ciurucuri. TELEOR, ap. TDRG. A cest Pan erâ un ciuruc de zeu, ce trăiâ prin păduri. ISPIRESCU, U. 107/23. La ţară ne trimiteţi numai pleavă, ciurucuri, lepădătură. JIPESCU, ap. ŞIO. 3°. P. e X t. C ă z ă t u r ă de vită, bună de îngrăşat pentru zalhanâ (Ş!O), vitele care nu pot fi puse ia plug, din pricina micimii vrâstei: cum dă colţul ierbii, ciurucurile se duc la suhatul satului,... până când iarba creşte mai măre, când se aduc de acolo. PAMFILK, CRĂCIUNUL. [Plur. -rucuri. | Şi: ciurăt s. m. sing. = vite mărunte. Nu erau vite frumoase în iarmaroc. Ciurăt de aista erâ destul, şez. XXIII 41.] — Din turc. ciiruk «putred, uzat, de nici o treabă, fără-valoare» (bulg. sârb. curuk «putred, şubred»). ŞIO. CIURUFÂIvĂ S. f, 1 _ CIURtJi'IiEÂCĂ S. f. / Y‘ C,Urîă' CIURUI vb. IV(a). 1°. Cribler. 2°. Scruter, passer au crible. 3°. Cribler, trouer. 1°. Trans. A trece prin (s. a d a 1 a) ciur (1°), GIURUl — 519 — CIUŞ a cerne (grânele, p. ext. prundul, nisipul) cu ciurul (1°), t a c i u r â. Seminţele le strânge la par, le vântură, le ciurueşte şi apoi se aduc la hambar. 1. ionescu, C. 122. Cărăuşii descărcau grâul şi unii dintre muncitori îl vânturau cu lope-[ile, alţii îl ciuruiau în ciururi de sârmă, dunăreanu, CH. 129. Piatră c’alegeâ Şi mi-o ciuruiă; Mărunta cădeâ, Marea rămâneă. TEODORESCU, P. P. 38. Aduceţi ciurul, să văd, ştie nora ciurul? MARIAN, NU. 641./ss. 2°. Fig. (Neobicinuit) Trans. A cercetă bine, a examina, a cerne, a lămuri. DICŢ. 3°. P. anal. Trans. A găuri în multe locuri, a face numai găuri, a face ciur (cevâ). Ardă-l foau' gherghef!... Mi-am ciuruit degitile cu acu’. ALECSANDRI, T, 937. I-a ciuruit tot corpul, atâtea gloanţe a tras în el! || Refl. Lăsă să se ciu-ruiască zdrenţele sale. JIPESCU, ap. DDRF. [Prez. ind. ciuruesc şi ciuruiu. | Şî : (Ban.) ciurăi vb. IVa. [Adjective: ciuruit (cu negativul neciuruit), -ă, = trecut prin ciur, dat la ciur; găurit, străpuns peste tot (de gloanţe); ciupit de vărsat; cu multe înţepături; (despre ouă) punc-tat(?); (apropiat prin etimologie populară de ciu-rică) bătut. (Ad 1°). Seminţe ce se seamănă în oliţe mici cu pământ de pădure ciuruit. datculescu, ap. TDRG.; (ad 3°) Zamca e în faţă, şi un straşnic turn... ţine drumul de către Suceava în pătratul zidurilor sure, ciuruite, rupte, muşcate din războiul de la 1691—99 al lui Sobieski. IORGA, B. 47. Iar când e să puie ouăle sub cloşcă,... mai întâiu le cearcă în zarea luminii... Cele ce au «bănui» în partea rotundă şi nu sânt «ciuruite», acelea sânt bune. MARIAN, 0. II 257. Şoim vestit este Vâlcan, Suflet dres şi trup vrăjit, Nici de paloşe rănit, Nici de gloanţe ciuruit, Nici de cloanţe cătrănit. TEODORESCU, P. P. 554. Foaia ciuruită awasului = osul etmoidai. Cf. DDRF., BARCIANU. Mantaua i-a fost ciuruită de gloanţe. (Fig.) Luna... pare că încremeneşte...- în creştetul bolţii ciuruite de stele. VLAHUŢĂ, N. 206. O bătrână ciuruită în obraji ca un burete, delavrancea, ap. DDRF. [Albinele] în faţă şi pe unde năpădeau, Înţepau, că biet Ţiganul, vai de dânsul, ciuruit (= înţepat în multe . locuri)..., ţipă răguşit. CONTEMPORANUL, I 803. Cine-o mâncâ bălaie în această zi [la 15 Iulie, în ziua de Ci uri că], tot anul va fi «ciuruit» (= bătut). MUSCEL, 79; — ciuruit6r, -oâre = care ciurueşte, cf. ciur ar2. (Substantivat) ciu-ruitoâre s. f. plur. = borticelele (= găurelele) de la gura ulciorului, pe care se strecură apa. ŞEZ. vii 179. | Abstracte: ciurufre (ciurăire) s. f.; ciuruit (ciurăit) s. a. H. iii 49. Protăc (= un ciur de piele cu găuri mari) pentru ciurăit grâu. LIU-BA-IANA, H. 100; — ciuruiâlă s. f. = acţiunea de a ciurui; ceea ce a fost ciuruit. Cară cu covata ciuruiala ceea şi o dă în cuptor, să se coacă: E. sevastos, ap. TDRG.; — ciuruittiră s. f. = ciu-ruialâ.] — Derivat din ciur2, cu suf. -ui. Cf. c i u r â. C1UKUÎ vb. IVW. Murmurer {en parlant d’eau courante); degorger, couler. ■— (Despre apa unui izvor, unui şipot s. unui pârâu, une-ori despre alt lichid, de ex. despre vinul pe care-1 torni s. laptele pe care-1 mulgi) A curge (liuba-iana, M. 32, Straja, Bucov. com. AR. TOMIAC, T. PAPAHAGI, M.) şiruind şi producând zgomotul pe care Românul îl redă prin onomatopeea ciur(rr)!, cf. m u r-murâ, ţârâi, susură; p. ext. (despre la-crămi) a curge şiroaie, a ş i r u i. Râurile ce cio-răiau mai jos de brâiele melancolicelor stânce, învăţau de la păstoriul împărat doina iubirilor. EMINESCU, N. 5/1s. Şi cum ajungeâ în capătul cellalt al grădinii, acolo unde intră părăul, ciu-ruind domol în cădere, par’că cinevă îi puse mâna în piept şi-l opri. SADOVEANU, SĂM, V 1006. Apa ciuruiă din ţeve aurite şi o luă cu năstrape şi cu căuşe de aur. ISPIRESCU, L. 38/,j. Iară când îmi aduc aminte de traiu’ tău, îmi ciuruesc lacrămile. JIPESCU, O. 66. Cănd oiu muri mândră eu, Să mă’ngropi în fogodău, Cu căpuţu’ sub hordău, S’aud inu’ [= vinul] ciurăind (ciuntind DQINE, 13 7/„. T. PAPAHAGI, M. 25/lr, cioroind FRÂNCU-CANDREA, M. 219), Cârjmăriţa măsurând. ŢIPLEA, P. p. 85. Să mă’ngroape'n uşa strungii, S’aud oile mulgând, Şi laptele ciuruind. POP., ap. DR. v 552. Da'n cap ce-mi puneau? — Cunună de spini, Spini şi mărăcini; Ş’unde-o aşezau, Lacrămi ciuruiau. Se rostogoleau. Tot grâu se făceau. TEODORESCU, P. P. 28, cf. 617, BUD, P. P. 4. [Prin apropiere de ciur2, unii lexicografi glosează: «a pică (ploaia) ca prin ciur» (COSTINESCU), «a curge ca dintr’uii ciur» (ŢIPLEA, p. P., BUD. P. P.) | Prez. ind. citirue şi ciurueşte. | Şi: ciurăi, ciorăi (LB.), cioroi vb. IV v. ciorăi1. CIUBUIÂIiĂ s. f. v. cir şi ciurui 1-2. CiUBUiÂivĂ s. î. v. ciuroiu. CiUitUiTUBĂ s. f. v. ciurui 4-2- CIUBUMEÂ. s. f. (Cui.) v. ciulama. CIUEUI'EÂSCĂ s. f. (Iht.) Petit poisson de ruisseau.—Un fel de peşte mic de pâraie (Dolj). ANTIPA, P. 777. ClUBtlPUÎ vb. IVa. Compter. — (în argot) A numără. BARONZI, L. I 150/l6. CIUBUVUÎ vb. IVa ş. d. v. ciorovăi (ş: d.) Ciuş! interj. Interjection imitant le bruit de la faux. — Cuvânt onomatopeic care imită fâşâitul coasei când taie iarba, f â ş. (De obiceiu repetat) Ciuş, ciuş, Prin păiuş, Trage noaptea la culcuş. L-= Coasa], pascu, c. 101. ciuş! interj. Interjection pour exciter Pâne.— Interjecţie cu care se îndeamnă măgarul să stea, să i se pună samarul s. să pornească la drum. Cf. LM. SCRiBAN, ARHIVA, a. 1912, ur. 7. Ciuş, ciuş, măgăruş! şez. XIII 50 (la un joc de copii). Cf. ciuş te. [Şi (prin Transilv. + interjecţiile de! şi di!): ciuşde! interj, barcianu, citişăl interj, şi s. m., ca nume de măgar, păcală, m. r. 137.] — Onomatopee întrebuinţată şi de Bulgari (cus) şi de Neogreci (cf. DR. I 78, 79, 552). Cf. ciuş3. ciuş s. m. Echine. — (Numai în loc. adv.) în ciuş = în cârcă. Ia-mă tn ciuş (Oltenia), ap. TDRG. Albul hat tn ciuşi cu blana lui satana. DepăRăţeanu, ap: id. Titiriscu' Priscu' Poate CIUŞ - 520 - CIUT să ducă pe titirisca prisca’n ciuş; Da Tiiirisca Prisca Nu poale să ducă Pe Titiriscu' Priscu’n ciuş [= Porcul şi coţofana], mat. folc. 536. [Şi: (variantă grafică) ciuşi s. m.] — Decalc după bulg. na cuS «în cârcă» (Tot a-â la Megleniţi, cf. P. Papahagi, Meglenoromânii II 68). Ciuş, -Ă adj. subst. v. ciuf. CIUŞCĂ s. f. v. tuşchc. ■ CIUŞCĂ s. f. v. ciuşte. CIUŞCĂ s. f. (Bot.) Poivre-long, piment. — (Bulgărism) Ardeiu (Măgurele, jud. Teleorman, com. olmazu ;. Poiana-SibiiuJui şi Basarabia-de-sud, com. gii. munteanu); păstaie (Măgurele, jud. Teleorman, com. olmazu); salată- făcută din ardeiu copt şi oţ,et (Gorj, paşca, gl.). [Şi (singular refăcut din pluralul ciuşti): ciuşte s. f. = ardeiu (Poiana Sibiiului şi sudul Basarabiei). paşca, gl. ; — ciuşteă s. f. O ciuşleă de ardeiu. DDRF. Din carne să fac o ciulamă Şi să-i puiu ardeiu o ciuşteă. TEODORESCU, P. P. 124.] — Din bulg. euSka, idem. c. lacea. ciijşche s. f. v. tuşche. CIUŞDÎ5! interj. ) ciuşm! interj., s. m. / v' ciuş2* CIUŞDI vb. IVa. i». Voler, chiper. 2°. Se blottir, se garer. 3°. Chauvir de Voreille; baisser Ies oreilles. 1°. Trans. (Fam.) A furâ, a şterpeli (păcală, M. R. 525); cf. ciordi. 2°. Intrans. şi refl. A face să se tupile cu sfială, să se ferească (de frică), pogor, henr. 236. 3°. (Despre cal, măgar şi catâr) A ciuli urechile (costinescu, pamfile, DUŞM.), a-şi da uie-chile înapoi, de spaimă (DICŢ.). [Şi: citijdi vb. IVa (Ad 1°) pogor. henr. 236 (şi pe la Braşov); — (ad 3°) cihac, pamfile, DUŞM. | A d j e c t i v: ciuşdit (ciujdit,) -& = (ad 1°) furat, şterpelit (Braşov); (ad 3°, despre cal) speriat (Teleorman). ION CR. V 374. | Abstracte: ciuşdire (ciujdiro) s. f., oiuşdit (ciujdit) s. a.] — Se pare că stă în legătură cu bulg. cuzdu «strein» («a furâ.» = «a instreinâ») şi cuzdjă sja «mă dau la o parte» (calul, când se sperie, se dă la o parte). Cf. şi c i u ş n 1. CIUŞDI vb. IVa. Ebrancher; (en parlant d’une personne qui n’a presque plus de dents) mordre tant bien que mal.—: (Jud. Sibiiu) A ciopârti (un lemn); (despre o persoană care are numai 2—3 dinţi înainte) a muşca rău (un măr). Com. A. banciu, T. l. blaga. [P a r t. - a d j. cinşdit, -ă. Măr ciuşdît. Com. A. BANCIU.] ciuşmeâ s. f. v. cişmeâ. CIUŞKÎ vb. IVa Fourrer vite. —■ (Straja în Bucov.) A băga, a vârî cevâ repede. Com. A. TOMIAC. — Cf. c i u ş d i, ciuşti. CIUSBIUP! Interj. Nup, Ciusnup, în casa cu Usturoiu nu mă duc. PAMFILE, DUŞM. 163. — Onomatopee. ciuşte s. f. Mouchoir tordu teu jeu de l’an-guille). — (Bucovina) Ştergar răsucit (cf. m o -troaşcă, mişcă) strâns şi înnodat, latinul s. amândouă capetele, cu care se loveşte unul dintre jucători la jocul cu acelaşi nume (numit aiurea de-a-puha s. de-a-mierţa, şi descris la marian, î. 196-7. Cf. ar. tomiac, pamfile, J. iii 24). [Şi: ciuşcă s. f. dicţ., pamfile, j. ii 287, com. AR. TOMIAC; ştişte s. f. MARIAN, I 196/„; (formă mai veche?) ciâcică (pronunţ, ciucî-că) s. f. Com. a. procopovici, (+ ţuşii) ţuşeă s. f. dicţ., marian, î. 197/2„ şez. I 272/5, pamfile, J. ii (şi ca poreclă, id. ib.) Sara se adună flăcăii şi fetele la priveghere, unde petrec în râsele şi jucând ţuşca. lambrior, ap. DDRF. # A se face tuşcă = a se îmbătă. Cf. ZANNE, P. iii 543. Din duşcă ’n duşcă Mi-i să nu mă fac ţuşcă. ALECSANDRI, T. 241.] Cf. ciuşti1. CIUŞTE S. f. (Bot.)' ) . CIUŞTEĂ S. f. (Bot.) / V‘ c,u?că* ciuşti! Interjection exprimant un mouvement rapide ou un coup. — Interjecţie care imită o mişcare repede, o săritură bruscă s. o lovit.ură: Repede! Fuga! (Straja, Bucov., com. ar. tomiac), ţuşti! (ŞEZ. V. 57/27). Scoţând repede auştea, şi strigând «ciuşti.h, îi arde una peste spate cu dânsa. MARIAN, I. 196. Ciuşti încolo! ciuşti încoace! id. ib. 197. Cimileaga grava încunjură dumbrava Şi face ciuşti! în nas la Sava! [= Albina şi ştiubeiul], sbiera, p. 322/,, cf. gorovei, C. 9/t. Ciuşti! prin apă,Zup! sub piatră [= Păstrăvul]. id. ib. 277/,,. Tuchiluş pe sub părete, Ciuşti între cele fele! [= Uliul şi găina], id. ib 377/2. — Onomatopee. Cf. ciu, ciuş, ciuşte. CIUŞTI vb. IVa Sauter. — (Despre iepure s. alte animale mici) A sări, a ţâşni repede şi fără veste. şez. V 57/23. — Derivat din interjecţia ciuşti! ciut s. a. (Comerc.) v. cit. CIUT, -ă adj. 1°. Ecornb; aux cornes bassses. 2°. EcourU, â la gueue coupee. 3°. EssorilU, ă o-reilles courtes. 4°. D’une couleur particuliire. 5°. Gauche, maladroit. 1°. (Bou s. vacă marian, H. ii 26, in 14, ix 438, berbec MARIAN, oaie MARIAN, I-I. III 71, 96, liuba-iana, m. 112, capră liuba-iana, m. 112, PONTBRIANT, h, II 28, III 68) fără coarne (ŞEZ. iii 90/9, păsculescu, L. p.), cu coarnele tăiate (H. IV 247), (vacă) căreia i-au picat amândouă coarnele (marian), (bou s. vacă) fără un corn (marian, DAMfi, T. 28), (vacă) cu coarnele lăsate în jos (H. II 252). Cf. H. 11 50, 80, 117, 207, 244, x 85, 465, xiv 416. Cf. ciolac (1°), cionc (I). Shut. ANON. CAR. Doi boi moldoveneşti... Scutii de coadă, şuţi de coarne. BURADA, ap. TDRG. Ce-[i pare mai blând, mai plăpând ca oiţili, berbeci... oachieşe,.,. bucălăi, bucăliţe, ciuţi, ciute, cornuţi şi cornute? JIPESCU, O. 48. Cum o luat-o [pe capră] Michiduţă de coarne, s’o tot dus, nu s'o mai uitat înapoi. Când o prins el de veste, eră numa cu coarnele ’n mâni. De-atunci avem capre şuti ( = şute). ŞEZ. iii 10/4. Dar de zestre ce i-o da? — Şapte sute de cornute Şi opt sule d’ale ciute, păsculescu, l. p. 57/,. Şi-mi mai cere, zestre cere: Cere sute de cornute, Tot cornute d'ălea şute. id ib, 55/,7. Tot cu unt de vacă Şută [în notă: fără coarneJ şi neleapcă. teodorescu, P. P. 391. Cerii-m[i] vaci cu coarne largi, Cerii-m[i] zeciuri de berbeci, Cerin-mfi] sute de oi şuie Şi încă mii de miorele. pop. ap GCR. II 330/s. Două sute oi cornute Şi p'atătea capre şute. BUD, P P. 69. # Ciutu’ cu cornutu’ nu iese la cale — cel slab şi cu cei tare nu se potrivesc (Coşteiu, în Banat), zanne, p. ix 593. Că e laie, Că-i bălaie; Că e ciută, Că-i cornută (creangă, p. 247/9), se zice despre cei care, vecinic nemulţumiţi, găstsc la toate un cusur. ib. I 421. Eu o ţin de coarne, şi lu zici că e şută!: când se încearcă tăgăduirea adevărului evident; ciauşanu, v. C’o ţiu de coarne, se uită, şi lot strigă că e ciulă! PANN, P, V. I 93. CIUTĂ - 521 - CIUTĂ . 2°. (Rar) P. anal. (Bou s. vacă) cu coada tăiată, h. IV 247. Cf. ciumpav (1°). ' 3°. (Despre animale, mai ales câni) Cu urechile mici s. fără urechi, ciul (1°). Mutând-o din cămilă în pasăre şi aclăogăndu-i la urechile ciute coarne bourate, numele în strulocumilă îi mulară. CANTEMIR, IST. 101. Ciule urechile, puchinoşi ochii. id. ib. 107/30. Ce e ciută ca o iapă şi mândră ca o mireasă? [Broasca]. PĂSCULESCU, L..P. | Substantivat. Nume de câni şi de căţele de vânat! H, III. 17. ■ 4°. (Neobicinuit; despre berbece s. oaie) De o coloare deosebită, nedefinită mai de aproape. H. II 243. 5°. (în Transilv., înţeles împrumutat din ungureşte; despre om) Stângaciu (vaida); fi g. neîn-demânatec, tont, neisprăvit (cf. ALEXI). Câte şute, câte mute, Toate-s cu barşon pe frunte. JARN1K-BÂRSEANU, D. 424/u. [Şi: (ad 1°) şut,-ă adj. LB., LM., alexi, marian, LIUBA-IANA, M. 112, DAM®, T. 28, H. II 80, Broscăuţii-vechi, Bucov., com. T. SMOLINSCHI, (ad 5°) vaida, (ad 6°) alexi. | Derivate (ad 1°): ciufân s. m. Numele unui bou căruia îi lipsesc amândouă coarnele. MARIAN;— ciutâcs. m. (Nume de) bou fără un corn (DamE. T. 28); adj. (corn) scurt, rupt. Coarnele mici, ciulace. MON. OF. ap. TDRG.; — ciutâş s. m. Numele unui bou căruia i-au picat amândouă coarnele, id.; — ciutâşă s. f. Numele unei vaci căreia îi lipsesc amândouă coarnele, id.;— (Termen de ocară) şufdr s. m. H. II 82. | Diminutive: {< ciutan). ciutănel s. m. Numele unui viţel s. bou căruia îi lipsesc amândouă coarnele, marian ; şutănâ] s. m. Numele unui viţel s. bou câruia îi lipseşte un corn. ib.; şut&nfcă s. f. Numele unei vaci căreia i s’a rupt un corn. id. || Verb (ad 1°, neobicinuit)-ciuti IV» = a cionti, pontbriant; (cu part.-adj.) ciutît,-ă = fără coarne, cu cornul rupt. Cf. DDRF.; —(numai în versuri pop. cu caracter mistic) înciutât, -ă, = fără coarne. Voi, nouă ciule înciutate.... TEODORESCU, P. P. 373, MARIAN, D. 290]. — Cuvânt vechiu, care se găseşte şi Ia Aromâni (Sut şi cut «fără coarne») şi la Megleniţi (sut «fără coarne, fără urechi») şi derivă din alb. Sut (şi suit) «fără coarne». Formele cu c iniţial se reduc la alb. te Sut (articulat). TH. CAPIDAN, Dacoromania, I 512, II, 550. Prin păstori români cuvântul a intrat şi în limba bulgară (sut «fără coarne; ciuntit; prost»), în serbii (sut «fără coarne, pleşuv»),- în cehă (iută O polonă (szuty), ruteană (suta «capră fără co’arne») şi în limba ungurească (suta, csuta «fără coarne; fără coadă»), în care a evoluat până la înţelesul 5°, pe care noi l-am împrumutat apoi din nou (îh Transilv.) de la Unguri. Cf. CIHAC II 59; H. Schuchardt în Zeitschrift f. rom. Phil. XV 111; G. M e y e r, Alb. Wb. 420; K. T r e i m e r, Mitteilungen d. rum. Inst. Wien, 338; Indogerm. Jahrbucher 1916 (IV) 108. Cf. ciută. CIUTĂ s. f. (Zool.) I. 1°. Biche. 2°. Daine. XL. Bâte sauvage. I; Numele a două animale rumegătoare din familia cerbului: 1“. Femeiuşcă (fără coarne a) cerbului, c e r-b o ai că. Cf. costinescu, polizu, barcianu, com. MARIAN, DR. II 550, H. XI 231, II 80. 2". P. e x t.. Specie mai mică decât cerbul, cu coarnele lătăreţe la vârf, ca o frunză mică de palmier. Cf. LB., LM., ALEXI, DDRF. CsulS = dama. anon. car. Citate pentru amândouă înţelesurile: Glasul Domnului face de nasc ciutele, psalt. (1651) 28/,. S'au ascuns într'o peaşteră şi să hrăniiâ cu lapte de la ciute, dosofteiu, V. S. 2b/20. Cerbii şi buării, prin dumbrăvi, caprile prin stânci, ciulele pre şesuri, unele cu viteluşii după dânşii, cantemir, ist. 130/ia. Vânatul lor este: cerbi, ciute, capre. LET. iii 300/,3. Leoaica mână, goneşte pe ciula cea îngrozită. konaki, p. 269. Un puiu de ciulă, beldiman, N. P. I 127. Şi-au prins din câmp fugarul ce-i sprinten ca o ciută. ALECSANDRI, P. III 202. Ceibi, ciutele toate Ascultau întru mirare, Şi în lacrimi cufundate Plecau de la adunare, alexan-DRESCU, M. 280/17. Copii din casă şi curteni se urcau pe dealul Cătălinei la vânătoarea cerbilor, ciutelor .şi căprioarelor. C. NEGRUZZI, I 106. Cellalt [braţ] se reazimă pe creştetul cornut al ciutei, odobescu, iii 5.r>/20. împrejuru-nes'adună... Ciute sprintene de munte, eminescu, P-. 114.-începU a săyetă la căprioare şi la ciute. ISPIRESCU, L. 123/15. Ciula-şi Unge puişorul ei. TEODORESCU, P. P. 369b. Şi s’avefi urechi de ciute. ŞEZ. IV 132/,0. Ei c’acolo o hodinii, Puiu' de ciută o rătăcit, Păn'la ei acasă o vini. BIBICESCU, P. P. 280. Copitele ciutelor, pamfile, b. 32. De-o ciută mioară, La bot gălbioară, La păr perioară Şi mult sprintenioară.. PĂSCULESCU, L. P. 63/14. Multe ciute-mi pasc. id ib. 62b. Ţot din păr d'al ciutci. id. ib. 63/28. Ce lună'n văgăună Şi ciuteles'adună? [= Clopotul]. ŞEZ. IV 81 jT GOROVEI, C. 88/,6. Sărituri de ciută, Urmă de nimică [= Puricele]. sbiera, p. 3^1/s9. |[ (Bot). Floarea-ciutci = găinuşi; Iarba-ciutci v. iarbă; Măseauarciutci v. măseâ; părul-oiutei v. păr. II. (Adesea complinit prin: de pădure) P. ext. Fiară sălbatică (T. PAPAHAGI), dihanie. Sânta Duminică insă i-au zis: De eşti om pământean, întră, iar de eşti ciulă de pădure, să le duci mai afund înlr’însa. sbiera, p. 207/,. Şi cine-i tata d-tale? —r Tata e ciulă nevăzută şi încă nici un '?om nu i-a ieşit în cale pe care să nu-l omoare. RETEGANUL, P. V 40/3B. Apoi trec oile peste crucea ceea, să ni ieie ciutele de pădure laptele. T. PAPAHAGI, M. 163/53. Ciută mare Şeade'n cale [ = Lupul], PĂSCULESCU, L. p. 88. [Şi: (ad I) cită s. f. DădU cita cam pe vad, Eu dăduiu din sus de vad, Cu cita m’alăluraiu. PĂSCULESCU, l. P. 46/,5, 17;— (rar) şiită s. f. Când cerbii or seceră, Când şutele or legă... MARIAN, î. 236. || Diminutive: (ad I) ciuleioâră s. f. Şi să îmi vânez Ciute, ciuteioare. ŞEZ. I 114/,0: — (în poezia pop. cu caracter mistic) ciuta'fnă, ciu-tălină, ciutulină s. f. O droaie de ciule Mari şt mai mărunte, Ciule, ciutaline, Ciute fără spline, teodorescu, p. P. 58b. La vânat -că. mi-am ieşit, Ciutaliriă mi-am scornit, Ciutaiină mi-am gonit, Din câmpul Sololrului Până'n malul Oltului id. ib. 69, cf. MAT. folc. 527, II 1466, PAMFILE, CRĂCIUN 81, ion cr. iii 167. N'am fugit, n'am alergat, Nimenea nu m’a gonit, Ciulălina am scornit Din lunca. Şiretului Până’n marnea (= marginea) Prutului. PAMFILE, CRĂCIUN, 80. Şi la vânat lo-a mânalu Cu ogarii amândoi... Şi cu şoimii cu trostrei, Să vâneze-o căprioară, Şi-o vânat o ciutulină. id. ib. 163. | D eri vat : ciutoâie s. f. = ciută (1°) mare sau femela cerbului numit ciută (2°)? Acolo te-aşteaplă Ciute cu ciuloaie, Cerbi cu cerboaie. marian, D. 237. | Colectiv-lo-cal: ciutărie s. f. = staul, ocol mare în pă- dure, închis cu gard, care cuprinde în sine o poiană, arbori şi un părău, făcut anume pentru căprioare (Ciachi-Gârbău, VICIU, GL.), pădure închisă în care se ţin căprioare şi cerbi, cf. cer-bărie (Soborşin, jud. Arad, com. ittu); p. anal. închisoarea unui loc unde se mână vilele aflate în oprituri, obor (Brad, jud. Sibiiu, com. ITTU), ocol încins cu gard de nuiele unde bagă vitele «închise» din bucate (Racoviţa, Olt, VICIU, GL.). A-ceastă liveude mearge în lung din ciutăriia domnească până -în livadea ce au cumpărat dumnealui vornicul Pascale. DOC. (a. 1751), ap. HEM. 3076], C1UŢĂ - 522 - CIUTURĂ — Din alb. sute «cerboaică» (împrumutat subt forma articulată te sute, cf. Th. Capidan, Dacoromania I 512, II 550). La origine, e forma feminină a lui ciut, substantivale din expresiunea completă: capră ciulă, (şi la Săcui: suta d'z). CiUŢĂ s. m. sing. = nene (Boroşineu), ap. banciu, S„ subt babu. CIUTÂC, adj. m., s. m. 1°. Sobriquet des Turcs de Dobroudgea. 2°. Maladroit, nigand. 1°. Bulgar turcit din vechia Turcie nordică; locuitor turc din Dobrogea; p. ext. Turc • (ca termen batjocoritor). Au mai lovit Cazacii nişte sate din sus de Tighine.de cindea (= de ceea parte) de Nistru, care sate erâ descălecate pe hotarul leşesc, Turci ciutaci şi Moldoveni foarte mulţi. LET. I 203/jj. laniceri, spahii,'tot felul de ciutaci năpădiră satele, ispirescu, M. V. 4/23. Qroaza intră în inimele spurcaţilor de ciutaci. id. ap. ŞIO. 2°. P. ext. Prost, stângaciu, nerod (costinescu), nătăfleaţă (ŞIO). Că voi sănteţi hoţii şi Nemţii ciutaci. ORĂŞANU, ap. ŞIO. [Şî: (ad 1°) citâc, -ă t adj. In toate zilele prin-deă şi aduceă robi Turci citaci, încă pe unii şl cm familiile lor. dumitrache, 446; cetâc f s. m. Cetac deliormănean. id. ap. ŞIO.] — Din turc. citak, numele turcesc al locuitorilor din Dobrogea, precum şi al unui trib de Bulgari turciţi în Balcanii nordici (ŞIO); cel ce pronunţă limba turcească cu accent strein (lObl, CONTR. 243). CIUTÂC-S. m. v. ciot şi ciut. Ciutaueb s. m. Vaurien. — (Munţii-Apuseni). Om de nimic. frăncu-candr-ea, m. 99. [Accent?] CIUTA misă s. f. (Zool.) v. ciută. ciuta» s. m. 1 Ciutaneî s. m. I v' c,ut’ CIUTĂBIE s. f. V. ciută. CiUTÂş, -Ă subst. v. ciut. CIUTCĂ-BUTCĂ V. ciot-bot. CIUTEICĂ S. f. V. ciot. CIUTEIOÂBĂ s. f. (Zool.) V. ciută. C1UTEBUOĂ S. f.. V. ciot. CIUŢI vb. IVa v. ciut2. CIUTOÂIE s.,f. (Zool.) ’v. ciută. CIUTRIC vb. I. Bavarder. — A.vorbi multe, dar fâiă importanţă, a vorbi vorbă de clacă: Ori şi câle-i ciutricâ, Copilaşul ţi-om tăiâ Şi pe line le-om luâ. BUGNARIU, năs. — Poate, un derivat din ciut{u)ric&, diminutiv din ciutură (= ploscă). CIUTBUC s. a. 1 . ciutuc s. a. j v" Cl0<" CIUTCTC s. a. Manche (â balai), courte nalte.— (Ungurism) Ciutuc de mătură = mătură scurtă, uzată; coadă de mătură, stan, m. 151. Ciutuc de păr = coadă scurtă de par. id. ib. 151. — Din ung. csutak, idem. CIUTIfC-BUTttC V. ciot-bot. CIUTUHÂNĂ S. f. V. CÎOt. CIUTUI/IBÎĂ S. f. (Zool.) V. ciută. CIUTUK s. a. v. ciot. CIlTTUBĂ s. f. 1°. Gourde. 2°. Crucite. 3°. Seau. 4°. Puits. 5°. Diverses parties du moulin: Auget. Tuyau de Pabâe. Turbine. Petit moulin. 6°. Tuyaw de pipe. 7°. Mortier. 1°. (Transilv. şi Ban.) Ploscă (DICŢ., rev. crit. iii 94, com. ittu).; spec. ploscă cu rachiu (H. XVIII 279) s. cu vin, cu câre umblă mirele şi mireasa, câteva zile • înainte denunţă, pe la rubedenii şi amici, să-i invite (H. xviii 269) la nuntă. Apoi îşi luâ apă din scaldă într'o ciutură ce aveâ cu el şi plecă la drum cătră casă. cătană, p. B. ii 118. Am o fală de pandur, Toată lumea o pupă ’n cur. [— Citura cu ţuţuroiu], MAT. FOLC. 535. . 2“. (Rar) P. ext. Urcior (de apă). Pleacă ciutura ta, ca să beau. biblia (1688) 16. Reveca ieşeă afară, având ci-Atură (vâgia) pre umăr. ib. 17/,. Numai cât o mână de făină ţntr’o cititură (vâgta) şi puţin unl-de-lemn. ib. 258/sî, cf. 1-61», 260. A-tuncea cu ciuturile [cu care aduceau apă de la un izvor] unul în ăltu' puf / în cap. ţichindeal, F. 214. 3°. (în Muntenia şi la Românii din Iugoslavia) Vas de lemn (scobit dintr’un trunchiu) cu coadă, pentru scos apă (cu mâna) din fântână (1°) puţin adâncă, cf. căuş, cupă, cauc1; p. anal. (Mold.) găleată (1°) servind la scosul apei din fântâni adânci (= puţuri). ALECSANDRI, T. 1779, MARIAN, SE. I 146, VICIU, GL., RĂDULESCU-CODIN, I., CREANGĂ, GL., PAMFILE, I. C. 165, 465, GOROVEI, CR., com. AR. TOMIAC, DAME, T. 179, COm. TOFAN. Scot din fântână cu o funie şi cu o ciutură de piale. HERODOT, 349. Din gura puţului ciutura cu hârzobul slobozind... CANTEMIR, IST. 287. Şi iară alergă şi scoase apă cu ciutura, din fântână. MĂRGĂRITARE (1746), ap. TDRG. Ciuturi, funii, lanţuri. COD. ŢIV. 51/,. Poposesc... lângă o fântână cu, ciutură. CREANGĂ, A. 143/e. Cum de cutezi tu să iai apă fără de ştirea mea ? Nu vezi, că, spre semn de opreală, apa este închisă şi ciutura priponită? SBIERA, P. 228/,. Aduc apă neîncepută de la trei fântâni, mai cu seamă de la fânlânele care au ciutură. MARIAN, Na. 362/.,,, cf. SE. I 73. Într'o zi, cănd scoase apă, văzii în ciutură un ghigorţ. ISPIRESCU, L. 386/15. Varsă cătcva vedre ori ciuturi de apă jos lângă fântână. ŞEZ. III 105/2». Când bei apă din ciutură, de unde mai înainte a băut un cal... pamfile, B. 68. Cântaiu cătăva cu milă, M'auzl una bătrână, Scotcă apă din fântână, 'Ngheţă cu ciutura ’n mână. GIUGLEA-VĂLSAN, R. S. 346. Capu-i e căt ciutura Şi pieptul căt baniţa, Cu barba până’n călcate Şi opt odM în scăfârlie. RĂDULESCU-CODIN, I. 4^ Lumea-i ca un puţ cu, două ciuturi; când se urcă cea plină, se coboară cea dişartă. alecsandri, t. 1350. Ce coboară Pentrucă-i uşoară, Şî cându-i grea nu pică, Ci'n slavă se ridică? [ = Ciutura]. ŞEZ. XIX 62. # Plouă, dc toarnă cu ciutura = foarte tare, cu găleata. O ploaie, de turnă cu ciutura! ispirescu, U. 12/5. || Fig. (La origine, în glumă, ca şi găleată s. cofă, întrebuinţate cu acelaşi sens) Cap de cal (Covurluiu, Vasluiu). DR. v 280. 4°. P r i n sinecdocă. Puţ, fântână: «Puţul la noi se numeşte ciutură». H. v 461. 5°. (Mor.) Parte a morii de apă (H. V 104, IX 43, XVI 10, xviii 283): a) Cupa, căuşul s. blidul (2°) roţii. damE, T. 150. Cf. H. XIV 10. Moară în linguri sau în ciuture. REV. crit. iii 94; b) Ţeava mai strimtă decât buduroiul, care se pune în capătul de către, roată al acestuia şi la care se mai adaogă altă ţeavă şi mai strimtă. Cf. h. xviii 143; c) (La mori mai mici) Fusul înpreună cu roata morii. «La munte se întrebuinţează o roată cu fusul vertical, numită f ă c ă u, ciutură sau roata ou căuşe», DAME, T. 148, Cf. H. XVI 4 ; CIUTURAC - 523 - d) Moară mică cu roată ’n apă (Clopotiva, Haţeg viciu GL.); moară cu o singură piatră sau roată, morişcă (pamfile i. c. 180). e) Roata de udat zarzavaturile, numită şi roată sârbească: Caii se întrebuinţează la învârtit ciutura (Câlnicu, în Gorj). CALUL 29/5. 6°. (Transilv.) Partea pipei pe care o ia fumătorul în gură, bu chină (rev, crit. iii 90, 94); ţeava pipei (frâncu-candrea, m. 99, Frata, pe Câmpie, com. v. bucur), cămiş. Cf. imameâ. Mitru umplia bine pipa roşie cu ciutură scurtă. LUC. iii 360. Ce hasnă că tot slujeşti Şi nimic n 'agoniseşti, Făr’ slujeşti pe-o ţundră sură Şi pe-o■ pipă cu ciutură? JarnÎk-bârseanu, d. 409. Hiba (= de geaba) -i pipă c& ciutură, Dacă nu-i ■mălaiu la gură! DOINE, 286/12 Cf. ZANNE, P. III. 7°. (Numai la ANON. CAR.) Piuă, pisălog. Csuture ~ mortarium. [Plur. ciături şi ciUlure (MARIAN). | [Şi: citurâ s. f. rădulescu-codin, î. O fântână mititică, Cu vizdurile de sticlă, Cu furca de ştejărică, Cu citura de sipică. ŞEZ. XII 74. | Diminutiv: eiutureâ s. f. (Ad 3°) Nu te las în pace, Că şi eu m’oiu face Mică eiutureâ; ’N fănlân’oiu intră, Apă c’oiu luâ Şi te-oiu sărută. TEODORESCU, P. P; 4581»; — ciutur^iu s. m. (Mor.) = butucul roţii de la moară (Gorj). DDRF., DAME, T.]. — Din lat. pop. "cytola (cu metateză din grec. y.otvtog xotvh) «Bf-cher, Napf, Schale», păstrat şi la Italieni: ciotola). Prin păstorii români cuvântul a fost răspândit la toate popoarele învecinate: alb, cuture, cotre, bulg, cutura «ploscă, pisălog de lemn» ootra (împrumutat de Megleniţi subt forma cotră), sârb. cutura, turc. colra, cotura, slov. cutora, n.-grec. roiotga, ung. csutora cu sensul 6", rut. cutora. Puşcariu,- Etym: W6rtb. 382. Cf. Meyer-Liibke, REW. 2290, 4749; Berneker, SL. WB. 164, DR. III 194. CIUTURÂC S. a. | CIUTUBCĂ S. f. j V' Ci0t‘ CIUTtFBE s. f. v. ciutură. (;h:ti rkii; s. m. (Mor.) v. ciutură. ClţJTTJKEI^BUTTJBiili V. ciot-bot. CHJTtJBÎOĂ s. f. Tronc creux.—Trunchiu de fag tuşinat, pe dinăuntru scorburos (Bouţar,' în Haţeg), viciu, s. gl. — Derivat din ciutură s. din ciot, cu suf. -igă, cf. ciotur, 'iuterugă, ciuturugă, etcl CITJTTjBOS, -OÂSĂ adj. ^ chjtubîtgă s. f. J v- ciot” cnjTTJBtrş-BUTirBtrş v. ciot-bot. CIUVÂIE s. f. 1°. Baril. 2°. Altirail d'une bergerie. 1". Ciuvaie = vas de. doage, legat cu arcuri de lemn. Com. n. drăganu. 2°. «Accesoriile stânei... se numesc peste tot siuvau. DIACONU, P. 25. — Pentru etimologie, cf. cioveiu şi ciuvaiu. CIUVÂIU s. a. 1°. Auge. Louche. — Albie în care se frământă pânea s. se spală rufele (Banat, LIUBA-IANA, M. 99, H. XVIII 145, VICIU, GL., COm. ITTU); caucul de lemn cu care se scoate fiertura din cazan (Gorj, paşca, gl.); cf. găvan. De multe ori nu aveau nici un pumn de făină în ciuvan. cătană, p. ii 127. |[ Broască-cu-ciu-vaniu = broască ţestoasă. H. xvm 261. [Rostit în Banat şi ciuvan. Şi: ciuvan s. a.; ciuvună s. f. marian.] — Din paleosl. «vanii «sextarius», (c k-uam «cupa, vas aquarium ligneum, pol. ăzban,- rut., zbanok, CIVIL sârb. dzban, ung. esobăny, idem).. V. B o gr ea. Dacoromania II 654—5. Cf. c i o b a n1. ciuvân s. a. ) . CIUVÂÎSĂ S. f. I V- c,uva"1' CITJVEIU s. a. v. cioveiu. CHJvie! interj, v. ciovic. CIUVÎCĂ s. f. (Ornit.) v. ciovică. CIUVIT! interj, v. ciovic. ClUVlilCĂ s. f. (Ornit.) v. ciovică. CITTVOITJ s. a. v. cioveiu. Cltrz s. a. v. chiuz. CivĂBĂ s; f. v. chivără. ctVKRT f s. a. v. sfert. CIVEŞÎ vb. IV® Tenter.—(Banat; atestat numai de novacoviciu, C. B. 6) A ispiti. [Poate, rostire dialectală pentru tiwejl]. CIVIC, -Ă adj. Civique. — Cetăţenesc, ..de..cetăţean. Fără vitejia lor cea civică, Ţara-romă-nească eră pierdută. GHICA. S. 54. De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal. CARAGlAr LE, N. 4016. Virtuţi, civice. Giuda civică = gardă compusă din cetăţeni, pază naţională. Căpitan în gvarda civică. CARAGIALE, T. II 4. Jupăn Dumitrache cherestegiul... este pătruns de demnitatea gardei civice, maiorescu, CR. II 173/22. [N e găti v: necivic, -ă adj. DICŢ.] — N. după fr. (lat, civicus, -a, -ura, idem). , CiviE s..f. Esse, clavette, vis. — (Banat şi Haţeg) Cuiul de fier care se pune în capătul osiei ca să ţină leuca, să nu iasă (Crivobara, Lipovâ, viciu, gl., cf. H. xvm 277), coco şei; şurub (Bouţariu, Haţeg, viciu, gl.). Plugul are o trupiţa de fier cu trei gemene ce se numeşte crenge; vârful dinnainte al trupiţei se numeşte barbă; de aceasta şi de creanga dreaptă vine prins cu civii (germ. Schraube) fierul laţ. liuba-iana, m, 107. [Accentul? | Derivat: civteriu s. a. Se mai află în făurie dălţi, pile şi o bancă de care e prins ş ă i t ă u 1 sau civieriul, în cate se pun civ.iile, ca să'se îngăure şi cu care şe strânge fierul, când se pileşte. liuba-iana, m. 125.] — Din sârb. civija «cuiu (în osie)». Cf. ci vig. CIVIEBIIT s. a. v. civie. crviG s. a. Sorte de broche pour fumer la viande. — (Banat) Lanţ s. lemn aşezat orizontal în coş, de care se atârnă slănina s. carnea Ia afumat. Cf. liuba-iana, m: 97, h. xvm 141, 145, GR. BAN. [Plur. -viguri.] -— înrudit cu civie; cf. sârb. civiluk «cuier». • ■ Civili, -Ă adj., subst. Civil. — De cetăţean, cetăţenesc, al cetăţeanului, aparţinând cetăţenilor unui stat. Să ne ridicăm la o viaţă civilă şi politică. GHICA, S. XIX. In stârpirea codrului, de care am zis mai sus, nu doresc nici caftanul, nici condiţiile ţivile, morale, politice sau sociale a[le] vremii de atuncea. . russo, S. 14. Războiu civil, între cetăţenii aceleiaşi ţări. Acest regat, căzând în turburări civile, se subjugă de Vasile 11-lea. BĂLCESCU, M. v. 7/ls. I Spec. (Jur.) Drepturi civile, privitoare la interesele private ale fiecăruia (de care se pot bucură şi pe care le pot exercita toţi cetăţenii unui stat, fiind garantate de codul civil s. condica civilă, d. e. dreptul de a testa, de a vinde şi cumpără etc!, spre deosebire de aşâ zisele dreptuH naturale — stabilite de speculaţiile CIVIL — 524 — CIVILIZAŢIE filosofice —■ şi de drepturile politice, stabilite de Constituţie)/Cf. HAMANGIU, C. C. 6—16. Dă a înţelege că dreptăţile politice şi ţivile erau a se întinde peste tot. RUSSO, S 121. Diferinţa de credinţi religioase şi confesiuni nu constitue în România o piedecă spre a dobândi drepturile politice şi civile şi a le exercită. HAMANGIU, C. c. X. | Stare civilă = situaţia unui locuitor al unui stat rezultând din actul său de naştere (major, minor), de adopţiune, de căsătorie (căsătorit, necăsătorit) etc. Legile relative la starea civilă. HAMANGIU, C. c. 10. Actele stării civile, actele de naştere, de a-dopţiune, de căsătorie, de moarte. Are o soră de măritat, nu-i aşâ? -— Cred că da..., dar actele stării civile nu ni le-am dat pe faţă, D.-ZAMFIRESCU, R. 46. Ofiţer al stării civile s. (învechit) ofiţer tivii, membru al consiliului comunal (sau însuşi primarul) însărcinat cu săvârşirea şi administrarea actelor stărei civile, ppe c. cu oficiarea căsătoriei civile. Trei uşi în fund;... pe cea dm dreapta se citeşte: «Ofiţer ţivil». CARAGIALE, T. I 177/5. Listă civilă, suma anuală alocată, în bugetul Statului, suveranului pentru cheltuielile sale private. Lista civilă a Domnului. URICARIUL, VIII 127/8. Nu vă lăsarăm sâ fiţi plătiţi cu lista civilă a princ[ip]elui. GHICA, A. 833. || (în opoziţie cu criminal s. corecţional) Cod (învechit, codice), proces, tribunal civil; condică (■= cod), materie, procedură civilă, privind desbateri de interese particulare în proces, fără să fi fost nici o crimă ori delict. Anaforâ... de două ori cât toată partea I a Codului civil. C. NEGRUZZI, I 304. Legile civile. URICARIUL, IV 303/9. Astă idee îi dreaptă după codul ţivil, dar dritul codului ţivil trebue să slăbească înaintea dritului omenirei şi a vieţii publice. RUSSO, S. 159. Procedura civilă a României. MAIORESCU, L. 45. Prescripţiunea poate fi întreruptă sau în mod natural sau în mod civil, hamangiu, C, C. 471. în materie civilă, judecătorii nu pot aplică prescripţiunea dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc, id. ib, 466. A se constitui parte civilă (într’un proces): a cere, la judecată, în afară de pedeapsa dată inculpatului, şi despăgubiri băneşti (daune, interese) pentru pierderile pricinuite de vinovat. Fructele civile sânt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor. HAMAHGIU, C. C. 133, cf. 124 || (în opoziţie cu militar, mai rar cu preot) Care nu e militar s. preot. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi înmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solemnă, c. negruzzi, i 36. (Substantivat) Chemat de slujba mea... a îngropă fără deosebire soldaţii şi ţivilii, rugasem pe doftorul ştabului să-mi dee vr'un leac. RUSSO, S. 28. Civilii se duc, se spală, Eu mă duc să puşc la şaibă. BIBICESCU, P P. 136. (Cu funcţiune ad^ verbială) îmbrăcat (în) civil (în opoziţie cu în uniformă). Vezi acest ofiţer, ce se primblă la braţ cu un june elegant în civil? C. NEGRUZZI, I 327. Nu face prostii, Milescule/... — Să-ţi tacă gura, dumitale... — Nu vezi că eşti îmbrăcat civil? D. zamfirescu, R. 72. | Căsătorie (s. cununie) civilă, căsătorie care trebue să se facă în faţa ofiţerului stărei civile (la primărie), înainte de căsătoria religioasă. (Cu funcţiune adverbială) Sânt cununaţi civil. [Şi: (mai ales în opoziţie cu militar, învechit, cu pronunţ, germană) ţivil, -ă adj.; (cu adverbul) ţivil6şt<‘ = ca civilii, nu în uniformă. Mă ’mbrac ţivileşte şi plec. caragiale, T. 1 106/19;—(în Transilvania, cf. ung. civilista) ţivilfş f s. m. == civil. Pantea Toader, Pantea Vasili, amândoi ţi-vilişu (a 1824). IORGA, s. D. Xll 210. | Derivat: civiiiM (ţivilist f) s. m. = advocat priceput (s.care pledează) în afaceri de drept civil, profesor de' drept civil (cf. romanist, penal'is t); (în Trarisilv. şi Bucov., după germ. Zivilist, învechit) = civil. Un Consiliu Imperial, compus din magnaţi meritaşi, civilişti, militari şi clerici. SBIERA, S. 154, cf. 275]. — N. după fr. (lat. civilis, -e, idem). ciTiiiiST s. m. v. civil. CITILITATE 'S.f. 1°. Civilile. 2°. Civilisa-tion. — (Rar, învechit). t 1°. Observarea convenienţelor şi deprinderilor de bună-cuvinţă şi afabilitate obicinuite între oameni în societăţi civilizate, politeţe, c u r ^ tenie, Om plin de civilitate. LM. 2°. t Civilizaţie. Aceă treaptă de civilitate la care reuşiseră a se rădică Agatirşii. HAŞDEU. I. C. 199. [Negativ: (rar) neeivilitâte f s. f. pontbriant]. — N. din fr. (lat. civilitas, -atem «afabilitate, bunătate, blândeţe»). civiliza vb. Ia. Civiliser. — Trans. A face să progreseze (un popor, un individ) de la starea primitivă, naturală, sau de la o stare înapoiată, la o stare mai înaintată, prin cultura morală, intelectuală, socială, etc.; p. ext. a face sociabil, a lumina, a îmbunătăţi obiceiurile, costinescu. Literele şi artele civilizează din ce în ce mai mult pe om. Cf. LM. | Refl. [Colonii romani] siliră pe barbari a căutâ să se statornicească şi să se civilizeze, bălcescu, M. V. 7/19. [Si; (cu pronunţ, germană, învechit): ţivilizâ vb. ld i Abstract: civilizară s. f. (cu negativul ne civilizare)^. f. costinescu; | Adjective: civilizat (cu negativul necivilizât), -ă = care a atms un stadiu înaintat de civilizaţie, cf. cultivat, cult; p. ext. (despre purtări) cu bune maniere, bine-crescut, politicos, / urban. Astăzi poate că erau mai civilizaţi, mai luminaţi. URICARIUL, V. 156/24. Introduseră... artele folositoare şi cuviinţele vieţei civilizate. BĂLCESCU, M. V. 7/10. Lucru de care alte naţii civilizate erau şi sânt încă lipsite... c. NEGRUZZI, I 276. Oamenii spun adesea că’n ţări civilizate Este egalitate, alexandrescu, M. 321/8. Auzisem că voi, poeţi, scriitori vestiţi, îndată ce aţi murit, vă faceţi cam neciopliţi, Cam groşi, necivilizaţi, id. ib. 237. Recunosc că nu e un fel civilizat de a forja uşa cuivâ. C. petrescu, C. v. 145; — civiliza®, -oâre adj. = care civilizează, care răspândeşte civilizaţia. In-strucţii legislative ale împărătesei se traduc româneşte, pentru ca Moldovenii cuceriţi să poată admiră nobilele intenţii ce inspirau pe suverana civilizatoare. IORGA, L. II 11. Dar ceva a trebuit sâ se facă de Românii singuri măcar, care se simţeau intraţi într'un corp politic ce s’a mândrit totdeauna cu misiunea sa civilizatoare. i.d. ib, i 518, cf. II 333. Curent civilizator; (substantivat) Grecii şi Romanii au fost civilizatori omenirei; — civilizâfeil, -ă adj. = care se poate civiliza.] — N. după fr. CivliilzÂisiJL, - adj. v. civiliza. CIVILIZAŢIE s. f. Civilisation. —■ (Adesea în opoziţie cu barbarie) Suma elementelor de cultură necesare spre a produce o viaţă socială bine orânduită şi înaintată din punct de vedere politic, economic, artistic, ştiinţific şi moral; starea unei naţiuni (s. a întregei omeniri) civilizate. întocmirile unui norod se fac... potrivit cu înaintarea civilizaţiei lui. MARCOVICI, d. 470.Alături cu această mare civilizaţie materială, două rele. mari...- trebuiră sâ producă în noua colonie stricăciunile lor. BĂLCESCU, M. v. 6/i3. Martiri pentru apărarea civilizaţiei în contra' barbariei, id. ib, 8/17. Civilizaţia păgână ce reprezentă principiul CIVILIZAŢIUNE — 525 — CLĂBUC din afară. id. ib. 1/18. Calpacile .şi şlicile îngreuiâ capul; de aceea rămăsesem în urma civilizaţiei. RUSSO, S. 17. în Asia, leagănul omenirei, se naşte civilizaţia, adică: ocârmuirea politică, limba, re-ligia, arfele şi ştiinţele; din Asia, civilizaţia se revarsă în Egipet... Grecii şi Latinii desbracă acea civilizaţie de făşurile[= faşele] copilăriei, o prefac(e) după spiritul lor. id. ib. 51. ^Lvem $nca mult până să ajungem la acest grad de civilizaţie, c. negruzzi, I 74. JVe place... Buekle când rezumă legile universale în cadrul civitizaţiunii engleze, hasdeu, I. C. VlIl/4. Seculară% cipilizaţiune. URICARIUL, xxv 147/18. [Şi: civilizaţiune s. f.; (cu pronţ. germană, învechit) tivilizâtie s. f. stamati, cat. man. ii 564, (314).] — N. după fr. civiiilZAŢîtrNE s. f. v. civilizaţie. crviR s. a. v. ceagăr. CIVISM s. m. sing. Civisme. — Devotamentul cetăţeanului cătră patria sa. Acte de civism. — JV. după fr. CIVIT s. m. sing., adj. (Crom.) Indigo, bleu fonc&.—■ (Muntenia) Materie colorantă care dă un albastru închis (costinescu, genilie, ap. TDRG.ms.), indigo (DICŢ.); piatră vânătă (marian, se. ii 16). Civit oca 11 bani (a. 1792). TARIF, ap, ŞIO. De civit fug relele. Com. LIUBA. Un fel de civit, adecă albastru prusian, natural, care serveşte la cernitul (negritul) ţesăturilor fe-meeşti şi la făcutul mantalelor de ploaie bărbăteşti numite epingele. H. IX 3—4. | P. ext. Coloarea obţinută din această materie cf. lula-chiu. Şal cu o varga civit şi alta stacojie (a. 1821), ap. ŞIO. Sanitarilor, în loc de tunici, U .s'au dat bluze de postav civit. URICARIUL, XXII 481. în fund de tot, înălţându-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile pădu-■roase ale Steşicului, învelite în umbre viorii, ci-vite şi negre. ODOBESCU, III 195/2e. Către seară, pe când soarele începe a se ascunde în tasul să,u de aur din dosul dealurilor civile, ea ajunse la porţile cetăţii, id. ib. III 281/27. Par'că-l văd, c’o mână în şerparu-i civit, alergând de colo colo. DELAVRANCEA, S. 18/s. Haine civile, brătescu-VOINEŞTI, L. D. 63. Fulgii pătaţi jumătate cenuşiu şi jumătate civit. H. IV 249. || P. ext. Haină de această coloare. Un civit s'au dat dia- conului Anton, de l-au dus tătâne-său. melchi-SEDEC, ap. ŞIO. [Şi: (cu pronunţare grecească) ţevit | s. a. Ţevit lahor oca 44 bani, ţevit mai prost oca 22 bani (a. 1761). TARIF, ap. ŞIO.] — Din turc. civit, idem. ŞIO. CIVIU s. m. (Iht.) Alevin de sandre. — (Turtu-caia) Puiu mic de şalău, antipa, iht. 19, P. 777. Ciz- v. cls-. CIZ s. m. (Ornit). v. clj. CIZEli vb. Ia. Ciseler.— A lucră în mod artistic, cu dalta şi pila, obiecte de metal (cf. a dă 1 tui, a făţui, polei, lustrui); p. ext. (despre stilul unui scriitor) a lucră artistic, cu uita atenţie; cf. şlefui. [Abstracte: cizelai e s. f., cizelat s. a. = acţiunea s. arta de a cizela. | Part. - adjectiv: cizelat (cu negativul necizelat)9 -ă adj. Pe canal, trei poduri strimte ca trei arcuri se întind; A lor margini cizelate în şiraguri de inele Poartă zmei cu ochi fantastici ■cari noaptea se aprind. ALECSANDRI, p. III 87. (Fig.) O operă care n'a fost plivită de buruieni..., :n'a fost cizelată cu răbdarea cuvenită. D. RUSSO, BUL. COM. IST. I 89.] ! — N. din fr. (derivat din ciseau «daltă de sculptor în lemn, în metal, în piatră»). CIZMĂ s. f. (ş. d.) v. cismă ş. d. ClzvÂRTĂ s. f. v. ciosvârtă. CliĂB s. m. Morveux. — «Unul care-şi suflă necontenit nasuî» (Straja, în Bucov.). Com.’ar. TOMIAC. — Cf. cl ă b u c, clăban. CIjABÂN s. m. Vaurien. — Om de nimica, de nici o treabă (Straja, în Bucov.). Com. A. tomiac. [Derivat : clăbănQg/-oară adj., subst. = (copil) mucos, murdar (Putna şi Neamţu). MAT. folc. 1209, ŞEZ. îl 187/29.] Cf. clăb, clăbuc. ciiĂBĂtfOs, -OÂSĂ adj. v. claban. CIiĂrÂţ s. a. Grand bonnet de peau de mou-ton. — (Banat) Căciulă mare de formă conică, din piele de miel sau oaie (h. xviii, 47, 141, 168, 269, 284, 288, 307. Com. COCA, izverniceanu şi ittu), cf. cuşmă, căpiţă, căiţă, m u h ai u. Clăbăţul de obiceiu e [în Banat] mai mare, mai ascuţit, din piele comună, iar căciula e mai mică şi din piele de miel fină sau din astrahan. Căciula se zice şi căpiţă, în deosebi la cele streine de portul nostru. GR. băn. Bărbaţii în cap poartă pălăria neagră..., clăbăţ alb, de piele de miel, şi laiu, din piei negre. LIUBA-IÂNA, M. 21; Cf. MOLDOVAN, Ţ. N. 84, Când cântă astfel, Păcală îşi întorcea clăbăţul când pre urechea dreaptă, când pe cea stângă, când înainte, când înapoi. CĂTANĂ, p. B. iii, 57. Suiu la deal± cobor [la] vale, Mă'ntâlniu cu badea’n cale, Cu caru’ ncărcat de lemne, Cu clăbăţu’ plin de pene. HODOŞ, P. P. 64. Un voinic ardelenesc, Cu clăbăţ să-celenesc. ŞEZ. II, 34/l7. Atunci Novac ce făceâ ? Clăbăţul mi-l lăpădâ, Pe fată mi-o cuprindea... LUCEAFĂRUL, Iii, 137. C’a picat (= sosit, ne-merit) în birtul tău, Un voinic ardelenesc, Cu clăbăţ sălăgenesc... Şi-are în clăbăţ o piatră De ajunge [= valorează] ţara toată, viciu, gl., cf. CONV. lit. XXXVIII, 890. II (Bot.) Clăbăţui-cu-culiii, o plantă (nedefinită mai de aproape, poate păl'ăria-cucului). H. viii 168. / [Plur. -beţe. H. xviii, 146. | Şi: clab6ţ s. a. ŞEZ. II 34/17; clob6t s. a. Un voinic ardilenesc, Cu clobot sălăgenesc... ALEXICI, L. P. 16]. — Pentru etimologie, cf. sârb klobticic, klobiicac (genet. klobucca) şi klobucak, diminutive de la klobuc «căciulă, pălărie». CliĂBEŢ s. a. v. cîăfoăţ. CliABUC s. m. v. clăbuc. criĂBirc s. m. şi s. a. 1°. Bulle. 2°. Bave, ecume. 3°. Ecume des ciieva,ux. 4°. Mucosite. 5°. Nuage. 6°. Balle (du ble). 7°. Meloe vroscarabaeus. 1°. Băşică spumoasă (de apă, must, unsoare, seu, etc.); spec. de săpun, cf.. zoaie. Mustul... începe a sfărăi, a scoate clăbuci. I. IONESCU, C. 198. Când el se aflâ la bărbier să se rază..., tocm,ai. când erâ clăbucul pe barbă... ISPIRESCU, ap. TDRG. Scuipând clăbuc de spume, care, dc cădeâ la pământ, se închegă şi se rostogoleă în boabe de mărgăritar. DELAVRANCEA, S. 91. Vedeau coada [vaporului] alburie de clăbuci, de-a curmezişul talazurilor. VLAHUŢĂ, D. 229. Se freacă pe mâni... cu clăbuci de săpun şi se descântă... PAMFILE, B. 10. , 2°. S p e c. Bale spumoase, spumă (de salivă), zoaie la gură. Vizirul, tigru turbat de a sa ură, Scrâşnind din dinţi sălbatic, făcând clăbuci la gură. ALECSANDRI, P. III, 347, Cf. ISPIRESCU, L. 214, ION CR. III 212. [Smeii] se bat până fac clăbuci (spume) la gură; clăbucii tuturor se. încheagă. LEON, MED. 137. # A face clăbuc (clăbuci) la gură, se zice, figurat, despre cei cărora CLĂBUCI — 526 — CLACĂ nu le mai tace gura, mai ales de mânie, zanne P. ii, 526. 3°. Sudoarea spumoasă ce fac caii, de osteneală. COSTINESCU. 4°. Muci. ŞEZ. II, 187/30. 5°. P. anal. Rotocoale de fum s. de aburi. Şi pe ’niinderea pustie... Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. III, 10. 6°.’ (Plur.) Rămăşiţele după vânturatul grâului; pleavă, pospaiu (frâncu-candrea, m. 99; cf. pamfile, A. 214), corpurile streine alese la ciur din grâne (chiriţescu, gr.), cf. zoană. 7°. (Entom.) (Mold.) O insectă numită şi: g â n d a c-n e g r u, g â n d a c-p u t u r o s (Mold.), gringoaşă - puturoasă (Banat), jidan, jidov (Bucov.) şi mă m o rn i c. MARIAN, ins. 82. [Plur. -buci, şi (rar) -buce şi -bucuri (PONTBRIANT). Scot nişte clăbuce cu spume la gură. H. Xi, 235. | Şi: clabtic s. m. frâncu-candrea, M. 99. j V e r b’: clăbuci vb. IV* =) absolut şi intrans.) a face clăbuci, a spumega; (trans. şi refl.) a (se) umplea de clăbuci. [Valurile] clăbu-cirid, fierbând în spume... ALECSANDRI, P. III, 238. Apa... izbindu-se de ţărmure, se clăbuceşte în^tulpinele sălciilor. popovici-bănăţeanU, ap. TDRG. Clăbucindu-şi mânile cu săpun... I. TEO-doreanu, M. II 131; (cu p a r t. - a d j.) clăbucit, -ii ' = plin de clăbuci. Călări pe cai cl&buciţ.i la strune şi zabale. delavrancea, ap. TDRG.] — Din bulg. klabiik-K «băşică de apă» (cf. sârb. klobuk, idem). ciiĂBtrcî vb. IVa v. clăbuc. Cl/ĂBtrşiT, -A adj. încărcat? rotunzit? Noi pe Stanca să fi o dăm, De bogată, de avută, li stă pieptul clăbuşit De aur şi de argint. MAT. folc. 121. — Cf. clăbuc. CLAC s. a. Chapeau â claque. — Pălărie bărbătească înaltă, având forma cilindrului, care, cu ajutorul unui mecanism, se poate turti, încât să poată fi ţinut şi în mână s. subt braţ; se poartă la baluri s. la recepţii solemne etc., când e cinevă îmbrăcat în frac; cf. cilindru, joben. [Plur. clacuri.] — N. din fr. (din claquer «a produce un sgomot surd»), Cf. clacă2. eiiÂcA s. f. 1°. Corvee. 2°. Journâe de travail gratuite pretâe par Ies paysans; rejouissances qui t.erminent cette journâe. 3°. Troupe. 1°. (în vechile Principate române, până la 1864, când s’a desfiinţat) zilele de muncă fără plată pe care erâ dator să le facă şerbul (ţăranul neliber: clăcaş, r u m â n, vecin, i o b a g) stăpânului moşiei (Domn, boier, mănăstire) pe care locuia şi care-i dădeâ în schimb pământ de hrană (din ale cărui produse dedea dijmă) pentru el şi familia lui, b oi e r es c (Mold.), robotă (Transilv.) ; cf. şerbi e, serva j, rumâni e, iobăgie. Rlaltâ. ANON. CAR. Claca iaste un chip de clădire... să întocmeaşte cănd stăpânul moşi[e]i primeaşle pă clăcaş,... să şază pă moşia lui. CARAGEA, L. 24. Să aibă pace aceste sate de chile, de ialoviţi, de cai de olac, de podvozi, de clăci gospod şi boiereşti (a. 1743) URICARIUL, I, 58; cf. şi II, 121. Patru clăci să lucreze pe an fieşte-care sătean stăpânului moşiei (a. 1805). ib. II 135. Să fie încă îndatorire cătră locuitorii şăzători pe moşii boiereşti sau mănăstireşti a mai lucră fieşte-carele pe lot anul două clăci la orice va ave[â] trebuinţă stăpânul moşiei (a. 1773). ib. IV, 29. Cu clacă sau cu altă să nu se supere [locuitorii moşiei] (a. 1773), ib. IV 49. Să aibă a sluji douăsprezece zile într’un an mănăstirii, ori cu clacă ori cu carul. ib. V, 402. Nimine nimieă să nu-i învăluiască, nici la clăci domneşti, nici la lu- cruri domneşti (a. 1709). ib. viii, 236. Într'o zi să cos[e']ască cu toţii o clacă de fân (a. 1764). ib. X, 191. N’au cosit-claca din anii trecuţi (a. 1764). ib. X, 193. Nemesnicii, gloabele, clăcile..., toate aceste să lipsească ib. XIX, 356. Zi de clacă. ib. v 402. M’am tocmit cu ei, să facă pe anul acesta 3 zile clacă şi 30 par. de vatră (a. 1802, Slatina). IORGA, S. D. vin, 119. Fâneaţe şi imaşe, pe care rămână stăpâni locuitorii emancipaţi de clacă. I. IONESCU, D. 19. Pribegi de bir şi clacă, copii fără noroc, Tu-i strângi în codru noapteă sub brazi, pe lângă foc. COŞBUC, F. 44. Clacă cu vite. COSTINESCU. Clacă cu boi. polizu. ■ (Om) de clacă = clăcaş, obligat la clacă, polizu, barcianu. A lucra de clacă, a fi de clacă = a face clacă, polizu. | Prestaţie (ocazională, în interes public). In ziua, de sfântul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7. | (Fig.) Claca lui Dumnezeu = războiu, luptă. Am fost în foc la'77, am văzut şi eu claca lui Dumnezeu. CONV. LIT. XLIV, I 650. 2°. P. ext. (Şi în Transilv.) Muncă gratuită de bună voie, răsplătită numai cu mâncare bună, seara cu petrecere cu lăutari şi joc, făcută' de săteni şi1 sătence, uneori la sărbători mai mici s. în lungile nopţi de iarnă, spre a ajuta pe'preot, dascăl s. alt om de seamă din sat ori spre a se ajută unul pe altul la lucrările câmpului (arat, prăşit, secerat, treerat, cosit, strânsul-«lânului, cărat, desfăcatul păpuşoiului, etc.), la clădiri, lucrări femeieşti (tors, ţesut, etc.) ş. a. LB., DAME, T. PAMFILE, A. 64, 105, 156; I. C. 209—10, BARONZI, l. i. 105, jarnIk-bArseanu, 477 (nota 15),creangă,gl.,rădulescu-codin),cf. furcă, furcărie, şezătoare. In postul Crăciunului, hori şi nunti nu se fac... şi singurele prilejuri de ...petreceri pe aceste vremuri nu sănt decât şezăto-rile, furcăriile sau clăcile de noapte, unde'se lucrează de obiceiu puţin şi se petrece destul, pamfile, CRC. 1. Toată drăcărimea... la lucru. Unii secerau... alţii făceau clăi şi suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii duceau girezi, — mă rog, claca dracului eră. CREANGĂ, P. 158. Erâ clacă acolo, claca lui Ucigă-l toaca, ce să zici? RĂDULESCU-CODIN, î. 189. La o clacă de dezghio-cat păpuşoi, i-am scos Măriucăi un şoarec din sân. CREANGĂ, A. 63. Boierul făcii clacă, adunând pe toii copiii şi fetele din sat, ca să înşire mărgăritare. ISPIRESCU, L. 67. Unicul lucru femeiesc, care se poate face în această zi [în ziua de Baba-Dochie] este claca de tors. MARIAN, SE. II 136. # (Despre oamenii proşti) M’a trimis mama la clacă; aşa să-mi fie, aşa să-mi facă. zanne, P. IV 308. A da clacă la ceva = a se repezi de-a-valma la ceva, mulţi de o dată, pe întrecute, dând gata repede. Lângă coşeriu, nişte curce dădeau clacă la ciocălăi. CONTEMPORANUL, V, voi. I 97.' lucru de clacă = gratuit, fără plată; (fig.) făcut fără tragere de inimă, neîngrijit, rău, prost, de mântuială. Cf. zanne, p. iv 308. Vorbă de clacă = fără rost, inutilă, fără temeiu... (cum se vorbeşte la clacă), zanne, p. ii 832; cf taclale. Napoilă: Mojicii mi-au răspuns că le grăesc vorbe de clacă. ALECSANDRI, T. 40, Cf. VLAHUŢĂ, N. 188. Astea ş’aUili sănt poveşti bune la şezătoare, seara; sănt vorbă dă clacă —■ să vorbim, să n’a-dormim — istorii dă glumă şi parascovenii, pâritru ca sâ treacă timpu' şi urâtu’. GCR. II 262. A ajunge do clacă — a ajunge de batjocură. Sărmanul [bărbatu-mieu] o ajuns de clacă, de cănd cu prefă-căturile aceste nouă! alecsandri, T. 690. De clacă loc. adv. = fără folos, de geaba, în zadar. Da din tunuri [Arnăuţii], cât’odată,... dar de clacă, în zadar. BELDIMAN, TR. 57. A veni, a umblă, a osteni de. clacă. DICŢ. A-şi bate gura de clacă = a vorbi fără a cugetă, nimicuri, a vorbi de geaba. zanne, P. 308. | Spec. Cea mai mare ve- CLACĂ — 527 - CLADĂ selie însoţită de «pana grâului» este aceea, când vreun fruntaş din sat a acordat claca jocului pentru o zi la secere... în preseara clăcii, căpe-leşii, vătavul jocului şi mai mulţi feciori pleacă cu lăutarul prin sat. La fiecare poartă unde e fată mare se opresc şi joacă, iar capeleşii ir.tră în casă, rugând pe părinţi să binevoiască a o lăsă la claca jocului .-FRÂNCU-CANDREA, M. 137. II P. e x t. Jocul s. petrecerea cu ocazia clăcii. Păşlind-o..., cu tovarăşii mei, la clăci în Humulcşti, pe unde ştiam noi. CREANGĂ, a. 116. Amemenea dragi-mi erau şăzătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat. id. ib. 118. Nu erâ joc, nu erâ clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. id. P. 284; cf. GCR. II 349. Ieri am fost la popa ’n clacă Şi n’am găs't mândră să-mi placă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 391. în posturi le-i ruşine să facă joc, de cât numai pe la clăci căt îşi mai potol pofta de joc. ŞEZ. III 109. Vsucă-te rufă'n gard, Că de-sară-i clacă ’n sat. ŞEZ. IV 238. 3°. (P. ext.) Ceată, grămadă. «Nu se poale!», strigă toată claca feciorilor de ’mpăraţi. ION CREANGĂ, I 3. [Plur. clăci. | Diminutiv: clăcuşoâră s. f. = clacă mică (scurtă); (mai ales) clacă la care se petrece foarte bine; î i g. (ironic) t re b uşo a ră, ispravă, faptă urîtă (a mai multora). După ce se mântue clăcuşoara asta, lumea ne lasă în căt ne-a găsit şi se împrăştie, huuluindu-ne. CREANGĂ, A. 113. | Nomen agentis: ciăcân (dial. clacan) s. m. = cel ce ia parte la o clacă (2°). HERZ.-GHER., M. IV 232. | Verb: clăcui vb. IV® = a .face clacă (1°), a plăti proprietarului în muncă arenda s. chiria pământului; (rar), a luâ parte la clacă (HERZ.-GHER., M. IV 232); a clacă şl. Klekuiesk. anon. car. în scurt, nimărui să nu mai clăcuiască (a. 1742). iorga, S. D. vi 218. Oamenii ce vor fi şezători pe moşiile mănăstirii să aibă a clăcui 12 zile într’un an, la arătură, la coasă şi la secere, să-şi dea şi dijma moşi[e]i den toate bucatele, după obiceiu... (a. 1744), ap. HEM. 1475/3. [Turcii] sileâ pe oamenii satelor de le lucră, adecă clăcuiâ. DIONISIE, C. 163/14. Nevrându a urmă obiceiului pământului, cu a clacul şi a plăti dijma, au avut multe prigoniri şi judecăţi... (a. 1795). IORGA, S. D. XIV 154; cf. şi p. XL. Şi se' va poroncl cătră dregători [ca) să facă pe locuitorii ce vor şide [= şedea] pe acele moşii să clăcuiască cu plugurile, ca să samine ghindă (a. 1794). URICARIUL, IV 48/19. Să nu cuteză a luă din ţinut nimica mai mult, nici a clăcui pentru săm&nături ce vor vra să facă (ca. 1818). uricariul, I 258/5. Ei clăcuiau, adică plăteau proprietarului în muncă chiria pământului pe care locuiau şi în care se hrăneau, ghica, S. xii. Clăcuiam la prochietar două zile pă hiteşcare săptămână, cu mâncarea noastră, şî ne plăteă şî şaizeci dă bani pă ziua dă lucru. GRAIUL, I 202; (cu abstractele) clăcuîro s. f., = prestarea clăcii (1°). Locuitorilor nu le-ar cădeă cu greutate acea clăcuire. URICARIUL, I 352/,;— clăcuit s. a. = participarea la clacă (2°). Ca să vă pricepeţi şi Dv. care n’ali fost pe la clăcuit, cum se petrec lucrurile pe-acolo... bogdan, ap. TDRG.] — Din sl. tlaka (cf. rut. klalta, srb.., slov. tlaka), idem. Cf. clăcaş şi toloacă. CLĂCĂ s. f. Claque. — (Franţuzism) Grup de spectatori la teatru plătiţi anume (de autor, de un actor s. de direcţia teatrului) ca să aplaude. 1— N. după fr. (din claquer «a produce un sgo-mot surd, a bate din mâni, a aplaudă»). Cl clac. clĂcajS s. m. v. clacă1. CL'Ă'CĂŞ s. m. 1°. Paysan corviable. 2°. Pay-san qui travaille gratis avec ses chevaux. 1°. (în vechile Principate române până la 1864; in opoziţie cu ţăranii liberi, proprietari de pământ [moşnean — în Munt. — şi răzeş, în Mold.]) Ţăran neliber, supus la clacă (1°); cf. şerb, rumân (Munt.) vecin (Mold.), io'bag (Transilv.). Datoriu iaste clăcaşul să lucreze stăpânului moşi[e]i 12 zile pe an. CARAGEA, L. 24. Clasele plătitoare de dări erau clăcaşii. I. IONESCU, D. 117. «Rumân» ajunse- a se întrebuinţa adiniori mai cu seamă în înţeles de clăcaş, de sclav, de plebe, hasdeu, i. c. 42/2p. [losif al If-lea]... se cercă a uşurâ nevoile iobagilor..., instituind tribunale cu sarcină să asculte plângerile clăcaşului în . contra stăpânului, cari’ ar abuzâ de dânsul. ODOBESCU, III, 525. Pământurile foştilor- clăcaşi, ale însurăţeilor şi ale locuitorilor care au cumpărat sau vor cumpără în loturi mici proprietăţi de ale Statului sânt şi vor fi inalienabile în timp de 32 [de\ ani, cu începere de la promulgarea acestei legi. hamangiu, C. C. XXXIX. Badea Niculae, clăcaş din salul. Băileşti din Dolj, fusese scăunaş, adică comisionarul unui Turc... GHICA, S. VI. Erau clăcaşii: oştenii fără nume Ce duc războiul mare-al tuturora, Ei ce se sting în nrguri şi uitare Şi cad şi mor de cruda ’mpovărare A tuturor durerilor din lume. GOGA, P. 117. 2°. Ţăran care e cu caii în clacă1 (Jdioara, în Severin). DR. V 175. 3°. Cel ce ia parte la clacă1 (2°). De cele mai multe ori, plivitul se face cu ajutorinţa clăcaşilor,— cu clăcile, prin urmare şl în zilele de sărbători mici. PAMFILE, A. 96. Toţi clăcaşii sânt îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. La plecare, clăcaşii se formează în coloane: cel cu peana înainte, după el feciorii ţinându-se de după cap, la mijloc lăutarul, şi în urmă feiele şi nevestele, ţinându-se de peste mijloc, frâncu-candrea, m. 138. [Şi: (regional) clacăş. s. m. j Femininul: clă-căşiţă s. f. = fată s. femeie care ia parte la o clacă1. Şi-l puse [porumbul fiert] în mijlocul rlă-căşiţelor. SANDU-ALDEA, u. P. 207. | Adjecti v: clăcăş^sc, -eâscă=de clăcaşi (l°-2°). Clăcăşeşti sănt 112.331 pogoane. I. IONESCU, M. 133. La noi e sat clăcăşesc. graiul I2, 435. | Adverb: clăcă-ş6şto = cum fac clăcaşii. | Verb: clăcaşi vb. IVa intrans.=a face clacă1 (1°), a fi clăcaş, cf. clăcui. Pământul ce se cuvine a se da clăcaşilor care au clăcăşit pre moşia statului. I. IONESCU, M. 668; (cu abstractele) clăcăşire s. f. (COSTINESCU), clăcăşit s. a. = facerea, prestarea clăcii. Sătenii sănt în mai groaznică robie ca pe timpu’ clăcăşitului. jipescu, ap. TDRG.] — Derivat din clacă1, cu suf. nom. agent. -aş. Cf. clăcan. CLĂCĂŞESC, -BASCĂ adj. CI/ĂCĂş*dşt:e adv. CLĂCAŞI vb. IVa. CLĂCĂSIŢĂ, S. f. v. clăcaş. cii ici i vb. IVa cijĂcrşoARĂ s. f, .! v. clacă1. CTjĂUĂ s. f. Tas, monceau.— (Mold.) Grămadă, cf. morman, maldăr, porcoiu, teanc, ■vraf. Leahul, cladă moartă, greu cade pe pământ. ALECSANDRI, P. III, 228. Un larg cortegiu funebru ce lasă, unde trece, De albe oseminte o cladă tristă, rece. id. ib. III, 301. Ş'o cladă lângă poartă de ieniceri zăcând, Toţi morii cu spada’n mână. id. ib. III, 353. In depărtări s'afundă zarea cu năluciri de munţi în cladă. ANGIIEL, î. G. 23. — Din slav. (bulg. klada, «grămadă; buştean, butuc; rug», sârb. klada, «butuc (putrezit)»; rus. kladî, «încărcătură»; rut. klad «rug»). CLADĂRĂ — 528 — CLĂDl CKiÂDĂBĂ s. f. Tas, monceau. — Grămadă. (Predicativ, în legătură cu verbul a sta) Stau păduchii pe el clădără, — unul lângă altul, ca un strugure, pamfile, a 240 (glosar). [Şi: clâderă. (POLIZU), clădiră s. f. Stau locustele claderă. uricariul, x 400/<,7. Se uită în grădină: Stau merele clădiră la pământ, ca nişte bucăţi de schijă înfipte în carne: nici de leac n'a mai rămas vreunul prin meri. i. GR. OPRIŞAN în ramuri, xvi 33 9 (pe pogina următoare se explică: «când furtunile şi ploile mari scutură fructele din pomi, ele cad grămadă (clădiră) în josul pomului»). — Reconstruit din clădăraie. ciiĂDĂRÂiE s. f. v. clădărie. CliĂDĂltÎE s. f. 1°. Tas 2°. Botte, gerbe (de maîs). 3°. Botte (de lâgumes), gerbe (de fleurs), rameau .charge de fruits. — (în Ţara veche). 1°. Grămadă (mare) de lucruri aşezate (s. aruncate fără rânduială) unul peste altul, construcţie înaltă din lucruri îngrămădite unele peste altele; cf. c 1 a d ă, cladără. Ca s'o liniştească, bărbatul său îi aduce vr'un turban vechiu... sau vr'o ciudată capelă, capriţioasă clădărie de pene, flori şi cordele, care adună de doi ani tot colbul din magazia Ninei. c. negruzzi, i 239. Cum? ceva să zică: un arc de triumf furat? Atâta namilă de marmură,... atâta clădărie, de patru ori cel puţin căt turnul Colţeit ODOBESCU, III 71. Apoi, luminate Împărate, după atâta clădărie de bunătăţi, de ce prilej să le tângueşti ? delavrancea, S. 84. Clădării uriaşe de lemnărie proaspătă, care miroasă tare a brad tăiat de curând. IORGA, N. R. B. 129. Nu mai veneau căle unul — unul; ci zece douăzeci de odată, misiţii d'avalma cu negustorii, şi se făceau «clădărie» pe car, cum se fac gândacii noaptea, asupra băligarului de cal. CONV. LIT. XLiv, voi. II 214. Dincolo de munte, unde stau satili clădărie, mari şi mărunţele... JIPESCU, O. 126. 2°. Cunună de păpuşoi, mănuchiu de ştiuleţi de porumb (legaţi unul de altul prin foile lor). [Ţăranul] la disfăcut, alege de sămânţă popuşoii cei mai frumoşi, nu rupe pănuşile, ci le răsfrânge şi le împleteşte legând în acest chip maijnulţi păpuşoi la un loc; aceste clădării de popuşoiu le spânzură în pod sau le anină subt streşenile casii, unde nu le agiunge nici ploaie, ba încă totodată le usucă şl vântul. I, IONESCU, C. 164. 3°. Mănuchiu mare de fructe, flori, poame, bureţi (RĂDULESCU-CODIN, L. şi î); struguri legaţi (H. II 243); creangă plină de fructe (CIAU-ŞĂNU, V.); rădăcină (de cartofi etc.) răsfirată (ib.); grupă deasă de plante 'crescute strâns laolaltă Alt chip este păstrarea strugurilor în clădării. Se taie strugurele împreună cu un capăt de viţă lung cam de o palmă, şi mai multe asemenea viţe împreună cu strugurii lor, legate la un loc, se numesc clădărie. pamfile, I. C. 204-1. Ghtbele cresc multe la un loc sau în clădării, după cum zice poporul. H. II 44. Se uită nora încotrd i-arată moşul şi ce vede, se cruceşte: O clădărie de fragi, din care ia destule, să ducă viespei acasă, rădu-LESCU-CODIN, L. 11. Dar simiogul nu mai creşte acii fir cu fir,... d acii creşte clădării, la un loc... RĂDULESCU-CODIN, î. 305. Luă apă fiartă... şi o turnă pe o clădărie de trandafiri înfloriţi. STĂ-NOiu, C. I. 205. Salcâmii se ’ncovoae sub greaua clădărie A florilor. rÂdUlescu-niger, ap. TDRG. [Şi: (Cu schimb de sufix) clftdărâie s. f. COSTINESCU, LM.] — .Derivat’din clâdă, cu suf. col. -ărie (-ăraie). Cf. cladără. (Pentru sensul 3°, cf. bulg. klad-nici «ciuperci care cresc grămadă»), i: v s. f. v. clădi. CXiÂDERĂ s. f. v. cladără. I . CliĂDl vb. IVa 1°. Eniassertamonceler, empiler, I echafauder, mettre en meule, itendre. 2°. Construire, batir. 3°. Creer. 4°. (Fig.) Construire, bâtir, echafauder. 1°. Trans. A face o grămadă, aşezând cu grijă şi sistematic lucrurile unul peste altul s. strat după strat. Trei cară Paşa trimite armele a . încărcâ... şi în cară le clădt[â], beldiman, e. 91. Butelcile umplute cu vin se aşează în pivniţă, clădindu-le culcate unele peste altele, I. ionescu, cal. 2.05. Vn troian de crengi, de arbori, pe-a lui [Strâmbă-lemne] urmă se clădeşte, alecsandri, P. iii, 239. Murad..., în Asia supusă clădind movili de morţi, Luase titlul falnic de Spada 'Naltei Porţi. id. ib. 344. Toate [lucrurile cumpărate] le-a tencuit Şi ’n corabie le-au clădit. SEVASTOS, N. 126/85. Şi pe duşmani îi tăiâ Şi grămăzi toţi îi clădeă. ALECSANDRI, P. P. ap. TDRG. || Spec. A pune. a aşeză lemnele unul peste-altul, ca să se aprindă şl să dea jar; (despre cărămizi) a Le aşeza lăsând loc între ele, astfel, ca să poată fi arse (cf. pamfile, i. c. 386), a chiti (3°), a întocmi. Numa... înalţă .un jert-veanic de brazde, clădeaşte asupra lui l’eamne. beldiman, N. P. I, 112/10. Au mai aţiţat focul clădind şl alte lemne, şi au început a-ş[i] frige friptura. drăghici, r. 75/17. | | ■ A clădi scânduri, lemne, fân, snopi, sfecle.etc. = a le aşezi în stânjeni, grămezi, clăi etc., spre a le prezervă de umezeală, spre a le păstră mai bine. Hai, teiule, hai, Cum am să te taiu... în carte clădesc, în sat te pornesc. SEVASTOS, P. P. 204/n. Fânul câte odată nu se mai aduce dela câmp, ci se clădeşte în pădurea, dealul, poiana sau, în de obşte, pe locul unde a fost cosit. PAMFILE, at159. Descărcatul [snopilor] se face snop cu snop. Dintre cei doi inşi — cel ce descarcă şi cel ce clădeşte sau durează — celui dintâiu i se cere putere, id. ib. 145. Of aice de fân să cosească şi să clădească (a. 1805). URICARIUL, II, 146/I2. De va fi trebuinţă de adunat şi de clădit, să adune şi să clădească fieştecare om pe zi, [o] jumătate de falce (a 1766). ib. II 225/4, cf. şi IV, 19/16, l98/„. Clădesc vr’o câtva fân. ECONOMIA, 48. Bobinson, după ce au uscat fânul bine, apoi l-au clădit. DRĂGHICI, R. 122/al. [Trifoiul] să adună în căpiţi ’de măsură, clădind în ele palele de o potrivă. 1. IONESCU, .C. 108. Sfeclele... le va clădi în girezi. id, ib. 237. Holda mândră... se clădeşte ’n jumătăţi. ALECSANDRI, p. III, 67. Astă-vară am cosit Vr’o cinci clăi, de le-am clădit, Patru mi le-am vârfuit. ALECSANDRI, P. P. 100t>/.n. Mi-i tăiâ ca grâul Şi mi-i clădeă ca stogul. GCR. II, 297. N’am... frăţiori s'o clădească [iarbal. SEVASTOS, P. P. 15/20. Clădeşte bine metrii de lemne. Com. ittu, (Refl. = pasiv) .Se clădesc lemnele pentru iarnă.'l. TEODORE ANU, M. II 320. în multe părţi, mai ales în regiunile muntoase din Transilvania, lemnele se taie şi s.e creapă mărunt, apoi se clădesc în clăi, ca să se usuce pentru iarnă. Com. n. drăganu. || A face s. a aşterne (din scânduri, paie, fân etc.) un pat. Smulse ■ iarbă, fân... şi-i clădi un pat. EMINESCU,' N. 11. || A grămădi unul peste altul. Clădind movili de leşuri sub zdravănul topor, alecsandri, ap. şăineanu, D. U. O îndemnau să stea lângă dănsele pe divan, clădind pernele pufoase. C. PETRESCU, C. V. 368. || Refl. (Ironic) A se lăsă grămadă undeva, ocupând mult loc. herz.-gher., m. iv 231. '2°. P. ext. Trăns. A construi, a zidi, a edifică, a ridica o construcţie. (în unele regiuni se face deosebire între a zidi din piatră şi a clădi din lemn. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 231). Clădl-se-voru [cetăţile ludeiloiu], PSALT. (HURM.) 135/28. Toate locurile... au fost în vechime provăzute cu întărituri, cu cetăţui, pe care le-au găsit in fiinţă, sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă, odobescu, II, 179/20. Cu aceste se apucă, ajutat de CLĂDi - 529 - <■ pLAIE sluga lui, de clădi un fel de foişor. ISPIRESCU, L. 367. || Spec. A face o casă s. o parte de casă. Se nu au ■vrut Dumnezeu clădi casa... psalt. (HURM.) 274/j6. Dorinţa exprimată de Cameră de a se clădi o nouă sală... c. NEGRUZZI, I, 346. Dacă voieşte cineva să-şi clădească casă, apoi se sfătueşte cu rudele şi vecinii unde şi cu faţă încotrd s’o facă... Dacă dimineaţa apa din cofiţă a mai crescut, se crede că e bine a clădi pe acel loc casa; la din contra, însă, nu se clădeşte acolo casă. PAMFILE, CR. 56. # Cine şi-a măritat fata şi-şi clădeşte o casă, cunoaşte greutăţile vieţii. ZANNE, IV 442. Cel ce clădeşte, clădeşte pentru cei din urmă, căci el se pripeşte.să se ducă. I. golescu, ap. ZANNE, VIII 220. # (Literar) A clădi pe nisip =a începe o întreprindere care nu va izbuti, căci nu e aşezată pe o temelie sănătoasă. ZANNE, p. iii 116. 3°. f A crea, cf. zidi. [Sparge ei şi] nu-i clădi. PSALT. (HURM.) 47/n. 4°. Fig. A construi' (un sistem, o organizare, un plan ş. a., aevea sau numai în imaginaţie), a plăsmui (o alcătuire), a face (un aşezământ); cf. a întocmi, a alcătui, a c o m p u ri e. Pravili temeinice clădiţi, fiţi Bruţi spre a le ţine. I. văcArescu, P. 71/17. Sărmana [mamă], ea-şi clădeâ visuri atât de frumoase pe existenta lui şubredă şi păcătoasă!... VLAHUŢĂ, N. 36. A clădi o poemă, o teorie. ŞĂINEANU, D. U. . [Şi: (probabil greşală de tipar) clăti vb. IVa -j-Clăti un preastol dinainte-i. PALIA (1581), ap. CCR. I 76. | Adjective: clădit (cu negativul neclădit), -ă = aşezat teanc, în clăi, grămadă; construit, zidit. (Ad 1°) Fânul clădit miroasă. E-MINESCU, N. 48/15. Penlru timpul iernii paiele se păstrează la arie, făcute sau clădite şuri, şiri sau girezi, pamfile, a. 216; (ad 2°) Cuiburile [pasărijlor sănt foarte curat clădite. ODOBESCU, III 27/12. Case clădite, id. III 26,/4. La cea moară părăsită, De stăpânul meu clădită, Este-o piatră de răşnit. alecsandri, p. P. 136/14; — (adesea substantivat) dăditor, -oâre = (cel) care clădeşte, ziditor,-constructor; (fig.) creator, autor; fundator, întemeietor. Au dat clădilorilor de case... BIBLIA (1688) 275. Clăditorul de başiină-al Romei. COŞBUC, M. 156/,Clădilorului [girezilor] i se va cere mult meşteşug, pamfile, a. 145. | Abstracte: clădiro s. f. = acţiunea de a clădi, clădit, construire, zidire; (concretizat) ceea ce s’a clădit, construcţie, zidire, edificiu. După ce s'au ales locul pentru clădirea casei, se pune acolo sara o cofiţă cu apă. GOROVEI, CR. 56. De va fi uzufructul constituit numai asupra unei clădiri, şi această clădire va arde sau se va dărâmă de vechime, uzufructuarul nu va aveă drept de a se folosi de pământul pe care a fost clădirea, nici de materialurile rămase. HAMANGIU, c C. 141. [Senatul şi poporul...] îi decretară dar [Iui Traian] lot felul de clădiri comemorative... ODOBESCU, III 72; clădit s. a. = acţiunea de a clădi. Ca şl încărcatul fânului în car, clădilul, clăilul sau făcutul clăilor cere o deosebită măiestrie, de la care atârnă păstrarea fânului. Din clădit, unii oameni îşi fac o adevărată meserie. PAMFILE, A. 162. Începutul clăditului se face cu cinstirea rachiului, iar sfârşitul cu altă cinstire; obişnuit, la clădit se întrebuinţează claca gălăgioasă, id. I. C. 386. In-călecă Şaryul pintenog şi purcedeă în Gropi la coasă, în Curături la secere, in Ceir la clăditul fânului, aşă după cum erau împărţite şi treburile. CIOCÂRLAN, LUCEAFĂRUL, V 125; — clădi-târă; s f.= clădire, clădit, construire; (concretizat) lemnăria^ ce se pune în păreţii caselor de lemn între stâlpi, bârnuială, lo boa de, groşi, amnare, căţel, pil ici etc. (Com. ITTU, din Teaca, jud. Cluj); claie de fân, de paie etc. (LB,); clădire, zidire, construcţie, edificiu. O cetate, căriia Dicţionarul limbii române, 15. XI. 1931. frămseţea şi impistritura şi înşirătura şi clădi-tura zidiurilor nu să poale povesti. DOSOFTEIU, V. S. 46/2. Veni să doarmă într’o parte a clădi-turii. biblia (1688), 193/2; — clădiş s. a. = acţiunea de a clădi; spec. clăditul căpiţelor; (concretizat) claie de fân (VARCOL, v.). A doua zî mă duc la polog, îl strâng, îl fac copiţă, pă urmă mă. duc la clădiş, adun toate copiţălile la un loc şî le fac claie. GRAIUL I 37. Locul clăditului sau clădişului. PAMFILE, a. 210. ^cofo din mai multe cară sau căruţe [de fân] — sau ghiociuri, dacă se cară cu acestea, — se va face o claie, care se mai numeşte şl clădiş, fârcitură, copiţă, stog, şură, şiră sau gireadă. PAMFILE A. 161; — (singular analog din clădi le, pluralul lui *clădeală, cf. vopseâ, propteâ etc.) clădeâ s. f. (cu sens concret) = gardina s. lemnele din jurul fântânii; cf. doble, colac, g h i z d, coş, căşiţă etc. (Sân-Mihaiu, jud. Murăş. Com. ittu.] — Din paleosl. klado, klasti «a aşeză, a încărca» (cf. bulg. kladă og-hnt. «fac focul», Ceh. klasti «a aşeza ; a zidi»), Cf. c 1 a d ă, c 1 ă d ă r i e, c(ă) 1 ă-dău, claie, năclad, poclad(ă). Clădiră s. f. v. cladără. CliĂDÎş s. a. ) ciiĂMTtrnĂ s. f. j v- cIadi* CLĂI vb. IVa y. claie. CIjĂIE s. f. 1°. Meule (de foin, de gerbes), pile (de bois). 2°. Grand tas. 1°. Grămadă, conţinând un număr mai mare de căpiţe s. boaglie s. câteva care de fân (rA-dulescu-Godin, î,), clădită cu măiestrie, de obiceiu în formă conică — pentru ca ploaia să se scurgă repede peste stratul de de-asupra de fân — pe locul unde s’a cosit, ori în- apropierea casei, când nu mai e loc în şură (în Trar.silv.) s. în obor (în Munt.); p. anal. grămadă mare de paie, cânepă s. cereale (clădită din 30 de snopi, în formă de cruce HERZ.-GHER., M. IV 232, cf. LB.), alcătuită din două jumătăţi; grămadă de lemne, clădită în formă conică, spre a fi arsă pentru obţinerea de cărbuni (Com. ittu). Cf. stog, şiră, (şură), gireadă, clădiş, fârcitură, cârstă, câr st ac (PAMFILE, A. 134, 145). Acolo, din mai multe cară sau căruţe [de fân], se va face o claie. PAMFILE, A. 161. Brazdele de iarbă cosită se cheamă polog. Pologul uscat se adună cu grebla şi se face porşori, care se strâng în căpi(e, iar acestea se fac clăi sau stoguri. damE, t. 37, cf. PAMFILE, A. 159. 30 de snopi de grâu, secară, aşezaţi unul peste altul în formă de cruce şi cu spicele în vunlru, fac o claie. Câte clăi de snopi ai avut? Com. marian. Două «jumătăţi» fac o claie {măsura pânii — grâului de pe câmp) (Tecuciu). ION CREANGĂ, iii 258. Două «picere» (= picioare) fac o . claie (Vâlcea), id. ib. 292. Să secere fieşlece om pe zi trei clăi. uricariul, ii 224, cf. IV 19 şi 198. Şi să bată trimisul măn[ă]stiri[i] căle o claie de fieştecare pâine, ca să ia rnăsur[ă] de căt[ă] pâine va ieşi din claie... IORGA, S. D. VI 220. Se leagă, şi se pun în cruci (clăi), snopii. ECONOMIA, 51. Gazda [= proprietarul] bună, încă pănă cănd e în câmp, îl pune [fânul] în bodiuri, sau în căpiţe, şi-l lasă mai îndelung, ca aşâ stând să se uşte şi mai bine, apoi 11 clădeaşte în clăi, sau în girezi, id. 65. Un om seceră o falce în 12 zile, o leagă şi o strânge în clăi. I. IONESCU, D. 382. Claia de fân a ajuns a se vinde câte 10 galbeni. I. IONESCU, M. 337. Viţelul atuncea plin de bucurie, Auzind că unchiul... are clăi... o mie, «Mă duc»,. Zise ’ndată, «niţel fân să-i cer», alexandrescu, M. 354. Eu sar iute pe o claie de fân.. alecsandri, T. 959. Ci-că, vrei să stingi cu paie I II 34 CLAIE - 530 - CLAMOÂRE Focul când e’n clăi cu fân, Şi-apoi sici că eşti ■Român! coşbuc, f. 66. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi, alţii durau girezi — mă rog, claca dracului eră; ce să ■spun mai mult? CREANGĂ, P. 158. Astă-vară am cosit. Vr’o cinci clăi, de le-am clădit, alecsandri, p. p. 100. Sno-puri nalte adună, Şi clăi mândre rădică, Ce la soare se uscâ. ib. 389. Unii-l secerau, alţii snopi făceau, Din snopi claie minunată, De mult norod lăudată. TEODORESCU, P. P. 139. Pentru tine, mândră, hăi! Mi-a perii iarba ’ntre văi Şi bucatele ’n hotare, Nouă clăi şi nouă care, Nouă care de secară Şi nouă de. grâu de vară! JARNlK-bărsbanu, D. 369. D’aşă vine de gătată [= gătită], Ca o claie negreblată, id. 426. Nouă sute clăi de grâu Pe leacuri să... cheltueşti. DOINE, 5. Şi domnu-ţi va dare, Stogul cât casa, Snoput ferdela, Claia găleata. Pita cât masa... GCR. II 320. Grâu a secerat, In clăi l-a cărat. id. II 321. Într’un deal rotat, Şede moşul îmflat [= Claia], şez. i 300. || P. ext! Fân s. bucate cât încap într’o claie. Puseiu secerea la brâu Şi merseiu în jos pe rău, Pân’ la holda cea de grâu. Seceraiu două trei clăi Şi mă uitaiu înapoi. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 170. 2°. P. ext. (Adesea în funcţiune predicativă; une-ori repetat) Grămadă, teanc, vraf, mulţime de lucruri sau fiinţe (RĂDULESCU-CODIN), droaie; cf. c 1 a d ă, c a r. Le adunară [broaştele] clăi, clăi. BIBLIA (1688) 44. Căsătorie bună! să te văd c’o claie de copii şi cu floricele la urechi! alecsandri, t. 759, cf. contemporanul, iii 623, şez. VI 88. Nu destul, sărmanul, că n’avea ce măncă sângur, dar’ încă făcuse şl o jumătate de claie de copii, sbiera, p. 193. Am întâlnit şl o claie de boieri, alecsandri, t. 75. In cuvinte scoase din toată gura şi strecurate printr’o claie de mustăţi... stănoiu,. C. I. 221. Turcii vin grămadă, claie, Capul tău să mi ţi-l taie. ALECSANDRI, P. P. 125. Noaptea neagră cănd cădeâ. Clăi de Turci în foc ardea. ib. 126. Nici vorba nu isprăveă, Pintea lot claie-i puneâ. BIBICESCU, P. P. 319. Şlanislav, deaca-i tăiă, La un loc îi adună, Mare grămadă făceă, Din Turci ciui (= claie) ridică. TEODORESCU, P. P. 572. Scoate paloşul lucios Şi-i retează capul jos, Şi d'asupra clăiei, sus, Ca să-i facă vârf, l-a pus. ib. 633, # A ascunde (s. a căutâ) acut în claia cu fân: unde nu se poate găsi. baronzi, l. i 62, 68. Claie mare şi fân rău: om înalt şi prost, zanne, p. ix 449. Claie peste grămadă = îngrămădire de oameni unii peste alţii (PAMFILE, T. III) sau de lucruri de-avalma, fără regulă şi în mare număr (Zanne, p. I 142), mult peste mult, rău peste rău (COSTI-NESCţJ); arababură (ŞĂINEANU, D. U.); beişug (I. GOLESCU). Intunecându-se, copiii au început să se neliniştească, dar au plâns cât au plâns, apoi,... au adormit unul după altul, aşa claie peste grămadă. slavici, N. I 337. Ne pomenim aruncaţi, toţi copiii, într’o trăsură, claie peste grămadă. CONV. lit. xvn 371, ap. TDRG. Şi laudele curgeau claie peste grămadă, delavrancea, ap. TDRG. Cănd deodată vedem în prund câţiva oameni, claie peste grămadă, şi unul din ei mugind, creangă, a. 8. || Spec. Claie de ouă (Bucov.) = 30 de ouă văpsite. Prin sate sânt anumite femei meştere la aceasta. Prin Bucovina aceste femei iau plata pe cătc 30 sau 15 ouă, care alcătuesc o claie sau o jumătate de claie, pam-FILE-LUPESCU, CR. 182. Claia Domnului = joc de copii, când mai mulţi copii se joacă şi se răstoarnă unul peste altul (Vaşlab, în Transilv.). VICIU, GL; cf. şi PAMFILE, J. III. [Plur. clăi; gen.-dat. art. clăii şi (mai rar) claiei, clăiei | Şi: (Banat) clarie s. f. JAHRESBERICHT iii 317, Vii 84. DENSUSIANU, Ţ. H. KlanyS = gelyma (= gâlmă?) anon. car. Sub o tufă' de răchită Şe- de-o fată adormită De 3 ori încolocită, La păntece-i căt aria, Iar la cap căt clania. pop. (Banat), luceafărul, iii 136. Grâul, fânul etc.... se adună cu furca... se grămădesc în jerezi (= girezi) porşori, clănii şi plaştii sau boghii. liuba-iana, m. 108. | Diminutive: clăiţă [pro n un ţ. clă-i-] s. f. = claie mică, cf. porşor-. Prin unele părţi «jumătăţile» sau «picioarde» se numesc clăiţe: prin altele, din Oltenia, li se zic petiţe şi cuprind fiecare căte 14 snopi, pamfile, a. 135. Din mai multe pale puse una lângă alta şi acoperindu-le cu alte pale, se face o grămadă care se numeşte porcoiu (dim. porcoieş), copită, co-piţă, porşor, paloanie, purculeţ, căpiţă, părţioane, ploscă, porculeţ, purculete, plastă sau clăiţă. id. ib. 158. Am o clăiţă de făn, Lângă clăiţă, o poe-niţă., Lângă poeniţă, doi luceferei; Lăngă luce-ferei, un cuib mucos; Lăngă cuibul mucos, O moară ferecată; Lăngă moara ferecată, Un ge-nunchiu de porc [= Capul, fruntea, ochii, nasul, gura şi bărbia], mat.FOLC. I 535; — (rar) clăinţă s. f. LM.; -clăişoără [pronunţ. clă-i-] s. f. DICŢ. | Augumentative (Bucov.): clă6iu s. a. = stog mare (Ropcea). Com. S. URSULESCU. Cucul... cântă... Pe un clăoiu de fân. marian, î. 7/20. Aici... făcură Borşenii, din brazi şi molizi bătrâni, graşi şi înalţi..., un clăoiu ca acela, de numai paserea puteâ să zboare peste dânsul, marian, t. 190/29. Cimel, cimel: clăoiu pe apă [= Mămăliga], goro-VE1U, c. 221; SBIERA, P. 321/I4, PASCU, C. 145; — clăoâie s. f. = claie mare (Straja, în Bucovina). Com. a. tomiac; (cu diminutivul) dăoi6ş s. a. = stoguşor mic (Ropceş). Com. s. ur-SULESCU. | Adverb: clăi6şte = ca în clăi, cum se obişnueşte la clăi. A grămădi cevă clăeşte. ZANNE, p. ix 227. Unde’n oaste că intră, Nu mi-o taie cum se taie, Şi mi-o taie tot grăneşte Şi-o grămădeşte clăieşte. mat. folc. i 63, cf. 115, mateescu, b. 78, şez. viii 168. | Verb: (în)clăi [pronunţ: clă-(i)i] vb. IVa. = a cţădi o claie. Lângă seară, sau chiar înnoptat, se clăeşte, fiindcă atunci grâul trage, adică e puţin umed... (Boureni, in Dolj). ION CR. iv 100. De la aceste chipuri de a face clăi sau de [a] clăi, plugarii noştri se îndepărtează foarte rar. PAMFILE, a. 135. Şl moşul cel mai nins puteă legă un snop, puteă clăi. AGÂRBICEANU, p. M. 131. Noi trecem şi ne ducem, în munţii Galileului, Să clăim, să căpiţim. C’ani auzit ş’am simţit Că-s oarzele coapte, Grântle ’n lapte. TEODORESCU, P. P. 382; — (cu abstractele) (în)clăire [pronunţ, dă-i-] s. f., (în) clăi t [pronunţ, clă-it] s. a. = clădi tul clăilor. Une-ori, vara,... se duceau la coasă, la strâns, la înclăit, dăndu-se astfel la munci agricole, c. oeco-NOMU, CONV. LIT. XXXVI 963- Ca şl încărcatul fânului în car, clăditul, clăitul sau făcutul clăilor cere o deosebită măiestrie de la care atârnă păstrarea fânului, pamfile, A. 162. Să stai binj [grâule] la clăit, Ca mândruţa la iubit, doine, 207/,.] — înrudit cu verbul a clădi, presupune o formă slavă *klaiia din klad-nja (sârb. kladnja «claie», rut. klădnja «stog»), cf. CIHAC II 60; S. Wşdkiewicz, în Milteilungen d. rum. Insl. Wien I 287. CliĂiBŞTE adv. v. claie. CIjAinet s. a. (Muz.) v. clarinet. CIiĂIŞOÂKĂ s. f. i CiiĂÎŢĂ s. 1'. t v. claie. CIjÂICTA. s. f. J J) C1AJIOÂBE s. f. sing. Clameur. — (Rar) Strigăte prelungite de nemulţumire, de dezaprobare. Le-au părăsit în curând, de frica clamorei oamenilor din târgul Severin. I. ionescu, m. 78. [Gen.-dat. art. -moarei şi (rar) -morei.] — N. după fr. (lat. clamor, -orem, idem). CLAMP ClAMP ! interj. Onomatopee care imită sunetul produs de lovirea laolaltă a două obiecte tari (mai aler. de lemn) s. a două părţi ale aceluiaşi obiect tare. Dar deodată se auzi:... clamp! capcana (cursa) se închise şi prinse laba lupului ca într'un cleşte. ŞEZ. III 113/I5. Cioara, socotind că-i moartă vulpea, începic a izbi cu clonţul în ea. — Clamp! vulpea o prinde şi voia s’o sfârtece de ciudă. şez. iii 18V/13. [Substantiv postinter-jecţional s. postverbal: (Mold.) clampă şi cleâmpă s. f. = clanţă a uşii (I. iordan, arhiva a. 1921, p. 196), ivărul de la uşile vechi (şez. xxiii 42); cârligele care leagă jilţul căruţii de loitre (HERZ.-GHER, M. IV 232). Clampa cade pe clempuşi damE, T. 96. Zgâlţâi de clampa uşei. CONTEMPORANUL, III 921. încă nu pusese mâna pe clampă, şi simţeâ în casă... o fugă iute... sadoveanu, m. 109. Inima din loc îmi sare, Când aud că sună cleampa. eminescu, P. 5. Se sculă în picioare, voi să puie mâna pe cleampă, dar se opri. dunăreanu, ch. 34; — (+ papuci; la orgine formaţiune glumeaţă) clampuci s. m. plur. = papuci, pantofi, iminei (Neamţ). ION CR. III 156 (care «clămpănesc» când umbli cu ei) | Verbe: clămp&i, cleampăi (cleampai Com. AR. TOMIAC), clămpăni (clămpăni II 148, clămpăni) clempăni IVa = a (se) lovi producând zgomotul redat prin onomatopeea clamp! (spec. despre ciocul berzei, fălcile animalelor, jumătăţile unei cărţi deschise, tinichele, cleampa uşii izbită cu putere, cu neastâmpăr, de repetate ori) cf. a clăpăi, a tocă (despre berze); a întinde şi a slobozi necontenit cocoşul puştii (Straja, în Bucov., com. ar. tomiac); fig. a vorbi mult, a flecări (herz.-gher., m. iv 232). Cocostârcul clămpăeşte (H. I 22), clămpăneşte (H. Xii 406, 11 148), clămpăneşte (H. XIII 249, DR. II 148. Ţineam ceaslovul deschis şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele şi, când clămpăneam ceaslovul, căte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată, creangă, a. 4. Papucii de lemn se tărie şi clămpănesc la fiecare pas. eminescu, N. 95/u. Cănd trăgeai repede de ea, falca se izbeă de falca de sus şi ocapra» clămpăiâ sau clămpăneă, adică izbeă şi făcea clamp! ION CR. iii 81. Cine clămpăneşte la uşă? Com. popovici. Căţăluşă, nu mai clămpăni la uşă, că n’am treabă cu tine, ci am treabă cu giupineasa, să-mi împrumute covata cea spurcată, să moiu pielea cea uscată [= Buzunarul], şez. IV 52; GOROVEiu, C. 36. Fiara rânji şi se repezi clămpănind printre căni. sadoveanu, săm, ii 793. [Despre un om bătrân şi slab, care abia puteâ vorbi] Ştiă şi el glasurile, pe din afară de biserică, nu-i vorbă, dar clămpăneă, de bătrân ce erâ. CREANGĂ, A. 9/20. A clămpăni din gură = a dârdâi, a lehăi, a vorbi de rău s. în zadar, a flecări. creangă, gl. Ia nu mai clămpăni şi tu din gură, măi! - CREANGĂ, A. 123/23. însă de geaba mai clempănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse... CREANGĂ, A. 50/16. Se’ndeasă, se’mping, fâsăesc, zăngănesc, Săsăesc, grohotesc, se gonesc, clempănesc! Luceşte şi arde, duhueli şi scântei, F vrăjitoria în tot toiul ei! gorun, F. 182; — (cu abstractele) clămpănire s. f. (COSTINESCU), clămpănit s. a. (DR. 1 91), clămpăneâlă s. f., clămpânitură s. f. = acţiunea de a clămpăni s. zgomotul produs de ea. O simţea mişcăndu-se, după clămpănitul minuscul al papucilor cu tocuri înalte. I. TEODO-reanu, M. II 16. Falca de jos, de prea multă clămpăneâlă, s’a desprins din zgău. ION CR. IV 50;— (cu a d j e c 11 v u 1) clămpănil6r, -oâre = care clămpăneşte. Papuci cl&mpănitori. I. TEODO-reanu, M. II 65; (substantivat) clămpăni-toâre s. f. = cleampă, clanţă (la uşă). DICŢ. | Alte derivate: cleinpâr s. m.= (în batjocură) om bătrân (com. furtună), hodoroagă; — clempău s. a. = instrument care clempăneşte, făcut de - 531 — CLANDAN copii 'din hluji de păpuşoiu. Cf. şez. 76, pamfile, J. I 336.] — Variantă nazalizată a onomatopeei clap. ClÂMPĂ s. f. Rosse. —■ Cal înalt, slab, gre-. bănos (Cajba, j. Bălţi). DR. V 175. — Cf; pol. klepa, klempa «mârţoagă». CI/ÂMPĂ S. f. CIiĂMPĂI vb. IVa CLĂMPANEÂIi S. f. CJLĂMPĂNÎ vb. IVa ciiÂMPĂsri vb. IVa CLĂMPĂNITOÂRE S. f. C1ĂMPĂ1VIXCBĂ S. f. ctAMPtrci s. m. plur. v. clamp. CI/Ămpuş s. a. v. cleamp. CiiAN s. a. Clan. — Un fel de trib (mai mic), la popoarele celtice; nume extins acum, în sociologie, şi la comunităţi sociale analoge la populaţii primitive; p. ext. grupare, coterie; cf. gaşcă, tagmă. [Plur. clanuri]. — N. din fr. (din gaelicul clan, idem). CLANAKEi S. a. | î CIjANARET s. a. ) (Muz.) v. clarinet. CLANC! interj. Interjection exprimant le bruit des coups, le claquement de la langue, le tinte-ment de la cloche, le cliquetis etc. — Interjecţiune imitativă pentru zgomotul produs prin lovirea a două lucruri, mai ales a limbii în gură, a limbii de clopot etc.; cf. clonc, c 1 a n g a, clinchet, dang, bang. Sublocotenentul..., făcând un «clanc» din limbă, trecîi pe lângă directorul ministerului. DELAVRANCEA, S. 128, ap. TDRG. [Şi: clânga-clânga interj. : imită zgomotul clopotelor (de la gâtul cailor). Şi, suindu-ne în birja lui Constantin..., clanga — clanga, iată-ne ajunşi la Cornu-Luncii. conv. LIT., ap. TDRG. | Verbe: clăncăi, clăngăi şi clăncăni IV(a) = a produce zgomotul redat prin interjecţia clanc! (Şi despre cioară). Cioara, după ce câtva ca înnecaţii în gât clăncăi..., în glasul firii sale se slobozi şi: Car! car! car! de trei ori poftori. cantemir, IST. 117/a,; (cu abstractele): elăncăfre, clăngăire [pronunţ. -că-i-], clăncănire s. f. DICŢ., clăncăit, clăngăit [pronunţ, -că-it, -gă-it], elăncăiut s. a. DICŢ., clâncăt s. a ='acţiunea de a clăncăi şi rezultatul ei: zgomotul, cf. clinchet. Clancăte de clopoţei. odo~ BESCU-SLAVICI, 70, ap. TDRG. Clăncăitul paloşelor, strigările luptătorilor, fumul prafului....t răspândeau... spaima morţii. BĂLCESCU, M. V. 369/6, cf. (clăngăitul paloşelor) 568/27; (şi cu adjectivul) clăncăit6r, -oâre [pronunţ, -că-i-], dăngăit6r [pronunţ. -gă-i-], -oâre, clăncănit6r, -oâre = care clăn-că(n)eşte; (substantivat) clăncăitoâre [pronunţ. -că-i-] s. f. = jucărie de copii cu care se produce un zgomot clăncăitor, cf. clămpăni-toare, bârâitoare, huruitoare, scârţâitoare, z b â r n â i t o a r e.] — Onomatopee. CiĂivcAi vb. IV(a) CliĂSCĂITOÂKE s. f. CiiĂNcANf vb. IV(a) . v. clanc. CIiĂNCĂîriTOÂRE s. f. CliÂNCĂT s. a. CliAMDÂN s. m, (Bot.). Chanvre femeile. — Firele de cânepă crescute la larg, deci mai des-voltate. PAMFILE, A. 169. — Pentru etimologie, cf. h ă 1 d a n. 34 CLANDESTIN - 532 - CLANŢĂ CLANDESTIN, -Ă Clandestin. Clandestine-ment. — Adj. Tăinuit din cauză că e oprit de legi s. de bunele moravuri, făcut în taină, secret, (făcut pe subt) ascuns (I 1°). Posesiunea este clandestină când posesorul o exercitează în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a puteă să o cunoască, hamangiu, C. C. 468. Transilvania,... păstrând limba română ca un graiu clandestin..., vine şi impune de sineşi o ortografie. ODOBESCU, I 489. Adunări, căsătorii, petreceri clandestine. | Adv, In secret s. tăinuit, fără ştirea s. cunoştinţa celor în drept. S'a căsătorit clandestin. — N. după fr. (lat. clandestinus, -a, -um, idem). CLANDESTINITATE s. f. (Jur.) Clandestinite. — Caracterul faptei clandestine. Clandestinitatea şi turburarea posesiunei sânt viţii... relative. HAMANGIU, C. C. 470. — N. după fr. CI/ANET S. a. 1 CLĂnet s. a. | (Muz.) v. clarinet. CIiAN'ETĂ S. f. J CIiÂN A - CLĂNTOÂIE S. f. ) , CliĂNŢUKOS, -OÂSĂ adj. j v' c ean^" CLĂOÂIE S. f. 1 CLĂOIEŞ s, a. | v. claie. ci/Ătfiii s. a. I CLAP ! interj. Onomatopee care huilă zgomotul produs prin lăsarea (trântindu-se a) capacului unui obiect, prin închiderea unei lăzi, a unei curse etc. Clap! îl prinde capcana. SEVASTOS, ap. TDRG. Partea dinapoi [a papucilor], când umbli repede, face clap, clap. panţu, SCH. 98; cf. lip-lip I [Verbe: clăpăi, clepăi, clăpăni lV(a) = a produce zgomotul exprimat prin onomatopeea clap! (spec. despre meliţă şi barză); fig. a to câ la vorbe neînţelese; cf. clămpă(n)i, clănţă(n)i, c 1 e m p ă ( n ) i. Am două lemne; toată ziua clă-păesc [= Meliţa], GOROVEI, C. 226. Un câne slab, jigărit, la umbra peretelui cocioabei lui Stan, suflă repede, cu limba trandafirie, tremurătoare, atârnând între colţi; din când în când şi-o trăgeă repede, în gură şi clăpăiă după vreun muscan. T. CERCEL, SĂM. III 459. Ea clăpăi pe nerăsuflate o fabulă, fără să priceapă boabă, caragiale, s. N. 9. Berzele clăpăesc sau toacă. hem. 2527. Cocostârcul clepăeşte. H. VIII1 21, DR. II 148. Barza, cocostârcul clăpăneşte. hem. 2525, H. I 120 ; XIII 12; XV 148, 353, 408, DR. I 91, II 148; — (cu abstractele:) clăpăfre [pronunţ. -pă-i], clăpănire s. f.; clăpăit [pronunţ, -pă-it], clăpănit s. a., clăpăitură [pronunţ, -pă-i-], clăpă-nitură s. f. = sunetul produs de papuci, la umblat. panţu, SCH. 98; — (+ melinţâ, in Transilv.) clă-pânţâ vb. Ia = a flecari. Cioara de ţigancă nu-şi mai ţineă gura, ci ca o meliţă uscată tot clăpânţ(e)ă la urechile împăratului, învinuind pe împărăteasa cu fel de fel de necuviinţe, reteganul, p. II 27.] — Onomatopee înrudită cu clapă, clapc (ă), clăpăug. (Pentru clăpă(n)l, cf. bulg. klăpăm-= germ. klappere, sârb. klapoli «a tocâ, a bate, a flecări»), CLAPĂ s. f. 1°. Couvercle. 2°. Languelte, clef, anche, cuivrette, touche (de piano etc.). 3°. Sou-pape. 4°. Basque, pan (d’habit). 6°. Fer du rabot. 7°. Chapiteau. 1°. Capacul mobil (fixat într’o parte) sau liber al unui obiect, precum: capacul unui coşciug (cf. pleoapă), al unui vas de lemn, de ex. al unei doniţe (cf. pleoapă), al felinarului (D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG). Să-mi faci coştiug de argint, Cu clape grele de. plumb, teodorescu, p. p. 286, cf. (şi clapă mare de plumb) 321. Preotul toarnă pe pieptul [mortujlui unt-de-lemn şi vin, apoi, punând clapa de-asupra coştiugului, trage ţărâna peste dânsul. H. II 148. Doniţele (cofele) cu sau, fără ca/pac (clapă sau ploapă) au o coadă ce se chiamă mănuşă sau toartă... damE, T. 85. # (Pop., fam.) A pune clapa = a sfârşi, a termină, a da gata. I-a pus clapa = a pus sfârşit unei sfezi etc. pamfile, C. (Fam., pop.) A trage (cuivâ) clapa = a trage pe cinevâ pe sfoară, a CLAPAG1U - 534 - GLAP1ST trage cuivâ chiulul, a-i jucâ renghiul, a-1 înşelă. PAMFILE, J. I şi II. (Cf. a prinde în clapcâ, a cădeă în clapcă, a trage clapca). 2°. S p e c. (La instrumentele de suflat) Căpăcel mobil de metal, care se ridică şi se lasă spre a deschide s. astupa găurile instrumentului. Flautul are clape. H. IV 57. (La piano s. la alte instrumente muzicale construite la fel) Fiecare din bucăţelele mobile pe care cel ce cântă le loveşte cu degetele şi care sânt în legătură fiecare cu un ciocănel ce loveşte în coarde, producând astfel sunetele muzicale. Clapele unui piano sonor, eminescu, n. 46/32. Degetele ei moi, delicate, albe ca şl clapele pe care lunecau, vlahuţă, ap. TDRG. (Fig.) Atunci ea înaintă spre pat. Se gândi să lase lumânarea jos, dar gândul nu fu urmat de acţiune, ca şl cum clapele voinţei n’ar mai fi prins notele. D. zamfirescu, r. 17. 3°. Capac într’o pompă, care lasă să treacă un lichid sau un gaz, dar le împiedecă întoarcerea, supapă. DICŢ., dam£, t. (glosar). 4°. P. anal. Bucata mobilă de stofă (de pânză s. de împletitură) care cade peste deschizătura unei părţi de îmbrăcăminte (spec. peste deschizătura unui buzunar) spre a o acoperi, s. (mai rar) ca 0 prelungire, spre împodobire; cf. pulpană. Ea [gluga] se face din ţesătură groasă, albă, dată la piuă, având o încăpere conică unde se pune mâncarea şi acoperită fiind de o clapă sau pulpană, care are o vrâstă neag/ră şi un semn. pamfile, i. C. 290. Perină, având clape de horboţică, un lat de pânză şi apoi altă horboţică slobodă, id. ib. 319. Ca şl pantalonii, [sprenţarul] are două buzunare cu clape. id. ib. 356. Pe podul mânilor se. întinde uneori o prelungire a mănecei, o clapă, ca o manşetă, iorga, L. I 125. 5°. P. anal. Placa de oţel a făţuitorului ( = gi-lâului, rândelei) de care se loveşte aşchia. De-asupra tăişului se pune o placă mică de oţel mişcătoare, numită clapă, de care se loveşte aşchia când este tăiată şi de care vine apoi împinsă de pe faţa lemnului, apolzan, U. 10. 6°. P. anal. (Arh.) Başlâc. Floarea ce se face la capătul stâlpilor se numesc (= numeşte) başlic, calup, clapă, măgăriţă, talaer, papuc, amânar, broască, cârlan sau căciulă. DAMfi, T. 99. [Derivate: clapist şi clapagiu s. m. = (termeni glumeţi şi familiari) cel care «trage (cuivâ) clapa», chiulangiu, pamfile, j. ii. | Verb: clăpi IVa = a trage pe sfoară pe cineva, a trage cuivâ clapa (pamfile. j. d, ; — (+ căptuşi s. înnăbuşl) dăpuşî IVa = a acoperi (cu o pătură) După aceasta, moaie abaua în negreală şi-o clă-puşeşte, punând peste căldare uri ţol. PAMFILE-LUPESCU, CR. 137.] — Cuvântul a intrat pe două căi în limbă: ca împrumut de la Bulgari (klapa) şi de la Germani (Klappe). (în expresia a trage clapa, V. Bogrea, Dacoromania i 236, credeâ că avem a face cu m.-grec. xÂdna, xldnog «butuc, instrument în care se legau picioarele condamnaţilor», n.-grec. xXdnna «zăvor», deci cu o expresie analogă cu a trage cuiva butucul). Cf. clap, clapc(ă), clăpăug. CLAPAOIU s. m. v. clapă. CiiĂPĂî vb. IVW V CiiĂPĂ»! vb. IV>). CI/ARIEICÂTIE S. f. ) CLARIFICATIIINE S.' f. } V’ a 7 • CliARlWET s. a. (Muz.) Clarinetle. — Instrument muzical de suflat, din lemn, în forma unui tub care se lărgeşte spre capătul deschis, cu clape mobile pentru jocul degetelor; capătul mai strimt, prin care se suflă, se termină într’o ţeavă turtită. Peste puţin, sosiră trei ţigani la cârciumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul şi al treilea cu ţim-bala. SLAVICI, N. II 83. [Şi: clarin6tă s. f. Nişte note false de clarinetă. ghica, s. ■ ,356, cf. 4l8. După trei luni, i se dă pruncului de băut, mai ales în unele părţi din Banat, pentru prima oară de la naştere, apă petrecută printr'un fluer sau clarinetă, anume ca să capele şl el v[i]ersul acestoi instrumente, marian. NA. 421 /8; — (formă incultă) clarinit s. a. Clarinitu-i hârbuit, lipit cu ce ari tare. contemporanul, v, voi. I, 1; — (neobicinuit) clarn^t s. a. COSTINESCU. | D efor măr populare: clan6ţ s. a. h. iii 269, vi 119,. 2 467, xii 205, xvii 250,. xviii 35. pamfile, J; : 288, Ulăiiet) DENSUSIANU, Ţ. H,; — clănet s. a liuba-iana, m. 7; — glan6t s. : a. Com. n. dră GANU (Năsăud); — clanâtă s. £.' H. 230. .VI 228 X 346, 482, xvi 124, 153; clăin^t s. a. H. XVII 262;—(cu asimilare vocalică) claran£t s. a.; (ci CLARINETIST — 536 - CLASĂ metateză) clanar6t s. a. H. i 240, IV 90, V 266, IX 365, XII 8, 120. Alţii [lăutari] erâ cu lăuta, altu'-cu clanaretu'. pitiş, iv 152; — clonorât s. a. H. II 147; — (apropiat de cuvintele derivate cu sufixul -el) clan ar 61 s. a: H. III 33.] —■ JV. din fr. cJarinette (< it. clarinetto), venit în parte prin germ. Klarinette, adus de muzicanţii cehi s. nemţi. CLARINETIST s. m. Clarinettiste. — Cel care cântă din clarinet. AMâ trăgându-şi sufletul, veneă cu paşi mărunţi clarinetistul Trifan. CONTEMPORANUL v, voi. I, 5. — N. din fr. s. germ. Klarinettist. clarinît s. a. (Muz.) v. clarinet CLARISIM, -Ă adj., adv.'l0. Tres clair(ement). 2°. Titre de râv6rence.— (Latinism). 1°. (Rar) Foarte clar, limpede ca lumina zilei. 2°. (învechit; întrebuinţat de obiceiu în forma vocativului latin: clarisime) Titlu de reverenţă dat în Ardeal preoţilor catolici şi greco-catolici s. formulă reverenţioasă cu care li se adresează cinevâ; (p. ext.) persoană căreia i se cuvine acest titlu. Crescut în tradiţia de dulcegărie a clarissimilor de la Blaj. GOGA, Ţ. N. VI 658. [Scris, ca în latineşte, şi: clarissim.] — N. din lat. clarissimus, -a, -um (superlativul lui clarus «clar, limpede»). CLARITATE s. f. 1°—3°. Clartt. 1°. Lumină (deplină), limpezimea de lumină care face cu putinţă vederea desluşită a obiectelor. Claritatea lummei electrice. 2°. (Despre lichide s. gaze) (Stare de) limpezime, transparenţă, curăţie, puritate. Claritatea apei, a vinului, a aerului. Claritatea sticlei etc. 3°. (Despre cugetarea, vorbirea, scrisul cuivâ). Limpezime, calitatea de a fi desluşit, limpede, uşor de înţeles. D. Baril, cu claritutea şi mai ales cu sinceritatea limbagiului, pentru care este renumit, s’a pronunţat în contra direcţiei noastre. MAIORESCU, CR. I 3542 # Cu claritate loc. adv. = clar, limpede, desluşit. Autorul descrie cu, fl-neţă, cu claritate şi cu eleganţă. ODOBESCU, III 50/0. [Şi: (formă românizată) chiaritâte f s. f.] — N. după fr. (lat. claritas, -atem, idem.) CL arivist s. a. (Muz.) v. clarinet. CLÂR-OB8CUR s. a. Clair-obscur.—-(Pictură) Imitare (într’un tablou) a efectului ce produce lumina luminând (puternic) suprafeţele pe care cade şi lăsând în umbră (deasă) pe celelalte. Ad-mirabilile clar-obscururi ale lui Rembrandt. | P. e x t. Lumină scăzută, cf. penum.bră; situaţie nu tocmai lămurită, expresie ' neclară (lăsându-se să se subînţeleagă anumite lucruri). Ţarul trimite Domnului moldovean trupe de apărare..., care % se cuveneau pentru «purtarea lui bună» lăsată în clar-obscur. iorga, L. i 322. Clar-obscurul serei. [Plur. clar-obscururi.} — N. după fr. clas s. a. v. clasă. CLAS vb. Ia. 1°—2°. Classer. 1°. A împărţi (a pune, a rândui, a grupâ, a aranjâ) în clase, p. ext. într’o ordine oarecare, a aşeză (IV 3°), cf. clasifica. Ar da poate un caracter prea pedantic aceUei neînsemnate cercetări literare, dacă am voi să aşezăm exemplele... după chiar gradele arătate; ne mărginim a le cită, lăsând binevoitorului cetitor sarcina de a le clasă în ordine... maiorescu, CR. II 6/20. Mi-am, clasat hârtiile. | P. ext. A pune,, a aşeză (cevâ s. pe cinevâ) într’o clasă. Liliecii sânt ■ clasaţi între mamifere. 2°. (Jur.) A găsi că o faptă, o pricină (cercetată de judecătorul de instrucţie) nu are elementele cerute de lege spre a trage după sine darea în judecată a celui reclamat sau pus subt cercetare judecătorească. Judecătorul a clasat afacerea cutare. [Şi: (derivat din clasă) cl&sui f vb. IVa = clasifică. POLIZU, pontbriant. | Abstracte: cla-sdre (clăsuire f polizu) s. f., clasat s. a.; (după fr. classement) clasament s. a. = rânduire, distribuire, împărţire în clase. | Derivat (după fr. classeur): elas6r s. a. (pl. -soare) = portofoliu s. mobilă de birou (cutie, scrin) cu despărţituri pentru clasat hârtii. | P a r t.-a d j e c t i v: clasat (cu negativul neclasat), -ă = aşezat, rânduit în clase; (Jur.) scos de sub cercetare. In podul casei stau aruncate vreo mie de volume, claie peste grămadă, neclasate, necatalogate. GHICA, ap. DDRF.] — N. după fr. Cf. d e c 1 a s â. CLASĂ s. f. 1»—4°. Classe. 1°. Mare categorie s. despărţire de cetăţeni ai unui stat după situaţia lor socială (înainte şi politică), stare, treaptă (socială), «rânduială în carea se aşează nişte persoane» STAMATI; cf. teapă, cin (1°), stepenă, chip (AII 6°) etc. Nevoiţi... a ne opri cu studiul nostru numai la clasele diriguitoare... RĂŞCANU, L. LXXIII, 24. Aşâ, la 27 Martie, stil vechiu, mai mult de căt o mie de bărbaţi din toate clasele, de toate opiniile, de toate naţiile, din toate provinţiile Moldovei se adunară, fără mai înainte poflire, în otelul Pe-tersburg în Iaşi, (a. 1848). URICARIUL, X 5/27. Boierii... nu formau o clasă nobiliară, ca în Europa. BĂLCESCU, M. V. 10/24. Singura clasă reală lanoi este ţăranul român. MAIORESCU, CR. I 273/14. Moartea lui a lăsat un gol... şi a fost simţită... de toţi... fără deosebire de partid şi de clasă socială. id. ib. II, 333/4. Proiect de lege pentru uşurarea clasei de gios. ALECSANDRI, P. 33. Mumă-sa, o femeie, palidă, naltă, blondă, cu ochii negri, îi vorbise adese de tatăl său, de acel copil cine ştie cum rătăcit în clasele poporului de jos. EMINESCU, N. 39/30. Îndârjirea luptei de clasă. C. PETRESCU, î, II 21. Clasele de sus: pătura conducătoare. Clasele de jos: muncitorii. 2°. Despărţire (a contribuabililor) după mărimea veniturilor lor. In această clasă intră şi toţi industrialii şi comersanţii, cari plătesc patentă de clasa a doua. MAIORESCU, D. I 63. 3°. Totalitatea tinerilor ajunşi Ia vârsta (anul) când trebue să facă serviciul militar, contingent, cf. leat. Clasa 1932. 4°. Despărţitură a unei şcoale (după ani şi programa studiilor), treaptă a fiecărui grad de învăţământ. Şcoala primară are patru clase. Liceu cu, opt clase; clasele umanioare ale Colegiului de la Sf. Sava. [ P. ext. Grupă de elevi care urmează împreună studiile şi sânt pe aceeaşi treaptă de învăţătură ; cursurile urmate de aceşti elevi; sala în care se ţin asemenea cursuri. Clase începătoare. POLIZU. Isprăvise cele patru clase ale cursului inferior, i. TEODORE ANU, M. II 21. Şcolarii intvă în clasă. COSTINESCU. îi cade un urs mare din sân şi de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77/13. O clasă liniştită. Aerisiţi clasele. | P. anal. Dascălul Vaillant... deschisese o clasă de limba franceză. ghica, s. 655. (La conservatorii de muzică şi artă dramatică) Clasa de vioară. Clasa profesorului N. De-a clasele s. în clase = joc de copii cu mingea (PAMFILE, J. I 281) s. cu pietre, (id. ib. 306). 5° P. ext. Categorie sau grupă de persoane, de lucruri, etc., după deosebiri de grad, de importanţă, de natură etc. Fiinţele vieţuitoare însă se împart în două clase mari: vegetalele şi animalele. KRETfcULESCU, A. l/9. Această carte se potriveşte pentru toate clasele de cetitori, costinescu. Este un învăiat de cea dintâiu [s. de prima] clasă. CLASAMENT — 537 — CLAT costinescu. | Spec, (Şt. nat.) Fiecare din-marile despărţiminte din regnul animal şi din cel vegetal. Clasa mamiferelor. 6°. S p e c. Categoria (după scumpete) a călătoriei cu trenul; p. ext. vagonul s. compartimentul respectiv. Bilet de clasa a treia. Vagon de clasă (în opoziţie cu: de bagaje). [Şi: (învechit, prin Mold., împrumutat din rus. klasu) clas s. a. (cu plur. clasuri). (Ad. 1°) Carele... ar cuteză a se mişcă în potriva celor prescrise... fie de oricare clas şi rang..., afurisii să fie. URICARIUL, I 121 /3s. Clasul nobililor, ib. V 354/as. Subt nume de boierinaşi, să înţălegi [= se înţelege] un clas care nu să tragi [= se trage] din dvoreni şi care nu au agiuns la cele de mai sus ranguri boiereşti, ce [= ci] au dobândit cinuri mai mici, ce sânt de la velşatrar în gios' GCR. II 220. [Negustorii] laudă fericirea cla-surilor celor de sus ale societăţii. MARCOVICI, D. 208; (ad. 4°) Nu va mai îndemnă pre ucenici să înveţe de rost,, cu anii, clasuri (a. 1791— 1803). URICARIUL, III 17/„. Spre a puteă în-căpeă toate a sale clasuri... (a. 1828). uricariul, III 3ti/12. La aceste academii... Tu le vezi primind elevii cei imberbi în al lor clas. EMINESCU, P. 230; (ad 5°) Roabe, ce se împărţea în multe clasuri. GORJAN, II 164. Clasificaţia, este hotărîrea giudecătorească, prin care se răndueşte clasul în care toată singuratica pretenţie a fieştecăruia credi-toriu la concurs ['= faliment] are să se îndestuleze. CODICĂ Ţiv. A. 4/22. In ce clas de animale ar puteâ întră? c. negruzzi, i 202; — (forme inculte) glâsă s. f. Qlasâ, glasuri, glase: De-a glasâle, glasurile, glasele. pamfile, J. 281, 30G; glas (cu plur. glasuri) s. a. (Ad 4°). Ficioru-meu îi în glasul al treilea (Năsăud). Com. N. DRĂGANU; — (formă grecească) clâsis f s. a. Sporindu-se în anul al doilea încă un clasis... (a. 1828). uricariul, vii 174.] — N. după fr. classe, rus. klas, germ. Klasse, (< lat. classis, -em), .clasament s. a. v. clasâ. CLASIliOCIttl s. m. Gaffe. — (Maram.) Cârlig de fier, cu care se trag plutele, numit şi i a p ă, ciocârlie, ciocancă, hăuc, ţăpoi u, ţă-p u ş ă, ţ a p i n ă. Com. ittu ; cf. şi pamfile, i. c. 108. — în partea a doua a cuvântului avem de a face cu rut. boitori (plur.) «plute», iar în partea înlâia ar puteâ fi vorba de radicalul verbului slav klesna, klesnanti «a prinde, a legă» (cf. ceh. za-klesâk «scoabă»), n. drăganu. CLASIC, -Ă adj., adv. Classique. 1°. Din antichitatea greco-latină, al antichităţii grece şi latine socotită ca temelie a culturei superioare. Paradosirea tuturor clasicelor învăţături (a. 1828). uricariul, vil 175/29. O programă pentru învăţământul clasic, maiorescu, cr. i 344/„. [Catedre] pentru filologia clasică [— greco-latină]. SBIERA, p. 2SJ0. Limbile clasice. 2°. P. anal. (Operă, scriitor) care aparţine unei epoce de mare înflorire literară şi artistică (de ex. secolului lui Pericle, Âugustus, Ludovic XIV etc.), şi putând servi ca model; p. ext. (in opoziţie cu «romantic», «realist», «decadent», «modern» etc.), (operă, scriitor, artist, şcoală) care realizează perfecţiunea artistică, remarcându-se prin .calităţi de armonie, echilibru, proporţii, gust, etc., în felul scriitorilor şi artiştilor din epocile bune ale anti-chităţii greco-romane. Se distinge chiar şi în privinţa cuvintelor literatura clasică de literatura decadenţei. maiorescu, CR. I 45/48. J (Substantivat) Scriitor, artist consacrat printre cei mai distinşi (ca stil, concepţie etc.). Clasicii erau aşe- zaţi pe-un scrin în religioasă regulă, eminescu, N. 86/u, ■ 3°. P. ext. Care excelează şi poate fi citat ca exemplu s. dat ca model consacrat într’o privinţă oarecare, cf. prin excelenţă. Legănăndu-se uşor din şolduri, în atitudinea clasică a subretelor de operată. I. teodoreanu, M. ii 15. Ţara clasică a parlamentarismului este Anglia. [Abstracte: (după fr. classicisme) clasicism s. a. = cultura (spec. literatura) clasică greco-romană. Vechiul curent al culturii răzimată pe clasicismul grec... iorga, l. II 53. Partizan al clasicismului; — (după germ. Klassizitât) clasicitate s. f. = producţie literară şi artistică, din antichitatea clasică şi modul de expresiune al clasicilor. Înţeleg: clasicitatea vă ucide, vă omoară. A nu învăţă nimica este-o muncă mai uşoară. NAUM, POV. VULP. | Substantiv: (după germ. Klas-sizist) clasicist s. m. = filolog care se ocupă cu filologia clasică.] — N. după fr. (lat. classicus, -a, -um «de prima clasă, de primul rang»), CLASICISM s. a. CLASICIST s. m. CLASICITATE S. f. CLASIFICA vb. I». Classifier. — A împărţi metodic în diferite clase (specii, genuri, familii, ordine etc.), cf. a clasâ; (spec.) a da elevilor rangul ce li se cuvine după notele («clasificaţia») obţinute. S’au alcătuit astfel grupări şi mineralele s’au clasificat... după cum sânt solubile în ăpă..., sau nu sânt solubile. MAIORESCU, L. 111. Elevii au fost clasificaţi. [Prez. ind. clasific. | Adjective: clasificat (cu negativul neclasificat) -ă = împărţit metodic în clase; spec. (elev) căruia i s’a dat rangul ce i se cuvine după notele obţinute. Mănăstirile aceste, clasificate după importanţa lor în patru categorii, căpătară o retribuţie statornică, de 72.000 lei pentru cea întâia clasă, 48.000 pentru cea a doua, 36.000 pentru a 3-a şi 24.000 pentru cea a patra. URICARIUL, IV 438/21; — clasiîicat6r, -oare = care clasifică. (Substantivat) Linne, un mare clasificator... MAIORESCU, L. 118. | Abstracte: clasificare s. f.= împărţire metodică; (spec.) rânduirea elevilor după notele obţinute; (Şt. nat.) împărţirea indivizilor dintr’un ordin în specii, genuri, familii, clase etc.; (Logică) aşezarea noţiunilor în grupe (clase) asemănătoare, după notele comune şi după notele distinctive, în ordine treptată de abstracţiune până la ultimele note comune supraoi dinate. (maiorescu, L. 117); — clasificâţie s. f. şi (după fr. classification) clasificaţiâne s. f. = clasificare; (spec. Jur.) «hotărîrea giudecătorească, prin care să rândueşte clasul, în care toată sânguratica pretenţie a fieştecăruia creditoriu la concurs [= faliment] are să se îndestuleze», (cod. ţiv. a. 4/22). El s’au îngrijit a face o clasificaţie regulată a sistemii judecătoreşti, uricariul, ii 218. Soro-cindu-să căutarea procesului prin clasificaţie... (a. 1839). URICARIUL, V 12/„. La clasificaţic, De-leanu eră printre cei dintâi. I. TEODOREANU, M. II 205.] , — N- după fr. CLASIFICAŢIE S. f. ) , ... CLASIFICAŢIÎTNE S. f. J V' c,aslIlci‘ CLÂSIS f s. a. v. clasă s. f. CLASOR s. a. v. clasâ. CLĂSui vb. IVa v. clasâ. CLAT, -Ă f adj. SacriUge, sceUrat. — Blăste-mat, afurisit, proclet. Cine aru cuteză a clăte să v. clasic. CLĂŢĂIAŞ — 538 - CLĂTÎ fie clat şi prodeai. iorga, S. D, XVII 114. [Poate trebue citit deat.] — Din paleosl. * clşti», idem; cf. proclet (< paleosl. proklşnfrk). CLĂtĂiâş s. a. v. clăţău. CiiĂTÂN s. a. v. cotlon. CiiĂTĂBÎ vb. IV». i». Agiter, secouer, remuer, rincer. 2°. S’agiter, se troubler. Clătărl se simte ca iterativ al lui clăti, cu sensul de «a clăti de repeţite ori s. un timp mai îndelungat», spre deosebire de clătină, care însemnează mai mult «a clăti într’o parte şi într’alta». 1°. Trans. A agită, a scutură; spec. a mişcă într’o parte şi într’alta lichidul dintr’uri vas, ca să se amestece bine, s. vasul în care e apă, ca să se spele; a clăti gura (Crişcior, în Munţii Apuseni; com. p. nişca); (Băeş.) a agită «şaitrocul», ca să se aleagă aurul la fund, a spălă aurul; (despre rufe, pânză etc.) a clăti bine, a spăla mişcân-du-le într’o parte şi într’alta în'apă rece şi curată, după ce au fost spălate (în leşie s. cu săpun) de murdăria cea groasă, a limpezi (cf paşca, gl., rev. crit. iii 94); p. exţ. a clăti, a spălă la iuţeală, mai ales în apă rece (Şişeşti în Mehedinţi; com. N ionescu). Clătărind straiul, află o amestecătură de firicele de fier, aramă [etc.]... pe care o pune în o covăţică pentru alesul aurului, numită şaitroc. MOLDOVAN, Ţ. N. 393. Bafta începuse a scoate rufele din cazan şi a le duce să le clătească în apă limpede. SLAVICI, V. P. 11. Oiu clătărl plosca bine ş-oiu umpleâ-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum. CREANGĂ, p. 204/15. Când zăbune dătăreâ... ireneu, S. b. 22. 2°. R e f 1. (Despre apă) A se mişca într’o parte şi într’alta, ase agită, a se scutură; a se amestecă, a se turbură (în urma agitării). Cănd soarele nu-i răsare, Apa în râuri nu mere [= merge], Nici în mări nu se clătare. BIBICESCU, P. P. 329. S'a clătărit apa în sticlă (Oraviţa în Banat). Com. A. COCA. [Prez. ind. clătăresc şi (regional) clătăr, clătă-reşte şi (regional) clătăre şi clătăre; imper. clătăreşle şi: (regional) clătăre şi, clătari: Clălari uiaga asta câta cu apă — spală puţin sticla asta cu apă (Oraviţa, în Ban.). Com. a. coca. | Şi: clotori vb. IVa. să împlineşte vorba: clotoreşte, apoi varsă. ţichindeal, F. 242 (se zice despre cei lăudăroşi, care vorbesc multe şi prea puţine fac. zanne, p. ■ II 527).] — Din sârb. ldatariti se (= klatiti se) «a umblâ rătăcind», apropiat în privinţa sensului de clăti. CliĂŢÂU s. a. Troupeau. — Grup (cam de 20) de oi: A făcut oile clăţaie = cârduri-cârduri (Mocanii din Săcele). Com. G. giuglea. Cf. H. xvii 228. După numărul lor, grupurile de oi sânt: aripa, clăţăul (cele mai mici), apoi cârdul, cioporul şi în fine turma: 4t de grijă sâ nu ajungă vr’un clăţău în jip, că acolo rămâne, pe sama urşilor! (Vale, Sibiiu). Com. ITTU. # Cu dăţăul loc. adv. = cu toptanul: Să tai vitele cu clăţău' (Vrata). N. REV. R. XIV 349. [Plur. -ţaie (Săcele) şi -ţauă (Vale, Sibiiu). Com. ITTU. | D i-miriitiv: (la Mocanii din Săcele) clăţăiâş s. a. Com. G. GIUGLEA.] CiiĂXEÂiiĂ s. f. v. .clăti. CLĂTÎ vb. IVa. I, 1°. Remuer, deplacer, ebran-ler. 2°: S’ebranler, (se) mettre en marche. 3°,.Agiter, balancer, hocher, 'branler. 4°. Secouer qqn. (pour 1 vei 1 Ier-). 5°. Ebranler, faire chanceler (fig.); pousser, amener <î. 6°. Revenir sur (une dâcision). 7°. Peser, examiner. 8°. Rincer. 9°. Troubler (l’es-prit). II. 1°. Remuer, branler. 2°. S'ebranler, se mettre en marche. III. 1°. S’agiter, remuer, vacil-ler; tomber (dans Fexpression: il n’est pas tombâ un cheveu de sa tete); s’ebranler, Stre entami. 2°. S’ebranler, trembler, vaciller. 3°. Remuer (en par-lant du foetus). 4°. Se mettre en marche, marcher sur ou contre. 5°. Emigrer. 6°. Remuer, s’agiter; vaciller; batţre (en parlant du coeur); rouler (en parlant des vagues). 7°. Se mouvoir. 8°. Remuer, toucher, imouvoir. 9°. Sire ebranle, hesiter. 10°. Se rincer Ies mains, la bouche. I. Trans. 1°. (învechit şi popular, prin unele regiuni) A mişcă din Ioc, a urni (Frata, pe Câmpia Ardealului. Corn. v. bucur), a clinti. Filul cu bolul harbuzul clătind, harbuzul pre gârliciu în gios a se prăvăli purcedeâ. cantemir. IST. 130/26. Iară de nu, în de grabă voiu veni în pro-tiva ta şi voiu clăti sveştnicul tău din locul lui. GCR. I, 129. Fetele de măritat, cănd se ridică de pe scaun, îl clătesc, ca să-şi clătească «data» (Sa-bolciu). GOROVEIU, CR. S. 341. Am un peşte, In şezut sclipeşte. Patru boi abia-l clăteşte [= Plugul], id. C. 3Q0. (Refl. = pasiv) Copaciul acesta s’au clătit de patru viteji, beldiman, N. P. ii 187/12. || A zgudui, a zdruncină. Toate temeliile pământului clăteşti. MINEIUL, (1776) 1521/,. Ca pre o frunză clăteşti tot pământul, id. 15672- 2°. f Spec. (Despre armată, tabără) A porni, a pune în mişcare, cf. a ridică. Pentru care acmii şl oştile sale cătră hraniţe a clăti am poroncit. LET. II 108/28. Cum va goni. unul pre o mie, şi doi vor clăti (: ră di că SCH.) întunearece. psalt. (DOS.) 316/3S. Cu care pricină aprinzinâu-să Traian de mânie, de iznoavă asupra Dachilor armele ş’au clătit. CANTEMIR, HR. 82/2. (Arhaizant) Îşi clăti tabăra cu multă greutate, din pricina drumurilor noroioase, bălcescu, M. 140/h, cf. 373/20. 3°. A mişcă într’o parte şi într’alta, a pune în mişcare, a scutură. Iar mâna cea dreaptă. împreună cu umărul şi cu ţâţa fiind făr’de acopere-mânt, ţineâ clătind un topor cu două ascuţişuri. GCR. II 88. Fiind şl el călăreţ, şi înlrarmat, şi clătind o suliţă de lemn, cu vârful de aramă... ib. II. 90. Cliiprul frunze înverzeaşte şi văzduhul le clăteaşte. BARAC, A. 46. Vântul a clătit ramura. COŞBUC, F. 103/26- Iute doboară pe cerbii fruntaşi cari coarne’ncrângate' clăteau, id je. 15/33, D’aşa-i, Doamne, ’ntre străini, Ca mlădiţa între spini: Suflă vântul ş’o clăteşte, De toţi spinii mi-o loveşte! jarnIk-bârseanu, d. 195. Fig. Râul înapoi se trage... Munţii vârful îşi clătesc! alexandrescu, m. 14/4. # A clăti capul (s. din cap) = a-1 mişcă într’o parte şi într’alta (în semn de îndoială, dojană etc.), a da din cap. Zise, clătind capul: hai, dobitoc, hai! pann, P. v. i 118. Por împăratul ceti cartea, şi clăti capul. ALEXANDRIA, 78. A clăti coada (despre câni) = a da din coadă, a se gudură. DICŢ. 4°. (Trasilv.) A trezi pe cineva din somn miş-cându-1 într’o parte şi într’alta, scuturându-L Muierea se sculă des de dimineaţă şi. clătind pe nărodul din pat, îi zice: «Dar scoală^\omnore!». RETEGANUL, P. I, l/25. 5°. t A face pe cinevâ să şovăe în atitudinea sa, să-şi schimbe hotărîrile. Din dievolească pizmă, nimieă nu l-au clătit, beldiman, o. 55. Norocul... pre Stilpon nu-l putti, clăti, arhiva r. i, 145. Prin aceste povestiri, slăbuţa a pruncilor închipuire tare se clăteaşte. calendariu (1844), 62. | A îndemnă, a determină pe cineva (să ia altă hotărîre). O clăti pre Oothoniil ca să ceară de la tatul ei ţarină. biblia (1688) 173. Si, mai mult aceasta au clătii pre Turc a veni la cetatea Cameniţa. LET. III, 12/a, MAGAZ. IST. III, ll/30. Clătit-au la multă curgere de lacrimi pre Căzaci această voroavă a lui Ion-vodă.v LET. iii A. 93. 6“ f A schimbă, a modifică, a reveni (asupra unei hotărîri). Aşijderea şl alţi Domni carii ar 4 CLĂTI . - 539 - CLĂTI fi în urma noastră să n'aibă a strică, nici să afle pricină, pentru, niscai întâmplări a vremilor, să clătească această socoteală sau să o lepede, ca să nu se strice iarăşi mănăstirile a Sfântului Mormânt (a. 1705). uricariul, ii 105/27. 7°. (Neobicinuit) A pune în cumpănă, a cumpăni, a examina (pe rând). Clătină aceste felurite prepusuri,... ne oprim mai de preferinţă la ideea că mormântul de la Conceşti va fi fost... contimporan al fabricării vaselor greco-romane ce s’au găsit într'însul. ODOBESCU, II 206. 8°. Spec. (Sensul curent astăzi) A spălă un vas punând apă în el şi mişcându-1 într’o parte şi într’alta; a limpezi rufele (pânza etc.) agi-tându-le în apă curată şi rece, după ce au fost spălate de murdăria mai groasă în leşie sau în apă cu săpun, a clătări. Clătea haine frumuşele. barac, a. 47. La scos din baltă, se clătesc şi se spală bine mănunchile. I. IONESCU, C. 155. Cofele, ciuberele... şi alte unelte, trebuesc mai în toate zilele opărite, leşiete şi clătite cu apă curată, id. ib. 194. Cozile acestea le-au clătit puţin în apă şi-apoi le-au pus în zamă, la loc, să fiarbă. SBIERA, P. 14/29. Spală-mi, maică, cămăşuţa Şi mi-o clăteşte la vale, Să-mi treacă de dor, de jale. BIBICESCU, p. p. 127. Unele pânze ’nălbeâ, In gârlă că le spălă, în fântână le clăteă. TEODORESCU, P. P. 562b. Mă uitaiu pă Tiliorman Şi zăriiu cevă bălan, De'n marginea râului Spălă colţul brâului, Şi tulpanu' şi-l clăteă, La soare mi-l întindeă, Pă pietrişul dă coleă. şez. V 89/23. Să câţi să faci malaiu, să clăteşti cămeşile la baltă. ŞEZ. Vii 133. Dacă dăm, peste babiţă, o clătim, şi o punem într’o cutie cu nisip. F. R. atila, 64. Când femeia îngreunată clăteşte cămeşi de ale ei, să nule ieie de gură, ci de poale (Broşteni, Suceava). GOROVEIU, CR. 45. Apa cu care se clăteşte doniţa, după ce s'a deşertat laptele dintr'însa, se toarnă pe gunoiu, c’apoi strigoaiele nu pot luâ mana vacilor (Bucovina), id. ib. Am o gâscă potcovită, Cm grumajii şoibârloibi, Cu gura pahar clăteşte, Multe boale curăţeşte [= Fântâna], id. C. 144. A-şi clăti gura = a-şi spăla gura; fi g. a bea puţin (rachiu, vin etc.). 4); întâiu clăteşte-ţi gura, apoi varsă = întâiu socoteşte-te, apoi grăeşte. ZANNE, p. ii, 169. N’am băut, abia mi-am clătit gura cu puţin rachiul 9°. f A sdruncinâ, a clătină, a turbură, a întoarce pe. dos. De-aciia pară iute dentr’aceale udături ieşindu, clătescu crierii capului şi întorc omul. CORESI, EV. 275/19. II. Intrans. 1°. A se mişcă. Carii măresc rostul său spre mine, cănd clăteşte piciorul mieu ? CCR. 107. Când păşea, pana-i clăteă, Ochi şi gura îi râdeă... pamfile, c. Ţ. 120. # A clăti din... = a mişcă, a da din..., a clătină. Vineri... au început a clăti din cap, cu zimbire de râs. drăghici, r. 195/15. Bătrâna a ieşit, clătind din cap. C. NEGRUZZI, I, 27, Cf. EMINESCU, N. 33/22, RETEGANUL, P. IV 22/s, HODOŞ, P. P. 69. (Fig.) N’a vrut în urmă s'asculte pădurea, Căci tot a clătit din vârfuri, coşbuc, F. 82/?0. A clăti cu... = a mişcă, a clătină, a da cu s. din cevâ. Toţi ce me vădzură, ocăriră-me; grăiră cu rostul şi clătiră cu capul. PSALT. (DOS.) 36/2, cf. 237/9. Alexandru... clăti cu capul şi zise... alexandria, 30. 2°. f A se pune în mişcare, a porni. îndată au legat Leşii tabăra şi au clătit înapoi dintr’acel ceas. LET. II, 40/is. De care ■ văzându-se Moscalii la o strâmtoare ca aceea, şi de ar hi clătit ziua înapoi, cu tocmală apărându-se mai la loc larg, nemică stricăciune n'ar hi avut. LET. II 118/27. III. Refl. 1°. A se mişcă, a se urni din luc, a se clinti. Făcă. Dumnedzeu mari peşti ce să chiamă chitul, şi toate fierile ce se clătesc, palia (1581), ap. GCR. I 34/33. Clatiiă-se apa. coresi, ev. 142/17. Tot omul carele va să zidească cevă, au casă, au cetate, întâiu pune temelie vârtoasă şi aşâ spre (= pe) ea zideşte toate căte va, toată greo-tatea, că nu se clăteaşte. GCR. 1, 112. Să nu să clătească urmele mele. ioan d. vinţi, ib. 1 247/6. Tulpina copacului nici s'au clătit, ci de-abiă puţin s'au mişcat vârful, beldiman, N. p. i. 101. Acel de frunte catarg clătindu-se..., trebue negreşit şi acesta a se tăiă şi a să aruncă în mare. dră-ghici, R. 10/i4. # A nu se clăti un fir de păr din capul cuivâ = a rămâneâ neatins. Noi chizeşluimu că un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimei Tale. C. NjŞGRUZZi, I 141. Să nu se clătească nici un fir de păr din capul şi de pe carnea stă-pânu-tău, că o fi vai de oasele tale! rădulescu-CODIN, î. 153. | Fig. A suferi o schimbare, a se modifică, a se zdruncină. Şi după cum însuşi Sfântul Dumnezeu au povăţuit cu darul său pentru sf. Mitropolie, aşăzând cele ce se clătisă peste obiceiu, din tâmplarea mai sus arătată... (a. 1754). uricariul, II 241. Această prietenie nu s’a clătit prin năvălirea de curând a Tătarilor. BĂLCESCU, M. V. 203/i2. 2°. A se zgudui, a se cutremură. Clătească-să marea şi plinul ei, lumea şi toţ[i] carii lăcuiţii] într’însă. dosofteiu, ap. GCR. 1 249. Că puterile ceriurilor să vor clăti (a. 1700-1725). ib. 11 22. Tremur, îngheţ, moriu... vai mie! ceriurile se clătesc? KONAKI, p. 241. Pământul au început a să clăti foarte. DRĂGHICI, R. 111/19. Tot palatul s'a clătit, pân' la pământ, pann, P. a7. II 12. Tot pământul se clăteşte, c. negruzzi, II 5. A lumei temăie se mişcă, se clăteşte, Vechile instituţii se şterg, s’au ruginit, alexan-DRESCU, M' 5/,. Şi stânci în temelie clătin-du-se vedem, eminescu, p. 207. La acea valmă năprasnică de vaete şi blesteme, încăperea se clăti din temelie şi grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Atunci pământul clătindu-se şi cutremurându-se cumplit, pe unele locuri a crăpat tare. ŞEZ. I 232. Trânteşte Fiul-oii pe Sfarmă-piatră, dar îl trânteşte cum e dala, de s'a clătit pământul sub el. reteganul, p. iii 61/23. Aşa dau cu, tunurile, De se clăteau dealurile. id. tr. 68/30. | (Despre părţile trupului) A tremură (tare),, a se 4cuturâ repede, a se bate. Clătescu-mă cu toate mădulările. biblia (1688), 367. De se va clăti vârful capului, va dobândi un cucon... De se va clăti închietura capului, neşte streini neştiuţi vor veni... Chica de se va clăti, în oaste veri merge... De se va bate tâmpla capului despre dir[eapta], judecătoriu de oameni va ieşi... Geana de-a stânga de se va clăti, ceartă şi gâlceavă veri aveă. paraclis (a. 1639), 260; cf. şi GCR. II 122. Dacă i se clăteşte cuivă geana dreaptă, apoi se crede că acela va aveă o bucurie sau veste bună (Bucovina). GOROVEIU, cr. 137. Pe Gruia că-l puneâ Tot în fiere [= fiare] până ’n şele, Tot în lanţ până ’n grumazi. Da el numai se clăteă, Toate ferele pocneă. bibicescu, p. p. 296. 3°. (Despre copil în pântecele mamei) A se mişcă, a tresări. Sărmanul prunc! îl simţ clătindu-se în sânul mieu. c. negruzzi, 1 28. 4°. (învechit) A se mişcă din loc, a porni, a purcede, a se ridică (cu oaste). Traian împăratul Ră-mului, în al patrulea an a împărăţiei sale... s’au clătit asupra lui Decheval craiul Daţilor. LET. I 30/i2. Până a se clăii Vasilie-Vo[evo]d de la Ho-lin... M. COSTIN, ap. GÂDEI. Iară ei cu oştile îndată se clătesc spre Buda. LET. I, a. 45/30. Mi-ron Logofătul au sfătuit să nu se clătească din Domneşti, magaz. ist, iii 46/28. Moisi nu s'au clătit den mijlocul taberii. biblia (Ki88), 106,2. Pe fiu-său să nu-l urnească, nici însuşi din scaun să nu se clătească, ca să dea ţării vre o spaimă. DUMITRACHE, C. 371. Se clăti de acolo şi... merse de tăbărî într'o câmpie mare. BĂLCESCU, M. V. 143/13. # A nu se clăti din loc = a nu se mişcă, a nu se ) CLĂTI - 540 - CLĂTÎ urni, a rămâneâ nemişcat. Nu să poate den loc clăii, să fugă. PRAV. MOLD. 62. Nu s’au mai.clătită den loc sv\ă\ntul mucenic. DOSOFTEIU, y. S. 67. Nu va nici să se clătească din loc. ţichindeal, f. 251. De-ai arde, lume, cu foc. Nu m’aş clăti dinir’un loc! BUD, P. p. 54. 5°. f (Despre popoare s. cete mari din ele) A se mută în altă ţară s. regiune, a emigrâ, a imigrâ. I-au plăcut locul, şi întorcându-se la ai săi le-au spus de locuri frumoase..., la care s’au clătit acea mulţime de oameni straşnici şi grozlivi de peste Volga, şi s'au aşezat într’acei câmpi. LET. I 85/le. Văzând acei doi fraţi oştiri aţiţate între neamul lor, vorovindu-se amândoi s’au clătit den Iliric, ţara Arvaţilor, şi din Dalmaţia... într’alte părţi de lume. ib. 88/22. 6°. f A se mişcă într’o parte şi într’alta. Buzele ei se clătiiă. biblia (1688), 1942. La adunare, s’au clătit puţinei de pe perină Sultan Suleiman. N. COSTIN, ap. TDRG. Condeiele istoricilor de nu s’ar fi pre alb clătii, încă de de mult. şi lauda numelui lor... ţărna o ar fi acoperit, cantemir, IST. 70/u. | A se clătină. Turburară-se şi clătiâ-se ca beţii. PSAL. SCH. 360. (Şi azi) Se clăteşte dintele, cuiul = se mişcă şi stă să cadă. ■ Cf. LB. | A bate (inima). Tu inimă, te clăteaşte ! MINEIUL (1776), 15872- (Şî azi, despre undele şi valurile apelor) A se pune în mişcare violentă, a se izbi. Numai răul acuma, numai apele, cănd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU. III 20 7/30. Piatra ’n Dunărea cădeă, Apa ’n două se făceă, Valurile se clăteă, Trei ceasuri borboroseâ. TEODORESCU, P. P. 569. 7°. (Vechiu şi pop.) A se mişca, a merge, a umblâ. Şi toate fierile ce se clătescu... PALIA (1581) ap. GCR. 47. Blagosloviţi marea şi răurele, fântânile, şi chiţii şi toate ce se clătescu întru ape. PSAL. SCH, 521. Patru bat, opt opintesc, mii şi sute se clătesc [= Berbecii]. ŞEZ. I 29. GOROVEIU, C. 21. 8°. f Fig. A turbură, a atinge sufleteşte, a mişcă. Nici se află într’aceaste două stihii dihanie, carea de vârtutea şi putearea învăţăturii aceştiia cu mare frică, cu neîncetat tremur, şi cu nespusă groasă să nu se clătească. CANTEMIR, IST. 28/5. De multa mişelătatea lui clătindu-mă... id., ib. 148/83. (Arhaizant) Mihaiu, adânc clătii prin pierderea artileriei sale... BĂLCESCU, ap. TDRG. 9°. Fig. A şovăi, a se îndoi, a se clătină (în credinţă, în convingeri, în hotărîri), a ezită. Domnul de-a dereapta mea iaste, să nu mă clătescu. PSAL. SCH. 38. Văzând că s’au clătită munţii, te-ai clătită şi tu din starea necredinţei. MINEIUL (1776),' 97. Frica... îl turbură... şi-l făceă pre Numa a să clăti din hotărîrile sale. BELDIMAN, N. P. II 138. Credeţi tare intru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră. ALECSANDRI ap. TDRG. 10°. (Sens curent astăzăi, despre oameni) A se spălă pe mâni (turnând pe ele apă rece şi curată după ce le-ai săpunit) s. în gură agitând apa printre dinţi; (fig.) a bea puţin (rachiu). Se clăteă dimineaţa în gură cu un gât de rachiu. C. PETRESCU, î. 11 53. Dimineaţa cănd mă scol, Cu pelin pe ochi mă spăl; Iau în gură, mă clătesc. Dar mai rău mă amărăse. TEODORESCU, P. P. 352. [Prez. ind. clătesc, clătişti, clăteşte (regional, de ex. pe la Cluj, clăte). }• Şi: (dial.) clăti vb. IVa. Sprânceana direaplă de se va clat[l], un cocon va dobândi. PARACLIS (1639) 54 nr. 16; eleti vb. IVa = (trans.) a zgudui, a clătină, a zgâcinâ; (refl.) a se cleti pe mâini — a se spălă pe mâini, a da pe mâini, ciauşanu. v.; (formă analoagă, datând din vremea când se conjugă deştept-deştelâ) clăpti vb. IV» = a clătină, a clăti, a mişcă uşor. Ieşi, măi diece, afară, De dă'n toacă de trei ori Şi clăp- teşte clopot mic. Viciu, COL. 28. | Abstracte: clătire s. f. Mişcare. Glasul clătirei desişului... biblia (1688), 223,2. (Despre o parte a trupului) Pusu-n’ai în prece în limbi, clătire capului (slav. noKtmdHHjf; lat. nutus; clătinare cor. dos.) în oameni. PSALT. (SCH.) 184. Clătirile capelelor... NEAGOE. ÎNV. 249. îşi luă dziua bună cu clătirea capului. M. COSTIN, ap. GÂDEI. Din sprânceane şi umere clătire arătă. CANTEMIR, IST. 150/26. f Ameninţare. Clătire — Slav. Atani«, AUNOEtNie, noAU^Hie. MAR-DARCE, L. 170. Schimbare. Republica... purure ’n clătire, Pre ai săi îmbogăţindu-i, însăşi ea se ’n-bogăţeşle. KONAKI, P. 298. f Zdruncinare (a minţii), smintire, înnebunire. Smintirea crierilor şi clătirea minţei. ŢICHINDEAL, F. 387. Cutremurare, zguduire. Deci cine va puteă set rabde acea înfricoşată şi dereaptă urgie, şi împlutu de plângere şi cu suspini şi cu glas amărît şi cu cutremur, şi înfricoşat şi cu clătire şi cu spargere? CORESI, EV. 36/„. Numai clă-lirea munţilor... a se mai zăbăvi pricina au fost. CANTEMIR, IST. 145/le. O, H[ristoa]se, clătirea pământului aşazâ-o de grab’! MINEIUL (1776), 1562/i-■Ceriurile 'n clătire şi gata să se desfunde. KONAKI, P. 262. t Urnire, pornire, expediţie. Cum scrie istoria, de... clătirea aceştii împărăţii de la Râm spre aceaste părţi de loc. LET. I 16/23- Iară după ce au înţăles Bolgarii, carii trăiâ spre miazănoapte şi spre răsărit pre apa Volgăi, de clătirea Ilumnilor în părţile ce am pomenit mai sus, por-nitu-s’au şi ei?.. LET. I 86/4. Prinzând veste Leşii de clătirea lui Cazigherei-Sultan spre Moldova... au orânduit şi ei pre Zamoischii Hatmanul. LET. I 216/aj. Avrelian, cu mare clătire asupra Perşilor gătindu-să în anul 275, de la Roma au purces. cantemir, HR. 225/14. Altă clătire sau lovire spre părţile Dachiii... să mai fie făcut varvarii, istoricii nu pomenesc, id. ib. 272/14 t Şovăire, îndoială. Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire... konaki, P. 103, cf. 277. (Arhaizant) Iată clătirile sufleteşti ce sfărâmau sânul Radului. odobescu, i 120.'7-; — clătit s. a. f Atingere, alterare. Stupilor cu mult mai bine le merge să se rătează pre vreame noroasă, după ameazi; pentru că atunci nu se înverşună alţi stupi împrotiva lor, pentru clătitul mierei... economia, 196. Spălare, limpezire. Clătitul sticlelor. DDRF. Apoi îl duce la clătit în apă rece, îl stoarce, brebenel, gr. p. f Mişcare, turburare. Intr’acealea zăceâ mulţi bolnavi: orbi, ologi, uscaţi: aşteptă clătitulu apeei. ...Şi cine deştingeă după clătitulu apeei, sănătoşiiă-se de toate boalele ce eră ţinut. CORESI, EV. 142/16 şi 18; — clăteâlă s. f.= acţiunea de a clăti. DICŢ. — clătitură s. f. = rezultatul clătirei. DICŢ. | Adjective: clătit, -ă. Mişcat. Iară Sim şi Iafet fiind clătiţi cu dragoste spre tatăl lor... N COSTIN, ap. DDRF. P’între frunzele clătite am zărit-o [luna] licurind. ALEXANDRESCU, M. 19/8. f Slăbit, zdruncinat, turburat. Pre mine, cel clătitu de asuprealele patimilor, mă întăreaşte! MINEIUL (1776) 32'Zjj. Sufletul mieu cel clătită, de răotatea vrăjmaşului întăreaşte-l fecioară, ceea ce ai priimit, neclătindu-te, [pe] cel ce toate le clăteaşte. ib. 642/i. Zdruncinat (la cap, la minte), smintit, nebun. Clătit de minte. LB., REV. CRIT. LIT. III. Spălat. DICŢ. Negativul: neclătit,-ă adj. Nemişcat (din loc), neclintit. Iată acum toate mădularele trupului goale să tăvălesc; şi să arătară nemutate şi neclătite; şi fură fără de nice o treabă şi nemişcate. GCR. I 184. Şi eră toţi stând în văzduh neclătiţ[i]. ib. I 303. Nemişcat din loc, neurnit, nezdruncinat, nezguduft. Atunce pune întru sufletul tău temelie neclătită. GCR. I 112. Au stătut ca un stâlp neclătitu. ib. II 204. Mari stânci, în mijlocul drumului ca neclătite stau. CANTEMIR, hr. 297/12. Neschimbat, nealterat, neturburat, neclintit. Lumină neclătită, luminează întunecarea ochilor. GCR. I 82. Mai 'nainte învăţăturile bi- CLĂTINĂ - 541 - CLĂTINĂ searecii neclătite să le păzeşti, ib. I 89. Au găsit izvodul aceştii cărticeale a oarecăruia dascal procopsii, dintr’ai besearicii noastre ceii neclătite, ib. II 153. Ca să-i hie de la noi dumisale pomană şi ocină neclătită nice dănăoar(ă) (a. 1635). IORGA, S. D. Vi 78. Aceaia tocmălă... întreagă şi adevărată şi neclătită. PRAV. 2. Milosteniia rămâne în veaci neclătită, macar de s’are face şl cu scârbă. ib. 255. Stă dar numele cel vechiu ca un temeiu neclătit.'let. I 27/i0. Iară unele [cuvinte] stau neclătite, cum e şl barba, barbă; luna, lună şi altele. M. COSTIN, 417, ap. GÂDEI. Au făcut legături de pace..., să fie neclătită. MAG. IST. V 168/l7. învăţătură neclătită înaintea ochilor. BIBLIA (1688), 3 pr. 16. Moştenire neclătită. ib. 8. pr. 54. Să pădzîm poruncile lui neclătite. DOSOFTEIU, V. S. 164. împărăţiea cea neclătită. MINEIUL (1776), 41»/a. Neclătit sylloghismul corbului, cantemir, ist. 116. Această mănăstire... să rămâie... nestrămutată şi neclătită, cu toate veniturile ei (a. 1765). URICARIUL, I 273/23. Neclătită starea Domniei (a. 1804). ib. I 367/ls. Care danii... stau neclătite, pomană a acelor răpăusaţi Domni (a. 1710). id., x 57/20. (în funcţiune adverbială). Alliia ascuţit şi neclătit căutând... cantemir, ist. 117. (Substantivat) clătită s. f. (Cui.) = specie de plăcintă coaptă în tigaie (Se numeşte astfel, fiindcă la copt aluatul se clăteşte continuu în tigaie, ca să nu se ardă). Cf. scovardă. LB. Diferite bucate gustoase, precum... plăcinte, vărzări, scoverze (lipii, clătite), chiroşte... MARIAN, NA. 138/3. Mireasă iară îl cinsteă: făceâ vr’o două uscăţele, vr’o două periniţe, scovărzi, clătite, or[i] plăcinte, pitiş, N. R. R. I 108. Cucoana Ceorgeta ştiâ să-i facă nişte clătite minunate. SADOVEANU, P. S. 190 ; — clătit6r (cu negativul neclătitor), -oare adj. = care clăteşte, care se clatină, se mişcă. îngerul iaste pururea clătitoriu. varlaam, c. 21/2. Jiganiile în patru picioare clătitoare. CANTEMIR, IST. 26/,.] — Din paleosl. klatiti, «a mişcă, a scutură, a împinge; (refl.) a se clătină, a şovăi» (bulg. lclatj^ «mişc, leagăn, scutur», klaljt. glavht «clatin capul», sârb. klâliti «a scutură, a legănă, a clătină»), CLĂTINĂ vb. I. I. 1°. Bemuer. 2°. Agiter, hocher. 3°. Secouer; tendre (le poing). 4°.—5°. Fjbranler. II. Bemuer; hocher. III. 1°. VaciUer, branler. 2°. S’ebranler, trembler. 3°. S’agiler, se balancer. 4°. Vaciller, chanceler. Clătină se simte ca un iterativ al verbului clăti, cu sensul de «a clătWntr’o parte şi într’-alta», fără să fie sinonim cu clălărl, care însemnează mai mult «a clăti de repeţite ori». 1°. Trans. 1°. A mişcă din loc, a urni, a clinti. Puse şi lupul umărul şi cletină [bolovanul]. ISPIRESCU, L. 339. 2. A mişcă puţin s. lin într’o parte şi într’alta, a face • să se agite. Derept aceaia, îngerul lui Dumnezeu în toţi anii deşlingeă şi clătină apa şi băgă într’aceasta tărie de vindecare. CORESI, EV. 145/J6. Cândvăntul clatină frunzele [stejari]Jor... C. NEGRUZZI, i 184. Brazii suspinau Ş’a lor crengi le clătinau, alecsandri, P. II 186. Tu [ciocârlie] înalţi trupu-ţi spălat..., cletinându-ţi aripele. ODOBESCU, III 192. Vântul abiă adiă şi clătină uşurel frunzele, id. ib. 292/„. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină, Suflă vântul ş’o clatină Din vârf până la tulpină. JARNlK-BÂRSEANU, D. 252, şez. iii 55b. | F i g. Nici o inimă nu seceri şi nu datini nici o fire. vAcărescul, p. 130. # A clătină capul = a-1 mişcă într’o parte şi într’alta în semn de mirare, îndoială, mustrare, descurajare etc. Alţii, de mirare, Cu mâna la gură capul clă-tina[u], ALECSANDRI, P. I 40. 3“. A agită cir putere, a scutură tare, a zgudui. Cletenă frânghia, de se lovi de toate mărginele groa- pei. ISPIRESCU, L. 88. Vântul... frângea plopii, smulgeă ulmii şi cletenă cu urlet tot codrul şi tot muntele. ODOBESCU, ap. TDRG. Ceauşul... Caice-lul cletină, Caicelul răsturnă. TEODORESCU, P. P. 568. Moş Nichifor o clătină încetişor [pe Maica, care dormeă] şi zice: Jupâneşică, jupâneşicăl CREANGĂ, p. 132/13. ) (Neobicinuit, despre un gest de am^iinţare, cu pumnul) N'au rămas... decât cei împrăştiaţi la fugă, zise Ursul şi cletenă pumnul la cer. delavrancea, s. 173. 4°. A zdruncină. în băşici l-a băşicat, în uscături l-a uscat, în umflături l-a umflat Şi trupul i-a cletinat,în zeprituri l-a zeprit, Şi trupul i-a schilodit. PAMFILE, S. V. 39. j Fig. Va îndrezni... a clătină armonia cea iubită de D-zeu. uricariul, iv 420/,. Tib. Gracchus... începuse numai a clătină ordinea republicei. MAIORESCU, CR. III 138/23. ! 5°. P. ext. şi f i g. A scoate pe cinevâ din * convingerile sale, a-1 face să şovăiască, să oscileze, a pune la încercare. Cu acealea ispitescu-se a ne clătină pre noi. CORESI, EV. 270/n. O muiere nu-mi va clătină bărbăţia! I. NEGRUZZI, V 333. II. Intrans. A se mişcă (într’o parte şi într’alta), a oscilă. # A clătina cu (s. din..., mai rar: de) = a mişcă într’o parte şi într’alta, a clăti, a da din... Clătinară cu capetele. PSALT. DOS. 23 7/29. Ivan se depărtă, clătinind din cap. C. NEGRUZZI, I 66. Baba... clatină din cap şi zice... CREANGĂ, P. 171 /la. împăratul... trecio pe lângă dânsul, deţinând din cap, ISPIRESCU, L. 170. Pleşuvul clătină din căp&ţină. EMINESCU, N. 76/32. Poftim toţi şi ospătaţi, Dar din barbă nu clătinaţi. MARIAN, NU. 849. Când oiu clătină din funie, voi să ştiţi că eu voiu fi aice şi că doresc să mă trageţi afară! SBIERA, P. 84/,. Petrea însă i-au răspuns clătinând din cap: «Măiculiţă dragă, la greu lucru mă puseşi!» id. ib. 24/37. Spunându-le să scoată leagănul afară, cănd va clătină el de frânghie... ŞEZ. II 52. III. Refl 1°. (Despre cevâ care, în stare normală, e fix, nu se mişcă, se ţine bine) A se mişcă din loc, a se urni; a-şi pierde stabilitatea, a nu se mai ţineâ bine, a sta să cadă, a se clăti. Tot vine câte-o mătăhuie, una după alta, vreme de-o jumătate de ceas şi se iot aşează pe cruce, de se clătină crucea cu ele. RETEGANUL, P. I 29/s. Se clatină piciorul de la masă. # Se clatină, ca dinţii babei. I. GOLESCU, ap. zanne, P. IX 77. I se cletănă. dinţii = este pe sfârşit. ZANNE, P. II 117. | Fig. Din cauza stagnaţiunei negoţului, cele mai bune case de comerţ se clatină rău şi sânt aproape de cădere. LM. 2°. A se scutură, a se cutremură, a se pune în mişcare. Toată lumea carea nu să va clătină (:să nu se clatească cor.; nu se va rădică. HUR.; qu’elle ne sera jamais âbranlâe). PSALT. (DOS.) l94/36. Clătineaze-se (se rădice-se SCH.; să se rădice cor. vor. ; să se pleace cor. ; se scuture HUR.; que la terre soit 6bran 1 ee) pământul, psalt. (DOS.) 2 03/39. Pământul s’a cle-tinat, de bucurie. BĂLCESCU, M. V. 581/12. Şi pod când treceă, Pod că zornăiă, Pod se cletină. TEODORESCU, P. P. 414. Masa s'o clătină Şi ruja s’o scutură, Doamne, rău m’oiu supără! jarnIk-BÂRSEANU, D. 297. Fulgeră şi bubuiă, de se clătină oalele’n cuie. reteganul, p. i 19/17. 3°. A se mişcă într’o parte şi într’alta, a oscilă. Ciovlice de cele motate... se tot cletină în aer şi pe uscat, strigând ca puii de jidan de pe uliţe: «kibrit, kibntl». ODOBESCU, ni 23/3. Al şeptelea [par] fără [cap] se clătină mereu în vânl şi zicea: cap! cap! cap! EMINESCU, N. 19/22. Uşa... se clătină scârţiind în vânt şi numai într’o ţiţină. . id. ib. 38. A zărit o tufă deasă De vânt clătinân-du-se. marian, SA. 333. Luciul se ’niinde tăcut CLĂTI NĂTOARE - 542 — CLAUZĂ şi’n zare se clatină codrii, coşbuc, JE. lb/,. Pământul s’a tremurat, Apele s’au turburat. Codrii că s’au cletinat! teodorescu, p. P. 115. Vânt de vară mi-a bătut, Copaciul s’a cletinat, Din co-paciu că mi-a căzut, ib 204. Aşâ voinicel căntă, Iarba că se clătină, Frunza’n codru tremură Şi foarte se ’nduioşâ! JARNlK-BÂRSEANU, D. 310. 4°. A şovăi în mişcare s. în mers (din pricina slăbiciunii sau beţiei), a oscilă, cf. a merge pe două cărări. Se clatină rărite şiruri lungi de bătălie. EMINESCU, P. 242. Tărgueşte el tot ce-i trebue, se unge pe gât bine cu sângele Domnului şi, cam clătinându-se, se suie în căruţă şi porneşte, şez. iv l/8. | Fig. A -şovăi, a se îndoi, a oscilă. Să nu ţi să, clatine gândul, Ca trestiia, când o bate vântul (a. 1654). GCR. I 169. Inimă slabă, aşa să se clatine şi să se ’nduioşeze de te miri ce... vlahuţă, n. 138. [Prez. ind. clătin regional: clatin (LB. HERZ.-GHEr. M. iv 232), f (rar) clătin&z. în regiuni ro-tacizante: clătiră vb. I. Subţireă boare trăgeă Şi un brad se clătiră... «Ce te clatiri aşa tare, Dimi-reaţa pe răcoare*?... — Da cum nu m’oiu legărâ, Că la mire vrea să vie... să mă taie. POP. (Munţii-Apuseni), ap. pamfile, i. C. 100. | Şi: (Munt.) cletină vb. 1 (cu prez. cUtin), s. cleătin (ciauşanu, v.), cletenâ vb. la (cu prez. cUten), cletănă vb. la (cu prez. cleâtăn). Cozmin... făcit doi paşi şi se cletănă, Pământul i se învârti sub tălpi. DELAVRANCEA, ap. TDRG. I se clealănă dinţii. zanne, II 116;—(cu schimb de conj., neobicinuit) clătini t vb: IVa. pontbriant. | Abstracte: dătinâre (cletinâre polizu) s. f. ■= acţiunea de a se clătină. Clătinare capului. PSALT. (COR., DOS.) 84/33. Clătinare din cap. COSTINESCU. Clătinarea apelor mării. ib. Clătinarea unei corăbii, polizu. (Fig.) Nu deade în clătinare (în smintire SCH.; în smen-teală HUR.) picioarele meale. PSALT. (Dos.) 123/s9.; —■ clătinat s. a. = clătinare. HERZ.-GHER. M. iv 232. Mult mă uit păste norod: Mândruţ ca ş’a mneu nu văd, Nici la stat, nici la îmbiat. Nici la struţ de clătinat, La •buză de sărutat. ţiplea, p. P. 42; — cl&tinăttiră (cletinăttiră) s. f. = acţiunea de a (se) clătină şi rezultatul ei, mişcare agitată s. şovăitoare. Am nevoie de repaos; să dorm fără cletinătură, fluiere, clopote şi mai ales fără impresii mirifice de la l^aris. caragiale. M. 299. Doi răniţi trec rezemaţi, cu clăti-năluri stranii. C. PETRESCU, î. II 35. Văzând fraţii lui clătinălura lanţului, au ştiut acuma că Sucnă-murgă nu este mort. sbiera p. 95/2C; — clătinimi s a.=clătinare, clătină tură i ?). PHILIPPIDE, p. r. 182" | Adjective: clătinât (cletenât, cu negativul neclătinat), -ă = mişcat din loc, agitat, scuturat, clătit; şovăitor, Iară căţi întru credinţa ceaea dreapta şi adeverită sânt păziţi şi neclătinaţi... CORESI, EV. 3/i3. Chemă dară cuvântul acela, pre veacinicele şi pre neclătinatele lucruri ce sânt... GCR. I 131; — c)ătinăt6r, -oărc = care (se) clatină, tremurător. Colo, spânzură în aer pe copaci clătinătoare cuiburi, konaki, p. 298. Un vânt de-abiâ clătinător şopteşte prin văzduh cuvinte. coşbuc, F. 47. Câte-o stea clătinătoare Candela’n văzduh şi-aprinde. IOSIF, ' p. 78. (Substantivat:) clătinătoare s. f. = leagăn, hâţinătoare, zduin, scrânciob. DICŢ.] — Derivat vechiu din clăti cu sufixul (de origine latină şi cu sens iterativ, cf. DR. 1 228, III 514) -ină (-enâ,--ănâ), probabil subt influenţa lui legănă, zdruncină, hâ(n)ţână etc. CLĂTINĂTOARE S. f. CLĂTINĂTURĂ S. f. CLĂTINI t vb. IV» clătiniciu s. a. v. clătină. CLĂTITĂ S. f. (Cui.) | CLĂTITURĂ S. f. J V- CLAUS s. a. 1°. Barrage. 2°. Train de bois ac-cumul6 dans une 6cluse. — (Germanism) 1°. întocmire făcută în părţile superioare ale unei ape cu scopul de a adună apa pentru plutirea lemnelor de la munte; cf. hait, opust, havuz, stăvilar, zăton (Banat). Com. ITTU. 2°. P. ext. Grămadă de lemne care se adună, mai ales în urma închiderii scocului, Ia capătul din sus al acestuia: La coveiul cel scurt să fie doi păzitori, că uşor te pomeneşti cu claus (Teme-şeşti, jud. Arad şi în Haţeg). Com. ITTU. | Grămada de lemne formată, la «săritoarea (sărita)» scocului (Temeşeşti, jud. Arad). Com. ittu. | Orice grămadă mare şi neregulată de lemne de foc; clit, claie (Bouţariul vechiu). Com. ittu. [Pl. clause şi clausuri.] — Din germ. Klausc, idem. CLÂtrSTER.f s. a. I CL AUSTRAL, -Ă adj. | V" claustru* CL austru f s. a.. Couvent. —Mănăstire catolică. [Şi: (după germ. Kloster) clâuster f s. a. O fată de boier mare, întoarsă dintr’un clauster de la Viena. ghica, s. 42. | Derivat: (după fr. claustrai, lat.-bis. claustralis, idem) claustrai, -ă adj. (cu plur. -strali, -straie) = mănăstiresc, mo-nacal, monastic, "călugăresc; schimnicesc. Riscul unei izolări claustrale (= mari, severe, hermetice). n. roşu, curentul 6 Noem. 1930.] — JV. după lat.-biser. claustrum, idem. CLĂUKĂ s. f. (Jur.) Clause. — Dispoziţiune specială a unui act particular s. public, a unei legi, (mai ales) a unui tractat, a unui contract, a unui testament, etc., cf. ar t i co 1, >co n d i ţi e, codicil. Condiţiunile cerute de lege pentru validitatea unei trate sănt cele următoare: 1.) Data... 4) clauza la ordin... ŞTEFĂNESCU, c. 30. Cecul trebue să conţie: 1) numele trasului; 2) numele primitorului... Poate să cuprinză şi clauza la ordin, însă nu e obligator, id. ib. 45. Conven-ţiunile internaţionale astăzi existente rămân în vigoare, cu toate clauzele... cuprinse într’însele. hamangiu, C. C. xi. Partea în favoarea căreia s’a pronunţat despărţenia va conservă toate acele avantajuri chiar şi dacă ele se vor fi stipulat cu clauză expresă de reciprocitate, id. ib. 75. Garanţia încetează, cănd o evicţiune a fost acceptată anume, printr’o clauză expresă ă actului de împărţeală, id. ib. 187. Sultanul siluit şi grăbit, o fi cunoscut, n'o fi cunoscut însemnătatea clauzelor acelui tratat..., faptul este că nu le-a ratificat pe toate. GHICA, S. 470. Rusia declară nulă... clauza relativă la Marea Neagră. MAIORESCU, D. I 35. Cine va execută clauza 22 din tractatul de Berlin? id. ib. II 194. [Regele Poloniei] fă că să se insereze o clauză în favoarea lui, în tratatul cu Turcii, din 1678. IORGA, L. I 107. Dincolo de toate clauzele tratatelor noastre internaţionale, e conştiinţa pe care o avem, că sântem stăpâni la noi acasă. GOGA,.Ţ. N. Vi 1537. Guvernul român propune modus vivendi bazat pe clauza naţiunii celei mai favorizate. CURENTUL 17 Sept. 1930. | Spec. (Jur.) Clauză penală: aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru execuţiunea unei obligaţiuni, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. hamangiu, C. C. 252. Clauză rezolutorie: Aparţine judecătorului de fond de a decide suveran, că partea în favoarea căreia s’a stipulat într’un contract de locaţiune clauza rezolutorie expresă, a renunţat CLAUZUL - 543 - CLEAN la dânsa, fără ca hotărîrea sa în această privinţă să poată fi supusă controlului Casaţiunei. id. ib. 369. [Şi: (în Transilv. şi Bucov., pe cale de dispariţie, din lat. clausula s. după germ. Klausel) clâuzulă s. f. = clauză, (cu verbul, după germ. verklausulieren) clauzulâ vb. la = a introduce s. inserâ o clauză înti'’un act. Clauzulele de toţi să se ţină. şincai, i-ir. iii 291/„. Această clauzulă însă nu o mai găsim, repeţită. SBIERA, F. 32. Tratatul a fost clauzulat.] — N. după fr. (lat.-mediev. clausa, -am «încheiere» (întrebuinţat în locul lat. clasic clausula). clauzulâ vb. Ia (Jur.) ) CLÂUZULĂ s. f. (Jur.) J v- c auza* CI/Ăvax, -Ă adj. Fort, vigoureux. — Ţeapăn, tare, cf. vlăjgan. Îs clăvani feciori la noi (Băi’şoara). VICIU, GL. — Poate acelaşi cuvânt ca onomasticul Olăvan, derivat din glavă cu suf. calificativ -an. N. DRA-GANU. CLAVECIN s. a. (Muz.) Clavecin. — Vechiu instrument muzical (din câre s’a desvoltat cu timpul clavirul actual) în forma unei mese triunghiulare (dar cu unghiurile ciontite), în care coardele erau întinse ca la cimbal, dar care aveâ o claviatură ca pianele (însă mai redusă). [Şi: (< it. cla-vicembalo) clnvicimbâl s. a. (plur. -baluri; (accentuat şi claviclmbal, cu plur. -bale).Prin cafenele... se aud clavicimbalurile. CARAGIALE, T. I 127.] — N. după fr. (< lat. mediev. clavicymbalum, din clavis «cheie» şi cymbalum «ţimbal»). CLAVIATURĂ s. f. (Muz.) Clavier.— Sistemul de clape la un piano (clavir) sau la o orgă. Complexa claviatură a unei imense orge. CARAGIALE, T. I 46/2I. — N. după germ. Iilaviatur. CLAVICIMRÂL s. a. (Muz.) v. clavecin. CLAVICULĂ s. f. (Anat.) Clavicule. — Osul (cu o formă aproape ca a unui S) care leagă partea superioară a omoplatului cu osul pieptului. [Derivat: (< lat. clavicularius) daviculâr, -ă adj. (Anat.) = privitor la claviculă, din spre claviculă. Căpătâiul de sus [al sternului] sau cla-vicular mai larg şi mai gros decât toată ceealaltă parte a osului... KRETZULESCU, A. 35/,; —(după fr. clavicuU) claviculăt, -ă adj. (Anat.) = «cu clavicule».] / — JV. după fr. (< lat. clavicula «cheiţă»). CLAVICULÂR,-Ă adj. (Anat.) \ , . claviculăt, -Ă adj. (Anat.) i v' c avicu *• CLAVIR s. a. (Muz.) Piano. — (învechit, întrebuinţat mai ales în Mold. şi de Românii cu educaţie germană) Pian(o). Vnia dintr'înşii se disfătâ cântând la clavir, uricariul, x 13/2. Amoriulnu-i ca clavirul, să cânte numai lovit. KONAKI, p. 129. Podelele [podului] joacă ca tuşele [— clapele] clavirului. c. negruzzi, I 194. Subt degetele tale, în sunete-argintoase... Clavirul cănd răsună, deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase, alexandrescu, m. 127/19. llenuţa... petrece cu clavirul, alecsandri, T. 1336. A găsit clavirul spart cu toporul în mii de bucăţi, ghica, S. 43. Toate clavirele sânt instrumente muzicăle. MAIORESCU, L. 57. Cine cunoaşte mehanismul clavirului, poate să ghicească felurimea nemărginită a melodiilor? id. CR. II 387/,. Cânt din clavir, cetesc. I. NEGRUZZI, IV 30. Auzi prin aerul nopţei tremurând notele dulci ale unui daviriu. EMINESCU, N. 46/17. Cântă fata gazdei la clavir. C. PETRESCU, î. II 114. #4 aveâ clavir la cap = a fi cam ţicnit, zanne, p. IV 309. [Plur. -re şi (rar) -ruri. | Diminutiv: clavirâş s. a. = clavir mic, cf. clavecin, pianină. Din toate lucrurile aduse... cel care-mi place mai mult, e un claviraş mic. brătescu-VOIneşti, l. d. 227. | D e r i v a t: clavirist f s. m. = cel ce cântă la clavir, pianist; cel ce dă lecţii de clavir; cel ce face clavire. DICŢ. Una din societăţile cooperative care a avut un succes deplin... este societatea lucrătorilor clavirişti, înfiinţată la 1849. GHICA, S. 577.] — N. din germ. Klavier, ' idem (cf. şi fr. clavier). clavirâş e. a. (Muz.) 1 ; CLAVIRIST t S. m. J V' C,aV'1'' CLAVITURĂ s. f. Merrain. — Lemn de molid tăiat scurt şi despicat cu cuţitoaia, pentru doage de doniţă (cf. boc, bociu, cloţ, clgpţ, şpan): Din molidul acesta ar ieşi multă clavitură (Bucovina). Com. ittu. claxon s. a. Claxon. — Trompă de automobile, motociclete etc., care produce un sunet puternic spre a avertiza vehiculele şi pietonii de trecerea automobilului (s. motocicletei), cf. sirenă. Un claxon de automobil îl alungă pe trotuar. C. PETRESCU, C. V. 122. Urlet de claxon, id. ib. 318. Huruiala claxonului. I. TEODOREANU, M. II 30. [Plur. -xoane.] — JV. după fr. CLEAF! interj. Interjecţie care imită zgomotul celor ce mănâncă zgomotos şi lătratul cânilor. Com. A. TOMIAC, cf. LM. [Şl: cleî ib.] — Onomatopee. Cf. clefăî. CLEÂFĂT s. a. v. cletăi. CLEAMP s. a. Ramilles. ■— (Mai ales la plur., subt forma cleampuri) Cep lunguşor; creangă uscată; vreasc, şez. ii 187/32, xxiii’ 42, ion cr. II 22, MAT. POLC. 1209. — Pentru etimologie, cf. rus. lcljapii «căluş». CLEÂMPĂ S. f. 1 CLEAMPĂÎ Vb. IVa J v- c,amP- CLEMPUŞ s. a. 1°. Crochet. 2°. Loquet. — (Bucov.). 1°. Cârlig (Straja). Com. A. tomiac. 2°. Cleampâ, clanţă a uşei (Marginea), herz-GHER., M. IV 232. [Plur. -puşuri. herz.-gher., m. iv 232.] — Din rus. kljapysu «cârlig, migdală», apropiat de cleampă. Cf. clempuş, (s)climpuş. Cf. cihac ii 331. CLEAN s. m. (Iht.) Chevesne, goujon (Squa-lius cephalus, Alburmus lucidus, Squalius dobula, Leuciscus dobula). Ivre. Sânul. —• Un soiu de peşte cu solzi albi strălucitori, care trăeşte în apele dulci de munte; se mai numeşte şi alboiu, porcul a p e 1 o r. Cf. antipa, f. i. 166, 184, 186, 188; P. 85, 117, F. R. atila, 33, 34, 54, 55, 223 Şi 224, DAME, T. 127, BARONZI, L. 94/,„, REV. CRIT. LIT. III 94, POMPILIU, BIH. 1007-20, LIUBA-IANA, M. 129, POP.-KIRILEANU, B. 89, MARIAN, INS. 57, T. 47/2iî, MAT. FOLC. 1209, ŞEZ. II 187/33, H. I 7, 22, li 203, IV 85, VI 16, IX 42, 59, 170, 229, 437, X 4, 21, 31, 499, 505, 538, 571, 583, XII 275, 429, XVI 288, XVIII 140. In aceleaşi ape şi regiuni ca mreana, însă în părţile lor mai do-moale.,. trăeşte cleanul supranumit porcul apelor... Cu o lăcomie de lup, cu o gură de broască şi un stomac de struţ, el devorează totul, fără a fi sătul niciodată. E carnivor şi vegetarian în acelaşi timp. F. R. atila, 223. Am prins un borş bun de peşte, mai mulţi păsatari, vr’o două mrene şi un clean (Bilca, în Bucov.). Com. TOFAN. Unde văd ne- CLEANCĂ — '■Mi — .GLEATĂ vestele, Io mă zbat ca peştele. Ca cleanu’ în apă lină,-t Ca mţeancf la:\r,epezină. HODOŞ, p. P. 170. # Prost pa cleanul (de-oare-ce cleanul se prinde foar,te; uşor):, (Com. I, POPOVICI. li,cum,îi cleanul s.,numai; clean = beat tare, beat turtă. Com. I. popovici; ciauşanu, v. Sătul clean = sătul până în , gât. ciauşanu, V. [Şi: (cf. rus. -kleni, rut. kl.eA) elen s., m.' ANTIPA F. I. 186. | Diminutive: clenuţ s. m. MARIAN, INS. 57; clenuţă s. f. h:, iii 309;, cleniş6r s. m. F. r, atila, 67.] — Din paleosl. klănt, (bg. Min), idem. CiiEÂNCĂ s. f. v. creangă. CI/EANP s. a. Croîtton. — Călcâiu (bun) de pâine, coltuc, .câl-fan, câlfete,. căi hău, cărţi an, tlifăn, clihan, crifoiu, crih.an. VICIU, GL. [Plur. clearifuri.] ' * ■ CIjEANţ! interj, v. clanţ. CtEANŢ s. a. 1°. Pas,(en montagne). 2°. Pied (d’une montagne) 3°. Roche escarpâe. ' 1°. (Banat) Strimtoare între dealuri .cu drumuri tăiate îri stâncă. LIUBA-IANÂ, M. 45), trecătoare pe^te dealuri; printre stânci; prihod, pr.iod. Com. liuba. Cf. cheiâ, 'defileu. 2°. Picior de deal (Costeiu, Banat). Com. ittu. 3°. P. ext. (Banat,"Oltenia) Jghiab, stâncă prăpăstioasă, cf. ţarc, ştean, janţ, căţin (rev. crit. lit. iii, 94), râpă mare (h. xvii/7), stâncă (H. xviii 137. GR. băn. Com. coca) pe care omul nu se poate sui (liuba-iana; m. 55), râpă stâncciasă (Oltenia conv. lit., liv 166), colţ de stâncă (Valea Jiului, viciu, GL.), ascuţişul unei stânci înalte (Sibiiu; com. ittu). Fata tot merse, înainte, pănă c,ănd ajunse la uncleanţ^în care erâ o peşteră. CĂTANĂ, p. B. II, 23. De-asupra [dealurilor]... se înălţă tot mai ridicate nişte, clean-ţuri, până în vineţia cerului. POPOVICI-BĂNĂ-ţeanu, ap. TDRG. Să nu te încumeţi să mai ajungi cleanţele unde creşte siminocul.- irinEU, S. B. 15. jLo Gleajiţul- Vulturului a murit un miel (Sibiiu). Com. M. ITTU. Pe un astfel de copil l-au ursit să fie trăsnit, pe. un clidnţ (stâncă).' PAMFILE, DUŞ. -4.‘ Da copilu’ nu s’o mai văzut. El s’o dus în. cleanţ,. ş\o trăit acolo ca un .sfânt, den-SUSIĂNU, Ţ. H. 94. Atunci te-oiu descununâ, Când cleanţurile-or cântâ Şi pădurea va ţmblâ. hodoş, P. P. 340/4. [Plur. cleanţe şi cleanţuri. | Derivate: clfinţoâie (cu rostire bănăţeană clânţoane) =hop (în drum), germ. Holper. JahresbericHt, VII 84; — elânţurSs, -ă, adj. = cu hopuri, germ. holprig. ibid.j ' ■ . — Din sârbo-cr. klânac (genet. klânca) «strimtoare»; N. Drăganu, Dacoramania III 704. Cf. ,c h e a n ţ. ’cleânţă s. f. v. clanţă. CiiEAPAUCi, -Ă, adj. v clăpăug. CLEÂPCĂ s. f. Vieux chapeau., — (Bucov.) Pălărie veche. Com. AR- TOMIAC), cf. ciupercă. v t^- Cf. rut. kljapa. «petec, zdreanţă», kljapka «v^că bătrână». CŞţEÂPŞĂ s. f. Gifle. — (Bucov., Transilv. de nord) Palmă,, lovitură cu palma (Vicov, în Bucovina), Com. NISTOR, (Straja, în Bucovina) A. . TOMIAC, (Năsă.ud) N. DRĂGANU, (în Munt.)‘l e ap şă, cf. scatoalcă; calcavură; lovitură uşoară (herz-.-gjier., M. IV 23,2.). Cănd ţi-oiu da o cleapşă, vezi\ stele verzi! ŞEZ. XXIII 42,, S’o luat la clepşe. ib. xxxii ,106. | .De-a cleapşă (în Munt. de-a leapşa) e numele unui joc ide,,,cppii. Unul dintre ,dăfişii ţine pe cel dintâiu de ochi,, iar altul dinapoi îi, d/i o. cleapşă,. adică o palmă. pest.e spate. MARIAN, î. 204/2; cf. şi PAMFILE^ J. ii 261..ŞEZ. XIII 51. [Plur. clepşe. TDRG. |-,V,^rb: clepşi ..(clepşui şez, xxiii, 42), .vb. IVa = a,pălmuita, d^paline. (Com. A. tomiac), a .trage cuiyâ ,o palmă; -pupă .ce a căpătat cleapşa, îi dă dpimu,l,/ş[i el ţrebpi ung. kelepce, idem). N. D ăgahu, Dacoromania îl 900. ' CliE.ÂKiiSG s. m. sing/ (Comerţ', ‘Finanţe). Clearing. — Acel fel de achitare sau plată, la .care avizarea sau mandatul se face imei persoane sau firme, care şi ea stă în legătură cu aceeaşi bancă... şi are un cont deschis acolo şi astfel suma avizată (mandatată), prin cec nu se plăteşte. în nufnerar, ci... se scoate dintr’un cont... şi se adaugă în alt cont’ (panţu, PR. 74), balanţă a socotelilor (imei persoane s. ale unei firme la o bancă s. între bănci), cf. viriment. [Rostit, de cei care cunosc pronunţarea englezească, cliring]. — N\ din fr. (engl. clearing,.-idem, propriu zis «clarificare, limpezire;» part. verbului to clear «a clarifică, a limpezi»). CliEAŞCĂ s. f. 1°. Crochet ou pince de bois. 2°. Măchine hors d’usage. 3°. Mauvaise bouiilie. 1°. (Munţii Apuseni) Instrument de lemn cu care ciubărarii ‘noştri Moţi prind doagele de cerc, până le pun în rând, când dreg vreun' ciubăr desfăcut de tot (Viciu, S. gl.'), bucăţică de lemn cioplit lătăreţ şi crestat afund la un capăt în forma unei furci, cu care se prind doagele sau cu care se fixează rufele spălate întinse pe frânghie, ca să nu- le doboare vântul (Com. ittu), câr li gel, sclimbuş, copcă. 2°. Maşină hodorogită (comuna Principele Fer-dinand, Teleorman) ION CR. V 374. 3°. (Neîntrebuinţat) Mămăligă râu făcută; cir, o fleaşcă de mămăligă (ciauşianu, v.), cf. t e r c i u. — în sensul 1° ar putea fi, cum crede viciu, S. GL., un singular no ti din cleşte; în sensul 3°, înrudit cu fleaşcă sau influenţat de acest cuvânt. cijEat, -a f adj. v. clat. ciiEÂTĂ s.. f. 1°. Tente? 2°. Tas. 3°. Bande de terre. ■■ 1°. Cort? Dale, Doamne, Ştefan-vodă, Mai sumele scările, Că le hat smicelele Şi he aud cetele, Cetele şi.cletele (Dolj,). MAT. FOLC. 1077, cf. 1078. 2°. Mulţime, de lucruri cuprinse într’un anumit spaţiu:- O eleată de, varză, o eleată de. fire, o eleată de lemne. BOCEANU, GL. Să-mi^dai cinci mii de clete [de],morun Şi cinci mii [de] Ql.ete [de] somn. PAMFILE,,DUŞM. ,298. , . . . 3°. Bucată; îngustă de-pământ,, d e I n i ţ ă (LUNGIANU, GL.);, grup de, vii, pământuri (Teleorman; CliEAmĂ’ ■ - -- £ COHî; M.n0'LMAzU)7ilofeum topărţitei tn. IY';26?)i Artf-.drati tpti '.Aar^a ,«*«<» rămâs.o .eleatăi la, pap, Und'phw-prwdeâţpluguh:-BOG]Ş:A.Ni]., .Gl»;-,■< ,f;j iiSeasulî originar ţar putjea.fi; «locul /unde^sg păs#r,4ăM' grămadă, lucrurile» şj-depi «ă avem, .a- face cui ,0rrâlt>ă i’forjnă ;'(cft ,bulg.-/cZeft' «cămară»^ kletkâ (is.trat.de! Jegwme, legumele dintr’un strat»} a lui clet, f., Mauvais trâineau. ‘^-Şanie şitri-p^tf‘(-Strajă, în Bucovină).' Com. a. tomiac, ş. f. v. elititi.',; ‘, ^ ' „5; • • feiiECE'S> f. plur. (Pesb:) Biîton.-h-Lemnele din capul năvodului (Cfl'iRiŢESCU,. CHl),. de’ căre trag p^sCării',*. numite -şi Iră dă r'â g'e, co 1 u;z e^elc* fpA’ME; T. :123s); groase fcât’o mână-de om şi lungi cam de 1 m. (antipa; p. 463,' cf.’ 512). [Şi: cleci, «fteiiee s. f. p'Iur/ antipa/ b.] î — Din rus. klja&u, idem. - ■ - 1 -•"SDiafcCBţrf vb. •’IVi • refl. Se guereller. (Mehe- dinţi) A se sfădi, a se certă. H. ix 91. — Cf. cle-feti, ele v o 11. ■ CLECHIE s. f. v. di cin. „ ilţ. . CliECIE s. î. Moitik dfi'chou:Jumlkta.teT;li Manger avec: bruit. 2°. Aboyer; parler indistinctement. I0.- In tr. (Despre animale şi "p. ext. despre oameni) A face c 1 e a f*c 1 e a f mâncând (Straja, în Bucov.s Com. a. ţomiac), a ciofăi ca porcii mân» când’■ (germ. . «schmatzen- beim Essen wie die Schweine», herz.-gher., m. iv 232),. a mestecă aşâ în cât se aude ca la .porci (LM.;); p. ext. a mâncâ”fără cuviinţă (Com. A. tomiac), a piese ă 1; cf. m q 1 f ă,i, c 1 e f e t i1. începe Grecul... să sugă şi să clefăiască. CONTEMPORANUL,^11 678. La dejun, Dan înfulică bucături' mari şi cle-făiărepede, c’o lăcomie de bestie. VLAHUŢĂ, D.. 334.' Omul zăceă ‘într’un lac de sânge. Fiara sta la o parte şi clefăiâ cevă în dinţi, sandu-aldea; SĂM. VI 446. Se tolăni lung şi începi/, să elefăe Şi să împroaşte cu sâmburi în sus; T. CERCEL; SĂM. III 459. Rupse o margine din pâine şi începii să elefăe Încet. STĂNOIU, C. I. 164; | Fig. (Despre oameni) A vorbi repede şi nedesluşit' (ca1 un om .care ar mâncâ clefăind) «Vino de mănâncă şi tul», clef ăi ea. dunăreanu, ch.:206. || Trans. A mâncâ (cevâ) ,cu zgombţ (Bilca, în Bucov.; com. G. tofan)*s. ciofăind. [Cânele], încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi Începe să-l elefăe. CARAGIALE, M. 336. 2°. (Despre căţei;, rar; germanism?) A lătrâ (=germ. «klaffen»). Barcianu. ' • - [Prez. ind. cUfăiu şi (mai.rar) clefăesc (herz.-GHER., M. iv 232). | Şi: (tulpină nazalizată; cf. germ. klempfern «a bate îri tinicheâ, a lucră tinicheaua») clemfăi vb. IVa == a face zgomot când . mănânci. Când mănâncă, clemfăeŞte, Când vorbeşte, ' mult'stupeşte. pop. (Mold.). Com. T. naum; | A b-s t r a c t e: ciefăire s. f., clefăit s. a. = acţiunea de a clefăi. pontbriant ; — (ca sens, influenţat de cleveti) cleâfăţ s. a. ==■ tovărăşie de flecari: Nu'intru eu în clefătu' lor (Teleorman). ‘ ION CR. ] V.. 374.} ' ’ • ■ - .'. . *• ,. - \ ] — Onomatopee, derivată .din cle(a)î. Cf. ele - ! feti1 şi' slov. klafati, germ. ;klâffen, klaffen’i (CIHAC, II 61), ' ' . j, ’ ^ OLEIţJ ■ * . .e*EF^E4;ş.;rţ»3y^oIefeţi^'-n;, ,.s - *Vb' :.IYa, ,1°. fy&n$Pîâe6 b&ît^mS-channer.' 2», mugonn^ 30.,\QHăsM ’â Wce'^lel •? ^ 'Jv-< iî • ’ţ} ,lf {ŞafJ^^ t r'^n s. ş:i‘ t¥ â''nrş.'vA:feişfe'5â5râ,â aiâ,gur$, din'lipsa dinţilor, sau vâ!ni'aselâl6r tpQ-SţiNESC'ujţ',,a iţi ol f ăî. Să vire şă m'ăfiâhe'e,şi’cfâol şă se întoarcăby biserică clefeHnd'din gură'.i'ihi,i-11ESCU, L. 273. ; *. . 2°. X , mesteca vorbele, ta bombăniV'a, morinăi; pf,' cleveti (2°),'. .ipâscă.:.. şi 'cHfeţind. buiiâtfci't de .câteva ori, izbuti ‘ şă spuie...i DEfcA^ViiÂNâE s. 244/14. ;- 'V} .3°. A bâte eu-' cl.efpteâua cercurilâ lâ o bdtef: ' DDKF... ' ’ [Ad j‘e c t i ve: cl’efetfjt,'-ăj ^ clefetiWr,H0ârr= Ud l°)s care mfeiepă ' rău, cu ^urţi,' ţieâV|fijd djiiţî ori măsele; mâncăcios; flecar. ‘.Coţofană cîefetiîâare. conVş W-T. xx-iii' 1148; (ăd 2°, substantivat)' clefetit6r .s., 'a: "m uneâlţă' a dogarilor:, c i o â‘ Că (CostinE'Scu). | A b s t r'ac te:' f.^’ş) cleletfţjŞ. a. acţiuneal de. a cjefetl,. PbrurtşMCl curgea.;iar.zgomotul curăţatului săniănă cu'un clşfetiţ\ i}esfârşit de dobitoace.' care’ măiţăncăT fl CERCEL, „SĂM. III , ,663; T- (c.o. n c r, e ţ i z â t)' cle-i-feteâ ş'. f.,'(în loc de clefeteaţă) = maiii de' lemn, c^.ca,re dogarul bate cercurile, la buţi;'ci o â clU PONTBRIANT, polizu.]- . .'. 1 v . -.-r- înrudit cu clefăi. . ■ , ■': ' CtEFETl vb. IV» = caifatâ. DICŢ. ' CliEFETITOR s. a. V. elefeti1. CtEFT s. m. Clephte, -4- (Cuvânt literar,-introdus prin scrieri în pâre e‘ vorba* de vieaţa populaţiilor din Peninsula' balcanică)'Haiduc din Plnd; — Din n.-grec. xte&ns, idem. Cf. clepţom ani CliEFUŞTEŢ is. a. Bagatelle, rebut. — (Mai ales la plur:) Mărunţişuri. ,în desordine, inutile (Sângfcorz, în .Transilv. paşca, ,Gl.); lucru ‘,(m' ales rămăşiţă) fără valoare, fără, importanţă, s p e,,c. gheniuri. rămase ; de. Ja, o. pânză, ori de la JăviT. cere (Nemţişor-Vânătorii-. Neamţuljii, .Neamţ, ion cr;..iii 1-56. ^ - , ■> „, , — Prin metateză, din flecuşteţ (diminutivul Iui fleac). I. RĂDULESCU-POGONEĂNU. ■ CiiEÎ vb. 1 Va, ClEfÂIiĂ 's. f.) 1 cleibs, -oâ'să adj. ' 1 v. cleiu'i ; ci/EÎxĂs. f. (Bot^j-ciiEiŢtrRĂs. f., J .; :J CliEixr s. a. 1*.. Colle, glu. 2°. Goftyme, râsirie, 3°. Cerumen. 4°. Colle de poisson. . 1°. .Substanţă vâscoasă - (când e înfierbântată), şxtrasă din deosebite plante, de care' n‘e servim.. spre a lipi («a clei», «a încleiâ») diferite obiecte. Cf. clic, gumă-arabică, cir, p'a.p, cocă. Cleiul îl întrebuinţează'cu deosebire dulgherii (h, xii 32) şi pantofarii (H. xi 259). ', în’ loc 'de 'vât\ erâ. cleiul şi. cărămizile. LET. i 50/22.! Praf de cleiu cvaiac... Praf de cleiu de amoniac, câte dodo dramuri. PISCUPESCU, O, 289. Ttăbue şă legărh rana oii cu cleiu de 'la măsafi. calendâII (1814) 192/9. O lingură mare cu cleiu de cizme. BARăC, .T. 41. Hârbul cu călacan, cleiu şi tot ce trebue unui ciubotar. CREANGĂ, Ă. 82/j. Mândrăt ochi-, şotii, tăi, T-o pus rriaică-ta cti cleiu. De-mi pun capul penţ,ru,, ei. DOINE, 114/25. |.F|g. Materie vâscoasă, şi lipicioasă care se aseamănă ’ cu' cleiul de -ex. mâncarea mes‘tecată, noroiul luţos etc.), jcljs’ă, cled, clic'. Până mai ieri, ?Cerf ndţuţii puţeau să, fie vestiţi' pentru noroiul, ta-po.viîg, şi cleiul', lor. IORGA, N. RÎ B..204.' De-ar ■fi pâinea cât' de bună, Tot se face cleiutn gură', Dicţionarul limbii române. 14. XII. 1931. I, II, 35. CLEIU - 546 — CLEMPĂU Dacă e'n ţară străină. TEOEORESCU, P. P. 2851). i| P. anal. Cleiu de grâu == c i r, c i r i z, cu care se cleieşte şi lipeşte de piele pânza, liuba-iana, M. 127. || Spec. (După germ. Vogelleim?) Cleiu de (prins) pasări: vâsc cu care se ung vergelele de care se lipesc pasările ce se aşază pe ele. Cf. LB. Cleiu (negru) f = smoală, bitum, lat. maltha. MOL-NÂR-PIUARIU, DR. V 559. KUj = bitumen. ANON. car. # (în funcţiune adverbială) (Anuşti) cleiu= nimic; cf. b o a b ă, botăs. bâtă, neam, tufă. He! Trăsnea, mă! scoală; ştii tabla? Sare el de jos, îl ascult — cleiul CREANGĂ, A. 92/,,. La lecţie, cleiu! (= n’a răspuns nimic). PAMFILE, I. ii. A fi cleiu = ignorant, neputincios; beat turtă. Sânt bărbat odată, zdravăn, iar tu, pace... turtă, cleiul CONTEMPORANUL, I 881. Spre ziuă... Cumpătarea şi Pudoarea, bete cleiu... CONTEMPORANUL, IV 504. L-a văzut la crâşmă, cu haita ceia: cleiu amândoi! NĂDEJDE, ap. TDRG. Nu-şi făceă nici o iluzie în privinţa cunoştinţelor ce posedă. Ştiă bine că e cleiu. CURENTUL, 27 Noem-bre 1930. , , 2°. Suc groş ce se scurge de subt scoarţa unor pomi (mai ales pruni, cireşi şi vişini) şi «se îngroaşă» (= se. solidifică) ,1a aer, mierea mâţii, r ă'şi nă (H, XII 169, Cdm. MARIAN, ITTU). Co-r piil îl mănâncă bucuros (gher.-herz., M. iv 232). li învăluesc trupul tot cu pânză roşie... şi cu cleiu de cireş, herodot, 116. De muştele acestea se pot mântui, ungându-i pre la urechi cu oleiu de in, sau cu, cleiu de pre pruni, sau de pre vişirii. ECONOMIA, 112. Cleiurile de cireş, perj (prun), vişin, zarzăr (cais) se folosesc la facerea diferitelor cleiuri, pentru lipit hârtie în ochiurile de geam sparte, etc. Ele se fac fierbând cleiul în. apă. PAMFILE, I. C. 250. Prin judeţul Covţirluiu, se.fierbea în vechime fructele de lemnul cânelui, coapte bine fiind, şi în zeama.-obţinută se puneâ calaican pisat şi piatră-acră, şi după aceasta puţin' cleiu de Cireş s’au-zarzăr. PAMFILE-LUPESCU, CR. 211. Pui la măsele cleiu-de plop. -PAMiTLE, B.,46. 3°. Substanţă vâscoasă ce se formează în ureche, ce ară, c er u-m e n. LB. li astupă rana cu cleiu din ureche. -FUNDESCU,' L.; P. 109/js,.. Doco-{i dă un spine în picior, scoateri şi .locul lui acopere-t cu cleiu din ureche, că să nu mai crească. PAMFILE, B‘. 40. 4°. Cleiu de .peşte s. de morun — materie lipicioasă extrasă din băşica înnotătoare (spălată de sânge şi apoi uscată) a unor peşti cartilagjnoşi, pu deosebire din morun, antipa, p. 3,72-3, 711, F. 269, F. R. ATILA, 426. Au scăzut preţul la peşte, cleiu' şi icre. CONTEMPORANUL, VI, voi. I 118. Limpezirea mai curând a vinului n'o forţează micii podgoreni. Alţii o fac cu cleiu de peşte, albuş de ou, etc. pamfile, i. c. 224. [Plur. cleiuri «diferite feluri de cleiu». | D i m i n u-ti v: cldţă (pronunţ, cle-i-) s. f.=(Bo t;) t ulich i nă (Daphne Mezereum) PANŢU, PL., HEM. 438, DAM®, T. 20, BARONZI, L. 131/le. | Adjectiv: cleids, oâsă = cum e cleiul, lipicios, vâscos, clicos (LB.); uns cu cleiu (LB.), plin de cleiu (LM.); (despre ouă fierte) foarte moale. Loc cleios., il X 109. In loc de apă, tină cleioasă şi lipicioasă izvo-reaşte. CANTEMIR, IST. 138/ls. Tina cea cleioasă. ECONOMIA, 4. Margă tare încă se află, care nu e alia fără [= decât] pământ văros amestecai cu lut cleios, ib. 8: Limbă tăioasă, cleioasă şi galbenă [la boală]. PISCUPESCU, o. 213/„. De ar fi pământul căt de cleios, căt de umed... I. IONESCU, cal. 6. O materie cleioasă, poni, c. 115/6. Foile sale [ale petuniei]... sănt cleioase şi miroase greu. DATCULESCU, ap. TDRG. Scoarţa brazilor c.are-i lasă în palmă urme. cleioase de răşină... C. PETRESCU, î. ii 5. Îmi spuse să-i fac ouăle cleioase, că aşâ îi plăceau lui. STĂNOIU, C. I. 117. Noroiu cleios şi puturos, ispirescu, L. 129/20. | Verbe: (cf. rus. kleiti, idem) clei IVa (pronunţ, cle-i) — a lipi, â încheiâ cu cleiu, a înclei, a încleiâ. LB. Cleieşte cu răşină denlău[n]tru şi den afară. PALIA (1581) 31 /i6. Măsarul cleieşte. H. XVII 237. 1 Adjective: (în)cleit (cu negativul ne(în)cleit), -ă (pronunţ. -cle-it) = lipit, încheiat cu cleiu, în-cleit, încleiat; fig. frumos, potrivit (paşca, gl.), (Fig., impropriu) Adevărat este că Joanichie... s’au numit «Rorheocton», sau ucigătoriu de Greci; ci dintru aceea unui:., viteaz cum au fost Ioa-nichie, nu trebuie cleită ( = atribuită) o tirănie aşâ de mare. ŞINCAI, HR. I 247/28; — cleit6r, -oâre adj., subst. (pronunţ, cle-i-) = (cel) care cleieşte. pontbriant. | Abstracte: cleire s. f. (pronunţ, cle-i-) DICŢ., cleiâlă s. f. DDRF. = acţiunea de a (în)clei; cleitură s. f. (pronunţ, cle-i )•= cleire (LB.);: vâscozitate (DDRF.).] — Din paleosl. klej (klgj) s. bulg. klej, idem. Cf. h lei u, clic, înclei. CLEIU. s. m. sing. (Bot.) 1°. Trifle. 2°. Luzeme. — (Germanism,.în Banat). 1°. Trifoiu (Comloş, în Banat).H. IV 176, Viciu, gl. 2°. Luţernă (Banat), h. XVIII 4. — Din germ. Klee, «trifoiu». CLEJĂ s. -f.- y. eclejie. . CLEJNIţA s. f. v. cleşte. CLEM s. a. Pince de "sellier. — (Germanism) Cleşte de lemn pe care-1 întrebuinţează şelarul pentru a strânge şi a ţineâ bucăţile de piele, când le coase. DICŢ. — Din germ. Klemme, idem. jahresbericht, x 182. , ■ . ■ ; • CÎemâ t’vb! I v. chemâ. CLEMATÎTĂ s. f. (Bot. )• CUmaţite. —Plantă Căţărătoare (cultivată şi ca plantă ornamentală), care, în stare naturală,.creşte pe lângă garduri şi prin păduri, curp.en, viţă albă, clocotici. BARCIANU,. BRANDZA,. FL'-’ 32-. — N. după fr. (lat. clematitiş < gr. ^jj^iarm?), idem. ' f CLEMENDEU s. ' a.' Cheville, ', d’acier,. ' Bucată mică de oţel în formă de parâlelograna;; e vârîtă şi înţepeni-tă într’o tigăiţă de schijă, care.e aşezată într’o grindă transversală, de la moară. Capătul din jos al unui drug de fier ce ţine crângul se spri-jineşţe pe clemendeu; capătul de sus al drugului e înţepenit în creirii pietrei de de-asupra pe care o învârteşte. POMPILIU, BIH. [Plur. -deie?] — Ar puteâ fi germ. Klemmende «capătul scoabei». N. DRĂGANU. CLEMENT, -Ă adj. Clement.— îndurător, bun, blând, milostiv (costinescu), «cel ce are bunăvoinţă a iertă lesne» (ARISTIÂ, PLUT.), «iertător cu mărinimie» (stamati); spec. (despre uri domnitor s. un superior) iertător îaţă de un supus s. inferior. Ştirile cele bune îl făceau mai clement cu slăbiciunile altora, c. PETRESCU, C. v. 93. [Familia: clemenţă s. f. = iertare, îndurare, bunătate, milostivire; spec. virtute-care face pe un superior (Domn, părinţi) să ierte s. să uşureze pedeapsa inferiorului său. Cf. costinescu. Clemenţa augustei noastre Împărătesc... URICARIUL, I 178/31..Slaba lor împotrivire... le merită clemenţa Turcilor. ODOBESCU, I 224.] — N. după fr. (lat. clemens, -tem, idem). CLEM'BNŢĂ s. f. v. element. CLEMFĂÎ vb. IVa y. cleîăi. CLEMPĂNI vb. IVa \ .1 ciempâ» s. nr, CLEMPÂU s. a. j v' c amp‘ CLEMPUŞ — 547 — CLENGIU CLEMPijş s. a! 1°. Piquet pour -entraver un cheval. 2°. Perche. 3°. Mentonnet. 4°. Battant de îa crâcelle. 5°. Nom de chien de chasse. 1°. (Munţii Apuseni) Mic pociumb. de care se leagă priponul (frâncu-candrea, M. 95); cuiul priponului (Com. ittu). 2°. (Munţii Apuseni) Lemn lung, prăjină. T. PAPAHAGI, G. S. II 55. 3°. Bucată de fier în formă de cârlig s. scoabă, având o mică proeminenţă, pe care se reazemă cleampa uşei când se închide*. Cf. damE, t. 96 (cu ilustraţie), f Proeminenţa care împiedecă zăvorul să iasă din scoabele prin care lunecă în dreapta şi-stânga. Cf. pamfile, i. c. 147. 4°. Făşie subţire de lemn care loveşte de spiţele roatei de la cârâitoare şi produce scârţâitul dorit. Cf. PAMFILE, I. C. 140. 5°. Nume de câne de vânat. — Derivat din cleampa (poate, şi din cleamp), cu suf. dimin. -uş. Cf. c 1 e a m p u ş, c 1 i m p u ş, s c 1 i m p u ş. CiiEN s. m. (Iht). v. clean. Ci/râNCE s. f. v. cleneiu şi (Pese.) clcce. CiiEîiCEA s. f. act. v. cleneiu. CLENCIU s. a. şi m., adv. I. 1°. Branche morte. Crochet. 2°. Andouiller. 3°. Fourche; claie. 4°. Mentonnet. 5°. Cheville (<3e la faux). 6°. Ârdillon. 7?. Loguet. 8°. Entaille (faiţe â l’oreille des agneaux). II. 1°. Chicane, querelle, intrigue. 2°. Pas du tout. i I. 1°. Bucată dintr’o creangă (uscată) ale cărei rămurele n’au fost rupte de tot, încât formează ca nişte cârlige, de care se poate acăţâ cevâ; rămăşiţă la tulpina unei crengi frânte (novacoviciu, C. B. 7); p. ext. gă te j, vreasc (Straja, în Bucov., com. A. tomiac) ; orice dărab (= bucată) de lemn strâmb (Fild, jud. Hunedoara, viciu, gl.); pr. gen'er. cârlig (VAIDA). li scăpară poalele rasei din mână şi se agăţară într'un clenciu de rădăcină. STănoiu, c. I. 158. O vărguţă cu un clenciu în vârf (Zorleni, în Tutova). ion CR. iii, 226. Ian adă clenciu' ăla, să-l pun pe foc. VICIU, GL. Un’ s’a pomenit... Femeia, ca clenciul (nota: cleneiu = cârlig, ceva strâmb) Să meargă ’nainte, Voinicul ca steagul (= drept) Şă meargă pe urmă? pamfile, cerul 144,/23. La Armindeni se aduce din pădure o prăjină căt se poate de mare, cu puţine clence în vârf, şi se împlântă dinaintea casei. HEM. 1709. Doară n’am bolânzit (= înnebunit) eu, să-mi rup hainele în clenciurile tale [ale mărului]! G. CĂTANĂj p. iii 95. Un lemn cu mulţi clenci. H.' ix 438. || Fig. Moşneag îngfirligat. KUncs belren = seniculus. ANON. CAR. 2°. P. anal. Ramură a cornnlui cerbului s. căpriorului, raz, sfac (Săcel jud. Turda). Com. M. ITTU. ' 3°. Spec. Partea unei crănguţe ori cr[e]angă rămasă pe trunchiul unui arbore, tăiată la depărtare de 2—5 dm. de la trunchiu, aşa că se poate acăţâ cevâ de el (Agnita în Transilv., ţara olt. iii nr. 23 şi Năsăud, com. N. drăganu); cuiu S; cârlig de prepeleac (herz.-gher., m. iv 232), ciot cu două braţe (spre deosebire de coclenciul, care are mai multe) (Frata, pe Câmpie, com. V. bucur); prepeleac (codr. cosm. ii—iii 672), par cu mai multe cloambe, pe care se usucă fânul. Cf. pamfile, A. -157/14. Clenciuri — podina de crengi, pe care se aşază fânul (Romoşel, 1. Orăştie). viciu, gl. 4°. Proeminenţa în formă de cârlig la capătul de sus al leucei, de care se sprijină lanţul s. veriga care leagă loitrele de leucă, măseâ, ureche, cioc. damE, t. 11, pamfile, i. c. 134/8. • 5°. O vărguţă cu un cârlig în vârf ce se leagă de coporâia coasei când se cosesc grânele. Cf. pamfile, a. 128/14. - • 6°. Ţâmburuşul de la cataramă (pamfile, c. ţ.)1 O cureâ cu cataramă Şi cu clenciu’ de argint, Că nu-i alta pe pământ, şez. vii 190. 7°. Clanţă uşii, «mânerul (^ ung. .kilincs)». CABA, SĂL. 8°. (Păst.) Tăietură în unghiu ascuţit cu care se însemnează mieii Ia urechi. Cf. DAME, T. 68. II. Fig. 1°. Acâţătură, pricină (Fratai, în Câmpia Ardealului, com. v. bucur), început de ceartă, nod în papură (creangă, gl.), motiv [de ceartă] (şez. xxiii 42), bucluc (pamfile, J. ii), încurcătură (vaida, bran, s.), ypiedecă, neajuns’ (şez. XVIII 268), piedecă ce se'face cii vorbe măiestrite, ca să se zădărnicească stabilirea unei înţelegeri ori aducerea unei hotărîri (Cincu-Mare, ţara olt. Iii nr. 23), nevoie (Straja, în Bucov.; com; a. tomiac); dispută, şicană (şăineanu, D. u.), sub-i terfugiu (LM.), c â r c i o g,; c h i ţ i b u.ş, t e r t i p. .Cu maica Evlampia, deşăgăriţa'din Văratec, am avut şi eu odată o leacă de clenciu. \ CREANGĂ, p. 115/16. Se ivi de-odată alt clenciu. sbiera,; F. 394. Au un clenciu, de ,nu se pot împăcâ. ŞEZ. XXIII 42. Am un clenciu cu vecinul. PAŞCA, GL. Am vrut să ne înţelegem, dar cutare ne-o 'pus clenciuri. ţara olt. irif .nr. 23. Cată clenciUi PAMFILE, J. II. Treaba iasta are-un clenciu-, .=. (germ.) die Sache hat einen II a k e n. herz.-gher., m. iv 232. 2°. Adverbial. Clenciul= de loc, neam ! (Cod-lea, în Dolj), com. sat. 49. ■ - [Plur. clerici, clence şi (mai ales) clenciuri. |. Şl: cleciu s. m. = cârlig? Fămeia, ca cleciu' (glosat prin «băţ, smioeâ»), Să 'meargă înainte, giuglea-vâlsan, R. S. 227/8;— clinciu (clienciu Coni. liuba) s. a. = parte a unei ramuri rupte ce mai rămâne în trunchiul copacului (rev.- crit,-. iv 85), ramură retezată ca să formeze cuiul s. cârligul prepeleacului (H.II 41); cârlig (COSTINESCU); spec. lemn crenguros, tăiat din pădure şi lăsate crengile ca de o palmă de la trunchiu (este înţepenit în pământ dinaintea casei şi [se] acaţă în el vase), prepeleac (Maramureş, VICIU, GL.); (impropriu f) ghimpe; fig. cârciog, pricină (COSTINESCU). Un lemn ascuţit şi cu elinciuri dim-pregiur. DOSOFTEIU, V.. S. 632. Vă fi, pre căţi veţi lăsă, clinciuri (grec. ax6Xoneg).-în ochii voştri-. BIBLIA (1688) 1222. Aci, pare-mi-se, e clinciul curatei vorbiri şi al frumoasei scrieri româneşti: ODOBESCU, ap. DDRF. Păsărică... Sări -coleă, De coleă, în elinei, mat. FOLC. I 545. Taie un lemn şi lasă clinc-i = crengi ciontate. Viciu, GL. De-a elincea (şi de-a clencea H. XVIII 27, 262), e numele unui joc de copii. H. V 212, 375, XI 8, XIV 107, | Diminutiv: clenciuş f s. a. = clenciu mic. Klenczush (rămas - neţradus). anon. car. j Adjective: clincios, -oâsă t şi clenciur6s (elin-ciur6s), -oăsă = cu clenciuri-. Şi-l băleâ cu beaţe clinciola'jse. DOSOFTEIU, V. S., 24. I-au ucisu-i cu toiage sălbatice, clinciuroase. id. ib., 252, cf. 532, 71, 73. Toiage clenciuroăse. MINEIUL (1776) 1042/i. (F i g.) Cealemai clinciuroase (=încurcate)... noduri, cantemir, ist. 146/9. Părerile ceale elen-ciuroase ale acelora... PRAVOSLAV. ÎNVĂŢ. (1794), ap. VB. II 370. După ce s’a pus urda în el [în' sac], se atârnă într’un lemn cu colţi (clenciuros), numit sercer. precup, P. 15. | Verb (ad II 1°): clenciui IVa refl. = a se sfădi, a-şi căutâ pricini unul altuia, şez. xxiii 42.] " — Se pare că în româneşte s’au amestecat mai multe cuvinte de origine slavă, dintre care unul e şi la baza jing. kilincs «clanţa uşii», şi pare a fi bulg. lilince «cuiu de potcoavă» (diminutiv din klin, cf. rom. clin) sau bulg. klinka, klinco «om zgârcit», (cf. şj rus. kleku «uscătură», bulg. klek «jneapăn, germ. K'nieholz», paleosl. klecati «înge- 35' işţ/MGţUl - 548 - CLEPSIDRĂ flpphiâ»i cihag,-.ii-,-.64,). Th.. C ap iian, Dacoro-mania iu 1088 se gârtdeâ la bulg. kledka. {lclecka) «aşchie-»: acăţătură». Cf. îb alijiifţi it., înclin-Ci'ur a t şiVnuaiele ,.C l i n ciu (propriu «zgârcit»). clenciui vb. |Va 1 clenciUros, -oâsă adj.') v. cjenciu. - • clenciCş t s. a.- J CI.endos, -OÂSĂ adj. v, cliridos. CLENOURrts, --oâsă adj. ) : CLEN«r?Ă s. f. f v. creanga. ; ■ CLENişoit s. m. (Iht.) v. clean. ; CLENODIU s. a. Joyau. — (Germanism literar în Transilv., pe cale de dispariţie) Giuvaer, bijuterie. Elisaveta... au luat corona cu toate cleno-diurilede subt paza comitului Oheorghie de Bozin... ŞINCAI* HR. IX l/i,. Şi au dat şl pruncul şl corona, cu toate clenodiurile, subt tutela lui Fri-ăerio III împăratului Apusului, id. ib. ii 4/„. (în DDRF. sânt date amândouă aceste citate greşit, cetindu-se clenoduire s. f.). Pe conira-pagină sus sănt gravate armele sau clenodiile familiei Balaban... CREŢU, ap. mardarie, L. 18/4. [Plur. -nodii. | Şl: clinoid s. a. I-a trimis un clinoid, Să se lase de iubit. POP., ap. JAHRESBERICHT, X 182.] — Din germ. Kleinod, idem. jahresbericht, 182. CLENTÂICĂ S. f. ) . CLENŢÂN S. m. (Iht.) J V' C,anta‘ CLENŢĂNi vb. IV(a) v. clănţăni. CLENŢÂU s. m. v. clanţă. CLENŢENI vb. IY(a) v. clănţăni. clenţ6s, -OÂSĂ adj. v. clanţă. CLENTUŞ s. a. (îmbrăc.) Gilet.— (Banat) Pieptar (h. xviii 269) bărbătesc din pănură, fără mâneci (Com. COCA), p r â s 1 u c. [Şi: clintâş s. a. Pieptariul, carele se numeşte şi prâsluc, ciur-tariu şi elintuş e un veşmânt din lână albă sau vânătă, sau de vânătă.cu ochi albi din bumbac, ţesuţi de femei, liuba-iana, m. 18.] —• Hiperurbanism (de pe vremea când cl’ devenea ch) din ehentuş (chintuş), iar acesta din ung. kontos «haină», cf. contăş. ci/ENrrx s. m. (Iht.) ) CLENUTĂ S. f. (Iht.) j V' Clean" C1EOĂBIBĂ S. f. 1 C1EOÂMPĂ S. f. ) V- C‘0ambă- cleoânţă s. f. v. clonţ. CLEOMBĂ s. f. v. cloambă. CLEOMBĂNÎ vb. IVa. Vibrer; claquer (des dents). — (Banat) A vibrâ (despre o coardă lovită cu degetul); a sbârnâi; a clănţăni (din dinţi, despre cal, când n’are de mâncare). Cf. novacoviciu, c. b. 6. — Onomatopee. CLEOMBURE S. f. 1 , CLEOMBUREL S. a. J V' ° 0am,)a- Clil.rtMî'FVlt s. m.. Ferblantier. — (Şvăbism s. sârbism, în Banat) Tinichigiu, jahresbericht, iii 318. — Din germ.-şvăb. Klem(î)ner (cf. jahresbericht, x 183) s. sârb. klomfer, idem (din germ.). CLEONŢ, -OÂNŢĂ V. Clonţ,; . CLEP adj., .şulpist. (Porc) aux oreilles p'enăantes. — Clăpăug, bleg (despre porci), pompiliu, bih. Com. MARIAN. [Derivat: clepân' adj., subst. Porc 'clepan = porc cu urechile slobozite' în jos. Qraviţa,. com, coca ; (despre oameni) apucat, şucheat, «cam într’o parte»-',(.H. IX 91); — (cu metateză) căpleân, adj., subst. Porcii cu. urechi mari şi aplecate se zic căpleni. II. XVIII 295. | Derivat: clâpeş, -ă adj. = (despre cal, rar despre oi s. despre om) cu urechile lăsate în jos. Omul chepeş e şi prostălău («Femeie depeşă» riu se zice) (Asnagiul-de-sus, j. Sălaj), calul 472.] — Dintr’un slav. clep> (din klepaţi «a bate»), cf. s-cr. hlşpa. (cu m secundar: kUmpav, klempo) «clăpăug, cu urechile atârnate» (de-unde ung. klepa, klepafulu, idem). ' CLEPĂI vb. IV» v. clap. clepân adj., subst. v. clep. CLEPCĂi vb. IVa. Patauger (dans la boue). — A merge prin glod, prin tină. pamfile, a. ■— Onomatopee. Cf, clepcăni. CLEPCĂNÎ vb. IVa v. clapc. CLEPEŞ, -Ă adj. v. clep. CLEPEZÂU s. a. Plat ordinaire. — O mâncare pentru sărăcime făcută aşâ că se pune în cratiţă caş şi puţină făină de cucuruz; cf. cir, terciu (Gura-râului, Sibiiu). viciu, gl. [Clepezăul] se pregăteşte, mai ales la stână, din făină de cucuruz, unt, caş şi zăr. PĂCALĂ, M. R. 116. Mamă, fă de cină clepezău (Gura-râului, Sibiiu). VICIU, GL. CLEPŞ s. m, 1°. Bâtonnet aiguisâ aux deux bouts, avec lequel Ies enfants jouent. 2°. Valet d’une entrave. 1°. Băţ ascuţit la amândouă capetele cu care copiii se joacă de-a ţurca, ţurcă, climpuş (Sibiiu). Com. c. LACEA. 2°. Cuiu de lemn legat de un capăt al «piedecii»; el se trece prin ochiul (s. «belţul») de la celălalt capăt, cf. scăiuş, sân zău, s f a c, renghe. Com. ittu. — Pare înrudit cu climpuş. clepşi vb. IV» .) CLEpIuî vb. I Va j v- c*eaP5a> CLEPT s. m. Merrain â âchandoles. — Scân-durică de brad (desfăcută cu barda, din bilă) din care se face, cu ajutorul cuţitoaiei, şindila, şpan. Cf. pamfile, i. c. 109, j. ii 380 (în Glosar trecut subt^forma clepeţi s. m. plur.). —înrudit cu rut.-rus. ltlepka «scândurică, doagă». Cf. cleapţă. CLEPTOMAN, -Ă adj. Cleptomane. — Care are mania de a furâ, pornit irezistibil spre furt; p. ext. (termen mai puţin aspru pentru:) hoţ, f fur. [Abstract: (după fr. cleptomanie) cleptomanie s. f. = manie, pornire irezistibilă de a furâ, înclinare spre furt.] — JV. după fr. (< gr. xAsnzofiavrj, idem). cleptomanie s. f. v. cleptoman. CLEPSIDRĂ s. f. Clepsydre. —Aparat constând din două globuri s. ţevi de sticlă împreunate prin-tr’un gât foarte strimt, întrebuinţat (m. ales în vechime) la măsurarea timpului trebuitor pentru ca nisipul (sau apa) dinăuntru să se scurgă din globul de sus în cel de jos, orologiu de GL-EJ-PSIDRU — 549 — CLEŞTAR1 nisip s. de apă. DICŢ. [Şi: clepsidru s. a. Acest clepsydru ţine două oare. c. negruzzi, i 96.] — N. după fr. (< gr.xXeipvSgă, idem). clepsidru s. a. v. clepsidră. CIER s. a. (Bis.) Clerge. — (în opoziţie' cu m i-renii, laicii, une-ori cu poporul), Tagma slujitorilor consacraţi ai bisericei (preoţi, diaconi, arhierei, călugări), corpul, colegiul, cinul preoţesc, feţele bisericeşti ale unei ţări s. ale unei confesiuni, preoţime, (pop.) popime. Mă sfătuim cu luminatul mitropolitul Ghenadie... .şi cu mult cliros de preuţi, ce le trebuiă această carie, coresi, ev. 6. Ucidere grabnică de va face cinevâ den cliros, tri-mitu-l ăe-l bagă în catargă. PRAV. 331. [Crucea] 0 sărută tot clirosul. DOSOFTEIU, V." S. 18, cf. 27/,. Pentru... cinstita preuţîme, în H[risto]s dia-conime, a tot clirulH, şi poporul, Domnului să ne ru[găm]. id. ap. GCR. I 240/60. Persoanele ce aduc pâră împotriva episcopului lor, fie din elir, fie mireni... Îndreptarea, legii, ap. TDRG. Olirul uniţilor din Ardeal. P. MAIOR, IST. 258. Polirea cierurilor, id. ib. 259. Femeia cliezaşă nu se priimeaşte... nici din partea clirosului. pravila (1814) 71. Dorirea aceasta a iubitului cleru... (a. 1812). iorga, S. D. xii 203. Mitropolilul ieşi înainte, urmat de tot clerul. C. NEGRUZZI, I 232. . Mai toţi Domnii au îngăduit un cler catolic, ba chiar au primit cu cinste la Curtea lor pe episcopul de această eonfesie. IORGA, C. I. II 58. Pentru tot clirosul şi norodul, Domnului să ne rugăm! SEVASTOS, N. 246/4. || f P- gener. (complinit prin «bisericesc-) s. «al bisericii» s. chiar în opoziţie cu «politicesc») Tagmă. Clirosul bisearecei. VARLAAM, C. 842. împreună cu Misail, miiropor litul tării şi cu tot clirosul bisericii, let. ii 57/3t. Preoţii şi celalalt cliros besericesc... beldiman, n. P. I 61/i2. Clir bisericesc. GOLESCU, î. 69. Sobornicească socotinţă a clirosului bisericesc şi politicesc. URICARIU, I 266. [Plur. (rar) -ruri. | Şi: cliros t s. m. sing. şi clir | s'. a. (plur., rar, -ruri}.] — Cuvânt literar pătruns în limba veche din slavona bisericească (cliros < klirosu < grec. xkrj-qo;), apoi din limba neogrecească (clir < xlfjQog, cf. sârb. klir, rus. hliru). De pe la începutul sec. XIX începe să fie înlocuit prin forma actuală, cler, care e forma latină (clerus) a cuvântului grecesc, pătrunsă la noi, probabil mai întâiu în Transilvania, prin catolicii germani (Klerus). Cf. cleric, c 1 e r i c a 1 (i s m), clironom. cleric s. m. (Bis.) Ecclesiaslique, clerc. —■ Membru al clerului, fa^ă bisericească; p. res t r. alt om al bisericei, membru al clerului, afară de preot, s. chiar cel ce se pregăteşte pentru cariera preoţească; cf. diac. Derept accee[a] şi voi preoţilor şi cu tot cliricul beseare5[i]lor să ave([i] [a] ascultă dc toate de ce va da prot{o]popitl învăf[ă]-tur[ă]... IORGA, s. D. Xii 281. Care se însoară de a doua oară, acela nu poate fi cliric. ÎNDREPTAREA LEGII, ap. TDRG. Aşijderea să pedepsesc şi alţi clirici, de vor mărturisi strâmbu. GCR,,.. 1 160. Cade-se a ispiti bănuialele celora ce pâ-răsc pre episcopisau pre. clirici. PRAVILA MUNT., ap. HEM. 3216. Cinul cliricilor. DOSOFTEIU, V. S.' 3. S'au suit în shimă de cliric. id, ib. 122a. De-aciia s'au dus în Alexandriia... împodobind besearicile lui H[risto]s cu hirotonii de ep[i]scopi şi de alalţi clirici. GCR. I 35 8/38. Şi alţi preoţi şi clirici încă împreună cu dânsul erâ. magaz. ist. ii 145/17 între alţi mitropo-liţi şi clirici ce au cumpărat... URICARIUL, V 141/ls. Rodonat, împărătescul cliric în Mesem-bria... şincai, IIR. I 177/,. Călugării şi cliricii pot să între epitropi. PRAVILA (1814) 88. Privi-leghiile pământului, a mănăstirilor... a cliricilor... să socotesc drituri. CODICĂ ŢIV. 3/:c. Qâţi preoţi, clerici... să meargă după raclă? C. NEGRUZZI, ii 247/s. încet, adânc răsună cântările de clerici, EMINESCU, P. 199. [Accentuat, prin Transily., şi cleric LB. | Şi: cliric fs. m.; (formă disimilată, poate numai grafică) clilic t s. m. Cine s’aru ispiti a o. streină de la sf[â]nta biserecă, au din preuţi, au din clilici, au din mireani, să fie blăstămat... IORGA, S. D. XVII, 47. (Derivat: cifrică f s. i. = institut în care se instruesc cei' ce vor să devină clerici, seminar (s. institut superior) teologic. După aceea au fost la Tirnavia în clerică, învăţând teologia. ŞINCAI, HR, III 270/16. | Diminutiv (în poezia pop.): cliric61 s. m. = cleric tânăr. Auzi, fată, ori n'auzi... Cum te sirig’un cliricel, Tinerel şi frumuşel? MARIAN, SA. 125. | Adjective: elericGsc (cliric^sc t)» -eâscă t = de cleric, al clericilor, al preoţilor. Cinul cliricescu. dosofteiu, v. S. 202. | Adverb: cleric6şte f = în felul clericilor, costinescu, pontbriant.] — în limba veche, din paleosl. ldiriku (< gr. xXriQtxoq), idem; de la începutul sec. XIX încoace, neologism, din lat. clericus, -um. Cf. cler, c 1 e-r i c a 1 (i s m). CLERICĂ f s. f. (Bis.) v. cleric. CLERICÂL, -ă -adj. I0.—2°. Clerical. 1°. (Rar) Privitor la cler, al clerului, bisericesc. DICŢ. 2°. (Mai ales) Partizan al puterii şi dominaţiei clerului, a bisericei, în vieaţa publică (în ţările catolice s. cu o bună parte de populaţie catolică). Partida feudalilor şi a clericalilor, sbiera, F. 213. [Abstract (fr. cUricalisme, gertn. Klerika-lismus) clericalism s. a. (plur., rar, -lisme şi -lis-muri) =opiniuni clericale' (2°), doctrină tinzând să asigure clerului o preponderanţă politică în stat.] — N. după fr. (.< lat. clcricalis, -e, idem). Cf. cler, cleric. CLERICALISM s. a, v. clerical. CLERICESC, -EÂSCĂ f adj. 1 CLERICE8TE f adv. . J (BlS'> V‘ Clei'iC’ CLERON t s.- a. Clairon.—(Franţuzism) Trompetă cu sunet ascuţit şi pătrunzător. Se aud ele-ronurile vânătorilor. ALECSANDRI, ap. ŞĂINEANU, D. u. [Plur. -ronuri şi -roane.] — N. din fr. (derivat din clair «clar», «ascuţit»), CLEROivomÎE f s. f. v. clironom. clIsşiviţă s. f. v. cleşte. CLEŞTÂL s. a. v. cleştar. CLEŞTÂRs. a. 1°. Cristal de roche. 2°: Cristal.— (Cuvânt popular, întrebuinţat de unii scriitori şi în literatura cultă). 1°. Cristal. Cohale [ = borcane] de cleştar de munte, odobescu, i 134/22. Spărgeâ nuca între deşte şi cleşlaru ’n dinţi, jipescu, o. 58. | (întrebuinţat des figurat şi în comparaţii) Apele cele mai bune şi curate ca cleştarul. PANN, E. I 52/21. O luncă plină de flori, şi la marginea ei, în spre satele care se vedeau în văi, un izvor, un arc de cleştar, care îşi făceâ drum la vale aproape fără zgomot şi se prelingeă pe un pat de ierburi pletoase. SADOVEANU, p. s. 156. Dar a venit un vânt de ghiaţă şi pe cleştarul apei sale Şi-a ’ntins înţurţurata-i gură ca un voinic trudit de cale. ANGHEL, î, G. 43. 2°. Sticlă frumoasă străvezie şi limpede ca cri-'stalul, cristal artificial. Cleştar şi porţolan. PANN, II. 41/19. Linguriţele rânduite în pahare de cleştar. DELAVRANCEA, S. 139/jj. Clopoţeii de cleştar... sunau limpede. C. PETRESCU, C. v. 78, Pardo• CLEŞTAR - 650 - CLEŞTE seala erâ de cleştar, iară învălitoarea eră de acioaie şi de plumb. ISPIRESCU, L. 294/,s. Mi-oiu face pahar, pahar de cleştar, teodorescu, p. p. 62. ll spălă şi-l curăţă Şi pe mal îl scoteă... Ca un păhar de cleştari îl făceă, Cu mâneca îl ştergeă. ŞEZ. IV 155. M'ai făcut mărgăritari[u], Gura ’n limbă chilibari[u], Ca un pahar de cleştari[u]. ŞEZ: XII 89. [Şi: criştâl f s. a, GOLESCU, î. 47; criştâiu s. a. LB. Uiuiii! fărtaiu, criştaiu, Pintr'on husoş (=ban de 20 de creiţari) să nu-l dai! MÂNDRESCU, L. P. 147/19. Ape limpezi ca criştaiul. FRĂNCU-CAN-DREA, m. 263; cleştâl s. a. PONTBRIANT; cliştâr s. a. DICŢ. Hop! mândruţă, păr galbin, Gura ta mi-roase-a vin Şi braţele-a roşmarin; Dinţii ţi-s mărgăritar, Gura pahar de cliştar. JARNlK-BÂRSEANU, D. 20; criştâr(iu) s. a. LB.; clistâr(iu) s. a. (a. 1800, Copăceni). iorga,. S. D. XVI 21. | Plur. -tare şi -taruri.] — Diri ung. kristâly «cristal». Cf. dubletul cristal. CLEŞTAR s. a. v. cleşte. CiiEŞTJE s. m. şi a.; (ca plur. tant. e fem.) 1°. Tenaille, rnordache. 2°. Pincettes. 3°. Mouchettes. 4°. Casse-noisettes. 5°. Clef (pour accorder un piano). 6°. Forceps. 7°. Pince, etau. 8°. Etiquet (du pres-soir). 9°. Tire-â-barre, tiretoire. Î0°. Sorte de fi-chure. 11°. Sorte de fourche â suspendre Ies lignes de peche. 12°. Frein (du movlin). 13°. Claie servant â protâger Ies meules contre le vent. 14'. Claie â fixer le sel destină aux brebis. 15°. Pinces de l’â-crevisse. 16°. Suture occipilo-parietale. 17°. Pinces du cheval. 18°. Pincette â sucre. 19°. Emporle-piice. 20. Instrument employâ par Ies bergers. 1°. Unealtă (de fier s. alt metal) întrebuinţată în gospodărie şi de diverşi meşteşugari (precum: fierari H. II 50, 63, 86, 146, 244, damE, t. 108, dulgheri damE, t. 113), de dentişti etc.;—serveşte . la scos cuie, dinţi, la strâns capetele desfăcute ale unui belciug etc., la apucat s. comprimat un lucru de metal etc.; cf. harampău. Chirică... cu un ciocan, c’o daltă şi e’o păreche de cleşti în mână... CREANGĂ, p, 177/n. Ai un cleşte de potcovit caii, să mi-l dai mie? ŞEZ. III 23/27. Afară de aceste scule, cojocariul mai are şl foarfeci... cleşte şi ace. liuba-iana, M. 123. Cleştele dinţate [ale «păpu-carului»] de întins pielea şi altele de scos cuniele (= cuiele), liuba-iana, m. 126. # Dintele când te doare, cu cleştele se domoale. zanne, p. ii 115. A apucă (s. a prinde s. a strânge) pe cinevâ (ca) în cleşte = tare-, bine, a aduce pe cinevâ în neputinţă de a mai scăpâ, cf. a-i pune sula în coaste, a-1 aduce la strimtoare, a-1 încolţi, a-1 forţă (cf. şez. ix 147). Stăi, câne fără de lege! strigă Mihai, crăşnind din dinţi şi slrăngăndu-l de grumaz ca într’un cleşte. N. GANE, ap. TDRG. De-odată se auzi: elamp! Capcana (— cursa) se închise şi prinse laba lupului ca într'un cleşte.. ŞEZ. III 113/le. Slavii strâng pe Români, pe Unguri şi pe Nemţi ca într'un cleşte, mehedinţi, PĂM. 11. Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte... îi jură credinţă. şi supuuere. creangă, p. 207/s. Bun de cleşte = puternic, tare. Lung în deşte, Bun de cleşte, teodorescu, P. P. 142. A-i scoate cuivâ vorba (din gură) cu deştele = a face cu greu să vorbească pe cinevâ tăcut de felul său sau care nu vrea să vorbească. Şi ce mi-a spus, cu cleştele i-am scos! VLAHUŢĂ, ap. TDRG. A ţineâ cleşte = a face cuivâ zile grele, pamfile, J. ii. (în glumă) Zeamă-de-cleşte = leacul contra durerii de măsele, pamfile, J. ii. | Spec. U-nealta întrebuinţată odinioară la chinuit, la tortură. De-ăciia pusă cărbuni şi-i aprinsă, pusă-ţâgan cu foii, de’nherbântă cleaşte şi le tăii boa-şele... DOSOFTEIU, V. S. 252. Le căzniră cu cleşturi. şi nu putură să i le rumpă [ţâţele], id. ib. 562.. Şi-l băgă în cleaşte, de-l hireslul cu hiresteul. id. ib. 672. Adusără cleşti, id. ib. 672. Şi aducând cleaşte şi croiale de desnodături, i-au desnodat rriâinile şi picioarele de prin închieţuri. mineiul (1776) 1863/2. # L-am pus la cleşte. Com. PO-POVICI. 2°. P. anal. şi p. ext. Unealta întrebuinţată spre a scoate din foc cărbuni aprinşi sau tăciuni, s. numai spre a aţâţâ focul. Cu deştele cărbunele din cuptoriu... să scoată, cantemir, ist. 64/31. Cleştele cele de luat focul, marian, na. 130/l6. De ce mi-am făcut cleşte? Ca să nu mă ard, ziceă ea. CREANGĂ, p. 5/6. Ţineâ tăciunele şi-l buchis[e]â cu cleştele, id. A. 35/3. Prin Bucovina, tot spre acest scop [ca să fie feriţi copiii] se aşează cruce cleştele, vătraiul, mătura sau alte lucruri, pamfile, D, 223. Se descântă cu un cleşte, făcând cruce pe pământ, id; B. 41. Prin Macedonia, ca să înceteze grindina, se obişnueşte a se luâ pi-rostia şi a se aruncă anapoda în curte, dinaintea porţii, punându-se un cleşte pe ea. id. v. Am un grajd plin cu cai roşii; cănd bagi pe negru’, îi scoale pe toţi afară [= Cărbunii din sobă şi cleştele]. FUNDESCU, L. P. 173/,. # Cu cleşte, nu te frigi pe deşte, pamfile, J. ii. li bale din cleşte, ca la ariciu = vrea să-l îmblânzească, să-l înduplece la o treabă, zanne, p. i 316. 3°. Mucări. Şi cleaştele lui (: ses mouchettes) şi supunerile lui de aur curat vei face. biblia (1688) 572. 4°. Instrument de spart nuci, alune, migdale. 5°. Cheia de acordat clavirul s. pianul, pontbriant. 6°. Forceps, pontbriant. 7°. Unealtă de dulgherie (de lemn) care serveşte să prindă şi să strângă de tejgheâ, de scăunoaie etc. (de obiceiu cu un şurub) diferite obiecte, spre a puteâ fi lucrate mai bine. Cf. damE, T. 113-114, pamfile, i. c. U/7 şi 162, H. ii 89. Adaptat la scăunoaie (scaunul de cu ţi t oi t s. de d o a g e) se numeşte cleşte de strâns sau cârlig. (dam®, t. 88 şi 114): Apăsând cu piciorul pe tăl-pigă, doaga se prinde între «cleşte» şi «câne», şi cu-ţitoiul începe... pamfile, i. c. 162. Adaptat la masa de dulgher, numită şi tejgheâ, se mai numeşte teasc, criveâ, criveală sau crighele. damE, t. 114; pamfile, i. c. 117. Uneori sânt chiar două sau trei cleşte de acest fel la tejgheâ: şurupul, cleştele s. vârtejul mic, mijlociu şi cel mare (DAMfî, T. 114). Cleşturile de lemn cu şurupuri servesc pentru a strânge părţile ce se unesc prin lipire cu cleiu. Ele sânt de 3 mâni: mici, medii şi mari. H. II 30. 8°. O parte a teascului de stors vin, numită şi chingi, mâni, argeâ. damE, T. 82. 9°. Unealtă de scos cercuri, numită şi c 1 e ş t a r. damE, t. 88. Cleştele sau cleştarul de scos cercuri s,e compune din cârlig şi coadă (mâner, gaiţă, gheran sau trăgător), pamfile, i. C. 161. 10°. (Pese.) Instrument de fier de prins peşti, având aproximativ forma unui cleşte de lăcătuş, care se poate închide automatic, apucând peştele... între muchiile sgrimţuroase ale braţelor sale; este fixat la capătul unei prăjini lungi sau a unui ghionder, servindu-i ca mâner. El serveşte la prinderea peştilor, şi în special a crapilor mari, când aceştia stau liniştiţi pe fundul bălţilor cu apă limpede sau în stuf, şi mai cu seamă când e apa rece. antipa, p. 291. j 11°. (Pese.) Instrument al pescarilor, pe care se înşiră, undiţele; câscâciu, igliţă, lo păţi că. Cănd se strâng cârligele, se înşiră uniUele una după alta pe un instrument numit cleşteifau lopăţică, care este un beţişor despicat la mijloc ca o furculiţă cu doi dinţi, iar sforile cârligelor atârnă în jos. ANTIPA, P. 94. CLEŞTE - 551 - CLEVETI 12°. Unealta cu care se opreşte moara ; cf. frânghie, frânghia cl.eştelor, piedică, lanţ, halat, câscâciu. “damE, T. 162; H. III 18, 118; XI 429; XIV 351. . 13°. Prăjini groase de lemn puse cruciş, în formă de cleşte,, pe coperişul şurei, ca să . reziste vântului. JAHRESBERICHT, XIX 101. 14°. Instrument primitiv de lemn, în care .se aşază sarea oilor în bătătură (Muşiţa, Tesila). Com. N. GOLOGAN, cf. H. II 261. 15°. Cele două picioare mari de dinainte ale racului, cu care apucă şi strânge, foarfeci. HERZ.-GHER., M. IV 272. A binecuvântat pe rac să poată merge..., să-i fie de-alunci înainte cleşte apucător piciorul cu care a apucat cuiul. MUSCEL, 84. 16°. Partea capului unde se îmbină oasele parietale... cu osul frunţii. MARIAN, D. 8. Din crierii capului, Din cleştele capului, id. ib. 194. De-l aflaţi şi-l cercaţi în cleştele capului, în faţa obrazului. marian, NA. 385/9. Cătaţi-o în- cleştele capului, în faţa obrazului, în genele ochilor. TEODORESCU, P. P. 361b. 17°. Dinţii incisivi (de lapte) ai calului. (GORU-neanu, ap. TDRG.) numiţi şi dinţii de cleşte (DR. V 288). De la 6 până la 8 zile cresc incisivele. [calului] numite ncleşt&>. DAME, T. 47. Cleştii de lapte. DR. V 288. 18°. Sculă (de metal: argint etc.) cu- care se apucă bucăţelele de zahar (ca să nu le iei cu mâna). 19°. (Păst.) Instrument cu care se însemnează la ureche mieii, cf. foarfeci, potricală. precup, p. 23. 20°. (Păst.) Unealtă ciobănească pentru «viermuit», numită şi cleşte de viermi. H. I 269, VII 226, XIV 59. [Cleşte e de obiceiu plurale tantum. Totuşi se întrebuinţează şi la singular: un cleşte, cu noul plural nişte cleşti şi chiar, deşi mai rar, cleşturi. | Diminutive: cleştuţ s. a. = cleşte mic (Zagra, jud. Năsăud. Com. N. drAganu), cf. cimbistră, pensetă; — cleştuţă s. f. = cleşte mic. pontbriant;— cleştiţă = cleşte mic; spec. (Tipogr.) scoabă la vingălac (căluleţ). TDRG.; fr. «mo-raillon» cihac; —■ cleştiş6r s. a. = cleşte mic. DICŢ. | Alte derivate: cleştar s. a. = cleşte (9°) de scos cercuri (damB, T. 88, pamfile, i. c. 161); cleşte (13°), puse pe acoperiş spre a-1 face mai rezistent împotriva vânturilor (ţara olt., iii nr. 35); (Pese.) instrument de prins peşti, făcut în ochiuri de sfoară, ori din fuior (aţă de cânepă) ca şi «sacul», numai cât are gură mai largă şi este mai lung, de cuprinde întreg râul. Pe margini are 2 laţi lungi, puşi în cruce, care, ca să nu se adune, sânt întăriţi cu un laţ anume făcut cu furculiţe la ambele capete. Acesta e întărit cu 2 cuie la capete de cei doi ca să nu scape în jos (Râuşor, Făgăraş), viciu, GL. Poclăele, tâ-râtoarea, jigajnea, cleştarul, etc... sănt saci de di-mensiuni mai mici, purtaţi cu căte 2 prăjini sau cu laţuri de lemn, legate de capetele gurii lor.antipa, p. 45; — ctâştniţă (c!6şniţă barcianu, cl6jniţă în Braşov) s. f. = cârlig de încuiat, cleampă, clanţă (pontbriant, barcianu, pompiliu, bih. 1007); rămurica unei crengi, cloambă (Haţeg, com. ITTU), clenciu; (Tipogr.) scoabă,vingălac (barcianu), cf. cleştiţă. [Cleşniţa e] limba cea mobilă de lemn, cu care se închide portiţa sau uşa de la casa ţărănească mai săracă; cleşniţa acaţă cârligul imo])il, ce este bătut în uştior, sau în stâlpul porţii (Râuşor, Făgăraş). Viciu, gl. ; — (p ar t i ci p i u 1-s u b s t a n t i v al unui verb cleştui, neatestat) cleştuit s. a. = prinderea s. fixarea cu ajutorul deştelor (7°). Cioplit, dăltuit, cleştuit... H. iii 49 (Bereşti, în Covurluiu); — {cf. încleştă) c)6ştet s. a'. = spasm, cârcel, zgârciu (alexi); încleştare (BARCIANU). Se prind eu ură,-în cleştet infernal, alecsandri, P. iii 229.] — Din slav. (paleosl. kleSta, cu plur. kleSti şi kRSSte, bulg. klesti, kleSti plur.—şi cu sensul 15°,— sârb. klijeSte, kleste, şî cu sensurile 3° şi 18°). Cf. încleştă, descleştâ. cihac, ii 61. CIEŞTET S. ,a. CLEŞTIŞOR S. a. CLEŞTÎTĂ S. f. CLBŞTNIŢĂ S. f. V- C,e5te> * CLEŞTUIT s. a. CLEŞTU-p s. a. CLET s. a. Office. — (Sârbism, în Banat) Cămară (com. coca), grajd (com. micula), sofra-gerie (com. petrovici), cămăruţă mică pentru de ale mâncării (VICIU, GL.). Aş bea vin din cănăbet, .M’aş ţucă cu mândra 'n clet (Toracu-mare, în Banat). viciu, gl. [Cuvântul e atestat mai întâiu, fără traducere, la anon. car., sub forma klSt. [ Şl: cliet s. a. (grafie care redă pronunţarea cl’et)== cămară. H. XVIII 145, 269. Una din chilii se întrebuinţează şl ca cliet; clietul însă la cele mai multe case se află la o parte a tinzii.. LIUBA-IAN A, M. 96.] — Din sârb. klijet «cămară». Cf. eleată. CLKŢÂIE s. f. v. clanţă. CLETĂN vb. Ia ) CLETEN Vb. I 1 V- Clatmă- CLETI vb. IVa v. clăti. CLETiisă vb. I v. clătină. . clevesti vb. IVa v. cleveti. CLEVETĂs. f. Mâdisance, calomnie.—(învechit; adesea la plur.) Vorbire de rău (DOSOFTEIU, MOL. 96a), hulă, defăimare, calomnie, cf. bârfeaiă, ponegrire. De toate căte sântu clevete de Iudei voiu să răspund astădzi. cod. VOR. 73/,. Părăsiţi... toate clevetele (toate muzaviriile biblia 1688; toute sorte... de m 6 d i s a n c e). ib. 144/13. Izbăveaşte-me de clevetele oaminilor, şi feri-voiu porâfacitele tale. PSALŢ. SCH. 414. Clevetelorşiurăciuniei săneiopim. CORESI, EV. 45/so. Dară încă ceale cuvintele cu nebunie cine le-ară spune, spurcăciunea cuvintelor, clevetele, jurământul mincinos... id. ib. 287. Beţiile, urgiile, clevetele. CUV. D. Bătr. ii 230. Au purtat clevetele feciorului său. ib. II 328. Cu clevetele sale au spartu case. id. II 342. Clevete,... făţării,... zavistii şi alte pohte reale. VARLAAM, c. 35/i- Mare păcat iaste cleveta! id. ib. 367. De clevete de om tu mă scoate. DOSOFTEIU, PS. 422. Pentru ca nici clevelei pricină să dăm..., pus-am în socoteală ca... măcar un cuvinţel să nu izvodim. cantemir, HR. 110/4. De vei ceti pe Betlen Micloş şi,pe Cerei Mihail, să nu le crezi, că... numai clevete scriu asupra rezoluţiei mai sus aduse, şincai, hr. iii 182/,. O învăţă... cum să se ferească de bârfeli şi clevete. ISPIRESCU, L. 13/S1. [Formele clivet s. a,, cUfetă s. f., şi clefet s. a. date de unele dicţionare, nu se pot atestă; cf. însă cleafăt, la c 1 e f ă i.] — Din paleosl. kleveta, idem. Cf. cleveti, c 1 e v e t n i c. cleveteală s. f. v. cleveti. CLEVETI vb. IVa 1°. Medire, calomnier, dif-famer, denigrer. 2°. Orommeler, bougonner. 1°. Trans. (Complementul e persoana calomniată sau calomnia; prin prep. la se arată persoana căreia se adresează calomniatorul) A scoate în relief (exagerând s. minţind) părţile rele ale cuivâ, a critică cu intenţia de a prezentă pe cinevâ într’o lumină rea, a.vorbi de rău, a calomniâ (pe CLBVlvJ'i — 552 — CLIC Cineva)-; (mai tar&'decât-)'a huli, a ponegri, a;de’făimâ, , a- hâffi; cf. p 6 n Oslui. Nu că limba mea aveă cevâ a ; eieveâv. < C0ri.: VOR.101 /i2.Şe receă'scăţseşi sepiarecei ce deveteieu%ufleM>-me&.•Tf.SAIi. SCHI '217. O ărfiar’u celue ce cleveteşte-'şi huleşte pre alţii! cuv. D. BĂTR. j 643: Noi-l clevetim şi ocăftm -pt'e ■&/ tfOBE-si^'-fev. 1 327/s,. Pentru ceia ce clevetesc şi suduesc.(: grăe s c de rău şi mustră sau înjură... MlJNŢ.),il,pre Domnul ţărâi, sau pre -oarfyenţi beseqrecii... PRAV. 244. Clevetindu-l mulţi nepri'elihi a'lui...,raucăzut la închisoare. LET. I 174/3. ■ Dumitraşcu-vodă... au clevetit la Petru împăratul • pe cuscru-său, pe Iordachi Ruset Vornicul. LET. II 115/1#. Dumi-iraşco Racoviţă'comisul... îmblâ clevetind-pe An-•tioh: LET.- TI 315/tfl. Pre ;Dumitraşco-vodă, în. loc âe laudă, îl-cleveteă cătră Şeremet. LET. II' 345/2,.. ■Vvkă~clevetiţi căce-sânt creştini. DOSOFTEIU, V.-S. • 4: - Clevetindu-l'oamenii, făcândii-l fărmăcătoriu... id. ib1. 28,... Pire călugări îi ■ clevetim. anTim, ■ P. 130. Au cutezat a cleveti purtarea cuviosului hostru păstdr._ C. NEGRUZZI, I 232. Voi, de ciudăl voi,- de uiă',' Staţi Vorbind acum sub şură, Clevetind cu pizfnuire'A'porumbilor iubire. ALECSANDRI, P. I •207. Mam'a 'n’are dreptate, când ..îl tot"cleveteşte. CONTEMPORANUL, v, voi. II 490. Au. început iarăşi Ţiganul să, clevetească- pe băiat'înaintea împăratului. SBIERA, P. 76/,3.. | Absolut (s. construit cu că, f cffce).- Clevetesci'muzaviresb= slav. klevSstu. MARDARIE, L. 158. Cănd auzim noi pre altul'.clevetiHdfr şi hulind, şi" nu-l âerep-tăm..., atunce şl noi încă învăţăm spre iă'u. CORESI, EV. 128/24. Judecii spre mine( = asupra m,ea) clevetiiă. CORESI, PS. *333. Să ne pârîm, 'său să ne sfădim, sau să clevetim.,GCR. I 24.; Clevetescu şi măntu [= mint] unii cătră alţi. CUV. D. BĂTR., II 418. De sv[ă]ntul Ioan clevetind c’au' furat... DOSOFTEIU, v. S. 28,. Cleveti căce-i (fiind-că e) cre^j’w.. id.'’ib.’ 6 72.' Şi clevetiiă norodul bătră Dfâ]mn[e]zău şi asupra lui Moisi. biblia (1688)', ' 1 ll2:. "V'tei să nu măi clevetească? alecsandri, t., Î2. Cel ce cleveteşte şi-a pierdut ruşinea, i. GOLESCU, ap. ZANNE, P.' viii 276. || Refl, ( = reciproc) A se .vorbi de rău unul pe altul, ase calomniâ reciproc. No [= nu] vă clevetirăţi urul alaltu. COD. VOR. 131. 1 ’ ’ ' ' 2°. (Prin confuzie cu clefetl 2°) A bombăni, a mormăj. Când . Moroiu... dispărit, îi dădU cu tifla şi .cleveti printre,dinţi: ;—Iţolnavl prost şi fără noroc!'Ah! ce .scandal! Ce scandal! delavran-'cea, ,'s." i'39/i,.', •; / _ ' ... .{Şi: cleyitl vb. I,Va. cod. VOR. .75./,;,—. cliveti vb!. LVa. pre o parte îl cliveţeă, pre altă, parte .vărsă, băni nenumăraţi. LET. .III 59/,,; — clivitl vb., IV,a= câlprnniâ.’ herz.-gher., m. iv, 233; — (4:" .ve'sil'jclovesti vb. IV». Procopsiţii în zio a de azi, cănd -:voţysă arate că bucherul ce se potriveşte unor ^oameni ţnvăţaţi ţi îi clevesteşte; mi nemernicul cc se ^potriveşte oamenilor cu, vază,, cari au făcut -fapte mari, şi, îi porioslueşţe...,, iŞpiRESCU, u. ,63/i9., I; A 8 j efc t i v e-' (adesea substantiva t,e):/clevetit, 7a '= calomniat, ponegrit ; f calomniator,’’ cleyejtnic. Şi ' pleacă clevetjtulu (: e l e-, y e t rii cu I; sch. pl e.y e.t n i c. dos.) : i;salt. (COR.)! IÎO/3e. ' De\va da răspuns, cel . clevetiţ (:: ,cel t\g,â r î t MpNT.) pentru amândoi, atuncea ver fi amândoi' slobozi, prav. 328.. Casa, va fi clevetită [= criticată]. GOROVEI, ‘cr.’ .'846; — clevetit6r (cu negativul necleyetitor), -oâre =. (cel) care vorbeşte de rău, ponegriţor, calomniator, f muzavir: Reacele feaţeei.m'eale coperl-mă de glasul împutătoriulUi- şi -cleveiitoHului. CORESI, 'PS. 166: ■Şi să nu lăsăm auzui'-fidstbi' spre ascultarea lim-biei ceaia mincinoasa şi^clevititoarea spre fraţi... CORESij-EV. 128/22: Cela mincinosul şiclevetiţofiul, ca o nemică lui înaint'ea,ochilbf''paţu-h [= îi1 par] minciunile*ş¥?’CleVetele:.. 'id-. ib‘.! i-2SfisfCleveiiid'rîu, muzaviry.-’hrARDA'RlE-, l, 158.« A'supra,.-.•''clevetitd- Hlotucreştinătăţii..■JMlNEi-ULy-(1776)' -6^*/^- 'Zi-Mtoriul pământului.'..i îndată după >'ce' neiqu scoh tâ lufrie,.tte-.ău ăat o carte şi :un judec&toriuţ care iaste clevetitoriu. BELDiMAfr.-.'fjV P.. ir-6'4/23.' ‘Spire ~a-i- sluji de scut' apărător împotriva clevetitorilor -originei sale. C. NEGRUZZI,' I 200. Toată comedia asta e o neruşinată năpaste a clevetitorilor mei. id. I 229. S’a hotărit a, închide gutele clevetitoare. ODOBESCU, III 566/».- Muierile lor aşijderea să hie curate, neclevetitoare (1618). GCR>'-r 47. -| A !b *• st ra;cte: clevetire s. f. — calomhiare,> hulire, ponegrire, t muzavirie (mardarie, l. 158). Au început a agiunge cu clevetiri asupra lui .Dimi-traşco-vodă., L-ETV. II 348/^-4. Să- faci- cele ce n'ai făcut în ;tinereţe spre sufleteasca vătămare* şi spre ■clevetirea oamenilor, antim, p. xxvi/10. Srisori de clevetire defăimătoare ,(a. .1804)- URICARIUL, •7ll\60/a, Năpăstuitoarele ,pâri şi clevetiri eră- iz--ganite.,arhiva, R i 55..Poate vr’o vicleană fire ■A umblat cu -.clevetire De pizmă, să .mă ureşti. pann, IV 1-44/ii. ’S’cCW vorbit între dânşii să. deie jalobă asupra lui cu feluri de .clevetiri. C. NE-GRUZZI, I '225. Astăzi glasul clevetirii' a amuţit. ALECSANDRI, ap,. TDRG. Satul să rămăe de ruşine eu. clevetirile sale. SLAVICI, N. I 115. Duhul .lenei..., al clevetirilor, şi alte duhuri rele. RETEGANUL, p. iii 41/24; — clevetit s. a. •.= clevetire, bârfit, Ne-am. pus la clevetit. Gom. N,. D.rAganu ; — cleveteală s. f< (plur. -teii şi -tele) — cleyetire. împărăteasa aveă să sufere destule, atât durerile de na,şter,e,... căt şl clevetelile ce auzeă că merg în urechile împăratului, de la ţigancă. RETEGANUL,' p. 11 28/n. | A11 derivat: Clevcliciu, numele unui personagiu de vodevil creat, de V. Alecsandri, spre a întrupâ tipul omului clevetitor.] — Diri paleosl. klevetati, idem, sau deriyat românesc, din clevetă.: Cf. elev etnic. C1EVETÎCIIT s. m. v. clevetii CliEVETNlC f s. m. Medisant, calomniateur.— Bârfitor, hulitor, calomniator, defăimător, po--negritor. Şi amu spusu şi clevetniciloru se grăiască. COD. VOR. 55/10. Pleacă elev etnicul, psalt. 140/, 2. Şoptitori, clevetnici, urîţi de D[u]mn[e]zău. GCR. J 50. De e vreun frate de se meneaşte sau cur.vari[u], sau camatnic, sau■ slujitoriu de idoli, sau cle-vetnicu, sau răpitoriu, cu aceia să- fiu. mâncaţi .depreună. coresi, EV. 427/22, CurvariloA, strâmbilor, elev etnicilor! cuv. D. bătr. ii 49. Aceşte sintu ocărîtorii, şi blăstemătorii, şi clevetnicii, şi menciunoşii, şi iâlharii. ib. II 332. Orăitoriu de rău, clevetnic, muzavir. MA-RDARIE, 287. Ocări-toriul şi clevetniciilii acela, dosofteiu, V-. S. 93/2. în prepusul de zavistnic şi .îndoinţa de- clevetnic să cadz. CANTEMIR, ist. 258/jj. I-au .pecetluit spurcata şi clevctnica. lui gură cu amuţeală. antim, P. 91. . — Vechiu împrumut literar din paleosl. kleve-tiniku, idem. CliEViTÎ1 vb.-IVa v. cleveti. CMC s.-a. Cri de 'joie, Sclats de rire. J'oyeuse bande. — (învechit) Strigăt de bucurie, râs general; chicot,, haslă; ’ haz (ARH. OLT. Vi 107). Mila şi adevărul mearge-vor înaintea fetiţii tale, fericit norodul carele ştie clibul' (h a s l ă dosofteiu, PS. 303), BIBLIA (1688); 4102, Audz strigare'dimineaţă şi clic (dAcUayiiov) în amiadzădzi. id. ap. TDRG. S’a> făcut mult ■ clic — -mare haz, s’a râs mult. ARH. OLT; VI- 107. || P. e x t. Adunătură ,l-mai ales de: fete şi flăcăi (Măgurele ;în >. Teleorman; Com.'H. olmazu.); ceată de lume gălăgioasă-'şi tea (ZANNE,-p,.’ IV 204). Sparge fclicu’: = Isprăveşte: cearta,1-,gălăgia* taifasul. zannEj- p. 'IV -204. — Dîn paleosl. kliku, idem; Cf. -o.-1-i-ic ab-*'1 • CMC'' - 553 •— - CMC V-' aV Pain măi cuit. -~P;âne lucrata-işl tjoăpţŞ MOV’lipicioasă (Viciu, gl.),1 mămăligă* rga| neraestecată .'biiie (şe z.II l87/34),:>c Iâ-sl', ol e i u, let i u;;;rt'a'r e i u (t el c r &-};• -p, ex t. -materie cleioasă,şi. lipicioasăMăm&liga .crudă; numită şi teici, letiu ori clic, e bine şă se mănânce, căci, îngraşă, şez. v 6/u.. || P. ext. iîuiere; care pregătiiidrde mâncare, gustă-mereu 'şi1 aşâ umblă unsă. (= .murdară)! pe la.gură,:pe,mâni şi pa haine (Făgăraş etc.). TARA olt. iii 12. [Şi: clfcă s. f. = nămol, rtină - clicoasă' căre se' ţine de picior ca lutul-.' A făcut‘-sămănătură numai clică 1 Viciu. \ gl. | Adjectiv: clic6s, -oâsă = cleios, vâscos, \ lipicios, clisos. , ,c'ontăş.' j CLII'!'T;s.! a. V. ciot. Cfcl'FAN -r-;554 — OI. IN CLIfAn s. .a.. Chanteaty,. quignon. de.rpşun. ■— Bucată mare de pâne (viciu, S. gl.)., călcâiu bun de pân,e (viciu, .gl. subst..o.l e anf ),,o le ani, g.ă l|hă_u',că 1 h anj; că r h an, câl f/e.t e, c r i 7 nan,- cri f o iu;; cî. h, ale ă, co d r.u, colt u c. [Şi; clibân s a. pâşca.,-gl., clif6c s. a. viciu, Ş. GL.]; .. :... (v.'. ■ ' : ' • , CLIF^A^ŢEkiR,' |HR.: ,20:7/^ .-, din lat, . climatericus i.(gr. ; xXinqxiriQixâg), idem-(apropiat,de,clima, *qti$). ; : . 'climatic, -Ă adj. '.W. • ' •; . ■ ' CiiMATOiiOGlC, -Ă adj. |; V. climă. CLIMATOLOGIE s. f. J ; - CLÎMPOTĂ s. f. Quignon de pain.—Felie mare de pâne (Bonţ, în Transilv.), paşca, gl. Cf. c 1 i f a n.. ., ,; .■ ■ . CLlMPÎrş s.a.,11. Baguette. 2°. Garrot. 3“. Bă-tonnet aiguisâ â chaque bout pour jouer. . 1°. Beţigaş; spec. vărguţă cu care; se încarcă puşcociul ceplilor; arbiu, răstoc (HEM. 1480). Ca peste tot locul, ţeava puştii [de apă] se- face din lemn de. soc sau din cucută, dopul <]Lin lemn de nuc, iar climpuşul, înfăşurat la, un capăt cu 'câlţi , sau răze, din oriCe lemn 'tare. pamfile, M. R. 422. . ;/ / '■ ,2°. Bucată de lemn ce se bagă prin ochiul funiei ce strânge zăvorul, burduful etc.', c ă 1 u ş. păcală, m. R. 138. . 3°. Beţigaşul cii care copiii se joacă «de-a Clim-jpuşul», ţurcă, clepş. păcală, m: r.13’8. " [«Plur; -puşe şi -puşuri. | Şi: sclimpjiş s. ,a. = c âr 1 i g (e 1), cl e â şcă s. co p că de lemn, cu care se prind rufele de frânghie, ca' să nu le ia vântul. DICŢ.] 1' - - • ’ " , ’ — Pare a fi derivat din clemp, Cu suf. dimin. -uş. Cf. însă şi cl e p ş, c 1 e m p ii Şj cleampuş. CLIMONC s, a. Angle. — (Germanism, în Bu-; cov!) Unghiu, clin. Com. A,/tomiac. ’ , — Din germ. Kriimmung «încovăiere». Cf. N. Drăganu, JDacoromayiia iii 708. CLI1V s. m. şi a. 1°. Coin de cordonnier. ,2°. Coin de champ. 3°. Piice, biais, U, empi&cement. .1°. (Cism.) Unealtă; de cisţnărie (probabil un fel de pană).. Iară gq,zda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri.,, haşcă şi clin, ace, sule, cleşte, şi tot ce trebue unui, cio-botar. CREANGĂ, A". 81.' ' ' 2*, P. a n ai 1. Un petec de pământ (Io.c. sau moşie)' în formă de triurighiu; cf. c 1 i n ţ (2°). Dacă această bucată [a ogorului sau codrului] este scurtă, se numeşte trunchiu, scurtătură, clin, sau petec. pamfile, a; 25. Cănd bucata este mai îngustă la un capăt sau Când are deosebite lăţimi, rămân în mijloc sau pe de lături nişte triunghiuri,, cari se numesc'clinuri, sing.'clin, Colţare s'au hoisari... Cu fiecare brazdă, clinul se scurteăză. id. ib. 54. Au ieşit 380 pământuri ş'un clin, în tot hotarul. URICARIUL, XXV, 68/ia. Cercetează «Clinul de loc-u» ce şţfămbează ■ hotarul' (a. 1766 Mold.) IORGA, S. D. xix 35. Lăsănd mai ales un clin de loc între 'Bârgăeni şi Broşteni, ca când ar fi a nim&rui... (1 Nov. 1825). id. ib. VI 69. După câtva timp, văzii, [logofătul] că un Rumân nu-şi ţine linia' lui din dreapta, Ci şe duce spre stânga, îngustând astfel .pogonul.-7-Măi Mihai, da' ' de ce-mi laşi clin îrt' dreapta? SANDU-ALDEA, U. p. 161. Şi s'a dus Vinerile, De-a arat clinurile, ŞVn lungiş' şi'h curmeziş, pamfile, a. 106! , 3°. rP. anal. Un petec sau o bucată triunghiulară d.e' pânză, de stofă sau de piele pusă spre a lărgî,.s.^'îhchfeiâ' mai' bine o îmbrăcăminte (cămaşa, ^umanul,’ cojocul etc.)%Cf. costinescu. Com. MA’RiĂNiy^Şişfeşt'i, j. Meh'e/linţi) n! ionescu, 1 Părr ‘}ile *diri dreapta'şi din stânfia poalelor iii se numesc' clini "(Salişte, ’îri<-Tran’s'ily){" Ctfm, a;:bĂnciu. La mâneci^ subsuoară,, efirhaşa 'are','de:0 parte şi 'de alta,1 broască> p'avă‘'fşiJ‘cliH.^^11 EBENEL,''!i1<|R,f P, Pieile alcăluesŞ‘Şi, (cM,- GLIN --555 - CLINŢÎ nii, iar din pojiţe se fac cil deosebire marginile cojocului, păcală, M..R. 523. Glin. anon. car. .Chi-meşă spre'poală se lărgeşte aşa, că da la chiciuri între foi se'bagă de ambele . părţi io bucată' triunghiulară, ce se zice clini., liuba-iana, m. 15. Altele [coseau] în ghergef felurimi de cusături, precum bibilurv, clini de rochii; feţe de scaune.., gorjan, h. ii Js64. Costumul de mătase neagră;-cu'elinuri. CARAGIALE, T. i 168/s. Ţundrelc sânt sure sau negre,... şi sânt. croite cu clini din .pănură de lână bătută .în piuă. FRÂNCU-CANDREA, M. .12. # A nu aveâ (a face) (s. a nu-şi pune) nici în clin, nici în' mânecă cu cinevâi=a,nu aveâ nimic comun, nici un. amestec, nici o legătură cu cine.yâ s. cevâ. Cu nebunul, să nu-ţi pui.nici în clin, nici în mânică. A. PANN,’ ap. GCR.' II 373. Cum vrei ca nişte .nenorociţi, crescuţi. în răutate.:., să poată apreciă legendele din viaţa plină de iubire a unui popfir poetic, cu care ei nu- au avut: nici înclin, nici în mânecă? GHICA,: Ş. 170. Să. n’ai de-a face-cu dânşii, nici în clin, nici în mânecă. CREANGĂ, P- 202/2i. Limba noastră, ce n’are. nici în clin,- nici în mânecă, cu bârfelele. păgânilor. ISPIRESCU, U.IOI/22-3. Flăcăii nu trăiau de loc bine cu. el; nu voiu să aibă cu dânsul mei în clin, nici în mânecă; nici la jacuri :nu-l primeau, nici la şezători, iar la nunţi ^cu greu îl răbdau,. de nevoie. M. SADOVEANU., SĂM..V. 567.- [Plur. clini şi elinuri LB. | Diminutive: cli-nîş6r Si. m.-pa-mfile, a. 25; clintit ş. -a. herz.-gher., m. IV 233! Am şi eu .un clinuţ de pământ. Com. MARIAN.] - ? *• •' ~ ; —-Din paleosl. klinu«cuiu, pană», bulg., sârb. blin (acesta din urmă, ca şi rut. ktyn, are şi sensul 2°. Pentru înţelesul 1°, cf. megl. el'fn «pană cu care se despică lemnele»), Cf. ,cli nţ. ' CiiiN.s. m. (Bot.) v. crin. ; • CLINĂ s. f. Penle, d6clivit&. Penchant. — Poziţia înclinată, oblică, inclinaţiune;' p. ext. parte de teren care. merge scoborând; cf. coastă, p o v.â rniş, poncă, pantă, versant. Râurile. de pe clina de răsărit a arcului carpatic. mehedinţi;' R. 14. Clinele .din dreapta şi din stânga, văii nu mai 'sânt acoperite'de pădure. POPpVlCi-KlRlLEiNU, B. 38. In fund, pe clina unui muncel,..!' .şedeau într’o rână două cruci de piatră. SADOVEĂNU, SĂM. V.l 544.’ || Fig. Sco-borîş, pogorîş., COSTINESCU. .Aveă încă oarecare prejudecăţi de boierie, care... erâ cât p’aci să-l facă a... alunecă pe clina nedreptăţii.' TR.' DE-METRESCU, ap. TDRG. — N.- născut prin latinizarea it. china, idem, clincăt s. a. v. clinchet. CLÎNCE s. f. v. glinţă. CLÎncea s. f. art. v.. clenciu.- CLINCHET s. ă. Cliquetis. — Zgomotul clopoţeilor,, zăngănitul zurgălăilor, al paharelor ce se ciocnesc, (mai jar) al valurilor, etc. pamfile, C. In văzduh voios răsună clinchete de'• zurgălăi. ALECSANDRI, P. III 10. , Uri clinchet lung de clopoţei îi zuruiă în Urechi. VLAHUŢĂ, D. 263. Intr’o zi, se .auzi în stepă 'clinchetul tălăngilor,- strigătul mocanilor cari coborau cu. oile la iernat .în stu-făraie. dunăreanu, SĂM...VI 37-4. Eleonora... a-mestecâ cântecul .ei* cu clinchetele paharelor. N. GANE, ap.- TDRG. Clinchetul lamelor... sprintene [ale celot"'clincăt. ,.g, TĂTĂ-RĂSCU;, SĂM. IV 166. Zadarnic caut..:,:în clincătul de-'apăliU. PALEOLOGU, LUC...III 136,; —clingăt s.._a.f Clingăte d|, — Derivat; cu suf. -et, dintr’o, onomatopee: (ne-; întrebuinţată ca.interjecţie) eline! (6t-.fr, cliqueti'ş', gerur. kling (klingen), ung. klink-klanlţ etc.).- civinciOh, -oâsă f adj., ; 1 .CLiNCllT.s. a. . j v. clenciu, ■ CLiNCiuitOs,-oâsă adj:. I CLINDOS, -OÂSĂ adj. Pas dssez cuit.C— Necopt bine (şez. vii 179) cf. cl iş o s', ‘cla cb s, cleios. Pânea asta e clendoasă. ŞEZ. ,vil 17.9. [Şi; clend6s, -ă. şez. vii 179] ' ........... CLINEŞTE ţ adv. v. ehilin.; Clingăt sra. v. clinchet; . .• .■ ■. . : clini vb. IVa. v; cliiiin. , . ■-.‘.iv . cjiilîic, rĂ adj. (Med.)., CHnique.' Care se face ş. se jpeţrece.: la patul .bolnavilor (în spital). Experienţă, clinică. Invăţămînt clinic. N... din. fjr! .{ge?jriv .Miniscft, • lat.’ ţitriieus,'-i, um, grec, ^iivixâg, .CLINICĂ s., f. v(M.ed.) lo-i-i20. 'Cliniqite’, ' - • 1°,. Sp;it,al(.(s.^despărţitură a' unuivspjţal) '-îri.^care boalele sâhţ’.ştlicliaţe la p'aţuf b.o'lriavilp'r ;şprV scopuri dîdSpt‘^'V.(^^ico.\;q/;M»»oIoâ<4a‘ din r''Cliijr. A treia' clinică ’'hirur0cqlă', de la, spitalul Colţei,] j P.. e ;x ţ." Aşezăitf^nt, 'medical ‘public ;1s. 'părticiijar în care bolnavi,, finiţi s. lăuze /primesc, gratuit sau cu Jilată,'1 îngnjipiAmed'icâie" (cf:,’p o l.rc 1 i'ir i c!ăj'-. Clinica doctorului cutare. ’ , ’ • • •’ ‘s * 2°. învăţământul .m.edicinei' lâ patul bolnavilor. Curs de clinică a boaieior interne, ■ "p .. ' [Plur, clinice şi clinici. | Derivat: fdUpă”fr. clinicien). clinician ,s. m. (pfonuiiţ, -ci-an; plur. -ci-eni) =.'.jmed£c care .tratează, bolnavii jin; clinici (mai mult decât în cabinetul săuj^tîn tyrţistt'rw-finat, căre este şi un iscusit'‘clin.ici&^--'i. TRESCU, quREfîTUL din 2. XI;t. J1'V ’- — N. după, fr. (geian. 'Kliţiik)?"' * ^ CiiiNiCiÂN s. m/(Med;) v. clinică.- ■ ; ’> CliiNişo» s. a. v. clin. • * . CijiNOiD s. a. v. clenodiu. CiiiNT s.,â. v. clinti. ' . CijinţŢ s.-.a. 1°: Piice,. biais, le, em-piicemeht. 2°. Coin de champ-, •• 5 ”4' ' 1°. Clin ,(3°): ■ • ■ :< v -v 2°. Pământ puţin/capăt' de pământ arător ce cade cam de-o lăture (vaida); ■ cf:'l in (2°), clihişor, clinuţ. > t ! — Din slav. klinec, idem (diminutivul lui klinu}. N. D r ă g a n u; Dacoromania iii 704. CMKTEÂIjĂ s. f. ,.v. clinti., * CIilNri vb. IVa. I: Mouvoir, bouger'i-il.iGfig/n-ger. IIL 1°. Bouger de place, remuer.- 2°. Changer. 3°. Bâsiter, vaciller.- ■ • . , , ?... I. T r a n s.. (Adesea- complinit, prin- «din loc»,); A mişcâ puţin din ;lo.c (herz.-gher.., m.-, iv. '233),pe cinevâ s. cevâ ce e* în stare de repauş, a rurni, din loc (fără; însă a implică o opintire),':a, clăii,t(fără însă să-ne gândim, la o mişcare oscilatorie), adeplasă, **f.. s m i n t i., Şi doar. de te-a împinge păcatul să clinteşti vre-o*.piatră ;din locul, s&U;, c’apoi .afăta ţi-i: leacul /. creangă, p. 219/*. (Mai.; adgse.a după negaţiunij Hotarele trebuitoare tixrg'yril6r:nu-'le:au clintit. LBTiîl 94/jj.' Insă el-nu,ş’aii\clintită rnăna , 'şa. 5GCR. II204. .-Vie valuri mări, de ,.f,o,c:.ijNici că. m’brM 'clintl din: loc. alecsandri',nP~ji 13.r Nu$ CLINTI -556 - CLIPĂ m’qi.puieă clinti'-din' Iod: isPiRE'seu'i 'U. &>/*,.• *£« el Grue se duceâ, Mâna ’n coarnă- că^i puneâ.-Din Wc'ntci'.că, mi-l clihleă! alecsandri, p. p, 79i>-/2!. 1 -Trecit -P: vâra asta şi nici ut»- buruian-nu ie clinti din ,ioc: ‘ GfiR. ir-368; cf. şi 262.-La '.toate între-i bările negustorului, [ţărânii] răspund cu sfială şi ; nici umăru’ nu-l clintesc în faţă dânsului. .JI- PESCU, ap. TDRG. II. (Neobicinuit) Intrans. A schimba, a mo-| dificâ. Cănd înscenezi un. lucru nou şi-ţi iei în- | dritiiire Un nou, caracter a creă, să-fie susţinut ;j Pân' la sfârşit, fără' a clinti cum e dintru ’nce- | put: bLLĂNEscu, h. a; p. 16. i -III. Refl. 1°. A se mişca puţin din loc, a se 1 urni de undevâ, a se clăti din loc. De se clinţeă j până afară din' târg,... cu căruţa ceă ăe cupărie | după dânsul. LET. II 413. Numai dreapta lu,i... | Se clinteşte ’ncet şi rar. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. ] Piatra s'a clintit Şi s'a răsturnat. MARIAN,.>D. ' 276.- | (împreună cu negaţiunea:) A rămâneâ lo- | cului, a nu se mişcă (din loc); a nu'porni (înaltă i parte). 'Miroh LogăfătuV au sfătuit să nu se clin- ' tedsb# nicăiri-din Domneşti. LET. ir 243/23. Auzeă Kreatriătul obuzului, şi’nimieă nu se clinţeă d£ la focuri, let. n. 366/jJ:' ’Stăi- chitic şi să1 nu te clinteşti!, .ALECSANDRI,,, t. 242. Stă neadormit zi şi noapte, ■ tot întru una, fără să Se clintească din- loc.. CREANGĂ;- P. 311/u'. Tot trupul mi-e numai^'* vănătaie, încât-tiu mă-pot clinti din loc. fioNy.-LlŢi XVI 265. Mătuşa Săftica'. nu se mai clinti; de lângă dânsul, contemporanul, v, voi. I 106L Iezii nici nu şe mai clinţeă de pe cuptoriu. SBIERA,' P. 204/t-- Vidra nici că se clinţeă, Ochii ’ni ochii lui ţinteâ.- ALECSANDRI, P. p. l00/21. Turcii banii că vedeă, De la chef nu se clinţeă. ■ TEODORESCU; P. , P. 542. Piatra 'nici că se clinti " din,loc-măcar. ISPIRESCU, L. 228/». .i 2°. A suferi o schimbare, a se schimbă, a se modifică, a, se zdruncină. A cest costum', luat atunci, în veacul al XlV-leă, odată cu eticheta saU cere-mfinj,,aluj,..., s’a, păstrat fără deosebire în toată epoca neatârnării',noastre, rdevenihd pe încetul o sfântă datină care nu se iputeă clinti.. Iorga., I. R. I 1Î5. • -30. F i g. A şovăi, a se îndoi. întăreaşte Umbletele meale întru cărările tale, pentru , ca. să ,nu se clintească paşii miei. BIBLIA (1688) 386. [Abstracte: clintire s.» f.. = acţiunea de a clinti, urnire din loc; schimbare; şovăire. Fără de clin-tirea păcii,, să meargă- la stăpânirea'lui. 'LET;‘ II 107/ijjî' N ega t i vu I: neclintire s. f. = nemişcare, fixitate, imobilate, statornicie. Ah! moarte, la .acest- nume... mânile [rămân] în neclintire! KONAKI, P. 160. Cinevâ... puteă..., să-l boteze (de) nătărău, după căutătura cea spărietă şi neclintirea figurei sa!e. C. NEGRUZZI, I 17. Totul e în neclintire, fără vieaţă, fără glas! ALECSANDRI, P. III: 18. Frunzişurile se clătiră o-clipă, după aceea căzură iară în- neclintirea Jor. SADOVEANU, LUC. VI -100 ; clintit, s> a.. == clintire; — (postverbal; formaţiune personală, în poezie’’) clint s." a. [plur. clinturi]~= mişcare. Par’că-i mort de veacuri satul, Şi, trudit de-atâta clint’, Doarme-ddănc întunecatul Co'dru;■ ’n -Văi:'.:- coşbuc,-ÎN ZORI; — clinteâlă 3. f. — sclintire ; supărare produsă de mişcarea din loc a" cuivâ. D[umned]zăescul înger, luând .pre sus pre Marchian; fără ( clinteâlă l-au pusu-l.i: în-chilia fericitului Ioan. dosofteiu, V. s. 43; cf. mineiul (1776),'192/i- Te adăpostesc eu, să nu suferi nici Oclinteălă., PAMFILE, •• J. III,-—(far) clintitură sj f, • ='’clintire; coSTiNEŞCUfl Ad j'ective:. clintit, -ă ‘mişcat (puţin)--din- loc• (mult 'mai des negaţi yu;I, întrebuinţat şl- în 'funcţiune- adver-bTâlă) nefclintit (neclcntit DiONisiE,. c.; 28), *ă = nemişcat din loc-; neschimbat, statornic,rnestră-:iînitafc-t’Picttră preste care 'stau. neclintite zidiri'. •BIBLIA-(4688),i'4/9. Ahmetţ pentru-pază, Mv>s■ la -moş - Ioan. Roată, căt- a'^vOrbit ..el, CREANGĂs . A.; 159. jÎnfipse -.sabia-în--pământ-, - ,se prOpil într'insa, ■ şi rămase-,neclintit.- ispirescu, L. 138.- Frunza în codru eră’neclintită-,: rcă'eră cald şi frumos.ca vara:- PAMFILE, S. T. .71:-\Are legătură cu '-TUrcul ţeara lor..:, neclintită. LET. I 193/ss. Toate-sfaturile mele să le păzeşti neclintit. KONAKI, P. 49. Fericirea domesnică .să'.va înr temeiă pe temeiuri -neclintite. MARCOVICI, I». 105. Radul, neclintit în decisiuneă. sa... c. NEGRuzzr, I 107. -SuvenirUl dulce’de-un minut slăvit Pintre-a vieţii■ valuri stă- ’n veci neclintit, alecsandri, P. 212. Cum stăteă cu mâna neclintit întinsă, păreă un- scamator. C: PETRESCU, î. 1.13 ; — (rar) clintit6r, -oâre = care clinteşte.] — Verbul clinti are aparenţa unui cuvânt de origine slavă, care nu se poate atestă însă: în limbile slave de azi; (Un *klentiti ar puteă. fi rezub tatul unei contaminări între klenuti «a mişcă, a agită» şi klatiti «a clătî»; contaminarea s’a putut produce şi pe teren românesc între clăti şi smintfy. CMNTrrrBĂ s. f. v. clinti, COSTUS s. a. (îmbrăc.) v. clentuş. ciiiNÎTŢ s. m. v. clin. CUP s. a. v. clipi. CI.IPA. s.- f. l°-2°. Clin d'ceil. ~ ... 1°. (Rar; complinit- prin «de pehi»). Mişcarea instantanee a pleoapelor, închiderea repede şi repetată a pleoapelor, clipire, clipeală. Să închipueşte viiaţa... ca o clipă de. ophi. .piscupescu,, D. 96/ie, 2°. (Mai rar cotnplinit prin «de,ochi»; ele obiceiu absol,) Timpul necesar ca să în,chizi odată re: pede ochii, interval foarte şcu.rţ’(care ţine ^tât.cât ai clipi din ochi), moment, secundă, . c 1 i,p i t ă„ cl i pe ală.'. împărăteasa... nu voiă,.. să-l vadă, nici o clipă de ochiu , măcar,, fără chef. ISPIRESCU, L., 103/28. O clipă ,de fichiU, şi'fata eră să fie moartă. FUNDESCU, ,B. ' 8-1‘/m." Al vieţei yis de aur ca un, fulger, ca p clipă-il eminescu, p.' 188. Lumea asta ’ntreagă; e. o ■.c.litf.ăl,.suspendată. ,id. ib. 222. Eu — clipa .de lut, şi dânsa, veciriicia de lumină...! vlahuţă, p. 110. încete clipe numărând, Tot aşteptă, doar’ o veni flăcăul:. COŞBUC, F. T58/V Ei 'mergeau... părăndu-li-se... ziua ceas şi ceasul clipă. CREANGĂ, P. 276/18. In(tr’o) clipă -şi f dintr’această clipă = cât ai clipi din ochi, într’o clipită, într’o secundă, îndată, numai decât, într’un (s. la) moment, momentan, imediat, cf; instantaneu. în-cunjuri - într’o clipă De. trei ori acest pământ! alecsandri, p. i 10. într'o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri. ,EMINESCU, P.. 221. Aşa să piară pocitura din, pocit, ■+*. Pân’ într'o clipă să fie lecuit!- GCR.- iI 339.- îrttr'o clipă, - nu se mai văzU. ISPIRESCU, L. 13/se. Prundul,, satul, şi ,dealul Humuleştilor: le-a; trecut într’o , clipă. CREANGĂ, P. 117./12. S’au mutat boala, în clipă, Ia dânsul. DOSOFTEIU, V.::S. 75.- Lulelile: scuturară, în,clipă încălecară,. I. VĂCĂRESCU, P. 33 72.: Mi-haiu... pe.-j.. Sigmund Bathor... în clipă-tu l-ai stins!, ALECSANDRI, ,p. III 253. .Tot. ce - gândesc eu, îngerii împlinesc în- clipă. EMINESCU, N. 69/6. ■Acum, în clipă; să se aleagă unul dintre voi;, care să meargăî - şi - sS, -. afurisească . pe acest. ?. „vrăjmaş. CREANGĂ, V: 5-h Dintr’; această.clipă, pleacă d’acl, drace, -pann., .ap.-'GCR. i 363/4oJ (.Contaminat- din într’o:- clipă şi într'o mică- deceas),. într?o-clipă eiiiPAUĂ ; o- '557 de ceas = într’o.'elipăi, întrlo -cltpă', de ceas, s'-au arătat precum erâ mai înainte de veci. ANTIM; P/ =25\ ‘lhtr’g‘cliţă, ,de‘ceas ne dflarăm îw V-avilon. GORJANy'H. ir -155. în toată clipa = în lo‘rice fnom'ehtf neîncetat, necontenit-. costinescu. Din clip, ! în‘ clipă =; dini moment -în- ‘moment; în orice; Jmoment, fără iîntârziere:; cât de ‘curând,! din minut-în"minut.^Aşteaptă moartea/* din clipă în clipă. ISPIRESCU, ap. ZANNE.P.II 526. :[Şii (rar;- formaţiune personală)* clip s. a. [plur: iMpuri] — clipă. Şi ’ntr’un clip în praf preface ţarinii..f ogoaite-. c. negruzzi* i 118.] — Postverbal-din-clipi.’ . ■ ■ GirpĂtĂ s. f. v. clipi.. . " CLIPCĂ ş. f. Cage. ‘— Colivie (ţiplea, p. P. GţlOsar). , Tur tu reă , ; pasărea mea, tnă [= -ian] ţatcă’n. urma mea, Că ţi-oiu ftţce plipcă’n casă. ŢIPLEA,: P. P. .66. : ’ . .—..Cf. rut. klepica, «scândurică». ciiPEAiiA s. f. ; ' ; ’ ^CLIPEI.NIC, -A adj. y. clip). - cnriesc,-eâsgă adj.. jCţiPEir f s. a: Bouclier.— (Latinism care n!a prins) Scut, pavăză. Patru mii de pavpze sau clipsuri. şincai, HR. II l'0/3. [Piiţr. clipsuri.] .tt din lat. clipeus, >iim, idemn. Cliipf ob. IVa 1°. Cligner de Vceil, digppter, ciller. 2°. Briller. 3°. Jeter une osillade. 4°. Som* noler. • 1“. In-trans. (complinit mai ales prin «din ochi», mai rar «cu ochii») şi (rar) trans. (cu complementul «ochii») A. închide şi a deschide repede ochii, neputându-i (din cauza luminii prea mări, lăcrămilor, somnului, unei iritatiuni etc.) ţineâ deschişi s. neputându-i aţinti (pironi) asupra .unui obiect; cf miji. Se nu bucure-mi-se vrăjbitorii-mi fără dereptate, de urescu mere (= pe mine) în deşertu şi clipescu cu ochiL PSALT. 63/,5. în-greuind urechile, pentru ca să nu auză judecata sângelui, clipindu ochii lui, pentru ca să nu vază nedireptatea... BIBLIA (1688), 482a. Maică.nici clipeşte pe placul meu. KONAKI, P. 11. Unul [din vânători] se deşteaptă [din somn] şi clipeşte ochii. odobescu, iii 20/,. Ochii lui hojma clipeau, c. negruzzi, I. 140. Un ochiu roşu de balaur, care-adoarme şi clipeşte. ALECSANDRI, P, III 30. El clip\ cu ochii, eminescu, n. 58. Din ochi clipind, marian, d. 231. Fiica-i şedeâ, cu ochii clipind, în somn aţipind, teodorescu, p. p. 661b. (A b-sol.) Clipi tare, ca să-şi scuture ochii de zăpăceala somnului. VLAHUŢĂ, ap. ŢDRG. Dorul... Ca fulgerul şi ca gândul, Până ce clipeşti odată, în-cunjură lumea toată; Pân’ clipeşti de două ori, A zburat mai sus de nori. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 90. Cât ai clipi s. cât clipeşti (din ochi s. cu ochii) = momentan, numai decât (ZANNE, P. II 527), cf. cât ai bate în palme etc. D’odatâ, cât ai clipi, Ş'a-aruncat ca o săgeată ochii drept la Areti. PANN, E. II 36. încălecă pe cal, carele venise nUmai cât ai clipi. ISPIRESCU, L. 166/35. Tu nu m’ai deslipit de lângă tine, nici cât ai clipi din ochi. id.', ib. 287/6. Şerpele, cât ai clipi, se-prinse de vârful prăjinei. ŞEZ. v bO/,. Şi numai'cât clipeşti, oştirea vrăjmaşului fu sfărâmată cu totul.r H. iv 63. Pune-mi frâul în gură. şi apoi sui[e]-te pe mine şi ’ncotrd-i cugetă, într’acolo te-oiu duce, căt clipeşti! sbiera, P. 62/„. Cât clipeşti cu ochii, au şl fost la cumnaiu-său, la Gerul. id. ib; 62/12. - - .. .: ' ■ 2°. F i g. I n t r a n s. A apăreâ repede, a- se ivi luminând un moment,' a străluci din fugă, a sclipi.- Nu, văd clipind nici o rază de mângâiere. MARCOVICI, D. 153. Să-mi■ dai steluţele din .cevy, C.lipMde/prirv eter. alecşanorj:,. , 115.'.AJe'-răurilorf'-ape;, ce .clipesc fugind:^ EMINESCU.- E, 183i Frunzelp.uŞQpteşcj Sţele}ejci§r pese-Şi'J.n. cale^se-,apresCi AL,ECSĂNi>RijţP.; ^.y46/-2^» >3°. (Neîntrebuinţat) -I n t rJa n s. - A-..- facecuţ Or chiul: Clipesc; spre- a faţă iubită = (lat.), oculis blândior, (germ;) liebâugeln:< LB. ; -,' •[' . 4°.- I n t r a n s. * (Marginea,- în 'Bucov,);-Ailm®făi (germ. «einnioken»); HERZ.-GH]*jR„ m; IV 233; n [A b s t r a c t e: clipire s. f. == .înc'hidere'a şi, deşt-chiderea repede,1 una după alta/ a' pledapelor ochilor; fig. sclipire.Această clipire poate ţ&ă fie numai un Simplu joc la copii, care se, învaţă Unii de la alţii, prin imitaţie.,-. Când'însă această clipire este involuntară şi a,re de •scop de a face (ca) ' s& zărim mai Vine lucrurile depărtate^ Munci ea poate-fi începutul unei miopii sau când', qlii pirea se face pentru a pune ochiul' la adăpost'de luminăi care- începe să. fie supărătoare, atunci trebue să ne gândim la o intaţie sau. inflamaţie deochi, bianu, Di’ s.' Clipire deasă =:fc. cligno-tement: PONTBRIANT. Clipirile, de stele ,ş’a umbrelor mistemri. - .alecsandri, -p. 'iii.' &ld: -. /Cu mila-i nesfârşită ceriul ■ Clipirii' voastre’p.duioşaţe I-a dat cea mai1'durată:-rază. ■ GOGA:, P: 7; -'Nve* g a t i vr (rar).1 neclipire, svj f;.s===.rieîhcet'are. bar> ciANU-; >—*• clipit s. âV;= clipireV' cHpeâlă;jvfac^r:e, cu ochilil. întru' dlipitul'i ochiului;. toţii..\sta-ydn CUV. D. BĂTR?; II 226. Dragostea- din-:ce-i făcută? Nu-i din mere; Nici: din piere,- Ci-i din -buşe- qubr ţirele, Din'clipitul ochilor.'Şi'din strânsul mănilorf hodoş, p. p.> 3-3; —- (mai ales- prin iTransiLv). clipită s. ’f* = moment, c 1 i p ă (LB.j,; minut, secundă (ca măsură de timp). Cei- mai mulţi din rtoi 'ajung chiar: la ultima, clipită a existenţei lor fără a-şi fi putut spune ultimul, cuvânt. MAIORESCU, CR. ÎI 146. O clipită, privirea lui rămase - aţinţită, asupra Ilenei. SLAVICL N. 1:60. Seculii din istoria acesteii lunii microscopice, ar fi clipite. EMINESCU, N. 3Ş/la. >A tăcut .câteva, clipite şi-a ’nceput mai tare. COŞBUC, F.103/2j. Pe'nvinşi ii chiamă clipita din urmă. - coşbuc, 45/29» Din clipita .aceea; m’am luat prin lume, ca doar oiu da de mama Ciumei. POMPILIU, ap. TDRG. Când erâ soarele în cruce, de se odihneau munţii numai pentru o clipită... , CREANGĂ,. P. 273/14. Slugile,- din~ clipita aceasta, începură a pismul pre -Ciprian.şi a-l duşmăni. CĂTANĂ. B. I 29. Intr’o clipită şi (mai rar,'în Transilv.) pe clir pită = îndată, numai decât, imediat, acuşi, într’un moment, într’o. clipă. într’o clipită, r. văcărescu, P. 45/2. Apoi într’o clipită ajunse- la sor crul său. MARIAN, î. 464/so- te temi că te va prăbuşi D^zeu ’ntr’o clipită? retegaNul, p., i 23/2s. Cum a sărit împăratul în căldarea ce clor eoteâ grozav,' pe clipită 'şi-a,dat' sufletul, id.vib. 25/19. (Transilv.) Pe-toată clipita = în ori ce moment, mereu-. Pre toată clipita se culcă. CALENr DARiu (1814) 188/I4■; — clipitiiră s.- f. = clipire; Toţi ne văm schimbă, şi aceea de > grabă; întru clipitură de ochi. GCR. i 14/28. (Transilv.) într’o clipitură = într’o clipită. Copiii crescură repede... în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crăpatul zorilor... trei '.ani într’o clipitură. slavici, ap. TDRG.;—clipeală (Mold. clipâlă) s. f. = clipire; Clipă, minut. Fiaştecare- cifert, cu clipedlil[e] sale. N. costin, ap.- GCR. II 9. Cine poate măcar cu clipala ochiului să învoiască— CANTEMIR,'HR. 197/s0.; Nici o clipeală dc ochiu să rămână în Ţările noastre! şiNCAl,.Hft. n 140/1'. O clipeală,, o zimbire, un dar mic, nesocotit, Săvârşeşte o robire. KONAKI. p. 16. Mai pot trăi, Zulnio, măcar câtu-i. o clipeală?... ,id. ib. 103. Mare împărate, de a căruia clipală spânzură (= depinde), lumea, ce este cu neputinţă la tine? ARHIVA R.\ I -63. în Moldova, la darea sufelulMi, sau, după cum. se mai zice, la cea din,-urmă cli- ( CLI PIC 10 S - 558. - CLIRONOM maWa vieţiti.* marian,' î. într’aceeaşi cli-peălă, toată pădurea ■ începi», a haul. ISPIRESCU, ţjş/,286(2'Efn1 '.dltpifia'' "tişed, făta a rămas gfedi pamfile, ■ CRC.; -110:. ’ Şi nu trecU vreme’ de :o cli-•p/ihl&i jţănă aut&şuşuind prin iarbă şopârlă noastră ăk'mainainte. MERA, B, 163; Gât clipeala ochiului s. cât(u-i) elipeala s. în clipeala ochiului s. îri(tr*o) «lipeai®.(de,jOchiu)^ numai decât, într’o clipită, la moment. .Cături, xlipala. achiului cad in muncă veacinică:-. vâRLâaM; C. ;2Ş6/2.: Cum lutul, căt clipeala ochiului,*®a yprâ iară orânduiăla lui cea iidintfii-^MĂRGĂRITARE; 'âp.: TDRG. Căt cli? peala, fură. tinaiţi", de, Utţgitriţ.,. MAGAZ. ISŢ., iy SSl/jjjn iMcruriteirăzbiQaielat cţipăla-.oppiului stau.,, m., COSTIN, 'ap. .TDRG.; Iară toţi ne. vom şchimbd, de.:s{fg işh in\ clvp.ălai ochiului,. W.trâmr i/iţarea de apoi.\ XJCR- l:'333/foi Lupul..t în clipqlă ochiului biruit, ttăntit ;şi :omotît' fu. CANTEMIR, ap. TDRG., în clip.ală\au ajuns p.e entajiele acele. •LŞŢ.. III.; 71/sj. • într'o clipalăi de ,omi mu.căzut asupra' cortului, .de l-ău • detunat, i&f ib. 19.3/a2. ■Gjinştea, îşi -ac'eă■ într’o ■,ciipală, curân$}se răstoarnă: îfitfCARlUL.M 6.8/iVi întru/ o1 clipeală , ai .vrut să 'iţărâm,i,ipre robii taî.;MlNElULi:(l!7?.6),' 164!/,..Se ţoateîntâmplă..:, ca inatmU&tlstupim, săroiască,.. totdeodată > $i\- Î0r-’o.l clipealŞi,> je.cqnqmia, , ;188. /Măreţe, visuri de> falnic viitorii Vf-aţis stins într’o clipqlă l. ALECSANDRI, ;p„,n 12Q.' Chemă calul, care venî-Mtr’o ..clipeală 'de\ochiu.\ISPIRESCU,t-L.163/25; •Lupul,; Ta sorbelej lui■, D/umnezeW„ a. .capotaţi viaţă şi l-o'/mâncat., pe âracu', -tnirlo' clipeală. ION CR: IM -147. iîn toată clipeala :-(de ochi) =, în orice mpmşntjfîn ,ceLmai--ajiropia.4. minut-. Dară şl alungi atâta, Yputeăre ,au~'avxit imionarhul, . cât măcar în to'ată, clipeala:să păreă..că^.să . săvărşaşte... GCR.,fli 54; Săntem /ffsăridiţit ca %hai' nain.te/de-moarte, în tot ceasultşi în^toată, clipţeala de ochiu să murirn. ţichindeal; / E. 189. Domnul, Ştefan, gata de luptă-ţn.. toată clipe’ala.'.-.. ŞEZ:VIII 68.- |, Ad-j e c t i v o şi a dyer b e (toate. rare): clipit, -,ă adj. = (ochiu), cu jcare ai < clipit; (Cu-negativul) neclipit/ -ăl ;adj., • ajdw, ‘i=, care :.nu clipeşfe;- fără a-clipi (din CLIRICE8C, -EÂSCĂ t adj. v. cleric. CLIROISOÂM s. f. v. clironom. . CWliO\rt.n s; m. Heritier —.(în România veche, în pătura cultă; învechit) Moştenitor, mo-ştean. Duchii (= ducii) Pomeraniei ce se trăgeâ din duchii lui Ştetin, alăturea şi mai de aproape de clifononii; DUMITRACHE, 414. -Prin. diiată- (=. testament) au lăsat-o pă ia şi pă Dobre, copilul ei cel vitreg, clironomii pă moşie şi pă altele toate ale lui (a. 1764). BUL. COM. IST. V 259. împă- ratul Iosif [murise], Clironom rămăsese Leopold. E. VĂCĂRESCUL, - 300/u- Clironomii răposatului M. Racoviţă. URICARIUL, I 92/y. Să -întâmplă... că mulţi clin1 epitropi... său clironomii lor să .ţie GlilRONOMĂ - 569 - CLISĂ averi de ale epiiropisiţildr.ii).^ 26/,. S’au adUiiat clironomii după diiată au deşchis îaâci*1HARAC, t" l&ho. Âceastă-dar el diată clir'onornului-lăsăhd, jLfconteiiit -diw viaţă...' PANN]11».' v. II 60; Gdun clirondm ‘ce eream al împăiăţieii luaiu cârma scaunului •părintesc.. GORJAN, H. î 68. Cănd nu va aw[â] .[robii]] legiuiţi clironomii COD; Ţiv.' 4/,*. îndatorarea rneafge’şvla clironoimii'lui. PRAVILA (1814) 17. Clironomii Zamfirei. IONESCU, D. 203. Aştept să vie clironomii,să le ies cu plin.ALE-cSĂNDRl, T. '605. Biblioteci risipite ale oamenilor bătrâni;' ai căror clironomi apoi mi 'le vindeau. EMINESCU, -N. 79. Glironomul tronului — prinţ moştenitor, principe de coroană. POLIZU. >■ ■ [Şl: (fârmă asiniilată s. greşală) clilondiji f s- m-Este mucenic şi- clilonom raiului, E. -văcărescu; ist. , 249/38. | Feminin: clironoâiii& (DDRF.) şi clirondiuă. Să fie clironomă petoată ■ această a-vere (a. 1836). STEFANELLI, n. C. 408. [Verbe: (n.-grec., x?.t)Qovq/i<5, viit. -nioto) clironomi f IVa (pbN^BliilANT) ~şi; (înyee^itl ' ciiron’omisi ,iy<Ţ = a imo'ş,tenl'(pe, cinevâ s. ,c,eVâ). Sărăcia...' să şl clifo-nomiseaşte şj, să; id\lesrie, ‘ca tăia., PISCUPESCU, o; 17,6/j,, După moarte,. pfecurnu-i Jobiceiul, ’să-i'cli-ronomisască. URICARIUL, II, 196/31. Dritul dea fUmpără', aVinde;,a da...', ‘ă clironoWiisl* prin le-: stamentul cuivă. CQD. ŢIV. 5/I2- Ai socotit c'aş primi’eu vr’>odată ^să ţe clironomişesc ăiviu? ALE-CS^DŞ.1, . ap;i ŢDI5..G. Un^b&îai 'ca%.de yr'p .dzece ani,, ce clirpnomise frumuseţea tatălui ştiţi.. Y.. a'. ..URECHiĂ/ap. TDRG.; (cu ajb,st r a c t e 1 ei) cli-ronoinire f s. f. (pontbriant), clironomisire s, f.', clironoiaisit, s., â. ,== moştenire(şi cu a d j e c ţ i -v ’e 1 e) clironom(is)it (cu .negaţi V ,u 1 ; jaecliţo-noni(is) it), -ă't> == mciştenit; dirdnonii(sj|)'tdr, -pâre. f a&jV,. subst. =m6ştenitor.’ Fiind stăpânirile aceâSlea. de moşie şi clironomiioare..! CaŞtemir,. hr. 107/,6. |” A. b s t r a c t: (n.-grfec. xk^Qovd/jld) clironomie (cle-ronomie tj's-. f.. (învechit) = (drept ele) moştenire. 'Puternica îfripărăţie. alegând.ţe domnitori in provinţiile d? sub suzerdnitnt'eă ei cea ' după ţlir.o-nomie..., URItiARţUL,' I,12§/18; 2 p.ogoane,.cXifpn6mie ■de la răposatu’ tatu-mieu. ib. X7Ll%'. IBfl/i,.Au rămas toată cleronomiacasii în mâna soţtijui piieu a.'.1816). STEFA'NiLLl, D» C,.,3,64. înstreină fără.;, ruşine- cliroriomia unui sărac de' părinţi. BELDI-MÂN,,.N. P. li,28/s. Hatmanul, cel mare erâ 'executorul tuturor .decretelor, domneşti... relative la împliniri de datorii, clironomii, vânzări. de moşii. FILIMON, C. .II 616.. Ce soiu de, părinţi vom fi, dacă lepădăm, clironpmia părintească: cântecele mancelor, stabitte nopţilor, poveştile chelarilor... ? RUSSO, ş. 16. | A d j e cjt i v e (învechite):, (n.-grec. x%r\qovoiux6g) cIiron6mic, ,-ă (PONTBRIÂNT) şi cli-ronomic6sc, -eăscă f = [prin drept] de moştenire, ereditar. A. se pune pământul' Moldovei ' la cale, locul clir'onomicesc [aî împărăţiei mele], URICARIUL, ap. TDRG.] — Din n.-grec. xtttjgovâ/iog, idem. ClilKO^H Si f. CJjIROJVOMI t vb.- IVa - clihow6mic,-ă adj. ' CLfKOÎfOMTCESC, .-BASCĂ.t adj CLIKOWOMIE S. f. CMKONOMISI vb. ÎVa Cubos t s. m. sing. (Bis.) v. cler. CIilROŞEÂN f s. m: (Bis.) EccUsiastique, clerc.— Faţă bisericească, membru al clerului; cleric. S’au hirotonit... episcop Chizicului şi, deaca mearsă, nu-l priimiră cliroşeanii. DOSOFTEIU," V. S.: 852. — Din rus.-bis. kliroăanu (rut. klyrosanyn, pol. kliroszanin), idem. CMS s. a. Sens: neclari; Fericit e 'norodulţch-’ rele are împărat iupit^riu;de:ărepţaie,;,şi;iuin%nA^ carele... încungiură împărăţi.ia saca un casnic vreadnic; scule, clisuri p'uftW {fi în locul;lpr faCe şcoli, fabrice, căsi pentiw’bolnavi şi âlfg ) acestora \asejxmene„folosiipare ziduri.; ŢL; CHINDEAL, F. 387. [Plur. clisuri].. ; ■ .î;- , CliisA. s. f. 1°1 Argile,- glaise. 2?.- Pain mal cuit, aliment sans, golXt. 3°. Lard.; : . ţ ; > 1°. Un fel de pământ galben s. cenuşiu, tarr şj cleios i(fi. iv 245),. lipicios, argilă , vâscoasă 1 (dom. ST. .pqpescu),^pământ' argilos-,. c l i.c, • h-Le i u./jSi băgă 'în stufurile băliilon cei sănt <• dfn'Jireeu-; rea clisă în preajma'acei,cetăţii dumitracHEp Oiv36.8v Primăvară, când lugerUl ierbtîYâJbidi mijeă peiluncot năpârlită, dinţii cârlanilor, cătăndu-l, se.luslruidu de clisă. conv. LIT. XLIV i 1203.. JFundul £D,u-nării] este mobil, în cea măi mare, parte de_ nisip sau nomol, rareori de o «clisă» neagră foarte consistentă şi numai. în- puţine locuri, peifpar.t&'rrbici distanţe, pietros. ANTIPA. P. 20.6. împrejurul vra^ nei.se face,un ţarc sau ;cerc de clisă , (lut gajben» cleios), sau 4® tiscopină,• ca să .nu ^«deie\af,arâ» când vinul■ etc.,, Toate aceste fabricaţii le usx/bcă ap0i,..şi '.se.^ joacă:. cu :ele-, pâri&, c&ndjtle strică'pe ţoale.: PAMFILE, J. I 3ffî; Se .pîţne unui băţ o \că;ciulă' de . clisă, şi făcănduri vânt,-clişq.işe duce sbârnăind şi prefăeându-se • în bucăţi, PAMFILE, J. 11.326. ; , , .1 '. -- 2°. P. anal. (Despre cevâ de mâncare meste,: cat în gură, gata de a fi înghiţit) Pastă cleioasă, Refrământ.ştă. s. necoaptă .bi.ne,;Kfă.răygus,t-’/(mai ales) pânţ. n.efrămâ,nţată,v;ne40spită.îŞ.^necoaptă bine,, co că,: (ciauşanu, y.), .C:l,e,i..u,N!jc l,ic- .,0 0-leşă, ij.a?şcă. Fie, pânea, câţ, de, în, ţară străină, Fără tată, fără mumă, ToUse face clisă'n: gură.',, teodorescu,. p. p. -s Şi’ngliiţ câtero ’mbucătură, Mi să face:clisă'n gură. ;MAT. .FOLG. 305. 'Eu pun masa , şă 'mănânc,.Şi-mi -vine un negru gând. De ,mine nu se.lipeşte, Că, apa de solzi dc peşte; Unde ’mbuc de,o ’mbucătură, Clisă mi se face ’n gură. -Ş^Z-.- y. iil*>/„. ^ 3°. (Transilv., Banat), Slănină, (într’o bucaţă CABA, S'Al.; ţ. papahagi, M. 8.4/*,), lard. Cf. • LB. ECONOMIA, 98 şi- 218, GR. BAN., POMPILIU,. BIH, 1008/2o, II. XVIII 174, FRÂNCU-CANDREA, : R, 50, VAIDA. KMse,,= laridum. ,ANON.! CAR. Să ,ţqie-’n Turci . ca într'o clisă, budai-deleanu, . Ţ. 287, cf. 29, 173 etc. Curechi cu clisă şi sângereţi. RETEGANUL, P.. I 63/35. Clisa râncedă, ALEXICI, 1 118/6. cf. 202fu, 203/22. Buzele ca clisele, Urechile ca leucile... Mânile ca bârnele. • BlB'IOKSGţJ, P. P. 304. întâmplarea întălnisă Rumân cu elăbăţ de oaie C’unu’ d’ăla. uns, cu clisă [în notă'. slănină]. VICTOR VLAD, ap. MAIORESCU, CR. IŢEI (ed. 1908) 180. # Din câne nu poţi face clisă. ZANNE, p. III..528. ' [Şi: hlisă s. f. = argilă. DDRF., PAMFILE, j. h. | Adjectiv: clis6s (ţilis^ş DDRF.),'-oâsă, adj. = argilos, vâscos, cleios, clicos. Pare că văz colo pe un biet vânător.,-: bălăcind... într’o luncă noroioasă, cu pământ clisos de o şchioapă, pe, în* călţăminte. ODOBESCU, III 157/,. Pământul galben, tare şi clisos. H. IV 245.] . . - — Din bulg. klisa «argilă».' CLÎS s. f. Jeu d’enfants. — (Banat), Jocul «de-a clencea». H. xviii 262. . ' ' — Din sârb. klis «ţurcă» (bucata de lemn ascuţită şi jocul cu ea). .v. cliror ;,nom. CLISEAR - 560 - ClijDUG C1ISEÂE t s. m. (Bis.) 1 I* * ClilSEBNIŢĂ t S. f. (Bis).J y> cl^er* ClilŞEU s. a, 1°—3°. CUM. 1°. (Tipogr.) Planşă de metal s. de lemn pe 6are s’a reprodus s. s’a săpat în relief o imagine, spre a fi imprimată. 2°. (Fotogr.) Imaginea fotografică negativă (pe Sticlă, s. pe peliculă de film) obţinută în camera obscură şi după care se face reproducerea foto* grafică. 3°. F i g. Frază de-^a gata, spusă de toată lumea, banalitate repetată mereu în împrejurări analoage, expresie după acelaşi c a 1 a p o d. Acelaşi clişeu pentru oricine. G. PETRESCU, c. V. 258. || (Atributiv) Banal. Distribuţia de consolări clişeu. id. î. II 72. [Plur. -şee şi -şeuri.} — N. din fr. CMSlÂKtt s. ni. (Bis.) Sacristain.—Paraclis(i)er, ţârcovnic, cârsţnic, pălimar, clisiar, fătul bisericei; cf. d a s c ă 1, c â n t ă r e ţ (la biserică). Iară de va fi cu negrijaclisiarhului lăsat biserica nemăturată... pravila (a. 1640), ap. MURNU, GR. 19. Iară clisiarhul temându-să c'or da jac argintului, au amăgit pre nărod, de-au dzâs cu-rund să saie să alerge la ziduri... DOSOFTEIU, V. S. 87b/23. Clisiarhul... trântise la tămâie, de nu se mai putea(u) răsuflă. CONTEMPORANUL, VI voi. II 289. Clisiarhul de la biserica Olteni. TE-LEOR, N. R. R. I 170. Moşul cu «contractul» a fost şl prin România, înainte de-a ajunge cli-siarh aice. iorga, N. r. b. 74. Clisiarhul e un ţăran cu părul bălan şi picioarele goale. id. ib. 227. — Variantă populară a lui eclesiarh. Cf. c 1 i-s i e r. CIjISIER s. m. (Bis.) Sacristain.— Paraclis(i)er. Inochentie er[o]monah, clisear ot Tismana. IORGĂ, S. D. XII 20. Apoi ieşeâ din biserică şl clisieru’în tinda bisericii..., cu cheile bisericii, pitiş, şch. I 150. Au fost nodală un clisier bătrân. Clisieru’ ala aveâ o fată vrenică şi frumoasă (Braşov). GRAIUL, II 92. [Pronunţ. -si-er. [Şi: clisear f s. m; (pronunţ, -se-ar.) | Cu schimb de sufix (cf. ung. ekklezsiăs «bisericesc») clisiâş | s- m-(pronunţ. -si-eş) — paraclisier (a. 1666). IORGA, s. D. XI 76. | D e r i v a t e: clis^raiţă f s. f. = paraclis. însă, în zilele egumenului Par tenie, din schit s’au făcut mănăstire, şi s’au îngrădit biserica cu zid împrejur, şi s’au făcut pridvorul bisericii, şi s’au făcut pivniţa şi trapezarea, şi cliserniţa, şi toate, una după alta. IORGA, S. D. XVI 237. Toată cliserniţa o au zidit din temelie. MAG. IST. IV 257/12.] —• Formă scurtată din paraclisier. CliisiEŞ f s. m. (Bis.) v. clisier. ClilSlS f s. f. Penchant, disposition. — (Grecism) înclinare, aplecare, dispoziţie, îndemn (spre cevâ). Aicea trebue să însemnăm: care dintre amândouă părţile au avut mai multă sau mai puţină clisis pentru pace. DUMITRACHE, C. 429. — N. din gr. xMoig> idem. CMSîttĂ s. f. (Med.) Lavement.— Introducerea unor lichide în maţul gros; cf. spălă tură (intestinală), clistir. BIANU, D. s. — N. din gr. Mapa, s. din germ. Klysma, idem. CliisOs, -OÂSĂ adj. v. clisă1. ClilŞTÂR s. a. v. cleştar1. CMSTÂK(IU) s. a. v. cleştar1. i CiiiSTiB: ş. a. (Med.)„l%)Clyst^re^a0ement.c 2°* Clysopompe., ? \ ; . 1^ Introducerea unui medicament.lichid în maţul gros (spre a combate conştipaţia etc.), vc l is mă, s p ăl ă t ur ă. BIANU, D. S. Doftorul i-au rânduit un clistir. BARAC, T. 72. A pune s. & da (PONTr briant) un clistir* [ i : 2° Instrumentul cu care se face spălă tur a intestinului gros, cf. .• i r i g a t o r. înţelegem ca, un doctor să-şi ucidă fără răspundere bolnavii, cu clistirul şi cu scalpelul... CARAGIALE, M. 91. Moaşa..., alungată... de la iad, se duce la poarta raiului, cu clistirul în mână şi cu celelalte instrumente în taşcă. şez. vi, 43. [Şiiygliştir s. a, Glistir... pentru slobozirea M-cuieturii mistuielii* PISCUPESCU, O. 221. | Plur. -ştire şi -stiruri.] —' N. din n.rgr. kXvoxyiq şi (în Transilv^) dii* germ. Klystir, idem. OliIT s. a. Tas, momeau. ~ (Mold., Transilv.; întrebuinţat şi în funcţiune adverbială, maj ales la plural, une-ori repetăt: cli turi-clituri) Vraf (Straja, în Bucovina. Com. a. tomiac), teanc, lucruri aşezate în ordine unul peste altul (A. scriban, arhiva a. 1921, p. 71, cf. ŞEZ. II 224/3), grămadă (Baia, îri Suceava, şez, xxxil 15) de lemne puse în ordine, cum se pun stânjenii (Vaslab, viciu, GL.); cf. claie, cladă, clădărie. Şi pusără de-asupra lui un clitu de leamne şi-l aprinsără. DOSOFTEIU, V. S. 130. Lăzi de Braşov, cu clituri de scoarţe pe dânsele. I. IONESCU, D. 206. O ladă ce gemea de pânzuri, iar de-asupră-i stăteau păturite lăicere şi scoarţe puse clit. CONTEMPORANUL, V 99. Scoase din un sicriaş, de sub un clit de perne, un rând de haine. v. A. URECHIĂ, ap. DDRF. Jur împrejur, aşezate bucăţi de mălaiu şi de pâne, tot clituri, clituri. SEVASTOS, N. 283/22. Cănd paştele sânt coapte, se scot din cuptior, se răcesc şi apoi se aşază clituri în -casa curată. ŞEZ. VII 34. După masă, carul tras la uşa casei se umple (în ziua nunţii) cu perne şi lăvicere, precum şl alte obiecte de gospodărie; toate sânt aşezate clit, după ce au fost jucate pe sus de mânile flăcăilor. PAMFILE, j. 11 279 (după ziarul Cronica, vi, 1452). în urmă, turtele se pun clit, adică una peste alta, pe sobă sau pe poliţă, ca să se usuce pe deplin. pamfile, CRC. 4. Clitul de turte se scoboară de la locul de unde fusese pus (ca) să se usuce... id. ib. 17. [Plur. clituri. | Diminutiv: olitişor, s. a. Clitişor în pungă, galbeni gălbiori, Erau toţi de aur, şepte zimţişori. CONTEMPORANUL, li 729. | Verb: clitui IVa = a aşeza (perne, lăicere etc.) una peste alta (şez. xxxii 15), teanc, a face vrav (Com. A. TOMIAC).] — Din rut. klitî «cămară în care se aşază provizii; grămadă de lemne clădite; colivie». Avem deci a face cu un dublet al lui clet. Cf. şi clită^ CliiT s. f. Cassette?-—-Casetă, chivot? Această sfântă Leterghie o au cumpărat... şi o au datu în sfânta beserecă în Şugătag, şi o lăduţă şi o elită de pus sfânta cuminiecătură (Giuleşti, în Maramureş, a. 1768). iorga, s. d. xvii 105; — Cf. rut. klitî «colivie». Cf. clet şi clit. clitişOb s. a. v. clit. ClilTUI ob. IVa V. clit. CIjIUC s. a. Marc, residu de fruits presses. — (Banat, Vidin şi Mehedinţi) Ceea ce rămâne din struguri s. din alte fructe după ce au fost tescuite, stoarse s. strivite în teasc, s. după ce s’a scurs (din cadă) mustul s. zeama din ele (H. xviii 173, 267, 276, Com. COCA, liuba), ci gr o ş a 1 ă, 1 o go r, huşti, prăştină, boş tină, tescovină, CLIUCĂÎ —561,— CLOAMBĂ borhot,-hoaspă.hostoape, hos to pină, bozorină, bordghină, boască; p. e.xt. ceea, ce rămâne din fagure, după ce s’a stors mierea, boştină, comiriă, ji.ntiţă,’ baboş.' Rămăşiţele cliucului ce au rămas în ,teasc se pun în căzi sau bă'daneşi dintr'însele se feri e răchia de loză. HEM. 2837/n. După ce s'a stors mierea ,se scoate clucul, de se fierte, şi se pune iarăşi în sacuie, se pune în căldare, de se stoarce cu teascul. I. IONESCU, M. 382. | Fig. Sânt cliuc de ostenit1 = stors de puteri, zdrobit, frânt (s. mort) de oboseală. Com. coca. [Şi: ciuc s. a. ,= must amestecat cu struguri. BUCUŢĂ, R. V. I' Plur. (rar) cl{i)ucuri.] . — Din s.-cr. kljuk «boştină». Cf. clic, cliucăi. CLIUCĂI vb. IVa Ecraser. Presser. — (Banat) A zdrobi cu un băţ cu multe crăci la un capăt strugurii (puşi în putină). H. XVIII 267; cf. XVIII 173. Com. LIUBA. # L-a clucăit cu bătaia = I-a zdrobit în bătăi. Com. COCA. [Şi: clucăi vb. IVa. Com. COCAr (cu part. - adj.) cliucăit, -ă = zdrobit până ce a ieşit mustul s. zeama. Din prunele cliucăite se face comină. H. XVIII 173. | Instrument: cliucăit6r s. a. = băţul cu mai multe crăci la un capăt, cu care se zdrobesc s. se cliucăesc strugurii, h. xviii 267.] — Din srb. kljukati, idem. cwccăitor s. a. v. cliucăi. CMtCili s. m. şi a. 1°. Clef (d’une 6nigme). 2°. Tempe. 3°. Cron, crochet. 1“. f Cheia (II 1°), formula cu care putem află s. stabili cevâ greii de ştiut (de ex. socoteala datei Paştelor cu mulţi ani înainte). Învăţătură pentru cliuciul Pashaliei. IORGA, S. D. XIII 5. 2°. f Tâmplă. Aş da... răpaos cliucireloru (citeşte: cliuciurelor). PSALT. (HUR.M.) (în celelalte psaltiri tâmpLeloru, sl. KpoTa<})n). 3°. Gluciu se numeşte, în coliba lucrătorilor de păduri, cârligul legat de sus de-asupra focului, pe care se anină vasul de fiert. De multe ori se leagă două rudiţe (drugi) umblătoare pentru a puteâ fi mutat vasul după cum bate vântul focul (Vişăul-de-sus, în Maramureş). Com. ittu. [Plur. cliuci şi cliuciuri. Com. ITTU. | Şi: ciuciu »s. a. (Ad 1°) Tot cluciul Pashalii[t}, pe mână să socoteaşte (a. 1793). VB. III 355.] — Din sl. (paleosl., bulg. sârb., rut.) kljuc «cârlig, cheie». Cf. clucer. CLIUMPĂ s. f. Masse, groupe. — (Germanism, în Bucov.) Ciurdă (Straja, în Bucovina. Com. A. tomiac); tovărăşie de cheflii (herz.-gher., m. iv 233), societate mică de câţiva inşi, care ţin mult ■ unul la altul şi se unesc în idei; cf. o r t â, ceată, clică. Pe ăsta nu-l mai aduci tu să ţie cu tine, că-i într'o cliumpă cu Ion. (Vicovul-de-sus, în Bucovina; com. G. NISTOR). —■ Din germ. Klumpen «boţ; ciorchine». CMVĂ vb. I». (Miner.) Cliver. — (Despre un mineral, despre cristale) Trans. şi refl. A (se) crăpa s. a (se) despică urmând linia naturală a straturilor sale. Mineralele de aceeaşi speţă, sub orice formă s'ar prezentă, se clivează totdeauna în acelaşi mod... MURGOCI-LUDVIG, M. 43. A divă un diamant. DICŢ. [Familia: (fr. cUvăble) cli-vâbil, -ă adj. Se întâmplă ca de multe ori să putem desface cristalele în plăci din ce în ce mai subţiri. Mineralele care au această proprietate se numesc clivabile. MURGOCI-LUDVIG, M. ,42; — clivabilitâte s. f. = proprietatea de a se puteâ clivâ. ib. 42; — (fr. clivage) clivâgiu (clivâj) s. a. (plus. -vagii, -vaje) — faptul de a se clivâ. Feţe de clivagiu. PONI, CH. 13/„.] — N. după fr. CLivÂBlL, -Ă, (Miner.) adj. v. cîirâ. cuv ABILITATE s. f, (Miner.) CLIV Gir s. a. (Miner.) CLIVAJ s. a. (Miner.) CLIVETÎ vb. IVa 1 CL1VITÎ Vb. 1 Va / V' C,e?eti- CLO! interj, v. cioc! CLOACĂ s. f. Cloaque. 1°. (Ist.) La Romani, canal subteran de scurgere a apelor şi murdăriilor oraşului. Cloaca maxima zidită de Tarquinius cel bătrân există şl azi la Roma. | P. anal. (astăzi) Loc (groapă, canal) în care se scurg zoile (STAMATI) s. se strâng murdăriile, necurăţeniile; cf. hazna (II 4°). 2°. P. ext. Loc (s. om) desgustător din cauza murdăriilor (s. a. viţiilor), plin de murdării, infect. 3°. (Anat.; la pasări şi la reptile) Orificiu comun de scurgere pentru excremente şi pentru urină; cf. găo.ază. [Pronunţ, cio-a -] — N. după fr. (lat. cloaca, idem). CLOACĂ s. f. v. clocă. cloâcăză s. f. (Bot.) v. coacăză. CLOÂDBNĂ s. f. Pomme de terre. — Cartof (Târnave). isvoraşul iv 8. CLOAMBĂ s. f. 1°. Branche, rameau. 2°. Crochet de fer. — (Transilv.) 1°. Creangă, cracă, ramură. LB. H. xvii 17, 33, xviii 40, pompiliu, bih. viciu, col. XXXIX, 6, Să îngropi cloambele [arborilor] în pământ. ECONOMIA, 136. După ce ele [albinele] se pun pe,,, o cloambă, le pune coşniţd aproape şi le zice: bă-gaţi-vă 'n casa voastră, că-i grijită şi frumoasă, puişorii mei... (Hunedoara, Haţeg). HEM, 527/46, Fiecare om pune în poartă şi la uşa grajdului câte o cloambă derug, adică [de] măceş. PAMFILE, Duş. 188. Nănaşul mirelui apleacă o cloambă de măr, muşcă el mai întâiu dintr’un mugure, apoi nănaşa. DENSUSIANU, Ţ. H. 243. Să,ştiu că tc-aş vedeâ, Păduricea o aş tăiă. Nici o cloambă n'aş lăsă. JARNlK-BÂRSEANU, D. 128. Printre cloambe, păsărele. DOINE, 275/15, cf. MARIAN, ÎN. 468/33. Scoase fluerul şi 'ncepîn, a trage un cântec, de mi[e]rlele stau pe cloambele fagului ca mute şi-l ascultau. RETEGANUL, P. I 17/10. [Turturica] pe cloambă verde nu şede, Fără zboară cum o vede; Şi, de şede căte-odată, Şede pe cloambă uscată, Cu inima supărată, id. TR. 13. 2°. Bucată de fier încovăiată, cf. coacă, ,co-cârlă, cri val, crivală. Coaca, o cloambă de fier ...transmite mişcarea roatei, la ferăstrău. PAMFILE, I. C. 111, DAME, T. 173. [Şi: cl6mbă s. f. (Ad 1°) Stau în clombă frumuşele. doine, 138/«; — cleâmlbă s. f. (Ad 1°) Mirele taie o cleombă din altoaie. MARIAN, NU. 641/2., Cleombe uscate = hancuri, găteje. frâncu-CANDREA, M. 101; cleoâmbă (clioămbă) (Ad 1°). VICIU, col. XXXIX 6; (ad 2°) un fier cu amândouă capetele ascuţite şi îndoite, pe care îl întrebuinţează bărdaşii; scoabă (Com. izverni-ceanu); p. anal. (mai mult în glumă) mână, brâncă; cal rău, mârţoagă, gloabă (VÂRCOL, V.); babă. Partea sau tabla de lemn dedesubt [a foa-lelor] este prinsă cu cuie, de nişte lemne bătute în pământ, ca să nu se mişte, iar de cea de sus e bătută o clioambă (un cârlig) de care e legat zălarul.. liuba-iana, M. 124. Să nu puiu clioamba mea pe tine, că nu te mai mişti! (Năsăud). Com.. N, drăganu. Babă cleoambă = babă bătrână, urîtă v. clivâ. Dicţionarul limbii române. 14. IV. 1932. I II 36. CLOANCĂ - 562 — CLOCEALĂ (Gorj). paşca, gl. Cf. b a b a - cl o an ţa. «Când cineva a fost om cu stare şi a decăzut aşa, [înjcât azi nu mai are decât un cal slab, bătrân şi neputincios, care abiâ mai stă pe picioare, se zice că are o cloambă de cal care abiâ se mai mişcă; altcum, acest cuvânt se înlocue?te şi cu cuvântul gloabă. Acest cuvânt în graiul nostru de baştină nu e folosit cu înţeles de «creangă», ramură de arbore; pentru aceasta se foloseşte mai mult cuvântul creangă, pl. crengi. Cloambă, ca ramură, e cunoscut numai de cei cu mai multă umblare pe locuri streine» (Bolintineni, jud. Mureş). calul 304; — croâmbă s. f. i. popovici, rum. DIAL. I 164b, ap. PASCU, ET. 47; — (+ cleămpă s. clămpăni?) cloămpâ s. f.= babă, hârcă, hoaşcă, cloanţă. Cloampă bătrână şi făr’ de dinţi. ŞEZ. ii 224/4; — cleoâmpă s. f. = gobaie, cobaie, cloşcă; babă bătrână fără dinţi; calfă; om îmbrăcat în straie nemţeşti; cioflingar, pantalonar. Com. A. tomiac. | Diminutive: clombiţă s. f. DDRF; — clumbiţă s. f. densusianu, ţ. H.; — cleombureâ (cliombureă) s. f. = rămurică. Aşa-i rândul fetelor, Cum îi rândul merelor; Până-s mere mărunţele. Stau în sus, pe cliomburele. MARIAN, NU. 616/33. De pe celea clomburele, Cântă celea păsărele, reteganul, TR. 92. Codru-i jalnic ca şi mine, Că nici frunza nu-i rămâne, .Numai goale clomburele, Să le bată vânturi grele. şez. vii 163;—clombâţă s. f. LB. | Adjectiv: clom-b6s, -oâsă şi clomburât, -ă=rămuros. LB., Viciu, S. GL. (subt clombiţă).] ■— Poate din săs. Klompan (= germ. Klumpen, mai vechiu Klumpe, Klompe, «butuc, măciucă»; cf. şî numele propriu săsesc Klompe). N. DRĂGANU. ciiOÂiuc s. f. V. clone. cioanta s. f. v. clonţ. CliOÂPĂ ş. f. v. clop. cioată s. f- v. dotă. CiiOBÂNT s. m. şi a. 1°. Bec. 2°. Bouche (ironique). 3°. Croc, crochet. — (Mai ales în Bucov., dar şi prin Transilv.). 1°. Cioc (de pasări. Com. a. tomiac, i. grămadă, răpitoare herz.-gher., m. iv 233), clonţ (mai lung şez. xxxi 42); cf. rost, pisc, plisc, flisc, cioclonţ, pi pură (marian, O. I 51). Legea ta de cuc bălan! Ţi-am plătit să-mi cânţi un an. Cănd a fost la Sânziene, Tu ţi-ai pus clobanţu ’n pene! marian, O. I 38; cf. pamfile, s. V. 106, Cocostârcul zburând se duce până unde află foc şi, luând un tăciune aprins în clobanţ..., aprinde cu dânsul... casa unde i-a fost cuibul, marian, O. II 330. Svonul, pe care-l produce barza cu clobanţul ei, a dat naştere la mai mulţi verbi onomatopoetici. HEM. 2525. Întindeau boturile şi prefirau cu sete apa printre sidefurile clobanfilor. conv. lit. xliv, i 205. 2°. (în batjocură s. glumă) Gură; cf. cloanţă, în Bucovina se zice [când doi băieţi se sfădesc]: Mai încet cu danţul, Că ţi-i rupe clobanţul! pamfile, J. iii 69. Ia tacă-ţi clobanţu’! ion cr. ii 80. 3°. P. anal. Cârlig, ciocă, cioaclă; spec. cârlig atârnat (ŞEZ. XXIII 42), cârlig de fier (Com. A. tomiac); cârligul (cârlibonţul s. cioaca) fântânei (pamfile, i. c. 466, marian, se. 81); cuiul de la cârligul de scos apă (Ţagul-mare viciu, gl.); ciocul (căciula, vârful, capătul, cârmogu], cdpilul) leucei (pamfile, i. c. 134); ciocul (capul, ciochia, căpăţina, ciacâia s. broasca) scaunului dogăresc (id. ib. 161). Am o gânscă cioaică-boaică, din grumaz cioiu-bârloiu, din clobanţ pahar izbeşte [=Fântâna], gorovei, c. 144, pascu,c. 145. [Plur.: -banţi, -banţe şi -banţuri (herz.-gher., m. iv 233. | Şi: clob6nţ s. m. barcianu;— co-blânţ s. a. şez. v 58; —; clonbânţ s. m. şi a. A- pucând carne în clonbânţ, căt au putut duce, au zburat, sbiera, p. 244/86.] — Pe cât se pare, avem rezultatul unei contaminări între clonţ şi rut. kljuba «scoabă, cârlig al luntraşilor» (cf. ceh. klubăk «cioc»), CXiOBONŢ s. m. v. clobanţ. clob6t s. a. v. clăbuc. CIOBOTÎ vb. lVa. refl. S’alterer â force d’etre agit6 (en parlant d’un liquide). — A se altera prin clătire, a se strică, a se scutură un lichid într’o sticlă sau într’alt vas: Nu scutură fedeleşul, că se cloboteşte laptele! (Sângeorz-Băi). paşca, gl. Cf. cl o b o t. CIOC! interj. Interjecţie prin care se imită strigătul cloştei. [Şi: cl6-cI6! interj. Com. giuglea, clo-clo-cloc! interj. Com. lacea.] — Onomatopee. Cf. cloci, cionc. CliOC s. a. (Pese.) v. clone1. CIOCĂ s. f. 1°. Couveuse. 2°. Jeu d’enfanis. 3°. La Poussiniăre, constellation des P16iades. 4”. Poche (â pecher). 1°. Găină (p. ext. şi despre alte pasări) care cloceşte («şade pe ouă») şi cea care are pui şi umblă cu ei, cloşcă (vărcol, v.), cloţă. H. IX 510, XVII 229. V. HANEŞ, Ţ. O. 114. Au luat cloca şi au trântit de cheotoare... Căţă (= căţeă) fără suflet (a. 1827). IORGA, s. D. xii 213. In carele [copaciu] să te sui, Să găseşti cloca cu pui. marian, N. 760; cf. PĂCALĂ, M. R. 177. Cum nu poate răbdâ: Vaca fără viţel, Viţelu’ fără vacă; Oaia fără miel, Mielu’ fără oaie; Cloca fără puiu, Puiu’ fără ciocă, Aşa să nu poată răbdâ (Cutare) băiat De cutare fată... MAT. FOLC. 1136. Sub cloca cu puii. JARNlK-BÂRSEANU, D. 448. Cloca cloncăne. H. IX 510. # A cădeâ ciocă (despre găină şi alte pasări) = a începe să clocească: Raţele cad cloce, ca şl găinele. LM. A sta ciocă s. cleoacă = a cloci; fig. a lenevi, a trândăvi, a nu face nimic, a şedeâ zadarnic, a putrigăi: Ce face soră-ta?—■ Stă cleoacă toată ziua (Vicovul-de-sus, în Bucovina). Com. G. nistor. 2°. Cloca cu pui = un joc de copii. H. xvm 104. 3°. Constelaţia Pleiadelor, numită şi găină, găinuşă, cloşca-cu-pui. Dacă e cloca sau găinuşa luminoasă, însemnează vreame bună. ca-LENDAR1U (1814), 80. 4. P. anal. Instrument de pescuit; celău. (h. xvm 4), rociul (= sacul) împletit din aţă, sacul cu care se prind peşti. Adă cloca, să prindem peşti! (Galda-inf., Teuş, VICIU, GL.). [Şi: cloacă s. f. BARCIANU; — cleoâcă s. f. (Vicovul-de-sus, în Bucovina). Com. G. NISTOR.] — Substantiv postverbal din cloci sau post-interjecţional din cioc (cf. sloven şi slovac kloka, idem). Cf. cloşcă, cioancă. CliOCĂÎ vb. IVa. Olousser. — A produce sunetul găinilor când încep să devină oloşte sau sunetul cu care cloşca îşi chiamă puii. LB. Cănd li se face găinelor a cloci, încep a clocăi. ECONOMIA, 104. [Şi: clocări vb. IVa. LB. | Abstracte: clocăire s. f., clocăit s. a.,=acţiunea de a clocăi; clocuifură s. f. DICŢ. | Pronunţ, -că-i-] — Derivat din interjecţia onomatopeică cioc, cu suf. -ăi (cf. slov. klokati, idem). Cf. clogni, cloncăi, cloncăni, croncăni. ci,ocĂiTijRĂ s. f. v. clocăi. dOCEÂiiA s. f. v. cloci. CLOCHIE - 563 - CLOCI diOCHix: s. f. (îmbrăc.) v. clicin. CLOCI vb. IVa. I. 1°. Couver. 2°. Paresser. 3°. Couver (un plan). 4°. Couver des yeux. II. 1°. Eclore. 2°. Pourrir (comme un ceuf couv6). I. Trans. şi intrans. 1°. (Despre pasări) A sta pe ouă încălzindu-le şi întorcându-le timpul necesar spre a scoate din ele pui. Iilocsesk = ovis incubo, glocio. ANON. CAR. Slratocamil adică grip-sorul... de[a]ca oao, şi cănd va să scoaţă pui, el nu zace pre oao, ca alte pasări, să le clocească şi să le încălzească cu trupul. NEAGOE BASARAB (a. 1654) ap. GCR. I 167/37-8. Pe oaă clociiă. cantemir, IST. 129. O găină clo-ciiâ nişte oao de şarpe, cu ţoală osărdiia. ESOP (a. 1812), ap. GCR. II 211/29. Vulturul au oatoule seale, apoi, clocindu-le, au scos pui. ţichindeal, F. 1. Graurii... după ce în luna lui Iunie şi-au clocit ouăle lor cenuşii..., se adună, de petrec în stoluri... odobescu, III 31/8. Gaiţa... este ea şi cea mai tăinuitoare pasere, pe timpul acela cănd are oauă, când cloceşte şi scoale pui. MARIAN, O. II 74. Ian uită-te colo, sub ţărmurii mării de ceea parte, cum, şede raţa pe ouă şi cloceşte! RETEGANUL, p. III 19/14. O pasăre... cloceşte pă ouă. alexici, L. P. 241/,. De te-ar bate D-zeu, Cănd îi cloci ’n cuibul tău! MÂNDRESCU, P. P. 20/s. Vei hrăni găsea care cloceşte sub pat. şez. V 131/15. # Găina care cloceşte, nici odată nu e grasă. ROMÂNUL GLUMEŢ, I 32/9; Bufniţa nu Cloceşte pri-veghetori. zanne, p. i 340. Îmbrăţişarea te ’ncăl-zeşte, ca cloşca când cloceşte, ib. II 585. Ea o luat un ou părăsit şi l-o clocit subsuoară nouă zile. şez. ii 97/3. De-i cloci ouă de stărchitură (ouăle mici de tot şi cam moi, care le fac(e) unele puice înlăiu) subsuoară şi-i creşte ce-a ieşi din ele, îţi crcşti spiriduşi. id. 1 278/2S. I Fig. Tu... cloceşti şi scoţi pui de tirani, konaki, p. 302. Cănd dracul a clocit un ou în casa cuiva, se naşte o fată frumoasă. I. negruzzi, vi 55. [Sărăcia] se duse să-şi clocească ouăle în oţelele puştilor vânătorilor. ISPIRESCU, L. 209/27. 2°. Fig. A sta locului nemişcat (ca cloşca pe ouă), a lenevi, a trândăvi, a nu face nimic, a şedea zadarnic (pamfile, crăciun), spec. a sta de geaba cât îi ziulica, pretextând că eşti bolnav sau fiind numai puţin bolnav, aşa că tot ai puteâ lucra cevâ, dară putrigăeşti de geaba: Ce face soră-ta? — Cleoceşte (stă cleoacă) toată ziua! (Vicovul-de-sus, în Bucovina. Com. G. nistor). Să ieşim şi noi la vânat, că mi s’a urît clocind pe vatră! ISPIRESCU, L. 313/26; cf. ZANNE, P. I 421. 3°. Fig. Trans. A plănui, a urzi, a iscodi (mai ales cevâ rău), a face planuri într’ascuns, a mocni (pamfile, a.), a ticlui, a pune la cale, a conspiră (ciauşanu, V.), a unelti: Mândria cloceşte şi hrăneşte tot gândul rău. PISCUPESCU, O. 108/21. [Patimi] care le cloceşte şi le născoceşte lenevirea. id. ib. 165/17. Tu... cloceşti gânduri faptelor lui din potrivă. KONAKI, P. 264. Ce dracul are Osman?... Cloceşte iar vr’o hoţie in cap. n. gane, ap. TDRG. Magistratul şi cetăţenii... cloceau răsbunare. I. ne-GRuzzi, v 161. Lucrul ăsta [îşi rodeâ mustaţa] îl făceă el, când cloceă ceuă. slavici, n. 149. In capul lui cloceă alte gânduri spurcate. ISPIRESCU, L. 2 7 3/28. ll supără de tot mult pre Încornoratul, şi el cloci în mintea sa pocită urîtul gând... ŞEZ. VI 131. # Mult o clocişi, Dar o nemerişi! se zice la auzul unui neadevăr (Jud. OJt). zanne, p. ix 593. | A b s o 1 u t : Ca ori-şi-cănd, [Rienzi] cloceă Asupra multor teancuri de cărţi şi de hârtii. BOD-NĂRESCU, ap. TDRG. | Intrans. Chiar dacă în spiritul cuivă ar cloci asemenea nebunie, acela ar fi numai vrednic de plâns, iar nu de temut. GHICA, s. 236. 4°. (JNeobicinuit; după fr. couver des yeux). A privi duşmănos, cu ochi răi. Dar fiara [= ursul] mă cloceşte, cu ochii roşii de foc. alecsandri ap. TDRG. II. Refl. 1°. (Despre ouă de insecte s. icre de peşti etc ) A se transforma în cursul unui anumit termen până ce se desvoltă puii. Un cal ucis fiind..., s’au clocit într'însul scleapţii, carii... au început a zbură. ŢICHINDEAL, F. 381. Gândacii de mătase se pun undevâ la căldură, ca să se clocească. ap. TDRG. 2°. (Despre ouă, p. anal. despre apă, alimente etc. expuse prea mult stricăciunii) A luâ un miros urît (ca ouăle clocite), a se strica, a se împuţi, cf. putrezi, mucezi, râncezi, dospi. Apele se clocesc, dacă n’au scursoare. LM. Toamna, cănd se pune varza în putini pentru iarnă, să nu se pună Dumineca, căci se cloceşte. ap. TDRG. | Fig. (Despre oameni) A se moleşi de trândăvie. Fata ei se clocise, de şedere. ISPIRESCU, L. 347/9. [Suspectă — poate căutând a redă pronunţarea moldov. — forma cloşi vb. IVa. pontbriant. | Şi: cleoei vb. IVa. | Abstracte : clocire s. f. = acţiunea de a cloci şi de a se cloci. LB., damE, t. Pe lângă apa mică, de pe la margini, amintită mai sus ca neapărată la clocire [a icrelor], mai putem întrebuinţâ şanţuri, bulboci, basinuri, albii, molde, troci mari de scânduri... F. R. atila, p. 157; — clocits. a. = clocire. damE, T. Cănd pui cloşca la clocit, s’o învârteşti de trei ori. ŞEZ. II 67/I2. Bune de clocit pe ouă. reteganul, CH. 154. Găina, cum naşte oul, la clocit gândeşte. ZANNE, P. I 467; — clocitură s. f. = acţiunea de a cloci, clocire, clocit, clo-ceală ; timpul clocitului; rezultatul clocirei; spec. oul clocit, cuibarul lăsat spre a-1 vedeâ găinile şi a şti unde să [se] ouă (pamfile, j. ii); căţel (de insecte); apă stătută (LM.), vin rău (pamfile, j. 11); mâncare rea, stricată (COSTINESCU); aer stătut şi închis; pepene copt mai mult la soare (pamfile, j. 11); om leneş, trândav, care nu-i bun de nici o treabă (LM.), slab, gălbinicios, palid la faţă (ciauşanu, V.). Fapt cu clocitură de la raţe. TEODORESCU, P. P. 375. Clocitură de trântori, de albine (Ilişeşti în Bucov.). Com. v. HALIP. La spartul boslănăriei, se culeg toţi pepenii, atât cei mari şi copţi, căt şi cei mici, băbăşcuţele crude sau coapte, bune sau clocite de soare, — clociturile. pamfile, A. 179; — cloceălă s. f. = clocire; clocitură. Aci intră la cloceală, aci îşi lapădă icrele. STĂNOIU, C. I. 82. Ca să-ţi cadă găinele la cloceală (— «să cadă cloşte»), caută o potcoavă ce cade de la cai pe drumuri, şez. VI 27, GOROVEI, CR. 68. Jumătate ţara miroase a cloceală de usturoiu. jipescu, 0. 84. | Adjective: clocit (cu negativul neclocit), -ă = (despre ou şi icre) în care s’a format puiul; p. ext. (ou) sterp (LB.), în care nu s’a putut formâ puiu, dar prin clocire s’a stricat, s’a împuţit; stătut; p. anal. (despre apă, fructe, mai rar despre alte alimente) stătut, stricat; (despre aer) închis, stricat, împuţit; fig. (despre om) moleşit, dospit, trândav, împuţit de lene; (despre faptele s. caracterul cuivâ) necurat, turburat. Ouă... neclocite [de matca stupului], economia, 177. Poate ieşi [din salon] peste un ceas, cio sufletul clocit, caragiale, t. i 113/16. Romandi pârcălabul... o stărpitură grecească, ieşit dintr’un vas clocit, beldiman, tr. 6. Două ouă bune şi unul clocit, iorga, n. r. b. 75. Om clocit de multă căldură. LM. Pentru acest motiv, se face teiul mănunchiuri şi se ţine căteva zile în durbaca vel-niţei, a cărei apă clocită se încălzeşte în timpul funcţionării cazanului. PAMFILE, I. C. 229. Ape urîte, clocite, puturoase... sănt bune numai pentru unele leacuri, şez. iii 102/26. La spartul boslănăriei, se culeg toţi pepenii, atât cei mari şi copţi, căt şi cei mici, băbăşcuţele crude sau coapte, bune sau clocite de soare, — clociturile, pamfile, a. 179. Pute a ouă clocite, se zice când cineva * CLOCICĂ — 564 - CLOCOŢEL grăeşte un neadevăr. ZANNE, P. I. 576;—clocitor (cu negativul neclocitor), -oare = care cloceşte, bun(ă) de clocit. Găinele tale sânt necărcăitoare, neouătoare şi neclocitoare, iar ale mele sânt şl cărcăitoare, şl ouătoare, şl clocitoare. GOROVEI, cr. 1134; (substantivat) clocitoâre s. f. = aparat pentru clocitul artificial al ouălor de peşte s. de pasări; p. anal. instalaţiuni pentru îngrijirea copiilor născuţi înainte de vreme s. slabi (bianu, D. s.). La capătul de sus ăl şanţului, se aşează clocitoarea sau prăsitoarea. De regulă, ea se face din scânduri. Constă din două sau mai multe molde (jghiaburi, troci, adăpători, albii) mari, puse una de-asupra marginei alteia, în formă de trepte... In moldele astfel făcute aşezăm lesele sau clocitorile. Acestea sânt nişte cutii fără capace sau, mai lămurit, nişte saltare ca cele de cufăr, tn vane de 5—6 cm. lăţime, cu fundul din tablă ciuruită sau din sită de sârmă zincuită, deasă în 9 ochiuri sau 10 fire pe centimetru. Lungimea lor e de 90 cm., lăţimea exact cu interiorul moldei, ca să poată uşor intra în fiecare vană. F. R. ATILA, P. 160.] — Din bulg. kloct, idem, onomatopee care se găseşte în cele mai multe limbi, cf. lat. glocire (cu reflexe în cele mai multe limbi romanice, cf. MEYER-LtJBKE, REW. nr. 3795), grec. xlâooto, alb. klocis, germ. kluchen, glucken etc. Cf. cioc, clocăi, ciocă, cloşcă. ciiOdcĂ s. f. v. cloşcă. clociuf s. a. 1°. Moignon (de branche). 2°-Rafie de mats. 3°. Chevillette de bois. 4°. Piquet■ 5°. Traversin du devidoir. 6°. Nid de brigands, conspiration. 1°. Partea rămasă dintr’o ramură care nu s’a tăiat bine de lângă tulpină (Teleorman), ion cr., V 374. 2°. P. anal. Resturile după tăiatul cocenilor de porumb (Buzău, Dâmboviţa; com. ST. POPE-scu, gh. predescu), c o călău (2°), cocean, ciocan (12°); cioclej, tulea n. 3°. Cuiu de lemn, asperitate (Măgurele, în Teleorman, com. m. olmazu). 4°. Clociump = pociumb, păruşel. VAIDA. 5. Spec. Suportul vârtelniţei (clociump, CIAUŞANU, v.), lemnul pe care stă vârtelniţa, (H. v 17) şi care poate fi compus din trei picioare; fus, pop, stârciog, pociump (damE, t. 140), popi ciu (PASCU, C. 145). Osiacul sau fusul, numit şl pop, stârciog, clociumb sau pociump, are jos o parte cilindrică, iar sus una paralelipipedică, unde sânt practicate două dăltuituri în cruce, pe unde pătrund şi unde sânt înţepenite cele două răscruci, lungi şi înguste, pamfile, I. c. 259. Am o cale ş’o fin trei răsteie. (Clocimpul ciacă-rului). pascu, c. 145. 6°. Fig. Cuib de hoţi, de votri, de tâlhari, ascunzătoare; p. ext. conspiraţiune. Jandarii au spart clociumpul hoţilor. CIAUŞANU, V. [Şi: (Ad 4°) clociumb s. a. pamfile, I. c. 259; — (ad 1°) clociump s. a. | Plur. -ciumburi (-cium-puri. CIAUŞANU, V.).] — Probabil o contaminare din cloambă şi po-ciumb. pascu, C. 145. CXiOCIOb s. a. Fruilerie; Fourmillement d’ani-maux, de poissons, de souris etc. — Culcuş în fân în care [se] bagă nucile să se «desgauce» (Sălişte. viciu, GL.); mai multe poame s. animale mici adunate la olaltă; cf. coşcoavă (Vale, jud. Sibiiu ; com. ITTU); cf. cloci mp (6°). Bagă nucile în clociob, să se desgauce. VICIU. GL. Ştiu unde are Ion clociobul lui de mere. In hambarul gol am dat de un clociob de şoareci. La aninul cel strâmb, totdeauna sânt peştii adunaţi în clociob. Com. ittu. — Cf. c lo ci,'cl o ci (u) mp. CiOCITOÂRE S. f. \ ciocititră s. f. f v‘ c,oci‘ CliOCltfMB s. a. | CliOCItTMP s. a. / v‘ c,ocimP* CliOCOCEÂw, -Ă adj. (Clopotiva, în Banat) Atribut dat unor soiuri de mere. Măr clococean. H. XVII, 7. CIOCOCEÂN s. m. (Bot.). Oseille sauvage. — (Porumbac, Păştina, în Ţara-Oltului) Măcriş de câmp, numit şi glojan, corleş. viciu, GL.— (Cf. clococean1, clocotici u. CIiOCOCIOr s. m. (Bot.) Laitue vireuse. — Lăptucul oii, lăpuş de oaie (Lactuca virosa). damE, T. 187. [Şi: (greşală?) clocociâv s. m. = lăptucul oii. GRECESCU, FL. 299, BRANDZA, FL. 266, PANŢU, PL.] — Poate, în loc de clopocior, diminutiv din clopot (cu asimilarea lui c-p în c-c). Cf. însă şi clococean. CiiOCOCi6v s. m. (Bot.) v. clococior. CiOCOŞEi s. m. plur. (Bot.) v. clocoţel. CLOCOT s. a. 1°.—3°. Bouillonnement. 1°. Mişcarea şi sunetul ce-l produce un lichid (spec. apa) când fierbe (Com. marian); p. ext. fierbere, ebuliţiune. [Apa\ fierbe în clocote. DDRF. TDRG. Se pune într’un ceaun lapte dulce şi se fierbe până la clocot. ŞEZ. I 251/16. # A da în clocot = a începe să fiarbă (la 100° C.). Se bagă din nou în căldare, să dea în clocot, brebenel GR. P. 2°. P. anal. Mişcarea şi sunetul produs de lichide agitate de altceva decât de căldură. Vn mal se risipeşte Şi, sfărămat, al apei lung clocot îl măreşte. I. NEGRUZZI, II 148. Sângele ...-i nă-văleâ în clocote la cap... delavrancea, s. 27. S’afundă în nămolul ce fierbe cu clocot. COŞBUC, M 13fat. Ciocoiul şi luminişul apei din cascade. F. R. ATILA, 70. 3°. F i g. Mişcare năvalnică, furtunoasă şi zgomotoasă; zbucium, agitaţie, frământare. In toată Genova domneşte un clocot ameninţător. I. NE-GRUZZI, v 399. A zis şi plânse cu hohot, şi ’n juru-i Codrul da clocot de vaetul dânsei. COŞBUC, M. 56/27. Un clocot de gesturi şi de glasuri se porni. VLAHUŢĂ, N. 191. [Şi: cI6cut s. a. = germ. Brodeln. herz.-gher. M., iv 233; — (Munt.) c61cot s. a. Acolo [apele] se zburdă în colcote. odobescu-slavici, 158, ap. TDRG. Se fierbe în colcot vin nou şi se toarnă în vas în momentul fierberii. H. IV 83, cf. 159, RĂ-DULESCU-CODIN. Papara e o mâncare... opărită cu apă fiartă în colcote. TEODORESCU, P. p. 196b. Cazanu’ fierbeâ ’n colcote. RĂDULESCU-CODIN, î, 307. | Adjective: (rar) colcot6s, -oâsă = care clocoteşte, clocotitor. Valurile pripite şi colco-toase ale micului pârău... ODOBESCU, I 164/23.] — Din slav. (paleosl., sârb., bulg., rus.) klokotu, idem. Cf. clocoti, col căi. CljOCOTEAIiA S. f. V. clocoti. CLOCOTE!* s. m. (Bot.) 1°. Aquilegie (Thalictrum aquilegifolium). 2°. CUmatite ă feuilles entieres (Clematis integrifolia). — (întrebuinţat mai ales la plur.). 1°. Plantă ierboasă din fam. ranunculaceelor, care creşte în Maiu şi Iunie prin păşuni şi prin păduri; se mai numeşte mărgeâ, rutişor, PANŢU, PL., (clocoţăl) PĂCALĂ, M. R. 22. 2°. Plantai ierboasă din aceeaşi familie, cu flori mari albastre, care creşte în Iunie—Iulie prin lunci, CLOCOTI — 565 - CLOCOTICI U locuri joase, păşuni umede şi năsipoase din marginea pădurilor şi prin mărăcinişuri; se mai numeşte curpen scurt, dosnică vânătă, îndărătnică, luminoasă, mărgeâ. panţu, PL., DAM®, T. 187. [Variantă (nesigură): clocoşfei s. m. plur. = v i t i ş o a r ă (Clematis viticella). GRECESCU, FL. 22. | Forma clocuţă s. m. plur. al lui FUSS, ap.4 TDRG. şi BARCIANU, este, evident, clocoţăi, în rostire şi grafie săsească.] — Etimologia nesigură (cihac ii 64 îl crede o formă alterată a lui clopoţel, iar T i k t i n Dicţ. rom.-germ. un derivat al lui clocot, întocmai ca şl clocoticiu şi clocotiş). CLOCOTI vb. IVa. 1°. Bouillir. 2°. Bouillonner. 3°. R&sonner, retentir. 1°. (Despre lichide; p. ext. despre vasele în care se găsesc) Intrans. A fierbe în clocot, a fi în stadiu de ebuliţiune, a da în undă (NO-vacovici, c. B. 8), a u n d â. Şi smoală clocotindu ca focul spr’inşii... CUV. D. Bătr. ii 344. Marea de focu clocotindu şi sf[ă]răindu. ib. II455. Aluncia, la apus, să face uncrop, şi la miazănoapte clocoteşte fierbând... HERODOT, 266. Apa mărilor şi a tuturor apelor să vor aprinde şi vor arde din fund pănă deasupra şi vor clocoti ca para de Joc, ca o căldare. GCR. II 217. Samuvarul clocoteă. C. negruzzi, I 74. Ea ia apă şi-o încălzeşte la foc, păn’ce-au clocotit, sbiera, P. 209/33. Au intrat in casă şi au găsit oalele cu uncrop clocotind la foc. id. ib. 310/l5. Voiu veni, deacă le veţi mulge şi veţi fierbe laptele la foc, iar cănd a clocoti mai tare, te vei scăldâ ’n elt RETEGANUL, P. iii 23/,s. Puse un cazan ca lapte să fiarbă pe foc şi, cănd clocoteă, a turnat pe ţigan in cazan. ŞEZ. I 8/j9. ]| (Rar) Trans. (= fact.) A face să fiarbă. Din dos îl pălişi, Sângele-i clocotiţi. MARIAN, V. 24. 2°. P. ext. (Tot despre lichide) A se mişcă agitat din altă pricină decât a căldurii (furtună, mânie etc.). Undele ce clocolea[u] au început a năvăli în corabie. DRĂGHICI, R. 33/12. Sângele clocoteşte în vinele mele. c. negruzzi, iii 224/,. Apa [Bistriţei] saltă, clocoteşte, Nici că se mai limpezeşte. ALECSANDRI, P. II 36. Prea tare clocoteşte In inim’al tău sânge. I. negruzzi, vi 218. Un izvor adânc este ascuns în fiecare om de cultură, însă... nu clocoteşte la lumina zilei decât picătură cu picătură. MAIORESCU, CR. III 146. Cănd chiue odată..., mările clocotesc şi peştii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54/s. || Pig. (Despre pasiuni, sentimente intense etc.) A fierbe cu putere (gata să izbucnească). Iubite, neferice Carlos, simţesc întreagă durerea fără margini Ce'n piept îţi clocoteşte. I. NEGRUZZI, VI 200. In capul lui aprins, clocoteă un potop de gânduri. VLAHUŢĂ, N. 34. O mânie surdă Clocoteă în el. C. PETRESCU, C. V. 270. 3°. Fig. A se agita şi a produce un sunet asemănător cu cel al lichidelor în fierbere; a se umplea de (zgomot, cântec), a răsună cu putere, a urlâ, a haui, a vui. Prin glasul fără articule din piept... aceastea îi clocotiiă: r, r, r, a, a, a. cantemir, IST. 175/15. Clocotesc, fierbând de-asupra, tunetele fioros, c. NEGRUZZI, li 7. în lunca deşteptată hohot lung a clocotit. ALECSANDRI, p. iii 359. Codrul clocoti de sgomot şi de arme şi de bucium. EMINESCU, P. 241. La Bobotează, strigam chiraleisa, de clocoteă satul. CREANGĂ, A. 10. Toţi răcnind şi strigând, cât clocoteă tot împrejurul. sbiera, P. 12/n. După brâuleţ, lăutarii ziseră o bătută, pe urmă un cărăşel; clocoteă poiana, de cântece şi de glasuri, m. SADOVEANU, SĂM. 11 619. Ţîne hăitui până în ziuă, de clocotesc satele. ŞEZ. iii 180/3O. Cănd clocoteşte piatra, bălauriise sparg. PAMFILE, V. 143. Blăstăm, mânături, du-te [de] ciocoieşte în ţărmuri de mări, ca vrabia, mierla, sturzu’, ca rânduneaua ’n cuibul său. ŞEZ. V 145/2-3. Am un juncan frumos şi gras, De coadă cănd îl smănceşte, Tot salul clocoteşte. [= Clopotul]. GOROVEI, C. 89. A poruncit norodul Ca să tocmească podul, Că vine împăratul Cu biciu Clocoticiu, Cănd pocneşte, Clocoteşte, id. ib. 354. [Şi (Munt.): colcoti vb. IVa. Apele colcoteau. odobescu, iii 179/2. Strofe, în care colcotesc cele mai nobile simţiminte. id. ib. 81 /s. Din vârful [rnunte]Zm cădeă o apă, care veneă spumând şi colcotind. stăncescu, b. 87. | Abstracte: clocotire s. f. = acţiunea de a clocoti, fierbere în clocote; ebuliţiune; clocot. O aspră clocotire [a Rinului], o cruntă delunare Anunţă catastrofa şi ’nsuflă reci fiori, alecsandri, P. iii 136; — clocotit s. a. = clocotire; (concretizat) apă clocotită. Şî l-o chemat şî pi ista cari l-o adus şi ie s’o dizbracat cu chelea şî s’o vîrît în clocotit. GRAIUL, II 520. Turnă cu clocotit peste albie (Ciureşti-Tutova). ION creangă, iii 297; — clocoteâlă s. f. = clocotire. De-i vor aruncă în clocoteâlă (scris: cloco-telea), în marea ăe foc. CUV. D. BĂTR. II 459. Ţineă... iot norodul par’că într’o frămăntătură şi clocoteâlă fără sfârşit. EM. GRIGOROVITZA, ap. CADE.; — clocotitâră s. f. = acţiunea de a clocoti şi rezultatul ei. POLIZU; — clocotiş s. a. (plur. -tişuri) = clocot; val, undă. (Fig.) Piscurile vin... în clocotişuri până în spintecătura Jiului. vlahuţă, ap. CADE. |Adjective: clocotit (cu negativul neclocotit), -ă = (lichid) care a fiert s. fierbe în clocote, clocotitor; p. ext. foarte fierbinte. îi băgară in căldări cu smoală clocotită. MINEIUL (1776), 174Vi- Iar ele încep a fierbe şi a turnă leşie clocotită în găletarul cu căiţii. ION CREANGĂ, III 253. # Bea apă .clocotită şi mănâncă foc = e iute (se zice în deobşte despre cai). ZANNE, P. III 456; —clocotit6r, -oare s. f. = care clocoteşte ; răsunător. O vale înverzită ce se uneşte ’n zare Cu-albastra, sgomotoasa, clocotitoarea mare. ALECSANDRI, ap. DDRF. Galanteriile tale nu mai cad în urechi nebăgătoare în samă, ci într’un sânge clocotitor. I. negruzzi, V 487. Un ura! puternic, clocotitor, zbucneşte din mii de guri. VLAHUŢĂ, ap. CADE. Un vârtej de sânge Clocotitor. BRĂTE-SCU-voineşti, l. D„ 125. | Adverb: (rar întrebuinţat) elocotiş adv. = clocotind (DDRF.), în clocote, în fierbere, cu vuet. T. papahagi, m. 216); fig. unul peste altul, de-a valma. A ta ziţă (= viţă) -i... mestecată clocotiş: Tată-tău nu-i de p’aici, Tată-tău de pân Ardeal, Mă-ta-i cop-chilă de fete. T. papahagi, M. 4.J — Din paleosl. s. sârb. klokotati, s. bulg. klok6tji, idem. CLOCOTICĂ s. f. (Bot.) v. clocoticiu. CLOCOTICIU s. m. Bande de flanelle servant de molletiâre. — Bucată de flanelă cu care ţăranii îşi învălesc piciorul până la genuchi. barcianu. DDRF. CLOCOTICIU s. m. (Bot.) 1°. Faux Pistachier, Nez coupe, Patenotrier, Staphylier pinni (Sta-phylea pinnata). 2°. Bonnet-de-prăre. 3°. Cocrete, CrSte de coq (Rhinanthus alpinus ou Alectorolo-phus alpinus, Rhinanthus_ maior et minor ou A-lectorolophus maior et minor). 1°. Arbust din familia stafilaceelor, cu flori alburii, care creşte prin tufişe şi păduri la munte şi la şes; locotiţă, co ai ele-po'pii, nucu-şoară. Fructul, numit «nucă de clocoticiu», are forma unei capsule, panţu, pl. Com. liuba. Clocoticiul este un fel de lemn cu frunza ca a oţetarului şi are nişte beşicuţe îngemănate în care se află două boabe separate una de alta prin o membrană. H. iii 116; cf. III 225, IX 121, XIV 395, XVIII 138. CLOCOTIŞ — 566 — CLONCĂl ■ \ 2°. Vo'nicep, lemn-cânesc, salbă-moale, coaiele- popii. barcianu. / ' 3°. Plantă din familia scrofulariaceelor, cu flori galbene şi cu pete albăstrii; care creşte pe stâncile; în'crângurile, păşunile şi livezile din regiunea muntoasă; s u n ă t o-a r e (panţu, pl., cf. pamfile,-c.), un fel de iarbă cu floarea: galbenă care, dacă se' usucă, sună. H. X 489 (cf. H. X 3, II 57). Frunză verde clocotici, Haideţi, frate, de pe-aici. alecsandri, P.- p. 258/ţ, cf. 411/j. Foaie verde clocotici, Vai de. sărmanii voinici! TEODORESCU, P. P. 354b, cf. DOINE, 8/,3, VASILIU, C. 53, SEVASTOS, P.. P. 259/24, ŞEZ. II 218/l-şez. III 154/18, ION CREANGĂ, iii 373. Prin Bucovina, unii ştiu să folosească clocoticiul — lemn sfânt, pe care nici tunetul' nu-l loveşte — %ncingăndu-se cu el, şi având în mână un băţ din acest lemn, cu care se poate abate piatra. PAMFILE, v. 152. El [omul] se legă peste trup, în cruciş, cu lemn de clocotici şi aveâ o vargă de clocotici în mână. id. ib. 155. A poruncit norodul Ca să se tobmească podul, Că vine împăratul, Cu biciu Clocoticiu; Cănd pocneşte, Clocoteşte. [= Stativele s. războiul].- gorovei, 354. PASCU, C. 77, cf. -ION CREANGĂ, III 77. ' [Şi: (Mold.) clocotiş s. m. PANŢU, PL. H. X 3 85, 315. In contra acestei boale se recomandă... patlagina şi clocotişu’ fiert. şez. IV 25/27. Foaie verde clocotiş, Haideţi fete tupiliş. Ca, vara, prin smeuriş. ŞEZ. iv 235b/16; — (singular nou, reconstruit. din- plur. clocotici) clocotică s. f.-(Banat). Com. ITTU;] — Cf. srb. klokdcika, pol. klokoczka, klokotka, slov.' klokotdc, ceh. klokoă «Staphylea pinnata». berneker, sl. e. w. 521. Cf. colcotice, loco t i ţ ă. ctocoxiş adv. 1 CXOCOTÎŞ 8. a. } v- c,ocotL clocotiş s. m. (Bot.) v. clocoticiu. CIOCOTITUBĂ S. f. V. dOCOti. ciiGcut' s. a. v. clocot. CiiOPtrşisiTĂ s. f. Femme depravee. — (Săcel, Năsăud) Femeie dezordonată, stricată. T. PAPAHAGI, M: ci,6mbâ s. f. v. cloambă. CtOMBÂNŢ s. a. v. clobanţ. OiombîţA s. f. CliOMBOs, -oâsă adj. eiiOMBUKÂT, -Ă adj. CLOMBUŢĂ S. f. ciiOMPĂî vb. IVa. cligueter. — (Despre două lucruri tari care se lovesc unul de altul) A sună, a bate. XJnu'' ară, Doi se miară, Trei clompăesc, Patru opintesc (= Porcul [cu un rât, doi ochi, două fălci şi o limbă, patru picioare]), gorovei, • c. 303, pascu, c. 116. —. Onomatopee, înrudită cu clămpă(n) i. CliON! interj. — Interjecţie prin care se imită strigătul cloştei; cf. clo!, cioc!, c'loncl, clon-ca! şi cronc! Cloşca cu puii'începe: clon, clon, clon! şez. II 58/21. [Şi: clon-clonc! HERZ.-GHER., M. IV, 233.] — Onomatopee. Cf. cionc. ■ CIiOBîc! interj. — Interjecţie prin' care se imită strigătul cloştei; cf. clo!, clo’c!, clonî şi cronc ! Găina, cănd cloceşte, zice cioncl H. XVI 310.v'Dipşca..i face cionc. PANN, p. V. I 4. Dar cloşca; cum l-au văzut, aii început să strige: cărr! cionc! cionc! SBIERA, P. 292. # I-a căzu ilainimă cloambă. tronc, Ca cloşca pe ouă cionc, se zice, în bătaie de joc, când cinevâ . se sfărâma cu inima pentru oarece s. când iubeşte deodată, la prima vedere. ZANNE-, p. II 202. Trânteşte■ cuvântul, tronc. Ca cloşca cănd face ’clofic, se zice la vorbe’ nepotrivite, id. II 530. || (Mai rar) Interjecţie care imită strigătul corbului şi al cioarei. Căr, cionc,”■ cioară De 'la moară, marian, S. a.- 235. • [Şi: c!6nca(-cJonca)! interj. Toate lighioile curţii ii ieşau înainte..., cloşca cu puii, clonca-clonca. delavrancea, s. 229/6. | D e r i v a t e : -cltgincâ s. f. = cloşcă, ciocă (Năsăud, com. n. Şră-ganu); femeie’bătrână, c l o a n ţ ă; lovitură >u-şoară cu încheietura degetului în fruntea cuivâ, ca să-l pedepseşti s. să-ţi baţi joc de neghiobia lui (HERZ.-G.HER., M. IV 233). Da gândeşti c'o ‘ vrut să vie'n casă, cioanca naibii? ŞEZ. VII 135; — cloncân s. m. (Ornit.) = corb (Mold. şi Transilv.) croncan; (Viziru, jud. Brăila) vultur (H. II 383). I. IORDAN, .Arhiva, 1921, 200, LM.; (Munt.) herete, fig. . funcţionar superior. Prieteni^] din zioa de astăzi sânt ca vulluri[i] şi ca cloncani[i] pă lângă hoit. GORJAN, H. II 5; —■ c!6ncăt s. a. = strigătul cloştelor şi al cucoarelor. Cucoarele, cu cloncătul lor jalnic, ziseseră de mult sătenilor rămas-bun. CONTEMPORANUL, V, voi. I 289.] — Onomatopee. Cf. clon căi. CIONC s. a. (Patol.) Enflure. — Umflătură (Straja, în Bucov.). Com. A. tomiac. CliOKC s. a. (Pese.) Appareil de peche. — Cloncul s. ciocul (rus. vogalca) este un instrument de lemn având forma unui iatagan turcesc ascuţit pe amândouă muchiile sale, care însă la vârful său este terminat printr’un disc umflat şi scobit dedesubt. La capătul de sus al acestui lemn, este legată de o crestătură o sfoară lungă, care are la capătul ei un cârlig mare de «apcă» şi în care se pune o broască vie... Cu cloncul se pescueşte în Dunăre nurrtai somnul; bătând cu lemnul îti apă, scobitura dela discul din vârful său produce un sgo-mot — Cioc! Cioc! — care seamănă cu sgomotul produs când sare o broască în apă sau când bate somnul cu coada. Acest sunet «minte» somnul 'şi-l face să iasă din ascunzătorile sale... Pesca'rul care stă în lotcă bate mereu cu mâna stângă cu cloncul în apă, iar în mâna dreaptă ţine sfoara, la capătul căreia este prinsă broasca în cârlig, şi o joacă necontenit în apă. Somnul văzând broasca se repede şi o apucă, însă rămâne prins în cârlig. antipa, p. 303-4, cf. şi 437 şi F. R. atila, 271. Pescarii stăteau aplecaţi spre faţa apei şi unul loveă valurile c'un cionc, ca să cheme somnul în cârlige, dunăreanu, h. 131. [Şi: cioc s. a. [Derivat (dintr’un verb cloncănl, neâtestatcu acest sens)' cloncărieâlă s. f. = zgomotul produs în apă cu cloncul. antipa. f p. 777. — Onomatopee. Cf. c 1 o c! c 1 o n c1! ; CliONCA (-ClONCA)! interj, v. cionc1. CliONCĂi vb. IV(a). Glousser, roucouler,- croas-ser. — (Despre cloşcă, porumbel, cioară, corb etc.) A scoate strigătul specific pasărilor mai mari. Găina.<. cloncăe. H. xil 374. Cioara crăncăeşte, ■găina cloncăeşte (Mahala, în Bucov.). Com. gh. NANDRiş. Porumbul cloncăeşte. H. xvi 259. [Corbul] începU a cloncăl. ţichindeal; f. 73. Aude-afară cloşca groaznic cloncăind. contemporanul, iii 261. In loc de popă la mormânt, Cloncăe ciorile ’n vânt. bibicescu, p. p. '152. [Prez.^ ind. pers. 3: clâncăe şi cloncăeşte, | Şl: cloncâni vb. 1VW) (cu prez. ind. pers. 3: cloncăne şi cloncă-nâşte). Cloşca,' cloca; găina cloncăne. H. I 347, iv 144, V 280' IX 510, XII 29, 374, xiv 105, VAIDA. Curcanul cloncăneştet H. III 430. Corbul cloncăne. GLONCĂIALĂ r - 567 - GLONŢ H. Ix 123. Corbul ctoncăneşte. H. x 208. Găinile cloncănesc. ODOBESCU, X 233. Pasările ciripesc, pomişorii înverzesc, găinele cloncănesc şi încep să clocească, id. III 225. Insă nu văzii decât un corb singuratic, care cloncăneâ pe o creangă uscată. N. GANE, ap. DDRF. Aproape de el, o .cloşcă cu puişori cloncăneşte: clonc-clonc! SADOVEANU, p. Sl. Cănd văztc argintarul cloşca cloncănindşi puii piuind..., înţelese. ISPIRESCU, L. 92/23. Cănd se strâng multe cioare la un loc şi cloncănesc, are să ploaie ori are să ningă. ŞEZ. IV 119/,. Corbe, ce mă tot păzeşti Şi la cap îmi cloncăneşti? ŞEZ. IV 219b/Js. [Abstracte: cloncă(n)fre s. f. clon-că(n)ît s. a. .?= acţiunea de a cloncă(n)i; sunetul produs de pasări cloncă(n)itoare. Şi iarăşi gaia se repede la puii cloşcăi şi iarăşi s’aud ţipetele puilor şi cloncănitul cloşcăi. PAMFILE, J. I 305; — clon-căiâlă (cloncăneâlă) s. f. = cloncănire. ^costinescu — cloncăi tură s. f. = strigătul cloştei, corbului etc. Se apropiară acele două pasări... cu nişte cloncăituri foarte grozave în aer. gorjan, h. ii 58. | A d j e c t i v: c!oncă(n)it6r, -oâre = -care cloncă(n)eşte.] — Derivat din clonc, cu suf. -ăi (-ăni). Cf. cl o n gn i. CLONCÂIÂLĂ S. f. 1 clobtcăititră s. f. J v- c,oncai* CLONCÂN s. m. (Ornit.) v. clonc1. CLONCĂnrEÂLĂ s. f. v. cloncăi şi (Pese.) clonc2. CLONCĂWÎ Vb. IV(a) ) CLOÎVCĂJVITCRĂ s. f. J V’ cloncai* cloncăt s. a. v. clonc1. CLOKî-CLONC! interj, v. clon. CLONDIR s. a. Sorte de carafe. — (în Ţara veche) Vas de sticlă mai măricel («de doi, trei litri» Com. N. IONESCU), cu gât strimt şi scurt; cf. damigeană (care e mai mare) şi ploscă (care e de lemn, dar cu care se confundă une-ori); cf. şip, butelie, butelcă. ClondirU (traducând, împreună cu ploscă, pe slav. rtarenuii). mardarie, L. 1749. Clondire (a. 1649). IORGA, B. r. 47 (i), 49. Luând Moisi jumătate de sânge, turnă 'în clondir. BIBLIA (1688) 56. Un clondir [cu apă]. PISCUPESCU, O. 297/16. Deşărtaţi clondirul, adecă plosca. ALEXANDRIA, 102. Ce sănt aste borcănele ş’acele clondire mari? PANN, P. V. I 171. împVU şi căteva clondire cu vin şi cu rachiu, filimon, ap. TDRG. Clondirile cu vin, sbufundate în do-niţi. DELAVRANCEA, S. 222/e. Scoase clondirul vermiu. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV, voi. II 544. Scoase din pivniţă un clondir respectabil. C. PETRESCU, î, II 135. S’ar uită la ei, ca vulpea la bucăţelele din clondir. STĂNOIU, c. I, 83. El, de veste cum prindeâ, înainte ne ieşeâ, C’un clondir plin de rachiu: Cu clondirul de-a dreapta, Cu paharul de-a stânga; Din clondir turnându-ne, Din gură grăindu-ne. TEODORESCU, P. P. 16. Cu ploschiţa’n brâu, Cu clondiru’n stânga, Cupaharu’n dreapta, id. ib. 46. # A se pupă cu clondiru’ = a-i plăceâ cuivâ să bea. zanne, p. iii 529. [Şi: (f şi azi prin Mold.) clondiriu = vas de marmure sau de sticlă (traducând pe slav. MaucTph. HrtH cTHKrtANHiţd). MARDARIE, 60. Moş Zaharia goli clondiriul. CONTEMPORANUL, V, voi. II 146. Bazele unei lumânări de seu, băgată în gâtul unui clondiriu ce ţineâ loc de sfeşnic. EMINESCU, N. 41 /3„. | Diminutiv: clondirâş s. a.; cf. ş i p u-ş o r. Acestea... amestecându-să într'un dondiraş, să se astupe cu dop de plută. PISCUPESCU, O. 302/a. Dar ce demâncare aduceâ? Găinuşă'n ul-celuşă... Rachiaş la clondirâş. mat. folc.. 77,] — Din n.-gr. xXovtfiQi (xgovr^Qi), bulg. k(r)ondir (krondil) idem. cihac, II 648. clondirâş s. a. v. clondir. CLONCHVI f vb. 1 Va Glousser. — A cloncăni. Clongnind cu glas deşteptător la vremi mântuitoare, Vulturul tău cel românesc, veste biruitoare îţi înseamnă, viteazule. ZILOT, CRON. 333/lş: [DDRF. citează din zilot o formă clogni, probabil greşită.] — Onomatopee, înrudită cu cloncă(n)i. CLONT s. a., s. m. 1°. Bec. 2P. Oueule, bec (applique ironiquement â l’homme). 3q. Croc, grosse dent. 4°. Roc pointu. 5°. Oerme. 6°. Chien de fusil. — (Mold., Bucov., Transilv. de nord,' Banat). 1°. Cioc-(de pasări), plisc (şez. xix 42), clobanţ, cf. f 1 i s c, pip ură. DR.- III 448-9 BARONZI, L. I 105/lo, CREANGĂ, GL., Com. A. TOMIAC, ŞEZ. vil 179, MARIAN, O. I 51. Corbul cu inelul în clonţ{i) este zimirul sau stemma Ţerei Munteneşti, pănă astăzi, şincai, I 363/s. O... pasăre cu clonţul roşu. marian, SA. 221. Paserile cu clonţu’ de fier se vor ivi în lume. ŞEZ. ii 28/6. Cănd gâştele stau cu clonţu’n pene, are să fie frig. ŞEZ. IV 119/18. Pasărea ceriului, cu clonţu’ de fier... GCR. II 340. Pasăre galbenă ’n cioc, Rău mi-ai cântat de noroc! De ţi-ar secă clonţul tău, Cum mi-ai cântat tu de rău! bibicescu, P. P. 106. La şură nu e strănsură, Căt să ia un puiu în gură, Şi la casă nu-i negoţ, Cât să ia un puiu în clon(! RETEGANUL, ch. 116. De când m’am bătrânii, Clonţu’ mi s'o bătucit Şi penele mi s’o ros. MÂNDRESCU, P. P. 155/e. lată că soseşte o mulţime nenumărată de paseri cu clonţuri de fier. sbiera, P. 244/2e. Aruncă paloşul şi nimereşte pe corb chiar în inimă, de scăpă inelul dit\ ciont (cioc), reteganul, p. II 18/S5. Iar în ceialaltă [ia] bătuţul şi: flioscl la ea preste ciont! Cătană, p. B. iii 11. Getu’ (= bietul) cuc îl ascultă... Lângă casă sâ pune[â], Şi din clonţ glas îi t[e]jâ. vasiliu, C. 77. Clonţ în clonţ să sărută Ş’apui prinde a cântă. id. ib. 139. Am o gănscă şoaică boaică, Cu grumazii şobârloi, în clonţ cu nouă coreţe de orz (— «Moara»), GOROVEI, C. 232, cf. 295. E cu clonţ, şi nu-i pasere; cu coarne, şi nu-i bou; cu ochi şi nu-i fereastră (= Tânjala). id. ib. 367. De multe ori, clonţul corbului şi al vulturului ochiul vulpei s’au văzut scobind! — adese-ori voinicul care se luptă pe faţă doboară pre cel viclean, zanne, p. i 438. 2°. (în glumă s. în batjocură) Gură (herz.-GHER., m. IV 233), cf. fleoancă, fie ură, plisc, bot etc. Mai moaie-ţi clonţul! = mai moaie-ţi (s. mai tacă-ţi) gura. CREANGĂ, GL. (Despre vorba unui nepoftit) Ce-ţi bagi clonţul aice? Tacă-ţi clonţul! (Stupea, în Bucovina). Ţîni-([i] clonţu'! herz.-gher., m. iv 233. | (Bot.) Clonţii babei = secară cornută, bianu, d. S. 3°. (Probabil prin confuzie cu colţ) Dinte mare (de câne, de porc sălbatic, de oameni bătrâni cărora le-au căzut cei mai mulţi dinţi şi le-a rămas câte unul izolat, iar din pricina aceasta pare mai mare decât este într’adevăr, etc.). LB. - 4°. (Prin confuzie cu clanţ s. m.) Stană de piatră ascuţită; bruş. LB. 5°. Inima seminţei, germene, colţ. LB. - 6°. Cocoşul puştii, herz.-gher., m.. 233. [DDRF. citează— probabil, greşit — din şincai, forma cloţ. |Plur. clonţuri şi (rar) clonţi. | Şi: cloanţă (cleoânţă Com. liuba) s. f. = clonţ (2°), gură (ca termin glumeţ şi batjocoritor); p. ext, babă fără dinţi, babă foarte bătrână ; c 1 o n ţ a t ă. Eh, grăi moş Dorofteiu; cam supărat, am să v’astup cloanţa (= gura) la toate! DELAVRANCEA, ap. CADE. Şi tot toarce cloanţa, toarce, Din măsele clănţănind. ALECSANDRI, P. 6. Cum dracu’. să trec .prin ietacul cloanţei (= babei)?, id. T.. 351. .1 CLONŢÂN — 568 - CLOPOLNIŢĂ De când eram tăiat, mi-i cloanţa urîtă. CONTEMPORANUL, v, voi. XI 498. Oale lună, măi drumeţ; Unde mergi aşa sumeţ ? — Cale’nloarsă cloanţă, fa, Unde-alergi curând aşâ? ALECŞÂNDRI, ţ. P. 38/17. Şoim vestit este Vâlcan, Suflet dres şi trup vrăjit, Nici de paloşe rănit, Nici de gloanţe ciuruit, Nici de cloanţe cătrănit! TEODORESCU, P. P. 554. Cloanţă di babă = babă ştirbă. HERZ.-GHER., M. IV 233. # (Bănat) A luat-o în cloanţă = s’a cani îmbătat. CADE. (Ştirba) Baba Cloanţa (Mitol. pop.): bătrână vrăjitoare, foarte urîtă şi foarte bătrână şi rea. Baba Cloanţa geme, plânge. ALECSANDRI, P. 9. într'o zi, văzU trecând pe-acolo o babă cloanţă vră,jitoare., ISPIRESCU, L. 54/s. Baba Cloanţa, muma smeului, zise ea, are darul sâ nu,moară câţ va fi cada... ce stă ici. ISPIRESCU, L. 260/19. Vede că se deschide uşa singură şi întră în casă o babă lungă, seacă, gheboasă, cu neşte dinţi lungi ca şi colţii de la greblă. Erâ 'n adevăr deşirată, de nu o poţi numi mai potrivit ca «Miezul-nopţii», ori «Marţi-seara» ori «Mama-huciului». — Eră Baba-Cloanţa. RETEGANUL, P. I 53/25. Ştirba-baba-cloanţa, r ştiind că împăratul are obiceiu a bea... lapte dulce... CREANGĂ, ap. TDRG. Când cad dinţii copiilor, li se spun versurile glumeţe: Ştirba Baba-cloanţa Macină tărâţă [sau, pe la Braşov: suge băşiniţa] Printr’un cur de mâţă. Mâţa s’o c...t, Ştirba l-o mâncat (Zagra, jud. Năsăud). Com. N. DRĂGANU;— (probabil extras din Baba-Cleoanţa) cleonţ, cleoânţă adj. = ştirb, fără dinţi. h. xym 173. |Diminutiv: clonţurâl s. a. = clonţ (1°) mic, cioculeţ. Apă'n pene am luat, Petricele ’n clonţurele, Ca să-şi facă curticele. bud, p. p. 68. | Augmentativ: (prin confuzie cu clănţău) clonţău s. m. = bătrân (fle-carpţ). barcianu, ghetie, r. m. 76. | A d-jective: clonţ6s, -oâsă adj. = cu clonţ (1°) mare, cu cioc mare; p. ext. (Mold., Bucov.) cu gura mare, certăreţ, rău de gură, gata de sfadă (ŞEZ. XXIII 42), colţos. Mai multe soiuri de păsări clonţoase. N. BOGDAN, ap. TDRG; — (Ad 3°) clonţât, -ă, adj. = cu dinţi mari (herz.-gher., m. iv 233) şi rari; cu gura în formă de clonţ; cf. c o 1 ţ a t, zâmbat. El zăreâ, mări, vedeâ O clon-ţată ce rădeâ, O clonţată ’nveninată, Cu pielea pe trup uscată, alecsandri, P. p. 38. (Substantivat) Ei cugetă: da ori [= oare] ce se mai vâră şi clonţata aceasta pintre nişte oaspeţi aşâ de aleşi? sbiera, p. 127/49. | Alte derivate: clonţâr (Ornit.)=bo t - g r o s, cioc-gros (Coccothrau-stes vulgaris). DOMBROWSKI, 315. Numele de clon-ţariu, bot-gros sau cioc-gros,... mai cu seamă cel dintâiu, este foarte răspândit. MARIAN, O. I 416;— (f cloţan) clonţân s. m. = cloţan. barcianu, TDRG.; — (t danţ) clonţân s. a. = stâncă ţuguiată, vârf de stâncă. Sare, ca capra-neagră, din clonţân în clonţân. A. PANN, ap. TDRG. (ms.).] — Din paleo-slav *kljunicl (bulg. kljunecu «cioc») derivat din kljunu «cioc». (în vocalism se potriveşte cu bulg. klonu «ramură, creangă»). CiiOKŢÂN s. a. şi m. CliOMŢÂB s. m. (Ornit.) CIiONŢÂT, -A adj. CliONŢATJ S. m. CLONŢOS, -6ASĂ adj. CLONTUREL S. a. ciob s. a. 1°. Chapeau, bonnet. Mesure: un pleiri chapeau. Vieux galurin. 2°. Pain de sucre. — (Ungurism, prin Transilv. şi Banat). 1°. Pălărie., marian, nu. 30, pompiliu, bih. 1008—20, ţiplea, p. p. (glosar), graiul (glosar), t. papahagi, m. 17/66. bud. p. p. (glosar), bianu, d. s., caba, sal., şez. y 58/10, precup. p.. 16, DENSUSIANU, ţ. h. (glosar), h. xii 289, xviii 21. Clop cu pene sure, în. cap. irineu, S. -B; 70. Domnu' părintele Bârsan să purtă în haine răle, c'aveă un clop rupt, căpătat ăe la Zîzi. STĂNOIU, C. I. 52. Şi părul prin clop să-i iasă. marian, NU. 30/i6. Căci acolo am intrat, Clopu’n.masă l-am luat. Mă uitaiu la clopul mieu, Lacrimile-mi curg mereu, De jalea struţului (= buchetul dela pălărie) mieu! id. ib. 413. Şi de-acolo ‘ s’a luat Pănă'n târg la Ţarigrad... La fată să-i târguiască Un clop negru şi cernit, Ca să-i fie de jelit. MARIAN, î. 576/31. El se sculă şuerând, Clop de rouă scuturând. ALECSANDRI, P. P. 48. Ce hasnă-i de voi, feciori, Cu cloapele barşonite (= de catifeâ), Cu casele descoperite? doine, 282. Colo’n dealul de Feleac, Da sta Gruia supărat, Cu clopul pe ochi lăsat, bibicescu, P. P. 289, şez. i 107, densusianu, ţ. h. 183. Du-mă, bade, şl pe mine Unde mergi ’n ţări străine; Fă-mă peană’n clopul tău. Ca să te umbresc mereu! jarnIk-bârseanu, d. 63. Badea suceşte clopu'. id. ib. 72. Bade, clop împetelat, Multe suflete-ai stricat! MÂNDRESCU, P. P. 71/n. Cei cu cloape Să o 'ndoape, Cei cu cuşme Să o 'mbuce. id. ib. 2 2 2/28. Trămis-au în ţară carte. La feciorii de pre sate, Să nu poarte struţ [= buchet de flori] în clop [după obiceiul flăcăilor, când erau înrolaţi], Că'n Bosnia-i mare foc! RETEGANUL, TR. 64/5. Vasilică, clop cu cipcă (= dantele), Vină la noi Duminecă! id. CH. 176. Unul din acei doi oameni i-au dat un clop. id. P. II 73/84. Ziua-bună mi-am luat, De la cl&jpu’ mieu cu peană, De la tată, de la mamă...! MAT. folc. 365. El clopu ’n cuiu şi l-a pus. bud. p. P. 5. Bine-mi place d’a jucă, Cu nevasta d’altuia! Cum să uită pe sub clop, Să vadă cum i o joc, Pe sub clop, da pe sub gene,‘Bate-l, Doamne, rău şi-o teme1 şez. III 52/22-24. # Nu poartă el clopul! = nu este el stăpân în casă. zanne, p. 111119. || P. ext. Conţinutul unei pălării, pălărie. §u-nună-ne-a şl pe noi Pentr’un clop de baraboi (= cartofi), C’a mai cununat vreo doi. marian, nu. 217/24. || Spec. Pălărie proastă s. veche, cio apă. HERZ.-GHER., M. IV 277; cf. ciupercă. 2°. Căpăţână de zahăr turnată în formă conică şi pusă astfel în vânzare (Năsăud). Com. N. drăganu. [Plur. cloape şi clopuri. | Şi: col6p s. a. = pălărie (STAN, M.); joc de cărţi (H. XVII '241). Cinstit vornice de loc, Deie-ţi Dumnezeu noroc, lasă-ţi părul prin colop! marian, NU. 626/e; cf. şi 666/,, SEVASTOS, N. 209/13. Dragu-mi-i de cătră sară, Că badea pe deal coboară, Cu colopu’ pe-o ureche, Cu inima ruptă'n zece. MÂNDRESCU, P, P. 52/20. Măi bădiţă, când ti-i duce, Ia-ţi colopu’ şi-ţi fă cruce. id. ib. 102/,. Peană’n cuiu, peană’n colop, De Ioan n’avuiu noroci JARNlK-BÂRSEANU, D. 155. El o luat colopu' din cap ş’o zis... DENSUSIANU, Ţ. H. 220; — colâp t s. a. Şi kolape de metasze, Unde szint berbaczi in kasze. FURDUI (a. 1818), ap. GCR. II 225/41; — cloâpă s. f. = pălărie veche s. rea. herz.-gher., m. iv 233, | Diminutive: cloptiţ s. a. = pălărie frumoasă.'ţiplea, p. p. (glosar), BUD. p. p. (glosar). L-aţi putut cunoaşte bine, Că. nu-i ca el voinic nime, în fruntea şireagului, Sub cruciţa steagului, Cu clopuţ ’nşinorat, Cu bumbuşti încunjurat. RETEGANUL, TR. 61/27. Haida, mândrucă, cu mine Şi te uită, mândră, bine Cum m’or îmbrăcă pe mine: Pentr’un clopuţ românesc, Ciacău mândru cătu-nesc. id. ib. 76/2s; — colopâş = pălărie frumoasă. Peteluţă ’n colopaş, Drăguţu’ mi-i dus la Blaj. MÂndrescu, L. p. 67/,,. | Nomen agentis: colopâr(iu) s. m. = pălărier. stan, m.] — Din ung. kalap, idem (care se crede că vine din germ. Klapp-hut). _ CIOPtoNIT S. f. ) clopOlstiţă s. f. \ v- cIopot- v. clonţ. CLOPONIŢĂ — 569 — CLOPOT CIOI’AîilŢ V S. f. ) cioi’OkmţA s. f. / v- c,opot- CI.OI'OT s. a. şi s. m. 1°.—2°. Cloche. 3°. Cloche de scaphandrier. 4°. Cloche â fromage. 5°. Iro-niquement: tSte de chevăl (qui se balance comme un battant de cloche). 6°. Pour exprimer l’indis-crâtion,' le roumain dit: sonner la cloche, oii le franţais dirait: trompeter partout. 7°. Jeux d’en-lants. 8°. Diverses sortes de campanules. 1°. Instrument de metal, mai ales din bronz (acioaie), turnat în formă conică (de pară), deschis în partea de jos şi gol pe din năuntru, cu o limbă mobilă de metal, care, atunci când clopotul (tras de funie) bălăngăneşte, loveşte în pereţii lui,producându-seastfel glasul, sunetul, cântarea, dangătul s. bătaia clopotului (exprimată prin onomatopeele ding-dang şi b a 1 a n g-b a 1 a n g). La creştini, clopotele bisericii (atârnate de obiceiu în turnul s. turla bisericii s. în clopotniţă) se trag s. se sună, ca să cheme pe credincioşi la liturghie, înmormântări etc. Când se dă alarma, la sate (pentru incendiu, pentru răscoală etc.) clopotele se bat într’o dungă. La şcoale şi internate, sunarea clopotului anunţă începerea ori terminarea lecţiilor, orele d6 rugăciune, de mâncare, de culcare etc. La mecanismul ceasornicelor, clopotul bate ori sună orele (jumătăţile şi sferturile de oră); la poartă, anunţă sosirea cuivâ; în casă, cheamă un servitor; la gâtul vitelor, dă de ştire pe unde umblă, etc. Cf. toacă, talangă, zvon, gong. Clopot = campana, strepitaculum. anon. car. Clopot = slav. kimvalu. mardarie, l. 1607. Lăudaţi elu în clopote bune glasure, lăudaţi elu în clopotu cu strigare. PSALT. 308-9. Cf. şi GCR. I 14. Fire-aş ca o arame sunând, sau ca un glas de clopot răsunând. coresi, ev. 338/!. De va fură neştine clopot de la dobitoc, de la fiece feal de dobitoc, şi de să va vădi, să-l bată ca pre un fur; iară de să va prilejl să piiae [= să piară] fi acela dobitoc, {ca) să aibă a-l plăti cela ce au furat clopotul. PRAV. 28. Clopoţi în mijlocul lor [vei face], biblia (1688), 592. Clopoţi de aur. ib. 682. Acest clopot iaste cumpărat de răposatul tatăl mieu, de /[o] Lipsea... Glasul acestui clopot nu s’au aflat din Olt încoac(i)e (a. 1779). iorga, S. d. viii 3-4. Un clopot..., pentru o sfântă biserică de aici, însă de o sută de funţi (a. 1790). id. ib. 19. Lângă acestea, cocoană, iarăşi mă rog dum[ital]i (ca) să chiemi dumn\eata\ pă meşteri cei ce fac clopotele, să tocmeşti să facă un clopot, dupe cum va spune ceasornicariu’ că trebue la ceasornic... (a. 1809). id. ib. 47. Au ars şi turnul Ungurilor, de au căzut şi clopotul jos, doao, de s’au topit (a. 1830). id. ib. XIII 48. Iar stricăndu-se un clopot mare la mănăstire, şi făcănd călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare. I. NECULCE, ap. GCR. II 33. M’am deşteptat, de sunetul cel pătrunzător al clopotului, marcovici, C. 16/,. Când bătaia clopotului te face a tresări... C. ÎIEGRUZZI, I 243. Glasul clopotelor sună ceasul tău de vecinicie. ALECSANDRI, P. I 198. Lasă grija sfinţilor în sama părinţilor. Clopotele să le tragă Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă. EMINESCU, p. 162. Dar auzi... ce jalnic cântă Clopo-tele-acum în sat! COŞBUC, F. 128/3. Nu ştiu cum s’a întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n’aveă clopot. CREANGĂ, A. 42/a. Din fundul coşului se întinde în afară o sforicică, având acăţat la o extremitate clopotul morii, iar la alta o scândurice bifurcată, numită furca clopotului. Căt timp mai sânt grăunţe in coş, furca clopotului stă apăsată pe fundul coşului, iar clopotul atârnă liber de-asupra pietrii de moară. Încetând apăsarea, furca clopotului se ridică în sus, iar clopotul, atingând în cădere piatra, sună şi astfel dă de ştire morarului, că s'a isprăvit măcinişul. păcală, m. r. 467. Clopotele mănăstirii Cetăţuia, întemeiată de Duca-vodă', urmaşul lui V asile Lupu, sânt turnate la Danzig, în atelierul lui Gerhard Benningk. Acelaşi turnător a făcut şi un clopot pentru biserica, Curţii din Târgovişte, dar aproape în acelaşi timp unul din clopotele Mitropoliei din acest oraş erâ turnat de un anume Petru Maurer, probabil ySas din Ardeal. Insă printre cele dintâi clopote mun-tene, ce se cunosc... se află acel din 1413 de la Colmeana, care a fost turnat de «Hanoş maistorul», un Sas, ori din Sibiiu, ori din Braşov... IORGA, B. R. 91. Cănd se întâmplă întunecimea, prin unele părţi, oamenii trag clopotele de la biserici... PAMFILE, CERUL 101. Când într’o familie mor prea mulţi inşi, pe rând sau de-odată, sau numai doi inşi, unul după altul, când mor vitele oamenilor, cănd nu mai conteneşte seceta, când s’aud trăgând clopotele de la biserică, de bună samă că este un strigoiu sau sânt mai mulţi strigoi în acel sat, care trebuesc nimiciţi. PAMFILE, duş. 196. Un moşneag, vorbind într’o seară cu baba lui despre mânia asta a lui Dumnezeu, ce căzuse peste sat, îi spune că el, de câteva nopţi, tot aude trăgând clopotul la biserică, id. ib. 204. Prin Ardeal, vremea cu furtună se cheamă «vreme tare»; atunci clopotarul satului trage clopotul într’o dungă, id., VĂZ. 46. Ce? ce vrea să fie ferit de trăsnet, trage clopotele la Paşti. id. ib. 80. Prin unele părţi se trag clopotele de la biserică, cu care chip se socoteşte că ploile se vor abate spre alte moşii; aceasta trebue să se facă înainte de a intră tn hotarul salului la a cărui biserică se trag clopotele... id. ib. 150. Să se afume cu fum de funie de la limba clopotului, id. B. 51; Să nu dormi Duminica dimineaţă, când auzi clopotele la biserică, că trec şerpi peste tine. ŞEZ., I 277. De se trag clopotele în ziua de Paşti toată ziua, roadele pământului se vor face bine. ŞEZ. II 65/17. Din funia clopotului bisericei îi bună de pus în' lăutoare, ca să fii ascultat de lume, cum îi ascultat clopotul. ŞEZ. ii 196/s. In Vinerea Poştelor, se suie fetele ’n clopotniţa bisericei şi sună clopotul, ca să crească cânepa. ŞEZ: II 196/la. Cănd nunta se făceă, Vai de' el, amar de ea! Candelele se stingeâ, Clopotele se dogeă, Sfinţii faţa-şi ascundeâ. ALECSANDRI, P. P. 28. Auzi, bade, - acuma Joi Pune clopote la boi Şi le leagă... Cu şinoare de cicoare, Să te-aud din şezătoare. JarnIk-bărseanu, d. 68. Auzi, babo, clopotu’l — Las’ să fie la dracu’! — Auzi, babo, cetera! — Las’ să fie drăguţa! id. ib. 466. Vait săracu’ diacul, Când aude clopotul, Ţtpă coasa ’n buruiene Şi se cară la pomene. id. ib. 470. Coada cocostârcului Bătea fruntea târgului (= Limba clopotului), sbiera, p. 323/J4. La noi taie lemnele, La voi cad surcelele (= Clopotele trase şi răsunetul lor), id. ib. 323/u; cf. ŞEZ. IV 82. Bage Buga ’ntre hotară De .s’aude-a noua ţară (= Clopotul tras), id. ib. 323/u. Sunaiu frâul în curte Şi-auzl murgul din munte.—Sus tună, Jos răsună, Toţi copiii s’adună. — Rage buha ’ntre hotară, S’aude ’ntr’a şeptea ţară(= Clopotul). ŞEZ. I 300. # A trage clopotul, de mort = a anunţa prin clopot moartea cuivâ, a-1 petrece cu sunetul clopotului la groapă. A trage clopotele cuivâ (LM. TDRG.) s. după cinevă (herz.-gher., m. IV 233) = a duce pe cineva la groapă, a-1 pierde.’ LM. TDRG. Mâţa cu clopot, nu prinde şoareci = cine se laudă dinainte, nici o ispravă nu face. c. negruzzi, i 249, ZANNE, P. I 550. Omul după graiu, ca clopotul după sunet, îndată se cunoaşte, zanne, P. II 578. Clopotul alege = averea după moarte se cunoaşte, id. ib. VI 513. Leacu-i zamă de clopot= leacu-i moartea. ŞEZ. IX 147. Cine un clopot numai aude, un sunet numai înţelege. I. golescu, CLOPOT — 570 — CLOPOŢEL ap.. DDRF. Clopotul numai atunci sună, cănd îl tragi. HENŢIESCU, ap. DDRF. Clopotele cele mici, cănd cele mari, urlă, nici cum se mai aud = cei mici iju sânt băgaţi în seamă. DDRF. A trage clopotele = a face curte unei femei. PAMFILE, J. II. Am mare clopot pe cap = o grijă mare. HERZ.-GHER., M. IV 233. 2°. P. ext. Sunet de clopot. Clopotele m'au sculat din somn. 3°. P. anal. Maşină în formă de clopot, în care scufundătorii pot sta şi respira câtva timp subt apă, scafandru. 4°. P. anal. Capac de sticlă, de forma unui clopot, subt care se păstrează alimentele (mai ales unt, brânzeturi, mezeluri şi fructe) spre a nu fi atinse de frig s. de stricăciune, spre a fi ferite de muşte, de praf etc.; se întrebuinţează şi pentru diferite experienţe de fizică etc.; cf. oboroc. Cum erâ pe la sfârşitul lui Iunie, Pană Trăsnea scoteă nişte pepeni de sub clopotele lor de sticlă... BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. D. 215. 5°. Fig. (în glumă s. în batjocură, făcându-se aluzie la mişcarea de bălăngănire a clopotelor) Cap de cal (Şieu-Măgheruş, j. Someş). DR. V 281. 6°. Fig. (Aluzie la auzirea din partea tuturor a clopotelor; în diferite locuţiuni şi expresii) Indiscreţie. A trage clopotul s. clopotele — a divulgă un secret (paşca, gl.), a publică, a spune tot (costinescu), cf. a umbla cu plosca. Gura lui — clopot, pamfile, J. I. Limba lui — limbă de clopot, id. ib. Să nu cumvă să aud că tragi ''clopotele prin sat! = că spui ce ai auzit. id. ib. li umblă gura clopot. Com. I. popo.vici. Are clopot la gură = (germ.) er plaudert gern aus. HERZ.-GHER., M. 233. A umblâ gura în clopote = a vorbi în neştire, densusianu, ţ. h. 7°. Clopotul, de-a clopotele, limbă de clopot sânt numele unor jocuri de copii. Cf. pamfile, J. I 320, ii 319, marian, î. 203, şez. i 273, viii 121. 8°. (Bot.) Clopot= cădelniţă (Campanula carpatica) (Bucov., jud. Câmpulung), panţu, PL2. | Clopote = clopoţel e, lăcrimioare (Con-vallaria majalis). baronzi, L. 131 /17, DDRF. | Clopotul caprei = clopoţei (Campanula rapuncu-loides) (Bucov., jud. Câmpulung) panţu, PL2. | Cfopot mănăstiresc = băşina porcului (Campanula persicifolia) (Bucov., jud. Câmpulung), id. ib. 67. [Plur. clopote şi (rar) f clopoţi. | Nomen a-g e n t i s: clopotâr s. m.= turnător de clopote; vânzător de clopote; cel ce trage clopotele (Ia biserică); (cf. sârb. klopdtar «berbece cu clopot») animal din herghelie, din turmă, din cireadă, de gâtul căruia se atârnă un clopot, berbecele diniantea turmii, cu clopot de gât (costinescu); fig. flecar, slobod de gură (DDRF.). Aşijderea şi pentru rândul clopotului ce iaste la clopotariu,... să încarce şi clopotul într'un car, ca să ni-l aducă. IORGA, B. R. 70. Meşterul clopotariul încă au venit de ne-au adus clopotul, id. ib. 71. Policandru’ sfint[ei] biserici l-am lăsat la Volf clopotariul, în uliţa Cisnădi[e]i, să facă toate ştucuriU ce va fi lipsă şi să-l spele frumos, şi am tocmit să-i dau Rf. 50. IORGA, S. D. XII 144. Ciubuc Clopotariul de la mănăstirea Neamţului, care făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, şi aveâ dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi fi ziceau Clopotariul. CREANGĂ, p. 106. Plăteşte la clopotari, Să tragă clopote mari. SEVASTOS, p. p. 70/7, cf. ŞEZ. II 46. în loc de vor-nicei, Ţi-adueem prăpurei; In loc de lăutari, Plătit-am clopotari. GCR. I 345. Clopotarii noi (Stradă în Bucureşti); — (cu femininul) clopo-târiţâ s. f. = soţie de clopotar; femeie care trage clopotele la biserică. Dumneaei jupăneasa Dima Eva, clopotăriţa. IORGA, S. D. XIII 120;—(cu derivatul local) clopotărie s. f. = turnătorie de clopote; turnătorie. DICŢ. |. Verb: clopoţi IVa (mai rar) clopoţi IVa LB. = in trans.. şi trans. (complementul: clopotul s. clopoţelul) a trage, a sună clopotele s. clopoţelul; fig. a trăda, a da de gol, «atrage clopotele» (paşca, gl.), a divulgă. Când ■ a hi în zori de âzi, Clopotele-ţi clopotea[scă], Surorile te horea[scă] Mă-ta numa le jelea[scă]. ţiplea, p. p. 23. Zvonişorul cu care zvoneşte {clopoţeşte) el [popa] în altar la diferite acte... marian, NA. 336/23. In sfârşit... (clopoţind): Nu întrerupeţi, mă rog... CARAGIALE, T. I 200/]6. Cănd clopoţau de ieşit din biserică, calul eră tot alb de spume, reteganul, p. i 26/14. | A11 e derivate: clop6tniţă (clop6dni|ă, clop6rnifă, clop6ni{â polizu, clop61niţă Munt. Com. G. creţu ; plur. -potniţe, în Mold. -potniţi) s. f. = turn' de biserică în care sânt atârnate clopotele (făcând pe alocuri un singur corp cu biserica, sau mai ales fiind zidit deosebit^ de obiceiu în faţa bisericei, de-asupra*porţii); joc de copii (ŞEZ. I 272/,8, pamfile, J. II 319), cf. clopot (3°). Klopotnicze = campanile, anon. CAR. Cănd clopotele nu sânt a-şezate în turnul bisericii, ele se pun în clopotniţe, făcute de-asupra'^portii de intrare în curtea bisericii, PAMFILE, I. C.M52. Din toţi boierii rămăsese Dediul Spătar Arbăriaşul, închis în turnul clopotniţei la Trii-sfetitele. let. ii 267/27. A trimis răspuns călugărului care şedeâ în clopotniţă să deschidă. C. NEGRUZZI, I 170. Unul din aceste turnuri... serveâ de clopotniţă. ALECSANDRI, CONV. LIT. III 61. Să te înalţi odată cu mine. — Unde?... în cloporniţă? id. T. 905. Umbră... aşează.,, pe naltele clopotniii, prin negre cimitire, fantăsme. id. P. iii 301. Clopodniţa au făcut-o lucrând pânza şi vânzănd-o. I. IONESCU, P. 336. Liliac... Din cloponiţa bătrână. DELAVRANCEA, S. 218, 267. Luaţi toaca d’a stânga, Ciocanele d’a dreapta Şi'n clopotniţă urcaţi. TEODORESCU, p. p. 42. Să ne ’ngropi pe amândoi: Pe mine în clopodniţă Şi pe dănsa la portiţă, sevastos, P. P. 252/13. In Vinerea Paştelor, se suie fetele în clopotniţa bisericei şi sună clopotul, ca să crească cânepa. ŞEZ. II 196/I0. Spânzurătoare mare, Căutare are (= Clopotniţa). pamfile, c. 21; — clopotăncă s. f. Nume de oi (H. V 281) s. de vaci, care poartă în cireadă clopot la grumaz (Com. marian); — dopo-teâsă s. f. Nume dat de păstori vitelor cu clopot. H. xi 116; — clopoţeân, -a adj. = cu clopot. Oaie clopoţeană. H. V 430.] — Din bulg. klopotu, idem (în paleosl. şi în alte limbi slave cu sensul de «zgomot», cf. z vo n). Cf. clopoţel. CliOPOTÂNCĂ S. f. CLOPOTAR S. m. CIOPOTĂRIE S. f. CI/OPOTĂRÎŢĂ S. f. CliOPOŢEÂK, -Ă adj. CliOPOTEÂSĂ S. f. v. clopot. CLOPOŢEI* s. a. şi m. 1°. Clochette, sonnette, sonnaille, clarine, grelot. 2°. Membre viril. 3°. Pârtie du moulin. 4°. Danse paysanne. 5°. Diverses sortes de Campanules. 1°. Clopot mic; spec. clopot mic terminat în-tr’un mâner subţire de lemn, cu care se sună la anumite faze ale slujbei bisericeşti (cf., z v o n, zvonişor), s. în case, spre a chemă un om de serviciu, în adunări spre a le deschide s. a impune tăcere etc.; clopot mic pus la poartă s. la uşa de intrare, să vestească sosirea cuivâ (cf. sonerie); aparat care sună prin învârtirea unui. mecanism s. apăsarea uiiui buton (cf. sonerie); clopot mic cu care umblă copiii la colindat; clopotul de la şcpală (herz.-gher., M. iv 233); clopot mic atârnat de gâtul animalelor (cf. t.alangă); p. CLOPOŢEL - 571 — CLORHIDRIC anal. globuleţe de metal, goale pe dinnăuntru, având însă în ele un mic obiect contondent, care prin lovire produce un sunet metalic, care se pun la caii de sanie, la opincile dansatorilor etc., zurgălăi; mici păhăruţe de sticle, atârnate prin cerdacurile urior case boiereşti, unele lângă altele, cu gura în jos care, agitate de vânt, se loves cunele de altele şi produc nişte sunete plăcute. Ono-matopeele care imită sunetul clopoţelului sânt: gli-gă-li-gă şi lingă-gling. Klopoczel = campanella. ANON. CAR. ClopoţeliX= (slav.) zvonâcu, kolokolu. MARDARIE, L. 1158, 1509. Şiîntr’acestaşi chip rodei (= rodii) mici de aur, şi clopoţi în mijlocul lor pen’prejur lângă rodei de aur clopoţel (gr. xcbâwva), şi floare pre marginea îmbrăcăminţii pen' prejur. biblia (1688) 592. Şoarecii au aflat oare-unde doao clopoţeale. ţichindeal, F. 256. Trageţi clopoţelul! BARAC, T. B. 33. La toate unghiurile se puseră clopoţele, şi din ietacul postelnicesei se deschise o galerie. C. negruzzi, I 73. Clopoţei electrici, poni, F. 212. [Moaşele dau copilului] apă de beut dintr’un clopoţel sleit, anume ca să fie cântăreţ mare. marian, NA. 88/l4. Clopoţelul se-minariului... sună. contemporanul, iii 615. Mulţi pescari... atârnă... clopoţei înfundaţi... în vârful ţechei, astfel că la cea mai mică mişcare sănt prevestiţi. F. R. atila, 51. La o uşă sta de pază un cocoş şi la cealaltă erâ un clopoţel. ISPIRESCU, L. 2 55/28. Trage, trage clopoţel, Că-ţi mai vine-un sufleţel. marian, î. 4/i0. Ce s’aude, ce s’aude? Pân’ la mine ce pătrunde? O-i sunet de clopoţele, Ori-i glas de turturele? RETEGANUL, TR. 43/I8. Cine trece p’ângă noi? Neicuţa cu patru boi, Ş’a pus clopoţel la boi, Să-l cunosc de la războiu. HODOŞ, P. P. 45. # Eu o mân după viţei, Ea-mi aduce clopoţei, se zice despre cei proşti, care nu urmează după cum le poruncim, zanne, p. I 693. Are gura (ca un) clopoţel = e vorbăreţ, guraliv, ib. Iii 120, cf. îi umblă gura ca meliţa. A trage clopoţelile după cinevă = a trage clopotul cel mic, după moartea unui copil, herz.-gher., m. iv 233. (Despre copiii colindători) A umblă cu clopotelu’ = a colindă la Crăciun şi la Anul-nou, sunând dintr’un clopot mic. ib. # Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. Pisică cu clopoţei = om vorbăreţ, imprudent, care-şi trădează planurile. 2°. Membru viril, cf. cocoşel, pasăre, puţă. herz.-gher., m. iv 233. 3°. Parte a morii (nedefinită mai de aproape). H. IX 483. 4°. Dans cu lăutari, un fel de polcă. H. III 432, X 506, SEVASTOS, N. 281/28, PAMFILE, J. III 9. 5°. (Bot.; mai ales la plur.) Diferite plante mai ales din familia campanulaceelor, ale căror flori seamănă cu nişte clopote mici: Clopoţel = a) lăcrămioare (Convallaria majalis). BORZA, BULET. GRĂD. bot. v 57. | b) vineţele (Centaurea Cyanus). ION CR. I 85. || Clopoţel muntenesc = (Bucov.) plantă ierboasă (Campanula patula) cu flori mici albastre deschise sau violete, care înfloresc din Maiu până în Sep-tembre. panŢu, pl.2 | Clopoţei = a) (în Bucov.) plantă ierboasă (Campanula abictina) din regiunea subalpină, înflorind în Iulie—Septembre cu flori albastre-roşietice, numită şi clopoţele, cupa- o i i. panţu, PL.2 | b) (Bucov.) C i u c i u r e (Campanula glomerata). ib. | c) Plantă ierboasă (Campanula medium, germ. G1 o c k e nblume) cu tulpina păroasă, cu flori mari albastre, albe sau trandafirii, cultivată şi prin grădini, ib. | d) (Bucov.) Plantă ierboasă (Campanula pseudolanceolata) cu flori frumoase albastre, înflorind în Iulie—August, ib. | e) Plantă ierboasă (Campanula rapunculus, germ. G1 o c k e nblume) cu flori numeroase albastre, ' înflorind în Iunie—August, .numită şi b a-raboi' (5°). ib., H. x 534, baronzi, l. i 131/1s. c. negruzzi, I 100 | f) (Bucov.) Plantă ierbpasă (Campanula rapunculoides), târâtoare, cu ; flori albastre-violete, plecate în jos, înflorind îh: Iulie— Septembre. Se mai numeşte* ci o potul-caprei. ib. panţu,. PL.2 | g) Ghiocei (Qalanthus nivalis). ib. | h) Căldăruşă (Aquilegia vulgaris). MQL-NAR-PIUARU, ap. DR. V 556, BORZA, BULET. grăd. bot. v 52 (jud. Alba). | i) Căldăruşă (Aquilegia nigricans). damE, t. 184. ,| j) (Vale, jud. Sibiiu) Trifoiu roşu ( Trifnlium pratense). Com. ittu. | 1) (Bucov.) Clopoţel munţenesc (Campanula patula). panţu, PL.2 | m) Clopoţel e (Campanula alpina) ib. | n) L u ş t e (Leuco-jum vernum). pamfile-lupescu, cr. 54. || Clopoţei cornuţi = căldăruşă (Aquilegia nigricans). panţu, PL.2 | Clopoţei de primăvară = (Bucov.) brebenei) (Corydalis solida), ib. Clopoţele = a) Clopoţei (Campanula abie-tina). panţu, pl.2 | b) Cădelniţă (Campanula carpatica) ib. | c) Băşina -porcului (Campanula persicifolia) ib. | d) Mică plantă ierboasă (Campanula alpina) cu flori albastre deschise, care înfloresc în Iunie—August, ib. PĂCALĂ, M. R. 15. | e) (Transilv.) Lăcrămioare (Convallaria majalis). panţu, pl.2, viciu, gl., bianu, d. s. |f)Coada-co coşului (Polygonatum officinale). panţu, PL. | g) Campanula latifolia, rapunculus şi cervicaria. păcală, m. R. 15. Un clopoţel în floare, alecsandri, p. iii 25. Iată vin... clopoţei şi măzărele îmbătate de parfu-muri. id. ib. Iii 55. Pi su (pe subt) tufe băieţei, Pintru (= printre) tufe clopoţei. MÂNDRESCU, L. P. 48/la. Pomenim totuşi pe scurt reţetele cunoscute [pentru gălbenirea ouălor de Paşti]... Clopoţei mici, bătuţi. PAMFILE-LUPESCU, CR. 182. — Derivat din clopot, cu suf. dim. -el. CLOPOTÎ vb. IVa CLOPOŢI vb. IVa CLOPOTNIŢA S. f clopijţ s. a. v. clop. CLOR s. a. (Chim ). Chlore. —Corp simplu, gazos, galben verzuiu, mai greu decât aerul, cu miros înnecător, cu gust caustic, care provoacă tuse, străriutări şi o mare apăsare pe piept; poate produce şi asfixie. Se întrebuinţează ca decolorant şi desinfectant (bianu, d. s.); p. ext.-clorură de calciu. r — N. după fr. (< gr. xkatQot; «verde»). Cf. clorotic, cloroză. CLORÂL s. a. (Chim.). Chloral. — O compoziţie din clor şi alcool; întrebuinţată ca medicament calmant, somnifer, anestezic şi antiseptic. BIANU, D. s. — N. după fr. (compus din chlore şi silaba întâi din alcohol). CLORÂT s: a. (Chim., Farmac.). Chlorate. — Sare formată prin combinaţia acidului cloric cu o bază. Clorat de potasă s. potasiu (poni, CH. 32,39) = un fel de sare albă, strălucitoare, cu un gust răcoros şi înţepător, care se întrebuinţează la aprinderile de gură şi de gât, la iritaţiile gingiilor, la amigdalitele acute etc. biainju, d. s. — N. după fr. CLORHIDRÂT s. a. (Chim.) Chlorhydrate. — Sare formată prin combinarea acidului clorhidric cu o bază. Clorhidratul de amoniac. poni/CH. 100. [Şi: (neîntrebuinţat) cloridrât s. a.] — N.t după fr. (< gr. %hoqoq «verde» şi 'pâmg «apă»). ' clorhidric adj. mase. (Chim., Farmac.). Chlorhydrique. — (Numai în expresia) Acid clorhidric = acid format prin, combinarea de clor cu v. clopot. CLORIC - 572— CLOŞCĂ hidrogenul, întrebuinţat' în medicină ca excitant al digestiunii şi în industrie ca materie caustică. Dizolvat în apă, e cunoscut subt numele de spirt de sare s. acid muriatic. [Şi: cloridrlc, adj. mase.] — N. după fr. (< gr. yhfiQoc, «verde» şi vScoq «apă»). CLORIC adj. mase. (Chim.) Chlorique.— Numa1 în expresia) Acid doric = acid compus prin combinarea unei valenţe de clor cu cinci de oxigen. — N. după fr. chloriquo, idem. CLORIDRÂT s. a. (Chim.) v. clorhidrat. CLORlDRlC adj. mase. v. clorhidrico cloritic, -Ă adj. v. clorotic. CLORoWl s. m. (Bot.) v. clorofilă. CLOROFILĂ s. f. (Bot.) Chlorophylle. — Materia colorantă a părţii verzi a unei plante; subt acţiunea razelor solare, clorofila absoarbe din aer carbonul necesar plantelor. [Şi: cloroîil s. m.] — N. după fr. chlorophylle (< gr. xlcogog «verde» şi (pvXkov «foaie»). cloroform s. m. sing. (Chim., Med.) Chloro-forme. — Substanţă lichidă, uleioasă, incoloră, compusă din alcool şi clorură de calciu, cu un miros eterat, care, inspirat, are proprietatea de a adormi şi de a provocă o insensibilitate (anestezie) completă. Methanul triclorat CBCl3 este substanţa cunoscută sub numele de cloroform. PONI, CH. 291. A tăcut toată după-amiaza, copleşit de ameţeala cloroformului. C. PETRESCU, î. II 50. — N. după fr. (< chlore — gr. x).coqo$ «verde» — şi forme). cloroformă vb. Ia. (Med.). Chloroformer. — A supune la acţiunea cloroformului, a face pe cinevâ să nu mai simtă nimic, după ce e adormit ca cloroform, ll voiu cloroformă, ca din leşin să treacă într’un somn adânc. EMINESCU, N. 77/10. [Şi: (după fr. chloroformiser) cloroîormîzâ vb. Ia. | Abstract: doroîorm(iz)âre s. f. = acţiunea de a cloroformă. | Adjectiv: cloroform(iz)ât, -ă = anesteziat prin cloroform. Având, aerul celor cloro-formizaţi pe un scaun dentar... I. TEODOREANU, M. II 100.] — N. după fr. CLOROVORniz vb. ia (Med.) v. cloroformă. CLOROs, -OÂSĂ adj. (Chim.) Chloreux. — (Ca atribut al lui acid) Compus dintr’o valenţă de clor şi trei de oxigen. Acid cloros. PONI, CH. 32/„. . — N. după fr. CLOROTIC, -Ă, adj. (Med.) Chlorotique. —• Atins de cloroză. Două fete subţiri, clorotice şi urîte, cu bubuliţe roşii pe frunte. PETRESCU, S. 182. [Şi: (neobicinuit sau, poate, greşală de tipar) cloritic, -& adj. Slab, cloritic, aiurit, păşind uşor, de teamă â’a nu se frânge de la 4nchieluri... DELAVRANCEA, S. 114/s;— (cu pronunţ, după grec.) hlor6tic, -ă adj.] — N. după fr. CLOR&2Ă s. f. (Med., Bot.) Chlorose. — Coloare galbenă-verzuie a pielei, produsă prin alterarea sângelui; gălbeneală (deosebită de găl-binare sau icter). || Spec. O boală a fetelor tinere, caracterizată printr’un fel de paloare a ţesuturilor şi pricinuită de desvoltarea neregulată a pubertăţii, bianu, d. s. [Şi: (cu pronunţ, direct după grec.) hlorâză s. f.J — N. după fr. {< lat. medic, chlorosis, iar acesta din gr. xĂcugo; «verde»). CLORUR s. mi (Chim.) v. clorură. CLORÎTRĂ s. f. (Chim.). Ohlorure.—Combinarea clorului cu un corp simplu ori compus, deosebit de oxigen şi hidrogen. Clorură 'de cupru (poni, CH. 24/t8), de mercur (id. ib. 47/2), de manganez[iu] (id. ib. 73/9), de bor (id. ib. 126), de carbonil (id. ib. 140), de amoniu (id. ib. 195), de calciu (id. ib. 197), de var (id. ib. 204), de argint (id. ib. 264). Clorură de sodiu — sarea obicinuită. Cloruri de mercur = calomelul şi sublimatul corosiv. [Plur. -ruri. | Şi: (mai rar) clortir s. m. Clorur de var. polizu. Clorur de etil, clorur de sodiu, bianu, d. s.] — N. după fr. CLOŞ t s. a. Frânge. — Ciucure, canaf (la capătul unui cordon). Acesta [divanul sau sala de audienţă] are un taht cu baldachin tot de aur lucrat, perdeaoa ce se spânzură de la baldachin şi cloşurile sânt tot de sârmă şi cu mărgăritar frumos... Şambelanul trase de la perdeă un cloş de fir şi se ridică perdeaoa şi-mi făcU semn să intru în casă. E. VĂCĂRESCUL, IST. 290. [Cuvântul klosh e dat, fără traducere, şi de anon. car, | Acelaşi cuvânt este, poate, cloţ f s. a. şi cros f s. a., cu un sens greu de precizat. Îngenunchind, au sărutat cloţurile (crosurile LET. III2 444) macatului pe care şăde[â]. BELDIMAN, ap. TDRG. | Plur. cloşuri (cloţuri, crosuri).] — Probabil, avem a face cu un împrumut din fr. cloche, după forma de clopot a canafilor. Cf. N. Iorga, Din faptele străbunilor. Ed. II (1923), p. 281. cl6şcĂ s. f. 1°. Couveuse. 2°. Se dit d’une femme vieille ou paresseuse. 3°. Pommes de terre. 4°. La Poussinidre, constellation des Plâiades. 5°. Jeu d’enfants. 1°. Paserea (mai ales găina) care cloceşte ouă sau are pui, ciocă, cloţă. Cloşca cârâe (mai ales când e în primejdie) s. cloncă(n)e ori clon-c ă (n) e ş t e, când îşi cheamă puii. D’oiu sta la cloşcă să le puiu [ouăle], Tot oul o să-mi dea puiu. Cinci sute de cloşti îmi dau O sută de sute [de pui] în cap. A. PANN, ap. GCR. II 360. Ca o cloşcă mută, N’am zis macar: iubite, mai cruţă-al mieu auzi C. NEGRUZZI, II 271 /25. Aproape de el, o cloşcă cu puişori cloncăneşte: cionc, cionc! SADOVEANU, P. 85. Jos, cloşca cârâiă cu penele zborşite. N. N. BELDICEANU, ap. DR. II 125. I-a mai dat o tipsie mare de aur, şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe. CREANGĂ, P. 93/25. Le da demâncare [găinilor], apoi le cuibăreâ, puneâ cloştile, şi vedeâ de pui. ISPIRESCU, L. 309/14. Sssl sss! un zgomot cum face găsea, cănd e cloşcă. ŞEZ. V 132/4. In casa unde sânt cloşte de găină... nu e bine să se mănânce ouă fripte [= fierte], marian, o. ii 256. Cănd s’a trezit Ovreiul, a văzut piatra şi-a cetit pe dânsa ce erâ scris, anume că în munţii Carpaţi se află o culă, adică o visterie de bani «şi cloşte, lei de aur». PAMFILE, COM. 33. Dacă o femeie poate luâ aluat dospit de la trei case..., se crede că acea femeie va aveâ cloşte multe, care vor cloci bine şi vor scoate pui mulţi, pamfile, crăciun 6. Unele femei pun câteva grăunţe sub aşternutul unui pat, unde va şedeâ preotul, ca să-i stea cloştele pe ouă. id. ib. 19. Cănd îi pune cloşcă Lunea, îţi scoale numai cucoşei. ŞEZ. I 51/32. De pui sare în gunoiul de după uşă, îţi scoate cloşca puice cucuiele. ŞEZ. I 276/21." Când pui cloşca la clocit, s’o învărţi de trei ori pe lăngă stâlpul hornului şi să zici: ) — negustor numai cu numele (CADE). 2°. F i g. Femeie cu copii. Ce-ţi trebue, măi ? — a zis răstit Ştima, — Bani; alt nimic! — Dacă vrei să-ţi dau bani, să-mi dai şl tu cloşca cu pui. Cloşca cu pui nu erâ alta: femeia şi copiii, şi Românul aveâ nevastă cu patru copii. PAMFILE, com. 47. || Femeie bătrână şi răutăcioasă, pamfile, J. I. Se zburleă cloşca cea bătrână, ion CR. îl 174. || Femeie leneşă (puturoasă), care stă tot acasă, herz.-gher., m. iv 234 (cf. c 1 o ş c a r). 3°. P. anal. (Prin asemănarea cuibului de cartofi cu un cuib plin de ouă. Cf. şi ghicitoarea despre cartofi: Am o cloşcă cu două ouă: luaiu nouă, rămân două, Ca cloşca să se mai ouă. GOROVEI, C. 21). Cloşte = cartofi, baraboi, ouă de pământ, buraci. h. xviii 16. 4°. Constelaţia Pleiadelor, numită şi găină, găinuşă, cio că, cloţă. Cloşca s. cloşca cu pui. H. II 4, 14, 33, 50, 82, 90, 126, 149, 169, 177, 196, 208, 214, 226, 245, (cloşca mică şi cloşca mare) 291; III 5; IV 13; XI 204; XVI 5. ISPIRESCU, U. 14, PAMFILE, J. I, CERUL 170, OTESCU, CR. 21. Fetele lui Atlas*., s’au schimbat in stele, ce se numesc cloşcă. I. GOLESCU, C. I 115b. Pe când ieşise cloşca pe cer, boierii intrau unul după altul îm butcile lor. ghica, s. 514. Vede şi Carul cum stă, şi ploioasele Osii, şi Cloşca. COŞBUC, M. 61/2J. Târziu spre miezul nopţii, cănd cloşca îşi adună puii pe creştet. CONV. LIT. XLIV, I 207. Şi a mers omul nostru, şi a mers, de eră cloşca mai de-asupra creştetului, cănd a ajuns la foc... MERA, B. 78. Ca să-mi ştie dragostea Cloşca de pe cer, şiro stea. şez. VIII 190. Cloşca se vede mai mult în timpul toamnei. H. Vl 210. 5°. Joc de copii, numit şi gaia. In Muntenia se mai numeşte şi de-a baba-gaia [s., mai des, de-a mama-g.aia], sau de-a trei-colăcei, iar în Oltenia de-a cloaţa (cloşca). Reprezintă lupta găinii pentru apărarea puilor în contra eretelui (uliului) sau gdĂi. Jucătorul cloşcă se pune în cap... PAMFILE, J. II 289. După ce li se ură cu astă, se jucâ ide-a cloşca cu puii», pitiş, şch. IV R. R. I 232. [Plur. cloşte (cloşce) şi cloşti (cloşci) HERZ.-GHER., M. iv 234. | Şi: cl6cîcă s. f. anon. car. costinescu. | Diminuti-ve: cloşcfiţă s< f.; cloşculiţă s. f. (Alte derivate: cloşcâr s. m. = om casnic, care stă mai mult acasă, care nu se mişcă de-acasă (costinescu); — cloşcărie s. f. = locul în care se ţin cloştele; fig. (în batjocură) trăsură veche (în-care se pot ţineâ cel mult cloşte). Birjarul dete un «iot» la cai şi cloş-căria o porni din nou prin hârtoape. D. zamfirescu, î. R. 85;—cloşcov6nie s. f. = babă-bătrână, cloşcă (2°). Şi cumătră-sa eră tot o cloşcovenie de hârcă. ŞEZ. I 60/18. Cf. PAMFILE, DUŞ. 12; — cI6şniţ& s. f. = cuibul sau pătulul în care clocesc cloştele. marian, v. 178, pârvescu, h. 73/6, 72. Cloşniţă spurcată, Sub gard aruncată, pârvescu, H. 73/p, 72 (Pătrăuţ, în Bucov.). marian, v. 176.] — Din bulg. kl6cka (rut. kloSka, alb. klotska) jdem. Cf. c 1 o că, c 1 o c i, c 1 o c ă 1. CLOŞCAR s. m. CIOŞCĂBIE S. f. CJLOŞCOVENIE s. f. CLOŞCULÎŢĂ S. f. ClOŞCtfŢĂ S. f. v. cloşcă. closet s. a. Closet. —Privată, umblătoare (la oraş, de obiceiu cu instalaţie de apă),, cf. 1 a -trină. [Şi: clozât s. a., (formă englezească) water-closet s. a.] — N. după fr. (germ. Closet < engl.). Cl6şniţă s. f. v. cloşcă. CLOSTIîlT s. a. Pied de roşeau. — Rădăcina stuhului sau a trestiei retezate, marian, NU. 271, teodorescu, p. p. 271, chiriţescu, gr. 248. La maică-ta te-oiu duce, Când s’o ’ntoarce gârla'ncoace, Şi a face jugul mugur, Resleie closteie, Tânjelele viorele, Stremănările floricele, teodorescu, P. p. 271; cf. şi marian, NU. 710. [Probabil greşit: clostiiu s. m. DDRF.] — Din ung. kalâsz-to «rădăcina» s. «tuleiul spicului» sau «a plantei spicoase», cum este şi trestia, stuhul etc. (în unele regiuni ungureşti şi tuleul s. hlujanul se numeşte kalâsz). N. drăganu. cloţ s. a. 1°. Bille de bois. Se dit d’un ivrogne. 2°. Cheville. 3°. Verrou. 1°. (Transilv. de miază-zi şi Vâlcea) Trunchiul stejarului tăiat în bucăţi de l[%—2 metri lungime (ŢARA OLT. III, nr. 19—20; cf. s u 1 i n a r i u),- -trunchiu scurtat pentru a-1 puteâ duce (Jibărt, în Târnava-Mare; Com. ittu ; cf. b ă 1 v a n s. b u 1-van, butuc, colchiş s. coltiş, gros), bucată din trunchiul unui molid sau brad, din care se crapă şindile (h. xvii 312; Albac, Măgura, Cojocna. Com. ITTU; cf. boc, bilă, butuc, coltiş, clepţ, halic, şpan, scurt) ori din care se taie în joagăr scânduri (Orlat, Sibiiu, Com. ITTU; cf. bălvan s. bulvan, buştean, gros); bucată de lemn (Vârcol, v.); prăjină de brad (Răhău, paşca gl.). Buştenii, bilele, cloţii, întreaga industrie a lemnului, in toiu pe toate văile din munţii noştri... F. R. ATILA, 203. Bai, ajută-mi să puiu cloţurile ăstea în car! (Cincu-Mare) ţara olt. iii, nr. 19—20. Am ciontat su-linariiîn cio ţi, să-i pot încărcă (Galaţi, 1. Făgăraş), ib. || Fig. (Atributiv, despre omul beat, cf. «beat butuc s. buştean»). Fiind beat cloţ, se băteă orbeşte., bănuţ, T. p. 10. 2°. (Munt.) Cuiul de lemn sau de fier ce serveşte la înnăditul tânjelelor una de alta prin cârcei. H. IV 253; cf. H. IV 11, 56, 86, VII 30. La roată, sănt înjugaţi ţăranu’ cu săteanca lui, la cloţ ne-gustoru' cu dănsu’ şi că ’năinte ar hi să hiie boieru' cu cocojneaţa dumnealui. 'JIPESCU, O. 106. Negrii de la cloţ (glosat prin «roata plugului»). N. G.-TISTU, B. 352. I P. ext. Gaura din vârful proţapului, de unde se prinde cârceia altei tânjeli cu boi. h. iv 156. 3°. Zăvor. Cf. MARDARIE, L. 2980. [Plur.' cloţuri. | Derivat: cloţâriu s. m. = cel ce face şindile, şindilar. MOLNAR-PIUARU, ap. jahresber. X 183.] — Din săs. Klots. I. B o reia, Jahresbericht, X 183. cloţ s. a.' (Zid.) Fragment de pierre ou de brique pour boucher ies- trous d’un mur. — CLOŢ — 574 - CLUB (Vâlcea, Romanaţi, Dâmboviţa) Spărtură mică de cărămidă s. piatră întrebuinţată de zidari pentru a umpleâ golurile mai mici. ciauşanu, v., com. GH. PREDESCU, CÎ. H. XXI 268. Cf. alic (1°). — Din sârb. kloca «pietricică». ciot f s. a. v. cloş. Cl6ţĂ s. f. 1°. Couveuse. Maquerelle. 2°. La Poussiniire, la PlUade. 3°. Jeu d’enfants. 1°. (Mai ales prin Transilv., Banat, Oltenia) Cloşcă, ciocă. VICIU, gl., vârcol, v., i. creangă, II 276, III 118, CIAUŞANU, V., BUCUŢĂ, R. V. Sffânta] Dominecă îi dete o cloţă cu puii de aur. CĂTANĂ, p. B. iii 120. Cănd din ăst ou Puiu va mai înviâ, După cloţă o plecă. MARIAN, NA. 145/2-3. Nu-i bine a pune cloţe (cloşte), pentru că din ouăle puse pe Caii lui Sân- Toader ies pui slabi, schilavi, marian, se. ii 44. Când vine popa cu Crăciunul, trebue neapărat (ca) să şază pe pat, ca să stea dotele pe ouă şi să scoată pui. ŞEZ. xii 168. E bine să pui cloţa (cloşca) în zi de dulce, că iasă [— ies] mai multe găini, — ce se oauă—; şi mai ales lunea, capul săptămânii; dacă o pui în zi de post, iasă mai mulţi cocoşi. ION CR. III 149. Dragostile le-adună Di la vaci cu viţăi, Di la oi cu miei, Di la muieri cu copii, Di la cloţe cu pui... MAT. FOLC. 1558. Cloţe cu cloncănituri. ib. 1559. Trag... Puii la clotele lor. ib. 1560. Cloţa de aur cu pui de aur. giuglea-vălsan, r. s. 372. || Fig. Patroană [de case de toleranţă], pe-zevenghe, ocrotitoare, mijlocitoare (Ciauşanu, V.), codoşcă. 2°. Constelaţia Pleiadelor, numită şi cloşca [cu pui], ciocă, găină, găinuşă. H. V 37, 160, (clota cu pui) 170; XVI 24, 31, 52; xvm 262, 270, 309. BOCEANU, MEH., XIV, PAMFILE, CER. 170. Să plecăm la noapte, cănd o ieşi cloţa. BOCEANU, GL. Cine n’are dor pe lume, Ştie luna căn' apune Şi cloţa’n amiaz căn' vine. graiul, i 93. In noaptea de Drăgaica (24 Iunie), dacă păzeşti cloţa, când iasă pe cer, găseşti de trei ori bani. gorovei, cr. 69. 3°. Joc de copii, cf. cloşcă (5°). Un copil se face că e cloţă şi alţi copii că-s pui, iar altul se face că e erete... apoi eretele răpeşte din puii cloţei, dacă poate, iar dacă nu poate, atunci copilul care s’a făcut erete rămâne ruşinat. H. IX 91, 116; cf. H V 37; XVI 50; xvm 27. [Şi: cloâţă s. f. (ad. 1°) h. ix 89; (ad 2°) pamfile, cerul, 170; (ad 3°) PAMFILE, J. ii 189; — ciuţii s. f. Hăşi, ciută! (Zagra, Năsăud). Com. N. DRĂGANU. | Diminutiv: cloţuşă s. f. = femeie rea, cf. cloşcă (2°). Bărbatul, la început, fusese şi el om ca toţi oamenii; dar cloţuşa de nevastă..., pe semne ca să-şi poată face ea mendrele cum î,i place, pusese ţăstu’n cap bietului rumân (Goleştii-Badii, j. Muscel), ion cr. iii 188.] — Cf. sârb. klocati «a strigă, a gâgâi»; pentru forma cluţă, cf. germ.-săs. glucksen. CLOTÂST s. a. Rocher. ■—• Stâncă, vârf s. colţ de stâncă, ‘c 1 a n ţ, c h e a n ţ. Sare, ca capra neagră, Din cloţan în cloţan să meargă, se zice despre cei mândri, pann, P. V. I 161, ZANNE, I 397. — Cf. c 1 a n ţ şi c o 1 ţ. cloţân s. m. v. colţ. CLOTÂN s. m. (Zool.) Rat. — (Mai ales prin Transilv., Banat, Oltenia) Guzgan (H. XVIII4 4, 19, 42, Mus decumanus Păcală, m. r. 29, Vârcol, V.), numit şi: chiţcan (ghiscan), chiţoran (ghiţoran), gherlan (ghior-laii, gurlan), ghiorţan, grivan, guz, hârciog, h â r ţ, 1 os tun, mioarcă, mio-gârţan, mitorlan, miţorgan, păşoiu, pâţoc, pinţă, popândău (popondoc, pop in teu, potinteu), popânzac (popân-zoiu), poponeţ (poponeţe), potoc (pa-ţoc), sistar (ţ i s t a r), ' s p u r c, şoacăt, sobol, şobolan, şomâc (şomâic), tuşea n, z e z e r a n. DR. III 446. Cu capul căt un bostan, La gură ca un cloţan. marian, nu. 416/26, SEVASTOS, NU. 97/r Şi erau şoareci şi cloţani (şobolani) grozăvenie, mulţi, cătă frunză şi iarbă. RETEGANUL, p. v 6/2. [Şi: cloţâr s. m. n. iv 176. barac, ap. TDRG. vârcol, v.] — Derivat din sârb. klocati «a hăpăi, a prinde repede cu gura» (germ. «schappen»), cu suf. -an (care derivă nume de animale de la onomatopee, cf. DR. Vi 308). CLOŢÂR s. m. v. cloţ şi (Zool.) v. cloţan2. CLOTOKÎ vb. IVa v. clătări. CLOTOSÎ î vb. IVa V. coltosi. CLOŢtrşÂ s. f. V. cloţă. CLOVÂCI s. m. plur. Dent de cheval. — (Rusism, în Basarabia) Colţi de cal (Străzeni, jud. Lăpuşna). DR. v 289. — Din rus. klevacu «cazmâ». CLOVEŢ s. m. (Iht.) v. clovoţ. CLOVN s. m. Clown. — Artist de circ, care stârneşte râsul prin îmbrăcămintea, posnele şi caraghioslâcurile sale, cf. bufon, caraghios, măscăriciu, paiaţă, păcală, păcăliciu, soitariu, şod. Într’o scenă de clowni, a cărei intenţie ar fi... o păcăleală puerilă, cei doi artişti întrebuinţează salturile lor, vorbele lor, toate mişcările lor, numai şi numai întru cât ele stau în legătură... cu păcăleala, caragiale, n. f. 26. Nu vede o tragedie jucată de clowni. iorga, l. ii 92. (Fig.) Clown al slovei. I. dimitrescu, curentul, 6 Nov. 1930. [Scris (ca în englezeşte) şi: clown s. m., (citit, prin Transilv., după nemţeşte, cu pronunţ, originară engleză) claun (ALEXI). | Abstract: clovnărie s. f. = poznă de clovn, caraghioslâc.] —• N. din fr. (engl. clown «actor grotesc»). clovwâjrîe s. f. v. clovn. CLOv6ciţr s. m. (Iht.) v. clovoţ. CLOv6ţs. m. (Iht.) TStard.—Zglăvoacă. DICŢ. [Şi: clovâţ's. m. DDRF.; clov6ciu s. m. antipa F. 40.— Cf. (z)glăvoacă. clown s. m. v. clovn. clozet s. a. v. closet. Club s. a. I0.—2°. Club. 1°. Societate închisă (stamati), reuniune a unor persoane asociate în vederea unui scop comun (mai ales politic, filantropic, social), cerc închis (de persoane cu oarecare avere s. situaţie socială) ai cărui membri se întâlnesc (zilnic) spre a convorbi, a citi reviste, jurnale, s. a se distra jucând (cărţi, biliard, şah etc.). Cluburile se înfiinţară. IORGA, L. II 49. Sinecuriştii şi cumularzii se recrutează în majoritatea cazurilor din elementele cluburilor politice. 1. scutaru, curentul 6 Nov. 1930. 2°. P. ext. Localul în care se întâlnesc membrii unui astfel de cerc. Toaleta pentru balul de la club. c. NEGRUZZI, I 46. Timpul şi banii pierduţi la club. C. PETRESCU, î. 238. Am întâlnire cu el la Jockey-club. [Plur. cluburi. | Şi: {< germ. Klub, rostit de Austriaci klup) ciup | s. a. (plur. clupuri). (Ad 1°) Trei seminţii trăind... unite Prin baluri, clupuri şi prin nunţi, ca o dulce frăţie... ZILOT, CRON. 355/33. Acolo sânt baluri, clupuri. pann, ş. I 24. CLUB - 575 - CLUP Gazeturi, clupuri. I. GOLESCTJ, C. 78; (ad 2°) Te văzuiu alaltăieri la ciup. GORJAN, H. II 165. De la clupuri să lipsească, pann, P. V. II 156. O mască la ciup. I. văcărescul, p. 499/x. (Derivat: (fr, clubist, engl. clubbist) clubist s. m. = membru al unui club, persoană care se duce regulat la cluburi; — (engl. clubman) clubmăn (accentuat şi clubman) = clubist.] — N. după fr. (< engl. iîlub). Cl.IIîl s. a. Guisse. — (Rutenism, în Ţara Oaşului) Coapsă. CADE. — Din rut. klub, idem. CLUBIST s. m. 1 CI/UBMÂN S. rn. J v- C,U,>1* CLUCĂ s. f. 1°. Tas. 2°. Echeveau. 1°. Grămadă, glugă (2°). O ciucă cu cânepă (Brebu, în Prahova). H. XI 288. Maldurii se cară acasă cu carul, şi in arie, grădină sau (arc se fac glugă (ciucă, căpiţă, pop pl. popuri, popă, sau ciuclă) răzămăndu-se maldurii unul de altul in picioare şi apoi punăndu-se peste dânşii alt rând de malduri, lot in picioare, insă mai aduşi, adecă mai apropiaţi, mai strânşi, de un diametru mai mic... Cănd gluga este înaltă'şi are vârf, se mai numeşte stog. pamfile, a. 224. Mă suiiu in deal în ciucă, Mă uitaiu in vale ’n luncă, Văzuiu o nevastă tinerică, Se băteă cu moartea ’n furcă. MAT. FOLC. 1358. 2°. Ciucă de bumbac = scul din mai mutle ju-rubiţe (Mogoşani, în Dâmboviţa). Com. GH. pre- DESCU. [Şi: clugă = traistă. H. II 14] — Pentru etimologie, cf. glugă. ciiircĂi vb. lVa v. cliucăi. CLUCEÂK f s. m. v. clucer. cluceb f s. m. Officier de la Maison des princes roumains. — (în vechea organizare politică a Principatelor române şi a Curţii domneşti) Slujbaş de deosebite ranguri şi cu deosebite ocupaţii : Marele clucer aveâ sarcina procurărei şi con-servărei tuturor proviziunilor trebuincioase Curţii şi în păstrarea lui erau cheile cămărilor domneşti. Pentru îndeplinirea acestei obligaţiuni, el era ajutat, pe vremea lui Brâncoveanu, de alţi patru cluceri, care, cu o singură numire, se chemau cluceri ai doilea (vtori cluceri). Doi dintre ei se numeau însă cluceri de (s. za) arie, având în special grija merticelor de fân şi de orz, iar ceilalţi doi cluceri de jigniţă (magazineri), în sarcina cărora cădeâ supravegherea şi cheltuiala «jigniţei». Subt Brâncoveanu, marele clucer primeşte «simbrie» câte 1000 t[a]l[eri] pe an, iar ceilalţi câte 500. Spre a se deosebi, cei doi cluceri de arie se numesc: vel clucer de arie şi vtori clucer de arie, distincţiune care, după cât se pare, nu erâ numai onorifică, c. giurescu, Contribu-ţiuni la studiul cronicelor muntene, Bucureşti, 1906, p. 51. Clucer mare, ispravnic pre beciurile domneşti, pre unt, pre miere şi pre colacii ce vin de la oraşe la Născut. LET. I 104/37. După vel comis, vel medelnicer, vel clucer, vel sărdar, vel sulger, vel căminar, vel jiynicer, vel pitar, vel şătrar, vel armaş, vtori logofăt, vel uşer, vel agă. K LET. III 292/a7. Cluceriul cel mare, purtătoriul de grijă peste lucrurile cele trebuincioase la războiu. URICARIUL, iv 220. Vel cluceriu de arie, purtă-toriu de grijă asupra ducerei grâului şi a fânului. uricariul, IV 221. Jupan Preda vel clucer (a. 1652). MAG. IST. I 126/u. Pre cea mare o au măritat şi o au dat după un văr al Măriei-sale, a-nume Gavrilaşco, ce fusese clucer mare de arie. MAG. IST. IV 129/,. Miron Ciogolea vel clucîar (a. 1657). GCR. I 173. S’au dat Radului vel clucer za arie i lui Hasanache clucer, pentru chieltueala fânului... (a. 1694). HEM. 1641. Pe an, lei 960 vel clucer, răşcanu, L. 79/30. Au găsit izvodul aceşlii cărticeale a oarecăruia dascăl procopsit, dintr'ai besearicii noastre ceii neclătite, tălmăcit după limba cea de rând grecească, ăe domnealui Dimitrache Fălcoianul, biv vel cluceriu. GCR. II 153. Mai slobozeă Domnii după vremi de lăsă barbe şi alţii din mai mici trepte, care se cuprind în dodecadă..., cum am zice cluceri, paharnici şi alţii. ZILOT, C. 76/31. De la clucer de arie şi până la ban mare... GORJAN, H. I 84. Marele clucer, care eră cuartier-maiestrul cel mare al armatei... Aveă sub dânsul doi cluceri mai mici: clucerul de arie, carele tngrijă de magaziile de fân şi de orz, şi clucerul de pivniţă, care se îngrijâ pentru pivniţele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, M. V. 595. Câteva sute de boieri mici, fără barbă, zişi starea a doa şi a treia, între cari se prenumărau: ede-clii[i] domneşti, baş-ciohodaru’, tufeccl-başa, di-victaru', cafegl-başa, stolnici, şătrari, slugeri, me-delniceri, cluceri de arie etc., până la serdari, căminari şi cluceri mari. GHICA. S. XIV. El [stolnicul] e ajutat pe urmă de medelnicer, care pune masa, de clucer, păzitorul depositelor de hrană... IORGA, IST. ROM. II 152. [Şi: cluceâr f s. m., cliueeâr f s. m. Această piatră pre groapa Radului Buzescul, ce au fost mare-cliucear. GCR. I 44. | Abstract: cluce-rie f s. f. = funcţiunea, slujba, boieria de clucer. Cluceriile, căminăriile, păhărniciile... ajunseră de batjocură. ZILOT, c. 76/19. | Feminin: cluce-reâss s. f. = nevastă de clucer. Baba clucereasa, care o purtase pe cucoana în braţe. NOUA REV. ROM. I 65.] — Din paleosl. kljucari, idem (propriu «cel care păstrează cheile, chelar»), CLUCEKEÂSĂ S. f. 1 cluciu s. m. şi a. v. cliuciu. CLUCSĂ s. f. Piege. — (Oltenia, Banat, Tran-siiv.) Cursă pentru prins fiare, pasări, şoareci etc.; cf. batcă, căpcană, cleapţă, zancă. Animalul (fig. omul) cade, dă, se prinde în clucsă. Şi cela ce marea şi duhurelor necurate opriiă, şi cu cuvântul zdrobiiă dracii, cum acmix prins şi căzii în clucsele pierzătoriului şi neprii-torului ? CORESI, EV. 84/i,; cf. 278/,,,. Intr’aceeaşi clucsă erâ să cază însuşi Exelen[ia lor. DUMITRACHE, C. 392. Intorcându-se Turcii cu pleanul, căzură în clucsă, şi între al\i robi prinse şl pe feciorul de paşă. id. ib. 395. [Şi: (Olt.) clupsă s. f. MARDARIE, 3638, 3722, MOLNAR, ap. JAHRESBER., X 183, (Vale, j. Sibiiu) com. ITTU = cursă de şoareci, lupi etc.; fig. belea, încurcătură, strimtoare. Ai dat în clupsă, nu ştiu cum o s’o scoţi la căpătăiu. BOCEANU, GL.; —(cu metateză) cluscăs. f. (Sibiiu). JAHRESBER., X 183.] — Din bulg. kluksa, idem (CADE); în Transilv. ar puteâ fi din săs. Klux, idem. (I. Bor ci a, Jahresbericht, X 183), dacă nu cumva cuvântul săsesc e împrumutat din româneşte. duo s. a. v. crug. CLUOĂ s. f. v. ciucă, glugă. CLUMB s. a. (Miner.) v. plumb. CLUMBÎţă s. f. v. cloambă. ciup s. a. Banc. — (Sârbism, în Banat) Laviţă (VICIU, GL. H. XVIII 307) lungă, cu spate, (com. oniţiu), bancă de grădină (Timişoara, com. A. COSMA). — Din srb. klup, idem. GLUP - 576 — CNEAZ CMP f s. a. v. club1. ; CiiîrPĂ s. f. Compas pour mesurer le diametre des arbres. — Compasul forestier (de fier), împărţit în cm., care serveşte la măsurarea diame- trelor (butucilor, groşilor etc.); gros ar. CIUPALĂ, PL., com. ITTU, HERZ.-GHER., M. IV 234, (Opri-şeni, în Bucovina). Com. simota. — Din germ. Kluppe, idem. CLUPSĂ S. f. 1 CitSCĂ s. f. / v- clncsa* ciută s. f. V. cI6ţă. cneaj t s. m. v. cnez. £ cneâjnĂ f s. f. v. cneaz. cneaz s. m. Titre attribuâ â divers dignitai- res: 1. 1°. (en Transylvanie) Chef et juge d’un vil- lşge. 2° (En Valâchie) Chef d’un village libre; homme libre; maître des serfs. 3°. (Dans le Banat) Maire. II. (En Moldavie) Prince (russe); gouver-neur. I. 1°. f (în Ardeal, Maramureş şi celelalte regiuni româneşti din vechea Ungarie) în epoca cea mai veche cne(a)jii erau întemeietori de sate sau şefi aleşi pe viaţă dintre fruntaşii satelor, ca să judece pe săteni după vechiul lor obiceiu. Ei administrau, ca judecători, unul sau mai multe sate, ori teritorii mai întinse, cum au fost cnejii Ioan şi Farcaş de la 1247. înainte de cucerirea maghiară, ei trăiau pe pământuri libere; după cucerire, pe pământuri ocupate de regi şi nobili. Devin apoi colonizatori şi ca atari se menţin^ mai ales în nordul Ardealului, până în sec. XVII, înzestraţi cu vechile atribuţii administrative şi judecătoreşti (S. dragomir). O mare parte din ei devenind nobili, încetează de a mai fi Români. Parte de bună voie, parte siliţi de dispoziţiu-nile luate de Ludovic şi confirmate de Sigis-mund la 1428, ei trec la catolicism, ca să-şi poată păstră mai departe domeniile lor. Românilor le rămân numai «kenezii communes», care, fie că aparţineau castrelor regale, fie capitulelor, nobililor sau comunelor orăşeneşti, nu sânt altcevâ decât juzi săteşti... supuşi proprietarului, ca şl consătenii lor, neliberi, căci nu-l puteau părăsi pe acesta fără permisiunea lui... I. bogdan, despre cnejii romani (Anal. Acad. Rom. s. ii, t. xxiv, ist.) 13. 2°. f în Muntenia găsim pe cneji ca şefi de sate libere prin sec. xm—XV, dar termenul cne(a)z în principate pare a fi ţinut mai mult de terminologia oficială (slavonă), pe când poporul le-a zis în toată vremea «judeci» (S. dragomir). în documentele slave munteneşti (exemple la C. GIU-RESCU, DESPRE BOIERI, p. 74—81), cne(a)zul are două înţelesuri: a) om liber (în opoziţie cu «rumânul» sau «vecinul»); b) stăpân al rumânului. Alţi săteni toţi câţi sânt şi şe vor afla moşteani din satul Craioviţa şi cu feciorii lor căţi Dumnezeu le va da, ca să-i fie judeci de acum înainte, în pace şi slobozi de rumânie, ei şi feciorii lor şi cu toţi moşii lor..., de nimenea băntuială, de ru-mânie să nu aibă, nici de el, nici de feciorii lui, pentru că acest sat Craioviţa, ce scrie mai sus,, ei au fost cneaji cu ocinele lor încă mai denainte vreme. doc. (a. 1654, Mănăst. Hurez), âp. HEM. 3213. Puse giudecii (: pre cneajii DOS,) lor ca Oriv şi Oziv. PSAL. 172/16, cf. 152/19, 219/12, 232/33. 3°. (Azi, în Banat, subt forma chinez) Primar, birău, jude (h. XVIII 315), cf. vornic. Să se înveaţe pre cine trăbue pus in sat chinez (birău sau jude), ţichindeal, F. 66. Mi-s dragă junilor, Ca laptele. pruncilor, Ca florile fetelor Şi vinu’ chinezilor, hodoş, P. P. 195, cf. 222, -ALEXICI, L. p. i 37/23. (Alte exemple şubt chinez8). II. (Mai ales în Mold., începând din sec. xvii-lea) Prinţ rus; p. g e n e r. prinţ (şi ca titlu de nobleţe purtat de unele familii nobile româneşti- cu legături.în Rusia); p. ext. principe, duce, guvernator, stăpânitor,căpetenie, domn, f ighemon; f despuitor. Domnilor din Ardeal le zicem «Crai ungureşti»; eu să le dau acest nume nu pociu, căci crai nu sânt, ci direpţi Domni sau cnezi. LET. i 215/20. Eră solul acela de la Craiul leşesc, om mare, anume Cneazul Desbaraj din Vişnoviceşti. ib. I 154/t. Doamnă-sa Cateriha, care erâ de casa cnezilor de Branderburg... ib. I a. 53. Ţar Petru... îndată, au trimis... pre un gheneral al său de călărime, pre Cnez Menjicu. ib. II 65/20. Stăpânii Moscului să numesc Împăraţi. Iar mai nainte să numeâ Cnez (adecă Ducsi), ce să cheamă rumâneşte Domn. MAG. IST. I 113/,,. Cu îmbună-ciunile şi măguliciunile cneajului nu s'au duple-cat. DOSOFTEIU, V. s. 82, cf. 16, 74. Şapte fii a cneadzului. id. ib. 7, cf. 255/32. Alexandru împărat au grăit către miniştri, cum că asupra Franţezilor trebuesc oşti multe, iară miniştrii au zis către împăratul: te temi măria-ta de un unchiaş bătrân; oşti vom răspunde cu toţi cnejii de obşte, şi nu vei aveă Impărăţia-ta lipsă de ostaşi. Aşa dar s'au dat porunci pe la toţi cnejii, adecă domnii, ca fieştecare din prinţipatul tui, adecă ţara lui, să răspunză oameni de oaste... DIONISIE, C. 223. Cei de demult cneazii ruseşti puneâ numele fiilor săi. istoria roşilor (a. 1750) ap. GCR. II 50/31. Cavalerul cneaz Qheorghe Cantacuzino. GHICA, S. 254. O droaie de peţitori : cnezi ruşi, grafi nemţi... îşi disputau mâna ei. C. NEGRUZZI, I 105. Cneazul Moruzi. [Plur. cne(a)zi şl (mai ales) cne(a)ji, de la care s’a reconstruit noul singular cne(a)j f s. m. | Şi: cn6z s. m., (Banat) chinâz s. m. | Feminin: (< rus. knjaSna, paleo-sl. kneiina) cneajnă f s. f. = fiică de cneaz rusesc, prinţesă, domniţă. In-tr'acestaşi an, Avgust 8, pristăvitu-s'au Cneajna. let. i 132/, (cf. numele C h i a j n a). ID eriv a t e (savante, mai toate moderne): cnezat (chinezât, t chenezât, cu plur. -gate şi -zaţuri) s. a. = instituţia, demnitatea, rangul, titlul cneazului s. (mai ales) teritoriul stăpânit de un cneaz, principat. Cnezatul sau «judecia» eră o veche instituţie românească şi dincolo şi dincoace de munţi, cum şi la Românii de peste Dunăre. Mai multe cnezate sau judecii unite alcătuiau o «ţară», cu un «voievod» (sau «domn») în frunte, titlu, păstrat apoi şi de domnitorii principatelor. Din asemenea cnezate s’au alcătuit cele dintâi voievodate româneşti. D. ONCIUL, DIN ISTORIA ROMÂNIEI. 22-23. Renunţând la o parte din venituri în favorul lor, regii, ,şi după ei ceilalţi proprietari mari de pământ, acordară cnejilor dreptul de chinezât (j u s kenezatus, keneziatus, jus keneziale), sau pe un timp nedeterminat sau pe viaţă şi cu facultatea de a-l transmite moştenitorilor direcţi, care participau împreună la beneficiile chineza-tului. I. BOGDAN, DESPRE CNEJII ROMÂNI 17. Cele dintâi formaţiuni politice româneşti documentate în mod sigur sânt cnezatele, c. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 25. Chenezaturile lui Ivan şi al luiFarcaş. şincai, HR. I 270/24;— cneziâl, -ă (pronunţ. -zi-al) adj. = privitor la cnez. Profilând de vechia organizaţie cnezială a satelor române, regii Ungariei, şi în numele lor voevozii sau vice-voevozii Ardealului, comiţii comitatelor şi castelanii castrelor regale întrebuinţară pe cneji pentru scopurile lor de colonizare... I. bogdan, DESPRE-cnejii români 17; — cnezie f (cnejie) s. f. = (mai de mult) demnitatea, rangul s. teritoriul unui cneaz (ii), principat, ducat; (modern) cnezat. (Ad II) Câteva cetăţi din Anatoli au dat Neamţul Franţuzului, şi au dat şl Cnezia Lotaringiei. LET. 1.431. Toate aceste cnejii, dacă le-au sup.us craii leşeşti CNEJIE — 577 — COACĂZĂ v. cneaz. subt ascultarea sa', adecă Mazovid, Rusia, Prusia, Litva, au făcut tot ,im trup din mădulări multe, tot o ţară şi o judecată au. SIMEON DASC., LET. 92. 3 episcopi la cnejia Litvei. id. ib. 96. Şi văzând între Unguri multe capete amestecătoare, au lăsat de bună voie cnejiea, şi au dat locul RacoţeŞtilor. LET. I, A. 53. Au stăpânit [Leşii] Şlosca, Margrafstva... şi alte locuri şi cnezii. LET. I 89/16. S’au întors crăiasa Isabela... la cnejia Ardealului. LET. I 175/41. Cartea Divanului cne-jiei Moldaviei. URICARIUL v 13/al. Au dat jalobă cătră divanul cnejii[i] Moldovei la anii 1810 (a. 1813). bul.COM. IST. 98; (ad I) "După ce Ardealul a intrat în stăpânire ungurească, voevozia de acolo a scăzut şi s'ă păcătoşit, ajungând pe aceeaşi trea/ptă cu cnejia şi judecia. IORGA, IST. ROM. II 146. j Verb: cnezi = a ridică la rangul de cneaz, de prinţ; cu abstractul: cnezlre. c. giurescu, DESPRE BOIERI, 55.] — în sensul I din rut. knjazî «principe; mai marele satului», în sensul II din rus. knjazî «prinţ» (< paleosl. kunedzi, împrumutat din goticul *ku-niggs — germ. Konig). Cuvântul slav se pare că s’a răspândit la Români de la nord spre sud, înlocuind vechiul termen românesc jude (cf. jude ţ). CNEJIE S. î. csez s. m. CNEZAT S. a. CNEZI Vb. IVa cneziAii, -ă adj. CNEZIE f S. f. CNÎGĂ s. f. Registre. — (Neobicinuit) Registru. BARCIANU. — Din slav. kniga «carte». cnut s. a. Knout. — Biciu cu mai multe sfârcuri din curele cu plumb în vârf, cu care se biciuesc (s. se biciuiau) în Rusia oamenii, ca pedeapsă; cf. nagaică; p. ext. bătaie cu cnutul, supliciu cu bătăi cu cnutul. Deci Împăratul au bătut pre fiu-său cu cnutul şi, neplinind trei zile, au murit. let. I 395. [Fig. Tratare aspră. Metoda politicii... omului decis... să ridice knutul chiar îrripotriva propriilor săi partizani... I. DIMI-TRESCU, CURENTUL 24 Sept. 1930. [Plur. cnuturi. | Ortografiat şi knut. | Şl: (Transilv., din germ. Knute) kntită s. f. BARCIANU. N’ajunse iataganul barbarei Semilune, A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim: Acum se vâră Cnuta în vetrele străbune; Dar martor ne e Domnul, că vii nu o primim. DIN POEZIILE LUI A. MURESIANU (1862) 61,] — N. după rus. knutâ, idem. CNtlTĂ s. f. v. cnuţ. COĂ interj, vb. I. Regarde! II. 11 faut. — (Transilv.). I. Interj. Ooo/=cată, măi! (vaida), priveşteI II. Formă verbală (în legătură cu să...) Trebue, cată (să...) Casa voastră-i casă hâdă, Cine mere ( — merge, trece pe lângă ea) cod să râdă! (Sându, jud. Turda), viciu, s. gl. Când s’o pus dr'acu’ pe ţundră, coa să tai un darab (= o bucată) din ea! (Târnava), id. GL. — Scurtare din coată, dialectal în loc de ca(u)tă. COĂBĂ s. f. Baie de Vbglantier. — Fructul trandafirului s. măceşului; căcădare, mă'ceaşă (Silinghia, jud. Arad). Com. ittu. coâbă s. f. coâbe s. f. v. cobe. • COABIT vb. Ia (Jur.) Cohabiter. — A locui împreună (în aceeaşi casă), a trăi subt acelaşi / Dicţionarul limbii române, 3. XI. 1932, acoperiş (ca bărbat şi femeie, căsătoriţi). Bărbatul ...vă puteă să nu recunoască de al său pe copil, dacă dovedeşte că în cursul timpului... a fost în imposibilitate fizică de a coabitâ cu soţia sa. hamangiu, c, c..76. [Abstract: coabitâre s. f. şi (mai rar, după fr. cohabitation) coabitdţie s. f. coabitaţiune s. f. = locuire împreună (a bărbatului şi soţiei) subt acelaşi acoperiş. | Pronunţ, co-a-. Scris (şi pronunţ.) şi cohabitâ.] — N. după fr. cohabiter (lat. cohabitare, idem). COABITĂTIE S. f. ) COABITAŢIUNE S. f. / V‘ COabitâ> COĂBZĂ s. f. v. coapsă. COAC s. m. (Ornit.) Chat-huant: — Pasăre de noapte răpitoare (Ardea nycticoras). TDRG. — Cuvânt onomatopeic. Cf. gSrm. Quackreiher, idem. COÂCĂ s. f. 1°. Manivelle. 2°. Palanche, gorge. 1°. Manivelă, cloambă de fier ce transmite mişcarea roatei Ia ferestrău (joagăr), numită şi cocârlă, crival, crivală, vârtej; DAME, T. 173, 176. PAtaTLE, I. C. 111—112. 2°. (Banat) Cobiliţă. CADE. — Din sârb. kvaka «cârlig, clanţă» s. din ung. kak6 [kăkâ, kajkd, kuka «lemn strâmbat în formă de undiţă, cârlig»), N. drăganu. COÂCĂ s. f. v. cocă. COĂCĂŢ s. m. (Bot.) 1 COĂCĂŢĂ s. f. (Bot.) 1 v. coacăză. COĂCĂz s. m. (Bot.) -I COACĂZĂ s. f. (Bot.) 1°. Oroseille, căssis. 2° Qroseille ă maquereau. 3°. Myrtille. 4°. Airelle. 5°. Viorne. 6°. Epine. 1°. Fructul unui arbust (Ribes rubrum s. ni-grumf, cultivat prin grădinile noastre, care, atunci când e copt — prin Aprilie şi Maiu — constă din nişte bobiţe roşii, albe s. negre, grupate în mici ciorchini. Gustul coacăzelor, e astringent, dar plăcut; ele se mănâncă sau crude, sau se face din ele dulceaţă şi compot, iar din zeama lor sirop (întrebuinţat şi în compoziţia unor medicamente, cf. bianu, d. s.),wn şi oţet de coacăze. Ele se mai numesc: păltinele (Bucovina), p o m u ş o a ră (Mold.), rozincin s. rozincine (Transilv.), strugurei, strugurei-roşii, dârmoz (panţu, PL.), drimoc (barcianu), ri b i z e i (Năsăud, com. N. drăganu), răzăchie s. strugur spinos (ion creangă, i 85). anon. car, LB., damE, t., păcală, m. r. 16. (Tulgheş, Ciuc), com. ittu, (Bahrineşti, în Bucovina) Com. al. PROCOPOVICI. Agreşele cum şi coacăzele, pann, P. V. I 122. Am întâlnit... tufe mândre de strugurei (coacăză, rozinchini). COMŞA, N. z. 48. ( Atributiv (în gâcitori). Am o oaie coacăză (= ca o coacăză), Se roagă la cuc: Cucuie... [= Lupul], GOROVEI, C. 215, PAMFILE, J. III. 2°. (Mai ales prin Bucov.) Coacăze (albe, - verzi s. sălbatice) — agrişe. LB., costinescu, TDRG., PANŢU, PL:2, BIANU, D. S., HERZ.-GHER., ■ M. IV 234, Com. AL. PROCOPOVICI. 3°. (Transilv.) Coacăze (de munte) = merişoâre (Vaccinium Vitis alba). PANŢU, PL., păcală, m. R. 4°. Coacăză-ciorască = afină. PĂCALĂ, M. R. 16. 5°. (Transilv.) Mic arbust din familia^ Ericaceelor (Bruckenthalia spicufolia), cu tulpina foarte ramificată, cu frunzele mici şi rigide care acoper ra-murele de jur-împrejur, cu florile mici, roşii şi odorante, care creşte în- grupe prin munţii noştri şi înfloreşte prin Iunîe-Iulie; panţu, pl. Coacăză sălbatică — dâr m o z (Yiburnum Lantana). BRANDZA, ap. TDRG., BARCIANU. - -1 I, II. 37. .COACÂZAR - 578 - ;COACE ' 6°: (Mehadia, jud. Severin) Coa'chezi=ghimpe {'Buscus aculeatus). borza, bul. grAd. bo.t. xî 52.' . [Plur. coacăze şi (rar) coachezi. BORZA, ib. | Şi: coâeăţă s. f. = germ. Menzisie (Menziesia). BARCIANU ; — cloăcăză s. f. T. papahagi, m. | A r • bustul care produce coacăzele . se numeşte (ad 1°—3°) coacăz s. m. (plur. coacăzi) PANŢU, PL., damE, T. 188, H. IV 83; V 367; VI 93; X 149, 419; XI 230; XII 18, 286, 300, (scris: coăcăs ii. I 401, coăcăs H. iii 242), coâcăţ s. m. = arbore roditor din pădure; din vergile lui se îac ciubucele (Galaţi, în Covurluiu). H. iii 207. | Compuse: coacăz negru (Ribes nigriim). panţu, PL., BIANU, D. S., barcianu. DDRF.; coacăz-roşu s. ,m. (Ribes rubrum). PANŢU, PL., BIANU, D, S., BARCIANU. DDRF.; coacăz-sălbatiQ s. m. (Ribes Orossularia). PANŢU', PL., BIANU, D. S., BARCIANU; coacăz de munte s. m. = p ă 11 i o r (Ribes petraeum) şi m e-rişor (Vaccinium Vitis idaea) panţu, PL., leon, med. [ Derivata: cocăzâr, coacăzâr damE, T. 189, (cocozâr DDRF.) s. m. (Bot.) 1°. Srtiirdar (Rhodoăendron Kotschyi). PANŢU, PL., DamE, T. ,187. 2°. Merişor ( Vaccinium Vitis idaea). PANŢU, PL., BARCIANU. 3°. Trandafir sălbatic, răsură, măceş.] . —- Cuvântul, care se găseşte şi la Aromâni (coacăză)i, e împrumutat din alb. *kok£ze (diminutiv din ko!c(e) «boabă», cf. kokazs «bomboane»), trecut şi la Bulgari: kokazi «coacăze (3°)». Cf. G. Meyer, Alb. Wb. 165, O. Densusianu, Romania XXXIII 74-75, H. Schu'chardt, Rom. Etym. II 17 ş. u. 23 ş. u., Zeitschrift f. rom. Phil. XXVI 322. Din româneşte,, cuvântul a fost împrumutat de Unguri:' kokolyza, kokojza, «coacăz» «coacăză» (iar nu invers, cum credeâ CIHAC, II 492). Cf. c;0 c ă, c o c h i ţă. '• COACĂZÂR s. m. (Bot.) v. coacăză. COÂCE vb. IIIa. I. 1°. Ouire, faire cuire; faire frire. Cuire (passif). 2°. Cuire (des briques). 3°. Blanchir la filasse â la cendre. ,4°. Bruler. 5°. Gouver, murir un plan. II.. 1°. Mur ir. 2°. Murir, ,en parlant de l’homme. 3°. En parlant des in-s.ectes: arriver ă l’etat parfait; en parlant des porcs: etre ă point, bon â tuer. 4°. Dormir son saoM. 6°. Se chauffer au soleil. III. 1°. S’en-flammer, murir (en parlant d’un abces). 2°. Se-cher (au soleil). I. 1°. Trans. (Complementul e un lucru de mâncat) A supune la acţiunea căldurii în cuptor (mai ales aluaturi), în ţest, pe jar s. în spuză (ouă, castane, mere, cartofi etc.) spre a-1 face bun de mâncat; cf. fierbe, frige, prăji. Vor coacc muieri pâinile voastre. CUV. D. bAtr. 10. împărăteasa le frământă pâinea, şi... vrea să coace pâinea. HERODOT, 464. Am găsit... nişte cartofle, pe care au socotit să le coacă. DRĂGHICI, R. 84/10. Frămăntăndu-le, facem aluat, îl coacem. CALEN-DARiu (1844) 192/3. Să coacă pentru nuntă şi plăcintă şi colaci. EMINESCU, P. 195. Cănd privesc jarul, pe care se coc castanele... I. TEODOREANU, M. 11 183. Vrea să coacă un cuptor de douăzeci de pite, RETEGANUL, P. 1 61/25. După ce i-a copt-o [azima] ca rufa, Pipăruş... zise. id. ib. V 28/14. Pita nu ştiu s'o coc. DOINE, 130. Preacuviosul coceă oul la lumânare, ca să mai uşureze din cele păcate. CREANGĂ, P. lll/2. Preoteasa coace oauă, Popii două, mie nouă! JARNlK-BÂRSEANU, D. 469. Când înţerci copttul, să coci un ou Sâmbăta diminea(a, să-l pui în gunoiu după uşă. ŞEZ. II 67/j. Losnifa se face de către gospodarii cari au perji mulţi; cei ce au mai puţini, se duc şi usucă sau coc perjele sau prunele la alţii. PAMFILE, I. c. 233. | (Prin unele părţi ale Transilv., după germ. «backen») A prăji (în pesmete). Coace un p.Uiu: # A-i coace cuivâ turta s. (numai) a i-o coace (baronzi, l. i 45/28, zanne p. iii 530) = a-i pune cuivâ gând rău, a-i întinde o cursă (ZANNE, p. iv 156), a-1 pândi, a-i purtă sâmbetele, a-1 paşte (ciauşanu, v.), a-i pregăti o neplăcere, o nenorocire, pieirea. Cu ceremonie i-a făcut heretismosul, iară de la inimă-i coceă turta. dionisie, c. 190/47. 2ti coc eu turta, nu te las în pace! PANN, P. V. iii 137. Mi-a copt turta, până ce am căzut întru stăpânirea sa. GORJAN, H. 107. Pasă-mi-te, fraţii mei îmi cocea[u] turta, ispirescu, L. 303/6. Şi ţi-o coc eu ţie, stăi,mă! pann, P. V. III 25, ROMANUL GLUMEŢ, I 54/23. Nu putură mistui vorbele ciobănaşului. Îşi puseră în, gând să i-o coacă. ISPIRESCU, L. 247/33. DracuX, dă [= de] mult îi tot coceă lu’ sfete Ilie, că prea îl vedeă voinic, şez. Hi 77/j3. A coace pe cinevâ = = a pândi pe cinevâ spre a-şi răzbună, :a-i purta sâmbetele, zanne, p. iii 530. Ah! înşelătorul, cum m’a amăgit, zicea Păcală. Ei! da-l voiu coace eu! şez. iii 131 /6. De multă vreme îl coc eu! pamfile, J. li. A coace pe cineva Ia inimă = a dori răul cuiva. ZANNE, p. II. 214. || Refl. (Despre pâne, colaci şi alte lucruri de mâncare) A se face bun de mâncat prin acţiunea căldurii din cuptor (ţest, spuză). Se cocea[uj pe vatra sură două turte în cenuşă. EMINESCU, P. 192. A pus turta în foc, să se coacă. ISPIRESCU, L. 335/u. S’a copt^ ghiveciul? h. XI 234. # A aşteptă s. a lăsâ până se coace pietroiul = a nu aveâ nici o nădejde: Aşteaptă dumnea-ta păn' s'a coace petroiu’! Las' să se coacă petroiu’! zanne, p. III 299. A mai gustă, până s’o coace=a trebui să mai aştepţi, a aveâ răbdare. Mai gustă, păn’ s’o coace! zanne, P. III 572. !’2°. P; a n a 1. A arde (cărămida ‘ în «cuptor»). Bostanii, cari se coc în cuptoare dinadins făcute, ori în vatră, ori atunci cănd cunoscuţii'.dor -c o c (ard) cărămida făcută cuptor... PAMFILE, J. II 336.. :|| (în glumă) A aprinde (pipa, cu un cărbune). Şi-şi uscă o bielele Şi-şi, coace lulelele. MARIAN, SA. 19. 3°. Sp. ec. (Despre tort) Trans. A-l-supune acţiunii cenuşii, spre a-1 albi şi a-1 face mai moale; a f i e r b e, a opări. Prih fierbere sau coacere, cum se mai zice prin unele părţi, tortul, din cenuşiu roşcat, se face pe de o parte alb, iar pe de alta se mai moaie, nu-i aşâ de băţos. PAMFILE-LUPESCU, CR. 167. Cănd a isprăvit cu torsul, prin Februar[i]e, apoi coace tortul, adecă legăturile se aşază în cadă la «cuptorim lăsând cada goală de-o şchioapă... brebenel, GR. P. Odată a fost copt o femeie fuioarele Marti seara, pamfile, duş. 109. | (Refl. = pasiv) Sfoara odată împletită e nevoie apoi să fie făcută mai moale şi mai mlădioasă... Pentru aceasta sfoara «se coace» în cenuşă (Muntenia şi Oltenia) sau se «fierbe» în cenuşă (Moldova)...: [într’un] hârdău găurit... se bagă sfoara... apoi se pun... cârpe şi... un sac de cenuşă. în urmă se toarnă mereu apă clocotită peste cenuşă... antipa, p. 170. 4°. P. ext. A frige, a arde (despre foc şi fig. despre o lovitură, despre o durere, o. sensaţie, spec. despre sete), a chinui. Nu mi-aşteme pingă (= pe lângă) foc, Că sânt lemnele de pleop, Săr schinteile şi mă coc, Şi mi-arde trupu’ cu tot. GIUGLEA-VALSAN, r. S. 57. Cănd ţi-oiu coace (= «da») o palmă...! (Vicovul-de-sus, în Bucovina). Com. p. cârstean, cf. herz.-gher., m. iv 235. Ori încotro s’o întoarce, Tot plânge şi lăcrămi stoarce, Focul inimioara-i coace! TEODORESCU, P. P. 283. Nu beii Tirion, cu toate că-l coceă setea. RETEGANUL, P. I 46. Nu mai poţi de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat ? id. ib. iii 46/36, cf. II 77/26. 5°. Fig. Trans. şi absol. A pune la cale chibzuind mult, a pregăti cevâ din vreme, după COACE — 579 — COACE un;plan bine întocmit, â urzi;cevâ (împotriva cuivâ), a. cloci gânduri rele. Vrăjmăşia, carea asupra Viârii coceă. [Corbul]... cantemir, ist. 239/30. Urgia cea înveninată carea coceă Dachii in ficatul lor asupra Romanilor, p. Maior, ist. 7. Tace el, căt tace, tace dar coace..., şi odată, când i-se po-triveâ bine, o şterge şi se duce să afle pe Mândra Lumii. MERA, B. 260. • II 1°. (Despre plante şi roadele lor). Refl. A ajunge la maturitate prin căldura continuă a soarelui; spec. (despre fructe, seminţe) a ajunge să fie bune de mâncat (într’un stadiu mai înaintat decât a pârgui, a da î n > p âr gă); (despre flori, iarbă, fân) a ' aveâ: sămânţa formată (cf. PAMFILE, A. 152). Găoace în carta se coace grăunţul. MARDARIE, L. 1524." Poama legă, creşteâ, se coceă şi se treceă toi de odată. CANTEMIR, IST. 126/10-Strugurii se coc. ECONOMIA, 159. Cănd spicele vin întru întregimea sa de a se coace... calendariu (1814) 90/3. Strugurii se coc în deal... în vie. DOINE, 48. Girăneleivara se coc. ib. 34/j. Ungur ene, Ungurene, Samănă grâul de vreme; Cel de vreme nu se face, Cel târziu nu se prea coace. ŞEZ. I 71. Pe vremeă ciupercilor, când se coc cireşele. ŞEZ. I 49. Busuioace, nu te-ai coace, Şi sămânţă n’ai mai face, Că din sămâncioara ta S’a scociorît dragostea! ŞEZ. I 112/10. | (Fig.) De a vârstei ei căldură Fragii sânului se coc. EMINESCU, P. 185. Domnule conte, nu se coace sui soare nici o fericire! I. negruzzi, V 265. Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace căt te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face! CREANGĂ, P. 10/18. # Para, după ce se coace (— cele ajunse la maturitate, la sfârşitul destinului lor), trebue să cază. zanne, p. i 245. Se eoace-păleştc = dă în copt, se înroşeşte abiâ (creangă, gl.), începe a se coace la suprafaţă, se pârgueşte. La vr’o două locuri din sat, eră căte un cireş văratic, care se coceă-păleâ de Dumineca-Mare. CREANGĂ', A. 47/i2. || Trans. (Subiectul e soarele s. căldura; complementul-: planta s. fructul ei) A face să ajungă la maturitate, să fie bun de mâncat, să dea sămânţă. Razele cele din soare coc a ţarinei câmpii. KONAKI, P. 291. (Fig.) Trandafir cu trei boboci. Cu ce foc din ochi îl coci? TEODORESCU, P. P. 326. (Mai rar: subiectul e pomul) Nalt e mărul pân’ la cer, Cu coaja de arginţel..., Mere face, nu le coace. ib. 81. (Absol.) [Pomul] zioa înfloreşte, noaptea coace şi rodeşte. BARAC, A. 7; cf. GCR. II 174. 2°. Fig. (Despre om s. capul, mintea omului). Refl. şi (mai rar) intrans. A ajunge Ia maturitate, a îmbătrâni (cf. copt)'; p. ext. a se cuminţi, a-i veni cuivâ mintea la cap (herz.-gher., M. IV 235). E tânăr şi s’o mai face, Tigva de i să va coace. PANN, P. V. I 80. Poate mai spre bătrâneţe, când mintea se coace şi omul se mai cotoroseşte de unele apucături... stănoiu, C. S. 147. Acestuia n'o să-i mai coacă [mai des: n’o să i se mai coacă] mintea! COSTINESCU. Duce-m’oiu şi n’oiu întoarce, Plânge-mi-i şi te vii [= vei] coace. Duce-m’oiu şi n’oiu veni, Inima ţi s’o topi. HODOŞ, P. P. 213. 3°. Refl. (Despre gândaci) A ajunge la stadiul desvoltării complete. | (Despre porci puşi la îngrăşat) a ajunge la saturaţie, a nu mai primi mâncare- Cf. cop t. 4°. P. anal. Trans. (Complementul esomnul) A dormi de ajuns, până la saturaţie, a-şi împlini somnul. De trei zile mă culc tot târziu, încât nu ajung să-mi coc somnul (Braşov). 5°. Refl. A se coace la soare = a sta lungit, lenevind în căldura soarelui, herz.-gher., m. iv 235. III 1°. Intrans. (Adesea pronominal; despre bube şi inflamaţiuni) A face puroiu, a fi gata să (se) spargă. Mâna coceă şi se umflă încetinel. CARAGIALE, s. 154/j. S’a umflat mâna, a copt, şi, la două zile, tot s’a aflat mort. MUSCEL, 20. De trăntitură scapi cu greu, de nu pui nimic; dacă pui ceapă coaptă în foc, ori ceară de albine, ea coace mai din timp şi scapi. şez. I 252/29. Vinerea... femeile se abţin de la multe lucruri..., căci, cred că lucrând... li s’arată, adecă femeia care, lucră păţeşte cevă: o cuprinde vr’o boală, îi coace vr’un deget, i s'aruncă a-bubă, HEM. 1555/22. Când au copt [gâlcile], le spargi cu degetul. PAMFILE, B. 35. Când ţi se umflă întâiu talpa piciorului şi apoi se umflă tot piciorul, ie doare şi coace, te mănâncă şi sparge, id. ib. 52. | Spec. (Despre ţâţe) Coacă-i ţălile, cură-i lap-tile! ALEXICI, L. p. I 206/6, cf. ŞEZ. X 61. || (Cu acelaşi sens, mai rar) Refl. Ca să n'apuce a se coace, pe bube se pune var proaspăt, păcală, M. R. 253. (Fig.) Sâ i se coacă cele din lăuntru ale lui, de pisma ce aveă asupra lui Traian. P. MAIOR, IST. 39. cap nu face, pănă nu se coace = faptele rele ale omului nu se ştiu, până nu se dau în vileag, pann, p. v. i 60; zanne, p. 504. | Spec. (Păst.) Cănd• se «coace» oaia la plămâni, i se face următoarea operaţie: In o căldare cu apă fiartă se înmoaie vârful urechilor, se răsfrânge■ lâna din vârful cozii şi se înmoaie şl aceasta în apă fierbinte, păcală, M. R. 264. 2°. (Despre lemn, pânză etc.) A putrezi (în bătaia soarelui) (Năsăud). Com. n. drăganu, cf. s c o a c e. Când nu ne servim de el [de halău]..., se ţine desfăcut din cercuri. Altfel, acesta se moaie şi pânza se coace. F. R. atila, p. 106. [Imperativ coace! aor. copseiu, part. copt. | Adjective: copt, coaptă = care (s’)a copt (în cuptor, la soare); matur, ajuns Ja maturitate, în toate minţile (Pamfile, c.), aşezat, ajuns în vârstă (costinescu), fig. gata, bun de..., potrivit să..., format, desvoltatdeplin; ajuns la saturaţie; gata de spart s. de puroiat; putrezit, scopt; (şi cu sensul) gălbejos (pamfile, j. ir). (Ad I 1°) Oao moi coapte. BARAC, T. B. 26. Măr copt — germ. Brat-apfel. polizu. Când o frângi [pânea] în două, se înaltă un abur copt (= miros- de. pâne coaptă) şi bun. C. PETRESCU, C. V. 120. Dacă-i copt mălaiul... CREANGĂ, p. 2 9 4/25. Ceapă coaptă. ZANNE, p. I 138. Hai, dascăle Hoţoţop, ce furi dovleacul din foc, Măi mult crud decât copt! TEODORESCU, P. P. 131. (în glumă, vulgar) Mălaiu copt la soare = excremente. herz.-gheR., m. iv 235. # Sănt copt pe tine! = nu mai pot de necaz pe tine! îţi port eu sâmbetele, o să-mi vărs eu focul pe tine! ciauşanu, v. # A i-o face coaptă (cuivâ) = a i-o face, a-i jucâ o festă. Măi, mi-o făcut-o coaptă hargatu’ meu. ION CR., IV 206. Mort-copt = în ruptul capului, necondiţionat, cu ori ce preţ, în ori ce împrejurare. N’am încotrd-, mort-copt, trebue să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203/22. Şi-i dete poruncă ca, mort-copt, să facă ce-o şti el şi să-i aducă mere de aur din grădina Esperidelor. ISPIRESCU, u. 59/16. [Maranda] erâ chiar de 75 [de ani] şi umblă moartă-coaptă după măritat. N. A. BOGDAN, ap. TDRG.; — (ad I 2° cf. teracotă). Materii argiloase coapte, cum sănt oalele, cărămida pisată... poni, CH. 205; — (ad II 1°; în opoziţie cu «crud» şi «verde») Kopt = maturus. LEX. MARS. 227. Poamă coaptă. MARDARIE, 4458. Cădeă Turcii, ca când ar căde[ă] nişte pere coapte dintr’un păr, cănd îl scutură oamenii. LET. II 356/27. După ce holdele... erâ mâi coapte... ŢICHINDEAL, ap. GCR. II 215. Iarba coaptă străluceşte. ALECSANDRI, P. III 68. Floare roşie închisă, ca vişina coaptă. EMINESCU, N. 17/23. Când fânul este copt, răscopt sau scopt, adecă trecut, brazdei îi trebue puţină vreme, ca să se usuce. PAMFILE, A. 156. Uneori spicele cad uşor, însă paiele rămân multă vreme întregi, din pricină că seceratul s’a 37* COACE - 580 - COACŢIUNE făcut fără ca paiul... să fie îndeajuns de copt, uscat... id. ib. 208. Încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, a. 48/21. Pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea, id. P. 290/21. Îs bolnavă şi mai moartă, Cănipa cade, de coaptă. ALECSANDRI, P. p. 310. Doi ochi ca la dumneata, Zău, că nu mai pot află, Aşâ negri frumuşei, Ca cireşele ’n oltoiu, Care-s coapte la răcoare, De nu-s grăbite de soare. JARNlK-BÂRSEANU, D. 37. Bărbate, cânepa-i coaptă. DOINE, 209. Iară grâul eră copt, răscopt: în paiu ca trestia, în spic ca vrabia, în grăunţ ca mărgăritarul. pop., ap. GCR. ii 336/j. # A se uitâ la cinevâ ca la un cireş copt = a aveâ pentru cinevâ cea mai mare iubire plină de solicitudine. Seuită la dânsa, ca la un cireş copt. ISPIRESCU, L. 29/„. Pică, de coaptă! = e de necrezut, e culmea! Ei! asta pică de coaptă! pamfile, C. şi B. Toate-au fost cum au fost,... dar asta pică, de coaptă! Bat-o Dumnezeu de babă, s'o bată! Uit'te cum îngrijeşte ea de mine! CREANGĂ, p. 125/s. — Dar surori ai? — Am numai una mai mare decât mine. — Şi unde-i? — Şăde în camară şi plânge râsul de astă-vară. — Ei! d'apoi asta pică de coaptă! zise băietanul, din ce în ce mai mirat. şez. I 99/a9(ad îl 2°, une-ori complinit prin «la creieri», «la minte», «la corp» s. «la vârstă») Cu mai bune capete, şi cu mai copţi creieri slujindu-să... cantemir, HR. 93/10. Adevărat, o priiatinel, că coaptă şi deplin iaste socoteala, ta! id. ib. 85/16. Voinic braţ şi coaptă minte ai la vârsta ia! alecsandri, T. 1498. Avut-am eu dreptate să sper că o mai coaptă gândire vă va face (ca) să primiţi în fine propunerile mele? I. negruzzi, VI 261. Două nouă jurnale... sub redacţiunea unor tineri nu încă destul de copţi. id. I 199. El e mare, căci e Domn; Dar cât e de Domn şi mare, Minte coaptă încă n'are. alecsandri, p. p. 209. (Fig.) Copţi (= maturi, pregătiţi) pentru peire. M. kogălniceanu, arhiva r. I p. v. Iute, Bassan! trebile mele sânt coapte; chiamă pe ceilalţi! I, NEGRUZZI, V 44B. Va scoate din răbdare cereasca bunătate; Cănd crimele-or fi coapte, ca spicele din lanuri, id. VI 231. # A fi copt (la os) = a fi om matur, cu judecată; a aveâ experienţă (zanne, p. ii 385). O! dac'aş aveă la mână un bărbat copt, vestejii, limoniu, nu verde! ALECSANDRI, T. 807; — (ad II 3°) Dă de mâncat gândacilor celor mai copţi (= formaţi, desvoltaţi, maturi), economia, 220. Porcul care se îngraşă, se numeşte «copt», când nu mai vrea să mănânce (Braşov);— (ad III 1°) Pricinuind dureri, atâta vreme căt [bubele] nu-s coapte, cât nu sparg spre a le stoarce de coptUri, bolnavul caută să le grăbească coacerea, punân-du-le legătură de pâne amestecată cu lapte. PAMFILE, b. 17. # A şedeâ ca o bubă coaptă = (despre un om înfuriat) a sta gata să izbucnească. Com. POPOVICI. A Ii bubă coaptă = a fi supărăcios, gata de a izbucni, zanne, p. ii 504; (ad III 2°) Lemn copt (Năsăud, com. n. drăganu). Pânză coaptă (Braşov); — (cu negativul) nec6pt, ne-coâptă, adj. — (despre aluat) clisos; (despre fructe, verde, crud; (despre om s. minte) nematur, neajuns la maturitate, nedesvoltat încă. ll seceră Macedonenii [grâul] cel copt şi cel necopt, alecsandria, 37. Generaţia asta nouă e chircită, ca un fruct necopt. alecsandri, t. 1199. Copiii cei necopţi, maiorescu, CR. I 52. Cupidon... dă gânduri ne'nţelese Vârstei crude şi necoapte, eminescu, P. 13. Pita... necoaptă. jarnIk-bârseanu, d. 119; —(cu diminutivul, rar, fig.) coptuţ, -ă = cam trecut cu vârsta. O fată cam coptuţă şi slută ca păcatul. v. a. urechiă, ap. TDRG.; — (rar) co-căt6r, -oâre adj. = care coace. Acum e la cuptorul mieu cel cocător, îşi arde copaciul. reteganul, p. iii 66/13. (Substantivat) cocâ-t6r(iu) s. m. = (mai de mult) slujbaş (acum, la bru- tării, lucrător) care pune pânea în cuptor şi are sarcina de a priveghia coacerea ei şi a o scoate din cuptor. Păhamicul lu craiu den Eghipet, şi cocătoriul de pite greşiră, palia (1582), Gen. XL, 1. cf. Gen. XL, 2. Meşteri cocători, franzelari de lux. universul, 1931, 5 Febr. (Mica publicitate) ; cocătâr s. a. = despărţitură cuptorului de casă în care se coace pânea (Maramureş, Crăceşti). T. papahagi, m. | Abstracte: coacere s. f. = acţiunea de a (se) coace. (Ad I 1°) Să se puie la cale coacerea lor [a pâinilor] cât mai curâpd. ISPIRESCU, l. 322/23. (Fig.) Voi pismătareţul, cu coacerea inimei sale, a suferi mărirea lui Traian. p. MAIOR, IST. 28; — (ad II 1°). Coacerea merelor; — (ad III 1°). Cata-plasme destinate a grăbi coacerea (supuraţia) buboaielor. LEON, MED. 156. Ca să grăbească coacerea şi spargerea, se aplică, la bubele dureroase şi buboaiele oarbe, careva din materiile următoare: ceapă albă coaptă cu seu, pâne mestecată în gură... PĂCALĂ, |m. r. 253; — copts. a. = coacere; maturitate. Coptul pânii. Cănd mai târziu grăunţele sânt bune de copt, sau de fript, ori de fiert, se zice că sânt în lapte. PAMFILE, A., 89. Lungeşte-i, Doamne, boala, până la coptul căpşunelor! ZANNE, p. II 495. A da In (s. spre h. iii 13) copt s. în vremea coptului = a începe să se coacă; cf. a da în pârgă, a se pârgui. Când holda începe să se îngălbenească, se zice că dă în copt, dă în pârg, e în pârgă, se părgueşte sau arde; grăunţele prind a se învârtoşâ, astfel că nu se mai pot curmă cu unghia, paiul se întăreşte... pamfile, A. 115. Orzul în copt a dat şi trebue secerat. PANN, P. v. II 106. Taman acu, când au dat în vremea coptului, şez. IX 69. De o parte şi de alta, galbena comoară care da în copt, lanuri de grâu şi de secară. I. BÂRSEANUL, SĂM. V 356. Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grâu, care dă în copt? creangă, p. 155/13; — c6căt s. a. = căldură mare (PAMFILE, A.); cf. vipie, pâclă. Această arşiţă, zăduh, zăduv, zăpuşală, crăpăt, crăpet sau cocăt, care aproape nu se mai poate îndură, se crede a fi un semn de ploaie, pamfile, cer., 34; — (rar) coc&târă s. f. = coacere; rezultatul ei: aluat copt. h. xvii 373; — coptAră s. f. v. c.] — Din lat. pop. *coco (clas. coquo), coxi, coctum, cocere (clas. coquere), idem (şi cu sensurile I 2°: coctus later, I 5°: coquere consilia secreta ab aliis, II 1°: fructus coctus, praecox «precoce» şi sard. kottu «copt, matur»; tot aşâ în albaneză, neogreacă şi bulgară, cf. papahagi, p. a. 122; pentru sensul III 2°, cf. dial. franc, ko «putred (despre lemn»). Cf. cocări(t), coptură, cuptor, scoace, răscoace; cocţiune, decoct, teracotă. COÂCIN, -Ă adj. (Brebis) au museau jaune ou rougeâtre. — (Banat, despre oi) Cu botul galben ori roşu. Oile sânt... coacine, cănd botul li-i galbăn, şi încolo sânt albe. H. XVIII 267. Coacin= berbec cu botul galbăn. novacoviciu, c. b. 8. Co.acina e cu botul galbăn ori roşu. liuba-iana, m. 111. [în Banat rostit coasin, -ă. CDDE, nr. 382.] — Cuvântul, păstrat şi la Aromâni şi Megleniţi (coaţin), continuă pe lat. coccînus, -a, -um «roşu». CANDREA, Conson., 65. De la păstorii români, cuvântul a trecut la Neogreci: xâtotavov «oaie albă cu pete roşietice pe obraz s. pe picioare». COÂCIU s. m. v. covaciu. COACTIIJNE s. f. Coaction, contrainte.— (Rar; franţuzism) Constrângere, întrebuinţarea violenţei pentru a micşoră sau a împiedeca libertatea de acţiune. John Stuart MM proclamă, că principiul care trebue să dirigă raporturile societăţii cu individul, fie ca forţă materială, sub formă, de penalitate COACUZAT — 581 — COADĂ legală, fie ca coacţiune morală a opiniunii publice, este de a opri pe individ de a vătămă pe alţii. GHICA, s. 208. [Pron. co-ac-.J N. după fr. (lat. coactio, -onem, idem). COACUZAT, -Ă adj. şi subst. (Jur.*) Coaccusi.— Acuzat că a săvârşit împreună cu altul s. cu alţii o crimă ori un delict. [Pron. co-a-.] — N. după fr. COÂDĂ s. f. 1°. Queue, balai, fouet (d’animal). S’emploie dans quantitâ d’expressions figurees tel-les que: tirer le diable par la queue, n’avoir ni queue ni tete, â la queue gît le venin, etc. Entre en composition dans plusieurs termes: a) de bo-tanique (queue de lion, queue de souris, etc.); &f%sTornithologie (hochequeue); c) d’entomologie; d)l|s3 construction (queue d’aronde); e) d’astro-nomie'ţ f) de mâdecine vât6rinaire. 2°. Poils ou plumes de la queue. Poils du boulet du cheval. 3°. Queue, tresse, nalte (de cheveux). Ruban de queue. 4°. Queue, pâdoncule. Bouquet (de perşii etc.) 5°. Queue, traîne. Queue (d’une comâte). Queue (d’un cerf-volant). Queue, addition super-ftye. 6°. Queue, poignSe, manche. 7°. Queue, boul, fin, extremiti. Arriere (d’une voiture, d’une char-rette). Queue, arrUre-garde (d’une armâe). Bou-tons aux commissures des lâvres. Coin (de l’ceil). 8°. Lie (de la sociâtâ); le dernier; le bas-bout (de la table). Dechets. 9°. Caquet. 10°. Queue (â un guichet). 11°. Membre (du cheval). 1°; Prelungirea capătului de dinapoi al coloanei vertebrale la patrupede (împreună cu părul de pe ea), (p. anal.) la pasări, la peşti, la reptile. Calul dă din coadă, ca să se apere de muşte; cânele dă din coadă, de bucurie; leul dă cu coada, ca să lovească. LM. Coada calului poate fi cu plezne sau cu c i o p i ( = ciupi) şi constă din rădăcină (trupină, melci u, bât, ciomp 1 ei u, ciont, ciort, ciotorog, cipeiu, cotor, muc, noadă, sfârc, tu-leu, smâciog, butur) şi din păr. DR. V 306—307. Koadă = cauda. ANON. CAR. Cănd va găsi neştine un dobitoc, făcând pagubă undeva la vreun loc, şi daca-l va găsi, nu-l va mărturisi domnu-său, ce-i va tăiă urechile, sau coada... PRAV. 49. De 'ntăi, să-l poarte de coadele cailor; de aci [= după aceea], să-l spândzure. prav. 116. Şi au mers Sampson şi au prins 300 de vulpi şi au luat făclii, şi au legat coadă cătră coadă, şi au legat câte o făclie întru mijlocul a doao coade. biblia, (1688) 1852. O piale a coadii lui [balaurului], ib. (1688), 381. Noi, cu nesocoteala, în coada scor-pi[e]i am căzut, cantemir, ist. 51. Coadele a doi bălaur[i] (a. 1773), ap. GCR. II 91. [Edropul]... din jumătate spre coadă este ca peştile (a. 1777), ap. GCR. II 110. Şerpi otrăvitori, carii, muşcân-du-ş[i] coadele, îţ[i] muşcă de frică şl inima. GCR. II 163. Nici unul [lupii şi leii] nu s'au aruncat, asupra tovarăşilor mei, ce împrotivă au început a să cuciură şi a bate cu cozile lor. GCR. II 85. Elefantul năsos, Şi bivolul pieptos, Cu lupul, eoadă-lungă, Multe izbânzi făcură, alexandrescu, M. 328/j. Purceluşi cu coada sfredel. eminescu, p. 192. Voiu pune... Să-l târâie de-a lungul Bagdadului, legat De-a calului mieu coadă. coşbuc, B. 15/s. Baba se duce în poiată, găbueşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie. CREANGĂ, p. 69/ls. A fost odată... cănd se băteau urşii în coade... ispirescu, L. l/6. Cum puneâ mâna şi apucă pe căte unul de coadă, îi trânteă, şi astfel toţi caii căzură, id. ib. 3/s. li ieşi înainte balaurul, plesnind din coadă. id. ib. 18/17 Şi îndată, [ştiuca] lovind din coadă... id. ib. 45/I9. Scorpia, cum veni, deie cu coada şi risipi focul. id. ib. 138/20. li duseră deci [şarpele], de unde l-au luat, moşul ţiindu-l de cap şi baba de coadă. id. ap. GCR. II 354. Vânzătorul de Armaş, Fiară crudă, om pismaş, Fost-au gol legat la soare, Şi de mâni, şi de picioare, Gol legat de cozi de iepe, De patru iepe sirepe. ALECSANDRI, P. p. 205b/,. Ciudă mi-i şi rău îmi pare, C‘am iubită şi nu-i mare. Am nădejde c’o mai creşte, Cănd o prinde mâţa peşte, Şi coada la urs o creşte! JARNlK-BÂRSEANU, D. 431. Cu cosiţa tot cârcel... Ca o coadă de purcel! ib. 478. Au fost asară ’n gazdă la popa oaspeţi proaspeţi şi au legat caii de cozi, de coame, de cuiele podului popei. ŞEfî. I 273/23. Cănd peştii pe care stă pământul poartă cozile, el se cutremură. şez. II 65/23. [Zăbalele] le freci cu coada mâţii. PAMFILE, B. 68. Morţii, despre cari se crede că sănt strigoi ori pricolici şi care se cunosc mai cu samă pe aceea că, după cum spun unii, au coadă, se îngroapă cu faţa în jos... MARIAN, î. 419. cf. şi PAMFILE, duş. 139. [Strigoiul] e un mort înviat, care iesă în puterea nopţii, şi are coadă, şi făptură de om ca de-ai noştri... PAMFILE, duş. 177. Am un bordeiu plin cu viţei, Şi toţi stau cu coadele afară. [= Lingurile în oală], GOROVEIU, c. 204. Am o lacră: O încheie vântul, O descheie vântul. — Am o carte: vântul o închide, vântul o deschide. — Am o uşă: Vântul o închide, Vântul o deschide. [= Coada pa-serei], ŞEZ. iv 83. # Capul pute, coada mişcă, se zice despre peşti, când sunt vechi, zanne, p. ii 45. 11 F i g. (Metonimie: pars pro toto) Coadă de vită—exemplar de vită (mai ales slabă, de nimica; HERZ.-GHER., M. IV 234, cf. cap de vită). N’aveâ nici batăr mâţă, să-i miaune, de cum vr’o coadă de vită. Da copii, o droaie, şez. ix 49. Ca coadă loc. adj. = codat, polizu. Coadă de câne = om de nimica (germ .«unverbesserlicher Lump>>). herz.-GHER., m. iv 234. Coada răţoiului = cârlionţat, răsucit. Pe notar îl vedeam din când în cănd: un băiat nalt, fudul, cu mustaţa coada răţoiului, cu straie cusute la târg, după modă. M. SADOVEANU, Săm. V 567. (Get-beget) (de) coada vacii = neaoş, pur sânge, vechiu, băştinaş. Cf. ZANNE, P. I 428. A da din coadă = a se linguşi pe lângă cineva în mod josnic, a se gudură (ca şi cânii). LM. ZANNE, P. I 432. (Cf. închină-te lezne celor ce te întâmpină, ştiind că şi câinelui coada îi capătă pâine. GCR. II 208). Fâţâe coada [ca vulpea, în toate părţile), se zice despre cel viclean, zanne, P. I 432. Dă cu coada s. îşi vâră (s. bagă) coada, _ se zice de acel ce caută să umble prin toate locurile, ca să afle câte cevâ. zanne, p. i 433. XJnde J nu-ţi fierbe oala, să nu-ţi bagi coada (s. nasul) = să nu te amesteci unde nu^ te pricepi şi n’ai/ căderea. zanne, p. iv 16. îşi vâră s. bagă dracul coada undeva, se zice când cineva urzeşte intrigi,, provoacă între alţii neînţelegeri, ceartă, discordie. Necuratul... are putere să facă rău, şi, când îşi^ vâră coada undevă, nu se mai alege nimic de casa J ceia. sevastos, pov. 99, ap. TDRG. pamfile, J. Iii. Diavolul vrajbei nu cuteză să-şi vâre coada între ei. ispirescu, ap. TDRG. A apucă de coadă s. a încăleca pe coada calului = a apucă o treabă de-a’ndărătele. zanne, p. i 428, 430. A călcâ (şarpele, fig. pe cinevâ) pe coadă = a atinge pe cinevâ unde-l doare, a-1 supără, zanne, p. i 428. Din coadă, opincă = din prost, mai prost (se zice despre o lucrare nereuşită s. zadarnică), id. ib. 427. A-i legâ cuivâ băşica (s. tivga s. tinicheaua) de coadă, se zice despre cei alungaţi din slujbe (asemenea cânilor cărora li se leagă de coadă băşici s. tinichele şi li se dă drumul: obiceiu la lăsata secului). Cf. id. ib. 427—8. Lesne a atârnă tivga de coadă, dar anevoie a o purtă!=lesne este a se însurâ, dar anevoie a purtă greutatea căsătoriei, id. ib. 428. A pune coada la spinare =a fugi orbeşte (ca vitele în care a dat strechia). id. ib. 430. (A ieşi, a plecâ, a fugi, a se duce, a se întoarce) cu coada între picioare (s. între vine) = umilit, ruşinat, fără izbândă. Cf. ZANNE, P. I 431, PAMFILE, J. III, COADĂ — 582 — COADĂ ŞEZ. II 74/n. Bogătaşul ieşi cu coada între picioare. ispirescu, L. 178/30. [Dracul] îşi ia coada între vine şi se întoarce la stăpânu-su. CREANGĂ, P. 146/u- A-şi face coada colac = a o tulî frumuşel, a o şterge pe neobservate, ca să scape de răspundere. Mi se pare că iar îşi face coada colac! agârbiceanu, l. t. 203. A scăpâ scurt de coadă = a scăpâ teafăr, a scăpâ cu vieaţă djntr’o (mare) primejdie, însă nu fără oarecare pagubă. Cf. ZANNE, P. I 432. E scurtă ’n coadă = a păţit-o (ca ursul s. ca vulpea cărora le-a rămas coada în ghiaţă). zanne, p. ix 599. A ţineâ (s. a ridică) coada sus s. a şedea cu coada bârligată=a prinde inimă, a ridică capul, a se mândri. ZANNE, P. 433. Caprei îi cade coada de râie, dar tot sus şi-o {ine. pamfile, j. iii. Capra, macar că i se vede ruşinea, da tot şede cu coada bărligată. ZANNE, P. I 390, ŞEZ. I 219/a„ caragiale, S. 55/,. A atârnă de coadă = a încărca pe cineva cu o vină, o poreclă etc. ZANNE, P. I 390.Nu eră aşa căscăund flăcăul accsta, şi pe nedrept îi atârnau de coadă acest ponos ceilalţi argaţi din sat. ispirescu, l. 230. A nu aveâ nici cap, nici coadă = a nu aveâ nici o noimă, nici un înţeles; a fi contra raţiunei, contra bunului simţ, contra ordinei fireşti a lucrurilor. Cf. zanne, p. i, 433. A trage mâţa (s. pe dracul) de coadă = a trăi greu, a o duce cu chiu cu vai, a nu aveâ nici strictul necesar, a duce o viaţă plină de lipsuri şi de neajunsuri, plină de privaţiuni. Cf. TDRG. Să tot trag pe dracu'ntr'una, Ca şi păn’aci, de coadă, Poftă n’am. dulfu, ap. TDRG. (în ironie) Umblă cânii «u colaci în coadă = e belşug. Vin' la noi, că pe aici umblă cănii cu colacii în coadă, pamfile, J. II. Coada-i grasă! = sfârşitul să fie bun, urma alege! Când, iai şaua de pe cal, vezi cum îi stau coastele, şi zici: coada-i grasă! (Braşov). Com. panţu. A strânge mâţa de coadă = a sili pe cineva să facă cevâ, a-1 constrânge. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş; când văd că măla face mărazuri, ţ’o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n’are încotrd... creangă, p. 230/12. A înnodâ coada la câni s. a înnodă cânii în coadă = a fi şiret, deştept; a umblâ haimanâ, a căutâ să facă pricini; a nu aveâ de lucru (ZANNE, p. I 430), a tăia cânilor frunză (ciauşanu, gl.). Veninul la coadă = răutatea se vede la sfârşit (aluzie la albină, cf. şi lat. in cauda venenum). zanne, p. i 431. A trage la (s. sub) coadă = a se împreună (despre bărbat şi femeie), herz.-gher., m. iv 234. A prinde prepeliţa (s. purceaua pann, p. v. i 112) de coadă = a se chirchili. Toţi : Vivat!—Corbu: Încă o duşcă, Bujoraş dragă... Bujor; Şi cele multe înainte .. (în parte) Începe a prinde prepeliţa de coadă. ALECSANDRI, T. 239. EH... măi badeo! se vede că de azi dimineaţă ai prins prepeliţa de coadă! id. ib. 365. Vaca slă ’n coadă = e slabă de tot. ciauşanu, v. A dat-o de coadă ’n vale! = a feştelit-o, a dat-o dracului; a scăpătat, a sărăcit, a ajuns la lulele, la covrigi, ib. Compuse: a) (Bot.) Cinci-coade = căldă-ruşă (Aquilegia vulgaris). PANŢU, PL. Coada-boului = lumânare (Verbascum phlo-moides). panţu, pl., (Verbascum thapsus). LB. I. GOLESCU, C. I, p. 162. BIANU, D. S. JAHRESBE-RIOHT, XIX-XX, 27. DR. I 338. Coada-buhaiului H. III 325. Coada-nalului = barba ursului (Hippuris vulgaris şi Equisetum arvense); p ă r u 1-p o r c u 1 u i (Equisetum Telmateja). panţu, PL., H. II 130; IX 153; X 353, 420, 464, 476, 534; XVI 412; XVII 15, 307. Coada-calului creşte înălticuţă şi nu face foi decât nişte mustăcioare şi cu noduleţe din distanţă în distanţă; o mănâncă numai caii (Rădeşti, în Muscel). H. IX 396. Coada-cânelui (?). Linaria intermedia Schur. PĂCALĂ, M. R, 17. Coada-cocoşului (s. cucoşului) = plantă ierboasă (Polygonatum officinale, latifolium, multiflorum şi verticillatum) cu flori atârnătoare albe şi spre vârf verzi; poporul o întrebuinţează, în rachiu, spre a vindecă podagra cu ea. panţu, pl.2, cf. DAME, T. 187, H. VII 148; IX 447; X 534; XI 192; XII 203; XVI 146. Coada-cucoşului creşte subţire din pământ, frunzele ca ale frasinului, rădăcină de holeră ca a petringelului, trunchiul despărţit in mai multe ramuri cu, frunza ca la iarba-grasă, însă întretăiată în trei părţi; are ţepi ascuţiţi împreunaţi căte trei sau patru. H. Iii 117. Scrintitoare şi coada cocoşului (Galenţii-Badii, Muscel). ION CREANGĂ, iii 143. Prin jud. Bacău, mai demult se luâ coada-cucoşului, se pisă şi se plămădeă în smântână, la căldură [pentru a face suliman], pamfile-lupescu, cr. 200, cf. 104. Coada-cucului = muşchiu (Mnium affine) care creşte prin locuri umede în tufe verzi şi robuste, îmbrăcate până sus cu o reţeâ de fire ruginii (Bucov.). panţu, pl.2; cf. H. xii, 300. Coadă-de-căprioară = c u p e (Oentiana acaulis). PĂCALĂ, M. R. 16. Coadă-de-găină s. coada-găinii = rocoină (Stellaria media) şi iarbă-mare (Stellaria ho-lostea). panţu, PL.2 Coadă-de-stea (rostit ştea) — iarbă neagră (Cal-luna vulgaris). PĂCALĂ, M. R. 16. Coadă-grasă=specie de strugure (Satu-nou, jud. Tulcea). ii. xiv 435. Coada-hârţuIui = coada-şoareceIui (Achilea Mille-folium). GR. S. I ISO. Coada-iepei = barba-ursului (Equisetum arvense). panţu, pl. Coada-iepurelui = plantă ierboasă (Sesleria Heu-fleriana) cu foi foarte aspre şi cu spic verde, care creşte prin locuri pietroase, panţu, pl.2 ; cf. h. iii 139. Coada-leului = t a 1 p a gâştei (Leonurus Cardiaca). PANŢU, pl. Coada-lupului (Transilv.) = lumânare, lumânări că (Verbascum phlomoides şi Thapsus). PANŢU. BIANU, D. S. H. I 168. Coada - lupului - vânătă = coada-mielului (Verbascum phceniceum). PANŢU, PL. Coada mânzului = coada-calului şi barba-Sasului (Equisetum arvense şi Hippuris vulgaris). PANŢU. DAME, T. 187. H. IV 9, 268; XI 326; XVIII 71; ION creangă, IV 26. Fierb germii (= viermii) la un loc cu coada-mânzului şi beau zamă (de neputinţă). GREGORIU-RIGO, M. P. i 130. Coada-mâţci = papanaşi ( Trifolium arvense). panţu, pl., păcală, m. R.; plantă ierboasă (Chaiturus Marrubiastrum) cu mici flori trandafirii, care creşte pe lângă drumuri şi pe lângă păduri, panţu, pl., cf. h. iii 242. Coada-mâţei-de-baltă = diferite specii de «Sphag-numn (S. cymbifolium, fimbriatum, cuspidatum, squarrosum, Cirgensohnii), un fel de muşchiu, cu frunze mici şi dese. care, creşte numai prin locuri mlăştinoase, mai ales prin turbării, panţu, pl. Coada-miolului = plantă ierboasă (Verbascum phoniceum şi phomoides), cu frunze lucitoare cu peri moi pe partea inferioară şi cu flori închis-violete. panţu, pl. ; plantă ierboasă mică ( Veronica prostrata) cu tulpinele întinse pe pământ şi cu flori deschis-albastre. ib.; cf. H. II 79, 130, 142; iii 242; Vil 48, 183; X 353; XII 137, 203; XIV 65, 416, 436; BIANU, D. S. Coada-mieluşelului. H. I 187; IX 265; XI 326; XIV 244. Coada-oaiei = buruiană (nedefinită) h. xvii 7; un fel de strugure. H. xvm 291. In comitatul Aradului, strugurii au mai multe numiri, şi adecă: strugure alb numit mustăfer,... ţâţa-caprei, coada-oaiei, boldeană, bănăţeană... (Banat, com. Tincova) Com. D. popovici, cf. HEM. 3190/ls. COADĂ - 583 - COADĂ Coada-păunelui = H. xii 218. Coada-pisicei H. II 289 (cf. coada-mâţei). Coada-priculieilor = barba-popei (Spiraea Aruncus). panţu, pl. Coada-racului = plantă ierboasă (Potentilla An-serina) cu flori mari, solitare, de un galben frumos, numită şi scrintitoare, iarba-gâş-telor, prescură, panţu, pl.; turiţă-mare (Agrimonia Eupatoria) (în Bucov.). panţu, PL.2 Coada-rândunicliil = căi bază (Marchantia polymorpha) (în Bucov.). PANŢU, PL.2 Coada-smeului = mică plantă ierboasă (Calla palustris), care creşte prin mlaştini şi produce nişle fructe în formă de boabe roşii, panţu, pl. Coada-şoarecelui = plantă ierboasă (Achillea Millefolium) cu flori albe s. trandafirii, numită şi: alunele (Banat) şi sorocină (Banat, Al-maş); infuziunea cu florile ei e întrebuinţată de popor contra tusei; prin Banat poporul vindecă cu ea alunele de pe faţa oamenilor, panţu, pl. lb. damE, t. 189. Com. marian, h. ii 130; iii 306; IX 436; X 420, 496; XI 311; XVI 103. Pentru durere de burtă se caută coada-şoarecelui... podbeal, plătagină... ŞEZ. ix, 125. Coada - şoarecului - de - munte = plantă ierboasă (Achillea tenacetifolia) robustă, cu tulpina şi foile acoperită cu peri, cu multe flori roşietice, rar albe (Bucov.). PANŢU, PL.2 Coadă-solzoasă = germ. Diinnschwanz (Aegilops incurvata). BARCIANU. Coada-şopârlii = barba-caprei (Calocera viscosa) (în Bucov.). panţu, pl.2; coada-şoricel ului (Achillea Millefolium), buruiană cu -frunze mărunte, ce nu creşte înaltă, dar se întinde mult în pământ. H. v 121, cf. 389, 415; mică ciupercă (Clavaria gracilis) delicată, galben-alburie, ce creşte prin muşchii pădurilor de brazi (Bucov.). panţu, pl.2 Coada - şoricelului = coada-şoarecelui (Achillea Millefolium). panţu, pl. Com. marian, ECONOMIA. BARONZI, L. I 131. PĂCALĂ, M. R. 15; bianu, D. S. Achillea cartilaginea Ledeh. Achillea Schurii Schulz. Achillea Ptarnica. L. Păcală, m. R. 15; H. IV 52, 83, 318; V 380. I. GOLESCU, C. I, p. 160b. Must de coada-şorecelului. barac, T. B. 70. Socul, Macul, Salcâmul şi Coada-şoricelului sânt pentru tuse. delavrancea, s. 265/12. Coada-şoricelului pisată bine, amestecată cu -usturoiu şi cu sare să ţie bolnavul la măseâ. GRIGORIU-RIGO, M, p. 106. Pentru întărirea oaselor, pătimaşii se-vindecă culegând la Vineri legate ale Sfinţilor, buruieni amare, spumăriţă, coada-şorieelului...; se fierb în apă şi bolnavul trebue să beie 3 ceşcuţi pe zi. GRIGORIU-RIGO, m. p. I 139. La ţară, eoada-şoricelului se întrebuinţează mult... pentru, a vindecă tusa uşoară provenită din răceală, atăta la oameni mari căt şl la copii, precum şl pentru curăţirea sângelui. -BIANU, D. s. C’oada-sorocinii =coada-şoarecelui (Achillea Millefolium) (în Banat). GR. S. I 190. Coadă-ţepoasă = coada-mâţei (Chaiturus Mavrubiastrum). barcianu. Coada-yacii = plantă ierboasă (Salvia silvestris) cu flori violete s. trandafirii, numită şî jale, jale-de-câmp (Transilv.), j al e-să lba ti că (Transilv.); plantă ierboasă (Echium altissimum) cu flori albe înghesuite în spice, cu tulpina înţepător de păroasă, panţu, pl.; bătrâniş (Erigeron canadensis). ib.; lumânare (Verbascum phomoides) ib.; lumânări că (Verbascum Thap-sms) ib.; rechie (Reseda lutea). păcală, m. R. 23; ştir (Amaranthus retroflexus). H. XII 20. Cf. I. GOLESCU, c. i, p. 162. damE, t. 185. VICIU, GL. BIANU, D. s. H. iii 242, 325, 385; VI 104; x 534; xii 259, 286, 300, 549; xvi 146, 320; xviii 168... Adese ori se prind păstrăvi luând o plantă numită «Coada-vacii», pe care o pisează într'un hârdău cu apă şi apoi o aruncă în părău. antipa, p. 91. Coada-vacii e înaltă mai bine de un metru; floarea albă i se fierbe şi i se bea pentru scrofule şi dureri de picioare (.Pleniţa, Dolj). H. v 374. Coada-vulpii = plantă ierboasă, (Alopecurus pratensis) cu flori verzii, excelentă plantă de nutreţ, numită şi coadină, codină. PANŢU, PL., cf. PĂCALĂ, M. R. 24. JIPESCU, O. 53. H. V 104; specie de strugure, cu boabele asemenea ca cele care se chiamă ţâţa-caprei. H. ii 297. b) (Orn.) Coadă-făloasă = codobatură (Mo tacilla) (în Banat). GR. S. I 190. Coadă-roşie (s. roşă) = codroş {Ruticilla phoer nicurus). H. XVI 10. MARIAN, O. I 259. c) (Entom.) Coada-smeului. Insectă (neprecizată mai de-aproape). H. x 259. d) (Industr. casn.). Coadă-de-rândunică = cep la capătul unei bârne s. scânduri tăiat în foma unei coade de rândunică, formă de încheiere a lemnelor de construcţie. Com. ITTU. : Coadă-de-şoarece = un fel de ferestrău, cu care se taie cercuri şi se fac găuri (= germ. «Lochsăge»), numit şi ferestrău ascuţit cu coad.ă. apolzan, u. 31. Coadă-de-vulpe = un fel de ferestrău (germ. «Fuchsschwanz»), cu care se taie părţile lemnului la care nu se poate ajunge cu ferestrău! încordat; se mai numeşte: ferestrăul lat cu coadă-, id. ib. 31. e) (Astr.). Coada-cânelui s. coada-căruţei=o stea din constelaţia taurului, i. golescu, c. i, p. 92b, f) (Veter.; după germ. Rattenschwanz) Coada-guzganului, o boală pe care o fac caii la coadă. FILIP, ap. TDRG. 2°. P. ext. Părul de pe coada animalelor (mai ales firele lungi de Ia capătul ei, care o prelungesc) s. penele lungi de pe coada pasărilor. Ne trimise pe noi Şese lipani Călări pe şese jugani, Cu coamele cănite, Cu frânele zugrăvite, Cu unghiile c-ustorite Şi cu coadele ’mpletite. GCR. II 311. Şi-a scos Domnul N. Din grajdul Domnii[i]-seale Două-spre-zece iepe sirepe, Cu cozile căiă-cănite, Cu copitele zugrăvite. GCR. II 336. O mulţime de roabe... o apărau de muşte, cu cozi de păun. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Şi-a făcut arcuş din coadă de cal; a tors aţe de opinci din coadă de cal; a smuls, a tăiat coada găinei, cocoşului, curcei, păunului etc. Din coadă de câne ■sită de mătase nu se face = din soiu rău, nu poţi face om de treabă, cf. ŞEZ. I 220/35, IX 148. pamfile, J. ii. c. negruzzi, i 248. || P. anal. Smocul de păr de la pintenii calului, chişiţă. (Miceşti, j. Turda). DR. V 303. 3°. P. ext. S p e c. Părul sau o parte din părul capului omenesc, mai ales al femeilor, lăsat să crească lung şi apoi împletit (mai ales cel de la ceafă); cf. cosiţă, moţ, ţop, steble, slebe, viţă. Purtatul perucelor se practică numai prin unele părţi din Macedonia; păr fals, păr împletit în coade sau cosiţe moarte, se poartă de femeile sau felele care voesc să arate că au păr mult în cap. In Munţii Apuseni, aceste coade poartă numele [de] «slebe». pamfile, I. C. 3. Femeile şi fetele care mai întotdeauna se Iau sâmbătă seara, se despletesc mai întâiu, iar după ce s'au lat (lăut), îşi adună tot părul în frunte şi-l fac corn, unul sau două. După ce s’au şters, încep greul despletit al coadelor de jos în sus, descâlcindu-l cu încetul ca să nu-l rupă. Apoi şi-l împletese femeile în cele două coade, fiecare din câte trei viţe, iar fetele într’una sau numai şi-l. răsucesc, făcăndu-l coc în ceafă. id. ib. 371. Acel lucind păr şi coadă Formează lanţul de-amor, Care cu tărie ’nnoadă Două inimi într'un dor. PANN, E. IV 139. Nadia... îşi înnoadă la ceafă cozile mari şi frumoase, contemporanul, IV 81. Părul-ei COADĂ - 584 - COADĂ de aur. eră' împletit în cozi lăsate pe spate. EMINESCU, N. 8/21. După ce şi-au împletit acuma cosiţele şi cozile, le leagă pe aceste din urmă cu păr de cal .şi, trăgându-le în jos, anume ca să crească lungi, rostesc cuvintele: ...Să crească coada fetelor Căt coada iepelor, marian, SE. 60—61. Odată mi ţi-o înşfacă de cozi, o trânteşte la pământ, şi-o ţine bine. CREANGĂ, p. 177/Is. Fala... ştiâ că de făcut treabă, nu mai cade coada ni-mărui. id. ib. 287/ls. îl făcU o lindină şi îl ascunse chiar în coada fetei. ISPIRESCU, L. 46/31. Flăcăi groşi în ceafă, Voinici făr' de leafă! Ou ehivere nalte, Cu cozile late, Lăsate pe spate. ALECSANDRI, p. P. 63. Are Barbu-o fată mare, Cu cozile pe spinare, Tot bătute cu parale, bibicescu, p. P. 262. Mai merseră căt merseră şi iară mai găsiră o coadă de păr frumos: toată străluceă ca aurul. RETEGANUL, P. iii 17/27. (Ameninţare:) Ţi-oiu pune mâna ’n coadă! PAMFILE, J. iii. Umblă... cu cozile pe spate. PĂSCULESCU, L. P. 142. A trage pe-o femeie de coadă = (germ.) beim Zopf ziehen. HERZ.-GHER., M. IV 234. Coadele ei sânt de nouă moşii, care atârnă jos (Bilciureşti, j. Dâmboviţa). H. IV 66. îmbrobodeală sub coade (la ceafă). PAMFILE, I. C. 363. Luciu, lucior, îi pun coadă de fuior. [= Acul]. GOROVEIU, C. 4. Mai de mult şl bărbaţii purtau coadă: Oltenia fusese luată de Nemţii cu coadă, comandaţi de principele Eugeniu de Savoia. GHICA, s. 49. (De aici locuţiunea:) De când Nemţii cu coadă = din vremea de demult. # A împleti coadă albă = a îmbătrâni (despre o fată care rămâne nemăritată); a face o muncă nefolositoare, zanne, p. ii 69. pamfile, J. III. BARONZI, L. 46/28. Mândră eşti şi sprâncenată, Dar la buze cam îmflată. Eşti ca floarea cea de nalbă, Dar împletişi coadă albă. alecsandri, p. p. 340. (Din timpul când femeile purtau toate coade şi fustă s. rochie lungă). Coadă (s. fustă) lungă, minte scurtă (mai des: poale lungi şi minte s c u r tă): se zice despre femei, spre a arătă credinţa că, în genere, femeile au puţină minte. Cf. ZANNE, P. ii 69. Apoi mai este încă şi o vorbă românească: Coadă lungă, minte scurtă! zi-cătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună şl femeia cu lungi plete şi vulpea cea lung-codată. ODOBESCU, III 44. | M e t o n i m i e (pars pro toto). Cine are coade multe, anevoie le târăşte = cine are fete multe, anevoie ie căpă-tueşte. ZANNE, P. I 427. || P. ext. Coadă de mătase = panglică (germ. «Band»). HERZ.-GHER., M. IV 234 (la origine, probabil, panglica cu care erau legate coadele fetelor). 4°. P. asem. (Bot.) Partea care leagă fructul, frunza, floarea de cotor, de curpen, de lujer s. de creangă, p e d u n c u 1 (de fructe, frunze etc.) Cozi de cireşi se întrebuinţează ca diuretic în decoct... bianu, D. S. [Cucuruzul] are: 1... grăunţele, boabele sau... buburezul ; .2... cotorul, ciompul, coada sau ciocanul. PAMFILE, A. 89. Coada unui pepene. COSTINESCU. || P. ext. Fir. Să păzască zama din oală, să fiarbă la foc, şi să puie într’însa căte o coadă de mărariu, de cimbru şi de pintrejel. sbiera, P. 14/13. 5°. P. anal. Partea care atârnă (ca coada unui animal), spec. partea dinapoi care se târăşte a veştmintelor lungi, mai ales a celor purtate de femei, trenă, cf. poale, pulpană. Şi câte coade de veşmente scumpe tragi după line fără ■treabă! cazania, GOV. (1642), ap. GCR. I 150. Junii ţărani nu îndrăzneau să le invite, temân-du-se să- nu calce pe coadele rochiei lor. C. NE-GRUZZI, I 105. Purtau... frac cafeniu deschis, cu coadele lungi până la glesne, I. GHICA, ap. CADE. | P. anal. şi fig. Minciună cu coadă = minciună mare, încornorată (cf. ar. minciună cu coadă; alb. gsneătre me biăt (Zaros); n.-gr. xpemiaza [A,e ovgâ. papahagi, P. A. 154, nr. 325). || Pre- lungirea luminoasă, în formă de trenă s. mătură, a cometelor. Stelele cu coadă, stele cu coame, stelele comate sau, cărturăreşte, stelele luminoase... cometele, sânt, după credinţele poporului nostru, nişte semne dumnezeeşti...; Miron Costin Cronicarul, scrie despre cometa din 1653...: cometa, adecă stea cu coadă, care s’au prilejit cu câţiva ani. mai nainte de aceasta... Niculaie Costin Cronicarul, scrie despre cometa din iarna lui 1679: <*La cursul anilor 7188... ivitu-s’au pe cer o stea cu coadă, căreia îi zic Latinii cometă, adecă mătură...» pamfile, CERUL, 179-180. Când cu resbelul, — de la 1877, — a mers steaua cu coadă până’n Diiu (Vidin)... id. ib. 180. || Făşia de cârpe (înnodate) s. de hârtie, care atârnă de partea de jos a unui smeu, spre a-1 face să se înalţe şi să se menţină în aer. Un smew cu coadă lungă şi cu zbârnâitoare. DONICI, ap. CADE. Nu mai vorbeşte decât de zbârnăilori, cumpănă, coadă, smeie. c. PETRESCU, î. II 57. || Fig. Apendice, anexă, adaos (de prisos) la urmă, atârnătură, codiţă. Sub conservatori erau patru inspectori administrativi... şi adesea mai aveau fi o coadă, un inspector financiar, ap. TDRG. # A umblâ (s. a se ţineâ) coadă după cinevâ = a fi nedespărţit de cineva, a nu se depărtâ de el, aseţineascaiu de cinevâ. Ce te ţii coadă de mine? (Braşov, Năsăud). Com. c. lacea, N. drăganu. A fi coada (s. codiţa) cuivâ = a fi ciracul cuivâ. 6°. P. ext. Partea unui instrument s. unui obiect de care-1 prindem; cf. mână, mâner, mânunchiu, mănuşă, toartă, toporâşte, cotor, picior, crac, braţ, gaiţă, ghe-ran, trăgător, dârjeâ, măseâ, căpătâi u, codorţe, codirişte, Topoare cu coade lungi. LET. I 247/14. Pe şea să fi avut un topor de ceale lungi în coadă (carele poartă la noi Ungureanii). CANTEMIR, ap. GCR. I 361. Să poată legă aceâ scoică de o coadă de lemn, care întru adevăr sămănă ca o ' sapă. DRĂGHICI, R. 52/21. Coada sacului («Furca», «Furcerul», «Ţăpoiul»), este o furcă de lemn mai lungă sau mai scurtă, terminată la capătul ei cu două coarne; ea este legată sub mijlocul ei de mijlocul arcului, iar vârfurile coarnelor sale sânt legate de coardă. antipa, p. 105. Ţăpoaiele sau ostiile... sânt nişte furcoaie de fier, cu coarne lungi de 25—35 cm. şi cu un manşon de fier cam de 10 cm., în care se fixează o coadă de prăjină lungă până la 2 m. id. ib. 294. Coada carmacului. id. ib. 328. O prăjină de brad, lungă ca de 2—2.5 m, numită coada cârlionţului. id. ib. 378. Coada halăului... este o prăjină lungă de 4—5 m. servindu-i ca mâner. id. ib. 386. Undiţa se compune din trei părţi mai principale... coada, struna... F. R. ATILA. 28. Jucând coada tocului de-asupra hârtiei... C. PETRESCU, R. DR. 110, cf. (coada condeiului). I. II 189. Dracul ia buzduganul de coadă, şi, cănd îl zvârle..., nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56/,. Lingurarii... cântau acum îndrăcit pe ogor, şezând în coada sapei. CREANGĂ, A. 54/16. Peptănuşii în laiţă, n'aveâ cine-i ţineâ de coadă. id. ib. 62/8. Matele [o parte a piuei]... au la spate căte o coadă. DAME, T. 168. ..Eu puiu coadă la măciucă Şi mi-e gândul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. Coadă de vătraiu. alexici, l. P. 220/lo. Ciocanele... au coadele foarte lungi şi sânt cioplite. PĂCALĂ, M. R. 464. ...0 nuia încovrigată ca un cerc, numită coadă (la.târnă). H. XI 330. Cârma [plutei are 2 părţi]... pana cârmii [şi] cotorul s. coada. VICIU, GL. 101. [Budăiul] e făcut din doage, din care una, numită coadă sau toartă, este mai lungă şi are o ureche, de care se apucă sau se atârnă în cuiu. PAMFILE, I. C. 20. Ferăstraiele de mână, cu punte..., au o coadă, mâner sau mănunchiu, şi o punte, obicinuit de fier, care ţine pânza întinsă. id. ib. 121—122. Lingura are o coadă şi un găvan. COADĂ —585 — COADĂ id. ib. 146. Sapa de săpat este aproape triunghiulară, iar unghiul ce-l formează leafa (fierul sapei} cu coada sau dărjala ei, este aproape un unghiu drept. id. ib. 155. Cleştele sau cleştarul de scos cercuri se compune din: A) cârlig şi B) coadă, mâner, gaiţă, gheran sau trăgător, id. ib. 161. [Bicele] au o baieră şi o coadă, care se numeşte codorţe, codorişte sau toporâşte, şi un şfichiu sau plesnă. id. ib. 212. Coadă: cap de stâlp care se bagă în babă (Corbeşti, Arad). Com. ittu. Coadă (de nuia sucită; o parte a plugului), pamfile, a. 35. Secerea, cu care se seceră, se compune dintr’o parte de fier în chip de semilună, la care -se deosebesc: 1. zimţii, 2. limba şi 3. mânerul sau coada. id. ib. 116. La coasă deosebim... coada, măseaua, mănuşa sau mâna, care se îndreaptă de-a curmezişul pe pânză... id. ib. 125. Furca are coada puţin curbată, iar coarnele... cu vârfurile ascuţite, ca să poată pătrunde prin paie. id. ib. 136. Din Bucovina ne vine această terminologie a îmblă-ciului: 1. Dârjeaua sau coada de care se poartă sau se ţine îmblăciul. 2. Hadaragul. id. ib. 199. Grohăitul sau grohăirea se face-cu lopata de lemn, care are o parte lată... şi o coadă. id. ib. 212. O mătură cu coada lungă. id. ib. 215. Coada tingirii. COSTINESCU. # Cu lingura-ţi dă dulceaţă şi cu coada-ţi scoate ochii. PANN, ap. CADE. (Aluzii la cunoscuta fabulă «Toporul şi pădurea» de Gr. Alexandrescu:) Pădurea de coada ei piere. ZANNE, P. I 233. De securea fără coadă n’are frică pădurea, ib. I 234. Coadă de topor = cel ce serveşte de unealtă în mâna duşmanului. A vedeâ de coada măturei = a-şi vedea de treaba care e în căderea sa, de gospodăria casei (se zice la femei). Cf. zanne, p. iii 227. Şezi acasă..., de vezi de coada măturei şi de zarzavaturile din bucătărie. ISPIRESCU, L. 14/27. A pune coadă la secure (topor etc. pamfile, j. ii) s. a luâ (s. apucâ) cevâ de coadă = a se apucâ de treabă, a începe ceva. Abiă a luat treaba de coadă. PAMFILE, J. ii. Ne-om întoarce la Măgura, ca sâ luăm de coadă toate câte le-am lăsat. SADOVEANU, b. 290. Se ţine şi el de coada albiei! = de-abiâ se ţine în rândul lumii (oamenilor), ciauşanu, gl. A rămas la coada sapei = a scăpătat (atât de mult, încât nu mai are plug să are, ci trebue să-şi sape locul), herz.-gher., m. iv 234. Cf. a ajunge la sapă de lemn. || (Astron.) P. anal. O seamă de constelaţii sau părţile lor sânt numite după coada obiectelor cu care se aseamănă. Steaua alfa, cea mai luminoasă stea din Perseu, cu steaua vita, numită Algol în astronomie şi steaua cuprinsă intre acestea pe linia alfa-Algol, precum şi steaua vecină cu Algol, de pe prelungirea acestei linii formează, Coada Bardei. OTESCU, CR. 15. Perseu se numeşte căpăţâna, carul dracului... toporul sau barda, cu gura, coada, muchia sau gura. PAMFILE, CERUL, 169. Prin unele părţi, [ursa mare şi ursa mică] se numeşte şi ursul mare şi ursul mic, fiecare cu trupul şi coada sa. id. ib. 163. 7°. P. ext. şi fig. (în opoziţie cu început, cap, frunte) Partea cu care se termină ceva, bucata de la sfârşitul unui lucru, margine, capăt, sfârşit, extremitate (mai îngustă), urmă (a unui lucru), (la litere) partea prelungită în josul rândului. Să te puie Domnul întru cap şi nu la coadă. BIBLIA (1688), 146. Numele i-a fost tipărit la coada vreunor versurele. C. NEGRUZZI, i 69. Vom schimbă a. noastre nume precum alţii au schimbat Care-o coadă latinească la sfârşit au a-ninat. id. I 48. ...La coadă. In vr’o notă prizărită sub o pagină neroadă... EMINESCU, P. 225. Coada unui p, unui g. COSTINESCU. Articolul în româneşte se pune la coada cuvintelor, ib. Coada unei scrisori LM. Pian cu coadă. TDRG. Cuvinte goale, Ce din coadă au să sune (= la rimă). id. ib. 283; Luaiu frâul din capul calului şi legaiu de coada de căpăstru o frânghie al cărei capăt îl înfăşuraiu apoi pe mâna dreaptă. SANDU [-ALDEA], LUC. VI 147. || Spec. Partea dinapoi a trenului, vagoanele din urmă. Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. caragiale, ap. CADE. | Lucrul celor din urmă lemne, sfârşitul lucrului. Com. ittu. | (Topogr.) Terenul din apropierea unui izvor (rădulescu-codin, l. 72) s. unde începe o vale (ib. 80), o râpă, un iaz etc. terenul ce se întinde de la izvor la deal (com. ittu) înfundătură de râu (Dâmboviţa, Muscel, antipa, p.) Păn’ la un hotar vechiu a Teleneştilor, ce iaste din sus din coada unei râpe. uricariul, xxil 221. Prin coada Iarovului. CUV. D. BĂTR. I 253. Au început a măsură cu o funie de 27 stânjeni, din coada văei lui Chionaş. uricariul, i 371. Zarea acei vălcele ce cade în Bahnă, şi drept peste Bahnă, pe la coada iazului, şi la deal pe zarea unei vălcele... URICARIUL, XVII 193/,,. Păn la un hotar vechiu a Teleneştilor, ce iaste din sus din coada unei râpe. URICARIUL, XXII 221. Goneşte peştele, până-l apucă într’o coadă. ANTIPA, P. 777. In general, eleşteiele alimentate prin pâraie au o adâncime mai mare în dreptul iezăturei, iar la «coada lor», pe unde intră apa din pârău, fundul este foarte ridicat... id. ib. 52. Snagovul... are, pe la marginile sale, o serie de intrături in uscat -r- ca nişte fiorduri — numite Coadele Snagovului (Coada-Căţelului, Coada-Linţii, Coada-Izvoranilor, etc.). Aceste coade sănt, probabil, vechi văi de eroziune şi guri ale unor pâraie ce conduceau aici pe când locul aveă un nivel mai jos. id. ib. 64. Casa pă-scarului eră în izbeliştea vântului, la o coadă de iaz îngheţat. SADOVEANU, p. S. 36. Eră o scobitură făcută de la fire in coada unei stânci. STĂNOIU, c. I. 154. Sus pe apa Nistrului, La coadele Prutului. MATEESCU, B. 45. Stă răzimat de-o pietriceâ, La o coadă de vălceă. LAMURA, I 386. Coadă de mare. Sân, golf. Dincolo de mare, care mare se chiamă Balticum, o coadă din ochean r= ocean], LET. I 222/30. Ghiol Dumitru l-încălică Ş’odată sfulgeră, ’N coada de mări ajungeă... GIU-GLEA-VĂLSAN, R. S. 214. Coada trăsurii = partea dinapoi a trăsurii, în formă de treaptă s. de capră, pe care stă feciorul (lacheul); coada carului = partea dinapoi, coci â r 1 a, şerigla. Lacheu ce se pune în coada trăsurei boierului. FILIMON, I 597. Slujitorul (alergând după trăsură, zice ţigancei din coadă}: Cine zici că-i în trăsură? alecsandri, T. 391. Isprăvniceasă cu jăndari la poartă şi ’n coadă. id. ib. 476. Gura sacilor să fie întoarsă cătră coada carului, marian, O. I 402. Coada oştii (oştirii, obuzului, taberii) = ariergardă (cf. fruntea oştirii). Tătărimea... trecuse de coada oştii moschiceşti în sus pre câmp. LET. II 354/e. Iar în coada obuzului denapoi se tot băteă vârtos cu Turcii. LET. II 357/10. Au tăiat ţie coada taberii. BIBLIA (1688), 144,2. Coada veacului = (pop.) sfârşitul lumii; (literar, după fr. fin de sitele) cei din urmă ani ai unui secol. Coada veacului va fi perirea lumii (Voila, în Transilv.). HEM. 1338/24. La vremea de apoi îi mai zic oamenii aici vremea Pălmăşo[a]ii şi coada veacului (Cugieru, Transilv.). HEM. 1338/28. Atunci va fi sfârşitul lumii numit altmintrelea şi vremea de apoi, ziua de-apoi,... veacul de-apoi..., coada veacului, vremea Pălmăşo[a]ii. MARIAN, ÎN. 481/28. Coadă (Ia gură) = zăbală. Cănd faci coade {la gură], bagă coada lingurii în foc şi arde cu ea coadele sau trage de nouă ori cu vârful coadei unei fete pe ales (Braşov). Coada-ochiului == marginea, (mai ales) unghiul extern al ochiului (cu deosebire în expresia) a trage (a se uitâ, a privi) s. a face cu (mai rar: COADĂ - 586 - COADĂ din) coada ochiului = a aruncă o privire într’o parte, pe neobservate, pe furiş, făcându-i semn cuivâ (să vie, că eşti înţeles etc.), a se uita strâmb (herz.-gher., M. IV 234; cf. alb. me biăt te surit. PAPAHAGI, P. A. 154, nr. 324). Toate aceste priveaţu] Turcii cu coada ochiului. LET. 330/28 Coada ochiului dirept de se va clăti, cuvânt bun veri aveâ. Coada ochiului derept de se va clăti despre nas, coconi va naşte. PARACLIS (1639), 55 r/15 şi 17. Coada ochiului drept de să va clăti, dobândă arfită. TREPETNIC, (a. 1779), ap. GCR. 11 123. Mai trageţi cu coada ochiului. ALECSANDRI, T. 456. Una într’alta se legănau [fetele], făcăndu-şi din coada ochiului. DELAVRANCEA, S. 45. Elena are... faţa lungăreaţă, dar plină şi ochii mari, cu coada prelungită. IORGA, N. R. B. 103. Trase cu coada ochiului la lista de preţuri. C. PETRESCU, c. V. 61. Fiecare se uitâ cu coada ochiului la dânsul. MARIAN, T. 3 27/29. Copiliţă, draga mea, lan trage-ţi tu cununa De pe coada ochiului, marian, na. 112/27. Trăgeâ cu coada ochiului, spre a ve-deă dacă o bagă în seamă cei de prin prejur. ISPIRESCU, U. 21/25. Trage-ţi, lele, cununa, Cam pe ochi, cam pe sprincene, Că mă bagi în multe rele; Cam pe coada ochiului, Isvorul păcatului. jarnIk-bArseanu, D. 18. (P. anal.) Coada sprâncenelor. COSTINESCU. (Neobicinuit) A auzi cu coada, urechii = a prinde cu urechea, a auzi puţin, în treacăt. Macar cu coada urechii lucru ca acesta să auză nu priimeâ. cantemir, hr. 4 7 9/33. 8°. Fig. (în opoziţie cu frunte, une-ori şi cu mijloc; adesea în funcţiune predicativă s. atri-butivă) Partea (s. persoana cea mai) inferioară (în societate), din urmă, fără importanţă (ca rang, cinste etc.), «ce e mai rău, mai pre urmă, mai gios» (LB.), ce e mai prost (POLIZU), cf. după uşă, codaş. Au scos hârtii: fruntea [boierilor] de patru ug[hi], mijlocul de trei ug[hi] şi de doi ug[hi], coada de un ug, fără năpăşti. LET. II 415/16. Să nu rămâi coada celorlalţi, la intrare! GORJAN, H. iv 47. ...Cel din urmă... se numeşte «coadă»... [în jocurile de copii], păcală, M. R. 204. # E mai bine să fii fruntea cozii decât -coada frunţii. C. negruzzi, i 247. zanne, p. iv 311. la de atunci e rău în lume, de când a-ajuns coada să fie cap. creangă, p. 23/,. Coada unei liste. TDRG. la coadă loc. adv. = la locul cel din urmă, cel mai dispreţuit. Spre a face unei oarecare fete (ca) să nu joace, se ia din urma dreaptă şi din umbră şi se îngroapă în dosul uşii, şi apoi se zice că acea fată în totdeauna va fi la coadă, gorovei, cr. 112. De coadă (în opoziţie cu de frunte) loc. adj. = nu prea bun. herz.-gher., m. iv 234. Coada mesei = locul cel mai puţin de cinste al mesei. In casă, mesele era[u] puse de mai nainte şi cei ce venea[u] începea\u\ să se aşeze la masă; cei ce venea\u\ mai târziu trebuia' să şază mai in coada mesii, dacă nu cumvâ se ’ntâmplâ să fie vr'un om mai de seamă. La unele logodne lua parte şl popa, şi locul lui erâ totdeauna în fruntea .mesii. pitiş, SCH. 107. || Spec. (mai ales la plural) Coade = grăunţe sau curături de subt ciur (LB.), cereale de proastă calitate şi amestecate, care se dau la vite (Măgurele în Teleorman, Com. m. olmazu), rămăşiţele de grăunţe rămase la maşina de treierat, care se dau galiţelor (paşca, gl.), c o d i n ă (pamfile, j. ii), cf. pleavă, g o z. Acasă se hrănesc porcii cu lot felul de coade de bucate, economia, 100. 9°. Hulă, bătaie de joc, ocară (în expresia) a punm- st. paşcă;—codie s. f. = coadă (6°) mică; codirişte; un loc pe vatră, unde şed copiii (Bran). viciu, gl. (propriu: un loc «la coadă» 8°); (Bot. şi subt forma codâie. panţu, pl.) barba- ursului, coada -calului (Equisetum hiemale şi arvense). PĂCALĂ, M. R. 25. Codia biciului i s’a spart în (h)ăşchii şi sar din ea puzderii meliţate de şoldurile uscate ale bieţilor cai. DELAVRANCEA,. s. 205. Codia biciului. N. g.-tistu, b. 316. | Augmentative: cod6iu (s. a. = coadă mare. (DICŢ.); (s. m. Iht.) un fel de peşte (nedefinit) H. VI 246; — codoâie s. f. = coadă mare, lungă, polizu ; — codâie s. f. = coadă (6°) lungă, barcianu. Ghici: unde-i alb„ I—1^~~ COADĂ - 587 - COADĂ nu-i omăt; unde-i negru, nu-i pământ; unde-i codaie, nu-i-tigaie. ŞEZ. vil 124. | Adjective: ■(< lat. pop. *codatus, -a, -um = clas. cauda-tus, -a, -um) codat, -ă = (despre animale) cu coadă lungă, mare, stufoasă; (despre plante) cu coadă (lungă), pedunculat (costinescu); (despre ochi şi sprâncene) cu coada ochiului (sprâncenei) prelungită. Vulpea cea lung-codată. ODOBESCU, iii 44/5. Şl codat, şl colţat; Şl isteţ, şi ’ndrăzneţ. [=- Lupul], şez. xiii 25, PAMFILE, c. 26.. Ovalul caucazian lângă pomeţii mongoli, ochii lungi şi codaţi din Mingrelia lângă ochii de ciur ai Cazacilor. D. zamfirescu, R. 191. De unde mi-ai furat ochii codaţi? I. TEODOREANU, M. ii 127. Aveă... sprâncene codate, sub care fulgerau ochii. SADOVEANU, SĂM. iii 230; (substantivat) codat s. m. (Entom., cf. codaţ) larva muştei Eristalis tenax (LEON, ap. TDRG.); (Zool.) mormoloc (şăineanu, d. u.); codată s. f. Nume de oaie. H. viii 142; (cu d i m i n u t i v u 1 - desmier-dător) codăţ£l adj. rn. (substantivat) Nume de câne ciobănesc. H. II 131; — (< codită) codiţei, -câ = cu coadă (4°) lungă (în expresia) Pere coditele, baronzi, l. i 93/„; — coâdeş (coâdiş), -ă = cu coadă (1° şi 4°) lungă. Koadesch — caudatus. ANON. car. Mere coadeşe. Com. liuba. Mere coadişe: faţa albă, gust aspru. şez. v 42. Prună coadeşă : cu coada lungă şi care se coc de vreme. densusianu, Ţ. H. (Substantivat) Coadeşe = pere ce se coc de Sântu’-Ilie. vărcol, v. Coa-deşa = nume de oaie. densusianu, ţ. h. 82; — cod6ş, -ă (atestat numai substantivat, în limba păstorilor, probabil decalc după ung. farkas «lup», propriu «codat») Codâş = lupul, vaida, caba, săl.co(16s, -oâsă — cu coadă (1°) mare, codat; cu coade (7°) pe la gură, zăbălos, p. ext. scârbos (Braşov, com. lacea). (Substantivat) Co-doasă = nume de oaie. H. vii 406, X 535, I. popovici, ap. pascu, s. 54; codâş, -ă.= (rar) cu coadă (1°), codat, codoş (CabÂ, săl.); (mai adesea în opoziţie cu fruntaş, mai rar cu mijlocaş, de obiceiu substantivat) (cel) care este în (s. la) coadă (8°), dela coadă, între cei din urmă; p. ge n er. (ţăran) sărac, lipsit, fără avere; spec. (Forest.) arbori mai puţin frumoşi decât alţii, care, deşi sânt înalţi, n’au vârful bine desvoltat; ei se-scot la tăieri de curăţire (Com. ittu). Vine cunoscutul lup cu ’n şir de dulăi codaşi, de le apucă groaza, şez. XXIII 70. Să fie datori stă- i pănii a da loc de fânaţi sătenilor, după cum mai jos se arată, adecă fălci 8 fruntaşului, pentru 16 vite; 6 mijlocaşului, pentru 12 vite; 3 codaşului, penlru 6 vite. URICARIUL, II 139/17. Codaşii [au o] jumătate [de] pogonu şi căte o firtă. Mai bine de jumătate din răzeşi sănt codaşi. I. IONESCU, P. 301. Pentru pământul mărit cu poienele... au venit ca fruntaşul să plătească 103 lei... şi codaşul (tipărit cadaşul) 55 tn loc de 71. id. ib. 472. Mi-ron... a s’o prădădească [pe femeia lui], vârănd-o între codaşi. I. NEGRUZZI, II 126. Mijlocaşii şi codaşii au (de) comun (=de obiceiu) numai câte-o păreche'de boi. MARIAN, SE. II172. Codaşii, adică oamenii cei mai sărmani, [se pun la nuntă] spre coada mesei. id. ib. 498/^. Vorba ceea: Decât codaş în oraş, Mai bine în satul tău fruntaş. CREANGĂ, A. 12/4. zanne, p. IV 412. Codaşă = nume de oaie. H. viii 120, 127; — coddşnic, -ă (într’un descântec, probabil înţelegându-se dracul) De-a prii — Prifti, De-a mano — Manolea, De-a codi— Codaşnic. şez. iii 138; cf. xxxii 120; — coflâciu, -ce (adesea substantivat) = care are coadă lungă, codat (DICŢ.); diavol (furtună, v. 8); (Entom.) codaţ (marian, ins.); care rămâne la coadă (8°), pe urma altora, care stă tot pe la spate (co- stinescu), timid, poltron, laş; (< codi) (cel) care se codeşte la lucru, leneş; (cel) care se micşorează, se târăşte;, se linguşeşte, ca să înşeie, să câşţige (COSTINESCU). Piară acum dintre noi inimele co-dace! OţOBESCU, III 446/2i, cf. 383/,2. li umple râia pe codaci. OLLĂnescu, h. a. 54. Sânteti nişte buni de gură şi nişte codaci la treabă, ispirescu, ap. CADE. A pedepsi eu asprime pe cel ce s’a arătă codaciu. marian, se. li 80. Calicii îşi împărţeau cu voioşie calicia lor şi l-au lăsat pe sărmanul Codaciu (= diavol)... plângând, pamfile, p. 37. La mâncare lup, dar la lucru codaciu. ZANNE, p.i II 637 ; — codârniţ, -ă =codat, cu coadă (1°). barcianu; — codân, -ă = cu coadă (1°) lungă, codat; la coadă (8°) DDRF. Căci e vânatul cel domnesc La urşi cu negre blane, La lupi ce'n fugă clănţenesc, La vulpele codane... aleCsandri, p. ii 139; (mai ales substantivat) codân s. m. = cel cu coadă (lungă); drac (cf. codea); vierme care se face în slănina stricată(Com.marian), cf. c o d a ţ. Numai Dinu Potop, înaintea tuturor., îşi sângeră codanul, jucând pe spinarea lui ca un stâlp negru, delavrancea, S. 203/14. De, mă codane, de zorit să nu mă zoreşti, că eu-s gata. ŞEZ. IX 68; codână s. f. = fată intrată de curând în rândul fetelor mari (COSTINESCU), neieşită încă la horă (rădulescu-codin, î. 57), dar măricică (destul de mare ca să-şi împletească părul în coade, nu în cosiţe, ca fetele mici LM.), fetişcană (corespundegerm. «Backfisch». herz.-gher., m. iv 235; în acest sens şi codeâncă marian, nu. 5); numire de vită (ii. xi 232); (Bot., atestat subt forma coadână) o plantă de pădure:’ coa'da-cucoşului (Slraja, în Bucov., com. A. tomiac). Câţi flăcăi şi câte fete mari sau codane în ţările româneşti, toţi şi toate se împodobesc de Florii, carii la pălării, carii la codită, carii la sân. RUSSO, S. 21. [Dorobanţii]... zăreau jucându-se codanele limbute, adunate toate la un loc sau purtând pe umăr cu umblet legănat, cobiliţa cu două doniţe. ODOBESCU, iii 570. Să mai şti[i iarăşi că basmele ce am să vă povestesc sănt numai pentru băieţi şi codane. ISPIRESCU, U. 2/x. 4. Am o codană de fată, Măria-ta. RĂDU-LESCU-CODIN, î. 57. Codane frumoase, voinici şi vioaie, id. L. 23; (cu diminutivele:) codăn6l s. m. = om mic, de coadă (pamfile, j. iii) copil mic, băieţaş. Jocul de-a baba oarba... se joacă de copii mai mititei, adecă codănei, cum se zice. ISPIRESCU, ap. TDRG. Joe are să joace vr’un renghiu bieţilor codănei plăsmuiţi de dânsul în humă. ISPIRESCU, U. 90/i2. Băgaţi bine la ureche, codănei[i] tati[i]: limb’ asta de-o vorbiţi voi acuma, aşă am apucat-o eu de la părinţi[i] miei... jipescu, O. 59, cf. şi HEM. 2320; (cu femininele) codăneâ şi codănică s. f.=fată tânără abia intrată în horă. De la făţa din albiie, de la copilandri şi codănele pân’ la uncheşi[i] betegi şi babili iertate, toti cu toţii, cu mic cu mare, şi-au îndulcii inima.,.. JIPESCU, O. 21. Pe această codănică de fată o numiră Pandora. ISPIRESCU, u. 92/9; — codănâcă (codonâcă) s. f. = fetiţă gata de prins în horă (chiriţescu, GR. 248); (cu funcţiune adjectivală) nedesvoltat, codaş. Lăsăndu-şi capul pe spate, ca o codănacă ce se răzgâie după somn... chiriţescu, conv. lit. xlv 368. Îşi dau coate şi să mână aia pe aia să ia sticluţa, să bea, "şi codănacili numa-l pun pe limbă, abia-l pregustă. JIPESCU, o. 44. Am auzit p’o codonâcă... că umblă numa în calească. id. ib. 123. In ţară codă-nacă... târâtoarele... aduc... la pungă ce e mai bun şi mai gros al altuia. JIPESCU, ap. TDRG.; ?— codăncftţă s. f. = codană mică, drăgălaşă. Două surori, una mai mare', fată ’n gâţe, da una sub dânsa codăncuţă. VORONCA, ap.. CADE.;—(+ go-dinac, godănac) codinâc s. m' = porc (H. I 314); copil mic şi amărît (păcală, m. r. 138). | Alte substantive derivate: codău s. m. = nume de câne ciobănesc (h. i 62, v 111, vi 200, ix 284, x 90, xii 148), nume dat lupului (xvii 334). Codăule, ce stai pe ghizdurile, trist şi mâhnit? COADĂLAT - 588 - COAJĂ Ori ai muşcat pe cineva? Taci proclete de câine! MAT. FOLC. 592; (cu diminutivul); poate greşală de tipar în loc de codănaş) codăuâş s. m. = flăcău. Dragu' mamei codăuaş, Ia lasă-te de hoţie. ŞEZ. X 140; codalău s. m. = codău (Năsăud). Com. N. drăganu; — codolân s. m. = nume de câne ciobănesc (H. iii 310); (Iht.) somn mic. antipa, p. 778, H. v 274;—codea s. m. art. = dracul (cf. codan). Necuratului i mai zic Rumânii, îl poli-cresc: naiba, ...nodea şi codea. JIPESCU, O. 134; cf. şi HEM. 508, GCR. ii 250; — cod61 s. m. = nume de câne. jahresber. xiii 147, 161;—codins. m.= nume de câne (ib.); — (poate, un singular nou din codaţi, pluralul lui codat) codăţ s. m. = (Entom.) vierme (viciu, GL. H. iii 307), care se face în brânză, slănină stricată s. în mere (H. xvm 19, marian, ins. 392, com. i. corbu), larva lar-darului, strepede (marian, ins. 7), larva codată a muştei Eristalis tenax (id. ib. 393) (Zool.) mormoloc, puiu de broască (H. x 207, com. marian). Codaţi brînzîei. T. PAPAHAGI, M. 77/75 ; — (cf. fă-neaţă) codeaţă = locul, lunca, unde nu creşte decât « coada-calului» (Feleac, lângă Cluj). Viciu,, S. gl. | Compuse: (din coadă şi fâţâi) codăfâţ (co-dofăţ) s. m.= nume de câne; copil care se ţine scaiu după cineva, codiţă. Să-ţi spuiu una şi bună, jupăn Codăfâţ [aşâ-1 chemă pe câne], gorjan, h. I 20. Codofăţule, iară te-ai luat după mine? (Jorăşti în Covurluiu). ion cr. V 376; — (coadă + rădaşcă) codâşcă s. f. (Entom.) = rădaşcă (Lucanus cervus). Com. marian; — (coadă + iţe, în gâcitori, despre «pieptene») codoifă s. f. Mă suiiu în pod după iţe codoiţe, Nu aflaiu iţe codoiţe, Şi aflaiu dinţi de veveriţă. GOROVEI, C. 288; — (coadă şi berc) codob^rc, -eârcă adj. = berc de coadă, pamfile, j. ii, teodorescu, p. p. 191; — (codoberc + melc s. melciu, în formulele copilăreşti prin care se îndeamnă melcul să iasă din casa lui, cf. cubeic, cucumelc, comeic, c o m e 1 c i u şi alb. ksftmili, «melc sucit») codo-b6Ic, cotobâlciu şi codom61c, cotomâlc (h. iv 154) adj. mase. Melc, melc, Codobelc, Scoate coarne... H. VII 152, IX 143, XII 28, ŞEZ. IX 74, TEODORESCU, p. p. 191, pamfile, j. i 364, ii 359, m 52. Melciu, melciu, Cotobelciu... COLUMNA LUI TRAIAN a. 1883, 205. Melc, melc, Cotomelc... pamfile, j. iii 53; — (coadă + lemn) codol^mn (cotolâmn pascu, c. 64) s. a. (în gâcitori, cf. variantele: şodolemn, (h)odolemn, hon-drolemn etc.) Două lemne codolemne şi mai multe mărunţele [Spata războiului], PAMFILE, C. 32.] — Din lat. pop. coda, -am (păstrat în toate limbile romanice) = clas. cauda, -am. Cu sensul 3°, cf. derivatul lombard koatsa, cu censul 7° sard. camp. koittsa «capăt», cu sensul 8° sard. agda «îndărăt, la coadă» şi portug. dial. cuanha «rămăşiţe de paie pe arie», log. koale «rămăşiţe», cf. MEYER-Lt)BKE, rom. wb. nr. 1774. Rom. codaş a trecut la Rutenii din Bucovina: kodăiu «cel ce trebue să facă pe cărăuşul la nunţi»), Cf. co-dalb, codârlă, codirişte, codroş, codobatură, codolat, codi, codină. COADĂlât, -ă adj. v. codălat. COADÂNĂ S. f. (Bot.) COADE8, -Ă adj. coadiş, -Ă adj. COAF vb. Ia. Coiffer.—(Franţuzism) Trans. şi refl. A(-şi) aranjâ, dichisi părul, pieptănân-du-1 cu îngrijire, încreţindu-1 etc., a (se) friză. [Familia: coaf6r s. m., (cu femininul) coa-fc6ză (coafeză, scris, după ortogr. fr., şi coafeuză) s. f. = frizer (frizeriţă) care ştie pieptănă cu artă, p. gener. (înlocuind în mare parte pe) bărbier (bărbieriţăj şi pe frizer (frizeriţă). împietrise pe scaunul de supliciu al coaforului, c. PETRESCU, C. V. 169. Frizeria... caută coafeză sau coafor (Mica Publicitate), universul 1531, 22 Ian.; — coaîtiră s. f. [plur. -furi] şi coafitir f s. a. (alecsandri, t. 13) = pieptănătură făcută cu oarecare artă, (mai ales la femei) une-ori împodobită cu pene, panglici etc., cf. frizură (la bărbaţi). Coafurile cu flori, cu... panglice şi cu pene. ODOBESCU, I 384. Bate un vânt aspru...; ar puteă să-i strice coafura. I. NEGRUZZI, V 492. Pălării minuscule cocoţate pe coafuri imense. C. PETRESCU, C. V. 75. Făcea coafura lui Vasile Mogrea să amintească sârmele de frecat parchetul, id. î. îl 70. | Pronunţ, co-a-.] — N. după fr. (derivat din coiffe, înrudit cu coiful nostru). COAF^i(ta poţi scrie Ca pe-o coală de hârtie? jarnîk-bârseanu, D. 510. Am cumpărat patru coaie de hârtie vânătă, să puri la ferestre. Coală de tipar = foaie mare de hârtie, împăturată în două (format «in folio»), în patru (format «in quarto»), în opt (format «in octavo»), în şasesprezece şi (coala dublă) în treizeci şi două, pe care se imprimă, în pagine, zaţul cules la tipar. Doi volumi (= două volume) de căte patruzeci de coaie de tipar. HAŞDEU, I. C. viii/17. Coala de revizie (Tipogr.) = primul tipar de pe forma pusă în maşină..., revăzută de corector... pentru a îndepărtă greşelile eventuale strecurate, molin, v. t. 26. (Credinţe pop.) Coala "viilor = registru în care sânt trecuţi (în cer) oamenii în vieaţă. Roagă-mi-te tu de ea Coala viilor s’o iea, Doară ea s’o îndură Şi ’ntre vii te-o însemnă. marian, 1. 175/22. [Plur. coaie şi (Mold.) coli.] — Din n.-grec. yMXa, idem (propriu: «cleiu», pentrucă foile de hârtie erau lipite). CIHAC, II 648. COĂle adv. 1 COĂLEA adv. J v" c0,ea- COALIŢIE s. f. Coalition. — Alianţă (trecătoare, pentru scurt timp, pentru un scop mărginit şi imediat) a mai multor poppare (state, puteri), partide s. persoane împotriva unui vrăjmaş s. adversar comun (şi ameninţător) (cf. ligă, federaţie, confederaţie); p. ext. întovărăşire a mai multor persoane în -urmărirea unui scop ascuns (cf. complot, conspiraţie). JMLembrii coaliţiei de la Mazar-Paşa. MAIORESCU, J). I 581. Coaliţia erâ numeroasă, hotărîtă, bine prevăzută cu bani şi răzimată pe puternice protecţii la Poartă. IORGA, l. I 333. Coaliţia aristocratică se deosebeâ de ţărănime nu numai prin avere, prin situaţia socială şi politică, ci şi prin limba întrebuinţată de obiceiu. id. ib. II 6. Din toată recenta coaliţie înjghebată... GOGA, Ţ. N. 625. Coaliţie de inimici-. C. PETRESCU, R. DR. 217. Cercurile germane consideră posibilă o mare coaliţie a partidelor, în care vor intră poputiştii, socialiştii şi centrul. CURENTUL, a. 1930, 17 Sept. [Şi: (rar, învechit) coa-liţiunc s. f. DICŢ. Urmă dară un ministeriu de coaliţiune. SBIERA, F. 330. | Pronunţ, co-a-.] — N. după fr. (din lat. coalescere «a creşte împreună»). Cf. coalizâ. COAUTitKE s. f. v. coaliţie.' COALIZA vb. la. refl. Se coaliser. — (Despre popoare, state, partide, persoane) A'se alia, (trecător) în contra cuivâ, a face o coaliţie împotrivă uniii -duşman- s. adversar comun şi ameninţător (cf. federâ, c o n f e d er â)-; p. g e-n e r. (impropriu) a se uni, a se întovărăşi. Singuri nu pot face nimic împotrivă-i, ci numai coalizându-se toţi împreună. BĂLCESCU, M. v. 438. [Abstract: coalizâre s. f., (rare, învechite) coali-zâţie s. f., (după fr. coalisation) coalizaţiune s f.= acţiunea de a (se) coalizâ, coaliţie. | Adje.ct'i v: coalizât, -ă= aliat cu alţii împotriva unui adversar s. duşman comun. Acţiunea... opoziţiei coalizate în afară de parlament. MAIORESCU, D. II 1. Spion cumpărat: :de duşmanii coalizaţi împotriva lui. c. PETRESCU, C. V. 128. (Fig.) Răutatea coalizată a invidiei. I. TEODOREANU, M. II 518. | Pronunţ, co-a-.] . — N. după fr. Cf. coaliţie. COALIZÂŢIE S. f. 1 COALiZAŢItrNE S. f. / V' coallzâ‘ COAMĂ s. f. 1°. Criniăre. Toupet (du cheval). 2”. Ironiquement, en parlant de l’homme: tignasse, cri-niere. Chevelure des arbres. Po6tiquement: Rayon de soleil, chevelure, queue d’une comete. 3°. Crâte; faîte; arSte d’un toit; latte, volige; pointe d’une meule; remblai d’un mur; crete de montagnes; intersection de plâns. 4°. Comts de i’eau. 1°. Părul des, stufos şi mai lung decât părul corpului, de pe ceafa, grebănul s. de pe întreaga spinare a unor animale ca leul, calul, porcul şi unele specii de câni. Coma ~ iuba. lex. MARS. Coama de pe grumazul calului e termen general. Nu i se dă nici un alt nume... Extrem de numeroase... [sânt] atributele cu care se exprimă diferitele forme şi aspecte ale coamei:... aleasă, bogată, borzoşâ, buhoasă, câlţâită, cium-pavă, ciupită, ciuntită, costruşită, creaţă, deasă, despărţită, flocoasă, frumoasă, groasă, hâdă, împărţită, împletită, încâlcită, inelată, încurcată, în-foiată, înţepoşată, întoarsă, îngrijită, înspicată, lată', lăută, linsă, lucie, lomboşă, lungă, măiastră, mătăsoasă, mare, mică, mocănească, neagră,' netedă, pârlă, păştită, păroasă, periată, pieptănată, pletoasă, rară, răţoiată, răsfirată, rătunsă, rătun-zită, retezată, roasă, rasă, rotată, sbârlită, sbul-turată, scurtă, slabă, străfocată, stropşită, (s)tu-foasă, subţire, sucită, sură, svântată, svârlită. tăiată, ţeapănă, ţepoasă, tunsă, turşoasă, ursălată, ST. paşca, DR. V 291—295. [Calul] zburli unduioasa coamă. C. NEGRUZZI, I 42. Caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate. ALEXANDRESCU, M. 30. Un cal alb,... Coamele-i erau zburlite, Ş'a lui sprintene copite Săpau urme pe pământ. ALECSANDRI, P. I 50, cf. I 189. Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu. id. ib. II 93. Câni... cu coama măruntă pe grumaz. ODOBESCU, III 65/12. Harap-Alb... se duce în grajdiu şi începe a-şi netezi calul pe coamă. CREANGĂ, p. 212/ft. Calul... zise: Stăpâne,... să te ţii bine şi în COAMĂ - 591 - COAMĂR scări, şl de coama mea. ispirescu, L. 7/a. Mur-gule, coamă rotată, Mai scoate-mă'n deal odată. ALECSANDRI, P. P. 311/j, cf. Şl JARNlK-BÂRSEANU, D. 314. Murgule,... Ce ţi-i coama toată smultă, Şi ţi-i şaua toată cruntă? MARIAN, I. 67. Mai stai, murgule, legat..., Să bei apa muntelui... Ca să-ţi crească coama naltă, Coamă naltă şi în-voaltă. TEODORESCU, P. P. 72, cf. (coama lată, răsfirată), ib. 73, Bate-le, negru nebun, Ce-i cu coama viforîtă... ib’ 74. Taica, maica tot mă ’n-treabă D'un murg cu coama sireapă. ib. 306. Să-rtii aleg un cal porumb. Scurt în gât şi lung în trup, Coama să-i dea de pământ. JARNlK-BÂR-SEANU, D. 506. Ne trimise pre noi şese■ lipcani, Călări pe şese jugani, Cu coamele cănite, Cu frânele zugrăvite. POP. ap. GCR. II 311. O perie din coamă de porc... brebenel, GR. P. După ce porcul a murit, se găteşte de pârlit... Gospodina îi smulge părul de pe coamă, de pe gât şi de pe spinare... făcându-l... mănunchiuri. JAcest păr va fi folosit la facerea bidinelelor sau va fi vândut. pamfile, crăc. 198. Ele [periile] sânt mai trainice decât cele cumpărate de la ţigance sau din târg, deoarece nu au părul amestecat cu păr de coadă sau coamă de cal. pamfile, i. C. 2. Porc românesc, cu corpul mic, scurt, coama mare. H. XI 6- II (Bot.) Coama-calului = coada calului (Equisetum arvense). barcianu. , Coama-porcului = iarbă (h. i 187, II 79), cu firul subţire şi drept şi cu grăunţele spicului.aşezate regulat şi alterne, h. iii 66. (Zool.) Coamă-de-mare = Cyprinus Carassius. barcianu. || P. restr. (Destul de răspândit) Coama de pe frunte (LB., DR. V 282), coama frunţii (DB. V 282), coama dinainte (ib.) s. numai coamă = moţul de păr cei atârnă, între cele două urechi, pe fruntea calului, numit şi perei că, ciup, ciuf, şiş că, ţop, horţop, zuluf etc. DR. V 282. | (Rar) Coama de la copite s. numai coamă f,= chişiţă, smocul de păr de-asupra copitei calului, numit şi posmoc, ciup, chică, chişcă, jiviţă etc. DR. v 303. ■ 2°. P. ana 1. Părul capului omenesc (se zice mai ales cu o nuanţă batjocoritoare s. de glumă despre părul lăsat să crească prea lung al bărbaţilor); cf. cosiţă, chică, plete. Coama sa [a fetei] unduioasă este desfăcută, sihleanu, ap. TDRG, Nişte coame castanii undoioase se răsfirară peste umerii.şi pieptarul lui înfirat. c. NEGRUZZI, I 21. Tunde-ţi coama, băiete! || Fig. Frunzişul des din vârful arborilor, pădure de pe coastele şi vârful munţilor. Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie, mişcând coama-i de codri. ALECSANDRI, p. III 434. A crângurilor coamă bogată şi umbroasă. OLLĂnescu, H. o. 286. | (Poetic) Mănunchiul des al razelor solare; (literar) făşia luminoasă, coada unei comete. Văd stingerea de soare în adâncul Ocean, Ş'a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. ALECSANDRI, P. ii 128. Materia vaporoasă care încunjură simburele se numeşte coama cometei. Simburele şi coama formează împreună capul cometei. CULIANU, C. 354. 3°. Muche orizontală, rezultată din intersecţia a două planuri; spec. culme prelungită de deal (cf. creastă, sprinceană, obcină); muchea de de-asupra, orizontală, a unui zid; linia formată de cele două planuri inclinate ale unui coperiş (cf. şaua casei); lemnul orizontal în care sânt înţepeniţi căpriorii acoperişului, laţ, slimnă, coroană (damE, t. 93); vârful (cu spicele) al unui stog; valul de pământ aruncat de-asupra şanţului, cf. c ă m i 1 (com. ittu). Coama munţilor. I. IONESCU, M. 30, cf. H. X 534. [Munţii Apuseni] la miază-noapte îşi răslăţesc coama până în Curcubeta-mare... frâncu-candrea, m. 3. Că-ţărându-se cănd pe muchi, când pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. ISPIRESCU, L. 216/fi. Ţara Ardealului De pe coama dealului; Câte lunci, atâtea furci, De urît să nu ie duci. doine, 167. Apoi credinciosul lui puindu-se piuă, Făt-frumos se urcă pe dânsul; d'acl pe coama zidului, şi sări în grădină. ISPIRESCU, L. 75/33. Totuşi rămâne un «dâmb», «dâlm» sau «coamă» de-a lungul bucăţii, căci, oricât de grea ar fi grapa, ea nu poate împrăştiâ cele două jumătăţi de brazdă, — întâia brazdă — care stau «încălecate» — ridicate una peste alta. PAMFILE, A. 63. Stogul are bâza circulară şi se compune de obiceiu din două părţi: una cilindrică, formată din cotoarele snopilor, care se numeşte piept, şi alta conică, deasupra celei dintâi, formată din spicele snopilor şi care se numeşte vârf sau coamă. id. ib. 146. La unele case, în loc de trei capre, se pun numai două, iar pe sub încheietura braţelor lor, şi sprijinindu-se pe nişte stinghii, se pupe un samar. Pe samar.se aşază căpriorii sau martâcii (martacele)... Prin unele părţi, samarul mai poartă numele de lat, leaţ, coamă, culme, samară, slemneâ, slimnă, comună sau coroană, pamfile, i. C. 422. Este obiceiu că se pun pe coama acoperişului două sau trei cruci de lemn, ale căror capete sănt înzestrate cu cuie de fier. id. ib. 440. Partea de sus a acoperişului se zice coama casei. H. XVIII 144. Sus, la coamă, [căpriorii casei] se întâlnesc cu cei din planul opus al acoperişului, unde se încheie limbile unora cu furcile. celorlalţi, păcală, r. 59. Coşul sc.os peste acoperiş, trebue înălţat peste coama acestuia, gazeta săteanului, ap. TDRG. Coamă încolţată: Şisele (= şiţele) din rândul cel mai de sus au capetele ascuţite la vârf, formând astfel o muche dinţată la vârful acoperişului — coama încolţată, care e întreruptă numai de fu-mariu şi de o cruce de lemn, aşezată şi ea în prelungirea uneia din pantele acoperişului. PĂCALĂ, M. r-, 406. | (Geom.) Intersecţiune a planurilor, muche, melik, g. 175. 4°. Coama apei= cursul, firul apei (Com. ITTU), linia mediană a unui râu. [La unii scriitori moldoveni, cuvântul e plur. tantum. | Diminutive: corniţă s. f. (ad 1°) mat. folc. 1467; — comuşoâră s. f. cihac, i 57. | Adjective: (cf. lat. comatus) comat, -ă şi (fără ca un verb încomâ să fie uzual) încomat, -ă = cu coamă lungă, deasă, mare, cf. codat. Un val de sânge,... cald a izvorît Din nobil înco-matul gât, Şi cade mortul cal. coşbuc, b. 103. Gâtul cu şerpi încomat. id. M. 116/2. în loc de leul cel falnic încomat al Africei, America are puma, un leu fără . coamă, cam de seama unui lup. mehedinţi, p. 33. Stea comată, sbiera, F. S.: 281. PAMFILE, CR. 60, TEODORESCU, P. P. 21; — camut, -ă = comat, cu coamă. Că pe cer s'a arătat, Un luceafăr de 'mpărat, Stea cumută. strălucită, Pentru fericiri menită. PAMFILE, CR. C. 60; ION CREANGĂ, I 24. DR. IV 803; — (rar)-com6s, -oâsă = cu coamă lungă, deasă, mare. Biholul de Cina... este la coamă comos, ca caii din Schithia. CANTEMIR, IST. 376. Porc comos. h. xii 26. | Alte derivate: comâr s. a. = curelele care vin pe coama calului când se înhamă, ceafa căpeţelei. damE, t. 50; —comână s. 1. = coama (3°) casei (Vasluiu). damE, t. 93, 100.] — Din lat. coma, -am, idem (şi despre părul omenesc, frunziş, raze solare). Pentru desvoltarea sensului 3°, cf. slav. griva, care, afară de «coamă», (1°) însemnează în ruseşte şi slavoneşte şi «culme de deal s. de pădure». COÂMĂR s. a. Chambre. — (Săsism, prin părţile Sibiiului) Cameră de locuit, păcală, m. r. 414. Destinat(ă) pentru întreagă familia ca odaie de locuit, coamăru’ are, unde numai se poate, situaţia cea mai bună, spre miazăzi sau răsărit, şi stă, ca şi «casa cea mare», în legătură directă cu COA MĂRĂ - 592 - COARDĂ tinda. id. ib. 414. [Si: coâmără s. f. PĂCALĂ, R. 65.] — Din sas., corespunzând germ. Kammer, idem. Cf. dubletele cameră şi cămară, precum şi comoară şi chimir. coâmarĂ s. f. y. coamăr. COAMOĂRĂ s. f. v. comoară. COAKĂ s. f. v. cocoană. COÂKDRA ) COĂSTTRĂ adv., prep., s. f. J v* contra* COÂPCĂ s. f. v. copcă. coÂPiiiĂ s. f. v. copil. coapsă s. f. (Anat.) 1°. Cuisse. 2°. Flanc d’un vase etc. Ridelle. Lice. 1°. (Anat.) Femurul (kretzulescu, a. 15/7) cu musculatura în care e îmbrăcat, partea corpului de la şold şi stinghie în jos până la genuche, numită la animale arm. Cuvântul e pe cale de dispariţie, fie că graiul popular renunţă la un termen'propriu pentru această parte a corpului, fie că-l înlocueşte cu o expresie perifrastică (pulpa de sus, carnea cea groasă etc.), cu formaţiuni nouă (moişte etc.) sau cu împrumuturi din limbile învecinate (ţâmb, etc.). De multe ori sensul lui coapsă e modificat. Astfel, la om, adesea se confundă cu şoldul, iar la animale, mai ales la cai, şi cu sapa de subt şold s. cu flămânzarea (DR. v 320), une-ori şi cu genu chiul (ib. 300). (Alt cuvânt e însă coapsa cu sens de glesnă; cf. coapsă2). Coapsa (.=slav) bedro, boku. MARDARIE, 105. Koapse = coxa. anon. car. încinge armele tale pre coapsa ta, silnice ( = puternice)! CORESI, PS. 118, biblia (1688) 396. De să va aflâ, cum bărbatul nu să împreună cu muiarea-ş[i\ deplin, cumu-i să fie, ce să varsă pre dinafară, ce să dzice pentre (= printre) coapse, să să despartă, prav. 566, cf. 209. Au lovit pre ei pulpă preste coapsă (gr. fÂfjQov). BIBLIA (1688) 1852. Şi vei face lor nădragi de in, să acopere ruşinea trupurilor lor% de la brâu până la coapse. ib. ap. TDRG. împuşcat-au pre Voicina... într’o coapsă. MAG. IST. iv 313/i0. Chipul acela aveă capul de aur curat, aveâ mâinile şi pieptul de argint, pântecile şi coapsele de aramă, picioarele o parte de hier... (a. 1743) GCR. li 31; cf. şi 32. Mari şi tari şi păroasă (= păroase) coapse, il arată vârtos şl necurat om. GCR. II 145 (a. 1785). Atârnă pe coapsa stângă o sabie încovoiată. c. negruzzi, i 23. Cinge-ţi coapsa ta, cată şi ascultă! BĂLCESCU-RUSSO, M. V. 577/21. [Unii câni] au coapsele cărnoase. ODOBESCU, III 64/22. Ceilalţi Arabi stau pe împrejurul calului, îl netezesc pe coapsă. ALECSANDRI, CONY. LIT. VIII 50. Paşa... Cu scările ’n coapse fugaru-şi loveşte. coşbuc, F. 29/15. Trase paloşul şi'şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90/23. în mijloc însă sta o şuncă mare, adică coapsa întreagă a unui porc bătrân. ispirescu, ap. TDRG. Fig. (Mai ales la plural) Izvor al puterii de /procreaţie, sediul fertilităţii. Sufletele care au intrat cu Iacov în Eghip[e]t, cari au ieşit din copsele lui. BIBLIA, ap. CADE. Coapsa neroditoare. MINEIUL (1776) 1067i. Cai de munte, burticoşi, laţi în coapse. H. IV 84. în coapsa grăitoarei mirişti, De vreme plugul vostru ară. GOGA, P. 7. 2°. P. anal. Partea laterală s. bulbucată a unui obiect. Balauri sculptaţi pe coapsele unui vas chinezesc, i. teodoreanu, M. II 59. || Spec. Partea laterală dinapoi a căruţei. Luă pămătuful din dihoniţa cu păcură, ce atârnă nedespărţit în coapsa carului. CONV. LIT. XLIV, I 42. | (Ţes.) Jumătatea laterală a unui iţ. Com. marian. [Plur. coapse, rar copşi (Petreştii-de-jos, j. Turda) DR. v 297. | Şi: coâîsă f s. f. încinge armele tale pre coafsa (coapsa COR.; coapsele HURM.) ta silnicie], psal. SCH. 141; — coâpţă s. f. Noi om aduce în astă apă curată... pcicioare la pci-cioare, coapţă la coapţă. PÂRVESCU, H. 82/17; — (+ cobză, din cauza formei) coăbză s. f. = sapă a calului (Iapa, j. Someş) DR. V 320. | Derivat: copsâr s. a. = partea hamului care vine pe coapsele calului, ş ol dar (damS, t. 50); nabederniţă (BARCIANU).] — Din lat. coxa, -am, idem. COAPSĂ s. f. (Anat.) Jarret du cheval. —(Ungurism) Glesna calului (Bârla, j. Năsăud. DR. v 302 şi jud. Someş, Com. s. pop). — Din ung. kapca «nod crescut la copita calului» (propriu «obială»). N. drăganu. COĂPŢĂ s. f. v. coapsă. COĂRĂ s. f. (Iht.) Alburnus bipunctatus. — (Mehedinţi) Peştele Alburnus bipunctatus (ANTIPA, p.), numit şi latiţă (h. IX 59). [Şi corâ s. f. ANTIPA, P.] COARĂI vb. IVa v. cor ăi. COĂRBĂ s. f. 1°. Vilebrequin, drille ă argon. Manivelle du vilebrequin. 2°—3°. Manivelle. 1°. (Mold.) Unealtă a dulgherului (H. m 450, x 539, XII 32, 521, XVI 134), teslarului s. butnarului (Com. ittu), tâmplarului (damE, t. 113) s. fierarului (H. x 356) cu care se sfredelesc găuri, învârtind cu mâna dreaptă o manivelă, în vreme ce stânga apasă de-asupra, sfredel, curbină, sucală. DAMfî, T. 113. | P. restr. Partea care se învârte cu mâna dreaptă a acestui instrument, manivela lui. dam£, T. 113. 2°. Mânerul sucalei de depănat, numit şi mănuşă, mănuchiu, co 1 atău. damS, t. 140. 3°. P. ext. Manivelă. Com. a. tomiac. [Şi: (ad 1°) curbină s. f. DAM®, T. 113.] ~ Din rut. korba «manivelă» (din germ. Kurbe, Kurbel, care, la rândul său, e împrumutat din fr. courbe). A. Scriban, Arhiva a. 1914, p. 133. Cf. dubletul curb. COĂRBĂ s. şi adj. fem. (Ornit.) v. corb. coărce adj. fem. v. corciu. COĂRBĂ s. f. I. 1°. Corde (d’instrument de musique). Fig. Corde du coeur. Corde vocale. 2°. Corde d’arc. Corde (au .biliard). II. 1°. Tresse. 2°. Corde d’oignons. III. 1°. ArUe de voute. 2°. Corde de montre; ressort. 3°. Dos de la lame de la faux. IV. 1°. Corde d’âquilibriste. 2°. Corde k sauter. 3°. Cordon; corde ă attacher; liens d’osier. 4°. Corde de la scie. 5°. Corde, longe. 6°. Cordeau de jardinier. 7°. Corde de filet de pâche. 8°. Corde du tissu. V. 1°. Tendon, nerf, veine. 2. Sarment. 3°, Racine rampante. 4°. Pârtie pauvre du filon. 5°. Cordeau de foin. VI. 1°. Maîtresse poutre, 2°. Tirant d’une charrette. 3°. Etangon de la charrue. 4°. Ressort (de compas). 5°. Parois de l’abâe. 6°. Traverse du moulin. 7°. Le fait de filer, en pâr-lant de confitures, de gelâes. 8°. Pârtie de la che-minâe. 9°. Tout droit. VII. Paresseux. I. 1°. (Muz.) Fir elastic, anume pregătit din maţe (de oaie) răsucite şi uscate (mai rar din me-tal—coardă de sârmă —s. din mătase), care, întins pe o cutie de rezonanţă şi frecat (cu arcuşul), lovit s. pişcat, vibrează, producând tonuri muzicale, strună. La instrumentele cu coarde (în opoziţie cu instrumentele de vânt) se cântă COARDĂ — 593 — COARDĂ fie cu arcuşul, cu care se trage peste coardele întinse pe căluş, scaun s. scăunaş (de ex. la violină, violoncel, contrabas), sau coardele sânt ciupite cu degetele (de ex. la ghitară, harpă, liră) s. mişcate cu o pană s. alt obiect elastic (de ex. la cobză, mandolină), ori se lovesc cu nişte ciocănele (de ex. la piano, ţimbal etc.). Cu cât coardele sânt mai subţiri şi mai întinse, cu atât ele produc tonuri mai înalte; poporul deosebeşte, la vioară, coardele subţiri ( = mi), mijloace s. mijlocii (= la), bur duie (=re) şi hangul sau sârma ( = sol) (h. i 69, xi 281). Coardele puse în mişcare sbârnâe; coarda în-tinsăfs. strunită) prea tare, plesneşte (s. se rupe). Ghorda = (lat.) corda, (ung.) hur. LEX. MARS. 192. A unui organ de muzică toate coardele de-odată lovindu-se... CANTEMIR, IST. 33/3. Coarda care acum slăbită tânjeşte pe lira sa... c. negruzzi, II 41/9. Mi-aruncă... floarea veştedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă. eminescu, p. 252. Cu degetele uscate mişcă nişte coarde false. eminescu, n. 35. Coarde de vioară, oobză şi ţambal. H. II 120, III 88. || (Fig.; mai ales în construcţia coarda s. coardele inimii, inima fiind considerată ca sediul sentimentelor, iar mişcările ei fiind accelerate în stări de emoţiune). Partea cea mai simţitoare din sufletul omenesc, sensibilitate. Udă-mi coarda inimii, de tine fermecată, Răsună ’n depărtarea-ţi cu ahturi, veninată. pann, e, V 123/7. Nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolele lumei şi de nenorociri, alexandrescu, M. 127/12. Nu ştiu ce coardă misterioasă a inimei sbârnâe la aceă sălbatică armonie, odobescu, ii 42/s. Ai atins coarda cea mai zbârnâitoare a inimii mele! ALECSANDRI, T. 1300. Ori-ce suflet de om... are o coardă întinsă, gata să sune. CARAGIALE, N. F. 13/7. | Mijloc producător de mişcare sufletească, de emoţiune. Tristeţea pentru nefericirea, de care ne spune poetul că a fost lovit prin moartea soţiei sale, este o coardă prea întrebuinţată, aşa încât se apropie de monotonie. MAIORESCU, cr. I 323/28. # A începe (s. a o da) pe altă coardă = a întrebuinţâ alte mijloace (de convingere, de constrângere), a o luâ altcum. Multe snoave voiau slugii (= slugile) sâ facă lui Ciprian, dar acesta ■ie tăiâ calea înainte de vreme. începură dară pre altă coardă, cătană, p. B. I 29. A lucră pe coarda sa = a nu se amesteca în afacerile altuia. Lucră pe coarda lui. zanne, p. IV 316. A atinge (pe cinevă la) coarda simţitoare, a-i atinge coarda subţire = a se adresa la partea cea mai intimă din fiinţa cuiva, la ceea ce e mai de preţ în sentimentele, convingerile sau amintirile lui; a măguli, a lăudă pe cinevâ, a-i vorbi pe plac; a atinge pe cinevâ unde-l doare, a-i aminti de ceea ce-l supără (s. la care ţine) mai mult (şi credea că s’a uitat), ib. IV 315. A o lăsă în (pe s. pre) coarda de (mai) jos s. a muiă coarda = a (mai) lăsa din pretenţii, a se muia, a se plecâ, a se îmblânzi, a se astâmpăra, ib. IV 313. A o ţineă în coarda de sus = a aveâ pretenţii mari, a se îngâmfă, a se ţineâ mândru, ib. IV 313. A întinde coarda până se rupe (s. plesneşte) = a împinge lucrurile prea departe, până la extrem. Nu întinde coarda prea mult, că se rupe! ib. IV 314. A mişcă toată coarda = a face tot posibilul spre a izbuti, ib. IV 315. Lăutarul coarde vede, coarde visează (cf. vrabia mălaiu visează). = fiecare meşter la meşteşugul său gândeşte, ib. iv 417. || (Modern, Anat.) Coardele vocale = muşchii inferiori ai glotei, având forma unor buzişoare, înveliţi într’o mucoasă fină, care se pot întinde tare şi vibrâ, producând ceea ce numim «vocea». 2°. P. anal. împletitură de maţe, de cânepă, de păr sau de alte fire elastice, care ţine întinse capetele unui arc. Muşchii % se întinseră ca coarda unui arc. C. NEGRUZZI, i 42. Zbârnâe coarda din Dicţionarul limbii române, 10. I. 1933. arcu-i, fulgeră săgeata *n vânt. ALECSANDRI, P. I 34. (Fig.) în zadar vă mai căsniţi să întindeţi arcul vieţii; coardele s'au ros şi una dupâ alta se rup. MARCOVICI, C. 87. # (După fr. avoir piu-sieurs cor des â son arc) A aveâ mai multe coarde la arc = a aveâ mai multe mijloace pentru a isbuti într’o treabă. ZANNE, p. iii 246 Când i se păreâ că punga nu se umpleâ destul de repede, aveâ şl alte coarde la arc. GHICA, S. 38. || (Geom.) Dreapta care uneşte extremităţile unui arc. melik, G. 35. | (La biliard, rar) Linia trasă prin cele două puncte fixate, peste care nu poate pune bila cel ce începe jocul, costinescu. 3°. în c ompuse: (Bot.) coarda-ielelor = si l-nic (Glechoma hederacea) (Prahova), panţu, pl., LEON, M. 34, BIANU, D. S., cf. H. II 3, IV 52, xi 327, xiv 352; — coarda-(h)ălor-din-vânt = Sa-laginella helvetica (Poşaga, j. Turda). BORZA, BUL. GRĂD. BOT. xi 52; — coarda-vânătorului, o «buruiană», nedefinită. H. xvi 280. II. P. anal. (Ideea dominantă e cea de «împletitură»). 1°. Fiecare din viţele, şuviţele, nuielele etc., care, împletite, dau pletele, coadele, gujba, leasa etc. Gujba se face în următoriul mod...: se înfierbântă o nuiâ verde de carpăn, se suceşte şi se împleteşte în coardă, d. e. ca şl funia, care e împletită numai din doauă coarde. MARIAN, O. II 395. Ana rămase pe laiţă, ţiind capătul pieţei, iară Lică steteă înaintea ei şi, împărţind fuiorul în opt şuviţe, începU să împletească în opt coarde, cum ea nu văzuse mai nainte. SLAVICI, N. II 163. 2°. Cunună s. funie de ceapă, barcianu. III. P. anal. (Ideea dominantă e cea de cevâ adus în formă de arc, boltit). 1°. (Arhit.) Arcuirea unei boite. COSTINESCU. Acel groznic şerpe făcând un chip de încujbătură, ca o coardă de boltă. DOSOFTEIU, ap. TDRG. 2°. Arc de oţel la broasca uşii (polizu), la ceas (LB.), la puşcă (TDRG), la gramofon etc. Cf. dreve, resort. 3°. Muchea de sus — arcuită — a fierului («cus-turei») de la coasă ( jahresber. xix 97), ar cană. IV. (Predomină ideea de «funie» s. «sfoară întinsă», p. ext. «funie» s. «sfoară» întrebuinţată pentru diferite scopuri. în unele accepţiuni avem a face cu întrebuinţări nouă. decalcate după fr. cor de). 1°. (Franţuzism) Funie, frânghie s. sârmă mai groasă, pe care umblă acrobaţii. 2°. (După fr.) Frânghie s. sfoară mai groasă întrebuinţată de copii în jocurile lor, ca să sară peste ea. Unul [din copii] sare la coardă, altul goneşte un cerc. D. R. rosetti-max, ap. TDRG. 3°. Funie s. sfoară cu care legi s. încingi cevâ, cingătoare. Korde—zona. anon. car. (Fig.) Năduşi şi înnecă cu coardele sv[i]ntei sale învăţături pe Arie. dosofteiu, v. S. 1482. || Spec. Funie (din nuiele împletite şez. y 59/n), gânj s. lanţ, petrecute peste încărcătura unei căruţe s. unei sănii, strânse cu ajutorul unei prăjini pe care o răsuceşti; p. ext. parul cu care se strânge lanţul trăsurii ce înfăşură lemnele s. butucii încărcaţi pe ea (Straja, în Bucov., com. A. tomiac); bredel, ceatlău, renghe, sânzău. Spre a se ţineâ mai strună legătura dintre proţap cu sania, se struneşte cu o funie zisă apărătoare, cetlău, legătură, gânj, coardă, lambă, vlăioagă, lănţuş sau prăjină. DAME, T. 22. | (Plut.) Dispozitivul de lemne şi gânjuri sau numai gânjuri de nuiele, care servă la prins lemnele din plută la capătul opus celui din chingă. Coarda ţine toate lemnele plutei la un loc, împiedecând astfel desfacerea lor. Coarda se compune adeseori din rudă şi gânjuri. ciupală, pl. 4°. Sfoara care, prin învârtirea «limbei» s. «penei», se răsuceşte, apropiind braţele şi întinzând pânza I II 38. COARDĂ - 594 - COARDĂ ferestrăului, strună. damE, t. 86, apolzan, u. 31. Aţa ferestrăului, numită încă şl coardă, şfară, funie, strună sau întinzător, slujeşte să ţină astfel braţele întinse, ca să fie întinsă şl pânza. PAMFILE, I. c. 121. 5°. (După fr.) Funie legată de gâtul calului pe care vrei să-l faci să alerge în cerc. costinescu. A da un cal la coardă. 6°. (După fr.) Sfoara cu care aliniază cevâ zidarii, grădinarii, inginerii, costinescu. 7°. (Pese.) Parte a crâsnicului (sacului de peşti, crăstaşului s. volocului) ;strună, rână, coadă. antipa, P. 114. Arcul, sau cercul, care este o nuiâ elastică, îndoită în formă de arc şi legată de amândouă capetele ei cu o fringhie subţire bine întinsă, numită coardă, care ţine nuiaua îndoită... ANTIPA, P. 105. De jur împrejur, prin ochiurile de la cele 4 margini ale plasei, se trece o sfoară — «coarda» sau «struna cristaşului» — care la fiecare colţ al plasei este legată în formă de cheutoare, id. ib. 142. Cele două clece au căte o crestătură la fiecare din capetele lor, şi de aceste crestături se leagă capetele a 2 sfori groase pe care sănt înşirate ochiurile celor 2 .margini ale plasei. Aceste sfori sănt numite în Moldova şi Muntenia «coarda de sus» şi «coarda de jos» (în Oltenia «struna de sus şi cea de jos»). Coarda de sus e în totdeauna aproape cu un sfert mai scurtă ca cea ce jos. id. ib. 147. Această coardă [coarda de jos îngreuiată cu greutăţi] capătă acum şl ea numele de «camănă», «coardă» (Moldova de sus), «dolniţă» (Oltenia), id. ib. 150. Straja de la volog se numeşte coardă de sus şi de jos cari îngurzesc (încreţesc) marginile lăsăndu-i vologului un pântece. PAMFILE, I. C. 67. De ha-daragi se trage volocul prin apă, întins de cel puţin doi oameni. Prin ochii [=ochiurile] de pe amândouă laturile se îngrădeşte căte o sfară groasă, cu capetele legate de hadaragi, cari sferi au numele de «coardă de sus» şi «coardă de jos». ŞEZ. IV 113/24. Sâmt [= sânt] la nevod doaă coarde. VARLAAM, C. 222/2. 8°. (Ţes.) Firele înşirate în lung, formând urzeala s. teara pânzei. înşirarea firelor în lung, cât va fi. ţesătura de lungă şi în care se vor ')ate alte fire, se numeşte urzeală sau urzală. In Munţii Apuseni ai Ardealului poartă numele ie teară (frâncu-candrea, M. 106), iar în inele părţi din Bucovina coardă. HEM. 839/22 ; cf. ii II. xvi 260. Coarda se face când se oarde ori e urzeşte pre gard ori pruni. H. XVIII 144. Coarda e face prin urzire şi e lungă; prin învălire se nfăşură pre sul, iar la ţesătură dă urzeala. H. :vui 278. Într'o grădină cu pomi, se leagă la un om o furcă cu 2 coarne, după care se face rostul idecă se pun firele cruciş) şi se întind firele după tăţia pomi, de căte răşchitoare se ştie că are să ină de lungă coarda. LIUBA-IANA, M. 118. V. (Prin asemănare cu o funie întinsă). 1°. (Anat. pop.) Vână, arteră, nerv, muşchiu, mdon, ligament care se încoardă la anumite lişcări; spec. ligamentul de-a lungul coamei de îndoietura gâtului la cal (bou, bivol). Coardă 1 numeşte, la cal, gâtul sub coamă, când e gros iursuceni, j. Bălţi, DR. v 307), partea de sus de umeri până la coadă (Măgurele, j. Bălţi, ib.), nele de la burta calului (ib. 273, cf. DAME, t. 49). oardele ’ntărind şi oasele... dosofteiu, MOL. i2b. Pe coarda cea pletoasă Să-mi desmierd mur- l voinic, alecsandri, P. I 62. Briar... se puse ept în cale-i... Şi-i frănse [bivolului] coarda 'n ptă. id. ib. III 371. Alţii... se culcă pe coarda măsarilor şi, aşâ plecaţi, împuşcă în urma lor. iECSandri, ap. TDRG. Mă dor, de crudul tău tâmple şi coardele gâtului şi nodul de la mână. ŞEZ. XXIII 2. 2°. Curmeiul sau lăstarul de viţă care se întinde ca o sfoară groasă, paralel cu pământul, spre a produce strugurii. H. iv 245, cf. n 219. Coarda de vie se leagă de harag cu un fir de mlajă. pamfile, i. c. 216. 3°. Vâna crescută afară [= la suprafaţa pământului], care leagă rădăcina unui arbore cu trunchiul şi dă putere arborelui ca să reziste contra vântului. Com. ittu. 4°. (Băieş.) Coardă stearpă = partea sterilă a vinei [de aur] FRÂNCU-CANDREA, M. 41. 5°. Fânul adunat într’un şir lung, care apoi se face boaghe (= căpiţe), văndălag (Gherla, în Transilv.) VICIU, GL., (Sighişoara) BRANDSCH, L.W. VI. (Ideea dominantă e cea de «tensiune» s. de obiect care ţine întinse părţile unui aparat s. ate unei construcţii). 1°. (La construcţii) Bârnă (şez. v 59), grindă la tavanul casei pusă de-a curmezişul pe sub altele (STAMATI, cf. CREANGA, GL., Com. FURTUNĂ), pe care se păstrează s. de care atârnă diferite lucruri, din casă), traversă (damE, t. 162. H. m 229, xvi 11), culme (şez. xxiii 42), cf. meşter-grindă. Peste lunguri[le caselor] se aşează corzile. Corzile au trei feţe frumos feţuite cu dungi pe dânsele, în lungime. La multe case, aceste corzi şe razemă pe o coardă mai mare şi mai groasă, de-a lungul şi prin mijlocul casei întregi, dar în fiecare «casă» nivelul acestei corzi e acela al lungurilor şi curmezişurilor. Capetele corzilor ies foarte puţin în afară de curmezişuri şi au cuiburi dăltuite în două şi prinse prin cuie de lemn bătute în găuri date cu sfredelul. Coarda, când nu este destul de tare, se propteşte la mijloc printr’un stâlp pus în mijlocul casei şi care se chiamă p o p... Peste corzi se aşează podeala. pamfile, I. C. 421. Pe «coardă» se pun diferite lucruri mici. Com. furtună. De-asupra «căţeilor» [la facerea caselor], se pun în lungime şi lăţime 4 corzi (sing. coardă) care ţin obada casii, ca $8, nu se desfacă, liuba-iana, M. 94. «Căţeii» [la. casă] se încheie în partea de-asupra prin corzi. II. XVIII 145. Stâlpii... sânt împreunaţi prin arcade în plin centru şi legaţi între ei prin coarde de lemn. ghica-budeşti, mon. ist. i 23. Pe coardă stăteau aruncate nişte straie. CONTEMPORANUL, IV 392. De ger s'aud într'una în pod corzile trosnind. VLAHUŢĂ, P. 11. Iau mai întâiu prilej de vorbă de la nişte stative (războiu) ce zac în casă, sau de la nişte gheme ce stau pe coardă. MARIAN, na. 138/le. Acuşi iau varga din coardă, şi vă croesc, de vă merg peteeilel CREANGĂ, A. 38/2. Rămurelele... mici le pun pe la icoane şi pe la corzile caselor. PAMFILE, S. V. 13. Ori sânt puse [ciobotele] pe lângă foc,... ori sânt spânzurate la coardă, de un cuiu... ŞEZ. IX 34. (Credinţe pop.) De vom pune buricul sub coardă sau în w-® crăpătură, va fi fată copilul următor. ŞEZ. iii 149/„. # Apă din coardă s. «sânge din grindă«, e numele unui joc de copii; unul face pe scamatorul şi scoate sânge din grinda casei sau lipeşte de ea sticla cu apă. Cf. pamfile, j. ii 318. 2°. Legătorile de desupt ale căruţei sau carului (H. X 32, 69, 209, 356, 539, XII 31, 386), splină, brăcinar, brânişor. pamfile. i. c. 133. 3°. Bârsa plugului, cor den ciu (H. xi 99, C. C. II-III 147, 168). 4. Puntea s. arcul care ţine despărţiţi cei doi craci ai compasului (s. «pasului») de lemn al dogarului. Pasul, paşnicul sau capra se compune din doi craci şi un arc, arcuş, coardă sau punte. COARDĂ — 595 — COASĂ M. 712. || La sanie, lemnele de la capetele stâlpilor pe radă (Puglişa, j. Năsăud). Com. ittu. 5°. Truncliii care formează laturile scocului (Sebeş, Cojocna, în Transilv.). Com. ITTU. 6°. (Mor.) Lemnele orizontale care leagă podul coşului de la moară, numite şi braţe 1 e, spe-tezele, chingile, stinghiile, curmezi-şurile s. legătura brâului (DAMfî, T. 162, pamfile, i. c. 190), unde stă aşezat fusul morii (H. XVII 17). 7°. (La dulceaţă, mai ales la şerbeturi) Masă cleioasă, care se întinde ca o aţă, când vrei să scoţi din ea (cu linguriţa), ceea ce arată că dulceaţa «s;a legat». De va trece cu fiertu’ peste un clocot, nu se va tăiâ coarda şerbetului la mestecat. DRĂGHICI, ap. TDRG. Nu-s destul de legate dul-ceţile... Priveşte: nu au coardă nici decum. ALECSANDRI, T. 323. 8°. (Romanaţi) Scândurică la coşul vetrii. CDDE. nr. 380. 9°. Adverbial. întins, drept (înainte), încordat, strună. Cai cu capetele coardă. V. CIO-FLEC, ap. DR. IV 728. Ţine coardă, n’ai ce face! ŞEZ. XXIII 42. Drumul coardă că-şi ţineâ. POP., ap. ZANNE, p. iv 316. întins coardă = întins tare. ZANNE, p. iv 316. VII. Om leneş, cf. butuc, par, lemn (Straja, în Bucov.). Com. A. tomiac. [Plur. coarde şi corzi. | Şi (numai grafic?): c6rdă s. f. Robinson... au săvârşit arcul, dar îi lipsă {== lipseau) corda şi săgeţile. DRĂGHICI, R. 125. Maţile... să-i slujască de corde. id. ib. 125. Răsună frumos din corde Ale tale dulci acorde. PANN, p. v. i 20. | D i m i n u t i v e : cordişoâră s. f. (LM.), cordiţă s. f. = coardă mică s. subţire, has-BEU, ist. 297/37, BURADA, ap. CDDE. | Verbe: (numai în dicţionare) cordi IVa refl. = a se strânge, contractă, pontbriant, cihac;— cordui vb. IVa trans. = a strânge cu coarda (IV 3°) lanţul ce înfăşură butucii sau lemnele încărcate (Straja, în Bucov.). Com. A. tomiac. | Adverb: (Banat şi în regiunile apusene) cor,diş = (despre privire) strâmb, oblic, într’o parte (LB.), pieziş, chior âş, p. ext. încruntat (novacovici, c. b. 8), rău-vo-itor. Dacă luai [opinci] de la unul [din cizmari], ceilalţi se uitau cordiş. popovici-bănăţeanul, NUV. 110. Fraţii cei doi încep de la o vreme a se uita cam cordiş la Petru şi se şopotesc pe sub ascuns. MERA, B. 100. Ea se turbură pe loc, Se aprinde, face foc, Şi începe a oftă Şi cordiş a se aflâ. HODOŞ, p. P. 356.] — Din lat. chorda, -am«maţ, strună». (Sensul de «vână, tendon» e şi în span., retorom., cat. şi în dial. lombard). Cf. c o r d a r, c o r z a r, c or-denciu, încordâ, des cord â. COĂRBĂ s. f. £p£e. — (Ungurism, în Transilv. de nord, Maramureş) Spadă. Află sub un fag trei arme: o sabie, o coardă şi un paloş. RETEGANUL, P. III 60/8. Ofiţârii cu coarda, Trâmbgitaş (= gornist) cu trâmbgita. T. PAPAHAGI, M. 34/35. [Plur. corzi. CADE. | Şi: coârfă s. f. Să taie din coariă în coartă, Care pe dânsul stau să să scoale. BUDAI-DELEANU, Ţ. 253.] — Din ung. kard «spadă» (venit la ei de la Alani ori de la Slavi (de la care îl au şi Aromânii: coardă şi Albanezii: kords. Tot slav e la noi cuvântul în documentele slave din sec. XV, cf. I. BOGDAN, O. 434—435). COĂRJĂ S. f. V. coajă, COĂRSfĂ s. f. (Bot.) 1°. Cornouille. 2°. Vari6t6 de raisin, dont le grain est allongâ. 1°. Fructul roşu şi acrişor al arborelui numit corn (Cornus mas). LB. panţu, pl. Com. marian, A. TOMIAC, H. X 205, ŞEZ. IV 24/23. Kome = cornum. ANON. CAR, Mărul erâ logofăt-mare, coarna erâ hatman~maret vişina erâ cămăraş-mare. GCR. XI 37. Coarnele coapte se usucă la soare întocmai ca cireşele şi vişinele. PAMFILE, I; C. 242, cf. J. II 336. Ba că [fata] ar aveâ vr’un semn de măslină, cireaşă, coarnă ori de alte poame. ispirescu, L. 250/ig. Pă deal pe la curmătură, O mierlă c’o coarnă ’n gură. Când dedeiu c’o zbu-rătură, îi pică coarna din gură. POP. (Vâlcea). Ţuică de coarne. H. XI 277. SoacraH acră ca o coarnă. sevastos, N. 271/8. # A se uscâ (ca o) coarnă = de tot, a fi plin de zbârcituri. De-i zăbovi pân’ la toamnă, Mi-i găsi uscată coarnă. SEVASTOS, P. p. 66/ls, cf. ZANNE, P. i 150. Câte coarne ’n putină = mult. pamfile, a. Mama-i dulce ca o poamă-(= strugure), Câte coarne’n putină... ion CR. IV 202. 2°. (Subt forma: poamă coarnă s. numai coarnă) Un fel de struguri cu boaba dulce, lunguiaţă, cărnoasă, cu sâmburi mulţi, albă s. neagră-roşcată şi tare în coajă (costinescu, panţu, pl., dam£, T. 35, PAMFILE, i. c. 217, H. îl 251, 176, 193, 207, 243, 270, III 65, IV 8, 52, Vii 26, XIV 71, XVI 41), confundată, în unele părţi, cu razachia (H. xii 215). Dacă dădeai la o parte viţa de poamă coarnă, care îl acopereâ... i. teodoreanu, M. îl 276. Unele gospodine culeg înainte de culesul viei, din speciile cari au bobiţele mai tari, precum sânt strugurii de poamă coarnă, verde, mare, vulpe etc. Aceştia se înşiră pe podul casei jos. pamfile, I. c. 240. Când se coace coarna ’n vii Şi struguri în hăbădii... Să vii, neică, să mă vezi. marian, ins. 173. Frunză verde (s. frunzu-leană) poamă (s. boabă) coarnă... ALECSANDRI, P. P. 405/10, Cf. TEODORESCU, P. P. 129, SEVASTOS, P. P. 155/2, MAT. FOLC. 273, VASILIU, C. 118. în Rădăşăni se mai cultivă: coarne, bune pentru durere de inimă. ŞEZ. V 69/19. | Specii: Coarnă albă. H. II 11, 57, 115, 125, 141, 165, 219, III 47, XVI 95, BARONZI, L. 94/3, JIPESCU, O. 53. Coarnă galbenă. H. iii 47, XVI 95. Coarnă neagră, h. ii 11, 57, 115, 125, 165, 218, iii 47, 65, IV 183, V 3, XVI 95, BARONZI, L, 1 94/3, JIPESCU, O. 53. [Diminutiv: (ad 2°) corniţă s. f. = varietate de strugure cu boabe negre-roşietice, asemănându-se cu coarna sălbatică. H. IX 55, cf. baronzi, L. I 94/9, JIPESCU, o. 53. Am dat peste un ciorchin de corniţă coaptă, delavrancea, ap. TDRG.] — Din lat pop. corna (= clasic cornum) idem (1°). In celelalte limbi romanice numai derivate. coărneş, -Ă t adj. v. corn1. COĂRŞTE s. f. (Agric.) Houe, hoyau, cornuet, Mchard. — (Transilv.) Unealtă ca o sapă, însă cu două coarne, cu care se răscoleşte ţărâna s. se zmulg gliile de pământ, barcianu, bacă fundul [bălţii] e nomolos, ierbos sau rădăcinos, în care momeala s’ar îngropâ şi ascunde, se poate da truda de a-l curăţâ cu o sapă, dârg, coarşte, greblă sau chiar cu o simplă scândură bătută într’o prăjină. F. R. atila. 48. [Şi: (prin confuzie cu coastă 3°) coâstă s. f. = furcă de fier pentru săpat pământul, furcoiu (Săsciori, j. Sibiiu). Com. ittu.] — Din germ. Karst, idem. coărtă f s. f. v. coardă2. COĂSĂ s. f. 1.1°. Faux. 2°. Couteau â paille. 3°. Tranchet. 4. Câphâe. 5°. Glaieul. II. 1°. Fe-naison, fauchage. 2°. Râcolte des foins. 3°. Paie des faucheurs. 4°. Mâtier de faucheur. 1°. Unealtă agricolă slujind la tăiatul ierbii (cf. fân, otavă), a plantelor de nutreţ (de ex. porumb, trifoiu, lucernă), a mohorului şi a unor cereale (precum grâu, orz, ovăz, secară) m. rar; p. restr. lama de metal a acestei unelte (= germ. «Sensenklinge». herz.-gher., m. iv 235). în timp de războiu s. de răzmiriţă, coasa serveâ ţăranului ICOASĂ - 596 - .COASĂ român şi ca armă (bogdan, o. 433-436). Trupul coasei, din. oţel bătut, se numeşte pânză sau c u s tură având un v % r f, o lăture ascuţită, numită gură, buză s. tăiş, care taie, şi o dungă mai ieşită, ce se numeşte ar cană s. coardă şi care îi dă tăria, ca să nu se îndoiască s. şă nu şe rupă. Coada coasei, ce se leagă cu lemnul, se cheamă măseâ şi are o direcţie perpendiculară pe pânză. Măseaua are un dinte njumit şi căţel s. bonţoc, perpendicular pe măseâ, care intră într’o scobitură făcută în coada coasei. Coasa se înţepeneşte în capătul s. călcâiul coporâiei cu ajutorul unei brăţări de fier. Coada coasei se cheamă toporâie, toporâşte, coporâie, c.oporâşcă s. cosie (unele co-porâi fiind înflorate cu crestături şi fiind împărţite în palme, putându-se astfel măsură cu coasa ca şi cu stânjenul); ea are pe la mijloc un lemn scurt şi îndoit, înţepenit într’o dăltuitură, de care se apucă cu mâna dreaptă, numit cornul coporâiei, cocârlă, picior, mănunchiu sau mâner, pamfile, i. c. 141, a. 125—126, C. c. ii-iii 155—156. Coasa când se toceşte se bate cu un ciocan mic pe o nicovală ce se înfige în pământ, numită b a t c ă, şi apoi se ascute cu cutea s. gresia, pe care cosaşul o ţine udă într’un toc prins de brâu cu un cârlig. Sunetul produs când tragi cu coasa se redă prin onomatopeea a fâşâi (despre iarbă) şi a crâşni (despre coasă). Cf. damE, T. 37. Kosă — falx. ANON. CAR. Kossa = falx. LEX. MARS. 204. Lovi... calul cu o coasă preste picioare-i şi-i tăie picioarele. HERODOT 310/6. 32 co[a]se mici. IORGA, SD. XII 46. Co[a]s[e] lungi 194, câte 33 lei. IORGA, B. R. 340. Se duse cu coasa de-a umere. c. NEGRUZZI, 190. Văzii deodată trecând pe dinainte-i un arap negru, purtând în mână x> coasă grozavă. BĂLCESCU, M. V. 392/2. Şi osteniţi oameni, cu coasa ’n spinare Vin de la câmp. EMINESCU, P. 293. Coasa în mâinile lui rădeâ ca briciul, delavrancea, S. 16. Fânul înflorit cădeă în gura coaselor ce crâşneau şi brazdele lui groase se lămureau în urma cosaşilor ca nişte valuri verzi. SANDU-ALDEA, d. N. 20. Proptit în coasă l-am văzut odată, Cu pieptul gol, cu fruntea ’nnourată. Iar coasa lui sclipeă, din depărtare. P. CERNA, P. 111-2. Doina întreruptă o clipă răsună din nou în largul văilor, iar coasa, purtată de mânile voinice, fâşie pierzându-se prin iarba mătăsoasă. M. FLORIAN, SĂM. II 108. Oamenii se îngrijesc de coasă, de furcă, de greblă şi de toate celelalte unelte de lucrat la fân. PAMFILE, A. 152. Partea de fân cât se taie dintr’o singură trăsătură de coasă este... îngustă, id. ib. 154. Prin unele locuri, cânepa... se coseşte cu o coasă cu coada scurtă, numită tarpăn. id. ib. 172. Dacă ai un fânaţ cosit, fără nici un muşuroiu, fără nici un ciot, şi dacă acolo ţi se rupe coasa, să ştii că pe acolo creşte iarba-tâlharului, id. COM. 61. Alte gospodine, înainte de a da grăunţe la paseri, le trec prin veriga coasei, şi prin gaura laiţei unde toarce gospodina, ca să fie paserile ,sănătoase. id. CR. c. 23. Numai ce, iaca vine la dânsul o dihanie numai oase, şi c’o coasă în mână.—Cine eşti şi ce cauţi la mine?— Eu îs Moartea! id. ib. 359. Dar... coasă, hreapcă, ţepoiu, greblă... nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. CREANGĂ, P. 38/5. Tăiă în carne vie, cty nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic, cănd trage cu coasa nemiluit. ISPIRESCU, L. 170/14. Măi, bădiţă, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn, Cum se leagănă iarba. Când o taie cu coasa. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 87. Mă duseiu cu coasa'n laz, Cosiiu iarbă şi năcaz, Să puiu mândrii pe obraz. ib. 150. Mă duseiu cu coasa’n rât, Cosiiu iarbă şi urît;... Mă duseiu cu coasa’n deal, Cosiiu iarbă şi amar; Mă dusei cu coasa’n luncă, Şi cosiiu jale adâncă, ib. 222. De cănd in ai să-mănat, Boala’n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa şi-l coseşte, De boală mă mântueşte. ib. 457. Intru ’n casă, Ca ş’o coasă (= vijelios), Ies afară, Ca ş’o pară! ŞEZ. I 176. De la noi şi pân’ la voi, lot cuţite răscuţite. [= Urma coasei pe.cosirişte], sbiera, p. 323/i0. Vâj, vâj Prin păiuş, Ţanc, ţauc, Prin copac (= Coasa), şez. IV 84. #La toată casa Bate coasa. Numai la mine N’are cine!: casă fără bărbat, pamfile, C. şi J. II, cf. RĂDULESCU-CODIN, î. 109. li taie lui coasă acum! îi merge bine, e şi popă şj primar, i-a venit apa la moară! ciauşanu, gl. Mă dor oasele, par’c’aş fi fost la coasă! = sânt foarte obosit, ib. A bate pe cinevâ ca pe-o coasă rea — a nu ajunge la nici un rezultat, oricât te-ai căzni. O coasă rea, oricât de măiestrit ar fi bătută, tot rea rămâne; de unde a şi rămas chiar zicala celui ce nu vrea să se îndrepte: «îl bate ca pe-o coasă rea, dar de geaba!» pamfile, a. 129; cf. şi J. ii. F ig. Vremea, înarmată cu pătrunzătoarea-i coasă, taie fără milostivire. MARCOVICI, C. 17/21. De coasa morţei altul văzându-se ’ngrozit... c. NE-GRUZZi, ii 2 4 6/28. || Specii: Coasă împiedecată s. coasă cu criveă (damE t. 37), cu hreapcă, (ib.), cu vărguţă, (ion cr. iii 226), cu cârlig, cu caragaţă s. cu grebluţă. Prin unele părţi din Oltenia, coasa cu cârlig se numeşte coasăîmpiedecată. Prin aceste părţi, cârligul e legat de coporâie prin trei locuri... Legăturile sânt de sârmă (căci aţa se taie sau se rupe), pamfile, a. 128. Când se dă jos pânea albă [== grâul] cu coasa, atunci se leagă de toporâşte un cârlig... Cu ajutorul acestui cârlig se aşază firele spic la spic, aşâ că se pot apoi legâ în snopi. C. C. II 156. în Ioc de coasa cu cârlig se spune şi coasa cu caragaţe (H. vil 171) şi hreapcă (H. xiii 13). ib. 209. Seceratul îl facem cu secerea. Pânea [= grâul] se tae şi cu coasa împiedecată ori cu h r e a p ca, când se zice că îl «hrepcuim». Se zice hreapcă, coasă cu cârlig şi coasă împedecată. ion cu care se albăstreşte sticla, cf. şincai, ap-DR. V 558; CALENDARIU (1844), 67; PONI, CH. 29, 196, — JV. din fr. (< germ. Kobalt, idem). COBÂljŢÂi vb. IVte). Agiter,secouer.—Trans. şi refl. A(se)scutură (apa într’un vas herz.-gher., m. iv 235), a (se) clătină, a (se) hurducă (Mitocul-Dragomirnei, în Bucov., com. a. tomiac). Nu scutură sticla, că se cobâlţâe vinul şi se turbură! (Piatra-Neamţu). Com. v. şoarec. [Variantele cobălţiâ (CIHAC, ii 66) şi cobaltl, cobălti (DDFÎF.) colbăiţi (BARCIANU, ALEXI) sânt suspecte. | Prez. cobălţâesc, pers. 3 cobâlţăe. | Şi: cobălţ&i vb. IV(a). Com. a. tomiac;— cobălţui vb. IV(a) = a scutură un fluid într’un vas închis (h. x 581), a clăti, a clătină; a clătări, a bălălăi. Cobăltueşejdulporcului la mărtacul podului. PAMFILE, A. |Abstracte: cobâlţâire s. f., cobâlţâit s. a. = scuturătură a unui lichid dintr’o damigeană sau dintr’un vas, nu plin de tot, atunci când vasul se clatină. Com. v. ŞOAREC.] — La baza cuvântului românesc pare a sta slavui kolebati (paleosl. kolebati «a agită», rut. kolibaty, bulg. kolebaji se «mă clatin», sârb. kol-jebarn «mişc», koljebam se «mă clatin» etc. cihac, 11,66, BERNEKER, SL. WB. 545), însă într’o formă metatezată (cf. sârb. kobeljati «a rostogoli», kobe-Ijati se «a se clătină») şi contaminat cu zgâlţâi. Cf. scobâlţi. COBÂliTEÂŢĂ s. f. Poulailler, âcurie.—Poiată, grajd. FRÂNCU-CANDREA, M. 99. PAMFILE, I. C. 439. — Probabil din germ. Kobel «colibă, coteţ, porumbar», trecut şi la Slavi, cf. berneker, wb. 532. Cf. co c âl t e a ţă, co t i n e a ţă. COBÂiiTiC, -Ă adj. v. cobold. — COBĂLTOC s. m. Mendiant. — (Munţii Apuseni. Com. ittu); Cerşetor; frâncu-candrea, m. 99. [Şi: cocălt6c s. m. frAncu-candrea; ‘ 99. Femininul cocălteâţă s. f. = cerşetoare. frAncu-CANDREA, m. 99.] — Avem a' face, probabil, cu o contaminare din ung. kâbol «a se • plimbă, a umblă încoace şi încolo» (formă secundară a lui kdborol) şi sărăntoc sau ung. (s)zarândok. N. DRĂGANU. COBÂXTOC s. a. Marais. — (Sălaj) Lac, loc mlăştinos, mlaştină, vaida. CABA, SAl. — cf. băltoacă. COBĂliTUl vb. IVa. v. cobâlţâi. COBÂNĂ s. f. v. cobaie. \ COBÂB s. m. v. cobi. COBĂR s. a. Băche.—(Săsism, prin Transilv.) Coviltir (Năsăud, com. N. drăganu, Braşov), burduf (de trăsură), cf. capotă. [Şi: c6bără(cobard) s. f. = învelitoarea trăsurei, coviltir, acineu. rev. crit. lit. iii 86. Neguţătorii ambulanţi umblau cu căruţile lor cu «cobără» din târg în târg... DRAGOMIR, o. M. 250. în o căruţă de construcţie simplă, vevăpsită, acoperită cu cobară (acoperiş de rogojină) şi trasă de doi cai, Secuiul încarcă 200 — 300 de sticle cu apă minerală şi pleacă la drum. MOLDOVAN, Ţ. N. 293.] — Din săseşte Kobar, idem. I. Bor ci a, Jah-resbericht X 183. Cobără s. f. v. cobăr. COBÂRIiĂ s. f. cobilă., - ^ COBÂRLĂU s. a. 1°. Taniere de Vours. 2°. Poulailler. 1°. Locul de adăpost s. de culcuş al ursului peste iarnă (h. xviii 15), bârlog, vizunie. Alţii spun că ursul abiă la Şiretenie se mişcă în bârlogul sau cobârlăul său. MARIAN, SE. I 250. 2°. îngrăditură cu pociumbi, pentru gâşte şi alte pasări de casă; coteţ (vaida), gărduş în care se ţin mieii (novacoviciu, c. B. 8). [Plur. -laie.] — Pentru etimologie, cf. ung. kobor «coş împletit». Cf. şi c o b âr nă. COBĂRiiÂU s. şi adj. m. 1°. Voleur. 2°. Nomade, vagabond. — (Ungurism, prin Banat şi Transilv.). 1°. Hoţ, tâlhar. Koberleu = praedo. ANON. CAR. 2°. Nomad, vagabond. Apoi pre varvarii de Schite, pre cobărlăi,... (ung. Koborlokat) insoţindu-i şie... au pornit, şincai, hr. i 262. Neamul acesta erâ cobărlău şi nestatornic cu locaşul, id: ib. I 285/,. [Plur. -lăi. | Şi: coborlău s. m. = ulicău (CABA, SĂL.), uliţarnic, haimană.] ,-r Din ung. kobor!6, idem, N. Drăganu, Dacoromania, II 900 şi III 153. Cf. c o b â r I u i-, COBÂRiitre s. a. Cuvânt cu sensul neprecizabil. Tot pe loc şi pe hodină, Ca dracul pe rădăcină! Ca dracul pe cobârlug, Şapte fete trag la plug,! (Tutova). MAT. FOLC. II 1402. — Cf. c o -b â r 1 ă u. CĂBĂRiiUÎ vb. IV». Voler. —(Banat) A prădâ. Koberluesk = praedor. ANON. CAR. [Adjectiv (substantivat): cobărluitâr, -oâre = prădător, hoţ. Kdberluitor = praedator. ANON. CAR,] — Din ung. k6borol, idem. N. Drăganu, Da-poromania, III 153. Cf. cobărlă.u. ' COBÂR1VĂ s. f. Petite hutte, cabane. — Colibă mică şi sărăcăcioasă, baracă în pământ căreia nu i se vede decât coperişul, bordeiu. DICŢ. Cf. cobârlă u' cobârşeu s. f. v. copârşeu. . COBAT — 602 — COBECCIU c6bat s. a. Manteau. — (Ungurism, în Ţara Oltului). Pardesiu cumpărat gata (cel făcut în casă e «recăl» v. haneş, ţ. o. 114; cf. şi 20), haină bărbătească cumpărată din târg (T. DINU, I 136). — Din ung. kabat, idem. Cf. dubletul cabat. ÎDOBÂt s. m. (Ornit.) 1°. iSpervier, imouchet (Astur palumbarius et Aslur nisus). 2°. Hibou. — (îri Banat şi Bucov.). 1°. Un fel de uliu (Vârşeţ, în Ban. VICIU, GL.), uliul găinilor (h. xviii 174), uliu de pasări, urligan (Com. liuba), păsărar (marian, o. i 126), hă rău (ţichindeal, f. 324), herete (baronzi, l. i 105/n), găinar (4°), porumbar. KobScz. ANON. CAR. Privighetoarea... au prins-o cobăţul, şi vrea să o mănânce, ţichindeal, F. 167, cf. 339. # Ziua cuc, noaptea cobeţ, se zice despre cei ce ziua seamănă a oameni buni, iar noaptea se apucă de furat, despre beţivi şi arţăgoşi. marian, o. i 128, zanne, p. i 447. 2°. P. ext. Buhă (Hisiaş, Banat). Com. ittu. (Plur. -beţi. ţichindeal, f. 324. | Şi: cob6ţ s. m. marian, o. i 123, 126, 128, Com. ittu, zanne, p. I 445, pamfile, s. V. 113]. — în Banat, din sârb. kobac «astur nisus»; în Bucov., din rut. kob6ei «falco vespertinus» — Cf. cobe. COBÂTCBĂ s. f. (Ornit.) v. codobatură. c6bcă s. f. (Pese.) Filet de peche. — O reţea cu care pescarii de Ia Dunăre şi din Bălţi prind păstruga şi nisetrul, In mare, ea [păstruga] se prinde împreună cu nisetrul, cu un fel de plăşi fixe suspendate, numite cobce. antipa, F. i 254, cf. 259, cf. F. R. atila, 121, 408. Setcele, avele, cobcele... aşezate vertical în apă, şi susţinute cu plute de la marginea de sus, iar la marginea de jos cu plumburi. antipa, p. 45. [Şi: c6pcă s. f. Gopcele... sânt... reţelele care se întind pe pari în mare, ca şi setcele de scrumbii. Ele se pun numai pentru păstrugă. antipa, p. 505, cf. 321, 497.] — Din rus. kobka «sac», COBE s. f. 1°. Oiseau de mauvais augure. 2°. Mauvais signe, mauvais presage. 3°. Malheur. 4°. Pâpie. 5°. Poule atteinte de la pepie. 1°. (Mai ales în legătură cu atributul «rău») Pasăre (cucuveaua, buha, cucul, corbul etc.) care meneşte (a rău), care cobeşte, cf. piază, augur. Pasări cobe zboară, alexandrescu, M. 148/,. Vede de-asupră-i rotindu-se cobea ţiuitoare. S. BODNĂRESCU, ap. TDRG. Aibă parte la plecare tot de semne rele, cei Ce trăesc făr de credinţă şi n’au temere de zei, Să le cânte cobea ’n faţă... OLLĂNESCU, H. O. 259. 2”. P. ext. Orice fiinţă s. lucru care prevesteşte o nenorocire, piază rea, semn rău, prevestire de rău (creangă, gl.), spec. fiinţă care face prevestiri rele (POLIZU), care-şi exprimă temerea că are să se întâmple cevâ rău; p. g e n e r. fiinţă ursuză (COSTINESCU), antipatică, diformă, nesuferită. Un pitic, adică o cobe sau stărpitură de om. GORJAN, H. II 86. la această spurcăciune şi cobe de fată de aicea. id. ib. II 222. Iar tu, cobe rea, du-te de fă cazanii la biserică, iar nu în casa mea! FILIMON, ap. TDRG. Mergi de aici şi nu mai mă boci pe cap, cobe! caragiale, t. i ll/8. Ţi-am spus ori ba... că tot tu ai să fii în astă-seară, ca întotdeauna, devena şi ruşinea meq,, cobea şi ticăloşia casei ş’a copilei ? DELA-vRâncea, S. 138/i5. Şi luna asta tot a cobe cată! d: zamfirescu, ap. TDRG. Cobea neprielnicilor gânduri. VLAHUŢĂ, p. 45. Cănd văzii el o aşâ ne-metanie spurcată stând ca o cobe rea în casa lui şi pe tronul lui, un şarpe rece îi trecH prin sân. ISPIRESCU, L. 206/34. A dormi cu palmele lipitş şt puse între picioare, e semn ăe sărăcie, cobe, viază rea. şez. I 154/R. 3°. P. e x t. Nenorocire. Frunză lată ca measa, Mare cobe-i dragostea! Cine-apucă-a o’nvăţă, N'are cap a o lăsă, Nici modru de-a o uită. reteganul, CH. 98. 4°. O boală a găinilor (LB., creangă, gl.) şi gâştelor, pe care o capătă la limbă (şez. xviii 269, com. A. PROCOPOVICI), când nu beau apă In de ajuns (marian, o. ii 257), ţâfnă; p. ext. peliţa de pe vârful limbei găinilor bolnave de «cobe». Găinile zac dese ori de cobe. Cobea se face din sete mare... sub limbă; usucă gâtul şi limba găinei, de nu poate nici răsuflă. De nu iei cobea galiţei, piere. Cobea se ia aşâ: se pune găina între picioare, i se deschide ciocul, i se scoate limba, se întoarce, şi de la jumătate spre vârf i se jupeşte un fel de peliţă numită cobe, care apoi... se dă găinei s’o înghită... Cât găina e bolnavă, scoate un fel de vaete urile. şez. iii 204/E2. Când sânt bolnave de cobe, găinile cântă ca cocoşii, ib. II 224/3. De cobe se vindecă [găinele]. ECONOMIA, 107. la lasă, că mă duc eu să-l închid [pe cocoş], dare-ar cobea ’n el să deie!—Da lasă-l, mătuşă hăi, s’aud şi eu ce căntă. — Ce să-l mai auzi, Înălţate Împărate: are cobe, şi-atâta tot. ION CR. II 180. # (Par’că) are cobe! se zice despre oamenii care vorbesc răguşit (ZANNE, P. II 422) sau vor să cânte când sânt răguşiţi (herz.-gher., m. iv 235). jI P. ext. (în glumă s. bătaie de joc) Cioc, plisc, clobanţ. Baba... strigă [cocoşului]... :«Da ce-ţi este, de nu-ţi ţii cobea?» SBIERA, P. 215. 5. P. ext. Găină cu boala «cobe» (al cărei «câ1-râit» s. «fliscăit» e considerat ca prevestire rea, din care cauză asemenea găini de obiceiu se taie herz.-gher., m. iv 235); p. ext. (în sens despre-ţuitor) găină (H. x 498), găină bătrână şi slabă (Maramureş, H. XVIII 19). Boieriul, întristat, se uită galiş cum se duceau şi paserile sale, şi zise oftând: — Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de beleâ! creangă, p. 68. Muierile de-auzeă, Muierile se’ngrozeă: Îşi încuiă casele, Şi înfundă tufele. — Ce fugiţi ca cobele Şi vă’ncuiaţi casele? TEODORESCU, P. P. 612. [Se zice: o cobe şi când e vorba de un bărbat. | Şi: c6bie (dial. cobghie) s. f. = cel ce cobeşte (H. ix 92,), cobi tor, cobe (2° ciauşanu, V.); p. ext. (cf. bulg. kobe — fr. gamin CIHAC II 66) loază de copil, arătanie (tip. «ară-tarie» CIAUŞANU, V.); (în bătaie de joc) om care nu se mai satură, om nesăţios (H. xviii 172); (mai ales la plur.) găină (Ţara Haţegului Rev. crit. iii 119). la-auzi cobghile cum ţipă! [se zice] când din întâmplare un cocor a căzut cu zgomot în curte şi toate cobile s'au împrăştiat înspăimântate. conv. lit. xliv, voi. ii 586. Nu se mai satură, ca cobia! Com. LIUBA; —■ c6bă s. f. = prevestire rea, cobitură. LB., cf. h. xviii 19; — coăbă s. f. = prevestire rea (polizu), nenorocire. Koabe — omen. ANON. CAR. Frunză verde aluneă. Mare coabă-i dragostea! HODOŞ, P. P. 32; — coâbe s. f. = cobe (2° şi 4°) ghetie, r. M. 77; p. ext. (despreţuitor) cioc. Baba iar iese în Undă şi strâgă: «Hâş! mânca-te-ar uliul să te mănânce! Da ce-ţi este, de nu-ţi ţii coăbea?» sbiera, p. 215. | Adjectiv: cob6s, -oâsă = bolnăvicios; care tot tuşeşte (şez. ix 154, xix 14); care zace pe picioare, cobâlcos (ION CR. VI 315).] — Din paleosl. kobî «geniu, augur» (bulg. k6ba «semn rău, prevestire rea», sârb. kob şi koba «prevestire bună s. rea»), CIHAC II 65. Cf. TDRG. Cf. cobaie, cobi, cobăi, cobăţ. COBEAIĂ s. f. v. cobi. COBECCIU t s- m- Gardien du Sârail. — (Turcism literar, pe la sfârşitul sec. XVIII) Servitor al Seraiului. Unul din cobeccii, ori că pricepuse, sau cu întâmplare, întinzându-şi mâna la COBELC — 603 — COBILĂ umerile uneia, ca o muiere, pă loc au ţipat, dă frică. DUMITRACHE, 448. — După L. Şăineanu, Infl. Orient, nb 142, ar fi turc. ko(z)bek8y «(lit. gârdien des noyers), corps de 50 â 60 serviteurs du Sârail qui autrefois portaient dans Ies marchâs publiques des vâte-ments et des ta pis». COBELC s. m. (Zool.) v. culbec. COBlsXiCĂ s. f. v. cobii iţă. cobbiceăscĂ s. f. (Bot.) v. culbecească. cobei>ciu s. m. (Zool.) v. culbec. COBEŞTE s. a.) C6BEUŢ S. f. / V‘ COb,1'ta- COBTEIŢ s. m. (Ornit.) v. cobăţ. COBI vb. IVa. I. 1°. Elre propMte de malheur, âtre de mauvais prâsage. 2. Souhaiter le malheur de qqn. 3°. Pleurer (un mort). II. Caqueter (cri d’une poule malade, considere comme de mauvais augure). 1 (Cf. cobe = cel ce meneşte a rău). 1#.. Trans. şi intrans. A aveâ un presentiment că se va întâmplă cevâ rău şi a-i da expresie, a prezice că se va întâmplă cevâ rău, a menî cevâ a rău, a prevesti de rău (şez. xvm 269), a trage a rău (Şişeşti, în Mehedinţi, com. N. IONESCU). (Construcţii: cobeşte, cobeşte a moarte cuivă; cobeşte moartea cuivâ; cobeşte pe cinevă s. cuivâ că va muri, mai rar, să moară). Kobeszk = ominor. ANON. car. Noi, tată, nu-ţi cobim moarte. PANN, P. v. II 89. Voi, de ciudă, Voi, de ură, Staţi cobind acum sub şură. ALECSANDRI, P. I 207. Cănd un copil doarme cu şezutul tn sus, cobeşte a moarte, marian, na. 339/e. Copiii care plâng mult, cobesc a moarte pentru ei sau pentru vreun părinte al lor. GOROVEI, CR. 198. După vorbele acestea, ursitoarele se cam mai duse[ră] şi boierul rămase cam supărat, văzând oe-i cobiră ele. reteganul, p. I 12/35. J&şâ cobesc muierile, tn răutatea inimei lor, din răncoare — vezi bine. id. ib. v 19/38. Mândra hălăoaie, Dac'o duci 'n câmp, se moaie Şi mereu cobeşte-a ploaie! JarnIk-bArseanu, D. 432. Tu [puiu de corb] pe mine mă urseşti, Tu pe mine mă cobeşti, Să-mi mănânci din cărnişoară. TEODORESCU, P. P. 615b. Foicică flori domneşti, Plopule, de ce jeleşti? Au vr’o pacoste cobeşti, Ori de moarte mă vesteşti ? TEODORESCU, P. P. 354. Nu-mi cobi, bărbate! (Ameninţare din partea femeii), zanne, p. iv 264. Taci, nu mai cobi! ŞEZ. XXX, v. xvm, 269. 2°. Absol. şi trans. A dori, a pofti cuivâ rău; (refl.) a-şi pofti singur rău, a-şi cere rău s. osândă (Com. liuba h. xviii 172), a invocă o nenorocire. 3°. Trans. (cu complementul persoanei şi cu conjuncţia că după el) A strigă în gura mare, a răspândi o veste rea s. nenorocire, a boci (un mort). Cănd soarele răsărise, Curvelecete venise, Să cobea,scă pe Văleanu, Că a murit săleacu. ŞEZ. Iii 79/13. II. (Cobe = boală de găini). (Despre găinile care au cobe) A scoate un cârâit trist şi neplăcut la auz s. a cântâ cocoşeşte (amândouă trecând de «semn rău»). Găinile fac un fel de sfârc la limbă şi scot un sunet neplăcut, pobesc. Când o găină cobeşte, e semn rău pentru aceâ casă. pamfile, b. 74, Găina care câte odată cântă cocoşeşte, care cobeşte, este piază rea: o astfel de găină se taie, ca prin aceasta să-şi adevereze că. a cobit moartea şi răul ei, şi nu al celor din casă. pamfile, duş. 95. [Abstracte: cobire s. f. şi cobit s. â. = acţiunea de a cobi. (Ad 'II 1°) Găina se taie, ca să se întoarcă cobitul spre pieirea ei. PAMFILE, B. 74; — cobeâlă [plur.-Jeîi] s. f. = cobire. POLIZU; — cobitură s. f. = cobire; (concretizat) cel ce pofteşte altuia ori şieşi rău (H. XVIII 172), cobe (LB.). | Adjective: cobit (cu negativul necobit), -ă = care a fost provocat de cobire s. căruia i s’a prevestit cevâ rău; — cobit6r, -oâre — care prezice, prevesteşte, meneşte a rău, cobe (2°).; p. ext. (se întrebuinţează de popor şi pentru a redâ ideea exprimată prin neologismele) funest, lugubru, sinistru. Despre bufniţă şi cucuvaie se spune că sânt pasări lugubre {cobitoare) şt mai cu osebire de bufniţă se zice că e cea mai cobitoare (trăgând a pustietate). H. IV 85. Se ascundeau ca paserile cobitoare. c. NEGRUZZI, I 267. Ială glasul cobitor al clopotului răstriştei începe a sună cu tărie. BĂLCESCU, m. V. 439. Pe ramuri uscate cântă cucuveaua cu glas cobitor. ALEXANDRESCU, m. 40/16. Buhne cobitoare răspund l'a mele plângeri cu vaetele lor. I. NEGRUZZI, II 288. Un nor ră-pede şi negru trecii, cobitor, preste faţa lunei. ODOBESCU, I 109/6. Auzind cuvintele ei cobitoare, (îşi) cugetă în sine: Hehei! nici mai ba! SBIERA, P. 143/35. Căci aşâ s’a întâmplat, După cum a fost cântat Cucoveica cobitoare Şi de rău prevestitoare. marian, î. 4/26. | Nomen actoris: co-bâr s. m. = cobitor, cobe. DICŢ.] — Din bulg. kobja «menesc a rău» s. sârb. kobiti «a presimţi o nenorocire». Cf. cobe, cobaie, cobăi, cobăţ. COBIE s. f. 1°. Croupion, coccyx. 2°. Bacine de la queue. 3°. Brâchet. 4°. Flanc (d’animal). — (în Banat şi jud. Mehedinţi). 1°. Partea finală a coloanei vertebrale la om [noadă] şi la animale [târtiţă]: Ţi-ai frânt cobia, nu mai poţi şedeâ pe scaun. BOCEANU, gl. | P. ext. Partea de la aripi până la coadă la pasări, numită şi bucătura popii (Ţâra Haţegului, rev. crit. iii 119), târtiţă. 2°. (Ban.) Rădăcina cozii, la cal. CADE. 3°. (Oltenia) Iadeş, la pasări. CADE. 4°. P. anal. Locul gol de lângă coastele şi chiciul s. şoldul animalelor sugătoare, flămân-zare, co’f. H. XVJII 172, com. LIUBA. [Cu sens neprecizabil, în gâcitori: Vine flocoasa, pe întunecoasa, ia bicu după cobie şi mâncă pe roşia [= Mâţa], pascu, c. 38.] — Etimologia necunoscută. (Cf. sârb. kobila şi kobilica «iadeş»). cobie s. f. v. cobe. OOBlliĂ s. f. I. 1°. Jument. 2°. liosse. II. 1°. Traînoir. 2'. Sellede charron. 3°. Levier. 4°. Palis. 5°. Houlette. 6°. Palanche. I. (Rar) 1°. (Bihor) Iapă. Com. a. bAnuţ. 2°. (Mold.) Cobâlă, se spune în bătaie de joc, cailor. TDRG. II. Fig. Diferite unelte şi aparate cu care se ridică, se duce s. se suportă o greutate. 1°. Un soiu de capră — numită şi iapă, capră, traglă, cobiliţe, trăgători, crăcană, cotumbă, croc — făcută dintr’o crăcană s. din două bucăţi de lemn legate la un loc cu un gânj s. prinse cu un cuiu astfel ca să formeze un unghiu, pe care se pune plugul când nu se cară cu carul. c. c.-11-111 149, şez. xxxii 15, pamfile, A. 39, ION CR. II 163, REV. CRIT. IV 142, com. ITTU şi (Şişeşti, în Mehedinţi) N. IONESCU; (pentru răspândire pe aproape tot teritoriul României C. C. II-III 181-182). Un bătrân cu tesla în mână lucrează la cobâlă. SADOVEANU, I. A. 47. De-acasă până la loc... plugul se duceă cu capul grindeiului pe dric şi coarnele, plazul şi sbărţa pe coghile (două lemne tn forma lui A). Acum funogiu’ (primariu’) strofoluieşte (= pedepseşţe, pune la amendă) pe cei ce duc plugu' pe coghile, că strică drumu. De aici gluma cătră oameni cu COBILCĂ - 601 - COBILIŢĂ picioarele strâmbate în afară: nu-i slobod cu co-ghilele pe drum, măi Deci a fost musai că în loc de coghile să-şi facă căroaie (dric din dărăpt cu două roate). BREBENEL, 6E. P. Că-şi ţipă chice-rile Ca plugu’ coghilele. MAT. FOLC. 1002. Se’n-tălni c’o fată ’n cale... Mânile: Cobilele, Ţâţele: Rotiţele. MAT. folc. 974. || Fig. Om înalt şi slab. PAMFILE, J. II; Com. POPOVICI. 2°. Un fel de scaun pe care rotarul aşază roatele în timpul lucrului, numit şi cuşniţă, corniţă, scaunul de înspiţat. Cănd bale spiţele la roţi, [rotarul] pune buciumele pre cobilă (un scaun). LIUBA-IANA, M. 121. 3°. Un lemn bifurcat («cu gemănare») sau o cra-cană întrebuinţată la ridicatul greutăţilor, cf. capră (iapă); spec. lemnul de care e prinsă broasca ce ridică piatra morii ori o sloboade în jos (H. XVIII 143, LIUBA-IANA, M. 104); (Pese.) eră cana pe caie se aşază mreaja pescarilor (f. r. atila, 121); (Mold.) unealtă cu care se ridică osia carului (TDRG.); (Bucov.) un par mare cu care poţi ridica butuci şi alte greutăţi mari: Măi băiete, du-te şi adă cobâla ceea, că poale-om urni butucul ista de aici (Vicovul-de-sus). G. NISTOR. 4°. Beţele puse cruciş în care se face gardul din târşi numit nimăt (ŞEZ. II 23), perechea de pari la gard (Vişag, în Cluj); gard simplu, fără legătură, fără cuie, făcut numai din tufe aşezate pe pari împlântaţi în pământ cu vârfurile cruce; pripo r, prisacă, săciu, nimăt (Tulgheş, în Ciuc). Com. ittu. Oard făcut în cobaie. Com. MARIAN. 5°. Cobălă = uneallă ciobănească (nedefinită mai de aproape). H. XV 149. 6°. (Banat) Cobiliţă (1°). CADE. [în sensul 1° şi plur. tant.: cobile CIAUŞANU, v. în sensul 6°, accentuat, la TDRG-., cobilă. | Şi: (Mold., Bucov.) cobâlă s. f. (Ad I 2°) TDRG.; (ad II 1°) MARIAN, D. 58, DAME, T. 36, PAMFILE, A. 39, H. X 110, 356, 500, 505; (ad II 2°) damE, T. 42, PAMFILE, I. C. 170; H. 111 266; X 539, xvi 209; (ad II 3») TDRG.; (ad II 5°) H. xv 149. Se uită şi Dumitrache Hazu la unul, lung şi adus de spate ca o cobâlă. r SADOVEANU, Luc. VI 98; — ( + codârlă) cobârlă, coblrlă, rostit cogMrlă s. f. PĂCALĂ, M. R. 458, H. X 539. Rostiri dialectale: coghilă (ii. XII 31), cobghilă (ŞEZ. ii 23), câbgilă (T. PAPAHAGI, M.)]. — Din slav (v.-bulg., rut.) kobyla, bulg. kobila «iapă, traglă de plug», cf. şi ung. eke-kab(a)la «traglă de plug»). Pentru sens, cf. şi iapă II şi ipilă. Cf. cobilcă, cobiliţă. COB1XCĂ s. f. v. cobiliţă. COBiiiEŢ s. m. v. cobilete. cobiIjETiî s. m. Coin. — Cotlon, ungher (pamfile, a.); o gaură triunghiulară în peretele bordeiului, sau al casei, lângă vatră, la ogeac (Co-dlea, în Dolj-Oltenia COM. SAT. 49). [Şi: cobil^ţ s. m. = gaură cioplită în capătul unui stâlp, în care se înţepeneşte alt stâlp; babă, bortă, cuib, dăltuitură, olcuţă, scobitură, sghiabă (Conop, jud. Arad). Com. ittu; (+ copil, cf. puiu, puiuţ) copil6ţ s. m. = firidă, gaură în zid pentru păstrarea mărunţişurilor, chi-brite, lumini, unelte etc. (Oraviţa, în Banat). Com. COCA (Zagra, Năsăud). N. drAganu Coptileţ (literarizare a rostirei dialectale copchileţ) — la vatră, locul gol, larg cât poate dormi un om în el (Suciul-de-sus, jud. Someş), viciu, gl. Sub multe case se află şi podrurn sau pimniţă, cu copileţe. LIUBA-IANA, M. 97]. COBiiilT vb. Ia v. cobiliţă. COBILIŢĂ s. f. 1°. Palanche. 2°. Constellalion du Cygne. *3°. Sauterelle verte. 4°. Libellule. 1°. Un lemn încovoiat, cu «cioc» (o parte proeminentă) la cele două capete, de care, punându-l pe umeri, se slujesc ţăranii, mai ales femeile şi oltenii negustori ambulanţi, spre a duce găleţile s. cofele cu apă, coşurile pline, cămăşile la spălat (Şişeşti, în Mehedinţi; com. N. IONESCU), ori alte greutăţi; coromâslă. marian, se. ii 272, ii. XI 27, 59, 132, 166, XVI 30, IORDAN, Arhiva, laşi 1921. nr. 2, p. 126. Cobilita sau coghiliţa este un lemn cam de doi metri de lung, curbat, şi cur-bătura subţire în dreptul mijlocului. Are două urechi sau torţi de cari se atârnă cofele pline. Când urechile se rup, se fac altele alături, pamfile, I. C. 142. [Soldaţii]... zăreau jucându-se codanele limbute,... purtând pe umăr, cu umblet legănat, cobiliţă cu două doniţe, odobescu, iii 570/19. Îşi luă puii, legaţi de picioare, pe cobiliţă şi porni, caragiale, S. 17/as. Ajuta [fetei] să pună cobiliţă cu cofele în spinare, delavrancea, S. 26. Nu ştiu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece. Cănd aş şti că-i puiculiţa, I-aş aţinea poticuţa Şi i-aş rupe cobiliţă Şi i-aş săruta guriţa. ŞEZ. I 49b4. în pădure născuiu, în pădure crescuiu; Acasă dacă m’aduse, Cercei grei îmi puse (= Cobiliţă). gorovei, C. 91; cf. 476, şez. IV 85, xiii 19. Mă duc cântând Şi viu plângând. — Slabă şi subţire, Grei cercei mai ţine. -- Esle-o babă ’ngheboşată, Şi tot cu cercei se poartă.— Am un cal; De slab ce-i, îl duc de coadă la apă (= Cobiliţă). pamfile, c. 21. # (în ironie) Gras (ca o) cobiliţă. PAMFILE, J. II. 2°. Cobiliţă şi (mai ales) Fata-mare cu cobiliţă s. Cobiliţă ciobanului = constelaţie, numită şi coromâslă, cruce, fata mare, lebăda, culianu, C. 46, OTESCU, CR. 13, PAMFILE, CERUL, 166, H. II 4, 50, 149, 169, 196, 214, 313; XI 441; XIV 108. Alţii văd în această constelaţiune [Lebăda, Crucea] numai Cobiliţă Ciobanului, «căci răsare şi apune odată cu Ciobanul (Vega)». Şi zic că Ciobanul are găleţile două în cobiliţă şi una în mână. Iar stelei din mijlocul Crucii, numită Al-berico în Astronomie, ţăranii îi zic Fântâna sau Fântâna din Răscruci, de ea fiind răzimată Cobi-liţa Ciobanului, otescu, CR. 13. Prin jud. Tecuciu se povesteşte că nişte păgâni au întâlnit o fată care se întorceâ spre casa ei cu cofele pline cu lapte, puse ’n cobiliţă. Păgânii, cum au văzut-o, au năzuit la dânsa. Atunci laptele din cobiliţă s’a vărsat; el este dâra albă de pe cer, care se chiamă «Calea laptelui». Cobiliţă fetei cu laptele se vede pe aproape, pamfile, cerul. 192. Se uită pe ceriu la Drumul-robilor, vedeă cum se mişcă Carul, Fata care duce apă în doniţi pe cobiliţe. ISPIRESCU, L. 247/6. 3°. (Bucov.) Insecta Locusla viridissima, numită în Bucovina şi căluţ, căluţ mare, căluţ verde, căluţ de iarbă, căluţ de câmp, cosaş, cosaş verde, cosaş mare, coşar iu şi cobi li ţar iu; în Ţara-Românească: lă cu s t ă-v er d e; în Transilvania: căluţ, căluţ de iarbă, cosaciu, cosaş şi lăcustă verde; în Banat: scăiuş; în părţile ungurene: cosaş şi cosaş verde, marian, INS. 518-9. 4°. (Munt.) Insecta Libellula depressa L., numită în Bucovina calul dracului, calul popii şi cal turtit; în Moldova: calul dracului şi calul popii; în Munt. şi calul dracului, calul popii; în Transilvania: calul dracului, marian, ins. 558-9. [Accentuat (rar) şi cobiliţă. TDRG., (ad 3°) Com. A. tomiac. Pronunţat dialectal şi coghiliţă s. f. (ad 1°). PĂCALĂ, M. r. 453. Ia cofele într’o mână, Coghiliţa ’n altă mână. Şi fă-te o duce apă. mat. FOLC. 730. Duce apă ’ntr’o cofiţă, Mâni a duce’n coghiliţă. ŞEZ. IX 163, (ad 2°) H. X 441, 543 | Şi: COBILIŢAR - 605 - COBORÎ (ad 2°) câbeîiţă (c6gheliţ.ă H. III 5) s. f.; (hiper-urbanism) coviliţă s. f. II. II 312, III 21, xii 205. |Cu alte sufixe: (în rimă, formaţie glumeaţă) eobelete s. m. (Ad 1°) Dar cine e tătâne-to? Să-i îndrept spetele, Cu cobeletele (Olt), teodorescu, p. p. 121 ; — (din bulg. kobilka «cobiliţă 1°») eobilcă s. f. = cobiliţă (Mehedinţi). PAŞCA, GL.;—co-b61oă s. f. = lemnul curbat cu care se poartă, pe umăr, vasele (Mehadia, Banat) Com. ittu. | Masculinul: (ad 3°) cobiliţ6iu s. m. = bărbătuşul cosaşului (Straja, în Bucovina). Com. A. tomiac. | V erb: cobiliţă Ia = a îndoi de mijloc, pamfile, J. ii. | A 11 derivat: cobiliţâr s. m. = cobiliţă 3° (Locusta viridissima). MARIAN, INS. 518.] — Din bulg. s. sârb kobilica «iepşoară», având însă şi sensul 1° şi cel de «cosaş». COBiiiiTÂR s. m. (Entom.) ) COBllilŢOlU s. m. (Entom.) J v' coBiTvnt.v s. f. v. cobi. COBIjÂnt s. a. v. clobanţ. COBIjÎC s. m. (Iht.) Coujon (Gobio fluvia-tilis). — (Rutenism, în Bucov.) Un fel de peşte mic; porşor, porcşor, porcuşor. MARIAN, INS. 524. — Din rut. k6blik, idem. COBIjIZÂNs. m. Garţonnet; grandbUa. — Băiat mare ieşit din rândul copiilor; 1 u n g ă u (CREANGĂ, gl.), măgădău (barcianu); om voinic, mare, corpolent (Com. a. tomiac, din Straja, în Bucovina), hă i dă mac, prostălău (pamfile, J. îl), flăcău înalt ce aţine drumurile, flăcău crescut înainte de vreme (Com. G. tofan, din Bilca, în Bucov.), măgădan, vl ă j g a n, g (ă) 1 i g a n. Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri.., creangă, a. 69/„. I\’am îndrăznit să mă mişc, ca să nu speriiu iar pe copilaş. Coblizanii, tot ochindu-mă, s’au depărtat încet..., urcând piscul de pe marginea şoselei, basarabeanu, Săm. i 217. Ce staţi pe aici, coblizanilor ?— Vite ce coblizan s'a făcut! Com. TOFAN. [Şi: goblizân s. m. pamfile, J. ii.] COBOC (f) s. a. 1°. Coupe. 2°. JScope.— (Mold cu Bucov.). — (Rutenism, în Mold.). 1°. Pahar mai mare, pocal, cf. năstrapă, bar-dac, ulcică. Cuparul le drege câte un coboc de vin; şi, după băutul cobocului, fieştecare merge de sărută mâna Domnului... Domnul mai pe urmă rădică un pahar pentru arhierei şi boierii... merg de fac mulţămită Domnului, bând căte un pahar de vin de cele mici..., dar căte odată răndueşte Domnul, de beau iar cu cobocul. let. iii 304. Două coboace poleite, uricariul, xvi 205 (a. 1793). 2 coboace şi o părechie de brăţări... IORGA, S. D. XVI 130. Vn cobocu (tip. cobomu) de argint şi cu patru linguri mari de argint, id. ib. 387. 2°. Un fel de scafă strânsă şi adâncă, un căuş în care se face mujdeiu. ŞEZ. II 224/„; VIII 92. [Şi: (+ cupă) cup6c s. a. t 1 cupocu d’argintu, de Constandin stolnic (Galata, a. 1588). cuv. D. bătr. i 204.] — Din rut. kâbok «oală», jahresber. xxvi— XXIX 20. COB6LD s. m. Lutin. — (Germanism) Spirit rău care face locuitorilor, casei fel de fel de posne, cf. s chim a casei. Vndene te-avăntă! Silf nevăzut, stăi, Cobold, te frărftântăl GORUN, F. 54. [Adjectiv (greşit format; inexistent) cobâltic,-ă = de cobold, în felul cobolzilor. Schima casei, o fiinţă cobaltică, pe care orişicare familie o venerează... MARIAN, NA. 67.] —A". din germ. Kobold, idem. cobor s. a. v. coborî. COBOlti vb. IV. 1.1°. Descendre. 2°. Descendre. II. 1°. Descendre. 2°. (En pailant des astres) se coucher. 3°. Abdiquer. 4°. Baisser (la voix). 5°. (En parlant du thermometre, de la tempârature) baisser. 6°. (En parlant des prix) baisser. 7°. S’a-baisser, se ravaler. 8°. (En parlant d’une route, d’un cours d’eau) descendre. 9°. Descendre (une riviâre). 10°. Faire une descente. 11°. S'abattre. 12°. Dâriver, provenir. 13°. Descendre de. 14°. Descendre (dans un holel). III. Abattre, renverser, descendre. I. (Adesea în opoziţie cu sui s. urcă; uneori complinit prin «jos», «la vale» s. «de vale»). 1°. Intrans. A se îndreptă spre vale (de la munte), a merge în jos (dintr’un loc mai ridicat), a se da jos (dintr’un copac, trăsură, tren, luntre, din pod, de la etaj etc.), a descinde. Pogor — descendo. anon. car. Slcobor = descendo. LEX. marş. Să pogorîmu gios şi să turburămii limba lor. PALIA (a. 1581) 45. Munci iadul cela ce au pogorit în iad. cuv. D. BĂTR. II 81. Veni la locul acela supt copaciul... în carele erâ Zachei. Şi... zise lui Zachei: sârguiaşte depogori, (tip. pogoru), că astădzi caotă să hiu în casa ta. varlaam. c. 381,,. Pogorîndu de la munte, mearsă la Salonic. DOSOFTEIU, V. S. 137. Împărăteasa pugorî de mearsă la acea roabă. id. ib. 90. Pogorî Domnul, biblia (1688) 7/2. Trece hoţul hăulind, Pe cărare cobo-rînd. alecsandri, p. ii 50. Cobori încet, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază. EMINESCU, P. 262. Arald atunci coboară de pe-al lui cal. id. ib. 205. Coborau şi urcau, intrând şi ieşind, pasageri grăbiţi. c. petrescu, C. v. 124. Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu’n jos; unul macină la moară; puţini sue, mulţi coboară, creangă, p. 248/10. Turcii se posomoreâ, Pe mal verde coboreă Şi de mers nu se opreâ. alecsandri, p. p. 135/13. Coborînd pe scară ’n jos... DOINE, 109/lt. Scobori, bade, jos la vale. ib. 236/14. Dragu mi-i de cătră sară, Că badea pe deal coboară. Cu colopu’ pe-o ureche, Cu inima ruptă ’n zece. MÂNDRESCU, P. P. 52/19. Căte cară cu povară. Toate sue şi coboară. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 127. Căpitane Ră-ducane, Coboară din deal de vale, Că ţi-am gătit de mâncare! id. ib. 505. Cobori, Doamne, pe pământ, De vezi Neamţul ce-o făcut, C'a umplut râtul cu noi, Ca şi-un boteieş de oi... reteganul, tr. 54/u, cf. (scobori) jarnîk-bârseanu, d. 176. Suiu la deal, cobor la vale. HODOŞ., p. P. 60. Scobori aice din corabie, sbiera, p. ii 299,4. Pă scară d’argint scoborî. ŞEZ. IV 192/,. || (Cu acelaşi sens) Refl. Să pogoără ploaia pre troscot, varlaam, C. 171/2. Îngerii lui Dumnezeu se pogorîiă pre pământ. DOSOFTEIU, PS. 291. Pogorîndu-se din ceriu, au învăţat [dragostea], biblia (1688) 4 pr./23. Scăpară... şi fugiră... pre denapoia zidului pogorîndu-să. HERODOT, 511/1s. Am văzut coborîndu-se într’o vălce[a] vreo 300 de Cazaci. LET. iii 429/38. Soarele in zodiia Racului se coboară. cantemir, ist. 138/2e. Se pogorî (tip. po-gori) un alt arap dintr'un copaciu. GORJAN, H. V 13. Cu luare aminte s’au coborît şi au disco-perit cu bucurie oareşce. drăghici, R. 97/31. S'au pogorît îndată din munte. id. ib. 166, cf. 74, 10, 51. [Mormântul] în care s’a coborît numai ţărâ-nosul trup... marcovici, d. 15/n. (Fig.) Începe de la ziditor şi se coboară până la cea mai mică şi proastă vieţuitoare, id. ib. ll/n. S’a coborît din strană, s’a închinat pe la icoane... C. negruzzi, i 148. Se pogorîră (tip. pogoriră)... încetul la câmpie. BĂLCESCU, M. v. 299. Se scoboră pe scara palatului, id. ib. 392/10. De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, M. 13. Cocostârcul... răpide ca gândul la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, p. iii 26. Luna se coboară COBOR - 606 - COBORÎ încet, mărindu-se, spre pământ. EMINESCU, N. 25/,8. (Fig.) In adâncurile sufletului coborăndu-ne, am puteă trăi aievea în trecut, id. ib. 33/8. Se coborî din otel şi se duse la soră-sa. ZAMFIRESCU, î. R. 54. Coborîndu-se în fântână, umple întâiu plosca şi o pune la şold. creangă, p. 205/2. Se coborî un călugăr din turnul bisericii. ISPIRESCU, L. 99/23, cî. 136/ai, 236/12, 368/,. Se pogorî apoi în pivniţă, id. ib. 10, cf. 115. Jos se scoborau. TEODORESCU, p. P. 18, cf. 72. Când va ajunge la 0 groapă, va sta; atunci tu să ie cobori de pe el [de pe cal], reteganul, p. ii 58/21. Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. l/4. Capul se rostogoleă, In sânge se tăvălea Şi pe scări se coboreă. id. ib. 182t>/„. Cănd băteă ceasul la şepte, Mă pogor, mândră, pe trepte. JARNlK-BÂRSEANU, D. 300. Jos pe scară de ceară Se scoboreâ. marian, v. 188. Sfântul soare se coboare La marginea satului, La bătaea Neamţului. HODOŞ, P. P. 83. Lumea e ca un puţ cu două ciuturi: cănd se urcă cea plină, se coboară cea deşartă. ZANNE, p. IV 215. || (Cu acelaşi sens) Trans. (complementul fiind terenul pe care cineva descinde) Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coborXră. ALECSANDRI, P. P. 165b. Ai avut mare noroc de mine, de n'ai apucat a cobori priporul ista! CREANGĂ, p. 202/„. Coboară scările. 41= Cine nu sue dealul, nu coboară coastele = numai cel care a dobândit avere sau o poziţie socială însemnată poate cădeă într’o stare mai proastă. ZANNE, P. I 154. 2°. Trans. A lăsă (în) jos, a da (pe cinevâ s. cevâ) (în) jos din s. de la o înălţime oarecare. O pogoară la iad. antim, p. 43. Şi le zise... să pogoare capul [tăiat al lui Onisil] şi să-l îngroape. herodot 310/jj,. apucă, de-l pogorî târîş. mineiul (1776) 1922/2. Atunce l-au scoborît în curte. let. III 218/6. El [norocul] sue, el coboară, el viaţa rumpe. GCR. I 203. Pogoară Pre cela ce pe sus zboară. BARAC, A. 70. Braţul tău cobo-rîndu-l din sfera lui, îl va azvârli în vecinica noapte. MARCOVICI, C. 19/ls. Cioclii, coborînâ pe moartă, începură a săpă groapa. C. NEGRUZZI, 1 32. A misticei religii întunecoase cele, Pe funii lungi coboară sicriul sub părete. EMINESCU, p. 203. Costea aprinse ţigarea, coborî fereastra şi rămase rezemat de bara de alamă. c. petrescu, C. v. 17. Se suie iute în pod şi scoboară de acolo un şliubeiu cu pene. creangă, p. 5, cf. (coboară... un căpăstru) id. ib. 194/16. Şi-au pogorît slănina în jos. sbiera, P, 268/4l. Coborîndu-l, îl puse iarăşi în leagăn, ispirescu, U. 19/15. Sprăncenile dumitale — Pene de privighitoare; Când le sui, cănd le ridici, Rău la inimă mă strici; Cănd le sui, cănd le cobori, Din picioare mă dobori! JAR-nIic-bârseanu, d. 24. Mi le scoboară jos. ib. 456. Cobori, Doamne, foc în ţară! hodoş, P. p. 131. Dorul meu pe unde zboară, Nu-i pasere să-l coboare. ŞEZ. II 9/21. Coboară din pod un popuşoiu şi desface grăunţele ce-i trebuesc. şez. III 126/17. # (După fr. baisser Ies yeux) A coborî ochii = a lăsă privirile în jos. Ei! nu mai coborî ochii şi zi că vrei, se sfârşească comedia, alecsandri, T. 320. II. Spe c. şi fig. 1°. (Fiind vorba de un obiect atârnat s. pus sus undeva) Trans. A luâ (ceva din cuiu, din dulap, de pe o poliţă etc.) spre a aşeză mai jos. PogorîndU vasul... DOSOFTEIU, V. S. 117/2. 2°. (Fiind vorba de corpuri cereşti) Intrans. şi refl. A asfinţi. Au înserat, soarele de mult s'au pogorît în mare. DRĂGHICI, R. 82. 3°. (Pop.; fiind vorba de tron, domnie) Intra n s. şi r e f 1. A renunţă Ia tron, a abdică. Împăratul se coborî din scaun şi se urcă fiul cel mic. ISPIRESCU, L. 40/le. 4". (Despre glas, ton) Trans. A schimbă (glasul, tonul) trecând de la un registru înalt la unul mai profund s. de Ia forte la piano, a vorbi s. cântâ mai grav s. mai încet, mai domolit. Îşi sce-borau glasul, vlahuţă, D. 3. 5°. (Despre coloana de mercur a termometrului p. ext. despre temperatură) 1 n t r a n s. şi refl. A scădeâ. 6°. (Despre preţ, p. ext. marfă, valori) Intra n s., refl. şi trans. A scădeâ (preţul), a (se) iefteni. Peste două-trei săptămâni s'au coborît merta şi la zlot. LET. ii 248/25. Preţul unei vaci se pogorîse. I. IONESCU, D. 164. [S’)a coborît leul, valuta, valoarea acţiunilor. 7°. Fig. T r ans. şi r e f 1. A descinde, a (se) înjosi, a (se) degradâ, a (se) umili. Una pe alta va să o pogoare şi să o calce. M. costin, ap. GĂ-DEI. Cum să se pogoare la un fecior simplu de la tară? I. AGĂRBICEANU, L. T. 371. Nu mă voiu cobori niciodată până acolo, încât să joc... ca beţivii. LM. 8°. (Despre drum) Intrans. şi refl. A merge în jos. Drumul ce scoboară de la sfântu' schit. uricariul, vii 15/14. | (Despre ape, fluidităţi intrans. şi refl.) A curge la vale; (trans.) a turnă. Să-i vearse plumb topit în gură, să-i pe-goără pre grumazi la inimă. prav. MOLD. 92/a. 9°. (Despre corăbii) A urmâ cursul apei; (despre călători) a merge (pe apă s. pe uscat) în jos. Intrans. şi r e f 1. Ieremia pogorîiâ la Vavilon. DOSOFTEIU, V. S. 34. Brâncovanul Vodă... au lăsat Bucureştii şi s'au coborît la sat la Ruşi. LET. II 261/i,. Ladislav VI... s’au pogorît în Po-jon, unde au ţinut adunare, şincai, hr. ii 23/16. De la Londra trebuesc să pogoare pe râul Ta-misa. DRĂGHICI, R. 18. Scoboară la vale tot pe cursul apei. şez. IV 115/s. 10°. Intrans. şi refl. A veni dintr’o regiune mai înaltă s. din spre miazănoapte; p. ext. a veni din altă parte s. pe neaşteptate, a năvăli undevâ. Intru aceste vremi, s’au pogorît den Ţara-ungurească un Trifăilă. MAG. ist. I 155/4. Moscalii se pogoară asupra tării. LET. II 337/2. Se scoboară şi Nemţii despre Ţara-Nemţească. id. ib. II 258/2. 11°. Intrans. şi refl. A cădea (s. ase lăsă} ca din cer, a se răvărsâ (ca o ploaie), a da peste cinevâ. Toate răutăţile au pogorît asupra pământului acestuia. LET. Iii 89/6. || Trans. A aduce, a aşeză, a pune. Am făcut întrebare, cu ce chip au pogorît aceă strajă [catanele] în Moldova ? URICARIUL, vi 91/13. 12°. Intrans. şi refl. A derivă, a veni, a proveni. Oblicind... vărsările de sânge intre Domni, de unde se pogoară? LET. I 279/j. Ace\e]a ce au făcut-o... de n’au vrut să dea războiu... nu s’au pogorît de la dânşii. LET. II 164/26. Se va dovedi..., de unde i s’au coborît aceşti bani. COD. COMERC. (a. 1840), ap. TDRG. 13°. Intrans. şi refl. A descinde, a-şi trage originea, a-şi aveâ obârşia, a se trage din... Rude ce vor pogorî din sângele lor... PRAV. MOLD. 95/j cf. 120/2.. Din neamul strălucit Al străvechiului Inachus te cobori. OLLĂNESCU, H. o. 126. 14°. (După germ. «absteigen» s. fr. «descendre») Intrans. şi refl. A trage la un hotel s. han. Mă coboram la hotelul de Petersburg. I. GHICA, ap. CADE. III. (Prin apropiere de doborî?) Trans. A doborî. S[k]obor = dejicio. anon. car. Pogor — bat, lovesc, dobor jos (lat. decutio, dejicio, de-pello). LB. Cobor = obor, dobor, (lat.) decutio, de-‘ jicio, depello, ib. Cănd Novac îl auzeâ, Tare rău se măniâ; Palma ’n sbiciu o prefăceă, Peste faţă îl lovea, La pământ îl coboră. bibicescu, P. p. 303. [Pers. 3 plur. ind. prez. coboară, sau cobor; pers. COBORI - 607 - COBUZ 3 sing. conj. prez. să coboare, rar f sâ coboară; imperativ pers. 2: cobori (f şi pop. cobor reteganul, TR. 76/so) Şi coboară JARNlK-BÂRSEANU, D. 805); imperf. coboram, dial. coboream, t coborâiam. 1 Şi: (f şi.dial.) cobori vb. IV; goborî f vb. IV. Spre locul ştiut se goborlră. cantemir, IST. 73;—sco-borî (scobărî, scuborl) vb. IV. Din -pat de argint mă sculaiu, Pă scară de aur mă scobărîiu. MAT. FOLC. 1555. Dacă se scoboară baba din căruţ, e mai uşor bălaii, zanne, p. ii 722;—pogorî (pu-gorî PRAV. MOLD. 118/2, DOSOFTEIU, V. S. 26, GCR. I 256/e.) | Adjective: coborît (scoborît, pogorît etc), -ă = dat jos; (despre glas) domolit, încet; (despre temperatură) scăzut. Pogorîtu [din cârlige], fu aruncat în temniţă, dosofteiu, V. S. 36/2. Baba se uită prin prejur... şi spuse, cu glasul scoborît... SANDU-ALDEA, D. N. 199. Coborît cu hâreobu' din cer. ZANNE, P. VI 508; — cobo-rit6r (scoborît6r, pogorît6r etc), -oâre = care coboară ; înclinat; (une-ori substantivat) (cel) care se trage din..., descendent, urmaş. Rudenii suitoare şi pogorîtoare. URICARIUL XX 377/12. Murad... e pogorîtor ferice Din sânul lui lafet. ALECSANDRI, P. III 376. Din zei de-am fi sco-borîtori, C’o moarte lot sântem datori. COŞBUC, F. 117. Maecenas, o ilustre regesc coborîtor, Tu dulcea mea podoabă... OLLĂNESCU, h. o. 25. Nicolae Alecsandru-vodă,... luă pe la 1350 pe o coborîtoare a vechilor Bani de Severin. IORGA, C. I. I 71. Diftongi cu accent suitor sau cobo-rîtor. | Abstracte: coborîre (scoborîre, po-gorîre, etc.) s. f. = acţiunea s. faptul de a coborî, descindere. După pogorîrea lui, lucrul gata şi săvârşit ţinem, cantemir, IST. 218. Intăm-plăndu-se să mergem noi la dânşii, numai trei scoborîri să ne plătească, şincai, HR. I 254/u. Alternarea cărămidei roşii cu cea smălţuită se face uneori în coborîri oblice, iorga, CH. I. II 21. La coborlrea din căruţă, de pe scară = în momentul când se dă cinevâ jos. costinescu. Pogorîrea Sfântului Duh = sărbătoare ce cade în Dumineca Rusaliilor; — coborît (scoborît, pogorît, etc.) s. a. = coborîie. Pogoritul — descensus. ANON. CAR. Cănd fu la pogorîtu, ăe frică să spărie. varlaam, C. II 31,2. Din scripturi avem... sfânta credinţă... cu coborîtul Fixului lui Dumnezeu, şi întruparea Cuvântului. LET. iii 3/28. După căderea omătului, urmează coborîtul lemnelor la drumul de boi. popovici-KIRILeanu, B. 64. Nu auzise nici clopotul de deşteptare, nici pe cel de spălat, nici pe cel de coborît la meditaţia de dimineaţă. M. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 371. TJrcă scările de din dos căte trei de-odată. La scoborît, se dădea pe rampă. I. TEODOREANU, M. II 74. Fântâna... avea... o scară de ^oborît până la apă. creangă, p. 20 4/24. De coborît este lesne, dar greu e să te ridici pe o treaptă mai înaltă. ZANNE, P. IX 450; — (în lit. pop. cu caracter mistic) coborîtîiră s. f. = boală coborîtă în corpul cuivâ. Apucate de la zile urîte, Din coborîturi, Din întărituri. MAT. FOLC. I 570 ; — pogorîciune f s. f. = pogorîre. Pogorîciunea dumnezeiască nu fu mutare. DOSOFTEIU, ACATIST 10; — (adesea_ în opoziţie cu urcuş s. suiş) coborîş (scoborîş, pogorîş etc ) s. a. (plur. -rîşuri şi, mai rar, -rîşe) = coborîre ; drum '•care coboară, drum pieziş, clină, coastă, povârniş. S’au abătut lapogorîşulucelscărit. dosofteiu, V. S. 133/a. Norod mult venind den coastele muntelui la pogorîşu. biblia (1688) 229/2. Viu au prins pte Gheorghe Hatmanul..., căzut cu calul la po-gorîş. let. I 3l6/30. Peste un munte înalt şi po-gorîş rău. MAG. IST. II 161. Scoborîşul până în sat ne va cere... poate o oră şi mai bine. ODOBESCU, ap. TDRG. Caii galopau;... la pogorîşuri îşi încordau gâturile. I. AGÂRBICEANU, L. T. 313. Scoborîşul pământului. TEODORESCU, P. P. 132b. Bine a zis cine a zis, că nu-i suiş fără coborîş! mera, B. 16. Greu coborîş! MARIAN, I. 38/n; — (postverbal, rar) cob6r (pog6r) s. a. (plur. -boruri, ■ goruri) = coborîş. A ce... mă laşi... Suişul po-yorulă să mă concenească? dosofteiu; PS. 299. li nalt pogdrulu. id. ib. 303. Cutreieră văile,... coborurile şi pădurile. ŞEZ. Viii 71.] — Derivat dintr’un adverb pogor (păstrat încă la Aromâni, cf. T h. Capi dan, Elementul slav în dialectul aromân 367), iar acesta din paleosl. pogorî «în jos». Forma coborî, deşi azi mai răspândită, e mai nouă şi s’a născut prin metateză din pogori. (Dacă sensul de «a doborî» e vechiu, ar fi imaginabil ca în coborî să avem a face cu o formă disimilată din "pobori, iar acesta din bulg. poborvam «a învinge în luptă, a doborî»), COBORÎŞ s. a. \ coBonÎTi nl f s. f. J V- cobor1, COBORliÂu s. m. v. cobârlău2. codOs, -oâsă adj. v. cobe. c6boz s. a. f (Muz.) Sorte de guitare. — (Ungurism rar). Un fel de ghitară. Iloboz = Lyra. anon. CAR. [Şi: sc6boz f s. a. Scoboz = Lyra. ANON. CAR.] — Din ung. koboz, idem. Cf. tripletele cobuz şi cobză. COBRA s. f. (Zool.) Cobra (Naja tripudians). — Şarpe foarte veninos din India, numit şi «şarpe cu ochelari». — N. după fr. (din port. cobra, din lat. colubra). cob un s. m. şi a. 1°. Fonte (de pistolets). 2*. Sorte de vetement d’homme. —(în Ţara veche). 1°. S. m. Toc de pistoale ce se atârnă la şa. costinescu. Cel mai mic frate... merse într'o zi călare la bâlciu, îmbrăcat în alb şi cu pistoale la cobur. I. IONESCU, M. 248. Punându-şi două rânduri de pistoale în coburii şelei. D. zamfirescu, ap. TDRG. Şeaua roşie, de Persia, are coburi şi scări de argint, şi de la dânsa atârnă scumpul buzdugan. IORGA, CH. I. I. 175. Tragi pistolul din coburi, dobori namila la pământ, şi înainte! SADOVEANU, SĂM. III 231. 2°. S. a. (îmbrăc.) Un fel de haină bărbătească (H. II 81, 132), purtată odinioară de boieri (ŞIO. II 43). Contoşul sau coburul blănit din nou. DOC. (a. 1787), ap. ŞIO. II 43. [Plur. -buri şi (rar) -bure, -bururi. | Şî: cubur s. m. Pe Divan-Efendi l-a îmbrăcat Paşa cu cubur cu săngeap, iară pe Vel-Postelnic l-a îmbrăcat cu cubur cu cacom... gheorgache, ap. ŞIO., ii 43; cumbur s. a. (Ad 2°) Iarna boierii poartă conteşe de samur şi toamna cumbururi de săngeap. fotino, ap. ŞIO. II 43; chiobtir s. m. Pistoalele le trăgeă Şi mai bine le umpleă, La chiobur (glosat neexact prin «chimir, şerpar, cureâ») le aşeză. GIUGLEA-vÂLSAN, R. S. 43.]. — Din turc. kubur «6tui, fourreau, carquois», venit parte direct, parte prin limbile slavice (rut. kăbur, kobur; bg. kubur, kob-âr; serbo-cr. kubur a, kăbur «pistol depus în cobur»). cihac, II 567. ŞIO. COBUZ f s. a. (Muz.) Sorte de violon. — Cuvântul, care însemnă un instrument cu coarde, nu pare a fi fost niciodată răspândit şi fixat în limbă, precum dovedesc multele variante şi nevoia de a-1 glosâ (la DOSOFTEIU, v. S. 197 prin «ceatere», la mardarie, l. 130 prin «alăută», slav. «guşii»). în poezia populară cobuzul se păstrează până azi, fiind însă înţeles ca un fel de fluier s. caval (cf. pamfile, J. III 40). Ahilevsu... şezînd supt cort, fără altă zăbavă, cântă în cobuz faptele oamenilor viteaji. LET. I 38/Ia. Cântaţi Domnului în cobuzu. DOSOFTEIU, V. S. 336. Cu ţim-bale şi cu alăute şi cu cobuze (grec. iv y.ivvgais). BIBLIA COBZĂ - 608 — COCĂ (1688) ap. TDRG. [Pe Arion, vestitul «cobzar», Corinthenii] să-l lase să stea de o margine şi să zică în cobuzu. HERODOT, ll/26. Se veseleau cu cântările cimpoaielor şi cobuzelor munteneşti şi cu diblele lăutăreşti. ODOBESCU, I 137/3. Merge el cântând, Din cobuz sunând, Codrii .dismierdând. Din cobuz de os, Ce sună frumos, alecsandri, p. P. 62. ’N mână că-mi luă, ’N gură că-mi puneâ, Ăl cobuz de soc, Mult zice cu foc; Ăl cobuz de os, Mult zice duios; Ăl cobuz cu fire, Mult zice subţire. TEODORESCU, p. P. 492. Ce stai întins, o omule, Ca cobuzul cu strunele? POP., ap. TDRG. [Şi: oăbtiz s. a. f. Ş-au făcut trupul... săc ca o tâm-pănă şi ca un căbuzu de zeace strune. DOSOFTEIU, v. S. 197/2; — cop uz (ortografiat şi copus) s. a. (plur. -puze şi -puzuri). Cântări în timbale şi canoane şi copuze (grec. Mvugai). BIBLIA (1688) 352/2. Tămpene şi cu copuzuri (xiSăga). id. ib. 23. Miul copusul luă, In gură mi-l puneâ, Copusul de os, Mult cântă frumos. MAT. folc. 195; căpâş s. a. Cântic de voinic Din căpuş de os. teodorescu, p. P. 496; c&pâţ s. a. D’un căpuţ de os, Răsună frumos, pop., ap. ŞIO, I 404;—căpfit s. a. Arap s’aşezâ, Cu căputul cântă. Cu căputul de os. De cântă frumos, Pe Dunăre ’n jos! Căputul de tufă, De cântâ cu trufă. PĂSCULESCU, L. P. 290; — (prin confuzie cu topuz) topuz s. a. Şi el că-mi mergeâ Din topuz cântând. MAT. FOLC. 187, cf. 188, 189.] — Din turc. kopuz (tătăr. kobuz) «lyre, luth â une corde, sorte de guitare ». Cf. tripletele cobză şi c o b o z. c6bză s. f. (Muz.) 1°. Sorte de guitare. tâtroite-ment. 2°. Poitrine. 1°. Instrument muzical — numit mai rar, în glumă, şi purcea (h. ix 128) —întrebuinţat la ţară spre a acompaniâ («a ţineâ hangul») la alte instrumente, de obiceiu vioara: un fel de ghitară în formă de pară cu gâtul scurt şi adus în formă de unghiu, cu 8 ori 9 (H. IX 430) sau 12 coarde, pe care cobzarul le loveşte cu o pană de gâscă. Părţile cobzei sânt: bârdanul, gâtul, coardele, căluşul, fulgul. H. II 33, 90, 147; III 21, 292; IV 57, 160; IX 128, 430; X 262. Cavaleri şi dame tropăiau, de răsună pământul, în sunetul unei cobze. c. NEGRUZZI, I 104. Sună bine’n cobză, sună, Să nu-ţi fac spetele strună Şi chica măciucă! alecsandri, P. I 68. Cobza ţine hangul, eminescu, P. 195. Doi balauri, negri, ca dosul ceaunului, cântă, unul din scripcă şi altul din cobză, marian, na. 249. Dar cine mai aude vorbele unchiaşului? Dinăuntrul hanului răsună cobza: dânga-dânga, dânga-dânga... SOVEJA, OAMENI de la Munte, 3 8. Bone, ţigane, bone, Luâ-te-ar dracu’ mort. Cu cobză cu tot!... şez. III 37/i3. Aripi v'am dat de zburat Şi piept, cobză de cântat. SEVASTOS, N. 158/la. Doi purcei negoţei, bate gâscă la tiulei. (= Cobza). GOROVEI, C. 91. Am o vacă drâmbovacă, Pe la coarne cu chiroane [= piroane], Pe la pântece cu descântece (=^ Cobza}. id. ib. 91. Ciupercă uscată, în cuiu spânzurată ( = Cobza), id. ib. 92. # A-i c£ntâ (cuivâ) din cobză = a-1 face să spună şi ce nu ar vroi să se ştie, tot ce are pe inimă, zanne, p. iv 310. A duce (pe cineva) cu cobza = a-1 amăgi. Com. gh. predescu. A-i face cuivâ pântecele cobză = a-i bate. zanne, P. 11 392. Să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză, creangă, p. 254/ls. II (în funcţiune adverbială) A legă cobză (pe cinevâ) = strâns, tare, ţeapăn, cu coatele la spate (încât cel legat seamănă cu cobza herz.-gher., m. iv 235), de nu mai poate face nici o mişcare, cf. a legă fedeleş, a lega burduf. Turcul fu legat cobză şi luat la vale. D. ZAMFIRESCU, î. R. 127. El o legă de copaciu cobză. ISPIRESCU, L. 201/15. (în ironie) Gras(cao) cobză=slabşi bolnăvicios, zanne, P. II 579, PAMFILE, C., ŞEZ. II 74/,„ H. IX 128. 2°. P. anal. Piept (Straja, în Bucov.). Com. A. TOMIAC. [Diminutiv: cobzişoâră s. f. = cobză mică s. iubită; cobză care cântă frumos. Dragă cobzi-şoară,... bune zile am petrecut amândoi! alecsandri, t. 85. | Nomen agentis: cobzar s. m. = lăutar care cântă cu cobza (H. iii 18) s. (impropriu) în cobuz (HERODOT, ll/26); p. anal. insecta Saperda carcharias, numită şi scripcar, ţigănuş (MARIAN, INS. 100). Neculai Ungu-reanu cobzar. URICARIUL, XXI 382. Eu sânt Barbu lăutariul, Starostele şi cobzariul. alecsandri, t. 80. Vestit tacâm de lăutari, tot meşteri aleşi dintre cei mai buni, scripcari, cobzari... din Scaune din Bucureşti, ghica, S. 170. Românii cu topoarele, Ţiganii cu baroasele. Cobzarii cu cobzele, Lăutarii cu diblele. TEODORESCU, P. P. 136. | Abstract (rar): cobzărie s. f. = meşteşugul cobzarului. Meşteşugul... cobzăriei. uricariul, i 322/2,. | Alt derivat: (ad 2°) cobzân s. m. = om cu pântecele mare, burtos (Straja, în Bucov.). Com. A. TOMIAC.] — Din rut. (şi rus., pol., ceh.) kobza «espece de luth, de lyre» (cf. şi rut. kobzarî «cobzar»). Cf. şi tripletele cobuz şi coboz. cobzân s. m. COBZ» s. m. COBZĂRIE S. f. V' C°bZă- COBZIŞOÂRĂ S. f. COC s. a. Chignon, coque. — (în Ţara veche şi Bucov.) Pieptănătură femeiască cu părul împletit şi făcut roată in vârful capului (şez. XXIII 42) sau la ceafă, con ciu (iordan, arhiva 1921, 190) cu cu iu (Mitocul-Dragomerniei/în Bucov.). Com. A. tomiac. Veniră încurândşl fetele din mahalâ,... cu flori în coc, văpsite pe faţă cu pudră şi ’nroşite cu boiâ. DUNĂREANU, CH. 155. ...îşi potrivi câţiva cârlionţi căzuţi pe frunte, îşi duse cu cochetărie mâna la ceafă şi-şi turti uşor cocul, cu palma. CONV. lit. XLIV, voi. 1313. îşi ridicase cocul sus, îşi pusese o căciulă în cap... sandu-aldea, a. m. 137. Coc poartă numai fetele, nevestele e păcat. ŞEZ. XXIII 42. Când vine din crişmă bat. Dă cu pumnul după cap. Unde-i cocul, Va sta focul. Unde îţi stau spelcele, Au să stea cucuiele, pamfile, C. Ţ. 234. [Plur. cocuri.] — Probabil termen adus de modă, din fr. coque (de cheveux) «cheveux tournfes en coque». COC s. a. Pârtie du moulin â vent. — Parte a morii de vânt nedeterminată mai de aproape (Ti-chileşti, în Brăila). H. I 367. Cf. coacă, scoc. coc s. a. (Cui.) v. cocă2. COC s. a. (Iht.) Frai, alevin. —(Transilv.; cuvântul e atestat numai la DDRF.) Plevuşcă. coc s. m. (Bot.) v. cocos. COC s. m. (Ornit.) Bihoreau (Ardea nyctico-ras). — Corb-de-noapte. TDRG. — Numire onomatopeică, dată după croncănitul pasării. Cf. coc ă1. COCĂ s. f. (Ornit.) Choucas (Corvus mone-dula). — (Sălaj) Ceucă. Caba, s. 96. — Numire onomatopeică, dată după strigătul pasării. Cf coc6. COCĂ s. f. sing. 1°. Boulette (de pâte); petit pain. 2°. Colle de pâte. 3°. Diarrhţe. 1°. (Cui.) Bucată de aluat frământat, căreia i se dă forma unui cocoloş (în stare crudă); pâne mică, colac mic (Straja, în Bucov. com. a. tomiac),turtă (vArcol, v.),cf. azimioară, bulz, Ghioslomele = cocă prăjită. H. II 245. Sosind ziua COCĂ - 609 - COCAIE menită pentru înţărcare, unele mame din Transilvania mulg iot laptele, căt se află în ţâţe şi, mesiecându-l cu făină de grâu, pregătesc o cocă dintr'însul. MARIAN, N. 424. în sara ajunului Crăciunului sătencele obicinuesc a dospi coca pentru a face colindeţi, să dea la copii colindători a doua zi. şez. iv 23/22. Se pisează gândacii de turbă, se amestecă cu făină de grâu, se face un fel de cocă, de care se face o turtită şi se leagă la mână. leon, med. 263. Când [turta] erâ gata de a o pune in cuptor, băiatul desfăcu la mijloc coca, băgă inelul în mijloc şi apoi drese coca la loc. FUNDESCU, ap. TDRG. # A se Jaco cocă = a se îmbătâ bine, încât nu se poate ţineâ pe picioare, a se îmbătâ turtă, a se turti. Bea, de se turteşte şi cocă se face. pann, p. v. I 164. Jucam..., Până cănd mă ameţeam, Până cocă mă făceam, teodorescu, p. P. 598. Marcul, măre, se ’mbătă şi cocă mi se făceă. TEODORESCU, P. P. 665. Minte de cocă = prost. Lenea, nazurili, mintea de cocă, simţirea ’ngustă or domni piste cap şi inimi afânate. JIPESCU, O. 130. 2°. Pastă (mai groasă decât cirul), făcută din făină şi apă, întrebuinţată la astupat şi mai ales la lipit (hârtie). Se fierbe înnăduşit ţiniaură cu vin roş[M] într'o oală de lut nouă, acoperită la gură cu cocă. GRIGORIU-RIGO, M. P. 75. Acoperirea oalei se face cu cocă de făină. mat. folc. 1 699. Spetezele [smeuluij mai adese se lipesc cu cocă. ISPIRESCU, ap. TDRG. 3°. P. anal. (Banat) Diaree. Mânce-l coca! NOVACOVICI, C. B. 8. [polizu mai dă şi sensul «urma», germ. «der Letzte». | Şi: coacăs. f.= cocă (l°),bul z, urs, c0-coloş, gâscă de mămăligă cu brânză la mijloc ( viciu, gl., com. ittu din Cetea, Aiud); rămăşiţa aluatului frământat pentru «tăieţei», friptă pe jar (Bucium, jud. Făgăraş, Viciu, GL.); cocă (2°), cir (1. IORDAN, ARHIVA a. 1925, 196); numele unui joc de copii (de-a coaca H. xvii 451). Lipindu-să capacul lui p'împrejur cu o făşioară de hârtie cu coacă, să se aşaze căzănelul pe foc Un. piscupescu, O. 299/ls. Coaca pâinilor albe cu un cuţit despicând, A băgat pe taină galbeni câte-o sumă numărând; Ş’astfel, după ce le coapse şi le scoase din coptor, îl chiemă ca să-l trimiţă la un sat mai depărcior. pann, p. V. iii 88; — coc s. a. (plur. cocuri) = pânişoară (LB.), pâne mică, rotundă cum fac mamele pentru copii, ca să-i îmbune, când «fac în cuptor» (Abrud, Bistra, viciu, gl.), pâne mică, franzelă iţiplea, p. p.), mălăiuţ (şez. ii 224/8), pâne de mălaiu (Com. 1. CORBU din Zagra, jud. Năsăud). Grâu curat i-am făcut coc Ş'a mieu binc-o ars în foc. ţiplea, p. P. 34. I-a dat sfânta Miercuri... două cocuri de pâne. reteganul, p. iii 33/37. | Diminutive: coctiţ s. a. = coc mic (ţiplea, p. p. ; şez. ii 224/ja), colăcel (arh. FOLK. i 177; — cocuţă s. f. = pânişoară. Mă uitam în jos pe cale. Iaca soacra ca o pară, C’o cocuţă {pâne) su' suţioară. mat. FOLC. 814; — coc6ci s. m. plur. = turtă foarte mică (Măgurele, în Teleorman). Com. M. olmazu ; pânişoară, ca o lipie, ce se coace la gura cuptorului, spre a încercâ dacă e încins sau nu (Mogoşani, în Dâmboviţa). Com. gh. predescu. | Alte derivate: cocâr s. m. (cu sens neprecizabil). Ilaş, cocar cu varză fiartă 1 PAMFILE, J. 11 362; — cocăieli s. f. plur. tot ce se coace în cuptor, afară de pâne: colaci, plăcinte, copturi, etc. (Braşov), Com. LACEA], — Ca şi aromânul cocă «orice fruct, orice lucru de mâncat», acest cuvânt face parte din graiul copiilor. El se găseşte în latineşte: coccum «boabă, sâmbure», grec. xoxxog «sâmbure», este foarte răspândit în limbile romanice, însemnând diferite o-biecte sferice, precum «boabă, sâmbure, nucă, castană, ou» etc. (cf. în deosebi sard. kolcka «pâne sferică», it. coccoli «un fel de turtişoare în formă de ou», ci. meyer-ltjBke, rew. 2009), dar şi în limbile slave: bulg. în graiul, copiilor, kâko «cevâ sferic, glob, minge, ou», kokticka «sâmbure», rus. kâka şi, în graiul copiilor, koko «ou de găină, jucărie» etc.; în albaneză: kok «fruct», kok’e «boabă, bobuliţă», kokere «sâmbure, boabă»; în ungureşte: lcoko «ou» (în limbajul copiilor), etc. Cf. cocă8, cochiţă, coacăză, cocoloş, cocoaşă. C<ÎCĂ subst. sing. 1°. B6be. 2°. Poupie. — (Mold. şi Transilv., în graiul copiilor sau când ne adresăm lor). 1°. Pruncuşor în leagăn, prunc (Viciu, gl.) copil de ţâţă (herz.-gher., m. iv 236), copil de la naştere şi până la un an, fără deosebire de sex (MARIAN, NA. 348). înfaşă coca, ne plânge coca, leagăn'o. VICIU, GL. 2°. (Marginea, în Bucov.) Păpuşă. HERZ.-GHER., M. IV 236. [Diminutiv: cocuţă marian, na. 348. | Adesea ca supranume ipocoristic la fete şi băieţi; în acest caz, totdeauna articulat: Coca, Cocuţă], — Cuvânt din graiul copiilor, poate identic la origine cu cocă2, pentru care să se compare pe de o parte it. cucco, coccolo, coccolino, termeni desmierdători pentru «copil mic», ven. ko-kolozo «drăguţ», pe de altă parte sârb. koko «puiu de găină», kdkica «puişor». Cf. coca, cocon. COCĂÎ vb. IV. Dodeliner de la Ute, som-meiller. — A moţăi (de somn; Covurluiu, ion cr. 277), a dormita (novacovici, c. b. 7) şezând s. stând (com. liuba). Kukeiesk = dormito. anon. car. Veneă Roman cucăind, Cu murgului buie-strând Şi cu gura suduind. CORCEA, B. 13. Voinic merge cucăind, Furu’ merge acerând (= pândind; scris: a serînd). alexici, l. p. 38/,. Marcu de se chcfuiă. Coate ’n masă rezemă... Şi pe masă cucăiă. ŞEZ.'IX 172. Şade'n vatră ziua toată, Par' c'ar fi curcă plouată; Cucăe, că lucru-i pute, Nu poate din loc să mute. MAT. FOLC. 1047. Dacă te spurcă turtureaua, cocăi toată vara. şez. xii 170, cf. 153. [Prez. ind. pers. 3: cocăe. | Şi: cocăiă vb. Ia. Şi bea şi se veseleâ... începii a cocăiă. POP., ap. ODOBESCU, 11 433; cucăi vb. IV. Com. LIUBA, cucâi vb. IV. NOVACOVICI, c. B, 7. [Adjectiv: cocăit6r (cucăit6r), -oâre = care cocăe. Kukeitor = dormiturio. anon. CAR. (Abstracte: eocăire (cucăiro) s. f., cocăit (cucăit) s. a., coc&itură (cucăittiră) s. f. = moţăire, dormi-tare. Kukeiiure = dormitatio. ANON. CAR.]. — Pentru etimologie, cf. ung. kukkadoz «moţăe, CUCăe». N. DRĂGANU. COCĂÎ vb. IVa. Caqueter (en parlant de la poule). — (Despre găină; atestat numai la DDRF.) A cotcodăci. — Onomatopee; cf. rut. lcukotaty «a cotcodăci». COCĂIĂ vb. Ia v. cocăi. COCÂICĂ s. f. v. cocaie. COCĂIE s. f. 1°. Crochet de bois. 2°. Palanche. 3°. Bâtonnet. 4°. Entaille du mâtier â tisser. 5°. Dents d’une carne. 6°. Moyeu. 1°. Lemn strâmb, de care ciobanii atârnă căldarea cu mămăligă (H. XVII 95), cujbă (Munţii Haţegului, com. ittu, viciu, gl.); e tăiat dintr’un copac căruia i s’a lăsat o ramură de care să atârne căldarea şi care se împlântă în pământ. densusianu, Ţ. H.); lemn înfipt lângă vatra focului, pe care se agaţă căldarea la fiert (Baia-de-Aramă, în Mehedinţi). CONV. LIT. LIV 166, cf. crăcană, cujbă. 2°. Cobiliţă, coromâslă, cumpănă (Porceni-Gorj). CONV. LIT. LIV 166. Dicţionarul limbii române 9. V. 1933. I II39. COCĂIELI - 610 - COCÂRJA 3°. Lemnul s. băţul pe care se pune popicul, pentru a-1 puteâ bate, în jocul de copii «de-a popicul». rev. crit. in 119. O bucătă de lemn cu care poţi da de-a asvârlita. Com. coca. 4°. (Banat) Războiul e făcut din lemn şi constă din următoarele părţi: două scenghere sau natre cioplite pătrat, ce vin sprijinite de patru picioare şi la capăt prinse prin scânduri, iar la mijlocul Jor prin o vergea(uă) de fier. La capete au opritoare pentru suluri. La mijlocul scengherilor sânt două cocăi pre care se sprijineşte crucelnicul ce ţine iţele şi brâglele (jugul)... liuba-iana, m. 116, cf. HEM. 1758. 5°. (Banat) Parteapiuăi, numită văiagă. Deasupra de vaună de o parte a văiegii, în grinzi sus, sânt prinse doauă ciocane (maie) mari şi grele, în vaună sânt bătute sub ciocane nişte mâni de lemn, care, întorcându-se roata, lovesc în cocăiele ciocanelor şi le ridică în sus treptat, când pre unul când pre altul, liuba-iana, m. 105. 6°. Fierul din capătul roatelor de la ferestrău s. de la moară (Bouţariu, Haţeg), viciu, GL. [Plur. -căi. | Şi: cocău s. a. = cârligul cu care se trag pietrele (?) de pe munte (Gorj). paşca, OCrT-i) erivat: (cf. bulg. kukalka «cârlig de lemn»)Icocâică s. f. = parte a plugului. H. V 355. Cocaica cu cărlig. H. V 433. — Probabil, din ung. kakd (kăkd, kajkd, kulca) «lemn strâmbat în formă de undiţă, cârlig» (< sl. kuka «cârlig»), care a dat mai întâiu cocău, cu plur. cocaie, considerat ca singular. N. drăganu. COCĂititi s. f. plur. v. cocă2. COCAINĂ s. I. Cocoane. — Alcaloid extras din planta «coca», întrebuinţat în medicină spre a produce o amorţire locală (ca analgezic şi anestezic). bianu, D. S. E în acelaşi timp un stupefiant primejdios. Buzele albe şi nările arse arătau risipirea din urmă a cocainei. C. PETRESCU, C. V. 313. [Pronunţ, -ca-i-, | Familia: cocainomân,-ă subst. = persoană care are viţiul de a priză cocaină; — cocainomanie s. f. = viţiul celor care prizează cocaină.] — N. după fr. ' COCAIÎUOMÂIS,-Ă subst. 1 , „ COCAISOMASIE S. f. j V' coca,na* cocĂiTtritĂ s. f. v. cocăi. COCÂIi s. a. Os. — (Termen glumeţ) Os, ciolan, cioantă. Ţiganul... Lung în deşte, Bun de cleşte Lung in cocaie, Bun de ciocane. TEODORESCU, P. P. 142, ŞEZ. xm 120. — Din bulg. k6kal ( COCÂksjî vb. IVa. iSviter. — A încunjură, a feri, a evită. Com. COCA. — în loc de *pocârni (din prefixul de origine slavă po-, productiv în Banat, şi cârni) cu asimilarea p-c > c-c. COCÂRSTÂRC s. m. (Ornit.) v. cocostârc» COCÂRŢĂ - 612 - COCENOS COCARTĂ S. f. ) COCÂrţIu s. a. I Y- «°cârt.{a. COCĂrţeâiă s. f. Oreille de la charrue. — Schimbătoare la roatele plugului. Cocărţeala numită şl gârloafă... sau cori o baie,... este curbă şi nu joacă intre podul osiei şi broască, cum joacă cârligul. PAMFILE, I. C. 151, cf. H. I 100, xv 245, 359. în podul osiei sunt făcute două dăltuituri unde se fixează cocărţeala şi cârligul. pamfile, A. 38. [Cu rostire dialectală; cocârţălă.] COCÂrţî vb. 1 Va refl. v. cocârtiţă. COCÂRTITĂ s. f. VariSte de fromage. — Mâncare ciobănească făcută din caş dulce (proaspăt) amestecat cu jintuit (şez. n 224; Vii 114, bugnariu, năs.) ; jintuit în care se bagă feliuţe mici de caş proaspăt, cocârtiţă, gătejele (Munţii Sucevei, pamfile, i. c. 35). Să fiarbă jintiţa, S’o mânând cu lingura, Ca iama cocârtiţă. ŞEZ. I 167. Acest prim bulz numit cocârtiţă... DAN, P. 190. [Şi: cocârţă s. f. = cocârtiţă (pamfile, I. C. 35, şez. VII 114), mâncare făcută din urdă dulce şi zer acru (H. XI 275), cf. II 28) s. din lapte dulce fiert cu caş (WEIGAND, B. b. 95), caş dulce sfărâmat şi amestecat cu jintuit (marian), jintiţă (ion CR. ii 218), caşul până a nu se stoarce şi strecură prin strecurătoare (PRECUP, P. 17). Da brânza lor, laptili, caşcavalu, jan(u, colastra, jânliţa (co-cârţa), urda, ce foloase nu ţi-ar da, d’ai cunoaşte bine cum să ’mprăsileşte oaia? jipescu, o. 48. Laptele, caşul, brânza, urda, jintila, zărul şi co-cărţa: toate erau puse la locul lor în vase şi pe poliţe curate. TURCU, E. Mă ţigane, ai mâncâ lu caş?... — Da cocârtă? ■— O tăgârl&l MAT. folc. 1128. | Derivat: coeârţău s. a. = dumicaţi de pâne si mămăligă dumicată şi prăjită în untură s. în unt, numită şi puricei (Măgurele, în Teleorman, com. m. olmazu; Oraviţa, com. coca; ION CR. IV 159), mălaiu prăjit In unsoare (= untură) (H. xvm 146). | Verb: cocârţi IVa refl. = (despre lapte) a se adună, a se prinde (Sălişte, jud. Sibiiu). Com. A. BANCIU. Laptele dela vaca fătată numai de 2-3 zile se cocârjeşte (Rahău, in Transilv.). Com. VULCU; (cu adjectivul) co-cârţit, -ă = adunat, prins (despre lapte), id.] cocăt s. a. î cocĂtor(HJ) (f) s. m. v. coace. COCĂTURĂ S. f. J cocJLu s. a. v. cocaie. COCĂzÂR s. m. (Bot.) v. coacăză. COCEAN s. m. şi a. 1°. Tige (surtout de mai's). Tige seche de mai's. 2°. Manche (â balai). 3°. Rafie (de mais). 4°. Trognon (de fruit). 5°. Ivre-mort. 1°. Tulpina (trunchiul, firul, cotorul, lugerul, hlujanul) unor plante cultivate, cu deosebire a porumbului şi verzii (T. papahagi, M.). Cocean = firul întreg al porumbului (Vâlcea). ION CR. IV 220. Cocian = cotring, ciorchina strugurelui (Şard, în Transilv.). VICIU, gl. (s. v. cotring). Seminţele... nu de pre coceani, ci de pre ramuri [trebue] strânse. ECONOMIA, 120. [Când culegi strugurii] nici să laşi mari coceanii sau colorii la dânşii, id., 162. Ce să fac eu cu coceanii [sparanghelului]? barac, T. 64. Trebue să taie cocenii [legumelor], să-i puie la umbră. I. IONESCU, C. 209. S’au uscat frunzele şi cocenii [cartofilor], id. ib. 213. După ce răsare [porumbul], se prăşeşte şi apoi se îngroapă, adică se fac(e) moşiroaie împre-ijurul cocenilor, id. M. 406. Vin la mama, să te jvază, Să-ti dea un cocean de varză. ZANNE, P. II 798. || Spec. Tulpina porumbului după ce s’a tăiat din pământ (întrebuinţată ca nutreţ, la acoperitul caselor etc.). Şire de paie şi stoguri de coceni. DELAVRANCEA, S. 34/j7. Laie se făcuse ghem în fundul căruţii lăngă Uţa, care-şi adusese în pripă şi o legătură cu rufe, pe care şi-o pusese pe un snop de coceni, ca să şază mai bine. SLAVICI, N. 118. Coşerete de porumb, grămezile de coceni şi clăile de fân. IORGA, N. R. a. I 278. A-coperişul [casei]... poate fi... de coceni... h. iv 119. Peste stuh se pune pănăşita, rogozul sau paiele. Unii pun şi malduri de coceni sau hluji. PAMFILE, I. c. 423. Fetele de la Broşteni îs iernate cu coceni. ŞEZ. ix 138. Adă nişte coceni de păpuşoi, pentru vacă! (Bilca, în Bucov.). Corn. G. tofan. || P. restr. Cotorul, partea rămasă^, în pământ din tulpina păpuşoiului, după ce a fost tăiat de pe câmp, buzdugan, covrag, du-lean, hacean, hluj (hlujan, hlujar), lujer, strujan, tujlean (tuşi ea n, turjan), tuleiu, (tuleu, t u 1 a n a ş, tulean, tuh-lean), vejă; b ă 1 i i, ciocani, ciocleji (cocieji, ciuclegi), ciocălăi, hulugi,^ motoloşi, jupi (jipi), vejii (vegii). damE, ' T. 63, pamfile, a. 87, 224, (Straja, în Bucovina) 1 com. A. TOMIAC, (jud. Vâlcea) ION CR. IV 220. 2°. (Rar) Cotorul măturei. Du-te la apă, ara-pino. Ce tot spui astfel de fleacuri? îi zise mă-sa, arătându-i coceanul măturei. ISPIRESCU, L. 361. 3°. Tuleiu (ciocălău, cucuruz, ştiulete, drugă, drugălău, ciocan, ciucău, ciocălău) de păpuşoiu desfăcat de grăunţe (boabe). DAME, T. 63, MARIAN, ION CR. IV 219, (Straja, în Bucovina) com. a. tomiac; (Năsăud) com. n. DRĂGANU. Leşie... preparată din coceni de păpuşoiu sau porumb. MARIAN, CH. 10. Când se pune porumbul în pământ, cocenii cu frunzele .de la legătură se aruncă, pamfile, a. 71. | (în funcţiune adverbială) M’a tun.s cocean — m’a tuns până la piele (DDRF.), chilug. || P. anal. Partea pe care stau solzii din cucuruzul de brad; ciocan. Com. ittu. 4°. P. anal. Mijlocul unei lpgume s. unei poame (cf. COSTINESCU); spec. mijlocul tare, în care stau sâmburii şi care nu se mai mănâncă, al merelor şi perelor (Braşov). Com. C. lacea, (Straja, în Bucovina) com. a. tomiac, (Năsăud) com. n. DRĂGANU. # D’aia n’are ursu' coadă şi para cocean! se zice despre cei lacomi, zanne, p. I 245. || Inima curechiului (verzei). marian. 5°. Fig. (Cu funcţiune adverbială) E cocean = beat turtă, frânt de beat, cleiu. ciauşanu, gl. [Plur. -ceni şi (rar) -cene (s. bodnărescu. ap. TDRG.) | Colectiv-local: cocenişte s. f. = câmp pe care au rămas cocenii de porumb. Colea prin cocenişte. MAT. FOLC. 99. | Adjectiv: co-cen6s, -oâsă s. f. = care are cocean mare, cu cocean ; tare, vârtos ca un cocean. Legume coce-noase. ECONOMIA, 124. | Compuse: coceancă- presc s. m. (Bot., Dorna în Bucov. şi Transilv.) = cinsteţ (Salvia glutinosa L.). panţu, pl., DAMfi, t. 188, LEON med. 46; 1 ă p t u c u 1 - o i i. (Telekia specios a). BORZA, BUL. GRĂD. BOT. XI;— cocean-de-trandafir s. m. = trandafir sălbatic (Cy-norrhodon). pontbriant.] — Din slav. (bulg., sârb:, rut.) bocant «trunchiu, cotor, ciocălău (fără boabe)». Cf. ciocan, COCEÂRLĂ s. f. Chien blanc. — (Valea superioară a Mureşului) Căţel alb. izvoraşul, v 1. — Pare a fi o contaminare între slavul kuce «câne» şi cotarlă. COCENEÂţă s. f. v. coteneaţă. COCENIŞTE S. f. 1 COCENOS, -OÂSĂ S. f. J V‘ cocean* COCHET - 613 - COCIE COCHET, -Ă adj., subst., adv. 1°.—2°. Coquet. Coquettement. 1°. Adj. şi subst. Persoană căreia-i place să se gătească, să poarte mereu îmbrăcăminte nouă, bine îâcută, de gust, costisitoare; (persoană) care caută să placă printr’o îmbrăcăminte îngrijită, prin vorbe seducătoare, prin purtări alintate, priviri drăgăstoase etc.; p. ext. (bărbat şi mai ales femeie) care, fără de a simţi o dragoste adevărată, caută să placă unei s. (unor) persoane de alt sex, să o (s. le) prindă în mrejele dragostei, cf. lele, puiu de lele, puică aleasă. Tot focul amorului tânăr, tot delirul juneţei... l-am cheltuit în adimenirile unei cochete. C. NEGRUZZI, I 55. Când, cochetă, de-al tău umăr Ţi se razimă copila... EMINESCU, P. 304. Muierea cochetă, pentru toţi bună, afară dă (— de) bărbatul ei. i. GOLESCU, ap. zanne, P. Vili 350. | Pig. Descăr-cându-şi puşca... în cocheta becaţină ce se zăreă pe malul bălţei... ODOBESCU, III 157/j9. Anastase iscăleşte cu aceleaşi adusături din condeiu ca şi cochetul caligraf/ Lupu sau Luca Slroici. IORGA, L. R. 125. | Adv. Ai tot da, cochet, din cap. eminescu, p. 299. 2°. P. anal. (Mai mult despre obiecte) Drăgălaş, elegant, graţios. Un sfeşloc de bosuioc... legat cu o cochetă tasmâ neagră. C. NEGRUZZI, I 324. Florile împrospătate ridicau în soare cochetele capele copilăroase şi ochii lor plini de reci şi zădarnice lacrime. eminescu, n. 71/4. | Adv. li place să se îmbrace cochet. [Negativul: necochet, -ă adj. subst., adv. | Verb (după fr. coqueler): cochetă Ia = a face pe cochetul s. (mai ales) pe cocheta cu cinevâ; fig. (despre două naţiuni) a face încercări de apropiere; cf. a flirta. Dama cochetează cu privirile-i galante. EMINESCU, P. 307. Polonii... cochetau mult cu Nemţii, sbiera, F. 214; (cu abstractele) cochetare s. f., eoc.hctât s. a. = acţiunea de a cochetă s. de a face cochetării. (Fig.) Pe a doua treaptă a cochetăriei cu alte literaturi, noi nu sântem numai imitatori încă slabi, ci începem a ne crede ajunşi la un nivel egal şi provocăm compararea cu occidentul cel cult. MAIORESCU, CR. I 220/n. | Abstract: (fr. coquetterie) cochetărie s. f. = purtări, atitudini, vorbe, găteli etc., prin care cinevâ caută să placă s. să captiveze pe altcineva (de obiceiu, de alt sex); fig. încercări de apropiere. Cochetăria cearcă a naşte dorinţe, galanteria a le şi satisface, costinescu.’ După atâta cochetărie Şi necredinţă şi viclenie, In sfârşit, Nino, simţ că trăesc. ALEXANDRESCU, M. 133/!. El e bogat, e bătrân... ş’o femeie cu puţină cochetărie îl poate lesne ameţi, alecsandri, T. 1697. Cochetăria lor cu liberalii o ştim cu toţii. GOGA, Ţ. N. VI 914. Cochetăria, întreagă înşelăciune. i. golescu, ap. zanne, p. viii 350.] — N. după ir. (derivat din coq «cocoş»). COCHETA vb. Ia ) COCHETĂRIE S. f. j V- COChet' cochîe s. f. (Vâlcea) Corn de prescură s. de colaci, ciauşanu, v. COCHIISÂDĂ t S. f. (Med. pop.) 1°. Rougeole. 2°. Scarlatine. — (Grecism, în Muntenia, ieşit din uz). 1°. Pojar. Vărsatul... cel... spuzos ce-i zice roşior (cochinadi). PISCUPESCU, O. 243/16. 2°. Scarlatină. bianu, D. S. [Şi: coohinâflî(e) f s. î.; (+ pojar) coctiinârs. m. apărarea săn., ap. TDRG.] — Din n.-gr. xoxxwada «pojar». cocuixâih(e) f s. f. (Med. pop.) ^ v cochi- COCU1NAR s. m. (Med. pop.) I nadă. C«JCIU(I) - vechi subst.. plur. Encheres. — (Mold., Trans.) Mezat, (vindere prin) licitaţie (la început, licitaţie pentru darea în arendă a dărilor). S’au vândut văcăritul, la cochi vechi, ca gorştina de oi. LET. II 52/,. Vândut-au toate ţinuturile la cochi-vechi ciocoilor, ib. II 310/8. Le scoteă la târguri, de făceâ cochi vechi, vânzând haine. MAG. IST. IV 370/26. Toate veniturile podului... să se vănză la cochii vechi, în visteria gospod. uricariul,' v 445/la. Şi cărţile acestor slujbe scriindu-se după ponturile ce se vor strigă la cochii vechi, să se prolocăluiască de Vel-Logof. răşcanu, l. 7/7. Lei 5 de pungă pe slujbele Visleriei i a Cămării, ce s’or vinde la cochi vechi... (a. 1820, Moldova). IORGA, s. D. XXII 16. [Şi: coţoy6te s. f. = licitaţie (cuvânt învechit, prin Câmpia Ardealului, com. ’v. BUCUR); — cociovete s. f. = licitaţie (Criscior, în Munţii Apuseni, paşca, GL.); (mai ales în locuţiunile:) Umblă de cociovete = umblă fără treabă, pierde vremea; este de cociovete = e fără preţ, fără folos: Nu-s boii noştri de cociovete! stan, ii. 151; — cocîov6te subst. viciu, gl., c6chio-veche subst. ib. (Vidra, în Munţii Apuseni)]. — Prin ung. kotyavetye, idem, din sârb. koce vece «cine dă mai mult?» (strigătul telalilor la mezat). Cuvântul a fost apropiat, prin etimologie populară, de vechi, plur. lui vechiu. Cf. CIHAC, II 492, jahresbericht, xix-xx 22. COCHIMTE s. m. 1°. Avare. 2°. Sobriquet donn£ aux fermiers grecs. — (în Muntenia). 1°. Scump, zgârcit. Ce cochinte! Cin’ s’apropie de el? (Mehedinţi). N. REV. R. (a. 1910), 85. 2°. Poreclă dată de ţărani arendaşilor greci, baronzi, l. I 105/12. Ciracii boierilor şi ai coc Muţilor ce s'au suit la trepte de boieri şi ţin slujbele ţării... ZILOT. CR. 69/36. Aideţi, fraţi, la haiducie, Să scăpăm de lighioi, De cochinţi şi de ciocoi. FILIMON, C. II 67. Şi hoţilor de cochinţi Le am rupt gâtleju 'n dinţi. pop. ap. TDRG. cocmo-viiCHE subst. v. cochi(i)-vcchi. COCHiUiiĂ s. f. v. cocârlă. COCHÎţă s. f. Petit grain.—Bobiţă. Viciu, GL. — Pare a fi derivat din cocă «cevâ sferic» (cf. cocă*) cu suf. -iţă. COCI! interj. Cri pour menerles veaux.—Strigăt cu care se mână viţeii, pamfile, cr.; cf. câci! şi c ut iul COClÂKs. a. Poulailler. — (Sârbism, în Banat) Coteţ de gâşte. Când se închid gânştele ori reţele în coteţ, atunci se zice cătră el (= «se numeşte») cociar. H. XVIII 279. — Din s.-cr. kucar «cămară». COClÂş s. m. v. cocie. C6CICĂ s. f. v. cotea. COCÎE s. f. Calăche. — (Azi mai mult prin Transilv., mai de mult şi în Ţara veche, mai ales în Mold.) Trăsură (LB., caba, săl., bud, p. p., densusianu, ţ. h„ caba, s. t, papahagi, M. H. xviii 277), pe arcuri, mică şi uşoară, pentru persoane, trasă de cai, cf. docar, calească, caretă, d roş că, rădvan. ICocsie = currus equestris. anon. car. 2 cocii. CUV. D. BĂTR., I 206. Când soseşte Paşa drept Domn (ori călare de va fi, ori în cocie), se popreşte. LET. iii 323/32. Din partea Domnului se află trimisă o cocie bună, împodobită, ib. III 328/2. Trecu pe acolo şl Pelaghia, sezând în cocie. DOSOFTEIU, V. s. 51 /2. Una cocie cu hamurile de doi cai (a. 1787). uricariul, XV 347/24. Fiindu Ţigan domnescu, tre-buitoriu Curţii domneşti, carili lucreaăză la bolduri de rădvanuri domneşti şi la cocii ce să fac pentru treaba Măriilor sale (a. 1719). iorga, s. COCIER — 614 — COCIOABĂ D. XI 94. Ba puteă să iaie şi neşte p[i)eme sau vr’o paplonă sau vre un ţol, să le pue în cooie... să nu-i îngheaţă picioarele,... în vreme de iarnă... (a. 1817). IORGA, S. D. XII 173. O code trecând pre acolo, de tot au sfărmat [pe broască], ŢICHIN-DEAL, F. 137. Alexandru mergeă într’o căruţă de aur, adecă într'o code. ALEXANDRIA, 80. In Se-verin sânt 5... lemnari, cari fac codi de cai şi care de boi, ţiindu-se de modelurile nemţeşti. O cocie sau un car de lemn se plăteşte de la 4 până la 5 galbeni. I. IONESCU, M. 709. [Mireasa] se suie pe [= în] code, precum a venit, şi după ea tot conductul o urmează... MARIAN, NU. 483/26-Mânzul de un an şi până se prinde la cocie se zice străjnic, mănza străjnică. H. XVIII 267. El când merge cu coda, M’arată cu pălăria. reteganul, TR. 82. Pentru dalba Ileana, Mân-caiu caii şi coda Şi-mi făcuiu datoare via! JAR-nîk-bărseanu, D. 376. Din cocie ferecată, Am rămas numai c’o roată! id. ib. 462. Plimbă-mi-se, plimbă Domnul Negru-vodă, Pe dalba-i moşie, C’uă verde cocie, Verde zugrăvită, 'Ntr’aur poleită. TEODORESCU, P. P. 460. Pe cea verde de câmpie Merge-şi o verde cocie. BUD, p. P. 6. # Slujbaşului îi cântă cocoşu ’n cocie (= îi merge bine, are viaţă asigurată). ZANNE, P. IV 606. || P. ext. Căruţă (obişnuită, de transportat marfă) LB., H. XVIII 142. Moţul pleacă la ţară, Cu coda cu ciubară. stan, M. 151. Al treilea cal prins [= înhămat] la code (căruţă). H. xvm 138. Intălnindu-se cu neşte oameni cari cărau fân cu cociile, se rugă de ei să-l lase să se suie în cocie. CĂTANĂ, p. B. I 47. [Accentuat şi code. | Şi: cucie s. f. = cocie; spec. căruţă fără leuci, un fel de brişculiţă fără arcuri (ion CR. II 276). Puindu-l într'o cucie, rănit fiind la o mână... MAG. IST. IV 33/23. Trimise Postelnicul... cu mulţi Nemţi, şi cu 40 de cucii. ib. IV 286/27. Hainele ofichialului le găsiră... puse într’o cucie; atunci şi cucierii i-au omorît şl cuciile le-au stricat, dumitrache, C. 448. Cai la cucie puneâ, La Mi[h]nea-vodă porneă. MAT. FOLC. 104, cf. 119. Mi-i legă, mi-i veregă, La fiară că mi-i băgă, In cucie-i aruncă Şi la ’m-părat mi-i duceâ. PĂSCULESCU, L. P. 271. (Diminutive: cocioâră (cucioâră, pronunţ, -ci-oa-) s. f., cociuţă (pronunţ. -ci-u-) s. f. ŢIPLEA, p. p., (în rimă) cuceâ s. f. = trăsură mică s. frumoasă. Pe su podgorii, Pe drumul bătrân, Trece-o co-cioară... GIUGLEA-VÂLSAN, r. S. 177. Pe vale, pe glod, Fuge, nu se vede, O cucioară verde, Făcută de vară, Că e mai uşoară. PĂSCULESCU, L. p. 188, cf. 208. Pe cel deal, pe cea vălceâ, Tare-mi vine o cuceă, O cuceâ de vară, Că e mai uşoară, ib. 215. | Nomen agentis: (cf. sârb. kocijar, idem. germ. Kutscher) coci6r (cuciâr, pronunţ, -ci-erj s. m. = cel ce mână caii înhămaţi la cocie, vizitiu, c o c i ş, cf. birjar. LB. Dar voi, măi birjarilor, Şi voi cucierilor, Puneţi caii la cucie. PĂSCULESCU, L. p. 201; — (cf. sârb. kocijas, idem) cociâş (provincial cociâş), cuciâş, pronunţ, -ci-aş) s. m. = cel ce mână caii la trăsură, vizitiu (com. ittu); proprietar de trăsură şi cai, care merge cu trăsura pentru bani (DR. v 176). Au avutu 4 copii de la socru-său Ţiganu’, şi Ţiganu’ 4 cai, cuciaş cu muiare. IORGA, S. D. XII 97. Cociş, codaşul rieu, Pune trei cai la hinteu (tipărit greşit: hluteu). mat. FOLC. 1069. Cocişul s’a făcut cocieş = vizitiul a devenit proprietar de căruţă şi cai. (Sebeş, jud. Arad). DR. v 176.] — Din sârb. s. bulg. kocija, idem, iar acestea din ung. kocsi, idem, un derivat al numelui de localitate Kocs, ai cărui vizitii mijloceau în sec. XV şi XVI circulaţia între Viena şi Buda (cf. berneker, SEW„ I 537). Cf. cociş şi land ou. COCIER s. m. J v cocic> cocieş s. m. ) COCINĂ s. f. 1°. Soue (etable d porcs), poulailler. 2°. Clayon pour prendre Ies poissons. 1°. Loc închis (costinescu) s. mică clădire de nuiele (pompiliu, bih. 1008) s. bârne (ridicată adesea pe nişte piloţi înfipţi în pământ, vuia, ţ. h. 101), în care se ţin porcii (LB., H. ix 279, 497, XVIII 145, pamfile, I. c. 450); (pe alocuri) coteţ pentru găini; cf. c o t i n e a ţ ă. Scroafele... trebue închise în cocine (coteaţe). economia, 98. Scroafa... zăceâ închisă într'o cocină, ţichindeal, f. 320. în cocine, găini mici şi mari. reteganul, N. rev. r. i, supl. II 157. Cocine pentru porci, coteţe pentru găini. ODOBESCU-SLAVICI, 66, ap. TDRG. Oile în staul, Caprele’n staul, Porcii'n cocină. MAT. FOLC. I 551. Porcul fugind, ajunge la cocină, şez., II 68/25. Acum vulpea s’a fost ducând la un Român şi a fost mâncând puii din cocină. ION cr., i 82. Când cinevă a intrat în cocina găinilor... ib. Iii 178. Dacă nici aşâ nu-i trece bolnavului de friguri, atunci trebue ca într'o dimineaţă, pe nemâncate, să se ducă la cocină şi la un loc cu porcii să mănânce tărâţe muiate în apă cu sare, din troacă. GRIGORIU-RIGO, MED. I 73. # Râdeţi, rădeţi, şi purceaua moartă în cocină! « se zice celor ce se veselesc fără să se gândească că li s’a întâmplat vreo pagubă, vreo nenorocire» zanne, p. ii 693. 2°. P. anal. (Iht., în Dobrogea şi în regiunea Galaţi-Brăila) împletiturile cele mai mari şi mai puternice cari se pun la «garduri », acolo unde apa e mai mare şi curentul mai repede, antipa, p. 577, cf. H. I 367. [A u gm e n t a t i v: (ad 2°) cocinoâies. f.= cocină (2°) mare. Nişte lese mai mari, numite cocinoaie... au de obiceiu 7 m lungime, antipa, P. 577. | Verb: cocini lVa = (trans.) a băgă, amână, a abate în cocină (novacovici, c. b. 8); (refl., în poezia pop. cu caracter mistic) a se adăposti undeva, a prinde rădăcini. Mărin de nouă feluri, Mărin vânăt, Mărin galbăn, Mărin roşiu. Aicea nu te cocini, Nu te sălăşlui... graiul, ii 69], — Din bulg. s. sârb. k6cina, idem. Cf. cihac, ii 76. COCINI vb. refl. IVa y. cocină. cocinoâie s. f. v. cocină. COCIOÂBĂ s. f. Bicoque, baraque, masure, taudis.— (Une-ori complinit prin « de casă » s. « de bordeiu ») Casă mică (LB.) sărăcăcioasă, veche (şez. XXIII 42), slabă (bugnariu, Năs.) şi dărăpănată (Straja, în Bucov., com. a. tomiac), rea, tupilată şi puţin încăpătoare, semănând mai mult a coteţ pentru vite (şez. v 58/14), cu păreţii slabi, care abiâ se mai ţine (costinescu), bujdeucă (lun-GIANU, CL.), bu j dă (CREANGĂ, GL.), cf. bo rd ei u, budă, hardughie, hurubă, magherniţă. CREANGĂ, gl., LUNGIANU, CL., 221, HE 2105/ls. Kocsobe = Casa. anon. CAR. Ohiţă Of şi Zahariea Trifan intrară în cocioaba lor. contemporanul, V 1. Dincolo, la stânga, e o cocioabă de casă, în mijlocul unui maidan plin de bălării. SLAVICI, N. I 252. Irinuca aveâ o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma, acoperită cu scânduri. CREANGĂ, A. 26/s. Ei trăiau într’o cocioabă de casă de sta să cază pe dânşii, ispirescu, L. 132. Se lăsâ tocmai dinaintea unei cocioabe de bordeiu sărăcăcios, id. ib. 138. O cocioabă de casă dărăpănată, iar în lăuntru gol puşcă. ŞEZ. I 209/13. [Plur. -cioabe şi -ciobi herz.-gher., m. iv 241. | Şi: cociubă s. f. = bordeiu. vaida, caba, săl., marian ; — cocioârbă s. f. = bordeiu, hurubă (Frata, pe Câmpia Ardealului). PAŞCA, GL.]. — Etimologia necunoscută (Şăineanu, Ihfl. orient. I, CCCXVIII, îl derivă dintr’un tătăresc koci COCIOARBĂ — 615 — COCIŞ aba «cort de nomad», iar în Dicţ. univ. îl aseamănă cu aromânescul căciubă (şi cvâbă) « buturugă, ciot». Deşi sufixul e neclar — poate în loc de pejorativul -oagă— se pare că avem a face cu un derivat din sârb. kuca «casă » sau rut. kuc(k)a «coteţ», cf. slovac, koH « bordeiu al păstorilor sau vierilor, hodaie de păstrat fânul ». Cf. c o c i o-m e a g ă. COCIOÂrbĂ s. f. v. cocioabă. COCIOBĂI vb. IVa. Fouiller. — (Mold. cu Bucov.) A căutâ prin toate părţile (ŞEZ. IX 150) timp mai îndelungat, cu zgomot (Vicovul-de-sus în Bucov., com. G. nistor), cu de-amănuntul, a bol tăi (Straja, în Bucov., com. a. tomiac), dar fără rânduială (herz.-gher., M. IV 241), a cotrobăi (Bilca, în Bucov., com. g. tofan), a scotoci prin toate ungherele (şez. v 58/16). Au început a cociobăl prin căruţile negustorilor cu marfă, sbiera, P. 6/sl. Şi cum cociobăesc ei, dau de nenorocitul... de om. pamfile, duşm. 79. M’o cociobăit prin toate buzunarele, şez. xxiii 42. — Etimologia necunoscută (Legătura cu cocioabă pare a fi rezultatul unei etimologii populare). COCIOC s. a. 1°. Marais. 2°. îlot de roseaux flottants. 3°. Pointe de terre. — (în regiunile Dunării, prin Ialomiţa şi Ilfov). 1°. Balta în care apa stagnează ani de zile fără a se primeni decât cu ocazia zăpoarelor mari, apă închisă fără privai..., bâhlită. antipa, p. 778, cf. 194. Cu ele [oştiile] se pescueşte mai mult... iarna, sub ghiaţă şi rareori la cocioace. id. ib. 67. Cu rodul se pescueşte de pe mal, greblându-se prin apă, prin cociocuri şi găuri. F. R. atila, p. 109. Bucurie mare n’avem cu lacu’, că să prinde numai peşte d’ăl mic, că ăl mare... să bagă la cocioace. D. STĂNOIU, c. I. 82. 2°. Stufuri plutitoare. ANTIPA, p. 778, DDRF. Cf. plaur. 3°. P. anal. Peninsulă formată de un râu. POLIZU, BRĂESCU, M. 64. DACOROMANIA, III 1087. [Plur. -cioace şi -ciocuri. I Şi în toponimie, cf. DR. III 1087], — Pentru etimologie, cf. rus. kodka «deluşcan pe care a crescut iarbă şi muşchi (mai ales prin locuri mlăştinoase) ». COCIOMEÂGĂ s. f. Bicoque, baraque, masure. — Casă proastă, rev. crit. iv 85. [Şi: cociomeâţă s. f. = cocioabă, rădulescu-codin], — Cf. cocioabă. cociomeâţă s. f. v. cociomeagă. cociorbă s. f. v. cociorvă. COCIORÎ vb. IVa v. scociorî. COCIORVĂ s. f. 1°. Fourgon, tisonnier. 2°. Bouloir (de pecheur). 3°. Bouloir (de magon). 4°. Constellation. 1°. Instrument constând dintr’o coadă lungă — numită hor joc s. dârg—în capătul căreia e înfiptă o scândurică triunghiulară s. în formă de semicerc, cu care se scoate jarul sau cenuşa din cuptor (şez v. 58/w, viii 91, xxiii 42, gorovei, CR., H. XVIII 22, MARIAN, PAMFILE. I. C. 196); p. ext. lovitură cu acest instrument. Numai atăta că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt malaiul. CREANGĂ, V. 294/u. Au luat moşneagul lopata şi s’au aşezat la uşă, iar baba cociorva şi s’au dat a hăitui prin casă şi a întrebă, (că) cine este cu dânşii aice? SBIERA, P. 35/ae. Să baţi în cociorvă, ca să steie hoţii pe loc. MARIAN, O. II 247, Cf. NA. 44/„ 371/aa, NU. 569/js, 848. In cuptior... aruncatu-l-o, Cu cociorvă de fier înturnatu-l-o... id., D. 79. Ferească D-zeu de femeia ticăloasă... Să vedeţi... Cea d'intăi, aşa cum erâ, in pielea goală, a încălecat pe cociorvă, şi s’a aşezat în prag. sadoveanu, săm., iii 811. Femeia lehuză trei zile după ce începe a ieşi afară trebue să ia cociorva in mână, pentru diochiu, ceas-rău, şi alte răle, să nu se lipească de ea. ŞEZ. I 153/20. Se descântă cu o cociorvă ori cu cleştele, in vatră. PAMFILE, B. 41. In huciu sânt născută, In huciu sânt crescută; Acasă sânt adusă, Ţigancă sănt pusă (= Cociorva) GOROVEI, c. 92. A ajunge la cociorbă: la bătaie (cu cociorva). zanne, p. ii 816, v 199. 2°. P. anal. (Pese.) Instrument pentru pescuit, constând dintr’o prăjină lungă.,., cu o scândurică de lemn în capăt, ca cea cu carelse scoate cenuşa din cuptor. [Mreja] are o lungime ca de 3 m, jos e îngreunată cu plumbi, iar sus e întinsă prin ajutorul unor inele pe o cociorvă, adică o nuiâ lungă pe care o ţine omul în mână, la pescuit. ANTIPA, F. 131. 3°. P. anal. Unealtă de zidărie (h. XI 7) în forma unei cociorve (1°), de amestecat varul cu nisip (costinescu). 4°. P. anal. Numele unei constelaţi uni, formată din trei stele în triunghiu (H. XVIII 22), numită şî coliba ori casa cu ograda s. curtea (steaua G e m m a fiind casa, iar celelalte stele din cerc împrejurimea). Cf. OTESCU, CR. 19, PAMFILE, CERUL. 170. [Şî: coci6rbă (cuciorbă) (ad 1°) s. f. Nu mai iese sara’n prispă [împăratul], să stea cu ţara de vorbă, Ca un păm&luf de jalnic şi tăcut ca o cociorbă. EMINESCU, L. P. 125, cf. 142. Gata stă, la toată vorba, Să mă bată cu cociorbă. TEODORESCU, p. P. 274. Nu-i, bade, de vina mea, Că mi-o fost cociorbă rea. MARIAN, NU., 670/2. Pentru care că-pătaiu un năpăstroc de ciorbă Ş’o sfântă de cociorbă. ISPIRESCU, L. 159/29. Prinde un liliac, pune-l în pământ, de putrezeşte; apoi scoate oasele, şi vei găsi o greblă şi o cociorbă, din ele. ŞEZ. iii 68/24. Tot în Moldova dăinueşte credinţa că strigoii morţi ies din morminte în noaptea Sf. Andrei, se întâlnesc la un loc cu strigoii vii, adică cu stri-goii-oameni şi se bat cu cuciorbele până căntă cucoşii. GRIGORIU-RIGO, MED. I, 172. După cuptor, şl cociorbă — «cum e cuptorul, aşa e şi cociorbă». CREANGĂ, ap. TDRG. Cf. cum e sacul, şi petecul, cum e Turcul, şi pistolul. Au ajuns şl la cociorbă: la bătaie. PANN, p. V. I 3; cf. ZANNE, p. V. 194; ,(ad 2°). Coada sacului (Furca) — numită, la Bistriţa, cociorbă — care aici este foarte lungă, nu mai este legată, ca la sacul obicinuit, de mijlocul arcului şi de coardă, ci este numai înţepenită prin capetele celor două coarne ale ei în două găuri, făcute de o parte şi de alta a mijlocului fălcicăi. antipa, p. 111; (ad 3°). h. XI 7; — (cu metateză) corci6vă s. f. şez. viii 91, pamfile, i. c. 196. | Derivat (suspect): cociorv6iu s. a. stamati], — Pentru etimologie, cf. rut. kocerha, kuciirha, rus. kocergâ, pol. koezarga, idem. cihac, ii 7/8î. COCiORVEiu s. a. v. coci6rvă. COCIOVEICĂ s. f. (Ornit.) v. cucuveică. COCIOVETE subst. | cociovote subst. / v- coclli(i)^-vechi. COCIŞ s. m. Cocher. — (Ungurism, prin Transilv. şi prin unele regiuni învecinate din Ţara veche) Cel ce mâna caii la trăsură, vizitiu; p. ext. birjar (IZVORAŞUL, IV nr. Ii), cf. hara-bagiu, căruţaş, Kocsish (kocsis) = auriga. ANON. CAR., LEX MARS., STAN, M. 151, VICIU, col. 15, (Târnave) izvoraşul, iv, nr. 11. ţiplea. COCIŞAR - 616 - COCLEŢ •ţP. P., T. PAPAHAGI, M., (Şişeşti, în Mehedinţi), com. N. IONESCU. | Calul şi COCÎŞul. ŢICHINDEAL, F. 120. Fauru’ s’o lege piste tot [butca], şi unde şade cocişu să fie mai scund. IORGA, S. D. XII 144. Cocişul fură ovăsul (zobul) calului, id. ib. Ba să pusă lăngă el şi 'porunci cocişului să mâne caii la bordeiul ei. CĂTANĂ, P. B., II 59. Cociş, codaşul mieu, Pune trei cai la hinteu. MAT. FOLC. 1069. Cocişul s’a făcut cocieş — vizitiul s’a făcut proprietar de trăsură cu cai (Şebiş, jud. Arad) DR. v 176. [Accentuat, prin părţile mai mult influenţate de limba ungurească, şl cociş, | Diminutiv (desmierdător) cociş6I s. m. Numa el că şi-o strigă: Cociş, cocişelu’ mnieu, Prinde [= pune, înhamă] caii la hinteu! ţiplea, p. p. 3; cf. graiul, II 46. | Verb: cocişi vb. IVa = a face slujba de vizitiu s. de birjar. GRAIUL, ir 46, ţiplea, p. p. Kocsishesk = aurigam ago. ANON. CAR. Da eu, măndrucă, m’oiu face Vn cocişel frumoşel Şi-atâta mni-oiu cocişi, La doamne ’ncredzut oiu fi... ţiplea, p. P. 27 | Alt derivat: cocişâr s. m. = proprietar de cai (Vâr-ciorog, în Bihor). CALUL 514.] — Din ung. kocsis «vizitiu» Cf. cocie. COCIŞÂB s. m. 1 cocişiîij s. m. J- v. cociş. COCIŞI vb. IVa J COCIU s. m. Belier. — Berbece necastrat (cf. opusul «berbece bătut» s. «întors» = castrat). 8 berbeci părnăi coci, S berbeci lurcani coci, 8 cărlane oiţe, 47 cârlani bărbăcuţi. IORGA, S. D. vil. 235. — Din turc. koc «berbece necastrat» (şi bulg. ko8, idem). COCIubA s. f. v. cocioabă. COCIug s. a. v. coşciug. COCII JIB S COC1VMP S ' a' > v. poci . a. ) pociump. COCIIJTĂ s. f. v. cocie. d coci.ix s. a. v. cotlon. COCI*ânţă s. f. Loquet. — (Bouţar, lângă Haţeg) Mânerul de la încuietoarea (zarul) uşei (viciu, gl.), clanţă. •—■ Pare a fi contaminat din coclete şi clanţă. COCiiÂURĂ s. f. v. coclauri. COCliÂUKl s. plur. Fondriăre, ravin. — Prăpăstii, locuri deluroase, râpoase, primejdios de umblat pe ele, locuri hondroboase (Baia, Suceava ŞEZ. xxxii 15), surpături, râpi, dealuri ascuţite, repezi (Lungianu, cl. 221), râpi prăpăstioase (creangăGl.), pustiuri (pamfile, J.ii), cocâltău. Toată noaptea am visat numai prăpăstii şi coclauri. VLAHUŢĂ, SĂM. . I 364. Ştie să-ţi spuie despre fiecare colţ, să te poarte prin toate răpile şi coclaurile. IORGA, n. R. b. 30. De fel, din ţinutul Covurluiului, din nişte coclauri cu nume sălbatec... CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV 362. Ai purtat ciubotele... şi le-ai scrombăit pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile, creangă, a. 106/12, cf. P. 84/22- Plecaţi în cele locuri pustii, Că’n cei coclăuri sdlhui... Nici un Turc n’a călcat... PAMFILE, B. 26; cf. 44. Du-te pe coclauri ş. coclaurilor! id. J. Ii. [Pronunţ, -la-uri. | Şi: coclauri s. a. plur. Dând căruţa prin toate hârtoapele şi coclâurile, până ce, cu vai nevoie, a ajuns la crâşmă... sevastos, n. 317/27; — (singular nou) coclâură s. f. (Fig.) Tot şti}i a vă bate gioc de provinţie şi nu vide[i în ce păcat de coclaură (glosat neexact prin «loc ascuns») trăiţi, alecsandri, T. 442; — cotlâur s. m. carto jan, cărţile pop. i 127], — Etimologia necunoscută (cihac, ii 76 se gândea la slav. kotell «cazan », cf. sârb., bulg., rut., rus. kollovina «căldare în munţi». Mai de grabă, avem, ca şi în cocâltău, un cuvânt împrumutat din ungureşte, compus, poate, cu ko «piatră»), COCliÂtrKi s. a. plur. v. coclauri. COClEÂiiĂ s. f. V. coc.Il. COCiiEÂNT! interj. Cri de la pintade. — Strigătul bibilicei. Câţa sau bibilica face cocleanţ, cocleanţ. H. V 429, cf. DR. II 136. (în alte părţi, în Munt. strigătul bibilicei e redat prin «păcat-păcat»), [Familia: cocleânţă s. f. (Ornit.) = găină indiană. VICIU, GL.]. — Probabil, onomatopee. cociiEÂKTĂ s. f. (Ornit.) v. cocleanţ. cocijEJ s. m. v. cioclej. COCliEŢ s. m. şi a. 1°. Anneaux, mailles des lisses. 2°. Fils mal noues. 3°. MaiUe (d’un bas). 4°. Traverse. 5°. Billot. 6°. Petrin. 7°. Coque. 8°. Loquet. 9°. Jarret. 10°. Pârtie de la charrette.. 1°. (La războiul de ţesut) Coclete plur. -ţi == ochiu de iţ, la războiu. BUCDŢĂ, r. v. Cocleli = firele din care se compune un iţ (Măgurele, în Teleorman, com. M. olmazu). Două fire îmbinate formează un cocleţ (Zagra, j. Năsăud, com. CORBU). Cocleli (coclieti) = laţi [= laţuri], la iţe. novacovici, C. B. 5. Coclete — o păreche de fire la iţe (Vlaşca).. CREŢU, ap. mardarie, L. 329. Corlete, corleţ, coglete = ochiul iţelor, pamfile, i. C. 267. Corlei — ochiurile de la iţe (Veza, lângă Blaj; Râuşor, j. Făgăraş; Sălişte j. Sibiiu). Viciu, GL. Coglete= ochiul iţelor prin care se dă firul urzelii (teara). Viciu, GL. | P. ext. Corleli s. corlele = plasa s. jârghiuţele iţelor, ostreţele (Botoşani, Dorohoiu, Suceava, Iaşi) damE, t. 135, 137. Iţele... se compun din câte doi fuştei, adică din două vergele groase ca degetul, crestate la cap," care sânt înfăşurate de o mulţime de aţe, formând la mijloc laţuri, numite cocleţi, prin care trec firele urzelei. Ca să stea coclelii mai bine... o aţă mai tare trece pe lângă cocleţi de Ia un capăt la celălalt al iţelor, numită «inima» sau «măduva» iţelor. Coclelii sânt din fire de bumbac, de diferite dimensiuni, şez. viii 147. O gospodină ia un fir din urzeala pânzei, îl vâră prin cotletul iţei de către ea, printre doi cotleti ai celeilalte iţe, iar o altă gospodină... cu o andreâ sau cu vârful unui fus. face loc capătului firului petrecut prin iţe, îl apucă şi-l trage la sine prin spată. pamfile, i. c. 269. Urzeala se nevedeşte în 4 iţe şi fiindcă o iţă are mai mulţi cotleţi decât câţi dinţi are o spată, pentru aceasta ca pildă, întâiul fir se bagă printr’un cotlete din iţa întâi, al doilea se bagă prin al doilea din iţa a doua..., al cincilea fir se bagă prin cotletul al cincilea din iţa întâi, şi aşâ mai încolo, id. ib. 285. C’o mână’ntinsă pe războiu, Cu alia pe coclete. M. CUNŢAN, poezii 9. Dacă urzeala e prea multă şi nu încape toată în corletele iţelor şi babele spetei... brebenel, GR. P. Pe câte cotlete ’n i[e, Atâtea sărutări la colrerite. MARIAN, NU. 502, 847. 2°. Coclete = fir care a apucat greşit prin iţe (Petreş!i,în Dâmboviţa). G. CREŢU, ap. mardarie, L. 329. | (Mold.) Cocleţ = greşală la năvădit prin iţe şi spată. şez. ix 151. # A cătă cotlete cuivă — a căutâ nod în papură, ib. A face cotlet cuivă = a-i strica, pontbriant. A-i şti cuivâ cocletele =" a-i cunoaşte taina, ciauşanu, gl. 3°. P. anal. Coclete = ochiurile împletiturii dela ciorapi (ciauşanu, GL ); p. ext. împletitură la ciorap (Lupşa, în Mehedinţi, G. CREŢU, ap. mardarie, l. 329). COCLETE - 617 - COCNl 4°. -P. ext. Corleţ = scândura pe care se fac iţele, ‘ c o r d e n c i u, spetează (Aghiriş, jud. Cluj, Com. ittu, Huedin, viciu, gl.), scripeţii s. cigele-de care se leagă iţele (Aşchileu, jud. Cluj, VICIU, GL.). 5". Coclet = un lemn ce se pune peste cârpa cu caş. H. XVII 232. 6°. Corlete = frământătorul pe care'se pune covata s. troaca de pâne, când se face pâne (Vidra, în Munţii Apuseni, VICIU, GL.). Corletiu (scris corlelhiu) = scaun covăţit, cu patru picioare oblice (Com. ST. paşca) pe care se pune la frământat troaca cu aluat (FRÂNCU-CANDREA, M. 99). Cf. cor lată. 7°. Coclele = învălişul, involucrul verde al alunelor. DDRF. Coclele = cocean de măr s. ciorchină de strugure (Ghirban, Aiud) VICIU, GL. Cotleji = coceni, cio ele ji de păpuşoiu (Borca, jud. Suceava). H. XII 286. Crucea-o dăm bătrânilor, Bosăiocu’ fetelor, Trandafir nevestelor, Cocleju’ moşnegilor. MÂNDRESCU, P. P. 210/22. 8°. (Ţara-Haţegului) Coclele = ivăr (Com. ITTU), mâner la încuietoarea (zarul) uşii, coclanţă (Viciu, GL.), clanţă. ^ - 9°. (Zălau, Bajk-Mare, Reteag, Dej) Corleţ — genuchele la piciorul dinapoi al calului, dr. v 299—300. | P. fles.tr. Corleţ (prin jud. Satu-Mare şi Sălaj) şi codleţ'(Sân-Marghita, jud. Someş) = pielea îngroşată pe care o au caii subt genu-chele piciorului dinainte, castană. DR. V 305. 10". (Borlova, în Banat) Cocleţi = o parte a căraţii (nedefinilă mai de aproape) H. XVIII 26). [Piur. -clefi şi (iînai rar) -cleţe. Singular nou coclite s. m. | Şi: cotliţ s. m. şi a. (cu singularele nouă) cotlete s. m. şi cotl6t s. m. (Ad 1°) pamfile, i. C. 269, 285; (ad 4°) Viciu, GL. (din Varviz în Transilv.); — coglete s. m.; cod!6ţ s. m. (Ad 4°) VICIU, GL. (prin Câmpia Ardealului); (ad 9°) DR. V 305; ■— corI6ţ s. m. şi a. (Ad 1°, 4°, 9°) şi (singulare nouă) coriste s. m. şi corl6t.iu s. m. (Ad 6°); (+ cioclej) cotI6j s. m. H xii 35, pamfile, a. 224], — Etimologia necunoscută. (S’ar puteâ sa avem a face cu mai multe cuvinte, de origini diferite. în ' sensul 6°, s’a întâlnit cu cuvântul corlală). Cf. î n c o c 1 e ţ â. cocii"ETE s. m. v. cocleţ. COCliî vb. IVa. i». S’oxyder, se couvrir de vert-de-gris. 2°. Se couvrir de mousse. 3°. S’enivrer. 1°. Refl. (Despre aramă, bronz). A se oxidă, acoperindu-se cu un fel de rugină verde; p. ext. (despre vasele de aramă nespoite cu cositor şi despre'bucatele gătite în asemenea vase) aprinde gust de oxid de cupru. Sărălura şi acritura bucatelor se cocleaşte lesne de aramă. PISCUPESCU, O. 195/j0. Arama se cotleşte Şi câţ lumea nu trăeşte! MARIAN, SA. 230. Nu lăsă bucatele în tigaie să se coclească! H. IV 159. )| (Cu acelaşi sens, mai rar) Intrans. Apa’n oale nu cotleşte, Omul prost nu ’mbătrăneşte. ŞEZ. I 71/,, Vasele... de aramă cotlesc. MARIAN. || Trans. (fact.) A face să se oxideze (arama); p. ext. să primească gust de oxid de cupru; a lăsa în gură sensaţia de cocleală. De ce izvorul meu, limpede ca roua şi rece că ghiaţa, cocleşte gura călătorilor? dela-VRANCBA, s. 246. li P. anal. (Despre fier, oţel, etc.) Intrans. şi refl. A face rugină (Straja, în Bucov., com. A. TOMIAC), a prinde rugină (com. A. PROCOPOVICI), a rugini. Aşeză cuţitul de-a curmezişul farfuriei, după ce l-a şters, să nu coclească. C. PETRESCU, î. II 86. 2°. P. anal. (Despre pietre, stânci, acoperite de muşchiu verde) Refl. A se cotii — a prinde muşchi (M'alialâ, în Bucov.). Com. A. proco-povici. 3°. Fig. (une-ori complinit prin «turtă») A se ameţi rău de tot, a se îmbătâ tare. Se îmbătâ boierul, de se coclise turtă. ISPIRESCU, M. 181. [Şi cotii vb IV». | Abstracte: coclire (cotlire) s. f., coclit (cotlif) s. a. = acţiunea de a (se) cocli; coclitură (eotlitură) s. f., (şi mai ales) cocleală (cot-leâlă) s. f., coclire; (concretizat) rugina verde, otrăvitoare, ce se prinde pe unele metafe, mai ales pe aramă, din cauza umezelii, cf. p a-tină; (cocleală pe alocuri şi cu sensul) otravă provenită dela vasele de fier şi aramă necurăţite (ŞEZ. XXIII 43); un fel de rugină sclipitoare, care se găseşte mai ales pe păraiele de munte, bursune; p. ext. gustul pe care îl au bucatele ţinute în vase de aramă nespoile, p. ext. sensaţia neplăcută pe care omul o are în gură când are stomacul deranjat (mai ales după beţie), gură rea. Cocleală de gură [după beţie]. PISCUPESCU, o. 199/22. Creda [= creta] se roase de cotleala arămii, c. negruzzi, i 89. O lulea de bronz care se recomandă mai mult prin frumoasa ei patină (cocleală) verde, decât prin forma sa. ODOBESCU, Ii 301. Când olicnl într’o tuse scorbo-roşQă, un clăbuc... de sare şi cocleală îi umplu gura. delavrancea, S. lf>3/,7. Fără această spoială, [vasele] sânt primejdioase, prin cocleala ce se face pe aramă, manolescu, i. 68. Cănd cru-şeala e fiartă bine, unele gospodine pun în cerneală şl bursune, care pot fi lichide ori solide (gronzuri) — unele femei le numesc cotWe, — şi care se găsesc ori pe la tocilele de ascuţit uneltele, ori prin anumite bălli, băhnuri şi ochiuri, cari au faţa cotlită, ruginie ori roşcată şi unsuroasă. pamfile-lupescu, cr. 147. | A d j e c t i v e: coclit (cotlit, cu negali vele necoclit, necotlit). -ă = acoperit cu cocleală; cu gust de cocleală; fig. zgârcit, avar, pungit (cf. a i se face cuivâ gura pungă), zgârie-brânză (ciauşanu, GL.); (despre bălrâni) slab, încovoiat de slab (e. moroianu, GR. S. V 44), ruginit, zaharisit, matofit, ramolit; spec. (despre viţa de vie) stropit cu oxid de cupru. Pe din lontru de aramă, cu cotlită şi cumplit otrăvită băutură, cantemir, ap. BV. I 361. S’au făcut războlit şi Gaspar-vodă, dând vina stolnicilor, că au făcut bucalele cotlite... LET. I 238/i0. Pe gât simţi un gust de rugină, amăriu, coclit, putred, cald... delavrancea, s. 152/,,. Bătrâni, cocliţi de bălrâni. caragiale, s. N. 261. Zi-i coclit şi lasă-l la pustia ’neolo! STĂNCESCU, B. 165. Un sifon verde, care băzâiă pe gâtul de metal coclit. C. PETRESCU, S. 69. Era încă mahmur, cu gura coclită, id. C. V. 48. Intre frunzele [viţei] crestate şi coclite de siropeală... id. S. 178. Baba... veneâ cu croznia ’n spinare, bătrână şi cotlită. GR. S. IV 344. Cu frumos dar mă dăruiţi, Tot cu poli d’ăia cocliţi, Cu parale din basmale. PĂSCO-lescu, L. P. 39; — cO{*lit6r (cotlit6r) -oâre adj. = care cocleşte. Materie coclitoare], ■—• Presupune existenţa unui slav (probabil numai în nordul Dunării) * kofilili (cf. bulg. kotljas-vam «a se coclî») derivat din kotilu «căldare de aramă». Cf. cotlon. COC1ITIJHĂ s. î. v. cocli. COCKĂ s. f. Cuisine. — (Transilv.) Bucătărie. LB. [Verb: coenări IVa = a găti bucatele, a se ocupă cu bucătăria, a face pe bucătarul. LB.]; cf. c o h n i e, cohnări. — Acelaşi cuvânt ca cohnie (cuhnie, cuvnă etc.), apropiat de coace. cocnĂbî vb. IVa v. cocnă. COCTii vb. IVa Frapper. A lovi. Când te-oiu cocni odată, vezi stele verzi! PAMFILE, J. şi A. — Probabil, din pocni, cu asimilarea lui p - c în c - c. coco - 618 - COCOAŞĂ • cOco s. m. (Bot.) v. cocos. COCOANĂ s. f. 1°. Fillette. 2°. Jeune fille, demoiselle. 3°. Dame. 4°. (Zool.) Poule. 5°. (Entom.) Taupe-grillon. 6°. (Zool.) Nom donn6 aux vaches, chevres, brebis. 1°. (Mai de mult mai răspândit, mai ales prin Mold.; azi, în Maramureş) Copilă mică (între 12 şi 14 ani şez. xix 108), minoră (bud, p. p., ţiplea, ’p. p.), cf. pruncă, fetiţă, fetişcană,codană. Oricine va răpi cocoană [MOLD.: cucoană] tinereâ, carea nu va fi încă de vârstă de bărbat, şi de-i va strică fetia, acela să se cearte cu cumplită moarte. PRAV. 707. Cucoană de zeace ai. dosofteiu, _ v. s. 20 (Soru-sa, de 12 ani, e numită feti-" şoară), cf. (de 12 ai) id. ib. 26, (de 9 ani) LET. iii 165/31. | (în raport cu părinţii) Fiică. [Mihai Racoviţă avea] cuconi cinci şi cucoane trei. LET. II 337/,,. 2°. (Azi, prin Transilv., mai ales prin Ţara Haţegului, şi prin Maramureş; mai de mult şi în alte regiuni) Fată tânără, fecioară, fată-mare (dosofteiu, mol.), mai ales din părinţi nobili sau «domni» (reteganul, p. iv, 46), domnişoară, domniţă. Tinără cocoană = (paleosl.) junota. mardarie, l. 4486. Radul-vodă având un cocon, anume Ştefan, şi Duca-vodă den Moldova având o cocoană, anume Catrina, s'au ajuns în cuvânt şi au logodit pre coconii, mag. ist. i 351 /23, cf. IV, 112/5. Să-i caute o fată de boier..., să-i fie doamnă... Căutând, au aflat o cucoană, fată fecioară a lui... Rusăt. let. II 409/13. Au ajuns bărbatul ei şi tatăl cocoanelor, mineiul (1776), 232/2. Te-o iubit ca pre-o cocoană, Te-o lăsat ca pre-o vădană, jarnîk-bârseanu, d. 160, cf. 165. Vin(e) cocoanele Şi dă cu pistoalele. TEODORESCU, P. P. 190. Feciorii strigă aşa, căn’ scot fetele de după masă: Sculaţi-vă, măi cocoane, Nu şăde}[i] ca nişte doamne! PAPAHAGI, M. 66/,. | Fiică de Domn (Arhaizant) Cununiile cocoanelor Doamnei Chiajna. ODOBESCU, I 137/„, cf. Iii 22. | Spec. (Despre Sf. Fecioară Maria) Virgină, fecioară. Cuvântul... s’au închipuit din sângiurile tale ceale fecioreşti, Cocoană. MINEIUL (1776), 237i- Zămislirea ta cea mai pre sus de gând, Cocoană, Maică-fecioară. ib. 277x, cf. 231/,, 927„ 1997,. I (După germ. « Jungfernmilch», rar) Lapte de cocoană = un fel de cosmetic, ap. TDRG. 3°. (Mai ales în Ţara veche) Soţie (mai rar fiică) de boier, domn s. orăşean (HERZ.-GHER., M. 248), doamnă, cf. boieroaică, boreasă, j u-pâneasă, damă, duduie, duducă. Perucile coconi[i] Marghioliţăi (a, 1810). IORGA. S. D. VIII 50. Cocoane ale Curţii. GOLESCU, î. 22. Complimente la cocoana! GHICA, A. 609. Dedic... versuri-la cocoane. EMINESCU, P. 229, cf. (cucoană) N. 43/al. O trăsură, în care eră o cucoană, creangă, P. 329 !u, cf. 115/13. Cercelul cucoanei TJrlă’n fundul dalei. (= Clopotul). ŞEZ. IV, 80. # A sări in coada cucoanei = a se obrăznici. BARONZI, L. 46/le; cf. zanne, P. IV 320. Lenea e cocoană mare, Care n’are de mâncare, se zice despre cei leneşi, săraci şi fuduli. PANN, p. V. I 105. Lumea arde în foc, şi cocoana se găteşte, se zice despre cei nepăsători faţă de durerile şi nenorocirile celorlalţi. ZANNE, p. III 166. (cf. satul arde şi baba se piaptănă). Ou mânile la icoane, Cu ochii pe la cucoane, jarnik-bărseanu, d. 471. Au (mai) păţit-o şi alte cucoane, se zice, ca un fel de mângâiere, celor ce au păţit cevâ neplăcut. ZANNE, P. iv 320. | Spec. (Aproape învechit) Cuvânt respectuos cu care ne adresăm doamnelor din societatea mai înaltă sau cu stare bună; cuvânt cu care se adresează unei doamne (s. stăpâne) servitorii s. oameni de situaţie inferioară şi, în glumă s. la supărare, soţul soţiei (corespunzând fr. madame). Cocoană, ştii că eşti cu totul ciudată per- soană! PANN, P. V. I 8. Nu-l credeţi, cucoană. ISPIRESCU,’L. 180/ţ,. Ascultă-mă, cocoană! 4°. (în argot) Găină, baronzi, l. i 150/lo. 5°. Fig. (Entom.). O insectă verde şi subţire. H. vii 481. 6°. Fig. Nume dat în unele regiuni vitelor, mai ales vacilor (H. IX 154, XI 40), oilor şi caprelor (DENSUSIANU, GR. Ţ. H. 82, 83). [Şi: cucoână s. f., (scurtat) în Ţara veche, în graiul familiar înainte de nume proprii s. de cuvinte care arată un rang, funcţiune etc. coână (scris şi c'coană) s. f. Bucură-te, coană mireasă! SEVASTOS, N. 219/23. Coano Sevastiţo! | Dimi-_nutive: coconiţă (cuconiţă, scurtat mai ales în 'gura servitorimei, când se adresează stăpânei s. vorbeşte despre ea: coniţă) s. f. = cocoană tânără, mică; cocoană (în sens desmierdător s. ironic); doamnă de familie mare s. bogată (herz.-gher. m. IV 248); fig. (Bot., la plur., jud. Braşov) planta c_â.r_£X-i-u m-ă r e-a ş ă (Zinnia elegans) PANŢU, PL., cf. H. IX 49; varietate de struguri (damE, t.); sticlete DDRF.). (Ad 1°) Copilă, fetiţă, cf. pruncă. Cuconiţă mică de 7 ai. DOSOFTEIU, V. S. 92/2, cf. (de noaă ai) id. ib. 20; (ad 2°) Domnişoară, domniţă. Cuconiţă,... dumneata ai luat un capriţ drept amor. C. negruzzi, i 25. cf. 198. Cuconiţă, a venit fata babei Catrina! contemporanul, IV 390. Boierii... cu cucoanele şi cuconiţele sale. marian, t. 306/9, cf. marian, n. 799. Din casă... Mi-a ieşit o coconită, C’un clondir plin de rachiu. TEODORESCU, P. P. 17. Am un cârd de coconiţe, Legale cu şuşăniţe (= Carul), şez. I 93; (ad 3°) Doamnă (tânără). Aflând că boierul nu este acasă, şi văzând pe cuconiţa într'un ceardac... ispirescu, L. 180/,. Toate le are coconita, numai feregeaua-i lipseşte,se zice[â] despre cei scăpătaţi ce vorsă poarte haine domneşti, zanne, P. iii 148;— (prin Maramureş) coconuţă şi coconea s. f. = copilă, pruncă. BUD, P. p., ţiplea, P. p.;—(femininul lui coconăşel) cuconăşică s. f. contemporanul, vii, voi. ii 10. | Colectiv: coconet s. a. (plur. rar, -neţuri, c. petrescu, î. II 125) Fusese însurat printr'un complot... al coconetului. C. PETRESCU, î. II 213. Doamna... a fost rugată de tot coconetu' ţări[i] să hie mai mare peste dânsili. jipescu, o. 87. | A d-jectiv: cocon6sc (cucon6sc), -eâscă = de cocoană. | Adverb: coconeşte = în felul cocoanelor. | Verb: coconi IVa trans.=a face (=numi) pe cinevâ cocoană; refl. a se face cocoană, a-şi da aere de cocoană: Ce mă tot coconeşti? = ce-mi tot zici «cocoană»? Rău te-ai coconit! — ai luat aere (ifose) de cocoană, ciauşanu, gl.] — Femininul lui cocon. COCOÂŞĂ s. f. 1°. Bosse. 2°. Souffle. 3°. Oeil (de la vigne). 4°. Rocher. 5°. Valet (de la charrue). 1°. (Munt. şi literar) Diformitate, constând dintr’o ridicătură convexă a şirii spinării sau din coşul pieptului ieşit afară, gheb, gheabă; p. anal. ridicătură naturală pe spinarea unor animale, ca dromaderul, cămila, zebu. Cocoaşa din spate sau din piept. PISCUPESCU, O. 144/s. Nu-ţi vezi cocoaşa ce o porţi în spinare. PANN, P. V. I 8, cf. II 121. lorgu... pune mâna în cocoaşa ipochimenului... CARAGIALE, N. 100/19. | P. ext. Spate, spinare. # Ă sună cuiva cocoaşa = a bate pe cinevâ. zanne, P. ii 528. 2°. (Cui.) Gogoaşă (9°). marian, d. 57. 3°. P. anal. Parte ridicată la viţa de vie. Via se pliveşte în următorul mod: se lasă un lăstar din cocoaşea punţii şi doi din cep, adecă din joarda cea scurtă. H. XVI 41. 4°. (Plut). Pietrişul ce formează mici insule într’o apă curgătoare, grind; stâncă peste care curge apa. Com. ITTU. 5°. Z ă v o r u 1 s. pana de lemn cu care se înţepeneşte capătul grind eiului de la plug, ca să COCOBÂRDĂ - 619 - COCOLOŞ nu joace în dăltuitură (jud. Fălciu, Iaşi, Tecuciu, Tutova, Vaslui), c. c. imii, 145, 161. [Scris şi: cocoaşe. | Şi: cucâşă s. f. MARIAN, D. 57. | Verb: cocoşă Ia = (trans.) a face cocoşat, a gheboşâ; (refl.) a se gheboşâ, p. ext. ase încovoiâ (din spate), cf. gârbovi. De bătrân se cocoşă. PANN, p. V. III 11. Ţine-temai drept!.. Cete cocoşezi aşâ ? VLAHUŢĂ, D. 277. El se cocoşase, de muncă, ispirescu, l. 398/3s. A cocoşă (— a snopi) în bătaie. .(DICŢ.), a bate (pe cinevâ) aşa de rău, încât să se încovoaie ca un cocoşat. | Adjectiv: cocoşât (cucoşât), -ă = (despre om) cu cocoaşă, ghebos, p. ext. îndoit de spate, gheboşat, cf. gârbovit; (despre bou, vacă, cal) cu greabănul curbat, grebănos (cf. DAME, T. 29; CALUL, 6, 27 etc.) Erâ... la trup coc[o]şat şi strâmb... (a. 1705) GCR. I 350. PANN, P. V. 121. Vezi colo pe uriciunea fără suflet... negru, cocoşat şi lacom. EMINESCU, P. 246. Nici coMşatul nu e însuşi vinovat, că are o cocoaşe înXspinare! SLAVICI, N. II 167. Un. bătrân... slab şi\pipernicit şi cocoşat. ISPIRESCU, l. 101/6, cf. 206/32, 250/,,. (Substantivat): Nişte cocoşaţi... văzând pe un tânăr drept..., bufniră de râs. JIPESCU, ap. TDRG. (Fig.) Salcia cocoşată. MAT. FOLC. 208. | Abstracte (rare): cocoşâre s. f., cocoşătAră (coco-şettiră) s. f. Se pătrunde arşicul din beiu în siciu şi din cocoşetură în găvănătură. ISPIRESCU, ap. TDRG. [ Alt derivat: cocoşilă s. m.: poreclă dată unui cocoşat. COSTINESCU. Unu’ e Stanciu Cocoşilă, Unu’ Gheorghe Sprincenat. H. XI 305.] — Variantă a cuvântului gogoaşă (cf. cocon-gogon), înrudit cu coc, cocă, cocoloş, coacăză; cf. cocon. COCOBÂRDĂ s. f. (Ornit.) v. cocobarză. COCOBÂRZĂ s. f. (Ornit.) Cigogne. — Cocostârc, barză, jahresber. v 189. [Şi: (singular nou, din plur. cocoberze) cocobârdă s. f. (Stupini, lângă Braşov şi Belini, jud. Trei-scaune) Com. voicu şi BUCŞA]. —• Contaminare din cocostârc + barză. cocoBEtcir s. m. v. culbec. cococi s. m. plur. (Cui.) v. cocă2. COCOiţT-TÂRCEA loc. adv. Exclamaţie pe care o întrebuinţează cinevâ pentru a-şi exprimă mulţumirea că a trecut un hop greu, că a reuşit să facă cevâ important; pacel sănătate bună! Să mai ajung să-mi văd şi pe Ioan aşezat şi apoi: cocoiu-tarcea = pace! sănătate bună I (Teiuş). Com. I. BĂLAN. COCOJSîEÂ'i'Ă s. f. v. cocoşneaţă. COCOIiEÂIiĂ S. f. V. cocoli. COCOIiî vb. IVa. p Faire des gâteaux. II0. 1°. (S’) emmitoufler. 2°. Choyer, gâter. 3°. Se pa-vaner. I. (Oltenia; cf. cocoloş 2°) Trans. A frământă şi coace.colaci (« moşchiori») pentru slujbele bisericeşti (sărbători, morţi etc.). ciauşanu, gl. II. 1°. Trans. şi refl. A (se) îmbrăcă bine în haine groase, învălindu-se în ele, cf. cocoloşi (3°), îm b o 1 do ri, înfofoli, încroşnâ, în-cotoşmănâ. (Atestat numai ca part.-adj.) Mirel..., cocolit în blană, îi făcu semn, amical, cu mâna. C. PETRESCU, c. V. 156. 2°. (Mai ales prin Mold.) Fig. (cf. cocoloşi 4°, guguli s. corconi) A îngriji (un copil) din cale afară, scutindu-1 de orice muncă mai grea. a răsfaţă, a alintă, a mădări (creangă, gl., ră-DULESCU-CODIN, î.), a cocoloşi (4°). Nu încetezi de a-l ocărî. — Ei, ba nu cumvă ai vra să-l bag în sân şi să-l cocolesc? ALECSANDRI, T. 600. | O luâ la ea acasă, o cocoleâ toată ziua. VLAHUŢĂ, D. 282. Bani îi trebuiau să îmbrace şi să cocolească pe actuala sultană. I. NEGRUZZI, I 353. Motanul... îi plângeâ de milă, pentru că l-a cocolit aşă de bine. creangă, p. 179/,. Când dă o fluştureală de zăpadă, barza, săraca, se sperie şi începe să-şi cocolească puiul. RĂDULESCU-CODIN, I. 210. (F i g.) Aşa-i boala: de ce-o cocoleşti, de ce mai rău se’n-cuibează. contemporanul, v, voi. II 393. # (In ironie) L-a cocolit bine! = l-a înhăţat bine. creangă, ap. DDRF. 3°. Refl. A se complăceâ în alintări, a se mădări, a se linguşi, a se lingări (LB.). Drăgan... se simţeâ în lauda lumei, se cocoleâ în atâtea priviri drăgostoase. DELAVRANCEA, S. 56/3. [Şi: gogoli vb. IVa. Fa au început a-l gogoli, a-l măngăiă. SBIERA, P. 241/as, cf. RETEGANUL, p. v 40/ss; — guguli vb. IVa (cu derivatele) s. v. | Abstracte: cocolîre s. f, cocolit s. a., coco-litfiră s. f. DICŢ.; cocoleălă s. f. (plur. -leii) — (ad I) frământare şi coacere de colaci, ciauşanu, GL. | Adjective: cocolit, -ă = (ad I) înfăşurat bine; (ad II) desmierdat (alecsandri, t. 1761). Femeie trăită în bielşug, bine hrănită, co colită, contemporanul, iv 86. (Substantivat) [Lu-luţa cătră Guliţă]: Aşteaptă... cocolitule..., te-oiu pune eu la cale! ALECSANDRI, T. 522; — cocolitdr (gogolit6r), -oare adj. Desmierdare uşoară, gogo-litoare. i. adam, NENOROC]. — Derivat, ca şi cocoloş, de la tulpina onomatopeică coc(o)-, cu înţeles de «glob» sau «rotund» cf. şi guguli, corcoli (corconi, corcoşi) şi arom. cuculit «ghemuit, cocoloşit». TDRG. aseamănă pe cocoli cu it. coccolarsi «a se desfătâ», cihac, ii 649 cu ven. coccolar «a mângâia»). Pentru sensul I cf. şi ung. kokonya «mâncări sfinţite pentru sărbătorile Paştelor» (colaci, ouă, şuncă, etc.). COCOIITITRĂ S. f. V. COCOli. COCOtOÂŞĂ S. f. ] cocoiiOĂTE s. f. plur. J V- coeolo5* COCOIj6ş s. a. şi m. 1°. Boulette, boule. 2°. Boule (de farine de mais.) 3°. Tampon. 4°. Pomme de terre. 5°. JSpi de moiis. 6°. Bosse. 1°. Masă dintr’o substanţă moale căreia i s’a dat o formă (aproape) sferică, gogoneâ dintr’o materie care se poate comprima (stofă, păr, lână, hârtie, etc.) mototolită şi făcută ghemotoc, cf. boţ (1°), mototol, bulz (1°), bulgăre, boboloş, buburuz, golomoz, gogoneâ, bruş, bulbuc (3), blucă, cucuiu; hap. Cocoloş de mămăligă (H. XVIII 173, NOVACOVICI, C. B. 6), de brânză (NOVACOVICI, C. B. 6, GOROVEI, CR.). de Caş, de aluat (H. XVIII 173), de urdă (CĂTANĂ, p. I 90), de făină, de pâne (C. PETRESCU, C. V. 65), de zăpadă, de ceară, de alviţă. | Spec. Globuleţ de mălaiu rămas nefiert şi deci mai vârtos în mămăliga nefiartă bine s. nemestecată cum se cade, (Gorovei, cr.), totolozi (totoloţi), noduri, ciorgoloşi, boţi, feciorii-morariului, buzi. (Viciu, GL.). A face (cevă) cocoloş = a-i da (cu mâna) forma unui glob, a face golomoz, a strânge ghem; a mototoli, a cocoloşi, a boţi. Kokolosh. ANON. CAR. Lud... smoală şi seu şi peri şi... făcU cocoloş. BIBLIA (1688), ap. TDRG. Mămăliga... vârtoasă, făcută cocoloaşe. JIPESCU, O. 153. De capătul sforii leagă un cocoloş bun de alviţă. ŞEZ. I 91/s2. N’aveă nici barem un cocoloş de mămăligă şi un puiu de ceapă. ION CR. .11 250. Dacă picătura de smântână a fost încălzită căt de cât, îndată începe să se formeze în smântână beşicuţe mici de unt, numite gogoloşi, cocoloşi sau boloboţi. PAMFILE, I. C. 23. Apoi îl frământă [caşul] cu mânile... îi dă sare, îl face cocoloaşe, COCOLOŞ(E)ALĂ - 620 — COCON ca cum încape pe gura burdufului. H. XI 275. Dintr'un cocoloş de unt, Toate văile se ung. [—Soarele], ŞEZ. XIII 31. | Fi g. Nod, junghiu (în gât) Văzând însă strâmtoarea ei, vorbele i se făcură cocoloaşă’n gât. SLAVICI, N. 271. | A d-v e r b i a 1. îl găsesc cocoloş (glosat prin: înghemuit) lângă pod. RÂDULESCU-CODIN, I. Căzii pe brânci cocoloş. gorjan, H. IV 27. Paltonul... de iarnă adunat cocoloaşă. slavici, N. I 258. 2°. (Cui.) Spec. Bulz (1°) (REV. CRIT. III 119) făcut din două bucăţi de mămăligă caldă, între care se bagă brânză s. urdă, boţ, (1), do doc, gâscă, urs. în unele regiuni, ca în Ţara-Oltului, se face deosebire între cocoloş şi gânscă. Cel dintâiu e făcut în grabă şi nu în formă lată ca gânsca, ci rotundă. Am făcut cocoloş, că de gânscă n’am vreme, ţara oltului, iii, nr. 15 — 16 Cf. H. I 270, vil 185, XVII 373. || (Cf. coco li I 2°) Gogoaşă (?) In Orlat în Transilvania se fac, pentru mântuirea sufletelor, cocoloaşe coapte din aluat de făină de grâu. MARIAN, NA. 80/,,. ■ 3° P. ext. Golomoz de cârpe, de hârtie, de pământ întrebuinţat ca dop. costinescu. 4°. P. anal. (Bot., Ţara Haţegului). Cartof. 5°. (Bot.) Şlulete de porumb necurăţat de boabe. Din tot pogonul clăcaşii să dea... patru baniţe porumb bătut sau opt [de] cocoloşi, caragea, l. 26/i7. | Spec. Câte odată, pe ramura din mijlocul spicului de păpuşoiu, se fac grăunţe, dând naştere unui cocoloş sau unei babe. pamfile, a. 85. 6°. Umflătură, cucuiu. Cu două cocoloaşe în frunte, demetrius, ap. CADE. [Plur. (Munt.) -loaşe, în unele regiuni (Mold.) -loşi şi (rar) -loşuri (LB.) | Şi: (reconstruit din plur cocoloaşe, poale subt infl. analogului gogoaşă) oocoloăşi» s. f. SLAVICI, N. II 235; — (+ gogoaşă) S'ogoldş s. a. (Ad 1°) Gogoloş de ceară. LEON, MED. 101. Frigurile se vindecă dacă se înghit trei gogoloaşe de cămaşă (hapuri), în trei dimineţe căle unul. id. ib. 101. | Cu alte sufixe: (+ golomoţ) gogoloâţe s. f. — (la plur.) = fructe nefecundale, uscate, de rug (Vâlcea), şez. iv 28/32. vili 153; — cocoloâţe s. f. plur. = femei de rând. frâncu-candrea, M. 99; — gogoiiu s. a. (Ad 1°) li şi aruncă un gogoiiu de otravă pe gât. ION CR. II 230], — Cuvânt onomatopeic derivat din tulpina coc(o)-«glob», «rotund». Cf. Schuchardt, Zeitschrift, xxvi 321. Cf. cocoloşi, cocoli, cocoaşă, gogoaşă, gogonat, gogoneţ (cf. forme romanice, precum it. coccola «boabă», coccoli «plăcintă în formă de gogoşi », cors. kukkulu «vierme de mătase» etc.). Cf. acum şi Dacoromania VII 129— 130. COCOIiOŞ(E)ÂIiĂ S. f. V. cocoloşi. cocoloşi vb. IVa. 1°. Froisser; se pelotonner, 2°. (Se) Chiffonner. 3°. (S’)emmitoufler. 4°. Choyer. 5°. Bousiller,embrouiller. 6°. Cacher, etouffer (une affaire). 1°. Trans. A face cevâ cocoloş (1°), a boţi (-1°) (LB.), a mototoli (costinescu, h. xvii 182), a golomoz i, a face ghem. Kokoloshesk. ANON. car. Hârtia o rupse în patru, cocoloşi cele patxu bucăţi în palmă... SLAVICI, N. I 195. Căpitanul cocoloşeâ, necăjit, câtevă hârtii de 20 [de Jet]. DELAVRANCEA, s. 123. || Refl. (Despre vietăţi) A se face ghem, a se ghemui; p. e x t. a se culcă (ca să doarmă): Cocoloşeă-le (= cocolp-şeşte-te), Mariuţă! herz.-gher.. m.' IV 236. #'A cocoloşi cuivâ vorba = a o întoarce, suci, încâlci, ca să scapi cu minciuna (H. xviii 173); a face pe xinevă şă se încurce, a-i strică rosturile (barcianu). 'A o cocoloşi = a o nemeri prost, barcianu.' ' 2°. Trans. şi refl. A (se) strică-, a (se) turti (o găteală) (costinescu), a (se) strivi, a (se) boţi. Ca să nu cocoloşească bibilurile de pe scaune, şeziX pe o ladă. teleor, ap. TDRG. 3°. Trans. şi refl. A (se) înveli, a (se) înfăşură (un copil s. un bolnav s. pe sine însuşi) în prea multe haine, a (se) înfofoli (cf. polizu), a î m-boldori, a încotoşmă, încro şnă, cocoli (I 1°). Iarna, se cocoloşeâ într'o bundă lăţoasă. DELAVRANCEA, H. T. 99. 4°. A răsfăţa, a răzgâiâ, a cocoli un copil (ferindu-1 de frig, de muncă grea etc.). Au doar Dumnezeu muncit-au numai ca să te... cocoloşească? KONAKI, p. 290. 5°. (Neobicinuit) A face cevâ la repezeală şi rău, a îndrugă, a încurcă. DICŢ. 6°. Fig. A ascunde, a tăinui o greşală, a acoperi o faptă incorectă (costinescu) ce începuse a se da pe faţă, a o încâlci, ca să iasă cu minciuna la capăt (h. xviii 173), cf. a o scăldâ, a întinde muşamaua, a face muşama, a muşama-lizâ (o afacere incorectă). Delapidările... pe care... le vor cocoloşi, ap. TDRG. [Şi: (4- golomozi) cocolozi vb. IVa. PAMFILE, A. || Abstracte: cocoloşit s. a., cocoloşire, cocolo-şeâ!ă (cu plur.-şeîi), cocoloşitură s. f. DICŢ. | Adjective: cocoloşit (cu negativul necocoloşit),-ă. (Ad 1°). Cocoloşiţi unul într’altul, într’o cărucioară... se uitau lung unul la altul, delavrancea, S; 197; (ad 3°). Un bătrân gutos... zăceă trei săptămâni... cu picioarele şi cu mânile cocoloşite în flanele. GHICA, S. 406; — cocoloşit6r,-toâre], — Derivat din cocoloş. Cf. cocoli. COCOIiOŞITURA S. f. I COCOLOZI vb. IVa \ v- cocoloşi. cocomeic(hi) s. m. v. culbec. COC6n s. m. 1°. Enfant, gar^onnet. 2°. Jeune seigneur, heritier. 3°. Jeune homme. 4°. Seigneur; monsieur. 5°. (Bot.). Zinnia elegans. 6°. Nom de bouc. 1°. (Răspândit odinioară pe toată întinderea ţării, azi e înlocuit aproape pretutindeni, afară de Maramureş, prin) Copil (mic, nevârstnic, până la 12 sau 14 ani ŞEZ. XIX 108), copilaş, cf. prunc, băiat, băieţaş, băieţel, fecioraş. ţichindeal, f. 162, bud, p. p., ţiplea, p. p., t. papahagi, M., LB. Cocon... 12 ai, fe&or — (paleosl.) otroku. mardarie, l. 4350. Kokon = puer, filius. ANON. CAR. Coconii iaste omul deaca naşte, până la 4 ani. pravila TÂRGOVIŞTE, ap. CCR. 179; cf. IORGA, S. D. XVI 17 (a. 1800). Cucon [cocon MUNT.] să chiamă până al şeaptelea an de vârstă... PRAV. 1009. Sufletele coconiloru cei nezlobivi... în mâna lui Dumnezeu sântu. CORESI, EV. 236/,2, cf. 499/,,, 493/n, 517/13, 520/s. O spentecară şi scoaseră coconul, cuv. D. bătr., I 357. Coconii de ţiţă. ibid., I 378, cf. II 2431 /28B. O băgară în temniţă, iară pre coconii i lepădară cu unu cin pre apa Tiberiei. MOXA, 35 5/,6, cf. 355/18, 370/,6, 37 8/20. Adunară fieştecine căle un coconu al său şi fură de toţi 80 de coconi. GCR. I 67. Scoteă mort pre un coconu, unul născut maicei sale. varlaam, c. 319/2, cf. 362/,. Irod tremise de ucise 14.000 de cuconi. id. ib. 40, cf. 5, 62, 91, 213/a. 251, 365/2. Văzându-se Bator Jigmond... sosit la bătrâneţe şi fără coconi... LET. I, 220/4, cf. LET. II 303/,,. Ducându-l cu toată casa lui în Ţarigrad, cu Doamna şi cu patru cuconi. LET. II 127/30. Din gura cuconilor şi a sugarilor. GCR. I 233. Femei stearpe, fără cuconi. DOSOFTEIU, V. S. 3/a, cf. 13. Lupoaica... mamcă şi maică cuconilor s’au făcut. CANTEMIR, HR. 97/3„ 275, 331/28. Au făcut 2 coconi şi o fată. gavril, nif.,- 10. Care om nu făcea coconu erâ hulit şi urât de toţi. antim, P. 72. COCON - 621 - COCON iMii de coconi... s'au tăiat de Irod. calendariu (1814), 14, cf. TEODORESCU, P. P. 114. Vei face cocon, alexandria, 7. Cum făceau băiat, mureau şi coconul şi muma coconului, delavrancea, S. 86. Să lăudăm pe Hristos, cu glasu' coconilor şi al sugătorilor. ŞEZ. viii 45. Vin', Ioană,... De dorul coconilor, marian, I. 380/19. S/25. Dalbi coconaşi. PĂSCULESCU, L. p. 44. # Când baţi pă coconaş, ori bate-l cum să cade, ori nu te mai încurcă. I. GOLESCU, ap. zanne, -p. iv. 310; (ad. 2°) Zamfira (arătând pe Nicu) D-lui îi cuconaşu' d-tale? alecsandri, t. 337; (ad 3° şi 4°). Din trăsură se coborî un tânăr elegant coconaş. C. NEGRUZZI, I 16, cf. 18, 297. O duducă ş'un cuconaş, alecsandri, t. 46 ; — coco-năş61 (cuconaşul) s. m. It apucase pe bietul cu-conăşel o tuşă... ALECSANDRI, T. 9. Dă-le jos, coconăşelule, şi nu-ţi fie frică! I. negruzzi, iii 61; — coconul s. m. = copilaş (bud, p. p., ţiplea, P. p.); fig. (Bot., la plur.) Coconei = ghiocei (Ga-lanthus nivalis L.).panţu, pl. DamE, T. 184, baronzi, L. I 131.; buruiariă de bubă. H. IV 269. Kokonyel — puellus. anon. car. Coconei, care doarme ’n legănel. mat. folc. 152;—-coconul s. m.= copil, prunc, bud, p. p., ţiplea, p. p. | Ad j ecti ve: eocon6sc (cucon6sc), -eâscă = copilăresc, de copil; boieresc. (Ad. 1°) Vârstă cuconească. dosofteiu ap. TDRG., cf. PS. 205; —(ad 4°) Obiceiu cuconesc, treabă cuconească. Com. popovici. Peri... coconeşti, rădulescu-codin, m. n. 97; (Substantivat) Coconeasca.: danţ. H. xiv 66; — cocon6s, -oâsă = care vrea să fie servit de slugi (ca un cocon 4°), cf. b oi ero s. | Adverb: coconeşte (cuconeşte) = ca nişte coconi, în felul coconilor. | Verbe: coconi (cuconi); rar cuconăşi (rădulescu-niger, ap. TDRG.) IV« = (trans. = fad.) a face pe cinevâ (= a-1 numi, a-i zice) boier, a onoră pe cinevâ cu numele de «cocon»; a tratâ pe cineva ca pe un cocon, a se purtă cu mare deferenţă s. delicateţe faţă de cinevâ, a răsfăţâ (LM.); (refl.) a se boieri (LM.), a se domni, â se îngâmfă, înfumurâ, spec. a face pe delicatul, dificilul, gingaşul, răsfăţatul. Boier mare îl coconise: cocon numindu-l, mintea-i zburase. I. VĂCĂRESCU, P. 349/22. —- Ce nu şezi, cucoane Nicule?... — Mări, nu-l mai tot cuconi, că s’a diochiă! alecsandri, t. 338. Iar s'a cuconit Florica! alecsandri, t. 198. | Abstract: coconie (cuconie) s. f. = (f) copilărie (mai ales în loc. adv. din coconie — din copilărie, din pruncie); (azi) boierie, mândrie, îngâmfare boierească (com. popovici). Un părinte... dentrurcoconie petrecut lot în călugărie... moxa, 391/19 Din cuconie să arătă cum va hi şl deaca va creşte. VARLAAM, c. 16/2, cf. 66/2, dosofteiu, V. s. 8/2. 90, 139. | Colectiv : coconet (cuconet) s. a. sing. = (în opozite cu «ţărănime»; termen familiar s. ironic) boierime (mai mică), burghezime, cărtură-rime. Coconetu' şi negustorimea. JIPESCU, O. 16, cf. 18]. — Ca şi «copil», cocon se găseşte răspândit în COCON - 622 - COCOR limbile balcanice, dar numai subt forma feminină sau ca diminutiv al acesteia şi cu un înţeles cu mult mai restrâns: n.-grec. xoxâjva «doamnă», xoxcovhţa «domnişoară de neam mare», bulg. ho-kona «doamnă» (aproape numai despre Grecoaice), kokonica «domnişoară», turc. qoqona «Grecoaică de neam mare». Dacă la Aromâni (cuconă «femeie îmbrăcată europeneşte») şi la Megleniţi (cucoană), cuvântul pare a fi împrumutat din neogreceşte, ca şl la Bulgari şi Turci, un asemenea împrumut nu e admisibil în româneşte, unde cuvântul e foarte vechiu, unde are şi o formă masculină şi sensuri cu mult mai variate decât celelalte limbi, o familie mare, dar mai ales o răspândire în regiuni fără elemente neogreceşti, ca Ardealul. Dacă sensul de «copil» e cel originar, legătura acestuia cu cuvintele din graiul copiilor cocă, cocuţă (ŞĂINEANU, D. U.) e foarte probabilă. Sufixul -on s’a putut naşte din -un prin asimilare vocalică (cf. gogon şi formele romanice: fr. cocon «cocon2», prov. coucoun, it. coccone, neap. kokone «gălbenuş», veneţ. kokon «coc de păr» etc.). Derivarea lui G. Giuglea Dacoromania III 1090, din lat. *concubinus, nu-i convingătoare. COCO* s. m. Cocon. — (Franţuzism) Gogoaşă a viermelui de mătase. — N. după fr. COCONÂR s. m. (Bot.) 1°. Pin pignon, pin franc (Pinus pinea). 2°. Pignon, amande de pin. — (în Ţara veche). 1°. Un fel de pin cu seminţele comestibile, în regiunea mediteraneană. PANŢU, PL. Au scobit mulli coconari şi i-au umplut cu smoală. MAG. IST. IV 132. Cuconari sălbateci. ARHIVA ROM. II 72. 2°. (Mai rar în loc de coconară) Fructul s. rodul acestui pin, întrebuinţat în bucătărie. Umplut la cuptor cu stafide şi coconari. CARAGIALE, M. 21, cf. C. petrescu, C. V. 77. Să-i pui [peaştelui]... cucunari şi vişine uscate, (a. 1749) GCR. II 42, cf. 45. [Şi(Adl°—2°): cuconârs. m., cucunâr s. m.; (ad 2° de obiceiu) coconâră (cucunâră) s. f. (plur.-re şi-ră). DamE, t. Alunile şi coconarăle... hrăneşte nervile. PISCUPESCU, o. 194/21. Crapi împluţi cu stafide şi coconare. FILIMON, C. II 336. Găsind o mulţime de... hurmale şi cucunare, mâneam, şi umblam, gorjan, II 43. # A vorbi alandala coconare (s. coconară) = lucruri fără rost, alandala. zanne, p. III 530]. — Din n.-gr. y.ovy.y.ovaoid «pin», xovxxovvaQi «pignon», «pomme de pin», xovxxovdQa «pignon», «pomme de pin», cihac, ii 649. COCONÂR s. m. (Iht.) Alburnus bipunctatus. (Oltenia) Un fel de peşle mic, de apă dulce, numit şi beldiţă, berchiţă (Mold.) şi lătăreaţă (Ardeal), antipa, p„ f. r. atila, 259. COCONÂRĂ s. f. v. coconar. cocoNÂf s. m. COCONĂşel s. m. COCONĂşi vb. IVa cocoNĂşîcĂ s. f. v. cocoană. COCONÂt,-ă adj., subst. =gogonat (în gâcitori). Se vaită Coconatu’ Că i-a pierit satu' (= Crângul). GOROVEI, Q. 115. PASCU, C. 33. coconeâ s. f. v. cocoană. coconeâţă s. f. v. cocoşneaţă. coconei s. m. v. cocon. COCONESC,-EÂSCĂ adj. \ coconeşte adv. J, v cocon şi cocoană. COCONET s. a. I COCONEŢVEÂŢĂ adj., s. m, I. Se dit d’une espece de mirabelles. II 1°. Morille (champignon). 2° Sorte de nouilles. 3°. Pârtie du dâvidoir. I Adjectiv. Rotund, plin şi tare. Prune co-coneţe s. gogoneţe = goldane, corcoduşe. VICIU, GL. II Subst. mase. 1" (Bot., Tulgheş, jud. Ciuc) Buretele Morchella conica (Com. ittu), sbârciogi. 2° (Vad, jud. Făgăraş, la plur.) Aluat de făină cu ouă; lung ca de 5 cm şi gros ca degetul; se fierbe în apă, pe urmă se prăjeşte în unsoare [= untură], bighiluşe. viciu, gl. ]| Bulz. densusianu, ţ. h. 3°. (Zagra, jud. Năsăud) Un instrument pentru ţinerea fusului când se deapănă firul de pe el, spre a se face ghem. Com. N. drăganu. [Şi: (Ad. 1°, singular nou) coconfete s. m. (Bot.) = o ciupercuţă (Butiman, în Ilfov). CREŢU, L. 329], — Variantă a lui gogoneţ (cf. gogon). COCONITE s. m. (Bot.) v. coconeţ. coconi vb. IVa. v. cocon şi cocoană. coconîe s. f. v. cocon. coconită s. f. v. cocoană. COCONOS^-OÂSĂ adj. v. cocon. COCONOZ s. m. v. cuconos. coconuţ s. m. v. cocon. COCONÎtţă s. f. v. cocoană. COC6R s. m. 1°. Plumes. 2°. iŞpis sur pied. 3°. Sorte de dentelles. 4°. Grue. 5°. Poteau borne. 6°. Nom de boeuf. 1°. Cocoara = penele sclipitoare din coada cocoşului (Bociu, Huedin. VICIU, GL.). Cocori = fire de păr creţ s. pene din coada răţoiului, purtate de femei de-asupra urechilor, atârnând spre faţă. DOINE, 68. Drag mi[-i] cerul fără nori Şi leliţa cu cocori, ib., 142, cf. 142, 282. | P. ext. Cocori = părul femeilor [în]tocmit în forma penelor rotunde din coada răţoiului (Oraviţa). Com. coca. 2°. Firele de grâu necosite: Taie-ţi cocorii, măi Române! SANDU-ALDEA, u. P. 157. 3°. Cocori — specie de dantelă, cf. horbotă, cipcă, cârl.igei (Toracul-mare, Banat), viciu, GL. 4°. (Sensul cel mai răspândit şi literar; Ornit.) Pasăre (Grus cinerea) de baltă, călătoare, din clasa picioroangelor, cu capul împenat, cu ciocul şi gâtul foarte lungi, numită şi gruiu (gruie, gruhă, gruhe), golie; când călătoresc, cocorii alcătuesc o t r â m b ă (în unghiu ascuţit) şi strigă neîncetat (cf. marian, o. ii 343). De specia comună de cocor (Grus cinerea) se deosebeşte Cocorul cu capul alb s. Cocorul mic (Grus virgo s. Anthropoides virgo). DOMBROWSKI, 325. în poezia populară întâlnim şi numirea: Cocor-de-baltă: marian, o. ii 346. Sunetul produs de cocor se exprimă prin interjecţia cur-cur! (PAMFILE, J. I 327) s. prin verbele: curul (H. Vii 29), corăl (H. XIII 67), cloncăl DR. II 148. Cocor = grus. ANON. CAR. Picioarilecadi cucoară. HERODOT, 114/17, cf. GCR. I 132. Cine spune... înţeleptelor cocoară a se mută? KONAKI,, P. 294. Cocorii... sbdară. calendariu (1814) 84. Cocorul cel lung în grumazi. ŢICHINDEAL, F. 152/8. Cârdurile de cocoare. ALECSANDRI, P. III 7, cf. I 235, (o cucoară) T. 10. Vin în şir cocorii. COŞBUC, F. v. cocon. COCOR - 623 - COCOŞ 152/8. Cocorii umblă înşiruiţi trâmbă. ISPIRESCU, L. 2 8 7/24, cf. 237/,,., 391. Pene de cocori, id. M. v. 43/le. Fugi cucoară, Fugi cocor! ION CR. I 24. Cănd vezi cocoare întâi, să le numeri. ŞEZ. iii 41 h. Penele de pe-o cocoară. ib. III 160b/26. Cocoarele se vor călători. PAMFILE, VĂZD. 6, cf. 48, 57. Singurele, mititele, Merg pe drum înşirăţele. (= Cucoa-rele). GOROVEI, c. 116. Se încearcă la zbor Ca puii de cocor. ZANNE, P. I 422. # Băieţii... ies pe uliţă şi fao cucoare (cocoare): se aşază câte 2 — 6 de-a curmezişul drumului, şi pornesc înainte ori înapoi, cântând ritmic cu cadenţa picioarelor: — Cur-cur, cur-cur, cur-cur!... Urmele lăsate au înlr’adevăr aparenţa unui cârd de cocoare. PAMFILE, J. I 327- ŞEZ. VIII 118. | (Rar., atributiv). Iute la fugă. Am un cal cocor, De-mi ia pasărea din sbor. MAT. FOLC. 382. | (Bot.) Pliscul-cucoarei v. plisc. 5°. Momâie, ciuhă, m i ş a n ă, despărţitoare a lanurilor de grâu. pamfile, i. c. 120, ion CREANGA, iii 226. 6°. Nume de bou (Gorj). PAŞCA, GL. [Şi (Mold. şi Transilv. de nord) cuc6r s. m. C. NEGRUZZI, II 56/u, MARIAN, o. II 346. Sburau ţipând cucorî... cu glas tânguitor. COŞBUC, F. I Pluralul literar e cocori (cucori), dar unii scriitori (mai ales moldoveni) întrebuinţează şi forma cocoare (cucoare) şi cocoară (cucoară), căreia îi corespunde şi un singular cocoară (cucoară) s. f. MARIAN, o. II 346, POMPILIU, BIH. 1011, PAMFILE, J. I, întrebuinţat şi în sensul 1°, iar fig. despre un cal s. un bou mare, slab şi urît (dr. v 176). în unele regiuni se face distincţia între cocor, care e masculul (marian, o. ii 346) şi v între cocoară, care e femela; în cele mai multe se întrebuinţează însă sau o formă sau alta spre a desemnă pasărea, indiferent de sex. | Diminutiv: cocorul s. m. a) nume de mânz (Mogoşani, în Dâmboviţa. Com. gh. predescu), b) (Bot. mai ales la plur. cocorei: plantă cu flori roşii şi mari (Erythronium dens caniş) numită şî c o-coşei, măseaua-ciutei. panţu, pl., damE, T. 185, H. V 353; XI 26, 96, 116, 230, 246; xvi 4, 42, cocărăl (pl. -răi, Bot.) H. IX 153, 158, 472 MUSCEL, 36. | A d j ec ti v: cocorât, -eâţă, = moţat; f i g. gureş, îndrăsneţ (Rudina, în Mehedinţi) H. IX 92;—cocorât, -ă = cu picioare lungi; (berbece) cu coarnele frumos răsucite (CADE).; (Banat) încreţit, cu cârlionţi (CADE.) Nalt şi cocorat. ION CR. III 33, cf. ZANNE, P. II 646. S’a speriat cocoratu’ Că i-a fugit satu’. (= Copacul). PĂSCULESCU, L. 79, cf. MAT. folc. 533; (cu diminutivul) cocorăţ6i s. m. plur. (Bot.) = zarnacadele (Narcisus poeticus). panţu, pl.2 (din jud. Cluj), j Verb.: eocoroşâ Ia refl. = a se umflă în pene. Unde nu începu a se bucură şi a se cocotoşâ pe rădvan! sbiera, p. 125/,,; cocorosi IVa refl. = a se ridică cu fudulie, f i g. a-şi da aere, importanţă. A se cocorosi pe lângă o fată = a-i da târcoale (ca un cocoş în jurul găinii), herz.-gher., m. iv 236.] — Din slav. kokori, kokora « creţ ». Pasărea a fost numită astfel după moţul de pene încreţite de pe cap. N. Drăganu, Dacoromania v 341—344. COCOR s. a. Enflure, bosse, tumeur. — Umflătură (LB.) la cap (rev., crit. iii 119), cu cu iu (auzit în Sibiiu). [Plur. -coruri LB. | Verb: cocori IVa rell. = a se umflă. LB.] — Nu pare a fi o întrebuinţare figurată a lui cocor1, ci o variantă morfologică a lui cucuiu (cf. populus > popor). cocorâdă s. f. (Cui.) Sorte de galette.—(Transilv.) Plăcintă făcută din mălaiu, ouă şi unt, umplută cu brânză s. cu urdă şi mărar, urzici, hămeiu s. cu carne s. cu poame s. cu ceapă şi coaptă în cuptor s. în vatră (cf. LB., frâncu-candrea, m. 99, REV. CRIT. III 119, VICIU, GL., PAŞCA, GL., Com. v. CORBU); lipiu gros cu brânză (VICIU, GL.); mălaiu de frupt (Viciu, gl.) ; colăcel rotund [făcut] din răsunoiu, pâne mică (păcală, m. r. 138, cf. BARCIANU). Cocoroada uitată în cuptorul de pâne Ps^nsează. păcală, m. r. 269. [Şi: cocoroâdă s. fj—Cf. cocă, papara dă. COCORÂii s. m. ^Bot. ) v. . cocor1. COCORÂTS s. m. Coq? — (într’o gâcitoare) Cocoş? I-am furat cocoranu- -T. papahagi, m. 147/14. COCORÂT,-Ă, adj. COCORĂţei s. m. plur. (Bot). COCOREIi s. m. (Bot.) l.f. . v' coc®r *• COCOREŢ,-EÂŢĂ adj.v'.N* COCORI vb. IVa refl. cocor2. COCORNBÂŢĂ s. f. v. cocoşneaţă. COCOROÂDĂ s. f. (Cui.) v. cocoradă. COCOROŞÂ vb. refl. Ia ) COCOROSI vb. IVa j V' cocorl* COCORSTÂRC s. m. (Ornit.) v. cocostârc. C6COS s. m. (Bot.) 1°. Noix de coco. 2°. Co-cotier. 1°. Fructul cocotierului, conţinând un 1 a p t e gustos, numit (după 1. germ. Kokosnuss s. după fr. noix de coco) şi: nucă de cocos. Mulgând puţin lapte întru o coajă de nucă de cocus, l-au băut. DRĂGHICI, R. 139/a. 2°. Cocotier. BARONZI, L. 131/sl cf. DATCULESCU, ap. TDRG. (ms.). [Plur. (rar) cdcoşi. |Şi: (ad 1° după fr.) c6co s. m., (ad 2°) c6cus s. m.] — N. din germ. Kokos[palme], Ivokos[uuss]. coctfş s. m. şi a. (Ornit.) I. 1°. Coq. 2°. Măle (de certâins gallinacâs). II. 1°. Coq de metal, servant de girouette. 2°. Grains de mais que l’on fait iclater au feu. 3°. Les quatre quartiers de la noix. 4". Chien (de fusil). 5°. Valet de la charrue. 6°. Valet du chariot. 7°. Valet de la scierie m6ca-nique. 8°. Exlremite du talon de la botte. 9°. Prune g&tee. 10°. Sceau de Salomon (Polygonatum offi-cinale). 11°. Figure d’un jeu d’enfants. 12°. Nom d’une constellation. I. Propriu. 1°. Pasăre domestică (masculul găinii) din familia galinaceelor, cu creastă roşie, cu pene frumoase (mai ales în coadă) şi cu pinteni tari, cu care se bate (se luptă). Cocoşul cântă, cotcorigeşte (H. IV 85), cucurigeşte, ţipă s. cârâe (când simte primejdia), face «cucurigu» ori «coco co!» (când scormoneşte pământul s. îşi chiamă găinile la mâncare); el bate s. scutură din aripi (când cântă); între sine cocoşii se bat; cf. cântător (II 4°). Slav. Peâtell = cocâşl, cântător. mardarie, l. 2934. Kokosh — gallus. anon. car., lex. mars. Co-câşul umblând în găini... biblia (1688, 445). In luncă (ipă cucoşul trezit, alecsandri, p. i. 13. Cocoşul răguşit. EMINESCU, P. 213. Cucoşul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, p. 68. Cocoşu’: cococo! şi ciup! GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 365. Cocoşul... fript. PAMFILE, s. T. 22. O puică ş’un cocoş. JARNlK-BÂRSEANU, D. 456. Om roşu Şi firetic ca cocoşu'. HODOŞ, P. P. 178. La cap pieptene, La mijloc pepene, La coadă secere Şi la picioare răşchitoare [= Cocoşul] şez. iv-85, cf. FUN-DESCU, L. P. 172/4, 178/1s, sbiera, p. 324/a. Ce cocoş a cântat şi s'a auzit în toată lumea? [— Co- cocoş - 624 - COCOŞ coşul lui Noe, care a cântat în corabie]. GCR. II, 371/27. Mâţă ori motan negru, cucoş negru şi cânele negru aduc bine la casă. ŞEZ. I 17/23. Când cucoşul cântâ in prag, au să-ţi vie musafiri. ib. I 17/22, s. peţitori (cf. TDRG.) cf. (alte credinţe) PAMFILE, S. V. 15, 195, COM. 19, DUŞM. 249, 45, şez. iii 120/9. | Adverbial. Sângele[\âşneâ cocoş = cu putere CIAUŞANU, GL. Mai bine o zi cocoş decât o vară găină. ZANNE, P. 1. 23. Cocoş de făcut borş (CREANGĂ, ap. DDRF.) = care nu mai e bun de nimic. Cocoşul e stăpân pe gunoiul său. GOLESCU, ap. id. Tot cocoşul pe gunoiul său cântă. PANN, P. v. I. 136. Se bat ca nişte cocoşi = în parte, cu puteri egale; din orice pricină, ciauşanu, GL. (Blestem). Nu ţi-ar mai cântâ cocoşii! — să dea Dumnezeu să mori! pamfile, a. Apucase a cântâ găina la casa lui [= să poruncească femeia] şi cucoşul nu mai aveâ nici o trecere, creangă, p. 285/14. în casa noastră voiu {ca) să cânte cocoşul, iară nu găina, ispirescu, l. 31/33. Unde cocoşul nu cântâ = departe, tocilescu, ap. zanne, p. ix 597. Cf. DR. iv 886/9. | Cântatul cocoşului veşteşte schimbarea vremii. Cf. şez.H 66/17,196/3l, 197/4, IV 119/is, 120/n, PAMFILE, VĂZD. 6, 57, 65, 98, H. Iii 15. După cântatul (întâiu, al doilea, urmează al treilea, al patrulea al) cocoşilor ştie ţăranul român cam ce oră din noapte este şi când se face ziua (cf. c ân t ă t o r i). H. I. 194, II 292, m 15, iv 68, xi 154, marian, o. 11 238, PAMFILE, cr. 12, COM. 27, DUŞM. 106, 143, 151, 152, 177, 221, 236, 269, 270. Până în cântatul cocoşilor, poate să te tâmpine moartea negata, varlaam, c. 336/2. Pe la cântatul cucoşilor, se ia sfânta Duminecă împreună cu Harap-Alb şi se duc. creangă, p. 224/ia. (Credinţă populară : la cântatul cocoşilor pier strigoii s. duhurile rele) Când începU să cânte cocoşii, acel cinevâ pieri ca o nălucă. ispirescu, l. 253/21î cf. jarnîk-bârseanu, d. 163, HODOŞ, P. P. 65. (Eliptic) Pe la cocoşi = pe la două ore după miezul nopţii şi de către ziuă. H. XVIII 283. Ochii tăi cei luminoşi Mă scoală pe la cocoşi; Mă grăbesc să mă îmbrac Şi să vin să-ţi fac pe plac. RETEGANUL, TR. 99/5, cf. HODOŞ, p. P. 65. | De-a cocoşul e numele unui joc numit (după germ.) şi groşinăraus, descris la PĂCALĂ, m. r. 200. Acela dintre jucători care rămâne fără pereche se numeşte cocoş. | Basmul (s. povestea) cu cocoşul roşu = poveste (lucru, încurcătură) fără sfârşit, (de la un basm în care cocoşul e mâncat de vulpe, vulpea de ogar ş. a. m, d.). Cf. BARONZI, l. 126/20, zanne, p. v. 77. | (Superstiţii) Cocoş-baş = cocoşul care cântă când este numai de trei zile. în fiecare sat este numai un cocoş-baş, şi acesta aude singur toaca din cer şi începe a cântâ (la miezul nopţii ŞIO), iar după el apoi cântă şi ceilalţi cocoşi. H. 11. 108. | Pene de cocoş s. numai cocoş (paşca, GL.) se numeau în Transilv., pe vremea stăpânirii ungureşti, în batjocură, jandarmii unguri (care aveau pene verzi de cocoş la coif.) || Nume de bărbat s. patronimic. Joia’n târg se tălmăcesc Cu Scurtu din Măghereşti Şi cu Cocoş din Bălceşti. MAT. FOLC. 190. Nume de cal (damEi, T. 182.), de câne ciobănesc (h. iii 71). || Varietăţi şi specii: cocoş alb, pasăre plăcută lui Dumnezeu (H. II 156); în alte regiuni: care aduce rău la casă; — cocoş creţ: (H. XVI 160); cocoş cu creasta bătută (H. XVI 160); — cocoş grecesc: cu coada scurtă, cu fulgi la picioare şi cu capul aproape pleşuv (H. IV 249);—cocoş românesc: cu coada lungă, fără fulgi pe picioare şi cu capul acoperit cu fulgi mai lungi (h. IV 249); — cocoş pintenqr (H. XVI 160) s. pintenat s. pintenog: cu fulgi la pinten. (Ornit.) ~-sălbatic (~ -de-munte, ~ -de-sililă, ~ -mare) = pasăre sălbatică, de vânat (Tetrao urogallus), de mărimea unui curcan; penele de la spate sânt negre, presărate cu puncte şi pete cenuşii şi ruginii; coada neagră cu puţine pete albe; pieptul verde strălucitor; cu un cearcăn roşu-aprins în jurul ochilor, gotcan. marian, O. II 210-II. Cf. LB., păcală, m. r. 31, (a. 1818). IORGA, S. d. viii 170. Dimineaţa, în revărsatul zorilor, se vânează cocoşii de munte! ZANNE, P. I 425, cf. ALECSANDRI, CONV. LIT. III 64. ^ -sălbatic-mic (~ -de-pădure, ~ -de-câmp) = pasăre sălbatecă (Tetrao tetrix), cevâ mai mică decât cocoşul domestic; penele lui sânt negre, vinete şi cenuşii câte cu un punct alb la aripi şi la coadă (marian, o. ii 212), numit şi gotcan mic s. de câmp (dombrowski, 322). ~ -încălţat = găinuţă (Lagopus) şincai, dr. v 559. Cocoşul -pustieţăţii = ciuhurez. H. v 53. (Iht.) ~ -de-mare = Raja clavata; antipa, p. 272, 682. Compuse: (Bot.) Coada-cocoşului v. coadă; creasta-coeoşului v. creastă; iarba-cocoşului v. iarbă; piciorul-cocoşului v. picior; struna -cocoşului v. strună. 2°. (Rar) P. ext. Masculul altor păsări. Cocoşul potârnichii. pontbriant. II. P. anal. 1°. Figură de metal având înfăţişarea unui cocoş, fixată în vârful învelitoarei caselor; se întoarce după vânt şi astfel arată dincotro bate vântul. Văzut-aţi cucoşul, învăţătoriul vântului, în vârful turnului? CANTEMIR, IST. 258/«. # A fi cucoş-de-vânt = a se da după vânt, a se potrivi întâmplărilor, zanne, p. iii 120. | Figură de metal s. de pământ, în formă de cocoş ca jucărie pentru copii: suflând în ea ca într’un fluer, o faci să «cânte». Cf. pamfile, I. C. 392. 2°. (Mai ales la plur.) Boabe de porumb, ţinute pe o vatră fierbinte până ce crapă de căldură şi pocnesc, desfăcându-se în forme frumoase, înfoiate, albe, numite mai ales cocoşei (11 2°), floricele (33), mai rar berbeci (II 33). Cf. marian, D. 56, GOROVEI, CR., PAMFILE, J. I, PĂCALĂ, M. R. 116, VISKI, CAMP. 221, com. A. COSMA. Făceâ... cucoşi, aruncând grăunţele... într’o tigaie cu untură. SBIERA, F. 88. Fac cocoşi dinboabe. CIAUŞANU, GL. 3°. Miez de nucă întreg, cu cei patru sâmburi laolaltă nedespărţiţi unul de altul. Cf. pamfile, j. ii 336. 4°. S. a. (La o armă de foc) Ciocănelul (în forma unui cap de cocoş) care cade pe ţâţa cartuşului (pe cremene, pe capsă), producând, prin lovirea capsei, o explozie şi slobozirea armei. Cf. LB., MARIAN, D. 57, PAMFILE, J. I. Cocoşul se ridică, se întinde (polizu), se trage (cu ajutorul piedicii pamfile, I. c. 153). Cu cuco-şurile [la puşcă] trase se repeziră în odaie, uricariul, x 13/4. Ridic amândouă cocoaşele puşcii. SANDU-ALDEA, A. M. 27. Puşca curată şi lucitoare, fără cucoaşe. SADOVEANU, SĂM. VI 335. Cu puş-cuţa lângă cap, Iar cucoşul ridicat. SEVASTOS, C. 259/16. 5°. S. a. Parte a plugului (h. X 6, 119, 277, 465, 489, 500, 539, XII 386, XVI 105, 300): cuiul încârligat care se bagă în capătul dinainte al grin-deiului şi ţine potângul cu care se prinde grin-deiul de cotiugă. Cf. marian, d. 57, viciu, gl. PAMFILE, A. 37, 150, H. I 238. | (La plur.) Penele care se întrebuinţează spre a îndreptă fierul cel lung şi grindeiul. Cf. marian, d. 57. 6°. (La car) Un cuiu mare îndoit, acăţat de ruda carului cu un lănţug (Teaca, ap. viciu, GL.), cătuşa care prinde jugul (Şintireag, jud. Sol-noc-Dobâca, com. ittu); (la plur.) lemnişoarele cioplite puse la capătul perinogului, să ţină loitrele, păpuşă, pipă, mănuşă (Mitoc, Bucov., com. ITTU). 7°. (La joagăr) Icul de fier care întinde custura în jug. Cocoşul intră în plească (Muntele Săcelului, jud. Turda-Arieş, com. ittu). coeoşÂ — 625 — COCOŞÎ 8*. Pintenul fixat la spatele călcâiului cismei, cu ajutorul căruia se descalţă cisma. Cf. TDRG. 9°. Prună tânără, deformată şi transformată de ciuperca exoascus pruni, cocoşe 1, hurlup (gurlup), cori a t, b i r t o c (g h i r t o c), a 1 i-şoiu. LB., VAIDA, MARIAN, D. 57. PANŢU, PL., com. FURTUNĂ. 10°. (Bot.) = co a d a-co co ş u 1 ui (Polygona-tum officinale). panţu, pl. 11°. Figură la jocul numit «în buşi». Cf. pamfile, j. i 5. 12°. (Astr.) Numele unei constelaţii, probabil Cloşca cu pui, Pleiadele. Cocoşu’, cinci stele la un loc. densusianu, ţ. h. 152. [Plur. -coşi şi (ad 4° şi 5°) -coaşe, (rar) -coşuri. j Şi: (Mold.) cuc6ş s. m. şi a. || A d j e c t i v: cocoşfesc (cucoş6sc) -eâscă = de cocoş, ca a cocoşilor. Cântarea cocoşească a găinilor. MARIAN, I. 2/9. Bătaie cocoşească. zanne, P. IV 268. -Trântă cocoşească. pamfile, J, I. 355. || A d-verb: cocoşfeşte (cucoş&jte) = ca nişte cocoşi. Dacă o găină cântă «cocoşeşte», adică cum cântă cocoşul, e semn rău. MARIAN, O. II 250, cf. ŞEZ. I 17/u, III 119/30,H.IV 116, GOROVEI, CR. 135. PAMFILE, DUŞM. 95, cf. PANN, P. V. I 23, CREANGĂ, P. 294/j0. Se lat cocoşeşte. ZANNE, P. IV 268. îl bagă sub pat şi-l pune să cânte cocoşeşte — îl înfricoşează pe cinevâ; se zice când bărbatul e pus subt papucul femeii, ib. III 283. Cine intră în cuşcă, trebue să cânte cocoşeşte. PANN, P. V. II 108], — Din slav. (v. -bulg., sârb., rut., pol.) kokosi, care în cele mai multe limbi slave însemnează «găină», dar se întâlneşte şi cu sensul de «cocoş» la Ruteni, la Cehi şi Slovaci şi, ca vorbă de împrumut, la Albanezi şi Unguri. înţelesul 2° îl are şi sârb. kokica; pentru 4°, cf. germ. Hahn, ung. kakas; pentru 12°, bulg. IcokoZka «pleiadele». Cuvântul de origine latină pe care l-a înlocuit împrumutul din slavă, era, probabil, cântător, cf. DR. III 757. — Cf. cocoşa r, coco şei, cocoşi, cocoşoaică. cocoşa vb. la v. cocoaşă. cocoşau s. m. (Ornit.). Draine. — O specie de sturz (Turdus viscivorus) numit şi s t u r z-m are, b r e b e n e a g. Cf. costinescu, marian, o. i 279, ii. IX 450, XI 154, com. ITTU. Ai nesocotit vânatul numit [franţuzeşte] agrives», iar, după cum se crede, pe româneşte, sturzi şi cocoşari? ODOBESCU, III 24/ij. Ieşind din împărăţia lor, intră într’a ciocârlanilor, grangurilor şi cocoşarilor. STĂNCESCU, B. 61. — Cf. bulg. kokoiaru «astur palumbarius». cocoşat, -ă adj. v. cocoaşă. COCOŞEii s. m. I. 1°. CoqueleL II. 1°. Cocotte (en papier). 2°. Grains de mais que l’on fait 6clater au feu. 3°. Esse. 4°. Membre viril d’un enfant. III. Noms de fleurs. I. 1°- Propriu. Cocoş (I 1°) tânăr, cocoş puiu; p. ext. cocoş mic. Din oaăle ceale rotunde se scot puice, iară din ceale lungăreaţe pui sau cocoşei. ECONOMIA, 105. Când îi [= vei] pune cloşca lunea, îţi scoate numai cucoşei. ŞEZ. I 51/32. | Cocoş frumos, drăguţ s. bun (de mâncare). Cocoşeii că-mi cântară... Boieri mari nu se sculară. TEODORESCU, P. p. 40b. Cocoşei în blidişel, Vinişor în păhărel. JARNlK-BÂRSEANU, D. 271. Cocoşei cu creastă creaţă... reteganul, TR. 146/15. Am o ulceâ pistriceă. Cântă un cocoşei în ea [ = Bise-r/ca], gorovei, c. 24. cf. sbiera, 322/a». Ai stâl-cit cocoşelul! = prea de tânăr ai păţit-o (Zorleni, jud. Tutova). zanne, p. IX 597. || (Entom.) Co- (Termen desmierdător despre copii s. despre bărbat) Cocoşelul tău... te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori. caragiale, t. i 116/,. Dumnezeu sty-ţi dea bine, cocoşelul maichiil bră-tescu-VOIneşti, l. d. 78. # Cocoşei de pare-simi = prostie*!. BARONZI, L. 105/19. 2°. Băiat bătăios, care se încaieră uşor la bătaie. HERZ.-GHER., M. IV 248. II. P. anal. 1°. Bucată de hârtie îndoită în multe părţi şi apoi întocmită în chipul unui cocoş mic; i se mai zice şi porumbel. Cf. pamfile, j. îl 343. | Un fel de alesătură în ţesătură. Cf. id. i. c. 290. 2°. (Mai ales la plur.) Boabe de porumb care, puse să se coacă pe o vatră fierbinte, crapă de căldură şi pocnesc, desfăcându-se în forme frumoase, înfoiate şi albe, cocoşi (II 2°), floricele (3°), berbeci (II 3°). Masă încărcată cu poame {strafide), cucoşei, alune, sevastos, N. 154/13. 3°. Cuiul care trece prin capătul osiei ca să-l ţină, civie. Cf. damE, t. 8, pamfile, i. c. 130, (Zârneşti, jud. Braşov) Com. ittu. 4°. Membrul viril, la copii (CREŢU, ap. MARDARIE, l. 361) mici, mai ales la băieţi, puţă. 5°. (Bucov.) Mic aluat ce rămâne din facerea pânii, căruia i se dă diferite forme şi se coace în cuptor. CADE. ÎII. (Bot.) (întrebuinţat mai ales la plur.) Nume de floare (H. xi 327, xvn 118, xvm 41, 168, mică, albă şi roşie închisă, fără miros marian, se. ii 116): a) = co c o ş e i-d e-c â m p. panţu, pl.; baronzi, l. 131/23. b)=ruscuţă. panţu, pl. c) = m ă s e a u a- c i u t e i. id. ib. marian, o. II 249, PĂCALĂ, M. R. 24. d) = gh i’o cei-b o ga ţi. panţu, pl. e) = porumbei. id. ib. f) = garofiţă-de-grădină. borza, bul. GRĂD. BOT. V 57. Cf. PĂCALĂ, M. R. 19. g) = dediţei. damE, t. 186. Specii: cocoşei-de-câmp = plantă ierboasă. (Adonis aestivalis), cu flori roşii-cărămizii. Se mai numeşte şi: chimen-cânesc, cocoşel-vă-ratic, i a r b a - co c o ş u 1 u i, ruscuţă (-văratică). PANŢU, PL., Cf. LB. BARCIANU; rus-cuţă-tomnatică (Adonis autumnalis). PĂCALĂ, M. R. 22; ruscuţă-primăvăratică (Adonis vernalis) Cf. id. ib. 22; măseaua-ciu-tei. Cf. LB., baronzi, l. 131/22; cocoşei. eoeoşel-domnesc = floarea-cucului. Cf. păcală, m. r. 19. cocoşel-roşu = g a r o f i ţ ă. Cf. id. ib. 19. cocoşei-ungureşti = măghiran-sălbatic. Cf. id. ib. 18. cocoşol-turcesc = Silene Antiloparum. id ib. 19. cocoşel-tomnatic = ruscuţă-tomnatică. panţu, pl. cocoşel-văratic cocoşei-de-câmp. id. ib. Cocoşeii... se sacrifică morţilor spre aducere-aminte. marian, î. 393/2s. Grădinarul... i dă fiecăruia [dintre copîi] căte un nume de floare: gheorgliină, lemnu'-Domnului, cocoşei. păcală, M. R. 206. [Şi: (Mold.) cucoş61 s. m., (ad III c) la plur.) cucuşei m.] — Diminutivul lui cocoş, derivat prin suf. -el. CO COSESC, -EÂSCĂ adj. 1 COCOŞEŞTE adv. I v' C0C°5- COCOŞETtTBĂ s. f. v. cocoaşă. COCOŞÎ vb. IVa I. Câcher. II. 1°. Se rengorger COCOŞILĂ — 626 - domţk despre masculul altor pasări) (A se urcă cu picioarele pe femeiuşcă spre) a îndeplini actul împreunării sexuale, a că î c â (IV 4°, c), a* pune ou. | Refl. (cu înţeles pasiv, despre găină, p. ext. şi despre altă pasăre) a fi călcată de cocoş. Cf. LB., H. XVII 229, GOROVEI, CR., ŞEZ. XII 164. Curcile îndată încep a se cocoşi. ECONOMIA, 108. II. Fig. Re fl. 1°. Ase ridica sus ca un cocoş, a se îngâmfă (novacovici, c. b. 6), a se umflâ în pene (cf. DICŢ.), cf. păuni. 2°. P. e x t. A se supără, a se raţoi, a ameninţa, gata să se ia la bătaie (HERZ.-GHER., M. IV 248). Dar la el... se'ndârjeşte... şi se cocoşeşte. CONTEMPORANUL, iii 370. Bărbatul se cucoşeşte, La femeie se stropşeşte, Numa'n unghii ca s’o ieie. SEVASTOS, ap. TDRG. (ms.). [Şi: cucoşi vb. IVa | Abstracte: cocoşire s. f. LB., cocoşit s. a. (ad I) [Un cocoş] după patru ani, nu mai iaste bun de cocoşit. ECONOMIA, 104. || Adjectiv: cocoşit,-ă (ad I) = (găină) călcată de cocoş; (ou) ouat de găină călcată de cocoş; fig. înşelat, tras pe sfoară (paşca, gl.). Nu toate ouăle sânt bune de scos [pui], fără numai ceale cocoşite. ECONOMIA, 104]. — Derivat din cocoş. COCOşiiiĂ s. m. v. cocoaşă. cocoşiiisiu s. m. (Ornit.) = ciovică. PAŞCA, GL. COCOŞNEAŢĂ s. f. Femme du peuple qui veut faire la dame. — (în batjocură s. ca termen de dispreţ s. de ură) Femeie simplă care vrea să joace pe cocoana (cf. DICŢ.), deşi e îmbrăcată numai în trenţe (Codlea, jud. Ialomiţa, COM. sat. I 49). Câtevâ cocoşneţe... femei negustorise ajunse. JIPESCU, O. 45. Intră, vede aşâ, ca o mutră de cocoşneaţă. PAMFILE, duşm. 96. [Şi: cocojneâţă s. f. Boieru’ cu cocojneaţa dumnealui. JIPESCU, o. 106; coconeâţă s. f. pamfile, duşm., (+ cocor s. coarne) cocorneâţă s. f. polizu.] — Formaţiune glumeaţă, în care pare că intră cuvintele cocoană, cocoş ş. a. cocoşoâică s. f. (Bot.) = rodu-pământului (Arum maculatum). panţu, PL. — Derivat din cocoş, prin suf. augm. -oaică. COCOSTÂRC s. m. (Ornit.). 1°. Grue. (Grus cinerea). 2°. Gigogne (Ardea ciconia). 3°. Fontaine. 4°. Homme maigre au cou long. 1°. O pasăre de baltă: Cocor? Când gâştele ceale sălbatece, cocorii (cucostârcii), sburarea lor cea obicinuită o schimbă, [vine ploaia]. CALENDARIU (1814) 84. Cocostârcul şi barza tot în băltoace trăesc. ZANNE, P. I 426. 2°. (Moldova şi prin Transilv.) Barză (LB., marian, o. ii 310, 323. GOROVEI, CR.), stârc (H. XI 231 H. xiv 85). Specii: cocostârc alb (Ciconia alba) şi negru (Ciconia nigra). DOM-BROWSKI. 326, MARIAN, O. II 333, PĂCALĂ, M. R. 31. Am văzut... un cocostârc sburând. DRĂGHICI, R. 42/26. Se primblă cocostârcii. C. NEGRUZZI, I 319. Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele. ALECSANDRI, III 7. N'a mai clănţăni din măsele, ca un cocostârc. CREANGĂ, P. 246/20. Iacă stârcu\ cocostârcu*! TEODORESCU, P. P. 130. De cocostârci şi rândunele nimeni nu se atinge, nici de cuiburile lor. gorovei, CR. 23, cf. (alte credinţe) şez. 1 126/25, 128/22, IV 119/g, PAMFILE, A. 122, VĂZD. 3, 99,B. 51, S. T. 51, LEON, MED. 86. # A sta ca cocostârcul: singur. ZANNE, p. ix 598. De-a cocostârcul e numele unui joc de copii, pamfile, j. iii 3. 3°. P. anal. (Basar.) Puţ cu cumpănă, şăineanu, d. u. 4°. Fig. (ironic) Om slab şi cu gâtul lung (Gorj, paşca, gl.) s. cu picioarele lungi (herz.-gher., m. iv 248); cal cu gâtul şi picioarele lungi (DR* V 176). , [Şi: cucostârc s. m. marian, o. ii 310, cocostârc (cucorstârc) s. m%id. ib. 323; cocârstârc s. m. VĂRCOL, V.; — cocostârg s, m. şincai, DR. V 557, 560]. — Contaminare din cocor şi stârc (cf. coco-barz ă). cocostârc* s. m. (Ornit.) v. cocostârc. COCOŞTER f s. m. Plafond lambrisse? — Tavan căptuşit cu scânduri? Kokoshter = laqueare. anon. car. COCOŢ f s. m. (Ornit.) Coq. — (Sârbism, atestat numai la anon. car.) Cocoş. Kokot (fără traducere). [Accentul?]. — Din sârb. kokot, idem. COCOTĂ s. f. Cocotte. — (Franţuzism) Femeie de moravuri uşoare, cf. lele, paţachină. Parfumată ca o batistă de cocotă, teodoreanu, m. ii 222, cf. 20. — N. după fr. COCOTĂ vb. Ia refl. Se percher. Jucher.—(Despre pasări, pfsică etc.) A se sui sus pe cevâ, a se aşeză pe un loc mai ridicat. Un graure din cei care sboară printre vitele din cireadă şi împreună cu ciorile se cocoţează jucând pe spinarea boilor. ODOBESCU, iii 23. Mâţoiul... se cocoţă pe sobă. TR. DEMETRESCU, ap. TDRG. (ms.) II (Despre oameni) A se urcă pe un loc mai ridicat, a se sui pe cevâ înalt (şez. xxiii 42). S'o cocoţat pe poartă. ŞEZ. XXIII 42. Se vede că vor să-l deşele pe bietul dobitoc de s'au cocoţat amândoi în spinarea lui. ODOBESCU-slavici, ap. TDRG. Ăi mai cu dare de mână s'au cocoţat [cu casele Zor] pe coastă mai. sus; ăi mai nevoiaşi au rămas pe vale. rădulescu, ap. TDRG. F i g. A se aşeză, a se urca undeva (la o masă, într’o situaţie, într’un post, rang) unde nu se cuvine (costinescu), nu se potriveşte s. nu merită (RĂDULESCU-CODIN, î.), privind apoi de sus, cu dispreţ, la ceilalţi (HERZ.-GHER., M. IV 236). Nu te cocoţă în capul mesei, ci dă pas altora mai bătrâni. LM. Pe tronul Voievozilor Ştefan şi Mihaiu se cocoţează tot felul de lichele... din şandramalele Fanarului. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. (ms.) Dregătoriile să le lăsăm pe seama altor rumâni. N'ai la ce te cocoţă la masă şi la scaun, că e plata mică şi grijă mare ’n spinare. JIPESCU, O. 105. || (Rar) Trans. (propriu şi fig.) A acăţâ cevâ (herz.-gher., m. iv 236); a ridică şi a aşeză pe cinevâ sus (unde nu i se cuvine). Decât să cocoţi [nişte ignoranţi] în capul învăţăturii tineretului fraged... jipescu, o. 96. [Prez. cocdţ şi cocoţez, -coţi şi -coţezi. Şi: cocoţi vb. IVa DDRF.; cucuţâ vb. Ia pamfile, j. i; gogoţâ vb. Ia Cioara [ţiganca] se gogoţase pe tronul împărăţiei. delavrancea, s. 263. || Abstract: cocotâre s. î. Cocoţare la locuri înalte. JIPESCU, ap. TDRG. (ms.). | P a r t.-a d j. cocoţat (cucuţât), -ă. Cocoţat pe capră, mână caii. SLAVICI, N. I 320. Pălării minuscule, cocoţate pe coafuri imense. C. PETRESCU, C. V. 75. Cocoţat în vârful căruţei, pe cărămidă. D. STĂNOIU, c. I. 57. Rămâi, vere, cocoţat [în pom]. STĂNCESCU, B. 253.] — Etimologia necunoscută. Ar puteâ fi un derivat din lat. cucutium « scufie», cf. ital. cocuzzolo d'un monte (G. Giuglea, DR. I 495), basc. kukutz «pisc, vârf de munte», cocoţă referindu-se la cucuiă, ca gurguţâ la gurguiâ şi ca lat. cucutium la cucul(l)us şi cucul(l)io, cf. DR. VI 320. Derivarea din lat. pop. concaptiare, propusă de G. Giuglea, DR. iy 1554 nu-i convingătoare* CIHAC cocoţI — 627 — CODALB II 67 — şi, după el, TDRG. — îl aduceâ în legătură cu slav. kokot« cocoş», cf. sârb. kokotiti se «se carrer, se pavaner». cocoţi vb. IV» v. cocoţă. COCOTIER s. m. (Bot.) Oocotier. — Arbore (Cocos nucifera) din familia palmierilor, foarte înalt şi frumos, din regiunile tropicale, cu foi mari şi cu fructul («nucă de cocos») de mărimea unui cap de copil, conţinând un lichid lăptos, care se mănâncă. Svelţi cocotieri aplecaţi spre oglinda apei. C. PETRESCU, C. V. 82. — N. din fr.; cf. cocos. c6covĂ s. f. v. cucovă, cocovÂMĂ s. f. Jouet d’enfants. — (Banat) Bulgăre de pământ moale, înfundat la mijloc, în formă de blid, cu care se joacă copiii, aruncându-1 cu putere jos, ca să pocnească. CADE. COCOVÂRDĂ s. f. CrSpe. — Plăcintă subţire’ clătită (Berchiş, j. Turda), viciu, s. gl. — Pare a fi o contaminare între cocă şi scovardă. COCOVEICĂ s. f. (Ornit.) v. cucuvaie. COCOZÂR s. m. (Bot.) v. coacăză. COCRÂIT s. f. în expresiunea.: de-a cocraiţa = de-a dura, peste cap (Sângeorz-băi, Transilv.). PAŞCA, GL. COCREDItOb s. m. (Jur.) Cocreancier. — Creditor părtaş cu alţii la o pretenţiune; cf. co debitor. Creditorele solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori în toate actele care pot aveâ de efect conservarea obligaţiunei. HAMANGIU, C. C. 246. [Şi: concrcdit6re f s. m.] —: N. după ital. concreditore, idem (orientat în prefix după codebitor). COCREDiTORE f s. m. (Jur.) v. cocreditor. cocs s. a. Coke. — Cărbunele de piatră din care s’a scos gazul de iluminat, întrebuinţat la încălzit. [Scris şi : colcs şi cox. | Plur. cocsuri]. — N. din germ. Eoks, idem (după englez, coke). cocciiTEŢ s. a. v. cocâlteaţă. cocus s. m. (Bot.) v. cocos. cocitţ s. a., COCtfŢĂ s. f. v. cocă 2. COCCŢĂ subst., sing. v. cocă 3. CO» s. a. (Jur.) Code. — Culegere de legi cuprinzând întregul sistem al legislaţiei unei ţări într’o materie specială (purtând numele suveranului sub care s’a redactat sau al materiei de care se ocupă). Cf. 1 ege, p r a vi 1 ă, codice, co(n)dică. Codul lui Justinian. Codul lui Napoleon. Codul Carageâ. Codul Calimah. Codul civil. Codul penal. Codul comercial. Codul militar. Codul silvic, f Codul politicesc (RUSSO, S. 90). La 1815 Vodă, Carageâ, voind să publice noul Cod, a cerut lui Văcărescu să-i facă cătevă versuri care să figureze pe frontispiciul cărţii. GHICA, S. 485. Alcătueşte un cod de legi. C. NEGRUZZI, I 276. A venit aşâ numitul cod revăzut în Anglia. MAIORESCU, D. II 152. Adânc cunoscător al codului. BRĂTESCU-voineşti, L. D. 47. | P. ana 1. Un sistem de re-gule (de purtare în societate etc.) impus de convenienţe sociale, de moravuri s. de (cinevâ considerat ca) o autoritate în materia respectivă. Codul bunelor maniere (vlahuţă, P. 84) s. codul manierelor elegante. Codul duelului. (învechit) Codul ortografiei şi a[l] sintaxei, a[l] prosodiei şi a[Z] vorbei. RUSSO, S. 60. [Plur. coduri]. — N. din fr. Cf. codice, c o (n) d i c ă. COBĂBÂTURĂ s. f. (Ornit.) j codăbâturâ vb. I(a) j v codobatură. CODĂBĂTUBOiUs.m. (Ornit.)J CODACIU s. m. CODĂFÂŢ s. m. COBAIE S. f. CODÂIE S. f. (Bot.) v. coadă. CODĂliÂT,-Ă adj. 1°. A longue queue. 2°. Al-longă. 1°. Codat, cu coadă (1°). ciauşanu, v. Oaie codălată (Seaca-de-câmp, în Dolj), h. V 430. Păduche codălat. ciauşanu, v. (Substantivat) Codălată = nume de vită (H. v 389), de oaie (H. V 402). 2°. Cu coadă (4°) lungă, cf. codiţei, p. ext. lungăreţ (ciauşanu, v.) Pere codălate (ciauşanu, V.) şi (substantivat) Codălate = (pere) lunguiate. VĂRCOL. [Şl: (ad 1°) codolât, -ă adj. = codat, polizu. Oi codălate. URICARIUL, X 401;—(suspect) coadălât, -ă barcianu. | Cu schimb de sufix (în rimă, în gâcitori) cudulâţ, -ă, adj. Am două raţe Cudulaţe, Cine-a ghici, Şepte maţe s’or zgârci [= Cimpoiul]. GOROVEI, C. 73]. — Sensul cuvântului ne împiedecă să-l considerăm ca un compus din coadă-]-lat. Probabil, avem a face cu un lat. pop. *codellatus,-a,-um (derivat din *codella, păstrat în limbile romanice = *caudella «codiţă», diminutiv din cauda). N. Drăganu, Dacoromania IV 739—740. CODAiiÂU s. m. v. coadă. COBÂliB,-Ă adj., s. f. 1.1°. A queue. blanche (en parlant des bestiaux). 2°. Aux tresscs blondes (en parlant des jeunes filles). 3°. Eypocrite. II. Hochequeue (Motacilla). I. Adj. 1°. Cu (părul de altă coloare, mai ales închisă şi) coada (s. numai şfichiul coadei) de coloare albă (despre vite şi câni h. xi 274; adesea substantivat, servind ca nume al acestor animale), anon. car. ii. ii 26, 79, 131, 142, IV 9, 106, 197, VII 120, 226, XVIII 141, liuba-iana, m. 115, 116, damE, t. 28, VĂRCOL, V. Pre acelea vite cornute, a căror coadă, mai cu seamă la vârf, e albă, iară în colo întreg corpul cu totul de altă coloare, îndătinează în genere a le numi (şi anume pre viţei, junei, juncani şi boi): codalb, codălbean şi codălbior, iară pre vitele ju-ninci şi vaci: codalbă, codălbeană, codălbioară şi codălbiţă. MARIAN, O. I 258. Bou' ăl codalb... şi-a scrintit un picior. JIPESCU, O. 40, cf. 49. Trage dalbii cu codalbii. înaintea co dalbilor Trage pegii... mat. folc. 77. | Cu o pată albă la cap (cf. breaz) şi la coadă (h. x 329), pestriţ: alb şi galben (h. XVIII 33). | (Despre pasări, peşti, lună; mai ales în legătura alb-codalb) Alb pe la margini (N. G.-TISTU, B.). Păsărică albă-codalbă. mat. folc. 547, cf. 549, 591, ŞEZ. IV 190/26, VII 89. Sfântă lună albă codalbă. N. G.-TISTU, B. 157. | Vultur codalb = specie de vultur (Haliaetus albicillus), CADE. 2°. (Despre oameni, mai ales despre fete) Cu plete s. coade blonde, bălaiu. Mărica... e prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii, delavrancea, S. 42/4. 3“. Fig. (Om) făţarnic. frAncu-candrea.. M. 99, H. I 58, 62, III 48, 71, 425, VI 30, VIII 798, x 109, 120, 151, 465, XII 25, 28, XIII 36, 135, XVI 339. II. S. f. (Ornit). Codalbă = codobatură (pe Mureş). Com. ittu. [Şi (în Mold.): cudâlb, -ă, adj. Se zice că un bou e cudalb sau codalb, când are canaful (şfichiul) coadei alb. damE, t. 28. La boi bălţaţi li se zice floreni; CODÂLB - 628 - CODÎ când Ie este numai coada bălţată — cudalbi. (Smulţii,j. Covurluiu; Copou, j. Iaşi). HEM. 3081. Cudalb = bou cu vârful cozii alb. creangă, gl. Despre boii, vacile şi viţeii a căror coadă e la vârf prisne albă, iară încolo de altă coloare, se zice că sânt cudalbi, cudalbe, adică cu coadă albă. MARIAN, D. 31. Aveâ şl el o pâreche de boi, dar coleă... amândoi cudalbi, ţintaţi in frunte, ciolâ-noşi şi graşi. CREANGĂ, P. 38/!. Pasere cudalbă. MARIAN, D. 252, TEODORESCU, P. P. 370, ŞEZ. II 87/ls, PAMFILE, B. 31, 48, ION CR. III, 144. | Diminutive: codălbâl, codălbtâl jipescu, o. 49, cudălbâl, -iâ şi -ică (Com. marian) adj., subst. (plur. m. -bei) = (viţel s. bou) care are la vârful cozii alb, iară încolo e de altă coloare. Com. marian. Boi bourei, în coadă cudâlbei. marian, se. I 33, GCR. II 334, ALECSANDRI, P. P. 102, 387, TEODORESCU, P. P. 143, VASILIU, C. 182, PĂSCULESCU, L. P. 28, DENSUSIANU, Ţ. H. 26, 27. Boi streinei, în coade codălbei. TEODORESCU, P. P. 139, cf. 141; — codălbiâr (cudălbi6r), -oâră, adj., subst. = codălbei. Com. marian, marian, d. 31, O. i, 258; — codălbiţă (cudălbiţă) s. f. = numele unei vaci s. viţele a cărei coadă e la vârf prisne albă (MARIAN, D. 31, O. I 258). Brânduşa, ruşiţa, codălbiţă... JIPESCU, o. 49; (Ornit.) pasăre (Lanius collurio) de 17—20 cm., cu pene frumoase, roşcate la cap şi aripi, gălbui pe pântece şi albe s. negre la coadă, al cărei vârf e cenuşiu-albastru; se mai numeşte sfrancioc-roşu s. şofran. CADE. ;— codălbâţă s. f. = codalbă mică, jună. COSTINESCU. | Alte derivate: codălbeân (cudălbeân), -ă, adj., subst. = (bou, viţel s. vacă, viţeâ) cu vârful cozii prisne alb. Com. marian, marian, d. 31, o. I 258, JAHRESBERICHT, XII 156; —■ codălbiu, -ie adj.=blond. DDRF. | Verb. codălbi (dial. codăl-ghl) lVa= a nu izbuti într’o întreprindere s. afacere (Com. V. ŞOAREC), a da de ruşine (Com. FURTUNĂ); a o şterge, a spălâ putina; a o sfecli, a o păţi. ALECSANDRI, T. 1759, 1773. Mi-i că m'oiu trezi de-odată cu bărbatu-meu, ţop în spate... ş'apoi, aşa-i c’am codâlghit-o? ALECSANDRI, T. 424, cf. 533, 1165. La franţuzeşte o cam codălghiă; se gâdilă grozav, când îi vorbeai limbă străină! vlahuţă, D. 43. Se hotărîse să spuie şl el în viaţa lui odată drept şi atunci o cudălbeşte. şez. ix 56. O făcU pozna ş'apti-o codălbglnit-o. ib. v 58/22; — codălbâ Ia = a se uitâ cu chioarda ochiului: Când codălbă ochii, mai-mai s’o iau la sănătoasa! CIAUŞANU, V.]. — Compus (poate încă în epoca latină, cf. sard. log. koarbu, în Pirano kodalbola CDDE. nr. 376) din coadă 4- alb. COBĂIjBĂ vb. Ia COBĂIiBEÂW,-Ă adj., subst. cobălbeIj, -EĂ s. -ică adj., subst. CODĂIjBI vb. IVa coi>ĂiiBiEii,-BiĂ şi-fcĂ adj., subst. codălbiOb, -oăbă adj., subst. COBĂMIŢĂ S. f. COBĂIiBIU, -E adj. CODĂIiBCTTĂ S. f. V. codalb. CODÂN, -Ă adj., subst. COBĂNÂCĂ adj. f., s. f. CODĂNCCŢĂ S. f. CODĂNE S. f. codări s. m. COBĂWICĂ s. f. COBĂBÂIE s. f. V. codirişte. COBÂRBliĂ s. f. V. codirlă. v. coadă. v. codirişte. v. codirlă. v. coadă. COBĂttIE S. f. | COBĂRIŞCĂ S. f. I COBĂRIŞTE S. f. j COBÂBIiĂ S. f. COBÂBIiÂŞ S. m. COBÂBiiÂu s. m: COBAII Iii vb. IVa COBÂRNIŢ, -Ă adj. V. coadă. COBÂRVÂC s. m. Sale individu. — Om porcos, necuviincios (întrebuinţat ca batjocură pentru cei ce-şi trag obârşia din Ruşi); cf. g 1 i g a n, porc, rât an. ion cr., IX 121 [Şi: godârvâc s. m. ib.] cobăş, -Ă adj., subst. v. coadă. cobăş f s. m. v. codoş. COBÂŞCĂ s. f. (Entom.) v. coadă. COBÂŞNIC, -Ă adj. COBÂT, -Ă adj. COBÂy s. m. (Entom.) COBĂŢEIi s. m. COBAU s. m. COBĂUÂŞ s. m. COBCOBÂC! interj, (ş. d.) v. cotcodac ş. d. COBCOBOCI vb. IVa v. cotcodac. cobea s. m. art. v. coadă. COBEÂliĂ s. f. v. codi. COBEÂNCĂ s. f. v. coadă. COBEBlTORs. m. (Jur.) Codâbiteur. — Persoană care datoreşte (altuia sau altora) cevâ împreună cu altul s. alţii; cf. c o c r e d i t o r. [Şi: (după ital. condebitore) codebit6re t s. m. Codebitorele solidar... poate opune toate excepţiunile. HAMANGIU, C. C. 247, cf. 268.] — N. după fr. cobebitobe f s. m. (Jur.) v. codebitor. COBEI vb. Ia Peindre (Ies ceufs de Pâques), — (Jina, 1. Sibiiu) A împestriţa ouă (de Paşte), a încondeiâ. — Din (în)condeiâ. COBEINĂ s. f. (Chim.) Codeine. — Substanţă extrasă din opiu, care se întrebuinţează în doze mici drept calmant. [Pronunţ, -de-i-) — N. din fr. (cuvânt format de chimistul Ro-biquet din gr. xd>deia «măciulie de mac»). cobeIj s. m. v. coadă. COBEiiNlC, -Ă adj. v. codi. COBERIE S. f. 1 COBERIŞTE S. f. J V> Codiri§ e# cobetinitt s. m. Coditenu. — Deţinut (la închisoare),* închis împreună cu alţii. — N. după fr. cObex s. a. v. codice. COBI vb. IVa I. Tondre la queue. II. 1°. Reculer, Msiter, âviter. 2°. Hesiter, tergiverser, se dârober. chercher des faux-fuyants, rechigner, bouder â la besogne l. (Cf. coadă 1°) Trans. (Complementul: oaia) A tăiâ, a tunde lâna de pe lângă coadă (primă- CODl - 62 '» ) - CODIFICA vara, când se urdină), de la picioarele dinapoi şi de pe la ţâţele oilor. Com. liuba, ciauşanu, gl. Oi dalbe or pomi, Prin gură de vale, Prin flori ăe-ale tale, Fruntea le-or frunţi, Coada le-or codi... PAMFILE, CR. 92. II. (Cf. coadă 7°—8°) 1°. Intrans. A se trage înapoi, a se trage la coadă (novacovici, c. b. 8), a se feri (barcianu), a pregetă, a şovăi, a evită, a sta la îndoială (să faci, să primeşti cevâ). Lăngă acestea vei primi pentru sămn de dragoste şi de prieteşug, şi pentru datoria ce am cătră cei streini, acestea ce îţi trimiţ, fără să codeşti cevă ( = să pregeţi întrucâtvâ de a le primi), care sânt pomule fu' cu păunu’, băiatul de rob, cu păharul, şi prea frumoasa fetită roabă, cu chitara. GORJAN, H. I 113. Sânt împrejurări cănd cată să ştie cinevă a mai codi. COSTINESCU. Iată pe mână cum codeşte-un negru purec. Să-mi moiu degetul în gură, am să-l prind. eminescu, N. 43. (Cu obiect intern). Ne mai având cum o codi... cheamă pe feciorul babei la el. şez. vi. 15. 2°. Refl. A nu trece imediat la o acţiune, a te da la o parte când trebue să iei o hotărîre, a sta pe gânduri şi a şovăi, a te teme să te apuci de cevâ, a ezită (şez. xxxn 16), a sta la îndoială; spec. (Mold.) a te lăsă mai în coadă, a te feri de treabă, a o lăsâ mai încet cu lucrul (creangă, gl.), a te lăsâ în urmă cu treaba, a te (în)leni (ion CR. iv 122), a te feri de lucru, a nu vrea să munceşti, a fi leneş (Com. a. tomiac), a întârziâ, a pierde vremea (gorovei, cr.), a atârnă, a zăbovi din lene sau din nehotărîre (pamfile, c. ţ.). Antohie... se tot code[â] pe la lături. URICARIUL, vii 80/20. Pas’ de te codeşte. Vasso..., dacă vrei ca Maleiu-vodă... RĂŞCANU, L. LXXl/3. Ce-l priviţi şi staţi în gânduri, cu ce cuvânt vă codiţi? beldiman, O. 77. Neînvinsa lui arşiţă ridică pe trândav în picioare, şi-l mână, cu voie — fără voie, la munca întăritoare dela care el se codeă. ODOBESCU, iii 441/17. Se codeşte... a-şi da socoteală. GHICA, A. 663. Auzit-ai vreodată că un călău s'ar fi codit, când aveâ să execute o sententă? I. NEGRUZZI, v 274. Cel dintâiu,... cumnatu-său Andreiu..., se cam codi, cănd află de ce e vorba. SLAVICI, N. II 116. Ce vă codiţi atâta? CONTEMPORANUL, III 653. Noaptea asta se codeşte (= nu se hotărăşte să se isprăvească, întârzie), se lungeşte, ib. I 569. întreb pe Hager... Se codeşte, se încurcă şi în sfârşit îmi spune că a văzut el cu ochii lui pe slujnică asvărlind peste ele leşie... BRĂTESCU-VOINEŞTI, I. 253. Ei, ei, nu te roşi, nu te codi, că nu mai eşti copiii AGĂRBICEANU, L. T. 262. Cele două surori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic: da nu te tot codi, că mămuca ne vede! CREANGĂ, P. 15. Ian să-i fi sculat la treabă, ş’apoi să-i vezi cum se codesc, se drăm-boiesc şi se sclifosesc! CREANGĂ, A. 39/2l. Feciorul se cam codeşte la început, dar în sfârşit, la rugămintea smeului şi a surorei sale, se învoeşte să remănă la dânşii vreme mai îndelungată. MERA, L. B. 245. Se mai împotrivi tată-său, se mai codi; dară fie-sa îl birul cu rugăciunile [= rugăminţile], ISPIRESCU, L. 15/6. Aleodor voi să se codească oarecum: ba că trebile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n’are călăuz... 42. Se codi a-i da fata de nevastă, id., U. 76/3. Fata babei însă, care se codeă dela toate lucrurile... au rămas acuma nemăritată. SBIERA, P. 215/38. Dar la lucru ne codim. DOINE, 128/s. D’alei, moş cu barbă sură, Rău de treabă, bun de gură, D’aia mi le tot codeai. D’aia pizmaş mă făceai, Că gazdă de holi erai 1 TEODORESCU, p. P. 599. Măndro, nu te mai codi, Şi ’n prag nu te mai gândi! PAMFILE, C. Ţ. 134. Se crede că aşezându-se la ajunul Bobotezei la masă, după aceea nu este bine a se mai codi (= «a întârziâ, a pierde vremea») prin casă, făcând treabă, c'apoi cloştele nu vor şedeâ pe ouă, ei se vor tot sculă (Bucovina), gorovei, cr. 69. [Abstracte: codire s. f. = tunderea lânei de pe coada şi picioarele oilor (liuba-iana, m. 114); şovăire, preget, ezitare, dare înapoi (la lucru). Codite multă nu-mi prea fă! Porneşte! CONTEMPORANUL, II 910. După o clipă de codire, se înclină: Fie! brătescu-voineşti, l. D. 5;— codit s. a. = codire. (Ad I) Coditul oilor. H. XVII 392. Foarfeci de codit oile. liuba-iana, m. 114; — codeâlă s. f. = şovăială, ezitare, ocol, tergiversare. Ar fi trebuit ca aceste două întrebări să fi fost puse tn faţa fiecărui deputat, fiecărui senator, în minutul cănd ei se răzgândeau cum să împace, sau mai bine cum să încurce soluţiunea curajoasă pe care o reclamă momentul de faţă, cu vechile obiceiuri de şerpuită codeală. odobescu, iii 450/29. După multă codeală, se hotărî ca să-i spună, sbiera, P. 141/s; —codit ură s. f. = codeală. DICŢ. Adjective: codit6r, -oare = care se codeşte. DICŢ.; — (<■ codeală) cod6Inic, -ă adj. = coditor, şovâelnic, leneş. Colindătorii dă trimişi pleacă..., şi apoi să’ntorc iară la hăi d’intâi care li se par mai co-delnici şi-i deşteaptă. JIPESCU, o. 38. Pă cum omu’ trândav, piroteşte... şi pă cum risipitoru’ desfrânat îşi fărâmă trupu’, inima şi punga,... aşa şl cu năţiile codelnice şi trândave id. ib. 107], — Derivat din coadă. codic t s. a. | y cond.că> c6dica t s. f. J CODICE s. a. 1°. Code. 2°. Manuscrit ancien. 3°. Collection (de documents), codex. 1°. (Jur.; învechit) Cod, carte de legi, cf. pravilă. Acest Codice civil se va pune în lucrare la întâiu Iulie, anul una mie opt sute şesezeci şi cinci, hamangiu, C. C. 488. Codicele penal (MAIORESCU, C. II 184). comercial (TDRG.). 2°. Manuscript vechiu (cuprins într’un volum). Codicele Voroneţean. 3°. Colecţie de documente, de formule farmaceutice (aprobate de serviciul sanitar). [Plur. codice | Şi: c6dex s. a. (plur. codexuri). Ţi-ar fi dictat un codex de arta poeziei. ALECSANDRI, ap. TDRG.]. — N. din lat. codex, -icem. Cf. cod, condică. CODICEIi t s. a. | CODiCHEt f s. a. (Jur.) [ v. codicil. CODiCHiii t s. a. (Jur.) J codicil s. a. (Jur.) Codicille.—Adaus s. îndreptare ulterioară la sfârşitul unui legat, unui testament. Dacă un codicil sau testament pot fi bune în urma altui testament... CAT. MAN. x 38. [Plur. -cile şi -cituri. j| Şi (din lat. codicellus) codicfel f s. a.=manuscript. Sigismund ...au scris o epistolă din Cracovia..., care se aduce de... Engel din codicelul bibliotecii Comitului Osodinschi. ŞINCAI, HR. II 184/s; — (< n.- gr. xmSîxMor) codicliil -j-, codicilul f s. a. Când cinevâ după dieată îşi va aduce aminte şl de altele şi le va treace în deosebit izvod, să numeaşte codichel. PRAVILA (1814). 128. (Complinit) Iar de este moştenitoriu rânduit prin testament, atuncea se numeşte codichil testa-mentariu. CODICĂ ŢIV. A. 4/n. cf. 4/25. — N. după fr. CODÎE s. f. v. coadă. CODIFICĂ vb. I (Jur.) Codifier. — A reuni într’un cod legi s. dispoziţii care regulează cevâ; p. r e s t r. a prevedeâ cevâ într’o (s. printr’o) lege. [Abstracte : codificare, codificâţie, (după fr. GODIFICAŢIE - 630 - CODIRLĂ codification) codificaţifine s. f. Acel preţios selfgo-vernment, care el singur plăteşte mai mult decât toate codificaţiile publice şi private. MAIORESCU, CR. III 172/,, cf. D. I 351. |Part.-adj.: codificât (cu negativul necodificat) -ă, Drepturile autonomiste codificate în Constituţiune. SBIERA, F. 369]. — N. după fr. . CODIFICAŢI® s. f. (Jur.) I CODIFICAŢIUNE S. f. (Jur.) / V' 00 1 lc • CODiiiişTE s. f. v. codirişte. CODiN s. m. v. coadă. CODIISĂ s. f. I. 1°. Laine de la queue. 2°. Vul-pine (Alopeculus pratensis). II. 1°. Orains dess6-efoâs ou alteres de mais ou de ble. Lie (de la so-ciet6). 2°. Bois mort. 1°. (Cf. coadă 1°). 1° Lână de calitate proastă, de la coadă (H. IX 87) şi de prin prejurul ugerului (păcală, M. R. 138), care se tunde primăvara — înainte de tunsul oilor — ca să nu se murdărească (ciauşanu, v.); rămăşiţă de lână, adecă lâna de a doua mână, care, la tunderea oii, nu se ţine de pala întrfeagă ce se ia de pe oaie, ci rămâne răsfirată, şi aceasta este cu deosebire lâna ce se, tunde de pe cap, picioare şi coadă (rev. cr. i 171), miez ură şez. vii 192. Naţia... este oaia căreia [politicianul] trebue să-i smulgă lâna, mielu’, laptele, codina, miţele... JIPESCU, ap. TDRG. cî. O. 48. 2°. (Bot.) C o a d a-v u 1 p i i. panţu, pl. II (Cf. coadă 8°) 1°. Grâul sau cucuruzul etc. cel slab, ponuri (Com. liuba), gozuri, rămăşiţă de grâu (H. IX 87), cel mai de pe urmă grâu, grăunţe uscate înainte de vreme sau tă-ciunate, care rămân Ia vânturat (zanne, p. iii 544, PAMFILE, J. II), ştiulete de porumb mic şi pipernicit, cucuruz (Mold. de jos), ghijură (Olt.), glodar,' şiştav, uştav, chiciură, babercă, babe (pamfile, a. 89, ION CR. v 152), boabe seci şi fărâmături de coceni ale porumbului (damE, t. 62); p. e x t. gunoiul ce iese subt morişcă la morişcit, aşa b. o. bă ciulii de pălămidă, ţărână, spice (ION CR. V 152) |j P. anal. Grâul prost, care cade pe la «urechile» maşinei de treierat s. la vânturătoare (ciauşanu, GL.), cf. goz, zoană; fig. drojdiile societăţii. herz.-gher., m. iv 236. Unul stă cu grebla, de trage cu colţii ei pleava din codină, ca să nu se ducă sămânţa în pleavă. I. IONESCU, C. 187. # Din codină, rea făină, se zice despre cei ce sânt dintr’un neam rău sau cu obiceiuri rele din fire. ZANNE, P. iii 544. 2°. Rămăşiţele de lemne fără preţ într’o tăietură sau unde se lucrează lemnul; huciu, hebedig, vreascuri: S’a dus tot din pădure, n'a rămas decât codina (Bistriţa). Com. ITTU. [Plur. (ad II 1°, rar) codini. Com. LIUBA. | în sensul I, TDRG. accentuează codină], — Derivat din coadă, cu suf. -ină (cf. cu acelaşi sufix : slav izgărina «zgură», mjakina «pleavă». TDRG.). CODIWÂC s. m. v. coadă. CODIRĂ s. f. v. codirlă. CODIRBŞTE S. f. 1 CODiKişbĂ s. f. J v- C0 la treabă. Nu te tot coi şi pleacă la treabă. ŞEZ. XIX III], — Din lat. coleus, idem. coiuf f (Milit.) s. a. v. coif. COIUGĂ s. f. (Pese.) Filet (de peche). — Un fel de plasă de prins peşte. LB. COIUŢ s. a. v. coiu. COJA- V. COJEA- COJÂN s. m. 1°. Habitant de la plaine. 2°. Nom de chien. 1°. Poreclă dată ţăranilor Munteni, de către Ardeleni (pârvescu, h.); numire ce o dau în batjocură s. ca insultă muntenii (locuitorii din partea muntelui şi de la deal) câmpenilor (locuitorilor ţărani de la şes) (Buzău, Com. ST. POPESCU); numire întrebuinţată spre a face deosebire între «mocanii» de la plaiu şi podgorenii («Cojanii») de ia vale (freşti, în Putna). H, XI 468. LM. In tot regimentul, nu erâ decât un singur călăreţ care să se măsoare cu mine: brigadierul Frunză. De acest voinic de cojan mă simţeam din zi în zi mai legat. SANDU-ALDEA, a. M. 68. In unele locuri vedeam numai cojani; în altele erau numai mocani. In căte un sat îi găseam şi pe unii şi pe alţii. Şi între ei observam deosebiri. Cojanii îşi băteau joc de cioarecii mocanului. Acesta îşi legă mireasa cu giumbir, cojanul cu bariş. Celălalt dăruiă numai la masa-mare şi râdeă de «calicia» cojanilor. Figura... arată case de ale pescarilor români şi haholi din Chilia-vecheşi... diferite tipuri depescari români (cojani) de la Balta-Ciobanului (lângă Hărşova). antipa, p. 745. 2°. P. ext. Numire de câne ciobănesc. H. xi 276. [Plur. -jani şi -jeni. (Şi: cojeân s. m. | Feminin: cojâncă (cojeâncă) s. f. [plur. -jence] = nevastă s. fată de cojan (1°). Ţinerile cojence. I. c. PANŢU, logofătul matei 17. | Adjectiv: cojănâsc (cojen6sc), -eâscă = de cojan, în felul cojanilor. Porumb cojănesc. H. XI 32 6. | Adverb: cojă-n6şte (cojen&jte) adv. = ca la cojani, în felul cojanilor; spec. (despre şederea cu picioarele încolăcite) turceşte. Cât a ţinut ploaia şi viscolul şezură acolo bine îndesui(i unul lângă altul, cu picioarele încolăcite, — cum se zice, pe la noi: cojeneşte — şi numai rare ori... se depărtă câte unul... TURCU, ESC. 138.] cojâncă s. f. v. cojan. COJĂNESC, -EÂSCĂ adj. \ COJĂNEŞTE adv. / v- c°ian' COJB vb. Ia Se gonfler (se dit de, la croute du pain) — (Ban.) A se ridică, a se umfIâ (coaja des-lipindu-se de miez, la pânea coaptă), a se coşcovi. CADE. [Adjectiv: cojbât, -ă = cojit, de pe care s’a luat coaja: Eu i-am dat pâne bună, el mi-a dat-o cojbată (Poşaga-de-sus, j. Turda). Viciu, GL. |Postverbal : c6jbă s. f. = coajă, scoarţă (caba, săl.) şi (+coajă) coâjbă s. f. (bran, S.) = coajă (de ou), scoarţă.] — Variantă a lui cujbă, influenţat (ca formă şi ca sens) de coajă. C6JBĂ s. f. v. cojbâ. cojcogeă adj, invar. v. coşcogeâ. co j(e)aIjĂ s. f. v. coajă. COJEICĂ s. f. v cujeică. COJENESC, -EÂSCĂ adj. ) COJENEŞTE adv. J V' COiai1, C6JI s. m. plur. v. coşi. coji vb. IVa 1 cojiţă s. f. > v. coajă. COJITURĂ S. f. J COJNECĂ f s. f. v. cojnic. COJNIC, -Ă f adj., s. f. 1°. Sur parchemin. 2°. Parchemin. 1°. Adj. (ca atribut al lui «carte») Scris pe pergament. Care moşie o am avut şi în carte coajnică, de la moşii noştri (a. 1697, Urlaţi). BUL. COM. IST. V 224. 2°. S. f. Pergament. S’au dat lor şl... adevărată scrisoare în membrană, adecă în cojnecă scrisă (a. 1702, Munt.). iorga, S. d. xxi 88. [Şi: c6]Apc, -ăadj., s. f.;( + coajă) coajnică s. f.] — îmtfrumut literar din slav |is. kozina cliartia «pergament» şi adaptat derivatelor în -nic. COJNIŢĂ s. f. v. coşniţă. COJOÂCĂ s. f. (îmbrăc.) v. cojoc. COJOÂICĂ s. f. v. cujeică. COJOÂICĂ s. f. (Ornit.) 1°. Qrimpereau (Cer-thia familiaris). 2°. Tichodroma muraria. 1°. Pasărea numită scorţăraş. 2°. Cojoaică-de-muntc= pasăre frumoasă, cu pene cenuşii pe corp, cu guşa albă vara şi neagră iarna, cu aripele parte negre, parte roşii şi coada cu dungi albe şi gălbui; ciocul îi e lung, subţire, ascuţit şi puţin încovoiat; trăieşte prin crăpăturile stâncilor. CADE. — Derivat din coajă, cu sul. -oaică. COJOC — 641 — COJOC COJOC s. a. (îmbrăc.) 1°. Pelisse (de peau de mouton). 2°. Fourrure. 3°. Danse paysanne. 1°. Haină ţărănească (H. IX 50, 126), purtată de bărbaţi (H. II 4, 14, 31, 89, 141, 168, 204), mai rar de femei şi, şi mai rar, de fete. Cojocul e, de obiceiu, lung până la brâu, întreg făcut numai din piei de oaie tăbăcite şi lucrate (s., mai rar, de miel), cu faţa albă sau împodobită mai ales cu „flori“ (cusături) din arniciu s. ibrişin roşu, negru, etc. Se poartă, de obiceiu, cu lâna pe din-năuntru, mai rar «întors pe dos» (când umblă cu el pe ploaie) ; de regulă, se poartă îmbrăcat pe mâneci (încheiat s. uneori încins), iar în unele regiuni numai pe umeri (s. când pe umeri, când pe mâneci). în unele regiuni, cei tineri poartă cojoace galbene,... iar cei bătrâni poartă cojoace de tot albe. liuba-iana, m. 20. Cf. DAMfi, T. 169. Cojocul păeurăresc (LB.): slab, fără mâneci; se mai numeşte şi tohoarcă (păcală, m. r. 142). Cf. H. IX 496. Cojocul este de două feluri : cel scurt este sau de purtat, şi atunci este simplu, sau de sărbătoare, şi atunci este înflorat, [aşa] că nu se mai vede pic de piele pe piept şi pe spate. Cojocul mai poate fi şi lung, trecând până din jos de genunchi, pamfile, I. c. 358. Cf. burcă (ŞEZ. IV 125/u). bobou (dosofteiu, v. s. 4 pr.), bituş (c) ă, bundă, ş u b ă, blană, sarică, g li e b ă. g i u b e ă. Koshok = pellicium. anon. car., cf. mardarie, L. 1809. Cu cojocu îmbrăcat se purta. DOSOFTEIU, V. s. 33b. L-au acoperit pre el cu cojocul ei. biblia (1688) 176, cf. 260b. S’au împrumutat cu un cojoc şi o părechi cibote (a. 1711). URICARIUL, XI 220/is, Cf. MINEIUL (1776) 110bf, IORGA, S. D. 208 XII. Vn cojoc negru de miel. din zece piei... Vn cojoc de miel negru, din patru piei. uricariul, iv 135. O babă... culcată pe un cojoc vechiu. EMINESCU, N. 19/2j. O babă... în cojocitl rupt al ei Şi încins cu sfori de teiu. COŞBUC, F. 65/ 17. îşi ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114, cf. 131/i. Moaşa .... îl înveleşte într’un cojoc cu perii întorşi, marian, na. 234/s. îmbrăcat cu nouă cojoace. ISPIRESCU, L. 321/6. Mărită-m’aş şi eu, biată ; Nici îi ţol, nici îi cojoc, De altele nu-s de loc. jarnîk-bârseanu, d. 442, cf. 399. Taur bălţat, La spatele mă-tii învăţat. '• [Cojocul], şez. IV 88. Patru fraţi într’un cojoc băgaţi [ = Miezul nucii], Cf. TEODORESCU, P. P. 2331>. # Cojocul căutare Numai la iarnă■ are. i. golescu, ap. zanne. p. viii 233, cf. i 86. Şapte fraţi pe un cojoc = sărac lipit. Cf. ib. UT 123. A avea (a găsi, a afla) ac de (s. pentru) cojocul cuiva = a îndrepta pe cineva care are deprinderi rele (cf. zanne. p. ii 499), a-i tăiă cuivâ apa (PAMFILE, J. II), a-1 face pe cinevâ imposibil, a-1 aşeză, a i-o face cuivă. a-i arătâ. a se răzbuna asupra cuiva, a-1 da gata, a-i venî de hac (v. c.). Cf. ac (I 1°). zanne, p. ii 499, c. ne-GRUZZI, I 250, CREANGĂ, P. 251/13, ispirescu. l. 87/it. A-şi întoarce cojocul pe cealaltă parte s. pe dos = a-şi schimba atitudinea, părerile deodată şi pe neaşteptate (ZANNE, p. iii 124), a purcede mai aspru, a se aprinde de mânie, a întoarce foaia, ciauşanu, gl. Să, nu-şi supere norocul Şi să-şi întoarcă cojocul. PANN, P. v. II 130. Ei, măi badeo, nu mă faceţi să-mi întorc cojocul pe dos ! ALECSANDRI, T. I 717, Cf. PAMFILE, J. II 139. A nu căutâ de ce-i e cojocul cuivâ = a nu face distincţie de persoane, a trată egal, cu aceeaşi severitate pe toţi, fără distincţie (LM.), a nu-i părtini (rădulescu-codin, î.). A nu-l mai întreba pe cineva de ce i-e cojocul = a nu-l mai lăsa să se gândească, a-1 lua repede, a-1 bate. ZANNE, P. III 125, CREANGĂ, P. 274/5. A cunoaşte cui de ce îi e cojocul = cu cine ai a face şi a se purtă cum trebue. zanne, p. iii 125, cf. pann, Dicţionarul limbii române. 26. III. 1936. p. v. iii 145. Cât îi poate cojocul = cât poate cineva (zanne, P. Iii 126), cât îl ţine cureaua s. b r ă c i n a r u 1. Te mănâncă cojocul ! = nu te astâmperi, nu te potoleşti, te mănâncă pielea ! Tu-, muiere, fii cuminte, că, de te* mancă cojocul, acum am e« ac de el ! reteganul, p. i 7. A-i scutură cuivâ cojocul = a-1 bate. DICŢ., ZANNE, P. III 126, PAMFILE, J. II. A face cuivâ pielea cojoc = a-1 bate zdravăn. Să ştie maica eă joc, Face-mi-ar pielea cojoc ! doine, 291/io. Vai de cojocul cuiva ! =vai de dânsul, vai de capul lui, vai de pielea lui. zanne, p. iii 126, cf. şez. iii 186/i2. Jocul rupe cojocul = cine se ţine de jocuri şi petreceri, sărăceşte (zanne, p. IV 402) ; jocul se isprăveşte cu bătaie. A-şi teme cojocul = a se teme. Fratele cel mai mare, care şi el îşi temea cojocul, trimise... să vadă ce-i înăuntruSEVASTOS, P. 205, cf. CATANĂ, P. I 24. A-şi păzi cojocul = a se feri de bătaie, zanne, p. III 126. Iarnă cu şapte cojoace = iarnă erea, foarte friguroasă, alecsandri. P. iii 21. 2°. P. ext. Blană (1°) întrebuinţată drept căp-tuşală. Caftanul.... căptuşit... cu cojoc de samur. MAG. IST. II 17/so II (în glumă) Pielea păroasă, blana unui animal. Lupul... sare asupră-i pe loc Şi îi rupe [câinelui] din cojoc. PANN, P. V. I 96. (Bot.) Cojocul-ursului = buruiană (H. iii 306) cu frunza ca a mărului, dar flocoasă (ib. III 116). |] (Adverbial) Smântână este cojoc pe lapte = groasă, bogată, ciauşanu, gl. 3°. (Cor.) Numele unui danţ ţărănesc. H. V 98. Cf. c o j o c ă r e a s c a. [Şi: (singular nou, refăcut din pluralul cojoacej ' cojoacă s. f. = (în Munt.) cojoc lung până la glezne; (în alte regiuni) cojoc mai mic şi mai frumos lucrat, purtat de femei (Cf. LM.) s. de bărbaţi (H. IV. 45); pieptar de piele (H. XIV 22) ; blană de miel. Scoală, Irino, mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te ! delavrancea, s. 183/is,. Aşezat pe o cojoacă în gura sobei. STOICA, SĂM. iii 822. Mască... făcută din cojoacă neagră. MUSCEL, 69. A întoarce cojoaca — a-şi schimba părerile, zanne, P. III 124. Joaca sparge cojoaca, id. ib. IV 408, cf. mai sus: Jocul rupe cojocul. | Diminutive: cojocel s. a. şi m. = (cu plur. -cele) cojoc scurt, ajungând până la şold (herz.-gher., m. IV 244) ; mai ales fără mâneci, purtat în deosebi de fete şi femei, cf. pieptar, bundă, bondiţă; (cu plur.-cei; Bot.) plantă ierboasă (Petasites albuş), numită şi cucuruz, cu frunze lânos-pâsloase pe. faţa inferioară şi cu flori albe-gălbui (Bucovina). panţu, PL.3 Cojocele de oaie albă, cusute cu vărgi şi cu triunghiuri de mătase neagră. ODOBESCU. I 483. Ţărani cu pălăriuţe şi foarte frumoase femei în cojocele. iorga. n. r. a. i 367. Du-te..■ Să-mi aduci un cojocel. TEODORESCU, P. P. 580. Vn voinicel Cu cojocelul de miel. BIBICESCU, P. P. 59. Cf. ŞEZ. I 10/s. Cojocele şi bon-diţi din pielcele şi piei de oaie. ib. IV. 17/21. Cinei, cinei, Picior de purcel, învălit cu cojocel. [= Sfre-delul]. GOROVEI, C. 343 ; — cojocuţ s. a LB.; — cojocâş s. a. ib.; — cojociţă s. f. Cu cojociţa pe umăr..., gândeai că-i un Făt-frumos. LUC. III 361; —cojocîcă s. f. = căputaş de pănură roşietică, ce ajunge până la genunchi: e căptuşit pe dinlăuntru cu piele de oaie (Racoviţa, Olt), viciu, gl. | Verb: (ad 2°) cojoci t IV1* = a blăni (cu piele de oaie COSTINESCU), cf. c o j o c ă r i. Koslwcsesl: = pellionem ago. ANON. CAR.]. — Din slav. (bulg., sârb., rut.) kozuh, idem. Schimbarea finalului după suf. -oc trebue să se fi întâmplat pe teren slav, căci găsim şi la Megleniţi coj6c (cujâc, c6juc), la Neogreci -/o^o-za şi la Unguri loozsok. Cf. cojocar. I. II. 41. COJOCAR — 642 — COLAC COJOCAR s. m. Fourreur, pelletier. — Cel ce lucrează s. vinde cojoace, pieptare, blăni, căciuli, etc. tăcute din piei de oaie, de miel şi de capră. LIUBA-IANA, M. 122), suciu (H. XVII 8), cf. piei ar, blănar. Koshokar = pellio. anon. car. (Slav.) Milotariu = pielariu, cojocariu. mardarie, l. 1810. Suceavă târgul l-au descă-Iccat nişte cojocari. So6 se cheamă ungureşte cojocar, iară Succava cojobărie. LET. I. 91Aa. Starostele de cojocari, răşcanu, l. 16/.u. Cojocarii Craiovel au avut slab alişveriş (a. 1819). IORGA, S. r>. viii 89. Făcând cercetare breslei cojocarilor şi a blănurilor.... (a. 1801). URICARIUL, IV 126/u, cf. XII 50, IORGA, B. R. 99. Vânzând unui cojocariu un lup întreg..■ barac, T. r. 33. Moş Fotea. cojocarul satului. CREANGĂ, A. 3/». Tot mă cere-un cojocar. După cojocari n'oiu mere [=merge]. şez. iii 59/i2-3. # Din bucăţele, cojocarul blană mare face. IORD. GOLESCU, ap. I)I)11F. Vulpea, după, moarte, de cojocari are parte, id., ap. zanne, p. I. 707. | Spec ..Cojocar subţire (= blănar) şi gros. POLIZU, FILIMON, ap. TDRG (ms.) [Şi: (t şi dial.) cojocariu s.. m. LB. | Femininul: cojocăreâsă DICŢ., eo- jocăriţă. | Adjectiv: cojocăresc, -eâscă = de cojocar; (substantivat la fem.) numele u-nui danţ ţărănesc, sevastos, n. 281/», pamfile, J. iii. Cf. cojoc (3°). | Abstract-local : cojocărîe s. f. = meseria cojocarului (H. II 62, 146, 168) ; atelier unde se lucrează cojoace, pieptare, căciuli, etc.; prăvălia, marfa şi comerţul cojocarului. Of. LET. I. 91/ia. Pielăriile, cojocă-riile şi curelăriile. ODOBESCU, I 480. Să-i dai un băiet, să-l înveţe cojocăria. CREANGĂ, P. 31/23. | Cojocăria e un meşteşug ce cere amimite cunoştinţe. pamfile, 1. c. 46, cf. gorovei, c. 375, sbiera, p. 322.A. | Verb: cojocari IV11 = a face cojocărie; (fig.) a bate zdravăn (herz.-gher., m. iv 243 ; (cu abstractul) cojocărlt s. a. = meseria cojocarului, herz.-gher., M. IV 244. liuba-iana, m. 6]. — .Derivat din cojoc, prin suf. nom. agent. -ar. (Cf. bulg. loozuhari, idem). COJOCĂREÂSĂ S. f. COJOCĂRESC,-EĂSCĂ adj. COJOCĂRÎ vb. IV» COJOCÂRlE S. f. COJOCĂRÎŢĂ s. f. v. cojocar. v. cojoc. COJOCĂŞ s. a. (îmbrăc.) COJOCEIj s. a. şi m. (îmbrăc. Bot.) COJOCI t Vb. IV» COJOCiCĂ s. f. (îmbrăc.) COJOCfŢĂ s. f. (îmbrăc.) COJOCUŢ s. a. (îmbrăc.) COJOICĂ s. f. V. cujeică. COJOS, -OÂSĂ adj. v. coajă. COL s. a. 1°. Aile (de moulin ă vent). 2°. Garde. 1°; (Mor. Mold.) Aripa morii de vânt, săgeată, fofează (1°) HEM. 1669. Cf. H. iii 18, 118, 140, 266, XI 429. 2°. (Munt. rar, în expresia:) A fi de col = a fi (la rând) păzitor de noapte, a fi de caraulă. Cf. Rădulescu-codin, î. De ce n’ai fost aseară de coif VISSARION, fl. 84. [Plur. coluri. | Şi: (singular — greşit ? — refăcut din plur.) cojur s. a. DAMfî, T. 162—3, pamfile, 1. C. 187, 189.] — Din turc. kol «braţ, aripă». Pentru sensul 2°, cf. kol gczmek, «se promener en ronde». Cf. c o 1 -g' i u. COLABORA vb. Ia Collaborer. — A lucra împreună cu altul s. cu alţii la ceva (mai ales la o operă ştiinţifică s. literară). Edită şi colabora la Dacia literară, c. negruzzi, i. 339 [Abstracte: colaborare s. f. Colaborarea vremelnică a D-lwi G. Dem. Teodorescu. maiorescu, d. ii 14. Revista nu plutea colaborarea. C. petrescu, C. V. 145; (fr. collaboration) colaboraţiune f s. f. (costinescu), colaborâţie t s. f. (stamati). | Substantiv verbal: (fr. collaborateur) colaborator,-oâre (mai de mult, la feminin şi colaboratrîce) = persoana care munceşte Ia o lucrare (spec. la o revistă, la o publicaţie periodică) în comun cu alta. Colaboratorii «României literare». RUSSO, S. 79. Colaboratorul vreunui vodevil monstruos, c. negruzzi, i 69. J,0 de re-dactori-colaboratori. MAIORESCU, CR. II 7/s. Pentru rubrica modei, revista a găsit în doamna A. o colaboratoare pricepută şi devotată. — N. după fr. (lat. co!laboro,-are «lucrez împreună» ). COLABORÂŢIE ţ s. f. 1 COLABORAŢIUNE t s. f. [ v. colabora. COLABORATOR,-OÂKE adj. subst. J COLĂC s. 111. (Cui.). I. 1°. Găteau, brioohe, fouace. 2°. Craquelin. 3°. (Au plur.) Morceaux de pain donnes aux pauvres. II. 1°. Fromage (rond). 2°. Brins d'osi.er servant de liure. 3°. CueilUe de fii de fer. 4°. Jante. 5°. Cuvelage, margelle du puits. 6°. Clâture. 7°. Cannelure. 8°. Ceinture de sauvetage. 9°. Voute, arc. 10°. Cabane. 11°. Collier (du harnais). 12°. Couronne. 13°. Pârtie du dragon (constellation). 14°. Rcplis. III. 1°. Redevance (en nature). 2°. Recompense. IV. Discours de fe-licitations. I. 1°. Aluat (cocă) de făină (de grâu) copt îu cuptor (un fel de pâine), de obiceiu de formă rotundă ca o cunună (uneori ş\ cu alte forme) şi î m-p 1 e t i t din două s. trei suluri de cocă, făcut nu pentru mâncarea zilnică obicinuită, ci pentru împărţit altora la anume solemnităţi religioase ale familiei. în unele regiuni (Transilv., Banat, mai rar şi prin alte părţi) aluatul se amestecă cu zahăr, ouă, unt şi mirodenii şi se frământă cu drojdii (pamfile, CRC. 5), deci, pe acolo, e sinonim cu c o z o n a c u 1 (com. a. cosma, ţiplea, p. p., bud. P. P. | Colacii au un rol destul de important în viaţa religioasă a poporului nostru, fiind daţi în dar preoţilor, de pomană săracilor, precum şi naşilor s. la diferite ocazii solemne (nuntă, înmormântare, praznic, parastas ş. a.). în unele regiuni ei se fac cu apă neîncepută şi se frământă de femei curate (pamfile, crc. 108), mai ales la sărbători mari, pentru pomenirea morţilor (id. ib. 5), se duc la biserică de se sfinţesc s. se slujesc. Cf. turt ă, prescu r ă. După ocaziile la care se fac s. după destinaţia lor, se numesc şi : colaci acoperiţi, închinaţi cumetrilor mari. Cf. marian, na. 298/20; colaci de Andreiu, făcuţi de fete, cu apă neîncepută (Covurluiu). pamfile, s. T. 140; colaci de botez, duşi de fini s. de părinţii lor celor care i-au botezat. Cf. şez. X 36/s.-,, III 237/24 ; colaci de Crăciun, făcuţi din două viţe împletite şi încunjurate cu altă viţă. pamfile, crc. 5; colacii de cununie s. de nuntă, duşi de fini naşilor. Cf. şez. IX 78, I 36/3b. H. 11 82, 119: colaci de mort s. de ■ scăldătoare, închinaţi cumetrilor mari. marian, na. 298/ss. Colacii de Vasluiu sânt renumiţi în Moldova. Of, DDRF. Colacii pentru colindători sânt numiţi şi colinde ţe (pamfile, crc. 5) şi colăcei. COLAC — 643 — COLAC Colacu preste groapă să nu se dea (a. 1675). GCR. I 218/?«. Pentru blagoslovirea fierturilor, a grâului şi a colacului, să plătească — fl. 3 creilţari] (sec. al 18-lea). iorga. s. d. xiii 15. Mă învăţă nevoia... să trăesc cu colaci de bogdaproste (= •de pomană), gorjan, h. ii 53. Să coacă pentru nuntă... colaci, eminescu, p. 195. Şi-au pierdut evlavia pănă’ntr’ atâta. că nu mai... aduc atâtea luminări fi colaci pe la biserică. I. NEGRUZZI. CONV. lit. iii 43. Pe piept [au pus mortului] colac de grâu de-un an. coşbuc, B. 151. Părintele.... aducând pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare. CREANGĂ, A. 4/i. Aluatul de Crăciun se face din coca din care se face colacul pentru ziua Crăciunului, şez. iv. 24/u. Pentru Crăciun e bine ca fiecare creştin să facă măcar căte un colac care să aibă, înfăţişarea unei mâini cu deaetele întinse, pamfile, CRC. 109. Colacii...stau la copt în ţăst., id. ib. 208. Suflecă mâ-nice largi Şi’mpleteşte la colaci. Fă colaci mari, de doi saci. Pentru cumnatei burlaci, alecsan-I)RI, P. P. 97b/u- Ca grâu’ cernut, Ca colacu’ slujit. şez. iv. 31b/i3i- Numai popă nu mă face. Să mâne pită bombănită Şi colaci de la săraci, jae-NlK-BÂRSEANU, D. 467. Mulţi îs domni si cu nădragi, Nu mănâncă toţi colaci! bud., p. p. 51. Feciorul cel sărac E plăcut ca ş’un colac, pompiliu, B. 17/is. Fată mare’n comandare, Nici colae, ■nici lumânare (— Lingura). GOROVEI, c. 202. Colacu’ nu-i «[?] cui-i menit, ci-i o[î] cui-l mănâncă ! (cf. nu-i pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte), şez. IX 147. Femeia de ciomag fuge, mi de colac. zanne, P. II 154. Dacă nu e colac, e bună şi , pânea. id. IV. 43. Ziua mănâncă colaci (adică: e ’bisericoasă), Noaptea umblă după draci. id. ib. I 25. La cel bogat merge şi dracul cu colaci = celui bogat i se fac hatâruri, şez. II 74/3i. Când vrea Dumnezeu cu omul, vine şi dracul cu .colacul. DICŢ. Cf. GCR. II 26O/37.  trecut baba cu colacii (s. colacul) s. i-a mâncat cioara colacul (pamfile, j. ii) se spune celor ce au scăpat o-cazia. Cf. babă (12°). Să nu-l faci să-ţi zică: «după ploaie, căpeneagul» şi, «au trecut baba cu colacul». tichindeal, f. 120. Pe Ia noi umblă câinii cu colaci în coadă (pamfile, j. ii) = e mare belşug. Cum e sfântul şi colacul = omagiul s. darul se măsoară după importanţa persoanei; cf. cum e Turcul şi pistolul. Aşteaptă, ca mortul colacul = cu nerăbdare, cu maro poftă. ciauşanu, v. Să dai colac (s. turtă) zilei că ai scăpat ! = să mulţumeşti lui Dumnezeu că ai scăpat teafăr din cutare primejdie, id. gl. Colac peste pupăză, se zice când cineva nu e mulţumit ou ce a primit, ci mai vrea, ori când peste un necaz s. o nenorocire mai vine alta (cf. pamfile, J. ii) cf. pupăză. Expresia vine de aici: Când mama face colaci, din coca ce rămâne face câteva bucăţi in formă de pasăre cu creastă, cărora li se zice pupăză şi se coc odată cu colacii; când scoate colacii din cuptor, dă fiecărui copil câte o pupăză; dar ei mai vor, pe lângă asta, şi câte un colac, la care cerere mama răspunde: «Nu ţi-e de ajuns ce ţi-am dat? Mai vrei şi colac peste pupăză?» (judeţul Buzău. Com. I. RĂDUJ,ES-cu-pogoneanu). Dă-i colac şi lumânare = ia-ţi nădejdea, renunţă! Se zice când nu mai găseşti ce ai pierdut (şez. ii 74) s. când nu mai capeţi îndărăt ce ai împrumutat (cf. marian, i. 366). Asta-i lapte cil colac, se zice pentru o întâmplare plăcută, folositoare, zanne, p. iii 532. A umbla după (s. a aştepta s. a veni la) colaci calzi=la un lucru bun, plăcut şi de-a-gata. id. ib. III 533. îmbla ş’aista divpă colaci calzi. îmi vine să i-o joc şi lui! alecsandri, t. i. 720. A duce pe cineva la colaci calzi = a-1 duce cu vorba, cu făgădueli de- şarte, a-1 purtă pe la icoane, zanne, P. iii 533. A aştepta pe cineva cu colaci calzi = a-i face o primire deosebit de călduroasă. Nu-i el tocmai aşa de prost, ca să-şi închipuiască că îl aşteptăm cu colaci calzi ! alecsandri, conv. lit. iii 64. Aşa colac ! = ce noroc (pe mine) ! Domnul Ghiftuiu mă... roagă să-l ieu... Aşa colac! alecsandri, t. I 585. A-şi face coada colac (ca un câine, care pleacă cu coada’ntre picioare, când e ameninţat) = a umblâ eu cârcotele, a căutâ chichiţe, pretexte (cf. LB.), a-şi face de lucru, fără nici o socoteală (Criscior, com. ŞT. PAŞCA) ; a se lenevi, a se codi, a se da în sus (CIAUŞANU, V.) ; a o şterge pe furiş, de undeva. Lui Ioan Zapolia... nu i-a■ căzut la inimă logodna aceasta; drept a-ceea s’au făcut coada colac şi, în loc de a merge la logodnă, s’au dus asupra Turcilor. ŞINCAI, HR. II 137/20. Am ştiut că dumnealor, cănd vor fi la adecă, ş’or face coada colac. AGÂRBICEANU, l. t. 240. Nu i s’au prins colacii = n’a izbutit, nu i-a mers. ion CR. vn 154. popâc, moaşă, colac = iată, tocmai acum când nici nu mă aşteptam, şez. iii 85/27. (Cu funcţiune adverbială). A se face (a şedeâ, etc.) colac (cu corpul încolăcit, ghemuit în formă de roată). Griveiu... iarna se făcea colac la uşa tindei. RĂDULESCU-NIGER, ap. TDRG. (ms.) Vn şerpe... şedeă colac şi, se sorea. şez. iii 151/u. Strâng... Brăul mieu colac. TEODORESCU, P. P. 378. 2°. P. a 11 a 1. (Bucov., ca la Istro-români) Covrig. 3°. P. ex,t. (Muscel) Bucăţi de pâine cu colivă şi lumânare pe ea (RĂDULESCU-CODIN, L.) care se împart la săraci, la rude şi la vecini pentru ca morţii să nu stea cu «ţărâna în gură» (MUSCEL, 26). II. P. anal. Denumirea unor obiecte care au o formă rotundă ca un colac (cf. LB., COSTINESCU, LM., RĂDULESCU-CODIN, L.). Kolalc = torta, eirculus. anon. car. Se înfundă în jălţ, picior peste picior, aruncând colaci (= rotocoale, verigi) de fum în tavan. c. PETRESCU, c. V. 104. 1°. Colac de caş: se topeşte brânză de oi, i se dă forma rotundă (ca de colac) şi se lasă de se răceşte. şez. vii 115. 2°. G â n j împletit în formă de cerc, cu care se leagă strâns două lemne. ŢIPLEA, P. P. 3". Colac de sârmă (CIAUŞANU, GL.) = sârmă răsucită în formă de roată, spre a o păstră fără să ocupe prea mult loc. Colac de tel. costinescu. 4°. Obezile împreunate ale roţii carului, talpa roţii, cf. ciolan (11, 1°), năplaţe. LB. Cf. pamfile, c.' (Slav.) Obodu = colăcu. mardarie, L. 4217. Spiţelnicul slujeşte la găurirea ciolanelor sau colacilor roţii la car. pamfile, i. c. 124. | (Mor.) încingătoarea de lemn, obezile care încunjurâ pietrele de măcinat ale morii (Cf. LB. DAMfi, T. 150, PAMFILE, I. C. 182, VICIU, GL. HEM. 18/«, RĂDULESCU-CODIN, H. II 319, IV 132, 280, XI 247, XIV 377, XVII 8). Roata din afară are 6 cruci şi 6 colaci; în tot colacul sânt aşezate 6 aripi. HEM. 1699. Roata morii constă din doi colaci. Intre colaci sânt cupele (Sălişte). Com. A. banciu. | La joagăr, cupele sânt adaptate de obiceiu între cei doi colaci ai roţii. Pentru a-i da roţii o soliditate cât mai mare. colacul se leagă de osia roţii. PĂCALĂ, M. R. 460. j (Băeş.) -Talpă de şteampuri. LB. 5“. îinprejmuirea de piatră sau de lemn (în timpul din urmă şi tuburi de beton) din jurul unei fântâni, unui puţ, ghizd, cf. butălău, g a r -dină. COSTINESCU, PAMFILE, I. C. 467, ŞEZ. Vil 186, ciauşanu, GL. Din arin negru... se fac «colaci de fântână-», adecă se cercueşte temelia la puţuri. HEM. 1206. Puţul... cu colac de piatră ODOBESCU, III 176/». Pe colacul fântânei erau 41* COLAC — 644 — COLAC două pahare de argint. CREANGĂ, P. 290/w. Decât mă făceai o fată, Mai bine-un colac de piatră... la fântână, sevastos, C. 37/s. 6°. (Vechiu, şi în graiul pescarilor dunăreni) împrejmuire de zid, de pământ, brâu (IX 2°). Deci acela, colac, zidu’ dintâiu, iaste faţa muruită cu albu var, al doile colac negri, al treile roşie, apoi mohorît, apoi galbine. HERODOT, 43. Intru colacul cel dinapoi iaste lăcaşul împăratului şi vistearele, iar cel mai mare colacul zidului va fi cum iaste cela [ai] AtMneilor. HERODOT 43. in iaz, gura opustului e încunjurată de un perete circular de pământ (colacul din faţa opustului). ANTIPA, p. 58. 7°, (Zid.) Ornament plastic, care înconjoară pă-reţii s. stâlpii unei clădiri, cf. ciubuc (ti0). chenar, brâu (II 2°). Colacul, brăul sau ciubucul împletit, care încinge biserica... iorga. IST. r. ii 20. 8°. (Mar.) Colac de salvare = cerc de plută s. de cauciuc umflat cu aer, cu ajutorul căruia pluteşti de-asupra apei. El se aruncă celor ce sânt ameninţaţi să se înnece. 9°. Lemn îneovăiat care ţine o boltă, arc. Cf. LB. Picioarele podului... coprinse de la unul la altul cu colaci. SPĂT. MILESCU, ap. DDRF. 10°. (Banat) Colibă rotundă făcută din nuiele şi acoperită cu paie, în care se adăpostesc ciobanii. Cf. H. VIII 143. 11°. (Transilv.) Cerc de piele (capitonată) care se pune în unele regiuni în jurul gâtului cailor înhămaţi, jugul hamului. Cf. barcianu, alexi.’ 12°. Vârtej (de păr); Are doi colaci în creştetul capului = are părul răsucit în două părţi. GOROVEI, CR. 13°. (Astron). Fiecare din cele două trapeze din constelaţia numită «dragon» s. «balaur», 1 n c o - 1 ă c i t u r ă. OTESCU, cr. 10 Cf. pamfile, cer. 165. 14°. Veriga ce o formează corpul şarpelui răsucit (în jurul cuiva). De te-ar fi strâns [balaurul]... în colacele lui,... ai fi scos limba d’un cot. DELAVRANCEA, s. 91. III. P. ext. 1°. (f şi dial. Mai ales la plur.) Dar, plocon făcut de fini naşilor s. oferit de ţărani, la zile mari, proprietarului moşiei pe care locuesc, constând din colaci, pui, ouă, miei, miere, poame, etc. ; spec. (mai de mult) dar în natură, plocoane date de oraşe Domnului, la Crăciun (simeon DASC., LET. 277). Kolalc = munus. anon. CAR. A doua zi de Crăciun, se duc oamenii cu colac la naş. Colacul constă din 7 pâini, un cocoş sau alte orătenii, 2-3 sticle cu ţuică şi vin, o coastă de porc, 2-3 trandafiri (cârnaţi) şi alte mărunţişuri, şez. XVIII 24. Ţi-am trimis dumi-tale colacul, un cal (ca. 1620). hosetti, b. 100. 53 de lei, pe patru râşi ce s’au închinat colaci (a 1658). URICARIUL, XVI 202 /as. Arpag... trimitea pururea colaci [notă: daruri]. HERODOT, 52, cf. 153, 512. Ispravnic pre beciurile domneşti, pre unt, pne miere şi pre colacii ce vin de la oraşe, la Născut [= Crăciun], LET. I 104/37. Atunci jărtve direapte-ţi vom face, Colaci şi prinoase. dosofteiu, PS. 171, cf. 276. Scuteşte pe... preut... de dajdie... şi de colaci, răşcanu, l. lxiv/h. Toţi cetăţenii dară se gătiră să adueă, după obiceiu, căte ceva colaci, la nuntă... Baba... foarte) săracă... n’avea ce să ducă alta colaci, decât numai nişte alune, sbiera, p. 127/n-u, 2°. t Remuneraţie; spec. răsplată s. despăgubire pentru cheltuiala cu întreţinerea şi îngrijirea unei vite de pripas, recompensă (în bani) pentru găsirea s. denunţarea unei vite pierdute s. furate. împăratul... giurui colăcu cine [aceluia care] i-ar afla pre’nşelătoriul. DOSOFTEIU, V. ,S. 48D. Sosit-au şi Osman... la împăratul, cu cărţi de la Vezirul, să ieie colac, cum au bătut pre Moscali. LET. II 377/20. Au cerut colac de la mine şi zicându ei c’au nemerit acel bou de pripas în 6oi[i] lor, eu am dat colac t[aleri~\ 2, în mâna lor (a. 1760). iorga, S. D. XII 72, cf. XIII 170, XXII 7, RĂŞCANU, L. 37/n. Pentru boii ce se rumpu cârduri din cirezi şi fug, să aibă a plăti colac celor ce-i vor găsi, căte doi lei de cărd, iară când se vor răsleţi din cireadă căte un bou său doi, atunce vor da colac câte unul leu de bou, după obiceiu (a. 1784). uricariul, II 150/23, cf. X IO6/23, XXIII 269. Păgubaşul să dee colacul vitei, adecă de va fi şezut vita pripăşită o săptămână (a. 1795) ib. IV 6O/31, cf. 1 253/io. Şi incredinţândib-se cu dovadă că este vita lui, să i se deie, şi' păgubaşul să deie colacul vitei (=cheltuiala ce a avut-o cu vaca), plătind căte o para pe zi. ib. IV 199/15. Pentru colac ce-mi scrii că s’au făgăduit ca să s[ă] dea celor ce vor prinde hoţii, asemene am fost dat £[i] eu porâncă, ca oricare îi va prinde, va luă de la noi bun colac. iorga, b. r. 226. | (F i g.) Recompensă. Ha, ha, aşa dar mie colac [pentru veste bună] ! răspunse vulpea. ŢICHINDEAL, F. 324. I Spec. Suma pusă pe capul unui tâlhar (de vânat) s. rebel. Care... prinde pe un tâlhariu de vânat, dobândeşte 25 de galbeni dar, care colac (nemţ. Taglia) iarăşi trebue... COD. silvic, 50. Prea osfinţita chesaro-crăiască... mărire... au hotărit ca trei sute de galbeni cinste sau cum să zice colac să i să dea la unul ca acela, care pre unul sau altul dintre corifei, adecă dintre... căpetenii şi indemnători aceş-tiia [= acestei] răutăţi îl va prinde... Dat in Sibiiu, 23 zile Noemvrie, Anul 1784. proclamaţie (a guvernatorului Transilvaniei, după răscoala lui Horia). | Şi astăzi : Cal de colac — cal strein, pripăşit în comună, unde primarul îl dă spre păstrare vreunui om nevoiaş, să se servească de el, până vine stăpâni;: să-l reclame. (Comuna Lascăr Catargiu, în judeţul Covurluiu). calul 88. Vită de colac = fără stăpân (pamfile, J. II), pripăşită (cf. id. DUŞM. 102). (în ironie) A lua colac = a da de ştire, a informă pe cinevâ despre cevâ (rău). Cf. baronzi, l. '46/.,. Dar până să intre’n curte, alţii colac i-au luat, Că nevasta-i d’atunci încă după alt s’a măritat, pann, ş. i 71/,3. IV. Oraţie ţinută de colăcer la nuntă, numită şi 1 a - c o 1 a c ( marian, nu. 457/i7) , colăcă-rie, colăcerie. După ce s’a rostit colacul, mirele predă mamei miresei un oarcşlcare dar. id. ib. 619/2i. [Plur. -Iaci, neobicinuite : -lacuri (polizu) şi (ad ii 10°) -lace. | Diminutive: colăcei s. m. şi (cu asimilare vocalică) colocel s. m. = colac mic (făcut pe alocuri din două viţe împletite, cf. PAMFILE, CRC. 5); (mai rar:) colac bun, gustos; (în Bucov.) covrigi mici (marian, î. 291). (Ad I 1°) marian, I, 165/,5, S. II 165, H. II 82. Să facă... 2 colăcei. BIBLIA (1688), 228b. La o pomană lungă, trebuesc 200-300 de colaci, archan-ffheli, scări, prescuri şi altele. MARIAN, NU. 751/w. Colăcei de grâu frumoşi. ŞEZ. i 36/o. Şi’mpărţeii trei colăcei, La copiii mititei. ALECSANDRI, p. p. 390b/'w- Prin Sălişte, în sara ăe Anul-nou, merg copiii la colindat, strigând: Leleo, lăsă-mi-i în casă? — Lăsă, lăsă. Da colocelu’ nu ţi l-oiu da ! VICIU, GL. Mi-a gătit Colăcei în lapte dulce. RETEGANUL, TR. 130/is. Şi-a cernut făina toată Şi-a făcut un colăcei, De-a dragul să caţi la el, Colac mândru şi frumos, pop. ap. GCR. II 337/2e. Colăcei, Bolăcel, într’im vârf de muncel (= Iedera). gorovei, c. 188. (Bot; la plur.) Colăceii-babii = nalbă, panţu, pl. ; (ad ii 2°). Luăm o răchită sau două mai groase, din care, făcând un colăcei sau cerc, ăe lărgimea vărşei,... îl coasem în ea de împletitură, printr’o nouă răchită găn- COLACĂ — 645 — COLĂCER jnită. F. R. ATILA, P. P. 124. (Numele unui joc de copii) De-a trei colăcei = de-a mama-(s. de-a puia-) gaia. pamfile, j. ii 289. (La jocul acesta) se face unul cloşcă, râcâind în pământ cu băţul, şi alţi copii după el [într’un şir, unul la spatele altuia] numindu-se puii cloştei şi ţinându-se de brâu unul de altul. H. IV. 201. [Şl nume patronimic. Colăcei puşcaşul. soveja, oam. 18. Şl: colăcuţ «. m. (Ad I 1°) Pomul se împodobeşte... cu diferite fructe, colăcuţi. MARIAN, I. 172/a. în ziua de 40 de Sf inţi, în unele comune (de ex. în Rodna), fac colăcuţi pentru copii mici, în sănătatea oilor. PRECUP, P. 26. | Colectiv: colăcime s. f. (întrebuinţat şî la plur. -cimi şi -cimuri, marian, NU, 766/io) =obiceiul, împlinit de părinţii unui copil, la anul după botezul acestui'a, de a duce nănaşilor colaci (MARIAN, NA. 292/4) s. de Însurăţei, la un an de la căsătorie (id. NU. 766/i0) şi petrecerea care se face cu această ocazie (cf. id. ib. 766, 771)]. — Din slav. kolacî (rut. Jcoiââ «franzelă împletită, covrig»; bulg. kolăâ «pâne eu gaură în mijloc care se coace la diferite ocazii festive» ; sârb. kolaâ, cu acelaşi sens). Cuvântul acesta slav (derivat din kolo «roată») are o răspândire mare la popoarele vecine (alb. kuljag., turc. kulad, ung. ka-lăcs, friulan colazz, yen. colacci, germ.-austriac kol-latsche, dar şi calabrez cullăciu «sorta di pane in-trecciato a corona sormontato da un uovo»). — La noi, după modâle ca saci-sac, draci-drac etc., din pluralul colaci (mai des întrebuinţat decât singularul) s’a format de timpuriu (căci şi Aromânii zic culac «cocă coaptă în spuză; ceva rotund» şi Istroromânii colâc «covrig») noul singular colac (în loc de colaciu, care se mai recunoaşte în derivatul colăcer). De la noi cuvântul a fost împrumutat din nou de Bulgari (kolaku), Albanezi (Iculjac) şi Turci (kolakj, la care se găsesc şi variante cu -c final, alături de formele, mai uzitate, CU 6. Cf. CIHAC II. 68; G. MEYER, ALB., WB. 206; BERNEKER, SL. WB. 541. — Din româneşte e împrumutat şi ung. kaldk «recompensă în bani dată pentru aducerea unei vite furate; denunţarea unui hoţ», «kalăkpânz» preţul plătit pentru denunţarea unui hoţ. — Cf. colăcer, colaci, încolăci. COLACA t s. m. sing. Flatteur. — (Grecism, rar întrebuinţat şi ieşit din uz). Linguşitor. Ca un colaca, ca să se arate părtinitor acelor ce ar voi să strice această hotărîre. DOC. ap. TDRG. [Şi : (atestat numai la alecsandri) colachiu s. m. Oiu umbla cu birja... Ghidi colachiu ! T. 1229.]. —Din n.-grec. v.oXay.aq, idem TDRG. Cf. grec xoXaŞ. Cf. colachie. COlACÂR s. m. 1°. Gargons d’honneur qui por-tent le găteau de noce. 2°. Mangeur de găteau (sobriquet). 3°. Garson d’honneur (dans une noce). 4°. D&nonciateur. 1°. (La plur.) Părinţii s. finii care aduc în dar colaci naşilor. Cf. marian. NA. 307/2J. 2°. «Feciorilor de popă li se zice, în bătaie de joc, colacari» (fiindcă mănâncă mulţi colaci, aduşi preotului de credincioşi), şez. V. 139/10. 3°. Colăcer (2°), urător. Când vine nunta ca să ieie mireasa, atunci intră în casa miresei colăca-rul, cu doi voinici, şi urează aşa... conv. LIT. Xiv 292, cf. 293. în Transilvania, colăcarul şi călăreţul nu pot intră în ogradă, sevastos, N. 92/,. 4°. t Denunţător al unui hoţ (LB.), colăcaş. Cf. colac iii 2°, colaci ii 1°. [Şi: colocâr s. m. conv. lit. xiv 295. j Feminin: colăcăriţă s. f. = femeie care pregăteşte mesele pentru pomană; (în bătaie de joc; ad 2°) fată de popă (şez. v. 139/ii). Asemenea caută £la pomană] colăcăriţele... ca nemică să nu puie la masă cu pereche. MARIAN, î. S73A. | Abstracte : colăcărîe (colocărie, conv. lit. xiv 295) s. f. = toate discursurile ţinute de colăcar la nuntă (CONV. lit. XIV 293), conăcărie (SEVASTOS, N. 99/7, H. XII 367), c o 1 ă c erie, colac IV; colecţie de oraţii de nuntă (DDRF.) ; petrecere la nunţi, la care rolul principal îl au colăcerii (descrisă la MARIAN, NU. 452 ş. u.) ; t denunţ (DDRF.). Ceremoniile colăcăriei... nu sânt în toate părţile Bucovinei tot una. MARIAN, NU. 461/w, cf. 174/is, 619/ai, 779/2. Curate petreceri familiare, împreunate... cu ospeţe erau cumă-triile şi colăcăriile. SBIERA, F. .194; — colăcărit s. a. = umblarea eu colaci de dar. herz.-gher., m. IV 237. J Verb: colăcărî IVa = (ad 3°) a rosti oraţia de nuntă ; (cf. colac III 2°. c o 1 ă c î II 1°) a spiona, a ştirici, a cercetă după cevâ, de ex. o pagubă în pădure (com. ittu) ; (ad 4°) a da pe faţă un furt, a denunţă un hoţ în schimbul unei recompense. LB. Care colăcăreşte şi dă afară (= descopere) pe un tâlhariu de vânat (germ. wer liingegen einen Wildschiitzen entdecket) va dobândi 12 florinii pentru dar. COD. silv. 50. Ne-o trimes înainte. Să colăcărim fierbinte Prin-tr'acest cap de sat. mândrescu, l. p. 202/30.]. —• Derivat din colac, cu suf. nom. agent. -ar. COLĂCĂRt vb. IV“ colăcAbIţA s. f. COLĂCĂŞ s. m. 1°. Messager. 2°. Garson d’honneur. 1°. t Sol. FA eră ca un colăcaş înaintea mea. BIBLIA (1688), 223. 2°. Colăcer. Gazdaşii îşi mântue- pregătirile pentru primirea colăcaşilor. şez. I 37/»i. [Şi: «ung. kalăkos «denunţător») călăcaş t s. m. = cel ce denunţă pe un hoţ. Furându-i-se nişte une alte şi dovedindu-le prin călăcaş că i le-ar fi furat un om, anume Neagul... (a. 1699). IORGA. B. R. 186. | (Oltenia) colăcăşîe (colocăşie H. XI 507) s. f. -= oraţie de nuntă, colăcerie, colă-cărie, conăcăşie. SEVASTOS,- N. 99/7 ; — (+ pisanie s. cazanie?) colocăsănie s. f, (plur. -sănii = cuvântare ce se zice la nunţi H. IX 13.]. — Ou schimb de sufix (-aş pentru -ar) din colăcar. în sensul 1°, probabil, prin apropiere de olăcar. ■ COLĂCĂSÂNIE s. £. colAcăşIe s. f. COLĂCEÂLĂ s. f. v. colaci. COLĂCiSL s. m. v. colac şi colăcer. COLĂCfiR s. m. 1°. Gargon d’honneur (â une noce). 2°. Le gargon d’honneur cliarge de reciter l’epithalame. 1°. Flăcău, care împreună cu alţii (în număr de doisprezece N. g.-tistu, B.) însoţeşte nunta, călare (H. I 256, II 84, 92, 209, XI 167, XII 160), ex-cortând pe ginere şi pe mireasă (H. 11 178), sau numai pe mire (împreună cu naşul H. 11 38), când se duce să ia mireasa de la părinţi (H. II 70, 158. 186, 204, 214, 226, IV 16, IX 294, XI 278, 381) s. să vestească pe tatăl fetei (H. II 109, cf. 247), numit, după regiuni, şî chemător, vom i c(e 1), vată.iei, crainic (pârvescu, H.), vestitor (id. ib., H. II 105), pocânzeu, brudaş. Mai întâiu peţitorii şi colăcerii, cu aldămaş; după ei logodna, cu archiereu, cu diaconi, ghica, S. 33. S’a întocmit cu colăcerii să fugă toţi pe cai mo-rojini. delavrancea, s. 57/a. Apa... o toarnă peste picioarele cailor colăcerilor.- GOROVEI, CR. Pe noi colăccrii ne-alese, Cu mustăţile sumese. TEO- I v. colăcaş. I v. colăcar. COLĂCEREI — 646 — COLĂOf DORESCU, P. P. 171. Iacă colăcerii-mi vin(e) Şi mă ia din ceste curţi. De la fraţi, de la părinţi. MAT. folc. 526. TJnde-ţi vedeă doi şi trei, Aia-a colăcerii ei. PAMFILE, CRC. 90 (Fig.) Domnu’, colăcieru’ năţiii, cu ostăşimea, stau faţă la slujba cununiii. JIPESCU, O. 89. || Rudele s. oamenii poftiţi de ginere a mânca la mireasă, când o ia din casă (H. IV 68). 2°. S p e c. Acela dintre chemători care spune oraţia obicinuită la nuntă, grăitor (sevastos, N. 74). Cf. MARIAN, NU. 223, H. II 22. Cf. colac iv. Oraţie, când merg colăcerii la mireasă. cat. MAN. 622. Colăceriul, îndreptându-se cătră meseni, ţine următoarea oraţie... marian, nu. 648/m, cf. 452/22. [Şi : (cu asimilarea l-ry l-l) colăcei s. m. = vornic. CONV. LIT. XLIV, voi. II, 395 ; (cu asimilarea o-ăy-o-o) colocer s. m. DDRF. | Diminutiv: colăcerei s. m. plur. (Bot.) = ghiocei (G-a-lanthus nivalis), numiţi şi p o cân zei, H. XIV 26 (pentru că sftnt vestitorii primăverii). | Abstract : colăcerîe s. f. = strigătele colăcerilor (N. G.-TISTU, B), oraţie de nuntă, colăcă-rie, conăcărie, conăcăşie, colăcăşa-uîe, colac (IV1). Când [nuntaşii] ajung la mireasă, spun colăcerii colăceriile. H. XVI 23, cf. SEVASTOS, N. 99/7]. — Pare a fi un derivat din *colaciu (forma mai veche’a lui colac) s. din verbul colaci, cu suf. nom. agent, -ar, deşi legătura semantică nu e clară. Cf. colaci, colăcar (3°). N’ar fi exclus însă ca apropierea cu colac să se datorească. după cum crede Tiktin, Dicţ. rom.-germ., unei etimologii populare, cf. c o n ă c a r, c o 1 ă i e r. Aromânii şi Megleniţii numesc pe colăcer călifar (ca şi Bulgarii: kalesăr «chemător») dili grec. xakm. aor. xdksoa «a chema». COIĂCERfil s. m. plur. (Bot.) \ y colăcer. COLĂCERÎE S. f. ) COLACHIE (î) s. f. Basse flatterie. — (Grecism învechit, în Ţara veche, păstrat numai regio- nal) Linguşire josnică, lingăreală, f ciocoinicie. Această socoteală adevărată şi fără colachie de la noi să- fie zisă. cantemir, HR. 87/i, cf. 122/»,. Cineşi pre monarhul său cu nespuse laude şi co-lăchii în ceriuri înalţă... id. IST. 184/2o. Colachii şi linguşituri. id. ap. DDRF. A pomeni toate bunătăţile pre deplin, câte aveă Domnul, nu mă lasă obiceiul istoriei pentru ca să nu dau bănuială de colachie, care rumâneşte se cheamă ciocoinicie. MAG. IST. IV, 147/k. (Arhaizant) Versuri de laudă, gudurări poetice şi colachii rimate. IORGA, L. 1 5, cf. I 412, 1 144, L. II 102. Diplomaţia însă e... mai înveninătoare ca [= decât] colachiile femeii. JIPESCU, ap. TDRG. || (Prin Piatra Neamţului, la plur.) Colachii = rugăminţi stăruitoare: N’am să-i mai fac eu colachii. Com. V. ŞOAREC. [Accentuat şi: colachie f s. f.] -— Din grec. xoXmeia, idem. Cf. colaca şi cola c h i u. COLĂCHlSTRIŢĂ s. f. (Entom.) v. coropişniţă. COLACHlU f s. m. v. colaca. COLĂCf vb. IVa. I. 1°. Mettre en rapports en vue d’un mariage; marier. Servir d’ intermidiairc. 2°. Pr4senter, introduire. 3°. Obsider. 4°. Donner de mauvais conseils. 5°. Rechercher. 6°. Mentir. II. 1°. Publier, annoncer, d£noncer. 2°. S’igarer. III. S’entortiller. I. (Cf. colăcer) 1° Trans. A recomandă cuiva pe cineva pentru căsătorie, a-i găsi nevastă s. a-i face cuiva rost de nevastă (rădulescu- codin, î. 336), cf. pe ţi, v o t r i. Să-i rămână recunoscător, dacă îi va găsi un nerod, să-l colă-cească cu o logodnică înţepată, ca Ana. c. petrescu, C. V. 175. Viindu-i şi lui vremea să se însoare, mumă-sa îl duse la o fată, pe care i-o co-lăcise o peţitoare. ISPIRESCU, ap. TDRG. | A însura, a mărita, a căsători. Cine Dumnezeu i-a mad colăcit şi pe aceştia? (Piatra Neamţului). Com. V. ŞOAREC. Tată-to... umblă să colăcească pe... Ion cu Catrina. GHIBĂNESCU, ap. TDRG. | A aduce cuiva acasă (mai ales fete) fără voie. pamfile, J. ii || P. e x t. I n t r a n s. A face pe mijlocitorul, a mijloci: Cutare i-a colăeit — (fr.) un tel lui a servi d’interm^diaire. pontbriant. 2°. Trans. A recomanda pe cineva s. ceva către altă persoană (CTOSTINESCU) , a introduce pe cineva la cineva (polizu); spec. a introduce, a aduce undeva pe un strein (nepoftit s. plicticos), care se aciuează acolo; cf. c o n ă c i. Cine dracu’ te-a mai colăcit la eurtea mea? sadoveanu, P. S. 30. O drăcoaică de şerpoaică... în să-nul mieu c’a clocit Şi puii şi-a colăcit. TEODb-RESCU, P. 518. 3°. Trans. A umbla după favoarea, a căuta prietenia cuiva. A colasi pi âiniva = (germ.) um jem. Gunst werben. HERZ.-GHER., M. IV 237. 4°. Trans. A sfătui (H. X. 280) pe cineva (de-rău, ŞEZ. XXIII 42). Dar leagea nu iaste vadni-cul, ci ne colăceşte să se vădească de faţ[ă~\. IOK-ga, B. r. 180. Curat ucigă-l crucea l-au colăcit să vie şi să-şi facă budihacea casa la noi în sat I CREANGĂ. A. 43/0. (Ironic) Bine l-ai mai colăeitt şez. XXIII 42. 5°. t Trans. A căuta, a cerceta, a întreba de ceva. Celuia ce-şi va piarde lucrul, aceluia i se va da jurământ să spuie câte lucruri i-au furat şi căt le-au fost preţul şi încă câtă pagubă au avut dentr’aoeale lucruri şl cât au cheltuit imblândl eolăcindu-le (Mold. întrebându-le). PRAV. 222. 6°. (Muscel) Intrans. A şti să spuie minciuna (rădulescu-codin) (ca peţitoarele când exagerează cu laudele). II. (Cf. colac III 2°). 1°. Trans. şi absol. A aduce la cunoştinţa generală (că s’a găsit o vită de pripas) ; p. e x t.. a da pe faţă, a denunţa; p. g e n e r. a da de cineva, a găsi (Com. st. PO-PESCU) un lucru pentru care ai fost însărcinat <( rădulescu-codin), a aduce (com. st. po-PESCU). Vornicelul satului dator să fie a in-ştiinţă pe toate satele ce vor fi prin pregiurul sa-tvilui său, cum şi la zile de târg datoriu să fie a. o colaci [vita pripăşită],... strigând crainicul şi arătând toate semnele şi părul cum îi va fi (a* 1795). URICARIUL, IV ' 6O/20. cf. XIV 349A. A colăci un hoţ = (germ.) in die Falie bringen, un cal fugar = (germ.) herbeischaffen. POLIZU. Până a-şi merge pe la siliştea lui, s’au bolnăvit şi işind vorbă, îl şi colăciră la fon Esin. DUMITRACHE, 398. De s’ar pierde şi or (ajunge) la cinevă şi nu or colăci... [urmează blestemul]. IORGA, s. D. XIII 112. Şi iarăşi oamin[i] de ai lor i-au colăcit (a. 1742). id. ib. VI 232. Da de unde îl colăcişi aşa de binef RĂDULESCU-CODIN. 2°. R e f 1. (Despre animale fără stăpân) A se pripăşi. La mine s’a colăcit un câne. PAMFILE, J. II, cf. DUŞM. 102. (Cf. şi sensul I 2°). III. (Cf. colac I; neobicinuit) A se încolăci. (Exemple subt acest cuvânt). [Adjective : colăcit, -ă. Dacă cercetezi prin sate, afli că notarul... e Ungur..., colăcit (= introdus, adus acolo) anume. IORGA, N. R. A. I 282. Vită pripăşită, numită şi de colac sau colăaUă. pamfile, duşm. 102; — colăcitor,-oâre. DICŢ. | Abstracte: colăcire s. f. DICŢ.; colăceâlă s. f. costinescu ; colăcit s. a. = strânsoare la COLĂCIME — 647 — COLĂREZ inimă (Com. marian) ; crampe ; colăcitură s. f. = încolăcitură, colac (I 140) ; o boală care se manifestă, probabil, prin sgârciuri la stomah (Cf. CALENDARIU (1844), 59), crampe. Din colaci-turi mă strânge [balaurul]. TEODORESCU, P. P. 685.] — Probabil, derivat din colac, deşi pentru sensul I nu e evidentă legătura de înţeles, întru cât nu se cunoaşte obiceiul de a împărţi colaci sau de a se da plocoane (cf. colac III 1°) şi alte recompense (cf. colac III 2°) celor ce votrese. Nu e exclus ca sensul de «a votri» să se întemeieze pe forma de verigă a colacului, întru cât şi verigaş însemnează «votru, pezevenghiu». Cf. colăcer. coiAcime s. f. v. colac. colAcitCră s. f. v. colaci. COIACUÎ vb. IVa v. conlocui. COIAcCţ s. m. v. colac. COlAllSR s. m. Chanteur de chants populaires, pour Ies fetes. — (Mold.) Colindător (cu pluguşo-rul TDRG.) în ajunul Sf. Vasile. alecsandri. P. P. 102. Când cădeâ bacşişul bun în palma c,o-lâierului, atunci adaogeă: Să vă dce Dumnezeu Câte paie sus pe casă, Atâţia galbeni pe masă ! conv. lit. XIII 332. între colăieri întâlniiu pe feciorul meu Ion, cic o talanca în mână, sunând. GANE, ap. TDRG. — Cf. e ă 1 ă i e. COLĂtBE $. f. Paresse. — (Atestat numai din Teleorman) Lenevire în pat, şedere (Măgurele). Com. OLMAZU. — E infinitivul unui verb colăi, neatestat. COLALlE s. f. 1 /T> t, .... . . > (Bot.) v. colilie. colAlie s. f. J COLÂN s. a. (îmbrăc.) I. 1°. Ceinture, cordon. 2°. Botryche-Lunaire. II. Colii er. I. 1°. (Odinioară făcea parte din îmbrăcămintea boierească, astăzi întrebuinţat pe alocurea, la ţară, în vechiul Regat) Cingătoare împodobită, purtată în deosebi de femei (H. II 168, X 142, XIV 8, 87) şi încheiată uneori cu paftale, cf. b r â u, cordo n. Cf. şez. I 217/e, H. IV 87, Xiv 378. Colanuri, roata 10 bani [vamă], arhiva R. II 329. F[iorini] 3, 1 colan bun (a. 1764). iorga, b. r. 340. Izvod de zestre: ...1 părecke paftale de aur, eu colan, 1 păre-che paftale de argint proaste, cu colan (a. 1780). URICARIUL, XI 249A, cf. XV 347/s. Arghira... era încinsă cu un colan de canavăţ roşu, cu paftale mici de aur. FILIMON, ap. TDRG. (ms.). Era încinsă cu un colan de aur. c. negrUzzi, i 145. Frumoasă fetiţă... Cu mândru colan, alecsandri, P. I 64. [Mijlocul] strâns de un colan lustruit. eminescu, N. 81/34,109/3,1. Ş’acum se’ngâmfă barbarii cu-a lor biete colane, Pe care le-au împodobit cu prăzile romane. OLLĂNESCU, H. O. 198. într’o Duminică... îi prinse un colan nou nouţ pe mijlocul ei frumos de fată mare. sandu-aldea, sam. IV 949. S’au descins de colanele lor. şez. IV 214/ib. Mâna’n colan îi puneâ, Şi pe murg o arunca, Pinteni calului că da. PAMFILE, C. ţ. 90. Colan cu bolduri. PĂSCULESCU, L. p. 59.- | p. anal. Cojile sau beligile [de teiu] slujesc... la joaca copiilor, spre a-şi face din ele colane de încins... Măsura colanului se ia după trup. pamfile, J. II 84. Comesenii se scoală, se prind de mână şi aşa, dănţuind în colan (= cerc), încun-jură de trei ori masa;- apoi, se desprinde colanul danţului. SBIERA, F. 89. 2°. (Bot., în Bucov.) Limba-cucului (Bo-tryclvium lunaria). panţu, pl.2 II. Salbă, gherdan, şirag, purtat pe după gât, ca podoabă, colier. Căpitanii... de gât aveau atâr-natq câte un colan de aur, ce le împodobea pieptul. ISPIRESCU, M. V. 44/s. La jumătatea grumazului, un guler sau colan de pene. Înv. cop., ap. TDRG. (ms.) || Spec. (Modern) Lanţ de aur purtat pe după gât, de care atârnă anumite decoraţii de cel mai înalt grad. Regele i-a acordat colanul ordinului Carol I. [Plur. -lane şi -lanuri. | Şi : coleăm s. a. (ad 1°) Croitor, croeşte-mi coleam. PĂSCULESCU, P. P. 52. — în sensul I, din turc. kolan, «chingă», cuvânt trecut în limbile balcanice (n.-grec. y.o'kăvi «centurion», alb., bulg., sârb. kolan «chingă, brâu») ; în sensul II. influenţat de ital. eoliana «salbă, colier». Cf. CADE. COLANDRISÎ f vb. IVa Exploiter qqn. — A u-tiliza, a exploata pe cineva. După ce ne-au colan-drisît şi i-am slujit atâţia ani... BUL. COM. ist. ii. 146. — Din bulg. koiandrisvam, idem COLANT, -Ă adj. (Modă) Collant. — (Franţuzism, barbarism) Strâns pe corp, care se lipeşte pe trup. Pantalonaşi, de flanelă albă..., aproape colanţi. I. TEODOREANU, M. II 257. — N. din fr. COLÂP t s. a v. clop. COLÂPS s..»a. (Med.) Collapsus. — Scădere repede de putere (fără leşin propriu zis), în unele boli grave, bianu, d. S. [Plur. -lapsuri]. — N. din lat. med. collapsus, idem (din colla-bari «a cădeâ. a se nărui»). COlArHiţ s. m. (Cui.) v. colărez. COLĂREZ s. m. (Cui.) 1°. Bouillie. 2°. Cervelle (ironique). — (Oltenia şi Muntenia). 1°. (întrebuinţat, cu înţelesul acesta, mai ales la plur.) Bucăţele de cocă făcută din făină (de grâu H. XII 241), cu care se îngroaşe laptele s. o mâncare oarecare (d. e. ciorba de borş ib.) ; une-ori colărezul se face din aluatul care rămâne lipit pe căpistere, fiert în căldare, cu sare, pe a-locuri şi cu puţin zahăr (cf. ION CR. IV 158) ; p. ext. (mai ales la sing.) mâncare, care se dă mai cu seamă copiilor, făcută din lapte fiert şi făină (de grâu costinescu, ţuruită cu o mână şi mestecată cu cealaltă DR. i 251), din mălaiu uruit (H. II 40) s. din orez (barcianu, MUSCEL, 67), papă. Cf. zanne, P. III 534, rădu-LESCU-CODIN, Corn. OLMAZU, H. II 119, VII 185V Ne deteră colariz de orez, cu nuci de India. GORJAN, H. 11 44. Colărezii, găluşcile, tăieţeii, macaroanele şi tot felul de îngroşătură de făină. PISCUPESCU, O. 196/u. La Sf. Petru şi Pavel toţi sătenii care au vite duc la biserică caş proaspăt, brânză, urdă, colărezi şi păsat. h. II 40, cf. HEM. 1346/». 2°. P. ana 1. (în glumă şi bătaie de joc, cf. şi germ. «Griitze im Kopfe haben») Creier, minte. RĂDULESCU-CODIN. Mă bucur c’aveţi colărezi sănătoşi. JIPESCU, O. 128. Nu e (= sânt) colărezi la cap. RĂDULESCU-CODIN. N’are colărez în cap (s. la vorbă) = n’are minte, vorbeşte fără socoteală (Jud. Olt). ZANNE, P. iii 534. [Şi : colărez s. m., colariz s. m., (cu schimb de terminaţiune) colareţ s. m. Se dau de pomană co-laci, împreună cu olcuţe nouă pline cu lapte, cu mămăligă ori colareţ (scrob). MARIAN, î. 388/i3, COLĂRI — 648 — COLATERAL PAMFILE, s. V. 10; — (Banat) coloreţi s. m. pl.= un fel de tăieţei care se fierb în supă. Coloreţi = u c i o c i, ung. tarhanya (= tarhonya). LIUBA]. — Etimologia necunoscută (Laurian şi Mas-simu se gândeau la jcoXâvqi?, -1805 «pâinişoară»), COLÂRI s. m. plur. Petites clairUres. — (Bran, jud. Braşov) Poeniţe mici (dar mai mari decât brânele) care se găsesc de-asupra stâncilor prăpăstioase si pe unde nu pot paşte decât caprele negre. — E pluralul unui cuvânt neîntrebuinţat la sing. *colare, care derivă din lat. collare «podoabă ce se atârnă de gât (collum)». S. Puşcariu. Dacoromania IV 681. — Cf. colari u2. COLÂRIU s. m. Charron. — (Sârbism; îu Banat) Rotar. Com. COCA. — Din sârb. kolar, idem. COLÂRIU s. m. sing. Mauvais foin. — Fân bel-dios (POLIZU, URICARIUL, X 401 /•») care are fire de ierburi înalte şi groase s. este îmbătrânit. PAMFILE, A. 149. — Cf. coîă r i. COLARIZ s. m. (Cui.) v. coîărez. COLÂSTKA s. f. sing. 1". Premier tait apres la d&livrance. 2°. hait tournd. 1°. Laptele cel dintâiu al unei vite (spec. al vacii) după ce a fătat (gorovei, cr., dam£, t. 31, Com. olmazu) câteva (2-3; com. coca) zile (ŞEZ. v. 59A) şi care, după ce se fierbe, se îngroaşă, având gust dulceag. Kurastre = lac^ tenue et no-vum. ANON. car. Preotul să nu mănânce coras-tră de la vaca lui până la [a] 7 săptămână, prav. (1640), ap. TDRG. Da brânza lor, laptili, caşca-valu’, janţu’, colastra..., ce foloase nu, ţi-ar da, d’ai cunoaşte bine cum se ’mprăsileşte oaia ? JIPESCU, O. 48. Cănd fată o vită întâiu, e bine să-i dai din corasla ei. GOROVEI, OR. 4545. în Banat, totdeauna, când fată vaca casei, laptele zilelor prime, numit curastră,... se dă sacrificiu morţilor, marian, î. 395/4. Se încheagă sau se urdeşte coloarea, adică se face ca corasla. id. CH. 52. Laptele de la vaca proaspăt fătată se adună 2—-8 zile, se fierbe, şi în starea aceasta i se zice «curastă», care se mănâncă. Se chiamă şi se invită copiii din vecini la curastă şi se fac unele ceremonii cu oeaziunea aceasta (Oraviţa). Com. COCA. Brânza se umple cu lapte crud (curastă). DRAGOMIR, o. M. 206. # Laptele şi a vacii frumoase, ca şi a vacii proaste face coraslă = boierii ca şi ţăranii fac- greşeli şi fapte rele. zanne, p. l'II 587. O, Doamne, Doamne, fă pe doamna cu lapte, să mănânce domnu’ curastru, zicere glumeaţă şi batjocoritoare despre cei care-şi dau aere şi voesc a fi crezuţi mai mult decât sânt (Coşteiu, Banat), id. ib. IV 353. | P. anal. (în batjocură, despre femei) Mărită-mă, măieuliţă, Că mi-o ve- , nit laptele’n ţâţă Şi copilu-i cât o mâţă. — De ţi-ar veni şi corastră, Dacă ţi-o fos[t] mintea proastă ! (Şărcaia, Trans.) MAT. FOLC. 954. .2°. P. ext. Lapte brânzit, serbezit. într’o oală na se pune lapte de la două vaci sau de la o vacă... provenit din două mulsori, căci se strică şi se face coraslă. PAMFILE, I. C. 22. [Şi; colastru s. in. sing. (Hinova, în Mehedinţi)., iz. iv 2; — corâste s. f. (caba, săl.), corâstă s. f. LB., densusianu, ţ. a, corastră s. f. economia, 83, (Banat) curastă s. f. jahresber. iii 319, curâstră s. f., curastru s. m. sing., (Mold., Bucov.) coraslă s. f. (DAMfi, t. 31, marian, i. 395/5, ŞEZ. V 59/3, VII 76, XXIII 42, com. MARIAN, gorovei, cr.), cureâstă s. f. = primul lapte de la vacă. c. S. IV 36. în toponimie se găseşte (în Maramureş) şi forma Coroastele. (Verb. corăsli (corasli herz.-gher., m. iv 239), corăslui IVa (CDDE.) refl. = (despre laptele pus la fiert) a se strânge, a se îngroşa, a se alege, a se strica, a se închega (1°), a se coagula (herz.-gher., m. IV 239), a se face brânză (dând zer şi grăunţi de brânză PAMFILE, I. c. 22), a se (îm)brâ’nzi (2°), a se serbezi (din pricina acrelei ori din alte pricini (şez. v 59/s), (când se fierbe în vase murdare, cf. ŞEZ. VII 74. Cf. DAMfi, T. 31, ŞEZ. VII 74, XXIII 43, com. marian, com. tofan) ; p. anal. (despre colori) a se îngroşa. Spală mai bine tigaia în care fierbi, ea să nu se corăslească [laptele]. Com. marian. Coloarea se corăsleşte, adică se încheagă sau se urdeşte, se face ca corasla. Cf. marian, cr. 52. Gălbenelele să nu fie prea fierbinţi, căci în acest eaz se eorăslesc. PAMFILE-LUPESCU, cr. 47; (cu part. adj.) corăslit (cu negativul necorăslit),-ă. Laptele acesta e coriştii. Com. id. Smântână dulce corăslită. Com. id.] — Din lat. colostra,-am (şi colostrum), idem, cuvânt pastoral de origine obscură, atestat şi subt formele colustrium, colustra. Unele reflexe romanice pleacă dela formele Colastra, *colastrum şi *colestrum (asturic kuliestru), *coIestra (despre care se găsesc urme în glose, cf. Meyer-Liibke, Wiener Studien, XXV 104). Prin păstorii români cuvântul a ajuns la Bulgari (kolastra, kulastra), Sârbi (kdnastra), Slovaci (kwastva.), Ruteni (kolastra, kol'astra, kulastra, kulejstra, kuvastra. kurastra)/ Poloni (kulastra), Moravi (kurastra), Unguri (gulăszt(r)a, gujesztra, gulesztra, gurăszta, kurăszlo, kurâsztra) şi Neogreci (xouXidoTQa, la Sărăcăciani: xXiarrcpa). COLÂSTRU s. m. sing. v. colastră. COLÂTĂ s. f. v. corlată. COLATÂCf vb. IV3 = încolătăci. [P art. a d j. colătăcît, -ă = încolăcit, legat pe după ceva. Hu-ruiala instrumentului [contrabasul] colătăcit pe după gât... N. REV. R. 11, s. II 89]. COLÂTÂU s. a. 1°. Manivelle du devidoir. 2°. Sorte de mets. 1°. Mâne r n 1 sucalei. DAMfi, T. 140, PAMFILE, 1. c. 261. # A umbla colătău = a umbla roată, de jur împrejur (Baia, Suceava), şez. XXXII 15. 2°. P. ext. (Cui.) Un fel de mâncare numită şi învârtită. H. X 357. — Din ung. kal(l)antyu «Yorreiber». Tiktin, Dicţ. rotn.-germ. COLATERAL, -A adj. Collateral. — Care întovărăşeşte pe alăturea, care e lăturaş faţă de cineva s. ceva. (Anatomie) Arteră colaterală = ramificarea unei artere mergând aproape paralel cu ea. (Geogr.) Puncte colaterale = puncte aşezate la mijloc, între punctele cardinale : Nord-est. Sud-vest, etc. (Silv.) Produse colaterale pentru silvicultură sânt : vânatul, pes- cuitul, bureţii, muşchii, iarba, etc. Com. ITTU. (Jur.) Linie s. ramură colaterală = cea mai aproape de linia directă la rudenii, aecea a fraţilor, surorilor, verilor, nepoţilor de frate s. de soră, unchilor, mătuşilor, etc. Rude colaterale (COSTINESCU), numite în limba veche : obraz e ce stau de o 'parte s. ce sânt de 1 ă-t u r i. Cf. PRAV. S39, 841. Succesiune colaterală, care revine unei rude colaterale. în linie colaterală, căsătoria este oprită la a patra spiţă. HAMANGIU, c. C. 47. Sărit o ramură colaterală şi COLAŢIE — 649 — COLBĂ degenerată a Ghiculeştilor. c. PETRESCU, c. V. 70. (Substantivat). Dartvin... susţine eă oamenii... nu sânt descendenţii, ci colateralii [maimuţelor] MAIORESCU, CR. II 77/x». Părinţii..., ascendenţii şi colateralii acestora. I. teodoreanu, M. II 174.’ — N. din fr. COLÂŢIE f s. f. 1 COLAŢION vb. P | V- C°,atlUne- COLAŢIUNE s. f. l°-2°. Collatiow. 1°. Compararea unor copii (transcrieri) între elo s. cu textul original, spre a verifică exactitatea reproducerii s. spre a constata asemănările şi deosebirile existente. Pentru lucrări care se bazează pe mai multe manuscrise, aflate în diferite ţări, colaţiunea e foarte grea. D. RUSSO, BUL. COM. IST. I, 45. 2°. Mâncare puţină, frugală, luată în grabă, ca să-ţi stâmperi foamea, gustare (II 2°), cf. fliuştiuc. [Şi : (ad 2°) colâţie f s. f. COSTINESCU. | Verb: (ad 1°) colaţionâ Ia = a compara între ele s. cu originalul copii, transcrieri s. reproduceri de pe un text spre a verifica exactitatea s. spre a constată asemănările şi deosebirile existente. Kogălniceanu... colaţionă şi da la lumină cronicele noastre. C. NEGRUZZI, I 334; (cu abstractul) colaţionare s. f. Vulgara procedură de colla-ţionare. HAŞDEU, i. c. 20/2.]. — N. din fr. (lat. collatio. -onem «punere laolaltă, comparare, ofrandă, convorbire»). COLlî s. m. sing. 1°. Poussiere. 2°. Poudre. 3°. Fu-mee. — (Mold. şi Transilv.-de-nord, unde a înlocuit aproape cu desăvârşire cuvintele pulbere şi praf. vaida) . 1°. Praf (alecsandri, t. 1754, iordan, arhiva, a. 1921, nr. 2, p. 199, cardaş, c. P„ caba, Săl.) ; spec. pulbere de pe drum (pamfile, J. I, GOROVEI, CR.). După trei luni de zile, boierul şi cucoana se întorc în colbul Iaşilor. RUSSO, S. 20, cf. 47, 50, 109. ITn nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pământul. EMINESCU, N. 15/*;. Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să. doarmă’n colb de cronici! id. ib. 249, cf. 225, 231. Pe păreţi cu colb,... Roiesc ploşniţele id. N. 43/3. încep iepele a fugi, de părâiau roatele şi, sărea colbul în naltul ceriului. CREANGĂ, P. 126/io. Nu s’alegeă nimica din ei, ca din colbu’ de pe drum. şez. iii 5/m, 9/u. Gând se scaldă vrăbiile în colb, are să ploaie, ib. IV 119/». Să te sporeşti... ca.... colbul pământului! sevastos, N. 183/34. Fata... se juca în colb. RETEGANUL, P. IV 55/1». Unde călca. Scântei ieşea Şi colb săreă. TEODORESCU, P. P. 151. în pământ că mi-l turnă,, Cu colb mi-l acoperea, bibicescu, P. P. 325. Nu mi-i vedeâ din colb. DOINE, 197/3. Colb eşti tu, colb îi şi tăbacu’ = mă înţepi tu, dar şi eu sânt colţos, tare de clonţ, te înţep şi mai tare (Do-brovăţ, jud. Vasluiu). ZANNE, P. IV 642 (A bate, a flocăi, etc.), să-i meargă colbul = zdravăn. CREANGĂ, GL. (propriu : să-i iasă praful din haine), cf. să-i meargă vestea. Scoteam mâţele... şl le flocăiam..., de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37/10, cf. SBIERA, p. 289/i9. Ştefan-vodă... le-a tras [Ungurilor] o bătaie, de le-a mers colbul. MARIAN, T. 267/27, cf. PAMFILE, J. I. Zina, cu chef cum eră, s’a dat la jucat, şi juca şi jucă, de-i mergea colbul, sbiera, p. 39/io. A da cuiva (s., mai ales, unui lucru) colb = a mântui repede cu el, a-1 da gata, a-1 da rasol. Cf. creangă, gl., zanne, P. ix 451. Iaca nişte bu-lughine cu mujdeiu şi cu mămăligă. Hai! dă-le colb si-apoi te-apucă de treabă. CREANGĂ, P. 153/4. Gând ajunseiu aproape de dânsele [de raţe] şi voiiu numai să întind puşca şi să le dau colb, iată că... peseărelul... începe a ţipă. MARIAN, o. I 297. A-i da un colb = a-şi bate joc de cinevâ (Srnulţi, jud. Covurluiu). zanne, P. IX 451. A da cuiva colb în ochi = a aruncă praf în ochii cuiva, a căutâ şă-1 înşeli asupra valorii sau însemnătăţii unui lucru, unei afaceri, unui om. id. ib. 143 (Gri-viţa, jud. Tutova), id. ib. I 143. 2°. P. ext. (Băieş.) Substanţă solidă prefăcută in praf, mineral redus în stare de praf (pisat in ştampe). popovici-icirileanu, br. 16. 3°. (Transilv. de nord) Clăbuci de fum (de pipă), rotocoale, colaci (de fum). După ce dă câteva colburi mari, schimbă glasul. Bănuţ, t. p. 37. Erau doi oameni... şi pipau, de mergea colb. reteganul, P. II 68/13. [Plur. (rar) colburi = praful de pe obiectele din casă; nori de praf (HERZ.-GHER., M. iv 237) s. de fum. Pentru unitate se întrebuinţează: un fir de cojb EMINESCU, N. 53/is). j Diminutiv: col-buţ s. m. sing. ţiplea, P. p. Mai bine eu că m’oiu fa [ce] Tot colbuţu’ vântului, Pe mijlocu’ drumului. GRAIUL, II 45. I Colective: colbă-rie s. f. = colb mult, prăfărie (alecsandri, t. 1760), mult praf scornit în casă ori pe afară, de vânt. COSTINESCU. Aici glodul, colbăria Pe pământ ’şi’n cer domnesc, alecsandri, t. 442; — colbărâie s. f. = colbărie. Ce glodăraie şi col-băraie ! caragiale, s. N. 112 ; colbâr(iu) s. a. = paie zdrobite tare (Ijupşa). viciu, gl. | Adjective: colbos, -oâsă = prăfuit, plin (le praf, în coloarea colbului (cf. marian, ch. 51). Vita aprinsă... când... mănâncă fân colbos, tuşeşte ŞEZ. iv 126/2s. Colbos-negru, nuanţă de coloare. Cf. marian, ch. 51; — colburos, -oâsă, cu acelaşi înţeles. Tomuri de cărţi eolburoase. konaki, P. 287. Fânul se face sfărămieios şi colburos. I. IONESCU, CAL. 114. Iată-ne acum pe o piaţă col-buroasă. ALECSANDRI, ap. TDRG. (ms.) ; — colbu-râtic, -ă = prăfuit. Dunga şerpuită şi colburatică a drumului. E. GRIGOROVITZA, ap. CADE.; — colbiu, -îe şi colburiu, -ie = în coloarea colbului. MARIAN, CH. 51, (cu nuanţele) eolbiu-alb s. -negru, colburiu-alb s. -negru, id. ib. 51. | Verb: colbăi (colbul) IVa = (intrans. şi trans.) a face, a scorni colb (COSTINESCU), a face praf, a stârni s. a scormoni praful; a scutura de praf: a umplea de praf; a fuma scoţând clăbuci de fum; (refl.) a se umplea de praf, a se prăful (herz.-gher., M. IV 237). Ca o şopârlă.:., eolbăind cu coada şi schiauând, se tărâe cânele până în apropierea ei. SLAVICI, N. 34. Să nu mături Duminică dimineaţa în faţa soarelui, că colbăeşti faţa sfântului soare. ŞEZ. I 276/3i. cf. MARIAN, SE. I 104, GOROVEI, CR. Eu mai colbăiam din pipă. agâr-biceanu, LUC. iii 177; (cu part.-adj.) colbăit (colbuit), -ă = plin de colb, prăfuit ; p. ext. murdar. Locuitorii laşului... sânt oamenii cei mai colbăiţi din toată lumea, alecsandri, t. 1012. Straiul colbuit şi rupt. coşbuc, B. 127/s. Frunzele colbăite. C. petrescu, S. 8. Pune de lău-toare..., că, după cum 'vezi, îi cam colbăit mititelul. CREANGĂ, P. 75/îî, cf. 194/ie. Părul şi toate cămăşuţele ce avea pe el erau colbăite ca sacul. MERA, B. 117. ( Alt derivat: (-f gărbaciuî) colbâciu s. a. = vergi Împletite, de scuturat colbul din ţoale, ion cr. II 21]. — Etimologia necunoscută (Sensul originar pare a fi «nor de praf s. de fum», cf. rus. lcolobu «gă-luşcă», okolobetî «a se învolbură»), Cf. colbotă; clăbuc şi colbă1. COLBA s. f. 1°. Bracelet. 2°. Anneau, nwud. 1°. (Bulgărism) Brăţară, chiriţescu, gr. 248. Cf. H. vil' 4S6. Cu braţele încărcate dc colbe COLBĂ — 650 — COLCER de argint. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLV. 365. 2°. P. anal. (Pese.) Inel făcut dintr’o nuieluşă de salcie (antipa, p. 489). Gânjuri mari de curpen (id. ib. 613)., veriguţe ce se pun din dis tanţă în distanţă, ca semne, pe frânghii spre a arătă lungimea lor (id. ib.), numite şi cercei, tu iele (id. ib. 613). Isa [ = frânghia de la pânza dubei], mergând spre macaraua de la vârful catargului, trece printr’o verigă de ourpăn care stă ea un inel pe catarg, zisă la Turtucăieni colba cr-chewului, şi care o ţine astfel lipită de catarg.> id. ib. 469. — - Din bulg. kolba «brăţară». COLBĂ s. f. Crosse (de fusil). — (Germanism, în Bucov.) Pat, strat de puşcă. HERZ.-GHER., M. IV 237. — Din germ. Kol hen, idem. COLBÂCIU s. a. COLB ĂI vb. IV» COLBĂRÂIE S. f. V. colb. colbAbîe s. f. COLBÂKIU s. a. COLBfiC s. m. (Zool.) v. culbec. COLBIŞOR s. m. (Iht.) Sorte de poisson.— lin fel de peşte. H. Xiv 30. —• Cf. rus. Jcolbă, rut. houbeV «Cyprinus gobia». COLBtC, -IE adj. . 1 „ . , . > v. colb. COLBOS, -OASA adj. J CdLBOT s. a. tpoussetage. — (Bucov. şi Sălaj) Prăfuială (caba, Săl.), mişcare, zguduire (Straja, Bucov. com. AR. tomiac). [Şi : colbotă s. f. = ceartă, gălăgie, vaida. | Verb: colboti vb. IV“ = a mişca, a hurduca, a huţina (Straja, Bucov., com. AR. tomiac), a bate, a clătina ; cf. colbăi; fig- a-i bumbăci capul cuiva (com. ar. tomiac). Se eolboteşte (bate), până se alege untul. DAN, P. 191.j. — înrudit cu colb. COLBOTA s. f. 1 , COLBOTI vb. IVa J V' C° ' COLBUI vb. IV2 COLBL’RÂTIC, -A adj. COLBURÎU, -IE adj. v. colb. COLBUROS, -OÂSA adj. COLBUŢ s. m. COLCĂCl vb. IVa. Brutaliser (?). — (Poate greşală pentru corbăei = a bate cu corbaciul) A chinui pe cineva (?). Atunci cătanele tăia.. puşca, ucidea şi eolcăcea pe norod tare foarte. ŞINCAI, HR. III 250/as. COLCĂl vb. IV(a) intrans. Bouillonner, bouil-lir. — A clocoti, a fierbe în clocot, a face valuri mari, a fierbe cu sgomot mare şi cu ţâşnituri (RĂ-DULESCU-CODIN, î.) ; s p e c. (despre viermii din-tr’ o rană) a se mişca într’una, ca şi când ar fierbe (RĂDULESCU-CODIN); fig. a se agita, a vui. Cerul... Tulbure coloueşte, Arde şi prăpădeşte. I. VĂCĂRESCUL, P. 120/3. Vitalitatea... o simţeam acuma colcăind prin vinele mele. SBIERA, F. 127. Şi colcăe, urlă turbată,. Şi bate din eren-gile-i dese Pădurea. HAŞNAŞ, SĂM. I. 39. Colcăe văpaia în Etna ’nflăcărată. OLLANESCU, ap. TDRG. Viaţa., trebue să colcăe mai departe, c. PETRESCU, c. V. 37. Mămăliga colcăe, Ea doarme, de horoăe. RĂDULESCU-CODIN, î. [Prez. colcăiu, mai rar colcăesc. | Abstracte: colcăire s. f., colcăit s. a., colcăială s. f. (DDRF.) = clocotire, clocot. Colcăitul sălilor era acelaşi dintotdeauna. c. PETRESCU, c. v. 345 | A d j e c t i v e: colcăit, -ă = clocotit; — colcăitor,-oâre = clocotitor]. —• Onomatopee, înrudită cu colcot (clocot). COLCAlÂLA s. f. V. colcăi. COLCÂNTĂUR s. a. v. cocâltău. J COLCEÂC s. a. şi m. v^colceag. COLCEĂG t s. a. (îmbrăc.) 1°. Manchon. Jambiere. — (Termen de inodă în Ţara veche; turcism ieşit din uz). 1°. Manşon. 1 colceagu de samur (a. 1747). IORGA, S. D. XII 45. 2°. Un fel de ghete, de tuzluci ce se încheie pe picior cu copci (COSTINESCU), jambiere (DICŢ.). [Grecul] purtând... colciaci şi cepehen de filen-drejŞ stacojiu. ODOBESCU, I. 132/ia. [Plur. -ceaguri. | Şi: colceâc s. m. şi a.; — col-ceri s. m. plur. = t u r e c i, un fel de cioareci de dimie s. postav, din genunche în vale (Floreşti, îu Dolj). H. V 184] — Din turc. kolcak «manchon, gantelet». ŞIO. COLCER s. m. Gargon qui garde Ies provisions pendant certaines fetes. — Flăcău care la anumite serbări are diferite atribuţii, mai ales pe cea de paznicul cămării unde se tin mâncările. [ în seara de Crăciun, flăcăii ] aleg căpitan, colceriu şi gazdă... Colceriul ţine cheile de la colaci şi carnea ce o capătă ; el face şi mâncare, în cele trei sărbători ale Crăciunului la gazdă (Ţara Oltului). PAMFILE, CRC. 162. (La jocul numit „turcă") Comitetul se compune din : un v ă t a v şi un vătav mai mic, un eolcer — un soiu de cămărar — care împarte mâncarea şi băutura, un căprar şi un căprar mai mic, care adună colacii. MÂndrescu, l. p. 209. Colceriu s. coolceriu se alege şi pentru obiceiul numit „la băgat în lădoiu“, cunoscut în Ercea-mare, jud. Mureş, şi în Ormenişul-de-Câmpie şi descris de Tr. Gherman, în COM. SAT., V, a. 1927, Nr. 7—8, pp. 81—85 (DR. V, 345). în seara zilei de Crăciun se... aleg cam 6—8 feciori de „chemători"... Aceştia.... aleg un coolceriu... Pe coolceriu îl pun... mai mare peste cămară. [între colindători el e] acela care poartă sacul cu colaci[i]. VICIU, COL.; cf. iapă. Feciorii... care voiesc să serbeze „Vergelul”, ...aleg din mijlocul lor pe doi inşi, pe care îi numesc colceri şi c-ărofa le încredinţează conducerea vergelului... Fiecare fecior e îndatorit, când vine la vergel, să aducă băuturi pentru oaspeţi şi bani pentru muzicanţi; acestea se dau în stăpânirea colcerilor. marian, SE. I 82—3. Acest colac minunat-,... Taie-l în... patru. Dă la colceriu săracii,’. VICIU, COL. 190. [Şi : coolcer(iu) s. m. | Feminine: colceriţă şi (-j-corci?) corceriţă (şez. ii 224/18) s. f. = bucătăreasă la pomeni, nunţi, praznice, etc. MARIAN, NU. 499/w, 703/20, 236. 237, (.Tina, jud. Sibiu) coiii. v". LAZĂR. Colceriţele bucatelor, Nu şedeţi. MARIAN, NU. 701/u, cf. 849, 847, (+ colăcar) colă-căriţă, cu acelaşi înţeles. Asemenea caută colăcă-riţele [la pomană] cu mare luare de seamă, ca\ nemică să nu puie la masă cu pereche, ci totdeauna fără pereche. MARIAN, î. 373/». | Verb: colceri IV“ = a face de mâncare pentru mai mulţi inşi. Vătavul erâ eel mai bine plătit dintre ciobani. Dar, pe lângă plata mai mare, aveă şi alte favoruri: poruncea, nu colcereă (nu fă-> ceă de mâncare), ei cântă din fluier, până .se făcea mămăliga, dragomie, o. m. 204], COLCERI — 651 COLE — Din ung. ardelenesc kolcsâr (liulcsâr) (in rut. koldra (=Uobdra) „plapomă“. COLDOŞI vb. IV» , „ , cotoii vb. IV. 1 1 } COLDURĂ s. f. v. coldără. COLDIIŞ s. m.\l°. Mcndiant. 2°. Orphelin. 3°. En-fants degueniUes. 4°. Pou. 5°. Monstre. — (Ungurism, în Transilv. şi Bucov.) 1°. Cerşetor (vaIda, e. moroianu, cr. s. V 44), milog (caba, SĂL.), sărac (T. PAPAHAGI, M.) Bună seara, om bogat ! — Mulţămesc, colduş de sat. POP. ap. conv. lit. XVII 355. 2°. I\ ext. Orfan. T. PAPAHAGI, M. Dusu-s’o c-ucu’ la Cluj, Puii i-o rămas colduş[i]. id. ib. 20/«. 3°. (La plur., Bucov.) Copii mici murdari. HERZ.-GHER., M. IV 237. 4°. (Bucov.) Păduche. HERZ.-GHER., M. iv 237. 5°. P. ext. (Bucov.) Vietate mare (Com. AR. TOMIAC), monstru. [Şi: corduş,-ă adj. = rău, ticălos. Vn om cor-duş. pamfile, a. j Femininul: colduşă (ad 3°) De copchilă, De colduş, De colduşă, De moroi, De strâgoi. T. PAPAHAGI, M. 139/,. | Şi: culduş s. m. DICŢ. Kuldush = mendicus. ANON. CAR.; — (cu schimb de terminaţiune) coldân = (ad 1°) calic, calindroiu, haimana (REV. CRIT. III 119), sărăcon (păcală, m. r. 242) ; spec. Goldani numesc locuitorii de la munte pe cei de la şes care au fost iobagi (la Mărgineni, Com. v. lazăr), care n’au avere şi muncesc ca zileri (cf. jahresber. IV 290), cf. cojan; p. ext. epitet ce se dă de Jieni locuitorilor din celelalte părţi ale Ardealului (densusianu, ţ. h.) Chiar şi munca grea a câmpului o lăsau în grija coldani-lor sau răpanilor veniţi de aiurea. PĂCALĂ, M. R. 108. Dumnezeu mai poate da la toţi calicii şi coldanii din lume, căţi trec pe drum,. RETEGANUL, P. iv 75/i, cf. I 23/»; — coldâu s. m. (ad 1°) BUD, p. P. Gazdă..., Nu coldân. id. ib. 64; (ad 3°) Com. AR. tomiac. | Adjective: coldu-şesc, -eâscă = de cerşetor. Tăt să-i deie Dumnezeu O căruţă colduşească. t. papahagi, M. 105/cu; — (derivat de la coldan, în sensul de „om de la şes“) coldănesc, -eâscă. Boi coldăneşti se numesc cei mari şi cu coarne mari de la şes (Jina, jud. Sibiiu, Com. v. lazăr). | Verbe: colduşî IVa = (intrans.) a cerşi ; (refl.) a invidia. NOVACOVICIU, C. B. 7,8; — culduşi IVa = (intrans.) a cerşi; (trans.) a zmulge cuiva banii din buzunar, a-1 stoarce de bani, a-1 face cerşetor (DICŢ.) ; — coldoşi IVa = a fura, a şterpeli. PAMFILE, văzd. 173 ; — coldui IVa (cf. ung. koldulni) = a cerşi. VAIDA, BUD, P. P. Şi de acolo de-i ieşi. Tu să-ţi umbli-a coldui. T. PAPAHAGI, M. 45/eL — Din ung. koldus „cerşetor" (cu radicalul Jcold-). COLDUŞ s. m. (Bot.) v. corcoduş. COLDUŞĂ s. f. 1 COLDUŞ^SC, -EÂSCĂ adj. I v. colduş1. COLDUŞÎ vb. IV’ J COLE adv. 1°. Ici, par ici, par lă, pas loin. 2°. Bien, bon, » point, ă la bonne heure. 3°. Alors. ,1°. Local. Adverbul colea corespunde unui gest care arată în apropierea vorbitorului : (pe) aici (pe) aproape, încoace s. alături în apropiere. Golea ocupă un loc intermediar între aici şi acolo s. colo. între a c o 1 e a şi colea se simte o mică diferenţă de înţeles, cel din urmă arătând 0 apropiere mai mare, deşi nu tocmai aşa de mare ca aici de ex. Şezi tu colea, că eu şed aici. Cf. LM. Diferenţa de înţeles între coleâ şi colo se , simte bine aproape totdeauna, de ex. Şi se punea i: colea la chiotoarca casei, se uită colâ peste vale. N. REV. R. I. s. II 29. Kole = illic. ANON. CAR. Unde sânt fraţii Romani ? — Fac cislă colea’n crâşmă. ALECSANDRI, T. 700. Unde să m’ascund? (aleargă în dreapta şi în stânga, spăriet) Col6, ba. cole! id. ib. 65. Vin’ colea lângă mine, şi nu fii duşman mie. id. P. III 226. Sânt mai liniştit, dacă te văd colea înaintea mea. SLAVICI. N. II 291. Sub cap o mână puiu, Dorm colea pe pământ. coşbuc, F. 74/s. Şezi colea şi să ospătezi o leacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu. CREANGĂ, P. 32/r,. întră colea sub aripa mea şi să nu ieşi până ce j nu ţi-oiu zice eu. marian, o. I 147. Simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. ISPIRESCU, L. 35/o. Copilaş de Sârb sărac, Mult eşti mândra şi pe plac, Vin’ colea, lângă zebrea. ALECSANDRI, P. P. 106/3. Spune, mândro, vrei nu vrei? Că colea mă roagă trei. id. ib. 269/4. Coaie, pe din jos de deal, Vine oastea lui Orbean. MARIAN, 1 34. Coale’n vale’n poeniţă, Este-o dalbă garofiţă. şez. 1 236b/o- Dă-mă, maică, după Q-heorghe, Nu mai face-atâtea vorbe, Că colca e Grigoraş, Şi lua-l-oîu mintenaş. JARNlc-BÂRSEANU, D. 407. Căpitane Răducane, E vai de zilele tale,.. Poterea-i colea pe vale. id. ib. 506, cf. 495, 399, 378, 182. || (După prepoziţiuni) De colea. închin şi la o copilă, OacM-şă de colea. TEODORESCU, p.p. 168, cf. GCR. II 318. Pe colea. Pe colea, p’ângă palan, Mă’ntâlniiu c’un bogătan. jarnIk-bârseanu, d. 435. ] (în opoziţie cu aici s. ici s. iceay Aici rău, colea vâlcică, Curge lângă floricică. BARAC, ap. GCR. II 173/ss. Aici crinul se albeaşte, Colea nardul frumos creaşte. id., ap. ib. 176/20. /cea, Doamne, colea, COLEA — 652 — COLEAŞĂ Doamne, ’N ceaste curţi, ceaste domnii... Cres-cut-au, Doamne, crescut Doi meri nalţi. TEODORESCU, P. P. 81. Astăzi ici, mâne colea, Vreme bună, vreme rea, La Ţărigrad ajungea. jarnîk-bârseanu, d. 486. ici (şi) colea s. pe ici (pe) colea = pe alocuri. Ici şi colea a ei haină s'a desprins din sponci. EMINESCU, P. 184. Oiu face pe ici pe colea Ş’oiu da fi eu peste-a mea. teodorescu, p. P. 168, cf. GCR. II 318. De ici, (de) colea = de aici într’altă parte, de aici şi din altă parte, din-tr’ una tntr’ alta. Iară împotriva acealor calvi-neaşti eresii, de ici de colea au adunat încă cu voia-ţi (a. 1691), ap. GCR. I 290. Apele primblă-reţe de ici colea s’au mutat. KONAKI, P. 212. Prind cocoşii a căntă Şi de ici şi de colea. jarnIk-BÂrseanu, d. 163. Leagă calul d’ici colea, D’ici coaleă, de o mlădoacă. PAMFILE, CRC. 93. Ba ici, ba colea = în toate părţile, pretutindeni. Tot mai cercând el, ba ici, ba colea, în spre sară numai ce dă de-o pârtie, creangă, p. 144/i„. | (Repetat) Colea şi colea = rar, puţin, câte unul în toate părţile. Izvoare ca cleştarul curgând colea şi colea. PANN. E. I 84/t. Numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea şi colea, ispirescu, L. lOl/io. De colea până colea = dintr’un loc într’altul, încoace şi încolo (DICŢ.), foarte puţin, dintr’ una dintr alta, pe rând. Se mişcă de colea până colea. LM. Ba din urm, ba din alta, şi de cole până colea, şi-au plăcut unul altuia. CREANGĂ. P. 168. Trebue să vă spun de colea până colea ce am fost şi eine sânt. DDRF. Colea, dincolo = pe de-o parte, pe de altă parte. Judec’o ş’o cumpăneşte, Şi zi cumcă ziditorul cu nedreptul împărţeşte, Cole.-ţi pare cu scumpete, dincolo că risipeşte, konaki, P. 264. Pe colea, pe dincolea. Păcatu’ mă alungă chit pe cole, chit pe dincole. ALECSANDRI, T. 24 | Precedat de alte adverbe (Mai) cât colea = aproape, prin apropiere, de-a-proape, la o parte. El înainte şi eu cât colea (a-proape) în urma lui. pamfile, c. Eu mă duc, ia căt colea, să taiu niţele lemne, ispirescu, L. 334/4. Tiţa râde şi nu crede, Dar marghiolul se repede Ş’o urmează cât colea, alecsandri, p. P. 325bA- Ce stai, bade, cât colea, Cu-atâta inimă rea? Da ’ndrăzneşte de grăeşte, C’a mea inimă voeşte. jarnîk-bârseanu, d. 46. Capul Lenei i-l tăiâ. Săreă capul cât coleă. RETEGANUL, TR. 23 A-Gheorghe doarme şi visează, Iară Nuţa cât coleă Pe Gheorghiţă îl păzea. BIBICESCU, P. P. 56. Mai cât colea, pe locul şeţ, Curgea ca şarpe-un râuleţ. teodorescu, p. p. ’ mb. Numai colea = de tot aproape, în cea mai mare apropiere. Iac’aşa, Tcm-niţa-i numai colea. jarnIk-bârseanu, D. 101. Mai colea de... = ceva mai departe de..., dar totuşi în apropiere de... Astă-iarnă ani iernat, Mai colea de Calafat, într’un bordeiu dărâmat, teodorescu, P. 289. 2°. Modal. (Cu funcţiune mai mult de excla-maţiune) întăreşte înţelesul frazei în care se găseşte s. al cuvântului pe care-1 determină : într’a-devăr, în toată puterea cuvântului, bine de tot, tare, zdravăn; n’am ce zice ! Acu văd şi eu că eşti bărbat, om verde, colea, care rupe mâţa ’n două. alecsandri, t. 907. Unii cântau la psal-tichie. colea, cu ifos, până ce răguşau. CREANGĂ. A. 84/2. Aveă şi el o păreche de boi, dar colea : porumbi la păr, tineri, nalţi de trup. id. P. 37/M. Trântindu-le [dracilor] prin turbincă nişte ghion-turi ruseşti, coleă, cum ştiă el, de da inima din draci. id. ib. 305/15. Şede, ospătează bine Naforă, colea, dospită ş-i colivă şi colaci, contemporanul, l. 456. Dar câştig, colea, nu şagă. ib. îl 25. Să am, colea, bani mulţi, şi-aş şti ce să fac! pamfile, c. Din pură zici mereu, Colea, cântecelul tneu. teodorescu, P. p. 299. O drăguţă de fată, rupta din soare şi îmbrăcată, colea, ca o zină. reteganul, P. v. 46/i. Ian aruncă-te la joc, Dar la joc, colea, cu foc. jarnîk-bârseanu, D. 489. (Complinit) Muşteriii vor, unul să fie lucrul colea, mai aşa, altul din contra, caragiale, T. i 97Ai. Loc. adv. şi adj. Ştii (s. ştiţi), colea — zdravăn, de soiu, de seamă, a-cătarii, extraordinar. Am văzut pe Radu haiducul... eră, ştii, colea, voinic din patruzeci, rupea piatra’n mână. filimon, C. 331. Să alegem depotaţi... ştiţi, cole,... get-be-get... care să se lupte pentru apărarea boieriei. alecsandri, t. 42. Ştiu într’un loe vin bun, ştii, colea, phiu! eminescu, N. 98/». Mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării; ştii, colea, ceva mai omeneşte. CREANGĂ, P. 9/ls, cf. 33/3, 113/w. Era spirt, ştii, colea, cum trebue om.ului mână dreaptă. ispirescu, L. 164/23, cf. 200/*, 300A, U. I8/22. Se freacă gâlcite cu. usturoiu şi cu unt, da freci, ştii. cole..., îndesat, nu şagă. şez. Iii 140Ai. Era tânăr cu mustaţa răsucită, stii, colea. FUNDESCU. B. 77/,. 3°. Temporal. (Complinit aJesea printr’un adverb s. o locuţiune adverbială de timp: uneori ar putea fi omis, fără ca înţelesul frazei să se schimbe) Atunci, în timpul când..., în momentul când..., (mai) apoi, (mai) pe urmă. A doua zi după botez sau cumătrie, colea, cănd se apropie soarele spre amiazi, se adună la casa nepoatei) mai multe femei, marian, na. 256A, cf. t. iii/r,. II6/15. Colea, când arde soarele mai tare, dete de o fântână, reteganul, p. I 17/.,. Vai de mine, căt dor duc, Colea, seara cănd mă culc. jarnîk-bârseanu, D. 94. Mândra mea, frumoasă eşti, Colea, cănd te rumeneşti, ib. 440. Cât fu colea, de cu sară... alexici, L. p. I 155/s. Când colea (uneori complinit prin ce să vezi?) s. cându-i colea se pune adesea înainte de un adverb s. o construcţie cu sens temporal spre a pregăti pe ascultător că urmează ceva important, neaşteptat, dorit. Cănd colea despre ziuă., cănd somnul e mai dulce, auzi un fâlfâit ca de un stol de pasări, ispirescu, l. 73/35. Cănd cole la capatat, Iacă dracul de bărbat. ŞEZ. iii 124A. Cându-i, colea, dimineaţa, Lacri-mile-i taie faţa. jarnîk-bârseanu/ D. 202. D’oi, bădiţă, bădişor, Ţie ţi-i destul de dor Şi cu după tine mor; Căndu-i, colea, la luat, Amândoi tragem bănat. ib. 280. Cându-i, colea, cătră seară, Badea murgul şi-l înşală. Cându-i, colea, în murgit, Badea din codru-a ieşit. ib. 286. Când e, colea, la ojină Pişc’o ţânţarii de mănă. DOINE, 9/3. (Şi ca loc. adv. şi adj. şi cu sensul de) Zdravăn, cât colea: un bou, un om, un puiu de Român cănd colea; îmbrăcat cănd i-o dat când colea. HERZ.-gher., M. iv 237. Colea, colea = când şi când, din când în când. [Copilul] începe... a vorbi, Colea, colea, câte una, fără a le potrivi, pann, h. 57/i». [Accentuat şi: colea. Rostit, prin Moldova, coli (cu e deschis şi accentuat) | Şi: coâlea adv. pamfile, crc. 93, coâle adv. bud., p. p.]. —■ Varianta cu a iniţial aferezat a lui acolea. Cf. colo. • COLEĂM s. a. (îmbrăc.) v. colan. COLEÂNDRi; s. m. (Bot.) v. coriandru. COLEÂŞĂ s. f. (Cui.) l°-3°. Differentes sortes de bouillies. 4°. Melange. — Mâncare (H. I 287, II 81, Vil 486) făcută din făină fiartă până ce dă o pastă moale, un fel de terciu. Koleshe. ANON. CAR. Le zdrobi cu beţe clinciuroase... şoldurile şi stinghile şi fluerile şi picioarele, de-i fece ca o cvleaşe. DOSOFTEIU, ap. TDKG. (ms.). Cei ce aveau orz, făceau din el mămăligă, dar mămăliga aceea nu se’nvărtoşea, rămânea meale ca o coleaşă neagră, sandu, D. N. 247. 1°. S p e c. (Transilv., Banat, Bucov. şi nordul COLEAŞĂ — 653 — COLECTIV Moldovei) Mămăligă (LB., H. XVIII 145, REV. CRIT. III 119, com. MARIAN, com. LIUBA, liuba-iana, M. 100, ţiplea, p. P., PRECUP, P. 14, T. papahagi, m., com. v. lazăr, com. A. cosma) (probabil, la origine numai mămăliga moale, pripită). Muierea... face coleşa. MARIAN, s. 140. Mâncarea principală a păstorilor la munte este coleşa (mămăliga) cu urdă dulce, săr dulce, săr acru şi jintiţă. PRECUP, P. 17. Bucată de pâne ori de coleaşă■ n’aveă de unde să le deie. RETEGANUL, P. iii 56/27- Se adunară păcurarii, să-şi facă co-leşe. IRINEU, S. B. 17 cf. 55 Şi mâneam coleşa rece, Unsă cu său de berbece, Ş’am mâncat coleşa goală, Unsă cu său de mioară.- ţiplea, p. p. 33. Mâncă chită cu coleşe. PĂCALĂ, M. R. 216. Căpă-ţână de berbece Bună cu colcşe rece. id. ib. 238. ^ A află spini în eoleşă = a căutâ ceartă cuivâ (ZANNE, P. III 534), cf. nod în papură, pete în soare. 2°. Mâncare preparată din făină de grâu (cf. VICIU. GL.; prăjită în untură s. unt s. cu slănină H. II 290, I 141), moale ca terciul (H. II 245) s. ca mămăliga cea pripită; se mănâncă cu lapte (pamfile, 1. c. 195). 3°. Ciulama (H. VII 268) cu lapte, fără carne (com,. E. RĂDULESCU-POGONEANU), cavurms (H. XIV 187). Să-ţi spuie, numa’ cumnata Ilinca ce mi-a făcut Năstase,... cum mi-a turnat coleaşă (ciulama) în urechi şi mămăligă pe creştet. Jl-PESCU, O. 42. 4". E i g. Amestecătură. Dialeta [= dialectul] Carniolană sau... dialeta Sârbilor... sânt o coleaşă de multe destinpte limbi aboţită. p. MAIOR, IST. 275/». [Şi: (dial.) coleaşe, col^şă s. f., culeâşă viciu, gl.) s. f., culeşă (culesă h. xii 302) = mămăligă (Munţii-Sucevii) şez. II 24, cf. V 3/w, MARIAN, SA. 40, culeş s. a. = codru de mămăligă (Hânţeşti, în Dorohoiu) ION CR. vi, 30, cf. II 218. | Instrument: coleşer (colişer, culeşer şez. ix 137, 11 24/», h. X 254, 47, xii 329, culişer H. 1. 37, GOROVEI, CR., ŞEZ. VIII 88, PAMFILE, CR. 100, PAMFILE, I. C. 195, 442, ION CR. II 135, VICIU, GL., şez. xxxn 16) s. a. = băţ cu care se mestecă mămăliga (CREANGĂ, gl., şez. ii 24/0), s. balmo-şul (PRECUP, P. 17), făcăleţ (LIUBA-IANA, m. 100, MARIAN, NA. 131/,, T. PAPAHAGI, M.), m e-lesteu (şez. iii, 88), tocănău (T. papahagi, m. ), mestecă u (CREANGĂ, GL.) : ceaun în care se fierbe coleşa (paşca, dr., iv 1020). Cu-Icşerul sau melesteul. CREANGĂ, conv. LIT. XI 24; Mă faci ia acuşi să ian culeşerul din ocniţă şi să te desmierd. id. A. 119, cf. P. 150. Fig. s. m. Om care stă mai mult lângă vatra focului, lenei? (Com. marian), om gol (Com. A. TOMIAC). | Verb: coleşi IVa = (trans. şi refl.) a (se) face moale ca o coleaşă, a (se) te r ciui; a (se) muia, a (se) moleşi, a (se) amesteca ; a se sfârşi de foame, a se hămesi, a se pocâlti, a se hupi (ciauşanu, v. şi gl). [Calmucii] taie pe-cini de carne... şi le aşterne mpt şa..., strângând tare cu chinga, de se coleşeşte, fiind el călare, supt şa. DIONISIE, C. 222, cf. 171. Umblă lamos-tele [ = o boală] Din casă în casă Şi găseşte adormit pe... cutare... Şi-l năbuşeşte, Şi-l coleşeşte. El ca şarpele se făceă, în cap se suia, Inima i-o colcşeâ. GRIGORIU-RIGO, M. p. I 97. Mole-şiţi-vă, Coleşiţi-vă ! MAT. FOLC. I 645; (eu part.-adj.) coleşit,-ă adj. = moleşit din cauza soarelui, bolnav din cauza insolaţiei (Teleorman). ion cr. 151; (şi abstractele:) coleşîre s. f., coleşît s. a., coleşitură s. f. = moleşire. DICŢ.; coleşeâlă s. f. = bucate fără gust (rădulescu-codin), cf. te r ciu; leşuială (de foame), ciauşanu, GL.] —- Termen păstoresc de origine obscură, care se găseşte şî la Unguri (koles «meiu» WEIGAND, Jahresber, xvi .222) şi la Slavii care au fost în contact cu Românii (bulg. kuljasa «un fel de terciu», sârb. kulijes «un fel de mămăligă», rut. kulesa «un fel de mămăligă», bielorus kul'es «un fel de mămăligă», kul'esic «a amesteca», pol. lculess, kulesza, kulasa. «un fel de mămăligă», rus. /culesw «terciu, zeamă sărată, cu mazăre», ceh. kulase, gulase «terciu de făină», cf. CIHAC, II 68, BERNEKER, SL. WB. 642. COLECTĂ vb. Ia v. colectă. COLECTĂ s. f. Gollecte, — Strângere de bani şi de obiecte într’un scop de binefacere. Cf. c h e-t ă. Unul din jucători făcea în public colectă pentru banda artistă, odobescu, i 469. Colectă pentru o văduvă rămasă fără mijloace de vieţuire. I. NEGRUZZI, 1 170. Internat... înfiinţat prin colecte. sbiera, F. 352. [Verb : colecta Ia = a strânge bani pentru un scop de binefacere, a face colectă. Cf. costinescu. | Adjective: colec-tât, -ă = strâns prin colecte; f i g. strâns, adunat. Opera acestui cabinet, înăuntru căruia au fost colectaţi toţi specialiştii partidului, c. BACALBAŞA, UNIVERSUL, a. 1930, 4 Noem.; — (substantivat) colectânt = cel care colectează, strângător.1. — N. din fr. «lat. collecta, idem, din colligere «a culege, a aduna, a strânge laolaltă»), Cf. co lecţie, colectiv, colector, colecţiona, colecţionar, colecturii. COLECTĂNT s. m. v. colectă. COLECTĂR s. m. v. colector. COLECŢIE s. f. 1°. Collection. 2». Collecte. 1°. Adunare, strângere la un loc a unor obiecte, care, grupate împreună, au o valoare artistică, ştiinţifică, documentară, instructivă, etc. Colec-ţi(un)e de monete, de tablouri, de mărci poştale, de timbre, de afişe, de broşuri, ş. a. Colecţia de) documente interesante, uricariul, XIII 378/ao. Dacă în Ardeal este colecţia de două sute diplome, toate slavone, în Moldova avem sute de mii de> eapise. RUSSO, S. 82.. ICemeny a găsit în colecliu-nea lui Huszti un act foarte important. HAŞDEU, f. c. 26/i». Golecţiunea poeziilor mele. c. negruz-ZI, III 57/w. Sufletul omului... seamănă unei imense colecţii, cu mii ’şi mii de felurite obiecte. MAIORESCU, CR. II 141/i2. Acest manuscript... cuprindca aceeaşi colecţie de cronici, c. GIURE-SCU, BUL. COM. IST. II 151. 2°. f (Neobicinuit) Colectă, chetă. Şi prin alte agiutoruri, adică prin colecţii îndemnătoare. URICARIUL, IV 413/m. [Şl: colecţiune s. f. | Verb (după fr. collection-ner) colecţiona Ia = a strânge, a face colecţii. | Substantiv: (după fr. collectionneur) colecţionar, -ă subst. = cel s. cea care strânge anumite obiecte, care face colecţii de anumite lucruri.] — N. după fr. «lat. collectio, idem, din colli-gere «a culege, a aduna, a strânge laolaltă»). Cf. colectă, colectiv, colector, colectură. COLECŢIONA vb. Ia ) COLECŢIONAR s. m. > v. colecţie, COLECŢIL’NE s. f. J COLECTIV, -A adj. Gollectif. Collectivement. — (Adesea în opoziţie cu individual) Unind (mai multe persoane) într’o acţiune s. manifestare comună, aparţinând unei grupe luată ca o unitate, cuprinzând într’ o unitate pe mai mulţi s. m. multe lucruri; cf. în devălmăşie, moşnenese. Proprietatea pământului şi a instrumentelor de rrwn- COLECTIVISM - 654 — COLEGIU că să fie colectivă, a tutulor. ghica, s. 612.Demi-sionarea colectivă din parlament. MAIORESCU, D. II 8. Multe idei şi multe simţiri... se pot grupă (asocia) într’un fel dc unităţi colective, id. CR. II 148/V Toate temperamentele individuale . se contopesc în acest temperament colectiv. D. zamfirescu, R. 227. j Efectuat de mai mulţi autori. O lucrare colectivă în limba germană asupra etnografiei şi istoriei culturei popoarelor d/in Aus-tro-Vngaria. MAIORESCU, CR. Iii 48/3. | Adverb (neobicinuit) în comun, deodată, toţi în acelaşi timp. Vorbeau colectiv — cor fără muzică. I. teo-DOREANU, M. II 68. || Spec. (Gram.) Substantiv (». nume) colectiv şi (substantivat) un colectiv = substantiv care deşteaptă, în singular, ideea unei pluralităţi, desemnând o sumă de fiinţe s. obiecte luate laolaltă ca o unitate, de ex. popor, roiu, etc. Sufix colectiv: cu care se derivă un substantiv colectiv, de ex. -et în brădet, -iş în stejăriş, -ime îu tinerime. (Comerţ) Societate în nume colectiv = societate comercială alcătuită în baza unui contract între două s. mai multe persoane unite subt aceeaşi firmă, care împreună au aceleaşi drepturi şi datorii şi care garantează cu toată averea lor obligaţiile societăţii. [Abstracte (fr. collec-tivite) colectivitate s. f. = adunare de mai multe persoane formând o grupare colectivă; cf. obşte. Cei retraşi sau rămaşi afară din colectivitate, consideram revoluţia de la 1848... numai ca o dovadă de deşteptare a naţionalităţii române. GHICA, A. 63; — (fr. colleetivisme) colectivism s. m. sing. = direcţie socialistă (pornită din Franţa), care ţinteşte la realizarea proprietăţii colective a produselor, a instrumentelor de muncă, a pământului. Cf. GHICA, s. 580. | Substantiv (fr. col-lectiviste) colectivist s. m. = adept al principiilor colectivismului; spec. (la, noi, ironic, învechit, sens născut în timpul luptelor pasionate ale «opo-ziţiei-unite» în contra guvernului I. C. Brătianu, ridiculizând expresia «colectivitate», aplicată partidului liberal de către ministrul de justiţie de atunci (1887), Eugeniu Stătescu, într’un discurs din Camera Deputaţilor) membru al partidului liberal]. — N. după fr. (lat. collectivus, -a, -um, idem). Cf. colectă, colecţie, colector. COLECTIVISM s. m. sing. 1 COLECTIVIST s. m. i v. colectiv. COLECTIVITATE s. f. J COLECTdR adj., s. m. şi a 1°—2° Collecteur. 1°. S. m. Cel care colecţionează, adună, strânge, face colecţii. Colector de cărţi vechi. LM. || Spec. (învechit) Colector de dare = perceptor. DICŢ. Colector de loterie — cel însărcinat cu vinderea lozurilor. DICŢ. 2°. Adj. (Despre vase, tuburi, basine) în care se adună s. se scurg izvoare, apă., murdării, etc. 'Necurăţeniile luate de apă curgeau prin gratii de fier în canalul colector (= fr. <5gout collecteur) ghica, s. 534. I| S. a. (Fizică) Colector de electricitate. TDRG. Cf. poni, F. 215. [Accentuat (în Transilvania) colector s. m. | Şi: (Transilv., după germ. Kollektor; barbarism) co-lectăr s. m. Col4ctăr de dare. păcală, M. R. 345. || Familia: (ad 1° din germ. ICollelctur) colectură s. f. = bancă s. prăvălie în care se vând lozuri ale loteriei de Stat.] COLECTObA s. f. v. colector. COLEDOC s. m. sing. (Anat.) Choledoque. —-Canalul prin care se varsă fierea în duoden. — N. din fr. «grec. xoXiî «fiere» şi 80x05 «care primeşte, conţine»). COLfiG s. m. Collegue. .— Fiecare din cei ce exercită aceeaşi profesiune ori funcţiune (publică, civilă, s. militară), fac parte din aceeaşi întreprindere s. societate (literară, artistică, ştiinţifică, etc.) s. din aceeaşi clasă (an de studiu) s. care au a-ceeaşi însărcinare, considerat în raport cu semenii săi; cf. camarad, confrate, soţ, tovarăş, O r t a C. Cf. ARISTIA, PLUT., STAMATI. Se sfătueşte.... cu colegul său. GHICA, s. 244. Coleg de la Revistă. MAIORESCU, CR. II 97/3. [Şi : (latinism ieşit din uz) colega, colegă s. m. (plur. -legi) POLIZU. Au fost consul Sţipion şi colega, adecă tovarăş lui Sţipion, Flaccus, cantemir, ist. 77/m. S’au dat colegă sau soţ lui Gordian, şincai, HR. 1 20/o3. Feminin: colegă. Colega de bancă a Adelinei, izbutise s’o înlocuiască. I. teodoreanu, M. 404. | Familia (din punct de vedere formal, derivate ale lat. collegium, ţinând însă, ca sens, de collega): (fr. collegiale) colegial (pronunţ. -gi-al, cu negativul: necolegial) -ă adj. = de coleg; p. ext. prietenesc, de la egal la egal. Relaţîuni colegiale; — (după germ. Kollegialităt) colegialitate (pronunţ, -gi-a-, cu negativul: necolegiali-tate) s„ f. = purtare, spirit, sentimente de coleg, cf. camaraderie. Nu lipsesc întru nimic datoriei mele de colegialitate. MAIORESCU, D. 1 229.] — N. după fr. (lat. collega, idem). COLEGA, COLI5GĂ s. m. şi f. v. coleg. COLEGATÂR (Jur.) s. m. Colegataire. — Co-legatariu este acel ce împreună cu alţii se împărtăşeşte [tip. îmtărtăşeşte] dintr’un legatum, adecă danie, codica ţiv. a. 4/32. — N. după fr. COLEGATOR f s. m. Confederd. — (Numai la neculce) Confederat, aliat, tovarăş de arme. Craiul pruscsc este eolegator Neamţului şi prietin Moscalului. LET. 11 421/24. Nu cuteza cealaltă oaste de la colegatori să, meargă la oastea cea nemţească, ib. II 447/m. — N. din pol. koligat (e. [Prez. ind. colind, mai rar colindcz. Şi: corindâ vb. I. Corindă-mă, Doamne, Corindă! frâncu-candrea,'M. 191; coliiidr» vb. I (jud. Sibiiu) G. I. PITIŞ, CONV. LIT. 24, p. 1057, VICIU, COL. | Abstracte: colindâre s. f., colindat s. a. Timpul,... pentru umblarea cu colindatul este ajunul Crăciunului, marian, se. I 9. Copiii tânjesc după colindat, pamfile, CRC. 2, cf. J. II 363. Colindatul cu steaua e considerat tot mai mult ca un lucru cerşitoresc. păcală, M. R. 187. Pe faţa colacului, Plata colindatului. TEODORESCU, P. P. 19, ION CR. II 24; — colindătură s. f. (ad 3°) Sufletul... face colindătură De la rău la fapte bune, de la dragoste la ură. konaki, p. 285; —eolindiş ş. a.. (ad 1°) Umblă copiii cu coli,ndi,şui (colin-deţele). MUSCEL, 95. Cf. pamfile, CRC. 7. | Ad- jective: colindat, -ă = vizitat de colindători, (p. ext.) de duhuri rele, stafii. Moara era... colindată... de duhuri necurate, n. gane, ap. TDRG.; colindător, -oâre = (copil, june) care colindă, umblă cu colindul, colindreţ, colindar; fig. cutreierător. Sadaţi, sculaţi,... C’au venit doi înpe-rei,... colindători, păsculescu, l. p. 42. (Substantivat) PAMFILE, CRC. 126. Numai pe la târguri... colindătorii trebue să-şi ceară voie de la gazde, înainte de a-şi începe cântarea, id. ib. 40. Cuptioare de colaci pentru colindători, plugari, semănători. CONTEMPORANUL, V. 100. Sculaţi, sculaţi, boieri mari,... Că vă vin colindători. ALECSANDRI, P. P. 394/5, MARIAN, SE. I 10 ; (ad 3°) De nouă ori până astăzi, pământul colindă-toriu Alt călătorit pe crugul, soarelui nemişeăto-riu. KONAKI, p. 119, cf. 268. Fenicienii, cei dintâi, colindători ai mărilor... vlahuţă, ap. CADE.]. — Derivat din colindă (cf. bulg. kdled[u]vam, sârb. kolădovati, koledvati, kolândati, slov. hole-dovati, idem, koledrati «umbla haimana», berneker, sl. wb. 544). COLINDA s. f. 1°. Noel . (chant populaire). 2° Townvee, promenade. 3°. Găteau de Noel. 4°. JToit-lette des chanteurs de noels. 1°. Cântare cu cuprins religios (cf. alecsandri, P. P. XII, CONV. LIT. XIV 27, PAMFILE. CRC. 40, 51), preamărind mai ales naşterea Domnului, cântată de mai mulţi inşi (mai ales copii şi flăcăi, umblând în mici cete de la casă la casă), afară la fereastră s., mai rar, în casă (cf. pamfile, CRC. 50), în ajanul Crăciunului şi în seara de Anul-nou (cf. costinescu. alecsandri, p. P. XII, pa>ifile, crc. 39). Se mai numeşte şi: urare (ia fereastră) (pamfile CRC. ol. Cf. LB. bud, p. p.) şi cântec de stea (cf. PĂCALĂ, M. R. 187), cf. p i u g(u ş o r) u 1 (cf. alecsandri, P. p. xii). | S p e c. Colindul cei mare s. al casei, se cântă la fiecare casă, în-lâuntru. nu afară, pomenindu-se stăpânii casei. Cf. PAMFILE, CRC. 50. II 1’. ext. Cântec lumesc (cf. CONV. lit. X 398, XIV 27, PAMFILE, crăc 51). A merge s. a umbla ou colinda (s. ou colindul) = a colinda. Cf. alecsandri, p. p. 102, PAMFILE. crc. 7, 35. Kolinde = eccloga. anon. CAR. Părem eă mergem cu colinda pin sat. alecsandri, t. 438. Sărbătorile Crăciunului se apropiau. Băieţii se prinseră tovarăşi, pentru colind şi pentru pluguleţ. SANDU-ALDEA, D. N. 171. Un al doilea soiu de urători sânt cu colinda ; dar nu imblă decăt Ţigani, şez. iii 181/,0. După Bobotează, să nu mai zici colindul sau plugul, pamfile, b. 49, cf. J. li 363. Brezai,a, este un om îmbrăcat mascat şi umblă cu colindu’ in ceată cu flăcăi, h. II 83. Colindă, Colindă, Bagă iapa ’n tindă, O leagă de grindă, pamfile, J. ii 363. 2°. P. ext. Umblet repetat s. îndelungat (prin sat, câmp, pădure, etc.), cutreierare a unui loc, colindâre: cf. hoinăreală, (deosebirea : «colindatul». chiar în acest înţeles figurat, e, de obiceiu, umblatul cu un s c o p, cu rost ; «hoinăreala» e umblatul f ă r ă ros t, pierdere de vreme). După repaos, colinda (vânătorilor) prin pustii reîncepe cu aceeaşi plăcere. ODOBESCU, III 17 As. Cf. 113/s. Şi apoi porni popa la colindă. Căt e ziua de mare, gura lui nu se mai oprea. Unde prindea, oamenii, acolo îi ţineă la sfaturi. La câmp dai de popă, la- deal dă popa de tine. SLAVICI, N. I 14. Goana din câmpiile fără margini, colindul de prin stufişurile de soc. DELAVRANCEA, ap. TDRG. | P. anal. Ocol, înconjur, raită. Acest nume, trimis prin Riza-Beg în colindul ambasadorilor. nu întimpină nici o împotrivire, GHICA, s. 428. 3U. Colacul s. covrigul ce se dă colindătorilor COLINDĂBĂŢ — 659 — COLIVĂ drept răsplată pentru colindat. VICIU, COL. Fi-re-ai, gazdă, sănătos... Voie bună .?i-o colindă Şi-un cârnaţ legat de grindă, id. ib. 50. 4°. Băţ de colindător, din creangă de alun, despoiat de coajă şi învelit apoi cu coajă de teiu, în formă spirală (izverniceanu) , împistrit negru (H. xviii 263) s. înflorat la fum (PAMFILE, CRĂC. 206). Cf. PAMFILE-LUPESCU, CE. 221. (Cf. şi rnegl. câlidăi «băţul cu care colindă băieţii») . [Plur. -Unde şi -Unui (BUD, P. P.) | Şî: (în Munt.) colind s. a; (la Moţi, în nordul Transilvaniei şi în Maramureş) corindă s. f. VAIDA, BUD, P. P., CABA, SĂL., T. PAPAHAGI, M. O, mi slai, Doamne, corindă. FRÂNCU-CANDREA, M. 189. Să fii, gazdă, sănătoasă De la noi cu o co-rinăă, De la Domnu cu dobândă, alexici, L. P. i 145/it. (Sălişte şi jur) colindră s. f. pitiş, conv. LIT. 24, 1057. | Diminutive (în sens des-mierdător) : colind iţă s. f. BUD, P. P., PĂSCULESCU, L. P. 66. Golindiţa nu-i mai multă, Trăiască <3ine-o ascultă. MARIAN, SE. I 20 ; — colinduţă -s. f. Colinduţă nu-i mai multă, Să trăia clne-o\ ascultă. Colinduţa-i atâta-re, Cine-o ascultă, să trăiă-re. T. PAPAHAGI, M. 76/ai. | Nume de agenţi: colindâş s. m. (DICŢ.) şi (cf. bulg. looledari, idem) colindâr s. m. = colindător, copil care umblă cu steaua, cf. stelar, pamfile, crc. 126; (eu adjectivul) colindăresc, -eâscă = de colindar. Cântecele colindăreşti. ŞEZ. rv li/®; — călindau s. a. v. c.) ; colindroiu s. m. = hoinar. Cf. DICŢ. | Compus (rar): colindăbăţ s. a. = băţul cu care pleacă copiii la colindat, cf. -colindă 4°. DR. III 1068], —• Colind(ă) vine la noi din paleosl. kolşda «ziua de Anul nou» (la Slavii vecini şi la Neogreci şi cu înţelesurile din limba romană; cf. BERNEKER, SL. WB. 544-545), care e împrumutat (lin lat. calendae «întâia zi a lunei» (calendele lui Ianuarie fiind confundate cu serbările Crăciunului, cf. DR. 1 464). Acest cuvânt a trebuit să •fixiste şi la noi snbt forma *cărinde (cf. cărin-dar), peste care, snprapunându-se cea împrumutată de la Slavi (cf. sân[t\| şi sfânt), s’a născut varianta ardeleană corindă. Cf. colindă, colinde ţ, călindău. v. colindă. COLINDĂBĂŢ s. a. ) COLINDÂR s. m. I COMNDĂKfiSO, -EÂSCĂ adj. i COI.INDÂŞ s. m. J COLINDĂTf'KĂ s. f. v. colindă. COLINDEÂŢĂ s. f. v. colindeţ. COLINDEŢ s. a. şi m. 1°. Noel (chant populaire). 2°. Flănerie, vagabondage. 3°. Chanteur de noels. 4°. Brioehe de Noel. . 1°. S. a. Colindă (1°) DICŢ., H. XI 52. A umbla «11 colindeţele s. în colindeţi = a colindă. Cf. PAMFILE, CRC. 8, 14. E obiceiu la ţară ca în noaptea Moş-Ajunului băieţii să se adune la unul dintre dânşii şi să vegheze până spre ziuă, când pleacă cu colindeţele. brătescu-voineşti, l. D. 133. 2°. P. ext. Umblare de colo până colo, de la unul până la altul, colindâre, colindat (2°), preumblare, vagabondare, vizitare. LM. 3". S. m. Colindător. BARCIANU, ALEXI. Colindeţ, Colindeţ, Leagă baba de coteţ Şi-o bate c’un făcăleţ. PAMFILE, J. I 357. 4°. S. a. Colăcei (LM., H. 11 35) lungăreţ (PAMFILE, CKC. 207), colac (H. v 396, PAMFILE, CRC. 5, com. olmazu), pâimşoară (H. IV 47) care se frământă şi se coace în noaptea Ajunului Na^terii-Domnului (cf. pamfile, CRC. 12) şi se dă colindătorilor s. la lume pentru pomenirea morţilor (id. ib. 5). Cf. H. IV 67, PAMFILE, CRC. 7, 8. Cf. colindă (3°) ; p. e x t. (la plur.) covrigi, nuci, mere şi alte poame, bani, etc., care se dau colindătorilor. LM., cf. PAMFILE, CRC. 9. Săten-cele obicinuesc a dospi cocă, pentru a face colindeţi, să le dea la copii colindători. ŞEZ. IV. 23/22. îndată după căntatul cocoşilor, se aud strigând : Colindeţi aveţi? PAMFILE, CRC. 207. în ziua de ajunul Crăciunului... veneam de la colindat, cu traista plină de eolindeţe. I. BOTENI, săm. IV 547. | P. anal. La Măcinici, femeile fac eolindeţe mici, le dă (= dau) pân cuptor ,ş’apoi le pun(e)’n căldare, de le fierbe. GRAIUL, ii 186. (Cf. mucenici). [Şi: (singulare refăcute din plur. pentru rimă) colindeâţă s. f. (ad 4) pamfile, crc. ii. Bună dimineaţa, Daţi^ne colindeaţa ! teodorescu, p. P. 11. Cănd sănt tinereţe, Alergi şi după eolindeţe. id. ib. 120 ; eolindeţe s. m. (ad 4a) pamfile. CRC. 14, 15; (în Răşinari) (ad 3) colin-dreţ s. m. Auzi pe colindreţii de azi recitind... frumoasele eoUnde. PĂCALĂ, M. R. 187 ; (prin contaminare cu un cuvânt începător cu bo-) bolin-deţ s. a., bolindeâţă s. f. (DDRF.) (ad 4°) Com. OLMAZU, PAMFILE, CRC. 12. Moş-Ajunul, cu bo-lindeţele. DELAVRANCEA, S. 218 ; (la plur.) colăcei de cocă în formă de 8, care se prepară en nuci şi cu zahăr, fierţi sau copţi, în ziua de 40 de Mucenici (Buzău). Com. s. POPESCU). mucenici.] — Derivat din colindă, prin suf. -ei. COLINDETE s. m. v. colindeţ. COMNDÎŞ s. a. v. colinda. COLINDÎŢĂ s. f. COLINDRĂ s. f. v. colindă. C0LINDR vb. 1 v. colinda. COLINDRET s. m. v. colindeţ. COLINDROIU s. m. colindCţă s. f. COLINÎŢĂ s. f. COLINOS, -OÂSĂ adj. v. colindă, v. colină. COLIK s. a. sing. (Med.) Collyre. — Doctorie pentru ochi (în formă de praf, alifie s. lichid). [Plur. -liruri]. — A\ din fr. « gr. xoXXvqiov) . Cf. dubletul c o - 1 u r i e. COLIŞtâR s. a. v. coleaşă. COLITĂ s. f. (Med.) Colite. — Inflamaţiune a colonului (maţului gros). BIANU, D. S. — N. din fr. COLÎVĂ s. f. (Bis.) Găteau fait de ble et de noix et saupoudrâ de sucre, que l’on distribue en souvenir des morts.' Offrande, aumCne. — Grâu fiert (VARLAAM, c. 11 66 b, mardarie, l. 1513. LB„ COSTINESCU, MARIAN, I. I6I/7, PAMFILE, I. C. 244) amestecat cu zahăr pisat (s. cu miere) şi cu miez de nuci pisat, presărat cu zahăr (adesea şi cu scorţişoară, cofeturi ş. a.), aşezat pe o tavă şi binecuvântat la o slujbă religioasă. Se duce la înmormântări (H. 11 82) s. la sărbătorile la care se pomenesc morţii, precum 42* COLIVAR — 660 — COLNĂ la Sâmbăta morţilor, la Joi-mari s. la Sâmbăta moşilor (H. ii 40, cf. costinescu, gorovei, ' CR.), la parastase, la ziua numelui cuiva şi se împarte de pomană. în unele regiuni, se dă colindătorilor (cf. pamfile, CRC. 12). Pentru co-livă se. alege grâul, se udă cu puţină apa (s e abureşte) şi se pisează în piuă, de se scă-moşază. Spălat bine, pentru a se curăţi de hoaspă, se pune la fiert. şez. Vil 74. S p e c. La Sf. Hara-lambie, poporul.... duce colivi la biserică, pe care, după sfinţirea lor, le conservă spre a le da la păsări, în’ timpul verii, când se întâmplă vre-o boală în găini. H. II 39. P. ext. Toate prinoasele aduse la biserică, din fructe, precum : struguri, mere, pere, faguri de miere, caş dulce... (MARIAN, î. 161/a), pomană. 1 tepsie de argint, de colivă (a. 1088). CUV. D. BĂTR. I 195. Pre la praznicele cele mari, pomene iar nu se fac, adecă colive. ÎNDREPTAREA LEGII, ap. TDRG. Pominoace încă-ţ(i) voiu aduce, Jărtvă grasă şi colivă dulce. DOSOFTEIU, PS. 69. Ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce,... de colivă ? antim, p. 129. Blagoslovenia, colivei. MINEIUL (1776). 152. Molitfa colivii, ce se ceteşte de Mitropolitul, let. iii/3«. Colivile de preste tot anul eră în purtarea de grijă a lui vel-clucer. ib. III 316/»«. Făcură vecernia.' cu colivă, mag. IST. IV. 264.A. A doua si asij-derea [să se facă] colivă şi paos şi masă. URICARIUL, XIV ill/l. Numai să fi avut pântece, unde să pui coliva şi bucatele, atât de multe erau. CREANGĂ, A. ii/k. JDuc în urma mortului năpo-raşna cu 8 făclii de ceară,... coliva (coliba)... PĂCALĂ, m. r. 182. 4# Când mi-o face coliva = când voiu muri. Cf. TEODORESCU, P. P. 267b. E cu s. îi bate (TDRG.) s. îi sună (DDRF., rădulescu-codin. î.) s. îi joacă (baronzi, L. 48As) coliva în piept = e aproape să moară, e cu un picior în groapă, e pe ducă. A mirosi a colivă, cu acelaşi înţeles. DICŢ. A mânca cuiva coliva = a-1 vedea mort, să-i mănânce din pomană. Cf. rădulescu-codin, î. Măncă-ţi-aş coliva l id. ib. Coliva, căt de dulce, la gura celui mort nici o viaţă-i aduce. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 284. [Plur. -live şi -livi (H. II 40). | Şi: colibă s. f. [Preoţii] au luat paosul de la coliba ciurului şi au. turnat din el cruciş peste moşul în sicriic. SBIERA, F, 13 ; căvălie s. f. H. II 82. Ah ! Mân-ca-ţi-aş căvălia ! — sise hoţul şi îşi făcu loc de izbit cu măciuca, sandu-aldea, u. P. 75. | D i-minutiv: colivioâră (pronunţ. -vioa-ră) s. f. Deie Dumnezeu să moară, Să-i mănânc din co-livioară ! alecsandri, P. P. 329b/„. Cf. MAT'. FOLC. 1378, RĂDULESCU-CODIN, î. Şi să-i gust din colivioâră, Să văd dulce-i ori amară ? MARIAN, î. 363/24. Plecă Ţiganu’ la moară, Să-mi facă d’o colivioâră, G’a murit tat-so aseară. Co-1 livioară de păsat, Gă tat-so a răposat. ŞEZ. I 214b/is- I Nomen-agentis : colivâr s. m. = mâncător de colivă, cel care aleargă pe la toate înmormântările, ca să mănânce colivă de pomană DICŢ. ; epitet dat celui ce vrea să aibă orice de-a gata (rădulescu-codin), pomanagiu. Budgetu-i o colivă Pentru cei mulţi... colivari, Vreu să sic... pensionari. ALECSANDRI, T. 106; (cu femininul) colivărfţă, şi cu înţelesul ironic de «fată de popă (crescută cu colivă)», şez. vii 74. | Verb: (formaţiune populară glumeaţă, în vers, ca part.-adj.) încolivât,-ă. Vai, colivă ’ncoli-vată, Cum te-aş îmbuca odată ! ion CR. 81.]. — Din paleosl. koliva (kolivo < grec. xoXripov. x6>.u|3a), idem. COLIVĂR s. m. \ y colivă COLIVĂRIŢĂ s. f. J COLIVIE s. f. Cage. — Cuşcă portativă, făcută din nuiele s. din sârmă, pentru ca să se ţină închise în ea pasări cântătoare (mai rar alte animale mici), căleatcă, caliţcă, chişiţă. Ba-iazid, pe care Tamerlan îl închise într’o colivie de fier. E. văcărescul, ist. 254/2. Colivii, cu sticleţi, cu mierle. C. NEGRUZZI, I 322. Graurii... se domesticesc bine în colivie, odobescu, iii 31/u. Săriţi, fraţi, Nu mă lăsaţi, Că mă puse’n colivie. Mai mult moartă decât vie, Şi mă duse la domnie„ Ca să fiu d’a lor soţie, teodorescu, p. p. 280b. N’o s’o lie’n colivie, Tot la ncica o să vie! ŞEZ!. IV 138/«i, cf. sevastos, p. P. 53/ie. Păsărică’n colivie, Intră noaptea în cinie. [= Şoarecele], GOROVEI, C. 365. Mai bine o pasăre în colivie, decât zece pe gard. zanne, P. i 580. (Cu referire la cununiile de metal ce se pun pe capul mirilor la slujba cununiei, în biserică) A pune colivie cu sticleţi pe capul său = a se însura. Cf. DDRF. [Şi: cui vie t s. f. La masă... era o pasăre într’o culvie, de auzi afară unii plângând pre Leo, paserea den culvie încă striga. MOXA, 390. | Diminutiv-: colivioâră (pronunţ, -vi-oa- şi -vioa-ră) s. f. TDRG.] — Din paleosl. kullvija (kluvija), iar acesta din n.-grec. y.ouX(3î, xXovfii (x^oufHov), idem. COLIVIOÂRĂ s. f. v. colivă şi colivie. COLÎZIE s. f. v. coliziune. COLIZIIJNE s. f. Collision-. — întâlnire (STAMATI) violentă între două corpuri ce se mişcă în sens opus, izbire, lovire, ciocnire (de trenuri, între adversari s. idei contrarii), împoncişa-r e ; p. ext. încăierare, luptă. în toate silele urmă colizii între ei, şi ele se sfârşeau totdeauna prin moartea a câţiva. C. NEGRUZZI. I. 285. [Şi (învechit) : colizie s. f.] — N. din fr. (lat. collisiio, -onem) idem. COLMfiL s. a. v. colină. COLNĂ s. f. 1°. Hangar. Huttc. 2°. Crăte, cime. — (Transilv.). 1°. Colna se ţine de clădirea grajdului şi serveşte spre a pune ceva la adăpost contra ploii (Dud, jud. Arad. Com. ittu) ; ea este de cele mai multe ori un simplu acoperiş de paie, răzi-mat pe patru stâlpi: alte-ori formează o clădire a parte; serveşte pentru adăpostirea carului, plugului şi a altor unelte de ale gospodăriei (VUIA, ţ. H. 101), şopru (Viciu, GL.), şopron (pentru adăpostit vitele REV. CRIT. III 119), şură (cf. LB.) , u m b r a r (i u), coperemânt, streaşină (LM., cf. alexi); ocol, închizăt ură (cf. viciu, GL.), cf. hangar, remiză. | P. ext. Colibă, mai cu seamă la vie, de cele mai multe ori foarte solid clădită şi cu celar (Arad). Com. ittu. | (Munţii-Apuseni) Bucătărie FRÂNCU-CANDREA, M. 99 (probabil de vară). 2°. Vârf de deal gol, în pădure (H. XVIII 278), colnic (3°). [Familia: (Transilv. şi Mold.) colniţă s. f. (ad 1°) Pre seama oilor de a făta trebue făcut c o -şeariu (ocol) dechilin, şi întrfînsul colniţă (şopru) bine coperită. economia, 88. Pentru adăpostul vitelor sânt colniţe, adecă garduri de nuiele în ţarc, [având] deasupra coperiş de paie. şez. vii 188. Saivanele s. colniţele, cum se numesc în susul Moldovei, sânt lungi adăposturi pentru vite, un fel de şoproane lungi ce se învelesc cu paie. Pamfile, I. C. 433. Cf. LB., REV. CRIT. III 119, VICIU, GL. H. X 209, XII 329, XVIII 21, ŞEZ. XXXII 16. Tinzile, pivniţele, şoprurile, colniţele şi şurile, pre a cărora poduri s’au aşezat bucatele... ECONOMIA, 57. în colniţă (şura) vitelor. ŞEZ. COLNARE — 661 COLO lOO/io; (cu diminutivul colnicioâră s. f. (ad 1°) Se razfmă... de streşina casei sau a unei eolnicioare. MARIAN, î. 249/sb.] — Din slav. koln(ic)a (ceh. kolna, kolnice, «remiză pentru căruţe», serbo-croat. kolnica, idem, ung. kolna «tavernă»), adjectiv substantivat din kolo «roată». Sensul de «roată» trebue să fie şi la baza înţelesului 2“ (la origine, probabil, «loc gol împrejmuit, roată, de pădure»). CIHAC, II 378, BERNEKER, SL. WB. 548, P. SKOK, Slavia, IV . li 142. Toate aceste... par a da vieţii sale o coloare romantică. id. CR. II 295. M’a descris în colorile cele mai întunecate. Coloare locală = scoaterea în evidenţă, într’o operă literară, a notelor caracteristice pentru un loc s. o epocă, cf. cadru, atmosferă, parfum. Acest fel de scrieri... îşi dobândesc preţul... sub condiţiunea de a observa... coloarea locală, acel parfum al timpului trecut. ODOBESCU, I. 448. . 4°. F i g. Calităţi proprii, înfăţişare particulară s. strălucire a stilului s. a genurilor literare. Stil de coloare antică. Cf. COSTINESCU. Coloarea tragică, epieă, lirică a unei scrieri. 5°. Fig. (după fr.) înfăţişare proprie a unei opiniuni, păreri, convingeri (mai ales în politică). Coloarea politică a unui partid, a unei persoane. Coloarea unui ziar. (în a doua jumătate a secolului XIX liberalii se numeau, la noi, «roşii», iar conservatorii «albi»). 6°. (Administr. urbană) Despărţire (despărţi-mânt) poliţienească s. în genere administrativă a unui oraş (mare). Pentru conformitate... Comisarul coloarei roşie, C. P. Vasilescu. maiorescu r>. îl 34. Votez în coloarea de verde. 7°. Fiecare din cele patru categorii (mai de mult şi pop. «roşu», «verde», «ghindă» şi «tobă», acum. în clasele «de sus», «cceur», «pică», «treflă» şi «caro») ale cărţilor de joc. [Şi: (în epoca lui Alecsandri) color t s. a. COSTINESCU, STAMATI. Printre garoafele albe, de multe ori creşte câte una de alt color. C. NEGRUZ-Zl, I 45. Tărgovişte căzut-a ! Poetul întristat Co-lore variate în sânu-ţi a aflat, alexandrescu, M. 12 ; — ( v. coloca. COLOCAŢIUNE s. f. J COLOCEL S. m. v. colac. COLOCER s. m. v. colăcer. COLOCVIU s. a. Colloque. — Convorbire între doi sau mai mulţi inşi, «vorbire împreună» (stamati). Colocviul Argetoianu-Madgearu. GOGA, Ţ. N. vi 626. ) Spec. Examen oral la şcoa-lele superioare (academii, universităţi) în formă de discuţie ştiinţifică între profesori şi studenţi la anumite date asupra materiei tratate la curs sau asupra unor cunoştinţe ce trebuesc ştiute spre a se constata sporul făcut în studii sau stăpânirea unor chestiuni indispensabile pentru trecerea mai departe. [Pronunţ, -vi-u | Plur. -locvii.] — N. din lat. colioquiuin «convorbire». COLODA s. f. Branche renversce par le vent.— (Rutenism) Lemn ( = copac) rupt de vânt şi căzut la pământ (Sighet. paşcA, gl.), trunchiu răsturnat de vânt sau tăiat, fiind putred, cf. vivoră, corină, căzătură (Vişeul de Sus, în Maramureş, Com. ITTU). — Din rut. koloda «butuc», paşca, GL. COLODIU s. m. sing. (Industr.) Collodion. — Soluţie de praf de bumbac în eter amestecat cu alcool, întrebuinţat în chirurgie ca aglutinativ, precum şi la prepararea plăcilor fotografice, etc. [Pronunţ, -di-u]. —■ N. din lat. collodium (grec. y.o/J.(o8ri; «care lipeşte»). COLOFONIU s. a. (Industr. Muz.) Colophane.— Materie răşinoasă cu care se freacă firele de păr ale arcuşului ca să facă să vibreze mai bine coardele instrumentelor muzicale, sacâz. [Pronunţ. -ni-u. | Şi: colofon s. a. (plur. -fonuri; (. xi 64. — Cf. golomoc. COLOMPIRă s. f. (Bot.) v. crumpir. COLON s. ni. v. colonie1. COLON s. m. sing. (Anat.) Colon. — Partea din intestinul gros care continuă cecumul şi se întinde până la rec turn. [Accentuat si: colon TDRG.] — N. din lat. colon, idem. ( v. colporta. COLPORTOR s. m. j COLŢ s. m. şi a. 1°. Canine, broche, defense (du sanglier), croc du chien, pince des herbivores; chicot. 2.° Maladie des porcs. II. 1°. Dent de scie, de râteau, de herse, cheville, ranche; fer (de chaussure), crampon. 2°. Pointe, pic, dent, rocher. 3°. Papille. 4°. Accroche-cceur, fripon. III. 1°. Pousse. 2°. Germe, bourgeon. IV. 1°. Branche ("d’e-toile), grignon de pain, dent de broderie. 2°. Angle, intersection, coin, carrefour. I. Sens propriu (Pluralul e numai colţi). 1°. Dintele canin (mai ales la mistreţ s. la alte animale, la care el e proeminent) ; p. e x t. orice dinte lung, ascuţit s. proeminent ; s p e c. dinte mare din faţă (la animale) ; p. anal. fragment dintr’un dinte s. dintr’o măsea ruptă (la om). Koltz — dens anterior. ANON. car. Colţi de vier sălbatec. GORJAN, H. 31. [Mama pădurii] roade cu colţii la lanţurile ce-o închid, eminescu, n. 9/os- Gând văzu că [scroafa] arc să-l înliaţe cu colţii ei, voinicul apucă săpunul. ISPIRESCU, L. 129. [Un lup] cu colţii rânjiţi, id. ib. 17/a. [Leul] cu nişte colţi ca cei de fildeş, id. ib. 17/,s. Colţii [mistreţului erau ca secerile. id. U. 39/21. [Mama zmeului] se pune cu cei doi colţi ce aveă a roade la zid. RETEGANUL, P. i 40/,.’ Calu’ frâu’n colţ a luat. PĂSCULESCU, L. p. 51. Purceii ce se nasc în lună nouă, au nişte colţi lungi. ŞEZ. IV 121/i7. De la 6 până la 8 luni [cailor le] cresc „mărginaşii» sau «colţii». DAMfi, T. 47. Te dau afară ca pe-un colţ rău (măsea stricată). pamfile, I. iii. Un câne rău de colţ (N. gane, ap. TDRG.) = muşcăcios. A-şi arătâ colţii (precum face cânele când stă să sară la cineva) = a se împotrivi (zanne, P. 1 434), a lua o atitudine ameninţătoare, a înceta de a mai fi blând, de a mai suferi toate, şi a păşî la atac; a se rânji. Dar ia arată-le colţii, şi-i yedeă ! I. negruzzi, IV 236. A scăpa din colţii cuiva = de la mare primejdie. Ne urmăreşte Muma-Pădurei...; Doară ne vei scăpă de colţii ei. reteganul, p. v. 43/21. A (se) luâ în colţi' = a COLŢ — 667 — COLŢ (se) încolţi, a (se) certa (ZANNE, P. I 434), a se împunge cu vorba, gata de a se încaieră. A fi la colţi = a trăi rău (ZANNE, P. I 726) unul cu altul. A prins la colţ = s’a obrăznicit, a făcut ceafă, pamfile, J. II (subt ceafă). Tare în colţi = puternic. POLIZU. Compuse: Colţul-lupului (Bot.) = a) bră-bin (Bunias orientalis; în Ilfov) PANŢU, PL., (în Răşinar) PĂCALĂ, M. R. 23; b) g u r a -1 u p u 1 u i (Scutellaria altissima). PĂCALĂ, M. R. 18; cf. (între «buruieni») H. IX 153, XVI 42. Colţ-de-lup (Med. pop.) = bucăţele mici de os care se desli-pesc dintr’un os mort şi ies afară printr’o fistulă împreună cu puroiu, cf. c a r i e, necroză, s e -cvestru; se vindecă cu lup şi cu planta unghia-găii (bianu, D. S.) ; tuberculoză osoasă (Bran, com. Dr. G. stoian). Când inflamaţia unui pana-riţiu este adâncă până la os şi distruge osul, se zice o s - m o r t sau colţ-de-lup. Colţii-de-lup sânt un fel de bube ce răsuflă mereu şi curg; ele se fac la gât şi se capătă dacă mama pătimaşului a mâncat, când eră grea cu el, carne muşcată de lup. LEON, MED. 125. Cine mănâncă carne scoasă din gura lupului, se îmbolnăveşte de colţ-de-lup, de care scapi... cu legături eu carne încolţită (Te-cuciu). GOROVEI, CE. 1981, cf. PAMFILE, I. C. 57, B. 25, (descântec) 70. Colţul-babei (Bot.) = plantă ierboasă târîtoare (Tribulus terrestris), cu flori galbene şi fructe ţepoase, numită şi pădu-cherniţă, păducliele-calului, pădu-chele-elefantului (panţu, PL.), buruiană (H. I 343, VII 480, XI 96) cu ghimpi (H. I 129, V 389; cf. sârb. babini zubi = tribulus terrestris, rus babicii zubija = Zahnwurz: dentaria). Col-ţul-leului (Bot.; după germ. «Lowenzahn») = ca-pul-călugărului (Leontodon autumnalis). baecianu. Colţ-de-cal s. dinte-de- cal (din-tele-calului) = o specie de porumb (păpu-şoiu) cu bobul mare, lat şi albicios. pamfile, a. 68. 2°. (Scurtat din boală de colţi) O boală de purcei. ŞEZ. V 58/îv II. P. anal. (Pluralul e colţi, mai rar colţuri). 1°. Diferite părţi de obiecte s. instrumente, ascuţite şi proeminente, care se aseamănă cu colţii s. dinţii animalelor. Colţii sau dinţii s. zimţii ferăstrăului. DAM®, T. 86. Colţii greblei = dinţii greblei. Stă cu grebla, de trage cu eolţii ei pleava din codină. I. IONESCU, C. 187. Colţii grapei. H. XVII 234, DAM1S, T. 36. Grapa cu colţi de lemn. ECONOMIA, 22. Colţii hreapcăi. MARIAN. Colţii oştiei de pescuit. Prăviia fericitul pre îngerul cu oştie cu trei colţii] trăgându-i dintr’îns sufletul. DOSOFTEIU, v. S. 20/2. Colţul toporului = cornul, vârful ascuţit, şez. v 58/7. Colţurile la secure sânt capetele gurei sau tăişului; colţul dinapoi e cel de către om (Scărişoara, în Turda-Arieş). Com. M. ITTU. Colţurile sapei sânt cele două cor-nnri în care se termină tăişul. Cf. PAMFILE, A. 74. Colţii s. colţurile scoabei se numesc şi copi- 1 i i. DAMls, T. 115. Colţ la potcoavă = germ. Klam-mer. barcianu. Acea parte a plugului ce leagă (ţine prins) fierul plugului de grindeiu. vaida. | Un fel de cuie de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălţămintei, spre a nu luneca pe ghiaţă: Nu uita colţii, dacă mergi la pădure ! Cf. mâţ ă, potcoavă, fier. (Ohaba,în Banat). Com. M. ittu; cf. col ţar (Iii, 4°). 2°. Bucată ascuţită şi proeminentă de piatră (stâncă, ghiaţă). Caprele trăesc în colţii munţilor. bolliac, ap. DDRF. Mama zmeului făcii ce făcii şi trecu muntele, căţărindu-se din colţ în colţ. ISPIRESCU, L. 25/27. Apă... ce izvora din câte un colţ de piatră, id. ib. 17/36. Să bei apă de pe piatră, Printre colţuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. De aci : (Topon.) La munte, multe localităţi cu numele de Colţi. 3°. Papilă pe limba rumegătoarelor. Firea i-a căptuşit [boului] limba cu colţi întorşi înapoi. I. IONESCU, C. 88. 4°. Şuviţe de păr trase pe frunte s. pe tâmple. îşi drege colţii de pe frunte. CARAGIALE, ap. TDRG. III. (Pluralul, întrebuinţat rar, e colţi). 1°. (Prin asemănare cu dinţii când ies din gingii) Germen de iarbă, vârful ierbii când iese din pământ (când «încolţeşte»). ŞEZ. V. 58/27. H. XI 516. A da colţ = a încolţi. Până la darea colţului ierbii, să-şi strămute... vitele. 1. IONESCU, C. 67. Vântul suflă ne'ncetat; Pân’ce vede’n răsărire Pe pământul desgheţat Colţul ierbii viu, subţire. ALECSANDRI, P. III 362. Se ia sămânţă de cănepă... pusă la foc, fiartă bine, până dă colţu’... MAT. FOLC. I 700. Femeia trimete pe băiat cu vilele la câmp, să pască colţ de iarbă, să se mai înfiripe. ŞEZ. VII 137. 2°. P. e x t. Ochiu din care înmugureşte planta semănată. Cartofele [când se seamănă] se taie în feliuţe şi jumătăţi de felii, astfel ca fiecare bucată să aibă un colţ, ochiu sau mugur în mijloc, din care va naşte şi va creşte viitorul fir. PAMFILE, A. 189. IV. (Pluralul e numai colţuri). 1°. Parte proeminentă pe marginea unui obiect, care se termină într’un unghiu ascuţit. Colţ de stea - proeminenţă ascuţită, imitând razele, la steaua făcută de colindători. Steaua frumoasă şi luminoasă, Cu colţuri multe şi mărunte, De lai Naşterea lui Hristos dăruite. TEODORESCU, P. P. 100. | Colţ de pâne = coltuc. Colţurile pânii sânt cele mai bine coapte şi mai cu multă coajă. LM. | împletiturile [de paie] sânt simple, adică cu marginile oable (drepte) şi în colţuri, dintre care cel mai lesnicios este îm.pletitura în patru colţuri. pamfile, 1. c. 194. | Colţuri de dantele. Cf. POLIZU, PONTBRIANT (cf. colţişor i). I Colţul colţa.rului = unghiul din afară al echerului. PAMFILE, 1. c. 117. j Colţul mantalei. TDRG.' 2°. P. a 11 a 1. Locul unde se întâlnesc două linii într’un unghiu; unghiu, corn. Aduceţi toate colţurile (gr. vomag) norodului. BIBLIA (1688), 205. Au făcut o hazne mică în trei colţuri la poarta Curţii domneşti, let. iii 235/21. în colţul gardului. URICARIUL, vii 17/33. Pentru vitele albe, [gospodarul] face târlele în apropiere de adăpători bune şi perdele stuhuite, însă cu trei table numai, o[l] cărora colţ se află în mijlocul târlii. I. IONESCU, c. 220. Să te sâleşti a fi la mijloc de yiasă" şi la colţ de ţară. c. NEGRUZZI, I 247. Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde’n coif, Luceafărul aşteaptă. EMINESCU, P. 206. Elementele geometrice ale unui cristal sânt: a) feţele...; b) muchiile...; c) colţurile sau unghiurile solide [care] rezultă din interseeţiunea mai multor feţe. MURGOCI-LUDWIG, MIN. 8. Mai aruncă ochii odată prin grajd, şi zărind într’un colţ un caise duse la dânsul, ispirescu, L. 3/u. Preoteasa, mai miloasă, Ia pe ciof, îl duce’n casă, Şi-l pune pe colţ de vatră, alecsandri, P. p. 384b/0. Colţul gurii, marginea unde se împreună buzele. Ţine ţigarea în colţul gurii. | (Eliptic) Colţul stradei (uliţei), unghiul format de două strade care se întâlnesc. Calul şi-a rupt piciorul, în colţ, la Pe-trea bacalul. alecsandri, t. 306. Atest imobil din Bucureşti, strada Delca-Nouă Nr. 7..., care face colţ cu strada Găitănari nr. 11, se compune din o prăvălie mare... MON. OF. (1907), 17. Pentru mândra cea din colţ Mâneaiu şaptezeci de zloţi. jarnIk-bârseanu, d. 376. Neguţătorul din colţ. costinescu. | F i g. Loc uitat de lume, retras, dosit, refugiu, ascunziş. Vesela artistă... acum e pierdută într’un colţ de lume, sub negrul pământ! ALECSANDRI, P. 1 229. Petreceau COLŢ — 668 — COLŢAN acolo, între străini... şi erau printre dânşii şi dintre aceia c,ari nu se mai puteau întoarce niciodată, cari mureau uitaţi în vreun colţ ardelean. IORGA, L. I 19. Poate să primească bine şi să înţeleagă sinceritatea cu care îţi deschizi inima, — dar poate să se şi supere... Ştiu eu? Sânt atâtea colţuri în sufletele omeneşti/ D. ZAMFIRESCU, R. 150. 4J: Colţ cu... = aşezat în unghiul format de două strade. Te aştept în Bulevardul Elisabeta colţ cu Calea Victoriei. în (s. cu) colţuri = colţuros (în opoziţie cu «rotund»). Vorba’n colţuri şi rotundă Fără cercuri se înfundă. PANN, P. v. I 10. în (s. din) toate colţurile (lumii) = (de) pretutindeni. DDRF. Dragele iubirile, Cântă ca paserile, în toate colţurile, alecsandri, p. p. 304/2. A prinde pe cineva Ia colţ = la strâmtoare. pamfile, j. iii. A da din colţ (în colţ) = a nu mai şti încotro. DDRF. Slujitorii dedeau din colţ în colţ şi nu mai ştiau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. Dă din colţ în colţ şi nu ştie cum să iasă cu faţa curată. PAMFILE, T. III. [Plur. colţi şi colţuri. | Diminutive: col- ţuleţ s. a. (ad IV 1°) Iubeam să fac colţuleţe şi bibiluri. pann, e. I. 59; (ad IV 2°) Cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ. ISPIRESCU, L. 10. Um.blară boierii şi răzbătură toate colţuleţele. id. ib. 311; — colţurel s. a. (ad IV 2°) M’oiu lipi lăng’o cetate Şi ţi-oiu scrie, mândro, carte, Carte’n patru colţurele. Scrisă cu lacrimi d’a mele. HODOŞ, P. P. 219 ; — colţişor (mai rar colţuşor) s. a. (adesea la plural) = colţ mic : spec. orna- ment în formă de tăieturi triunghiulare festonate, pe marginea gulerului şi mânecilor [cămeşii], a poalelor fustei, la o dantelă ş. a.; colţi (II 4°) mai mici, şuviţe de păr trase pe frunte sau pe tâmple (cf. DDRF.) ; ornament la porţile ţărăneşti constând dintr’un şir de pătrăţele alternând cu triunghiuri (cf. Păcală, r. 477, cu ilustraţie) ; (Bot.) plantă ierboasă (Dentaria bulbifera, fr. d e n t a i r e-ă-bulbilles, germ.. Zwiebeltragende Z a h nwurz) cu flori albe şi trandafirii (panţu, PL., BARCIANU, BARONZI, L. I 31/27, H. IX 306). (ad III 1°) Cănd văzu răsărind colţdşorii de grâu şi iarbă verde... se repezi la lucru. SĂM. I 317 ; (ad III 1°) Gulerul cămeşii de sărbătoare este la cei mai mulţi împodobit cu colţişori. MANOLESCU. I 170: (ad IV 2°) Vn colţuşor de nor. c. NEGRUZZI, I. 234. Trăiam într’un colţişor al Franciei. odobescu, III 96. Găsiră şi ei un colţişor, la o parte, de unde să se poată uită. ISPIRESCU, L. 275; — colţui s. m. plur. (Banat, cu rostirea colţun) = dantele triunghiulare la marginile cămăşii, colţişori. JAHRESBER. III 318 (probabil auzit rău de Weigand, în loc de) colţoi s. m. plur. (Cribovara, în Banat, cu rostirea eolţon). Sub tivală, la poalele hainelor femeieşti] se fac nişte triunghiuri de jolgiu (= giulgiu, pânză subţire), care pre aiurea se numesc pe nemţie ţoacăni, de ex. în Blaj (germ. Zac-k e n = dinte, colţ). Pe colţoni este cusută dantelă. VICIU, GL. (cu desemn). | Colectiv: colţăriş s. a. (plur.; rar, -rişuri) = loc cu stânci (colţi II 2°) abrupte: Păn’om scăpă de colţărişul. ăsta, c’apoi dăm de plaiu (Bran, jud. Braşov). | Adjective: colţos, -oâsă = cu colţii (I, 1°) ieşiţi, cu dinţii mari, z â m b a t; (fig.) bun de gură (ZANNE, P. II 70) ; arţăgos, care se înfige la ceartă (ib.), care încolţeşte cu vorba, se tot pune de pricină (şez. IX 149), îndrăzneţ (la vorbă), obraznic. Oameni mari, colţoşi şi cu barba în furculiţe, alecsandri, t. 38. Se chemară mai întâiu oamenii cei mai darnici din comună... şi apoi din fruntaşii cei mai colţoşi. vissarion, FL. 123; — colţuros (colţoros), -oâsă = (munte) plin de colţuri (IV), (stâncă) cu multe colţuri (IV), (drum) cu hopuri, cu asperităţi, glodos (LB). La înţelepciunea lui Hristos cine vrea să se suie, străminoasă şi colţuroasă are a află calea. CORESI, E. 107/g, cf. 356/5. Calea cea strimtă şi colţuroasă. MINEIUL (1776) 722/2. Pe colţuroasa stâncă a împins, râzând, cadavrul, coş-BUC, B. II6/3. Nişte munţi nalţi, colţoroşi şî scorboroşi. ISPIRESCU,1, L. 56/17; — colţât,-ă = cu dinţi lungi şi urîţi (MARIAN), cu colţi (I) mari, diformi, ieşiţi afară din gură, zâmbat, j im bat, bălţat (2°), cf. c oj ţ a n ; fig. bun de gură (zanne, p. ii 70), cutezător (LB.), obraznic (COSTINESCU), muşcător, arţăgos, nesociabil (pontbriant), veninos, care caută pricină (COSTINESCU), care se înfige la ceartă (ZANNE, P. ii 70) ; tare, puternic (POLIZU), cf. colţos. Tigrii, urşii şi cu un cuvânt toate Lighioanele acelea ce era\i mai. colţate. alexandrescu, M. 329. Vidrele colţate. ODOBESCU, iii 1S5/h. Colţatul mistreţ, id. ib. 93/3. Vreun colţat din şcoala nouă [te face plagiator], id. ib. 147/,.>. în seara de mucenici, boierii cei mai colţaţi erau adunaţi la sfat. ghica, s. 493. Tu, colţato, Tu zâmbato, Tu, Mama-pădurii... GRIGORIU-RIGO, MED. I 117, cf. MAT. FOLC. I 596, TEODORESCU, P. P. 365. Cu dinţi mari, colţaţi. marian, d. 243. Şi codat, şi colţat. (= Lupul). ŞEZ. XIII 25; — colţurât (colţorât, încolţurât,-ă), ap. TDRG. = colţuros, cu (s. plin de) colţuri, cu unghiuri (multe) ; fig. (rar) bizar, neobicinuit (pontbriant). Ţi-arn scos din piatră colţ.urată izvor de apă. biblia (1688) 132. Se înalţă în aier plotoane coliurate de raţe sălbatice. ODOBESCU, III 160/u. S’aruncă de pe-o piatră Până ’ntr’alta, colţurată. TEODORESCU, P. P. 372. în cale mi-au aruncat Butuc mare, colţurat. marian, V. 67. Nouă topoare colţorate. şez. I 576A7. | Verb: (neobicinuit) colţurâ Ia = a fa.ee colţuri (multe), a lucra o materie lăsându-i colţuri multe. COSTINESCU.] — Din paleosl. kolîcî (derivat din klati-koljo «a împunge»; cf. bulg. kolecu «par», sârb. Icolac «par», rut. hoMcî «germen», polon. Icolec «ghimpe, vârf»; unele din sensurile cuvântului românesc se găsesc în diferite derivate slave, cf. CIHAC, II 70—71, TDRG.) Cf. colţan, colţar, încolţi. COLŢA s. f. Fourche â faner. — Furcă de fier pentru fân (Ţara-Oltului, com. M. ittu), cu coarnele strâmbe în jos, cu care se trag paiele din jireadă (Râuşor, jud. Făgăraş). VICIU, GL. — Etimologie necunoscută. (Ca derivat de la colt nu e explicabil; se pare că apropierea de acest cuvânt s’a făcut numai prin etimologie populară). COLTÂN s. m. Homme de stature elevee. — (Poreclă dată de ţăranii de la munte celor de la şes) Ţăran de la şes, înalt, mai ales lung în picioare, uscat şi gol (ŞEZ. v. 58), găligan; cf. cojan. [Şi: colton s. m. = om înalt (Straja, în Bucov.). Com. A. tomiac]. COLŢAN s. m. şi a. 1° (Homme ou animal) Mere endentă. 2°. Cafard. 3“. Châtaigne-d’eau (Trapa natans). 4°. Galle blanche. 5°. Recif, rocher, es-carpement. 1°. Om s. animal cu colţi (I 1<>) mari. Kolzan =» dentatus. anon. car. 2°. (Entom.) O specie de gândaci (periplanera orientalis), care se prăseşte prin locuinţe, munţi şi cărhan (corhan), prus, rus, tar han (tar- ii o n, t o r h a n, tur han), marian, ins. 490. 30. (Bot.) Plantă ierboasă de apă (Trapa natans ), numită şi c o 1 ţ a r i, castane-de-baltă, castan ul-de-lac, stea, cu frunze dinţate, plutind de obiceiu de-asupra apei, cu flori COLŢAR — 669 — COLŢOS! solitare albe şi cu fructe comestibile negre-cenuşii având patru colţi, panţu, pl., barcianu. 4°. Diformitate ce se produce cu sucul ghindei când insecta musca-stejarului (Cynips calicis) îşi depune ouăle între cupolă şi ghindă, gogoaşă; colţanii se întrebuinţează la argăsitul pieilor. Com. m. ittu. Colţane = fructele gorunului, stejarului (Siseşti, în Mehedinţi). Com. N. IONESCU. Oamenii strâng într’aceste părţi un produs de pre stejari, care, se numesc colţane... Golţanele se întrebuinţează la argăsitul pieilor. I. IONESCU, M. 447 şi 732. 5°. Colţ (II 2°) mare de stâncă, loc inaccesibil. [Să ne ducem] prin aninătorile, prin iudele, prin înfurciturile şi prin colţanii, unde se iveşte sfieţ sau îngrozitor vânatul de la munte. ODOBESCU, III 90/io. A închis capra în coltanul cel din vale. id. ib. 92/s. 'Primiseşi dracul mai mare, Vine pe mândra călare, Prin gloduri şi prin colţane. mat. polc:. 428. [Plur. colţoni, iar în sensul 4°, după celelalte numiri de fructe, şi: colţane]. — Derivat din colţ, cu suf. -an. Cf. cloţan. COI/ŢÂR adj. m., s. m. şi s. a. I. (Poteau) eor-nier. II. 1°. Dent angulaire, coin (du cheval), croc, crochet,. 2°. Châtaigne-d’eau (Trapa natans). 3°. Galle blanche. 4°. Temple. III. 1°. âtagere d’angle; cm\ap& d’angle. 2°. Ilerse. 3°. ColMer ă pointes. 4°. Soulier ă crampons. 5°. Triangle, re-glet, iquerre. 6°. Comnosteur. 7°. Coin de chamD non travaiilâ. I. Adj. m. (Mold.) Stâlp colţar = fiecare din cei patru stâlpi care se pun în cele patru colţuri ale casei, amnar (ii, 1°). dam®, t. 95. II. S. m. 1°. Colţ (I, 1°), dinte angular al animalelor: la, 4—[ani] se schimbă colţarii [la vita albă], filipescu, ap. TDRG. 2°. (Bot. Vlaşca; la plur.) Colţuri —■ cornaci, colţan. panţu, PL. 3°. Deformaţiune a ghindei împunsă de musca-stejarului (Gynips calicis). colţan. DDRF. Com. ITTU. 4°. (Ţes.; mai ales la plur.) Tindeclie, zimţa r, Colţar = instrument de fier, ale cărui extremităţi cu colţi ţin pânza sau spaţiul întins. H. IX 93. Colţari = nişte vergele de fier cu dinţişori la capete, care slujesc în timpul ţesutului, creangă, GL. Cf. H. XII 386. III. S. a. Diferite obiecte cu colţi (11°) sau care au forma unui colţ (IV) sau se aşază în colţ (IV 2°). 1°. Etajeră s. dulap mic (H. x 280) aşezat în colţul a doi păreţi într’o casă (COSTINESCU), un mic dulăpaş, une-ori fără uşiţe, aşezat de obiceiu în ungherul dinspre răsărit-miazăzi al caselor ţărăneşti ; are formă prismatică-triunghiulară 1CREANGĂ, GL.). Dacă eşti flâm-ândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţariu şi cu nişte ceapă. CREANGĂ, P. 9/5. Câlţi, buci şi alte lucruri zăhă-ite prin cele poliţi şi coftare, id. A. 97/2. (Neobicinuit) Mescioară de formă. triunghiulară ce se pune într’un colţ al camerei. BARONZI, L. I 105/2> | Canapea, divan de colţ. DDRF. 2°. Grapă. H. X 15. 3°. Zgardă cu cuie (la câni). CHIRIŢESCU, GR. 248 ; cf. j u j ă u. • 4°. încălţăminte (bocanci) cu cuie ascuţite, ce serveşte la urcarea pe munţi, barcianu, şăineanu, d. U.; cf. colţ (II, 1°). 5°. Dreptar, g h i u 11 i e, echer: unealtă de dulgherie (H. 11 118, III 387, Vil 359, XII 204, X 69, 506, XVI 22) sau tâmplărie, constând din doi craci (s. două laturi) fixaţi într’un unghiu drept (unghiul interior se numeşte unghiu s. ungher, iar cel exterior colţ) ; serveşte la însemnarea (cuplaivasul) a unghiurilor drepte la retezarea scândurilor, etc. Se mai numeşte şi colţar drept, spre deosebire de eolţarul cu limbă, care are dispozitivul unui briceag (limba mobilă se mişcă în toc s. capră, cleşte, matcă, plasele, lăcaş) servind la facerea de unghiuri de mărime voită. DAME, T. 112—113 (cu ilustraţii), pamfile, i. C. 117 (cu ilustraţii). | Unealtă de zidărie (H. XVI 407) analoagă, servind la controlul unghiurilor drepte când se zideşte, numită şi ghiunie, DAMfi, T. 104 (cu ilustraţie). 6°. (Tip.) Vingălac: formă dreptunghiulară pe care se aşază caracterele tipografice astfel ca să formeze linii de aceeaşi mărime. DDRF. 7°. Bucată triunghiulară (numită şi clin s. hoisar) rămasă nearată, după ce s’a arat o bucată de pământ cu marginele neegale. PAMFILE, A. 54. — Derivat din colţ, cu suf. -ar. COLŢĂRlŞ s. a. I COLŢÂT, -A adj. j v' COLTÂ.U s. a. Coin. Rocher. — (Năsăud) Un-ghier, cotlon (Com. Bugnariu). || Stâncă (Bica, în Cluj). Com. GH. PREDESCU. — Cf. cotlon. COLTEŞ s. a. Buche. — (Ardealul de nord şi est, Maramureş, (Bucov.) Retezătură dintr’un butuc (Straja, în Bucov., com. a. TOMIAC), parte tăiată din trupină (H. xvm 15), butuc scurt de lemn, tăiat dintr’un trunchiu (Sângeorz-Băi, PAŞCA, GL.), bucată c-iontată din trupina arborelui (cf. VICIU, GL.), bucată dintr’un trunchiu curmat pentru a fi lucrat ca lemn de foc în steri, cf. dub, trunchiu, butuc, boc, zoban, b o d r o g (Varlieghiu, Ciuc; Rogna, Maramureş. Com. ittu). [Şî: coltiş s. a. | Diminutiv: col-teşel s. in. şi a. = o parte a unui fag doborît şi tăiat: Maistării... Cu săicuri, cm, hirisauă ( = fe-restraie) Că pe mine să mă tauă (= taie), Să mă tauă colţeş&le, Să mă pună ’n căruţele. ŢIPLEA, P. P. 55. A tăiă colteşei cartofii = a nu-i tăiă în strujele netede, ci a-i rupe (cu cuţitul) de jumătate (Zagra, jud. Năsăud). Com. CORBU. | Verb: colteşi IVa = a tăia trupina arborelui în mai multe părţi (viciu, gl.), a curmă un trunchiu în bucăţi de un metru spre a fi lucrat în steri, ca lemn de foc, dublu î, trunchiâ, groşorî (Varheghiu, Ciuc, com. M. ITTU)]. — Cf. rut. Icoldtyca «aşchie, despicătură din trunchiul unui copac» (de la kototy-lcolju «a despică»). COLTEŞEL s. m. şi a. 1 COLTEŞI vb. IV» i COLTIŞ s. a. J COLŢIŞOR S. a. 1 COLŢOI s. m. plur. J V' COLTON s. m. v. coltau. COLŢAN s. m. (îmbrăc.) COLŢORÂT.-A o în vecinătatea labialelor) *căro-mac, (cu asimilarea ă-o > 0-0) istrorom. eoromăc. în acest caz, forma istroromână nu prezintă rota-cizarea lui n intervocalic, ci trecerea regulată a lui l intervocalic în r, iar forma dacoromână s’a născut prin asimilarea r-m> n-m, şi prezintă me-tateză (care se găseşte de altfel şi la Istroromâni: cu,marăc < coromăc). Se poate însă ca acest cuvânt (care pare a fi însemnat la început stofa din care se confecţiona acoperemântul de cap) să fi pătruns la noi mai târziu şi diferitele forme româneşti să prezinte un simplu fenomen de asimilare şi disi-milare a consonantelor l-m-n. COMĂNÂC s. a. 1 , , . ? v. comanac. COMĂNĂCÎ vb. IVa J COMÂND s. a. v. comandă. COMANDĂ vb. I(a). 1°—3°. Commanăer. 1°. A da poruncă (cuiva să facă ceva) în virtutea linei autorităţi superioare ce o are cel ce porunceşte, a ordonă, a porunci. Mântuitorul nostru... nu popreşte, ci comandă cererea şi permite rugăciunea, zicând : cereţi şi se va da vouă. uricariul, 1 173/u. Cui comanzi? LM. 2°. S p e c. (Armată) A da semnalul, ordinul pentru executarea unei mişcări, a da o comandă; t- ext. a exercita autoritatea superioară, a aveâ comanda. Absol., trans. şi 1 n-trans. (construit cu prep. peste). Unde e acuma puternica mărire, Din vremea când a ţării eroică oştire în lupte uriaşe Buzeşti\_i\ co-manda\u]î alexandrescu, m. 31/a. E iarăşi vrednicie a celui ce comandă Corabia pe mare, ca oastea pe uscat. C. negruzzi, II 193. S’aud goarnele cântând Şi dobele răsunând, Căpitanii comandând. ŞEZ. I IIO/20. Comandă cătanele să iasă şi ele în câmp şi să-l împuşte, reteganul, P. I lO/i. Pe dealul Feleacului Mărg feciori de-ai Iancului, Iancu-i comandează bine : Haideţi, feciori, după mine! id. TR. 59/2i., cf. (comăndează) marian, P. P. 20. Comandă foc. Comandă (peste) două armate. 3°. (Construit cu acuzativul obiectului şi dativul persoanei sau cu prep. la) A însărcina pe un artist, scriitor, fabricant etc., să execute o lucrare, pe un negustor să procure şi să furniseze o marfă, a face o comandă. La un zugrav foarte vestit mergând din întâmplare, Portretul mieu îi comandam. alexandrescu, M. 395/2. Biblia lui Şer-ban-Vodă începu a se tipări... în... 1687... şi, înainte de a fi răspândită, Domnul care o comandasc muri. iorga, L. I 38. A comanda la mai mulţi fabricanţi diverse maşini de mare preţ. LM. [Prez. ind. comand şi (rar, învechit, mai ales prin Transilv.) comandez. | Şi : (românizare a şcoalei latiniste, păstrată pe alocuri şi azi în popor în Transilv.) comandă (comandă) vb. I(a) = a porunci (stamati), a avea comanda; (în Transilv., prin influenţa lat. commendare, dar şi a ung. Icomemlălni «a recomandă», mai ales cu sensul de) a recomandă (LB.) ; cf. şi c o m â n d a (etim.). Grigorie XV, patriarhul Romei,,... au scris lui Rudolf... şi-i comiăndă pe minoritul Andreiux şincai, HR. III 14/u. Le-au comănda,t, să se supună împăratului, id. ib. 230A. S’o dus sus pe munte, Să comănde mii şi sute, Batăr scrie pe-o hârtie Cum comândă peste-o mie. bibicescu, p.p. 150;— (/„. M’am lăsat să mă grijaseă şi să mă comă,nde (a. 1635, Mold.). IORGA, S. D. XVI 187. Galerie... îl află [pe tatăl său]... bolnav de moarte şi tare duios a vedea pre fiul său Constantin, ca să-i poată comanda, şincai, hr. i 37/3s. Hai Mărie şi te uită Surorile cum te cântă, Părinţii cum te comândă. marian, î. 259. Maica mea m’a comând,ă Şi sora mea m’a, eătă. id. ibid. 60. JD;upă moarte să aibă cine-i comândă şi pomeni. id. NA. 6. Au aflat pe (h)argata moartă jos. Abia au adus-o acasă, ca s'o comande şi pe dânsa. WBIERA, P. 15/si. Omul sărac, la vreo moarte, aleargă tot la Cujban şi. căpătă grâu şi săcară, ca să-şi, comande mortul. REV. crit. I 275. Nici l-a tămăduit, Nici l-a comandat [tipărit comandat, culegătorul necunoscând cuvântul, fiind din Muntenia, unde comândă şi comând sânt f] Nici turte nu i-a dat, Nici apă, nu i-a cărat, Numai tot l-a blăstămat. PĂSCULESCU, L. P. 169. Nice fata să nu cânte, Nici feciori, să nu comănde. POP1. (Zagra, jud. Năsăud) Com. A. corbu. [| (Construcţie pronominală şi reflexivă) A lua dispoziţiile necesare cu privire la averea sa pentru cazul de moarte (rezervând o parte pentru pomană, COMANDA slujbe, parastase, etc.) Când s’au săvârşit, au lăsat ou limbă de moarte să-i comande [ — să-i facă pomenile şi parastasele] cu ace [a] casă. URICARIUL XXV 70/i0. Ara-f[i] eu galbini cu mâna, Meri [= mergi] păn’ la fumeia ta, S’ay cu ci ti comândă. vasiliu, c. 57. [Şi : (mai mult deosebire grafică) comandă vb. I; t cumândâ (cumăndâ) vb. i; — (derivate de la substantivul comând) comând ui t vb. IVa, comanzi vb. iva = a purtă comândul cuivâ. pamfile, J. iii. M’am comănduit cum se cad[c] mortului (a. 1661, Munt.). IORGA, S. D. xi 263. | Adjectiv: comandat, (cumândât),-ă, cu negativul: necoinândat, -ă. [ Abstracte: comândâre (cumândâre) s. f. = f jertfă; înmormântare şi praznic, ospăţ la mort (LB.), pomană, (ad 1°) Se ferească-şi sire de cumăndari (: de carele-s jertvite idolilor. N. TESTAMENT 1648 ; de j ă r -t,va idolilor, biblia .1688) şi de sânge şi de ne-cătură. cod. vor. 31/m, cf. 145/M. Măncară cu-măndările (: sacrificia, jărtvele biblia 1688) morţilor, coresi, PS. 298, cf. 131, 433 (cuman-dări) 264, (comandări) 10-5. Pomeneşte toată corn ăndarea ta (: sacrificium). id. ib. 42, cf. 433, (cumăndarc) 13,133,136,304,384; (ad 2") Knmend = exequiae. anon. car. Iară după moartea ei, să-i fie şi ei de comandare şi de pamenţi (a. 1635, Mold.). iorga, s. D. XVI 186. S’au astrucat... eu mare comăndare, din porunca Prinţului Şerban. şincai, hr. iii 139/ib, cf. 14/17. # Vrabia mălaiu visează şi calicul comăndare. c. negruzzi. I 249. Am spus că-mi trebueşte pentru o comăndare. E-MINESCU, N. 97Ao. Rudele şi cunoscuţii se adună la prăznuirea tristă, a unei comăndări. IORGA, L. R. 33. 50 de galbeni pentru... pomenile şi ospăţul de comăndare al săracilor. N. REV. R. 1 67. La praznice sau comăndări Românii dau preotului... o găină albă. marian, o. ii 254. După ce s’au întors toţi petrecătorii de la ţinterim... se face comandarea, numită altmintrelea şi comând, praznic sau pomană, marian, î. 361, cf. O. 11 177. Să le spui, ca. să nu se mai trudească cu leacuri,, ci să se grijcască de comăndare. sbiera, p. 194/,,. Am o oaie şi-un berbece, Cu coarnele l-oiu petrece. Va, carnea de pe spinare Lui i-o iu face comăndare. reteganul, TR. 163/22. Fată mare ’n comăndare, Nici, colac, nici lumânare. ( = Lingura). GOROVEI, c. 202; — comandat s. a. N’ai să-l învii, las’ bocitul; îngrijeşte-te mai bine de comăn-dat, să, nu stee cu terna ’n gură ! contemporanul v 1 295. | Post verbale: comand (cu-mând) s. a. [plur.-mănduri] şi (rar) comandă s. f. = t jertfă, ofrandă; (azi) comăndare (VICIU, COL.), pomană («comăndurile în amintirea morţilor se fac mai cu seamă în păresimi» frâncu-candrea, m:. 99), ospăţ de aducere aminte, la mort (LB.) ; spec. (Mold.) banii, vitele şi lucrurile trebuincioase pentru înmormântarea şi pomenirea unui mort (creangă, gl.), ceea ce bătrânii îşi păstrează pentru a face faţă prin moştenitori comandării ( pamfile, c. ţ. ). (ad 1°) Polixenă !... eşti jertfită lui Aehilefs drept comănd ! konaki, p. 257. O babă săracă, ce torceă în furcă, să-şi agonisească hrana şi comândul său. let. III ].82/2S. Mult-puţin ce mai am şi m[i]-am oprit de comundu... (a. 1701). IORGA, S. D. XI 282. Ea spune că nu dase easa de zestre şi mai curând voia s’o ţie de „comân-dul său“... id. ib. VI 257. Orbi, orbi ! la masa morţii voi vă mâncaţi comândul ! alecsandri, p. iii 206. Ca mâni intru în pământ şi n’am nici de comând l vlahuţă, N. 138. Popi... ceteau ectenii de comând. coşbuc, B. 152. Casa s’a mai îngreuiat cu un mâncău ş-i eu nu vreu să-mi pierd comândul! CREANGĂ, P. 6/10. întor-cându-se de la groapă acasă, se face pomana, numită COMANDA — 675 -- COMÂNJALĂ şi comand. MARIAN, î. 402. După numărul vitelor se socotesc chiaburii (fruntaşii), mijlocaşii şi codaşii dintr’un sat — şi până la moarte nedespărţit e omul de la munte de «vituţe», pentru, că mare ruşine-i ăe cel ce moare fără să aibă câteva vite de comand — care să fie adică spre pomenirea lui, dăndu-se de pomană peste secriiu, ori tă-indu-se pentru praznicul de la înmormântare.j popovici-kirileanu, b. 106. Măi, băiete, dă-mi şi mie un purceA de aiştea — Araca ’n di mini! da cum să-ţi dau un purcel, că aiştia-s tot comândul tatei ! şez. II. 153. Mi-am cheltuit co-mându’ cu învăţătura ta, ca să te văd om ! (Bârlad) . ion cr., III. 190. Cui să-i dea în gând că ■ne-am, ascuns acolo munculiţă şi comândul nostruf pamfile, COM. 2. Acuma trebuia să se gătească de comandă şi să-i facă bietei babe şi un. praznic. SBIERA, p. 11'/,, cf. l/0. | Derivat: (neobioinuit) comândâr s. a. = comandare. PANN. ap. TDKO. l — Din lat. pop. *commando,-are (= commendo, -are) «a recomandă». Cuvântul e un rest al cultului păgân: ospeţele cu ocazia înmormântărilor sânt urmele jertfelor ce se aduceau zeilor (cf. commendare aliquid diis, Tacitus, ap. CDDE Nr. .386), cărora li se rccona n d a astfel mortul.. Cf. dubletul comand â. COMĂNDĂ, COMANDĂ vb. I11 v. comandă. COMÂNDA s. f. v. comandă. COMANDĂC s. m. v. comanac. COMANDAU vb. IV comAndălui vb. IV'1 COMÂNDĂLUl vb. IV» COMANDAMENT s. a. (Armată) COMANDANT, -A subst. (Armată) COMANDANT t s. m. (Armată) COMANDAK s. n. COMÂNDÂRE i*. c. comânda. COMANDARISÎ t vb. IV1' COMĂNDÂŞ, COMÂNDÂŞ s. m. comAndătorîe t s.- f. COMÂNDATOEHJ t S. m. COMANDATURĂ s. f. v. comandă. COMANDIR [IU] f s. m. (Armată) Convmandant.— (Cuvânt întrebuinţat pe timpul ocupaţiilor ruseşti şi în deceniile următoare şi pe alocuri, de popor, până azi; altfel, în limba literară, f sau învechit). Comandant. Comandiriulm compani[e]i a treia. URICARIUL, vil 223. Gheneralul Cutozov, ce eră comandir oştilor roşeşti, zilot. CRON. 338. Eforii din Iaşi atunce eră oştii comandiri. beldiman, TR. 19. Şi alţi. mulţi comandiri-generari, cu puteri de oşti. DIONISIE, C. 163. Comandiru-gene-ralu, ce au fost pe atunci in Crîmu. id. ibid. 170. Le-au poruncit să deie ascultare obştescului co-mandirin. drăghici, R. 293. Podoaba şi cinstea unui comandir; îndrăsneală la războiu şi îndurarea după războiu. iord. golescu. ap. zanne, p. viii, 234. Corespondenţia începută de D. co-mandiru al punctului Vărciorova cu onor. Ministru ostăşesc. I. ionescu, M. 26. Radul ajunse şi co-mandirul cel mai mare preste toată împărăţia. GORJAN, H. IV 227. Se zăpăciră toţi cârmacii şi comandirii corăbiei, id. ibid. II, 70. Toţi se ocrotesc, la vreme de primejdie, de sabia soldatului şi a comandirului. MARCOVICI, D. 211. Multe însuşiri să aibă se cuvine un vrednic comandir. c. NE- GRUZZI, II, 191. Să facă să parvie in mânile comandirului armatei turceşti un dar de valoare, GHICA, A. 625. Alţii pentru pofta slavei şi alţii pentru iubirea hrăpirii, se făcură ostaşi ruşi şi cei mai mulţi şi fără comandir. ODOBESCU, I. 266. Spun că şi chiar comandirul, faimosul acel Rozon, Lăsă o labă în mâna eroicului Sion. ALEXANDRESCU, M. 211. Căt coleă Toată oştirea sosea... Comandiru’ ce ziceaf (Dâmboviţa). mat. FOLC. 1064. Pân’ ce’n vârful dealului Comandirul Praisului, Lovit de-o gloanţă, a picat. RETEGANUL, TR. 69. || Spec. (Singurul sens încă viu azi, dar şi acesta învechit) Comandantul corpului de gardişti (sergenţi de stradă) într’o comună urbană. [De anul nou] sergenţii ies ca ciupercile şi te salută ca pe d-l comandir. D. ROSBTTI, ap. TDRG. [Şi: comendir t s. m. Să povestim şi pentru săvârşirile lui conte Panin, comendirui de a doua armie, dumitrache, 379. Cinsti şi pe conte amiral Grail, făcăndu-l comendiru’ corpului, id. ib. 389. Răndui feldmarşal-comandir Moldovei şi 7a-lahiei pe... id. ib. 370. j Derivat: (rusism, < rus. komandirovka «comandă s. ordin de permutare») comandirovcă t s. f. = anchetă, alecsandri, T. 1780. Isprăvnicia docladariseşte giudecătoriei, care şi trimete un stol-nacealnic la faţa locului, în comandirovcă. id. ib. 1358.] — Din rus. komandiru, cu acelaşi sens. CO.M.VXDIROVC A f s. f. v. comandir. COMANDITĂ vb. Ia (Comerc.) v. comandită. COMANDITĂ s. f. (Comerc.) Commandite.— Numai în expresia societate în comandită (spre deosebire de societătUe în nume colectiv, cf. STEFĂ-NESCU. c. 422) = societate comercială în care de o parte unul s. mai mulţi asociaţi varsă fondurile necesare întreprinderii fără a lua parte la gestiunea lor, iar de altă parte unul s. mai mulţi asociaţi conduc întreprinderea si sânt solidar responsabili de gestiune. Societăţile anonime şi în comandită au putut procură comerciului şi industriei bani cu Jh cu 8 şi cu 2%. GHICA, s. 606. [Familia: comanditat s. m. = societarul cu răspundere nelimitată, în opoziţie cu comanditar s. m. (< fr. commanditaire) = cel ce procură fondurile pentru o societate în comandită. Cănd [societatea] este în comandită, trebue să distingem în modul cel mai categoric pe administrator de comanditar. ŞTEFĂNESCU, c. 422; comandită vb. la = a procură mijloace (bani, fonduri) necesare pentru o întreprindere comercială; (cu abstractul) comanditare s. f.] — N. din fr. COMANDITAR s. m. 1 } (Comerc.) v. comandita. COMANDITAT s. m. ) COMANDOR s. m. v. comandă. COMÂNDUl t vb. IV* v. comandă şi comânda. COMANDUÎRE s. f. (Armată) ] COMANDUIT&R t s. m. > v. comandă. COMANDULUl t vb. IVa J COMÂNGt vb. IVa v. comânji. COMANÎC s. a. V (în loc de comarnic ?) Şi, ca frate, că ţi-oiu da O mioară d’o căldare, Brânză dulce din sădilă, Caşcaval din comanic. mat. FOLC. 116. COMÂNJĂLĂ s. f. v. comânji. 43* COMÂNJÎ — COMÂN.JÎ vb. IVa. (Se) souiller, (se) salir. — (Transilv.) Trans. şi refl. A (se) murdări (Valea Mureşului de sus, IZ. V 1), a (se) unge, a (se) tăvăli (marian). A mâncat pere şi tot s’o comănjit pe faţă (Cluj). [Şi: comângi vb. IVa LB. j Adjectiv: comânjit (comângit LB.),-ă = murdărit, uns, tăvălit, marian. | Abstract: comânjâlă s. f. = tăvălitură. murdărie: p. e x t. mâncare rea. MARIAN], — Etimologia nesigură. Dacă-1 considerăm ca un derivat de la mânji, rămâne neexplicat iniţialul co-, căci un astfel de prefix productiv nu există în româneşte şi care cu greu s’a putut des-volta din po-. A. Philippide, Zeitschrift f. rom. Philologie xxxi 304 propune lat. commingere «a murdări (cu pişat)», şi această etimologie a fost admisă în Dacoromania iv, 1350 (*comâng—*co-minge a putut deveni comânji prin apropiere de mânji). Lucrul se complică însă prin faptul că prin Moldova se zice tămânji (v. c.), al cărui prefix (lat. trans-?) se mai întâlneşte şi în verbul tămândă, înrudit cu lat. mandare. COMÂNZÎ vb. IVa v. comândă. COMĂR s. a. v. coamă. COMARNIC s. a. (Păstor.). 1°. Hutte, cabane de berger. 2°. Pârtie de la bergerie ou l’on trăit Ies brebis. Terrasse couverte, pr6au. 3°. Pârtie de la bergerie ou l’on conserve le fromage frais. 4°. Clisse k fromage. 5°. Sorte de tnyau de chemi-n<5e. 1°. Colibă mică în care locuesc ciobanii (H. xi 178, cf. ix 123, X 5, 9,6, XII 29), umbrar pentru ciobani (H. XII 7). 2°. Parte a stânii (cf. g e a n d â r): locul (închis cu gradele, com. ITTU) unde se fierbe zerul (H. Xiv 465), parte a stânii deschisă în faţă, care comunică cu strunga prin uşile pe care intră oile la muls (Muscel, com. c. lacea) , straşina ce apără strunga de ploaie (damS, t. 70), parte a stânii unde se mulg oile, subt acelaşi acoperiş cu celelalte două despărţituri ale stânei: stâna propriu zisă şi stâna foilor (Bran, viciu, GL.), sala în care şed ciobanii de mulg oile (H. XI 247, cf. IV 155), un loc închis cu grădele nelipite, coperit în formă conică, unde fierb păcurarii (= păstorii) zerul (Reteag, pe Someş, viciu, GL.). Comarnicul serveşte contra ploilor şl pentru a face umbră mulgătorilor în zilele calde de vară. dacoromania, II 33; cf foişor, umbrar. în stâne erau câteva mii de oi, iar in comarnic vreo 12 păcurari. RETEGANUL, P. IV 15/32. II t (Impropriu) Foişor?, cerdac. Eră Iwmârări ( = lumânări) multe întru comarnicu (ev xtp fotEpâxj) : în cerdacu N. testam. 1648 ; în foişorul BIBLIA, 1688) iuoe ( = unde) eră adunaţi, cod. VOR. 15/«. Plecă-se giurele (= junele) de somn şi cădzu din comarnicu, dintr’al treile pod, gios. ib. 16/e. 3°. Loc adăpostit (ca o cămăruţă) în stână, unde se păstrează caşul la uscat, numit şi celar (com. M. ITTU) s. p ă t u 1: un fel de pod în care se svântă caşul (H. I 62, cf. XVIII 103), cămara în care se ţine caşul (şez. ii 23b/x,), poliţa din stână unde pun băcionii caşii şi băcioanele tro-cile cu lapte (Merişori, Jiu, VICIU, GL., cf. H. XVIII 34), un stâlp înalt, la vârful căruia se află un pod acoperit cu scoarţă, în care ţin ciobanii bulzii de brânză spre siguranţă de urs şi ca să nu şe strice (Straja, în Bucov., com. A. tomiac), locul de la stână unde se aşază caşul, ca să se scurgă; sânt patru stâlpi, patru furci, legate între ele şi de-asupra se pun nişte crengi; caşul se aşază pe acest crengi (DENSUSIANU, ţ. H.). îndată 676 — COMASA s lângă mutare este comarnicul, care se mai numeşte şi p ă t u 1, şi slujeşte la uscarea caşilor. El este cămara stânei. Comarnicul e aşezat pe patru furci bătute în pământ în forma patrată. la o distanţă de doi metri una de cealaltă. împrejur, furcile sânt împreunate cu bjo-d-u-rj. De două laturi opuse şi la mijloc stau Tn~ pământ două furci mai înalte, care asemenea sânt împreunate cu o grindă (hod), care se numeşte gvărainile comarnicului. PRECUP» p. 12 (cu ilustraţie). £easa ~[pe care se -pune caşul la uscat] este aşezată în comarnic. pamfile, i. c. 34. Se sui în comarnic (la stână), mat. folc. 552. 4°. P. ext. Poliţa s. leasa pe care se usucă caşul (în comarnic 3°), poliţa s. scândura (Păltinoa-sa, în Bucov.) pe care întinde baciul caşii, de se-usucă (MARIAN), o leasă (H. x 208, cf. x 68, 465, 538), pe care se pune brânza (H. xii 587), de se svântează (H. X 108), o leasă de nuiele pe care se pus caşii (H. x 450) s. brânza (H. X 356), o instalaţie în forma unei mese, din leasă împletită, s. cu tablă găurită, pe care se aşează caşul ca să se scurgă şi să se usuce (jahresber. XVI 217),. o masă găurită, pe care se aşează caşii ca să se poată scurge (Telciu, Bistriţa), poliţă pe care se aşează caşii (Merişor: Com. ittu). Caşul luat din sfcrecătoare se pune spre svântare pe o leasă de nuiele, numită comarnic. DAME, T. 70. 5°. P. anal. Coş de sobă ţărănească, ce se termină în pod, numit şi ursoaic ă. şăineanu, d. u. [Şi : cumârnic s. a. (ad 4°) h. i 47, xvr 133; (ad 3°) comornic s. a. = locul unde se pun troacele cu laptele, la stână, frâncu-candrea, M. 99 ; comârnică s. f. = şură mare. şez. xxm 42], — Din bulg. komarnik «cabane, chalet» (cf, sârb. komarnjalc «colibă ciobănească», slov. ko-marnica, idem). G. Weigand. Jahresber. XVI 223. La Slavii de sud, cuvântul e un derivat din. kamara (homara, kamora, komoraJ_, care e un împrumut din latineşte (camera, cf. berneker, SL. WB. 556), încât e posibil ca vechii păstori români, să fi fost cei ce au dat cuvântul Slavilor de sud, pentru ea mai târziu să-l primească îndărăt de la ei (cf. G. Giuglea, Dacoromania II 332). Eu-tenescul komarnyk e împrumutat mai recent din româneşte. Cf. cămară, cameră, comoară, chimir. COMÂRNICĂ s. f. v. comarnic. COMĂŞ s. a. (Comerţ) v. cumaş. COMAS vb. Ia. Distribuer Ies terres de telle-sorte que Ies proprietaires regoivent l’equivalent. de leur propriâte, dans un seul lieu. — A revizui, prin comisiuni instituite -de stat, proprietăţile a-gricole şi a le distribui din nou astfel încât fiecare proprietar să primească la un singur loc echivalentul pământurilor ce le avusese răspândite în diferite locuri, a strânge într’o singură masă. în cimitirul bine orânduit, ţăranii s’ar fi plâns că li se comasează, li se strâng la un loc, şi morţii, ca şi ogoarele. IORGA, N. R. A. I 208. [A d j e c-tiv: comasat,-ă = (despre pământ) împărţit din nou prin comasare. Fiecare econom [are] împrejurul casei sale mai toată moşia comasată, tur-CU, E. 33. De acasă până la loc, ştim unde e comasat. brebenel, gr. | Abstract: comasare s. f., comasat s. a. Comasarea, strângerea la un loc a proprietăţilor fiecăruia, a fost şi în dauna Saşilor. IORGA, N. R. A. I 212. Cartea funduară arată situaţia de dinainte de comasare. CURENTUL, a. 1930, 24 Noem.] —■ N. din germ. kommassieren (lat. cancel. OOMÂŞAlt — 677 — COMBUSTIBIL «ommasso,-are), propriu: a masă (= a strânge) la un Ioc. COMÂŞÂB t s. 111. v. comisar. COMĂT, -Ă adj. v. coamă. COMÂTIC, -Ă | adj. v. comă. COMÂTRĂ. s. f. v. cumătru. COMBAR t s. f. v. cumbară. COMBATANT s. m. (Armată) v. combate. COMBATE vb. III. l°-23. Combattre. 1°. Intrans. (construit cu prep. e u sau a b -sol.; franţuzism, învechit) A lua parte la o luptă ce se dă, a se bate, a (se) lupta (cu), a se război. Mergi de te’narmă, mergi de combate, Lângă Francezul învingător, alecsandri, p. ii 155, cf. 147. Ostaşi călări şi pedestri, purtând jpade şi scuturi şi combătând cu fiare sălbatice. odobescu, II 1.88. Combăteam la cataramă, înfieram infamiile guvernului, vlahuţă, d. 36. Bravos ziar, domnule! Ăsta ştiu că combate bine! caragiale, t. ii 19. 2°. T r a n s. (Complementul e opinia exprimată <îo cineva sau omul care exprimă o opinie) A te opune susţinerilor cuivă, căutând să arăţi că afirmaţiile sale nu sânt juste, a atacă, a căutâ să râstorni (o afirmare, o părere). Textul canoanelor ...afirmă, mai mult decât combate, independenţa noastră ecleziastică. URICARIUL, x 372. Încearcă... a o susţinea [teoria .gravităţii] şi a o apăra în contra celor ce o combat, maiorescu, CR. ii 113. A combate o eroare, superstiţiile, un viţiu, etc. [Se conjugă ca bate. | Adjectiv: combătut, -ă. | Abstracte: combatere s. f., combătut s. a. O observare mai este de făcut la acest paragraf, sau, mai bine zicând, o întâmpinare de combătut. MAIORESCU, CR. I 71. || Familia: «fr. com-battant) combatant s. m. (Armată) = ostaş care la parte la lupte, luptător, în opoziţie cu necombatant s. m. = care e la partea sedentară. Ţara e împărţită în două categorii : combatanţi şi cei dindărătul frontului. C. PETRESCU, î. II 88. Câteva sute de... foşti combatanţi de războiu s’aui strâns. CURENTUL, a. 1931, 28 Ian.; — (format din combativitate) combativ,-ă adj. = cu însuşiri ■de luptător, căruia îi place să dea lupta cu cineva, pornit la luptă, războinic. Eră o gazetă, eminamente combativă, făcând crâncenă opoziţie. CARAGIALE, M. 52 (Substantivat) [I. Nădejde] nu eră un co-mbativ. l. dimitrescu, curentul, a. 1930, 25 Sept. ; — «fr. combativi-te) combativitate s. f. = plăcerea de a lupta, de a se luâ la luptă, de a se război.] — N. după fr. «lat. con + battuere). COMBATIV,-A adj. 1 . , > v. combate. COMBATIVITATE s. f. J COMBINĂ vb. I. Combinei'. — T r a n s. şi refl. A (se) uni, a (se) potrivi (stamati) împreună, a (se) împreuna, a (se) îmbină, a face din două (s. m. multe) corpuri, lucruri, planuri, etc. unul singur. Hidrogenul combinându-se cu oxigenul formează apa. |j Fig. A potrivi în gând, a pregăti cumpănind totul, a calculă, a chibzui, a pune la cale, a socoti, a plănui. Combinez toate, căci de toate îmi aduc aminte. I. negruzzi, iii 200. Vite, ce am combinat noi, domnule Rizescu... BRĂTESCU-voiNEŞTl, L. D. 11. Nu (pentru) întâia oară combinau ei o aşa afacere, id. ib. 31. A combină un atac. şăineanu, d. u. A combina colorile. [Prez. indic, combin şi (învechit) com- binie. | Şi: (cu sufix grecesc) combinarisi f Tu. IVa Hai să ne chibzuim. Să iscodim vr’un tertip, Să facem un plan, Să combinarisim. ALECSANDRI, T. 1403. | Adjectiv: combinat (cu opusul necombinat), -ă = împreunat, îmbinat. Ocuparea principatelor cu trupe combinate ruseşti şi turceşti. GHICA, A. 14. Flotele combinate vor merge în apele Grec iei. id. S. 131. Zoroastru... făceă ca stelele să se mute din loc în loc cu adânciţi graiu şi socoteala combinată a cifrelor lui. EMINESCU, N. 60. I Abstracte: combinare s. f. = împreunare, îmbinare, unire laolaltă. Fenomene de mişcări ale corpurilor care... prin combinare produc... o schimbare permanentă a esenţei lor. MAIORESCU, L. 112. Junimea..., în combinare nefirească..., trebue să impreune energia vârstei sale cu prudenţa altei vârste, id. CR. I 365. Din combinarea a două molecule de hidrogen cu una de oxigen, iese apa. jj Familia: (rar, (Chim.) v. combustibil. COMBURENT, -A adj. J COMBUSTIBIL, -A adj., s. a. Combustible. — Adj. Care arde, care e supus combustiunii, care ia foc (uşor), j (Mai ales substantivau Materie uare arde (uşor) şi este întrebuintată la încălzit. Antracitul... este întrebuinţat ca combustibil. PONI, CH. 127. [Familia: (fr. combustion, lat. combustio, -onem) combustiune, (rar) combustie s. f. = ardere, mistuire totală prin foc (COSTINESCU). Fenomenul combustiunii. maiorescu, L. 13. Urmărind cu o atenţie de expert al regiei combustia tutunului... c. petrescu, î. II 156. (Med.) Combiistiuni — arsuri, bianu, D.S. în combustiune — în flăcări, în foc. pontbriant ; —• combustibilitate s. f. = proprietatea corpurilor de a arde în contact eu oxigenul. Combustibilitatea diamantului. maiorescu, l. 74 ; — (fr. eomburant) comburănt,-ă şi (lat. comburens, -entem, it. combu-rente) comburent,-ă adj. = (Chim.) care produce combustiunea (într’o combinaţie chimică). Azotul este un gaz comburent, ea oxigenul, poni, CH. 64], | — N. după fr. «lat. combustio, -onem), idem. COMBUSTIBILITATE — 678 — COMEDIE COMBUSTIBILITATE S. f. 1 COMBt'STIE s. f. > v. combustibil. COMBUSTltJNE s. f. J comedian,-A subst. comediant,-A subst. COMEDIĂNŢ, -A subst. COMEDIÂŞ.-A subst. comedie. COMEDIE s. f. I. l°-2°. Comedie. II. 1°. Comedie, spectaole, guignol. 2°. Comedie, plaisanterie, his-toire, tour. I. (Accentuat comedie). 1°. (Mai de mult, dar şi la unii scriitori moderni) Piesă de teatru cu conţinut serios şi adesea trist, dramă (LB.) j (Sensul obicinuit astăzi) Piesă de teatru hazlie, cu subiect şi desnodământ vesel, scoţând la iveală apucăturile ridicule ale unor oameni s. ciudăţeniile întocmirilor sociale. După cum comicul constă în situaţii caraghioase, ridicule neprevăzute sau după cum în piesă se ridiculizează moravuri sau se înfăţişează figuri tipice reprezentative pentru diferite slăbiciuni omeneşti, vorbim de comedii de intrigă s. de situaţie, de comedii de moravuri s. de comedii de caracter. Istorii, comedii, opere şi verice alt, cum au scris întru aceasta lăudaţii Aristofan, Isiod. E. VĂCĂRESCU, ap. odobescu, I 304. «O noapte furtunoasă», «Conul Leonida faţă cu reacţiunea», «O scrisoare pierdută», «D’ale carnavalului» — cine din cei ce se duc la teatrul român nu a văzut una sau alta din aceste comedii? maiorescu, CR. II 171/«. | Absol. Acest gen de compuneri dramatice în deosebire de altele s. proprii unei epoce, unui scriitor. Comedia şi farsa sânt specii ale genului comic. Actor tot aşă de iun şi în comedie şi în tragedie. Comedia greacă. Comedia italiană. 2°. P. ext. Reprezentarea unei asemenea piese de teatru. E i g. (Despre gesturi, vorbe, atitudini nesincere, prefăcute) Scenă de vieaţă înfăţişând sentimente nesincere. Joacă o comedie. (Franţuzism ; numai pentru localul «Teatrului francez» do la Paris) Locul, teatrul în care se joacă asemenea piese: Comedia franceză. II (Accentuat comedie). 1°. (învechit şi popular; adesea la plur.) Spectacol public (pe la bâlciuri) pentru distracţia publicului, cu circ, panorame, căişori, căluşei, etc. (HERZ.-GHER., M. IV 237), «arătare de unele lucruri, care se văd a fi peste fire» LB.; cf. v a s i -lache, căişori. Vărul m’a oprit să văd comedia. contemporanul, II 243. (Azi, mai ales în expresia) Ca la (o) comedie. Vn râs, ca la cine ştie ce comedie. caragiale, n. 87/7. Făceam un tărăboiu, de se strânsese lumea, ca la com&die, împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57/n. Prind oamenii a se aduna în jurul lui, ca la o comedie. RETEGANUL, P. II 78/s. | P. ext. Spectacol. Cea mai urîţă comâdie şi seămavă la vedere, cănd câinii mărăiesc şl cu dinţii rânjiţi se muşcă şi se mănâncă, pentru o căţeă, şi numai departe de-o asemenea comedie, băgând de seamă la pilda şi înţelegerea lor! Cea mai frumoasă comedie şi mai dulce la vedere, când găinele se gâlcevesc pentru cocoşelul lor, şi cocoşii se bat pentru puiculiţa lor; la asemenea comedie să mergi, băgând de seamă la pilda şi’nţelegerea lor. iord. golescu, ap. zanne, P. viii 234. Comedia, e’o plăcere de vedere, punga-ţi ţi-o scutură, id. ib. viii 234. Comedia te’nvaţă şi bune şi rele; cam îngrijaşte-te de ea! id. ib. viii 234. 2°. întâmplare ciudată s. hazlie, faptă caraghioasă, istorie poznaşă, de râs, glumeaţă (uneori supărătoare) ; aventură galantă, libertinaj; vorbe s. aluzii cu înţeles pornografic; g h i d,u ş i e (şez. XXIII 42), comicărie (ib.)., cf. bazaconie, mascara, caraghioslâc, poznă, drăcie. Ce comedie mai e asta! LM. A se ţineâ de comedii. id. Comedie ca aceasta şi buiguire într’a-cesta chip din gura papagaii in minţile tuturor dihaniilor revărsându-se... cantemir, ist. 117/b. Căsătoria este o speculaţie, binecuvântarea părintească o comedie de râs. dacia lit., 41, RUSSO, S. 162, 44. Toată comedia asta este o neruşinată năpaste a clevetitorilor mei. c. negruzzi, i 229. Ei; nu mai coborî ochii şi zi că vrei, să se sfârşească comedia! alecsandri, t. 320. Atunci lumea’n căpăţănă se’nvârteă ca o morişcă, De simţeam ca Galilei că comedia se mişcă. EMl-f nescu, P. 231, cf. 246. E com&die mare, comedie, Fănică, stai să-ţi spuiu. caragiale, t. i lll/9. Bărbatul mi-e mort şi am două fete — şi mie să-mî umble găndul după comedii şi cu losif... scârbo-1 sul ăla ? POPOVICI-BĂNĂŢEANUL, ap. TDRG. (ms.) Ştiind pe îngrijitorul bisericii om bun de comedii... D. stănoiu, C. i. 114. Iar după ce s’a săturat acum de jucat şi de făcut diferite comădii. ia cumătra-mare şipul cel cu rachiu, marian, na. 269. Când ai mai făcut tu astă comedie, să vii a-casă cu merinde ? ISPIRESCU, L. 26S. Făcând ghiduşii şi toate comddiilc din lume. sevastos, n. 278/i. [Copilul] se vaetă şi face fel de fel de comedii, şez. ii 129/7, cf. VI 4. Nu ţi-e ruşine a vorbi com&dii de acelea? reteganul, p. i. 21/22. j (în exclamaţii, exprimând mirare, surprindere, mai ales, neplăcută) Minune (POLIZU) lucru neaşteptat. Mi-a trecut; ce comedie! CONTEMPORANUL, II 248, cf. III 28. Eu, şi acesta, şi stru-garul Gilbert, am făcut, am iscodit, am, închipuit tot. Curat comedie! Poţi zice că nu e aşă, domnule Baili? c. NEGRUZZI, III 368. Ilei, comddia dracului, în grădina ’mpăratului! Cine l-o fi omorît 8’aici la mine l-a tărîtf TEODORESCU, P. P. 129. Comedie de copil! = copil foarte deştept (herz.-gher., M. iv 237) ; iacă comedie! mare comedie = extraordinar, lucru nemaipomenit (cf. ib.) ; auzi comedie! = adevărat scandal! de neînchipuit! (şez. xxill 42), (loc. adj.) de comedie = minunat (mai ales în sens rău) S’o scumpit toate, de comedie* îi frig de comedie, şez. xxiii 42. [Accentuat mai de mult pentru toate înţelesurile, comedie (cf. LB.) I Şi: (cf. lat. com’oedia) comodie s. f. I Diminutiv: comedioară s. f. Planul se reduse la o comedioară în formă de dialog. I. NEGRUZZI, III 207, cf. RUSSO, s. 64. | Nume de agenţi: (< fr. comedien; învechit) comedian, -ă subst. = actor de comedie; p. gener. actor; p. ext. om prefăcut. Stofele în toată Evro-pa le po[a]rt[ă] comedienii. GOLESCU, l. 43. După cum este treaba comedianului, nu este asemenea şi a stăpânitorului (a. 1803). uricariul, i 277. Eu sânt numai o sărmană comediană de teatru. C. NEGRUZZI, iii 398. Să-ţi spuiu drept... mare comedian ai mai fost! alecsandri, t. 547; —• (învechit; cf. bulg. komedjas, ung. komediăs, Idem) comediâş (Mold. şi Transilv. comedie şr stan, M. 151), -ă (comedieşîţă t LB.) subst şi (pop., din germ. Komodiant, iar acesta din ital. commediante, cf. şi bulg. komedjant) comediant, -ă (herz.-gher. M. IV 237) şi mai ales (un singular nou, refăcut din pluralul comedianţi; acum, termen din limba populară s. de mahala) come-diânţ, -ă subst. - actor, cf. cabotin; cel ce joacă (pe la bâlciuri) la comedie, membru al unor trupe ambulante care dau spectacole pe la bâlciuri, cf. bufon, arlechin, s o i t a r i u, caraghios, saltimbanc, vasilache, scamator; p. ext. şarlatan; ipocrit, prefăcut, făţarnic. Au câte o comedianţă în casă, şi nu mai plătesc la oo-,nedi&şi striini. GORJAN, H. II 165. Ca nişte comedieşe. id. ib. II 166. Tonul, .ţinuta. COMEDIEŞÎŢĂ — 679 — COMENTA mişcărilc, toate la el sânt de comcdianţ. VLAHUŢĂ, ap. CADE. Comedianţii, cu haine ciudate, roşii, verzi, galbine, treceau prin piaţă. AGĂR-BICEANU, L. T. 34, ct'. 35. ! Adjectiv: comedios, -oâsă = care face comedii, bun de comedii, care stârneşte râs, glumeţ, caraghios, poznaş, cf. HEEZ.-GHER., M. iv 237. Comedioasa sfadă, pann, ş. ii 35/m. Comedios e tare acest soiu. GORUN, f. 50. Cel mai comedios dintre toţi eră ierodiaeonul Serafim. r>. stănoiu, c. i. 120. ] Pronunţ, -di-a şi -di-o]. — N. intrat la noi pe diferite căi. în sensurile de subt I, din lat. comcedia, -am (grec. -/o)nq)5ia) şi. fr. comedie; în sensurile de subt ii, din germ. Kommeedie (trupele de circ ambulante şi saltimbanci venind la noi de obiceiu din Austria). COMEDIEŞÎŢĂ s. f. 1 COMEDIOARĂ s. f. > v. comedie. COMEDIOS, -OÂSĂ adj. j COMfiLC s. m. \ eoMKi.cn: s. m. / (ZooL) v- cn!bec- COMEMBRU t s. m. Comembre. — (Rar, la negustorii braşoveni şi sibieni) Membru (împreună cu altul), coasociat. [Şerban e] în bolta comem-brului nostru. Hagi Constantin Pop (a. 1819). IORGA, S. D. XII 176. [Accentuat com4mbru şi comembru]. — Compus din co(n) şi membru, după analogia germanului Mitglicd. COMEMORA vb. I». Commcmorer. — A deşteptă aducerea aminte despre o persoană sau un eveniment (însemnat) : a celebră solemn amintirea cuivă s. a unui eveniment însemnat. O cruce de piatră, părăsită într'un câmp pustiu, comemorează o faptă vitejească. ODOBESCU, l 374. Din cântecele care comemorau trecutul, a cules Neculce un minunat mănunchiu de tradiţii din timpurile vechi, iorga, L. I 250. [Abstracte: comemorare s. f. şi (după fr. commdmoration, lat. com-memoratlo — forme mai puţin întrebuinţate decât comemorare) comemorâţie, comemoraţiune s. f. = (ceremonie menită a trezi) amintirea unei persoane, unui sfânt, unui eveniment important. Comemorâţie funebră pentru eroul, care de trei sute de ani se odihnea de luptele sale fără preget. iorga, L. i 543. | Adjective: comemorat,-â — serbat printr’o comemorare; (fr. commemora-tif) comemorativ,-ă = care (serveşte spre a) aduce aminte despre un eveniment important s. o persoană s. a consacra amintirea lor, a m i n t i-t o r. Serbare comemorativă costinescu. Piatra comemorativă' din 1362 a Biscricci Sărindar din Bucureşti. HAŞDEU, I. C. 18. Senatul şi poporul... ii decretară [lui Traian]... tot felul de clădiri comemorative, odobescu. iii 72. Medalie comemorativă]. — N. din fr. (lat. cominemorare), idem. COMEMORÂŢIE s. f. 1 COMEMORAŢICNE s. f. i v. comemora. COMEMORATIV,-A adj. j COMEND t vb. I» (ş. d.) v. comanda. COMENDĂ t s. f. v. comandă. COMENDĂLUl f vb. IV» COMENDĂNT f s. m. (Armată) COMENDARISIE | S. m. COMENDARISIU t s. m. v. comandă. COMENDÂT t S. m. - 1 COMENDATORIU t s. m. J V' «>*"”*»• COMENDIE t s. f. v. comandă. COMENDÎR t s. m. (Armată) v. comandir. COMENDIRLÎ t Vb. IV» COMENDUt t vb. IVa COMENDUIÂLĂ f S. f. COMENDljlKE s. f. (Armată) comandă. COMENlT adj. m. v. comină. COMENIŢĂ s. f. Ghemin4e, foyer. — (Căbeşti, jud. Bihor) Vatră, cuptor, cămin, paşca, gl. [Accentul?] - - — Variantă a lui cameniţă. Cf. c o milet, COMENSÂL,-Ă adj., subst. Commensal. — (Rar) Care mănâncă la aceeaşi masă cu altul (s. cu alţii), tovarăş de masă, comesean. Convieţuitorii, comensalii şi colegii Ţiganilor, ■— ciocoii. iorga, l. i 8. [Plur. -săli]. — N. din fr. (din lat. medieval commensalis,-e, compus din con- şi mensa «masă»). COMENSURABIL,-A adj. (Matern.) Commensu-rable. — Care poate fi măsurat prin aceeaşi unitate de măsură ca o altă mărime. Cercul şi diametrul său nu sânt comensurabile. [Negativul: necomensurabiî, -ă (formă mai puţin întrebuinţată decât incomensurabil). Numeri necomen-surabili. CLIMESCU, A. 170. ] Abstract: fr. commensurabilite) comensurabilitâte s. f. = proprietate a ceea ce e comensurabil, raport între două mărimi comensurabile]. — N. din fr. (lat. commensurabilis,-e, compus din con- şi mensura «măsură»). COMENSURABILITÂTE s. f. v. comensurabil. COMENTĂ vb. Ia. 1°—3°. Commenter. 1°. Tran s. A explica (mai ales cu scop didactic) o operă (literară, istorică, juridică, etc.), spre a o face mai uşor de înţeles, a' lămuri prin c o-mentarii (1°) ; cf. interpreta, tălmăci, tâlcul, lămuri, desluşi. Spec. A face însemnări şi note explicative (la un text), cf. g 1 o s â. Ar fi un studiu interesant... a comenta toate antichităţile secolului nostru de mijloc, odobescu. I 337. A comenta biblia. 2°. P. ext. Trans. A face (într’o societate, în presă) observaţii (personale) asupra unei chestiuni, întâmplări, ştiri etc.. a da o interpretare, cf. interpreta, (aristia, plut.) Ne comunicam unii altora scrisorile ce primeam din Iaşi şi din Bucureşti, le comentam, le discutam şi începusem a judeca pe. Domni şi pe împăraţi, ghica S. 173. Cum va comenta lumea plecarea lor ? c. PETRESCU. c. V. 357. Desfăşurând şi comentând ziarele locale. I. teodoreanu, M. II 68. [ Absol. (rar, neobicinuit) A-şi da cu părerea. Se duce ţara de râpă ! comentă un pieton serios, id. ib. 181. 3°. A face. cu răutate s. nechemat, observaţii asupra unei chestiuni s. a unui ordin. Nu ţi-e permis a comenta cuvintele mele. Cf. LM. Nu mai comentaţi ordinile, ci executaţi-le. Cf. id. [Abstracte: comentare s. f., comentat s. a. | Adjective: comentat, -ă. (Ad 1°) Cazanii şi evanghelii comcntate (cf. Caz. cu tâlc, ev. cu învăţătură) RUSSO, s. 73. Scriitorii comentaţi în şcoli erau scriitorii antici. IORGA, L. I 24; (ad 2°) Dispoziţiunile principale erau cunoscute şi comentate în adunările de seară ale boierilor. COMENTARIU — 680 — COMES ghica, S. 483. Dezbaterea... va fi poate comentată... în străinătate. MAIORESCU, D. I 570; (ad 3°) Rezultatul... alegerii... e comentat ăe uneit ziare cu totul meşteşugit. GOGA, T. N. vi 881 | Adjectiv substantivat (fr. commenta-teur, lat. commentator) comentator, -oâre = (cel) care comentează, care face comentarii, tălmăcitor, tâlcuitor, lămuritor, interpretator. Al 9-lea canon din al IV sinod, şi comentatorii lor (a. 1865). URICARIUL, X 372/it. Comentatori ai lui Ero-dot. ODOBESCU, II 491. Editorii şi comentatorii lui [Aristoteles], MAIORESCU, L. 7 ; — comen-tativ, -ă = (rar) care comentează (1°), care cuprinde comentarii. Nu se putea recurge la toate operi'le comentative. iorga, L. ii 247]. — N. din fr. (lat. commentari, propriu «a medita despre», compus din con- şi mens, mentem «minte, cugetare»). COMENTĂRII! s. a. .1°. Commentaire, explication. inter pretat ion. 2°. Commentaire. 3". Interpreta-tion malicieuse, commentaire. 4". Discussion. 1°. Explicare (în scop didactic) a unei opere literare, istorice, juridice, etc., cf. interpretare, tâlc, tălmăcire; spec. note făcute spre a lămuri pasagiiie obscure dintr’ un text. Cotnmen-tărie dr, svântul apostol Andreiu. DOSOFTEIU. V. S. 17t>b. S’ar putea face o bibliotecă întreagă din mulţimea de comentare mari şi mici,, cărora li dede naştere aşa zisul NiebeVungenlied. hasdec, i. c. 100. | P. ext. Tratat ce cuprinde astfel de explicaţii. Comentariu asupra legii electorale. LM. 2°. (A.zi, puţin obişnuit; la plural) P. anal. Memorii istorice. Comentariile lui Ces.ar despre războiul galic. 3U. P. ext. Interpretare răutăcioasă a cuvintelor s. faptelor cuiva, cf. tălmăcire pe dos, răstălmăcire. 4°. Observaţii făcute asupra unui ordin primit, discuţie. Scrisorile Paşilor... se executau din data, fără comentar (a. 1889). uricariul, XIV 245/».. [Plur. -tarii I Şi: comentar s. a., cu plur. -tare; (din rus. komentariî) comentârie t s. f. C. ne-GRUZZI, I 256]. — X. din lat. commentarium, venit la noi mal de mult prin limba rusească, in timpurile mai nouă prin fr. COMENTATÎV, -A adj. COMENTATOR s. m. v. comenta. J- v. comerţ. COMENŢÎE s. f. v. comiuţie. COMERCIĂ vb. Ia COMEIiClABIL, -A adj. COMERCIAL,-A adj. COMERCIALIZA vb I > COMERCIANT,-A subst., adj. COMERCIANTE t s. ni. COMERCIU s. a. COMERS f vb. F COMERSANT s. m. COMERŢ s. a. l0-2°. Commcrce. 1°. Prin comerţ se înţelege orice schimb de mărfuri, de efecte (ştefănescu, c, 8), negoţ (stamati), negustorie. Spec. Comerţ intern, extern, de export, de import, în mare (cu, toptanul, cu ridicata'), în mic (cu amănuntul, cu mărunţişul), etc. Cameră de comerţ. Academie de comerţ. Comerţul maritim. Codice de comerţ = comercial. Titlu,.. ', de comerciu (a. 1776). URICARIUL, I 179/îi. Ridicarea împiedecărilor disvoltării comerciului (a. 1834). ib. v 355/,,. [împuţinarea vitelor] stârpeşte izvorul avuţiei ţării şi innimiceşte al său comerţ. (a. 1835). ib. viii 135/a. Aritmetica cu aplicaţie la comerţ (a. 1847). ib. Vil 236/s. Nu există nici industrie, nici comerciu. bălcescu, M. v. 7/u. Când femeia căsătorită... va face comerciu... hamangiu, C. c. 202, cf. 433. Străbătând mijlocul continentului de la apus spre răsărit, Dunărea leagă între ele, in ceea ce priveşte comerciul cu Oceanul, o mare parte din ţările şi neamurile Europei. mehedinţi, R. 14. Lege pentru limitarea şi controlul comerţului bancar, curentul, a. 1930. 24 Sept. !| P. ext. Clasa comercianţilor, negustorime. Comerţul se plânge, şăineanu, d. u. | P. anal. şi f i g. A face comerţ, cu ceva, = a vinde, a lua bani pe ceva (fără a fi comerciant). Face comerţ cu certificate false. 2°. (Numai în limba literară) Relaţii de societate, de prietenie. (Cutare) e de u,n comerţ plăcut. [Plur. (rar) -merţuri. | Şi (din ce în ce mai rar): comerciu s. a., (cu rostire franceză) comers t s. a. POLIZU ; (cu rostire germană a cuvântului latin) eomerţiom t s. a. Şi alte neamuri... le nri-meşte luminata Poartă la eomerţiom. DUMITRACHE, 454. | Adjectiv: (ic. commercial. lat. commercialis) comercial (comerţiâl,-ă t stamati) = privitor la comerţ, neguţătoresc, negustoresc: cu comerţ foarte desvoltat. Se uni cu Geno-veeii într’un ţel comercial, arhiva, R. I 103. Tractate, comerciale între Moldova şi Polonia. HASBEU, I. C. 3. B un rod a-[l] vieţii politice şi comerciale de cinci sute de ani ? russo, S. 165. Sânt două feluri de scont : în afară, sau comercial şi, înăuntru. CLIMESCU, A. 270. Orăşel... foarte comercial şi vioiu. CONTEMPORANUL, IV 133. înaintea, lui se, înfipse un funcţionar comercial. C. PETRESCU, î. II 148. Codul comercial (s. comerţiâl URICARIUL, IV 308/a,) ; drept, tribunal, registru comercial. Academie, şcoală comercială. ! Verbe: (fr. commercer, rar) co- merciă (cu rostire franceză comersă f polizu) Ia = a face comerţ, a negocia, a negustori. Cf. COSTINESCU. Tot, ce se poate comercia prin mijlocul schimbului, ştefănescu, c. 9; — (. ZAMFIRESCU, ap. CADE.] — A', din lat. comicus,-a;-iitn «de comedie» (cu sensurile fr. comique) s. din ital. comico, idem. COMICĂRIE S. f. COMICESC, -EĂSCĂ t COMICITÂTE S. f. Y comic. COMICOS Ţ s. m. COMfD s. m. sing. Gomme. — (Grecism, păstrat, regional, în graiul popular) Gumă. La fieşce litră de apă să pui piatra cailor dram 17, comid dram 4, şi fiarbe până ce se va topi şi piatra şi comidul (a. 1749). GCR. XI 4S/0. Cu \ funţi ea-laican şi 4 funţi comid, să le pisezi, să le fad praf si să le cerni prin sită. PAMFILE-LUPESCU, CR. 213, cf. 212. — Din n.-grec. xo^niSi, idem. COMIEÂDRU t s. m. (Bot.) v. coriandru. COMIHERIU s. a. (Pese.) Filet. — (Pe Someş) COMTLASTRU — 6S2 COMIS Un fel de plasă de prins peşte, crâsnit, c r i s-t a ş, p o s f a t, h a 1 ă u, 1 e ş t e n. Com. OROSZ. Cf. ANTIPA, P. 385, RETEGANUL, P. IV 30/2v-s. Chiar a doua zi îşi lepădă toate hainele de pe sine şi se îmbrăcă într’un leşteu (comiheriu). reteganul, P. iv 30. COMILÂSTRU s. a. v. gumă. COMH.fcŢ s. a. Banc situe derriere la cliemmâe. — (Frata, pe Câmpie) Podmolnl de după cuptor. paşca, gl, — Cf, comeniţă, COMILITON s. m. Camarade d’etudes. — (Germanism, în Bucov.) Coleg de studii (universitare). S’au luptat şi comilitonii noştri. SBIERA, F. 391. — N. din germ. Kommilitone (lat. eommilito, -onem «soţ de armată, camarad»). COMINĂ s. f. Residu (de raisins, de prunes, de rayons de miel, etc.), marc. Piquette. — (Banat, Oltenia, Transilv. vestică) Rămăşiţe., de struguri rămaşi în_te4.şc, după Cft s’a stors mustul (cf.~I. IONESCU," M. 371, HEM’ 2837, ION~&R. IV 159, H. XVIII 267, BOCEANU, GL., com. N. IONESCU), prune băgate în căzi mari cliucăite, fierte, din care se face rachiu (cf. H. VIII 173, VICIU, GL., com. al. coca) , rămăşiţele fagurilor de miere fierţi, jintiţă (H. IX 88), ceea ce rămâne din buruieni de leac, după ce s’au fiert; p. ext. băutura obţinută din aceste rămăşiţe. Cf. borhot, 1 o g o r, b o ş t i n ă, tescovină, drojdii, bortii ă, boroghină, bozorină, boască, prăştinâ, grunj, huşti, hoaspă, hos-t o p i n ă, c 1 i u c, g r o ş a 1 ă, Cf. H. IX 88, XVI 41. Vin în comină. H. v 16. Rachiu de comină. H. V 117, 375, XVI 50, BOCEANU, GL., cf. ALEXICI, L. P. 238/is (cf. rachiu de drojdii). Brâdaniţi pentru comină de prune, liuba-iana, M. 100. Vălăie, în care oilor li se dă comină, sare, etc. id. ib. 103. Ci. VIII 136/28. Vaporul «Urania» al companiei Cunard. ghica, s. 532. Propunea companiei să cumpere acea moşie pentru esploata-rea, metalulud. id. ib. 666. Companie de căi ferate. || Spec. (Odinioară, în Braşov şi în Sibiiu) Compania grecească = asociaţia negustorilor străini, mai ales Greci s. români, supuşi turci, care nu aveau drepturi cetăţeneşti, dar beneficiau de oarecare privilegii în exercitarea profesiunei lor. | Societate pentru exploatarea unor ţinuturi coloniale. Compania Indiilor a asigurat Angliei stăpânirea acelei ţări. 4°. (Milit.) Trupă de infanterie ; parte dintr’un batalion, subt comanda unui căpitan, f roată. Cf. LB. în cele patru regim,enturi de abia era 2000 de feciori, precum însumi... am numărat com-pagniile. ŞINCAI, HR. iii 154/10. Căpitan Jar da, comândaş de companie (a. 1802). iorga, S. D. XIII 135. Comandiri de companie (a. 1833). id. ib. VII 222/i3. O companie de infanterie cu colonelul şi muzica. URICARIUL, VIII 189/i. Obuzul a lovit doi de la compania a cincea. C. PETRESCU, î. 11 14. Neamţ,iile ’n compania ta Nu-i voinic ca bădiţa. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 314. De-ar fi puşca de scăiete Şi compania de fete! De-ar) fi puşca de tuleu, Cătănia’n satul meu! RETEGANUL, TR. 55/17, Cf. HODOŞ, P. P. 223. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 299. MÂNDRESCU, P. P. 16,Vio. [Scris mai de mult (după ortografia franceză) şi compagnie. | Accentuat (ad l°-2°) şi companie. | Şi: (ad 3°-4°) cumpânie f s. f. (a. 1803) CAT. MAN. 242, 527, antipa, P., (cu rostire neogrecească) cumbânie s. f. antipa, p., cumpânie id. ib. j Derivat: (ad 3°) companist. (cumpanfst f) s. m. = tovarăş, soţ ( stamati ), asociat; cel ce făcea parte dintr’ o companie comercială, (Braşov şi Sibiiu) membru al companiei greceşti. Cf. companion. Cei amăgiţi, cumpanişti şi ruptaşi se căia căire fără folos, zilot, CRON. 77.]. — y. intrat în limba noastră pe mai multe căi: din fr. compagnie, ital. compagnia, germ. Kom-pagnie. etc. COMPANION, -OĂNĂ subst. 1°. Compagnon, com-pagne. 2°. Compagnon, a.ssocie. 1°. S. m. şi f. (învechit) Persoană care trăeşte în societatea alteia (cf. companie l°-2°), care însoţeşte (acompaniază) pe o alta (la primblare, într’o călătorie), tovarăş(ă), însoţitor,-oare. Marchiza şi D-na, Verişanu lăsară iute braţul companionilor lor. N. a. bogdan, ap. TDRG. Companion de joc, cf. p a r t e 11 e r. 2°. S. m. Persoană care face parte dintr’o societate (comercială, artistică, etc.) (cf. companie 3°) ; tovarăş (ia negoţ, de arme, etc.), soţ, asociat, camarad, cf. confrate, coleg. Companionii de arme. ALECSANDRI, T. 33. — N. după fr. (din lat. pop. *companio, -onem, din cum «cu» şi panis «pâne», propriu: «cel care împarte pânea cu altul»), Cf. companist, a-compania. COMPANIST s. m. v. companis. COMPAIi vb. I. Comparer. — Trans. A a-propia, a pune alături două s. mai multe lucruri s. persoane pentru a stabili punctele de asemănare şi de deosebire între ele, a asemăna (II 2°), a asemui, cf. confrunta, c o 1 a ţ i o n a. Se cercetează direcţia osului, fără a-l compara cu celelalte oase din schelet. KRETZULESCU, a. 17/]5. | A-i părea cuiva că ceva s. cineva seamănă cu..., a pune, a aşeza pe cineva deopotrivă, pe aceeaşi treaptă cu..., a-1 socoti deopotrivă cu... Ştii... cu ce compar eu romanele acestui domn Bourget ?... C. PETRESCU, î. II 55. II Refl. A se asemăna (II 2°), a face o apropiere s. asemănare între sine şl altul, a se pune s. măsura cu... Fa se compărea,ză cu acele revoluţii urmate în Franţa (a. 1848). URICARIUL, X 17/it. Cu mine nici vulcanul Ve-■suv nu se compară, alecsandri, ap. TDRG. [Prez. ind. compar, (rar şi învechit) compar&z. | Şi: compară t vb. Ia | Abstracte: comparare s. f. = asemănare; spec. (Poetică, Retorică, învechit) comparaţie. O comparare a atribuţiilor face să ne pronunţăm mai degrabă... c. GlURESCU, BUL. COM. ist. v 75. Comparările sânt chemate a da o imagine sensibilă pentru gândirea prea abstractă. MAIORESCU, CR. I 34/ji, cf. • II 141/u; — comparat s. a.—; comparâţie (comparaţiune) s. f. apropiere a două s. mai multe lucruri ori fiinţe cu scopul de a stabili punctele prin care se aseamănă s. se deosebesc, asemănare (II 2°), cf. confruntare, paralelă; figură poetică s. retorică care, prin. asemănare, caută să materializeze o abstracţiune sau să dea plasticitate stilului (cf. MAIORESCU, CR. I 27/i, 14/15). în comparaţie cu — în asemănare, în raport eu, relativ la... Din împreunarea şi comparaţia objectelor particulare, deduce cineva rezultate generale, kre-TZULESCU, A. 2/3. [Darea] este foarte mică în comparaţia materialului (a. 1856). URICARIUL, IV 419 /15 (azi: în comparaţie cu materialul). COMPARA — 689 — COMPATIBIL Term.cn de comparaţie. CL.TMESCU, a. 289. Făcea/m o comparaţic între voi, cănii vorbeaţi. C. negruzzi, l 40. Dante a luat furtunosul zbor al graurilor... drept termen de compara ţiune, ca să descrie... cum spiritele... sânt purtate fără repaos de suflarea vijeliilor. ODOBESCU, III 30/u. Poeţii lor nu găseau... comparaţiuni pentru apoteoza e-roilor. EMINESCU, N. 66/V Reproduc aici pe cele mai principale, dând alăturea, pentru comparaţie, textul corespunzător, c. GIURESCU, BUL. COM. IST. II 149. (Gram.) Gradele dt eomiparaţiune (s. gradaţiune) sânt pozitivul, comparativul şi superlativul. | Adjective: (după fr. compare) comparat, -ă = (cu sens pasiv) asemănat; (cu sens activ, după fr. compare) care procedează pe cale de comparaţie. Necunoştinţa fonologiei, comparate. HASDEU, I. c. 205. Studiul filologiei comparate. MAIORESCU, CR. I 349/8. Anatomie comparată. Folclor comparat; — comparativ,-ă ='• care stabileşte o comparaţie, o asemănare, un raport între două lucruri s. persoane; (după germ. «vergleichend») comparat (cu sens activ) ; (Gram., substantivat) grad de comparaţie, care, modificând forma unui adjectiv s. adverb (prin terminaţii, prin adaosul unor particule s. prin înlocuiri completive) îl arată într’o calitate s. măsură superioară faţă de pozitiv, dar inferioară faţă de superlativ; (a d v.) în mod comparativ, în comparaţie cu... O profunda cunoştinţă comparativă a poeziei poporane. HASDEU, I. C. 98. Filologia slavă comparativă. SBIERA, F. 393. (Adverb). Documentele trebue folosite nu numai individual ci şi în serii, comparativ. C. GIURESCU. BUL. COM. IST. v 13. (S u b s t.) La Sloveni comparativul de obşte sc face aşa. P. maior, ist. 246; — comparabil, -ă = care se poate compara cu, asemănător cu, asemenea cu; cf. analog; (cu negativul necomparâbil, -ă şi mai ales incomparabil (v. e.) (şi cu abstractul, rar) comparabilitâte s. f. = posibilitate de a face comparaţii.]. — N, din fr. s. lat. comparare. Cf. dubletul c u m p ă r a. COMPARĂ, t Vb. Ia. GOMPARĂBIL, -A adj. (OMP.VKABlI.HAlK s. ,. ( y COMPARAŢIE S. f. compăraţiCne S. f. COMPARATIV, -A adj., s. a. COMPĂREA vb II (Jur.) Comparaître. — A se prezenta în justiţie, în faţa judecătorilor, ase înfăţişa la judecată. [Se conjugă ca a părea. în timpul din urmă, se observă însă tendinţa de a-1 conjuga după conj. III. | Abstract: (fr. com-parvition) compariţiune s. f. = prezentare în justiţie, înfăţişare]. — N. după fr., modificat după a părea. COMPARIŢIUNE s. f. (Jur.) v. compărea. COMPÂKS s. m. Comparse. — (Franţuzism) Figurant de teatru, personaj mut, cf. sta-tist; p. ext. persoană cu un rol neînsemnat într’o afacere, om de umplutură. Compar şi politiei. ŞĂINEANU, D. u. [Plur. -parşi,.]. — N. din fr. COMPARTIMENT s. a. Compartiment. — Despărţituri într’o încăpere mai mare, mai ales în-tr’un vagon de cale ferată, într’un dulap, într’o cutie, etc., spre a (se) aşeza acolo persoane, lucruri, etc., separate de altele din alte despărţituri la fel; cf. sertar, boxă. Trecând în al doilea compartiment al grajdului, am găsit o iapă mare. GHICA, S. 541. Acestc picturi ocupau patru compartimente, pătrate pe tavanul boitei, odobescu. I 118/s. Se repede afară din compartiment [uL vagonului]. CARAGIALE, M. 126. Încercă să încuie uşa compartimentului, brătescu-voineşti. :i.. D. 30. Ocupă toate locurile compartimentului de clasa doua. I. teodoreanu. m. ii 199. — N. după fr. (ital. conipartimento, de la corn-partire «a împărţi»), Cf. departament. COMPĂRŢITOR, -OâjRîO adj., subst. (Jur.) Co- partageant. — (Fiecare dintre persoanele s. părţile) care are ceva de împărţit cu altul s. cu alte persoane. Cf. c opărta ş. Se procede înaintea acestui arbitru la facerea, socotelilor ce copărţi-torii pot fi datori a-şi da unii altora. HAIvIANGIU, C. C. 177, cf. 178. [Şi: copărţitor, -toâre adj., subst.] — N. format după fr. COMPÂS s. a. (Geom.) 1°. Compas. 2°. Bauz-sole. 1°. Instrument (format din două braţe de lemn s. de metal, unite la un capăt printr’un şurub, care serveşte de axă, aşa ca să se poată depărta şi apropia), cu care se măsoară distanţele şi unghiurile, se trag arcuri, circonferinţe, etc., p e r-ghel (I. GOLESCU). Compasul dulgherului, de lemn (mai mare) şi de fier (H. II 30, 311, X, 33 XIV 399) se mai numeşte pas (n ic), capră (III 13°), c e r c ă 1 ă n, t â r c ă 1 a n. Compas cu balustru, cu care se trag cercuri mici. Compas forestier (Com. ITTU), metru alergător de forma unui compas cn care se măsoară lungimea lemnelor. CIUPALĂ, PL. în mâna ta cu compasul lumile toate măsoară. KONAKI, P. 275, Cf. 294. |j P. ext. Cutia în care se ţine acest instrument (şi accesoriile lui). 2°. (Marină; învechit) Busolă. STAMATI. Tu n'ai visat, în viaţă ochi,ană şi compas, c. NEGRUZ-zi, ii 193/is; # A-şi pierde compasul = a-şi pierde busola. A nu-şi pierde compasu’, Nici îngeri atunci nu pot. x. VĂCĂRESCU, P. 529/u,. [Plur. -păsuri. | Verb: (fr. compasser; neobicinuit) conipasâ 1“ = a măsura cu compasul, a aşeza ceva într’un mod regulat, simetric. A com-pasa mersul, stilul, şăineanu, d. u. ; (cu part-a d j. după fr. compasse) compasât, -ă = măsurat. Vorbe com,pasate. Mişcare compasată. Gest com-nasat. ib.l — N. în sensul 1° după fr.; în sensul 2° din germ. Ivompass «busolă». COMPAS vb. Ia v. compas. COMPASIUNE s. f. Compassion. — (Franţuzism) Compătimire, milă. De ce de a mea pasiune Tu n’ai compasiune ? I. NEGRUZZI, I 80. Zâmbet« de compasiune, universul, a. 1930, 6 Nov, — N. din fr. (lat. compassio, -onem, de la com- pas sus, part. verb. compati «a suferi împreuna cu, a compătimi»). v COMPATIBIL, -A adj. Compatible. — Care se poate împăca cu altceva, care poate fi împreună cu altceva, care poate exista s. se poaCo exercita în acelaşi timp cu altceva (fiind vorba mai ales de o însărcinare, funcţiune, etc.) Mandatul de deputat nu e compatibil cu funcţiuni administrative. LM. Publicul... s’ar înşela foarte mult, când ar crede că simţimântul naiv al poporului nu este compatibil cu ideile înalte. MAIORESCU, CR. i 128/io. [Negativul : necompatibil. Dispoziţiuni necompatibile sau■ contrarii cu acelea ale testamentului. HAMANGIU, c. C. 217. Agitare politică necompatibilă cu poziţiunea lor. MAIORESCU, D. Dicţionarul limbii române. 5. V. 1936. I. II. 44. COMPATIBILITATE — T 100; incompatibil,-ă v. c. | Abstract: (fr. compatilriliM) compatibilitate, (cu negativele) necompatibilitate s. f., incompatibilitate v. c. = faptul de a fi compatibil, potrivire, asemănare. Diverse necompatibilităţi cronologice. HAŞDEU, l. C. 17]. — N. după fr. (derivat, din lat. compati «a suferi împreună cu»). COMPATIBILITATE s. f. v. compatibil. COMPÂTIMĂ f s. f. v. compătimi. COMPĂTIMI vb. IVa 1°. Compa-tir. 2°. Plaindre. 1°. Intrans. (construit mai ales cu prep. cu) A suferi împreună cu cel nenorocit (costine-PCU), a pătimi împreună cu altul s. cu alţii, a lua parte la suferinţa cuiva. Numai naturii vei spune necazul tău cel ascuns. Socotind cum că cu tine compătimeşte şi ea. PANN, E. III 46ho, cf. 158/is. Ca unei inimi care cu noi compătimeşte. alexandrescu, M. 46/0. Compătimeşte... când vede pe sărac. C. NEGRUZZI, ii 264/ib. 2°. T r a n s. A arăta cuiva mare părere-de-rău pentru durerea s. suferinţa ce îndură, a-i fi cuiva milă s. a avea milă de cineva, cf. căi (2°), căina (2°). Foarte tine! zise ea, compătimindu-l. RBIERA, P. 239/». [Adjective: compătimit, (cu negativul necompătimit) ,-ă = faţă de care ai compătimire, căruia îi arăţi că compătimeşti cu el ; — compătimitor (cu negativul necompătimitor), -oare = care simte compătimire eu..., cf. milostiv, îndurător. Neagoe a fost milostiv şi compătimitor, darnic pentru cei ce aveau nevoie de domneasca lui dărnicie. IORGA, L. R. 56. | A b s t r a c-t e : compătimire s. f. = pătimire împreună cu altul s. cu alţii, suferinţă pe care o împărtăşeşti cu cineva ; părere-de-rău şi milă, compasiune cu cel ce sufere s. e nenorocit, cf. milo-s â r d i e, milostivire, îndurare (Ad 1°) Văd cm c’amorul de obşte la toţi dă compătimiri. pann, E. I 115/c. Compătimire Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc, alexandrescu, M. 118/n:; (ad 2") Compătimire şi milă pentru< aceşti nenorociţi, drăghici, R. 21/i3-m. Simţesc o nesptisă compătimire pentru soarta ei. c. ne-GRUZZI, I 41. Nu simţeam durere, nici compătimire. id. II 31/si. Ar ofensa-o cu compătimirea ei. VLAHUŢĂ, D. 223. N’am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire ! caragiale, T. ii 32/i,i; — compătimit s. a = compătimire ; — (postverbal, neobicinuit) compâtimă f s. f, = compătimire. POLIZU]. — N. format, după fr. compatir, din prefixul con- şi verbul pătimi. COMPATRIOT,-A subst. Compatriote. — Care are aceeaşi patrie, care e din aceeaşi ţară cu altul. Binele... să-l, împărtăşim compatrioţilor. GOLESCU, î. 3. Această lucrare dorită de oh ştie şi menită a lămuri driturile compatrioţilor, codică ţiv. VIIl/12. Au intrat pe temeiul dorinţelor compatrioţilor lor (a. 1835). uricariul, viii 126/u.. Chiamă la conlucrare pe toţi compatrioţii. RUSSO, s. 154, cf. ghica, a. 644. Dama necunoscută nu se pare a-ţi fi compatriotă. c. NEGRUZZI, I 45. Vn compatriot de ai noştri discuta cu un alt compatriot despre valoarea lui Shalcespeare. maiorescu, CR. 11 373/is. | P. ext. (Om) de acelaşi neam cu altul, de acelaşi sânge, de aceeaşi origine etnică, de aceeaşi naţiune, connaţional. Compatrioţii noştri de peste Carpaţi. MAIORESCU, CR. 1 137/o. | t (Cu funcţiune adjectivală) în toată Elveţia, nobil şi prost nu este, ci toţi sânt fraţi compatrioţi. GOLESCU, I. 126. [Femini- 690 — COMPENSA nul: compatriotă, mai rar: compatrioată. | Pronunţ. -tri-ot.]. — N. după fr. (din lat. din epoca decadenţei compatriota, idem). Cf. simpatriot. COMPENDIU s. a. Compendium. — Expune:-** pe scurt a unei întregi ştiinţe s. doctrine, prescurtare ; spec. operă ştiinţifică în care se face o asemenea expunere. Compendiu dc Fizică. [Pronunţ. -di-u. | Plur. -dii. \ compenilie f s. f. DICŢ. | Derivat: compendiator (pronunţ, -di-a-) s. 111. = cel care face un rezumat. Din acest original... compendiatorul elimină fără nici un motiv fante. IORGA, L. 11 545]. — N. din lat. scolast. compendium, idem' (propriu «economie», din compendcre «a cântări împreună», cf. compensa'. COMPENDIATOR S. n>. ) COMPENDIE i s. f / V- «""Pend™. COMPENSĂ vb. Ia. (Se) eompenser. — T r a n s. A stabili un echilibru între două s. mai multe situaţii s. lucruri deosebite echivalându-le ca preţ s. valoare, etc.; a neutraliza o acţiune nefavorabilă prin alta în sens invers echivalentă, a şterge un efect printr’o acţiune ş. un alt efect echivalent, însă în sens invers, a cumpăni, a repara, a îndrepta un rău printr’un bine; p. ext. a răsplăti, a despăgubi, recompensa; f t o c m ,i. t socoti. Câştigul din mai mulţi ani nu va compensa pierderile din acest an. LM. A compensa pe cineva de ceva, a-1 despăgubi. Cf. TDRG. Să sc ieie... spre a, compensa îndatoririle de folos public (a. 1855). URICARIUL, IV 437/22. || Refl. (Construit cu prep. c u s. p rin) A se cumpăni, a se echilibra, a fi răsplătit. Propunerile ce fac, deşi unele sânt cereri de augmentări, se compensează cu altele care sânt cereri de reduceri, maiorescu, D. I. 81. Micşorimea zestrei ce aducea fata se compensa cu şansele de înaintare pe care le oferea înrudirea şi năşia ministrului dreptăţii. brătescu-voineşti, l. D. 22. [Prez. ind. pers 3 compensează, t compensă. Inegalitatea, părţilor date în natură se compensă prin bani. hamangiu, C. C. 177. | Abstracte: compensare s. f., compensat s. a., (fr. compensation, lat. com-pensatio, -onem) compensaţie, compensaţiune s. f. = faptul s. acţiunea de a compensa, cf. r e-compensare, cumpănire, potrivire, egalare, răsplătire, răsplată, despăgubire, desdăunare, răf uire, «is-prăvire de socoteală între creditor şi debitor, răfuială» (CODICĂ ţiv. Tâlcuire 5/3). Mica sumă ce-ţi ofer nu este... o justă compensaţiune pentru serviciile ce mi-ai făcut. LM. Când două persoane sânt datoare una alteia, se operează între dânsele o compensaţiune, care stinge amândouă datoriile, hamangiu, C. C. 273, cf. 1143. Trebuia din vreme pregătită compensaţia de bună voie. MAIORESCU, D. II 69. în alte locuri, marea e pe cale numai de a-şi netezi ţărmul: rupe dintr’un loc şi cară în altul; fărâmă colţurile ieşite sau capurile şi astupă necontenit fundul golfurilor, care se rotunjesc astfel neîncetat. E o adevărată lucrare de compensaţie: de aceea astfel de ţărmuri... se înfăţişează sub formă dc linii ovale; se şi numesc ţărmuri de compensaţie, mehedinţi, g. F. 146. | Adjective: compen- sat, -ă = căruia i s’a dat o compensaţie, răsplătit (aristia, pl.) ; — compensator,’ -toâre = care compensează. Printr’un efort de echitate compensatoare, în măsura in care paralizează mijloacele ăe acţiune..., regimul electiv... 1. du-mitrescu, curentul, a. 1930, 3 Oct. Pendul compensator (şi substantivat) compensator COMPENSABIL — 691 — COMPLĂCEA = pendul construit în aşa fel încât să poată compensa orice contracţiune s. dilataţiune. Cf. PONI, P. 112; — eompensâbil, -ă = care se poate compensa. Datorii compensările, hamangiu, C. O. 276, cf. 1151], — N. după fr. (lat compensare). Cf. recompensa. COMPENSABIL, -A adj. ] COMPENSAŢIE s. f. > v. compensa. COMPENSAŢI fNK S. f. J COMPET vb. Ia v. compeţi. COMPETE vb. III unipers. Computer. — (Latinism, învechit; în Transilv.) A fi de competenţa s. în căderea cuiva, a i se cădea, a i se cuveni. Nu compete acestor judecători, acestui tribunal a judeca această cauză. LM. — N. după lat. competit, idem (de la competo, -ere). Cf. competent, competenţă, com-p e ţ i. COMPETENT, -A adj. Competent. — (Construit, cu să, cu infinitivul, s. cu prep. în s. la). Care iire dreptul, căderea, atribuţia, autoritatea legală să facă (spec. să judece s. să hotărască) ceva, în drept, chemat, îndreptăţit, t volnic (STAMATI). în obiectul în care el nu -este nici de cum competent (încep. sec. XIX). URICA-JRIUL, V 194/io. Locurile de jos nefiind competente <1 face alta decât... (a. 1845) ib. V 360/ss. înaintea tribunalului competent (a. 1848). ib. X 9/i, cf. HAMANGIU, C. C. 36. || P. e x t. Priceput (într’o materie), care are (în materia în chestiune) o părere întemeiată pe o cunoştinţă adâncă a lucrului. Nefiind competenţi în asemenea materie, l-am crezut, uşor. c. negruzzi, l 325. [Şi (învechit): compe-tînte adj. Tribunalele civile vor fi singure com-petinte a hotărî asupra reclamaţiunilor. hamangiu, c. C. 79, cf. 299; (cu negativul) neconi-petent, -ă (necompetinte) ]. — N. după fr. (lat. competens, -entem, part. verbului compet-ere = a fi de atribuţia, de competenţa...) . Cf. compete, competentă, com-peţi. COMPETENŢĂ s. f. Competence. — (Jur.) Dreptul atribuit de lese unui tribunal, unui iu-, decător, unei autorităţi de a decide în anume chestiuni, unui funcţionar de a avea anume atri-buţiuni, p. sener. dreptul s. căderea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru pe temeiul unei cunoaşteri adânci a materiei în chestiune, c ă -dere, t volnicie (STAMATI). Construcţii: A fi de (mai rar: în) competenţa cuiva, a sc ţinea de competenţa cuiva (BARCIANU). A-şi declina competenţa (într’o materie s. chestiune) = a se declara fără autoritate (legală) s. nepregătit de a judeca o chestiune s. de a se pronunţa într’o materie. A ceste nu sânt de competenţia acestui Divan (a. 1839). URICARIUL, v 23/™. ArcMvul filologic din Blaj a contestat D-lui Alecsandri competenţa. ...în privinţa limbei române să tacă poetul Alecsandri? MAIORESCU, CR. I 384. State cu o competenţă limitată de juraţi, id. D. I 210. înfiinţarea catedrelor este de competenţa regulamentelor. id. ib. I 445. Procesele de separare ale proprietăţii ieşeau de sub competenţa banului. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 49. [Şi: competinţă s. f. maiorescu, cr. i 112/0, c. giu rescu, bul. com. ist. v 83, competente t s. f.; (cu negativul) necompetenţă (necompetinţă) s. f. = lipsă de competenţă], — N. după fr. (lat. competentia, -am). Cf. c o m-pete, competent. COMPETENŢIE t s. f. v. competenţă. COMPEŢI vb. IVa. fitre en compdtition. — (Rar) A cere acelaşi lucru (de obiceiu un post) deodată cu alţii. [Şi (în Transilv.) competâ vb. Ia = a concura, a candida, a-şi pune candidatura. Am competat la postul de notar. \ Substantiv verbal: (fr. competiteur, lat. competitor) com-peţitor (competitor), -oâre = persoană care aspiră la acelaşi lucru (post, situaţie, demnitate) şi-l cere (s. concurează la el) odată cu altul s. cu alţii, cf. concurent, contra-candidat cf. aristia, plut.). Arăta pe omul care apăra drepturile ţării ca pe un compeţitor. ghica, ,s. 646. j Abstract: competiţifine (competiţie) s. f. = cerere a aceluiaşi lucru (funcţiune, demnitate) după care umblă şi alţii, candidare. Fusese învins în competitia pentru Scaunul din Blaj. IORGA, L. 170/s]. — N. după lat. competo, -ere, idem . Cf. c o m-pete, competent, competenţă, petiţie, p e ţ i. COMPETINŢĂ s. f. v. competenţă. COMPETÎNTE adj. v. competent. COMPETIŢIE s. f. COMPETIŢlCNE s. f. COMPETITOR, -OĂRE subst. COMPEŢIT6R, -OÂRE subst. COMPIL vb. I*. 1°.Gompiler. 2°. Plagier. 1°. A aduna laolaltă din mai multe izvoare s. din mai mulţi autori texte relative la acelaşi subiect spre a face o operă nouă. (Cf. STAMATX). A compila legile. LM. Tu eşti din muritorii ce adună, compilează,, Cetesc cu multă râvnă. I. NE-GRUZZI, li 26. 2°. (Despre scriitori) A împrumuta idei, pasa-gii, din alţi autori (de obiceiu fără a-i cita), a plagia. Pentru concluzie, nu compilezi din cărţi. O. PETRESCU, î. II 119. [Abstracte: compilat s. a. = faptul de a compila; compilare, (fr. com.pilation, lat. compila,tio, -onem) compilâţie, compilaţiune s. f. = compilare, operă compilată. LM. Meritul compilărilor din arhive. MAIORESCU, CR. Iii 45. Avea ca singur predecesor în compilaţia lui Ureche pe Simion Dascălul. IORGA, L. I 87. Nu s’au întrebuinţat direct scriitorii antici, ci numai prin compilaţia sasulm Laurenţiu Toppeltin. c. GIURESCU, bul. COM. IST. ' II 125. I Adjecti- ve: compilat,-ă. «Versuinţe române» compilate de studenţii oradiani... MAIORESCU, CR. I 239A,; — (fr. compilateur, lat. compilator) compilator, -oâre. în proporţie mai mare decât din Macarie, cronicarul compilator culege din analele oficiale. IORGA, L. II 552. (Substantivat) Compi- latorii Eustrati, Simion şi Misail. LET. i 146/j» (nota lui Kogălniceanu). Chestiunea dacă traducătorul, e un simplu traducător sau in acelaşi timp şi un compilator, nu se va putea rezolva cu certitudine. D. RUSSO, ap. BUL. COM. IST. II 19.] — N. după fr. (lat. compilo, -are «a despoia, a jefui»'!. COMPILÂŢIE S. f. COMPILATlCNE s. t COMPÎR s. m. (Bot.) v. crumpir. COMPLACE vb. II v. complăcea. COMPLĂCEA vb. II. Complaire. 1°. Absolut. v. compeţi. 44* COMPLECT — 092 — COMPLET A face pe plac, a încerca să placi cuiva, potriviri du-te: gusturilor, sentimentelor lui. a intra în voia cuiva. Marele imperiu [Austria] ordona umi-lirea simţirei creştineşti, ca să complacă urei şi turbei evreieşti, alecsandri. p. iii 341. 2°. Ecf 1. A-şi face o plăcere din ceva, a găsi (în cineva s. în ceva) o mulţămire completă. Mihai Sturdza era... un om plin de învăţătură şi »e complăcea foarte mult în asemenea convorbiri. •GHICA, S. 249. [Se conjugă din ce în ce mai des după conj. III. Cine ţi-a spus că a-ţi complace ţie Horaţiu e dispus? ALECSANDRI, ap. DDRF. | Abstract: (învechit) complacere s. f. = voinţa de a plăcea ■cuiva; p. ex t. complezenţă, amabilitate. Amelio, ■contez pe complacerea ta, ca să faci on,oarele şi podoaba adunării, c. negruzzi, iii 172/,.,. I se şi da, ca, act de complacere, sbiera, f. 174], — N. format după fr., din pref. lat. con- şi verbul plăcea. COMPLECT adj. adv. s. a. (ş. d ) v. compiet. COMPLfiCŢIE S. f. COMPLECŢlONE s. f. COMPLE (C) Tllf vb. IVa v. complet. COMPLEMÂNT t s. a. v. compliment. COMPLEMENT s. a. Compliment. — Ceea ce' se adaogă la ceva spre a-1 întregi, spre a-1 face complet, complinire (COSTINESCU), împlinire; cf. snplemeiit. Complementul unei sume. LM. Oa-numii serioşi ce privesc literatura ca complementul naţionalităţii sânt datori să se opue puhoiului ■de sisteme cuvântase. RUSSO, S. 90/23. | Spec. (Geom.) Com,plem,enti(l unui nnghiu, unghiul ce trebue adăogat la un altul spre a face un unghiu drept. Cf. MELIK, G. 6. (Astr.) Complementul unei stele, distanţa unghiului la zenit. (Arit.) Complementul unui ««măr, numărul care trebue adunat la numărul dat pentru ca să căpătăm o unitate de ordinea imediat superioară ordinului unităţii sale celei mai înalte. CLIMESCU, A. 57. (Muz.) Complementul unui interval, ceea ce lipseşte pentru a face o octavă. (Gram.) Complementul e partea propoziţiunii care determină, întregeşte s. lămureşte ceea ce enunţă verbul: faţă de acţiunea absolută exprimată în «scriu», avem construcţia cu complement drept (s. direct), la acuzativ, în «scriu o carte», cu complement nedrept (s. indirect), la dativ, în «scriu fratelui meu» s. cu complement circumstanţial (de loc, de timp, de mod, dc cauaă ş. a.), care arată împrejurările (circumstanţele) acţiunii exprimate prin verb. [Şi: (greşit) compliment s. a., t complemânt s. a. Pozderie de ■ gramatici... tixite de «complimente» care, trebue spus fără compliment, îţi explică... până cc nu se mai înţelege nimică. creangă, a. 88/4. | Adjectiv; (fr. compUmentaire) complementar (compli-inentâr) -ă = care serveşte la întregirea unui lucru, care formează complementul unui lucru, ■întregitor, cf. suplementar. Clase complementare. LM. Judecătorii... numesc un judecător eomplimentar pentru cazul de divergenţă de opiniuni. GHICA, s. 587. Ureche nu cunoaşte pe Eftimie, de la care ar fi putut lua unele notiţe complementare. IORGA, L. II 553. Spec. (Geom.) Unghiu complementar, care, adăogat la alt unghiu, formează cu el un unghiu drept. Cf. MELIK, G. 6. (Fiz.) Colori complementare care, împreunate, dau lumina albă. Cf. poni, f. 382], — N. după fr. (lat. complementul», idem). COMPLEMENT s. a. (ş. d.) v. compliment. COMPLEMENTAR, -A adj. v. complement \ COMPLESIt’NE f s. f. v. complexiune. COMPLET, -A adj. adv., s. a. I. Complet. Com-pletement. II. 1°. Complet. 2°. Bal populaire, guin-g-uette. I. Adj. Căruia nu-i lipseşte nici una din părţile constitutive, cuprinzând tot ceea ce trebue să cuprindă, întreg, desăvârşit, deplin» împlinit, terminat, isprăvit; cf. perfect, neatins, intact. La întoarcerea mea-in ţară... am găsit casa părintească .completă_ ghica, s. 81. Trecut în catalogul expoziţia cu-titlul complect. RĂŞCANU, L. lxxxiv/» Robirea-completă a lor veni... foarte târziu. Bălcescu,. M. v. II. Dicţionarele cele mai complete, odobescu, II 364. Poziţia mea este uşoară, fiindcă-este poziţia unei complete rezerve, maiorescu,. CR. 11 88/1». Pune la dispoziţia istoricilor, într’o-formă, autentică şi completă, un izvor inedit. I. BOGDAN, bul. COM. ist. I 218. Prefaţa letopiseţului co-mplect. iorga, i 87, cf. I 308. Şi, pentru a fi complect,... trebue să... amintim... id. ib. I 47. Vagon complet, în care toate locurile sânt ocupate. Operele complete (ale unui scriitor) = o ediţie-cuprinzând toate operele. Un succes complet. Un rezumat eotnplet. O ruină completă. || Adv. De-tot, în întregime, cu desăvârşire, deplin. Să se-desintereseze complet de soarta unei, vietăţi... c. PETRESCU, î. I 14. II. Subst. 1°. (Jur.) Completul (unei instanţe-judecătoreşti) = (la instanţe cu mai mulţi membri) unitatea de judecată formată din numărul minim de judecători care pot pronunţa o-sentenţă (doi pentru tribunal, trei pentru curtea de apel, şapte pentru casaţie pentru completul ordinar, mai mulţi pentru completul de divergenţă). 4# Loc. adv. (după fr. au complet) (A fi) în complet, fără să lipsească cineva, cu toţii. A doua zi fură toţi, la masă în complect, h. IV 62. 2°. (Subt forma complect) Bal popular, de mahala, local în care dansează şi petrece servitori-mea, etc. [Şi: (formă greşită, născută, probabil subt influenţa lui direct, din ce în ce mai întrebuinţată, mai ales în Moldova şi de scriitorii mai puţin îngrijiţi) complect,-ă adj. j Negativele: necomple(c)t, incomplete) t,-ă adj. DICŢ. | Verb: fr. comple-ter) comple(c)tâ Ia (rar, cu prez. ind. pers. mr complectă); (neîntrebuinţat) comple(c)tuî IV* trans. = a face complet, a întregi, a desăvârşi, a împlini (I 2°, 3°). (Se construeşte cu prep. cu s_ prin). Două planuri laterale... complectă în laturi ...scheletul. ‘KRETZULESCU, a.. 16/2;. Completară instituţiile ţărei lor. BĂLCESCU, M. v. 9/12. Statul... plătea... deficitul... completând cu bani din vîsterie diferenţa... ghica, S. 456. Un nou glas de armonie completează imnul sfânt, alecsandri, p. iii 47, cf. 336. Trei. morminte... completuesc [necropola], odobescu, i 429. Pe alocurea Dimitrie complectează amintirile sale prin întrebuinţarea-izvoarelor creştine. IORGA, L. I 389. A copiat-or modificând unele pasaje, şi a completat-o cu informaţii proprii. C. GIURESCU, bul. com. IST. II 103. (Absolut). Alege capitolele... şi complectează, corectează, d. russo, ib. I 32 (Refl., cu. înţeles reciproc) Cei dintâi membri ai [Junimjei s’au găsit a fi înzestraţi cu cunoştinţe destul de felurite..., încât să se poată completa unii pe alţii şi totodată să se poată înţelege, maiorescu, CR. II 336/2,; (cu abstractul) comple(c)târe (comple(c)tuire) s. f. = întregire, împlinire, desăvârşire. Macle de complectare. murgoci-lud-WIG, MIN. 37. Loc. adv. (Armată) în com- -COMPLETA — 693 — COMPLICE ple(c)tare = pe timpul când cei obligaţi la serviciu, deşi sânt în activitate, nu sân't încazarmaţi; v. complot. COMPLOTIST, -A subst. t COMPONENT,-A adj., subst. Composant;— Care | intră ca parte într’un întreg, într’o compoziţie. COMPONIST — 695 — COMPREHENSIUNE comp u năto r (stamati) , alcătuitor (id.), compozant. [ Spec. (Chim.) Corpuri componente, a căror combinaţie dă un compus. (Mecanică) Puteri componente, a căror direcţiune şi intensitate se combină spre a produce o forţă unică (numită rezultantă). Cf. PONI, F. 10. — N. din germ. Komponente «putere componentă» (clin lat. componens, -entem, part. lui compo- 11 ere «a compune»). Cf. compozitor. COMPONIST, -A subst. (Muz.) Gompositeur. — (Germanism) Compozitor. Mozart este... un com-ponisţ adevărat. MAIORESCU, CR. II 115/e. — N. din germ. Kompoiiist, idem. Cf. compune, compoziţie. COMPOIiT vb. I. I. Comporter. II. Se com-porter. I. T r a n s. A fi astfel încât prin natura sa să implice, să pretindă, să ceară, să necesite s. să îng'ădue ceva. Taxele de timbru, înregistrare şi orice alte taxe ar mai comporta natura acestei furnituri cad în sarcina furnizorului. MON. of. 9. Acest post comportă mari cheltuieli, şăineanu, d. u. II. Refl. (Mai ales despre persoane) A se purta, a se conduce, a fi. A avut... curajul sau inconştienţa de a se crede deştept şi de a se comporta în consecinţă, teodoreanu, m. ii 413. | (Rar, despre lucruri) A se prezenta, a fi. Boala [de vitei se compoartă acolo ca şi la noi, adică aci despare şi. aci se arată. I. IONESCU, D. 472. [Prezent ind. comport, -porţi, -portă (mai rar -poartă),-portăm... | Şi: compurtâ t vb. I. | Abstract: comportare (compurtare t) s. f. Vom schiţa aci compurtarea poporului nostru. CRĂINI-CEANU, I. 26. | Adjectiv (neobişnuit): comport,abil, -ă = care se ştie purta bine, convenabil (cf. BARCIANU, ALEXI), ce poate fi primit, purtat, suferit (STAMATI).] — Ar. după fr. (lat. coinporto, -are «a purta împreună»), Cf. suporta. COMPORTăBIIj, -A adj. v. comportă. COMPOSESIUNE s. f. (Jur.) Possession indi-vise. — (învechit şi mai mult în Transilv.) Proprietate în indiviziune, care aparţine la mai mulţi proprietari. (ENC. ROM.), devălmăşie. Cf. obşte, moşnean. Goposesie este când mai mulţi împreună se află stăpânind un lucru neîmpărţit. CODICĂ ŢIV. A. SAo. [Şi: composesie s. f., coposesiune (coposesie) f s. f.] — N. format din prefix, con- şi posesi(un)e. Cf. composesor, composesor (i)at COMPOSESOR s. m. (Jur.) Coproprietaire. — (învechit şi mai mult în Transilv.) Coproprietar, ef. moşnean, d e v ă 1 m a ş, copărtaş. — N. din lat.-med. eompossessor, -orem, idem. Cf. composesiune, composesor(i) at. COMPOSESOR (I)ĂT s. a. (Jur.) Propriete cor/imune. — (Transilv.) Composesor(i)ate silvice = păduri indivizibile în administraţia comună a mai multor proprietari. ENC. ROM. Cf. obşte, devălmăşie, moşnean. — N. din lat.-med. compossessoratus, -us, idem. Cf. composesor, composesiune. COMPOST s. a. Compost. — Gunoiu (1°) preparat din rămăşiţe de frunze, buruieni, plivituri (com. ITTU) intrate în putrefacţie, îngrăşământ. [Plur. -posturi]. — N. după fr. (engl. compost, idem). Cf. dubletul compot. COMPOT s. a. (Cui.) Compote. — Mâncare (servită mai ales la desert), preparată din poame fierte cu zahăr; cf. dulceaţă, chisăliţă. Compot de vişine, de caise, de prune, de mere, amestecat. [Plur. -poturi. | Derivat: (fr. compotier) com-potieră s. f. = vas (de cristal, de porţelan, etc.), în care se serveşte compotul.] — N. din fr. (din lat. compositum «compus»). Cf. dubletul compost. COMPOTltfRĂ s. f. V. compot. COMPOZĂNT, -A adj., subst. Composant. — Care intră ca parte într’un întreg, într’o compoziţie, component. | Spec. (Chim.) Corpuri compo-zante, a căror combinaţie dă un compus. (Mecanică) (Puteri) compozante, a căror direcţiune şi intensitate se combină spre a produce o forţă unică numită rezultantă. — N. după fr. COMPOZEE s. f. plur. (Bot.) Co-mposees. — Familie de plante dicotiledoane monopetale, cu florile unite într’un involucru comun. — N. din fr. COMPOZIT, -A adj. şi s. m. (Arhit.) Composite.— (Ordinul) compozit = ordin de arhitectură ale cărui coloane au capitelul format din foile de acant ale stilului corintic şi volutele stilului ionic. — A\ după fr. (lat. compcsitus, -a, -um, part. verbului componere «a pune împreună»). COMPOZIŢIE s. f. Composition. — Acţiunea de a constitui un tot, unind laolaltă părţile componente, compunere; cf. alcătuire, alcă-tuială, înjghebare, făptură (III T). în compoziţia, [barou]lui intră multe elemente de valoare. UNIVERSUL, a. 1930, 22 Noem. || Spec. (Muz.) Bucată muzicală; studiul regulelor de compunere a unei opere muzicale s. catedra (la conservator s. la Academia de muzică) la care se predă acest studiu. | (Chimie) Felul de compunere a două s. mai multe substanţe, amestecul, unirea între ele. | (învăţământ) Temă lucrată de şcolari (pentru un concurs s. ca lucrare de clasă făcută acasă), lucrare în scris. | (Tip.) Culegere, zaţ, zefuială. [Şî: compoziţiune s. f.] — N. după fr. (lat. compo^itio, -onem). COMPOZIŢlt'NE s. f. v. compoziţie. COMPOZITOR,-OÂRE subst. I. Compositeur. II. Composteur. I. S. m. 1°. (Muz.) Persoană care compune lucrări muzicale, componist. 2°. (Tipogr.) Zeţar, culegător. II. S. a. Vingălac (instrument tipografic), cu-legău. ŞĂINEANU, D. u. — N. după fr. COMPREENS- v. comprehens- COMPREHENSÎBIL,-A adj. Gomprehensible. — Care se poate înţelege (uşor), inteligibil. Raţionamente comprehensibile. [ Şi : compreensîbil, -ă. Negativul: necompre(h)ensibil, -ă; incompre(h)en-fîibil, -ă.] — N. după fr. (lat. mecliev. comprehensibilis,-e, din comprehendere «a prinde cu mintea, a cuprinde, a pricepe»). Cf. c o m p r e h-e n s i v. COMPREHENSlONE s. f. Comprehension. — înţelegere, pricepere, facultatea de a înţelege; cunoştinţă, cunoaştere. [Şi: compreensiune s. f..] — N. după fr. (lat. comprehensio, -onem «cuprindere») . COMPREHENSIV — 696 COMPROMITE COMPREHENSIV,-Ă adj. adv. C ompr4hensif. — A d j. Care cuprinde mai multe lucruri deodată; care prinde cu mintea, pricepe uşor; înţelegător, pătrunzător. Spirit comprehensiv. ŞĂINEANU, D. U. | Adv. înţelegând, cu înţelegere. Daa! oftase Rodiea, comprehensiv, teodoreanu, M. ii 429. [Şi: compreensiv,-ă]. —• N. după fr. (lat. comprehensivus,-a,-um «care cuprinde», de la comprehendere «a cuprinde») . Cf. comprehensibil. COMPRES f s. a. (Med.) v. compresă. COMPRESĂ s. f. (Med.) Compresse. — Bucată de pânză îndoită de mai multe ori care serveşte ca pansament s. (de obiceiu umedă) spre a fi pusă pe o parte bolnavă a corpului, legătură de rană (stamati); cf. cataplasmă. Comprese cit apă rece pe şale şi pe coapse, sandu-ALDEA, luc. VI 146. ti uda capul cu spirt şi-i punea comprese, contemporanul, vi, voi. I 42. [Şî; (învechit) compres s. a.] — N. după fr. Cf. comprima. COMPRESIBIL, -A adj. Compressible. — Care poate fi apăsat, care prin apăsare îşi poate micşora volumul, care se poate comprima. [Negativul: necompresibil, -ă adj. | Abstract; (fr. compressibilite) compresibilitâte (cu negativul ne-compresibilitate) s. f. = proprietatea ce o au unele corpuri de a-şi putea micşora volumul subt influenţa unei presiuni. Cf. PONI, F. 6.] — N. după fr. Cf. c o m p r im a, compre-s i u n e. COMPRESIBILITÂTE s. f. v. compresibil. COMPRESIUNE s. f. Compression. — Comprimare, apăsare, îndesare, strângere prin presiune ; constrângere. Măsuri dc compresiune (ale unui guvern). — N. după fr. COMPRESlV, -A adj. Compressîf.— Care strânge, apasă, comprimă, constrânge. Bandaj compresiv. TDRG. Măsuri compresive. — N. după fr. (lat. mediev. compressîvus, -a, -um). COMPRESOR s. a. (Chir.) Compresseur. — Instrument care serveşte a comprima o arteră (spre a împiedica emoragia) s. o parte a corpului (spre a o face nesimţitoare în timpul unei operaţii). || Maşină de comprimat gazele. — N. dnpă fr. COMPRIM vb. I. Comprimer. I. Propriu. A micşora volumul unui corp prin apăsare, cf. condensa. A comprima aerul. || P. e x t. A apăsa, a înnăbuşl (o mişcare, un sentiment gata să izbucnească). O mână era strâns apăsată pe inimă, ea comprima convulsiv durerea ce o simţea acolo, eminescu, n. 77/2C. II. Fig. 1°. A înăbuşi (o forţă), a o împiedica să se manifeste. Nici o putere nu se poate suprima în natură; de aceea e aşa de periculos a o comprima. MAIORESCU, CR. II 399/s- 2°. A strânge la un loc, cf. rezum a. Comprîma-ţi-le, vă rog, într’o reprivire fugitivă şi veţi vedea neputinţele firavului a[d]vocat. goga, ţ. n. vi 657. [Prez. ind. pers. I comprim, mai rar comprimez. | Abstract: comprimare s. f. (ad I) Pentru a produce... condensatiunea unei vapori, vom putea întrebuinţa... două mijloace; unul este răcirea vaporilor şi altul comprimarea lor. PONI, F. 133 ; comprimat s. a. | Adjective: comprimat,-â (ad I) Aer comprimat; (ad II 1°) Tu ştii ce puternică se face libertatea cea comprimată, ghica. A. 64; — comprimâbil, -ă = care se poate comprima. Aerul e comprimâbil. Cf. stamati.] — N. după fr. (lat. comprimere «a strânge, a înnăbuşi»). Cf. compresă, compresiune, compresiv, compresor; oprima. COMPRIMÂBIL, -A adj. v. comprimă. COMPROMENSÂRIU f s. m. 1 COMPROMIS f s. a. j V- C0mI), 0mIS- CO.MPROMET.vmsi 1 vb. IVa V. compromite. COMPROMIS s. a. l“-30. Compromis. 1°. (Jur.) Act prin care două s. mai multe persoane se leagă a se supune hotărîrii arbitrilor. Cf. CODICĂ ŢIV. 5/j, STAMATI, costinescu, hamangiu, C. C. 391. 2°. P. e x t. Acord (asupra unui litigiu) în urma. unei t.ransacţiuni, învoială, înţelegere (prin cedare reciprocă). Ajunge la o împăcare prin compromis. HAŞDEU, l. c. 173. Institiiţiunile ...s’au improvizat... la noi din idei şi... compromise teoretice. MAIORESCU, D. I 145.' Această limită era importantă pentru o parte din senat, şi asupra ci s’a făcut o trans acţiune, sau, dacă acest cuvânt nu se primeşte, s’a făcut un compromis sau poate 0 compromitere, id. ib. II 181. Iar compromisurif C. PETRESCU, î. II 126. 3°. Combinaţie de mai multe lucruri care im prea merg împreună, făcută mai ales spre a pune capăt unei stări litigioase, cf. amestec. ânt compus, rezultat din împreunarea a două s. mai multe cuvinte într’unul singur. (Aritmetică) Regula de trei compusă. CLIMESCU, A. 240). (Comerţ) Interese compuse (s. cumulate CULIANU, A. 258) s. dobândă compusă (CLIMESCU, a. 269), care se adaogă la capital la fiecare perioadă convenită, pentru a produce şi ele dobândă COMPURTA — 698 - COMUNĂ Cf. panţu, PR. 30; (Bot. la plur) Compuse = compozee; — (rar) compunător (artificial; compui-tor stamati ), -toâre uneori substantivat) = cel care compune, (de obiceiu:) compo-n e n t.] — N. din lat. compono, -ere (în parte după fr. composer). Cf. compozitor. COMPURT 1 vb. I. v. comportă. COMPOT s. a. 1°. Comput. 2°. Arithmâtiquc. — (Latinism în Transilv. şi Bucov., azi ieşit tot mai mult din uz). 1°. Calcul, socoteală. Ani 3, luni 9, zile 3, după eoniputul lui ICatona. şincai, HR. i 17/a. [ (Şi în limba literară) Spec. Calcularea datelor (în special a sărbătorilor bisericeşti mobile) pentru calendar. [Năsturel] dată documentele scrise de el după computul moscovit de 1 Mart. IORGA, ist. REL. 154. 2". Aritmetică. învăţaserăm cu el...: Ceaslovul, psaltirea şi puţin comput. sbiera, F. 91. Carte de comput pentru şcolile poporale, id. id. 282. [Accentuat şi: câmput t s. a. | Plur. (rar) -puţuri. | Verb: (lat. computo, -are) computâ Ia = a calcula, a socoti; (cu abstractele) com-putâre s. f., computât s. a., computâţie f s. f. (stamati). | Adjective: computât (cu negativul necomputat), -ă = calculat, socotit. Această înălţime este computată în metri. PONI, F. 72; com-putator (computător) ,-oâre.] — Din lat. computus, idem. Cf. tripletele cont şi cumpăt. COMPUT vb. Ia v. comput. COMPUTÂŢIE t s. f. comput. COMŞIE s. f. 1°. Voisin. 2°. Parents. — (Sârbism s. bulgărism în Banat şi la Românii din Timoc şi din jurul Vidinului). 1°. Vecin, vecină, giuglea-vâlsan, r. s. Că ea copii nu-mi avea, La comşie să ducea, Un copilaş mic că Iim. id. ib. 96. Sara când Patru venea, Casa spartă mi-o găsea, Comşiile le’ntreba: Com-şiilor, dumneavoastră, Cine sparse casa mea... ? Da comşiile-mi grăia. id. ib. 102. 2°. P. ext. Cei înrudiţi laolaltă, neamuri (H. XVIII 146), rude, cf. cimotie. [Cu rostire dialectală: comşâie s. f. GIUGLEA-vâlsan, r. s. 149. | Mase. refăcut: (ad 1°) com-şhi = vecin, bucuţa, r. v.j — Din sârb. s. bulg. komsija, idem (din turc. qomsu). COMŞÎU s. m. v. comşie. COMUN, -Ă adj.. l°-4°. Commun. 1°. Care se aplică la mai mulţi s. la toţi deodată, care aparţine mai multora, de care se folosesc toţi, care se întâmplă mai multora, care se petrece în societatea altora, «acea ce este de obştie a doi sau a mai multora» (CODICĂ ţiv. a. 5/»), laolaltă Viitorul comunei noastre patrii. URICARIUL, XIII 340/k. Graiul comun — vorbit de toţi. A avea interese comune. A. fi de comun acord. (Se cons-trueşte. uneori cu dativul s. cu prep. c u). Proprietăţi comune mai multor indivizi. TDRG. Omul are comunu cu Dumnezeu binefacerea şi adevărul. uricariul, IV 30/i. A face cauză comună (cu cineva) = a lua partea cuiva (într’o chestiune s. discuţie) şi a se declara solidar cu el, cf. a se identifica. A duce viaţă comună cu cineva = subt acelaşi acoperiş (lucrând de acord, în bună înţelegere). [| Spec. (Gram.) Nume s. substantiv comun, care se aplică la mai multe obiecte de aceeaşi specie, în opoziţie cu numele propriu, care se aplică numai unui individ. (Geom.) Punct comun, la două drepte, determinat prin întâlnirea lor. (Aritm.) Divizor comun, care împarte exact mai multe numere. Cf. climescu, a. 92, 93. (Fin.) Scadenţă comună (sau medie) = scadenţa unui singur bilet echivalent cu mai multe alte bilete cu scadenţe diverse, id. 278. 2°. (Construit absolut s. cu dativul) Care aparţine tuturora, caracterizează pe toţi, vine de la toţi, priveşte pe toţi s. un întreg, cf. d e - a valma, obştesc, general, colectiv, public, u-niversal. Spese com,une (LM.), soartă comună (id.), principii comune (id.). Aerul, apa, lumina sânt comune oamenilor şi animalelor, id. Ceea cc-i comun naturei umane întregi... hasdeu, i. c. IX. Comunele rugăciuni ce prin umilă scrisoare sc adresă Exccl{enţei] V[oastre]. uricariul, i 175/29. A fi osebiţi din legea comună pentru toţi BĂLCESCU, M. V. IO/10. Când se apropiară dc creasta dealului, se repeziră cu toţii înainte fără ordin, ca şi cum un sentiment comun, i-ar fi în demnat să se arunce asupra apărărilor turceşti. D. zamfirescu, R. 261. || Spec. An comun (în opoziţie cu anul bisextil), care are 365 de zile. (Jur.) Drept comun, cuprinzând legile generale de care ne bucurăm cu toţii. | (Neobicinuit) Loc adj. De comun = comun. Eşti... a veaculu/i cunună, Tuturora de comun, pann, E. iii 34/ct. 3°. Obişnuit, normal; care se găseşte în multe exemplare, cf. răspândit, frecvent. Iar în lumea cea comună a visa e un pericol. EMINESCU, P. 232. (După fr. sens commun) Simţ comun = minte sănătoasă (aşa cum o au toţi oamenii normali), cf. bun simţ. Şi pentru ce nu-ţi pasă? — Pentru că n’are simţul comun; pentru că vorbeşte de pe ceea lume. c. negruzzi, 1 259. | Loc. adv. (Transilv. după germ. im Allgemeinen) Î11 s. de comun (prin Bucovina şi îndecomun) = de regulă, de obiceiu. Fasolea în comun e de două feluri, economia, 44. Scălduşele... să se arunce... de comun spre miezul nopţii, marian na. 97/is. (După fr. lieu commun) Loc comun = idee repetată de toţi în acelaşi fel şi banalizată prin deasa întrebuinţare. 4°. P. ext. De rând, de puţină valoare, cf. b a-n a 1, mediocru, ordinar, v u 1 g a r. Faţă eomwiă. Stil comun. — N. după fr. (lat. communis, -e). Cf. c o m u n ă, comunica. COMt'N s. f. l°-2°. Commune. 3. Atalrie. 1°. Oraş (târg), sat ori mai multe cătune la un loc, formând o diviziune administrativă, în frunte cu un primar şi un consiliu comunal. Există comune urbane (oraşe) şi comune rurale (sate). Mai multe comune formează o plasă s. un plaiu. Cf. PRETORIAN, dr. c. 55. Vad, pendinte de comuna rurală, Cârligi. MON. OF. 2. 2°. P. ext. Locuitorii unei astfel de diviziuni administrative, cf. obşte, comunitate. Această slfântă] casă... s’au săvârşit,... cu osteneala eo-munei întregi (începutul sec. al 19-lea). IORGA, s. D. XIII 173. 3°. P. ext. (Pop.) Primărie (unde vine poşta. PAMFILE, C. ţ.). Te cară... la comună. VICIU, COL. 134. jFrate-mieu îi om bogat Şi s’a pus primar în sat. Dimineaţa s’a sculat, La comână c’a plecat, Să ţie cu satul sfat. PAMFILE, C. ţ. 212. La lună, la săptămână, Du-te, dragă, la comună, Să ceri de la notar carte De la puiul dc departe, id. ib. 191. 4°. (Ist.) Spec. (în Franţa, în timpul marei revoluţii franceze) Municipalitatea Parisului care-şi însuşise putere revoluţionară (la 10 August 1792) ; (după asediul german, la 18 Martie 1871) grupa COMUNAL — 699 — COMUNISM locuitorilor Parisului care, prin mijloace revoluţionare, voiau să întemeieze o putere independentă de guvernul legal al Franţei. Aniversarea Comunei. | (în Anglia) Oraş care alege deputaţi în parlament. Camera Comunelor = una din cele două * camere ale parlamentului englez (cu'reprezentanţii oraşelor). [Şi: (pop., ad 3°) coniână s. f. | Adjectiv: (fr. communal) comunal,-ă (ad 1°) = al comunei, » privitor la comună; cf. obştesc; municipal. Administraţia locală se împarte în: districtuală, ...şi comunală, pretorian, DR. c. 57. Interesele exclusiv judeţene sau comunale se regulează de către consiliurile judeţene sau comunale, hamangiu, c. C. XX. Oraşele... constituindu-se pe principiul comunal, se ocârmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, M. V. io/a. Sânt vornicii’ comunal. N. g.-tistu, B. cxxv, 17. Consiliu comunal. Fonduri comunale. Impozite comunale. Politică comu-i** nală. Şcoală comunală. | Derivate: (fr. com- munard) comunard,-» adj. subst. (plur. -narzi, -ftarde) = adept al Comunei (4°) din Paris. Felul politicei comunarde. ODOBESCU, II 242. Idee co-; munardă. maiorescu, d. ii 169.] — N. după fr. (lat.-med. communa, idem). Cf. comun, comunist, comunitate. COMUNAL,-A adj. ' COMUNARD,-A adj. subst. COMUNI t vb. IV v. comunica. COMUNICA vb. I. I-II. Communiquer. III. Communier. I. T r a n s. 1°. A face cuiva parte din ceva (ce ai), a împărtăşi (3°), a transmite. Soarele comunică lumina sa la tot pământul. COSTINESCU. Elinii... multe din meşteşuguri Romanilor... le-au comunicat. GOLESCU, I. 2. | Spec. (Despre boale) A da altuia o boală, prin molipsire. 2°. A face cunoscut, a împărtăşi cuiva ceva prin scris (STAMATI) s. verbal, a da de ştire, a face cunoscut, a înştiinţa, cf. informa, spune. .1 comunica durerea sa la toată lumea. COSTINESCU. II. I n t r a n s. (Construit cu prep. c u) 1°. Despre persoane) A fi s. a se pune în legătură, în raport, în relaţiune, în contact cu cineva s. ceva; a sta de vorbă cu cineva, a-şi împărtăşi părerile. Avocatul comunică cu acuzatul. * 2°. 1:>. anal. (Despre lucruri) A fi în legătură cu (printr’o trecere oarecare: canal, pasaj, etc.), a duce la... în acest canal [sacral] ce comunică cu găurile sacrale anterioare şi posterioare se află nervele sacrale, kretzulescu, a. 31/e. Peştera comunica cu un turn părăsit. ALECSANDRI, ap. CADE. III. t R e f 1. (Bis.; latinism-franţuzism, după lat. bis. conmunicare şi fr. communier, încercare nereuşită de a înlocui pe) A se cumineca, a se împărtăşi. Cu sfântul şi preacuratul trup şi sânge a lui Il(ristos) să se comunice, arhiva, r. i. 69. Regele polon mergea la biscrica catolică, ca să se comunice, c. NEGRUZZI, I ISO, cf. II 156/s. S’a mărturisit şi comunicat cu sfintele taine, marian, i. 19. [Şi: (numai la GOLESCU; după fr. communier) comuni f vb. IVa (ad I 2°) Aceste vederi... am socotit ca prin tipar să le comunesc doriţilor miei compatrioţi. î. 3. || Abstracte: comunicare s. f. = acţiunea de a comunica ceva; p. ext. ceea ce se comunică ; (în parlament, într’ o adunare savantă, unei persoane, etc.) ; împărtăşire (STAMATI) ; înştiinţare, informaţiune, relaţie ; comunicaţie ; contact, raport, relaţie. Cuvintele auzite nu sănt material, ci numai organ de co- v. comuua. municare. MAIORESCU, CR. I S/7. Prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăşi cultura occidentală la noi. id. ib. I 274/e. Comunicarea cu vecinii. id. ib. I 385/2®. A. făcut o comunicare la Academie; —• (fr. communication, lat. communicatio,-onem) comunicaţiune (şi mai ales) comunicaţie s. f. = înştiinţare, încunoştiinţare, informaţiune, relaţie, ştire; raport, legătură, contact, cf. trafic; corespondenţă ; mijloc de a comunica cu cineva. S’au ales... trei batalioane de s’au trimis... in deal la mănăstire, pentru comunicaţie cu cetatea. LET. II 69/i3. Ce să se mai oprească, când mijloacele de comunicaţiune moderne îi dau aripi să zboare către ţintă! D. zamfirescu, R. 187. Firul electric e in comunicaţie cu pila. Căi de comunicaţie. Ministerul de comunicaţii. I Ajective: comunicat (cu negativul necomunicat), -ă = care s’a comunicat ; (substantivat, după fr. communique) comunicat s. a. = o informaţie, notă, rectificare oficială dată (de o autoritate superioară) la gazete ; (Armată) buletin oficial prin care comandamentul suprem informează publicul, în timp de războiu, asupra operaţiilor din ajun; — comunicator,-oâre = care comunică; — (fr. communicable) comuni-câbil (cu negativul necomunicabil), -ă = care s. prin care se poate comunica, împărtăşi, transmite, care poate fi pus în comunicaţie; (cu abstractul, după fr. communicabilite) comunica-bilitâte s. f. = însuşirea s. posibilitatea de a comunica ; — (fr. communicatif) comunicativ (cu negativul necomunicativ), -ă = care se comunică uşor şi altora; (despre persoane) care împărtăşeşte bucuros altora sentimentele, gândurile sale: deschis la vorbă, cf. expansiv. Râs zgomotos care nu era de loc comunicativ, vlahuţă, ap. TDRG. Deşi mai frumoasă, ea plăcea îndeobşte mai puţin nefiind de o natură atât de veselă şi comunicativă. I. negruzzi, iii 108; —• (fr. communicant) comunicânt, -ă. (Fizică) Vase comunicante, legate între ele astfel, încât lichidul dintr’nn vas se ridică la acelaşi nivel în toate celelalte vase.] — N. intrat, în limba veche, din lat. communico, -are, idem, iar în veacul xix a doua oară, din fr. Cf. dubletul cuminecă. COMUNICABIL,-A adj. COMUMCABILITÂTE S. f. COMUNICANT,-A adj. COMUNICAT s. a. ]> v. comunica. COMUNICAŢIE S. f. comunicaţiCne s. f. COMUNICATIV,-A adj. COMUNISM s. m. sing. Communisme. — Doctrină care are drept principiu desfiinţarea dreptului de proprietate individuală, spre a stabili egalitate absolută între cetăţeni, întemeiată pe proprietate colectivă ; cf. socialism, bolşevism, sovietism. Vom fi nevoiţi a ne lupta odată spre a apăra proprietatea de comunism. GHICA, A. 511. Când s’ar împărţi proprietăţile d-voastră după Comunismul teritorial al şcoalei Bărnuţiu, aş fi şi eu unul care aş primi o avere. maiorescu, D. I. 524. [Familia : (fr. com- muniste) comunist, -ă subst., adj. = (adept, partizan) al ideilor comunismului; cf. socialist, bolşevic, sovietist. Comuniştii noştri aci sânt nemulţumiţi că n’am cerut aboliţia proprietăţii. GHICA, A. 511. Comunişti in toată puterea cuvântului, contemporanul, IV 139; (cu funcţiune adjectivală) Cercul ideilor comuniste. ghica, s. 328. Filosoful comunist şi falansterian Ch. Fourier. odobescu, iii 43/u.] — N. după fr. COMUNIST — 700 — CONABIU COMUNIST s. m. v. comunism. COMUNÎTĂ t s. f. | r. comunitate. COMUNITÂŞ t s. a. / COMUNITATE s. f. l°-2°. Coinmnnaute. 3°. Commune. 1°. Caracterul a ceea ce este comun, laolaltă, obştesc ; posesiune în comun; cf. împărtăşire. Lipseşte încă tradiţia literară şi prin urmare comunitatea de idei în privinţa operelor ce le numim frumoase. MAIORESCU, CR. II 172/s. Cărturarii români care au primit creşterea şcolii greceşti... (tu trăit alăturea în comunitate desăvârşită de idei *i sentimente cu promotorii culturii elenice. iorga, L. 52. 2“. Totalitatea celor care trăesc împreună, având aceleaşi credinţe, obiceiuri, norme de viaţă, etc. (mai ales în mănăstiri, o b ş te, obştime), totalitatea locuitorilor unei comune, unei ţări (stamati, ţichindeal, F. 31), comună (2°), cf. colectivitate, comuniune, congregaţie; spec. (Jur.) societate de bunuri, de averi între soţi. Comunitatea israelită—adunarea Evreilor de sub autoritatea unui rabin. Comunităţile religioase (a. 1846). uricariul, iv 438/u. Sfânta comunitate (a. 1852). ib. IV 414/u. Multe comunităţi sânt pline de aşa credinţă deşartă. ţichindeal, F. 19. Radu Tempea se gândi să scrie ori-Uinile comunităţii româneşti din Şchei. iorga, l. II 155. Inspector al comunităţii catolice din Moldova. c. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 14. Interesele comunităţii. 3°. P. ext. (Transilv.) Comună (1°). Să se ştie precum la anul 1848, la Dumineca tuturor sfinţilor, am scăpat de supt jugul greu al iobăglei,... Şărcăiţa, comunitatea (a. 1850). IORGA, S. D. XIII 178. [Şi: (după germ. Kommunităt s. sârb. komuni-tet, it. comunită; numai la ŢICHINDEAL) comunitet f s. a. comunită t s. f. (ad 2°) După leage, iaste un comunitet şi o familie. F. 259. Cf. id. ib. 159 (tipărit greşit: comunatetului). Făricit iaste numai acela bogat, carele face [bine] comunitei. F. 142;— (din latina de cancelarie, cu pronunţ, ungurească) comunitâş t s. a. (ad 2°). La tot cinstitul comu-nitaşul dum[itale] întreagă sănătate (a. 1772). IORGA, S. D. XII 86. Această sf[ăntă] bis[erică] s’au rădicat... în... preveleghiatul oraş Dobra, prin cheltuiala comunitaşului a legii neunite (a. 1815). id. ib. XIII 90.] — N. după fr. şi din latina de cancelarie com-muriitas, -atem, idem. COMUNITET t s. a v. comunitate. COMUNII‘NE s. f. Communion. — Uniunea celor ce profesează (s. se împărtăşesc din) aceeaşi credinţă. Cf. comunitate (2°). Simbokol acestei comuniuni e numele lui Lazăr. IORGA, L. II 5. — N. după fr. (lat. bis. communio, -onem «împărtăşire, cuminecare»). COMCE, -A adj. Fond.— (Constanţa) Bou (H. II 319), vacă de coloare neagră cu vânăt (H. II 298). COMUŞOÂRĂ s. f. v. coamă. COMUTĂ vb. I (Jur.) Commuer. — A schimba o pedeapsă (pronunţată de un tribunal) în una mai uşoară, a uşura o pedeapsă. Amenda de 25 [de] lei se comută în 5 sile închisoare poliţienească:, MON. OB\ 36. [Scris şi: commuta. | A b s t r a ct e: comutare, mai rar (fr. commutation) comutaţie (comutaţiune) s. f. = schimbare de pedeapsă, uşurare de condamnare. El cere de la rege gracierea ] sau comutarea pedepselor celor condamnaţi. PRE-torian, dr. c. 63. | Adjective: comutat, -ă;— (Jur.; fr. commutateur) comutator, -oâre. Hotă-rîre comutatoare. (Spec., substantivat. Tehn.) Comutator (plur. -toare) = mic aparat, cu care se poate deschide, închide s. schimba direcţiunea unui curent electric. Cf. PONI, F. 299; — (Jur.; fr. eommutatif) comutativ, -ă = care e supus la schimb. Contract comutativ (în opoziţie cu contractul aleatoriu), când fiecare din contractanţi primeşte echivalentul a ceea ce dă. Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci cănd obligaţiunea unei părţi este echivalentele obligaţiunei celeilalte. HAMANGIU, c. C. 223; — (Jur.; fr. com-mutable) comutâbil (cu negativul necoimitabil), -ă = care poate fl schimbat]. — N. din lat. commuto, -are, idem. COMUTĂBIL,-A adj. COMUTAŢIE s. f. COMUTAŢIUNE s.- f. COMUTATOR, -OÂRE adj., s. a. J COMUZ s. m. sing. (Păst.) Petit la.it avec des boules de fromage blanc. — Zer puţin acru în care se află şi bulgăraşi de urdă, şi c-are e plăcut la băut. Com. marian. Cf. j i n t i ţ ă. CON s. a. lc-2°. Cone. 3°. Cone (coquillage). 1°. (Geom.) Suprafaţa produsă de o dreaptă mobilă (numită generatoare) care trece pvin-tr’un punct fix (numit v â r f) şi se sprijine pe o curbă fixă (numită directrice s. directoare). Cf. MELIK, G. 226, 227. Con (drept), corpul solid (de forma unei căpăţâai de zahăr) care se naşte prin învârtirea unui triunghiu dreptunghiular împrejurul uneia din laturile unghiului drept. Trunchiul de con s. eonul trunchiat se obţine retezând unui con partea cuprinsă între vârf şi o secţiune plană a conului. Con oblic, a cărui înălţime e oblică faţă de planul bazei. Con de lumină, mănunchiu de raze care pleacă dintr’un punct luminos şi cade pe o suprafaţă. O claie rotundă terminală în vârf ea un con. GHICA, s. 543. Capv.l i se ţuguia în con. DI>EF. Conul de umbră al pământului. CULIAN, c. 302. 2°. (Bot.) Fructul coniferelor, cucuruz, p o-puşoiu (de brad). Com. ittu, cf. şez. ii 225/i.v 3°. (Şt. nat.) Un fel de scoică din mările tropicale. [Plur. conuri. \ Adjectiv: (fr. eonique, gr. xamxo?) conic, -ă = (ad 1°) care are forma unui con, care aparţine unui con, cf. ţuguiat. Cf. MELIK, G. 226, CULIANU, c. 136. Rădăcina... lungă şi conică. GRECESCU, FL. 5. (Substantivat) Conică = secţiune conică; (fr. conoide) conofd, -ă (pronunţ, no-id) = care are forma unui con. (Substantivat) Conoid s. a. = corp solid format prin revoluţia unei secţiuni conice în jurul axei sale. | Abstract: (it. coni-eită) conicitâte s. f. = formă conică.] — N. din fr. (lat. conus, gr. wâvoţ). Cf. c o n i-f er. CONABIU, -IE adj. (Crom.) Rouge fonce. — (în Ţara veche) Roşu (costinescu, chiriţescu, gr. 248) îufihis, roşu violaceu (Com. şt. popes-CU), ca(^şkuT)(l. ionescu, M. 695), vişiniu (com. OLMAZU). Vn zabranic cunabiu eu bîbi-luri de mfitase. DOC. (a. 1817), ap. ŞIO. Sulfu-rina (coloare canabie) se cumpără cu 10 galbeni funtul, se pune în spirt de 40 grade şi topindu-se se face apă de văpsit eanăbiu. i. ionescu, m. 694. Vn ţăran..., cu faţa conabie ca sfecla. DELAVRANCEA, s. 6. Farfurii cu chenar dublu, unul conabiu... CONAC — 701 — CONAC şi altul pembe. caragiale, M. 27. Alionul este o pasăre de mărimea unei pitulici,... pe cap si cprp ^ cu vergi mărunte..., puţin cănăbii (Vânju-Mare, Mehedinţi). HEM. 888/10. Liliac românesc şi nemţesc (conabii şi albi). H. IV 83. || Adverb. Vopseşte eonabiu. \ Substantivat. (Abstract) Coloare conabie; (concret) vopsea pentru vopsit cnuabiu... .Fire de toate colorile..., de la un pembe cât mai spălăcit, până la conabiul cel mai spălăcit CARAGIALE, ap. TDRG. Ia-mi şi mie de la prăvălie nişte boabe de cănăbiu, să văpsesc ale ju-\ rebii. boceanu, gl. [Şi: cănăbiu, cănăbiu, cu-nabiu,-ie adj.] — Din turc. kunebi «fait de chanvre». ŞIO. Cf. cânepiu. CONĂC s. a. 1°. iStape, gîte, lieu de repos, de Jialte, bivouac. 2". fjtape. 3°. R4sidence des digni-taires turcs. 4”. Douane turgue. 5°. Sous-prefecture. 6". Auberge. 7°. Pavilion. 8°. Cabane. 9°. Division de la journee. 10°. Repas. 11°. Intervalle entre deua: repas. 12°. Paye pour une division de la journee. 13°. Vaisseau de cuisine. 1°. (Aproape ieşit din uz) (Loc de) popas (LB., PAMFILE, j. III, VÂRCOL, v. 93), de mas (gâdei), de odihnă (com. i. c. panţu, păsculescu, l. P.), de găzduit (marian, o. i 266) şi de adăpostit (rădulescu-codin, l.) noaptea (costinescu), de dormit (vârcol, v. 93), unde pot răsufla şi mânca (de cină costinescu) călătorii şi vitele de transport (LM) ; sălaş (marian, nu. 101, nota 2) improvizat (cf. gâdei) mai de mult, în ţările româneşti, pentru găzduirea Domnului s. a oaspeţilor de seamă, care călătoreau prin ţară (cf. ŞIO), sălaş, cvartir, staţie (LB.) ; (tot în limba veche) t a b ă r ă provizorie a unei armate, aprovizionată cu cele trebuincioase (cf. I. golescu, c. I p. 155), etapă (cf. id. ib.), bivuac (Gâdei). Cf. poştă (Odinioară se zicea) A face. a r â n d u i, a strânge conace cuiva s. pentru cineva s. pe seama cuiva, a purta cuiva conacul; (mai nou) aface, a găti (un) conac s. a vedea de un conac cuiva s. pentru cineva s. pe seama cuiva ; a a ş e z a pe cineva la conae. Cineva d e s c a 1 e c ă (t) conacul, trage s. stă la conac. A face conac s. a-şi face conacul = a poposi, a se opri pentru odihnă (şi mâncare). Konak. anon. car. Sc duseră toate slugile lui, cineşi [= fiecare] pe la conac, neagoe, Înv. 211. Au purces Vasile-vodă den Iaşi spre Ţeara-munte-nească...; cu al doilea conac, au stat la podul înalt spre Bârlad, ureche, ap. nistor, h. w. 35. Descaleci oastea leşească conacul [= îşi aşeză tabăra]. m. costin, ap. gâdei. La al IV-lea conac. id ib. îmblând pre la bejenii, stringând conace împărăţiei... let. i. 253/»i. Au mers până la JJdriu iot domneşte, din conac în conac, tot cu surle şi cu dobe. N. costin, ap. ŞIO. Iar la ceia ce făcea ■conace împăratului Xerxis... JflO talanţi nu-i agiun-gea odată la un popas. HERODOT 395. Pentru că de câte conace va fi calea de departe, aţâţa oameni şi cai sânt gata la tot conacul,... cel dintâiu merge un conacu şi dă cărţile la cel odihnit... Tot câte un conacu merge unul, şi, aşa merg până a-giung la loc. ib. 453. N'hne din boieri nu i-au ieşit înainte, pentru frica ciumei; ce numai conaccii[\] ce îi purtau conacul, amiras, ap. TDRG. Un conac aproape de Galaţi, magaz. ist. i 174/,,,. Să o mai uşureze [Tătarii ţara], despre rânduiala conacelor, ib. li 222/is. Trecură... Dunărea pă la Giurgiu şi se îndreptară drumului, după orân-duiala conaciloru, nedându-i prin Bucureşti, dumitrache, 408. Turcii intrară în Capitală... Căimăcămia porunci’ndată D’îi aşezară pe la conace. ZILOT, 354b/32. Poruncit-au la patru boieri... să judece pricinile lăcuitorilor de prin sate, ce vor avea, fără mită de bani,, numai conac să, le facă. dionisie ECLESIARCUL, 168. Eu voiu să vă găsesc cvartiruri, adecă conace, case cu oameni, să fie cu foc şi cn zahereă. id. ap. ŞIO. îndată ce au dat de ştire, conac li s’au rânduit [boierilor], BELDIMAN, tr. 103. [Cavaşii] îi opreau intrarea conacului vizirial. GHICA, s. VII. Să gătim mai bine conacu’ pentru pitaris Enachi. alecsandri. T. 1022. Ia să descălecăm şi să ne facem frumos conacul de amiazi aci, pe verdeaţă, la umbra. FILIMON, ap. ŞIO.- De cu zorile... ea [căruţa] s’a pornit de la conacul de noapte. ODOBESCU, iii 16/ie. în vecinătatea miresei, se caută de mai nainte o casă, care se pregăteşte anume de gazdă, de conac, unde, trebue să tragă mirele cu suita sa. marian, NU. 324/i9. A. tras la o muiere bătrână, şi a rugat-o de conac preste noapte. RETEGANUL, P. IV 40/27. Siliţi, stol de mari boieri, Bun conac că v’am aflat, teodorescu, p. p. 53. Pe dumneavoastră vă rugăm ca conac împăratului şi ostaşilor lui, să gătiţi, ib. 164. Ne-au trimis Din conac în conac, Cu cai de olac. marian, NU. 468/si,, cf. S07. Voinicilor, să mergeţi pe această urmă, ca să ne fie nouă de izbândă Din sat în sat, Din conac în conac. şez. iii 41/i». Aveţi d[um,neavoa]-stră a vă găti De conac, buţi de vin..., Grajdiuri de cai mulţi, Gazde de voinici, Mâncări bune, grase. ib. III 42/iS. Şi cu nuntă când plcca... Conacul unde coniceat La lacnl Cocorului,, păsculescu, L. P. 203/7, 33. Bate tu marginile, Eu să bat mijloacele, Că Ic ştiu soroacele Şi -toate conacele. id. ib. 261/u. # Vieaţa fără sărbători, ca un drum fără conac! zanne, p. ii 800. | Fig. Conacul cel de apoi = moartea. Aproape de Nistru, ca o milă de loc de Movilău,... au descălecat acolo oastea leşească conacul cel de apoi. M. COSTIN, ap. ŞIO. 2°. P. ext. Distanţă de mers de la un popas la altul, poştă (ŞIO); măsură de drum (GÂDEI) de lungime cam de două poşte (pamfile, J. iii). Spun să-l fi, petrecut un conac, singur Despot-vodă. N. costin, ap. TDRG. Aruncă buzduganul cale de un, conac (ISPIRESCU, L. 85), de trei conace (id. ib. 87), de nu ştiu căte conace (id. U. 40/17). Ia siliţi ăe vă porniţi Şi pe Dunăre vâsliţi Cale de vr’o trei conace, La vale. TEODORESCU. P. P. 565». 3°. t Reşedinţa unui funcţionar înalt turcesc (vizir s. paşă), cartier oficial (ŞIO) ; spec. casa în care găzduiau demnitarii turceşti care veneau ca trimeşi ai Porţii în capitalele celor două principate româneşti, b e i 1 i c (1°) (cf. ŞIO). A venit o succesiune de detronări şi de măceluri în conacele Sultanilor şi vizirilor. pDOBESCU, III 374/s. Ducăndu-se la conacul său, fu oprit în cale de un Rom,ăn. BĂLCESCU, M. v. 51. La conac că-i aducea.. La conac lângă geamie, teodorescu, ap. ŞIO. 4°. t Localul vămilor turceşti, (oficiu de) vamă. Beelicul îl plăteau [ciobanii] la «conac» (vamă) funcţionarilor turci, dragomir, o. m. 235. 5°. P. ext. (Sens modern, întrebuinţat rar) Reşedinţa unui ispravnic s. (sub) prefect (spre deosebire de taht). Cf. ŞIO. Conacul isprăvniciei. DELAVRANdEA, s.' 176. Conacul suprefeaturei. VLAHUŢĂ, D. 245. || Locuinţa administratorului unei întreprinderi industriale. Dormim noaptea la un conac de lierăstraie. vlahuţă, ap. CADE. 6° Hotel (în Turcia, costinescu), han (2°). Cf. nistor, h. W. 41. 7“. Casă boierească la ţară, pe o moşie, curte. Cf. pamfile, j. iii. Conacul sau ferma domnului Ciopage este la 15 minute departe de sat. I. ionescu, m. 539. Toate aceste aduse la conacul moşiei, id. ib. 291. 8°. P. ext. Locuinţă (com. liuba) ciobănească CONAC — 702 -- CONĂCER (H. xii 29), casă departe de sat, unde şade iarna un om cu vitele (H. IX 81), hodaie. Cf, sălaş. 9°. Una din cele trei părţi ale zilei de lucru (H. I 264, II S3, IV 68, VII 173, XII 221, com. I. c. .PANŢU, PAMFILE, A. 83, RĂDULESCU-CODIN. I.) numite prânz, n amiezi şi seara (H. II 68, 80, 146, iv 11, 14. rădulescu-codin), când se şi mănâncă (cf. 9°). De dimineaţa până vine soarele aproape de ziua jumătate se numeşte un conac; de la acest timp... până trece soarele de ziua jumătate iarăşi un conac (pe care-1 numesc n a m i e z i) şi de aci până seara iarăşi un conac (la care-i zice conacul de cătră seară). H. II 62, cf. RĂDULESCU-CODIN, L. Timpul dintre un prânz şi altul se numeşte conac, pamfile, a. 83. în alte regiuni, poporul împarte ziua în două conace: Conacul mare, până la 2 ore p. m. (H. IV 262) ; conacul de seară, de la namezi până seara (H. II 156). Gheorghe Giantă:... pe mine, nemernicul, m'a adus de multe ori cu vânat, la conacul de a-rniazi. ODOBESCU, iii 15/3. Un lucrător capătă $ lei pe si, deci cam un leu pe conac. Com. T. C. panţu. Am fost bolnav 2 conace, deci la leafă mai puţin cu % lei. Com. id. Pierduseră două conace. RĂDULESCU-CODIN, L. 10°. P. ext. Una din cele trei mâncări de peste zi (com. 1. c. panţu) ; mâncare (RĂDULESCU-CODIN, 1.), prânz (PAMFILE, A. 81), ospătare RĂDULESCU-CODIN, L.), masă (MARIAN, NU 101, nota 2) ; p. ext. punerea bucatelor pe masă. (H. IX 232). Prin.jud. Teleorman întâlnim prânzul mic sau conacul întâiu, la g^-lO ore, prânzul m a r e, conacul al doilea sau n a m i a z a, pe la 230-3, când e soarele la chindie, şi cina de seară- pe la 8, 9, 10, ba şi 11 ore seara, pamfile, ■ A. 83. [în alte regiuni, mai rar,] poporul împarte ziua în două conace sau popasuri: vinul e la a--miazi, celălalt la asfinţitul soarelui. HEM. 1069/«. Ciobanii împart ziua în două conace: conacul de dimineaţă şi conacul de cu seară. H. II 131. Cum trăeşti din conac (mâncare)? RĂDULESCU-CODIN, I. Hariţo,-ţi vine bărbatu’! — Las’să vie... i-am gătit conacu’: Mămăligă şi ştir fript, Că pe el nu l-am iubit. id. ib. Am băgat cositori pă trei conace şi rachiu la tot conacu’ (Rucăr). Muncirăm, făcurăm, dreserăm; acum haiă' să-i facem conacul, adică să mâncăm (Jud. Dolj şi Vâlcea) ION CR. V 845. Mă duc cu conac la oameni (la câmp). H. IX 232. A. fost nuntă cu conac. MAT. FOLC.. 110. Doi curcănaşi că tăia... Frumos conac că-i gătea. rev. crit. iv. 342. 11°. Intervalul de timp dintre un conac (9°) şi altul, o jumătate de zi (ŞIO). Vreme ca de un conac, sandu-aldea, u. P. 123. Când ande hi-ta (=al de fiie-ta) ar şti condeiu’, ţi-ar socoti iute şi curând d’ai să dai, d’ai să iei, nu ca acit, că moşmăndeşti şi te T>oşânceşti trei conace, pân’ să scrii la răboj, jipescu, O. 118, cf. 58. Mi-e puicuţa cam departe. De-ar fi noaptea trei conace, M’aş duce şi m’aş întoarce, Dar mi-e noaptea de-un conac, Nu ştiu, frate, ce să fac! TEODORESCU, P. P. 317. 12“. P. e x t. Socoteala cuvenită pentru lucrul îndeplinit în interval de un «conac» (9°, 10°). Cf. zi de lucru. Eu am mai multe conace decât ai scris d-ta la condică. Com. I. c. panţu. 13°. P. ext. Vas pentru gătirea bucatelor. H. V. 17. [Plur. -nace şi, rar, -nacuri. i. GOLESCU, C. I 155, PAMFILE, a. 81. !! Diminutiv: conăcel s. a. = mâncare bună, mâncărică. în Dunăre o arunca [şi zicea:] Să fii masă peştilor, Conăcelul racilor Şi prânzul morunilor. TEODORESCU, p. P. 577. | Nume de agenţi: (turc. konakây) co-nacciu s. m. = (mai de mult) cel ce (de obiceiu (un boier) era însărcinat cu pregătirea conacu- lui s. conacelor pentru găzduirea Domnului s. a oaspeţilor de seamă, care călătoreau prin ţară ; t cfartir-,maistru (LET. ii 69/S2), cf. fu-r i e r: (rar) hangiu (DICŢ.) ; (prin apropiere de conăc-ar = colăcer) colăcer la nuntă. Nime la nimica să nu le facă val, nici la conacii (a. 1709). URICARIUL, viii 236/sj. N’au vrut să margă unul dintre dânşii conacciu. let. iii 202/22. Mulţi au mers cu Măria-Sa, alţii pănă în Roman..., alţii conaccii, alţii cu carele, ib. III 219/5. Cheltuiala măruntă ci ( = ce) s’au făcut la conaccii rânduiţi la Calangi-Mehahemdi; şi chihaelile satilor, şi cu Agaoa-conacciu. IORGA, s. D. vi 187. însuşi Domnul Ţării-mmâneşti i-au fost conacciu. E. VĂCĂRESCUL, ist. 271/so. Mirele... trimite înainte găz-daşi (conaccii), ca să-i vestească apropierea, dacia lit. 37; (ţle- CONC13RN s. a. (Comerţ) Consortium. — Unirea mai multor întreprinderi independente într’o unitate economică, m^i strânsă decât cartelul, dar nu atât de strânsă ca fuziunea; cf. trust, consorţiu. Societatea „Elgiba” a atras în concernul acesta şi, societatea..., cointeresând şi primăria. CURENTUL, a. 1930, 10 Dec. — N. din engl. concern, idem. CONCERNENT, -A t adj. Coneernant. — (Rar) Privitor la, referitor ia, respectiv, care (se) ţine de. [Şi: concerninte t adj. Spre a provedea cu chrismă episcopiile şi prin acesteia] bisericile parochiale concerninte. CAT. man. 259, 571.] — N. din lat. concernens, -tem s. după fr. CONCERNINTE t adj. v. concernentr" CONCERT s. a. Concert. 1°. înţelegere, învoială, unire, acord între mai multe persoane în vederea aceluiaşi scop, s. al mai multor state în vederea unei politici comune, cf. a r m o n i e. Din al lumii splendid concert de admirări. alecsandri, ap. şăineanu, d. u. Concertul european. Vn concert de laude (despre cineva ). 2°. (Sensul cel mai obicinuit. Muz.) Productiune (de obiceiu publică, cu taxă de intrare) în ‘care se execută un program muzical (cf. audiţie); p. ext. bucăţile muzicale executate cu acest prilej, (mai rar) sala în care se ascultă. Concertul său cel dulcc, care el îl întocmea, PANN, E. 1 20/3. Repetau concertul ce se găteau să dea.- ghica, s, 24?. Va fi bal şi concert, c. negruzzi, iii 161. A,uzi concertul de armonii line. alecsandri, p. II 133. N’am mai ascultat un concert, c. petrescu, î. 11 151. Concert vocal, instrumental, coral, | P. anal. Cântări (armonioase) de pasări. Prin concert plin de dulceaţă, Jalnica privighetoare cântă seara. KONAICI, f. 291. Concertul acestor paseri şuerătoare. c. NEGRUZZI, I 322. [Plur. -certe şi -certuri. | Şi: (cu rostire germană s. rusească) conţert t s. a. | Verb: concertă 1“ (concertul t IVa) = (trans., rar) a pune la cale pvintr’un acord, a proiectă împreună; (refl.) a se înţelege, a se învoi printr’un acord, a lua înţelegere, «a cerca împreună ceva spre a-1 face la timpul cerut şi cu armonia pretinsă» (aristia, plut.); (intrans.) a da un concert. Mii de păsărele se unesc concertul,nd. I. Văcărescu, P. 17/u>. Această trupă... prinse a concerta şi prin-grădinile... publice, sbiera, F. 190 ; (cu abstractul) concertare s. f. | Substantive : concertant, -ă = persoană care dă un concert s. cântă partea lui într’un concert; — (it. con-eertista, rar) concertist s. m. = concertant. DICŢ.] — N. .după fr. (ital. concerto). Cf. concerto. CONCERTA vb. Ia v. concert. Dicţionarul limbii române 18. V. 1936. I. II. 45. CONCERTANT — 706 — CONCHISTADOR CONCERTANT,-A subst. . CONCERTÎST 8. m. > T‘ COnCert ■} CONCERTO s. m. invar. (Muz.) Concerto.-— Bucată clasică pentru un instrument, cu acompaniamentul mai multor instrumente. — N. (lin ital. concerto, idem. CONCERTUÎ t vb. lVa v. concert. CONCESIE s. f. 1 CONCESIONA vb. Ia > v. concesiune. CONCESIONAR s. m. J CONCESIUNE s. f. Conccssion. — Cedarea (prin forme legale) a unui drept, privilegiu etc. către altă persoană; spec. (Jur.) drept obţinut prin contract (şi cu aprobarea Corpurilor legiuitoare) pentru exploatarea unor avuţii (naţionale, precum căi ferate, mine, căderi de apă, etc.). A. face cuiva (o) concesiune = a renunţa la o opinie s. pretenţie, a ceda; p. ext. a face un hatâr, o favoare. Mai în toată Europa cetăţenii au câştigat concesii din partea ocârmuirilor. uricariul, x l/i3, cf. IV 412/22. Storsese de la Poartă concesiuni 'şi despăgubiri însemnate în Bosnia. GHICA, S. 364. Concesii morale. RUSSO, S. 116. Rusia... avea aerul... a ne face o concesie de a ne primi să intrăm şi noi în foc. MAIORESCU, D. II 215. Dacă însă se atinge o exploataţiune care nu s’ar putea face fără o concesiune, uzufructuarul nu se va putea bucura de ea., fără a dobândi mai întâiu învoirea guvernului. HAMANGIU, c! C. 136. Concesiune timp orară a unui imobil, id. ib. 359. Conjunctivul arată uneori o concesiune. [Şl: concesie s. f. | Verb: (germ. konzessionieren) concesiona P = trans. a ceda (spre a fi exploatat), a a-corda o concesie. Nu vom concesiona petrolul; (cu abstractul) concesionare s. f. (şi part.-adj.) concesionât (cu negativul neconcesionat) , -ă. Sistemul întreprinderilor concesionate direct de parlament... MAIORESCU, D. II 3. | A11 derivat: (fr. concessionnaire) concesionâr s. m. (în opoziţie cucedent) = persoană care a obţinut o concesiune. Procese... între vechii şi noii concesionari (jum. sec. al 19-lea). URICARIUL, IV 440/s. Concesionarului i se dă dreptul să negocieze şi să emită obligaţiunile. GHICA, s. 452. Concesionarii salinelor, id, ib. 182. Insolvabilitatea, concesionarului Strousberg. MAIORESCU, D. II 17. | Adjectiv; concesiv,-ă = îngăduitor; s p e c. (Gram.) Propozitiune concesivă.] — N. după fr. (lat. concessio,-onem). Cf. ee- CONCfiT s. a. v. concediu. CONCETĂŢEAN, -A subst. Concitoyen. — Cel care este din acelaşi oraş, p. e x t. din aceeaşi ţară cu altul. Cf. compatriot. România va... urma ...pre căile alese de unanimitatea concetăţenilor săi. russo, s. 63. N’am nici patrie, nici concetăţeni. CONTEMPORANUL, IV 136b. — N. compus din con- şi cetăţean, după fr. concitoyen. CONCETIE s. f. v. concediu. : CONCETRA vb. Ia v. concentra. CONCHEM vb. I. Convoquer. — (Transilv. şi Bucov.; barbarism pe cale de a dispărea) A convoca. Să se concheme... congresul, sbiera, f. 241. [Abstract: conchemâre s. f. | Par t.-a d j. con-«hemât, -ă.] — N. format după lat. convocare, din con- şi, chemâ. CONCHERÂNT, -A t adj. subst. Conquerant. — (Franţuzism neîncetăţenit în limbă) Cuceritor. Numai sub Mircea, şi Mihaiu Viteazul ei au fost concheranţi. bălcescu, m. v. 615. [Scris şi: con-cuerânt, -ă. Popoarele concuerante. id. ib. 298.]. — N. după fr. Cf. con chetă, conchistă, conchistador. CONCHETĂ s. f. Conquete. — (Franţuzism învechit) Cucerire (mai ales în dragoste). Nici o femeie n’a vrut să-şi bată capul cu o asemenea conchetă. ALECSANDRI, T. 1680. — N. după fr. Cf. conchistă, conchistador, concherant. CONCHIDE vb. III. 1 °-2". ConcVure. 1°. (Construit absolut s. cu că ori cu prep. la, mai rar cu pentru) A încheia (aristia, plut.), a termina, dând o soluţie (definitivă), a trage o concluzie din cele spuse s. din premise, a pune concluziuni (într’un proces), a se pronunţa pentru..., cf. demonstra, afirma, propune, alege (IV 1°). Deşi sum animat de cel mai profund respect pentru Sfântul Scaun e-cumenic, totuşi sânt silit a conchide... că indepen-dinţa bisericei ortodoxe române nu poate fi supusă la nici o îndoială (a. 1865). URICARIUL, X 379/n. De aici nu se poate conchide la vre-im raport. maiorescu, L. 78. De aceea conchid că acest învăţământ... a dobândit un rezultat, id. D. I 100. Advocatul conchise pentru pedeapsa cu moarte. şăineanu, d. u. 2°. A încheia un pact, a lua o hotărîre, a decide (LM.), a rezolva (o afacere). în acea solie, boierul moldovenesc... negoţiazâ şi conclude... în numele propriului său Domn Petru Muşat. HASDEU, I. C. 7. [Se conjugă ca închide. | Şi: (cu formă latină : din ce în ce mai rar) conclude vb. III. aristia plut. Limba reacţionarilor... moldoveni, care, după concluziile neconcluzănd (= care nu probează nimic, nedoveditoare) a[le] d-lui B..., au slăbiciunea absurdă... de a crede... russo, s. 75. Abstract: conchidere. concludere s. f. = încheiere, concluzie.] — N. din lat. concludo, -ere, idem, modelat după închide. Cf. concludent, concluzlune. CONCHlLIE s. f. (Şt. nat.) Coquille. — (Latinism) Scoică (goală), cf. ghioc. — N. din lat. conchylium (gr. v.oy%iXwv), idem. Cf. c o n c ă. CONCHiSTA s. f. Conquete. — (Italienism, întrebuinţat acum mai mult în glumă) Cucerire; p. ext. obiectul cucerirei, fiinţa, lucrul cucerit. Mircea este silit a părăsi o parte din conchistele sale. bălcescu, m. v. 8. Calul e... cea mai nobilă conchistă ce omul a, făcut asupra naturii. ODOBESCU, I 378. | Spec. Cucerire făcută prin dragoste, cf. conchetă. Capriciul amoros ce avu [Horaţiu] pentru această frumoasă libertină îl împiedecă de a face o conquistă mai serioasă. OLLĂNESCU, H. O. 106, ap. TDRG. [Scris şi: concuistă, conquistă s. f., (prin hiperlatinizare) conclstă s. f. Când principiul de la care purcede a fost cucerirea,... guvernul acela n’o poate duce decât... din concistă în concistă. GHICA, s. 467.] — N. după ital. conquistă, idem. Cf. conchistador. CONCHISTADOR s. m. Conquerant. — (Spanio-lism). (Ist.) Nume dat aventurierilor spanioli care CONCIAT — 707 — CONCISTĂ au plecat să cucerească America. | P. ext. (literar, mai mult în glumă) Cuceritor în dragoste. Ieşi în calea doamnei, scoţându-şi 'pălăria... de conchistador, c. PETRESCU, î. XI 125. —■ N. din spân. conquistador, idem. Of. con-c h i s t ă. CONCIAT, -A adj. ' v. conciu. , } CONCIETOrA s. f. (îmbrăc, CONCILIA yb. Ia. Concilier. — (Despre adversari s. lucruri care par a fi potrivnice) Trans. şi refl. (construit cu prep. c u) A (se) uni. a (se) pune de acord, a (se) împăca. Critica... preferă a conciliă controversa. hasdeu, i.- C. 77. Autocefalia [bisericei ortodoxe române] nu se poate concilia cu dreptul de supremaţia... ce acum le revendicaţi (a. 1865). uricariul, x 379/u. [Abstracte: conciliere (conciliâre) s. f., (după fr. conciliation, lat. conciliatio, -onem; azi din ce în ce mai rar) conciliaţiune (conciliâţie) s. f. = împăcare, împăcăciune, unire, acord. Cea mai de pe urmă încercare de conciliâre (jum. secol, al 19-lea). URICARIUL, IV 436/,«. Mulţămită spiritului de conciliâre,... comisia... a putut ajunge la im rezultat. MAIORESCU, cr. iii 423/!2. Discuţiile... nu izbutesc la nimic alta decât la concilieri aparente. IORGA, l. I 89. Dimitrie Cantemir... începe greaua sarcină a concilierii izvoarelor asupra primelor timpuri, id. ib. I 296. Conciliarea spuselor, aşa de adeseori divergente, ale „leatopise-ţului nostru“ şi ale „leatopiseţului străinilornu era însă o sarcina uşoară, id. ib. II 558. Tratativele de conciliere între oficiul minier... şi lucrători. cuvântul, a. 1930, 4 Dec. Se încercă cu o politică de conciliâţie. bălcescu, M. V. 14. Ministerul Sarim-Paşa era înlocuit printr’un minister {. 5°. Liure du radeau. 6°. Sorte d’entonnoir de glaise. 1°. Cerc, covrig de lemn (învelit cu pânză, Braşov), de papură uscată împletită (H. II 255), de coajă de teiu (Şişeşti, jud. Mehedinţi, com. N. ionescu) s. de fier (lat de 3-4 cm. şi eu diametru atât- de' mare că intră creştetul capului în el. MA-NOLESCU, l 197), având, în unele regiuni, forma unui oblong şi două coarne (densusianu, ţ. H., glosar, p. 8, planşa xvi, cf. moldovan, ţ. n. 65), iar, în alte regiuni, un fel de fes în mijloc (H. li 255), acar, cealma (2°) cf. MARIAN, NU, 239. Concm = un fier subţire încovoiat aşa ca'jumătate să fie p(r)e partea dinainte a canu-lui în care e legată şi ceapsa împistrită frumos, aşa că acopere ,,cemea“ sau craniul, iar jumătate pre partea dinapoi până la ceafă, liuba-iana, M. 22, cf. GR. BĂN. Conciu poartă numai’ femeile măritate (bătrâne-liuba-iana, M. 22, GR., băn.), fetele nu. în jurul lui'se împleteşte părul capului. Peste el se leagă gimbirul, barişul, broboada (cf. H. IX 61), învelitoarea (marian, nu. 705), năframa (id. ib.), soyonul (id. ib.), ştergarul (id. ib. 712), marama (cf. PĂSCULESCU, L. P.), căiţa (moldovan, ţ. n. 17)., ceapsa (cf. marian, NU. 705, 712, DENSUSIANU, Ţ. H.). | P. ext. Moţoc, părul femeilor măritate adunat şi legat în creştet (pompiliu, bih. 1008, cf. vaida) s. îndărătul creştetului (MOLDOVAN, T. N.17), coc de păr la femei (ION CR. I. 122), cosiţă (BUD., P. P.) Cf. H. II 323, IX 61, XI 312, XIV 236, XVIII 47). Femeea pune conciul (DR. V 26/»), înveleşte s. învălueşte conciul, îşi face (părul ) conciu, poartă conciu. Tot aşa de statornic şi credincios au păstrat femeile satelor vălurile, pieptănătura în cozi şi concmri. iorga, ist.. R. I 106, cf. pamfile, i. C. 369. Mariţiea noastră, Cu iie de ghiolci, Cu trei ruje ’n conciu. bibi;-CESCU, p. P. 180, cf. MARIAN, î. 57. Nu-s femeie, Conciu nu port. teodorescu, P. P. 603, cf. H. IV 203, MARIAN, I. 45, BUD. P. P. 18, PĂSCULESCU, L. p. 279, MATEESCU, B. 81. Leapădă coifu’ bărbătesc, Şi-mi ia conciu’ femeiesc, mat. folc. 214. Până sânt fetele fete, nu le vezi în crâşmă bete; Dacă pun conciul pe cap, La crâşmă nu mai încap. JARNlK-BÂRSEANU, D. 454. Mândruţă ,cu conciul rău. DOINE, 147. Ce ţi-i conciu’-aşa picat? ib. 251. Fetele... cu conduri pupuiete. vaida. # A face conciul unei fete = a o lua de nevastă. Storsul vinului trecu, Badea conciu’ nu-mi făcu. DOINE, 34. A pune conciu bărbatului = a-1 înşela, a-i pune coarne. Cf. GORJAN, H. II 220. 2°. P. e x t. Legătură (îngustă cf. JAHRESBER. Iii 318) la cap, broboadă (cf. LB., cătană, b. 98), fes femeesc (H. I. 141), scufie (caba, săl.). 3°. P. ext. (în glumă) Femeie. Mai multe conduri decât căciuli, zanne, p. iii 128. 4°. P. anal. Moţ la unele pasări (LB,), mai ales la găini, -c ucni u. Dorind ca puicele să aibă conciu îri’Cap, ouăle le bagă mai întâiu într’o căciulă. păcală, M.'R. 161. 5°. (La plută) Chingă, pamfile, i. C. 105. 6°. La vrana buţii pentru a băga mai cu înlesnire [vinul],.-pune pe de lături pământ, făcând un fel de coş, care se numeşte conciu. H. IV 278. [Plur. -ciuri. j La ANON. CAR. koncs se traduce prin «frustttm», adică «bucată», | Şi: coânciu s. a. (Braşov) ; — (singular nou, refăcut din plur. conduri) conciură s. f. DICŢ. | Diminutiv: conciuleţ s. a. (Ad 1°) Când m’aş vedea cu bărbat Şi cu conciuleţu ’n cap T= măritată], mat. FOLC. I 485. | Adjective: conciât (suspect: conţ;it cihac, II 492, DICŢ.), -ă = (ad 4°) cu sconciu, cu moţ. REV. CRIT. III, 119. | Alte de- rivate: concietură s. f. = pieptenătură cu conciu. Taurul, a cărui frunte era înfrumseţată cic-un arc sau concietură de metal, marian, NU.. 762/i2; — (cf.-ung. k.ontyolt «în formă de pieptene») conciolât,-ă (ad 1°) Se luvară nouă fete-multe conciolâte. alexici, l. p. 211/s.] — Din ung. konty «căiţă, scufie; moţ; cocul Unguroaicelor» «ital. concio, idem. Cf. rut. Iconâa„ kontj]. CONCIUI.RT s. a. ) . , . • CONCIURĂ S. f. / (îmbl'aC-} V' C°nC1U- CONOÎZ, -A adj. . CONCIZIE s. f. CONCIZltiNE S. f. CONCLĂV s. a., CONCLĂVĂ s. f. (Bis.) Con- clave). — Locul unde se închid cardinalii după. moartea unui papă, spre a purcede la alegerea, succesorului lui; p. e x t. adunarea cardinaliloi-reunită să aleagă un nou papă. — AT. din lat. biser. conclave, idem (format din' prefixul con şi ciavis «cheie»; în timpul acestei: adunări cardinalii sânt închişi, subt cheie, într’o-parte a Vaticanului). CONCLOde vb. III v. conchide. CONCLUDENT, -A adj. Concluant. — Ceea ce face evidentă concluzia s. încheierea a ceea ce susţine cineva, care dovedeşte în mod hotărîtor, sigur ; cf. concluzi v. Probele desfăşurate erau. concludente, chiriţescu, conv. lit. xlii, ii 147. — N. din lat. coucludens,-entem (part. prez. al verbului concludo,-ere «a încheia»). CONCLUS s. a. (Jur.) Decision. (Latinism învechit, în Transilv. şi Bucov.) încheiere, hotărîre, deciziune (a unei adunări). Acest conclus al adunării să se facă cunoscut. (Dintr’un izvor trân--siivănean) ODOBESCU, i 491. Salariul anual... s’a-mai sporit... în urma conclusului dietei, sbiera, f. s. 247. [Rostit de obiceiu concluz. | Plur. -dusuri, -eluzuri. ] — N. din lat. conclusum (part. lui concludo,-ero* «a conchide»). CONCLCz s. a. (Jur.) v. conclus. CONCLlJZIE s. f. v. concluziune. CONCLUZICNE s. f. l°-40. Conclusion. .1°. încheiere trasă -dintr’o serie de argumente, de-constatări. .Trag numai concluzia că e neserios a se zice eă putem, să nu executăm tractatul ăe la Berlin, maiorescu, x>. II, 195. Din aceste constatări iese o concluzie care nu e fără interes... IORGA, L. I. 474. | Spec. (Logică) Derivarea judecăţii din două altele se numeşte silogism. Judecata- derivată se numeşte concluziune. maiorescu, L. 62. 2°. încheierea unui discurs sau a unei expuneri de fapte. 3°. Deslegarea justă, logică, a unei probleme. ' Pentru noi concluzia ar fi aceasta: limba latină, i corectă e înfrumuseţarea şi regulamentarea limbei latineşti a obştiei; limba românească corectă-trebue a fi regulamentarea şi înfrumuseţarea lim-, bei româneşti a obştiei. RUSSO, S. 60. 4°. (Jur., mai ales la plur.) încheiere (judiciară, ministerială, etc.) ; avis, propunere. A pus con-cluzîuni pentru respingerea apelului. In a/cord sau dezacord cu concluziunile procurorului. POP, v. concis. CONCLUZIV — 709 — CONCRET 30. I. Nici o hotărîre în materie de numire de consiliu nu va putea fi dată... decât după ce ministerul public îşi va fi pronunţat concluziunile sale. HAMANGIU, C. c. 117. A lua concluziuni = An-trage stellen. TDRG. [Şi: concluzie s. f.] — N. din fr. (lat. concîusio,-onein, idem). CONCLUZlV, -A adj. Conclusif. — Care încheie, conchide, concludent. Două vorbe concluzive. EMI-1NESCU, N. 83. | (Gram.) Propoziţie concluzivă. ■ — N. clin fr. «lat. med. conclusivus, -a, -um, derivat din eonclusus, -a, -um, part. lui eoncludo, ~ere). CONCOMITÂNT,-Ă adj. V. concomitent. CONCOMITĂNŢĂ s. f. v. concomitentă. CONCOMITENT, -A adj., adv. Concomitant. — Adj. Care însoţeşte un fenomen, care se produce în acelaşi timp cu altceva, cf. coexistent. '(Med.) Simpto-■me concomitente (la o boală) = simptome care însoţesc pe cele esenţiale. I A d v. în acelaşi timp. Concomitent cu ploaia, s’a lăsat o ceaţă deasă. UNIVERSUL, a. 1930, 15 Dec. [Şi: (ca termen filosofic, în forma etimologică) concomitant, -ă adj. Metoda variaţiilor concomitante. MAIORESCU. 152], — N. plăsmuit (în ce priveşte terminarea) prin hiperlatinizare din fr. «lat. eoncomitans, -antem, part. prez. al verbului oonoomitari «a întovărăşi»), CONCOMITENTĂ s. f. Concomitance. — Coexistenţa, simultaneitatea a două s. mai multe fenomene. [Şi : (etimologic dar învechit) eoncomi- tânţă s. f. Cazurile de modificări la concomitan-ţele admise mai înainte sânt dese. maiorescu, X. 178.1 — N. după fr., plăsmuit (în ce priveşte terminarea) prin hiperlatinizare. Cf. concomitent. CONCORDĂ vb. I(a). 1°. Concorder. 2°. Faire ■concorder, mettre d’accord. 1°. Intrans. (construit une-ori cu prep. c u) A corespunde (întocmai cu...), a consuna, a fi de acord, a avea acelaşi cuprins, a spune acelaşi lucru, (pop.) a se lovi, a se potrivi. Mitul nu concordă cu izvoarele. IORGA, L. li 457. Cele două scrieri nu concordă. c. GIURESCU, BUL. ■COM. IST. II 174. 2°. Trans. (f a c t i t i v; rar, întrebuinţare personală a lui Eminescu) A face să corespundă, a potrivi, a aduce în armonie, a armoniza, a pune în acord. Daoă lumea este un vis, de ce n’am putea să concordăm, şirul fenomenelor sale cum voim noi? EMINESCU, N. 33. [Prez. ind. concord şi (învechit) concordiz, pers. 3 concordă (învechit concoardă şi concor-deaza). | Adjectjiv: concordat,-ă = pus în acord, potrivit. Acţiunea legilor fizice şi biosocio-logice concordate de către o supra-lege... HASDEU, I. c. 34. | Abstract: concordâre s. f. = potrivire, acord. || Familia: (fr. concordant, lat. concordans,-antem, idem) concordant, -ă = care concordă, care se acordă (cu...). Afirmativă este judecata în care predicatul se arată concordant cu subiectul. MAIORESCU, L. 43. Vodă Roman, Vodă VI,achită şi Vodă Negru sânt trei idealuri concordante. HASDEU, I. c. 113. Spec. (Logică) Noţiuni concordante = cele care se acordă din punct de vedere al conţinutului lor; •— (fr. concor-dance, idem) concordanţă s. f. = acord, unire, potrivire, conformitate; (Gram.) acordul cuvintelor flexibile în formele lor verbale, cu deosebire acordul timpurilor; spec. (Bis.) index conţinând toate cuvintele Bibliei cu indicarea paralelă a tuturor locurilor unde se găsesc. (Log.) Metodă concordanţei. MAIORESCU, L. 150. O serie de legiuiri... vor avea rolul de a pune în concordanţă actualele legiuiri în vigoare cu noile reforme eco-nomice. CURENTUL, a. 1930, 24 Sept.; — (fr. concordat, lat.-med. concordatum, idem) concordat s. a. - (Bis.) acord între Papa şi suveranul unui stat cu privire la drepturile respective ale bisericii catolice în acel stat şi ale statului: (Jur. Com.) învoire între comerciant în stare de faliment şi majoritatea creditorilor săi. Concordatul între Pius IX şi Napoleon. în cazul cănd falitul obţine de la creditor un concordat... ştefănesc.U; c. 397. Concordat preventiv = . acord, cu învoirea tribunalului, între un comerciant şi creditorii săi pentru plata cu reducere a datoriilor sale, prevenind -astfel-falimentul; — (fr. eoncordataire, idem) concordatâr s. m. (Jur. Com.) = cel ce a obţinut un concordat comercial ; de concordat preventiv Creditorii... tremură de groaza riscurilor unei liehidaţiuni concordatare..., tot atăt de păgubitoare ca şi o lichidare falimentară. UNIVERSUL, a. 1930, 1 Dec.] — N. din fr. (lat. concordo, -are, idem v. concubină. CONCUBINÂT s. a. J CONCUERÂNT, -A t adj-, subst. v. concherant. CONCUlSTĂ f s. f. v. conchistă. CONCUPISCENŢĂ s. f. Concupiscence. — (Franţuzism) Râvna omului spre plăceri materiale, în deosebi trupeşti, sensuale, împotriva ordinei dictate de raţiune. — N. după fr. «lat. eclesiastică concupiscen-tia, -am v. concura. CONCURENŢĂ s. f. / CONCC’RGE vb. III. l°-3°. Concourir. — (învechit) . 1°. A se întâlni într’un punct, venind din mai multe direcţii, a converge spre acelaşi punct.. Observaţiunile vor putea concurge din toate părţii(t asupra acestui material. ODOBESCU, II. 323. 2°. A contribui la înfăptuirea unei opere, a colabora, a lucră împreună pentru atingerea unei ţinte comune, a concură (1°). Partea curat polemică... concurge întru câtva la limpezirea vreunei probleme. HASDEU, I. C. XII. Şi alţii att concurs mult la răspândirea operei, id. ib. X. Să. concurgem şi noi la descoperirea legilor ce pre-zidă la creşterea şi îmulţirea oamenilor. I. IONESCU, D. 84. 3°. f A concura (2°). Mulţi stăpânitori... concurseră spre a fi aleşi, bălcescu, M. V. 38. [Conjugat ca verbul curge]. — N. după lat. concurro, -ere, asimilat corespondentului lui român : curge. CONCURINŢĂ — 711 CONDAŞ CONCURINŢĂ t S. f. V. concură. CONCtlRS s. a. I. l°-2°. Concours. 3°. Consente-ment. II. Faillite ouverte. 1°. Contribuţie, colaborare la o operă, la o întreprindere, ajutor, sprijin. Generalul Bem... a voit să-şi asigure neutralitatea sau chiar eon- . cursul armatei otomane. GHICA, s. 625. Producerea agricolă are un concurs destul de mare şi de la răzeşi. I. IONESCU, D. 130. Plin de confi-. iută în puternicul vostru concurs. URICARIUL, I. 177. Găsesc că-i cu tot dreptul să pretinzi de la mine tot concursul, tot ajutorul de care ai avea nevoie, alecsandri, t. 625. 4^ A da cuiva concurs = a-1 ajuta. România să dea concursul ei celor ce luptă pentru menţinerea tratatelor., universul, a. 1930, 6 Noem. Concurs de împrejurări = întâlnirea întâmplătoare a unor împrejurări, coincidenţă. Dintr’un concurs oarecare de circumstanţe, libertatea se coboară asupra unei societăţi, ghica, s. 194. 2°. Probă, examen, date pentru dobândirea unui post, unei burse etc., luptă în concurenţă. A pune o catedră la concurs, a publica concurs pentru' o bursă. || (în Ardeal) Vacanţă (a unui post). Se escrie (= publică) concursul unei parohii. 3°. (Jur.; învechit). încuviinţare, învoire, consimţire. Femeia având chiar parafernă, nu o poate da, înstreină... fără concursul bărbatului. HAMANGIU, C. C. 56. II. (Jur.; învechit; mai ales în Transilv., după germ. Konkurs v. condică. condicOţă s. f. J CONDIMENT s. a. Condiment. — Substanţă cu care se dreg bucatele spre a le da gust (sare, piper, usturoiu, cimbru, etc.), mirodenie (scorţişoară, vanilie, etc.), cf. dres. Alţii pisează în piuliţi de lemn ori de aramă felurite condimente pentru bucate. V. A. URECHE, ap. TDRG. — N. după fr. «lat. condimentum,-i < condio, -ire «a găti, a drege»). Cf. condite, conditor. CONDlNCĂ s. f. Pârtie de la charrue. — Parte a plugului, nedefinită mai de aproape. (Covur-luiu) H. Iii, 140. [Plur. -dinei]. — Cf. coti(u)gă. CONDISCÎPOL s. m. Condisciple. —■ Elev al aceluiaşi maestru s. profesor, tovarăş de studii, camarad de clasă, cf. conşcolar, coleg. [Şi: condiscipul]. — N. din lat. condiscipulus, -um, idem. CONDISClPUL s. m. v. condiscipol. CONDlTE t s. f. plur. tant. Dragees. — Dulciuri, fructe zaharisite, cf. cofeturi. După bărbaţi venid... fecioare... şi... unele purta pinerul D= panerul], ...iar altele tipsii cu condite şi cu mirodenii (a. 1773). ILIODOR, ap. GCR. II, 89. Cere macaroane i fidea... i condite (a. 17791. IORGA, S. D. VIII, 19. —-Din ital. condito «lat. conditus,-a,-um «preparat, dres, gătit»). Cf. condiment, conditor. CONDIŢIE s. f. Condiţion. I. 1°. Stare, fel, mod de a fi. Se presumă că locatarul a primit lucrul închiriat sau arendat în starea în care locatarul era dator a-l preda şi trebue să4 restitue îm, aceeaşi condiţiune. hamangiu, C. C. 366. 2°. (La plur.) împrejurări, circumstanţe. Se folosea de munca ţăranilor, care se făcea în condiţiuni foarte oneroase... RĂŞCANUL, L. LXXlll. Comuna... să aibă un loc de primărie, o biserică, o casă pentru şcoală..., toate aceste în bune condiţiuni igienice. MAIORESCU, D. II, 150. Cercetarea şi înţelegerea condiţiilor subt care se desvoltă limba şi scrierea unui popor. id. CR. II, 292. Un june autor care în acăle excepţionale condiţii subiective... îşi înalţă concepţiunea pănă la formularea unui adevăr nou. id. ib. II, 117. După condiţiile topografice, noroadele şi-au mărit nevoile... RUSSO. S. 51. 3°. Felul, cursul vieţii sociale. Prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condiţiile sociale a[le] lumii noastre. RUSSO, S. 18. 4°. Stare socială, poziţie ce are cineva prin naştere, avere, profesiune, rang, titluri, etc., cf. chip A. II, 6. Pretutindeni o să găsim oameni de deosebite condiţiuni. GHICA, S. 225. (Eliptic). Om de condiţie = om din familie bună, cu situaţie însemnată, cu rang înalt în societate. Fetele nu-s de condiţie..., zicea Nicu prietenilor, s. NĂDEJDE, ap. TDRG. 5°. (Jur.) Stare civilă, situaţie juridică. Românca care se va căsători cu un strein, va urma condiţiunei soţului său. HAMANGIU, C. c. 17. II. 1°. Lucru fundamental, de absolută necesitate. Respirarea este wna din condiţiile vieţii. ŞĂINEANU, D. U. 2°. Calitate cerută, cerinţă. Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu. MAIORESCU, CR. II, 292. 3°. Obligaţiune de la împlinirea căreia depinde realizarea unui lucru, cf. chezăşie, învoială. Cu această condiţione... voiu aridica asediul. E. VĂCĂRESCUL, IST. 257. Te las, însă cu condiţie să-mi dai o guriţă. ALECSANDRI, T. 333. Condiţie (sau conditio) sine qua non — condiţie fără de care realizarea unui lucru nu se poate închipui, învoiala, târgul, etc., nu se poate încheia. 4°. (Jur.) Clauza obligatorie de care depinde validitatea unui act. Condiţie este o adăogire de la care atârnă un drit, sau o împrejurare anume adăogită la un act juridic (precum la un contract, testament s. a.), cod. ţiv. a. 5. Sub toată acea-staşi condiţie, fostul Mitropolit Veniamin au hărăzit seminariei şi schitul Duca, cu moşia sa... URICARIUL, III. 44. Vrăjbile... deteră prilej Turcilor... a-şi lua dreptul de stăpâni, călcând condiţiile tratatului de protecţie... c. negruzzi, I. 274. [Şi: condiţiune s. f., cu variantele formale : (după germ. Kondition) condiţion (plur. -oane şi -onuri) t s. a. IORGA, s. D. XII, 151. Scrie... cu amănuntul ponturile şi condiţioanele (a. 1790, Craiova). id. s. N. 135 ; — (după ital. condlzione) condiţione f s. f. | Familia: «fr. condition-ner) condiţiona vb. Ia = a supune unei (s. unor) anumite condiţiuni, a face atârnător de o anume obligaţie, a admite subt anume condiţii. Cauţiunea, garanţia... se condiţionează adeseori în procente. panţu, PR. 2; — (< fr. conditionnel, lat. conditionalis,-e) condiţional, -ă adj. = supus unor anume condiţiuni; arătând, cuprinzând o condiţiune. Obligaţiunea este condiţională cănd perfecţiunea ei depinde de un eveniment viitor şi necert. HAMANGIU, c. c. 239. (Gram.) Propoziţie condiţională, mod condiţional s. (cu funcţiune substantivală) condiţionalul s. a.; cf. optativ; — «fr. conditionne) condiţionat (cu negativul necondiţionat),-ă adj. şi adv. = îngrădit de s. supus unor anume condiţiuni, cu condiţie ; numai dacă... Iubirea necondiţionată a tuturor oamenilor. MAIORESCU, CR. III 175.] — N. după fr. (lat. conditio,-onem; cf. ital. condizione). CONDIŢION t s. a. CONDIŢIONA vb. Ia CONDIŢIONAL,-Ă adj., CONDIŢIONE t S. f. CONDIŢlCNE S. f. v. condiţie. CONDITOR s. m. Confiseur. — (Germanism, în CONDITORIE — 715 — CONDUCE Transilv.) Cofetar. [Derivat: (după germ. Konditorei) conditorie s. f. = cofetărie.] —■ N. din germ. Konditor, idem ( v. condolâ. CONDOLI5NŢĂ S. f. J CONDOMlNIU (M) s. a. Condominium. — Drept de suveranitate exercitat împreună de două sau mai multe state asupra unei regiuni, unei ţări. Prin pacea de la Buftea din 1918, neratificată însă de guvernul român, se instituise asupra Do-brogei (afară de delta Dunărei) un condominium al Germaniei, Turciei şi Bulgariei. Condominiul anglo-egiptean asupra Sudanului. — N. din lat. condominium, idem. CONDOR s. m. (Ornit.) Condor. — Specie de vultur mare din munţii Anzi... Purtând smaralzi’n frunte cât oul de condor. ALECSANDRI, ap. ŞĂINEANU, D. U. — N. din fr. (din span. condor, idem.) CONDORÂT s. m. v. condur1. CONDORt t vb. IVa v. condolâ. CONDOROÂICĂ s. f. v. condur2. CONDOTIER s. m. Condottiere. — (Ist.) Căpetenie de partizani sau de soldaţi mercenari în Italia, în evul mediu. | P. ext.: Căpetenie de mercenari în genere ; -conducători (plătiţi) într’o luptă de opinie publică. «Crăişoru Mareu»... un simplu condotier în armata turcă. HASDEU, I. C. 159. Injurii ni s’au aruncat în cale, de micii condotieri ai tiparului. GOGA, ţ. N. vi, 1330. [Pronunţ. -ti-er.] — N. din ital. condottiere «conducător, căpitan, căpetenie»). CdNDRA prep., adv. 1 y CONDRĂ adv. şi s. f. J CONDRĂCHDfiR (IU) S. m. 1 , } v. contract. CONDRACT t s. m. J CONDRĂN s. a. (Entom.). Larve du hanneton, ver blanc. — (Uioara) Larva gândacului de Maiu. VICIU, GL. — Stă, probabil, în legătură cu ung. kondor «creţ» ; cf. condrăţel. CONDRĂNÂŞ s. m. v. condrăni. CONDRĂNl vb. IVa. (Muz.) Accompagner. — (Ungurism, în Transilv.) A seconda la muzică s. cântări, a acompania (FRÂNCU-CANDREA, R.), cf. a ţinea isonul. [Derivat: (după ung. kontrăs) condrănâş s. m. = cel care însoţeşte melodia principală (mai ales vorbind de vioară).] — Din ung. kontrâlni, kontorâlni, idem. chinezu. CONDRÂNT s. m. v. codrant. CONDRÂŞ s. m. v. condaş. CONDRÂT t s. a. v. contract. CONDRĂŢfiL s. m. (Entom.) Pou. — Păduche (Băişoara, jud. Turda Com. GIUGLEA) ; lindină (DICŢ.). Zice-se că Arapii, oricât de curaţi să fie, tot se găsesc condrăţei în capul lor. ISPIRESCU, L. 398. — Cf. c o n d r a n. CONDRÎ adv. şi s. f. v. contra. CONDROIU s. m. (Bot.) v. codroiu. CONDUCĂTORIE t s. f. v. conduce. CONDCCE vb. III. — I. l°-6°. Conduire, mener, diriger. II. Se conduire. I. T r a n s. 1°. A duce pe cineva cu sine (din politeţe sau pentru siguranţă) întovărăşindu-1, în-soţindu-1, cf. băga (I 2°). Portarul... îl conduse dinaintea stareţului. C. NEGRUZZI^ I. 219. Mata-che, condu pe domnu’ la masa lui. C. PETRESCU, C. V. 60. Răufăcătorul a fost condus la poliţie, la închisoare. A conduce la altar = a lua în căsătorie. 2°. A călăuzi, a duce de mână. (R e f 1. = reciproc). Orb pe orb când se conduc, cad amândoi în groapă, zanne, P. ii, 656. 3°. A dirigui, a dirija, a comanda (în calitate de şef) o instituţie, o armată, o orchestră, o barcă, etc., a fi în capul unui grup; a (a)duce pe o anumită cale, spre o ţintă oarecare. Sânt fericit... de a putea anonsa... realizarea unei dorinţi... care va conduce [naţiunea] pe calea prosperităţii şi a gloriei. URICARIUL, VII, 39. Ce ? Să’ngâni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce’n operetă■ e condus de Menelaos ? eminescu, p. 230. 4°. Trans. şi absol. A dirigui mersul unui vehicul (spec. unui automobil), a mâna (caii la o trăsură). A început să înveţe a conduce. C. PETRESCU,- C. V. 230. 5°. A introduce, prin instalaţii, conducte (apa, gazul etc. într’o casă). A. conduce apa, gazul, e-lectricitatea. 6°. (Abstr.) A fi în fruntea unei acţiuni, lucrări, etc. Regele însuşi conducea atacul. A conduce lucrările, operaţiunile, etc. | P. anal A avea rolul principal, a da directiva într’o discuţie, în desba-teri, etc. Preşedintele conduce desbaterile cu ne-părtinire. \ P. ext. A susţinea (în faţa unei adunări, autorităţi) o părere, o chestiune, o cauză. Oricine a dobândit diploma de licenţiat de la o facultate de drept... are dreptul de a conduce o pricină ca advocat. GHICA, s. 585. II. Refl. A se purta, a se comporta, a lua sau a avea o atitudine, ţinută. în împrejurări neprevăzute se con,duce după inspiraţia momentului. [Se conjugă ca duce. | Abstract: condâcere CONDUCT — 716 — CONDUR ş. f. (Despre lucruri) Acţiunea de a conduce (X 4°), faptul conducerii, introducere. Conducerea apei, gazului, etc. (Despre oameni) Direcţia, guvernarea, administrarea unei organizaţii, instituţii, etc. şi (fig.) persoana s. persoanele din capul instituţiei s. organizaţiei. Conducerea unei şcoli, unei uzine, conducerea unui partid. (Absol.) Dispoziţia, destoinicia de conducător. Conducere înţeleaptă. j Adj.ective: condus,-ă = dus (de mână), dirijat. O orchestră bine condusă; — conducător,-oâre (adesea substantivat) = (cel) care conduce, comandant, căpetenie, şef, diriguitor, cf. dirijor, maes't r.'u. Conducătorul popoi~ului, publicaţiei, institutului, orchestrei. Idei conducătoare. (Fizică) Care are însuşirea de a conduce, de a transmite (căldura, electricitatea). A-semenea corpuri prin care căldura, se poate răspândi cu uşurinţă, se numesc bune conducătoare de căldură, poni, P. 141. (Fig.) Firul conducător (într’o discuţie, într’o argumentaţie) = ideea călăuzitoare asupra căreia se stărue mai mult spre a o scoate mai bine în lumină. | Abstract: (derivat din conducător'; rar) conducătorfe t s. f. = conducere, situaţie de conducător. Dovedindu-se... că politica pan-germanistă... nu duce... la consolidarea conducătoriei exclusive în confederaţiunea staturilor germane... sbiera, F. S. 210. | Familia: (. Confident. 1°. Persoana căreia-i încredinţezi (exclu-ziv)( o taină (STAMATI), cele mai mari secrete. Paolo Qiovio... confidinte al papilor Leone X, Adrian VI şi Clemente VII... HAŞDEU, I. C. 32. 2°. (Rar, în Ardeal, după ung. konfidens v. confident. CONFIDINTE t adj., s. m. şi f.J CONFIENT, -A adj., subst. CONFIENŢĂ S. f. confia. CONFIGUR vb. Ia. Configurer. — A da o figură, o formă la ceva. Mişcarea de rotaţiune a configurat astfel globul nostru pământesc, [Familia: « fr. configuration, lat. configuratio, -onem) configurâţie (configuraţiune) s. f. (Fizică) = forma exterioară pe care o ia un corp şi care rezultă din structura lui totală, cf. făptură (III 1°) ; (Geogr.) înfăţişare, aspect. Configuraţia, Peninsulei balcanice. | Spec. (Psihol.) Structură a fenomenelor sufleteşti. — A7. după fr. (lat. con + figuro, -are «a forma, a da o formă»). CONFIGURAŢIE s CONFIGURAŢlCNE 5' f' f v. configura. E s. f. J CONFlfNŢ ţ s. f. v. confiâ. CONFlNII s. f. plur. tant. Confins. — Frontieră comună la două ţări, graniţă, hotar. Confiniile militare (traduce, în Transilv., pe germ. «Milităr-grenze» şi (după lat. de cancelarii confinium) con-finiu s. a. = teritoriu de la graniţă a cărui populaţie era organizată milităreşte pentru paza frontierei. [Derivat, (rar, învechit) confinist s. m. = păzitor de la graniţa ţării, grănicer. însuşi con-finistul specula pădurea. I. ionescu, p. 469.] — N. după fr. (din prefixul con şi lat. fifiis «sfârşit, limită»). CONFINIST s. m. CONFtNHJ s s. m. j v 3. a. J confinii. CONFtR s. m. (în poezia pop. cu sens neprecizabil) Poftesc un confir rotat. Ca să-ţi fie de cununat. marian, nu.. 339. CONFIRMA, vb. I. l°-4“. Confirmer. CONFIRMÂND — 720 CONFLUENT 1°. Tra n s. A întări, a definitiva, a stabiliza pe cineva într’o situaţie. A confirma pe cineva într’un post .(în care fusese numit provizoriu). 2°. Trans. şi refl. A (se) adeveri (I 2°), a (se) arăta eă (ceya) e adevărat, a (se) face neîndoios, a înt ă r i, a certifica, cf. încredinţa (A. II,. 3°) Aduse în ţară... vestea numirii Iv/i Duca şi îndură închisoarea pănă ce această ştire se confirmă. IORGA, L. II, 617. Războiul recent le-a confirmat cu vârf şi îndesat aptitudinile... civile. goga, T. N. vi, 1927. Astronomul ar dori... ca fenomenele... să confirme adevărul calculelor lui. Bălcescu, M. V. 4. Refrenul confirmă regula... că poezia să nu se repete. MAIORESCU, CR. I, 60. Prevederile noastre au fost confirmate de evenimente. 3°. (Jur., în opoziţie cu a reforma s. acasă; despre o instanţă judiciară superioară) A întări o liotărîre, o sentinţă (a unei instanţe inferioare) menţinând-o, neschimbând-o ; cf. a ratifică. Hotărîrea e confirmată sau hotărîrea e reformată. HAMANGIU, c. C. 85. Curtea de apel a confirmat hotărîrea tribunalului. 4°. (Bis. La catolici) A întări taina botezului administrând tinerilor de 13—16 ani taina sf. Mir: (la protestanţi) a săvârşi ceremonia Cinei domnului, dând tinerilor în vârstă de 13—16 ani împărtăşania, după o instrucţie religioasă specială. [Abstract: confirmare s. f. = acţiunea de a confirma, întărire, adeverire, (Jur.) întărire de către o instanţă superioară, ratificare, întărire prin vorbă sau în scris, (aristia, plut.). Să aştepţi confirmarea acestei binefaceri, uricariul, I. 172. 17n raport de confirmare reciprocă, maiorescu, L. 12. Confirmare dc moşie. C. GIURESCU, BUL. COM. ist. v. 43. | Adjectiv: (ad 3° şi substantivat): confirmat,-ă. | Familia: (la catolici şi protestanţi, «lat. confirmandus, -a, -um) confirmând, -ă subst. = tânăr (ă) Ia vârsta de a primi confirmaţiunea (4°) şi care merge (împreună cu alţii, în procesiune) la biserică pentru împlinirea acestui act; — '(< f r. confirmation, lat. con-firmatio, -onem) confirmâţie s. f. şi confirma-ţiune s. f. = confirmare, întărire, (Jur.) menţinere neschimbată (a unei hotăvîri judecătoreşti), (vechiu, p. e x t.) hrisov prin care se confirmă o stare de drept; (Bis.; la catolici) sacrament care comunică credincioşilor darul Sfântului Duh şi le dă tăria de a mărturisi credinţa creştină; (la protestanţi) actul prin care tinerii se declară apţi de a se împărtăşi la Cina Domnului. Actul de confirmaţiunea sau ratificaţiunea unei obligaţiwii. HAMANGIU, C. C. 292. Ale căror confirmaţii şi privilegii mergând în mâinile lor... MAG. IST. IV, 44; — (fr. confirmatif, lat. confirmativus, -a, -um) confirmativ, -ă = care confirmă. Acte confirmative. HAMANGIU, C. C. XLII.) — N. din fr. (lat. confirmo,-are, idem). CONFIRMÂND, -Ă subst CONFIRMÂŢIE S. f. CONFIRMAŢIUNE s. f. CONFIRMATIV,-Ă adj. CONFISC vb. I. Confisquer. — (Jur.) A lua pe seama fiscului, pentru stat s. pentru cel păgubit, averea cuiva (o sumă, obiecte, moşii, etc.) în bâza unei legi, din cauză de infracţiune, contravenţie s. crimă; cf. p o p r i; p. e x t. a lua cu forţa ceva al altuia. Averile mişcătoare sau nemişcătoare a oricăruia pământean supus la orice învinovăţire... rămâne moştenitorului, fără a putea stă. pânirea sub nici un cuvânt a o confiscarisi... (a. 1827). URICARIUL, II. 209, cf. I 261/27. Riga En-ric VIII confisease averile lordului Talbot. C. v. confirma. negruzzi, iii. .288. Averea părintească... — multele sate — pe care noul Domn le eonfiscase, pen tru trădare, de la Doamna fugită cu Nemţii. IOR-GA, L. I 340. Mărfurile de contrabandă se confiscă. [Şi: (cu suf. n.-grec. -arisesc) confiscarisi t vb. IVa. | A b s t r a c t e: confiscâre s. f., confiscarisîre t s. f.; «fr. eonfiscation, lat. confiscatio, -onem, rar) con-fiscâţie, (învechit) confiscaţiune s. f. Va pierde... averea sa... şi o va lua cu confisearisire hazneaua împărăţiei Roşiei... (a. 1820). uricariul, i. 261. Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor. HAMANGIU, c. C. XIV. Confiscaţia nici au avut nici are loc... în pământul nostru... uricariul, ii. 209. | Adjective: confiscat (cu negativul neconfiscat, -ă. Sate... confiscate cu drept sau fără drept, hasdeu, i. C. 16. Averile lor au fost confiscate. UNIVERSUL a. 1930, 10 Noem.; — confiscâbil (cu negativul neconfislcabil),-ă .= care poate fi confiscat.] — N. din fr. (lat. confisco, -are, idem v. congratula. congratulaţi Cne si f. J CONGREGANfST, -A subst. (Bis.) v congrega- CONGREGĂŢIE..ş.. -f, . ) ţiuiH*. . , CONGREGAŢIUNE : s.: f. I. Assemblie,. conseil-. lln.Congreg.ation. >.. j I. (Latinism învechit, în Transilv.) ■ Adunare 46* CONGRES — 724 — CONJECTURĂ (cf. STAMATI), consiliu. Congregaţia comitaten-să == consiliul judeţean. Cf. encicl. R. XI. (Bis. catol.) 1°. Totalitatea călugărilor s. călugăriţelor aparţinând aceluiaşi ordin religios; cf. ordin, com vanitate, tagmă, cin. | (Bis. protest.) Obşte bisericească, comunitate a celor de aceeaşi confesiune. Congregaţia lui [a pastorului] ...a pus mână de la mână şi i-a dat ceasul... pe care-l a,re la brâu. E. rădulescu-pogoneanu, REBECA, 212. 2°. Adunare de prelaţi spre a examina anume chestiuni ca organ al Sfântului Scaun. Congregaţia Indexului. [Familia: (fr. congreganiste) congreganîst, -ă adj. subst. (Bis.) = (adj) aparţinând unei congregaţii, condus de călugării unei congregaţii ; (subst.) membru al unei congregaţii. Şcolile congreganiste din Franţa; — (engl. congregatio-nal) congregaţionâl, -ă = (Statele-Unite) care ţine de o anume biserică protestantă numită «Con-gregational Church»]. — N. din lat. med. congregatio, -onem (din con-«cu» şi grex, gregem «turmă») şi după fr. CON'GUES s. a. Congr&s. — (în general) Reuniune de persoane chemate a lua măsuri cu privire la anumite chestiuni puse în discuţie; spec. reuniune de împuterniciţi ai diferitelor naţiuni, având a regula anumite chestiuni internaţionale (mai ales după un războiu) ; reuniune de savanţi, publicişti, etc., în care se fac comunicări, se discută şi se iau hotărîri în chestiuni ştiinţifice, literare, politice, etc. Spec. Congres naţional bisericesc = reprezentanţa supremă a Românilor ortodocşi (din mitropolia Ardealului înainte de Unire, acum din toată ţara, având, de la noua organizare a bisericei ortodoxe prin legea de la 1925 şi atribuţiile de corp electiv al mitropoliţilor şi episcopilor) ; în Franţa) adunarea împreună a Camerei deputaţilor şi a Senatului pentru alegerea Prezidentului Re-publicei, modificarea constituţiei, etc.; (în Statele-Unite) Senatul şi Camera împreună. Să se adune la un congres, pentru ca să se contenească răzh boiul, de amândouă părţile, dumitrache, 407. Congrese internaţionale. D. RUSSO, BUL COM. ist. I 5. || Fig. (în glumă, în ironie) Adunare (la o petrecere s. la sfat comun) a câtorva persoane particulare, a membrilor unei familii. Un congres de băieţi — conşcolari ai miei de la dăscălii franţez şi grec. C. NEGRUZZI, I 12. Un congres de rubedenii. EMINESCU, P. 255. [Şi: (numai la PANN, E. I 119/») congrez f s. a. Plur. -greşuri. | Derivate: congresîst, -ă subst. = persoană care ia parte la un congres, membru al unui congres; — (în Transilv.; arti- ficial, pe cale de dispariţie) congresuâl,-ă adj. (pronunţ, -su-al) = a(l) unui congres, de congres. Concluzuri (= hotărîri) congresuale.] ■— N. din lat. congressus, idem, şi după fr. CONGRESlST, -A subst. 1 CONGRESUÂL, -ă adj. J V' congles- CONGRUA t s. f. Portion congrue. — (Transilv.) Minimul de venit pe care trebuia să-l aibă orice slujbaş al bisericii. Congrua se plătea de stat. [Pronunţ. -gru-ă.] — N. din lat. congrua (dotatio), propriu «dotaţie potrivită, care se cuvine». Cf. congruent. CONGRUENT, -A adj. Congruent, congru. — Care se potriveşte în toate amănuntele cu altceva, care se acopere deplin cu el, corespunzător echivalent (cf. identic, egal, la fel) ; spec. (Aritm.) numere congruente : două numere întregi sânt congruente în raport cu un al treilea, când diferenţa lor e divizibilă eu al treilea. (Geom.) figuri congruente, care se acoper deplin. Nu lenea... de a găsi... expresia congruentă ir» limba română poate să- autorize un neologism. MAIORESCU, CR. ii 260/M. [Abstract: congruenţă s. f. = potriveală deplină, acord, concordanţă. | Pronunţ, gru-e], — N. din lat. congruens,-entem, idem, şi după fr. CONGRUENŢA s. f. v. congruent. CONHERENT,-A adj. v. coerent. CONIAC s. a. Cognac. — Băutură alcoolică tare (45—60°), distilată din vin, fabricată la origine în oraşul Cognac, din Franţa ; p. e x t. Dăhărel conţinând asemenea băutură. Cf. H. xvi 153, herz.-gher., M. IV 238. Scoase... o sticlă plată de coniac, c. petrescu, î. li 138. [Plur. -niaeuri = diferite varietăţi («mărci»), sticle s. păhărele de coniac. | Pronunţat de obiceiu cu n muiat, ca în franţuzeşte.] — N. după fr. CONIÂR s. m. Maquignon. — (Rutenism, în Bucovina) Om priceput in cumpărări s. vânzări de cai (Ciahor, lângă Cernăuţi). CALUL 183. — Din rut. konjar. DR. IV 1557. CONIC,-A adj. (Geom.) \ CONICITÂTE s. f. (Geom.) J Y' C0"‘ CONIFER, -A adj. s. m. (Bot.) Conif&re. — Care are fructe în formă de con («cucuruz»). | Conifer s. m. (mai rar coniferă s. f.) = arbore cu asemenea fructe, precum bradul, moliftul, pinul, cedrul, chiparosul, etc. Coniferii... rămân totdeauna verzi, mehedinţi, g. F. 170. (Colectiv, la plur.) Conifere s. f. = familie de arbori coniferi. Cf. grecescu, fl. 4. — N. din lat. conifer, -a, -um, idem (din conus «con» şi fero «port, produc») şi după fr. CONIROSTRU,-A adj. (Zool.) Conirostre. — Cu ciocul conic, j S. f. (plur.) Conirostre = familie de păsărele cu asemenea cioc (din care fac parte, bunăoară, vrabia, canarul,' ciocârlia, etc.) — N. după fr. (din lat. comis «con» şi rostrum «cioc»). Cf. rost. CONIţA s. f. v. cocoană şi t cuniţă. CONltlNCŢIE t s. f. v. conjuncţiune. CONIVENT,-A adj. (Şt. nat.) Connivent.— Foi conivente: care ţin să se apropie s. să se aşeze una peste alta (când apune soarele). Valvule conivente: (la om) îndoituri, cute ale mucoasei intestinale. — N. după fr. (lat. connivens, -tem, participiul lui connivere «a închide ochii, a se închide»), Cf. conivenţă. CONIVENŢA s. f. Connivence. — Faptul de a tolera ceva rău s. necorect, de a tăcea ori de a închide ochii (din indulgenţă, slăbiciune, s. rea voinţă) când vezi făptuindu-se vreo faptă rea, cf. complicitate; (loc. adv.) de conivenţă (cu cineva) — prin înţelegere tacită. Paternitate nu, insă conivenţă da. MAIORESCU, D. II 12. AA învinui... chiar de conivenţă cu înşişi adversarii. SBIERA, F. 338. — N. după fr. (lat. conniventia «indulgenţă»), Cf. conivent. CONJECTOrA s. f. Conjecture. •— Opiniune întemeiată pe probabilităţi, pe presupuneri s. simple CONJECTURĂ — 725 — CONJUNCTIV păreri, «gândire după luare aminte la un lucru» (aristia, plut.), «dare cu socoteală» (costinescu, cf. bănuială, presupunere, supoziţie, prezumţiune, ipoteză; spec. (Filol.) propunerea unei îndreptări cu privire la un cuvânt sau un pasagiu .greşit transmis ; îndreptarea propusă, bazată pe prezumţiuni (D. RUSSO, BUL. COM. IST. I 90). Sântem... reduşi la simple con-;jecturl. maiorescu, D. II 56. Editorul Hasdeu introduce în text, prin conjectură, cuvântul «mulţime» în loc de «mulţumim», aflat în ms A. d. russo, BUL. COM. IST. I 65, cf. 39, 40. [Adjectiv: (fr. conjectural) conjectural,-ă = care se întemeiază (numai) pe conjecturi, problematic, dubios, îndoelnic, cf. nesigur, ipotetic, problematic, aproximativ. | Verb: (fr. con-jecturer) conjectura Ia = a judeca după probabilităţi.] — N. din lat. conjectura, -am, idem, s. din fr. CONJECTURĂ vb. Ia 1 . CONJECTURAL,-A adj. J V‘ conJectura- CONJON- v. conjun-, CONJOR t s. m. sing. Gontree, environs. — (Numai la pann) împrejurime, ţinut, ocol. Cf. în-c u n j u r. De glasul său cel prea dulce tot conjo-rul răsuna. E. l 26/20. Fiica unui păstor îşi păştea oile sale într’acel vesel conjor. ib. 11 41/M, cfl. 124/17. — Formaţie personală din încunjur. CONJUDEŢEĂN, -A adj., subst. — Habitant du mSme departement, pays. (Persoană) din acelaşi judeţ cu altul. A constatat... prosperitatea con judeţenilor (tip. conjudeţianilor) săi. I. ionescu, M. 216. — Format din pref. con- şi judeţ+ean, după consătean, concetăţean, etc. CONJUGĂ vb. I 1°. Conjoindre. 2°. Conjuguer. 1°. (t) Trans. A lega împreună (LM.) prin căsătorie, a uni. Se ruga Să voiască cu streinul pe ea a o conjuga, pann, e. v. 21/s. [ (Franţuzism) A uni, a împreuna (două lucruri). 2°. Trans şi absol. (Gram.) A înşira în mod metodic formele unui verb după moduri, timpuri, numere şi persoane; cf. declina. Ştia să decline şi să conjuge la latină. I. teodoreanu, M. II 174. Conjugă verbele neregulate. [Abstracte: conjugare s. f. şi (lat. conju-gatio, -onem; din ce în ce mai rar) conjugaţiune, conjugâţie s. f. (Ad 2°) = flexiune verbală ; totalitatea formelor flexionare ale unui verb; fiecare din clasele în care se împart verbele după terminaţii (în special la infinitiv şi la prezentul indicativ). Dar conjugaţia, articulul şi ţesătura ţăranului în căt se osebeşte de a sapientului? RUSSO, s. 53/39. Conjugare perifrastică. Verb de conjugarea întâia. | Adjective: conjugat (cu negativul neconjugat),-ă (ad 1°, Anat., fr. conjugui) Nervi conjugaţi, servind la aceeaşi funcţiune. (Bot.) Frunze conjugate, cu foliole aşezate perechi-pe-rechi. (Fiz.) Focare conjugata, sistem format prin două puncte aşezate în aşa chip încât dacă se pune o lumină într’unul din ele, razele răsfrânte se unesc în celălalt punct şi invers. Oglinzi conjugate, aşezate astfel una faţă de alta încât să producă acest rezultat. (Chim.) Acid conjugat, format din combinarea a două acide luate în proporţii diferite. (Aritm.) Regulă conjugată. Cf. ştefănescu, C. 525; cf. conjunct. Conjugata este stabilită când ultimul membru al unei egalităţi este de acelaşi fel cu necunoscuta, id. ib. 525; (ad 2°. Gram.) Verb conjugat; — (fr. conjugable) conjugâbil (cu negativul neconjugabil),-ă = care se poate conjuga (2°).] —■ N. din lat. conjugare «a uni părechi-părechi» (din con- «cu» şi jugum «jug, păreche») şi după fr. Cf. conjugal. CONJUGĂBIL, -A aclj. v. conjuga. CONJUGĂL,-A adj. Conjugal. — A(l) soţilor uniţi prin căsătorie, referitor la cei căsătoriţi, casnic (COSTINESCU), t căsnicesc (cf. aristia, plut.) Secretul aşternutului conjugal nu fu respectat. URICARIUL, X I0/17. Scena conjugală. c. negruzzi, I 37, cf. 79. în procesul-verbal se va face menţiune despre autorizaţiunea ce va trebui a se da de judecător femeei pentru a se retrage din casa conjugală, hamangiu, c. C. 71. cf. 309. Luă apărarea soţului, din simţ de solidaritate conjugală, c. PETRESCU, î. II 142. | Adv. (rar) ...Una din multele fete pe care Nico-lae-vodă căuta să le plaseze conjugal, iorga, l. 11 137. — N. după fr. (lat. conjugalis,-e idem). Cf. conjugă (1°). CONJUGĂTIE S. f. ) CONJUGĂŢlCNE S. f. / (Gram-) V' COnJUga- CONJUNCT, -ă adj. Conjoint. — Unit strâns, legat (LM.). (întrebuinţat numai în Aritm.) Regula conjunctă, operaţiune prin care se determină raportul a două cantităţi între ele (monede, măsuri, etc.) cu ajutorul raportului cunoscut al fiecăreia din ele cu una s. mai multe cantităţi determinate. Cf. CLIMESCU, A. 246. Se mai numeşte şi regulă conjugata. — N. din lat. conjunctus, -a, -um, idem. CONJCNCŢIE s. f. v, conjuncţiune. CONJUNCŢIUNE s. f. Conjonction. 1°. (Astr.) Poziţia a două corpuri cereşti cu privire la o a treia, cănd o dreaptă plecând din centrul celei din urmă trece prin centrul celorlalte două. Se zice că o planetă este în conjuncţiune cănd cercul său de latitudine, raportat la centrul pământului, trece prin centrul soarelui. CULIANU, C. 328, cf. 263, 328. 2°. (Gram.) Cuvânt invariabil, particulă care leagă două cuvinte s. două propoziţiuni. Conjune-ţiuni copulative (de ex. şi, nici), adversative (de ex. dar, însă), etc. [Şi: conjuncţie s. f., conjoncţiune t s. f. costinescu, culianu, c. 263, coniuncţie t s. f. sta- , mati.] — N. după fr. (lat. conjunctio, -onem «legătură») Cf. conjuga (1°). CONJUNCTIV,-A adj. Conjonctif. — Care*leagă, uneîşte. | Spec. (Anat.) Ţesut conjunctiv (mai rar ţesătură conjunctivă) = ţesut protector în corpul animalelor (constând din celule şi fibre, precum: grăsime, oase, cartilagii, tendoane, etc.) care uneşte şi desparte celelalte ţesuturi. Membrană conjunctivă (şi s. f. conjunctivă), membrană mucoasă care acopere faţa anterioară a globului ochiului şi faţa de dedesubt a pleoapelor. [ (Filos.) Judecata afirmativă în care un subiect se arată împreună cu mai multe predicate se numeşte conjunctivă. MAIORESCU, L. 48. (Gram). Mod conjunctiv (şi s. a. conjunctiv) = în opoziţie cu indicativul) mod verbal (numit şi subjunctiv) care exprimă acţiunea (starea, existenţa) într’un raport de dependenţă faţă de verbul căruia este supus. [Derivate: (neobici-uuit) conjunctivâl,-ă adj. (Gram.) = de con- CONJUNCTIVAL — 726 — CONOCĂŞIE junctiv; (substantivat) formă de conjunctiv. Conjunctivului «am să» este cu totul altceva decât\ înfinitwalul «am a», hasdeu, etym. magn, 975/o; — (fr. conjonctivite) conjunctivită (con-jonctivită) (Med.) s. f. = inflamaţia conjunctivei ochiului.] — N. din lat. conjunctivus, -a, -um, idem şi după fr. CONJUNCTIVÂL adj., s. a. (Gram.)) . _ f v. conjunctiv. CONJUNCTIVITĂ s. f. (Med.) J CONJUNCTURĂ s. f. Conjoncture. — Situaţie momentană (economică, politică) rezultând din întâlnirea mai multor împrejurări, concurs de împrejurări; p. est. împrejurare, ocazie, prilej; spec. (Comerţ) şovăirea ritmică şi periodică a preţurilor (materiilor brute, a muncii lucrătorilor, etc.), care adesea produce crizele economice. Conducerea partidului... ar specula... o conjonctură care în momentul acesta îi este favorabilă, curentul, a. 1930, 25 Sept. Criza se simte... în industrie..., care e grav ameninţată de conjunctura mondială, universul, a. 1930, 14 Noem. [Şi: (franţuzism) conjonctură s. f.] —■ N. după fr. (lat. cum «cu» şi junctura «legătură») . CONJURĂ vb. I. lo-S”. (Se) conjurer. 1°. Refl. (cu sens reciproc) A se lega (la origine: cu jurământ) împreună cu alţii împotriva cuiva (mai ales în potriva guvernului, a suveranului), cf. conspira, complota, urzi (un complot). Ungurii chemară întru ajutor pe Săcui şi pe Sa^şi, se conjurară împreună şi făcură legătură spre apărarea comună şi stărpirea Românilor. odobescu, iii 519/5. 2°. Trans. A goni demonii, a alunga duhurile rele prin practice magice, a scoate dracii din cineva prin rugăciuni şi descântece, a exorciza; p. ext. a îndepărta (prin destoinicie, pricepere, isteţime) un rău, o primejdie, o nenorocire ce ameninţă pe cineva. Conjurau răul şi scăpau ţara. C. NEGRUZZI, I 323, Cf. GHICA, S. 375. 3". Trans. A ruga fierbinte, stăruitor, cf. a implora. Conjurăm tot ce este militar în emigraţia română să vie să-şi spele pata. GHICA, A. 816. Apoi o conjură să-i spuie adevărul. I. NEGRUZZI, III 42. L-am rugat, l-am conjurat, id. III 385. Ema... o conjura cu toată iubirea şi durerea ei de soră, să vie numai decât. VLAHUŢĂ, D. 331. [Abstracte: conjurâre s. f. = acţiunea de a conjura (2°-3°) :— (fr. conjuration, lat. conjuratio, -onem) conjuraţie, conjuraţiune s. f. = complot, conspiraţie urzită de conspiratori; practice magice pentru izgonirea demonilor s. îndepărtarea unui rău ameninţător; rugăciune fierbinte, implorare. Capii tconjuraţiunii. | Substantive verbale: (fr. conjure, lat. conjuratus) conjurat,-ă = persoană care ia parte la o conjuraţie s. o conduce cf. conspirator, oompl)otist; —• con-jurator, -oâre t = conjurat. COSTINESCU. Care giurământ l-au şi făcut înaintea noastră... şi Ni-colae fiiul lui Iacob cu congiuratorii lor. şincai. HR. I 347/so.] — N. după fr. (lat. conjuro,-are. idem) CONJURĂ vb. I v. înconjura. CONJURAŢIE s. f. conjuraţiCne S. f. CONLOCUI vb. IV*'. Cohabiter. — A locui la un loc (într’o casă, într’un oraş, într’o ţară) cu altul's. alţii. Dintre'scrisorile mele către dânsul am găsit num,ai opt, rămase din întâmplare la frate-său Iancu, cu care conlocuia la Paris la 1850. ghica, s. 720. Popoarele de gintă slavonă... au< venit... să conlocuiască cu poporaţiunea română. odobescu, ii 179, cf. iii 461. [Şi: colăcui f vb. IVa. CAT. MÂN. Tom. II 553, 306. 1 Abstract: conlocuire s. f. = locuire împreună. | Adjectiv: conlocuitor (colăcuitor t),-oâre = care locueşte împreună cu altul s. cu alţii. Celelalte naţionalităţi conlocuitoare. A. c. cuza, universul, a. 1930, 16 Dec. Naţii collăeuitoare. cat. man. Tom. II 553, 306.] — N. format din con- şi locui, după fr. cohabiter. CONLUCRA vb. Ia. 1°. Collaborer. 2°. Coneourir, contribuer ă. 1°. A lucra împreună cu altul s. cu alţii (la o lucrare comună, în vederea aceluiaşi rezultat), a colabora, cf. a coopera. Fieşîcare trebue să conlucreze pentru fericirea tuturora. MARCOVICI, D. 86. Ce! ai uitat tu oare potopul d’altă dată, La care, cum s’aude, destul ai conlucrat? alexandrescu, m. 178,/2. Se întreprinse publicarea unei foi literare, la care conlucram noi toţi care scriam. C. NEGRUZZI, I. 334. 2°. A concura, a contribui împreună cu alţii (la acelaşi rezultat). Criticii mă lăudau şi astfel toate conlucrau la încurajarea mea. I. NEGRUZZI. III 441. [Prez. ind. conlucrez şi (Transilv.) conlucru barcianu. | Abstract: conlucrâre s. f. = colaborare, cooperaţiune, concurs. Conlucrarea aşezământului organic. URICARIUL, XIII 378/m. Direcţia cea nouă — ni se zice — nu putea să se introducă în conlucrare paoinică pe lângă cea veche ? MAIORESCU, CR. I IV 19. Ce roade minunate dă. conlucrarea mai multor cercetători pentru emendarea textelor! D. RUSSO, BUL. COM. IST. II 89. Fricţiunile dintre membrii consiliului... au făcut imposibilă o conlucrare. CURENTUL, a. 1930, 29 Noem. \ Adjectiv (une-ori substantivat, învechit) conlucrător, -oâre = colaborator, cooperator. Compunerile originale a [le] redacţiei şi a. [le] conlucrătorilor săi. DACIA X. tn Flandra găsim pe Francis Snyders, amicul şi con-lucrătorul lui Rubens. ODOBESCU, III 130/B]. — N. format din con- şi lucră, după fr. collaborer s. coopărer. CONNE- v. cone- CONOĂIE s. f. ? Ne-om duce tare şi vârtos, Cu puterea lui Hristos, în vârful munţilor, în conoile brazilor, în cununa fetelor, şez. XXIII 21. CONOARE adj. s. m. Paresseux. — (Straja, Bucov.) Leneş, om de nici o treabă; unul care în-cepând un lucru, se apucă de altul. Com. AR. tomiac. CONOB f s. a. Chaudron. — (Slavism, la CORESI). Căldare. Moavu conob (căldaria D)upu-văinţa mea. PSALT. 234/3. [Şi: conobe t s. f. PSALT. 114/15]. — Din slav. konobu, idem. CONOBE t s. f. v. conob. CONOB^LIE s. f. Bagatelle. — (Straja, Bucov.) Lucru de nimic, de nici un folos (Com. AR. TOMIAC), bagatelă, cf. fleac, moft. CONOCAR s. m. CONOCĂRlE s. f. CONOCĂŞ s. m. CONOCĂŞlE s. f. v. conjura1. CONOCHICHIRIŢĂ — 727 — CONSÂNGEAN CONOCHICHIRIŢĂ s. f. CONOCHlFTERIŢĂ S. f. CONOCHÎFTIRIŢĂ S. f. CONOCHlŞNIŢĂ s. f. (Entom.) v. coropişniţă. CONOCl vb. IV3 Refl. Hăsiter, rechigner. — A se codi la ceva, a-şi găsi treabă. Până s’o conooit, s’a făcut soarele sus (Dorohoiu). ION CR. V. 375. — E, probabil, identic cu conăci. CONOFAIt,-A adj. Laid.— Urît. ZANNE, ,P. IX 261. Ca nişte cioare conofăite, Peste gard ce-s as-vărlite. marian, D. 294. CONOFTICHIVA s. f. (Entom.) v. coropişniţă. CONOID,-Ă adj., s. a. v. con. CONOPÂIE s. f. (Brebis) Tachetee. — (Bucov.) Nume de oaie: plină de pete albe, negre, roşii, etc. Com. MARIAN. [Plur. -păi.] — Cf. rut. konoplja «cânepă». CONOPEŞNIŢA s. f. (Entom.) v. coropişniţă. CONOPIDA s. f. (Bot. Cui.) 1°. Chou-fleur. (Brassica botrytis). 2°. Chenille. (Au pluriel) Ca-naille. 1°. (în Ţara veche) Plantă ierboasă, cu frunze lungăreţe, groase şi cu vine albe, care acoper florile dese şl cărnoase de coloare alburie, care formează o masă compactă, întrebuinţată ca legumă apreciată. Se mai numeşte şi c a r f i o 1, carta-fiol. panţu, PL. Cf. H. II 193, III 486, X 150, xvi 320. Grădinarii seamănă... conopide, bame. I. IONESCU, m. 357. Tu, care ţi-ai desvălit mintea ca o conopidă, la căldura civilizaţiei, alecsandri, ap. TDRG. 2°. (în Bucov.) Omidă; (fig. la plur.) oameni fără căpătâiu (= germ. Gesindel): conopchidzîlor ce sănteţi! herz.-gher., m. iv 238. [Şi: conopîdie t s. f. Să-mli] trimiţli] cevaş seminţi de grădină,... conopidii (a. 1799). IORGA, s. D. VIII 36/25, cf. 74/m, 113/23. Conopidiia mare. furnică, I. c. 257/îo, cf. 217/i. Anghenara, conopidiia. piscupescu, o. 194/20; cunopidie t s. f. Cunopid.li de Beciu, cartafion (a. 1784). iorga, S. D. viii 82/w; — cunupîdă t s. f. Cere cartofiol, cunupide, varză nemţească (a. 1808). id. ib. VIII 44/i5; — cunupîdie t s. f. %. loţi sămânţă dă (= de) cunupidii de iarnă (a. 1820). id. ib. viii 56/2».] — Din n. -grec. 5touvoum8i, idem (1°) «turc. qan-nebit). CIHAC, 11 651. CONOPÎDIE t s. f. (Bot.) v. conopidă. CONOPlŞTERIŢA s. f.) CONOPtSTINIŢĂ s. f. > (Entom.) v. coropişniţă. conopîştiriţA S. f. J CONOSAMENT s. a. (Com.) Connaissement. — Borderou de mărfuri încărcate pe o corabie, pe un vapor. Cf. f r a h t. — N. după fr. CONOŞfiRPE s. m. (Numai într’un descântec). Şerpe, şerpe, Conoşerpe, Tu ai cătat, De-ai muşcat. marian, d. 229. — Contaminaţie din cono (pişteriţă) şi şerpe. CONOŞTlRIŢĂ s. f. CONOTIfteriţA s. f. }• (Entom.) v. coropişniţă. CONOTlFTIRIŢĂ s. f. CONOVÂŢ (Mii.) s. a. Longe. — (Rutenism) Funie cu care se leagă caii în bivuac (TDRG.) pripon. — Din rut. konovjazi, idem. JAHRESBER. XXVI-XXIX 20. (compus din koni «cal» şi vjaz «legătură» ). CONR- v. cor- CONSACRĂ vb. I l°-4°. (Se) consacrer. 1°. Trans. A închina lui Dumnezeu s. unei divinităţi (cu oarecare ceremonii COSTINESCU), a sfinţi, a t â r n o s i. ’A consacra o biserică. \ P. g e n e r. A închina, a dedica. Presa olandeză consacră frumoase articole despre discursul ă-lui... CURENTUL, a. 1930, 24 Nov. 2°. Trans. A face (să fie) sacru (ŞĂINEANU, D. U.), a sfinţi, a imortaliza (LM.), a face să fie stabil, durabil, să nu se piardă, să nu se distrugă. Veniţi, Români, să consacrăm o zi înseninătoare, Şi artelor ce cultivăm S’aducem salutare. A-LEXANDRESCU, M. 201/x. Urmaşii lui [Traian], geloşi de a sa mărire, mai mult se gândiră a-şi face lorurşi monumente decât a consacra pe cele ce aminteau poporului neşămwita glorie (a lui Trqian). odobescu, iii 72/17. 3°. Trans. şi refl. (Construit cu dativul s. cu prep. la, neobişnuit cu p entru şi în) A (se) da cu totul, a (se) închina (I 2°), a (se) destina ; p. e x t. a (se) devota în întregime, a (-şi) dedica tot timpul, toate puterile, a se ocupa exclusiv cu..., cf. a (se) sacrifica. Alexandrescu şi-a dat demisiunea, ca să se poată consacra cu totul literelor, ghica, s. 662. Virtuoasa lui soţie se trase la ţară, consacrându-se la creşterea copiilor săi. c. negruzzi. 1 333. Doamna Deleanu se consacră pachetelor destinate lui Dănuţ. I. teodo-reanu, m. ii 100. 4°. Trans. A da unui lucru un caracter durabil, a stabiliza, a sancţiona, a consfinţi. Măsura şi gradul civilizaţiei, care consacră statornicia şi prefacerea limbilor, russo, S. 51/is. Drepturile ce ni le-au consacrat [puterile europene]. MAIORESCU, D. I 55. [Prez. ind. consacru şi, mai rar, învechit, con-sacriz. DICŢ. | Şi: (învechit) consecrâ vb. I. | Abstracte: consacrare s. f., consacrat s. a. aristia, plut.), (cf. fr. cons&cration, lat. con-sacratio, -onem; din ce în ce mai rar) consacra-ţiune (consecraţiune)', consacrâţie (consecrâţie) s. f. = acţiunea de a (se) consacra, (ad 4°). Durerea dă acum sufletului său ultima consecraţiune şi o adâncime până atunci necunoscută. MAIORESCU, CR. 11 121/io. Consacrarea definitivă a independenţei. id. D. II 125. | Adjective: consacrat (consecrât, cu negativul neconsacrat) ,-ă (ad 2°) Loc consacrat, şăineanu, d. u. ; (ad 3°) O muncă, de peste 10 ani, consacrată adunării şi studierii manuscriptelor, c. GIURESCU, BUL. COM. IST. 11 135; (ad 4°, cf. tradiţional, sta- bilit, făcut definitiv). Fiecare moment al dramei cinegetice avea cântecul său consacrat şi tradiţional, odobescu, iii 96/e. Iată de altmintrelea cuvintele chiar ale lui Iosif, care meneau încă din 1773 despoiarea consacrată în 1775. IORGA, IST. ROM. 11 108. Noi, apărătorii orânduiele-lor consacrate, goga, ţ. n. vi 3; — consacrator, -oâre = care consacră.] — N. după fr. (lat. consecro, -are). CONSACRÂŢIE S. f. consacraţiCne S. f. CONSÂNGE adj., s. m. v. consângean. CONSANGEĂN, -EÂnA adj., subst. Consanguin.-—• I v. consacra. CONSANGEANA — 728 — CONSECINŢĂ (în opoziţie cu uterin, din aceeaşi mamă) Frate de pe tată (stamati) ; p. gen. (om) de acelaşi sânge, tot de un sânge, rudă de sânge cu cineva. Diviziunea se face pe jumătate între cele două linii, paternă şi maternă, a defunctului; fraţii primari iau parte în amândouă liniile, uterinii sau consângenii fiecare în linia sa numai. HAMANGIU, C. C. 162. Rusia va alerga in ajutorul consângenilor şi coreligionarilor săi. ODOBESCU, iii 398/u, cf. 563/s. [Pe copii îi trimete] în vecini sau pe la consângeni, ca să se joace, marian, na. 41, cf. o. i 30. [Şi: consângen,-ă t adj., subst.; — consângin,-ă f adj., subst. stamati;— (cu formă latinizantă) consangvin, (consanguin) adj,, subst. Gonsanguini [sânt fraţii] cei din acelaşi tată. hamangiu, C. C. 162/2» ; — (învechit) consânge adj., s. m. polizu. De-ar fi fost fratele mieu consânge, ori tatăl mieu..., l-aş fi tractat mai aspru, ghica, A. 703. | Abstracte: con-sângenie f s. f., (fr. consangiiinite. lat. consan-guinitas, -atem) consângenitâte, consangvinitate (BIANU, D. S.), consanguinitâte s. f. = înrudire de sânge din partea tatălui; spec. legătura care uneşte copiii ieşiţi din acelaşi tată, dar nu şi din aceeaşi mamă. Spiţa consângeniei lor. SBIERA,, S. 1T.Î — Cuvânt nou, format din con- şi sânge, cu suf. adj. -ean, după lat. consanguineus, -a, -um s. fr. consanguin, idem. CONSÂNGEÂNA s. f. art. (Mitol. pop.) v. Cosân-zeana. CONSÂNGEN, -A adj., subst. CONSÂNGENÎE t S. f. CONSÂNGENITÂTE S. f. CONSÂNGÎN,-A adj., subst. CONSANGUIN,-A adj., subst. CONSANGUINITÂTE S. f. CONSANGVIN,-A adj., subst. CONSANGVINITATE S. f, v. consangean. CONSÂNŢÎ t vb. IV» v. consfinţi. CONSÂNZEÂNA s. f. art. (Mitol. pop.) v. Cosân-zeana. CONSATEÂN s. m. Habitant du meme village, pays. — Locuitor din acelaşi sat, originar din acelaşi sat cu altul. Cf. concetăţean. îşi socoteau consăteanul trecut într’un rang deasupra lor. c. PETRESCU, î. II 144. La cetate... se aflau adunaţi cei mai mulţi din consătenii săi,, marian, T. 267. — Cuvânt nou, format din con- şi sătean. CONSCIENT,-A adj. v. conştient. conscienţA S. f. consciIntA s. f. | v. conştiinţă. CONŞCOLÂR s. m. Condisciple. — Tovarăş de şcoală. Cf. camarad, c o n d i s c i p o 1, coleg. Amicul şi conşcolarul mieu Faugeroux. ghica, s. 174. Băieţi, conşoolari ai miei. C. negruzzi, i 12. El fu cel dintâiu printre cotişcolarii lui. IORGA, L. II 197. [Feminin: conşcolăriţă. DICŢ.] — Cuvânt nou, format din con- şi şcolar, după fr. condisciple s. germ. Mitschiiler s. lat. condis-cipulus. CONŞCOLĂRÎţA s. f. V. conşcolar. CONSCRÎE vb. III. 1°. Appeler une classe de conscrits. 2°. Inscrire. 1°. (în Transilv.; în Ţara veche t) ■ A înscrie în fiecare an în rolurile militare pe tinerii care au ajuns la etatea fixată pentru aceasta prin lege (21 de ani împliniţi), a chema la serviciul militar, la tragerea sorţilor, la armată, a recruta, a înrola. 2°. (Latinism în Transilv.) A consemna, a înscrie într’ un registru oficial. [Se conjugă ca scrie. | Adjectiv (substantivat uneori) conscrîa (conscrîpt t PONTBRIANT) m. = (tânăr) înrolat (de curând). DICŢ. | Abstracte: conscriere s. f., (fr. con-scription, lat. conscriptio, -onem, germ. Konscrip-tion) conscripţiune, conscripţie (în Transilv., cu rostire ungurească a cuvântului latinesc conşcrîp-ţie t) s. f. = înscriere anuală în rolurile militare, recrutare, înrolare; consemnare. Strângerea ostaşilor se face prin conscripţie şi intrare de bunăvoie, bălcescu, m. v. 631. Conscripţia soseşte, îl iau, îl fac oştean, c. NEGRUZZI, II 249. Protopop Constandin ot Deda face raport de conscripţie. IORGA, s. D. XIII 265/i7. Limita pe care o armată de conscripţiune nu va putea-o depăşi. 'UNIVERSUL, a. 1930, 11 Noem.] — N. din lat. conscribo, -ere. CONSCRÎPT t adj., s. m. CONSCRIPŢIE s. f. CONSCRIPŢIE t S. f. CONSCRIPŢIUNE s. f. CONSCRIS adj., s. m. v. conscrie. CONSECINŢĂ s. f. Consiquence (1°. Risultat. 2°. Conclusion. 3°. Suite dan-s la conduite. 4°. Im-portance). I. (în înţeles moral, mai des subt forma consecvenţă; altfel, mai des consecinţă) 1°. Ceea ce urmează în mod firesc dintr’o faptă s. aserţiune; ceea ce rezultă în mod logic dintr’un principiu; p. g e n e r. urmare, rezultat, cf. concluzie. O consecvenţă a îndurării (a. 1819). uricariul, I 130/io. Putea să producă cele mai rele consecvenţe pentru noi Iaşanii (a. 1876). ib. X 272/„. O logică greşită a oarecare idei bune a aăus pe Români în urmă la conseevenţile de astăzi. RUSSO, s. 57/28. Pentru cei dedaţi cu evestiile economice conseevin-ţile se văd. id. ib. 156/22. Mai aveau venituri însemnate..., consecinţă a dreptului... de jurisdioţiune. Răşcanu, L. LXXII/u. O răsturnare, a[le] cărei consecvenţe ar fi fost în Bucureşti copiarea comunei din Paris. MAIORESCU, D. I. 56, cf. II 228. Consecinţă practică a acestei moţiuni, id. ib. II 202. Aceste dregătorii erau consecinţa necesară, naturală, a în,suşi faptului întemeierii Statelor româneşti. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 29. Prăbuşirea bugetului..., cu toate gravele ei consecinţe. curentul, a. 1930, 3 Oct. 41- A trage consecinţele = a avea de suportat ceea ce rezultă (s. poate rezulta) dintr’o acţiune s. o situaţie oarecare, a lua asupra sa urmările. Noi sântem de viţă latină —■ iacă punctul de plecare al civiliza-ţiunii noastre, iacă adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua, în care pentru toate sferele desvoltării noastre vom şti a-i trage consecinţele practice. MAIORESCU, CR. I 356/«. Loc. adv. în consecinţă (rar: consecvenţă) = potrivit cu cele precedcnte, prin urmare, cf. în c o n-f ormita te. Cum a avut... curajul de a se crede deştept şi de-a se comporta în consecinţă. TEODOREANU, M. II 413. 2°. P. e x t. însemnătate, importanţă. Lucru fără consecinţe. II. (Mai ales subt forma consecvenţă). Metodă, atitudine, purtare consecventă (3°). Jurnalele române din Austria se deosebesc... prin regula şi CONSECINŢE — 729 — CONSENS consecinţa cu care îşi urmează fiecare direcţia sa politică. MAIORESCU, CR. I 187/io. Vn fel de consecinţă unitară în sufletul unwi om. id. ib. II 159/i3. Om de o consecvenţă rară. [Şi : consecvenţă (consecventie t s. f. stamati, consecuenţă t, consecvînţă t, consecuinţă f russo, s. I06/22) s. f. | Negativ: neconsecinţă, neconsecvenţă s. f. = lipsă de consecinţă, inconsecvenţă.] — N. după lat. consequentia, -am, idem, şi după ■fr. — Cf. consecvent, consecutiv, conse-cutie. CONSECINŢE adj. v. consecvent. CONSECRĂ vb. I (ş. d.) v. consacra. CONSECUENT, -A t adj., subst. v. consecvent. CONSECUINŢĂ t s. f. 1 . . „ <■ v. consecinţa. CONSECUINŢĂ t S. f. J CONSECUŢIE s. f. Consecution. — (Gram.) Con-secuţia timpurilor, acordul timpurilor din propoziţia secundară cu cele din propoziţia principală. [Şi: (rar) consecuţiune s. f.] — N. din lat. consecutio,-onem (temporum). Cf. consecutiv, consecinţă, Consecvent. CONSECUTIV,-A adj. Consdcutif. — (Despre mai multe lucruri) Care (se) urmează în timp unul după altul, fără întrerupere, pe rând, la rând, de-a rândul, în şir; (Med.) care urmează din, care rezultă din. Cauzele fenomenelor consecutive pentru noi... lucrează simultan, eminescu, n. 33/io. Cinci zile consecutive. Slăbiciune consecutivă unei boale. [Negativul: neconsecutiv, -ă. | Derivat: (neobişnuit) consecutivitâte t s. f. = urmare neîntreruptă. Nu e adevărat că există un trecut —■ consecutivitatea e în cugetarea no.astră. EMINESCU, N. 33/».] — N. după fr. CONSECUTIVITÂTE t S. f. V. consecutiv. CONSECVENT,-A adj. subst. l. Consigne. 1°. Parolă, lozincă (dată unui soldat de gardă) ; p. ext. îndatoririle pe care trebue să le păzească un soldat de gardă si un şef de post. 2°. Ordin dat (sentinelei, portarului) de a păzi intrarea şi ieşirea (spec. din cazarmă, drept pedeapsă). Puţinii... care izbuteau să calce consemnul şi să pătrundă în biroul de lucru, erau miraţi. C. PETRESCU, C. V. 143. [Şi: consign + s. a. (costinescu), consigniu t s. a. (DICŢ.), consignă f s. f. (alexi).] — N. format din con- şi semn, după fr. consigne. Cf. consemnă. CONSEMNA vb. Ia trans. l°-3°. Consigner. 1°. (Comerţ; Jur.) A depune s. depozita o sumă de bani spre păstrare, în garanţie, la tribunal, s. bani, efecte, bijuterii, acte, la Casa de depuneri şi consemnaţii, s. mărfuri la un comisionar spre a le desface. Când creditorele unei sume de bani refuză de a primi plata, debitorele poate să-i facă oferte reale, şi, refuzând creditorele de a primi, să consemne suma. hamangiu, C. C. 262. 2°. A însemna, a trece într’un raport, într’o lucrare, a înregistra, cf. nota, cita, indica, menţiona, enumera. Diferitele elemente constitutive ale fiecărui articol din dicţionarul limbei noi ne vom mărgini a le consemna aci de-a rândul, odobescu, ii 398. De la anul acela încoace, avem a consemna cercetări adesea repeţite. id. II 412. «A sosit în Bucureşti într’tm vagon de clasa. III...» vor consemna biografii viitori, c. PETRESCU, C. V. 2-9. 3°. (Armată) A opri (trupele, un soldat, un ofiţer) de a ieşi din cazarmă (spre a putea dispune în orice moment de ei) s. un ofiţer din casă (drept pedeapsă). Cf consemn (2°). [Prez. ind. -nez şi -semn. | Şi: consignâ vb Ia. | Abstracte: consemnare (consignâre) s. f., (fr. consignation) consemnaţiunc (consemnâţie) şi (în comerţ mai ales) consignaţiune (consignaţie) s. f. (ad 1°) = acţiunea de a consemna, de a nota. Casa de depuneri şi consignaţiuni (I. IONESCU. M. 215) S'. consemnaţiuni (GHICA, s. 461, cf. hamangiu, c. C. 174). în comerţ, prin mărfuri în consemnaţiune se înţeleg acele mărfuri care sânt depuse la o persoană pentru a le vinde conform ordinului deponentului, ştefănescu, C. 394 ; (ad 2°) Consemnarea..., elucidarea şi... dovedirea unui fapt. ODOBESCU, iii 640. Reproducem după o consemnare făcută în aceeaşi zi. maiorescu, D. 11 36; (ad 3°) Consemnarea trupelor în cazarmă. | Adjective: consemnat (consignât),-ă (ad 1°) Sume, mărfuri consignate; (ad 2°) Aceste acte sânt consemnate la fila 19 din condica veche. URICARIUL, X 378/3. Instrucţiunile ce aducea e-rau consemnate în portofoliul său. GHICA, s. 714. Declaraţiile acestora sânt consemnate într’un caiet dc 42 file. I. BOGDAN, BUL. COM. IST. I 217; (ad 3°) Trupe consemnate în cazarmă.] — N. format din con- şi semnă, după fr. consigner (lat. consignâre). Cf. consemn. CONSEMNÂŢIE S. CONSEMNAŢIUNE . f. \ > v. consemna. E S. f. J CONSENS s. m. sing. Consentcment.. — Acord al mai multora, părere la fel a mai multora. Din tâmplarea vreamilor şi consensul istoricilor, curat se cunoaşte, că■ Sclaveanii... s’au vinit în părţile hotarălor împărăţia Romanilor, cantemir, 324/w. | Consimţire, adeziune, învoire, aprobare. La că- CONSENTIMENT — 730 — CONSFINŢI sătorie se cere consensul tinerilor, precum şi al părinţilor. LM. Legea prezentată corpurilor legiuitoare a eşit dintr’o discuţie amănunţită şi — am putea zice —■ din consensul partidelor. UNIVERSUL 1-4 Febr. 1936. — N. din lat. consensus, idem. CONSENTIMENT s. a. v. consimţi. CONSERVĂ vb. I. l°-2°. Gonserver. 1°. Trans. A îngriji de ceva (spec. de alimente) ca să nu se altereze s. să nu se strice, ti-nându-le (COSTINESCU) la loc potrivit; a păzi cu grijă, a păstra cât mai mult în bună stare, curat, neatins, nevătămat. Cf. conservă. Rugând pre ...Dumnezeu de a vă conserva în perfectă sănătate (a. 1774). URICARIUL, i 177/». O viaţă regulată conservă şi fortifică sănătatea, costinescu. A conserva poame, carne. || Refl. A se menţinea, a se păstra, a se ţinea bine, în deplină sănătate; f a fi (sta) în fiinţă; a-şi cruţa sănătatea. V’aţi conservat foarte bine. 2°. Trans. A nu lăsa ceva să se piardă, a păstra. Am conservat cu o justă mândrie naţională limba, legile şi tradiţiunile nobililor noştri suitori [= ascendenţi], URICARIUL, X 370/n. [Prez. ind. conserv, mai rar, învechit: conservei. DICŢ. | Abstracte: conservare s. f., (fr. conservation, lat. conservatio,-onem; învechit) con-servaţiune (conservâţie) s. f. = păstrare (aristia, plut., STAMATI) (ad 1°) Conservarea şi îndelungata petrecere a oblăduiţilor (a. 1817). u-RICARIUL, iv 301/io. Instinctul conservaţiei (DACIA LIT. 287), instinctul de conservaţiune (GHICA, S. 444) ; azi numai: instinctul de conservare s. instinctul conservării. Principiul conservaţîunii. hasdeu, i. c. Vii. Conservarea legumelor în cutii de tinichea. LM. Conservarea privilegiilor, hamangiu, C. c. 1738—1745. | Adjective: conservat (cu negativul neconservat), -ă. (ad 1°) Vânat proaspăt şi conservat, c. PETRESCU, î. I 14 ; (ad 2°) Tractate... conservate... în arhivul municipal din Lemberg. HASDEU, I. c. 3. Posesiunea este turburată când este fondată sau conservată prin acte de violenţă, hamangiu, C. C. 468. «Cronica de la Bistriţa» nefiind conservată într’un manuscript complect... IORGA, L. li 552 ; — (fr. conservateur) conservator (conservato-riu),-oâre (adesea substantivat) = care conservă, păstrează; spec. (Politică) (cel) care păstrează ş. ţine la vechile tradiţii, forme şi aşezăminte sociale, în genere ostil inovaţiilor, reformelor prea înaintate s. prea repezi; cetăţean care face parte dintr’un partid politic cu astfel de tendinţe ; funcţionar însărcinat cu păstrarea şi îngrijirea unei colecţii, unui muzeu, cf. custode. Actele curat conservatorii, de îngrijire şi de administraţie. hamangiu, c. c. 167. Să exercite toate actele conservatoare dreptului său. id. ib. 241. Greutatea... de a pătrunde cu reformele in vieaţa unui element aşa de conservator precumif este ’ţăranul, maiorescu, cr. ii 268/20. Vorbesc oa membru al partidului conservator, id. D. II 162; -v- (.germ. konservativ) conservativ, -ă = conservator, păstrător (stamati),. cf. statornic, neschimbător. Atraşi de miraculoasa lege conservativă ce domneşte în limba omenească prin toate transformările ei, filologii... cercetară... proprietăţile comune între deosebitele limbi, maiorescu, cr. iii 366. | Abstract: conservatism s. m. sing. =' stare de spirit conservator, iubire şi păstrare a formelor vechi, tradiţionale. Argumentele sale temeinice eu care recomandă conservatism... D. RUSSO, BUL. COM. IST. I. 28]. '■— N. după fr. (lat. conservo, -are, idem) cf. c o n-seryă, conservatoriu. CONSERVĂ s. f. 1°. Confiture. 2°. Conserves. 1°. (Neobicinuit, f) Dulceaţă (COSTINESCU), un fel de sirop din dulceaţă de vişine (id.) Conserve de chitră. şăineanu, d. u. 2°. (Mai ales la plur.) Substanţe alimentare (fructe, legume, carne, peşte, etc.) preparate şi închise hermetic în cutii de tinichea ori în sticle bine astupate, ca să se păstreze cât mai mult, fără să se strice. Cuţitul de desfăcut eutii de conserve. C. PETRESCU, î. I 3. •— N. după fr. Cf. conserva. CONSERVĂŢIE S. f. CONSERVATISM s. m. sing. | CONSERV AŢiCNE s. f. ( v> conserva- CONSERVATIV, -Ă adj. J CONSERVATOR (IC) s. a. Conservatoire. — Şcoală (înaltă) publică (acum şi particulară) în care se învaţă muzica şi arta dramatică (numire înlocuită de curând prin cea de academie). Conservatoriul de muzică din Iaşi (a. 1876). URICARIUL, X 272/24. [Teatrul] nici avea chip a se subţinea, fără un conservatoriu. c. negruzzi, 1 346. înainte de a avea artiştii trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică. MAIORESCU, CR. I 272/is. [Pronunţat: -to-ri-u şi -toriu. | Plur. -torii şi -toare. | Derivat: (din germ. Konservato-rist) conservatorist,-ă = elev(ă) al conservaxo-riului. Jurnalişti, ateneişti, conservatoriste, poe-taştri. MAIORESCU, CR. I VI/12.] — N. după fr. s. germ. Konservatorium. Cf. conserva. CONSERVATORIST, -Ă subst. v. conservator. CONSFĂTUI vb. IVa. refl. Se eonsulter. — (Despre două s. mai multe persoane) A se sfătui împreună, cf. consulta, cislui. [Abstract: consfătuire s. f.]. — N. format din con- şi sfătui, după fr. con-sulter. CONSFINŢI vb. IVa. trans. l°-4°. Consacrer. 1°. (Neobicinuit) A î n c h i n a, a dedica lui Dumnezeu, a consacra. (Absolut) S’au strâns vrăjitoare, Stropesc, consfinţesc, gorun, f. 201. 2°. A face sacru, a imortaliza, a consacra. DICŢ. 3°. (Neobicinuit, vrând să înlocuiască neologismul consacra) A da cu totul, a închina (12°), a destina, a dedica, a sacrifica, a consacra. Să făgăduiască de a consfinţi... o a patra parte din venitul anual, uricariul, iv 435/ae. 4°. A da unui lucru un caracter durabil, a asigura definitiv; a consacra; (rar) a aproba. Nici pociu o aşa poruncă vro’odată s’o consfinţesc Şi cu pecetea religiii, eum ceri, să ţ[i]o întăresc. PANN, H. 83/21. Luarea Rahovei consfinţeşte... prestigiul armatei române. MAIORESCU, D. II 103. [Şi: «sănt — sfânt) consânţi f vb. IVa. | Abstract: consfinţire (consânţire f) s. f. = consacrare, destinare, (ad 4°) Con-sânţirea şi legitimarea veniturilor şi cheltuelilor statului. I. IONESCU, M. 190. | Adjective: consfinţit (consân-ţit t, cu negativul neconsfinţit), -ă = consacrat, dedicat, (ad 3°) Ziua... consfinţită nădejdii şi dorinţelor celor trainice, marcovici, D. 2; în 18/28 Octombre, zi consânţită... apostolilor Simion şi Iuda. BĂLCESCU, ap. TDRG.; (ad 4°) Legenda lua o formă ■ statornică şi consânţită. odobescu, I 204. Nu ne referim... la valoarea ei lexicală, ci la aceea consfinţită prin uz. R. DIANU, curentul, a. 1930, 5 Sept.; — consfinţitor, -oâre = con-sacrator. DICŢ.] • CONSIDERĂ — 731 — CONSILIU — Cuvânt nou, format din con- şi sfinţi, după analogia lui consacră. CONSIDERĂ vb. I. l°-4°. Consider er. 1°. (Rar) A privi de-aproape şi cu atenţiune, a examina s. cerceta cu luare-aminte, aluaseama la ceva, a băga de seamă, a lua amin-t e. 2°. A cugeta matur (la ceva), a ţinea seama s. socoteala de ceva, a lua în de aproape vedere s. în seamă. Considera serviciile aduse, şăineanu, D. U. (L o c. a d v., după fr. considerânt) Considerând că..., formulă care precede de obiceiu dispozitivul unei legi, unei hotărîri judecătoreşti, etc., enumerând motivele care au determinat pe judecător, pe legislator, etc. la darea acelei hotărîri, la prezentarea proiectului de lege, etc. (mai de mult: luând în băgare de seamă că...). 3°. A socoti (POLIZU) (ceva s. pe cineva drept ceva)..., a-1 privi ca... Pe acesta-l putem considera ca pe cel dintâiu statornicitor al renaşterii greceşti in Principate. IORGA, L. I 32. Pot considera lucrul încheiat, c. PETRESCU, c. V. 109. | Refl. A se socoti (drept...). Unii sânt fericiţi exact în împrejurările în care alţii se consideră cele mai nefericite victime din lume. c. PETRESCU, î ll, 5. 4°. P. ext. A băga pe cineva în seamă, a preţui, a stima, a avea (despre cineva) o părere foarte ■bună. îl consideră foarte mult. ŞĂINEANU, D. u. [Prez. ind. consider şi, rar, învechit, considerez. barcianu. | Abstracte: considerare s. f., considerat s. a., (fr. considiration, lat. consideratio, -onem) consideraţiune (considerâţie) s. f. = cercetare cu băgare de seamă; luare în seama, privire (mai adâncă) ; (la plur.) motive, raţiuni, dovadă (COSTINESCU) ; seamă, socoteală ; cinstire, stimă, respect (arătat faţă de altul) ; merit, repu-taţiune, însemnătate ( stamati ), cf. t i p o 1 i p s. Enylitera, şi ea, prin consideraţiuni de o altă natură, ajungea tot la soluţiunea de a se da Moreea lui Mehmet-Ali. GHICA, S. 127. Nu se dă înapoi dinaintea nici unei consideraţiuni. idv ib. 560. O serie de mai multe consideraţiuni. -hasdeu, i. c. IX. Manual de anatomie descriptivă. Consideraţii generale. KRETZULESCU, A. l/4. De aceste considerări mai înalte nu s’a tratat în paginele precedente. maiorescu, cr. i 45/». Este destul să aducem această considerare generală în cercetarea noastră de faţă. id. ib. 11 184/a. Cred că-ţi place introducerea...: o consideraţie generală, înainte de a trece la amănunt. C. PETRESCU, î. II 64. Toţi Domnii... îi arătau cea mai mare consideraţie. IORGA, L. 1 521. Primiţi, vă rog, asigurarea înaltei mele consideraţiuni (formulă de politeţe la sfârşitul scrisorilor). # A lua în (sorioasă, înaltă) considerare s. consideraţie = a ţinea seama s. socoteala de ceva; (termen parlamentar) luare în considerare s. consideraţie (a unui proiect de lege) = vot prin care se admite trecerea la discutarea proiectului. Luând în consideraţie dreptăţile ce ne-au îndemnat... (a. 1817). URICARIUL, IV 309/2O. Luând în înalta consideraţiune dorinţele popoarelor române (a. 1866), ib. X. 365/2. Argumentul trebue luat în serioasă consideraţiune. răşcanu, l. LXXI ii 21. Luarea în consideraţiune a acestui proiect, maiorescu, d. i 213. Să se respingă luarea în consideraţie sau să se amâne desbaterea legii, id, ib. 11 160. Luându-se în consideraţie că domnii fanarioţi erau iubitori de glorie... D. RUSSO, bul. com. ist. 11 6. In consideraţiune = în vederea, ţinând seama de... Dacă facem onoare zisului domn de a-l menţiona... este numai în con-sideraţiuneă unei reviste în care s’a citit câte odată un Alecsandri. hasdeu, i. c. XII. Fără (nici o) consideraţiune = fără a ţinea seama s. socoteala de nimic. A avea consideraţiune pentru s. către cineva = stimă, respect, cinste; — (fr. considirant) considerânt, (astăzi mai ales) considerent s. a. = consideraţie, motiv, spec. (Jur.) temeiul pe care se reazimâ dispozitivul unei hotărîri judecătoreşti, unei legi, etc. Mai adaug pe lângă acest considerânt, că în proiectul de budget se zice. maiorescu, d. i 92. Pentru a-ceste considerante, vă rog să votaţi articolul proiectului. id. ib. 11 174. Ordinea înşirării martorilor... depinde une-ori şi de alte considerente, c. giurescu, bul. com. ist. v 93. |Adjective: considerat (cu negativul neconsiderat, cf. desconsiderat), -ă. Oamenii cei mai consideraţi (= preţuiţi, stimaţi, respectaţi) din oraş. Cf. LM. (cf. desconsiderat); — (fr. consid4rable) considerabil, -ă = care merită a fi considerat. (costinescu) ; de o mare importanţă, însemnat, (prin număr, preţ, putere); p. ext. remarcabil, puternic, foarte mare, numeros, (pop.) de Doam-ne-ajută. în Polonia... câtimea speciei grive este aşa de considerabilă, încât se prind fără număr. odobescu, iii 28/s. Cu toată considerabila sporire a trupelor de atac în contra Plevnei, Krii-dener mai cere... patru regimente române în ajutor. MAIORESCU, d. ii 84. De altfel, fără venituri considerabile, el nu ar fi putut face faţă cheltue-Ulor. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 58.] _ — N. din fr. (lat. considero,-are, idem). CONSIDERABIL,-A adj. CONSIDERÂNT s. a. CONSIDERAŢIE S. f. CONSIDERAŢIUNE s. f. CONSIDERENT s. a. CONSÎGN t s. a. | CONSÎGN S. f. / CONSIGN vb. Ia. CONSIGNAŢIE S. f. CONSIGNAŢIUNE s. f. CONSIGNIU t s. a. v. consemn. CONSILIA vb. Ia. CONSILIER s. m. CONSILIU s. m. şi a. I. Conseil, recommanda-tion. II. Conseil (judieiaire). III. 1°. Conseil (d’£-tat, des ministres, etc. 2°. Conseil (de guerre). 3°. Salle ou seance du Conseil. I. (Astăzi, învechit) Sfat, sfătuire, povaţă, îndrumare, învăţătură. Cere consiliul cuivă. COSTINESCU. Vă dau oarecare consiliuri. ghica, a. 724. Urmez din punet în punct consiliurile tale. •I. NEGRUZZI, IV 155. II. (Despre persoane. Jur.) consiliu judiciar, persoană numită de tribunal ca să asiste pe cel declarat (de justiţie) ca risipitor, când face împrumuturi, vânzări, etc. şi care acte nu le poate face singur, sau pe cel declarat în stare de incapacitate civilă sau legală. Cf. HAMANGIU, C. C. 458-460. III.' P. ext. întrunire de persoane (alese, numite, designate, chemate) spre a delibera despre anume afaceri, sfat; cf. comitet. 1°. întrunire de persoane însărcinate oficial să asiste, cu sfaturile lor, pe capul Statului, al unei administraţii, al armatei, să dea avize asupra proiectelor sau chestiunilor ce li se supun etc. Consiliuri d’acestea vedem destule’n lume. alexandrescu, M. 404/so. Un consiliu compus din pre[a]-fericiţî Patriarhi, c. NEGRT4ZZI, I 241. A convocă v. consiliu. v. consideră. v. consemn. v. consemna. CONSILIU — 732 — CONSIMŢI consiliul. | Spec. Consiliul de miniştri, corpul miniştrilor unei ţări. Preşedintele consiliului [de ■miniştri], Cf. uricariul, X 272/,. Consiliul de Stat cu atribuţiuni de contencios ad/ministratw nu se poate reînfiinţa, hamangiu, c. c. xxxviii. Dispoziţiunile... nu pot avea efect decât de [ = dacă] sânt autorizate prin ordonanţe domneşti, în urma avizului Consiliului de Stat. id. ib. 193. Consiliul legislativ, instituţie căreia trebue să i se supună prealabil, spre a-şi da avizul asupra lor, proiectele de legi prezentate de miniştri (s. din iniţiativă parlamentară) corpurilor legiuitoare, precum şi regulamentele legilor. Consiliul superior al magistraturii, alcătuit din membri ai Curţii de casaţie, având a face ministrului propuneri pentru înaintarea magistraţilor. Consiliul judeţean, ales spre a asista pe prefect. Consiliul comunal, municipal, ales de locuitorii cu drept de vot ai comunei, prezidat de primar şi având a delibera despre afacerile comunei. Consiliul judeţean este o adunare electivă, pretorian, DR. 76. Interesele exclusiv judeţene sau comunale se regulează de către consiliurile judeţene sau comunale, hamangiu, c. C. xx. Cf. PRETORIAN, DR. 84. Consiliu naţional. Consiliu eparhial. Consiliu administrativ. Consiliu economic. Consiliu de războiu, întrunire (extraordinară) de generali chemată de capul Statului spre a delibera asupra unor operaţii militare, etc. Un consiliu de războiu ţinut la împăratul. maiorescu, d. ii 103. Consiliu de Coroană = întrunire extraordinară alcătuită din moştenitorul tronului, membrii guvernului, foştii prim-miniştri, şefii partidelor politice şi eventual alte persoane cu situaţii înalte în Stat, convocată de capul Statului în momente grave ale vieţii Statului spre consultare asupra hotărîrilor ce trebuesc luate. Consiliu de administraţie, ales de membrii unei societăţi comerciale, industriale, etc., spre a o conduce şi a-i administra averea. Consiliul permanent, de pe lângă Ministerul Instrucţiunii publice, compus din membri ai învăţământului, a-vând să se ocupe cu chestiuni privitoare la învăţământ şi la disciplina membrilor corpului didactic. Consiliul general al Instrucţiunii publice, compus din inspectori şi reprezentanţi ai învăţământului de toate gradele, convocat de ministerul instrucţiunii spre a-i face propuneri în legătură mai ales cu organizarea învăţământului. Consiliul profesoral s. al unei facultăţi = profesorii întruniţi spre a delibera asupra chestiunilor privitoare la instituţia pe care o servesc. Cinstea ce mi-a făcut Consiliul profesoral, marcovici, c. 5/u. Consiliu de familie, însărcinat ca împreună cu tutorul să îngrijească şi să vegheze asupra intereselor unui minor s. a mai multora. Declamă autoritar, ca într’un consiliu de familie, c. petrescu, î. i 6. Consiliu îngrijitor (f), cu acelaşi înţeles, tutelă. Cf. hamangiu, c. C. 345. Tatăl poate să orănduiaseă un consiliu îngrijitor pe lângă rămasa în viaţăi mamă a copiilor, id. ib. 90. Consiliul de recrutare, însărcinat cu recrutarea, repartizarea recruţilor sau dispensarea de serviciul militar. (în organizaţii internaţionale) Consiliul Societăţii Naţiunilor. Consiliul permanent al «Micei înţelegeri». 2°. întrunire de persoane însărcinate în mod oficial să formeze un tribunal special. Consiliu de războiu, tribunal militar pe lângă fiecare corp de armată. Consiliu de revizie: a) (Armată) instanţa judiciară militară supremă; b) (Jur.) instanţă judiciară în afaceri administrative, pe lângă ministerul de interne. Consiliu de disciplină, instituţie cu atribuţii judecătoreşti, pe lângă fiecare minister (pentru judecarea infracţiunilor funcţionarilor săi), pe lângă un corp constituit (de profesionişti), etc. 3°. P. e x t. Şedinţa membrilor unor astfel de instituţii s. localul unde se întrunesc de obiceiu cei ce formează un consiliu. [Plur. -silii şi, învechit: -siliuri. | Şi: (latinism, Transilv.) conzflium f (LB.), consîlium t s. a., (cu plur. -siliii.muri). Consilium unguresc, calendariu (1844) 28; — (forme inculte, în popor) consiliu, consalm (ciauşanu, V.), eonţiliu, eon-ţâliu, conţaliu (ciauşanu, V.) s. m. = consilier (GRAIUL, li gl.) comunal (ciauşanu, v.), funcţionar administrativ (ajutor de primar, etc.), funcţionar înalt (graiul, ii gl.). E frumos pentru d-ta, fruntaş, domnule jurat, conţiliu, căt pe ce şi primariu, să-mi iei juncănaşii ? s. nădejde, ap. TDRG. Era un zapciu, Ciocârlan, care, când venea la primărie, trebuia să găsească... pă notar, primar, cu toţi conţ,ilii[i] la rând; dacă lips[e]a vr’un conţiliu, da ordin să bată pe primar, graiul, i 141. Am fost la spuziţia [= expoziţia] aia, la «Zece Maiu». Frumuscţuri, ce să spuiu ? Regele, contîliii ăia. ib. I 161, cf. 168, 541. Tot parale du-ralii, Luate de la zapcii, De la hoţi de consilii. mat. folc. 175/nb, cf. 429/2,. | Derivat: (după fr. conseiller) consilier (conziliâriu t, comsoliriu t, eonsiliâriu ţ) s. m. = cel care dă consilii, sfaturi, sfătuitor, povăţuitor; membru alv unui consiliu (Iii), sfetnic; spec. (înainte de Unire, la Românii din fosta monarhie habsburgică, după Hofrat, Regierungsrat, geheimer Rat, etc.) numele unor ranguri în ierarhia funcţionarilor de stat: Consilier de curte, guvernial, conziliâriu de taină (LB.), etc. Au rânduit şi patru eonsiliari, din boiarii cei mai de jos. MAGAZ. ist. iv 107. Au ieşit poruncă de la un comsoliriu-ghenerariu să să ia armele de la toţi Ungurii (a. 1848). IORGA, S. D. xiii 163/28. [Mama] nu va putea face nici un act atingător de tutelă, fără ştirea şi învoirea consilicriului. hamangiu, C. C. 90. Propune celorlalţi consilieri subiectele asupra cărora... au a se consulta, c. GIURESCU, bul. com. ist. V 102. Spec. (Jur.) Consilier la Curtea de apel, de casaţie, de conturi = membru al acestor curţi. Consilier privat. P. ext. O lişelă, ş’o raţă — Ai lebedei de baltă consilieri privaţi, alexandrescu, m. 403/» ; — (cu abstractul neobişnuit) con-zilierîe f s. f. rangul, demnitatea de consilier (împărătesc, aulic). împodobit cu vrednicia... năl-ţimei conzilieriei a prea sfinţitei ehesarieeşti Măriri. molitvenic (1730), ap. B. V. II 40. | Verb: (după fr. conseiller) consilia vb. Ia = a sfătui, a da cuiva un sfat s. sfaturi, a povăţui, a indica cuiva ce are de urmat, a recomanda cuiva ceva. în asemine cazuri, presa arc de datorie nu numai a lumina... dar a consilia... şt a disvăli acea scânteie a sufletului oamenilor. RUSSO, S. 157/0. Stiu-beiu se interesă... de alcătuirea menitului şi consilii căteva modificări, c. PETRESCU, î. II 144. Medicul îmi consiliază băi sau mă consiliază să fac băi. | Pronunţ, -li-u, -li-e, -li-a şi -Uu, -lie, -lia]. — după fr. şi din lat. consilium, idem. CONSIMŢĂMÂNT S. a. j y CONSIMŢEMANT s. a. J CONSIMŢI vb. I. Conscntir. — A-şi da consim-ţimântul s. învoirea la ceva, a fi de aceeaşi părere, a se declara învoit cu ceva, a încuviinţa, cf. aproba, adera, accepta, primi, confirma, da voie, recunoaşte, autoriza, îngădui (I 2°), a se îndupleca. (Trans. ori absol. s. construit cu s ă, cu infinitivul ori cu prep. la). Părinţii au consim.ţit la această căsătorie. Cf. COSTINESCU. Ipotecile consimţite în ţară streină nu pot avea efect în România decât după ce actele, prin ea,re s’a consimţit ipoteca se vor fi vizat de preşedintele tribunalului civil al situaţiunei bunurilor şi se va fi luat inscripţi- OONSIMŢIMÂNT — 733 — CONSOLĂ une. hamangiu, C. C. 445. Nu eu voiu consimţi... să las pe, strein, maiorescu, d, ii 60. Vodă consimţi, cerând totuşi a se opri trecerea pe la eî a corespondenţii, iorga, ist. lit. i 181. Da, consimţi Dănuţ, luănd-o. I. teodoreanu, m. ii 44. [Prez. ind. pers. I consimt, (mai rar) consvmţ (caragiale, t. II 17/s, 42/8;, consimţeso (DICŢ.) | Abstracte: consimţire s. f., (după fr. consen-tement) consimţimânt, consimţemânt t, consimţământ s. a., (învechit, neobicinuit) consenti-ment s. a. = învoială, încuviinţare, cf. aprobare, acceptare, confirmare, recunoaştere, autorizare; înţelegere a mai multora într’ o chestiune. Napoleon.... era dispus... să trateze de-a-dreptul cu Rusia, chiar şi fără consimţe-măntul Engliterii. ghica, s. 423. Consimţimânt ul consiliului de familie cerut de art. l/f2 nu s’a dobândit. HAMANGIU, c. C. 49. Consimţimântul universal. MAIORESCU, L. 108. Andrei e nevoit să, plece chiar azi la 5 cu, trenul, să ia consimţământul unuia care-şi face testamentul. BRĂTES-CU-voineşti, L. D. 37. | Part.-adj. consimţit, -ă = aprobat, acceptat, primit, confirmat, încuviinţat, recunoscut, autorizat. Legile de organi-za.ţiune şi de disciplină, acu/m consimţite de o ţară întreagă (a. 1865). uricariul, X 368/i».] — N. format din con- şi simţi, după fr. eon-sentir. CONSIMŢIMÂNT s. a. v. consimţi. CONSISTĂ vb. I. Consister. — A fi constituit..., a avea fiinţa sa formată din mai multe părţi ori elemente, a se alcătui (stamati), a consta, a se compune din..., a fi în fiinţă (aristia, plut.) (Construit cu prep. în, întru s. din, rar cu infinitivul neprecedat de prep. în). Libertatea consistă in a putea face binele, nu însă şi răul. şăineanu, d. u. Politica, Grecilor... consista [în] a da bani. C. negruzzi, i 277. Case mici şi rău zidite, din care consistă partea cea mare a capitalei României, eminescu, N. 33 /». Bagajul consista într’un geamantan şi câteva cărţi, caragiale, M. 83. | Abstract (după fr. consistan-ce) consistenţă, (învechit consistânţă aristia, plut., costinescu) s. f. = starea unui lichid care începe a se îngroşa, cf. consolidare; re-sistenţa opusă de un corp de a fi sfărâmat, tărie, vârtoşie (stamati), fiinţă (id.), înfiinţare în sine (aristia, plut.) ; fig. statornicie, stabilitate, tărie (de caracter). Spirit fără consistenţă; spec. (Silvicultură) raportul între desimea perfectă, ideală, a arborelui şi cea reală (Com. ittu). | Adjectiv: (după fr. consista.nt) consistent,-ă = care are consistenţă, soliditate, vârtos, tare, cf. substanţial. Hrană consistentă. (F i g.) Caracter consistent.] — N. după fr. (lat. consisto,-ere). CONSISTÂNŢĂ f s. f. 1 CONSISTENT,-A adj. J- v. consista. CONSISTENŢĂ s. f. J CONSISTORIAL,-A adj., s. m. v. consistoriu. CONSIST6RIU s. a. (Bis.) Consistoire. — (Bis. ort.) Organ administrativ şi judecătoresc cu caracter permanent ca ajutor al episcopului în conducerea eparhiei, constând, în biserica ortodoxă din Ardeal, din trei «senate»: bisericesc, şcolar şi epi-tropesc, cu membri («consilieri», mai de mult «a-sesori») din cler (în senatul bisericesc) şi preoţi şi mireni (în celelalte două senate), aleşi de adunarea eparhială (mai de mult: «sinodul» eparhial). Organul suprem administrativ şi judecăto- resc din mitropolia ortodoxă a Ardealului este Consistoriul mitropolitan. | (Bis. catol.) Adunare a cardinalilor prezidată de Papa; (bis. protest.) adunare dirigentă a pastorilor; (la Evrei) adunare dirigentă a rabinilor. Actele consistoriului episco-pesc... ni vorbesc despre epitropii bisericeşti, sbiera, F. 365. [Plur. -torii. | Şi: (prin Transilv.) consistor (pronunţat, fals, şi conzistor; cu plur. -toare); (mai de mult, după lat.: consistdriwm f, conzistârium t, prin influenţă ungurească conjiş-toriumi t) s. a. Să le dea la conjiştorium (a. 1752). IORGA, s. D. xii 64/n. £>essi[i] [= consilierii] consistoriumului de legea grecească (a. 1803). id. ib. XII 148/is. La conzistorium te-au despărţit de bărbatul tău (a. 1805). id. ib. XII 158/w. Fântâna conzistoriumului de la Sibii (a. 1805) id. ib. XII 197/o-u. | Adjectiv: consistorial, -ă — (care ţine) de consistoriu, cu privire la consistoriu. Asesor consistorial şi, scurtat, consistorial s. m. Klein fu numit prefect la mănăstirea Sf. Treimi şi... e-olesiarh şi consistorial, iorga, L. ii 165. | Pronunţ. -ri-u, -ri-al şi -rin, -rial]. — AT. din lat. consistorium, idem. CONSOANA s. f. (Gram.) v. consonant. CONSOARTĂ S. f. ] CONSOARTE t S. m. 1 CONSOLĂ vb. Ia. Consoler. — (Trans.) A uşura, a alina, a îndulci durerea, întristarea, necazul cuiva prin cuvinte mângâietoare, a mângâia, a îmbuna, a p a r i g o r i s i. Ca să-l consoleze, i-a zis că îndată ce se va însănătoşi, îl va trimete... să studieze, ghica, s. 159. Ascultă-mă, părinte,... Consolă un trist suflet ce soarta îsi presimte, alexandrescu, m. 217/s. Această închipuire îl consolează, maiorescu, cr. i 82/s. îl consolă Monica, luându-l lângă ea. I. teodoreanu, M. II 112. j (Ref 1.) A se mângâia, a se împăca eu ceva. Se consolează de uciderea Qrachilor prin aceea că poporul le-a ridicat statue. MAIORESCU, CR. III 138/7. [Prez. ind. pers. III sing. consolează, rar (pentru ritm): consolă. | Abstracte: consolare, (după fr. consolation, învechit) consolâţie, consolaţiune s. f. = acţiunea de a consola, mângâiere, uşurare, alinare, parigorie, t cercetare, mulţumire; cuvinte de mângâiere; p. ext. lucrul s. persoana în care cineva îşi găseşte mângâierea. A avut nespusa consolaţiune de a potoli răscoala prin puterea cuvântului, ghica, s. 630. Bătrânii şi desamăgiţii... găseau consolarea cea mare pentru zădărnicia tuturor timpurilor, c. PETRESCU, r. dr. 39. Lectura e o mare consolare. Tu eşti consolarea mea! \ Adjective: consolat,-ă =mângâiat. Când erau mai consolaţi (mângâiaţi),... muri fratele cel mai mare. reteganul, p. IV 63/3; negativ: neconsolat, -ă = nemângâiat, inconsolabil;— (după fr. consolateur) consolator,-oâre (şi substantivat) şi (după fr. consolant) consolânt, -ă = care consolează, care aduce alinare, mângâiere. Cuvinte consolante. LM.; — (după fr. consolable) consolâbil (cu negativul neconsolabil, mai des întrebuinţat), -ă = care-şi poate găsi mângâiere. Foarte, mâhnit de această neeonsolabilă pierdere. C. PETRESCU, î. 11 130.] — N. din fr. (lat. consolor,-ari). CONSftLĂ s. f. Console. — Element de sprijin (în formă de S) aparent sau real, subt cornişe (naum, I. A. 168) sau subt balcoane, ornamentat de obiceiu. Se mai văd consolele pe care se răzi-mau arcele bolţilor. IORGA, ist. ROM. II 17. | P. anal. Mobilă de lux, în formă de policioară s. măsuţă cu picioare încovoiate, răzimată de părete, pe care se aşază vase, statuete, etc. Vdnd CONSOLABIL — 734 — CONSOŢ pianină..., consolă, universul, a. 1931, 23 lan. (Mica publicitate). — N. din fr. CONSOLABIL, -A adj. CONSOLÂNT, -A adj. CONSOLÂŢIE s. f. CONSOLAŢlCNE s. f. CONSOLAT6R, -OÂRE adj., subst. v. consola. CONSOLIDA vb. Ia. Consolider. — (Trans.) A face ca ceva să fie solid, mai tare, vârtos, sigur, a întări, a închega (3°), a întemeia (4°). Era singur în stare a consolida edificiul, c. negruzzi, I. 345. (F i g.) D. Cazimir... a făcut un mare pas. în îmbunătăţirea agriculturii, rămânând numai, pentru ca să-l consolideze, ca să aleagă cu multă scrupulozitate pământurile. I. IONESCU, D. 222. Vom consolida acest învăţământ public în ţara noastră. MAIORESCU, D. I. 102. Această cameră... să consolideze stabilitatea şi ordinea în stat. id. ib. I 523. Reuşind să înlăture pe pretendentul Ni-colae şi să consolideze pe tron pe Petru Şchiopul. D. RUSSO, BUL. COM. IST. II 91. | Spec. (Fin.) A consolida datoria publică (flotantă) = a converti datoria rambursabilă a unui Stat în datorie perpetuă din care numai dobânda se poate reclama. II Refl. A se întări, a se închega, a se strânge. Relaţiile externe ale nouei domnii... aveau să se consolideze din an în an. MAIORESCU, D. I. 12, cf. CR. I 356/is. [Abstracte: consolidare, (după fr. consolidation, învechit) consolidâţie, consolidaţiune s. f. = întărire, închegare, întemeiere; (Jur.) reunirea nudei proprietăţi şi a uzufructului. Consolidarea libertăţii (a. 1774). URICARIUL, I 175/a. Nu era destul victoria dobândită, trebuia încă consolidarea acestei victorii, sturdza, m. 24. Vechea greutate rămâne consolidarea tronului. MAIORESCU, D. I 41. (Jur.) Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului..., prin consolidarea sau întrunirea asupra aceleiaşi persoane a ambelor calităţi de proprietar şi de uzufructuar. HAMANGIU, C. C. 139. (Fin.) Consolidarea unui împrumut. | Adjective: consolidât,-ă = reunit, întărit, întemeiat, închegat, asigurat. (Fin.) Teoria împrumutului de 80 milioane consolidat. MAIORESCU, D. I 535; — consolidator,-oâre şi (după fr. consolidant) con-solidânt, -ă = care consolidează; spec. (Med.) care serveşte ca să se prindă o rană, să se întărească părţile unei fracturi.] — N. din fr. (lat. consolido,-are). CONSOLIDANT,-A adj. | CONSOLIDÂŢIE s. f. > v. consolida. consolidaţiCne S. f. J CONSOMATOR, -OÂBE t adj. v. consuma. CONSONANT,-A adj., subst. I. Consonnant.. II. Consonne. I. A d j. (Muz.; despre sunete, în opoziţie cu d i-s o n a n t) Care este în acord cu alte sunete, care e format prin consonanţe. II. S u b s t. Consonantă (Gram.; în opoziţie cu vocală) = sunet articulat prin strâmtarea sau închiderea canalului oral; p. ex t. .semnul, grafic («litera») care îl reprezintă, f neglasnică. Tonul gol al vocalelor şi. consonantelor ■ a uimit' mintea scriitorului. MAIORESCU, CR; ; II . 6/3. ! • [Şi: (învechit) consunânt, -ă adj., s. f. ad. I şi II (DICŢ.), (prin Transilv., după germ., învechit,' ad II) consonant s. a. = consonantă; — (după fr. consonne) consoană s. f. Nu ne place întrebiiin: ţarea consoanelor duble. C. negruzzi, i 348; (formă. românizată)consună s, f. Silabă... cu mai multe consune. CREANGĂ, A. 88. | Abstract: (Ad I) (după fr. consonance) consonanţă, (învechit) consunânţă (DICŢ.) s. f. (Muz., în opoziţie cu disonanţă) = fuziunea a două s. mai multe sunete într’o unitate de concepţie armonică; p. anal. acord, armonie. Ou o încântătoare consonanţă de idei, guvernul român a recunoscut gravitatea trebuinţei. MAIORESCU, CR. I 332/i7;—(ad II, Gram., după fr. consonantisme, germ. Konsonantis-mus) consonantism s. a. = totalitatea consonantelor unei limbi studiate din punct de vedere fonologie (cf. vocalism). | Adjectiv (ad II, după germ. konsonantisch) consonantic, -ă = (Gram., despre sunete) care are caracterul s. articulaţia unei consonante. Cicero avea obiceiul să scrie Aiio şi Maiia cu doi i, pentru a exprima acea natură consonantică a lui i. MAIORESCU, CR. III 210/m. ] — N. din lat. consonans, -tem (în sensul I după fr.; în sensul II după germ. Konsonans). CONSONANŢA s. f. 1 CONSONANTIC, -A adj. >■ v. consonant. CONSONANTtSM s. a. (Gram.) J CONSdRTE s. m. v. consorţi. CONSORŢI s. m. plur. Consorts. — Cei ce împărtăşesc împreună unul cu altul soarta; spec. cei ce, într’o afacere, au un interes comun, tovarăşi (copărtaşi, consoţi; spec. cei căsătoriţi împreună: bărbatul şi nevasta, consoţi. Nimeni nu poate fi adoptat de mai multe persoane, afară numai de doi consorţi, hamangiu, C. C. 82. [Singularul masculin e obişnuit doar în expresia Prinţ-consort = bărbatul unei suverane domnitoare (în Statele care admit şi descendenţa feminină la tron). Totuşi găsim, rar, şi forma consorte s. m. aristia, plut., mai de mult şi consoarte t s. m. costinescu. P’al tău nobil, bun, consoarte îl iubesc ca pe un frate. ALEXANDRESCU, M. 190/i. în schimb se obişnueşte, la singular, femininul con-soârtă s. f. = soţie, nevastă (având însă mai mult un înţeles hazliu sau de respect exagerat şi cam mitocănesc, cf. jumătate, dânsa). îmi cunoşti consoarta, vezi că îmi dă chin. PANN, P. V. II 161. I Familia: (lat. consortium, germ. Kon-sortîum) consorţiu s. a. (Fin., Comerţ) = tovărăşie, asociaţie de caracter financiar, cf. concern, sindicat. Consorţiul Strussberg se obligă a construi liniile. GHICA, S. 450. Intendenţa este concesionată... pentru aprovizionări consorţiului Hot-witz, Gregr şi Kohan. maiorescu, D. II 75. Nă-pastia consorţi[i]lor nemţeşti, odobescu, III 28/u. Consorţiu de creditori. (P. anal.) De ce tulburarea până la paroxism a consorţiului împotriva mea? GOGA, Ţ. N. VI 68.] — N. din lat. consors, -sortisi (s. fr. consort s. din germ. Konsorte). CONSdRŢIU (Fin., Comerţ) s. a. v. consorţi. CONSOŢ, -oAţA s. m. şi f. Conjoint, compagnon.—-(Latinism rar, întrebuinţat mai mult prin Bucov.) Cel s. cea care e soţ s. soţie (tovarăş), părtaş împreună cu altul, consorte, companion; Spec. cel s. cea care este. căsătorit(ă) ■ cu -altul. Căsătoria contractată de consoţii oare n’aveau încă- vârsta cerută... nu'se mai poate ataca. HAMANGIU, c. C. 51. în călătoria aceasta am avut ca con-soţ... pre-compatriotul mieu. SBIERA, f. id. ib. 124. Poeziile poporale... despre Avram lancu şi despre unii dintre consoţii săi de luptă, marian, i. iii. , — N. format din con- şi soţ, soaţă, după lat. consociuş,-a, idem.' - . .. ■■ j . , CONSPECT — 735 — CONSTELAT CONSPfiCT s. a. Apergu, tableau, vue d’ensem-ble. — Ochire, (scurtă) privire generală (spec. asupra unei ştiinţe, unei literaturi), tablou (sinoptic) ; p. ext. consemnare. O istorie a artelor ei din vechime, coprinsă şi înlănţuită într’un conspect general al industriei aurăreşti şi argintăreşti. odobescu, iii 633/20. Vn conspect al localităţilor însemnate din ocolul Herţei. id. II 162. Conspect asupra literaturii române şl scriitorilor ei. (Titlul unei cărţi) ap. TDRG. — N. din lat. conspectus, idem s. germ. Kons-pekt, idem. CONSPIRĂ vb. I. Conspirer.— (Intrans., construit cu prep. (în) contra, la s., mai rar, trans., complementul drept arătând obiectul conspiraţiei) A pune la cale, a unelti, a complota, a urzi o conjuraţie s. un complot, a plănui s. a hotărî în ascuns răsturnarea ordinei publice, a şefului statului, a guvernului, etc.; a tinde, a se a-corda (s. a lucra, a concura) spre acelaşi scop. Conspiră contra celor ce dânşii la' lucru-i osândiră. EMINESCU, P. 116. Nimic în lume nu va putea conspira de-acum să le împiedice fericirea, c. PETRESCU, C. V. 182. Totul conspiră la nenorocirea lui. [Prez. ind. pers. I conspir şi (neobicinuit) conspiriz stamati. | Abstracte: conspirare, (lat. conspiratio, fr. conspiration) conspiraţie, con-spiraţiune s. f. = înţelegere (s. urzire) tainică; uneltire împotriva ordinei publice, etc., cf. complot, conjuraţie. Boierii rămaşi în Sibiiu... urzeau necontenit intrigi şi conspiraţiunî în contra Domnilor. GHICA, s. 119. Membrii coaliţiei (sau mai exact: conspiraţiei) de la Mazar-paşa. MAIORESCU, D. I 581. N’aş vrea să dăm acestei întâlniri... înfăţişarea unei conspiraţii, c. PETRESCU, î. II 105. | Adjective: (după fr. conspira-teur; întrebuinţat mai ales ca substantiv) conspirator, -oâre = care conspiră. Figuri... de conspiratori poloni, vlahuţă, D. 93. Adevărată pălărie de conspirator, cum mai fabrică numai Italia. C. PETRESCU, î. II 180; — (după fr. conspirant) con-spirânt, -ă = care conspiră; fig. (Fiz.) Forţe conspirante, care tind a produce acelaşi efect.] — N. după fr. (lat. conspiro, -are, compus din cum şi spirare « sufla, a tinde spre»). CONSPIRÂNT, -Ă adj. ) CONSPIRAŢIE s. f. > v. conspira. CONSPIRAŢIUNE S. f. J CONSTĂ vb. I. Consister. — A consista, a se compune, a fi alcătuit din... (Se construeşte cu prep. d i n) Omul constă din corp şi suflet. LM. Casa mea constă din patru camere [Se conjugă ca sta. | Adjectiv: constatator,-oâre = care constă, se compune din... Constituţiune constătă-toare din statutele pentru autonomia provinţială. SBIERA, F. 156], —^ N. din lat. consto, -are, idem. Cf. constant. CONSTÂBLU s. m. Constable. — Sergent (din poliţia engleză). Iată al doilea constablu al turnului Eneas Dulverton. C. NEGRUZZI, III 347/7. — N. din engl. constable, idem (venit la noi, probabil, prin mijlocire franceză s. germană). Cf. dubletul conetabil. CONSTÂND S. a. CONSTÂND A s. f, CONSTANDINÂT f s. m. CONSTĂNŢ, -A adj., adv., subst. I. .Constant, fidele. II. Consţamment. I. Adj. (Adesea în opoziţie cu s c h i m b ă.t o r s. variabil) Care rămâne totdeauna acelaşi, neschimbat, neschimbător, statornic, aşezat (II 3°); p. ext. stăruitor, credincios ; (Mat.) care are totdeauna aceeaşi valoare; cf. permanent. Desvoltarea întinsă şi armonioasă a tuturor facultăţilor într’un tot complet şi constant, ghica, s. 209. Doi termeni: unul constant... şi altul variabil. CLIMESCU, A. 289. Epitetele constante ce le aflăm în Homer lângă persoanele principale din epopeele lui. MAIORESCU, CR. I 20/12. Sub numele de variaţiuni spontanee... se înţeleg modificările mai de seamă, formele nouă ce se ivesc deodată şi sânt de la început constante. SANDU, S. 111. Constant în prietenie. | Spec. (Fiz.) Climate constante, în care deosebirea între media verei şi a iernei nu trece [de] 7° până la 8°. PONI, F. 176. Vânturi constante, care suflă în u-nele regiuni ale globului într’aceeaşi direcţie în tot cursul anului, id. ib. 183. (Mat.) Cantitate constantă (sau, substantivat: constantă) = cantitate neschimbată, în raport cu altele, variabile. II. Adv. Mereu, într’una, necurmat, continuu, neîncetat. Conu Iorgu... pierde constant. I. TEODOREANU, M. II 96. [Negativul: neconstant, -ă adj. | Abstract; (fr. constancc, lat. constantia) constanţă (cu negativul inconstanţă, rar neconstanţă) s. f. = caracterul de a fi constant (I), statornicie, stăruinţă, tărie de suflet. Curentul.... este remarcabil prin constanţa sa. PONI, F. 305.] — N din fr. s. lat. constans, -antem, idem. CONSTANŢĂ s. f. v. constant. CONSTANTINÂT t s. m. v. costandă. CONSTANTINOPOLITÂN,-A adj., subst. Constan-tinopolitain. — (Locuitor, lucru) din Constantino-pole. Dar lucrările nu fură terminate în palatul constantinopolitan decât cu puţin timp înainte de 1710. IORGA, IST. LIT. I 341. ’ — N. după fr. (lat. constantinopolitanus, -a, um). CONSTATA vb. I. Constater.— T r a n s. şi a b s o 1. A stabili starea unui lucru, adevărul unui fapt, a arăta cu dovezi, în mod neîndoios, cum este de fapt ceva, care e adevărul, a adeveri, f a a d e -văr a; a consemna într’un act scris; cf. a.do-vedi, a proba, a învedera, a confirma, a preciza. Primul articol al legei... nu inovează nimica, ci constată numai şi afirmă un lucru atâta de vechiu (a. 1865). uricariul, x 373/J2. Con-statează nevinovăţia părintelui lor. ODOBESCU, I 445. Am constatat cum că autorii antici... sânt tot aşa [de] plini de amănunte tecnice ca şi Manualul tău. id. I 63A. O cronică povesteşte, o geografie constată şi explică, iorga, ist. lit. 1 403. A afla, în acte, în scrieri. Nu am constatat un dregător cu acest nume la Bulgari, c. GiuRESCtX, BUL. COM. IST. V 160. [Prez. ind. constat,, (din ce în ce mai rar) constatez. | Şi: (popular, incult) costată yb. Ia. Da dumneata o să costatez[i], o să cercetez[i] pân [ = prin] oaminii eu cari-am fost, ş’o să dovedeşti că nu4 aşa (Brăila), graiul, 1 258. | Abstracte: constatare s. f. = acţiunea de a constata ceva, stabilire, ceea ce e constatat. Constatarea sensurilor, maiorescu, L. 52. | P a r t. - a d j. constatât, -ă = stabilit, dovedit, a-, deverit, t adevărat. Ei sânt constataţi doeumenr tar în timpul acestora. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. v 151.] , •— N. din fr. (din lat. constat, pers. III sing., prez. ind. a lui constare «a consta, a fi sigur»), CONSTELAT,-A adj. Constelle. — (Rar) împodobit, stropit, presărat cu stele, înstelat., Ce-ţi v. costandă. CONSTELAŢIE - 736 — CONŞTIINŢĂ lipseşte să fii înger? Aripi lungi şi constelate? E-MINESCU, P. 88. — N. după fr. (cf. lat. constellatus, -a, -um «din aceeaşi constelaţiune»). CONSTELAŢIE s. f. v. constelaţiune. CONSTELAŢltlNE s. f. (Astr.) Constellation.— Grup de stele fixe (asemănate de obiceiu cu un om, un animal s. un obiect, precum Carul mare, Carul mic, Cloşca cu pui, Taurul, Rariţele, Herăs-tăul, Gemenii, Săgetătorul, Casiopea). Constela-ţiuni zugrăvite cu roş. EMINESCU, N. 45. Milescu se îmbunase. Cerul limpede îl furase de pe pământ. Alunecase în fundul bărcii, între doi soldaţi, urmărind cu ochii şi însemnând în gând constelaţiile. D. zamfirescu, r. 123. | P. e x t. Zodie. Născut subt o constelaţie fericită. CADE. || Fig. Grupare. 0 nouă constelaţiune politică. [Şi: constelaţie s. f.] — N. din fr. (lat. constellatio,-onem, idem). Cf. constelat. CONSTERNA vb. I(a). Consterner. — Trans. (întrebuinţat aproape numai la pers. 3, subiectul fiind o ştire, veste, faptă neaşteptată, tristă, catastrofală ; iar complementul persoana căreia i se comunică) A produce în cineva o stare sufletească în care uimirea se amestecă cu spaimă şi descurajare, a face pe cineva să rămână încremenit (de spaimă, etc.) ; cf. încremeni. [Pers. III ind. prez. consterna şi consternează. | Abstracte: consternare, (după lat. consternatio, fr. comter-nation, mai rar) consternâţie s. f., consternaţiune s. f. = starea sufletească a omului consternat, uimire cu spaimă, stupefacţie. N’are decât să rămâe acolo! vorbi tare..., în consternarea tuturora. I. teodoreanu, M. li 487. în tot oraşul domneşte cea mai mare consternare, mai ales că n’au putut fi identificaţi... toţi morţii, universul, a. 1930, 16 Noem. Bvonul despre apropiata demisie a... a provocat o consternare în cercurile liberale. CURENTUL, a. 1930, 24 Noem. | A d j e c t i v e: consternat, -ă = uimit şi înspăimântat, încremenit. Ce mină consternată trebuea să fi făcut cănd te-a văzut râzând.! I. NEGRUZZI, IV 183. Constată, consternat, că n’au întârziat de fel. C. PETRES-CU, C. V. 235. (Cu funcţiune adverbială) Cu stupefacţie. Alexandru Vardaru privi consternat la Radu. id. î. II 89; — consternânt, -ă = care consternează, care te umple de uimire şi de descurajare. Ultimul tablou al dramei d-lui... este pur şi simplu consternânt. i. dimitrescu, curentul, a. 1930, 2 Dec.] — N. din fr. (lat. consterno,-ere, idem), CONSTERNÂNT,-A adj. ) CONSTERNÂŢIE s. f. I y. consterna. CONSTERNAŢIUNE s. f. J CONŞTIENT, -A adj., adv. Conscient. Consciem-ment. — (în opoziţie cu inconştient) (Filos.; Care are (deplină) conştiinţă, cf. treaz; p. ext. care îşi dă bine seama despre valoarea unui lucru, de importanţa unei fapte, care-şi cunoaşte puterile, propria sa valoare, cf. simţit. Popor conştient de -misiunea sa. LM. Voinţa noastră conştientă este în serviciul pasiunilor, maiorescu, CR. II 401/V Generalul Cernat a rămas neclintit militarul drept şi disciplinat, ofiţerul conştient că armata reprezintă sufletul şi inima naţiunii, stur-DZA, M. 84. || Adverb: Amestecă dialectele, conştient sau inconştient. D. RUSSO, BUL. COM. IST. 1 24. [Şi: conscient,-ă; — (latinism, prin Ardeal) conştiu, -ie adj. Deplin conştm despre îndelunga- tele lui vise. eminescu, N. 78/s. Rezultatul, ţintit sau nu, conştiu sau neconştiu, este desnaţiona-lizarea ei. XENOPOL, ap. DDRF. Teama... e cu mult mai conştie. agârbiceanu, l. t. 42, cf. 251; —■ (formă românizată; începe a se învechi) conştiut,-ă adj. Stabilirea raportului conştiut de concordanţă, maiorescu, L. 106, cf. 41. Conştiut fiind de valoarea lor... sbiera, F. 176, cf. 425. Pe căt Logofătul e de zăpăcit, pe atât Ardeleanul e de conştiut. iorga, l. ii 231. [ Pronunţ, -şti-ent, -şti-ut, -şti-u şi -ştiu — N. din fr. conscient. (Conştiu din lat. con-scius,-a, -um, idem. Şi ital. conscio). CONŞTIENŢIE t S. f. CONŞTIENŢI6S, -oAsA adj. conştienţiozitAte s. f. CONŞTIINCIOS,-OÂSA adj. CONŞTIINCIOZITATE s. f. conştiinţă. CONŞTIINŢA s. f. (Filos.) Conscience. 1°. (în înţeles psihologic; corespunde germanului «Bewusstsein») Ştiinţa despre sine însuşi în raport cu lumea exterioară; (în opoziţie cu i n-conştienţă) funcţiunea sufletească de a-şi c lift oaş te «ascunsul inimii» (cantemir,' hr. 179/sa), de a-şi da seama de propria sa» existenţă, de ceea ce se petrece în sufletul său, în mintea sa. şi a-şi aprecia aptitudinile şi puterile, de a avea încredere în sine. Conştiinţa curăţeniilî] sufletului -vostru, marcovici, D. 276. La un neam mândru ca al nostru..., conştiinţa sângelui a fost vie în cele mai grele vremi. A. russo, S. 84/12. Miile... de impresii... nu sânt niciodată în totalitatea lor prezente în conştiinţa actuală, ei stau în cea mai mare parte întunecate şi ascunse în sufletul sau în memoria lui. maiorescu, CR. II 140/». Simt ...pierind conştiinţa eternităţii mele. eminescu, N. 62/»,. [Literatura] este... o manifestare de conştiinţă, de vitalitate, iorga, l. i 440. Deşteptarea ideii româneşti, a conştiinţei naţionale, id. ib. 11 75. 2°. (în înţeles moral ; corespunde germanului «Gewissen» Sentimentul intim al datoriei, cinstei, corectitudine! şi iubirei de adevăr, care călăuzeşte pe om în distingerea binelui şi răului ce face şi prin c-are-şi dă seama (s. îşi mărturiseşte lui însuşi) în cugetul său dacă a făcut bine s. rău, (pop.) cuget. Conştiinţa să^ni fie cereasca ta povaţă; Prin ea tu mă’ndreptează şi, când greşesc, mă ’nvaţă Cum trebue să fiu. ALEXANDRESCU, M. 36/io. îl călăuzea o neprihănită conştiinţă. C. negruzzi, I 244. îşi cumpără un nume, Vân-zându-şi conştiinţa, id. II 21/12. Orice întrebare de ştiinţă este mai întâiu... o întrebare de conştiinţă. maiorescu, CR. I 340/5. Conştiinţa rea te bagă’n belea. SBIERA, P. 253/s. Mustrare de conştiinţă = mustrare de cuge t. Are (s. este cu) conştiinţa împăcată; are ceva pe conştiinţă; apelează la conştiinţa ta. (După fr.) Cu mâna pe conştiinţă = în toată sinceritatea. Are o conştiinţă foarte largă == scuză uşor răul făcut de el s. de alţii. | P. est. Cinste, moralitate, totalitatea sentimentelor morale. E un om fără conştiinţă, fără. nici un scrupul. 3°. (Mai rar, impropriu, în loc de cunoştin-ţ ă) Cunoştinţă. A-şi pierde conştiinţa = a-şi pierde cunoştinţa, a nu mai şti de sine, a leşina. 4°. S p e c. Libertate de conştiinţă = dreptul ce-l recunoaşte Statul (prin Constituţie) fiecărui cetăţean de a se bucura de o completă libertate de credinţă religioasă, de a profesa oricare religie sau confesiune. Românii se bucură de libertatea conştiinţa, libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor. HAMANGIU, C. C. X. CONŞTIINŢIOZITATE — 737 — CONSTITUI 5°. Conştiinciozitate. A face un lucru cu (s. în) conştiinţă = eu toată îngrijirea cuvenită, cu scrupul ozitate. [Plur. -m£e, prin Mold. -inţi. | Şi: conştienţie t s. f. Cu întreaga conştienţie mărturisim, cantemir, hr. 10, cf. 179/6, DOSOFTEIU, MOL.; (formă romanizată) cuştiinţă t Intru curată cuştiin-ţă. liturghie (Iaşi, 1689), ap. TDRG.; — con-şciînţă, conscienţă s. f. DICŢ. | Adjectiv: (după fr. consciencieux) conştiincios (învechit: con-ştienţios), -oâsă = care ascultă de conştiinţă (2°), care are sentimentul datoriei şi al adevărului, cf. corect, meticulos, scrupulos; făcut cu îngrijire. Muncitorului conştiincios nu-i rămâne u-ne-ori decât să se lase să moară de foame. GHICA, S. 594. Au lăsat la o parte conştienţioasa constatare acelor elemente simple. MAIORESCU, CR. II 135/s. Domnul Florea e conştienţios în toate. A-GÂRBICEANU, L. T. 273. (Cu funcţiune adverbială) Sorbi conştiincios trei linguri de poţiune pe zi. C. PETRESCU, î. II 241. [ Abstract (derivat de la adjectivul conştiincios) conştiinciozitate (conştiinţiozitâte, conştienţiozitâte) s. f. = calitatea celui conştiincios, cf. corectitudine, meticulozitate, scrupulozitate; grijă deosebită. Sânt cazuri unde nimerirea lecturei autentice nu e atât treabă de conştiinciozitate, de erudiţie sa% de perspicacitate, căt [de] toate a-\ ceste ’a la un loc. d. russo, bul. com. ist. i 50.] — N. din lat. conscientia, -am, idem. Cf. conştient, conştiu, CONŞTIINŢIOZITÂTE s. f. v. conştiinţă. CONSTIP vb. I. (Med.) Gonstiper. — (Trans. şi absol.) A face să nu aibă ieşire afară s. scaun (regulat), a astupa, a încuia. Alimentele iritante constipâ. | Refl. A nu mai avea ieşire afară s. scaun (regulat), ase astupa, a se încuia (la trup POLIZU). [Prez. ind. constip şi constipez ( barcianu ).| Abstracte: constipare s. f. = acţiunea de a (se) constipâ; (lat. constipatio, fr. constipation) constipâţie, (mai rar)constipaţitine s. f. = starea celui constipat, astupare, astu-pătură, încuiere, încuietură. Omul capătă rast din ridicături, din constipâţie şi din cauză că bea apă multă. GRIGORIU-RIGO, M. P. 1 157. | Adjective: (fr. constipant; opus lui laxa-tiv) constipant,-ă adj = care constipă. Gutuia e constipantă ; — part.-adj. constipat,-ă ca iv nu are scaun, astupat, încuiat; fig. (mai ales substantivat) (ce) care nu e deschis la vorbă, nu-şi arată sentimentele adevărate. Când li s'au înnodat intestinele, fiindcă s’au îmbuibat, se târâie constipaţi pe covor. c. PETRESCU, î II 56.] — N. din fr. (lat. constipo -are «a strânge la un loc, a astupa»), CONSTIPÂNT,- adj. 1 CONSTIPÂŢIE s. f. !• (Med.) v. constipâ. CONSTIPAŢlONE s. f. J CONSTITUA vb. Ia v. constitui. CONSTITUANT, -Ă adj. s. f. Constituant. — Care (s. din care se) constitue (1° şi 2°), alcătueşte, întocmeşte, organizează, compune; alcătuitor, de căpetenie, esenţial. Părţile constituante ale unui corp. şăineanu, d. u. | Spec. (Polit.) Adunare constituantă s. (substantivat) Constituantă = adunarea Corpurilor legiuitoare alese anume pentru votarea s. schimbarea constituţiei Statului. Vom lăsa această chestie să se deslege prin obşteasca adunare constituantă. GHICA, A. 40. în Dicţionarul limbii române, 5. VI. 1936. constituantă aţi avut doi filosofi, ap. maiorescu, D. 1 516. Constituanta din 1866 a votat Con-stitiiţiunea României. [Pronunţ. -tu-ant.] — iT. după fr. Cf. constitui, constituţie, constitutiv. CONSTITUI vb. I(a) 1°. (Se) constituer. 2°. Cons-tituer; se constituer, s’itablir. 3°. Constituer (une rente, une dot). 1°. Trans. A forma ceva întreg, orânduind şi aşezând mai multe lucruri s. diferite părţi ale unui lucru, a întocmi, a alcătui (I 3", II), cf. a forma (3°), a înjgheba, a compune, a organiza (pe baze legale), a da fiinţă, a înfiinţa, a crea, a întemeia. Legile sânt trebuitoare pentru a constitua societatea omului (a. 1817). uricariul, IV 301/22. Omenirea... con-stituiază unitatea ci. A. russo, s. 51/23. | Refl. A se forma într’un întreg, a se alcătui luând fiinţă, a se întocmi, cf. a se compune, a se organiza. Toate popoarele se constituesc pe o bază slobodă (a. 1848). uricariul, x l/3. Acei oameni şi-ar da pe faţă cugetul mai nainte şi chiar d’a se constitua un comitet, ghica, a. 687. în Dămilieni sânt 50 de locuitori care au avut nepriceperea a se constitui in comună. I. ionescu, d. 347. Oraşele... constituindu-se pe principiul comunal, se ocârmuiau de o magistratură, bălcescu. M. V. 10/» S’a constituit biroul Camerei. 2°. Trans. A forma, a alcătui, a fi partea e-senţială a ceva; a avea valoare de..., a fi considerat ca... Acest act de arestare nu constitue o flagrantă călcare a Convenţiunei. ALECSANDRI. t. 1653. Aceste principie... singure constituesc o castă nobiliară. BĂLCESCU. M. V. 10/jb. Această imagine trebue să fie potrivită cu gândirea, altfel sensibilizarea ei... constitue o eroare. MAIORESCU. CR. I 34/20. Ele nu pot constitui o dovadă sigură de existenţa a doi Mari-vornici. c. GIURESCU. BUL. COM. IST. v 71. La Bizanţ, în secolul IX, «spatharios» constituia un titlu nobiliar, id. ib. V 125. || Refl. A se da drept, a-şi lua rolul de... Contele de Tazleo... şi-au pus de gând a se constitua, ca în poveste, zmeul acelei dame. alecsandri, t. 1227. | (Jur.) A se pune în stare de... Soţul s’a constituit prizonier = s’a predat de bună voie autorităţilor, s’a dat prins. A se constitui parte civilă (v. civil). N’auzif cu căt te constitui parte civilă? — Ce e aia? — Câte parale ceri f brătescu-voineşti, l. d. 134, cf. 133. 3°. Trans. A stabili, a fixa (conform legii), a destina (o rentă, o dotă, etc.) DICŢ. Cei ce constituesc o dotă, sânt datori să răspundă, hamangiu, C. C. 312. [Prez. ind. constituesc, constituiu. Şi: (înve- chit) constitua vb. Ia. Abstract: constituire s. f. = acţiunea de a (se) constitui, cf. constituţie, alcătuire, întemeiere, înjghebare, aşezare, formare, organizare, creare. Greutăţile enorme ce le-a învins Statul roman până la constituirea sa. MAIORESCU, CR. I 265/21. Constituirea dotei. Cf. constituţie. | Adjective: constituit (cu negatiivul neconstituit),-ă = întocmit, alcătuit, compus (din...) format, stabilit; p. anal. (despre om) cu constituţie solidă. (Ad 1°). Corpurile constituite toate, imul după altul cu preşedinţii în frunte... GHICA, s. 654. Judecata unei, autorităţi constituite a Statului. MAIORESCU, CR. III 146/io. Când aţi vedea cwtn multe din aceste societăţi sânt constituite... id. D. I 88. Interesul naţional al Românilor, dacă vor să existe constituiţi într’un stat liber... id. ib. I 109. Ţara Românească apare... deplin constituită ca stat. c. GIURESCU, BUL. COM. IST. 32. La redeschiderea şedinţei d. P. încearcă să declare adunarea constituită. CURENTUL, 1930, 24 Sept O persoană aşa I. II. 47. CONSTITUŢ — 738 — CONSTRUCŢIE de bine constituită nu avortează dintr’un lucru de nimic, vlahuţă, D. 310; (ad 2°) (Construit cu prep. î n) Armată mare pentru individul cons- tituit în spectatoriu, dar acelaşi număr mărginit pentru regisor. EMINESCU, N. 84/w; (ad 3°) Dota nu poate fi constituită... în timpul căsătoriei. hamangiu, c. c. 312; — constituitor, -oare adj. = care eonstitue. Oonstituitorul dotei. MON. of. 19.] — N. din fr. (lat. constituo,-ere, idem). Cf. constituant, constitutiv, constituţie. CONSTITCţA t S. f. V. constituţie. CONSTITtlŢIE s. f. l°-4°. Constitution. 1°. Constituire (1°), alcătuire, organizare; felul cum e constituit (1°), alcătuit, organizat un lucru. Constituţiunea [corpuri]lor. poni, ch. 7/2. 2°. S p e c. Legea fundamentală, votată de constituantă, care cuprinde principiile de organizare a unui stat şi drepturile şi datoriile politice ale cetăţenilor; p. anal. aşezământ fundamental al unei societăţi s. organizări sociale. Constituţiunea este mandatul, în virtutea căruia suveranul administrează un stat. PRETORIAN, DR. c. II. Loc deosăbit în constituţia sa nu este dat boierimei, ca imei caste. RUSSO, S. 122/2. Poarta... îi hărăzi... [Moldovii] o constituţie. C. NEGRUZZI, I 278. S’a violat Constituţiunea. MAIORESCU, D. I 40. 3°. (Fiziol.) Organizaţia fizică, alcătuirea lăuntrică, starea generală a cuiva (cf. BIANU, D. s.) «făptura trupului» ( stamati ), natură (COSTINESCU), fizic. De o statură microscopică... şi de o constituţie foarte delicată, c. NEGRUZZI, I 206. Constituţie robustă. Om slab de constituţie. 4°. (Jur.) Constituirea (3“) unei rente s. zestre. Constituţiunea de dotă coprinde toată averea prezinte şi viitoare a femeei. hamangiu, C. c. 312. [Şi: constituţiune s. f.; — (la zilot) constitu-ţă t s. f- Căci constituţa şi reglementul Era a luptei în faţă ţentul. cron. 352 b; (ad 3°, etimologie populară, după coastă s. deformare din cons-tituţă), costicuţă s. f. = constituţie corporală ori intelectuală, rădulescu-codin, î. Slab de costicuţă s. costicuţe = slab de fire, fricos, id. ib. Cei «slabi de costicuţe» mor de frică, când le aud vorbind, RĂDULESCU-CODIN, î. 40/®. | Adjectiv: (fr. constitutionnel) constituţional (cu negativul neconstituţional), -ă = supus unei constituţii; cu, după s. în conformitate cu constituţia unui stat s. a unui individ. România e o monarhie constituţională. Legea a fost declarată constituţională de Curtea de casaţie. Guvern constituţional LM. înştiinţare de la vicariu către protopop..., iară pentru nemeşi sub constituţional pedeapsă [subt pedeapsă constituţională] (a. 1809). iorga, S. D. XII 200/o. Cât pentru guvern şi fonna-i cea constituţională, Vrând să mă declar de-acuma, simţ o mare îndoială. ALEXANDRESCU, M. 172/i. Pm~ terile constituţionale ale regelui sânt ereditare. HAMANGIU, c. C. XXVII. Sprijinirea importantelor interese constituţionale. MAIORESCU, CR. I 261/is. Libertăţile constituţionale, c. PETRESCU, î. II 139. (Cu funcţiune adverbială). Retragerea ministerului... s’a produs constituţional corect. MAIORESCU, d. ii 22. | Derivate (de la adjectivul constituţional): constituţionalîst s. m. = (rar) cel ce observă, respectă constituţia. Cle-vetici: Sânt liberal ultra, jurnalist Şi constitu-ţionalist, alecsandri, t. 29; — (cf. germ. Konstitutionalismus) constituţionalism s. a. = spirit constituţional. Adversar doctrinar al constituţionalismului «nemţesc şi galofranc». MAIORESCU, CR. iii 95/ia; — (fr. constitutionnalitâ) constituţionalitate (cu negativul neconstituţionalitate) s. f. = calitatea de a fi în conformitate cu constitu- ţia. Constituţionalitatea acestei procedări nu se poate pune la îndoială. MAIORESCU, D. II 140. Neconstituţionalitatea censurei.] — N. după fr. (lat. constitutio,-onem, idem). Cf. constitui, constituant, constitutiv. CONSTITUŢIONAL,-A adj. CONSTITUŢIONALISM s. a. CONSTITUŢIONALÎST s. m. v. constituţie. CONSTITUŢIONALITATE S. f. CONSTITUŢIUNE S. f. CONSTITUTfV, -Ă adj. Constitutif. — Care con-stitue (1° şi 2°), stabileşte în mod legal, care formează partea esenţială a unui lucru, alcătuitor, de căpetenie, cf. component, esenţial. Elementele constitutive ale vieţei lui sufleteşti EMINESCU, N. 84/i) , ale limbii române (MAIORESCU, CR. III 49/»). Actul constitutiv al uzufructului. HAMANGIU, C. C. 136. — N. după fr. Cf. constitui, constituant, constituţie. CONŞTIU,-IE adj. CONŞTIIJT,-A adj. v. conştient. CONSTRÂNGE vb. III. (Se) contramdre. — Trans. A face pe cineva să lucreze în contra voinţei sale, asili, a forţa, t a asupri (1°) ; spec. (Jur.) a obliga pe calea justiţiei. Nu te constrâng, c. PETRESCU, C. V. 339. || Refl. A se înfrâna, a se opri de la ceva stăpânindu-se. [Se conjugă ca strânge. | Abstract: constrângere s.f. = acţiunea de a( se) constrânge, silă, siluire, forţare, t asuprire. îndatoririle fide-jusorelui trec la erezi, afară de constrângere corporală, chiar dacă îndatorirea era asigurată prin constrângere corporală, hamangiu, C. C. 414. Nu era o mişcare naturală, ci una pornită dintr’o constrângere, şi de aceea opera avu un răsunet slab. IORGA, IST. lit. I 414. Constrângerile legale de tot soiul, care s’au acumulat... asupra cetăţeanului român. CURENTUL, a. III, 1930, 3 Oct. | Adjective constrâns (cu negativul neconstrâns) ,-ă = silit, forţat, t asuprit (1). Guvernul mieu a fost constrâns a întrebuinţa... o rigoare neuzitată în contra trămisului prea Feri-cirei Voastre (a. 1865). URICARIUL, X 386/0. (Cu funcţiune adverbială). Chiar trupurile tinere mergeau greoiu, afectat, constrâns, robite de îmbrăcăminte. I. TEODOREANU, M. II 192; — (după fr. constrmgent, lat. eonstringens, -tem) constrin-gent,-ă = care constrânge.] — N. compus din con- şi strânge, după analogia fr. contraindre s. ital. costringere. Cf. constricţie, constrictor. CONSTRICŢIE, CONSTRICŢICNE S. f. (Med.) Constriction. — Strângere, zgârcire (a unor părţi ale corpului). COSTINESCU. Constricţiunea vaselor din corp. LM. — N. după fr. (lat. constrictio,-onem idem). CONSTRICTOR,-TOÂRE adj'. Constricteur. — Care strânge, zgârceşte. Muşchii constrictori ai faringelui. Boa constrictor, numele unui şarpe care se încolăceşte în jurul pradei sale şi o strânge spre a o frânge şi înghiţi. — N. după fr. CONSTRINGENT,-Ă adj. v. constrânge, CONSTRUCŢIE, CONSTRUCŢII'NE S. f. I. 1°. Construction. 2°. Construction, Edifice. II.. Cons-truction, constitution. CONSTRUCTIV — 739 — CONSUL r. I;0-. Acţiunea de a construi, construire, clădi zidire, facere (I), durare1. Altă întrebuinţare, {şi găseşte piatra...la construeţiune de case şi împrejmuiri. PAMFILE, I. C. 376/27. Lemn de construcţie, societate de eonstrucţiuni. 2°. Zidire, clădire, edificiu, biija. 'A făcut eonstruc-ţiuni, plantaţiuni. HAMANGIU, C. C. 127. Uriaşe construcţii neisprăvite. C. PETRESCU, î. II 159. II. P. ext. Felul, modul cum e compus, alcătuit, construit ceva; spec. (Gram.) întrebuinţarea şi aşezarea cuvintelor în legătură unele cu altele după firea limbei (s. în potriva firei ei) ; alcătuire de cuvinte (nouă) ; alcătuirea frazei. A se păzi construcţionea şi ortografia şi noima pe deplin. văcărescu, ap. odobescu, i 305. Arată-mi construcţia verburilor. C. NEGRUZZI, I 9. Critica voia... să combată construeţiunile arbitrare ale filologilor, care sub cuvânt de «purificare», întocmeau un vocabular de termini necunoscuţi Românului. MAIORESCU, CR. II 245/7. în traducerile româneşti vechi, în oare traducătorii sânt foarte servili, se află aşa de multe cuvinte şi construo-ţiunî streine. D. RUSSO, BUL. COM. IST. I 54. | (Geom.) Construcţiunî geometrice. | (Neobişnuit) Constituţie (3°), fizic. Cf. LM. Pruncul are o construcţie puternică, marian, na. 45. [Şi: (la văcărescu; după ital. costruzione) «onstrucţione t s. f.] — N. după fr. (lat. constructio, -onem). CONSTRUCTIV, -A adj. Constructeur, construc-tif. — (în opoziţie cu distructiv; se întrebuinţează numai în sens figurat). Care construeşte, face un lucru pozitiv şi folositor. Critică destruc-tivă unde trebue, şi constructivă unde poate. maiorescu, cr. i lv/4. Admirabila înţelegere sufletească a operei constructive, pe care ziarul nostru... o înfăptueşte cu atâta răbdare şi zi de zi. UNIVERSUL, 1930, 5 Noem. —■ N. din fr. CONSTRUCTOR s. m., adj. Constructeur. — Cel care construeşte (I) o maşină, etc. spec. maestru zidar, care, fără să aibă diplomă de arhitect, are dreptul să ia în antrepriză clădiri. Era să fie liber sau să continue lucrarea în regie, sau să o conceadă la o companie de constructori, ghica, S. 454. | Adj. Care construeşte, ziditor, clădi-t o r. Castorii sânt animale constructoare. •— N. după fr. (lat. constructor). CONSTRUI vb. IVa. Construire. I. Propriu (Trans. şi refl.) A orândui părţile spre a forma un întreg, a (se) alcătui (2°) după un plan determinat; p. ext. a (se) zidi, a (se) clădi, a (se) dura. Casele se construesc cu lemne, eu pietre, cu cărămizi şi cu alte materii. LM. Construesc o corabie. Cf. COSTINESCU. II. Fig. Trans. şi refl. A (se) compune (un sistem, o teorie, etc.). | (Gram.) A construi o frază, a aşeza cuvintele într’o anumită ordine. Acest verb se construeşte (= se întrebuinţează în legătură cu) cu prepoziţia cu. | (Geom.) A desena liniile unei figuri geometrice. Construesc un triunghiu. [Abstract: construire s. f. = acţiunea de a construi; alcătuire; zidire, clădire, durare, construcţie. (Ad I) Construirea unui pod; (ad II) Construirea unei teorii, unei fraze, unui verb, unui triunghiu, etc. | Part.-adj. construit,-ă (ad I) O. casă construită din bârne; (ad II) O frază rău construită. — N. după fr. (lat. construo,-ere). Cf. c o n s: trucţie, constructiv, constructor. CONSUBSTANŢIAL,-A adj. (Bis.) Consubstan- tiel.— (Despre cele trei feţe ale sfintei Treimi) Din una şi aceeaşi substanţă.. [Abstract: (fr. consubstanţialii) consubstanţialitate s. f. = unitate de substanţă (a sfintei Treimi). | Pronunţ, -ţi-al]. — N. după fr. CONSUBSTANŢIALITATE s. f. v. consubstanţial. CONSUETUDINÂL, -A adj. V , t CONSUETUDINAR, -a adj. j(Jur-) v-consuetu(hne- CONSUBtCdine s. f. Habitu.de, coutume, usage. — (Latinism) Obicinuinţă (ARISTIA, PLUT.), obiceiu, deprindere, învăţ (LM.), uz, datină, (Jur.) obiceiul pământului. [Adjectiv: con-suetudinâl (consuetudinâr),-ă (Jur.) = (drept) nescris, dar consacrat prin uz, prin datină, prin «obiceiul pământului», de (după s. prin) datină, obicinuelnic. Desvoltarea juridică a Francezilor, compusă parte din dreptul eonsuetudinal, parte din dreptul r&man. maiorescu, cr. iii IOO/25. Unul din ei... aduce aminte oaspelui... de acest drept al lor, bazat de nu pe legi pozitive,... [ci] pe dreptul eonsuetudinal. I. NEGRUZZI, I 292. «Jus valachicum»(dreptul românesc)... era un drept consuetudinâr sau «obicinuelnic», care nu a avut trebuinţă de nici un fel de codificare, ca să poată fi răspândit pe întreagă întinderea teritoriului românesc. ...Voievozii, cnejii... nu se sprijineau pe dispoziţiile vre-unei legi scrise. Lor le venea în ajutor «obiceiul pământului». I. LUPAŞ, ist. ROM. (ed. 1929) 12.] — N. din lat. consuetudo, -dinem, idem. C6NSUL s. m. Consul. 1°. (Ist.) în republica romană, unul din cei doi înalţi magistraţi aleşi anual de popor, care exercitau puterea executivă supremă; p. anal. unul din cei trei înalţi magistraţi conducători ai re-publicel franceze, aleşi după constituţia anului VIII; p. g e n e r. (impropriu, incult, sens f) magistrat înalt. Boiariu mare ce să dzîce ipat şi consulii. DOSOFTEIU, V. s. 112. Şi mai mare era aaest nume de boieri, consul, decât împăratul. LET. 1 13/2*. Rogu-vă norodul ce înţelege Pentru cârmuirea vre unui stat, El purure pe acela ş’alege Au dictator sau consul în sănat. BUDAI-DELEA-NU, ţ. 366/10. La 509 a. Ch. se răstoarnă monar-chia şi se introduce o republică aristocratică cu consuli luaţi numai dintre patricii. MAIORESCU, CR. III 102. Erau de părere să ducă păsurile ţării la cunoştinţa întâiului consul (= Bonaparte) GHICA, S. 497. 2°. (Astăzi) Agent numit de un Stat într’o ţară streină, însărcinat cu reprezentarea intereselor comerciale şi protecţia conaţionalilor săi. Un rang mai înalt: consul general; rang inferior: viceconsul (f ipoconsul) ; spec. consul-de-mare f (polizu) = agent însărcinat în porturi cu reprezentarea intereselor comerciale ale unei ţări streine. Asemenea dă voie Poarta a se afla con-soli şi ipoconsuladis, după cum va cunoaşte împărăţia Rusiei că sânt trebudneioşi. DUMITRACHE, 455. Conţul moschicesc Pieani (a. 1819). URICARIUL, vil 8O/10. Consolul din Iaşi s'au tras [= retras], beldiman, ţr. 350. Consulii şi agenţii puterilor streine, URICARIUL, VIII 188/s. Caimacawiul întovărăşit de patru senatori... şi de vreo zece. consuli. GHICA, s. 384. Cucoana... şede în loja de lângă a conţului prusienesc. filimon, C. 11 603. Se afla la Iaşi, în calitate de consul rusesc. maiorescu, CR. III 64/s. Ce s’aleg? Sfătuitor domnesc, conţ, cârmuitor Domn, ori ales la adunare? JIPESCU, o 110. Erea sudiţi austrieni, ăştia plătea un galben pă an. la conţu' nemţesc. GRAIUL, I 178/io. CONSULAR Ho — CONSUM [în noile provincii cu rostire germana (greşită) cdnzul. | Şi: consol t s. m., (vechiu şi popular) conţ s. m. (Capu-Codrului, Bucov.) Corn. AR. TOMIAC. | Adjectiv: (lat. consularis, -e, fr. con-sulaire) consular,-ă = a(l) consulului, de consul, (în Franţa) La 1799, constituţiune consulară. MAIORESCU, CR. III IOI/12. E nevoie ca o voinţă unică de jos până sus să străbată corpul nostru consular. CURENTUL, 1930, 6 Dec. j Abstract-local: lat. consulatus, tr. consulat, germ. Konsu-lat) consulat s. a. = însărcinare, misiune, post, rang de consul (1° şi 2°) ; durata magistraturei unui consul (1°) ; p. ext. reşedinţa (şi mai ales), clădirea în care sânt adăpostite birourile unui consul (2°) ; guvernământ consular al republicel franceze de la anul VIII (1799) până la proclamarea imperiului (1804). La 494 se introduc tribunii plebei, la 366 participarea definitivă a plebeilor la consulat. MAIORESCU, CR. III 102. Eram rău notat la palat şi la consulat. GHICA, S. 183. S’au spart ferestrele la consulatul german.] — N. după fr. şi din lat. consul, idem (1°). CONSULAR,-A adj. s. m. CONSULAT s. a. CONSULENT s. m. v. consultant. CONSULT, -Ă adv. Prudent, indiqud, recommandi}. — (Latinism, întrebuinţat în Transilvania şi Bucovina) Recomandabil, prudent, oportun, indicat, potrivit, bine, la loc, cu cale. Ar fi mai consult să ne mărginim deocamdată numai la... SBIERA, F. 200, cf. 262. De-i frumos şi totodată consult din punctul de vedere pastoral să o facă aceasta, nu e treaba noastră s’o discutăm aice. MARIAN, NA. 200. [Rostit de obiceiu (greşit): conzult adv.] — N. din lat. consultus, -a, -um «bine gândit». CONSt'LT s. a. (Med.) Consultatwn. — Consfătuire asupra stării unui bolnav între medicul care-1 îngrijeşte şi un alt medic s. alţi medici. M’a sfătuit să facem consult şi am chemat şi pe doctorul Surdea. XENOPOL, ap. TDRG. Dar trei doctori să facă un consult, pentru a ucide cu parul pe stradă oameni sănătoşi, asta este prea mult ! CARAGIALE, M. 91. [Plur. -suituri.] — iV. din lat. consultum s. consultus,-us «sfat. hotărîre» (mai de mult şi în franţuzeşte: consulte). CONSULTA vb. I. I. Consulter. II. Conferer, se consulter. I. 1°. T r a n s. (Complementul e o persoană) A cere sfatul cuiva, a întreba o persoană s. o autoritate competentă în chestiune. Pe mine mă consulţi ce să faci? LM. 'Acest bărbat era mai totdeauna consultat la Paris şi la Londra în toate afacerile privitoare la Orient. GHICA, s. 176. Să nu fim numai noi, Camera, ci să fie şi Senatul consultat. MAIORESCU, D. I. 298. Devotat prieten al său, pe care Dănuţ îl consulta. I. TEODOREANU, M. 11 23. Te-am trecut fără să te consult, fiindcă nu ştiam unde să te descopăr, c. petrescu, c. v. 158; | Spec. A consulta un jurisconsult, un medic, un expert. LM. Cf. căuta (I 2° b). Şi să nu socotească cineva că consulta vre un doctor. c. negruzzi, I 208. A consulta oracolul. | Refl. (Cu acelaşi înţeles; persoana de la care se cere un sfat se arată prin prep. cu). în această chestiune mă voiu consulta cu un bun prieten. 2°. P. e x t. (Complementul e o carte, un document, un registru etc.) A studia, a căuta o informaţie în..., a cerceta (I 2°), a cerca (I 2°) spre a se lămuri într’o chestiune. Rare-ori recurgeau şi la vreun alt m[anuscri]s, pentru a-l I v. consul. consulta cu privire la căteva locuri mai -grele.-i>. RUSSO, BUL. COM.- IST. I 97. II. R e f 1. (Despre două s. mai multe persoane, cu înţeles de reciprocitate) A se sfătui împreună. S’adunară. Şi mult se consultară, ce fel ar putea face, Şi prin care mijloace Stavilă ar opune L’acea, înnecăciune. ALEXANDRESCU, M. 359/„. Subiectele asupra cărora din porunca Domnului au a se consulta, c. giurescu, bul. com. ist. v 102. [Prez. ind. consult, învechit consultâz (stamati). | Şi: (formă neogreacă) consultarisi f vb. IVa. Trebue să mă consultarisesc cu colegii miei. alecsandri, t. 1-131. | Abstracte: consultare, (mai întrebuinţat) consultaţiune (consnltâ-ţie) s. f. = acţiunea de a (se) consulta, sfat ; spec. consultaţie medicală = convorbire dintre . cel care vine să ceară avizul unui medic şi medicul care-1 întreabă, îl examinează şi-i prescrie un tratament; (ad) II) sfătuire la un loc, împreună (stamati), sfătuirea între sine, unul cu altul. (CODICA ŢIV. a. 5/21), conferinţă, chibzuire; spec. conferinţă asupra stării unui bolnav între medicul care-1 îngrijeşte şi alt medic s. alţi medici, consult; p. ext. părerea motivată, dată în scris s. oral, a unui medic asupra stării unui bolnav, a unui advocat, a unui jurisconsult asupra unei afaceri pentru care a fost consultat. Unitatea... bisericei... trebue a, se susţine prin consultaţiuni, învăţături. (a. 1865). URICARIUL, X 371/.,. Ore de consultaţie de la 2—5. Consultaţie gratuită. | Adjective: consultat (cu negativul neconsultat),-ă = întrebat de sfat; cercetat. Medic consultat. Carte consultată; — (rar) consultator, -oâre = care cere s. dă sfaturi, sfătueşte, povăţueşte. Consultatorii oracolului. LM.; — «fr. consultant) consultant, -ă = care dă sfaturi, consultaţii, sfătueşte, povăţueşte; spec. medic consultant, care nu vizitează pe bolnavi acasă la ei, c-i tratează numai pe aceia care vin să-l consulte acasă la el ori în clinica (spitalul) unde lucrează s. care e chemat la un consult; avocat consultant (şi în Transilv., după germ. Konsulent consulent) = care nu pledează, ci dă numai sfaturi asupra afacerilor pentru care e consultat; — «fr. consultatif) consultativ,-ă = care e consultat, chemat a-şi da părerea într’ o chestiune ; spec. a avea vot consultativ, a lua parte la deliberare (într’un consiliu, într’o adunare), dar fără drept de vot, fără a putea decide, cf. vot deliberativ. Avea numai vot consultativ. pretorian, dr. C. 15, cf. 22. Capul emigranţilor va avea, în deliberaţiile comitetului numai părere, consultativă, iar niciodată vot. GHICA, a. 711.] — N. din lat. consulto, -are, idem, s. fr. Cf. consult. CONSULTANT,-A adj. CONSULTARISl t vb. IVa CONSULTAŢIE s. f. CONSULTAŢIUNE S. f. CONSULTATIV,-A adj. v. consulta. CONSUM s. a. 1°. Consommation. 2°. Cooperative de consommation. 1°. (Germanism, în Transilv.) Consumaţie (3°). Dare de consum. BARCIANU. Consumul a scăzut în timpul din urmă. 2°. Mărfuri de consumaţie. Magazin de consum. || (Germanism, în Transilv.) Societate de aprovizionare şi de consumaţie, cooperativă de consumaţie. Noi ne aprovizionăm de la consumul funcţionarilor. [Plur. -sumuri.] — N. din germ. Konsum (-Verein), idem. cf. consuma. CONSUMA —. 741 CONT. CONSUMĂ vb. I. Consommer, consumer. •• " 1°. Trans. şi refl. Aproape numai-subt forma participială) A (se) aduce până la capăt, a .(se) aduce la îndeplinire, la perfecţionare, a (se) efectua, a (se) executa, a (se) isprăvi, a (se) termina, a (se) desăvârşi, a (se) perfecţiona. DICŢ. Crima a fost consumată. 2°. Trans. A mistui .încetul cu încetul prin întrebuinţare, a face să piară cu totul, să se macine (cf. a prăpădi, a distruge, a strica, a nimici,'a uza, a roade, a topi, a mânca, a stoarce, a absorbi, a împuţina, a slei, a risipi) s. a slăbi (puterile). Pentru a orea o valoare, trebue a începe prin a, strica (w consuma) o mulţime mare de alte valoare, i. IONESCU, D. 238. A-şi consuma averea în lux şi în desfrânări. LM. Focul a consumat toată casa. | Absolut. Necazurile consumă. | Refl. A se prăpădi, a se slei, a se usca de pe picioare, a se istovi, a pieri văzând cu ochii; cf. c o n s u m p ţ i e. Acest om se consumă de prea multă muncă. Cf. costinescu. | Pig. A se confunda, a dispărea (într’o lucrare . colectivă). Poetul celei mai frumoase epopee s’a consumat şi s’a pierdut fără vre-o urmă a individualităţii sale in lucrarea ce a produs-o. maiorescu, cr. i 123/s. 3°. A întrebuinţa ceva până nu mai rămâne nimic din el, a înghiţi, a petrece; spec. (subiectul e omul şi complementul alimente s. băuturi) a mânca s. a bea (tot), cf. a stinge, a devora., a mânca. Vinul ce vor consumarisi (a. 1852). uricariul, iii 253/23. în cetatea Danzig din Prusia se consumă pe an ca la 90.000 părechi din specia... [pasărilor] numite mauvis. ODOBESCU, iii 27/»i. Această, dulceaţă consumă mult zahăr. Cf. COSTINESCU. Această sobă consumă multe lemne. | Absolut. Cine lucrează, consumă. [Şi: (cu terminaţiune neogrecească) consumarisi t vb. IVa. | Abstracte: consumare s. f. = acţiunea de a consuma. Consumarea forţelor ; — (fr. consommatiori, lat. consumatio, -onem) consumaţie (din ce în ce mai rar: consumaţiune) s. f. = consumare, mistuire, sleire, prăpădire, p. ext. ceea ce se consumă într’ o cofetărie, într’ un restaurant, etc. Populaţiun^a face puterea unui stat, ea crează avuţia lui, ea este scopul şi mijlocul. al oricăria produceri şi consumaţiuni. I. ionescu, M. 194. Eu stau într’un local ieftin de consumaţiune. caragiale, M. 94. Plăti... şi consumaţia lui Radu Comşa. c. petrescu, î. ii 200. (Econ. polit.) Consumarea (de către întreaga populaţie a unei ţări, etc.) a mărfurilor, a lucrurilor produse de munca omenească. Producţiunea trebue să stea în raport cu consumaţiunea. | Adjective: — (rar) consumânt,-ă. (ad 2°) Care distruge, prăpădeşte, nimiceşte, mistue, roade, sleeşte. Durerea, suferinţa sânt consumante; — consumat (cu negativul: neconsumat),-ă = mistuit, prăpădit, sleit; mâncat s. băut; făcut desăvârşit; p. ext. ajuns desăvârşit după o lungă experienţă, ajuns la cel mai înalt grad al artei, al carierei. [Kogălniceanu era un] bărbat de stat consumat.. STURDZA, m. 52. Profesorul să fie un om cu o maturitate ştiinţifică consumată. MAIORESCU, D. I. 358. Mic-şurarea succesivă a obiectului consumat, maiorescu, CR. I 163A. Consumată de lipse, — ea se stinse într’o zi. EMINESCU, N. 41/s. Conservele neconsumate vor forma o rezervă alimentară; — (cf. fr. consommateur, lat. consumator) consumator (consumator, consomator), -oâre = care consumă; (adesea substantivat) cel ce întrebuinţează, cumpără pentru întrebuinţare, produsele industriale, alimentare, etc., cf. cumpărător (în opoziţie cu producător, produce ut) ; cel ce consumă (3°) într’o cofetărie, într’un restaurant, etc., cf. muşteriu, client. Cafenelele săţit' toată ziua pline de eonsomatori (muşterei). dacia lit. 261]. ‘ N-. după fr, consommer (lat. consummo, -are) şi consumer (lat. consumo,-ere). Cf. consum, consumpţie. CONSUMÂNT,-A adj. CONSUMAKISt t vb. IVa. CONSUMAŢIE s. f. v. consuma. . consumaţi’Cne-s. f. ' CONSUMPŢIE, CONSUMPŢIUNE s. f. (Med.) Con-sompti’on. — Uscare de pe picioare (costinescu), slăbire şi pierire treptată cauzată de anumite boale (ca ftizia bunăoară). — N. după fr. (lat. consumptio,-onem). Cf. consuma. CONSUNĂ vb. I intrans. 1°. Former ime con-sonnance. 2°. titre d’accord. 1°. (Muz.) A suna împreună şi potrivit (COSTINESCU), a forma o consonanţă (id.) 2°. P. ext. (în Transilv. şi Bucov., după germ. «ubereinstimmen») A fi de acord, a se potrivi. De aice vine apoi că celea, ce le spune şi crede el despre pomul din cestiune nu pot să consune întocmai cu celea ce se cuprind în Viaţa■ Sf. Vasilie. MARIAN, I. 187. — N. din lat. consono, -are, idem. Cf. consonant ă. CONSUNĂ s. f. (Gram.) v. consonantă. CONSUNĂNT, -A t adj. | y consonant CONSUNÂNŢĂ f S. f. J CONT s. a. I. Compte, calcul. II. 1°. Compte. 2°. Secret, complication. III. 1°. Compte. 2°. Compte, facture. 3°. Credit. I. Propri u. Socoteală, calcul. DICŢ. Vreau să-mi organizez pe com.pt propriu... c. PETRESCU, C. V. 161. A face un cont. II. F i g. 1°. Seamă, socoteală, caz (în construcţii ca:) A ţinea cont de ceva; a cere s. a da cont de s. despre ceva; a pune ceva în contul cuiva, a râde s. a face glume pe contul cuiva. 2°. (în poezia populară ; la plur.) Secreturi, în-tortocheri (cardaş, c. P.), complicaţii. Dragoste cu conturi mulţi. id. ib. 163. III. Spec. (Finanţe, Comerţ). 1°. Starea sumelor plătite s. de plătit, primite s. de primit; starea operaţiunilor (de comerţ, de bancă, etc.) ţinută (în registre) într’o formă regulată; situaţia de credit şi debit dintre două persoane; socoteală; cf. credit. Numim comp t sun p a r t i-d ă socoteala ţinută în parte de toate sumele date şi primite relative la o persoană sau la un compt de valori, de ex. mărfuri, efecte, etc. şţefăne-SCU, c. 23. Soldarea compturilor. id. ib. 24. Comp-turi cu pieţe şi monede streine, id. ib. 409. Să faceţi bine să petreceţ/i la conutu’mieu (a. 1809). IORGA, S. D. XII 165. Recepisa de vărsare la o casă publică :şi în contul şi la dispoziţmnea ministerului instrucţiunei publice a sumei de 30 [de] lei. mon. OF: 7. | Contul curent este o socoteală deschisă ce o avem cu diferiţii noştri clienţi în continuu şi pe care o încheiem, conform unui contract stabilit de mai înainte, la un anumit timp în decursul anului, achitându-se din partea debitorului numai saldul (= soldul), panţu, pr. 77. Cf. ŞTEFĂNESCU, C. 44. Extras (copie) al cotatului curent, pânţu, pr. 78. Curtea de conturi, instituţie superioară de stat însărcinată cu controlul şi verificarea cheltuielilor publice. CONT 742 — CONTACT 2°. Factură (2°), notă (de plată). DICŢ?.  plăti wn. cont. 3°. Credit (în construcţiile :) Vinde, cumpără a cont o, (în Transilv., după germ. «auf Konto») pe cont = pe credit, pe veresie, pe datorie, în socoteală (nu cu bani gata), (stamati, pontbriant). [Plur. conturi. | Şi: (învechit; formă italiană sau germană) conto, (popular în Transilv., din ung. kontâ) contâu s. m. invar. Cf. LB. (ad III 1°). Au mâncat şi au băut pre conto Dumitale. BARAC, T. 54. De-ar fi iadul făgădău, Bere-am, mândră pe contau [= pe veresie, pe credit], reteganul, TR. 33/2e; — (învechit; după fr.) compt s. a., contă s. f. (ad II 1°) Galbeni, stupi, oi, cai, boi şi alte bagateluri de al de aceste, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii po-clon catihetului de la fabrica de popi din Folti-ceni; ş'apoi lasă-te în conta sfinţiei-sale, că te scoate poponeţ, ca din cutie! creanga, a. 81/t. (Glosar: «aluzie la protopopul Conta, catihet la Folticeni»). îşi petrece şiretul Ruben pe conta mea. EMINESCU, N. 80/is. | Diminutiv: con-tişor s. a. = mic cont, mică socoteală. Ştiţi că mai este un contişor. CARAGIALE, ap. CADE.]. — N. din fr. şi ital. conto, idem (intrat la noi prin filiaţie germană: Konto). Cf. conta, comptoar, contabil, contant. CONT t s. m. v. conte. CONŢ s. a. 1°. Morceau (de pain, de viande, etc.) 2°. Main (de papier). —■ (Transilv. şi Mold.) 1°. Parte din ceva; bucată (NOVACOVICIU, c. B. 6) mare (H. xviii 173) de pâne (jahresber. iii 318), de carne (STAN, M. 151) ; cf. codru, halcă, ciric, frântură. La tot natul căte un conţ de plăcintă = la tot insul (omul) câte y„, V«, V» plăcintă (Merişori, Jiu). VICIU, GL. | Fig. Os de ros. CABA, SĂL. . 2°. S p e c. (Comerţ) O unitate de 24 de coaie de hârtie, tes tea (baronzi, l. i 159/4). Cf. DICŢ., stan, M. 151. Cf. top. 4 conturi hârtie pentru trebile săteşti (a. 1796). ŞTEFANELLI, d. C. 264. Un conţu hârtie. BUL. COM. IST. I 266. Mânjind o jumătate de conţ pe toată ziua. C^NE-GRUZZI, ii 269A, cf. RUSSO, S. 15/34. [Plur. conţuri. | Augmentat iv: (Banat) conţoiu (ca pronunţare dialectală conţon) s. a. = bucată mai mare decât conţul. Cf. H. XVIII 173. Scoţând din traistă un dărăboc de brânză şi un conţoniu de mămăligă, începu a mânca cu poftă. CĂTANĂ, p. I 21.] — Din ung. konc, idem. CONŢ s. a. v. conţă. CONŢ s. m. v. consul. CONTA vb. Ia. 1°. Oompter qqch. 2°. Goonpter sur... 3°. Compter avec... 4°. Gompter, avoir du poids. 5°. Gompter, se proposer de. 1°. A (se) socoti, a (se) număra. Voturile în adunările generale se comptează după numărul acţiunilor. GHICA, s. 457. 2°. Intra n s. (Construit cu prep. pe s. cu conj. că) A se încrede în cineva, a se bizui, a pune temeiu pe cineva s. ceva, a se lăsa pe cineva, a avea încredere, speranţă în sprijinul pe care ţi-1 va da cineva, în folosul pe care îl vei trage din ceva. Conta pe intrigile boierilor opozanţi refugiaţi în Transilvania, sperând o turburare în contra lui Grigore Ghica. GHICA, S. 120. IncMpueş-te-ţi, dragă, tocmai scena pe care contam, caragiale, n. 89/20. Bâzdâgă e om pe care se poate compta. c. petrescu, î. II 140. Germanul metodic şi tenace contează mult că Francesul nu cunoaşte geografia. R. DIANU, CURENTUL, a. 1930, 24 Dec. 3°. Intrans. (Despre o persoană s. un lucru; construit cu prep. c u). A ţinea socoteală de cineva s. de ceva (recunoscându-i valoarea s. importanţa). Se va arăta vro ocaziune de a pune pe guvern în poziţiune critică, pentru ca să-l silim de a conta cu noi. alecsandri, t. 1735. 4°. Absolut. A avea importanţă, a intra în cont (II 1°), la socoteală. Franţa nu conta încă, Italia nu conta destul, maiorescu, d. ii 21. în raporturile cu regele nu persoana d-lui... contează, ci partidul pe care îl reprezintă, p. ŞEICARU, CURENTUL, a. 1930, 28 Noem. 5°. Intrans. (Construit cu prep. p, e s. cu conj. să) A spera, a avea nădejdea că cineva va face ceva, a aştepta (ceva din partea cuiva), a se aştepta la ceva, a crede. El poate compta pe o recoltă de 22.500 până la 30.000 de merţe. I. IONESCU, D. 324. Contez să pot veni mâne la tine. [Şi: (învechit) compta vb. Ia. I Abstract: contâre (comptâre) s. f. DICŢ. [ Adjectiv: (franţuzism; despre bani) contant, -ă = (cu bani) gata, peşin, ghiaţă, în numerar. (Adverb) Plătesc cu bani gata (contant), panţu, pr. ii]. — N. după fr. (lat. computare). Cf. comput. CdNXĂ s. f. v. cont. CONŢA s. f. (Ţes.) Restes de chaine (de toile).— (Rutenism, în Bucov.) Rămăşiţele terii de pânză (Straja, Bucov.). Com. ar. tomiac. Cf. pied in. [întrebuinţat mai ales la plural: Conţe = capătul zdrenţos al pânzei. ION CR. IV 27. | Şi: conţ s. a = piedin, uruioc (Bucov., Tara Oaşului). CADE/J. — Din rut. konec «capăt» (cf. bulg. konec «capătul firelor»), Cf. dubletele coneţ şi conţ. CONTABIL s. m. Comptable. — Funcţionar într’un birou comercial, la o bancă, etc., însărcinat să ţină socotelile, conturile. Titlul de comptabil este cu totul opus ţiitorului de registre. STEFĂr NESCU, C. 3. | Spec. Cvart,ir-maistru[l} în fiecare corp de unul sau mai multe batalioane sau escadroane, oficerul comptabil în celelalte corpuri vor îndeplini funcţiunile de ofiţeri ai stării civile. HAMANGIU, C. C. 34. Esepert-contabil = expert însărcinat în mod oficial cu verificarea conturilor (unui faliment, etc.). [Femininul: contabilă s. f. = funcţionară care ţine contabilitatea, j Şî : (învechit ; după fr.) comptabil, -ă subst. | Abstract: (fr. comptabilite) contabilitate (comp-tabilitâte) s. f. = ţinerea în regulă a socotelelor în registre, într’o administraţie, într’o casă de comerţ, etc. Comptabilitatea este ştiinţa care ne învaţă arta de a stabili compturile şi de a le uni pentru încheierea socotelelor unei case de comerţ sau ale oricărei alte case publice, care administrează fonduri (ştefănescu, C. 1) ; partea unei administraţii însărcinată cu acest serviciu. Serviciul contabilităţii de la' primărie. Contabilitate (în partidă) simplă (cf. i. ionescu, c. 245, ştefănescu, c. 125) şi contabilitate (în partidă) dublă (cf. I. IONESCU, C. 245. ŞTEFĂNESCU, C. 125, 130). Contabilitate publică.] — N. după fr. Cf. comptoar, cont, conta, contant. CONTABILA s. f. ] , ... <• v. contabil. CONTABILITATE s. f. J CONTACT s. a. Contact. — Atingere ; f i g. raport, relaţie, legătură. Cineva are, ia s. este în contact c u altcineva. Nu are destul contact cu CONTADIN — 743 — CONTĂŞ statul civil. MAIORESCU, D. I. 113. Marii dregători de la Curte... erau în contact direct şi silnic CU voievodul. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 31. Contact sensual. Spec. (Armată) Avantposturile a.u luat contact cu duşmanul. (Fizic.) Legătură între doi conductori de electricitate pentru stabilirea unui curent. (Geom.) Punct de contact, între două circonferinţe, punctul unic prin care sânt tangente una faţă de alta. Cf. melik, G. 40. [Plur. -tacturi şi -tacte.] — N. din fr. (lat. contactus). CONTADIN, -A t subst. Villageois. — (Italienism) Ţăran (italian). Contadina... Svărle vesel portocale în voiosul contadin, alecsandri, p. III 131. — N. din ital. contadino, -a, idem. CONTAGHldS, -OÂSĂ t adj. CONTAGl t v. IV» CONTAGIĂ vb. Ia contAgie t S. f. CONTAGIOS,-OĂSĂ adj. CONTĂGIU S. a. (Med.) v. contagiune. CONTAGIUNE s. f. (Med.) Contagion. — Transmiterea unei boale de la un individ la altul prin contact, molipsire; cf. molimă, epidemie, contaminare; fig. propagare (prin frecventare, exemplu, imitare s. influenţare) a unor deprinderi rele; imitare involuntară. Contagiunea râsului. [Şi: (lat. contagium) contâgiu s. a., eon-tâgie t S. f. (COSTINESCU). Spiritele, care, în mijlocul contagîului general vor mai fi putut păstra judecata lor sănătoasă. MAIORESCU, CR. I 138/,. Este o comunicaţie între cei din mulţime, un fel de molipsire: «contagiul extazului». contemporanul, iv 86. | Adjectiv: (fr. contagieux) contagios (contaghios t)> -oâsă = care se ia, molipsitor, lipicios (aristia, PLUT.); fig. (despre o stare sufletească, deprindere, modă, etc.) care se propagă de la om la om (ca o boală molipsitoare) , f împărţitor; cf. epidemic. Boalele lipicioase sauf contaghioase. calendariu (1844), 65. (Fig.) Viţiul contagios de care sufăr mai toate poeziile române [sânt diminutivele]. maiorescu, cr. I 86/.,. Căscatul e contagios. Negativul: necontagios, -oasă, DICŢ. | Verb: con-tagiâ Ia trans. şi refl. şi (neîntrebuinţat, atestat numai în LB.) contagi IVa refl. = a (se) umplea (de la altul) de boală, a (se) molipsi, cf. contamina. | Pronunţ, -gi^u, -gi-e, -gi-a, -gi-os.] — -A7, după fr. (lat. contagio,-onem). CONTAMINA vb. Ia (Se) contaminer. — (Med.) Trans. şi refl. A (se) introduce germeni in-fecţioşi în aer, alimente, organe, etc.; p. ext. a (se) molipsi de o boală, a (se) infecta, a (se) contagia; p. ext. a (se) pângări, a (se) mânji, a (se) spurca. Regiunea a fost contaminată. [Prez. ind. contaminez şi, (neîntrebuinţat) contamin LB. j Adjective: (fr. contamind) contaminat (cu negativul necontaminat),-ă. Proprietarii acelor subiecte contaminate. [E vorba de vitele bolnave], I. ionescu, D. 479. Se simţea contaminat de rănile pe care le atinsese, vlahuţă, d. 254. Mă surprinde trist, Radule, că te descopăr contaminat de boala asta nefastă, c. petrescu, î. ii 88 ; — (fr. contaminable, lat. contaminabilis, -e) con-taminâbil, -ă = (Med.) care poate fi contaminat, expus la contaminare; (cu înţeles activ) care poate contamina ; — contaminant, -ă = care contaminează. | Abstracte: contaminâre s. f. = (Med.) acţiunea de a (se) contamina ; (Filol.) schimbarea formei unui cuvânt rezultată din amestecul s. încrucişarea lui cu altul ; — (fr. contamination, lat. contaminatio, -onem) contami-nâţie (contaminaţiune) s. f. = contaminare. Tilc-tin nu notează această variantă [sângiacă] întrebuinţată exclusiv în sudul Moldovei şi rezultată prin contaminaţie din munt. cinzeacă şi mold. singiapă. iordan, arhiva, 1921, nr. 2., p. 202], — N. din fr. (lat. contamino, -are «a amesteca, a infecta»). CONTAMINÂBIL, -A adj CONTAMINANT,-A adj. CONTAMINĂŢIE S. f. CONTAMINAŢIUNE s. f CONTĂNT, -A adj. v. conta. CONTĂŞ s. a. (îmbrăc.) 1°. Pelisse. 2°. Espece de vetement de dessus. 1°. (Mai de mult) Haină bărbătească de deasupra, de modă apuseană (poloneză), lungă şi blănită, purtată de domni şi boieri. [Vasile Vodă] contăş cu soboli n’au îmbrăcat trei ani, ce numai cu vulpi. LET. li 203/s2, cf. 269/31. Boierii... cu contăşile pe umăr, numai în chiosteu. let. iii 304/o. îmbrăcăndu-l cu un contăş altui boiariu, l-au luat între dânşii, mag. ist. iii 15A, S’au desbrăcat Mustafa Aga de comteş. ib. IV 30/». Contoşul cel d'e anglie roşie (a. 1700). IORGA, S. D. XII 10. Şi-şi sparse împărăteasa lui Por [când auzi de moartea lui] conteşul până în pământ. alexandria, 123. Un contăş tătăresc ponosit. cat. man. 50 (121). Se deosebeau sarva-nalele de ferajelele vechi, de conteşele de modă apuseană.... iorga, l. i 129. Pre Movil’a îmbrăcat c’un contaş frumos de nurcă. c. negruzzi, I 133. Boierii cei mari purtau contoş. ghica, s. 14. 2°. (Azi, prin Moldova şi Bucov., dar şi prin Mehedinţi şi Constanţa) Haină bărbătească H. X 519, XVI 289) blănită, a cărei faţă este îmbrăcată cu un fel de postav siniliu (şez. viii 158, cf. H. li 245) ; o poartă pe de-asupra boierii (contăş boieresc. HERZ.-GHER. IV 238), răzeşii (moşnenii creangă, GL.), dar şi sătenii (h. X 436) ; mintean, scurteică blănită (jud. Neamţ ion cr. vi 218) ; vestă de dimie până’n brâu sau până în genuchi, cu mâneci (H. IX 87), pieptărel scurt, bon-diţă (Bilca, în Bucov., în com. G. tofan). Vulpea au ieşit de contăş foarte bună,, donici, f. 34. înfăşurat cu contăş (glosat prin : «spenţer blănit») de vulpe... alecsandri, t. 1114, cf. 396. Moş Ne-culcea... cu strae de şiiac călugăresc şi cu un contăş blănit. contemporanul, v, voi. I 98. Şi-au jupit căte un petic de piele, mul de o cuşmă, altul de-un contăş. SBIERA, P. 167. Ion însă, împiedecat cu picioarele în mănicile contăşului, căzuse alivanta la pământ, creangă, A. 111, cf. 103. Contăşe cu lupi. sevastos, N. 139. Contăşul cu croiala chepeneagului avea guler mare. pamfile, I. c. 359/5 cf. 866/22. | P. ext. Când pui o broboadă pe spate : «Ţi,-ai pus conteşul pe spate». ION CR. V 279. [Plur. contăşe. | Şi: conteş s. a., contoş s. a.; anon. car. contuş s. a.; ( V. contemplă. CONTEMPLATIV, -A adj. J CONTEMPORAN, -Ă adj. subst. Contemporain.— Adj. Care este din acelaşi timp s. epocă cu altul, care a fost s. a trăit în acelaşi timp cu altul, cf. sincronic; care este din timpul nostru, cf. a c-t u a 1. Cezar a fost contemporan cu Cicero. Evenimente contemporane. Istorie contemporană = istoria evenimentelor din timpurile cele mai recente. Scrieri contimporane avem foarte puţine. GHICA, S. 86. Clerul contimpuran. Răşcanu, l. lxxii. Erorile contimporane, maiorescu, cr. 1 251. Ultima grafie... nu corespundea rostirei contimporane. D. RUSSO, BUL. com. , ist. i. 26. (S u b s t.) Lipsa de interes a contimporanilor penlru astfel de publicaţii, bianu, bul. com. IST. 1 319. Vergiliu a fost contemporanul lui August. [Şi: (forme românizate, prin apropiere de timp) contimporan, contimpuran. | Abstract: (după fr. oontemporaneite) contemporaneitate s. f. (pronunţ, ne-i-) = caracterul persoanelor şi al lucrurilor contemporane, existenţă în acelaşi timp cu altul, convieţuire, simultaneitate, cf. c o i n c i-d e 11 ţ ă. Contemporaneitatea 'înfiinţării marilor dregătorii şi a principatelor e un fapt evident.\ c. GIURESCU, bul. com. ist. v 28. I Adverb: (formaţie personală neîntrebuinţată) contimpore-neşte t = în acelaş timp. Faptele istorice consemnate contimporeneşte. SBIERA, F. 46.] — N. după fr. (din lat. contemporaneus,-a,-um «idem»). CONTEMPORANEITATE s. f. v. contemporan. CONTEN vb. Ia v. conteni. CONTENCIOS adj., s. a. (Jur.) Contentieux. — Adj. Care dă naştere la discuţie, care e în litigiu, care se poate contesta, discuta, care poate fi obiectul unui proces. Din punctul de vedere al formei, administraţiunea este : activă, consultativă sau contencioasă. pretorian, DR. c. 56. [ (De obiceiu) Subst. Contencios administrativ = toate afacerile contencioase ale unei administraţii ; p. e x t. serviciul care se ocupă de ele. Consiliul de stat cu atribuţiuni de contencios administrativ nu se poate reînfiinţa, hamangiu, c. c. XXXVIII. Am făcut acţiune în contencios. Ser viciul contencios (ului). Contenciosul ministerului de Finanţe. — N. după fr. (din , lat. contentiosus, -a, -um, idem). CONTENEÂLA s. f. v. conteni. CONTENENT — 745 — CONTENI CONTENlSNT, -Ă adj., subst, v. conţinea, CONTKNKN'ţA s. f. v. conţinea şi continenţă. CONTENI vb. IV». 1°. (S’)arrâter. 2°. Gesser, se calmer. 3° Finir. Se tai/re. Terminer. 4°. (Se) maî-iriser, (se) contenir. 5°. Empecher. 6°. Interdire. 7°. Laisser tranquille. 1°. [Despre fiinţe) Intrans. (construit absolut s. cu prep. din) A întrerupe o mişcare s. o acţiune începută, a se opri (din mers), a sta locului. Contenesc... însemnează că stau din lucru, din vorbă, adică nu mai lucrez, nu mai vorbesc. I. GOLESCU, c. I. Din lucru să conteneşti. PANN, P. V. I 141. Dereşul meu contenise din mers. sandu-aldea, u. P. 60. Sărea iei, sărea colea, Şapte dealuri şi-o vâlcea... Taman ca o păsărea, Până’n codru mi-ajungea. Ea în loc că-mi contenea. MAT. folc. 157. A continat calul şi-a horcăit. Rădulescu-codin, î. 169. Privighito-rile contenesc (= se opresc din cântat) cănd ciorile crăncănesc. ZANNE, P. I 621. || (După «a se opri», cu acelaşi sens şi refl.) Guntiriră-se ceia ce batea Pavelu. cod. vor. 34. S’au contenit de a râde. SBIERA, p. 178/33. || Trans. (= facti-t i v) A face să se oprească, a opri. Ştefan-Vodă că-mi venea, Calu’n loc că-mi conţină Şi din gură că-mi zicea... mat. folc. 159. Pe tărâm intra, C'alu’ncontina [poate : calu-mi conţină] (glosat prin: «oprea»). ION CR. iv 291. 2°. (Despre ploaie, vânt, foc, durere, plâns, sânge, •etc.) Intrans. A se opri, a se linişti, domoli, potoli, ostoi; p. ext. a înceta, a se termina, a se sfârşi, a se curma. Ploaia şi furtuna au mai con-~tenit puţin, drăghici, R. 73/a>. Contenească războiul cel dintre voi. beldiman, N. P. i 22. •Camăta, cănd va trece capetele, conteneaşte. pravila (1814) 70. Contenind aceste pricini de împiedecare, iarăşi dobândeşte tatăl driturile sale. CODICA ţiv. 31. Corajul ii conteni. PANN, p. v. III 58. Toate durerile mele am simţit c’au contenit. id. E. 1 87/m. Dorinţa de a vedea contenind gâlcevii,rile... c. NEGRUZZI, I 149. Sbuciunml lăuntric conteni. SADOVEANU, M. 111. Gând inima ■chiorăşte, gura nu prea conteneşte: la vreme de nevoie, omul cam cârteşte, zanne, p. ii 217. Dacă vorba conteneşte, femeia se mai potoleşte. TEOţ-DORESCU, P. P. 500 b. . Am stat noi acolo vreo două ceasuri şi ploaia nu mai contena. BOCEANU, GH. || Refl. (cii acelaşi sens). Se pipăi cu manile de ea; contenise focul (:1a fievre la q u i 11 a). tetraev. (1574) 212. Şi conteniră-se ploiele. palia (1581) 35/u. Dzise vântului şi să cunteni. varlaam, c. 236, Să se contenească de veci împlinirea acestui sporiu. URICARIUL, 1 223. Gând loviturile se conteniră, el abia putea răsufla, reteganul, p. 1 74/32. || Trans. (= factitiv) A face s. a porunci să se oprească, să se aline, să înceteze, să se sfârşească, să se termine. Atunce se sculă şi conteni vântul şi mare (:il paria avec autorite aux vents et â la mer et il se fit un grand calme), tetraev. '(1674) 212. [Soldaţii] au mai contenit focul. let. ii 361/ss. Conteneşte durerile mult suspinătoriului mieu suflet, mineiul (1776) 201. [ (Cu acelaşi sens construcţie intrans. cu dativul) Zise vântului şi cunteni şi mării şi se alină. VARLAAM, c. 236. .3°. P. s e n e r. Intrans. (construit absolut s. cu prep. de, din, cu) A înceta, a lua sfârsit. Cire chinui cu peliţa (= trupul), cuntiri... de pă- 0atu (: s’au părăsit de păcate N. testament 1648 ; au încetat de păcate BIBLIA 1688). COD. VOR. 157/t. H[risto]s are doaă legi, cea veache şi cea nouă, cea veache grea, iară cea noaă iuşoară; cea grea cunteneaşte cu muncile de veaci. varlaam, c. 222. Mai adaoge-voiu a ieşi la războiu au conteni-voiu? biblia (1688) 190. Şcoala Eline,ască au contenit cu totul, uricariul, vii 93. A contenit din viaţă (= a încetat din viaţă, a murit), pann, P. v. ii 60. Conteniţi din desfătare! konaki, p. 55. Conteneşte cu morala, mă rog! c. NEGRUZZI, iii 230. Cânii nu mai conteneau din lătrat, sandu-aldea, SĂM. vi 1074. I Spec. (Eliptic în loc de a conteni din gură) A tăcea. Ah! taci, mă rog, conteneşte! c. NEGRUZZI, 1 207. | (Despre un şir de obiecte) A lua sfârşit, a ajunge la sfârşit. Pe porţile deschise larg nu mai conteneau săniile încărcate cu mosafiri. brătescu-voineşti, viaţa rom. ii, 225. II Trans. (construit de obiceiu cu (prep. de +) un infinitiv, mai rar cu un complement drept s. cu un gerundiu) A înceta, a sfârşi, a termina. Nu conteniră a mărturisi pre H[risto"\s. mineiul (1776) 12. Cetate Udriiul a bate nu con-teniia. cantemir, HR. 398. ci. LET. 11 385A. Nu conteneşte a lipsi cu scrisorile la ei. let. iii, 257. Sfătuitorii dreptăţilor nu contenea a da sfaturi. PRAVILA (1814) v. Unii nu contenează a huli pre cei de sus. zilot, CRON. 335/,,. N’am contenit Domnia noastră, nici vom conteni cercând şi socotind pentru cele ce folosesc. URICARIUL, I 123/03. Ajungă dar, conteneşte a fi ’n aceste păreri! PANN, E. IV 146. Miloşii copii au contenit suspinurile. DRĂGHICI, R. 34. Bunul stareţ conteneaşte voroava sa. beldiman, n. p. i. 18. cf. tr. 17. Inimă, nu conteni cu suspin a te boci ! KONAKI, P. 164, cf. 213. Nu conteni de a stărui. C. negruzzi, II 140. Mai totdeauna nu contenesc de a creşte [popuşoii]. I. IONESCU, C. 97. Curgerea anilor nu înconteneşte de a schimba şi a preface purure pricinele vieţei... odobescu, i 273. Pasărea nu mai conteneşte de a cânta.- ispirescu, L. 298. Maică, măiculiţa mea,... Să contenim beţia. TEODORESCU, P. P. 664. 4». (Despre fiinţe) Trans. A înfrâna, a ţinea în frâu, a stăpâni, a domina, a potoli. Contenit-ai trufaşii. CORESI, ps. 333. Sv[ă]ntul contenind, cu blând graiu duhurile necurate, au tămăduit pre acei nebiruiţi, dosofteiu, v. S. 129/s,. Adam nu-şi conteni cugetul şl mintea. NEAGOE, Înv.. 297. Iulius Ţesar... se gătea să-i înfrângă şi să-l contenească [pe Daci]. P. maior, ist. 1. || Refl. A se înfrâna, a se reţinea (dela ceva), a se stăpâni, opri, alina, a se mărgini. Guntiri-te de mânie. PSAL. SCH. 3. Ea să conteni puţinei, dosofteiu, v. s. 236. Nu cela ce... de frică se conti-neaşte, răbdătoriu se numeaşte. CANTEMIR, IST. 91/e. între aceste hotare contenindu-ne, nici Filul şi Inorogul ce vor să scornească... în minte ne vine. id. ib. 164/8. Doară s’ar conteni a nu veni în ţară. MAGAZ. IST. 138/»s. Popa nu s’au mai putut conteni de atâta scârbă şi amărăciune şi au prins a sudui. sbiera P. id. ib. 19/®. | Intrans. (cu acelaşi sens) Dumnezeu nu vru cum vruşi tu, că Dumnezeu conteneaşte şi rabdă, alexandria, 72. 5°. T r a n s. (Complinit uneori cu din s. dela s. (ca) s ă). A opri, a popri, a împiedica, a reţinea (pe cineva (lela ceva s. să facă ceva). Pre voievodul cetăţii l-au contenit dela porneală ce să pornisă asupra unei feate. dosofteiu, v. s. 50. Să nu-l conteneşti den osârdia sa. MĂRGĂRITARE, ap. TDRG. Pravul casei după măturat deşi se ră-ţdică..., însă nici rasele soarelui a nu lovi opreşte, nici paşii celui ce prin casă âmblă contmeşte, cantemir, IST. 115. Stările împrejur ale Misiei îi contenea ca să nu meargă în Misia. P. maior, IST. 32. Noi l-am mai cuncinat (germ. «haben ihn zuriickgehalten») câtva, că de nu, el ar fi făcut de mult proces (Oraviţa, în Banat). Com. A. COCA. 6". t Trans. şi intrans. (Complementul este tn acuzativ s. dativ, obiectul interzicerii s. porun- CONTENI — 746 — CONTESTA cii este o propoziţie începătoare cu ca, să s. ca să) A interzice (cuiva să facă ceva), a-i impune, a-i porunci (oprindu-1 dela ceva s. dojenindu-1) ; a certa, a dojeni, a mustra; a împiedica. Cunti-rit-ai limbilor (increpasti gentes) PSAL. SCH. 21, cf. CORESI, PS. 18. Cum au oprit dzău celuia ce fură să nu fure, aşea [a]u cuntenitu şi celuia ce face strămbătate. VARLAAM, C. 383/2. Să atinse ăe ooliii [orbi] Zor şi dzise lor: ăupă cre-ăimţa voastră hie voaă. Şi să deschiseră ochii lor şi-i cunteni pr’inşii Is. ăe grăi. id. ib. 245/a. Cun-teni lor Domnul să nu spue cuiva... ce au făcut. id. ib. 341/î. Nu contenireţi, că cine nu-i înpotrivă noao, cu noi easte (BIBLIA 1688: nu contenireţi = ne l’en empâchez point, CORESI: nu apăra r e ţ i lui). NOUL TESTAMENT, ap. CP. Dire-gătorilor... foarte tare am contenit şi am dat po-roncă. LET. II 104/m (Refl. = pasiv) Lucrurile lui Dumnezeu cele bune acestea încă se cun-tenesc şi au oprelişte, dară cu cât mai vârtos lucrurile diavolului. ŞAPTE TAINE, ap. TDRG. 7°. Trans. (Despre boale; complementul e 0-mul) A păsui, a da pace. Să nu-l slăbeşti, să nu-l conteneşti. PĂSCULESCU, L. P. 134, 148. [Şi: contini, cunteni t vb. IVa, înconteni vb. IVa. Nu încontenesc de a schimba. I. văcărescu, ap. ODOBESCU, I. 273. în texte rotacizante: cuntiri t vb. IVa. Forma originară contenâ (conţină şi în-continâ) vb. Ia, pe care o au şi Aromânii (aciim-tin), se găseşte în Banat, Oltenia şi parţial şi în Muntenia. | Adjectiv: contenit (contenât),-ă = (cu sens pasiv) oprit, împiedicat, înfrânat, interzis; (cu sens reflexiv) care se stăpâneşte, se reţine (dela ceva, cumpătat, potolit, reţinut, moderat. [în zi de sărbătoare] lucrul este contenit şi oprit, coresi, ap. TDRG. Văzăndu-l om contenit la toate... M. COSTIN, ap. DDRF. (Mai ales negativul, întrebuinţat şi în regiunile în care verbul contenesc e aproape necunoscut) necontenit, -ă = care nu conteneşte, nu se (mai) sfârşeşte, care ţine, durează mereu, neîncetat, neîntrerupt, necurmat, continuu. Au trimis stăpânul cunună îndoită şi dar necontenit a vindeca boale. MINEIUL (1776) 61, cf. (necontenită jale) 57, (mânie necontenită) 35. începând a vărsa asupra Turcilor un foc necontenit. LET. iii 276. Aplause necontenite. URICARIUL, X, 6. Să facă necontenită cercetare şcoalelor. id. I, 66. Războiu necontenit. MARCOVICI, C. 11. Leşine necontenite. KONAKI, P. 85, cf. (bocet necontenit) 54. Erau necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Motoc. c. negruzzi, 1 350. Fulgerele cele necontenite înfăţoşau o privire ca cum ar arde ceriul. DRĂGHICI, R. 112. (Adverb). în mod continuu, tără întrerupere, neîncetat. Cei din urmă aveau greu mare, bătăndu-se necontenit. LET. II 357. Mă vact şi zi şi noapte, plâng, suspin necontenit. KONAKI, P. 134, cf. 121. Ochii mei te urmăresc necontenit, alecsandri, ii 763. Datoriile... a-dăogându-se necontenit, au crescut foarte, marcovici, c. 10. Necontenit lucrând. DRĂGHICI, R. 154, cf. 148, Cf. CREANGĂ, A. 15, EMINESCU, N. 23. | Abstracte: contenire (cuntirire t PSALT. SCH. 214/s.i) = acţiunea de a conteni, încetare, sfârşit; cumpătare. Cuntenirea vântului şi alinarea mărei le arăta putearea dumnezăirei lui Hristos. varlaam, V. S. 236. Precum era Ghica-vodă plecat spre sânge, cu mare contenire l-am cunoscut aici. M. COSTIN, ap. Gâdei. Pentru cinstea curăţiei şi cu contenirea hadămb să făcuse, cantemir, 315. Legăturile dă contenirea armelor (= armistiţiu) n’au păzit. DUMITRACHE, c. 436. Au făcut alianţie, adecă contenire de arme. dionisie, c. 174, cf. 182. Cearirea moştenirii, scrie pravila, că iaste fără contenire şi de apururea. PRAVILA (1814) 154. Contenirea părinteştii pu- teri asupra fiilor, codica TIVILĂ, 30. Rugi fără contenire (= necontenite) KONAKI, P. 3. Nu aibă însă nici o părere de rău... pentru contenirea (= încetarea de a mai apărea) acestei foi. ARHIVA R. II, IV. Văzu curgând sânge din piept... fără contenire... PANN, E. 11 71. Contenire (=sfâr-şit) tomului I-iu. GORJAN, H. 162. Contenirea răs-boiului trecut. URICARIUL, I 185. Negativul: necontenire s. f. = neîncetare, neoprire, lat. incon-tinentia, intemperantia, immoderatio. LB. Ne-cufmarea şi necontenirea lor (a nedreptăţilor). PRAVILA (1814) 20. Necontenirea boalei ciumei. URICARIUL, I 244. (Mai ales cu prep. cu, formând expresiunea adverbială învechită) Cu necontenire = neîncetat, fără întrerupere. Şi cu necontenire de moarte-l prigoneşte, c. negruzzi, II 205. Cu necontenire judecându-se. URICARIUL, I 122, cf. 39, 212. Copacii... cu necontenire picau. drăghici, R. 112, cf. 88; — cuntenitură t s. f. = interzicere, oprire. Şi nu ţinem porâncile şi cun-teniturile ale lui. CORESI, M. 274;— cuntirimânt t s. a. contenire, oprire. PSALT. SCH. 26; — con-teneâlă s. f. = contenire, încetare. ...Ciumurluială, de par’că ar fi robit... si şi noapte fără conteneală (= necontenit), şez. viii, 66; — contenit (conti-nit) s. a. = contenire; (Forest.) loc de păşune designat pentru oarecare soiu de vite (Cicău, Alba inf.) Com. ittu. Cf. paşca, GL.]. — Din lat.-pop. *cunctino,-are, derivat din cunc-to(r) «nu mai continuu o mişcare, rămân în urmă, ezit, şovăesc». S. Puşcariu, Dacoromania I 226-230. (Lat. continere — care se potriveşte din punct de vedere al înţelesului — ar fi dat în româneşte *cuţinea). — Cf. conteninţă (subt continenţă). CONTENÎNŢĂ t s. f. V. continenţă. CONTANT,-A f adj. Content. — Mulţumit, satisfăcut. Cetitoriul va fi content, cantemir, HR. 124/4. Cu împărţala de la părinte content şi îndestulat au fost. id. ib. 247/»2. [Derivate: contetui t vb. IVa refl. = a se mulţumi. Nepotul Dalmatie cu cinstea de Chesar s’au con-tetuit (explicat în parenteză prin: au fost mulţă-mit). cantemir, hr. 246/20; contentâţie t s. f. = mulţumire, satisfacţie. Să simţim şi noi acea contentâţie a sufletului. GHICA, A. 860.]. — Latinism (contentus,-a,-um), ne mai între-buinţat astăzi. CONŢEPT t s. a. v. concept. CONTEŞ s. a. (îmbrăc.) v. contăş. CONTESA s. f. V. conte. CONTEŞĂT, -A adj. v. contăş. ţ CONTfiSC, -EÂSCĂ t adj. v. conte. CONTESTĂ vb. Ia Contester. — Trans. A nu recunoaşte dreptul s. pretenţiunea cuiva la un lucru, a tăgădui, a nu admite, a nega adevărul, existenţa s. validitatea unui fapt, a pune în discuţie o revendicare s. o afirmaţie a cuiva «a sta s» contra la părerea cuiva pentru un lucru, a zice contra la ce se zice» (aristia, plut.). Cf. protesta, ataca. Departe de mine gândul de a voi să contest că... URICARIUL, X 370/26. Dependinţa ce nu poate să le-o contesteze nime. c. ne-GRUZZI, 1 243. Nime nu poate să conteste agri-culturei întâiul rang între ramurile cele mai importante ale travaliului. I. IONESCU, M. 278. Italienii şi Germanii contestă neîncetat Francezilor geniul acestei arte. odobescu, III. 95. Nu CONTESTABIL — 747 — CONŢINEA pot iscăli un act, a cărui legalitate o contest. MAIORESCU, D. ii, 37. Dumneata contestezi boierilor influenţa lor fericită, d. zamfirescu, r. 27. Bărbatul va putea contesta valoarea dotei alienabile. hamangiu, c. C. 443. A contesta o alegere = a ataca validitatea ei pe motiv că n’a fost făcută în regulă. [Ind. pr. contest şi conteştiz. | Adjecti-v e : contestat, -ă. Cercetarea alegerii contestate. maiorescu, D. ii 118. Căutăm, a ne înţelege asupra părţii celei mai puţin contestate din meritul literar al d-lui Caragiale. id. CR. II 172; — (cu negativul, întrebuinţat şi ca adverb) necontestat, -ă = care nu este s. nu poate fi contestat, admis în deobşte, recunoscut (ca valabil, adevărat). Avea dreptul necontestat şi neeont est abil. MAIORESCU, D. I 105. Alecsandri publică prifnele sale poezii... care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întâiul poet naţional al României. c. negruzzi, I 339. Necontestat că multe din notele despre viaţa la Unguri şi Leşi sânt luate din propria-i experienţă. IORGA, L. II 568; (rar n8»n‘- CONTINf vb. IVa. v. conteni. CONTINÎNŢĂ f s. f. v. continenţă. CONTINUĂ vb. I(a). l°-2°. Continuei-. 1°. l'ran s. (s. urmat de inf., s ă s. de prep. c u) A nu întrerupe, ci a duce mai departe ceva început, a urma să faci ceva. Ştiinţa nouă... a continuat sdrobirea lumei vechi [începută de religia creştină], bălcescu, M. v. 2, 23. Nu şti/m dacă d. Esarcu a mai continuat investigaţiile sale asupra acestui subiect. Răşcanu, L. lxxv, 30. Continuă să lucreze s. eu lucrul. | A prelungi. Cârdul l-am continuat până lângă casă. 2°. Intrans. şi refl. A nu conteni, a nu se opri, a nu se întrerupe, a ţinea înainte, a nu înceta, a se prelungi, a urma mai departe. în caz de moarte a unuia din asociaţi, societatea trebue să continuească cu eredele său. hamangiu, c. c. 387. Să se continue orânduirea lui ca mai înainte. URICARIUL, I 184. Cercetările continuă. (A b s o 1.) Continuă (= urmează înainte s. mai departe!) [Ind. pr. continuu, sau continuiu, tu continui, el continuă..., (mai rar) continuez şi (neobişnuit) eontinuesc. | Adjective: continuat (cu negativul necontinuat),-ă = necurmat, neîntrerupt, dus mai departe; — «fr. eontinuateur) continuator (continuător), -oâre adj. = care continuă. Firul continuator al faptelor. (Substantivat) Cel (cea) care continuă, duce mai departe ceea ce a început altul, următor, urmaş. Naraţiunea continuatorului e originală şi preţioasă. IORGA, L. I 474; — (lat. eontinuativus, -a, -um) continua-tîv, -ă adj. şi adv. = care continuă; în mod continuu, Fragmentul... cuprinde in 31 rânduri, scrise continuativ sau întregi, 31 vorbe. G. creţu, mardarie, L. 26. [ Abstracte: continuare s. f. = acţiunea de a continua, ducere mai departe (a unui lucru început), urmare, prelungire, durată. în continuare loc adv. = continuu, fără întrerupere; continuând de unde a încetat s. s’a întrerupt ceva. Vom arăta, în continuare, geneza acestui lucru; -— (fr. continuation, lat, continuatio, -onem) continuâţie (continuaţiune) s. f. = continuare, continuitate. Precum pentru evgheniia neamului..., aşa pentru nedesruptă continuaţia lui... căteva am zis. cantemir, hr. IO7/21. Cu toate că bănueşte posibilitatea unei continuaţii de. Ni-colae Costin,... el nu-i dase de capăt. IORGA, L. I CONTINUAŢIE — 749 — CONTOŞ 249, cf. 205, 473; — ( ŞÎ contra = pentru şi împotrivă. (Expresii populare, mai ales prin Transilvania) A sta (în) contra (s. de contră) s. a se pune (s. a se lua) în contra (s. în contră) = a sta împotrivă, a sta de sfadă, de ceartă (com. CORBU, Zagra, Năsăud) ; a se împotrivi. Neputând Grecii sta în contră, rupseră fuga. ' p. maior, ist. 214.Nevasta ’n contră se puse. PANN, H. 67. Tu o să stai contraf id. şez. II 34. Ei ne stau încontra = împotrivă. FRÂNCU-CANDREA, m. 101.A fi s. a se lua (în) contra cu cineva = a fi în dezacord cu cineva, în duşmănie, a se lua la discuţie, la ceartă cu cineva. Om de contră = care caută ceartă (com. CORBU, Zagra, ,Năsăud). 1 III. (Substantivat) (La jocuri) Partidă nouă, jucată ca să-ţi întorci pierderea, contra-par-tldă. Se înţelege, când jucătorii sunt toţi de talie, se ’ntâmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă, caragiale, m. 278. Spec. (la jjocurile de cărţi) A da o contră = a anunţa dela început că cel ce a declarat că joacă, va pierde partida. Paguba se socoteşte în acest caz dublu. [Ca substantiv, în forma nearticulată: o contră o contra. | Şi (forme populare, inculte, în Ţara >eche): condra (stamati), (ad iii) coântră/ jB, condră (şez. v 58/M, pann, e. iii 33/12) s. f. Derivat: contra vb. Ia = (popular) a contra-ace, a nega, a tăgădui; s p e c. (la jocul în cărţi) (V"ăa o contră; refl. (pop.) a se (în)contra (cu fineva) = a se împotrivi (cuiva) în discuţie, a {■ontrazice (pe cineva). De ce-mi contrezit-’j'RÂNcu-candreA, M. 99. Cine-o contrat că nul j|; dinu, gr. i 136. L-am contrat s. i-am contrat gcul.] / :— N. din lat. contra, idem. ■ l| CONTRĂ, vb. Ia. v. contra. CONTRAACUZĂŢIE s. f. (Jur,) Contre-accusa-tion. — Răspuns la o acuzaţie prin altă acuzaţie, învinuire ridicată de acuzat contra acuzatorului. — N. după fr. CONTRAAFIRMĂRE s. f. Contrc-affirmation. — Răspunsul la o afirmare prin altă afirmare. Răspundem prin contra-afirmarea mai întemeiată. MAIORESCU, CR. III 339. — N. după fr. CONTRAÂLT, -A subst. (Muz.) v. contralto. CONTRAAMIRAL s. m. (Marină) Contre-ami-ral. — Ofiţer superior de marină, în al treilea grad după amiral (cu un grad mai mic decât viceamiralul). [Plur. -rali]. N. după fr. CONTRAANCHtâTĂ s. f Contre-enquete. — Anchetă pe care una din părţi (într’un proces) o cere pentru a controla pe aceea a părţii adverse. — N. după fr. CONTRA APEL, s. a. (Jur.) Contre-appel. —■ Al doilea apel, cu scopul de a controla exactitatea celui dintâiu. [Plur. -peluri]. — N. după fr. CONTRAATÂC s. a. (Milit.) Contre-attaque. — Atac dat de asediaţi împotriva celor ce-i împrej-muesc s. de o trupă atacată care ia ea însăşi ofensiva ; (fig.) răspuns la un atac. Modul de apărare ce se încearcă prin asemenea contra-atacuri ne pare a se întemeia mai mult pe o sofismă. MAIORESCU, CR. II 89. [Plur. -tacuri. \ Verb; (fr. contre-attaquer) contraatacă vb. I = a hia ofensiva după ce a fost atacat 1. — N. după fr. CONTRAATACĂ vb. I (Milit.) v. contraatac. CONTRABALANSA vb. Ia (Se) contre-balancer.— Trans. şi refl. A face să se cumpănească, să stea în echilibru; a (se) cumpăni, a (se) compensa, a (se) egala, a contracumpăni. [Şi: contra-balanţâ vb. Ia. | A d j e c t i v: contrabalansât, (con-trabalanţât),-ă. | Abstract: contrabalansare (contrabalansare) s. f.]. — N. după fr. Cf. balans â. CONTRABALANŢĂ vb. Ia v. contrabalansa. CONTRABANDĂ f vb. Ia v. contrabandă. CONTRABANDĂ s. f. Contrebande. — Introducerea într’o ţară, pe furiş şi fără a plăti taxele legale a unor mărfuri permise la import, s. introducerea unor mărfuri prohibite; p. e x t. mărfurile astfel introduse. A face contrabandă. A trece (o marfă, dintr’o ţară în alta) prin contrabandă — prin vama cucului. De contrabandă = care se importă pe furiş, p. ext. care nu are titlul valabil s. dreptul de a exercita o profesiune. Toate [damele] cu deosebite capele şi mode de contrabandă, c. negruzzi, i, .36. Sarea în judeţul Mehedinţi este un obiect de contrabandă. I. ionescu, m. 224. Un titlu aşa zicând de contrabandă. C. GIURESCU, BUL. ,COM. IST. V 59. Advocat de .contrabandă.. (Fig.) Să se introducă contrabanda neadevărului. în politica României. MAIORESCU, CR. III 165. .S’a prins o mare contrabandă de mătase. [Şi (forme inculte)-; cor trobont (controbont) s. a. (g,. creţu,, columna LUI TRAIAN, IV 245, CONV.' LIT, XLIV, 2,131).; cotrobonţ (cotrobond, controbond) .s. a. (plur. -bon- CONTRABANDIER _ 751 ţuri, -bonduriJ = joc de cărţi între copii, la care cărţile se împart ca la concina dreaptă, luarea de jos făcându-se însă pe ascuns, pamfile, J. 11 262; controbonţ s. a. (graiul, ii (plur. -bonţuri) ; contrabânt s. a. (plur. banturi). Cu toate cheltuelile lucrulm, a transportului şi a contrabantului. URICARIUL, VIII, 135. Dascal de contrabant. I. VĂCĂRESCU, p. 363 ; cotro-boântă s. f. Sânt de cotroboantă = sunt de alergătură. H. ix, 87. [ Derivate: contrabanda f vb. Ia = a face contrabandă (gheţie, r. m. 89, polizu) ; — (franţuzism învechit) contrabandier (pronunţ, -di-er), astăzi: contrabandist (pop., şi : controbond),-ă subst. = cel (s. cea) care face contrabandă. îngăduia companiei privilegietă de contrabandieri... URICARIUL, VIII 136. Se întâmplă să se prinsă... un contrebandier eu tutun. 1. IONESCU, D. 511. Cei doi contrabandişti clănţăneau din dinţi. CONTEMPORANUL, iii 820. Te pune la rând cu pungaşii, eu controbonzii, cu calpuzanii. ODOBESCU, III 147. Cel mai iscusit contrabandist de mărfuri... M. I. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIII 925.]. — N. după fr. (it. contrabbando, idem), CONTRABANDIER,-A adj. subst. 1 CONTRABANDIST, -A subst. j-v. contrabandă. CONTRABÂNT S. m. J CONTRABAS s. a. şi m. (Muzică) l°-3°. 'Contre-basse. 1°. Cel mai mare dintre instrumentele muzicale cu coarde şi arcuş, care a păstrat până în zilele noastre forma vechii «viole». Are patru (mai de mult avea şi 3 sau o) coarde acordate în cvarte perfecte; sună cu o octavă mai jos de cum este notat. Prin gravitatea şi sonoritatea sa formează temelia orchestrei, în special a celei de coarde. Se numeşte (pop.) şi: gurdunâ, d i p 1 ă - m a r e, broancă, scroafă. 2°. Cel mai voluminos instrument muzical de alamă, acordat în fa, mi bemol, do, si bemol, numit, după diferitele-i forme şi tuba, b o m b a r -don, helicon. Se întrebuinţează mai mult în fanfarele militare. 3°. P. anal. Voce bărbătească de bas, care dispune de sunete mai adânci decât basul obişnuit; p. ext. cel ce are o asemenea voce profundă. (F i g.) Lumea greierilor făcea o orchestră imensă, în ale cărei sunete se auzea din cănd în când nota de contrabas -pe care o asvârlea vreun bondar. SANDU-ALDEA, SĂM. VI 1073. [Plur. -basuri, ad 3°, în sensul de «bărbat cu voce de contrabas») -başi. | Derivat: (fr. con-trebassiste, germ. Kontrabassist) contrabasist s. m. = muzicant care cântă din contrabas (l°-20)]. — N. după fr. (it. contrabasso). CONTRABASIST, -A s. m. şi f. v. contrabas. CONTRABATERÎE s. f. (Milit.) Contre-batterie. — Baterie opusă unei alte baterii inimice. — N. după fr. CONTRABOMBARDÂRE s. £. (Milit.) Contre-bombardement. — Acţiunea de a bate cu tunul răspunzând bombardării duşmanilor; p. ext. atac prin care răspunzi atacului unui adversar, contraatac. Ai fost silit să rabzi, în această epistolă, o conirabombardare de versuri latineşti, o-DOBESCU, Iii, 62. — Compus din contra şi bombardare (substantivul abstract al verbului bombarda). CONTRACANDIDAT s. m. Concurreritl — Persoană care-şi pune s. căreia i sejmne candidatura — CONTRACT (pentru ocuparea unei funcţiuni s. demnijjiţi) împotriva altui candidat. Puse ca contracandidat pe un ţăran fruntaş, sbiera, F. s. 229. A fost nevoit să cheltuiască 30 de pungi, ca să învingă pe un contracandidat străin. D. RUSSO, BUL. COM. IST. II, 11. — Compus din contra şi candidat (după germ. Gegenlcandidat). CONTRACARA vb. I trans. Contrecarrer. — (Franţuzism) A se opune acţiunii cuiva spre a o împiedica, a opri (punându-se de-a curmezişul, cruciş), a se pune în drumul..., a încrucişa (3°). — N. după fr. contracaCţib, contracauţiCne s. f. (Jur.) Contre-caution. — A doua cauţie care garantează pe cea dintâiu. ■— N. după fr. CONTRACClU t s. m. v. contract. CONTRACT s. a. (Jur.) l°-2°. Contrat. 1°. Convenţiune prin care două s. mai multe persoane se obligă la ceva; «acord între două s. mai multe persoane spre a constitui s. a stinge între dânşii un raport juridic» (HAMANGIU, C. C. 222), învoială, înţelegere, transacţie, legământ, pact, alcătuire, f aşezare (II 2“), t aşezământ (6°) ; spec. contract social = convenţiune presupusă de unii cugetători (d. ex. Jean-Jacques Rousseau) ca existând între membrii societăţii s. între guvernanţi şi guvernaţi. 2°. P. restr. Actul scris prin care se stabilesc condiţiunile convenţiunii intervenite între două sau mai multe persoane, întărit şi autentificat de autorităţile judecătoreşti, zapis, cf. z d e 1 c ă. Contract de locaţiune, de vânzare, de arendă, de căsătorie (= foaie de zestre), de societate, de asigurare, de binefacere. Contractul poate fi: aleatoriu, (cu titlu) oneros, unilateral, bilateral, sinalag-matic. Contractul se face şi se reziliază. Au făout contracte de supunere cu dânsul. ŞINCAI, HR. 132/s. Contract de emfiteosis [= embatic]. caragea, l. 25. Toate felmrile de cortirttctwri, testa-menturi, foi de zăstre. CODICĂ ţiv. A. l/is. Nu poate de sîneş [epitropul]... să facă contracturi de posesie seau de închi[r]iere. id. 40/33. Contract însemnează mai mult decât o goală învoire sau tocmală a părţilor... id. 5/22. Copiile cele formale a pomenitelor 2 contracte, uricariul, IV 414/. ii 23. [Şi: contrasignâ vb. Ia. | Abstracte: contrasemnâre (contrasignâre) s. f. = acţiunea de a contrasemna: — contrasemnă-tură (contrasignatură) s. f. = semnătura pusă de un subordonat pe un act semnat mai nainte de un superiorul Adjectiv: contrasemnat (con-trasignât), -ă. Nici un act al regelui nu poate a-vea tărie, dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act. hamangiu, c. C. XXX. | Substantiv: contrasemnatâr (contrasignatâr), -ă = cel care contrasemnează (un act)]. — N. după fr. CONTRASEMNĂTljRĂ s. f. v. contrasemna. CONTRASENS s. a. Ccmtre-sens. — Sens contrar sensului natural (al cuvintelor unei propoziţiuni, CONTRASIGNA — 755 — CONTRAZICE al unei fraze, etc.), lucru lipsit de logică; p. ext. direcţie opusă. — N. după fr. Cf. n o n-s e n s. ♦ CONTRASIGNĂ vb. Ia ş. d. v. contrasemna ş. d. CONTRASPION, -OÂNĂ subst. Contre-espion. —• Agent secret având însărcinarea specială de a su-praveghia pe spioni. [Derivat: contra spionaj s. a. (plur., rar, -naje şi -najuri) = supravegherea spionilor prin contraspioni; p. ext. serviciul contraspionilor, poliţia secretă însărcinată să facă a nu reuşi uneltirile spionilor], — N. după fr. CONTRASPIONAJ s. a. v. contraspion. CONTRAST s. a. Contraste. —• Opoziţie reciprocă de efecte, de sentimente, etc., deosebire (mare, izbitoare) între două s. mai multe lucruri alăturate. Tu, atât de negru, el, atât de alb, era un contrast de minune. C. NEGRUZZI, I 40. Tăcutul şi puţin numerosul acest cortegiu făcea contrast cu acea măreaţă şi sgomotoasă petrecere a fostului ministru. GHICA, S. 654. Ceahlău !... Ce sgo-mot, ce contraste pe laturile tale: De-o-parte veselie, de alta lungă jale. alecsandri, p. iii 335. # în contrast cu... — în opoziţie cu... şi în m'od nepotrivit. în contrast cu glorioasele fapte de războiu... maiorescu, d. II 113. |) Opoziţia întrebuinţată ca efect artistic. Vn alt mod, prin care poezia caută... a produce energia afectului, este contrastul. MAIORESCU, CR. I 83/». [Plur. -traste şi (învechit) -trasturi). | Verb: contrastă vb. Ia intrans. (construit cu prep. cu) a fi opus, în mod izbitor, a fi în contrast cu... Uscăciunea neagră... a părului contrasta plăcut cu faţa. EMINESCU, N. 35/«. ! Abstract: contrastâre s. f.] — N. din fr. (ital. contrasta). CONTRASTĂ vb. Ia v. contrast. CONTRAT s. a. v. contract. CONTRATJERÂSĂ s. f. (Arhit.) Contre-terrasse. ■— Terasă sprijinită pe o alta. —• N. după fr. CONTRATIMP s. m. (Muz.) Contre-temps. — Nota de pe timpul slab («arsis») sau de pe subdiviziuni neaccentuate, când timpul tare («thesis») sau subdiviziunile accentuate premergătoare conţin, în loc de note, pauze. Cf. sincopă. Toba cu grupetele ei în contrat'imp, asta e piperul marşului. CARAGIALE, N. 51/o. — N. după fr. CONTRATORPILOR s. a. (Mar.) Contre-torpil-leior. — Vas de războiu mai repede şi mai mic decât torpiloarele, pe care e însărcinat să le urmărească şi, la nevoie, să le torpileze. [Plur. -loare.] — N. după fr. CONTRATRECERE s. f. Renvoi. — (Contabilitate, neobicinuit) înregistrare făcută pentru a repara o greşeală, rectificare, cf. storn o. Când... eroarea se descopere după ce s’a înscris operaţiunea şi s’au trecut altele după dânsa, corecţiunea nu se poate face decât printr’un articol separat, care se numeşte contratrecere. ŞTEFĂNESCU, c. 170. — N. format din contra şi trecere^ probabil după germ. Gegenbuchung. CO.MKAlTŞ s. a. V. contract. CONTRAVALOARE s. f. (Comerţ.) Coritre-va-leur. — Valoare dată în schimbul alteia primite; cf. echivalent. Care a fost contravaloarea cerută de Brătianu? MAIORESCU, D. ii 56. — N. format după fr. CONTRAVENI vb. IV. Contrevenir. —• A lucra împotriva, a nu se supune unei legi, a înfrânge s. călca o lege, un regulament, o dispoziţie, a comite o contravenţie. Cineva contravine unei dispozi-ţiuni. [Abstract: (. Prisosul va intra în lăzile visteriei pentru a contribua la chel-tuielele Statului. RUSSO, S. 156. Lunecând cu presteţă pe luciul parchetului la care contribuise intens. I. TEODOREANU, M. II 23. [Prez. ind. con-tribuiu, rar -buesc. \ Şi: (neîntrebuinţat) contri-buă, t vb. Ia. | Abstracte: (rar) contribuire, (obicinuit) contribuţie, contribuţiune ; (forme inculte: controbuţie, cotrobuţie. Straja, Buc-ov. Com. AR. TOMIAC, Bilca, Bucov. Com. TOFAN) s. f. = acţiunea de a contribui (cu ceva) la ceva, ajutorare; parte cu care cineva contribue la o acţiune comună; parte dintr’o cheltuială comună ; spec. partea plătită de fiecare cetăţean statului pentru cheltuelile comune, cf. dare, dajdie, bir, impozit. Din contribuliunile membrilor ei [societăţii] s’au publicat multe opere literare. GHICA, s. 698. Am împărţit... mai multe liste de contribuire (= liste de subscripţie). SBIERA, F. 201. Contribuţii directe, asupra bunurilor şi persoanelor. Contribuţii indirecte, asupra obiectelor de consumaţie, atingând .numai, indirect, pe consumator. 32 s’au dat controbuţie pentru Lupul Soluţă (a. 1796). STE-FANELLI, D. c. 264. Egalitatea în contribuţii (a. 1848). URICARIUL, X 18/33. Precum astăzi este contribuţia împărătească (a. 1793). ib. VI 165/io. Motoc... îi înfăţoşase planul unei nouă contribuţii. c. negruzzi, 1 143. | Adjective: contribuit, -ă. Sumele contribuite de toţi soţii. LM.;— contribuitor, -oâre (şi substantivat) = (cel s. cea) care contribue (cu ceva la ceva) ; supus la contribuţie, contribuabil. Scăderea ce era să facă din numărul contribuitorilor a tuturor acelor ce s’au trecut din viaţă. I. IONESCU, D. 79; — (neobişnuit) contribuent,-ă, cu acelaşi înţeles. Soţi contribuenţi. LM.; —- (de obiceiu, după fr. contri-buable) contribuâbil,-ă (mai ales substantiva t) = supus la contribuţii, (cel s. cea) care plăteşte contribuţiile către stat şi comună, b i r n i c, d a j n i c. Contribuabili care plătesc pe an 522,384 lei. 1. ionescu, ,D. 117. Să se mărească grupul contribuabililor. maiorescu, D. II 170. Regimul nostru fiscal întrece cu mult posibilităţile de plată a contribuabilului, curentul, 1930, 3 Oct.; — (numai în DICŢ., < fr. contrîbutif) contributiv, -ă = de contribuţie, relativ la o contribuţie. | Pronunţ. -bu-i; -bu-e; -bu-a.] —N. după fr. (lat. contribuo,-ere). contribCţie s. f. contribuţiCne S. f. CONTRIBUTtV,-A adj. CO(Nt)TROB6ND s. m. CO (N) TROBONT s. m. CO(N)TROBONT S. m. v. contribui. v. contrabandă. CONTRODANŢ f s. a. v. contradans. CONTROL s. a. Controle. 1°. (Neobişnuit) Registru de verificare (DICŢ.), cf. rol. | Spec. (Armată) Statul nominal al soldaţilor dintr’o unitate. Acu o săptămână am venit la control. DUNĂREANU, CH. 217. 2°. Verificare (într’o administraţie), supraveghere, cf. censură. El domni până la 1618 supt controlul şi conducerea socrului său lanachi Ca-targiu. iorga, l. 11 611. | P. e x t. Biroul unde se face această verificare. Cf. costinescu. | Spec. Semn ce se pune pe obiectele de aur s. de argint spre a arăta că au fost verificate. [Plur. (mai puţin obişnuit) -troluri şi -troale. TDRG.I Şi: (mai ales în Ardeal şi Bucov., după germ. Kontrolle) controla s. f. | Verb: « fr. controler) controla (incult, cotrolă) Ia = a supune2 unui control, «a privighia şi a lua seama cheltuie-lelor, socotelelor s. purtării şi lucrărilor cuiva» (stamati), a examina cu de-amănuntul, a verifica, a supraveghia, a cerceta (I. 1°), cf. cen-s u r a. în privinţa scrierilor domnului Kotzebue ne vom permite a spune şi părerea noastră, fiindcă nu mai putem controla opiniile presei din timpul publicării lor. MAIORESCU, CR. III 6/22. Duceam mare grijă să nu mă găsească v’o stăpânire în nerăgulă, căn’ vinea dăla cănţălare să ne co-troleze. graiul, i 203; — (cu abstractul) controlâre s. f. (şi part.-adj.) controlat (cu negativul necontrolat),-ă. Spre a da posibilitatea să fiu controlat, tipăresc toate trei documentele. 1. BOGDAN, BUL. COM. IST. 136. Guvern controlat de naţiune. ODOBESCU, 111 323/is. Minuni necontrolate. MAIORESCU, CR. II 162. | Derivat: (după fr. controleur, germ. IControllor şi Kon-trolleur) controlor (în Transilv. cu pronunţare germ.) controler f, (în Bucov., formă incultă) con-toler (com. TOMIAC) s. m. = funcţionar însărcinat cu controlul s. cu verificarea (într’o administraţie) ; funcţionarul însărcinat cu controlul obiectelor de argint s. de aur, şi care pune stampila statului pe ele. Am poftit pe domnul controlor de la scaun (a. 1793). stefanelli, D. C. 232. Ioan Pop, controler (a. 1806). IORGA, S. D. XII 227. Controlor de contribuţii, fiscal, de tren, la un teatru; etc.; — (cu femininul, neîntrebuinţat) controloriţă s. f. LB.] __ N. din fr. (contras din contre-role, propriu «registru opus»). CONTROLA vb. Ia CONTR6LĂ s. f. CONTROLER s. m. v. control. CONTROLOR s. m. controlorIţA s. f. contromAnţ f s. m. contromAţie t S. f. }v- contumacie. CONTROMONTURI s. f. plur. Imbroglio.— (Zagra, lângă Năsăud) Treburi încâlcite, daraveri, afaceri. Com. corbu. Cf. cotromente, contro-m o n ţ. CONTROVERSA vb. Ia v. controversă. CONTROVERSĂ — 757 — CONTUZ CONTROVERSĂ'S. f. Controverse. —; Desbatere asupra unei chestiuni (filosofice, teologice, etc.) pentru stabilirea adevărului, «răsturnare, sucirea unui lucru în contra» (aristia, plut.), discuţie contradictorie asupra unei chestiuni, «ceartă ştiinţifică» (stamati), cf. polemică; p. ext. nepotrivire de vederi, discuţie, dispută, de-sacord, neînţelegere. Iacă dară trei daturi rădicate mai pe sus de controversă, hasdeu, i. c. 10. Amice autorule,... trebue să mă urmezi... într'o lungă controversă. ODOBESCU, III 24/i3. în privinţa punctului al cincilea... există şi astăzi în judecata oamenilor politici cea, mai pronunţată controversă. MAIORESCU, D. II 125. Această părere este cu desăvârşire greşită şi aci nu încape controversă, id. ib. II 142. Controversa în privinţa paternităţii. C. GIURESCU, BUL. com. . IST. II 107. Aşteptând până se va aplana controversa. C. PETRESCU, î. II 149. [Verb : (. CânC Anna veni să prinză, pe conturul său real, liniile figurii închipuite, portretele de abia mai semănau. ZAMFIRESCU, R. 107. Vremea slăbise contururile, îndulcise colorile, îmblânzise şi poetizase aducerile aminte. IORGA, ist. lit. 1 246. Conturul graţios al unei statui. SADOVEANU, P. s. 200. Ceaţa ştergea orice contur, înneca orice zgomot, sandu-al-DEA, A. M. 128. Conturul de azi al continentelor... MEHEDINŢI, G. F. 117. Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zâmbetul ciudat. 1. TEODOREANU, M. II 29. | Fig. Contururile tremurânde ale descrierilor fără destulă precizie intuitiva. MAIORESCU, CR. II 309/n. Discursul [domnului Briand la Geneva] searbăd şi stins de elan,... fără consistenţă şi fără contur, c. PETRESCU, CURENTUL, 1930, 17 Septemvrie. [Plur. -tururi şi -ture. | Şi: contura t s. f. DICŢ., «ital. con-torno) conturn s. a. (învechit) = contur, «forma unui lucru împrejurul lui». ARISTIA, PLUT. Con-turnul generale al judeţului nu se poate raporta la nici o figură regulată. 1. ionescu, D. 10. Bălcescu ne-a schiţat..., cu penel scânteietor, conturnele generale şi priveliştele caracteristice ale Transilvaniei. ODOBESCU, iii 526/V Pe acest strat umed el aşeză apoi desenele sau cartoanele cu conturnele bortelite cu ace. AL. NAUM, IST. ART. 50. | Verb: contură Ia = a desena, a face conturul unui lucru. Fig. Cănd vorbea, cu patos, îşi umfla nările, şi cu mânile făcea gesturi rotunde, elegante, ca şi cum ar fi voit să contureze ceea ce spunea. sadoveanu, P. s. 197; — (cu part.-adj.) conturat (cu negativul neconturat),-ă = desenat, precizat cu contururi; spec. (Tipogr.) caractere conturate = litere turnate pentru două colori. molin, V. T. 27.] — N. din fr. «ital. contorno). CONTURA vb. Ia ] __, , .. - v. contur. contOră s. f. J CONTURBĂ vb. I. (Se) troubler. — (Latinism învechit; în Transilv. şi Bucov.) Trans. A tulbura, a incomoda, a deranja, a strica (fericirea, liniştea cuiva). Atunci nime n’are să ni mai conturbe ferecirea. MARIAN, O. I 242. | Refl. A se turbura, a se zăpăci, a se buimăci. Cătana nu se conturbă nimica. COMOARA SATELOR, V. 109. [Abstract: conturbâre s. f. (Jur.) Conturbare în posesiune. BARCIANU. | Part.-adj. conturbat (cu negativul neconturbat),-ă = turburat, incomodat, deranjat, zăhăit. Călugării... fură... neconturbaţi de nime în pacea şi în liniştea lor cea singuratecă. MARIAN, T. 324.] — N. din lat. conturbo, -are, idem. CONTtfRN s. a. v. contur. CONTUŞ s. a. (îmbrăc.) } V' CONTUŞERIT s. a. ' " C0,,tăl?- (ONI l /, -A adj. (Med.) Contus. — Strivit, lovit tare cu un corp contondent; rezultat dintr’o contuziune.. Are... 0 plagă contuză în regiunea occipitală. CURENTUL, 1930, 23 Dec. — .V. după fr. (lat. contusus,-a,-um, idem). CONTUZIE — 758 — CONVENIENŢĂ CONTUZIE s. f. \ . > (Med.) v. contimune. CONTUZIONA Yb. Ia J CONTUZlCNE s. f. (Med.) Contusion. — Rană subcutanată, pricinuită de o lovire puternică, fără ca pielea să se rupă şi să curgă sânge, strivi-tură, lovitură, cf. stâlcire. Vânătăile de pe piept denotă mai multe contuziuni. LM. Fiecare se introducea în aşternut, pipăindu-şi cu duioşie o contuziune, cu satisfacţia că s’a întors viu şi aproximativ intact, c. PETRESCU, C. V. 42. [Şi: contuzie s. f. | Verb: «fr. contusionner) contu-zionâ Ia = a strivi (cu un obiect s. un instrument tare şi tocit, contondent), a face contuziuni; (cu abstractul) contuzionâre s. f.; (şi part.-adj.) contuzionât (cu negativul necontuzionat),-â = strivit.] — N. din fr. (lat. contusio, -onem, din contun-dere «a strivi»). Cf, cont u z. CONL’(L) s. m. art. v. cocon. CONUMKBĂ t vb. Ia. Compter (parmi). — (Latinism rar şi ieşit din uz). A (în)număra, a socoti printre... [Abstracte: conumerâre t> conumera-ţiune j s. f. DICŢ. | Part.-adj. conumerât, -ă = numărat, socotit printre... Naţiunea noastră este astăzi conumerată între celelalte naţiuni libere compatriotice. ODOBESCU, I 472.] — N. din lat. connumerare, idem. CONUMEBAŢIljNE f s. f. v. conumerâ. CONCNA s. f. v. cunună. CONVALESCENT, -A adj., subst. Convalescent.— (Bolnav) care începe să se însănătoşeze, să meargă spre însănătoşare, să se întremeze, care se scoală s. e după o boală, care se înfiripează, se îm-piciorogează. Cu paşi de convalescent Dănuţ se duse până la fereastră, i. teodoreanu, m. ii 38. Fereastră... deschisă într’o cameră de convalescent. c. PETRESCU, î. XI 119. [Abstract: (en-f.ia încheiată la 4/16 Aprilie între..., Ruşii trebuiau să fie trataţi ca amici. D. zamfirescu, r. 69. încheierea unei convenţii, vamale. BOGDAN, c. M. 163. | Spec. (Ist.) Convenţiunea naţională: Adunare revoluţionară în Franţa (1792—1795), care a proclamat republica, a condamnat la moarte pe Ludovic XVI, a învins Europa coalizată în contra Franţei şi a creat instituţii de înaltă cultură. 2°. Ceea ce e stabilit prin învoială expresă s. tacită între oameni, lucru asupra căruia s’a convenit (II 2°). Cf. convenienţă. De convenţie = convenţional. Legea nu a putut desfiinţa, decât inegalităţile capitale, pe acele de con-ventiune şi de naştere, ghica, s. 226. O convenţie e totul; ce e azi, mâne-i minciună, eminescu, p. 181. După unii, limba este productul unei convenţii omeneşti. MAIORESCU, L. 24. Totul, e studiat şi de convenţie în această fire de om viclean. VLAHUŢĂ, ap. CADE. [ Şi: convenţiune s. f. '| Adjectiv: « f r. con-vcntionnel, lat. conventionalis,-e) convenţional, -ă = stabilit printr’o convenţie. (Ad 1°) Stipulaţi-uni convenţionale. LM. Sechestrul este convenţional sau judiciar, hamangiu, c. c. 408. Ipoteca este legală sau convenţională, id. ib. 439; (ad 2°) Când zic d. e. curajos ca un leu, nu-mi... cuminţesc figura, leului, ci primesc locuţiunea oarecum ca un semn convenţional pentru gândirea abstractă. MAIORESCU, CR. I 31/3- Morală con- venţională. id. ib. II 193/s. Semne convenţionale D. russo, bul. com. ist. I 6. Valoare conven- ţională a liârtiei-monedă.] —■ N. după fr. (lat. conventio, -onem). Cf. c o n-veni, convenienţă. CONVENŢIONAL,-A adj.l ,. . f v. convenţie. CONVENŢIUNE s. f. J CONVfiRGE vb. III. Converger. — (Intrans.) A tinde în aceeaşi direcţie, a se îndrepta spre acelaşi punct, îi g. spre acelaşi ţel s. scop. Cătră focarul unei lentile eonverg razele luminoase ce trec prin acea letmta. LM. [Aoristul (converseiu) şi participiul (convers) nu se întrebuinţează. La prez. ind., prin Ardeal şi converg6z (barcianu), mai de mult, prin Mold. şi convergesc, pe care STAMATI îl explică prin «covrigesc, apropiu două linii spre capetele lor»), | Abstracte: (neobişnuit) con-vergere (pontbriant), ( v. conversa. CONVERSAŢIUNE S. f. J CONVERSIE s. f. v. conversiune. CONVERSIUNE s. f. Conversion. 1°. Schimbare (în păreri, convingere, sentimente, credinţă), mutare, întoarcere (de la o religie, o credinţă la alta), «pocăinţă» (stamati). Cf. converti (1°). Conversiunea unui proces civil CONVERTI — 760 — f'ONVINGN în criminali LM. Conversiunea păgânilor la creştinism. id. Conversiunea păcătosului. Cf. converti (1°). 2°. (Fin.) Schimbarea unui lucru într’altul, transformare. Cf. converti. Societatea a găsit un avantaj însemnat, a propune guvernului român conversiunea tuturor acţiunilor, ghica, s. 456. Conversiunea rentei, operaţia financiară prin care un stat schimbă un tip de rentă în altul. Cf. converti (2°). Datoria publică se stinge... prin conversiunea rentei. HAMANGIU, C. C. 116. Conversiunea unei datorii = schimbarea condiţiilor (termene, dobânzi, reduceri de capital) unei datorii. Legea pentru conversiunea (datoriilor agrare) = lege prin care se iartă debitorilor o parte din datorie, se reglementează dobânzile şi se prelungesc termenele de plată. Avem cea mai perfectă încredere că proiectele de legi în legătură ou conversiunea datoriilor... vor deveni foarte curând realitate. I. SCUTARU, CURENTUL, 1930, 24 Sept. Conversiunea măsurilor de greutate = evaluarea vechilor măsuri şi greutăţi şi prefacerea lor în măsuri şi greutăţi nouă, de ex. «ocaua» în kilogram. 3°. (Mii.) Mişcarea, întoarcerea unui corp de trupă. Cf. TDRG. [Şi: conversie t s. f.]. — N. din fr. (lat. conversio, -onem). CONVERTI vb. IVa. Convertir. 1°. Trans. (Construit cu prep. î n) A schimba, a transforma un lucru în altul. A converti un proces civil în proces criminal. LM. | (Construit cu prep. 1 a; complementul este o persoană) A face (pe cineva) să se schimbe (în credinţa sa), să-şi schimbe părerea, religia, convingerea (politică), a-1 întoarce de la o părere s. religie, etc. la alta. Converti pe Melini la idei contrare. I. NEGRUZZI, III 139. Să facă pe intervenţionistul... pentru a-l converti nu peste mult la cel mai degradant mutism (= a-1 convinge că trebue să tacă). GOGA, Ţ. n. VI 1378. Ne-a convertit pe toate la emanciparea femeii. C. PETRESCU, C. V. 88. || Refl. A se schimbă, a-şi schimba părerile, convingerile, credinţa, a accepta (altă părere, alte sentimente). Când Constantin Mavrocordat întră în epitropie, el se converti la aceste sentimente anti-elenice. IORGA, L. II 518. ' 2°. S p e c. (Fin.) A schimba (o datorie TDRG., o rentă) cu o dobândă mai mare într’una cu dobândă mai mică, oferind plata imediată a capitalului purtătorilor care ar refuza să acepte aceasta. A converti titluri în numerar, şăineanu, d. u. Cf. conversiune (2°). [Abstracte: convertire s. f., convertit s. a.; cf. conversiune. | Adjective: convertit (cu negativul neconvertit), -ă = schimbat, prefăcut, transformat; spec. întors la o altă credinţă (religioasă, etc.) Păgânii convertiţi. LM. Ai învins, domnule; iată-mă convertită, c. NE-GRUZZI, I 103. | (Substantivat) Când el [Laţco] se făcu a trece la catolicism, nevastă-sa nu-l urmă pe această cale, şi despre dânsa se vorbeşte într’o scrisoare pe care Papa o îndreaptă cătră noul convertit în 1372. IORGA, IST. R. I 73; convertitor, -oâre = (cel s. cea) care converteşte; — «fr. convertible, lat. convertibilis, -e) convertibil (cu negativul: neconvertibil),-ă = (ad 2°) care poate fi convertit (în alte titluri, etc.)]. — N. după fr. (lat. converto, -ere). CONVERTIBIL, -A adj. v. converti. CONVEX, -A adj. Convexe. — (în opoziţie cu concav) Care prezintă în relief o curbă sferică, «îndoit în afară, bulbucat» (12°) (STAMATI). Oglindă, lentilă convexă. Faţa dinainte [a unei vertebre] este convexă, de giur împregiur prezen-‘ tează o adâncătură. kretzulescu, a. 21. Re-' ceptaclu convex, c. negruzzi, i 103. Un ..poliedru se zice că este. convex când, prehunginidurse-. planul uneia din feţele sale, tot solidul rămâne de aceeaşi parte a acelei feţe. melik, g. 187. [A fast r a c t : (fr. convexiti, lat. convexitas, -atem) convexitâte s. f. = însuşirea de a fi convex. | Compus: convexo-concav, -ă = convex pe o parte şi concav pe cealaltă (despre lentile).] — N. din fr. (lat. convexus,-a,-um, idem). CONVEXITÂTE s. f. V. convex. CONViCT s. a. Internat. — (Latinism, întrebuinţat în Ardeal şi Bucovina) Internat, pension, «aşezământ unde se ţin gratis mai mulţi şcolari» (stamati ), cf. a 1 u m îi a t, cămin. Vre-o câteva convicte sau pensionate private. SBIERA, f. 260. — N. din germ. Konvikt, idem (. iii 47/T. Ducându-le drept cinste câte un cop de vin (Gura-râului jud. Sibiiu). JAHRESBER. X 183. C’acolo-i vinu’ 01 bun. Şi-mi adu un cop şi-o fele. MAT. FOLC. 988. Vin de ccl mai bun: Tot copul şi galbenul, Şi felea şi talerul, pompiliu, b. 22. Opt copuri de cucunvz, doine, 215. | Spec. Măsură cu care se ia vama la moară (Vale, jud. Sibiiu, com. ittu), m e r t i c, g â f (2°), o t i c, cf. c â u ş. Cf. H. V 72. Gura mea e măsurată Şi pentru altul păstrată, Cu copu’ morariului, Pe sama bărbatului. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 4.13. 2°. P. ext. Ulcior, cupă. Cf. jahresber. v .189. Cf. cofă (1°). [Plur. copuri. I Diminutive:, căpeţ, căpâţ, căpete s. m. (v. citatele subt capăl.).] —■ Din săseşte kop «Kanne, ein langes irdenes Gefăss (=Kopf), holzerne Wasserkanne» JAHRESBER. X 183. Cf. c o f ă, c u p ă. COP s. a. 1°. Ha,ut talon. 2°. Forme d’un cha-peau). — (Atestat numai la plur.) v. coopera. COPAC — 763 — COPĂCEL 1°. Toc înalt de cismă (Braşov), jahresber. VIII 7. 2°. Fund de pălărie. Flăcăi... Cu cămeşi mari, cu guleri laţi, Pălării cu copuri nalţi, card aş, C. P. 72/s. [Plur. copuri. | De la acest plural s’a reconstruit un singular nou copor s. a. = un fel de toc de ghete, de lemn şi îmbrăcat în piele; la mijloc cu gât, adecă era mai subţire sus, şi jos mai lat, şi cu potcoavă de fier; era destul de înălticel. pitiş, şch. I 111, cf. GR. S. v 44. id. ib. I 111. [Fetele din Săcele] mai de mult [erau] cu papuci galbeni cu copor, şi şi mai nainte cu cisme galbene... cu copor. G. i. pitiş, conv. lit. xxiv 923. Cf. MOLDOVAN, Ţ. N. 246], —■ Probabil, acelaşi cuvânt cu cel precedent, tocurile asemănându-se cu forma lunguiaţă a măsurii de capacitate numită cop. COPÂC s. m. 1°. Arbre. 2°. Chene (chevelu). 3. Grand arbre mort, tronc d’arbre. 1°. Vegetal lemnos, al cărui trunchiu creşte înalt şi se ramifică de obiceiu numai la o înălţime oarecare. în unele regiuni copac e termenul general, corespunzând cu arbore; în altele, spre deosebire de pom, care e numele arborelui roditor, copac se numeşte în genere orice arbore care nu produce roade («poame») comestibile. (Cuvântul acesta a înlocuit în limba poporului cu totul pe arbore). Cf. lemn. Kopăcs = arbor. anon. car. I-au băgat la codru, fiind copacii înţâ-naţi pre lângă drum (a. 1625). GCR. I 70/o. Un copaciu frumos şi cu umbra deasă, varlaam, c. 57. De va dărâma neştine în pădwe, tăind crăngi den copaci. PRAV. 59. Copacii cei înalţi mai mare sunet fac (a. 1670). GCR. I 199/ai. Subt copaci des. biblia (1688), 135. Paiul... susamului... să face ca un copaciu. HERODOT, 80. Tăia stâlpari din copaci (a. 1693). GCR. I 311/e. Vâsc den copaci (a. 1705). ib. I 356/OT. Vulturele într’un copaciu înalt s’au pus cuibul (a. 1812). ib. II 210/35. Au legat lama de un copaciu. drăghici, R. 100/b. Se pogori un alt arap dintr’un copaciu. GORJAN, H. i 5/u. Codri de copaci sălbatici, konaki, p. 85. Copaciul creşte şi cade, id. ib. 114, cf. 210, 283. Sub un copac nalt. id. ib. 88, cf. 114. Copacii pădurilor. c. negruzzi, I 246. Nici un copaciu, nici un acaret pe lângă casă. eminescu, n. 51/23. Din inima lui simte un copac cu.m că răsare, id. P. 235. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac care era mai mare şi trage carul lângă el. CREANGĂ, P. 46/*. îi venea să se dea la umbră, sub câte un copaciu înalt, ispirescu, l. 17. Copaci îngemănarăţi. ION CR. V 277. Scorbură de copaci, plop-şor, c. 46. în codruţul cu copaci. JARNlK-BÂR-seanu, D. 290. Mâncarea gândacului Pe vârful copacului, şez. iii 160bA- Am, un copaciu cu douăsprezece ramuri; în fiecare ramură, căte patru cuiburi, în fiecare cuib câte şapte ouă [=Anul]. GOROVEI, c. 12, cf. SBIERA, p. 322/25. # Calul râios găseşte copaciul scorţos, let. ii 313/». Copaciu’ nu cade până nu dai cu toporu’. pitiş, conv. lit. 37, p. 723. Cel neînvăţat este aseminea copaciului celui uscat. RĂŞCANU, L. LXXXlll/42. Copacul , bătrân are rădăcină adâncă, pamfile, duşm. Vântul la pământ n’aruncă buruieni, ci pe cei mai mari copaci. ZANNE, P. I 87. Copacul tăiet se prăvale (Truşeni, Basarabia), ib. IX 452. Omu’ cade dintr’un copac şi tot mai stă o leacă. şez. I 220/s, cf. ZANNE, P. II 510. | (Impropriu) Pom (roditor). Să va face copaciu rodit. DOSOFTEIU, V. S. 129. Mulţi copaci cu roadă şi mai mulţi fără dă roadă. HERODOT, 139. | Calea soarelui pe cer... se socoteşte în suliţi,... copaci... pamfile, cer. 31 Soarele e de-un copac (copăcel) = e pe la prânzul cel mic, de-abia s’a’nălţat. ciauşanu, gl. | Spec. (Bot.) Copaciu-de-plămâni = Lichen pulmonarius, germ. Baumlunge (LB.), muşchiul-fagului (cf. ib., BARCIANU). 2°. P. r e s t r. Cer s. stejar (LM.) cf. H. XVI 40 (cf. istrorom. hrâst — «arbore» şi «stejar»), Cf. tufă. 3°. Copac = arbore uscat, mare, înalt şi gros (Jiu, VICIU, GL.), trunchiu (LM.) de fag s. de stejar, mai gros decât feria (= vadra) (PAMFILE, 1. C. 102). v [Forma copac e refăcută din pluralul (mai des întrebuinţat decât singularul) copaci, iar acesta dela singularul copaciu s. m., care mai de mult era forma obişnuită. Azi se întrebuinţează amândouă formele (H. IV 52), adesea de acelaşi scriitor. | Plur. -paci şi (numai la pann, E. II 93/i5, II 131/s, IV 94/3) -păduri. | Adjectiv (atestat numai la cantemir) copăcios, -oâsă = (munte) acoperit cu copaci, păduros. Şapte munţi copăcioşi şi umbroşi. IST. 316/:».] — Din alb. fcopap «trunchiu de arbore». (împrumutul e vechiu, căci se găseşte în toate dialectele: arom. copai, megl. cupac, istror. copăţ, acesta din urmă cu înţelesul de «tufă», ca şi ung. kopăcs). Cf. copăcel. COPĂCfiL s. m. 1°. Arbrisseau. 2°. Se dit de l’en-fant qui apprend â se tenii- debout et ă marcher. 3°. Balsamine (Impatiens Balsamina). 4°. Sorte de haricot. 1°. Copac mic; cf. arbust, tufă. Coperi codrii umbra lui, şi v iniile [viţele COR., HUR., copăceii DOS.] lui chedri Zeului, psalt. 166/27. Spă-lându-o, au pus-o într’un copăcel ca să se usuce. DRĂGHICI, R. 90/is. Vidomostie de soma copăceilor sălbatici. I. ionescu, c. 249. Păsărelele... pe rămurelele copăceilor, ispirescu, L. 58. Caută o tişitură de copăcel, marian d. 147. Din copăcel în copăcel, Se suie pe hărăgel [= Fasolea], GOROVEI, c. 140. (Spec.) îmi simbi sorbind infuzia copăcelului de China [= ceaiul] Hin. ceaşca de vermeil. C. NEGRUZZI, I 49. (Ca determinativ) Fasole copăcel (Ipatele, în Vasluiu, ap. HEM. 686) — care se caţără pe araci; cf. fasole oloagă, Fasole[a] copăcel se pune numai căte una în cuib. Ion cr. IV 250. Cf. f a s o 1 e (1) || (Cu funcţiune adverbială, despre copiii mici care învaţă să stea pe picioare şi să umble) A sta (a se ţinea, şedea, ridica, merge, umbla) copăcel = pe picioare, drept (fără să cadă, cf. la Braşov, germanismul a sta b o a m, b o a m). herz.-gher. IV 238. Generalul, proptit între cei doi coloneii... se ţinea copăcel, înaintând cu mişcări de paralitic. D. zamfirescu, R. 193. Se ridicau în picioare sfioşi, stau câteva clipe «copăcel» şi râdeau mulţumiţi de ei înşişi, sandu, Săm. iv, 86. Prichi-ciul vetrei cel hwrnuit de care mă ţineam cănd începusem a merge copăcel, creangă, a. 33/m. Şi fetiţa a supt mereu... până a crescut mare de şedea copăcel şi făcea gigea. ION gr. ii 114. Creştea,... de-l vedeai cu ochii cum se ridică copăcel. MERA, B. 92. Copăcel-copăcel = binişor şi cu grijă, ca un copil care învaţă să umble. Jupânul şi încă un băiat au ridicat greutatea şi i-au pus-o lui Cănuţă în cârcă. Copăcel, copăcel, băiatul a mers căţiva paşi până la colţul stradei. caragiale, ap. TDRG. 2°. (Despărţit din expresia a umbla copăcel) Copil care nu poate încă umbla bine. JAHRESBER. IX 226. Prea cu minte mare, ca de copăcel. PANN, ap. şăineanu, d. u. 3°. (La plur. Bot.) Floare (H. I 235, II 142, 207, X 534, XI 327, XII 391, XII 138, xvi 207) de grădină (H. Xii 23) numită şi c an ol e (PANŢU,pl.). 4°. (Bot., eliptic, din fasole copăcel) Legumă (probabil: fasole) ce creşte drept în sus ca copacul COPĂCI'OS — 764 — COPÂRŞĂU şi face nişte -boabe lungăreţe şi pestriţate (H. i. 33). [Plur. -cei], ' — Derivat din copac (iu), cu suf. dim. -el. COPĂCIOS,-oAsA adj. \ copacii; s. m. J v' c0|,ac- COPĂt vb. IVa. Jiiner, -sarcler. — A săpa, a prăşi, a muşuroi (porumbul DAME, T. 62, pamfile, A. 73, 76, graiul, II 76, Şimnic, Dolj, CONV. LIT. 54, 166, via H. v 88, xiv 72, xvi 3). [Şi: copoi Vb. IVa. PAMFILE, A. 73, CONV. LIT. 54, 166. A. O. vii 157. | Abstracte: copăire, copoire s. f., co-păit, copoit s. a. | Pronunţ, -pă-i-, -po-i.] — Din slav. (paleosl. kopajo, kopati «a săpa», bulg. kopâjă «sap, îngrop», sârb. kopati «a săpa»). Cf. ung. kapălni «a sapa». Cf. copaie, copcă. COPAIC s. a. v. copaie. COPÂIE s. f. 1°. Auge, jale. 2°. Bereeau. 3°. Huohe. 1°. Albie (1°) (şez. vii 188, pamfile, i. c. 126, H. IV 157, IX 82, GRIGORIU-RIGO, M. P. I 12) mică (H. ii 216, rădulescu-codin, î.), covată (COSTINESCU, grigoriu-rigo, m. p. ii 2) de făină (GOROVEI, CR.), covăţică (GRIGORIU-RI-GO, M. P. Il2) .căpistere (COSTINESCU), m o 1-d ă (H. XVI 9, com. ITTU) ,postavă (H. v 419, IX 82). Are aceeaşi întrebuinţare ca şi a 1 b i a (v. c.). dar se mai întrebuinţează şi la zidărie pentru făcut varul, pentru căratul pământului, etc. (cf. H. XIAr 66, XI 178, IV 199, XI 178, XIV 66), apoi de pus dedesubtul cişmelelor (PAMFILE, I. C. 169), de dus mâncarea la câmp (H. IX 474), etc. Cf. H. II 126, XI 291, XVI 9. Kopanye. ANON. car. Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adăposteşte, ca într’o copaie, satul Bisoca. ODOBESCU, iii. 194/s. Şi acest glas, care ieşea ca de subt o copaie răsturnată, era slab. delavrancea, s. 188. 0 copaie de mere... şi un fedeleş cu apă. ISPIRESCU, L. 354, Făină de grâu amestecată ou răsătură de... copaie, grigoriu-rigo, m. p. II 2. Se ia... ca un chilogram de scoarţă, într’o copaie. PAMFILE, I. C. 43. Duceţi-vă de-mi aduceţi două copai de nisip. RĂDULESCU-CODIN, î. A prin-s o copaie de peşte. H. IV 155. După mine s’au luat... Olteni eu paiantele, Dănciuei cu co-păile. TEODORESCU, P. P. 136. Punea sita şi cernea, în copaie frământa, Frumos colac că făcea. teodorescu, p. P. 141. Piţigane, gane, Ge ai în copane? hodoş, c. 112. Sus copaie, Jos copaie. La mijloc carne de oaie [= Scoica], ŞEZ. VII 122, cf. DELAVRANCEA, s. 237. Mănâncă paie Ga vitele: din copaie. PANN, P. V. I 10. Mai bine c’o copaie decât cu coşul la apă! IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. III 129. | P. anal. Luntre, barcă (scobită dintr’un singur trunchiu de copac, ca o copaie) Nu ne-o fi teamă să plutim în copăile noastre. DELAVRANCEA, S. 64. || (Zool., Banat) Broască de copaie [rostit: copane] = broască ţestoasă. H. XVIII 287. 2°. Spec. Leagăn, albie (2°). Copilul... doar-me’n copaia lui atârnată de frânghii în tavan. CARAGIALE, s. 5/a. 3°. (Mor.) C o v a t a, lada în care curge făina. DAMfi, T. 153, PAMFILE, I. C. 186. Cf. H. IX 37, 202. [în Banat, cu pronunţarea veche: copane s. f. | Plur. -păi. | Diminutive: copăiţă (pronunţ. -pă-i-) s. f. = covăţică (în care se face pânea rev. crit. iv 142, s. se leagănă copilul) ; cutie mişcătoare în care curg grăunţele din coş înainte de a trece între pietrele morii, teică, covăţică. DAMfi, T. 152. Cf. PAMFILE, I. C. 185, H. IV 132, IX 202, 483. Legeni copilul într’o copăiţă, pann, P. V. iii 137. O copăiţă, şi’n copăiţă un copilaş. caragiale, s. 110/a. (Cu funcţiune adverbială) El făcu mâna copăiţă şi prinse o duzină de muşte. DDRF.; — copăioâră s. f. DICŢ.; — copăxc (pron. -pă-ie) s. a. - copăiţă (3°). Cf. lungianu, cl. 222, com. ittu]. — Din bulg. kopâna «albie» s. sârb. kopanja «blid de lemn». Cf. c o p ă i, copeneaţă. COPAlfiK s. m. (Bot.) v. copaiu. COPAioArA s. f. v. copaie. COPAixA s. f. Pelote d’ecorce qu’on allume dans la premiere et la derniere semaine du Carâme. — (Tisa, 1. Dobra, Transilv.) Golomoz de scoarţă de cireş uscată, amestecată cu puţine paie, băgat în-tr’o bâtă spintecată, pe care o aprind flăcăii în săptămâna primă şi ultimă din postul Paştilor într'un vârf de deal. Cei care rămân pe lângă foc încep a striga: „Berdai, berdai! fata (cutare) vrea să se mărite; să-i proptim conciul cu rămăşiţele de la copaiţă“, sau „să4 băgăm paie şi coajă de copăiţă sub ceapţă, că n’are păr pe cap“. VICIU, GL. Se mai numeşte şi h o d a i ţ ă. Cf. copaia. COPĂIŢA s.. f. Meule de foin. — Căpiţă. Căinţele sau copăiţele se fac prin copaci. PAMFILE, A. 164. Am văzut câteva copăiţe . de fân ridicate la fel. id. ION CR. iii 354. — Pe cât se pare, o deformare a cuvântului copită (= căpiţă), după copăiţă, diminutivul lui copaie. COpAÎţA s. f. v. copaie. COPAIU s. m. sing. (Med.) Copahu. — Substanţă extrasă din arborele copaier, conţinând terebentină şi întrebuinţată în medicină contra turburărilor căilor urinare. [Şi: copaiv s. m. sing. BIANU, D. S.] — N. după fr. (primit din limba guarani, în Brazilia) . COPAlV s. ni. sing. (Med.) V. copaiu. COPÂlA s. f. Perche ayant un tapon en tete, enfoncee dans la terre. — Prăjină având în vârf o «motocină» şi servind, în vii, ca opritoare (Valea Someşului). Cf. paşca, GL. Cf. copreală. COPAN s. a. 1°. Pilon. 2°. Gigot, jambon, cui-sse (de volaille). 1°. Pisălog. BARCIANU. •2°. Coapsă, şold de animal, piciorul întreg, până sus, mai ales de1 pasăre. DICŢ. Copane de porc, de căprioară, de berbec. LM. Copane de pasăre fripte. MANOLESCU, ap. TDRG. — Din bulg. kopanu, idem (1°). COPAN s. m. v. clapon. COPANCĂ s. f. Butte de terre formee par la chute d’un arbre. — (Rutenism, în Vişeul-de-sus, Maramureş) Movilă de pământ formată, în păduri, din putrezirea unui copac scos de vânt cu rădăcini cu tot şi având lângă ea groapa pe care o lasă smulgerea copacului din rădăcină. Com. M. ittu. — Din rut. kopanka «groapă (făcută de ploaie)», propriu «săpătură». COPĂNl vb. IVa v. clapon. COpArÂie s. f. v. coporâie. COPABŞâU s. a. v. copârşău. ■1 COPAÎBŞÂ-Uii-'sM:'a\J/[umne]-dzău [precum se acopere sămânţa de pământ]. VARLAAM, C. 324/2. [Se conjugă la indic. prez. 1. c6per (dial. copăr, t coaper), 2. câperi (f coaperi), 3. cdpere (dial. coperă, f coapere), 6. coper (dial. copăr, copere, coperă, j coaper(u) ) ; conj. sing. plur. să copere (f să coapere) ; imper. 2. copere (t coaperi). Şl: cuperi f ţkJV. psalt. 84/13, 104/„, 160/i4; — (formaţie nouă, din descoperi) încoperi vb. IV = acoperi (Romanaţi). CDDE. nr. 387. | Adjective: coperit (cu negativul necoperit LB.),-ă = acoperit, spec. (despre case) cu coperiş ; f i g. (despre cer, p. ext. despre vreme) înnourat, întunecat ; (la unii scriitori, după fr. couvert) plin (la suprafaţă) de...; f ascuns, (ad 1°) Gă proi-diiu prîntru loc coperit mirurat până la oasd •D[umne]. ext. ţâţână (DICŢ.), balamale (VÂRCOL, V.). Două porţi, ţipând pe nişte câpile groase, se deschiseră. delavrancea, s. 89/u. | C&pil = fierul de la uşă în care cade clanţa spre a se închide (COSTINESCU) , clempuşul de la uşă în care se prinde clanţa (RĂSMIRIŢĂ). (Numai la LM.) Partea o-siei care intră în butea unei roţi. 2°. (Dâmboviţa) Copilul (de sus al) sau ciocul (clobanţul, căciula, vârful, capătul, cârmogul) şi copilul de jos sau cioculeţu 1 (măseaua, urechea, clenciul, buretele, creasta, crestuşul, botul, nodul, etc.) leucei ţin lanţul cu care e legat de leucă carâmbul loitrei, ca să nu iasă afară sau să lunece în jos. Cf. dam£, t. 11 (cu ilustraţie) şi 15. Tinzătorile [căruţii] cu cârlige şi copiii. H. XI 390. 3°l Copilii = crăcii s. colţii scoabei. DAMfi, t. 115. 4°. Un fel de spiţelnic cu care se găuresc laţii. Copil sau lăţuitor (între uneltele de dulgherie) H. XI 27. 5°. (Anat.) Copil, plur. cdpili = omuşor, mică proeminenţă cărnoasă ce atârnă în gât. RĂSMIRIŢĂ, 163. [Plur. (ad I) copii, articulat copiii, (ad ll de obiceiu) copiii, (ad III) copiii şi copile. | Şi: (dial.) cochil, copchil, cupil (cuchil) f s. m. = copil (ad I 1°). I-am făcut acest sapis, ca să-i fie dumisale şi giupânesei dumisale şi cuchililor dumisale (a. 1725, Iaşi). URICARIUL XXIII 274/s. | Diminutive: copilaş s. m. (cu o pronunţată nuanţă des-mierdătoare; se poate întrebuinţa şi despre o fetiţă). Kopilash = puellus. anon. car. (ad 1 1°) Zise Samuil cătră lesei: sfărşitu-s’au copilaşii? biblia (1688) 207, cf. 195,1'2. Iubitul ei singur 771 — COPIL (copilaş ce au avut lăsându-o, au fugit, drăghici, Rr~8S/si. Fie-vă milă de giupăneasa şi copilaşii miei ! c. NEGRUZZI, I 155. Copilaşu-şi ţine ’n poală, vlahuţă, p. 61. Dobândi un drag de copilaş. ISPIRESCU, L. 41. S’a jurat... că nu mi-a spăria copilaşii nici odată. CREANGĂ, P. 28/2. Dragul mamei copilaş, Copilaş fără sălaş! JARNlK-BÂRSEANU, D. 198; (ad I 2°) Vn copilaş, nepot de fiu Brâncovanului, au scăpat. LET. II 384/24. Vn copilaşii de şapte ani. mineiul (1776) 109y2. Copilaşii veseli aleargă. ALECSANDRI. P. II 26. Zugrăvit-au c’un cărbune Copilaşul cel isteţ Pur-celuşi cu coada sfredel. EMINESCU, P. 192. Şi drept e că era toată un copilaş frumos şi cuminte. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. D. 226. Vrieşul... umbla ...cu mânile întinse după bietul copilaş. CATANĂ, P. B. I 66. Merge chiuind Miu Copilaş, Mândru păunaş. ALECSANDRI, P. p. 62/8. Drăguţul nu-i nici drăguţ, Ci-i un copilaş micuţ, Nici nu ştie săruta, Până nu l-oiu învăţa. HODOŞ, P. P. 181. Copiii copilaşilor. (Descântec). ŞEZ. IV 191/2 ; (ad I 5°) Am poruncit copilaşilor (ca) să nu se atingă de tine. BIBLIA (1688) 192/2, cf. 181, 189, 192/2, 354; — copileţ (dial. copchileţ, copcileţ) s. m. şi a. = copil (II 2°), vlăstarele care răsar pe lângă trupina principală*», păpuşoiului (Bilca, în Bucov., com G. TOFAN), strujănaşii cei ce cresc pe lângă tulpina păpuşoiului principal după prăşitul al doilea (Straja, în Bucov., com. A. tomiac), fire de păpuşoiu ce ies după prăşitul al doilea, din al doilea rând de rădăcini, în vârf cu câte o păpuşă: stau ca copiii împrejurul tatei (ion CR. IV 249, cf. 220), pui de cucuruz (viciu gl., cf. dam®, t. 63); vlăstarii prea tineri ai unei plante, cari o împiedică în desvolta-rea ei normală (Şişeşti, în Mehedinţi, com. N. IONESCU), pui de pom, rămurelele ce ies din trupina unui pom în urma celor adevărate (MARIAN), lipaci (Mold. DAMJÎ, I 94) ; p. anal. (Bucov.) căpriorii lăturaşi, de lângă căpriorii din cornuri, la o casă (marian, com. ittu) ; scaun mic cu trei picioare (Băişorul-de-munte, jud. Turda-Arieş; com. m. ittu). Cf. şi copileţ = cobileţ, cobi-lete. La praşila a doua se rup cu mare îngrijire şi copchileţii de la rădăcina hlujanului. I. ionescu, C. 101, cf. C. 22. Ai strâns copcileţi pentru vacă? g. TOFAN. Popuşoii trebue răriţi, rupân-du-li-se copchileţii. pamfile, a. 183. | Augmentative (în sens desmierdător): copiloiu (cu rostirea copilonu) s. m. (în Banat, liuba-iana, M. 24) şi copilandru s. m. (cu diminutivul copi-landrîc, t eopilandrec s. m.) = copil (I) mai răsărit, măricel (COSTINESCU) (nu conţine niciodată nuanţa de sens peiorativă, inerentă augmentativelor româneşti, ci o nuanţă de sens desmierdă-toare, caracteristică pentru diminutive, cf. flăcăiandru, băieţandru). Kopilandru = puer. ANON. CAR. «Elam» însă se înţălege după mărturia sau tălmăcirea jidovească tânăr copilandru. let. I 51/u. Fimd ei copilandri, în casa părinţilor săi... uricariul, V. 203. Când eram copilandru, mergeam des la plimbare, c. NEGRUZZI, II 72/o. Pe car, un copilandru priveşte ’n depărtare. ALECSANDRI, P. iii 90. Sosiră în sfârşit în Bucureşti ginerii greci [ai Chiajnei], Vnul, copilandru tânăr, frumos... odobescu, I 132/s. Eram un copilandru. EMINESCU, P. 200. Atunci, în 1689, Domnul avea numai şapte ani şi Dimitrie [Cantemir] însuşi era un copilandru de cincisprezece ani. IORGA, L. II 340. Spuse că n’a văzut om de cănd era copilandru. ISPIRESCU, L. 101. Acesta Gabriel copilandrec fiind, sburâat de tinereţe. M. COSTIN, ap. GÂDEI. Fiind el copilandric (= în tinereţea sa) ară tată-său în Zahareşti (a. 1763, Mold.). IORGA, S. D. VII 222, cf. URICARIUL X I8I/24. | Colective: copilime s. f, polizu; co- I. II. 49* COPIL — 772 - COPIL pilâme s. f. (Vâlcea, mai ales la plural) Copila-muri = copii mulţi, vârcol, V.; copilărlme s..f. DDRF., copilăret s. m. sing. | Adjective: co-pilos,-oâsă (Vârcol, V.), mai des : copilăros, -oâsă = -ca un copil (mai adesea cu o nuanţă de sens pejorativă), cu minte s. dispoziţie sufletească de copil, care face copilării, cf. zburdalnic, sturlubatic; (rar, impropriu) copilăresc, pentru copii. E copilăros foarte Şi nu ştie să se poarte. pann, P. V. IX 131. Rădea c’un feliu de copilăroasă nebunie. EMINESCU, N. 83/4. Eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul in turbarea sa. CREANGĂ, A. 34/s. Copilu,-i copilăros, El aruncă mărul jos Şi nici ştie a-l des-mierda, Nici cu el a se juca. alecsandri, P. p. 326bA> cf. teodorescu, P. P. 327. Basmul mieu e cam copilăros, dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos, odobescu, ap. TDRG.; — copilăresc, -eâscă = de copil, care este al vârstei copilului (costinescu), pueril, infantil. Făcea lucruri copilăreşti, sau, să zic mai bine, nebuneşti. mag. ist. i 326. Faţa fină, dulce şi copilărească a băetanului. eminescu, N. 35. Ni s’au pierdut... alte mici producţii [literare] copilăreşti de acelaşi fel, care făceau mândria Logofătului Miron. IORGA, L. I 64. Jocuri copilăreşti. TDRG. Mie nu mi se prea pare Că-i fire copilărească Şi nu ştie să iubească. jarnIk-bârseanu, D. 67. (Substantivat) Copilărească s. f. = un joc de cărţi (fără descriere). H. XI 507. ] Adverb: copilăreşte = în felul copiilor, ca un copil. Zi-căndu-i Banul Gheorghe: «Mateiu, căci faci copilăreşte, de nu şezi?» let. iii 141/16. Iar când te văd zâmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte. eminescu, p. 50. El se da tot mai aproape Şi cetfşea copilăreşte, id. ib. 104. | Verbe: (cf. sârb. kopiliti se «a purcede grea (despre oi şi capre) în vârstă de un an») copiii IVa trans. = a tăia copileţii, firele de porumb sau păpuşoiu care sânt de prisos în cuib (Oltenia conv. lit. LIV, 166) ; refl. a lepăda copilul, a avorta (Banat, com. a. coca). (Cu adjectivul) copilit,-ă (şi cu abstractele) copillre s. f. şi copilit s. a. Când porumbul este mic, firele se numesc copiii şi smulgerea lor, unde sânt de prisos în cuib..., se numeşte copillre. ion cr. IV 220. Se rup adesea [copileţii] şi la prăşitul al doilea, când operaţia se chiamă copilit, pamfile, a. 88. [Porumbul] se cultivă sistematic: târşit, răliţat, copilit, etc. CAT ANELE, 22; — copilări IVa (intrans. şi refl.) = a petrece anii copilăriei; (despre oameni maturi) a face copilării, a nu fi serios; (despre bătrâni) a ajunge în mintea (s. doaga) copiilor, Copilărise cn Ciubăr-vodă, care învăţase carte la dascalul Pascal, c. NEGRUZZI, l 245. Aici copilări şi flăcăi el. sandd-aldea, d. n. 201. Credinţele aceste... sănt adunate din Spătăreşti, de lângă Fălticeni, unde am copilărit, şez. ii 162/oc. Taci, boieru’ mieu! Te copilăreşti, ori vrei să mă iei încolo? JIPESCU, ap. TDRG. Todorel Todor, Drag soţ/ior, Tu te glumeşti, O [= au, ori] copilăreşti ? POP. (Banat). conv. LIT. XXXVI 899. [Despre un] bătrân care se copilăreşte [se zice că] a dat în doaga copiilor, pamfile, j. ii (supt copil). Omul, când îmbătrâneşte, copilăreşte. ZANNE, p. II 582. (Cu abstractele) copilărit, -ă adj., copilărire s. f., copilărit s. a. DICŢ. | Abstracte: copilărie (dial. copilărea) s. f. = vârsta de copil (I), pruncie; (mai ales în legătură cu verbul a face) fire, fapte, purtare, vorbe, apucături de copil; (mai ales în legătură cu verbul a cădea; despre bătrâni) minte de copil, slăbire a judecăţii, f Copilărie din casă = funcţiunea de copil din casă, de paj. Copilăria, se împarte în două părţi egale: în prima copilărie, care ţine de la naştere până la etatea de 7 ani,... [şi] a doua copilărie, în care copiii îşi schimbă dinţii..., de la 7 până la 11 ani, după care el se apropie de p u-b e r t a t e. bianu, D. s. Am învăţat în curtea Măriei Sale, la slujba copilăriei din casă. let. iii 168/2i.. Să le deie agiutoriul cu aceeaşi dărnicie. Ce şi lor le-au, dat părinţii păn’ după copilărie. KONAKI, P. 296. Mă despă/rţesc de priia,tenii copilăriei meale. BELDIMAN, N. P. I 36. Datoriile... din copilărie şi până, acum... s’au înmulţit foarte. marcovici, D. 9/2e. încă din copilărie se deprinsese a înnota, drăghici, R. 90/18. El din mica copilărie au fost dat cătră acestea, id. ib. 73/2ai. Lăsând... iubitul, loc a[î] copilăriei sale, venise la Iaşi, c. negruzzi, 1 20. Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirei. ALEXANDRESCU, M. 10. Din copilărie, cu tine m’am deprins. ALECSANDRI, P. I 240. Gardul, în copilărie, Veşnic l-am, asemănat C’un nebun care-a plecat Razna pe câmpie, coşbuc, F. 125/jo. Din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200/i0. Prea iubită, mi-ai fost mie Dintr’a ta copilărie. JARNlK-BÂRSEANU, D. 253. Mi-a plăcut dragostea Din dalba copilărea. MAT. folc. i 256, cf. 388, GRAIUL, I 25. «Ce eic copiii aceia,f» întreabă smeul pe Stan. — «Iată», răspunse Stan, «copilării de-a lor: Zic c’ar mânca carne de smeu». reteganul, P. iv 21A. Moş Trifu, căzut în copilărie... N. REV. ROM. 1 30, cf. zanne, P. II 528. (Fig.) Copilăria artei = începutul, şăineanu, d. U.; — «copilandru, rar, numai în DICŢ.) copilandrie s. f. = vârsta de copilandru; — (postverbal din copiii) copilă s. f. = copilire, copilit, curăţirea popuşoiu-lui de copileţi. Copila de popuşoi. conv. lit. xlvi ii 655; — (abstractul iui copiii cu sens concretizat) copilitură = copil nelegitim (Crişcior, în Munţii Apuseni) Com. st. paşca.] — Cuvânt de origine obscură, probabil prero-manăj răspândit şi la popoarele Învecinate. Dintre acestea, Ungurii (Icope, gobe = om prostănac, ştrengar, măsc-ăriciu, ţăran săcuiu, cf. rom. bi-tang «copil din flori» şi «ştrengar, vagabond») îl au de la noi (Edelspacher A., Nyelvt,udom,ânyi kozlemenyek, Xii 104; Alexi Gy., Magyar nyelv-or XVI 29; Putnoky, M., ibid. 182; Szarvas Gy., ibid. 226; Szinnyei J., Magyar Nyelvor XXIII 249). Tot din româneşte e împrumutat rutenescul kopyl (kopyu) şi kopel'ă (kopel'ăty) «bastard». Dintre Slavi, îl cunoşteau odinioară şi Ruşii (ko-pelu «bastard», kopelisce). Cuvântul e răspândit la Bulgari (kopele, kopile, k6pel.ee, kopelăk «copil din flori» şi «băiat mic, puţoiu», kopelâna «femeie care a născut un bastard», kopeltija «bastarzi, copii hoinari») şi la Serbo-croaţi (vechiu kopili «bastard», azi kopil, kopio, kopile şi mal ales kopilan «bastard», «flăcău zdravăn», cu derivatele kopilad «copilăret», kopiliti se «a purcede grea [despre oaie şi capră] în vârstă de un an»). Această răspândire geografică — Ruşii au şi alte împrumuturi de dată veche de la Români (cf. Dacoromania IV 1405) — şi faptul că nu există în limbile slave nici o legătură etimologică cu alte cuvinte băştinaşe, au hotărît pe Miklosich (Etym. Wortb. 129) să-l considere ca un împrumut. De asemenea Berneker (Sl. Wb. 064) îl crede «cuvânt balcanic». Formele în -e, la Sârbi şi Bulgari, ne fac să credem că avem a face cu împrumuturi din vocativul românesc copile. Nici la Neogreci (xoiteAi «june, slugă», xoneKa «fată tânără», xojie-^oî8a «fetiţă», xoitePa tou Jioxai^ou «allonge d’une chemise», xojtE^oiia, xojtEXâţag «june», xoJiEAiapojtou-A05 «băieţel», y.o.~i£/daziy.og «copilăresc», y.OKE/.ăza «tinereţe») cuvântul nu poate fi băştinaş şi nu se leagă de nici o tulpină cunoscută. încercarea lui Vasmer (ap. Berneker, Sl. Wb. 564) de a deriva pe yjmel?}a «curvă» din lat. vulg. oupella COPIL — 773 — COPILĂ «poculum» nu e acceptată. Cuvântul nu pare a fi vecliiu — E. A. Sophokles, Greek Lexicon nu-l înregistrează — la Greci; din epoca medio-gre-cească atestă G. Meyer (Alb. Wb. 198), după Du Cange, numai un %oKz\oţ «spurius». Astfet-sni-mâne ca punct de răspândire a cuvântului numai Jivjnhn română sau albaneză, în care se întâlneşte '(după G. Meyer, Alb. Wb. 198) kopilj «slugă», (ca-labr.) «june», (gegh.) «bastard» şi, ca adjectiv, «deştept, şiret». Femininul e kopilje «servitoare». Pentru explicarea cuvântului, G. Meyer (l. c.) a propus un lat. *copilis «copil făcut cu o copa (= birtăşiţă)», etimologie neacceptată. OStir (citat de Jokl, Linguistisch-kulturhist. Untersuchungen 6-7, 14, 311) crede că avem a face cu un cuvânt prein-doeuropean în limba albaneză (înrudit cu bascul -lemne «copil», ir. cumal «sclav», lat. camillus «copil născut liber») sau un cuvânt băştinaş în albaneză, compus din *lco: v. i. kâ «rău» şi *-peî-nos: alb. pjel «nasc». Deşi această etimologie e primită de Jokl, ea nu e convingătoare. Kr. Sand-feld ( Linguistique blakanique 93-94) aşază pe copil între cele câteva «cuvinte balcanice» din sfera pastorală (ca baciu, căciulă, fluier, gloabă, stăpân) al căror punct de iradiere trebue să fie limba română sau albaneză şi pe care ai fi tentat să le crezi de origine tracă sau din alte limbi dispărute azi în Peninsula Balcanică. în general, cuvântul acesta, fără derivate şi nesupus la legile sincopă-rii, face impresia şi la Albanezi de a fl împrumutat. Este deci probabil că punctul de plecare al cuvântului e limba română şi nu invers, precum s’a crezut (Cihac ll 651-52 îl credea împrumutat din greceşte; Philippide, Principii 44 din sla-voneşte; Mlklosich, Etym. Wb., Şăineanu, D. U. şi — cu rezerve — O. Densusianu, Ilist. de la langue rouni. 37, 352, 355, 387 şi T h. Capi-d a n, Dacoromania II 524-525 din albaneză ; T i k-t i n Dicţ. rom.-germ. îl derivă pe copil din slavo-neşte, iar pentru copil citează formele greceşti şi albaneze), deşi nici una din etimologiile date până acum nu sânt mulţumitoare. L a u r i a n şi M a s-simu se gândeau la lat. pupillus, pupilla (chiar dacă am admite — mai ales în limba copiilor — disimilarea p-p în c-p, sau o contaminare cu cocă, cocon, rămâne neexplicat de ce -îllus a dat -ii şi nu -el), iar pe copil în sensul II 3° îl aseamănă cu ital. copiglia «pană care se bate în coada de lemn (mânerul) unor instrumente, pentruca să stea înfiptă în gaura părţii de metal» (care e în legătură cu vechiul copigliare «a cuprinde, a îmbrăţişa»). C. D i c u 1 e s c u (Dacoromania IV, 1552) îl crede de origine gepidă: *kopilo din cop- ia. m.-engl. hor-cop «copil de curvă», ca got. barn- 110 «copil» din barn. De sigur că la noi cuvântul copil e străvechiu, precum arată şi alterarea labialelor, deşi e foarte probabil că forma copil (cu pluralul în -li ca în cuvintele mai nouă) a venit mai târziu de la Sârbi, cărora li-1 dedesem noi mai înainte (în Braşov se zice ko(p)k'il dar kopilu’ uşii). Dintre celelalte dialecte, Istroromânii au pierdut cuvântul. Megle-niţii au capii «bastard» (Candrea, Graiu şi Suflet 111 202), dar mai ales cupilăş «copil mic, prunc» şi «flăcău, tânăr bun de însurat, mire» (ibid. 207, P. Papahagi, Megleno-Iîomânii 72=206, Th. Capi-dan, Dacoromania li 525). Aromânii au cok’ilu, întrebuinţat în regiunile nordice, cu sensul de «bastard», cu diminutivul cok'iluş (Capidan, Dacoromania H 524, cf. şi localitatea Koklji < kok'il’l'i «bastarzii», Weigand, Jahresbericht XXI-XXV, 174) dar şi copil, ou 'varianta cupilciu (Dalametra). Cokilu însemnează însă şi «băiat tânăr» (Nicolai-des, Codicele Dimonie), precum femininul cdk'ilă însemnează «fată mare, nemăritată, fecioară» (Da- lametra, P. Papahagi, Basme 567, Weigand, Aro-nmnen II 310). Se pare deci că a existat şi la Aromâni forma kok'il, peste care s’a suprapus bulgarul kâpil, dând forma kok'il (cu p palatalizat, dar cu accentul mutat), precum sârbescul kopio a produs (în Perlepa, Cruşova, Bitolia) pe arom. cok'u «bastard», iar grec. v.ox?\a pe arom. copelă (la Cavallioti). COPIL, s. ni. COPILÂME s. f. } v. copil. COPILANDRA S. f. V. copilă. COPILANDRfiC f s. m. 1 COPILANDRÎC S. ni. J V C°P COPILANDRtcA s. f. v. copilă. COPILANDRIE S. f. 1 COPILANDRU s. m. 1 v. copil. COPILAŞ s. m. j COPILÂŞĂ f s. f. v. copilă. COPILA s. f. v. copil şi copilă. COPILA s. f. I. 1°. Fille. 2". Petite fille, fillette. 3°. Jeune fille. 4°. Naive, enfant. II. Fille natu-relle. I. 1“. Copil de sex femeiesc (în raport cu părinţii) , cf. fiică, băiat ă, fată, pruncă. De-ai fi văzut cum au jucat Copilele de împărat. coşbuc, B. 22. Dacă văzu împăratul că-l înteţesc fetele cu rugăciunile, zise: Iată, copilele mele’, de ce sânt trist. ISPIRESCU, L. 12. în care clasă e copila Dv.f TDRG. Copilă de suflet: luată de oameni fără copii spre a fi ca un copil al lor. Cf. adoptivă, înfiată. Luare de copilă de suflet. iorga, s. r>. XII 161. 2°. (Cu privire la vârstă) Persoană de sex femeiesc în întâiul stadiu al vârstei, fetiţă, pruncă, b ă i a t ă, cf. fecioară. Pentru logodna fidcă-sa Catrina, ce o logodise cu Ştefan-vodă... încă de copilă mi-că,. MUŞTE, ap. TDRG. De când eu eram copilă Sânt de toţi ai mei uitată, alecsandri, p. I 15. Sprintenă, ca o copilă, face degrabă leşie, creangă, P. 76. Şcoală de copile (Bucov.) = de fete. 3“ (La origine ca termin desmierdător dat de femei mai bătrâne fetelor sau de amanţi iubitelor lor) Persoană tânără de sex femeiesc (şi după ce a trecut de vârsta copilăriei). Pâine şi vin iaste mie şi copilei [e vorba de ţiitoarea unui levit] şi tinerelului, biblia (1688) 189. Gerul... pe feţe de copile înfloreşte trandafiri, alecsandri, P. ii 12. S’ar fi închi/nat unei copile, care i-ar fi dat lui inima ci. EMINESCU, N. 37. Baba întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zise: Ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti? CREANGĂ, P. 288/u. Noroc şi izbândă Şi piept de copilă blândă! pamfile, duş. lo-s copilă tinerea, Nu ştiu dorul mângâia, Io-s copilă desmierdată, Nu-s cu dorul învăţată. jarnIk-bârseanu, D. 109. Cu mânile pe psaltire, Cu ochii pe la copile, ib. 471. Până ce iubeam copile, Mai era ceva de mine, Dar de când iubesc neveste, Creşte barba fără veste. ib. 307. 4°. Fig. (Predicativ) Naivă, nevinovată, neştiutoare, nepricepută, fără judecată matură. Tu eşti copilă, asta e. Hai ş’om fugi în lume. EMINESCU, p. 275. De ce vrei să pleci? Cât eşti de copilă ! coşbuc, B. 197. Ce copilă eşti! îi zise cealaltă. Dar tata n’are destitlă oştire să te scape? ISPIRESCU, L. 51. Pe seară să te găteşti, Copilă ce. eşti, Că. deseară vin la voi. JARNlK-BÂRSEANU, D. 366. COPILĂREA — 774 - COPITĂ II. (Accentuat copilă). Bastardă, fată nelegitimă. C6ptîilă = fată din flori. VAIDA. Copil de copilă (s. numai de copilă) — bastard, copil din flori (rev. crit. iii 119), copil din dragoste, nelegitim (Oraviţa, com. A. coca). [Diminutive: copilâşă t s. f. (ad I 1°) Murind fratele său, îi rămase o copilâşă ăe noao ani. mineiul, 179y2 (ad II 3°) Copilaşa moavi-teanea iaste. biblia (1688), 192;— (azi mai ales) copiliţă s. f. (ad I) Română copiliţă, nu ţi-e de ajuns podoaba ce-ţi dărui, natura? C. NEGRUZZI, II 36/=. Iar pe iarbă ’n poieniţă Gântă-o albă copiliţă, Cu ochi dulci, desmierdători Şi cu sânul plin de flori. ALECSANDRI, P. II 90. Veneau doi inşi: un moş... şi-o copiliţă. COŞBUC, F. 70/», Copi-liţă, copiliţă, Draga badei drăguliţă, Astă vară sugeai ţâţă, Ş’acum dai badei guriţă. JARNlK-BÂrseanu, D. 390. Păn’ eram eu copiliţă, Ieşeam seara pe uliţă, Â,lbă ca o lebediţă. ib. 177; ■— co-pilică s. f. (ad I) Căt mi ţi-i noaptea de lungă, Mie-mi pare mititică, Pentru tine-o copilică. PAMFILE, c. ţ. 175; — copiluţă s. f. Eu mi-s viţă nemeşească, Copiluţă românească. BUD. P. P. 14. | Augmentativ (desmierdător): copilandră = copilă după ce a crescut mai mărişoară (MARIAN) (cuvânt cu o pronunţată notă desmierdătoare), cf. codană; p. ext. (predicativ) naivă, nepricepută, neştiutoare, fără judecată matură. Dacă însă sânt fete mari sau copilandre, le duc numai feciori. MARIAN, î. 256. Mă socoţi tu aşa de proastă şi copilandră. SBIERA, P. 9/»- Faţa rotundă şi plină o arăta mai copilandră. CONTEMPORANUL, v2. 481. (Cu diminutivul) copilandrică s. f. Când eram copilandrică... (Şar, Dorna). conv. LIT. XLIV, 267.] — Pentru etimologie, cf. copil. COPILĂREA S. f. COPILĂRESC,-EÂSCĂ adj. COPILĂREŞTE adv. COPILĂRET s. m. sing. COPILĂRI vb. IVa COPILĂRIE s. f. COPILĂRtME s. f. COPILĂROS,-OÂSĂ adj. COPILfiŢ s. m. şi a. v. copilete şi copil. COPILf vb. IVa v. copil. COPILICĂ s. f. v. copilă. COPlLlME s. f. V. copil. COPILIŢĂ s. f. v. copilă. COPILITtJRĂ s. f. 1 COPILOIU s. m. > v. copil. COPILOS, -OÂSĂ adj. J COPILUŢĂ s. f. v. copilă. COPINEĂŢĂ s. f. v. copeneaţă. COPIOS, -OÂSĂ adj. Copieux. — îmbelşugat, îndestulat, bogat, abundent. Ch'ăpături copioase şi înainte şi după facerea sămănăturilor. I. IONESCU, D. 197. O copioasă «zacuscă». IORGA, L. II 94. Copioase amestecuri cu alte ginţi, hasdeu, i. c. 175. Suprimase cafeaua cu lapte, chiflele cu unt, dejunul copios, c. PETRESCU, c. V. 142. A-mintindu-şi ,de copioasa cafea cu lapte. I. teodoreanu, M. II 140. Sânt numeroşi inspectori v. copil. generali, cu salarii copioase, universul, 1930, 4 Noemvrie. [Pronunţ. -pi-os]. — N. din lat. copiosus,-a,-um «îmbelşugat». COPIŞĂLf vb. IVa. Mettre le foin en meules.— A face căpiţa, a căpiţi, a căpiţa, bucuţă, R. V. COPtST s. m. 1°. Copiste. 2°. Expăditionnaire. 1°. Cel ce copiază ceva (un manuscris, un tablou, etc.), cel ce scoate cdpii după un original. Acest copist, lăsând deoparte cuvintele ocăritoare a Hronicarului, laudă domnia lui Ghica. [Cuvintele sânt ale editorului], LET. II 458/28. în vechime,... reproducerea scrierilor se făcea prin copişti. D. RUSSO, BUL. COM. IST. I 12. 2°. Funcţionar inferior care scrie şi copiază acte, cf. pisar, scriitor, conţopist. Ce vîaţă-l aşteaptă pe el? Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur. EMINESCU, N. 36/?. îşi pregătise din leafa de copist la tribunal economisită pănă la ultimul ban, un rând de straie, să-i ţină ion an. c. petrescu, C. V. 30. — N. din fr. . COPISTERĂ s. f. v. eăpistere. COPITĂ vb. Ia v. copită. COPlTĂ s. f. 1 _ COPfŢĂ s. f. } V- CaPlţa ' COPlTĂ s. f. I. Sabot. II. 1°. Agaric. 2°. Cepe. 1°. Propriu. Unghia cornoasă care acopere extremitatea piciorului calului, rumegătoarelor şi altor animale. Kopite = calx. ANON. CAR. Sap pământ cu copita. MARDARIE, L: 160. Cu mar-gene[a] copitii uşor izbind în pământ. ILIODOR (1773), ap. GCR. II 90/ss. Boi cu coarne ascuţite Şi copite potcovite, alecsandri, p. ii 105. Nenorocitele fiare îşi scuturară praful de pe copite. C. NEGRUZZI, i. 281. [Caii] pe copite iau în fugă faţa negrului pământ. EMINESCU, P. 242. Armăsarul mieu... aleargă... de nu-i vezi copitele. ISPIRESCU, L. 178. [Strigoii] în loc de picioare au copite ca de capră. PAMFILE, DUŞM. 198. Copita de cerb rasă praf, amestecată cu oţet, se dă de băut la epilepsie. LEON, med. 85. Murgule,... Din copită să-ţi faci sapă..., Lângă ulmi să-mi faci o groapă. ALECSANDRI, P. P. 74b/ie- O căprioară... Cu copite sprintenele. ALECSANDRI, P. P. 164/i». [Calul zice:] Cu copita am lucrat, Până groapa i^am gătat Şi în ea l-am îngropat. jarnIk-Bârseanu, D. 498. Cu copitele bateau, Cu cozile felezuiau. şez. VI 165. ^'e wiîă de cuiu, pierde şi copita. ZANNE, P. I 613. îi sar copitele = fuge repede (Smulţi, Covurluiu). id. ib. IX 600. | (Bot.) Copită-de-copaciu = ciupercă. Cf. barcianu, alexi. Cf. copită (II 1°). copita-calu-lui, numele unei buruieni, nedefinite. H. v 389, X 85. II. P. anal. (Bot.) 1°. B a b i ţ ă. panţu, PL., PĂCALĂ, M. R. 26. 2°. Mănătarcă (Vălcăul-românesc, Sălagiu) Viciu, GL., (Iosăşel, Arad) com. ittu. [Accentuat şî: copită. DR. V 304. | Plur. -pite, (art. -pitele şi -pităle DR. V 303) şi -piţi. | Şi: căpiţă s. f. dr. v 303; (+ scobi) scopită, scopită s. f. ib. v 304. | Adj. copitos,-oâsă = cu copită (cf. GHEŢIE, R. M. 91) ; mare ca o copită, în felul copitei, tare, băţos, umflat (cf. barcianu, alexi) . | Verb: (numai la anon. car.) copita Ia-= a lovi cu piciorul. Kopitedz — calcitro, (cu part.-adj.) copitat, -ă = eu copite. DICŢ. Mascurii co-pitaţi şi căplăugi sânt buni numai de speculaţie, iar nu de casă. drăghici, ap. TDRG. | Alte COpiTAN - 775 — COPOIU derivate: copităriţă s. f. (Bot.) = babiţă, copită (II 1°) CADE; — copitâriţ s. m. = bureţi de munte, vârcol ; — (în descântece) copităriţă s. f. Copită, copităriţă, Cal negru din picior te lepădă. MAT. folc. i 634.] — Din slav. (paleosl. kopyto, bulg. kopito, sârb. kopito, rut. kopyto), idem. COPITĂN s. m. = (Ungurism) căpitan, ţiplea. — Din ung. kapitâny, idem. COPIŢĂNĂ s. f. v. căpiţă1. COPITĂRIŢ (Bot.) s. m. COPITĂRIŢĂ (Bot.) s. f. | v rnnH. COPITĂRIŢĂ S. f. COPITOS,-OÂSĂ adj. COPU&J s. m. v. copleş. COPLfiŞ s. m. Petit enfant. — (Mold.) Copil mic. Dacă-s copleşi, ce să le facil (Dorohoiu) ION CR. VI 127. XJnde-s fetele cum erau pe vremea noastră ? Amu mireasa joacă’n horă şi eoplejul ţipă pe cuptioriu. CONTEMPORANUL, vi, voi. II108. [Şi: coplej s. m. | Augmentativ: coplizân s. m. = copilandru (Neamţu). O crescut cătu mi ţiri coplizanu’. ION CR. VII 252], — Cf. copil şi copleşi. COPLEŞI vb. IVa trans. 1°. Entourer, cerner. 2°. Plonger (dans l’eau). 3°. Recouvrir, comMer, envahir. 4°. Combler, surcharger, accabler. S’af-faisser. 1°. A încunjurâ, a cuprinde (de toate părţile), a încercui. Nu ştii, maică, ce-am păţit! Ori că Tudor mi-a. sosit, Ori că hoţi ne-o copleşit, Că în beciu m’a’mpiedicat Trupul unui om culcat! teodorescu, P. P. 674. 2°. A afunda, a cufunda, a acoperi peste tot cu un lichid (COSTINESCU), a înfunda (IV 1°), a înneca. Cf. PONTBRIANT. Copleşeşte merele cu apă = pune-le într’un blid cu apă aşa, ca să fie cu totul acoperite cu apă (Braşo-v). 3°. A acoperi (peste tot), a se întinde peste ceva în toate părţile (LM.), a îngropa. Buia copleşeşte toată faţa. LM. S’a surpat malul si l-a copleşit. DDRF. 4°. A umplea tare, peste măsură, a împovăra, a îngreuia, a încărca (III l”-2») ; a inundă, a năpădi ; a doborî, a strivi subt o greutate (o mulţime s. o forţă prea mare), a da gata pe cineva în’căr-cându-1 cu o greutate prea mare, cu ceva ce nu poate suporta (f i g. cu laude, ctf daruri, etc.) ; a întrece, a birui. (Mai ales ca part.-adj.) Pizma şi zavistia copleşiră meritul cel înalt, marcovici, D. 461. [Am pofta] de a te copleşi sui un nemete de erudiţitme cinegetico-academwă. odobescu, iii 63/3. Cumplitele nevoi... copleşiră Daci,a. id. iii bYl/2$.Nurnele lui Kogălniceanu şi al marilor lui tovarăşi, al, 'bărbaţilor a căror pierdere e cauza întristării care ne copleşeşte în aceste momente... sturdza, M. 57. Un lehamete îi copleşi sufletul. S. NĂDEJDE, ap. TDRG. Somnul îl copleşi şi căzu ca un mort. ISPIRESCU, l! 82. j R e f 1. (Numai la costinescu) A se apăsa în jos, a se lăsa de mijloc, a se gârbovi, a se încovoia. [Abstracte: copleşire s. f. (ad 4°) Zicerile de origine latină ce au pierit sub copleşirea slavo-nismelor. ODOBESCU, 1 .368. Mai mult sau mai puţin neatârnate, oricum, scăpate de copleşirea tătărească, erau plaiurile. IORGA, IST. ROM. IT 89;—■ copleşeâlă s. f. DICŢ. | Adjective: copleşit (cu negativul necopleşit),-ă (ad 4°) Se văzură copleşiţi de numărul duşmanilor. &Ă.LCESCU, M. v. 7/3. Moldovenii... erau copleşiţi cu următoarele trei bătăi-de-cap. hasdeu, I. c. 8. Judecătorul de instrucţie, până atunci gata să intre în şedinţă la orice chemare, începea să refuze' acum, zicând că-i copleşit de treburi. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. D. 28. Era copleşit de ani. DDRF. A tăcut toată după-amiaza, copleşit de ameţeala cloroformului. c. petrescu, î. 11 50.Şi-au ţinut firea pănă’ntr’o ,bucată, de vreme, când au fost copleşit de sonrn. SBIERA, P. 59/23. (Substantivat) Copleşit s. m. = arbore apăsat, rămas cu totul în creştere, al cărui vârf nu ajunge la înălţimea celorlalţi arbori din pădure. Com. ittu ; — copleşitor,-oare = care copleşeşte]. — Etimologia nesigură (T i k t i n, Dicţ. germ.-rom. şi CDDE. nr. 391 pleacă dela un lat. pop. *complexire = complexare «a îmbrăţişa, a încun-jura, a strânge», derivat din complexus, dela com-plector «îmbrăţişez, cuprind»), COPLIZÂN s. m. v. eopîeş. COPOÂICĂ s. f. 1 > V. copoiu. COPOAUCĂ s. f. J COPOt vb. IV* V. copăi. COPOIÂŞ s. ni. COPOIEŞTE adv. COPOlOS, -OÂSĂ adj. • COPOIU s. m. I. Chien conrant. II. Pol,icter, mouchard. I. Propriu. Câne de vânat (DICT., H. I 22, II 12, 28, 50, 126, 144, 167, 176, 203, 244, III 4, VI 188. X 465, 499, XIV 376) care zgoneşte (I. GOLESCU, C. I (215), goneşte (COSTINESCU, H. III 15, IV 248), scorneşte (H. I 418), a-dalmecă, muşină, simte după miros (H. IV 248) vânatul (spec. iepurii); cf. ogar, prepe-licăr. JAHRESBER. XII 161, MARIAN, H. I 20, II 79, 186, IX 509, X 20. Mai cu nevoie iaste o sută de copoi iepurile din pâlcul spinilor a scoate decât a trii înţelepţi sfatul cel mai de foîos a afla. CANTEMIR, IST. 110/m. (Cu funcţiune atributivă) Răspunsă iepwrul: «şi eu ca voi cei mari Mă tem de câni copoi şi varvarii ogari», donici, F. 25. Atuncea prezida Copoiul, şi sentinţe fără apel el da. ALEXANDRESCU, M. 377/„. De aveţi voi amândoi Miros bun, nas de copoi, Luaţi seama, pândiţi bine, Iată lupul, lupul vine. ALECSANDRI, ap. TDRG. îndată ce haitaşii porneau goana, domniţa Manda... se răpezea ca vântul pe urma capăilor, de glasul cărora vuiau pădurile, c. NEGRUZZI, I 106, cf. 11 98/io. Pe această zăpadă... au fost... tipărite urme încrucişate ale copoilor, odobescu, I>ll 41. Un ţipet răguşit, spăriet, ca ţipetul iepurelui, când copăul pune laba pe dânsul. CONTEMPORANUL, VI, voi. I 395. Ieşise la vânat cu că păi. SBIERA, P. 174. Nimeriră pe-a colo nescai vânători cu căpăi şi cu ogari, cum umblă ei. reteganul, P. 1 46. Trece pe acolo un copoiu rătăcit, muşinând prin desimea codrului. MERA, ap. DDRF. 0-prişanul are ’n sat Ogari, căpoi de vânat. ALECSANDRI, P. P. 202/17. Pe cerb că ’ntâlnea, Arcul eă’ntlndea... Copoi c’asmuţea Şi mi-l săgeta. TEODORESCU, P. P. 66. Copoiul căime după iepure. VÂRCOL, V.-4^' Hrana vânătorului E'n coada ca-păului. MARIAN, SAT. 128. De la noi şi păn'la voi Numai urme de copoi. PAMFILE, c. 33. Nici copoiu, Nici câne de oi (Vârşeţ, Banat). ZANNE, p. IX 601. II. Fig. Om isteţ care dă de urma unor răufăcători, care descopere o afacere ascunsă, care dă altei persoane ajutor spre a pune mâna pe cineva, v. copoiu. COPONEAŢĂ — 776 — COPROPRIETAR a-1 executa, agent de poliţie (şăineanu, d. u.). Oopoiu de poliţie = spion, costinescu. Singur nu cutează a mă ataca, ci asmuţă capoii săi asu-pra-mu LM. •G.apău -iştia a[i] -lui Lupu --din Gotrâ-gaş se duc în munte şi-şi aleg vitele ce-aud că-s de vânzare, conv. LIT. xliv, voi. I 650. Voinicii să se scutească De domnari şi de jendari Şi de alţi căpăi mai mari. BUD, p. P. 44. [Şi: copou, copâu (H. III 4), căpoiu (vârcol), căpou, capău (h. i 20, 22, herzog-gher. m. IV 220), căpâu s. m. (POLIZU, H. li 28, IX 509, X 20; BUD, P. p., vârcol). | Feminine: co-poâică (polizu, DDRF., H. iii 243, V 257, XI 5), copoâucă (iordan, arhiva iaşi, 1921, nr. 2, p. 196), copaucă (h. xvi 405), căpâucă, capâucă (com. ar. tomiac), căpâua = (nume de) căţea (ciobănească H. II). Vornicul Ureche zice că numele ţării vine de la... căpauca lui Dragoş. c. NE-GRUZZI, I 194. «Asta-i capauca» zise Vasile, întin-zând urechea, sadoveanu, SĂM. vi 335. [ Diminutive: copoiâş s. m., căpoieş, capăuâş (slavici, ap. TDRG.) s. m. Doi pui de oopoiaşi... i-am dat să-i crească. IORGA, S. D. vili 49. Deprinde... Pre căpoieş s’alefge ţăhnind după găină. c. NE-GRUZZl, II 264/j; — căpăuţă s. f. = nume de căţea ciobănească. H. III 118. | Adjectiv: co-poios, -oâsă = care nu rabdă la ger, ogărcos. ciauşanu, v. | Adverb: eopoieşte = în felul copoiului, ca copoiul. Aspiră eopoieşte. I. teodoreanu, m. II 203.] — Din ung. kopo, idem, cf. bulg. kopoî, idem. COPONEĂŢĂ s. f. v. copeneaţâ. COPOR s. a. v. cop2. COPORÂIE s. f. 1°. Manchc de IA fa/ux. 2°. Ttois etoiles de la constellation de Cephee. 1°. Coada coasei (Bran, viciu, GL., pamfile. c., Măgurele, Teleorman, com. M. olmazu) numită şi: toporâie, toporâşte (cf. dam£, t. 37, pamfile, A. 125 I. C. 141, c., CC ii-iii 155), codărişte (barcianu) sau c o s i e (pamfile, a. 125). înfigea coporâia’n pământ şi ţinând cu stânga de călcâiul coasei... sandu-aldea, u. P. 158/n. înţepenindu-şi coasa în coporâie, se apucă îndată de lucm. C. OECONOMU, CONV. LIT. XXXVII 697. într’o cli/pă am scos coporâia coasei şi i-am zdrobit capul, tafrali, v. d. 10. Mai încet,... c’o să scoţi coasa... din coporâie. T. CERCEL, săm. iii 441. Nu e puţin să stai toată ziua plecat pe coasă şi să iai brazda cât coporâia de lată. I. boteni, săm. IV 796. # A o pune în coporâie =a ticlui bine o minciună, a potrivi o minciună, par’ că a fost pecete! CIAUŞANU, V. 2°. P. anal. (Astron.) Termenul popular pentru trei stele din constelaţiunea numită C e f e u s. popular coasă. Cf. OTESCU, CR. 15. [Şi: coporie s. f. dam£, t. 37, copărâie s. f. coporiş S’. a., ap. TDRG., (ad 2°) coporâşcă s. f. OTESCU, CR. 15, coporoâică s. f. TDRG.] — Pentru etimologie, cf. toporâie. COPORÂN s. a. (îmbrăc.) Sorte de vetement pay-san. — (Ialomiţa) Haină bărbătească (H. I 368, II 262, VII 86, 95, 171, 360, 486), un fel de anteriu (Iii) (HEM. 1231/u-u) purtat de ţărani. — Din bulg. koparan «un fel de scurteică», s. sârb. koparan «un fel de haină cu mâneci». TDRG. CADE. COPORĂŞ s. a. v. coperiş. COPORÂŞCĂ s. f. (Astron.) 1 COPORIE s. f. / V C°POrale- COPORIŞ s. a. COPOROÂIC s. f. • --COPOS, -A * adj. -Girnuve. — (Ungurism) Chel, pleşuv, caba, săl. [Şl: copoş,-ă adj. vaida.] — Din ung. kopasz, idem. COPOŞ, -A adj. v. copos. COPOŞ, -A adj. (Cheval) au dos arqu6. — (Un-gurism) (Cal) cu spinarea ridicată. DR. iv 1557-8. — Din ung. kupos «boltit», s. POP, dr. iv 1558. COPOU s. m. v. copoiu. COPRE s. f. (Bot.) Fenouil. — (Rutenism) Mărar. Bătuşei de copre. N. A. bogdan, c. M. 164. — Din rut. koprij, idem. COPREÂiA s. f. 1°. Longue per che. 2°. Homtme de haute taille, âchalas. 1°. Propriu. Prăjină lungă (ciauşanu, V., păsculescu, P. P.) bună de bătaie. (Măgurele, Teleorman, com. olmazu, cf. beldie, j oardă. Să porţi tu coprele. PĂSCULESCU, P. P. 154. 2°. Fig. Om înalt, lungan, iapă nemţească, novac, ciauşanu, v. — Din bulg. koprăli «băţ cu care se mână boii, strămurare». Cf, copalâ şi copârştoiu. COPRENA f s. f. (Sârbism, atestat numai la ANON. CAR.) Broboadă, maramă. Koprdnă = ve-lum capitis muliebre. — Din sârb. koprena, idem Cf. toprină. COPREŢt vb. IVa. Expliquer. — A lămuri, a explica (Crişcior, în Munţii Apuseni), a desluşi. Go-preţeşte-mă ce-o fost acolo, paşca, gl. — Pare a fi lat. ' compertio, -ire (= clasic com-partior, -iri) «a face părtaş la, a împărtăşi ceva cuiva». COPRÎnA s. f. (Bot.) Narcisse (Narcissus ra-diiflorus s. poeticus s. pseudo-narcissus). — Plantă cultivată prin grădini pentru floarea ei albă s. galbenă, frumoasă şi plăcut mirositoare. Se mai numeşte şi: fulie, gheocel-de-munte, zar-nacadeâ (panţu, PL- 2), narcisă. Cf. H. IX 188, 493, XI 409, XVII 118, 348. Dragi-mi sânt fetele, dragi, Toamna. când culeg la fragi; Dar mai dragi copilele, Gând culeg caprinele. jarnIk-bârseanu, D. 77, cf. | P. a n a 1. Motiv de ornamentaţie pe mobile (păcală, m. r. 480-1) s. pe pieptare (id. ib. 515). Coprină în cind (id. ib. 515), în opt (id. ib. 51E>). [Şi: caprină s. f. PANŢU, pl.2, caprină s. f. jarnIk-bârseanu, d. 250.] — Din bulg. koprina «mătase». COPRINDE vb. III ş. d. v. cuprinde. COPRIOR s. m. = căprior (I 2°) Nume de bou. II. X 96. COPROFÂG s. m. (Şt. nat.) Coprophage. — (Mai ales despre insecte) Care se hrăneşte cu excremente. — N. din fr. (din gr. xojtpog «excrement» şi (pcxYEiv «a mânca»). COPROLlT s. m. şi k. (Geol.) Coprolithe. — Excrementele pietrificate ale animalelor fosile. [Plur. -liţi şi -lite], — N. din fr. (din gr. xongoţ «excrement» şi XiOoţ «piatră»), COPROPRIETAR s. m. Coproprietaire. — Co- COPIIOPUI ETATE — 777 — . OOPUZ proprietariu se zice acel ce cu altul dimpreună este proprietariu al ivre-unui lucru. cctoxcA ţiv. T. o/28; cf. d e v ă 1 m a ş, moşnean.Jrăzeş, Fiecare coproprietar al unui zid comuji/poate fi apărat de a contribui la reparaţiuni şi reclădiri. HAMANGIU, C. C. 146. [Pronunţ, -pri-e-. | Şi: «omproprietâr t s. m. costinescu.] — N. după fr. COPROPRIETÂTE s. f. (Jur.) Copropriete. — Stăpânire în comun de mai multe persoane a unui “bun neîmpărţit, cf. coposesie, devălmăşie, răzeşie. [Pronunţ, -pri-e-]. — N. din fr. COPSÂR s. a. v. coapsă. COPŞONĂ s. f. (Bot.) = căpşună, dr. I 361. COPT, COAPTĂ, adj., s. a v. coace. COPT, -A subst., adj. l°-2“. Copte. — 1°. Subst. Locuitor actual al Egiptului, descinzând din vechile secte creştine ale Euticheenilor. 2°. Adj. De Copt, privitor la Copţi, spec. la religia lor.' Favoriza biserica coptă, ghica, s. 307. I/vmba coptă. Patriarhul bisericei copte. — N. din fr. COPTĂ s. f. v. copcă.3. COPTATORA s. f. v. coptură. COPTIUEŢ s. a. v. cobilete. COPTOR vb. I” COPTORI vb. IVa COPTORI vb. IV» (Se) creuser. — Trans. şi refl. A (se) săpa pe 'dedesubt, a (se) face găuri, scorburi (cf. costinescu), a (se) roade, a (se) găunoşi, a (se) mânca; cf. coşcovi. Ţi-arătaim ...unde e buba neagră, unde se coptorâşte rău’ şi ce bunuri aveţi voi şi naţia, jipescu, o. 161. [Şi: coptori vb. IVa; (suspect) coptorâ vb. 1“ costinescu, (-f coftă) coftori vb. IVa; — ( + găunoşi) coptoroşi vb. IVa. CIHAC, ii 72. | Abstracte: coptorire, coptoreâlă s. f. DICŢ. | Part.-adj. «optorît, -ă, coptoroşit, -ă = găunos, ros, mâncat (de boală). Şi’n coşul pieptului coptwît îşi auzea răsuflarea cum îi hârîe, regulat şi prelung, ca o răşniţă. vlahuţă, n. 88. Tocmai cei coptoroşiţi de viţii Ui vorbesc de cinste, delavrancea, ap. CADE.] — Pare a fi derivat din coptă (= copcă 1°) şi apropiat de coptură (când era vorba de abcese). COPTâR(lU) s. a. V. cuptor. COPTOROŞI vb. IVa v. coptorî. COPTURA s. f. 1°. Găteau, pâtisserie. 2°. Pus; abces. 3°. Rocher en ebo-ulement,. 1°. (Numai în Bucov. şi Transilv. de nord) Co-cături de aluat (LB.), aluaturi coapte în cuptor, prăjitură, cf. plăcintă. O soc[ă]eiţă [= bucătăreasă]... Să ştie şi copturi. N. iorga, s. D. viii 30. Românii din Bucovina mai numesc Pupăză şi un feliu de coptură în forma unei păserele, pe care o fac muierile din aluat de grâu. marian, O. II 176; cf. colac peste pupăză. Şi unii luau miei fripţi, copturi şi alte mâncări cu dânşii... id. T. 280. Diverse copturi... turte dulci, hu-lubaşi, precum şi alte păsărele făcute din făină de grâu... covrigi, colăcei, scăruţc şi cârliguţe mici, făcute... din făină de grâu. id. ÎN. 165. Iată că ni s’au adus şi copturile, Placă-vă şi gustaţi dmtr’însele. id. NU. 510; cf. şi sevastos, N. 290. Of! ce bucate Mlese..., tot numai fripturi şi copturi ca acelea, de-le-ai fi-înghiţit şi ou -cehii. sbiera, p. 107/„. Untul se întrebuinţează la pregătirea mâncărilor în loc de unsoare şi la facerea copturilor (prăjiturilor). PRECUP, P. 20. 2°. Puroiul gros ce curge dintr’o bubă coaptă care «a spart», m 1 a c i. Spălarea şi curăţirea rrm-cului, a balelor şi a copturii. PISCUPESCU, O. 222. [Blenoragia se arată]cm o scurgere de o coptură. id. ib. 286. Mlaci = copturi, materii albicioase dintr’un corp în descompunere. ŞEZ. Iii 71/V Huită cojptură o curs. ION CREANGĂ, IV 305. Pricinuind. dureri, atâta vreme cât nu-s coapte, cât nu sparg spre a le stoarce de copturi, bolnavult caută să le grăbească coacerea, punându-le legătură de pâne amestecată cu lapte, pamfile, b. 17. Spărgând buba, iese şi copturile şi spinele, ţepul sau ţepuşa, id. ib. 40. | P. ext. Buba în care se formează puroiul, abces. Uite, vezi, ce-avuşi în gură? Coşcogemite coptură! contemporanul, iii 731. 3° P. anal. (Băîeş.) Coptură şi cuptură = Stânca, piatra, care începe să se despice (poate, fiind coaptă de arşiţa soarelui): îi o primejdie să Vucri pe eoptui'i [Plur. -turi. | Şi: (ad 3°) cuptură s. f.; — (+ cocătură) coptătură s.. f. = (în regiunile în care coptură = cocătură de aluat), pâne coaptă ; (în descântece) bubă coaptă. Pleacă deci fecioria într’o dimineaţă la plug, dar nu-şi iau merinde, că n’aveau coptătură. reteganul, p. V 22/u. Tete (= toate) deocheturile..., Tete coptă-turile să se aşedze (Ţara Oaşului). ARH. folk. I 203], — Din lat. eoctura, -am «coacere, cocături». Cf. coptori. COPTUŢ.-A adj. v. coace. COPULA s. f. (Gram.) Copule. — Vorbă care leagă predicatul unei propoziţiuni cu subiectul, «legătură» (stamati). Cuvântul «împreunare» [a subiectului cu-predicatul] (= copula) nu înseamnă aici alta decât împreunarea într’un act de conştiinţă, care să decidă asupra potrivirii sau nepotrivirii predicatului cu subiectul. MAIORESCU, L. 42. [Verb (rar): copulâ Ia = a împreuna, îm-părechia (DICŢ.) ; spec. (Hort.) a înnobila pomii printr’un anumit procedeu (cf. BARCIANU). | Abstracte: copulâre s. f. DICŢ., copulaţiune (copulaţie) s. f. = împărechere; spec. împreunare (sexuală a bărbatului cu femeea) ; căsătorie (DICŢ.). Judecăţile se pol exprima prin imitarea formu-, lelor algebrice aşa, încât subiectul să se însemneze prin s, predicatul prin p, copularea lor într’o judecată prin <. maiorescu, l. 44 .[ A d j e c t i v e: copulât,-ă; — ( COKĂ s. f. (Iht.) v. coară. CORĂ s. f.V (Iht.) = coară- H. IX 42. CORABÂTICĂ 1 CORABĂŢICĂ > s. f. (Bot., Ornit.) v. corobaţică. corabaţîcA J CORABAŢÎCA s. f. v. corovatic. CORĂBE s. f. v. corabie. CORĂBI s. f. Sorte de gâteau (întrebuinţat m. ales la plur.) Un fel de prăjitură (uscături, vrând să aibă formă de corabie), făcută din făina, unt, ouă şi zahăr, cu migdale şi miere; cf. ŞĂINEANU, D. u. ŞIO. Soţia me[a] face bibiluri şi corăbiele. ALECSANDRI, T. 1223. Adueându-rm... două ocă*de corăbiele şi trei ocă de migdale amare. id., ap. CADE. [Pronunţ, -bi-a; plur. -bi-e-. | D i m i-nutiv: (+ corabie) corăbioâră (pronunţ, -bi-oa-) s. f. (mai ales la plur.).] — Din turc. korabiye «petit gâteau rond et plat aux amandes» (bulg. korabija) ŞIC. CORĂBI vb. Ia 1 COKABIâS (C) A s. f. art. (Cor.) J v' corable- CORABIE s. f. 1°. Vaisseau, navire. 2°. Plateau couvert de presents. 3°. Botte eculee. 4°. Lourdaud. 5°. Haridelle. 1°. Vas mare plutitor pe apă pentru transport de călători şi mărfuri. Cf. navă, bastiment, vapor. Abia putumu ţireă corabiîa (: 1 un t r e a.--N. TESTAMENT, 1648; barca. BIBLIA, 1688) COD. VOR. 88/s-(>. E [= şi] lu luomu,' agiutoriu ai-bând, corăbiile (: care trăgându-o în corabie, -eu măestrie agiutoră-se împregiurând c or at iie a. N. TESTAMENT, 164£>; să trebuia încingând c or a-b iie a. BIBLIA, 1688) ib. 88/10. Acie corăbiile (corăbii H.) noată. psalt. 216/,, cf. 230/is. Co-rabiîa împărătească. CUV. D. BĂTR. II 461. Fă ţie o corabie de lemnu de brad. PIalia (15811:) 31/m. Grecii... îmbla pre marea, nu eu corăbii răc. tunde, cî cu catargi. HERODOT, 67. Apropiam curabiile la vad. dosofteiu, v. s. 114. N’aveţm. să trimitem corăbiile la Tar son. BIBLIA (1688), 3 pr./ai. Au zis Dumnezeu lui Noe să^şi facă co- CORABIE - 779 - CORAGIU robie. let. i 46A. Funea,... veatrîla... curăbiei. MAEDAEE, L. 387, 671. Spaima şi ne,îndrăzneala, în loe de a fi folositoare, ar grăbi pieirea eoră-bii[i]. MARCOVICI, D. 14/15. Fiul căpitanului unei corăbii, drăghici, R. 5/25. Cuverta, adecă podul corăbiei, id. ib. 7. Cum să-ţi încredinţeze corabie, când barcă N’ai cârmuit vr’odată? c. negruzzi, II, 192/le. Cât aur marea poartă’n negrele-i corăbii. EMINESCU, P. 220. Corabia lui Noie. CREANGĂ, A. 85/io. Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă. ISPIRESCU, L. 24. Se bate cu Turcii, Cu Turcii Şi cu Francii; Turcii să ia vadurile Şil Frâncii corăbile. TEODORESCU, P. P. 54. Nu mai vezi pământ uscat, Ci tot ape tulburele, Umblând corăbii pe ele, Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Şi-s cu tunuri încărcate. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 320. Ba eu am văzut, Pe un-de-am trecut, In corabe neagră, Neagră şi smolită, Un tânăr frumos. PAMFILE, c. T. 74. Am un lucru: suflet n’are, suflet duce, De pământ nu se atinge (= Corabia), şez. iv 90. # I s’au înnecat corăbiile = e supărat, trist, fără chef. Ce eşti aşa de supărat? Lasă că nu ţi s’au înnecat corăbiile! PAMFILE, J. I. (Cu acelaşi înţeles) Ce eşti supărat? ai scăpat corabia (pe apă)? id. ib. II. | De-a-corabia e numele unui joc de copii. H. I. 104. || P. a n a 1. Corabie făcută din hârtie s. din carton, de jucărie. Cf. PAMFILE, J. I., PĂCALĂ, M. R. 421, 423. 2°. P. anal. (La nuntă) mirele ia toate darurile,... le pune... într’o strachină mare, intr’o sită, tipsie sau şi într’ un ciur, care se numeşte «corabie». MARIAN, NU. 330/u. 3°. Cizmă largă şi urîtă. pamfile, j. i. 4°. Om măhălos, gras, greoiu. pamfile, j. i. 5°. Cal mare, slab (pamfile, J. I), bătrân (s. POP, DR. v. 107). [Plur. -răbii şi rar -rabii. | Şi: corâbe. t s. f., curâbie f s. f. dosofteiu, v. s. 13. | Diminutive: (ad 1°) corăbioâră s. f. Cojile plutiră sprinten, ca uşoare corăbioare colorate, c. PETRESCU, R. DR. 76. Făcu o corăbioâră. ISPIRESCU, L. 121. Tare vine-o corăbioâră... Corăbioâră ce-mi aduce? Şase jidovi d’ai bătrâni. ŞEZ. I 183/6. Fuge, vere, fuge, Mică corăbioâră. giuglea-vâlsan, r. s. 130. Şi-mi zărea d’o plăvioară. Dar nu-i dalba ple-vioară, Ci dalbă-i corăbioâră, Şi de valuri vălu-rită, Şi de maluri mi-e lovită, Cu postav verde’n-velită. păsculescu, l. p. 18;— corăbiuţă s. f. LB. Şi’n corăbiuţă mea Te-oiu arunca, marian, v. 231; — corabia s. f. In nouă vădurele Sânt cam nouă corăbiele. TEODORESCU, P. P. 52. La vadul de mare Eu mi-am înnecat Nouă corăbele. VICIU, COL. 97 (într’o variantă: coroboale). | N o-men agentis: (aproape învechit şi pop.) coră-bier (dial. corabier cf. herz.-gher., m., coră-biiâr(iu) f) s. m. = (ad 1°) navigator, marinar pe o corabie (DRĂGHICI, R. 7), matelot; stăpânul corăbiei (cf. LB.) ; (ad 2°) vornicul care duce «corabia» (2°) la nuntă (MARIAN, NU. 330/,7. Iară sutaşul... pre corăbiieariu asculta. N. testament (1648) (: nafticii. COD. VOR.; de corăbiîeari. BIBLIA, 1688), ap. COD. VOR. p. 87. Corăbiile... cu corăbiîarii. biblia (1688) 3 pr./4i. Ce numai la Ar-gos s’au fost curvind cu corăbiearul corăbiei. HERODOT 5. Nebun corabiiar s’ar socoti a fi acela earile -pânzele împotriva vântului a deschide ar îndrăzni, cantemir, ist. 44/20. Făcu b pristanişte în Ascalon, la mare, să fie de corăbiiari. magaz. IST. 257/2. Călătorind corăbiârii pre mare. ţichindeal, f. 157. Deodată au strigat un corăbieriu: pământ! DRĂGHICI, R. 32/7. Corăbierul când marea e’n talazuri, Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat. ALEXANDRESCU, M. 48/7. Mi/mi... bătea în. mâni, de bucurie, când vedea că a scăpat o parte din corăbieri.J. NEGRUZZI, ap. TDRG. Cine .a fost corăbierul cel mai întâiu în lume? — Noe, care a scăpat de potop, teodorescu, p. p. 250; — co-râbilic f s. m. — marinar. Corabnicii sfătuiră-se. cod. vor. 86/4. Păru corabnieiloru (:corabiî-eariloru. N. TESTAMENT, 1648; corăbiîeari i. biblia, 1688) că se apropiară la vre-o margire. id. ib. 90/s-k. | Abstract: «corăbier; învechit) corăliierze s. f. = călătorie cu corabia (LB.), navigare ; profesiunea corăbierului; meseria de lucrător s. constructor de corăbii. DICŢ. Corăbierii mulţi înneacă multe corăbii, dar corăbieria n’are. nici o vină, ce mintea cea rea şi pizma corăbieri-lor acelora. MĂRGĂRITARE (1691), ap. TDRG. Lucruri trebuitoare în gospodărie, meşteşuguri şi corăbierie. I. IONESCU, C. 75. Industrii... avem mai întâiu agricultura, apoi pescăria, corăbieria şi co-merciul. ghica, s. 553. [Băutura ceaiului] face mai puţină cinste aflătorului ei decât aflătorului tipografiei şi eorăbieriei cu abur. c. negruzzi, I 75. | Verbe (rare): corabia Ia intrans., (la 1. golescu, c. 1 78) refl., (la costinescu) corăbieri IVa = a pluti cu corabia, a naviga. DICŢ. Corăbiind ei acuma cât au corăbiiat, au ajuns de la un timp la ţărmurile lumii negre. SBIERA, P. 244/V ] Adjectiv: corăbiesc, -âscă = de, corabie. Pierzându-ne toată socoteala pusulei (= busolei) corăbieşti, ne duceam ori unde vrea vântul. GORJAN, H. II 42. (Substantivat, Chor.) coră-biâsca s. f. art. (H. 111 51, X 23, xi 507, pamfile, j. 1), corăbiâsa s. f. art. (pamfile, j. ii, iii), co-răbiereâsca s. f. art. (H. iii 80, Xiv 347) = danţ ţărănesc (de brâu H. X 378) şi melodia acestui danţ. Ce sici, domnule Dudulea, nu4 vremea s’o dăm pe o corăbească f 1. negruzzi, iv 363. Ne cânta din fluier: Doina,... Corăbieasca. CREANGĂ, A. -82/n. Doi balauri [= Ţigani], negri ca dosul ceaunului, cântă, unul din scripcă şi altul din cobză... sârbeasca, corăbeasca şi ruseasca. MARIAN, NA. 249. Nuntaşii se prmd la joc,... cam cu următoarele jocuri: ...corăbeasca. SEVASTOS, N. 281/m. | Adverb: corăb(i)eşte (H. VI 183, X 543), coră-biereşte (H. iii 119) = (a juca s. cânta) coră-biasca. | Pronunţ, -bi-e, bi-a, -bi-oa-, -bi-u- şi -bie, -bia, -bioa-, -biu-). — Din slav. korab(l)î, idem. CORÂBlfiB s. li'.. CORÂBIEREÂSCA s. f. (art.) (Cor.) CORĂBIEBfiŞTE adv. (Cor.) cobAbiek! vb. IVa CORĂBIERÎE s. f. f v. corabie. CORĂBIESC, -EĂSCĂ adj. CORĂB(I)fiŞTE adv. (Cor.) COBABHÂB(IU) t s. m. CORĂBIOÂRĂ S. f. COKAbioAbA s. f. v. corabia. CORĂBltJTĂ s. f. 1 > v. corabie. CORÂBNIC f s. m. J CORACĂ s. f. (Med.) 1°. Angine. 2°. Scarlatine. (învechit, rar). 1°. Angină. LM. Gangrena gâtlejului, ce-i zice coraca. PISCUPESCU, O. 261/m. Coraca sau umflătură la gât. DOCTORUL SĂTEANULUI, ap. TDRG. 2°. Scarlatină. BIANU, D. S. — Din n.-grec. x6@ay.ac;, propriu «corb». Cf. TDRG. COBÂGE s. f. CORÂGIE s. f. CORÂGIC s. a. (ş. d.) I v. curaj. CORĂi — 780 CORB CORAl vb. IVa. 1°. Croasser, caqueter. 2°. Gar-gouiller. — (Transilv.) 1°. (Despre cioară, corb) A croncăni, a c â r â i. | (Despre găină când e mulţumită) A cârâi (I 1° a, b, e). (Frata, Câmpia ardeleană, com. v. BUCUR). 2°. (Despre maţe) A chiorăi (1°), a ghiorăi. Com. v. bucur. Am trebuit să îmblu cu maţele corăindu-mi de foame. MARIAN, O. II 44 (cf. I 154, citat subt chiorăi). Nu mai putea bietul om de foame; îi corăiau maţele, de gândeai că n’a mâncat de-o săptămână, reteganul, p. i 23/20. [Prez. ind. corăesc şi corăiu. | Abstracte: corăire s. f. DICŢ., corăitură (pronunţ, -ă-i) s. f. LB., corăit s. a. ib. | Alt derivat: corâu s. m. = ţigan (Nocrich, Sibiiu). viciu, s. gl.] — Onomatopee ca şi cârâi, g â r â i. Cf. ung. kărogni (în înţelesul 1°) şi korogni (în înţelesul 2°). COKÂIL s. a. (Min.) v. coraliu. CORÂJ s. a. CORÂJA s. f. CORÂJB s. f. CORÂJIE s. f. v. curaj. CORÂL s. a. v. coraliu. CORÂL, -ă adj., s. m. (Muz.) v. cor1. CORALIGlSN, -A adj. 1 CORALÎN,-A adj. > v coraliu. coralină s. f. J CORÂLIU s. ni. şi a, 1°. Corail. 2". Caracteres typographiques employes pour Ies titres. 1°. (Zool.) Polip care trăeşte pe stâncile submarine ; p. e x t. (Min.) producţia calcaroasă, a acestui polip, de obiceiu de coloare roşie (dar şi alb şi negru) şi în formă de ramuri din care se fac mărgele şi alte podoabe; mărgean. Scoţând nişte metanii de corail,... începu a se juca cu ele C. NE-GRUZZI, I 18. Buze de coral (= roşii). EMINESCU, p. 290. Insule coraligene, clădite de corali, mehedinţi, G. F. 154-5. I (Bot.) Corale-albe = h u r-rnuz (2°). PANŢU, PL.2 2°. (Tipogr.) (Mai ales la plur., corale) Literă de titulatură. MOLIN, v. T. 27. [Şi: (/32, în loc de cântec sfânt, Ce se cântă la mormânt, Grocănesc corbii, prin vânt. hodoş, P. P. 230, cf. mândrescu, l. P. 38/21. Corbul, cănd puid se întâmplă să iasă cu pene albe, nu crede că sânt ai lui. golescu, ap. id. Corb la corb nu (-şi) scoate ochii (,c. NEGRZZI, I 248, ISPIRESCU, U. 125/», PAMFILE, J. 11) = cei ce au interese comune, cei ce se potrivesc la caracter, la apucături (m. ales reale, abu- CORB 781 - CORB ssive)',' etc., nu caută să-ţii facă rău, nu-şi dau pe faţă scăderile, se cruţă unul pe altul. Grapă ouăle corbului s. îngheaţă ouMe subt corb: de ger. pamfile, J. II, C., VĂZD., Cf. ZANNE, P. I 34. # Corb alb (cf. fr. «merle blanc») se zice despre cel ce se învederează printr’o însuşire neobişnuită altora (pamfile, crăc.), despre o persoană care are calităţi morale ce nu se întâlnesc de obiceiu la categoria de oameni despre care e vorba. A face treabă s. slujbă ca corbul = a promite şi a nu face nici o treabă, a nu se ţinea de cuvânt, a nu fi de nici un ajutor. Cf. marian, o. ii 23, zanne, p. ii 344. Corbu’, cum a dat de stârvurile jidovilor im-caţi, s’a apucat să mănânce şi şi-a uitat de ce îl trimesese Noe, şi d’atunci a, rămas vorba: «Făcu/şi slujbă ca corbu’». şez. iii 107/iS. | Blesteme (cf. cioară X): Mânca-te-ar corbii ! (mai ales către vite HERZ.-GHER. M. IV 239, cf. MARIAN, O. II 24). Dă-l corbilor (să-l mănânce)! — dă-1 dracului! (pamfile, J. II) cf. dă-1 ciorilor ! La-să-l, corbilor! (id. ib. II). A da corbilor şi tuturor orbilor. MARIAN, o. II 24. Ducă-se cu corbii! (id. ib. II 24). Scoatc-i-ar corbii ochii! (id. ib. II 24). De l-ar fi scos corbii ochii şi cioarle picioarele ! reteganul, p. iii 71/s. Cine desparte doi dulci, Ducă-i corbii carnea’n nuci! Cine desparte doi dragi, Ducă-i' corbii carnea’n fagi! jarnIk-Bâr-seanu, d. 281. Las’să, vie, las’ să vie, Corbii de ştire să-i ştie! id. ib. 506. || Specii: corb-albas-tru = dnmbrăveanc ă. MARIÂN, O. I 62 ; corb-de-arătură = cioară (-bălţată s. - d e -câmpie) Cf. cioară (I 1° c). Cf. barcianu; corb-de-mare = cormoran. DICŢ.; corb-de-noapte (MARDARIE, L. 476, 2205, LB.) = Corvus nycti-corax (BARCIANU), Ardea nycticorax (MARIAN, O. II 339), Nycticorax europaeus (CADE). Pasăre cu capul, ceafa şi umerii negri, cu spinarea cenuşie şi pântecele alb, amestecat cu cenuşiu; tră-eşte pe lângă bălţi, unde se ţine ascunsă ziua printre trestii şi iese numai seara, oa să-şi caute hrana; are zborul lin şi tăcut, ca al bufniţelor ; numită şi jidan s. stârc cenuşiu m i c. Cf. MARIAN, O. II 339. Fui ca de noapte corbu in turn. CORESI, ps. 275. Corbul de noapte, biblia (1688) 77. Făcutn-m’am ca corbul de noapte în loc nelăcuit. clain, ap. GCR. II 185/k. II Zilele-corbului, zilele de la 19-24 Martie, numite astfel după credinţa că în zilele acelea crapă ouăle corbului de frig, subt dânsul, când le cloceşte, marian. O. I 276. 2°. P. e x t. (în Marginea, Bucov., unde corbul nu mai e cunoscuţi Vultur (germ. (Schrei)adler). herz.-gher. M. iv 239. II. P. ana 1. 1°. Poreclă care se dă Ţiganilor. Cf! cioară (II 1° pamfile, J. ii, C.), cio-r o i u. 2°. Nume de cal (DAMfi, t. 182) negru şi cu părul luciu (MARIAN, II 22, HERZ.-GHER., M. IV 239). || (în batjocură) Cal slab (propriu: care nu mai e bun decât de dat la corbi să-l mănânce). Când cumpără vreun cal ori iapă, dacă e slabă, zic: «Cu-cât dai corbu’ (coarba) aAestat* S. POP, DR. V 177. 3°. Nume de câne (dam£, t. 181, H. II 28. 61) negru (marian, o. ii 22). Cf. H. II 79. Cf. cioară (II 4°). 4°. (Iht.) Peşte de mare, de 18-25 cm., cu capul mare şi botul gros, rotunjit, de coloare brună, cu pântecele puţin gălbuiu, stropit cu picăţele negre (Corvina nigra). CADE. 5". Varietate de struguri (HEM. 2104/M-2S, DDRF.. H. III 143, V 97, XVII 258, XIV 71, JIPESCU, O. 53), cu boabe negre, mari, tari şi dese (H. V 3, XI 5), cu gust dulce (h. v 3) s. cam acrişor, chiar când e copt (H. XI 5). Din el iese vinul cel negru şi trainic (H. v 70). Cf. crăcă- n a t ă. • | Speciiif corb-ciorăsc. H. xi 165; corb-scuturător: clKjjoabele rari şi mărunte, care se aseamănă cu stafidele negre şi mărunte ce le vedem prin băcănii, h. v 3; corb tare. h. xi 165. 6°. (Astron.) Constelaţiune în emisfera australă (CADE), care se pare că se numeşte şi porumbiţă (cf. PAMFILE, CER. 175). B. Adj. şi adv. (Foarte) negru. Pletele-i... negre corb. delavrancea, s. 166. O şuviţă de păr corb. sadoveanu, p. s. 80. Capră corbă = bărnace, negricioasă. T. papahagi, m. Cucuie, pasăre coarbă, Spune la mândru’ că-s roabă. id. ib. 20/s. Lână coarbă = neagră, cu lustru, pamfile, văzd. Negru corb. [Vocativ: corbule, coarbe şi corbe (dial. corbi). i Când voim să distingem femela de mascul, i se zice coarbă (marian, o. ii 17), corbă, corbeâ, corboâică (marian, o. ii 17, DDRF., h. iv 250), corblţă (marian, o. ii 17, DDRF.) (ad A I 1°) Du-te de-aici, coarbă■ neagră, ţiplea, p. p. 3, cf. reteganul, TR. 16/». Tată-so-acasă grăia Că-tră-un puiuţ de corbea: Tu. puiuţ de coarbă neagră. şez. iv 9/31. Hei! corbiţă, coarbă neagră, Cât umbli tu’n toată, ţara. Adă-mi veste de la Gruia. FRÂNCU-CANDREA, M. 209. De s’ar îndura, Eu m’aş bucura, Domnul să mă facă O neagră, corboâică. pop., ap. GCR. 11 299/22. Da o corboaică-l vedea, Tot pe el că croncănea. Dar Gruiţa ce-mi zicea? — «Cea. pasăre, coarbă neagră, Ce tot croncăneşti pe mine?-» giuglea-vâlsan, r. s. 21/h. Spun pentru corbul că, deacă scoate pui, îi hrăneaşte pănă fac fulgi şi-i părăseaşte, unde-s albi, că se’ndoiaşte pre [= despre] corbiţă. dosofteiu, P. s. 83. (Ca la Aromâni, unde laiu = negru şi sărman) Corbă bătrână = biată bătrână. T. papahagi, m. ; (cf. II 1°) C’amu mândru’ m’o lăsat, M’o lăsat, că nu i-s dragă, Ş’o cuprins o coarbă, neagră. Coarbă neagră din părău, Nu iubi pe mândru,’ mieu, Că eu te-oiu otrăvi, dzău! id. ib. 30/23,24; — (ad II 2°) Iapă slabă. Cf. dr. V 177. Nume de capră (probabil neagră). H. IX 42. Cf. B. | Diminutive (cu sens desmierdător): (ad A. I 1°) corbuleţ s. m. Corbuleţii, în mirare, Răspund iute, răzănd tare. alexandrescu, m. 339/4. Du-te, corbuleţiol mieu; că, de mi-i face ăst bine mare, ţi-oiu da două stârvuri. STĂNCESCU, B. 101; — corbuşor s. m. El zărea un eorbuşor, Ce pe sus tot croncănea Şi din aripi tot bătea. alecsandri, P. P. 141/n.; — corbişor s. m. Zărea Un eorb negru, corbişor. id. ib. 145/25; — corbu-Ieân s. m. marian, o. ii 16; — corbăcel s. m. Corbăccle, dragul mieu. POP., ap. DDRF., (ad A. II 3°) corbuţ s. m. Nume de câne de vânat. H. 1 61; — corbiţ s. m. Nume de câne. H. vi 8; — (ad A. I 1°) corbiţă s. f.; (ad A. II 3°) Nume de căţea. H. x 85, DAMfi, T. 181. Nume de oaie. densusianu, ţ. H. 82. | Augmentativ: corboâie s. f. Nume de oaie neagră. CDDE. | Adjective: corbos,-oâsă = negru (ca pana corbului diaco-nu, P. 37) (Despre vite II. X 32, mai ales despre oi H. X 151, 153, 505, XI 428). Murgu-i tânăr şi corbos, ION CR. 11 246. (Substantivat) (ad A II 5°) corb(e)âscă f. = varietate de struguri negri. DAMfi, t.Ţ - H. III 486; — corbiu,-ie = negru ca paria corbului. Părul tău lung, negru ca aripa corbie,-Cu-a lui întunecime -ar face nopţi o mie. ALECSANDRI, p. III 276; — corbân,-ă = negru închis. H. iii 68. (Despre lână) id. ib. (ad A 11 3°) Nume de câne ciobănesc. H. xii 261. (Substantivat, ad A II 5°) Un alt soiu [de struguri] este corbana: cu ciorchinele mijlocii, râmurele dese, boabele rotunde aşezate foarte des pe ciorchini, cu coaja groasă, şi de o coloare brună închisă, foarte zaharoasă. H. iii 65. | Alte derivate: corbea s. m. (ad A. II 3°) Nume de câne negru ciobănesc. H. iv 10, V 353, IX 284, XIV 187; — corbeiu s. m. Cu acelaşi înţeles. H. CORBĂ — 782 — CORCI XI 88, iii 71, 96; — corbîciu (corbeciu H. I 139) s. m. Cu acelaşi înţeles. damS, t. 181, H. iii 18, 310, XII 286. CorMciu, căţeluşul cu blană neagră. ciocârlan, p. P. 22. | Verbe: corbi IVa = a sfâşia (cum sfâşie corbul). Cf. paşca, GL.; — corbăiâ vb. Ia — a croncăni ca şl corbul. Câtă doară cărnii era, Tot la Novac să ducea Şi pe>, poartă să punea Şi’ncepea de-a corbăia. giuglea-VÂLSAN, R. s. 161/s]. — Din lat. corvus, idem. CORBA s., adj. f. (Ornit.) \ ^ corb CORBAcfiL s. m. (Ornit.) J CORBĂCir s. a. v. gârbaciu. CORBAl vb. IVa v. corb. CORBALÂU s. a. Grand fouet. — (Marginea, în Bucov.) Gârbaciu mare. HERZ.-GHER., 14 iv 239. — Din corbaciu = gârbaciu, cu înlocuirea terminării -adu prin suf. augm. -ălău. CORBAn t s. a. v. eurban. CORBAn, -A adj. v. corb. CORBANCA s, f. (Iht.) v. corpancă. CORBE s. f. (Ornit.) CORBEA s. m. CORB(E)ÂSCĂ s. f. CORBJSCIU S. m. CORBfilU s. m. CORBI vb. IVa CORBlCIU s. m. CORBIŞOR s. m. (Ornit.) CORBlŢ s. m. (Ornit.) corbIţA S. f. V €0rh- CORBtU,-IE adj. CORBOAICA s. f. (Ornit.) corboAie S. f. corbos, -oAsA adj. COBBULEÂN s. m. (Ornit.) COEBULKŢ s. m. (Ornit.) CORBLŞOR S. m. (Ornit.) CORBCţ s. m. (Ornit.) CORCĂI, vb. IV. Bouillonner, retentir. — (Despre apa care curge printre stânci cf. H. ix 3 s. despre ceva ce fierbe) A clocoti, a fierbe în clocot, a răsuna, a urla. Mămăliga corcăe. Ea doarme de horcăe. mat. folc. 1053. [Şi: corcoi vb. IV. H. ix 3. | Postverbal: corcoâie s. f. = loc unde corcoe apa, unde urlă apa (H. ix 3), ur-lătoare.) —■> Onomatopee. Cf. c o 1 c ă i. COIîCALaU s. m. Grand Ketre. — Fag mare. H. X, 42. — înrudit cu rut. korokulja «nod (pe copac) >, cf. rus. Icorolcolîăatyî «noduros şi cu crengi strâmbe» (despre stejar). Cf. corcan1, corcovă. CORCAN s. m. Sarment. — Crenguţă netrebuitoare de pe un butuc de vie (ion cr. i, 60) ; j oardă în vie (Măgurele-Teleorman, Com. OLMAZU). Rămurile unui corcan sau viţă lungă de lău-ruscă. pamfile, A. 141. [Şi: corcână (atestat numai la plural) corcăni = viţă de vie, bătrână. şez. vii, 186.] — Etimologia necunoscută. (Cf. rut. TcorlciiJca «partea de sus a unui pom cu crengile tăiate; cârlig») . Cf. corcălău. CORCÂN s. m. (Ornit.) v. curcan şi croncan. CORCAnA s. f. v. corean1. CORCEAlA s. f. v. corci. CORCERIţA s. f. v. colcer. CORCHEZl vb. IVa trans. I. 1°. Convmencer (et laisser en plan). 2°. titre sans recours. 3°, Attifidir. II. Corrompre (une langue). I. 1°. A începe o treabă şi a o ţinea încurcată: toate le corchezeşte şi apoi le leagă la gard. pamfile, a. 2°. A nu mai avea încotro se feri: De acu a/m corchizit, că mi s’o înfundat. ŞEZ. XXIII 43. 3°. Spec. A încălzi puţin un lichid, abia să se desmorţească (pamfile, com.), a încropi. II. A corci, a stropşi, a împestriţa (limba) (creangă, gl.), a poci, a schimonosi. Nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene. creangă, a. 153/zi. [Şi: corchizî, corchisi vb. IVa. Am corohizit-o = am încurcat-o. Com. I. bratu]. — Poate, din ung. kurkăzni «a scociorî, a ştirici». Sensul II ar putea fi influenţat de vechiul corci, cu care a fost adus în legătură prin etimologie populară. » CORCI vb. IVa. 1°. Croiser (deux especes, deux races). 2°. Corrompre, abâtardir. 1°. Trans. şi refl. A (se) împărechia sexual, a (se) încrucişa (animale din soiuri diferite), a (se amesteca (indivizi de rase deosebite). Românul se fereşte cât poate de a-şi amesteca şi corci sângele. MARIAN, NA. 57, 25. Românul corcindu-se cu neamuri barbare şi streine de el... C. NEGRUZZI, ap. TDRG. 2°. A strica puritatea (rasei) prin împârechere (sexuală) ; p. ext. a altera (caracterul etnic) prin amestec cu elemente streine, eterogene. în Ardeal, în unele ţinuturi, portul original românesc s’a corupt, s’a corcit, influenţat de porturi streine, săseşti şi mai cu seamă ungureşti. MOLDOVAN, Ţ. N. 55. [Şi: (Muntenia) curci vb. IV3. ( Adjectiv: corcit (cu negativul necorcit),-ă şi curat (cu negativul necurcit),-ă = amestecat (prin împâre-rechere), alterat (prin amestec). Domnii Ţării Moldovei... pravoslavnica leage ferind necorcită. dosofteiu, ap. TDRG. Stăpânesc acuma... în Ardeal Românii cei corciţi şi Secuii. ŞINCAI, HR. II, 2. De [= din] roman, măcar că corcit, sânge ■ îşi trag viţa Românii cei de acum. p. MAIOR, IST. 196. Vn dumnezeu corcit [Heracles] s’au acoperit cu ea [pielea de leu] beldiman, n. p. ii, 41. Familia Donici, de origine veche şi necorcită, c. negruz-ZI, I 331. Vânătorii au observat că cele mai frumoase [specii de câni] sânt acelea care rămân necurcite. ODOBESCU, III 64/u. Au mai dat şi de altă buruiană mare, corcită şi cu nişte frunze miacoşe şi tnari. SBIERA, P. 297/37. Câne corcit, găini corcite. H. iii, 307. Limba curcită a oraşului. jipescu, o. 14. | Abstracte: corcîre (curcîre) s. f. = încrucişare (prin împărecherea a două soiuri diferite), alterare (prin amestec). Vom emite aiurea opiniunea noastră aswpra corcim vitelor, i. ionescu, D. 188; — corcit (curcît) s. a = corcire; — corcitură (curcitură) = (mai ales concretizat) rezultatul corcirii: (animal, om, plantă) ieşit dintr’un amestec hibrid; (adesea cu înţeles peiorativ) bastard (LB.). Corcitură de morun cu păstrugă (ANTIPA, F. 272), de nisetru cu viză (ib. 272). Perseu era o corcitură -de zeu. ISPIRESCU, ap. TDRG. Boierii grecoteio-bulgari..., CORCIAG - 783 — CORCODEA curciturile iadului. JIPESCU, ap. TDRG. Se ţineau după armate corcituri fără patrie şi fără meserie cunoscută. r>. zamfirescu, r. 190; — (prin contaminare cu (în)chirci) chercitură s. f. marian-.] — Derivat din corciu1. CORCIÂG s. m. Chien de chasse. — Un fel de cane de vânătoare. H. XI, 46. —• Derivat din corciu1, cu sufixul -ag. CORCIE s. f. 1°. Claie. 2°. Havresac. 3°. Pou-lain, traîneau ă bois; petit chariot ă deuso roues. 4°. Poulain, chemin de cave (sorte d’echelle qui sert ă descendre Ies tonneaux). 5°. Crăche (k mou-tons). —• (Transilv. şi Mold. nordică cu Bucov.) .1°. Loitre numai cu spetezele (şez. xxiii 42) ; un fel de leasă ce se pune pe sănii pentru a putea aduce fân; coverga peste care se pune coviltirul sau poclitul (şez. ap. CADE). La car, pe corcie se pune poclitul. şez., v 59. 2°. Sac întins pe două beţe, care se poate anina în oişte şi în care se pune fânul [ce se dă de mâncat cailor] în timpul călătoriilor. I. iordan, ARHIVA, XXXVIII 40. 3°. Sanie de cărat lemne (Straja şi Crasna în Bucov.) ; trăsură cu două roate pentru căratul butucilor sau a berbinţelor cu lapte (Straja, în Bucov.) Com. AR. TOMIAC. 4°. Scară mică, pe care se coboară din car obiectele grele; spec. scară de coborît butoaiele în,' pivniţă (LB.) Se urcă polopocul în car pe doi drugi, care mai adesea sănt reuniţi între ei prin alte ,stinghii şi astfel făcută această scară se chiamă corcie. pamfile, i. c. 225. 5°. Iesle din nuiele pentru ol (Cubleş). Corni. C. LACEA. [Şi: (ad 2°) corciu s. a. = un sac în care se dă mâncare la cai (jud. Botoşani şi Dorohoiu) ION CR. VI 217; — corciuie s. f. = gratie de nuiele ce>"se pune iarna pe sanie ca să stea fânul (BUGNARIU, N.), sănciucul, sclifa, cocârla la care se adaogă două rude pentru a putea încărca fân (Razna, Maramureş, com. ittu) ; frunziş, găteje ce se pun subt fân la facerea clăilor, ca să fie scutite de umezeală, p o d i n ă (Poiana, jud. Năsăud. Com. s. POP).]. — Pentru etimologie, cf. pe de o parte ung. korcsia (= korcsolya) «scară de coborît în pivniţă» (propriu «patină», «săniuţă»), pe de altă parte rut. korcuhy «sanie scurtă de cărat butucii». CORCINĂ s. f. v. corciu1. CORCIOC s. a. CORCIOGÂK s. m. CORCIOIU adj. CORCIOMĂN.-Ă şi -CĂ adj., subst./ V' comul- CORCIOVĂ s. f. v. cociorvă. CORCÎŞ s. a. v. corciu2. CORCITt'RĂ s. f. V. corci. CORCIU, COĂRCE adj., s. a. şi s. m. I. 1°. Croise, bâtară. 2°. D6gen4r6. II. 1°. Batard, mâtis, de race croisee. 2°. Sorte de chien. I. Adj. 1°. Născut prin încrucişarea sexuală a două soiuri, corcit. 2°. (Ca rezultat al încrucişării) Hibrid, stricat, degenerat (LM.). A lor cenuşă ce’n văzduh fu aruncată De fii corci şi fără cuget. c. NEGRUZZI, II, 16. ii P. e x t. (Despre vite) Rău de soiu, care nu se îngraşă: Porc corciu (Gorj). paşca, gl. Cucoş corciu. H. vii, 150. Găină coarce. H. VII 150. II. Subst. 1°. S. a. (cu pluralul corciuri). Animal născut prin încrucişarea a două specii, bastard (REV. CRIT. III 119), corcitură (de ex. câne şi ogar H. Vil 387). Cultivatorii au constatat că corciurile sânt slabe de vână. I. IONESCU, D. Qănele mieu se vede că-i corciu de lup. CONTEMPORANUL VII, voi. II2. 2°. Spec. S. m. Un fel de câne, mai ales de vâlnat. H. I 285; iii 265; XI 428, 517, JDerivate: corcioiu adj. = amestecat, corcit. ^vârcol, v.; — corciomân, -ă adj., -că subst. = (adj.) corcit; (subst.) produsul dintre două specii care se încrucişează (antipa, p. 778), corcitură, bastard. ŢirUtori corcîomani cu bălos. ANTIPA, F. 167. Cucoş corciomân. H. VII 150. Găină corciomancă. H. VII 150; — corcină s. f. (accent?) = oaie cu lâna sură, amestecată cu neagră. H. xviii 45.] — Din ung. korcs, idem (I şi II). pontbriant. CORCIU s. a. Buisson. — (Rutenism, în Bucovina, Ţara-Oaşului şi Maramureş) Tufă (marian, ţiplea, p. p., viciu, gl., herz.-gher. m. IV 240), arbore mic, crenguros, cf. buba ciu, ghijar, jip, muzuc, târş (Maramureş, com. ITTU). S’au culcat sub un corciu de alun şi' au adormit, sbiera, p. 95/37, cf. 299/2,. în grădina d-voastră... este un corciu foarte frumos. MARIAN, NA. IOI/15, cf. 268. Rouă peste boi cădea, Din corciuri făclii ardea. BUD. P. P. 69. | (Tautologie). Sub cel corciu de tufă verde, Tânără nevastă şede, Cu hiuţ nebotezat, Fugită de la bărbat, ţiplea, P. P. 12. [Plur. corciuri. | Colectiv (format după tufiş): corciş s. a. (plur. -cişuri) = tufiş Un câmp... acoperit de corcişuri de aluni, rosma-rini şi alte tufe. S. BODNĂRESCU, ap. TDRG.] — Din rut. korc «tufă». TDRG. CORCIU s. a. \ _ . > v. corcie. CORClOlE s. f. J CORCOÂIE s. f. v. corcăi. CORCOÂNĂ s. f. v. corcoli. CORCOÂŢĂ s. f. 1°. Chiffon, haillon, loque. 2°. Femme de mauvaise vie. 1°. Haină ruptă şi învechită, sdreanţă, bulean-dră. Că mulţi azi umblă’n hir şi mâine să poartă’n corcoaţe ciuruite de găuri. JIPESCU, O. 132. 2°. (Muntenia) Femeie de moravuri uşoare, bu-leandră, târfă, fleoarţă. Com. DICULESCU. CIORCODÂN s. m. (Ornit., Bot.) la. Dindon. 2°. Fumeterre. 1°. (Transilvania) Curcan. LB. MARIAN, O. II, 276, cf. H. XVII 68, 229; REV. CRIT., III, 119. JAHRESBER. III, 143. 2°. (Bot.) Fumărică (Fumaria), numită şi i a r -bă-d-e-curcă. LB. barcianu, cf, fuss. ap. TDRG., H. xvii 7. . [Şi: curcudân s. m. JAHRESBER., iv, 328. [Femininul: corcodînă s. f. = curcă LB., (Ţara Haţegului) MARIAN, o. ii 276, H. XVII 68, 229, corcotiuă s. f. marian, o. ii 276, economia 108.] — Derivat cu sufixele moţionale -an (mase.) şi -ină (fem.) de la: o tulpină onomatopeică cor-cod- (cf. găina curcudăţeşte H. XVI 4), prin care se imită sunetul produs de această pasăre. Cf. corcodel, corcodi. CORCODE s. f. (Bot.) v. corcoduş. I v. cârcioc. CORCODEL — 784 — CORCOLI CORCODEL s. m. (Ornit.) 1°. Gr&be, gallinule (Gallinula chloropus). 2°. Plongeon (Colymbus). — (Muntenia, Dobrogea, Covurluiu) Păsări călătoare din familia Gallinulidelor; trăiesc pe lângă râuri şi bălţi, înnoată şi se cufundă uşor în apă. Cf. H. II 253; III 194, 386; VII 84; XIV 464. ŞEZ. III 100/,7. Se deosebesc genurile : 1°. Podiceps: au ciocul lung, îngust şi ascuţit, aripile şi picioarele scurte, coloarea mai mult sură. La noi vin în Martie şi pleacă toamna. Specii : Corcodel = Podiceps cristatus: cu creastă şi cu guler. Se mai numeşte: cufunda r sau f u n-dac. DOMBROWSKI 329. Corcodel roşu = Podiceps rubricollis, numit şi cufundar roşu sau f u n d a c roşu. ib. 329. Corcodel mic = Podiceps minor; podiceps ne-grioollis, numit şi cufundar mic sau f u n -dac m i c. ib. 330. 2°. Colymbus: pasări de la mările nordice, mai mari decât genul podiceps; au ciocul drept, lung, tare şi ascuţit. Specie care trăieşte la noi iarna e: Corcodel mare = Colymbus arctic*/.® (septen-trionalis) DOMBROWSKI, 330. — Derivat cu suf. dim. -el din tulpina onomatopeică corcod-, cf. corcodan. CORCODlSL t s. m. (Zool.) v. crocodil. CORCODl vb. IV3. (Se) parer. — (Gurghiu, în Transilv.) A se găti. Nu tc coreodi atâta. VICIU, GL. — Derivat din tema substantivului corcodan «curcan», ca a se împăuna din păun. Cf. însă şi rus. chorochoritî-sja «a-1 face pe grozavul». CORCODÎNĂ s. f. (Ornit.) v. corcodan. CORCODtŞ s. m. (Bot.) Prunier-ccrise (Prunus cerasifera). — Arbore cu frunze dinţate, cu muguri cu o singură floare albă ; e originar din Orient şi se cultivă la noi pentru fructele sale com'estibile, globuloase, cărnoase şi de coloare roşie s. galbenă. PANŢU, PL., H. IV 52, 83, XII 18, 237,\PAMFILE-LUPESCU, CR. 145. O grădiniţă compusă din câteva viţe..., un corcoduş, doi zarzări şi câţiva piersici. FILIMON, c. II 640. Flori... de corcoduşi. DE-LAVRANCJSA. S. 5. [Şi: corcuduş s. m. = perj. Com. AR. tomiac, curcuduş s. m. H. III 225, VI 15, X 205, Xiv 103. Curcuduş între uşi. [= Mătura], GOROVEI, C. 223; — colduş s. m. = o specie de prune. RĂDULESCU-CODIN. M. N. 97; — colcoduş s. in. H. IX 374; — (cu alt sufix) curcudel s. m. PANŢU, PL. H. 1 18, X 150, 205, 464, XI 516, PAMFILE, J. I, c. Vâjâitul sărmanei, Puiu’n vârf dc curcudel. id. C. 16. || Fructul corcoduşului se numeşte: corcoduşă s. f. panţu, pl. Mulţi săteni acresc fasolea... cu fructe verzi: prune, aguridă, corcoduşe. MANOLESCU, ap. TDRG. Prunele propriu zise şi curcudelele sau corcoduşele nu se des-lipesc [de pe sâmbure] PAMFILE, I. C. 232. Şl cu înţelesul de: mâncare (făcută din corcoduşe, cf. chisăliţă. Cf. H. IX 124; corcuduşă s. f. Com. ar. tomiac; cureuduşă s. f. H. X 205. PAMFILE, J. Poame... curcuduşe. ŞEZ. V. 69/is. Par’că eşti o curcuduşă. ib. I 282/»; — corcodeâ s. f. pamfile, J., curcudeâ s. f. panţu, pl., pamfile, i. c. 232; —. culcuduşă s. f. panţu, PL.; — .culcuduţă s. f. = corcoduşă; specie de prune mici, rotunde, vineţii, care se coc prin August şi se mai numesc şi prune gogoneţe s. coconeţe. VICIU, GL. De nimica nu mi-i dor, Ca de flori de culcuduţâ, De gura lelii Anu-iă. JARNÎK-BÂRSEANU, d. 33.] CORCODOşĂ s. f. (Bot.) v. corcoduş. CORCOFÂN s. m. Grand pou. — (Rudina-Mehe-dinţi) Păduche mare. H. IX 89. CORCOFEĂLĂ s. f. 1°. Bouillie. 2°. Baliverne. 1°. Terciu. Decât pâine cu cârteală, mai bine corcofeală, în linişte şi pace. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. viii, 276. Viaţa omului — o corcofeală de dulceaţă, plină de amărăciuni. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. vili, 135. 2°. (Banat; pentru trecerea de sens cf. bălmăji «a vorbi încurcat», din balmoş) Minciună. CADE. Corcofele = vorbe slabe. Nu-mi umbla cu corco-fele. (Oraviţa) Com. COCA. [Verb: corcofeli IV» = (Ban.) a amesteca. DDRF.] CORCOFELt vb. IVa v. corcofeală. CORCOI vb. IV v. corcăi. CORCOLÂNI s. m. Gros nuages d’ete. — (Mehedinţi) Nori groşi, mai ales în timpul verii. Uite ce mai corcolani vin de la vale, barem să sfârşim vrau' [= vraful] ăsta! BOCEANU, MEH. şi GL. Cf. PAMFILE, VĂZD. 62. CORCOLI vb. IVa. I. Gâter, dorloter. II. 1°. Perdre son temps, lambiner, htisiter. 2°. Se blottir, se coucher. I. T r a n s. A îngriji prea mult (de ceva s. cineva), a răsfăţa (ciauşanu, v.), a umbla cu binişorul, cu grijă pe lângă cineva, a menaja (LUNGIANU, CL. 222), a alinta, a dezmierda (cf. ŞEZ. XXXII 15), a cocoli (1"), a cocoloşi (4°), a râzgâia. Gopiluţa, de la opt-nouă ani, învârte pe cei mai micuţi lăsaţi pe seama, ei acasă, mai corcoleşte câteva găinuţe, un purcel, doi, un viţel şi le mai poartă... de grijă. ŞEZ. IX 77. S’a dus drept la eclesiarh, care tocmai îşi cor-conea bolbotinele, in grădiniţa lui. D. STĂNOIU, C. I. 125. Se supăra că de ce-l ţine în pat [că-ţeluşul] şi-l corconeşte atâta, lungianu, ap. CADE. II. R e f 1. 1°. A se învârti în loc, a-şi pierde timpul (GR. S. v 119) cu lucruri de nimic, în timişul unei pregătiri: Nu te mai corconi atât şi haide la drum! ŞEZ. XXXII 136. | A umbla fără rost PAŞCA, gl. ), a sta mult pe gânduri, a zăbovi mult, a cioroboti, a se codi (FURTUNĂ, V. 90). Ce te tot corconeşti aci? Pune mâna, pe seceră ! (Oltenia). CONV. lit. 54, p. 166. 2°. A se ghemui, a se culca (herz.-gher., M. IV 239). Cânele s. pisica, când îşi caută un loc călduţ pe lângă stăpân, pentru a se culca, atuncea se corcoleşte. IZVERNICEANU. [Şi: (+ coconi) corconi vb. IV(a) (Prez. ind. cor-coneso şi eorc6n) = (trans.) a îngriji prea mult (de ceva s. cineva) ; a răsfăţa; (refl.) a zăbovi mult cu un lucru, a tărăgăni un lucru. CIAUŞANU, V.; — corcosi vb. IVa FURTUNĂ, V. 90. || Abstracte: corcolire, corconire, corconeâlă (ciauşanu, v.) s. f. j P a r t. - a d j. corcolit, corconit, -ă = (ad I) alintat, răsfăţat (ŞEZ. XXXII 15), ferit, păzit de greutăţi (ib. XXIII 425), (copil) împrejurul căruia mai mult s’ au învârtit ai săi decât au avut grijă de el (de aceea copiii corconiţi ies răsfăţaţi). CONV. LIT. 54, p. 166. Suflă-Murgă era corcolit ca’n sânul lui Avram. FLORINI, ap. CADE. | P. ext. Mămăligă corconită (CONV. LIT. 54, p. 166), probabil «prea mult fiartă, prea moş-monită». [ Postverbal (apropiat de «cocoană») ; corcoână s. f. = femeie corconită. RĂDULESCU-CODIN, I.] — Cf. pe de o parte cârcală, cârcotă, pe de alta cocolf o ş)i. CORCOMAN — 785 — CORDEA CORCOMAN s. m. Sorte de coiffure de paysan-ne. — (Prin 'vestul Ardealului) Un fel de pieptănătură a ţărancelor în formă de două corniţe de o parte şî de alta a creştetului. Se chiamă şi cobelciu. E portul părului femeilor măritate; fetele poartă coade. Nu e tot una cu conciul (precum traduce viciu, gl. 91), de care se deosebeşte mult şi care e port „domnesc" : Fata n’a lăsat pe nănaşa s’o despletească şi să-i facă cor-comanii, până când mirele nu i-a pus pe 'numele ei casele şi şapte locuri (Jud. Turda-Arieş). Com. DICULESCU. — Sens.nl originar pare a fi «melc», după forma cu două 'corniţe, ca şi sinonimul său întrebuinţat în aceleaşi părţi: cubelci. Forma corcoman s’a născut prin metateză din *cocorman. Baza *cocor sau *coeur «melc», se ascunde de sigur şi în compusul cucurbclcm «melc» (Maramureş) şi presupune un prototip lat. vulg. *cocculus, înrudit cu n.-prov. kokkarel(o) «melc, cucuruz de brad», bel-lun. kokkol «casa melcului», v.-fr. code «melc», ven. kokon «chignon» etc., despre care vezi Meyer-Liibke REW. 2009. DICULESCU. CORCONEÂlA S. f. 1 > v. corcoli. CORCONI vb. IV3 J CORCOREŢ s. a. Pomme sauvage, aigre. — Măr pădureţ, acru. ŞEZ. XXIII 42. — Cf. c o r c o s. CORCOS, -OÂSA adj. (Fruit) vert. — (Baia, Suceava, la plur.) Corcoâse = fructe verzi (ŞEZ. XXXII 16), necoapte, acre. [Fem. şl: corcoşă (accentuat, probabil, pe silaba întâia). Poamă corcoşă — varietate de struguri. H. vi 23.] — Probabil, cu asimilare consonantică din *gor-cos, iar acesta din slav. goriku (bulg. gorăk, sârb. g'orak, rus. gorăkij) «acru». Cf. coreoreţ. CORCOŞA adj. f. v. corcos. CORCOSf vb. IVa v. corcoli. c6rcOTA s. f. Corbeille. — Coş de desfăcut porumb, paşca, gl. CORCOŢ vb. I v. cocoţa. CORCOTE s. f. plur. Collines. — Dealuri, coclauri. CIAUŞANU, GL. CORCOTlNĂ s. f. (Ornit.) v. eorcodină. CORCOVĂ s. f. Haridelle. — Cal mare şi slab, îu ale cărui şolduri poţi acăţa traistele. S. POP. DR. V 177. [Şi: corhovă s. f. id. ib. V 177.] — Cf. corcălău. corcudCş s....... , v -- corcoduş. m. 1 ;. f. J V' corcudCşA s CORD f s. a. = coardă2, spadă. Au îmbiat ca neşte tâlhari cu săbii şi cordur\i\ şi cu topor (a. 1638). IORGA, B. 66. [Plur. cor duri]. CORD s. a. (Med.) Coeur. — (Latinism, în graiul medicilor) Inimă. Boală de cord. [Plur. corduri.1 — N. din lat. cor, cordis, idem. Cf. cordial. CORD vb. I refl. S’icrouler, s’ebouler. — (Despre lemnele clădite în «stivă») A cădea grămadă (nu bucată cu bucată), formând în cădere o «coardă1»: Clădeşte bine gălătuşii, că ei uşor se coardă! (Cojocna). Com. ittu. — Derivat din coardă1. CORDA s. f. v. coardă1. COKDÂfillis. a. Cordage. — Toate frânghiile, sforile, funiile Şi ştreangurile unei corăbii, artilerii, etc. costinescu. Se lucrează tot felul de cordagiuri pentru vapoare. I. IONESCU, M. 757. [Plur. -dagii şi -dagiuri. | Şi: cordâj s. a., plur. -daje.] — N. din fr. CORDÂI s. f. plur. (Bot.) Fleurs bleues de montagne. — (Maramureş) Flori albastre de munte (nedefinite mai de aproape). ŞEZ. XXXI (XIX) 61. CORDÂJ s. a. (Mar.) v. cordagiu. CORDÂNC s. a. v. cordenciu. CORDÂR s. m. şi a. I. Cordier. II. 1°. Chevalet (du violon). 2°. Garrot. 3°. Scie ă main. 4°. Traverse (du moulin). I. S. m. (Rar, incidental) Fabricant s. negustor de coarde. LM. II. S. a. 1°. (Muz.) Placă de lemn (de abanos, la vioară), de care sânt legate coardele la vioară (H. VII, 448, cf. IX 417, XII 176) s. la cobză (H. xii 176). Capetele celelalte ale coardelor se sucesc — când voim să le întindem s. să le destindem — pe nişte şuruburi puse în gâtul instrumentelor cu coarde. 2°. Pană de lemn (băţ) de răsucit coarda ferestrăului, când voim să-i întindem pânza, numită şi încordător, sucitor, răsucitoare, întinzător, st r uneai &, limbă, săgeată, lopăţică, cheie, aripă, etc. dam£, t. 86, Pamfile, I. c. 121. Cf. ceatlău. 3°. Ferăstrău mic, cu coardă (şez. xxiii 42), mânuit de un singur om (jud. Fălticeni, COM. sat. III 79), întrebuinţat mai mult de dulgheri (H. XII 276) sau butnari (DDRF.) 4°. Parte a morii (h. IV 132), cf. coardă (VI 5°). [Şi: (ad 3°) corzâr s. a. = ferăstrău s. firiz (Neamţu) dam£, T. 86; — (ad 2°) cordârlâu s. a. (plur. -laie) = ceatlău, ticărnu, încordătoare (Rus, în jud. Someş). Com. ITTU. | Diminutiv: (ad 3°) cordărâş s. a. = ferăstrău de mână al dogarului s. butnarului. DDRF., TDRG.] — Derivat din coardă, cu suf. nom. agent, şi instrum. -ar. CORDĂRÂŞ s. a. v. cordar. CORDÂRLÂU s. a. v. cordar. CORDEA s. f. 1°. Ruba-n. 2°. Nom de ăiverses plantes. 3°. Ver solitaire. 4°. Jeu de cartes. — (Mai ales în Mold. şi Bucov.) 1°. Panglică mai îngustă, de lână sau de mătase, de obiceiu colorată, care serveşte de ornament (de cap, de gât etc.) Să cumpere cordele, mărgele. DRĂGfitici, R. 16«. Vezi cel pârău care ...seamănă de departe cu o cordea albă f c. NE-gruzzi, i 195. Să puie [leliţa] la gât mărgele... Paftaluţe şi cordele, alecsandri, p. p. 349>>/4. Ciutele... scapă singure pe cealaltă poartă, având la gâtul lor un arcan cu cordea fâlfâmdă. odobescu, iii 111. Mândră pălărie cu flori, cu cordele. EMINESCU, N. 5/s. Ia un porumb alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase, îl aruncă în sus... ISPIRESCU, L. 275. Mi-o port cu fustă albă, La gât cu cordeaua neagră. TEODORESCU, P. P. 325b. Pălărie întunecoasă, Cu cordele de mătasă. SEVASTOS, c. P. 19/i7. Se deoache copiU frumoşi cărora mamele nu le fac benchiu în frunte, sau vacile grase, mândre şi Dicţionarul limbii române, 30. III. 1937. I. II. 50. CORDEL — 786 — CORDON pulpoase, cărora li se leagă o cordea roşie, spre a fi ferite de deochiu. grigoriu-rigo, med. I, 49. | Fig. Pe dealurile apusene de peste Murăş, a cărui cordea de argint scânteie încolăcită... IORGA, N. R. I, 261. 2°. (Bot.) Diferite plante : a) Cordea roşie = Catocala sponsa (fr. cordon rouge, germ. Ordensband). BARCIANU. b) (La plur.) Cordele = Baldingera arundina-cea: foarte răspândită prin grădinile ţăranilor şi domnilor la sate. (Mărăşeşti, în Mold.) BUL. GRĂD. BOT. V, 54. 3°. (Zool., Mold.) Viermele intestinal numit în ştiinţă tenia, panglică. BIANU, D. s. 4°. Un joc de cărţi. Boieru... giuca parola sau corde[a]oa. ALECSANDRI, T. 82. [Şi: cordelă t s. f- Buchetul tot se răpune, abia rămâne ruptă cordela. I. VĂCĂRESCU, p. 398/i2, cf. 48/2. Colţunii cei de porfiră, legaţi fiind cu o cordelă de fir. BELDIMAN, N. p. I, 53. Apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului. C. NEGRUZZI, I, 60; — (cu schimb de suf.; In Mold., ad 1°) cordică s. f. (cu plur., rar, -dici, de obiceiu -dele). Cine trece pe la viet Ghiorghieş cu pălărie, Cu cordica vişinie. SEVASTOS, P. P. 179/n. îşi cumpără o cordică roşie de mătasă. marian, NA. 5. Se descântă într’o cofă cu apă neîncepută..., apoi se leagă la coada vitei o cordică roşie, gri-GORIU-RIGO, M. P. II, 8. Cordicele sau cordelele colorate rar lipsesc. PAMFILE, I. C. 194. | Diminutive: cordeluţă s. f. = panglicuţă. Cordeluţe şi nimicuri, Iată toate-a lui averi, eminescu, P. 13. E datină să se pme o cordeluţă roşie sau un bănuţ, marian, na. 90; cordeluşă s. f. DICŢ.;— «cordică) cordicuţă s. f. Vezi bădiţa cum se poartă, Anteriu... cu pălărie naltă. Cordicuţa ghi-vieie, legată de pălărie. SEVASTOS, C. 181/u. | A d -jectiv: cordelât,-ă = prevăzut, împodobit cu cordele; în formă de cordea: vierme cordelat — tenie, barcianu. | Nomen agentis: cor- delâr s. m. = fabricant s. vânzător de cordele. DICŢ., (cu femininul) cordelăreâsă s. f. DICŢ. (şi cu derivatul) cordelărîe s. f. = meseria cordelarului; prăvălia cordelarului; mare mulţime de cordele. DICŢ.] — Din ital. cordella, prin mijlocire neogreacă (■/«oQbiXa) sau turcească (kordila). TDRG. CORD15L s. a. (îmbrăc.) v. cortel1. CORDfiLĂ t s. f. CORDELÂR s. m. CORDELĂREAsA S. f. CORDELĂRÎE s. f. v. cordea. CORDELÂT,-A adj. CORDELCŞĂ s. f. CORDELUŢĂ S. f. CORDENCIU s. a. 1°. Piece d’arrât du metier â tisser. 2°. Couteau de la broie. 3°. Soupeau (de ia charrue). — (Mold. şi Transilv.). 1°. (Ţes.) Parte a războiului (H. Iii 19, 83, 438, V. 32, xiv 437, XVI 152, 272, 300) constând din-tr’ o scândurică (lungă ca de 120 cm., lată de 15 cm.; la un capăt puţin mai lată ca la celalalt. VICIU, GL.) cu crestături, oprind sulurile să dea înapoi, numită şi scaun, tocălie, cripalcă, căţel, proptar, piedecă, scară s. răzuş (Fălciu, Vagluiu). DAM®, T. 136, 138. 2° Bucata de lemn mobilă a meliţei, cu care se rup firele de cânepă (VICIU, GL.) s. de in (VAIDA, CABA, SĂL.), limbă. 3°. Bârsa plugului (H. IV 81, 409, c. C. II-III 147, 168), coardă (VI 3°). [Cu rostire dialectală: corghenciu, corghenş. | Şi: (ad 2°) cordânc s. a. (caba, săl.), care are şi sensul de «colac mare, împletit cu meşteşug» (vaida).] — Derivat din coardă, cu suf. -e(n)ciu. CORDi vb. IVa refl. v. coardă1, CORDIAL,-A adj., s. a., adv. l0-20. Cordial; cor-dialement. 1°. (Med.) întremător, întăritor (pentru inimă). Se zice de o băutură că este cordială,- atunci când ea are însuşirea de a ridica repede căldura generală a corpului, de a mări puterea inimii şi a stomacului, bianu, d. s. | (Substantivat) Poţiune cordială. Cordialuri cu miroase de cui-şoâre. PISCUPESCU, O. 230/». 2°. (înţeles obicinuit) (Care vine) din toată inima, din fundul inimei, sincer, cf. afectuos. Am găsit cea mai bună primire şi cea mai cordială ospeţie. c. negruzzi, i, 68. Această urare, oricât de cordială şi şăgalnică era, a străbătut ca o săgeată prin inima mea. sbiera, F. S. 179. | Adverb: Cu cordialitate. îi scutură mâna cordial. c. PETRESCU, C. V. 183. [Plur. (ad 1°) -aluri. | Abstract (ad 2°): (fr. cordialite, idem) cordialitate s. f. = manifestare (spontană) a unor sentimente sincere şi pline de afecţiune, venite din toată inima. Cu mare cordialitate împăratul îşi exprimă mulţumirea de a. vedea pe Principele nostru în Bulgaria. MAIORESCU, D. II, 87. | Pronunţ, -di-al], — N. din fr. Cf. cor d2. cordIcA s. f. I , v. cordea. cordicCţă s. f. J CORDIFORM, -A adj. (Bot.) Cordiforme. — Care are forma unei inimi. Frunză cordiformă. — N. din fr. CORDII s. f. plur. (Cui.) Sorte de choucroute.— (Transilv.) Frunze de varză tinere, tăiate cataif, care fierte şi acrite dau o mâncare gustoasă. Cf. viciu, GL. — Cf. c o r d e a. CORDIŞ adv. | CORDIŞOÂRĂ s. f. 1 v. coardă1. CORDlŢA s. f. J CORDlt'G s. m. sing. Grenouillette (des bes-tiaux). — (Mold., Bucov.) Umflătură pe limbă la vite, cobe (com. ar. TOMIAC). Corducul îl fac numai vitele mari bovine, care se nutresc cu paie de orz. El provine din înţepăturile pricinuite de ţepii din pleava orzului (şez. iii 146/is, cf. damE, t. 30), broască (II l1*) ; cf. p u ş c h e ă. [Şi: cor-diuc s. a. marian, corduc s. m. sing. h. x 548, DAMfi, T. 30, curduc s. m. sing. H. I 212, III 135, X 216, 360, 468, XII 282, 303, 422, XVI 154, 323, curdun s. m. sing. H. Iii 232.] — Din rut. kordjuk, idem. CORDOHÂN s. a. (Comerţ) v. cordovan. . CORDON s. a. I. 1°. Cordon. 2°. Grosse corde d’un instrument de musique. 3°. Cordon (d’un mur). II. 1°. Cordon (de troupes). 2°. Frontiere. 3°. Poşte de gardes-frontiere. Gudrite. 4°. Nom de la Bucovine. 5°. Nom de l’ancien Royaume de Roumanie. I. 1°. Cingătoare (de panglică, cordea, s. de ba-ieră, şnur, şiret, găitan, la uniformele militare s. la hainele femeeşti). Cf. H. II 81, 245, vil 157. IX 453, cf. brâu, brăcinar, centură. Dragona CORDON — 787 — CORECT este în general la toţi ofiţerii de fir împreuna cu cordonul, uricariul, XXII 482. Şi drept chingă peste dânsul [mânzul de măgar] cu cordon de fir încins. PANN, H. 52/9. |[ Spec. Cordoanele dricului, panglicele atârnate de dric, de care ţin prieteni ai mortului. | Panglică lată purtată în formă de lentă, de care atârnă anumite decoraţii mari; p. ext. decoraţia însăşi (în cel mai înalt grad : marele cordon). Trifon primi cordonul şi Tullie-o pnoşie. c. NEGRUZZI, II 185/s. | (Anat.) Cordon * ombilical = aţa (2°), b a i e r a buricului. Cf. BIANU, D. S. 2°. (Muz.) Coarda cea mai groasă a unui instrument cu coarde. LM. Cf. H. xii 142. 3°. (Zid.) Chenarul unui zid, brâu (II 2°). dicţ. II. P. ext. 1°. Linie continuă formată de soldaţi s. de posturi de soldaţi (grăniceri), spre a opri înaintarea unor manifestanţi s. trecerea frontierei. Cf. LB. Cordon sanitar, format din patrule s. trupe de soldaţi care împiedecă intrarea persoanelor dintr’o ţară unde bântue o boală molipsitoare. Era cordunuri la pod la Chirani, in Buzău şi la Râmnec. DUMITRACHE, 374, cf.' 392. Nu-i lăsă să treacă cordonul cel însemnat cu funii (a. 1821). URICARIUL, VII 77/27. [Cu ocazia unei întruniri] strada Franklin... a fost barată încă de la orele 3 d. a. de puternice cordoane de jandarmi. CURENTUL, 1930, 24 Septemvrie. | P. a n a 1. între artist şi public stă şi veghează un cordon formidabil de critici. VLAHUŢĂ, ap. CADE. 2°. Graniţă, frontieră. DICŢ. Cf. DR. I 216. Până în cordon drumul c’ar fi slobod nu credea. BELDIMAN, TR. 38. 3°. Linie de mai multe becheturi (= picheturi) cu soldaţi spre paza unei margini a ţării (STAMATI) : p. e x t. pichet (de grăniceri), colibă unde stă păzitorul orânduit a supraveghea trecerea călătorilor (cf. COSTINESCU). Iarna stau p’acolo [la munte] vameşii şi oastea la cordună. jipescu, ap. TDRG. [Umblă] Din cordună în cordună, Să-şi capete flintă bună. MAT. FOLC. 155. Ş’apoi frunză dc măr bun, Arză-te focu’ cordun. ŞEZ. I 165/9. 4°. (Pentru Moldoveni) Bucovina (păzită odinioară de soldaţi austriaci). şez. I 72, v 59/io, CAR-daş, c. P. 294. Numită une-ori Cordunul nemţesc s. împărătesc. Moşiile din cordunul nemţesc. URICARIUL, 1 242/29. Având Dumnealui I. ...Chica, biv vel-vornic, în cordunul nemţesc o moşie (a. 1792). ib. xx 145/u. Alte sate din partea Moldovei, care acum presto cordunul împărătesc au căzut (a. 1793). ib. VI 165/i. Sfântu’, filosofu’, prorocu’ ceai din Cordun. CONV. lit. 44, voi. I, p. 660. Eu li-oiu lăsa doba ’n drum Şi m’oiu duce ’n cel Cordun, în Cordunul cel nemţesc, Cu puicuţa să trăiesc, în Cordun de ceea parte... în Cordun peste Suceavă. ŞEZ. I 72/iz. In (= ian) să ti faci pişti graniţă, di ceea parti’n Cordum,..., ş’apoi să vedzi pitrecanii. ib. II 209/i3. Rage buha în cetate Şi s’aude ’n nouă sate Şi Cordunu’ jumătate (= Clopotul). ib. IV 81. cf. 1 148b/iS. Vini ciofu’ dm Cordun, Calari pi-un cotoiu bun. cardaş, c. P. 294. 5°. (Pentru Bucovineni) Regatul vechiu românesc. HERZ.-GHER. M. IV 239. [Plur. -doane şi (învechit -donuri). || Şi: ad II) cordun s. a. (plur. -dunuri), (ad II 3°) cordună s. f. costinescu. || Diminutive: (ad I 1°) cordonel s. a. LM. Fă-mă, Doamne, porumbiţă, La Leana pe rochiţă; Fă-mă, Doamne, porumbel, La Mariţa pe cordonel. pop., ap. jahresber. viii 297; cordonâş s. a. LM. | Nomen agentis: cordonâş (cordunăş costinescu) s. m. = soldat de cordon (II), păzitor al hotarelor, grănicer. Cor-donaşii şi potecaişii s’au întocmit la 1834 spre a strejui... picheturile şi potecile, bălcescu, m. v. 633; — (formaţie personală, care n’a prins) cor- donez t s. m. = cordonâş. îmi scrii la 14 IuUe că-mi trimiţi cu acel curier două proiecte pentru gendarmi şi cordonezi (tipărit: coordonezi). BĂLCESCU, ap. ghica, a. 540], — Cuvânt intrat în limba românească pe mai - mjilte căi: fr. cordon, idem (I l°-3°, II 1°), rus., rutT'faordonu, idem (I 1°, II 1°), germ. Kordon, idem/(II 1°). CORDONÂŞ s. a. şi m. | CORDONUL s. a. !■ v. cordon. CORDONfiZ f s. m. j CORDOVĂN s. a. (Comerţ) Cuir de Cordoue, ma- roquin. — Piele fină pentru încălţăminte de lux şi obiecte de piele, marochin, iorga, s. d. xii 153. Kordovan = Pel[l]is caprina. ANON. CAR. Stan Jianu... pentru o socoteală de tovărăşie la negoţ... cu Pătru Luca. Vindeau cordovane (a. 1768). IORGA, s. D. VIII 3. Au fost încărcat Turcii... cordovane în două cară (a. 1801). id. ib. VIII 116. ...Optsprezece teancuri de cordovane (a. 1821). id. ib. viii 90. Ciuboţele de cordovan cu potcoave de alamă, sadoveanu, săm. vi 545. Pieile, săftielele, cordovanele şi le-aduceau ciobo-tarii din Răsărit. PAMFILE, I. o. 342. Şurţ de mărgăritariu Şi cizme de cordovariu. şez. XII 70. Cizmele... Nici de ţap, Că sar în cap, Făr’de cor-dohan, Să ţie batăr un an. T. PAPAHAGI, M. 65/20. [Şî: cordohân, (în rimă) cordovâr(iu), (franţu-zism) corduân s. a. înfiinţarea unei fabrici de corduan. GOLOGAN, C. R. 163], — N. din ital. cordovano, în parte prin mijlocire ungurească : kordovâny, idem (la origine : «piele preparată la Cordova, în Spania»). CORDOVARIU s. a.' (Comerţ) , v v. cordovan. } CORDUC s. m. sing. v. cordiug. CORD UI vb. IVa v. coardă1. CORDON s. a " I s. f.J _ . . , v. cordon. CORDUNĂ CORD0ş,-A adj. V. colduş. CORfiCT, -Ă adj. l°-2°. Correct; correctement. 1°. Care este conform cu regulele artei, ştiintei, esteticei, gramaticei, etc., după regulă, cum trebue (după firea sau spiritul unei limbi, etc.). fără greşală. Limba latinească cea îndreptată sau corectă. p. MAIOR, IST. 233, cf. RUSSO, s. 60. Aceste două modeluri [de statui ale Dianei], caracterizate... prin graţia corectă şi prin vigoarea^^^^nilă a antichităţii. ODOBESCU, III 58. Delicatei: şi corectele lui forme. EMINESCU, N. 77/w. Gramatica ...ne învaţă a vorbi şi a scrie o limbă corectă. CREANGĂ, A. 87/21. li Cu funcţiune adverbială. O frunte... corect boltită, eminescu, n. 35/n.. 2°. Care are o purtare în conformitate cu normele morale, cum se cuvine, cinstit. Cu aerul corect. 1. teodoreanu, M. II 19. Un om corect. | Adverbial. Se poartă corect. [Negative: incorect,-ă, necorect,-ă (ad1 Completând... tot ce ni s’au părut a fi necore^s sau nesuficvinte. hasdeu, i. c. xii. || Verbe :s corectă Ia, (franţuzism: eorriger) corija Ia, (latinisme, învechite: corrigere), corige, corege (cu part. cores) III, (germanism, prin Transilv.: Icorri-gieren) corigâ (t) vb. Ia trans. şi refl. = a (se) îndrepta ; spec. a îndrepta greşelile de tipar. A corege pe cineva de un viţiu s. a corege viţiile> cuiva. LM. Coregând erorile ce ni vor fi scăpat I. II. 50* CORECTĂ - 788 — CORELAŢI UNE diA vedere, hasdeu, I. C. IX. Elkid, demn următor lui Lazar, corecta limba. c. NEGRUZZI, I 334. Tot ce poţi face e să corectezi puţin şi treptat realitatea, c. PETRESCU, î. ii 88. [ Abstracte: corectare (corijare, coregere) s. f. = îndreptare; — (germ. Korreetur, lat. correctura) corectură s. f. = (Tip.) îndreptarea greşelilor de tipar; p. ext.: foaia tipărită pe care se înseamnă greşelile de tipar, care trebuesc corectate. Cf. MOLIN, v. T. 27. A face două s. mai multe corecturi. Corectură pe (s. în) şpalte (s. şpalturi) = întâia îndreptare a greşelilor de tipar, pe zaţul întins în galioane, nepaginat. Corectura autorului s. corectura a doua: pe zaţul «rupt» în pagini; — corectitudine (cu negativele: necorectitudine, incorectitudine) s. f.; (rar) corectitâte (cu negativele necorectitate, incorectitate) s. f. = însuşirea de a fi corect; purtare corectă; (ad 1°) Se putea strămuta într’o limbă greoaie, neînzestrată cu expresiile necesare... corectitudinea, eleganţa formei? IORGA, IST. LIT. XVIII, 24. Corectitudinea judecăţii. id. L. II 257; (ad 2°) Corectitudinea purtării sale. id. ib. 171. îl ştiu de o corectitudine exemplară. CARAGIALE, ap. CADE. | Adjective: corectat (corijat, cu negativele necorectat, necorijat),-ă = îndreptat (la tipar). Iau îndrăzneală a-ţi trimite atât pre cele corigiate cât şi pre cele nouă [compuneri], c. NEGRUZZI, II 170A; — (fr. corrigible) corigibil,-ă = care se poate îndrepta (cf. incorigibil). | Substantive: (fr. cor-recteu.r, lat. corrector, germ. Korrektor) corector s. m. = (Tip.) cel care îndreptează greşelile de tipar, zeţarul însărcinat cu citirea corecturilor (MOLIN, v. c. 27) ; (la vechea tipografie din Buda) funcţionar ataşat tipografiei, răspunzând de tiparul fără greşeli şi fără adaose. Fu orânduit corector a cărţilor r&mânetşti din tipografia Universităţii Ungariei. ARHIVA, R. I 2; corigent (corijent) , -ă = (elev s. elevă) care are să dea un nou examen (la începutul anului şcolar următor) la una s. mai multe materii la care nu a obţinut nota medie de trecere (la încheierea anului şcolar). Era corigent îndeobşte în cursul superior, i. TEODOREANU, M. II 24. Să dea Dumnezeu să rămân corijent. id. ib. II 74; — (cu abstractul cori-genţă (corijentă) s. f. Starea elevului corigent. Examenele de corigentă se dau în Septemvrie.] — N. din fr. Cf. c o r e c ţ i u n e, corectiv. CORECTĂ vb. Ia v. corect. corecţiune. CORECŢIE S. f. \ lj., s. al V' CORECŢIONÂL,-A adj., CORECTITÂTE s. f. CORECTITUDINE S. f. corect. CORECŢlCNE s. f. Correction. 1°. (Rar) Corectare, îndreptare (stamati). Co-recţiunea abuzurilor. COSTINESCU. | Spec. Co-recţiunea torenţilor = întărirea, statornicirea, consolidarea surpăturilor, adecă a mâncaturilor apelor pe coaste. Com. ittu. 2". (Rar, învechit) însuşirea de a fi corect (l°-20), corectitudine. Cumcă alta a fost limba latinească cea... corectă şi alta ceea ce răsuna în gura poporului latinesc,... însăşi natura sau firea corecţiei destul de chiar (= clar) arată. P. MAIOR, IST. 233. 3°. (Mai ales) Mustrare, pedeapsă dată cu scop de a îndrepta pe cineva. Mama are drepturi de corecţiune asupra copiilor săi. hamangiu, c. C. 88. Casă de corecţiune = local unde sânt ţinuţi minorii cu purtări rele s. pedepsiţi de justiţie. Cf. 4°. 4°. Casă de corecţiune (cf. 3°), închisoare. Ar- di-te-ar focu, Târgşor, De cănd în tine-am, intrat, Toată lumea m’a uitat, C’am fost, maică, atestat. Şapte luni c&recţii dat. MAT. polc. 829. [Şi: (mai mult familiar şi pop.) corecţie s. f. [ Adjectiv (fr. correctionnel) corecţionâl,-ă = (Jur.) de corecţiune (3°) a delictelor pedepsite de lege, privitor la delicte. Pedeapsă eorecţională. Tribunal corecţionâl. Poliţie corecţională. Proces corec-ţional. MON. OF. 27 (Substantivat) Corec-ţional s. a. = tribunal corecţionâl.] — A7, după fr. (lat. correctio,-onem). Cf. corect, corectiv. CORECTtV, -Ă adj., s. a Correctif. I. Adj. Care poate îndrepta, corecta ceva s. pe cineva; cf. corecţionâl. Remediu corectiv. costinescu. Pedeapsă eoreetivă. II. S. a. Mijloc, expresiune, etc., care îndreptează, îndulceşte o stare de lucruri s. ceva ce s’a spus mai nainte. Opinia autorului... are lângă sine propriul său corectiv, maiorescu, CR. I 341/3. Trebue găsit, neapărat, corectivul vractic pentru remedierea acestei stări de lucruri, universul, 1930, 6 Noemvrie. — N. din fr. Cf. corect, corecţiune. CORECTOR s. m. (Tip.) CORECTURĂ s. f. CORSE s. f. sing. (Med.) Chorde, danse de Saint-Guy. — Boală de nervi, caracterizată prin mişcări musculare desordonate şi involuntare, deasă la copii tineri. Cf. bianu, d. s. — N. din fr. (lat. chorea < gr. xopeîa «dans» ; cf. c o r, horă). COREGE vb. III v. corect. COREGENT s. m. Coregent. — Persoană care domneşte peste o ţară (sau o guvernează) în acelaşi timp şi împreună cu altul. Avem de a face cu doi dregători de acelaşi fel, fiecare din core-genţi avăndu-l pe al lui. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. V. 163. [Şi: (după lat. conregno; cu funcţiune adjectivală) conregent,-ă f subst., adj. Maria Terezia, la dorinţa conregentului ei fiu, Iosif II, căpătă... învoirea. SBIERA, F. 156. | Derivat: (fr. coregence) coregenţă s. f. = demnitatea s. funcţiunea coregentului. Cf. costinescu.] — N. după fr. Cf. regent. COREGENŢĂ s. f. v. coregent. COREGRAF s. m. (ş. d.) v. coreograf. COREI CĂ s. f. Pârtie du moulin. — O parte a morii, nedefinită. H. iii 228. — Cf. coreţ2, s c o r e ţ. CORELĂBĂ s. f. (Bot.) Chou-rave — calarabă, gulie. I.n loc de curechi, să sădeşti corelabe. ECONOMIA 121, cf. 124. — N. din germ. Kohlrabi, idem. CORELAŢIE s. f. v. corelaţiune. CORELAŢIIjNE s. f. Correiation. — Relaţiune reciprocă, raport care leagă un termen de altul în aşa fel, încât unul din cei dci evocă, chiamă în în minte s. presupune, în mod logic, pe celălalt; p. ext.: raport strâns, unire, legătură care se impune de la sine cugetărei. Intima corelaţiune între Basarabi şi Basarabia, hasdeu, i. c. 72. «Cât» stă în corelaţie eu «atât». [Şi: corelaţie s. f.] — N. din fr. (lat. scolastic correlatio,-onem). Cf. corelaţi v. I v. corect. CORELATIV — 789 — CORESPONDENŢĂ CORELATIV, -A adj., s. a. şi f. I-II. Correlatif. I. Adj. (Logică) Care arată o relaţiune reciprocă cu o altă noţiune. Pozitiv şi negatixksănt numai noţiuni corelative. MAIORESCU, L. 35. jjl m--propriu, în loc de) Corespunzător eu 4sr la) ; v. corepeta. COREPETITOR s. m. J CdRES s. a. v. coreţ1. CORES, -A adj.-part. v. corect. CORESPONDA vb. Ia. Correspondre. — (Rar, în Transilvania; germanism) A comunica cu cineva prin scrisori, a fi (s. a sta) în (s. a ţinea, stamati, s. a avea) corespondenţă, a corespunde (4°), a-şi scrie cu cineva. Să-i răspunzi că eu nu dau voie unui candidat din cancelaria bărbatului mieu să corespondeze cu fata mea. agârbiceanu, l. t. 360. [Şi: coresponda-risi t, corispondarisi t, corisponderisi t vb. IVa refl. Căpitan-paşa era poruncit ca să se corisponderi-sească şi cu Devlet-G-kerei. E. VĂCĂRESCUL, IST. 2S6/.I0. Vichil deplin răspunzători să-şi triimată aice la starea numitelor moşii, cu toate scrisorile ce va fi având, în orighinaluri, şi nu să corispon-ăarisască cu copii de scrisori (a. 1813). bul. com. ist. IV 89. Să se corispondarisească orânduiţii a-şezământari cu aşezământarii acelui judeţ. DOC. (a. 1814), ap. TDRG. Corespondarisându-te cu D-lor (a. 1818). uricariul, V 192/l2 ; (după germ. korrespondieren) corespondeluî vb. IVa. Scrisorile ei, prin care au correspondeluit cu Van-daim până nu să cununase cu dânsul... cat. man. 165, 368.] — N. după germ. korrespondieren. Cf. corespunde (4°), corespondent, corespondenţă. CORESPONDARISI t vb. IVa v. coresponda. CORESPONDENT,-ţA adj., subst. I-II. Corres-pondant. I. A d j. Corespunzător. |[ Spec. (Geom.) Unghiuri corespondente, formate printr’o secantă şi două paralele, şi care sânt de aceeaşi parte a secantei, unul intern, altul extern, egale între ele. Cf. MELIK, G. 23. | Membru corespondent (al unei societăţi savante, al unei Academii) = care face parte din societatea savantă fără însă a se bucura de toate drepturile unui membru activ şi comunică cu ea mai mult în scris. II. Subst. 1°. Cel care ţine «40 respon-d e n ţ ă regulată cu altul, dând inlormaţiuni, împărtăşind noutăţi, ştiri (cf. STAMATI) în chestiuni politice, familiare, comerciale, etc. Se întreţin corespondenţi în statele vecine, ca abatele A., informatorul lui Nicolae Caragea. iorga, l. II 29. |i Spec. Colaborator extern la un ziar, că-ruia-i trimete informaţiuni regulate dintr’o localitate. Ziarul „Universul“ caută un corespondent pentru Făgăraş. [ Funcţionar (angajStla o bancă s. la o casă de comerţ) însărcinat cuP&inerea corespondenţii (cf. STAMATI). 2°. (Comerţ) Neguţător care e în leg&luri comerciale cu alt neguţător. Cf. LM. Când un exem- plar este trimis la vreun corespondent spre ac~ ceptare, acest exemplar... rămâne depus la corespondent. ştefănescu, C. 35. Este silit să se de- biteze pe sine însuşi printr’un compt separat, întomnai ca pe un corespondent al casei sale. id. ib. 136. 3°. (Şi fem.) Persoană însărcinată să aibă faţă de direcţia şcoalei răspunderea pentru un şcolar ai cărui părinţi locuesc aiurea. — N. după fr. Cf. coresponda, corespondenţă. CORESPONDENŢA s. f. Correspondance. 1°. Raport între două s. mai multe lucruri care se potrivesc s. se aseamănă între ele; raport de CORESPONDENŢIE __ 790 — COREŢ îmbinare într’o unitate a diferitelor părţi s. organe ale unui tot. Nu s’a putut încă forma o corespondenţă exactă între lumea reală şi reflectarea ei în ’idei. MAIORESCU, CR. II 166/9. Corespondenţele dintre raţiune şi acţiune se restabilesc în concordanţă cu verificarea empirică a ideilor. N. roşu, universul, 1930, 6 Noemvrie. E o perfectă corespondenţă între diferitele organe şi ţesuturi ale corpului unui animal, ca şi între părţile unei maşini. 2°. Legătură (prin scrisori s. în natură), rela-ţiuni de orice natură, dar mai ales comerciale, comunicare. Cu filul şi cu inorogul cineva din jiganii... corespondenţie, veri aievea, veri pre taină,... să nu aibă. CANTEMIR, IST. 183/2. Va câştiga şi buna corespondenţie vednească cu toate puterile cele vecineşti. DUMITRACHE, 418. Ne-am făgăduit să tăiem... toată oorespondenţia ...cu acei ce au fugit în ţara leşească. LET. III 160/i3. O casă mare de comerţ are corespondenţă cu case din toate centrele comerciale. LM. | Spec. Legătura dintre trenuri, tramvaie s. alt fel de vehicule publice. Am pierdut corespondenţa cu trenul de NeJioiaşi. Bilet de corespondenţă, valabil pentru trecerea de pe o linie (de tramvaie, autobuse etc.) pe alta. 3°. (Sensul cel mai obişnuit:) Schimb regulat de scrisori între doi (s. mai mulţi) oameni. Cineva stă s. este în corespondenţă, (î n t r e) ţ i n e, poartă, ares. face corespondenţă cu altul. Corespondenţii din toate ţerile străine să aibă. LET. II 419/io. Ştiu că are coroşpondeanţe cu judeţul (h)ăl mare (a. 1725). IORGA, S. D. XII 30. Sânt depărtate locurile acelea... şi nu se poate alşa curând a avea eorăspundenţie. DUMITRACHE, 406. Să nu poată face coroşpondenţie cu Nemţii, dionisie, C. 168. I-am dat putere ca să facă cu Domnia-ta corespondenţa care se va socoti, ca şi cu noi (a. 1815). uricariul, Vil 70/23. Italianii... era nego-ţitori şi avea corespondenţii. P. MAIOR, IST. 257. Ar fi trebuit ca Basarabii... în corespundinţa lor cu regii maghiari să se serve de această expre-siune. hasdeu, i. C. 46. Nu întrerumpe cores-pondinţa noastră botanică, c. NEGRUZZI, I 99. Aceşti boieri au avut corispondenţă cu Nemţii şi cu Muscalii. ODOBESCU, I 309. 4°. P. ext. Scrisorile înseşi (scrise, trimise s. primite). A prinde corespondenţa cuiva. LM. Dumineca e ziua cănd îmi fac corespondenţa. | Colecţia scrisorilor schimbate între două persoane. Corespondenţa lui Ion Ghica cu Vasile Alecsandri. || (Transilv., după germ. Korrespondenzkarte) Cartă poştală. între actele d-lui Paul Greceanu mai sânt două corespondenţe de la 1 şi 25 Aprilie 1857. I. BIANU, BUL. COM. IST. I 31S. . 5°. Povestirea amănunţită a faptelor petrecute într’ un loc făcută de un corespondent al unui jurnal. [Şl: (vechi şi dialectale) corespondenţă t, corispondenţă t, corespundinţa f, corespondenţie t, corespundenţie t, eorăspundenţie t, coreşponden-ţie coroşpondenţie f, coroşpondeânţă f s. f.] — N. după fr. şi germ. korrespondenz. Cf. coresponda, corespondent. CORESPONDENŢIE f S. f. 1 CORKŞPONDKNŢIK t s. f. > v. corespondenţă. CORESPONDÎNŢĂ f S. f. J CORESPUNDE vb. III intrans. 1°. Correspon-dre, etre en aceord avec... 2°. Repondre (â un sentiment). 3°-4°. Correspondre, communiquer, etre en correspondance. 1°. (Construit cu prep. cu s. la s. cu dat.) A răspunde la scop, la dorinţă, la aşteptare (cf. STA- MATI, costinescu), a fi în raport de conformitate reciprocă, în armonie, în concordanţă cu ceva, a se potrivi, a cadra cu, a «răspunde» s. a fi în dreptul (altui organ). întocmirile să corăspunză cu trebuinţele fieeăriia epoce. MARCOVICI, D. 470. Coloana vertebrală se îm,parte în patru părţi..., şi fiecare ia numirea ce corăspunde cu organele ce se află atârnate de ea. KRETZULESCU, A. 19/22. Pasere pe care mulţi la noi o confundă cu graurele, din cauză că ea poartă pe franţuzeşte un nume ce s’ar crede că corespunde cu al acestuia, odobescu, III 24/i. La început cuvintele corespundeau unei vmpresiimi sensibile. MAIORESCU, CR. I 12/u. Cele trei denumiri, pisari, diaci, grămătici,... nu corespundeau la o deosebire de atribuţii. C. giurescu, ib. v 105. Nu corespunde adevărului e o expresie mai politicoasă pentru «nu e adevărat», sau chiar pentru «este o minciună». Se crede în deobşte că o carte reprezintă întocpiai ideile autorului, ceea ce în multe cazuri nu corespunde adevărului. D. RUSSO, BUL. COM. IST. I 11. 2°. (întrebuinţare incultă, în comedie) A răspunde la sentimentele cuiva, a se potrivi în sentimente s. în idei. Am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. caragiale, T. II 47/s. 3°. A fi (s. a sta) în legătură, a fi în comunicare, a comunica cu..., a răspunde, a da în... Inundaţia împiedecă cetăţile de a corespunde. LM.. Această cameră corespunde cu alta printr’o galerie. COSTINESCU. Osul sacru... corespunde în sus la coloana vertebrală şi in jos la osul noadei. KRETZULESCU, A. 28/w. | Spec. A fi aşezat simetric s. în dreptul altuia. în planul casei camerele de la eta,j corespund cu cele (s. celor) de la parter. 4°. (întrebuinţat une-ori — învechit — subt forma refl.) A fi în (s. a ţinea, a avea) corespondenţă cu cineva. DICŢ. Se orândui... şi un vice-consul la Craiova..., care să corespunzi cu cel din Bucureşti (a. 1774). URICARIUL, I 184/6. Conrespundăndu-te cu Visteriea... întru toate... ce> va urma trebuinţă (a. 1822). ib. V. I8O/4. Boierii... corăspunzăndu-se cu boierii pribegi, hotărîră piei-rea [Domnu]lui. C. NEGRUZZI, I 144. Vn Minorit... corespunde cu Sulzer în 1780... IORGA, L. II 75. în I anuar-Februar 1689, Vodă corespunde încă cu vecinii săi. Id. I 312, cf. B. 208. [Se conjugă ca simplul răspunde | Şi (după răspunde): corăspunde, conrespunde t vb. III. j Abstract: corespundere s. f. | A d j e c t iv : corespunzător (cu negativul necorespunzător), -oâre = care corespunde (1°), potrivit, conform. Dregători erau şi marii demnitari — corespunzători miniştrilor de azi. c. GIURESCU, BUL. COM. IST. V. 21.] — N. după fr. s. it. corrispondere, modelat după rom. răspunde. Cf. coresponda. CORESPONDENŢIE t S. f. ] corespundinţa t S. f. J v- corespomlent11- CORESPUNZĂTOR, -oAre adj. v. corespunde. COREŢ s. a. Mesure de eapacite. — (Rutenism; în Bucov. şi Mold.) Măsură de capacitate întrebuinţată mai ales pentru cereale (s. seminţe cod SILV. 26, 52), cuprinzând a patra parte dintr’o Chilă (URICARIUL, X 401/14, POLIZU) S. patru băniţi (com. MARIAN) s. dimerlii (com. id.) După alţii: iy4 hectolitri (TDRG.) s. 100 kg. (com. AR. tomiac) s. cam 90 kg. (cf. herz.-gher., M. IV 239). Lei 220, parale 20, pă una sută şapte coreţi di păpuşoiu (a. 1801). iorga, s. D. XXII 282. Vn argat... capătă pe lună... tain V» COREŢ CORHANĂ corei ăe popuşoiu (40 oca). I. ionescu, D. 522. I-ar da un coreţ de galbini, numai dacă n’a face el mănăstirea acolo, sbiera, p. 259/is. De câte ori cântă ea, atâţia fiorini are să fie coreţul da păpuşoiu. MARIAN, O. I 434, cf. II 235. Toamna a strâns omul nostru 40 de coreţe de mazere. id. se. ii 148. Un coreţ de barabule. Nouă coreţe de orz. GOROVEI, C. 232. [Accentuat şi: oor6ţ MARIAN, HERZ.-GHER. M. IV 239. | Şi: (numai grafic?) cores s. a.] — Din rut. korec, idem. COBfiŢ s. a. (Mor.) v. scoreţ. CORETĂ s. f. y. corită. CORFĂ vb Ia v. corfă2. CORFĂ s. f. 1°. Rampe, accotoir, 4lai, bras, montant, traverse. 2°. Toit. — (Transilv.-(le-nord, Banat, Oltenia). 1°. (întrebuinţat mai ales la plur.) Bârne aplicate la diferite obiecte, servind ca rezemătoare, cf. s p e t e a z ă. a) Lemnele ce sânt puse la poduri pe de lături, servind de răzimătoare, brăţar (vaida), rampă. b) Parte a morii (nedefinită). H. IX 19. Cf. braţ (4“c), brăţară (3°). c) (La plur.) Bârnele de la piuă, intre care se mişcă maiele (cf. dame, t. 168), i'ofeze (cf. TDRG.). d) Parte a joagărului. Cf. dam£, t. 175. e) (La plur.) Vergile îndoite de la acoperişul comarnicului pe care se întinde pânza. t. papahagi, M. f) (La plur.) Cuiele cele late de la capetele loi-trei s. scării, zimţ, spetează, lopăţea (Rogna, Maramureş). Com. ittu. 2°. P. e x t. Coperişul şopronului (Banat, com. ITTU), acoperişul pătulului de fân (Ieud, Maramureş, com. T. PAPAHAGI). [Şi: corfâu s. a. = stâlp la casă. caba, său. || Verb: corfi IVa refl. = (despre scânduri s. doage) a se îndoi (Cujmir, Mehedinţi, N. REV. R. XIV 349), a se horţi, a se scovârda, a scâlcia (ciauşianu, v.) ; (cu part.-adj.) corfit,-ă (Plop-Ş01-, Dolj) CONV. UIT. 54, p. 166.] — Din ung. karfa «reazăm, sprijin, brăţar, parapet, balustradă, gardină». CORFĂ s. f. Corbeille, panier. — (Sâsism; în Transilv. şi Muscel) Coş (mare T. dinu, G. S. I 136) cu toartă subt care se trece braţul, târnă, coş, coşarcă, cotoriţă, paner, în care se duc bucatele la câmp (H. IX 156, cf. xviii 308) s. se pun rufele (ION CR. II 219), etc. Korfa = corbis. LEX. marş. 137. Un sac de la Mariuţa şi o corfă, iorga, s. D. xiii 127. Poamele culese în tcorfe. comşa, N. z. 53. Se mai fac leagăne încă şi din nuiele în forma unei coşerci (corfe) lungureţe. MARIAN, NA. 312. Fetiţa... lăsă corfa cu pita jos. RETEGANUL, p. iii 86/». Lud nora corfa pă mână, Mearsă’n sat dupâ făină. DENSUSIANU, Ţ. H. 93, cf. 171. Corfă de prescuri. păcală, M. R. 432. ] (Barbarism, după germ. jemandem einen Korb geben) A da cuiva corfă = a-1 refuza (mai ales când e vorba de o cerere în căsătorie). Cf. HANEŞ, T. o. 114. Tot cu de-aste gânduri îşi petrecea zilele, după ce mergea [ = pleca] câte-o păreche de peţitori cu corfa goală de la ea. RETEGANUL, p. IV 64/ss.' [Diminutive: corfiţă, corfuţă (LB.) s. f.: pentru ducerea bucatelor la câmp (H. xviii 48). Doamne, cum aş mai mânca vre-o doi struguri buni, proaspeţi, când s’ar afla un voinic să-mi aducă o. corfiţă! reteganul, P. I. 19/». | Nomen agentis: corfâr s. m. = împletitor de corfe. DICŢ. | Verb: (după ung. 1cikosarazni, cf. a da cuiva corfă) corfă Ia trans. = a refuza. Cf. GHEŢIE, R. M.] — Din săs. Korf «germ.-lit. Korb), idem. CORFÂR s. m. v. corfă2. CORFÂV! s. a. v. corfă1. CORFl vb. IVa v. corfă1. CORFlŢA s. f. V. corfă2. CORFdS s. m. sing. Ratatouille. — (Bucov.) Mâncare rea, lături (cf. HERZ.-GHER. M. IV 239). [Verb: corfoşx IVa refl. = a se murdări (Răşinari) ; (cu part.-adj.) corfoşit, -ă (ib. paşca, gl.] — Cf. ung. korha «putred, stricat». CORFCS t s. a. Havre. — (Grecism) Sân de mare, golf. Aice încă este corfus de mare fie vin corăbii. ARHIVA R. II, 58, cf. 27. — Din n.-grec. jcopcpog «sân». CORFdŢĂ s. f. V. corfă2. CORH s. a. Groupe de cristaux. — (Munţii Apuseni) Grupă de cristale aşezate într’un spaţiu liber (frâncu-candrea, M. 41). (Derivat: cor-hân s. a = piatră ce se poate ciopli uşor pentru construcţie, b u c s a i u. PORUCIC, T. E. 470.] CORHĂ s. f. 1 . > v. corhana1. CORHAIE s. f. J CORHĂLÂU s. m. v. corhană2. CORHALUi vb. IVa v. corheiu. CORHAM s. a Avaloire. — (Transilv.-de-nord) Partea dinapoi a hamului. H. XVII 275. Cf. b u -car. [Plur. -muri], CORHĂN s. a. v. corhană1. CORHÂN s. m. (Entom.) Cancrelat, blatte (Blat-ta germanica). — (Bucov.) Insectă care trăeşte prin bucătării, la un loc cu şvabii, şi care aduce la făptură cu şvabul, dar e cu mult mai mic decât acesta şi de coloare gălbie-roşietică (cf. MARIAN, INS. 490), ş v a b, g â n d a c-d e-c a s ă, li-belă (com. ar. tomiac). Se mai numeşte şi: c ă r h a n, corha n-d e-c a s ă, t a r hi a n, tar-hon, torhan, turhan, prus, rus, colţan, libarcă (-galbenă), marian, ins. 490. j Specie: corhan-de-câmp, soiu de corhan, de coloare roşie şi cu mult mai mic decât cei de casă, numit şi torhan-de-câmp (Ectobia lappo-nica). marian, ins. 496. [Şî: cărhân s. m. marian, ins. 490. | Femela se numeşte corhană s. corhâncă s. f. id. ib. 490]. — Cf. torhan. CORHANĂ s. f. Pente abrupte et en friches. — (Bucov., Mold., Transilv.-de-nord) Coastă priporie şi sterilă pe care cu anevoie o urci sau o cobori şi nici că se poate face cărare pe ea (PORU-cic, T. E. 470), coastă de deal râpoasă, cu suprafaţa neregulată, unde pasc vitele, ţ u r a n ă (cf. CREANGĂ, gl., şez. VIII 158, MARIAN, INS. 490, PAMFILE, J. III c. T.) ; munte înalt, golaş (cf. HERZ.-GHER. M. IV 239; DDRF.), prăpastie (COSTINESCU, cf. barcianu), cf. coclauri, ponor; p. ext. câmp nelucrat (H. X 424), loc necultivat (H. XI 435), cf. pârloagă, ţelină. c. C. II-III 217. în Yrancea,... cântă în amurg CORHANĂ — 792 — CORIFEU cavalul, adormind vietăţile de pe corhane, sui sclipirea depărtată a stelelor. D. ZAMFIRESCU, R. 246. Ai purtat ciubotele... şi le-ai scrombâit pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile. creangă, a. IO6/12. Când am ajuns la moară, păştea dârdala pe o eorhană. . ION CR. IV 253. Murgu’... Cu potcoave de aramă, Ca să-l ţie lai eorhană. şez. V 22,/2. De eşti năzdrăvană, Suie pe-o eorhană, Şi mi-i da o taină. PAMFILE, c. T. 79. Trecură corhanele pe lângă Urlătoarea lupilor. PLOPŞOR, C. 12. [Şi: corhă s. f. = râpă ţăpişă, din care tot într’una se urneşte pământ (Suciul-sup., Someş, VICIU, GL.), ruptură de pământ (com. ITTU), versant repede de munte (T. PAPAHAGI, M.) ; — corhân s. a. = urcuş mare şi uniform pe o întindere însemnată ce duce pe un platou, porucic, t. E. 28; — corhâie s. f. = loc rău, râpos (şez. vii 179) ; — corhăneălă s. f. Eşti mai lată’n frunte Şi cuprinz[i] la munte; Eşti mai lată’n şili, Şi cuprinz[i] la corhăneli. diaconu, p. 79:—• eorhol s. a. = ruptură de pământ, râpă, ponor (Valea Haţegului, com. ittu), (la plur.) prăpăstii, surpături stâncoase în munţi (REV. CRIT. III 119), locuri prăpăstioase ce se surpă: Nu lăsaţi vacile’n corhoale, că se -huroaie (= hurluie, surpă), viciu, GL.; — eorhodol s. a. = loc cu surpături, loc prăpăstios (densusianu, ţ. H.)_; — cârhoiu s. a. (v. c.). ! Adjective: corhă-nos, corhuros, -oâsă = râpos, prăpăstios, ' golaş (DICŢ.) Deal corhănos. j Verb: corhăni IVa =a trage butucii la uluc cu ţapina (şez. xxiii 42), a apropia trunchii de molid (com. ITTU), a-i da pe jghiab la vale. După ce locuitorul îşi rădică fânătele, răscolesc oile şi le pun pe lapte..., curmă vârfurile rămase cu crengi şi coajă din primăvară şi încep a corhăni lemnele în jghiaburi, spre a nu fi prinse de zăpadă împrăştie te prin pădure şi cu greu de a le mai găsi. popovici-KIRI-leanu, B. 64; (cu abstractul) eorhăiut s. a. Cpr-hănitul (coborîtul, tuli tul) lemnelor face jertfe în fiecare an. id. ib. 133], COKH.VXA s. f. Arbre creux et pourri. — Copac rămuros a cărui trupină e putredă şi scorburoasă. marian, INS. 490. [Cu alt sufix: corhălâu s. m. = copac mare, gros. ŞEZ. xxiii 43. — Cf. ung. korha «putred». CORHÂNĂ s. f. (Entom.) 1 y . CORHÂNCA s. f. (Entom.) J CORHĂNEAlA s. f. v. eorhană1. CORHAnI vb. IVa v. eorhană1. CORHAn6s, -OĂSA adj. v. eorhană1. CORHAz s. a. Hopital. — (Ungurism pe cale de dispariţie; în Transilv.) Spital. S'o’mplut cor-hazurile Pân tăte oraşele. T. PAPAHAGI, M. 41/o. [Plur. -hazuri], — Din ung. korhâz, idem. CORHEUJ adj. m. Noceur. — (Ungurism; în Transilv.) Care se ţine de petreceri, chefliu, beţivan. Că4 corheiu (glosat prin «mişel») şi băutor. doine 283, 5. [Verb: (cf. ung. korhelyke-dik) corhălui IV* = a chefui, stan, m. 151]. — Din. ung. korhely «beţivan; mahmur». CORHODOL s. CORHdL S. a. v. eorhană1. CORHOR s. m. (O legumă?) Ca şi corhorul între alte verdeaţe, precum zice pilda, mă arăt şi eu, o iubiţilor cetitori. EVANGHELIE (1694) ap. VB. I 335. CORHOVA s. f. v. corcovă. CORHUROS,-OĂŞÂ adj. v. eorhană1. CORI vb. IVa v. cor1. CORIACBU, -CEE adj. (Bot.) Coriace. — Care are tăria pielii. Foi coriacee. — N. după f r. (lat. coriaceus, -a, -um, din co-rium «piele»). CORIÂND t s. m. (Bot.) 1 CORIÂNDRA s. f. (Bot.) | V- ,:0,',and,U- CORIÂNDRU s. m. (Bot.) Coriandre (Corian-drum sativum). — Plantă ierboasă, cu miros pătrunzător şi greţos; are flori albe. Seminţele uscate sânt aromatice şi se întrebuinţează ca dres (condiment) la bucătărie. Numit şi: chimen (panţu, pl.) s. iarbă-pucioasă (I. golescu, c. 1). Mărunt ca coliăndreşulu. BIBLIA (1688) 51. Pune... in buriul cu mustul aceastea:... coliandru întreg dram. 40. CARTE DE BUCATE (1749), ap. GCR. II 45/» împărate, şi comieadrul, şi dendrul... cu vicleşug şi cu scârbă să sfătuesc asupra împărăţiei tale. ISTORIA POAMELOR (1773), ib. II 97/23. Şi ţelină şi rută mai smul-ge-apoi pe rând, Precum şi coriandru cu firicel plăpând. CONV. LIT., ap. TDRG. [Şi: coriândră s. f. costinescu, LM., coriând t s. m. palia (1582), ap. TDRG.,’ coliandru s. m., culeândră s. f. panţu, PL., comieâdru t s. m., coliândreş t s. m.] — Cuvânt intrat prin comerţ: lat.-med. colian-drus, collandrum, coriandrum, grec. xo£>îav8pov, germ. Koriander, fr. coriandre, paleosl. koriandru, pol. korjander, kolandra, rut. koljandra, ung. Jco-riăndrom, etc. CORICOAvA s* f. (Bot.) v. coricov. CORlCOV, -A adj., s. f. (Bot.) Pomme sauvage. —• (Banat, Mehedinţi) A d j. şi s. f. (Măr) pădureţ, sălbatic (H. ix 7, panţu, pl., com. ittu), măr-acru (borza, bul. grăd. BOT. I 66). înşira... mere coricove, scoruşe. PLOPŞOR, C. 40. Am trăit cu coricoave. alexici, L. P. i 262. [Şi: eoricoâvă s. f.] — Cf. slav. jjorii,kil «amar». CORIDOR s. a. Corriăor. — încăpere lungă şi îngustă, ca o galerie, în care dau odăile din acelaşi etaj s. acelaşi apartament, cf. sală, tindă. Biblioteca tatălui meu era într’o ladă mare, pu-rure deschisă în coridor, c. NEGRUZZI, I 10. Tremurase... în fiecare seară pe coridor, ascultându-i la uşă. conv. LIT. 43, 1265. Puindu-se pe pragul de la coridor, să şează. MARIAN, na. 19. | P. anal. (La vagoanele căilor ferate) Sală de-a-lungul compartimentelor. Ieşi în coridorul vagonului şi deschise o fereastră, sandu-aldea, SĂM. VI 445. [Diminutiv: corldorâş s. a.] — N. din fr. (din ital. corridore, iar acesta din span. corredor, derivat din correr «a fugi») ; cf. al nostru c u. r e. CORIDORĂŞ s. a. v. coridor. CORlfiR f s. m. v. curier. CORIFEU s. m. l"-2°. Coryphee. 1°.' Conducătorul corurilor în tragedia greacă. CORIG — 793 — CORLĂ Destul, deveniţi tragici ea nişte corifei. ALECSANDRI, ap. şăineanu, d. u. 2°. Persoană de frunte dintr’un partid, dintr’o sectă, o profesie, etc., fruntaş, cap, căpetenie, cf. ş e f. Pe corifeii apostolilor Petru şi Pavel au omorit. CANTEMIR, HR. 164/so. Corifeii filologiei slavice. HASDEU, I. C. 108. Iluştrii corifei ai şcoalei transilvane, odobescu, ap. DDRF. [Formă stâlcită, de comedie: corifent s. m. i» fost unul din corifenţii liVeralismosului. ALECSANDRI, T. 95.] — N. după fr. «lat. coryphaeus, . în unire cu alte cuvinte: Cornul berbecelui se numeşte o înfloritură de pe ştergarele femeilor din Şcheii Braşovului. Cf. PITIŞ, IV R. R. I 111. | (Bot.) Cornul boului, numele unei buruiene (nedefinite). h. v 208. | (Astron.) Cornul- s. coar-nele-caprii s. corn-de-capră (paraclis a. 1639) = capricorn, costinescu, pamfile, cer. 172. Cf. H. xiii 489. Gând tună primăvara pentru m-tâia oară la cornul caprei, este iarăşi prevestire că anul va fi mănos. id. a. 10. | Cornul-caprei s. -caprii = vântul dintre nord şi est (H. 1 160), de 1a. miazăzi (h. IX 130). | Corn-de-şarpe = un produs al medicinii populare. Se suflă în ochi praf de corn-de-şarpe. PĂCALĂ, M. R. 252. ( (Bot.) Corn-de-secară s. cornul-secării = ciupercă (Scle-rotium) care trăeşte parazitară în ovarul diferitelor graminee, dar mai cu seamă în ovarul florilor de secară; se mai numeşte şi: clonţii-h a b i i (PANŢU, PL.) s. secară cornută (BIANU, D. S.). | Cu-un-corn = licorn, inorog (f). Şi insvpfiază ei ca viţeii Divanului şi iubit ca fiiul cu un corn (inorogului H, inorogilor D). psalt. 49/» Şi rădică-se ca, un cornu cornulu meu (ca inorogul C H, ca de inorog D). ib. 193/12. 2°. P. ana 1. Antenele melcului. Mele, melc, co-dobelc, Scoate coarne boureşti! TEODORESCU, P. P. 191. 3°. Dracul e imaginat ca având coarne în frunte (de unde şi denumirea de cel-cu-coarne, como-râtul). Draci mici spânzuraţi de coarne. EMINESCU, N. 56/ic.. Obiceiul cclui-cu-coam,e e să-şi pună coada- pe tot ce-i lăsat în părăsire. PAMFILE, COM. 21. [ (Bot.) Cornul- dracului = barba-popii (Spirea Aruncus). PANŢU, PL. 4°. (La plur.) Bucăţi de hârtie s. de carton, tăiate în forma coarnelor de animal, care se pun unui copil (unui şcolar) spre a-1 pedepsi. Dar să nu-i spui (cocoanei Duduca), cocoane, că-mi pune coarnele! FILIMON, ap. TDRG. II. (Plur. cornuri) Cornul de vită se întrebuinţează ca : 1°. (Muz.) Instrument de suflat (cf. H. x 506, 508, XIV 417) făcut din corn de bou, cu care buciumă vânătorii chemând copoii şi ogarii (pamfile, J: I). Cf. HERZ.-GHER. M. IV 240. | P. ext. Instrument de suflat, din alamă s. din alt metal; spec. Corn de vânătoare, sucit în spirală şi terminat cu un pavilion (cf. CADE.) ; corn de armonie s. cromatic = instrument întrebuinţat în orchestra modernă, care are tuburi de schimb pentru diversele tonalităţi (ib.) Din s. în corn s. eu cornul (pontbriant) se sună, se cântă, se suflă, se buciumă; cornul sună, cântă. Cântaţi Domnului... în bucire (= buciume) ferecate şi cu ylasure de cornu. PSALT. 203/3. CORN — 797 - CORN A,u dat cdrnuri în mânile tuturor, biblia (1688) 179. Au suflat păstorii cu cornul, babac, T. 41 Şi’n depărtare s’aude-un corn. c. NEGRUZZI, II 57/s. Cornuri, buciume şi tube sună falnice fanfare! alecsandri, p. iii 94. ZJrsan... un corn apucă şi buciumă în vânt. id. ib. iii 285. îngânat de glas ăe ape Cânt’un corn cu’nduioşare. EMINESCU, P. 102. Să te-auă din corn sunând, id. ib. 163. Gornistul... ostenise sunând în cornul de a-ramă. M. I. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLII, voi. II 453. Unde nu-i toacă, semnalele... se aduc din corn. pamfile, I. c. 30. Cornul carabei, parte a cimpoiului. H. XII 142. 2°. Diverse vase s. recipiente făcute din corn s. în formă de corn: a) t Vas de ţinut untdelemnul. împle-ţi cornul tău ăe untdelemn: biblia (1688) 206b. Preuţii... să ungea cu sfântu’ untdelemn, turnat fiind den corn ce să punea deasupra pe cap. teofilact, ap. GCK. I 80/as. b) pentru ţinut praful de puşcă PAMFILE, J. I, eorneciu (TDRG) ; p. ext. praful de puşcă cuprins într’un astfel de corn. Pe toată ziua stricam într’însele [în vrăbii] câte un corn de praf. odobescu, iii 22/,». De curea atârnă... cornul ăe os, cu care se toarnă pulberea în... ţilindrul puştii. pamfile, I. c. 64. c) pentru păstrat sarea: se face din cornul de vită mare, înfundat. ŞEZ. VIII 89, cf. H. Vil 441. 3°. Instrument al olarului, eu care face flori pe vasele de lut. Cornul este făcut dintr’un corn de vacă; e subţire, găurit la vârf, unde se pune o pană de gâscă sau o ţeviţă. Smalţul se toarnă în corn şi cu el se scrie. PAMFILE-LUPESCU, CR. 225. 4°. (Mit.) Cornul abundenţei s. îmbelşugării = cornul caprei Amalthea care a hrănit pe Jupiter (stamati) ; umplut cu fructe şi cu flori, e simbolul belşugului şi emblemă a agriculturii şi comerţului. Cornu’mbilşugării adune îndată! I. VĂCĂRESCU, P. 85/o. Să curgă fericirea din cornu’m-belşugării Ce-aveţi în mâna voastră. I. NEGRUZZI, VI 313. Musset... în căteva versuri răpesi şi armonioase, adevărate mărgăritare picate din acel corn ăe poetice îmbilşugări ce i-l răvarsă suava lui muză,... ştie... a schiţa... o... elegie vănătoreaseă. odobescu, III S5/io 5. Obiect făcut dintr’o jumătate de corn, cu care se ajută cineva spre a face să intre piciorul în încălţăminte (costinescu), în căiţă tor. III (Anat., după fr.; fără plural) Materia o-soasă din care sânt alcătuite coarnele sau copitele animalelor. Cornul copitei. Pieptene de corn CADE. IV. F. anal. Diferite lucruri s. părţi ale unor obiecte care au asemănare cu coarnele dobitoacelor : 1°. (Plur. coarne) Fiecare din cele două mânere ale plugului, de care ţine omul la arat (liuba-iana, M. 107), numite şi: iepe s. crăcane (cf. H. XIV 417). Cf. LB., H. II 3, 13, 50, 62, 101, 146, 168, 186, 203, iii 18, IV 11, 44, 75, XIV 285. Mai rar, se găsesc şi pluguri cu un corn. Cf. PAMFILE, I. c. 149, A. 36. Cântă puiul cucului Pe coarnele plugului, alecsandri, p. p. 298/2, jarnIk-bârseanu, D. 285. Aşa-mi vine eâte^un gând, Să duo boii să -mi-i vând, Iară plugul să-l aprind, Din coarnele plugului Să fac şeaua murgului. pop., ap. GCR. îl 306/n. Căpitane, căpitane, Sloboei-mă din cătane, Să mai prind plugul de coarne. HoDOŞ, P. P. 223. De coarne de plug nu ţin. pamfile, A. 6. | F i g. Meseria de agricultor, agricultură. Se retrăgeau la coarnele plugului. c. PETRESCU, R. dr. 39. # A fi la coarnele plugului (DDRF) s. a duce plugul de coarne (HERZ.-GHER., M. iv 240) = a conduce, a stă- pâni, a fi stăpân. || P. r e s t r. Cuiul înfipt în capătul de sus al cornului plugului. Cf. PAMFILE, I. C. 149. 2°. (Plur. corni şi coame; Transilv.-de-nord, Banat, Bucovina, poate decalc după' ung. szarufa) Căprior (II 1°) LB., rev. CRIT. IV 142, H. XVIII 269, ŞEZ. V 55/-I0, 59/n, LIUBA-IANA, M. 95, VICIU, GL., com. AR. tomiac, com. ITTU. Cân’ rădică apoi cornii, de o leţuesc, apoi atunci rădică stea,g. T. papahagi, m.’ 167/m. 3°. (Plur. coarne neatestat) Mânerul înfipt în coporâia coasei, de care cositorul ţine cu mâna dreaptă, pamfile, cer. 169. 4°. (Plur. coarne) Fiecare din ţepele unei furci (I 1°). Cf. pamfile, i. c. 143. Furcs cu do corne = bicornes furcae. lex. marş. 190. C o 1 ţ ă = furcă de fier cu coarnele strâmbe în jos. VICIU. GL. [ P. anal. Partea mijlocie a furcii de tors (II 4°), menită să sprijine caierul. Păcală, M. R. 492. o. (Plur. coarne) Fiecare din braţele crucii. Crucită aceasta, ale cărei cornuri se acoper la unii cu două scăndurele... marian, î. 333/»o. Printre coarnele crucii leagă spice ăe grâu. id. NU. 267. 6°. (Plur. coarne) O parte a răşchitorului: în unele regiuni e sinonim cu crucea răşchitorului, iar în altele cu crăcii s. crăcanele lui. Cf. DAMfi, T. 140, PAMFILE, I. C. 13. 7°. (Plur. coarne) (Pese.) Coarnele cârlionţului (2°) (v. e.), halăului (v. crâsnic). ANTIPA, P. 8°. (Banat; plur. corni) în cap [femeile] au corni care se împletesc cu părul. H. XVIII 60. 9°. (Plur. coarne şi cornuri) Fâşie de pergament pe care se află înscrise unele pasagii din Vechiul Testament, închisă într’o cutie dreptunghiulară de piele, pe care Evreii o pun pe frunte şi la braţ când se roagă dimineaţa, f i 1 a c t e r. CADE. Corn jîdovăsc. HERZ.-GHER., M. IV 240. Cornul lui tat’to! (se zice Jidanilor, în bătaie de joc). PAMFILE, J. I. 10°. (Plur. coarne) Parte a altarului. La cornul (coarnele D.) altarului, psalt. 249/J0. 11°. • (Plur. cornuri) Vârful ascuţit în care se frâng marginile unor pălării (cf. tricorn). Cealmaua ce poartă Vezirii... vine în trei cornuri. LET. II 174/21. 12°. (Plur. cornuri) Coltuc de pâne. HERZ.GHER., M. IV, 240. 13°. (Plur. cornuri, pe alocuri coarne; cf. germ. Hornchen) Aluat de franzele copt în formă de semilună şi servit mai ales la cafea, chiflă. Ieri dimineaţă am băut un ceaiu cu patru cor-\ mm. C. PETRESCU, C. v. 153. Corn cu sare s. sărat. HERZ.-GHER. M. IV 240. 14°. (Fără plur.) Luna în formă de secere. Zamfira... se uita La cornul lunii ce se ivise, alecsandri, P. 1. 19. 15°. (Plur. coarne) Fiecare din cele două vârfuri ale lunii când are forma secerii. De va fi cornul lunei cel mai de jos mai întunecat... CAj-LENDARIU (1814), 79/5. Cănd luna e cu coarnele (= vârfurile) în sus... GOROVEI, CR. Luna... este cu ...burduful în sus şi ăeci cu coarnele in jos. PAMFILE, VĂZD. 101. 16°. (Plur. cornuri) Fiecare din triunghiurile s. piramidele de hârtie care închipuesc razele la steaua de colindat. Băieţii... îşi fac o stea cu 3-7 crai sau cornuri... de hârtie tăiată cu foarfecele. PAMFILE, CRC. 126. 17°. (Plur. cornuri) Fiecare din cele cinci părţi din care e făcută prescura. A ăat driimeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin. creangă., P. 91/u. Rupând cu grijă un corn din prescură. AGÂRBICEANU, L. T. 36. Ar muri... pentru cornuri de prescură, doine, 289/4. 18°. (Plur. coarne; Mold. şi Bucov.) Coarne-de- CORN - 798 - CORN mare (s. coarne-mari herz.-gher., m. iv 240) = roşcove. Cf. (a. 1705) IORGA, S. d. XII 16. Pui în rachiu... smochine, strafide, coarne de mare. şez. IV 183/», cf. Iii 159“/i5» marian, î. 98/i3, N. 299/se, tr. -347. V. P. e x t. (Plur. comuri) 1°. (Mai mult prin Transilv.) Colţ, unghiu, ungher, capăt, margine, cf. cheutoare (B. I 2°) marian, na. 114, COM. SAT. V 109, ŢIPLEA, P. P., T. PAPAHAGI, M. Cu comuri s. în comuri = angulatus, angulo-sus; din com = angularis. LB. Turnurile cu cor-nurile împletite cu mărgăritariu. CUV. D. BĂTR. II 461. Avea doi saci, unul descosea în fund şi în comuri şi să’mbrăca ca’ntr’un stan de cămeaşe. DOSOFTEIU, V.' s. 8b. Acest împărat a zidit un mecet foarte mare şi frumos cu patru minareale în patru comuri ale mecetului, chronograf (a. 1650, ap. GCR. I. 149. Toate uşăle şi despărţiturile in patru cârnuri părmăcuite. biblia (1688) 247. Vn corn de loc ce l-au lăsat dumnealui Toma Luca (a. 1741). URICARIUL, XXI 328/=. în cornul pădurii... cireş (a. 1755). ib. XXV 160/i. Cornul dum-brăvei. ib. II 244/20. O pecetlueşte Donrnul în patru comuri cu a sa pecete cu ceară tare. ib. III 320/io. Com de ţară. MAGAZ. IST. IV 47/ao. Piatră cioplită şi în patru comuri tăiată, şincai, HR. I 6/4. Cojniţile se fac... în patru eornuri. economia, 204. Tot eâte trei [snopi] în fieştecare com a crucii. I. IONESCU, C. 133. La un corn de drum. SADOVEANU, B. 123. Casele se alcătuesc din târne cioplite care se încheie la comuri în zimţi sau chiutori. PAMFILE, I. C. 439. în pod, După un com Este o mică lăeriţă. RETEGANUL, TR. 42/34. Se puse... într’un corn de casă şi începu a plânge. marian, O. II 191. în cornurile gardurilor, în unghere, marian, na. 289, cf. î. 344/13. M’or sădi... în corn de grădină, id. ib. 103b/i7. Suratele mele... aseară s’au vorbit... într’un corn de şură Să-mi arunce fapt şi ură. JARNlK-BÂRSEANU, d. 186. Strigă sora Brahului Din cornu’oraşului. BIBICESCU, P. P. 150. La Buda... in cornul pia-ţului, La bvrtu ’mpăratului. REV. CRIT. II 334, cf. marian, î. 63. îmi secerară într’o zi de primăvară Răsturnând un com de ţară. TEODORESCU, P. P. 150», cf. GCR. II 335/i, vasiliu, C. 177. Fi-va un com de lume, Vnde nu cunosc pe nime. MARIAN, î. 352/i3. Se leagă în fiecare corn al pânzei... şi câte un cruceriu. id. î. 301/i2. (Cârpă, batistă) în eornuri = cu cele 4 colţuri legate spre a putea duce ceva (în ea). O batistă’n comuri (plină) de..., o batistă plină de mere, pere... ciauşanu, v. # Cornul (întâiu, al doilea al) mesei = colţul mesei, locul de onoare, herz.-gher., M. IV 240. în cornul întâiu de masă Şede bunul Dumnezeu, bud., p. P. 73. Sfânt Ion a fost la al doilea corn de masă sfânt mai mare. GIUGLEA-Vâlsan, R. s. 250/23. întunerec ca în corn = besnă. HERZ.-GHER., M. IV 240, SBIERA, P. 228/®, 279/io. || Spec. (Pese.) Pentru ca matiţa... să nu se târâie prea mult prin nomol, de fiecare din cele două capete ale fundului sacului mai este legat cu câte o frânghiuţă şi câte un lemn uşor... care ridică colţul sacului în sus. Aceste lemne se numesc la Turtucăeni cornurile matiţei. ANTIPA, P. 460. 2°. Cele patru comuri ale lumii = punctele cardinale, direcţiile. Vor bucina arhanghelii spre patru cornure a pământului. CUV. D. BĂTR. II 454, L-au şi tăiat în patru şi l-au împărţit în patru comuri ale ţării, şincai, hr. I I88/35. Dim, unghiile acestea au să facă Slfin^ţii arhang[heli] Mihail şi Qavril bueine, din care au să biwine în cele patru comuri ale lumii. MARIAN, î.__52/23. El, măre, se scula, Bucium în mână lua, în trei comuri buciuma, Ciobănaşi că-şi aduna. TEODORESCU, P. P. 474. 3°. f (Mii., plur. neatestat) Aripă (II 2°) de oaste, de tabără. Vouă, Laconilor, nu vă dăm pricină, ce vă lăsăm carile corn au aripă v’a plăcea, dintru acolo staţi. HERODOT, 478/30. Făcând şi doă băşti de pământ, una la un corn de oaste, alta la alt corn. LET. I 240/4. Pre aciea i-au orânduit în cornul den dvreapta (al oastei). ib. I A. 89/23. (Arhaizant) Cornul cel drept al taberei. ŞINCAI, HR. II 41/ai. La cornul dim, dreapta sau aripa dreaptă se aşezau călăraşii, bălcescu, M. v. 618. VI. F i g. t (Biblie; fără plur.; Cornul ca simbol pentru) Putere, strălucire. Scut mie şi cornu (cornul D) spăseniei mele. PSALT. 24/u. Toate coarnele păcătoşilor frăngu, şi rădică-se cornulu, dereptului. ib. 150/i2, 13. Acie crescu cornul lu David. ib.279/io. Dumnezeu ce-mi este... cornu de mântuinţă. dosofteiu, PS. 49. Şi va da vârtute împăraţilor noştri şi va nălţa comulu Hristoşî-lor săi. id., ap. GCR. I 250/22. Cornul lui se va înălţa întru mărire. IOAN DIN VASLUIU (1710) ib. 1 368/i7. Dumnezeu... nevrănd să se stingă, de tot cornul creştinătăţii... LET. II 64/3«. Ai înălţat cornulu credincioşilor... şi ne-ai întărit pre noi. MINEIUL (1776) 61. [Plur. coarne, comuri şi corni. [ Şi: (singular nou, refăcut din plur. comuri) cornură s. f. = (ad III 13°) = corn, franzelă în dreptunghiu, la capete rotundă şi cu înflorituri de făină şi susan. Com. N. g.-tistu, cf. id. B., glosar şi p. 15. A rupt o cornură’n capu’ miresii. id. ib. 15. | Diminutive: eornuleţ s. a. = corn (I 1°) mic de animale; chiflă mică; minciunică, puţină exagerare; (Bot.) ploşnicar (ceratocaphalus orthoceras). panţu, pl.2 Vedea cum una fuge la alta, cum îşi spun întâmplarea, cum fiecare îi pune câte o codiţă, câte un comuleţ, cum întregul sat... vorbea... despre ruşinea, pe care a păţit-o. slavici, N. I 112; — cornuluţ s. a. (cu plur. -luţuri, ad V 1°) Până nu mi-a închina Tot cea dalbă de mireasă Din cel cornuluţ de masă. BUD. P. P. 5; — cornuţ s. a. LM. (ad I 1°) HERZ.-GHER., M. IV 240; (ad IV 13°) Cănd şedeam lângă meliţă, îmi dădea badea cornută (= cornuţe) REV. CRIT. IV 338; (ad V 1°) în cel cornuţ de grădină Este-o creangă de cetină. MÂNDRESCU, P. P. 85/3; — cornută s. f. (Bot.; probabil prin confuzie cu cornuţi) = holeră, cornuţi (Xanthium spinosum). panţu, PL., BARCIANU;—(după scorni) scornuţ s. a. (ad I 1°) De nu m’ei asculta, De seornuţ te-oiu lua, La apa lui Iordan te-oiu duce. t. papahagi, M. 140/2s;— cornurel s. a. (ad V 1°) Ţ’oiu scrie, maică, carte, în tuspatru cornurele Scriu cu lacrimile mele. JARNlK-BÂRSEANU, D. 295, cf. DOINE, 110/i8. Scrise’n mijloc tot năcazuri, Şi mânia pe de laturi. Apoi cele cornurele Le-a umplut cu lăcrămate. ŞEZ. II 37/2. Cf. MARIAN, î. 258/a; — corniţe s. f. plur. = coarne (I 1°) mici şi frumoase; minciunică, puţină exagerare; corni (IV 8°) întrebuinţaţi de fetele de la ţară în unele regiuni la pieptănătura părului (cf. N. REV. R. a 1910, 85). Vn mieluşel frumos cu lumini aprinse în corniţe. Dosofteiu, V. s. 171. O căprioară... Cu... corniţe mititele. ALECSANDRI, P. P. 164/u. Cerbul... se blestema: Corniţele mele, Crăci şi rămurele... să vă tot faceţi, teodorescu, P. p. 66. Berbeci... Cu coamele răsucite... Şi’n vârful corniţelor... Câte-o piatră nestemată, id. ib. 480b. Dragi-mi sânt Oiţele, Când le cresc corniţele. JARNÎK-BÂRSEA-Nu, D. 76. Am o vacă bouriţă, La corniţă (= corniţe) cu torchiţă. T. papahagi, M. 145. în căsuţa pestriţată Şade o vită ’ncornorată, Ce căsuţa ’n spate poartă; De-atingi vita la corniţă (= corniţe), Trage capul în căsuţă. [ = Culbecul], gorovei, C. 119. Se întreba dacă şi în această insistenţă să atragă luarea aminte asupra mobilierului sumar şi a încăperii sărăcăcioase, nu scotea CORN — 799 - CORNACIU cumva corniţe subţiri, o fanfaronadă absurdă şi inutilă, c. PETRESCU, c. V. 321; (ad I 3°) Luând... pe câte un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea, creangă, p. 306. Gel ou corniţe = dracul. Cf. herz.-gher., m. iv 240; — (Banat) cornîţ s. a. = (ad V 1°) sac în trei colţuri («ches»), făcut de obiceiu din lână, în care se toarnă laptele închegat şi prin care se strecoară zerul, s i d i 1 ă. H. XVIII 141, liuba-IANA, M. 111; — cornişor v. c. | Adjective şi substantive calificative: cornuta s. f. Nume de oaie. - H. XVI 413; — corniţa s. f. art. Nume de oaie (H. vil 484, DAM 15, T. 182) s. de vită mare (H. IX 54, 510), de vacă (H. IX 438) ; — cornorîca s. f. Nume de oaie. H. XV 379; — cornigica s. f. art. Nume de vită. H. XVI 383; — (ad I 3°) cornea s. m., sing. Numele dracului. BARONZI, L. 150/n, JIPESCU, O. 114. Cornea, ucigă-l toaca nu face... mănăstiri, pann, ş. i 52/u. Fir’ai al cornii, de pocitură! ION CR. iii 108; — cornilă s. m. = (ad I 1°) numele unui bou cu coarne mari (Com. marian, ar. tomiac) ; (fig.) om prost (Com. ar. tomiac) ; (ad I 3°) dracul (PAMFILE, J. I. ŞEZ. IV 179/22, V 59/is, herz.-gher., M. iv 240) ; — cornâciu, -e adj., s. m. = (adj., ad I 1°) cu coarnele lungi; (s. m., ad I 3°) diavol (Com. FURTUNĂ) ; (ad II 1°) cel ce cântă cu cornul (COSTINESCU) ; (ad IV 1°) cel ce ţine coarnele plugului (cf. PAMFILE, A. 51/M, PĂSCULESCU, L. P. 20) ; (plur., Bot.) comaci = plantă acvatică (Trapa natans) cu flori albe solitare şi cu fructele comestibile cu patru colţi; se mai numeşte: castane de baltă s. de lac, ciuline, stea, colţan s. colţar. (Co-mana, în Vlaşca) panţu, pl., cf. H. IX 305, 338, PĂCALĂ, M. R. 309. Bou cornaciu. H. x 465, cf. DAMfi, T. 27. Omul va vedea stafii... cu tot soiul de necuraţi şi comaci. pamfile, duşm. 258/,,, cf văzd. 77; — (Banat, ad I 1°) cornâc (-mare) s. ;m. (Entom.) = rădaşcă, marian, ins. 35, 78, H. xviii 148; — corneciu s. m. = (ad I 3°) drac (ION CR. III 280) ; (ad I 1°) rădaşcă (Deva). Com. ITTU; (ca s. a., cu plur. -nace însemnează şi) cornul (II 20b) în care se ţine praful de puşcă (DICŢ.) şi penar în care se ţin peniţele de scris (Lisa, jud. Făgăraş) VICIU, GL.; (Bot.) o buruiană (nedefinită). H. IX 439; — cornenciu s. m. = (ad I 1°) rădaşcă. (Clopotiva, In Haţeg) VICIU, GL., MARIAN, INS. 35, H. XVII 92, XVIII 103, DENSUSIANU, ţ. H.; — corniciu s. m. = (ad IV 1°) cel ce ţine plugul de coarne (cf. C. C. II 160/)2) TEODORESCU, P. P. 87) ; (ca s. a., cu plur. -niciuri, însemnează şi) corn de umplut cârnaţi. LB.; (ca s. f.) Cornicea satelor, e titlul unei colecţii de anecdote populare. Cf. şez. i 130/20, GCR (glosar) ; — coârneş, -ă t adj. = (ad I 1°) cu coame tari. Taurii cei coarneşi. DOSOFTEIU, p. 220; — cor-nâş,-ă adj. = (ad I 1°) cu coarne (mari). Nu-i bou aşa de cornuş să nu să ciungăra[scă] şi calu atâta de buiac să nu-şi calce’n căpăstru. T. PÂ-pAH agi, m. 170/31; — (rar) cornos,-oâsă adj. = tare ca cornul. Arbust... cu frunzele cornoase. DATCULESCU, ap. TDRG.; — (rar) comuros, -oâsă adj. = (ad 1°) în formă de corn (bobb, ap. CADE.) ; (ad V 1°) colţuros (id. ib.) ; — cornorât (cornurât),-ă = adj., ad I 1°) cu coarne, care are coarne, cornut, încornorat; exagerat, bizar, fantastic, încornorat (III) ; (ad V 1°) cu colţuri, colţuros, necioplit (cf..ghetie, R. m. 93), încornorat (II) ; (s. m„ ad I 3°) diavol, drac; p. ext. om rău (HERZ.-GHER., M. iv 240). Yite (= vite) cornorate. GRAIUL i 396. Minciună cor-norată. polizu. Fabula... cornorată despre ţigani. c. NEGRUZZI, ap. TDRG. Or mai spune eornoraţii că mai sâni bani în vreun loc. Rădulescu-codin, î.; — (rar) cornurâtic,-ă adj. .= (ad I 1°) în formă de corn, ca un corn. CIHAC, LM. | Verbe: corni IVa trans. = (ad V 1°) a încheia bârnele din colţurile unei clădiri. Coliba se corneşte. DAN, P. 101; — încornă Ia (trans. ad IV 2°) a încheia căpriorii unei clădiri; cf. încornora. Am în-cornat casa'. viciu, gl.; (refl. t) a-i creşte cuiva coarne. (Exemplu subt încornora). | Colectiv-local: (neobişnuit) cornărîe s. f. = brutărie în care se fac cornuri (IV 13°), simigerie. PONTBRIANT, POLIZU, COSTINESCU], — Din lat. cornu (cu sensul I 1°, II 1°, II 2°, 4°, III, IV 15°, V 1°, V 3°) ; sensul de «colţ, unghiu» se găseşte şi la Aromâni şi în franc, cor(n) şi în dialectele actuale franceze, în catalană şi în Sici-lia). Cf. cornar, cornat, cornut, încornora, şi dubletul goarnă. CORN s. m. (Bot.) Cornouiller (Cornus mas).—■ Arbore frumos, cu ramurile verzi şi cu flori galbene, care face nişte fructe roşii comestibile, numite coarne. Lemnul lui e foarte tare; frunzele se întrebuinţează la colorat. Se mai numeşte şi : cornul-voinicel. Cf. panţu, pl., h. i 18, 11 79, X 149, 205, 476, XI 230, XIV, 102. Korn = Cornus. anon. car. Dreanca (— bulg. drinka) = cornul. GLOSAR DE PLANTE (1705), ap. GCR. I 357/w. Cornul înfloreşte la Fevruarie. I. IONESCU, M. 60. Din Boian la Vatra-Dornii A,u umplut omida cornii. EMINESCU, P. 161. Tufare de corn. CONTEMPORANUL, ni 782. Miercuri seara şi Joi dimineaţa din săptămâna paternilor se fac focuri prin curţi cu lemne de... alun şi corn. PAMFILE, duşm. 80. Se fierbe laolaltă coji de corn... şi cimbrişor d,e câmp... până cănd se capătă coloarea roşie dorită. PAMFILE-LUPESCU CR. 101. Toiag de corn. LB. Tufă di com. HERZ.-GHER. M. IV 240. Lemn de oorn. TEODORESCU, P. P. 393b, RETEGANUL, CH. 97. Cornule, ce nu te'ndoi, De-o creangă să te des-poiu, Să-mi fac prăjină de boif ALEC(SANDRI, P. P. 44/1». [Diminutiv (neobişnuit; în poezia pop. cu caracter mistic, în rimă; plur.) cornurele s. f. Şi cumpără nouă ocă de fier Şi nouă de '-oţel, Să facă secerele, Cu mănuchi de eornurile, Să secere nepoţi şi nepoţele Şi copile tinerele, viciu, COL. 188 (notă : «de com; lemn tare» ; în GLOSAR: din lemn de corn). | Colective: cornet s. a. şi m. (plur. -neţuri LB.) = pădure de corni (LB., COSTINESCU), loc cu mărăcini şi corni (x. IX 3) ; p. ext. pământ format din sfărâmături de stânci, sol schelet (PORUCT.C, T. E. 324) ; (Bot.) = buruiană (H. IV 52, 83), un fel de scaiu (cf. DDRF, TDRG) Ciulinii, scaieţii şi corneţU. ap. TDRG. Se amestecă un fel de eorneţi vergi eu foaia lată. HEM. 1468/n; — corniş s. a. = (plur. -nituri) pădure de corni, (1), LM. cornet. în vremile vechi pre aici ar fi fost tufe de corni, şi de aceia şi-ar■ avea numele „Corniş". liuba-iana, m. 46; p. e x t. (plur. -nişi; Bot.) coronişte (coronilla varia). Mieii, umplăndu-se... de căpuşe..., trebue spălaţi cu apa în care a mocnit... cornişor sau corniş (cor(o)-nilla varia). DAN, P. 48. (Cf. citatul de la cornişor) .] —■ Din lat. cornus, idem. Cf. coarnă, cor-n a c e e. COKNĂC s. m. Cornae. — (Franţuzism) Conducător de elefanţi; p. ext. mânător de animale. Te vezi... pus pe un măgar care pleacă fuga duduit cu băţul dinapoi de coniacul său. c. negruzzi, I. 329. Un şireag de elefanţi, mânaţi de comacii ce-i încalecă şi-i îmboldesc. ODOBESCU, III 110/2: — N. din fr. (şi germ. Komak, rus. komaku). COKNĂC s. m. 1 > v rorn1 CORNACIU adj., s. m. / CORNALINĂ — 800 — CORNET CORNALINĂ s. f. (Min.) Cornaline. — Varietate de agată semi-transparentă, de un roşu-în-chis, din care se fac peceţi, pietre de inele, et,e. Două plăci ovale de oornalină... şi despărţite prin doi mai mici sam.firi alăturaţi, odobescu, i 420. — N. din fr. CORNÂR s. m. şi a. I. 1°. GoUecteur de l’impot sur Ies bStes ă cornes. 2?. Laboureur qui tient Ies cornes de la eharrue. II. 1°. Charrue â un seul mancheron. 2°. Poutre, Chevron. III. Marchand de croissants. I. S. m. (rar) 1°. t Slujbaş însărcinat cu încasarea impozitelor asupra vitelor cornute; cf. cornări, cornărit. Boi... având pecetluiturile cornarilor. arhiva rom. ii zoo, ap. TDRG. 2°. Cel care, la arat, ţine coarnele plugului (c. C. II 160/43), cornaciu, corniciu. Cornarii se duc acasă, Plugarii cu toţi se lasă. POP, ap. TDRG. II. S. a. 1°. Plug cu un singur corn (IV 1°). Cf. C. C. II 146/m. 2°. Stâlpul din păretele casei din corn (V 1° = colţ) (Mitoc, în Bucov., com. ittu) ; căpriorul din cornul (= colţul) acoperişului (ib., id.) ; colţar (ŞĂINEANU, D. U.) III. S. m. (Bucureşti) Vânzător (ambulant) de eornuri. Vite 3 lei: ia două eornuri de la cornar. [Plur. ad I şi III cornari, ad II cornare şi cornări (= crăcane?): Găleţile... se anină... într’un vârf de fag cu mai multe cornări, tăiat şi infipt in pământ, ca pe cornării (sic!) lui să se scurgă şi usuce găleţile stânii. DAN, P. 103/«. | Feminin (de la cornar III): cornăreâsă s. f. = vânzătoare de eornuri; soţie a unui cornar (III). | Şi; (dela plur. -comuri) cornurâr s. a. = dulăpior aşezat în cornul (V 1° = colţul) odăii, în care se ţin mai ales sticle; colţar. Cf. Păcală, R. 409, 485; (Dulgh. şi Zid.) echer, colţar. H. XVII 152, 312, com. ITTU; cornorâr t s. rn. (încercare nereuşită de a crea un nume românesc pentru) rinocer. GORJAN, H. II 27. j Verb: cornări IVa = (trans.) a da cu coarnele, a lovi (pe cineva) cu coarnele, (refl. = reciproc, despre vite) a se bate în coarne; (trans., despre femei) a pune coarne (bărbatului), a încornora (DICŢ.), a-1 înşela (cu altul) ; f (trans.; complementul e vita cornută) a incasa impozitul pe vitele cornute; (intrans.) a ţinea plugul de coarne, p. ext. a ara; (refl. despre vite) a-şi rupe un corn s. a-mândouă coarnele (LB., REV. CRIT. III 119) ; a încheia căpriorii (= cornii IV 2°) la o casă (cf. LB.) ; (trans.) a face ceva colţurat, cornurat (cf. LB.) Prostul care cornăreşte, Sudori varsă. KONAKI, P, 79. Inima gospodarului se baie, când vede întâia dată măcieşul şi spinul înflorit, şi de aici înainte neîncetat cornăreşte, până ce se sfârşesc zilele lui Prier. I. IONESCU, C. 51, cf. SEVASTOS, C. 188/,, ŞEZ. V 90b/o, VASILIU, C. 129. Boul s’a cornărit. REV. CRIT. III 119. ] Abstract: «cornări) cornărit s. a. = t impozitul pe vitele cornute; ţinerea plugului de coarne, arat. Lua, deosebi de vamă, de bou câte un leu; i se pusese acei dări nume cornăritul. LET. II 87/22. cf. 314/io. Scutire a 200 de boi de negoţ ai lui Po-toclei de vamă, de cornărit, de coniţă. IORGA, S. D. vi 240. Pentru nişte boi:... fiind el [Grigore Ghica1 cu slujba cornăritului la ţinutul Cernăuţilor. id. ib. VI 261. Să aibă a scuti... trei sute [de] boi de negoţ, de vamă şi de cornărit (a. 1797). URICARIUL, 11 59/i5. Cf. ib. I 91/27. Fără întârziere trebue [gospodarul] să se apuce de cornărit si de aruncat în pământ seminţele. I. IONESCU, C. i57], -— Derivat din corn, cu suf. -ar. CORNÂT, -Ă adj. Cornu. — Care are coarne (mari), cu coarne (mari), cornut, încornorat (I 1°). Cf. tncornăţel. (Despre vite H. XV 100: boi H. 11 319, vaci, H. ix 438, despre oi H. vi 125). Decât buărul... mai comat este inorogul. CANTEMIR, ap. TDRG. Bou comat şi buărat. id. IST. 161. Eu am mijloc sigur ca să te fac comată. [spune vulpea cămilei geloase de coarnele ţapului]. C. NEGRUZZI, ii 296/3. [Diminutiv: cornăţica s. f. art. Nume de oaie. H. xill 199;— cornăţel s. m. (Bot.) = c o r n u ţ e 1, t u-r i ţ ă (Galium Aparine) ; b r ă d i ş o r (Lycopodium Selago; în j. Putna) ; scăetele-popii (Xan-thium strumarium; în j. Prahova), panţu, pl.2, cf. H. VIII 182; — (singular nou, refăcut din plur. dial. curnăţăi = cornăţei) curnăţâu s. m. = un fel de scaiu mic şi lungăreţ, având forma unui sâmbure de măslină, pe care-1 vedem adesea prin lâna oilor (Ostriţa). Com. Z. MEDVIG.J — Din lat. cornuatus, -a, -um, idem. Cf. comă-ţar, cornut. CORNĂREÂSĂ s. f. v. cornar. CORNARI vb. IVa v. cornar şi încornora. CORNARÎE s. f. V. corn2. COKnArIt t s. a. v. cornar. CORNAţâR s. m. (Entom.) Insecte (Naucornis cinicoides). — Insectă mică şi lătăreaţă ale cărei picioare de dinainte seamănă cu nişte corniţe. Trăeşte pe fundul apelor stătătoare sau lin-curgă-toai’e. înţeapă foarte tare. Cf. MARIAN, INS. 455. — Pare a fi un derivat (cu suf. numelor de agenţi -ar) din cornat, apropiat de corniţe. CORNAţkl s. m. (Bot.) v. cornat. CORNĂXlCA s. f. art. v. cornat. CORNEA subst. art. v. corn5. CORNEE s. f. (Anat.) Cornee. — Partea anterioară, transparentă a ochiului, prin care se zăreşte irisul şi pupila. — N. din fr. «lat. comea «de corn»). CORNENCIU s. m. v. corn2. CORNET s. a. şi m. 1°. Cornet, cornet ă. piston; cornet, comiste. 2°. Cornet acoustique. 3°. Cornet (de papier). 4°. Cornet (â jouer aux des). 5°. Cornet (des fosses nasales). 1°. (Muz.) Corn (II 1°)' mai mic de suflat, un fel de trompetă, trâmbiţă. Cornet de aramă. LM. Spec. Cornet cu piston — un fel de trompetă cu clape, de timbru cam vulgar, întrebuinţată mai ales de muzicile militare şi de fanfare. || P. ext. s. m. Muzicantul care (într’o orchestră) cântă din acest instrument. 2°. Instrument în formă de pâlnie s. de corn de care se servesc surzii spre a auzi.^numit şl : cornet acustic. Dă jos un cornet acustic... şi-l pune cu gwra cea strâmtă la ureche, caragiale, ap. CADE. 3l). (Franţuzism) Bucată de hârtie învârtită în formă de pâlnie spre a pune ceva mărunt în-tr’însa, coşuleţ (de hârtie), (Transilv.) toc; p. ext. ceea ce s’ a împachetat astfel. Se unge cu ceară de albine o bucată de pânză de qlandă şi se face din ea un bucium ..., adecă se răsuceşte în formă de cornet. GRIGORIU-RIGO, M. P. 1 124. Alţi trecători... porneau, ţinând cornetul [de castane] între degete, c. petrescu, c. v. 118. Cornet de bomboane. CORNET - 801 — CORNUREL ■ 4°. (Franţuzism) Pahar de corn s. de carton, în forma unui con trunchiat eu care se aruncă zarurile. CADE. 5°. (Anat.) Cornete nazale = mici lame osoase învârtite împrejurul lor însele în formă de corn mic şi situate în interiorul nărilor. [Plur. -nete şi -neţuri — N. din fr. CORNET s. a. v. corn3. CORNET f s. a., m. (Milit.) Cornette. I. S. a. Stindardul unui escadron de cavalerie. COSTINESCU. II. S. m. şi a. Rang militar (ALECSANDRI, T. 1772) : ofiţer de cavalerie (şăineanu, D. U.), stegar de cavalerie (STAMATI), port-drapel. 16 corneturi şl stegari. LET. II 71/» 8 poăporuşnici şi cornet/t. ib. II 74. Se ducea, Moscalii gloate cu corneturi pe departe drept iarba. ib. II 115A. Nu-i ăe geaba cornet la cavalerie, alecsandri, t. 1093. [Plur. -neţi şi -neţuri, j Şi: cornelii f s. f. Eu am, avut supt cometa mea mai bine de o sută de călăreţi, şincai, HR. III 43/iS.] — Din rus. kornetu şi pol. kornet, amândouă din fr. COKNETA t s. f. (Milit.) v. cornet. CORNI vb. IVa v. corni CORNICE s. f. (Arhit.) v. cornişă. CORMCEA s. f. CORNICIU s. m. şi a. CORNIGÎCA s. f. art. CORNÎlA s. m. v. corn1. CORNIS s. a. (Zid. şi Dulgh.) v. corniz. CORNIŞ s. a. V. corii3. CORNIŞĂ s. f. (Arhit.) Comichc. — Ornament în relief ce se face de jur împrejurul unui zid, cf. chenar, brâu (II 2), ciubuc, parca n. D’asupra comicei ce e formată de un brâu de cărămizi cu unghiuri ieşite şi scobite [e acoperi-măntul]. ODOBESCU, I 388. Cornişa are un profil modern, fură caracter. GHICA-BUDEŞTi, mon. ist. I 22. Deasupra fruntarului, de sus apar capetele grinzilor, pe cari e aşeza,tă ,,cosoroabasau cornişa,. AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, CONV. LIT. XLII 105. || P. ext. (Topogr.; după fi. en cor-niche) Sprânceana văii, de unde începe coborîşul repede al coastei. PORUCIC, T. E. 195. [Şi: (din it. comice) cornişe s. f.] — N. din fr. (din ital.) Cf. dubletele corniz, corniză. CORNIŞOR s. a. v. corn-, CORNIŞOR s. a. şi m. I. 1°. Petit angle. 2°. Ca- roube. II. 1°. Differentes plantes. 2°. Variate de raisin. I. S. a. 1°. Corii (v. 1°), colţ mic. Cornişor de ■ca,să (şez. I 297), de gard (marian, SAT. 280), de munte (T. PAPAHAGI, M. 25/™). 2°. (La plur.) Cornişoare = roşcove, coarne-de-mare. Struguşoare ş’alunele, Cornişoare şi smochine. SEVASTOS, N. 137; II. S. m. (Bot.) 1°. Diferite plante din familia Lycopodium, precum: h. annotinum: cu tulpină târîtoare, foarte ramificată; creşte pe stânci şi prin păduri umbroase; se mai numeşte şi b r ă- d i ş o r (II 1°) ; 1— L. Selaţ/o, numit şi cornişor de munte sau biădişoi", — L. clavatum, numit şi pedicuţă. panţu, PL. | Apoi: Geratophalus orthoceras, numit şi ploşnicar şi cornuleţ (panţu, PL.) şi cornişor-drept (barcianu). | Corniş. DAN; P. 48. | Greu de identificat: plantă (H. III 242, iv 52, com. A. TOMIAC), cu trunchiul bifurcat şi verde totdeauna (H. X 497) ; buruiană cn floarea albă, bună pentru rânză (H. XVI 9, cf. IV S4). 2°. Varietate de struguri eu boabele verzi, ţuguiate şi dulci la gust. H. Iii 305, cf. corniţă. — Derivat cu suf. diminutiv -işor din corn1 (în sensul I) şi din corn3 (în sensul II 2°). în sensul II 1°, pe cât se pare, clin amândouă. CORNÎST s. m. (Milit.) Cornistc. — Soldat care suflă goarna, gornist s. care cântă din corn (II 1°) Grăniceri,,... toboşari şi cornişti. I. IONESCU, M. 34. A sunat Gornistul de plecare. COŞBUC, B. 56. Muzica bat[alionului]... angajează flighor-nişti, clarnctişti,... şi cornist. UNIVERSUL, 1930, 16 Noemvrie. —N. din fr. Cf. dubletul gornis t. CORNIT CORNÎTA ÎŢ s. a. ) IŢA s. f. art. J '' CORNIŢA s. f. v. corn2 şi (Bot.) coarnă. CORNIZ s. a. (Zid. şi Dulgh.) Guillaume, ra bot ă moulures. — Unealtă a zidarului (H. III 153) s. dulgherului (H. iii 450), nedefinită mai de a-proape. Probabil cinbucarul, tiparul de tras ciubucele pe zid şi lambacul, rindeaua cu care se fac ciubucele pe marginea mobilelor. [Şi: cor-nîs s. a/ H. III 387. j Plur. -n/izuri, -nisuri.] -- Din bulg. korniz (karniz) „ciubuc" «germ. Kamies, fr. corniche). Pentru trecerea de sens dela «ornament» la «instrumentul cu care se face ornamentul», cf. ciubuc 1°. Cf. dubletele corni z ă şi cornişă. CORNÎZĂ s. f. Trinyle. — Galerie de lemn pe care se ţintueşte o draperie, perdeaua unei ferestre, etc.; vergea de fier de care se atârnă perdelele sau draperiile prinse de nişte inele. CADE. — Din n.-gr. xopvi3ţ,a, idem «germ. Kamies . (Substantivat; Bot.) cornuţăi = o buruiană (neidentificată) H. I 19. Cornuţel — mărăcine ce se prinde şi rămâne pe vestminte. REV. CRIT. III 120. Cornuţel de câmp — cornuţ (Cerastium arvense). BARCIANU.] — Din lat. cornutus, -a, -um. Acest cuvânt a fost dus de păstorii români la Albanezi (Icerrute), la Neogreci (xogoCxa), la Poloni (kurnuty), la Slovaci (kornuta) şi Cehi (Icurnota). CORNOŢ s. a. v. corn2. CORNCŢ s. m. v. cornut. CORNUTA s. f. (Chim.) Cornue. — Vas de sticlă s. de pământ cu gâtul strimt şi îndoit, care serveşte la experienţele chimice. — N. după fr. CORNCţA s. f. v. corn2. CORNUŢfiL, adj. m., s. m. v. cornut. COROAbă s. f. (Bot.) 1°. Prunelle (Prunus spi-nosa). 2°. Brunelle ă grandes fleurs (Brunella grandiflora). 3“. Orobanclie. 4°. Pomme dc terre. 1°. Porumbă, porumbea (fructul mărăcinelui). dicţ. 'grix-sgr- 2°. plantă ierboasă, păroasă,_ eu jilori mari, al-bastre-violacee, numita şi.v busuîoc-'d e-p ă-d ui e s. - ri e g ru, iarbă-neagră. panţu, pl. 3°. Busuioc-sălbatic. panţu, pl. 4°. Cartof (Fildul miji., Hunedoara) Viciu, GL.104. [Şi: (ad 1°) corombă s. f. (Malovăţ, jud. Mehedinţi) CDDE., scoroâmbă s. f. (DICŢ.) şi cu sensul de: băbuie, cotoroanţă, hodoroagă, sgripţo-roaică. ciauşanu, gl. | Diminutiv: coro-beâţă s. f. = porumbea (conv. lit. xx, 1008, ap. CDDE.) ; măr pădureţ s. pară pădureaţă (DICŢ.) ; (la plur.) fructe în general (Crişcior în Munţii Apuseni, Com. st. paşca) , rog o,d ele; poame uscate (Frata, Câmpie. Com. V. BUCUR), mere s. prune uscate (doine, 270). Nutrindu-se cu smeu-ră, mure, alune, fragi, jir, ghinde, corobeţe şi rădăcini. reteganul P. V. IS/33. Fetele care-s măreţe, Nu se ţin de corobeţe. jarnIk-bârseanu, D. 432, cf. RETEGANUL, CH. 93, cf. DOINE, 270/». Nu mânca atâtea corobeţe, că te doare la rânză. Com. paşca. |Alte derivate: scorombâr s. m. = arbust care produce coroabe, porumbar, mărăcine (DICŢ. panţu, pl.) ; — scoromnic (scorum-nic DICŢ.), -ă adj., s. m. (Porumb) scoromnic = varietate de porumb (H. IX 446, XI 326, RĂDU-LESCU-CODIN) cu ştuletele subţire şi cu câte trei rânduri de boabe mari, galbene ca aurul (cf. TDRG.) s. varietate de grâu (cf. H. XIV 221) ; p. ext. cel ce caută să se căsătorească cât de tânăr. Rădulescu-codin.] — Legătura etimologică cu columba, -am „porumbiţă" întâmpină greutăţi formale de neînvins. Numai istror. corumbe „porumbea (planta)" corespunde exact, din punct de vedere formal, cuvântului latinesc, care şi în limba albaneză (Icul-lumbrl) însemnează planta „porumbea", iar în u-nele limbi şi dialecte romanice şi alte plante, numite astfel după coloare (cf. CDDE nr. 398). Jocul între formele cu m şi fără m (cum apare cuvântul şi la Aromâni: curubiţă) aminteşte pe grec. xopuM'fto? (care înseamnă şi „ciucure de flori"), pătruns şi în latineşte şi păstrat la Sarzi, faţă de jcoQixpri («OQucpoţ- xoq-uh|3o? yotouxeIoi; Hesych.). COROADE vb. III. (Chim.) Corroder. — A roade (încetul cu încetul), a mânca (printr’o acţiune chimică). Oxidul de sodiu... coroade şi distruge ţeseturile organice, poni, CH. 189. [Se conjugă ca roade. \ Abstract : coroziune s. f. DICŢ. (Adjectiv: ( < fr. corrosif) coroziv,-ă (STAMATI) care coroade. Substanţă corozivă (şi substantivat:) a întrebuinţa corozivele. COSTINESCU. Subliniat coroziv. Grămezi de materii corosive. HAMANGIU, C. C. 148. (F i g.) Printr’o împrospătare a moralului acestui popor, chinuit de veninul din ce în ce mai corosiv al desnădejdii. curentul, 1930, 6 Dec. Stil coroziv.] — N. după fr. (lat. corrodo, -ere). COROAgA s. f. Planehe seche et tordue. — Scândură uscată şi strâmbată, rev. CRIT. III 120. (SEULESCUL, URICARIUL x 401/s, apropiind cu- COHOAN — 803 — COROANĂ vântul de gr. xăţ şi de lat. corioum, dă şi sensurile „scoarţă de teiu din care se face baniţa jmoc;“ şi „piele de oaie“, sensuri reproduse şl de dicţionare. DDRP. dă şi sensul suspect „bâte ă cornes“. j Şi: corugă s. f. = tavă făcută din coajă de brad, pe care baciul ţine mămăliga, lingura, sarea (Bran, Muscel). Com. C. lacea, cf. H. IX 284, XVII 392. 1 Verb: corugă vb. I refl. (prez. pers. 3: se corugă) = (despre lemn) a se îndoi, a se scovârda, a se (s)coroji; (despre casă, ciubăr, etc.) a se surpa, păcală, M. R. 138, Com. ITTU.] — Din bulg. koruba „scorbură, boltitură, ceaşcă” (cf. rut. Icorobka „cutie făcută din scoarţă") cf. corobă, corobană, corobaie, scoroji, scorbură, coropcă, coropcar. COROAN s. m. Tronc d’arbre. — (Bucov., Transilv.-de-nord) Butuc verde, bun de tăiat în fabrică. (Straja, Bucov., com. ar. tomiac) [Şi: coron s. m. = fir de molid, tăiat iarna, dar necojit (Runc, Năsăud, Vişeul-de-sus, Maramureş): Pentru căpriori cumpără coroni. Com. ITTU.] COROANĂ s. f. I. 1 °. Couronne. 2°. Couronne royale. 3". (Fig.) Couronne, puissanee royale. 4°. Couronne de blason. II. 1°. Couronne mortuaire. 2°. Couronne (monnaie). 3°. Ramure. 4°. Couronne (de la dent). 5°. Couronne, pârtie du pied du cheval. 6°. Planehes du coursier. 7°. Fritillaire. III. 1°. Halo. 2°. Couronne eirculaire. IV. 1°. Faîtage. 2°. (Fig.) Sommet, cime, comble. I. Ornament în forină de cerc, aşezat pe cap. 1°. Podoabă, de formă circulară, făcută din flori s. frunze naturale, cu care se încunună capul, c u -nună. Când boul... va afla... pentru ee cu coroane de trandafir împletite an primit... cinstirile proslăvite. KONAKI, P. 261. Se împodobesc cu coroană de flori de câmp. H. IV 67. | Spec. Cunună de mireasă. Cf. MARIAN, NU. 289. | P. anal. Atunci natura’ntreagă... îşi puse coroana sa de flori, alecsandri, p. i. 128. 2°. Ornament de metal (preţios) împodobit cu pietre scumpe, pe care îl pun pe cap, la ocaziuni solemne, împăraţii, regii s. principii, ca semn al demnităţii lor. Singur împăratul îşi ia coroana lui. mărgăritare (1746), ap. TDRG. [Lăpuşnea-nul] purta coroana Paleologilor. c. negruzzi, i 148. Coroanele ce regii pe frunte le aşează, eminescu, p. 202. Coroana de oţel [a suveranului României] este în toată însemnătatea cuvântului o coroană populară, maiorescu, D. ii 135. Feciori dc Domni... cu coroană’neununaţi. TEODORESCU, P. P. 104. | P. anal. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta (= tiara papală). eminescu, P. 239. Coroana României, numele u-nei decoraţii (înfiinţată la 1881). | (Bot.) Coroana împăratului, numele unei flori nedefinite, probabil bibilica (2°) H. XVIII 41 (v. coroană II 7°). 3°. Fig. Putere monarhică, suveranitate, monarhie ; p.. ext. suveran; stat, ţară. Cf. costinescu. Au fost hatman mare de corona teşească. LET. II 290Aa. Lăcuitorii oblastiei Basarabiei se împart în stările următoare:... Ţâganii Coronii... (1818). GCR. II 219/w. Astfel păzeşte guvernul... prestigiul Coroaneif MAIORESCU, D. II 241. Coroana, cinstea cea mai mare, dar şi tu să o cinsteşti cu purtarea ce ei i şe cuvine. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 246. Administrator al domeniilor Coroanei. Coroana stă deasupra partidelor. Consiliu de Coroană v. consiliu. 4°. P. ext. Semn pe stemele şi armoriile domnitorilor s. a familiilor nobile din occident, cf. herb, blazon. Coroană de conte, de baron. II. Ceea ce ne face să ne gândim la coroană (I). 1°. Cunună de flori s. de frunze naturale s. artificiale, care se depune ca omagiu la înmormântarea cuiva. 2°. Numele unor monete de argint străine (care poartă efigia coroanelor purtate de suveranii ţărilor respective) ; spec. monetă de argint în fosta împărăţie austro-ungară între anii 1893 şi 1918, valorând o sută de fileri s. */* fiorin. Coroana suedeză, cehoslovacă, etc. Lucrătorii... se ofilesc zi de zi, până pier de greul unei munci straşnice plătită cu mizeria unei coroane [ungureşti] pe zi. iorga, n. R. A. I 348. | Trei coroane, termen de batjocură pentru un cal care nu merită mai mult de atâta. Cf. dr. v 109. 3°. Coroana unui pom (copac, arbore) = totalitatea crengilor lui. Com. ITTU. 4°. Coroana dintelui = partea superioară care iese din gingii şi e acoperită cu smalţ; p. ext. îmbrăcăminte de metal care acopere această parte a dintelui. 5°. Partea piciorului calului deasupra copitei. CADE. 6°. Lemnele care forme_ază Jjituri!e,.scocuU (Fi-tiza-dePJBS,' "SăSmar)'. Com; ittu. || (Mor.) Frun-tar (2°) la moară. Coroana podului. H. XII 140. 7°. (Bot.) Bibilică. PANŢU, PL. Cf. COSTINESCU. III. Ceea ce are o formă circulară. 1°. Cearcăn care se formează împrejurul soarelui. Cănd scapătă soarele şi va face coroane (tipărit greşit: eornane) roşii împrejuru-i,... atunci schimbarea timpului este imininte. I. IONESCU, M. 64. Gând soarele’nroşeşte cu-a sa coronă norii. contemporanul, i 95. | (Astr.) Coroana boreală (v. boreal). Coroana solară, culianu, c. 257. Cf. costinescu. 2°. (Geom.) Suprafaţa cuprinsă între două cercuri concentrice. CADE. IV. Ceea ce pune vârf Ia ceva, îl încununează. 1°. Culmea s. coama acoperişului unei case ţărăneşti. Cf. DAMfi, T. 93, PAMFILE, I. c. 422. 2°. Fig. Vârf, culme, punct principal, podoabă, stea. A căror tractate coroana era. CANTEMIR, ap. DDRF. Luoa-va corona vieţii. N. TEST. (1648) ( : cnrură de viaţă. COD. VOR.; cununa vieţii. BIBLIA, 1688), ap. COD. VOR. 113. Cf. GCR. I 129/m. Te-ai dus, lăsându-mi... un suvenir poetic, corona vieţii mele, ce mângâie şi’nvie duioasşi-inima mea. ALECSANDRI, P. 121. O femeie vrednică e coroana casei. ZANNE, P. II 143. A face o coroană = a face peste voia lui Dumnezeu, cu coarne, a face o ispravă rea, o poznă neauzită, a se purta rău, a batjocuri. Lasă, am auzit eu de coroanele tale. Rău’ cu coroană = cu vârf. (Botoşani). ION CR. IV 52. [Şi: coronăf s. f., (vechiu şi în Maramureş, prin confuzie cu cunună s. din bulg., sârb, koruna) cortină s. f. = coroană (MĂRGĂRITARE (T7?£5), ap. TDRG.) ; adăpost, cvartir (HERZ. -GHER., M. IV 240) ; fruntar (2°) la moară. DAME, T. 153. | Diminutiv: (ad I 2°) coroniţă s. f. [Doamna purta] coroniţa cu mai multe ramuri ascuţite. IORGA, IST. R. I. 114. Din coroniţa împărătiţe-lor. păsculescu, L. P. 137. |Alt derivat: coronişte s. f. (Bot.) Plantă ierboasă (Coronilla varia), cu flori albe-rozee, numită şi: ciocârlan, cunună, cununiţă, f loar e-de-t rânşi, sămăchişă, unghia-gainii. panţu, pl. | Verbe: corona f (corunâ f) P, coroni t, (co> runi t) vb. IVa = a încorona, a face moştenitor al coroanei (NECULCE, cs. II 371), refl. a se încorona, a se proclama domnitor, rege, împărat. Pre dumnealui l-au coronat cu domnia, biblia (1688) 1/pr. 14. S’au, coronat craiul eel tânăr. mag. ist. iv 134. (Alte exemple subt încorona); — (cu part.-adj.) coronat (corunât t» coronît, corunît), -ă = încoronat. După obiceiu pomăzuit şi corunit. M. COSTIN, ap. gâdei. Pe I. II. 51* COROAPCĂ — 804 — COROI frunţea-i coronată cu o îngustă diademă se strecoară ca un prepus de mânie, odobescu, I 55/M. Piatră-nestimată De pe.fruntea-i coronată. TEODORESCU, P. P. 21b. La cap cu flori coronată. DOINE, 28A. (Alte exemple subt încorona). | Abstracte: «rus. koronacija s. pol. korona-eya). coronâţie t> corunâţie ţ s. f. = încoronare. (Exemple, subt încorona); — (Arh.) coronament s. a. = (concretizat) ornament care termină partea superioară a unei clădiri s. a unei .mobile, cf. cornişă. Pe coronamentul uşei de la intrare se află sculptată... o mică stema a Moldovei. MON. IST. I 66.] — N. din lat-med. corona, idem, intrat de timpuriu în limbă prin mijlocire ungurească (ko-rona), sau< slavă (bulg.., rus., rut., pol. korona). Of. dubletul cunună. COROÂPCA s. f. v. coropcă. COKOBă s. f. Nom plaisant donne au boeuf. —■ Cuvânt de ocară dat unui bou (H. x 354), probabil: slab (ca o scândură scorojită). — Cf. corb a g ă. . COROBĂIEs. f.- 1 Creux d’un arbre. 2°. Vallee encais'sie.--— (Oltenia şi Banat). ' 1°.'-(Banat) Scorbură; trunchiu de copac găunos (CADE.) ; (Gorj) scorbură de copac. GR. S. V. 119. ■ 2V :(Oltenia)’ Vale adâncă (graiul), hodo-ghină, scochihă (RĂDULESCU-CODIN), văgăuna. Şi să plece brânca în ma-ri văi, în văi coi-o băi. mat. FOLC; 618. Fugiţi, dătine curate, La ăl de are plată pe spate; Te du în văi, în scoro-bâi.' GRAIUL, I 22. Şi dii-te în văi, îti corovăi. MAT. FOLC. I 560. Gi ieşiţi şi mergeţi în ale. văi, în scorovăi. ib. 564. [în Banat, rostit corobane. Şi: scorobâie S. ’f. (RĂDULESCU-CODIN) şi ca toponimic, nume dat unei văi cu maluri foarte repezi a unui torent care. trece printr’ o margine a oraşului Piteşti (Com. C. MARINESCU) ; — (în rimă cu plur. -văl, în descântece) (s)corovâie ş. f. | Adjectiv: (Banat) corobăios (pronunţat coroba-nos), -oâsă = seorburos. CADE.] — înrudit cu scorbură, c o r o b a n ă şi co-roagă, cf. bulg. koruba „scorbură", sârb.%oruba „jgheab". Cf. scorbură, corobană. (’OROBAlOS, -OAsA adj; v. corobaie. COROBĂnA s. f. 1°. Arbre creux. 2°. Greux d’un arbre. — (Mold.). 1°. Trunchiu de copac bortos înăuntru (ION CR. II 26), copac bătrân căzut ia pământ şi boştiros (găunos) pe dinăuntru (ib. I 61). Corobană, ciot-câ, buturugă. H. XI 516. Să tragă o corobană de arin. marian, NU. 323 b/8. 2°. Scorbură (pamfile, i. c. 468) ; spec. gaură în trunchiul unui copac, provenită din putrezirea unei crengi uscate (id. J. 1). Strânge... ciolanele... şi să le duci în corobana copacului. ŞEZ. I 307/so; Alte pasări se prind prin cuibarele lor.,., cari şi le fac prin corobane. pamfile, j. i 33. — Pentru etimologie cf. corobaie, coroa-gă şi scorbură. COROBÂTECA s. f. COROBATIC s. m. COROBATICA s. f. COROBAŢICA, CQROBATlC s. f COROBATfCĂ s. f. v. corovatic. COROBEAţA-S. f. (Bot.) v. coroabă. COROBEŢ s. m. (Entom.) v. corobeţe. COROBJîTE s. m. (Entom.) 1°. Larve. 2°. Courti-M&re. — (Transilv.). ■ 1°. Vierme (cf! bugnariu, năs.), viermuleţ alb, lung de 2-3 cm. (H. XVII o). 2°. Coropişniţă (Jina, Sibiiu, com. v. lazăr). [Şi: corobet s. m. bugnariu, Năs., scorobete s. m. (H. XVII 5) = larvă de insectă ascunsă subt pietre şi pe care cei ce pescuesc o pun în undiţă (densusianu, ţ. H. (Ca nume propriu şi Scorobeţ).] — Probabil, derivat din * coroabă (cf. coro-bană, coroagă) prin suf. -eţ, cu sensul originar de „vierme de subt scoarţa s. din scorburile copacilor". COROBL/EŢ s. in. v. coroblete. COROBLETE s. m. Sobriquet donne aux paysans de lâ plaine. — Poreclă dată ţăranilor de la câmp, co(r)jan (cf. ion CR. ii 22, 218). [Şi: corobleţ s. m. ib. 11 218]. — Cf. corobet e. COROBORA vb. Ia.. Gorroborer. — A întări, a da putere, a sprijini, cf. a confirma. Elementele legendare... se pot corobora prin cele maţ solide elemente diplomatice, hasdeu, I. C. 99. [Abstracte: coroborare, (fr. corroboration, lat.-med. corroboratio, -onem) coroborâţie, coroboraţiune s. f. = întărire, sprijinire, c£. confirmare. | Adjective: coroborat,-ă = întărit, sprijinit; (fr. corroborant) coroborânt, -ă, (fr. corroboratif) coroboratîv,-â = întăritor, sprijinitor. (Substantivat) coroborânt s. a. = mijloc de întărire, întăritor, tonic. Cf. TDRG.] — N. după fr. «lat. corroborare din < cum şi robur „putere"). Cf. robust. COROBORÂNT,-A adj. ^ COROBORÂŢIE s. f. . . . , | v. corobora. COROBORAŢlCNE s. f. | COROBORAT!V, -A adj. J CORODA s. f. Rangee de bois. — (Rutenism; prin Rogna, Maramureş) Lemne de foc aşezate în şir s. s t, â n j i n, stivă. Com. ITTU. — Din ruten. koroda „trunchiu (putred) de lemn". COROD.4.ŞCA s. f. (Entom.) v. rădaşcă. COROD1ÎŞTE adv. Danse paysanne. — Danţ ţărănesc numit şi de-brâu (H. X 8), probabil identic cu horodinca. COROfiR s. m. v. curea. COROFTlE s. f. (Comerţ). Sorte d’etoffe. — Nume de stofă. Şi rochie dc coroftie, D’ale cum îmi place mie. teodorescu, p. p. 542b. COROGI vb. IVa v. coroji. COROl vb. IV (a) intrans. 1° Gargouiller. 2°. Glouglouter., roticouler. ■ ■ - 1°. (Despre maţe) A .cliiorăi (1°), g h i o t ă i; PAMFILE, A. 2°. (Despre, curcă) A bolborosi (3°). De-i curcă, să nu eoroiască) BIANU, ap. TDRG. (Despre porumbel) A grutiguni (1°) H. XVII 232. [Abstracte: corofre s. f., coroît s. a.] — Onomatopee. Cf. c h i o r ă i, ghiorăi, câ-răi, cur ui. 805 — COROLĂ COROIA COROI vb. 1“ 1 . v. coroiu. COROIAT,-A adj. J COROlDA s. f. (Anat.) Choroide. — Membrană subţire şi pigmentată a ochiului, aşezată între sclerotică şi retină. — N. după fr. (grec. xoe°£lSr)c; „în formă de membrană"). COROIETIC, -A adj. v. coroiu. COROIU s. m. (Ornit.) I. iS per vier, (sorte de) corneille, autour. II. 1°. Courtili&re. 2°. Sobriquet donne aux Tsiganes. I. (Ornit.) 1°. Pasăre (H.XI 59) răpitoare (H. Iii 16) (cf. H. III 38). Uliul şi coruiul sânt mai mici decât vulturul. H. III 16. Coroii trăesc iarna mai ales pe lângă casă şi mănâncă mortăciuni. H. III 308. Coruiul câte odată-1 domesticesc unii oameni (H. Iii 16) şi-l deprind la vânat (marian, o. I 98) de prepeliţe (costinescu). Subt numele de coroiu şi coruiu se înţeleg mai multe feluri de pasări de acelaşi gen: a) falco timmculus, un fel de şoim (cf. LM.), numit şi: vânturelul-rugijiiu s. închi-nătoriul-ruginiu. Cf. marian, o. I 120, BARCIANU, PĂCALĂ, M. R. 30; b) un fel de uliu,, numit şi: uliul-păsărilor s. păsărar s. ulişor. Cf. polizu, MARIAN, O. I 123, CADE.; c) corvus corone, numit şi cioară-neagră, v. cioară (I. i b), Cf. marian, o. ii 52. Korui = [falco] nisus. anon. car., cf. MARDARIE, L. 1575. LEX. marş. 230. Cine va mânca corb sau cioară,, ciovrâncă sau cuc sau coruiu... pravila de govora (1640), ap. GCR. I 91/2. Şi coruiul (grec. iipal) şi căte-s aseamene lui. biblia (1688) 77/du. Şi coruiul (egcpSiov) şi cei aseamene lui. ib. 137/*. l/leul, cuctinozul, coruiul, hd-retiul. cantemir, ist. 26/J2. Un glas supţire, ca de coruiu, piuind, grăind, la urechi îmi veni. id. ib. 137/v, cf. 179/i. Iar cine va omorî coruiu sau stârc, acea,la va pieri. HERODOT, 111/m. Să arătară, 7 părechi de coroi, care gonea doă părechi de căi. ib. 178/u, cf. 112/j. Să ni trimit,[i] şi acum 2 coroi şi un uliu (1741-2). lORC)A, s. D. vi 239. Fiecare Ture având, pe umeri sau pe cialmă câte o pisică, o maimuţă sau un coroiu. GHICA, s. 323. Ieşea des la vânătoare, cu eurui şi cu câini mulţi, pann, E. I 5/7. [Alţii purtau] coif poleit şi împodobit cu două aripe de curui sau, cu- o coadă învoaltă de păun. odobescu, I 133/20. Era scris la’ncheierea învoielii să-i dăm ceva bani, cai, curui, uniori feciori de boieri ca zălog şi alte mărunţişuri, jipescu, O. 138. | Un joc de copii se numeşte de-a-coruiul, identic cu de-a-urliganul s. de-a-(h)uliu. Cf. II. XVIII 147. II. P. a n a 1. 1°. (Entom.) = coropişniţă. marian, ins. 549. 2°. Poreclă care se dă Ţiganilor, cf. cioară, cioroiu. Când văd un Ţigan, ii strigă: coroiule! ŞEZ. I 214/33. Ai văzut, coroiul nalbei? El de-a-cum gândeşte Să s’apuce de vieaţă când îmbătrâneşte. contemporanul, iii 837. [Şi: coruiu, curuiu s. m. | Adjective: coroiat (în Moldova coroiet herz.-gher., m. iv 240) -ă = (despre nas) adus, încovoiat ca ciocul coroiului, acvilin; (persoană) cu nasul încovoiat. Baba şi’ntoarce spre ea... nasul coroiat , şi ochii mititei, sadoveanu, p. s. 101. E un tânăr scund, cn ochii lucitori, cu nasul coroiat. DUNĂREANU, CH. 57. Cel Grec mândru, coroiat, Ce. şedea cu Domnu’n sfat. alecsandri, p. p. 90; co-roietic, -ă, cu acelaşi înţeles, herz.-gher.. m. IV 240. Fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfâr şită ou o păreche de sprâncene tufoasă ca sacara dela Sânta-Elena, se. lega cu un nas coroietie. RUSSO, S. 28. Un nas subţire, puţin coroietic. vlahuţă, D. 73. Cuza era om nalt, bălan, coroietic la nas. graiul, i 359. | Verb: coroiâ Ia refl. = (despre nas) a se încovoia, a se face coroiat. Nasul î se coroiază, ca ciocul vulturului. CARAGIALE, S. 4/ia.] . — Din ung. karoly, idem. CORO.JI vb. IVa 1°. Gauchir, se coffiner. 2°. Pe-Ier. 3°. Rouer de coups. 1°. R e f 1. (Despre lemn, cu deosebire despre cel cioplit s. despre scânduri la căldură s. doage) A se strâmba (Tulgheş, Ciuc, com. ittu, REV. CRIT. iii 120, herz.-gher., M. IV 240) ; (despre piele = a se usca, a se strânge (rev. crit. iii 120. || A se întinde (Sângiorz, com. N. dră-GAN). | Fig. I s’o corojit capu’ = s’a prostit. HERZ.-GHER., M. IV 240. 2°. Trans. A ridica partea s. pojghiţa de deasupra a unui obiect, a coşcovi, a coji. MARIAN, VR. 57. 3°. Trans. A snopi în bătăi. M’au corogit în bătaie; tot trupul mi-e numai o vânătaie (Transilv.) TDRG. [Şi: corogi vb. IVa rev. crit. iii 120, com. ITTU. Ca dzua Domnului Savaoft vine, asupra tot ocarnicul şi asupra a tot suitul şi înălţatul, şi co-rogi-se-voru. DOSOFTEIU, ap. HEM. 1933/a; — scoroji (scorogi) vb. IVa refl. = a se întări, a se usca (rădulescu-codin) tare (şez. xix 13) ; a se coşcovi CBogdăneşti, în Suceava, ib.), a se descuama (TDRG.) ; a se strâmba; (fig.; despre persoane) a se umili. Lemnul, mai mult cel cioplit sau tăiat în joagăr, neuscândn-se de o formă, se strâmbă, se scorojeşte. (Tulgheş, Ciuc, com ITTU). Gunoiul, pătruns de picăturile mărunte, [ale ploii] se scorojea’n furcă, slavici, V. p. 159. Omul se roade la picior, atunci când are o cizmă prea mare, sau când sânt cizmele neunse şi se scorojesc. GRIGORIU-RIGO, M. p. I 160. Trupul trudit se scorojea, încât părea că numai haina îl susţine în cutele metalizate, c. petrescu, c. v. 345. Iar mila de la bărbat [e] Ca frunza de păr uscat: Tu cănd dai să te umbreşti, Tot mai rău te fscorojeşti. MAT. folc. 404. | Abstracte: corojîre, (corogîre), scorojire (scorogîre) s. f. = uscare prea mare prin ardere (Măgurele, Teleorman). Com. olmazu ; scoroşitură s. f. = surpătură, mâncătură. LUNGIANU, CL. 235. | Adjective: corojit (corogit, scorojit, scorogit),-ă = (ad I 1°). Casele... arată spre stradă poarta corogită. iorga, N. R. I 162. O bătrână scorojită, id. B. 115. Tulpina lor scorojită (a bătrânilor paltini), bassarabes-CU, ap. TDRG. Un lavoar vechiu scorojit (= cu smalţul ştirbit). D. ZAMFIRESCU, ib. Partea de jos [a stâlpilor] numai scorojită (cojită)... se îngroapă în pământ, pamfile, I. c. 419. (F i g.) Slă-bănogiţi, fripţi de dări, scorojiţi de nevoi. JIPESCU, ap. CADE.] — Din slav. (cf. bulg. korubja se „mă îndoiu, mă scovârdez", rut. Icorobyty sa „a se strâmba, a se încovoia", rus. lcorobiti „a strâmba, a îndoi, a încovoia"). Cf. co roagă, corobaie, coro-b a n ă. COROLA s. f. (Bot.) Corolle. — Partea florii care ne bate în general mai mult la ochi prin frumuseţea şi colorile ei, formată din petalele ce în-vălue pistilul şi staminele. Corola cu cinci petale. c. NEGRUZZI, I 102. [Adjectiv: «fr; corolU) coroiat, -ă = care are corolă. Plante coroiate. LM.] — N. din fr. ■ (lat. corolla, diminutivul lui corona, deci propriu: „coroană mică“). Cf. cor olar. COROLAR — 806 — COROPIŞNIŢĂ COKOLÂR s. a. Corollaire. — Ceea ce se adaugă în subsidiar (cf. suplement) spre a întări demonstrarea unei afirmaţiuni; spec. (Mat.) consecinţă directă a unei teoreme care nu e cuprinsă în enunciul acesteia (melik, g. 3); p. ext, adaus s. consecinţă necesară. XJn corolar sau, mai bine, condiţie necesară a acestor folosiri de libertăţi publice este acesta că un program, pus înainte... să fie o realitate politică. MAIORESCU, D. II 235. — N. după fr. (lat. corollarium, propriu „coroană mică“ — cf. corolă —, întrebuinţat cu deosebire pentru cununiţa ce se dădea ca suplement s. ca dar actorilor; apoi, p. ext. adaus la ceea ce s’a spus). Cf. corolă. COROLÂT, -A adj. v. corolă. COROMĂSLĂ s. f. 1°. Palanche. 2°. Fleau (de la balance). 3°. Cassiopee (Constell.). — (în Mold. şi Bucov.) 1°. Cobiliţă. baronzi, L. I 161A», şez. v 59/io, XXIII 43, XXXI 64, DAMfi, T., (Vicovul-de-sus) com. G. NISTOR, HERZ.-GHER., M. IV 240. Oo-romăsla pre umere a purta a putea am început. CANTEMIR, IST. 286/33. Aflându-l că e bun,... [î]i pune o coromăslă pe spinare, marian, î. 212/8. O fată... aducea apă, cu coromăslă. pamfile, duşm. 255. 2°. Pârghia balanţei. DICŢ. 3°. P. anal:. (Astr.) Cobiliţă. CULIANU, C. 46. Cf. H. VI 145, X 490. Fata cu coromăslă = Cobiliţă ciobanului. CADE. — Din rus. koromyslo, rut. koromislo „cobiliţă". COROMBĂ s. f. (Bot.) v. coroabă. COROMfZLĂ s. f. Fillette vivace. — Fetiţă sbur-* dalnică (Frata, Câmpia Ardealului). paşca, gl. [Sensul originar pare a fi fost „salamandră", precum arată varianta : călămâzdră s. f. = salamandră (Jina, j. Sibiiu). Com. V. LAZĂR.] Cf. solomâzdră. COROMPEI s. m. plur. (Bot.) v. crumpenă. CORON s. m. v. coroan. CORONĂ vb. Ia v. coroană şi încorona. 1 CORONĂ s. f. v. coroană. CORONÂL, -A adj. Goronal. — (Anat.) Os co-ronal, care formează partea anterioară a craniului. Artera coronală. — N. din fr. «lat. coronalis,-e). CORONAMENT s. a. (Arh.) v. coroană.. CORONăţie s. f. v. coroană şi încorona. CORONCĂN s. m. (Ornit.) v. curcan. CORONI t vb. IVa v. coroană şi încorona. CORONÎŞTE s. f. (Bot.) , 1 -- coroana. CORONIŢĂ s. f. COROPCĂ s. f. 1°. Boite de eolporteur. 2°. C'hăs-sis de fenetre. 3°. Balle de quarante peauw. 4°. So-briquet donne au betail. — (în Mold.). 1°. (Comerţ) Ladă lunguiaţă cu mai multe despărţituri în care îşi pun negustorii ambulanţi („marchidani" în Munt., „coropcari" în Mold.) marfa şi pe care o poartă la spinare, ducând braţele pe subt chingile prinse de ea. La marchidani, în coropcele lor cele cu trei patru caturi, văzusem eu multe lucruri. REV. NOUĂ, II 117. Erau nişte marchitani cu coropcele pline de smirnă şi de tămâie. SEVASTOS, ap. TDRG. 2°. Uşciorul s. rama ferestrii. Cf. PAMFILE, I. C. 417. 3°. Blăni scumpe (vândute în legături de 40 de piei), soro a ce (Cf. NISTOR, H. w. 156). O co-ropcă de samur (a. 1705). IORGA, s. D. XII 15. 4°. P. anal. Poreclă pentru vite, mai ales pentru vaci. Napoi, coroapcă, nenea! (Hânţeşti, Do-rohoiu). ION CR. VI 315, [Şi: coroapcă s. f. şăineanu, d. u., nistor, H. W. 156, ION CR. VI 315. I Nomen agenţi s : coropcâr (iu) s. m. = marchidan, negustor (lipovean COSTINESCU) ambulant care umblă cu coropca în spate, cf. boccegiu, mămular, tolbaş, ,c e r c e la .xf, colportor şez. ii 224/m, CREANGĂ, GL.) ; p. e x t. (în glumă, la mânie) vagabond, hoinar. Coropcarii prind [= încep] a striga şi fug. SEVASTOS, ap. TDRG. Lănieă a-dusă de coropcari (marchitani de la oraş). DIA-CONU, P. 58. Ii veni tu acasă, coropcariule, dacă te-a, răzbi focwnea, ş’apoi atunci vom avea altă vorbă! CREANGĂ, A. 66/20.] —■ Din rus. korobka „cutie". Cf. coroagă, co-robaie. COROPCĂR s. m. v. coropcă. COROPEJNIŢĂ s. f. "J COROPIŞNIŢĂ s. f. I (Entom.) v. coropişniţă. COROPfJNIŢĂ s. f. j COROPIŞNIŢĂ s. f. I. Courtiliăre (Gryllotalpa vulgaris). II. 1°. Femme grasse. Harpie. Vaurien. 2°. D4mon, impulsion. I. (Entom.). Insectă (11. 11 27, iii 307, IV 85, V 389, 408, VI 55, 105, vil 149, X 498, XII 138, XII 429, XVII 229, GR. BĂN., GOROVEI, CR.) care trăeşte prin pământ şi prin iarbă (H. IX 437), prin locuri grase — cum sânt cele întrebuinţate pentru semănatul cânepii — nisipoase şi băh-noase, prin grădini şi ogrăzi, mai ales în apropierea gunoiului trecut în putrejune. Are picioarele de dinainte asemănătoare cu labele de dinainte ale cârtiţei. E3 foarte primejdioasă (şez. I 120/so) şi atât de veninoasă, încât, după credinţa poporului, omul moare de muşcătura ei. Când cântâ, e semn că va ploua. Se mai numeşte şi : (Transilv.) păduche-de-cal, s. (Bucovina) coroiu; cf. MARIAN, INS. 549 ş. u. Trebue să mă tot învârtesc, ca muşcat de chifteriţă. CONV. LIT., ap. TDRG. Nu cumva l-o muşcat vr’o cucoană chiftiriţă? alecsandri, T. 926. Muşcătură de conochiftiriţă. şez. I 120A>. Se ia un litru de untdelemn, se pun în el trei cuooane chifte--riţe..., apoi se freacă cu el bolnavul, grigoriu-RIGO, M. 1 158. Cel muşcat de coroşgn4lniţă (co-rochişmţă) să numere o baniţă de linte ori de păsat. PĂMFILE, B. 48. (Frânturi de limbă:) într’o pădure p’o cărare alerga un coropişniţoiu după o coropişniţă, ca s’o coropişniţească. Până să coropişniţească coropişniţoiu’ pe coropişniţă, coropişniţă coropişniteă pe coropişniţoiu,. id. J. III 80-81. II. Fig. 1°. (Despre persoane) Femeie grasă (cf. barcianu, alexi), femeie periculoasă (cf. şerpoaică). Cotropeşniţa de Junmia însă îşi vârî coada şi aci. ispirescu, U. 51/c. j Om de nimica, fleac, pamfile, J. iii. 2°. (Aluzie la muşcătura animalului) Ispită, demon. Să vidcţi: pănă a nu mă muşca chiftiriţă ambiţiei de a servi Statul român şi pofta de a gusta din caşcavalul budgetului, trăiam cum trăiam. ALECSANDRI, T. 113. COROPIŞNIT1 — 807 - CORP [Şl: (aproape toate aceste variante, după regiuni, sânt înşirate la MARIAN, ins. 549-550) corochişniţă (H. xii 138), coropeşniţă (H. v 408, leon, MED. 86), coropijniţă (H. VII 149), coropejniţă (H. vârcol), coropiştiniţă, coropîş-tiriţă, coropişteriţă, coropleşniţă, coroplejniţă (Oltenia, ap. TDRG.), coroşpîniţă, coropiţă, co-nopîştiriţă (LB.), conopişteriţă (leon, med, 86), conopişteriţă (Sibiiu, com. ittu) , conopiş-tiniţă, conopeşniţă (păcală, m. r. 33), cono-chişniţă, conoştiriţă, conosciriţă, conochîfteriţă, conochiftiriţă (H. X 498, şez. i 120/»), cono-tifteriţă, conotiftiriţă, conochîchiriţă (H. vi 105) (+ cânepă) cânopîşteriţă (cânopisceriţă), câne-pfeteriţă, cânepchişteriţă, cânipîşteriţă, cânep-chişchiriţă, cânipchîşchiriţă (cf. vaida) ; —■ co-lopiştiriţă, coloprişniţă, (gr. băn.), colăchistri-ţă (H. XVII 229) ; — (+ gunoiu) gonoştiriţă (Neamţu, ap. TDRG.) ; — goloprişniţă (N. REV. R. 1910, p. 86, GR. băn.) goloprăsciţă (com. liuba) ; — goropiştniţă (com. marian) ; — coroş-gnelniţă; — (etimologie populară) coanachifteriţă şi apoi:) cucoâna-chiftiriţă,-chiferiţă (leon, med. 86), -chîschiriţă (H. VI 55), -tiftcriţă; (şi scurtat) pişteriţă, chifteriţă, chiftiriţă, tifteriţă, tiftiriţă; — (+ cotropi) cotropişniţă (barcianu, alexi), cotropeşniţă (barcianu, alexi, n. rev. r., 1910, p. 16) ; — (+ cumpli) cumpleşniţă s. f. (h. V 389). | Masculul (numai în frântura de limbă citată mai sus): coropişniţoiu s. m. I Verb (numai în frântura de limbă citată mai sus): coropis-niţî IV3.] — Din bulg. konopistica, idem. COROPIŞNIŢl vb. IVa COnoriŞNIŢOIi; s. m. (Entom.) COROPIŞTERIŢĂ s. f. (Entom.) COROPIŞTINIŢĂ s. f. (Entom.) COROPIŞTIRIŢA s. f. (Entom.) COROPÎŢA s. f. (Entom.) COROPLlSJNIŢA s. f. (Entom.) COROPLEŞNIŢĂ s. f. (Entom.) v. coropişniţă. COROSIîÎNA s. f. (Iht.) Poisson de mer (Blen-nius gattorugine).— Peşte de mare, de 15-20 cm., cu pielea groasă şi vâscoasă...; aripioara dorsală e foarte lungă şi alcătuită din numeroase raze spinoase. CADE. COROSGfiLNIŢA s. f. (Entom.) v. coropişniţă. COROSIV, -A adj. v. coroziv. COROŞPÎNIŢĂ s. f. (Entom.) v. coropişniţă. coroşpondeAnţA t S. f. \ COROŞPONDENŢIE î s. f. J V corespondenţă. COROTÎ vb. IV refl. Se debarrasser. — (Rutenism; în Bucov.) A se scăpa de cineva, a se cor-torosi. Au început a, se sfătui amândoi în ce felin să-i prăpădească şi $ă se coroată de dânşii. SBIERA, P. 169/a2, cf. 171/is. — - Din rut. korotyty «a scurta». COROVAICA s. f. (Ornit.) v. corovatic. COROVÂIE s. f. v. corobaie. COROVÂXEC s. m. v. corovatic. COROVATIC ş. m. I. a) Verbascum phlomoides. b) Oentiana asclepiadea. c) Centaur ea axillaris. II. 1°. Corneille bleue, chasse-bosse. 2°. Ibis faloi-nelus. I. (Bot.) Nume de plantă (H. I 187, II 87, 99, 130. 273, iii 242, 325, vi 104, XVI 287), cu floare albastră, care creşte prin fân mic şi crăcos (cf. H. XII 23) ; se întrebuinţează pentru scăldat (H. I 97), e bună de răsfug de vaci (H. II 125), şi se mai numeşte şî: p u ţ a - ţ i g a n u 1 u i (H. VII 480). Identificată de botanişti cu: a) L u m â n a r e. panţu, pl. b) Lumânărică. PANŢU, PL., dicţ., LEON, med. 47. c) Vineţele. Cf. LEON, MED. 34, BIANU, D. s. în acest sens, numită şî: corobatică albastră. DAM®, T. 186. Şedea într’o rână, ...cu ochii ţântă la o tufă de corovatec. SANDU-ALDEA, SĂM. 911. Se strânge corobatică (corovatică), când este în floare, se fierbe în şase cofe cu apă amestecate cu două cofe de vin, şi se face feredeu, patru sau cinci zile. GRIGrbRIU-RIGO, M. P. I 166. II. (Ornit.) 1°. Dumbrăveaneă. Cf. BARONZI, L. I 131/20, MARIAN, O. I 62, 64, CONV. LIT.. voi. 44, 130, 132. DICŢ. 2°. Ţigănuş (Deltă). ANTIPA, P. [Şi: (ad I şi II) corovatică s. f. H. iii 325, XVI 287, conv. lit. xliv 130, 132, corobâtică s. f. baronzi, l. I 131/»9i; (ad I) corovatec s. m. H. II 99, corobâtic s. m. H. I 97, corobatică s. f. H. III 242, DAMfi, T. 186, BIANU, D.S., corobâtecă s. f. leon, med. 34, scorovâtic s. m. H. 11 130; (ad II 2°) corovâică s. f.; — corovatică s. f. dr. 1 338; corobaţică s. f. barcianu, I)DRI'\; coro-bâţică s. f. Relativ la această zi [Moşii de vară] mai trebue să pomenim şi aceea că florile numite cprobâţică şi brăileancă sânt socotite ca ţinând de moşi. pamfile, s. v. 11; corobaţică s. f. barcianu, dam£, t. glosar; corabaţică s. f. barcianu, etc.] — Derivat — probabil pe teritoriul slav răsăritean (cf. în Rusia de Nord korovatiku = un fel de ciupercă) — din korova «vacă». Planta «lumânare» şi «lumânărică» se aseamănă cu o coadă de vacă, de aceea i se zice şi «coada-vacii», iar în ruteneşte korovjak (cf. şi rus korovniku «Angelica silves-tris» şi «Verbascum», korovlca «angelică» şi «mă-nătărci», JcorovjadnUcu «Motacilla flava»). Ca medicament, această plantă «e bună de răsfug de v a c i». Denumirea «dumbrăvencii» cu numele de corovatică se atribue faptului că partea cea mai mare a penelor ei aduc la coloare cu vineţelele.. Cf. marian, o. 1 63. COROVATICĂ s. f. COROVAŢICĂ s. f ;h COROZlCNE S. f. COROZiV,-A adj., s. a. corovatic. (Chim.) v. coroade. CORP s. a. şi m. I. 1°. Corps (par opposition & I’âme). 2°. Corps, tronc. II. 1°. Corps (physique ou chimique) ; corps celeste; corps ligneux, bois; figure gâomătrique. 2°. Corps, consistance. III. Corps, pârtie principale de certains objets, d’ un vaisseau, d’une pompe; etc.; corps (mesure en points typo-graphiques)'; corps (de delit). IV. 1°. Corps, collec-tiviU; corps diplomatique, 16gislatif, constitue, etc.; corps d’armee; corps de garde; corps de ballet. 2°. Corps de documents, de doctrine; corps de bâti-ments. I. (Anat.) (Adesea în opoziţie cu sufletul) Partea materială a unei fiinţe, trup (ARISTIA, PLUT.). Sufletul tău... a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri, eminescu, N. 60/„. Bl era blestemat să poarte corpul de vulpoiu. ISPIRESCU, L. CORP — S08 — CORPORAL 300. S’au luptat corp lă corp'= în trântă s. luptă dreaptă, pieptiş. (Franţuzism: corps mort) Corp mort = cadavru. _ 2°. P. rest r. T r u n c li i u (în opoziţie cu capul). îşi slobozi zâna întreg corpul prin pod în jos şi în urmă capul, reteganul, p. iv 11/, II. 1°. Orice agregat de molecule materiale, fiecare parte mărginită a materiei (PONI, F. I), orice substanţă organică sau anorganică, cf. eleni e n t. Un nou corp de o coloare neagră... care se numeşte sulfura ăe fier. poni, f, 6/7. La corpii neorganici unităţile care se aranjează într’o formă anumită sânt moleculele, sandu, s. 130. Corp simplu, compus; solid, lichid, gazos; organic, anorganic. Apa e un corp compus din hidrogen şi oxigen. | Corp străin = introdus în mod accidental într’un organism (p. ext. într’o materie) şi neasimilabil de acest organism. I-Iărtia să fie uniformă pe toată întinderea ei şi curăţită de corpi străini. MON. OF. 9. | (Astr.) Tot ce există în spaţiu... poartă în general numirea de corpuri cereşti sau astre. culianu, c. 3. | (Bot.) Corp lemnos, partea tulpinei cuprinsă între măduvă şi scoarţă. | P. anal. (Geom.) Corpuri geometrico, făcute din lemn, carton, etc., şi reprezentând cubul, piramida, cilindrul, etc. 2°. Fig. Consistenţă, soliditate, densitate. Hârtia aceasta n’are corp. Unele cuvinte, în urma transformărilor fonetice, au ajuns să fie lipsite de corp. III. P. ext. Partea de căpetenie a unui obiect, trunchiu. Corpul unei corăbii, unei căruţe. COSTINESCU. [Presa hidraulică] se compune din două tuburi cilindrice, numite corpuri de pompă, poni, F. 45. Părţile cioplitorului sânt: corpul... cu mâner... APOLZAN, U. 7. Corpul unei scrisori, cuprinsul scrisorii, în afară de dată, de titulatură, de formula de încheiere şi de semnătură. Corpul unei cărţi, cuprinsul în afară de prefaţă, de tabla de materie, etc. (Tipogr.) Corp = unitatea cu care se măsoară mărimea literelor. Textul se va tipări cu corp 10, iar notele cu corp 8. | (Jur.) Corpul delict(ului), proba materială (revolverul, ciomagul, etc.) adusă în justiţie contra aceluia care a săvârşit un delict. IV. 1°. Colectivitate umană formând un întreg unitar, comunitate unită prin aceleaşi legi, prin credinţă, limbă, etc. formând un popor, o f&ţiune. o corporaţie, etc. Totalitatea persoanelor care prin funcţiune, ocupaţiune, profesiune formează o unitate deosebită (organizată ca atare prin lege sau numai privită ca atare) înăuntrul unei societăţi organizate, unui Stat; cf.’b reaslă, tagmă, cin. Ah alcătuit osăbit corpor [probabil tipărit greşit, în loc de: corpos], aşa să zic trup în, trup şi obşte în obşte, ţichindeal, f. 258. | Spec. Regulamente, care nu se fac de corpul facultăţii. MAIORESCU, D. I 303. Corpul medical; corpul advocaţilor; corpul didactic; corpul po-mpierilor. | Corpul diplomatic, ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari, etc. acreditaţi pe lângă capul unui Stat. Corpurile legiuitoare: Camera şi Senatul. Prezidentul corpului legislativ, c. NEGRUZZI, I 327. Se apropie deschiderea Corpurilor legiuitoare. CURENTUL, 1930, 24 Sept. [ Toţi cetăţenii capabili de a fi alegători formează un corp electoral, pretorian, DR. c. 25. Corpul electoral,... împărţit în fiecare judeţ în trei colegiuri. hamangiu, c. c. xxii. | Corpuri constituite, tribunalele şi administraţiu-nile. Corpurile constituite toate, unul după altul cu preşedinţii în frunte... urmau în cadenţă. GHICA, s. 654. | Corp de armată (s. de oştire. DDRF.) o unitate mare dintr’o armată; spec. (sensul actual) cea mai înaltă unitate a armatei, cuprinzând mai multe divizii de infanterie şi cavalerie, trupe de diferite arme, servicii şi elemente neîncadrate în divizii. "Mai trecând şi alt corpos de'oşti ruseşti. let. iii 27S/.13. Acolo s’au făcut trei corposuri; un corpos au rămas la Tulce, de s’au bătut cu Turcii. BUL. COM. ist. i£ 144. S’au făcut în cor-poşurile de la Cetatea Girgiovului,... la anul 177$. CAT. MAN. II 243. Corposul ce comanduluia. dumitrache, 367. îşi întocmi armia în cinci corposuri. id. 377. Au pripit un general sârb cu corposul lui de oaste, dionisie, E. 174. S’au pri/mit copia otnaşeniei comandiriuiui corpului al 5[-Iea] de pihotă (a. 1851). uricariul, VI 77. Numa... strică de istov tot corpusul Soierilor, beldiman, n. p. îl 147. Armata noastră... împărţită... în două corpuri, maiorescu, D. îl 79. | Corp de gardă. mică trupă care formează garda la o autoritate (cf. post); p. ext. localul unde se adăposteşte această trupă. | Corp de balet, toţi dansatorii şi dansatoarele care execută un balet. | Corp expedi-ţionar, constituit din diferiţi cercetători specialişti s. din diferite unităţi de trupă în vederea unei expediţii îndepărtate. 2°. Colecţie de bucăţi s. de opere compuse de mai mulţi autori, referindu-se însă la acelaşi subiect, formând prin aceasta ca un întreg. Pănă la Simion Dascălul nu exista deci un corp de cronici moldovene, iorga, l. ii 569. | Corp de doctrină, unirea, culegerea principiilor din care se alcătueşte un sistem. Cf. costinescu. | Cor-p de case, construcţie de încăperi formând un întreg pentru locuinţă, casă (mai mare), rând de case. E om bogat, are mai multe corpuri dc case. [Plur. corpuri, (ad II) şi corpi. | Şi: (ad IV 1° din rus. lcorpus) (Armată) corpos t, corpus t (cu plur. corposuri, -poşuri); (ad IV 2°, din lat.) corpus •s. a. (plur., rar, corpusuri). Academia Română se gândea să publice im corpus al poeziei populare române. \ Adjectiv: corporal, -ă = ce ţine de corp, privitor la corp. aplicat corpului, trupesc. Pedeapsă corporală. Vizită corporală. Vardaru, cn îndemânare de poliţist, la o pcrchiziţie corporală, scoase din buzunarul lui Mihaiu... nn port-ţigaret. C. PETRESCU, î. I 6; ( negativul: jur.) neeorporâl,-ă — incorporai. Cel ce vinde o creanţă, sau verice alt lucru necorporal, este dator să răspunză die existenţa sa valabilă în folosul său în momentul rânzării. HAMANGIU, C. C. 354.] — N. după fr. (lat., corpus,-oris, idem). Cf. cor: puseul, corpolent, corporaţie, corporativ. (Se pare că în unele regiuni corp s’a păstrat şi ca vorbă populară, ca şi la Megleniţi). CORPÂCA s. f. (Iht.) Sorte de plie (Blicca b.iornlta). — Peşte de 20-25 cm., cu corpul foarte comprimat lateral, care seamănă cu plătica; trece de peşte ordinar şi se prinde în mari cantităţi prin jepcile Dunării; se mai numeşte şi b a t c ă, (exemplarele mici) frunza-plopului şi (sărate. în comerţ şi amestecate cu alte specii) albitură. ANTIPA, F. I 152. [Şi: corpâucă s. f. ib., corpănîcă s. f. ib., (+ corb, din cauza colorii albăstrie închisă) corbâncă s. f. ib.] CORPÂNCĂ s. i\ ] corpănicA s. f. / (Iht) y- corpacâ- CORPOLENT, -A adj. Corpulent. — Cu corp mare, voinic, trupeş. Bărbatul corpolent din cale afară. c. PETRESCU, C. V. 18. [Şi: corpulent,-â. DICŢ. | Abstract: (fr. corpolence) corpolenţă (eorpulenţă) s. f. = mărime trupească]. — N. după fr. CORPOLENŢA s. f. v. corpolent. COKPORÂL, -A adj v. corp. CORPORAL — 809 CORT CORPORAL s. a. (Bis.) Corporal. — Pânză bine-' cuvântată pe care, în cultul catolic, preotul pune paharul cu sfânta împărtăşanie; Cf.antimis (în bis. ortodoxă). — N. din fr. (din lat. corpus, -oris, „corpul lui iSristos"). CORPORÂL s. ra. (Milit.) = caporal, stamati, DICŢ. — Din germ. Korporal, idem. CORPORAŢIE s. f. Corporation. — Comunitate (organizată ca atave prin lege) de oameni exercitând aceeaşi meserie, corp IV, cf. breaslă (1°), cin (2°), isnaf, tagmă, ghildă. Corporaţii şi starostii, ghica, S. 597. Corporaţiile cu- baniere urmau in cadenţă, id. ib. 654. Corporaţiile pământene şi străine, uricariul, X 17/.T. [Şl: corpo-raţiune s. f. | Familia: (fr. oorporatif) corporativ,-ă adj. = ţinând de instituţiile create de corporatism şi de spiritul lor. Regi/m corporativ. Parlament corporativ. Solidaritate corporativă; — corporatism s. a. = sistem economic, social şi politic de organizare a naţiunii prin integrarea în instituţiuni autonome de drept public a tuturor celor ce exercită aceeaşi funcţiune naţională, fie în domeniul economic, fie în cel social-cultural. M. MANOILESCU; — corporatist, -ă adj., subst. = (adept) al corporatismului, ţinând de ideologia corporatismului. Ideal corporatist. Liga- corporatistă.] — N. după fr. CORPORATISM s. a. CORPORATIST, -A adj., subst. COIÎPORAŢIU’NE S. f. CORPORATIV,-A adj. CORPOSf s. a. v. corp. CORPULâNT, -A adi. 1 CORPULENŢĂ s. f.' ] v- cor|,°Ient. CORPURA vb. Ia. Incorpora-. — (Popular şi regional) Incorpora ; (refl.) a intra în armată. Când ia,ram la răcutari, (= recrutare). N-iarâ faţa ca o floari, Da di cân[d] m’am corpura-t, O dzî mari n’am sarbat. (Jud. Botoşani), graiul, i 539. CORPUS s. a. v. corp. CORPtlSCUL s. a. Corpuscule. — Corp foarte mic. Cf. m icro b. Infuzoriile sânt corpuscule. [A d j ectiv : (fr. corpuscvlaire) corpusculâr, -ă = de s. cu privire la corpuscule. Filosofia corpus -calară, doctrina lui Epicur, care explica formaţia lumii prin întâlnirea atomilor.] — V. din fr. «lat. corpusculum. diminutivul iui corpus). CORPUSCULAR, -A adj. v. corpuscul. CORSAC (t) s. m. (Zool.) Renard de Tartarie.— Vulpe de stepă; p. restr. pielea acesteia. Cf. DICŢ. Corsac blană, 220 bani,... corsaci de 7 un leu. tarif (1761), ap. ŞIO. Piei de iepure, de miel..., de capră, de corsac. MON. OF., ap. TDRG. — Din rus. korsaku, idem. ‘ CORŞÂG s. a. (Med.) Diarrhee. — (Ungurism) Diaree, durere de pântece, răzbire (BUGNARIU, NĂs.), cufu reală, urdinare. — Din ung. Uorsâg, «manie, stropşală, epilepsie», cf. c o ş a g. CORSâ'GIU s.'a.’ (îmbrăc.) v. corsaj. CORSÂJ s. a. (îmbrăc.) Corsage. — Partea costumului femeiesc care acopere bustul, talia rochiei (Costinescu). Cf. c i u p a g. Un corsaj de mă-tăsică roşie, fustă de mătase neagră, caragiale, M. 144. Pieptul desfăcu,t al doamnelor, care găsesc că tot pielea pudrată c col mai, elegant corsaj. vlahuţă, D. 110. îl ruga să-i, încheie nasturii corsajului la spate. c. petrescu, C. V. 218. [Şi: (învechit) corsâgiu s. a.] -— N. din fr. (derivat din corps «corp») Cf. corset. CORSÂR adj., s. in. l°-2°. Corsaire. 1". Adj. Vas corsar = corabie armată de particulari, care, cu autorizaţia guvernului unui stat maritim, punea pe goană's. prăda vasele de comerţ ale unui stat vrăjmaş. Cu daruri sânt încătuşaţi cei plini de’nfiora-re Stăpâni ai vaselor corsare. OLLĂNESCU, o. 229. 2°. S. ni. Comandant al unui asemenea vas; p. ext. hoţ. de mare (STAMATI), pirat. Pariziana ...nl-l arată pe acest Veneţian de origine, gonind la optsprezece ani corsarii pe apele Arhipelagului. IORGA, L. II 103. [Şi: (gr. xougadpiţ, slav. kursari) cursâriu f s. m. într’acest sfânt Uman al bisericii nu ne temem... de robia cursarilor. mărgăritare (1746), ap. TDRG.] — N. din fr. « it. corsaro, din corsa «cursă, întrecere la fugă»), CORSlST s. a. (îmbrac.) Corset. — Un fel de pieptar cu oase de balenă s. de metal, pe care-1 poartă femeile, ca să le strângă talia şi să le ridice sânii. Corsetul ce o strânge, Să-i scoată în obraz sânge, pann, p. v. ii 156. Să te strângi în corset. ALECSANDRI, T. 331. Când si/nul tău... cu o delicată mână De corset îl mântuesti. c. NE-GRUZZI, II 90/ai. (în glumă, familiar) Slăbeşte-mă din corset! = lasă-mă ’n pace cu cererile tale! | F i g. Orice avânt de iniţiativă, particulară este paralizat in corsetul, rigid al legilor, oare subordonează fiecare pas al individului, curentul, 1930, 3 Oct. Guvernul a hotărit să, facă importante reduceţi la capitolul impozitelor, corsetul fiscal strângând masa- contribuabililor peste capacitatea lor de plată. UNIVERSUL, 1930, 4 Noemvrie. [Diminutiv: corsetâş s. a. polizu. j Alte derivate: corsetâr s. m. şi (fr. eorsetier, -iere) corse-tier,-ă (pronunţ, -ti-er) subst. = cel s. cea care face s. vinde corsete. DICŢ.] — N. din fr. Cf. corsaj, încorset a. CORSETÂR s. m. ] CORSETÂŞ s. a. (îmbrăc.) > v. corset. CORSETlfiR, -A subst. j CORSICĂN, -A adj., -CA subst. De Corse, Corse. — (Despre lucruri şi persoane) Din Corsica. — N. din ital. CORSOIU s. a. v. cosoiu. CORSUR s. m. Choucas (?). — (La Românii din Serbia, în poezia pop. cu caracter mistic) Visaşi doi corsuri, Numa, aia nu-s corsuri (glosat prin „corbi-şori”), Numai sânt, Cin’ pe noi ne-o spânzura, Corbii aia ne-o mânea. GIUGLEA-VÂLSAN. K. s. 72, cf. 71. CORT s. a. 1°. Tente. 2. Parapluie. 1°. Un fel de adăpost portativ, făcut de obiceiu din pânză tare şi impermeabilă, mai ales de corporaţie. CORT — 810 — CORTEGIU formă conică, şi fiind fixată de nişte ţăruşi bătuţi în pământ. Serveşte de adăpost (provizoriu) cu deosebire popoarelor nomade, în special Ţiganilor, apoi exploratorilor, soldaţilor în tabere, excursioniştilor, mai rar ciobanilor (cf. H. XI 75) ş. a. ; p. ext. sălaş, adăpost (fig.) despre biserică, cf. dosofteiu, V. s. 2, pr.; GCR. I 239). Cf. umbrar (cf. MARDARIE, L. 3228, 3636, 3676, COSTINESCU) , c e a d â r (graiul, gl.) , şatră, otac. Cortul se aşază, se întinde (LB.) şi se strânge. ICort = tentorium. ANON. CAR. Cu-rundu miA pune cortulu mieu. N. TEST. (1648), ap. COD. VOR. 171. Xerxis... şidea supt cort de aur. HERODOT, 390/i3. Ca când veţ,[i] săvârşi-vă, să vă priimească pre voi în corturile ceale de veaci. te-TRAEVANGHEL (1650-1675), ap. GCR. I 195. Corturi tinse. DOSOFTEIU, V. s. 139. Deci venit-au Costandm-vodă, Domnul Ţerăi rumâneşti, de au descălecat la cortulu craiului. R. greceanu, ap. GCR. I 334. Au lovit la cortul unde odihnea [Mihaiu]. let. I 227/». Şi ă.eschizând Turcii cu corturi, dc masă, Deşii mai în de sară au purces cu tabăra, ib. I 242/». Scos-au oasele lui Cantemir... afară, supt cort. ib. II 269/37. Corturi domneşti. SIMEON DASC. LET. 278. Şi au scos mălaiu... şi l-au tins pe provocov, la cort, ca s[ă se] usuce (ca. 1700). iorga, b. R. 44. Noaptea i-au surpat boiarii cortul pre ei. magaz. ist. 178/„. Au luat armăsarii, au găsit bani, corturi(i), lucru de mâncare (1790), IORGA, S. D. vili iii. Şi ieşi din eort, şi şăzu înaintea cortului, pă scaim. alexandrie (1799), ap. GCR. II 166. Porunci să întmză corturile cele împărăteşti. GORJAN, H. I 2/». Siliţi a bivuaca sub un cort, care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului... C. NEGRUZZI, I 39. Ienicerii... întind corturile mari. eminescu, p. 238. El încet desface cortul, coşbuc, B. 45. Ziua mai mult stau în cort. DUNĂREANU, CH. 56. Eşti de cei cu corturile (Ţigan), pamfile. j. ii. Mul-te-s frate, şi mai multe, Corturi mari, corturi mărunte! ALECSANDRI. P. P. 77/». Multe corturi sănt întinse, De pământ cu lanţuri prinse. TEODORESCU, P. P. 477b. Şedea tocmai într’un cort de şatră, Tocma’n fundul cortului, marian, sat. 239. Ce casă-i pe care Într’o clipă o făcea, într’o clipă o strângea Şi pe cal o punea? (= Cortul ţigănesc) şez. iv 92. A umbla cu cortul = a nu aVea locuinţă stabilă (ca Ţiganii şetrari). zanne, p. ni 130. Ca Ia uşa cortului = (loc. adv.) în mod ordinar, ţigăneşte, fără ruşine; (Ioc. subst., Cor.) numele unui dans ţărănesc, numit şi: zor alia (FILIMON, C. II 346). Cf. BARONZI, L. I 91/zs, PAMFILE, J. I, II, SEVASTOS, N. 281/», ISPIRESCU, L. 238. Se ceartă ca la uşa cortului. DDRF, cf. ZANNE, P. III 130. Cu ţâganu’ nu e pomană; da’ îi dai, că n’ai ce dracu’ le face, că cere al dracului; d’aia a rămas şi vorba că «cei [=ceri] ţâgă-neste», «cei ca la uşa cortului», şez. iii 35/24. Ne cânta din fluer: Doina,... Ţiitura, Ca la uşa cortului, hori şi alte cântece sculăţele, ca aceste, de jucam pănă ce asudau podelele şi ne săreau tal-pele de la ciubote, creangă, a. 82. Ca la cort = ca Ţiganii. în loc să cântaţi de mort, Voi trăncăniţi ca la cort. teodorescu, P. P. 129b. A fi mort în cort, se zice Ţiganilor în batjocură, zanne, p. ii 618. |i Spec. Cortul mărturiei, cortul unde se păstra, la Evrei, sicriul legii, tabernacul. Şi le-au dat lor legi şi cel cort. palia (1581) 6/i». David, şi Iosie şi hzechîe,... căuta spre iconomia şî purtarea de grije lucrurilor scaunului lor, ce şi ale cortului şi ale bisericii, spre silinţă şi râvnă se nevoia (1764). uricariul, I 307/». De aci, fig. expresia (Bis., ia slujba morţilor) în corturile drepţilor să-l aşeze = în raiu. 2°. (Transilv.-de-sud, învechit) Umbrelă, cor- tel. LM., v. Haneş, ţ. o. 114. v. cort. CORTOREL s. a. J CORTOROSI vb. IVa 1°. (Se) debarrasser de.. 2°. Se sauver, s’esgudver. — (Cuvânt întrebuinţat în România veche şi în Bucov., mai mult în graiul familiar). 1°. R e f 1. (Construit cu prep. d e, mai rar a b-sol.) A (se) scăpa de... (pe orice cale rădulescu-codin), a se mântui (com. A. TOMIAC), a se desbăra de o persoană neplăcută, plicticoasă, nesuferită sau de ceva supărător (mai ales de o belea, un npcaz, un obiceiu, un viţiu, un defect), a se desco(r)torosi, a se coroti, (cores- CORTOROŞIŢĂ — 812 — CORUPTOR punde franţuzismului) ă se debarasa; cf. a se elibera, a se lepăda, a însura (3°).' Crez că într’o vară, Te cortoroseşti de Ţară. I. VĂCĂRESCU, P. 315/.13. Noi nu ne puteam ooto-rosi de numele de Greci. GHICA, s. 154. în sfârşii am să scap de-o grijă!... am să mă cotorosesc de tată! ALECSANDRI, T. 328, cf. 436. Desnădăjduit că nu se poate cotorosi de proprietatea lai... c. NEGRUZZI, I 303. Omul se mai cotoroseşte de unele apucături... STĂNOIU, c. i. 143. Neagoe începu a date în pinteni de bucurie că se cotorosise de sărăcie. ISPIRESCU, L. 209,. cf. 65, 212, M. 33, cf. RĂDULESCU-CODIN, î. 163/2», cf. 173/»,, 195/,» etc. întrebuinţau mijloace ascunse spre a se cotorosi de duşmanii săi. SBIERA, P. 104/»!, Dt gândaci de casă se poate cotorosi. GOROVEI, CR. 1563. [! (Mai rar) T r a n s. A scăpa (pe orice cale) pe cineva de o persoană nesuferită s. de ceva neplăcut. Trebue cu orice preţ... să... coto-rosim [ţara] de lăcustele din Fanar. I. GHICA, ap. TDRG. Mă cotorăsiseră dc subofiţerul meu. russo, s; 31. | Cu acelaşi sens ca forma reflexivă, germ. «jemanden oder eine Sache loswerden». HERZ.-GHER., M. IV 242. 2°. Refl. A se căra, a o şterge: Gotoroseşte-te! [După POLIZU, a se cortorosi ar însemna şi «a pleca de undeva, a o şterge, a curăţa locul» (germ. «sich packen, sich fortmachen, fortgehen») iar intransitivul cortoroseşte de-aici == şterge-o ! (germ. «pack dich fort von hier»), j Şî: (în Mold., dar şi prin Munt. şi Transilv., cu disimilarea lui r) cotorosi vb. IVa, (rar) cotorăsl vb. IVa şi cotorisi (com. v. olariu, Făget-Severin), cutu-risî vb. IV-a refl. — a se scăpa de un lucru neplăcut. com. izverniceanu ; — (sensul ver- bului fiind privativ, i s’ a adăugat în mod pleonastic prefixul des-) desco (r) torosi (diseo(r)to-rosi) vb. IVa refl. şi t r a n s. = a (te) cortorosi, «a (te) scăpa, a te descurca de belea, a te curaţi», şez. ii 226/i. Belea pe cap, de care nu te mai poţi discotorosi. ŞEZ. II 126. Nevasta... făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-săv. creangă, a. 38. Dacă vedea omul că nu se poate descotorosi de mine cu vorbe, mă lua frumuşel de bărbie... Id. ib. 46. Sabina urcă scările pe covorul moale, bucuroasă că s’a descotorosit atât de repede. C. PETRESCU, C. V. 367. | Adjective: (des)co(r)torosît,-â = scăpat de cineva s. ceva. Să se vadă cortorosit. MAT. FOLC. 133. Plătesc, să mă văd cuturisit ăe el (Banat). Com. A. coca; — (des)co(r)torosi-tor,-oâre = care te scapă de... | Abstracte: (des)co(r)torosire s. f., (des) co(r)torosît s. a. = scăpare, izbăvire, mântuire (PRALE, ap. CA. 659)]. — Din bulg. kurtulisvam «fac scăpat» «turc. kurtulmalc «a scăpa, a evada».) CORTOROŞIŢĂ s. f. | CORTI LEŢ s. a. CORTURAR,-A subst., adj. . ’ > v. cort. CORTURĂRESC. -EASCA adj. CORTUREL s. a. CORTt'Ţ s. a. CORCJG vb. I 1 corCgA s. f. J v- coroaga- CORCIU s. ni. (Ornit.) v. coroiu. CORUMPE vb. III v. corupe. CORCN.4 vb. I-a v. coroană şi încorona. CORtJNA s. f. v. coroană şi cunună. CORCNÂTIE f s. f. v. coroană şi încorona. CORUNÎ t vb. IVa v. coroană. CORliPE vb. III. Corrompre. I. Trans. şi refl. (Propriu: despre o materie, substanţă) A (se) strica, altera ; (fig. despre ceea ce este sănătos, cinstit în sufletul, în inima cuiva) ■ a-şi pierde puritatea, caracterul originar, distincţia primitivă. în corupţia generală se corupsese şi ea [limba]. C. NEGRUZZI, I 337. Veninul, Ce corumpe, ce înneacă tot instinctul generos. ALEXANDRESCU, M. 162A. Corump şi otrăvesc inima junei fete. GHICA. S. 442. II. T r a n s. (Complementul e o persoană). 1". A îndupleca pe cineva la o faptă s. la o purtare rea, necinstită, a face să se abată dela calea cea dreaptă, dela bunele moravuri, dela datorie, dela rectitudinea morală ; cf. seduce, d e p r a v a. Sabina găsea destule argumente să-l eorupă. c. PETRESCU, c. v. 89. Refl. S’a corupt singur. 2“. S p e c. A altera integritatea morală a cuiva, a câştiga pe cineva prin făgăduieli, prin bani, prin daruri, spre a-1 abate dela datoria sa, cf. cumpăra, m i t u i. îi despoie [pe boieri] de averi, Mpsindu-i de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. c. NEGRUZZI, l 143. A vroit prin buni a-i corumpe. CAT. MAN. IV 1.1. [Se conjugă ca rupe. j Şi conrupe, (învechit) ' corumpe vb. III. ! Abstract: coru(m)pere (conrupe,re), s. f. (Ad I, 1°). Se deplângea decăderea, conruperea..., prin influenţa limbii slavone, a moştenirii străbune. IORGA, L. II 280. | Adjective: coru(m)pt (conrupt, cu negativul neco(n)-ru(m)pt), -ă — alterat, stricat, putred (stamati), depravat, desfrânat; mituit, cumpărat. Carta catalană din 1.373 dă României danubiene numele, corupt, de Burgaria. HASDEU, I. C. 12. La noi ai să uiţi de acest Bucureşti conrupt. I. teodoreanu, M. II 38. Moartea..., după simţul corupt, al simbolizării creştine, sc înfăţişează de moderni sub forma unui schelet hidos, maiorescu, CR. I 326/s. Descendenţi, nccoi’upţi id. CR. I 268. Junii corupţi, titlul unei poezii a lui M. EMINESCU. O societate coruptă; — (adesea substantivat) coru (in) pător (conrupător),-oâre = cel care corupe sufletul, moravurile (unui om, unui popor). Invidioşi, nerecunoscători, cinici — aceşti conr-umpători nu uitau niciodată să satirizeze în bucăţi „poetice“ de 0 josnicie fără păreche neajunsurile şi nenorocirile patronului. IORGA, L. I 8. I Substantiv: (fr. corrupteur) corupt6r s. m. = corupător.] — N. din fr. (lat. corrumpere), apropiat de rupe. Cf. corup ţ'i e. CORI PTEI.A s, f. Erreur dans un manuscrit, alteration du texte. — Cuvânt sau cuvinte transmise greşit în manuscris. D. RUSSO, BUL. COM. ist. i 90. Pune pe editor în măsură ăe a restitui textul unde s’a strecurat vreo corupt.elă. id. ib. 1 57. — N. din lat. corruptela «stricăciune». CORUPTIBIL, -A adj. Corruptible. — Supus co-rupţiunei, care poate fi corupt, cumpărat, mituit. Judecători coruptibili. LM. [Negative: ne- s. incoruptibil,-ă. I Abstract: (fr. corruptibilite, lat. corruptibilitas, -atem) coruptibilitate s. f. = faptul s. posibilitatea de a fi s. a se lăsa corupt; (cu negativei e) : ne- s. incoruptibilitate s. f.] — N. din fr. (lat. corruptibilis, -e, idem). CORUPTIBILITATE s. f. v. coruptibil. CORUPTOR s. m. v. corupe. CORUPŢIE — 813 — CORUPŢIE s. f. Corruption. 1°. Fapta şi efectul coruperii, alterare, stricare. în corupţia generală, se eorupsese şi ea [limba], c. negruzzi, I 337. Corupţiunea moravurilor. TDRG. 2°. Depravare, desfrânare, destrăbălare, putreziciune morală. Corupţia ci, [= ce] au introdus... (a. 1S48). URICARIUL, X 4/24. Ne lăsau, spre răsplata averilor ce an fost stors, ciocoismul, luxul şi corupţia. C. NEGRUZZI, 202. Buza ■ ta învineţită de-al corupţiei muşcat, eminescu, P. 42. Un tablou de corupţie şi de decadenţă. MAIORESCU, CR. Iii 168/i3. Sfaturi foarte folositoare... de a se feri de beţie, de conrttpţic. IORGA, L. 11 Cil. 3°. Mituire. DICŢ. [Şi: (învechit) corupţiune s. f. conrupţie s. f.] — N. după fr. (lat corruptîo, -onem). CORUPŢiCNE s. f. V. corupţie. CORVÂDA s. f. Corvee. 1". (Mai de mult) Munca gratuită făcută (de clăcaşi) pentru proprietar s. pentru stat, clacă, boieresc, angar a, havalea (II 1°) ; cf. b e i-lic, robotă. Se rădică evaluaţiunea corvedei (tipărit greşit: corvelei) elacaşilor la... I. IONESCU, M. 146. | ’ (Astăzi). Muncă (manuală s. grea) obligatorie făcută de cineva în anume zile (sau cu rândul) la o instituţie de care ţine (spec. de soldaţi la cazarmă). Umila pe bicicletă, făcea inspecţie la corvadă şi dădea ordine oamenilor ocupaţi cu munca de desfundare a şanţurilor. CURENTUL, a. 1930, 5 Decemvrie. Cal de corvadă. s. POP. Nu-s cu de corvoadă la nime! (Crişcior) Com. ŞT. PAŞCA. 2°. P. ext. Muncă.de care nu te poţi scăpa şi o faci în silă, cu neplăcere; p. e x t. lucru mai mult decât plicticos. Scăpaţi, 'Domnule Dan, şi de corvada asta (adică: de a juca cadril cu dânsa), îi zise ea râzând, pe că rid o conducea la loc. vlahuţă, ap. TDRG. Dar [Alexandru] Var dar u îl scăpă de această, corvoadă, c. petrescu, î. II 83. «lliada» lui Omer tot se mai găseşte cineva s’o răsfoiască..., daeă nu, de plăcere, cel puţin din obligaţiunea corvezilor didactice, curentul, a. 1930. 27 Noemvrie. [Plur. -vezi şi -vede. || Şi: corvoadă, corvoâtă s. f. (Şişeşti, Mehedinţi, com. N. ionescu), cor-vâtă s. f. Contribuind cu ujwtoare băneşti şi oameni scoşi la corvată... c. PETRESCU, R. dr. 86.] — N. după fr. (Cuvântul apare subt forma corvada în latina medievală). CORVÂN t s. a. (Bis.) Tronc d’cglise. — (Grecism bisericesc ieşit din uz) Casa de bani păstrată în altar. Iară mai marii popilor luând argintii ziseră: nu se cade aceştia a-i pune în comut. BIBLIA (1688), ap. TDRG. [Şi: corvână t s. f., cor-vanâ t s. f. evanghelia de iaşi (1855) şi de bucureşti (1894), ap. TDRG.] — Din grec. xop(3avă; (slav.-bis. korvana «the-sauras»). CORVANA t S CORVÂNĂ t S. • f- 1 > (Bis.) v. coryan. CORVĂnA s. f. (Bot.) v. cervană. CORVATĂ s. f. V. corvadă. CORVETĂ s. f. (Mar.) Corvette. ■— Corabie mică şi repede, întrebuinţată odinioară în războaiele maritime (intermediară între fregată şi bric). Vaporul era corveta cu elisă Chaptalu, cel mai iute mergător de atu-,„ci, al marinei franceze. ghica, S. 400. Iată plutind pe-a mării spume o sprintenă corvetă. ALECSANDRI, P. III 4. [Şi: (greşeală de tipar?) covertă s. f. GHICA, S. 402.] — iV. din fr. (> it. corvetta). CORVOADA s. f. j CORVOĂTA s. f. J v' corvatla- CORVOSEAlA s. f. Bau, trouble, fange. — Go-roveală, apă turbure, ciorofleac-ă, mocirlă, ciauşanu, v. Cf. c o r c o f e a 1 ă. CORZAR s. a. v. cordar. COŞ! Interjecţie cu care se îndeamnă capra să stea liniştită la muls. Se întrebuinţează mai des repetat: coş-coş! rădulescu-codin, 21. [Şi: cuş! Interjecţie [întrebuinţată la zbaterea (zbăncăni-tul), mulsul vacilor, caprelor. Cf. ceas! ciauşanu, v.] — E, probabil, fr. couclie! (imperativul dela coucher «a se culca»), venit, poate, prin intermediar german (knsch! şi kusch dieh! interjecţie adresată câinilor, la vânat, ca să şadă liniştiţi). COŞ t s. a. Camp (des Tartares). — (Mold.) Tabără (tătărească). Coşurile Tătarilor era peste Prut. LET. 1 230/m. [Nohaii] au purces cu coşurile sale spre ţeara leşească, let. I 276/7, cf. 294/is. Cătanele, cum au văzut că vin Tătarii, at,m au lăsat Cetăţuiea şi au alergat la eoş, la cai; ce, până a se găti, ei, Tătarii încă au sosit. ib. II 390/» cf. 389/32, III 68/«o. [Plur. coşuri.] — Cuvânt de origine osmanlie (giagat. kos «tabără»), venit la noi prin mijlocire slavă (rus., rut. kos, pol. kos*, idem). COŞ s. a. 1°. Panier, eorbeille, manne, banne. 2°. Sorte de nasse. 3°. Panier (d’abeilles). Ruche. 4°. Clayonnage. 5°. Huche. 6°. Ccrcueil. 7°. Qrenier ă ma'is. 8". Diffârentes sortes de ridelles d’osier. 9°. Tremie. 10°. Claie. 11°. Pârtie superieure d’un poele (de paysan). Tuyau (de cheminde), souche. 12°. Capote (d’une voiture). 13°. Caisse (du pres-soir). 14". (Petit) panier eu ecorce de sapiii-lS0. Taie d’hreiller. 16°. Cuvelage. 17°. Mdtre cube de pierres. 18°. Ourdissoir. 19". Tronc, careasse. 20’. Carapace de l’ecrevisse. 1°. Unealtă portativă, de diferite forme, cu s. fără toarte, făcută din papură s. din nuiele împletite, în care se păstrează s. cu care se cară poame, proviziuni (LB.,H. IX 417), rufe, etc. Cf. paner, coşniţ.ă, coşarcă, cotarcă, târ-n ă, corf ă. cf. PAMFILE, 1. c. 69, 174, 175, 245. Kosh. anon. car. Mărule [= mânile] lui în coşit (coşuri C2, c o ş n i ţ ă D) lucrară, psalt. 168/.,. Luară den rămăşiţele bucatelor 12 coşure pline. CORESI, EV. 256/is, cf. 260/2s, 261/,. Coşuri... de rogojină. DOSOFTEIU, P. s. 274. Cărau, de la Constanţa şi din Capitală, trufandale, în eoştwi de papură,, c. PETRESCU, î. I 8. îi aşeză merinde în coş, sub care puse primeneli. ISPIRESCU, L. 395. Iţi dau un pumn de nestemate, de colea din coş. STĂNCESCU, B. 252. La cap pieptene, la grumaz coş cu grăunţe, şi la coadă secere< (Cocoşul). GOROVEI, c. 94. ]| P. e x t. Conţinutul unui coş. Trei coşuri de pâine... rădicam pre capul mieu. biblia (.1688) 30,2. Să-mi dai două coşuri de alune. .şez. iv 171. Prădai un coş.de făină. ib. VIII 188. 2°. Spec. (Pese.) Unealtă de pescuit (H. I 22, II 322, iii 309, IV 10, vil 483, IX 36, X 21, 68, 465, 538, 571, XII 28S, XIV 105) pentru prinderea peştilor mai mici (VICIU, GL.) împletită din nuiele de răchită, de lozie s. de mlajă, având (după re- coş — 814 — COŞ giuni s. mărimea râurilor) dimensiuni şi forme diferite: ovală s. cilindrică s. a unui ulcior scurt şi larg s. a unei inimi s. a unei putini scunde s. a unei jumătăţi de butoiu, cu gura întoarsă înăuntru. DAM®, T. 124, PAMFILE, X. C. 69, X 107, ŞEZ. IV 115, F. R. ATILA, P. 126, VICIU, GL. Cf. vârşă, cutiţa -lesei (ANTIPA, P. 129, 535, 596), târnog, leagăn, speie, vintire, etc. După forma lor se pot împărţi în : coşuri simple (antipa, p. 97, 104, 130, 131, 134), -cu-ooadă (id. ib. 132, 134), -oarbe s. -cu-mămăligă s. -ăe-mlajă s. -cu-gârliciu (numite şi oloage) (id. ib. 60, 98. 114, 134, 532, 533, cf. H. II 255, V 4, DAMfi, T. 124), -cu-coajă-de-plop (ANTIPA, P. 131, 132, 134). A prinde peşte cu coteţe, coşuri, i. io-NESCU, D. 56. Aşeza omul... în bălţi: ba nişte... coşuri, ba nişte coteţe. SADOVEANU, I. A. 173. Dumnezeu, ci-că, a trimes pe Sf. Petru la baltă, să prindă peşte. S’a dus ăl Sf. Petru la baltă, ) s. omului, după ce i s’au scos măruntaiele (RĂDU-LESCU-CODIN, L., cf. DR. v 326). Completat adesea: coşul pieptului. Cf. BIANU, D. s. Ga o căldare crepată, de foame deşert, coşul lupului cu sunet au zvănănăit. cantemir, IST. 77/34. Ii afla oamenii ucigăndu-şi caii, şi intra în coşul lor dp se învălea [de frig], let. I A. 24/i,. Mă doare în coş. N. REV. R. 1 33. A,poi [inima] începu a-i svăcni sălbatec, bubuindu-i în coşul pieptului, san-DU-ALDEA, A. M. 41. Si/mţi o căldură ş’o amărăciune în coşul pieptului. SADOVEANU, P. S. 100. Suflă în tăciune, până îi plesneşte coşul pieptului. C. petrescu. î. II 3. Se crăcia aşa de tare, cu ajungea cu coşul până la pământ. SBIERA, I'. 262/i3 Ş’apîi am ş’o betejală la inimă. Căn’ m’a-pucă uniori, îmi ridică sufletu’ tocma ici în coş. GRAIUL, 1 221/is. Cum sta de cuvânta, Maţele şi le-aduna, In coşuri şi le băga, Pe deasupra se’n-cingea. ALECSANDRI, P. P. 73b/u. Şi caii să vă-a-legeţi, Şi voi, măre, să-i taieţi, Maţece sa ie sco-teţi Şi’n coşuri să vă băgaţi. MATEESCU. B. 109. Eu la tine c’oiu veni,... Dorul din coş să^mi mai treacă. PAMFILE, c. T. 105. îi băiat hrănacnt, [îşi hrăneşte] pântecele, nu coşu’: mănâncă mult, . dar n’are vlagă, e tot slab. ZANNE, P. III 576. (Rar la plur.) Ci-i dădură toţi bună pace, temân-du-şi coşii, marian, t. 104. A fi tare în coş, a fi sdravăn, sănătos, puternic. ZANNE, P. II 89. Luminată împărăteasă ! Măria ta eşti tare în coş, şi pe la noi nu-i obiceiul acela, (ca) să se tri/meată după moaşă, ca să ajute la născut, sbiera, P. 109/i. A rupe pe cineva în coş -= a-i trage cuiva o bătaie straşnică, sor cu moartea. Cf. zanne, p. II 89, CREANGĂ, GL. îl bătea, de-l rupea în coş. DDRF. A se rupe în coş = a lucra cu sârguinţă, a se prăpădi de prea multă muncă. ZANNE, P. II 89. O gloată de oameni n’au muncit, de s’au rupt în coşt CONTEMPORANUL, VI, voi. I 118. A fi rupt (fript) în coş = a fi foarte flămând (cf. ION CR. IV 122, com. TOFAN), a fi prăpădit de foame şi de sete (ZANNE, P. ii 89). Aşteptau cu neastâmpăr, fiind rupţi în coş, de foame şi de sete. CREANGĂ, P. 26I/3! 20°. Carapacea care acopere trupul racului. Cu coş de rac Şi cu piei de drao. MARIAN, V. 210. [Plur. caşuri, rar (ad 19°) coşi. | Diminutive: coşuleţ s. a. = coş mic; (Bot.) o plantă (neidentificată) H. XI 39; spec.: coşuleţ de lumânare de ceară = lumânare subţire înfăşurată astfel încât să formeze ca un coş mic, gol la amândouă capetele; se aprinde şi se ţine în mână la slujba de noapte din Vinerea Pastelor, când se cântă prohodul, colac de ceară, vârtelniţă. (ad 1°) Făcu un coşuleţ şi culese într’însul smochine, ispirescu, L. 281, cf. MERA, B. 112; (ad 14°) Scoate caşul... şi frământându-l, îl pun în burdufe... sau eoşiileţe (scoarţe de brad). H. IX 143. Un coşuleţ de brânză, ib. IV 155, cf. 86; (ad 19°) [Plânge] de crezi că are să i se frângă coşu-leţul pieptului. BRĂTESCU-VOINEŞTI, L. d. 252. | (Bot.) Coşuleţ-de-aur = iarba turbării, ion CR. II 129; — coşuţ s. a. LB. (ad 20°) Decât noră Turcilor, Mai bine măncarea peştilor Şi coşuţu’ racilor. t. papahagi, M. 91/10; — coşurel s. a. = coş mic; spec. (Mor.) [La hambar] deasupra sunt două coşurele, pe care se toarnă vama. ŞEZ. Vil 187; (ad 19°) Băgaţi cuţitele’n cai Şi intraţi prin ooşurele, Să vă’ncălzească la piele. RĂDULESCU-codin, I; — coşcior (coscior) s. a. Koshcsor. ANON. car. Cată colo după uşă, într’un coscior cu cenuşă, Că este o căldăruşă, Cu câteva pără-luşe. Căpitanul mi-auzea, La gealaţi de poruncea, Coscioarele le lua. PĂSCULESCU, L. P. 248/u, 10. II Augmentativ: coşoiu s. a. = (ad 11°) cuptor de grădele s. de căhale. Cf. viciu, gl. (subt ooso.vie). | Nomen agentis: coşar s. m. = cel care face coşuri (1°) ; spec. cel ce pregătea coşurile (8°) de nuiele pentru căruţele mocăneşti (GOLOGAN, C. R. 101) ; cel care mătură coşurile (11°), sobele, de funingine, hornar, urloier. Coşarii sar iute jos, cealaltă maşină şuieră şi ea. sandu-aldea, A. m. 219; (cu derivatul, atestat numai în DICŢ.) coşărîe s. f. = meseria coşarului (1°). | Alte derivate; coşărit f s. a. = dare, impozit ce se plătea, pe vremuri, de fiecare coş (11°) (polizu), fu mărit; — coşârlâie s. f. = horn, corlan, pe care iese fumul din tindă (Chin-ciuş, Târn.-m.) Cf. VICIU, GL. — Din paleo-slav. kosî, idem, bulg. kos «Fisch-reuse; Brustkorb», sârb. kos «Korb; Fischkorb ; Miihlkorb; Art Scheuer von Flechtwerk fur Kuku-ruz», rus. kosu «Korb, Fischkorb, Fischreuse; Hiirde, Schafstall», cf. rut. Ms «Korb oder Rumpf iiber dem Miihlstein», slov. kds «Riickenkorb; Bienen-korb; Wagenkorb; Brustkasten», ceh. koS «Mtihl-korb», pol. kosz «Bienenkorb; Miihlkorb; Schanz-korb; Art Scheuer zum Trocknen des Mais». Din ^ slavă cuvântul ţa pătruns şi în ungureşte (kas) şi în albaneză (kosh). Cf. coşniţă, coşarcă, coşa r(ă). COŞ s. m. 1°. Larve du taon. 2°. Bouton (sur le visage). 1°. Larva strechiei; are formă de vierme alb; se vâră primăvara în pielea de pe spatele vitelor bovine (ţinute rău) şi le face să slăbească foarte tare. Cf. marian, ins. 360, ŞEZ. v 59/22, IV 124/,, REV. crit. iii 120, (Oraviţa) com. coca, H. VI 81. De coşi scapă vita spălănd-o des cu zamă de du'han [= tutun] fiert: ŞEZ. IV 124/,. [ P. ext. Umflătura ce se face din cauza acestor viermi (rev. CRIT. iii 120) ; (la plur.) bubuliţe, ghin-duri ca alunele, subt piele, pe spinarea vitelor (GRIGORIU-RIGO, M. P. II 7). 2°. P. e x t. Bubuliţă, băşicuţă (provenită din COSA - 816 - COŞAR vreo1 leziune a glandelor sebacee) care se face pe corp, mai ales pe obraz s. la colţurile gurii (cf. zăbale, c o a d ă 7°) şi puroiază de cele mai multe ori. Termenul ştiinţific e acnee. cf. bianu, D. S., ION CR. IV 114, LEON, MED. 123. Coşul înfloreşte, coace, sparge şi trece. Coşu înfloreşte în pialea trupului., biblia (1688), 79. [Aceste hapuri] curăţă, şi limpezeşte obrazul de pete, de câşi. PISCUPESCU, o. 291/s. Cu pleoapele roşii şi fără gene, cu păr rar, de culoarea cânepii, şi coşuri cu vârf alb pe obraz. c. PETRESCU, C. V. 140. | C o m p u s: zăbale-coş. Când faci la gură zăbale-coş, să pui în gură zăbala de la frâul calului, că-ţi va trece. ION CR. IV 114. # A sta coş = a fi gata. Stăteam coş, să sar la el, eram gata să-l înşfac la bătaie, creangă, gl. [Plur. coşi şi coşuri, şez. IV 124A. Prin confuzie cu coajă (5°) şi: coji s. m. plur. | Adjectiv: (ad 2°) : coşos,-oâsă = care are coşi. COSTINESCU. LM.] — Din lat. cossus, idem (1°). Singularul coş e refăcut din plur. A. P h i 1 i p p i d e, Zeitschr. f. rom. Phil. XXXI 307. COSĂ s. f. (Pese.) Banc de sabie ă l’embouchure d’un fleuve. — (Rusism, in graiul pescarilor dunăreni) Peninsulă nisipoasă, joasă şi lungă, în limanuri. PORUCIC, E. 200. La zăvoadele de morun de la malul mării — „la, cosă“ — pescarii vin primăvara şi nu se mai întorc în sat decât' la Sf. Niculai. antipa, . P. 747. Sâ fi întârziat jumătate de ceas pe la cosă, nu mă mai vedeai teafăr, contemporanul, vi, voi. I 28. [Derivat (rusesc): cosească s. f. = cârd de peşti. antipa, P. Scrumbiile vin numai în coseaşcă. id. ib.] —- Din rus. kosâ, idem (propriu: «coasă», deci dublet al acestui cuvânt). COSÂC s. a. Angle. — (Oltenia) Clin de loc (CIAUŞANU, GL.), triunghiu de pământ, id., V. [Verb: cosăci IVa refl. = a se pupăza, a se îngusta, a se strâmta, ciauşanu, V.; (cu part.-adj.) cosăcit, -ă. Loc cosădt' = neregulat. PAM FILE, a. 231.] — Probabil, din sârb. kosak «uşor de cosit» (cf. şi c o s â). COSÂC s. m. (Iht.) Breme (Abramis ballerus).— Peşte de apă dulce, lungăreţ şi turtit, argintiu-inchis, cu solzi mici, care seamănă cu p 1 ă t i c a şi se mai numeşte şi: murgoiu. antipa, f. i. 145, F. R. ATILA, P. 342, DAMfi, T. 127. Cf. BARONZI, L. I 94/15, H. I 137, II 12, 176, 194, 299, III 369, 325, IV 55, 98, VII 171, IX 53, 211, XI 196, 268, XIV 105, 186. || Specii: cosac-caraghios, mai mic, cu ochii mari. antipa, F. i. 146; cosac corcit cu batcă id. ib. 148; cosac cu botul turtit id. ib. 148; cosac-nemeş, ceva mai mare, mai răsărit. id. ib. 146. Cf. H.. A^II 171. Cosac şi alt peşte mărunt era o para ocaua. DIONISIE, c. 166. în Dunărea se găseşte mare mulţime de peşte mic, şî anume: robii, cosac, plătici. I. IONESCU, M. 93. Cine vinea la mine cu plosca’n glugă şi cu cosacu’ în foi de lubene? JIPESCU, o. 41. Sd se ia un peşte sărat, cosac, să i se scoată oasele, apoi, aşa crud, să-l puie la gât. grigoriu-rigo, m. p. i 81. Pune-pe foc o căldare, ca să ne faci de mâncare. Fierbe peştele sărat Şi cosacul nespălat. TEODORESCU, P. p. 271. La mihalţi şi ce-ţi gândeşti, Când tu cosac nu găseşti f se zice celor care râvnesc la lucruri mari, când nici cele mai mici nu pot dobândi, zanne, P. I. 555. | Pirpiri-cosac adj. invar. Sărac lipit, lefter: CADE, Când se des-metici, el... se văzu pirpiri-cosac, golănel. ISPIRESCU, ap. CADE. [Diminutive: cosăcel s. m. = cosac mic; 2°. bl elin iţă s. boarea, antipa, P. Cf. H. vil 29, 336. Să vază de-o găsi vreun cosăcel, să-mi cumpere. PANN, p. v. iii 82. Cosăcel de saramură. MAT. FOLC. 49; — cosăcuţă s. f. = cosac de mărime mijlocie, antipa, F. i. 146.] — Din bulg. kosaku, idem. COSÂC s. m. Bille de bois. — Trunchiu de lemn de 6/4 cm., cam de 6 m. de lung. Cf. DDRF. Trebuia să construesc o scenă... Rezolvviu problema, alcătuind din cosaci groşi de brad două paralelograme, lungi ca lărgimea salonului, davila, o. I 169. [Şi: cusâc s. m. = bucată de trunchiu tăiată în lung în joagăr s. fabrică, lung de 1.50—4 m. (Oltenia) Com. ittu], — Cf. sârb. bulg. kuso «scurt, trunchiat». COSĂCEL s. m. (Iht.) v. cosac2. COSĂCt vb. IVa v. cosac1. COŞĂCI s. m. plur. (Bot.) Astragale (Astraga-lus Onobrychis). — Phuită ierboasă, păroasă, cu flori albăstrii, care creşte pe câmpuri, în locuri uscate şi livezi. PANŢU, PL.2 — Din cosaci (cu asimilarea s-â în s-6), care r.-u pare a fi bulg. s. sârb. kosad «cositor», ci mai de grabă bulg. kosatu «păros» (din kosa «păr»), cu schimb de sufix. COSÂCIU s. m. v. cosaş. COSAcOţA s. f. (Iht.) v. cosac2. COŞÂG s. m. sing. Nom d’une maladie. — (Mold.) Troahnă, moleşală în tot trupul, şez. XXXI 112. — Cf. c o r ş a g. COSALÂU s. a. Pre destine ă etre fauche. — (Ungurism, în Maramureş) Loc destinat cositului. (T. papahagi, M.), fâneaţă. Placă, domnişo-rule, a sta cu noi, aioiuea, la cosalău. id. ib. 170/K. — Din ung. kaszâlo, idem. COSÂNCEÂNA s. f. art. sing. (Mitol. pop.) v. Sânziana. COSĂNŢĂ s. f. invar. (într’ un descântec, cu sens neprecizabil) Ieşiţi de la (cutare) Din sânţă, Din cosânţă, Din creeriî cajmlui, Din auzul urechilor. MAT. FOLC. 1541. COSÂNŢ(E)ÂNA s. f. art. sing.) COSÂNZ (E) ÂNA s. f. art. sing. i COSÂNZIÂNA s. f. art. sing. J COSÂR s. m. v. cosaş. COŞÂR s. a. 1°. Enclos, parc, etable. 2°. Gh'enier ă mais. 3°-4°. Claie. 5°. Masure. 1°. îngrăditură (ION CR. III 376) de nuiele, pentru adăpostul vitelor (COSTINESCU, H. IX S3, RĂDULESCU-CODIN, î.), spec. al oilor (ECONOMIA, 91, Vaşlab, viciu, gl., Tulgheş, jud. Ciuc, com. ittu, Câmpulung, Bucov., com. PROCOPO-vici) şchioape (t. papahagi, M.), în timpul nopţii (H. X 307, PAMFILE, I. c. 36, VICIU, GL.) s. când stau să fete (cf. economia, 88), cf. ocol (ECONOMIA, 88, H. X 307), saia (H. II 261), ţarc mic' (t. pApahagi, M.) ; pe alocuri: grajd de nuiele ( costinescu, h. ii 89, bucuţa, R. V.), strungă (Vaşlab, viciu, GL., Tulgheş, jud. Ciuc, com. ittu), staul. Cf. H. IX 483, X 153, .188, XVII 16. Făcându-ş[i] coşărâ oilor la stână. DOSOFTEIU, V. S. 76b. însuşi in- COŞ Alt — 817 COŞARCĂ Mtorul de -sărăcie, Domnul, au pohtit într'o coşare smerită ca să [se] nască, antim, p. 102. Pre seama oilor celor de a făta, trebue făcut coşeăriu (ocol) dechilin, şi într’insul colniţă (şopru) bine coperită, [pentru] ca neaua (zăpada); ploaia, şi viforul să nu ajungă la oi, nici să le bată vântul cel de amiazănoapte. ECONOMIA, 88. Toţi porcii au trăit La caşare în robie, alexandrescu, M. 388/4. Vn coşar, în care se adăposteau seara puţine vite dc hrană. ODOBESCU, I 148/iS. Veni a-casă cu vacile şi le băgă în coşar, ispirescu, l. 231. Vulturul se repezi la coşar, unde era calul lui Ţugulea. id. ib. 331. Se băgă de cu vreme în coşarul oilor. ŞEZ. iii 23/15. De s’a învăţat vro coţofană, de întră în coşar şi mănâncă ouăle din cuibul găinelor, să înfigi o secere... ib. vi 59. Dulgherul lucrează lemnul şi face dim.tr’însul case,... coşare. H. IV 45. Cât fuse vara de mare, Aguş nici un lucru n’are, Cu trei hate [nota: cai, armăsari] la coşare, Puşi dela Vinerea-mare Pe grăunţe şi pe sare. TEODORESCU, P. P. 611b, cf. ALECSANDRI, p. P. 129/io. Am avut mumă şi tată. Casă mare ’ndestulată, Zece vite în coşar. FILIMON, c. II 67. M’a făcut maica ’n coşer, Să fiu puiu de căluşer. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 395. Trei coşare cu vaci albe. şez. IV 14b/2s. Răsădim o floricică în coşcriu’ oilor, ib. II 138bA- # Rădeţi, rădeţi, şi purceaua moartă în coşar! ZANNE, II 693. Am, zece viţei, cmoi şed afară, şi cinci în coşar; pe cinci îi plouă, iar pe cinci nuA plojiă. (= Furca şi degetele când torc). GOROVEI, c. 162. $= Cal mare cât un coşeriu. s. POP, DR. 247. 2°. Acaret pentru păstratul şi uscatul porumbului, pătul (POMPILIU, BIH., 1008, PAMFILE, I. C., 429, 449, GOROVEI, CR., HERZ.-GHER., M. IV 241), porumbar; se face de gard de nuiele (POMPILIU, BIH. 1008), mai lung şi înalt, aşezat în lungul vântului pe căpătâie de lemn, şi acoperit cu şindrilă s. cu stuf (DAMfi, T. 62). Coşul (7°), coşar(i)ul, coşer(i)ul s. sâsâiacul este o îngrăditură eliptică, cu fundul mai mic. îngrăditura se susţine... pe nişte prăjini lungi, înţepenite într’un dreptunghiu de drugi îngemânaţi bine şi sprijiniţi şi aceştia pe nişte rădăcini şi trunchiuri groase de lemn. în partea de jos, coşul este înfundat cu o leasă, pamfile, a. 221. Şi să care la coşările stăpânului (a. 1805). URICARIUL, II 135/ii. Despre frică, avem ceva puţănel la co-şară, dară nu e nimic: vin Turci, să (se) uite şi iarăşi pleacă (a. 1822). IORGA, s. D. viii 158. Bătându-se porumbul, s’a vândut şi el, şi coşarele în care era, ca să nu se mai adune de bună seamă într’alt an. I. IONESCU, M. 183. Popuşoii... ar fi trebuit să se găsească în coşere (pătule). id. D. 26, cf. cal. 163. Porumbul din coşere. KOGĂLNICEANU, dacia LIT. 34. Şurile, grajdurile, coşere,le de porumb. IORGA, N. R. A. I 278. Toamna... darnică... Dat,-au in pentru ştergare Şi porumb pentru coşare. ALECSANDRI, P. iii 259. CQşările [porumbar, pătul, leasă] mai slăbesc din săgeţi şi greutatea porumbului le pleacă spre povârniş. SEVASTOS, N. 26/9. Nici nu ai turme de oi, Nici coşer cu păpuşoiu. ALECSANDRI, p. p. 41b. Scutură hambarele, Mătură coşarele. TEODORESCU, P. P. 670b. 3°. împletitură de nuiele, fără fund, care se pune peste loitrele unui car, când se cară porumbul de pe câmp (cf. H. xvm 143), coş (8°a). 4°. Leasă de nuiele, loşniţă s. slaniţă de uscat poame (rev. crit. iii 120, barcianu, Vale, jud. Sibiu, com. ittu), mai ales prune (Sălişte, VICIU, GL.). Cf. PAMFILE, I. C. 232. 5°. P. anal. Casă proastă, fără ferestre (costinescu); locuinţă ciobănească (H. IX 483). [Plur. -şare, -şară şi (Mold.) -şere. | Regional se rosteşte: coşariu s. a. H. IX 483 (scris şi coşeăriu), coşer s. a. vlahuţă, cl. 56, H. X 153, 188, pompiliu, BIH. 1008, com. marian, coşar s. a. = coteaţă de porci ridicată pe stâlpi. | Şi: coşâră s. f. = îngrăditură pentru închis vitele (ION CR. iii 376) ; coşare s. f., coşere (coşare H. ix 83) s.f. = grajd (BUCUŢA, R. V.), coşar (1°), loc pentru adăpostul vitelor, staul (Calafat iz. V 1), leasă pentru uscat prunele (GR. s. V 119), coşerie s. f. (accent?) = paporniţă, făcută din. papură, în care pescarii mici pun de obiceiu peştele prins (Codlea, jud. Ialomiţa). COM. sat. 49. (Plur. -sări, -şăre şi -şeri). ) Diminutive: coşărel (coşerel) s. a. = coşar (1°) mic pentru viţei s. găini (COSTINESCU) ; (Cor.) numele unui joc ţărănesc cu lăutari (Cf. SEVASTOS, N. 281/32, PAMFILE, J. III) ; — coşărâş (coşarâş s. a., (ad 1°) Coşaraşul (co-şăraşul MARIAN, NA. 302) mieilor, şez. I 38/5, cf. SEVASTOS, N. 346/22. Am un coşaraş, plin cu mieluţi albi. (= Dinţii şi gura), şez. IV 106; — coşerîţă s. f. Am o coşeriţă, Plină cu oiţe. (= Dinţii) . PAMFILE, ap. CADE. | Alte derivate: (coşar ooteneaţă) coşăreâţă s. f. = coşar (1°). Rumânu' ne’nvăţat,... e tot ca Dumann’ al tău din coşăreâţă, tot, ca. murgu’ din grajdiu’ boieresc. JIPESCU, o. 68; — coşărâr (coşarar) s. m. = cel care face coşare pentru popuşoiu (H. X 110), co-şerâr s. m. Nici când cu Cu,za nu le-o dat mult pământ. O zis oă ba o fos[t] coşerari [glosat: probabil proprietar de coşare, de pătule], ba pădurari, prisăcari, şi nu le-o dat. GRAIUL, I 429; — coşăreân s. m. = om boieresc, care păzeşte coşă-rele la câmp, pe moşie. Com. furtună]. — Din slav. (bulg. kosâra «grajd de oi, leasă, pătul de păstrat porumbul», kosaru şi koser «coş de albine», sârb. kdsara «grajd din împletitură de nuiele», kosar «leasă», rut. kosara «coteţ de nuiele împletite»). Se pare că din româneşte cuvântul a trecut, prin păstori, la Slovaci (lcoS(i)ar), Ruteni (koUera) şi Poloni (kosara), cf. St. Wed-kiewicz, Mitteilungen d. rum. Inst. Wien. p. 274. Cf. coş, coşar ă, coşarcă. COŞÂR s. m. v. coş2. COŞÂR s. a. v. coşar1. 'COŞÂRĂ s. f. Oorbeille, panier. — (în regiunile apusene) Coş (1°), coşniţă (1°), coşarcă. (Timişoara) Com. A. COSMA . Koshare = corbis. anon. car. Se duce cânele cu coşara in gură până la curte. MERA, B. 111. 0 fată... cu o co-şară’n mână. ALEXICI, L. P. I 200/i5. [Diminutiv : coşărîţă s. f. Trimise... cu o coşăriţă la curte, doar se vor îndura oaspeţii să-i ar-unoe şi lui un os de ros. MERA, B. 111. | Nomen agentis: coşărâr s. m. = cel ce face coşuri, coşar (1°). DICŢ.] — Din ung. kosâr, idem (Cf. slov. koSăr «coş-niţă rotundă», sârb. koSar «coş de prins peşte»). COŞÂRĂ s. f. v. coşar1. COŞĂRÂR s. m. v. coşar1 şi coşară1. COŞĂRÂŞ s. a. v. coşar1. COSĂRÂU s. a. (Dulgh.) Pârtie du Chevron. — (Ungurism) Capătul căpriorului de subt streaşină. rev. crit. iii 120. [Şi: cusurâu s. a. Cusuraie = lemnele pe care se coase căpriorii. H. XVII, 4], — Din ung. koszorufa «cosoroabă». Cf. coso-roabă. COŞÂRCĂ s. f. 1°. Oorbeille, manne. 2°. Sorte de nasse. 3°. Orenier ă mais. 4°. Sorte de crible. — (Mai mult prin Transilv., Bucov.). Dicţionarul limbii române 15. VI 1937. I. II. 52. COŞĂRCÂR — 818 COSAŞTINĂ 1°. Paner (şez. v 59/25), coş, corfă, cotarcă (VAIDA, ŢIPLEA, P. P., CABA, SĂL. 96, BUD, P. P.) ; spec. coş (1°) mai mare (herz.-gher. m. IV 241), cu una s. cu două toarte (com. ittu). Goşaroa slujeşte pe alocuri la adusul paielor dela arie; paiele... [care] se pun în coşarcă îndesate. Coşarca-i făcută din cercuri de lemn de alun despicate în două şi legate cu teiu. PAMFILE, I. c. 143, cf. A. 220 J. li' 332. Ş’au umplut o coşarcă de ouă, au acăţat-o pe cap şi s'au... dus cu ea la târg. SBIERA, ap. TDRG. Se fac leagăne şi din nuiele în forma unei coşerci [corfe], marian, na. 312. Pomenele... se pun una peste alta pe o mescioarâ acoperită cu o faţă de masă curată sau într’o coşarcă mare şi frumoasă, id. I. 167/0. O fetiţă, care ducea o coşarcă cu pită, pe cap. reteganul, p. III 86/is. O mulţime de coşerci cu fel dc fel de bani. ŞEZ. I 286/29. însura^m’aş, însura, Nu ştiu soacra ce mi-a da: Coşarca cu fusele, Gostreţul cu mâţele? ALECSANDRI, P. P. 363/3, of. şez. I 105/2. Ne-a dăruit o coşarcă de nuci. BUD, P. P. 73. Am o coşarcă de alune şi numai o nucă între ele. ( = Stelele şi luna), gorovei, C. 357. 2°. (Pese.) Coş (2°), cf. vârşă. Pe la Turda, se pescueşte în acest mod [cu coşurile pe sub maluri] şi se numeşte pescuitul cu coşarca. antipa, p. 131. 3°. Coşar (2°) de păstrat porumbul (com. ittu), hambar, grânar (VICIU, gl.), coş (7°). 4°. Coş, prin care se strecoară boabele de struguri. Cf. coş (13°). Boambele [strugurilor ], care au trecut prin coşearca cea de strecurat, să se cureţe de tină, şi apoi să se tescuiască. economia, 163. [Plur. -şărci (com. MARIAN) şi -şerci. || Şi: co-şoârcă s. f. = coş de nuiele, moale (Târnave). iz. IV, 7-8; coşârgă s. f. (plur. -şergi) = chelteu, coş cu două toarte (Suciul-superior, jud. yomeş). Com. ITTU. || Diminutiv: coşărcuţă s. f. Com. MARIAN, HERZ.-GHER., M. IV 241, cuşercuţă S. f. Cf. T. PAPAHAGI, M. 98/22. | Nomen agenţi s: coşărcâr s. m. = cel care face coşărci, c o -şar (1°). frâncu-candrea, M. 52; (cu derivatul) coşărcărîe s. f. = meseria coşărcarului. Cf. GHETIE, R. M. 93. Şcoala de coşărcărie din Storojineţ. sbiera. f. 344.] — Din ung. kosârka «coşuleţ». Cf. coş, coş-niţă, coşar(ă). COŞĂRCÂR s. m. COŞĂRCĂRÎE s. f. )• v. coşarcă. coşArclţA s. f. COŞARE S. f. COŞARE S. f. COŞAREAn s. m. v. coşar1. coşAreAţA s. f. COşARfiL s. a. COŞÂRGA s. f. v. coşarcă. coşArîe s. f. 1 COŞArIt s. a. J v' coş’ COşArIţA s. f. v. coşară1. COŞÂRLaIE s. f. V. coş2. COSÂŞ s. m. I. 1°. Faucheur. 2°. Fabricant de faux. II. 1°. a) Sauterelle (Locusta viridissima). b) Locusta cantans. 2°. Orylus ruralis. 3°. Faucheur (araignie : Phalangium opîlio). III. Nom d’une chanson. I. Propriu. 1". Cel ce coseşte, cositor (I 1°). Kosash = falcator. anon. car. Koszas — foeni-fex. LEX. mars. 135. Un cosaş lucră cât zeace secerători. economia, 49. Au îndreptat cosaşii... spre cosirea fânului de menzâluri (a. 1823). URICARIUL, x 240/o. Sutele de cosaşi ce-i împânzisem pe întinsele fânaţe... I. IONESCU, c. 45. Iată vin cosaşii veseli, se pun rând. alecsandri, p. iii 68. Nişte cosaşi ce făceau fân. şez. iii 67/u. Cositorul sau cosaşul începe a cosi sau „a trage cu coasa", pamfile, a. 153. M’oiu face... Un cosaş cu coasa’n spate Şi-oiu cosi florile toate. RETEGANUL, tr. 141/5. || (Astron.) Cei-trei-co-saşi = cele trei stele, numite şi «cei-trei-sfinţi», «trisfetitele», «toiegele», etc., aşezate în linie dreaptă, din constelaţiunea Orionului. CADE. 2. (Atestat numai la H. XVII 312, între meserii. Probabil) Cel care face coase. Cosaşiu (la fabrica de fier). II. P. anal. (Entom.) (Cu aluzie la ţârâitul pe care-1 produce insecta şi care seamănă cu fâ-şâltul coasei. Of. MARIAN, INS. 520). 1°. Numele mai multor insecte (H. III 139, X 68, 85, 422, 465, 498, XII 287) din familia lăcustelor (LB., H. X 354, ŞEZ. v 59/“, MARIAN, ins. 518 ş. urm., id. O. I 59, PĂCALĂ M. R. 32, HERZ.-GHER., M. IV 240, PAMFILE, CRĂC. 121). Cf. acridă. Cosaşul e de două feluri: a) Cel mare se mai numeşte şi: (Mold., Bucov.) cosaş-mare, -verde (aşa şi în Transilv.), (Bucov.) cosâriu, (Transilv.) co-sâciu, căluţ (-mare, - verde, - de-iarbă s. -de-câmp), lăcustă-verde, cobiliţă, cobiliţariu, scăiuş. Cf. căluţ (II). b) Cel mic se mai numeşte şi: cosaş-mic, căluţ-mic, -cenuşiu s. -de-câmp s. -de-pământ. | Alte specii: Cosaş-gălbiu = căluţ-găl-b i u, c ă 1 u ş e 1 (II 2°. a). Cosaş-pestriţ = căluţ-pestriţ, cosaciu-pestriţ (Decticus verrudvorus) păcală, M. R. 32). Cosaş-roşietic = căluţ-roşietic s. căluşel (II, 2°. a). Cosaş-roşu = pârâitoare (MARIAN, INS. 516). Cf. MARIAN, INS. 518 ş. urm. Pe prunduri am urmărit cosaşi, un fel de lăcuste mărunte cu salturi lungi. sadoveanu, l. A. 38. Urechiuşă Stă la uşă; Doi ţânţari Lăutari; Un cosaş Ceteraş. MARIAN, ins. 487. Decât roabă pe pământ, Mai bine moartă’n pământ, Or să fiu p’o apă mare,... Să fiu masă peştilor Şi cină cosaşilor. ŞEZ. iii 211b/2s>- 2°. Greieruş-de-câmp. LB. Cf. DDRF. 3°. Un fel de paianjen (germ. After-, Krebsspinne), LB., (germ. „Weberknecht"), weigand, b. b. 95. III. (Muz.) Numele unui cântec. Când eram flăcău,... cântam şi eu v’o căteva cântece de dor: Jieanu,... Cosaşu’,... jipescu, o. 91. [Şi: cosâciu s. m. (ad I 1°) Dar sosind, el, iată că sosesc la dânsul alţi cosaci. SBIERA, ap. DDRF., cf. barcianu; (ad II 1°) marian,_ INS. 519; — (cf. şi rus. kosari «cositor») cosâr(iu) s. m. (ad II 1°) marian, ins. 518. Cf. jahresber. xii 137, 153. | Diminutiv: cosăşel s. m. (ad I 1°). Mândră, mândrulioara mea, Şi eu numai că m’oiu fa [ce] Tăt un frumos cosăşel Şi’ntatăta mi-oiu cosi, Pănă că te-oiu răsădi, ţiplea, P. P. 27; (ad II) Un soiu de lăcustă, ţiplea, p. p.] — Derivat din coasă, prin suf. -aş sau din ung. kaszâs «cositor» (şi cu sensul II 3“). Pentru înţelesul II. 3°, cf. bulg. kosac. COSĂŞEL s. m. v. cosaş. COSAştinA s. f. Pr4 ou champ faur,lui. — (Frata, Câmpia ardeleană) Holdă cosită pentru nutreţ la vite (com. v. bucur) , loc cosit de curând (paşca, GL.), fânaţ de deal, (Berinţa, com. ITTU). Cf. mirişte. [Şl: cosiştină s. f. (Ciocman, com. ITTU).] — Derivat din cosi. Pentru sufix, cf. şi: câ-nepiştină, împărţaştină, cucuruzaş-t i n ă. COSĂTOREASĂ — 819 — COŞCOGEA cosAtoreâsA s. f. 1 , . , , . > v. coase. COSAtCrA t s. f. J COŞAvA s. f. sing. Nom d’un vent. — Numele vântului de răsărit (H. II 314, v 390, dr. i 282), de miază-noapte, dela şes (BUCUŢĂ, R. V.), de apus (H. ix 130), dela vale (pamfile, văzd. 53, boceanu, GL.), crivăţ (H. v 130). Bate co.şava. boceanu, gl. — Din bulg. kosava «vânt de Nord-est», sârb. kosava «vânt dela Dunăre». COŞBÂR s. a. Calotte (de ruche). — (Roşia, jud. Arad) Coaja de cireş, paltin, etc., care se pune pe coşniţele albinelor contra soarelui şi a ploii, c ă p t a r. Com. ITTU. COSCA s. f. (Zool.) Chat. — Pisică. H. I 236. —■ Cf. bulg. kotlca, pol. kocica (koczka), idem. C6ŞCA s. f. Coquille. — Coajă. Godacul o zbugheşte afară, cu caşca de bostan în gură. i. ciocârlan, săm. IV 155. — Cf. coşcov. COSCAie s. f. (Ornit.) v. coscaiu. COSCAlU s. m. (Ornit.) Corb eau. — Corb. DICŢ. De unde să fie bobocul ăsta pe gârlă, şi acum, în vremea nopţii? O fi vreunul rătăcit de cu ziua, ori scăpat din ghiara vreunei coscăi. visarion, fl. 101. Tu nu l-ai văzut De valuri bătut. De maluri izbit, De coscai scobit? pop., ap. GCR. II 298/2i>. [Şi: coscăie s. f. (cu plur. -căi).] COŞCAnA s. f. (Bot.) .Tone, roşeau. — Coşcani = rădăcini rămase dela stuh. ion CR. Iii 54. Coş-cană = stuhul ars ori tăiat la faţa bălţii ori pe plagie. SADOVEANU, I. A. 84. Vn tărpan care serveşte pentru curăţit bălţile de buruieni, de coş-cană (glosat prin: buruieni). (La Prut), antipa, 471. — Cf. c o ş c o v II 4». COSCIOR s. a. v. coş2. COSClOG s. a. v. coşciug. COŞCltJG s. a. 1°. Panier, corbeille, Caisse. 2°. Cer-cueil. 3°. Outre. 4°. Pârtie du chariot. 1°. (Mold., Bucov.) Coş (1°) alecsandri, t. 1772, Straja, Bucov., com. ar. tomiac, cf. cihac, li 75), coşniţă (1°) de papură, în patru colţuri, nu prea adâncă, dar lungă, întrebuinţată pentru târguieli (TDRG.) ; p. ext. ladă. Adormi pre coş-cmgulu cu smochine. DOSOFTEIU, v. s. 105b/33 (c o ş n i ţ a cu smochinele, id. ib. 106/iw). Să înveţe a împleti coşniţe sau coşciuge, drăghici, R. 105. (Ion Păpuşaru’): De-abia am putut scăpa coscm-gu’ cu păpuşi din ghiarele lui. alecsandri, t. 58. (în funcţiune adverbială) Grămadă. Pasărea se dete peste cap şi se prefăcu într’un voinic foarte frumos, rămâindu-i penele coştiug lăngă copaciu. SBIERA, p. 68/2. || Spec. Coşuleţ făcut din scoarţă de brad (s. de lozie s. de salcie, com. marian) îndoită la mijloc, iar la capete cusută cu crenguţe de brad (Vaşlab, cf. viciu, gl.), în care se culeg fragi şi smeură (com. MARIAN). 2°. Spec. Sicriu (COSTINESCU, H. II 4, cf. 82, 148), raclă, sălaş, tron, casa-mor-\tu,lui, c a s ă - d e - b r a d, jghiab, lemn ' (H. IV 166), copârşeu, coş (6°)'. Coşciugul are capac, pleoapă s. blană. Cf. marian, 1. 237/m, MUSCEL, 61. Se apropie [Hs.], atinse-se de coşciug... strigă mortului... „Scoală/“ CORESI, EV. 347/24. Coprinse coşciugul cu moaştele svân-tului, în braţe, magaz. ist. iv 253/28. Nu merge niciodată la mormănturi, sa vază coşciugele pline de impuţvciune şi de putoare, mărgăritare (1746), ap. TDRG. Aşezându-l apoi în coşciug, l-au dus la groapă. BARAC, T. 75. Coştiugu’ să i-l îmbrace cu roş. GRAIUL, I 246. Ş’a lăsat cu jurământ: „Să-mi faci cosciug de argint“. TEODORESCU, P. P. 286b. Pă Burulean că-l lua, Cosciug de ceară-i făcea; Cosciug de ceară domnească, S’aibă să se po-menească. şez. ii 78b/i-2- Cine-l face, nu-i trebue; Cine-l cumpără, nu e pentru el, şi cui îi trebue, nu-l ştie şi nu-l vede. (= Cosciugul), ib. IV 92. Cosciugul acopere greşelile doctorilor, golescu, ap. DDRF. Vn mic coşciug cuprinde pe cel ce lumea nu l-a putut cuprinde. id., ap. zanne, P. viii 263. 3°. t (Numai la DOSOFTEIU) Burduf (II 1°), foaie (1°). Pre sv[i~\nţ[i] îi băgară în coşciuge de bou şi-i aruncară în mare V. S. 99. 4°. Parte a căruţei. Cf. coş (8°). H. XIV 17. [Plur. -evuge şi -ciuguri polizu. | Şi: cosciug, coştiug (Straja, Bucov., com. AR. tomiac), co-ciug, coştig (Braşov), cuschiug (RUSSO, S. 128), corciug (DDRF) s. a.] *■ — Din slav. kovîcegu (rus. kovcegu, «cutie, dulap, cufăr, chivot»; bulg. kovceg; sârb. kovceg, id.), apropiat de coş (bulg. koSâe «coşuleţ»). COŞCOAVĂ s. f. v. coşcov. COSCODAC s. m. v. scodac. COŞCODAN s. m. (Zool., Mold.) Sorte de singe; marmot. — Soiu de maimuţă cu coada lungă. DICŢ. Unii zicea: moimâţa Lyviii,... Alţii zicea: coşcodănu’ Tharsisului vechiu (care acum se zice America). CANTEMIR, IST. 6I/30. | Fig. (Despre persoane, fără ca sensul originar să mai fie înţeles; termen glumeţ de ocară) Aşteaptă, coşco-dane, să-ţi arăt eu! ALECSANDRI, T. 1314. — Din pol. Uoczkodan, idem, rut. kockodan «om urît, îmbrăcat în mod ciudat». COŞCOGEA adj. invar. (Tres) grand, gros, e-norme, ă point. — (în Ţara veche; despre persoane şi lucruri, uneori cu o nuanţă ironică) (Foarte) mare (creangă, gl.), enorm, cf. barosan; ajuns (la maturitate), crescut (mare), desăvârşit. Dintr’atâtica, s’o făcut coşcogă fătoiu. ALECSANDRI, T. 339. Fete mari coşcogea, cât nişte dra-goni. id. ib. 420. îmi trânteşîv peste Ochi coşcogea buchet, id. ib. 1057. Din sadea Isaia, s’a pomenit deodată goşgogea Isailof. GHICA, s. 404. Era un cogemite Martin, blănit de iarnă, gane, ap. ŞIO. Masa... era joasă... şi pe dânsa fumega o cogemite mămăligă, id., ap. TDRG. Gojgogeamite fată de împărat, calendar, ap. ŞIO. Aş! cănd vine coj-cogea fiu de beiu,.eu nu miros nimic.' I. negruzzi, IV 520. Să le faci dumneata rost de un capitălaş, să s’apuce şi dânşii de vreo negustorie, că sunt gogeamite găliganii acuma, nu mai face să se lase tot în spinarea bătrânului, caragiale, S. N. 36. Da vino-ţi în fire, bre, omule, că eşti coşcogea gligan! VLAHUŢĂ, N. 128. Dragul nostru flăcău, află că Mereana... s’a făcut cogeamite juncă. sandu-aldea, D. N. 229. A dăruit gogeamite casă pentru şcoală. BRĂTESCU-VOINEŞTI, î. 248. Vn ţăran... prinsese-o vulpe coşcogea şi vie. CONTEMPORANUL, III 94. Uite, vezi ce^avuşi în gură? Coşcogemite coptură, ib. III 731. Strângând de gât un coşcogea curcan, ib. v, voi. II 197. Şi cătănd, găseşte’n vatră, Sus pe foc, cogea căldare. SPERANŢĂ, ap. TDRG. (ms.). Bine-ţi şede, coşco-geme coblizan, să umbli lela pe drumuri? crean- COŞCOGE adj. invar. v. coşcogea. I. 11. 52* COŞCOGEAMETE — 820 — COŞERE GĂ, A.- 69/e. Un gogea vultur şi-un biet erete. ION CR. II 185. Voi cine, cocoane? Ştiu şi eu cine să fie, din cogeametea iarmaroc? ib. II 222. Coşcogeamite vie. ib. III 37. Din coşcogeamite omul, te-ai făcut un cosac. ispirescu, l. 45. Acestea sănt ,beldii, la tine? Nu vezi că-s coşcogeamete copaci, groşi şi înalţi, crescuţi cum se cade? sbiera, P. 181/n. Nu puturăm noi, coşcogeamite cruci de voinici... STĂNCESCU, B. 113. Băietul a crescut mare, , de era. acum cogemite om. ŞEZ. I 97/x2. Un coşcogea ■■ corb se lăsa spre el. ib. II 55/c. Era, coişcogemite porcu’ de mare. ib. II IOS/35. Lângă earyşedea cogemite şerpe vânăt, ce se uita galeş la ea.;, iţ>. ,11 122/se- Ia o cogemite baligă de vacă. ib. III 34/23. Fata era făcută un lac di lapti şi Ion Mii,ea coşcogemiti răţoiu. ib. VI 9. Dăndu-i cele nouă bucăţi — coşcogemete bucăţi — de pere. pamfile, d. 68. [Şi: coşcoge, coşcogeamite, coşcogeă-mete, coşeogemite, coşcogemete, coşcogemiti, coj-cogeâ, coşcogeme, cogeamite, cogeâmetea, cogemite, goşgogeâ, gojgogeâ, gojgogemite, gogeamite, cogeâ, gogea. Cf. DICŢ.] — Din turc. kos koga «enorm, colosal» (propriu: «om bătrân») intrat la noi direct sau prin Sârbi (kogamiti «adult, bătrân», Uos kogamiti «mare, enorm») şi mai ales prin Bulgari (kogamiti, kos-koga(miti), idem), cihac, ii 74, ŞIO, CADE. COŞCOGEAMETE adj. invar. COŞCOGEAMITE adj. invar. COŞCOGEME adj. invar. 1 ^ COŞCOGEMETE adj. invar. COŞCOGEMITE adj. invar. COŞCOGEMITI adj. invar. COŞCOV,-A adj., s. f. I. 1°. Crcux, poreux, yon-doli. 2°. Creux, cari4. II. 1°. Cavit6, trou, ampoule. 2°. Mont.icule, depression. 3°. Trou, creux. 4°. Fange, tourbe, marăcage. — (Mold. cu Bucov.). I. A d j 1°. Cojit, umflat, burduşit (II 1°), gol pe subt coajă, scorburos (ŞEZ. XXIII 43). Pâne coşcovă. DICŢ. Pe cuptorul uns cu humă şi pe coşcovii (tip. greşit roşcovii) păreţi Zugrăvit-au... EMINESCU, P. 192. Păreţii coşcovi şi mohorîţi a-sudă mereu. N. REV. R.’ II S. II 95. Te înfunzi într’un becîu... cu păreţii coşcovi, buboşi. iorga, ap. CADE. 2°. (Despre dinte) Găunos, (despre ridiche) c-u-cutos: Drnti (= dinte) coşcuv, ridichi coşcuvâ. HERZ.-GHER., M. 241. II. S. f. 1°. Loc gol pe subt coajă, pe subt piele (ŞEZ. XXX 268), cojitură, băşicătură (cf. DICŢ), umflătură (cf. CC. II-III 216/is), bulbucătură mică, copârţău mic de tot (PORUCIC, T. E. 25). (în funcţiune adverbială) în urma ploii păreţii au rămas coşcovă (s’au coşcovit). PAMFILE, c. Plină coşcovă = încărcată, de (= încât) dă afară (de pe Borcea, jud. Ialomiţa) COM. SAT. 49. 2°. (Topogr.) Coşcoave = umflături sau ridlcă-turi mici de pământ. CC. II-III 216/u. || Coşcovă = depresiune adâncă cu un diametru mai mic de 2 in. (PORUCIC, T. E. 31), teren mai aşezat, depresiune în formă de groapă mai mică uscată (uneori în urma scoaterii nisipului s. prundului), c r o v, ef. cute, răgălie, bahnă, chişaiu (com. ITTU). 3°. Bortă (Straja, Bucov., com. AR. tomiac). găunoşitură (CADE.), mai ales în malurile apelor. Căte un guzgan de apă trece în not, clipotind, de la o coşcovă la alta. SADOVEANU, ap. CADE. Racii îi prind cu mâna, prin coşcove. SADOVEANU, 1. A. 62. | S p e c. Coşcoavă = locul unde adună copiii poame (Roşia, Arad, com ITTU) ; locul unde se adună peşti, mai cu seamă* în afundătură de ţărmure, coptă (= copcă), coif, răgălie (ib., com. id.). ] Mic şes mănos, mai aşezat faţă de vecinătate (Muscel, com. id.), depresiune, groapă mai mică, uscată (com. id.). 4°. Coşcove = nomol vegetal amestecat cu bucăţi de rizome de stuf şi papură în descompunere (ANTIPA, P. 196), cf. c o ş c a n ă. Luntrea se ishi de o coşcovă şi rămase nemişcată. încet păşiiu pe plagîe. SADOVEANU, SĂM. 11 712. La o mică depărtare de undiţă ...se prinde... o bucată de coşcovă sau un dop de plută sau măduvă de soc, etc., care pluteşte la suprafaţă şi ţine undiţa suspendată. ANTIPA, P. 126. [Şi: (ad I) coşcuv,-ă adj., s. f. (Straja, Bucov., C-am. AR. TOMIAC, HERZ.-GHER., M. IV 241) ; ad II) coşcoavă s. f.; — (-ţ- cotrov) coştiov (pronunţ. -ştîov) s. a. = loc unde se ascund şi trăesc peştii şi racii, pe subt rădăcini şi maluri; adăpost pe care şi-l fac câinii în paie s. fân (Bihor). POMPILIU, BIH. 1008. | Verb: coşcovi, coşcuvi (dial. coşcuzi) IVa = (trans.) a. face să se cojească, a coroji, a coşi, a rădica partea s. pătura dedea-supra în sus (marian, V. 57> ; (refl.; despre tencuiala s. varul de pe păreţi, despre fâşiile de nuc de pe mobile, etc.) a se deslipi de vechime s. de uscăciune (costinescu), a se ridica coaja, a crăpa (şez. XXIII 43), a se coji, a se scoroji, a se scovârda, a se burduşi (II 1°), a se coşi (HERZ.-GHER., M. IV 241). Dacă sgaiba nu se va căuta..., atunci ea sapă tot piciorul, îl coşcoveşte pe subt unghii, şi se caliceşte vita de ispravă, drăghici, ap. TDRG. Fierbe, ocnă, clocoteşte, Pământul mi-l coşcoveşte. MARIAN, V. 56. Când peretele de var se coşcoveşte, Se rade şi se dă eu lut galbăn. pamfile, j. 1. Se coşcovise scoarţa copacilor, grigo-ROVITZA, ap. CADE.; (cu abstractele:) coş-covire, coşcoveâlă, coşcovitură s. f. = cojire, ri-dicătură, burduşire, parte (dintr’un părete) cojită. PAMFILE, c. Năruise coşcoveala de pe doi pereţir cu bătaia pumnilor. GÂRLEANU, ap. CADE. Aceleaşi coşcovituri uriaşe ale scoarţei de lut. IOKGA, ap. CADE.; (şi cu part.-ad j.) Pâne coşcovită. DICŢ. Trebue dată la pământ toată tencuiala coşcovită. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. El se odihneşte supt o piatră de marmoră frumos săpată şi coşcovită la mijloc ca un sicriu. IORGA, B. 83. Păreţii coşcoviţi şi’ncondeieţi de şirloaie stirigite încep să se desprindă din bârnele învechite. MARIOARA FLO-RIAN, SĂM. I. 385. Fereastra răspundea într’un zid grunzuros şi coşcovit, c. PETRESCU, C. V. 45. Fracurile negre, cu piepţii cămăşilor coşcoviţi, id. I. II 193.] — Cf. rus. kockovatyi «cu ridicături, deluros» (CADE.). Cf. coş că. COŞCOVt vb. IV“ 1 COŞCUV, -Ă adj., s, f, > v. coşcov. COŞCUVI vb. IY* J COSEÂlA s. f. v. coase şi cosi. COSEĂŞCĂ s. f. sing. (Iht.) v. cosa, COSECÂNTĂ s. f. (Mat.) v. secantă. COŞENÎLĂ s. f. (Entom.) Cochenille. — Insectă, originară din Mexic, care trăeşte pe frunze de nopal şi din care se scoate o coloare roşie-stacojie, c â r m â z. — N. din fr. COŞER,-A adj. v. cuşer. COŞERÂR s. m. 1 / v. coşar1. COŞARE s. f. J COSERÎ — 821 — COŞi COSERÎ vb. IVa v. cosor. COŞEEÎE s. f. | COŞERÎŢA s. f. i v. coşar1. COŞ^K(IU) s. a. j COŞEŢ15L s. m. (Bot.) v. cosiţei. COSI s. f. (Agric.) v. cosie. COSt vb. IVa I. 1°. Fauoher, couper. 2°. Faucher, tuer, detruire. 3°. Brouter. II. Se couper (en parlant du cheval qui se blesse Ies pieds) ; s'effiler (en parlant des pantaloris). I. Trans. şi a b s o 1. 1°. A tăia cu coasa (I 1°) iarba, plantele de nutreţ, cerealele. Kosăsk — falco, -as. anon. car. Ga iarba denapoia celui ce coseşte. biblia (1688), ap. TDRG. Au cosit iarba pen pregiuru taberii. LET. I. A. 21/î». O falce [de] fân să cosească şi să. clădească (a. 1805) urica-.RIUL (II 146/i2. Dacă nou-născutul e băiat, fac o mulţime de şăgi cu lucruri bărbăteşti, precum: cosesc, adună... MARIAN, NA. 267. Mă duseiu cu eoasa’n laz, Cosim iarbă şi năcaz, jarnîk-bâr-SEANU, D. 150, cf. 222. De când in ai sămănat, Boal&’n oase mi-ai băgat,. Ia, zău, ~coasa şUl coseşte, De boală mă m,ântueşte. id. ib. 457. Am, bătrânii cosind! DOINE, 3/M. Să cosească fân pe rouă. ib. 32/m. Unde mergi, bade ’n cocie? — La cosit, soro Mărie, Să cosesc frunza căpşunii, Să iubesc mândruţa lumii. HODOŞ, P. P. 47. -Fă-mă trastie pe baltă, Să cresc subţirea şi 'naltă, Să-mă cosească cosaşii, ib. 57. Cine nu ştie să cosească bine, este, batjocorit aşa: Par’că omoară la guşteri, ciauşanu, GL. (subt coasă). | (Fig.) Mă duseiu cu coasa’n luncă Şi cosiiu jale adâncă. JARNlK-BÂRSEANU, D. 222/s. | (Cu aluzie la moartea închipuită ca un schelet cu coasa în mână) O! cum vremea cu moartea cosesc fără’ncetare! ALEXANDRESCU, M. 87/5. [Moartea] numai de-a-colo coseşte suflete, de undezi porunceşte Cel-de-sus. ŞEZ. III 113/m. 2°. P. a 11 a 1. (Instrumentul e o armă ucigătoare, o boală, etc., complementul oamenii). A tăia, a distruge, a omorî, a nimici, cf. secer a. Cosîndu-i cu tunurile din toate părţile. DUMITRACHE, 368. Ostaşul... snopuri, snopuri îi coseşte [pe barbari], ALECSANDRI, P. II 15, cf. P. P. 8I/13. Lăcrimioare, de-odată vântul rece fără vreme vă coseşte, id., P. I. 123. Nici un leac, afară de cuţit, nu se cunoaşte contra acestui parazit intern [gălbeaza] care coseşte mai ales vite. şez. iii 147/8, 3“. P. anal. (Neobicinuit, despre gâşte) A roade (iarba) păscând. Peste gard, în liveadă, vro 40 de gâşte coseau fără popas iarba verde. s. nădejde, ap. DDRF. II. Refl. şi intrans. (Despre cal, când se loveşte, la mers, cu un picior de celălalt) A se răni cu potcoava la c-hişiţă. DAMfi, t. 51. [Galul] să nu se cosească. DR. V 83. (Cu acelaşi sens, intrans.) 'Boul coseşte. Com. şt. paşca. || P. anal. (Despre marginea de jos a pantalonilor) A se roade prin frecare. [Hagiul] taie din turul pantalonilor, ea să-i cârpească pe jos, când se cosesc. DELAVRANCEA, ap. TDRG. [Dialectal, rostit: cosi. | A b s t r a c t e : (ad I 1°) cosire s. f. = acţiunea de a cosi; lucrul făcut cu coasa, coasă (II 1°). (LB., c. c. Il-IIl 135); locnl de pe care s’a cosit iarba s. cerealele (cf. C. C. II-III 135, 250) şi pe care pasc apoi oile (cf. H. VIII 120, 127, voi. II 98) ; fânaţ (H. X 5, c. c. II-III 135, 250) ; recoltă (de iarbă, trifoiu) bună pentru cosit, coasă (II 2°) ; iarba cosită care e încă pe brazdă, polog (Cf. herz.-gher., m. iv 240). La deal, după cum umblă cosârea, pre subt faţa Runcului (a. 1772). ştefanelli, D. c. 107. Acest loc este în destul de bogat, pentru ca să ne dee şi o cosire de trifoiu. I. IONESCU, c. 30. Cmi treci pi cosîrîf Marimcuţa lu Vasîlî. vasiliu, c. 108; — cositură, s. f. = acţiunea de a cosi (I 1°), cosire (1°); ceea ce coseşte un cosaş (COSTINESCU) ; câmp lucrat (H. iii 310, XII 140, 82), de pe care se coseşte iarba (cf. costinescu), pentru a se face fân, fânaţ (c. C. II-III 216), cosire; locul, fânaţul cosit (cf. barcianu, pamfile, a. 160), cosire; recoltă (de iarbă, nutreţ) , cosire; (ad II) rana dela picioarele calului care s’a cosit. 5 pogoane cositură, 3 d’ara-tură.t jipescu, ap. TDRG. Staulile... se mută din săptămână în săptămână, lungîş şi curmeziş, pe pământul de arătură sau de cosătură. FRÂNCU-CANDREA, M. 25. Ce-am iubit nu se mai vede, Nici ■prin crâng, nici prin livede, Nici prin cositură verde! TEODORESCU, P.- P. 277°. Pe toate cositu-rile pasc vara iepile cele cu mânui. I. ■ IONESCU, D. 526. Când se pune ’n cositură, îi dau miriştile ’n gură! DOINE, 145/3. Dijma din 5 una din cosi-tura fânaţului. I. IONESCU, M. 156. Când acestui nutreţ sau cositură îi va veni vremea să se cosească, va fi cosit,. PAMFILE, A. 72. Popuşoii... se cosesc- după culegere, iar ca să se usuce, se puri pe ocniţe, întocmai cum am văzut că se pune şi cositură de ovăz. PAMFILE, A. 225, cf. 147; cosit s. a. = acţiunea de a cosi (I 1°), coasă (II 1°) ; timpul în care se coseşte, vremea coasei; recolta (de iarbă, nutreţ), cositură; plata pentru cosire. S’o dus într’o dzî trii oamini la cosit. şez. VI 1. Oamenii ies la coasă sau la cosit, pamfile, a. 152. Vremea cositului. HERZ.-GHER., M. IV 240. Mi-i milă de obraz, Că rămâne fript şi ars Şi rămâne ofilit, Ca otava de, pe rit, Gându4 bună de cosit. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 102; — coseălă s. f. (ad II; despre animale) = obiceiul de a se cosi. Pe glesnă se observă adesea urme de rane produse din eosealăla .caii rău conformaţi. GORUNEANU, hipologie, ap. TDRG. | Part.-adj. cosit (cu negativul necosit),-ă = tăiat cu coasa. El era lungit pe o câmpie cosită, fânul clădit mirosea. EMINESCU, N. 48/15. Dacă pânea [= grâul] n’a fost făcută snopi, ci a fost cosită, adecă atunci când este cositură, ea se împrăştie cu furcile pe toată faţa ariei, ea şi snopii. PAMFILE, A. 204. || Adverb: cosiş. A merge cu picioarele cosiş, ca şi când ar cosi. CODIN, ap. pascu, S. 357.] — Din slav. kositi, idem. Cf. c o a s ă, cositor1, cosaş, cosie. COŞI vb. IVa I. 1°. Gonfler, enfler. 2°. Battre, ros-ser. 3°: Mettre dedans, rouler. 4°. Voler. II. 1°. Se couvrir de boutons. 2°. Piquer. III. Peler, decorti-quer. (Mold. cu Bucov. şi Transilv. de.Nord şi Vest). I. 1°. Refl. A se înfoia (LB.) ; spec. a creşte (despre aluat ALEXI), a se burduşi (despre tencuială herz.-gher., M. IV 241), a se băşica, umfla (despre piele, corp, în urma unei loviri, etc.). I se coşesc spatele de lovituri, şez. I 272/u. Le număra şi cu măcăul cel de alun, până se mai coşeau pe spate, reteganul, ap. CADE. Ga să nu mai joace, popa... s’au legat cu pletele de borta laiţei... Acum au început Pepelea a zice din fluerul său... Preutul se sgăţâia cu pletele de borta laiţei... Au început a s-munci laiţa, laiţa pe dânsul, cât acuma mai că i s’au fost coşit pielea pe cap. SBIERA, P. 10/2». 2°. Trans. (=factitiv) A face pe cineva să i se umfle spatele, pielea etc. din cauza bătăii ce i-o dai, a bate, a burduşi, a snopi în bătaie. LB., REV. CRIT. III' 120, CREANGĂ, GL., PAMFILE, J. 1-1, Com. marian şi g. tofan. îţi vine'câteodată să-i coşeşti în bătaie, dac’ai’sta să ie po~ COŞi — 822 — COSIŢA trweşti lor. CREANGĂ, A. 39/e. Den’or afla toate în rânduială şi macul strâns până’ntr’un fir, curat, curăţel, apoi să ştie că or coşi-o în bătaie. sbiera, P. 214/2. Pe mine m’a coşit în bătaie. ŞEZ. I 264/i2. De nu-i repede la picior, îl coşaşte de bătaie, sevastos, n. 260/m. 3°. Trans. A păcăli, înşela, seduce, trage pe sfoară: M’a coşit rău! Las’ că te coşesc eu! REV. CRIT. III 120. 4°. Trans. A fura (Straja în Bucov.). Com. A. TOMIAC. II. (Prin apropiere de coş3). 1°. Kef 1. (Despre piele s. om) A se umplea de bubuliţe (DDRF.). Cf. coşit. 2°. Trans. A muşca tare, încât pielea sâ se băşice. Mă coşăsc (şi m’or cojit) puricii. HERZ.-GHER., M. IV, 241, 243 (cf. cojî) Ne-au coşit (= ne-au pişcat şi beşicat) ţânţarii. CREANGĂ, GL. III. (Prin apropiere de coajă) Refl. A se coji, «a se beli de scoarţă» (LB.) ; trans. a coji, a beli (LB.). [Adjectiv : coşit,-ă = umflat, înfoiat, găo-cit (LB.) ; bătut, snopit în bătăi; (despre pâne) umflată (polizu), băşicată (viciu, gl. subt băşicată), belit de scoarţă (LB.). Cu oasele rupte şi cu pielea coşită de domegile bărbăţelului... cuv. mold. a. 1929, 3 Nov. Coşit de bube, se zice de omul a[l] cărui corp e plin de bube. creangă, gl. ; — (-f- cuşbă) cojbit, -ă (despre mălaiu, când i se ia coaja) = coşit (Balşa, Săcărâmb). viciu, gl. | Abstracte: coşire s. f., coşit s. a. [Această apă] fereaşte coşitul şi jupuitul obrazului. PISCUPESCU, o. 300/a; — coşitură s. f. = umflătură, tumoare (LB.) ; partea burduşită din tencuială (HERZ.-GHER., M. IV 241).] — Din rut. kositi sja, idem (1°). COŞI vb. IV-1 v. coş3. COSI CEL s. m. (Bot.) v. cosiţei. COSICIOÂrA s. f. v. cosiţă. COSIE s. f. (Agric.) Manche (de faux). — (Mold., Bucov.) Coadă, coporâie de coasă. Com. marian, pamfile, A. 125. Se înfige coasa, ... insă fără costie sau cosie, în pământ, marian, ins., 149. O toporâşte (la coasă) sau cosie se vinde cu 60 [de] bani până la un leu (Zorleni, Tutova). ion CR. III 226. [Şi: COSi S. f. HERZ.-GHER., M. IV 240, costie s. f.] — Poate, din rut. kosyj «strâmb», adus, prin etimologie populară, în legătură cu coasa. COSIE f s. f. Sorte de condiment. — (Atestat numai la ŞINCAI) Un fel de condiment. A'm trimis Kaganului spcţieşuri [= specii de coloniale] din India, adecă: piper, frunză din India, cost şi cosie. HR. I. 118/u. [Accentul?] COŞfE s. f. Grande chasse. — (Bulgărism, în Dobrogea) Vânătoare mare. H. II 299. — Din bulg. kosija «alergare» (din turc. Icoşe «alergare, cursă»). CdSINCS s. m. sing. (Matern.) v. sinus. COSINZEÂNA s. f. art. sing. (Mitol. pop.) v. Sânziana. COSÎR s. a. v. cosor. COSfRIŞTE s. f. 1°. Pre fauche. 2°. Manche de faux. — (Mold. şi Bucov.). .1°,. Loc cosit, coşitură. Pieptănătura de pe car, cât şi greblătura de pe coşitură, cosirişte sau coso-rişte, adecă de pe locul cosit, se aruncă de-asupra în car. pamfile, a. 160. De la noi şi pănă la voi, Tot cuţite răscuţite. (— Urma coasei pe cosirişte). GOROVEI, C. 383, SBIERA, P. 323/i«. 2°. Toporâştea, coada, cosia coasei. Cf. jahresber, XIX 97, c. C. II-III 155. [Şi: (-\~cosor) cosorişte s. f.] — Derivat din coasa sau cosi cu suf. -işte şi orientat, în sensul 1°, după mirişte, în sensul 2° după codirişte (cf. şi rut. kosoviste «coada coasei»), COSÎŞ adv. v. cosi. COSIŞOĂrA s. f. v. coasă. COSÎŞTINĂ s. f. v. cosaştină. COSIŢA s. f. I. 1°. Chevelure (des paysannes;, natte, tresse. 2°. Mdche de cheveux. 3°. Callosit4 (aux genoux du cheval). II. Petit vesceron (Vicia hirsuta, Ervum hirsutum). 1°. Părul capului femeilor (de la ţară, mai ales al fetelor) lăsat să crească lung şi, de regulă, împletit într’o coadă (3°) s. în două, care se lasă pe spate (cf. RĂDULESCU-CODIN, î.) s. se prind în jurul capului. Cf. chică (1°), plete, pleti-tură, codiţe, coamă. LB., costinescu, păsculescu, P. P., ŢIPLEA, P. P., HERZ.-GHER., M. IV 240. Kosice = capillus, coma anon. car. O purtară de cosiţe prin tot târgul, dosofteiu, v. S. 188. O luă de cosâţă. id. -ib. 191. Lui Paris mai iuşor... fără vieaţă îi pare a fi decât fără... mângâiere ochilor şi a cosiţelor Ileanii. CANTEMIR, hr. 93/22. Cosiţile nici cu totul împletite nici despletite. ILIODOR (1773), ap. GCR. II 91/sa,. cf. MINEIUL (1776) 1442/«. Frumoasă fetiţă, Cu lungă cosiţă, Cu mândru colan, alecsandri, p. i 64. Cosiţa ta bălaie o aduci la ochi plângând.. EMINESCU, P. 189. Vântul îi sălta’n cosiţă. COŞBUC, B. 8. Puiculiţă bălăioară, Cu cosiţa gălbioară. ALECSANDRI, p. p. 24/4. Tu rău m’ai fermecat Cu trei paie de la pat, Cu o schiţă din portiţă Şi cu fire din cosiţă, id. ib. 306/s. O dalbă crăiasă, Cu cosiţa trasă, Cu geana sumeasă, Chip de jupâneasă. TEODORESCU, P. P. 76. Fată cu cosiţa mare, Nu plânge aşa de tare. JARNlK-BÂRSEANU, d. 209. Mândră ..., Cu cosiţa tot cârcel, id. ib. 393. De-aş mai fi odată fată, Ştire-aş peana (— floarea) cum se poartă, C’aş purta-o în cosiţă Ş'aş da seara, la guriţă, id. ib. 397. De-i fi deochiat de fată, Să-i cază cosiţele! şez. III 195/». Port cosiţa pe spinare. DOINE, 34/m. Ileana Cosinzeana, Din cosiţă ruja-i cântă. RETEGANUL, P. v. 40/23. Surioara cea mai mare, Cu cosiţa pe spinare. RĂDULESCU-CODIN, î. 338. Rupte erau şi despletite Ale capului cosiţe, şez. viii 41. Să-i cadă cosiţa, Să ră-mâie cheală! PĂSCULESCU, L. P. 121A- Unde vaca nu rage, Unde boul în jug nu trage, Unde fată mare cosiţă nu’mpleteşte. PAMFILE, B. 43. Doamna în cămară, Cosiţele-afară. [= Ridichea], gorovei, c. 315. Dacă badea ar avea cosiţe, i s’ar zice lele. zanne, P. IV 249. ±fc (De oare ce mai ales fetele poartă cosiţe, de obiceiu lăsate pe spate) A împleti cosiţă albă = a rămânea fată bătrână, nemăritată. Cf. zanne, p. 89, herz.-gher., m. IV 240. Eu..., care spuneam că voiu împleti cosiţă albă,... voiu fi... logodnica domnului Scarlat Măi-nescu. c. PETRESCU, î. II 66. (De aici) cosiţă albă = fată bătrână. Cf. zanne, p. ii 89, marian, nu. 15/5. I! Cosiţe moarte = păr fals împletit în coade. Cf. PAMFILE, 1. c. 3; cf. peruc ă. 2°. P. rest r. Şuviţă de păr. în el este o cosiţă din părul meu. c. NEGRUZZI, I 27. Are o cosiţă dim, cosiţa ei. ISPIRESCU, ap. DDRF. 3°. P. anal. Castana s. bătătura de la ge- COSITĂ — 823 — COSITOR nunchii calului (confundată, probabil, cu c h i ş i -ţa). Cf. DR. v 305. II. P. anal. (Bot.) Plantă ierboasă agăţătoare, cu frunze terminate cu un cârcel ramificat, cu flori mici, de coloare albă-albăstruie, cu fructe în formă de păstări păroase. Creşte pe câmpuri, livezi, grâne, porumbişti şi drumuri. PANŢU, PL. [Şi (cu rostire dialectală): cosiţă s. f. || Diminutiv: cosieioâră (cosîcioară dr. v 525) s. f. Ghiţă nu mai găbăvea, Cosicioarele-i tăia, în posunar le băga. TEODORESCU, P. P. 630. Căt era beşliu în ţară, Purta Rada cosicioare. MAT. polc. 89, cf. H. XI 303. Chiruţa, cum se scula, Dalb de . obrăjel spăla, Cosidoara-şi aşeza. • JARNlK-BÂRSEANU, D. 491. Biata maică, vai de ea, Cosicioara că-şi smulgea Şi murguţul blăstăma. id. ib. 498, PAMFILE, C. Ţ. 60. || Part.-adj. (Numai la anon. car.) cosiţât,-ă = eu cosiţe (ad I 1°) Ko-siczat == capillatus. (Substantivat, la fem., Bot.) Cosiţată = o plantă acăţătoare (cf. cosiţă II). Briul se urcă pe arbori ca fasolea, cosiţata, iedera, etc. H. XI 331. Din cosiţată se face leşie bună pentru creşterea părului, dar părul să nu fie văzut de soare 40 [de] zile, căci cade tot. H. XI 327. Cf. b r e i u (1°).] — Din bulg. kosica «codiţă»; cf. sârb. kosica «păr frumos» (diminutivul lui kosa «păr»), COŞlŢĂ s. f. Pilotis. — (Rutenism, în Bucov.) Cosâţă = podeaua (blana) subt un pod de apă. Com. AR. tomiac. — Din rut. kasicja «dig zidit pieziş în apă». Cf. căşiţă3. COSIŢÂT, -A adj. ) COSIŢATĂ s. f. (Bot.) J '■ (0i1' COSITUL s. in. (Bot.) Grande-berle (Sium lali-folium). — Plantă ierboasă, cu foliole dinţate pe margini ca ferăstrăul; are flori albe; creşte prin mlaştini, rovine şi locuri apătoase. panţu, pl. Cf. CIHAC, II 65, BARCIANU. [Dicţionarele mai dau şi următoarele forme, care par suspecte : coşite! s. m. baronzi, L. I. 132/o, DDRF., coşeţel s. m. id., cosicel s. m. polizu, barcianu, DDRF.] — Cf .rus. kosecu, sârb. kusac «cositor». TDRG. COŞIŢEL s. m. (Bot.) v. cosiţei. COSITOR,-OARE adj., subst. I. 1° Faucheur. 2“. Pre. II. 1°. Fause. 2°. Faucheuse. 3°. Pied (d’a-nimal domestique). I. S. m. 1°. Cel ce coseşte, om angajat să cosească, cosaş. Câte-o prepeliţă sfărăia pe deasupra, ierburilor, gonită de apropierea, cositorilor. SADOVEANU, ap. CADE. Cositorul sau cosaşul începe a cosi sau a' „trage cu coasa“ pe partea dreaptă. PAMFILE, A. 153. Vro cincizeci de cositori, Patruzeci adunători, Să-mi cosească fân cu flori, teodorescu, P. p. 601, şez. II 76»/ii- 2“. S. a. Loc bun de cosit (paşca, gl.), loc de coasă, cf. f â n a ţ. Bată-l Dumnezeu să-l bată. Cine-a scos drumul la baltă, Cine-a scornit sapă lată, Arătură şi răzoare, Seceriş ţi cositoare, teodorescu, P. P. 291. II. S. f. 1°. (La Românii din Serbia) Coasă (I 1°). Decă văzuiu şi văzuiu, Luaiu costoara la spinare Şi suiiu la valea mare... Trăseiu două trei poloage, Foamea la pământ mă trage... Luaiu co-ştioara de picior Şi-o trântiiu de-un păducel, Mi-o frânseiu di pin căţel... Da tu mie că mi-oi face Dintr’o buză de coştioară Tot o mândră săbioară, De s’o arăni pe vară. giuglea-vâlsan, r-s, 337. 2°. Maşină de cosit. Câmpul vesel şi bogat, străbătut de tot feliul de maşini şi instrumente: plu- guri, grape, tefeluge, secerători, cositoare, fânoa-se cu câte un cal. ghica, S. 537. Carul... se punea. pe urma cositoarii şi încărca fân. id. ib. 543. 3. P. e x t. (Cu referinţă la animalele care se cosesc (II) s. care, când fug, aduc cu piciorul ca şi cosaşul cu coasa) Picior. DR. V. 300, 305. [Cu rostire dialectală: cosîtdr, -oâre adj., subst. Şi: (ad II 1°) numai costoâră, coştioâră s. f.] — Derivat din cosi, cu suf. adjectivelor verbale şi substantivelor instrumentale -itor, -itoare. COSITOR s. m. sing. (Met.) ttain. — Metal al-bicios-argintiu, foarte maleabil şi mai uşor decât plumbul; din el se fac (mai ales se făceau) farfurii, tipsii, etc.; cu el se spoesc vasele de aramă ca să nu coclească, s t a n i u. Kossitor = stannum. LEX. MARS. 247. Cositoriu. MARDARIE, L. 1602. Blid de cositoriu. LB. Eu nu poci[u] să zic cum iaste apă să să chemi Iridanos... nici ostroavi ca acelea să fie să scoaţă cositorul. HERODOT, 190/so. Iar acoperemânţul tot dă plumb şi amestecat cu cositor (a. 1654). GCR. I 172/32. 12 blide de cositor (a. 1734). BUL. COM. IST. IV 69. învăţătură de a spăla... vase de cositor. CARTE DE bucate, GCR. II 46/12. Poporul asemănează... argintul cu cositorul. H. III 13. Vorba blid nu pare a însemna străchini, talgere, farfurii, etc..ci numai talere de cositor, pe care le făceau meşterii, instalaţi în poieni de pădure, pamfile, I. c. 387. Băieţii de şcoală... topesc plumbul... şi apoi îl toarnă în trestii, etc., căpătând sârme [cu care scriu]. Fae aceasta şi eu cositor, id. J. II 333. Ţi se sleeşte cositorul. id. B. 21. Bacanul... se fierbe şi... se toarnă vitriol tăiat cu cositor. PAMFILE-LUPESCU, cr. 144. De s’ar sparge blidu’n fund, Doar aş scăpa de urît; Da blidu-i ăe cositor, Nu se sparge pănă mor. jar-NlK-BÂRSEANU, D. 167. [Cu rostire dialectală: cosîtor(iu). Şi: cusitor(iu) (cusîteri HERZ.-GHER., M. IV 252, cusător IORGA, S. D. XII 81) GOLESCU, î. 124. Unul avea plosca şi altul un clondir de cusitor şi strimt la gât. pitiş, CONV. LIT. XXIV 927; (+ coase) cusutor (iu) (LB.), coso-tor(iu) s. m. sing. Un blid de cosoturiu (a. 1715). ŞTEFANELLI, D. c. 28. Un taler, de obiceiu un castron... de cusutor. PIŢiş, ŞCH. I 151. Da blidu-i de cusutor, Nu se sparge până mor. MÂNDRESCU, L. P. 114/34, cusotor. FRÂNCU-CANDREA, M. 10, costor(iu). H. X 67, 204, XIV 93, WEIGAND, B. B. 95, PAMFILE, J. II 333. Una duzină talgere costori (a. 1813). URICARIUL, XIV 234/3J, Costor în table, bogdan, c. M. 136. Se zăreşte mina-reaua de costor, cu aur suflată,, c. NEGRUZZI, II 131/îj. Descântecul eostorului. MAT. folc. I. 654, custor. DDRF. Boii din pripon,, Coarnile’n eustor. MÂndrescu, L. P. 217/m ; (+ cuţit) cuţitoriu s. a. O linguriţă de cuţitoriu. MARIAN, o. II 51; (-f- cu-sutură) cosutură s. f. Cosutură din care se fac plumbi (Maidan, în Banat). H. XVIII 138. | N o -men-agentis: cositorâr (pontbriant), cos-torâr, costărâr s. m. = meşter care lucrează cositorul, care face vase de cositor, care spoeşte cu cositor ( costinescu ), ţigan spoitor (GRAIUL, I). Pân’ Epureşti... sân[t'\ şi costorari d’ăi dă spoesc. ib. I 158/». Toţi costărarii te cumpără. MAT. FOLC. 1 653, (cu femininul) costoro-reâsă = nevastă de cositorâr, spoitoare cu cositor ; (Cor.) numele unei hore ţărăneşti. ION CR. I 155, (cu schimb de terminaţiune) costoreâncă s. f. (Cor.) = numele unui danţ ţărănesc, muscel, 29. | Abstract: costorărie s. f. = meşteşugul co-sitorarului. Cf. H. XIV 224. | Verb: cositori, costori (costinescu, pamfile, j. ii 333), cus-tori (polizu) IVa = a spoi cu cositor (costinescu), etc., (cu abstractele) cositorire (cos-torire DICT., cositoreâlă) s. f. pontbriant (şi COSITORAR — 824 — COSMOGONIE eu part.- adj.) cositorit (costorit, custorit), -ă. Fier... spoit, cositorit, sau arămit (a. 1875). MON. OF., ap. TDRG. Străbunele turle ale mănăstirei Negoeştilor, învelite de curând eu, tablă cositorită. CONV. LIT. Xl,IV, I 4.2. Călări pe şase jugani, Cu coarne cănite, On frâne zugrăvite, Cu unghile cos-torite (custoritc marian, nu. 468“A). TEODORESCU, P. P. 1741’. Cu potcoave cnstorite. ION CR. I 17.] — Din paleosl. kositeru, idem (bulg. hositru, sârb. kăsitar), iar acesta din grec. x v. cositor-, COSITORI vb. IVa. J COŞLEAbA s. f. 1". litable. 2". Masare. (Trau-silv.-de-nord şi Bucov.) 1°. Poiată pentru vite (BUGNARIU, NĂS.), coteţul, coţuba cânelui (cf. AR. TOMIAC). 2°. Casă‘joasă (com. AR. TOMIAC), cocioabă. — Ca şi cocioabă şi coşmagă şi coştireaţă, cu foarte multele lor variante, cuvântul acesta pare a aparţinea familiei reprezentate prin v.-bulg. kosta, bulg. • băSta «casă, colibă, bordeiu», sârb. kuca «casă», rut. ku6a- «coteţ», kuska «colibă» (cf. cuşcă). COSMA s. m. v. cosmadin. COSMADIN s. m. F6te des deux «saints mede-cins: Come et Damien» (le 1-er juillet). — întâia zi din luna Iulie, închinată sfinţilor «doftori fără de argiut» Cowma şi Damian (jud. Tecuci), pam-FILE, s. v. 161. [Şi: Cosmandin s. m. HEM. 1154. Acelaşi cuvânt, corupt prin etimologie populară, se găseşte în versurile populare cu caracter mistic : Amin, amin, Cosmă de vin, Ieşi dcoohiu din cap.. DENSUSIANU, ţ. h. 279. (In alte variante: Amin, amin, Cosma Dămiii (s. Damin), ori: Amin, amin, Cosma de amin sau Cosman . Umplu ... coş-niţăle de bunătăţi. IOAN MOLNAR, (1785), ap. BV. II 309. Să înveţe a împleti coşniţe. DRĂGHICI, R. 105. Din masa de cu sară sta coşniţîle pline. c. negruzzi, li 300/io. O coşniţă plină cu brânză. ODOBESCU, Iii 224/u. Coşniţă cu raci... Coşniţă cu prune, pamfile, d. 124.’ Doară n’ai căzut, cu coşniţa (variantă: cu hâr zobul) din cer! — nu eşti de viţă mare, nu e ceva de tine. zanne, p. iii 134. Bani de (s. pentru) coşniţă = suma dată zilnic într’o gospodărie pentru târ-guielile din piaţă, pentru procurarea alimentelor. Mai rămăseseră vreo trei sute şi ceva de lire, să tot ajungă pentru coşniţă şi cheltuieli mărunte. caragiale, ap. CADE.” 2°. (Apic.) Locuinţa albinelor construită de om din trunchiuri de arbori s. din paie, nuiele, papură, curpen s. scânduri (Com. I. arion), uleu, lădiţă, ş t iu b e(i)u, târnă, matcă, stup. Cf. LB. MARIAN, INS. 145, PAMFILE, I. C- 92. Fiecare cojniţă închipueşte o soţietate. ECONOMIA, 173. Când nu vor albinele din coşniţe să iasă... CA-LENDARIUL (1814), 86/u. Cred... că e bine a împuşca o ţarcă, a o frige şi a o pune sub coşniţa stupului. MARIAN, O. II 58. O croi drept spre stupina, veninului şi se vârî într’o coşniţă. CATANĂ, P. III 55. [Plur. -nîţe (dosofteiu, V. s. 312), -niţi, (GORJAN, H. II 65) şi (cu asimilarea lui s-ts în $-ts), -nice t (DOSOFTEIU, V. S. 11, ECONOMIA, 174). || Şi: (ad 3°) cuşniţă s. f. MARIAN, ins. 145, hasdeu, ap. TDRG. Albinele se ţin in ştubeie şi cuş-niţe. I. IONESCU, M. 3Î9; cojniţă s. f. | Diminutiv : coşnicioâră s. f. (ad 1°) Copiii... au răsturnat ouăle din coşnicioâră. ion cr. II 188. Cu coşnicioâră pe mână. JAHRESBER., viii 307/w. Turtă albă’n coşnicioâră. PĂSCULESCU, L. P. 197. J Nomeii agentis: coşniţâr s. m. = cel care face coşniţe s. panere de lozie (H. X110), c o ş a r (1°).] — Din slav. kosînica (v.-bulg. kosînica «coş mic», bulg. kosnica «coş», sârb. kosnica «coş, uleu de albine», rut. kdsnica «împletitură de nuiele cu coperiş, în care se păstrează porumbul», rus. kosnica «coş»), Cf. coş, coşarcă, c&şară. COŞNIŢÂR s. m. v. coşniţă. COŞOArCĂ. s. f. v. coşarcă. COSOIU s. a. 1° Clou qui relie l’essieu â la sel-lette. 2°. Brins de saule qui lient Ies cercles d’un tonneau. 3°. Courroie, lacet. 1°. Cuiul de lemn (de sânger, de corn h. XVI 9, s. de fier) care prinde scaunul de osia carului (ION CR. VIII 89), oporniţă. Cf. H. XVI 10. 2°. (La plur.) Cureluţe de nuiele de salcie, cu care se leagă cercurile de lemn pe buţi (Ibişdorf). VICIU, GL. 3°. Curea ; spec. cureaua cu care se leagă gheata, şiret de curea (Făgăraş). Com. BORZEA, SOFONEA, SANDU. La orice porunceală se arăta V COŞOIU anume dacă e vorba de hamuri tipărite sau de acele cu cosoaie. IORGA, B. R. 88. [Şi (în Ţara Făgăraşului): cusoiu s. a. Cusoaie — şiretele ghetelor (Viştea de jos, j. Făgăraş). COM. SAT. I 96; — corsoiu s. a. = curea lungă şi subţire cu care se leagă briceagul la şerpar ori cu care se încheie ghetele în loc de găietane (ţara OLTULUI, Iii nr. 44, COM. SAT. I 96) ; viţa subţire ca găitanul (BREBENEL, GR. P.) ; fig. Hi, corsoiu! se zice calului slab şi bătrân, fiindcă nu mai e de nici un folos, fără [= numai] pielea, de curele şi corsoaie (Copăcel, j. Făgăraş), dr. V177], COŞOIU s. a. v. coş5. COSOLÎNA s. f. (Agric.) v. coşolină. COŞOLlNĂ s. f. (Agric.) Fourrage vert. — (Moldova, Bucov.) Cereale (mai ales ovăz, orz s. păpuşoiu, mai rar grâu), cosite încă verzi şi date ca nutreţ la vite (cf. DICŢ., ŞEZ. XXIII 43, CREANGĂ, GL., PAMFILE, A. 114. Zahareşti, Bucov. com. I. GRĂMADĂ, HERZ.-GHER., M IV 241), strujeni (de păpuşoiu) ierboşi, cosiţi cu iarbă cu tot, ca un fel de fân (cf. com. MARIAN, Straja, Bucov., com. AR. tomiac). 27 merţă in 11 stogoruri coşolină, sacară proastă (a. 1828). IORGA, S. D. XXI. 420. Răpede svărle nişte coşolină în căruţă, aşterne deasupra o pă-reche dc poclăsi. CREANGĂ, P. 114/i. Pănă-i îmbuca d-ta ceva şi iepele istea şi-or şterge gura c’o leacă de coşolină, eu am şi pus capătul, id. ib. 124/m, cf. 133/m. || Paiele aruncate afară, de îm-blăciu, la treierat, pamfile, A. 200. [Şi (+cosi) coşolină s. f. pamfile, a. 114, 200.] — Cf. rus. kosenina «grâu cosit, iarbă cosită» (în ruteneşte koselina însemnează «coş», iar Icosenicya «cereale cosite, nu secerate»). Cf. TDRG., JAHRESBER. Xiv 95. COSOMOR adj. m., adv. I. Fâche, boudeur. Som-bre. II. En larges flaques. I. A d j. (Despre persoane) Mânios, bosumflat. Şede cosomor (Zagra, 1. Năsăud). Com. CORBU. | (Despre timp) Noros, întunecos (Abrud), viciu, GL. II. A d v. Baltă. Când scadc valea, rămân bălţi prin gropile de unde au spălat aur cu «hurca». [în asemenea cazuri se zice:] Apa stă, cosomor, pe vale (Abrud). VICIU, GL. [Şi: cosor s. m. = om morocănos, închis, violent, brutal, herz.-gher., M. iv 240; (cu verbul) cosorî IVa refl. = a privi morocănos; (despre sânge) a se închega (ib.) Sănji eosorît = închegat subt piele, ib.] — în loc de posomor, cf. posomorî. COSONDR6C s. m. v. cozondroace. COSdR s. a. I. Serpe. II. 1°. Comiflc (Cerato-phillum demersum s. submersum). Aloes d’eau. (Stratiotes aloides). 2°. Verge (du cheval). 3°. Ha-ridelle. I. Propriu. Cuţit scurt (chiriţescu, GR.) întors la vârf (cf. COSTINESCU, ALECSANDRI, t. 1754, DAM®, T. 38, 79, CHIRIŢESCU, GR., VAIDA, CABA, SĂL., H. II 222, XVI 49), întrebuinţat la orice (PAMFILE, I. C. 117), dar mai ales la tăiatul viţei de vie (H. III 139, cf. LB., H. iii 65, iv 152, xii 19) înainte de îngropare (H. V 278), 1a. curăţitul (com. MARIAN), plivi tul (RĂDULES-CU-CODIN, î.) ei s. la curăţitul pomilor (com. MARIAN, cf. LM.), la tăiatul strugurilor (cf. I. IOiNESCU, P. 251), mai rar, la dulgherie (H. Xiv 377) s. ca armă (cf. H. X 33). Cosorul are limbă COSORÂŞ (de oţel pamfile, I. c. 117) şi mâner, m ă n u n-chiu (DAME, T. 79) s. plasele de lemn s. de os, de corn de berbece s. de capră. Se poartă la brâu şi se ascute cu gresia s. cu altă piatră de ascuţit (cf. PAMFILE, I. c. 117). | Spec. Cosorul, numit şi t â r p a n, întrebuinţat de pescari la tăiatul stufului la suprafaţa apei s. la pământ după retragerea apelor, este un fel de secere s. un cap de coasă, foarte bine ascuţită, prinsă într’o coadă de I m. (antipa, p. 551). Eosor = culter vinito-rum. anon. CAR. Cu cosoră croindu-l, tăiară bo-şele. dosofteiu, v. s. 62. Iaca cosorul meu. A-LECSANDRI, t. 275. Vrednic vier şi sub chip şi-acum îi atârnă cosorul. coşbuc, JE. 133/iS. (în ironie) Teacă de cosor. creangă, a. 85/m. Vede un cosor pe-o margine de şanţ. şez. ix 26. Ridicând cosorul cu încovoietura ’n sus... RĂDULESCU-CODIN, î. 126. Dacă eu rabd ca din viţă uscată să mă taie cu cosorul, Mă taie la rădăcină, Fără nici un pic de vină. id. ib. 198/3». M’am tăiat într’un cosor. pop., ap. DDRF. Cosor de fier Dă pădurea jos. [= Briciul]. PAMFILE, c. 18. # Şe ţine cosor = se ţine vârcă, se ţine scaiu (de o treabă) s. înfruntă vârsta cu atitudine virilă. ciauşanu, V. L-a ras cu cosorul = i-a făcut-o. PAMFILE, J. II. II. P. anal. 1°. (Bot.) Plantă ierboasă, acvatică, cu tulpina lungă şi subţire, cu fructe ovale, cu spini aduşi în forma unui cosor (I) ; creşte cufundată în ape limpezi stătătoare sau lin curgătoare; se mai numeşte şi: brădiş (PANŢU, PL.) s. frunza-cer ei. (POLIZU, BARCIANU). Cf. antipa, p. 53. Pâlcuri de raţe, care înnotau printre florile albe de cosor. SADOVEANU, ap. CADE. || Foarfeca-bălţii. panţu, pl.2 2°. Membru viril; spec., sulacul calului. DR. v 311. 3°. Cal bătrân, slab, cu şira spinării cârligată, rău de picioare. DR. v 178. [Plur. -soare şi -soară (la DOSOFTEIU, V. s. 62: cosoră). | Şi: (ad I) cosur s. a. Com. COCA, (sârb. kosijer) cosir s. a. (accentul?) Kosir = culter vinitorum. anon. car. | Augmentativ: cu-surâu s. a. = cuţit de tâlhar. Cf. caba, săl. | Diminutive: cosorâş (cusurâş) s. a. (ad I). Se smreduiră de cusuraşe. I. Văcărescu, P. 350/m. Strugurii se taie de pe coardă cu cosoraşe, cuţite sau custuri, pamfile, i. c. 218; cosorel s. a. Cosoraşele s. cosorelele sânt cosoare mai mici. PAMFILE, 1. C. 118. I Verb: cosorî IVa, (cf. bulg. kdseru) coseri vb. IVa = (trans.) a tăia, a curăţi (via, pomii) cu cosorul (ciauşanu, v.) ; p. ext. a da ghionturi, a buşi (REV. CRIT. III 119) ; v. coastă.2 COSTÎU,-ÎE adj. I COŞTlCG s. a. v. coşciug. COSTltJM (t) s. v. costum. COSTÎv, -A adj. v. coastă.2 COŞTOÂFA s. f. Flanc. — Flămânzare, slăbie, deşert, stinghe (Săvârşin, j. Arad), dr. V 325. — Contaminare din coş + cartoafă, cum se mai numeşte prin aceleaşi regiuni această parte a corpului animalelor. COSTOĂLĂ s. f. v. coastă.2 COSTOârA s. f. v. cositor.1 COSTOFÂŢĂ s. f. v. coastă.2 COSTOt f vb. IVa v. coastă. COŞTOLl vb. IVa v. cuştului. COSTOMOC s. a. Botte de foîn. — (Bistra, în Transilv.) Legătură de fân. VICIU, gl. [Verb: costomoci IVa = a gomoloţi, a încurca, viciu, gl. Nu costomoci aşa aţa, că n’o mai pot desface, id. Vb.]. — Cf. foştomoc, golomoc, ghemo-c o c. COSTOMOCI vb. IV» v. costomoc. COSTORAR s. m. COSTORAREÂSA S. f. COSTORĂRIE s. f. COSTOREANCA s. f. (Cor.) COSTORl vb. IVa v. cositor2 şi custură. COSTOR(IU) s. m. sing. (Met.) v. cositor.” COSTOROÂbA s. f. Petite voiture ă un cheval.— Teleagă de un cal (Cuvin, jud. Arad). Com. ittu. COSTOROAbA s. f. (Dulgh.) v. custură şi co-soroabă. COŞTOROÂBA s. f. Masure. —■ (Atestat numai la delavrancea) Cocioabă. N’are decât o nepoată..., ca să-i păzească coştoroaba. H. T. 10. — Cf. coştereaţă, cocioabă şi coşmelie. COŞTOROĂBA s. f. \ COSTOROÂVA S. f.} (Dulgh') v- cosoroaba- COSTOS, -OAsA adj. v. coastă.2 COSTRAŞ s. m. (Iht.) v. costrăş. COSTRAŞ s. m. I. 1°. Perche (perca fluviatilis).— II. 1°. Poulain tondu ras. Cheval zebre, bai-brun. 2°. Veau tondu entre Ies cornes. 3°. Gargon aux cheveux tondus. Personne aux cheveux mal cou-pes. — (Mold. şi Bucov.). I. (Iht.; Mold.-de-sus) Biban, antipa, f. I. 14, P. 58. Cf. H. I 22, II 35, III 325, VI 44, X 4, 85, 107, 141, 260, 478, 489, 538, XVI 96, 104, MARIAN, [NS. 57. Costrâşul sau costruşul e lătăreţ, ceva mai lung decât carasul, e vărgat cu dungi în curmeziş, una albă şi una cenuşie, aşa că seamănă cu eostruşarea ce se face la cai tineri la coamă şi la coadă. DAMfi, T. 127. | Specii (la cihac, II 74): costreş boticos = Aspro vulgaris; costreş spinos = Gasterosteus aculeatus, Alausa. Cea din fire floare îi este albă cu negru picată, precum sânt solzii costraşului (de cetit, probabil: costră-şuluî). CANTEMIR, IST. 208/l2. Costrăşul pe care-l aduse undita la mal... SADOVEANU, I. A. 240, cf. 62, 102. II. P. anal. 1°. S. m. şi f. (Poate, aluzie la solzii spinoşi de pe spatele peştelui, cf. antipa, f. i 10) Mânz cu coama (şi coada marian, se. ii 69, DAMfi, T. 127) retezată (întâia oară, cf. HERZ.-GHER., M. IV 241) şi cu moţul de pe frunte retezat (cf. DRAGOMIR, o. M. 219). Cf. şez. XXIII 43, (Straja, Bucov.) com. AR. tomiac, (Bilca, Bucov.) com. tofan. | P. ext. Mânz dela un an în sus (precup, p. 48, 55, cf. dragomir, o. M. 219), (fem.) mânzoacă de un an (ion cr. VI 29), mânz când trece de un an, tretin (H. X 44) ; în alte părţi mânz în anul al doilea (H. X 497), de doi ani (H. XII 274, com. tofan), Cf. H. X 20, 150, 535, noatin, Strâjnic. | P. ext. Mânz (Straja, Bucov., com. ar. tomiac. || (Cu aluzie la coloarea peştelui, mai ales la dungile negre-verzi de pe spinarea lui. Cf. ANTIPA, F. 1. 12, DAMfi, T. 127; în acest sens şi cu forma feminină costruşă) Cal (iapă) cu dungi ca zebra cositor.2 COSTRĂŞEL — 831 — COSTUM (cf. DAM®, T., glOS.), roşietic (MÂNDRESCU, L. P. 184/23). Fără numai un costruş şi un blid de coso-toriu (a. 1715). ştefanei/li, d. C. 28. Au zis cum că este costruşâ lui brează cu stela] în frunte (a. 1787). id. ib. 171. Vine murgu’ murgilor Şi fruntea costruşilor. MÂNDRESCU, L. P. 184/25. 2°. P. anal. Viţel tuns pe la coarne. Cf. MARIAN, SE. II 69. 3°. Băiat tuns (Straja, Bucov.) com. tofan. Persoană tunsă rău şi neregulat. Cf. HERZ.-GHER., M. iv 241. [Şi: costrâş s. m. H. I 35, DAMfi, T. 127, costrâş s. m. H. I 22, costreş s. m. H. X 107, costriş s. m. antipa, f. i. 14, costroş s. m. h. x 489, XVI 96, costrâş,-ă subst, costruj s. m. Com. marian. | Diminutiv: costrăşel s. m. = un fel de peşte numit şi: bubuioc. H. III 290. [ Alt derivat: (+ strâjnic «noaten») costruşnic s. m. = mânz mai în vârstă decât costruşul. Cf. H. X 535. | Verb: costruşâ Ia (cf. DAMfi, T. 127, dragomir, m. o. 219, DR. V 292), costruşi (cu rostire dialectală: costruşi) HERZ.-GHER., M. IV 241, com. AR. TOMIAC, DR. V 292) vb. IVa şi costruji IVa (MARIAN, SE. II 69, dr. v 292) = (ad II 1°) a tunde, a reteza coama (marian, se. ii 69, com. AR. TOMIAC, Cf. HERZ.-GHER., M. IV 241) şi coada (marian, se. ii 69, dam®, t. 127) precum şi moţul de pfe fruntea (DRAGOMIR, O. M. 219) mânzului; (ad II 3°) a tunde rău şi neregulat. Com. AR. TOMIAC, Cf. HERZ.-GHER., M. IV 241; (cu abstractele) costruşâre (DAMfi, T. 127), costruşire, costrujîre s. f.; (şi cu part.-adj.) costruşît, costrijit, -ă Cf. dr. v 292.] __Din bulg. kostre/.u şi kostrusu «perca fluvia- tilis» s. sârb. kostres, idem (cf. bulg. kostruna «coamă de cal»). COSTRĂŞEL s. m. (Iht.) v. costrăş. COSTRE s. f. COSTREIE s. f. (Bot.) v. costreîu. COSTREIU s. m. (Bot.) I. 1°. Sorglio d'Alep, Herbe-de-Guinee (Sorghum halepense, Andropogon ou Bolcus halepensis). 2°. Panicum Grus galii. 3°. Setaria glauca. 4°. Avena fatua. 5°. Lithospermum officinale. 6°. Nardus stricta. A.lopecurus pratensis. II. Nom de chien. I. (Bot.) Plantă (H. I 129, ii 42, 207, iii 226, 487, IV 9, 84, v 147, VI 104, VII 27, VII 91, XVIII 168) tăioasă, de lac (chiriţescu, gr. 248), cu foaia lată (Păsculescu, l. p.) ; înspică (Zagra com. CORBU) ; se mai numeşte şi huler (H. IV 52) s. sad (H. yi 25) : l". Mare planti^ierboasă, cu rizomul puternic şi târâtor, cu flori purpurii. Creşte pe câmpuri, prin locuri deschise, pe lângă drumuri şi prin grâne. Se mai numeşte : bălur, belengher. panţu, PL. 2°. Iarbă b ă r b o a s ă. panţu, PL. 3°. Mohor. PANŢU, PL., PÂRVESCU, H. POMPILIU, BIH. XX 1008, VAIDA, DENSUSIANU, Ţ. H. 4°. O d O S. LB., POLIZU, CABA, SĂL. 5°. Meiu-păsăresc. Plantă cu frunze lineare ascuţite, aspre. Pârvescu, h. 6°. Ţăpoşică. Cf. BARCIANU. 7°. Coada-vulpii. Graminee foarte lăţită, plantă de nutreţ la vite. Seamănă cu timoftica. Com. CORBU. Apa mâlise buturugile şi aşternuse renia cu nisip, prin care numai troscotul, şovarul şi costreiul răzbeau. M. I. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIII 923. Pe mine tnă lăsau singur, să aduc costreiu viţelului. I. BOTENI, SĂM. IV 726, cf. 728. Fo-icică trei costrei. TEODORESCU, P. P. 273. Foaia Iwdeiului, Şi ... a costremlui. PĂSCULESCU, L. P. 62. II. P. ext. Nume de câne ciobănesc. H. IX 60. [ (în Banat) rostit costrenu. Com. COOA, H. XVIII 168. Să cosească fân, costrene. HODOŞ, P. P. 184. | Şi: costreâ (scris costrd) s. f. POMPILIU, BIH. XX 1008, (cu pluralele -treie VAIDA şi: -trele). Să-mi cosească fân, costrele. ALECSANDRI, P. P. 267/io, TEODORESCU, P. P. 321b; — (cu schimb de terminaţiune) costreme (Hunedoara) H. XVII 91, DENSUSIANU, Ţ. H. 57; — (sing. refăcut din plur. costrele) costreie s. f. Com. CORBU; — (+ coastă) coşteiu s. m. H. III 226, 487, vi 25, 104. Foaie verde d& coşteiu. MAT. FOLC. 253, cf. 475.] — Aparţine tulpinei slave kost(i)r- «ascuţit», cu multe derivate însemnând obiecte, spec. plante înţepătoare (bulg. kostr&va «alopecus pratensis», sârb. kostrava «festuca, etc.»), deci înrudit cu peştele (cu multe oase) costrăş. în JAHRESBER. XIX 93 se citează o formă bulgărească kostreî «Bor-stengras» (pe care n’o pot atesta în dicţionare). Dacă cuvântul românesc vine din acest cuvânt bulgăresc, forma bănăţeană cu ii s’ a născut prin falsă regresiune (ca cimponu, vătranu şi istro-rom. ăner < aier). COSTRfiME s. f. plur. (Bot.) v. costreiu. COSTREŞ s. m. (Iht.) v. costrăş. COSTREŢ s. a. v. coteţ. COSTRIŞ s. m. (Iht.) COSTROŞ s. tn. (Iht.) COSTRtlJ s. m. (Iht.) COSTRUJI vb. IVa ' COSTRCŞ s. m. (Iht.) COSTRUŞÂ vb. Ia COSTROŞĂ S. f. COSTRUŞf vb. IVa COSTRUŞNIC s. m. COŞTUI vb. IVa v. costa. COST'CM ş. a. Costume. 1°. Felul de îmbrăcăminte consacrată prin datină a unui popor, a unei regiuni, a unei epoci, a unei clase sociale s. felul de îmbrăcăminte la anumite ocazii, port, ţinută; p. ext. îmbrăcămintea însăşi caracteristică pentru ua popor, o regiune, etc. Revoltanţii îşi daseră cuvânt să se îmbrace în costiume de irozi. ALECSANDRI, T. 1088. Vn tânăr elegant, a[l] cărui costum era după moda curţii, c. NEGRUZZI, I 16. Vizitiul, in vechiu costum rusesc, id. ib. I 37. Erau la cafea, în costum lejer. I. TEODOREANU, M. II 159. Costum naţional. Costum de bal. 2°. P. ext. Rând de haine. Rândueşte în cuiere costumele de haine. C. PETRESCU, R. DR. 98. Mi-am făcut un costum de vară. [Şi: (învechit; Mold., cu pronunţarea rusească a cuvântului francez: kostjumu) costium s. a. stamati. Costiumul însemnat aice va părea urmaşilor noştri o poveste din halimale. RUSSO, S. 18. | Plur. -tume şi -turnuri. \ Verb: costumă (costiumâ (t) stamati) Ia trans. şi refl. = a (se) îmbrăca cu un costum (1°) ; cf. travesti; (întrebuinţat mai ales ca part.-adj. costumat (cu negativul necostumat),-ă = îmbrăcat cu un costum, cf. travestit. Bal costumat, la care lumea vine îmbrăcată în diferite costume; cf. bal mascat. | Nomen agentis: (. Numa cu cotu' oiu coti. densusianu, ţ. H. 188. Numa mă-sa ş’o luat Tăt în cote şi’n gerunche. T. PAPAHAGI, M. 95/as. # Din coate = stând în coate, răzimat pe coate. Să nu mănânci dim, coate! gorovei, CR. | A da din coate = a-şi face loc prin mulţime împingând pe alţii prin mişcări din coate, a se înfige (4°), a fi străbătător. A sta cot la cot cu cineva = în strânsă cârdăşie. Ma- rea finanţa stă cot la cot cu nobleţă autentică. UNIVERSUL, a 1930, 22 Noemvre. (Familiar, vulgar) A-i arăta cuiva cotul (adesea întovărăşit de un gest convenţional: lovirea repetată a cotului drept de palma stângă) = a refuza pe cineva bă-tându-ţi joc de el (după ce nu. mai ai nevoie ăe el), a-i întoarce spatele. Cf. zanne, p. ii 91, pamfile, .1. iii, papahagi, p. a. 126 (unde, la nr. 76, se citează expresii asemănătoare aromâneşti şi bulgăreşti). A întoarce cotul (s. coatele) cuiva = a nu-l asculta (pamfile, j. i), a-1 răsplăti rău (id. ib. iii). Din cot = în zadar, papahagi, P. A. 126. Coate (le) goale sânt semnul sărăciei mari, iar unui vai-de-el, unui sărăcăcios de pe care curg petecele, căruia îi îes coatele prin mânecile hainei, i se zice că e fudul la coate, că e un coate-goale. La Mişu’n colţ, Unde vin beţivii toţi, De cinstesc paharele Şi tărnosese mangalele, Pân’U se văd coatele, teodorescu, P. p. 129b. # De păr şi de coate goale nu se plânge nimene! CREANGĂ, P. 203/5. De coate goale şi de maţe flămânde nime nu se vaită! BARONZI, L. I 53/3. Eu, de ! negustor, să mă puiu în poblic cu un coate-goale, nu vine bine! CARAGIALE, T. 11 8/M. Surtucul... ros pe margini, fudul la coate, de rădea parcă şi vântul în urma lui. EMINESCU, N. 42/5. || P. e x t. Lovitură uşoară (ca semn) dată cu cotul. A-şi da coate s. a-şi da cu cotul unul altuia (ciauşanu, gl.) = a-şi face semne (atingându-se cu cotul). îşi dedeau coate, de râdeau. ISPIRESCU, L. 37. A-şi da coatele, (rar cot) cu cineva = a-şi face semne de înţelegere, a lucra pe subt ascuns cu cineva (unindu-se cu el contra altuia). Cf. zanne, P. II 92. Franţuzul... şi-a dat cot cu Turcul, să, înceapă el gâlceavă la, Nemţi. LET. II 423/27. Nonă ne-e frică... de! că-şi dă coatele cu Caţavencu. caragiale, T. I 142/,2. !( (Bot.) Cinci-cote = căldăruşă (Aquilegia vulgaris). (Munţii Apuseni). BORZA, BULET. GRĂD. BOT. V 52. 2°. P. ana 1. (La cal) Partea dinspre afară a articulaţiei dela mijlocul piciorului dindărăt, câiu (cf. DAMfi, T. 49), numită şî: cotul dinapoi (cf. DR. V 299, 305). Cănd îndărăt se uita. Vedea capul şarpelui, Sus pe cotul murgului. ŞEZ. III 65/*. II. P. anal. 1°. Partea mânecii care acopere cotul. Arvinte coatele au ros la antereu. DONICI, F. 39. Bătrânul dasca,l cu-a lui... haină roasă’n coate, eminescu, P. 221. # A-şi roade cu cineva coatele pe aceeaşi bancă (a şcolii) = a fi (timp îndelungat) coleg (de şcoală) cu cineva, cf. C. petrescu, î. II 175. 2°. (Zid.) Unealtă de zidărie (H. II 13, 81, 222, III 38, X 466, XI 85, XII 118, 228), colţar, dreptar, echer, măsurător (Plescuţa, A-rad). Com. ITTU. 3°. Parte încovoiată care face legătura dintre părţile drepte ale unui obiect, spec. unui burlan. Sub joagăr este un fier strâmb ce se numeşte „cot“. H. XVII 236. Titirezul dela roata morii c legat de scara ursoii, coşului cu „cotul" (Sălişte, jud. Sibiiu). Com. BANCIU. 4°. (Top.) Loc unde coteşte, unde îşi schimbă brusc direcţia un drum, o vale, un râu, un sat, o pădure, un şir de dealuri, o scară, etc., întorsuri (PORUCIC, T. E. 470), cotitură (LB.), (în)cârnitură; (plur. coturi) serpentine (JAHRESBER. viii, 315); spec. peninsulă mică lângă vreo apă (Vaşlab viciu, GL.), parte adâncă dintr’ o apă, cu păreţi drepţi, cf. b u 1 b o a c ă, vârtej (şez. viii 31), malul abrupt al canalului râului la schimbarea direcţiei în care curge (PORUCIC, t. E. 197), adâncătură mare în malul unei ape; t sân de mare, golf. La acel loc... este cotit Prutul, însă cotul se prinde în partea despr,} COT — 833 — COT răsărit. LET. I 230/,. Tătarii ceşti de margine îşi dusese muierile eu eopiii tooma la ghioluri, in caturi după Getatea-albă. ib. II 109/®. S’au tras mai la loc larg, la sat la Stănileşti, într’un cot despre Prut. ib. II II8/35. 120 [de] mile spre uscat un cot de mare iase. cantemir, IST. 139. O bucăţică de loc ce este un cot între vaduri, din jos de ’gura Gafii (a. 1739). URICARIUL, XVIII 200/i,. [Hotarul judeţului] apucă... pe la Mihăileni... (în)formând un cot cu Molniţa. I. IONESCU, E>. 10. Era mai ales două staţiuni anevoie de trecut cu. pace, una la cotu’ gârlei, ghica, s. 687. A trecut de cotul dealului, la câmp deschis, caragiale, M. 44. Mă suiu, până când, făcând cotul scării, îi ies din bătaia ochilor, id. N. S. 39/20. Tocmai atunci ieşi de după un cot de mal un caporal. D. ZAMFIRESCU, R. 97. A luat-o la deal, a ocolit pe după Ohiciul-popii şi a dat la mal, la un cot, subt o salcie pletoasă, ce-l ascundea de orice privire. sandu-aldea, SĂM. vi 329. Du-te ici devale în cot, moaie-ţi coada în baltă, contemporanul, I 688. De pe vreun pod, pinten, obstacol, pise sau cot de pământ cari formează vuitori. F. R. atila, P. 96. Când la cotul Prutului, Prin mijlocul câmpului. alecsandri, p. p. 38b/s. 5°. Fig. întorsătură, apucătură (2°), întorto-chiere, şiretlic, diversiune. Adevărul, dreptatea, facerea de bine iubeaşte lumina, iar nu taine, în-tunearec şi coturi. ţichindeal, F. 327. 6°. Colţ, corn, unghiu, ungher herz.-gher., M. IV 241) ; spec. unghiul din lăuntru al casei (= o-dăii) liuba-iana, M. 52. Pe mămuţa voiu căta[-o] prin toate caturile şi prin toate ungherele, să văd f/ăsi-loj-oiu ori ba. MARIAN, o 1. 513/«. Am o mândră ca o Doamnă; Cănd e vremea lucrului, Şede’n cotu’ birtului, hodoş, P. P. 191. Ziua într’un cot, Noaptea peste tot. (= Lampa). GOROVEI, c. 196. III. P. ext. 1°. (în acest sens mai ales s. m.) Distanţa dela cot până la vârful degetului mijlociu (COSTINESCU, cf. ANTIPA, P. 765) s. dela cotul mânei drepte trecând peste vârful degetelor, până la încheietura mânii unde e pulsul (com. MARIAN, LIUBA-IANA, M. 118) ; p. ext. unealtă de lemn s. de metal (cf. 1. ionescu, d. 111, Ară-escu, M. o), de lungimea unui astfel de „coţ“. întrebuinţată ca măsură de lungime, înlocuită, astăzi, aproape peste tot, prin metru. Cf. H. X. 512. Cotul are un picior şi jumătate(costinescu) s. 8 rupi a 16 grefi (TDRG) s. trei şchioape şi un lat de mână (com. marian). Cotul de Muntenia avea 0,666 m (după DDRF.: 0,664 m), cel de Moldova 0,637 m., cel de Halep, numit şi „halepul“, 0,688 m (TDRG.), cel de Dobrogea 0,680 m (DDRF.). Se mai distingea: cot împărătesc. (HERODOT, 73/30), de Ţarigrad (teodorescu, p. p. 80b), jidovesc (şez. IV 175/13). Kot = ulna. ANON. car. Şi văr-sa-se văpaia spre cuptoriu 49 de coţi. PSALT. 329/i2. Cine de voi grijmd... poate adauge trupului lui un cotii ? tetraev. (1574 ) 209. Vn om sălbatec, cu unghiile de un cotu. PALIA (sec. XVII), ap. GCR. I 65/sa- A. doa zi am văzut... crescut măslinul... de vrun cot afară din rădăcmă. herodot, 441/j. Vrzitvra tcmeliii ...ca la doi coţi de înaltă. cantemir, IST. 129/7. Să-mi trimit[i] dumneata 20 dc coţ[i] Ce postav albastru închis (a. 1725). IORGA, S. D. Xii 29. Vn postav de cele cu cotul câte un leu. LET. iii 312/i. Lei — B. 30 cotăritul dela fieştecare dugheană ce va vinde marfă cu, cotul. RĂŞCANU, L. 14/s. Vel cămăraş să fie dator să facă coturi cu boure domneşti, id. ib. 14/i2. Şi aflară acolo o ţară cu nişte oameni căt cotul, alexandria (1784), ap. GCR. II 132/». (cf. personajul din basme Statu-palmă-barbă-c o t) Stânca... fiind ca zace coţi de naltă. DRĂ- Dicţionarul limbii române 15. VI 1937. GHICI, R. 53/u. I-a dat croitorul vro câteva, cu cotul, pre spinare. BARAC, T. 68. îmi cumpără şi mie Vr’o cinci coturi de dimie. PANN, H. 49/10, Scoţând nişte metanii de corail de vro doi coţi de lungi, începu a se juca cu ele. c. negruzzi, I 18. Lume mică, de se măsură cu cotul, eminescu, P. 222. [Coada vulpii] era de un cot şi mai bine. ODOBESCU, III 46/27. Şaptezeci de coturi (de pănză). CARAGIALE, ap. TDRG. Din mâna stângă făcându-şi cot, măsura bucata de cit. N. rev. R. I 37. Vn copil, al nu ştiu cui, Largi de-un cot sunt paşii lui. COŞBUC, F. 63/is. Gutriera magaziile pentru ca să cumpere un cot de horbotă. CONTEMPORANUL, VI, voi. II, 196. L-am văzut umblând prim, târg, eu cotul subsuoară, după cumpărat sumani. CREANGĂ, A. 58/9. Vn împărat întrebă odată pe cărturari... de căţi coţi e pământul. REV. CRIT. I 92. Pământul se va aprinde şi va arde pănă la o adâncime de, nouă coţi. ŞEZ. I 222/is. Cu saia îmbăirată, Cu şalvari de ciorcă lată, Cotul cinci galbeni luată. ALECSANDRI, P. p. 105A. O scos o săbioară, Ai nouă coţi di lun-guşoară. mat. folc. 1476. Pănă ţese-un cot de pănză, Codrul nu mai are frunză. Ţese-un cot Şi fuge’n pod. jarnîk-bârseanu, d. 423. (Ironic) Măi, iaurgiu, ia stai! Cum dai cotul de iaurt? teodorescu, P. P. 120b. # A auzit-o cât un bold Şi a făcut-o d’un cot. zanne, p. iii 26 (cf. din ţânţar, armăsar). Păn’ să-i măsor cu cotul. El mi-a luat cu totul. PAMFILE, J. III. A-i ieşi cuiva (s. a scoate) limba de un cot: a fi într’o mare strâmtoare. ZANNE, P. II 226. Trei coţi de pânză s. de pământ, de care are nevoie omul la moarte. Cf. ŞEZ. III 114/=4. Şi din averile lui toate, Neavând la a sa moarte, Măcar trăi coţi de pănză, Pre pieptui să-i întinză. E. kogălniceanu, <‘ip. GCR. II 117/31. Vrîtul n’are vad Decât scândura de brad, Vrîtul n’are sfârşinţă Decât eu trei coţi de pânză. ALECSANDRI, P. P. 307b/s>. Oamenii nu vor să-i dea nici trei coţi de pământ, c. negruzzi, I 31. Trei coţi de pământ, atâta-i al tău. Vezi în ce se încheie toată scofala de pe lumea asta ! CREANGĂ, P. 321/is. Cf. SEVASTOS, C. 190/,. 2°. P. ana 1. (învechit) Unealtă de lemn s. de metal, liniată, s., la ciobani, de forma unui băţ cu crestături, întrebuinţată la măsurarea capacităţii vaselor: se introduce într’ un vas şi, după ce a fost scos, se examinează până la care linie s. crestătură e ud băţul. Cf. POLIZU, PAMFILE, I. C. 32, 228, H. iv 118. Cf. carâmb (2°), h ă r a g, Vădrarii au să măsoare vinul fieştecăruia cu cotul ce s’au dat din Visterie. IORGA, S. D. XVI 166. Ministerul de finanţe... impune [antreprenorului] ...datoria de a lua cotul dela admmistrâţiunea contribuţiunilor indirecte. Cotul luat nu conţine mai mult de Jf oca vadra. I. IONESCU, P. 152. | P. ext. f Măsurătoarea oficială a buţilor, coti-t u 1. O împuterniceşte [pe Episcopie] a strânge şi venitul cotului (a. 1816). URICARIUL, v 20/K. [Plur.: coate, (rar) cote ad I 1°, 2°, II 1“, coturi ad II 2°-7°, III l°-2°, (neobicinuit ad I 1° : COturile ei le întinde spre ceale de folos. BIBLIA (1688, 446/a,) şi coţi ad III 1°, rar (o. v. cotarca. coxargA s. f. J COTARI vb. IVa ş. d. y. cotar.2 COTĂRf, COXĂRÎ vb. IVa v. cotorî. COXĂRÎE t s. f. v. cotar.2 COXĂRfŢĂ s. f. Panier, corbeille. — (Sârbism, în Banat, Oltenia şi regiunea Vidinului) Coş (gr. BAN., com. A. COSMA) rotund, de nuiele, fără baieră (Şişeşti, Mehedinţi, com. N. IONESCU), de formă conică, făcut din curpen s. din răchită (H. IX 88), în care se ţin grăunţe (cf. H. xviii 145), s. cu care se duc bucatele la câmp (cf. H. xviii 27, 35, 269). Nuielele de făcut cotăriţi. cătană, P. I 92. Mă mâna mama la vie, Cu eotăriţa pe mână... Să culeg la strugurei, hodoş, P. P. 70. Vârşa... e o cotăriţă lungăreaţă dublă, aşa că intrând peştii noaptea in ea, nu mai pot ieşi. LIUBA-IANA, M. 129. [Plur. -riţi. CĂTANĂ, P. I 92. | Şi: cotoriţă S. f. BUCUŢA, R. V., H. XVIII 308]. — Din sârb. kotarica, idem. Cf. cot arcă. COXÂRJA s. f. Sobriquet donne: 1°. aux ehe-vres, 2°. aux vieux chevaux, 3°. aux enfants mai-gres et dissipes. 1°. Cuvânt cu care se alungă caprele. Cio, ne, cotârjă! (Poiana, jud. Năsăud). Com. s. POP. Cf. DR. V 178. 2°. Cuvânt de batjocură despre caii bătrâni, neputincioşi, slabi, urîţi şi netrebnici. Ce ceri pe coterja asta? Com. S. POP. Cf. DR. V 178. 3°. P. ext. Nume de batjocură dat copiilor slabi şi sburdalnici. Coterjo, de ce nu te porţi bine; nu vezi că abia ce se mai ţin oasele pe tine, coterjo? DR. v 178. [Şi: coterjă s. f., cu vocativul coterjo.] — Cf. serbo-cr. kotresan, -sna, -sno «sburlit, cu părul ca de capră». S. POP, DR. V 178. Cf. o. o -t â r j i. COTÂRJÎ vb. IVa. Chiper; cacher. — A şterpeli, a mistifica, a ascunde, a face muşama. Mi se pare că mi-aţi cotârjit banii de pe aici de prin cancelarie! PAŞCA, GL. — Cf. cotârjă. COXArlA s. f. I. 1°. Chat. 2°. Sale bete (en parlant d’un chien). II. 1°. Enfant turbulent. 2°. Me-chant vieillard. I. Propriu. 1°. Pisică (Cernăuţi). Com. T. BĂLAN. 2°. Termen batjocoritor care se dă cânelui (cf. H. X 355, XII 301, XVI 267, CREANGĂ, GL., PAMFILE J. îi) mai ales când se alungă (com. MARIAN). Cf. H. X 498, (Straja, Bucov.) com. AR. TOMIAC, (Bilca, Bucov.) com. TOFAN; câne prost (ALECSANDRI, T. 1764), de nici o treabă (ŞEZ. XXIII 43), pogârjit de foame, slab, urît (ib. V 59/32), scârbos (ION CR. II 22), care petrece mai mult prin unghere şi coturi (com. MARIAN) ; leneş, care nu latră (com. ar. tomiac) ; căţel alb (Valea Mureşului-de-sus. iz. v 1), potaie (BARCIANU), şarlă (id.), pujlă (com. TOFAN), pahaie (ION CR. ii 22). Cf. javră. Ţibă, ootarlă! ALECSANDRI, T. 657. Ţibă! Hor-mue; na! Balon; nea! Zurzan; daţi-vă’n lături, cotarle. CREANGĂ, P. 147/». Stai, cotarlă nesătulă, mânca-te-ar turba! (Miceşti, Vaslui) ION CR. IV 108. II. Fig. 1°. Copil neastâmpărat. HERZ.-GHER., M. IV 242. 2°. Om bătrân şi rău. Cf. ION CR. II 22. — Pentru etimologie, cf. cotei u. COTÂRLÂU s. a. şi m. I. Abri, trou. II. Garson, gars. I. S. a. Propriu. Gaură in vatra cuptorului (BUGNARIU, NĂS.), adăpost unde se bagă găinile subt vatră: Avanii, la cotârlău! H. XVII 176. — Cf. cotlon, cotarlă, coteţ, cotârleţ. II. S. m. F i g. Băieţandru fără mustaţă. FRÂN-CU-CANDREA, M. 106. Cf. cotângan, cotarlă. [Plur., în sensul I, probabil, -laie, în sensul II -lăi.] COTÂRlJSTE s. m., sing. v. cotârleţ. COXÂRLlSŢ s. a. Poulailler, enclos. — Coteţ do orătenii (a. o. VII 521), ocol, ţarc, coteţ, coşare (CIAUŞANU, V.). [Şi: cotârlete s. m., sing. tantum. CIAUŞANU, v.]. — Cf. cotarlă, cotârlău, coteţ. COTÂRlJ: vb. IVa v. codirlă şi coteli. COTÂrnkăxA s. f. V. coteţ. COXÂRSĂ s. f. v. târsa. COTÂRZĂ s. f. Baillons. — (Năsăud) Râză, haine sfârtecate, rupte, bugnariu, năs. _______ Cf. cotâ r s ă. COTAtoAre s. f. V. căutâ. - COTĂZlT,-A adj. Sale. — (Jud. Fălticeni, cu rostire dialectală: cotăzât) Mârşav, murdar, scârnav. Cf. ŞEZ. XXXII 107. COXCA s. f. Balle, — (Transilv., Oltenia) Minge, REV. CRIT. iii 120, Orăştie) com. L. SIRCA, (Răhau) com. vulcu. Se ia un pumn de pământ, se udă, şi. făcându-se dodoloţ,... rămâne în mâni ca o cotcă (loptă). economia, 7, Când nu au minge sau. cotcă, se folosesc de un popic de lemn cilindric numit gulie. PAMFILE, J. I 43. De-a cotca, numele jocului cu mingea. H. xi 202, xiv 107, 162, xviii 60. (Jocuri speciale) De-a-cotca in găuri, păcală, m. r. 203. De-a-pâţa-cotca. H. xviii 308. [Şi: (cf. etimologia) cocică s. f. (pronunţ. coccă; Chinciuş, lângă D. Sân-Mărtin) VICIU, GL., gocică s. f. (pronunţ, godcă Gheja, lângă Mureş), id. ib. | Diminutiv: cotciişă k. f. (Fil-dul-de-mijloc, Reghin) id. ib.] — Din ung. kotyka, idem. COXCĂ s. f. I. 1°. De (â jouer). 2°. Carreau. 3°. Pelote, peloton. 4°. Jeu de car fes. II. Rouerie, filouterie, escroquerie. I. Propriu. 1°. Zar (de jucat). Koczke = os. anon. car. koczke = alea. lex. . mars. 187. A strica coţca cuiva = a strica planul, socoteala cuiva, a-1 da pe brazdă. Cf. ZANNE, P. III 134. 2". Pătrăţel (de pe o ţesătură). Postav în coţcă. 3°. (Numai în DICŢ.) Ghem, cocoloş. 4°. P. ext. Jocul de cărţi. H. XVIII 151. II. Fig. Şmecherie (alecsandri, t. (1759), înşelătorie, pungăşie. Ruletă, cotcă privilegiată care scurge pungile străinilor, c. negruzzi, I 326. A juca cuiva o coţcă = a-1 înşela, a-1 trage pe sfoară. Nu cumva oare vrea să ne joace vr’o coţcă? alecsandri, t. 429. [Se evită a se forma plur. || Derivate: eoţ-câş s. m. = (ad I 4°) jucător de cărţi, cartofor. Cf. H. XVIII 151. | A d j e c t i v e: (ad I 2°) ; ungurism-. kockăs, idem) coţcaş,-ă adj. = (despre ţesături) cadrilat; în cuburi, în pătrăţele (Cf. stan, M. 151), of. baclava; coţcât, -ă, cu acelaşi sens. id. ib. || Alte derivate: (Mold.) coţ- COTCANĂ — 837 — COTEIU câr s. m. = pungaş, şarlatan. Doi coţcari, care o disbrăcat lumea pe-aoolo. ALECSANDRI, T. 410. Coţcarul acela e în stare să-mi pustiască împărăţia! C. NEGRUZZI, I 92. Oamenii au început a porecli pe moş Nichifor şi a-i zice: Nichifor Coţ-cariul, Nîchifor Coţcariul! CREANGĂ, P. 136/is; (cu abstractul) coţcărie s. f. = pungăşie, şar-latanie. Nu î-aî prins cu vr’o coţcărie? alecsandri, t. 423, cf. 529. Cântă, cuce, numa mie, De ■mă scoţi dela robie, Treci-mă în Bulgarie, Că-i mai multă coţcărie. giuglea-VÂlsan, r. s. 351; (cu verbul atestat numai la DDRF) coţcări IVa = a pungăşi, a înşela pe cineva.] — Cuvânt intrat în limba română pe două căi, din sârb. şi ung. kocka, idem (I 1"). Derivatul coţcar se găseşte şi la Bulgari (kdckarî, idem) precum şi la Sârbi (Icockar). COTCANĂ s. f. Cr4maîllere. — (Bucov.) Cârlig de lemn, înfipt în perete, de care atârnă ceaunul deasupra focului (Pojorâta, Com. al. PROCOPO-VICI), cf. c u j b ă, c o t a c. COŢCAR s. m. v. coţcă. COTCARÂGÎ vb. IVa v. cotcodac. COŢCĂRl vb. IVa COŢCĂRIE S. f. COŢCÂŞ s. m„ ad. COŢCÂT, -A adj. v. coţcă. COTCLÂN s. a. v. cotlon. COTCODAC ! Interjection imitant le caquet de la poule. — Interjecţie care imită cântecul găinii (mai rar al altor .'pasări) care a ouat (cf. costinescu, GOROVEI, CR.) s. care (vrea să) ouă (cf. ŞĂINEANU, d. u., HERZ.-GHER. M., IV 242) s. care vede un duşman (cf. id. ib.) ; (neobicinuit) cântecul cocoşului (cf. alecsandri, t. i 346). Precedat adesea de interjecţia cot! cot! [Găina] iwcepe dela poartă cot, cot, cotcodac! CREANGĂ, P 69/23. I P. a 11 a 1. Fâş, fâş, Prin păiş, Cotcodac, Prin oopac. (= Coasa), gorovei, c. 114. [Şi: cotco-dâci! Huşi, huşi, Prin păiuş, Cotcodăci Prin copaci. (= Vântul). GOROVEI, C. 397, cutcudâţ! (Oltenia) TDRG. (exprimă p. ext. momentul când iipare ceva surprinzător) Toc-mai când se sfătuiau, cutcudâţ şi eu: fără veste apăruiu şi eu, iată-mă şi pe mine! CIAUŞANU, GL. j Verb: cotcodăci (COSTINESCU, H. III 140, X 498, 538, HERZ.-GHER. M., IV 242, GOROVEI, CR. 1540), codcodăcf DICŢ., H. II 207), cotcodocî (H. III 95, MARIAN, 0 11 250), cătcădăci (H. I 188), câtcădăci (H. iv 85), cătcădăţi (H. ix 308) ; cotcorodî (zanne, p. 1 468); ('+ cucurigu) (Braşov) cotcorogî (CIHAC, II 67), cotcorigî (H. IV 85), cotcârâgî (H. 11 80), «âtcârigi (h. 11 117), câtcârâgî (H. IX 201, 53, Vil 336, XI 339) ; cotcorezî IVa (ŞEZ. VIII 188), cotcorezâ I (Biharia, CONV. LIT., şez. vii 179), cutcurezâ I (n. rev. r. xiv 3497 cf. pontbriant), COtCOrOZl (VAIDA, MARIAN, O. II 250, XVII 48, 94, 334, xvm 4) : cutcudăcî (H. XII 171, xiv 209) ; cutcudăf IVa (DICŢ.) ; cutcudeţâ Ia (CIAUŞANU, GL.) ; cutcureşî IVa (H. V 274) ; «utcurâ 1“ (H. XVII 425) (+cârâi) câtcărâî (H. II 28) ; cotcoî (H. xvii 334) ; cotcozî IVa (CREANGĂ, GL., H. XVII 334, XVIII 296) = a produce sunetul (cotcodac, etc.) caracteristic al găinii, cf. cârâi; p. anal. (despre om) a trăncăni, a palavragi, a repeta mereu aceleaşi lucruri. Aud cot-codăcind în podu’ grajdului, alecsandri, T. 105. Milescu... cotcodăcea ca găinele. D. ZAMFIRESCU, R. 112. [Găina] după vr’un ceas de şedere sare de pe cuibariu, cotcodăcind. creangă, p. 70/:.. [Găina] începu să cutcudăîască. STĂNCESCU, B. 286. Nu cutcudeţâ ca găinile. MAT. FOLC. 1594/1», 1596/». Iar găina cotcoid, Să se mărite şi e. păcală, M. r. 218. Găina care cotcorogeşte seara, dimineaţa n’are ou. (Braşov). Cf. ZANNE, P. I 469, 468. Vai de casa unde cotcorogesc găinile şi cocoşul tace. PANN, P. V. II 55. Găina ’ntr’un loc cotcorogeşte. Şi’ntr’alt loc oul se găseşte, id. ib. II 163. Ei, nu mai cotcodăci aceleaşi lucruri, mă plictiseşti! CONTEMPORANUL, v, voi. II 500. |. Abstracte: cotcodăcîre s. f.; cotcodăcit s. a.; cotcodăceală s. f. costinescu. Se auzeau de-afară... cotcodă-citul găinilor. I. teodoreanu, M. II 58. [Cobăilel au umplut deodată ograda cu piuit, cotcodăcit. c. PETRESCU, R. DR. 99. Cutcurezarea găinilor, ciauşanu, gl. (subt cutcudeţâ); câtcărâît s. a. H. II 2S; cutcudeţătnră s. f. Găini cu cutcudeţâ-turi. GR. S. VI 156. | Alt derivat: cutcudăţu s. m. sing. art. = numele unui joc de copii H. V. 434; cotcodină s. f. = găină. Cănd câte-o cotcodină mai blestemată sărea gardul. JARNlK, ap. TDRG.] — Onomatopee care se găseşte şi la Slavi (bulg. kudkudjakam, kudkudjac, rut. kudkudălcaty, etc.) şi la Unguri (kotkodăcsolnî, kotkodălni, kodă-csolni). COTCODĂCI ! interj. COTCODĂCI vb. IVa COTCODINĂ s. f. COTCODOCÎ vb. IVa COTCOÎ vb. IV» v. cotcodac. COTCORE s. m. Fouilleur. — Om căruia îi place să caute, să scociorască, să scodolească. rev. crit. iii 120. — Cf. scotoci, coteii. COTCOREZ vb. Ia COTCOREZÎ vb. IVa COTCORIGl vb. IVa COTCORODl vb. IVa COTCOROGÎ vb. IV* COTCOROZÎ vb. IVa COTCOZÎ vb. IV» v. cotcodac. COTCIJŞĂ s. f. v. cotcă. c6te s. f. Chemise de femme et d’enfant. — (Târnava-mică) Iie femeiască, cămaşă lungă de copii, viciu, gl. COTEA s. m. invar. v. cot2. COTEÂŢĂ s. f. v. coteţ. COTEÂUCĂ s. f., COTEAT f s. m. v. coteiu. COTECER s. m. COTECIOR S. a. COTElAŞ s. m. COTEICĂ s. f. J v. coteţ. | v. coteiu. COTEICRĂ s. f. Chaire. PAŞCA, GL. Amvon (Bihor). COTEICtJŢĂ s. f. COTElfiŞ s. m. COTfiU; s. a. v. cot2. coteiu. COTEIU s. m. (Zool.) 1°. Bichon, basset. 2°. Chien errant; vagabond. 1°. Specie de câni mici (H. iii 69, com. MA- COTELELNIC - 838 — COTEŢ C 1' (V, P.) IV Coş ari< Co* pic 143 oui SB în Po aci şai du 113 ba soi cu 10! Ai (=. Pe, şi hi & di Ş< r c i a C t ş < RIAN), câne care nu mai creşte mare (H. II 273), căţel (ALECSANDRI, T. 1745, H. II 252). căţeluş , (ŞEZ, IV ISO/») care stă în casă şi care e foarte simţitor (cf. H. III 15), câne (mic) de lux (şez. v 59/33), câne cu picioarele scurte şi gros la trup, care zgoneşte prepeliţe (cf. I. golescu, C. i 215) (cf. prepelicar, vişlă), spiţ (H. x 355); p. ext. câne blând, leneş (Straja, Bucov., com. AR. TOMIAC). Cf. H. II 27, 79, 131, III 307, VI 8, 18S, X 20, 465, 535, xi Efl7. Kot6j = catellus. ANON. CAR. Câinii, ogarăi coteii. CANTEMIR, IST. 26/m. Coteii. de casă. id. ib. 173/ao. Fiindcă acum au venit vremea prepeliţelor şi cotelul ce l-am avut au murit, şi acum mă aflu fără coteiu, să-m[i] găseşti un coteiu bun, frumos, cu urechile lăsate, lungi (a. 1785). IORGA, s. D. viii 11. [Alexandru luă] o mie de zăvozi şi o mie de coteai. ALEXANDRIA, 90. Vreo trei cârni şi vreo patru cotei. D. ZAMFIRESCU, CONV. LIT. 38, p. 648. AStea par’că-s nişte cotei pe lângă dulăul Krupp. sandu-aldea, u. P. 138. Aşa se gândea Sfinţia-sa rectorul şi ca un coteiu privea cu ochi linguşitori la arhiereu,, contemporanul, iv 5. Tot avutul din bordeiu Mi-e, pe vatră, un coteiu. alecsandri, p. P. 285bA- Am o mâţă şi-u,n coteiu, Trei fasole într’un ştiubeiu. şez. xxiii 32, marian, sa. 133. Cf. şez. iii 125bA., vasiliu, c. 62. Şi cotei,ul Turcului a mânca mere pădureţe: ursul nu joacă de voie. pamfile, j. II. Departe coteiu’ de iepure: nu va izbuti, zanne, P. IX 605. Cion-te'm, Bonteîu, Picioare de coteiu. (= Pirostriile). GOROVEI, c. 290. Butucaş de teiu, Limibă de coteiu, Pe la Blagoveştenie Pornesc oa/menii în bejenie. (= Albina), id. ib. 9. Cf. pamfile, c. 20. # Imblă ca un coteiu,: fără rost. HERZ.-GHER., M. IV 242. 2°. (Bucov.) Câne fără stăpân (herz.-gher., M. iv 242) ; f ig. băiat care ţine numai cărările, ca un coteiu (câne) (Straja), com. AR. tomiac. [Şi: coteai t s. m. j Feminine: coteică s. f. (plur. -tcici) h. ii 252. Nişte vânători,, ce avea o coteică, anume Molda. magaz. ist. I 93/7. Au aruncat oscioarele unei cotewi. sbiera, P. 120/7. Când este ger, se zice: ţipă (= ţibă) coteică. H. IV 56; — coteâucă s. f. = (ad II) femeie care ţine numai cărările (Straja, Bucov.) com. AR. tomiac; ■— potaie) cotâie s. f. = javră, potaie. Ţibă, cotate.’ (Mold.), ap. TDRG. (subt cotarlă). | Diminutive: coteiâş (cu rostire dialectală: coteieş) s. m. Coteieş de bordeiu, Cu trei picioare de coteiu. (=Pirostriiie). PASCU, C. 147; — eoteicuţă s. f. Pornindu-se însă dela curte, s’au luat şi o cotei-culă cu dânşii. SBIERA, P. 115/«. Pe-o moviliţi năltuţă, Latră o coteicuiă (= Meliţa, meliţoiul). gorovei, c. 225.] — Etimologia nesigură. Din punct de vedere formal, se aseamănă cu paleosl. kotelî «cotoiu» (liotei'a = JuOiixog) ; ca sens insa aminteşte pe rus. Jcutjă, alb. kut, toate cu sensul de «câne». — Cf. şi cotarlă. COTKIJÎLNIC, -Ă adj. 1 } v. coteh. COXELEX s. m. J COTELl vb. lVa I. 1°. Fouiller, fureter 2°. Net-toyer, faire le menage. 3°. Lecher (Ies plats). 4°. Chiper, voler. 5°. Vdrifier la solidit6 des terrines. II. Ţourner. III. Rouler. I. Trans. şi absolut. 1°. A căuta cu de-amă-nuntul, a scotoci (HERZ.-GHER., M. IV 242), a cotrobăi, a corleşi, şi a nu lăsa nimic pe ioc, necercetat (cf. rădulescu-codin, l.), a căuta pe furiş, răsturnând şi stricând lucruri (ion CR. II 307). Cf. DICŢ., HERZ.-GHER., M. IV 242. Dând voie ostaşilor, de au cotei,it pre cei morţi. DIONISIE, c. 171. Ca nişte pisici mîrosiră, coti- liră din taler în taleraş. PANN, P. v. III 31. Câţiva mai întâiu pornirăm prejma să ne-o cotelim. DA-vila, o. I 94. Cotelesc încoa, cotelesc încolo, până găsesc p’ăl cu strâmbătatea, 'tremurând varrf.ă. ION CR. I 79. Şi atunci sar cu toţii, de cotelesc încoa, cotelesc încolo, dibue ce mai dibue. RĂDU-LESCU-CODIN, L. 54/s. Încornoratul a cotelit p’a-colea şi a găsit o tocălie şi nişte ciocane, id. 1153/B. 2°. A umbla prin casă după treburi (Şişeşti, în Mehedinţi, com. N. IONESCU), a face treaba pfe la bucătărie (Teleorman, ion CR. VI 151), a face ceva prin casă ori pe afară (şez. XVIII 167), a curăţi prin casă (MARIAN, î. 276), a chivernisi, a (o)rândui, a (în)griji (ciauşanu, V), a dereteca. Femeia... mătură şi cotileşte frumos toată casa. MARIAN, I 276/24. Nevasta sa, cum pleacă gospodarul, cotileşte casa. şez. xviii 37. 3°. (Bucov.) A linge farfuriile, a 1 i n c h i din oale (MARIAN, i 276). 4°. P. ext. A fura (Straja, Bucov.). Com. ar. TOMIAC, Cf. LM. 5°. A cerca vasele de lut, dacă sânt bune. frâncu-candrea, M. 99. II. A coti. CQm. FURTUNĂ. III. Refl. A se rostogoli. Se coteii ca un bostan. (Broscăuţii-vechi, Bucov.). Com. I. PRISCOR-NIC. [Şi: cotili, cotoii vb IVa. Cotolesc... în toate părţile cu de-amănuntul, că i-ar fi găsit şi în gaură de şarpe, de s’ar fi ascuns, rădulescu-codin, I 85/15; — cotarii vb. IVa = a scociorî (Braşov, JAHRESBER. VIII 82; a consuma tot ce-ţi stă în cale; a fura (Straja, în Bucov., com. ar. tomiac). II Abstracte: cotelîre s. f. DICŢ., cotilfre (co-târlire) s. f., cotelit (cotilit) s. a. (ad I 2°). M’am apucat de cotilit în hâju' ist de casă. şez. xxiii 43. | Adjective: cotelit (cotolit),-ă (ad I 3°) = lins, mâncat de tot. Se duce spre crâng, părăsind cotolitele altare (:depa.sta altaria linquit). coşbuc, 85/35 ; — cotelitor, -oâre. (ad I 1°) O albină îl aude şi, cum îi e felul ei, cotelitoare şi bătătarnică, dă fuga la ariciu. MUSCEL, 108;— cotelelnic,-ă adj. (ad I 3°) = care caută mult după mâncare (Gorj). Cânele este cotelelnic după urma iepurelui sau după mâncare, paşca, gl. [ Alte derivate: coteliciu, coteleţ s. m. (ad I 1°) = cel care scotoceşte, cotrobăeşte. DICŢ. Coteleţ, Prin coteţ; Unul joacă, o sută plâng. (= Lupul). PAMFILE, C. 25/33.] — Din serbo-cr. kotiljati(se) «a se agita» (p. SKOK, cf. dr. iii 835). Pentru forma cotârli şi pentru sensul III, cf. sârb. Icotfljati «a rostogoli», în sensul II ar putea fi un derivat din coteală (abstractul lui coti). COXELidU s. m. V. coteii. COIENEâxA s. f. V. coteţ. COXEKÎE s. f. Coterie. — Tovărăşie (tainică, în număr restrâns) de persoane care urmăresc aceleaşi scopuri ascunse, egoiste, exclusive (ale cercului lor), care urzesc împreună intrigi, cf. gaşcă (3°), clică, bisericuţă. Pentrucă toată Ro-tnânia au început deodată a fi o coterie, pedantismul s’au încuibat între noi. RUSSO, S. 164. Ştiu că cu nu mi-am făcut din guvernare un ideal strâmt, pe care să-l impun în profitul vreunei secte sau vreunei coterii, ghica, s. 147. — N. după fr. COXERJĂ s. f. v. cotârjă. COXEX s. a. 1°. Poulailler, pigeonnier, ctable. toit (h cochons, ă veaux), niche (k chien). 2°. Ca- COTEŢ - 839 — COTEŢ bane. Feuillde. Pârtie du parc ă moutons. 3°. Charn-bre en desordre. 4°. Bordioue. 5°. Digue. 6°. Manne d’osier. 7°. Cuvelage. 8°. Fond du canal. 9?. Pârtie de la scierie mecanique. 10°. Tron. (dans la terre). 11°. Haridelle. 1°. Adăpost făcut din nuiele s., mai ales, din scânduri, uneori şi din bârne pentru animale mici de casă, găinărie s. cotenejaţâ pentru găini, poiată pentru raţe, gâşte sau alte pasări, porumbar pentru porumbei (H. IV 54. POMPILIU. BIH. 1008, PĂCALĂ, M. R. 408, VUIA, Ţ. H. 102), cocină în care se tin şi se îngraşă porcii (H. XII 386, CREANGĂ, P. 153, ŞEZ. XXIII 43. PAMFILE. 1. C. 428. 446. HERZ.-GHER.. M. IV 242), mai rar: cuşcă pentru câni (cf. DICŢ.). Coteţul pentru viţei e alăturat grajdului (cf. VUIA, T. H. 102). Kote'cz. ANON. CAR. 3 bani drobul... de sare de coteţ, uricariul, XIX 378/». Scroafele... trebue închise in cocine (coteaţe). economia, 98. El umblă neastâmpărat pe la marginea oraşului, ea vulpea împrejurul coteţului, slavici, n. II 253. Te du la coteţul cu gâşte, id., ap, TDRG. Cânele... se băga, cu coada ascunsă între picioare, în coteţul său. GRIGOROVITZA, ap. CADE. Să ’ngrijească porcii bine... să tocmească [=2 să lucreze] şi coteţe şi uluce. contemporanul, V, voi. I 143. [Capcânii] i-o pus [pe oamenii la coteţ, ea să-i ingraşe. şez. II 26/u. Ca să se îngraşe copilul, îi arunca scăldătoarea în apropierea unui coteţ (GOROVEI, CR. 3478) cf. (unei cocine), marian, NA. 116. Buna, îngrijire... ce da găintivr şi tuturor paserilor dela coteţele împărăteşti ajunsese de poveste, ispirescu, l, 184. Ce folos de părul creţ, Dacă nu-i porc în coteţ? BUD. P. P. 48, cf. doine, 139 A„ 282/.,. Da să vezi şi raţele, Sub toate coteţele, şez. viii 1S8. El râde, şi purceaua moartă. în coteţ ! zanne, P. II 693 (variantă, în Munt.: şi purceaua inoartă’n coşar!) Coteleţ, prin coteţ, pamfile, c. 25. A-l pune la coteţ (pe un leneş) = a-1 îngrăşa ca pe porci. CREANGĂ, GL. Te-a, pune la coteţ, într’un hambar ou posmagi, creangă, p. 330. || Fig. închisoare. Căpitane de judeţ, Nu mă mai ţinea’n coteţ Pen-tr’un puiu de murguleţ! TEODORESCU, P. JP. 299l>. || Interjecţie (adesea repetată) prin care se alungă viţelul când se mulge vaca. trimiţându-1 la coteţ (Cf. .DA.M3S, T. 31) sau se mână din urmă la culcare în coteţ, m. ales raţele, gâştele şi alte pasări domestice: Coteţ, coteţ, coteţ! Cf. coti1. 2°. P. e x t. Colibă ciobănească. Ciobanii locuesc în vreun coteţ sau colibă. H. XI 364. || Umbrarul unde stau ciobanii, de mulg oile. H. I 138. ii Despărţitură a strungii. Cf. DR. II- 330. 3°. P. anal. Cameră cu lucrurile în neregulă. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 242. 4°. (Pese.) Îngrăditură făcută, clin beţe de stuf s. de trestie s. din nuiele (de alun), împletite cu papură şi aşezată în apă, în formă de inimă, având la mijloc o gură întoarsă înăuntru (numită limbă), ca peştele să nu poată ieşi afară,. Coteţele simple s. fără a ripi au o singură cameră (numită în Moldova-de-sus burduf) şi un singur gârliciu s. limbă. Coteţele mai con- stau din două camere, una mai mare (numită roti n s. obor) şi alta (numită coteţ mic s. prin-z ă t o r s. vânător) în care se prinde peştele. Cf. ANTIPA, F. I 78, 113, 124/35, 161, P. 60, 63. 64, 172, 538, 539, 540, 542, 54.5, 549, 637, 647, 648, dam£, t. 125, şez. iv 116/:w. Cf. H. 1 61, 11 322, III 18, 49, 265, V 4, VII 483, XII 29, XIV .105. j Spec. coteţe simple, cu o aripă (cf. antipa, p. 543), cu două aripi (id. ib. 544), bulgăreşti (id.. F. 78), de chefali (id. I>. 541, 549, 647, 649), deSa gardurile cele mari (id. ib. 648), dela râuri (id. ib. 61, 171), cu sfârţai (id. ib. 546), ţesute id. ib. 172). Cf. coş (4°), ostreţe (cf. olmazu). Să ia de a zecea din ţarini cu păni, din fănaie, din coteţe, din bălţi cu peşte (a. 1768). uricariul, XI 307/,. A prinde peşte eu coteţe, coşuri. 1. ionescu, D. 56. Dar dacă n’ar mai aşeza omul... în bălţi... ba nişte coşuri, ba nişte coteţe, sadoveanu, I. A. 173. Se împarte şanţul cu scânduri, în m.ai m,ultc cutii sau coteţe. F. R. atila, P. 60. [în baltă] ici şi colo se vedeau coteţe pentru prins peşte, tafrali, v. d. 37. Spirea avea îngrăditurile de stuf şi papură şi coteţurile în cari în vrmne de furtună se prinde o mulţime de peşti. CRĂSESCU, s. 25. 5°. Apărătoare, făcută mai ales din nuiele, în apă curgătoare, spre a o abate dela ţărm, ca să nu strice malul. Com. ittu, păcală, m. R. 285, 328. Cf. căsuţă, pinten, dig, faşină. 6°. Grătar de nuiele (numit şi cuşcă s. leasă s. leşoiu), în care se bat ştiuleţii de porumb, ca să se desfacă boabele. Cf. DAMfi, T. 62. 7°. Ghizdurile s. colacul fântânii (Muntele Să-celului, Turda). Com. ITTU. 8. (La uluc) Lemnele puse dedesubt la capetele tablelor, dacă ulucul nu zace pe pământ, numite şi căsoaie (Sebeş. Cojocna). Com. ittu. 9°. Locul în care se învârteşte c-oaca, dela jugul fierăstrăului (joagărului), căsoaie (10°) DAMfi, T. 176. 10°. (La jocul numit de-a-poarca) Gaură (cât căciula de mare) făcută în pământ, numită şi gaşcă, coteneaţă, târg, iar m a r o c. PAMFILE, j. 1. 351. 11°. (în batjocură) Cal mare şi slab. Cf. DR. v. 107. [Plur. -tete, ad 4° si -teturi. I Şi (singular refăcut din plural coteâţă s. f. (ad'l0) TDRG., HERZ.-GHER., M. IV 242 (Ropcea, com. s. URSULEANU), [Hale, raţă,] La coteaţă! alecsandri, t. 264. Pentru a şti când se va mărita, fata se duce, în puterea nopţii, la coteaţa porcilor, şez. i 144/m. II Diminutiv: cotecior s. a. (ad 1°) Eu făcuiu această colivie sau cotecior. gorjan, H. ii 37. Am un cotecior Plin cu iezişori, Şi n’are uşă nicăieri. (Dovleacul). PĂSCULESCU, L. P. 8I/10. II Nomina agentis: coteţâr s. m. = (ad 1°) cel ce umblă pe la coteţe. [Dintre lupi] sunt mulţi coteţari, fiindcă umblă pe la colibele oamenilor. H. ix 321; — cotecer (coticer) s. m. = (ad 4?) îngrijitor de coteţele dintr’un eleşteu; pescar (H. 1 384, iii 228) care cunoaşte cotiturile şi adânciturile unei bălţi întinse (costinescu) ; p. e x t. vânător care ştie să caute bine (să scornească din ascunzişurile lui) vânatul (Piatra-Neamţ. Com. v. şoarec). Unii [pescari] fac numai garduri şi coteţe, alţii sunt coteceri în baltă, antipa, p. 26. Vezi, poate găseşti peşti la coteşeri (cu pronunţare moldovenească). H. III 498. | Alte derivate: (+ chichineaţă şăineanu, d. u.) coteneaţă (co-tineâţă) s. f. = (ad 1°) coteţ (mic, Piatra-Neamţu, com. v. şoarec, sărăcăcios cf. herz.-gher., m. IV 242) pentru găini (Sălişte, viciu, GL.) pentru pasări (iordan, arhiva, a. 1921, nr. 2, p. 199) s. pentru porci (cf. herz.-gher., M. iv 242;, s. pentru viţel (com. v. şoarec) ; (ad 2°) locuinţă ciobănească (H. IV 86) ; (ad 3°) încăpere sărăcăcioasă; coteţ (12°) pamfile, j. I 351/j. A:m plecat să dau cu plasacolea ’n acea coteneaţă, Să văz, n’oiu. vâna vro raţă? pann, P. v. i 69. Ruşii, tăbărîţi prin preajma oraşelor şi satelor, începură a da raita prin tijghelele şi cotineţele oamenilor. D. zamfirescu, R. 52. Neputându-i întră [lupii] în coteneaţa porcilor, i-au sfâşiat cei trei z&ivozi. contemporanul, vi, voi. 11 COTFAS — 840 — COTI 287. Cumătră vulpe [ia] păsările din cotineaţă. JIPESCU, O. 11. Sub straşina coteneţei se află o albie eu paie. pamfile, x. c. 429. Cotineaţa făcută de Gheorghe e prea strâmtă; bietele păsări se vor năduşi [= înnăbuşi] (Piatra-Neamţu). Com. V. şoarec. La a mea coceneaţă (rostire bănăţă-nească) La purceaua grasă. mat. folc. I 22. Eşti de cei ce ridică coteneaţa pe sus: hoţoman. pamfile, j. iii. De-a coteneaţa, numele unui joc de copii, descris în şez. ix 136; — (-f târnă) co-târneâţă s. f. = (ad 1°) locul unde se culcă porcii (H. xii 386), poiata mascurilor (Straja, Bucov., com. AR. tomiac). Cf. ION CR. vi 218. Pe co-târneaţă Şede o mămuiaţă. (Căhliţa). şez. IV 59; —•(+ ostreţ) costreţ s. a. (ad. 1°) însura-m’aş, însura, Nu ştiu soacra ce mi-a da. Coşarca cu fusele, Costreţul cu mâţele? POP., ap. GCR. II 309/2».] — Din slav. kotecî (paleosl. kotici „cuib“, rut. koteâ „gard în heleştee“, sârb. ho tac „coteţ de găini, miei şi iezi“), cuvânt trecut şi la Albanezi (kotec „coteţ de găini“) şi Neogreci (xotktch, idem). Dela Români au împrumutat Ungurii din Ardeal pe al lor kotecz „colibă". Cf. c ă t r e ţ, c o t r e ţ, coşteneafă; cotarcă. COTFÂS s. m. sing. SaleU. — (Zagra, 1. Năsăud) Murdărie. Ce cotfas ai făcut! Com. Dr. V. corbul. [Verb: cotfosi IVa refl. = a se ocupa cu bucătăria, fără a se pricepe. Cf. VICIU, GL.; (cu derivatul) cotfos(e)âlă s. f. = zeamă îngroşată. BUGNARIU, NĂS.] — Cf. ung. kotyfolnl „a găti mâncare rea“. COTFOSÎ vb. IVa v. cotfas. COTI J interj. — Interjecţie prin care se alungă viţelul la coteţ, când vrem să mulgem vaca; cf. coteţ (1°). [Accentuat une-ori pe amândouă silabele. | Şi: cuti ! (adesea repetat) rădtjlescu-codin : eu tiu (pronunţ, cu-tîu) VAIDA, POMPILIU, BIH. 1009. | Verb; cuti (cutii) IVa = a alunga, a abate viţelul dela vacă, să nu mai sugă. REV. CRIT. III 121; cf. LB. Pentru ca să se mulgă mai uşor [vacile],... îi cutiesc [pe viţei] sau îi bagă într’un juguţ. economia, 80.] — E posibil să avem a face cu o scurtare din cuvântul coteţ. COTl vb. IVa. I. 1°. Coudoyer, jouer des coudes, se donner des coups de coude. 2°. Se frequenter, se divertir ensemble. II. 1°. Tourncr. 2°. Se pencher. 3°. Changer de direction, tourner du cote de; di-vaguer. 4°. Isgarer. 5°. Faire tourner; courber. 6°. Faire le tour de, 6viter. III. 1°. Auner. 2°. Battre. 3. Jauger. I. (Cf. c o t I 1°). 1°. T r a n s. A atinge s. a lovi cu cotul, spre a-şi face loc, prin mulţime (cf. a ghionti), s. spre a-i face cuiva semne, (neobicinuit) spre a intra în vorbă cu cineva. Cf. î n-c o t a. Făcăndu-m loc printre dame..., cotind uniforme în dreapta şi în stânga. C. NEGRUZZI, I 38. (Absolut) în adunări când intră, coteşte, ’mpînge. id. II 206/28. Vă cer iertăciune, milorzi, că v’am făcut, de v’a cotit omul acesta, id. III 332. Fata ...mult îmi place, Că ou, cotul mă coteşte, Cu guriţa îmi şopteşte, reteganul, tr. 99/m. Pă un-de-oiu merge eu, tată, Numa cu cotu’ oiu coti, Nici un Ture n’oiu mai udzi. densusianu, t. H. 188. || Refl. (cu înţeles de reciprocitate) A se atinge, a se lovi cu cotul, a-şi da coate, spre a-şi face semne. Orice damă l-ar fi văzut..., nu s’ar fi putut opri de a se coti eu vecina sa. C. NEGRUZZI, I 16. Mamele, privind-o ’n horă, Se cotese: „Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră!“ coşbuc, B. 80. Elevii râdeau, se coteau. AGÂRBICEANU, l. i 29. Şi-au prins bărbaţii cotindu-se, Şi femeile gliion-tindu-se. MARIAN, V. 93. 2°. R e f 1. (Despre femei; construit cu prep. c u) A-şi da coate cu cineva, a petrece cu... Zile şi nopţi petrecute în ceartă cu nevasta, care se cotea cu muştereii şi născocea fel de fel de chipuri, ca să scază socotelele. slavici, N. i 250. Ea era între băieţi şi se cotea cu ei. DDRF. II. (Cf. c o t II 4°). 1°. I n t r a n s. şi r e f 1. (Despre un drum, o stradă, un râu, un hotar, etc.) A-şi schimba direcţia, a face un cot, a apuca (V) spre... Ulicioara... se coteşte la deal spre strajă (a. 1761). URICARIUL, XVII 41/u. Cotind hotarul dela obârşie, ţine plaiul pe zarea Ccrnicăî (a. 1792). ib. IV 272/io. Acest tăpşan culminant, de unde munţii Săcueni eotesc spre ţara Vrancei. odobescu, III 194/u,. Unde coteşte valea şi drumul, acolo sânt văcăriile. SLAVICI, N. I 29. Drumul se opreşte, Prin codru coteşte. TEODORESCU, P. P. 491b. Unde Oltu’ se coteşte, Stai, bade, şi odihneşte. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 266, cf. POMPILIU, B. 21/u. 2°. R e f 1. (neobicinuit) A se apleca, a se încovoia. Iarba subţire se cotea pe marginile cărărilor bătătorite. DELAVRANCEA, ap. TDRG. 3°. Intrans. (Despre fiinţe, de obiceiu complinit printr’un adverb, care arată direcţia) A nu ţinea drumul înainte (cf. CREANGĂ, GL., subt cotigi), a apuca altă direcţie (la dreapta s. la stânga), a se abate, a cârmi (I 4°), a cârni (II 2°), a fugi când într’o parte, când într’alta (PĂSCULESCU, L. P.). Cotind la dreapta, apucăm drumul spre Cernauca. IORGA, B. 231. El pleacă, scoboară scara; şi repede, repede, coteşte pe după tribunal. brătescu-voineşti, L. D. 80. Trecură prin piaţ, cotiră pe-o uliţă la stânga. agÂrbiceanu, L. T. 310. Vorbi Mircea birjarului, cu glas scăzut, făcându-i semn să coteaseă la stânga. I. teodoreanu, M. II 20. Ursul coti şi se întoarse lângă Ţugulea. ISPIRESCU, L. 331. Miul 'voinicul La munte suia, Pe cal dormita, Iar murgul cotea Şi se poticnea, teodorescu, P. P. 496b. Pe cot ăm cotit, marian, na. 3S. Dar nu fuge, cum se fuge, Ci mi-şi fuge ogăreşte Şi s’aruncă tot lupeşte Şi-mi coteşte iepureşte, Să nu mai tragă nădejde. păsculescu, L. p. 172. [ Trans. (Complementul e drumul) A lăsa (drumul apucat) şi a apuca în altă direcţie. Murgului[-i] păsa, Semn i se făcea Şi drumul cotea, Drumul că lăsa, Câmpul apuca. TEODORESCU, P. P. 490b, cf. 350», 456». 4. Trans. (Complementul e o persoană) A conduce pe cineva pe un drum care îşi schimbă mereu direcţia (spre a-1 face să rătăcească s. să i se piardă urma). Mergea ce mergea, Pân’de oas-te-l depărta, Prin rărişe mi-l sucea, Prin costişe mi-l cotea. TEODORESCU, P. P. 502b. 5°. T r a n s. A suci, a întoarce (într’o direcţie anumită), a cârmi (I 3°), a cârni (II 1°), a încovoia, împreunând cele două capete (cf. LB.). Când vine cumpărătorul, [proprietarul calului orb], pe nebăgate de seamă, îl eoteşte [pe cal] de barbă. DR. V 79. 6°. Trans. (Rar. Complementul e un punct oarecare, un loc, un munte, un râu, etc.) A ocoli, făcând un drum pe o linie curbă. A coti un promontoriu. LM. j (Complementul e o persoană) A fugi din calea cuiva, a evita, a ocoli. DICŢ. III. (Cf. cot III). 1°. A măsura cu cotul (III 1°). Kotzesk = cubito, mensuro. ANON. CAR. E bine să coţeşti (măsuri) din fundul casei până la uşă. PĂCALĂ, M, 161. Cu cotul le-a cotit. MARIAN, NU. 840. 2°. p. anal. A bate. Cf. a măsura. Cf. PO-Lizu. COTi — 841 — COTIGĂ 3°. A măsura cu cotul (III 2°) capacitatea unui vas, a cotări. Coti buţile cu vin. filimon, ap. TDRG. Agentul are dreptul să-l oprească, să-l co-tească şi să-l grăduiască. I. IONESCU, P. 156. [Şi: (ad III 1°, aproape numai) coţi vb. IVa;— (+ cotigă) cotigi vb. IVa = a coti (cu o nuanţă iterativă). (Ad II 1°) Dramul cotigea pe lângă o prăpastie adâncă. ALECSANJ5RI, T. 51, cf. 969. Apoi [drumul] cotigeşte şi apucă malurile Lanului. C. NEGRUZZI, I 325; (ad II 3°) Ai vieţui mai fericit, Licine, de-ai câta întinsul mărilor pustii a nu-l tot frământa Şi de n’ai cotigi prea mult, de vijelii fricos. Al mărei ţărm periculos, ollanescu, H. O. 144. Nu întru acasă, ci cotigesc în stânga şi intru în ograda unui megieş. CREANGĂ, A. 6/a. El ştie pe unde cotigeşte, că nu umblă tocmai mult, şi numai iată ce dă şi de poarta iadului, id. ib. P. 308/22. Băietul, luând cofiţa, o cotigi pe după easă, la fântână, şez. VI 10. Cum a cotigit căruţa la stânga, am şi dat de casa preotului (Piafea-i Neamţu). Com. V. ŞOAREC. Cum m’o vădzu’, o şi cotigit-o la dreapta (spre a fi pierdut), şez. V 59/31. Nu mai are încotro cotigi = nu mai are încotro, nu mai are ce face. Cf. ION CR. I 25. Trebui să stea faţă, n’are’ncotro cotigi, c. NE-GRUZZI, I 127, cf. 92. i| Abstracte: cotire şi cotit, (ad III 1°) coţîre şi coţît, cotigire şi cotigit s. a. = acţiunea de a coti; vârtej (barcianu) ; (ad III 3°) Cotirea cotarului, polizu; — coteală, cotigeâlă (costinescu) s. f. = lovire s. atingere cu cotul (DICŢ.), îmbulzeală. Fiind vo-teală în corabie pentru întinsorile vetrilelor, s’au împiedecat ş'au căzut în mare. dosofteiu, v. s. 200. Mare coteală mai ai ! = (ironic) mare treabă, multe afaceri, daraveri, mai ai! (Zagra, lângă Năsăud) Com. CORBU. Nu-ţi face coteală cu el! = nu-ţi face treabă, prietenie cu el. id. Cf. viciu, GL.; — cotitură, cotigitură s. f. = întorsură, întorsătură, cot (II 4°), locul unde coteşte un drum, 0 apă; (mai ales la plur.) îndoituri, încreţituri (COSTINESCU) ; (vechiu şi pop.) sân-de-mare, golf (cf. LB.) ; (la plur.) ascunzişuri (ale inimei COSTINESCU), ocolişuri, întortochieri, tergiversări; nuanţe. Câmpii răsfăţate ce se uda de felurimi de gârli în deosebite cotituri. GORJAN, H. I. 113. [Râul Moldova] după ce face multe cotituri,... vine de s’aruncă în braţele Şiretului, c. NEGRUZZI, I 193. Privesc cum apa curge şi la cotituri se pierde. ALECSANDRI, P. III 50. Braica, Griveiu şi Dudaş ...aleargă ...şi eu glasul lor spăimăntă fiara prin toate cotiturile ei. ODOBESCU, III 41/i3. Vin’ cu mine, rătăceşte pe cărări cu cotituri! EMINESCU, P. 6. Spumegând, la cotituri te asvârli vuind la vale. COŞBUC, B. 179. Azi poteca e urîtă, Face cotituri în drum. id. F. 122/6. întâlnind pe argat la o cotitură a grădinei, îl opri şi-i zise... ISPIRESCU, L. 239. La o cotitură,... prinde cânele de coadă. ŞEZ. iv 178/n. [Se zice] şârlău, cănd se varsă vreun lichid şi curge în formă de cotituri (zig-zag). ib. III 89/m. Săbărel cu cotituri, Iarna mai cu lovituri. TEODORESCU, P. P. 304b. 120 [de] mile spre uscat, un cot de mare iase; iară in fundul cotiturii... găuri se văd. CANTEMIR, IST. 139/3i. Pe luciul Dunărei, La scursurile gârlei, La cotitura mărei. ALECSANDRI, P. P. 124/3. Am' să-ţi vorbesc fără cotituri, ştii colea, d’a-dreptul. XENOPOL, ap. TDRG. Ajungând, după multe cotituri, la alegerea succesorului lui Ioan Albert. IORGA, IST. LIT. 1 90. Ea vibra la tot ce era vers saii nmzică, fără să înţeleagă adesea toate cotiturile. D. ZAMFIRESCU, R. 138. | Adjective: cotit, coţît, cotigit (BARONZI, L. I 106/1'.), -ă = (drum, râu, etc.) care face un cot (II 4°), o cotitură s. care face mereu cotituri, care nu ţine linie dreaptă, care face o îndoitură, o adâncitură, un sân, un arc; îndoit, încreţit, împletit, adus. La acel loc... este cotit Prutul. LET. I 230/4. Trecând pântre mulţime de locuri strâmte şi cotite. GORJAN, II. 11 146. Cotite strimtori. COŞBUC, JE 82/n. Casa are cinci odăi, cu ferestruie chioare, eu tavanul cotit şi nepodite. CONTEMPORANUL, V, voi. II 144. Nişte cărări sucite şi cotite. ISPIRESCU, L. 243. Drag îmA e drumul cotit! alecsandri, p. p. 259b/w. Mare-i Prutu’ şi cotit, Mult mă mier cum l-am trecut 1 ŞEZ. 1 238/»s. Tunetul tău cel cotit, marian, nu. 787. Pe-o vale cotită, Vine mierla tăvălită. (Negura). GOROVEI, c. 237, cf. 70. Nuiele tot cotite şi la vârfuri făcute ca lancea, gorovei, h. II 85. Marginile [sternului] groase, cotite, prezentează şapte adâncături. KRETZULESCU, A. 34/22; (ad III 1°) Pânza e coţită. Com. panţu; (ad III 3°) Buţi cotite. Cf. LM.; — cotitor, -toâre = care coteşte; (substantivat, ad III 3°) cotar. Râu cotitor. COSTINESCU.] — Derivat din cot.2 COŢl vb IV“ v. coti. GOTIC s. a. v. cot2. coxlc s. in. Gargon paresseux. — (Straja, Bucov.) Nume dat unui băiat leneş. Com. AR. TOMIAC. — Cf. coteiu (II), cotarlă (II 1°). COTIC15R s. m. v. coteţ. COTIDIAN, -A adj., s. a. Quotidien. Journal quo-tidien. — Adj. (Care se face, se dă, apare) zilnic. Se poate înainta a se face [jurnalul] dacă nu cotidian, cel puţin ebdomaderiu. GHICA, A. 789. Bălăeeala cotidiană a politicienilor. p. ŞEICARU, CURENTUL, a. 1930, 3 Octomvrie. Pentru dânşii, laşitatea cotidiana, li, se pare eroismul cotidian. C. PETRESCU, C. v. 174. |, (Med.) Febră cotidiană. BIANU, D. S. -^Substantivat (cu plur. -diane) Ziar care apare în fiecare zi. Din gazeta sărăcuţă, dar bătăioasă... astăzi devenise un abil mare cotidian. C. PETRESCU, C. V. 331. [Pronunţ, -di-an şi -dian.~\ — N. după fr. (din lat. quotidie ,,în fiecare zi“). COŢDfSNT s. a. (Mat.) Quotient. — (învechit) Numărul de aflat, în operaţia împărţirii, cât. Cuo-ţientul întreg al diviziunei. CULIANU, A. 41. Dacă împărţim suma temperaturelor căpătate prin nu-mărul observaţiunilor, coţientul se numeşte temperatura medie a zilei, poni, F. 171. [Şi: cuoţient, cvoţicnt s. a. stamati.] — N. după germ. Quotient (rostit cu ţ, din lat. quotiens) idem. COTlGA s. f. I. 1°. Charrette, carriole. 2°. Chariot dont le train a ete allonge pour le transport des arbres. 3°. Avant-train (de la charrue). II. Vieux prelre barbu. — (Mold. cu Bucov.). I. Propriu. 1°. Un fel de căruţă scurtă trasă de cai (ŞEZ. XXIII 43), car mic, sărăcăcios, cu coşul foarte stricat (cf. HERZ.-GHER., M. IV 242), făcut numai din lemn (cf. DIACONU, P. 37) ; (mai ales) căruţă cu două roate, teleagă. Cf. LB., DICŢ., FURTUNĂ. Carele (cotigele Dos.) lu Fa-raonu. PSALT. 310/Si, cf. 33/2j. în loc de case, cotigi poartă, ales la ţeara tătărească cea pustie. LET. I. A. 33Ae. încet bre, că doar nu-s cotiugă! ALECSANDRI, T. 1137. Sacagiul, cu cotmga-i hodorogită şi neunsă. NĂDEJDE, ap. TDRG. Scâr-ţăiau... cotigele încărcate cu doage. D. ZAMFIRESCU, R. 241. Pescarul le încarcă [panerele cu peşti] într’o cotiugă. ANTIPA, P. 61. Cotigi cu COTIGAR — 842 — COTLETĂ juncani. JIPESCU, O. 57. Oamenii... işi stricau casele, le incărcau în două-trei cotigi. DIACONU, P. 37. Haideţi amândoi, Cu cotiga cu doi boi, Peste codri, peste munţi, La cei socri cam cărunţi.alecsandri, P. P. 98/i. Opintea boii mereu, Opintea şi sufla greu, Şi cotiga scârţiia, Şi calea se’ngre-uia. id. ib. 98/n. | Cantitatea (de fân, etc.) care încape într’o cotigă. 45 clăi de fân, claia de căte 15 cotige (a. 1736). IORGA, s. .D. xiv 58. 2°. S p e c. Carul lungit anume spre a se putea aduce lemne dela pădure. FURTUNĂ. 3°. P. rest r. Cele două roţi, una mai mică şi alta mai mare, legate între ele prinţi’1 o osie, pe care se razimă grindeiul plugului. Se mai numeşte şi: (la plur.) rotile, teleguţă, teleagă, roate, căroaie. Cf. Dam£, t. 36, marian, d. 58, pamfile, a. 35, 37, 40, i. c. 149, 150, c. c. II-III 148, 186. Cf. II. II 117, 132, iii 18, 71, 109, 430, IV 319, IX 310, X 15, 77, 110, 141, 465, 479, 500, 505, XI 429, XII 31, XIV 436, XVI 97. II. ITig. (Şirete, Bucov.; sens peiorativ) Popă bărbos, bătrân. Com. P. cârstean. [Plur. -tigi şi (vechiu) -tige. | (Mold., Bucov.) cotiugă s. f., cătigă s. f. c. c. ll-lll 148/n. || Diminutiv: cotiguţă s. f. — car mic, sărăcăcios. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 242. || Alte derivate: (din cotigi) cotigeâlă, cotiugeâlă s. f. (ad 1°) = căruţă lungă, fără coş, pentru transportul lemnelor. cardaş, c. P. 182. C’o pus stăpânul di gând... Să mă- pui'n cotiugeli, Să mă ducă'n târgureli. id. ib. l/„; — coti(u)gâr 1°. s. m. Om care are o cotigă s. care cară ceva cu cotiga, căruţaş. DICŢ.; 2. s. a. Căruţă joasă, lungă, cu care se cară poveri (cf. TDRG.), ghiociu mic (pamfile, a.) Cf. DIACONU, P. 37. Boii, legaţi la jug. stau tolăniţi pe lângă cotigare. D. zamfirescu, CONV. lit. xliii 9*15. Un cotiugar .cu fân, de unde ronţăia molcom un cal. c. petrescu, î. II 104. Mai avea o palmă de ţăsut, ş’a luat-o în cotigar. diaconu, P. 95; — eotijllle s. m. = cărăuş. DR. V 178.] — Din rut. kotiga, idem (I 1°). COTIGAR s. 111. COTICEÂLA s. £. cotigOţA s. f. COTIJNIC S. m. v. cotigă. COTIL s. a., COTILA s. f. Cotyle I. S. f. (La Greci) Măsură (aristia, plut.) de capacitate, cam de un sfert de litru. II. S. a. (Anat.) Cavitatea unui os, în care se îmbucă alt os. Cf. DICŢ. [Derivat : (fr. cotyloîde) cotiloid, -ă adj. = care are forma unui cotii. Cavitatea cotiloidă a osului iliac, unde se articulează femurul.] — N. din (ad I) grec. xomjXii, idem; (ad II) din fr. (care derivă tot din greceşte). COTILEDON,-A s. a., adj. I. Cotyledon. II 1°. Cotyledon. 2°. CotyUdone. 1. S. a (Anat.) Unul din cei doi lobi ai placentei. Cf. costinescu. II. (Bot.) 1°. S. a. Lobul, foaia embrionară a unui vegetal fanerogam. Colţul sau embrionul ocupă un foarte mie loc şi e despărţit de endosperm printr’un rând de celule numit scutuleţ, care nu e altceva decăt cotiledonul. sandu, s. 24. 2. Adj. (Plantă) care are cotiledon. Plantă mo-nocotiledonă, dicotiledonă. [Derivat: « fr. cotyledone) cotiledonât, -ă = care are unul s. două cotiledoane.] — N. din fr. (gr. xoxuAriScov „cavitate, groapă"). COTILEDONÂT, -A adj. (Bot.) v. cotiledon. COTILI vb. IVa V. coteii. COTILldN s. a. (Cor.) Cotillon. — Dans cu multe figuri, amestecat cu scene mimice, glumeţe, la sfârşitul balurilor. Locotenentul... era excelent conducător de cotilioanc. vlahuţă, d. 108. Protipendada juca menuet, cracoveanca, cotilionul. c. PETRESCU, c. v. 78. [Pronunţ, -lion. \ Cu ortografie franceză: Cotilionul franţuzesc, filimon, C. II 346. | Plur. -lioane.] — N. din fr. (diminutival lui cottc; însemna la origine o îmbrăcăminte). COTILOID,-A adj. (Anat.) v. cotii. COTINA s. f. v. cot2. COTINEÂţA s. f. v. coteţ. COTINOIU s. a. Rejcton de sapin. — (Straja, Bucov.) Mladă de brădănăş. Com. ar. tomiac. COTIOR s. a. v. cotor. COTÎŞ s. a., adv. COTISOR s. a. COTIŞTE S. f. v. Cllt. cot=. COTITÂTE s. f. Qvotite. — (Franţuzism) Partea care se cuvine fiecăruia la împărţirea unei sume de primit s. de plătit, cotă-parte. Cele două datorii se sting reciproc în momentul cănd ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţilor lor rcspectivc. HAMANGIU, C. C. 274. Cotitatea disponibilă e porţiunea din avere de care se poate dispune între cei în vieaţă sau prin testament. CADE. — JY. după fr. Of. cotă, cotiza. COTICGÂR s. a. şi m. cotilgeâlă s. f. v. cotigă. COTIOhă s. f. m. Chien. — (Rutenism, în Mold.) Câne. Ţibă, cotiuhâ! şez. V 60/i. — Din rut. kotjuha, idem. Cf. coteiu, cotari ă. COTIZA vb. Ia. Se cotiser. — Intrans. şi refl. A contribui fiecare cu partea sa la o cheltuială în comun, a-şi plăti cota. [Derivat: ( < fr."cotisation) cotizaţie, mai rar, cotizaţiune s. f. = partea de contribuţie a fiecăruia la o cheltuială comună.] — N. din fr. Cf. cotă. COTIZAŢIE, COTIZAŢltiNE S. f. V. cotiza. COTLÂN s. a. v. cotlon. COTI.ÂIJK s. m. v. coclaur. COTLEJ s. m. v. cioclej şi cocleţ. COTLET s. a. v. cotletă. COTLET s. m. v. cocleţ. COTLETĂ s. f. 1°. Cotelette. 2°. Favoris, cote-lettes. 1°. (Cui.; mai ales la plur.) Coastă de viţel, de berbece s. de porc (împreună cu o felie din carnea corespunzătoare de lângă şira spinării), care se frige pe grătar sau în tigaie; cf. costiţă. Le dete borş cu miel, cotlete de miel... C. negruzzi, COTLETE — 843 — COTLON1 I, 207. Cere cqtlete şi biftedcuri... I. ionescu, M. 684. 2°. P. anal. (Plur.) favorite lungi, care — spre deosebire de barbetele, ce se subţiază la vârfuri — au forma unor cotlete (1°) întoarse. îşi trăgea cotletele, şi grav, cu mustăţile rase, în faţa unui maldăr de gazete, streine... pufăia dintr’o havană. VLAHUŢĂ, D. 40. [Şi: cotlet s. a. TDRG.]. — N. din fr. COTLETE s. m. v. cocleţ. COTU vb. IVa (ş. d.) v. cocli ş. d. COTLOÂNA s. f. v. cotlon. COTLON s. a. 1°. Sorte de foyer demi-circulaire pour abriter le feu ; foyer d’une chaudiere. 2°. Mche (dans le poele-fourneau). 3°. Niche dans le mur). 4°. Tron (dans Ies berges). 5". Terrier, trou, crem. 6°. Courbe, angle. 1°. Un fel de zid de pietre aşezate una peste alta în formă de potcoavă, pe care se aşează cazanul (ciauşanu, V.) când se fierbe în el şi care apără focul de vânt, săpătură în pământ unde arde focul (GRIGORIU-RIGO, M. P. I 35) scutit de vânt.; s p e c. mic adăpost, aproape de stână, unde se fierbe zerul, fierbătoare (H. iii 71) ; cuptorul în care se pune cazanul pentru fiert ţuica (Buzău, com. şt. popesc U, Muscel, RĂDU-LESCU-CODIN), s. în care se face focul pentru arderea cărămizilor. Cazanul se aşează într’un cotlon. I. ionescu, P. 267. Vrei să târăşti muza poeziei şi a istoriei pe taraba pescarului şi pe cotlonul cuinei (= s’o banalizezi', ? odobescu, i 464. Ţiganul a dat foc cotlonului... Cazanul fierbea in cîocote. RĂDULESCU-CODIN, î. 307. Bucatelc se gătesc... în cotloane şi la gura sobei. H .II, 82. Velniţa este o căsuţă, în care se face un cuptor sau cotlon, în care se aşază căldarea sau cazanul de formă sferică turtită. PAMFILE, l. c. 227. Cărămizile, una lângă alta, pe şiruri, având dedesubt şi- deasupra alte planuri cu cărămizi perpendiculare, astfel ea para şi căldura focului din cotloane sau cuptoare să poală răzbi până sus... ib. 386. „Surlă" se numeşte un adăpost înconjurat dc stuf, în mijlocul căruia se face un cotlon şi, se fierbe urda. DAMfi, T. 69. Cotlon de rufe = germ. Waschherd. polizu. 2°. P. anal. Firidă supt cuptorul vetrelor ţărăneşti (COSTINESCU, GRIGORIU-RIGO, M. I. 35) unde stă de obiceiu pisica (DIACONU, p. 55), cf. c o t r u ţ ă. în cotlon torcea motanul, eminescu, P. 192. Purcelul şedea în culcuş, într’un cotlon sub vatră, creangă, P. 79. 3°. P. ana 1. Adâncă tură în zid, făcută anume (CREANGĂ, GL.), în formă de fereastră oarbă (COSTINESCU), înfundătură făcută în zid, unde se pun diferite lucruri (grigoriu-rigo, m. I. 35) .firidă, o c n i ţ, ă. ■ 4°. P. ana 1. (Mold.) Gaură în malul unui râu subt pânza apei, c o p c ă, mâncătură făcută în malul apelor, în care se aciuiază racii şi se ascund peştii. CREANGĂ, GL., DAME, T. 125, PAMFILE, C. Ţ„ CARDAŞ, C. P., ŞEZ. IV, 118. Mulţi meşteri prind peştele cu mâna, scociorând... cotloanele, adecă găurile din malurile apelor, pamfile, i. c. 71. Cunoaşte balta în toate cotloanele ei. sadoveanu, I. A. 169. Decât cadâna Turcilor, Mai bine hrana peştilor, Şi cotlonul racilor! PAMFILE, C. Ţ. 51, Cf. ŞEZ. II 138, BUD. P. P. 10. 5°. P. anal. Gaură pentru ascunzătoare (ŞEZ. XXIII, 43), peşteră mică, scorbură, vizuină, bortă (BUD. P. P.), bârlog, scobitură (în pământ, în stâncă), scorbură într'un copac; spec. găuri în care se adăpostesc liliecii, (la plur.) canale subterane ale unor animale care locuesc subt pământ, precum sobolii ş. a. (HERZ.-GHER. IV 242) ; loc ascuns (creangă, gl.), ungher (com, marian, A. TOMIAC), ascunziş (HERZ.-GHER., M. IV 242). [Pupăza] sărmana, se vede că se mîstuise, de frica mea, prin cotlonul scorburii, creangă, a. 53. După şapte ani iese balaurul gata din cotlonul său şi începe vieaţa sa. sbiera, p. 316. || P. ext. Colţ neumblat (com. a. tomiac). ascunziş. La grajd, şi, iarăşi înapoi la cotlonul său. DRĂGHICI. R. 123. Stăteau într’un cotlon singuratic. sadoveanu, l. A. 26. Pleava se vâră în şura cu paie, într’un cotlon al ei. pamfile, a. 215. Se vâră prin toate unghiurile şi cotloanele. marian, se. ii. 197. 6°. (Prin amestec cu «cot») îndoitură, unghiu. weigand, B. b. 95. [Plur. -Ioane. I Şi: (ad 1°) coclân (cotclân) s. a. (pe Valea Crişului-Alb. com". st. paşca), cotlăn s. a. = o construcţie de lemn, de gradele, făcută în partea superioară a tindei în apropierea şi deasupra hornului, ce iese din casă, ca fumul să bată mai întâi în ea, apoi să iasă în pod. E făcută ca şi coşul unei fântâni, dar cu cât se înalţă, se tot strâmtează. viciu, gl. ; — (Câmpia Transilv.) corlân s. a. = coş pentru fum (paşca, gl.), hornul pe care iese fumul din tindă (viciu, GL.), b u d u r e ţ, c a 1 a b u r, ş t i u h ă, p o g 1 a ş, u r -soaie, capră (com. ittu) , cf. b a b u r ă, b a -g e a c; — (Transilv.) clătân - cotlon viciu. gl. : — (Mold. şi Transilv., ad 4) cotloână s. f. Mă făceam).... mâncarea peştilor Şi cotloana racilor, sevastos, p. 235; — (suspect) cotlună s. f. = co-tloană. DDRF.: — (Oltenia) cotron s. a. = zidul pe care e zidit cazanul de făcut ţuica (şez. xxxii, 136, ciauşanu, v., paşca, gl.)’ ; — cotroână s. f. = cavitate săpată în pământ (păcală, m. R. 443), în care stau fixate foalele (H. vi, 235) ; bucătărie de vară, făcută din scânduri (rădulescU-CODIN, M. n. 156) ; — cotrun s. a. = zidul pe care se aşează cazanul (Dolj, ION CR. vin 90). (Ad 4”). Fiecare (lostriţă) etc doba sau cotrunul ci, pc care nu-l părăseşte decât în, timpul „bătălii“ sau în schimbul altuia mai adânc, mai prielnic... F. R. atila, p. 204; ,— (Mold.) eoti'ună s. f. = semicerc format din pietre aşezate una peste alta, uneori chiar lipite una de alta. care serveşte a apăra focul de vânt (Putna, Com. s. mehedinţi) ; groapă în pământ pentru ascuns, cf. corcoavă (com. ittu), vizunie (H. x 128 ; cf. cotună), mică scobitură de pământ care servea de ascunzătoare (com. ittu, h. i 128, lungianu, CL. 222), adăpost pentru oameni (diaconu, p. 29) ; — (+ bârlog?) col:rog (cotroc DICŢ.) s. a. = culcuş. Iar pisicile din vecini.,... lin sobor în grădina lui, îşi. fac cotrog prin straturi... se’ncuibă în casa l.ui. slavici, n. 252. Cănd nu era nime acasă, iese numai cenuşotcă dm cotrogul lui cald, se duce tiptil în dosul casei. MERA, B. 125. | Verb: cotloni IVa = a face cotloanele unei sobe, unei zidării, unui beciu (costinescu); p. ext. a scociorî, a scotoci, a răvăşi, a răsturna lucrurile prin casă, c-ătând ceva pierdut (ib.), a căuta ceva dând lucrurile la o parte (lungianu, cl. 222) ; a căuta să fure, să ia ceva şi să ascundă (costinescu), cf. cotlojî; — (cu abstractele) cotlonire s. f., cotloneâlă s. f. = scotoceală, sco-ciorală, căutare pe subt pat, prin cotloane, prin aşternuturi. COSTINESCU.] — Din ung. kaţlan, idem (1°). Cf. coclanr, coci i. COTLONEÂLĂ s. f. . } v. cotlon. COTLONI vb. IVa COTLUNĂ — 844 — COŢOFANĂ COTU'INA S. f. Y. cotlon. COTNÂR s. m. sing. Vin de Cotnar. —• Vin produs în viile (podgoriile) de la Cotnari (în judeţul Iaşi). Domnul la ma-să-i poftea Şi eu cotnar îi cinstea. I. negruzzi, i, 186. [D i m i n u t’fei v : cotnărel, -eâ (întrebuinţat în funcţiune adjectivală) Pere eotnărele = spere rotunde, [cu] faţa ( = coloarea) galbenă, gust dulciu. şez. v. 68.] — Este numele localităţii Cotnari. COTNĂREL, -EĂ adj. v. Cotnar. COTOĂRĂ s. f. v. cotor. COTOĂRBĂ s. f. 1°. M4saventure, malheur. 2°. Femme ou fille l&g&re. 1°. (Oltenia, Banat) Belea, pacoste (ciauşanu, v.), daraveră, afacere (rădulescu-codin), pos-nă (graiul, i 503), lucru rău (novacovici, c. B. 8), cf. bocluc, supărare, năpastă. A încăpea în cotoarbă eu cineva = a încăpea în mare grijă; a avea de furcă, a-şi găsi Bacăul cu cineva (ciauşanu, v.). Am o cotoarbă, — o daraveră (rădulescu-codin, i.). După ce văzu ba-lauru’ c’o făcut cotoarba... GRAIUL, l 503. 2°. (Bucov.) Femeie coruptă (a. tomiac) ; cotoroanţă (TDRG.). COTOÂSĂ s. f. (Entom.) Percc-oreille. (Forficula aurieularia). — O insectă despre care se zice că intră în ureche ( frâncu-candrea, m. 99; MARIAN, INS. 485-486; TDRG.), urechelniţă. COŢOB, -OÂBĂ adj., s. f. 1°. Obstin v. cotonog-. COTONOGI vb. IV» J COŢOPĂNt vb. I Va COTOPENÎ vb. IV» coţobăni. COTOR s. a. şi m. I. 1°. Queue (d’un fruit) ; cceur (d'un cliou). Tronşons (de la queue) : hampe (de la plume, de l’hamecon) ; tige (de la plume metal-lique) ; soie (d’une lame) ; dos (d’un livre). 2°. Tige (d’une plante), sarment. Germe (d’oignon) ; pied (d’une croix) ; manche (de porte-plume). Tronc (d’un arbre) ; tige (de la plume) ; nervure (d’une feuille) ; poil de barbe isole et dur; cheveu isole sur un crâne chauve). 3°. Ea:tremit4 inferieure (d’une plante, d’une branche, d’un poil). 4°. Bouche, eteule; trognon. Moignon, tronson. Souehe, talon (d’un carnet, d’un bloc). II. Poignee, manche. III. Ghaume, portiou de la tige qui reste sur place a-pres la recolte, ddbris, ditritus sans valeur; trognon (de pomme). Lumignon. IV. Dechaussement, taille (de la vigne). I. înţelesul originar este: locul unde se împreună s. partea care uneşte două părţi ale unui obiect. 1“. (La frunze şi fructe) Codiţa care leagă frunza de lugerul s. ramura plantei (com. a. popa, Făgăraş, v. sala, Vaşcău-Bihor, i. olariu, Părăul Cârjei, j. Neamţu, F. filoteiu, Măgurele, Bălţi, a. c. cosma, Bâlca, Putna, c. LEPĂdatu, Broasca, Ismail, a. IOVĂNESCU, Băileşti, Dolj) ; partea superioară a codiţei (s. întreaga codiţă = germ. „Stengel“ LB.) care rămâne la fructul cules s. căzut (corn. A. popa, Arpaşul de sus, Făgăraş, I. coţofan, Berinţa în Satu-mare, v. leşanu, Poieni, Suceava, a. c. cosma, Bâlca, Putna, C. LEPĂdatu, Broasca, Ismail, A. iovănescu, Băileşti), mai ales la fragi s. căpşuni (com. T. gavrilescu, Dârste, Braşov, M. alexandrescu, Şoiinari, Prahova, i. olariu, Pârâul Cârjei, Neamţu), la mere (com. V. sala, Vaşcău, Bihor, i. pavelea, Run-cul-Salvei, Năsăud), la struguri (com. draganu, Băiţa, Hunedoara), la porumb (cucuruz) (com. I. popa, Arpaşul de jos, Făgăraş, T. terebenţiu, Galşa, Arad, N. MARCU, Poseşti, Prahova, st. do-brinescu, Slatina). [Când culegi strugurii] să -nu laşi, mari, cocea,ni sau cotori la dânşii, economia, 162. | (în opoziţie cu piciorul, care e partea rămasă la pământ, com. I. popa, Arpaşul de sus, Făgăraş, v. HALIP, Marginea, Bucovina. A. c. cosma, gara Bâlca, Putna) Miezul (inima s. fusul) verzei, din care pornesc foile că-păţânei (com. I. pavelea, Runcu-Salvei, Năsăud, c. bobulescu, Tătăruşi, Iaşi, MARCU Poseşti, Prahova, alex. iovănescu, Băileşti, Dolj), in'i-m a miezului la fragi, căpşuni, smeură şi mure, care intră în receptacol şi de care sânt lipite se-palele. In dorul fragilor, rozi. cotoarele, zanne, iii P. 563. | P. a u a 1. Cotorul cozii (calului) = rădăcina cozii (DR. v 307), partea superioară (a cozii), de unde se împreună cu şira spinării până în locul, de unde începe părul din coada calului (com. E. novacovici, Răcăjdia, Caraş. D. DUMI-trescu, Smândioasa, Teleorman). | Locul unde se împreună organul sexual bărbătesc cu corpul omenesc (com. G. dobrescu, Băneşti, jud. Dâm-boviţa). I Cotorul, penei (păsărilor) = partea tare, de unde creşte în piele până unde încep fulgii (com. alexandrescu, Şoimari, Prahova). Cotorul cuţitului s. săbiei = partea de fier care intră în mâner s. prăsele (com. I. coţofan, Berinţa, Satu mare). | Cotorul peniţei = partea care intră în toc. Cotorul cretei = partea învelită în hârtie (com. G, FIERĂSCU, Păuşeşti, jud. Vâlcea. I Cotorul pipei = partea unde intră ţeava s. cameşul (com. i. ardeleanu, Eriu-Sâncrai, Sălaj), j Cotorul undiţei = capătul de sus, cu cârligul de care se leagă coarda (com. I. OLA-RIU, Pârâul Cârjei, Neamţu). | Cotorul cărţii = partea dela cusătura unei cărţi (com. s. Bl-CI-IICEANU, Nerău, Timiş-Torontal, GH. HOBJILĂ, Crişlelec, Sălaj, M. bruja, Câmpulung, Bucovina, A. c. cosma, Gara Bâlca, Putna, MARCU, Poseşti, Prahova, st. DOBRINESCU, Slatina, M. guşiţă, T.-Severin), numită şi călcâiu (com. v. LITERAT, Sibiiu), care rămâne expusă vederii când e aşezată în dulap (com. v. şoarec, Piatra-Neamţ, G. DOBRESCU, Băneşti, Dâmboviţa). | Cotorul lingurii = partea de la gă\^fh până la jumătatea coadei (com. IOVĂNESCU, Băileşti, Dolj). | Cotorul măturii — partea unde intră coada de lemn în mănunchiul de nuiele s. de «mături», formând, prin legarea cu sârmă s. cu cujbă, o umflătură COTOR — 848 — COTOR (com. I. OLARIU, Pârâul Cârjei, Neamţu, M. GU-şiţa, T.-Severin). # A ridica via la cotor = a o lega de haraci (DDRF.). A avea s. a face cotoară cu cineva = a avea legături de afaceri cu cineva (şez. xxxii, 106, com. V. OLARIU, Făget, Severin, I. terebenţiu, Galşa, Arad). 2°. P. ext. Tplpina plantelor (mai ales a celor ierboase, de la rădăcină până la resfirarea ramurilor s. frunzelor (cf. H. XI, 516, com. HOB-JILĂ, Criştelec, Sălaj, M. BRUJA, Bucovina) ; trunchiul arborilor; coarda lăsată la butucul viei, din care dau viţele (com. v. leşanu, Poieni, Suceava, c. lepădatu, Broasca, Ismail). Câte una [steluţă a «floarei-reginei»], de regulă însă câte două-trci pănă şi patru, crescute din rădăcină, le vezi cum stau în înaltele şi repezite straturi de stânci, pe cotoare groase cam de % milimetri în diametru şi lungi de 20-30 om. TURCU, E. 204. Iar de-asupra celor curţi, Sânt doi pomi mari înfloriţi, De cotoare depărtaţi, De vârfete’mpreunaţi. pamfile, CR. 100. Cauţi nouă tufe, tot cu câte trei cotori la rădăcină. ION CR. III 148. |[ Spec.: Cotorul cepei = coada care creşte înaltă la ceapa lăsată pentru sămânţă (com. I. AKDELEANU, Sălaj). | Cotorul crucii = piciorul, partea de la «scaun» s. de la pământ până la locul unde se bifurcă crucea (com. I. POPA Arpaş, Făgăraş, I. CO-ŢOFAN, Berinţa, Satu-mare). Pe cotorul ei [al crucii] circular... se văd gravate în spirală nişte cuvinte. ODOBESCU, I 450. | Cotorul condeiului = tocul fără peniţă (com. S. BICHICEANU, Nerău, Timiş, I. coţoFAN, Berinţa, Satu-mare). || P. ext. Tulpina (de la rădăcină până la vârf) în opoziţie cu frunzele s. ramurile plantei, tufei s. arborelui (com. I. popa, Arpaş, Făgăraş, V. HALIP, Marginea, Bucov.). || Spec. Paiul de porumb 'ţ fără frunze (com. E. PRECUP, Gherla) s. după ce s’a cules fructul (com. G. HOBJILĂ, Criştelec, Sălaj) cf. ciocan-, cOclan, tu leu, tul han. | P. a n al. Partea cărnoasă a cozii calului, din care cresc firele lungi de păr (mai ales când părul din coadă e tăiat scurt) Com. C. drăganu, Băiţa, Hunedoara, G. dobrescu, Băneşti, Dâmboviţa), cf. m ă c ă u; nervura unei frunze (com. E. PRECUP, Gherla) s. partea tare a unei pene de pasăre) de pe care se iau jos fulgii (com. bichiceanu, Nerău, Banat, I. OLARIU, Părâul-Cârjei, Neamţu), cf. b o t o r; p. anal. (mai ales la plur.) firele rare şi tari care cresc în barba tinerilor de 17-18 ani ce n’au început încă să se bărbierească, tuleie, s. cele rămase ici-colo pe ţeasta unui om chel (com. I. OLARIU, Părâul-Cârjei, Neamţu); p. ext. fir, capăt de păr (aspru). Se moaie... firele în apă căi-dicică, se înnoadă la unul din capete, un vârf şi un cotor de păr. fr. atila, p. 33. 3°. P. ext. (în opoziţie cu vârful) Partea de jos, mai groasă şi mai rezistentă a unei plante s. a unui obiect (com. N. MARCU Poseşti, Prahova), capătul mai gros al unei crăci de copac (în opoziţie cu partea rămasă la trunchiu (com. M. GUŞIŢĂ, T.-Severin), al drugei păpuşoiului (ion CR. IV 219, com. M. alexandrescu, Şoimari, Prahova), al snopului de grâu (în opoziţie cu spicele) (PAMFILE, A. 146, com. I. UNGuiiEANU Jidoştiţa, Mehedinţi), al spicului de grâu (cf. SANDU, s. 27), al lumânării (com. v. olariu, Făget, Severin), al părului din barba omului (com. g. FIERĂSCU Păuşeşti, Vâlcea) ; partea mai groasă a condeiului (pe care o ţinem între degete la scris) (com. V. LITERAT, Făgăraş) ; capăt de funie (com. ALEXANDRESCU Şoimari, Prahova). A avea cotoare = a avea baţi (com. g. dobrescu Băneşti, Dâmboviţa). 4°. Partea de jos a tulpinei unui arbore s. (mai ales) a unei plante tăiate, care rămâne ieşită din pământ (com. ITTU, v. sala, Vaşcău, BOBULES-CU, Tătăruşi-Iaşi), bucium, buştean, cătur, cioacă, ciot, ciotă, ciuturugă, ciunte-reiu, teşitu ră; partea rămasă la pământ din plante cu tulpina tare (d. ex. scaieţi s. chiar fân, dacă e cosit prea jos) com. c. DRĂGANU, Băiţa, Hunedoara, GH. CIAUŞANU, Oltenia) ; (numai la plur.) partea rămasă la pământ din paiul de grâu secerat (com. S. mihuţ, Sălciua, Hunedoara) .mirişte, (cf. încotora); partea rămasă în pământ din tulpina tufelor (dacă se taie la înălţime de 20-25 cm. (com. drăganu, Băiţa, Hunedoara,), ştepi, ştiologi, şteplege, ştioplege (com. ciauşanu, Oltenia); spec. cotorul cucu^ ruzului (păpuşoiului s. porumbului) = cotolea-' nul (com. GH. FIERĂSCU, Păuşeşti, Vâlcea), ciotul s. gniontul porumbului (pamfile, a. 88), ştempi (com. S. MIHUŢ, Sălciua, Hunedoara). Miriştile... aşa de afund trebue arate, cât cotorii să intre în pământ, economia, 30. (Şi la sing.) Cotor de varză (s. curcchiu) = picior (com. s. BICHICEANU, Nerău, Banat, G. dobrescu, Băneşti-Dâmbo-viţa), c i o c 1 a d (com. s. bichiceanu, Nerău, Banat). Cotorul viei = partea lemnoasă, butucul din care dau mlădiţele s. coardele viţei (com. c. drăganu, Băiţa, Hunedoara, F. FILOTEI, Măgurele, Bălţi. !| P. ana 1. Partea (prea scurtă) rămasă (prin ciuntire) dintr’un obiect (cf. crâmpeiu) ; partea rămasă dintr’un membru amputat, cio(n)t; coada unui animal (dar în special a calului) retezată, ruptă (com. v. OPREA, Topliţa, v. LE-ŞANU, Poieni, Suceava) s. tunsă prea scurt (com. v. şoarec, Neamţu) ; (cf. barbă lungă în cotor, GCR. II 169) s. de animale tunsă scurt (com. I. POPA, Arpaşul de sus, Făgăraş) s. ras prost (com. I. OLARIU, Făget, Banat) ; părul la bărbaţi când creşte drept în sus, ca o perie (com. v. oprea, Topliţa) ; fire mai groase şi vineţii rămase în pielea găinei (raţei, gâştei, curcanului) după ce au fost ciupelite (com. c. BOBULESCU, Tătăruşi, Iaşi). Socăciţă, dă-te’ricoace, Că găina toată-i floace, C’ai dubit-o’ntre ouptoriu Şi mi-ai dat-o cu cotori. MÂNDRESCU, L. p. 201. | P. anal. Restul rămas la un trunchiu de copac după tăierea crăcilor (com. ITTU), clenciu, clociumb; bucata din to-poriştea ruptă, care rămâne înfiptă în muchia securii (com. E. PRECUP, Gherla); spec. partea rămasă la un chitanţier, după eliberarea chitanţei (com. G. HOBJILĂ, Criştelec, Sălaj, UNGUREANU, Jidoştiţa, Mehedinţi) ; rădăcina plantelor leguminoase (ca ceapa, usturoiul, prazul, spanacul, etc.) (cam. A. iovĂNESCU, Băileşti, Dolj) ; rădăcina penelor la pasări (marian) ; partea cornului (de cerb, de capră sălbatică) smulsă din cap (com. v. LEŞANU, Poieni, Suceava). Cotorul crucii = partea care intră în pământ (com. v. SALA Vaşcău, G. FIERĂSCU, Olt). | Fig. Poreclă dată unui om mic de statură şi gros (ib. 18), bondoc. II. P. ext. 1°. Mâner, toartă, coardă (= germ. „Stiel“ LB.), coderişte, toporişte (com. v. SALA, Vaşcău), de obiceiu prea scurtă (com. I. POPA, Arpaşul de sus) ; spec. mânerul săbiei (TDRG), satârului s. al unui cuţit, (mare) (costinescu), al secerii (com. V. leşanu, Poieni-Suceava), al ferestrăului s. custurii (cf. apolzan, U. 31) ; coada toporului, a sapei, hârlezului (COSTINESCU, cf. dârjală, a măturii (com. v. LITERAT, Făgăraş) : băţul undiţei (cf. F. R. atila, 51) ; mânerul de lemn mai gros din vârful coşniţelor de albine, de care se prinde cu mâna pentru a se ridica coşniţa (com. Dr. v. CORBU, Cluj). III. 1°. (Numai la plur.) Resturi din tulpina (mai groasă) a plantelor s. florilor (mac, urzici, lucernă, fân, etc.) rămase în iesle şi nemâncate de vite (ŞEZ. iii 83), gordeie, ogrinji (în opo- COTOR — 849 — COTORÎ ziţie cu brăduleţul); resturi, rămăşiţe de crengi tăiate de la pomi şi de la vie (com. v. le-şanu Poieni, Suceava) ; p. e x ţ... orice rămăşiţe care nu mai servesc la nimic (com. I. pavele a, Runcul-Salvei) ; spec. cotorul sparanghelului = partea care nu se întrebuinţează la mâncare (com. M. guşiţă, T.-Severin) ; cotor de măr = coceanul care se aruncă (com. v. OPREA, Topliţa, N. MARCU, Poşeşti, Prahova), cotolean, glodar. I-a dat îndărăpt partea cea cu cotoarăle şi el şi-a oprit vârfurile [dela sparanghel]. BARAC T. 64. || Spec. Gotor de lumânare = mucul, partea rămasă ce nu se mai poate ţinea în mână (com. N. MARCU, Poşeşti, Prahova). Gotor (de mătură) = restul dintr’o mătură de pipirig s. de nuiele cu smlcelele roase de prea multă întrebuinţare şi care nu mai serveşte la nimic (com. S. BICHICEANU, Nerău, Banat, V. ŞOAREC, Neamţu, G. DOBRESCU, Dâmboviţa, M. guşiţă, T.-Severin), ciomp (ib. 31). Gotor de lingură = lingură cu coada ruptă şi cu găvanul ros (com. I. popa, Arpaşul de sus, v. şoarec, P.-Neamţ), ciot (com. c. lepădatu, Broasca, Ismail). | Cuţit s. sabie cu lama ruptă (com. v. oprea, Topliţa, A. c. COSMA, Putna, iA. IOVĂNESCU, Dolj) s. tocită (com. V. ŞOAREC, P.-Neamţ). | Restul dintr’o aripă de gâscă, care a servit la ştersul prafului, după ce s’a tocit (com. V. ŞOAREC, P.-Neamţ). | Ceea ce rămâne dintv’o carte legată), după ce i s’au rupt scoarţele şi foile (com. I. POPA, Arpaşul de sus). IV. (Postverbalul verbului cotorî) Tăierea de la rădăcină a viţelor inutile şi săparea viei. Cotorul cel mic se face în fiecare an. IONESCU, P. 249. Cotorul cel mic, când se sapă via la rădăcină. H. XVI 103. Cotorul cel mare, când se taie de la rădăcina viei păvţile netrebuincioasc şi viţele putrede. ib. ' [Plur. -toare, regional: -toară şi -tori (com. v. OPREA, Topliţa. | Şi : cotoâră s. f. (sing. refăcut de la plur.). N’am nici o cotoară cu el = n’am nici o legătură cu el (com. terebenţiu, Arad) (cf. I 1°) ; — (prin confuzie cu cătur) cătur s. m. = lemnul curăţit de crengi şi. lăsat numai trunchiul principal (com. E. PRECUP, Gherla) ; bucata rămasă din partea groasă a unui lemn retezat (ib. 4) ; spec. căturul penei (com. v. olariu Făget, Banat), căturul cozii (calului) (com. M. guşiţă, T.-Severin), căturul lumânării (com. V. OLARIU Făget, Banat),; cotur s. a. (plur. -ture şi -tururi) = muchea penei cu care se sparg lemnele (com.. I. UNGUREANU, Jidoştiţa-M.ehedinţi) ; — cotior s. a. = răzuşul cu care se curăţă plugul, otic, raz, răzător (CC. II-III 148, 181). | D i -minutive: cotorâş s. a. = codiţa frunzei (com. terebenţiu, Arad) ; cotorel s. a. (TDRG.). | Augmentativ: cotoroiu s. a. (întrebuinţat mai ales la plur.) = cotor mai mare (com. T. MIHAIESE, •Tidoviţa, Năsăud) ; bucată mare de lemn rămasă neîntrebuinţată (com. N. marcu, Poşeşti, Prahova) ; (ad I 4°) cotorul coşniţei de albine (com. Dr. v. CORBU, Cluj) ; (ad II) coada măturii (com. E. PRECUP, Gherla) ; (ad II 4°) partea din plantă rămasă în pământ după tăierea restului (ib.) ; (ad III) restul dintr’o mătură după întrebuinţare (ibid.). [Adjectiv: cotoros, -oâsă = (despre păr) aspru, gros (pamfile, d.). | Alte derivate: cotorâiu s. m. = omul care lucrează la îngrijitul pomilor şi viilor (com. V.-OPREA, Topliţa, Mureş) ; — cotorâie s. f. = cleştişorul cu care se scot firele de păr din barbă s. din sprâncene, cimbistră (com. i. olariu, Părâul Cârjei, Neamţu) ; (la plur.) catrafuse, sculele casei în desordine (RĂDULESCU-CODIN) ; (apropiat de sinonimele cotoci, cotârji) actul împreunării sexuale la pisici, băcrănire, horjitură (com. I. PAVELEA, Runcul Salvei, Năsăud) ; — cotorăşie s. f, Termen (nedefinit mai de aproape) privitor la lucrul de la vie (H. iii 139).] — Etimologia necunoscută. (I. A. C a n d r e a, CDDE nr. 400, care consideră că sensul originar e cel de „partea pe care o apuci", „mâner“, îl derivă din captorius, -a, -um „qui sert ă prendre", cu asimilarea ă-6 > o-6. Mai de grabă ne putem gândi la un *coactorium „locul unde se împreună două lucruri", din coactus, -a, -um, participiul lui eogo „împreun, unesc, vâr în ceva“. împotriva unui etimon latin vorbeşte însă pluralul cotoară şi verbul cotorî, cu -ă şi -î, ca în cuvinte streine. Din româneşte au Săcuii pe leator în toii leatra „cotorul penei", sepro leatra „cotorul măturii"). Cf. c o t o r î. COŢOR s. m. Matou. — (Rutenism, în Ţara Oaşului) Pisoiu, cotoiu. Atunci... l-o prins pe mâţ ş’o prins a-l drăgosti, 'ş’o dzâs cătă iei: „Goţoru’ moşului, eel din, dzâle din cele tânere, că tuma (= tocmai) aş6 o avut şî tata unu’ cân’ m’am măritat. GRAIUL, II, 66. — Din rut. kocur, idem. COTORAÎ vb. IVa v. coţoroi. COTORÂIE s. f. ] > v. cotor. COTORÂIU s. m. J COTORÂiA s. f. v. cotorî. COTORÂŞ s. a. v. cotor. COTORĂSi vb. IVa v. cortorosi. COTORĂSfE s. f. (Viticult.) v-, cotor. COTORBÂTUR s. f. (Ornit.) COTORBATUR vb. Ia v. codobatură. COTORBATUROIU s. in. (Ornit.) COTOREÂL s. f. v. cotorî. COTOREL s. a. v. cotor. COTORÎ vb. IVa v. cotorî. COTORÎ vb. IV”. 1°. Lier la vigne. 2". Tailler la vigne. 3°. Diehausser (Ies racines de la vigne). 4°. Plumer (une volaille). 5°. Rosser. 6°. Chercher minu tieus&ment. 1°. (Vitic.) Trans. (refl. = pasiv). A ridica viţa de vie şi a o lega de haraci (DDRF.), a (se) lega, a (se) prinde, a se anina (despre mazăre (com. M. BRUTA, Bucovina). 2°. (Vitic.) Trans. A tăia viţele inutile (TDRG.). Primăvara, când se cotoreşte via, unele ramuri lasă să curgă din ele apă. LEON, MED. 75. Primăvara... via se desgroapă, se cotoreşte şi apoi viţele se leagă de haragi. ÎNV. COP. I 74 (ap. TDRG.). 3°. (Vitic.) Trans. A scormoni pământul din jurul cotorului viei, pentru a-i tăia „mustaţa", adecă rădăcinile date din altoi (com. C. CIOLAN, Soroca), a cuibări. 4°. Trans. A jumuli (curca s. gâscă). Com. I. olariu, P.-Cârjei, Neamţu. 5°. T r a n s. A bate pe cineva cu un cotor de mătură (com. gavrilescu, Braşov). 6°. Intrans. A căuta ceva cu deamănuntul (com. a. iovănescu, Dolj), a cotrobăi. [Şi: cotori vb. IVa, mai rar cotări vb. IV* (VIAŢA ROM. IV 18) ; — (cu prep. in-) încotorâ vb. Ia = (âd cotor I 4°) a se înţepa într’un cotor Dicţionarul limbii române 2. VIII 1937. I. II. 54. COTOTÎ.IG I 850 — COTOKOSI (com. M. MATEIU, Turda) ; a-i creşte cotoarele (com. I. pavelea, Runeul-Salvei), a se î n -crenga, a seîntufoşa; (ad cotor II) a adăuga o bucată de prăjină ca să fie mătura mai lungă (com. N. MARCU,, Prahova) ; (ad cotov 1 1°) a se lega (cârligele viţei) (com. V. OPREA, Topliţa) ; (t e f 1.) a trăi bine; a trăi în concubinaj (com. V. olariu, Neamţu); (prin confuzie cu înohiotora) a şe încinge bine (cu cureaua), a se încheia (la nasturi) (com. COŢOFAN, Satu-Mare). încotorea-ză-te la brăeinar. ib. 5. Aşi încălţa opinci, dar nu mă ştiu încotora. cu ele. ib.; — încotc/î şi închiotor'î vb. IV1* trans. şi refl. = a (se) înghesui, a (se) îndesa (oamenii la strâmtoare) ; (din co-toroiu) cotoroî vb. IVa = a răscoli prin toate unghiurile (com. DOBRESCU, Dâmboviţa), a cotrobăi. | Abstracte: cotor'ît (cotărit) s. a. (Vitic.; Mold.) = săpatul la rădăcină, curăţatul şi legatul viei (cf. IONESCU, P. 258, H. IlT 217, X 245, 264, XI 468, 486, 502, XII 19, 169, 225, XVI 70). După tăiatul viei, se face cotărîtul, adecă se sapă butucul viei împrejur până la rădăcina lui. ionescu, p. 249; cotorâlă (cotoreâlă, încotoreâlă) (com. c. DRĂGAN, Băiţa) s. f. (Vitic.) = săpare şi curăţire la rădăcina butucului de vie (I. IONESCU, p. 249) ; săpătura scurmată de câne cu laba în pământ (com. E. PRECUP, Gherla). UmMă pe câmp sau prin sat după cotoreâlă • = caută să şterpelească ceva (com. a. iovănescu, Dolj) ; — (din cotoroi?) cotoroiâlă s. f. = (în batjocură) felul de a vorbi al Ţiganilor (com. g. dobrescu, Dâmboviţa). — Derivat din cotor. COTORÎGI s. f. plur. (Oul.) v. cotoroage. COTORÎŢĂ S. f. v. cotăriţă. COTOROÂbA s. f. Chat. — Pisică, mâţă (Cernăuţi) . paşca, gl. [Verb: cotorobâ I» = a se împreuna (Sângiorz. j. Năsăud, com. N. drăganu), ase coto(c)i.] — Etimologia necunoscută (Probabil, la origine, o compoziţie glumeaţă, al cărei prim element este slavul Icotu „pisică"). Cf. cotoiu, cotor. COTOROAGE s. f. plur. (Culin.) .Oelee. — (Transilv., Banat) I’iftii (făcute mai ales din picioare şi. urechi de porc), aituri, reci, recituri, cătă-rigi, ghinturi. MARIAN, SE. I, 261, nu. 500, VICIU, gl., H. xvii 103, xvm 26. în ziua de Crăciun, dimineaţa, se dă de pmnană morţilor: colaci cu lumânare,... cotoroage... MARIAN, ÎN. Ş8O/10, cf. PAMFILE, CRC. 208. [Dicţionarele dau şi sensul de „picioare", care însă 11u .se poate atesta. | Şi: cotorîgi s. f. plur. (H. xvii, 153). | Adjectiv: cotorogit,-ă = (lapte) înăcrit, strâns înainte de a-1 fierbe.]. :— Din sârb. Uotrig „mădular, membru, articulaţie", influenţat, poate, de cotonoagă şi cotor, — COTOROANŢA s. f. 1°. Horrible viciile, da-rjomc. 2°, Vie/Mc sorci&re. 3°. Prostituie. 1°. (Termen batjocuritor pentru) Babă, femeie bătrână (MAT. FOLC. 1209) ştirbă, fără dinţi, urîtă (polizu), ursuză, gâlcevitoare, răutăcioasă (com. V. c. şoarec), „căreia nu-i tace gura, ocărind, strigând şi cârtind toată ziua". (COSTINESCU), care umblă cu cofăşii (com. rădulescu-CODIN) ; p. ext.: „se zice cu asemenea înţeles şi unui bărbat" (costinescu) Mă pomenivu în casă la mine cu o cotoroanţă, gorjan, i 157. Cotoroanţă, pâstc (■= peste) şaptezeci de ani. id. 11 212. O mătuşă a ei, cotoroanţă bună de sugrumat, O pregăteşte pentru un bătrân bogat. c. ne- GRUZZI, I 323. A chemat pe jupâneasa bătrână, — o cotoroanţă zugrăvită şi zmălţuită, pe care o pusese mai mare peste slugi... CARAGIALE, s. N. 15. Cotoroanţa de babă... Ucigă-l crucea mi-a adus-o azi în casă. CONTEMPORANUL, vil, voi. 11, 16. Baba mânca o mulţime de ouă, iar moşneagului nu-i da nici unul... — Auzi a dracului cotoroanţă! strigă indignat păzitorul. Z. bârsan, SĂM. 11, 133. E la mine, fa, e la mine! Mai vrei ceva, cotoroanţof sandu-aldea, săm. vi, 1074. Uitându-se la cotoroanţa de babă, cum U căuta în cap... ISPIRESCU, L. 260. Când vine smeoaica şi-l sărută,... se smuceşte Pescăruş din braţele ci.... îi trăsneşte una, că vede cotoroanţa numai stele verzi. RĂDULESCU-CODIN, î. 139/M. I Fig. Ar fi trist de a vedea o foaie tânără [e vorba de „Foaia Soţietăţii“ din Cernăuţi] să ajungă, de-abia după trei ani, o cotoroanţă neînţeleasă! alecsandri, ap. sbiera, F. S. 236/». Nu-i tace gura cotoroanţei! (Piatra-Neamţu, com. V. C. ŞOAREC). 2°. Vrăjitoare. ŞEZ. XXIII 43. 3°. Femeie blestemată, prostituată, bugnariu, NĂS. [CIHAC, ii 76, care l-aducea în legătură cu slav. Icotu „pisică", dă — şi după el. şi alte Dicţionare — şi sensul de „pisică bătrână", care însă nu se poate atesta.] — Etimologia necunoscută. (Dacă la baza cuvântului e ideea de femeie gâlcevitoare, cer-t â r e a ţ ă, s- ar putea să avem a face cu un derivat din slavul' Jcotora „ceartă, sfadă"; dacă însă sensul originar e cel de „femeie stricată", cuvântul ar putea fi o variantă a lui cotreanţu şi să vină - din ung. kotroncz „cârpă, zdreanţă". CADE). COTOROBA vb. la v. cotoroabă. COTOROBAtURA s. f. (Omit.) \ cotorobAturA vb. I‘ ( COTOROBATUROHJ s. m. (Ornit,.) ( V‘,‘0(l0bat,,,il- COTOROBCŞCA s. f. (Ornit.) J COTOROÎ vb. IV*. FouiUer. — A coteli cu zgomot. RĂDULESCU-CODIN, I. cf. cototosi. [Indic, prez. pers’. III: cotoroe şi cotoroişte. |, Şi: cotorăi vb. IV*. Când s’apucă ci de scotocit, fraţii de cruce din altar, bucuria lor: încep să cotorăe p’acolo, să trântească toate celea şi să strige. RĂDULESCU-CODIN, 1 247.] - — Pare a fi un derivat, din cotoraie, cu sensul originar „a scotoci prin cotoraie". Cf. cotrobăi. COTOROÎ vb. IV» 1 , A COTOROIĂlA s. f. J v co 01 '■ COTOROIi; s. a. V. cotor. COTOROS,-OÂSĂ adj. v. cotor. COTOROŞ subst. Essieu. — (Banat). — Fierul ce se pune în gaura roţii (H. XVIII, 142). Părţile roţilor se numesc buciumul in care vin bătute ■spiţele... Fierul din roată se zice cotoro.ş, iar' buciumul se ferecă cu verigi, ca să nu se spargă. LIUBA-IANA, M. 106. [Plur.?] — Etimologia necunoscută (Poate, în legătură cu sârb. hoturati „a învârti, a rostogoli"). COTOROSeAjlA's. f. V. cotor. COTOROSÎ vb. IV». FouiUer. — A cotrobăi, a scotoci, făcând dezordine printre, lucrurile din COTOROSI — 851 COTREANŢĂ casă; cf. cotoroi. A cincea zi, arhivarul se sculă dis de dimineaţă, se îmbrăcă cu hainele cele mai buhe, cotorosi prin toată casa... GORUN, VIAŢA, XI, Nr. 22. — — Din ung. kotorâzni «a cotrobăi». COTOROSI vb. IVa v. cortorosi. COTOHOZt vb. IVa (Ban.; despre găină) A cot-c-odăci. CADE. — Onomatopee; cf. cotcoreza. COTORtJŞ s. m. (Ornit.) v. codroş. COTOS s. a. v. coto*. COTOŞM vb Ia = încotoşma (Mold.). DDRF. COTOŞMĂN s. m. Chat eoupe. Gros morceau. — (Munt.) Cotoiu (mare) ; cotoiu scopit (COSTINESCU). Cf. H. VII 259, 505. De ce trecea, d’aia [pisoiul] sc făcea mai frumos, până ce se făcu un cotoşman, numai de drag să priveşti la el. ISPIRESCU, L. il 285. || P. anal. Bucată mare, codru (de mămăligă), cf. urs, bulz. Mai treceau prin sânul lui codrii de pâne, de mălaiu copt pe frunze de nuc şi cotoşmani de mămăligă, căpătaţi dela femei miloase. T. CERCEL, SĂM. III 458. [Şi; co-tojinâu s. m. PLOPŞOlî, C. 41; — cotomân s. m. LM.] — Dintr’un mai vechiu *cotoeîman, din *cotociu „cotoiu" (= slav. hota „cotoiu" -f- suf. -ociu) şi suf. augm. -man. COTOVÂICĂ s. f. v. cotovaie. COTOVĂIE s. f. Moitie de melon cuit. au four. — (Oltenia) Jumătate de dovleac copt în cuptor. CADE. [Şi: cotovâică s. f. - partea care rămâne, după ce s’a scos miezul dintr’o jumătate de dovlete copt (Şişeşti, în Mehedinţi) N. IONESCU. [Şi: eo-ţovâică s. f. Gând piţărăii au venit la casa omului, omul îi bagă în curte pe toţi şi scoate o coţo-vaică, — coajă de dovleac, — cu seminţe de cânepă, in, porumb... ION CR. IV 393. — Etimologia necunoscută (cf. ung. l:6ty „pepene galben"). COTOVEÂLĂ s. f. VoUe. Trique. — Bătaie (Măgurele, în Teleorman, com. M. OLMAZU) ; p. ext. lemn bun de bătaie (id.) ; cf. cotromplete. Javra nu tăcea, decât cănd puneam mâna pe co-toveală şi-i sorcoveam câteva, pe spinare. VISSA-RtON, FL. 72. COTOVÂICĂ s. f. Sens neclar-, poate: gură-slo-bodă, femeie rea de gură, cf. coţoabă. Te cunosc după scurteieă Gă eşti puică coţoveică. BIBICESCU, P. P. 228. — Cf. caţaveică. COŢOVEIU s. m. Petit chien. — (Mold.) Căţeluş. PASCU, s. 313, cf. coteiu. — Pentru etimologie, cf. pe de o parte rus. ko-tofâj „cotoiu", pe de alta cuţu. COŢOVETK s. f. v. cochii-vechi. COTOVÎ vb. IV refl. Faire ses preparatifs (de depart). — (Haţeg) A se pregăti (în special de plecare), densusianu, t. h., 56. — Variantă a lui gotovi. Cf. cotrovăi. COŢOVLÂH, -Ă t subst. v. cuţovlah. COTOZ s. a. Plat fait de pain trempe dans le lait; mauvaise nourriture, ratatouille. —• (Cui.; Bucov., Mold. şi Transilv. de nord) Mâncare făcută din pâne dumicată mărunt, peste care se toarnă lapte acru (Zagra, ij. Năsăud, com. 'V. CORBU; p. ext. mâncare rău pregătită, .«porcărie (=.germ. „Sudelei" HERZ.-GHER. M. IV 242). [Şi: cotos s. a. = tină, nomol (Gherla, VICIU, GL., Valea Someşului; com. ittu). [ Derivate: cotozi vb. IVa, cotozui (cutuzui şez. ii 225/u) vb. IVa = (trans., complementul: mămăliga) a începe amestecarea (şez. ii 224/is), a mesteca (şez. ii 225) mămăliga rău (ŞEZ. IX 156), cu boţuri prin ea (şez. ix 156) ; (trans. şi refl.) a (se) mânji (com. TOMIAC, HERZ.-GHER., M. IV 242). Mămăliga, după ce s’a cotozit, ne mai putând fierbe, forfoteşte, şez. v 73. N’ai mestecat bine mămăliga, ia, numai ai cotozit-o. ib. XXIII 43; (cu part.-adj.) cotozit,-ă = mestecat rău; p. ext. mârşav (j. Neamţ ION CR. Iii 156) ; (şi cu abstractele) cotoz(u)îre s. f., cotoz (u)it s. a. = acţiunea de a cotoz(u)î; — cotoz(e)âlă s. f. (plur. -zeii) = mămăligă rea (şez. IX 156),, „amestecătură fără să fie lucru gata" (şez. ii 224/2,), mâzgălitură (HERZ.-GHER., M. IV 242)]. _ — Etimologia necunoscută. (Cf. -ung. Icotu „tină subţire", kotus hely „loc cu pământ gras", kotus vie „apă stătută, rea, murdară", kotyfolni, koty-vasztani „a găti rău, a strica mâncările"). cotoz(e) Ai,A s. f. v. cotoz. COTOZI vb. IVa 1 COTOZUI vb. IVa J V' cotoz-" COTRADÂNŢ t s. a. v. conltradans. COTRÂMBĂ vb. I refl. Faire des grvmaces. — A se suci într’o parte şi în alta, a se schimonosi, a se strâmba (Sângeorz-Băi, j, Năsăud) paşca, gl. — Pare a fi o contaminare din cotumbă şi strâmba. COTRâMŢĂ s. f. v. cotreanţă. COTRÂNCIOÂRĂ s. f. (îmbrăc.) Jolie eotte. — (Bucov.) Cătrinţă frumoasă. Saracele gâţişoare (= coade, plete) n’or mai purta floare, Numai fes şi [fata, dupa ce se va fi măritat, va purta] cotrăncioare. ŞEZ. XXI 18. / c — Derivat din cotrânţă (= cătrinţă), cu suf. dimin. -ioară. COTRÂNŢĂ s. f. (îmbrăc.) v. cătrinţă. COTItÂU s. m. Ramoneur. — Măturător de coşuri, coşar, hornar (com. I. ardeleanu, Eriu Sâncraiu-Sălaj) [Derivat: cotroli vb. IVa = a mătura burlanele (ib.) ; p. ext. a căuta ceva dând lucrurile la o parte (lungianu, cl. 222) cf. cotlon], cotrobăi, c o t r o c î, cotroşî, c o t o-roî.l — Din ung. kotro idem (cf. şi ung. kotorni „a râcâi, a scurma"). COTREÂNG s. m. Pied de chanvre qui n’arrive pas â maturite. — Fir gros de cânepă, care nu se coace până toamna. BUGNARIU, NĂs. [Şî: ho-dreâng s. m. id.]. Cf. cot ring. COTREÂNŢĂ s. f. 1°. Ilaillon, loque. 2° Homme mou. Femme legire. — (Mold. şi Bucov.). 1°. (întrebuinţat mai ales la plural) Straiu vechiu şi destrămat (şez. ii, 224), (s)treanţă (cămaşă s. altă haină ruptă s. prea mult purtată OOTKKMŢti — 852 — COTROHALIŢĂ (h. xi- 324), zdreanţă (pamfile, j. iii, şez. XXIII 43), fleandură (ION CR. II 163), rază, petec (ION CR. III, 123, MARIAN, I. II 204), petică ruptă (H. x 84, com. a. tomiac, herz.-gher., m. IV 243), buleandră; cordică subţire (ion CR. IV 123) ; (în ironie) haine nemţeşti (HERZ.-GHER., M. iv 243). Ascunde cotrenţele celea din faţa oamenilor! Com. tofan. Cu cotreanţă te-oiu afuma. MARIAN, E). 156. 2°. Pig; Om molatec (DDRF.). | Femeie desfrânată (com. A. TOMIAC, HERZ.-GHER., M. IV 243), cf. otreapă. [Şi: (+ (s)treamţă) cotrâmţă s. f. (TDRG.) ; cotremţe s. f. plur. (rostit cotremţă) (ION CR. II, 163). | Nomen agentis: cotrinţâr s. m. = (individ) zdrenţuros. şez. xxiii, 43. | Adjectiv: cotrenţos (cotrinţos) = zdrenţos, rufos (pamfile, j. ii. 250), flenduros, rupt (pamfile, c. 35), îmbrăcat în haine rele, rupte şi cârpite (MARIAN, D. 159), zdrenţuros. îl îmbracă cu haine cotrenţoase. MARIAN, O. I 397. Doi feciori merg în tindă..., se travestesc în haine cotrenţoase... id. ÎN. 209/28. [ Adv. O servitoare... hâd şi cotrinţos îmbrăcată, id., NU. IIO/27. — Din ung. kotroncz „cârpă, zdreanţă" (pe cât se pare, o variantă a lui katrinca, care, la rândul său, e împrumutat din rom. catrinţă). Cf. cotoroanţă. COTREMŢE s. f. plur. v. cotreanţă. € OTRE N CI OS, -OÂSĂ adj. v. cotrenciu. COTRSnCIIJ s. m. Berbe sechâe sur pied. — Iarbă îmbătrânită (com. 1. ARDELEANU, Eriu-Sân-craiu-Sălaj). [Adjectiv: cotrencios,-oâsă (despre iarbă cu cotrenci (ib.).] — Poate, în loc de *cotorcnciu, derivat din cotor cu suf. -enciu; cf. însă cotreanţă, cotrihoiu. COTRENŢ6S, -OÂSĂ adj. v. cotreanţă. COTREŢ s. a. v. cătreţ. COTRIHOIU s. a. Mauvaise herbe. — Fân buruienos (Sângiorz-Băi) (paşca, gl.). — Poate, contaminare din cotrenciu + trifoiu. COTRÎNG s. m. Grappe (du raisin). — Coceanul, ciorchinele strugurelui (Şaţd, în Transilv.). VICIU, gl. — Cf. cotreang, “r COTRInţA s. f. (îmbrăc.) v. catrinţă. COTRINŢÂR S. m. 1 COTRINŢOS, -oâsA adj. J v' cotrean*a- . COTRIONŢA s. f. (Min.) V. cotroanţă. COTRO adv. v. încotro. COTROÂNĂ s, f. v. .cotlon.. COTROÂNŢĂ s. f. (Min.) CaiUou. — O piatră (H. II 176, Iii 129, XII 258), c r u h (H. X 505). [Şi: cotrionţă s. f. H. iii 129]. COTROÂSE s. (plun) 1°. Mauvais esprit. 2°.' Farce. —■ (Mold.) 1°. Duhuri necurate, drăceşti. Unde' te-au dus cotroasele? COM. SAT. m, 79. Nu-l ia cotroasele de pe capul meu. ib. 2°, -Ispravă, (poznă, drăcie. Cc cotroase. mi-ai făcut de (ţai dosul şi nu te arăţi? şez. xxiii 43. COTROBĂI vb. IVa. FouiUer. Chercher minu-tieusement. — (Mold.) Intrans. şi trans. (complementul : obiectele căutate s. încăperea în care se caută) A căuta (ceva) cu deamănuntul (com. A. TOMIAC, ŞEZ. XXII 43), prin tot locul'şi cu multă atenţiune (ŞEZ. XXXII 16), a răvăşi de la loc lucrurile încoace şi încolo (căutând ceva cu scopul de a fura. şez. XVIII 269), a coteli (RĂ-DULESCU-CODIN, L.), a COţObăi (HERZ.-GHER., M. IV 243), a scociorî, cotrocî. Iaca di-monu'..., că mi-o cotrobăit toate lucruşoarele. ALECSANDRI, t. 1 422. Vameşii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele, ca în vremea volintirilw. id. ib. 71. Cezara... cotrobăia prin odaia pictorului. EMINESCU, N. 108. Foarte bucuroasă, se sculă şi, apropiindu-se la dulap, începu să cotrobăiască. dunăreanu, ch. 218. Cotrobăiau prin beciu. CONTEMPORANUL, V, voi. I 107. Pe când dânşii [hoţii] •cotrobăiau averile; alerga înnebunită prin noapte. I. adam, săm. I, voi. II 160. Şi cotrobăind maica Vitalia prin lucruşoarele ei, puse ochii' pe: o minunată cămaşă de noapte... stănoiu, C; i. 219. Păsărilă... se înalţă puţin şi începe a cotrobăi, pe după stânci. CREANGĂ, p. 268. Cotrobăite prin foc. SEVASTOS, N. 9. Ia în mână un băţ... şi cotrobăe prin colţurile caselor şi pe subt paturi. muscel, 37. [Prez. ind. pers. 3: cotrobăeşte şi cotrobăe. [ Adjective: cotrobăit,-ă; cotrobăi-tor,-oâre. | Abstracte: cotrobăire s. f., cotrobăit ,s. a.] — Pare a fi un derivat din cotrov. Cf. cocio-băi, coţobăi, cotrocî. COTROBÂTĂ s. f. (Ornit.) = codobatură (şez XXIII 43). COTROBAtukA s. f. (Ornit.) v. codobatură. COTROBOÂNŢĂ s. f: v. contrabandă. COTROBOL s. in. sing. D&tritus de bois, de cen-dres. — (Mold.) Gunoiul ce se face când se taie lemne multe (tărâţele de lemn şi aşchiile care rămân pe jos), funinginea şi cenuşa scoasă la curăţitul sobelor, ion cr. v, 183. ] (Cu funcţiune adverbială) A da cotrobol = a da de-a mărunţelul împrejur. ION CR. v, 374. — Cf. cotrobăi. COTROBONŢ s. a. v. contrabandă. COTROC s. a. V: cotlon. COTROCÎ vb. IV3. 1°. FouiUer. 2». :Abriter. 1°. A căuta cu de-amănuntul, a scotoci, a cotrobăi, a scormoni: DICŢ. 2°. A adăposti. ŞĂINEANU; .D. u. [Şi: cotroşi vb. IVa = (ad 1°) a bulduşi, a scociorî, a cotrobăi, (ciauşanu, V.) ; (ad 2°), a as-truca, a înveli (H. XIV, 35.1, HEM. 1907), a îmbrăca. Cotroşeşte-l bine [pe copil] să nu-i fie frig. Cf. încotroji, încotroşi (com. I. ARDELEANU, Sălaj).] — Pentru etimologie, cf. ung. kotorni „a râni. a scormoni",, kotorâsni „a scotoci". COTRODĂNŢ f s. a. v. contradans. COTR6G s. a. v. cotlon. COTROHALIŢĂ S. f. şi m. Vagabond. — Vântură-lume (caba, Săl.), vagabond. — Pare a fi un cuvânt compus, a cărui parte dintâiu e a se compara cu ung. kotorojni (koto-logni) ,,vagabonda“i kotrodni „a-şi lua tălpăşiţa". \ v,. COTROLI COTROli vb. IVa v. cotrău. COTROMÂNŢ t S. m. COTROMÂŢ S. ni. COTROMENŢE s. f. plur. Fouillis. — Lucruri diverse amestecate unele prin altele (mai ales vestminte, boarfe). Cămara e plină de cotromenţe... Am văzut un jidan, ou cotromenţe în spate. REV. CRIT. iii, 120, cf. III 9. — Of. contromon-turi, contromon ţ. COTROMPLETE s. m. Trique. — Scurtătură, bucată de lemn scurt şi gros, bun pentru bătaie; cf. c o t o v e a 1 ă. Ia vezi, că acu puiu mâna pe cotromplete. rădulescu-codin, pascu, c. 62. COTR6N s. a. v. cotlon. COTROPEŞNIŢA, COTROPIŞNIŢA s. f. (Entom.) .v. coropişniţă. COTROPf vb. IV\ VJ.linvahir. 2°. Remplir. 3°. (Se) oouvrir. 4°. Fouler. 5°. Demolir; s’ecrouler. 6°. Se trouver mal. lu. T r a n s. (Despre oameni, apă etc.) A veni năvalnic peste..., a se revărsa în mase mari, invadând, împresurând, călcând, acoperind, copleşind cn numărul, cu cantitatea; a năvăli, a invada, a inunda. Am suferit toate invaziunile barbarilor, fără ca ele să ne fi putut outropi. URICARIUL, X 370. Vina... este a Judanilor, oare au cotropit ţara şi au înnăduşit (= înnăbuşit) pe orăşani. C. NE-gruzzi, I 321. Se supuseră... strămului ce ameninţa de a cotropi regatul întreg, odobescu, I 3. XJn talaz (tipărit talan) de apă... să-i cotropească pe toţi de-odată. ispirescu, ap. TDRG. Românii... se plâng... ca babele oă-i cotropesc Evreii. CONV. LIT. XIII, ap. TDRG. Potera să vă cutroapă. PĂSCULESCU, L. P. 249. || Fig. A pune stăpânire pe ceva (în mod abuziv), a încălca (proprietatea cuiva), a uzurpa (un drept), a nimici (o instituţie) ; cf. impieta. Libertatea... care hrăneşte patimile şi desghinarea şi... care... este un jug nou..., care să răzvrăteşte împotriva legiuitei stăpâniri... şi, subt pricinuire de îndreptare, să dărapene şi să cutru-pească patria. MARCOVICI, C. 129. N’am cotropit splendidul său palat. OLLĂNESCU, H. O. 166.- Cu-trupind din moşia Brezniţa lunca şi pădurea... I. IONESCU, M., 34 (Refl. = pasiv) Hotarul moşiei au avut pietre..., pietrele s’au cotropit (= au fost desfiinţate s. mutate din loc) dm toate părţile de către vecini, id. ib. 655. 2°. Trans. A cuprinde (din toate părţile sau mult, în număr mare), a umplea, cf. a covârşi. Cartea de şcoală oare mi-a fost bucuria primei tinereţi, care-mi cotropea vacanţele mele... GIB. MI-HĂESCU, CURENTUL, a. 1930,’ 25 Sept. Căldăruşă [cu bani] mi-o găsea, Şi-n hasna că mi-o trântea, Nici fundul [hasnalei] nu-l cutropea [cu bani].,. Poloveacul de-l scotea, Şi’n hasna că-l răsturna, D’abia o’njumătăţea (= o umplea de jumătate). PĂSCULESCU, L. P. 248. < 3°. Trans. A acoperi ( giuglea-vâlsan, R. S.) de tot, a îngropa, a astruca. Se duse în grădina bătrânului, auru-l turnă în traistă, iar căldarea o umplu cu boaţe (= pietricele), cu grabă o cutropi şi astrucă. ţichindeal, f. 288. Aceste ale mele mâni îi săpară mormântul Şi astfel de bărbat erou a cotropit pământul. PANN, E. V 61. Se fierb aceste rădăcini, într’un vas de aramă, cu borş, în aşa fel ca borşul să cutropească rădăcinile. pamfile-lupescu, CR. 105. Se toarnă apă COTROŢEI numai cât să le cutroapă (= să le acopere), id. ib. 136. Las’ să te ningă pân’la subţiori ! Iar n’a vrut! — Las’ să te cutroapă.' ION CR. II, 289. Aproape să-i cutroapă nămetele. PLOPŞOR, C. 123. Mai<■ cutroape floarea ta, Că’ntunecă raza mea. GIUGLEA-VÂLSAN, R. s. 215. || Refl. A se acoperi, a se învăli. [Bărbatul] se cotropea cu sacu’ Şi dormea până-l lua draeu’. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. 317. 4°. Trans. A călca în picioare (cu totul), a culca la pământ, a d r i p i. Iarba verde cutrupea. Floricele prăpădea, şez. IV 131. 5°. Tr a n s. A dărâma (un pom CIHAC, II 88) ; (refl.) a se nărui, a se prăbuşi. Cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi. C. NEGRUZZI, I 172. Fapte grozave, pentru care s’au cotropit Sodoma şi Gomora... BĂLCESCU, M. V. 578. 6°. Refl. A se prăpădi (cu firea), a se sfărma, începu împărăteasa să plângă, şi plângea... de) gândeai că toată se cotropeşte şi chiar pe păgânul de smeu l-a cuprins mila. MERA, B. 58. [Prez. ind. pers. 3: cotropeşte şi (pop.) cotroapă. j Şi: cutropi, cotrupi, cuţrupi vb. IVa; — (după fr. envahir, empiâter?) încotropi vb. IVa (pontbriant, costinescu). | Adjective: cotropit (cu negativul necotropit),-ă = încunjurat de toate părţile (GR. S. V. 120), stăpânit cu totul, prins peste tot (ION CR. VI 152), acoperit; copleşit, u-zurpat. (Ad l°-2°) Despăgubire de pământul cotropit. I. IONESCU, M. 27. Răzeşi ce au mai rămas aioi necotropiţi, id. D. 203. [Omul] nu este uimit şi cotropit (în ediţia din 1894 cutrupit) prin felurimea... indivizilor..., ci liber aruncă căutătura abstracţiunii în lume. maiorescu, L. 22, cf. CR. I 248A. Oraşe, sate şi oameni şi vite De tătărescul paloş de-odată cotropite... I. negruzzi, ii 116. Mii outropite de Greci le’ngroapă’n grozavă ruină. COŞBUC, .<93. 40/33. Locul este cotropit de vrăjmaşi. ISPIRESCU, M. V. 53/b. Bordeiul, cutrupit cu pământ, era înierbat de tot. plopşor, c. 38; — (a-desea substantivat) cotropitor,-oâre = (cel) care cotropeşte; năvălitor, uzurpator. Să respingă pe cotropitori. ODOBESCU, Iii 258/g. A încolţit un lăstar cotropitor, id. ib. 11 34. Paisprezece sate... pornesc proces... contra cotropitorului, diaconu, p. 13. | Abstracte: cotropire s. f., cotropit s. a. Cotropirea neîncetată a Jidanilor. URICARIUL, XIV 146/s. împotriva cotropirei străine. ODOBESCU, I 5, cf. C. NEGRUZZI, I 292. I Alt derivat: cutrupiş s. a. = acoperiş al casei (Ţara-Haţegu-lui şi Valea-Timocului). dr. iv 472.] — Avem, pe cât se pare, un cuvânt din timpul invaziilor popoarelor germane. Vechiul german *thorp „aglomeraţie de oameni, mulţime" (de unde v.-scandinav thorp „grupă de ferme, mulţime", nemţeşte Dorf „sat") a pătruns şl în celelalte limbi romanice (cf. pe deoparte it. troppo, fr. trop „prea mult", pe de alta fr. troupe, troupeau, prov. tropel, cat. span. port. tropa) şi este atestat, în lex Alamannorum, subt forma latinizată troppus (in troppo de jumentis). O locuţiune adverbiala *cu trop a putut să însemne la noi „cu mulţimea, cu duiumul, mulţi de-odată, în mase", din care un derivat cutropi are o replică asemănătoare în covârşi din cu vârf (vârh). (Etimologia propusă de T'i k t i n, Dicţ. rom.-germ. şi susţinută de I. A. Candrea CDDE nr. 469 din *contorpire = con-torpere „etre tout engourdi" nu e probabilă). COTROŞl vb. IVa v. cotroci. COTROŢfil s. m. plur. (Oul.; Bucov.) Nouilles.— Cotroţăi = toomagi (=tăiţei) foarte înguşti. Com, TOMIAC. — 853 — COTROV 854 COŢUBĂ COTROV s. a. AM. — Locul unde se ascund şi trăesc peştii şi racii, pe subt rădăcini şi pe subt maluri; cf. cotruţă2, co'vru, ocniţă; locul ce şi-l fac câinii în paie şi fân, de se adăpostesc şi dorm, coştiov. POMPILIU, bih. 1008. [Accentul?]. — Cf. coşcov, cotlon. COTROVĂÎ vb. IV*. — Avoir du mal ă partir, a, sortir. — (Transilv.) A porni cu greu, a ieşi cu greu. PAşqA, GL. — Cf. ung. kotrddni „a-şi lua tălpăşiţa". — Cf. c o t o v i. COTRUCER s. m. v. cotruţă3. COTRUlT,-Ă adj. — Qui joue (en parlant d’une roue). — Când buciumul roatei de la car s’a lărgit prea tare, se zice că roata e cotruită. Com. I. ARDELEANU, Eriu Sâncrai-Sălaj. — Participiul- adjectiv al unui verb (neatestat) cotrui, din ung. kotorni „a râcâi, a scurma". Cf. c o t r o 1 i. COTRtJN s. a COTRIJNĂ s ,',h cotlon. COTRUPÎ vb. IVa v. cotropi. COTRfiŢ s. a. v. cotruţă1. COTRUŢĂ s. f. 1°. Poulailler, to-it ă animaux. 2°. Cabane; attirail. 3°. Masure. 4°. Abat-foin. 1°. Coteţ mic, unde se ţin găinile, mieii, purceii (CASA, 46), corlăţi (ib. 9). 2°. Locuinţă dela câmp s. dela stână, cu toate adăposturile din jurul ei (casa 10, 11) ; p. ext. catrafuse (ib. 14). 3°. Casă murdară, scârnavă. CASA 170. 4°. Locul unde cade fânul din podul grajdului. VICIU, GL. — Din ung. katroc (ketrec) „coteţ, baracă", ko-troe „ladă s. instalaţie unde se ţine fânul”. Cf. către ţ. COTRCţă s. f. 1°. Foyer, cendrier, rebord exte-rieur (du poâle). 2°. Oriile (du poSle). 3°. Charni-iranle (de la cheminee). 4. CriimailUre. 5°. Pa-resseux. 6°. Chienne. Termen cu sensuri variate după regiuni, toate în legătură cu vatra (cuptorul s. căminul) din casele ţărăneşti. 1°. Vatră mică (COSTINESCU, CASA 188, 215), prelungită înaintea s. în jurul gurei cuptorului celui mare (CASA 18, 203, 210, 371) ; (la cămeni-ţele vechi) vatra de subt horn, unde se face focul (viciu, GL.), porţiunea de vatră care se întinde de la gura sobei, între sobă, cuptor şi horn (casa 207) ; spec. ungheţul (ŢIPLEA, P. P. 25, casa 3, 264), partea cea mai din fund a vetrei (PAMFILE, C. 34) şi în preajma focului, unde (într’ o groapă, cotron s. cotrov scobit în vatră) se adună s. se grămădeşte cenuşa (casa 1, 151, 158, 226, 228, 248, 317, 326, 335, 342, 352, 360, 365, 367, 370, 374, 386, 387, 394), ungheţul cenu-ş e i (ib. 31),cenuşarul (ib. 105) ; p. ex t. (dacă vatra e mai întinsă) orice colţ al vetrei (nu prea apropiat şi nici prea departe de foc) unde (de o-biceiu iarna) stau să se încălzească s. dorm copiii mici şi pisicile (casa 238, 329); (la cămeniţele vechi) toată întinderea vetrei, acoperită, în formă de covru s. adâncătură emisferică, lăsată între gura cuptorului şi părete (CREANGĂ, GL.) ; p. ext. (m. ales în Mold. şi Bucov.) spaţiul din dosul cuptorului (sobei, căminului, hornului) (CASA 4, 231, 237, 348, 361), în opoziţie cu partea din faţă, numită vatră (ib. 206), locul gol dintre vatră (sobă, cameniţă, cuptor s. horn) şi perete (DDRF., ŞEZ. XXXII, 16), care (pe alocuri este atât de îngust, încât) serveşte ca treaptă pentru copiii care se urcă pe cuptor (CASA 245, 415) şi (dacă spaţiul e ceva mai larg) se întrebuinţează ca loc cald, unde (pe vatră s. pe o policioară s. un dulă-pior fixat de perete) se pun să se usuce obiectele ude (vase, rufe ş. a.), să se dospească aluatul, să se înăcrească borşul, laptele, s. serveşte ca depozit (permanent) al vaselor de gătit (PAMFILE, I. C. 442, CASA 153, 163, 227, 246, 249), une-ori (dacă spaţiul e şi mai larg) serveşte şi ca loc de dormit pentru copii şi bătrâni. | P. anal. Firida, cotlonul (2°) (ION CR. IV 121, CASA 95, 357), ocniţa (ib. 195), gaura s. deschizătura făcută sub nivelul (şi în zidul) vetrei s. sobei, fie subt locul unde se face focul şi unde, printr’un grătar, cade cenuşa (TDRG., CASA 95, 234, 338, 346, 366), copi.leţ (ib. 389, 409), fie mai la dreapta, sau de-asupra, pentru păstratul surcelelor şi lemnelor de foc. (HERZ.-GHER. M. IV 243, CASA 235, 254, 384) s. ciaunului pentru mămăligă (ib. 235) şi unde doarme pisica s. se încălzesc mieii (ib. 229) cal (2°) (CASA 260), căpătâiu (ib. 349, 351). j Fundoaie, adâncătură în perete (în preajma vetrei), în formă de fereastră oarbă, unde se ţin chibriturile (CASA 51), s. oalele (ib. 236). Scoteam mâţele de prin ocnile şi cotruţe şi le flocă-iam. CREANGĂ, A. 37. După aceea scoase din co-truţa de sub vatră surcele uscate. SADOVEANU, P. 100. Căţeluşa vrăjitoarei tot mârâia subţire in cotruţă. de sub horn. id. B. 46. Motanul toarce încolăcit în cotruţă. GRĂMADĂ, JUN. LIT. I 49. Smeii. i-au arătat cotruţă unde, are să doarmă. SBIERA, P. 187. Se uită în cotruţă şi vede că i se gătesc lemnele, ib. 297. N’ai unde te culca. în gunoiu cu mătura Şi’n cotruţă cu mâţa. şez. I 106 (cf. şi ib. VII 82). [Bărbatul care-i urît] Adă-l acasă ş¥l pune în cotruţă, Dă-i în mână o vărguţă Să se apere de mâţă. mat. folc. 1383. [O seamă de Românce] pun borşeica în cotruţă. MARIAN, SE. II 7. Stani în cotruţă şi mă jucam în cenuşă. CONTEMPORANUL, V, voi. II 385. între liorn şi perete este o cotruţă unde se ţine culişerul. PAMFILE, I. C. 442 (cf. ib. VĂZD. 4, H. X 60). Şade ’ncă pe cotruţă = e încă mic. HERZ.-GHER. M. IV 243. 2°. P. rest r. Grătarul prin care străbate cenuşa de la foc în copileţ, gratia (casa 55), roşteiul (ib. 408). 3°. Policioara de lângă cuptor, între acesta şi uşă. casa 235. 4°. S p e c. Cujba ce ţine căldarea pe foc. CASA 64. 5°. Pig. (De la pisică) Poreclă dată unui om leneş. Nu-s cotruţă, să stau în casă; nu-s cioban, să-ţi păzesc oile! şez. iv 210. 6°. (Prin contaminare cu cutrăfj Căţea mică şi slabă (CASA 102) ; p. ext. fată s. femeie tânără care umblă din casă în casă cu minciuni, rea de lucru, bună de gură (CASA 77), căţea (III 5°).. [Şi: cotruţ s. a. Mi-am uitat puşca’n cotruţ. ţiplea, p. P. 22. I Derivat: (ad 7°) cotruţâr (s. cotrucer) s. m. = individ leneş, care stă mereu pe-acasă (şi pe lângă foc), şez. xxxii 76, casa 224., com. A. TOMIAC, Straja]. — Probabil, un derivat, cu suf. dim. -uţ(ă), din bulg. kotoru „gaură; închisoare, grajd" (Cf. şi ung. Icotor „gropiţă"). COTRUŢÂR s. m. v. cotruţă2. . COţCbĂ s. f. Niche â cbien (Bucov.). Buda (= cuşca) cânelui. Com. A. TOMIAC. V COTtJIU 855 — COYĂLi — .Cf. cocioabă şi rut. kozub, polon. Icozub „cutie clin scoarţă", ung. kazub „cutie, din scoarţă, cos". COTOIU s. a. v. cotoiu’. COŢClA s. f. Femme qui vous aguiche. — Femeie care te chiamă prin semne (Jud. Neamţ, Mold.), ION CR. VI 313. — Cf. coţusca. COTCîLBA s. f. v. cotumbă. COTUIjEŢ s. a. v. cot2. COTtMBA s. f. 1°. jBoi» fourohu servant de cre- maillere. 2°. 'J’ortis de tiges servant ă attacher deux morceaux de bois. 3°. Traînoir. 1°. (Jud. Neamţ) Cujbă (un lemn strâmb care serveşte de pirostie oamenilor la lucru). ION CR. v, 183, cf. crăcană (8°). 2". Gânj cu care se leagă cele două lemne care alcătuesc pirostia (jud. Neamţ). ION CR. V, 183. 3°. Cele două lemne legate la un loc cu un gânj sau prinse cu un cuiu şi [care] formează un unghiu (C.C. II 150), numite şi capră, cobilă, crăcăni, iapă, trăgător, traglă, trâ-glă. Dacă nu se ia carul, plugul se lasă pe cotigă, dar se pune pe iepe cari se mai numesc şi... co-tumbă, pamfile, a. 39. [Şi: (Sângiorz, jud. Năsăud) cotulbă s. f. = (ap. 1°) mănunchiu de ramuri strâmbe (paşca, GL.), fig. (în acest sens şi coturbă s. f.) femeie ticăloasă, curvă „care dă prin băţ ca căţelele". ŞEZ. V. 59.]. — Cf. cu tu bă, cotrâmbă. COTUN s. a. v. cătun. COTtJNĂ s. m. (ş. d.) v. cătană, (ş. d.). COTOnA s. f. v. cătun. r. cătană. COTUNESC, -EÂSCA adj. COXUNlE S. f. COTOR s. a. v. cotor. COTCrbA s. f. v. cotumbă. COTUREI. S. a. v. cot3. COTURN s. m. Cothurne. — Un fel de încălţăminte cu talpa groasă (de plută) pe care o purtau la cei vechi bărbaţii şi femeile din clasa aleasă şi, mai ales, actorii de tragedie, pe scenă (ca să pară mai înalţi). Briciul (— breasla bărbierească) e rudă eu dalta, cu penelul, cu coturnul, arcuşul, condeiul. CARAGIALE, N. s. 47, cf. M. 4SA. — N. după fr. (lat. cothurnus, idem < gr. v.6-boQVoţ). — Cf. condu r. COŢCş, -A adj. Insinuant, ruse. — (Vâlcea) Insinuant, viclean, şiret, neastâmpărat, iscoditor. CIAUŞANU, V. [Şi: coţuşcă s. f. Poreclă dată unei fete aventuriere. Multe mai face eoţuşea asta de fată şi nu-mi spune nimic. şez. XXIII 43.]. — Cf. coţulă. COTtŞÂ s. f. v. cătuşă. COTOŞCA s. f. v. coţuş. COTOŞNIC s. a. (Bot.) v. cătuşnică. COTIJT s. a. v. cot2. COTUTOR s. m. (Jur.) Cotuteur. — A doua persoană însărcinată (alături de tutorele indicat de consiliul de familie) cu administrarea bunurilor şi cu reprezentarea în actele juridice a unui minor. Când bărbatul de al doilea nu va voi să fie eotutore, atunci nici femeia nu va putea fi tu-triee şi consiliul familiei va alege alt tutore. HAMANGIU, c. c. 91. [Şi (învechit): eotutore s. m.] — N. după fr. COTUTORE s. m. (Jur.) v. cotutor. C6vA S. f. = cofă. BARONZI, L. 105. — Din sârb. kova „găleată". COVAC s. m. (Iht.) Petit poisson de riviex-e. — (Muscel) Un peşte mic de pârâu. ANTIPA, P. 778. — Probabil, un singular nou dela covaci, pluralul lui *covaciu, iar acesta din sârb kovac, peştele „Zeus faber". COV.4CE s. f. plur. Plats r echer ches. ■— Mâncări - scumpe. (Com. RĂDULESCU-CODIN). Aş mânca oovace, N’are cme-mi face [se zice unei femei leneşe]. Rădulescu-codin. covAcerIe S. f. COVACESC,-EASCA adj. COVACI vb. IVa COVAClE S. f. COVACIOÂICA s. f. covAciţA s. f. v. covaciu. COVÂCIU s. m. Porgeron, marechal ferrant. — (Transilv., Banat, şi, mai rar, în Muntenia) Faur, fierar, covaliu, covar. H. IV 117, XVII 63. Ko-vaos = faber, ferrarius. LEX. MARS. 204, 205. Un iubitoriu de osteneală faur sau covaciu. ŢICHINDEAL, F. 330. Mă ciocănite, Ca gheonoaia copaciul Şi ca nicovala covaciul, pann, p. ii 158. Locul unde covaciul face focul se numeşte cămin. LIUBA-jjANA, M. 124. [Şi: (Transilv.) căoâciu (VAIDA), căuâciu (STAN, M. 149, GRAIUL, II 135, BUD. P. P., CABA SĂL.), coâciu S. m. T. PAPAHAGI, M. Ia l-oiu tămădui: ciont cu ciont, carne cu carne, vână cu vână şi aşa s’o forăsti, cum forăsteşte că-uaciu feru’. ALEXICI, L. P. 210. |. Femininul: covăcioâică s. f. (polizu) şi covăcfţă s. f. (paşca) = făurăreasă, făuriţă, soţia covaciului. J A b s -tract-local: covăcîe s. f., covăcerîe s. f. = a) meseria covaciului; b) atelierul său de lucru, fierărie, făurişte, făurărie, făurie. într’un colţ... o vizuină, după cum era atunci covăceria din S-tu’-Sava, ghica, a. 684. jAdjectiv: covăcesc,-eâscă = de covaciu, de fierar. La cea şatră covăcească, Murgul să şi-l potcovească. BUD., P. P. 5. [Verb: covăci vb. IVa = a făuri. DICŢ. (cu abstractele) covăcire s. f. polizu, covăcit s. a. (căocit H. XVII 235) = fierărit.] — Din slav. (paleosl., bulg. sârb.) kovac, idem (în Munt. şi Ban.) şi ung. kovâcs, idem (în Transilvania) . Cf. covaliu, covar. COVĂIÂT, -A = încovoiat. Cu potcoave ăe picioare Covăiate şi uşoare. TEODORESCU, P. P. 433. COVAfT,-A f adj. = încovoiat. Apa Nilului decât alalte ape cu mult mai şovăită şi mai covăită fiind... CANTEMIR, IST. 139. COVAlJ vb. IV* COVAlJ vb. IVa b covaliu. COVAIjIE — 856 — COVÂRŞI COVALtB S. f COVALlE s. f. j v. covaliu. COVÂLIU s. m. Forgeron. — (Rutenism; în Bucov. şi Mold.) Fierar, laur, covaciu. graiul, II 548, HERZ.-GHER. M. IV, 243, COm. A. TOMIAC. Dumitrache Hălăugescu, zis şi Nastratin, covaliu. SADOVEANU, P. S. 75. [Abstract-local: co-vălîe (covalfe) s. f. = făurărie, covăcie. hebz.-GHER. M. IV, 243. Ici colea în covăUi, gâfâiau foile şi se sfădeau ciocanele, sadoveanu, săm. V, 906. ] Verb: covâli (covali) IVa trans. = a covaci, a făuri. HERZ.-GHER., M. IV, 243]. — Din rut. kovâlî, idem. Of." c o v a c i u, c o -var, încovoia, coveiu. COVALTIR S. a. COVÂLTlR S. a. COVAltirÎT,-A adj. pârtie. COVALTIROS.-OAsA adj. v. coviltir. COVÂNZAt6r, -TOAre s. m. şi f. Go-vendeur.— Fiecare din cei care vând împreună un lucru pe care-1 posedă în comun. — Neologism format din co- (= con) şi vânzător, după fr. co-vendeur. COVÂR s. m. Forgeron. — (Mold.) Fierar (şez. XXXII 15), faur. [Feminin: (Mold.) covăreâsă s. f. = făurăreasă. Frunză verde de-avrămeasă, Pe uliţa arminească, Este o şatră covărească. mat. FOLKL. 1317]. — Din covaliu, prin acomodare la derivatele în -ar. COVAreAsA s. f. V. covar. COVARGÎC s. m. sing. (îmbrăc.) Bande de four-rure. — (Braşov) Fâşie de blană albă de miel (cu lână măruntă), lată de vreo trei-patru degete, care se aplică pe la mâneci, pe la gât şi pe la clinurile „ghiordiei“; cf. prim(b). PITIŞ, ŞCH. I, 110. — Cf. chivirgic. COVArlAc s. ' m. v. vârcolac. COVÂRNl vb. IVa. Descendre. — Intrans. şi refl. A (se) pogorî, a (se) povârni, a ză-vârni. Soarele (se) covârnise = se plecase spre seară (se întrebuinţează şi când e vorba de îmbătrânire, la oameni) ciauşanu, v. — în loc de povârni (poate subt influenţa lui coborî). COVÂROŞl vb. IVa v. covârşi. COVARSA s. f. 1 covArşA S. i } v covaşa- COVÂRŞf vb. IVa. 1°. Surpasser. 2°. Depasser, passer par dessus, diborder, inonder. 3°. Gouvrir, engloutir, vamere. 1°. Trans. şi intrans. (construit une-ori cu peste s. complinit prin cu s. de, la, î n...). A fi „cu vârf şi îndesat", (deci:) peste măsura obişnuită, mai mult, mai mare s. mai presus (în comparaţie; cu altcineva s. altceva), a depăşi, a întrece, a.lăsa în urmă (ca măsură, valoare, număr, etc.), a' fi ‘superior; a pune vârf (RĂDULESCU-CODIN, î.) la toate. Voi aţi covârşitu pre părinţii voştri. VARLAAM, c. II 27. Pizmaşii... Perii capului mieu covârşiră, Asupra mea când stau de să’n-şiră. DOSOFTEIU, P. S. 222. Pre toţi i-au covârşii cu vrăjmăşia lui. M. COSTIN, ap. gâdei, 244. Covârşea cu atâta Matei-vodă pre Vasile-vodă, că Matei-vodă avea şi cu megieşii mari prietenie, let. i 277/u. Tigranis... de mărimea statului şi de fru-msăţile lui covârşea pre Perşi pe toţi. herodot, 503. Nici un lucru nu s'au mai văzut de oameni, care să covârşască frumuseţea lui Diogen. GCR. II 91. întru tot nevinovată, ceea ce covârşeşti rân-duialele îngerilor. MINEIUL (1776) 1992/s. Fâna-ţul numai covârşeşte preţul slujbei lor. URICARIUL, li 144/u. Daniile..., dacă vor covârşi preste falchidion (= partea legală de moştenire)... pravila (1814), 166. Dragostea unei maice pre toate le-au covârşit. BELDIMAN, o. 80. Nurule,... tu podoabe covârşeşti, konaki, P. 54. Cel dintâiu Baciu mult săvârşaşte, Vine-al doilea, ăl covâr-şaşte. i. VĂCĂRESCU, P. 464/2. Dragostea lui către noi covârşaşte înţelepciunea noastră. MARCOVICI, D. 323. La duh şi la ştiinţă el pe toţi îi covărşa. PANN, E. I 3/».Păstoria covârşaşte cu mult plu-găria. 1. IONESCU, M. 123. Frica covârşeşte mila. C. NEGRUZZI, P. III 227/m. Fericirea covârşeşte toate celelalte simţiri. ODOBESCU, I. 142/25. învăţătura covârşeşte năravul în putere, sbiera, p. 246/3o. Dar o supărare le covârşea pe toate celelalte [supărări]. RĂDULESCU-CODIN, î. 87. || A preţui, a valora (mai mult). Cea mare a sa purtare de grijă, covârşind mai mult decât hrana laptelui său, ţi-au păzit vieaţa. beldiman,- n. P. I 19. Pacea lui Dumnezeu... covârşaşte mintea. marcovici, d. 1, cf. antim, P. 6/w. II A excela, a se distinge. Koverszeszk = excello, supero. ANON. car. Covârşeşte în merite, calităţi, costinescu. 2°. Trans. şi absol. A se ridica s. a trece peste vârful unei înălţimi sau unui lucru, a trece pe de-asupra ; p. e x t. a trece dincolo de ceva, peste hotar, limită s. termen, a exceda; spec. (despre apă) a se răvărsa peste mal, a ieşi din matcă, a deborda, a acoperi răvărsându-se, a înneca; (despre proiectile aruncate din arme de foc) a trece pe de asupra, mai sus decât ţinta. Am zis ei [= mării]: pănă aicea să vii şi să nu covârşeşti! biblia (1688) 379/». Cei necredincioşi hotarul au covârşit, ib. 373. Cit puştile [= tunurile] cele mari cam covârşea, până le-au, luat sama Moscalii inicerilor de unde-i strica, let. II 119/b. Nice una [= cumbara] n’au nemerit casa craiului, ce (= ci) o covârşea pe de-asupra. ib. II 165/2, cf. GCR. II 19. Ei toţi s’au tins pre pământ, de i-au covârşit focul [de puşti]. LET. 1 199/». Illyria... pre une locuri încă şi peste Dunăre covârşeşte. CANTEMIR, HR. 64/». Nu va putea apa Nilosului să le covârşască ţările. HERODOT, 96. Râurile, covârşind matca lor, se revărsară peste câmpii. ODOBESCU, ap. CADE. 3°. P. anal. A acoperi de..., a copleşi, a cotropi (ca apa care se răvarsă) ; p. ext. (complinit u-neori prin „cu biruinţa") a ieşi învingător, a supune, a birui, a stăpâni; spec. a dovedi, a întrece pe cineva în vorbă (Cotai. A. TOMIAC). Stă-tură tare Ionii şi covârşiră întru aceasta zi pre Fenici cu biruinţa. HERODOT, 309. Pre Avram l-ai covârşit, viteazule. MINEIUL (1776) I68V2. M’am rugat... Dumnezeoaiei ‘Atina ca să te covârşască cu darurile acestea, beldiman, p. i 39. Amoriul m’au putut îmbărbăta covârşind peste primejdii. KONAKI, p. 240. Unde lipsesc crierii dân cap, acolo covârşeşte coada peste cap. ZANNE, II 92. [Şi: covârşi vb. IVa, (grafic) covirşi, (rar) co-vâroşi vb IVa. Cinstea... şi supunerea carea se dă mumei stupului dela tot poporul ei, iaste nespusă şi covâroşaşte firea. TONICI, C. A, 16. | A b s t, r a c t: COVÂRŞOC — 857 —• COVĂSI covârşire (cu negativul necovârşire) s. f. = (învechit) mulţime, număr s. grad (prea) mare (de bucurie, nenorocire etc.), vârf (COSTINESCU), culme; excedent (DDRF.) ; superioritate (LB.) ; cu covârşire loc. adv. = în foarte mare măsură, în mod exagerat, cu vârf şi îndesat. Ispita învaţă cum că înmulţirea şi covârşirea pedeapselor... n’au făcut pre oameni mai huni. GOR. II, 87YVopiscus ceale ce sânt spre laudă lui Aurelian... are datină cu covârşire a le adeveri, p. maior, IST. 38. Leul şi omul au început a se prici pentru proprietăţile' (covârşirile) sale. ţichindeal, F. 29. Toată covârşirea lor, spre toate cealelalte, se cuprinde întru aceaea că... id. ib. iii. Obicinueşte să scrie cu vârf, sau cu covârşiri spre fală şi laudă. GORJAN, H. 11, 81. Covârşire de nebunie [= mare nebunie!) MARCOVICI, C. 61. Ei [ochii] aprind cu covârşire a sufletelor simţire, konaki, P. 77. Puţine sănt fapte hune în înaltă învârfare, Şi iarăşi, puţine rele într’o covârşire mare. id. ib. 285. [Adjective: covârşit, -ă = foarte mare, numeros, valoros; copleşit, acoperit de toate părţile, afundat (într’un lichid). Domnului ce-i infrumuşeat eu prea covărşită eu mare cuviinţă, cu cinste, cu slavă. LET. II, IO6/10, cf. 103/=s. Afundat (într’un lichid) (cf. copleşi 2°). Să spăl haine sângerate, De pe voinici lepădate Şi cuţite ascuţite, Tot în sânge covârşite. MAT. folkl. 1069; (cu negativul) necovârşit, -ă adj. = nemărginit, infinit (LB.), imens, enorm (pontbriant), neîntrecut, suprem. Dintru a sa nehotărîtă şi necovârşită prea bogată milostivire... căutând... BUL. COM. IST. 1 307. A,cum,„. îl cuprinse eu o putere necovârşită gândul,... eă Lică... va veni într’o si. SLAVICI, N. II, 172; — covârşitor (cu negativul necovârşitor),-oâre adj. = care covârşeşte, întrece, domină; proeminent; foarte mare, extraordinar, superior; exagerat; excelent, de seamă (LB.), perfect, desăvârşit. Nevoinţă covârşitoare (= perfectă) şi viaţă curată petrecând... dosofteiu, V. s. 3. Patrioţii miei vor număra aceasta între alte bune lucrări a slăvirii tale cea mai întâiu şi mai covârşitoare. GCR. II, 86. Pururea slobozenia este covârşitoare şi iubirea de oameni hi-rueşte întru asemine întâmplare, codică ţiv. 23/5... Plopi cu umbră mare şi cu vârfurile 'nalte preste munţi covârşitoare. KONAKI, P. 250. Patima, Dobândind asupra noastră putere covârşitoare... id. ib. 280. Nădejdi nemărginite şi covârşitoare... marcovici, D. 8/24. A-şi pierde cumpătul prin băuturi covârşitoare, id. ib. 214. Se vădeşte un neajuns covârşitoriu (= mai mare, care întrece) venitului strâns, uricariul, vi, 491/12. Din alegerile de la începutul lui Iunie iese o covârşitoare majoritate, maiorescu,' d. ii 24. Ceea ce caracterizează personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, id. CR. II 295/2i, — Derivat din expresia cu vârh (azi „cu vârf şi îndesat") S. Puşcariu, Dacoromania, Vi 313-314. COVÂKŞdC s. a. (Pese.) Interieur de la nasse.— (Bihor şi Ban.) Partea din lăuntrft a vârşei (o unealtă de nuiele pentru prins peste), pompiliu BIH. 1008). — Cf. v â r ş ă. COVAŞ s. a. v. covaşă. COVÂŞA s. f. (Cui.) 1°. Sorte de boisson aigre faite de farine de mais fermentee dans l’eau. 2°. Laît caille. 3°. Sobriquet donne â un homme malingre. 1°. (Mold.) Un fel de băutură (H. XVI 189) cu gust acrişor s. dulce-acriu (pamfile, S. T, 146), preparată mai ales de oamenii nevoiaşi, în post (şez. XXIII 43) din făină de păpuşoiu (s. şi de grâu şez. XXIII 43), cu apă rece, dospită şi apoi fiartă (com. tomiac), sau din făină de meiu fermentat (IONESCU, C. 78), cf. bragă; un fel de zeamă (puţin consumată acuma HERZ.-GHER., M. IV 243) s. lapte acrit (ION CR. IV 27) s. cir (ter-ciu) pe care-1 fac femeile de Sf. Toader (ION CR. iii 377) şi care se mănâncă (H. iii 311, X 414, 508, 512. 540, etc.) rece (HERZ.-GHER., M. IV 243) cu mămăligă prăjită ori cu mălaiu dulce (pamfile, I. c. 191). Se ia o putină curată, se pune în ea făină cernută prin sită deasă şi cuib de borş, turnându-se în putina acoperită apă clocotită, până se umple. Stând 5-6 ceasuri la căldură, covaşa capătă un gust acrişor şi, ca să poată fi întrebuinţată la mâncare, se fierbe, la foc. Ca să aibă gust şi să se înăcrească uşor, în făina de păpuşoiu se pune şi un pumn de făină de grâu. PAMFILE, 1. c. 191, cf. şi şez. Vil 74. Umplu o putină cu covaşă. ŞEZ. II 108. în ziua Ovideni{e]i, ...dar mai ales la Andrei de iarnă, femeile umplu,, adică fac, covaşa. pamfile, s. T. 145. 2°. (Munt) Lapte covăsit. Laptele covăsit sau covaşa muntenească se face din lapte fiert oare se încheagă cu chiag sau eu cuib de lapte covăsit. PAMFILE, 1. c. 25. 3°. Fig. Poreclă dată unui om debil, palid (HERZ.-GHER., M. IV 243). [Şi; (Mold.) covârşă s. f. = mâncare (H. VI 17, X 540) ; (cf. ung. kovăsz) covârsă s. f. (Moţca-Baia iordan, arhiva xxxviri 44) ; covâş s. a. = băutură, id. ib.] — Din rut. kvasa, idem. Of. covăsi, c o v ă -ş i ţ ă. COVĂSEĂIA s. f. \ _ r } v. covăsi. COVĂSfiLE s. plur. J COVĂSI vb. IVa trans. 1°. Faire cailler et aigrir .(le lait). 2°. Faire une Mcoction. 1°. (Cui.) A înăcri laptele cu o cantitate mică de chişleag (ION CR. iii 156), de smântână (com. FURTUNĂ) acră s, de c o v ă s e a 1 ă, care-1 face să se prindă şi să se îngroaşe. 2°. P. a n a 1. A pregăti (la foc) un decoct (acru) prin amestecul unui praf cu o zeamă. Covăsiră funingine cu oţăt iute. DOSOFTEIU, ap. TDRG. Se ia iarbă-mare, se covăseşte cu sămânţă ăe cănepă (covăseala constă în aceea că se fierbe cânepa ‘şi se toarnă peste ea sămânţă de cănepă pisată), .apoi... se pun la căldură. GRIGORIU-RIGO, MED. I 155. [Adjectiv: covăsit (negativ necovăsit),-ă (propriu despre lapte; fig. despre suflet) Sângeraţi şi covăsiţi (= turburaţi sufleteşte, îmbolnăviţi, instigaţi spre lucruri rele) de diavolul... mag. ist. iv 377 (cf. covăseai ă). Lapte covăsit (H. II 71, IV 10, VI 55, XI 166, XIV 376, XVIII 34) = lapte acru (H. III 71, V 418) ; lapte gros (H. IX 496 şi pe la Bran) ; iaurt (pe la Sibiiu; cf. POLIZU); înăcrit (de la sine, cf. ser-bezit) şi stricat, de nu se mai poate mânca (H. XVIII 141); (substantivat, în Banat) covăsit s. a. = un fel de lapte acru din lapte de oaie (mai rar de vacă), care se mănâncă (prin părţile Lugoşului) pe lângă case (com. A. COCA), covăseală (com. A. cosma). Puseră a doua zi. lapte covăsit la masă şi au şezut a prânzi. pann, ş. ii 39/xo. [Cel pe care] Lapte fiert l-a opărit, Suflă şi’n cel covăsit, id. P. V. II 15 (cf. cine s’a ars cu ciorbă, suflă şi’n iaurt). | Abstracte: (rar) covăsîre s. f. DICŢ.; covăsit s. a. A pus lapte la covăsit; — covăseâlă (plur. COVĂŞlŢĂ — 858 — COVATĂ -ele şi -ell; regional: eovăsală) s. f. = acţiunea de ii covăsi; lapte covăsit, spec. porţie de lapte covăsit întrebuinţată ca „cuib“, ca agent de fermentare şi chiag; p. ext. t aluat (2°), plămadă; p. anal. I (Zagra, com. Năsăud,’ întrebuinţat la plur.: covăsite) resturi de tărâţfe rămase din borş, drojdii de tărâţe (întrebuinţate ca să spele coloarea roşie de pe ouăle de Paşte) Com. CORBU; f ig. t sămânţă de turburare şi înăcrire a sufletelor, de vrajbă, de duşmănie, de intrigă. Govăseala ce o luo minarea (: du le va in qu’ une femme prend) şi o acoperi în făină... până cănd dospiră toate, tetraev. (1574 ) 223. Pentru carea şi noi, împuţita lor eovăsală mai mult a amesteca părăsindu-ne, la, cuvântul nostru ne -întoarcem. CANTEMIR, HR. 101/m. Lăsând multe covăseli, întru boiarli lor... MAG. IST. IV 41/n. Fiind covăsea,la- dracului în inimile lor, nu se mai putea stămpăra. ib. V. 10/m. Laptele aoru se face din laptele fiert şi apoi lăsat, (ca) să se răcească. Se pune în el o lingură sau două de lapte aoru (eovăsală), se lasă (ea) să se închege... h. VIII, II 206, cf. v 418, XVII 368.] —1 Din slav. Itvasiti (bulg. kvasjă „înăcresc, în-moiu“, sârb. kvasiti „a înmuia", rut. kvasyty „a înăcri", etc., derivat din paleosl. kvasu „aluat, drojdii"; cf. ung. kovăsz „aluat", kovâszolni „a pregăti cu aluat"). Of. covaşă, c o v ă ş i ţ â. COVAşfXĂ s. f. (Bot.; Mold.) O specie de iarbă (H. III 306), nedefinită mai de aproape, poate ..măcriş". — Cf. rut. kvasee „măcriş". COVÂTĂ s. f. 1°. Auge, jatte. 2°. Muche, petrim,, maîe. 3°. Barque. 4°. Auge. 5°. GHssiăre de la scie-rie mecanique. — (în Ţara veche, dar mai ales prin Bucov. şi Mold., de unde a pătruns şi prin nordul Transilv., înlocuind în mare parte vechiul „albie" sau întrebuinţându-se alături de el, mai ales cu înţelesul de „albie mică, albioară, copaie"). 1°. Albie (LB.), troacă (GR. BĂN.) s. copaie mare (COSTINESCU) făcută cu tesla dintr’un trunchiu de copac (PAMFILE, I. C. 126) — mai ales din răchită, plop (şez. VIII 88), paltin sau frasin (com. V. corbu, Zagra-Năsăud) — în care se cerne făina, se dospeşte şi se frământă aluatul (FRÂNCU-CANDREA, R. 59) pentru mă-laiu (şez. viii 88) s. pâne (cardaş, c. p., păsculescu, l. P., cf. căpistere), se scaldă copiii (gorovei, CR. 81), se spală rufele (rev. CRIT. IV 142) şi care (în Mold.) serveşte şi la legănatul copiilor (com. v. c. şoarec). Puse laeov toiagile înaintea oilor în oovăţi. BlBLljA (1688) 222. Sabie... tăioasă iastef au tâmpă custură băble]ască şi numai de covăţi văzătoare iaste? CANTEMIR, HR. 222. Scot din fântână cu o funie şi cu o ciutură de piale, şi scoţând afară, toarnă in nişte covăţi. HERODOT 349. Au cumpărat covăţi şi lunguri [ = linguri] de casă. BUL. COM. ist. I 258. Pe iazul cela era o covată cu faţa ’n jos. EMINESCU, L. P. 210. Cari cărau cu tărăbocm-ţele, cari cu căruţele, oari cu covăţlle. creangă, a. 8. în Mehedinţi... rudarii fac o mulţime de lucruri de lemn... de la covăţi până la fuse şi su-velce... IONESCU, M. 687. cf. P. 369. Copilul se scoală din albie, se dă jos şi-şi leagănă covata. ŞEZ. I 127. Moaşa ia şi întoarce toate lucrurile din casă, câte se pot întoarce, şi anume: coveţi, lopeţi... MARIAN, na. 44. Am lăsat pânea’n covată dospind. SEVASTOS, C. 312. XJn ţigan cu scoabele, Să sape coveţile. şez. ii 10. Giupineasa să-mi împrumute covata cea spurcată, Să moiu pielea eea uscată [Buzunarul]. ŞEZ. IV 52. Eu mă ţin că-s faină fată, De după cap cărligată, în spate ca şi-o covată, reteganul, tr. 1.65. Şi-a cernut în sită şi’n covată Şi a r,ermit făina toată. GCR. II 337. (Mold.) Broască cu covată (= broască ţestoasă) H. III 60. # ^ băga pe cineva sub covată {= a;-l înşela) zanne, p. iii 153. A bate în sită şi’n covată — a se pune în mişcare, a face propagandă (TDRG.), cf. a se face luntre şi punte. A luat cu covata : foarte mult. herz.-gher., m. iv 243. 2°. (Mor.) Lada (făcută din scânduri) în care curge făina (şez. vii 186, cf. H. III 18, IV 56, X 466, XI 429, XVIII 307),postav ă, copaie, lădoiu, ladă, hămbăraş (dam®, t. 153, PAMFILE, I. c. 186); spec. (Dâmboviţa) scândura din faţa postavei, în care se află piscoaia (H. IV 156). Chică’n coş, din coş sub piatră, Di, subt piatră în covată, mat. folc. 1476. Din coş. grâul o căzut în teică, Din teică în covată, Curgea, făină curată, şez. III 243. 4^ S’a spulberat făina din covată = s’au dus foloasele. ZANNE, P. iii -545. 3°. Obiect întrebuinţat Ia plutire (H. X 452), nedefinit mai de aproape, probabil un fel de luntre. 4°. Butucul s. oala cu găvanele în care se pun dimiile (la piuă), pamfile, i. c. 307, DAME, T. 168. 5°. Cele două bârne sau dreve scobite în toată lungimea lor şi care formează ca două şine pe care alunecă carul (joagărului), drumul, scoica căruţului la joagăr, damiî, t. 175, pamfile i. c. iii. [Plur. -vate, -văţi, -veţi şi (mai rar) -vete (LB.) I Diminutive covăţeă (coveţeâ) şi covăţică (coveţică, covăţecă h. iii 330) s. f. (plur. -ţ&le) = (ad 1°) cavată mică (şez. viii 88), albiuţă (LB.) ; p. a n a 1. groapă cu apă pe drumuri (TDRG.) ; spec. vas de lemn strunguit, cu co-periş, cam până la 2-3 litri capacitate, pentru dus de-ale merindei la câmp (H. i 288, vii 50, 317) s. la drumărit, d. ex. sare, castraveţi muraţi, etc. 1) ă c r u ţ ă, răcliţă (com. ittu, Vale-Sibiiu, bădoagă, botiţă (com. ITTU) (Olt., mai ales la plur.) castronaşe de lemn, care se îmbucă şi în care se pune sare, piper s. ardei (BOCEANU, GL.) ; castronaş cu care se aduc bucatele la s. pe masă (H. IX 56, 286) ; vas de lemn lucrat în strung, cutiuţă (rădulescu-codin), în care se păstrează diferite lucruri scumpe şi mărunţişuri (erau de mărimea unei străchini şi aveau capac... cu cebuce pe el ciauşanu, gl.) ; cutie cu suli-man (N. G. TISTU, B. 153) ; (ad 2°, Mor.) lădiţa mobilă s. teica de dedesubtul coşului la moară, servind la oprirea şi darea boabelor la măcinat (H. XVI 11), copăiţă, postăviţă, scuturat oare (DAMfi, T. 152). Cartofele... se pot strânge cu covăţelele şi căra cu harabalele. I. io-NESCU, C. 215. Fetele din satu’ nostru Se laudă eu frumosu’; Da frumosu’ de la ele, La ovreice ’n coveţele. rădulescu-codin. Ipate... îşi fură copilul din covăţică,... şi fuge eu dânsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Rămase un fel de eovăţea mititică de piatră. ISPIRESCU, L. 280. Ridicând moaşa, copilul şl ţinându-l de-asupra unei baleuţe sau covă-ţele, toarnă de-asupra lui apă rece. MARIAN, na. 53. Ia moaşa o vănuţă, sau o covăţică, numită altmintrelea şi albie... id. ib. Un Neamţ... strângea pietre de pe Râul-Doamnei, pe cari le punea în nişte coveţele. RĂDULESCU-CODIN, M. N. 22. Cine dracu-a mai văzut Iarbă verde sub poduţ, Fete mari ou legănuţ; Iarbă verde sub podele, Fete mari cu coveţele! (în ironie: „cu copil"), jar-NlK-BÂRSEANU, D. 444. Am două covăţele: Ziua’s pline, noaptea-s goale (= Opinca). GOROVEI, C. 259. | Verb: covăţi vb. IVa trans. = a scobi (în formă de covată), a da unui lucru forma unei COVĂTAE — 859 — COVERTĂ eovate. [Când se ară pământul cu acest fel de plug] se eovăţeaşte pământul la mijloc. ECONOMIA, 20. | Adjective: (în)covăţît, -ă = adâncit, săpat în forma unei covate. în nisipul covăţit al albiilor... c. PETRESCU, R. M. 151. De-a lungul capacului... oare în cele mai multe părţi e inco-văţit în forma coperişului de la casă, se face şi o cruce albă. MARIAN, î. 237. Leasa îi îngrădită din mlajă, la un capăt covăţită şi prinsă, ce-i face gurguiu ca la opincă, şez. iv 117. Spinare eovă-ţâtă (= la cal, deşelată). DR. v 179; — covătat,-ă = adâncit în formă de covată. [OaZ] covătat la spinare, dr. v 182; — covătos, -oâsă = covătat, covăţit. [Cal cu spinarea] covătoasă. DR. v 182. I ^bstract (dela covăţi) : covăţitură (covăţâ-tură) s. f. = depresiune mică [de teren], vâlcea mică în formă de covată, închisă la amândouă capetele. PORUCIC, T. E. Bl, 195. [ Nomen agenţi s: covătâr s. in. = cel care face coveţi; (cu abstractul) covătărie s. f. = meşteşugul de a face coveţi. H. XI 506.] 1 — Cuvânt care se găseşte în cele mai multe limbi balcanice (cf. turc. Icovata, kuvâta „ecuelle tr£s creuse, terrine“, alb. govate „castron de lemn“ DDRG., m.-gr. •yo.paOov, papara „ecuelle, pla't“ n.-gr. şi Y«P“0a) provenind din lat. gabata (> fr. jatte). CIHAC, II 568. COVĂTÂR s. m. covAtArîe s. f. COVĂŢĂTĂ adj COVĂŢEĂ s. f. (lOVArficA s. f. v. covată. COVAŢf vb. IV» trans. COVĂŢfCĂ s. f. covăţitură S. f. COVĂTOS, -OĂSA adj. C6VE s. f. v. cohe. COVftlU adj. şi s. a. I. Courbe. II. 1° Tournant; chemin en zigzag. 2°. Gachctte. — (Banat şi Oltenia) . Adj. (Oltenia) încovoiat, întors, cotit (VÂRCOL, v.). II. Subst. 1°. (Olt., Banat) Cot, cotitură (com. N. ionescu, Sişeşti-Mehedinţi), locul unde un drum s. o apă ia altă direcţie (com. ITTU, Făget-Banat) ; drum cotit (densusianu, ţ. h.) ; (numai la plur., în Olt.) serpentinele unei şosele (com. MURGOCIU), (Bucov.) linii curbe, încovoiate (com. A. tomiac, Straja) ; spec. (îmbrăc., Olt.) zigzag, şarampoiu (la râuri, ciauşanu, GL.). Cf. coteiu. 2°. (Munt.) Ascunziş. Are copcie la inimă ( = are gânduri ascunse). ION CR. V 374. [Şi : (ad 2°) convoiu s. a. = cotitură, cârmiş de drum. Apucă pe poteaeă... Când fu la un convem, d'odată să pomeni c’o halovină de urs (Maidan, în Ban.) JAHRESB. III 233.] — Raportul etimologic cu încovoia nu este limpede. COVELTÎR s. a. v. coviltir. COVERCĂ s. f. COyERGĂ s. f. 1°. Baguette recourbee. 2°. Cer-ceau sur lequel on tenii la bâehe. 3°. Băche. 4°. JIntte ăe feuillage. 5°. Instrument â filer. 1°. (Mold.) Nuia încovoiată. Crâsnicul vine eu patru covergi (glosat prin ,,beţe“), Şi-l bagi in apă şi-l scoţi cu peşti (Hârleşti, în Roman). GRAIUL, 472. 2°. Spec. (Olt. Banat, la plur.) Cercurile de nuiele ce se pun la car s. căruţă şi peste care se aşterne o rogojină s. o pătură, ca să formezi coviltirul ; p. anal. sârmele care formează scheletul umbrelei. Păcurarii..., sărarii... îşi fac podit la carele lor, învălind covergile sau oorciilc,... eu rogojini. pamfile, I. c. 285. O umbrelă., din care ieşeau covergile, ţăpuşele, ca nişte pieptene. ZAMFIRESCU (ap. DICŢ.) 3°. P. ext. (Olt. Banat) Adăpostul, acoperişul căruţei, făcut dintr’un schelet de nuiele curbate, fixate de carâmbi, peste care se întinde pătura, pânza s. rogojina care scuteşte interiorul de ploaie şi vânt (H. xviii 143, ANTIPA, P., com. ITTU. Brad, Arad), arnei, cobăra, coviltir, c e a-pol, coş. Vânători de dropii... pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină. ODOBESCU, III 13. Gospodarii ăe munte.... şi cei ce fac drumuri lungi, pun covergi la car, adecă îşi fac u^n acoperiş de rogojină sau ţoale sprijinite de semi-cercuri de nuiele. PAMFILE, I. C. 139. || P. anal. Peşteră, grotă (gheţie, r.-m.). 4°. (Olt., Munt şi Transilv.) Şopron de frunză, umbrar (pontbriant, polizu), colibă făcută din pari bătuţi în pământ şi cu acoperişul de nuiele acoperite cu frunză, cu paie (com. N. ionescu, Sişeşti-Mehedinţi), cu trestie s. coceni (CIAUŞANU, V.), servind ca ascunzătoare pentru vânători (în pădure) (COSTINESCU) s. ca adăpost de ploaie pândarilor (CIAUŞANU, V.) şi ciobanilor (H. V. 280) ; ş a t r ă de coji de brad (LUNGIANU, CL. 222), baracă, c o 1 i b ă cu pereţii de rogojină, de scânduri, de nuiele s. chiar de bârne netencuite, servind ca locuinţă lucrătorilor la pădure s. ciobanilor (H. IV 86, XIV 224) ; bordeiu de vară, făcut de-asupra pământului, surlă (PORUCIC, T. E. 470) ; p. ext. coşar, casă proastă (COSTINESCU). Am petrecut şapte săptămâni la fum, în covergi de scânduri si rogojină. GHICA, S. 521. 5°. (Mold.) Unealtă de tors (H. XII 147), nedefinită mai de aproape. [Plur. covergi şi (rar) -verge (ANTIPA, p. 754). | Şi: covercă s. f. (ad 3°) = arneu (H. xviii 143), coviltir (CIAUŞANU, V.). Pe coverca/ de piele ploaia picură monoton. PETRESCU, S. 78; (ad 4°) = colibă mică făcută' din pari bătuţi în pământ, acoperită cu frunză sau cu paie (n. ionescu, Sişeşti-Mehedinţi), colibă acoperită cu trestie (coceni) pentru pândari (ciauşanu, v.), locuinţa ciobanului s. porcarului, în care se scuteşte de ploaie (H. v 320, XVI 22, 47, xvii 95). In partea ăe sus [a viei] e coverca. plopşor, c. 95. Făcuiu foeul sub covercă, Mă culcaiu pe lângă foc. MAT. FOLC. 515; — covircă s. f. = colibă în care ciobanul îşi păstrează necesarele H. XIV 224. .] Diminutiv: co vergii ţă (pontbriant) şi cover-cuţă s. f. Se vedea o covercuţă pentru lăcuinţa sa. GORJAN, H. IV 120.]. — Din bulg. kuverki „nuiele pe care se întinde pânza coviltirului", koverka „coviltir11. COVEKOIŢA s. f. v. covergă. COVERTĂ s. f. linveloppe. — (Germanism, îu Transilv.) Plic de scrisoare ALEXI, iz. v 2-3. — N. din germ. C(o)uvert (p£8a)-. BIBLIA (1688) 224. Chi-pelu şi covrigi... (ca. 1700). IORGA, S. D. XII 83. ...7 covrigi săraţi (ca. 1800). ib. 130. Plăcintarul... striga...': La covrigi! C. NEGRUZZI, II 185/». Veneam acasă, cu sânul încărcat de covrigi, mere tarture... din pomul mortului. CREANGĂ, A. 14/»; Muşcă râzând dintr’un covrig cu susam,. I. TEODOREANU, M. II 147. Ulcele nouă... acoperite cu un colăcei sau covrig şi o lumină de ceară, pamfile, s. t. 50. Se va îngriji de colacii... de casă..., de şiragul de covrigi de târg. PAMFILE. CRC. 40. Dă-mi un covrig, că mor de frig. TEODORESCU, p. P. 12. Fă colaci Mari de doi saci... Şi-un covrig De un mertic Pentru cumnăţel mai mic. ALECSANDRI, p. p. 97. S’o dus la o dugheană şi a cumpărat covrigi. ŞEZ. II 155. Mă ţine cu pomene, Cu covrigi de la calici. Şi colaci dela săraci. Ib. III 59. Când umblau cânii cu covrigi în coadă — în vremuri de belşug. PANN, P. v. I 135, ZANNE. P. I 379, cf. IV 53. A scoate s. a ieşi, a ajunge, a rămânea la covrigi = în sapă de lemn, a sărăci. ZANNE, P. III 535, CIAUŞANU, V. (subt coadă). Şi străinii să trăiască, şi las’ pe dânşii, că ne scot ei la covrigi ! CREANGĂ, A. 154. A (se) face covrig = a (se) încovriga, a se încolăci, a (se)-încovoia şi zgârci ca un covrig (de frig), a (se) cocârla, cf. a se face leucă, obadă, cocârlă. Fierul se încovăia, de se făcea covrig, ispirescu, l. 21. || Adverbial. încârligat, în formă de covrig ; slab, uscat (ca un covrig). ZANNE, P. III 535. Stau nişte dulăi, cât viţeii de mari, culcaţi covrig. S’a uscat covrig = foarte mult. costinescu. E covrig, de slabă, jipescu, ay. TDRG. 2°. (Mar.) Nod dublu. DDRF. [Diminutive: covrigâş s. m. LB.; — covri-gel s. m. LB.; — covriguţ s. m. LB. ] Nomen a g e n t i s : covrigar s. m. = cel care face s. vinde covrigi, si mi giu (costinescu); p. ext. brutar (păcală, m. R. 315) ; calic (poreclă dată orăşenilor care n’ au ce să mănânce decât covrigi. MAftlAN, HERZ.-GHER., M. IV 243), om leneş (com. a. tomiac, Straja). Am dat tot la Heţ Mihail Martin, covrigariu, pentru jăble (= jimble]... (ca. 1782). IORGA, ST. XII 102; — covrigiu s. m. Covrigiul se uita cu ochii lui de flăcăiandru la această goană, sandu-aldea, săm. iv 866. Covrigiul ii ceru banul, pe care Cazacu n’avea de unde să i-l dea. id. Luc. vi 451. |, Abstract-local: covrigărîe s. f. = simigerie (polizu). | Verbe: covrigâ vb. (pers. I (mă) covrig herz.-GHER. M. IV 243 şi mă covrigliess BARCIANU) = încovrigă LB.; — covrigi vb. refl. IVa = a se face (s. a se încolăci ca un) covrig, a se aduce, a se face leucă, a se cocârla ; a se ghemui (în jurul unui foc). Ne-am covrigit împrejurul focului. creangă, A. 31; (cu p a r t. - a d j e c t i v e 1 e) co-vrigât,-ă (LB.) şi covrigit,-ă = încovrigat, încovoiat, ghemuit. Insectlă] cu picioarele covri-gite... MARIAN, ins. 309; (şi cu abstractul: covrigătură s. f. (plur. -uri) — cerc, roată, înco-voială. LB. | Alt verb: covrigănî vb. IV3 = a ronţăi ca pe un covrig. Un şoarece murguleţ. într'un vârf de ruguleţ. Rug rupe. rug mănâncă, Rug covrigăneşte. MAT. folc. 1204], — Din bulg. s. v.-rus. kovrigfi, idem. Cf. încovriga. COVRIG vb. I(a) COVRIGANl vb. IV» COVRIGÂR s. m. COVRIGĂRfE s. f. COVRIGÂŞ s. m. covrigAtCră s. f. COVRIGEL s. m. COVRIGf vb. IVa-, COVRIGIU s. m. COVRIGCŢ s. m. v. covrig. covrit COZOROC COVIUT, -A adj. Couehe en rond. — încarligat (împrejurul hornului ori al focului. ŞEZ. II 225/j. — Derivat din covcu. — Cf. covrig, înco- v ,r i gat. .C6VKU s. a. 1°. Terrier, gîte, lit eau. 2°. Petite d6pression en terrain plat. — (Mold. şi Transilv. de nord). . 1°. Vizuină, gaură făcută\în pământ (BUGNARIU, NĂS.), bârlog s. cotlon, servind de culcuş animalelor sălbatice (LM., JAHRESBER. V.) şi în special iepurelui şi (şi) cânelui (ŞEZ. II 225) ; locuinţă primitivă (într’o peşteră, grotă, vizunie) de oameni care trăese în sălbăticie. Vn prieten împlăntasă un migdal lângă covrul lui, şi preste o vreme se face copac iu de-l umbrea, dosofteiu, v. s. 80/ia, cf. 326 /&■ Văzuiu un fel de covru de sălbatici. SADOVEANU, I. A. 87. într’un covru scurmat în pământ, între frunze şi păiuş, sta un iepure roşcat, id, SĂM. VI 334. 2°. P. anal. (Topogr.) Depresiune mică, rotunjită, aflată într’un câmp plan, fără scurgere ; vâlcea ce aminteşte culcuşul unui lup. (porucic, t. E. 31), crov. [Plur. eovruri. | Diminutiv:, covrâe s. a. = (Mold.) râpă, albia unui râu cu maluri nalte şi cu coturi foarte pronunţate H. X 353]. — Probabil acelaşi cuvânt ca oltenescul crov, dar împrumutat din rus. krovu «eoperiş, adăpost» (din kryU «a ascunde»). COVI LTIR s. a. v. coviltir. COX s. a. sing. (Comerţ) Coke. — Partea rămasă din cărbunii de piatră, după extragerea gazului de iluminat, dând un combustibil care arde fără fum şi fără miros, fScris şi cocs şi coks], — N. din germ. Koks ( v. cozaee. COZACI s. m. plur. (Patol.) J COZAnzeANA s. f. art. (Mitol. pop.) v. Cosân-zeana. COZIMXI s. plur. (Entom.) Sorte d’abeilles. — (N.-Transilv.) Un soiu de albine sprintene şi cu o înţepătură foarte dureroasă (paşca, gl.). COZLETE s. m. Queue de la grappe du raisin.— (Haţeg) Cotorul, coada mică de la struguri, po-POVICI, R. D. 164. COZM- v. cosm-. COZONAC s. m. (Cui.) Grande brioehe. — (In Ţara veche) Cozonacul se face — mai ales de sărbătorile Pastelor — din aluat dospit de făină de grâu fină, frământată cu unt, cu lapte amestecat cu zahăr şi gălbenuş de ouă, la care se mai adaugă uneori şi stafide şi care se coace în diferite „forme“; aluatul se unge pe de-asupra cu albuş de ou, înainte de a fi pus la copt, (în Transilvania) c-olac. Văzu cozonaci şi, ouă roşii. CONTEMPORANUL I 716. Se pun jur împrejurul mesei, ...cozonaci,, marian, na. 499, cf. 655. Cozonacii se fac din acelaşi aluat ca pasca. şez. vii 34. Şo-franul... se foloseşte la îngălienirea cozonacilor. ‘pamfile, i. c. 249. [Şi: cuzunâc s. m. pontbriant], — Ca şi bulg. kusunăk „pain de Pâques“ (Mar-kovu), pare a deriva, după eum presupune pontbriant, din n.-grec. xovfiouvâxt „clochette“, din cauza formei unui clopot răsturnat pe care o are adesea cozonacul copt, după forma în care se coace. COZONDRACI s. m. plur. (îmbrăc.) v. cozon-droace. COZONDROACE s. f. plur. (îmbrăc.) Bretelles — (Germanism pătruns, în popor) Bretele; cf. b r ă-cinar, brăcire. [Şi: cozondroci, (cosondroci DDRF.) s. m. plur. | Singularele cozo'ndroa.că şi cosondroo se aud mai rar], — Din germ. Hosentrăger, idem (şi modelat după androe, tot de origine germană). COZOROC s. a. (îmbrăc.) Visiere — Partea din-nainte a chipiulni s. a şepcii (făcută dintr’o făşie de carton îmbrăcat în stofă s. în piele) care umbreşte fruntea şi ochii (LM., POLIZU, etc.) ; spec. (în armura medievală) partea coifului de metal, care se putea ridica şi lăsa (şi pe unde se putea vedea şi.respira (şăineanu, d. u.). Nilşte şepci de acelaşi postav, fără, cozoroc. I. NEGRUZZI, I 143. în cap, o şapcă de plisă neagră cu cozoroc CR — 363 - . CRAC de piele, cum sânt şepcile birjereşti. CARAGIALE, M. 71. Cozorocul capelei într’o parte, spre-o ureche. SADOVEANU, P. s. 76. Lovind cu podul palmei în cozoroc, îşi aruncă jos chipiul. I. teodoreanu, M. XI 15. O caschetă de jocheu fără cozoroc. c. petrescu, c. v. 46. [Plur. -roace]. — Din rus. kozyrjoku, idem. CR ! interj, v. cârâi şi era ! CRA ! interj. Interjecţie onomatopeică, care imită : 1°. strigătul corbului s. al cioarei (DDRF.). Cioara...decât era! era! nimic nu mai ştie. ZANNE, P. I 416 (cf. DR. IV 883): 2°. Sunetul produs de un obiect care crapă, crac. COSTINESCU. [Şi: cr! interj, ad 1°. ZANNE P. I 416], — Onomatopee. Cf. car, c r a c. CRAB s. m. (Zool.). Crabe. — Crustaceu (Car-emus moenas) cu zece picioare (dintre care cele două dinainte în formă de foarfeci), care trăeşte la coastele mării şi a cărui carne se mănâncă. Peştele proaspăt şi sărat, stacojii şi crabii, sănt un mare ajutor la hrana locuitorilor. GHICA, s. 550. Copii, coborînd în cârduri, îi întreabă din depărtare, dacă an prins raci, crabi şi stele de .mare. DELAVRANCEA, S. 65 ; cf. C. PETRESCU, î. II 261. — N. din fr. CRĂBĂ s. f. (Bot.) Sorte d’herbe. — (Transilv.) I rit fel de iarbă cu foi lungi înguste şi multe dinţi’o rădăcină, crescând numai prin păduri şi rămânând iarna verde, ef. ser a d ă, screadă (com. ITTU). CRĂBIREÂSĂ s. f. v. craiu. CRAC ! interj. 1°. Interjecţie onomatopeică imitând sunetul produs de un obiect qând crapă, plesneşte s. se ciocneşte cu altul (şăineanu, d. u.). 2". Exprimă iricarea s. ivirea neaşteptată a cuiva s. a unui lucru. Eşti om teafăr... Şi de-odată ţi-iese crac! Un puiu, puişor de drac. alecsandri, t. 145. [Derivate: (neîntrebuinţat; format după fr. craquer?) crăcăi vb. intrans. IVa = (despre mobile de lemn) a trosni, a crăpa (pontbriant). [ Abstract: cracat s. a. = orăcăitul, cântecul broaştelor. Cântecul cucilor... cracătul broaştelor. Pamfile, CRC. 153 (Poate, tipărit greşit pentru oracăt), — Onomatopee. Cf. era. CRAC s. m. T. 1°. Jambe. 2°. Jambe (du pantalon). 3°. Branche (du compas). 4°. Bras, montant, branche... 5°. Rameau. 6°. Ramification,, pied dc montagna 7°. Bras (d’une riviere). (în toate accepţiunile, mai popular-vulgar decât ,,picior". „braţ“ s. alt termen corespunzător). 1°. (La om) Fiecare din cele două picioare (gambe) în toată lungimea lor când omul stă cu ele desfăcute („crăcite", ,,răsc(r)ăcărate“) (în bătaie de joc s. cu sens vulgar) picior (com. popovici; HERZ.-GHER., M.' IV 244; V. LAZAR: „la plural"), gionat. Krak = armus. ANON. CAR. # între craci- — germ. zwisc.he.n den Beinen. HERZ.-GHER., M. IV 244, cf. ZANNE IV 662. Lu-nff în craci, bun de vaci, se zice în bătaie de joc celor înalţi şi nepotriviţi la nici o treabă. ZANNE, P. II 92. îţi stă înainte cu crăcii, Ca ursu-’n spinarea vacii, se zice despre cei obraznici, ib. | P. anal. (despre urs) în doi craci = (în opoziţie cu „în patru labe“) = ridicat în două picioare şi în poziţie crăcită. Bieo te-oiu lua, Eu cănd oiu vedea Ursul în doi, craci, Văcar după vaci,. TEODORESCU, P. P. 334. 2°. P. ext. Fiecare din cele două părţi ale pantalonilor (izmenelor, cioarecilor) care acopere picioarele omului. [Izmenele] au tur, craci şi veacă. BREBENEL, GR. P. O bucată de mămăligă tnvă-lită în cracu’ ceai dc ismană-, ION CR. III 56. 3°. P. anal. Fiecare din cele două părţi ale unui instrument care* se poate desface ca cele două picioare ale omului. Crăcii deştelor, ai compasului, ai pasului (PAMFILE, I. C. 162). 4°. P. e-x t. Fiecare din cele două braţe ale unui obiect bifurcat. Crăcii furci/l = ţepele s. coarnele furcii. COSTINESCU. Crăcii scoabei = cei doi colţi s. copiii ai scoabei, dam®, t. 115, pamfile, 1. C. 123. Crăcii ferăstrăului = cele două braţe s. mânere ale ferăstrăului. CADE. Crăcii roatei: care sfărâmau oasele celor condamnaţi să fie rupţi pe roată. Răcnetele. lui de durere se năbuşiră numai atunci cănd un crac de fier al roatei îi străpunse pieptul, odobescu, iii 544. Crăcii căruţii = cele două fălci s. fălcele ale furcii (graiului, piscului) de dinainte s. cele două li ş iţe (furculiţe, gemănări, cio-r o b ă r i ţ e) ale dricului dinapoi, pamfile, i. c. 133, cf. DAMfi, T. 9, H II 88, 146, XVIII 306. Crăcii plugului, înţepeniţi între osie şi pod. BREBENEL, GR. P. Crăcii Hăţurilor = părţile (curelele) care unesc cei doi câmpi cu zăbalele de la căpeţele. Com. FURTUNĂ. Cracul s. cracii războiului (de ţesut) (H. XII 140) = butuc, drug, fofează, grin-cleiu, lemn, plas, talpă, tălpeţ. damS, t. 134, pamfile, i. C. 271. Crăcii răşchitorului DAM3S, T. 140. Ac eu craci = ac de păr, ingliţă. DDRF. j (Transilvania) F u r c a, crăcana fântânii. Com. ITTU. | (Transilv.) Cârligul care se pune la mijlocul sterilor ca legătură între pari (Gârbău-Cojocna) Com. ittu. j (Transilv.) Prepeleag pentru uscat fânul (Ţaga-Solnoc-Dob.). Com. ittu, cf. viciu, gl. 5“. (La copaci) Ramura (cloamba LB.), craca ce se desparte de alta cu care împreună formează un fel de furcă (COSTINESCU). Părţile copacilor sânt: rădăcină, trup, crăci, poale, craci, vârf. H. II 26. A: tăiat un crac de pom uscat. ŞEZ. II 51/». [ Spec. (Silv.) Crac lacom = ramurile arborilor crescute din mugurii dorminzi, după ce a ajuns arborele la lumină (com. ITTU). || (Bucov. şi Mold., prin confuzie cu cracă s. după rut. krak „trunchiu de copac“) Ramură (indiferent de forma ei), creangă mai groasă (Com. A. TOMIAC). Se ia un crac verde... dintr’un pom roditor. MARIAN, î 165. Am un copaciu cu doisprezece crad şi în tot cracul căte 4 cuiburi şi’n tot cuibul căte 7 ouă (— anul, luna, săptămânile). GCR. II 369. (>“. (Top.) Ramificaţie de dealuri (com. ITTU din Ruşava, Banat), picior de deal (ib.) s. de munte (H. xviii 137, giuglea-vâlsan, r. s.), ramură scurtă de deal s. de vale (porucic, t. e. 470). Hotarul... suie pe cracul muntelui Cupanu. IONESCU, m. 37. Un crac de munte se desbină cu pornire, c. NEGRUZZI, II 6, Pe ceai crac de munte... giuglea-vâlsan, R. s. 66. Lăcăşteul... era peste coama cracului de munte, plopşor, c. 60. 7°. (Top.) Braţul lateral al unui râu, viroagă (ANTIPA, P.), limbă de apă care se prelungeşte dintr’un lac; afluent (Com. A. tomiac). Apucă pe craeid pârăului (a. 1792). URICARIUL IV 277. Se despărţiră şi ei amândoi, după crăcii părâului. BELDIMAN, N. P. II 66, cf. 118. | Spec. Crac cu apă moartă- — care şi-a pierdut legătura cu braţul principal. ANTIPA P. Cracă 864 — CRĂCANĂ 8°. Când se joacă copiii primăvai'a de-a guia, a-dică cu un băţ cam de 60-70 cm. iungime, aruncă un alt băţ de vre-o 15-20 cm., la mijloc mai gros iar la capete cioplit mai subţire. Acest băţ mai scurt (guia) e aruncat cu băţul mai lung la o depărtare oarecare şi după aceea băţul lung e aşezat pe pământ, ca copilul din partea contrarie să-l lovească cu băţul cel scurt. Când pune băţul cel lung la pământ, zice: crac-morac peste bătălău. Zagra, Năsăud. Com. v. corbul. [Plur. craci şi (rar) crachi (de cleşte) pamfile, i. Ci 117. | Diminutive: (Bot., Transil^ vania) crăcel-de domn ( ?) = pătrăgina, pătlagina îngustă: Plantago lanceolata. păcală, M. R. 18; crăcele (?) = Cerastium cerastoides. Ib. 19; ■— (Olt.; ad 1°) crăcuili s. a. = ciortan (c i o 1 -tan), picior de găină (BOCEANU, GL., H. IX 88, 90), copan; — (ad 5°) crăcuşor ,s. m. LM. Oche-şte-ţi şi vr’un crăcuşor, ştii, potrivit, să nu se rupă tocmai la dică. CONTEMPORANUL VI, voi. II 100. Pom înaurit... Cu doisprezece crăcuşori. GOROVEI, c. 13; — crăcuţ s. m. LB.; —.crăcior s. a, (pronunţat -ci-or; în poezia pop. în sens desmier-dător) = picioruş. Crăcioare-mi frânge, Trupioa-ra-mi plânge. MAT. FOLC. 341. |Augmentativ: crăcoiu s. a. = crac mare, DR. v 179. | Adjectiv: crâcoş, -ă = crăcânat. Umblă craco'ş de picioare. reteganul, P. II 78/S2. Gal cu picioare cracoşe (jud. Turda) CALUL 293;—(din crăcoiu) crăcoiât (dial. crăcoiet), -ă - „cu picioarele cârne înlăuntru"; se mai zice despre coarnele furcii (furcoiului)... dacă stau departe de olaltă. Cerb sau ţap cu coarne mari crăcoiate. DR. V 179. | Din aceeaşi familie: crâchiţă s. f. = par lung şi subţire, crăpat la un capăt în mai multe braţe, cu care se culeg poamele ce nu se pot ajunge cu mâna, proaschie, proţap, scripiţă (Arad). Com. ittu.] ■— Din bulg. kraku „picior" (cf. lor Acul „crac al pantalonului") s. sârb. krak „picior (lung)" (şi „crac al compasului, crac de munte, braţ de râu"). Cf. crăci, cracă. CRACA s. f. 1“. Rameau, branche. 2°. Bois (du cerf). 3°. Pârtie de la voiture. 4°. Branche. 1°. Creangă (H. II 26, 79, XIv 358, XV 210, (Braşov) Com. I. C. PANŢU), ramură (du|)ă unii — cf. TDRG. — mai groasă, după alţii mai subţire, cf. exemplul din Rădulescu-Codin). Cum se urcă sus, îndată Graca ’ntăia fu jos dată. PANN, P. V. I 90, cf. E. II 78i Cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. ODOBESCU, III 17, cf. 35. Avea aci un ulm voinic, căruia îi va curăţi crăcile. D. STĂNOIU, c. I. 178. Le căzuse frunza şi crăcile şi rămurelele. ISPIRESCU Li 77, cf. 230. Săltăm din cracă ’-n cracă. EPURE, P. 22. Ciolpănei [sânt] arbori fără crăci şi frunze, sau damuri care n’au crăci şi ffunze. RĂDULESCU-CODIN. Eu zic cucului să tacă, El se suie sus pe cracă, alecsandri, P. p. 274". Foaie verde crăci de teiu... TEODORESCU, P.P, 292. Un brad.... Cu crăci verzi. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 29. Să bage o cracă de busuioc într’un puţ. GOROVEI, cr. 443. Prepeleacul este un copăcel cu clinciuri (crăcile) retezate. H. II 41. 4^ A-şi tăia s. a tăia cuiva craca (= creanga) de subt picioare, zanne, p. i 150; Se agaţă de craca care-l ţine. ib. IX 453. 2°. Corn de cerb. PONTBRIANT. [Cerbul] se blestema: Corniţele mele, Crăci şi rămurele... teodorescu* P. p. 66. 3°. (La plur.) Parte a căruţii (H. II 8), probabil c r a c i i. [Plur. crăci. | Şi: (-f creangă) creâcă s. f. H.' XVI 40 (plur. cred) = crenguţă. (H. IX 90), crean- gă (CIAUŞANU, gl.). O creacă cu mure dulci. ŞEZ. II 22o/io. Mi s’au dus bucăturile cu creei = de atâta ceartă nici n’am ştiut de mâncare. CIAUŞANU, GL. j Diminutive: crăchîţă (cu hiperurbanism: crăpiţă) s. f. Vin’ la mine ’n grădiniţă Şi te-aşează pe crăchiţă. şez. v 46. Dim, cră-chiţe mi-a rărit. Ib. vil 22. Gemănare = lemn cu două crapiţi, cu două, ramure gemene. VICIU, GL. (subt gemănare); — (Munt., Olt.) crăculîţă (creculiţă, pontbriant) s. f. Scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau atârnate [rodiile]. ispirescu, L. .359. Cu murgu ’mpriponit De-o crăculîţă de nuc. mat. folc. 347;— crăcuşoâră s. f. COSTINESCU; — (Munt., Olt.) crăcuţă (crâcuţă COSTINESCU) crecuţă s. f. = cracă mică, rămurea; (la plur.) motive de ornamentare (PĂCALĂ, M. R. 515); (Bot.., la plur.) o floare (H. XI 389) nedefinită mai de aproape. Porumbclu’ iute s’a întors c’o crecuţă de brad în cioc. ŞEZ. III 107. Fru-. mos cântă cucu’n deal Pe-o crăcuţă de ciulpan. BOCEANU, GL. Crecuţă cu şapte prune. PAMFILE, S. T. 5. Crăcuţe de măr. MUSCEL, 5. | Colectiv: crăcărîe s. f. = crengi multe. Alţii tăiau curpen lung de prin păduri şi-l întindeau... peste crăcăria risipită. SLAVICI, D. B. 165. | Adjective: crăcos (crecos pontbriant),-oâsă = rămuros, stufos, crengos (COSTINESCU); — (+ rămuros) crăcuros, -oâsă = cu crengi multe, dese şl mari, stufos. Mesteacăn crăcuros. CONV. LIT. XLIV, voi. II 268. Pădurea crăcuroasă. MAT. folc. I 499.]. j Din aceeaşi familie: cra- chină f s. f. (accentul?) = creangă, ram (ură). (Slav.) veja, vetvl = stâlpare, craehină. MARDARIE, L. .662], — Raportul etimologic al lui cracă — care se găseşte şi la Megleniţi — cu crac şi er(e)angă nu e clarificat. CRACM vb. IV» v. crac! CRACAIE s. f. CRACAN s. a. şi m. CRACÂNA s. f. şi adj. I. 1°. Fourohe (d’un arbre), branche ou perche fourchue. 2°. Accotoir, etangon. 3°. Pioche ă deux pointes. 4°. Manche-rons. 5°. Pointes de la navette. 6°. iSpingle ă cheveux, lardoire. 7°. Traînoir. 8°. Accote-pot, tr&pied. 9°. Chevalet (du scieur). 10°. Fourche. II. Variât6 de raisin blanc. I. 1°. Cracă ramificată în formă de V (com. N. ionescu), lemn (prăjină) terminat la un capăt în două braţe în formă de furcă (COSTINESCU) s. despicată la un capăt, formând cu ramurile un unghiu (gorovei, CR. 266); p. ext. bifurcaţia, locul unde se bifurcă ramurile unui copac (pamfile, c. Ţ. 116) ; (impropriu) crac, fiecare din ramificaţiile unui obiect bifurcat. Poama... se sdro-beşte... ou un băţ ce are patru crăcane la un capăt. 1. ionescu, c. 195. O cange cu trei erăcăni. id. P. 251. Pescarul, stând in luntre, vede racul pe fundul bălţii şi pune proţapul cu crăcana peste el. ANTIPA, P. 74. Le dă in mână crăcana de măr dulce şi, apucând una de-o ramură şi alta de cea- ■ laltă, trag s’o spintece. MUSCEL, 68. Patului... se face din 3-4 pari, puşi la crăeana crăngilor. PAMFILE, I. c. 430. Văd cuibarul cucului Tocmai sus într’o crăcană. id. c. T. 116. 2°. (Mold.) „Unealtă care în gospodărie se întrebuinţează pentru ridicat frânghiile cu rufe, iar în livezi se sprijină ramurile copacilor încărcate de fructe; se face dintr’o ramură grosuţă care la capăt se bifurcă" (com. v. C. şoarec, Piatra-Neamţ), proptea (BARCIANU) ; p. anal. furca I v. crăcană. CRĂCANĂ — 865 — CRĂCANĂ (com. AR. tomiac, Stx-aja) puţului (com. ittu, Corbu, Ciuc) pe care se sprijineşte cumpăna; p. ext. spânzurătoare, furci. Seârţiia... cumpăna ,[fântânii] de tot se mai ţinea pe crăcana une>i furci Puturoase. VLAHUŢĂ, N. 122. L’oiu însura 'Intre furci, între crăcane, Cu trei rânduri de pistoale. SEVASTOS, C. 310. 3°. Sapa a cărei muchie se termină in două coarne. WEIGAND, B. B. 95. 4°. (La plur.) Coarnele plugului .H. XXV 417, cf. XVI 354. 5°. Cele două coarne dela capătul răschito-rului, cracul. PAMFILE, I. C. 13, DAMfi, T. 140, cf. H. XII, 174, XVI 300. 6°. Ac de păr, un fel de piepten cu colţii rari care se pune în par spre a-1 ţinea adunat. DICŢ. || Un fel de undrea cu craci la un capăt spre ,a prinde bucata de slănină s. usturoiul cu care se împănează friptura (= germ. Spicknadel. ALEXI). 7°. (Mold.) Cele două lemne... legate la un loc cu un gânj sau prinse cu un cuiu şi [care] formează un unghiu pe care se aşează plugul, iapă, cobilă, cotumbă, croc, traglă. trăgători. C. C. ii-iii 150, H. XII 31. 8°. (Adesea la plural) Unealtă de fier, având trei picioare răscrăcărate fixate de un cerc de fier, pe care se pun oalele (VICIU, GL.) s. în care intră căldarea care se pune la foc (com. ST. PAŞCA, Crişcior), pirostrii; p. anal. unealtă^ făcută din trei prăjini împreunate la capătul de > sus şi aşezate în formă de piramidă, de care seJ atârnă căldarea de-asupra focului (cf. pamfile, J. Iii). Cujbă servind ca pirostii la facerea mâncării (H. XIV 416, cf. I 7, v. iii, vil 441, 484, XIV 30, 65, 416, 489, şez. vil 186), coturn bă. Lângă carâmbii dricului atârnă crăcănili, ce la oraşe sânt de hier şi numite pirostrii, jipescu, O. 149. Giaunul sta aninat în cracana cu trei picioare. SADOVEANU, I. A. 83. Atârnă căldăruşă de mămăligă în crăcane. ISPIRESCU, L. 396. 9°. Capra de lemne, scaunul tăietorilor de; lemne. HERZ.-gi-IER., M. IV 244. Desdimineaţă lua toporul şi crăcanile [sic), plecând la tăiat lemne. s. NĂDEJDE, ap. TDRG. 10°. (Bucov.) Furcă de lemn. dan, p. 98; com. A. TOMIAC. II. (Mold.) Varietate de struguri (jipescu, o -53, DDRF.) albi (DAME, T.) s. negri, cu ciorchini lungi, deşiraţi, foarte rămuroşi; mai totdeauna cu rămurele alterne, căldăruşă (H. III 65), crăcănată. || Atributiv: Poamă crăcană (H. XII 114) = poamă băbească (HEM. 2782). [Plur. crăcane (VICIU, GL.) şi crăcăni (ŞEZ. vil 186, XIV 416. j Şi: cra-cână s. f. (ad I 8°) H. v Iii; — crăcân s. a. (plur. -cane) şi m. (pl. -cani) = crăcană (I 8°) ; lemnele la car între care intră ruda (proţapul) cu capătul, gemănare, crac (com. ITTU, Năsăud); om cu picioare lungi (LM.) şi strâmbe (com. st. paşoA) ; (în argot) pantaloni (BARONZI, L. I 150), cf. crac I 2°. Pxiseră căldarea de fiertură în crăcan. ODOBESCU, I 91. Câmd are sare şi. crăcane, n’are mălaiu şi tuoiu. zanne, P. iv 108. Piele de nevăs-tuică întinsă şi uscată pe un crăcan ăe lemn. PAMFILE, B. 48. Ceru dară călătorul o căldare cu apă şi sare şi o atârnă de crăcani. HEM. 2057. (Atributiv) Un om crăcan = cu picioare lungi LM. Unghiţă [= undiţă] crăcană sau anghîră = cu doi sau trei craci. F. r. atila, p. 69; — (ad 8°) crăcânii s. m. plur. = crăcană i 8° (Muşiţa în Prahova, com. N. GOLOGAN). Iarna... servesc la acăţarea ceaunului crăcănii, o piramidă de pari sugrumaţi sus cu nuiele de mesteacăn, păcală, R. 443; — (formaţiune glumeaţă, în ghicitori; ad I 8") crăcâie s. f. Cu crăcaia şi negraîa fad mălai V. cracă. CRĂCUŞOÂRĂ s. f. J CRĂCILOR s. m. 1 CKĂCtiŢ s. m. J V- CraC* CRĂcCţA s. f. v. cracă. CRÂDEL s. a. (Comerţ.) Coutil. — (Germanism; în Transilv.) Un fel de pânză de bumbac ţesută strâns, din care se fac saci de perine, şi, pe la ţară, unde portul naţional a fost părăsit, haine femeieşti de toate zilele (durabile) ; cf. a n g h i n ă. O rochie... de cradel cu reehal cu tot (1803). iorga s. D. xii 145. [Şi: grâdel s. a.] — Din germ.-austriac Grad(e)l, idem. CRÂFLĂ s. f. (Cui.) Beignet. — (Germanism) Gogoaşă. [Şi: crâfnă s. f. TDRG.] — Din germ. Krapfen, idem. Cf. dubletele c r a f -nă şi croafenă. CRÂFNĂ s. f. v. craflă şi croafenă. I. li. 55» CRÂG — 868 — CRAINIC CRÂG f s. a. v. crâng. CRĂGA adv. . . , v. craguiu. CRAGĂ s. f. j CRAGAICt'ŢĂ s. f. (Bot.) Une plante. — (Munt.) Coada mielului (H. XII, 137) : Verbascum phoni-ceum? CRĂGHIREĂS s. f. v. craiu. CRĂgOia adv. v. crăguiu. CRÂGClU s. m. Enfant sautant ă cloche-pied (dans un jeu). — (Ban.) Copilul care, pierzând jocul (de-a caeica s. de-a pila), e silit să sară într’un picior (H. xviii, 172). [Şi: crăguia, (prin omisiunea terminaţiei, considerată ca sufix) craga adv. Copiii..., pierzând jocul, au să sară... crăguia. Com. LIUBA. Copilul când se joacă eaciea... [^i] pierde, se pune să sară craga şi se numeşte cră-yuiu. H. xviii 172.] — Din sârb. kraguj „uliu“. CRAH s. a. Krach. — Mare dezastru financiar, venit pe neaşteptate şi urmat de falimente şi scăderi la bursă. — Din germ. Krach (dela verbul krachen „a trosni"), cuvânt întrebuinţat întâia oară în acest sens la Viena, în ziua de 9 Maiu 1873. CRĂÎ vb. IVa v. craiu. CRÂIA s. f. (î.n numele jocului) De-a-craia încălecata, ăe-a-iapa călare, joc cu mingea, la care jucătorii care aruncă mingea sunt călare pe ceilalţi. DDRF. (subt a-craia). TDRG. CRĂIASA s. f. CRAIDON s. m. CRAIDONÂŞ s. m. v. craiu. CRÂIDONÂŞ S. m. CRĂlE s. f. CRĂIEliCirj s. m. (Bot.) Orobanche (Orobancha caryophyllacea şi cruenta). — Verigei. PANŢU, PL. [Şi: crăliciu s. m. PANŢU, PL., DAMf:, T. 188, 189, LEON, MED. 43]. — Probabil, din sârb. kraljic „crăişor, prinţ". CRĂIESC, -IÂSCĂ adj. CRĂlfiŞ s. m. (Iht.) CRĂIEŞTE adv. CRÂICT s. a. CRĂI1SŢ s. m. (Iht.) CRĂIETE s. m. (Iht.) CRAILĂC s. a. CRĂtME s. f. CRÂINĂ ş. f. Marge. — (Pop.) Margine. Krajnc. ANON. CAR. Dar Sîoian Bulibaşa, Căpitanul de craina. MAT. FOLC. I 58, cf. ION CR. IV 388 (unde craina e apropiat de craiu (5) şi explicat prin : „ceată de craiu, cei care petrec în chefuri şi de pe urma faptelor necorecte"), j (Ou funcţiune adverbială) A umbla craina fără rost, ca un craiu, ca un om fără căpătâie (cf. RĂDULESCU-CODIN), încoa şi încolo, în fleacuri (id. L.) [Şi: crâun adv. Zărpălatccul de fii-meu, în loc să puie şi el ochii pe vr'una, d’o vreme încoace umblă eraun. delavrancea, s. 57.] v. craiu. — Din sârb. krajina „graniţă". Pentru locuţiunea a umbla craina cf. a.bate laturile. CRAtnÎ vb. IVa v. crainic. CRAINIC s. a. Orue, levier (du moulin). —• (Oltenia, Banat, Haţeg) Maşină de ridicat pietre şi lemne grele (cf. liuba-iana, m. 128). | Spec. Partea dela moară cu ajutorul căreia se ridică şi se coboară pietrele, posadă, cântar. Cf. dam®, t. 151, densusianu, ţ. H. [Şi: grânic S. a. LIUBA-IANA, M. 151.] — N. din germ. Kranich, idem. CRÂINIC s. m. 1°. Percepteur, receveur. 2°. II e-raut, crieur public. 1°. t (Nordvestul Ardealului) Funcţionar ales de districte dintre cneji, av&nd să execute sentinţele judecătoreşti şi să strângă impozitele. Instituţia acestor mijlocitori între organele statului şi locuitorii districtului e atestată mai întâi către sfârşitul sec. XlV-lea. Cf. s. dragomir, dr. i 151 ş. a. 2°. (învechit) Funcţionar inferior însărcinat să aducă la cunoştinţa publică („să strige", „să vestească" s. „să dea de ştire") diferite porunci ale unei autorităţi, pristav, cran cău. Krajnik. anon. CAR. Trimisă crainicu’ pretutindirile, povestind cum de acum înainte să asculte pre Smer-dis, iar nu pre Camvis. HERODOT, 170, cf. 438. Judele, pârgarii, crainicul (ca. 1650). IORGA, D. B. 95. Au pus de au strigat crainicul să nu cumpere nime... LET. II 248/23. Prin toate ţările şi, oraşurile crainici strigând. CANTEMIR, ist. 27/i7. Strigând crainicul şi arătând toate semnele şi părul [vitei de pripas] cum îi va fi. RĂŞCANU, L. 37/s, cf. URICARIUL, XIX 349/». Au trimis cu boierii pe protopopul... ca, în loc de crainici, să vestească... (a. 1819). uricariul, vii 82/0. înaintea lor un crainic cu un glas răsunător, îndreptat către mulţime, le vesteşte... i. NEGRUZZI, II 161. în zadar ca s’o mai cate tu trimiţi în lume crainic. EMINESCU, P. 191. împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea... CREANGĂ, P. 77. Crainicul bisericii, cu unul din vornici, primesc aceste donaţiuni. pamfile, CRC. 172. în vârful m,untekii, crainicii’mpăratului strigă la războiu, c’a venit vremea de-apoi (— Tunetul). GOROVEI, c. 370. # A striga crainicul = a vorbi mult despre ceva, a da în publicitate, a spune tuturor, a bate toba. Iubeşte-o, fătul meu, dar nu striga crainicul, pentru că lumea-i plină de urechi, lungi, alecsandri, t. 1369. || P. ext. Vestitor (CREANGĂ, GL.), sol, mesager. O,... tâ-nărule, ca,rele... crainic şi martur ai aflat pe Omi-rul. j .ET. I. 36/a. A adevărului netăcut crainic i-vându-te. cantemir, IST. 162/2S. Lângă Zeos se afla Urmes, crainicul. ODOBESCU, I 288/n. Pe m,asa,’mpărătească sare-un greer, crainic sprinten. EMINESCU, P. 190. Şi sufletul înviforat îmi spune Că fătul ăsta,’ al patimii amare... E solul sfânt... înfricoşatul crainic, Izbăvitor durerilor străbune. GOGA, P. 120. Bani la crainici a dat Cari au strigat,. SEVASTOS, N. 131/jo. [Şi: (+ graiu) grainict s. m., Grajnik = praeco. anon. car. || V u r b : crainici' IV» =a striga în public, a vesti. Crancău, om care crăinîceşte, crainic. şez. II 225/o. Plecară dela curtea împărătească crainici în toată ţara, care crăinicea că cine s’a afla s’aducă o minunăţie de fată... MIRON POMPILIU, ap. TDRG. Pusese să crăiniccască în toate unghiurile împărăţiei cum că vrea să-şi a-leagă un craiu după cum i-o gândi inima. ŞEZ. CRAINICI — 869 — CRAIU IX 117; — (neobişnuit) crăini vb. IVa. Călăraşi din fugă prin sate crainesc. ALECSANDRI, ap. ŞĂINEANU, D. U.] — Din rut. krajnik „jude“ (dela Jcraj „margine, regiune") Miklosich, Beitrăge. Consonantis-mus I 44; cf. P. Skok, Slavia, IV 2, 328 Cf. ung. krajnik „judex nobilium" BARTAL, A ma-gyarorszăgi latmsăg szotăra). CRAINICI vb. IV» v. crainic. CRAInţă s. f. v. crăiţă. CRĂIOBIRÂU s. m. v. craiu. CRĂION t s. a. v. creion. CRĂIdS, -OĂSA adj. v. craiu. CBĂIŞOArA s. f. v. crăişor. CRAiŞOR s. m. 1°. Petit roi; prince. 3°. Fiancd. 3°. Libertin. 4°. Roitelet. 5°. Truite sawnonee. 6°. Sorte de plante. 7°. Sorte de raisin. 1°. Rege, domnitor, principe domnitor, Domn mic (de stat) s. simpatic, iubit; rege al unei ţâri mic-i (LM.) ; fiu de rege, prinţ; pretendent la tron. Iară un crăişor nemţesc au chemat pre Leh la poedinoc, cu vierşun să se lovească numai a-mândoi. LET. I 89/w. Au căzut acel Gheorglvie crăişorul... la prinsoare, ib. I. A. 42/22. Rădicăn-du-şi un crăişor dintre Secui... M. COSTIN, ap. G&DEI. Pre crăişorul lor, cu limba noastră, voe-vod il chea/nui. CANTEMIR, HR. 130. Arghir au fost crăişorul Cel mai pedepsit eu dorul. BARAC, A- 5. Ghila Duca sau Crăişorul Ardealului. P. Maior, IST. 74. Crăişorii creştini ai locurilor clădeau Mseriee. ODOBESCU, II 506. Luminate crăişor, miludşte baba eu ceva. creangă, p. 191. Fost-au, fost un crăişor, Tinerel, mândru fecior. alecsandri, P. P. 20/i. Crăişorul e numele lui Horia, într’un roman al iui L. Rebreanu. 2°. P. ana 1. (cf. craiu-nou). Mire MARIAN, NU. 177. 3°. Craiu (5°), puiu de craiu (5°). Ce are Românca a împărţi cu craii?... Căt ii iesă un crăişor înainte, hait, m'am închinat cu plecăciune. ALECSANDRI, T. 215. 4°. (Ornit.) împărăţel, sfredeluş (Troglodytesj. DICŢ. 5°. (Iht.) Lostriţă (Salmo trutta). LB. BARCIANU, DDRF. 6°. (Bot.) Numele unei flori (H. III 325) nedefinite ; cf. craiu 6°, crăiţă. 1°. (Bot.) Specie de struguri. LB. Cf. crăiţă [Feminin : crăişoâră s. f. = mireasă, frân-CU-CANDREA, M. 152.] — Derivat din craiu, cu suf. dim. -işor. CRĂIŢA s. f. V. cratiţă. CRĂIŢĂ s. f. 1°. Reine. 2°. Princessc. 3°. Femme de mosurs I6g&res. 4°. Reine (d’abeilles). 5°. Dame (aux jeux de cartes). 6°. Rose d’Inde. 7°. Vari6t6 de poires. 8°. Variete de raisins. 9°. Variet6s de champignons. 10°. Nom d’une danse paysanne. 1°. Regină, crăiasă. DICŢ. 2°. Princesă, crăişoâră. Sora noastră prealuminata crăiţa Elisaveta. ŞINCAI, HR. I 120/». 3°. (Bucov., cf. craiu 5°) Femeie de moravuri uşoare, voronca, ap. CADE. 4°. (Apic.) Regina, crăiasa s. împărăteasa albinelor, matcă. Unii [scriitori] vreau să ghi- cească că ei [trântorii] ar fi bărbătuşii crăiţei. TOMICI, C. A. 19. 5°. (La jocul de cărţi) Damă. LB. DICŢ. # Crăiţa-mare = (la jocul concinei), concina mare: zece ochi de caro (costinescu), (după alţii de cupă, cf. herz.-gher. m., iv 244). Crăiţa-mică = concina mică: doi ochi de treflă. COSTINESCU. 6°. (Bot., mai ales la plur. Vâsdoagă (Tagetes erecta s. patula). panţu, PL. Cf. LB., BULET. GRĂD. BOT. V, no. 3-4, p. 68, LEON., MED. 34, PĂSCULESCU, L. p. h. ii 11, 87, 130, 252, 273, III 48, IV 53, XII 5, 24, xiv 21. Măzăriehe, creiţă şi salbă mpale. ollănescu, ap. TDRG. Să bea bolnavul de mai multe ori pe zi ceaiu de floare de crăiţă, grigoriu-rigo, M. p. i 122. Rădu-canul îi aducea creiţe şl busuioc. DELAVRANCEA, H. T. 154. Foaie de crăiţă. Auz, neiculită. TEODORESCU, P. p. 313, cf. .591, 594, H. ii 40. Grădină De creiţe plină. TEODORESCU, P. p. 658b. Şi-am zis verde ş’o creiţă. Şi-o cracă de lămâită. MUSCEL, 29. 7° (Bot.) Specie de pere de mijloc, lungărete, verzi, fragede. DR. II 706. 8°. (Bot.) Varietate de struguri albi. Cf. DAMfi, T. 9°. (Bot.) Diferite specii de ciuperci : burete-domnesc (LB.), numit şi: burete-crăiesc (cf. panţu, pl.) ; burete pe deasupra ca o catifea purpurie, pe dedesubt galben auriu; creşte în păduri de cer, în locuri nisipoase; specie rară şi delicioasă, la mâncare (REV. CRIT. iii 120) ; creşte ca buretele-alb, numai faţa de deasupra este vâ-nătă-verzie (Munţii-apuseni, viciu, GL.) ; două feluri de ciuperci, unele cu carnea albă, mai înalte în cocean, bune de mâncare, altele ce se numesc şi c ă c i u 1 a - ş a r p e 1 u i, nu se mănâncă (cf. H. v 263) ; soiu de ciuperci de pădure, galbene roşietice, bune de mâncat (CIAUŞANU, v.), ro- ii i ţ ă, o u ţ; ciupercă-albă: Amanita cesarea (Lu-goş; com. ittu). Cf. H. XVIII 168. 10°. (Cor.) Numele unui dans ţărănesc. Cf. H. V 18, 72, 376, IX 74, XIV 94, XVI 5, SEVASTOS, N. 281/m, PAMFILE, J. III. [Şi: creiţă s. f. (ad 4°), DAMfi, t. 185, H. II 59 79, 142, 220, IV 194, XII 237; (după suf. -intă) crăinţă s. f. baronzi, l. 132/,]. _ — Derivat din craiu cu suf. dim. şi moţional -iţă sau împrumutat din sârb. kraljica „regină“ şi „o specie de pere“ s. bulg. kralica „regină". CRAlTÂRdU) s. a. (Fin.) 1 - creiţar. CRÂIXAr(IU) s. m. CRAlU s. m. 1°. Roi, prince. 2°. Rownage (dans le mystdre joue pendant Ies fetes de Noel). Enfant qui, pendant Ies fetes de Noel va de maison en maison, chanter des cantiques de Noel. 3°. Chef elu â diverses occasions. 4°. Roi (au jeu de cartes). 5°. Goureur de ‘femme-s, dâbaucM; ivrogne; vieux beau. 6°. Nom de fleur. 7°. Fisc. 1°. (Ieşit din uz, probabil şi fiindcă a primit accepţiunea rea de subt 5°; azi întrebuinţat în lit. populară şi de scriitori arhaizanţi sau care imită limba poporului) Rege (cu deosebire al Poloniei), principe domnitor (ai Ardealului), domnitor, Domn. Kraj = rex ANON. car. Krăly = rex. LEX. MAKS. 241, princeps (ib. 239) Craiu’ Moldovii = regele României. HERZ.-GHER., M. IV 244. Deade fuga craiul Sodomului. PALIA (1581) 54/». Predoslovie către Mărita Sa craiul Ardealului. N. test. (1648) ap. GCR. I 124/k. Care filosofi erau crăi d.ela Persida. VARLAAM, C. II 38b. Cetăţile... sunt supt oblastiia craiului leşesc. PRAV. 1070. Şfă-tuesc necuraţii cu craii şi cu’mpăratii. dosof- CRAIU — 870 — CRAIU TEIU, PS. 13. Haine pestriţe, foarte frumoase, cum era deprins a purta featele orailoru. SICRIUL, DE AUR (1685), ap. GCR. I 276/». Neapolis, crăiia supt craii HişpaniU. LET. I 8/12. Crai nu sunt, ce direpţi Domni sau Cnezi. ib. I 215/20. Dentr’acel fiu crăiesc s’au obicinuit oamenii de zic tuturor Domnilor Ardealului: crai. MAG. ist. 170/2«. Râmase craiu Ungurilor Ioan. E. văcărescul, ist. 26I/12. Darnic căt un craiu. alecsandri, t. 735. Leşii, cu craiul lor Sobieţki. id. ib. 1482. Craiul [Englezilor]... dobândise printr’o moştenire oarecare drept la tronul Franciei. ODOBESCU, I 3. O, tu craiu cu barba’n noduri! eminescu, p. 190. Ascultam pe craiul Ramses. id. ib. 231. Veniţi, ci-ai din poveste. VLAHUŢĂ, P. 90. Toţi craii multului rotund, coşbuc, B. 17. împăratul, fratele craiului, se numea Verde-impărat. CREANGĂ, P. 183. Sobieţki, craiul Polonilor, id. A. 71. Ciobanii cu împăraţii şi craii la masa verde ospătau. ZANNE, P. 1. 530. Dl cinează ca ş’un craiu. jarnIk-Bâr-SEANU, D. 172. Ş’a văzut craiu îngeresc, în sălaş dobitocesc. id. ib. 515. Visam că mă’ncredinţam (= logodeam), Dela vale peste plaiu, Dup’un fe-ciorel de craiu. HODOŞ, P. P. 76. Oastea unui craiu într’un vârf de paiu (= Macul), gorovei, C. 217, cf. 352. (Nearticulat, în legătură cu un nume, cf. v o d ă) Enia, ginerele lu Priam-craiu. MOXA, ap. GCR. I. 58/ie. Domnul Chip or craiu. PĂSCULESCU, L. P. 153. Auzit-am, auzit, Că craiu Puchner o fugit. MARIAN, I. 70. (Când se ştie despre care rege e vorba, cuvântul craiu ia funcţiunea numelui propriu şi se întrebuinţează nearticulat). Mergea Craiu pre uscat. cuv. D. BĂTR. 1 425. Ştefan Potoţchii... cu puterea sa şi peste voia şi poronea lui Craiu. let. i 229/u. Duce-vă-ţi la fetele lui Craiu. MAT. folc. I 15/n. Nu s’a spart capul lui Craiu!, se zice când se sparge vreo oală de mică valoare (Transilv.) Doar nu e un cap de craiu! = un lucru preţios. CIAUŞANU, V. (în unire cu împărat) Vestea lui ajunse pănă la Craiu-impărat. HEM. 1630/s. | F i g. Stăpânitor; mai-mare. Dela viermuşorii... până la om, craiul lumii, câte trepte schimbătoare! KONAKI, P. 269. I-a spus călugărului, şi ăsta, care era craiul păsărilor, a strigat odată cu bucenu’. rădulescu-CODIN, 1. 285. || (Ornit.) Craiul păsărilor = pitulicea. OANDREA, G. s. 191. (Ornit.) Puiul craiului = împărăţel. Cf. TDRG. Puiul craiului, cu pene albe aurite, bianu, ap. TDRG. Craiu-nou — a) rege, împărat: Vodă ăsta al nostru am auzit că s’a făcut şi el craiu-nou. H. II 39; b.) mire (vaida, marian, NU. 177) ; c.) hoţ nou (H. II 293; cf. craiu 5°; d.) (Astron.; în Mold.) luna, când apare mai întâiu iarăşi pe cer, în formă de secere subţire, lună-nouă (Cf. pamfile, CERUL, 62, H. II 315, HERZ.-GHER., M. IV 244, GOROVEI, CR.). Craiu-nou, strălucite, Plânsă m’ai găsit, Cu gânduri mâhnite, Cu chipul cernit, alecsandri, p. I. 21, cf. T. 213. Craiu-nou le surădea la toţi şi se pleca spre sfinţit, sandu-aldea, D. N. 220. O şuviţă, de păr negru îi sporea albeaţa, cu/m un craiu-nou măreşte negrul nopţii. I. TEODOREANU, M. II 231. Când vezi craiu-nou... să zici: Sănătate în casă şi ploşniţele afară! şez. I 191. Cunună-se craiu-nou cu cunună de piatră scumpă de mult preţ. TEODORESCU, P. P. 374. (Astron.) Craiu-vechiu = lună plină, pamfile, cerul, 62. (Oltenia) Craiul-de-rouă, personagiu legendar, care umblă numai noaptea pe lună şi care, fiind surprins de soare, când răsare, se evaporează ca şi roua. Cf. CADE. Pe calea asta veche se purta Craiul-de-rouă noaptea, pe lună, între Dunăre şi munte; şi odată, apucându-l ziua, cic’a întins soarele numai o rază asupra lui şi l-a băut dintr’o sorbitură, vlahuţă, ap. CADE. (Entom.) Craiul-broaştii = libelulă. Cf. herz.-gher., M. I 393 (subt broască). Craiu-verde = ramură verde (?). Craiu-verde bătut pe masă, Rămâi, gazdă, sănătoasă. TEODORESCU, P. p. 84. 2°. (Bis.) Cei trei crai dela Răsărit = cei trei magi (Gaspar, Melhior şi Baltazar) care s’au închinat Mântuitorului, după naştere; p. anal. (Astron.) constelaţia Orion (cf. PAMFILE, CER. 172. | Unul din cele trei personagii care fac pe magii, în grupul irozilor. Cf. herz.-gher., m. IV 244. Baltazar răspunde şi el: „Eu sunt crdiu-negru din ţara Arapilor“. pamfile, crc. 159. Aşteptau în pace să vină şi pe la casa lor colindători/i şi băieţii cu „steaua“ ori cu „craii“. PO-POVICI-bănăţeanul, ap. TDRG. | P. ext. (La plur.) Copii care umblă cu steaua, stelari. PAMFILE, CRC. 126. 3°. P. ext. Căpetenie aleasă la diferite ocazii : a.) (Oltenia) Vătaful căluşarilor. CADE. b.) (Transilv.) Căpetenia feciorilor, ales după datina „bricelatului“, cu dreptul de a pedepsi pe ceilalţi. E ales craiu feciorul care a ieşit mai întâiu la arat, primăvara. Cf. PAMFILE, A. 49; c.) Căpetenia unui joc de copii; p. ext. însuşi jocul (descris la marian, I 205), numit şi de-a craiul (H. X 542). 4°. (Transilv., Banat, Munt.; după germ. ,,Ko-nig“, ung. „kirâly“) Riga la jocul de cărţi, popă. Craiu de ghindă. 5°. Curtea Domnească din Bucureşti, pustiită mai întâiu prin incendiul din 1718, apoi prin marele cutremur din 1738, ajunse, prin al şaselea deceniu al secolului al XVIII-lea, un complex de ruine, în care se adăposteau toate haimanalele şi pungaşii Capitalei, cărora li se zicea, în ironie, crai de Curtea-veche. Astfel cuvântul craiu (scurtat din expresia craiu de Curtea-veche) ajunse să fie întrebuinţat, mai întâiu în Bucureşti, apoi şi în provincie, în înţelesul de haimana (POLIZU) , om chefliu, berbant (ib.),desmăţat, desfrânat, libertin, om fără căpătâiu (RĂDULESCU-CODIN, subt craina); spec. tânăr (s. bătrân care vrea să pară tânăr, face pe junele) uşuratec, care-şi pierde vremea ţinându-se de chefuri şi de femei; p. ext. beat (H. V 40) ; cf. craidon. Hămăind casele pustii, numai cioclii şi craii podurilor le cerceta, dionisie, C. 233. A stat atâtea zile fără cârmui,tor şi fără oameni, decât numai dintre crai (oameni stricaţi fotino), hoţi şi desperaţi, iorga, s. D. viii 122/s). Bagabonţi, crai, haimanale. PANN, P. v. I 62. Eşti un craiu, eşti iuschiusar. ALECSANDRI, T. 952. Dama cochetează eu privvrile-i galante, împărţind ale d vorbe între-un craiu, bătrân ş’un fante, eminescu, p. 307. Mă făcuiu nebun şi craiu. şez. v 89b/32. Curvă prefăcută, Că toţi craii te sărută! ib. VII 44. | P. ext. Tânăr, june (în opoziţie cu ,,moş“) O cojiţă da mălaiu, De cănd a fost moşul era,iu. jarnIk-bârseanu, d. 260. # Craiu-de-curtea-veche (baronzi, l. 44/ls) s. -de-eurtea-arsă (ionescu-gion, ap. zanne, p. IV 319), ştrengar, hoţoman, zanne, P. IV 319. 6°. (Bot.) Numele unei flori de grădină (H. XII 24, cf. H. I 261, li 273, nedefinită mai de aproape, cf. crăiţă.^ 7°. t (Atestat numai în LEX. mars. 206. După ung. kirălyi kamara) Fisc. [Şi: (atestat numai la E. văcărescul; ad 1°) cralâu t s. m. Bătu... şi.pe Mora, cralăul în Morea. IST. 256/n. || Diminutive: (dialectal) crăiuţ s. m. = rege mic; principe, domnitor. Kreiucz = CRAIU — 871 — CRAIU regulus. anon. car. Se însoar’un crăiuţ mare. reteganul, TR. 14/w. Cf. crăişor; — crăieţ şi (sing. refăcut din plur. crăieţi, mai des întrebuinţat decât singularul) crăiete s. m. (Iht.) Numele unor peşti mici (Cf. H. IX 6) : a.) boiş-tean. Cf. antipa, P., păcală, m. R. 32; b.) b e-hl iţă. Cf. barcianu; c.) nişte peşti suri întunecaţi pe spate, iară pe burtă roşii, baboiu (H. XVII 150), peşti mici de prin râuleţele de munte, lungi ca de 10 cm., pe foaie roşietici-gălbii, pe spate negri (Orlat, Racoviţa, Olt, viciu, GL.) ; d.) Nume colectiv pentru tot felul de peşti mici (Oltenia, Făgăraş) antipa, p. Cf. H. IX 42, xvii 16, 120; crăieş s. m. (Iht.) = boiştean (Dof-tana). antipa, F. i. 190. ] Femininul: cră-iăsă. 1°. (ad 1°, învechit) Regină; (cf. craiu-nou) mireasă (vaida; în acest sens şi crăiasă-nouă MARIAN, nu. 177) ; (ad 4°, în jocul de cărţi) damă, crăiţă 5° (LB., H.. XVII 240) ; (la plur.) iele, zâne (cf. PAMFILE, B. 26). Krejasă = regina. anon. car. Crăiasa-ţi dvoreaşte de-a di-reapta în dvorbă. dosofteiu, PS. 149. Şi sărbătoare făcea tot norodul pentru îngrecarea crăie-sei. doc. (a. 1764), ap. TDRG. Mai-că-sa-, blândă crăiasă, Medena cea prea aleasă, barac, ap. GCR. II 173/m. Arald ! strigă crăiasa, las’ faţa să-mi ascund. EMINESCU, P. 213. Şi mm fost-au poftiţi încă: crai, crăiesc şi împăraţi, creangă, P. 279. O pară ...dulceagă, taman pe gustul erăieselor şi pe dorul împărătesclor. şez. IX 121. Cine vine? Ce’mpărăteasă-, ce crăiasă? marian, v. 73. Crăiasa zânelor (creangă, p. 221) s. zâna-crăiasa (ISPIRESCU, L. 77) = cea mai mare peste zâne şi cea mai frumoasă decât toate (cf. coşbuc, B. 37 ş. u.). Crăiasa albinelor = împărăteasa albinelor, crăiţă (4°), matcă (pamfile, i. c. 93). I se înfăţişează înainte crăiasa albinelor, creangă, p. 239. cf. crăiţă. |[ Adjective: (Ieşit din uz) crăiesc, -iască = de craiu, regesc, regal; dependent de rege, aparţinător regelui, t (ad 7°) fiscal (LEX. mars. 206) ; (ad 5°, rar) ştrengăresc, de haimana (POLIZU), desmăţat (COSTINESCU). Cezaro-crăiesc. POLIZU. Iirei&sk = regius, -a. A-NON. CAR. Kraiesk — regaiis. LEX. mars. 241. Poiata kraiaska- (id. ib. 241) = palatul regal. Bi-răul crăieşti-i cetăţi Bistriţa (Baia, 1595). IORGA, S. N. 12. De va încăpea în mănule vreunui scaun crăiesc (= reşedinţă a regelui), ca să aibă a-i tăia capul. prav. 1070, cf. MAG. IST. I 8S/k, ŞINCAI, HR. I 4/ii. Priimeaşte, Măria Ta, cu mila crăiască, SICRIUL DE AUR, ap. GCR. I 269/22. Să-i ia tot crăiesc ce ar avea, şi lui să-i taie capul. M. costin, ap. GÂDEI. Nu era nuntă domnească, ce putem zice crăiască. LET. II 316/i. Fiiu crăiesc. MAG. IST. I 170/26 Vin doftoresc şi crăiesc, carte de BUCATE (1749), ap. GCR. II 45/13. La Buda, în crăiasca tipografie a Universităţii ungureşti. GCR. II 201/u. Se făcu înmormântarea lui An-dreiu, cu o pompă de tot crăiască, bălcescu, M. V. 395/o. Hârtiile plastografe sunt acum în mâinile procurorului crăiesc, c. NEGRUZZI, III 175/28. Decât la curtea crăiască, Mai bine’n lunca hoţească. ALECSANDRI, p. ii 52. De foc sunt ochii ei crăeşti. COŞBUC, B. 38. Nu se mai bucura curtea crăiască aşa tare. RETEGANUL, P. v. 21/,. Stemă crăiască, Coroană ’mpărătească. TEODORESCU, P. P. 168. (în Austria de odinioară traducând pe kaiserlich-koniglich) cezaro- (f chesaro-) crăesc = aparţinând coroanei imperiale şi regale a Habs-burgilor. (Bot.) Părul crăesc face nişte pere bune la gust, de calitate s’uperioară, lungi şi galbene s. rotunde şi verzi, numite pere crăeşti. Cf. crăiţă (4° b) ; cf. mere domneşti. Cf.' baronzi, L. I 937-s, DR. II 706, JARNlK-BÂRSEANU, D. 117. (Substantivat) Crăiesc s. m. (Iht.) un peşte (probabil c r ă e t e 1 e). Cf. H. XI 488, 504. I. IONESCU, P. 365 ; — (rar) crăi6s,-ioâsă = de craiu (1°). (?) Da te du la cel gras crăios. In perinoiu te-a culca, Cu ghin [= vin] roşu te-a a-dăpa. ARH. folc. I 206. | Adverb: crăeşte = ca un craiu (1° şi 5°), regeşte; ştrengăreşte. LB. Ea nu-şi cu-noscu bărbatul, cum era acum îmbrăcat crăeşte. RETEGANUL, p. II 20/.,. O pălărie de paie, pusă eam crăieşte pe-o- ureche. N. GANE, ap. CADE. | Abstracte şi colective: (învechit) crăile s. f. = ţara stăpânită de un craiu, regat ; demnitate de craiu, regalitate. Kreije = regnum, regimen. ANON. car. Pamfili aceasta era o crăie. HERODOT, 184. Mai apoi să nu le hie a-şi pierdere şi_ crăiia. EVSTATIE (16S0), ap. GCR. I 235/35. împărăţia Turcului luptă pre acele vremi pentru crăiia ungurească. LET. I 216/i7. Vestite împărăţii, crăii şi domnii. M. COSTIN, ap. Gâdei. Preste crăii să-ţi lăţeşti ura. DOSOFTEIU, PS. 268. Să fie stătut el la crăie. cantemir, hr. 481/«. Face o depărtată primblare către multe pa-laturi ale crăielor Evropii (a. 1756). CAT. MAN. 49, 117. L-au aşezat la crăie, în cetatea Clujului. MAG. ist. 1 179/h. Lisabona, capitala crăiei Portugaliei. DRĂGHICI, R. 29. Cetatea Nicopolii din erăia Bulgarilor, e. VĂCĂRESCUL, ist. 245/i8. Crăiia sa se megieşaşte cu a mea. beldiman, n. P. II 49. La Constantinopol s’a hotărît ca să facă din Principate o crăie. GHICA, A. 576. Alte crăii şi împărăţii, c. NEGRUZZI, 1 226. Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare, era' tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine, creangă, P. 183. Eu ţiu frânele crăiei, în părţile Arăpiei, Craiul Q-aspar mă numesc. TEODORESCU, P. p. 105; — crailâc (crailic costinescu ; plur. lâcu-ri, -licurij s. a. = (ad 5°) ştren-gărie, desfrânare, libertinaj, berbantlâc (DICŢ.), traiu în fără-de-lege, prea-curvie (RĂDULESCU-CODIN, L.). M’am lăsat de fata Bârsăniţei..., nu mai e vreme de crailăcuri acuma. Xenopol, ap. TDRG. Mârşave fapte, crailăcuri şi beţii, contemporanul, 11 26. Pe când era el acasă, naşă-sa se cam ţinea de crailăcuri: azi cu un taie-câmilor-frunză, mâne cu altul, ion CR. Iii 170, cf. RĂDU-LESCU-CODIN, l. ; — crăime s. f. — mulţime, număr mare de crai; regat, domnie LB.) ; ceată de ştrengari, de derbedei (DICŢ.). Alaric... nu după mult timp au murit..., lăsând crăimea lui Ataulf. şincai, HR. I 74/12. Dela începutul crăi-mei ungureşti, 814 ani. CALENDARIUL (1814) 4/s. Căt afund o mie de crăimi ascund. COŞBUC, B. 17. Ce nu ar face crăimea, de n’ar fi stăpănitori! PANN, p. v. I 67; — crăiăt s. a. (cu plur. -ieturi. polizu) = (ad 5°) ceată de ştrengari, de derbedei, de desfrânaţi. DICŢ. | Verb: crăi IVa t = a fi craiu (1°), a domni ca rege (LB.) Kreiesk = regno, -as. anon. car. L-au pusu-l... preste Izrail să crăiască. DOSOFTEIU, PS. 266. Deci acel craiu Cazimir au crăit ani 33. LET. I. 90/8. La Leş-i crăiă Jiymond pe atunci, ib. I 216/3. In anii... 148O crăind Matiaş Corvin. LET. I. A. 42/s. Să fie crăit pe vreamile lui Tiverie împărat, cantemir, hr. 79/oo. Să se crăiască Lehia de obraz pământean. dumitrache, 362. Stanislau Poniatoski... şi astăzi crăeşte cu îndestulare. E. VĂCĂRESCUL, ist. 279/4; (cu abstractul) crăîre s. f. = stăpânire regească, domnie; regat; demnitate de rege, p. ext. vrednicie, mărire crăiască (LB.). Aşa făcu numai decât la înc-epeniea crăirei lui. N. test. (1648), ap. BV. I 168/n. Găndeaşte că fi-va foarte bine... să, şadză puţin în crăirea noastră (a. 1593). HUR- CRAIUBIRĂU — 872 — CRĂMĂIiUÎ MUZACHI, XI 369. Artasoera împărat avea 127 de orăiri. VARLAAM, c. 360. | Compuse: (din craiu + domn; în Ţara veche) craidon s. m. = june care începe, învaţă a curta femei, începător la crailicuri, la viaţa libertină (COSTINESCU), craiu (5°). îşi cheltueşte starea cu craidonii, pe la via Brâncoveanului. FILIMON, C. I 769. (Atributiv) Brazii craidoni cu mustăţile în barbarie. CONV. LIT. XLIII 1149; (cu diminutivul:) craidonâş (crăidonâş) s. m. Acei strânşi ...fiind tot cam erăidonaşi. pann, ş. i. 55 ; — (+ birău, după ung. hirăly birâ, idem, în Transilv.) crâiubirâu (crâiobirâu) s. m. = judecător regesc. Chemând pre unu dintre Sibieni pe credinţă la sine, între carii au fost şi craiobirăul. ŞINCAI, HR. II 292/»; (cu femininul) crăbireâsă (dial. crăghireasă) s. f. = soţie de craiubirău. O veni şi el pe jos..., Că nu-i tată-său fânogiu ( = fâlnogiu, primar), Viei mumă-sa fânogeasă, Nici soru-sa crăghireasă. MAT. FOLC. 939.] — Din slav. (paleosl., bulg., sârb.) kral’î „rege" ( Şi cu solzii mari dc crap. alecsandri, P. P. 106. Moi'unul şi crapul mare Cinci I orc ^ ticlater, crever, se fendre, se ^en(irc. 2°. Craquer, &clore; se gercer, I coli. T ofr’ Grever (de douleur), etouffer (de Entr’ouvri-r- Poindre (en parlant du nv.n-ii ^rever’ Piourir. 5°. Se o-ever de man- geaille. 6°. Crier. 1 ■ (Despre obiecte tari, dure, neelastice) I n - i a n s. A se desface (în două) în mod brusc (şi VauSS0m0t->’ a.se desI>ica (în urma unei lovituri emente, a căpăta o despicătură; a se căsca III nl. jjj ioOAî. Vrciorul nu merge de CRĂP — 878 CRĂP multe ori la apă, căci ori se sparge, ori se crapă. zanne, P. IV 165, cf. 148. || Trans. (f a c t.) A face să crape, a desface ceva lovind; s p e c. a despica un lemn lovindu-1 cu securea; cf. a sparge. ICrep = crepo, findo. ANON. CAR. Lovi pre împăratul cu un băţ în cap, de-i crepă capul rău. MOXA, ap. TDRG. Crăpând una [= o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce şi bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. Au crăpat puţin, cu toporul său, tulpina copaciului id. ib. 102. Crapă, Doamne, pământul, Să între în el urîtul; Crapă, Doamne, pajiştea, Ca să iese dragostea ! BIBICESCU, P. P. 198. Pune-l să-ţi crape un stânjen de lemne. Unde dai (s. baţi zanne, p. iv 271 s. o plesneşti creangă, a. 45) şi unde crapă! se zice când o acţiune are un efect cu totul neaşteptat. (Hiperbolă) Crapă pietrele s. lemnele (de frig s. de ger) = e ger straşnic. Era un puiu de ger in dimineaţa aceea, de crăpau lemnele! CREANGĂ, a. 23. 2°. (Despre obiecte elastice, supuse unei prea mari tensiuni s. despre părţi ale corpului inflamate) Intrans. A se desface (din cusutură), a se spinteca (dar astfel încât părţile să se mai ţină una de alta, a plesni (fără să cuprindă în mod necesar, ca acesta, ideea de „dintr’o dată, în mod brusc") ; spec. (despre muguri, boboci de floare) a se desface în urma unei ecloziuni, a se deschide; (despre piele, buze, uger, etc.) a căpăta crăpături. într’acelaşi pom mugurul crepa, frunza se des-velea. CANTEMIR, ist. 126. Săpatul trebue a se face înainte de a crăpa ochii sau căpuşa. I. IONESCU, P. 50. Crape-mi sura opineuţă! alecsandri, p. I 70. Luând câte un drăeşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Strâns la piept, de sta să-i crape sucmanul. ISPIRESCU, L. 177. De multe ori, vara, vacilor le crapă ţâţele, şez. IV 125/u. Să-i crape boaşele! TEODORESCU, P. P. 370. Câmaţul, când se ’ndeasă, începe a crăpa, zanne, p. iii 505. A da într’o bucă, să crepe cealaltă = a plesni de gras. id. ib. II 21. Mi-au crăpat mânile de frig. (în imprecaţiuni s. prin hiperbolă şi despre om) Să crapi tu în două! id. ib. 264 b. Crapă, de gras = e foarte gras. ]| (Cu acelaşi sens) Refl. Să-i cumperi cisme de capră, Că altele se tot crapă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 437. || Trans. A spinteca, a tăia, a rupe. Creapă, babă, un sac în patru Şi fă lespedea (= cearşaf) pe pat. doine, 290. || (F i g., despre om s. părţi ale corpului lui; întregit prin: de ciudă, de necaz, de durere, de dor, etc.) Intrans. A plesni (de...), a nu mai putea (de...). Creape-mi-ţi inima în tine! ŢICHINDEAL, F. 57. Taman acum a crăpat răutatea din ea. D. STĂNOIU, c. I. 198. Crăpa fierea într’însa, de necaz, cănd văzu mielul. ISPIRESCU, L. 65, cf. şez. IV. 157b/2». Pune^mă slugă la vite, Să te văd tot prin obor, Că-mi creapă inima’n dor. HODOŞ, P. P. 53. îmi crapă obrazul de ruşine = nu mai pot de ruşine. Cf. ROMÂNUL glumeţ, i 56/», ION CR. III 219, com. TOFAN, D. STĂNOIU, C. I 221. A-i crăpa (cuiva) buza s. măseaua (în gură) după ceva = a avea mare nevoie de ceva, a se prăpădi după ceva, a nu se putea lipsi de ceva. Am avut o trebuinţă, de-mi crăpa buza, de 200 de mahmudele. ghica, s. 513. Să-i crape numele! = dracul. ION CR. III 286. 3°. Trans. A desface s. deschide (uşa, ochii) niţel, a întredeschide. Dar cum, crapă uşa, o şi închid la iuţeală, d. STĂNOIU, C. I. 137. Fata crepă puţin poarta. RETEGANUL, P. IV 6/u. Se deşteptă dim, somn, crăpă puţin ochii. DELAVRANCEA, ap. CADE. | (Complementul „ochii" devine subiect) Văzu (împăratul) un munte mare, de care nu mai văzuse de când îi crepase ochii (= de când văzuse lumina zilei, de când s’a născut). CATANĂ, ap. TDRG. || Refl. A se deschide puţin, a se întredeschide. S’a crăpat uşa. (Cf. barcianu). # A se crăpa de (zori de TDRG.) ziuă (rar: de lumină TDRG.), mai rar: zorile (s. zori de zi) se crapă s. ziua crapă = a apărea la răsărit o geană de lumină, a se lumina de ziuă, a se face ziuă, a se ivi zorile. Cf. H. II 28. Când se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste Turcii pe ai noştri. BĂLCESCU, M. V. 100. Când răsărea luna, de era două Ceasuri pân’a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vânători, ghica, s. 283. Când ajunse, se erăpa de ziuă. ispirescu, l. 317, cf. TEODORESCU, p. p. 674b. Zori de zi cănd se crăpa, Pescăra-şul se’ntorcea. id. ib. 310. Se treziră că crăpa de ziuă. şez. VIII 68. Crăpă ceasul! = dete Dumnezeu ! în fine, în sfârşit! ciauşanu, v. 4°. Spec.; intrau s. (Despre vite) A muri în urma plesnirii pântecelui din cauza gazelor. Vitele cornute, cănd mănâncă prea mult trifoiu verde, şi barabulc (= cartofi), mai ales dimineaţa, pe inimă goală, crapă. Com. MARIAN. La nevoie, li se înfige cuţitul întie coaste, ca să se desumfle, căci altfel crapă, pamfile, B. 73. || P. gener. (Despre orice animale) A muri (orice fel de moarte; în cele mai multe regiuni se spune numai despre oameni că „mor", animalele „crapă“ sau „pier", cf. H. xviii 78, 262) ; p. ext.; (despre oameni; în glumă, în dispreţ s. în imprecaţii) a muri, a-şi da sufletul, a pieri, (în înţeles hiperbolic) a nu mai putea răbda, a se prăpădi (de sete, foame, frig, oboseală, etc.). Cu mânule-l zu-grumă sau-l năduşeaşte, împresurându-l cu ceva, până creapă (: crapă MUNT.). prav. 319. Crepă balaurul, dosofteiu, V. S. .116. Tâlharii, deaca băură, crepară. id. ib. Să creape pizmaşii! id. PS. 83. De ar fi omul îmbrăcat cu haine franţuzeşti, ar crăpa de frig. LET. I 27/27- Care [ţmcă] de multă goană, ajungând la apă unde au ucis fiara, au crăpat de apă, limbind multă. ib. I 91/s. Mulţi cai au crăpat, id. III 158/k. Capul hoţilor... au cre-pat şi s’au dus la dracul. MAGAZ. IST. IV 109/2S. Muieruştile [gândacilor de mătase] atâta ouă pănă ce creapă. ECONOMIA, 209, cf. 219. Mulţi boi de seate vor crepa. calendariul (1814) 68. Dar să crepi măcar, nu le voiu învăţa! c. NEGRUZZI, 1 10. Ierburi veninoase, de care cum bea, crăpa. id. 1 171. Vraganu-acum aleargă pân'ce caii lui îi crapă. EMINESCU, P. 70. De-ar crăpa odată, să crape, şi harabagiul care v’a adus! creangă, P. 110. Voi... să huzuriţi de căldură, iară eu să crăp ăe frig? id. ib. 252. Crapă de sete. id. ib. 261. Plesni fierea într’însa, de necaz, căzu şi crăpă ca necuratul. ISPIRESCU, L. 26. Avuiti 50 corcodine [curci] şi toate au crepat (Merişori, Jiu). VICIU, GL. Oile-au crăpat. MARIAN, s. 44. Boii, vaca, or crăpat, şez. XXIII 75. Cine m’o vedea, să crepe! JARNlK-BÂRSEANU, D. 195/4. Trandafir cu vâr-fu’n apă, Plânge mândruţa de creapă■ (= de se prăpădeşte, grozav). HODOŞ, P. P. 80. Să ştiu, dragă, c’oiu crăpa, De tine nu m’oiu lăsa. vasiliu, C. 119. De sete... creapă. CĂTANĂ, B. 36. Dracu’ crapă, cănd faci bine. ISPIRESCU, ap. GCR. II 260/27. | (Hiperbolic, despre oameni) A plesni (de ciudă, mânie, necaz, etc.) Ii vine cuiva, auzin-du-i, să crepe de necaz. C. NEGRUZZI, I 198. Crapă de ciudă cucoana, că nu-şi poate mărita fata. a-LECSANDRI, T. 324, cf. SADOVEANU, B. 219. Dă-nilă crăpă de durere. CREANGĂ, P. 58. Crepa de năcaz. CĂTANĂ, P. II 17. 5°. Intrans. A mânca atât de mult, încât să CRĂP — 879 CRĂPĂTURĂ aibă simţul că trebue să se spargă; p. e x t. a mânca mult (com. MARIAN); p. ext. (familiar, despre altul, cu ură, cu dispreţ s. în ciudă, prin unele regiuni şi fără această nuanţă) a mânca. Na, crapă! = na, mănâncă (până ce vei crăpa). Cf. ION CR. III 377). Toată ziua creapă şi nu se mai satură ! LM. Ea pleacă la oală, să-i ducă să crape. PANN, P. V. I 154. Stai, stăi, gloabă,... ai flămânzit? De mult n’ai crepat! contemporanul, vi, voi II 292. Isai, Isai, crapă la susaiu. ib. VI, voi. I 391. Ce crepi atâta (= vâri atâta mâncare, îndopi a-tât de- lacom) în tine? Com. marian. Crapă ’n tine căt îi putea! (Vicovul-de-sus, Bucovina) Com. Cârstean. | Te trimite şi nemâncat, să te hrănesc eu...!“ bufni baba Ioana. „Vezi că-i mămăliga pe masă... Du-te şi crapă pănă-i plesni! RE-BREAND, Răscoala II 30. I (Mai rar) Trans. A mânca ceva. Ţi-a mai trebuit şi coteiu..., aă-mi crepe găinuţa? nădejde, ap. TDRG. Hai să crăpăm ceva! DDRF. Toată noaptea m’au crăpat purecii (Moldova). Com. d. ionescu. 6°. t Intran s. (Latinism, la cantemir) A striga. Toţi vom., toţi prii/mim, cu toţii aşezământul şi cuvântul acesta întărim şi adeverim! din-luntru crepară. IST. 124. [Şi: crepă vb. I. || lud. prez. pers. I: crăp (crap, crep); II. crăpi (crapi, crepi); III crapă (creapă); I. plur. crăpăm (crcpăm)...; conj. pers. III să crape (crăpe, crepe). || Abstracte: crăpâre (crepâre) s. f. Crăparea pielei [la vite]. Cf. H. XVI 241. Crăparea ţâţelor la vaci. ŞEZ. IV 125; — crăpat (crepât) s. a. Ai un maiu, de crăpat lemne? şez. 23/ii. Crăpatul ţâţelor... damE, t. 30. Până la crăpatul silei trccură... pe pod. BĂLCESCU, M. V. 165. Crăpatul sorilor. AGÂRBICEANU, P. M. 29. De crăpat, vita. cu greu scapă. şez. iv 123. Să deie crapatu’ntr’însu’! = să crepe, să moară. Cf. HERZ.-GHER. M. iv 244. Toarnă-l la dubă pe ’mnealui, şi să nu care cumva, să-i daţi ceva de crăpat (= mâncat). rAdulescu-niger, ap. TDRG. Te gândeşti numai la crăpat (= mâncat) ! CONTEMPORANUL vi, voi. II 23. | Adjective: crăpăt (cu negativul neerăpat),-ă (ad 1°) Am un butuc întreg şi unul crăpat. Com. MARIAN. O oală crăpată, costinescu. Un clopot crăpat, id. Vite... cii unghia necrăpată (= nedespicată) E. văcărescul, ist. 248/2,-.. Eu îs vrajba şi dragostea. De tare ce-s, trei mă ţin. Cu capul tăiat Şi’n două crăpat (= Condeiul). GOROVEI, C. 98. Să crepi ca un fir de mac in patru crepat! GCR. II 340. Scândura crepată trebue cleitu. zanne, p. III 326. Dacă o iei prea lată, rămâi cu ea necrăpată se apucă de prea multe, nu isprăveşte nimic. Cf. DDRF. ; (ad 2°) Era zdrenţăros şi cu mâni crăpate, delavrancea, ap. TDRG. Buzele crăpate. DDRF. Săraci feciori dela sate, Cum vă strigă la cetate Şi vă dă haine crepate! marian, I 63; (ad 3°) Aseară trecuiu călare Pe la poarta dumitale, Şi văzuiu poarta crepată. DOINE, 159. De-aş vedea uşa crapată, Să mă văd afară odată! MAT. polc. 1364; (ad 4") Seu de vacă crăpată. TEODORESCU, P. p. 374b. Carne de vacă crăpată. ALEXICI, L. P. 255/jii; — crăpăcios, -oâsă = care crapă lesne, plesneşte uşor; (despre piele) crăpat, plin de crăpături, aspru (GOROVEI, CR.) ; (despre oameni) care crapă (= mănâncă) mult, lacom la mâncare. Mâni crăpăcioase. marian, na. 35. De umbli cu pieptenele şi nu te speli, apoi de vei a-tinge de faţă, ţi se face crăpădoasă (— aspră), gorovei, CR. 270. Poamă crăpădoasă. H. XIV 358. Cf. H. ION CR. iv 305. Pepene crăpăcios — galben şi care se crapă când se coace, ciauşanu, V. (Substantivat) Crăpăciosule (= mâncăcio- sule), nu te mai saturi! ion cr. IV 305; — (-{-ră-pănos) crăpănos, -oâsă = crăpăcios, aspru (despre piele). Să nu te scalzi, până nu4 mânca o bucăţică de caş, că altfel îţi rămâne pielea tot neagră şi crăpănoasă (crăpată). GOROVEI, CR. 58; — (+ scorburos) crăpuros, -oâsă = găunos, crăpat. JAHRESBER, v. 189. | Alte derivate: (re- construit din crăpăcios, cf. c ă c â c e a ; în glumă s. dispreţ) crăpăcea s. m. = om care mănâncă lacom şi mult şi nu se mai satură (ION CR. IV 305), mâncăcios (FURTUNĂ). Aista-i Crăpăcea !. ION CR. IV 305. Parcă-i frate cu Crăpăcea, aşa crapă într'insul! furtuna; -- crepeniţă s. f. = parte a unui truncliiu crăpat în lungul (Crăceşti, Maramureş). Com. ittu; — crăpelniţă s. f. = (familiar, prin Bucureşti) mâncare; — Crâpa s. f. art.. (Mitol. pop.) = unul dintre numele Avestiţei. ŞEZ. v 156/32. — Din lat. crepo, -are „a trosni, a pocni“, apoi „a plesni“, sens atestat în latinitatea de mai târziu şi păstrat în limbile romanice. Pentru sensul 4°, cf., afară de fr. crever, ital. crepare, şi germ. krepieren, sârb. krepati. Expresia (se) crapă zorile se poate asemăna pe de o parte cu v.-fr. l’aube crieve (CCDE. nr. 401), pe de altă parte cu bulg. zora pukna, n.-gr. eaxaaev o avysQivog (PAPAHAGI, P. A. nr. 150). — Cf. crăpăt, crăpătură. CRĂPA s. f. art. (Mitol. pop.K . . CRĂPĂCEA s. m. CRĂPĂCIOS,-OÂSĂ adj. '' Crapa’ CRĂPĂNOS, -OÂSA adj. CRÂPĂT s. m. sing. ~| CRÂPÂŢ s. m. sing. > v. crăpet. CRĂPĂT! vb. IVa J CRAPATORdU) s. a. v. cărpător. CRĂPĂTUL s. m. art. v. crăpet. CRĂPĂTURĂ s. f. 1°. Vissure, felure, fente; cre-vasse; dichirure. Entaille ă l’oreille, pour mar-quer Ies brebis. 2°. Cterqure. 3°. Entre-băillement. 4°. Vagin. 5°. (Par derision) Femme. 6°. (id.) Lour-daud, rustre. 1°. Deschizătură (gaură s. groapă) lunguiaţă şi îngustă formată într’un obiect care a crăpat s. a fost crăpat; p. ext. gaură, bortă s. groapă de forma amintită; spec. deschizătura îngustă a uşii, tereştrii, pleoapelor; rană neadâncă pe piele; cf. despicat ură, căscătură, spărtură. Krepeture = fissura ANON. CAR. Crepatura — fractura. LEX. MARS. 208. Scândurile ceale dela porţi, având crepături, le astupa cu feştilă şi cu smoală, iliodor, ap. GCR. 11 93/si. Crăpătura buzelor. PISCUPESCU, O. 312.Crăpătura de lângă închietura acestui deget. DRĂGHICI, R. 55. Cre-păturile păreţilor. Astupa erepăturile luntrei. LM. Se ascunse într’o crăpătură de grindă dela tavanul casei. ISPIRESCU, L. 221. Crepătura patului. doine, 212/io. Ce nu e făcut [în casă] de om? (Crăpătura), şez. IV 97. | Spec. (Păstor.) Ca să-şi cunoască oile, proprietarii le înseamnă cu diferite semne. Semnele se fac la o ureche sau la două şi se numesc: ... crepătură..., împănătură s. sfârticătură. PRECUP, P. 23. 2°. Rană uşoară în formă de linii pe piele. Cf. crăpa 2°. Toate bubele, crăpăturele,... sgărietu-rilc. ŞEZ. I 82/23. Crăpăturile se fac la nările nasului..., la buze, pe faţă, cănd ieşi neuscat în vănt, pe picioare... Crăpături mari au mai ales femeile CRĂPĂTURICĂ — 880 - CRÂŞCA la călcâie. PAMFILE, B. 25. Crepăturile sânului. BIANU, D. s. 3°. Spaţiul îngust între o uşă (fereastră, etc.) puţin deschisă şi tocul ei, căscătură. Gf. crăpa (3°). Prin crăpătura uşii vine vânt săgetător. PANN, P. V. III 35. A. sărit într'o si doi ochi negri, prim, crăpătura perdelei. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. XJi-tându-se pe furiş pe crăpătura uşii, văzu cum, din capacul oalei sări o fată. ISPIRESCU, L. 364. 4°. P. anal. (Vulgar) Organul genital la femeie (PAMFILE, C., HERZ.-GHER., M. IV 244) s. la iapă (dr. v 315). 5°. P. ext. (în batjocură, vulgar) Femeie. HERZ.-GHER., M. IV 244. 6°. (Eucov.) Bădăran, mojic. HERZ.-GHER., M. IV 244. . [Şi: crepătură s. f. | Diminutive: crăpă-turică, crăpăturuţă (LB.) s. f. (ad 1°) S’au făcut muscă şi... s’au ascuns acolo într’o crăpăturică. SBIERA, P. 10.] — Din lat. crepatura, idem (1°). Cf. crăpa. CRĂPĂTURICĂ. s. f. \ cuApAturlţA S. f. 1 v- crapatl,r*- CRÂPCEÂN s. m. (Iht.) v. crap. CRĂPfiLNIŢĂ s. f. v. crăpa. CRÂPET s. m. sing. 1°. Aude. 2”, Grosse chaleur. 3°. Diable. 4°. (Aprfes une n^gation) Rien. 1°. Grepetul de sori = crăpatul zorilor. în toate unghiurile era încă lumina îndoielnică a crepetu-lui de zori. slavici, ap. TDRG. 2°. Crăpet = căldură mare (H. IX 35), arşiţă, vipie, zăduf, zăpuşală, cocăt (PAMFILE, CER. 34). Uf, ce crepăt al dracului! BOCEANU, MEH. 3°. Crâpătu’ — dracul. RĂDULESCU-CODIN. # Pentru ce să dai, da-ţv-ar crepete!, se zice, de pildă, de-o mumă supărată, unui copilaş ce-a dat în fră-ţâne-său sau în altul, ion cr. iii 220. 4°. (După negaţiune) Nu şt,ie crăpăt = absolut nimic (Rucăr). Com. c. LACEA (cf. nu ştie nici pe dracu’). [Şi: (ad 1°) crepet s. m. sing.; (ad 2°) crepăt s. m. sing. (Olt.) = arşiţă. HEM. 1746/22, crâpăt s. m. sing. = arşiţă de soare, 1 i p ă r. ciauşanu, v.; drac; (ad 3°-4°) crâpăt s. m. sing.; (ad 3°’) «repete subst. | Verb: (ad 1°) crăpaţi IV3 intrans. = (despre zorii zilei) a se ivi. începură zorile a crăpaţi, slavici, ap TDRG.] — Din lat. crepitus „pocnitură, plesnitură11, a-propiat, ea înţeles, de verbul cră-pa. Desvoltarea sensului 2° nn e clarii. CRâpiţă s. f. v. cracă. CRĂPŞOR s. m. ) CRĂPfic s. m. ) (Iht) v- CraP‘ CRĂPUIU, -tilE adj. v. caprin. CRĂPUROS,-OĂSĂ adj. v. crăpa, CRĂPUŞĂN s. in. aht.) v. crap. CRĂPCSNIC s. m. 1 CRĂpOşnic s. m. > (Bot.) v. căpuşnic. CRĂPtJŞMCĂ s. f. J CRĂPUŞOR s. m. (Iht.) v. crap. CRAPUŞTĂTE s. f. plur. Jeu d’enfants. — (Co-vurlui) Numele unui joc de copii, cf. de-a-pasărea sboară, cioară (5°). H. III 312. CRĂPUŞTEĂN s. m. (Iht.) v. crap. CRAS, -A adj. Crasse (se dit de l’ignorance, de la sottise).—(în legătură cu substantive abstracte) Gros, grosolan, trecând măsura obişnuită. Mediocritatea crasă se lăfăeşte pe la răspântii de uliţi. GOGA, Ţ. N. VI 2. întârzierea... ce se pune în soluţionarea acestor chestiuni şi pe care doar indolenţa crasă a celor din fruntea treburilor obşteşti o poate scuza... universul, 1930, 15 Dec. — N. din fr. (lat. crassus, -a, -um, „gras, gros, grosolan"). Cf. dubletul gras. CRÂSĂ s. f. v. crasnă1. CRÂSC s. f. Branloîre, grand châssis du se-choir de teinturier. — Scândura, prăjina lungă pe care boiangiii întind firul văpsit, pentru ca să se usuce, damjî, t. [Derivate: craschîţă s. f. = creangă cu două ramuri egale s. aproape egal de tari, cârlig, gemânare, gătej furcit (Tulgheş, în Ciuc, com. ITTU) ; — (Olt.) crâşconiu s. a. = unealtă de ţesut (H. ix 61).] — Din rut. kraska „coloare",. CRÂSCA vb. I v. crâşcă. CRÂŞCĂ vb. I intrans. 1°. Grincer (des dents). 2°. Ulclater (en parlant du bois ou de la pierre). 3°. Tonner, faire, des dclairs. 1°. (în Mold. şi Transilv.) A scrâşni din dinţi (de ciudă s. de mânie CREANGĂ, GL.), a c r â ş n i, a c r â ş t i (MARIAN, v. 161, a scârţâi (BUD, P. P., ION CR. IV 159). El a crăşcat din dinţi şi începu a privi cu băgare de seamă casa vechilului. contemporanul, iii 781. Văzând el, dracul, că şi aici n’a izbutit nemica, crâşca din măsele şi crăpa de ciudă. CREANGĂ, P. 145. Pasca cum gustau, De-odată dinţii crâşcau. TEODORESCU, P. P. 264. Dete-ş Iuda d’a crâşca, Sânt’-Ilie-i cuvânta: „Taci, tu, Iudă, nu crâşca'1. ALEXICI, L. P. 152. I-o tras un ciocan în săli, Di crâşca moara’n mă-săli. VASILIU, C. 181. Fig. Grâşcă iadu’ şi mă cere, Fără badea nu pot mere; Crâşcă iadu’ să m’apuce, Fără badea nu m’oiu duce! MÂNDRESCU, P. P. 68 (cf. şi BUD, p. p. 27). # (Mai ales după negaţiune) a nu crâşca = a nu crâcni, a tăcea chitic (ION CR. IV 159). 2°. P. ana 1, (Transilv.; despre lemne când e ger) A scârţâi, a pocni, a Crăpa (1 °). 'Crişcă lemnele, de frig. POMPILIU, BIH. 1008. Iarna, de gerul cel amarnic..., crâşcau lemnele şi pietrele. EMINESCU, N. 41. 3°. Dnipers. Crâşcă = fulgeră şi tună (despre văzduh, în timpul furtunilor de vară; com. FURTUNĂ, Cocorăni-Botoşani). [Prez. ind. ci-âşc. | Şi: cârcîcaf vb. Ia. Kercslceds. ANON. car. ; — crâscâ vb. I (pe la Bistriţa. VICIU, GL.; — (cu metateză) cârşeă vb. I. Com. a. tomiac ; — scârşca, scrâşcâ (t scârcîca) vb. I — scrâşni, fig. a lua o poziţie ameninţătoare, a se revolta. Dinţii săi. scârcică. PSAL. SCH. 378, cf. COD. TOD. 450A. Şi, se afunda păcătoşii... şi scrăş-că cu dinţii. CUV. D. BĂTR. II 346. Scrâşca cu mânie Jidovii, varlaam, C. II 10. Purceaseră fuga, scrâşcând cu dinţii. DOSOFTEIU, V. S. 80/2, cf. 47. Ţeara scârşca, pribegii sta inţinaţi. LET. I 209/n. Scârşca în dinţi, bolnav, ib. I 334/2; ■— (în) crişcă vb. I = scrâşni (LB.) ; (pe la Haţeg şi:) sălta (de bucurie viciu, gl.), [Samca] îi face CRAŞCADĂU — 881 — CRÂSNIC [pe moşnegi] să crişte noaptea prin somn, dm ■dinţi şi din măsele. MARIAN, NA. 28. Cel ce taie porcul, nu trebue să crişte, să scrâşnească sau să strângă din dinţi. PAMFILE, CKC. 198. Crişcă iadul şi mă cere, Fără dânsa eu n’oiu mere! RETEGANUL, TR. 33, Cf. JARNlK-BÂRSEANU, D. 3. Stoi-nicel în dinţi crişca. RETEGANUL, TR. 44. Mi se încrişcă carnea = mă înfior. rev. crit. iii 157. | Abstracte: (s)crâşcâre (scrâcîcâref, cârşcâre marian, v. 154, crişcâre) s. f. =scrâş-nire; f i g. nemulţumire; durere, nenorocire, c r â ş-tie (ION CR. II 302), lipsă, nevoie mare (ION CR. IV 305). Focul nestins..., mo {= unde) e scrâcî-carea dinţilor. CUV. D. BĂTR. II 122. Păcătoşii vor Ui goniţi în matca focului de veaci, ande-s, plânsuri şi scrâşcări de dinţi. VARLAAM, c. 261/s, cf. cuv. D. BĂTR. II 458. Se văetă cu scrâşcăre. dosofteiu, v. s. 58. Să vedeţi la ce ajunge, pe o vreme de crăşcare ea asta. SADOVEANU, P. s. 15. Nu te supăra, prin crăşnirea de dinţi, iprm crişcare, căci... mult rău îţi face. CUV. MOLD. 1929, 8 Dec. O fost mare crăşcare pe capul omului ! şez. xxxn, 15. Să mu limpezească de toată ura,... de toată, crăşcarea. marian, î. 15. De n’a ploua, are să fie mare crăşcare în ţară. ION CR. IV 305; — scrâşcât s. a. = scrâşnit (de roate). FS destulă tăcere, ca să se audă scrâşcatul roatelor pe nisip. IORGA, SĂM. Iii 323; — crişcătâră s. f. = scrâşnire. LB.; — scrâşcânie s. f. = amar, greutate, nevoie, russo, s.] — Onomatopee. (Of. rut. chrustaty „a scrâşni, a pocni din degete", bulg. hrăskam, hrusnă „a scrâşni, a roade", sârb. hrslcati, idem). Cf. scrâşni. CRAŞCADÂU s. m. Maquignon. — (Ungurism, Transilv.) Negustor de cai, geambaş. CALUL, 480. — Din ung. kereskedS „comerciant". CRASCHfŢĂ s. f. v. crască. CRAŞCI s. f. plur. (Bot.) Bmrdaine (Rhamnus Frangula). — Arbust cu fructe roşii, numit şi eruşin. panţu, pl. [Şi: crăşei s. m. pl., cra-sici (crăsici) s. in. pl. ib., şez. xv 11S.] — La baza acestor numiri e slavul kras „frumos" şi „roşu" (paleosl. krasa „frumuseţe", krăşină „frumos", rus. krasnyi „roşu, frumos"). Cf. crasnă, crasci). CRÂŞCdNIU s. a. V. crască. CRĂşfiî s. pl. (Bot.) v. craşci. CRASfCI, CRÂSÎCI s. m. pl. (Bot.) v. crasci. CRÂŞMĂ s. f. (ş. d.) v. cârciumă. CRÂSN s. f. 1°. Pioche. 2°. Sorte de joug. 1°. (Ban.) Sapă ascuţită la -vârf. Cucuruzul, fă-sulea, curcubitele etc. să samănă în cuiburi de pământ, cu sapa; iar unde pământul e pietros, cu crasna. liuba-iana, m. 108. 2°. (Mold.) Jug cu un cuiu lung înainte pentru o singură vită. ŞEZ. II 224/25. [Ad 1° şi: crasă s. f. = sapă mare, întrebuinţată de drumari (Ruşava, în Banat). Com. ITTU.] CRÂSNA t s, f. Beaute. ■— (Slavonism literar,, nepătruns în limbă) Frumuseţe. Părăta-voru crasna (frâmseaţe COR.) pustnicei şi cu bucurie munţii încingu-se. psalt. hur. 122/33. — Din paleosl. krasna „frumuseţe". Cf. crasci, crască. CRÂŞNE s. f. v. crosnă. CKÂŞNl vb. IVa şi der. v. scrâşui. CRÂSNIC s. m. Monstre, diable. — (Mold.; după o credinţă poporală) Monstru făcut de dracul cu o femeie; are înfăţişare de purcel (cf. gorovei, CR. 938, PAMFILE, DUŞM. 211). Drac născut din ouă clocite subsuoară de vreo vrăjitoare (Botos, în Dorohoiu). Com. FURTUNĂ. Femeia spuse bărbatului că a născut un crăsnic — monstru. (Ziarul) presentul, a. 1878, ap. TDRG. [Şi: (prin apropiere de crâsnic?) crâsnic, crâsnic s. m. Această preoteasă... poartă în sarcină un crăsnic, care se va naşte la unsprezece luni, cum îi este sorocul. PAMFILE, DUŞM. 211.] — Ar putea fi un eufemism, ca Frumoasele = Ielele. în acest caz ar putea fi slavul kvaslnu (rut. krasnyî) „frumos", lacea. CRÂSNIC s. m. ] > v. crasmc. CRÂSNIC s. m. J CRÂSNIC s. m. şi a. I. Sacristain. II. 1°. Carre-let (de pgcbe). 2°. Sorte de filet pour enlever la balle de l’aire. I. S. m. (Bis.; Transilv. şi Bucov.) Paraclisier (frâncu-candrea, M. 99, 112), pălămar, ţâr-covnic, dascăl, făt. Bologă Crăciun, crâsnicul bisereci[i] (Geoagiul-de-sus, a. 1739). IORGA, S. D. XIII 105. Fiind... crăsnic Olaru Ioan ot Ghura? Sadului (a. 1765). id. ib. XIII 109. Sabău Ianăşu, crâznic, anno 178ţ (Deva) id. ib. XIII 87. Te’ndi-rept la crăşnic, domn părinte. C. STĂNOIU, C. I 48. Unul dintre rudeniile mortului sau sfătui (crâsnicul, pălimarul) umple cu vin păhărele de pe masă. marian, î. 268/15, cf. NA. 336. Fata o prins frate jurat pă crâsnic... DENSUSIANU, Ţ. H. 96. Muierile ascultă de vrăjitoare, ca crâsnicul de popă. CA-TANĂ, P. I 45. Crâsnicul ne deschide porţile vechi ale bisericii diforme. IRINEU, S. B. 60. Şi spune la crâsnicul Să nu tragă clopotul. MARIAN, SA. 146. II. S. a. 1". (Pese.; Mold., Bucov., Transilv.-de-nord). Unealtă ( : sac, săcuşor, com. TOMIAC) de pescuit, constând diu trei părţi: cercurile s. arcurile, pânza & plasa şi coada s. ţăpoiul. Cercurile sunt două nuiele (de alun) îndoite în formă de arc, aşezate cruciş şi legate la mijloc, având la capete câte o crestătură de care se leagă plasa. Se mai roimeşte şi: crâstaş, posfat, t ă r ă b u c, difan, hă’ău, cercală, năpatcă, ciorpac, rociu, lingură, leş-teu, lejnic, scărţaş, prijinea, comiteri u. Specii: crâsnic-de-mânăs. -fără-ţ ă p o i u. Cf. ANTIPA, F. 1. 40, 134, p. 113, 141, 389, X>AM£, T. 124, H. I 61, X, 107, VICIU, GL., MARIAN, D. 165, INS. 58, PAMFILE, I. C. 67, ŞEZ. II 32/w, IV 114/5, XXIII 44, com. FURTUNĂ, H. I 22, III 140, X 21, 68, 168, 538, 571, XI 489, 505, XII 288, 479. Luăm crâsnicul... la baltă. SADOVEANU, I. A. 48. în timpul posturilor şi Miercu-rile şi Vinerile de peste an, aproape toate femeile pescuesc cu crâsnicul, prinzând căte o ulcică de sglăvoci şi boişteni, pentru un horş. POPOVici-KIRILEANU, B. 90. Am luat crâsnicul roş-poroş şi m’am dus la baltă roş-poroaşă. şez. II I66/4 îşi lăpădă toate hainele de pe sine şi se îmbrăcă în-tr’un leşteu (sac de prins peşti, cârstnîc, comihe-riu). RETEGANUL, P. IV 30. 2°. (Banat) Un fel de plasă prinsă de doi pari (numiţi „pile") cu care se carâ pleava dela arie. CADE. Dicţionarul limbii române 15. VI. 1938. I. II. 56. CRÂŞNIC — 882 — CRATIŢĂ [Şi: crâsnic s. m. (ad I) frâncu-candrea, m. 99, crâznic s. m., (Mold.) crâşnic s. a. (ad II 1°) DICŢ., cârsnic s. m. .şi a. (ad I, II 1°) DICŢ., DAME, T. 124, pamfile, I C. 67, cârstnic s. a. ad II 1°) DICT., cârstnic s. a. (ad I 1°) DDRF.] —• Derivat din slav. krîstu „cruce“. (Cf. bulg. Jcrustnik „naş", krustina, sârb. krstina „mănun-ohiu (le snopi aşezaţi în cruce"). Cf. crâstaş. CRÂŞNIC s. a. v. crâsnic. CRÂSIÂCIU s. a. (Pese.) v. crâstaş. CRASXAlU s. m. (Ornit.) y. cârsteiu. CRÂSTAş s. a. (Pese.) Carrelet. — (Oltenia, Banat, Constanţa). | Specie: crâstaş-mic s. fără-coadă. antipa, p. 116, 117, 145. Cf. id. ib. 141, LIUBA-IANA, M. 129, H. XVIII 141, com. COCA. [La I. IONESCU, M. 85 pluralul e crâstaşii (orâs-taoii). | Şi: cristâş s. a. antipa, p. 141, cârstâş s. a. DICŢ., H. II 322, v 36, 132. 320, IX 36, DAM®, T. 124. PAMFILE, I. C. 67, com. N. IONESCU (Mehedinţi) (cu schimb de terminaţiune) crâstâciu s. a. antipa, p. 380. I. ionescu, m. 85 ; — (-\- creastă) crestăş s. a. ANTIPA, F. I. 134 ; — (+ scârţâi) scârtâş s. a. antipa, p. 141, 176.] —• Derivat din slav. krîstu ,,cruce“. Cf. crâsnic. CRASXAvĂL s. m. (Bot.) Cirse (Cirsium ole-raceum). — Plantă ierboasă cu flori gălbui sau purpurii îngrămădite la vârful tulpinei; creşte prin locuri mlăştinoase (PANŢU, PL." 79, DAM®, T. 186, LEON, m. 34) numită şi căpuşnic, c r ă -p u ş n i c. [Plur. -vait. | Şi: (în sudul Transilvaniei, Dâmboviţa şi Muscel) crastavân s. m. (Bot.) = antonică (Chaerophyllum aromaticum) (PANŢU, PL.2 79) s. Meum Mutellina (PĂCALĂ, M. R. 22, cf. şi H. IV 44, IX 49). Varietate: crasta-van de munte (?) — Angelica silvestris (păcală, M. R. 22)]. —■ Pare a fi un derivat din slav. krasota „frumuseţe, roşeaţă“, mai întâiu cu suf. adj. -av, apoi cu -an. CRASTAVÂN s. m. (Bot.) v. crăstăval. CRASTAVfiXB s. m. ) ___.____ ._____ > (Bot.) v. castravete. ■CKÂSTĂVfiTE s. m. J ■CKÂSTfilU s. m. CRÂSTEL s. m. . ... . » (Ornit.) v. cârsteiu. crastStt ~ ~ ' r s. m. / U s. m. J CRÂSTfiU CRĂŞXIE s. f. Besoin, misdre: — Lipsă mare, crâşcare. îi mare crăştie. ION CR. II 302. — Legătura etimologică cu crâşca (adică „vreme de crâşcare“) nu e sigură. CRASXIXUiL t s. m. (Jean) Baptiste. — (Slavonism literar) (Ioan) Botezătorul. Ioan crstitelu. ŞAPTE TAINE, ap. TDRG. — Din v.-bulg. krîstitelî, idem. CRASTOÂLA s. f. Jatte. — Castron, oală lungăreaţă în care se ţine laptele şi smântână (Banat). PAŞCA, GL. — Din sârbeşte kastrola, idem (din fr. casse-role). Cf. dubletul castron. CRASXdL s. a. 1 CRAsxâL s. a. I v. castron. CRASX0N s. a. j CRĂŢ subst. (îmbrăc.) TaUier. — (Mehedinţi) Opreg încreţit (N. rev. R. a. 1910, 85), zavelcă (H. IX 61). [Pluralul? || Augmentativ: (La Românii din Serbia) crăţân s. a. = şorţul dindărăt (din cele două, pe care le poartă femeile), giuglea-vâlsan, r. s. Toată noaptea-ţi hat la poartă, Da’ tu dormi, dormire-ai moartă, Cu crăţanu’ făcut roată. id. ib. 316.] — Poate, rostire dialectală a adjectivului (substantivat) creţ. CRĂXĂN s. a. (îmbrăc.) v.'crăţ. CRĂŢAR s. in. v. creiţar. CRĂTE s. f. plur. Etoupe. — Câlţi întrebuinţaţi lă zidărie. Cf. Ii. VII 424. CRATfSR s. a. Crat&re. — Deschizătura în forma unei pâlnii mari, prin care vulcanul aruncă lava, gazele, fumul, etc. Vulcanii... Cu-albastrele cratere. anghel, săm. vi 613. [Accentuat şi : crater.'] — N. din fr. (lat. crater „cupă" din gr. xqo.x\\q, din 5c£Q(&vvu[al „amestec"). CRAxicioArA s. f. V. cratiţă. CRAXIMA s. f. (Tipogr.) Tiret, trăit d’union.—• Liniuţa („trăsura de unire") care uneşte două cuvinte, pauza s. liniuţa care desparte două silabe ale aceluiaşi cuvânt (molin, V. T. 28). — Din n.-grec. xpâTrma „tinere". CIHAC, II 652. CRĂTINŢĂ s. f. (îmbrăc.) v. cătrinţă. CRAţiŞOÂrA s. f. (Bot.) v. ereţişor. CIîAţişoâRE s. f. plur. (Bot.) v. creţişoare. • CRAIIX s. a. v. cratiţă. CRAtitA s. f. Casserole. — Vas de gătit bucate (H. ’ll 32, 82, 147, 168, 214, 282, IV 57, 159, V 5, vil 158, XVI 5) de pământ s. (mai ales) de metal, cu coadă, un fel de tigaie (H. IX 221, 364) mică şi mai adâncă (cf. costinescu), la-boş (LB.). 2 cretiţe (Bran, 1760). TORGA, S. X5.1 X 224. Cratitse de arame (1803). id. ib. xii 146. Oale, urcioare, cratiţe. DIONISIE, C. 175. Ici o oală, colo o cratiţă. SLAVICI, N. 90. Prunele sfâ-răie’n cratiţă. CAîtAGIALE, M. 31. Lasă calaba-licul... până la cel din urmă, cratiţ şchiop (Transilvania) HEM. 1834. în locul oalelor s’au introdus cratiţele de tuciu smălţuite pe dinăuntru, ma-NOLESCU, I. 66. Punea caş într’o cratiţă. DRA-GOMIR, o. M. 208. [Plur. cratiţe, mai rar, crătiţi (POLIZU), cretiţe. || Şi: cratiţă s. f. (Sibiiu) ; — (sing. refăcut din plur.) crâtiţ LB.; — crăiţă s. f. păcală, m. R. 429 : — cracatiţă s. f. (bogdan, c. m. 136, barcianu), cârcâtiţă (h. xvii 39), cârcâtiţă s. f. (Feldioara, judeţul Braşov, com. LACEA). Dete drumul săgeţii şi, tranc! lovi drept in capacul crăcatiţei. ISPIRESCU, L. 255 ; — (+ castron) câstriţă s. f. (v. s. ioana, Gherla). Viciu, GL. | Diminutiv: crăticioâ-ră s. f. Trase crăticioara la foc. CARAGIALE, S. 6/is.] CRĂTIŢĂ — 883 — CREA CRÂTIŢĂ s. f. v. cratiţă. CRÂU! interj. Croa. — Onomatopee care imită cârâitul cioarei, c â r. Când cineva vrea să batjocorească vr’un ţigan, îi zice... erau! ŞEZ. III 36, cf. TEODORESCU, P. p. 124. [Verbe: crăui IVa = (despre găini şi, în glumă şi despre oameni. RĂ- DULESCU-CODIN) a cârâi, a ţipa; — crăuni (crâ- cni) IVa = (intrans., despre cioară, corb, îu glumă despre Ţigani) a cârâi, a croncăni, a ţipa (H. XVI 9); (trans., complementul o persoană) a face „erau !“ către cineva. Cioara crăone. H. IX 406. Ţiganul... de durere... începu a crăoni sus în copaciu. MARIAN, INS. 204. Ta na, tu inelul meu Să-l duci la tatăl meu Să-l crăuni nouă ani Până cl s’o supăra, C’atâta viaţă voi avea. ŞEZ. IX 174: (cu abstractul): crăuiâlă s. f. = cârâială a găinilor, când le prindem (RĂDULESCU-CODIN).] — Onomatopee. Cf. era. CRAuf vb. IVa 1 crAuiAlă s. f. 1 v- crau- CRAUN adv. v. craină. CRAUNi vb. IVa v. erau. CRAVAICE s. f. v. cravaiu. CRAVÂIU s. a. Cadeauw qu’on apporte aux accouchâes. — (Sârbism, în Ban.) Darurile constând din bucate şi fructe gustoase, care se duc lăuzei (marian, na. 136), pocloane, rodi n ă, r o d i o n. [Şi: crăvâiu s. a. în ţest se coace pită..., crăvaiu. H. XVIII, 145. | Diminutiv: (din bulg. Icravajee „covrig") cravaiceâ s. f. Prin satele bulgăreşti din Ialomiţa, locuite în întregime sau numai în parte de Bulgari, copiii umblă cu „Bună dimineaţa" în ziua de ajun, strigând...: Hoaţa ’n boţa cobadele, Dăi, babo, cravai-cele. PAMFILE, CR. 11, cf. şi ŞEZ. III 198,] — Din sârb. kravalj, kravaj „daruri de nuntă". CRAvAiu s. a. v. cravaiu. CRAVAŞA vb. Ia v. cravaşa. CRAVĂŞA s. f. Cravache. — (Franţuzism) Biciuşca (de călăreţ). Iaca ghizdanul, cucoane, şleapca cea novă şi cravaşa. ALECSANDRI, T. 1381. liaoul se întoarse... cu cravaşa, de care nu se desparte niciodată... CARAGIALE, M. 217. îşi rupea ‘ cravaşa, de faţa acestui nefericit, vlahuţă, d. 81. Viorica... luă cravaşa din cuiu şi biciui scurt ogarul. C. PETRESCU, C. V. 369, cf. î. II, 114. (F i g.) Cravaşa ironiei.. P. şeicaru, CURENTUL, 1931, 2 Febr. [Verb: (fr. cravacher) cravaşa Ia = a bate cu biciuşca, a biciui; (cu part.-adj.) cravaşat,-ă (şi abstractul) cravaşâre s. f. Invectivele lui Leon Blum şi cravaşarea retorică a lui Leon Daudet... n. roşu, curentul, 1930, 14 Nov.] — N. din fr. (luat dela Germani — Korbatsche — care-1 au de la Slavi, încât formează dublet cu gârbaciu). CRAVÂT f s. a. v. cravată. CRAVATA s. f. l°-2°. Cravate. 1°. Parte a îmbrăcămintei bărbăteşti dela oraş (europene): făşie îngustă de mătase s. de pânză, care se leagă în jurul gulerului formând în faţă un nod uşor. îşi pipăi cravata şi şi-o îndreptă. VLAHUŢĂ, D 197. Să-ţi cumpăr nişte cravate mi-lităreşti. ,d. zamfirescu, R. 65. Pălăriile şi cra-văţile au să mă dea gata. c. petrescu, C. v. 52. Un bănuţ de aur, pentru acul de cravată... ib. R. DR. 44. Nodul cravatei... I. TEODOREANU, M. II19. 2°. Fâşia de mătase din jurul gâtului de care se atârnă o decoraţie de un grad înalt; p. ext. decoraţia însăşi. [Plur. cravate, (în Mold.) cravăţi şi crăvăţi (I. TEODOREANU, M. II 377). | Mai de mult şi: cra-vât t s. a. = legătură de gât. stamati, pontbriant]. — N. din fr. (propriu zis: legătură de gât cum o purtau Croaţii). CRAvf vb. IVa refl. S’itendre, en cncombrant le passage. — (Mehedinţi) A se aşeza jos, ocupând un loc prin prinderea căruia încurci mereu umbletul altora cu treabă. Com. N. IONESCU. CRAvS t vb. IVa. Fortifier, nourrir. — (Numai la DOSOFTEIU) A întări, a hrăni. Mânca omul pâine îngerească, Ce-i hrănea Domnul să-i cră-vască. Ps. 259. Să vă crăvască (MANUSCR.: să să’ncrăvaseă) Cu pâinea cea de mâncare Să să facă omul tare. ib., ap. TDRG. Cei din Vavilon cu hrană dezmierdată crăviţi. MOL. [Poate, trebue citit cârvi], CRAzA s. f. (Gram.) Crase. ■— Fuziunea vocalei sau diftongului dela sfârşitul unui cuvânt cu vocala sau diftongul dela începutul cuvântului următor într’o singură emisiune de voce, contracţie. — N. din fr. (gr. y-găcnc; „amestec"). CRaZNIC s. m. v. crâsnic. CRE! interj. — Strigăt cu care se mână caprele (PRECUP, P. 14), târj, c ici na. [Şi: (Maramureş) crea! interj. Capra... aşa o strâgă şi. păcurarii „crea, jidă, crea!“ T. PAPAHAGI, M. 164.] CREA vb. Ia Crier. 1°. A produce ceva ce nu era, a face să se nască ceva din nimic printr’ un act de voinţă, a d a fiinţă (la ceva),a plăsmui, a face, a zidi (lumea), a urzi. Dumnezeu a creat lumea. 2“. A născoci, a scorni, a închipui ceva cu mintea, imaginaţia, fantazia; p. ext. a inventa. Bee-thoven a creat simfonia a noua fiind surd. 3°. A face ceva pentru întâia oară, a alcătui s. constitui din elemente răsleţe s. din părţi componente ceva nou s. un întreg, a întocmi, a făuri, a forma. Nici unul nici altul nu au iscodit sisteme, nici unul nu au creat gramatici. RUSSO, S. 64. îmi eici că creez zicerif E. NE-GRUZZI, I 257. A creat un partid politic, un nou sistem, o industrie. 4°. A face să se nască, a produce, a isca. a provoca, a stârni (polizu) , a cauza (neplăceri, discuţii, etc.) Creind un conflict sufletesc din această confuzie... TEODOREANU, M. II 504. Arme nouă de atac crează mijloace nouă de apărare. 5°. A întemeia, a înfiinţa (o societate), afunda, a organiza (o instituţie), a a ş e z a (III 5°), a i n s t i t u i (o slujbă, un ajutor, o rentă). în neputinţă... de a-şi crea o situaţie mai fericită... EMINESCU. M. 36. 6°. (Teatru; despre roluri) A juca cel dintâi un anumit rol într’o piesă de teatru nouă. Un rol pe care-l crease Blonda. CARAGIALE, s. N. 90/2. GREA ! — 884 — CREANGĂ [Part.-adj.: creât (cu negativul necreat),-ă. | Abstract: creare s. f. | Pronunţ, cre-a.] — N. din lat. creo, -are şi după fr. Cf. crea- tor,, cr.eatiune, creatură; recrea. CREA! interj, v. ere! CReAo! interj. — Interjecţie, mai adesea repetată, imitând ţipătul brotăcelului; cf. o a c! Şi brotăcelul odată sare de unde era băgat: creae, creai', pamfile, s. t. 26. — Onomatopee, pe care o întâlnim şi la Bulgari .(kr&lcam „orăcăesc", despre broaşte). CREĂCĂ s. f. v. cracă. CREAMĂNÂR (IU) s. a. v. criminal. CREAN s. a. (Bot.) = hrean, pontbriant, baronzi, l. 132/o. — Din hrean, apropiat de germ.-austriac Kren. CRKÂNA' s. f. Numai în locuţiuni ca: dă-l în creană! Lasă-l în crenel cu un sens analog cu „dă-1 dracului !, ducă-se pe pustii ! la ciorile etc. Cf. REV. CRIT. Iii 120. creAng s. a. v. creangă. CREÂNGĂ s. f. 1°. Branche, rameau. 2°. Branehc_ bras (d’une riviere) ; rameau (d’une montagne) ; branche (d’une familie). 3°. Firmament. 4°. Fn ba-guenaudant. 5°. Dent (de la charrue). 1°. Ramură, cracă de pomi s. copaci. Stăpânul ....să-şi taie crăngile pomului cealia ce fac sminteală. vecinului. PRAV. 70. Frânge [chedrii] cu trupimă, cu crengi împreună. DOSOFTEIU, PS. 87. îşi făcea suliţe din crengi ascuţite şi pârlite la vârf. LET. iii 50. Stejarii cu crengile... KONAKI, P. 620. I-au dărâmat crengile [teiului], de a rămas fântâna. fără umbră. URICARIUL, XIV, 231. Copaciu... tufos şi des la crengi. DRĂGHICI, Ii. 40. Crăngile... se ducea pe rău la vale. PANN, P. V. I 90. Frunzele cad, zbor în aer, Şi de crengi se deslipesc. alecsandri, p. iii 7. O copilă... mlădioasă ca o creangă de alun. EMINESCU, P. 237. Mă dau iute pe-o creangă mai spre poale. CREANGĂ, A. 49. La copaciul căzut, toţi ote[a]r^[ă] să taie crăngi. ZANNE, P. I 146. Până-s mere mititele Stau în creangă făloşele. JARNlK-BÂRSEANU, D. 429. ) Mai rar despre ramurile florilor şi grâne-lor, pa iu. Creanga grâului, ib. 20. Maghiran cu creanga’n sus, Ne-am iubit, măndro, pe-ascur>,s. ib 55. Creanga spinului. DOINE 20/w. 4# (Germanism) A ajunge la creangă verde = a se pricopsi, a reuşi în întreprinderi (ZANNE, p. ix 454, cf. şi .HERZ.-GHER., M. II 245. H. XVIII 276). 2°. P. anal. (Rar) Braţul unei ape curgătoare (LEX. BUD.), a unui munte; (literar, după fr. •branche) ramura unei familii. Ramura occidentală a. Carpaţilor se lasă spre Dunăre prin mai multe crenge. HASDEU, I. c. 28. O creangă din familia sa... C. NEGRUZZI, li 139. Au o morişcă... ce-o poartă o creangă de părău. AGÂRBICEANU. î. 127. 3°. (în poezia pop. cu caracter mistic, prin a-mestec cu c r â n g II 2°) Văzduh. Şi’ndată noi ne-atii luaţ Pe faţa pământului Şi pe creanga ceriului. MARTAN, NU. 842. 4°. A d v; (în expresia) A umbla creanga = a umbla hăbăuca, a umbla în zadar, a umbla razna, ă umbla frunza frăsinelului, a umbla când la u-nul, când la altul şi a nu-şi căuta de treaba. (CREANGĂ, GL., ŞEZ. IX 155, ZANNE, P. II 788, cf. şi COSTINESCU, s. cranga). 5°. O parte a plugului. Cf. c r e n g a r e. Plugul are o trupiţă de fier cu trei gemene, ce se numesc crenge. liuba-iana, M. 107. Creanga mare-se prinde cu o cevie de grindeiu. ib. 107. [Plur. crengi, mai rar crăngi (pann, p. v. I 89), crenge şi (neobicinuit) crenguri (ECONOMIA, 47). | Şi: crângă s. f. (în Oltenia şi spre a denumi urt dans popular. H. v 390) Krange = ramus. ANON. CAR. II spânzurară într’o crangă de măslin. DOSOFTEIU. v. s. 2.19. cf. (a. 1689). GCR. I 286. Singur îşi taie cranga de sub picioare, pamfile. c. 16. [Cucul] să nu cânte sus pe crangă. t. papahagi, M. 12; (+ cracă) crâncă s. f. (LM.) Cranca mai mică. PAMFILE, s. T. 15. Şi-mi răsădi... o crancă de măruţ dulce, ţiplea, P. P. 52. D’aş îmbla din crancă ’n crancă, Cât îi pădurea de-largă. T. PAPAHAGI, M. 42, cf. ARH. FOLK. I 166. Numa crănoile mă văd. ib. 46; — clenciu) eleângă s. f. (LB.), cleâncă s. f. densusianu, ţ. H. (= lemn strâmb) Păcală, m. r. 138; — (Singular refăcut din plur. crengi) creang s. a. (H. XVIII, 141). Frunzuliţă creang de spine... HODOŞ,, C. 59. | Diminutive: crenguţă s. f. LB., ţiplea, P. P. Am căutat nişte, crenguţă care... le-am ascuţit iarăşi la capite. drăghici, R. 69. Crenguţă de-alun. şez. i 12. Muşcată cu trei crenguţăr JARNlK-BÂRSEANU, D. 230, cf. H. 453; crănguţâ. s. f. Crănguţă de schim, [spin]... T. papahagi, M. 105; crănciiţă s. f. Crăncuţa cea din gios. T. papahagi, m. 49; clenguţă s. f. Pe-o clenguţă din dumbravă zace mierla rău beteagă. jarnik-BÂRSEANU, d. 10. Clenguţă mohorului, ib. 123 ;•—-crenguşoâră s. f. (polizu), crănguşoâră s. f. (TDRG.), crăncuşoâră s. f. Crăncuşoară de răchită. T. papahagi, M. 51; — crengureâ s. f. Şi mai jos, pe-o crengureâ, Căntă şi o turturea. Hodoş, P. P. 37. Codru-i jalnic ca şi mine, Că nici frunza nu şi-o ţine, Numai goale crengurele, Pălite de dor şi jele. ib. 155; crângureâ s. f. Tot prin crăngurele, După păsărele. TEODORESCU, p. P. 63, cf. MÂNDRESCU, L. P. 23. | Colectiv: (Mold.) crăngie s. f. (accentulV) = mulţime de crengi. De va dărâma neştine în pădure, tăind crăngia (MUNT.: ramurile din copaci) PRAV. 59;—-(poate, derivat din crâng) crăngătură s. f. = desiş de crengi. Au început a umbla pe urma ei pen toate crăngăturile ca să o prinză (a. 1764) GCR. II 77; — crengâre s. f. = crengi; fălcelele carului, care vin între osie şi dric (H. xviii, 20) ; cele două lemne între care se bagă ruda (oiştea), crăcan, gemănare, crac, gruiu (Stre.ţ, în Sălaj. Com. M. ITTU) cf. creangă 5°; nişte floride coloare albastră (H. XI c. 516, probabil stufoase). | Adjective: crengos,-oâsă adj. = rămuros, stufos. Măgheran verde, crengos. MÂNDRESCU, L. P. 82, cf. BUD. P. p. 39, crăngos, -oâsă adj. Tot copaciul crăngos şi frunzăros... CANTEMIR, IST. 171. Rosmarin verde crăngos. jarnIk-bârseanu, D., 229; — crenguros, -oâsă adj. ANON. CAR., LEX. MARS. Arbore crenguros-ţichindeal, F: 323; — clenguros, -oâsă adj. LB. Bradu’ clenguros. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 29. (Substantivat:) crânguroâsă s. f. = varietate de struguri (H. ii 243), cf. crăcană; — cren-gurât, -ă = cu multe crengi. TJn lemn mare, cren-gurat. ŢICHINDEAL, F. 165. | Verb: (Maramureş, Bucov.) crenguî vb. trans. IVa = a tăia crengile arborelui doborît, a ciuhui, a ciungări, a tegăşi, cf. dărâma (com. ittu) ; a despoia de crengi; a culege roadele unui pom (herz.-GHER., M. IV 245), cf. crângul.] •CREANŢĂ — 885 — CREAŢIUNE — Din bulg. granke, idem (weigand, în JAHRESBER. XV, 168). CREANŢĂ s. f. Oreance. — Dreptul de a cere o sumă oarecare dela cineva, datorie; p. ext. titlul care stabileşte acest drept. Drept de creanţă asupra aceluia care a luat pământul, ghica, s. .548. Proprietatea de orice natură precum şi toate creanţele asupra Statului sunt sacre şi neviola-bile. HAMANGIU, c. C. XIV. Toate creanţele sânt in mâna mea. c. PETRESCU, R. D. 200. A-şi încasa o creanţă. CLIMESCU, A. 294. Situaţiunea casei, compusă de starea generală a creanţelor active şi pasive. ŞTEFĂNESCU, c. 4. [Derivat {franţuzism, neîntrebuinţat) «fr. criancier) cre-anţier s. m. = creditor. [ Pronunţ, cre-an-]. — N. după fr. Cf. dubletul credinţa. CRKANŢIER s. m. v. creanţă. creAplA s. f. v. crep. CREASTA s. f. I. 1°. Crete. 2°. Huppe. 'jFri-$ure. II. 1°. Incision, entaille, encoche. 2°. Tranche coupee irregulierement. 3°. Planche â petrir le fro-mage. 4°. Crdneau, faîte, pignon. 5°. Crete (de passe-menterie), dentelure. 6°. Pârtie crenelee d’une plante. 7°. Crete (d’une chaîne de montagnes). I. Propriu. 1°. Bucata de carne roşie şi dinţată de pe capul cocoşului, curcanului' s. găinii. Kraste = erista. ANON. car. La curcani vână-tă-i creasta. EMINESCU, N. 42. Cocoşi cu creasta bătută. DUNĂREANU, CH. 71. Cocoşei cu creasta creaţă, Nu mai bate la fereastră! reteganul, TR. 146/is. Creastă roşie’n cap. alecsandri, r. P. 216b/e- Puica pe creastă se cunoaşte ce neam o să iasă. pann, ap. zanne, p. i 623. (Bot.) crea-sta-cocoşului. Numele mai multor plante. Cf. H. III 242, xiv 436, XVI 146, xvm 16S: a) Celosia ■cristata. Plantă ierboasă cu flori mici roşii s. galbene, reunite la vârful tulpinei pe o axă dilatata în formă de creastă undulată (panţu, PL.), a m a-rantă (I. GOLESCU, C.) ; b) Dentari-a glandulosa. Plantă ierboasă, cu flori roşii s. liliachii, numita şi: b r e a b ă n. panţu, PL.; c) Aspidium Braunit. Plantă ierboasă cu foi lanceolate, cu sporii dispuşi pe faţa interioară a foilor, de mărime mijlocie, foarte bombaţi; sau A&pidium lobatum, cu spori foarte mici, aproape plani. Numită şi: feregă. panţu, pl. ; d) Talpa-găştei. id. ib., cf. LB.; e) Mare ciupercă (H. X 228) fragilă, comestibilă, cu tulpina cărnoasă, albă, pusă la uscat (PĂCALĂ, M. h. 116), numită şi: barba-caprei, bu-rete-ereţ, laba-mâţei, meloşel, opinti c i, t o g m ă g e 1. PANŢU, PL2; f) Rămurele. PANŢU, PL.; g) Iarba-ficatului. I. GOLESCU, C. i T>. lfîl1’; h) Clocotici. LI!.; i) Moţul -curcanului. BULET. GRĂD. BOT. V, nr. 3-4, 64; j) Spilcuţe. ib. V. nr. 3-4, 56. | Creasta-gâinii = rămurele. PĂCALĂ, M. r. 26. | Creastă-măruntă = togmăgel. id ib. 26. 2°. P. anal. Moţul de pene pe care-1 au unele pasări pe cap; penele de altă coloare de pe cap. Pupăza cu creste bălţate. ODOBESCU, III 180/h. Si cănd aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face că mă spariu de creasta ei cea rotată. CREANGĂ, A. 53. Răndunea cu albă creastă, Nu mai bate la fereastră ! alecsandri. pv P. 332/,. 3”. P. anal. Pieptănătură în formă de creastă. Locotenentul, dând de lumină şi de lume, îşi îndreptă creasta, îşi trase tunica dela spate, şi făcând doi paşi, se opri: Ordine urgente, ■ domnule Maior, zise el, întinzându-i un plic. D. ZAMFIRESCU, R. 161. II. Pig. 1°. Tăietură, inciziune, scobitură, crestătură ; spec. una din cele două scobituri făcute-în osia dindărăt a carului, numite: crestele crăcilor, dăltuiturile furculiţelor, găurile li-şiţelor s. scobiturile gemănărilor. Cf. DAMfi, T. 9. Măseaua s. urechea leucei. Cf. id. ib. 11. [ Partea de jos a trunchiului de copac, care este tăiată cu securea în unghiu ascuţit. Pe nişte astfel de creste, după ce au fost îngropate în pământ, se pun bârnele (la grajd, casă), ciauşanu, GL. Cf. ITTU. 2“. Bucată tăiată din ceva crestat (I). Dă-mi o creastă de slănină. XJnghie de gaie, Coadă de tigaie, Creastă de ridichi. (= Cântarul). GOROVEI. C. 61. 3°. (Păst.) R ă v a r, pe care baciul frământa caşul (Cf. H. viii, voi. I 328), crestez, cres-t ă 1 ă u. 4°. Muchea de sus. Creasta zidului, partea de-sus a unui zid acoperit cu streaşină. COSTINESCU. Creasta casei, c.oama casei ţărăneşti, adesea sculptată şi împodobită cu figuri. Cf. HERZ.-GHER., M. l'V 245. Ţevile ce-i pândesc de pe crestele ] ortului. ODOBESCU, III 592 /«. Nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor, c. NEGRUZZI, II 48/s. 5°. Ornament, înfloritură de formă colţuroasă de pe cusături, haine, mobile, etc., colţ. Cf. RĂ-DULESCU-CODIN, M. N. 106, PĂCALĂ, M. R. 513. | Spec. Creasta-găinii, ornament de pe mobile. Cf. id. ib. 480-481. 6". Partea unei plante s. unui obiect care prezintă (în partea de sus) colţuri s. crestături, ca o creastă de cocoş. Macul... cu măciulia fără borte ia creastă se culege tăind hlujenii. I. IONESCU, C. 151. Măgheran cu patru creste. MÂNDRESCU, L. P. 99/ao. Prim suliţă, foi de creste. MAT. FOLC. 289. Creasta osului spinării. KRETZULESCU, A. 32/n. Voinicii cai spumau, în salt, Şi’n creasta coifului înalt Prin vulturi vântul viu vuia. COŞBUC, B. 19. 7°. Partea cea mai de sus a unui şir de munţt a cărui siluetă are ridicături şi adâncituri; dunga de de-asupra a unui val; creştetul, vârful s. întreaga coroană a unui arbore. Poteca Mărăşeşti-lor care... ajunge la vârful munţilor, şi apucă creasta lor pe patrula nemţească. I. ionescu, m. 44. Acolo stă un frasin bătrân cu creasta 'naltă. I. NEGRUZZI, II 131. Alpii cei cu creste înalte. OLLĂNESCU, O. 341. Se uitase pe creasta dealului. D. zamfirescu, R. 257. Din munte, de pe creastă, Oeorge cată’n văi. coşbuc, B. 28. Trei pruni frăţini, ce stau să moară, îşi tremur’ creasta lor bolnavă. GOGA, p. 17. Cei doi pescari... stăteau în uşa colibei, privind în tăcere crestele spumoase [ale valurilor]. DUNĂREANU, CH. 187. | Spec. Vârful molidului crescut în anul ultim. Com. ITTU. [Diminutiv: crestiţă s. f. DICŢ. | Adjectiv: erestos, -oâsă = cu creste, crestat. întovărăşit de melodioasa cântare a crestoasei ciocâr- lii. c. negruzzi, i 191.] — Din lat. crista, idem. Cf. cresta, crestat. CREAŢltjNE s. f. Creation. 1°. Acţiunea s. faptul de a crea, creare. 2°. Rezultatul creării: lucrul, fiinţa s. opera creată, făptuită; totalitatea fiinţelor create de Dumnezeu, univers. Toate creaţiunile prin care geniul sau talentul au ştiut... să conceapă, să ilustreze... ODOBESCU, III. 51. [Cele mai multe... poe- CREATOR — 886 — CREDE «ii] ...sănt creaţhmi de cultură. MAIORESCU, CR. I, V. | Spec. (Croit.) Noutăţi de modă născocite de marii croitori. Ele ştiu să aleagă ce le convine din toate creaţiile ce le sânt supuse spre apreciere. UNIVERSUL (1930), 10 Noemvrie. [Şi: (mai ales în sensul 3°) creaţie s. t. | Pronunţ. cre-a-]. ~ A', după fr. (lat. creatio, -onem). CREiATâR, -OÂRE adj. şi subst. Createur. 1". (Mai ales despre Dumnezeu) (Cel) care din nimic dă fiinţă, plăzmuitor, făcător, ziditor. Al totului părinte, tu a cărui voinţă La lumi ne’nfiÂn-ţaţe ai dăruit fiinţă, Stăpâne creator! ALEXANDRESCU, M. 35. Dumnezeul creator, care poruncise să se facă lumină, c. NEGRUZZI, I 202. 2°. Fig. Născocitor, făuritor, iscoditor; spec. inventator, autor (de opere originale). Nu sunt toţi creatori, ci croitori şi croitori răi. C. NEGRUZ-ZI, I 255. Spirit creator. 3“. întemeietor, fundator. Se crede reformator, creator şi salvator. GHICA, s. 270. 4°. S p e c. (Teatru) Creatorul unui rol = actorul care crează (6°) un rol. [Pronunţ, cre-a-]. — N. după fr. CREATfiRĂ s. f. Creature. 1°. Orice fiinţă creată de Dumnezeu, făptură (II, 3”). 2°. Om, fiinţă (în opoziţie cu Dumnezeu). 3°. Individ (de obiceiu cu o nuanţă dispreţuitoare). Aceste creaturi Nici ruşine n’au să iee în smintitele lor guri Gloria neamului nostru. EMINESCU, P. 247. 4°. Persoană care îşi datoreşte averea, situaţia s. poziţia sa socială altei persoane, cf. protejat, făptură (II 3°). Oştile moldovene, sui căpitani creature ale lui,. le ţinea pe margeni. c. NEGRUZ-ZI, I 143. [Plur. -turi, rar şi învechit -ture. | Pronunţ. cre-a-]. — N. după fr. (lat. creatura,-am). CREISÂN s. a. = greabăn. DR. v. 316. CRECÂNA s. f. 1 _ , , , . , V v. cracaiia. CRECANÂŢEL,-ICĂ adj. J CRECINfiSC,-EÂSCĂ adj. (Bot.) Mere crecineşti = un fel de mere cu faţa galbenă, gust dulce aspru. şez. v 42. — Probabil de la numele vre-unui cultivator de mere de acest soiu cu numele Crăciun sau Crăciu-nescu. Cf. c r e ţ e s c. CREClON s. m. V. Crăciun. CRECOS,-OÂSĂ adj. 1 CRECUljfĂ s. f. }- v. cracă. crecCţă S. f. J CRI&nA s. f. v. cretă şi cridă. CREDE vb. III. I. 1°. Confier. 2°. Croire. 3°. Croire 6n, ă, avoir confiance en, se fier k, compter sur. 4°. Croire, penser. 5°. Croire, comprendre, avoir pitii de. 6°. Croire k, en, avoir foi dans. 7°. Croire, etre croyant, avoir la foi. 8°. Croire, s'imaginer. 9°. Croire, espârer. 10°. Croire, prendre pour. II. 1°. Se croire. 2°. Se croire, avoir une haute opinion de soi. Une-ori în opoziţie cu a se îndoi. I. Trans. 1°. t A încredinţa (I 1°) s. însărcina pe cineva cu ceva (lucrul s. afacerea care i se încredinţează cuiva se desemnează prin prep. în s. de); a încredinţa ceva cuiva (persoana căreia i se încredinţează ceva se desemnează prin prep. în). Cf. încrede (3°). Cine va ereade pre neştine în [d e MUNT.] vreun lucru ca acela, şi-l va da să i-l ţie şi să i-l scutească, iară el să va sluji cu dâns..., să să cearte ca un fur. prav. 139. Marginea împărăţia şi hotarulr cel mai în fruntea a tuturor Tătarilor în mână străină nu-l putea creade. cantemir, hr. 246. 2°. A b s o 1.' s. trans. (urmat de o propozi-ţiune obiectivă introdusă prin conj. c ă s. (vechiu) cum) A fi încredinţat s. convins că un lucru e adevărat, a fi în credinţa că..., a se convinge despre adevărul unui lucru, a se î n c r e d i n ţa (II 2°), a se încrede (4°), a şti. Kred = credo. ANON. CAR. Cred = fido. LEX. MARS. Să cade să arate cu adevărat giudeţului, pentru să creadză cum cu credinţă mare că nu l-au cunoscut; daca ...giudeţul nu creade şi de să va afla lucrul că nu-i de-a creaderea, tot să se cearte ca un ucigătoriu de părinţi. PRAV. 373. Ei însă tot n’o să creadă, zicând că le avem în ladă. let., ap GCR. II 105/23. Crede că fără a te videi a], te iubesc prea mult. drăghici, R. 92. Crede şi d-ta, mătuşă, că (— căci) de-i face pe treabă, n’are să-ţi fie de geaba, creangă, p. 172. Cum o văzură, ei crezând că este un voinic, unul îi zise. ISPIRESCU, L. 19. Ga să vagă şi să creadă Că cum îi slova de neagră, Aşa mi-i înima’ntreagă. jarnIK-BÂrseanu, D. 130. Crede, măndro, n’am venit, Că somn greu m’a'nţepenit. id. ib. 237. Prostul face ce vede, şi ce aude crede, id., ap. CADE. || Crede! se zice cerşitorilor când nu le putem da, sau nu voim să le dăm pomana cerută (eliptic pentru: crede că n’am, etc.) CADE. Ia cătu-ţî dau şi crede/LM. Când îi zicea vreunul „crede ! bătrâno, al’dată“, ea răspundea : crez, măicuţă, crez, să ne crează Dumnezeu pe toţi, drăguţul ! caragiale, ap. CADE. Cred şi eu ! = nu-i de mirare, de sigur, ba bine că nu! Nu umblă... nebun după dânsa? Cred şi eu: văduvă, tinerică, avere bună ! I. negruzzi, ap. TDRG. 3". Trans. s. absol. (Complementul poate fi o persoană, un sentiment, o vorbă a cuiva, etc. Se construeşte cu prep. în, întru, — mai de mult şi cu 1 a, de, pre, spre — cu acuz. s. cu o pro-poziţiune obiectivă introdusă prin c ă s. — vechiu — prin cum, ori eu dativul. Alte construcţii: a-i crede cuiva (pe) cuvânt s. în cuvântul s. spusele cuiva s. cuiva jurământul s. la...) A da crezare s. crezământ; a avea încredcre în ceva s. în cineva, a se încrede (2°) în..., a fi cu încredere; a lăsa ceva pe cineva, a se bizui pe cineva, a se lăsa tn nădejdea cuiva, a admite, a lua drept adevărat, a accepta părerea cuiva, a da cuiva dreptate, a înţelege pe cineva. Vezi cui crezi! LB. Pre sufletele noastre... să creadeţ[i]. rosetti, b. 100. Nu vru să-i lase să facă aşa, neerezând vraja. HE-RODOT, 66. Cănd va zice vraciul cum cutare armă n’au făcut 'rană de moarte, şi mărturiile vor zice că rana-i de moarte, mai (= mai mult) creade-să-va vraciul decât mărturiile. PRAV. 505. Nu-i vom creade nice giurămăntul. ib. 801. Nimene din scrisorile lor... nu le pot oamenii a credere. LET. ii 195/i2. Cine are gust, să-mi creadă amoriul că l-am 4slăvit. konaki, P. 91. La-aşa oameni pătimaşi Poate crede cincvaşi? pann, P. V. III 12. Şi unul şi altul credeau în ajutorul şi în protecţiunea Rusiei. GHICA, ap. CADE. Pe mine însă inima nu mă lăsa a crede la atăta necredinţă, c. NEGRUZZI, CREDE — 887 — CREDE I 49. Te crede moşul, nepoate. CREANGĂ, P. 211. Auzind Petrea... aceasta dela maică-sa, i-au crezut pe cuvânt, sbiera, P. 31/is. Mai mincinos cine nu crede. ISPIRESCU, L. 1. Şi văzând că nu crede, îi dete în scris cu sângele său. id. ib. 5. Par’că nu le venea a crede celor ce le auzea urechile. id. ap. TDRG. Lumea astăzi mai uşor crede în minciuni ca în adevăr, şez. II 27. Nici vorba le asculta, Nici în vorba lor credea. TEODORESCU, P. P. 422. Cine crede la muiere, Bage.-i-se dracu’n piele! BIBICESCU, P. P. 208. Maică,... Eşti bătrână şi nu crezi Şi nici nu vezi Că dintr’o sută şi-o mie Numai una-mi place mie. JARNlK-BÂRSEANU, D. 100. Cine nu-mi crede vorba, Nu-i ajute Precista! id. ib. 133. Dacă nu crezi în cuvânt, Vin’ cu mine la mormânt, id. ib. 149. Spune, bade, spune, verde, Că minciună eu n’oiu.crede. id. ib. 237. Nu crede feciorului, Că fecioru’... fură mintea din tine. id. ib. 276. Cine-mi poate crede mie Ce traiu duc în cătănie? RETEGANUL, TR. 74/V Ţi-am, crezut la omenie, id. ib. 142/23. Acela numai lesne crede, cel ce nu poate pricepe c’adevărul stă ascuns. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 277. Sătulul nu crede celui flămând [s. la flămând]. ROMÂNUL glumeţ, 8/17. Cine a minţit odată, nu se mai crede cănd spune şi adevărul. ROMÂNUL GLUMEŢ, 21/n. Bărbatu’ şi calu’ să nu-l crezi; când îţi pare că merge mai bine, tocma’ atunci te trânteşte. ŞEZ. I 221/0. Nu crede nici la cămaşă. ZANNE, P. III 59. Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, ci crede ce-ţi spun eu (PANN), zic femeile necredincioase care caută să orbească pe bărbaţii lor. id. ib. 261. Corbul, cănd puii lui s’o întâmpla să iasă cu pene albe, nu crede că sunt ai lui. id. ib. I 437. A nu crede ochilor s. (vechiu) ochii = a nu crede ceea ce vezi cu ochii (cf. RĂDULESCU-CODIN, I.). Să-şi creadză ochii (:pour se convaincre de vlsu). ROSETTI, B. 100. Mai bine să cred ochii decât urechile. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, II 336. Se miră şi nu ştia ce să orează ochilor săi. ispirescu, L. 30. A-i veni a crede = a fi gata, dispus să creadă. Nu-mi vine a crede — nu pot crede, mi se pare de necrezut. Mai că-i venea a crede că şi el are a face cu dracul. CREANGĂ, P. 160. A$a-i că nu-ţi vine a crede? id. ib. 190. Să nu crezi! = aproape imposibil, de necrezut. Ş’amu, să nu crezi, atâta i-a furat mintea (ibovnica), că stă cu dânsa toată ziulica la crâşmă, s. NĂDEJDE, ap. TDRG. (în poezia populară) Cred = zău !, chiar! Când căta cam de o parte Şi se uita drept in vale, Cam despre soare-răsare, Tare-mi vine şi-mi soseşte. Cred, Radu Calomfirescu. POP., ap. ODOBESCU, II 428. (La Românii din Serbia) Crezi! = zău, vezi bine, crede-mă. GIUGLEA-VÂLSAN, R. S. Potera a Banului Şi cu-a Măgureanului..., Crezii] cânii pământului, id. ib. 28. Şalu’ lui şi capu’ lui, Crezii], cât roata carului, id. ib. 29. Nu e Stoian — crezii] — aicea, Şi e Stoian dus pe Craina. id. ib. 42. Cf. 44, 156, 165, 188. || (După a se încrede) Refl. (Construit cu prep. p e). Scorpia crezându-se pe vorba omului, l-a aruncat afară. ŞEZ. V 135/8. 4°. (Urmat de o propoziţiune secundară introdusă prin conj. că s. să — în limba veche d e s. c u m — s. de acuz.) A socoti, a fi de părere, a gândi (9°), a judeca, a-şi închipui, a i se părea. Cf. LB. După chipurile celora ce vor greşi, ce feal vor fi, va cunoaşte giudeţul, şi va creade, de va fi greşit cu înşelăciune sau de nu va fi. PRAV. 983. De va fi lucrul împărechiat, ştiut-au au n’au ştiut, atunce creade giudeţul să nu fie ştiut. ib. 1201. M’a întrebat: „cum credem noi iadul?" E. VĂCĂRESCUL, ist. 249/m. Omule!., tu crezi... că jivi- nele toate sunt pentru tine zidite. KONAKI, p. 267. Cred că a fi tremurat de frică. DRĂGHICI, R. 40. Ignorantul crede că o cometă este accidentală. BĂLCESCU, M. V. 4/m. Crez că faci şi mai rău ţinându,-te delături. GHICA, A. 602. Asta era o frumoasă fată care credea că o iubesc. C. NE- GRUZZI, I 55. Până când să creadă lumea, o! copii de Românie! C’orice dor de libertate a pierit, s’a stins din voi? ALECSANDRI, P. II 6. Nu crede că în lume... nu4 găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, P. 188. Neputând să te a-jungă, crezi c’o vrea să te admire? id. ib. 226. A crezut că moare’n câmp aci. COŞBUC, F. 74. Eu cred că tot ce-i a mămucăi e şi al nostru. CREANGĂ, P. 9. Dracul chiue... aşa de tare, de credeai că s’a rupt ceva într’însul. id. ib. 54. Vn leneş care nu credem să mai fi având păreche în lume. id ib. 330. Apoi Agheran ce credereţi că făcu? FRÂNCU-CANDREA, M. 277. Grija lui cea mare era ca să nu crează acel împărat că el este zăcaş. ISPIRESCU, L. 11. Şi tu, bade, crezi că eu Mă topesc de dorul tău? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 229. Când vei crede că ţi-e bine, Să vie popa la tine; Când vei crede că te scoli, Să vie popa că mori. id. ib. 265. Crede că tot ce sboară se mănâncă. || (în întrebări, la simeon dasc.) Crezi? t = eşti de părere, oare? Crezii] mai bine pentru dragoste decât de frică să-l slujească? 210/e. Crezii] eu am slobozit să se ducă cine-şi pre la casele sale, dară cine-i opreşte? 265/7. || Refl. Ea mi se crede Că nimeni n’o vede. TEODORESCU, P. P. 459. || Ce te crezi? = ce socoteşti, ce crezi? ciauşianu, V. 5°. (Construit cu dat. s. cu acuz. Construcţii rare: a crede cuiva la ceva s. de ceva) A avea înţelegere (p. ext. milă) pentru ceva, a înţelege ceva s. pe cineva, a lua în considerare. Credim ne-putinţăi omeneşti. LET. I 5/u. Numai eu îi crez bietului vezir. GORJAN, H. II 105. Cine au iubit ca mine va crede durerei mele. KONAKI, P. 100. La rana mea atunci crează, Când va pătimi şi ea. PANN, E. IV 141. Ba ia acum cred eu frăţine-meu. CREANGĂ, P. 188. Şi tu, Şoime, ce nechezi Şi de boala mea nu crezi? ALECSANDRI, P. P. 113b/13. Nu^ni crede = nu-i e milă de mine. Cf. DDRF. Iată moartea vine. Vine, se răpede, Şi nime nu-mi crede! ALECSANDRI, P. P. 118/m. Bră-detc, brădete!... Vânturi să te bată, Nime să nu-ţi creadă! MARIAN, I. 102. Cine dorului nu crede N’ar mai călca iarbă verde! RETEGANUL, TR. 135A,,. 6°. (Construit cu prep. î n) A ţinea la ceva s. la cineva, a avea consideraţie, cult pentru ceva s. cineva, a-şi pune toată nădejdea în ceva. Cine nu-i de mic cu frigul învăţat, în blamă foarte crede. DONICI, F. II 38. De crezi în poezie... De crezi în tinereţă,... De crezi în al tău frate,... Crede’n amorul meu. alecsandri, p. i 130-1. în tine cred, Elenă, precum credeam odată în glasul maicei mele. id. ib. 166. A crede în medici, în minuni. LM. 7°. S p e c. (Construit cu prep. în, întru s. absolut s. urmat de o propoziţiune obiectivă s., în limba veche, cu acuz. s. cu dat. s. cu prep. de). A fi încredinţat că de-asupra noastră există o putere dumnezeiască, a admite ca adevărate dogmele Bisericei, a avea credinţă religioasă, a fi religios, evlavios. Vezi, frate, câte înturearece (—- cât de mulţi) sânt Iudei ceia ce au crezut, şi toţi revnitori legiei sânt. COD. VOR. 29/12. Şi-i n-cidea prin gloate ceia ce credea întru tire. id. 42/s. Crezu lu’ Dumnezeu că aşa va fi. ib. 90/i. Crezu că voiu vedea dulceaţa Domnului în pământul viilor. PSALT. 46/w. Nu crezură zeului, ib. 157/e. CREDE — 888 — CREDE Ziselor tale crezuiu. ib. 256/s. Nărodului celuia ce creade în Hlristos] deaderă. CORESI, EV. 3/i. Cr'ez, Doamne! id. ib. 77/s. Lu Dumnezeu nu crezură. id. ib. 305/20. Crezu întru Dumnezeu, id. ib. 562/3. Să creademu tare de’nviere. VARLAAM, c. 319. Iaste Dumnedzău tuturor semenţiilor, cine-l va creade. id. ib. 232. Cine slujeaşte lui Dumnedzău dirept, lui creade şi lui nedejdueşte. id. ib. 228b. Au credzutu lui H[risto~[s. id. ib. 221b. Cred en-tr’un Dumnedzeu... Cred şi en Duhul svent, cred besereca ehiuzd [— universală] christienască. CATECH1 sMUS (1648), ap. GCR. I 124/s, m. Cre-dzurâ D[omnu]lui H[risto]s. DOSOFTEIU, V. S. 33. Credzu întru Domnul nostru /[,5M]s H[risto]s. id. ib. 101b. Crezându înviearea ta. mineiul (1776), 142b/i. A crede un Dumnezeu făcătoriu a tuturor. E. VĂCĂRESCUL, ist. 248/21. Cei de azi însă nu mai cred în nimic. ISPIRESCU, U. 121/n. în Domnul să crează. TEODORESCU, P. P. 35. Crez într’unul Dumnezeu, Tatăl a tot ţ.iitorul... (Articolul 1 din simbolul religiei creştine). 8°. A presupune, a bănui. Indianul... Pre Dumnezeu vede’n aer şi-l crede în vânt, în pară. KONAKI, P. 263. Apoi doar, eu nu-s de acele de cari crede el; n’am sărit peste garduri niciodată, de cănd sănt! CREANGĂ, P. 28. 9°. A spera. Ai îndrăsnit a crede că iar mă vei putea înşela. C. NEGRUZZI, I 141. D-ta, jupâne Ştrul, cred că nu mi-i face năcaz la drum. CREANGĂ, P. 116. Şi tot crez c’o să mai vie, Batăr la Sfântă Mărie. JARNlK-BÂRSEANU, D. 129. 10". (Construit cu acuz. s. cu prep. de s. drept) A considera, a lua drept ceva s. cineva, drept altceva sau altcineva decât în realitate. Oricine te vede E ferice şi te crede Dulce înger luminos. ALECSANDRI, P. 210. Nu te-aş fi crezut aşa slab de înger! CREANGĂ, P. 222. îl îneunjurau cu spaimă şi drept dracul îl crezură. SEVASTOS, N. 6I/20. D-voastră, socri mari, Ne credeţi nescari tâlhari. TEODORESCU, P. P. 175. Pe dinapoi, bun de popă se crede; pe dinainte, măgar se vede. ZANNE, P. 11 303. Când te cred mic, jos, nu-ţi prea cură ouă roşii. JIPESCU, ap. id. ib. IV 446. II. R e f 1. 1°. A se socoti, a se considera. Nu se credea în drept de a susţinela] pe Greci. GHICA, ap. CADE. 2°. P. ext. (însoţit de un substantiv sau de un adjectiv). A se socoti că e alt-ceva s. alt-cineva s. în alt fel de cât e în realitate, a avea despre sine o părere greşită (în bine s. în rău, mai favorabilă s. mai defavorabilă decât e realitatea) ; (absolut, subinţelegându-se „deştept", „frumos" etc.) a avea despre sine o părere exagerată în bine, a se socoti mai mult decât este în realitate, M mai deştept decât altul, etc., a fi încrezut, închipuit, a se încrede (7°). Ne credem nemuritori. marcovici, c. I6/22. Microscopice popoare, regi, oşteni şi îm,pârâţi, Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi. EMINESCU, P. 222. Vezi, ăsta e cusurul tău — prea te crezi! CARAGIALE, M. 254. N’are decât să întoarcă robinetul şi vorbele curg cu nemiluita. Ferice de el! Cum vreţi să nu se creadă f VLAHUŢĂ, ap. TDRG. Ţiganul îmbrăcat frumos, printre lume se credea că-i Dumnezeu. ŞEZ. I 69/23. El se credi [= crede] cine ştii [= ştie] ce. herz.-gher. M. IV 245. A veni luna lui Maiu, De te-i crede _ chiar în raiu. ALECSANDRI, p. P. 241/s. Omul beat se crede împărat, se zice despre cel care se socoteşte mai mult decât este. zanne, p. iii 461. Se crede nedreptăţit, persecutat. Se crede sărac, prost, urît, dar nu e. [Prez. ind. pers. I cred (care pierde pe d înaintea conj. că: ere’ că (Straja, Bucov.), com. AR. tomiac, s. cu alterarea vocalei: cri’ că (Crivo-bara, Banat. VICIU, GL.), conj. pers. III să creadă (t şi dial. crez, să crează), imper. crede şi crezi, aor. crezuiu, part crezut (cu negativul necrezut), ger. crezând (f crezind, cu negativul necrezând, necrezind GCR. II 143/t2). | Adjective: crezut, -ă (cu sens pasiv, în limba veche substantivat u-neori) = (ad I 3°) în care poţi avea încredere, te poţi încrede, căruia poţi să-i dai crezămânjj pe care te poţi bizui, în a cărui nădejde te poţi lăsa, care merită încredere, vrednic de credinţă, credincios, fidel, devotat, (om) de încredere. Credincioşii (crezut e HUR.) Domnul în toate cuven-tele sale. PSALT. 300/3». Dumnezeu credincios (crezut Dos.), şi nu e nedreptate într’însu. ib. 313/2i. Pre feciori preaiubiţi şi pre crezuţii. CORESI, ap. CP. 209. Să aflăm simbria crezuţilor deregători. LITURGHIA de iaşi (1679), ap. id. 209. Slujnice crezute, dosofteiu, V. s. 29b, cf. 101, 183, 267. Priiatinii şi crezuţii au viclenit, cantemir, ist. 104. Căpitanii lui cei crezuţi. LET. I 226/s. Au chemat pre o slugă a sa crezută. SIMEON DASC. LET. 149/s. Şi dumnilor-voastre încă să trimiteţi cm crezut al dumnilor-voastre la noi (a. 1751). IORGA, s. D. XII 237; (ad I 7°, cu sens activ, neobicinuit) Cel ce crede. Crezuţiloru, întru numele lui. CORESI, EV. 415/,0; (ad 18°) Bănuit. A fost crezut mort; (ad II 2°) încrezut, închipuit. (Săcele) Cf. gr. s. V F. I 44; — Negativul necrezut,-ă (ad I 3°) Ce nu este de crezut, ce nu se poate crede. Şi dae’a mea vorbă necrezută-ţi pare, Prefă-te că nu ştii de nici o urmare. POP., ap. GCR. II 363/»; Cad I 4°) Ce nu se poate închipui, de neînchipuit. Intră eu mai mult de 6000 călăreţi... şi cu o pompă necrezută. BĂLCESCU, M. V. 416; — crezător, -oâre = încrezător, care crede (I 3°), care are încredere, care se încrede în...; lesne crezător — care se încrede uşor, credul (COSTINESCU), naiv. Mai crezătoare decât copiii cei brudii. SBIERA, P. 274/=. Şoimul... prost şi lesne crezătoriu se arăta. CANTEMIR, IST. 294/4. Să-şi râdă de lesne-crezători. c. PETRESCU, R. DR. 136 | Abstracte: (rar) credere (cu negativul necredere LB.) s. f. = acţiunea de a crede; credinţă, încredere. (Ad I 2°) Că dereptu e cuvântul Domnului şi tot lucrul lui în credinţă (creadere HUR.) psalt. 56A; (ad I 7°) Cf. credinţă (3°). Răzima cu a lor învăţătură lumea de creadere pănă aemu. MOXA, 380/23. Nu-i credere (credinţă) şi s’o scurtat vacul oamenilor. CONV. LIT. xliv, voi. 1 657; —(ad I 3°) crezare s. f., în construcţiile: a avea (la cine va) s. a, da (cuiva) crezare = crezământ (COSTINESCU) ; credinţă (2°, 4°, 6°, 7°). Nu să poate da crezare că s’au plătit [datoria], pravila (1814), 12. Noroadele mă asculta şi-mi da crezare. BELDIMAN, N. P. II 94. Părinţii lor nu putea da crezare ochilor lor. id. ib. II 197. Această împrejurare... a dat o mare crezare şoaptelor că împăratul era capul Eteri-eî. GHICA, s. 96. A creşte caii la întuneric pentru a-i face mai iuţi,... este o crezare orientală ce există şi la Români, alecsandri, ap TDRG. Am să fiu istoric mare Publicând la documente deplin demne de crezare. I. NEGRUZZI, I 50. Şi de i-au dat [amorului] vreo crezare. KONAKI, p. 152. Lina-i lunecare [a lebădei pe apă] cu nobile mişcări Ne amintea de timpii anticelor crezări. ALECSANDRI, P. III 527. Nu are credinţa până la sfârşit, în ceea ce merită nestrămutată crezare, c. PETRESCU, R. DR. 44. Chiteam că n’ajung pân’la babă, Dar la tine mai am eu crezare! CONTEMPORANUL, VII, voi. II 7. Nimi nu-m dă crezări, nu mă crede nimenea. Cf. HERZ.- CREDENŢ — 889 — CREDINCIOS GHER., M. IV 245. Fuge de fapta bună, de cer şi de cresare (= credinţă în Dumnezeu). ALECSAN-dri, ap. şăineanu,’D. U. Negativul (rar): necrezâre s. f. (ad I 3°) Nu zâmbi cu necrezare, naive străine! I. NEGRUZZI, I 71; — crezut (cu negativul necrezut) s. a., în construcţia: de crezut = vrednic de crezare, care poate fi crezut. Adevărat şi dovedit fâtc de toţi mai adevăraţii şi de crezut istorici. LET. I2 106. Nu este de crezut capot să alcătue-sc... un caic. DRĂGHICI, R. 147. El spune nişte lucruri care nu sunt de crezut. PONTBRIANT. (Plur. atestat numai la SBIERA, în construcţia) A da ceva pe crezute = pe datorie, pe credit-;' pe veresie, cf. credinţă (10°). Casapul... le-au dat carnea .pe crezute, p. 272/». Aceasta e de necrezut; — crezământ s. a. (plur. -mânturi LB.. cu negativul necrezământ. Cineva are, află crezământ 1 a cineva, d ă crezământ cuiva s. la ceva, pune crezământ (p e vorba cuiva). (Ad I 3°) Ore--dinţa (4°). A da crezământ medicului, vorbelor unui mincinos. LM. A nu afla crezământ. BARCIANU. Rog cu plecăciune... pentru arezământ. pann, p. v. i 123. N’am, traiu, n’am odihnă, n’am nici crezământ. id. ib. II 162. Am greşit, dă-mi crezământ. id. E. v. 69. Nu lua acest aer de blândeţă feciorească şi de crezămAnt. c. NEGRUZZI, III 352/» Şcoala nu-i cu nici un crezământ. CONV. LIT. XLIV, voi. I 649. Insă, cel puţin pe faţă, nime nu voia ni le dea crezământ. AGÂRBICEANU, L. i 373. El nu punea crezământ pe spusele fiicei sale. is-T’IRESCU, L. 121. Pâra ei află crezământ; eu nici că cerc a mă desvinovăţi. reteganul, P. V. 83/u. Rău la Turci că le părea, Crezământul toţi îl da, Numai unul nu credea. TEODORESCU, P. P. 637». Femeia, puşca şi calul n’au crezământ. ap. DDRF. Dând crezământ, începi a pricepe. IORD. GOLESCU, np. zanne, p. viii 281. (Loc. adv.) Cu crezământ = cu adevărat, într’adevăr, cf. în credinţă (6°). Dar dacă vrei cu crezământ Să te ’ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ. Fii muritor ca mine. EMINESCU, P. 269. (Ad I 5°) S’o bată pustia de bătrâneţe, că n’are crezământ. RĂDULESCU-NIGER, ap. TDRG. Nici milă n’ai, nici crezământ! COŞBUC, F. 32. Of! urît, urît, urît, Boală făr’de crezământ! ALECSANDRI, P. P. 226A;—(numai în PALIA a. 1581) crezu ţie f (cu negativul necrezuţîe f ) s. f. încredere, credinţă (4“). Nedcstoinic sânt pre toată milostivniciia şi cre-dzuţia ta care-ai făcut cu mine, sluga ta. 131/5. Că pentru necredzuţia toţi căzură şi muriră în pustie. 7/n.] — Din lat. credo, credere, idem. Cf. credinţă (în) credinţa, încrede, crez, crede u, credul, creanţă, credit. CREDENŢ s. a. Credencc. — (Germanism, în Transilv., învechit) Bufet. ALEXI. [Plur. -deniuri. || Şi: credenţă s. f. barcianu. || Derivat: (cf. germ. Kredenzer, ung. kredencărius cf. LB.) cre-denţâr(iu), credinţâr (iu) f s. m. = fecior care serveşte la masă, sufragiu. Cf. LB. Cf. c r e -din cer (2°).] — N. din germ. Kredenz (tisch) (din it. cre-denza) idem. Cf. credenţă. CREDINŢĂ s. f. v. credenţ. CREDfiNŢĂ s. f. (Bis.) Credence (meuble d’6-glise). —• (Franţuzism sau italienism) Mescioară aşezată în altarul bisericii catolice pe care stau vasele sfinţite, cf. pristol. Cf. costinescu. [Şi: eredinţ t s. a., credîneţ t s. a. Şi credineţul cel de aur..., si al doilea eredinţ de argint. DOC. (a. 1769), ap.’TDRG.] — N. după fr. (it. credenza). Cf. credenţ. CKKIMiNŢÂim; î s. m. v. credenţ. CREDENXIONÂL t s. a. Mandat. — (Transilv.) Documentul prin care deputatul sinodal dădea credinţă despre alegerea sa j mandat de membru al Sinodului. CHftDKT S. a. 1 CREDETĂLUÎ vb. IV» / V‘ Cre 1 * CKEIMSl! (Bis.) s. m. sing. v. crez. CREDINCER s. m. 1°. Homme de confiance, confident, representant, courtier; conseiller. 2°. iSchan-son, sommelier; serveur. 3°. Otage. 1°. Om de încredere (Răşinari, com. PANŢU) ; spec. samsar (Răşinari, com. PANŢU), reprezentant, procurist; (mai de mult) sfetnic, curtean care se bucura de încrederea deosebită a Domnului. La încărcaţii’ [buţi]lor am chemat pe dumnealui Postelnicul Preda, credi[n]ceriul lui jupăn Gheorghe (a. 1806). IORGA, s. D. XII 160. Acest ia..^ urmează numai ceale lăudate de credinc4rii lor. PISCUPESCU, O. 172. Un corăbier bătrân la care eream rob şi credineer. GORJAN, H. IV 111. Fiindcă dânsa avea credinceriu pre numitul Ebn Tair ş’au luat şlaerul [vălul] jos. BARAC, ap. TDRG. între bătrânii şi credincerii curţii era şi grădinarul ISPIRESCU, L. 165. Te-oiu ridica Ban la Craiova... Şi tu că ţ-ei pune credincer d’al tău. TEODORESCU, P. P. 48b. 2". t Slujbaş (boierinaş) al Curţii (subordinat cuparului) care trebuia să poarte grija pivniţelor domneşti şi care lua credinţa (5°), gustând din bucatele şi băuturile aduse la masa Domnului, ca să se încredinţeze că nu "sunt otrăvite; p. ext. fecior care serveşte la masă. Pe an Lei vel-cTedineerul. răşcanu, L. 78/s. După vătaful de aprozi, vel-cafigiul, credincerul. LET. III 293/u. De lipseşte cuparnl... [cupa] o poartă credincerul. ib. III 300/s. Bucuria a fost mare, şi credincerul, stolnicii şi boierii au scăpat de pedeapsa meritată. C. NEGRUZZI, I 287. Bate cu urechea în stâlp pe credincerul cel mare. id., I 287. 3°. (t şi dial. în Transilv. şi Bucov.) Chezaş (cf. LB.), ostatec. îşi deaderă fiii săi credinceari şi zălog, spre mărturie şi spre întărire. P. MAIOR, IST. 123. [DICŢ. dau şi o formă credinţar(iu), care nu se poate atesta], — Derivat (după model slav) din credinţă prin suf. nom. agent. -ar. CREDINCIOS,-OAsA adj., subst. 1°. Fid&le, sAr, loyal; homme ele confiance. 2°. Croyant, fidele. 3°. Fidile ă. Fidile, exact. 1°. în care te poţi încrede (2°), care merită încredere, demn de încredere, de credinţă (6°), vrednic de crezut (LB.), care ţine la cineva cu credinţă (7°), fidel, devotat, cinstit, leal, statornic,, neschimbat în sentimentele de dragoste şi respect (COSTINESCU), om de încredere. (Se construeşte uneori cu dat., iar mai de mult, cu prep. către s. la). Kredincsos = fidelis, credulus. ANON. CAR. Credincsos = fidelis. LEX. MARS. 205. [A fi] credincios cătră împărat, domn, prieteni, patria sa, etc. LB. Cela ce se protiveaşte cuvântului credin-vioaseei muieri... COD. VOR. 151/s. Credincioşii (crezut e HUR.) Domnul în toate cuventele sale. psalt. 300/u. Credincioasă învăţătura lu H[risto]s. CORESI, EV. 444/». De vor fi mărtu- CREDINCIOS — 890 — CREDINCIOŞIRE risiţi nisoare oameni buni credincioşi. PRAV. 114. Alţii şi mai mulţi şi mai credincioşi dăscăli dzic. ib. 726, cf. 839. Doamne, ce voiu face lui Avemileh, credinciosului meu? CRONOGRAF (ca. 1650), ap. GCR. I 148/21. Cine-i credincios în puţin, şi în mult e credincios. TETRAEVANGHELUL (ca. 1650-1675), ib. x 195/23-21. Aferim, slugă credincioasă, că pre puţine ai fost credincioasă şi pre mult te voiu pune. cantemir, ap. GCR., I 326/20-30. Dat-am •credincios zapis al meu la cinstita mâna d-lui Che-răi (a. 1713). URICARIUL, VII 14/M. Au trimis... dela Poartă... pre al său credincios, pre Costea Căpitanul. LET. II 50/22. Să recomandaţi ţara noastră şi credinciosul serviciu, ce cu supunere au făcut învingătoarelor oştiri imperiale (a. 1774). URICARIUL, 1 I7I/23. Eu sunt un zmeu care am stătut totdeauna credincios lui Solomon. MITO-LOGHICON (1783), ap. GCR. II 131/st. Credincios prietin. DRĂGHICI, R. 93. TJnul dim, cei mai cuminte şi mai credincioşi domni ai împărăţiei sale. GORJAN, H. I 3/o. El, fiind om drept, s’a arătat cu slujbe credincioase către Aladin. e. VĂCĂRESCUL, IST. 250/,.N’am încetat de a fi... al dumitalc credincios rob. C. NEGRUZZI, I 22. 1Sărea ...avea grijă să n’o audă... un credincios al împăratului. CREANGĂ, P. 97. Bine că ţi-a dat Dumnezeu în gând să-i aduci o credincioasă ca mine. ISPIRESCU, L. 64. Băduleasa mea frumoasă, De mi-ai fost tu credincioasă, Mergi de grabă la cămară, De ia galbini din comoară. ALECSANDRI, P. P. 125/2-.. Muierea credincioasă, cinstea casei. ZANNE, p. II 295. Mai credincioşi ochii decât urechile. PANN, ap. CADE. (Vechiu; neobişnuit) Credincios spre cineva = în care cineva are încredere. Şi mai vârtos sprijineaşte obrazul cela carele iaste credincios spre giudeţ, cum să nu fie ştiut. PRAV. 864. | Spec. (Comerţ; ieşit din uz). Om de încredere, care e însărcinat cu supravegherea la confecţionarea mărfurilor, supraveghetor (cf. TDRG.), împuternicit, reprezentant, procurist. Se stabileşte următoarea tabelă: ... credincioşi ...2 [Evrei]. BOGDAN, c. M. 101. 2°. (Adesea substantivat) (Cel) care crede (2°-3°) în Dumnezeu, care are credinţă (3°), plin de credinţă, religios. Se construeşte absolut s. cu prep. în s. întru. Domnu’ ispovedească credincioşii lu Hristos. psalt. 337/u. Toate se pot credinciosului. CORESI, EV. 77/i-2. Credincioşii întru Domnul H[risto]s. varlaam, c. 113b. Moisi s’au aflat credincioşii în toată casa lui Dumnezeu. BIBLIA (1688), pr. 6/«. Duhovnicească hrană a credincioşilor. ib. pr. 8/39. Alte multe câte lăţesc legea şi înmulţesc credincioşii ei. E. VĂCĂRESCUL, IST. 249/u. Fiica mea va fi de-apururea statornică şi credincioasă în leagea ei. BELDIMAN, N. P. 11 206. 4}= De frică omul cam credincios se arată. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, p. VIII 281. | (Neobicînuit) Care e în conformitate cu credinţa (3°) creştină. Dreaptele, credincioasele şi mântuitoarele porunci şi pravile. PRAVILA DE TÂRGOVIŞTE (1652), ap. GCR. I 163A-5. [ (Prea) bun f, drept s. bine credincios = ortodox, pravoslavnic. Pravilă... carea de toţi prea înţelepţii şi bun credincioşii iaste cinstită. PRAVILA ALEASĂ (1632), ap. GCR. I 14. începutul învăţăturilor bunului credincios Io Nea-goe-voevod (1654), ib. I 164/rr. Pentru prea bun credincioşii şi iubitor în Isus Hristos Domnul nostru. DOSOFTEIU, ap. ib. I 240/2?. Noi bunii credincioşi şi direpţii şi creştinii. BIBLIA (1688), pr. 6/ie. Cei bine credincioşi. MINEIUL (1776), 68. Foarte bine credincios, Precum au vrut şi Hristos. colinde, ap. GCR. 11 231/s. Puţin credincios = •care nu crede cu tărie în Dumnezeu, care n’are credinţă (3°). Ce sănteţi înfricoşaţi, puţin credincioşilor? EVANGHELIA (1894), ap. TDRG. 3°. (Literar, după fr. fid&le, germ. treu) Care nu-şi schimbă părerile nici sentimentele, care se ţine (de vorbă, de jurământ, de făgăduiala dată, etc.), cu credinţă, fidel (I 1°). (Construit cu dat.) [A fi] credincios jurământului, şi tuturor obligaţiunilor şi datoriilor. sale; a rămânea credincios principiilor [sale]. LM. Alexandru-vodă, credincios făgăduinţei ce dase Doamnei Ruxandei, nu mai tăiese nici un boier. c. NEGRUZZI, I 158. 4°. (Literar, după fr. fidele, germ. treu) Exact, care păstrează (ceva) întocmai, fidel (I 2°). [Scenele de pe columna lui Traian] sunt inter-pretaţiuni credincioase şi perfecte ale faptelor ce ele reprezintă. ODOBESCU, I 75/2s. Memorie credincioasă. [Şl; (formaţie nouă, dela credinţă; neobişnuit) credinţos,-oâsă adj. Turcu’ a fos[t] credinţos; el a fos[t], svriacu’ bun; cum da îndreptări, aşa le ţinea, graiul, 1 49. || Negativul; necredincios,-oâsă adj., subst. (ad 1°). Servitor necredîn-C‘i,os domnului 'său. LM. Muiere necredincioasă bărbatului, id. O rudă necredincioasă şi răzvrătită, pănă cănd voiu fi cu voi? tetraev. (1574) 230. Sănt nişte oameni foarte necredincioşi, let. II 373/20. Grecii sânt necredincioşi şi necinstiţiL E. VĂCĂRESCUL, ist. 258/c. Cum ai putut crede că o proastă feţişoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărăţeşte în inima mea? C. negruzzi, I 22. Cine necredincios este în vorbă, viclean este şi în lucru: mincinosul şi făţarnicul sânt fraţi de cruce, zanne, p. ii 807; (ad 2°) Ce necredinciosu’ giudecă-se de voi (:ce lucru necredincios să judecă lângă voi. biblia, 1688) ? COD. VOR. 75/4-5. Necredinciosul Arie fu osândit pentru hula lui. VARLAAM, c. 197. Creştinilor cu oamenii cei necredincioşi şi nebotezaţi nu să cade a avea prieteşug. .DOSOFTEIU, ap. GCR. 1 239/4. Fugiţi, necredincioşilor! MARCOVICI, C-46/u. Cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea necredincioşi! c. NEGRUZZI, I 49. Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum. CREANGĂ, A 89. Necredinciosul cu frica în sân trăeşte. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. viii 281. (Cu aluzie la lipsa de credinţă a apostolului Toma) Toma necredinciosul = om necrezător, care nu crede până nu vede. ib. V. 405; (ad 4°) O reproducere foarte necredincioasă prin prea multa împodobire, se dă la începutul volumului I. IORGA, IST. R. 1 42. || Abstracte: (vechiu şi dial.) credincioşîe s. f. = credinţă (7°), devotament, fidelitate, cinste. Au încredinţat el Crăimea leşească despre credincioşîa sa. şincai, HR. i 375/8. Să îndemne pe învăţăcei a se ţinea cu credincioşîe de dănsa [calea cea dreaptă], sbiera, F. 307. Acolo măritîşu’ e lege tare, apucată din bătrâni, şi cre-dineioşia averea Rumânului. JIPESCU, O. 36; — (numai la şincai) credincioşîre f s. f. = credinţă (7“). Au primit Alexandru Iliaş giurământul de eredincioşire în Tărgoveşti. HR. III o/23. Socotind oredincioşirile şi vredniciile credincioaselor slujbelor tutulor nobililor, ib. II 21/6. (Ca titulatură, traducând pe fidelitas din latineasca de cancelarie) Credincioşirea voastră să ştie că din bună şi direaptă pricină s’au făcut toate. HR. II 32/30-Credinoioşirei voastere tare vă proruncvm ca altmintrelea să nu faceţi, ib. II 52/u>]. — Dintr’un lat. pop. *credentiosus, -a, -um (derivat cu suf. -osus din *credentia). CREDINCIOŞÎE s. f. ] . > ?. credincios. CREDINCIOŞÎRE t s. f. J CREDINBŢ — 891 — CREDINŢĂ CREDÎNEŢ t s. a. 1 , CREDlNŢ f s. a. ) v’ Cre CREDINŢA vb. Ia. 1°. Confirmer. 2°. Confier. 3°. Crâditer. 4°. Cliristianiser. 5°. (Se) fiancer. — Vechiu şi dial. Cf. î n c r e d i n ţ a. 1°. t Trans. A adeveri, a întări, a încredinţa (II 1°). Alta, pentru credinţa noastră, ne-am pus şi degetele, carii eredinţ,im. noi cu sufletele noastre (a. 1685). IORGA, D. B. II 52. 2°. t Trans. A da ceva în grija cuiva, a încredinţa (I 1°). Bine păscând credinţâtă lui cuvăn-tăreaţă turmă. DOSOFTEIU, V. S. 23b. 3°. Trans. (Numai în DICŢ.) A credita. Cf. Credinţă (10°). 4°. Trans. A (în) creştina. Tatăl ne fiinţa, Fiul ne credinţa. ŞEZ. III 193b/5. 5°. Trans. şi refl. (Transilv.) A (se) logodi, a (se) încredinţa (I 4°). Cf. credinţă (8°). (Construit uneori şi pronominal) Cf. VAIDA, marian, NU. 167, VICIU, S. GL. DENSUSIANU, Ţ. H. Hai să-i credinţăm. H. XVIII 279. După ce şi-a eredinţit, Jendarii-l duc la pierit. BUD, P. P. 19. Pă căn(d) am fo(st) la pleit, Mămuca m’o eredinţit. t..PAPAHAGI, M. 17/«. Ţidrule, voinicule, Ce răndu-i aesta rând, C'asară ţ’ai eredinţit Şi astădz o-ai omorîtf id. ib. 112/». [Prez. ind. pers. I şi: (mă) eredinţ. vaida. | Şi: (ad 1° şi 5°) credinţi (credinţi) vb. IVa. || Negativul: (atestat numai în biblia din 1688) necredinţă, t vb. Ia = a nu fi cu credinţă, a fi necredincios (faţă de cineva). La Domnul D-zeul tău ai necredinţat. ap. TDRG. | Abstract: (ad 5°) credinţâre s. f. = încredinţare, logodnă, caba. săl. 87. | Adjectiv (neobişnuit; atestat numai la dosofteiu) : credinţăr^ţ,-eâţă = uşor crezător (?) Mult credinţăreţul acesta pământ. DOSOFTEIU, v. S. 165b]. — Derivat din credinţă. CREDINŢĂ s. f. 1°. Croyance, convietion, certi-tude. 2°. Croyance, foi. 3°. Foi, religion (chretien-ne). 4°. Confiance. 5°. Assura/nce, garanţie, caution. 6“. Confiance (qu’on inspire). 7°. Fid4lit4, foi, . Şi toate hrisoavele sloveneşti erau întărite cu credinţa Domnului, ib. III 322/ij. | S p e c. t (Comerţ) Garanţie. Să faci dumnetn scrisoarea dnm-netale la noi cestui neguţător, cum s’au cumpărat, să aibă credinţa dumitale la noi (începutul sec. XVII). IORGA, D. B. 12. | t (Da masa Domnului) A, lua credinţă = a gusta din bucatele şi băuturile aduse la masa Domnului, pentru a-1 asigura că nu sânt otrăvite (cf. credenţ, credin--eer). Stând înaintea Domnului, pune vutcă în două pahare, şi întâiu cuparul ia credinţă, apoi Domnul săngur ia paharul de-l pune la gură. LET. III 301. Din blidul ce este rânduit să se puie înaintea Domnului ia vel-stolnic credinţă, ib. III 303/J7. Cf. 308. 6°. Faptul de a fi crezut, de a inspira încredere, (de a avea) crezământ, încredere. A avea (s. a fi de) credinţă — a merita încredere; a-şi pierde s. a-şi mânea (papa) credinţa — a nu mai fi crezut, a-şi pierde încrederea. Că dereptu e cuvântul Domnului şi tot lucrul lui în credinţă (credere HUR.) PSALT. 56/m. De aci-ea n'a.re nice o credinţă nice într’un loc. PRAV. 649. Curând au simţit Gaşpar-vodă că şi-au pierdut dela Turci credinţa. LET. I 237/m. La atâta credinţă şi laudă avea Dimitraşco-vodă la Poartă. LET. II 335/» Cărţile publice au mai multă credinţă decât ceale particulare. CARAGEA, L. 97. Epitr opului... va da cătră Comisia cpitropicească scrisoare după orân-duială, ca să aibă bună credinţă în lucrarea sa. CODICĂ ŢIV. 36/13. Publice sănt acele [acte] date de cătră persoane publice, aflătoare in slujba statului, supt pecetea publică, şi au credinţă publică. ib. 1/15. Nu mai au credinţă muierile în lume. GORJAN, H. I 8/»i. Ţi-ai mâncat - credinţa de a-cum înainte. PANN, A. 57. Credinţa lui era bănuită lui Andreiu. BĂLCESCU, M. V. 393/m. Şi-a mâncat credinţa ca Ţiganul biserica. BARONZI, L. I 58/io, cf. ROMÂNUL GLUMEŢ, I 21/13, CIAUŞANU, GL. Credinţa cu slujba se măreşte. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 278. Bolnavul credinţă n’are (== nu-l mai crezi că e bolnav) când geme cerând mâncare. DDRF. 4^-- (învechit) De credinţă = de crezut, (vrednic) de încredere; credincios. Ceia ce adevereadză mai de credinţă sănt decât ceia ce tăgăduesc. prav. 603. O sută de si-i-meni cu doi buluebaşi mai de credinţă. LET. 11 340/îîo. Aşa era obicinuit a se serie hrisoavele moşiilor- pe slovenie, şi acele era mai de cinste şi mai de credinţă, ib. III 322/0. Hatmanul să fie dator a rândui străjile pe la mahalale cu slujitori de ajuns şi cu zapcii de credinţă, răşcanu, l. 9/,e. Om de credinţă = om de încredere, pe a cărui onorabilitate şi mărturie te poţi bizui, căruia i se pot încredinţa lucrurile cele mai delicate şi taine mari. Să (= dacă) va vădi şi să va arăta cu doi sau en trei marturi, oameni de credinţă, cum au giurat strâmb, acestuia să i se taie limba. PRAV. 45. Om de bine, de credinţă, ce Moldova ţi-ai iubit. ALECSANDRI, P. l_ 118. (învechit) în credinţă = într’adevâr, zău ! în credinţă, eu n’aş pricepe să fac aşa feliu. drăghici, R. 150. Ah! nu, în credinţă! PANN, E. Iii 9. Florile acelea- în mână-mi căzură — Favor ce’n credinţă, eu n’am meritat. ALEXANDRESCU, M. 79. îmi plac acele imnuri de broaşte fără număr... Atunce, în ere-•linţu, a mea inimă saltă: alecsandri, p. i 203. în credinţă, de ştiam, Nu mă -mai amureza-m. TEODORESCU, P. P. 303b. 7°. Faptul de a ţinea statornic la cineva, de a fi credincios cuiva, statornicie în făgăduiala dată, în prietenie, în dragoste, etc., devotament, fidelitate (conjugală), cinste, promisiune, jurământ (de dragoste). Cineva jură cuiva credinţă, este cuiva cu credinţă, îşi ţine s. îşi calcă credinţa. Credyncza = fidelitas. LEX. MARS. 205. Cela ce va giura cuiva să-l sluja-snă cu credinţă. PRAV. 274. Şi Arapii cred credinţa oa-minilor foarte tare. HERODOT, 149. Cătră stăpânul său ţîi,ndu-[şi] credinţa, dosofteiu, V. s. 112b. Cu acel fel de credinţă... au căzut Dimitraşco-vodă în mare cinste. LET. 11 336/s. Ikam.ok, acel prietin cu cinste şi cu credinţă, konaki, P. 83. Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă ? c. NE'^ GRUZZI, I 140. Slujind cu credinţă. CREANGĂ, P. 139. Îngenunchind amândoi dinaintea împăratului verde, îşi jură. credinţă unul altuia, id. ib. 279. Nu se putea încrede numai în credinţa morarului. reteganul, P. IV 31/30. Te-oiu jeli cu credinţă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 206. Credinţa nu ţ’ai ţinut, Că eşti, măndro, prefăcută. Toţi voinicii te sărută, hodoş, P. p. 125. Să-mi fii, Ano, cu credinţă. DOINE, 19/,». Credinţa să-fi fie temeiul cinstei tale. IORD. GOLESCU, ap. zanne, P. VIII 279. Fără credinţă = necredincios (în căsătorie), infidel, necinstit, perfid, răutăcios. 8°. (Vechiu şi dial., Transilv., Bucov.) Logodnă, î n c r e d i n ţ a r e. LB. H. XVIII 5, vaida, DENSUSIANU, Ţ. IL, com. V. BUCUR. Tinerii f a c s. îşi dau credinţa (cf. marian, nu. 166). ţin (LB.) s. strică credinţa (cf. DDRF.). 1 pereche cizme, de credinţă. Doc. (Râmnic, a. 1778). FURNICĂ, I. c. 88. Cum vorbesc fetele mari înainte de credinţă. SLAVICI, ap. TDRG. Otărăsc împreună eu părinţii lui ziua credinţei (logodna). FRANCU-CANDREA, M. 151, cf. MARIAN, NU. 118. Te rog să-mi dai inelul de credinţă al dumitale şi al mamei. MERA, B. 49, cf. MARIAN, NU. 166. Peţitorii vin şi peţăsc fata şi, dacă s’or înţeles, fac credinţa ş’apăi peste trei săptămâni se cunună. DENSUSIANU, ţ. H. 123. La noi credinţiia înainte nu se făcea aşa. T. papahagi, M. 164/34. 9°. P. ext. (Transilv., Bucov.) Dar de logodnă (inel, năframă, etc.). Cf. LB. Fata îi dă o năframă de buzunar, numită... năframă de credinţă sau simplu credinţă, marian, nu. CREDINŢA — 893 — CREDIT 10°. (Comerţ; Transilv., Oltenia) Credit (I 1°), veresie. Cineva are credinţă s. îşi p i e r d e credinţa, dă, vinde, ia s. cumpără pe s. în credinţă. Cf. LB., ete. = pe datorie, pe veresie, pe aşteptate. Cf. LB., viciu, col., ciauşanu, v., com. I. CORBU. De n’ajung banii (la cumpărături), să avem credinţă pănă la noi în ţară (pe la 1650). IORGA, D. B. 83. M’au înşelat pe mine, de le-am dat marfă pe credinţă (a. 1810). URICARIUL, XIV 240/o. Jidovul dă şi în (s. pe) credinţă (Frata, pe Câmpie). Com. V. BUCUR. Nu da vinul pe uliţă, Ci mi-l dă mie’n credinţă. FRÂNCU-CANDREA, M. 200. Dracu’ te-o ştiut, leliţă, Că şi tu eşti căjmăriţă Şi dai vmu’ pe credinţă. ARH. FOLK. I 174. Iofule, Măria-sa, Nici am bani de numărat, Da vinu’ mi s’o ciuntat. — Tu’n credinţă ţi l-ai dat. T. papahagi, M. 107 /u. 11". f Regie. (Se construeşte cu prep. î n) Gând va fi vama dată în credinţă (a. 1729). URICA- RIUL, V 256/i. Iar de se va întâmpla vreo slujbă dintr’aceste [desetină, vădrărit...] ca să se strângă în credinţă, răşcanu, L. 7/a. Ori în vânzare de va fi slujba, ori în credinţă (a. 1799). uricariul, III 9/n. Ori în ce chip va fi ţinerea mezi-lurelor, adică sau în vânzare sau, în credinţă (a. 1814). ib. I 207/s. Ori în vânzare de vor fi oc-nîle sau în credinţă de se vor căuta (a. 1828, ib. 11 186/s. Iar de se va tâmpla ca să se strângă de cătră Domnie venitul ocnei în credinţă (regie), atunci rânduiţi camaraşi. N, A. BOGDAN, C. M. 67. 12°. Convingere, părere, opiniune, idee, cf. crez (f i g.) După credinţa mea. LM. Nu sânteţi într’un cuvânt şi într'o credinţă cu mine. let. ii 342/S7. Cronica publicată cuprindea în adevăr două pasaje care întăreau această credinţă, c. giu-RESCU, BUL. COM. IST. II 136. -Se cerea deci îndeplinirea acestei misiuni la care-l împingeau şi crcdinţele lui politice. BRĂTESCU-VOINEŞTI, l. D. 25. (Literar, după fr. profession de foi s. germ. Glaubensbekenntnis) Profesiune de credinţă = declaraţie publică pe care o face cineva despre principiile sale religioase s. politice. 13°. Speranţă, nădejde. Moaşa... spală [buricul] cu apă rece, în credinţă că făcând aceasta nepoata nu va mai naşte. MARIAN, NA. 420. Îşi pusese credinţa în Dumnezeu. ISPIRESCU, L. 17. 14°. f (Bis.) Crez. Credinţa creştinească. CORESI, ap. CCR. I 32/w. Zi credinţa ce-au făcut 12 apostoli. CATECHISMUL (1607), ib. I 41/ş. [în texte vechi găsim şi formele: credinţă. CUV. D. BĂTR. I 233, CORESI, EV. 428/s; credinţe. •cuv. D. bătr. I 27. j Negativul: necredinţă (scris şi necredenţă, nicridinţă CAT. MAN. 140, 322) s.' f. = lipsă de credinţă (COSTINESCU). infidelitate (ad lu) Necredinţa curge din prostia -minţii, că nu ne iartă să cunoaştem adevărul din minciună. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 281; (ad 2°) Necredinţa, în minuni. LM.; (ad 3°) Şi nu feace aciea sile multe derept necredenţă lor. TETRAEV. 224. Fraţii să află în necredinţă. DO-.SOFTEIU, V. s. 221°. Oamenii cei închinători de idoli şi păcătoşi, carii în necredinţă vieţuiră ca şi dobitoacele. COZMA (a. 1692), ap. GCR. I 304/,. Adâncul necredinţei înneacă toată lumea. ANTIM, P. 3/u. Necredinţa la temere te duce. IOR.D. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 282; (ad 7°) Necredinţă faţă de stăpâni. Cf. LB. Inima nu, mă lăsa a crede la atâta necredinţă, c. NEGRUZZI, I 149. Nimic din trecut nu-i rămase în minte, nici chiar necredinţele Jem-eiei lui. n. gane, ap. DDRF. D’ovu, cădea în necredinţă... teodorescu, P. P. .328.] — Din lat. pop. *credentia, idem. Cf. credinţă, credincios, credincer. CţţEDlNXĂKEŢ f adj. m. v. credinţa. CREDINŢÂIÎ (IU) t s. m. v. credenţ. CREDINŢI vb. IV“ (Ş. d.) V. (în) credinţă ş. d. CKEDIN'ţOs, -OAsA adj., subst. v. credincios. CRfiDIT s. a. I. 1°. Credit (commercial). 2°. Credit (accorde, ouvert). 3°. Credit, ddlai. 4°. Credit (previi au budget). 5“. Cr&dit, compte crediteur. 6°. Credit foncier, mobilier, etc. II. 1°. Credit, autorite. 2". Croyance. I. Propriu. (Fin., Comerţ) 1°. încrederea în solvabilitatea cuiva, pe temeiul căreia poate obţinea bani s. marfă pe datorie, credinţă (10°), veresie. Cineva are credit, se bucură de (mare) credit, îşi menţine s. îşi pierde creditul; cuiva i se dă s. i se acordă credit; cineva cumpără s. ia în s. (mai ales) pe credit = pe datorie, pe veresie, pe credinţă. Păzeş-te-ţi credetu’ tău ca pe lumina ochilor, pravila comercială, a. 1837, ap. dreptatea, a. 1906, n-rul 11. Fata [este] o marfă adeseori dată pe credit, dacia lit. 41. Luăm orice în credet. pann, p. v. ii 154. [Casele] nu erau făcute pe predit. C. NEGRUZZI, II 236/w. Să dăm mijloace poporului de înavuţire pân credet şi păn case de păstrare. JIPESCU, O. 137. I-au dat prea mult credit Şi nici azi nu le-a plătit, bibicescu, p. p. 209. ] Scrisoare de credit = 1°. Scrisoare care autorizează pe purtător să ridice o sumă oarecare dela acela către care e adresată scrisoarea, a r r e d i -t i v ă. Cf. costinescu. 2°. (Neobişnuit) Scrisoare de acreditare, pontbriant. | Creditul public = încrederea pe care o inspiră solvabilitatea statului particularilor pentru datoria publică. Păeirea ...legilor pe care să razimă creditul public (a. 1848). URICARIUL, X 10/s. A cumpăra, a vinde pe credit. Stabiliment de credit = bancă. 2°. Sumă de bani pusă la dispoziţia cuiva pentru împrumutare pe veresie, la o casă de comerţ. A deschide cuiva un credit (la o bancă) = a-1 autoriza de a lua împrumut până la concurenţa sumei de... 3“. Amânare de plată acordată unui debitor, t e r-min (de plată). Vi se acordă un credit de trei luni. 4°. Sumă prevăzută în bugetul statului spre a fi cheltuită pentru un serviciu public. Credite ordinare, cele pentru cheltuelile obicinuite, prevăzute de la început cu determinare precisă în buget. Credite extraordinare, suplementare, cele acordate pentru necesităţi ce se ivesc în cursul anului bugetar. Consiliul miniştrilor aprobă... deschiderea pe semna bugetului ministerului agriculturii... a, unui credit extraordinar... pentru plata zecimilor judeţene şi comunale. MON. of. 5. 5°. (în opoziţie eu debit) Partea (din dreapta a) unui cont s. a unei partide în care se trec pe numele cuiva sumele ce le are de primit, al căror creditor este, avere, activ(e), în opoziţie cu debit. Cf. ştefănescu, c. 23. 6°. P. ext. Instituţie financiară care (mai adesea) subt supravegherea statului, dă bani cu împrumut proprietarilor urbani, rurali, industriaşilor, etc. Creditul funciar urban, rural, agricol, industrial, al meseriaşilor, etc. II. Fig. 1°. încredere, credinţă (6°), crezământ; CREDITA — 894 — CREIERI influenţă, trecere, autoritate, consideraţiune de care se bucură cineva prin încrederea ce o inspiră. Iată împrejurarea oare a dat un mare credit acestei societăţi în Principate. GHICA, s. 95. Avu cătăva vreme aşa mare credit la Poartă, încât... el sperase că... va dobândi tronul Poloniei. BĂLCESCU, M. V. 41. Motoc.,... întrebuinţa creditul ce avea la Domn spre împilarea gloatei. C. NEGRUZZI, I. 150. 2°. (Popular, rar, la cei ce, din vanitate, întrebuinţează neologisme, al căror înţeles însă nu l-au prins bine) Credinţă (2°) (în Dumnezeu). Soro, eu ţîiu credit lu Dumnezeu, sunt credincioasă lui Dumnezeu. GRAIUL, I 327. [Accentuat, mai de mult în Transilv., după accentuarea provincială germană, credit. LB. | Şi: (vechiu şi popular) credet s. a. || Verb: (cf. fr. crediter) credita Ia, şi (mai de mult în Transilv.) credetălui IVa. Trans. şi absol. (construit cu acuzativul s. cu dativul persoanei) 1°. A da pe datorie, a deschide cuiva un credit (I 2°), a acredita (1°), a înscrie la creditul (5°) cuiva ceea ce i se datorează. Pre unul ca cela... nu-l credetălueşti. pravila COMERCIALĂ (1837), ap. DREPTATEA, a. 1906, n-rul 10. Şi-i creditează cârckimariul. GORUN, F. 91; 2°. (La COSTINESCU) A da cuiva o scrisoare de credit. Sunt creditat la Bucureşti. id.; 3°. (ad I 6"; în opoziţie cu debita) A trece în creditul, în dreapta contului (o sumă de bani) (cf. a descărca (Com. PANŢU. Cf. id. P. 84. ŞTEFĂNESCU, C. 24). V’am creditat cu 10.000.— lei.'] — S. după fr. (ital. credito). Cf. creditor. CREDITĂ vb. Ia v. credit. CREDITÎVĂ s. f. 1°. Lettres de crtance. 2°. Cră-ance, lettre de cr6dit. — (învechit). 1°. Scrisoare de acreditare (a unui ambasador). Cf. stamati, etc. Plenipotinţă aveam în credi-tivă. ghica, A. 169. în româneşte se scrie de chiar mâna. lui Mihai... o creditivă pentru solul trimes . în 1598 la Imperiali. IORGA, I. R. 116. 2°. Creanţă (2°), scrisoare de credit, acreditivă. Cf. COSTINESCU. — N. din germ. Akkreditiv, idem. CREDITOR, -TOĂRE adj. subst. (Fin., Comerţ) I 1°. Creancier. 2°. (Compte) eriditeur. II. Sorte d’etoffe. I. (Fin.) 1°. S. m. Cel ce dă s. a dat bani cu împrumut, a dat pe credit (I 2°) (cf. CLIMESCU, A. 265), cel care creditează (1°), împrumută-tor (PANŢU, PR. 29). Aceale lucruri au fost supuse supt amanet la creditorii de mai nainte. PRAVILA (1814), 111. Nu vor să mă izbrănească aceşti crăditori (a. 1819). IORGA, S. D. VIII 56. Şi nu este iertat creditorilor tatălui să se atingă de aceste venituri. CODICĂ ŢIV. 27/25. Festele ce jucam numeroşilor creditori. GHICA, S. 353. Lăsăndu-şi creditorii în desnădejduire. C. NEGRUZZI, II 201/s. El dă mandat creditorilor liipotecari... a primi preţul. HAMANGIU, C. 172. 2°. A d j. (Sumă, cont, sold) care arată care e creditul (3°, 5°) cuiva. Orice cont se împarte în două: partea stângă, unde se tree sumele debitoare sau datorate nouă; partea dreaptă, unde se trec sumele creditoare sau datorate de noi. ştefănescu, C. 23. II. f (Comerţ) Nume de stofă (nedefinită). Cf. credul (II). 96 coţ(i) creditor verde (a. 1754). IORGA, s. D. XII 68. Creditor săngepiu... albastru (a. 1790), id. ib. VIII 85), lilafarb (a. 1803, id. ib. XII 146), cu vergi mărunţele (a. 1811), id. ib. VIII 51). [Şi: crăditor t s. m.]. — N. după fr. (ital. creditore, idem). Cf. credit. CREDOl, -ă adj. s. a. I. Credule. II. Sorte d’etoffe. I. Adj. Care se încrede prea uşor, care crede prea lesne şi cele de necrezut (aristia, plut.), lesne crezător (COSTINESCU), încrezător, naiv. Fac pe oamenii creduli şi simpli să creadă că privilegiile nu sunt desfiinţate, ghica, s. 226. De când ai devenit atât- de credul, Paşat teodoreanu, M. II 391. | S u b s t a n t i v a t '.„Capul plecat, sabia nu-l taie", a scris, ... un credul din vremea veche, Neeulcea. iorga, l. I 442. II S. a. (Comerţ) Nume de stofă (nedefinită). Cf. creditor (II) O saltea de credul canefas, cu patru căpătâi asemenea (a. 1798). IORGA, s. D. XII 123. [Negative (ad I): incredul (învechit, numai îu DICŢ. necredul),-ă adj. [ Familia (după fr. credulite, lat. credulitas, -atem) credulitate s. f. = însuşirea de a fi credul, faptul de a crede cu uşurinţă orice. Folosindu-se de credulitatea domnilor... c. NEGRUZZI, I 201. Câtă credulitate, în gelozia lui veşnic bănuitoare!, teodoreanu, M. II 223. Negative: incredulitate, (numai în DICŢ.) ne-credulitate s. f.] — N. după fr. (lat. credulus, -a, -um). CREDULITATE s. f. v. credul. CREER (E) s. in. v. creieri. CREHUfT, -A adj. v. crehuiu. CREin'H', -K adj. ttourdi. — Care umblă ca ameţit, sălhuiu, cineş (Rebrişoara-Năsăud). [Derivat: (în Someş) crehuit,-ă = beat de cap. Eşti crelmit de cap. VICIU, GL.] CREI s. m. plur. 1 CRfilER s. m. !• v. creieri. CREIERÂŞI s. m. plur. J CREIERI (Anat.) s. in. plur. 1°. Cerveau, cer-velle; cime (de montagne). 2°. Cerveau, intelligence. 3°. Cerveau, chef. 4°. Moyeu. 1°. Masa de substanţă nervoasă (împărţită în două emisfere) care ocupă, la vertebrate, cavitatea craniană şi îndeplineşte funcţiunea de centru nervos sensitivo-motor şi psihic, encefal; în deosebi partea anterioară şi superioară a encefalului. Să turbure crierii capului. CORESI, EV. 277/32, cf. PRAV. 493. Şi-l loi'i in cap, de s’au despicat şi i-au vărsat crierii, dosofteiu, ap. TDRG. între crierii leului şi tâmplele vulturului. CANTEMIR, ist. 25/12. Să-i scoţi creirii binişor şi să-i fierbi cu apă şi cu sare. CARTE DE BUCATE (1749), ap. GCR. II 44/is. A murit... de o... inflamaţie de cre-eri. c. NEGRUZZI, I 33. O izbi cu buzduganul în cap şi-i răsipi■ creierii. EMINESCU. N. 10. în ungherul unor crieri Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri, id. P. 224. Să-ţi sară creierii din cap. CREANGĂ, P. 54. Mi se ridică sângele la eriiel. Bănuţ, T. P. 54. (Dintr’un descântec din Muntenia) Va ieşi buba cea rea, din creerii capului... din sgârciul nasului, ap. GCR. II 340. Criili capului. ŞEZ. III 142/ai. Cf. GCR. 11 340/». Creii capului. GRAIUL, II 142. (După fr. bruler la cervelle) A-i sbura cuiva creierii — a-i trage un glonţ în cap. Peliţă creierilor = meningea. Cf. LB. || P. anal. Creierii munţilor = vârfurile munţilor (la care nu poţi ajunge, cf. HERZ.-GHER., v CREIERIŞOR — 895 — CREMĂ M. IV 245), înfundături din vârfurile munţilor, pădure de munte, de la care în sus încep stâncile pleşuve (cf. TDRG.). Se trăseseră... în crierii munţilor. hasdeu, I. c. 309. Este aici un Jidan, care a. răsbătut pănă în crierii munţilor, x. ionescu, p. 360, cf. CREANGĂ, A. 83, MARIAN, t. 169. Creierii codrilor = partea cea mai ascunsă în fundul codrilor. Mama-pădurei se sălăşlueşte în crierii codrilor. ŞEZ. i 151/u. 2°. P. ext. Minte, inteligenţă, judecată. Leavul sumeţ şi fără crieri, let. I 234/i2. Lipsiţi de minte şi de crieri, varvari cu totul (a. 1764). URICARIUL, l 310/2». Nişte creieri superstiţioşi. EMINESCU, N. 45. Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil. id. P. 248. A,-şi frământa creierii, a-şi chinui mintea. CADE. 3°. F i g. Cel ce născoceşte şi conduce o mişcare, un complot, etc., cap (V, 2°). Creierul şi sufletul infernalului com,plot bulgar, caragiale, ap. CADE. 4°. P. anal. Partea groasă a butucului roatei, îu care se înţepenesc spiţele, cfipăţânâ (5° b). FRÂNCU-CANDREA, m. 99. Cf. pompiliu, bih. .1008, PAMFILE, I. C. 129. [Şi: creiri, criiri herz.-gher., m. iv 245, creri LB., FRÂNCU-CANDREA, M. 99, POMPILIU, BIH. 1008, criili şez. v 60A, cr(i)ei lex. mars. 241, cleeri CDDE., cîei, clii (Corneşti, Maramureş) iorga, s. d. xvii 79; creiere costinescu, CDDE., crier mardarie, l. 1851, (Banat) criel anon. car., jahresber. iii 319, crel frâncu-can-DREA, M.‘ 99, jahresber. iii 319, greier s. m. jahresber. vili 82. | în ştiinţă, mai rar şi în graiul zilnic, întrebuinţat la singular: creier s. m. Greierul mare — cerebrul, creierul mic = cerebelul, creieruşul. Cirounwoluţiile creierului. | Diminutive: creierişor s. a. (crierişor, crerişori) s. a. plur. LB. = creieri în cantitate mică, creieri mici; fig. minte puţină. La atâta numai s’aşteaptă erierişorii tăi. I. NEGRUZZI, V. 168, creierâşi s. a. plur. BARCIANU, creieruş s. a. = creierul mic, cerebel.] — Din lat. cerebrum (devenit *crebrum), idem (păstrat şi la Albanezi, pe când celelalte limbi romanice au păstrat numai diminutivul cerebel-lum). Cf. descreierat. CREIERIŞ6R s. a. 1 ^ v. creieri. CREIERUŞ s. a. 1 CREION s. a. Crayon. — Beţişor de grafit s. plombagină, închis de obiceiu într’un înveliş de lemn s. într’un tub de metal, de care ne servim spre a trage linii, a scrie, a desena, cf. p 1 a i v a s, c e r u z ă, p 1 u m b; p. anal. preparat din argilă combinată cu diferite substanţe cu care se poate scrie în diferite colori; p. e x t. preparat în formă cilindrică întrebuinţat ca suliman s. ea medicament. Dionis făcea cu un creion un calcul matematic. EMINESCU, N. 35. Un creion colorat... C. petrescu, c. v. 147. îşi scoase creionul... de la piept. I. TEODOREANU, M. II 30. [Plur. -ioane. | Şi: crăi6n f s. a. pontbriant. | Diminutiv: creionaş s. a. c. petrescu, r. dr. 72. j Verb: (fr. erayonner) creiona Ia = a desemna, a schiţa cu creionul; (cu abstractul) creionâre s. f. (şi part.-adj.) creionât,-ă.] —■ N. din fr. (derivat din craie „cretă"). CREIONA vb. 1“ CREIONÂŞ s. a. CROIRE s. m. v. creieri. CROIRI s. m. plur. v. creieri. CRlSITA s. f. v. cretă. CREÎţA s. f. v. craiu şi crăiţă. CREIŢÂR s. m. 1°. Piece d’un centieme de flo- i'in. 2°. Argent. 3°. Taxe (poştale). — (Transilv. şi Bucov.). 1°. (Ieşit din uz) Mică monetă de aramă pe vremea stăpânirii austriace, având la origine imprimată o cruce pe o faţă (LM.), valorând a suta parte dintr’un fiorin. Au dat 3 duce şi 2 creiţari... pe această carte (a. 1768). IORGA. S. D. XIII 131/s, ef. 14/«o, XVIII 192, XII 199, 208. Galbenii împărăteşti era 4 lei şi S creiţari. dionisie, C. 166. 3800 de florinţi şi 15 creiţari. şincai, hr. iii 264. Pe buzele ’negrite [ale mortului] pus-a... un creiţar. goga, P. 65. 2°. P. gen. Bani, gologani. La mine în şerpar, Să nu vezi nici un creiţar. jarnIK-bârseanu, D. 166. Nu-s fată de potlogar, Să dau gură pe creiţari. ib. 404. | Creiţar de noroc = banul de noroc dat de către vânzătorul unui cal cumpărătorului, la vânzare. DR. v 87. 3°. t Spec. Taxa, banii plătiţi pentru transportul scrisorilor cu poşta. Triineseiu dum(ita)le şi un sfanţih, pentru creiţarii poştii (a. 1799). IORGA, S. D. vili 36, cf. Vili 59. [Şi: crăiţâr(iu) s. m. LB. Au fost... dator., crăi-ţar[_i] 50 (a. 1737). IORGA, s. D. XII 37. Certân-du-mă cu babele căte un ceas pentru un crăiţar. GHICA, a. 412, cf. ŞEZ. VIII 126; (ad 2») Femei voinice... aleargă după trăsură..., cerşind eu zgomot crăiţarul drumeţilor, iorga, n. R. a. i 188;— creţâr s. m. 7 zloţi şi 20 de creţari (a. 1804). IORGA, s. D. XIII 120; crăţâr s. m. com. v. lazăr, .Tina, Sibiiu; — (Transilv., Banat) criţâr s. m. com. A. COSMA (Timişoara). Fiecare aruncă în ciubăraş criţari sau libre de argint. MARIAN, NA. 640. Na... patru criţari de-un pachet de duhan. RETEGANUL, P. III 18, Cf. MAT. FOLC. 419, 895, şez. XX 37; — greiţâr s. m. Un ban de 10 greiţari (a. 1774). IORGA, s. D. Xii 267. Greiţari de-2 parale. şez. li 158; — (Transilv., Bucov.) griţâr s. m. VAIDA. Nici parale, nici griţari, N’are ce da la scripcari. marian, sa. 17, cf. NA. 674, MÂNDRESCU, L. P. 72, SBIERA, P. 20, BIBI- > — (Maramureş, Ţ. Oaşului) grâiţă s. f. Nu cere nici o grăită, bibicescu, P. P. 295, cf. BUD, p. p. 60. | Diminutive: (Transilvania creiţărâş s. m. Ia, mai zi, măi scripcăraş, Că ţ’oi da un creiţaraş. ion CR. I 119; — (Transilvania) griţărâş s. m. ţiplea, p. p. ; — criţă-rel (Bot.) s. m. = o plantă (nedefinită).]. — Din germ. austr. Kreuzer (dela Kreuz „cruce", rostit şl: Jcrâjtser, grăitser, cf. pol. Icrajear, graj-car), intrat în limba română în parte prin mijlocire ungurească (krajcâr). Cf. crucer. CREIŢĂRÂŞ s. m. v. creiţariu. CREL s. m. v. creieri. CREM f s. a. v. cremă. CRfeMA s. f. l°-4°. Crime. 1°. (Franţuzism) Smântână de pe lapte, cf. spumă, frişca, floare, caimac, gros-c i o r. 2°. P. ext. şi fig. Partea cea mai bună s. mai preţuită din ceva, frunte (III), lamură, floare (iii, 3°), elită (costinescu). Per- I v. creion. CREMĂLUI — 896 — CRENEL soane sus puse..., tot crema. conv. lit. XLIII 1059. 3°, (Farm.) Cosmetic pentru piele, alifie cu care se unge pielea pentru ca să rămână moale şi fină. Borcanele de cremă. c. PETRESCU, C. V. 361. || Cremă de ghete = preparat pentru uns şi lustruit încălţămintea de piele, v a x. 4°. (Buc.) Pastă gelatinoasă dulce servită ca desert. Cremă de şocolată. | Un fel de supă groasă. Cremă de ovăs = germ. Haferschleim. ALEXI. Cremă de orez. [Şi: crem f s. a. (plur. cremuri) pontbriant, LM.] — N. după fr. CBEMĂLUf vb. IVa v. crămălui. CIîEMAţie s. f. v. cremaţiune. CREMAŢUJNE s. f. Crâmation. — Ardere, prefacere în cenuşă. Cremaţiimea gunoaielor. CADE. | Spec. Arderea cadavrelor, incinerare. [Şi: (rar) crema ţie s. f. alexi.] — N. după fr. (lat. crematîo, -onem, dela cre-mare „a arde“). Cf. crematoriu CREMATORIU adj. Crematoire. 1°. (Rar) Adj. Privitor la arderea cadavrelor: Cuptor crematoriu. 2. S. a. Clădirea s. cuptorul în care se ard gu> noaiele s. cadavrele. [Plur. -torii]. — N. după fr. Cf. cremaţiune. CRJfSME s. m. sing. CREMEN s. m. sing. CREMENA S. f. (Min.) v. cremene. CREMENĂL, -A adj., subst., s. a. CREMENÂUON f S. a. CREMENÂR(IU) s. a. v. criminal. CREMENE s. f. (Min.) Silea:. — Piatră tare cart, lovită cu amnarul, dă scântei; beabe, beancă, beuţă, bicaş. Kremeny = silex. LEX. MARS. 246. în Spania, caii trieră trăgând după dânşii o masă căptuşită cu cremini. I. IONESCU, C. 183. Bolovan de . cremene, eminescu, n. 27. Zid de cremene. ISPIRESCU, L. 26. || Spec. Bucăţică de asemenea piatră, în care se scapără cu amnarul, pentru a aprinde iasca. Cf. H. I 315, II 207, IV 278. Să lovesc ca oţălul cu cremine (ca. 1750), ap. GCR. II 64/s,. Cremene, amnariu şi iască. DRĂGHICI, R. 66. Despre cea mai bună cremene de scăpărat, se crede că ar fi rămasă dela trăznet. pamfile, văzd. 75. Mai scoase Şi o cremene lucioasă; Scapără, focul aprinse, şez. iv 131b/s. Mireasa în pădure, ginerele în Ţarigrad şi nuna în gârlă (= Scăpărătorile, iasca, cremenea, amnarul). gorovei. c. 330, cf. şi alte ghicitori, id. 330, 331. ) Bucăţica de asemenea piatră care se punea la armele vechi, pentru ca, lovită de cocoş, să dea o scânteie şi astfel să ia foc praful de puşcă. Puşca, pistolul cu cremene. H. II 31. Mâna pe durdă punea..., Cremenea că-i potrivea, teodorescu, p. p. 605. if: Cât ai da (s. dai) în cremene = cât ai clipi din ochi, într’o secundă. Cf. amnar. Nu se deslipea de lângă dânsul, nici căt ai da în cremene, ispirescu, L. 249. || (Cu funcţiune adverbială) Tare ca piatra. Hai, Anică, să mâncăm, s’a face mămăliga cremene, contemporanul, iv 392. A se face (herz.-gher., m. iv 245) s. a sta cremene = tare, ţeapăn, nemiş- cat, încremenit. Cf. id. ib. zanne, P. III 136, IX 454. || Satul s. târgul Iui Cremene (nume de persoană) = localitate (s. ţară) în care nu e nici o autoritate, loc unde fiecare îşi face de cap, fără a da seamă cuiva. Cf, satfără eâni. Sărmană, ţară!... ai ajuns a fi satul lui Cremine! ALECSANDRI, T. 119. [Pluralul cremeni e neobişnuit. [ La hasdeu, ist. CR. 43: un cremene, j Şi: cre-mine s. f., cremenă s. f. ispirescu, l. 56, cre-mină s. f. gorjan, h. iv 146; — (neobieinuit; post-verbal din cremeni?) cremen s. m. sing. în expresia: în cremenul munţilor = în creierii munţilor. Mi-a întâlnit... în cremenul munţilor delii ce rup în două ursul, delavrancea, s. 97; — (cf. slav. Icremy) creme s. f. = cremene. PAMFILE, J. iii. || Adjectiv: (numai în DICŢ.) creme-nos, -oâsă = de felul cremenii || Alt derivat: creminâr s. a. Pungă în care se ţine cremenea (?). Ci mâna-şi băga în ăl buzunar, Scoase-un amânar Şi un. creminar; De eremeni izbea, Scântei răsărea. pamfile, c. ţ. 44. || Verb: cremeni IVa (atestat, subt forma part., numai la coresi, ca atribut al subst. untunearee) cremenit t adj. m. = în care nu te poţi mişca; cf. încremenit. Piii împărăţiei aruncaţi vor fi întru untunearecul cremenit. EV. 229/»,, cf. 72/s-».] — Din slav. kremy, gen. lsremene (rus. kreminî. bulg. kr&men), idem. CREMENt f vb IVa v ţ i xv v. cremene şi încremeni. >}- CREMENOS,-OAsA adj. CREMINA s. f. (Min. cremene. CREMINALÎST s. m. v. criminalist. CREMINÂK s. a. c. cremene şi criminal. CRfiMlNE s. f. (Min.) v. cremene. CRI3MNIŢER t s. m. Ducat de Hongrie. — Galben unguresc, (bătut la Kremnite), ducat. Cf. IORGA, s. D. VIII 91 (a. 1882). — Din germ. Kremnitzer, idem. CKEMORTÂRTAR f s. m. sing. v. cremotartar. CREMOTARTAR t s. m. sing. Crdme de tartre.— Materie ce se depune pe păreţii butoiului în timpul fermentaţiunil vinului, piatră-de-vin (piscupescu, o. 215) ; materie pietroasă, acră la gust, care se pisează şi se dă ca medicament (COSTINESCU), ca purgativ (piscupescu, o. 215). în must, zahărul de poamă, apa, cremotartarul şi dospeala sunt părţile cele mai însemnate. I. ionescu, c. 197. [Şi: cremutârtru t s. m. sing. pontbriant, crămutârtor t s. m. sing. polizu; cre-motârtaron t s. m. sing. piscupescu, o. 215, crem or tartar f s. m. sing. polizu.) — N. din lat. med. cremor tartari. CREMOTARTARON t s. m. sing CREMUTÂRTRU t s. m. sing. * | v. cremotartar. CRENCURĂT,-A adj. v. creangă. CRENfcL s. a. C'reneau. — Deschizătură din distanţă în distanţă în lungul parapetului din vârful unui turn de apărare, unui castel s. unei cetăţui medievale (dând acestei părţi superioare a zidului înfăţişarea unei zidării zimţate) prin care se aruncau proiectile asupra inamicului; deschiză- CRENELA — 897 — CREPUSCULAR tură în zid prin care să se poată trage cu puşca adăpostit. Nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor, c. NEGRUZZI, II, 48. [Plur. -neluri. | Verb: (fr. crineler) crenela Ia = a face (un zid) cu creneluri. ALEXI. | Adjectiv: (fr. cr6-neU) crenelat, -ă = cu creneluri, crestat.] — N. după fr. CRENELA vb. Ia v. crenel. CRENGÂRE s. f. CRENGOS, -OÂSA adj. CRENGUI vb. IV3 CRENGURE s. f. v- creangă. CRENGUROS,-OÂSĂ adj. CRENGUŞOÂRĂ S. f. CRENGUŢA S. f. CRENlŢĂ s. f. (Bot.) = năsturel bianu, d. s. cf. ii r e n i ţ ă. CR^NVIRŞTI s. ni. plur. Saucisses. — Cârnă-ciori care se vând cu perechea şi se mănâncă, fierţi, cu hrean şi cu muştar. O pereche de cren-vişti cu hrean. c. PETRESCU, î. II 108. [Şî (cu di-similarea lui r) crenvişti s. m. plur. | Accentuat şi pe silaba din urmă], —- Din germ.-austriac Krenwiirstel, idem (propriu „cârnăciori de mâncat cu hrean"). CRfiNVIŞTI s. m. plur. v. crenvirşti. CREOL, -A subst. adj. Creole. — Subst. Persoană de rasă albă născută în regiunile tropicale ale Americii (necorcit cu altă rasă) ; p. ext. urmaş al negrilor (creol negru) importaţi în aceste regiuni. Colonelul Amza..., cu părul aproape alb, cu pieliţă arămie creol... D. ZAMFIRESCU, R. II. îi surâse prietenos, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă, c. petrescu, î. i, 3. | Adj. Dialecte ereole. [Pronunţ, cre-ol]. — N. din fr. (din span. criollo). CREOZOT s. a. sing. (Chim.) Creosote. — Lichid uleios, incolor şi caustic, cu miros tare s. antiseptic, extras prin distilare din gudronul de lemn ;• se întrebuinţează contra tuberculozei, a durerilor de dinţi etc.; în gospodărie se întrebuinţează spre a feri cărnurile de putrefacţie. Cf. BIANU, D. s. — N. după fr. (din grec. kqsag „carne" şi awţ,co „conserv"). CREP s. a. 1°. Ratelier. 2°. Abreuvoir. ■— (Germanism) . 1°. Scara, de deasupra ieslei, din care mănâncă caii fânul (Răşinari). PĂCALĂ, M. R. 435, 446; com. ITTU. 2°. Jghiab de adăpat vitele, făcut de regulă dintr’ un trunchiu de arbore scobit. Cf. LB., viciu, GL., com. ITTU, PAMFILE, I. C. 467. [Plur. crepuri. || Şi ( -f iesle?): creplă s. f. (ad 1°) PĂCALĂ, M. R. 435, 446. (ad 2°) (Viştea, Făgăraş), viciu, GL., creâplă s. f. (ad 1°) com. ITTU]. — Din germ. Krippe „iesle“. CREP s. a. Crepe. — Stofă de lână s. de mătase, ondulată, foarte fină, zăbranic. Cortelul de crep galbin. alecsandri, p. iii 88. | Spec. Bucată de asemenea stofă, de coloare neagra, care se poartă mai ales la braţ s. la* pălărie, în semn de doliu. [Plur. crepuri]. — N. din fr. CREP vb. I (ş. d.) v. crăpa ş. d. CRfiPÂT s. m. sing. v. crăpet. CREPENl vb. IVa Serrer. — (Sârbism, în Banat) A strânge, a prinde. L-a crepenit cu uşa = l-a prins în uşă (Oraviţa). Com. Dr. COCA. — Din sârb. krepiti „a întări". CREPENIŢĂ s. f. v. crăpa. CREPET s. m. sing. "| CREPETE s. m. sing. j V' crapetl CREPtD s. f. Crepide. — (Arheol.) Un fel de încălţăminte, ca nişte sandale, purtată de vechii Greci şi Romani. Ce neastâmpăr va fi făcând pe zeiţă [Diana de la Luvru] să ealee aşa iute pământul, sul) crepiâele-i împletite pe picior ca opincile plăieşilor noştri? ODOBESCU, III 55. — N. din fr. (lat. crepida, -am < gr. xpriirf;, -jitfios), idem. CREPITÂŢIE s. f. v. crepitaţiune. CREPIT.Vf'lf'NE s. f. Crepitation. — (Mai ales ca termen medical; franţuzism) P â r â i t al extremităţilor unui os fracturat, când se freacă una de alta; al aerului când pătrunde în plămâni a-tinşi de emfizem s. de pneumonie în gradul întâi; al unei flăcări s. al sării aruncate în foc, etc. [Şi: crepitâţie s. f.] —■ N. după fr. CREPLĂ s. f. v. crep1. CREPS t s. a. Creps. — Joc cu zaruri (originar din Anglia). Care joc vă place mai mult? Crepsul sau ruleta ? C. negruzzi, iii 116. [Plur. crepsuri]. — N. din fr. «engl. crabs). CREPOSCUL s. a. Crepuscule. 1°. Lumina soarelui care apune reflectată de straturile superioare ale atmosferei după ce soarele a scăpătat subt linia orizontului şi care scade repede cu cât soarele scoboară, murgul serii, amurg. Lumina crepusculului. C. NEGRUZZI, I 160. | F i g. Crepusculul vieţii. N. ROŞU, UNIVERSUL, 1930, 6 Nov. Crepusculul rasei albe. c. PETRESCU, î. II 268. Crepusculul zeilor, de Richard Wagner. 2°. P. anal. (mai rar) Lumina difuză care se răspândeşte în atmosferă dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, când se îngână ziua cu noaptea, când se crapă de ziuă, faptul zilei, zori (de dimineaţă), răvărsatul zorilor, auroră. [Accentuat, (rar) după fr., şi crepuscul. | Plur. -puscule, rar -pusculi. j Şî: t crepusculă s. f. costinescu, polizu. | Adjectiv: (fr. crepuscu-lairej crepuscular, -ă = de crepuscul, referitor la crepuscul; fig. în declin. D. ZAMFIRESCU, R. 110. Spectacolul... crepuscular, c. petrescu, s. 192. | Cero crepuscular, la 18° de-asupra orizontului] . — N. din lat. crepusculul», idem. crepCsculA t S- f. CREPUSCULAR, -A adj crepuscul. Dicţionarul limbii române. 15. VII. 1938. I. II. 57. CREPUSNIC — 898 — CRESTA CREPtiSNIC s. m. (Bot.) v. căpuşnic. CRIERI s. m. plur. 1 . . \ y. creien. CRERIŞORI s. a. plur. J CRESCĂTOARE s. f. . CRESCĂTOR s. m. y CRESCĂTORIE s. f. ( crescătCră s. f. J CRESCfiNDO adv. şi s. m. sing. (Muz.) Crescendo. — Adv. (Vorbind despre un sunet sau o urmare de sunete) Crescând, sporind progresiv în intensitate. Iar începi? repetă Mogrea, crescendo. C. PETRESCU, î. II 153. || Ş u b s t. Creşterea progresivă a intensităţii sunetelor produse de voce sau de instrumente muzicale. — N. din it. crescendo, nerostit însă ca în italieneşte, ci după cum e scris. CRESCtlT s. a. v. creşte. CRESdN s. (Bot.) Cresson — 1°. bruncuţ PANŢU PL.2 79. || 2°. cardame ib. || 3°. hreniţă panţu. pl. || 4°. năsturel ib. — N. din fr. CRESTA vb. I. Inciser (un morceau de lard). II. 1°. Sculpter, graver, tailler. 2°. Marquer, cocher. 3°. Considerer. III. 1°. Entaitter. 2°. Inciser. 3°. (Se) oouper, (se) Uesser. IV. Battre, frapper. La origine, a cresta ceva însemna „a tăia ceva dându-i formă de creastă". Acest înţeles se mai recunoaşte în unele expresii româneşti, deşi sensul a evoluat, depărtându-se tot mai mult de ideea etimologică de „creastă". în schimb, prin amestecul slavului Jcrlstu „cruce", ideea nouă de „cruce" a intervenit spre a da o nouă direcţie evoluţiuni-lor înţelesului. I (Cui.) A face una sau mai multe tăieturi în carnea ce se pune la fript, pentru ca s’o pătrundă căldura mai bine. Plătica... o crestezi d’a curmezişul ev cuţitul pe amândouă laturile, odobescu, i 463. Crestă friptura pe toate părţile şi4 dete mre multă. ISPIRESCU, L. 340. A cresta (încresta) slănina = a o tăiâ, la intervale mici, însă numai până la şoriciu (încât desfăcându-se sau îndoin-du-se, felia de slănină să aibă forma unei creste de cocoş). Crestează slănina înainte de a o frige! (Braşov) Com. C. LACEA. încreastă slănina când o pui la fiert (Năsăud) Com. N. drăganu. | (Prin intervenţia slavului Icristu) A cresta (încresta) ceapa, ridichea = a le face o tăietură în formă de cruce (însă astfel ca cele patru bucăţi să se ţină încă una de alta), pentru ca sarea să o poată pătrunde mai bine. II. A face mici inciziuni (tăieturi, scobituri) pe marginea (p. ext. pe suprafaţa) unui obiect, astfel ca să semene cu o creastă de pasăre; p. e x t. a tăia în ceva făcând crestături, colţi, dinţi (costinescu). 1°. (Cu scop ornamental; de obiceiu încresta) A tăia cu cuţitul pe muchiile unui băţ mai multe adâncituri una ca alta de mari (marian) ; p. e x t. a săpa (cu cuţitul), a scobi (cu dalta), a sculpta. Băţul meştereşte în coajă încrestasc. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. (ms.) în unele locuri se mai încrestează % coaja acestui brad... diferite figuri. MARIAN, î. &9. Dălţile sânt unelte, cu care se scobeşte, [se] încrestează. apolzan, v. 23. || Fig. A întrerupe uniformitatea unei suprafeţe netede s. de aceeaşi coloare. Plăci de lumină crestează faţa apei. dunăreanu, ch. 147. 2°. (Cu scopul de a face un semn, adesea ___________ prin intervenţia slavului Icristu — semnul crucii). A însemna printr’o tăietură. Cu iataganul [Turcii] le crestase adânc semnul crucii pe piept şi pe pântece. ODOBESCU, iii 603/m. A cresta urechile cânelui, calului. LM. Porcii se crestează la ceafă ca o cruce = se fac două tăieturi în cruciş, gorovei, CR. || S p e c. A cresta pe răboj = a face pe răboj o crestătură spre a ţinea socoteala; p. ext. a-şi nota ceva. Crestaţi pe răboj, copii! ispirescu, v. 36/25. A încresta în grindă = a face o tăietură în grindă în amintirea unei date memo-rabile. Cf. zanne, p. iii 176. Azi am să ’ncrestez în grindă! Jos di/n cuiu acum, oglindă! coşbuc, B. 87. || P. ext. A însemna. Krestedz = signo. ANON. car. Pe mine păgânul m’au încrestat la gură. ALECSANDRI, p. iii 211. încrestează-ţi-o pe frunte! = ţine minte (LB.), înseamnă-ţi-o ! 3°. (Crestăturile pe răboj fiind în vremile vechi sistemul obicinuit de socoteală) A cresta pe cineva — a ţinea socoteală de el, a-1 băga în seamă, a-1 considera: Nu l-a crestat de loc, par’că nici nu era de faţă! (Braşov). III. Sensul evoluiază la „a face tăietură mică‘! sau chiar la „a tăia puţin". 1°. A face într’un obiect o tăietură dreaptă şi una oblică spre a scoate o bucăţică din el. TJnde se pleacă [mlădiţa] şi îngârjoabă de la bucium/ul ei, se creastă de-asupra pănă în măduvă. ECONOMIA, 158. 2°. A face o inciziune (în formă de cruce). Cu un cuţit bine ascuţit, micuţe tăieturi în acea umflătură să crestăm. CALENDARIU (1814) 177. Să se cresteze gingiile de jur împrejurul lor, cu un bricegel. piscupescu, o. 310. 3°. Trans şi refl. A (se) tăia puţin, a (se) răni uşor. Atunci Afin se crestă la un deget cu cuţitul. ISPIRESCU, L. 119. Crestează niţeluş un deget de la o mână. ION CR. II 240. IV. Fig. (Munţii Apuseni) A bate pe cineva; Mi l-o încrestat bine! Com. PAŞCA. [Şi: încresta vb. Ia, care tinde a deveni literar. La început se va fi zis: a cresta, ceva dar a încresta în ceva. (E'orma cresta la pontbriant e greşită). | Prez. ind. prin Ardeal şi: (în)crest. LB. | Adjective: (în)crestat,-ăv. crestat; — (în) crestător, -oâre = care (în) crestează; (substantivat): „carele ia sama după lucrători şi le crestează lucrul" [= însemnează (pe răbo.i) cât au lucrat] LB. Krestator = designator. LEX. MARS. | Abstracte: crestâre s. f. = inciziune etc.; formă colţuroasă a marginilor. Al doilea lucru pe care l-ar băga de seamă acela care ar privi cu luare-aminte toate continentele, ar fi arestarea lor deosebită, mehedinţi, g. F. 114; — (în)crestat s. a. încrestatul lemnului; crestătură (mai rar încrestătură) s. f. = tăietură, inciziune; urma s. semnul (pe răboj) rămasă după încres-tare; croială cu dinţi s. cu colţi într’o materie (COSTINESCU) ; podoabă făcută prin încrestare, sculptură în lemn; deschizătură strâmbă, crăpătură; făgaş, văgăună; (la construcţii) tăietură făcută într’ o grindă spre a fi încheiată cu alta, muşcătură, prescură, chiotură, cuib (Gâlgan, în Dej; com. M. ITTU). Kresteture = signum. ANON. CAR. [Pe decapitat] îl săruta pe gât la ’ncrestătură. alecsandri, P. P. 182b/25. Spinarea brăzdată de cele mai ciudate crestături, zigzacuri, ca la un sălbatec din Australia, cons-temporanul, vi, voi. I 388. Cănd e să te birue dragostea..., să te tai şi să presari sare pe crestă- CREŞTAL — 899 — CREŞTE turi,... tot de geaba. DELAVRANCEA, s. 23. Fă o crestătură în scoarţa arborelui şi introdu în ea altoiul. LM. La răbuş tragi o crestătură şi asta vra să sică o zi de lucru. SLAVICI, N. I 154. înfipt în meşter-grindă, iată-l Răvaşul turmelor de oi, Şiragul lui de crestături Se uit’atât de trist 10 noi. goga, p. 18. Gatul de jos abia avea pe id pe colea căte o crestătură, pe unde să intrd aerul în beciurile-i boltite. ODOBESCU, ap. DDRF. Dintr’o crestătură... cursese sângele şi peste rană lipise o foiţă de ţigară, c. PETRESCU, î. II 171. Oglejele [îmblăciului]... sânt nişte curele..., legate cu... aţă tare pe toartele [sau pe] crestăturile de pe capetele hadaragului. pamfile, a. 199. Crestătura dintre bucile curului, sbiera, p. 35/i. Gar-dină = şanţul, crestătura făcută cu gărdinarul pe marginea vaselor pentru a putea sta fundul. ŞEZ. III 228/». | Instrumente: crestuş s. a. = gura în inima carului (dam£, t. 9) ; creasta (II 1°) leucii (ib. 11), cf. şez. v 60/s; — crestez s. a. (Păstor.) = instrument pentru sfărâmarea brânzei la stână (vârcol, v.), r ă v a r, creastă (II 3°) ; — crestălâu s. a. = răvar, creastă (II 3°), b r â n z a r (Răşinar, lângă Sibiu). Com. ittu, păcală, m. R. 453; crestură s. f. = crestătură la vârtej (Budeşti, în Maramureş) T. papahagi, M.; — crestează s. f. =crestătură. To-călia [este] un băţ... la capătul de sus cu... o crestează. antipa, p. 170. O scândură cu mai multe cresteze. H. iv 255.] — Derivat (cu sau fără prefixul în-) din creastă. Cf. crestat. CREŞXĂL s. a. = cleştar (= cristal). Ca creş-talul cel curat. PANN, p. v. II 78. CRESTÂLÂU (Păstor.) s. v. cresta. CRESTAnbÂSA s. f. (Bot.) v. avrămeasă (1°) şi cârstăneasă. CRESXÂŞ s. a. (Pese.) v. crâstaş. CRESTÂX, -A adj., subst. I. 1°. GreU, denteU. Coq. 2°. Roue dentee (de la scierie). II. 1°. En-taille, decoupe, dentele, d^chiquete, lacerd, balafrd, ladniA. 2°. Găteau dentele, presente aux obseques, I. 1°. Adj. Cu creastă (mare), în formă de creastă; (substantivat) cocoş. Iaca... crestatul (= cocoşul) ! că nu-i mai tace pliscul! ALECSANDRI, T. 176. Frţmze alterne... cele mai ades crestate. C. negruzzi, I 102. Turlele crestate ale vechii mănăstiri Snagovul. ODOBESCU, I 386. 4.-frica nu e crestată ca Europa şi Asia. MEHEDINŢI, B. 27. Ei las' că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule! CREANGĂ, P. 65. 2°. S. f. Rotiţă de fier dinţată care serveşte la mişcarea carului joagărulul. PĂCALĂ, M. R. 462, Cf. 4. XVII 236. II. 1°. Adj. Cu crestătură s. crestături; însemnat (cu o tăietură) ; săpat, scobit, sculptat, ornamentat cu săpături; dantelat, cu colţuri pe margini (LB.) ; crenelat; fig. femeios (ca un cocoş). Krestat — designatus. LEX. MARS. 200. Un cal... [cu] urechea dreaptă crestată la vârf. MON. OF. 5962. Să se fiarbă în apă o ceapă crestată, cu sare şi oţet. GRIGORIU-RIGO, M. I 41. Nici de paloşe crestat, Ci om viu, nevătămat. TEODORESCU, P. P. 606. Răvaruri de lemn..., crestate cu cuţitul. MARIAN, SE. II 10. j Fig. Cu faţa crestată (= brăzdată) de luptă şi nedormire. delavrancea, ap. CADE. 2°. S. f. Colac mare din făină de grâu, cu mai multe împletituri (marian) sau în formă de cruce (viciu, gl.), întrebuinţat la morţi şi sfeştanii (rev. crit. iv 142). în loc de crestată lată. Mi-a fost doba pân’ la moarte (Turda, etc.). viciu, gl. Mai multe crestăţi, sfinţişori şi po-mene. marian, î. 166. [în sensurile de subt II 1“ şi: încrestat,-ă | Derivate: crestăţel (cresteţel mardarie, l. 51) s. m.' (Bot.) Vătămătoare (germ. Wund-kraut). viciu, gl. S. a. Unealta olarului, cu care crestează oalele la usnă (= gură). Cf. H. xvii 98. Frunză verde crestăţel. hodoş, P. P. 142/i. Crestăţel de lângă drum. VICIU, GL.; — crestăţeâ s. f. (Bot.) Susaiu-pădureţ. panţu, pl. ; salata-iepurelui ib., cf. LB.; vătămătoare (germ. Wundkraut). viciu, gl ; — crestăţîcă s. f. (Bot.) O plantă (H. x 354), nedefinită mai de aproape.] — în înţelesurile de subt I, e lat. cristatus, -a, -um, idem; în sensurile de subt II 1°, e partici-piul-adjectiv al verbului cresta; în sensul II 2°, e bulgărescul krăstat „în formă de cruce“ (apropiat, prin etimologie populară, de verbul cresta). CRESTĂŢE s. f. (Bot.) 1 CRESXAxfiL s. a. 1- v. crestat. CRESXĂŢICA s. f. (Bot.) J CRESTAxOrA s. f. V. cresta. CRESTAVETE s. m. (Bot.) = castravete. Kres-teveti = cucumer. anon. car. CREŞXE vb. III. I. 1°. Pousser, grandir, croître. 2°. Repousser. 3°. Grandir, s’allonger, grossir, aug-menter. 4°. Croître, s’accroître, augmenter, gon-fler, elever. 5°. Lever, gonfler. 6°. Grossir (en parlant d’un cours d’eau). II. 1°. Mever (des enfants, des animaux), faire veni/r (des plantes, des legu-mes). 2°. liduquer, instruire. I. Intrans. 1°. (Despre animale şi plante) A se naşte (a lua fiinţă, a se ivi, a răsări, a da, a încolţi) şi a se mări treptat, pe nesimţite (până la maturitate), a se desvolta făcându-se tot mai mare (înalt, gros, etc.) ; p. ext. a-şi duce vieaţa, a trăi (cf. LB., LM.) Kresk = cresco. anon. CAR. LEX. MARS. 197, MARDARIE, L. 3496. Creşteţi întru spăsenie. COD. VOR. 146A- Den Iudei şi den ruda lor cu trup crescu. CORESI, EV. 161/i. Deaca crescură, lor le era vieaţa cu porcarii, moxa, ap. GCR. I 59/is. Poama lega, creştea, se cocea şi se trecea totdeodată. CANTEMIR, IST. 126. Şi scaiul şi trandafirul răsar şi cresc tot odată. KONAKI, P. 258. Printre garoafele albe, de multe ori creşte câte una de alt color. c. negruzzi, i 45. Semănau ghindă, de creşteau dumbrăvi, id. I 246. Eu am crescut pe câmpul Bărăganului. ODOBESCU, III 14/i. Şi crescu [Făt-frumos] şi se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Văd iarba cum creşte din pământ, creangă, p. 243. Băiatul, de ce creştea, d’aia se făcea mai isteţ. ISPIRESCU, L. 41. Am lăsat-o să mai crească, Minte'n cap să dobândească. JARNlK-BÂRSEANU, D. 99. Fă-mă trestie pe baltă, Să cresc subţirea şi'naltă! HODOŞ, P. p. 57. | (Despre vegetale) A se face, a se desvolta în mod natural în anumite regiuni. In unele judeţe ale ţării noastre poate creşte şi bumbacul. ] (Din contaminarea sinonimelor a creşte şi a se face mare s’au născut construcţiile:) A se creşte f şi a creşte mare. Şi după ce s’au crescut, tot au fost aceştia în prici. HERODOT, 329. .N’au I. II. 57* CREŞTE — 900 — CREŞTE ei vină, ci năravurile lor în care s’au crescut. DRĂGHICI, R. 158. Domnul lisus Hristos Din fecioară s’a născut Şi cu lapte s’a crescut. TEODORESCU, P. P.. 110b. De mitiutel arătă ciwn va hi şi deaca va creaşte mare. varlaam, c. pr. 28b. Buruienele crescuse mari în tufe negre-verzi. EMINESCU, N. 37. Băietul a crescut mare, de era acum cogemite om. ŞEZ. I 97/i2, cf. TEODORESCU, P. P. 19b, DOINE, 52/4. [ (Formulă cu care se răspunde la salutul copiilor) (Să) creşti (s. creş-tere-ai) mare! Bună seara să dea Dumnezeu! ziseră copiii. — Să creşteţi mari! zise o babă. reteganul, P. II 34/m. Gând intră [colindătorii] în casă, zic: „Bună dimineaţa lu’ Moş-Ajun“; li se răspunde: „Creştere-aţi mari, băieţi!“ H. IV 47. | (La Braşov) Creşte, se zice, în ironie, unuia care a spus s. a făcut o prostie, înţelegându-se eă „nu-i încă copt la minte s. e încă în mintea copiilor". | (Despre plante) A creşte împrejur = a se întinde. Fasolea ’ntr’un picior se seamănă printre popuşoaie, cu firul foarte păstăioasă şi creşte împrejur. AGRICULTURA, 185. | A creşte văzând cu ochii s. ca din apă ----- foarte repede. Cf. zanne, P. I 111. Purcelul îneepe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii. CREANGĂ, P. 76. Căţelul şi pi-sicul creşteau ca din apă. reteganul, p. v 4/». |] (t şi în poezia pop.) Trans. (= factitiv) A face să se desvolte. Nu mâncarea multă creaşte trupul. CORESI, EV. 220/37. [Hristos] din nemică face şi răsădeşte şi creaşte. VARLAAM, c. 282, cf. 157, 253b. Ca o viţă ai crescuţii, struguri. MINEIUL (1776), 178%- Blagoslovenia lui Dumnezeu va creşte şi va înmulţi această sămânţă, marco-VICI, D. 12/17.O, maica noastră, pămăntule! cât creşti oamenii de frumoşi in lume! alexandria, I66/3. Liuliu, liuliu, cu tata, Că tata te-a legăna Şi te-a creşte măricel. Şi te-a face frumuşel! SEVASTOS, c. 312/i5. Sân-Toadere, Creşti cosiţa fetelor. marian, SE. 11 66. t| P. r e s t r. (Despre o parte a corpului) A da, a ieşi (la iveală). Grijeş-te-ne o lună, două, Să ne crească pene nouă, Să putem şi noi sbura. JARNlK-BÂRSEANU, 205. Creşte barba fără veste ib. 367. Pentru tăiatu’ părului, ca să crcască, iaste bine să se taie la lună nouă. CALENDARIU (1733), ap. GCR. 11 27/i2. A creşte în burtă = a nu se îngriji decât de mâncare şi a se îngrăşa. Cf. ZANNE, p. 11 24. Croşte carnea pe el — îi merge bine, se îngraşă, e mulţumit. Făit-frumos privea şl creştea carnea pc el de mulţumire. ISPIRESCU, L. 108. Nu mai creşte carne pe el, de rău ce e s. de inimos ce e. LM. | Fig. (despre cineva care are sentimentul unei mari bucurii) A creşte inima din (s. în) cineva s. a-i creşte cuiva sufletul, pieptul = a simţi o mare bucurie, o deosebită mulţumire. Cf. inimă. (II 2°). Foarte i-au crescut inima. LET. iii 257/u. Când te văd zâmbind..., sufletul îmi creşte, eminescu, P. 5o. Când la joc se’mpodobeşte, Inima din tine creşte, jarnîk-bârseanu, d. 31, cf. doine, 211/e. Craiul leşesc creştea de bucurie că duşmanul său Matias fusese bătut. ISPIRESCU, ap. TDRG. 2°. (Despre o parte a corpului tăiată, roasă, u-zată) A ajunge în starea originală, a se face la loc. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 246. (Complinit adesea prin: la loc). I-au crescut nasul la loc. LET. II 210/o. Făcu aşa, cum noaptea să crească la loc, atât cât roade vulturul ziua. ISPIRESCU, U. 88/17. j Refl. t Tăindu-î ţîţele, carile iarăşi să crescură la loc. dosofteiu, v. s. 220b. | Trans. (= factitiv) t îi crescu Dumnezău limba. id. ib. 92b. 3°. P. anal. (Adesea în opoziţie cu a se micşora, a scădea, a descreşte) A se ivi (în depărtare) şi a se mări, a-şi mări volumul, a lua dimensiuni, a se ridica, a deveni mai mare, mai lung s. mai puternic (despre un sunet, zile, etc.), a s e a d a o g e (5°), a spori, a se întinde, a se lungi. x Glasul] adaosu-s’au, creşcut-au şi s’au lăţit, pravila DE TÂRGOVIŞTE (1652), ap. GCR. I 158/9. Ai tocmit şi luna să crească, dosofteiu, ps. 27. Se-iveşte-un negru nor, Plin de sgomot sunător, Ce tot vine, Ce tot creşte, Şi pe câmpuri se lăţeşte. alecsandri, P. II14. Timpul creşte’n urma mea...r mă’ntunec. EMINESCU, P. 54. Din ce în ce cântarea... creşte, id. ib. 206. Văzutu-s’a crescând în zări Rădvan cu mire, cu nănaşi. coşbuc, B. 19. O stea strălucitoare, care de crescut tot creşte. TEODORESCU, P. P. 170b. După solstiţiul de iarnă, zilele încep să crească şi nopţile să scadă. 4“. (Despre omenire, avere, durere, etc.) A lua proporţii, a se înmulţi, a spori, a se umplea, a se-propaga, a se răspândi, a prinde putere, a propuşi, a progresa; a se umfla. Tare cuvântul Domnului creştea şi se întărea. COD. VOR. 8/2. Creaşteţi şî vă înmulţiţi! palia DE ORĂŞTIE (1582), ap. GCR. I 34Ăo, cf. II 94/i6. Averea... -i creaşte. M. COSTIN, ap. GCR. 1 206/t. [Neamul acesta] mulţi veaci tot înainte au păşit şi au crescut, cantemir. hr. 104/23. Cumplita mea durere... tot creşte. ALECSANDRI, P. li 101. Farmecul tainic al singurătăţii creşte... odobescu, iii 17/23. Doru-i plângător mereu creştea, de presimţiri hrănit. COŞBUC, F. 58. Apa din cofiţă a mai crescut ceva — s’a înmulţit. GOROVEI, CR. Dacă se ţine un mort maî multe zile şi trupul lui începe a creşte = se-umflă. id. ib. Unde-s mulţi, puterea creşte, alecsandri, p. 11 136. | Refl. f Creaşteţi-vă şi mul-ţîţî-vă. dosofteiu, ap. GCR. I 266/so, biblia. (1688), 6. | t (azi rar) Trans. (= factitiv) Şî crescu oamerii săi foarte, şi învârtoşe ei. psalt.. 220/o. Voiu creaşte pre voi şi vă voiu înmulţi. coresi, ev. 459/31. Doară [banul] nu l-are mai împuţina, ce l-are mai adaoge şi l-are mai creaşte. pravila aleasă (1632), ib. I 79/i7. Dumnedzău ...pre alţii îi rădică şi-'i creaşte. dosofteiu, ps. 249. Pre orice meşteşug şi pre orice ştiinţă vreamea le creaşte şi le măreaşte, când necurmat sâ pun în lucrare. LOGHICA (1826), ap. GCR. II 253/s. Să străăueşte a creşte starea sa. marcovici, d. 136. Au căutat... să li crească alţi adversari. sbiera, f. 162. Visul... fusese... de a da.... un letopiseţ... aşa de mare, încât să nu-l mai poată creşte nici urmaşii, iorga, L. I 89. 5°. S p e c. (Despre un aluat) A-şi mări volumul prin dospire, a se ridica dospind. în Vinerea Mare... cresc cozonacii. 1. teodoreanu, m. ii 53. [Cozonacul] se lasă ca să răsară, adică să înceapă a creşte, pamfile, cr. 5. | P. anal. Grâul creşte în apă. 6°. (Despre ape) A-şi mări volumul, a se umfla. A crescut Murăşu’ mare. jarnîk-bârseanu, d. 129. Cf. RETEGANUL, tr. 85/„. Dare-ar Dumnezeu o ploaie, Să se facă tot şiroaie, Să crească vâlcelele. JARNlK-BÂRSEANU, d. 222. Fântâna creşte, creşte, ib. 119. | P. anal. Tina aceea în-tr’atâta înălţime creaşte, căt cu vârful munţilor se potrweaşte. cantemir, ist. 138. II. Tran s. 1°. A îngriji (de copii s. de plante, de când se nasc s. răsar, până se fac mari) să crească (I 1°), să se desvolte bine; a cultiva. De va socoti un om un pom şi-l va creaşte, de-l va face mare de roadă...; să-l ţie tot cela ce l-au crescut, prav. 69. Deaca o crescură, ea părăsi lumea. DOSOFTEIU, V. s. 27. Florile se cresc cu trudă. BARAC, T. 3, I. IONESCU, C. 102. M’ai crescut... şi mi-ai purtat de grijă ca un frate. A-LECSANDRI, T. 260. Vom creşte-o şi noi, cum vom CREŞTE — 901 — CREŞTE putea. CREANGĂ, p. 74. Ea creştea legumi şi gobăi, le ducea la târg de vândut, sbiera, P. 249/21. El... a crescut şase prunci. RETEGANUL, P. 1. 60/s. [Maica] mă făcu şi mă crescu. HODOŞ, P. P. 202. îşi creşte copilul cu biberonul. TDRG. 4f: Nu te mai creşte striinul şi muma vitregă: nu ai crezământ şi dragoste dela ei. ciauşanu, GL. I P. anal. Nazarelul creseu-l pre el. CORESI, EV. •58/g. Pământul te naşte, pământul te creşte, pământul te mistueşte. ZANNE, P. I 241. | P. ext. (Despre animale) A prăsi, a ţinea, (spec. despre cai) a înmulţi, a scula. Cf. dr. v 64. Iarme-ric Mazovitul... creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul, alecsandri, P. iii 200. Să crească păsări, să îmbăieze copii. c. PETRESCU, C. V. 210. Straşnic îi place să „crească"... mâţi, căni, iepuri. 1. TEODOREANU, M. II 240. Economii din Braşov... prăsesc mănzi..., pe care îi cresc cu multă îngrijire. Com. S. POP. Credeţi-mă, puişori, Că v’am crescut mărişori. MÂNDRESCU, P. L. P. 155/i. Ba eu, cuce, n’oiu muri, Pănă ţ’oiu creşte puii. jar-nIi-c-Bârseanu, D. 10. 4^ Cine creşte şarpe, întâiu pe el il muşcă, baronzi, L. 49/4. A, creşte pui de năpârcă. ZANNE, P. I 566. 2°. A îngriji de desvoltarea intelectuală s. morală a unui copil, a educa, a da educaţie, a instrui ; spec. a creşte pe cineva în frica lui Dumnezeu = a face din el un bine-credincios. Ca înşişi pre feciorii lor, aşa să să nevoiască... a creaşte pre feciorii fiiastri, şi să-i crească în leagea di-reaptă şi în frica dumnezăiaseă. SICRIUL DE AUR (1685), ap. GCR. I. 278/i„. [Imper. creşte s. creşti!, aor. crescui, gerundiu crescând. | Adjective: (literar) crescând, -ă = care creşte (I 4°) din ce în ce, se face tot mai mare, sporeşte. Pierderea crescândă a elementului material în gândirea cuvintelor unei limbi. MAIORESCU, C. 1 12. Larma crescândă a Bucureş-tiului. I. teodoreanu, M. ii 129; — crescut (rar: încrescât), -ă (ad I 1°) Copilă crescută, biblia (1688), 356b. Groapă naturală increscută cu [= pe care au crescut] plante, viciu, GL., subt hotroapă. Două flori... într’o tulpină, Crescute dim, rădăcină. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 73. Trandafir crescut în fân. ib. 459. (Despre cereale, legume) (Răs)copt. încă pâinile nu-s crescute şi vreamea smochinelor n’au sosit, dosofteiu, ap. GCR. 1 256/22. Ridiche crescută = eucutoasă. Ceapă crescută, care a dat, a încolţit dintr’una veche; (ad I 4°). Activitate..., crescută şi transmisă astfel posterităţii. IORGA, l. xviii ; (ad I 5°) Plăcinte crescute şi rumenite. CREANGĂ, P. 290; (ad II 1°). Constantin, născut şi crescutu den părinţi blagocestwi. mineiul (1698), ap. GCR. I 320/s. Caii era... crescuţi în câmpii cei veselitori a Octaliei. ILIODOR (1773), ib. II 90/8. O fată orfană crescută de o bunică a ei. C. NEGRUZZI, I 109. Fata crescută’n mătasă N’ai la ce-o aduce’n casă. jarnîk-bârseanu, D. 436. Crescut de suflet = luat de suflet, înfiat, adoptat. Copii... crescuţi de suflet. GORJAN, H. IV 2; (ad II 2°) (mai ales complinit prin bine s. rău, după fr. bien, mal eleve) Ca un om bine crescut, vizita pe administraţii săi. c. negruzzi, I 111. Era... prevăzător... bine crescut şi... rezervat, iorga, L. I 70. Sântem rău crescuţi. I. teodoreanu, M. ii 159. Negativul: necrescut,-ă (ad I 1°) = care n’a crescut (încă) ; fără educaţie, rău crescut (LB.) ; tânăr. Necrescuţi se chiamă pănă în llh ani partea bărbătească, iar. muierească până în 12 ani. PRAVILA,LUI MATEIU BASARAB, ap. DDRF. Doi ani încă nu împlinişi, Necrescută, nedesmierdată, îţi lăsaşi. zestrea nepurtată, marian, i 126: — crescător, -oâre (ad I 4°) (Aritm.) Potente crescătoare. culianu, a. 25; (ad II 1°; substantivat) Crescători de cai renumiţi. BOGDAN, C. M. 3; (ad II 2°; substantivat) Educator. Muierile, muicile, născătoarele şi crescătoarele neamului o-menesc. ţichindeal, F. 19. Luca Arbure, crescătorul şi tutorul lui Ştefăniţâ. SBIERA. F. 54, cf. creangă, p. 101. | Abstracte: creştere (cu negativul — rar — necreştere) s. f. (ad I 1°) Această minunată şi dumnezeească floare foarte are creaşterea ei cu înălţime. CAZANII ,(1742'i. ap. GCR. II 30/i7. Creştirea copăceilor. DRĂGHICI, R. 53. Pentru creşterea părului, se întrebuinţează fel de fel de buruieni. GRIGORIU-RIGO, M. P. I 40. Creşterea împreună, dragoste ne aduce. IORD. GOLESCU, ap. zanne, p. viii 282; (Concretizat) t Ceea ce a produs (pământul), produse, roade. Va da pământul creaşterîle lui şi veţi mânea de saţiu. BIBLIA (1688), 89». Mai ales a-tuncea când pământul creaşterea cea dintâiu o dă afară, calendariu (1814), 89/»; (ad I 3°) înmulţire (mardarie, L. 3048), sporire (LB.), mărire a volumului. Creaşterea lunei. calendariu (1773), ap. GCR. II 26/so; (ad I 6°) Creşterea apelor, pontbriant ; (ad II 1°) Prăsire. Creşterea şi îngrăşarea acestui soiu de păsări, ODOBESCU, iii 26/». Creşterea vitelor, popovici-KIRILEANU, B. 134; (ad II 2°) înlocuit astăzi din ce în ce mai mult prin: Educaţie. Cineva dă, primeşte, îşi face, are o creştere (bună s. rea). Creaşterea prunciniei. omilie (1775), ap. GCR. II 108/34. Se vinuesd părinţii pentru nepur-tarea de grijă a fiilor lor sau şi pentru rea creştere şi nepovăţudre. PRAVILA LUI ipsilanti (1780), ib. II 125/37. Unchiu-său... a avut grija creşterii sale. E. VĂCĂRESCUL, IST. 247/„. Creşterea sa a fost foarte bună. marcovici, c. 4/(. Cuviincioasă creştere. CODICĂ ţiv. 41/i2. A’ngri-jit... creştere bună să-i dea. pann, E. II 39. Lenta ...au primit o creştere care-o va opri totdeauna de a se abate din calea bunei cuviinţi. alecsandri, t. 1432. Creşterea şi-o face un om singur... C. PETRESCU, C. V. 99. Unia,... numeau pe cei bătrâni: „rugini, işlicari, strigoi“ şi câte li mai venea în minte, după cum li era şi creşterea. CREANGĂ, A. 153. Om fără creştere = fără educaţie, necrescut, rău crescut, grosolan, mitocan, mojic; — crescut s. a. (ad I 1°) Krisbutul = incre-mentum. ANON. CAR. Vârsta calului se cunoaşte ...după crescutul, rozătura sau căderea dinţilor. DAME, T. 47. Nu e bine de a se pune un eopil în leagănul altuia, căci ia crescutul acelui copil. MARIAN, NA. 312. Tânăr cu crescutul s. (la CORESI) fără crescut = nevârstnic. ...Am zisu de tineri, că-su, fără crescuţii... CORESI, EV. 243/27. Când, eram eu încă tânăr cu crescutu’, auziiu un cuvânt bun şi de spăsenie, varlaam şi IOASAF (1648), ap. GCR. I 131/a. | (Numai la CORESI) t Stat, statură. Crescutulu trupului. EV. 220/33. Cine... poate-şi adauge crescutulu lui un cot? ib. 215/10. De crescutu, era mic. ib. 446/i2, cf. 499/u. | t Vârstă. Cf. HEM. 1125/28. întâiulu... crescutu. coresi, ev. 509/35. Crescutulu . de bărbaţii id. ib. 510/2, cf. 510A. Fieşee păcat... câţi-l vor face mai nainte de 30 de ani ăe crescutul lui... PRAVILA DELA govora, ap. TDRG. |. (Concretizat) t Mlădiţă, ramură, odraslă. Tinseşi viţele lui pâră la mare şi pâră la râure crescutele (s t â 1-pările lor COR., odraslele ei HUR. DOS.) lui. psalt. I66/12; (ad , I 4°) începură a spori ţarinile cu crescutulu. bunătăţilor, dosofteiu, v. s. 208. Spec. Adaosul care se pune la lem- CREŞTEALNIŢĂ — 902 — CItEŞTIN nele aşezate în steri mai mult decât e măsura. Com. ittu; (ad II 2°) Crescut, obiceaiu. mardarie, l. 152; — crescătură s. f. (ad I 1°) Creştere ; (concretizat) umflătură, tumoare; ramură crescută din nou. Grijirea locului de tăietură, spre crescături nouă. COD. SILV. 14; (ad II 2°, numai la DOSOFTEIU) f Educaţie. Nemerit în bună crescătură. v. s. 100b; — crescătorie s. f. r= loc, stabiliment unde se cresc (II 1°) animale. N’a-vem în ţară destule crescătorii de pasări, gar ZETA SĂTEANULUI, ap. TDRG.] — Din lat. cresco, -ere, idem. Cf. creştet, descreşte. CBEŞTEÂLNIŢĂ t S. f. V. cristelniţă. CRESTEÂZĂ s. f. v. cresta. CRESTENEÂSĂ s. f. (Bot.) v. avrămeasă (1°) şi cârstăneasă. CRfiŞTET s. a. I. 1°. Băut de la Ute. 2°. Cheveux. 3°. Clievet. 4°. Somrnet, cime, crete. 5°. Pârtie du moulin. II. Sommet, comble, faîte (fig.). I. Propriu. 1°. Vârful capului, punctul cel mai înalt al capului; cf. moalele capului. Krishtet = vertex. ANON. CAR. Pre capul lu Io-sif şi pre creaştetul lu Nazarei. PALIA (1582) ap. GCR. I 36/34. Intoarse-se durearea lui spre capul lui şi spre creaştetul lui nedereptatea lui deştinge. PSALT. 10/io-n, cf. DOSOFTEIU, PS. 26. Mitropolitul puvnd omoforul asupra creştetului Domnului... LET. III 290Ai. Ceale din ereaştet şi din fruntea le încununa tinere stălpări de dafini. iliodor (1773), ap. GCR. ii 91/:«. Soarele bate drept în creştet. DRĂGHICI, R. 49/is. Sabia... îi rase părul, ca cu briciul, de pe creştet. ALEXANDRIA, 67. El ţinea un paloş, cu care lovea creştetul acelei nenorocite fiimţi. c. NEGRUZZI, I 295. Zărea creştetul delicat al dropiei mişcând printre fulgii coliliei. ODOBESCU, III 14/M. Să-ţi desprind din creştet vălul. EMINESCU, P. 57. Se pune cu creştetul pe pat şi cu talpele în grindă. CREANGĂ, A. 99. Murgul să se poticnească, în creştet să te trântească. ALECSANDRI, P. P. 17b/i5. Şi’n creştet să te trăsnească. .DOINE, 303/2. Lindina, când se satură, iese în faţă, să vază toată lumea că a ros creştetul voinicului. ZANNE, P. I 508. | (Adesea întregit prin atributul capului. Săgeţile ...le căzură drept în creştetul capului, ispirescu, L. 93. Din creştetu’ capului. MARIAN, D. 21. Cf. cardaş, c. p. 110. | Din s. dela creştet până’n tălpi (s. în talpă s. la picioare, etc.) = peste tot trupul, de sus până jos. Cf. ZANNE, P. II 93. Să te bată Domnul cu rană rea, den urma picioarelor tale până la creaştetulu tău. BIBLIA (1688), 146b. Quintesenţă de mizerii dela creştet până’n talpă. EMINESCU, P. 246. Dela creştet la picioare s’o admiri, id. ib. 257. Ne-a uns peste tot trupul, din creştet pănă în tălpi. CREANGĂ, A. 32. Dim creştet până’n degeţele, marian, na. 40. Ce te porţi aşa gătit Din creştet până’n pământ t pop, ap. DDRF. Nu-i trece (vine) nici prin creştetul (capului) = nu-şi poate închipui, nu-i trece prin minte, nu se poate gândi, nici prin cap nu-i trece. Şi s’a dus şi-a văzut ce nici prin creştetul capului nu-i trecea să vadă. ion cr. i 6. Nici prin creştet nu-ţi vine să le crezi! PAMFILE, S. T. 189. A-i scoate (cuiva ceva) prin creştet = a-1 tot cicăli, a-1 dojeni, a-i tot aminti de-o binefacere pe care i-ai făcut-o. CIAUŞIANU, V. cf. a-i scoate (cuiva ceva) pe nas. Mi-a dat nişte bani, dar mi i-a scos prin creştet, mi-a scos ochii mereu pentru nişte bani. id. gl. 2°. P. e x t. Părul capului. Cf. cap (I 3°). Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară. eminescu, P. 201. 3°. P. ext. Căpătâiu. Cf. cap (I 6°). Cănd voiu muri, iubito, la creştet ,să nu-mi plângi. EMINESCU, P. 99. 4°. P. ana 1. Vârf ascuţit (de munte, de stâncă, de copac, etc.), culme, pisc, cf. creastă (II 5°, 9°), coamă, muche, cap (VI 1°). Tâmplăn-du-mi-se peste creşteturile munţilor a sbura. cantemir, ist. 191. întregul creştet al Carpaţilor. HASDEU, I. C. 55. Domneşte Pionul spărgând norii cu pleşuvul său creştet. C. NEGRUZZI, I 195. Vn plop străbun îşi înălţase spre nori creştetul semeţ. ODOBESCU, ap. CADE. Creştetele seci şi sure ale stâneelor nalte, eminescu, n. 5. Luna... pare că încremeneşte... în creştetul bolţii ciuruite de stele, vlahuţă, N. 206, cf. sadoveanu, m. 108. Dm creştetul cerului se sparse un trăsnet teribil. DELAVRANCEA, ap. CADE. Joe... din creştetul zărei stete pe loc şi şi-a întors spre Lybia ochii. COŞBUC, JE. I6/20. Sus, în vârful munţilor, Pe creştetul pietrelor. TEODORESCU, P. P. 89. La mijloc de corturile..., Este-un cort mare rotat, Cu creştetul naramzat. pop, ap. GCR. 11 300/28. II Spec. (Geom.) Punctul de întâlnire al laturilor, vârf. MELIK, G. 4. Creştetul pvramizii. id. ib. 201. | Partea cea mai de sus şi ascuţită a unei Clăi, vârf. PAMFILE, A. 162. 5°. Parte a morii (nedefinită). H. III 246. II. Fig. (Despre o personalitate distinsă a u- nei societăţi) (Omul) cel mai de seamă, frunte (III), floare (III 3°) ; (despre o situaţie socială) culme, punct culminant, capăt (1°). Era, pe aceste vremi, vârf şi creştet a toată boierimea. ZILOT, CRON. 65. Ajunse la creştetul măririi. ŞĂINEANU, D. U. [Plur. creştete, (la CANTEMIR) creşteturi. | Şi: (dial.) creştit s. a.] —• Derivat din creşte cu suf. -et (ca gemet dela geme) şi având la origine sensul abstract de „creştere", apoi „punctul până la care a crescut cineva1”, şi în sfârşit, „cel mai înalt punct". CRESTfiŢ s. m. (Ornit.) v. cârsteiu. CRESTEŢfeL s. a. (Bot.) v. crestat. CRESTfiz s. a. (Păst.) v. creastă. CREŞTIN, -Ă subst., adj. 1°. ChrMien. 2°. Homme ou femme honn4te, pauvre, bonhomme; homme. 1°. (în opoziţie cu păgân şi evreu; în limba veche, şi modern şi literar, întrebuinţat şi în funcţiune adjectivală) (Cel s. cea) care e botezat(â) în religia lui Hristos şi se ţine de ea. (întărit adesea prin atributul bun) Christin — christia-nus. anon. CAR. Pătru amu întru Iudeii ceia ră-simiţii ce au fost creştir[i] scrie tresură (= scrisoare) învăţătoare. COD. VOR. 136/s. Bur creştiru de Domnezeu iubită. CUV. D. BĂTR. II 82. Spre învăţătură creştiniloru oameni. CORESI, EV. 1/7. Bunul creştină şi dulce Mihnea-vodă. id. ib. l/is. Voi, iubiţilor creştinii lu Dumnezeu, id. ib. 6/25. Dereapta credinţă creştirilor. PSALT. 337/zo. Omul creştin iaste acela om cine [= care] în H[risto~\s creade. CATECHISMUL (1608), ap. GCR. I 39/u,. Când va avea pâră creştinul cu un jidov, nu să va da jurământ jidovului. PRAV. 226. Obrazul [= persoana] cel creştin poate să se împreune cu alt obraz creştin, ib. 574. Păgânii... ttă nu mai CREŞTIN — 903 — CREŞTINĂTATE rădice pre creştini ocară. DOSOFTEIU, PS. 34. Prea creştinulă Domn. biblia (1688), pr. 6/i. Anto-nie-voâă liuset... era om drept, bun creştin şi milostiv. let. iii 91/i. Judecă Măria-ta ca un Domn creştm. ANTIM, p. XXVII/k. Poate afla omul aicea..., ca un oreştin bun, nişte învăţături vread-niae de a le ţinea. BARAC, ap. GCR. II 236/i. Creştinul cel adevărat sufere cu deopotrivă mulţumire fericirea şi nenorocirea, marcovici, D. 9/2. Fie-ştecare creştin cu frica lui Dumneseu se cuvine a se pocăi, drăghici, R. 94. Biserica, oreştină. EMINESCU, P. 208. ...Să-mi fac cruce, să mă’nchin, Ca să mor ca un creştin, pop, ap. TDRG. Fată de creştin bogat. mat. folc. 114/70. Cum, creştinii ai urît Şi păgân ai îndrăgit t JARNlK-BÂR-SEAnu, D. 488. Suflet de creştin = creştin, rădulescu-codin, î. De ce n’aş face şi eu un bine, să scap dela moarte suflet de creştin? id. ib. 92. # Ura creştină, în care anii se calculează dela naşterea lui Cristos. 2°. Subst. P. ext. Om s. femeie (de treabă, cum se cade, de care ţi-e milă, naiv, de rând, individ, (la fem.) nevastă. Cf. rumân (II 2°), căciulă (I 2°), suflet. Creştin bun = om bun, milostiv, îndurat, de omenie. Com. MARIAN, cf. POLIZU. Bărbaţii şi creştinele. CUV. D. BĂTRÂNI 467. Şi aseamene cu îngerii, o fericaţi de soţii bărbaţi şi creştinile. COD. TOD. 93 r/i». De ce mi-ai răpit femsia şi copilul, de ce m’ai făcut neom, dim, creştin ce eram ? I. NEGRUZZI, ap. TDRG. Numai umbra spinului, La uşa creştinului. EMINESCU, P. 161. Oite-i, fără pic de vin, S’au jurat să’mbete’n cale Pe creştin. COŞBUC, F. 65. Se tot uitau la ea creştinii de pe drum. id. ib. 109. Pe ici, pe colo, vei vedea strecurându-se) câte un creştin sau creştină, iorga, B. 15. învăţătura, puţină şi neisprăvită..., dar mai presus de a celorlalţi creştini din sat, îi luminase astfel mintea. C. PETRESCU, R. DR. 23. Mama, creştină bună, crezăndu-le toate,... m’a lăudat, creangă, a. 61. Umblă ca nişte turbaţi, Seacă creştini la ficaţi. MAT. folc. 197. (Familiar) De unde eşti, creştine? — De unde mi-e nevasta. ZANNE, p. IV 507. [Contrariul: necreştin,-ă adj. = păgân. Cf. LB. Popoarele necreştine. | Diminutiv: creşti-nâş s. m. (ad 2°). graiul, i 130. | A d j e c t i v: creştinesc, -eâscă. (ad 1°) De creştin, a (1) creştinilor, relativ la creştinism. Legea creştinească. HERZ.-GHER., M. IV 245. Credinţa creştinească. PALIA DELA ORĂŞTIE (1581), ap. GCR. I 32/u. Cârmuitoriu legiei creştinească. CORESI, EV. I/12. Mulţi oameni creştineşti, id. ib. 3/e. Unde era jărtvele drăceşti, acolo fură bisearicile creştineşti. MOLITVELNIC (ante 1633), ap. GCR. I 84/I0. Credinţa creştinească. PRAV. 574. Obiceaiele creştineşti. ib. 990. Păstoriu creştinescului norod. BIBLIA (1688) 4/53. Legea creştinească, let. i 80/3. Ţară creştinească. NECULCE, ap. GCR. II 35/is. Mărinimie cu adevărat creştinească. MARCOVICI, D. 16/;. 2°. Omenesc, cum se cade. Cântă-mi un cfintec creştinesc, că doar s’o desgheţa boierii! GANE, ap. CADE. N’avem nici un cuvânt creştinesc. ALEXANDRESCU, M. 240. 3°. P. ext. Uman, drept. Cf. DICŢ. (Contrariul) necreştinesc, -ească. întru dogmă necreştinească. TEOFILACT (1700-1725), ap. GCR. II 22/,. | Adverb: creştineşte. 1°. Ca un creştin (1°). Creştineşte, în cinste şi în ţara sa s’au săvârşit, let. I 172/™. Aşa a trăit, a îmbătrânit şi s’a stins creştineşte DoxacM Sur-muzachi. IORGA, B. 234 ; 2°. Pe înţelesul tuturor, limpede, popular, omeneşte. Vorbeşte-mi creştineşte. ALECSANDRI, ap. ŞĂINEANU, D. U. 3°. U-man. Cf. DICŢ. (Contrariul) necreştineşte. DICŢ. | Verb: (în) creştină. Ia, creştini IVa. 1°. Trans. şi refl. A (se) face creştin (1°), a (se) boteza (I l°-2°, II 1») (graiul,"'vârcol), a (se) întoarce la creştinătate (cf. LB.), a (se) converti la creştinism. ChristinesJcu-me = christianus fio. anon. car. Creştinăt-au sfântul Zlataust pre Rumâni. biblia (1688), pr. 8/15. Iară carii a să creştina n’ar primi... cantemir, ap. GCR. I 362/a,. După ce nou născutul băiat s’a încreştinat... MARIAN, t. 327. La câteva zile-i şi creştinează, şez. IX 77. Pe copil îl botează, îl încreştinează, îl creşte, îl scaldă. GRAIUL, 1 490. Mult bine’n lume face..., Creştinează şi botează, alecsandri, p. P. 81bA- Noi, când ne-am dat Şi ne-am creştinat, Tatăl ne fiinţa, Fiul ne credinţa. ŞEZ. III 193b/a! 2°. A (se) boteza (I 3°, II 2°), a stropi (refl. a se lăsa stropit) cu aghiasmă (la Bobotează, la sfeştanie, etc.) Sara... de Bobotează, Pe cănd se botează Şi se creştinează, bibicescu, p. p. 246. Mi-ruesc oamenii Şi-mi creştinesc creştinii, viciu, COL. 98; *3°. A boteza (I 4°), a funcţiona ca naş s. naşă la botezul cuiva. Naşul te-a creştinat. SEVASTOS, N. 27/4-5. De micşor m’ai botezat, De mare m’ai cununat, Trei copii mi-ai creştinat. ŞEZ. viii 170. | Adjectiv (participiul lui (în)creş-tina): (în) creştinât, -ă adj. (ad 1°) Creştinat şi învăţat de dânsul, să boteză. DOSOFTEIU, V. s. 85. Vecînicul Mântuitor Durmea’ntr’o casă’ncreş-tinată. coşbuc, b. 30. Copilul nebotezat... nu este creştinat. MARIAN, NA. 87. E botezat, încreştinat. teodorescu, P. P. 367. Contrariul ne(în)-creştinat,-ă. (ad 1°) Nebotezat. Ellin, adecă ne-creştinatu. DOSOFTEIU, V. s. 22b. A născut o fată cam slăbuţă,... aşa că, de frică să nu moară necreştinată, au botezat-o pe la miezul^nopţU. contemporanul, II 391. Să nu moară., neîncreştinat. SBIERA, P. 193/i2. | Abstracte: (infinitiv substantivat) (în)creştinâre, creştinire (DICŢ.), (numai la dosofteiu) creştinătură f, (la Hoţi, poate pentru rimă) creştinie s. f. (ad 1°) Fapta de a (se) boteza, de a (se) (în) creştina, botez (1°). într’a-cesta chip au fost creştinătură Ivirilor. DOSOFTEIU, v. s. 90. Fără de mine, Nu se poate face Nici o cununie, Nici o botezie, Nici o. creştinie. frâncu-candrea, ap. TDRG.; — ţcreştinîsm s. m. sing. Religie creştină, creştinătate (1°). Dacă creştinismul nu ar veni să-ţi împrăştie marasmul... C. NEGRUZZI, I 243. Legea lui Isus, creştinismul, care deschidea ochii muritorilor la lumina cerească, se lăţise repede. ISPIRESCU, ap. CADE; — creştinăţie t s. f. Credinţa în Cristos, creştinism. Având ce-i da vina şi cu creştinăţîia. DOSOFTEIU, V. s. 184. Să strălucească râvna creştinăţiei voastre. ANTIM, P. 185.] — Din lat. christianus,-a,-um, idem, (înţelesul de „om" se găseşte şi la Retoromani, şi în dialecte italiene şi franceze, dar şi la Albanezi, Greci şi Bulgari). CREŞTINĂ vb. I3 1 .. > v. creştin. CREŞTINAŞ s. m. CREŞTINĂTATE s. f. sing. 1°. Iieligion chri-tienne, christianisme. 2°. Chritiente. 1°. (în limba veciie şi în poezia populară) Religia creştină (1°), credinţa sau legea creştinească (LB.), creştinism, purtare creştinească. Creştinătatea. ceaia dereaptă. coresi, ev. 36/36-37. Rădăcina creştinăţici. cuv. d. bătr. 11 100. Celor nedeprinşi cu tocmala creştinătăţii tuturor le a-rată în toate fealurile. pravilă (1632), ap. GCR. 1 76/is. Păcătosul rămâne gol de creştinătate. VAR- CREŞTINĂŢIE — 904 - CREŢ LAAM, c. 14. Când... se va întoarce şi cela obraz al doile spre creştinătate... prav. 575. înfrâmşă-ţatului cu destoinicie şi cu creştinătate, milostivului Gheorghe Racoţi. NOUL TESTAMENT (1648), ib. I 124/“, Cuconul au adus pre tată-său la creştinătate. dosofteiu, v. s. -98. Leşii au împiedecat acest lucru, spre scăderea creştinătăţei. LET. I 218/30. Cine îşi lasă creştinătatea sa, pentru de-şărtăciunile lumii, nebuneaşte să inşală. ANTIM, ap. GCR. II 5/3. Cu osârdie şi cu bună creştinătate aceasta alcătuind, mineiul (1776), 67b. 2°. Toţi creştinii, toate ţările s. toate popoarele creştine din lume, obştea creştinească (LB.) Chris-tinetatea = Christianismus. anon. car. Cum au venit acele cărţi dela creştinătate, au şi stătut vezirul cu Leşii la pace. LET. II 230/so. învăţătură... pentru întreagă creştinătatea. CATECHIS-MUL mic (1774), ap. GCR. II 99/33. Sobieţki, eroul creştinătăţii, c. NEGRUZZI, I 168. Cucuzel, podoaba creştinătăţii. CREANGĂ, A. 12. [întrebuinţat, rar, la plur. (ad 1°) Cetatea Irodului Nu s’a dat botezului, Nici creştinătăţilor. TEODORESCU, P. P. 32'>.] — Din lat. christianltas, -atem, idem. CREŞTINĂŢIE s. f. creştinAtOrA S. f. • v. creştin. CREŞTINEĂS s. f. (Bot.) v. avrămeasă (1°) şi cârstăneasă, CREŞTINESC, -EAscA adj. CREŞTINEŞTE adv. CREŞTINI vb. IVa v. creştin. CREŞTINfE s. f. CREŞTINISM s. m. sing. CRfiŞTlT s. a. v. creştet. CRESTOMATfE s. f. Chrestomathie. — Colecţie de bucăţi alese din texte literare din diferiţi scriitori (mai ales clasici). [Şi: crestomaţie s. f., cristo-matie t s. f. costinescu], —• N. după franc. (grec. yvQT|aTO(j,d6f,i.a, din /or|a-T05 „util“ şi na0Eîv „a învăţa“). CRESTOMAŢIE s, f. v. crestomatie. CBEST6S, -OAsA adj. v. creastă. CEESTfiş s. a. v. cresta. CREŢ, CREAţA adj., s. a., m., f. I. 1°. Frisi, bou-cU, moutonnă, cr6pu. 2". Aux cheveux ou aux poils frises. 3°. Crepu, plissi. 4°. Fronce, crispi. II. 1°. Cheveux frisâs, boucUs. 2°. Fronce, pli, ride, onde. 3°. Sorte de fii de coton. 4°. Ride. 5°. Nom de fleur. 6°. Variete de raisin. 7°. Chapeau frisâ de certains champignons. 8°. Depression (de terrain). I. Adj. 1° (Despre păr, lână, etc., în opoziţie cu neted şi lins) Răsucit în inele, în spirală, cf. încârlionţat (COSTINESCU), buclat (DICŢ.) Krecz, kracze — crlspus, crispa. ANON. CAR. Ieşi Zamfira... cu părul creţ. COŞBUC, B. 20. Flăcău de munte, ...cu pletele creţe, creangă, A. 85. Oi cu lâna ereaţă. diaconu, p. 116. Covor cu perii creţi. ALECSANDRI, P. P. 77b/s. Dragii mi-i... badiu cu chica creaţă. jarnIk-bârseanu, D. 34. (Complinit prin: la păr) Negri sânt şi creţi la păr. herodot, 119. Ca a mieu mândruţ nu vede(i): La ochi mieriu, la păr creţ. ARH. FOLK. i 168. A face creţ = a încreţi (2°). Hai, murgule. murguleţ, Nu-ţi mai face părul creţ. şez. i IOV». | F i g. (Despre apă, în opoziţie cu 1 i n ă) Cu valuri, încreţit. N’o picat în apă lină..., C’o picat în apă creaţă (glosat prin „mestecată cu sânge“)..., Că nu-i apa ca p’aici, Că-i sânge de voinici, papahagi, m. 35/35. Spec. (Comerţ) Bumbac creţ (cf. II 3°) 8 sculuri de bumbac creţ (1824). uricariul, XX 344/21. 2°. P. ext. (Despre fiinţe, despre blană s. veşminte făcute din blană) Cu părul creţ (I 1°). Coconi creţi. TEODORESCU, P. P. 16. Căciuli creţe. id. ib. 76. Cuşmă creaţă de miel. ŞEZ. I 10/9. Porc creţ. H. X 465, cf. H. 11 117. (Substantivat) Creaţă (H. II 146, X 96, XVIII 141) = nume de oaie cu lâna creaţă. 3°. P. anal. Care prezintă ridicături şi adâncituri s. cute, fie naturale (ca la piele, frunză, creasta pasărilor, etc.), fie făcute cu mâna s. cu maşina (ca la stofe, haine, etc.) ; îndoit în cute regulate, plisat, ondulat. Gura creaţă. ALECSANDRI, T. 189. Munţi... tufoşi şi creţi ca freza unei marchize din veacul XIV. c. negruzzi, i 195. [Frunza] e... creaţă. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 21. Mândra cu iie creaţă, id. ib. 34. Rochie creaţă. MÂNDRESCU, L. p. 77/». Cocoşei cu creastă creaţă. RETEGANUL, TR. 146/M. Nti-s bătrân de bătrâneţe, Ci-s bătrân de fuste creţe, se zice despre cei berbanţi. zanne, p. iii 154. Greaţa huhurează, Peste deal nechează. marian, o. I 221. (Cu funcţiune adverbială) în cămaşă şi cu iţăraşii strânşi creţ pe pulpă. c. petrescu, R. DR. 62. Calcă creţ — calcă mândru. PĂCALĂ, M. R. 525. Pânză creaţă = pânză subţire, de bumbac, ţesută mai rar şi cu firele nebătute, care nu e netedă când o pipăi, ci creponată. Cisme s. ciobote creţe = cu pielea de subt tureci încreţită, cum le poartă Polonezii. HERZ.-GHER., M. IV 245. (Bot.) ISmă S. mintă-creaţă = plantă ierboasă (Mentha crispa) mirositoare, cu frunzele încreţite. TJnele babe dau bolnavului de coleţi (ca) să bea ceaiu de mintă creaţă. GRIGORIU-RIGO, M. P. I 43, cf. JARNÎK-BÂrseanu, D. 324, şez. III 181/s. Foaie verde ismă creaţă, ib. I 174b/T. Rujă-creaţă. Pentru tine, rujă creaţă, Nici n’am, somn, Nici n’am vieaţă. jarnîk-bârseanu, d. 16. cf. 49. Iarbă-creaţă (v. c.) Frunză verde, iarbă creaţă, doine, II/22. Măr creţ = măr. creţesc. Foaie verde de măr creţ. ŞEZ. I I66/1». Peană (= floare) de măr creţ. RETEGANUL, tr. 178/is. Lemn creţ: cu fibrele dese şi sucite, ondulate, întortochiate. Astfel de lemn dat la rândea, arată figuri diferite, numite ape. Frasin creţ, care prezintă aceste figuri. Com. ittu. 4°. (Impropriu) Sbârcit. LB. II. Subst. 1°. S. a., m. şi f. (întrebuinţat mai ales la plur.) Păr creţ (I 1°) dela natură s. încreţit, zuluf, cârlionţ, buclă. Să nu faceţi creţ den chica capului vostru. BIBLIA (1688), 85. Părul său de aur în creţuri lungi se lasă. ALECSANDRI, p. III 286. Părul lins... îl poartă [Sultănica] ’n tâmple...: obiceiu adus de pe obârşia Ialomiţei, unde nu se ştia de creţuri şi colţişori. DELAVRANCEA, ap. TDRG. O căciuliţi de miel cu creţi mărunţei. SEVASTOS, N. 90/n. Să culeagă flori de vară Din cununa babelor, Din craţa tuns’a moşilor. ARH. FOLK. I 179. 2°. S. a., m. şi f. încreţitură la haine s. la cisme (cf. HERZ.-GHER. M., IV 245), îndoitură, cută, fald, curmătură, undă. KrSczury = crispationes. ANON. CAR. Creţurile dese ale tunicei ei spartane. odobescu, Iii 55/io. Creţii unei mantii de aur. eminescu, N. 28. Perdeaua se dete într’o parte şi dintre creţii ei apăru... capul unui înger. id. ib. 63. Vântul trezeşte [în Murăş] ...creţuri multe şi CRETĂ — 905 — CREŢIŞOR pripita, ca fug spre stânga, iorga, n. r. a. i 252. Fusta albă cu puchiţai îi împrejură trupul în creţi deşi. I. ADAM, N. Rochia... este împodobită cu falduri, halbarale, volane, creţuri, găitane şi horbote de târg. pamfile, I. C. 361. Botforii... aveau turetce tari, fiind legate cu creţii, care aveau o grosime de 15-20 cm,., fiind strânşi, sau până la 50 cm., cănd se întindeau. Un creţ avea 5 sau 6 curmături, id. ib. 350. Să ieşi din capul ficaţilor, Din creţul maţelor, şez. III 194bAo. | Spec. Cusătură încreţită la iie. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 245. Partea de dinainte a iiei, din grumaz până’n brâu, dimpreună cu cliindisitura dela gât, cusută pe creţ, se numeşte ciupag. Ciupagul se încheie cu spatele, care sus încă are creţ, ca să se brodească de gât. BREBENEL, GR. P. 3°. S. a. (Comerţ) Aţă de bumbac, numită şi c r e ţ i ş o r s. extra-creţ, cf. I, 1°. Cf. MON. OF. 1875, ap. TDRG. 4°. S. a., m. şi f. încreţitură a pielei, sbârcitură, cută. Se uită... la creţii pe care-i face uneori în frunte, vlahuţă, ap. CADE. O femeie slabă, cu faţa pHnă de creţuri, întră în casă. sandu-aldea, D. N. 227. Se prefăcu într’un moşneag cu fruntea toată ereţe. marian, ap. CADE. 5°. S. f. (Bot.) Nume de floare (nedefinită mai de aproape). Cf-. H. XI 246. 6°. S. f. (Bot.) Varietate de struguri (albi H. XVIII 276, DAMt, T.). Cf. H. XII 105. 7°. S. f. (Bot.) Pălăria încreţită a unor bureţi (cf. HERZ.-GHER., M. IV 245), (la plur.) încreţiturile de pe partea de dedesubt a pălăriei unor bureţi (com. ittu). 8°. P. anal. S. a. Depresiune de teren. Şi mi-a întâlnit, mări, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurile de coadă, în cremenul munţilor, delavrancea, S. 97. Mergem mai departe..., căutând într’un creţ de dealuri satul Bozeşului. IORGA, N. R. a. i 256. [Regional şi: crăţ, crâţă adj., subst. | Dela plur. creţuri a fost reconstruit şi un singular creţură s. f. De atunci se fac pe toată suta de ani câte o crăţură pe faţa mea. slavici, conv. lit. VI 102b. | Adjective: creţesc (în expresia) Măr ereţesc v. m ă r (e vorba, probabil, de o specie de mere cultivate de unul cu numele Greţu) ;—(Numai în DICŢ.) creţos,-oâsă; — creţuliu,-ie = cu părul creţ. Mitocani creţulii. D. ZAMFIRESCU, R. 6; ■— creţât, -ă = plin de creţuri. Gravurile revistelor cu pagini creţate. C. PETRESCU, C. V. 169 | Compus: (Comerţ) extra-creţ s. a. = creţ (II 3°) Cf. TDRG.] — Etimologia necunoscută. (Ar putea fi *crîcius, -a,-um, derivat lat. pop. din cricus = gr. 7.01-/05 în loc de circus = gr. xîpKog „cerc“, poate subt influenţa lui erispus „creţ“. dr. iii 843-844. O. Densusianu, G. S. I 164 reconstrueşte dela eîrrus „buclă de păr, cârlionţ" un *c(i)rricius,-a,-um, iar G. Giuglea, dr. ii 395 crede că creţ e un adjectiv postverbal din (în)creţi pe care-1 derivă din goticul *kraitjan. Sârbescul krecav ,,creţ“ e împrumutat din româneşte, împreună cu alţi termeni referitori la viaţa pastorală (oaie, lână creaţă). Un adjectiv crăţăros există şi la Aromâni. DR. II 393). Cf. c r e ţ i ş o r, creţuşcă, încreţi, crăţ. CKfiTĂ s. f. Craie. — Carbonat de calciu alb şi fă-râmicios formând straturi geologice importante, mai ales de origine organică; bucată din această materie (amestecată uneori cu substanţe colorante) în formă de beţişor s. de creion, cu care se scrie s. se însemnează pe tablă (s. pe o placă, o stofă, etc. de coloare închisă), t i b i ş i r. Spre tămăduirea acestei boale, întrebuinţăm cretă albă bine pisată. CALENDARIU (1814) 191/a,. Iată-mă... cu creionul de cretă în mână. GHICA, s. 251. Alb ca creta : ca varul. Plin de cretă. LB. [Şî: (ung. lerdta) creită s. f. Să faci o roată cu creită a-ubă (= albă) pă pământ, arh. folk. i 215; (Mold.) t criţă s. f. CADE.; — (Mold.-Bucov.) credă, cridă s. f. (COSTINESCU, POLIZU, BOGDAN, C. M. 136, HERZ.-GHER. M. IV 245, etc.). Ghem-ând un băiet, îi dete condeiul dă credă. c. NEGRUZZI, I 5. Seria cu cridă pe postavul verde al biliardului. EMINESCU, N. 37. Ninsă de cridă albă era şi cătina gardurilor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Scapi [de jăg] dacă... bei în apă cridă pisată. ŞEZ. iii M. (ad 2°) Răspunse unul dintre noi, cu crida la tabelă. CREANGĂ, a. 77. | Adjectiv: cretos, -oâsă = cu multă cretă ; ca creta. Frunzele lor lucii, ... în bătaia lu-minei cretoase, păreau tăiate... în zine... c. PETRESCU, î. I 4, cf. c. V. 239.] — N. din lat. creta (Formele moldoveneşti sânt împrumutate din pol. s. rut. krejda, krijda). Cf. creion. CREŢÂR s. v. creiţar. CREŢÂT,-A, adj. v. creţ. CREŢEĂlA s. f. v. încreţi. CREŢfiSC adj. m. V. creţ. CREŢt vb. IVa v. încreţi. CRETIN, -A subst., adj. Cretin. I. Subst. Persoană degenerată din punct de vedere intelectual şi cu anomalii fizice, precum corp bondoc, membre subţiri şi fără putere, cap mare, faţă galbenă şi pocită, mai adesea şi cu guşă ; f i g. persoană stupidă; cf. d o b i t o c, b o u. Cretinul se simţea dator să-mi mulţumească.■ c. PETRESCU, C. V. 241. 2°. A d j. (Incorect, neîntrebuinţat) De cretin, tâmpit, idiot. Rânjetul cretin, al măştii, teodoreanu, M. II 410. [Abstract: (fr. critinisme) cretinism s. m. sing. = starea cretinului; fig. tâmpenie, idioţie; p. ext. prostie]. — N. după fr. (formă dialectală, din lat. christianus „creştin"). Cf. dubletul creştin. CRETINISM s. m. sing. v. cretin. CRETInţA s. f. (îmbrăc.) v. cătrinţă. CREŢIŞOR, -OÂrA adj., s. m. şi f. I. Legerement frisi. II. 1°. Sorte de fii de coton. 2°. Manteau-de-Notre-Dame, pied-de-lion (Alchemilla vulgaris). 3°. Clavaria coralloides. 4°. Betonica officmalis. I. Adj. Puţin creţ (I 1°). DICŢ. II. Subst. 1°. (Comerţ) S. a. Aţă de bumbac numită şi creţ (II 3°) s. extra-creţ. Cf. TDRG., subt creţ. 2°. (Bot.) S. m. şi f. Plantă ierboasă cu flori mici, verzi-gălbui, numită şi brumărie, plas-că, pleaşcă, umbraru 1-D o a m n e i. Cf. PANŢU, PL.2. Cf. LB., H. IX 306, 338, XI 95, 192, 230, XII 549. {Pruncului mort] i se face un comanac de pânză de bumbac ori de pănură, pe care-l împodobesc cu creţişori. marian, i 66/i3. Dela noi şi pân’la şcoală, Răsărit-a ereţişoară. DOINE, 81/2. 3°. (Bot.) S. f. Bureţi-de-conopidă. panţu, pl. 4. (Bot.) S. m. V i n d e c e a. panţu, pl. CREŢITURĂ — 906 — CRIDĂ [Şi: crăţişoâră s. f. (Bot.) barcianu]. — Diminutivul lui creţ, derivat cu suf. -işor. CREŢITfjRĂ s. f. v. încreţi. CRETdN s. a. (Comerţ) Cretonne. — Pânză tare şi trainică a cărei bătătură e de cânepă şi urzeală de in. Perdeaua de creton portocalm tresaltă. GÂRLEANU, ap. CADE. Perpeta (şurţ) e de creton sau de mătase din târg aleasă, frâncu-candrea, M. 12. [Plur. -tonuri şi -toane]. — N. după fr. (unde derivă dela numele orăşelului Creton, în Normandia, vestit odinioară pentru fabricarea acestui fel de pânză). CRETOS, -OÂSĂ adj. v. cretă. CREŢdS, -OĂSĂ adj. 1 CREŢULlr, -Ie adj. I v. creţ. CRfiŢURĂ s. f. J CREŢtJŞCĂ s. f. (Bot.) Reine-des-pr v. crivat. CREVÂTĂ s. f. J CREVEtă s. f. (Ibt.) Crevette (Crangon vulgaris). — Crustacee, un fel de rac mic, foarte gustos, care se găseşte pe ia marginile oceanelor şi ale mărilor. Cf. ANTIPA, P. 279. Un coş de cre-vete. c. petrescu, c. V. 118. — N. din fr. CREZ s. m. sing. (Bis.) Credo. —■ Simbolul credinţei creştine (stabilit la Nicea) ; p. e x t. totalitatea principiilor pe care se întemeiază opiniile s. ideile cuiva, credinţă, convingere ; cf. program. Crezul [ţărani] lor le este bâta. pann, ş. ii 31. Crez pacifist, c. petrescu, curentul, a. 1930, 17 Sept. Tot postul mare să zică în fiecare zi Tatăl-nostru şi Crezul. PAMFILE, D. 186. Crez politic, economic. [Şi: (în Transilv., formaţiune cărturărească, din cred + pronumele eu) credeu t s. m. sing. = crez. v. HANEŞ, Ţ. O. 114. Care creştin nu va învăţa Tatăl-nostru, Credeul, zece porunci... (a. 1675). GCR. I 220/„]. — Forma veche a persoanei I singular la prezentul indicativului a verbului a crede, cu care cuvânt începe simbolul credinţei („Crez într’unul Dumnezeu"...). CREZĂMÂNT s. a. 1 CREZÂRE s. f. I v. crede. CREZUŢtE f S. f. J CRlBDĂ s. f. Trickerie. — (Sârbism, în Oltenia, în jocurile de copii) înşelătorie, şoaldă. Nu mai joc cu tine, că faci cu cribda! (Craiova). CONV. lit. liv, 166. Hai să facem o prinsoare, că a-tunci se vede cribda ! (glosat greşit prin: „dreptate, adevăr"). paşca, gl. [Adjectiv: cribdos, •oâsă adj. (Olt.) = nedrept, care tăgădueşte adevărul. CADE.]. — Din sârb. krivda „nedreptate" (şi bulg. Icriv-da). CADE. CRIBD6S,-OÂSĂ adj. v. cribdă. CRIC s. a. Sorte de sarrau. — Suman scurt şi strâmt (Năsăud). Com. bugnariu. CRIC s. a. Cric. — Unealtă cu ajutorul căreia se pot ridica până la oarecare înălţime de pământ greutăţi mari, ca trăsuri, automobile, etc., vârtej. [Plur. cricuri]. — N. după fr. CRICÂL s. f. Hachis. — (Transilv.) Un fel de tocană (FRÂNCU-CANDREA, M. 99, LB.), făcută cu ceapă multă şi cu slănină, îngroşată cu făină, bătută cu oţet şi puţină apă. Cf. vicru, GL., rev. CRIT. III 120, H. X VIII 60, 308, ŢARA OLTULUI III 44. Lapte acru, păsat, cruxM. BUDAI-DELEA-NU, ap. CADE. — Pare a fi identic cu căr cală (Cf. cârcăli). CKICm.T s. a. CricJcet. — Joc (de origine engleză) jucat de 22 de persoane, cu o minge mare de piele care este lovită cu o bâtă (de 1 m. de lungă). — N. din fr. s. din engl. cricket, idem. CRICHlN s. m. (Bot.) Prunier Reine-Claude.. — (Săsism, în Transilv.) O specie de prun (Prunus insititia), numit şi goldan, culcuduşe, fâr-ţicuşe verzi, prun gogoneţ PANŢU, PL.). [Accentuat şî: crichin s. m. BARCIANU. | Şi: crihen s. m. TDRG.; crihin s. m. panţu, pl. j Fructul: crichină (crihenă TDRG.) s. m.] — Din săs. Krâichen (= germ. Krieche) idem. JAHRESBER. X 184. CRlCHlNĂ s. f. V. crichin. CRICÎ vb. XVa trans. şi refl. 3°. Faire dire, an-noncer. 2°. Charger. 3°. Recommander. 4°. S’enten-dre. — (Sârbism, în Banat şi Oltenia). 1°. A trimite vorbă (novacoviciu C. 5, 8), a da de ştire cuiva CADE.), a anunţa, a spune (SCRIBAN, ARHIVA, 1912, nr. 7). 2°. A da cuiva o însărcinare (com. N. ionescu, Siseşti-Mehedinţi). 3°. A pune cuiva în vedere un lucru, a stărui (paşca, gl.), a sfătui pe cineva prieteneşte dar cu stăruinţă (com. liuba), a recomanda cuiva ceva. S’or (= s’au) dus să se cunune, da... i-o cricit să nu se facă de ruşine în biserică, alexi. L. P. I 248. 4°. Refl. A se înţelege cu cineva, a cădea de acord. Mă criciiu cu cutare să vie la rmmcă. N. REV. R. XIV 349. — Din sârb. krtâati „a striga, a preveni" (înrudit cu crâcni). A. Sori ban, Arhivai, a. 1912, nr. 7. CRlcIîMĂ s. f. (Mold.) = cârciumă. Cricimele, vămile de la poduri... şincai, hr. iii 276. în toate părţile... ehilwte drăceşti prin cricime şi birturi. RUSSO, S. 30, cf. 20, 25. CRICNf vb. IVa intrans. v. crâcni. CRI-.CRI ! interj: Cri-cri. — Interjecţie onomatopeică imitând cântecul greerului. Lângă soba veche... un greere pomi încet scârţâindu-i melancolic şi monoton: cri-cri-cri. SADOVEANU, M. 188. Cf. târrr ! [Şi: gri-gri! interj. DR. II 149]. CRÎDA s. f. v. cretă. CRIDĂ — 907 — CRILĂ CRÎDĂ s. f. (Comerţ,) Faillite. — (Germanism învechit, în Ardeal).Faliment, cf. bancrută, concurs (II), mofluzie. [Şi: credă f s. f. = masă falimentară. Pentru rămăşiţa ce am să mai iau din creda (glosat greşit prin „ereditate") Gvuhaneştilor (a. 1807). IORGA, S. D. XIII 329, cf. XII 161. j Adjectiv: cridâl, -ă = falimentar, de concurs (II). stamati. Comitetul creditorilor cridali se numesc creditorii aleşi de cătră corposul creditorilor, spre limpezirea pretenţiilor... la masa falitului, codică ţiv. a. 4/s(. Cridală masă se numeşte averea unui falit, ce are a se împărţi între creditorii lui. ib. 5/V] — Din germ.-austriac Krida, idem (din v.-it. crida pentru gruia, propriu „strigare", cf. fr. criăe). lacea, CrIeL s. m. 1 CRIER s. m. I v. creieri. crierişOr s. m. j CRIERIJNCĂ s. f. (Ornit.) v. ieruncă. CRIF6IU s. a. Chanteau, gros morceau. — (Transilvania) O bucată, felie mare (de pâne, mămăligă, slănină, etc.), cf. (h)artan, halcă, hu-chium, dărab (Agrişteu-Târnava-mică. VICIU, GL., Braşov TDRG., Făgăraş ţara OLTULUI, III, 12). Ai grijă că-ţi cade crifoiu’ pe picior şi te schi-lăveşte. ţara oltului, iii, nr. 12. [Plur. -foaie], — Face parte din familia reprezentată prin variantele eălhău, câlfan, eâlfete, clihan, călhan, cărhan, clifan, crihan. La baza lor stă, probabil, slav. kruch (paleosl. (u)lcruch „fragment", rus. kruchu „bucată", bulg. kruch „bucată de sare“, sârb. kruch „pâne"), care în ru-teneşte apare şi în forma kricha (şi kriska) „fărâmă". CRÎgAl s. a. v. crighel. CRIGHEălA s. f. v. crivală. CRIGHEL s. a. Cruche (de bifere). — (Termen de berărie). Pahar mare (cu toartă) de o jumătate de litru, în care se serveşte berea, halbă. Să-ţi dau de-un crighel de berc. SADOVEANU, B. 156. [Şi: crigăl s. a. jahresber. x, 184], — Din germ. Kriigel, idem. CRfGHINĂ s. f. v. crivină. CRIHÂlJL s. f. Humiditi. — (Oltenia) Umezeală. Aici sunt pământuri ce pătimesc de umezeală, numită crihală, care se poate scurge. I. IONESCU, M. 463. [Şi: cârhâlă s. f. H. IX 10]. CRIHÂN s. a. Chanteau, gros morceau. — (Moldova şi Transilv. de nord) Bucată mare, halcă de pâne s. de mămăligă (prea vârtoasă), (h)ar-tan, dărab, codru, taican, troşmeiu. Cf. VICIU, GL., PAŞCA, GL.,ŞEZ. II 225, V 7, COM. SAT. III, 79, XXXII 16, | F i g. (Ironic) Vlăjgan, hojmalău, lungan, scriban, ARHIVA-Iaşi, 1922, 49). — Pentru etimologie, cf. crifoiu. CRiHEN s. m. crIhenA s. f. CRflLI s. m. plur. CRtlR s. m. | (Bot.) v. crichin. creieri. CRIJÂC f s. m. C'roisd (chevalerie). — (Mold.) Cruciat, cavaler din ordinul crucii. Au poftit craiul [leşesc] pre Alexandru-Vodă ca să-i trimită ajutor împotriva erijărilor la Pruşi. URECHE, ap. TDRG. Ocărmuitorului crijadlor (sau să-i zicem româneşte crucişar). M. COSTIN, ap. GÂDEIU, II 188. [Şi (greşit): t erijat s. m. Pornindu-se craiul Vladislav al Polonid asupra crijaţilor (cruciaţilor) i-au trămis şi Alexandru-Vodă IfOO de Moldoveni. BĂLCESCU, M. V. 657.] — Din rut. krizak (pol. krzyzak), idem( derivat din Icrizi „cruce"). CRIJAt f s. m. v. crijac. CRÎ-JMA s. f. (ş. d). v. cârciumă. CRlJMA s. f. Lange (du bapteme). (Mold., Bucov., Banat) Bucata de pânză nouă, ştergarul (MARIAN, NA. 174) s. cămaşa (ŞEZ. xxxii 16) pe care naşa s. naşul o duce la botez, făcută sul în jurul lumânării (com. TOFAN BILCA) şi în care se înfăşoară copilul cănd se scoate din cristelniţă (DOSOFTEIU, MOL. 152, MARIAN, NA. 174, GOROVEI, CR. 324, ŞEZ. XII 10, TDRG., HERZ.-GHER. IV, 246), faşă; cf. cuşmă. Pune... şi o bucăţică de crijmă pe mormânt. SBIERA, P. 318.12. Să se îndure de dânsul şi să-l boteze..., a-runcăndu-i o bucăţică de pânză, o batistă sau ce are mai din demână, în semn de crijmă. MARIAN, NA. 79. Copilul trebue să fie scăldat de naş sau naşă, care cu acest prilej îl desbracă de crijmă. ION CR. I 148. Maica Domnului le-a dat oamenilor pânza, ca să aibă crijmă. pamfile, i. c. 256. Nănaşa aduce „crijmă": doi metri de giulgiu, o oală şi o lumânare. Dacă s’ar întâmpla să moară copilul, va fi învăscut (= îmbrăcat) în giulgiul acesta. Dacă trăieşte, i se va face din el cămaşă. ARH.-FOLK. I 151 (cf. HERZ.-GHER., M. IV 246). |. P. ext. (Bucov.) Giulgiu, care se aşează morţilor pe piept, iar când sânt duşi la biserică se aşterne înaintea porţii bisericii şi se aşează cosciugul pe el. herz.-gher., M. IV 246. || P. ext. Crişmă = unitatea de 500 şindile legate pentru piaţă, bot, chişiţă, teanc (La Albac-Turda-Arieş). Com. ittu. [Şi: crişmă s f.; crâjmă s. f. com. şt. paşca, Crişcior; cruşmă (crâjmă) s. f. O bucată de giolgiu, numită cruşmă. MARIAN, NA. 175. Crujma este prima îmbrăcăminte a copilului mic. COM. SAT. V. 8.] — Din rut. kry£ma, idem (iar acesta din slav.-bis. krizfna, krizma = gr. %oio\ui „unsoare, mi-ruire la botez"). CRIlA s. f. I. Aile du filet de peche. II. 1°. Bande, troupe. 2°. Troupe de rabatteurs. Battue. I. (Pese.) Una din cele două părţi ale năvodului, numite şi aripi, dif ane, plase s. natre (ANTIPA, P. 150, 404, 454, 457, 460). II. 1°. Ceată, droaie de oameni s. de copii (REV. CRIT. III 120, ION CR. III 347, CIAUŞANU, V.), grup (păcală, M.' R. 138). S’au osăbit [Tătarii] în doă crile... şi aşa, s’au bătut în de eişi. HERODOT, 213. A triia crilă era cu Xerxis-lmpărat. ib. 396. Are o crilă, de copii, băjstuţ, T. p. 161. Nu ţi-e milă, dacă nu de mine, măcar de crila aia de copii...? PAMFILE, D. 71. Se duc cu crilu = cu ghiotora, foarte mulţi (Crijbav-Braşov). VICIU, gl.). (în funcţiune adverbială) în număr mare, grămadă, droaie. Copiii se ţin crilă pe ududoi. CIAUŞANU, V. Se strânseră crilă. ION CR. III 347. 2°. Spec. Ceata de hăitaşi (gonaci, bă- CRI'LAŞ — 908 — CRIMINALITATE t ă i a ş i s. ciocănaş i) care răzbate pădurea pentru a goni vânatul spre vânători. Om de crilă = gonaciu, bătăiaş, ciocănaş (polizu, etc.) : a bate în crilă = a goni vânatul, a-1 hăitui (PONTBRIANT, LM., etc.). i! P. ext. Hăituiala, goană (la vânat), pontbriant, POLIZU, DDRF. [Şi: (ad II, Olt.) grilă s.. f. ion cr. iii 347. | Nume de agent: (Pese.) crilâş s. m.= ajutorul vătafului la pescuitul cu lotca (antipa, p. 429). O lotcă este condusă de vătaf şi cealaltă de „ajutorul" său, numit în Deltă crilaş. Id. 472. | Verb: (ad I, Romanaţi) (în)crilui vb. trans. IV* = a lega una de alta cele două crile ale unui năvod. [Năvodarii] gujbele le întărea, Nevoade că criluia_. PĂSCULESCU, L. P. 176. întăriţi voi gujbele, încriluiţi nevoadele. ib.]. —• Din slav. (paleosl. bulg. sârb.) krilo „aripă". CIHAC, li 83. CRILÂŞ s. m. v. crilă. CRILIC s. m. = cleric, marian. CRILUl vb. IVa v. crilă. CRlMĂ s. f. (Jur.) Crime. — Infracţiune gravă (de ex. omorul) săvârşită contra legilor penale s. morale, pedepsită de legi, nelegiuire, fără-de-lege; spec. infracţiune a cărei represiune e în căderea Curţii cu juraţi; (prin exage-r a r e) faptă rea osândită de orânduielile sociale. Această crimă... va feşteli foile istoriei ţării, uricariul, X 19. Calităţile noastre cele mai lăudate Ne sânt ades în lume drept crime reproşate. ALEXANDRESCU, M. 377. Tatăl tău prezisese... că vei sfârşi prin o crimă. c. NEGRUZZI, III 158. Spre răul... Regilor pătaţi de crime... Magul... a cetit semnul întors. EMINESCU, P. 70. O crimă în contra patriei. [Şi: (latinism care n’a prins] crimen s. a. stamati. Beţia... îl conduce... la crimen. RA-LET, ap. TDRG.]. —• N. din fr. (lat. crimen „acuzare"). Cf. criminal. CRIMĂNÂRIU s. a. v. criminal. CRlMBĂ s. f. Pressoir â fromage. — (Mold.) Unealta ciobănească în care se tescueşte caşul din strecurătoare. H. XIII 3. — Cf. crintă. CRIMEN t s. a. (Jur.) v. crimă. CRIMINAL,-Ă (Jur.) adj., subst., s. a. I. Cri-minel. II. Tribunal criminel. I. Adj. (substantivat une-ori) Nelegiuit, vinovat de crimă; care constitue o crimă; de crimă, privitor la crime, care e. în raport cu o crimă; privitor la judecarea crimelor; de condamnat, de osândit. Prigonire iaste, ori criminală, sau politi-cească. caragea, l. 89/0. Poate a să păşui cununia şi pănă la al patrăle an... pentru vinovăţia•* de criminal. CODICĂ ŢIV. 13. Aceasta... vină grozavă, criminală, ...merită osândă, pedeapsă capitală. ALEXANDRESCU, M. 258. îmbunătăţire a con-dicei criminale. URICARIUL, X, 1,0. Juriştii romani... nu au încetat a numi încercarea Grachilor o încercare criminală. MAIORESCU, CR. Iii 138. Ajunge... în cercetarea instanţelor criminale, id. X>. II, 75. Cei doi lordachî se făcuse vinovaţi de speranţa criminală că Domnul va fi mazilit, iorga, l. I 123. Faptă criminală. Procedura criminală. | (Substantivat) Persoană care a săvârşit o crimă. Criminalii nu pot fi iertaţi. Fl o criminală. II. S. a. (învechit şi pop.) Judecătorie, tribunal care judecă crimele, p. ext. casă de corecţie, puşcărie, închisoare (STAMATI), temniţă, gros; (pop.) pedeapsă cu închisoare(HERZ. gher. iv 245). Judecătorii criminalului... să le dea de ştire. PRAVILA (1814) 8. îndată o măglă mare, în criminal au adus. BELDIMAN, tr. 12. Grosul..., criminalul, gemeau de nenorociţii ce fură prinşi. URICARIUL, X 16. Las’o, ce, vrei să te ducă la criminal? CONTEMPORANUL, VI, voi. II 104. Tot am să-i zbor crierii; şi de-oiu merge'n criminal, atâta pagubă să am. ib. 113. [Plur. (ad. II) -naluri. | Şi: (formă grecizantă) criuunali6n (cremenalion) t s. a. Judecată, judecător, departament de criminalion. TDRG. Pricinile de hoţie la judecata de cremenalion. DIONISIE, c. 166; (forme populare, inculte, prin etimol. pop. cu cremene, încremeni): cremenâl adj., subst., s. a. Să zică lumea că te-am ucis eu, şi să umplu cremenalu?! CONTEMPORANUL, v 2. Cine mănâncă poporul, să meargă la cremenal! CARAGIALE, T. II 21. Să ştiu de bine că intru în cremenal! ib. 6; (prin Transilv. de nord, Bucov., Mold.) criminâr(iu), creminăr(iu), creamănâr(iu), cremenâr(iu) adj. subst., s. a (plur. -nare, -nări şi -nar(i)uri) = nelegiuit; individ care a comis o crimă; judecătorie; p. ext. temniţă (HERZ.-GHER., M. iv 245). Petre, cremenarule! ŞEZ. IV 14. Judeţul dela creminare. BĂNUŢ, T. P. 11 cf. şi 181. în poartă de crimănariu. marian o. I 128. N'am fost nici prinşi, nici bătuţi, nici închişi, în crvminariu. sbiera, P. 267. Pe vremea aia era „judeţ" de „criminări" taică-to. bănuţ, t. p. 181. II Adjective: (după germ. krimmalişch) crimi-nâlic, -ă f .= criminal (I). Nu i-a rămas decât a se face criminalic. c. negruzzi, iii 164; — cri-minalicesc,-eâscă f adj. = criminal (I). învinovăţire criminalicească. pravila (1814) 132. Condica criminalicească codică ţiv. 17. Ramul judecătoriei criminaliceşti. uricariul, II 206/23. Pravili criminaliceşti şi plugăreşti. ib. IV 208. | Adverbe: criminaliceşte f = ca un criminal. COSTINESCU]. — N. după fr. (lat. criminalis, -e) în sensul II şi din germ. Kriminal(gericht). Cf. criminalist, criminalitate, încrimina. CRIMINALIC,-A f adj. CRIMINALICESC. -EÂSCĂ t adj. CRIMINALICEŞTE t adv. CRIMINALI6N t S. a. CRIMINALIST, -A subst. (Jur.) 1°. Criminaliste. 2°. Criminel. 1°. Jurist specialist în dreptul criminal, autor care scrie despre materiile criminale. 2°. (învechit şi pop.) Individ vinovat de crimă, criminal. Ce batjocură! Să te arăţi dinaintea unui tribunal împreună cu vinovaţii şi criminaliştii! c. NEGRUZZI, iii 143. Creminalistule! Te-ai apucat şi-ai măsurat cu paşii pământul şi-ai pus hotarele, pentru ca oamenii de la hotară să se bată, să se ucidă... şi să înfunde creminalurile! pamfile, VĂZD. 42. [Şi: (ad 2°, formă incultă) cremenalist, -ă subst.] — în sensul 1° după fr.; în sensul 2°, derivaţie românească din criminal şi suf. -ist. CRIMINALITATE s. f. (Jur.) Criminaliti. — însuşirea a ceea ce este criminal; totalitatea faptelor criminale într’un mediu oarecare. Criminalitatea a scăzut în deceniul din urmă. [Plur. -taţi]. — N. după fr. v. criminal. CRIMINAR — 909 — CRINTĂ CRTMINÂR (IU) s. a. v. criminal. CRIMINÎ vb. IVa = încremeni, pamfile, com. 6. ■(friminit de spaimă, auzea ca în vis... cuvinte a-mănănţătoare. ŞEZ. v 78. CRIMINŢÎ vb. IVa refl. Se froncer. — (Fălticeni) A se încrunta? După ce i-am spus toată pătărania, s’a criminţit (glosat prin „a se încreţi"), de era sâ mă facă cu tusa. şez. xxxii, 106. CRIN s. m. şi a. 1°. IÂs (Lilium candidum). 2°. Se-ringat (Philadelphus coronarius). M6Uze (Lariw sibirica). Flambe (Iris germanica). 1°. Plantă originară din sudul Europei, cultivată la noi pentru florile ei frumoase. Ele se fac îu vârful unui cotor, au petale mari, de o albeaţă strălucitoare şi au un miros plăcut şi puternic. Trece de obiceiu ca simbol al nevinovăţiei şi se întrebuinţează în comparaţii spre a arăta o coloare albă curată. Se numeşte şi crin alb şi (prin Transilv.) iU.i.e..aib_ă. Cf. LB., LEON, MED. 35, PANŢU, PL.2 DAMfi, T. 185, H. II 142, 207, XI 311. Crin = lilium vel rosa flava. ANON. CAR. Krin — lilium. LEX. MARS. 224. Socotiţi crinul satelor (= câmpurilor) cum creaşte. CORESI, EV. 215/u. Cununi de crinuri. DOSOFTEIU, V. S. 140. Izrail va răsări ca crinul (1698). GCR. I 325. Crinu cu dulce mirosu. mineiul (1776) o. 105 bis.3. Grumazi albi ca crinul... KONAKI, P. 87. Stat de crin, oablă făptură, barac, a. 15. Priveşte... aceşti crini nalţi şi mândri, c. negruzzi, II 278. O faţă mai albă ca argintul crinului. EMINESCU, N. 4. Crinii... casei de Valois. I. NEGRUZZI, VI 259. Trece’n câmp o copiliţă Cum e crinul înflorit, Cum e bună de iubit, alecsandri, p. p. 35b. Draga mea... Cu feţişoara ca crinul, ib. 278b. Şase-s crinii Precistii. TEODORESCU, P. P. 254b. Frumos ca şi un crin. alexici, L. P. 186. Câte flori-s pe pământ Toate merg la jurământ, Numai floarea crinului Şede’n poarta raiului, şez. I 103. Am un crin, la rădăcină veşted, şi la vârf înflorit (= Cerul şi stelele), ib. 196 (cf. şi ib. IV 68), Frunză verde d’a din crini, Te-ai dus, măndro, nu mai vini. HODOŞ, P. P. 117. Crinul în gunoiu te usucă. ZANNE, P. I 151. Specii: crin de apă (a. 1705) GCR. 356 = crin de baltă = (Butomus umbellatus) micşu neaua apei, roşăţea. DAMfi, t. 188, panţu, pl.2. crinul fânului = crin galben. BRÂNDZA, FL. 443, PANŢU, PL.2 81. crin galben = crinul fânului, s tânji ni. dreţ galbin (ffemerocallis flava), panţu, PL.s BORZA, BULET. GRĂD. BOT. V, 59, H. X 323. în contra diareei... băbăresele recomandă... rădăcină de crin galben, fiartă cu rachiu. ŞEZ. IV, 24. crin de grădinăcrin alb. panţu, pl.2 crin de pădure = aişor (galben), a iu (le pădure, crin pestriţ, fiere, lilie - roşie (Lilium Martagon), PANŢU, PL.2 crin pestriţ = crin de pădure. GRECESCU, fl. 560, panţu, pl.2 81. crin roşu (Transilv., jud. Târnava mare) = gladiole (Gladiolus gandavensis), cultivat, sporadic, mai ales de intelectualii satelor. Cf. BUL. GRĂD. BOT. V 58, PANŢU, PL.2 crin de toamnă = Hosta coerulea. panţu, pl.2 80. crin vânăt = săbiuţă (Gladiolus imbricatus) panţu, pl.2 81; stânjini (bianu, d. s.). 2°. Diferite flori care seamănă mai mult sau mai puţin cu crinul (1°): (Transilv.) Sirinde-r i c ă (Philadelphus coronarius). Com. ITTU. | (Jud. Neamţ) zad (Larix sibirica). Com ITTU, cf. panţu, ’ PL.2 342. | (Transilv.) Stânjeni (Iris germanica). PANŢU, PL. [Plur. crini, rar crinuri. | Şi: (pe la Haţeg, j. Hunedoara) clin s. m. Clini galbeni şi vânaţi. H. XVII 62. | Diminutiv: crinişel s. m. (în fum> ţiune adverbială) Alb crinişel. DR. V 533; crini-şor s. m. LM. | Colectiv: (Olt.) crinărie s. f. Crinării (H. v 97) == diferite specii de crin. | Adjectiv: (rar) crinos, -oâsă adj. pontbriant, polizu; — (rar) criniu adj. = alb ca crinul. DDRF.] — Din slav (slav.-bis., bulg. sârb.) krinu (gr. kqÎvov) , idem. Cf. crâm. CRÎNĂ s. f. A,unaie. — Pădure mică de anini (Boteni, Muscel). H. V 48. — Poate, contras din crivină. CRINĂrIe s. f. (Bot.) v. crin. CRÎNCA s. f. Panier (allongS, servant parfois de berceau). — (Ban.) Oboroc lungăreţ, făcut din scoarţă de teiu, cu care se aduce cucuruzul din holdă şi care serveşte şi de leagăn pentru copiii mici. CADE. Krinke. anon. car. [Plur. crinci. | Diminutiv: crincuţă s. f. Krinlcutze. anon. car.] — Dintr’o formă sârbească corespunzătoare bulgărescului krinka „măsură pentru cereale". ' Cf. e r i n t ă. CRING s. a. v. crâng. CRINGÂRE s. f. v. crengare. CRINIŞEL s. m. (Bot.) ] CRINIŞOR s. m. (Bot.) i v. crin. CRINÎU, ÎE adj. J CRINOLINĂ s. f. Crinoline. — Fustă foarte largă şi înfoiată, aşezată pe nişte balene s. arcuri subţiri de oţel, purtată pe la mijlocul veacului al XlX-lea, cf. m a 1 a c o f. Nemţoaicele se eclipsează de crinolina şi volanele Parizienelor. c. NEGRUZ-ZI, I 327. — N. din fr. CRINOS, -OÂSA adj. v. crin. CRÎNTĂ s. f. (Păst.) 1°. Faisselle. 2°. lital, tran-choir. 3°. Baquet ă lessiver.. 4°. Poutre placee ă l’avant du moulin. 1°. (P ă s t.) Vasul de care se servesc ciobanii la stoarcerea zerului din caş. LB., DAM®, T. 69, vârcol, H. I 120, 139, 206, 419, II 12, 28, 61, 80, 88, 117, 145 207, Iii 49, 71, 96, 153, 245, 280, 325, IV 223, VI 221, VII 50, 358, 372, 406, 422, VIII 98, IX 267, 310, 483, X 5, 32, 317, XI 310, 483, 517, XII 29, 239, 316, XIII 126 135, 449, XIV 465, XV 99, 149, 458, XVII 16, 36, 140, 349, 425. Făcută dintr’un butuc scobit (H. vii 390) s. dintr’o bucată de lemn de fag, de brad s. de paltin (lungianu, cl. 222, DIACONU, p. 25), în formă de piuă (H. IV 155), dar mai ales de albie, covată s. troacă, scurtată la un capăt (pamfile, i. c. 33), scobită la o adâncime de 20-30 cm. (giuglea, în DR. III 573), cu fundul drept. Crinta e aşezată înclinat pe (trei) furci (LUNGIANU), cl. 222) s. picioare. La capătul înclinat are un jghiab s. scoc (în formă de gât ieşit în afară de 15-20 cm. GIUGLEA, ib.), numit (prin Bran şi Muscel) ciocul crin ţii (com. c. lacea), prin care se scurge CRIPALCĂ — 910 —■ CRIŞ zerul s. janţul din caş. în crintă vine aşezat săculeţul cu caşul strâns pe de margini în tiparul de lemn sau de tinichea numit v e a c ă, iar peste săculeţ se pune popa (o scândură groasă de stejar). Apăsarea popii asupra caşului din crintă se face prin mijlocirea unei prăjini, care la un capăt e legată de crintă, ori înţepenită în perete, iar la celalalt e îngreuiată cu un jgheab cântărind cam 40-50 kg. PĂCALĂ, R. 450-451. Pe alocuri crinta se reduce la o scândură de brad subt care se a-şează caşii, ca să se scurgă de zer. g. s. ii 360. Se cred că afund, cunosc limba rumânească, cănd colo „crinta"... zic că e lucru de mâncare, jipescu, O. 55. Tot pe brânci mi se punea, După crintă s’ascundea. pamfile, c. ţ. 54. Caşul îl scotea, îl punea în „săculeţul caşului“ făcut tot din lână, şi apoi îl storcea în „crintă". DRAGOMIR, o. M. 206. Este părăsită stâna şi uneltele care serveau la facerea brânzei... crinta... DIACONU, P. 15. 2°. P. anal. O masă mai lungă şi scundă, cu patru picioare, făcută dintr’o tablă groasă de lemn, cu părcan pe de laturi, pe care se toacă carnea (REV. CRIT. III 120), mai ales când se taie porcii. (Com. PAŞCA-Crişior, j. Hunedoara). 3°. P. anal. (Câmpia Ardealului) Ciubăr mare, cu vrană la fund, în care se spală rufele, p â r -lău. paşca, GL. 4°. P. a n a 1. (M o r., Transilv.) Lemnul cioplit în patru feţe aşezat în marginea podului din faţă al morii. H. xvii 123. [Plur. crinte şi crinţi. | Şi: crântă s. f. PAMFILE, I. c. 33.] — Din slav. krinica (dim. din Icrina, cf. v. bulg. krinica „vas“, bulg. krinica „măsură de cereale“, I s.-cv. krinica „tigaie", etc.) care a dat în româneşte Cerinţă cu plur. crinţi, de unde s’a reconstruit, analogic, un sing. crintă, cu noul plural crinte. N. Drăganu, Dacoromania, VI 272. Cf. c r i n c ă. CRIPALCĂ s. f. (Ţes.) Frcin (du mâtier ă tis-ser). — (Argeş) Scândurica cu crestături a războiului de ţesut, în care ţesătoarea bagă î n t i n -z ă t o r u 1, când vrea să oprească sulurile să nu dea înapoi. Se mai numeşte căţel (12°), cor-denciu, piedec ă, proptar, răzuş, scară, scaun, tocălie. DAME, T. 136, 138. — Ar putea fi sau un derivat (slav) dela slav. krepiti „a întări" (cleci în înţelesul originar de „întăritor"), sau dela krepelu „băţ”. CRIPEU t s. a. Faux-cheveux. — Mănunchiul de păr strein, pe care femeile îl puneau subt părul lor, ca să pară că au păr mai mult. Şuviţe streine, oripeuri, pufuri de pudră murdare... D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. — N. după fr. crepe „încreţit". CRIPSION t s. a. Coffre ă bagages. — (Grecism, ieşit din uz) Chichiţă, loc închis pentru bagaje, într’o trăsură. Am mare trebuinţă pentru o caretă dă drum..., să aibă şi cripsioane, unde să poată pune cinevaş d’ale drumului trebuincioasă (Oltenia). IORGA, S. D. viii 55. — Din n.-grec. xewincova „ascunzătoare". CRlPTĂ s. f. Crypte. — (Mai de mult) Loc subteran, ascuns, în care creştinii îşi îngropau, pe vremea persecuţiilor, morţii (cf. catacombă, tainiţă) ; (azi) construcţie (mai ales în forma unei bolţi, subt biserică) în care se depun sicriile morţilor, cf. cavou, gropniţă, bolniţă. Despicarea unui munte de piatră [acolo unde-i mănăstirea Bistriţa] ...a trebuit să ocazioneze, în sânul acelui munte, cripte sau peşteri. ODOBESCU, I 340. De-asupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii, de toamnă şi de vânt. EMINESCU, P. 98. Le-am înmormântat... într’o criptă familiară. SBIERA, F. s. 356. Lumma-i ba-te’n criptă de morminte. VLAHUŢĂ, P. 68. Intrări, ...duc la două cripte menite desigur pentru înmormântarea ctitorilor, iorga, N. R. a. I 338. — N. din fr. s. lat. (crypta, din gr. y.Qijjrrr), dela xeuitxog „ascuns", cf. compusele cu cripto-). CRIPTOGÂM, -ă adj., s. f. (Bot.) Cryptogame.— (Plantă) cu organe de reproducere ascunse (d. ex. ciupercile, muşchii). Plantă criptogamă. Familia cri/ptog antelor. [Familia : (fr. cryptogamique) criptogâmic,-ă adj. = de-al criptogamelor. Boale criptogamice;— (fr. eryptogamie) criptogamie s. f. = starea de criptogamă: studiul plantelor cripto-game.] — N. din fr. (gr. %qvjtrog „ascuns" ■+ yoinoţ „nuntă, căsătorie"). CRIPTOGÂMIC,-A adj. ] . , CRIPTOGAMÎE S. f. J V' CWP 0gam* CRIPTOGRAF s. m. 1 criptografic,-A adj. h or,ptografie- CRIPTOGRAFIE s. f. Cryptographie. — Arta de a scrie (s. de a-şi exprima gândurile) prin semne secrete, neînţelese de toţi. [Familia: (neobişnuit) (fr. cryptographe) criptogrâf s. m. = persoană care se pricepe să scrie cu semne secrete; — criptografia vb. Ia =a scrie cu criptograme. Be-rânda nu criptografiază alte cuvinte slavice. CREŢU în MARDARIE, L. 17; — (fr. cryptographique) criptografic, -ă adj. = de criptografie.] — Ar. din fr. (gr. jtpujixor „secret" -j- yQaq>r\ „scris"). CRIPXOGRÂM s. a. v. criptogramă. CRIPTOGRAMĂ s. f. Gryptogramme. — Ceva (document, scrisoare, însemnare) scris în caractere (litere, semne) secrete, care nu poate fi înţeles decât de cei iniţiaţi. La pp. 8, 9..., se află şi unica criptogramă. CREŢU, în mardarie, l. 11. [Şi: (învechit) criptogrâm s. a.] — N. din fr. (gr. y.Qiuttoţ „secret" şi Ypanna „literă, scris, scrisoare"). CRIS t s. a. Critique. — Critică. El [Eder] este acela carele încă au cutezat a scrie în Grisul (critica) Instanţiei Românilor din Ardeal... ŞINCAI, hr. I 287/s. — N. din grec. KQÎcaţ „interpretare". Cf. dubletul criză. CRIŞ,-Ă adj. şi subst. 1°. Veinard! Heureux gaillard! 2°. Robuste, bien decoupld. 3°. Vieille fille. 1°. (Mold.) Bogat, fericit, favorizat (s. plin) de noroc, vrednic de invidiat. (întrebuinţat numai în expresiile) Crişu (s. crişa) eu! crişu’ (s. crişa) el (ea) s. crişu Iui (s. ei) ! Ian să vedem ce bacşiş mi-o aruncat boieriuî... O jumătate de carboanţă? Crişu’ el.'... A fi vre un ispravnic de cei noi. ALECSANDRI, T. 45. Ghiftui: — Averea mea se suie la 10.000 de galbeni venit. — Ferchezanea: ■—■ Crişu’ el! ib. 577. Prefectul... stă nevăzut... dar, crişul eu! toţi mă râvnesc... ib. 712. Crişa ea! zice Nioolai, de ce n’am cunoscut-o eu mai înainte! N. gane, ap. TDRG. Crişu’ lui! Nici mai aşteaptă Altă vorbă de la zână, Face cum i-a fost CRIŞ — 911 — CRISTAC porunca, Şi se’ntoarce, glonţ, la stână. IOSIF, P. 71. Iar morarul meşter mare, Crişu’ el şi-a cui îl are! TEODORESCU, P. P. 151b. 2". P. e x t. Mare, voinic, robust, puternic (BARONZI, L. 99, POLIZU, LM.), barosan. 3°. P. e x t. (Numai la pontbriant şi polizu ) Crişa s. f. = fată bătrână. [Derivat: crişân,-ă adj. şi s. m. = (ad 1°) Ion iese... cu cărnurile afumate... Băi, crişanu’ el! ispirescu, ap. TDRG. Sântem mai adunaţi şi stăpâni pe capu-ne împreunaţi cu gemini moldoveni d’acu’ v’o 20 de ani... de la unirea lu’ Cuza, deliu’ şi crişanu’! JIPESCU, O. 140; (ad 2°) A-vând [împăratul] lângă dânsul, pă dedesupt, şi crişana sabie. GORJAN, H. I 77; — (ad 3°) Crişan s. m. = holteiu tomnatic, pontbriant (deosebit de Crişan = locuitor în regiunea Crişurilor).] — Etimologia necunoscută (Unii s’au gândit la numele bogatului Cresus (Kpaîooţ), dar la Slavi, care ne-ar fi putut mijloci acest nume, el are forma paleosl. Krusu, rus Krezu, pol. Krezus, iar la Unguri ICrezus. L. Şăineanu, Semasiologie 172, credea că cuvântul criş e o reminiscenţă din Criş-împărat al Alexandriei, iar în Dicţionarul Universal admite, cu H. Tilctin, Dicţ. rom.-germ., că criş „bogat“ ar fi o aluzie la râul aurifer Criş. Posibil ar fi ca criş să vie din slavul kriz „cruce", care în ruteneşte însemnează şi „moaşte sfinte". Legătura între „cruce" sau „moaşte" şi „fericire" este firească în concepţia creştină). CRIŞ s. a. Salet4. — Murdărie, tină, jeg. O umphiseră lighionile şi era crişiu’ şi soiu’ pe ea [pe fată], rădulescu-codin, î. 1S7. [Plur., probabil, crişziri]. CRISAIJDĂ s. 1 (Zool.) Chrysalide. — Larva omizilor înainte de a deveni fluturi, p. ext. gogoaşa, păpuşa în care sunt închise larvele. Omoară crisalidele. I. ionescu, P. 333. Lucraţi dar, ca din vechile monumente să iasă, precum fluturul din crisalidă, monumente mai măreţe, o-DOBESCU, XI 224. (F i g.) Demagogia n’a fost totdeauna decât crisalida tiraniei de ordin vulgar. universul, 1980, 15 Dec. [Plur. -Ude. | Şi: criza-lidă s. f.] — N. din fr. (lat. crisallis, -idis, din gr. -xQuaaÂ/aţ, -tSoţ, dela -/ouooc; „aur", fiindcă unele crisalide strălucesc ca aurul). CRIŞÂN, -Ă adj. v. criş.1 CRISANTlM s. a. (Bot.) v. crizantemă. CRIŞC vb. I v. crâşea. CHIŞCĂ s. f. Morceau, tranche. — (Rutenism, în Bucovina, şi sârbism, în Banat) Bucăţică (de brânză, de mălaiu, etc.), felie (de pâine s. de slănină), d r o b (de sare), cruşeţ. ION CR. • XV 27, H. XVIII 173, Com. A. COSMA. Altă vecina îi dă împrumut o strachină de fănină, o lingură de sare, o crişcă de clisă. LIUBA-IANA, M. 5. Unii... nu-şi pot tăia încă o crişcă de pită. IRINEU, S. B. 56. [Augmentativ: (Ban.) crişcoiu (rostit criş-conu s. a. = bucată mai mare, halcă. H. XVIII 173], — în Bucovina, din rut. kriska; în Banat, din sârb. krizka, idem. CEfŞCĂ s. f. 1°. Sorte d’oiseau. 2°. Jeune fille naive, becasse. 1°. (Ornit., Galaţi şi pe la Dunăre) O pasăre. H. III 386. Cuc răzleţ ciupeşte’n creangă musou-liţe, ridicându-şi glasul de-asupra prisnitului de crişte. N. REV. R. II 228. 2°. P. ext. (Transilv.) Fată naivă, proastă. PAŞCA, GL.; cf. gâscă (gâsculiţă, gâs-c u ţ ă). [Şi: crişcovă s. f. (accent?) = Pasărea de apă Stema hirundo (Galaţi, regiunea Dunării) ANTIPA, P. 779. — Poate din criâcă, iar acesta derivat din slav. kriâati „a striga, a ţipa" (Cf. însă şi bulg. sârb. krisom „pe ascuns") CKIŞCĂtCră s. f. v. crâşca. CRIŞCOIU s. a. v. crişcă.1 CRIŞCOVĂ s. f. (Ornit.) v. crişcă.8 CKÎŞMĂ s. f. (ş. d.) v. cârciumă şi crijmă.1 CRlSNĂ s. f. (Băeş.) Outil de mineur. — (în Munţii Apuseni). După ce [băieşii] bagă săpătura din steampuri în vălău, conduc pe un scoc mic apă din eeternă şi doi oameni limpezesc săpătura. Unul trage cu un dârg de fier în sus, cătră locul de unde vine apa; altul, cu un dârg mic, făcut dintr’o şindilă, trage, numai pe deasupra, în jos. Dârgul cel mic se numeşte crisnă. viciu, GL. 97. — Cf. germ. kreisen „a învârti". CUfŞNIŢĂ s. f. Pârtie du moulin â vent. — (Tir-chileşti-Brăila) O parte a morii de vânt. H. I. 369. — Probabil, din slav. kriznica „cruciuliţă". CRISP vb. la. Crisper. — (Franţuzism) Trans. şi refl. (Despre muşchi, nervi, faţă, etc.) A (se) contracta (încreţindu-se Ia suprafaţă) în mod involuntar, a (se) sgârci (faţa), a (se) încleşta (degetele). Se uita cu groază la hârtia rămasă; ea îi crispa nervele, îi lua toată liniştea. C. NEGRUZZI, ap. TDRG. Mânile % se crispase. GHICA, s. ISO. Fala i se crispa, într’o penibilă sforţare de reculegere, vlahuţă, D. 325. [Abstracte: crispare s. f., (fr. crispation) crispâţie, crispaţiune s. f. Zibal urmărise cu nesaţ toate contorsiunile, toate crispaţule stranii ale degetelor. CARAGIALE, s. 153. Degetele-i trosneau, într'o orispaţ-ie desperată. VLAHUŢĂ, D. 200. Bolnavul face sforţări să se ridice într’un cot şi încearcă, printre crispaţiile de durere, să surâdă. PETRESCU, î. îl 72. | (Mai ales) Part.-adj. crispat,-ă. O faţă crispată, c. petrescu, î. ii 16. Fructul dezmierdării mânilor crispate. I. TEODOREANU, M. II. 16.] — N. din fr. (din lat. crispare „a încreţi"). CRfşPAN(T) s. a. v. grinşpan. CRISPĂTIE S. f. 1 ’ > v. crispa. CRISPAŢII NE S. f. J CRÎSTĂ t s. f. Crete, touffe. — (Franţuzism s. latinism, neobişnuit). Mănunchiu de pene (ca podoabă pe coifuri), penet, panaş. Coiful de oţel, Cu o cristă de lungi pene, care fâlfăe pe el. alecsandri, p. III 93. — N. după fr. (lat. crista, -am „creastă). Cf. dubletul creastă. CRISTAC s. a. (Pese.) Sorte de filet dc pec.he.— (Munt., Olt., Ban., Transilv.) Unealta de pescuit, cu coadă lungă, făcută dintr’o plasă („rociu") în- CRISTACIU — 912 — CRISTALOGRAFIE tinsă între două lemne încovăiate, în formă de cruce (REV. crit. iii 120; com. ittu, Cela-Ba-nat), crâsnic, cristaş (cârstaş). [Şi: (singular nou, format de la plur. cristace pe la Haţeg, la Bata-Cavaş şi în Oltenia) cristâciu s. a. < cu plur. nou oristece) = rociu, halău de prins peşte, viciu, gl., antipa, p. 388.]. — Din bulg. krustaku „cruce, încrucişare". CRISTÂCIU s. a. (Pese.) v. cristac. CRIŞTÂIU s. a. (Miner.) v. cleştar.1 CRISTÂL s. m. şi a. (Miner.) Cristal. I. 1°. Corp omogen, mărginit de feţe netede şi regulate, aşezate simetric unele în raport cu altele. Cf. PONI, F. 42, id. CH. 11, MURGOCI-LUD-WIG, M. 9. || P. anal. Termen generic dat formelor geometrice pe care (prin îngheţare) le ia apa când trece de la starea lichidă sau gazoasă la starea solidă. Gerul pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri. ALECSANDRI, P. III 32. 2". S p e c. Cvarţul transparent şi incolor format din silice, care se găseşte în rocele granitice şi în şisturile alpine (MURGOCI-LUDWIG, M. 68) şi care prin transparenţa, frumuseţea şi soliditatea lui serveşte şi ca bijuterie. (Adesea întrebuinţat ca termen de comparaţie spre a exprima o limpiditate şi transparenţă mare). Şi sânt acolo ore-carii de la picioare până la buric şi la piept ca de leu, capul de zmău, mânule de cristal, dosofteiu, V. S. 81;. Cristaluri albe, de argint silitros. PISCUPESCU, O. 319. Ape foarte dulci şi curate ca cristalul. DRĂGHICI, R. 28. Izvoarele curg răcite, Ca cristalul limpezite. BARAC, A. 46 (cf. şi GCR. II 176). Frumoase cascade de cristal, c. NEGRUZZI, li 133. Două zeci şi două de bucăţi... presărate şi ticsite cu pietre scumpe de toate feţele, iar mai ales cu granate şi cu cristaluri roşii. ODOBESCU, III 628. Zinc... în palate de cristal. E-MINESCU, N. 47. Ai crede că viata-i curată ca cristalul. id. P. 246. Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, creangă, A. 117. Voce de cristal = cristalină. 3°. P. anal. Sticlă albă foarte transparentă, care prin limpezimea şi sonoritatea ei imită bine cristalul (2°) şi din care se fac oglinzi, vase şi obiecte de lux. Se numeşte şi cleştar1. El [Da-bija vodă] bea vin mai mult din oală roşie decât din pahar de cristal. LET. II 213. Stecle cristal, săcriul mare 1lei (a. 1726—1733). BOGDAN, C. M. 160. [La curte erau] uşile de cristal, c. ne- ' GRUZZI, I 240. 4°. P. ext. Vasul sau obiectul fabricat din cristalul natural s. artificial. Largi cristaluri, pline de vinuri şi vutce, topaze şi rubine, alecsandri, P. iii 384. II. 1°. P. anal. (Anat.) Cristalul ochiului -f = partea transparentă a ochiului, în forma unui bob de linte. (Cf. costinescu), cristalin. [Plur. -tale şi -taluri. |Şi: (ad 3°) cristiâl t s. a. 2 inele nemţeşti cu cristîalu (a. 1716). IORGA, BUL. COM. IST. II 210; — (din pol. krysztal, ung. kristâly) criştâl s. a. Chipul ei ca chipul cristalului. BIBLIA (1688), 10/2. Lumina soarelui ca printr’un prea curat criştal în luntru pătrunde. CANTEMIR, IST. 131. Mâinile... ca de zmeu şi a-seamene cu criştalulu. MINEIUL (1766), 1372. Tocmind meşteri iscusiţi, au făcut un chioşc de criştal, foarte frumos (a. 1800) GCR. II 178. Părăul mai limpede decât criştalul. BELDIMAN, N. P. Ii 66. Masa... era... de diamant... şi pre masă paharul de antrax... şi de criştal. ALECSANDRI, pr. 140; | —■ (Banat) cristâr(iu) s. a. Limpezişul de crista-riu al apelor de murite. IRINEU, s. B; 23], — Neologism venit pe mai multe căi în limbă, în vremile mai vechi, din grec. XQvaxoXXoţ (în sensul originar: „ghiaţa") s. lat. crystallus, intrat une-ori prin mijlocire polonă s." ungurească; în vremile mai nouă, prin mijlocire franceză s. nemţească. Cf. cleştar, creştal; cristalin, cristaliza. CRIŞTÂL s. f. a. v. cristal şi cleştar.1 CRISTALERlE s. f. Cristallerie. 1°. Sticlărie, unde se fabrică s. se vând o-biecte de cristal artificial. 2°. Vase, obiecte de cristal. •— N. din fr. CRISTALIN, -A adj. şi s. f. a Cristallin. I. 1°. (Propriu, ca termen ştiinţific) (Despre roce, şisturi, etc.) De cristal, format din cristale, de forma cristalului. Dacă turnam sticlă .topită într’un tipar cubic, obţinem un cub, care este o formă cristalină, dar nu este un cristal. MURGOCI-LUD-WIG, M. 7. Moleculele tind a se aranja în forma cristalină. SANDU, S. 130. Toate cristalele care pre-zentează aceleaşi axe de simetrie... constitue un sistem cristalin. PONI, CH. 14. 2°. Adj. (Mai ales f i g.) Curat, limpede, transparent s. sonor ca cristalul. Cristalinele unde [ale Trotuşului]... C. NEGRUZZI, I 316. Pe-a fântânei apă lină, Cristalină, Se pleca, se oglindea. ALECSANDRI, p. II 60. Sunetul cristalin al paharelor. C. PETRESCU, î. I 4. II. Subst. (P. ana 1.) (Ana t.) Partea lenticulară a ochiului care se află îndărătul irisului şi aduce pe retină imaginea obiectelor, cristal (II). Dinapoia irisului... se află cristalinul. PONI, F. 389. [Şl: criştalit,-ă t (ad I 2°) Crîştalitele apşoare... murmurează. pann, E. III 46]. — N. după fr. CRIŞTALIT, A f adj. V. cristalin. CRISTALIZA vb. Ia Cristalliser. —• Trans. şi refl. (Propriu, vorbind de un corp) A (se) grupa, a (se) transforma, a (se) solidifica în cristale, a lua forme de cristal. || Fig. (Despre idei, sentimente) A lua s. a da o formă clară şi frumoasă, artistică. Unde-i opera care... să cristalizeze în formele eterne ale artei firea... neamului nostru ? VLAHUŢĂ, ap. CADE. [Abstracte: cristalizare s. f. = acţiunea de a (se) cristaliza; —- (fr. cristallisation) cristali-zâţie, cristalizaţiune s. f. = cristalizare; îngrămădire de cristale. | Adjective: cristalizat, -ă adj. = transformat în cristale. Aurul se găseşte rare ori, bine cristalizat; în genere feţele sunt curbe şi mai adesea formează fire, plăci sau bucăţi neregulate. MURGOCI-LUDWIG, M. 62. (Fig.) Idei cristalizate; — (fr. cristallisable) cristalizâ-bil,-ă = care poate fi transformat în cristale.] — N. din fr. CRISTALIZÂBIL,-A adj. 1 CBISTALIZÂŢIE s. f. > v\ cristaliza. CRISTALIZAŢIUNE S. f. J CRISTALOGRÂF s. m. 1 y CRISTALOGRÂFIC, -A adj. i CRISTALOGRAFIE s. f. Cristallographie.—- Ştiinţa CK1STAL0ID 913 — CRITERIU ctLre se ocupă cu studiul formelor şi al legilor care prezidează, la formarea cristalelor. Cf. MURGOCI-lxidwig. M. 6. [Familia: (fr. eristallographe) cristalogrăf s. m. = învăţat care se ocupă cu studiul cristalelor; — (fr. cristaliographique) cristalografie,-ă ad.i. = de cristalografie.] — N. din fr. CKISTAI.OÎO adj. Cristallo'ide. — Care are înfăţişarea unui cristal, seamănă cu un cristal. Moleculele substanţelor criataloidc. SANDU, s. 130. [Pronunţ. -lo-id.] — N. din fr. (din gr. y.QvoxaXXoţ „cristal"' şi sîSoţ „formă"). CRIŞTÂR(IU) s. a. (Miner.) v. cleştar1. CRISTÂŞ s. a. (Pese.) v. crâstaş. CRISTĂTĂ s. f. Pain de Pâques. — Un colac cu cruce la mijloc, pe care-1 fac fetele mari şi-l dau, la Paşti, flăcăilor pe care-i iubesc. Of. ION CR. Jll 212. — Variantă a lui cârstată. CRISTEII) s. a. (Pese.) = crâsnic, cristac. Com. JTTU, Făget-Banat. CRISTfilU s. m. 1°. Râie de genets, roi des cail-Ics (Crex pratensis). 2°. Nom d’un jeu. 1°. (Ornit.) Cârsteiu (LB., jahresber. xii 135, H. XVII 229). Cristei fripţi. C. NEGRUZZI, I 13. Cristeiul eu răguşitnl glas. ib. I 191. Cântec de cristei in dimineţile cu cer cristalin. C. PETRESCU, S. s- 2°. (în Munţii Apuseni) Numele unui joc (la privegllill) . FRÂNCU-CANDREA, M. 174, cf. MARIAN, 1. 222, PAMFILE, J. II 319. [Şi: (singular nou, dela pluralul cristei; prin Mold. şi Basar.) (ad 1”) cristei s. m. Com. E; ra-COVIŢĂ, H. X 152, xil 301, pamfile, a. în ierburile umede de la marginea poienii, porneşte cârâitul înăduşit [= înnăbuşit] al unui cristei. SADOVEANU, SĂM. II 599], — Variantă a lui cârsteiu. CRISTfiL s. m. (Ornit.) v. cristeiu. CRISTELNIŢA (Bis.) s. f. Fonts baptismaux, baptist ere. — Vasul de piatră, de lemn s. de metal (mai ales de aramă, aşezat uneori pe trei picioare), în care se afundă (în apa sfinţită) copilul la botez (MARIAN, NA. 179, HERZ.-GHER., M., IV 246), colimvitră, baptisteriu. Scăldătoarea sfintei cristealniţe. DOSOFTEIU. V. S. 52/2. Această crestealnită datu-o-au Antonie (a. 1678). IORGA, 's. D. XV 136. Popa... a luat copilul în mâni şi l-a rărit odată’n cristelniţă. CARAGIALE, ■M. 13. Preotul toarnă... apă în cristelniţă, care urc forma lungăreaţă şi chipul crucii., şez. XII 10. j F i g. Evrei, botezaţi în cristelniţa patriotismului unguresc, iorga, N. r. a. i 332. [Şî: cârstelniţă, (creşteâljiiţă t) s. f.] — Din slav.-bis. krustilînica, idem. CRISTENEÂSĂ s. f. (Bot.) v. cârstăneasă. CRISTENEÂSCĂ s. f. (Bot.) = cârstăneasă. H. XIV 349. CRISTIÂL f s. a. v. cristal. CRISTINEĂSĂ s. f. i(Bot.) v. avrămeasă (1°) şi CRISTINEĂSCĂ s. f. J cârstăneasă. CRISTIR f s. a. (Med.) = clistir. barcianu. Cu următorul cristir îi facem [calului] uşurare. CALENDARIU (1814), I), 173. [Verb: cristirui 1 vb. IVa trans. - a da cuiva clistire. Cel mai bun leac iaste a-i. slobozi sânge, şi eu tot de-adinsul a-l cristirui [pe cal], ib. 176.] CRISTIRUI f vb. trans. IV* v. cristir. CRISTOFOÂRE s. f. plur. (Bot.) v. cristofor. CRISTOFdR s. a. (Bot.) = orbalţ (Actaea spi-eata) TDRG. [Şi: Iarba sfântului Cristofor; iarba cristoforului, ib.; cristofoâre s. f. plur. BARCiA-NU, C. NEGRUZZI, I 101, (cu noul singular) cris-tofoâră s. f. pantd. PL.; — cristoforîţă s. f. TDRG.] — Scurtat din iarba sfântului Cristofor. cristof6râ s. f. ) . ¥ „ > (Bot.) v. cristofor. CRISTOFORIŢ s. f. J CRISTOMATÎE f s. f. v. crestomatie. CRISTOS s. m. v. Hristos. CRISTOV s. a. v. hrisov. CRIST v. cronţ. cronţănitCră S. f. j CRONTÎR f s. a, = clondir. Au trimis la Del fi un crontîru de argint mare şi grătaru de fier sub crontîr. HERODOT, 12, cf. 28, 150, etc. [Şi: scron-tir t s. a. ib. 8]. — Din bulg. krondir, idem. CROP s. m. v. uncrop. CROPĂ s. f. SaMâre. — (Găureni, jud. Năsăud) Gropiţa de de-asupra ochiului, la cal. (dr. V 284), solniţă. Cf. groapă. CROPt vb. IVa V. încropi. CROS t s. a. v. cloş. CROŞĂ s. f. (Muz.) Crochc. — (Franţuzism) Notă muzicală de o optime de ton. — X. din fr. (sensul propriu e „cârlig", din cauza prelungirii in formă de cârlig a coadei de de-asupra în redarea grafică a acestei note). CROŞET s. a. Crochet. — (Franţuzism). — Ac lung, cu vârful puţin adus ca un cioc s. un cârlig, cu care se fac împletituri (H. xii 480, ŞEZ. V 101), cârligel, i(n)gl iţă. Lucrând eu croşetul la o faţă mică de masă. VLAHUŢĂ, D. 31, cf. 247. [Şi: croşetă s. f. H. IX 7. Lucrez croitorie, lengerie, croşeta şi repa.ru ţi iniile cele mai mici şi ciorapi. CURENTUL, 6 Febr. 1931 MICA PUBL. | Verb: (fr. crochet er) croşetă IV11 = a împleti cu croşetul, a lucra cu cârligelul. a lucra cu igliţa; (cu part.-adj.) croşetat,-ă. Canapele... acoperite cu reţele croşetate. I. TEODOREANU, m. ii, 241.] — X. după fr. (propriu „cârligel"). CROŞETĂ s. 1’. v. croşet. CROSNĂ s. f. 1°. Crochet (de portefaix). 2°. Chnr-ge (de bois). 3°. Paquet (porte sur le dos). 4°. Bufant chetif. 5°. Bnflure. 1°. Cârligul, funia s. cureaua cu un cârlig la un capăt (s. chiar la amândouă), de care se agaţă (mai ales de către hamali) pachetele s. alte sarcini care se duc în spinare; p. ext. orice funie s. curea cu care se leagă în spinare o povară. 2°. P. ext. Legătură, sarcină, maldăr de lemne, vreascuri s. târş (păcală, R. 139), cât poate să ia cineva în spinare (H. IX, 85, XVIII 173, viciu, GL. şi S. GL. PAMFILE, J. III, GR. S. V, 44, com. liuba, Banat, IONESCU-SISEŞTI, Mehedinţi) ; braţ de lemne de foc, rupte potrivit, puse unul lângă altul şi legate strâns la amândouă capetele, aşa ca să poată fi luate în spinare, iar legăturile (sfo- CROŞNĂ — 923 — CRUCE rile sau betele cu care [v]or fi legate) să poată fi petrecute şi peste mâni sau [peste] piept (rădulescu-codin, l.). A,duseiu vr’o câteva crosne . 45. Uite» asta-i cruce = hotărîre ultimă şi definitivă. N’am să-i dau..., crede-mă, nici o para chioară, iaca, asta-i cruce, na ! RĂDULESCU-NIGER, ap. TDRG. || Gestul făcut cu cele trei degete (degetul mare, arătătorul şi cel mijlociu) ale mânii drepte, cu care se atinge fruntea, pieptul, umărul drept şi umărul stâng, când se rosteşte o rugăciune, când se imploră ajutorul lui Dumnezeu, când cineva se miră, se îngrozeşte, etc. Treieratul pe arie începe cu semnul crucii şi cu Doamne-ajută. PAMFILE, A. 201. 4# A-şi face cruce (s. semnul crucii) = a se închina (LB.). Nici pe dracul să vezi, nici cruce să-ţi faci! = să te fereşti înainte de un rău, ca să nu fii silit mai pe urmă să-l eviţi cu diferite mijloace, c. negruzzi, i. 249. Şapte fraţi, Faceţi cruce şi juraţi Vii în veci să nu vă daţi. ALECSANDRI, P. I 5. Moraru-şi face cruce privind în urma mea. coşbuc, b. 25. Ce-or mai fi şi cutre-murile ieste, zise Ivan, mai făcând ceva cruci până la pământ (cruci şi mătănii). CREANGĂ, P. 302. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sân, de frică. ISPIRESCU, L. 138. în biserică intra, Cruce pă piept că-şi făcea. ŞEZ, ii 76. Muierea... să-şi facă cruce, căci îi pune dracul piedecă. ib. xii 153. Când pleci la drum, să-ţi faci cruce. ib. 155, cf. ion CR. iii 149. (Seara, când te culci,... măcar cruce să-ţi faci. PAMFILE, D. 43, cf. 30). Când... tună şi fulgeră... omul trebue să-şi facă cruce, pamfile, V. 72. | P. ext. A-şi face cruce — a se mira, a fi surprins (la auzul unei veşti), a rămânea înmărmurit, a s e (î n-) cruci; p. anal. a mulţumi (lui Dumnezeu). Fă crucea marc, că-i dracul bătrân! A-şi face cruce cu stânga (în loc de dreapta, ca de obiceiu) = a se (în) cruci, a se mira peste măsură, de ceva cu totul neaşteptat; (rar) a prevesti a rău, a cobi (pamfile, j. ii). Ca mâni, par’că-l văd ministru. Să nu ne facem cruce cu stânga. Am văzut altele mai straşnice! VLAHUŢĂ, ap. TDRG. (în invocaţiuni, când creştinul se apucă de un lucru) Cruce-ajută ! — Doamne-ajută; (întrebuinţat şi substantival spre a arăta) începutul s. preparativele unui lucru. Zi cruce-ajută, şi dă înainte la catastih, alecsandri, t. 400. înainte» cu cruce-ajută! pamfile, j. ii. Grăbeşte, dascăle, că, nu mai e vreme de cruce-ajută! V. A. ureche, ap. TDRG. întâiu şi ’ntâiu am început a învăţa cruce-ajută... ION CR. II 309. | A înjura de cruce s. a ridica cuiva (sfinte) cruci (pamfile, c.) = a înjura profanând cele sfinte; p. ext. cruce = înjurătură ,,de cruce“. Peste cruci şi mii sudalme, I-a mai t?'as şi două palme." CON-temporanul, iv 822. El te sudue de cruce. jarnîk-bârseanu, D. 73. Nu mă’ntreba ce-am cinat, Trage-mi crucea cui m’a dat. reteganul, tr. 146. (în blesteme) Bată (s. ucigă)-te crucea! Se schimbă ades, ca să înşele mai lesne, ucigă-l crucea.. ALECSANDRI, T. 61. Mare ciof îi, bată-l crucea! alecsandri, t. 366. Bată-te crucea nă-naş, Cu cine mă cununaşi! ŞEZ. I 111. Bată-te crucea, birău, Mult umblaşi în rândul meu! JARNÎK-BÂRSEANU, D. 304. Bată-mi-te crucea, drac, Cum te-oiu prinde, te desbrac. ib. 466. | (De aici:) Ucigă-1 (mai rar bată-1) crucea = drac, diavol CRUCE — 028 — CRUCER (ZANNE, P. II 691, ŞEZ. IV 170, HERZ.-GHER. M., IV 247). A treia noapte au venit Ucigă-i crucea cu iadul mtreg înaintea Ini. SBIERA, P. 153. || Frate (mai rar: soră)-de (rar pre)-cruce (ca n.-grec. araTJodSEÂcpos) = prieten (ă) intim (ă), tovarăş (ă) nedespărţit (ă) la bucurii, la primejdii şi necazuri, frate pre evanghelie (TDRG.), cf. f ă r t a t (surată). (Exemple subt tratei1) Frăţie de cruce = tovărăşie, prietenie până la moarte între fraţi de cruce. Om lega frăţie de cruce, pc cât om fi ş-om trăi. eminescu, N. 7. Obiceiul de a se prinde (s. a se lega) cu cineva frate de cruce trebue să fie la noi mai vechiu decât creştinismul. (Adaosul „pre evanghelie" s’a făcut ulterior, acolo unde frăţia de cruce se leagă prin jurământ în faţa preotului). Prin Bucovina (herz.-gher., m. iv 247) cei ce leagă frăţie ăe cruce îşi prind braţele cruciş. în regiunile în c-are cei ce se prind fraţi de cruce se crestează la deget sau la braţ şi îşi amestecă sângele. Prin adaosul „de cmce“, care se referă la forma crestăturii, s’a făcut o adaptare a obiceiului păgân la simbolul creştinesc. 3°. Credinţă, creştină, creştinism. Această cinstită crvcc toate amărăciunile... le stinge. CORESI, EV, 66. S’au botezat şi s’au. făgăduiţii crudei. CUV. D. BĂTR. II 352. Pentru-a crucii biruinţă se mişcară, eminescu, P. 239. Se va bate crucea dreaptă cn crucea dreaptă [= creştin bun eu creştin bun], ŞEZ. III 97. || Lege, religie, confesiune. Sântem... de-acneaşi cruce cu muscalul, dela-IRANCEA, s. 223. (în jurăminte) Gând aş fi Poriu-împărat, pe crucea mea (= pe legea mea!) că te-aşi lua giupâneasă ’n casă ! ALECSANDRI, T. 897. || (Popular, rar) Cap, conducător, şef. Bărbatul crucea muierii, zanne, P. II 16. II. Numele dat unor sărbători prăznuite în cinstea „crucii”: a.) Crucea (mare), înălţarea sf. .Cruci, Ziua-Crucii = la 14 Septemvrie (LB.), PAMFILE, s. T. 48). în ziua aceasta preotul umblă ch crucea prin sat. Au sosit în Iaşi, Septemvrie 11/, in ziua Crucii, dimineaţa. LET. II 50. Culesul viei să înceapă după Grucea-Mare, H- Septemvrie. H. II 165. Baba afumă împrejurul bubei cu un şu-muiag de petecă..., în care se pune baligă şi boance clin Ziua Crucei. şez. I 55, cf. III 174; b.) Crucea-mică = numele popular dat sărbătoarei „Tăierea capului sf. Ioan“, celebrată la 29 August; c.) Ziua crucii de vară s. închinarea (s. scoaterea) sfintei cruci = Ziua Macaveilor, celebrată la începutul lui August PAMF.1LE, S. T. 1. | Postul crucii = intervalul de 8 zile de post, ţinut (fără să fie impus de canoane) ele ţărani înainte de Ziua-Crucii (TDRG.). Pănă cc nu va posti Postul Crucii, nu poate scăpa de pagubă, marian, o. I 200, PAMFILE, s. T. 48. | (Muscel) Cruci = scoaterea crucii din gârlă, la Bobotează (II 4°). MUSCEL, 16. [Diminutive: crucişoâră s. f. DICŢ.; — crucită s. f. LB., baronzi, l. i 106, ţiplea, P. P., BUD, P. P„ HERZ.-GHER. M., IV 247. (Ad A 14°). O crucită mică (a. 1826). IORGA, S. D. XXII 322. Crucită făcută din lemnul prea sântei Crucii lui Hristos. şincai, hr. I 222. înger, îngeraşul meu, Cruciţa lui Dumnezeu, Apără sufletul meu. TEODORESCU, P. P. 188. li pun [mortului] în mâna dreaptă o crucită din ceară galbenă. MARIAN, î. 78; (ad A I 5°) Mândra mea, cruciţa mea. pompiliu, b. 46; (ad a ii 2°) Nume de oaie (după semnul tăiat la ureche), precup, P. 25; (ad A II 1.0°) Cruciţele de care trag caii. H. IV 1,77; — cruci (u) lifă (s. eruceliţă) s. f. (Ad I 4 a) *’• medalion (imărţişor). Am piept o crudliţă Cu lemn sfânt, alecsandri, p. I 18; (ad A I 4 b) Mândruliţă, Mă jur p’astă cruciliţă Să le ţin ca un bădiţă. ib. 5; (ad A I 4 f) Un mic cimitir îşi, răsfiră eruciliţele de lemn. IORGA, N. R. A. I 199; (ad A li 6°) Podoabă femeiască. I-I. IV 57; (ad A II 11°) O stea, cf. cruce a -m i c ă. H. Xll 133; (ad A II 12°) (B o t.) Plantă (baronzi, L. I 132, H. III 148, IV 84, xvi 159) cu floare albastră în chipul crucii, întrebuinţată ca medicament contra durerilor de mâni şi de picioare (H. II .130) ; —• plantă cu flori galbene, numită şi p e t i m -broasă, bătătarnică, spălăcioasă, cel pierit (PANŢU, pl.2), crug-uliţă (BARCIA-NU) ; — cruciuliţe s. f. pl. = arişnic (Lyclmis chalcedonia) PANTU, PL.2; o varietate de struguri (H. II 98, 125, 141, 165, 103, VII 313) albi şi foarte dulci (H. II 58, XII 266), cu ciorchinele mare lung şi subţire, tare în coadă, cu bobitele dese (II. n 21.9), DAME, T.; (ad B I 2°, in formule de afurisire) Bat-o cruciuliţa lele, C'aseară i-am dat inele, Şi-acum o văz fără ele. JARNlK-BÂRSEANU, D. 242. Cruciuliţa mă-ti! HERZ.-GHER. M. IV 247. || Augmentativ: erucioiu s. a. TDRG. Zi, tu, dascăle, un moUfloiu, Că Turcul n'are crucioiu. TEODORESCU, P. P. 130; (ad A II 10° a) (Buzău) H. II 207; — crucioâie s. f. Nu socoti sfânt p’ălil (Ie ţinc atârnate ’n casă sute de icoane şi şapte crucioâie. JIPESCU, o. 116; (ad A II 10° a) H. II 88, iii 315, vil 210. Flăcăii puseră ochiurile ştreangurilor în capetele crucioaie-lor, iar învăţătorul desfăşură hăţurile. SANDU-ALDEA, SĂM. IV 947], —■ Lat. crux,-cem, idem. Cf. cruci, descruci, cruciş, încrucişa, răscruce, c r ucif ix, crucifica. CRUCEÂLĂ s. f. v. cruci. CRUCEIU s. m. v. crucer.2 CRSJCELiTĂ s. f. v. cruce. CBCCfiLNIC s. a. 1°. Reglcttc. 2°. Devidoi.r. 1°. (Banat) Lemnul ce se reazimă pe caraftele războiului de ţesut şi de care atârnă iţele, numit şi părânga iţelor, băţul iţelor, fustei, botă. PAMFILE, I. C., 276, LIUBA-IANA, M. 116, ŞEZ. VIII 146, H. XVIII 143). 2°. (Banat) Vârtelniţă, m. xviii 143, 14-1. — Derivat din cruce, cu sufixul instrumental -elîtic, Cf. cvucelniţă. CRUCELNIŢl s. f. Pârtie de la voiture. — O parte a căruţei. H. XVIII 283. — Derivat din cruce, cu sufixul instrumental -elniţă. Cf. c r ucelni c. CKIX'fcR s. m. = creiţar. Dacă vei vrea să sapi în acel loe, vei afla din întâmplare... un cruceriu. MARIAN, O. II 116, cf. î. 80, NA. 40. De-un crucer cumpăram, mâncaiu şi băuiu. GOROVEI, C. 1S5. în Banat se pun la capul pruncului... trei cruceri. PAMFILE, D. 4. [Şi: cruceiu s. no. = bănuţ? Banii îi dă în mâna miresei, de-i strânge pentru moarte, eând pune crucei de ceară în mâna mortului. SEVASTOS, N. 295. | Diminutiv: (Transilvania) crucerel s. m. = mică monetă de aramă în valoare de 2 fileri. VICIU, COL.] — Derivat din cruce, după modelul germ. Kren-; zer, idem (moneda avea imprimată pe o faţă 4 cruce). / A> i CRUClSR s. m. (Ist.) Chevalier de l’Ordre teu i nigue, croise, — (Formaţiune personală) Ca' CRUCEREL — 929 — CRUCIŞ din ordinul Teutonilor (purtând pe îmbrăcăminte semnul crucii, ea cruciaţii). S’au dus asupra crucerilor carii luase Samoghiţia. ■■ ŞINCAI, HE. I 310. — Derivat din cruce, eu suf. -er, Cf. cruciat, cruciadă. CRDCERlSl s. m. v. crucer.1 CBUCf vb. IVa I, 1°. Mettre en croix, croiser. 2°. Groiser, faire des croisements entre animaux. 3°. Blasphdmer. II. 1°. Faire le signe de croix, se signer. 2°. S’dtonner, s’dmerveUler. I. (Rar) 1°. (Probabil, la Alecsandri, franţuzism, după croiser Ies bras, Ies jambes) Trans. A pune, a aşeza cruciş, spec. (despre braţe) a le pune unul peste altul, în formă de cruce, pe piept s. subt cap; (despre picioare) a le aşeza turceşte (s. greceşte), a încrucişa (1°). Abia am reuşit a ne cruci picioarele, aşezându-ne pe covor. ALECSANDRI, ap. TDRG. 2°. Trans. şi refl. A (se) împreuna specii diferite de animale spre îmbunătăţirea rasei, a (se) c o r c i, a (se) încrucişa (4°) ; p. ext. a se amesteca. Vorbe..., de altmintrelea din izvoare de credinţă, 'circulează şi se crucesc una pe alta. GHICA, A. 129. 3°. Intrans. A înjura de cruce, a ridica cruci. ŞEZ. II 225. în coteţ, vătavul crucea şi răscrucea. N. REV. R. III 410. II. Refl. 1°. A-şi face semnul crucii (în semn de închinare s. de mirare, de spaimă, de necaz, de ciudă, etc.), a se mira, a se ciudi, a se încru- cişa (5°). Negustorul ca de naiba începu a se cruci. PANN, ş. II 44. Mamă-sa... s’a crucit, privind cusătura fetei. COŞBUC, P. 97. M’am crucit, m’am închinat. ŞEZ. v 151. S’o crucit, nu alta! ib. XXI, 9. Toţi se mirau şi se cruceau. RĂDU-LESCU-CODIN, L. 34. Se duce mai aproape şi ce vede, se cruceşte: în cimitir, un Jidan bătea mormântul unui Român. ib. î. 1. 2°. P. ext. A se mira foarte, ca de un lucru nemaipomenit, a se minuna, a holba ochii, a rămânea cu gura căscată, cf. a ’ncremeni, a înlemni, a înmărmuri, a rămânea scris pe perete (ciauşanu, V.). Când ajunse... la căruţă, se cruci de cele ce văzu în ea. D. stă-NOIU, C. I. 31. Fl se cruci, cănd văzu pe Făt-fru-mos. ispirescu, L. 101. Stă omul de mi-l priveşte, Stă omul de se cruceşte, teodorescu, p. P. 551. Biata femeie... se cruci; începu să plângă de bucurie. RĂDULESCU-CODIN, L. 6. Când l-am văzut, m’am crucit. ŞEZ. XXIII 44, [Şi: încruci vb. IVa (ad I 1°)Puşca şi sabia La brâu le încrucea. mat. folc. 7; (ad II) Tu ce-titoriule! aci stăi, gândeşte şi încrucează, cum au putut ajunge Moldovenii... de s’au supus şi Ţiganilor ! şincai, HR. II 257. De mirare încru-cindu-se, a.u scăpat cuţitul din mână. DRĂGHICI, R. 13. S’o înerveit şi-o zis că nu-i lucru curat'. ŞEZ. VI 14; (ad II 2°) După ce au cetit cărţile, s’au încrucit. şincai, hr. ii 247. Veneam acasă, cu sânul încărcat de covrigi, mere... şi-smochine... de se încruceau tata şi mama, când mă vedeau cu dânsele. creangă. Numai te’ncru-ceşti cum î;ţi spune toate. SEVASTOS, N. 332; — (în)cruciâ t vb. Ia = a pune semnul crucii pe marginea unor rânduri scrise (COSTINESCU). | Adjective: (în) crucit, -ă = aşezat cruciş, (încrucişat; mirat. Ţinând mânile’ncrucite... c. negruzzi, II 85. Cu-a sale braţe sub capul lui crucite... priveşte... ALECSANDRI, P. 369. Mă-sa stă, crucită, coşbuc, F. 10Î. a. şedea (&. a "sta) cu braţele’ncrucite — încrucişate ; fig. neactiv. Dicţionarul limbii române 15. VIII 1938. | Abstracte (rar): (în)crucîre s. f., cruceâlă s. f., crucitură s. f. pontbriant.] — Derivat din cruce. Cf. răscruci. CBUClA vb. Ia v. cruci. CRUCIÂD s. f. Croisade. — (Ist.) Expediţie întreprinsă de cruciaţi. || Fig. Campanie (de presă) pentru o reformă (socială, morală) s. împotriva unei concepţii, unei mişcări, unui abuz. S’au grăbit... a-şi pune cunoscuta gingăşie... a limba-gim-lui... in serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului. MAIORESCU, CR. I, 354. [Şi; cruciată s, f. Pronunţ, -ci-ff-]. —• Derivat din cruce, după fr. croisadc. Cf. crucer2, cruciat. CRUCIAT s. m. (Ist.) Croind (soldat). — Soldat (purtând, ea semn de adunare în oştire, o cruce de stofă, pe haină) din armatele care plecau din Europa creştină apuseană (în secolele XI-XIII) spre a elibera locurile sfinte de subt stăpânirea musulmanilor, (t) cri jac. [Pronunţ. -ci-at], — N. format după ital. crociato, idem. CRUCIÂT s. f. v. cruciadă. CRUCI f£îR,-Ă adj. şi s.a. (Bot.) Cruciftire.—Adj. Cu petalele dispuse în formă de cruce. U Subst. Cruciferele = familie de plante dicotiledoane cu petale în formă de cruce (varza, ridichea, micsandra, garoafa, etc.). — N. din fr. (lat. crux, crucem „cruce" şi fero „port"). CRUCIFICĂ vb. I trans. Crucifier. — A răstigni, ş pironi pe cruce (costinescu); f i g. a chinui, a munci. TDRG. [Adjectiv: crucificât,-ă = răstignit. | Abstract: crucificâre s. f. == răstignire], — N. după fr. (din lat. crux, crucem „cruce" şi figere „a fixa (în cuie)"). CRUCIFIX s. a. Crucifix. — (Mai ales la catolici) Cruce (s. icoană) reprezentând pe Isus răstignit. stamati. [Plur. -fixe]. — N. din fr. (lat. crucifixus „răstignit"). CRUCIF6RM, -Ă adj. (Bot.) Cruciforme. — în formă de cruce. — N. după fr. (lat. crux, cruciş „cruce" şi forma „formă"). CRUCiijŢĂ S. f. V. cruce. CIÎUCIOÂIE s. f. CRUCIOIU s.Sa.f' } V- cruce- CRUCtŞ adv., adj., s. a. şi f. I. 1°. En croix, (regarder) de travers. 2°. En travers, en biais; (se mettre) en travers (= s’opposer). II. Croisd, in. forme de croix. III. 1°. Biais; carrefour. 2°. Che-villette (du dâvidoir). I. 1°. Adv. în formă de cruce, încrucişat. LB., GOROVEI, CR. 622, HERZ.-GHER., M., IV 247. Şi-au pus mânile la piept cruciş. DRĂGHICI, R. 136. Cu săbiile cruciş. BELDIMAN, TR. 11. S’au prins amândoi cruciş (= în luptă d r e a p t ă, c braţul stâng trecut subt braţul drept al advers-'.,*' rului) şi au început a se smunci. sbiera, P. J Căluşei tot mărunţei, Cu frâne cruciş pe ei. ' Doş, C. 201. Se’nfăşură cruciş peste spate m rele. şez. iii 182. | (Cu acelaşi sens şi) în > ( (LB.). Oştenii Romului... gol piciorul încă I. 7 i CRUCIŞA — 930 — CRUD piele şi cu legături în cruci-ş. N. COSTIN, ap. TDRG. Femeia îngreunată... să nu ţie mânile în cruciş pe pântece, şez. I 52. Mortu[l]... îl punea încruciş pe mormânt, fundescu, L. p. 41/.». Ia două topoare şi le împlântă încruciş. MARIAN, na. 43, cf. 130. # A se face drumul cruciş = a se bifurca, a se face cruce (III 2°). Ne-am dus pănă unde ne-am dus şi ni s’a făcut drumul cruciş şi nu ne-am mai putut duce. TEODORESCU, P. P. 181. A se uita cruciş: cu privirile încrucişate, cu’u ochiu la făină şi cu altul la slănină, şaşiu, chiorîş (polizu, LM. zanne, p. ii 521) ; (fig.) duşmănos. Cine trăeşte cu chiorii, se învaţă a se uita cruciş. BARONZI, L. I 52. A înghiţi cruciş = rău, înnecându-se. La masă nu odată era să înghit cruciş, când dim, întâmplare ochii noştri se întâlneau. N. GANE, ap. TDRG. 2°. Transversal, de-a latul (în opoziţie cu de-a lungul) s. fl e - a lungul (în opoziţie cu de-a latul); faţă’n faţă (de la un colţ al unei camere la altul opus). îngroapă cruciş capetele mieilor în două colţuri o[ie] casei. ALECSANDRI, P. P. ap. TDRG. | Adverb: (mai ales în locuţiunea) (în) cruciş şi (în) curmeziş = în lung şi în lat (POLIZU); p. ext. pretutindeni; cu de-amănun-tul (LB., PAMFILE, J. III). Au jăhuit toată ţara ...şi cruciş şi curmeziş. MAG. IST. IV 339. Eu am umblat şi cruciş şi curmesiş mai în toată lumea. GORJAN, i-i. II 50, cf. III 177. Se uitară toţi la dânsul şi cruciş şi curmeziş. PANN, P. V. III 56. După ce umblară lumea în cruciş şi curmesiş, a-junseră la muma Crivăţului. ISPIRESCU, L. 117, cf. teodorescu, p. p. 177. # De-a crucişul f = 'îiîeEîş, oblic (LM.). [Nilul] drept de-a crucişul spre apus... izbucneşte. CANTEMIR, IST. 140. A sta de-a crucişul; a se pune cruciş (şi curmeziş), (mai rar) în lungiş şi’n cruciş = a sta împotrivă, a încerca cu toate mijloacele să opreşti realizarea unui lucru. Am să-i gonesc pe mări, Să le stau de-a crucişul tutindeni. coşbuc, ^E. 136. 'Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s’ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş. ISPIRESCU, L. 63, cf. ISPIRESCU, U. 85. Ne-am pus noi doar în lungiş şi’n cruciş, dar nu i-am putut veni de hac. SEVASTOS, ap. TDRG. II. Adj. în formă de cruce. Drum cruciş = care se întretaie, braţe crucişe = puse pe piept unul peste altul, vedere crucişă = şaşie, ţesătură cru-aîşă- =>* cu fire încrucişate.. Două triunghiuri crucişe. EMINESCU, N. 45. [Măgarul are] pe spete nişte dungi crucişe de coloare negrie. învăţătorul COPIILOR, ap. TDRG. III. Subst. 1°. S. a. (Abstract). (Poziţia în formă de) cruce, încrucişare. Şi din sus şi din jos şi den crucişul locului. CUV. D. BĂTR. I 81. Când se taie pânza şi în casă este femeie îngreunată, încalecă pe fuştei (două beţe care fae crucişul firelor) şi ieşi afară. şez. VI 44. || (Concret; mai ales la plur.) Crucişuri — răspântie, crucea drumurilor. BARCIANU. 2°. S. f. (Mold.) Crucişă — partea vârtelniţei, •'numită şl cruce (cruci), aripi, cumpănă, ifofelniţă, fofeze, răscruce, spetează. DAM®, T. 140, PAMFILE, I. C. 259, TDRG. -r- Derivat din cruce, cu suf. adv. -iş. CRUCIŞA vb. Ia (ş. d.) v. încrucişa ş. d. -CRUCIŞĂTOR s. a. (Mar.) Croiseur. — Vas de războiu mai uşor şi mai iute decât cuirasatele, servind să facă avantpostul într’o escadră şi să protejeze ţărmul. Amerizarea [hidroavioanelor] a fost salutată cu salve de tun trase de pe cruci- şătoarele italiene şi din fortăreţele oraşului. CURENTUL, 19 Ian. 1931. — Derivat din (în) crucişa după modelul fr. cro'i-seur. CKI cişoArA s. f. CRUCiŢA s. f. } CRUCITÎ!RA s. f. v. cruci. CRUCIULIŢA s. f. V. cruce. CRUD,-A adj. I. 1°. Cru, pas cuit. 2°. Pas mur, vert; tendre, delicat. 3°. Jeune, d’âge tendre. Naif; frais. 4°. Vert, non sGche; brut. 5°. (Minerai) brut II. Cruel, făroce. Cruellement. I. (Propriu). 1°. (Despre carne; în opoziţie cu fript, copt s. fiert) Cu sângele în ea, nefript, necopt, nefiert. Ei mănâncă... came crudă, drăghici, R. 39. Le mânea [pe păsări] aşa crude, cu pene cu tot. CREANGĂ, p. 245. | P. gene r. (despre orice fel de alimente care de obiceiu se consumă fierte, fripte s. coapte). în Moldova bolnavii beau borş crud. GRIGORIU-RIGO, M. P. i 134. Să bea ou crud. ib. i 154. Furi dovleacul din foc mai mult crud decât copt. teodorescu, P. P. 131. Câte fete se rădică, Nu pot face mămăligă. Numai una-i mai stătută, Şî-aeeea o face crudă. ŞEZ. IV 236. # Trăeşte cruda eu nesărata: bine şi rău, amestecat, dar mai mult rău. zanne, p. III 536. E rudă pe turtă crudă — rudă cu altul, de la nouă neamuri (ib. IV 573), şapte ape’n chisăliţă, rudă de pe gard. 2°. (Despre fructe) Neajuns la maturitate, ne-desvoltat încă, necopt (şi din pricina aceasta) acru şi indigest; (despre plante) care a răsărit de curând, de dată recentă; care este (încă) în desvoltare s. în creştere; p. ext. tânăr, delicat, debil, fraged (LB.). Crud = (lat.) immaturus. LEX. MARS. 215. Să seaeere încă fiind crud. PRAV. MOLD. 154 b. încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Cânepa... era crudă şi până la brâu de ’naltă. ib. 49. Frunză verde iarbă crudă. şez. I 107. Trandafir cu foaia crudă. ib. 290. Omidă, De mâncă frunza de crudă. RETEGANUL, TR. 31. 3°. (Despre oameni şi animale) în vârstă fragedă, nedesvoltat încă, tânăr (CHIRIŢESCU, GR. 248), neajuns la maturitate (fizică sau psihică) (HERZ.-GHER., IV 246), fig. necopt, brudiu. Tinerimea cea crudă şi neajunsă în vârsta sănătăţii şi în floarea frumuseţii ci. piscupescu, O. 1. Să nu se’ntinză la vorbe de amvor înaintea cruzilor şi nevinovaţilor tineri, pann, E. I/V. De vârstă crud se părea, Dar în trup foarte puternic. ib. II 9. Sărmanii gâgâlici, de cruzi s’au mai dus! CRE AN GĂ, P. 31. Cum te-apuci.... Mânzul crud să mi-l deşelif CONTEMPORANUL, iii 127. Milă-i era şi de juncani, că erau cruzi şi tărau povară... CONV. LIT. xliv, i, 42. Nu necăji băiatul, ju-pâne, că e încă crud... M. CHIRIŢESCU, CONV. LIT. XLIV, II 547. Tânărul Jîoldur,, trimis de crud la învăţătura cărţii şi a lumii... C. PETRESCU, R. DR. 95. Crud la trup şi brudiu la minte, sbiera, P. 152. Am fost erudă ca iarba Şi m’o dobândit scârba. ŞEZ. II 139. Copilul crud şi slăbănog. MARIAN, NA. 69. | F i g. Cu mintea sa cea crudă au socotit. LET. II 102/j.o. înştiinţându-o de vârsta sa cea încă crudă... bolintineanu, P. I 59. Cu-pidon... dă gânduri ne’nţelese Vârstei crude şi necoapte. eminescu, P. 13. Din cruda copilărie slu-jesCş prin streini. CREANGĂ, A. 200. Fioruri ale vârstei tale crude. VLAHUŢĂ, P. 74. Feeioraşi cu mintea crudă, alecsandri, P. P. 37. Din tine- CRUD — 931 — CRUG refe crude Pierduiu părinţi, pierduiu rude. SEVASTOS, P. 8. | P. e x t. Copilăresc, naiv; recent, proaspăt. Această aşa de crudă tâlcuire, precum nici un fundament de adevăr să fie având aomuş va cunoaşte cetitorlul nostru. CANTEMIR, HR. 263. Sfatul crud de tineri, let. i a. 78/k. Pajişte verde, cam udă, De-asupra, de roao crudă, barac, A. 47. || Spec. Oaie crudă: [Oile] fătate întâiu, deosebite fiind cu miei cu tot, se numesc sburate ; cele care fată după sburate se numesc crude. H. XV 278. 4°. (Despre lemne, etc.) Neuscat, verde, călâiu; (despre piele, vine, etc.) neuscat, neargăsit, nepregătit. Să-l biciuiască cu vine [de bou] crude. DOSOFTEIU, V. S. 6/r. O ucidea pre trup cu cu-reale crude. id. ib. 181/i. Fealul încălţămintelor... iaste cu piale crudă fieşte de ce dobitoc (a. 1713). GCR. II 3. Două lemne crude... Se sfădesc în codru. TEODORESCU, P. P. 353. 5°. (Băieş.; despre minereu) Fier crud = piatra conţinând fier, cum e scoasă din mină, înainte de a ti preparată. Cf. MOLDOVAN, T. N. 43. II. Fig. (Despre oameni, animale) Sângeros, violent, care simte plăcere când vede pe altul suferind, nemilos, cf. cumplit, crunt, crâncen. Krud, -e = crudus, -a, ANON. car. Ca nişte păgâni cruzi... au trecut peste oameni. LET. II 100. Au fost un craiu, anume Aveneriu, om, foarte crud (a. 1764). GCR. II 76. Dacă cineva... ar pedepsi pe vreun dobitoc..., se poate socoti un om... crud şi fără milă. drăghici, R. 66. Crudul Ca-tilina. konaki, P. 283. Crudule, am slobozit pistolul în tine! C. NEGRUZZI, i. 23. Crudă ca o fiară. ALECSANDRI, p. I 30. Crudă mamă mai era! RETEGANUL, p. I 51. Tiranul crud Irod. TEODORESCU, P. P. 106. j Fig. P. ext. (Despre moarte, acţiuni omeneşti, purtare, suferinţă, etc.) Care cauzează o mare durere (m. ales morală), fără milă, rău din cale afară, neiertător, vitreg, neoinenos, barbar. Firea s’au arătat prea crudă cătră om (a. 1794). GCR. II 152. Vieţuesc în mojicia cea crudă şi proastă. ŢICHINDEAL, F. 14. Pe săracu’n nevoi crude Numai domnul îl aude. PANN, p. i 74. Mustrări crude. KONAKI, P. 211. Jertfă [a] unei crude fatalităţi, [femeia] era silită a bea un nou pahar de durere, c. negruzzi, i. 49. Cruda moarte, alecsandri, P. p. 144. Crudul chip prin care locuitorilor li s’au fost refuzat petiţia lor. URICARIUL, X 2. O luptă vană, crudă, fără voinţă. EMINESCU, N. 73. Poetul nu are să reproducă realitatea crudă. MAIORESCU, CR. I 102. Expresii crude. ib. 300. Cuvântul crud şi deci,ziv al tuturor doctorilor. A^LAHUŢĂ, N. 45. M’a-pucă dorul crud. alecsandri, p. p. 303. Nime’n lume nu aude Strigătele sale crude. POMPILIU, B. 41. Acesta e crudul adevăr. || Adv. I-a vorbit crud = cu cruzime, fără menajamente. [Diminutive: crudâc, -ă adj. = cam crud, cam necopt (ciauşanu, gl.), nici copt, dar nici crud de tot, fraged, neformat (încă) ; simplu, inocent. Rivmânu’, căt trăeşte, tot creşte, adică e crudac, necopt, nedat eu capu’ de multe, nepăţit. jipescu, O. 16. Mintea... crudacă a feţilor, id. ib. 46; —• crud icel, -cea adj.; — crudşor, -oară adj. Amoru’ care ’nvală orice tânăr crudşor. pann, E. iii 18; — cruduţ, -ă adj. = nedesvoltat bine trupeşte. HERZ.-GHER., M., IV 246. Cruduţii prunci. CALENDARIU (1844) 64. ]) Abstracte: cruzime s. f. = însuşirea de a fi crud (LB.) ; f ig. ferocitate, barbarie, cruditate. Cruzime — crudi-tas. ANON. CAR. Părinţii izmenesc (= schimbă)... pe copii din cruzimea lor? PISCUPESCU, o. 8. Cruzimea te aseamănă cu fiarele ce mănâncă numai carne vie. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 254. Moartea cu-a sa cruzime se arată. KONAKI, P. 83. Mustul... suge amărăciune şi cruzime (= gust crud) din treavere (= borhot). ECONOMIA, 163. Cruzimea în necăutare de rânduiala vitelor aratfi înapoierea gospodarilor noştri. I. IONESCU, C. 39. Pedepsi pe un îhnpărat... pentru cruzimile lui. ISPIRESCU, u. 19; (învechit) cruzie = cruzime. Au venit la cruzie de au tăiat pre mulţi boîari. MAG. IST. I 168. Cu mare cruzie vărsară foarte mult sânge creştinesc. DUMITRACHE, c. 384. I se părea că vede toate jertfele cruziei sale. C. NEGRUZZI, I 159, cf. 294. Sărăcia [îi] ie să înainte cu cruzie. URICARIUL, III 24; — (din lat. cruditas, -atem) crudătate t s. f. = cruzime. De eăte ori au vrut [Domnii]să facă vre-o tiranie sau vre-o crudătate sau altă răutate. LET.2 I 105 ap. TDRG. Au zdrobit pre toţi oamenii câţi s’au aflat acolo... cu mare crudătate. MAG. IST. li 335; — (neologism, după fr. erudite) cruditate s. f. = cruzime; purtare s. fel de a se exprima prea crud, fără consideraţie, fără milă. Drapelul sub care se introduc aceste deşertaţiuni personale şi crudităţi estetice, este totdeauna Naţiunea. MAIORESCU, CR. I 315; — crudiciune s. f. = fructe, porumbi, dovleci necopţi. ciauşanu, gl. şi v.; — cruzitură (cruză-tură) s. f. = fructe verzi, necoapte, crudiciune; spec. pepene mic (pamfile, A. 179). S’au dus pe la glugile de ciocani, după cruzături de cucuruzi şi s’au tăvălit cu purcelul prin omăt. I. ciocârlan, SĂM. iv. 152. Frigurile se produc din cruzături. H. iii 120. | Verbe: încrudâ Ia (despre pâne): Pânea care se începe imediat după scoaterea din cuptor sau ţâst se încrudcază. ciauşanu, gl. (subt crudac) ; — crud! t IVa = a se îngrijora, a se teme. Roman..., ştiind că inimile Românilor nu sânt plecate spre sine, crudindu-se pentru avenire (= viitor), au fugit in Podolia. şincai, hr. ii 14/22]. — Din lat. crudus, -a, -um, idem. Cf. crude- 1 i t a t e. CRU»AC,-A adj. crudAtAte s. f. CRUDELITÂTE s. f. Cruaute. — Cruzime. Po-brăzănd nemila şi crudelitatea împăratului... DOSOFTEIU, v. S. 247/2. — N. din lat. crudelitas,-atem, idem. CRUDf vb. IV» CKUDICfiL,-E adj. crudiciCne s. f. CKI IMTĂTE S. f. CRUDŞ6R, -OARA adj. CRUDOţ,-! adj. CRUG s. a. I. Cercle. II 1°. Orbite. 2°. Firmament. La voie laeUe. 3°. Cycle. 4°. Globe (terres-tre). 5°. Cours. — (învechit). I. Propriu. Cerc, cearcăn. LB. II. S p e c. (Astr.) 1°. Orbită (LB.) El cruguri (Kvxkmij.aja) va strica. BIBLIA (1688) 379. Să poată cuprinde singur mintea omenească lucruri supt ceriu wşa nalte şi de mirat ca acele a ceti crugurile şi vârtejite cereşti. LET. I 45/2. De nouă ori până astăzi pământul colindătoriu Au călătorit pe crugul soarelui nemişcătoriu. KONAKI, P. 119. Puterea ce margini n’are Au aşezat rânduiala crugurilor călătoare, id. ib. 259. 2°. Crugul cerului s. ceresc = bolta cerească, tăria, firmamentul, crângul (II 2°). Ai făcut eeale deasupra crugului ceresc. MINEIUL (1776) 152/:, 22. Spre deosebirea altor lumini a crugului ceresc j v. crud. v. crud. I. II. 59* CRUGULIŢĂ — 932 — CRUNT (a. 1768), URICARIUL, I 338/3. Crugul ceriului. ALEXANDRLA, 11. Şi 'nainte ne-a mânat., Pre crugul cerului, Pre semnele pământului. TEODORESCU, P. P. 163b, cf. SEVASTOS, N. 351/m ŞEZ. iii 41/23, marian, NU. 808. || Calea laptelui. Cf. H. III 39. 3°. (Despre soare s. lună) Ciclu (solar, de 28 de ani; lunar, de 19 ani, după trecerea cărora • zilele săptămânii, pentru ciclul solar, şi fazele lunii, pentru ciclul lunar, cad la aceleaşi date ale anului). în anul 7016, crugul soarelui 16, al lunei 5. LITURGHIER SLAVONESC (1508), ap. BV. I 7. Cf. IORGA, s. D. XIII 153. Crugul stă pre lună. ALEXANDRIA, 8. Aştepta să treacă crugul lunii., pentru ceea ce plănuia, v. demetrius, ap. CADE. 4°. P. ext. Glob, rotogol. Traian cuprinzând Dachia, din tot crugul pământesc, cel Romanilor ■supus, dusese într'însa nenumărate gloate, şincai, HR. I 10/,3. 5°. P. anal. (Fiind vorba despre ceea ce se măsoară cu ciclul unor fenomene astronomice) Curs, crâng (II 4°), circuit. Crugu' anului = cursul a-nului. VÂRCOL, V. Depărtându-se soarele de crugul silei, se face întuneric, răşcanu, l. lxxxiv 20. [Plur. cruguri. | Şl (cu disimila'rea lui r-r în l-r în pluralul cruguri): (ad II 4°) clug s. a. Pe clugul pământului, Pe stiretîa soarelui, Pe stelele ceriului: MARIAN, NU. 171. || Diminutiv: (+ cruciuliţă) cruguliţă s. f. (Bot.) = cruciuliţă (Senecio vulgaris) panţu, pl.]. — Din rus. krugu s. sârb. krug „cerc“. Cf. dubletul crâng. CRUGULlŢĂ s. f. (Bot.) v. crug. CRtlH s. a. (Min.) Caillou, gravier. — (Mold.) Piatră (h. xn 286) de coloare neagră, lucie (H. XII 300), cotroanţă (H. X 505). [ŞI: croh s. a. = .un fel de bocnă albă sau galbenă roşie-tică, netedă şi lucioasă, de pare că are lustru. H. vi 22. | Adjectiv: cruhos, -oâsă = pietros, tare. îi cruhos [lemnul], că de tare ce-i, îi sare aşchia, cum pun toporul în el. ŞEZ. XXIII 44. Dealul cam cruhos, Osiile s’a ros. şez. XIX 183; — crohos, -oâsă adj. = sfărâmicios (despre lut). Com. CORBU (Zagra).] — Din rut. krucha „fărâmă, bucată“ (rus. kro-châ, idem). CRUHdS, -OÂSĂ adj. v. cruh. CRUIT6R s. m, v. croitor. CRCMP s. m. CRCmpA s. f. CRCmpAnA s. f. CRUMPEiŞTE s. f. CRflMPEL s. m. CRCMPEN s. m. [> (Bot.) v. crumpenă. CRtJMPENĂ s. f. (Bot.) 1°. Pomme de tcrre (So-lanum tuberosum). 2°. Topînambour (Helianthus tuberosus). 1°. (Transilv., Banat, Oltenia) Cartof. LB., MAn-DRESCU, UNG. 76, JAHRESBER. XIX 94; (mai ales la plur.) leon, med. 29, bianu, d. s., panţu, pl., viciu, gl., pamfile, a. 188, şez. XV 17, GR. S. I 136, IZ. IV 7-8, CIAUŞANU, GL. 2°. (Oltenia; Napi porceşti, ciauşanu, gl. Dar’ o ţîne cu ce poate Tot cu crumpene necoapte. MARIAN, SA. 157. [Şî: crumpănă s. f.; (Transilvania) grdmpene s. pl. (?) H. XVII, 48, VICIU, GL.; (Transilv.) crumpină s. f. Un ferdel de crumpin[i] de hele [= cele] mari... turceşti. IORGA, s. D. viii 130; (Oltenia) cruinpen (şi grumpen) s. m. h. vi 235, IX 29, DAMI5, T. 188, PAMFILE, A. 1.88, şeiz. IV 44 TDRG. ; (Transilvania) crumpiră s. f. LB., DDRF., ŞĂINEANU, D. U.; (Transilvania) crtimpir s. m. HEM. 2462. ALEXICI, I. p. 226 ; (mai ales la plural) crumpiri, griimpirir grumciri. BIANU, D. S., PANŢU, PL., VICIU, GL., PAMFILE, A.-188, şez. XV 17; (Bârgău-Bistriţa) grampiri s. pl. viciu, gl. ; (Sălaj) colompire s. pl. viciu, gl. ; (Maramureş) corompei s. pl. t. papahagi, M. 147/43; (Oltenia, Banat) crampei (şi crâmpei) s. m. (m. ales la plur. -pei). H. IX 115, XVIII 146, 168. Crumpei de iarnă, tîm-purii. DR. I 361. Păsulea... crumpei, mazăre. Liu-BA-IANA, M. 102; (Banat, dela un sing. *crumpil) crumpii s. m. pl. Crumpiî de lună, roza, vânaţi. DR. I 361; (Oltenia, Bihor) crumpă s. f. (cu plur. -pe H. XVI 9, şi -pene VÂRCOL, V.), pompiliu, bih. 1008; (Transilv.) grâmpă (grumbă) s. f. (eu plur. -pe. -le) mândrescu, ung. 76, viciu, GL.; (Olt., Ban., Transilv., Maramureş) crump s. m. H. IV, 176, V. 319, DAMfi, T. 188, VICIU, GL., JAHRESBER. X 184, PAMFILE, A. 188, GR. S. V. 120, iz. IV 2, com. ITTU (din Vişeul de sus-Mara-mureş), A. COSMA (din Timişoara) ; cumpreri s. m. plur. GR. s. v 120. | Colectiv: crumpe-nişte s. f. = ţarină unde se cultivă crumpene. H. xvii 343; crumpeişte s. f. c. c. ii 214, 224, H. XVIII 283). —■ Din germ. Grundbirne (la Saşi: Grumpvrren), intrat la noi, în parte, prin mijlocire ungurească (kolomper, kolompera, krompe, krumpi, krumpli) sau sârbească (krumpir), idem. CRUMPENlŞTE S. f. CROmpii s. m. pl. crCmpinA s. f. CRCMPIR s. m. CRtiMPIRA S. f. (Bot.) v. crumpenă. CRUNA s. f. Source, fontaîne. — (Rar) Fântână, izvor. CIHAC, II 85, DDRF., BRĂESCU. M. 64. — Din n.-grec. îtgouvog, iuem. CRUND, -A adj. v. crunt. CRUNT, -A adj., adv. I. 1°. Sanglant, ensanglan-tu. 2°. (Combat) sanglant. 3°. Sanguinaire. 4°. Ter-rîble, mena/gant. II. Sauvagement, oruellement, durement. I. A d j. 1°. (Sens învechit, păstrat în unele regiuni şi în unele expresii) Plin de sânge, muiat în sânge, scăldat (pătat, umplut)' de sânge, sângerat, încruntat. LB. Crunt = cruentus, san-guinolentus. ANON. CAR. Se vărsa sânge mult, cât [încât] era văile crunte. MOXA, 402/31. Spată cruntă (a. 1660-1680). GCR. I 176. Multă posocă (= murdărie amestecată cu sânge) cruntă dîn-tr’acel sv[k]nt cursă. .DOSOFTEIU, V. s. 12/a. Adunarea lor cea cruntă’n sânge. id. PS. .43. Cuţitul crunt de sângele nevinovatei femei. LET. I 13/n. Cu mânile crunte de sânge nevinovat vei sta înaintea scaunului lui Dumnezeu, ib. 87/«. Numai hainele îi erau crunte, ib. II 165/u. Sălbatecii... aveau nărav, dacă vedeau pe altul crunt, ei se mânca unul pre altul. ALECSANDRIA, 94. Scânteie disperarea în ochi-i crunţi (= injectaţi) de sânge. EMINESCU, P. 200. liuza cruntă’n dinţi o muşcă. COŞBUC, B. 28. Cobori, Doamne, şi te uită, De vezi iarba toată cruntă! RETEGANUL, TR. 54. O * CRUNT — 933 — CRUPE umblat [maniă-ta, când te-o făcut] cu poalele scurte, Cu poalele crunte. ARH. FOLK. I 210, cf. GR. S. V 128. | Spec. Sudori, crunte = sudori cu sânge, sângeroase. LB. Rană cruntă = rană grea, adâncă. HERZ.-GHER., M. IV 247. Ou crunt — oul cel dintâiu ouat dela o puică (păcală, M. H. 161), pe care sânt uşoare urme de sânge. 2°. (Despre un războiu, o bătaie, o lovitură) Care face să curgă mult sânge, sângeros, crâncen, teribil. Bătălie cruntă, în care a, curs sângele cel mai scump al Moldaviei. M. KOGĂLNICEANU, ARHIVA ROM. I 120. Cruntele războaie a.[le] lui Napoleon. c. NEGRUZZI, I 295. O, cât de crunte ş’otrăvitoare sânt pentru tine a lor muşcări! A-3LECSANDRI, P. I. 117. Ar fi răbdat bătaia cea mai cruntă.... numai să fi găsit bani spre a-şi îngropa copilul, sandu-aldea, D. N. 246. Cruntă-i lupta lor, Că e pe omor. alecsandri, p. p. 66. 3°. (Despre fiare, despre om sau faptele lui) Doritor de sânge, violent, crud. barbar, sălbatic, neomenos, aspru, fără milă. Bărbatu’ crunt [tradus greşit din slav. Icrivil = ,.strâmb“, confundat cu slav. kruvu = sânge] şi hitlean nu agoniseaşte Domnului. CORESI, PS. ap. GCR. I 11. Leu cu suflet crum (a. 1620). GCR.. I 60. Zimbrul..., fiara cruntă şi turbată, alecsandri, p. II 93. Muma lui [a lui Carol al Vll-lea], o cruntă Bavareză, îl părăsise. ODOBESCU, I 4. Pânzele posomorite Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. EMINESCU, P. 179. Femeie... cruntă şi dărjă. CARAGIALE, S. 81. 4°. P. ext. (în legătură cu alte noţiuni) Care inspiră groază, fioros, grozav; încruntat, ameninţător, înfiorător. Muncă s. osteneală cruntă = grea din cale afară. LB., (care cere) sudori de sânge. După cruntă osteneală de doi ani, ies din Blaj hirotoniţi preoţi. P. MAIOR, IST. 259. Bani crunţi agonisiţi. I. popovici-Bănăţeanu, ap. TDRG. Să fim osândiţi a descrie şi cruntele noastre nenorociri? Bălcescu, M. V. 439. Sentinelă, privegliează, Norul crunt înaintează, alecsandri, p. ii 14. De crunta-mi vijelie tu te aperi c'un toiag ? EMINESCU, P. 240. Privi cu ochii crunţi (= încruntaţi) la prezident. AGÂRBICEANU, L. t. 253. I-a trimis peste munţi, crunţi, unde se bat munţii cap în cap. sbiera, p. 61, cf. ŞEZ. II 96, GOROVEI, c. 382. Balaurii, trăiesc la orice dealuri crunte, unde nu imblă nimica, nici pasările. ARH. FOLK. I 223. II. A d v. Crâncen, îngrozitor, fără milă, fioros. LB. Foarte crunt bătu pe Daclii. P. MAIOR, ist. 2. Baba... mânile îşi frânge, crunt strigând spre răsărit. alecsandri, P. I 9. Crunt Stoian se repezea . Şi capul ii retezaALECSANDRI, p. P. 101. # A se uita (s. a privi) crunt la (s. pe) cineva = încruntat, cu duşmănie. în zid de mar-mur negru se uită crunt şi drept. EMINESCU, P. 206. Burulean... crunt la el că se uită. TEODO-RESCU, P. P. 601. Baba privi crunt pe toţi mesenii. şez. li 190. [Şi: crud) crund, -ă adj. = înfiorător, săl- batec (despre munţi). V’oiu duce în munţi crunzi. MARIAN, D. 340. | Verb: (vechiu, popular, din lat. cruento, -are) cruntă vb. Ia trans. şi refl. = (ad 1°) a. (se) încrunta, a (se) (în)sângera, a (se) păta cu sânge (LB.). Toate veşmintele meale cruntaiu. CORESI, EV. 175. Limba ta o cruntezi. ib. 328/tz. Deaca veri apuca mărăcinii de-i veri strânge în mâni, ei te vor înghimpa şi te veri crunta, ib. 358/i». Trupurile sale cu ace le împungea, de se crunta. VARLAAM, c. 264. Şi se cruntară păreţii de sângele ei. NEAGOE, Înv. 60. Sărace paloşul, Eu de când mi te-am, luat, în sânge nu le-am cruntat. PAMFILE, C. Ţ. 76. A crunta mustăţile = a le tăia puţin, a le tuşina. BUCUŢĂ, R. V. (cf. încrunta I 2°) I-a cruntat mânile, frânghia — i-a pătruns, curmat (ciauşanu, GL.) carnea. A. cruntat să spună ceva = a dat să spună ceva. ciauşanu, gl. | Abstract: crun-târe s. f. = acţiunea de a (se) sângera. LB. ; crunteâlă s. f. = (cu sens concretizat) puroiu. paşca, gl.] — Lat. cruentus, -a, -um, idem. Cf. încrunta. CRUNTEÂLĂ s. f. v. crunt. CRUP adv. Tout ă fait (ivre). — (în vechea Românie, expresie relativ recentă) Numai în expresia a se îmbăta crup = a se îmbăta tun. — în expresia a se îmbăta, tun, cuvântul tun a fost înlocuit, în glumă, prin numele marelui fabricant german de tunuri Krupp (numele lui fiind rostit des în instrucţia soldaţilor din regimentele noastre de artilerie înainte de marele războiu, armamentul nostru de artilerie provenind atunci din Germania). CRUP s. a. (Med.) Group. — Boală molipsitoare care atinge mai ales pe copii, între doi şi opt ani, caracterizată prin nişte membrane false care se desvoltă în căile respiratorii, producând astfel sufocarea bolnavului: laringită difterică, guşter. BIANU, D. S. | Specie: Crup fals = laringită striduloasă. bianu, D. s. — N. din fr. (cuvânt englez). CRtJPĂ s. f. Croupe. — (Franţuzism) Partea cărnoasă de dinapoi a şoldurilor (coapselor) calului, între crucea şalelor şi rădăcina coadei, sapă. Vn călăreţ rotaş împingea de crupa calului său... desperat că gloaba nu vrea să intre în vagon. D. ZÂmfirescu, R. 71. Cravaşa se ridică tăios şi lovi scurt crupa îndărătnică. I. TEODOREANU, M. II 245. — N. din fr. CRtiPĂ s. f. v. crupe. CRUPĂTdR s. a. = cârpător (Zagra-Năsăud) Com. v. corbu. CROPE s. f. pl. (Cui.) Gruau, semoule. Orge mondi. — (Mai ales în Moldova) Urluială făcută la râşniţă, la piuă şi mai rar la moară, din grăunţe de păpuşoiu, de orez, de hrişcă, de sămânţă de cânepă, măcinate mare, din care se prepară găluşte, ciorbe şi alte mâncări îngroşate cu untură (COSTINESCU, com. G. TOFAN, ŞEZ. XIX, 186. XXIII, 44, cf. H. X 414, 508, 512),’b u 1 g u r. Qăluştele... cu crupe de păpuşoiu. SEVASTOS, N. 293. Crupele de hrişcă sânt prea bune. I. IONESCU, c. 103. Fac mai toate Româncele din Bucovina o amestecătură de făină sau crupe cu apă. Marian, SE. II 206. Se amestecă acest lapte ). Construit cu dativul) De cruţată poruncilor tale. DOSOFTEIU, MOL. 6°. Trans. şi refl. (pronominal) A s& da în lături, a se codi, a ezita. Krucz = parco, tenax sum; kruczu-me = viribus parco. ANON. CAR. Hristos~nu se cruţă a deştinge şi a se smeri. CORESI, ev. 92. Averea sa... nu-şi cruţa a o da pentru Dumnedzău. varlaam, c. 279. Noi■ n’om cruţa a zice cătră omeneasca fire... KONAKI, P. 278. 7°. Trans. şi refl. A evita, a ocoli. După, r&imea ta, nepocăită inimă cruţi ţie-şi mânie [în ziua de apoi] (a. 1618) GCR. I 49. Drumul cu trăsura cruţa încunjurul şi lunga aşteptare în... gară. IORGA, N. R. A. I 327. [Ind. prez. cruţ şi (rar, învechit) cruţez (MARDARIE, L. 4470), (suspect) cruţese (anon. car.). | Adjective: cruţat (cu negativul necruţat),-ă. Aeeasta-i fântâna cruţată direpţilor. DOSOFTEIU, V. S. 8O/2. Adverbial (învechit) necruţat = fără cruţare. Coconii fără milă era ucişi, şi-i ră-teza, ca cu seacerea spicele, necruţatu. CUV. D. BĂTR. I 354. Şi tăia Evrei orbeaşte, Nccruţat şi ■tirăneaşte (1821). GCR. II 238. Trăsnetul... să lovească necruţat, beldiman, o. 42. La teatru românesc, Relele din fire necruţat se biciucsc, ALECSANDRI, T. 444; cruţăt6r (cu negativul necruţător),-oare = care cruţă (LB.), econom; milostiv (PSALT. 239/si), îndurător. Pănă într’atâta cruţătoriu cuvintelor ce se arată, nu easte semn a minte de coteală deaşartă. CANTEMIR, IST. 83/32. Peste toate aceste zgomote trecea urletul vântului, vuetul valurilor uriaşe ale apelor necruţătoare. sandu-aldea, săm. iii 328; — (ne)cru-ţâlnic,-ă t adj. = (ne)cruţător. LB. | Absţrac- CRUŢALNIC — 936 — CU te: cruţare (cu negativul neom ţâre) s. f. = acţiunea de a (se) cruţa, economie, îndurare, milă. Să nu mai aştepte cruţare, că toţi vor fi omorîţi. let. n 70/t. Pentru unele ca aceste... se aduc ne-cruţările domnielor. LET. II 62/,,. Paguba cea ce o ar avea stuparii din cruţarea şi ţânerea tuturor albinelor... ECONOMIA, 197. în zadar tot cu o-cară ne mustri fără cruţare, konaki, p. 281. Fără cruţure de osteneală îl îmbărbăta cătră fie-şte-ce lucru. DRĂGHICI, R. 191. Cruţarea lenevi-, rei este mormântul disciplinei. BĂLCESCU, M. V. 602. Nimic din ce e Ungur sau unguresc nu mai află cruţare dinaintea urgiei. ODOBESCU, I 534. împăratul... pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de milă. creangă, A. 78: — cruţat s. a. = cruţare. Plătia-mi rău dereptu bire şi fără de cruţat sufletului mieu. PSALT. SCH. 62. O bateţi fără cruţat. DOSOFTEIU, v. S. 7,,; — (neobişnuit, traducând pe slavul stedrota) cruţătoâre s. f. = milostenie, psalt. 300/25]. — Cuvântul se găseşte şi la Albanezi (lcurcye „fac economii", kurcimtar „om econom"). După cum arată şi serbo-croatul skrt „sgârcit", se pare că în latinitatea estică curtus, -a, -um primise şi înţelesul de „econom" (în opoziţie cu larg la mână „darnic"), încât un derivat *curtio,-are putea însemna „a fi sgârcit, strâns la pungă". G. Meyer. Alb. Wb. 216 (La lat. curtus se gândiseră şi autorii Lexiconului Budan. Mai puţin probabil e că ar fi să plecăm dela un *crucio,-are, derivat din crux, cu sensul de „a aşeza cruciş", bunăoară snopii de grâu, spre a-i scuti de stricăciune) . CRUŢÂLNIC,-A adj. CRUŢĂTOÂRE S cruţa. CIîOTCA s. f. Fii tordu. — (Mold.) Firul gros de lână, tortul întrebuinţat la ţesutul sumanelor (s. zeghilor). DDRF., CIHAC, II 82. —• Cf. rus. krutka „sucire" (Jcrută „sucit"). CRCu s. a. v. crov. CRUZĂŢE s. f. (Bot.) v. cruşăţea. 1 cruzătCră s. f. CRUZIE s. f. CRUZIME s. f. CRUZITCjRA s. f. I v. crud. CS- v. X- CTÎTOR s. m. 1°. Fondateur, bienfaiteur. 2°. Cu-rateur, marguillier. 3°. Tuteur. 4°. Lendemain d’un anniversaire de naissanee. 1". Persoana care suportă (sau contribuie în parte la) cheltuielile pentru ridicarea şi înzestrarea (cu odoare sfinte) a unei biserici s. mănăstiri, fundator, întemeietor de locaşe sfinte. COSTINESCU. Groapa Radului Buzescul... ctitorul sfintei mănăstire (a. 1610). GCR. I 44. Dăruitu... ctito-riului mănăstirii... DOSOFTEIU, V. S. 33/2. S’au găsit câteva mii de galbini în mănăstire..., puşi de ctitori pentru treaba mănăstirii. LET. II 249/24. Să slujască sfânta liturghie pentru pomenirea ctitorilor. URICARIUL, I 100. Fiind şi titor la această mănăstire, ib. xvn 55/28. Nicolae-vodă... se vede zugrăvit ctitor, şincai, ist. i 328/ae. La mănăstire, nu vedeai călugări sau preoţi sau oameni săraci... după întocmirile fericiţilor ctitori. ZILOT, CRON. 71. Mănăstirea a fost înzestrată de fun- datorii şi ctitorii ei cu moşii multe. I. IONESCU, M. 635. Radu Racoviţă vel-Logofăt, cu a lui soţie Maria, ctitori. C. NEGRUZZI, I. 314. | P. e x t. întemeietor (de aşezăminte de interes general). Ctitorii de-wşezăminte. eminescu, P. 246. Pierdusem pe unul din cei mai neobosiţi şi mai energici luptători ai renaşterii naţionale, pe unul din ctitorii Statului român modern. STURDZA, E. 39. 2°. (Transilv., Munt. Impropriu) Supraveghetor, administrator, epitrop la o biserică (s. parohie), curator. LB. [Această carte] s’au cumpărat cu osârdia şi cu cheltuiala ctitorilor din sat Liudişor. iorga, s. D. XIII 126. Ori care preot sau drac... ar îndrăzni [să] înstrăineze [această carte]... fără voia preuţilor şi a ctitorilor Rodnei... ib. 162. Titori bisericeşti s’au aşezat: Zării Gas-par, Popa Toader... ib. 191. Este al doilea ctitor la biserică. SLAVICI, N. 49. Curatorii sau ctitori bisericii. FRÂNCU-CANDREA, M. 112. 3°. (Transilv., subst. forma titor) Tutor. LB. Titor = tutor. ANON. CAR. 4°. (Subt forma titor; Gorj) Ziua următoare celei onomastice. PAŞCA, GL. [Şi: titor s. m. ciauşanu, v. s. m.; ctitur s. m. HERZ.-GHER. M. IV 247. | Femininul: ctitoră s. f. Scmiramis Vavilonului ctitoră, pann, E. II 43; — ctitoreâsă s. f. Icoană de ctitoreasă. c. petrescu, r. dr. 65 . j Abstract: ctitorie (titorie LB.) s. f. = fundaţiune făcută de un ctitor; calitatea de ctitor; tutorat (v. haneş, ţ. o. 125). Am întărit a noastră veche ctitorie Sf. monastiri de la Munte, uricariul, XIV 107. Biserica Sf. Nico-lae cel domnesc, ctitorie a lui Ştefan-cel-Mare. IORGA, GH. 1. I 51. Ori ce ctitor avea drepturile sale asupra ctitoriei ce înălţase, ib. L. R. 119. | Adjectiv: ctitoresc şi ctitoricesc t, -ească = în legătură cu un ctitor, s. care depinde de o ctitorie. polizu. Casele ctitoriccşti. zilot, CRON. 75. Venitul a unui an a lucrurilor ctitoriceşti a casei Mitropoliei, uricariul, I 267. Documentele ctitoriceşti ale mănăstirilor, ib. III 33. Drepturi ctitoriceşti. ODOBESCU, I. 416. Portrete ctitoriceşti. ib. 419. | Verb: ctitori vb. IVa =a fonda (un lăcaş dumnezeesc). DDRF.] — Din psl. lstitoru (0) , idem. CTITORA s. f. CTITOREAsA s. f. CTITORESC, -EÂSCĂ adj. ctitor! vb. IVa v. ctitor. CTITORICESC, -EÂSCĂ CTITORfB s. f. CTlTUR S. m. CU prep. I. 1°. Avec; s’emploie dans certains cas oii le frangais dit: et (le pere et la mfere) ; (tous, tout) ensemble, ou simplement tous, tout; par (morceau par morceau, jour par jour) ; ă (pifece â pi£ce, goutte ă goutte). 2°. S’emploie ofi le frangais dit ă (vache â lait) ; de (homme de cceur, bonne foi). 3°. Introduit le regime indirect de nom-breux verbes. 4°. Avec, en societi de... 5°. Marque la parentâ, lâ ofi le frangais dit de (cousin de). II. 1°. Avec, ă l’aide de..., en se servant de... 2°. Avec (indiquant la maniere: avec pitiă, bont6). 3°. Avec, en (en secret, en dârision). 4°. Avec, ă (dans la comparaison: semblable ă, 6gal â, avec). 5°. A, par (mârquant la mesure). III. 1°. Avec, en meme temps que, ă l’occasion de... 2°. Marque la durâe; s’emploie lâ ou le frangais dit durant des heures, des jours, ou des heures enti&res. 3*. Marque l’ant6riorit6; s’emploie lâ oii le frangais cu — 937 — CU dit: deux jours, deux semaines avant. XV. Avec, ă cause de... V. A., lă. ou le frangais dit: â l’etonne-ment, â la honte de... VI. Avec, malgri (avec tout cela). I. Asociativ. în opoziţie cu fără, cu arată legătura (strânsă) între două fiinţe sau lucruri, tovărăşia, proprietatea sau acţiunea comună, colaborarea, comerţul, concordanţa, asemănarea, sau numai faptul de a avea ceva comun sau aceeaşi situaţie cu altcineva, în această funcţiune, cu alternează cu conjuncţia ş i. Se zice sau tata cu mama a venit, adică „tata a venit în tovărăşia mamii“ sau tata cu mama au venit exprimând aproape acelaşi lucru ca tata şi mama au venit, adică „tata plus mama". Deşi nu în măsură atât de mare ca în româneşte, acest cu = «şi» se întâlneşte şi în alte limbi, cf. Demos-thenes, cum cetcris erant expulsi, it. io con lui volgemmo i noştri passi, germ. Madonna mit dem Kinde. Mai ales în limba veche, cu alternează cu şi în aceeaşi frază: Blagosloveaşte creştinii, micii şi marii, measerii cn bogaţii, robii şi slobozii, bătrânii cu tinerii şi muierile cu fetele, coresi, EV. 180/,3, cf. 117/»-,. Uneori cu e atât de mult simţit ca o conjuncţie, încât poate sta, pleonastic, şi înaintea unor prepoziţii. De ex. Această carte iaste scrisă la birăul dc Bistriţă şi cn la sfatul Mării[i] Sale. ap. jahresber. x 489. 1°. Leagă două substantive (s. un pronume cu un substantiv) care designează fiinţe sau lucruri. Petrccăndu noi toţi, eu muierile şi cu feciorii, până afară de cetate (noi toţi împreună cu muieri şi copii, biblia 1088) COD. VOR. 25/9. Corăbiile cu corăbiiarU. biblia (1688) pr. 3/41. Se duse numai el eu boierii şi cu vânătorii săi. GORJAN, H. 4/si. Bursuflcscn: Cât cei? — Harţă: Cu casă, cu livadă, eu tot? — Bursuflescn: Cu tot. ALECSANDRI, T. 255. De-ai fi cerut pământul cri Roma Ini antică... eminescu, p. 202. O vie eu livadă frumoasă, creangă, p. 3. Aseară ce-ai cinat? — Vre-o două pere cu pâne. jarnîK-BÂRSEANU, D. 123. întărit prin alte conj. s. adv. (s. loc. adv.): Şi cu. Anania şi cu băt,rării. şi cu viteaziul Terţii oa-recarele. COD. VOR. 58A. Tu şi cu ai tăi sănteţi orbi. DOSOFTEIU, V. s. 6. Moţ Nichifor... lasă pe jupân Ştrul^şi cn ai săi, eu lacrimile pe obraz. CREANGĂ, P. 117. Iar cel Ungurean Şi cu cel Vrăncean... alecsandri, P. P. 1. Doi şi. cu doi fac patru. Împreună (şi) cu t s. f şi cu... depre-ună (v. împreună 1") Împreună şi cu preulii. CORESI, EV. 6/s, cf. 14/,. Şi CH făcătorii păcatelor depreună munciţi fi-vor. id. ib. 15/», cf. 19/,. La un loc cu. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. Alături cu v. alături (II). (De) faţă cu v. faţă. (III). Cu... cu tot = laolaltă, la un loc cu, împreună cu... Ardea cu case eu tot. cuv. d. Bătr. i. 423. Era să să îneace corabia cu oameni cu tot. VARLAAM, c. II 31. Să dea păgubaşul căte una para pe zi, cu cheltuială cu tot. Răşcanu, L. 37/l3. Am cu ce să te cumpăr pe tine cu nas cu tot. alecsandri, t. 154. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15/28. Ipate îşi ia femeia cu zestre cu tot. creangă, p. 168. Cu toţii, cu toatele (rar nearticulat) = toţi s. toate (împreună). Plecă-şi gerunchele sale cu toţi şi se rugă. COD. VOR. 24/,2. Sfătuesc necuraţii cu eraii şi cu’mpăraţii şi cu toţii se’mvitează. dosofteiu, PS. 13. Cu toţii, săltând de bucurie, s’au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Florile... cu toate-aşa-i zicea. ALECSANDRI, P. I 92. Noi eu toţii adormisem şi horăiam. C. NE-gruzzi, I 252. Ca mumii egiptene stau eu toţii ’n scaun ţepeni. EMINESCU, P. 255. Se pun la masă cu toatele. CREANGĂ, p. 10. Toţi oamenii din casă: copiii, (h)argaţii, (h)argatele, cu toţii era tare învăţaţi şi iscusiţi. SBIERA, P. 246/,. 0 lăudară cu toatele şi-o cinstiră, reteganul, p. I 55/,». Curtenii cu toţi sărea, alecsandri, P. p. 91/»o. Veniţi cu toţi să vedem. TEODORESCU, P. P. 107. Cu toţii împreună. In ora de pornire cu toţii împreună, Doresc l’a tale păsuri călătorie bună. A-LECSANDRI, P. 138. Toţi cu toţii. Iar la port deaea soseau, Toţi cu toţii se duceau. TEODORESCU, P. P. 558b. Repetat: cu... cu (legând două noţiuni opuse s. extreme, exprimă totalitatea, suma completă) == fără deosebire, la un Ioc, unul cu altul, cu toţii, într’una. Băgară c.uconii, 84 cu feţ[i] cu fente. dosofteiu, V. S. 6. Făcând rugă cu mari cu mici. id. ib. 35. Oastea moschicească mai multă n’au fost de 90.000, cu buni cu răi. let. II 118/,. Iară ceilalţi au pierit toţi, cu tăiat cn înnecat. ib. II 430/,,. Mesenii, cu buni cu proşti, se plecară şi le adunară. ISPIRESCU, L. 40. Sântem în păr vr’o cinci milioane de Rumâni, cu din oraşe cu din sate. JIPESCU, O. 23. Las’ să vadă orişicare. Cu sărac cu gazdă mare, Cătana ce plată are. DOINE, 113/r,. | Când e vorba de o acţiune continuă săvârşită ru încetul şi pe rând, aceasta se arată print-r’un substantiv şi repetarea lui prin adăogarea lui cu: zi cu zi = o zi după alta, în fiecare zi. Casa... a căzut bucăţică cu bucăţică în fărâmături, ghica, conv. lit. XIX 291. Întorcea foaie cu foaie, eminescu, N. 45/«. Banii sunt munciţi para cu para. delavrancea, p. 53. (La COŞBUC se găseşte şi cu zi. de zi, construcţie contaminată din zi cn zi. -f zi de zi). Picurii cu strop de strop. Fac al mărilor potop. ap. TDRG. Tu s’o amâi cu zi de zi. id. ap. id. 2°. Cu formează cu substantivul (s. cu pron. s. cu adj.) următor o locuţiune atributiv ă, care, astăzi, e înlocuită uneori printr’ un adjectiv. Legătura între substantivul determinat şi loc. atributivă formată cu prep. cu se face uneori prin pron. demonstrativ cel, cea. Odinioară cu era întrebuinţat mai des decât astăzi în această funcţiune. Cf. fără (II 1° a. 2°) d e. Mă duc prin satele cu apropieare (= apropiate) ea să vâ[n]z lâna cea de prisos, beldiman, n. p. ii 44. Muiare cu bărbat (= măritată), prav. mold. 99. Prietin cu cinste (= cinstit) şi cu credinţă (= credincios). konaki, P. 83. Călătorind prin ţări străine şi locuri cu depărtare (= depărtate). DRĂGHICI, R. 5/,. Şi tu eşti om eu dreptate (= drept) şi darnic. CREANGĂ, P. 300. Buze cu’nşelăciune (= înşelătoare). dosofteiu, PS. 45. Mâncatu-s de răutate, ca iarba de vaci cu lapte (cf. vacă mânzată). •JARNlK-BÂRSEANU, D. 191. Pricini cu păcat (= păcătoase), biblia (1688), pr. ă/33. Cel cu inima împietrită, mardarie, L. 1038. Cădzum în loc cu năsip (= nisipos) COD. VOR. 94/a. Evanghelie cu învăţătură, coresi, EV. 2/35 (cf. Evanghelie învăţătoare). Să plătească paguba cela cu dobitocul. PRAV. 68. Munte cu pădure (= împădurit) deasă, dosofteiu, ps. 35. Scrisori bune şi cu. tărier (= documentate). BIBLIA (1688), pr. 7/m. Agiutorând pre cele cu legea (= legale) (a. 1764), URICARIUL, I 307/s. Şi era om viteaz şi eu sfat bun. LET. II 254/». Drumuri... aşternute cu piatră. BĂLCESCU, M. V. 6/i0. Era în Iaşi un tânăr boierinaş cu numele (= numit) To-derică. c. NEGRUZZI, I 81. Monahi... cu barbele (cf. bărbos) lor albe. eminescu, n. 203. Scriitori dintre cei mai cu limbă românească ce i-a avut vreodată literatura noastră. MAIORESCU, CR. II 247/3. Care eu, poveri de muncă vin încet. C0ŞBUCi cu — 938 — CU B. 5. Candela nu se stângea niciodată din faţa icoanei cu Sf. Neculai, păzitorul. DUNĂREANU, SĂM. vx 369. Să ducă pe Făt-frumos în cămara cu armele, ispirescu, L. 21. Păcurar cu oile, De te-ar bate ploile! jarnîk-bârseanu, d. 279. Om cu pretenţii (— pretenţios). în ţara orbilor, cel c’un ochiu (= chiorul) e împărat. C. NE-gruzzi, i 248. AI cu alba = acela pe care-1 doare inima, care are interes, rădulescu-codin, î. | (Probabil după opusul fără de (v. fără II 2) s’a format şi) cu de. Cu-de-adevărat, v. adevărat (II 1°). (Mai ales) Cu de toate = cu exemplare din toate, integral, complet. Viaţă cu de toate bunătăţile petrecând. DOSOFTEIU, V. s. 3. Ieşi ca din pământ o masă încărcată cu de toate bunătăţile. ispirescu, l. 238. 3°. Cu formează cu cuvântul următor o întregire predicativă s. un complement nedrept. Exemple se găsesc în acest dicţionar în număr mare la verbele: a fi, a se găsi, a se afla, a locui, a merge, a rămânea, a se însura, a se mărita, a fi dator, a lua, a cumpăra, a semăna, a fi asemenea, a asemăna, a compara, a alătura, a (se) potrivi, a se mulţumi, a fi mulţumit, a dărui, a milui, a uni, a (se) împreuna, a (se) amesteca, a face, a se obişnui, a se deda, a se deprinde, a se îndeletnici, a se purta, a acoperi, a fi plin, a coase, a înceta, a conteni, a se întâmpla, a împărţi, a fi vinovat, a tâlcui, a se trezi, a se pomeni, etc. 4°. Cu sens de reciprocitate, când e vorba de o acţiune care se face de două s. mai multe persoane în comun sau una împotriva alteia: între ei s. ele, unul cu altul, în mod reciproc; unul contra altuia. După verbe (mai ales refl.) ca: a avea a face, a se certa, a se împreuna, a se însoţi, a se întâlni, a se lupta, a petrece, a se război, a se săruta, a se sfătui, a se iubi, a trăi, a vorbi, etc. întră întru gloată şi se păriia cu Iudeii. COD. VOR. Il/8. Fistu întrebă-se cu sveatnicii şi răspunse. ib. LXVIII/i. Mă sfătuuu cu luminatul Mitropolitul. coresi, EV. 6A. Simtem datori să ne iubim unul cu alalt. varlaam, c. 291b. Vorbind în taină cu Măria-Sa, i-am zis. antim, p. xxiii/is. Tractatul ee el încheie cu Baiazit. BĂLCESCU, M. v. 8A<. N'ai cu nime războiu. c. NEGRUZZI, l 46. Când cu baba m’am luat, Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, p. 108. îţi jur că mai mult nu m’oiu mai iubi cu morariul. sbiera, P. 241Ai. Se luau de gât lupii cu mieii, ispirescu, L. 1. Mal cu mal nu se zărească, Glas cu glas nu se lovească. Ochi cu ochi nu se ajungă, alecsandri, P. P. 233. Aseară pe la sfinţit, Cu alta te-ai întâlnit, Cu alta te-ai drăgostit. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 247. 5°. Se arată un raport de î n r u d i r e. Codrul — frate cu Românul — De săcure se tot pleacă. E-MlNESCU, P. 162. Ochilă, frate cu Orbilă. creangă, P. 244. Suntem pe moşia unei scorpii, soră cu Gheonoaea. ispirescu, L. 5. Râsul e frate cu plânsul. ZANNE, P. II 700. II. Instrumental. Prin cu se indică instrumentul, p. ext. mijlocul, (slujbaşul, servitorul) s. materia (propriu şi fig.) care serveşte la săvârşirea unei acţiuni, a unei înfăptuiri, etc. înlocuit astăzi uneori prin prep.: de, prin, pe, în, după. 1°. Cu ajutorul..., folosindu-se..., întrebuinţând..., prin... Nu sânt dumnedzei ceia ce-s cu mărule (= mânile) fapţi (= făcuţi). COD. VOR. lX/2. Prorocilor cei ce grăiia cu [= în] numele Domnului ib. cxxxnil„. Nu vă, giurareţi nece eu (=pe) ceriul,... nece cu [păjmântul, nece cu altul oare-carele giurămănt. ib. cxxxni/n. Doamne, nu cu urgia ta oblici mere (= pe mine), nece cu mânia ta pedepsi mere. PSALT. sch. 7A. Cu ranele lui noi toţi ne-am vindecat. CORESI, EV. 2/2). Cu lapte adapă. id. ib. 38Ao. Cu multe năpăşti sânt ţinut. paraclis (1639) f. 2 v°. Era mai ales de (= decât) alţii şi cu [= în privinţa, la] statul şi cu vărtutea. varlaam, c. II 16b. Cu limba lor în-şală. dosofteiu, PS. 21. L-au legatu-l cu mâniile de ceale doaă vârvuri. id. V. S. 17. S’au tălmăcit... cu [= la] porunca prea bunului creştin, biblia (1688) pr. l/7. Şi încă cu talandul [= din pilda cu talantul] ne mai învăţăm că... ib. pr. 4AS. Te-ai arătat ajutoriu cu (= în) multe fealiuri. ib. pr. 7Ai. Cu (= din) acealea trecute vremi să pricea-pem ceale viitoare, let. i. 5Ai- Liovenii... s’au împăcat cu bani. ib. 11 9A- Cu acest fel de mul-ţămită boierii i-au mulţămit. ib. 11 235As. A.m soris zapisul cu [= după] zisa lor (a. 1762). uricariul, X 76Ao- împreunându-se cu focul cu [= de] carele nu s’au ars. mineiul (1776) 64b. Făcut cu învăţătura şi îndemnarea noastră. ANTIM, P. xxiii/4. Mitropolia n’am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni, id. ib. XXVA». lem ... se sculă asupra frăţine-său Baiazid cu războiu. E. VĂCĂRESCUL, ist. 259/i2. Iubea mai mult să-şi petreacă vremea cu giucării. DRĂGHICI, R. 4/12. Se deosebea din celelalte numai cu (= prin) îmbrăcămintea şi cu (= prin) umbletul ei. GORJAN, H. 5/i. Dorind cu aceasta a o face mai folositoare... marcovici, C. 5. îl ameninţa cu moartea. BĂLCESCU, M. v. 393A- Erau amândoi Români cu [= prin s. după] naşterea şi cu inima. GHICA, S. IV. Şi cum vin cu drum de fier, toate cântecele pier. EMINESCU, P. 161. Arald... cu ochii o’nghi-ţea. id. ib. 208. A’nceput mă-sa cu ocară. COŞBUC, F. 97/». Unge toţi păreţii cu sânge. CREANGĂ, P. 25. Să apuci încotroA vedea cu ochii. id. ib. 74. Să te slujeşti cu (= de) dânsele, cănd va fi de trebuinţă, ispirescu, L. 4. [Bălaurii] se aşează cu locul în ziduri sparte şi părăsite, sbiera, P. 316/i3. împăratul a poruncit... pe cioban şi pe baba lui să-i ţină împărăţia cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. iii 7/32. Vreo Baba-Cloanţa, ce i-a făcut cu ulcica, alecsandri, p. p. 9., nota 1. Cară vinul cu urciorul, Că ni s’a fript gâtişorul. TEODORESCU, P. P. 271. Ş’atâta-i de lat în spate, Nici cu ţara nu li-i bate. şez. IV 8b/s. Tu cu ochii faci belele! jarnIk-bărseanu, d. 40. Eu îţi închin cu păharul, Dumnezeu fie cu darul! ib. 517. | (Numai la dosofteiu) Cu de+ (v. II). O munciră cu focul şi cu... de alte măestrii de muncă. V. s. 19. Biruia pre alalţi nu numai cu postul, ce şi cu de toată mintea cea de smerenie, id. ib. 23. 2°. Cu formează cu cuvântul următor o locuţiune adverbială modală, care poate fi redată adesea printr’un gerundiu. Cf. fără (II 1, 2). Derept aceea cu socotinţă ( = chibzuind) cuvântul lu Dumnezeu ascultă. CORESI, EV. 4/». Cu blând şi cu milă caută Dumnezeu spr’insul. id. ib. 33/3. Ne văm judeca cu frică şi cu cutremur mult. id. ib. 37/20. Talandul... cu dobândă va să ni-l ceară Domnul. BIBLIA (1688) pr. 3Ao. începură cu vol-nicie (= în mod arbitrar) a se lăţi, a se lărgi. P. maior, ist. 55. Când moarte cu-a sa cruzime se arată. KONAKI, P. 83. Mergând cu un pas repede ( = grăbit), curând a ajuns la porţile unei case. C. NEGRUZZI, id. I 27. Frumoasă copilită, Spu-ne-mi de unde vii cu zimbet (= zâmbind) pe guriţă? ALECSANDRI, P. I. 208. E’ntinsă’n haine albe cu faţa spre altari Logodnica lui Arald. EMINESCU, P. 199. Vin neveste dela rău Şi cu poala prinsă’n brâu Vin... fete. COŞBUC, B. 6. Lega paraua cu zece noduri. CREANGĂ, P. 3. Să nu meargă seara’n sat, Că vine cu capu’ spart. JARNÎK- ou — 939 — CU bârseanu, d. 181. II S p e e. Cu adevăr v. adevăr (III 3°), cu adevărat v. adevărat (II 1°), cu adeverire t v. adeverire. Cându-i va părea cu adevărat, prav. mold. 17b. Acum, tată, cu adevărat este mort Robinsonf drăghici, R. 34/i3. Cu amar v. amar (III). Cu (de-)amănuntul (s. amăruntul) v. amănunt (I). Cu anevoie v. anevoie (2°) Cu apropiere = cu aproximaţie, mai mult sau mai puţin, (t) apropiat, în apropiere, aproape. Fiind satul cu apropiere de târgul Bacăului (a. 1818). URICARIUL, V. 191/28. Mi-este cu apropiere = mi-e aproape, ciauşanu, V. Cu asupra v. asupra (IV 2°). Cu (ne) băgare-de- seamă v. băgare. Cu bine = cu bunătate, cu bunăvoinţă, bine (cf. şi bine III 1°). Să le slujim de ce ne învaţă cu bine. CORESI, EV. 43/is.. Ar fi cu bine primite a rostului meu... cuvinte. dosofteiu, PS. 60. N’am pe nime cu bine. ŞEZ. iii 159/.,. Cu binişor(ul) v. binişor (4°). Cu blând v. blând (1°). Cu blândeţe v. blândeţe. Cu cale v. cale (1°) Cu carul v. c a r (1°). Cu cârdul (la dosofteiu, ps. 165) v, cârd. Cu cinste v. cinste (II 1°). Cu credinţă = credincios. Cu credinţă să-l primim, coresi, ev. 46A-Cu depărtare = departe. Această vie îmi era cu depărtare a o căuta (a. 1811). URICARIUL, X 119/M. Locurile unde ei se găsesc sunt prea cu depărtare de aicea, drăghici, r. 39/;o. Cu drag = din toată inima, bucuros, prietenos. Şi toate învăţăturile lui cu drag să le săvârşim, coresi, EV. 75/ss. Soarele... privea la ei cu drag. eminescu, p. 11/20- Cu dragoste = plin de iubire. Cu dragoste părintele priimi-va noi. CORESI, EV. 33/is. Cu drept (ul) = adevărat, drept, sincer. De este cu dreptul să zică cineva, antim, P. XXvn/M. Spuneţi-mi eu drept, Cu mâna la piept. POP., jahresber. x 491. Cu dreptate = drept. Dacă în una vi s’au părut cu dreptate, Pentru ce în ceealaltă să paie cu strămbătate? KONAKI, P. 266. Cu droaia = în număr mare. Numai iacă au şi început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264. Cu dulce t = plăcut. Mă vei odihni cu dulce. DOSOFTEIU, PS. 19. Cu dulceaţă : cu bunătate, plăcut. [Domnul este] cătră păcătoşi cu dulceaţă, coresi, ev. 23/,,. Cu folos v. folos. Cu frică, cu de-a-frica v. frică. L-a luat cu frig (h. iv 163) = a început să-i fie frig. A lua cu friguri = a fi cuprins de friguri. Şi par’că mă ia. cu friguri. N. rev. R. i 36. Cu gloată v. gloată (I 1°). Cu grabă v. grabă. Cu greşală = din greşală (v. greşală 2°), greşit. Va ucide pre cineva cu greşală. prav. mold. 47. Cu greşală spun unii că se arseră de Mihaiu-vodă [acele pa-laturi]. bălcescu, M. v. 347. Cu (mare, f mult) greu v. g r e u (B. 1°). Cu grijă v. g r i j ă (I 1°, 2°). Cu îndelungare v. îndelunga. Cu îndestulare v. îndestula. Cu inimă, cu toată inima, cu dragă inimă v. inimă (II). Cu întunearece f v. î n t u n e r e c (I 2°). Cu iuboste f = cu drag, bucuros. Cu iuboste făgăduvră noi fraţii. COD. vor. 29/,. Cu izbândă v. izbândă (1, 3°). Cu jale — jalnic, trist. De ce plângi cu jale? alecsandri, P. I. 196. Se opresc eu toţii în cale, se opresc şi zic cu jale. creangă, P. 275. Cu (înlesnire v. înlesni. Cu luare-a-minte = atent, cu a-tenţiune. Cu nepăsare = nepăsător. Eu aştept cu nepăsare A furtunelor suflare. ALECSANDRI, P. I. 144. [Frate-meu cel mare] se dă ou nepăsare după uşă şi trage zăvorul. CREANGĂ, P. 27. Cu păcat = condamnabil. Am socotit că ar fi cu păcat (a. 1767). URICARIUL, x 200/1. (Mold.) Cu pielea t = în pielea goală, la piele. Altă dată îi poartă pre toate uliţele târgului cu piialia (dăspuiaţi MUNT.), pre măgari. PRAV. 678. L-au desbrăcat cu pielea si l-au legat la stâlp la ger. n. costin, ap. DDRF. Cu primejdie = primejdios. I s’au părut cu primejdie a dormi in acel chioşc, drăghici, R. 161/,. Cu putinţă = posibil, admisibil. Nu era cu putinţă, să lase. BIBLIA (1688) pr. 3/,2. Nu este cu putinţă ca făcători de rele să nu-şi ia răsplătire. marcovici, c. I8/20. Cu neputinţă (= imposibil). Cu răutate = răutăcios. (A-i fi) cu ruşine = a se ruşina. Fiindu-i cu ruşine a-l vedea la obraz. MINEIUL (1776) 93. (Neobişnuit) Cn socoteală = cu condiţia... I-au răspuns eârcimariul că-l va ierta, cu socoteală că la toate să zică că-mi place, barac, t. 14. Să nu-ţi fie cu supărare = să nu te superi. ISPIRESCU, L. 290/,=. Cu temeiu = statornic, definitiv. Au început Domnii a se aişeza ma/ţ cu temeiu în scaun în Iaşi. LET. 11 202/32. Cu ui' mire = uimindu-se. Stă, aude’n câmp lătrare X zăreşte cu uimire O căsuţă, alecsandri, p. if! 14. Cu urît t = urît, neplăcut. Era şi drumeţilor cu urît a treace pre acolea. dosofteiu, V. S. 65. Cu vieaţă = viu. încă mă mier cum am scăpat cu vieaţă. creangă, p. 188. cu vitejie = vitejeşte. Cu voie (bună) = bine dispus. M’a făcut maica pe lună, Să fiu tot eu voie bună. JARNlK-bârseanu, d. 395. | Cu-de s. de cu... cu de-adevă-rul v. adevărul (III 3°). Cu de-adinsul s. cu (tot) dinadinsul v. a d i n s (iii 1°). Cu de destul t = destul. Şi niminea nu iaste cu de destul spre mulţemita lui. coresi, ev. 31/3(. De cu frică + == cu frică. Eu de cu frică şi cu bucurie mă minunez, neştiind ce voiu face. DOSOFTEIU, v. s. 160b. (Numai la DOSOFTEIU) Cu de tot (toată). Ziua morţii să-i prăznuiaseă cu de toată bucuria. V. S. 9. S’au nevoit cu de toată nevoinţa. id. ib. 171. || Cu cât v. c â t (A I 1° b, C I 1°). Cu cât şi v. c â t (A II 5°). Câte cu v. c â t (C IVa). Cu câţi toţi v. c â t (C 1 3°). Cu atât (a) v. atât (II 3°, III 2°). Cu cât... cu atât v. atât (II 1°, 3°) şi c â t (A II 5°). Cu atât mai... v. atât (II 3°). Cu cât mai... v. c â t (A II 5°). 3°. în concurenţă (putând fi înlocuit) cu alte prep.: în. Pentru ceia ce fură în pizma nescui, cu [în loc de MUNT.] batjocură, prav. 1700. Aşa s’au tras cuvântul pănă astăzi, cum să hie trimis cu taină IfiOOO de galbeni de aur la, Ieremia-vodă. LET. I 223/2». Şi-l lăsară boierii acolo cu mare sărăcie, ib. 11 308/i2. Vei rămânea să fii cu mine cu tăceare. MINEIUL (1776) 51b). Au început a socoti eu ce chip ş’ar faee o traistă, drăghici, R. 58/22. li despoia [pe boieri] de averi,... lipsin-du-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. c. NE-GRUZZI, 1 143. Dumneata să nu mă iei pe mine cu bătaie de joc. agÂrbiceanu, p. m. 216. | De. Cu această boală boliia tot rodul jidovăsc. varlaam, c. 292. Pieriră cu aceeaşi moarte ca Andreiu, bălcescu, M. V. 395/2,. Cu bună seamă vr’un cuib a tâlharilor acestor de Moldoveni, c. NEGRUZZI, I 168, Cf. SBIERA, P. 15/40. | După. Era rege numai cu numele. Cf. pontbriant. | Faţă de. Purtările sale cele înţelepte cu toate treptele de oameni. GORJAN, H. I 2/„. Mirni se schimbase eu ei. D. zamfirescu, ap. TDRG. în ce priveşte, referitor la. Te-ai cam grăbit Mă-ria-Ta cu chematul Moscalilor. LET. 11 342/33. Cum rămâne cu moşu-tău? creangă, P. 187. | Din. De va dărâma neştine în pădure,... şi cu nesocotinţa lui va scăpa săcurea den mână... prav. 59. | DUpă (= conform, potrivit). Am scris zapisul cu zisa lor (a. 1756). uricariul, xii 323. | Prin. Mântuitorul... ne arătă chipul cu care ne putem mântui. bălcescu, m. v. 2/u. | La fei cu. Şi cu Si-meon bătrânul în mâni să-l priimim. coresi, EV. 521/o. cu — 940 — CU 4°. în comparaţii, precedat de: asemenea (I 1°), la fel, potrivit, deopotrivă, egal, în rând, f într’un chip, f atocma. Celora ce se-au tămplat aseamerea (= asemenea) întru credinţă cu noi. COD. VOR. CLXVIII/h. Nu să vor certa într’un chip svătuitoriul cu agiută-toriul. PRAV. MOLD. 166 b, cf. 169b. Vieaţa în pământ să-mi calce atocma cu pravul. DOSOFTEIU, V. s. 25. Asemenea cu fiinţele cele desfrânate, el se depărtează ;. Arătase la fire mai aspru decât cum era cu domnia' dintâiu. ib. 11 218/,2. Cu întemeierea acestor state, evoluţiile istorice ale Românilor se fac mai lămurite. Bălcescu, M. v. 7/2». Cu seara bună, verişoară ! alecsandri, t. 202. Precum pulberea se joacă în imperiul unei rază, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, eminescu, p. 223. în Banat se dă la Paşti cu demineaţă de pomană morţilor colaci, marian, î. 386/2i. Să meargă cu zori de zi, ca să aducă împăratului cheia raiului. sbiera, p. IOO/2. Te culci seara cu soare. Şi te scoli în pruneu’ mare. jarnîk-bârseanu, d. 422. Cf. MARIAN, NU. 617/,. I (întărit) Atunce cil: Trăgea nădejde altul de domnie, atunce cu mersul boierilor la Poartă, let. hi 7/s. | (I)e) când cu v. când (II 1“ e). | (Simţindu-se cu una cu cuvântul următor, poate fi precedat de prep. dc). începând (chiar) cu, din (timpul). De cu noapte an plecat fuga Ghica-vodă den Bucureşti. LET. I 349. Tot întru acest an, de cu iarnă. ib. II 288/i7. Doarme fără a se trezi De cu zori şi până’n seară. De cu seară până’n zi. alecsandri, P. III 396. I se da de ştire de cu bună vreme, sbiera, p. 195/,0. De-ar fi lună de cu scară, jarnîk-bârseanu, D. 141. (întărit) Fiind bolnavă încă de cu sură. let. iii 231/si. iŢcu vreme] cu timpul, cu zăbavă = Ia timp potrivitTTÎTTTîHpfu său : după mult timp, cândva, încetul cu încetul, odată şi odată. Cf. fără (II 1° a, 2°). Răsipescu-se cu vreame. coresi, ev. 99/m. Nu cu zăbavă, l-au lovitu-l boală. dosofteiu, v. s. 99. Şi cu vreme s’au strâns mulţime de au împlut locul. ib. let. i 91/n. Au adus şi apă pre oale... care pre urmă cu vrrrne s’au astupat. ib. II 232/,,. Cu rrcamr s’au întins până la Pelopones. calendariu (1814) 3/2,. Din lâna lor cu vreme putea să facă un feliu dc postav, oră-GHICI, R. IOO/20. Daca s’o’ntârnpla. Cu vreme. România s’ardice fruntea sa,... Ai luptelor cumplite părtaşi ei vor mai fi. alexandrescu. M. 9/,„. Şi cu vreme, de-oiu trăi. Pân’într’ unul ţi-oiv plăti. alecsandri, p. p. 102b/7. Bădiţă, de dragul, tău, Toate mor broaştelc’n tău; Cu rrcine-oin muri şi eu. RETEGANUL, CH. 21. Asta va veni cu timpul. (întărit) Alte făpturi stâlpi cr era în Răni, unele..., altele cu vremi îndelungate s’au răsipit. LET. I 78/,. | Cu zile v. z i. 2°. înainte de noţiuni temporale ca lună. a n, zi, cens, etc., arată durata unei acţiuni, unui angajament s. repeţi rea: Ani (luni. zile. etc.) întregi s. de-arândul. Domnul cu veacii custă pre aşezare. DOSOFTEIU, ps. 29. Au mers cu zi cu noapte [=ziua şi noaptea] pron locuri ascunse până la Argeş. LET. [ A. 123. Şezând cu ceasurile amândoi închişi... ib. iii 273/*.-,. Râde nebun cu ceasul, pann, p. v. I 97. îrnltlu. de urît, cu ziuă pe colnice părăsite. KoMAKI, p. 103. Câţiva ’n sat la noi Te peţesc cu anii. coşbuc, B. 197. Plugurile rămân singurele pe brazdă în ţarină cu săptămânile. CREANGĂ, A. 72. De multe ori nu venea cu zilele p’acasă. ISPIRESCU, L. 123. Să dea drumul cerului. Ca să curgă ploile. Ploile ca gârlele, Nopţile şi zilele Şi cu săptămânile. TEODORESCU, P. P. 211b. S’a dus neică cu carul, Nu l-oiu mai vedea cu anul. bibicescu, p. P. 35. | Spec. A tocmi (angaja, lua, lucra, ţine, etc.) cu anul (ziua, etc.) = (pentru) un an (o zi, etc.), pe termenul de un an (o zi, etc.). Să se lase 'le a mai ţinea moşii cu anul (a. 1803). uricariul, iv 155/-,2. Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul. creangă, p. 151. Aice îşi făcură o colibă, fi câte unul cu ziua rămânea la făcut bucate. ŞEZ. ii 201/k. A tocmi oameni cu ziua. herz.-gher., m. iv 247. Eu pe cu — 941 — CUADIIATURĂ Vidra nu ţi-oiu da, Gă am hiat-o cu luna Şi să i-o duc maică-sa. bibicescu, P. P. 324. An cu an y. a n (I 1°). 3°. Cn arata (Iacă un eveniment s’a petrecut mai nainte sau după o dată, ajutând să se precizeze şi durata de timp. Au fost mainte de săborul din Ni-chea cu 20 de ai. DOSOFTEIU, V. s. 5b. în luna lui august 9 zile,... de noapte cu 3 ceasuri de cătră ziuă... au fost cutremur, let. ii 23/37- Măritată fiind mai nainte cic cătăva vreame. MINEIUL (1766) C>2b. Cel ce cu puţine zile mai nainte şi-a lepădat lutoasa sarcină. MARCOVICI, D. ]5/16. într’o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, 221. înaintea facerii cu şase săptămâni s’a pomenit că-i plănge copilul- în pântece. FUN-DESCU, L. P. 21/o. IV. Ideea temporală „de-odată cu...“, „cu prilejul"... poate, în anumit context, să fie interpretată cauzal: Din cauza, din pricina, pentru, de. Cu măriia deşartă multe case şi năroade şi cetăţi mari sparseră-se. CORESI, EV. 13/20. Să se bucure cu acest bine. PRAV. MOLD. 26. Se robise cn pofta muierească. dionisie, C. 218. he va fi zădarnică cheltuiala şi osteneala cu venirea pe aice (a. 1803). uricariul, IV 157/i. Alergarea de cai... se prelungise până în luna Septemvrie, cu aşteptarea I)[lui] conte Voronţov. c. negruzzi, i 35. Eu mă las puţin, că mira trecut ciolan prin ciolan, cu nunta voastră, creangă, P. 5. Sc luase de gânduri, cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale. ISPIRESCU, l. 232. V. (Astăzi rar) Final: Spre. Cela ce va ucide pre altul, ce au fost fiind moşiile cuiva, cu acesta scopos [într’acesta chip munt.], cum să cadză pre mâna lui... prav. 337. Şi au zidit, cu mare minunea veacurilor dc pe urmă, pod de piatră peste Dunăre, m. costin, ap. gâdei. Iară Cazacii nu sosia la Hotin, cu mare mâhnicimne Leşilor. let. I2 277. Şi au mers Căzacii... păn’ in corturile turceşti, cu mare spaimă în toată tabăra turcească-, ib. I 279. Şi cu ruşinea lui se întoarce înapoi la tată,-său acasă, creangă, p. 1S8. VI. Concesiv. în locuţiunile: cu toate (s. tot s. toată) că, cu toate acestea ■ deşi, admiţând că..., chiar_ aşa fiind..., chiar dacă admitem... ’ s. ţinem seamă că... s. de... Atunci el, cu toată slabăciunea, seulându-se... au început a scoate apă. drăghici, R. 10. Cu. toată sân tenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe hartă, bălcescu, m. v. 5/is. Eram trist, cu tot timpul frumos a primăverei. c. negruzzi, i 85. Din inima lor nu s’a şters purtarea necuviincioasă a spânului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. După ce-au crescut puţin, l-au dat împă- Crăteasa, eu toată sărăcia, la şcoală, sbiera, p. 130/2i. Cu toată înţelepciunea şi, priceperea lui, nici s’a putut s’o deie la cale pe această femeie, şez. V. 135/o0. Cu toată astă făgăduială, el tot plângea. FUNDESCU, B. 21/„. | (Numai în PRAV. MOLD.) Cu aceste (a) cu toate, cu acelaşi înţeles. Cu acea-ste cu toate, giudeţul va giudcca să-ş[(] piarză muiarea toate zestrele. 72b, cf. 41, 74, 103. Iară cu aceastea cu toate [după aceastea după toate MUNT.] să cade tot să îndzestreadze fata. PRAV. 780. [Din punct de vedere sintactic e de remarcat că, dintre toate prepoziţiile româneşti, în limba literară de azi, numai după cu (şi de-a) substantivul se articulează şi fără a fi determinat mai de a-proape. Totuşi observăm că, deşi zicem eapra cu ■iezii, apuc cu măna, bat cu Meiul, nu articulăm în: mănânc carnea cu pâne, unde în franţuzeşte am traduce prin genitivul partitiv: je mange la viande avec du pain. De asemenea nu se articulează când urmează complinirea „cu tot“: servitorul a fugit cu banii, dar a fugit cu bani cu tot. Şovăirile în întrebuinţarea articolului după cu sânt dese, mai ales în textele vechi. Şi deaca lu strinseră elu cu oajde, (strângându-1 pre el cu legăturile. N. test. 1648; cu curealele. BIBLIA 1688) COD. VOR. 44,/s. Deca străluce soarele cu zăduhul (: cu căldură N. test. 1648, împreună cu zăduful, biblia 1688), seacă iarba. ib. lll/s. Alt exemplu: Mergi, sănătoasă, mămucă, zise cel mie, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20, dar: cu lacrimile în ochi. cf. ISPIRESCU, L. 4. Cine se va înţelepţi cu smerenia, înălţa-va el Domnul cu slavă. CORESI, EV. 93/io-so. Se zice: cu grijă, cu cale, cu precautiune, dar cu nemiluita. în forma articulată: eu mulţii t, având înţelesul de „mulţi", pe care o găsim la DOSOFTEIU (Veniră cu mulţii, v. S. 79, cf. PS. 181, 183), se pare că avem a face cu analogia lui cu toţii.] — Din lat. cum, idem. Cf. n u s u 1. CUA- v. ca- şi cva-. CUAC ! interj. Interjecţie onomatopeică imitând un acces scurt de tuse. Ţaţa Miţa... se’nneacă: euac ! caragiale. n. s. 115. CIJAMÎAGENÂR, -A adj., subst. Quadragenaire. — (Despre o persoană) Care a împlinit patruzeci de ani. [Scris şi quadragenâr.] — N. după fr. (lat. quadragenarius, -a, -um, din quadrageni „ (câte) patruzeci"). CUADRÂNT s. m. Quadrant. — (Geom.) A patra parte din circumferinţa unui cerc; p. ext. instrument de precizie, alcătuit dintr’un asemenea sfert de cerc gradat, întrebuinţat pentru măsurarea unghiurilor. — N. după fr. (lat. quadrans, -antem, idem). Cf. tripletele cadran şi cvadrans. CUADRĂT,-Ă adj., s. a. şi m. 1°. Carri. 2°. Cadrat. 1°. (învechit) Adj. Pătrat. Stânjeni cvadraţi. ECONOMIA, 70, uricariul Iii 269. Lungimea insulei,., este cvădrată, adică pă căt ii este lungul, atât e şi latul. GORJAN, H. II 77. Locuri... cva-drate, adecă în patru colţuri, GOLESCU, î. 98. || S. a. Pătrat. Păreţii... aveau, pe unde ajungea lumina lunei, două cuadrate mari argintoase ca refleetare a ferestrelor. EMINESCU, N. 38. Qua-drâtul este un quadrilater. MAIORESCU, L. 30. Loc. adj. şi adv. In cuadrat = în formă pătrată ; în careu. O clădire... zidită’n cvadrat. PANN, E. I 85. [E]scadroane în larg cuadrat formate. ALECSANDRI, P. III 219. || Spec. (Astron.) Poziţia lunei, când se găseşte în pătrarul întâiu sau în’ cel din urmă. CULIANU, c. 2C4. (Mat.) Numărul multiplicat cu sine însuşi. STAMATI. 2°. S. m. (Tipog.) Bucăţica de fontă (ale cărei muchii formează un pătrat) întrebuinţată în tipografie spre a umplea golurile între literele u-nui rând s. între rânduri. ŞĂINEANU, D. U. [Plur. (ad 1°) cuadrate, feuadraturi; (ad 2°) cuadraţi. j Şi: cvadrât, quadrât adj., s. m. şi a.] — N. din lat. quadratus, -a, -um, idem (1°) (în parte prin germ. Quadrat). CUADRATCRĂ s. f. (Geom.) Quadrature. — Reducere a unei figuri oarecare la un patrat echivalent. Cuadratura cercului; (propriu) reducere a unui cerc la un patrat echivalent (ceea ce este o problemă insolubilă) ; f i g. problemă imposibil de rezolvat. [Şi: cvadratură, scris şi quadratură.] — N. după fr. (lat. quadratura, -am). CUADRIGĂ — 942 — CUB CUADBIgA s. f. (Antic.) Quadrige. — Trăsurică pe două roate, deschisă înapoi, trasă de patru cai alăturaşi, întrebuinţată la Greci şi la Romani la alergările dela jocurile olimpice s. din circuri. Generalii triumfători urcau Capitoliul in cuadrige trase de patru cai albi. [Şî: cvadrigă, scris şi qua-drigă. Şi: quadrigiu t s. a. Nechiază iapa nebună Ce chiar la quadrigiu s’o’nhami c bună. OLLĂ-NESCU, H. O. ICO.]. — N. din lat. quadriga, -ae s. -anim, idem. CUADBIGfiMENI, -B adj. plur. (Anat.) Quadri-jumeaux. — (tn expresia) Tubercule cuadrige-mene, ieşituri ale măduvei prelungite, în număr de patru. [Şi : cvadrigemeni, scris şi quadrige-meni.] — A7. după fr. CUADBILAT s. a. Btoffe quadrillăe. — Stofă cadrilată. Pernele sânt de cuadrilat. delavrancea, S. 8. [Plur. -laturi]. — Adjectivul cuadrilat (= cadrilat), substantivat. CUADElLATfiB s. a. (ş. d.) v. cadrilater (ş. d.). CUADBILOBĂT, -A adj. (Botanică) Quadrilob6.— (Foaie) care are patru lobi. [Şi: cvadrilobât, -ă, scris şi quadrilobât, -ă.] — N. după fr. CUADRIPETÂL, -A adj. (Bot.) Quadrifietale. — (Floare) care are patru petale. [Şi: cvadripetâl,-ă, scris şi quadripetal, -ă.] — N. după fr. CUADBIREM, -A adj. (Antic.) Quadrirdme. — (Navă) cu patru rânduri de lopătari suprapuse sau cu câte patru lopătari la fiecare vâslă. Cf. triremă. [Şi cvadrirem, scris şi quadrirem.] — V. după fr. (lat. quadriremis). CUADBISILÂBIC, -A adj. Quadrisyllabique. — Compus din patru silabe. Versuri cundrisilabice. [Şi: cvadrisilăbic,-ă, scris şi: quadrisilâbic,-ă]. — N. după fr. CUADBIVĂLV, -A adj. (Bot.) Quadrivalve. — (Fruct) care are patru valve. [Şi: cvadrivălv, -ă, scris şi quadrivâlv, -ă.] — N. după fr. CUADBÎVIU (M) s. a. (Ist.) Quadrivium. — (în evul mediu) Diviziune a învăţământului cuprinzând cele patru arte liberale matematice (aritmetica, muzica, geometria şi astronomia), urmând după triviu(m). [Şi: cvadrlviu(m), scris şi qua-drîviu (m).] — N. după fr. (lat. quadrivium „cele patru căi“). CUADBUMÂN, -A adj. (St. nat.) Quadrumane.— (Animal) cu patru mâni. Maimuţele sânt cua-drumane. (S. f. plur.) Veche despărţitură a mamiferelor înlocuită acum de ordinul primatelor şi care cuprindea maimuţele. [Şî: cvadrumân,-ă, scris şi quadrumân, -ă.] — N. după fr. CUADBUPED, -A adj. şi subst. (Zool.) Quadru-pede. — (învechit) (Animal) patruped. [Şi: cvadruped, -ă, scris şi quadruped, -ă, adj., subst.] — N. după fr. CUADBUPL vb. Ia v. cuadruplu. CUADBL'PIX’, -A adj. şi subst. Quadruple. — (Latinism) împătrit, de patru ori mai mare. A plătit cuadruplul amendei. S este nuadruplul lui %. [Şi: cvadruplu,-ă, scris şi quadruplu,-ă. | Verb: cuadruplâ Ia = (trans. şi refl.) a' (se) face de patru ori mai mare, a (se) împătri], — N. din lat. quadruplus, -a, -um, idem. CUALIFIC (ş. d.) vb. I v. califica (ş. d.). CUÂNTUM s. a. Quantum. — (Franţuzism-lati-nism). Cantitate, sumă (neprecizată) la care se urcă o cheltuială, etc. Tribunalul va fixa cuantumul despăgubirilor. [Şi: cvântum, scris şi quân-tum]. —■ N. din fr. (lat. quantum. „atât cât“). Cf. cât. CUABT s. a. Quart. — (Franţuzism) Sfert,- pătrar. Un quart de oră. ghica, s. 400. (Jur.) Do-naţiunea să [nu] treacă peste cuartul bunurilor. hamangiu, c. C. 221. [Plur. cuărturi. | Şi: cvart, scris şi quart s. a.] — N. după fr. (lat. quartus,-a,-um „al patrulea") . Cf. cuartă. CUABŢ s. a. (Min.) v. cvarţ. CUÂBT s. f. 1°. Impot du quart de la recolte. 2°. Quarte (mus.). 3°. (Fiâvre) quarte. 4°. Qua-trieme (au jeu). 5°. Quarte (escr.). 1°. t Dare consistând din a patra parte din recoltă ; cf. dijmă. Darea decimelor, a nonelor, a ovilitelor, a cvartelor. şincai, .HR. III 82/2S. •z“. (Muz.) Interval între patru note consecutive (de ex. do fa). 3°. (Med.) Accese de friguri intermitente care vin la patru zile odată (bianu, D. S.), cvar-t a n ă. 4°. (La jocul de cărţi). Patru cărţi consecutive şi de aceeaşi coloare în mâna aceluiaşi jucător. Cuartă majoră. 5". (La scrimă) Una din poziţiile de apărare. [Şi: cvârtă s. f„ scris şi quârtă s. f.] — N. după fr. (lat. quartus,-a,-um „al patrulea"). Cl'AKTKT s. a. (Muz.) Quatuor. 1°. Bucată de muzică scrisă pentru patru voci s. pentru patru instrumente (numit cu un termen francez şi) cnatuor. 2°. Ansamblul a patru voci s. patru instrumente. [Şi: cvartet, scris şi quartet.] — N. din ital. quartetto, idem. CUABXlB s. a. v. cvartir. CUATEBNAr, -A adj. Quaternaire. 1". (Chimie) Compus din patru corpuri simple. 2V. (Geol.) Eră cuaternară = perioadă geologica (urmând după era terţiară) în care apare omul şi în care trăim acum. Teren cuaternar = strat geologie din această eră, cuprins între terenul pliocen şi terenurile recente. [ Şi: cvaternâr, -ă, scris şi quaternâr, -ă.] — N. după fr. (lat. quatemarius). CUB s. a. şi adj. Cube. 1“. (Geom.) Poliedru mărginit de şase feţe pătrate egale. Arbuşti în formă de con, de cub şi de piramidă... c. PETRESCU, R. DR. 94. Cub desemnat pe o foaie de hârtie, i. teodoreanu, M. II 123. || Obiect având forma aceasta. 2". (Mat.) Produsul unui număr înmulţit prin CUBA — 943 — CUC pătratul său, puterea (potenţa) a treia. 1%5 este cubul lui 5. 3°. Adj. Unitate de măsură pentru volume cu feţe (de un centimetru, de un metru, etc.) egale, cubic. Sterul e un metru cub. ap. CADE. [Familia: (fr. cubique) cubic,-ă adj. = cu privire la cub, de forma s. caracterul uifsi cub, cub (3°). Formă, figură, rădăcină cubică; sistem cubic. (Substantivat, în Maramureş) Cubică = grămadă, conţinând 1 m.3 de piatră mărun-ţită, aşezată pe marginea şoselei spre a fi aşternută pe drum. H. XVIII 15; — (fr. cuber) «ubâ vb. Ia = a evalua în unităţi cubice volumul unei încăperi; a ridica un număr la cub; — (fr. cu-h age) cubâj s. a. = măsurarea s. calcularea în unităţi cubice a volumului unui corp, unei încăperi; p. ext. volumul s. capacitatea cubată; — cubât s. a. = acţiunea de a cuba; — (fr. oubisme) cubism s. m. sing. = curent modern în artele plastice apărut pe la 1910, căutând să înfăţişeze o-biectele şi persoanele sintetizându-le sub forme geometrice; — (fr. cubiste) cubist,-ă adj., subst. = care aparţine cubismului; adept al cubismului. Desen cubist’, c. petrescu, î. II 226. Mobilă cubistă. id. c. v. 237.] — N. după fr. (lat. cubus, gr. y.ijpoţ „zar de joc, cub“). CUB vb. Ia v. cub. CUBÂN,-A adj. Cubain. — De origine din Cuba. Muzica... cubană. C. petrescu, c. V. 78. — Derivat din Cuba (după fr.). CUBEĂ s. f. 1°. Coupole. 2°. Lucarne destinde si faire sortir la fumâe. 1°. t Cupol ă, turn boltit, boltă (mai ales la biserici şi mănăstiri) (DDRF.), sclip. Au căzut toate cubelile mănăstire/i peste dânşii [peste meşteri]. let. III 192. Mănăstire frumoasă cu cu-bele, cu stâlpi de marmură, cu eugrăvele... ARHIVA, R. II 72. în vârful acelui rătund sclip sau cumbea. CANTEMIR, ap. TDRG. | P. ext. t Sala de recepţii din palatul Sultanului (înzestrată cu o cupolă), cantemir, ap. TDRG. 2°. P. ext. Deschizătură (Îm formă de ferestruică) făcută în partea din faţă a coperişului la casele ţărăneşti, pe unde iese fumul din pod, bage a, băgeagă, fumar, hogea c, cucuvăi e, ochiul podului, fântână, ursoaie, marghioţă, campadură, cucumea. DAMfi, T. 98, PAMFILE, I. C. 424. [Şi: (cf. şi n.-grec. xovuxtg) cumbeâ f s. f.] — Dtn turc. kubbe, kumbe, idem. Cf. şi sârb. Jcube „turlă". CUBELC s. m. (Zool.) v. culbec. CUBELCEÂSCA s. f. (Bot.) v. culbec. CUBEKNAt t s. m. Gouverneur. — Guvernator, gubernat (t) Onorius, cubernatul grec al a-cestei cetăţi. E. văcărescul, ist. 250. — N. (prescurtat) din lat. gubernator, -oris, idem. CL'UKUNH.M f s. a. = guvern. IORGA, S. D. XII 52. cCbic,-A adj. v. cub. CUBICULĂRIU t s. m. Cubiculaire. — Şambelan al imperatorilor romani; camerier. Sv[â]ntul Eletherie cubiculariul. dosofteiu, V. S. 2202. [Şi: cubiculârie s. m. id. ib. 84.] — N. din lat. cubleularius, idem (din cubiculum „iatac, dormitor"). cubilceAscA s. f. (Bot.) v. culbec. CUBIST,-A adj. şi subst. v. cub. CUBITAL,-A adj. V. cubitus. COBITUS s. a. (Anat.) Cubitus. — Osul principal al antebraţului, de la cot până la încheietura mânii, bianu, D. s. [Şi: eubit s. a. | Adjectiv: cubitâl, -ă = care ţine de cubitus.] — N. din lat. cubitus, cf. dubletul cot. COblA s. f. Pi&ce de cuir. — Bucată de piele argăsită (scoasă de obiceiu din spinare), din care se pot face câte două sau patru perechi de opinci. Cf. PAMFILE, I. C. 44. — Cf. cubleş. V Ct'BLEŞ adj. Bossu. — (Despre oameni srosmi-male) Cu şira spinării încovăiată în afară, gB e -b o s, cocoşat (în opoziţie cu „întărniţat"). CALUL 197/77. E cubleşă de spate = e gheboasă (Poiana-Năsăud). Com. s. POP. — Din ung. koblos „găunos, concav". CUBORÎ vb. IV refl. = coborî (I 1°) Goţii... s’au cuborît la balta Meotidii. CANTEMIR, HR. 73, cf. 372, 159. CUC adv. = En haut. — (în expresia:) A sări cuc = în sus. Când auzea că Huţu are să înveţe latineşte..., îi venea să sară cuc de bucurie, sl Al-viei, N. I 173. || Jocuri de copii: a bate (s. a face cu) mingea cuc = a bate mingea s. a svârli pietre drept în sus. şez. xxiii 44; a prinde mingea din cuc = din sbor, de pe sus. Pamfile, J. i 44; (de-a mingea’11) cuc: când mingea sare drept în sus. id. ib. 1 24, iii 17, şez. ii 62; de-a cucii = unul bate mingea şi toţi ceilalţi se aţin cu mânile să o prindă din sbor. Păcală, M. r. 202. [Şi: de-a cuca = cu mingea’n cuc. pamfile, j. ii 65]. — Din ungureşte: kukra (hajtani, dobni, emelni) — (a mâna, svârli, ridica) drept în sus. CUC s. a. 1°. Gâteau. 2°. Boudin. 1°. (La Gura-Râului-Sibiiu) Plăcintă, viciu, GL. 2°. (La Nochrich-Şibiiu) Sângerete (sânge închegat cu ceva carne grasă de porc) afumat. Am mâncat zamă de cuc. viciu, GL. — Din germ. Kuchen „prăjitură". CUC s. a. Extremite inferieure d’un coursier ă bois. —■ Capătul de jos al unui scoc prin care se coboară lemnele de foc; e întocmit astfel ca lemnul să sară departe, săritoare (Mărişel, j. Cluj). Com. ITTU. [Plur. cueuri]. — Desvoltat, poate, din sensul 9° al lui cuc sau din bulg. kuku „coş, ogeag", cf. cucă. CUC s. m. v. cuci. CUC s. m. (Ornit.) 1°. Coucou. 2°. Huppe. 3°. Bo-h6mien. 4°. Oeufs de Gastropacha neustria. 5°. A-manita muscaria. 6°. Tulipe. 7°. Des mots com-posfe avec „coucou" designent diff£rentes pian-tes. 8°. Pendule ă coucou. 9°. Jeu d’enfants. 10“. Danse paysanne. 11". Nom de chevre. 1°. Pasăre călătoare din familia căţărătoarelor, cu pene de coloare sură închisă, >care îşi depune ouăle în cuibul altor păsări. Cucul cucă (Viciu, GL.), c u e 11 i (i fiti.l. cântă, zice (s. strigă) cu cu (DR. 11 145). De cântecul lui (care se aude la noi de ia Bunavestire, 25 Martie, şi până la CUBlJR s. m. v. cobur. cuc — 944 — CUC Sânziene, 24 Iunie) se leagă o mulţime de credinţe populare (Cf. ŞEZ. I 44, 154, 191, 277, 278, II 67, 195, 196, III 157) ; când îţi cântă cucul în faţa s. la dreapta, ţi-aduce noroc; în spate s. la stânga, nenoroc; ca vestitor al primăverii şi simbol al singurătăţii el joacă un rol însemnat în poezia noastră populară; după legende populare, el este creat dintr’un om (fecior s. fată) cu numele (Mold. şi Bucov.) Sava (MARIAN, O. I 3), Ştefan (ib. 4) s. (în Tutova) Lazăr ( şez. II 45). Kulc = coccix. anon. car. Cine va mânca corb sau cioară... sau cuc... să aibă pocaanie (a. 1640). GCR. I 91. Cucu cântă. EMINESCU, P. 142. Este-un nuc cu frunza rară, Se strâng cucii de prin ţară Şi cântă, de se omoară, marian, O. I 41. Porumb ca cucu’. ŞEZ. I 44. Cuc bălan. ŞEZ. IV 135. Toată lumea-i cu drăguţă, Numai eu ca cucu’n frunză (— singur). Toată lumea-i cu nevastă, Numai eu ca cucu’n coastă, id. II 180. Cuce, cuce, tu te duci. ib. v 45. Cucuie, pasăre sură, să nu-mi cânţi pe arătură, ib. 41. Cucuie, pasăre-al-bastră... ib. 42. Cucuie cu pene verzi. ib. 42. MUirla cântă, cucul cucă. HODOŞ, C. 93, reteganul, tr. 54. Cuc la pene argintiii, jarnîk-bârseanu, 145. Străinu-s, ca puiu de cuc. ib. 207. E îmbrăcată ca cucu’n pene [despre o fată avută şi frumos îmbrăcată], MARIAN, o. I 47. [| în imprecaţii (glumeţe) s. în invocări. Bată-l cucu! = bată-1 norocul. Fata popii cea bărnaee, Bat-o cucul, mult îmi place. RETEGANUL, TR. 99; Stupi-te-ar cucul ! PAMFILE, J. | în blesteme. N’ai mai auzi cucu’! = de-ai muri până la primăvară. ION CR. 220. Spurca-te-ar cucul ! pamfile, J. # Cucul, pănă nu vede mugurul, nu cântă = nimic la timp nepotrivit. Cf. TDRG. Ascultă cucul pănă-ţi cântâ! = la timp potrivit. Cf. DDRF., TDRG. Tu cânţi ca cucul, eu urlu ca lupul = ţie ţi-e bine, mie mi-e râu. zanne, p. 290. # A auzi’n gură, ca cucul - a fi surd. DDRF. A sta ca cucul pe creacă = gata de ducă, gata să moară, ciauşanu, gl. A fi mai sărac ca cucul = foarte sărac. TDRG. (cf. şi sârb. kukavac „om sărac“). I,apte (le cuc -= ceva imposibil. Muierea pofteşte şi la urdă de curcă, şi la lapte de cuc. zanne, p. ii 282. I-a cântat cucul (în faţă sau în dreapta) = a avut noroc. DDRF. I-a cântat cucul în pungă = e sărac. DDRF. I-a cântat cucul în casă = a rămas singur. A avea casa cucului = a nu avea nici un adăpost. zanne, p. i 442, cf. şez. iii 160. A avea mila cucuiul = a fi fără părinţi (Covurlui). zanne, P. IX 607. || Adverbial (în legătură cu verbele a fi, a rămânea, a trăi, a lăsa; une-ori complinit prin singur) Singur, izolat; fără rude. LB., polizu, TDRG., MARIAN, O. I 48, RĂDULESCU-CODIN, î. 57, 198, 215, CIAUŞANU, GL., HERZ.-GHER., M. IV 248 (cf. şi bulg. kukam, kukavam = a trăi singur, berneker, SL. WB.) Scăpând în acel ostrov... aflându-mă sângur cuc... eram... scârbit. GORJAN, H. II 59. Mai bine să trăiţi fiecare cuc deoparte, alecsandri, T. 856. Şedeau singuri-singurei, cuc, şi le tiuia urechile de urît. CREANGĂ, A. 73. Nişte bătrâni, singuri cuci. DELAVRANCEA, S. 241. I-a răposat şi femeia., iar el a rămas cuc. sandu-aldea, U. p. 218. Se văzu singur cuc. ispirescu, l. 55. || Cât (s. până-i) cucul = cu nici un cbip; niciodată; cât Ardealul, cât lumea (pământul), cât aminul: nici să-ţi dea prin vis, să nu-ţi mal treacă prin minte, să... CIAUŞANU, GL. Să le dau eu copilele?., ba, cât îi cucu’! ALECSANDRI, T. 420. Mi-l răbufni şi mi-l culcă binişor la pământ, de nu mai văzu soarele cu ochii căt cucu’. ispirescu, TJ. 58. || A fi (s. a (se) face) cuc (de beat) = beat peste măsură, beat tun, lemn, buştean, turtă. TDRG., DR. iv 729, HERZ.-GHER., M. IV 248. încă o duşcă, moş corbu. — Corbu: Care cum s’ar prinde, ai vrea D-ta să mă faci cuc? alecsandri, t. 241. Când a fost boierul cuc de beat... SBIERA, P. 224. Popa, amestecând sângele Domnului cu hulerca, se făcu şi mai cuc de cum era. şez. IV 1. || (A avea) cap de cuc = (a fi) nătărău, gogoman, prost. Cap de cuc, eu!... uitasem că sânt impiegat român. ALECSANDRI, T. 114. || (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) degeaba, fără nici un rost, de f 1 o -rile mărului, DDRF., ZANNE, P. I 170, HERZ.-GHER., M. iv 248. Nu ţi-i greu să-ţi pierzi vremea de flori de cuc? ALECSANDRI, T. 910. 2°. (Ornit.; prin Mold. şi Bucov.; în ironie) Cuc-armenesc = pupăză. CREANGĂ, GL., HERZ.-GHER., M. iv, 248. Vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce? creangă, a. 52. 3°. (Ornit.) Cuc-de-iarnă — cioară; Ţigan, pamfile, J. 4°. (Entom.) Stupitul (s. mărgică, s. glasul) cucului = ouăle inelarului (Gastropacha neu-stria), lipite în formă de inel pe rămurelele arborilor, despre care se crede că provin din scuipatul cucului. MARIAN, O. I 44, PAMFILE, J. 5°. (Banat) Scoică, buretele-şarpelui (Amanita muscaria s. Lepiota procera) Com. ITTU, Făget. 6°. (Bot.) Lalea, t u 1 i p a n. H. XVIII 267. 7°. în compuse: Ciuboţica cucului = a n g 1 i c e 1 (Primula offidnalis). marian, o. I 43, panţu, pl., herz.-gher., m. IV 248; — Cisma cucului = nemţişori-de-câmp (Delphinium consolida). BUL. GRĂD. bot. V 58 (v. cismă); — (Crişcior-Hunedoara) buretele şarpelui. Com. paşca; floarea cucului = cuculeasă (cf. şi germ. Kuckuck-sseife; Lychnis flos cuculi s. Co-ronaria flos cuculi). panţu, pl. ; — laptele-cu-cului = plantă cu flori galbene şi cu suc lăptos, alior (Buphorbia helios copia) h. IV 44, 52, 84, panţu, pl. ; — laptele cânelui (Eu-phorbia cyparissias) panţu, pl. ; — limba-cucu-lui = (cf. şi germ. KreuzlcucJcuck) planta numită şi dragoste, care creşte prin poienile şi păşunile de la munte (Botry chitim Lunar ia), marian, o. i 43, panţu, pl. ; — mălaiul-cucului = plantă ierboasă cu flori brune s. gălbui, care creşte prin păşunile şi prin pădurile de la munte (Lusula campestris) ; — bor şti (Lusula pilosa) PANŢU, PL.; — pălăria cucului == pliscaviţă (Gera-nium phaeum). panţu, pl. ; — scuipatul (stupitul)-cucului = plantă cu flori de coloare roşcată sau liliachie, care creşte prin fâneţe şi poieni u-mede, paştele-calului (Cardamine pratensis). panţu, PL.; — trifoiul-cucului = un fel de măzărică înaltă cu flori ghiurghiulii. CADE. 8°. P. ext. (Ceasornic cu) cuc = ceasornic de perete ale cărui bătăi, la fiecare ceas (s. la jumătăţile de ceas) imită cântecul cucului. 9°. (Cu aluzie la pasărea ascunsă în frunziş) De-a cucul = joc de copii (h. xvi 161), jucat ca de-a-asc unsul (teodorescu, P. P. 192, pamfile, j. i 1, 10, li, 10) sau ca rădăcină-p(l)ătăcină (pamfile, j. i 10, cf. şi şez. ,XX 15, ION CR. III 40). 10°. (Co r.) Dans popular, obicinuit la nunţi. SEVASTOS, N. 281. 11°. Nume de capră (PRECUP, p. 25) dat după coloarea asemănătoare cu a cucului. [Voc. sing. cucuie şi cuce. | Femininul: cucă s. f. = femela cucului. Cântă cuca cea bătrână. MARIAN., O. I 42 (cf. HODOŞ, P. P. 71, MAT. FOLC. 1013 ; calificativ ironic dat Ţiga- ■ CUCA — 945 — CUCERI nilor, cioară. Cuca aia de Ţigan. ALEXICI, L. P. I 267. (Bot.) nume de plantă (H. xvii 226) Gropiţa, în jocul „de-a bumbii" (Viciu, GL,, ŞEZ. XIII 50, PAMFILE, J. III 4) ; (ad 9°) şi nn joc de copii: de-a cuca = cu mingea ’n cuc, pamfile, J. II 65; — cuculeâsă s. £. = femela cucului, cucă (marian, o. I 43) ; (Bot.) floa-rea-cucului (Lychnis flos cuculi), plantă eu flori albe sau roze, înaltă de 30-50 cm., care creşte prin livezi (panţu, pl.2; — cuculîţă s. f. = femela cucului, cucă. Cuculi-ţa cea bătrână... MARIAN, o. i 42. | Diminutive: cuculean s. m. Frumos căntă-un cuculean. MAT. FOLC. 1263; — cuculeţ s. m. = cuc mic s. drag; un cântec (JIPESCU, O. 91) ; un joc de copii (H. XII 132). (Ad 1°) Cuculet, pasere sură. ALECSANDRI, P. P. 245, cf. ŞEZ. I 46, cf. 290, IV 219, ZANNE, P. II 292; —■ cuculete s. m. barcianu. jfc (Jud. Olt) A se face cuculete = a se îmbăta, zanne, p. IX 608; —■ cuculuţ s. m. t. papahagi, M. 25; — cu-cuşel s. m. marian, o. i 43; — cuc (u) şor s. m. = cuc mic s. drag; (Entom.) insecta Cocomella septempunctata. buburuză, marian, ins. 106; — SEVASTOS, P. 82, 203, ŞEZ. II 9, III 157, BIBICESCU, P. P. 343; — cucuţ S. m. JARNlK-BÂRSEA-NU. D. 400, 422]. — Din lat. cuc(c)us,-um ( = c.ucuius, de origine onomatopeică), idem, Cf. răscuci, CUCĂ vb. I V. cucu ! cCcA adv. v. cuc1. CC'CA s. f. 1°. Oaffe. 2°. Carrelet. 3°. Pârtie du m6tier ă tisser. 1°. (Pese.; în Oltenia şi pe lângă Dunăre) Măciucă cu cârlig, cu care se loveşte în cap morunul prins la cârlige. ANTIPA, P. 779. îi dă în cap cu cuca. I. ionesctj, M. 86. 2°. (Pese.) Instrument cu care se pescueşte pe terenurile inundabile, compus din două lemne îndoite în formă de arcuri şi legate cruciş; în jurul părţii inferioare a celor patru coarne este învelită o plasă, care formează un fel de coteţ, capcană, gaie, năpastă. ANTIPA, P. 396 (ilustraţie 193). 3°. (Prahova) O parte a războiului de ţesut. H. XI 390. — Din slav. (bulg., sârb.) kuka „îndoitură, cârlig". CtJCA s. f. Tuyau. — Coşul colector (manole-SCU, I. 34) la casele ţărăneşti; deschizătură din acoperişul casei servind la ieşirea fumului din pod şi prin care pătrunde lumina (PĂSCULESCU, L. P.) ; un fel de zid rătund de-asupra coşului de fum, ce nu e scos afară, ci e numai în pod (RĂ-dulescu-codin, ap. CADE.) ; p. ext: sobă (H. XIV 102). — Din bulg. kubu „coş, ogeag“. Cf. c u c.a COCA s. f. (îmbrac.) 1°. Bonnet de ceremonie que le Sultan donnait aux princes. 2°. Autoriti. 1°. (La Turci) Căciulă mare împodobită cu pene de struţ purtată în semn de distincţie, la ceremonii, de către aga ienicerilor, s. (dacă era mai mică) de către solaci. TDRG. laniceri, spahii şi ai,ohodari împărăteşti, unii ou înalta cucă, dim, vârful căreia atârna pe şalele calului o altă pană verde, odobescu, i 133. | P. anal. (La Români) Căciula înaltă în formă de piramidă, împodobită cu pene de struţ şi îmbrăcată pe dinafară cu catifea aurie, pe care Sultanul o trimetea (prin mijlocirea lui Muhzur-aga) Domnului, cu prilejul urcării pe tron şi pe care Domnul o purta la ocazii Dicţionarul limbii române 15 VIII. 1938. festive şi la parade. Cuca carea pun Domnii în cap... cantemir, ist. 398 ap. ŞIO. i/n*. [Domnul] se îmbracă... şi pune cuca în cap. let. iii 290/e. Au îmbrăcat căftan di domnia Ţării munteneşti şi a Moldovei, şi au, ieşit dim, soaon cu frumos alaiu, cu cucă, au ieşit la Galata. cat. MÂN. 298, 648. Au venit în Bucureşti, puindu-i şi cuca în cap. mag. ist. V 99. în vârful piramidei de clase era Domnul, cu cabaniţă şi cucă, cu sabie, topue... GHICA, S. XV. Dă-mi căciula ţurcă-nească, Ca să-ţi dau una domnească, teodorescu, P. P. 502. Cuca la oricine nu se cuvine, ci numai la unsul Domnului. ZANNE, III 136. 2°. P. e x t. Autoritate (supremă), stăpânire (domnească). Să despărţască cele 5 judeţe ăe cuca Bumreştiului. IORGA, s. D. VIII 160. — Din turc. (-pers.) kuka, idem. CIÎCA s. f. (Ornit.) v. cuc.5 CtJCA s. f. (Top.) Sommet isole, point culminant; cime cleboisee. — (Oltenia,” Banat, Transilv.) Loc ridicat, colină (DR. III 452), deal înalt (H. IX 3, vârcol, v.) şi izolat (ciauşanu, v.), care stă singur, despărţit_prin ogaşe şi şesuri (H. XVIir 137) de aî^ăiaiuri (LIUBA-IANA, M. 49) ; vârf de deal (t. gâlcescu, gr. s. v 120) mai ridicat decât locul dimprejur (com. ITTU, Cued-Arad), de unde se vede în jur (REV. crit. iii 120), cf. bâtcă, bobâlnău, bubă, bulz, cioacă, cobză, curcubetă, dâlmă, dâmb, geană, gâlmă, glămeiu, gomilă, go mâr do iu, gruiu, h o 1 m, hulă, m o n i c, motâlvă, movilă, tâlvă, titvă, ţigmău, tâlfă (DR. III 452), ţuţuiu, guguleu, ţuclău (com. ittu, j. Arad) ; spec. (Oraviţa) vârf de munte de unde s’ a tăiat pădurea (com. A. COCA). Din cuca dealului şi pe coaste se resfira un cimitir uitat, irineu, s. B. 67. Mă suUu în deal la cucă. MAT. FOLC. 167, cf. HODOŞ, C. 54, 80, ŞEZ. VII 121, ION CR. II 53, DENSUSIANU, Ţ. H. 158. Punea o strajă’n cucă [= deal], graiul. — Etimologia necunoscută. (Răspândirea cuvântului şi în Ardeal ne împiedică să-l identificăm cu cucă\ Cu greu e de admis că am avea a face cu un lat. pop. *cucca, reconstruit din cuculla = cucullus „un fel de căciulă ţuguiată, glugă, cum o purtau călugării". Dacă numirea de cucă s’a dat unui deal din cauza poziţiei lui izolate, am putea avea a face cu o întrebuinţare figurată a numelui pasării care trăeşte tot singură). CUCAt vb. IV, CUCÂt vb. IV v. cocăi.1 CUCAVIŢ s. f. Sale femme. —■ Calificativ depreciativ (dat unei femei). Mai înaltă şi de viţă, Nu ca tine-o cucaviţă. DOINE, 249. | (în jocuri de copii) Cucaviţa, raviţa. Acru, macru, Du-te la dram' ! alexici, L. P. 220. [Accentul?] — Din sârb, liukavica „cuc (pasărea), om fricos, păcătos". CIJCE s. f. v. cocie. CUCERI vb. IVa I. 1°. S’humilier, prier humble-ment, supplier. 2°. Rendre, livrer. II. l°-2°. Conqu cucuvea‘ v. cucută. CUCUVELĂ — 952 — CUFUNDA CUCUVELĂ s. f. (Ornit.) CUCUVEUCĂ s. f. (Ornit.) [• r. cucuvea, CUCUVlŢĂ s. f. (Ornit.) CUDÂUB, -Ă adj. ) ' - codalb. ]■ I CUDĂLBfiL,-EA adj CUDRULUl vb. IVa = blidului (Transilv.). LB. — Contaminare între budului şi cotrobăi. CUDULÂŢ, -A adj. v. codălat. CUfiJDIU s. a. Petit torrent. — (Numai la COSTINESCU) Gârlă, pârău mic care creşte cănd plouă şi curge cu oarecare furie. CUEST- v. CHEST- CtJFĂR s. a. Coffre, malle. — Un fel de ladă s. scrin (ION CR. II 42) cu capac care se deschide pe balamale şi se încuie, făcută din scânduri subţiri şi căptuşită de obiceiu pe din afară cu carton, cu pânză s. cu piele, în care se transportă hainele şi cele trebuincioase pentru călătorie; cf. geamantan, geantă (LB.) JAHRESBER. X 185. 2 cufere de Beci (= Viena)... IORGA, s. D. XIII 99. Să trimit [i] cufărul mieu, care l-am lăsat la Dwm<-neata. ib. 160. Venea... să, expedieze cufere. D. ZAMFIRESCU, R. 78. [Plur. cufere. | Diminutive: cufărâş s. a. (costinescu), cufăruţ s. a. (Com. paşca, Crişcior-Hunedoara), cuferel s. a. (Com. paşca, Crişcior-Hunedoara). | Nom an si-g e n t i s: cufărâr s. m. = fabricant s. negustor de cufere s. geamantane, costinescu], — Din germ. Koffer, idem, intrat în româneşte direct sau prin filiaţia polonă ori sârbească (ku-fer). CUFĂR s. ni. (Iht.) Coffre (poisson). — O specie de peşte (Ostracion). TDRG. — Din germ. Koffer (fisch), idem. CUFĂRĂR s. ni. , CUFĂRÂŞ s. a. V' CUfar ' CUFĂRf vb. intrans. IV-a (Transilv.) = cofărî. LB. CUFĂRIŢĂ s, f. = cofăriţă. Mwmă-sa, au fost cufăriţă, de vindea vinars, şincai, HR. II 246, cf. gologan, c. R. 10. CUFĂRCŢ s, a. ] CUFERfiL s. a. J V' M ' CUFRÂNGE vb. trans. III®. Bri-ser, casser. — (Numai în descântece) A frânge. Fugi, isdate, Blestemate, Nu-l strânge Şi nu-l eufrânge. în-de-soare... Nu strânge, Nu frânge, Nu eufrânge. alexici, L. P. I 205, GR. S. V 129. — Din lat. vulg. *confrango, -ere (= clasic con-fringo,-ere) „a frânge (în două)“. CUFTĂ s. m. Marmiton. — (Ungurism în Transilvania) Ajutor de bucătar. LB. — Din ung. kufta, kukta, idem. CUFTE s. f. (Cui.) v. chiftea. CUFTURlE t s. f. = cofterie. Cufturie — pânză subţire (mardarie, 126) ; atlaz, caftan (ib. 222). CUFUNDĂ vb. I. 1°. Plonger, couler. 2°. (Se) noyer. 3°. (Se) couler (fig.) ; couler. II. 1°. S’ou- vrir (en parlant du sol). 2°. S’englcmtvr. 3°. (S’)en-foncer, enterrer; se confondre; s’abîmer. III (Fig.) Se perdre, s’tfvanouir. IV. Submerger. V. Confondre. I. A (se) cufunda exprimă o mişcare de la suprafaţă în spre s. până la fund, mai ales în sens vertical, astfel ca obiectul cufundat să fie acoperit în întregime, să nu se mai vadă. 1°. Trans. şi refl. (Obiectul e o fiinţă s. un lucru, care intră cu totul în apă s. alt lichid; în opoziţie cu a P1 u t i) A apăsa asupra unui obiect şi a-1 face să se ducă la (s. către) fund; a (se) băga, a (se) vârî, a se lăsa, a se da afund şi de tot (în apă),a (se) adânci (2°), a (se) afunda (2°), a (se) înfunda, a (se) scufunda (LB.). Kufund = immergo. anon. car. Aruncând piatra eea mare, au căzut pre corabie şi o au cufundat. GCR. II 129. Răsturnându-se caicul, s’au cufundat... în mare. DRĂGHICI, R. 34. Mă cufundam [în apă] de trei ori pe rând. CREANGĂ, A. 65. [Basmaua] asvârle-o, maică, pe apă. De-a sta şi s’a cufunda, Maică, nu mai aştepta! şez. I 46. Curoubeta încă merge, eât merge, de-asupra apel, apoi... odată se cufundă, zanne, p. iii 500. ) Fig. (Despre astrul care apune) Se lăsa tot spre apus, Şi’n mare se cufunda, alecsandri, P, P. 28. 2°. P. ext. (T r a n s. şi r e f 1.) A (se) înneca în apă, a suprima prin înnec. Mascaragwl... fiind poate fi i[e]af, s’au cufundat [în Prut]. LET. ll .13. Unii zicea să-l omoare, Cu laţ de spânzurătoare. Alţii să-l cufunde in apă. alecsandri, P. p. 136. 3°. Fig. (Refl.; obiectul e o fiinţa, indicarea locului lipseşte) A intra la apă (fig.), a i se înfunda cuiva, a o păţi, a o sfecli. A tim-blat cât a umblat, Dar acum s’a cufundat = l-au prins cu ocaua mică. zanne, P. ii 787. || Trans. A face pe cineva să piardă în ochii lumii. Mavro-cordat... a publicat ...o broşură... al cărei scop era d’a cufunda pe Ghica. GHICA, S. 691. II. 1°. Refl. (Despre pământ) A se adânci, a se deschide, a se scufunda. Cum nu se cufundă pământu’ subt el! ŞEZ. III 100. 2°. Refl. (Despre cineva s. ceva do pe pământ) A intra în adâncul s. în fundul pământului, a se adânci în pământ, a se scufunda. Mi-ar fi :părut -mai bine ’n pământ să mă cufund! EMINESCU, P. 201. Curţile zânelor se cufundaseră in pământ, cu zâne ou tot. reteganul, p. ii 17. | P. anal. A intra eu totul în ceva. Făcu un culcu-ş... numai din fulgi..., de se cufunda în puf, cănd se culca. ISPIRESCU, L. 287. 3°. Trans. şi refl. A (se) vârî. a (se) băga într’o groapă, a (se) afunda (1°), a (se) înfunda (IV 4°), a (se) îngropa, a (s e) .a s t r u c a. Cufundară-se limbile... CORESI, PS. IX ( = afunda r ă - s e limbile... PSALT. (1651) ; întinară-s e limbile... psalt. SCH.: „Ies nations ont et6 e n -foncees“...) || A dispărea prin nimicire, a (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge, a (se) prăpădi. Sodoma... s’au cufundat. GCR. II 39. Sânt convi/nşi... că, dacă ar lipsi ei, ţara s’ar cufunda. GHICA, ap. TDRG. III. Fig.' (Refl.) A se adânci, a fi copleşit s. absorbit de ceva, a se înneca (II 2°) ; a se pierde. Lumina stelelor începea... a se cufunda niţel câte niţel în noianul cel de lumină... al luceafărului zilei, gorjan, IV 47. Cele mai scumpe nădejdi s’au cufundat în adâncurile nefiinţei. MARCOVICI, D. 67. Iar te-ai cufundat în stele, şi în nori şi’n ceruri nalte? EMINESCU, P. 82. Unul se’mbăta Şi’n sotnn greu se cufunda, alecsandri, p. p. 131. IV. T r a n s. A acoperi prin inundare, a copleşi, a înghiţi. Apa, când se umflă, şi pe munţi îi cufundă. ZANNE, P. I. 104. V.Tra n s. (Neobişnuit) Aconfunda.4- zăm- CUFUND ACIU — 953 — CUGET bit şi el, aşa, î/ntr’o părere, de bunăcuviinţă, îh-trebându-se cu cine-l cufundă oare. C. PETRESCU, C. V. 19. [Prez. ind. cufund, (neobicînuit) cufundez f (IORD. GOLESCU, c. I 298b). | Adjective: cufundat (cu negativul necufundat), -ă. anon. car. Ochii erau cufundaţi [= adânciţi în orbite], înfăţişarea istovită, r. NĂDEJDE, ap. TDRG. Cufundat în tăcere. KONAKI, P. 104. în linişte adâncă şi’n visuri cufundat, alecsandri, p. i. 240. Cufundat în gânduri, creangă, a. 222, reteganul, P. II 66. (Substantivat) Pentru noi, vrăjmaşii şi cufundaţii în păcate, să înceteze furtunaantim, p. 58; — cufundător, -oâre = care (se) cufundă; (substantivat, după germ. Tau-cher) scafandru (barcianu) ; — cufundos (cu negativul necufundos),-oâsă adj. = (despre lucruri) afund, profund (LB.), adânc; care are calitatea de a se cufunda. Farfurie cufundoasă: pentru ciorbă (Braşov). [ Abstracte: cufundare s. f. Scăpăm pe nuorul nesa,ţiului şi de bură şi ■de cufundarea fără de măsură (a. 1581). GCR. I 29. Ce stricăciune va cerca [zestrea] din neapărată întâmplare (= forţă majoră) cum foc, cufundare, răzmiriţă..., paguba este a nevestei, caragea, l. 46/i,-,; — cufundătură s. f. = cufundare (anon. ■ car.) ; înnecare; loc cufundat, adâncătură. Săpat de două cufundaturi care ascund în ele ieze-ruri liniştite, Rătezatul îi stăpâneşte pe toţi cu stânca lui ninsă. IORGA, N. R. a. i 289. Cufundă-tura deasă a plutelor. I. IONESCU, M.; — cufundlş s. a. = adâneătură, groapă. DDRF.; — cufun-zîme s. f. = adâncime. O cufunzime nemăsurată. conv. lit. ap. TDRG. j Nume de agenţi: cufundâciu s. in. (Ornit.) = pasăre de apă din familia colymbidelor, numită şi fundac, cufundai-, corlă, bodârlău (Colymbus glacialis) MARIAN, O. II 401. DDRF. Cufundaciu-urechiat = Colymbus major (barcianu) ; — (Mold.) cufundai- s. ni. (Ornit.) = a.) cufundâciu, fundai- 2° (MARIAN, o. II 401), răţoiu-leşesc (CHIRIŢESCU, GR. 248) ; b.) pasăre de apă din l'amalia podicipedelor, numită şi fundac (iu) (MARIAN, O. II 401, DDRF.). Cufundariu-cucu-iat = corlă (Podiceps cristatus) MARIAN, o. II 401. Cufundariu-mic = Podiceps minor. MARIAN, 0. II 402. | Loc. adv. de-a-cufundul şi de-a-cufun-dişilea = dându-se la fund, cufundându-se. Huş-tiuliuc! şi eu in ştioalnă, de-a-cufundul. CREANGĂ, A. 65. Intuneoatu’... a rămas cu al doilea com în frunte şi-şi dete de-a-cufimdişilea ciobâlc în lac. MARIAN, INS. 134], — Din lat. *confundo, -are (de la fundus). Cf. acufunda, afunda, scufunda ţşi dubletul confunda. CUFUNDÂCIU s. ni. (Ornit.' CUFUNDÂR s. m. (Ornit.) cufundAtCră s. f. i V cufullda CUFUNDIŞ s. a. CUFUNDOS, -OÂSĂ adj. CUFUNZIME S. f. CUFUREÂL s. f. v. cufuri. CUFUKl vb. IV*. 1°. Embrener. 2°. S’embrener; foirer. 3°. Mourir de peur. (Cuvânt întrebuinţat aproape nutnai la ţară şi nici aici pretutindeni). 1°. Trans. A mânji, a murdări cu excremente îu stare lichidă; p. ext. a murdări, a spurca. O vacă cufurită cufureşte toată turma, zanne, P. 1. 687. 2°. R e f 1. (Despre oameni şi animale) A se murdări cu (s. a se umplea de) excremente în stare lichidă (HERZ.-GHER., M. IV 248) ; p. ext. a da afară excremente apoase (ciauşanu, gl.), a avea diaree, a ieşi (s. a avea scaun) des şi subţire, a avea treapăd s. urdinare, a trepăda, a (se) urdina (GOLESCU, c. I 314). Constantin Cufu-ritul [= Copronimos], carele s’au cufurit în scăldătoarea botezului. DOSOFTEIU, V. s. ap. TDRG. Să o lăsăm să se cufurească [oaia], calenda-RIU (1814) .101. AU se pare eă-l doare şi la inimă, că se cufure toată ziua. D. STĂNOIU, C. I. 116. Boi/i şi vacile... încep să se cufurească. pamfile, B. 72. Oile, dacă beau apă din tău..., se cufur. DENSUSIANU, ţ. H. 157. I Intrans. Cu acelaşi sens (LB. DR. IV 390). Da de ce-s [boii] aşa cufuriţif — Şi tu cufuri, dacă ai supt. ŞEZ. I 210. 3°. Fig. A fi apucat în mod brusc de o frică mare (HERZ.-GHER,, m. IV 248), cf. a f i căcăcios. [Ind. prez. (mă) cufuresc şi (mai rar) (mă) cufur. | Adjective: cufurit, -ă = murdărit, mânjit cu excremente; murdărit (polizu); (cu sens de prezent) care sufere de urdinare. C’o vită cufurită, cufurită-i toată cireada,. PAMFILE, J. II, zanne, P. I 687. (Substantivat) S’au născut în 2b de ai a Cufuritului feciorul lui Leon. DOSOFTEIU, v. s. 103/i. [Muierea] cea nebună şi neinţeleaptă cu hainele se mândreşte, şi cufurit a caută în laturi să vadă, oare veade-o cineva, ţichindeal, f. 175; — cufuricios, -oâsă = (despre oameni s. despre animale) care sufere de urdinare (LB., costinescu ), (despre poame) care produc diaree, căcăcios; fig. (individ) fricos (pontbriant). ( Abstracte: cufurire s. f., cufurit s. a. L.-a apucat cufuri,tul; cufureâlă s. f.= cufurire (costinescu): p. ext. boala (omului s. a animalelor) numită şi v i n ti r e, p â n t e -care, urdinare, scursoare, diaree (LB.), H. XVIII 161, LEON, MED. 141, BIANU, D.S., HERZ.-GHER., M. IV 248) ; excrement în stare lichidă ; fig. frică mare (pontbriant) ; (individ) fricos (pontbriant), căcăcios ; lucru făcut de mântuială, c â r c a 1 ă. De cufureală se tătnă-duesc albinele, dându-le vin amestecat cu zahăr. economia, 199. Cufureala la o-i nu trebue îndată cu graba să o oprim, calendariu (1814) 191. La întorsul unei arături te poţi mulţimi numai cu, o sgărietură, o cufureală ori o înnegreală, lucru ce rm se poate ierta la aratul obişnuit, pamfile, A. oo]. — Din lat. conforio, -ire ,,a murdări cu balegă lichidă" (din foria ,,diaree“). CUFURICIOS,-OÂSĂ adj. v. cufuri. CUFURTÎŢĂ s. f. — Fiinţă mitologică cu care se sperie copiii, rev. crit. iii 121. CCGELCA s. f. v. cujeică. CUGET s. a. 1°. Pensee. 2°. Pensie, dessein. 3°. Esprit. 4°. Raison. Jugement, raisonnement. 5°. Ima-gination. 6°. Dessein, reflexion. 7°. Pensie, esprit, etat d’âme. 8°. Conviction, opinion. 9°. Souci, prioc-cupation. 10°. Intention, dessein, projet. 11°. Deşir. 12°. Conscience. 13°. SoupQOn. 14°. Seîtg. Cuget se întâlneşte des în scrierile mai vechi şi s’a păstrat până azi mai ales în Ardeal, ca sinonim al lui gând şi întrebuinţat tot atât de des ca şl acest cuvânt. 1°. Acţiunea de a cugeta, procesul gândirii, gândire. Ma/i iuţi decât vedearea ochilor şi decât cugetul gândului (a. 1694). GCR. I 312. Melanholia cea mare cugetele nu-i slăbea, pann, e. i 77. Cu-răţeşte-i cugetul de trupeştile pofte. d. stănoiu, c. I. 149. CUGET — 954 — CUGET 2°. (Precizat adesea prin d e... sau printr’un genitiv) Rezultatul cugetării, ceea ce gândeşte cineva, gând, idee. Cugetele celor fără de Dumnezeu. MINEIUL (1776), 16l/2. Descoperindu-şi cugetul cătră unchiu-său Hamza, îi dete steagul. E. VĂCĂRESCU, IST. 247. Măgulit de cugetul scăpării lui de acolo. DRĂGHICI, R. 147. Cugetul, gura sufletului, iar patimile, gura trupului. I. GOLESCU, ap. zanne, P. viii 260. M’am dus într'un euget (HERZ.-GHER., M. IV 253) = foarte repede (cf. „într’un suflet", „iute ca gândul"). $= Caget bun să... = idee bună, gând (2°), inspiraţie să... Rog pre Dumnezeu să-ţi dea cuget bun să plineşti desăvârşit lucrul acesta (a. 1650). GCR. I 147. 3°. Aparatul gândirii, minte (în înţeles nematerial), spirit, gând (8°). A, scrie multă vreame la cumpănă au stătut cugetul nostru. LET. I Z/n. Cela ce ştie gândurile cugetului tuturor... MINEIUL (1776), 125 Va. Fiindcă s’au scris..., cu greu iaste ca să iasă vreodinioară den cugetul meu (a. 1800) GCR. II 179. 4f (Mai ales în expresiile:) a-i trece cuiva prin cuget = a-i trece prin minte, prin cap, prin gând. Arătându-i câte nici prin cuget nu-i trecea... LET. iii 250. Nevoia ne învaţă multe, care nici prin cuget ne trec. drăghici, R. 50; a-i da cuiva în cuget = a-i trăzni, a-i da prin minte. I-a dat în cuget pricină, ca în veac să prwegheze. PANN, E. I 63. 4°. Putere de a cumpăni cu mintea, de a judeca şi înţelege ceva, raţiune, minte. Cănd... greşim, a-fară de sine ne aflăm, afară... de al nostru cuget săntem şi fără de minte săntem. CORESI, E III. 19/7. Fiare fără cugetă. DOSOFTEIU, PS. 47. Dă ...minte omului a cunoaşte averile, dă puteare a cerca, cuget a nevoi... N. costin, ap. GCR. II 11. II Judecată, raţionament, minte. Au răspuns maicile, fiecare după cugetul ei. D. STĂnoiu, c. I 225. 4# Cugetul se cunoaşte după a lui urmă. I. GOLESCU, ap. ZANNE, p. VIII 261. Loc. adj.: Cu două eugete t = şovăitor, ezitând (cf. gând 5°). Bărbatul cu doao cugete nu iaste aşedzatu întru caile sale. (Bărbatul cu inimă îndoită N. testament 1648; bărbatul îndoit la suflet biblia 1688). cod. vor. lll/o. A sta pe cugete = a sta pe gânduri, a sta în cumpănă, sbiera, ap. TDRG. 5°. Putere de a închipui, de a imagina ceva cu mintea, idee, gând (3°), închipuire, imaginaţie, fan-tazie. Tainele tale sunt mai presus de cugetă. MINEIUL (1776), 205 Vi- I se părea că se află cu cugetul prin mijlocul Evropei. DRĂGHICI, R. 150. 6°. Putere de a concepe cu mintea s. de a reflecta, concepţie, reflexiune. Iară noi stricăndu-ni-se chip-zuialele şi cugetele şi fiind daţi realelor... (a. 1641) GCR. I 110. De va fi minte întreagă, să cunoască deşteptul cugetu al dumisale. dumitrache, 360. 7°. Fel de a gândi, atitudine a minţii. Pacea lui Dumnezeu... va păzi inimile voastre şi cugetele voastre, marcovici, d. 1. Uniţi suntem în cugete, Uniţi %n Dumnezeu. ALECSANDRI, P. III 113. Blazat în cuget..., dar, in fine, poet, poet în toată puterea cuvântului. MAIORESCU, CR. I 288. 4# (Cu deosebire) : (cu s. întru) un cuget = (cu s. în) acelaşi fel de a gândi, în consens, în solidaritate, de acord. Sfătuiră cu un cugetu depreură, spre tire sfeature sfătuiră. psalt. 171/6. Slujind pururea cu un cugetu du/rrmezeirii ceii sfimte. MINEIUL, 1776), 71Vi- Muierile lor erau tot într’o minte ş’un cuget. GORJAN, H. I 5. Au toţi un cuget şi un cuvănt. ALECSANDRI, P. 1 73. 8°. (Complinit uneori prin c ă...) Fel de a concepe, de a opina, de a crede, concepţie, opinie, credinţă, convingere, gând (11°). Cugetulu lor iaste că vor rămânea casele lor în veac (a. 1651). GCR. I 155. Decât cugetul, nimic alt pe lume se schimbă mai lesne. 1. golescu, ap. zanne, p. viii 260. 9". Aţintirea continuă a gândului asupra cuiva sau a ceva, preocupare, purtare de grijă, grijă. Până când îmi voiu pune sfaturi în biet suflet, ziua durori şi noaptea inema’n greu cugetu? DOSOFTEIU, PS. 39. O, căt este de multă grija ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău ce ai spre oameni I (a. 1654). GCR. I 164. Tot cugetul său este ca să dobândească inelul acesta. GORJAN, H. IV 151. || îngrijorare, nelinişte, gând (6°). Ne-am aşăzat la acest al nostru... scaun, cu neadormit cuget şi priveghere. uricariul, I 104. # (Rar) îmi bate cugetul = mă preocupă gândul. Cugetul îmi bate. Din străin să-mi fac un frate, alecsandri, p. p. 308. A pune (în) cuget = a intenţiona, a-şi propune, a(-şi) pune în gând. Să pui tu astfel de cuget! pann, e. i 7. 10°. (Precizat mai ales prin s ă... sau printr’un adjectiv calificativ) Intenţie, proiect, plan, gând (Q°).Giudecă lor Dumnedzeu, să cq,ăză den cugetele sale. PSALT. (SCH.) 6/ie. ( : ...qu’ils <5chouent dans leurs desseins). Să mă piarză le era în cuget. DOSOFTEIU, PS. 48. Neavând el nici un cuget al său să iasă la domnie... let. ii 220/37. Auzind Nicolae despre adunarea şi cugetul Turcilor... p. MAIOR, IST. 202. Această mică pedeapsă dela dânsul pentru cugetul cel rău, ce au purtat asupra lui. barac, T. 44. Mihaiu... simţise cugetele viclene ale emirului. BĂLCESCU, M. V. 54. Teama lui era... să-i ghicească cugetele lui ccle viclene. ISPIRESCU, L. 128. 11°. (Adesea complinit prin adjective calificative ca „bun", „rău", „viclean", „spurcat", etc.) Dorinţă, aplecare, tragere de inimă (LM.), pornire, patimă, instinct, gând (12°). Nu răsgiudecat întru sire şi fuset giudeaţe cugetelor celora realelor? (V’aţi făcut judecători de gânduri rele? BIBLIA 1688). COD. VOR. 117/6. Dintr'inimă amil ies cugete rele, ucidere, furtişag... TETRAEV. (1574), 226. (:car c’est du coeur que viennent Ies mau-vaises p e n s e e s). Domnul şti cugetele oamenilor că sunt deşarte, psalt. 196/7. Goneşte toate cugetele ceale spurcate dela mima mea (a. 1633). GCR. 1 81. Un cuget, o gândire, Pe toţi să ne’nfră-ţească. alexandrescu, m. 204. . 12°. (Uneori precizat printr’un calificativ sau complinit: cugetul inimii) Conştiinţă. Tot omul înţelept dator iaste cu bun cugetu şi cu smerenie... a socoti (a. 1642). GCR. I 91. Fie-ţi pre voie cuvintele rostului mieu şi cugetulu inimii meale înaintea ta (a. 1651) ib. 154. Totdeauna în cugetul inimii lor să fie. URICARIUL, I 289/so. A trăi în pace cu cugetul său. marcovici, c. 10. Ne-a exploatat pe amândoi fără nici un pic de cuget, alecsandri, t. 815. Trebue să mărturisim cu mâna pe cuget. id. 1348. Nu ai cuget, eşti un rău. DO-NICI, F. II 40. Uriciunea fără suflet, fără cuget. EMINESCU, P. 246. îţi încredinţez fata, cu cuget împăcat, sbiera, p. 190. || Mai ales : Mustrare (rar: bătaie) de cuget (sau a cugetului) = părere-de-rău, remuşcare, regret, milă; fără mustrare de cuget = fără conştiinţă, fără scrupule (DRĂGHICI, R. 66). Au desbrăcat ţara fără cea mai mică mustrare de cuget. let. II 442/34. N’ai mustrare de cuget? Nu-ţi pare rău? C. NEGRUZZI, I 30. Să^mi zică fără pic de mustrare a cugetului că nu mă mai iubeşte ! id. 166. Ghiarele mustrării... într’un cuget sângeros! ALECSANDRI, P. II. 15. Mă mustră cugetul, de atâtea dovezi mincinoase ! odo-BESOU, 1 45. Mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decât oricând, creangă, a. 70. Acuma i s’au deşteptat şi mai tare cugetul şi o mustră cumplit, sbiera, P. P. 111. Bătaia cugetului te supune la căinţă. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 260. | Cuget curat (s. drept) ■= conştiinţă liniştită, împăcată cu sine. Cu cuget drept, fără făţărnicie. antim, P. xxv 34. La bătrâneţe ne mângâie, ară- CUGETA — 955 — CUGETA tându-ne un cuget curat, marcovici. c. 5. Glas de cuget cel mai curat. i. văcărescul, p. 157. Să văz daeă dreptul ceresc împărat Priveşte la fapta-mi, ce este cumplită, Sau numai la cuget, ce este curat. ALEXANDRESCU, M. 43. Fiind curată în cugetul ei. ISPIRESCU L. 28. 13°. Bănuială, prepus, gând (7°). Dacă vreun cuget de gelozie mă necăjeşte... C. negruzzi, i 75. 14°. t înţeles, noimă. Ei, auzind, au priceput cugetul lucrului (a. 1692). GCR. I 298. — Derivat postverbal din cugeta. CUGETĂ vb. 1°. Penser, refUichir. 2°. Penser ă 3°. RifUchir, Msiter. 4°. Penser, se dire que. 5°. Penser, croire. 6°. S’imaginer, se figurer. 7°. Penser. 8°. Croire que. 9°. Prendre pour. 10°. Songer k, avoir l’vntention de. 11°. Compter. Păstrat în Ardeal, unde e sinonim cu a (se) gândi, care l-a înlocuit aproape complet în Ţara veche. 1°. (Cf. cuget 1°; complinit adesea în limba veche prin în(tru) sine s. în(tru) minte) A se gândi (4°) (,timp îndelungat LB.), a medita. Absol. Cugetă întru sine, grăind... (a. 1683). GCR. I 271. Cugetat-am întru mentea... cuv. D. BĂTR. II 215. Să cugetaţi în sine-vă aşa: D-zeu ştie mai bine. DRĂ.GHICI, R. 38. Prea cuvioşia sa cugeta, cu ochii închişi pe jumătate. D. STĂNOIU, c. I 73. Apoi începu a cugeta, ispirescu, L. 34. Cât am umblat ş’am cugetat, ca aici n’am aflat. FRÂNCU-CANDREA, M. 156. | Intrans. (urmat de asupra) şiftrans. Fără-leage cugetă în stratul său. PSALT. (SCH.) 165A- (: il m e d i t e l’iniquitS dans son lit). Atâtea noroade să cugete zkia şi noaptea leagea lui D-zău. biblia (1688), 8/w. De pe vremea aceea am prins eu a cugeta eu mâhnire asupra omului. SADOVEANU, SĂM. V. 904. Prinse a cugeta asupra vorbelor. ISPIRESCU, L. 27. 2°. (Obiectul cugetării se arată printr’un complement drept s. se indică prin prepoziţia 1 a) Trans. şi intrans. A se gândi la ceva, a urmări o idee, a fi cu gândul Ic. ceva, a-şi pune o problemă, a se gândi (3°). 'Aceea el cugeta. Iată îngerul... tetraev. (1574), 202. ( : comme il pen^ait...). Cugeta cum va face să-l piarză (a. 1654). GCR. I 171. Cunoscând Isus cu duhul său, că aşa cugeta aceia... (a. 1746). GCR. II 37. Găseşti pământ ars de focuri? La vatra ta euge-tează. konaki, P. 114. Domnul, cugetând la tatăl său din cer... eminescu, N. 16. Ferească Dumnezeu, înălţate împărate, să cuget eu, am bătrân, la una ca asta! CREANGĂ, P. 83. | Refl. (în Transilv., după a se gândi) Ea la noi s’o cugetat... FRÂNCU-CANDREA, M. 197. 3°. (Cf. cuget 4°) Trans. A căuta să-ţi dai seama, să înţelegi, să pătrunzi cu mintea ceva, a judeca, a raţiona. C’am fost cugetată şi aceasta: ale noastre păcate... CORESI, E. vil/32. El ca din somn s’au sculat şi cugeta ce au păţit (a. 1675). GCR. I 222. || Refl. (Ardelenism, după a se găndi) A sta la gânduri, a chibzui, a cumpăni (întârziind astfel împlinirea unei acţiuni), a (se) gândi (5°). Şi cum zise acestea, Mai mult nu se cugeta, Ci pe loc eă mi se da. GCR. II 295. E un moment mare, să mă cuget mai întâiu —■ gândi el. eminescu, n. 58. Gruia se cam cugeta, Şi Novac îi cuvânta. FRÂNCU-CANDREA, M. 220. 4°. Trans. (Compl. e un subst. sau o propoziţiune introdusă prin c ă...) A-şi da seama, a ţine seama de, a lua în considerare, a se gândi (7°). Frică mă cuprinde a povesti, cugetândă taina, DOSOFTEIU, V. S. 11. Cugetă, că, de mă vei părăsi, voiu muri negreşit, c. negruzzi, i 19. 5°. A fi de părere. Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor; cu aceaia cugetam şi eu, robul D(o)mnului... să scoţ această carte (a. 1640). GCR. I 88. || P. ext. A-şi da cu părerea. Vrednic „rumân“ şi podarul ăsta, cugetă moşul cătră babă. CONV. LIT. XLIV, I 41. || Pronominal (germanism). Ce buni jandarmi sunt aceştia, îmi cugetaiu. SBIERA, F. S. 121. 6°. (Cf. cuget 5°) Trans. A-şi închipui ceva sau pe cineva. Când eugetez ce ţi se va prileji cu vina-ţi... MAG. IST. III 30/s. (Cu complementul persoanei; neobişnuit) Ş’acum, cănd închid ochii şi-l euget, pare că mă uit la dânsul. VLAHUŢĂ, ap. TDRG. 7°. (Cf.- cuget 7°) Intrans. A se gândi, a se simţi. Trebue... să vorbeşti şi să cugeţi româneşte. GHICA, s. 169. 8. (Cf. cuget 8°) Trans. (Complementul e o propoziţiune introdusă prin c ă s. prin căci) A crede, a se gândi (9°). Aşa cât cugeta acela, că doară toate vor peri. calendariu (1814), 190/21. 9°. Trans. şi refl. f A (se) lua ceva drept altceva, a (se) socoti, a (se) preţui. Ale noastre păcate... mai vărtoase şi mai amărîte să le cugetăm. CORESI, E. 9A. îl cugeta eă-i vreun Dzău. dosofteiu, v. s. 30. îl cugeta în loc de Dzău, nebun. id. 151. 10°. (Cf. cuget 10°) Trans. A intenţiona, a proiecta, a plănui, a născoci, a se gândi (10°), a avea în gând. Nedreptate cugetă limba ta. psalt. (sch.) 100/u. (: ta langue invente des m6-chancetes). =j£ A cugeta sfaturi t = a unelti. Cugetară sfeature ce nu putură sta. psalt. (SCH.) 34/is. ( : iis ont formâ une entreprise, dont ils ne pourront venir ă bout). Cugetară sfaturi, carele nu le putură scoate la cap. LET. II 126/a. | (Construit cu s ă... s. a...) A plănui, a pune la cale. Cugetară să împiadece talpele mele. psalt. (SCH.) 291/o. ( : ceux qui ne pensent qu’â ine faire tomber). Volnicia celor ce ar cugeta şi ar vrea să strice această bună orânduială. Răşcanu, l. 6/s. t # A cugeta (în) bine sau (în) rău (cuiva)... = a voi binele sau răul (cuiva), a avea gânduri, intenţii, bune sau rele faţă de cineva. Spumăntă-se cei ce cugetă mie rău. psalt. (SCH.) 61/m. ( : ceux qui machinent mon mal). Cugetară şi grăiră în rău, nedereptate în sus grăiră. ib. 143/io. Domnul înţeleage cine ce găndeaşte, De cugetă bine şi cearcă de Domnul. DOSOFTEIU, Ps. 40. De-şi cugetează rău împăratul, nu te teame, Matew... id. V. S. 129. Boierii... vor fugi dela dânsul [Domnul], cugetându-i mult rău (a. 1799). GCR. II 164. Cu aceastea ce mi-ai trimis tu, mie tu-m% cugeţi bine. ALEXANDRIA, 31. .11°. f A socoti. Cugetam dzilele de ainte şi anii de veac pomeniiu. psalt. (SCH.) 152/u. Cugetaiu cărările tale şi întorşii picioarele mele în mărturia ta. ib. &55/13. ( : j’ai fait le compte de mes voies). [Ind. prez. cuget şi (rar) cugetăz (DOSOFTEIU, V. s. 129/2, mag. ist. iii 30A). II Adjective: (rar) cugetat,-ă = gândit, pus la cale, pregătit; (mai des) negativul necugetat,-ă = (despre oameni) care nu se gândeşte înainte de a face un lucru, nechibzuit,* uşuratec; (despre lucruri) negândit, nepregătit; (despre întâmplări) neaşteptat; — (uneori substantivat) cugetător (cu negativul necugetător), -oâre = (cel, cea) care cugetă (LB.) ; care dă de gândit (pontbriant) ; (la scriitorii moderni corespunzând lui „penseur“ s. ,,Denker“) gânditor. în prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte. EMINESCU, P. 223. învăţatul era mai mare, cugetătorul mai puternic, omul mai simţitor şi mai bun. IORGA, IST. LIT. I 409. (Complinit:) cugetător de Dumnezeu t = cel ce-şi îndreaptă (cu stăruinţă) gândurile spre Dumne- CUGETĂCIOS — 956 — CUHN (I) E zeu, pios, evlavios. Cugetătoriule de Dumneseu, Romane, mineiul (1776), 7 IA. Adunarea cea cugetătoare de Dumnezeu, ib. 16 2A. # Bun (s. de bine) sau (de) rău cugetător: = bine sau rău intenţionat (cf. cugeta 10°) ; urător (care urează a bine s. a rău). Ediţia acestei Codiei... ar fi putut înlesni de rău cugetătorilor un mijloc cătră plas-tografisire. COD. ŢIV. vm/8. Juni colindători, Buni cugetători. TEODORESCU, P. p.; — cuge-tăcios, -oâsă t = cugetător (adânc). (Hale ce sânt a cugetăcioase şi sămţecioase prăvitură... dosofteiu, v. s. 197A-; cugetăreţ, -eâţă f = cugetător, gânditor. Care lucru este al său firii cei cugctă-reaţe. dosofteiu, v. s. 16A. Cugetăreţii ochi a gândului, id. 58A- Gugetăreaţe şi arhangheleşti ceate. id. 112A. II Abstracte: cugetare s. f. = acţiunea de a cugeta (1°), cuget (1°), meditare, refiecţiune. Petrece întru întristare şi cugetări Marcovici, C. 13. Făcând cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase fiinţe ce se numeşte om. c. NEGRUZZI, I 210. Cănd se trezi bine din cugetările lui, văzu... ISPIRESCU, L. 34. | Idee, cuget (2°). Acest fel de cugetări tot omul poate avea. DRĂGHICI, R. 30. Cugetări adânc ascunse, idei drepte şi înalte, alexandrescu, M. 23. Cugetările care îl preocupau, eminescu, N. 36. (Gâ-citoare:) Ager, sprinten şi uşor, Fără aripi pot să sbor, Printre ploaie, printre nori ( = Cugetarea). ŞEZ. iv 97. | Gândire, cuget (3°). Desvoltarea absolută a cugetării. BĂLCESCU, M. v. 22. Con-secutivitatea e în cugetarea noastră. EMINESCU, N. 33. | Judecată, înţelegere, cuget (4°). Dondănind foarte răpede, bâlbâit şi fără pic de cugetare. creangă, A. 90. # Cugetare bună sau rea = intenţie (bună sau rea), cuget (10°). Tot cursul vieţii voastre vă veţi povăţui de bună cugetare, drăghici, R. 157. Departe de rea cugetare, şi'ndată te-ai izbăvi,t. I. golescu, ap. zanne, p. VIII 262. | Maximă, sentinţă. Cugetări, de Carmen Sylva. şăineanu, D. u.-; cu negativul necugetare s. f. = lipsă de cugetare (COSTINESCU), uşurinţă de caracter (pontbriant) ; — (numai la DOSOFTEIU) cugetaţi târă f s. f. = enigmă (?). Să gândia a fi neînvinciţ[i~\ despre [î]mpletit,u,rile cupetăţîturilor şi cimiliturilor. DOSOFTEIU, V. s. 181]. — Din lat. cogito,-are, idem. CUGETĂCldS,-OÂS t adj. 1 CLGEtAreţ, -eâţă t adj. j- v. cugeta. CUGETĂXITORĂ t s. f. J CUGÎM s. f. V. cuşmă. CUGLĂ s. f. 1°. Quille. 2°. Bille (de biliard). 3°. Casque. — (Germanism. învechit). 1°. (Transilv.) Popic (ă) (ALEXI), cheglă. 2°. Bilă (de biliard). COSTINESCU. 3°. t Chivără. Cuglă, poate fi chivere, care nu demult era acest fealiu de chivere la boiari aicea îm, ţară. N. COSTIN, ap. GCR. II 3. [Şi: câiglă s. f. COSTINESCU]. — Din germ. Kugel „bilă, glonţ" (în sensul 1° confundat cu Kegel „popic"). ClJGCLf vb. IVa. Manger Ies restes. —• (Banat) A mânca rămăşiţele. NOVACOVICIU, C. B. 7. — Cf. ciuguli. CUHĂLM s. a. = cohalm. H. xii 169. CUHÂR s. m. Cuisinier. — (Rutenism) Bucătar. A fiert peştele bine, mhariul. contemporanul VI, voi I, 142, cf. 44. [Feminin: (Bucov.., dim.) (rut. kycharlca) cuhârcă s. f. = bucătăreasă (mai mult în bătaie de joc), herz.-gher., m. iv 248]. — Din rut. kycliar, idem. CUHÂRCĂ s. f. v. Cuhar. CtJHNĂ s. f. v. cuhn(i)e. CUHN (i) E s. f. 1°. Ouisme (d’ete, ă la campa-gne). Plat, cuisine. 2°. Logis des domestiques, cham-brette. 3°. Voiture. —■ (Cuvânt dialectal, neîntrebuinţat de scriitorii mai noi). 1°. Bucătărie (H. IV 157, JAHRESB. iii 318, ŞEZ. XXXII 16, VICIU, GL., GR. S. V 44, HERZ.-GHER., M. IV 248, NOVACOVICI, C. B. 6, com. A. COSMA, Timişoara), de vară (com. C. CHIRICĂ, Costeşti-Tutova), de campanie (neculce, cr. i 156). Face grajdiul, cuhniia, paturile... IORGA, S. D. XII 107. Sare din cuhne, bogdan, c. m. 138. Lângă o bucătărie (cohnă). ţichindeal, F. 398. Podul... bucătăriei (cunhei) ECONOMIA, 57. Porcii se hrănesc... cu toate spălăturile din cucnă. ib. 100. Grajd, cuhne şi alte trebuincioase ale casei. URICARIUL, X 258. D'a rândul pe lângă zidul curţii, în şir, cuhnii, odăi de slugi... GHICA, s. 494. Carnea ăe la cuhne... butelcile din pivniţi le grămădea la dânsul, c. NEGRUZZI, II 236; cf. ALECSANDRI, T. 1163. Mai în laturile caselor domneşti... erau beceriile sa,u cumvile. ODOBESCU, I 126. în cume mersein. MAT. FOLC. 22. Pragul de la cuvnă (culi-nă). marian, na. 19. Casele, de comun, sânt... eu căte 2 sobe (— camere) şi o casă sau cuină, liuba-iana, m. 98. || P. ex t. Oricc loc (fie chiar şi afară) unde se găteşte de mâncare. Pentru fiert, la mentă se face foc în curte ori îm, grădină, de-i zice cunie. CONV. lit. XXIV, 929. || P. ext. Totalitatea alimentelor care servesc la întreţinerea miei gospodării, 'de-a le mâncării. Ispravnic pre toate oboroacele ce se dau la cuhnea domnească şi la slujitorii Curţii, de carne. LET. I 105. Cu jacul târgului ţimea cuhnea lui. ib. III 132A?- Nici de cheltuiala cuhnii nu i-au ajuns. arhiva R. I 49. Cuhnia bogată lasă diată proastă = cel ce petrece în desfătări, proastă stare lasă. zanne, p. III 536. || (Crăceşti-Maramureş) Cunhe = mâncare. T. papahagi, m. 2°. P. ext. Clădire mai modestă, cu camere mici, destinate locuinţei servitorilor; încăpere mică. Mai este în ogradă şi o cuhne cu 2 odăi pentru slugi. I. IONESCU, D. 206. Bordeiele au două încăperi: o cameră numită odaie şi un antreu numit cuhnia, ib. M. 151. Zoe, care se arătase grăbită... dinspre cămări şi cuhnii... SADOVEANU, I. A. 191. 3°. P. ext. t Trăsură închisă, numită şi „cămară". CADE. Cuhne cu 6 cai. BUL. COM. IST. IV 68. Văzând Buhuş că4 vor ajunge..., îndată şi-au luat caii şi au lăsat cuhniile cu ce-au avut. ib. I 193 (LET. II 12). Au luat în nişte cuhnii culcai... vreo sută de chile de orz. let. ii 276/21., într’o cuhne (cocie) l-au ascuns, ib. 296. Cuhnie sau car cu şase cai. ŞINCAI, HR. III 114 (cf. şi MAG. IST. Ii 379). [Şi: (Munt.) cucnie s. f.; — (Olt., Transilv. sudică) cânie s. f. lex. mars.; — (Munt.) cuin(i)e s. f.; — (Transilv.) cuhnă (plur. cuhne); — (Maramureş) cuhne s. f.; — (Transilv.) cucnă s. f.; — (Ban.) cună s. f.; — (Transilv., Ban.) cuină s. f.; — (Ban.) cohnă s. f.; — (ungurism în Transilv.) cunhă s. f.; conîhă s. f.; comne s. f. viciu, gl. ; coină s. f. jahresb. iii 318. [ Abstract (neobişnuit) : cuinărie s. f. = priceperea, meseria de a găti mâncările. COSTINESCU. | Adjectiv: (încercare nereuşită de a româniza neologismul culinar) cuinâr,-ă t = care ţine de bucătărie. PONTBRIANT, GHETIE, R. M. | Alt derivat: (Transilv.) cuinăreâsă s. f. = bucătăreasă, barcianu.] — Din slav. kuhina, idem (Cf. rut. kuhna, rus. Icuhnja, pol. kuchnia dial. Icuchynia, sârb. kuhina, CUHUCI — 957 — CUIB kuhmja, kiiina, kujna, de unde şi ung. konyha, idem). — Cf. culină. CUHUCt vb. IVa. Tousser. — (Ban.) A tuşi. Po-POVICI-BĂNĂŢEANU. —■ Cf. ung. kohogni, idem. Cf. cohăi. CUI pron. v. cine. ClîI vb. Ia v. cuiu. CUIB s. a. 1°. Nid. Nichee. 2°. Nid de poule. 3°. Terrier, bauge; repaire; foyer. 4°. Logette sur le tillac d’un bateau. 5°. Amas, monceau. 6°. Trou destine ă recevoir des semences. 7°. Tas de terre aeeumule autour d’une tige pour la chausser. 8°. Mortaise. 9°. Caille; mire du vinaigre. 10°. (Bot.) Nid d’oiseau. 1". Culcuşul de diferite forme pe care şi-l fac pasările prin copaci, prin arbuşti, prin scorburi, prin pământ, prin coperişul şi pe subt streşinile caselor, din găteje, din paie, ş. a. (căptuşit uneori pe dinafară cu humă s. cu alte materii lipicioase, iar pe dinăuntru cu fulgi ş. a.) în care-şi depun ouăle, le clocesc, îşi scot şi-şi cresc puii. LB. Ca pasărea, află sie casă, şi turtureaoa şie cuibu. PSALT. (SCH.) i73/.i (COR. 230). Ca vulturul, coperi cuibul său. psalt. (sch.) 314/s (cf. şi GCR. I 15) cf. CUV. D. BĂTR. I 243. Pasările au cuiu-buri. varlaam, c. 370. [Pelicanul] îş[i\ face cuibul pre pii-atră. GCR. I 102. Cuib de pasăre. BIBLIA (1688) 142. Un cuib de papagali. DRĂGHICI, R. 144. Spânzură în aer, pe copaci, clă-tmătoare cuiburi. KONAKI, P. 298. Cocostârci şi rândunele părăsit-au a lor cuiburi. ALECSANDRI, P. III 7. O pupăză, care-şi făcea cuib de mulţi am într’un teiu... CREANGĂ, A. 52. Nu mm sânt copii, s’alerge după cuiburi. COŞBUC, F. 123. Iacă, păsărică ce-şi are cuibul în turnul bisericii. ISPIRESCU, L. 238. La casă, cănd rândunica face cuib, e bine. ŞEZ. I 52. Dacă strici cuibul cocostârcului de pe casă, el îi dă foc. ib. 126. Se ia lut din cuibul de rândunică, se moaie în apă... PAMFILE, B. 12. Dacă face puiul aripi, nu-l mai găseşti la cuib : despre copii, dacă părăsesc casa părintească, zanne, p. i. 318. Fig. Sluga nevrednică stăpânii des îşi schimbă şi-şi umple cuibul, ca o pupăză. ZANNE, P. IV 599. j P. anal. Locul unde-şi depun insectele ouăle. Moliile... cu gunoiul şi cuiburile sale cojniţele le spurcă. ECONOMIA, 201. Cuib de omizi. PONTBRIANT. # A-Şi face cuib = a se stabili. DDRF. Nemţii la mănăstire la Mira-şi făcuse cuib. DDRF. (cf. let. iii 119/sj). A-şi face cuib în cuibul altuia = a trăi cu muierea altuia, zanne, p. ix 608. (Olt.) Cuibul dracului = dragoste nelegiuită, adulter. Nu iei un resteu, Să dai în cornul capului, Să spargi cuibul dracului ! zicea un bărbat altuia pe care muierea-1 înşela. H. v 146. || P. ext. Toate pasările dintr’un cuib. A sburat tot cuibul. 2°. P. ana 1. Locul în formă de adâncătură, făcut în fân, în paie s. în pământ, unde găinile ouă s. clocesc, cuibar (pentru pasările de curte). N. REV. R. (1910) 85. Fura ouăle din cuiburi, nici cuibarul nu-l lăsa. AGÂRBICEANU, LUC. iv 487. Bătrâna începu să se vaete că i-a murit găina pe cuib. ISPIRESCU, L. 395. La miezul Paresimilor se numără ouăle în cuiburi, marian, se. II 219. Caută o potcoavă ce cade de la cai pe drumuri şi o pune în cuibul găinilor. PAMFILE, CR. 68. 3°. P. ext. Culcuş, bârlog, vizuină de fiară sălbatică. Aspida să ţânea în peşteră cu cuibulu... Să băgă [sfântul] într’un cuibu în carele adease ori mânea heri cumplite. DOSOFTEIU, V. S. 216,a. începuseră şi ei [puii vulpei] a sări din cuib. GCR. II 367. || P. anal. Locuinţă, sălaş (pentru oameni) ; loc de origine, de baştină; reşedinţa (obicinuită) ; locul unde ia naştere, de unde se răspândeşte (o acţiune). înlăuntru, în colibă, Chira-şi aşteaptă... voinicul. Păreţvi cuibului sânt nălbiţi şi daţi la mistrie. DELAVRANCEA, S. 165. S’a stricat cuibul Şbierenilor din Ţăbeni. sbiera, f. s. 83. Ştefan... în Suceava cuibu-şi are. alecsandri, P. P. 173. 4^ cuibul smeritului lăcueşte dracul. GCR. II 374. | Loc unde se ţin (ascunşi) duşmanii, tâlharii, conspiratorii s. cei organizaţi în mod clandestin. Le-au spart de-atuncea, cuibul lor [al Cazacilor] de la praguri, let. ii 66/ss. Au ars odăile şi bordeile lor, ca să nu mai rămâie cuib de-al lor pe acolo. ib. iii 230 /» Cu bună seamă vr’un cuib a tâlharilor acestor de Moldoveni, c. negruzzi, i 168. Cuiburi bolşevice. | Loc din care pleacă anumite iniţiative sau organizaţii. Aceaia ţară iaste aomu scamnul şi cuibul a toate dăscăliile. LET. I 8/2». Să sece mfluvnţa boierilor şi să stârpească cuiburile feudalităţii, c. negruzzi, 1 143. Şcolile noastre devin nişte cuiburi de mtrigi politice. MAIORESCU, D. I. 83. Importanţa educativă şi mm ales naţională a acestor, cuiburi de cultură.!. simionescu, universul (1930), 11 Nov. 4°. t Spaţiu închis de jur-împrejur, despărţitură făcută pe puntea unei corăbii, cf. lojă, box ă. Cuiuburi vei face în sicriiu [= corabie]. BIBLIA (1688), 5. ( : ...tu feras l’arche par loges). 5°. Spaţiul restrâns în care ceva (preţios) se găseşte în număr, în cantitate mare. Cuib de viorele = teren acoperit cu multe viorele. în uătul pe care lucrarăm găsirăm câteva cuiburi de aur. paşca, GL. (F i g.) Donici, cuib de ’nţelepciune. EMINESCU, P. 177. 6°. Gropiţa făcută în pământ, în care se seamănă, punându-se la un loc, mai multe boabe de fasole, de porumb, seminţe de castraveţi, de pepeni, cartofi, etc. TDRG., HERZ.-GHER., M. IV 248. Pune... mai multe cartofle într’un cuib. I. IONESCU, C. 59. în grădină se samănă [fasolele] în cuiburi, ib. 80. Se face cuib cu călcâiul şi în acest cuib se pun căte şase-şapte boabe de portmb. pamfile, a. 69. Cartofele se pun în cuiburi sau cuibare, ca şi fasolea, ib. 189. Se face cu sapa o mică adâncătură, numită se pun într’însa trei- patru sămânţe [de castraveţi], ib. 180. 7°. Grămejoară de pământ în formă de moşoroiu adunat la prăşit în jurul firelor de porumb răsărit sau a lozelor de cartofi. Gând cartofele semănate sânt de o palmă de nalte, atunci se prăşesc, făcându-se puţin cuib împrejurul tufelor. 1. ionescu, D. 300. Prim, prăşvre, se face la rădăcina firului de popuşovu un muşiroiu... sau cuib, adecă o adunătură de ţărână, pamfile, A. 73. 8°. Scobitura, dăltuitura, baba (Com. ittu ) făcută într’ o bucată de lemn sau de piatră (TDRG., dam£, t. 93), în care se îmbucă altă bucată, în-cheietoare (1°), încheietură (1°), muşcătură, prescură, cheotoare (1°). | t Piuliţa, gaura făcută la capătul de sus şi de jos al unui stâlp de lemn s. al unei coloane de piatră, cu scopul de a se fixa bine în talpa şi grinda unui edificiu. Patruzeci de cuiburi de argint să faci la cei 20 de stâlpi, doă cuiburi la un stâlp, la amân-doao părţile lui. biblia (1688) 58. ( : quarante sou.bassements d’argent ; quadraginta ba-ses argenteas). 9°. (Prin Mold. şi Bucov.; Cui.) Cantitatea de lapte acru care se pune în cel dulce ca să se prindă (Com. a. tomiac, Straja) ; fermenţii de oţet peste care turnându-se vin acesta se oţeteşte (com. po-povici) ; esenţa, matca, maiaua cu ajutorul căreia se face borşul (pamfile, i. c. 191). Cuib de lapte acru (h. iii 310), ...de lapte covă- CUIB A — 958 — CUIBURA sit (PAMFILE, I. C. 25), de oţet adevărat (ib. 217). || P. anal. (Mold.; Crom.) începutul, baza, esenţa unei oplori (= germ. Farben-Aussatz). MARIAN, cr. 52. Când o Româncă vrea să împrumute cuibul acesta, zice: am venit să-mi împrumuţi cuibul (baza coloarei negre), ib. 42. 10°. (Mold.; Bot.) Cuibul-pământului s. Cuibul-râiulunelii = t r â n j i (Neottia Nidus avis). LEON, MED. 35, PANŢU, PL2 312. [Plur. cuiburi. | Şi; cuiub t s. a. |, Diminutive: cuiburel s. a. (ad 1°) marian, na. 321, gorovei, c. 13. T. papahagi, M. 47; — cuibuşor (şi, rar, cuibşor) s. a. (Ad 1°) alecsandri, p. p. 298, TEODORESCU, P. P. 454, ŞEZ. III 185. Dragul mamei puişor, Ai zburat din- cuibuşor. MARIAN, NA, 585; (ad 10°) (Bot.) Trânji (TDRG., panţu, pl.2 83); — cuibuleţ s. a. (ad 1°) teodorescu, P. P. 457. JARNlK-BÂRSEANU, D. 204; — (Transilv. şi Bucov.) cuibuţ s. a. (Ad 1°) LB., ŢIPLEA, P. P„ HERZ.-GHER., M., IV 248. (Ad 3°) Guibuţu racilor, graiul, II 41. [Ver b: cuibâ vb. Ia = (intrans.) a-şi face cuib, a-şi aşeza cuibul, a încuiba (1°); (neobişnuit trans.) a creşte în cuib. La poalele movilelor cuibează vulturii cei falnici. ODOBESCU, ap. ŞĂINEANU, D. U. Vulturii cuibează puii. DELAVRANCEA, ap. CADE. [Alt derivat: cuibîşte s. f. = vălcea în formă de cuib. PORUCIC, T. E. 31.]. — Din lat. pop. *cubium (dela cubere; cf. concu-buim. Forma cul'b la Istroromâni şi cul'p la Me-gleniţi s’a născut, probabil, prin metateză, din *cubl'u, cu prefacerea, după model slav, a lui b% în bl') Cf. cuibar, încuiba, descuiba. CUIB vb. Ia v. cuib şi încuiba. CUIBÂR s. a. 1°. Nid. 2°. Pondoir. 3°. Couveusc artificielle. 4°. Nichet. 5°. Demeure, logis. 6°. Ca-chette, repaire. 7°. Trou dans la terre pour recevoir Ies semences. 1°. Cuib (1°), locul unde pasările sălbatice îşi depun şi-şi clocesc ouăle. Drumul acesta... al pasărilor, pribegind... să-şi găsească cuibarele dim, vara trecută. C. PETRESCU, R. DR. 47. Cuibar de pupăză, şez. I 277. Pică frunza nucului, Văd cuibarul cucului. PAMFILE, C. T. 116. In vârful copacului, sta un cuibar de zgripţuroaică. ION CR. II 258. 2°. Cuibul (2°) în care ouă şi clocesc găinile şi celelalte pasări domestice. DAMfi, T., gorovei, CR., MARIAN, IONESCU-ŞIŞEŞTI, (Mehedinţi) I. GRĂMADĂ (Bucovina). Găina... se pune pe euibariu. CREANGĂ, A. 70. Când, în zile de post, iei ouă din cuibar, trebue să scuipi în el. şez. I 51, V. culbec. CULBI5CIU s. m. (Zool.) j CULCA — 963 — CULCĂ CULCĂ vb. I. I. i°. Coucher, se couoher. 2°. Faire couoher, loger, heberger. 3°. Gâsir prfes de mourir. 4°. Coucher avec... II. 1". (Se) coucher, s’etendre. 2°. Poser, dtendre, renverser, chauvir. 3°. (Se) rabattre, (se) ployer, (se) coucher. 4°. Tuer, (itendre mort, abattre. I. 1°. KefI. (Despre vietăţi, adesea în opoziţie cu a se scula) A se aşeza la odihnă, la somn (de obiceiu noaptea, în pat). Kulku-me = decumbo, «ubo. anon. car. Kullo = lat. cub o. lex. mars. 197. Luci soarele .şi [puii leilor] aâurară-se şi în straturele sale (= în culcuşurile lor) culcă-se. PSALT. 216. învăţătură, vreadnică să o povestească şi stând şi culcăndu-se (— ziua şi noaptea, totdeauna). BIBLIA (1688), 3 pr. 15. Pentru nevoia. trupului dormiia puţântel, culcându-să numai într’o căi naşe. GCR. I 253. în pat se ’ntinde drept Copila, să se culce. EMINESCU, p. 261. D-ta te-i culca în căruţă, şi eu te-oiu străjui toată noaptea. CREANGĂ, P. 128. Pân’ eram de nu, iubeam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÎK-bârseanu, D. 12. Io aşa-s învăţat, Să mă culc tot legănat, mândrescu, l. P. 15. Se culcă îmbrăcat. HODOŞ, P. P. 39. Au fost silit ca să meargă şă se culce flămând. DRĂGHICI, R. I 49. 4jr Scoală-tc de dUnineaţă şi te culcă mai târziu. ZANNE, P. I 29. Care cum îşi va aşterne, aşa se va şi culca. ib. III 6. C'ine se culcă nemâncat, codri visează, ib. IV 3. J (în unire cu alte cuvinte înrudite ca sens, precum: a adormi, a dormi, a odihni, a aţipi). Mearse de să culcă, să doarmă în. umbra unui zid vechi/u. GCR. I 294. S’au des-brăcat şi s’au culcat la dormit, sbiera, P. 143. Eu mă voiu culca Şi m’oiu hodini, Iar tu nu dormi. MARIAN, V. 92. Culcăndu-se să aţipească subt umbra unui pom... GCR. I 149. ţj; A se culca pe urechea aia (s. pe cea ureche, pe urechea ceea, p<;-o ureche) = a aştepta mult şi bine, în zadar să se împlinească o făgăduinţă, o speranţă, zanne, P. II 459. Tot eu am să-ţi fiu clironom. — Cul-că-te pe cea ureche! alecsandri, t. 819. Cum văd eu, frate-mieu se poate culca pe-o ureche, din partea voastră! CREANGĂ, P. 1S8. Nu crez • să se fi culcat pe urechea aia şi să fi stat numai aşa, cu degetul în gură. ISPIRESCU, L. 257. (Cf. fr. couchei■ avec Ies poules). A se culca (odată) cu găinile: până a nu însera (costinescu), • înainte de a se face noapte. (Franţuzism: va te couoher!) Mergi de te culcă! = lasă-mă în pace, fugi de-aci ! costinescu. || Intrans. (cu acelaşi sens ca şi verbul reflexiv). Culcă, culcă şi te-abuă, Până mâne’n dalbă z'mă. BIBICESCU, p. P. 280. H Trans. A aşeza la odihnă pe cineva care nu poate s’o facă singur (un copil, un bolnav). [Bătrânii] îl îngrijiră [pe ogar] şirl culcară între ei în pat. ISPIRESCU, ap. TDRG. 2°. Trans. A adăposti peste noapte pe cineva (care n’are unde dormi), a găzdui. îi culcară pre amândoi în cămara cea de nuntă. DOSOFTEIU, v. s. 139. Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată,, creangă, P. 249. 3’. (în legătură cu ,,a muri") A se pregăti (de moarte). So culcară de muriră. DOSOFTEIU, V. s. 55/2. De nccaz, s’a culcat să moară = e foarte necăjit. 4°. Refl. A avea relaţium sexuale cu cineva. S’au culcată cu dânsa. prav. 74. Tot ce să culcă cu dobitoc, cu moarte să se omoară, biblia (1688) 55. Nu să mai culcară amândoi. DOSOFTEIU, V. S. 55/2. înăuntrul bisericii să culca cu muieri. HERODOT, 511. Nu o sili ca să sc cunune cu dânsul sau să se culce cu el. GORJAN, H. IV 178. Am o mândră... Cu căma.şa de fuior, M’aş culca cu ea să mor... hodoş, P. p. 52. II. 1”. (Despre vietăţi, adesea în opoziţie cu a sta, (în picioare), a şedea) Refl. A sta întins în toată lungimea corpului în poziţie orizontală, cf. a se trânti, a se lăsa, a se întinde, a se lungi, a se tolăni. Fiul tău... supt pom să se culce (a. 1800). GCR. II 175. Am un bou roş[u\: unde se culcă, iarba nu creşte. (Focul) GOROVEI, C. 151. De ce se culcă boul? —• Că nu poate să şează. teodorescu, p. p. 249. || Trans. A aşeza în poziţie orizontală. A culcat răniţii pe rogojini. 2°. (Despre obiecte) R e 11. şi trans. A (Se) aşeza, înclinând (u-se) pe (s. în) ceva, a (se) pune pe (s. peste) ceva. Tăind [copacul], să-l culce drept în car. pann, P. v. I 87. După aceea se întoarnă plugul cu a doua brazdă, ce, culcându-se în cea dintâiu, acopere cartofele. I. IONESCU, C. 57. O, lasă-mi capul meu pe sin, Iubito să se culce. EMINESCU, P. 280. Fruntea albă’n părul galben Pe-al meu braţ încet s’o culci. id. 58. Colaci învârtea, pe lopată mi-i eulea. teodorescu, P. p. 147. || S p e c. (Despre urechi) A ciuli, dându-le înapoi. Iapa... ureehile-şi culca. ALECSANDRI, P. P. ap. TDRG. | (Despre coasă) A se lăsa în jos. Coasele slabe în trup şi în gură se culcă, se încreţesc, li se băllează gura. PAMFILE, A. 126. 3°. (Despre plante, care în mod normal cresc în sus) Refl. şi trans. A (se) apleca, a se îndoi în jos şi a rămânea plecat lângă (s. pe s. în) pământ. Buciumul [viţei] să se culce (= să se aplece, să se îndoiască şi să se îngroape în pământ) în oricare parte, economia 159. De se va culca... de furtuni, atunce trifoiul este pierdut. I. ionescu, C. Bucatele cad, se culcă, se învăluesc. ION CR. III 225. Şi te-o bătut mare vânt Şi te-o culcat la pământ. MARIAN, î. 551/m. || A frânge, a tăia, a doborî, a răsturna; cf. î m b u r d a, h u -lui, prăbuşi, h â i. Mergi de culcă bradul cela gros! (Arad) Com. ittu. Acele foi [de ceapă] ...se culcă, adecă se frâng cu de-a sila. PAMFILE, A. 194. 4°. T r a n s. (Complementul e o vietate ; de obiceiu complinit prin la pământ) A doborî, a ucide. C’o lovitură îl voi/u culca la pământ. ISPIRESCU, L. 222. [Hoţii] pe care i-om găsi, să-i culcăm la pământ cu puştile noastre. GCR. II 365. ...Şi-ţi istoriseşte... că «... culcat la pământ ursul. ODOBESCU, I 48/i3. Cum îl loveşte, îndată îl culcă numaidecât, şez. ir 9/is. [Abstracte: culcare s. f. = acţiunea de a (se) culca ; vremea, momentul când se culcă cineva s. când îl duci pe cineva să se culce (H. I. 162, HERZ.-GHER., M. IV 249). în loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). GCR. I 287. Purcelul... noaptea, la culcare, leapădă pielea cea de porc. creangă, p. 86. Pofteşte pe oaspeţi la culpare. id. 249. Li-o vini somn şi s’o[r] aşadza la culcare (= se vor duce să se culce), şez. iv 202/,,. La culcare (= du-te să te culci, culcă-te), fată mare, lasă baba să mai toarcă ! ZANNE, P. II 529. Dela culcarea găinilor până la cântarea cocoşilor = de seara până dimineaţa. COSTINESCU ; — culcat s, a. = culcare. Culcatul — cuba tio. ANON. car. Şederea mea şi culcatul tu-mi ştii, Doamne, dosofteiu, v. s. 467. Când le găteam de legat, Venea vremea de cul,cat. MARIAN, sa. 60. Deodată cu culcatul găinilor, o tulesc la fugă. şez. .III 179/io. Să mâncăm, şi apoi la culcat! DR. I 18/»,i. Pe la culcate = timpul culcării. MARIAN, se. i 108. [ Adjectiv: cul- cat (cu negativul neculcat),-ă. (Ad I 1°) Oare’n pat cine-i culcat? GCR. II 327. Olga dormea, culcată pe o canapea, c. negruzzi, 1 60; (ad 11 1°) (Pentru vechiul „a zăcea“ se generalizează:) A sta culcat (= germ. liegen). herz.-gher. m. IV 249. Căruţa în care stă culcat [vânătorul de dropii] înaintează pe căi fără de urme. ODOBESCU, 1 15/20; (ad II 2°) Ale turnurilor umbre peste I. II. 61* culci: h — 964 — CULEGE unde .stau culcate, alexandrescu, a. 13/a. Umbră culcată: aplecată, lungită, din pricina soarelui gata să apună, pamfile, c. ţ. 192; (ad ii 3°) Holdă culcată — căzută, picată, tulită, plecată, pălită, învăluită, poticnită. PAMFILE, a. 115—116; (Substantivat, eliptic din palmă culcată) culcată s. f. = măsură cu palma: degetele mânii lipite laolaltă şi mâna aşezată pe degetul cel mic: De tr[e]i palme şi-o culcată (Haţeg şi Jiu). Viciu, gl. || Alt derivat: (în graiul copiilor) culcuţa adv. Mergi culcuţa = fă nani, culcă-te frumuşel (germ. geh heidi). HERZ.-GHER., M. IV 249.] — Din lat. colloco,-are (propriu „a aşeza la un loc cu cineva s. ceva...“), care în limba latină populară ajunsese să însemneze, ca în limbile romanice, „coueher" (sens atestat la Catul). Cf. culcuş şi dubletul coloca. CULCfiK f = s. m. = clucer. Kulcser = clavi-ger. ANON. CAR. LEX. MARS. 193. CULCCBÂU s. m. (Zool.) v. culbec, (Meteor.) curcubeu. CULCUDCŞĂ s. f. (Bot.) 1 , . CULCUDCT* s. f. (Bot.)/ V- COrC°dUŞa- CULCCş s. a. I. 1°. Lit, eouche; litiere. 2°. Oiţe improvisâ, coucMe. 3°. Lit conjugal. Foyer, (fig.). 4°. Pailler, liti&re. 5°. Taniăre, bauge, gîte. 6°. lie-paire, cachette. 7°. Trace laissâe par le gibier ou il s’est couche. 8°. Couche. II. PUoselle (Siera-cium pUosella). I. 1°. (Pentru oameni) Loc de odihnă (LB.), de dormit, pat. Mihu se svâreolea m culcuşul său. SLAVICI, N. I 106. Ochii tăi ăi cu albuş Scoală junii din culcuş, hodoş, P. P. 68. || P. anal. Strat moale, pe care se aşează fructe, ouă sau alte obiecte fragile s. supuse stricăciunii. Chelnărul aduse două fructiere cu struguri,... pe culcuş de frunze. PETRESCU, î. I 4. 2°. Loc de odihnă s. de dormit improvizat, întocmit în diferite feluri, în lipsa unui pat adevărat. Sv[ă]ntul să seulă din culcuşu. DOSOFTEIU, V. s. 144/s. Din acestea [ceeace le oferea baciul] cată vânătorii să-şi întocmească culcuş şi cină. odobescu, 1 18/js. Cotoşmanul făcu un culcuş stăpânului său. ISPIRESCU, L. 287. Ca să-i fie mai moale culcuşul, au aşternut nişte iarbă, drăghici, R. 54/s. Fig. Şi acolo... sărăcia îşi făcu culcuşul, ispirescu, l. 205. || Loc de mas peste noapte, adăpost (cf. culca I 2°). îşi cătară un culcuş, unde să mâie peste noapte, ispirescu, L. 162. Stan îşi aşeză calul într’un grajd, şi dede şi el in urma culcuşului, cătană, P. B. ii 43. 3°. Pat conjugal (cf. culca I 4°.). Intra-voiu cătră muiarea mea şi la culcuş, biblia (1688), 185/2. Pe când tu vânezi cerbul din pădure, altul mai isteţ, vânează în culcuşul tău. odobescu, I 97As. || Cămin. Să n'aibă la bătrâneţe batâr culcuşul său. s. NĂDEJDE ap. TDRG. 4°. Locul unde se culcă animalele domestice. (Pentru păsări) Culcuşul găinilor, şez. iii 149/». Fetele dela Tiuş Fură raţa din culcuş. jarnIk-bârseanu, D. ,452. (Pentru porci) Paie trebue băgate în cocina [porcilor], ca să-şi poată face culcuş bun. economia, 100. Purcelul şedea în culcuş, într’un cotlon sub vatră, creangă, p. 79. Cănd porcii cară paie’n gură la culcuş, are să fie frig. şez. iv 119/i3. | Spec. Aşternut de paie în grajd, pentru cai sau boi. costinescu. 5°. Locul unde se culcă, se adăpostesc sau stau ascunse fiarele sălbatice, cf. cuib, bârlog. Mânia leului, când pândeşte din culcuşul său. URICARIUL, Vii 84/32. într’o viie... îşi făcuse culcuşul o, vulpe. GCR. II 262. Pot să prind şerpele din culcuş, cum ai prinde d-ta un puiu de găină din patul, creangă, P. 122. In culcuşul [ariciului] răsare un fel de iarbă. h. iv 48. Văzând ursul... că afară-i senin, se bagă iarăşi la culcuş, marian, se. 1 250. Culcuş de iepuri, teodorescu, P. P. 374. 6°. (P. e x t.) Vizuină, ascunzătoare pentru oameni (vânători, hoţi, etc.). Vânătorii au sărit iute din culcuşurile lor de pândă şi au încunju-rat pasărea, sbiera, P. 69/h. 7°. (Vânăt.) Urma unde a căzut un animal sălbatic. Com. ittu. 8°. P. anal. (Min.) Strat, înclinarea vânei [de aur], frâncu-candrea, m. 41. Culcuşul de marnă verde... ar face să se presupue existenţa sărei acolo. 1. ionescu, P. 31. || Stratul de apă dintr’o fântână, casa apei. Când apa într’un puţ se tulbură, el se sleieşte, adică se scoate tot nămolul sau noroiul din el, ca să se formeze vechiul culcuş sau casă de apă. pamfile, i. c. 462. II. (Bot.) Culcuşul iepurelui. H. vi 214. Culcuşul vacii = vulturică (Hieracium pilosella). panţu, PL., DAMfi, T., LEON, MED., Cf. H. VI 114, XII 373, XVI 207, 280. ,,[E] numit aşa, că creşte tot petece, cât s’ar culca o vacă; are foile mai mici, late, câ la susaiu, flocoase şi moi la pipăit." H. XII 21. [Plur. -cuşuri. | Şi: cnlcâşă s. f. = mămăligă care se mănâncă seara (în opoziţie cu cea care se mănâncă dimineaţa şi care se numeşte cu laşă). POLIZU.]. — Derivat din culca, cu suf. abstr. şi local -uş. CULDUt vb. IV» = (Transilv.) colduî. Com. ŞT. paşca, Crişcior. KulduiesJc = mendico. anon. car. B cutropit cu datoria şi umblă sprănţaru' din loc în loc, culduind făr de judecata pravilii. iorga, S. D. xiii 243. Mă, Ţâgane,... să tot culdueşti şi să te saturi cu lăpădături. alexici, L. P. 240. CULDtiŞ s. m. şi der. v. colduş. CULEGAr s. a. (Tipog.) 1 e CULEGÂU s. a. (Tipog.) J CUU&GE vb. III. 1°. Cueillir. 2°. JUeolter, ra-masser, 3°. Colleclionner, rdunir, rassembler, re-eueillir, ramasser. 4°. Cueillir (des. fleurs). o0. Ra-masser. 6°. Dâduire. 7°. Composer (typog.). 1°. Trans. A lua rupând, desfăcând, unul câte unul şi alegând, roadele plantelor (mai ales poame) din locurile unde cresc (pe pomi sau pe jos). Ku-leg = colligo. anon. car. Prunele se culeg, merele se scutură. TDRG. Avimilechu... culeasă smochinele. dosofteiu, V. S. ap. GCR. I 225. Inul..., I după ce se coace, trebue alţii să-l culeagă, drăghici, R. 78/». Se sui în păr, ca să culeagă o pară. c. negruzzi,. I 90. Să culeg la strugurei. hodoş, p. p. 70. (Mai des despre struguri) Derep’-ce spărseşi (= de ce ai stricat) gardul lui şi cu-legu-o [via] toţi ce tree pre cale f (= şi pot să ciugulească via, să fure din struguri), psalt. 166/u. Strugurii... putrezi şi necopţi se pot culege macar-cănd. economia, 162. Rare ori se culege bobul mai înainte de Vineri. I. IONESCU, C. 160. ) Fig. Din buze culeg dulceaţă, barac, A. 20. In ziua cănd culese cea întâi dulce sărutare pe buzele ei. c. negruzzi, i 21. 2°. Trans. (refl. = pasiv; complementul e o poamă; p. ext. via; adesea în opoziţie cu a semăna) A rupe, a aduna şi a strânge la un loc (toate) roadele, a recolta. Să culeagă poamele până la cutare vreame. prav. 308. De-şi va culeage neştine vim... ibid. 56. Vin bun, însă puţin, şi pen- CULEGE — 965 — CULINAR tru aceaia de vreame să se culcagă. calenda-RIU (1814), 69. || A ridica, a lua (vânatul de peşte căzut în crâsnic). Ridică crâsnicul, din care culeg vânatul, şez. iv 114. || P. a n a 1. şi f ig. A lua, a dobândi, a recolta. Vii să legi pre vrăjmaşul, să-i culegi dobânda. DOSOFTEIU, PSALT. 27. Se întoarseră la locul luptei, spre a culege jaful, bălcescu, m. V. 392/23. B—, atacând chestia cu multă v. culpă. COLPEŞ, -ă adj. J CULT, -A adj. Cultive. — (Despre oameni) Care are cultură (8°), instruit (şi bine educat), cf. învăţat, civilizat, cultivat, cf. înaintat. Om, popor cult. Naţiune, ţară culta. LM. Faceţi întâiu pe poporul român mai cult şi mai activ. MAIORESCU, CR. iii 171. [Negativul: (rar) necult,-ă adj. = incult.]. 0, — N. din lat. cultus, -a, -um, idem. CULT s. a. Culte. 1". Omagiu de iubire şi respect adus de om dum-nezeirii (s. unor sfinţi) prin acte rituale s. ceremonii; p. ext. ceremonial, serviciu religios (cf. ARISTIA, PLUT.) Cultul divin. 2°. P. e x t. Religiune (considerată în manifestările exterioare), biserică, credinţă (COSTINESCU), lege. Cultul creştin, ortodox, păgân, catolic, protestant; cultul idolilor = idolatrie (CADE). || Culte (mai de mult şi la sing.: cult) — diversele religiuni s. confesiuni ale unui stat. Ministrul cultului sosise, c. negruzzi, i 318. Să se descentra- CULTIVA — 968 — CULTURĂ liseze... administraţia cultului şi administraţia şcoa-lei. MAIORESCU, D. II 158. Participarea Ministrului de Culte la lucrările sinodului, uricariul, X 379. Libertatea tuturor cultelor este garantată. HAMANGIU, C. C. XVI. 3°. Sentiment de respect, veneraţie, adoraţie, consideraţie şi dragoste adâncă faţă de cineva s. ceva. COSTINESCU. Prea puţini din Români rămaseră credincioşi cultului Muzelor, c. negruzzi, i 335. Cei dedaţi cultului suvcnirilor naţionale. HASDEU, I. C. 144. Cultul dreptăţii, sbiera, F. s. 290. Eu am cultul prieteniei. C. PETRESCU, C.’ V. 189. Cultul eroilor, al patriei. [Plur. (rar) căituri; (ad 2°) culte], — N. din lat. cultus, -us (din colere „a cultiva, a onora"), idem. CULTIVĂ vb. I. Cultiver. — A cultiva însemnează a îngriji ca o vietate sau orice e capabil de a fi desăvârşit să ajungă într’o stare mai bună jşi să dea roade cât mai îmbelşugate. 1°. Trans. (R ef 1. — pa si v) (Despre pământ) A lucra, a face (prin lucrările agricole: arat, semănat. etc.) să fie fertil; (despre plante) a sădi, a s semăna, a planta şi a îngriji să se desvolte şi să rodească, a creşte II 1°; (despre animale) a prăsi, a ţinea, a creşte. Cultiva florile cele mai... frumoase, c. negruzzi, i 73. 2°. Fig. (T r a n s.) (Complementul e o noţiune abstractă) A se ocupa serios de ceva, a se îndeletnici sârguincios cu ceva, a studia cu râvnă (spre a face să se perfecţioneze). Cine n'are dor Să vază ţara sa in fericire... Cultivând artele pă-cei pe al său pământ bogat ? alexandrescu, M. 163. 3°. P. ext. (Complementul e „prietenia", „bunăvoinţa" cuiva s. „relaţiile" cu cineva; construit uneori cu dativul persoanei interesate) A întreţine (prin relaţiuni, vizite, grijă, servicii personale) contactul sufletesc cu cineva care ne poate fi de folos; p. ext. (complementul poate fi o persoană), a căuta să câştigi şi să menţii bunăvoinţa cuiva. lin călător străin... cultiva cunoştinţa locuitorilor. C. NEGRUZZI, I. 69. Ca să răzbeşti la Bucureşti, dragul meu, prima condiţie e să-ţi, cultivi relaţiile. C. petrescu, c. v. 66. A-şi cultiva sănătatea = a-şi îngriji sănătatea printr’o deosebită preocupare de starea sa fizică şi morală. 4°. Trans. (Complementul e o persoană s. o funcţiune sufletească a ei) A îngriji de desvoltarea morală s. intelectuală (a unui copil), a forma, a desvolta, a educa, a perfecţiona (prin instrucţie) ; p. ext. a instrui pe cineva, a creşte. Aţi cultivat şi aţi întărit inima şi mintea D-v. GHICA, A. 787. A-şi cultiva spiritul = a-şi desăvârşi mintea prin studiu, COSTINESCU. || R e f 1. A se face, a deveni (om) cult, a învăţa, a se instrui. Un copist avizat a se cultiva pe apucate, eminescu, N. 36. | (Despre limbă) A (se) perfecţiona printr’o întrebuinţare deasă şi îngrijită. Limba naţională... necurmatele războaie... nu lăsaseră a se cultiva, c. NE-GRUZZl, I 276. j [Ind. prez. cultiv şi (învechit) cultivez. | Şi : | cultivi f vb. IV-a; — cultiverisl f vb. IV-a; — (după germ. Icultivieren) cultivirul t vb. IV-a. Pădurile să se taie, să, se hăznuiască şi să se cul-tiverisească. cod. silv. 29. j Adjective: cultivat (cultivîtf, cultiviruît f), -ă = plantat, semă-j nat; educat, instruit, cu multă învăţătură, perfecţionat, cult; îngrijit; (cu negativul:) necultivat,-ă = nelucrat, neîngrijit; incult, necioplit. Ori pe limbă cultivată din limba poporului au luat începutul său. P. MAIOR, IST. 272. Proprietăţile ceale a-lease ale norodului cultwiruit. ŢICHINDEAL, F. 297. Spirit cultivat. ALEXANDRESCU, M. 189. Lim- ba necultivată, c. NEGRUZZI, r 278. Stil artistic cultivat, înflorit, i.-bianu, BUL. com. ist. I 306; — (fr. cultivable) cultivâbil (cu negativul neculti-vabil), -ă, cultivâbilef adj. = de cultivat, care se poate cultiva. Teritoriu cultivabile. I. ionescu, D. 77; — cultivator, -oâre adj., subst. = (cel) care cultivă ceva; lucrător (de pământ), agricultor, crescător (de animale) ; spec. (s. a.) un fel de plug cu mai multe cuţite late, întrebuinţat pentru mă-runţirea pământului, extirpator, scormonitor (CADE) ; fig. îngrijitor, educator (TDRG.). | Abstracte: cultivare (cu negativul necultivare), cultivîre f s. f., cultivat s. a. = acţiunea de a cultiva ; lucrarea (pământului) ; educare, creştere. Serbau Negel... ca un adevărat tată cultivirii româneşti doreaşte a se lumina fiii patriei, ap. iorga, L. II 339], — N. după fr. (lat. cultivare). cultivăbil-A adj. CCLTIVERISi vb. IV-a CULTIVI t vb. IV-» CULTIVIRUt t vb. IV-8 CULTtJC s. m. şi a. \ f v. coltuc. CULTUCEL s. a. J CULŢCN s. m. (îmbrăc.) = călţun. O păreche de culţuni, Pentru iarnă foarte buni, (Tişăuţi, în Bucov.) MARIAN, nu. 817. CULTtlRĂ s. f. 1°—3°. Culture. 4°. Civilisation. 1°. Acţiunea de a lucra, de a cultiva pământul şi produsele lui; totalitatea lucrărilor pe care le întreprinde omul (servindu-se de animale s. de maşini) spre a face solul să producă roade, arta de a lucra pământul şi de a îngriji plantele făcând să producă roade. Cultură de vii, de pomi, de oi. Mare cultură = exploatarea unei întinderi mari de pământ după cele mai perfecţionate pro-cedeie; cultură intensivă = exploatarea unui teren mic întrebuinţând îngrăşăminte şi alte mijloace spre a da roade cât mai multe (CADE.). Logofăt la vie caut, cunoscând perfect cultura. (Mica publicitate). universul, 1930, 31 Oct. || P. a n a 1. Prăsire, creştere (de animale). Cultura albinelor, a viermilor de mătase. LM. 2°. P. ext. Preocupare intensă cu ştiinţele şi artele, studiu sârguincios urmărind propăşirea (ştiinţei şi artelor). Cultură ştiinţifică. MAIORESCU, L. 27. 3°. P. ext. Instrucţie, învăţătură, educaţie, cultivare a minţii s. spiritului. Această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească, eminescu, n. 36. [Cele mai multe ziare şi poezii]... sunt creaţiuni de cultură, maiorescu, cr. I, p. V. 4°. Totalitatea manifestărilor spirituale şi sufleteşti ale unui popor, cristalizate în cursul timpului prin activitatea celor mai mari gânditori, cercetători şi artişti ai lui şi reflectată prin însuşirile lui de rasă, prin credinţa religioasă şl concepţia despre vieaţă şi lume. Civilizaţia — legi, tehnică, viaţă economică, organizaţie — este mijlocul de realizare al unei culturi. Lessing, marele luminatoriu al culturei Germaniei, ţichindeal, f. II. însuşirea culturei. maiorescu, CR. III 160. [Negativul : (rar) necultură s. f. = lipsă de cultură, incultură, costinescu. | Adjectiv: (fr. cultural) cultură!,-ă = (privitor) la cultură. Liga culturală; (cu adverbul) culturali-ceşte = din punct de vedere cultural. Un popor superior culturaliceşte. v. cultiva. CULTURAL — 969 — CUM — N. din lat. cultura (fr. eulture, germ. Kultur, mai ales, în sensul 4°), idem. CULTUKÂL.-A adj. 1 . CULXURAMCfiŞTE adv. J V- cultura~ CTJIX'Âli s. a. v. culoar. CUIjCc f s. a. (Corps de) garde. — (Turcism în Mold.) Strajă, pază (militară), corp de gardă, grup de soldaţi însărcinaţi cu paza unui loc, cf. c a r a -ul(ă), sentinelă, var dă, post, pichet, patrulă. La Râm, pretorienU, adică pedestrime de divan. le zicea, cum. la Turci culuouri. LET. I 20. Gulucul Cameniţei. LET. II 275/™. Patru cu-lucuri să pue Hatmanul la patru locuri: Tătăraşi, la Feredei, la Broşteni şi la muntenime. IORGA, s. D. xxxi 20. li P. ext. Locul unde se află culu-cul (garda), pichet. Străjile lipsite toate, la cu-luce nime nu-i. BELDIMAN, TR. 27. [Plur. -l&curi şi -luce], — Din turc. kulluk, idem. Cf. c u 1 u c c i u. CULUCCftJ f s. m. Garde (de nuit). — (Turcism, în Mold.) Păzitor de noapte, gardian, b o ac t âr, caraul(ă) 2°. A.şezându-se... culuccii prin răspinteni, pentru ţinerea bunei răndueli. DRĂGHICI, ap. TDRG. Culuociul strigă: Raita! ALECSANDRI, T. 1.105. —■ Din ture. kullukcy „servitor, gardian". Cf. culac. CULVlE f s. f. v. colivie. CUM adv., conj. A. I. 1°. a) Cmniment, de quelle maniere? b) Comment? plaât-ilf c) Comment? Se peut-il que? d) Combien? â quel prix? e) Comment? pourquoi? f) Ce que, quel (apres des verbes tels que savoir, demander, etc.). 2°. Comment! comme..! combien..! 3°. a) S’emploie lă ou le frangais dit (il n’y a) pas moyen, d’au.cun-e maniere, nullement, absolument pas. b) le plus... possible. II. 1°. Comment, comme (aprfes des verbes exprimant une in-terrogation indirecte). 2°. Combien, comme; (selon) que, (tant) que, (moins) que. B. I. I0*. COmme, ainsi que, aussi bien que, de meme que. 2°. Comme, tel que. 3°. Comme, ainsi, par exemple. II. Comme si. C. 1°. Comme, selon que. 2°. Concernant. 3°. Comme, ainsi que. D. 1°. Comme, tandis que, pendant que. 2°. Dăs que, ă l’instant meme ou. E. Comme, âtant donni que. F. De sorte que, si bien que. G. Que si. H. 1°. Si... que, quelque... que. 2°. Quoi'que. I. Pour, afin de. J. Que (croire, savoir que; dire, affirmer que). A. Cum e particula modală prin excelenţă, prin care ne informăm, arătăm s. ne mirăm de modul cum se prezintă sau se întâmplă ceva. I. Adverb. 1°. în propoziţii întrebătoare : a.) în ce mod, în ce fel, în ce chip, pe ce cale? Kum = quomodo (ANON. CAR.), qualiter (LEX. MARS. 240). Cumu ţi se-au deşchis ochii tăi? coresi, EV. 165/i„. Cum era să piară de sete, în vreme ce se afla pe apă? drăghici, r. 22/». Cum a fost oblăduirea mea ? Ce sânge am vărsat? c. NEGRUZZI, I 140. Cum vine vorba asta? HERZ.-GHER., M. IV 249. Cum să vorbim amândoi? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 68. (Pe alocuri formulă cu care încep ghicitorile.) Cumu ce-i, ce-i ? Scroafa cu purcei. Cât ci suge, ’N tufe fuge? (= lepuroaia). arh. folk. I 193. | Cum de? Cum face el, de se lipeso picioarele iar la loc? sbiera, p. 249. Cum ai făcut, de ai venit după noi? ispirescu ap. DR. iii 262. b.) întrebăm Cum? când n’am auzit s. n’am înţeles ceva bine: Ce (A I 1° a) ? Aud ? c.) în întrebări oratorice, spre a ex-. prima surprindere, mirare, părere de rău, neîn-,, credere, contrarietate, etc.: Ce zici ? Pentru ce ? Adevărat să fie? Se poate (una ca asta)? Cum nu, iaste lucrul satanei? coresi, EV. 93/i. Cum poci socoti că... va face minuni? marcovici, D. 11/iS. Cum? Ce vrei să sici? c. negruzzi, i 147. Mă-muca ne vede. — Cum? Eu o văd că doarme. CREANGĂ, p. 8. | Mai adesea, deodată cu întrebarea se arată şi motivul nedumeririi, surprinderii, etc.: Oare? S’ar putea să nu..? Zori de ziuă se răvarsă Şi ochi încă n’am închis, Cum să-i închid, cănd ei varsă Păraie de foc aprins? konaki, P. 106. Cum era să se întindă mai mult? Gă de-abia acum, se prinsese şi el cu mânile de vatră, creangă, p. 140. Cum nu-i dorici mare câne? Că dela Oşorheiu vine. jarnîk-bârseanu, d. 305. Eu guriţă cum i-oim, da? Că mă tem că m’o muşca, id. ib. 379. (în ironie) (Da) cum nu ! = (da) vorbă să fie! da de unde? Eu gândesc că s’a da după mine şi s’a face şi ea bună. — I... hă! da, cum nu! CREANGĂ, P. 164. Cf. 292, 314. | Apoi (s. păi) cum? = de sigur, se înţelege. Şi ăl plug îşi are-a lui ; păi cum, fireşte ! RĂDULESCU-NIGER, ap. TDRG. d.) Prin cum ne informăm de preţ: Cu cflt ? Cu ce preţ? Cum dai calul? DR. V 85. e.) Prin cum ne informăm despre cauza s. motivul unui eveniment s. fapt: De ce? Pentru ce? Ce (A I 2° a) ? Nu mai chiui. — Ba nu!... tu cum ai chiuit de trei ori? CREANGĂ, P. 55. Ba, său, cum s’o părăsesc, Cănd ca ea nu mai găsesc ? JARNÎK-BÂRSEANU, D. 32. | Cum de (cf. ce A I 5“.) ? Şi tu spanchie, cum dc te hlizeşti cu ţiganii din curte, ha? alecsandri, T. 940. Cum di n’am murit? herz.-gher., M. IV 249. (Contaminare între mm de şi cum să) Cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june? ispirescu, l. 102. > f.) t în legătură cu verbul „a şti“. Ce (ştii despre) ? Vezirul l-au întrebat..., cum ştie pentru oastea Moscului? LET. îl 330/.1. I-a,u întrebat pre toţi pentru Lupul Sardarul: cum ştiu? fost-au hain î let. ii 461/0. | Care? Cum îţi iaste numele? (= cum te numeşti?) MINEIUL (1776), 186 V2. 2°. Exclamativ. a.) Introduce o exclamaţie de mirare, indignare, părere de rău, mânie, necaz, ciudă, nerăbdare, etc.: ce (A I 2° a), că (I 2° b), căci (I 2°), cine (I 1°). Cum am îndrăznit până într’atâta să vă mâhnesc! DRĂGHICI, R. 10. Eu nu pot ceti româneşte. — Cum ! apoi dar ce înveţi tu ? c. negruz-zi, I 4. Cum nu vii tu, Ţepeş-Doamne...! EMINESCU, P. 249. Cum ai îmbătrânit! Cum te-ai schimbat ! Cuculeţule năuc, Cum n’am puşcă, să te puşc ! şez. I 46/u. I (Adesea urmat de cuvintele exclamative: Dumnezeu, dracu’, naiba, focu’, păcatele (mele), amaru’, etc.) Dar oare pe acesta cum, mama dracului, l-a fi mai chemând? creangă, p. 245. Cum, naiba, dor să, nu-mi fie? JARNlIt-BÂRSEA-nu, d. 144. | Cum de? Cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea necredincioşi ! c. NE-GRUZZI, I 49. Cum de voi n’aţi auzit ? TEODORESCU, P. P. 560. Cura aşa (de)? Cf. LB. Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci? CREANGĂ, A. 141. (Numai în LB.) l>ecum aşa! = vorbă să fie!, într’adevăr? ce spui? Cum (să s. de) nu! = de ce nu? de sigur! fireşte, mai încape vorbă? e cu putinţă să nu? se poate altfel? vezi bine! îl cunoşti? — Cum nu! SANDU-ALDEA, A. M. 137. Şi nu vă era vouă milă? — Cum nu, cuconaşule, milă ne era. CONTEMPORANUL, IV 305. Tu, ciocârlane, nu cumva ştii unde se află mănăstirea de tămâie? — Da cum să nu ştiu, stăpână ? CREANGĂ, P. 93. Mândruliţă, ochii tăi, Bine seamănă cu-ai mei! — Da cum, foc, n'or sămăna, Câ-s făcuţi pe seama ta. jarnîk-bârseanu, d. 402. CUM — 070 — CUM b.) Mai ales după vocative s. interjecţii: Cât (A I 1°) de (mare, mic, mult, tare, greu, uşor, iute, încet), în ce măsură, în ce grad. Cf. că (I 2° b), căci, (I 2°), ce (A I 4° b). Doamne, Domnul nostru, cum ţi-ai făcut, nume ! dosofteiu, PS. 27. Of!., cum m'au, amăgit ! MARCOVICI, C. ISA-Scumpă Moldovă!... Cum te loveşte soarta cumplită! ALECSANDRI, P. II 116. Cât mă umilise de tare! cum îmi căzuse trufia! c. NEGRUZZI, I 6. Cum răvarsă luna plină liniştita ei splendoare ! EMINESCU, P. 227. în noaptea cu lună, Cum vâjâie codru’ Şi geme şi sună,! coşbuc, B. 253. Dragii mămucuţei, dragi ! Cum aşteaptă ei cu bucurie ! CREANGĂ, P. 25. Aoleo! cum mi-e frig (= ce frig mi-e!), zise Muma-pădurii, îmi clănţănesc dinţii! ISPIRESCU. L. 384. Vai de mine, cum m’aş duce Seara la guriţă dulce! JARNlK-BÂRSEANU, D. 133. (Contaminare din cum şi cât de...) Cum de. 0, cum fulgeră de straşnic! C. negruzzi, I 58. 3°. în propoziţii afirmative şi narative. a.) în anumite locuţiuni: nu e cum = m e cu putinţă. A stare împotriva oştilor ce-i veneau n-supra, nu era cum. M. COSTIN, ap. TDRG. Cum şi ce (fel) = explicit, amănunţit. Dacă i-am spus cum şi ce, moare de dor ca să te cerceteze, barac, ap, TDRG. Nu ştiu cum = ceva ce nu poate fi definit. B un „nu ştiu cum" 'Ş’un „nu ştiu ce“. EMINESCU, ap. DDRF. Nici (de) cum = în nici un chip, de loc, de fel, subt nici un cuvânt, nici ca cât (A II 2°) Cf. ca (AI 3°). Să nu bea vin nice cunrn. prav. MOLD. 145b. Nici, cum nu s’au încrezut. LET. II 299/17. Dar Dimitraişco Vodă nu primea nid de cum. ib. II 334/a. Ei nici cum nid aşa nu ş’au putut da seama. mag. IST. 127/».. Dachi/i, nice cum nu se înfrâna a treace preste Dunăre. P. MAIOR, ist. 2. Fulgeri,le cele incujbatc nu înceta nid cum. DRĂGHICI, R. 73/5. Nu au putut- nici de cum să, doarmă, id, ib. 162A. Nu, ştii că..., moartea nid cum nu ne îngrozeşte? c. NEGRUZZI, I 22. Cred că ne înţelegem? — Ba nu ne înţelegem nid de cum! id. I 9. Noi nici cum l-om da ! TEODORESCU, P. P. 49. Nici de cum nu te-am iubit t JARNlK-BÂRSEANU, D. 258. Nici ca cum, cu acelaşi înţeles. Cf. costinescu, herz.-gher., m. iv 249. Copacii neroditori... nici ca cum fac poame. DRĂGHICI, R. 42/a, cf. 67. Nu poate nid ca cum să se întâlnească cu oamenii. GOROVEr, CR. (Dial.) Nici de cumu’ cunuului, cu acelaşi înţeles (în Mehedinţi. n. rev. r. a 1910, p. 85). Nu voi su. se arate înaintea noastră nici de cumu cumul/ui... GORJAN, H. II 130. Cum... cum (nu) arată că pe vorbitor îi interesează numai faptul relatat, nu şi felul lui, Pe care nu ţine să:l precizeze, cf. d e ce, de n e - c e (A I 2° c ). în celc dm urmă, cum, cum, băgă, de seamă eă o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei. ISPIRESCU, L. 34. Cum îl prinse, cum nu-l prinse Aripă-frumoasă pe zmeu, destul că îl trânti. RETEGANUL, P. III 70/w. Acum, la bătrâneţe, una-două, baba bătrână apucă grea. Cum, cum nu! FRÂNCU-CANDREA, M. 258. b.) Urmat de un comparativ: Cât mai. Să o mărite cumu mai de sârg. prav. mold. 112 b. Să veniţi... cumu, mai curund. DOSOFTEIU, V. S. 164 b. Aştepta să vadă eum mai de grabă izbânda Leşilor. let. II 223/k. Păşaşte... cum mai frumos. pann, e. II 70/22. P>e câte se apuca, toate le potrivea cum mai bine. SBIERA, P. 304/so. •Seceri mari şi seceri mici, Cum mai bine de voinid. teodorescu, P. P. 150. Cum mai de, cu acelaşi înţeles. Să vie cum mai de sârg la curte. M. costin, ap. GÂDEI. Rugaţi pre Dumnezeu Sabaot, eă-l vom bate pre Darie eum mai de curând. ALEXANDRIA, 62. II. în cazuri ca: L-a întrebai: cum se hrănesc vitele? sau Iată,, cum trece vremea! pauza (no- tată în scris prin două puncte sau virgulă) dinaintea propoziţiei interogative sau exclamative putea dispărea; atunci citaţia se preface în conţinutul verbului precedent şi adverbul cum primeşte funcţiunea unei conjuncţiuni, păstrându-şi totuşi înţelesul său modal. îl întâlnim nu numai după „întreba", ci şi după alte verbe care exprimă mai ales un act psihic (curiozitate, gândire, emoţie, afect) s. o comunicare. Conjuncţia că, prin care e introdusă de obiceiu propoziţia secundară dependentă de asemenea verbe, se întrebuinţează foarte rar (Au cugetat mult că eum ar face ca să mântuiască pe sărmana fată de ehmurile ei. SBIERA, p. 296) ; de obiceiu se omite (ca şi înainte de „când“, „cât", „cine", „ce", etc.) (Că) în ce chip, fel, mod. Sveatul vornicilor fu cum se ucigă fugim. cod. vor. 94/m. A.re a întreba, dreptul judeţ cumu-şi va sătura trupul său. CORESI, EV. 38/i. Te vei cutremura cumu-ţi va plăti. Dumnezeu. CUV. D. BĂTR. II 451. Văzură toate lucrurile cum stau. let. II 334/2i, Nu-i place giudeţul lui cum l-au giudecat. PRAV. 886. Sânt prea mulţumită cum trăesc. PANN, P. v. 1 55. Povesti... cum a onnorît-o. GORJAN, H. I 6/20. Neştiind cum s’o mângâiu, am început şi eu a plânge, c. NE*-GRUZZI, I 52. Un punct se mişcă... Iată-l Cum din haos face mumă. EMINESCU, P. 222. Privind in urma lor Cum se duceau... Rămase gânditor. COŞBUC, F. 74. M’au văzut, cuscrii cum dormeam. CREANGĂ, P. 11. Harap-Alb se înfăţişează înaintea Împăratului-Roş, spuindu-i de unde, cum, cine şi pentru ce anum,e au venit. id. ib. 249. El mi ştia cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Mă dusei Miereuria’n târg Să văz boii cum se vând, Va,cile cum se plătesc, Mândrele cum se iubesc. jarnIk-bârseanu, D. 97. (Repetat) Iacă cum şi iacă cum. Moşule Iuga. marian, t. 157. (Cu omiterea verbului) Tot protopopul să nu primească nice un preut în popor, pănă nu va aduce carte dela protopop, [îii care să se arate] unde an fost nainte, cumu s’au purtat, sava (1675), ap. GCR. I 220/». Vino, bade, sările, De-ascultă mustrările, [să vezi] Cum mă mustră măicuţa, Bade, pentru dumm,eata. jarnîk-bârseanu, D. 269. Cum de. Bunele bătrâne nu se puteau dumeri cum de sunt atât de învăţaţi drăguţii lor. c. NEGIJUZZI, i 6. Rău m’ai scos, dragă, din fire;... Mult mă mir cum de m’ai scos! jarnIk-bârseanu, d. 29. (La ispirescu şi) Cum de să. îi era dudă cum de să calce vorba tatălui său. L. 42. Plesni de necaz cum de să fie el ocărit, id. 48, cf. 106. (Pleonastic) Cum şi (în) ce chip (s. fel): Să cade să serie carte... cum şi în ce chip l-au suduit, prav. 968. Nu ştim însă cum şi ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri, odobescu, iii 23/20. Cum şi ce. Să vadă cum şi ce. sadoveanu, b. 235. A nu avea (s. şti) cum (urmat de să s. de un infinitiv) = a nu avea modalitatea, posibilitatea, mijloacele de a..., a fi exclus să... Văzând Leşii, că cu alt mijloc de acolo n’au cum să iasă... let. I 242/m. Oameni gingaşi... boieri... n’au cum putea răbda la foame şi la osteneală, alecsandri, t. 217. Pentru atâta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc. ODOBESCU, III 9/e. Dulce ţi-i guriţa, lele; Mai dulce n’are cum fi, Că-i ca strugurul din vii. Jarnîk-bârseanu, D. 25. Altfel n’ai cum să le zici, id. ib. 298. 2°. Adesea prin cum — urmat mai ales de prep. de — se arată şi o gradaţie, o cantitate, un grad: Cât (a 1 1° a şi A 11 1°), cât de mare s. mult, oricât de... Socoteaşte cumu de puţini sânt ce se spăsesc! CORESI, EV. 359/io. Oreşala de are fi cum are fi de mare. PRAV. 1031. Socotiţi... eum este osânda şi mânia lui Dumnezeu pe ţara aceasta! LET. 11 455. Nu-ţi poţi face o idee cum m’am spă- -''x \ CUM riat! c. NEGRUZZI. I 30. Mumia smeului..., cum era de cătrănită şi amărită, se urcă. ISPIRESCU, L .26. t După cum dte (mult, etc.) = după cât de. Să să cearte cu ocna pănă la o semnă de vreame, după cum de mult va fi fost furtuşagul. PRAV. 118. Nu (aşa)..., cum = nu atâta... cât, nu numai... di mai ales. I-ău biruit Ştefan-Vodă, nu aşa cu vitejia, oum cu meşteşugul, let. I 126/m. Fiind a-cmnu şi îmbătrânit, nu aşa din vârstă, cum. de ostenelele slujind Porţii, id. II 82/s. Nu mi-e de durerea lui, Cum, mi-e de necazul mieu. jarnIK-BÂRSEANU, D. 182. Cum e mai... = cât se poate mai s. de... Iaste preacurvarw şi iaste minciunos şi om cumu-i mai rău. PRAV. 928. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÎKr BÂRSIJANU, D. 119. Vinişor de nonă ai, Cum e mai bun pentru traiu. ib. 488. B. Din particula modală s’a născut cea comparativă. Stă mai ales (ca lat. quomodo..., ita s. sic) în corelaţie cu aşa s. cu alte adverbe care arată o situaţie de acelaşi fel s. analogă. Adesea apare întărit prin „întocmai", „şi“, etc. Astăzi în multe cazuri apare înlocuit prin precum s. după cum. I. Avem a face cu o asemănare reală. 1°. Precum, după cum, (împreună cu corelativul corespunde lui:) de o potrivă, la fel, în acelaşi fel, tot aşa. a.) (Leagă două părţi ale aceleiaşi propoziţii). Fie voia ta, cum in ceriu, aşa... pre pământ, (sec. XVI). GCIi. l/n. Toate... să închină lui H[risto\s..., cum în leagea veache, aşa şi în leagea nouă. VARLAAM, c. 39 b. Lui Dumnezeu iaste urîtă, aşa lăcomia, cum şi lacomul. N. costin, ap. GCR. II 9/29. Au luat banii lor, cum creştinilor, aşa şi Turcilor. let. III 132/n. Sare... ce se va vinde... de cătră cumpărător, cum şi de cătră cămăraş de ocnă. răşcanu, L. 66/10. Să facă jurământ atât jăluitoriul... cum şi pîrîtul. pravila (1814) 10. Partea bisericească cum şi politicească... (a. 1815). uricariul, 1 29S/o3. Soarta ce... vei fi pregătit familile]i mele, cum şi mie însumi, marcovici, d. 6/7. (Neobişnuit) După cum f = ca. Şi nu vor să mai slujească cu aceeaşi pornire duplă] cum într’altă dată. oxisteri (1750), ap. GCR. II 48/a,. b.) Leagă părţile unei fraze cu predicat diferit. (Când predicatul se exprimă o singură dată trebue să întrebuinţăm pe ca: Bărbatu-meu e cum e pânea cea bună. CREANGĂ, P. 175. sau e ca pânea cea bună). Şi toţi... să fie aşa cumu şi eu sântu (să fie ca mine. N. test. 1648; î n c e f e a - 1 i u şi eu sânt. BIBLIA 1688). COD. VOR. 81/u. Cum au ieşit norodul acela... să ieşim şi noi. CORESI, EV. 261/jo. Să va certa cu aceea certare, cumu să va certa şi cela, ce va face greşala. prav. 1145. Vă veţi duce cumu se duce spravul. DOSOFTEIU, PS. 12. Nenorocirile pe care nu le-am pricinuit eu, cum şi acelea de care nu m’am putut apăra, marcovici, D. 5/s. Bău îmi pare, cum îţi pare şi ţie, şi eum trebue să le fi părând tuturor! C. negruzzi, i 30. Ai fost om cum sunt şi dânşii. eminescu, P. 226. Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura, creangă, P. 30. N’or mai şedea lucrurile tot aşa moarte, cum sunt. id. ib. 230. Vei râde, tată, cum ai râs şi de surorile mele. ispirescu, l. 15. Se întoarse acasă cum plecase. id. ib. 96. Cum e bradul sănătos, Aşa-i badea de frumos. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 39. Atâta-s de supărat, Cumu-i ceriul înnorat; Şi atâta-s de scârbit, Cumu-i ceriul de cernit! id. ib. 221. Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi. Cine (s. care) cum == fiecare în felul... Alţii vor fi dne cum va fi fost şî el. cuv. D. bătr. 11 459. Care cumu-i el, aşa vrea să fie şi alţii, ţichindeal, f. 57. După cum. Romanii... măgulesc pe femei, şi încep a le răpi, după cum nişte lupi flămânzi răpesc nişte oi slă- 971 — CTJM bănoage. BELDIMAN, N. P. I 15. Dă poruncă să-i culce în casa. cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru vecini.de, după cum păţiselră] şi alţi peţitori. CREANGĂ?, p. 249. După cum (s. cât) ţine duru’ apă (scris greşit : ciuru’n apă) = după puterea lui, aşa puţin. RĂDULESCU-CODIN, I. (Eliptic). Ca I 4°. Se apucă să încerce rublele şi galbenii în dinţii., strânse unul, strânse doi în dinţi: ştii: cum fierul [de tari]. T. CERCEL, SĂM. IV 768. Dar răsuflă cum [se răsuflă] de moarte. JAHRESBER. VI 69. c.) (Propoziţiunea secundară introdusă prin cum cuprinde o întregire explicativă, s. o motivare). Mai vârtos când se va afla, că vradul iaste dascal, cumu le dzic acestora doftori, prav. 504. Am cheltuit ca la o casă a mea, cum cheltueşte fieşte-cine la casa sa. antim, p. xxviii/j. Şoimuleţ să-mi placă mie, Cum e bun de haidude. jarnIk-bârseanu, D. 506. I j. Cum se zice = sau, adică. Om de gios, cum se zice ţăran. PRAV. 396. (Aşa) cum este = fiind. Uscăţiv, aşa cum este, gârbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. eminescu, P. 221. Tatu-tău, cim îi el supărăcios, are să zică... să id băietul. CREANGĂ, p. 173. (Contaminare între ca şi cum) Ca cum. Acest... cuvânt... cu multe fealuri de nume se arată ...ca cum se zice apă vie. biblia (1688), pr. 4/a. t CUmuşi = aşa. cum, după cum, de fapt... Şi lăsând mulţimea, luară pre el cumuşli] era în corabie. testamentul de belgrad (1648), ap. GCR. I 128/25. începu a poşluşi preotului, cumuşi-i era obiceiul, ş. taine, ap. TDRG. Băgară pre Sfântul în bou, cumuşli] era înfocat. DOSOFTEIU, V. S. 136 b. Au înfruntat... pre împărat... făcându-l eretic..., cumuşli'] (= precum era de fapt) era. id. ib. 109 b. Măcar că apa, cumuşli] era fierbinte, cu larg gâtlej înghiţea..., seate să-şi potolească să nu fie imtut. CANTEMIR, IST. 141/3. Cumuşli'] era toată ordia lor, aşa sta. mag. ist. iii 84/u. t Cum şi = ca şi, la fel cu, asemenea ca, după cum (şi), încât şi. E Jidovilor şi Elenilor sile nu proaste făcea Dumnezeu cu mărule (= mânile) lu Pavelu, cumu şi (aşa cu m. N. TEST. 1648; cât şi. biblia 1688) spre lângezi purta măreş-tergura de sudorile greaţeei capului. COD. VOR. 4/8. Datori săntem... a mulţemi lu Dumnezeu, cum-u şi Iov. CORESI, EV. 148/i2. Venit-au... Duca-Vodă, luând domnia cum şi cea dintîi, cu mijlocul socru-său. let. iii 31/u. A se înnoi... cum şi mai nainte schela cea veche. tes. ii 309. 2. Comparaţia se face cu un substantiv sau ad-1 jectiv precedent: 1 a.) Cu un substantiv: Ca şi care, decât care. Să se facă un palat, cum seamăn pe lume să nu aibă. ISPIRESCU, L. 104. Se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. id. ib. 300. i. b.) Cu un adjectiv: cum e = ca (şi), decât care. Au găsit în herea lui 27 de pietre roşii, aşa de late..., cumu-i această figură ce scrie aicea. LET. II 36/.w. împăraţi... Cum astăzi nu-s. coşbuc, B. 18. Sfărmându-şi... lopeţile în pământul tare cum e cremenea, o. PETRESCU, R. DR. 154. Apă limpede cum îi lacrima. CREANGĂ, P. 290. O zână gingaşe... cum nu se mai afla sub soare, ispirescu, l. 35. Avea omul acela o fată, dar aşa fată frumoasă, cum nu era în toată lumea ca ea! reteganul, p. v. 16/,,. După cum = de (cât) cum. Au făcut curţile de iznoavă, cu doă părţi mai frumoase dupre cum era. let. II 398/3i. L-a scos afară mai viteaz după cum a fost! fundescu, L. P. 102/32. De cum (după comparative) = decât1 cum. Mi-ar părea nid mai mari nici mai mici de cum îmi par azi. EMINESCU, N. 31/w. 3°. în enumerări s. când se dă ceva ca exemplu: 1 Astfel, ca (A II 3°) de exemplu, de pildă, bunăoară. I Alte jiganii, ce să găsesc la udeală, cumu-s cu- CUM —- 972 — CUM belcii... ŞAPTE TAINE (1645), ap. GCR. I 117/a. Cela ce va ajuta furului... de-i va da niscare lucruri, ce sânt de treaba lui, cumu-i svreadel sau topor. prav. 127. Să să sărute unul pre altul cumu-i la Paşii. ib. 956. Şi din muierile cn care am fetit mai trăesc şi astăzi, cum e Rogozoae, Pa-lecăsoae. PITIŞ, ŞCH. IV R. N. I. 104. (Eliptic; franţuzism). Aduce vătămare provinciilor poloneze mărginaşe, cum Pocuţia, Rutenia. BĂLCESCU, M. v. 202. | Loc. adv. Cum ai (s. s’ar) zice = (ca) de pildă, adică. Cum ai zice, ca întru un somn. CORESI, EV. 371/,,. Cela ce va trimite, cumu s’ar zice, pre Ioan să uciffă pre Petră. PRAV. 1233. Cela ce-i când şi când nebun, iară nu în toate dzile, cumu s’are deice: patru luni iaste nebun, şi cinci-şase luni iaste înţelept... ib. 1042. II. f Comparaţie ireală (h ipotetică). Ca (A I 3"), ca şi când, ca dacă, parcă. Se-l aduci Pavelu întru zbor cumu (ca cumu. N. test. 1648) ară vrea ceva a întreba. COD. VOR. 52/7. în loc cum ai zice... CORESI, EV. 377 1. Ca ceia ce au muieri vor hi cum n’are avea. CUVÂNT PENTRU curăţie (1618), ap. GCR. I 52/20. Pentru cruce aşia socotesc oamenii [moartea] cumu n’are hi. VARLAAM, C. 60. Cela ce-şi va omorî muiarea, cumu (= e ca dacă) şe-are (c a ş i cum munt.) omorî pre tată-său. PRAV. 343. Să va certa cu moarte, ca şi cu,mu (cum, MUNT.) o are fi răpit. ib. 747. Cuvintile mele nici într’o samă nu le bă-gaşi, cum n’ai fi auzit de nimirile! HERODOT, 364/,n. Ucisă cum ar hi fost vr’o tâlhărită. DOSOFTEIU, V. S. 38. Nemărui nefiind nici o milă de săraca de ţară, cum ar fi fost ţara fără de Domn. LET. II 229/m. | (Astăzi, rar) întinzând gâtul într’un tic m.onoton, cum nu i-ar ajunge aerul. c. petrescu, c. v. 277. (De obiceiu avem azi forma contaminată) Ca (şi) cum (urmată de condiţional). Va fi aşa..., ca eurnu ne... rugăm. CORESI, EV. 323/ii. Au oborit pre Turci ca cum i-ar mătura cu o mătură. LET. li 357/.5. Nu altă, ce ca cum într’un lavirint..., să fim intrat, ni să pare. CANTEMIR, IST. 75/w. Pre cruce s’au înălţat... ca cumu ar fi fost vinovat. MINEIUL (1776), 202. Fulgerile cele necontenite înfăţoşa o privire ca cum ar arde ceriul. DRĂGHICI, R. 112. Se gândi niţel, ca cum ş’ar fi pregătit nescai vorbe spre răspuns. GORJAN, H. I 6/». Tresari ca cum ai vedea un duh nevăzut. BĂLCESCU, M. V. 569. Tu eşti uitat, uitat ca cum n’ai fi mai fost. c. NE-GRUZZI, I 65. Ca cum te-ar pişcă un purice, nu se mai bagă în samă. creangă, p. 258. Face ca şi cum nu m’ar cunoaşte! DDRF. Ca cum ar duce ouă în poală! ZANNE, P. I 576. (Fără predicat, franţuzism neobişnuit). Eu mă purtam cătră dânsul ca cum un Turc. ODOBESCU, I 283. [ t Cum nu şi = ca şi cum nu. Strica-să-vor aceale tocmeale, cumu nu şi s’are fi făcut. prav. MOLD. 114/b. C. Particulă care arată că ceva e în conformitate, se potriveşte cu altceva. S’a desvoltat din cum comparativ. Adesea în corelaţie cu aşa. 1°. în conformitate cu..., în felul în care..., la fel cu..., potrivit cu... (Din: cum este obiceiul şi după obiceiu s’a născut forma contaminată după cum e obiceiul. Acest după cum —■ cu variantele dupre cum LET. ii 31l/32, depre cum BĂLCESCU, M. V. 346, de pe cum, URICARIUL IV 213/8 — a înlocuit azi tot mai mult pe vechiul cum). Legând... în temniţă bărbaţi şi muieri cumu (după cum. BIBLIA 1688) şi întâii preuţi mărturisc-scu-mi. COD. VOR. 38/2. Cum (după cum. BIBLIA 1688) zice scriptura. CORESI, EV. 188/m. Cumu crezi, fie ţie. id. ib. 346/24. Cum se va afla c’au ţinut cei den veaci, aşa să rămâie neclătit. PRAV. 10. Să să cearte ca un fur, după cum va fi preţul acelui lucru. ib. 132. Haine pestriţe foarte frumoase, cum era deprins a purta featele crailor. CĂ- RARE PRE SCURT (1685), ap. GCR. I 276/». Can-temir-Vodă n’au ţinut parola, cum s’au apucat (= după cum făgăduise) când l-au pus Domn. LET. II 258/33. Este el, cum îl arată sabia lui şi armura, Cavaler de al credinţei? ALEXANDRESCU, M. 14/js. O ceară moale, pe care o întorc cum mi-e voia. c. negruzzi, 1 77. Toate cum au fost. COŞBUC, F. 76. Apoi dar..., dă,... fă cum ştii! CREANGĂ, P. 9. Nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul, id. ib. 223. Ei domniră cum se domneşte. ISPIRESCU, L. 61. Nu să plângă cum se plânge, Făr’ vărsa lacrimi de sânge. JARNlK-BÂRSEANU D. 241. Să cumperi şeaua după cum e calul. ZANNE, P. I 651. (Neobişnuit în legătură cu un adverb, care însuşi exprimă modul s. conformitatea) N’au făcut cumu-i îngereşte şi apostoleşte. varlaam, c. pr. 42. j Cum se cade v. c. t Cumuşi = după cum, precum, în felul în care... Va fi sârguit sluga şi va fi ucis omul într’acea dată, cumuş[i] i-au zis stăpânul. ' PRAV. MOLD. 180 b. Că cumuşi sânt Leşii de se gătează prea încet, pănă a venire Laschi..., Tonişa l-au fost înşelat pre Despot, let. i 185/u>. | Decum = după cum, precum: (după un comparativ s. după adv. „altfel", „altmintrelea") decât cum. Pricină ce îndeamnă pre giudeţ să înmieşu-reze certarea celui vinovat decumă scriu pravilele. PRAV. MOLD. 158 b. Ce osândă sau ruşine-m[i] va fi, căce-mi vor ruşina... ciolanele, dccumu dzîci? DOSOFTEIU, V. S. 16. Or’ care vameş... făcându-le multă asupreală [negustorilor] şi luându-le mai mult de cum au fost obiceaiul. ib. 166. Văzând şi hicleşugul boierilor..., de cum era rău [= din rău ce era] de felul lui, încă şi mai rău s’au făcut. LET. 11 238/32. Şi ’n acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s’auziră de cănd cu lumea. Bălcescu, M. V. 560/23. Acuma s’au fost răzbunat ţiganca asupra împărătesei, poate şi mai aspru încă de cum credea, sbiera, P. 110/OT. # Care (mai rar cine) cum poate = (fiecare) în felul în care s. după cum s. cât poate, potrivit cu felul s. firea sa. Fugea toţi, earii cum putea. LET. II 339/32. Cine cum putuse, se dusese, ib. 11 340/21. [Iedul] cel mijlociu, ţuştiu! iute sub un chcrsin; se în-ghemueşte acolo, cum poate. CREANGĂ, P. 23. M’oiu duce şi eu, cât călare, cât pe jos, cum oiu putea. id. ib. 197. Am trăit cum am putut. JARNlK-BÂRSEANU. D. 415. (Pe alocuri în Ardeal). Decum = necum, cu atât mai puţin, dar încă, dar mite. Deeum să mă lauzi, ci încă m’ai defăimat. LB. A ajuns împărăteasă mândră, de nu era alta aşa ca ea, nici între zâne, deeum între oameni. mera, B. 40. (Neobişnuit, cu acelaşi sens) Nu decum. Ei! am gust să trăesc cu Marghioala, aşa-mi place, nu mă poate propi nici Vodă, nu decum primăriul. NĂDEJDE, ap. TDRG. 2°. La, cu privire la... I să va tăia capul, fără nici o socotinţă cumu-i va fi vârsta. PRAV. 1614. 3°. Aşa. Cn Silioanu voao credinciosul fratele cumu-mi pare (cumu mi se pare. N. TEST. 1648; după cum socotesc, biblia 1688 = aşa cred), intru puţinei scrişu. COD. VOR. 164/i2. A! nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţeleg? c. NE-GRUZZI, 1 139. D’apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce eşti! CREANGĂ, P. 52. D. Din particula modală şi comparativă s’a născut cea temporală, ideea „la fel cu...“ devenind „simultan cu...“ Nota aceasta a simultaneităţii e totdeauna cuprinsă în cum, deosebindu-1 de „când", care arată timpul, indiferent de cele ce urmează: când, e iarnă, purtăm căciulă se deosebeşte de cum vine iarna, punem căciula. Când vrem să stăruim şi asupra momentului sau începutului acţiunii, întrebuinţăm pe de cum: de cum vine iarna, punem căciula — cât ce vine, îndată ce începe iarna. Adesea cum împreună CUM — 973 — CUM cu verbul său corespunde unui gerundiu cu înţeles temporal. 1°. (Pe) când, în timp ce, cf. aşa (II 2°), că. (II 1° a). Pre la stepena uşii... cumu eram stând... văzuiu. DOSOFTEIU, V. S. 12. C iuhodarii... [stau] din stânga, cum merge Domnul la biserică, iar cmn iasă, din a-dreapta. LET. III 298/0. Şi cum sta şi cum cânta, Cămeşuica-şi depărta, alecsandri, p. i 99. Cum, şedea el lângă ea, ea-şi întinse un braţ şi-i cuprinse mijlocul, eminescu, n. 127. Mi se strânge mima, cum stau şi-ascult! coşbuc, F. 128. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete. CREANGĂ, P. 25. Cum mergea cl, gândin-du-se, se pomeni la marginea unui eleşteu. ISPIRESCU, L. 43. Iată, mări, cum grăia, Că’n departe auzea Cn nechez, ce necheza, alecsandri, P. P. 72b/t4. (După o noţiune temporală, corespunde locuţiunei relative „în care“). Din ceasul cum te-am, văzut, dudumţă Marghiolită, m’ai agiuns la inimă. ALECSANDRI, T. 354'. | (în corelaţie cu „numai iacă", „numai ce iată“ sau cu o interjecţie exclamativă). Cum sfătuiau bătrânii, ei în de ei, despre acestea, numai iacă se aude sub vatră: „Tată şi mamă! eu îl fac.“ CREANGĂ, P. 79. Cum vorbea, numai ce iată eă vede viind un om. id. ib. 126. Cum ospăta, el, buf! cade... în groapa cu jăratec. id. ib. 32. f Cum... aşa (v. aşa ii 2°). Cumu era în cort..., aşa veade pre Svântul Dimitrie. DOSOFTEIU, v. s. 88 b. t Aşa cum. Făcea rugă întru sine aşa cum era spânzurat. DOSOFTEIU, id. ib. 36 b. A,şa cumu sta ei legaţi..., să scorni vivor mare. id. ib. 14S. Cmn... şi. Şi cum sta el în cum-pene, să-l ieie, să nu-l ieie, calul se şi scutură de trei ori. CREANGĂ, P. 195. t Cumuşi. Cumuşii] înnoptam pre mare noaptea într’aceaste părţi, să feace turburcală în mare. DOSOFTEIU, V. S. 152. 2°. îndată ce, cât ce... Cî. c fl t (B 2°), a ş a (12°). Ştefăniţă-Vodă, cum au văzut băţul eu cărţile, s’au prea mâniat. LET. II 210/s. Cumu îl duseră şi-l puseră acolo..., să tămădui. MINEIUL (1776), 1602A- Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie, c. NEGRUZZI, I 138. Cum ieşi din sat, apuci (le-a-dreptul prim, pădurea lupului. ALECSANDIM, T. 606. Ea, cum plecase Făt-Frumos, s’a închin într’o grădină. EMINESCU. N. 27/27. Şi cum zice, încalecă şi Dănilă pe burduf. CREANGĂ, p. 59. Adorm:, mm puse capul jos. ispirescu, l. 212. în easă cum a întrat, Maică-sa 0 a’ntrebat. jarnîk-bârseanu, d. 231. | Care cum... = îndată ce cineva... Care cum venea, înapoi nu se mai întorcea, şez. ii 154/23. f Cumuşi, îndată cum, cum ce... = îndată ce. Să le ia [bucatele] acesta ispravnic, cumuş[i] va muri stăpânul. prav. mold. 32/o. îndată cumu ieşim în ostrov, mearsăm cine unde i-au fost drag. dosofteiu, v. s. 152. De ziuă ’ndată cum s’a luminat, în necunoscute haine s’a schimbat, pann, ff. v. 1 37. Carele se lipi îndată cum îl puse la loc. ispirescu, l. 6. Un alt om, cum ce vedea pe hoţul, l-ar fi dat pe mâna judecătorilor. RETEGANUL, P. I 28. | (în corelaţiune cu „cum“, „îndată", „odată (şi)“, „aşa“, „pe Ioc“, „unde“, rar „de cât“) îndată ce... imediat, pe loc. Şi cumuşi zise acestea cuvente, aşea fu nevăzut, şapte taine (1645), ap. TDRG. Turcii cum au trecut Nistrul, cum au început a prădare, let. ii 221/». Bivolii... cum au văzut apa, cum au năvălit in apă. ib. I 329/ig. Şi mm au mers la vezirul, au şi părît pe Dimi-traşco-Vodă. ib. II 3-34/Care [vin] îndată cum au băut, mm au mărmitrit toţi, de beţi. ib. II 352/w. Cum l-am văzut, decât l-am cunoscut. LB. Cumu-l făcură papă, îndată se ’ndreptă. ţichindeal, F. 9. Cum vor vedea [boierii] că Măria-Ta vii cu putere, îndată vor alerga, şi-l vor lăsa [pe Tomşa]. c. negruzzi, i 138. Cum zice, şi vine la uşă; şi cum vine, şi începe. CREANGĂ, p. 21. Hârca i-a şi trimes laptele; şi cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit, ca mort. id. ib. 97. Cum ajunse fata la podul de argint, unde îi ieşi leul înainte. ISPIRESCU, L. 17. Ba vme după noi; şi, cum ne ajunge, cum ne mănâncă pe amândoi, mera. b. 35. Cum m’a văzut, cum m’a întrebat, vissarion, FL. 146. Cum se’ntâlnesc, cum se pup. TEODORESCU, P. P. 132b. Cum mă culc, cum te visez! JARNlK-BârseaNU, d. 16. | (Spre a arăta momentul când o acţiune începe, se întrebuinţează cu predilecţie:) De cum = de îndată ce (v. îndată), din momentul în care s. când, de când, cât ce, imediat ce. De cum tc-am părăsit, nu mă odihnesc. LB. De cum miji de ziuă, norodul se grămădi în biserică, c. negruzzi, I 226. De cum a dat în fapt ăe zori, Veneau cu fete şi feciori, coşbuc!, B. 18. L-am simţit eu, de cum am venit, sadoveanu, P. S. 43. De cum venea primăvara, se căţăra pe toate gardurile. BOTEZ, B. 138. Se îndrăgosti de dânsa, de cum o văzu. ispirescu, L. 26. Am venit, De mm luna s’a ivit. ALECSANDRI, P. P. 360 b,/». (în corelaţie cu ,jpână (ce)“ s. ,,tot“). De cum se strâng pânile [= grâul] şi pân& ce dă frigul,... se ţin lanţ... sărbătorile. I. IONESCU, C. 233/w. Din zori, de cum s’aprind, Tot cântă rândunica, Sub streşini ciripind. COŞBUC, F. 151. Această stafie iese... în toată noaptea, de cum înserează bine şi pănă ce căntă cueoşii. şez. I 90/21. Cine n’are noroc, n’are, De cum naşte pănă moare. Mândrescu, L. P. 27/so. De cumuşi f, cu acelaşi înţeles. Gă, de cumuşi se smulse... a se isb&vi de ac astea nevoiia-se. CORESI, EV. 334/37. E. Cauzal: Pentrucă, fiindcă, deoarece, din cauză că, căci (II 1°). (Această funcţiune a lui cum s’a născut din cea comparativă. Une-ori e chiar greu de a distinge dacă avem a face cu o comparaţie sau cu un raport de cauzalitate: Oamenii, cum îs oameni (= ca omul — fiindcă aşa sânt oamenii) ...au început a porecli pe Moş ‘-Nichifor. creangă, P. 136. Fata babei, vicleană cum era, luă ciurul, şi fuga in casă. id. ib. 234. Adesea cum împreună cu verbul său corespunde unui gerundiu cu înţeles cauzal; se construeşte cu indicativul). Alţii altu ceva striga în gloată, cumu nu putea înleleage (deaca nu putu înţeleage. N. TEST. 1648; neputând să înţeleagă. BIBLIA 1688) ...alesu derept vorova. COD. VOR. 34/i3. Dă har lu Dumnezeu., mmu pre tine au ferit şi te-au hrănit, coresi, ap. GCR. I- 24/28. Cum ei mergând ca vântul se ceartă şi se întreabă, Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă. EMINESCU, p. 213. Sunt cam obosit, cum n’am dormit toată noaptea, reteganul, p. ii 72/«. | (Mold.) ţ Cumuşi. Svântul, cumuş[i] era dintâiu bucuros să măriurisască de numele lui Hristos, nice de... itrt-paratul nemică nu se temu. varlaam, c. pr. 18. Cumuşi era învăţaţi a ţinere pădurile..., prin păduri iarăşi s’au strâns, let*. i 115/w. t (Pleonastic) De vreme ce cum. De vreme ce mm Dumnezeu n’are sfârşit, nice pedeapsa... nu se cuvine a avea Sfârşit. E. VĂCĂRESCUL. IST. 249/s7. F. Consecutiv: încât (II), astfel ca, cit (II 2°), cât (B. 1°). Cum ai eice [= încât ai putea zice] că nu sânt alte mai bune den bunătăţi să ne dea vindecare. CORESI, EV. 352/is. De m’ar îngriji cineva cum să-mi priească mie. ispirescu, L. 15. | Aşa cum s. aşa... cum — aşa... încât. Fu ca un mort, aşa cum mulţi grăiră c’au murit. CORESI, EV. 77A. Aşa zice c’au iubit pre noi Dumnezeu, cum şi fiiul său unul născut datu-l-au, izbăvire derept noi. id. ib. 396/u. t Până într’atâta cum. Pentru păcatele voastre, pănă într’atâta cum veţi mânca carnea feciorilor voştri... levitic (sec. XVI) GCR. I 5/h, cf. 5/*, 5/m. G. f Condiţional: Dacă, în ca* că. Să vor CUM — 974 — CUM certa mai puţin decât cumu are fi mari. PRAV. MOLD. 93 b. H. Concesiv (Uneori e greu de precizat dacă funcţiunea conjuncţiei e concesivă sau comparativă: S’a tologit, aşa îmbrăcat cum era, pe un divan. CREANGĂ, P. 302). 1°. Oricum, oricât, cumva, întru câtva. (în corelaţie cu ,,tot“) Şi cumu-i de păcătoasă, Tot se ţine ’ că-i frumoasă! jarnîk-bârseanu, D. 440. Vrăjitoare cum vei fi, Mândră, eu te voiu iubi ! ib. 334. (Mai ales când predicatul se repetă) Las’ să mă cheme cum m’a chema; ce ai d-ta de acolo? CREANGĂ, P. 149. Era bucuroasă... să-l vadă cum l-a vedea. id. ib. 111. Trecurăm cum trecurăm pănă acum, stăpâne. ISPIRESCU, L. 6. Şerpoaica se mulţumi ea cum se mulţumi, dar in gândul ei născoci planuri, mera, b. 30. 2°. f Cum... iară = deşi... totuşi, cu toate că... tot. Cum/ii iaste aceasta drept... a ne durea şi in toate grijile a ne da..., iară noi usnele (= buzele) nu desfacem, să ne rugăm, coresi, ev. 523/m, cf. 526/s. I. t (Totdeauna urmat de s ă) Introduce propo-i ziţii finale: Ca2 (A I 1°), pentru ca, cu in* i tenţia, cu scopul, cu destinaţia de a..., spre a... Aemu voi spureţi miiaşului, cu voia zborului, cumu 1 (ca să n. test. 1648; biblia 1688) demăreaţă să aducă elu la noi. cod. vor. 50/u. Descinseră-se întru Chesariia, cunrn se sărute Fistu (s ă să a-dune. N. test. 1648; BIBLIA 1688) ib. 68/7. Pre voi am adus afară den Ighipet, cum robi acelora să nu fiţi. levitic (sec. XVI), GCR. I 4/H. Să : cearem dela Dumnezeu tărie, cumu... să putem birui dracii. CORESI, EV. 66/23. Pentru aceea luo Hristos... moartea pre cruce, cumu toată lumea să slo-bozească den păcate, id. ib. 69/ai. Adunaţi-vă... cum să spui voao aceea ce va veni. palia (1581) ap. GCR. 56. Cu rugăciunile tale îndireptează-mă spre lucrure bune, cumu alaltă vreame a vieţii meale fără vină să petrec, paraclis (1639), 21 r%. Cela ce va ucide pre altul... cu acesta scopos, cum să (ca să munt.) cadză [moşiile] pe mâna lui... PRAV. 337. De s’ar fi pus şi chezaş cumu j să-i dea bucatele toate de faţă... pravila de târ-GOVIŞTE (1652), ap. GCR. I 162/3. Cuvânt mare cuvântară, Dându-şi inimii credinţă, Cum să hiu ‘ cu. oceinţă. DOSOFTEIU, PS. 16. (Astăzi, rar) îşi I va pune toate puterile, cum să-şi sfârşească slujba. ; ispirescu, l. 14. f Cum ca să. Hristos au luminat beseareca sa..., cum ca să poată vedea şi să | cunoască fiecine preţul odoarelm• ei. ŞAPTE TAINE (1645), ap. GCR. I 114/1B. Creade giudeţul cum să nu-i fie dat stăpânul puteare într’acesta chip cumu, ca să-l ucigă. prav. 180b. t Cum că să. Cum că să se dea din partea Ţării Rumâneşti nouăzeci de mii t [aleri], bani gata. TES. II 311. t Cum de să. Sfat făcură Farisei(i) pre Isus, cumu de el să-l piarză. EVANG. LUI RADUL, ap. DR. III 267. J. Simplu instrument gramatical servind să introducă propoziţia secundară. (Fiind egal în această funcţiune cu să şi că, s’au născut contaminările cum să — numai în limba veche — şi cum că, care se întrebuinţează şi astăzi, având însă o nuanţă de stil de cancelarie). a.) f După verbe care exprimă o cugetare, o ştiinţă: Că III 2a. Lu Hristos, crezură orbii, cumu iaste el şi Dumnezeu. CORESI, EV. 250/«. Şi cu acest semn socoti Zopir cum va lua Vavilo-nul. herodot, 206/». Acosta lucru iaste la ştirea tuturor, cum hiece Domn iubeaşte sluga cea bună. varlaam, C. 300/i. Pentrucă ştia Dumnezeu cum im, ce zi veţi mânca dentr’insul, se vor deschide ochii voştri, biblia (1688), ap. GCR. 188. Nu-4 va trebui mai mare dovadă să crează, cum un neam sânt ou Moldovenii. LET. I 9/a. t Cum să ='*(ca) să. Aceasta socotiră Jidovii şi arhiereii lor atunce, cumu să leapede ei şi pre Hristos. CORESI, EV. 69/32. Creade giudeţul cum să nu-i fie dat stăpânul puterea, prav. mold. 1800. Au socotit nişte dumnezăeşti părinţi, cum să nu se oprească acela, post. PRAVILA (1652), ap. GCR. I I6O/19. Cum că. Crezi cum că... să deznădăj-dueşte. văcărescu, ap. GCR. 11 162/.,. Cugeta în sineşi cum că depărtarea de nevasta sa i-au adus această întristare. GORJAN, H. I 4/u. Ai uitat cum că la vânălorie... eu mă pricep ? ODOBESCU, iii 9/io cf. IO/20. Cred că nu te îndoeşti cum că te iubesc? C. NEGRUZZI, I 19. Uitând cu totul Cum că lumea asta’ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, p. 222. b.) f După verbe care exprimă o observare s. o cunoaştere. Că (III 2° b). De să va afla cum au fost om rău. prav. 643. înţelegând... cumu svântul Dimitrie-ş[i] ţine tare agiutoriul spre din-şii. DOSOFTEIU, V. s. 88 b. Văzu muiarea cumu e lemnul bun la mâncare. BIBLIA (1688), ap. GCR. 188. Văzând împăratul pre copil cum are minte. COD. puşc. 82. | t (Urmat de conj. dubitativ) Cum să. Având prepus pentru nişte lucruri... cum să se fie făcut cu învăţătura şi îndemnarea noastră, antim, p. xxiii/*. (Şi astăzi) Cum că. Au înţeles Constantin Duca-Vodă cum că au fugit boierii în ţara ungurească. LET. II 298/ai. Bertoldo, carele înţelesease cuvintele slujitorului cum că craiul este Domn bun. bertoldo (1799), ap. GCR. II 169/22. Am văzut scris într’un loe cum, că... munţii... sânt ...acoperiţi cu omăt. DRĂGHICI, R. 68/2. Am constatat cum că autorii antici... sunt tot aşa [de] plini de amănunte... ca şi manualul tău. ODOBESCU, III 63/s. Din inima lui simte un copac cum că răsare, eminescu, p. 235, cf. 268. Să cunoască şi ei cum că într'adevăr a fost ucis. sadoveanu, B. 235. Atunci toţi au cunoscut Cum că Hristos s’au născut. POP. ap. GCR. II 322/™. c.) t După verba dicendi şi declarandi : C ă (III 2°. c) Ce giurară cumu (c ă N. TEST. 1648) nece să mănânce nece să bea. pănă când... COD. VOR. 52/x3. Acest lucru adevărează, zicând cumu nu putem a doi Domni sluji. CORESI, ap. GCR. I 23/13. Mărtorisim. cu acest zapis şi scrisoarea noastră cum noi ne-am sculat de bună voia noastră. HRISOV DE VÂNZARE (1614), ib. 45/i. Iar Radul i-au spus cu gura lui naintea noastră cum au dat acel cal al Oprei. HRISOV DE JUDECATĂ (1626), ib. 74/ia. Cela ce va dzice cum n’au ştiut unde iaste vama. prav. 156. Spun... cumu Bolgarii avea un împărat, dosofteiu, v. s. 88 b. I-au dat ştire cum oiştile lui Răzvan se văd. LET. I 218/0. Au început... a părîre pe Munteni., cum sunt haini şi bogaţi, ib. 11 268/22. Au mărturisit... cu jurământ mare cum nu ştie nimic. HRONOGRAF (1760), ap. GCR. II 74/ai. | (Şi astăzi) Cum că. Scrie cronicarul..., cum că Albreht Laschi... au aşezat pre Despot la Do^mnie... LET. I 18O/0. Şi-i vor face zapis cum că nu va avea nici o nevoie, acsinti (1716), ap. GCR. II I8/35. A.u mărturisit cum că l-au omorît stăpânu-său. LET. ii 214/28. L-au luat... în chizăşie cum că nu va fugi din Moldova, ib. II 256/u. P(r)e-cum că. O spus pi cum (c’)o fost. herz.-gher., M. IV. t Cum să = să. Paşa... au trimis... la Şe-remet sol pre un Turc, de i-au zis cum să silească el la împăratul Moscului. LET. 11 381/0. Au jurat ou Brut cum să nu mai sufere craiu asupra sa. M. costin, ap. gâdei. f Aşa cum să = să. El dzise: Iudeii se sfătuiră să te roage aşa cum de-măneaţă se-l aduci [pe] Pavelu întru zbor. PRA-XAPOSTOL (sec. XVI), ap. GCR. I 5*/u- (Urmat de conj. dubitativ) t Cum să = că s. să (+ condiţional). Aşa s’au tras cuvântul până astăzi, cum să hie trimis cu taină lfi.000 de galbeni, let. i 223/22. Au zis cum să fiu făcut 24. de capete asupra Mă-riei-Talc. ANTIM, P. XXVl/21. OUMĂN — 975 — GUMĂTRU d.) f După alte verbe: Să, că. Lacomii... nevo-eseu-se cumu vor strânge comoară pre pământ, id. EV. 52/m. Cela ce vapriimi sau va ascunde pre cela ce face greşala, iaste sămn cumu-i mulţumea-şte pentru... prav. 1242. f Cum să = (ca) să. Aşteaptă cum toţi să se întoarcă. CORESI, EV. 46/23. [Şi: cumuşif adv.; — (in Munţii Apuseni) cu-mure? = cum, cum ai zis? frâncu-candrea. M. 99], —• Din lat. quomo[do]. Cf. c u m - s e - c a d e, cumva, necum, oarecum, oricum, precum. CtlMĂN f s. a. (B o t.) = chimen. (încercare de latinizare, care n’a prins) Kumen = cuminum. ANON. CAR. — N. după lat. cuminum, idem. CUMANĂC, CUMĂNĂC s. a. v. comănac. CUMÂND s. a. 1 „ , r _ , , v. comanda. CUMANDĂ vb. I (ş. d.) J CUMĂNIE f s. f. v. companie. C'DlAu s. a. — Pot de chambre. — (Mold.) Oală. de noapte, tu cal. dam£, t. 74, pamfile, 1. c. 389. — Din ueo-gr. xounaQi „oală“. CIHAC, II C53. CUMARĂC s. a. v. comanac. CUMĂRĂT, - adj. Astringent. — (Despre gustul vinului) Astringent, care strânge la limbă. (FUN-DENI-BUZĂU) H. II^58.;_ CUMĂRNIC s. a. (Păstor.) v. comarnic. CUMÂŞ s. a. 1°. Brocart destină aux vStements des boiards. 2°. fitoffe precieuse pour robes. Robe de fianeee. 3°. Trişor, bijou (fig. en parlant de personnes). 1°. f Bucata, cuponul de ţesătură s. stofă scumpă (de coloare m. ales roşie s. albastră) de mătase (s. de bumbac) necesară la confecţionarea unei haine boiereşti (POLIZU, ŞIO.)_; p. ext. haină boierească sentnpă (cf. POLIZU). H dăruia [pe boieri] cu grele cumaşuri. LET. iii 192/a,, cf. 194/r„ 202/a>. Visând Domnul aice in Iaşi o mândrie la pământeni, purtând fieştecare cumaşuri scumpe şi blane... LET. III 262. 2°. (Azi, prin Mold.) Stofă (m. ales de mătase) pentru rochii (ŞIO.), postavul trebuitor pentru o rochie (Com. V. c. şoarec, Piatra-Neamţ) ; spec. rochia ce nunii o iau> miresii (Lupeşti), în Covur-lui). H. iii 268. Giuvaericalele şi cumaşele de rochi costisesc 120 pungi de bani. filimon, ap. ŞIO. Fămeia până este fecioară să asamănă ca un cu-maş alb- PISCUPESCU, O. 131/ii. Ţi:am adus... un cwnatş de rochie. N. REV. R. I 36. în vârf cumaş La poală gurelaş. GOROVEI, c. 275. 3°. P. ana 1. (La sing.) Fel de om, pramatie, sculă (POLIZU, ZANNE, p. iii 128), (mai ales în ironie) poamă, li ştiu pe toţi ce cumaş sânt. CARAGIALE, s. u. 54/u. Ce mai cumaş de muiere era! Să întoarcă cineva lumea cu susul în jos, şi tot nu cred să mai găsească un ast fel de drăguţ de femeie! zanne, p. iii 137. [Plur. -maşe şi -maşuri. — Şi: comâş s. a.]. — Din turc. kumaş „stofă, de mătasă; fel de omv‘ (şi bulg., sârb. kumas, n.-grec. xovimoi). CUMÂT s. m. lichevin. — (Sârbism, în Banat) Jurat (H. XVIII 315), consilier comunal (CADE.). Jură... că-i cumăt. hodoş, p. p. 175. [Şi: cumet Com. A. COCA], —- Din v. sârb. kiimetî (azi sârb. kmet „fruntaş al satului; jude“; bulg. kmet „bătrân al satului", gradski kmet „primar"). CUMĂTĂ vb. I refl. v. încumeta. CUMĂTRĂ s. f. CUMĂTRĂ s. f. CUMĂTRlE s. f. CUMĂTRtTĂ s. f. v. cuniătru. CUMĂTRU, -Ă subst. 1°. Co'tnpdre, comm&re (par-rain ou marraine par rapport aux parents de l’en-fant baptise ou des jeunes mari&s). 2°. Compare, commere (terme d’amitie familiare). 3°. Danse paysanne. 4°. Geranium maororrhizum. 1°. Titlu de înrudire spirituală care se dă naşului (naşei) —■ pe alocuri şi nunului (nunei) — din partea părinţilor finilor (LB., MARIAN, NU. 209, ŞEZ. IX 160). Această înrudire spirituală e respectată la noi (gorovei, cr.). Codicele Ju-stinian oprea căsătoria între naş şi cumătră, iar pravilele noastre vechi pedepseau „amestecarea de sânge" între cumetri. Pe alocuri se face distincţie între cumătru (mic), cumătră (mică) şi cumă-tru (mare), care e nunul (nuna) mirelui (LIUBA-IANA, M. 25, MARIAN, NU. 712) sau — în alte regiuni — naşul în timpul nunţii (ALR. II 192). în multe regiuni (de ex. prin Banat, Oltenia, Ardealul vestic, etc.) cuvântul s’a pierdut fiind înlocuit mai ales prin (n ă) n a ş. ALR. I 547. Ceia ce-şi curvăsc cu eumătrele (Munt. : cumetrite), acesta se ehiamă sânge amestecat, prav. 667. cf. CUV. D. BĂTR. II 348. Cantcmw-Vodă era cumătru cu cuscru,-său Ioan Racoviţă. LET. II 268/». L-au poftit să-i boteze im cucon, ca să-i fie cumătru. ib. II 52/33. Să te fa-ci cuscru şi cumătru cu un târg întreg, c. NEGRUZZI, 1 239. Nu voia nimeni să se ■prindă cumătru şi să-i boteze, sbiera, p. 187. Bunicul bunicului mieu fusese cvmpoieş la cumă-tria lui Moş Dedm din Vânători, fiind cumătru-mare Ciubăr-Vodă. creangă, P. 105. # Ochi de cumătru (s. cumătră) = plini de dragoste, simpatie, grijă pentru cineva. Cf. zanne, p. IV 821, 323, pamfile, j. iii. Ca sita la cumătră == foarte des (Com. popovici). De aici: de-a sita cumătrei (alecsandri, p. p. 393) s. de-a sita la cumătră (MARIAN, t. 36) e numele unui joc de copii. 2°. P. ext. Titlu pe care rudele c-elui botezat îl dau naşului (rădulescu-codin), î.) ; p. gener. nume cu care ţăranii şi ţărancele noastre se adresează celor de aceeaşi vârstă, în semn de familiaritate s. prietenie. Cumătru Ion unde-i? ALECSANDRI, T. 1534. Zi, eumâtre Zaharia, ce se mai aude cu comoara ? C. PETRESCU, R. DR. 244. Hai, cumătră, cum o fi, Că cumătru n’a mm şti. şez. I 2.19. La cumătră sub părete Sunt trei puice cucuiete [Fereastra], GOROVEI, C. 148. Şoapta cât do-bota, de aude şi cumătră, zanne, P. II 739. || (Şi despre animale, în poveşti populare care închipue în lumea animalelor relaţii din vieaţa socială a oamenilor; cf. jupa n) Cumătrul lup se şi arătă în prag. creangă, P. 27. 3“. (Mold.) Cumătră = un dans popular. H. II 119, VI 10. 4°. (Bot., Transilv.) Cumătră = Geranium ma-crorrhizum) o plantă de leac şi de podoabă, bine-mirositoare (BULET. GRĂD. BOT. V 58), pri-boiu. panţu, PL.2 84. [Accentuat mai de mult (cf. îndreptarea LE-giei 109, 114, 124) şi astăzi prin multe locuri (cf ALR. 1 547, ALR, ll 192/oî) cumătru, cumătră. [ Plur. -metri, -metre; pe alocuri — mai ales prin Mold.-----mătri, -mătre. Yoc. -metre (rar - alb. kumpter > kunder, paleosl. Jcupe-tra şi cănsoeer > cuscru, alb. krushk) şi accentuarea *c6mmater, care a dat în româneşte *c6mătră (*coamătră). Din amestecul celor două forme s’a născut cUmătră şi cumătră. După feminin s’a creat masculinul cumătru (care a înlocuit pe *cumpa-tru (compater). S. Puşcariu, Daco-romania III (1922-23), 395, 822, P. Skok, Revue des iStudes Slaves X (1930), 186 ş. u. — Cf. încumetri. CUMBĂNl vb. IVa. Balancer. — A cumpăni (= balansa) ? Merg juneii şuierând Şi neveste cumbă-nind, Fete mari tot ori [hori] făcând, pamfile, CRĂC. 86. CUMbAnie s. f. v. companie. CUMBAR t s. f. 1°. Bombe, grenade. 2°. Mortier (d’artillerie). — (Turcism, ieşit din uz şi păstrat doar în poezia populară). 1°. f Bombă, granată, obuz, ghiulea. Pe Nistru cu podurile au pus cumbaralele şi glonţurile cele de puşte. LET. 11 291/37. Aruncând den cetate cum-barale şi dând foc Nemţii, rămaseră biruiţi Moldovenii. let. 11 a. 70/22. împrejurul aceştii curţi... sânt.;, pive, cu care aruncă cumbaralile. golescu. î. 26. 2°. P. ext. Aruncător de obuze, mortieră, piuă. Moscalii au început a bate Orul din puşte şi din cumbarale. LET. II 429/1G. Se îmbia unii cu alţii din tunuri şi din cumbarale. dumitrache 443. Săriţi, Turci, săriţi, agale, Cu tunuri, cu bumba-rale, Că Muscalii ne’mpresoară. teodorescu p P. 482, cf. 489. [Plur. -rale. | Şi: combarâ f s. f. TDRG.; ___ gumbarâ f s. f. TDRG.; — (+ bombă) bumbarâ s. f. bălcescu, m. v 658. iNumedeageut: (turc. kumbaragy) cumbaragîu (bumbaragiu) f s. m. = tunar, grenadir. Bumbaragin şi ucenicii lor. LEŢ 11 73/ia; (cu compusul, turc. kumbaragi-baSy) cumbaragl-bâşă f, cumparagi-bâşă f s. m. = comandantul cumbaragiilor. Au chemat pe enicer-aga..., pe eumbaragi-başa. MS. (a. 1715) ap. TDRG. Mehmet Aga, ce era cumparagi başă împărătesc. MAG. IST. 11 325.] — Din turc. kumbara, idem. CUMBÂRĂ s. f. == cumătră. (Jorăşti-Covurlui) ION CR. V 278. — Ca şl arom. cumbară, din n.-grec. -xoijiijtâoa „cumătră" (femininul dela y.oviurăoog < lat com-pater). CUMBARjAGl-BAŞĂ f s. m. v. cum bara. CUMBABAGflJ f s. m. v. cumbara. CUMBE f s. f. v. cubea. CUMBCR s. a. (îmbrăc.) v. cobur. CUMEŢl vb IVa v. încumeţi. CUMETRfiL S. m. CUMETRENIE s. f. CUMETRI vb. IV3 v. încumetri. CUMETRIE s. f. 1 . . > v. cumatru. CUMETRfŢĂ S. f. J CUMFIÎTURI f s. a. plur. = cofeturi. Am dat... 6 lei cumfeturi... 1 cutie pentru dai... (a. 1771). iorga, s. D. XII 86. CCM-GODfe (-MITE) adv. En tout cas. (Ban., Haţeg) Neapărat, negreşit; oricum. CADE. Să vini cumgode. densusianu, ţ. h. — După sârb. kakogod „oricum", prin substituirea lui kako prin sinonimul lui românesc cum, CUMINC16R, -oAkA adj. v. cuminte. CUMINECA vb. I. 1°. Communier; donner la com-munion. 2°. Laver (un peche) 3°. Participer ă. 4°. litre affiltâ (ă une âglise). 5°. Communiquer. 1°. Trans. şi refl. A (se) împărtăşi cu sfintele taine, a da (a primi), după spovedanie, din partea preotului, împărtăşenia s. cuminecătura (la catolici euharistia) constând din vin şi pâne sfinţită (simbolizând sângele şi trupul Mântuitorului) spre a (se) curăţi de păcate, a (se) griji. LB. Cu trupulu dumnezeesou şi sânge cu-minecându-se. coresi, ev. 28/20. Să ne cumere-cămu cu sf[â]nta peliţa (= trupul) lui şi curatul sângele lui (a. 1619). GCR. I 55, CUV. D. BĂTR. 11 123. Să să ispoveduiască şi să se cume-nece de patru ori într’un an. varlaam, c. 41/j. Chiamă creştinii pre popa la bolnavi, să-i cuminece (a. 1675). GCR. I 218. Femeile... sâ se mâr- I v. cumătru. CUMINECĂCIUNE — 977 CUMINTE turiseaseă şi să se euminice. MARIAN, na. 37. Nu-i slobod a-i spânzura, Pân’nu i-i cuminica. ŞEZ. I 109. Când m’oiu cumineca, Să vie şi vlădica. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 458. (Refl. = pasiv) Cela ce sleiaşte ceară sau aruncă cu plumbi... să nu să etmimece (a. 1645). CCR. I 116. 2". (Neobişnuit) T raiis. A spăla un păcat prin cuminecătură. S’ar mira de ţinte,-altarul Ce păcat ai să cumineci ! COŞBUC, B. 80. 3°. Refl. (Construit cu dativul s. cu prep. „de") t A se face părtaş, a avea parte dei.., a se împărtăşi. înfricoşatei şi sfinteei taine fără ăe osândă cumineeăndu-ne, vieţiei de veaci moşteani să fimu. CORESI, EV. 505/r.. De trupul lui Hrist{o]s să ne cumenecămu. varlaam, C. 47,i, cf. 261,i. Te-ai cumenecatu de dulceaţă, dosofteiu, V, s. 165,,. 4°. t Refl. (Construit cu prep. „în“ s. ,,cu“) A fi iniţiat în tainele unei credinţe, a aparţinea (unei-biserici), a se împreuna (cu sf. biserica). Şt cumerecară-se în Elfeeodru, şi măncarâ cumân-darele morţilor. psalt. (SCH.) 225/io(: Et iniţiaţi sunt Beelphegor). Ceia ce nu’mpreună să cuminecă cu săbornica besearecă... DOSOFTEIU, V S. 91-i. 5°. f Intrans. A fi s. a se pune de acord, a comunica, a avea legături (cu cineva) ; a se uni. Cf. TDRG. I-au venitu-i poruncă să cuminece cu patriarhul Antonie. DOSOFTEIU, V. S. 62,2. [Şi: eumenecă (în textele rotacizante: eume-recă) f vb I.; cumunicâ vb. Ia; cuminică vb. I. | Part-adjectiv: cuminecat (cu negativul necuminecat) , -ă LB. De se va delunga numai unulu de taine necuminecatu, au nu au oborîtu toată sp[ă]senia sa... popa'/ (a. 1640). GCR. I S8. Trupuri albe şi spălate De popa cuminicate... MARIAN, ÎN. 468. | Abstracte: cumineeâre s. f., cuminecat s. a. = împărtăşire, împărtăşit, im-părăţiia, ceriului grăiaşte-se venirea lu Hristos, şi ce e a duhului sfânt cuminecare. CORESI, ev. 479, cf. .DOSOFTEIU, V. s. 2 pr.; — cuminecătură s. f. = a treia din cele şapte taine ale credinţei creştine, împărtăşanie, grijanie; p. ext. a-mesteeul pânii şi vinului (din sf. potir), cu care se cuminecă creştinii. LB. Să se sfinţească cuminecă-turiei cinstitului trup şi sângelui Domului nostru. CORESI, EV. 0O/23. Flămânzeaşte de... svănta eume-necătură, de svânta anafura. VARLAAM, C. 14. îrtr jură... de cuminicătură. antim, p. 129; —• (cf. lat. comunicaţia, -onem) cuminecăciune f s. f. = cuminecare. Cumenecăciunea sfântului duh. LITURGHIA (a. 1679), ap. CP. 219.]. — Din lat pop. *commîiuco, -are (= lat. clas. communtcare) „a comunica, a împărţi ceva împreună cu alţii11 şi (la scriitorii bisericeşti) „a cumineca". Cf. dubletul comunica. ccminecAciCne f s. f.j CLMINECAtCrA s. f. I V. cumineca. CUMIXICA vb. I. J ClMINICAKlSf f vb. refl. IVa = comunica. Au urmat vâslind pe lângă acel pisc de năsip, cu nădejde că... s’ar fi cummicarisit cu uscatul, dar înzadar. DRĂGHICI, R. 213/u. CUMINTE adv. adj. subst. I. 1°. Sagernent, rai-sonnablement. 2°. Tra-nquillement. II. lu. Itaison-nable. 2°. Intelligent. 3°. Sagace. 4°. Prudent. 5°. Sage, honnete. 6". Sage, bien 6lev6, tranguille. III. Sage. I. 1°. Adv. (Despre acţiunile omeneşti). Cu înţelepciune, raţional, înţelepţeşte, înţelept (III 1“). Ce cummte-i să trăeşti, Când ţi-e dat să stăpâneşti Numai o vi-aţă! COŞBUC, F. 127. Vorbeşte cuminte ca toţi oamenii cei cuminţi. Com. marian. 2. Liniştit (despre acţiunile unui copil). Stai euminte, nu ne mai supăra. II. (Despre om) 1°. Adj. (Adesea în opoziţie cu ,,nebun“) în (s. cu) toate minţile, cu mintea întreagă, cu judecată normală ; (în opoziţie cu „îndrăcit") vindecat de nebunie. Aflară omul... îmbrăcat şi cuminte, lângă picioarele lui Isus. CORESI, EV. 373. Cela ce va fi cuminte şi va face vre-o greşală... şi giudecându-l şi grăind mărturiile... într’acel ceas va nebuni, atunci giudeţul il va certa cu bani. PRAV. 1043. | (Despre oameni, în opoziţie cu dobitoacele) Rezonabil, înzestrat cu raţiune, cafe are facultatea (înăscută) de a judeca. Cu minte = rationalis. LEX. MARS. 241. Acum pentru om ce judeci.? Este mai cuminte [decât dobitocul] ? konaki, P. 292. || Subst. Om cu judecată. Un nebun aruncă o piatră’n baltă şi zece cuminţi n’o pot scoate. CREANGĂ, A. 70, cf. ŞEZ. I 218. 2°. Adj. (în opoziţie cu ,,prost“) Care are înţelegerea şi judecata dreaptă a lucrurilor, mintos, înţelept (I 3°), priceput, judicios!, inteligent. Om eu minte = sapiens. LEX. MARS. 244. A fost cuminte om,! COŞBUC, F. 71. Văzând împăratul un tânăr aşa de euminte, prinse dragoste de el. ISPIRESCU. L. 22. | P. anal. (Despre pasări) Căte păsări sânt în munte, Nu-i ca cucul de cuminte, reteganul, tr. 183. 3°. (în opoziţie cu „prost“, „năuc“, etc.) Ager, isteţ, pătrunzător, deştept, p riceput,1 dibaci u. Cu minte = peringeniosus. LEX. MARS. 235. Mai cuminte oul decât găina, zanne, p. iv 35 (se zice despre copiii care vor să dea sfaturi celor mai bătrâni). || Subst. Om deştept (în opoziţie eu naiv, prost). TDRG. Cumintele făgădueşte. Prostul trage nădejde, şez. I 219 (cf. şi CIAUŞANU, v., TDRG.). 4. A d j. Prudent, prevăzător, circumspect, chibzuit, precaut, înţelept (I 4°). Cu mente = prudens. LEX. MARS. 239. A.cel[a], ca un om cuminte, noaptea mai mult nu umbla. PANN, E. I. 49. Iedul cel cuminte tăcea molcum in horn. CREANGĂ, P. 25. Cei doi fraţi, mai cuminţi, şi-au făcut nişte ocoale frumoase de răzlogî. sbiera, p. 1. Ai mai văzut v’un băiet cuminte şi babă frumoasăt ŞEZ. II 74. 5°. Adj. (Despre femei şi fete, după fr. ,,sage“) Cinstit, credincios, cast, moral, cu purtări bune, înţelept (I 5°). Tânără văduvă, proprietară, gospodină şi cuminte, dorese soţ. UNIVERSUL, 1930. 31 Oct. 6". Adj. (Despre copii) Liniştit, astâmpărat, bine crescut, rezonabil (HERZ.-GHER., M. IV 249), ascultător, respectuos. III. Fig. (Nefiind vorba de oameni) Plin de cn -minţenie, înţelept (II). în al umbrei întuneric Te aseamăn unui prinţ Ce se uit’adânc în ape Cu ochi negri şi cuminţi. EMINESCU, P. 28. Văd... ce cummte-i firea! COŞBUC, F. 129. [Uneori invariabil şi în funcţiune atributivă s. predicativă: Cei cuminte măcar de un ban, nu pu-tea[u\ să creadă, beldiman, tr. 13. [Fecioarele] cele cuminte. TDRG. || Diminutive: cu-mincior, -oară —- cuminte (când e vorba de copii) ; cam (s. destul de) cuminte. Feţişoară... cumin-cioară. marian, sat. 68. Fetiţa... era mai mări-şoară şi mai eumineioară decât băiatul, marian. O. 1 15. Văzând... pe. acel copil... eă-î atât de ev-mincior şi de curăţel, l-a luat la curte, sbiera, P.- IZ.^ Ciiymicioara tătuchii! HERZ.-GHER., M. IV 249; —'cuniiîitel,-ică adj. | Verb: (îu) cuminţi IV-5 trans şi r ţî f 1. (despre un nebun) a face să-şi capete din iibli s/'a ajunge să aibă din nou minte, a fi (iarăşi) cu mintea întreagă; (despre un om sănătos) a face s. a deveni mai înţelept, mai ager, r^d^istet^; mai deştept, mai priceput; (despre un Dicţionarul limbii române 15. V. 1939. I. 11. 62. CUMINŢEL — 978 — CUMPĂNĂ nebunatic) a (se) învăţa minte, a (-şi) băga minţile în cap; (despre femei) a face s. a deveni cuminte (II 5°), a se purta bine; (despre copii) a face s. a deveni cuminte (II 6°), mai astâmpărat. Lipsa de pâne a încnminţit oamenii.. I. IONESCU, D. ICC. O, m'arn cuminţit de-atunci; râd aşa de-urare l COŞBUC, P. 124. Lasă, că te cuminţesc rn. să vie Dinu, ş’orn vorbi voi, jupâncasă Ilinca! vlahuţă, ap. TDRG. După ce bat puţin din picioare, [copiii] se cuminlcsc C. PETRESCU, î. II S9. Am căutat... să mă cuminlcsc. SBIERA. F. S. 233. Se în cuminţise şi i-am dat pace. MARIAN, T. 322. Se cuminţi omni nostru. RETEGANUL, P. IV 25. | Par t i c. -adj. cuminţit,-ă = care s’a făcut (s. a fost făcut) cuminte. 0, zce cuminţită, Izbânda mea ar fi mai mare, de-ai fi tu dulcea Afrodită. ALECSANDRI, P. III 557. | Abstracte: cuminţire s. f., cuminţit s. a.; — cuminţie s. f. = cuminţenie. Să intrăm în calea cnminţiei. ALECSANDRI, T. 1221. Asculta... la cuminţia trecutului, la acele veşti din bătrâni. EMINESCU, N. 47. Se bizuia pe ajutorul Stăpânilor săi, dar mai mult se bizuia pe chiar a sa cuminţie. SLAVICI, N. II 143. Adunase ’n creier toată cuminţia lumei. COŞBUC, B. 44. Ieri ui font dat la beţie; Astăzi venişi la trezie. Dar n’ai prins la cuminţie. alecsandri, p. p. 208; — cuminţenie (cu negativul necuminţenie) s. f. = înţelepciune (2°), judecată dreaptă, pricepere, chibzuială, prudenţă, purtare de om aşezat; p. ext. (ironic) om (care se consideră) cuminte. HERZ.-GHER., M. IV 249. La biserică, îmi place seriozitatea şi cuminţenia cu care stan toţi în casa Domnului. VLAHUŢĂ, ap. TDKG. — Compus din cu + minte. CUMINŢEL, -fCĂ adj. CUMINŢENIE S. f. CUMINŢI, vb. IV» CUMINŢtE s. f. v. cuminte. CUMÎK t s. m. /do/e. -— (Slavonism literar) Idol. Mincinosul cumir, chip cioplit. DOSOFTEIU, V. S. ap. TDKG. — Din paleosl. kumiru, idem. CUMiS s. a. Kovmis. — Băutură răcoritoare favorită Ia Turci, făcută din lapte de iapă fermentat (ŞIO. I-II. b). întrebuinţat în medicină, ca şi chefirul, la boalele de stomac şi ca tonic. ŞIO., BIANU, D. s. Ale lui buze arse cu cuniis le rou-rează. stamati, ap. ŞIO. — Diu turc. kumyz (cf. şi pol., rus. kumys), idem. CUMlT s. a. Qualitâ, bonţi (d’un objet). — (La Moţi) Calitatea, bunătatea unui obiect s. lucru. Am căutat cumitul pământului cc vrrau să cumpăr (Bistra, jud. Alba). Com. ITTU. [Plur. cuini te şi cumiturij. CUMNĂCIOÂBĂ s. f. v. cumnat. CUMNÂT, -A subst. I. 1°. Beau-frdrc. 2°. Sccond parrain. II. liellc-saiur. I. S. m. Cumnat arată înrudirea prin alianţă cu a.) fratele soţiei s. soţului; b.) cu soţul surorii (în Banat: ginere-de-soră. Com. E. petrovici): e.) cu soţul surorii soţiei (în Banat: f ă ş i u. şo-gor) s. cu soţul surorii soţului (în Iîanat: gine-re-de-soră. Com. E. petrovici). cf. LB. Tatăl încă are voie să-şi vei j/ă fata, când o va j/ă si curvind... în casa cumnatu-său. prav. 3S7. Se feriră de Bogdan, fiind Cantiniircştilnr cumnat, let. II 302/,. în linia cea lăturalnică, cumnatul cătră ctimnată-sa, să socoteşte a doua spiţă. cod. ţiv. 10/ „. Se trezea la uşa ei cu Dănilă, cumnatu-său. CREANGĂ, p. 38. 2". (Valea Timocului) Cumnat-de-mânâ = naş de-al doilea. însoţitorul mirilor, a cărui mamă moşeşte pe noua nevastă, buouţă. R. v. || (Olt.) Persoana care invită cu plosca la nuută (h. IX, 7), cf. f rn t e - d e - m â n ă. IT. S. f. Cumnată arată înrudirea prin alianţă a.) cu sora soţiei s. a soţului; b.) cu soţia fratelui (în Banat: n o r ă - d e - f r a t e. Com. e. petrovici) ; c.) cu soţia fratelui soţiei s. al soţului, cf. (în Banat) t ă t ă i ş â. LB. Căzu. în curvie cu v cumnată a sa. muiare frutinc-săn. VARLAAM, c. 23/-. S'au întors cumnată-ta cătră norodul ei. BIBLIA (1H8S), 192. Auzind fratele său de o aşa preucurvie a cumnatei sale. rămasă uimit. GORJAN, H. I O/ji. Aţi călătorit bine cu cumnata pănă acolo la Iaşi. uricariul, XXIV 445A-,. Cumnatelor. zise ea într’o zi... Nu putem trăi în casa aceasta, creangă, P. 12. Trăia în pace şi linişte cu solia şi cumnntcU• sale. ISPIRESCU, L. 8. Unde sânt două cumnate, Rămân vase nespălate. ZANNE, P. iv 323. [Pentru I în legătură cu pron. posesiv, şi cnmnată-mieu (-tău. -său). VISSARION, FL. 109, dr. IV 1508. Cnmnatu-micu. (-tău, -său) şi cum-niită-mea (-ta, -sa) se întrebuinţează şi la genitiv, dativ şi vocativ sing. Fără pronumele posesiv, vocativul e cumnate (rar cumnatule) şi cumnată (mai rar cnmnato). La genitiv dativ mase. se aude (după frălaue). rar. şi ciimnăţâne (-mieu). dr. IV 898. | D i m i n u t i v e (desmierdătoare) : (ad I 1") cumnatei s. m., (ad II) cumnăţeâ (şi, mai des, cum-năţîcă, plur. pentru amândouă: cumnatele) s. f. Asta zicra.ni şi en r.nmnăţirăi... şi nu vrea să mă creadă, alecsandri, t. 1098. Fă colaci, mari de doi saci., Pentru cnmnăfci burlaci. CREANGĂ, P. 97. Alei, frate Hudinle, Cumnăţcle tlareule. ib. 127. Lu. trei cumuălei..., Trei. cai. gătulci. ŞEZ. I 9; — cuninăcioără s. f. Pruncnlita cumnăcioară. otU-GLEA-vÂlsan, r. s. ISO. | Abstract: cumnăţîe s. f. = înrudirea dintre cumnaţi şi cumnate. LB. | Adjectiv: cumnăţesr, -eâscă = de (s. de la) eumnat(ă), a (1) cumnatului s. cumnatei, marian, na. 00. | A d veri»: cumnăţeşte = ca cumnaţii, în felul cum fac cumnaţii. îl crcdcm pc Nicolae Costin, când ni spune cnmnălcştc ce om bine cre»-oit crit uccxt. copilandru domnesc. IORGA, L. I. 111. | V e r li: cumnaţi vb. IV:I refl. = a se face cumnaţi. Eu trag nădejde să pctrcc cu soru-ta, să ne cumnat, im. RĂDULESCU-CODIN, î. 234. Cf. î ti -cumnaţii. — Din lat. cognatus, -a „rudă". tn latina vulgară şi în limbile romanice însemnează „cumnat, -ă“. CUMNAT A S. f. cumnAţkă s. f. CUMNAŢII, s. m. CUMNAŢESC, -eâscă adj. CUMNĂTEŞTE adv. v. cumnat. CUMNAŢI vb. IVa v. încumnăţi şi cumnat. jv. cumnat. CUMNĂŢÎCĂ s. f. CUMNAtIe s. f. CUMPĂIOĂrA s. f. v. cumpănă. Ct'MPĂN s. a. v. cumpăni. Ct'MPAN s. f. I. 1°. Balance, bascule. 2°. Ba-lanr.rs (de la Justice). 3°. lialan.ee (constellation). 4°. Bras de la balance. 5°. Part de fromage regue CUMPĂNĂ — 979 — CUMPĂNĂ par Ies propriâtaires des brebis. II. 1°. Levier. 2°. Brancard d’une benne. 3°. Bnrriere. 4°. Balan-cier du ţlanseur de corde. 5°. Brimballe. 6". Levier de 1’ ecluse d’ un moulin ou d’ une scierie. 8°. Crochet de suspension (d’un gouvernail de radeau). 9°. Volie (de chariot). 10°. Pârtie du devidoir. 11°. Fii ă pir,ml). 12° Niveau fi bnlle d’air. 13°. Faîte. 14°. Pendule. 15°. Crocliet. 16°. Jeu d’enfants. .III. 1°. Ligne de part ane des eaux. 2°. Minuit. 3°. Sguilibre. 4°. Mesure. 5°. Jugement. 6°. Jnflnence. 7°. Hâsitation. 8°. £’preuve, danger. 9°. Tempcte, cataclysme. I. Instrument pentru cântărit corpurile. 1°. (Propriu) Aparat de cântărit constând dintr’o pârghie mobilă cu două braţe egale în lungime şi greutate (spre deosebire de cântar, ale cărui braţe nu sunt egale), la capetele cărora a-târnă (sau sunt puse pe ele) două terezii (discuri, scafe, tal(g)ere, şălci, găvane, blide) de metal, dintre care într’irna se pune corpul de cântărit şi în cealaltă greutatea, balanţă. La cumpenele primitive tereziile sânt de lemn (precup, P. 15) s. din două jumătăţi de bostan cu miezul scobit (PĂCALĂ, M. R. 423) s. (la stână) din două cazane (cf. T. papahagi, m.), iar în partea do dedosupt şi exact la mijlocul pârghiei e o scobitură concavă, care se aşează între braţele bifurcate ale unui picior imobil (cf. furcă II 1°) fixat în pământ. Cumpenele mai vechi aveau cârlige de care se ţineau s. cu care se agăţau în cuiu. Aplecarea pârghiei o arată limba, care se mişcă s. bate în sens invers; când la cele două braţe ale pârghiei greutăţile sânt egale, ele sânt s. ajung la cumpănă, se cum-p e n e s c; limba cumpenei are o poziţie verticală. Ceva (se) trage, (cineva s. ceva) (se) pune în cumpănă, cu cumpăna se cântăreşte, se măsoară (T. papahagi, m.) s. (se) cumpe-neşte ceva. Kumpcn[e] = mensura, pondus, sta-tera. anon. car. Ei [falsificatorii] fac [banii] mai mici, de nu ajung la cumpănă, prav. 276. Cumpene şi căntare... iorga, s. d. xx 99. Să nu ail)ă voie a vinde marfa lor cu cotul ori cu cumpăna. uricariul, ii 42. Cumpănă de cântărit mostrele de producte. I. ionescu, p. 530. îi va da aţâţi galbeni care să tragă la cumpănă căt şi mătăsăria. ispirescu, L. 399. Hai să’tnpărţim dragostea... cu cumpăna [= în părţi egale] hodoş, p. P. 32. Mintea lui ca o cumpănă se clătena. .CONTEMPORANUL, VI, voi. II 213. Adă-mi cumpenele, să trag aceşti galbeni. TDRG. | Spec. Cumpănă de galbeni (iorga, s. D. xii 68 din a. 1754) = cumpănă mică de cântărit galbenii. || Fig. Care lucru noi prin multă vreame în cumpăna socotelii cumpănindu-l... GCR. I 360. Puterea... care cântăreşte lumea în cumpăna sa cea dreaptă, konaki, P. 262. Sânt tainice plăceri Ce’n cumpăna vieţii Plătesc ani de dureri, alecsandri, p. i 125. Luă o buclă din părul său argintiu, o aruncă în cumpăna păcatelor... I. NEGRUZZI, V. 313. Cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă. EMINESCU, F. 94. || P. e x t. Cântărire. Cât este luna de grea la cumpănă? ...Luna are un funt, pentrucă are patru fărtaluri. BARAC, T. 27. 2°. (J u r.) Semnul simbolic al justiţiei. Dacă soarta l-ar fi pus într’o treaptă mai ’naltă, unde să fie arbitru soartei oamenilor, sau să ţie cumpăna Temidei, asupriţii... ar fi pierdut pierzân-du-l. C. NEGRUZZI, I 244. 3° (Astr.) A noua din cele 12 constelaţii ale zodiacului, balanţa. Soarele în zodia cumpenei era. cantemir, ist. 131. 4°. S p e c. Fiecare din cele două braţe ale cumpenei (Fig.) Va trage o cumpănă în acel an şi va fi în mare primejdie, marian, se. ii 206.. 5°. (P ă s t.) Cantitatea de brânză (s. de caş) pe care o primesc proprietarii de oi de la simbrinşl. Brânza se dă cn cumpăna. H. XVII 8. Oile lor. la mulsoarca de cumpănă, să dea mult lapte... dan. P. 100. In cursul unei veri primeşte fiecare mcrtuc [= proprietar]... 10-12 cumpene de brânză. PRECUP. P. 8. II. P. anal. Diferite unelte, obiecte s. părţi de obiecte care prin forma şi întrebuinţarea lor se aseamănă cu forma (pârghiei) cumpenei. 1°. Pârghie de ridicat greutăţi (şăineanu, D. U.) ; spec. (la Tulgheş-Ciuc) lăstarul (pârâuga, d urgii in a, ruda) cu care se mişcă din loc un obiect mai greu (Com. ittu). cf. cântar (III 5"). Aş fi făcut o cumpănă... cănd era să rădicăm grinda cea mare. drăghici, R. 118. 2a. (Mold.) Unealta cu care se transportă vasele cu strugurii din vie la teasc. TDRG. 3°. Spec. Drugul, bârna (mobilă) pusă spre a opri (vremelnic) trecerea (pe un drum s. peste linia ferată), barieră. POLIZU, DDRF. | (Bnn.) Cumpănă de drum — opritoarea de la intrarea unui drum în pădure, făcută dintr’o grindă cioplită, fixată cu capetele în doi stâlpi puşi pe ambele margini ale drumului, aşa ca în jurul unuia să se poată suci, spre a lăsa liberă trecerea (Hi-şias, în Banat) Com. ittu. || P. a n a I. Băţul pe care un băiat (s. o fetiţă) îl pune între mire şi mireasă la ieşirea mirilor din casă în tindă. Dacă cel ce a oprit mireasa e o copilă, atunci taie cumpăna cu o năframă. MARIAN, N. 560. 4°. Prăjina cu care-şi ţin cchilibrul dansatorii pe sârmă. Cf. LM. 5°. Cumpăna fântânii s. puţului — Bârna de lemn servind ca pârghie cu două braţe neegale (dintre care la cel mai scurt sânt agăţate diferite greutăţi care-1 trag în jos, iar la cel mai lung atârnă o prăjină lungă de care e legată ciutura (s. găleata) cu care se scoate apa din puţ s. fântână. Pârghia se sprijină în furca unui stâlp (fixat în pământ), numit (în Ardeal) gearmăn, han tar ig (PAMFILE, I. C. 464) s. (în alte regiuni) furca puţului, smârc (com. ittu, Dud-Arad), cf. cântar (III), cf. LB., DAMfi, T. 179, VICIU, GL., HERZ.-GHER., M. IV 250. O cumpănă se 'naltă aproape de puf, ALECSANDRI, P. III 90. O fântână îşi mişca gemând cumpăna ei în vânt. EMINESCU, N. 51. Fântâna... nu avea nici roată, nici cumpănă. CREANGĂ, P. 204. Mugeaţi vitele de sete, lungind gâturi căt cumpenele de fântâni, c. PETRESCU, R. DR. 151. Când e ziuă, hoha ’n sus şi hoha ’n jos; când e seara, hoho-stârc hoha [Cumpăna fântânei]. ŞEZ. IV 101. 6°. (M o r.) Pârghia cu care se ridică s. se lasă zăgazul la moară. DDRF. | Vârtejul, s c h i in -bătoarea, posada unei mori de vânt. DAMfi, T. 162, PAMFILE, I. c. 190. II (Mold.) Cântarul (III 3°), buhaiul (III 2°), capra (III 6°) pe care se ridică piatra de moară pentru a o fereca. H. xii, 571. 7°. O parte a joagărului (DAMfi, t. 175 cf. fig. 2, pamfile, I. c. 111) : pârghia cu care se ridică stavila, păcală, m. r. 460. 8°. Cântarul (III 4°), scoaba de la plută, de care se agaţă cârma. || Cumpăna lemnului = cântarul, punctul de suspensiune al lemnului. ciupală, pl. 9°. Crucea (H. II 322) s. cântarul (Iii 2°) căruţei. 10° (Olt.) O parte a vârtelniţei, cf. cruce, răscruce, spetează, crucişă, fofelniţă. aripă. DAMfi, T. 140, pamfile, I. c. 259. 11°. (Zid.) Cumpăna (verticală CADIO) = o unealtă a zidarului constând dintr’ un fir lung de capătul căruia atârnă o greutate conică de fier s. de plumb, şi care serveşte la determinarea di- I. II. 62* CUMPĂNĂ — 980 — CUMPĂNAŞ reeţiilor verticale, cf. firul cu plumb. CULIANU, C. 9. DAMfi, T. 104, PAMFILE. I. C. 118 (fig. 105), H. II 63, 84, 89, 118, 146, 186. 204, 214, 244, 254, III 4, 19, IV 11, X 506, 512, XIV 3T7, XVI 22. Cumpănă de plumb. COSTINESCU. Cumpăna zidarilor, pontbriant. 12°. (D u 1 g.) Cumpăna orizontală (CADE) s. hidrostatică (POLIZU) = aparatul făcut dintr’un tub cilindric de sticlă în care se pune apă şi care serveşte dulgherilor spre a determina feţele orizontale ale corpurilor, poloboc. Cf. H. II 89, 118, III 18, VII 375, X 69. 13°. Coama (TDRG.), culmea casei ţărăneşti. TDRG., CADE. 14°. Pârghia, pendula, regulatorul ciasornicu-lui. POLIZU, TDRG. 15°. Braţul (s. cele două braţe bifurcate) pe care stă. aşezat ’ (s. de al cărui cârlig se agaţă) receptorul telefonului. Telefonul ridicat din cumpănă nu răspundea chemărilor, c. PETRESCU, C. v. 143. 16°. P. ext. De-a cumpăna = un joc de copii, constând din cumpănirea lor pe o pârghie, cf. (în Bucov.) huţă, huţunătoare, punte. PAMFILE, I. II 319. Nu mai vorbeşte decât de sbâr-năitori, cumpănă, coadă, smeie... C. PETRESCU, î. II 57. III. Fig. 1°. (Geogr.) Cumpăna apelor — linia de despărţire a cursului apelor. Din bazinul Prutului valea sa se despărţea printr’o cumpănă de ape ce trecea peste coline, c. C. II-III 107. || Cumpăna vuitorii — locul unde curentul unei ape duce obiectele ce plutesc pe ea atât în vuitoare cât şi pe râu în jos. Cf. F. R. ATILA, P. 56. Vadul... e de obiceiu în gâtul vuitorilor şi în cumpăna lor. ib. 47. 2°. Cumpăna nopţii = miezul nopţii, la cântatul cocoşilor, ciauşanu, v. Care bate brava porţii, Acu, la cumpăna nopţii? GIUGLEA-VÂLSAN, R. s. 304. De unde să aduc eu foc, acum, in cumpăna nopţii? MUSCEL, 38, cf. ŞEZ. XX 104. 3“. P. ext. Cumpănire, echilibru. POLIZU. Cumpăna căntariuluî. CANTEMIR, IST. 152. Când s’a întors ca să se caute îndărăpt, a prăpădit cumpăna [== şi-a pierdut echilibrul] şi a picat în apă. sbiera, P. 200. # A ţinea (în) cumpănă = a echilibra, a ţinea în echilibru, a contrabalansa. PONTBRIANT, TDRG. Nimic nu garantează mai bine propriile drepturi ale fiecăruia ca respectul ce trebue să avem noi înşine pentru drepturile care le ţin în cumpănă. GHICA, S. 194. Loc. adv. în cumpănă = ţinându-şi echilibrul. Şi înaintă în cumpănă cu ceaşca de cafea. I. teodoreanu, m. n 41. 4°. Limită, margine, măsură In judeţ... judeca-se-va voao, şi în cumpăna ce veţi cumpăni, cum-pănî-se-va voao. tetraev. (1574) 209 (: on vous mesurera de la meme mesure que vous aurez mesurâs Ies autres). Mănâncă mai mult preste cumpănă. DOSOFTEIU, v. s. 34-i. Intru împlmi-rea banilor să păziţi cumpănă, a nu se face şăl-nicie. URICARIUL, V 183/a. || Măsură, moderaţiune, cumpăt. Cumpăna, nepoate, E bună la toate, pann, ap. DDRF. Dorul... întru care omul pierde cumpăna desăvârşită... KONAKI, P. 126. 5°. Cumpeneală, judecată. Unde cumpănă lipseşte, rea întocmire se păzeşte. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 251. Cumpăna strâmbă, strâmb ie duce după lume. ib. id. 4t= A pune în cumpănă (s. cumpene) = a cântări (I 2°), a aprecia, a judeca. Dracii... aduc scrise toate păcatele tale..., de le pun în cumpănă. CUV. D. BĂTR. II 453. Se vor pune... în cumpenele cereşti... purtările omeneşti. ALEXANDRESCU, M. 264. ţiu. t Influenţă, trecere, greutate. L-au dovedit, Brâncoveanul cu cumpăna lui la. Turci, şi, aducăndu-l la Bucureşti, l-au spânzurat. LET. II 47A*. 7°. (Mai ales în expresiile a sta în (s. la) cumpănă, a fi în cumpănă, a pune pe cineva în cumpănă) îndoială, ezitare, dilemă, nehotărîre, şovăire; încurcătură. A serie, multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. LET. I 3/,. Dumitraşcu Vodă atunce sta în cumpene, de socotea, cum'ar face să fie mai bme. ib. 11 338/m. Stăm în cumpănă, sau să înviem, sau să murim, dosofteiu. V. s. 146/i. Când lua pe Turci de goană, când, goniţi, se înturna; Sta în cumpănă războiul, nică-iuri nu atârna. GCR. II 245, cf. BELDIMAN, N. p. 1 20. Cererea lor puse în mare cumpănă şi ameţeală pe Bathori. BĂLCESCU, ap. TDRG. Se pune ea în cumpene, eum să dreagă şi ce să-i, facă. CREANGĂ, p. 29. Boierul sta în cumpănă. Nu ştia cui să dea dreptate, ispirescu, l. 176. S’o scoale nu cuteza, Gându’n cumpănă-i era. TEO.DORESCU, P. P. 451. 8°. P. ext. (întregit, adesea, prin atributul „mare“ „multă", „grea"; mai ales în Mold.) Primejdie, pericol, încercare, nenorocire, neajuns, greutate. Prăvim cum/plite vreami şi cumpănă mare pământului nostru (a. 1670) GCR. I 196. Iaste cumpănă... să o şi omoare. PRAV. 585. Adusăse a mulţi nesoeoteala şi nebunia mare cumpănă acestui pământ, let. 236/33. Au fost hălăduit pământul Moldovii de supt cumpăna păgânilor, ib. II 49/33. Era cumpănă să se primejduiască împăratul. ib. 11 126/37. Cu multă şi mare cumpănă... pre ne-priiateni au fărâmat. CANTEMIR, HR, 201. O naţie întreagă în cumpănă a-şi pierde fiinţa. C. NEGRUZ-zi, 1 278. Mi-a spus vrăjitoarea c’am să trec o cumpănă mare. contemporanul vi, voi. II 7. Ascultat la ceas de cumpănă, c. petrescu, R. dr. 243. Bărbaţii vorbeau de cumpenele războaielor. marian, NA. 247. A scăpat de o cunvpănă. şez. IX 150. Timpuri de grea cumpănă, zanne, P. iii 226. | t Cumpănă de vieaţă s. de moarte, (rar) de peire = pericol de moarte. Au şi început a vărsare otrava cm mare cumpănă ele vieaţă. LET. I 238/». Stă în cumpănă de moarte, prav. 446. Adusăse şi pe Domnul la cumpăna morţii, let. iii 237/3î. Lumea stă în cumpănă de peire. bălcescu, M. v, 559. 9°. Spec. (Mold.) Furtună mare (cu grindină, Com. s. FL. marian), vreme straşnică (ŞEZ. iii 82), cataclism. Nu vezi ce cumpănă? Suie malul şi intră în casă, de te sbiceşte ! SADOVEANU, M. 186. Scăderea lunii prevestea cumpănă, ib. I. A. 147. Să nu sune clopotele la biserică, cănd vor vedea o cumpănă — nor cu tunete şi trăsnete. PAMFILE, V. 153. Cutremuri, întunecimi de soare... şi alte cumpeni. id. ib. 50. Dracu sc ascunde sub co-puei, sub vite, sub oameni şi mai cu seamă sub câni şi mâţe; de aceea le alungă oamenii de lângă ei, în vreme de cumpănă, şez. iv 182. [Plur. cumpene şi (în sensul II 8°) cumpeni. j Şi: (Mold.) cumpănă s. f. | Diminutiv: (la Românii din Serbia şi în Romanaţi) cumpăioâră (cumpeioâră) s. f. teodorescu, p. p. 504, mat. folc. 59, cumpioâră. mat. folc. 1074, 1075. Pa-loşu’... l-ai atârnat La cea mai mică cumpăioâră, Ca să mă fad de ocară. GIUGLEA-VÂLSAN. R. S. 9. Două furci, şi-o cumpăioâră, Mi-e pus la spânzurătoare. PĂSCULESCU, L. P. 272.]. — Din paleosl. kopona, idem (din lat. campana). cCMPÂNĂ s. f. v. cumpănă. CUMPĂNÂŞ f s. m. = companist. Au iscălit... pe toţi breslaşii şi cumpănaşii. DIONISIE, C. 199. Slugile cumpănasilor... să rămâie birnici (a. 1814) TDRG. CUMPĂNEALĂ — 981 — CUMPĂNI — Derivat din cumpanie ( = companie) cu suf. -aş, care derivă, nume de agenţi. COH’AnbAi.A s. f. v. cumpăni. CUMPĂNI vb. IV1 I. 1°. Peser, soupescr; se peser. 2°. Acheter; se racheter. 3°. S’accorder; s’harmo-niscr. 4°. Comparer, mettre en l)a.lance. 5°. Peser, examiner. 6°. Mesure,r, cdlculer. II. 2°. Frcmchir le 2&nith. 2°. Surpasser, Vempurter sur. 3°. Se pen-cher par-dessus. 4°. Pencher vers, avoir Vintention de; Se decider ă. Convainere. III. 1°. Vaciller, osoiller, -se 6alaneer. 2°. Balanoer entre..., osoiller, hesiter. IV. 1°. (S’)e/]uUibrer. 2°. Contrebalancer, compen-■ser, âquivaloir. 3°. Se modărer. V. 1°. Agoniser. 2°. Placer en iquilibre. A cumpăni se întrebuinţează azi mai mult în sens figurat, fiind înlocuit în sens propriu mai ales prin a, cântări (şi în cazurile când cântărirea se face cu cumpăna, nu cu cântarul), adesea şi prin a măsura. I. 1°. Intran s. A avea o greutate, a trage la cântar s. în (s. la) cumpănă (LB.), a cântări I 1°. Kumpeneslc — mensuro, pondero. ANON. CAE. (Jn cercel de aur care cumpănita giumătate de si-clus. palia (1581), 90-2. Cât cumpănesc sau cât m-r). CUMPAros, -oAsA adj. v. cumpăra. CtJMPAT s. a. 1°. Incertitude, ăoute. 2°. Pruden-ce; maitrise de soi-mf-me, calme. 3°. Opini-on. 4°. Tact, justice. 5°. Mod/iration, mesure. 6°. Occasion. 7°. En cachette. 1°. Dispoziţie sufletească de îndoială şi de neho-tărîre, când trebue să cumpeneşti, să chibzueşti, să reflectezi încotro trebue să apuci, ce trebue să faci. (Numai în expresia:) A sta în cumpăt = a chibzui (fr. diSliberer, reflfichir). DDRF. 2°. Chibzuinţă, reflexiune, discernământ critic, prevedere, precauţiune; p. ext. echilibru sufletesc, judecată dreaptă şi liniştită. (Mai ales în loc. adv. cu cumpăt (bun) = în mod prevăzător, chibzuit; fără cumpăt = în mod nechibzuit, nebuneşte). încălecară, beţi, ameţiţi şi fără de nici un cumpăt. LET. A. 16/17. Fără cumpăt tăgădui [En-gel] pre Machidoneani, cum mai sus am însămnatt P. MAIOR, IST. 199. Omul cel muncitor şi cu cumpăt bun nu piere nici odată. MARCOVICI, D. 57. Observându-se cumpăt şi armonie întru toate... sbiera, F. s. 385. Se purta oarecum fără cumpăt: ispirescu, m. v. 56. A (şi) pierde (s. a prăpădi) cumpătul — a-şi pierde capul, calmul, sân-gele-rece. La al doilea [tun]... cu toţii cumpătul au prăpădit, beldiman. t. 54. Nu-şi pierdu cumpătul, la un ceas aşa greu. c. NEGRUZZI, I 226. Leşii... pierd cumpătul, pierd capul, svârl armele în văzduh. ALECSANDRI, P. III 225. îşi pierdu cumpătul, ăe supărare. ISPIRESCU. L. 27. Dacă-i dat cuiva liliac pisat în mâncare, îl faci să-şi piardă cumpătul, umblând nebunatic, gorovei, cr. 136. A(-şi) ţinea cumpătul = a(-şi) păstra echilibrul, cumpăna dreaptă. Prahova, să fii cuminte! Ţine cumpăt la cuvinte. COŞBUC, B. 176. 3°. P. ext. t Părere, opinie. Când vor fi tot unii ca alalţi, amândouă părţile şi la tot meşteşugul să vor tocmi într’o fire şi într’un cumpăt... prav. 508. 4°. Tact, cumpeneală, dreptate. Sultan Mehmet... împărăţi... cu bun cumpăt s. cu pace în zilele lui. GCR. 1 149. Era pe acea vreme Mitropolit Chir Misail, foarte om cu cumpăt, let. ii 34. 5°. Moderaţiune, înfrânare (LB.), sobrietate; măsură dreaptă. Kumpet = moderatio, mediocritas. ANON. CAR. Hrana lui cea fără de cumpăt, ce să zâce mâncări şi băuturi, prav. 496. Cumpăt trebue în vorbe, ţichindeal, F. 76. Partea cea cheltuitoare era de cătră cea lucrătoare a norodului hotărîtă şi privită în toată vremea, spre a nu să înmulţi peste cumpătul stăviriî. PISCUPESCU, 0.20. Se iviseră în el porniri de om risipitor: era gata să dea tot; nu mai avea măsură, nici cumpăt, slavici, N. 11 210. Ferice-i acela ce’n cumpăt trăeşte, Pe a cărui masă modestă luceşte Doar solniţa veche. ollănescu, O. 159-160. Vinul se bea cu cumpăt. doine, 269. || f (Med.) Dietă, regim. I. MOL-NAR-PIVARU. 6°. t Orânduială (LB.), potrivire, t Cumpătul vremii = împrejurările vremii, starea lucrurilor (dintr’un timp dat), conjunctură. împăraţilor Ţa-rigradului căutând, şi Domnii Volohiii, după cumpătul vreamii, şi rudenii, şi cuscrii cu craii lor să facă, precum au şi făcut, cantemir, HR. 346. 7°. t Loc. adv. Pre supt cumpăt = într’ ascuns; în taină, pe din dos, pe furiş; cu perfidie, cu vicleşug. Deaca să apropii cătră Hs. [fariseul], pre CUMPĂTA — 984 — C UMPLI supt cumpăt tinse ouvănt, de grăi. varlaam, c. 293-2. L-au scos... pre supt cumpăt, îmbrăcăndu-l în haine proaste, let. iii 38/«. II trimise pe supt cumpăt cu cărţi la un frate al ei. GAVRIL, NIF. 10. Pe supt cumpăt, fără ştirea Doamnei... uricariul i 286. Face adese ori făţiş şi pe supt cumpăt, cercetări, ib. IV 130. Doamna lui Şerban-Vodă pre supt cumpăt, peste voia Domnului... au dat fata, de o au adus... aici. MAG. ist. III 66. Cuvânt lămurit dă vânzare nu au dat, ci pă supt cumpăt au zis precum că o are luată în arendă. IORGA, s. D. .XIV 134. (Arhaizant) Unii boieri şopteau că s’ar fi zărit într’acea noapte oameni d’ai lui Stoica... stre-curându-se pe sub cumpăt în casele răposatului llie. ODOBESCU, I 78, cf. 533. [Fără plur. | Negativul (rar): necumpăt t s. a. = lipsă de cumpăt, de înţelepciune, judecată proastă. Acel, necumpăt al Notoriului... aci îl voiu arăta. P. MAIOR, IST. 65.] * — Din lat. compîtum, -i „răspântie" (de ex. răspântia la care se găsea Hercules). S. Puşcariu, Zeitschrift f. rom. Phil. XXVIII 680. Cf. cumpăta. CUMPĂTĂ vb. I”. 1°. Disposer. 2°. Inspirer, pous-ser â. Se resoudre â. 3°. Menager, epargner. 4°. (Se) modirer, (se) maîtriser, (se) calmer. Couper (un alcool). 1°. Trans. A potrivi (cu înţelepciune), a (o)rândui, a face rândnială (LB.), a dispune, a da. Kumpetedz. anon. car. Aşa au cumpătat D-zeu, de la cela ce i-au făcut rău... să aibă bani de cheltuială la vreme de nevoie. LET. ii 170/13. Aşa au cumpătat vremea, de au fost tot bună şi călduroasă. MAG. IST. iv 166. 2°. Trans. A îndruma, a îndemna, a sfătui, a decide, a pune la cale, a îndrepta (LB.), a potrivi s. aduce pe cineva să fac-ă un lucru, (pompiliu, bih. 1009). Ţine, Doamne, ce mi-ai dat, Că bine m’ai cumpătat, Numa capu’ nu mi-ai spart ! H. XVIII 91. Mulţttmescu-ţi ţie, Doamne, Că, de când m’am măritat, Tot bine m’ai cumpătat. MÂNDRESCU, p. P. 105. Vezi, crăişorul mamii, la ce pacoste grea m’ai cumpătat tu pe mine; şi aş fi tare bucuroasă să mă pot descotorosi de ea. mera, I. b. 10. Frunză verde lemn uscat, Mândrele m’or cumpătat Ca să plec sara în sat. hodoş, c. 91. I! Refl. A se îndemna, a se strădui. Mulţi împăraţi... s’au cumpătaiu de-au cercat, până... au găsit izvorul vieţii, prav. mold. 1,. 3°. Trans. A cruţa, a păstra, a economisi; a menaja LB. Oricât o am cumpătat, tot am sfârşit merindea mea. barac, ap. TDRG. | A ţinea bine. Mândrele m’o cumpătat, De nu-s negru şi uscat... Da şi eu le-oiu cumpăta, rădulescu-codin, m. n. 70. 4°. P. ext. Trans. (uneori = faci.) şi ref 1. (uneori = pasiv) A (se) modera, a (se) tempera, a (se) restrânge, a (se) face să păstreze măsura, a (se) slăbi, a (se) miaşora (intensitatea linei stări s. acţiuni) ; (despre oameni) a (se) stăpâni, a (se) abţinea, a (se) potoli; (despre băuturi) a le slăbi tăria (amestecându-le cu apă). Creştinii nu se ştiură cumpăta. MAG. IST. IV 287. Un şpirt ce iaste tare se cumpătează cu a,păr pogor, HENR. 29. Sfântă Sâmbătă, Tu mi-l cumpătă. frâncu-candrea, M. 182. Rea bucată-i dragostea! Cin’ apucă-a o’nvăţa Şi n’o ştie cumpăta, N’are cap (= nu mai poate) a o lăsa. reteganul, TR. 152. [Ind. prez.: cumpăt (rar, cumpet) şi cumpătez (rar cumpetez). Cumpetează calea = aleargă calea. PSAL. (HUR.) 31/32. j Adjective: cumpătat,-ă. Căte ai zis, toate adevărate şi cumpătate. HERODOT, 359. Purtarea cea cumpătată. ISPIRESCU, L. 40. începutul iernii va fi mai cumpătat (= blând) CALENDARIU (1814) 72. Pofte mai cumpătate. MARCOVICI, D. 6/ir.. Negativul: necumpătat,-ă adj. = fără cumpăt, nechibzuit; nemăsurat, impulsiv, nestăpânit (PONTBRIANT, DDRF.), desfrânat, neordonat, fără randuială (LB.) ; necruţător (LB.) ; (ca adverb) necontenit (LB.). Ascultă... la vorbele lor cele nesărate şi •necumpă-tale. ispirescu, L. 247. Iubirea necumpătată de patrie a cetăţenilor, odobescu, I 81; — cumpărător, -oâre. | Abstracte: cumpătare s. f. = moderaţiune, temperanţă, sobrietate, abţinere, în-frânare (dela băuturi şi mâncări) (cu negativul necumpătare s. f. = intemperanţă costinescu). Şvedul după a sa obicinuită cumpătare, mai nainte au apucat, let. ii 67. Foloseste-te cu grabă, dar cu măsurată cumpătare, de toate prilejurile, marcovici, D. 12. Ctimpătarea cel mai mare dar celui înţelept, i. golescu, ap. zanne, p. viii 252. La mâncare Să aibi cumpătare, Şi la băutură Să fii cu măsură, zanne, iii 460. (Calificativ reveren-ţios, întrebuinţat pentru Domni, în actele scrise). 10 Constandin Basarab Voevod a toată Ţara-Ru-munească, fiul Cumpătării Voastre, cel după Sfântul Duh iubit... (a. 1702), IORGA, S. D. XXI 80; — (rar) cumpătâte s. f. = cumpătare. DICŢ. Fără sir si cumpătate (— fără ordine şi măsură). DDRF.]. ' —■ Derivat clin cumpăt (poate dintr’un lat. pop. *compîto, -are „a duce la răspântie", apoi „a pune la cale"). CUMPEIOĂBĂ s. f. v. cumpănă. CUMPENEÂLĂ s. f. ] CUMPENI vb. IV» 1 v. cumpăni. CUMPENITOĂBE s. f. J CUMPIOĂRĂ s. f. v. cumpănă. CUMPJLfiŞNIŢĂ s. f. (Entom.) v. coropişniţă. CUMPLÎ vb. IVa 1°. Tuer, exterminer, achever. 2°. Disparaitre, finir. 1°. f Trans. A sfârşi (pe cineva), a ucide, a omorî, a prăpădi, a extermina, a pierde, a face să dispară. Măru (— mân pe) vrăjmaşii miei şi-i a~ giungu şi nu me tornu pără se cumplu-i. PSALT. 2S/i7. Şi dzise se eumplă ei (= să piiarză ei COR., să răspiardză pre însii DOS., să-i nimicească BIBLIA 1938). ib. 225/,. Fcreaşte Domnul toţi cei ce iubescu elu, şi toţi păcătoşii cumple. ib. 301/u. Să cumple sămânţa lor. coresi, PS. 298. Cumpliră-se în deşert zilele lor şi anii lor eu deşert ( : r i s i p i... zilele lor şi puse capăt anilor lor. BIBLIA 1938). psalt. 158/:u. 11 F a c t. (Arhaism; despre pofta de mâncare) A face să ia sfârşit, ,să .nu mai existe. Potolindu-şi foamea şi pofta) măneărei cumplind-o... coşbuc, JE.. 153. 2°. f R e f 1. (Despre oameni) A se prăpădi, a pieri. Cumpliră-se şi periră dereptu .(pentru) fără-leagea sa. psalt. (SCH.) 143/«. Domni ai limbilor (= popoarelor păgâne)... se bat şi se cumplu după aceaia. coresi, ev. 91/«o. | (Despre noţiuni abstracte: sufletul, numele, vederea, etc.) A pieri, a se pierde, a dispărea, a lua sfârşit, a se termina; a se stinge. Faţa Domnului spre făcătorii reu ; cumpli-se din pământ pomeana lor. ( :ut perdat deus de terra memoriam suam; — pour exterminer leur mâmoire de la terre). psalt. (SCH.) 60/s. Cumplă-se numele lui (: d e 1 e a t u r nomen eius; — son nom sera e f f a c 6). ib. 236A. Cumpliră-se ochii miei în cuvântul tău. CORESI, PS. 340. | (Refl. = pasiv) Hwleanii cumplu-se (: exterminabuntur; — Ies m6chants se-rpnt retranchfis). psalt. (sch.) 67/i3. CUMPLIT 985 — CUM SE CADE [Abstracte: cumplire t s. f. = t sfârşit, capăt ; neîndurare (LB.), cruzime, groznicie (LB.); faptă cumplită; sgârcenie, lăcomie (costwescu). Spure-mi. (— spune-mi), Doamne, cumplirea mea şi măsura dzilelor meale câte-s. PSALT. (SCH.) 47/t. în cumplirea cântărilor, ib. 103/.. Mare e Domnul şi lăudat 'foarte, şi mărirea lui nu e cumplire (= nu are sfârşit) ib. 299/12. Să nu mai pomenim căte răutăţi şi cumpliri■ au făcut. CANTEMIR, HR. 20,/a.. Nici le va trebui [pravilelor] atăta «umplire. GCR. II 87. împotriva cumplirii, nici cea mai mică lencvire. I. golescu, ap. ZANNE. P. 252. M’au dat iar la palatul unui tată cu cumplire, Sau mai bine-a unui tiran fără de milostivire. KONAKI, P. 233. Sufer groaznică cumplire. i. VĂCĂRESCUL, T. 497.. (Arhaizant) Groaznic cuprinde-l cumplire de-omor. coşbuc, JE. 140; —jumpljt î .si a. (plur. rar: -plite) = totalitate, conţinut complet; capăt, margine, sfârşit, limită extremă. în tot pământul ieşi spusa lor şi în cumplitul lumiei cuventele lor ( : in fin e s orbis-ferrîrS7rr;“— jusqu’ au bout du •monrffi...) PSALT. (sort.) 81/,. Turbură-se limbile Si spămă.ntă-se ce viu în cumplitele seamnelor tale. ib. 122/i. Spune-mi, Doamne, cumplitulii mieu. CORESI, ps. 102. Toată lumea şi cumplitele ei tu ai ;fapt ( : et plenitudinem eius tu fundasti). ib. 243. Cumplitele (= totalitatea) datoriilor meale. dosofteiu, mol. 105 b. # (Până) în (Ia) cumplit = vecinie, pentru vecie, pentru totdeauna, până la capăt (s. sfârşit). DDRP. Dracului scădzură armele în cumplit. PSALT. (SCH.) 12/7 (: inimici defecerunt... in finem). întoarce faţa sa, se nu vad.ză pără la cumplit, ib. 15/0; —■ cum-pliciune t (cumpleciune t) s. f. = cruzime, grozăvie. Văzând oamenii cei buni şi drepţi cumpliciu-■nea celor nemilostivi... VARLAAM, C. 274/i. Pe a lui Batic cumpleciune şi a Tatarilor vrăjmăşie, bărbătcştc au tâmpii. CANTEMIR, HR. 19; — (învechit) cumplitâte s. f. = sgârcenie excesivă. DDRF. Despre cumplitâte sau sgârcenie. PANN, P. V. III 77. A fost un sgârcit odată, care mereu grămădea, zi şi noapte totdeauna pe bani şedea şi ■de cumplitâte multă singur trăia, alecsandri, ap. DDRF.]. •—■ Din . lat. compleo,-*ire (= -ere) ,,a împlini, fi face până la sfârşit11' (cf. complet), devenit: „a sfârşi". Cf. cumplit. CUMPLIT, -ă adj. I. Bntier, total, achevC. II. 1”. Fâroce, impitoyable, terrible; affreuw, horrible. 2°. Terriblement, eruellemcnt; extremernent. I. f Adj. Integral, total, deplin, complet, întreg (I 9°) ; desăvârşit. Mieluşorul ce foamea ■omorîtoare Ţi-l găteşte’n astă seară spre cumplită saturare. KONAKI, P. 262. Sănătatea... să întremează şi să aşează cu vieţuire lină şi cumplită. PISCUPESCU, O. 147. II. Din cazuri ca în tnnerec s. ger cumplit, durere cumplită, sete cumplită, care la început însemnau „întunerec s. ger complet, durere, sete extremă", s’a născut pentru cumplit sensul nou de ,,grozav". 1°. (Despre fiinţe) Neîndurat, aspru (LB.), crud, feroce, nemilos, sălbatic, rău la suflet (costinescu), violent (DDRF.) ; groaznic (LB.), oribil, straşnic, înspăimântător, teribil (PONTBRIANT) ; grozav, extraordinar. Lupi sireapi şi cumpliţi. VARLAAM, C. 181/i. Cela ce va fi vrăjmaş, şi cumplit «pre muiaria lui, bătându-o fără de vină... PRAV. 607. Şi-au rădicat craiu şie pre acel mare cumplit, pre Âtila.- LET. I 85/®. Balaur cumplit, ib. 87/i3. Cel cumplit la inimă, în veci se ehinueşte. i. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 253. Tiran... cumplit. konaki, P. 263. Crud şi cumplit este omul acesta. C. NEGRUZZI, I 162. Era... cumplit la mânuirea săbiei. sadoveanu, săm. V 969. Acest proclet şi vrăjmaş cumplit... CREANGĂ, P. 57. Lăpuşneanu cel cumplit, Stă pe scaun poleit, alecsandri, p. P. 175. | (Despre lucruri şi noţiuni abstracte) Peste măsură (de mare, rupi et. cCmpreri s. m. plur. v. crumpenă. CUM SE CADE aclv., adj. l°-2°. Comme il faut. 1°. Locuţiune adverbială. Cum se cuvine, cum trebue, ştim şade bine, cum se potriveşte, convenabil; cum se cere, bine, la locul lui; perfect, de-a binelea, straşnic, tare. Va ţinea postul oum/u se cade. coresi, ev. 49/™. Cănd va face, cum nu să cade ceaia ce va fi rănit. prav. 493. Au dăruit pre craiu cumu s’au căzutu. mag. IST. 312. Cu frumos alaiu, după cum se cade unui Domn. let. iii 200/23. Limba noastră, pre care toţi socot că o ştiu, dar nime nu o ştie cum se cade. C. NE-GRUZZI; I 5. Apoi învie cum se cade. ISPIRESCU, L.’ 119. L-a spălat cum se cade = l-a ocărit bine, l-a bătut. ZANNE, P. III 377. CUMUL 986 — CUMVA ' 2°. Locuţiune adjectivală. Cu o purtare bună, onest şi cuviincios, de treabă, cinstit, drept. Dar cât era de harnic! Gât de „cum se cade" cu lumea! conv. lit. XLIV, voi. IX 78. Să joacc un pichet, ea nişte oameni cum se cade. sadoveanu, m. 165. De-acum ai femeie cumsecade. CREANGĂ, P. 177. — Din cum + se cade (cf. cădea IV 2°). CUMfJL s. a. Cumul. — Reunirea mai multor calităţi, funcţiuni s. acţiuni (juridice) de către o singură persoană; spec. ocuparea din partea aceleiaşi persoane în acelaşi timp a mai multor funcţiuni plătite (de stat) sau de autorităţi publice. Cumul de acţiuni, de infracţiuni, de crimă, pop, D. J. Abuzul cumulului. HAMANGIU, C. C. XXXVIII Legea... cumulului, universul, 6 Nov. 1930. [Accentuat (ca în lat.) şi: cUmul], — N. după fr. (lat. cumulus „grămadă, îngrămădire") • Cf. cumula, cumulus, acumula. CUMULA vb. Ia. Cumuler. (Jur.) Trans. A lega, a întruni mai multe acţiuni (judiciare) şi a le rezolva deodată. A ocupa în acelaşi timp mai multe funcţiuni publice (plătit) ; a întruni (în acelaşi timp) mai multe calităţi oficiale. Cumulez funcţiunea de director cu aceea de corector. I. NE-GRUZZI, I 278. [Adjective: cumulat,-ă adj. Când... interesul cuvenit -se adauge către capital..., atunci împrumutul se zice cu interese compuse sau cumulate. CULIANU, A. 258; — ( < fr. cumula-tif) cumulativ, -ă = care rezultă din cumulare; care implică ideia de acumulare; care face posibilă o întrebuinţare multiplă. Contractul cu titlu oneros este cumulativ, atunci când obligaţiunea unei părţi este echivalentele obligaţiunei celeilalte HAMANGIU, C. C. 223 (Adverbial) Prin contractul de maritaj se poate face cumulativ dona-ţiunea bunurilor prezente şi viitoare, ib. 219. | Substantiv: (. Să mă. fac Arhiereu, cunoscându-mă pre mine mai păcătos, antim. p. xxv/.,. Mă cunosc prea fericită, când... îi privesc. DUMITRACHE, c. 6. Mă cnnosr. că-s vinovat., şez. i 107. Mă cunosc vinovată Că m’am cerat măritată, sevastos, P. P. 227. 2°. Trans. (mai ales în limba veclie; construit uneori cu dativul) A admite ca adevărat (un fapt), a nu tăgădui, a nu nega. (azi înlocuit în limba literară prin) a recunoaşte. Fără-lcaţ/ea mea cunosc/tiu şi. păcatul mieu nu asciiuşu (= ascunsein). Psalt.., n5A<. Vor cunoaşte-si singuri grcşala. prav. 858. De sârg veţi cunoaştc-văi isprava. DOSOFTEIU, PS. 12. îmi citnoscitiu păcatul. MINEIUL, (1776) 138 '-/1. Au făcut pc tânăr să-şi cunoască grcşala. DRĂGHICI, R. 13/». Să-şi cunoască răutatea. konaki, P. 259. Numai naţionalitatea să ne-o cunoaşteţi, buteanu, ap. GHICA, A. 325. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, P. P. 125. (Construit cu o proposs. completivă) Şi acmii cu-noscu că spăsit-au Domnul Hristoml său. psalt. 33/,. A.11 cunoscut, pe Baruovschi-Vodă Turcii că au fost drept. let. 1 203/»-,. Să cuno[a]scă că este creştin. IORGA, s. D. XXI 27. Pentru ce nu părăseşti relele năravuri, când odată cunoşti că-ţi aduc necinste? marcovici, d. 10/u. Dumnezeule, acum cunosc cât (le nemărginită este bunătatea ta t DRĂGHICI, R. Cî3/ii. Simt. cunosc, văd că. sănt un vinovat nevrednic de iubirea ei. c. NEGRUZZI, I 47. însuşi învăţaţii. Ardealului... cunosc că sistemele an întrecut, hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Cunosc eă eşti mai. tare decât mine. reteganul, P. iv 16/:,,. | (Construit cu prep. 1 a) Zic: nu cunosc la 1111 aşa rezon fără. motiv ; zice : aduc martori, domnule sergent, caragiale, t: II 14. ’ 3". (Vechiu şi pop.) Intrans şi trans. (uneori cu complementul har). A recunoaşte un serviciu făcut nouă de către cineva, a-şi arăta recunoştinţa pentru ceva, a răsplăti. Daniile... să fac... când -cineva dărneşte cuiva., ca. să-i cunoască har şi mulţumire în viaţă trăind. PRAV. TIV. 78. Lasă-mă ...să mulţumesc întâiu ziditorului mieii şi apoi mă voiu întoarce a cunoaşte şi facerea ta de bine. Drăghici, R. 21A.-. O să-ţi cunoască vr’un har pentru astea toate. GORJAN, H. 16. Dacă mă vei .cunoaşte bine, apoi să ştii că până mâne li-a fi fiica sănătoasă, sbiera, p. 302/,0. Scăpaţi-mă şi d’.asta şi. pc urmă bun e Dumnezeu: oiu şti să cunosc şi eu ! iii. rădulescu-codin, î. 27. Fă-mi bine en bani. că ţi-oiu cunoaşte cu ccava. HERZ.-GHER., M. iv 250. || A datora ceva cuiva. Fitil meu..., ţinutul şi vieaţa mea le cunosc dela tine. pann, E. V 15/s. 4°. (Vechiu şi pop.) Trans. (complementul e o persoană) şi refl. (uneori = pasiv) A (se) considera drept, (azi, înlocuit în limba literară prin) ■a (se) recunoaşte. Eu amil proslăvi iu-mă, că fi iul tău cunoscuiu-mă,,... iară tu proslăvişti te, că părintele mieu creznşi-tc. coresi, EV. I84/33. Să-l •cunoască că le este Domn. LET. III 277/2S. Nu-miiidu-se şi citnoscândti-se sultan... a orânduit gu- bernaturi. E. VĂCĂRESCUL, IST. 250/*,. Omule, în aste versuri află-te şi te cunoaşte! KONAKI, p. 259. Să te cunosc de stăpân., gorjan, h. 1 154. Vieţii mele te cunosc mântuitor pe tine. pann, e. V 18/is. Nu voi în nici un chip să-l cunoască de gcneral-căpitan al, ţării. BĂLCESCU, M. v. 410. Toate vietăţile pământului se temea dc dânsul şi-l cunoştea ca stăpân, sbiera, P. 304/„. Cunoscu pe Făl-Frumos de frate. FUNDESCU, L. P. 32/.,. 5°. f Trans. A recunoaşte, a_ accepta autoritatea cuiva, a cinsti, a respecta. întru lume era şi lumea... lui nu-l cunoştea. GCR. I 20. Cine cunoaşte cinstitul tău nume, şede cu nădejde, dosofteiu, PS. 30. împărăţia să aibă a cunoaşte pe cel ales, trimiţându-i... caftan. E. VĂCĂRESCUL, ist. 250/3.-,. || (Mai ales Ia negativ) A nu cunoaşte — a nu ţinea socoteală s. seamă (de cineva s. de ceva), a nu considera, a nesocoti, a nu vrea să ştie (de cineva s. de ceva), a ignora, a detesta. Lli. Sumeţ, mândru, ncbttn, lacom, trecea preste toţi, nu cunoştea pre nime. LET. II 235. En nu cunosc altă faptă afară dc datoria iubirii dc oameni. DRĂGHICI, R. 23/23. De cănd este în funcţiune, nu mai cunoaşte pe nimeni. COSTINESCU. Cel încălţat cu papuci nu cunoaşte pc cel în opinci. ZANNE, P. iii 273. (Refl. = recipr.) De când s’au certat nu se mai cunosc = nu se mai salută, nu se mai văd, nu mai vorbesc unul cu altul. 6°. Trans. (Pop. în Bucovina) A preţui (pe cineva) Ne-om cunoaşte noi = (germ.) wir icerden uns schiitzen lernen. HERZ.-GHER., M. IV 250. [Aor. cunoscuiu, part. cunoscut, imper. cunoăşte. | Şi; conoâşte vb. III; — (negativul, franţuzism, după meconnaître) necunoâşte t vb. III = a ignora; a nu recunoaşte; a nesocoti. Cluşul... de mai multe ori necunoscuse şi trădase autoritatea împărătească. BĂLCESCU, M. V. 413/.-,. | Adjective; cunoscut (cu negativul necunoscut),-» = (lucru s. fapt) care se cunoaşte, se ştie de toată lumea; asupra căruia lumea are o idee lămurită. (Ad I 1°). Mijlocul otcărmuirii■ sale noao necunoscut iaste. GCR. II 11. O lume necunoscută. KONAKI, P. 263. Umbli nemernicind prin necunoscute locuri. DRĂGHICI, R. 41. Vieaţa lor ne este mai bine cunoscută. BĂLCESCU, M. v. 7. Nit cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici? CREANGĂ, P. 95. (Ad II 1°) (Despre fiinţe şi lucruri) Remarcat, observat, aflat; obicinuit. A lăsat pe oameni a trece necunoscuţi (= neobservaţi). C. NEGRUZZI, I 205. (Ad III 2° şi 4°) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut (= de care nu se ştie cine este) ...să se cearte. PRAV. 417. Intrând, ccrcă şi n’află pre nime cunoscntiî. GCR. I 255. Doamna necunoscută nu se pare a-ţi fi com-patriotă. c. NEGRUZZI, I 45. Doi oameni cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. creangă, A. 143. Trăsăturile ci î se păreau din ce în ce mai cunoscute. SĂM. VI 326. Părinţi necunoscuţi. JARNfIC-BÂRSEANU, D. 121. # A face cunoscut = a face să se cunoască personal; a prezenta (pe cineva cuiva); (despre pasiuni) a arăta, a da pe faţă; (în sens pasiv, despre credinţă) a se vesti, a se răspândi. Sfânta scriptură cunoscută se face şi la mari şi la mici. biblia (16SS) 8 pr. 9. Pofte... pe care nu îndrăznesc a le face cunoscute oamenilor. MARCOVICI, D. 6/11. Pe dată îl face cunoscut Curţii şi fetelor sale. CREANGĂ, p. 208. ispirescu, L. 34. A face cunoscut cuiva ceva = a da de ştire, a încunoştiinta ; a aduce la cunoştinţa cuiva; a avertiza, a preveni (pontbriant). Vom trimete... să le facă cunoscut că au purces la Londra, drăghici, R. 6. Face cunoscut împăratului această hotărîre a ţării. BĂLCESCU, M. V. 412/21. Măria-sa... vă face cunoscut ca să vă închinaţi, c. NEGRUZZI, I 172; (ad III 5°). Boala cunoscută (— identificată, diagnosticată) e pe jumătate vindecată. ZANNE, P. II 492; (ad III CUNOPIDIE — 991 — CUNOŞTINŢĂ 6°) El era un om foarte învăţat şi cunoscut (= cu reputaţie, celebru), pe vremea lui. C. NEGRUZZI, I 245. Cunoscut ca un cal alb [s. breaz], zanne, 3?. I 359; (ad IV 4°). I s’au dat această carte... ca să fie cunoscut de (= considerat ca) 'mazili uricariul, xiv 237. Fu fără zabavă de toţi a-ceştia cunoscută (= recunoscut) de prooroc. E. VĂCĂRESCU, ist. 247/uî; (ad IV 5") Cându apro-pia-se-voru anii cunoscutu (= respectat) fi-veri. psalt. 321/,-2. (Substantivat) cunoscut (cu negativul necunoscut), -ă s. m. şi £. = ' (ad III 2° şi 4°) persoană pe care o cunoaştem, cu care suntem în relaţiuni. Fratele nu va putea ajuta acolo nici sora, nici soţul... nici, cunoscuţii. CORESI, EV. ,37/i7. Cunoscuţii mei. CUV. D. BĂTR. II 449. Nişte cunoscuţi, veniţi de la ’mpăratul. DOSOFTEIU, V. S. 88/t. Bătaia clopotului... îţi vesteşte moartea unei rude, a unui prieten, a unul cunoscut, c. NE-GRUZZI, I 243. Vn necunoscut a pus pe hârtie... câteva fapte dintre anii 1819 şl 1821. IORGA, L. II 77. (în corelaţie cu prieten) Cunoscut, da. Nu prieten! C. PETRESCU, î. II 115. (S. m.; literar) Merge de la cunoscut (= lucruri cunoscute) la necunoscut. şăineanu, d. u. (S. f. Mat.) Ecuaţie cu două necunoscute; — cunoscător (cu negativul necunoscător), -oâre = care cunoaşte, care ştie; priceput; recunoscător. LB., costinescu. (Ad I 1°) Necunoscător de locurile acestea... CREANGĂ, P. 211. (Ad I 2°) Se găsiră alţi vânători Mai cunoscători Şi ziseră Că-i urmă de căprioară. TEODORESCU, P. P. 174; (ad III 1°) [Antioh era] tare şi drept cunoscător (= cu experienţă) la giu-decată. let. ii 313/»=; (ad IV 3°) Bulgarii nemul-ţămitorii şi necunoscătorii (= nerecunoscători). dosofteiu, V. s. 26/2. (Substantivat, după fr. connaisseur, germ. ICenner) cunoscător (cu negativul necunoscător), -oâre s. m. şi f. = persoană care cunoaşte bine lucrurile, expert, învăţat, priceput, specialist. Monahi, cunoscători vieţii pământene. eminescu, ap. DDRF. Cunoscător in ale câmpului. DDRF. Cunoscător de mărfuri. BARCIANU. | Abstracte: cunoâştere (cu negativul necunoaştere) s. f„ (rar) cunoscut s. a. = acţiunea s. rezultatul acţiunii de a pătrunde cu mintea. Cunoaşterea adevărului. CORESI, EV. 529. Au început a răsplăti binele... cu necunoaştere de bine ,(~ nerecunoştinţa), let. iii 31/«. (Filos.; după germ. Erkenntnistheorie) Teoria cunoaşterii (m. des : a cunoştinţei): posibilităţii de a cunoaşte. Aducând pre toţ[i] la cunoscutulu direptăţâi. DOSOFTEIU, V. S. 98/l3; — (neobişnuit f cunoscătură s. f. = cunoştintă. CATEHISMUL CALVINESC," ap. CDDE nr. 446], — Din lat. pop. *connosco,-ere (din clas. cogno-sco, -ere), idem. Cf. cunoştinţă, cunoştinţe, recunoaşte. ‘ CUNOPlDlE f s. f. (Bot.) v. conopidă. CUNOŞTINŢĂ, s. f. l0-4°. Connaissance. 5°. Sou-mission. 6°.. Reconnaissance, gratitude. 7°. Cons-cience, connaissance. 1°. Facultatea s. puterea spirituală a omului de a cunoaşte, de a înţelege, de a pricepe, de a cuprinde cu mintea s. cu simţurile şi de a distinge lucrurile; judecată, raţiune, control de sine. Ce se vede cu ochii nu încape să fie îndoială în cunoştinţă. LET. 1 302/aj. Cu priveghearea deşteptată vei dobândi pacea cea blagoslovită a cunoştinţei sufletului. GCR. I 275. Mintea sa nu-şi întinde a cunoştinţei putere... konaki, p. 263. (Expresii învechite) A aduce pe (cineva) Ia (buna s. dreapta) cunoştinţă = a pune pe cineva în situaţia de a cunoaşte, a-1 ajuta să înţeleagă, să priceapă. Tu, fiinţă sburătoare. M’ai adus la cunoştinţă Să pipăm a ta credinţă, konaki, p. 152. Dumnezeu voeşte ca prin ispite să-l aducă la buna cunoştinţă. drăghici, R. 17/28. Pe nebunul nu-l aduci la cunoştinţă. pann, p. v. 1 85. A-şi veni în (s. Ia konaki, P. 79) cunoştinţă = a-şi da seama, a se convinge. îşi vor veni întru cunoştinţă, pără-sindu-se de toată dărăpănarea. gorjan, H. iv 3. Şi-au venit în dreaptă cunoştinţă că aprinderea copaciului era prea din adins iconomia lui D-zău, pentru [ca] să-l facă să aibă... DRĂGHICI, R. 74/26. începură a-şi veni în cunoştinţă şi a se căi. ispirescu, L. 38. A (nu) avea ceva în cunoştinţă = a (nu) şti, a (nu) fi orientat asupra unui lucru s. unui fapt, a (nu) cunoaşte. LM. A da (s. a supune) în cunoştinţa cuiva = a înştiinţa, a face să ştie, să cunoască (Cf. POLIZU). Dă în cunoştinţă purtările vremii şi schimbările norocirii. PANN, E. I Vn/11. A aduce la cunoştinţa cuiva = a informa pe cineva despre ceva, a încunoştiinţa. TDRG. M’a trimis... să aduc la cunoştinţa Măriei Voastre că el, ci-că, poate să vă facă podul. CREANGĂ, P. 80. 2°. Noţiune, ideie (despre un lucru, LB.), informaţie (ce se primeşte, se câştigă, se agoniseşte, se dă) despre ceva, ceea ce se ştie despre ceva. Cunoştinţă de starea judeţului, uricariul, iv 294/u. | (La plural, ca fr. connaissances) Cunoştinţe — totalitatea noţiunilor, informaţiilor şi ideilor exacte pe care ni le însuşim prin studiu şi practică într’o anumită direcţie. Ei introduseră cele dintâi cunoştinţe de agricultură. BĂLCESCU, M. V. 7/s. O călătorie... spre a dobândi nouă cuno-ştinţi. C. NEGRUZZI, II 148. Avea multe cunoştinţe = era erudit, instruit, savant, învăţat, pontbriant. A poseda, a dobândi cunoştinţele necesare... TDRG. A (nu) avea (mare s. desăvârşită) cunoştinţă de ceva = a (nu) şti, a (nu) fi (bine) informat (de s. despre cineva s. ceva), a (nu) cunoaşte (bine). Nu are desăvârşită cunoştinţă a sfintei pronii. DRĂGHICI, R. 75/,. Aveau smeii cu-nojştinţă [= aflaseră] de vitejia lui. ispirescu, L. 221. Are cunoştinţă de lume — ştie să se poarte, să trăiască în societate, costinescu, pontbriant. A avea (s. a fi în) cunoştinţă de cauză — a fi bine orientat asupra unui lucru. A lua (la) cunoştinţă (de ceva) = a fi înştiinţat, a afla (barcianu) ; a se informa. Luă cunoştinţă de iapă şi de împrejmuirea curţii. ISPIRESCU, L. 76. A lua Ia cunoştinţă = a accepta. 3°. Ştiinţă, pricepere, înţelegere (pontbriant) ; instrucţie, învăţătură (LM). Toată cunoştinţa celor dumnezueşti lucruri. BIBLIA (1088) 5 pr. 7. Ceteania de istorii mare folos şi cunoştinţă şi învăţătură dă. GCR. I 146. învăţând Esop... cu cuvântul şi cu cunoştinţa sa... ib. II 208. Prin cunoştinţă rădică-mă. MINEIUL (1776) 72V2. După cunoştinţa ce-mi didese bătrânul, umpluiu disagii. GORJAN, H. iv 113. Răsărit-au lumii lumina cunoştinţei. CALENDARIU (1814) 14/,. Fu numit, pentru cunoştinţa sa de franţuzeşte..., prezident al departamentului. IORGA, L. II 498. Pomul cunoştinţei şi a ştiinţei binelui şi al răului. MARIAN, NA. 786. Se aduce la cunoştinţa publică că... = se dă de ştire pentru toţi că... 4°. (în legătură cu verbele a face, a avea, etc.) Raport, relaţiune creată între două persoane după ce s’au cunoscut reciproc, legătură (socială) dintre oameni (care se cunosc) (cf. cunoaşte III 2°). LB. Fărmăcatorii au cunoştinţă cu dracii. VARLAAM, C. 238,î. Lupul... având cunoştinţă cu Devlet Oherei Hanul... LET. II 150/». Au început a face cunoştinţă cu oamenii Dracului, let. III 248/k. O femeaie oarecare era în cunoştinţă cu maică-sa. dosofteiu, v. s. 97A. Robinson dar făcând cunoştinţă cu căpitanul aceli corăbii... dorea foarte să călătorească. DRĂGHICI, R. 30. Fă cunoştinţă cu fata, n’o lua numai pe auzite, c. NE-GRUZZi, I 251. || P. ext. (Ca fr. une connaissance) CUNOŞTI NTE 992 — CUNUNA Persoană (bărbat s. femeie) cunoscută. Şi ce frumos scrisesem, Domnule, a zis Niţă mâhnit cunoştinţa sale. caragiale, M. 135. între Cazaci având cunoştinţe, pre mulţi au amăgit lângă sine. LET. I 197/is. (în sens colectiv) Iaste’n frică toată cunoştinţa. DOSOFTEIU, PS. 102. 5°. (învechit) Recunoaştere, supunere, ascultare. Măguli-ndu-se [Mihaiu] cu sperarea că cu vorba ii va aduce [pe nobili] la cunoştinţă... BĂLCESCU, M. v. 469. 6°. (învechit) Recunoştinţă (COSTINESCU), gratitudine. îi va da spre cunoştinţă un car de alune. DONICI, F. 57. 7°. Conştiinţă. Vin amândoi în cunoştinţa gre-şalei lor. N. COSTIN, ap. TDRG. Batjocura dracilor intru cunoştinţa (= conştient) m’am făcui. MINEIUL (1776) 49 2/i> cf. 135 l/2. Ba, zise TU, că nu mă lăsa sufleteasca cunoştinţă, barac, T. 47, cf. GCR. I 273. (După fr. perdre connaissance) A (-şi) pierde cunoştinţa = a nu mai şti de sine (de ex. când leşini). [Plur. -tinţe şi (Mold.) -tinţi. | Şi: conoştinţă s. f. | Negativul : necunoştinţă s. f. = neştiinţă; ignoranţă, prostie; ingratitudine, nerecunoştinţa. Saul nu cunoscu necunoştinţă mare în ziua aceaia. BIBLIA (1688) 204/». Intunearecul necunoştinţei. MINEIUL (1776) 6-/2. Mincinoasă plecăciune şi prefăcut prieteşug... linguşirea... să preface în răutate, obrăznicie şi necunoştinţă (= nerecunoştinţa, ingratitudine). GOLESCU, î. 113. Vorbeşte Î11 necunoştinţă de cauză = fără să ştie exact de ce e vorba, fără să fie informat.] — Derivat din cunoaşte cu suf. abstr. -inţâ. Cf. încunoştiinţa. CUNOŞTiNTE t s. m. Connaissance. — Persoană cunoscută, cunoştinţă 4°. Preotul de va treace den-tru cunoştinţa lui într'altă ţară... PRAVILA GOVORA, ap. GCR. 118. Toţi cunoştinţa lui stătură departe d’insul. A^ARLAAM, C. 113/». De cătră cunoştinţa tăi ruşine [vei avea], ib. 139/i. Să sfârşiră rudele meale şi cunoştinţa miei mă uitară pre mine. SICRIUL DE AUR.' (a. 1683) ap. CP. 198. Toţi aîţi mă veţi V'’dea mort, cu dragoste săru-taţi-mă, soţii miei acum, iubiţii şi cunoştinţa miei. MOLITVENIC (s. XVII), 25. Plângeţi... fraţi, soţii şi roiurile şi cunoştinţa. ib. 27, ap. DR. I 296. — Din lat. cognoscens, -tem „cunoscător". C i p a-riu, Crestomatie 118, 148, Principi-a 198; N. Drăganu, Dacoromania II 278. CfiNŢĂ s. f. v. cuşniţă. CUNTENI vb. IVa CUNTENITtJKĂ f s. f. CUNTf vb. IV8 refl. S’habiluer. — (Mararn. şi N.-E. ardelean) A se îndatina, a se familiariza, a se învăţa, a se obişnui (cu ceva). T. PAPAHAGI, M., Com. bugnariu (Năsăud). Te-ai cumtit. t. PAPAHAGI, M. [Şi: cumtî vb. XY“. | Adjectiv: cuntit (cumtit), -ă = învăţat, obicinuit. Că inima mi-i ’nvăţată Tăt cu dor şi supărată; Şî inima miA cumchită Tăt cu dor şi năcăjâtă. t. PAPAHAGI, M. 0O/53. Nu putem fără tabacă (= tutun), că-s cuntit cu chipa [= pipa]. ib. 172/a. | Abstract: cuntîre s. f. = îndatinare, familiarizare. Com. bugnariu, Năsăud.]. — Cf. c u netă t i. CUNTIKÎ f vb. IVa (ş. d.) v. conteni. CUNUNĂ vb. I. I. 1°. Couronner; entourer, pro-teger. 2°. Couronner (fig.) 3°. Couronner, recom-penser. II. 1°. Marier. 2°. Celebrer un mariage. 3°. Assister comme parrain (marraine) Ies jeunes maries ă la ceremonic nupţiale. 4°. Se marier, e-pouser. III. Couronner (de la couronne royale). I. t (înlocuit azi prin încununa). 1°. (Propriu). Trans. A pune în capul cuiva 0 cunună (de flori, LB.) (R e f 1.) Nu vrea să -mă ia, Până nu s’o cununa Cu cununa raiului, teodorescu, P. P. 90. || P. a n a 1. A tmprejmui (ca ceva, ca cu o cunună), a izola de jur-împrejur; p. ext. a ocroti, a proteja. Tu blagosloveşti, derepţii, Doamne, că cu arma în bură voi-e cururat-ai noi. psalt. (sch.) 7/e (:environneras de ta bienveillanec comme d’un bouclier). Cu un scut curuna-vei ( : du beschirmest) pre el. PSALT. (1651) Vi* 2°. A împodobi, a încununa (în semn de recompensă, de distincţie). Hristos a-l său tuturora împarte,... deschizând derepţilor raiul, cununând ceia ce se-au muncit legiuitorii... CORESI, EV. 180. Finis coronat opus, adecă sfârşitul cunună lucrul. RADU POPESCIJ, ap. IORGA, L. I 146. 3°. A răsplăti, a încununa (II, 2°, cf. cunună I 2°). Izbăvi ăe putredire viaţa ta, cu-rură-te cu mesearere şi cu miluire, psalt. (sch.) 211. Nu cunună Dumnezeu carii se lasă de nevoie de reale, ce pre cela ce... face bine. CORESI, EV. 25/i. Dumnezeu gătit-au cununi, să cunune pre toţi care-şi omoară trupurele pentru el. ib. 72/as. | A răscumpăra. Va întrebuinţa în tot chipul înalta sa prudenţă spre a cununa numeroasele lupte şi ostenele... cu o eternă fericire. URICARIUL, I 180/is. II. (Astăzi numai în sensul) A pune cununa pe capul mirelui şi miresei, ca simbol al cununiei. 1°. Tran s. (Despre părinţi) A uni legitim (prin căsătorie) un bărbat cu o femeie, a însura (un băiat), a mărita (o fată), a căsători pe cineva. LB. Kunun — copulo in matrimonium. ANON. CAR. El dorise... să-şi cunune toţi copiii într’o zi. ISPIRESCU, L. 39. împăratul o cununat pe fata lui cu mulduvanul. ŞEZ. 11 157. Frunză verde de eăpşune, Zi mă-tei să te cunune. ALECSANDRI, P. P. 329. 2°. (Despre preoţi) A îndeplini serviciul religios al cununiei, a consfinţi prin acest serviciu căsătoria cuiva. Care popă va cununa... fugiţi de alt popor... să i se ia popia. GCR. I 217. Popă,... Nu cununa soru cu frate. POMPILIU, P. P. 34. Este-un popă d’ăi uniţi, Şi cunună d’ăi fugiţi. JARN1K-BÂRSEANU, D. 58. 3°. (Despre nuni) A asista pe cineva (ca nun) la cununie, a face serviciul de nun în timpul serviciului religios al cununiei. De nmlteori boteza şi cununa pre mulţi. LET. iii 10/m,. Liiându-o... Mi-hălachi..., cununându-i Măria-sa. ib. iii 251/35. Să cununi pre toate fetele ce se mărită, c. negruzzi, 1 239. Bată-te focu’, nănaş, Cu cine mă cununaşi! GCR. II 293. C-ununa-l-aş, cununa, Da la fin» ce-i voiu da? jarnîk-bârseanu, d. 99. S’a însurat cur-golea cu fala sărăciei şi î-a cununat uci-gă-l toaca. ZANNE, P. IV 392. 4°. Refl. (Despre miri) A se uni prin căsătorie, a se căsători LB., a se însura, a se mărita. Cela ce va lua două muieri şi să va cununa cm, amândouă..., iaste de ocară. PRAV. 509. Căutară fată de rod ăe împărat şi făcură nunta, şi să cununară. GCR. II 68. Au primit şi ea şi s’au cununat cu dânsul, let. ii 206/«. A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. eminescu, N. 29. O sili împăratul (ca) să se cunune cu el. ISPIRESCU, L. 26. Om [= rom] trece Tărnava-mare Ş’acolo ne-om cununare. MÂNDRESCU, P. P. 53. Să fi luat seama bine Cu cine te’mpreuni. Şi cu eine te cununi, jarnîk-bârseanu, d. 171. Se duc la biserică, să se cunune. II. II 32. Măicuţă, de nu mi-i da [de nevastă] Pe fereastă m’oiu fura, La lună m’oiu cununa (= voiu trăi în căsnicie nelegitimă), şez. I 10. I v. conteni. CUNUNA — 993 CUNUNĂ III. t (înlocuit azi prin încorona) Trans. (cu acuzativul persoanei) şi refl. A (se) încorona, a (se) încununa (cu coroană de suveran) LB. Cu slavă şi cu cinste cururat-ai cin.'PSALT. (SCH.) U/o, GCR. I 11. Lu puse-şi în scaun părintele şi cu a sa direaptă cunună-l. COD. teod. 215/*. Co-stantin cunună pre Roman, să fie împărat. MOXA, 392. Deci [î]l cunună cu împărăţie.' ib. 400. [Cu rotacism: curura. I Adjective: cununat (cu negativul necununat),-ă. (Ad I) Acel june păstor,... cu părul cununat cu flori. ODOBESCU, I 200; (ad I 3°) Rămasă necununată [cu cununa martiriului], dosofteiu, v. s. 86,.; (ad II 4°) Cănd să va afla să nu fie cununaţi mniarea cu bărbatul, ce (= ci) vor lăcui... fără leage. PRAV. 526. Călugăriţa... iaste cununată cu D-zău. ib. 735. Te voiu lua împărăteasă cununată [= cu cununie], DOSOFTEIU, V. S. 169,t. (Substantivat) Numărul morţilor... şi al cununaţllor. I. IONESCU, D. 66. (în descântece) Cuţit cununat. ŞEZ. IV 26/3, MAT. folc. 58, 575. Miere cununată, ib. 674. # A nu fi cununat cu cineva (s. cu nime) = a nu avea nici o obligaţie morală faţă de cineva (s. de nimeni), zanne, P. IV 327; (rar) cununător,-oâre = care cunună, care face serviciu de nun la cununie; —■ (substantivat) (ad II 2u-3°) persoană care cunună (LB.), nun (COSTINESCU). | Abstracte (rar): cununat s. a. Iiununatul = copulatio. anon. car. (rar) cununâre s. f. mardarie, 125, 265, LB.; — (de obiceiu) cununie s. f. = una (a şasea) din tainele bisericii creştine, unirea legitimă, printr’ o anumită slujbă religioasă, între un bărbat şi o femeie; p. ext. căsătorie, nuntă; (concretizat) cununa (I 3°) care se aşează în capul mirilor în faţa altarului. Loc. adj. Cu cununie = legitim; fără cununie = ilegitim, Să-l întreabe ce gând arc spre taina cununile]’!. PRAV. 513. Amestecarea de sânge să face... fără de nuntă... [când] să împreună cu dânsa încă mainte de cununie, ib. 838. A şeasea [taină este] cununia. GCR. I 115. Fiu de botez şi de cununie. URICARIUL, XVII 37. I-am plătit... pentru slobozenia cununi[e]i. IORGA, s. D. XIII 145. îi face jurământ a lua pe fiică-sa în cununie. beldiman, N. p. I 158. Prelungirea cununiilor, cel mai mare păcat. GOLESCU, ap. zanne, p. viii 257. TJn om poznaş au fost schimbat vr’o trei femei cu cununii. DONICI, F. I. 29. Asista la cununia D. Ipo-lil P. cu D-na colonela D. c. NEGRUZZI, I 53. înainte de a merge la cununi-e, să ne îmbăiem. ISPIRESCU, L. 37. Ce nod cu gura se’nnoadă şi cu mânile nu se desn.oadă? [= Cununia], FUNDE-SCU, L. P. 177. Tată-meu..., Murind a lui soţie, Voi-a s’o ia [pe roabă] cu cununie, teodorescu, P. P. 116. Când o mers în cununie, Icoanele-o prins a plânge. MÂNDRESCU, L. P. 182. Lumânările de cununie, şez. I 152. Mireasă cu mireasă la cununie să nu se’ntălnească. ib. III 44. N’a mai avut a face cu alt bărbat, decât cu cel drept al ei, cu cununie, ib. iv 180. Hai, mândră, la cununie. JAR-NlK-BÂRSEANU, D. 49. M’ai dus la tine Cu multă ruşine, Fără cununie, Fără veselie, ib. 503. Duminică la cununie Şi Luni la Mitropolie [ = la divorţ]. ZANNE, P. IV 328. Inel de cununi-e... PAMFILE, CER. 89. Cununia muierii are trei comuri, şi a bărbatului patru. şez. iii 32. A-i pune cuiva cununiilc pe cap (s. pe frunte) = a-1 cununa. Petru Movilă... sluji la Trei Ierarchi şi puse ca naş cununiile pe fruntea solilor, iorga, L.R. 162, cf. PITIŞ, SCH. I 150. Nu-şi vor împlini destinul pe a-cest pământ decât după cv-şi vor pune cununiile pe cap. C. PETRESCU, c. V. 178. A-i săruta cuiva cununiile — a lua parte la cununie. ZANNE, p. iv 327], — Din lat. corono,-are, idem. (Sensul II se găseşte şi la celelalte popoare ortodoxe învecinate: grec. oTEcpavovco, alb. kurunzâj s. ve kunore, bulg. venSavam, sârb. vjenf.ati, rus. vencatî). Cf. încununa şi dubletul corona. CUNUNĂ s. f. I. 1°. Couronne. 2°. Couronne (de laurier) ; couronne (fig.), recompense; dignite; charge; gloire. 3°. Couronne pour Ies jeunes mărite. 4°. Couronne royale; diad&me. Couronne d’6pines; palme de martyr, aurâole de bienheu-reux, couronne dc gloire. II. 1°. Glane (d'oignonsj. 2°. Tortis d’epis. 3°. Chaîne circulaire de rnou-tagnes. Couronne (des dents). 4°. Arc en eicl. 5°. Tortillon (gâteau). 6°. Treillis. 7°. Sablidre. 8". Margelle du puits. 9". Chevalet de mâtier. 10a. Chantier du train de bois. 11°. Prin de fii en-roule en pelote. .12°. Couronne (pârtie du pied du cheval). 13°. Planeher (de meules du înoulin). III. 1°. Jeu de cartes. 2°. Le 1-cr septembre. 3°. Faucille (Coronilla varia). 4°. Coquelourde (Lycli-nis corona ria). I. 1°. împletitură (lanţ, ghirlandă în formă circulară) făcută din flori, frunze s. ramuri (naturale s. artificiale), coroană (1“). Cununile se pun pe alocuri ca podoabă (cf. LB.) pe capul fetelor (dumineca şi în sărbători, cf. ţiplea, P. P. 108) s. se împodobesc cu ele coarnele s. gâturile vitelor (cf. PAMFILE, j. 1 66) ; în alte regiuni se anină la icoane, în crucea praporilor de la biserică, în crucea mormintelor s. se pun pe morminte, se agaţă de braţele troiţelor, pe pereţii bisericii (cele făcute din flori sau verdeaţă artificială, în amintirea morţilor) ; (111 Munţii Apuseni) cele făcute din flori de sânziene, se aruncă pe casă sau se pun în ţarină, aninate de-un laţ. (cf. PAMFILE, S. v. 16,’ 91, 91). llununi — ser-tum, corona, anon. car., lex. mars. 197, 246. Cununi de ruj de trandafir, dosofteiu, V. s. 139,». Voiu împleti o cunună de flori, marcovici, C. 95. Cu-acele crengi frumoase Să ’mple-ti-m cununi voioase. ALECSANDRI, P. II 92. O cunună de mărgăritarele era aşezată pe fruntea ei netedă, eminescu, N. 8. Mergea lelea p'ârtgă tău, Cu cunună de sasău. jarnIk-bârseanu, D. 17. Ia Ileana vadra'11 mână, Cunună tic vineţele. PAMFILE CRĂC. S9. Curtină de flori (Braşov) Com. LACEA, (la Varfalău-Turda) viciu, GL. 2°. Spec. Cununa (de lauri) se acorda, în antichitate, învingătorilor (în războiu s. la concursurile sportive) şi poeţilor, iar azi (împletită şi din alte flori) se dă primilor premiaţi la sfârşitul anului şcolar (s. la concursurile şcolare) s. învingătorilor la concursurile sportive. Kununa = laurea. LEX. mars. 223. Cununile tule ceale de dafne sânt spălate cu lacrămilc lor. beldiman, N. P. I 183. Cununile de lauri ce’n răzhouic-am adunat... C. NEGRUZZI, I 116. || f Fig. Distincţiune, recunoştinţă, podoabă (morală), răsplată, recompensă. Preemi-vrcţi ncveştedzită a slavei curură (: cor on i BIBLIA 168S). COD. VOR. 163/,. După urma lui Hristos cine va mearge, cunună va dobândi. CORESI, EV. 71/v. Cunună dc biruinţe. MARDARIE, L. 180. | P. ext. t Dregătoric. demnitate, slujbă câştigată prin vrednicie. Care va birui, să ia cunună dela elu (ce se zice, dregăt-o-rie). CORESI, EV. 90A». || f Glorie, faimă, renume. Mandroclei-... făcând şi cinste şi cunună Şamului... HERODOT, 236. 3°. împletitură, coroan ă făcută din flori s. rămurele de prun, mirt, etc. ce se pune pe capetele mirilor în timpul cununiei; p. e x t. coroană de i’ăşii de metal întrebuinţată spre acelaşi scop ; (în Bucov.) podoabă constând dintr’o floare de târg şi din mai multe „cordele" de coloare galbenă, albastră şi roşie, ce se pune pe capul miresei (peste părul făcut ,,gâţă-‘) când se duce la cununie. MARIAN, NU. 2S8. Culcând 11-sc cu mine, mi-au pus cununile în capul mieu. HERODOT, 333. Dicţionarul limbii române 15. VI. 1939. I. II. 63. CUNUNĂ - 994 — CUNUNĂ La punerea cununelor, un nuntaş aruncă în toate părţile nuci şi alune, dacia lit. 37. Aici, la Ludoş, este datina frumoasă de a se încununa mirii cu cununi de flori, de cele mai multe ori de flori adevărate, iorga, n. R. a. i 193. Spune-mi tu, când te-am rugat Să’mpărţîm cununa (= să ne cununăm) ? Sănt destule fete’n sat Şi-mi găsesc eu una ! coşbuc, B. 198. La Românii Orişeni se fac din erenguliţe de pomi roditori... Şi poartă numele de „cununi de nuntă“. marian, nu. 296. A fost cununată nu cu cunună de prun sau de alt pom roditoriu, ei cu, cunună de rug. ib. 440. La nunta mea... Soarele şi luna Mi-au ţintit cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. Bi-ne-i stă la ceriu cu lună Ca, şi mândrei cu eunună. .tarnîk-bÂrseanu, D. 38. De ţi-ar fi, secat mâna Când mi-ai pus tu cununa, (= m’ai luat de nevastă) . ib. 171. De-oi fi dat gura cuwa, Vşte-mi-se cununa, ib. 243. 4°. (Vechiu şi pop.; complinit mai adesea prin împărătească). Coroană 2". (LB.) ; fig. stemă, diademă ; aureolă. Pus-a,i în capul lui curură de pietri curate. PSALT. (SCH.) 33/J6. [îngerul] avea curură în cap ca soarele, cuv. D. BĂTR. II 192. Cununi împărăteşti, ib. IT 460. îşi deade cununa fiiu-său, lui Mihail. moxa, 386/». Steme, adeeă cununi,., varlaam, c. 74/i. Deci Craiu dirept erăi.ei, ungureşti este Neamţul, eă la dânsul este cununa crăiei ungureşti cti, Pojunul. let. I 215/». îmbrăcat în porfiră şi eu cunună, de aur în cap. mineiul (1776) 138Vs. Ţinea amândoi cu mânile o -eorună, toată de nor, frumoasă... şi o pusără în cap la mine. ioega, S. D. xiii 33. 1 cunună cu diamanturi (a. 17//5). URICARIUL, XI 224/», Trimisă lui Alexandru plocon... feate frumoase, tot ou haine roşii şi cu cununi, de aur în cap. alexandria, 128. Toţi, oare încotro fuga luară, Lăsându-şi, ţară, todă, şi cortină. budai-DELEA-NU, ţ. 15. Te-aşi privi o viaţă ’ntreagă, in cununa ta de rază [= raze], eminescu, p. 252. In doi umerei doi luceferi, şi, cu oorună’n eap. RĂDU-LESCU-CODIN, 1. 176. O lua.t cununa de la ’mpărat. arh. FOLC. I 181. # Nevasta bună este bărbatului cunună, românul glumeţ, i 34. || P. e x t. t O făşie de pânză (colorată) cu care se leagă părul, ca să nu cadă pe frunte. Fiind păroşi, se leagă cu cununi. HERODOT, 81. II Spec. Cunună de spini: aşezată (în batjocură) drept coroană pe capul lui Isus (care se chema regele Iudeilor) ; p. ext. cununa mucenicului (s. muceniciei) = martiriu; recompensă, răsplată cerească (pentru credinţă). Cu cununa muceniciei te-am încununat; •deci cu îngerii dănţuind, roagă-te neîncetat pentru sufletele noastre, mineiul, (1776) 115 l/i. II. P. anal. 1°. Cunună de ceapă (s. de usturoiii) — funie (2°), şir de ceapă (usturoiu). LI!. După scoatere, cepele... se fac cunună... Cununile se spânzură în pod pe l,a căpriori, pamfile, a. 194. Trei, cununi de usturoiu Şi-o cu-nuniţă de ceapă, marian, o. I 215. 2°. (Transilv.) împletitură (în formă de cerc s. de cruce) pe care o fac- secerătoarele, la terminatul secerişului, la un gospodar, din spice de grâu, pană. Fiecare sătean, când termină cu seceratul, împleteşte din spice o frumoasă peană sau cunună, frâncu-candrea, m. 137. Printre coarnele crucii bagă spice de grâu rupte din cunună, de la secerat, marian, nu. 267. Cununa ne atârnă ăe peretele deasupra mesei şi când gazda casei a isprăvit eu sămunatul grâului, o împlântă... unde a tras cu plugul cea din urmă brazdă. PAMFILE, A. 137. 3". P. ext. (cf. lat. corona montium). Şir de munţi s. păduri care împrejmuesc un loc în formă de cerc s. arc. Ardealul... împrejur iaste ca o eorună frumoasă. GCR. I 178. Pământurile... ni- sipoase de subt cimuna munţilor, i. ionescu, M. 56. Malul mirositor al unui lac albastru, ce oglindea în adâneu-i toată cununa de dumbrave ce-l inounjurai EMINESCU, N. 65. Măgurile cenuşii, ale Parângului alcătuesc cununa muntoasă a judeţului Gorj. vlahuţă, ap. CADE. # A sta cunună împrejurul cuiva (s. a ceva) = (despre mai multe persoane) a sta împrejurai cuivii (s. a ceva. d. ex. a mesei), formând un cerc închis. Când se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină, ispirescu, l. 393. || Şirul întreg de dinţi, dantură. Din cununa dinţilor, Din rădăcina măselelor, marian, d. 165. Din cununa măselelor, Din rădăcina dinţilor, ib. 20. =)£ A avea (s. a fi cu) dinţii cunună = a avea toţi dinţii. ciauşanu, GL. TDRG. || (Maramureş) Cununa dealului, = locul neted de-asupra dealului, ce se întinde în formă de cerc. ţiple'a, P. P., t. papahagi, M. 78, 101. 4°. (Mold.) Cununa cerului — curcubeu. PAMFILE, v. 157. 5°. (Mold.) Cununi de aluat = colaci. Au rămas două cununi, de aluat, doi colaci, alecsandri, t. 146. 6°. Un rând de nuiele împletite de-alungul gardului (pamfile, i. c. 430) ; împletitura dela capetele stoborilor, prin care ,aceştia se ţin întăriţi, şoirompoiu (Com. ittu). 'Şi cum e mai sus cununa gardului De faţa pământului, Aşa şi eu să fiu mai presus... de căt, toate fetele. marian, v. 53. [Via] se desgroapă şi se taie... Aceste ourăţituri... se folosesc la facerea gardurilor (pc de-a’ntregul) sau la cununile de garduri. pamfile, i. C. 216. Cununile ca să fie în-de*ft4e se bat cu modul. ib. 430. C 7°. JXîn limba veche şi azi în Maramureş şi Tl'tttîsilv.) Cununa casei (s. de la casă, H. XVIII, • 269) = grinzile care încheie păreţii pe deasupra şi pe c-are .se reazimă căpriorii, vântură, co-s(t)oroabă, lă tun oaie (com. ittu, cf. viciu, GL.) De vei zidi casă noao, să faci cunună (gr. OTEţpâvri) casii tale. biblia (1688) 142/x. Peste corzile caselor, numite coştoroabe, se aşează grinzile... în cunună se încheie căpriorii, pamfile, I. C. 440. | Pe la Cojocna, cu-runa nu încheie pă-, /reţele, ci vine pe capetele grinzilor aşezate în latul, afară de direcţia păretelui. Pe eurună vin “întăriţi căpriorii, cornii, caferii. Cf. brăcinar, j u g, frnnta r. Com. ittu. 8”. (Bucov.) Cununa fântânii — colacul fântânii. HERZ.-GHER. M. IV 250. 9°. (Bucov.; plur.) Cele două tălpi ale războiului de ţesut (CADE), butuci, craci, drugi,] fofeze, grindeie, lemne, plazuri, tal-p e ţ i s. t ă 1 p i g i. PAMFILE, I. c. 271. 10°. (Banat) Lemnul care leagă (prin purcei) trunchii plutei într’un căpătâiu, tar, radă, s t r u jac, c li i a 1 ă. Cununa, numită şi chingă s. legătură, se aplică totdeauna în fruntea plutei, dar la plutărit pe apă lină şi la huzer (Hisias-Banat). Corn. ITTU. 11°. (Mold.) Cununile ghemului = fiecare din inelele de aţă (bumbac, lână) care se deapănă pe ghem. TDRG. 12°. (Anat.; sens pe care-1 avea şi lat. corona) Cununa copitei s. unghiei = inelul, umflătura inelară, formată de porţiunea unde se termină părul şi unde începe copita (la cal) s. unghia (la alte animale) (dr. v 304), coroană (ii 5°). Umflătură ce se face la cununa unghiei. LEON. MED. 148. || (La om, în ironie) Cununa unghiilor = negrul de subt unghie. ION CR. II 270. Pe ceas rău Cătaţi-l... I’e cununile unghiilor, Scoateţi-l. marian, na. 386. Să mă speli, pre mine Din vârvul capului Pănă’n cununile unghiilor. MARIAN, V. 57, cf. T. PAPAHAGI, M. 130/si- CUNUNAŞ — 995 — CDPĂ 13°. (Mor.) Corună = fruntar s. masă (a pietrelor). DAMă, T. 153. III. 1°. (Mold.) Joc de cărţi. H. III 20. 2°. (Transilv.) Cununa, anului — ziua sfântului Simeon Stâlpnicul (1 Sept.) PĂCALĂ, M. R. 196. Blagoslovişi, curura, anului cu dulceaţa ta. psalt. (SCH.) 122/s. Be porunca Paştilor,... Cununa anului, sf. Toader... şez. V 146. 3°. Bot. (Transilv.) Ooro nişte (Coronilla varia). TDRG., panţu, pl.2 84. 4°. B o t. (Transilv.) Floarea cununii = ca r cu-tieu (Lychnis Coronaria). panţu, pl.2 85. [Plur. -nuni şi (rar) -nune. —; Şi: curună (în regiunile rotacizante: curură) s. f., conună (ION CR. II 270, H. în 20), corună s. f. (PAMFILE, I. C. 186, IORGA, s. D. XIII 33). | Diminutive: «ununîţă s. f. = cunună mică ; (în Basarabia) făşia de hârtie s. de mătase colorată, pe care e zugrăvită imaginea lui Isus şi pe care preotul o pune pe fruntea mortului (MARIAN, 1. 324) ; (la Năsăud) cerculeţul de 3-6 cm. diametru, făcut din coajă de măr pe lângă care e învârtit ceva bumbac sau scul colorat şi pe care-1 duc fetele cu dânsele, în seara de Sân-Văsâiu, la casa unde merg în şezătoare (marian, se. i 76) ; (Bot.; Transilv.) coronişte (Coronilla varia), panţu, pl.! 77; (Bot.; Munt.) teişor (Spirea ulmifolia), panţu, pl.3 84; (Bot.) s a s c li iu (Vinca herbacea, vinca minor) BARCIANU, ION CR. IV 241, DAME), T. 185, PANŢU, PL.2 265, BUL. GRĂD. BOT. V 69; (Bot.; la plural) plevaiţă (Xeranthemum an-nuum) panţu, PL.5 84, 229. (Ad I 1°) Să-mi rup două-trei, floriţe, Să fac mândră cununiţă. reteganul, tr. 94; (ad I 3°) Cununiţa ta cea verde Cum t,e scoate dintre fete Şi te dă intre neveste. MARIAN, nu. 299. Dă-mi, Voico, cheiţele, Să^mi descuiu lădiţele, Să-mi scot cununiţele, Să-mi cunun fetiţele' teodorescu, p. p. 193; (ad I 4°) Mircea are, ca şi Constantin, cununiţă neînchisă, cu trei ramuri ascuţite, care era păstrată pentru stăpănitorii neatârnaţi, ce n’aveau totuşi demnitatea de împăraţi. IORGA, ch. I. I 113 (Ad II 1") O cununiţă de ceapă, marian, O. I 215; — eunu-nîcă s. f.’ (cu plur. -nele) s. f. Să rup două flări-celi [= floricele] Să-mi fac două cununeli [= cunu-mele], Să-mi cunun doi 1tini şi-o hină (Tulcea). MAT. FOLC. 1473; — cununâş s. a. (Ad I 1°) Scoală, dragă, Cununaş de vineţele, Ia năstrapa la direapta, Cununaş de vineţele, muscel, 11.]. — Din lat. corona, -am, idem. Cf. dubletul c o -r o a n ă. CUNUNAŞ s. a. CUNUNfC s. f. v. cununa. CUNUNIE s. f. v. cununa. CUNUNfŢA s. f. v. cunună. CUNUPlDĂ t S- f- . (Bot.) v. conopidă. CUNUPIDIE f S. f. J CUOŢIENT s. a. (Mat.) v. coţient. CUPA s. f. I. 1°. Jattc pour trăire Ies brebis. 2°. Auget (du moulin), jantille. 3°. Espace entre Ies coins du cheval. 4°. Pochure. 5°. Poche ă mortier. 6°. Mamă farine. 7° Caboche. II. Coupe. III. 1°. Mesure de capacite d’environ 1 Va litre. IV. 1°. Cam-panula abietina. 2°. Clochettes-des-champs et Lise-ron-des-haies (Convolvulus silvaticus et sepium). 3°. Oentiane (Gentiana acaulis). 4°. Gants-de-Notre-Dame (Aquilegia vulgaris). . I. 1°. (La sate) (Păst.) Vas de lemn scobit (din inimă de fag lungianu, cl. 222), mai rar de tinichea (H. viii 259) întrebuinţat de ciobani la stână (H. I, iii, v. Vll-VIH, x-xvii). Are de obiceiu două urechi s. torţi (perforate) de care se leagă torţile găleţii (HEM. 2840, diaconu, P. 25). Serveşte la mulsul oilor: se leagă de-asupra găleţii pentruca laptele să curgă mai întâi în cupă ca să nu stropească s. să facă prea multă spumă ; din cupă, după ce se umple, laptele se revarsă peste margini în găleată (pamfile, i. C. 32, cf. H. I 99, 252, 384, III 71, 205, V 280, Vi 3, VII 134, 389, 442, VIII 17, 77, 98, 259, VIIl/2 213, X 45, 108, 120, 307, 424, XI 274, 339, XII 275, 327, 462, xiii 13, 438, XVI 160, 176, 271, 353, ŞEZ. XXIII 44); cupa mai serveşte ca strachină la luatul s. scosul laptelui dintr’un vas mai mare (care fiind prea greu nu se poate mânui uşor) (cf. H. VIII 191, XIII 151, 174, 258, XVI 282), ca vas în care se pune caşul (H. X 68), s. din care se mănâncă şi se bea (cf. ib. vil 262, xii 275, XIII 36, ŞEZ. VIII 92, precup, P. 15). Brânza lor,... găleţile, euplle, comarnicu... GCR. II 25S. Baciul... aduse zară, urdă, caş şi brânză, toate în cupe de lemn. N. gane, ap. TDRG. 2°. (Mor.) Receptacol făcut din scânduri încheiate bine şi fixate la colacul (= circumferenţa) roţii; în aceste cupe cade apa din lătoc (REV. CRIT. IV 142, PĂCALĂ, M. R. 460, cf. H. I 23, II 81, iv 156, HEM. 1669), mânând roata, blid, căuş, ciutură (dam£, T. 150). | P. anal. Aripa morii de vânt. LM. TDRG. H. XVI 10. 3°. (Transilv.) Cavitatea, gropiţa, gaura din dinţii cailor (până la şase ani). DR. V 278, 289. Caii să cunosc de ai [= ani] după cupe. T. PAPAHAGI, M. 125. 4°. Transilv. (mai ales la plur.) Cupe — groape ce se fac în câmpul unei ţesături. Dacă pânza nu iese dreaptă, la, suprafaţă face cupe, kir la margini cute. brebenel, GR. P. 5". (Zid. în Prahova) Căuş cu care ia zidarul varul. DDRF. 6°. C o f ă, lopăţica cu care se ia mălaiul. LUNGIANU, CL. 222. 7°. (în glumă) Cap, glăvidă. Cupă goală = cap sec (Bonţ, Transilv.). paşca, gl. II. (La oraş) Vas de sticlă (s. de metal) mai mult larg decât adânc, din care se bea s. cu care se ia un lichid (cf. ulcea, olcuţă, năstrapă): (după fr. coupe) un fel de pahar cu picior, în formă de potir cu gura lată din care se bea vin (LB.) s. şampanie (PONTBRIANT), cf. c.ali-ciu. Kupe = cupa. ANON. car. 2 cupe d’argintu cu boaze poluite. cuv. D. bătr. i 203. Aduc cupa în biserică. LET. iii 299/23. Două eupi piuliţă. uricariul, XVI 205. 2 cupe un leu,, 2 urcioare. IORGA, s. D. VIII 39. Cupa lui Anacreon. c. NE-gruzzi, l 101. în cupe vin de ambră, eminescu, p. 116. Sclavii dau cupele ’n mână la oaspeţi. coşbuc, JE. Ridicând cupa de şampanie spumoasă... c. PETRESCU, R. dr. 248. Mari cupe de aur pline cu băuturi scumpe, reteganul, p. ii 15. |i Fig. Din cupa desfătărei amărăciunea naşte, alexandrescu, M. 67. Ştia să închine cupa veseliei dulcelui amor. alecsandri, P. I 227. A. băut din cupa plăcerii pănă la fund. I. NEGRUZZI, VI 528. j Caliciu. Albinele se cufundaţi ameţite în cupa florilor, c. petrescu, î. ii 19. III. Măsură de capacitate, făcută dintr’o singură bucată de lemn (Com. s. fl. MARIAN), din doage s. din metal. 1°. Unitate de măsură pentru lichide, mai mare de un litru, numită şi cupă mare (com. v. BUCUR, Câmpia Ardeleană), cofă, oca. LB. HERZ.-GHER. M. IV 250. V* de cupe sama dr lămâi, iorga, s. D. XII 67. O cană de o cupă. ib. xiii 160. O cupă-doao de vin. ib. XIII 40. Toarnă... 8 cupe de oţet. calendariu (18.14. , I. li. 63* CUPĂ — 996 — CUPEŢI 183/u. O cupă de vinars de drojdii. ECONOMIA, 170. Adu-mi o cupă de miere Şi-mi adă-o cupă de vin, Durerea să mi-o alin. alecsandri, P. P. 310. Bea în toată seara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. O cupă de zer. H. IV 155, 223. Cinei cupe de vin vechiu. MÂRIAN, sa. 42, cf. MÂNDRESCU, P. P. 67, JARNlK-BÂRSEANU, D. 137. O oală care era ea de-o cupă de mare. RETEGANUL, P. III 56. Da eu n’am Mut nimieă, Făr’o cupă de holircă. şez. III 53. 2“. (Mor.) Vasul mic (de lemn) cu care se ia vama la moară, căpăţ, cop, inerţie, g â f (Suciul-de-sus). Com. ITTU. IV. Bot. Diferite nume de plante: a) (Munţii Apuseni) Cupa-oii = clopoţei (Campanula abietina). PANŢU, PL.2 84. , b) Cupa-vacii = volbură-mare (Convolvu-lus sepium şi silvaticus); plantă cu tulpina aeâ-ţătoare, cu flori albe, mari, ce creşte pe lângă garduri şi prin tufişuri. Cf. LB., panţu, PL.2 84. c) (Mol d.) Cupe = ghinţură (Gentiana excisa s. Gentiana aeaulis), plantă cu tulpina foarte scurtă, cu o singură floare mare, albastră azurie. PANŢU, PL.2 85. e) (Borşa-Maramureş) Cupe = căldăruşă (Aquilegia vulgaris). BULET. GRĂD. bot. V 52. [Plur. cupe şi (rar, mai ales în Moldova) cupi URICARIUL XVI 205/u, H. V 280. | Diminutive: cupiţă s. f. = cupă mică; măsură de capacitate întrebuinţată la măsuratul „lapţilor” de oaie. Com. v. BUCUR, Frata, paşca, gl., cf. şi H. XVIII 37; (ad II). Kupiczc = cupula. ANON. car.; — cupuşoâră s. f. cupşoâră. anon. car., LB., cupişoâră s. f. (ad I, 1", 2"). LB. Kupshore. anon. car. Rcceptacol. concav... în formă de cupişoâră. GRECESCU, FL. 6. [Ciobanii] au nişte cupuşoare miei tot de lemn; cu acestea se servesc la turnat dintr’un vas în altul. H. X 450; — cupucă s. f. (Bot.) O plantă (neidentificată). H. xviii 18. | Augmentativ: cupoe t s. a. 1 cupă mică dela Coste ; 1 copocCi d’argint dela-Costaridin stolnic, cuv. D. BĂTR. I 125. | Alt derivat : cupâre s. f. (Păst.) = poliţa din mutarea (= stana) ciobanilor, aşezată lângă za-plazul de jos, pe pociumbi sau întărită în bârnele mutării; pe ea se aşează cupele, feliile, lingurile, vasele toate, pocul (= pachetul) cu fărina, schimburile ş. a. (N.-E. Transilv.). PRECUP, P. 12.] — în sensurile I şi IV cuvântul continuă pe lat. cuppa „vas vinarium“, păstrat şi îu celelalte limbi romanice. în sensul II e acelaşi cuvânt, intrat însă în graiul orăşenilor din una din limbile învecinate (ung., sârb., bulg. kupa, n.-gr. xovna, cf. alb. kupe „pahar, vas de băut, strachină*1) ; în timpul mai nou şi din fr. coupe. în sensul III vine' diu ung. kupa „măsură de două fele“. Cf. dubletul cofă şi derivatul c u p a r. CfJPA s. f. Cosur (au jeu de cartes). — Din cele patru colori ale cărţilor de joc, cea roşie în formă de inimă (corespunzând lui „roşu-1 la jocurile de cărţi nemţeşti). —- Din neogrec. xoOjtoc, idem. CUPÂB f s. m. fichanson. — Ca şi p 1 o s c a r u 1, cuparul era un boierinaş, ajutor al p a h a r n i c u - 1 u i, având să umple cu viu cupele la masă, după ce paharnicul umplea cea dintâi cupă. IORGA, CH. I. II 156, C. GIURESCU, Bl)L. COM. IST. V. 137. Kupar. ANON. CAR. Au venit înaintea noastră Şan-dru din Ruşi, ficiorul Cuparhilui din Filipcşti. GCR. I 38. Niculaiu Scachil, biv cu par scriu şi mărturisesc... ib I. 102. Sugrumă pre o ţiitoare a împăratului şi o îngropa, şi pre marjlvir [= bucătar] şi pre cupar şi pro comişel. HERODOT, 229. Au tocmit trebile cuparul, să nu se facă vreo im>• părcchcre intre boieri, let. iii 7/,7. Vel Cupar... pune vutcă în dona pahară. ib. iii 301/,o, cf. URICARIUL, XIX 389. Fiind Cupariul [supranume dat Ruseteştilor din Moldova] cel bătrân la Ţarigrad... MAG. IST. III 3/,7. Cuparul îi aduse potirul de aur din care bea Domnii, odobescu, i 78A. Oiu spune... cuparilor să împle cupele eu vin. EMINESCU, N. 7. | Abstracte: cupărîe t s. f. = slujba de cupar ; serviciul băuturilor. TDRG. De se clintea până afară din târg, sau până la vre un boier, tot cu căruia cea de cupăric după dânsul, că preste tot ceasul bea ori vin cu pelin ori vutcă. LET. II 413/,*. Din boieriile cele din lăun-tru fiind şi una cupăric, care este o boierie cinstită... URICARIUL, I 80/s. Hrisov pentru venitul cupărieî. CAT. MAN. I 2; — cupărit f s. a. = dijmă în natură pentru pivniţa domnească. Ma-vrocordat scutcşte pivniţa lesuiţilor din Inşi de eomănă, de bezmăn, de hrăneşte, dc bnor, de cn-părit şi de toate bcilicurile.. IORGA, s. D. I 103. ( Adjectiv: cupăresc, -eâscă t adj- = privitor la slujba de cupar; ceea ce aparţine cnparului, cu-păriei s. familiei Cuparu. Din partea cupărească giumătate de parte din partea părintelui său Cu-pariului. GCR. I 38], — Derivat din cupă (II) cu suf. nom. agent. -or. CUPÂRE s. f. v. cupă.1 CUPĂRESC, -EÂSCĂ f adj. 1 , . > v. cupar. CliPĂKlE s. f. J CUPE s. f. v. cupeu. CUPfiNIE s. f. v. cupi. CUPERf t vb. IV v. coperi. CUPfiŢ s. m. 1°. Nrtgociant. 2°. Courticr. 1". f (Slavonism literar, întrebuinţat odinioară în Ţara-veche, mai ales îu Mold., ca titulatură pentru) Negustor. Eu jupan Tănasiia cupeţ. IORGA, S. N. 106. Şărban cnpcl. id. S. D. I 233. întăreşte stăpânire peste nişte părţi de nioş'.e din satul Zavleni, lui Hlivez, eupelul şi soţiei sale Despa. CAT. MAN. 234iss. Eu Theodor cupei din Botoşani. URICARIUL, XXII 375/,.. Cotue cupeţul s. IIHat cupeţul, bătrânii târgului Vasluiu. BOGDAN, c. M. 33. | (Azi, rar, batjocoritor). Hu ii'uiii prăvălie, domnule, cn nu sânt cupei, sunt purlico-ler. CARAGIALE, T. II 107. 2". Spec. (Transilv. şi, rar, Banat; uneori complinit prin: dc cai) Negustor de cai sau mijlocitor (CALUL, 303) la încheierea târgului: cel ce cumpără cai s. alte vite şi peste puţin timp le vinde iarăşi (ib. 542), sfârnar (ib. 239/;., 322, 370, 386, 412, 415, 415/,, 425, 451, 476, 487. 54.:), samsar (ib. 386, 43S), neguţător (lb. 3S(î, 451), tuşer de cai (ib. 476, 493), p i 1 a r (ib. 0), şefar (ib. 487), eiujer (ib. 542), geamba.ş. [Accentuat (ad 2”) şi cupeţ (CALUL, 303). | Şi: (ad 2“) copeţ s. m. CALUL, 352, 451; cupuţ s. ni. CALUL, 476. j Verb: (ad 1°) cupeţi f vb. IV = a negustori. Aşeză târgoveţi şi bani le dete a cnpelire: BOGDAN, c. M. 33. | Abstract: (>ul lu) cupeţie f s. f. = negustorie. Vă poruncim domnia mea ca de sârg pe toţi. cei străini. Armeni şi Jidovi, care să-i propiţi a face cupei ii cu crâşme... BOGDAN, C. M. 34. Se bagă la toate cupei iile Moldovenilor. ib. 33]. — Din psl. kupicT, (bulg. kupec, rut. kupcâ „negustor"), idem; îu sensul 2° prin mijlocire ungurească : lokupecz „negustor de cai". Cf. pre-cupeţ. CUPEXl t vb. IVa v. cupeţ. C'UPEŢIE — 997 — CUPRINDE CUPEŢÎE f s. f. V. cupeţ. CUPEU s. a. l"-30. Cowp6 (Voiture ou compartiment). 1°. Trăsură de lux, închisă, de obiceiu cu două. locuri alăturate înăuntru. Lanţul trăsurilor şi cu-ppvrilor sc prelungea atât în urmă, încât tramvaiele i'e îngrămădeau imobilizate. C. PETRESCU, C. V. 293. !! Automobil (le formă asemănătoare, cf. limuzină. 2°. Compartiment într’un vagon. Intră în cupeu şi scoase o carte, sandu-aldea, SĂM. VI 446. [Plur. -pcuri (pronunţ, -pe-uri). | Si: cuneâ, s. f. (cu plur. cupile). TDRG. (Ad 1°) Am zărit chiar într'o cupea,... un domnişor oachcş. IORGA, N. R. B. 14.] —• N. după fr. (dela coupcr „a tăia“, fiindcă aceste trăsuri făceau impresia că au fost tăiate, rămânând numai cu partea de dinapoi). CUPÎ vb. IV*. 1°. Coadre trop lâehe. Goder. 2°. Coincer; attaquer; rosser. 3°. Abaisser ie eoutre de la eharrue. 1°. Trans. (Olt. şi Banat) A coase cu împun-sături rare (s. mai rare decât ar trebui şi neegale, Rădulescu-codin), strângând prea tare aţa (astfel ca pânza să se încreţească, să se facă pungă. CIAUŞANU, v.) j Refl. (Olt.) A se strânge: Firele pânzei, se cupese. boceanu, GL. || (Despre pânea coaptă în ţest) A se cocoloşi, a se sbârci, a se sgârci. Pânea cea mică, pentru bătrâni-, #«-filme ţestul, pre câtă vreme cealaltă se cupise şi se strânsese la mijloc. ION CR. III 173. 2°. P. ext. (Olt.) A prinde pe cinera (Com. I. IONESCU, Şişeşti-Mehedinţi) într’un colţ (VÂL-COL), a-1 strâintora (BOCEANU, GL.) ; a lua pe neaşteptate, a cuprinde (t. gâlcescu, GR. s. v. 120) ; p. ext. a încolţi şi a bate straşnic: Pe Panduri i-au cupit rău Turcii la munte. RĂDU-LESCU-CODIN, L. 102. L-a cupit în porumbi, nu mai seapă. BOCEANU, GL. 3°. (Cu rostirea regională cupci) A pleca partea cea lată a fierului plugului în jos (ca să prind ă în pământ (Straja, în Bucov.). Com. a. tomiac, [Adjectiv: cupit, -ă == încreţit, zbârcit, cu cute ; fig. (în Teleorman, Vâlcea) strângător, zgârcit (Com. OLMAZU, Măgurele, BOCEANU, GL.), mână strânsă, (om) care cu greu se îndură să dea ceva altuia (ion ce. vi 151), chirnog. Dimii-le pe cari le făcca erau ca vai de ele: cu-pite, lăbărţate şi numai lăturoaie, ea orice lucru făcut pe apucate. SĂM. I 120. N’am văzut om cupit ca unchiu-tău. BOCEANU, GL. Şi tată-său era un cupit d’ăia, de-şi mânca de sub unghie! PAMFILE, COM. 35. | Abstracte: cupfre s. f., cupit s. a.; (concretizate) petec rău pus la cămaşă. Voineşti-Vâlcea. ION CR. VIII 187) ; — cupitâră s. f. = (Ban.) pânză încreţită. Com. liuba: — cupenie s. f. = zgârcenie mare (Olţ.) RĂDULESCU-COD IN.] — Din sârb. kupiti „a strânge, a îngrămădi, (refl.) a se încreţi". în Bucov., din rut. kupiti. CUPll), -A adj. Cupide. — (Franţuzism) Lacom, poftitor, nesăţios (de bani, de câştig), hrăpăreţ, interesat. Cine ştie dacă la căpătâiul Tanti Matildei nu s’au adunai de pe acum rubedenii îndepărtate şi cupide! c. PETRESCU, C. V. 172. — N. după fr. (lat. cupidus, -a, -um, idem. cf. cupiditate. CUPIDITATE s. f. Cupiditi, — Lăcomie mare de bani „râvuă nemăsurată de a se îmbogăţi11 (COSTINESCU), „nesaţiu la plăceri, la avere". ARISTIA, PLUT. Luxul, cupiditatea şi lesniciunea îmbogăţirii..., toate contribuiră a demoraliza pe poporul roman. OLLĂNESCU, ap. TDRG. Cupiditatea din ochi, de cătc ori deschidea poşeta gă plătească... c. PETRESCU, î. Il 228. — N. după fr. (lat. cupiditas,-atem, idem). CUPlL f s. m. v. copil. CUPÎŞOÂrA s. f. 1 cupIţă s. f. | v- cupal- CLTITCrA s. f. V. cupi. CUPLET s. a. — Covplct. — Bucată în versuri, cântată s. recitată, cuprinzând mai multe strofe cu acelaşi refren şi având de obiceiu un conţinut uşor, glumeţ sau satiric (cu aluzii Ia stări actuale). Cf. stamati, D. Cupletul acela ce m.i-l adresa mie. C. NEGRUZZI, iii 439. Acea tainică simţire... în cuplete, de teatru s’o desfac ca pe o marfă? EMINESCU, P. 229. Poeziile cu refren (cupletele). MAIORESCU, CR. I 59. Răsunau... cuplete săltăreţe. I. TEODOREANU, M. II 49. [Plur.: cupide | Derivat: eupletîst,-ă subst. = cântăreţ (cântăreaţă) de cuplete.] — N. după fr. CUPLETÎST, -A subst. v. cuplet. CUPOC t s. a. v. cupă.1 CUPOLA s. f. Coupole. — (Arhit.) Partea concavă a tavanului unui dom, a unei turle s. a unui mare edificiu public, boltă; (Fortif.) parte a unor fortificaţii, lucrată în metal, care se poate ridica şi coborî în mod mecanic şi care cuprinde tunuri şi pe cei ce le servesc; (Marină) mic turn boltit blindat şi cu care se înarmează vasele de războiu şi care se poate învârti în'direcţia în care se îndreaptă tunurile pe care le cuprinde. După datina bizantină curată... fiecare din rotunzituri, din abside, are un eoperiş în formă de fes, o cupola, şl deasupra se ridică o cupolă mai mare, ce He vede de departe. IORGA, CH. I II 19. Să-i întrunim sub cupola parlamentară. GOGA, Ţ. N. VI 2, — N. după fr. (din it. cupola, din cupa ,,cupă“). CUPON s. a. l°-3°. Coupon (1° d’etoffe, 2°-de titre, 3“ de billet). 4". Coupe (de bois). 1°. (Comerc.) Ceea ce a rămas încă nevândut dintr’o bucată mai mare de stofă, rest. 2”. (Fin.) Partea unui titlu de rentă, al unei acţiuni bancare, etc., care se t a i e la fiecare scadenţă pentru încasarea dobânzei respective. Doctorul Strussberg nu găsea cu ce. să plătească cuponul scăzut. GHICA, S. 454. Ne va impune cu forţa să plătim cuponul. MAIORESCU, D. I 32. Acţionarii... încasează dreptul cuvenit în baza şi în schimbul cupoanelor de acţiuni. ŞTEFĂNESCU, C. 433. Toţi taie cupoane şi cânilor frunză. C. PETRESCU, î. II 55. 3°. Jumătatea rămasă la cotor dintr’un bilet de teatru. 4°. (Silv.) Fiecare din părţile în care e împărţită o pădure în exploatare, săciu, tăietură, rost, parchet. Com. ITTU. [Plur. cupoane]. — N. după fr. (dela couper „a tăia"). CUPKfiU, -fiE adj. v. cupru. CUPRfNA s. f. (Bot.) v. coprină. CUPRINDE vb. IIIa. A. I. 1“. Saisir, embrasser, ceindre. 2°. BmbrasSer, etrei-ndre. 3°. (S’)unir, CUPRINDE — 998 — CUPRINDE (*’)en.glober. 4°. Prendrc racine. II. 1°. Cemer. 2°. Barrer la route, renfermer. 3°. Envahir, con-r/uerir. Saisir (par voie judiciaire). 4°. Dominer. 5". S'emparer de, saisir (en parlant d’un sentiment, d’une sensation, dn sommeil etc.). (R6fl.) Stre pris de. 6". Gagner. 7°. Secourir. S’enriohir. 8°. Entendre. 9°. Embrasser du regard. 10°. Com-prendrc. 11°. Se consaerer â, 3’occuper de. B. I. 1°. Embrasser, couvrir, con,tenir, comprendre. 2°. Couvrir, revetir de. 3°. (En parlant du feu) Gagner. 4°. Envelopper. 5°. Couvrir (des dâpenses) ; contenii■ (ai-ithm,) 6°. Mon,ter ă (une somnie de...). II. 1°. Contenir, renfermer. 2°. Privoir, spiei,fler (une obligation). 3°. Decrire. A. Sensul fundamental (concret): a prinde, a apuca, a îmbrăţişa, a încliide din toate părţile, în întregime s. într’un întreg (fiinţe s. lucruri), a (in)cetc u i. I. T r a n s. 1°. A apuca (c u s. î n mână s. în braţe), a prinde (ca într’un cerc) în întregime, de jur împrejur (fără a strânge însă), circumfe-renţa.s. grosimea (unui lucru s. fiinţe); (despre o haină, un guler, o cingătoare) a fi în destul de mare spre a înfăşură, a închide de jur împrejur, a încinge (întreagă) grosimea corpului s. a unei părţi de corp. Fiul Romei se aprinde, Sidra’n mâne-i o cuprinde Ş’o sugrumă şi o sfarmă, alecsandri, p. II 17. Aşa. se lăţea de tare, de cuprindea pământiii în braţe, creangă, P. 245. La■ anu’ n’o cuprinde sumanu’: se zice despre femei bune de sămânţă, zanne, p. 389. 2°. (Complementul e o persoană). A înlănţui braţele în jurul gâtului cuiva, a îmbrăţişa (1°) în semn de iubire. LB. Pavel... cădzu spr’ins (= pe el), de-l cuprinse şi dzise... COD. VOR. 16/I0. Lasă să te privitească maktă-ta şi- să te cu-prindză. dosofteiu, V. S. 152,2. Nu zi ba, când te-oiu cuprinde, eminescu, P. 7. Fata împăratului... începu a-l cuprinde şi a-l ruga să meargă. sbiera, P. 112. Vai de m/ine, mor, mă frâng şi nu pot să te cuprind; Da, dacă m’oiu mai deprinde, Şi mai bine te-oiu cuprinde, şez. XI 198. | (Ctom-plinit uneori prin în braţe, cu braţele, pe după gât, de grumazi). Se tindea cu amândouă mânile şi cuprindea pre Dimitraşcu-Vodă de grumaz şi-l săruta pe faţă. LET. II 348Ai- Se alipi [Sultănica] de bătrână.; o cuprinde pe după gât cu braţele ei. delavrancea, S. 16. Tată-său cuprim.zându-l în braţe, il sărută, creangă, P. 198. Atunci, se răpede şi, cuprinde pe împăratul în braţe, reteganul, p. iv 33. [ Refl. (cu sens reciproc) Tainic se’ntâlneşte’n pra.g Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. coşbuc, B. 7. || Fig. (Transilv.) A primi bine un oaspe, (acordându-i toată atenţia). LM. 3°. T r a n s. şi r e f 1. (cu sens reciproc) A (se) uni, a (se) lega, a (se) contopi într’un tot, a (se) îngloba. Tatăl datoriu iaste a cuprinde [în diiată] şi pre fiul său ce au ieşit din casa părintească. prav. 146. Prieteşug!... Ce amoriu... aprinzi ...Când cuprinzând două inimi într’un gând şi într’o unire... KONAKI, P. 81. El voeşte să, cuprinză acest loc în ocolul grădinii sale. COSTINESCU. Vechea Galic cuprindea şi Belgia de astăzi. TDRG. | Spec. Trans. (refl. = pasiv) A socoti, a calcula împreună (mai multe sume), a cumula, a considera împreună (mai multe lucruri, fapte s. împrejurări). COSTINESCU, PONTBRIANT. ] P. e x t. A rezuma, a expune ceva pe scurt (în puţine cuvinte). LB. 4°. Tran s. (Despre plante) A prinde rădăcini. Frunză Uită nu întindeţi, Rădăcină nu cuprinderi. T. PAPAHAGI, M. 134.’ II. Trans. lu. (Complementul e o persoană s. o armată; complinit une-ori prin din s. de toate părţile) A împresura, a înconjura, (cu scopul de a prinde, de a pune mâna pe, a supune cu puterea pe cineva), a învălui. Venind oastea leşească, ne-au cuprins din toate părţile. LET. Iii 17. Purcease pre uscat şi pre mare, să cuprinză de toate părţile pre necuratul jidov. MINEIUL (1776) 146 Vi- Romanii ce îl cuprinsease cădea supt lovirile lui. beldiman, N. p. i 16. întăreşte străjile, Iancule, Ianeule, Că te cuprind Ungurii. MARIAN, i. 14. Darie de veste prinde Cum că potera-l cuprinde. ib. ÎN. 10. | f A prinde, a da de cineva (surprin-zându-1), a pune mâna pe cineva. Atuncea îl cu-prinseră Grecii acolo, nefiind gata de închisoare. HERODOT, 511. Turcii... să ne cuprinză în Bucureşti... GCR. II 127. 2°. A închide (dintr’o parte) o trecătoare, un drum, un loc, a tăia (cuiva) calea. Calea cuprin-su-le-o, Bine întrebatu-le-o. MARIAN, DESC. 159. înainte i-o ieşit..., Năframei înainte i-o întins, Calea i-o cuprins. ŞEZ. I 177,• cf. TEODORESCU, P. P. 36. | (Absolut). [Către hăitaşi] Iute la pândă, la ţiitori! Cuprindeţi bine, din muche’n vale! ODOBESCU, III 88. 3U. A ocupa prin cucerire (o ţară, o cetate), a supune, cotropi (costinescu) ; a se face stăpân pe(ste) ceva, a lua (ceva) în stăpânire cu puterea (costinescu), cf. a călca. Luo Isaf toate câte au cuprinsu în pământul lui Hanaan. BIBLTA (1688) 27/i. Au trimis un Agă... să cuprinză scaunul. LET. I. 238/w. Aşa ctiprinsăse tot ţinutul Cernăuţilor, de-l ţinea. ib. II 263Aa- Să se ducă în sus..., să cuprindă Dunărea, ib. II 336/25. Toate ţările a tuturor neamurilor gheteşti... va să cuprinsă, cantemir, HR. 67A- Limbile duşmane... vin... Să, cuprindă, să înneee Tot pământul. A-LECSANDRI, P. II 12. Se va scula Rusul... şi va cuprinde Ţarigradul. şez. I 222. Nănaşul miresei, cu oastea acesteia, se duc şi aduc mirele — ce se num,este că „cuprind ţara“. DENSUSIANU, ţ. H. 236. (Complinit) Luca pârcălabul au cuprins in stăpânirea sa siliştea Pulberenii. uricariul, XXIV 424. || (Transilv.) A secvestra, a popri. Trebuia să-şi plătească darea, căci de nu, cuprinde calul, reteganul, P. I 78. 4°. A stăpâni, a domina. A dragostelor fire Nu-i supusă..., Ci prin toate ea răzbate,... Uscatul tot îl cuprinde. KONAKI, P. 83. | (Absolut.) Fiind toate şi cuprinzăndu, ca un Dumnezeu adevărat. MINEIUL (1776) 97 2A. 5°. (Complementul: omul s. simţirile lui; subiectul: diferite manifestări fizice s. psihice) A fi stăpânit, prins, apucat (de patimă (LB.), de sentimente, emoţii, trebuinţe, s. a.). Zavistia cuprinde pre oamenii eei neînvăţaţi,. GCR. I 118. Frică mă cuprinde a povesti. DOSOFTEIU, V. s. 11A- De aceasta, să, mira toţi şi-i cuprindea minune. ib. 67A- Din multele griji care ne coprindu... GCR. II 124. Patima... cuprinde simţiriieţ mele toate. KONAKI, P. 82. Mirarea mă cuprinde. MAE-COVICI, C. 12A. Spaima ne coprinde. MARCOVICI, C. 32. L-au cuprins un somn dulce şi uşor. DRĂGHICI, R. 50/î. Ameţeala... mă cuprinsese, c. NE-gruzzi, I 9. Unde sânt atâtea vieţi? Moartea rece le-a cuprins. ALECSANDRI, P. II 18. O voluptate sufletească îl cuprinse. EMINESCU, N. 47. I-a cuprins o jale pe-amăndoi. COŞBUC, F. 70. Un tremur 0 cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Mai rău setea-l cuprindea. TEODORESCU, P. P.. 440. Slăbea din picioare şi-l cuprindeau sudori răci, ŞEZ. 1 101. Capul jos ca el punea, Somn de moarte-o cuprindea. RETEGANUL, TR. 21. | Refl. (= paşi v) Sfinţii să cuprinseră ca de un somn. MINEIUL (1776) 13iy2. Robinson... s’au cuprins de o ameţeală cu greaţă. DRĂGHICI, R. 9. Creştinul se coprinde de nădejdi şi de temere. MARCOVICI, D. 4. Oi, care, de vor mânca, îndată se cuprind de o boală, .1, IONESCU, C. 104. V’aţi cuprins de CUPRINDE — 999 groază, şi de descurajare. ALECSANDRI, T. 1518. Se cuprinseră de atăta dragoste, că îmbrăţişau pe toţi câţi întâlneau, şez. viii 66. 6°. (Construit, uneori, cu dativul persoanei interesate ; întrebuinţat şi absolut) A (-şi) câştiga (IV 1°), a (-şi) agonisi; a (-şi) face rost de ceva (cf. ţiplea, P. P.) ; p. ext. (complementul e o persoană a cărui iubire, prietenie, complicitate voim s’o avem) a dobândi, a cuceri, a câştiga (IV 2°) ; a avea (s. a trage) de partea sa pe cineva, (prin mită, prin jurământ, prin farmecul personal). Pre unul din aeeale capete la împărăţie îl ouprinsease Mateiu-Vodă cu dările. M. COSTIN, ap. gâdei. Cuprinzăndu-i cu giură-mânt, să ţie taina.... GCR. l 200. Num’on deget oiu întinde, Cinci şi şase mi-oiu cuprinde. MÂNDRESCU, P. P. 64. Din paşi oiu păşi mândruţ, Dim, gur’ oiu grăi blănduţ. Şi mi-oiu coprinde-on drăguţ. ib. 62. | (Despre promisiuni), t A câştiga, a primi, a avea. Făgăduiturile lui Dumnezeu cu credinţă numai să le putem cuprinde la noi. GCR. I 42. || Refl. (= pasiv) f A se încasa, a se lua (despre bani). Să se vândă, şi cu banii ce se vor cuprinde, să se cumpere straie proaste, uricariul, XI 334. 7°. t Trans. (refl. = pasiv) A da cuiva (ajutor s. cele de trebuinţă), a înzestra cu..., a prevedea cu... Indatorind prin aceasta pe ocărmuire a te cuprinde şi cu ajutor. URICARIUL V 180. Pc toţi să-i cuprindă cu ajutorul şi domneasca milă. ib. v 427/u, cf. vil 129, XI 328/i3. || Refl. A-şi face rost de câte ceva, a se îmbogăţi cu, a prinde chiag. De n’ar fi fost, oastea, era cum era, te mai cuprindeai, apucai vre-o păreche de junoă-naşe, vre-o viţică. contemporanul, vi, voi. i, 496. Pe urmă se întindea văzând cu ochii şi se cuprindea din ce în ce mai mult. RĂdulescu-NI-GER, ap. TDRG. (Cf. cuprins). S°. t -4 cuprinde cu a,uzul, = a auzi, a se informa din auzite. Noi,, cât a,m putut a cuprinde cu auzul, iată că scriem. HERODOT, 215. Nu putem cuprindc cu auzul [= nu putem avea informaţii] dintru Li/»i,. ib. 270. 9". T r a n s. (Complinit prin „cu ochii") A vedea, a îmbrăţişa cu privirea. Cât putea cuprinde cu ochii, nu vedea altă decât fântâni şi izvoare. DRĂGHICI, R. 28. Bieţi ochii, slabi şi, numai doî, Puţine zări cuprind. COŞBUC, F. 76. Cât cu oehii coprindea, Brazdă neagră răsturna. TEODORESCU, P. P. 141. Aţâţi smei veniră, încât nu i-ar fi putut nimeni cuprinde cu ochii, reteganul P. II 53. .10°. (Complinit uneori: „cu mintea", „cu firea"). A înţelege, a pricepe. LB. Kuprind = comprehen-do, concipio. ANON. car. Aceaste toate a le cuprinde cu firea, fiind om, preste putinţă iaste, HERODOT, 15. Cine poate coprinde toate misterele naturiit LM. || P. ext. (Neobişnuit). A învăţa (LB.), a cunoaşte. 11°. Refl. A se ocupa (cu ceva), a se îndeletnici cu..., LB. Cu acel gând se cuprinde. HERODOT, 72. Aceştii mai vârtos lăcuesc, în sate, cu-prinzândn-ts'e cu paşterea. P. maior, ist. 147. Ei... pun mare preţ pe curăţenie, Şi. se cuprind mai cu seamă cu lemnăritul. MOLDOVANU, Ţ. N. 62. B. Din sensul de „a acoperi suprafaţa unui lucru s. loc", s’au născut următoarele înţelesuri; I. Trans. 1°. A acoperi suprafaţa unui loc, a ocupa (cu mărimea sa), a umplea (în întregime) un spaţiu; a se întinde. Locul care toate le cuprinde, iaste mai mare decât toate. GOR. îl 13. Sţitiea coprinde loc m.ult. let. i 97,. în %% a lui August... au cuprins Turcii tot locul acela cu corturi. ib. I 247/i. [Cometa] cuprindea cu lungimea sa giumătate de cer. ib. II 22/k. Era făcut un ocol mare, mai mare decât cuprinde curtea domnească CUPRINDE din Iaşi,, ib. II 351/». Fieşte care dughengiu să măture podul [= strada]... cât cuprinde dugliiana sa,. RĂŞCANU, L. 31/io. Chedrul ramurile-şi tind?, Care mult văzduh cuprinde. GCR. II 176. Morcovii, ceapa, prăjii... trebue să cuprindă toată grădina. I. IONESCU, C. 47. Omul cuprinde un loo în vreme, Dumnezeu e vremea însăşi. EMINESCU, N. 53. Cloşca care coprinde ouă multe, nici un puiu nu scoate. ZANNE, P. I 421. 2". t Trans. A acoperi, a îmbrăca (suprafaţa externă a unui lucru cu un strat de...), a prinde (în ceva). L-au cuprinsă cu aur [jertfelnicul]. BIBLIA (1688), 246/.. || (Complementul e o persoană) Zidul se suia Şi o cuprindea Pân’ la glcz-nişoare. GCR. II 290. 3". (Despre foc) Trans. A învălui din toate părţile şi pe întreagă suprafaţa (eu flăcări), a îucinde (1°)■ Focul mă cuprinde, Carnea mi-o aprinde, alecsandri, p. p. 11S. Para [focului I ...Pe duşmani să, mi-i coprindă, De la mic şi pân’ la mare. ŞEZ. I 47. 4°. (Despre ceaţă, praf, nori, întunerec) Tra n s. A învălui (6°), a înveli (3°), a acoperi (astfel ca să nu se mai vadă), a copleşi, a covârşi. Lumina intrii, intunearec luminează şi. intunearecul pre ea nu, o cuprinse. GCR. I 308. Un nor de colb îi cuprinse.. eminescu, N. 15. Iată că vine un nour marc... şi cuprinde în întunerec toată curtea împărătească. şez. i 225. Am o vacă surie, Vine din pustie, Cuprinde luncile şi brâncile. [Negura] SBIERA, P. 322. || (Despre omăt, noapte, iarnă, etc.; complementul e omul) A apuca pe neaşteptate, a surprinde, a ajunge (ceva pe cineva). I-au cuprins pe Turci o negură, cât nu se vedea unul cu altul. GCR. I 71. l-au fost cuprins un omăt mare, ăe an stătut caii. let. ii 48/». Iarna, să nu t,e coprinză Fără pânză, fără brânză. I. golescu, ap. zanne, P. vili 35. Ne cuprinde noaptea. H. iv 147. Pe când, era în pădure la vânat, l-a cuprins un întunerec, de nu ştia el încotro s’apuce. şez. I 225. 5U. T rans. (O sumă de bani de plătit) A acoperi (1°), a împlini (o cheltuială, o datorie). Tot n’au cuprins suma veniturilor toate căte s’au cheltuit. LET. II 154/23. Nu putea cuprinde cn banii ce ieşea nevoile ţării. ib. III 247. Sânt multe dări... şi nu pot cu alte feliuri a, le cuprinde, ib. III 252. (Refl. = pasiv) [Cheltuelile] neputân-du-se cuprinde toate din venituri... LET. II 180/.». Nu se va cuprinde trebuinţa numai eu ruptaşii. URICARIUL, IV 152. | (Despre om) f A se a-junge (V°) cu ceva, a-i fi destul ceva, a ieşi la socoteală cu... Dregătorii ţinuturilor nm se pot cuprinde cu leafa care o au. URICARIUL, I 362/sl. | Spec. Trans. şi refl. (Aritm.) A intra (II 5°), a încăpea, a merge (un număr în altul). Numărul şase cuprinde de trei ori numărul doi; cinci sc cuprinde de două ori. în zece. LM. 6°. f A atinge, a se urca (la suma de). Au cuprins acele havalele câteva sute de pungi de bani. \ LET. II 461/m, cf. ib. III 179/o. |. (Construit cu ; dativul) t A-i aduce cuiva ceva. Nu ştim bacşişul cât le va fi coprins, iar bătaie au luat. DUMITRA- : CHE, c. 417. II. 1*. Trans. (Despre un vas, s. despre o mobilă în care se pot închide lucruri) A închide ; în sine, a conţinea. LB. Tot vasul miroase a ce ' cuprinde. BARONZI, L. I 49. Acest dulap cuprinde i o grămadă de lucruri. PONTBRIANT. || Trans. | şi r e f 1. (Despre conţinutul unei cărţi, despre o j lege, o epocă, etc.; în limba veche, complinit uneori cu „în sine"). A conţinea, a implica. Aceaste doao porunci... cuprind în sine pre toate cealelalte. GCR. I 22. Taine să zic câte cuprind în sine un ascuns dar. ib. I 243. A.şe grăescu de Psaltire, că cuprinde toate lucrurile carile-s de folos. ib. I 363. CUPRINDE — 1000 — CUPRINDE Odisia lui Omir, întru care să cuprinde tonte rătăcirile lui Odisef... ib. II 82. Aceastea cuprindă poruncile lui Dumnczău. BIBLIA (16SS) 5 pr. 7. Sufletul unei naţii să cuprinde in legi. CODICA ŢIV. V/i. Cuprinde în sine începutul şi stăpânirea eroiloru şi despoţlloru. CAT. MAN. 15G/x». Ceasul cel de pe urmă [erZ] Ini Iulie să apropie. în minutul acesta nu să cuprinde altă decât o fiică. beldiman, N. P. I 160. Cea dintâin epocă... cuprinde tot secolul al XlV-lea. BĂLCESCU, M. V. 8/s. Vin multele idei... ce se cuprind în capctele omeneşti... MAIORESCU, CR. I 81/,.,. | (în limba veche, construit cu prepoz. pentru) f A fl vorba (de ceva), a (se) vorbi (despre ceva). întrebând şi pe însuşi orăşanii de ştiu el că cuprindea în hrisoavele cele vechi ale lor şi pentru pământ. BUL. COM. IST. IV 119. în cea dintâiu [parte a logicei] ... să cuprinde pentru idei sau închipuiri. GCR. II 253. 2". Trans. şi refl. f A (se) prevedea (într’un document, hrisov s. altă dispoziţie scrisă) o obligaţie, a (se) înscrie, a se specifica. Cuprindea acel izvod opt sute de pungi de bani. LET. II 324/is. Nici să ocară cai de olac mai mulţi de cât se cuprinde la menzil-ferman ce au la mâinile lor. TES. II 310. Se coprinde la acele date mai nainte sfinte porunci...; că cumpărându-se oi... ib. II 312. 3". (învechit) A descrie, a arăta, a oglindi. Să grijască să coprinză starea limbii prin mijlocul a vreunii gramatici... I. VĂCĂRESCU, B. V. II 320. [Prez. cuprind, să cuprindă şi (în Muntenia) cuprinz, să cuprinsă; aor. cuprinsei, part. cuprins, ger. cuprinzând, imper. cuprinde, j Şi: (Munt.) coprinde vb. IIIa. | Adjective: cuprins (s. co-prins cu negativul necuprins, necoprins), -ă. (Ad A I 2“) Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim strâns unul de altul. c. NEGRUZZI, I 77. Am văzut pe-acolo trecând doi tineri, cuprinşi de după cap. RETEGANUL, P. I 39/u; (ad A II 1°) Orest... nu-i putinţă să scape, pretutindeni e cuprins. BELDIMAN, O. 21; (ad A II 5°) Era cuprinse de tremur. GCR. I 230. Cuprins de frică, ib I 357, II 28. Era cuprins de mâhnire şi întristat. LET. II 139/». Vornicul... cu- prins (= lovit) de dambla şi înaintat în vrâstă. URICARIUL, VIII 126/». Cuprins de videnii. E. VĂCĂRESCUL, ist. 247/i7. Cuprins de lacrimi. KONAKI, P. 83. Cuprins de visuri. DRĂGHICI, R. lll/2t. Un vulpoi coprins de boală. ALEXANDRESCU, M. 279. Cuprinsă de spaimă, c. NEGRUZZI, I 54. Cuprins dc ameţeală, nu mai ştiam, unde mă, găsesc. CREANGĂ, P. 196. Sufletul mi-l simt cuprins De melancolie, coşbuc, F. 130; (ad A II 7°) Călugării-... pot să intre epitropl, insă de vor fi cu- prinşi cu avearea. PRAVILA (1814), 88. Nici să suferim... greutatea ce trag... necăjindu-se până şi cei cuprinşi şi- însuşi boierii... URICARIUL, IV 108. Locuitorii sunt coprinşi, şi de aceea au şi -prisoase. I. IONESCU, D. 345. Atâta era de cuprins, d^ş.i-a umplut munţii... de turmele şi tamazlâeurile lui. CIÎEANGĂ, a. 19. în satul mieu era un om coprins..., care, pe lângă vre-o şaptezeci de pogoane de pământ în ţarină, mai învârtea un negoţ de vite. SANDU-ALDEA, A. M. 133. Are putere de a trage belşug şi peţitori buni şi cuprinşi, la casă. SEVASTOS, N. 11. La... gospodarii bine cuprinşi... se fac şuri sau şire de fân. PAMFILE, A. 163 ; (ad A II 10°) Cu multă proastă a mea minte necuprinsă (= neînţelegătoare)... GCR. I 157. Dumnezeu... este nemărginită, nespusă, necuprinsă (= de neînţeles) ... ib. II 151. Turcii fiind înţălepţi şi cuprinşi la minte, nu s’au potrivit. LET. II 273/5. Ceale ce-s nelesne cuprinse la priceapere... DOSOFTEIU, V. S. 146,i. Noian necuprins de minte. KONAKI, P. 258. Ce taină necoprinsă (= enigmă) este omul pentru sineşi. MARCOVICI, C. 1123! ; (ad A II 11°) Nefiind cuprins (= ocupat) de oştire. îi era urît Hă şază aşa, fără oştire, let. ii 396/35. Veşnic cuprins cu studiatul... [Florea] icşa rar la un pahar de bere. AGÂRBICEANU, L. t. 82. Domnul Grecu era mereu cuprins, şi, chiar când venea, mângâierile lui erau scurte, ib. 180; (ad B I 1°) Pământ cuprins (= acoperit) de imaşuri şi fâna-ţuri. 1. IONESCU, C. 33. Cât pământ tu vel- videa, E cuprins de zestrea mea. ALECSANDRI, P. 93 ; (ad B I 3°) Dragostele... M’au veştejit Ca stejarul înfrunzit, Cănd de brumă e atins Sau de mare foc cuprins. ALECSANDRI, P. P. 244; (ad B I 4°). Ceru-mi pare cuprins de întunerec. ALECSANDRI, P. I 178; (ad B II 1°) Ea! Toată lumea era cuprinsă în acest cuvânt. EMINESCU, N. 74; (ad B II 2°). S’au găsit acolo [în poruncă] coprins (= însemnat, scris) că la leat 1188... S’au dăruit la amândouă ţările. TES. II 308; — cuprinzător (s. co-prinzător, cuprinsător f cu negativul necuprin-z.ător, necoprinzător),-oâre. înţelepciune a tuturora cuprinzătoare (= coprehensivă). DOSOFTEIU, V. s. 131i. S'au slobozit înalt buiuruldm, cuprinzător (= conţinând) poruncilor pomenite. URICARIUL I 131/n. Scrisorile cele vechi cuprinzătoare pe (— referitoare la) vatra târgului s’au răzleţit de la mâna noastră, ib. I 147. Averea cuprinzătoare în (= constând din) lucruri mişcătoare ori nemişcătoare, codica ţiv. Vu- Adeverinţa a epitropiceştii Comisii, cuprinzătoare (=a-deverind) că acest epitrop au dat pentru toate. CODICA ţiv. 15. f 'Tovărăşia în nume cuprinzător = societate în nume colectiv. COD. COM. (a. 1840)* ap. TDRG. (Adverb) Concis, fără vorbă multă. Scurt şi cuprinzător, sărut, mâna mătuşei. CREANGĂ, A. 48.|Abstracte: cuprins s. a. (plur. -prinsuri) (Mai adesea concretizat) (Ad A II 1°) împrejmuire (POLIZU) ; p. e x t. curte întărită (a unui castei). Au s’part porţile de la al doilea coprins. c. NE-GRUZZI, III 370; (ad A II 3°) Ocupare, cuprindere (a unei ţări). înţălegând Mi-hai-Vodă de cuprinsul Ţării Munteneşti de Ieremia-Vodă... LET. I 221/29; (ad A. II 4°). Stăpânire. întinse coprinsul său şi peste moşia lui. ISPIRESCU, L. 48; (ad A. II 7°) Proprietate, gospodărie. Un coprins de grădină cu pomi. iorga, S. D. I 237. Un nobil oarecare, ce avea coprinsuri, stare, pann, P. v. iii 40. Să se dreagă şi să se sporească moşiile şi co-pri-nsurile boierilor. TES. II 312. Bietul ţăran nu mai era stăpân pe casa, pe vitele şi pe coprinsul lui. ISPIRESCU, L. 4; (ad B.' I 1°). întindere, spaţiul pe care-1 cuprinde cineva s. ceva, ţinut, împrejurime, hotar, a ret. îndreptare... tuturor lucrurilor cuprinsului acestui pământ al Moldovei. URICARIUL, I 220. Cuprinsul stăpânirii aceştii oto-măneşti. E. VĂCĂRESCU, IST. 251. Avea prilej... a face călătorii... în tot cuprinsul ostrovului, drăghici, R. 219. Din larg cuprins de multe zări. Nuntaşi din nouăzeci, de ţări S’au răscolit, coş-Buc, B. 18. Natura şi-a primenit hainele, e ceva proaspăt în cuprins... ADAM, R. 174. O tăcere -grea se lăsa în coprinsul gării. SANDU-ALDEA, A. M. 196. Clasul lui răguşit... se risipea în întinderile fâneţelor, în cuprinsurile tăcute. SADOVEANU, LUC. vi 100. Balaurul acela ce bântue coprinsu-rile dela Leona. ISPIRESCU, U. 34. N’o lasă tatăl său in aretul (cuprinsul) grădinei aceleia. RETEGANUL, P. v 68; (ad. B. 11 1°). Conţinut. Nu mă iartă coprinsul acestei scrisori de a le descrie. C. NEGRUZZI, I 283. CelQ mai rele [poezii]... sânt cele ce au primit în coprinsul lor elemente politice. MAIORESCU, CR. I 40. Cerinţa unet conformităţi între cuprins şi întindere, ib. I 61; — necuprins = infinit. Zboar’ atâţia fluturi in necuprinsul firii. GOGA, P. 111; — (întrebuinţat din ce în ce mai rar şl înlocuit prin neologisme) cuprindere (s. coprîndere) s. f. (Ad A. I 2“) înlănţuire cu braţele. Mânile spre a ta sărutare şi CUPItlNSĂTOU — 1001 — CUPTOR cuprindere, aecluia ce s’au lin# pre cruce. GCR. I 101. Lacrimi, vaete... Cuprinderi, îmbrăţişare. KONAKI, P. 85; (ad. A IX 3°) Ocupare, cucerire. Ladlslau... se încearcă a pune o stavilă furiei lor de cuprinderi. BĂLCESCU, M. V. S; (ad A XI 10°) înţelegere, judecată. In cea dintâiu [parte a Lo-ghiceij... să cuprinde pentru idei sau închipuiri, adecă pentru goala cuprindere a minţii. GCR. II 253; (ad B. I 1°) întindere, spaţiu, cuprins. Ori căte [stele] în a cătinţii■ ceriului cuprindere se cuprind... CANTEMIR, ap. GCR. I 323. O cir-cumferenţă de coprindere de cinci sute de paşi de loc. E. VĂCĂRESCU, IST. 257/,0; (ad B II 1°). ■Conţinut, cuprins. Ura acolo şi versuri,... şi cuprinderea lor astfel de ori cine să citea, pann, e. II 20. Am început a-i spune în scurt cuprinderea broşurci. c. NEGRUZZI, I 223; (ad B. II 2”). t Prevedere, dispoziţie. După cuprinderea chrisoavelor domneşti, să scutescu de obşte. GCR. II 220. Vor fi datori a împlini lucrul şi îndatoririle... după cuprinderea aşezământ urilor Moldovei. ib. II 222. Luând în... socotinţă toată cuprinderea anaf oralei... găsesc cu cale a se mai adauge iraturile... URICARIUL, I 213. Legile pământenilor... după cuprinderea pitacului înălţimii Tale... alcătuesc soma de 22010 lei ib. I 225. Această mănăstire are oareşicare cuprindere de miluire dc la luminaţii Domni. ib. III 48. Coprinderea coranului în pertiip'Jis este aceasta. E. VĂCĂRESCU, IST. 248/®i. Obşteasca Adunare a văzut cuprinderea ofisului înălţimii Voastre, ghica, %9; — cu-prinsăturâ s. f. = cuprindere. Kuprinseture. ANON. CAR.] — Din lat. comprendo (=comprehendo), -ensum, -endere, idem. CLPIIINSĂTOIÎ, -OÂRE t adj. I . , cuprinsătOră t S. Î. / v' eupnnde- CUPRU subst. (Alin.) Cuivre. — (Numele ştiinţific pentru) Aramă. MURGOCI-LUDWIG, M. 61. [Adjectiv: — (neobişnuit, după fr. cuivre) cupreu, -e = arămiu. LM. Verde cu reflex cupreu. GRECESCU, FL. 310.] — N. din lat. cuprum, idem. cupşoârA s. f. v. cupă1. CUPTK6R S. a. CUPTIOR(IU) S. a. V" CUP °r‘ CUPT6R s. a. 1°. Four. 2°. Fournee (de pain;. 3°. Poele des maisons paysannes; poele. 4“. Rebord du poele (sur lequel on couche). 5°. Poele (â frire). Fourneau. 6°. Niche de l’alambic. 7°. Cuisine d’6t&. 8°. a.) Four ă briques,(b?) chaufour, c.) eharbon-ni&re. d.) fourneau. 9°.Autel. 10". Fournaise. 11°. Grosse chaleur. (Mois de) Juillet. 1“. Instalaţie de zid (de cărămidă), de piatră, de lut s. pământ, care serveşte (în locul ţestului) la coacerea pân ii (mălaiului, cozonacilor, turtei, colindeţilor, plăcintelor, prăjiturilor). Cuptorul se compune dintr’o boltă (boltitul*&) numită cerul cuptorului, făcută din zid de cărămidă, de piatră s. de pământ (lipită şl spoită pe dinafară), ce se ridică de-asupra vetrei şi subt care se face focul. Această boltă are în partea din faţă o deschizătură (prin care se introduc lemnele şi aluatul de copt), numită (în opoziţie cu fundul) gura (uşa, h u d a s. vrana) cuptorului, care se închide cu u ş a (v r a -niţa) fundul — de tablă — ori lespedea — de piatră s. de pământ ars. La cuptoarele a căror gură dă în tindă, de-asupra gurii cuptorului e făcută o firidă (ochiu, răsuf 1 ătoare) cu un diametru de 10—15 cm., care (dacă bolta cup- torului nu dă într’ o cameră de locuit) e în una din părţile laterale sau în fundul cuptorului şl se astupă cu o piatră s. cu n cărămidă potrivită d>]i>ă ce aluatul s’a pus la copt.. Fumul clin cuptor iese şi prin această firidă, dar mai ales prin coşul Ch ogeacul, budureţul, hornul) ce se ridică de-asupra gurii cuptorului. Bolta cuptorului se ridică pe o temelie (temeiu, strană, talpă, strat) de zid (de piatră, de cărămidă, de lut bătut s. de bârne de lemn de stejar fixate pe patru stâlpi) peste care se face o pardoseală (de cărămidă s. de piatră) lipită, numită vatră. Aceasta depăşeşte, ca suprafaţă, aria de la baza boitei şi se prelungeşte, mai ales în faţa gurel cuptorului şl mai puţin în părţile laterale. Dacă bolta dă într’o cameră, prelungirea laterală a vetrei e mai lată, încât se poate şedea s. dormi pe ea ca pe prispă. Pe prelungirea vetrei din faţa uşei se scoate jăratecul (după ce cuptorul „e ars“) eu cociorbă (cociorva, dârgul, dragi ul, drâgla, tragi a, trag a, trăgătoare a). Focul în cuptor se înteţeşte şi se împrăştie cu jintuitorul (răschitornl), v ă t r a -(r) i u 1. Vatra din interiorul cuptorului se curăţă bine de cenuşă (înainte de a se „arunca" alualul la copt) cu mă tă uzul (un ghemotoc de cârpe legat la capătul unei prăjine) ud. Pe alocuri cuptorul e în casă, având gura în tindă, iar bolta într’o cameră unde se doarme. Dacă bolta e căptuşită. pe din afară cu zid, în formă cubică, având de-asupra o terasă, pe aceasta dorm copiii. Cuptorul se mai construeşte în c li i 1 e r (ib. 111), în c o a m ă r (păcală, M. R. 400), în căsoaie (ib. 42G—427) s. într’o baracă de scânduri, afară, lângă casă. ICuptore = furnus. LEX. MARS. 210. Fumul mergea depre acel pământ ca fumul cup-toriului. PALIA (1581) 73/2. Iarba... astăzi în ţarină, iar mâne... în cuptoriu. VARLAAM, c.jg25/». Cuptioare şi căminuri se vor surpa, biblia (Î6S8), 77/=. Mâncarea ta e colo în cuptoriu. barac, t. 9. Hogea s’apucă odată (ca) ifă-şi facă un coptor. PANN, H. 18. Pc "■aira cuptiorului, în cenuşă, mai licureau câţiva cărbuni. EMINESCU, N. 21. Pe cuptorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi, ib. P. 192. Căpitane..., dogoreşti ca un coptor. DELAVRANCEA, S. 125. Numai iată ce dă de un cuptoriu nelipit. CREANGĂ, P. 287. Am un iştălău ( = grajd) plin de iepe curte. [Cuptorul cu pite]. ALEXICI, L. P. I 213. Zgură de la cuptor părăsit. TEODORESCU, P. P. 375. Când se aprinde funinginea de la gura cuptiorului, are să vremuiaseă. ŞEZ. III 50. Ea m’a pus să arz cuptorul. JARNlK-BÂRSEANU, D. 105. Cu bărbatul băutor, Nu-i face pită’n cuptor, ib. 465. La cuptorul cald, puţine lemne trebuesc. ZANNE, P. III 137. Cuptorul se întinde cu trupul lui în casa cea mare. PAMFILE, I. c. 404. Lut din fundul cuptorului, ib. B. 50 Sunt cuptoare mari pentru pâne, nevăruite, pe spinarea lată a cărora dorm adesea copiii ţăranului. casa, 108. 1| Instalaţie de copt pâne în brutării. 2". P. ext. Cantitatea de pâne (plăcinte, etc.) care se coace într’un cuptor. Un cuptioriu de plăcinte, câţiva pui părpăliţi în frigare... erau gata. creangă, P. 10. Să-mi mănânci nouă cuptoare de pâine. ISPIRESCU, L. 322. La mâncare ce-avca ? Tot nouă euptori de pâne. giuglea - VÂLSAN, RrfiL29. 3°. 'Instalaţie care serveşte la încălzitul camerelor de locuit. E de pământ s. de lut s. de (lespezi de) piatră, de ţigle s. de cărămidă nearsă s. arsă s. de teracotă (că hă li, oale, ciripe). Se numeşte şi cuptor bătrânesc (CASA 230), ţărănesc (ib. 244), moldovenesc (ib. 174, 184, 229). Cf. cămin, vatră. || P. ext. (Transilv. şi Banat) Sobă (de fier, tablă s. fontă), novacovici, C. CUPTOR — 1002 — CUPTORAR B. 6, CASA 281, etc. Cuptorul de cahâle, înalt, masiv. agÂrbiceanu, L. T. 74, Focu’n cuptior nu făcea nici hatâr in dzăua de Bobotează. D. STĂ-NOIU, C. I. 51. La locul de frunte, e căminul sa.u cuptorul de căhăli. PĂCALĂ, M. R. 417. Zi-s-a maica să mă’mor, Să-i, aduc un ajutor, S’o mai dea de cel cuptor. JARNlK-BÂRSEANU, D. 372. 4°. Prispa s. terasa din preajma s. de de-asupra cuptorului (1°), pe care se doarme, cameniţă. Lescinschi s’au suit pe un cuptior, făcăndu-se că-i bolnav, let. ii 421/». Cum, n’o să fie friguroase ţi plăpânde, cănd sunt crescute la umbră şi pe cuptoriut C. negruzzi, l 100. Aşa numai, să se mute de pe vatră pe cuptoriu, ştie şi hleabul de ba,ba mea. CREANGĂ, P. 130. îl puse pe cuptor, de dormi, până -se trezi.. ISPIRESCU, L. 181.. A lua.t, moşneagu’ purcelu’,... l-a suit pe cuptior... ŞEZ. II 108. Cănd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră, Pe vatră şi pe cuptoriu, Ba şi jos a une-ori. jarnîk-bârseanu, D. 443. Mândra, mea, de mândră mare, Nici o iie bună n’are; lia cea de sărbători Şi-o ţine după, cuptoriu! ib. 443. în fundul sobei e drumul pe cuptor (cuptior). pamfile, I. c. 414. # A-i cădea (s. a-i pica) pe cuptor, se zice despre o fată care a avut relaţiuni cu un flăcău şi-1 sileşte să o ia în căsătorie. Nu m,ă călca pe picior, Că fi-oiu pica pe cuptor. PAMFILE, I. c. 302. Dragostea dintre fată şi flăcău e atât de mare,, că fata fuge la flăcău, îi „cade pe cuptor." ion CR. II 95. A aduce (părinţilor) noră pe cuptor = a se însura. într’o bună dimineaţă feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptioriu. CREANGĂ, A. 8. A trăi pe cuptor = a fi leneş. zanne, p. iii 138. 5°. Maşina de gătit s. de fiert (din bucătărie) plit. ă; spec. despărţitură acestei maşini în care se coc prăjituri, cozonaci, et,c., cocătoarea plitei, 1 e r. 6°. (Mold. şi Munt.) Cotlonul de zid (s. dintr’un cerc de fier sprijinit pe patru picioare; în care se vâră căldarea de fiert ţuica s. rachiul. Velniţa este o căsuţă în care se face un cuptor sau cotlon. în care se aşează căldarea sau cazanul. PAMFILE, I: C. 227. Povama are un vast cuptor, compus şi el, din 1, t, S sau alte cup- toare. ib. 235. 7°. (La Haţeg) Bucătărie de vară. vuia, t. H. 102. 8°. (Indnst.r.) Instalaţie de zid, de piatră sau de metal, care, încălzită la temperatură înaltă, serveşte la arderea obiectelor de lut, la transformarea pietrii în var, la topirea metalelor, etc. Koptor — fornax. anon. car. - a.) Cuptor de (= pentru) cărămizi,, ţigle, etc. = grămadă mare de cărămizi, ţigle, etc. clădite astfel, ca să poată fi încălzite până la incandescenţă (,,arse“) pe dedesubt; pe dinafară sânt acoperite cu un strat, de lut care face ca focul să ardă înnăbuşit. cf; pamfile, I. C. 383, 386. Să vii să-mi aduci a,minte să dăm cuptorului [de liulele] foc. pann, p. v. ii ÎS. b.) Cuptor de var = va miţă. COSTINESCU. Pentru a face. un cuptor de var sau varniţă, se «apă într’un perete de pământ de sus până la o adâncime de 3-5 metri..., apoi se iau bolovani de piatră şi se zidesc întâiu pe cele trei funduri, apoi în faţă i se face un fel de g u r ă, de la care, drept către fund, cuptorul se bolteşte cu bolovani cari se ţin între ei. îndată ce s’a clădit partea de sus a cuptorului, se pun mereu bolovani până aproape de suprafaţa pământului. Peste partea de deasupra a cuptorului se întinde un strat de pământ, ca flacăra şi căldura focului să nu se împrăştie. PAMFILE. I. c. 380. c.) Cuptor de cărbuni (de lemn) = cărbună-r i e. POLIZU. d.) Furnal, topitoare, instalaţia dintr’o fabrică, unde se topesc şi se toarnă metalele. 9". (în limba vcehe) Altar, vatră de jertfă prin ardere, la păgânii din antichitate. Nici cuptoare fac, nici. foc alilă, vrând să facă jărtvă. HERODOT, 56/n. 10. f Loc de tortură închis (în forma cuptorului de copt), încălzit până la incandescenţă, în, care se aruncau spre a fi arşi de vii cei persecutaţi pentru credinţa lor. Că puri (— pui) ei ca cuptoriu apri/nsu în vreame faţa ta; Domnul cu măra sa s'menteşte ei şi mărăncă ei focul. PSALT. (SCH.) 34/u CORESI, PS. 49). Şi-i vor arunca în cupto-riul de foc. CORESI, EV. ap. GCR. I 17. Bătută şi băgată, în foc, în cuptoriu, stătu nevătămată. DOSOFTEIU, V. s. 19/2. II P. ext. t Loc de tortură prin foc în iad. Duceţi-vă în iadu în cuptoriul dc foc. cuv. .D. bătr. ii 458. # A fi la gură de cuptor = a se găsi în mare primejdie. ZANNE, P. III 138. 1.1°. Fig. Căldură mare, văpaie, vipie. Tocmai pe la unu’ după miezul nopţii, par’că s’a mai potolit puţin cuptorul, par’că începe să mai poată respira omul. caragiale, M. 194. || P. ext. (Popular) (Luna) Iulie. LB. JIPESCU, O 77, H. iii 4, XII 133, FRÂNCU-CANDREA, M. 120. în luna lui Cuptoriu. CUV. D. Bătr. II 156. Fânul de otavă se usucă mai greu decăt aeel făcut în luna lui Cuptor, i. ionescu, C. 189. Cărămida se lucrează de la sfârşitul, lui Cireşar pănă la sfârşitul lut Cuptor! i. ionescu, m:. 707. Tacă,-li gura, femeie; să răcească, în luna lui Cuntior ! ,D. ZAMFIRESCU, CONV. lit. XXXVIII, 648. Striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ea în luna lui Cuptor, ispirescu, L. 321. Acu-i luna lui Cuptor, Murele toate-s în flori. RETEGANUL, tr. 125. (««ional -toară) şi (rar) -tori. j Ş^^imileaţat de copt) coptor(iu) s. a., (Mold.) cuptior (iu) s, a. (Munt.) cupteor s. a. j Diminutive: cuptor'âş (cuptiorâş, coptorâş) s. a. = cuptor mic ; c a m e n i ţ ă. LB. DAMfi, T., PĂCALĂ, M. R. 427. Cetea... înaintea, unui căminaş sau cuptoraş. GORJAN, H. II 206. Gura unui c.uptioraş... în care... se înfierbântau uneltele schingiuirilor. c. NEGRUZZI, I 311. Arde mimioara’n mine Ca, un cuptoraş de pâne. sevastos, p. P. 42. Am un cuptoraş, Plin cu iepuraşi [Dinţii şi gura], ŞEZ. IV 106; — cuptorel s. a. POLIZU; — (Transilvania) cuptoruţ s. a.; — (Banat) cuptoriţă — cuptor mai mic, făcut de-o parte, lângă gura cuptorului de pâne. viciu, GL. Ibovnicul se pitulă în cuptoriţă din cuină {— bucătărie). CĂTANĂ, P. B. iii 69. I Komen-agentis: cuptorâr (cop-torâr) = persoana care face cuptoare de copt pâne s. sobe de încălzit, sobar (COSTINESCU); brutar, simigiu (COSTINESCU). | Verb: (din coptori 4- cuptor) cuptori vb. i.Va = a săpa pământul făcând ca un cuptor în el [La facerea unei fântâni:] Nu, cuptoriţi. că se răstoarnă pământul pe voi! (Bran) Com. S. PUŞCARIU. | Alte derivate : (Transilv.) cuptorie s. f. = acoperemânt de lemn care adăposteşte, cuptorul. DENSUSIANU, Ţ. H., CASA, 300; — cuptorire s. f. = bolta (unei peşteri). Ajunseiu pe subt bolta sau cuptorirea peşterii. GORJAN, H. II 73; — (Transilv.) cuptoriş s. a. = săpătura din fundul groapei, la o parte, în care se aşează cosciugul, viciu, GL.; — cup-torişte s. f. = t loc unde e un. cuptor (CDDE nr. 37.1) ; (Transilv.) casa acoperită, dar cu pereţii încă nelipiţi. VICIU, GL.]. — Lat, *coctoriura (dela coquere ,,a coace“), păstrat la Albanezi (koftor) şi în Italia meridională (abruz. cutture, etc.). CUPTORÂR s m. v. cuptor. CUPTOUAŞ — 1003 — CUR CUPTORÂŞ s. a. CUPTOKfiL S. a. CUPTORl vb. IV» CUPTORÎE s. £. ^ ' v. cuptor. CUPTORIŞ s. a. CUPTOBlŞTE S. f. CUPTORtŢĂ. S. f. Ol l’TOIM Ţ S. a. CUPTÎIG s. a. = căptuh (Poiana Sibiiului). Com. GH. MUNTEANU. CIJFTOrA s. f. (Băeş.) Rognon (miner.) — (Munţii Apuseni) Piatră, în mină, care abia se ţine de întregul din care face parte. Com. şt. paşca. — Pare a fi un postverbal din coptorî. CUPTCrA s. f. v. coptură. . CUPTUŞÂlA s. f. v. căptuşi. CUPTUŞÂRE s. f. = căptuşire. - Grinduţa... şi stâlpii cei de uşă... slujesc spre cuptuşarea fundoa-nelor, cu scânduri, tomici, C. -a. 38. rcPTt.şi vb. IVa v. căptuşi. Cl PTl'V s. a. v. căptuh. CUPCCA s. t. (Bot.) V. cupă1. CUPUS s. a. (Muz.) = cobuz (la Iiomânii din Serbia). Poreăraş bătrân, Din cupus cântând, Din cupus de os, Mult cântă frumos, Din cupus ăe fag, Mult cântă cu drag. giuglea-vâlsan, r. S. 183. CUPUŞOĂRĂ s. f. v. cupă1. CUK s. a. şi m. I. 1°. Cui. 2°. Pesse. &. Anus. II. Pârtie posterieure, dos, bout. Cuvântul nu avea în limba veche, cum nu are nici astăzi la clasele de jos, nuanţă trivială. I. Propriu. 1°. S. a. Partea musculoasă, cu cele două buci, de dindărăt, mai jos de mijloc, la corpul omului şi al animalelor; şezut, fund, dos. Kur = cullus (sic!) ANON. CAR. Cur — podex. LEX. MARS. 23T. I-au bătut... cit, două sute de toieye la cur. LET. II 326/2i. Calul... au căzut în cur. ib. III 218/so. Jigăniilor alta, fără, mimai urletul în vânt şi trântitul cn curul la pământ, nu le rămânea, cantemir, ist. I88/12. Văzând o cracă b-ună, s’a pus cu curul pe ea. PANN, H. 40/7. Copilului dă-i ou palma peste cur, să-i vie minte la cap. id., ap. DI)RF. Câinele, până nu îi dă apa de cur, nu înnoată. ib. Toată vara cu cojoc, Şi iarna cu curul la foc. ZANNE, P. I. 86. 4): (Doc. a d v.) în cur s. din cur = şe/.ând. Mânca din cur. HERZ.-GHER., M. iv 250. Ce-mi eşti bun, dacă dormi în cur! se zice pentru cei nevoiaşi. ZANNE, p. II 544. Cu curul în două luntre: (despre un om şovăitor, nesigur, interesat) care e în acelaşi timp şi cu unii şi cu alţii, într’o chestiune controversată, în lupta (politică, etc.) între două partide, nehotărît, nefiind în stare a lua o hotărîre, şovăind. Golescu-Negru umblă şovăind, cu curu’ în două luntri. GHICA, A. 341, cf. C. NEGRUZZI, I. 250. Aci capul, aci curul, se zice despre un om bondoc. scurt şi gros. ciauşanu, v. Cu curul cât târna, căt baniţa, id. ib. Capul ţi-a mai fost odată la cur = (ironic) ţi-e capul prost, tont; păcat că-l porţi pe umeri. id. ib. Gura bate curul = vorba nesocotită se pedepseşte. Cf. c. negruzzi, i 247. (A se da) de-a curu’n (cura’n şez. vi 23) cap =. de-a tumba, de-a berbeleacul. Cănd broaştele cântă întâiu primăvara, e bine să te dai de trei ori de-a „cura’n cap"... ib. VI 23, cf. GOROVEI, CR. (A se pune s. da) în cur şi în cap = cu toate puterile, încercând toate. Să te dai şi’n cur şi’n cap, nu vei izbuti în nici un fel. CIAUŞANU, v. A-şi da cu eălcăiu’n cur = a pierde vremea. ZANNE, P. II Sl. Nu-i dă curul de pământ (de călcâie) = nu-şi vede capul, de multe treburi; nu mai ştie pe unde să-şi scoată cămaşa, de ocupat ce este; are o mie şi o sută pe capul lui. ciauşanu, gl. Iute s. rea de cur = desfrânată, curvă. id. ib. şi V. Cf. iute de mnsei A dat averea pe cur = şi-a cheltuit banii cu curvele. HERZ.-GHER., M. IV 250. A se scula cu curu’n sus — a fi bosumflat, dispus spre ceartă, rău dispus. A se ţinea de curul cuiva, a i se băga în cur = a se ţinea de cineva, a-1 linguşi. Cf. HERZ.-GHER., m. IV 250. A pune palma în cur cuiva, cu acelaşi înţeles. Cf. id. ib. A-şi pune pal-ma’n cur (Braşov) = a fi nepăsător, după o faptă ruşinoasă, necuviincioasă. A rămânea cu curul pe ghiaţă = ruşinat (cf. HERZ-GHER., M. IV 250), înşelat. Mânca-mi-ar curul! (Ocară). H. IV 258. Mă doare’n cur (de tine) = puţin îmi pasă (de tine) ! CIAUŞANU, V. Ce-i pa,să curului luif s. curul lui şi patru bani — puţin îi pasă, nu se sinchiseşte de nimic, nu dă vânt rece de el. id. GL. A pătruns paiul cu, curul, de frică s. îi iăţâe curul de frică = o bagă pe mânecă, o sfecleşte, tremură de frică. Cf. id. V. Se râde lumea de tine şi cu curul = ai ajuns batjocura lumii, de poveste, id. ib. iţi plouă şi-fi, ninge în, cur = eşti fără chef, bosumflat. Compoziţii.' (Bot.) Curul-boului = roăeieş. panţu, pl. (Bot.) Cur-cu-beşică == remf. Cf. barcianu. Curul-găinii = I. (Bot.) 1°. = păpădie. PANŢU, pl.2 86, leon, MED. 54, cf. H. XI 326 ; 2°. = p o d -bal. PANŢU, PL.2 86; 3°. = susaiu. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 250. II. (Med. şi cur-de-găină) Pecingine. LB., PANŢU, PL.2 85, LEON, MED. 125, GRIGORIU-RIGO, M. P. I 144, PAMFILE, B. 53. (Bot.) Curul-puiului, nedefinit; probabil cur-de-găină. Cf. H. II 125. Cur-gol(ea) = tânăr s. fată săracă. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 250. S’a însurat cur-golea cu fata sărăciei şi i-a cununat ucigă-l f toaca. ZANNE, P. IV 392. (Dispreţuitor) Cur-de-muiere = femeie. Cf. cap (II 2°). (Med.) Cur-de-ou = ulcior. I. GOLESCU, c. I 312b. Curui-popii = sulul dela stative pe care e bumbacul (Bistriţa). Com. c. REBREANU. 2°. S. m. P. rest r. Bucă (2°). Cel, ce umblă, îşi clatină trupul, mijlocul, ghiobecul, curii. i. GOLESCU, c. I 284. Cu nişte curi mari. CIAUŞANU, GL. # A-şi bate curii = a-şi bate joc. costinescu. 3°. S. a. P. r e s t, r. Anus, găoază, gaura-cu-r u 1 u i. Da că băgăm mâna înlăuntru în curul calului... CALENDARIU (1814), 173/m. Am un cioban cu cârpa în cur [Bostanul], gorovei, C. 29. Am un porc în brânci, Şi din cur îi mănânci. [Cuptorul]. id. ib. .122. Pupă-mă’n cur! (înjurătură). Cine sare garduri multe, ii dă câte un par în cur. c. NEGRUZZI, I 251. Cf. PANN, P. v. II 28. Se bagă (vără) ca rufa (cămaşa) în curul săracului, se zice despre cei care se bagă nepoftiţi în vorbă sau într’o adunare, zanne, P. iii 339. A trage prin cur = a uza, a murdări (haine, rufe). CIAUŞANU, V. Cămaşa par'că e trasă prin cur — e bucium, e ca fondul de căldare, id. "GL. Par’că e cu miere în cur = cu lipiciu, atractiv, de care nu te poţi despărţi, id. ib. Ştiu eu ce-ai în cur = ştiu eu de ce eşti supărat, (mânios), id. ib. îşi mănâncă din cur (unul altuia s. unul dela altul) = nu se deslipesc CURA — 1004 — CURA unul de altul, sânt fraţi de cruce, sânt prieteni nedespărţiţi (la toartă), id. ib. Moare în curul lui = acolo îi pică mucul, nu se desparte de el. id. ib. II. P. anal. (La obiecte) Partea dindărăt, fund, capătul dinapoi. Curul carului. H. XVII 236. Curţii pământului -- capătul lumii. CIAUŞIANU, V. La curul pământului = foarte departe, unde a dus mutul iapa, la dracu’n praznic, id. ib. Cur de stog = partea de jos a stogului. TDRG. Curul lemnului — capătul cel gros al unui trunchiu, liuzer, butuc (Tulgheş, Ciuc). Com. ITTU. O altă fâşie ...e capul, iar alta ...c curul [la zmeu]. PAMFILE, II 329. A întoarce (toate) cu curn'n sus = a răsturna, a face vraişte, a da de-a-valma. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 250. [Plur. cururi, (ad I 2°) nuri. || Diminutiv: cu-rişor s. a. şi m. (ad I 1°) Cf. marian, se. ii 108. Mijlocclul ca nojiţa, Curişoru’ ca tăgârţa, se zice fetelor şi nevestelor fudule, însă urîte la trup. ZANNE, p. ll 273. Vetre, Pelrişor, Şcade în ctiri-şor, Şi dă cu săgeţile în toate părţile. (Stupul). GOROVEI, c. 360; (ad I 2°) Să cumpărăm un bohli-şor, Să împungem boi[i] la curişori, Să meargă mai tărişori. POP., ap. GCR. II 334/2S. | Adjective: curos, -oâsă = cu cur mare. DICŢ.; — cureş,-ă = cu cur mare (Com. panţu, ciauşanu, V.), scurt şi gros (E. MOROIANU, GR. S. V. F. 1, p. 44). | V e r b: cur! IVa refl. = a-şi purta curul pe undeva, a se duce pe unde n’ are treabă. Ce te tot cureşti pe aice ? ION CR. IV 305. | A 11 e derivate: curâr s. a. = cureaua dela ham care trece peste părţile posterioare ale calului, bucar (DAMf;, T. 50) ; scândura dela războiu pe care şade ţesătoarea (DENSUSIANU, T. H.) ; căpătâiul din urmă al plutei (ciupala, pl.) ; — curimân s. m. = cu curul mare, cureş. Cf. CDDE.] — Din lat. culus, idem. CUEĂ s. f. v. curea. CURA vb. Ia I. 1°. Nettoyer, effacer. 2°. De fricii er. 3". Bgrencr. 4°. liplucher, peler. 5°. Cribler le bl<5. 6°. Chătrer. 7°. Faire p£rir, exterminer. II. 1°. Guirir. 2°. Expulser le delivre. 3°. Se de-barrasser. 4°. S’excuser. I. Trans. 1°. A curăţi de murdărie (COSTINESCU, CIAUŞANU, V.), (£l_gter^. NecurăŢia noastră tu curi. psalt. 121/7. (Fig.) Cură (cură-ţ e a ş t e COR., HUR., şterge DOS.) fărădeleagile meale. ib. 98/?. Cură hârbeica, cuţitu’ (Jina). GR. S. vi 234. 2°. A curăţi un loc de copaci, a tăia o pădure şi a o curăţi de buturugi, de crengi, spre a putea ara pe locul acela s. a-1 lăsa de păşune, a desţeleni, a lăzui, a defrişa. încă au făcut folos moşiei, că s’au curatu, pădure şi crăngl (a. 1735). IORGA, S. D. XIV 54. S’au apucat oamenii de au curat acea pădure (a. 1776). URICARIUL, Vil 23/u. Unde şi căt loc să cure [clăca-şul], CARAGEA, L. 25. 3°. A desface boabele de pe ştiuleţii de porumb, a curăţi de boabe; a curăţi de foi ştiuletele, a desface foile care înfăşură ştiuletele de porumb (cf. ION CR. IV 221, GR. S. V. F. 1, 120) de foi (cf. ION CR. IV, 221, LUNGIANU, CL. 223). Mă aşezasem între flăcăi şi curam de zor. SANDU-ALDEA, A. M. 133. 4°. A curăţi (poame, legume, nuiele, ouă, etc.) de coajă. Şi le cură pre dânsele [toiegele] Iacov belituri albe, şi... să arăta... albeaţa, ce au curat, împistrită. biblia (1688) 22 b. Să iei patlagenele, să le curi de coajp, lor cea mohorîtă (a. 1749) ap. TDRG. # A Clira ouă (roşii) cuiva = a cinsti, a băga în seamă pe cineva, de frică s. din cauza respectului ce inspiră. ZANNE, P. IV. 38. Baba ■asta era grozav de înţepată. Ea nu cura ouă nimu- lui în lume, ea nu ştie ce e frica. ib. [Rumânu’1... Când te crede mic, jos, nu-ţi prea cură ouă roşii. JIPESCU, ap. id. ib. IV 38. 5°. A curăţi grâul de neghină (cu ciurul) (Zagra). Com. CORBU. 6°. A scopi (un porc). Am curat (curăţit) un poro. CIAUŞANU, GL. 7°. f A face să piară, a prăpădi, a pierde. Şi pizmuitorii miei curat-ai (curat-aiu SCH., pier-duşi-i HUR., îi măturaşi DOS., cumpli-tu-i-a-i COR.). PSALT. 29/n, cf. 207A, 134/ir,. II. Refl. 1°. (Despre ochi) A se curăţi de boală, a se vindeca. Ochiul se cura, Se lumina. GR. s. v 129. 2°. (Despre vitele fătate) A se curăţi de placentă. Com. DRĂGANU, Cf. CIAUŞANU,’ V. 3°. A se scăpa (s. curăţa) de ceva s. de cineva. Nu se poate cura de iei. (Jina) GR. s. VI 235. Cura-m’aş de dracul cu tine ! = de te-aş da dracului pomană, finim,'ii să scai) ou de necuratul, cu faţa mirată). CIAUŞANU, GL. 4°. A se curăţi de o învinuire, a se desvinovăţi, a se scuza (Cf. ciauşanu, v., gr., s. vi 234) ; a arunca vina pe cineva. Toţi să cură cu pricini: unul, că m’am însurat,... nitul... biblia C168S) pr. 3/32- Curându-să [ei] că vu pot [posti], unii de bătrâneţe, alţii. de boala trupului. MĂRGĂRITARE (1691), ap. TDRG. El făcea pre Dumnezeu vinovat, căci i-au dat muiere; şi muierea, iar, să cura pre şarpe, antim, P. 135. S’au curat unul pe altul, ciauşanu, v. Numa, iei să cură acuma, că aşea şi aşea (Jina), ap. GR., S., VI 235. [Ind. prez.: cur, curi, cură (rar, curează Zagra, 1. Năsăud, com. corbu). || Adj ec t.i v e: cu-rât,-ă v. c.; — curator, -oâre. (Ad I 1°) Să audsă limba ta acea curatoare de stride. dosofteiu, v. s. 167b; (ad II 2°) curatoare = locul în care a stat viţelul într’o vacă. Com. MARIAN. || Abstracte: curâre s. f. = curăţire; spec. desfacerea foilor de pe porumb (ION CR. IV 221) ; —-curat s. a. (Ad I 3°) La curatu’ de porumb. LUNGIANU, CL. 223. Dar nici o clacă nu era mai frumoasă ca aceea pentru curat porumbul de foi. sandu-aldea, A. M. 133; (negativ:): necu-rât f s. a. = necurăţie. psalt. 55/,, 76/.; — cu-rătură s. f. v. c.; — curăciune t s. f. v. c.] — Cuvântul românesc e un omonim, în care s’au amestecat două verbe latine: colo, -are „a curăţi, a strecura, a limpezi" (cf. străcura şi arom. cur laptili „strecor laptele") şi curo, -are, care, pe lângă sensul de „a îngriji", îl avea şi pe cel de „a curăţi (prin îngrijire, spălare, etc.) “, cf. cur a3, Cf. curat, curătură, curăţa, curăţi. CURĂ vb. Ia. (Med.) Soigner (un malade). ■— Trans. A căuta cu scopul de a vindeca (pe un bolnav s. o boală) ; refl. a se îngriji, a se căuta, a se supune unui tratament, unei cure. Trebue să găsesc vreo buruiană sau apă pe la atâtea academii..., să-mi cureze negreala trupului. EROTOCRIT, ap. DR. I 50. [Şi: (învechit) curarisî vb. IVa = a (se) îngriji, a (se) căuta cu doftorii, a doftori, vindeca. STAMATI, D. Se curarisea cu ţuică fiartă. contemporanul V, voi. II 145. | Abstracte: curâre s. f. aristia, pl., curarisîre s. f.; curât s. a., curarisit s. a. | Adjective: curât (curarisit), -ă; — (fr. curable) curâbil,-â = care se poate cura, vindeca, lecui, tămădui (cf. incurabil); — (fr. curatif) curativ, -ă = care lecu-eşte, vindecător, tămăduitor. (Substantivat) întrebuinţează curative (= medicamente vindecătoare), costinescu; — curânt (învechit: curent),-ă (în expresia) Medic curant = cu care te cauţi de obiceiu s. cu care ai început o cură. ' Se^caută... cu medicul curant. GHICA, S. 586.] ^'~?f.~~după germ. kurieren (lat. curo, -are „a îngriji"). CURA _ 1005 (TRAMA CUR vb. I v. cure. CtlRA s. f. Cure (medicale). — Căutarea unei lioale (de obiceiu grave s. cronice) printr’un tratament indicat (ape, regim, schimbare de aer, etc.), „îngrijire cât ţine o boală, cătare cu doftori, cu doftorii*1 (stamati, D.). Cura se face s. se urmează. Vorbă... nu-i plăcea, Fiindcă cură făcea. PANN, P. v. iii 11. Vara năvălesc mulţime de bolnavi la cură. c. NEGRUZZI, I 317. Cură de slăbit (I. teodoreanu, M. II 108), de soare, de struguri, dc aer (BIANU, D. s.). [Plur. cure şi curii. > — N. după fr. (lat. cura,-am „grijă", „îngrijire"). cCR vb. XII v. cure. CURÂBIE f s. f. v. corabie. CURÂBIL, -.4. adj (Med.) v. cura.3 CURAbOş ţ s. m. (Entom.) = cărăbuş. De toate gadinele şi broaşte şi curăbuşii (sec. XVI). MANUSCRIPTUL DELA IEUD 4/„. CURĂCIUNE f s. f. Proprete, purele, chastete. — (Numai la ANON. CAR.) Curăţenie, castitate. Ku-recxunS = puritas, castitas, munditio. [Cu negativul) neeurăciune f s. f. Neleurecsune = impuri-tas.j — Din lat. curatio, -onem „grijă, îngrijire'1. Cf. cura, curăţenie, etc. CURÂGJU s. a. v. curaj. CURÂJ s. a. 1°. Courage. 2°. Bonne humeur, gri-serie. 3°. Festin, bombance. — (Neologism pătruns şi 1n popor, unde a desvoltat sensuri nouă). 1". Tărie de suflet (LM.), care ne face să înfruntăm cu îndrăzneală primejdiile, să îndurăm băr-băteşte loviturile soartei şi suferinţele fizice şi morale, să ne adaptăm repede la greutăţile care ne surprind; îndrăzneală (STAMATI, D.), în-druzniret, cutezanţă, inimă (II 6°), bărbăţie (2°), încumeta re, putere (novacovici, C. B. 6), v o i n i c i e. (Contrariul: timiditate, sfieală, frică, laşitate; un grad mai mare de curaj e temeritateaJ. Cineva are, ia, p r 1 n d e, capătă, dă, (îşi) face curaj, pierde curajul,. Luăm curajul a cădea înaintea puternicului tron al MajcstBţii Voastre (a. 1774). URICARIUL, 1 174/2. Au pricrpnt mărşăvitul neam că Romanii şi-au pierdut curagia. ŞINCAI, I-IR. I 129/0. Unii ca aceştia gândesc eă sunt cu corâjie şi voinici. ŢICHINDEAL, F. 318. Făceam, coraj din gură, ea să fug de tot dinaintea ta. GORJAN, H. 11 180. Fără corajie dc a mai traduce şi alte cărţi în limba romăncască... id. ib. IV (introducere). Aceasta i-au dat un oareşicare curaj. DRĂGHICI, R. 11C/M. Şl acum chibzuiâ tocmai să spargă Capul vrăjmaşului ca şi-o nucă, Aşa de mare curaye îl apucă. BUDAl-deleanu, ap. vaida. Cei fără de corajuri. pann, E. II l/<. Unirea, Ce le hrănea corajul..., din inimi a lipsit. ALEXANDRESCU, M. 32/2. Om cu coragiu şi vrednic. BĂLCESCU, M. V. 594. Ochii lui, albaştri ca asurul, plini de foc, dovedeau curaj. c. NE-GRUZZI, 1 30. l<’iiva de împărat prinse curagiu. ISPIRESCU, L. 57. Bogătaşul răspunse cu coraj. id. ib. 17S. Petru nu-şi pierdea corajul. FRÂNCU-candrea, m. 262. Om slab de corajie (Oraviţa). Com. Di*. COCA. Zise ţiganul făcându-şi curagiu... FUNDESCU, L. P. 159/27. La furat, trebue oameni sprinteni, oameni Iuti şi oameni cu curagiu. RETEGANUL, P. I CO/27. Ijaneş însă nu pierdu curajul. id. ib. IV 11/ik. De-ţi iubeşti vieaţa, du-te la gâşte, iar de li s’a urît de ea, atunci probeşte-li corajia. cătană, P. B. 11 137. Care din voi aveţi coraj să faceţi porneală să sburaţif GRAIUL, I 103/u). Vinea cu curaje mare. ib. II 95/u. Papă-lapte are corajiia în izmene. BREBENEL, GR. P. la ascultă, ciobănaş, Te văd Român cu coraj: Să mergem, să o tulim. în păduri să odihnim. TEODORESCU, P. P. 479. Cu... mare corajă se apropia. MARIAN, sa. 262. Numai Liţa, fată'n dor, Cu curaj căt un ficior, îndrăzni şi fură pere. A-lexici, L. P. I 181/,7. Săbioara şi-o scotea,... Şi la unghie o’ncerca, Vedea bine că prindea, Coraj li şi le lua Şi spre şearpe eă mergea. PĂSCULESCU, L. P. 173b/3io. Fără curaj, nu poţi scăpa de nici un necaz. iord. golescu, ap. zanne. p. viii 246. Cu coraj de găină, moartă, zanne, p. I 478. A avea curagiu de curea beată. id. ib. I 456. | L o c. adj. şi adv. Cu curaj = curajos. Sufletul... să fie serin, pacînic şl cu curaj, calendariu (1844), 70 j (Exclamativ) Curaj, copii ! 2°. (Popular) Voie bună (PAMFILE, C. Ţ., cf. LB.), dispoziţie (veselă) (cf. vaida) a omului care a băut (cam mult, dar ;nu e încă beat de-a-binele) (cf. HERZ.-GHER., M. IV 239), chef (7°). Ne iau tot felini de biruri,, acum s’o pus să ne iee şi corajul. conv. lit. xliv, i 652. Nu-i curaj, cănd n’ai la vieaţă nici un ban de cheltuială, ! CONTEMPORANUL, II 25. N’am eu coraj acuma să mă neguţez. SADOVEANU, B. 98. Min-teni am corajie mai bună. bănuţ, ţ. P. 33. De ec bea..., Faţa’nveselca, Cheful că venea, Coraşi că făcea, pamfile, C. ţ. 45. 3°. (Popular, prin Ţara Oltului) P. ext. Petrecere, băutură, chef (6°): Căn[d] iau răchiu, mai fac şi ele câte-o corajă. GR. S. I 136. Di ce nu te sloboz[i] la corajă ? ib. [Plur. -juri. | Şi: (uneori numai grafic) curagiu | Forme învechite, inculte s. populare, redând în parte forma italienească a neologismului: corâj, co-râş s. a., curâje, curâjă, curâie, curâgie, corajă, corâje (caba, sal., v. haneş, t. o. 114), corâjie (cu plur. corăjii), corâjie s. f. || Adjectiv: (fr. courageux) curajos (cu negativul necurajos), -oâsă = cu inimă, inimos, (eu o nuanţă de ironie) voimeos, îndrăzneţ, bărbat (II), bărbătos, temerar. || Verbe: (Banat) curăjî IVa intrans. şi refl. = A (se) provedea, a avea din destul. Se corăjăşcie bine = se prevede cu de toate, novacovici, c. B. 6-7 ; —• curajul IVa. M i-au dat curajuita ( =plină de curaj) nădejde. OBRADOVICI (1S05), ap. v. B. II 461.]. —■ N. după fr. courage, mai de mult din ital. coraggio, idem. CURÂJA s. f. CURÂJE s. f. CURAjI vb. IVa CURÂJIE s. f. CURAJOS, -OÂSA adj. CURAJUi f vb. IVa v. curaj. CURALÂR s. m. CURAlJCE s. f. (Bot. j | v. curea. ■ CURÂLNIC s. a. v. curelnic. curălCşA S. f 1 , ,v , > v. curea. CURĂlOxA s. f. ) CURAMA f s. f. sing. Contribution, collecte, ecot. — (Grecism-turcism, ieşit din uz) Contribuţie, cotizaţie, colectă. DICŢ. Să să plătească crcdttori[i] mei cu curumâ... şi cu... mă leg să implenesc pă aceia care i-am păgubit (a. 1788). iorga, s. T>. XII 112, cf. VI 248. Vor face curamă târgoveţii. id. ib. vi. 264. Vodă era sigur eă isnaful avea să CUUAN — 1006 — CURÂND alerge dela unul la altul, oa să facă curamă; iar pedeapsa înceta, îndată ce starostele venea la Curte cu un pureoiu de mahmudele. GHICA, s. 38. — Din n.-grec. xoupanăg „cotă" (din turc. gurama „concursul creditorilor"). Cf. ŞIO. CURĂN s. m. sing. v. coran. CURÂND, -X adv., adj. I. 1°. (Bn) eourant. 2°. Contant, s’eooulant; qui verse. II. 1°. Bientot, vite, au-s'sitot, depuis peu. 2°. Tot. III. 1°. Rapide, bref. 2°. Prompt ă. 3°. Vif, prompt. I. Ger u ud iu. 1°. t Alergând, fugind, mergând repede, cutreierând. Of. cure (I 1°) Lângă eest ■izvor, fentele vor îmbla încoace şi, încolo, curându, pre zid. falia (1581), ap. GCR. I 36/«. Mulţi, ourund spre războiu... N. TEST. 1648 ap. CP. 385. OurrănSu preste toată lumea [apostolul Iacob], s’au răstignit. DOSOFTEIU, v. s. 55». Aşijderea curând, (variantă: curund) după aceşti Cazaci,..-, au intrat în ţară. simion DASC. LET. 246/*. 2". (Despre lichide, păraie, etc.) Curgând (cf. cure I 3°, curge l 1“). Au pogoară-să ca o apă curând? BIBLIA (1795), ap. GCR. II 159/is. Aud pe cer tunând, Jos la baltă fulgerând, Ploaia’n codru răpăind, Apa vă,gas curând, Şi mierlită şuierând. MAT. FOLC. I 388. | P. anal. (Despre lacrămi, sânge, spermă, etc.) Curgând (cf. curge I 71’, curei 10°). Sânge fierbinte curându, CORESI, EV. 547/is. Văzându-i sângele curându ca izvorul. DOSOFTEIU, v. S. 59. Curându sămânţa den trupul lui. biblia (1688), 81». || Care face să curgă. Cf. cure (1 7°), curge (I 4°). Pământ care iaste curându lapte şi miare. biblia (1688) 86. II. In legătură cu verbe ale mişcării, acest ge-rundiu poate fi interpretat ca un adverb temporal: Curând apucă înainte (mardarie, L. 3244), care la început însemna „apucă înainte fugind", ajunse să însemneze: „apucă repede înainte". Mai în urină, acest înţeles se generaliză în legătură şi cu alte verbe decât cele ce însemnau o mişcare. 1°. (Astăzi) Peste puţin timp, iute (III 2°), repede, degrabă, îndată, numai decât, imediat, cf. de sârg, de loc. Kurund = cito. anon. car., lex. mars. 193. Ieşi curundu dintru, Ierusalim (curându N. TEST. 164.8: de grabă BIBLIA 1688). COD. VOR. 42/a. Ca iarba curundu (currundu HUR., de sârg dos.) usc-ă-se ca veardzele de zlac curundu, (currundu H., de sârgu D.) ca,d. psalt. 66/1.-.-10. Ranele tale curându se vor vindeca. CORESI, ev. 52/*. Nici fără negrije îmbla sau cu leane, ce curându şi tare. id. ib. 157/»(. Curundu-'l junghiară. CUV. D. BĂTR. I 428. Neşte bani... curundu veri cheltui, paraclis (1639), 57 r/s. Ferica,ţi, [ = fericiţi] de aceia ce, deaca se sfădescu, şi, curundu se împacă. COD. TOD. 92 r/7. Iară Pilat se miră că au murit aşa curundu. CAZANIA dela GOVORA (1642), ap. GCR. I 100/*,. Va muri curund (munt. : curând), preste puţine dzile... prav. 495. Curundu deprinsă de’nvăţară tot meşteşugul cărţâi. DOSOFTEIU, V. S. 64/a,. Aţi ieşit, c-u-răndu den calea carea au poruncit, Domnul voao. biblia (1688), 132b. Udrea după aceea, curând an venit şi cl, şi s’au tncMnat la Simion-Vodă. LET. I 228/s. Mai curund, sau mai de sirgu, N. COSTIN, ap. GCR. II ll/.r.. Dar era şi cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea. LET. II 412/;j. Trei lucruri, au curând,ii au cu zăbavă, mijlocesc stricăciunea omului, antim, ap. GCR. II 6/2». Fiiul căpitanului unei corăbii, care curând erg, să purceadă la Londra. DRĂGHICI, R. 5/2o. Vremea e turbure, curând, a să t,unc. c. NEGRUZZI, I 58. Tot ce-i falnic şi frumos, Curând trece, cu-rând'moare. ALECSANDRI, P. I. 175. S’ajung curând în cale, s'a,lătură călări. EMINESCU, P. 212: Tot, aştepta, doar o veni Flăcăul mai curând. COş- BUC. F. 158. Se coace, curund. (Haţeg), ap. HEM. 1531/is. Curând (= îndată, de loc) să vini. NOVA-COVICI, C. B. 6. Calfe şi zidari, Curând vă siliţi Lucrul de-l porniţi. ALECSANDRI, p. p. 187/,-,. Curund, Mai curund, Cu greblele o greblaţi, Cu foar-fecele-o forfecaţi. MARIAN, D. 5, 8. Vai de min’ mult m’am temut, C’a veni iarna curând Ş’oiu lua bărbat urît. JARNlK-BÂRSEANU, D. 411. Doamna, sparge blidu’n fund, Să scap de urît curund! MÂNDRESCU, L. P. II4/23. Buruiana rea creşte curând. ZANNE, P. 1 125. Cine cal străin încalecă, curând descalecă. id. îb. I 344. Sacul plin curând se varsă,: id. ib. iii 343. # Cât (f cum) mai curând s. cât de curând = cât mai iute, mai de grabă. Iară de nu o va mărita cum mai curund (MUNT.: curând), să-l cearte pre stăpân cu ocna. PRAV. 654. Cum mai ourund, să fugă îl grăbim. CANTEMIR, HR. 407. Să. cade eum mai curându să zidească o 6e-searieă. MINEIUL (1776), 169y2. Aştepta să se întoarcă înapo-i cât, de curând, beldiman, tr. 53/m. Cât de curând vor înţelege pricina tăcerii. DRĂGHICI, R. 107/io. Cât mai uşor şi mai curund să moară, ţichindeal, F. 119. tn curând = în scurt timp, nu peste mult timp. Toate în curund le-au potolit, cantemir, HR. 254. Şi cus venirea ta (oare cred că va fi în curând) te vei încredinţa că... c. NEGRUZZI, I 63. Trimisu-mi-ai la scrisori., Că’n curând, bade, te’nsori. JARNlK-BÂRSEANU, * d. 251. Peste curând, cu acelaşi înţeles. Voiu să-i scriu peste curând, ghica, a. 468. Nădăjduesc să mă întorc peste curând. ISPIRESCU, L. 10. I>e curând = înainte cu puţin timp, nu de mult, t de proaspăt. Botezat de curund. mardarie, l. 2193. De curând venise de la câmp. let. i 197/2». Fiind mers de curând despre aceste părţi de loc. ib. II 133/21. Şi jurământul şi pacea ce legase atuncea de proa,spă,t (variante: de curând şi de ourund), tocmind să se întoarcă pre urmă pre unde şi venise. SIMION DASC. 77/si. O casă de curund albită cu var. CANTEMIR, HR. 253/2o. XJnde ştiţi că s’au născut împărat tânăr de curând? cântece de stea (.1784), ap. GCR. II 139/23. Demoazela Agapiţa, de curând ieşită din pensionat, are zestre de o mie [. Cuiburile lor sânt foarte curat clădite, id. III 27/». 2“. (Contrariul lui mestecat) Care nu conţine alte materii, fără corpuri străine, pur. Un colac De grâu curat. TEODORESCU, P. P. 16. N’a plouat ploaie curată, Dar cu ciumă,-amestecată. alecsandri, P. P. ap. TDRG. Vin curat. LB. Bani curaţi = drepţi, munciţi, ce-i poate lua cineva. oricând. [ Spec. (Despre metale preţioase, bani, etc.; în opoziţie cu spurcat, calp fals) Fără aliaj ii, prisne, lamură. Kurat — purus. anon. car. Banii cei răi simt... mesteeătură,...: aurul, cel curat... cî-l spurcă şi-l meastecă. PRAV. 276. [Banul] de aur curat..., de argint curat şi să f ie deplin şi la cumpănă. ib. 282. Aurul cel mirat..., ningur, nu să cunoaşte căt iaste de curat. HERODOT, 361/,. Armele sale cu totul era de aur curat, pann, e. ii 12/„. || P. ext. Veritabil, adevărat. Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat, alexandrescu, M. 368/n. Râîa e de două soiuri: râie curată şi râia căprească. şez. ii 70/,. | Scump, nobil. Cu sângele ccla curatul ( : s c u m p n. TEST. 1648; cinstit biblia 1688). COD. VOR. 142/u. Dumnezeu au dat schimb pentru spăsenia noastră cinstit şi curatul sânge al fiului său. coresi, ev. 74/21. S’au făcut semn într’un măr curată (a. 1746). IORGA, S. D. XXI 340 (După paleosl. cistînu kamenî) Piatră curată = piatră scumpă, nestimată. Mai deşiderate de ( = decât) aurul şi, de pietri curate ( : curată HUR.; scumpă. DOS.). PSALT. 31/ia, cf. 83/m. II (După grec. oePaoxog „cinstit", care traduce pe lat. Augustus, ca titlu al împăraţilor romani) t împărat roman. Veghiat se fie întru ştiutul curatului (: la gindecata împăratului N. test. 1648; la a lui s e v a s t os judecată biblia 1688) cod. vor. v. colastră. CURAT — îoos — CURAT 3°. (în opoziţie cu acoperit, posomorit; despre timp, văzduh, etc.) Fără nori, senin. A-tunci în ziua aceea va fi vreame curată, calen-DARIU (1814), 77A. Văzduhul curat dintr’acc[a] zi. DRĂGHICI, R. 139/23. In sori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, p. I 125. [ (Co funcţiune adverbială) Deacă- soarele dimineaţa curat eu obicinuita sa faţă răsare. CALENDARIU (1814). 77/,. 4°. (Despre glas) Limpede, clar, desluşit (COSTINESCU). Vn glas aşa de dulce şi de curat,. CONTEMPORANUL, v, voi. 1 197. | (Cu funcţiune adverbială) Lui Roman tăiară limba şi iarăş curatu grăi. DOSOFTEIU, V. S. 134b. Voroviia... curaţii. MINEIUL (1776), ISO Vt. Vei binevoi a le învăţa pe de rost, pentru ca să le poţi cuvânta curat şi pe înţeles, c. NEGRUZzr, 1 8. -r>". (Despre femei) Fără menstruaţie. Cf. c u -răţenie I 2°. La lehuză nu-l bine să meargă femeia cănd nu-i curată (in menstrualii), căci copilul capătă o boală de cap, numită rofii. şez. VI 23. 6°. Care nu (mai) are s. nu a avut (în timpul din urmă) relaţii sexuale; (mai ales despre fecioare) cast, virgin, neprihănit. Cf. ION CR. I 121. GOROVEI, CR. Kurat = castus. ANON. CAR. Preablagoslovita curată fată Mariia. CORESI EV, 2/is. Or[i]eare fecioară, sau şi văduă curată şi de cinstc. PRAV. 436. Când va vrea să arate fata, cum au fost fecioară curată,... cum au fost fecioară întreagă,... cănd vor mărturisi şi vecinii cum au avut veaste de fecioară curată şi ş[i]-au petrecut vi[e]a-ta cu cinste, ib. SOI. I'e apriga nevastă o mândrie îngâmfată îndeamnă de pre[a]curvie să se păzească curată. KONAKI, P. 285. Cănd sameni grâul, să fii... curat de noaptea. GOROVEI, cit. | De-i făcut de bărbat Curat, Necurat, Sară-i ochii lui din cap. marian, v. 138. | Prea-curata (fecioară) — Maiea-Pomnului, Precista. 7". (Contrariul noţiunii spurcat; despre vase) O oală, curată. 8°. (Contrariul lui pătat, vinova t., etc.) Nepătat, nevinovat, integru, cinstit. Trebuia-?!,e şi viiaţa dercaptă şi curată, coresi, EV. 4/». L-âu şi scos din visternicie, cu mare bănat pentru acta slujbă curată. LET. 11 272A». Conştiinţi curate. alecsandri,. p. iii 215. Vicrtţa-i e curată ca cristalul. EMINESCU, P. 246. Dacă n’ar fi Sâmburele cel rău într’imul, omul ar fi curat ca mirul. MARIAN, î. 51/>3. :|£ Mai bine sărac şi curat, românul glumeţ, i 43/,.. Cil faţa curată v. faţă (I 1°). (Cu acelaşi înţeles) Cu obraz curat. Fuge... la sfânta Duminecă scăpând cu obraz curat, creangă, p. 216. |1 Substantivat t: Nici să se mea-stece... curaţii spurcaţilor, CORESI, ev. 426Ai. Tot curatul în casa ta va mânca pre oale [jertvele]. biblia (1688), 109b. 9“. (Despre inimă, suflet, cuget, conştiinţă, cuvânt, etc.) Sincer, deschis, leal, nefăţarnic, din inimă, bine intenţionat, cu conştiinţa împăcată, fără mustrare de cuget, pur. Credinţa curată şi nespurcată. cod. VOR. 11(>Ai Nevinovatul cu murale (= mâinile) şi curatul eu îrema (= inima) psalt. 40A. Dragostea ceaia curată, coresi, ev. 47A-Cine te cearcă cu rugă curată il gri,je,şti la lipsă. DOSOFTEIU, ps. 30. Al vostru cuget s’au arătat curat. LET. II 104A*. Veniţi... cătră curata lumină. Ca să cunoaştem cărarea pe care firea ne mână. konaki, p. 259. Domnul M. are cele mai frumoase şi curate sentimente pentru, binele acestui judeţ da frontieră, universul, a. 1933, din 8 XII, col. 3, p. 2. Eu ţi-am spus curatul adevăr, ispi-RESCU. L. 42! O mu’ prin câteva cruci făcute cu duh curat, îl izgoni [pe diavol]. ŞEZ. I 286A- A fost dragoste curată, Dela Dumnezeu lăsată, jar-NlK-BÂKSEANU, D. 57. | Binevoitor, bun. în oa- rece chip nu-i vedea cu ochi curaţi. MAG. ist. II 6A- II A d v. Cei ce curatu şi luminat cred întru el... coresi, EV. 528Aj. 10°. Exact, precis, sigur, limpede. La cei mai curaţi scriitori, n’am, aflat, cantemir, hr. 51/20. Curăţă înţelegere., mineiul (.1776), 4”A. Ţiindu-să pe fieştecare an socoteală curată (a. 1820). uricariul, ii 64Aa. Răspunsul tău era mai curat... de cel ce eu socoteam întru mine. .beldiman, n. P. 1. 24. înseninarea, de s’au dat pe fieştecare an samă curată sau ba. codică ţiv. 3(5/3». Ce semn mai voeşti, dadaco, decât acest mai cura!? PANN, E. 1 90. Am fost pe la toţi şi le-am spus curată vorbă: N’o poftit boicri-u’. ALECSANDRI, T. 992. I Curată socoteală = iucru clar, indiscutabil. De-i lovi bărbatu’... se duce de-a tumba peste nonă mări şi nouă ţări... curată socoteală. alecsandri, t. 11. Curată socoteală: erai numai împărat, dar nu erai om, acum eşti om, fură să fii împărat, delavrancea, ap. TDRG. | Vorbă curată = spusă pe şleau, fără înconjur; Ia dreptul vorbind. Vorbă curată! Nici, un al doilea Nim-rod..., nici un al doilea Sfânt-Hubert... cu unul n’am să mă fac. ODOBESCU, iii 13/i7. II Adv. Exact, precis, sigur, limpede, lămurit, desluşit, pe faţă, pe şleau, fără înconjur, de-a-dreptul, hotă-rît. Să arate curată că... CORESI, EV. 457/2i. în capul [= capitolul] ce urmează şi mai curat să va videa. cantemir, HR. 75A, cf. 261A. Învoiala... zice curat, că... (a. 1755). URICARIUL, . VI 174/o. Despre amândouă părţile dovedindu-se curat că toată valea Namisnicului... este a Zoii,ii... (a. 1798). ib. XXIV 428/„. îi zice curat în ochi (a. .1848). ib. X 4/]0. M’am uitat prea bmc la dânsul şi îl cunoscuiu prea curat, gorjan, H. II 161. Chesaşul, când nu va zice curat precât (-că) să pune chezaş. caragea, l. 35/m. Susano,... îţi spun curat, pe şleah, eă mijeşti drăguţă, alecsandri, T. 708. C’apoi atunci curat îţi spun că nu mai ai ce căuta la casa rnca. CREANGĂ, p. 193. Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că tn'am însurat C’o mândră crăiasă, alecsandri, P. P. 2b/s. | (întărit prin alte adverbe) Cred chiar şi curatu. coresi, EV. 267/h. Spuind aiavea şi curatu. id. ib. 304/» Nit pociu... să judec aşa întocmai curat, pann, e. 11 82/o. Soare luminat, Spune-mi tu curat Şi adevărat, reteganul, P. IV 3Ao. (După fr. purement et simplement). Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu (= pur şi simplu, fără condiţii) sau sub beneficiu de inventaria HAMANGIU, C. C. 166. 11". Adv. Chiar (II 1“), precis, într’adevăr, întocmai, absolut, numai (cf. LB.) Nu putea s’o vază pe ea ochi[i] lui curat, pann, e. I 63. (’i'i-putescu:) Eu vampir, ai?... Caraghios! (Pristanda:) — Curat caraghios! CARAGIALE, T. I. 9'J. Mi-a venit din ccriu un cuc, Mi-a căutat curat în fală. CONTEMPORANUL, II 13. Asta-i curat vorba '■,cc 11: poftim pungă la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă. CREANGĂ, P. 234. 252. Măi, măi, măi! ace-ştla-x curat sărăcie trimisă dela Dumnezeu, pe capul meu. id. ib. 261. Casa asta cum mai samănă cu casa mea! curat casa mea! ŞEZ. I 54/u. Ii dracu’ curat (ca în nemţeşte: er ist der reine Teufel) ! HERZ.-GHER., M. IV 251. 12°. A d j. Incontestabil, fără discuţie. Au stăruit... a socoti aceste mănăstiri ca o a lor curată proprietate (a. 1833). URICARIUL, V 343/0. Acea sabie... E a tată-meu curată, pann, E. ii 51/0. 13°. A d v. Strict. Actele curat conservatorii... HAMANGIU, C. C. 167. 14°. A d j. (Despre moarte) Naturală, normală. Alţii spun cum moartea lui n’au fost curată, ce să-l fie otrăvit doftorii. LET. 11 7/s. 15". Adj. Asupra căruia nu zace nici un blestem s. vreo afurisanie, neafurisit, nevrăjit, fără. CURĂŢA — 1009 — CURĂŢI draci. Apele sunt curate şi sfinte = spiritele necurate nu locuesc în ape. GOROVEI, CE. Când calul trage într’un loc unde începe■ să bată cu copita, să ştii că dedesupt nu-i curat = locul acela este în stăpânirea unui spirit necurat, al dracului, id. ib. [Comorile]-s de două feluri: curate, adecă care-s juruite omului, şi necurate, a[l]căror stăpân e necuratul, şez. i 284Ae. Sărace dragostele, Ciripesc ca pasările, Pe toate gardurile, Sub toate streşinile; Dară nu-s toate curate, Ci-s cu dracu’ mestecate, jarnîk-bârseanu, d. 17. Par'eă nu ai fost curată, Ţ’a foşt gura fermecată, hodoş, P. P. 95. Ori casa asta nu-i curată, ori s’a cutremurat pământul, creangă, p. 302. ±fc Nu-i (lucru) curat = nefiresc, blestemat, pus la cale (de demoni) ; se petrece ceva cum nu trebue, nu e aşa cum so arată, 1111 e lucru cinstit. Cf. TDRG. jNu era curat; trei-patru ceasuri toată oastea l-au gonit [pe urs], şl de-abia l-au ucis. let. ii 291/u. Bine că am scăpat de belea; că nici lucru curat n’a fost aici! CREANGĂ, P. GS. M pricepuse că beţia aia d’atuncia nu fusese lucru curat, ispirescu, l. 107. Că doară pasările îi cunoşteau, ele ştiau că nu-i lucru curat. RETEGANUL, P. IV 68/7. De cine dorul se leagă, Nu-i paiă lucru de şagă, Că de mine s’a legat, Şi nu e lucru curat. TEODORESCU, P. P. 276. 16°. Adj. Binecuvântat de Dumnezeu, credincios, sfânt. Curată învăţătură. CORESI, EV. 297Ai. Duhuri curate din ceriuri! KONAKI, P. 270. Mă jur în ceas curat Să-ţi torc haine de mătasă. A-LECSANDRI, P. I 9. || Substantivat (şi pus — în gâcitori — în opoziţie eu necuratul) Sfânt. Ţuguiul curatului în mijlocul satului. (Biserica). PAMFILE, C. 17. 17". (După fr. 6indfice net sau după germ. Rein-gcwinn) Venit CHINDEAL, F. 179. ’ , 3°. Trans. A scăpa, a mântui ceva s. pe cineva (de ceva rău), a înlătura, a face să dispară, să plece. Au curăţit ţara de păgâni., mag. IST. i. 22S/ir.. Să ne curăţim odată, limba de varvarie.. P. MAIOR, IST. 257. [î]l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de un trândav, creangă, p. 330. M’ai curăţit de duşmanul meu. sbiera, p. . ' 87/n. || Refl. A se scăpa, a se mântui, a se descotorosi de cineva s. de ceva. RĂDULESCU-CODIN, î., ŞEZ. II 226/.. S’au sfătuit. cu taină, ce vor. face, ca să se poală cură li de dânsul. M. COSTIN, ap. GÂDEI. Dimitraşco-Vodă, după ce au văzut că s’au curăţit de Le-şi,... s’au dus la scaun. LET., II 228/m. Nu s’au mai putut curăţi ţara de dânsul!. ib. II 253/i. Se curăţisc târgul, de beţivi. BELDIMAN, TR. 9. Era mulţi bolnavi, de care bucuros s’ar fi eurăţit spital,maisterul. barac, T. 21. Cre-. dineiosul împăratului, crezând că s’a curăţit de oaspeţi... CREANGĂ, P. 255. Oare n’ar fi- mai bine să şed eu îti fundul rădvanului şi lui. să-i dau cu. ceva ’n cap şi să mă curăţ de dânsul? SBIERA, p., 73/o. Nu te teme, împărate,... ne curăţăm noi de. el! ISPIRESCU, L. 327. Bărbaţii, o .ţin dc o podoabă, Iar cănd o au, Cearcă să se eurăţcască de ca (= Barba). GOROVEI, C. 21. Nu se curăţă. (scapă.) de dânsul, ca de râie. ZANNE, P. II 097., 4°. Trans. (Complementul e o persoană) A alunga, a face să dispară; p. ext. a prăpădi, a. stinge (RĂDULESCU-CODIN, î.), a omorî (id. L.)., Oiu curăţi pre Turci. LET. II 361/». E bine tot-* deauna ca pre unul ca acela să-l cureţe omul de pre aici. BARAC, T. 42. Mai întâiu, mă hotărisem să te curăţ... caragiale, t. i 70/n. Daaă-l prindeam puindu-mi foc, spuiu, în frica lui Dumnezeu, că-l curăţăm, brătescu-voineşti, ap. CADE. Lumea toată-aş curăţi. contemporanul, i 833.. Am pus... puşca’n el, şi l-am curăţit. RĂDULESCU--CODIN, L. Şi-a luai paloşul şi-a orepat-o drept in mijloc şi-a curăţit smeii din ea. RETEGANUL, p. V. 78/jo. Şi odată îl iau cu putere şi-l curăţă pe Pescăruş de pe faţa pământului. RĂDULESCU-CODIN, I. 132. Hi! Smeulc, era să mă cureţi tu pă mine; da acu te curăţ eu pă tine. — Nu mă curăţa, băiete, se roagă smcul. id. ib. 233-4. || Refl. (mai mult în glumă) A se prăpădi, a muri. în câteva zile s’a, curăţat bietul om. 5°. Ii e f 1. (Despre mamifere, dar mai ales despre vaci) A lepăda placenta. Com. MARIAN, HERZ.-GHER., M. IV 251. 0°. Trans. (Despre metale, vin, etc.) A face curat (II 2"), a îndepărta substanţele străine din ' ceva, a lămuri. Focul... în multe chipure lucrează, că, incălzcaşte şi arde, luminează şi. curăţeaşte. CORESI, EV. 192/w. || Refl. Materia cea groasă [din apa Nilului]... se curăţeaşte şi se înduleeaşte. cantemir, IST. 140/is. Se curăţă vim.l. I. IONE-, SCU, C. 200. 7°. Trans. A îndepărta coaja, peliţa, găoacea, solzii, foile, etc. de pe fructe, cartofi, nuci, ouă, peşte, porumb etc. LB. Alexandru... înfipse un cuţit într’o pară, şi o curăţă cu răbdare minuţioasă, c. PETRESCU, 1. I 9. Când popuşoii urmează să se cureţe acasă, de cele mai multe ori claca nu lipseşte. PAMFILE, A. 220. j A îndepărta (cu_ scobitoarea) resturile de mâncare dintre dinţi. îşi cu- . răţă dinţii. 8°. Refl. (Despre cer). A se face curat (II 3"), a se elibera de nori, a se însenina. Au început... ceriul a se curăţi. drăghiCI, R. 112/»7. . 9“. Trans. A jugăni, a castra. LB., DAME T. 120. 10°. Trans, A scăpa pe cineva de ceva inîee- , CURAŢI — ■ 1011 — CURĂŢI ţios, a vindeca de o boala (de piele), a c u r a3. Tlm-pină stricatul pre el... şi zise: „Doamne, de-ai vrea tu, putea-m’ai curaţi.“ — Hristos zise lui: „Voiu, curăţeaşte-te !“ Şi aeiiş curăli-se stricăciunea despre el. coresi, ev. 225/24-,-. Pre bolnavi vindecaţi, pre gubavi curăţiţi. TETRAEVANGHELIAR (ca. 1650-1675), ap. GCR. I 194/22. Banele trupurilor şi ale sufletelor... cu... doftorie.... le curâţeşti. MINEIUL (1776) 159. Pre cei leproşi curăţeaşte. CALENDARIU (1814), 30/4. Apă curatoare!... Tu eu-răţi maluri mâloase, Pietri ruginoase Şi fete frumoase, Gurăţi-mă şi pe mine ! MARIAN, V. 118. Matricea dela (cutare) o' eurăţară. şez. XV 21%». Am o gânscă potcovită... Cu gura pahar clăteşte, Multe boale curăţeşte (= Fântâna). GOROVEI, c. 144. || Refl. Copila să’nf lor cască, Pe loc să se curăţ ească. alecsandri, t. I 979. Am să-i duo smicele de măr dulce şi pojarniţă; în două trei sile se curăţă [de bube dulci], CONTEMPORANUL, VI, voi. II 103, 11. Trans. A tăia o pădure şi a o lăzui de buturugi, de crengi, pentru a putea ara pe locul a-ceia s. spre a-1 lăsa de păşune, a cura2 (I 2°), a face curătură (2") LB. Vreun laz... spinos şi plin de pădure,... de-l va fi curăţit, prav. 13. De va lăsa neştine pojar în pomătul său, pentru ca să-l curăţască [Munt. curăţ ea scă] ib. 76, cf. 194. I-au plătit să-i curăţască nişte livezi (a. 1738). URICARIUL, X 204/25. 12°. Trans. (Complementul e o persoană) A •despoia. De bani, pe mine chiar m’a curăţit. CONTEMPORANUL, n 731. Toi prinde la boieri, De-i curăţă de averi, alecsandri, p. p. 159/u. îl pro-preşti Şi-l cinsteşti Şi de cal îl curăţăşti. VASILIU, C. 76. || Refl. (mai mult în glumă) A se arde, a-şi pierde toţi banii, a rămânea lefter. Am jucat la casino şi’n zece minute m’am curăţat. 13°. Trans. A fura, a şterpeli, a şterge. Ieri noapte [lupul] era să-mi curăţe purceaua din tindă. NĂDEJDE, ap. TDRG. 14°. (Med.) T r a n s. şi r e f 1. A da cuiva s. a lua un medicament (o „curăţenie") pentru a avea scf.un. Copilul are temperatură. Trebue să-i dăm ceva să se cureţe s. să-l curăţim. 15°. Refl. (Atestat numai în biblia 1688) A se abţine. De vin şi de rachiu se va curaţi. 98. II. Fig. 1°. Trans. (Complementul e o persoană s. sufletul, inima, mintea, etc.; construit cu prep. de, ţ d i n) A face curat, a scăpa (de păcate LB.), a mântui. Sufletele noastre cură-ţindu întru ascultarea deadcvărului. COD. VOR. 143/u. Pre noi să speale şi să ne curăţeaze de păcatele noastre. CORESI, EV. 508/m. Nn va curaţi Domnul pre cela ce va lua numele lui în deşert. biblia (1688), 53b. Frica lui Dumnezeu cură-ţeaşte inima, antim, ap. GCR. 11 4/a. Ce vină port că simţuri rele se trezesc în mine? Şi totuşi sânt necurat. Mă va curaţi hotărîrea aceasta? a-Gârbiceanu, L. t. 330. Ai vroit tu să mor eu, Dar n’a vroit Dumnezeu, Că de moarte m’a scăpat, Să te curăţ de păcat, alecsandri, p. p. 138/,;. | Absolut: Cu îndurarea inimii cunoaşte, cură-ţeaşte, miluiaşte. molitvelnic (ante 1633), ap. GCR. I 8I/20. 2°. Trans. (Cu complementele: păcat(e), fării-deTlegi, spurcăciune, greşeli, etc.) A face să dispară, a şterge, a îmbunătăţi, a îndrepta. Curăţea.-şte (= ştearge DOS.) toate fără-legile tale. PSALT. 211/i, 17. Doamne, curăţează păcatul meu. CORESI, PS. 60. Apa curăţeaşte spurcăciunea păcatelor. id. EV. 158/27. Jidovul..., de are fi făcut eăte păcate şi scârnăvii, pentru darul botedzului toate să vor curaţi şi va rămânea cum are fi fost născut a dooara. PRAV. 1107. Curăţeaşte toate greşalclor noastre. CUV. D. BĂTR. II 216. Să le alegem cele mai bune şi să curăţim cele rele şi aducătoare de stricăciune obştiei (a. 1764). uricariul, 1 291/4. Mijloacele ce se pot întrebuinţa, în locul obiceiurilor... nefolositoare, pe care le-am curăţit. 1. IONESCU, C. V. 3°. Itefl.. (Absolut s. construit cu prep. de) A se scăpa, a se mântui de ceva, spec. a se scăpa de păcate prin mărturisire şi cuminecătură, a se face curat (I 2°) Se curaţi cu ruşii (= c-u dânşii) şi mearse în băsearecă. COD. VOR. 32/i. A -tunee nevinovat voiu fi, şi me curăţescu (mă voiu curăţî DOS., curăţi-rnă-voiu COR. HUR.) de păcate mari. PSALT. 32/5, 37. Preutul avea sămn, de cunoştea cine să curăţia. VARLAAM, c. 365b. Nu putu răbda arumeala idolilor, ci s’au suit la munte, eurăţindu-ş[i] pre el eu ajun. PROLOGUL (1675), ap.GCR. 1 222/o. Să postesc trei luni, să mă cură-ţuscu de toată imăciunea. dosofteiu, v. s. 150b. Aşa şi el se curăţeşte de scârba ce-i zăcea la inimă. LET. 1 166/w. S’au mai curăţit Brâncovanul-Vodă de grijă. let. ii 276/33. Să se curăţcaseă de acel nume de hain ce-i ieşise. LET. III 17/ra. Curând îţi iei răsplătirea şi te curăţi de o grijă. GORJAN, I-I. IV 99. Să mă curăţesc, Să mă limpezesc, De toată ura. MARIAN, î. 15/u. De vei mânca de şapte ori hrean, te curăţi de păcate, ca cum le-ai împărtăşi, şez. I 127/u. Cum ard toate satele, De-şi curăţ[ă] păcatele ! ALECSANDRI, P. P. 218/t. 4°. f R e f 1. A scăpa de o învinuire, a se justifica. Cf. PONTBRIANT, polizu. Nu te curăţi tu cu d’alde astea, că nu l’ai văzut ! gorjan, h. i 25. || R e f 1. A se curăţi pe altul — a arunca vina pe altul. Cf. POLIZU. 5°. t T r a n s. şi r e f 1. A (se) lămuri, a explica. A tuturor scriitorilor păreri într’un loc le adună şi le curăţeşte. cantemir, HR. 72/ot. Ideile se curăţă şi se lămuresc, trecând prin buzele noastre.' MARCOVICI, C. 39/o. [Prez. ind. curăţ (curăţesc), curăţi (cureţi, cu-răţeşti), curăţă (curăţeşte), curăţim, curăţiţi, curăţă (curăţesc). Prez. conj.: să curăţe, cureţe, cu-răţească. | Şi: (mai ales cu sensurile I 4°, 7° şi 12°, mai ales în Muntenia) curăţa vb. Ia, cu prez. curăţ şi t curăţez. | Negativul: necuraţi vb. IVa t = (intrans.) a trăi în fără-de-lege, a fi nelegiuit, a păcătui; (r e f 1.) a se murdări, a face pe sine. Puse-i chipul celora ce vor vrea să necurăţească ( : ce vieţnesc fără de leage. N. test. 1648; ce vor să facă necur&ţie biblia, 1688) COD. VOR. 170/a. Feriiu (= păziiu) căile Domnului şi nu necurăţiiu de dzeul meu. psalt. 27/i. Copiii care se necurăţesc... GOROVEI. CR. ) Adjective : curăţit (curăţat, cu negativul necurăţit, necnrăţat), ă. (Ad I 1°) Kuraczat = pur-gatus. LEX. MARS 239. Hainele şi armele sunt bine curăţate. ISPIRESCU, L. 3; (ad I 2°) Misia e curăţită şi deşertată de oaste grecească, p. maior, ist. 205. Trântori, de care trebue curăţit stupul... C. NEGRUZZI, I 141. Monument, curăţat cu o minunată măiestrie de pecinginea uricioasă cu care îl năclăise secolii. ODOBESCU, II 502. Porcul este curăţit de păr. PAMFILE, CRĂC. 200. Oasele curăţate de carne, ispirescu, u. 86/,o; (ad I 6°) Argint lămurit şi de şapte ori curăţit, biblia (1688), pr. 4/1; (ad. I 7°) îi întinse... jumătate din-para curăţată, c. PETRESCU, î. I 9; (ad I 9°) Fiind evnuh, adecă curăţâtu, s’au călugărit. DOSOFTEIU, V. s. 78; (ad I 11°) Ocina, cu mănule meale curăţită (a. 1681). PAMFILE, a. 2; (ad I 12°) în două cuvinte te previn: e curăţat ( = lefter) complet, c. PETRESCU, C. V, 73; (’ad II 1°) Siro-ţirile toate îmi sânt curăţite. DOSOFTEIU, PS. 24. Curăţit lângă Mântuitorul lăcueşti. arhiva, r. 1 68; (ad II 2°) Păcate... necurăţîte prin abdest. E. Văcărescul, IST. 249/3. Pentru ca... nici imă-ciune necurăţită şi neştearsă să lăsăm,, pus-a/m socoteală. CANTEMIR, HR. 110/B; (ad II 3°) Glvi- I. Ii. 04* CBRĂŢICIUNE — 1012 — CURATOR puri albe curăţite Tot de popa spovedite, De păcate ispăşite, marian, SA. 11; — curăţitor, -toâre. Kurcezitor ;= mundator, purgator, anon. car. (Ad I 3°) Te-ai arătat... curăţitoriu de tiranii patriei. biblia (1888), pr. 7/«; (ad X 6°) Apă binefăcătoare,... Mândră şi eurăţ itoare. marian, d. 11:); (ad II 1°) Cine se îmbracă în Hristos, toate bunătăţile are, derep'ce că curăţ itoriu iaste tuturor sufletelor şi trupurilor. cORESr, EV. 45/ai. [Maica Domnului] curăţiloarea cea caldă a. celor greşiţi, mineiul (1776), 151y2. Substantival:: (Ad II 3"). Fără-de-ler/ile nccurăţitoriloru (aprinşilor în necurăţie. N. TEST. 1648). COD. VOR. Cuiălitor de haine, de ghete. Curăţ itoare — scoaba fierarului. H. IX 439, X 585, 170/3. | Abstracte: curăţire (curăţare) s. f. (ad I 1") Curăţire de pete, de grăsime. COSTINESCU; (ad I 2°) Robinson... nu ştia... câtă curăţire aCuce acrului [tunetul). drăghici, R. 72/;n; (ad I 10') Fântâna oei... era de curăţire şi de sănătate bolnavilor, varlaam, C. 155. Ai dat... curăţire leproşilor. MINEIUL (1776), lSl'/s; (ad II 1°)- Să dea lumii curăţire greşa-Xelor. MINEIUL .(1776), 32. Femeilor ce au murit îndată după naştere şi cărora n’a apucat a li se ceti rugăciunea de curăţire... MARIAN, î 310/j. Curăţire după pocăinţă. MARDARIE, L. 291; curăţit’(curăţat) s. a. (ad I 1°) Nu mai isprăveşte cv curăţatul; (ad I 2°) Prăşitul, care se numeşte şi curăţit, se facc. cu o sapă. pamfile, a. 144. Hai eu lelea la plivit, La plivit, la curăţit, alecsandri, p. P. 319A. (S p e c.) Curăţit se numeşte tăierea din faguri a trântorilor care sunt în stare de larvă. DAMfi, T. 120. Curăţitul viei (H. X 464) porcului (PAMFILE, CRĂC. 200) ; (ad I 7°) în ogradă sau sub un adăpost... se face curăţitul (= desfăcutul boabelor de pe stiuleţii de porumb). pamfile, A. 220. începu a sori■ la curăţat, san-DU-ALDEA, A. M. 143; / ad I !J) Jugănit. Cf. DAMfi, T. 120; — curăţitură s. f. = curăţire (anon. CAR.) ; gunoiul, murdăria care se adună când cureţi ceva; ceea ce rămâne în ciur după ce se cerne grâul, cură tură (6°); curătură (2“) (LB. H. Iii 310, X 260). Nu va mai putea să-şi lucreadze viia, sau curăţitură (MUNT.: c u r ă.t n r a). PRAV. H). Câteva livezi şi curăţituri făcutc de rezeşi (a. 1820). URICARIUL, Vl 172/2T. Aceasta este -c.’upul spre cruţarea lemnului şi mai vârtos spre uşurarea curăţiturii locului, unde sc fac leamncle. Coi), silv. 13. Găina curăţitură visează şi vrabia meiu. ZANNE, p. I 473; — curăţiciune f s. f. = curăţenia sufletului. Te-ai. făcut cură ţâeiune prin păcatele noastre, dosofteiu, PS. 500. Cu totul deplină cură ţâeiune. i(l. V. s. 20b; — (numai In psalt., subt forma negativă) neeurăţime t s. f. — necurăţenia sufletului. Uiudccă lor /juruTiedzeu ; se. cudză den cugetele sale, după multă necurăţia (necuraţiinea HUR.) lor leupedzi ci, că măniiară-te, Doamne. 7/ 1!»*] — Derivat din curat. CUIîăTICiCne t S. f. v. curăţi. CLKAţIE s. f. 1. 1°. Proprete, net,tetCi, puretd. ■ 2r’. Chastete. 11°. Purificat ion, purete, kouiiccctd, cnrrection, integrite, franehise. — (La or'ig.ne curăţie era abstract adjectival, arătând o însuşire. Cu timpul s’a confundat cu abstractul verbal curăţenie „curăţire", care l-a înlocuit în mare parte). 'i. (Propriu) 1°. Calitatea, starea, înfăţişarea unei persoane c urat e s. unui lucru curat, lipsă de murdării, de infecţii, , c u r ă ţ e n i e ,(I 1“;. După eurăţiilc (ourăţiia HOR. dos.) mărilor (= manilor) meale da-m[i]-vd. psalt. 26/cf. 27/7-8. in, casu tor să crea putea cânta Sf. Liturghie, însă numai pentru curăţie grăim aceasta, let. ii 21/27- Această curăţie mare şi aceste locuri bine întocmite. ISPIRESCU, ap. CADE. 2". Castitate, curăţenie (I 3°) ; virginitate. Curăţi.ia de feţie au iubit. CORESI, ev. 303/»,. Pentru curăţie, cum nu să cade nici celora ce simt (= sânt) însuraţi, cuvânt PENTRU CURĂţits (1610), ap. OCR. 45/21. [Sfântul Dimitrie] curăţie Unea. VARLAAM, c. pi'. 3(î,J. Rahaava lăsă eurviia şi. iubi cură tăia. DOSOFTEIU, V. s. 203. Aceasta pănă la bătrâncaţe ş’au ţinut ficioria. în curăţie, id. ib. 13b. Preotul, de se va afla eu o-fată şi-i va strica curăţia, prav. (1640), ap. TDRG, Ivi şi colea a ei haină s'a desprins din sponci ş'a-rată Trupul alb în goliciunc-i, curăţia ci dc fată. EMINESCU, P. 184. Fata îşi ridică bustul... ca şi cum o secretă dorinţă ar fi. îndemnat-o să se arate în toată curăţia ei. D. zamfirescu, R. 31. TI. Fig. Curăţire, ispăşirea păcatelor, purificare; firea omului curat 12°; nevinovăţie, cinste, corectitudine, integritate, sinceritate, lealitate, curăţenie (II). Spart-ai de ourăţiia lui., scaunul lui. psalt. ISO/k,. A tonte păcatele curăţie iaste smerenia, coresi, EV. 17/>,. O formaţi de postnicii şi agiunătorii cu curăţie! cuv. D. Bătr. ii 467. Curăţăia rugilor tale. DOSOFTEIU, V. s. 12|J. Curăţita sufletului. MINEIUL (1776), 125 2/2. Curăţia inimii iubeaşte. ţichindeal, f. 249. îmbră-ţoşindu-să cu râvnă, şi păzăndu-să cu curuiier [această lucrare] va rădica în mijlocul saţietăţii Moldovenilor un trainic monument, codică Ţiv. ■vai/u. Aceluiaşi zel al lui Dosofteiu pentru curăţia. credinţa se datorese mai multe dintre tipăriturile bisericeşti ale lui Brâncoveanu. iorga, IST. LIT. XVIII, 44. Cei drepţi şi în curăţie Te-aşteaptă cu bucurie. TEODORESCU, P. p. 113. [Negativul : necurăţie s. f. 1°. Murdărie. LB. Veţi curăţi necurăţia [lemnu]lui.. biblia (1088), .85. Iaste plin de necurăţii şi de putoare multă, greceanu (a. 1691), ap. GCR. I 292/,,,. Praf, tină şi celelalte necurăţii (a. 1815). URICARIUL, v 438/,. Cânii... sc hrănesc... cu tot felini de necurăţie. DRĂGHICI, R. 221. L-am umplut cn totul de necurăţie. PÂNN, p. v. II 50. Ori ochiul lor să vadă vreo necurăţie. c. NEGRUZZI, 11 2G7/,,. | 2°. Excremente. Necurăţie de om. BIBLIA (1688). 74. | 3°. Menstruaţie. Muierile fiind întru nceură-ţii-a firei. varlaam, c. 55b. Tia [era] curăţ induse ăe necurăţia ei. biblia (168S), 227. | 4° Desfrânare. Curviia, neeurăţHa. CORESI, ap. GCR. I 29/3i. Fugiţi de curvie şi. de toată necurăţia. mag. ist. IV 237/ia. | 5°. Păcat, nelegiuire, blestemăţie, infamie, faptă urîtă, obiceiu rău, vifiu, patimă. întru necurăţie ale idolilor slujbe, cod. VOR. 158/*. A ta rugăciunea să ne izbăvească de toată necurăţiia. c:u.v. D. BĂTR. II 215. întru necurăţii să îndelet-niciia lumea, varlaam, C. 61. Omul... se va apro-piia... cătră sf[i]nte şi necurăţiia lui pre dânsul va peri., biblia (1688) 87. Tu iertaşi necurăţie inimii mele. IOAN din vasluiu (1710), ap. GCR. 360/*,. HăuUirile, primblările şi alte necurăţii. MAG. IST. 241/,,. [Soarele] vede toate necurăţii!e oamenilor, şi d’ai a îşi lasă arşiţa aşa de cu zăpuşeală. ISPIRESCU, L. 57.] — Derivat din curat, prin suf. abstr. -ie. Cf. curăţenie. curAtitoAre s. f. 1 curăţitCrA s. f. J v- curaţl- CURATSV,-A adj. (Med.) t. cura3. CURAtoÂRE s. f. v. cura2 şi cure. CURATOR s. m. 1°. Curateur. 2°. MarguUlier. 1”. (Jur.) Persoană însărcinată sâ asiste pe minorul emancipat în anumite acte juridice, să ad- CURATOR — 1013 — CURB ministreze bunurile san să îngrijească (le interesele miei alte persoane, cf. tutor, epitrop, t vechil, t ispravnic (I 3"). Curator, este acela căruia se dă curatorin, adenă purtarea de grijă pentru averea vreunui sprevrâsnic. CODICĂ ŢIV. A. 5.At. Epitropul nu poate să cicmpcre din lucrurile copilului, nici curatorul. PRAVILA (1814), 90. Curator, adccă purtătoriu ele grijă. ib. 93. Spre a cărmui ţara în locul lui rîi] dete de curator pe Pancratic Sennyc.i. Bălcescu, M. V. 402. împăratul... disgraţiase pe un me tropotit... numind în loeu-i un curator..., carele să administreze dio-ccsea. HAŞDEU, I. C. 147. Minorele emancipat va avea un curat ore pănă la etatea majoră, care se va numi de consiliul de familie. HAMANGIU, C. C. 110. Curator imobilului părăsit, id. ib. 453. 2°. (Bis. Transilv.) Epitrop al bisericii LB. FRĂNCU-CANDREA, M. 112. Jupăn S:on Samoil, curatorii în Chisdi-Vaşarhei (a. 1780). BUL. COM. IST. II. 215. AHcrghcş Pană, curatorul biscrccii neunite din Făgăraş (a. 1791). IORGA, S. D. XII 188. Rogu-te, unde şa de epitropul bisericii? ■— Coratăru? d. stănoiu, C. i. 48. [Accentuat mai demult şi azi prin Transilv. curator. LB. Şi: (învechit) curatore s. m., corâtor, (pop. şî) t s. m. (ad 2°) IORGA, S. D. XII 183 (a. 1783), corâtăr s. m. | Abstract: curatorie s. f. = „diregătoria, sarcina curatorului" (STAMATI, D.), curatelă. Curatoria este [o] putere, dată mai cu samă cuiva, spre ocârniuirea averii acelor, carii nu pentru nevrâsnicie, ci din altă oarecare pricină, nu-şi pot ocârmui lucrurile sale. CODICĂ ŢIV. 34/2. Despre epitropie s. curatorie (a. 1817). URICARIUL, IV 307/7.] — N. (ad 1°) din lat.-jur. curator,-orem (propriu «îngrijitor»), (ad 2") din germ. Kurator, idem. Cf. curatelă. CURĂTOlt adj. şi s. a. v. cure. CURATORE s. m. ) > v. curator. CURATORIE S. f. J CURĂTURĂ vb. I" v. curătură. CURĂTOrA s. f. 1°. timon dage. 2°. Terrain defri-ch&. 3°. Coteau plante de vigne. 4”. Fondridre. 5°. iSpluclmrc, raclure. 6°. Criblure. 7°. Delivre. 8°. Crouton. r\ (Numai în DICŢ.) Curăţire, curăţitură. Cf. c u r a2 (I 1°) Curătură viţelor de vie, a arborilor de ramurile uscate. LM. - .■ 2°. Loc curat (cf. c u r a2 I 2°) s. curăţit de pădure, de rădăcini, de cioturi, de mărăcini, de huei, ■de spini, pentru a putea fi arat (H. II 207, III 140, 310, VI S, IX 90, 231, X 154, 260, XVI 272, PAMFILE, A. 25, CARDAŞ, C. P. 280, CIAUŞANU, V., PORUCIC, T. E. 239, BOCEANU, GL.) s. lăsat pentru fânaţe (popovici-chirileanu, b. 71, diaconu, p. 28, GR. s. V. 234) s. pentru plantarea viilor (cf. H. hi 139) ; pământ desţelenit (NECULCE, CR. I 152), poiană desţelenită (cf. PAMFILE, A. 2) ; ogor bine îngrăşat (Piatra-Neamţu, com. V. şoarec), laz (LB., POPOVICI-CHIRI-LEANU, B. 8), gărână. Une-ori curătură e în-cunjurată de pădure (H. XIV 398, cf. poiană) s. pe ea s’a lăsat pe ici şi pe colo câţiva semi[n]-•ceri (zanne, P. II 116), crâng (ciauşanu, v.), Cf. r une, arsură (II 5°), a r ş i ţ ă (II). Va afla ■c’au tăiat pădure, sau au săpat, de au făcut las (Munt. curătură) pre locul altuia... PRAV. 8, cf. ib. 194. Eu tnsn-mi m’am rugat ca să-mi lase acea curătură (a. lfiOO). IORGA, S. D. XI 273. Am vândut., a noastrâ... moşie... cu fânaţ... şi curaturi (a. 1661). uricariul, xxv 59/2. De pogonul de popuşmu şi de păring ce-l făcea oamenii cu sapele, pin cu- raturi, să nu moară de foame, el le lua câte un Slot. LET. II 274/20- Mulţi din locuitori obicinuesc, de fac curaturi, pentru arat şi. pentru cosit fân, tăind dc-a-răndul copacii din pădure mereie de o fac câmp.... (a. 1792). URICARIUL, I 348/a. Clăica-şul să nu pontă să facă curătură fără voia în scris a stăpânului. CARAGEA, L. 25/». Urşii... fac mari stricăciuni la porumbii din curăturile oamenilor. I. IONESCU, M. 96. Care livadă am făcutro eu, din curătură, şi alţi răsaşi n’au treabă la livadă, fiindcă cu singur cu mâna mea am făcut-o din curătură.. BRĂESCU, M. 29. Gospodarii îşi îngrădeau ...numai casele cu porţile şi ou coşarele lor; de asemenea micile lor curături sau ţarine cu semănături.. pamfile, 1. c. 436. Păşunatul şi cositul prin ...curăturile1' de pe margini de păduri. PĂCALĂ, M. R. 304. Căci pe atunci era un deal plin cu vii, păduri, curături, şi părăsi ştii. MUSCEL, 31. Fuseiu asi cu caprele pe curătură, dar nu-i iarbă de loc. BOCEANU, GL. Care unde-şi făcea curătură, rămânea stăpân. PLOPŞOR, c. 143. Cănd te văd în bătătură, îmi uit plugu ’n arătură, Sapa, ’nfîptă ’n curătură. ALECSANDRI, P. P. 243Vi- Umblă măi-culă-ta Pe arături, pe curături, Să-mi, strângă fermecaturi. DOINE, 258/n. Cântă, cucu’n curătură. PAMFILE, c. ţ. 167. # Ai dinţi[i] în gură, Ca parii la curătură: puţini şi rari, ai îmbătrânit. ZANNE, P. II 116. 3”. P. e x t. Deal, povârniş acoperit cu vii. ARH. FOLC. II 10. 4n. Surpătură, alunecare de pământ (cf. GHETIE, R. M. 101). 5°. Orice se curăţă, se rade, se cojeşte de pe ceva (LM.. POLIZU). Cf. cur a2 (I 4°). Şi nici elea nu-s surcelc, Ci curături de nuiele. MAT. FOLC. I 444. 6°. Ceea ce rămâne în ciur după ce se cerne grâul, codină. REV. CRIT. Iii 121. (La plur.) Curături — grăunţele care cad prin ciur, când se cerne grâul (Bistra, Câmpeni, Lupşa, Abrud), viciu, GL. Cf. cura2 (I 5°). Găina curătură visează şi vrabia meiu. ZANNE, P. I. 473. 7°. Placenta vacii (com. DRĂGANU) s. (în batjocură) a femeii (Zagra, 1. Năsăud, com. CORBU). Cf. cura (II 2°). 8°. Coltuc de pâne (ghetie, r. m. 101), cursu-ră, cursonoiu. [Plur. -turi. j Diminutiv: curătureâ s. f. — loc care a fost arat şi semănat întâia oară, după ce s’a scos din el pădurea s. crângul. RĂDULESCU-CODIN, î. Să-ţi dau o curătureâ, Să, pui bobite pe ea. id. ib. [| Verb: (neobişnuit) curătură Ia = a curăţi, a plivi. Merg la ţarini, să le mai curătu-res. PANN, H. 21/5. ] —• Derivat din cura, prin suf. abstr. -ătură. (Cf. lat. curatura, -am „grijă“ şi oolatura „ceea ce s’a strecurat*1). CURAtLRA s. f. V. cure. CURĂTURE s. f. v. curătură. CURB,-A adj., adv., s. f. I-II. Courbe. I. A d j. (Geom.) Care nu este nici drept (s. compus din drepte) nici frânt: (despre o linie) adus în formă de arc, arcuit, încovoiat; (despre un plan) boltit (concav s. convex). Apofisele articulare sunt nişte lame... a căror faţă nu este dreaptă..., ci curbă, concavă a celor de sus, şi convexă a celor de jos. KRETZULESCU, A. 26. Flăcăul îi cerceta cu luare-aminte ascuţişul curb [al baltagului] şi,părţile late. SADOVEANU, B. 275. O rân-dea curbă de lemn poate f i întrebuinţată numai pentru o curbură anumită, apolzan, u. 19. Ogarii... se întorceau curbi (=aduşi de spate) spre stăpâna lor. 1. teodoreanu, M. II 72. || Adv. Automobilul viră curb în faţa vilei, c, PETRESCU, C. V. 78. CURBA — 1014 — CURCĂ - IX. S. f. 1°. (Geom.) Linie curbă. Lungimea unui arc de curbă nu se poate compara cu o lungime de dreaptă. MELIK, G. 139. Argeşul eu Dâmboviţa... desemnează curbe graţioase, rătăcind în meandre leneşe, ca şi cum s’ar feri să nu fie prinse de Dunăre. MEHEDINŢI, R. 13. A descrie o curbă. TDRG. | P. anal. încovoitură, cotitură în formă de arc, cârnitură (a unui drum, a unei cărări, a şinelor, a unei ape curgătoare). Curbă de racordare a unei căi. Com. ITTU. Tramvaiul a sărit din şine la, curba din Strada Romană. Luând o curbă prea repede, automobilul a derapat. 2°. Linia care descrie grafic fazele succesive prin care trece ceva s. variaţiile unui fenomen; p. e x t. linia care uneşte o serie de puncte stabilite în urma unui calcul sau determinate de observaţie (CADE.), Guvernul pregătea o nouă curbă de scădere a salariilor. REBREANU, J. 301. Curba de scumpete. Curba temperaturii unui bolnav. 3”. Linia arcuită a unui obiect, contur arcuit, încovoitură, boltitură. Curba Jnoeentă a gâtului. I. TEODOREANU, M. II 15. îngemănata eurbă a sânilor, id. ib. II 226. . 4°. (Top.) Curba nivelului = linia c-are rezultă din intersec-ţiunea terenului cu un plan orizontal, cf. r e 1 i e f. [Verb: (după franc, courber) curba 1“ trans. şi refl. = a (se) încovoia (despre un arc), a (se) îndoi (despre genunchi) ; p. ext. a se gârbovi (de bătrâneţe) ; a se închina, a face un compliment ; f i g. a se pleca voinţei cuiva, a da, a arăta cuiva supunere; — (cu part.-adj.) curbat,-ă = arcuit, încovoiat, îndoit; — (şi cu abstractele) curbătură s. f. = îndoitură, boltă; gârbo-vire (produsă de o sarcină, boală s. bătrâneţe) ; (Med. din fr. courbature) osteneală mare cu dureri în tot corpul, deşelare. BIANU, D. s.; (cu adjectivul, după fr. co urbaturd) curbaturât, -ă (Med.) = deşelat, cu dureri în tot corpul; —• (fr. courbure) curbură s. f. = (concretizat) îndoitură. Toţi aceşti chrosomi se aşează în pianul equatorial al celulei, cu curbura spre ccntru. sandu, S. 139. (Arhit.) Raze de curbură. GHICA-BUDEŞTI, mon. ist. I 126. | Compus: curbiliniu, -ie (Mat.) = cu linii curbe, închis în linii curbe.] — N. din fr. (lat. curviis, -â, -um). Cf. dubletul co a r b ă. CURBA vb. Ia v. curb. CURBĂN s. a. 1°. Offrande, holoeauste. 2°. Victime. 1°. t (La Turci) Jertfă, sacrificiu, ofrandă religioasă, constând dintr’un animal întreg, fript şi împărţit participanţilor (COSTINESCU, ŞIO. II/8. 44) ;'p. ext. ospăţ, banchet. Vrea varvarii să giun-ghe pre tinerii, să-i facă corban luceafărului ce răsare naintea soarelui. DOSOFTEIU, V. -S., 13/». Năvăliră unii din măcelari etc doi berbeci, lăco-mind pentru bacşiş - şi-i tăiară,... în chip dă curbam, pre obiceiul Turcilor, du bună venire'.' DUMITRACHE, C. 416, Ţiindu-l [capul], mi-şcându în mâfiă, La capegi-başa îl închină, Făcâridu acest corban, în vreme de răimăzan. e. KOGĂLNICEANU, ap. GCR. il 117, 2°. t Animalul sacrificat (TDRG.) Ca pe aur in cuptoriu i-a ispitit şi ca jertfitul curcan au luat pre dânşii. CANTEMIR, ap. ŞIO, II/o, 44. [Şi: curbam t s. a., corban f s. a. ,(în poezia pop.) gurbân s. a. Şi la masă le punea [pe, jupânese], Mare gurban că făcea.. MATEESCU, B. 29. | Compus: (turc. Icurban-beiramii) ţuthka-ha\fkm f .ş, a. = (la Turci) sărbătoarea sacrificiului, serbată la 7‘0 de zile după bairamul propriu zis, ŞIO. II 44.] — Din turc.'kurban (bulg. korban, sârb, kurban), idem. . .. . -■ L CUKBÂN-BAIRÂM s. a. v. curban. CURBAT, -EÂTĂ adj. v. eurbet. CURBATURÂT, -A adj. (Med.) v. curb. CIJRBET f s. m. Mranger, intrus. — Venetic, străin. între ei mai era încă un eurbet posomorit, Vn Livide Neculachi, suflet scârnav şi. urît. beldiman, tr. 4. [ŞIO. II 143 interpretează cuvântul din unica atestare, la Beldiman, ca „intermediar", iar TDRG. ca „prieten intim“, derivându-I din turc. kurMt „vecinătate", „prietenie strânsă". | Şi: (Mold.) curbăt,-eâtă adj. = corcit, a. scri-BAN, ARHIVA, a. 1912, nr. 7]. — Din turc. gurbet „călătorie, emigraţie"; cf. alb. kurbet „străinătate", kurbat, „ţigan", sârb. gurbat, „ţigan lăieţ". CURBILINIU,-IE adj. v. curb. CURBÎNA s. f. v. coarbă. CURBULUI vb. IV». FouiUer. — (Ungurism, în Munţii Apuseni) A scotoci, frâncu-candrea, R. 51. — Din ung. koborolni „a hoinări". CURBURA s. f. v. curb. CURCĂ s. f. (Ornit.) 1°. Dinde. 2°. VGtencnt de femme. 3°. Pioupiou. 4°. Atensonge. 5°. Jeu d’en-fants. 6°. Fumcterre (Fumaria officinalis) 1". Femela curcanului, numită şi (Transilv.) cor-codină (LB.), corcotină, (Banat) ciuriă .(marian, O. II 276). Curea p.iercăneşte, piueşte, ciorăeste, chior.ăe, căune, curcă-eşte, cârâe, cutcueşte, fleoncăneşte, p â -c â e, p i s c u e, p i,s c o e, t u r u e. dr. ii 134". Kurlce = gallus indiacus. ANON. CAR. Nişte curci îmbătrânite... sta sub şură tremurând, alecsandri, P. I 206. De e curcă, Ce se’ncurcă\.. în calea vă nătorilorf odobescu, III 9. Pe valea lui Ivăuuş, 0 curcă cu două guşi. ŞEZ. IV 105. Dacă te. spurcă puiu de curcă, cocăi. ib. XII 170. # (A fi, a sta, a şedea, a umbla) ca o curcă (beată, ploată) = fără vlagă, zăpăcit; lipsit de curaj; abătut (HERZ.-GHER. M., IV 251), trist. ROMÂNUL GLUMEŢ 41, dr. iv 179. După ce trece dulcile, Şed fetele ca curcile. ZANNE,, P. II 124. (Mold.) A face sporul curcilor, nici,un-spor, zanne, P. IX 609. A mânca picior d,e curcă (= în Munt. picioare de g ă - 1 n ă) = a ■ di,vulga ; un-secret. DDRF. Când tc-oi ocări eu, au şă te râdă ,şi. curcile. PAMFILE, C. Dragoste de curcă chioară ib. ’ 2“. (La Hida, Transilv.) Haină femeiască, numită pe alocuri frij(uri) (VICIU, GL.), (pe Târnave) cl i c h in ă,- (pe Mureş), mâne cariu (Viciu, S. gl.). Femeile au pe cap cârpă de boltă [= cumpărată, de la.prăvălie], de păr;... peste cămeşă un pieptar, apoi un vestmânt — asemenea recălului — făcut din materie de boltă şi blănit eu piele de oaie, numit curcă, moldovan, ţ. N. 60. . 3°. Poreclă dată infanteriştilor, pamfile, C. 4". F i g. Minciună, încercare nereuşită (Bonţ, în Transilv.). PAŞCA, GL. _ 5". (La Potcoava, j. Olt) D’a curca = joc de copii. H. XI 117. 6°. Bot. Iarbă .de curcă — fumăriţă. TDRG. [Plur. curci şi (rar)c«/ce. .— Şi: curcioâică s. f. = curcă. DDRF. Şă ştii că de Sfântă-Mărie © să taiu curcioaic,a a mai grasă. DELAVRANCEA, S. 133; — (singular nou format dela pluralul curci) (ad 5") curcea-babei s. f. pamfile, j. iii 47. — Diminutiv; , (ad 1°) curcuţă s. f. MA-RîANi;0,:ii 276., — Mascul u 1,: (la Cugir, Hu- CURCAN — 1015 — CURCUBETĂ ■nedoara; cf. şi bulg; Mirkâj, cu acelaşi sens.) curcoiu s. m. = curcan. Com. T. L. BLAGA.] — Din bulg. kurka, idem (cu sensurile 1" şi 2°). iDin româneşte e împrumutat n.-gr. y.ovoy.a, idem. ■Cf. curcan. - CURCAN s; iii. (Ornit) 1°. Dindon. 2". Decrepit, ■hiais'. 3°. Surnom donne aux territoriaux roumains -pendant et apres la guerre' de 1877. 4°. Amărunte - (Amarantus caudatus). l°.Masculul curcii; pasăre de casă (Meleagris •gallopavo) din familia galinaceelor, de origine din America nordică, având corpul acoperit cu pene (mai ales cenuşii şi albe).'Având o fire irascibilă, când este întărâtat îşi sburleşte. (umflă, înfoaie) penele, ridicând coada în formă de 'evantaliu, i' se înroşeşte ca sâDgele creasta bogată şi golaşă, «moţul» şi guşa înconjurată de «mărgele» 1 (de coloare vineţie, în star'e normală). Se mai numeşte; (Banat, Transilv.) corcodan, (LB. marian, O. ii 276). Curcanul chiorcăe, bolboroseşte, p â c â e, liorbăeşte, colcue, ’glugue, hutueşte, puf neşte. de. ii 134— 135. Curcanul — gallo d’India. MAN. GOETT. 11. ’Aduo vilei mici, curcani, găini. LET III 306/o. în loc de plată, pofti câţiva curcani. ALEXANDRESCU, M. 281. La curcani vânătă-i creasta Şi cu păsuri mclanconici meditând umblâ’n ogradă. EMINESCU, N. 42. Umblat-au Israil... c’un ulcior legat de gât şi c’un curcan fript, că s’a proslăvit. CREANGĂ, A. 139. Un .ştir a cărui floare căt mătura, tremura în unda lacului, ca mărgelele urmi curcan. BOTEZ, B. 204. După dânsa alergau curcanii Icorbăind din guşa cu mărgele roşii. C. PE-TRE'SCU, R. DR. 242. Căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan. ISPIRESCU, L. 142. în sărbători, Românul bogătaş caută să aibă la masa... o bună friptură ăe curcan gras. bianu, D. S. # La cinci-’seci de ani zboară şi curcanul. Zanne,' P. IX 610. Ca un curcan = fudul. HERZ.-GHER./ M. IV: 251. A se umfla (în pene) ca un curcan = a-şi dâ aere, a se îngâmfă, a se împăuna, zanne,' p. t 458. 'Unde se rotea pe lângă dânsa şi se îngâmfa, ca un curcan! 'ispirescu, L. 311. A avea beregata curcanului= a înghiţi repede şi nemestecat, zanne. 1». II 17. Nici curcă, nici curcan (cf. fr. „ni chair, ii poisson") = lipsit de o atitudine hotărîtă. Cf. ZANNEi P. I 457. 2°. Fig. Calificativ dat unui om foarte bătrân (LB.) ; (ironic) unui prost (PONTBRIANT). 3VP. ext. Supranume dat dorobanţilor români (din războiul de la 1877-187S) din cauza penei de curcan pe care o purtau la căciulă. Ne dase nume de curcani Un hătru bun de glume-, ALECSANDRI, ■PENEŞ CURCANUL. Trageţi hora, măi Curcani! •ib. P. ni 459. || P. anal. (în Braşov, la serbarea •„Junilor") June îmbrăcat în port naţional şi cu căciulă ca a dorobanţilor, c ă c i u 1 a r. JAHRESBER. VIII 84. | Gardist. CADE. ’■ 4°. Bot. (Munt.) Moţul curcanului = busuio-icul roşu. H. IV 53, 194. [Şi: corcân s. m.— Diminutiv: curcănâş s. m. MARIAN, o. II 276. | Alte derivate: ■curcănâr = (s. m.) păzitor de curcani şi de curci (pontbriant) ; (s. a.) coteţ de curci. A plecat Dobriţa, Cu măturiţa, Să măture găinarul cu găinile, Curcănarul cu curcile, gr. s. vi 108; (în Romanaţi, prin haplologie în loc de *curcunăreai>‘ă) jcurcăreâsă s. f. == păzitoare de curci. Logofătu’ a lăsat-o pe soţia lui şî. a .luat pe servitoarea, iar pe soţâia dintâi a pus-o curcăreasă'n curte. GRAIUL, 1 98; curcănărîe s. f. (ad 3°) poliţie, adevărul literar iii/iv 116,5; curcănîe s. f. = găinărie. Bine că ţi-am aflat coţcăriile şi curcăniile. alecsandri, T.. 529.] ; ■ . : . i — Derivat de . la. curcă, cm suf. moţional -an. Din româneşte e împrumutat n.-grec. xoupxâvog, idem (1°). CURCAnAk s. m. şi a. curcAnArîe s. f. CURCĂNÎE s. f. CURCAREAsA s. f. v. curcan. CtRCEA-RABEI s .f. V. curcă. CURCEÂG s. m. Cheval dont Ies yeux sont de couleur differente. — Cal cu ochi de coloare diferită (Botoşani, în Mold.). CALUL 159; —‘ Poate, derivat din corci, cu suf. -(e)ag. CUKCt vb.. IV3 ş. d. v. corci. CURCIOAICA s. f. v. curcă. ( I R( OI) VNA s. f. (Bot.) Fumeterre (Fumaria .officinalis). — Fumăriţă, iarbă-de-c urcă. pantu pl.2 — Propriu „curcă“, deci identic cu corcoăană. CURCOIU s. m. v. curcă. CURClJBĂ s. f. Piece de bois creuse servant de sauniere. — Lemn scobit în care se ţine sare (Mitocul Dragomirnei, în Bucov.), Com. I. GRĂMADĂ. — Cf. curcubetă. CURCUBÂTA s. f. (Bot.) CURCIJBAtA s. f. (Bot.) CURCLbAtAniţ, -A adj. CURCUBĂTÂRI s. f. plur. v. curcubetă. '. CURCUBÂU s.- m. (Zool.) v. culbec. ■ CURCUBÂU s. a. ] ' CCRCUBEIU s. a.' > v. curcubeu. ; CURCUBEL, s. a. (Bot.) J CURCUBETĂ s. f. I. 1°. (Bot.) Citrouille, potiron. (Cueurbita Pepo). 2°. Sarrasine (Aristolochia cle-matitis). 3°. Bryonc. blanche (Bryonia alba). II 1°. Calcbasse. 2°. Cologuinte (terme de derision). III Arc-en-ciel. . . I. 1° . (Bot.) (Transilv.) Plantă căţărătoare, cu tulpina acoperită cu peri rigizi, întinsă pe pământ, cu cârdei ramificaţi, cu frunzele mări şi aspre la pipăit, cu flori mari galbene; se cultivă prin grădini şi ţarine pentru fructele ei mari (lungăreţe s. rotunde şi cu coaja lucie) care servesc ca nutreţ pentru animalele de casă. (m. ales pentru porci), bostan, dovleac, lubeniţă. (ECONOMIA 100, 125 LB, LEON, MED. 24, REV. CRIT. III 121 panţu, PL.2) Kuicurbete = cu-curbita. anon. car. Capetele ceale rase ale Cumanilor le tăia ca nişte curcubcte. P. maior, ist. ,78. Cucurbăta se întinde de-a-lungul, se ridică şi pe alocurea sc răsuccşte pănă în vârful parilor. slavici, N. I 33. Mânios am fost şi-oiu fi Pe coada cucurbeţii, De ce-i lată şi nu-i naltă, Să ied la umbră-i vr' odată. jarnIk-bârseanu, d. 131. Pleşugă..., ca o curcubetă. reteganul, p. ii 67. || Specii: Bostan-alb, dovleac^ turcesc (Cueurbita Melopepo), cu fructul (comestibil) mare, turtit, cu seminţe mici şi cu miezul gălbuiu. panţu, pl.2 | Tigvă (Cueurbita lagenaria, Lagenaria vulgaris): -cu flori albe,. cu fructul mare, bombat şi adesea sugrumat în partea de sus; verde şi cărnos în tinereţe, devine găl-buiu şi lemnos la maturitate şi serveşte (după ce a fost golit de seminţe şi de miez şi uscat) ca CURCUBEŢEA — 1016 CURCUBEU ras pentru păstrarea lichidelor, numită şi t i u g ă, troacă, t â 1 v. LB., PANŢU, PL.2 [| Compuse: Curcubeta-buburoasă s. râioasă (după germ. «war-ziger Kiirbis»): Cucurbita verucosa. LB.;— curcu-betă-porcească . = bostan porcesc, pompiliu, b. 1008, panţu, pl.2; ■— cucurbetă-turcea-scă = bostan de ţară (VICIU, GL.), dov-leac-turcesc (PAMFILE, A. 179). || Atributiv) Pere-ciircubete: mari, lungăreţe, galbene, dulci. şez. V 68. 2'. (Bot.) Plantă de leac (Aristoloeliia clema-titis), cu fructul în formă de pară, numită (Transilvania) remf, (Olt.) boa şei e- pop ii, (Mol-do\u) fasola-cioarei, curcubeţică, (Ban.) 1 ă p ă datoare, lingura-popii, păsulică. PANŢU, PL.2, TDRG. 3U. (Bot.) Curcubetă = î-mpârăteasă 4° (Bryonia alba). TDRG. II. Fig. 1°. Vasul făcut din fructul cucurbetei, în care se păstrează lichide şi care serveşte la ţară pentru trasul băuturilor alcoolice din butoiu, tidvă, trăgace (com. PAŞCA, Crişcior-Hune-doîira). 2“. (Transilv. şi Banat) Căpăţâna, ţeasta, tidva capului (la om şi la animale). i>R. v 280, t. papahagi, M. Pice-i [fetei] păru’ şi-i rămâi-e curcu-bătn goală. ŞEZ. III 142. Din faţa obrazului Din curcubăta capului. ŢIPLEA, P. P. 101. (Banat) Deschide curcubetă ! = deschide capul, caută să înţelegi! ZANNE, P. IX 455. III. (Raşova-Constanţa; prin confundare) Curcu-bcu. Dacă nu va fi curcubeu ori curcubetă (aşa-i sU. ei), atunci va fi- o ploaie năprasnică, h. ii 304. [Şi: cucurbetă s. f.; curcubetă s. f.; curcubătă s. f.; cucurbâtă s. f.; cucurbeâtă s. f.; cucurbetă s. f.: curcubâtă s. f.; curcubeâtă s. f. | Diminutive: (cf. lat. cucurhitella) cucurbeţeă (s. curcu-bcţeâ) s. f.; cucurbeţîcă (şi curcubiţică, curcubeţică) s. f.; (cu plur. -lele) = curcubetă mică (LB.) ; (ad I 2°) remf. (panţu, pl.2), mărul-Iupu-1 11 i (H. XII 5, LEON, MED. 36) cf. H. II 11, 59. 79, !19, 130, 142, 220, III 14, 97, 108, 242, 306, XI 401, XIV 244, 436, BARONZI, L. I 132, DAMfi, T. 184: (ad I 3°) împărăteasă (Bryonia alba) panţu, PL2), mutătoare (Bryonia dioica) (LEON, MED. 52, BUL. GRĂD. BOT. XI 51) ; tăr-tăiMiţă (Coccinia indica). PANŢU,-PL.2. Adună cureubeţeale sălbatice [: coloquintes sau-vages]. biblia (1688) 2681. Gurcubeţeaua scoa-sC din pământ proaspătă se taie felii şi se pun-e, legată, pe tălpile picioarelor. GRIGORIU-RIGO, MKL\ I 103. Floare de curcubeţică. ib. II 18. Porcilor li se dă să mănânce zeamă de curcubeţică fiartă, pamfile. B. 69. | Adjective: (pe la Răşinari şi Haţeg) curcubetos, -oâsă = având forma curcubetei. Mere eureubetoase : mari. DENSUSIANU, Ţ. H„ PĂCALĂ, M. R. 279; — curcu-beţesc (PANŢU, PL. 68), -eâscă. Pere curcubeţeşti— pere curcubete (Bihor). Com. M. POMPILIU; — (în Mehedinţi şi Banat, substantivat; despre mere; mai ales la plural) curcubătâri = mere mari de vară (GR. BĂN.), galbene, cu picăţele albe. N. REV. R. 1910; — (Ban.) cucurbetâriţ,-ă (despre, mere?) Kulcurbetaricz ANON. CAR.; ■— (Ban., mai ales la plural) curcubătăniţă adj. f. Mere cwrmibătăniţe. Com. LIUBA]. — Din lat. cucurbita, -am, idem. CURCUBEŢEA S. f. (Bot.) \ CURCUBEŢ15SC, -EÂSCĂ adj , _ . „ W. curcubetă. CURCUBEŢICĂ s. f. (Bot.) | CURCUBETOS,-OĂSĂ adj. J CURCUBEU s. a. şi m. 1°. Arc-en-ciel. Irisation. 2“. (Bot.) Pied-ăe-poule (Cynodon Dactylon). 3°. (Bot.) Coquelourde (Lychnis Coronaria). 1°. (Meteor.) Meteorul atmosferic ce apare pe bolta cerească înainte s. după ploaie, în partea opusă soarelui ale cărui raze răsfrânte în picăturile de apă din atmosferă formează un arc s. un semicerc cuprinzând cele şapte colori ale spectrului solar (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru deschis, indigo şi violet). Se mai numeşte (Năsăud) cearcăn (com. BUGNARIU), brâul-lui-Dumnezeu (H. I 161, şez. i 125), brâul-Mai-cii-Domnului, brâu l-cer ului, curuna-ce-rului, brâul-Cosânzenii, brâul-popii (PAMFILE, V. 157). Curcubeul se arată (ZANNE, P. I 21) s. apare (pamfile, s. T. 3) pe cer. Kurlcubeu = iris. ANON. CAR. Curcubeul. MARDARIE, L. 134. A'm pus sămn... curcubău pre ceriu. LET. I 46Ai. Sub mine curcubeul se’ntinde cu mărire, Precum un pod de nacru, formând cu strălucire Măreţe şi frumoase cascade de cristal. c. NEGRUZZI, II 133. Sprincenile... aduse ca două curcubcuri. CHIRIŢESCU, CONV. lit. XLV 368. De curcubeu poporul crede că el se arată pe cer numai atunci cănd ii este sete fi- se bagă cu un cap într’un lac sau puţ şi cu celalt într’altă parte şi, după ee s’a săturat, se piteşte. H. II 5. Poporul crede că curcubeul este un semn că a stat ploaia şi. nu mai plouă. ib. II 70 (cf. ib. IV 68). Mândră, când vezi curcubeu, Roagă-te lui Dumnezeu Să te mântue de rău. RETEGANUL, GH. 132. Şerveţel invărgat, Peste mare aruncat. [Curcubeul]. FUN-DESCU, L. P. II 155. Curcubeu beu, Bea de unde-i bea, Bea din guşa mea ! şez. i 123. Haide, roată curcubeu, Să m.ă sui la Dumnezeu, ib. III 126. Curcubeul este drumul bălaurilor. Pe curcubeu se duc la apă. pamfile, duşm. 315. || P. e x t. Jocul de colori („irizaţiune") într’o prismă de sticlă s. în stropii de apă prin care se răsfrânge lumina. Din locul unde pică, ţâşniră smocuri de stropi încărcaţi de nenumărate curcubeuri, cari se intretă-i-au şi se răsfirau ca o coadă de păun. CHIRIŢESCU, CONV. lit. XLIV. 41. ] Razele luminoase ce apar noaptea pe bolta cerească. Pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte, eminescu, P. 235. j (Neobişnuit) Cearcănul din jurul lunei. Curcubeiu pe lună. polizu. # (Milit.) A întoarce calul curcubeu = a învăţa calul să meargă în cerc, de jur împrejurul unui punct, ţinut (de soldatul instructor) de o chingă lungă. Cf. BARCIANU. || Fig. Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei ( = culmi luminoase). ALECSANDRI, P. III 6. în ea [în limbă] s’a văzut cureubăul (= reflexul) vremurilor mai bune, în numele ei s’au dat luptele de redeşteptare. IORGA, L. II 321. 2°. (Bot.) (Craiova) Pir-gros (Cynodon Dactylon). PANŢU, PL.2 35. 3°. (Bot.) Plantă cu flori mari, roşii-purpurii (Lychnis Coronaria), numită şi (Munt.) barba -împăratului, (Transilv.) floarea - cunune i, flocoşele, flocoşică. PANŢU, PL.2 85. [Plur. -beie, mai rar -beiuri şi rar -bei. | Şi : (singular refăcut din plur. curcubeie), curcubeiu s. a. dr. IV 366; — (Oltenia; singular nou din plur. curcubei) curcubei s. a. = (ad 3°) plantă cu foaia lată mai mult lungă şi cu peri pe dânsa. H. IX 122; — (regional destul de răspândit) curcu-bâu s. a.; — (disimilat mai întâiu în forme de plural curcubeiuri) culcubâu s. a. (Cluj, Gherla) ; —■ (forme cu metateză) cucurbeu s. a., cuculbâu s. a. (VICIU, GL.) ; — (prin etimologie populară) curcu-boului subst. sing. pamfile, văzd. 157. | Cu alt sufix: curcubiţă s. f. (ad 1°, în ghicitori) Curcubău, curcubău, bea apa din părău, Curcubiţă, curcubiţă, bea apă dintr’o cofiţă, herz.-gher., M. IV 251.] — Etimologia necunoscută. (Autorii Lexiconului Budan şi, după ei, Cihac I 65, Laurian şi Massimu, Tiktin DRG. şi Densusianu CURCUBEU — 1017 — CUÎITS HL'fi. 104 au crezut că în cuvântul românesc se ascunde lat. curvus, -a, -um ,.curb“ s. concurvo, -are „a încovăia“. Probabil, cuvântul acesta ■— care se găseşte şi la Aromâni (curcubeu) şi Me-gleniţi (eurcubei s. numai bei) — cuprinde în partea finală pe lat. bibit „bea11. Numeie popular, atestat de Plautus, era în latineşte arcuş bibit „arcul bea", păstrat în ven. arcumbe şi bazat pe credinţa, răspândită şi la noi, că curcubeul intră cu un’ capăt în apă, ca să-şi stâmpere setea. G. Giuglea, Revista Filologică II 49-54 presupune o formă *arms-comhibu[lus]. Mai de grabă, prin tr’o substituire a lui „arc“ prin „cerc", s’a putut forma un circus bibit şi, cu o frecventă asimila-ţiune vocalică —■ ca în cicuta > cucuta — *curcm bibit, căruia romanescul curcubeu îi corespunde exact. Denumirea curcubeului prin circus (sau un compus al acestuia) se întâlneşte în cea mai mare parte a Sardiniei (grikk, zrikkiola, etc.) şi în Italia de Sud (girkuvronga, zirkiola,, etc.) sau de Est (il sericii di 8 an Marc). S. Pus car iu, Dacoromania V §02 şi VI 315). Din româneşte e împrumutat rut. korkobeâ „curcubeu*1. CURCUBEU s. m. (Zool.) v. culbec. CURCUBfcrĂ s. f. V. curcubeu. CURCUBIŢÎCĂ s. f. (Bot.) v. curcubetă. CtlRCU-BOULUI subst. sing. v. curcubeu. CURCUDE s. f. (Bot.) v. corcoduş. CURCUDlSL s. m. (Bot.) v. corcoduş. CURCUDtŞ s. m. (Bot.) v. corcoduş. CURCtîIE s. f. Bfrtail maigre. — (Mold. şi Bucov.) Vită (mai ales vacă) slabă (Straja, în Bucovina). Com. A. tomiac. Cătă mâncare U dau, şi tot curcuie rămâne. ŞEZ XXIII 44. CliRClJIEŢ s. m. (Entom.) v. curculez. CURCULfiZ s. m. (Entom.) Calendre, charan<}on (Calendra granaria). — (Mold., Munt.) Gărgăriţă. polizu, marian, ins. 90. [Şi: curculeţ s. m.]. — Pentru etimologie, cf. gărgăriţă şi bulg. ko-Icoliza „urechelniţâ11. CURCtiMĂ s. f. Curcuma. — Praf extras din rădăcina plantei Curcuma longa, cunoscut şi subt numirea de şofran de India (costinescu) şi întrebuinţat de boiangii la facerea colcrii galbene. — N. din fr. «span. curcuma, iar acesta din arab. Jcurkum „şofran11). CURCUMlNĂ s. f. (Ornit.) v. cucurmină. ClJRCt'Ş s. a. Fruit. — Poamă, fruct: Păntecăria o capeţi dacă mănânci curcuşuri crude. ŞEZ. III 13. — C£. corcoduş. CURCtiT s. a. Sorte de bouillie de farine de maîs. — (învecliit şi rar) Un fel de supă s. terciu de făină de porumb (DDRF.) cu bucăţele de pâne (ŞIO). S’a ars baba la curcut, suflă şi’n iaurt. ZANNE, P. II 556. Cine are piper mult, pune şi în curcut. ib. IV 77. — Din n.-grec. xovoy.omi (. Apa Nilului... lin şi frumos curea, can-TEMIR, ist. 125/îtl. Au nemerit la un pârâu ce cura spre Săcui. SIMEON dasc. let. 143/s. Hotarul domniei Midilor şi, a Lidilor era apa-lui Alis, carile cură din muntile• Armeniei. HERODOT, 29/m. .Să He scură apa, ca să nu cură pre marginea sau -laturea stogului... economia, 54. Cură râul din lat în mai îngust, şincai, HR. I 6/«. Izvoarăle... cură Cu neoprită pornire, konaki, P.-42. XJn rău limpede cura, PANN, E. III 136/23. Oamenii dibu-iau apa să vază încotro cură. RĂDULESCU-CODIN, L. 78.- [Cucul] , a.şa cântă cu căldură, De stă Oltul şi nu cură. jarnIk-bârseanu,, D. 106. Unde apa _pică, Pietrele despică; Unde apa cură, Nime n’o tulbură. VICIU, COL. 162/ot. Cură valea. -t. PAPAHAGI, M. 22/oo. La mine e dor mult, Cură gârlă (= din belşug) pe pământ. RĂDULESCU-CODIN, L. .4^ Cu o picătură ce cură, butea se umplă pănă în gură. GOLESCU, ap. DDRF. || P. a'nal. (Despre ploaie) A cădea (I lb) timp îndelungat .(în abundenţă). Şi răvarsă ploile, Cură\ca şuvoaiele. TEODORESCU, P. P. 210b. Slobozi-mă, măndră’n şură, .C’afară plouă, de cură. MÂNDRESCU; -L. p. 126/«s. . (P. ext.) Nourii cură (=- se scurg)..., ca o vale. DOSOFTEIU, PS. 51. ■ ■ 4°. A fi dus de apă, a. merge pe apă', a se rostogolita pluti, a curge (r2°). 4# Cere cât nu cură pe apă = scump,de tot,, cere şi pe tată-său şi'pe mamă-sa. ciauşanu, gl. 5°. P. anal. A se înşira, a se întinde (la'vale) Cf. curge (I 3°). Toţii] munţii cur cu cursurile ■in Răpedea. t. papahagi, m. (subt cur’s ură). . 6°. Refl. A se decolora, a ieşi (III 6°) la soare. .Iarba nu se cură. E. MOROIANU, GR. S. V. p. 44. ■Mătasea se cură (glosat greşit:priii: se curăţă). RĂDULESCU-CODIN, L. 7°. Fac ti tiv: A face să curgă (I 4°), a da. Şi dealurile vor cura lapte (ni.'VicTovxai. ya/.u). BIBLIA (1688), ap. TDRG. Nu va cură măslina ta [= nu va da untdelemn], ib: 14Gb. 8°. (Despre o apă curgătoare) A se vărsa în...„ a curge- (I 5°). Care cetate este în gura apei Donului ce cură în marea Meotis. MAG. IST. 1 293/»,. 9°. (Despre1 sânge) A circula,,-a curge- (I-6°>. ■ Uitat-ai sângele ce' cură prin vinele copiilor tăi T BĂLCESCU, M. V. 556. ■ 10°. P. anal. (Med.) (Despre secreţiunile unor organe ale trupului, cai lacrămile, laptele din sânii femeei,' sudoarea, balele, etc., despre sânge, puroiu, etc.) A ieşi mereu, a, picura, a se scurge ,a porni, a curge (I 7°). Om eăruia4 cură puroiu din ochi, urduros. MARDARIE, L. 714. Cură-i ■spumele. CORESI, EV. 319. ' O ■ muiare era, ■ de-i cură sănge (fiind în curgere- de sânge. BIBLIA 1688). id. ib. 380/o. Le cura sângele din unghii, cuv. D. BĂTR. Ii 334. Lacrămi- pre feaţcle lor cureâ. Varlaam, c. 181.' Şi cela ce se va atinge de trupul celui ce-i cură sămânţa, biblia '(1688), 81b. Balele lui cură preste barba a Iul. -ib. 212b. Cura sângele pe uliţe, ca râurile. LET.. II 65/20. Când îţi cură sângele din nas. GOROVEI, CR., Cf. TEODORESCU, P: P. 440, MARIAN, ,D. 108. Crape-le ţâţele, Cură-le laptele.' teodorescu, P. P. 371. Curi-i icrile. şez. iii 142/1S. Cure-i udu’. ib. IV 31Aî. Cure-i pişatu. ib. IV 190/]3. Mhi c’auzea, Lacrămi că-i cura-,-Calu ’ncăleca. -MAT. FOLC. 197. [Fetelor] le cură mucii pe nas. MAT. FOLC. 417. | Fig. A-i cura.s. k i (se seura) ochii după... de plâns, de dragoste. ZANNE, P. II 357. 11°. (Despre alte lichide s. materii care se pot turna, ca făină, laptele, etc.) A cădea curgând; a ieşi,- a izvorî, a da, (despre ceara care se topeşte la căldură) a se scurge pe margini, a pica, a se prelinge, a curge ('18"), a trece' (s. a se strecura) prin... Tămâia... cură ca răşina. DOSOFTEIU, PS.- 91. Munţii... ‘cură ca neşte ceară: id. ib. 333. Cură mir den trupul lui. id. V. S. 68b. începu herul a cură ca apa. id. ib. 34b. Descoperind somochinele, cură laptele di-ntr’înse. id. ib. 106. 'Să-i cure zeama,- o calea [poama]. PANN, P. V. I 115. Te rog grăbeşte, că cură vinul. RETEGĂ-NUL, P. III 87/23. [Mustull îl puteai ţine ’n basma şi nu cura. PLOPŞOR, C. 141. Dacă la botez cură vreo lumină (= se scurge o lumânare). GOROVEI, CR. Cură ceara la vale. mat. FOLC. 259. Din Vilean cură otravă. BIBICESCU, P. P. 358. Sărac fe şi n’am nimică, Făr’6 moară ’ntr’o răchită, ■Şi^mi cură, fărina ’n tindă. MÂNDRESCU, L. P. 126/3. - 12°. (Despre lin butoiu; o oală, s. alt -vas) A lăsa să iasă, să picure lichidul dinăuntru, a pica, a curge (I 9°).. Cură putina, coafa,, butea. LM. 13°. A se desprinde de'ceva, a se desfăşura de pe ceva, a ieşi de undeva (şi a cădea mereu jos. bucată după bucată), a'curge (I 10°). Dintr’-atâta fierbinţeală înfocată... cură scănteaie. DOSOFTEIU, V. S. 13Gb. Icopil învârte urzitoarea, Har boiereas'a ţine cele 6 fire ce cUră de pe mosoară. BREBENEL, GR. P. Când vorba că isprăvea,:.. Case mari că tremura, Şindrile pă, mi-şi cura, Domnia se spuimănta. MÂT. FOLC. 54. Mărul se clătea, Merele cură, Gazda le strângea. VICIU, col. 164/io. Nu mă ’.ngâna, corbule, Că-mi iyu puşca la cătare, Cână oiu da, cură penele la vale. mat. FOLC. 330. Şi-o pus măi ia la părpăriţ-ă, Şi curea, numai turîle. MARIAN, nu. 770/«. Braz[i] înalţi s’o legăna, Cetioara mi-o cura. GRAIUL, I ,118.' 14°. A atârna (I 1°) (desprinzându-se de ceva) a cădea, a curge (1.11°). Vai, sărace Neamţnle, Cum îţi cură zdramţîle.— Las’sa cură, Că-s destule, ALEXICI,'L. P.. 217/n, «: CrepeA ţ,iţele, Cură-i ma-ţăle! T. papahagi, M. 130/is. (P. exagerare) îmi cură oasele (de obosit)! = nu mai pot, de obosit ce sunt! ciauşanu, GL. 15°. A se îngrămădi din toate părţile, a năvăli, -a năpădi, a curge (I 12°). Bogăţia se. cure (să ,CURE — 1019 — CURBA cură cor., de cură dos., se ară pre aproape cure sHUR.), nu adaugeţi îrema. PSALT. 118/,, 17, ,s, _A.vu1.iia ca apa eurrea-i. VARLAAM, C. 330b. Pre aceale vreanii curea în Moldova cu boi de negoţ, cu cai. M. COSTIN 13 ap. GÂDEI. Curca dc prin toate ostroavele Cu sacii. LET. I 291/as. Trimisesă curţile... de slobozii, de curea oamenii în ţară, de peste Nistru. ib. II 94/4. # Laudă-te gură Că pumnii cură. PANN, P. V. III 106. II. F i g. 1°. (Despre sunete, vorbă, discursuri, frază, etc.) A ieşi cu uşurinţă, fără sforţare, armonios, a ţinea, a dăinui, a curge (II 1°). Den rostul lui cură învăţăturile mai iubite şi mai dulci. ■Mărgăritare (1691), ap. V. B. I 319. Din gnra-i bunavestire îi cura. cantemir, IST. 55/u. Din gură vers vi cură. TEODORESCU, P. P. 61b. 2°. f (Despre evenimente, pricini, treburi, lucruri) A se întâmpla (unul după altul), a se desfăşura, a se petrece (în şir), a decurge, a curge (II 3"). De vor cură lucrurile Împăratului cum .zici tu, să omoară ai mei feciori. HERODOT, 363/ Pe această poveste cură şl aflatul slovelor, let. I 29/us. Norocul cel rău al ţării• noastre au curs aşa ca să nu scape dc pradă. LET. ll 109/V Care pricină de judecată într’accsta chip au curs (a. 1763). URICARIUL XXII 24220, Cf. LET. III 249/n. 3". (învechit, despre viaţă, vreme, zile, etc.) A trece, a se scurge, a curge (II 5°). Cură şl treace vreamea. CORESI, EV. 457/s. începând dela izvorul în care vieaţa cură, Ce privelişte întinsă! KONAKI, P. 270. Vieaţa-mi... cură Încet, repovestită de o străină gură. eminescu, P. 19. . 4U. t A rezulta, a proveni, a deriva, a-şi avea originea, a ieşi (V 1°, II 5), a curge (II 6°), a se trage. I-au închis magaziile ce avea cu .băutură, care [= din care] i-au curs atăte mii de lei pagubă. LET. Iii 205/u. Din care jalobă ikau .curs şi mazilie. LET. III 258/». Tăcearea... n’au curs din lipsa lăcuitorilor romani din Vo-lohia. CANTEMIR, HR. 360/». întâmplându-se şi acum năpădire de Neamţi şi catane în pământul acesta, nu puţine jafuri şi prăzi, au cursă, ticăloşilor pământului, (a. 1737). IORGA, s. D. XVI 3. [Aor. cursei (f curşu), part. curş, imper. curi, ger: curând (cf. acest cuvânt). | în unele texte vechi, scris cu rr. De oarece după rr latin e a devenit ă, şi ea a devenit a, se găseşte şi varianta cură vb. III şi — alături de el cure, euream, să cure, etc. — şi formele el, ei cură, noi curăm,, voi curăţi (cuv. D. BĂTR. 11. 51), ei cur, să cură, .imperat. plur. curăţi, la imperfect curam, curai,..cura, curam, curaţi, eu,ra[u]. Aceste forme — şi adjectivul verbal curator — au făcut ca verbul să fie asimilat în unele părţi celor de conj. I şi să se formele şi un infinitiv cură vb. I (biblia 1688, ap. TDRG.), confundându-se cu cura (din /lat.; colarfi şi .cur.are). în regiuni în care se întrebuinţează mai mult imperativul curi! s’a născut şi. un curi vb. IV, chiar şi curui vb. IV-a. Curi de întoarce oile! — Am curit toată ziua. H. IX 65. Am curiticu nouă cuţite, cu nouă suflete (Descântec). graiul II 146. A curuit din (dela, la) mine ,(Cara, j. Cluj). Com. R. paul. Pănă şchiopu’ o curi, Ţinea lupu Şi luva oile. ALEXICI', L. P. I 206/i8. ||! Adjective: curs,-ă (ad I 1°; numai, substantivat, în expresia înainte-cursul f = înainte-mergătorul) Prorocia. Zahariei tatăl lu îrainte-cursul Ioan. PSALT. 334/t2. Loc. adv. (Banat). Curs-acie-d’aia = în urmarea, aceea, novaco-vici„ C. B. .8; — curător,-toâre. (Ad I 1°) Aler-gătoriu, curătoriu. mardarie, l. 3080. Prorocul .Ioan, înainte• ■ cufuttiriu. dosofteiu, V. s. Pr. .4, cf. 25. Sfântă Marţi! Curătoarea ceriului Şi-a ■pământului. MARIAN, SE. I 106. Mă rog, sfântă Joi, Curătoarea cerului. H. xvii 339; (ad I 3°). Izvor de apă curătoriu (izvor de apă săltătoa- re biblia 1688). CORESI, EV. 152/s. Ape cură-toare. varlaam, C. 226. Stropii in gârle curatoare se vor întoarce, cantemir, ist. 156/» Fântâni curatoare. MINEIUL (1776), 3. Apă cu-rătoarc. ECONOMIA, 14 cf. MARIAN, V. 87. ŞEZ. Iii 79/w. Criişule, Crişuţule... Apă limpejoară,... Tu mi-eşti curatoare, Să-mi /i[i] vorbitoare. MAT. FOLC. 32. Ziua, noaptea-i curatoare. T. papahagi, M. 43/u; (ad I 7") Şi unde călca, Piatră se făcea, Piatră eurătoare (= din care curgş, ţâşneşte), Cu nouă izvoare. MAT. FOLC. 21; (ad I 8U) Apa Tibrului, eurătoare (= care se varsă) în Marea-'Albă. LET. I II/27; (ad I 10°). Pre alt om curătoriu de sânge (= căruia îi curge sângele) l-au isţealit (= vindecat), dosofteiu, v. s. 87; (ad II 3°). Den vârfu de dealuri pururea curatoare (= dăinuitoare). biblia (1688), 152. (Substantivat) eurătoare s. f. = vas de lemn, de mărime mijlocie, făcut din doage şi desfundat la un capăt (cf. DAMfi, T. -80, 85, PAMFILE, I. C. 219) numit şi dejă, în care curge vinul din jgheab (cf. DAM®, T. 80) şi din care se toarnă apoi în butii (H. IV 115) ; tocitoare mică (Buzău, com. st. popescu) ; vas la stână (H. 11 2S) ; vas oval de lemn în care se face saramură pentru telemea (GR. S. VI 50)., I-am vândut dumnealui pogoane de vie şase... cu vase, buţi, trei,... eurătoare cu o rilă. BUL. COM. IST. V 242. Un argat scotea spirt dintr’un poloboc şi-l vărsa într’o eurătoare. D. zamfirescu,- ap. CADE. | curător s. a. un fel de caş (cf. barcianu). (probabil care se face în curatoare). Un curător de caş = un caş întreg, fio el mare, fie mic, dar nu bucată. (Jina. Sibiu). Com. V. lazăr. | Abstracte: curere (curăre şi curâre) f s. f. (Ad I 1°). Deacl fu curere mare oameriloru (curărea N. test. 1648; fu a 1 e r g a r e de nărod. biblia 1688). cod. vor. 33/o. (Loc. adv.) De-a-curare = de-a-fuga. giuglea-vâlsan, r. s. 215. Soarili dc-a-curari venea Şi Iul Ghiol Dicmitru-i spunea. id. ib. 215; (ad I 3°) Doară izvorul dintr’aceeaşi curcre (fântână N. TEST. 1648; gaură BIBLIA 1688) izvori-va? cod. vor. 125/j-j. Spăr-seşi apelor curere (cureairea SCH., curărea cor;, curăre VOR.) psalt. 322/3-2o ; (ad I 9°) Stătu curărea sângelui: ei. . VARLAAM, c. 338, 340b. Oprind curarea sângelui Vernichiei, cei cc-i curase sânge ani ÎS. COD. puşc. 80; (ad I 10°) I s’au slobozit curărea [seminţei] între coapse. îndreptarea LEGII (1652),’ap. TDRG.; (ad II 2°; fig.) Curărea gândurilor celor spurcate. VARLAAM, C. 341; (ad II 3°) Aşa să săvârşim suf/e-ţeaşte curărea noastră. CORESI, EV. 62/is. Curărea lor cătră sfârşit apropic-se. id. ib. 457A, cf 457A; — curătură s. f.‘ = vas în care curge vinul, curatoare. Cf. H. XII 19; — curet s. a. = mers, curs, drum. PĂSCULESCU, L. P. Lui An-tofiţă să-i spuie Ţinutul morunilor, Adăpostul sorn-nilor, Şi jocul cosacilor, Şi curetul scoicilor, id. ib. 177/,o. Curetul ocleilor. id. ib. 177/».] — Din lat. curro, *cursi (= cucurri), cursum, .currere. Cf. curge, curând; curent; scure; î n c u r a. CURE s. f. 1°. Courroie, lani&re: a) laniâre (de fouet) ; b) cuir ă rasoir; c) bricole (de porteur) ; d) lacet (de chaussure) ;, e) bande molletUre; f) ceinture de cuir; g) courroie de transmission. ,^°. Mesure d’environ 16 pieds. Bande de foret ou de terre longue et etroite. 3°. Danse paysanne. 4°. Jeu d’enfants. 5°. Stipe capillaire. 1°. Făşie lungă şi îngustă, tăiată dintr’o piele (argăsită). Kurd = cutis, pellis, lorum.. ANON. CAR. Alte armi n’au..., fără numai hangeri şi au curăli împletite ca nişte funi. HERODOT, 387. întinzânduro patru inşi, o ucidea (= bătea) pre CUREA - 1020 — CUREA trup cu cureale crude. MINEIUL (1776) 187x/i. Piei de vacă şi de capră... pentru hamuri, curele, cisme. IORGA, s. D. XII 177. (Loc. adj.) De curea = făcut din curea. Ciurul... având o cheiţă (= cheutoare) de curea, ca să-l poată acăţa în cum... BREBENEL, GR. P. Piele de curea, se zice unei femei neruşinate. PAMFILE, J. I 118. || P. anal. Făşie de piele jupuită de pe corpul viu (al celor condamnaţi la supliciu). Beliră o curea din moalele capului pănă gios la picioare. DOSOFTEIU, V. S. 73,2- Să-i belească doă făşii cureale dela călcâiu pănă după ceafă. id. ib. 36/i. # -A scoate curele din pielea cuiva = a-1 bate rău. PAMFILE, J. I 118. După cum se întrebuinţează, cureaua are diferite forme şi sensuri speciale. Astfel: a.) Curele de biciu — fâşii înguste de piele, împletite sau nu,' din care se face biciul. Un drăguţ de biduşor de curele, împletit frumos. CREANGĂ, A. 3. Peste fălci îl izbea C’o biciuşcă de curea. ŞEZ. IV 133. b.) Curea de brîcîu = banda de piele pe care se ascute (= «trage») briciul. POLIZU. c.) Fă şi a de piele cu care se leagă un obiect (s. mai multe la olaltă), spre a le duce s. purta mai uşor; spec. chinga ţambalului (H. II 120), a puştii, a raniţei, ş. a. Legă într’o cură 60 de legături, HERODOT, 239. Mihaîl... sade la foc, unge curelile, suge mustăţile. GCR. II 369. Rău mă doare ’n piept şi’n ’şele De puşcă şi de curele! JARNIK-BĂRSEANU, D. 303. Măi Neamţule, nu ţi-i jele, Când vezi sânge pe curele (= cele dela raniţă) Izvor din spatele mele? ib. 315. La capătul limbei era legată o cură, o sfoară tare ori o sârmă. ion CR. III 81. | P. ext. Făşie s. chingă făcută din orice alt material flexibil (ţesătură de cânepă s. bumbac, cauciuc, etc.) servind ia purtatul unor obiecte. Arză-te focul, răchită, Că eşti neagră şi pârlită, Şi nu eşti încă ’nfrunzită, Ca să-mi fac curea la flintă Din coaja ta nedubită, alecsandri, P. P. 312. # A, avea inima legată cu curele — a fi tare la inimă, zanne, P. ii 204. d.) Şiretul de piele cu care se leagă de picior încălţămintea (opincile), nojiţa. Cureaoa încălţămintei. MARDARIE, L. 119. încălţămintele lor fiind împletite cu cureale roşii, era strâns legate peste picior. GCR. II 90. Curealele dela opinci. CALENDARIU (1814) 87. Mai dragi [îmi sunt] copilele... Când se suie pe curele [ale opincilor] Şi-mi dau buze subţirele. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 77. Mă duc legat cu curele de ’ncălţat. ib. 306. (Bucov., Bot.) Curelele-die-opinci a Domnului Hristos = broscariţă (Potamogeton natans). PANŢU, PL2. e.) Cingătoare (de piele) care se încinge în chip de faşă de mai multe ori peste corpul omenesc; spre a strânge îmbrăcămintea s. peste pulpa pioriorului. Piialea aceaia o leagă cu curea peste picior. GCR. II 3. îi învăluesc trupul tot cu pânză roşie şi cu curăle. HERODOT, 116, Ghindaniî... a ■cărora muieri să, înfăşoră cu curăli pregiur pulpe, ib. 264. # A strânge în curele = a constrânge, a ţinea de scurt. ZANNE, p. III 141. f.) Cingătoare îngustă de piele cu care omul se încinge peste mijloc s. peste pântece (peste pantaloni s. cioreci) şi care se încheie cu o cataramă (s. cu nasturi), cf. brâu, brăcinar, centură, cordon; cingătoare mai lată, împodobită cu ţinte s. cu cusături, având o deschizătură în care se păstrează bani, tutun, sau alte obiecte mărunte şi care se încheie (strângându-se peste pântece) cu două s. mai multe catarame (HERZ.-GHER. M. IV 251) s. cu nasturi, şerpar (LB.), chimir 2°, cf. H. VIII 243, X 22, 47, 210, 436, 500, XIV 437, VICIU, GL. Se încinse... cu o curea lată. c. NEGRUZZI, I 23. Curaua de’ncins cu ţarţatnurile ei mi-o adus-o din Târgul Bistriţii. CONV. LIT. XLIV. voi. I 658. Le-a purta puiu’n cură [florile], Să-i treacă de jalea mea. şez. i 15. Curăle (intolate, ib. I 45. Cum ajunse în pădure, omul scoasă din cură cremene, amnar şi iască. ib. I, 66. Badea cu cură cu bumbi... ib. II 212. Bagă-ţi banii, în curea. JARNIK-BÂRSEANU, d. 372. Frum-seţea nu-i la ea, Că-i în târg la rumenea Şi la ta’său în curea (adecă în banii dela părinţi). ib. 441. Cu banii rar se culcau în „cură"... căci nu ştiau momentul când puteau fi surprinşi. DRAGOMIR, o. M. 210. Să-mi bag măna’n curea Să-mi scot o cărticea. FRÂNCU-CANDREA, M. 209. Unii ciobani au mijlocul încins cu „curăli di ţănti“. DIACONU, P. 19. Noaptea şopârlă şi z'ma cerc. [Cureaua]. şez. IV 103. | P. anal. (Neobişnuit) Curelele pământului = meridianele şi paralelele. Com. s. fl. marian. A (nu)-l ţinea cureaua (pe cineva) =a (nn)-i da mâna, a (nu) cuteza, a (nu) se bizui, a (nu) avea curaj, costinescu, baronzi, l. i 86, zanne, p. iii 140, creangă, gl., CIAUŞANU, GL. Să deie ochi cu mine, dacă-l line cureaua. ALECSANDRI, T. 397. Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua. CREANGĂ, P. 332. A (nu)-i da cureaua = a (nu)-i da mâna. zanne, p. iii 141. A se întinde cât U ajunge cureaua (variantă: plapo-ma): numai cât îţi permit mijloacele, puterile, talentul, etc. Cf. ZANNE, P. ii 592. g.) Făşie de piele (s. de cânepă), cu cele două capete îmbinate : spec. unealta cismarului cu care acesta ţine fixată pe genuchi încălţămintea; (T e h n.): cureaua de transmisiune: care serveşte la transmiterea unei puteri dela un arbore (al maşinăriei) la altul (ORBONAŞ, MEC. 152) ; o parte a sucalei: aţa, coarda (DAMfi, T. 140, pamfile, I. c. 262). G-ânj îngâ.njuluit Şarpe potcovit, Sudoare de om, Poruncă de demn [Cureaua la moară]. GOROVEI, c. 129. 2°. (Mai ales la ţăranii din Ţara veche şi din' Bucov.) Măsură de lungime (= 16 picioare). Făşie lungă şi îngustă- de pământ (BRĂESCU, M„ PORUCIC, T. E. 316, Com. AR. TOMIAC, Straja), sfoară (RĂDULESCU-CODIN, î. 178), postată, delniţă, lanţ. Gând se întâmplă să vănză cineva câte o curea de moşie, se vinde stânjenul cu 5 până la 6 galbeni. I. ionescu, M. 52S. S’au împărţit moşiile satelor în curele. PLOPŞOR, c. 143. Acolo [la marginea satului] era, o cură de moşie. Rădulescu-codin, î. 178. [ Bucată de pădure lungă şi îngustă, făşie, -margine, dungă, ş i-rincă, limbă, strujoaie (Cugir j. Hunedoara). Com. ittu. 3°. (Mold.) Dans cu lăutari. PAMFILE, J. i 290, H. III 5. încolăceau cureaua şi spălau pe agiamii de parale. GH. R. II 173. 4U. (Banat) Curea s. cureaua roşie: un joc de copii. H. XVIII 105, PAMFILE, J. iii 48. 5U. (Bot.) Iarba curelei = năgarâ (Stipa ca-pillata). TDRG., CADE. [Plur. -rele. I Foarte răspândită e rostirea regională cură, cu plur. curăle (curăli). \ Diminutive : cureluşă (curăluşă) s. f. = curea mică, scurtă, îngustă (de ex. dela harapnic, dela chipiu, etc.) ; un fel de horă (şăineanu, d. u.) ; un joc de cărţi. LB. HERZ.-GHER. M. IV 251. Nici măcar o curăluşă nu va lua. CALENDARIU (18.14) 109. Se adunau... spre a juca între ei conţină, ma-riaşul şi cureluşa. FILIMON, c. II 325. [Harapnicul] cu opt curăluşe. SADOVEANU, P. S. 214, [Locotenentul] îşi trecu pe sub bărbie cureluşa [căştii], C. PETRESCU, î. II 3. Cureluşă unsă. Pe sub pământ dusă. [Râma], sbiera, p. 321, GOROVEI, C. 114, 363; — (prin asimilare, la Să-cădate-Sibiu) curâruşă s. f. VICIU, s. GL.: —■ cureiuţă (eurăluţu) s. f. LB.; — curelice s. £. CUREAC — 1021 — CURELNIC (Bot.)=barba caprei (barcianu), b u r e t i-de-conopidă (POLIZU, PANŢU, PL.2 85);bu-rete-creţ (panţu, PL.2 85) ; nufăr (TDRG). | Adjectiv: (rar) curelos (curălos),-oâsă — flexibil, moale (ca o curea) (LM) ; aţos, fibros (LB) ; p. e x t. vânjos (LB) ;— (în Mehedinţi; ad 2°) curălît,-ă = (despre o moşie) hotărnicit, delimitat (ă). ODDE. j Nume de agent: curelâr (curălăr) s. m. = fabricant, lucrător, meşter de curele (LB, COSTINESCU, H. II 263, XVII 63, herz.-gher. M. IV 251), pielar, şelar, hămu-rar (cf. COSTINESCU, ŞĂINEANU, ,D. U.). Ku-relar = coriarius. ANON. CAR. Svântul Achila curelâr era de meşterşug. DOSOFTEIU, V. S. 67/i. ib. 133/l>. Volenti ourălar. URICARIUL, IV 173/m, cf. iorga, s. d. vi 186; — curelăreâsă s. f. = soţia curelarului. LM. | Abstract — local — colectiv: eureîărîe s. f. = meşteşugul curela-î'ului, atelierul, prăvălia curelariului; (adesea la plur.) marfa curelariului. Să lucrăm în ţară pieili, lâna, păru’ de ghite [— vite], lăpteturili, curelă-ria. JIPESCU, O. 69. Productele manufacturate erau numeroase: pielăriile, cojocăriile şi curelări-ile. ODOBESCU, I 480. Piei de iot felul, blănuri curelărie... ib. II 95.] — Din lat. corrigia, -am, idem. Of. î n c u r e 1 a. CUREÂC s. a. Reste d’une meule de foin ou de paille. — Fânul (s. paiele) de la stog, pe sfârşit (şez. xviii 168), cure tec. —Poate, derivat din cur, cu suf. -eac. CUREÂC s. a. Petite clairi&re. — Mică curătură în mijlocul unei păduri, polizu, uricariul, 401. — Cf. bulg. lcorija «pădure (oprită), branişte». CUREÂSTĂ s. f. v. colastră,. CUR&C s. a. (Bot.) CURECIlfiR s. m. CURECHEKlE s. f. CUBECHtiŞTE adv. CURECHIOS, -OÂSĂ adj. CURECHIŞTE s. f. CURECHÎŞTINĂ s. f. CURECHfŢ s. f. CURECHfU, -XE adj. CURfiCHIU s. a. (Bot., Cui.) 1°. Chou. 2°. Chou-Cabus, Scnecillis carpatica. 3°. Legumes vcrts. 1". (în toată jumătatea de miază-noapte a ţării) Varză; p. e x t. mâncarea făcută din varză crudă (Curechki dulce s. verde) s. conservată (Curechiu acru s. murat). Of. LB, PANŢU, PL.2 85, CREANGĂ, GL., POPOVICI, R. D. 165,. JAHRESBER. XIX 94, CABA, SZ. 88, HERZ.-GHER. M. IV 251, H. X 43. Kurekyu = caulis. ANON. CAR. Guziul... scăpat şi de rudăcincle curechiului ce mai nainte stricase... CANTEMIR, ist. 192/j. Frunze acre de varză (curechiu). CALENDARIU (1814) 179/a,. Am dat şi o putină de curechiu. BUL. COM. IST. IV 142. Legumele se împart în ceale cocenoase şi [ceale] foioase. De aceastea se ţân: tot feliul de curcc... ECONOMIA, 124, Dacă suntem siliţi (ca) să zicem zeamă de varsă, în loc de curechiu mu- > rat... C. NEGRUZZI, I 349. Slănină şi făină în pod este deavolma, brânză în putină, asemenea; curechiu în poloboc, slavă Domnului! creangă, A. 38. Curechiu să faci cu came. CONTEMPORANUL, III 292. Am un ţuţuruş Pe un picioruş [ : Căpăţâna de curechiu], sbiera, P., 321, 323. Ar vrea să fie şi cu curechiul uns, şi cu slănina ’n pod: cere lucruri imposibile, care se exclud unul pe altul, care nu pot fi în acelaşi timp. şez. ii 72. Ca să râdă de cel ce merge călare în timpu[l] friguros al iernei: îi mai trebue ş’o căpăţână do curechiu în mână (când degeră picioarele sau mănele, le învălesc în curechiu verde), şez. 11 73. Trupul, capul mi-i tot una, Pe-un picior stau totdeauna, Am cămăşi nenumărate Şi le port toate ’mbrăcate. [: Curechiul] ib. IV 103. Se hăcue curechiul mărunt pe un fund ori pe masă, se presară, şi se freacă cu sare şi se pune într’o oală, a-şezân-du-se un rând de curechiu şi un rând ăe carne. ib. VI 80. Chiroşti (= piroşte) cu curechiu. HERZ.-GHER., M. iv 251. La caz de durere de cap, e bine a pune la frunte şi ceafă frunze de curechiu verde sau şi murat. GOROVEI, CR. 52. Căn[d] eram, de-o săptămână, Furam ceapă din grădină Şi curechi de la vecină, papahagi, M. 100. || (Râuşor-Făgăraş) Curechiu guşat = varza nedes-voltată, care creşte numai în foi şi nu învăluie căpăţâna; la o margine sub foi, în cocean (cotor) se face o umflătură, cât o nucă. VICIU, GL. || Butea cu curechiul = un joc social obicinuit la priveghiu. TDRG. 2°. în compoziţii: a.) (Moldova şi Transilv.) Curechiu-de-iarnă = varza-de-iarnă (Brassica oleracea). PANŢU, PL.2 85. b.) (în Rodna-Transilv.) Curechiu-de-munte (Se-necillis carpatica) = planta ierboasă din familia compositelor, cu flori galbene aurii, ce creşte în regiuni subalpine. panţu, PL.2 85. 3°. t (La plural) Verdeţuri, t verze. N’au mâncat chiurechiuri (lenima pentru „verdeţi"). DOSOFTEIU, V. s. 68,2. [Şij (regional) curec s. a. (cu asimilare) f chiurechlu s. a. I Adjective: curechesc, -eâscă = care are asemănare cu curechiul. Napi eure-cheşti. CDDE; -curechios, -oâsă = ierbos, ca varza. BARCIANU; — curechiu,-ie = verde, întunecat (ca varza). Sculele... capătă o coloare curechie sau verde întunecată. MARIAN, ch. 39. j Adverb: (Mold.) curecheşte adv. = (tăiat) în felii înguste, mărunt (cum se taie varza). Să ne tăiem. curecheşte. şez. XX, 7. | Nume de agent: (Transilv.) curecher s. m. = cultivator s. vânzător de curechiu. (CII-IAC, BARCIANU) ; (Entom.) coropişniţă (care se ţine în locurile unde se cultivă varza). DR. ix 435. j Colectiv-local: (Transilv.) curechierie s. f. (cihac, barcianu). (Transilv.) curechîştină s. f. (Com. vaida) şi (Transilv. şi Mold.) curechîşte s. f. = varză-r i e, teren cultivat eu curechiu. H. X 90, 154, 507, 511, REV. CRIT. III 121, MARIAN, INS. 259, PORUCIC, T. E. 470, CABA, SĂL. 88. Din locurile iele băltoase... se pot face cele mai grase râturi şi curechişti. ECONOMIA, 15. Câni mai mulţi s’au adunat... în curechişte. CONTEMPORANUL 111 292. | Alte derivate: (Entom.) curechiţă s. f. (Mold.) = fluture de curechiu, fluture alb (Pontia brassicae). MARIAN, INS. 258]. — Din lat.-vulg. colic (u) Ius, -um (= cauliculus), idem. CURELÂR s. m. CURELĂREÂSĂ s. f. CURELĂRfE S. f. CURELlCE s. f. (Bot.) CURfiLNIC s. a. 1°. Filet ă papillons. 2°. Cabane ă volatile. 1°. (în Banat) Mică plasă rotundă, cu un baston lung cu care copiii prind fluturi, păsărele, peştişori, ş. a. CADE. 2°. (în Banat) Coteţ de găini (făcut din nuiele) Com. A. COCA. [Şi: curâlnic s. a. (Banat, ad 2°) H. xviii 145, v. curechiu. v. curea. CURELOS — 1022 — CURFIUR. (Oltenia ad 2°) curuelnic s. a. G. S. v 120, Mehedinţi) Corn. N. IONESCU, BOCEANU, MEH.] — în sensul 2° avem un derivat din slavul kuru «cocoş» (cf. bulg. lcurniku, «coteţ»). în sensul 1° e, poate, un alt cuvânt. CURELOS,-OÂSA adj.l CURElCşA s. f. 1 V. cureâ. CURElOţA s. f. J CURfeNT,- A adj., adv., s. m., s. a. I. Courant, couramment. II-III. Courant. I. Adj., adv. 1°. Adj. (Franţuzism; despre apa adusă pe ţevi în locuinţe) Curgător. Apă curentă, care curge (de la robinet). 2°. Adj., f (Despre scriere) Cursiv (2°). Ediţia acestei Codici, închipuită prin litografie. în asemănarea caractirului curcnt sau de mână. CODICĂ Tiv. vil/,. 3°. P. anal. Curgător, uşor, fluent. A d j. O formă mai scurtă, mai curentă. MAIORESCU, CR. I 372/i. O lectură curentă şi însufleţită, botez, B. 133. | A d v. Nu pricep curent limba arabă. EMINESCU, N. 85/*. Cărturarii de şcoală nouă... scriau curent limba internaţională a ştiinţii. IORGA, IST. LIT. XVIII, 12. 4°. A d j. (Despre an, lună) Prezent, de acum, în care ne aflăm. Anul curent (scurtat: a. c.) Luna curcntă (scurtat: 1. c.). La 20 curent. TDRG. (Substantivat, după omiterea subînţelesului ,,lună“). La 20 ale curentei. TDRG. | Care vine la rând zilnic. Va scrie hârtiile curente (a. 1817). URICARIUL, V 27/,-,. Afacerile curcntc. Cont curent v. cont. Mână curentă = registru de contabilitate în care se înscriu la zi toate operaţiunile comerciale, jurnal. 5". Adj. (Despre monede) Care circulă, care are curs legal. Monedă curcntă. j F i g. Care predomină, care circulă, admis (de toată lumea). împotriva părerii curente că Miron Costin ar fi scris cartea De neamul Moldovenilor după reîntoarcerea sa din Polonia (1686), eu am susţinut că aceasta este una din cele dintâiu scrieri ale sale. C. GIURESCU, BUL. COM. IST. II 115. A devenit un adevăr curent. GOGA, Ţ. N. VI 193. 6°. (Despre preţ) Actual, în curs2 (3°), obişnuit la. un moment dat. Preţul curent al producţiilor (a. 1SS9). URICARIUL, Xiv 246/.,. 7°. Obişnuit, neîntrerupt, continuu. A d j. De aci înainte el apare în mod curcnt pentru martorii hrlsoavclor şi cărţilor domneşti, c. GIURESCU, BUL. COM. IST. V. 149. | Adv. într’una. Ncîntre-buinţând curcnt pe Dlugosz,... Nicolae Conţin... spune... foarte puţin. IORGA, ist. lit. i 91. 8°. Care merge, se ţine, se socoteşte în lung. Metru curent — măsură în lungime (fără să se considere, la măsurare, lăţimea şi înălţimea). II. S. m. 1°. Mişcarea apei în direcţiunea pantei, curgere, curs1 (I 2°) ; p. e x t. cantitatea apei curgătoare. A înnota în sensul curentului, contra curentului. I Spec. Curent marin — curgere a unei mase din apa mării s. a oceanului într’o anumită direcţie şi care este independentă de acţiunea vântului. Pe când valurile saltă apa, mereu aproape în acelaşi loc, curenţii, din contră, ca nişte adevărate fluvii, o poartă dintr’un ţinut al mării în altul, ba uneori cu o iuţeală mult mai mare decât a fluviilor. mehedinţi, g. F. 74. | P. anal. Mişcare a unor mase de aer dintr’o regiune spre alta.. 2". Succesiune, progres, mers, curs. (în expresiile:) A pune s. a ţinea pe cineva în s. Ia curent = a-1 pune în cunoştinţă, a-1 informa despre mersul, desvoltarea, progresul unui lucru. A se pune (s. a se ţinea, a fi) în (s. la) curent = a se informa, a fi bine informat, a avea cunoştinţă despre ceea ce se întâmplă, despre mersul lucrurilor (în ştiinţă, în literatură, etc.). El vorbeşte cu indignare în v nica sa, ţinută în curent cu împrejurările, de pr. (tăciuniic Cazacilor, iorga, /ist. lit. i 244. Să mă pună in curent cu chestiunile lui intime, c. PETRESCU, î. II 85. Se întorsese, se pusese la curent, id. ib. II 144. (S p e c.) A fi în (s. la) curent cu registrele (dc contabilitate), cu o lucrare — a fi la zi, a nu rămânea înapoi. Cf. TDRG. 3°. (Fizică) Electricitate care se propagă într’un conductor. Curent electric (continuu, alternativ, indus, inductor, de polarizare). 4". P. a n a 1. Masă (mică) de aer mai rece ce năvăleşte s. vine pe nesimţite din afară într’o încăpere. Să se facă puţin curent ca să sc primenească ...aerul. REBREANU, J. 42. Frunza uscată, târîtă de curcnt, fugi. c. petrescu, î. II 61. M’a tras vn curent. E curent (teribil). TDRG. A stat în curent şi a căpătat guturaiu, a răcit. III. S. a. Vederi, idei, păreri care se propagă' la un moment dat, fiind adoptate de un număr mare de oameni, cf. direcţie, opinie, atitudine. Curajul de a le fi introdus [impozitele] în contra curentului (le impopularitate. MAIORESCU, D. II 2. Văzând acest curent ostil, tnsu-mi eu... am... secundat această dorinţă. SBIERA, F. 237. El apar ca emisarii unor curente destructive. GOGA, ţ. N. VI 1538. Curentul germanofil pierduse prin moartea regelui Carol, (pe) cel mai puternic sprijin. KIRIŢESCU, R. 85. Divizia 21 e luată şi ea în curentul de retragere, id. ib. 440. Vn curcnt comercial intens... c. GIURESCU, BUL. COM. IST. V 29. Curentul, titlul unui jurnal. [Plur. ad II -renţi, ad III -rente şi (învechit) -roituri. | Şi: (formă incultă) corent,-ă adj., adv., s. m., s. a. Cf. polizu. | Verb: curentă Ia (ad II 3°) = a intercala într’un cercuit electric, cf. electrocuta; (în Transilv., învechit, după germ.-austr. Icurrcnticren) a căuta pe cineva peste tot (spec. pe un dezertor s. pe cel ce nu s’a prezentat înaintea justiţiei) ; — (cu part.-adj.) curentat, -ă = atins de un curent electric. Tovarăşul său, carc lucra alături, a fost de asemenea curentat şi a căzut cuprins de flăcări. UNIVERSUL, 1933, 8 Decemvrie.] — N. după fr. CURENT,-A adj. v. cura. CURENTA vb. P v. curent. CtlREŞ, -A adj. v. cur.. CUREI? s. a. v. cure. CURETEC s. a. v. curetic. CURETIC s. a. Pârtie d’une meulc dc foin. — (Dâmboviţa) O pnrte dintr’o copiţă (de fân). Com. RĂDULESCU-CODIN. Un curetcc 'de fân. h. IV 65. [Şi: curetec s. a.J. — Cf. cureac.1 CIJRFĂN s. m. (Bot.) v. curpen. CURFiRŞTINA f s. f. v. curfiurst. CURFUJRST f s. m. (Prince) Gleetcur. — (în vechiul imperiu german) Principe care avea dreptul să participe la alegerea împăratului, elector. [Carol XII] s’au fost sculat, asupra altor stăpânit ori,. cu oaste: asupra craiului Poloniei... şi a Curfiurst de Brandenburg şi a Curfiurst de Saxo-nia. LET. îl 64An. [Feminin (neobişnuit; din germ. Knrfiirstin) curflrştină t s. f. = soţie de elector. Văduvă c-urfirştină a Pfalţulul. CALEN-DARIU (1844) 31. | — Din germ. Kurfiirst, idem (şi polon, rus. Icur-firstu). TsŞrgan — 1023 — CURGE ■°T:UKGAn s. a. Tumulus. — Movilă străveche, ţfiare şi făcută din pământ negru (PORUCIC, T. E. 25), gorgan. [Şi: curhân s. a. ib.] — Din rut. s. rus. kurganu, idem. Cf. g o r g a n. . CCliGE vb. III intrans. I. 1°. Couler. 2°. Flotter. 3". Descendre. 4°. Faire coulcr. 5°. Se jeter dans; (fig.) entrer dans. 6° Circulcr (en parlant du sang), couler. 7°. Coulcr (en parlant des secretions de 1,’organisme) 8°. Jaillir, couler. 9°. Perdre (en parlant d’un recipient). 10°. Se dâtachcr, se d6rouler,< tomber. 11°. Pendre. 12°. Affluer. il. (Fig.) 1°. Coulcr d’abondance, 2°. Avoir cours (en parlant de la monnaie). 3°. Se dfirouler (en parlant, des evene-ments), se passer. 4°. Courir (en parlant d’un delai, d’interets, etc.). 5. S’icouler, passer. 6°. Decouler, rdsulter. Verbul curge a înlocuit, începând din secolul al XVIII-Iea, pe vechiul cure în limba literară şi în. multe părţi şi în limba vorbită. I. Propriu. 1°. (Despre lichide, pâraie, râuri, etc.) A se mişca, a înainta necontenit la vale. Cf.-cure (I 3°). Efrat.hu’... curge asupra Indiei şi a Persădei. ÎNTREBĂRI şi RĂSPUNSURI (ca. 1750), ap. GCR. II 61/so. Vn izvor de apă curgea, din munte. DRĂGHICI, R. 49/L0. Izvoare... curg şi seacă. KONAKI, p. 114. Mu, duceam, de priveam Prutul cum curge. C. NEGRUZZI, I 61. Pârăiele umflate curg iute. ALESCANDRI, P. III 24. A noastre vieţi cu toate sunt ea undele ce curg. . EMINESCU, P. 250. Se duse pustnicul pe marginea gârlei care. curgea aproape de coliba lui. ispirescu, l. 146/?. Că nu curge ceea vale, Să mă pot spăla de jale.; Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor '■ JARNlK-BÂRSEANU, D. 217. # Curge gârlă (RĂ-DULESCU-CODIN, L.) = din belşug, abundent, cf. gârlă (2°). Apa curge (variante: trece), pietrele rămân. Cf. ZANNE, P. I 101. Are să curgă multă apă pc gârlă [s. pc Dunăre] (= va, mai trece mult timp) până să ajungi a cunoaşte tainele împărăţiei, ca noi. ispirescu, L. 307/it. De nu curge, macar pi.c(ur)ă (= dacă nu prea merg treburile, dacă nu e câştigul mare, tot iese câte ceva, tot mă aleg cu ceva), şi cine mişcă, tot pişcă. CREANGĂ, P. 110, Cf. C. PETRESCU, C. V. 125. II P. anal. (Despre ploaie) A cădea (I lob) mereu (în abundenţă). Patruzeci. de zile şi patruzeci de nopţi o curs ploaia ca din cofă. ŞEZ. II 3/n (cf. cu găleata). (Despre materii care pot fi turnate) tn baia zânelor... are să curgă [bani de] aur. ispirescu, L. 163/io. Mi-o curge ţărâna [pe cosciug], TEODORESCU, P. p. 287b. || F i g. A se răvărsa. Râu de foc va curge pe dinaintea lui, curălind pământul de fărădelegi. MĂRGĂRITARE (1746), ap. TDRG. Plaiuri pe care alba lună Revarsă-un val de aur ce curge printre flori. ALECSANDRI, P. III 5. 2°. x\. fi dus de apă, a merge pe apă, a se rostogoli, a pluti, a c u r e (I 4?) Ce pe apă nu curge = nimica toată. Luă şi dânsul nişte haine, numai să nu zică neştine că nu s’a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi- plecă şi el. ISPIRESCU, L. 33. 3°. P. anal. A se înşira, a se întinde (la vale). Cf. cure (I 5°) Românii... se ascunseră... şi prin văile c.e curg printre munţii şi dealurile din părţile acestea., marian, t. 172. Mai toate drumurile sunt de-a-curmezişui pământurilor, adecă perpendiculare pe felul cum curg pământurile. PAMFILE, A. 19. 4°. Factitiv. A face să curgă, a da, a cure (I 7°). Acea baie... curge aur,. ISPIRESCU, L. 149. Ea a început să curgă, în loc de apă, norom. FUN-DESCU, L. P. II4/33. Părăiaş de lăngă moară Curge limpede cerneală. DOINE, 179/i3. 5". /Despre , o apă .curgătoare) A se vărsa în..., a.cu/re (I 8). Mai multe râuri eurg în Ron. costinescu., ||: Fig. A, se infiltra.. O întristare!... tu curgând acum în inima mea. MARCOVICI, C. 94.' • 6°. (Despre sânge) A circula, a cure (19“)./» vinele noastre curge sânge de Daci şi de Romani. (F i g.) Vieaţă nouă eurgea prin vine. N. GANE, ap. ŞĂINEANU, D. U. 7°. P. anal. (Med.; despre secreţiunile unor organe ale trupului, ca lacrămile, laptele, sudoarea, etc. s. despre sânge, puroiu, etc.) A ieşi mereu, a picura, a se scurge, a porni, a c u r e (I 10°) O lacrimă Curse din ochiul cel negrii al mamei lui Dum* nezeu. EMINESCU, N. 4./V Sângele cerbului odată a şi început a curge. CREANGĂ, p. 226, cf. ISPIRESCU, L. 138. Icre le curge. şez. I 123b/s. N’o curge sânge (= nu va fi lucru mare) să-mi iei şi mie Şi la copii câte cevaşi. RĂDULESCU-NlGER,. ap. TDRG. (Adesea complinit — spre a arăta scurgerea îmbelşugată — prin pârău s. şiroiu). -Sângele pârău curgea, alecsandri, p. P. 59b/22. Cad voinicii în bătaie, Sângele curge păraie. hodoş, P. P. 229. Lacrimile-mi curg pârău. JARNlK-BÂR-SEANU, D. 151. Pe tmde-om trece doi, Sângele-a curge şiroiu. reteganul, tr. 59/*. Curgea sudoarea şiroaie de pe dânsul, sbiera, P. 122/i0. | (în ironie) Calul, căruia-i• curgea grăsimea pe nas (= era foarte slab) de... sdravăn ce era. marian, O. II 166. || P. ext. Factitiv, (Despre unele organe ale trupului-s. despre o .'rană, un buboiu, -etc.) A secreta, a face să picure, a lăcrima, a pu-roia, a supura, etc. încep calului a-i curge ochii. CALENDARIU (1844), 17G/2,, .cf. 180/s. Zidul că mă strânge, Ţâţişoara-mi curge, Copilaşu-mi plânge. TEODORESCU, P. p. 466b. îi curge nasul. Buboiul a spart şi curge. 41= ' face-să curgă sânge = a fi pricina unui războiu, unei încăierări sângeroase. 8°. (Despre alte materii, care pot fi „turnate" s. ,,vărsate": făină, etc.) A ieşi (afară), a izvorî (despre ceara care se topeşte) a se scurge pe margini, a pica, a se prelinge, acure (I 11"), a cădea din. Dacă curg luminile nunilor (dacă se scurg lumânările). gorovei, CR. De sub piatră în covată Curgea făină curată, alecsandri, P. P. 390/,. # A-i curge cuiva laptele în păsat = a-i merge din plin, a avea câştig mare. Pe-atuncia bine era, că lui Barbu-i curgea şi laptele în păsat şi galbinii în cobză, alecsandri, t. 83, cf. 181. 9°. (Despre un butoiu, o oală, s. alt vas) A lăsa să se scurgă (s. să iasă, să picure) lichidul dinlăuntru, a pica, a cure (I 12°). Acest vas curge. PONTBRIANT. 10°. (Despre boabe, grăunţe, etc.) A se desprinde din ceva, a se desfăşura de pe ceva, a pica de undeva şi a cădea mereu jos, bucată după bucată, a cure (I 12°). Din când în cănd... firul nu mai curge, slavici, N. 33. Să nu spun minciuni, dar peste o dimirlie de fasole i-au curs atunci din tu-retce.. creangă., a. 99. începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, de umplu locul. ISPIRESCU. L. 40/a. Paiele şi stuhul încep a ' curge în toate părţile, sevastos, N. 317/2. Pe dracu’... îl cunoşti... când după el curg scântei. şez. 1 241/». Cătă. şperlâ în vatră, atâtea ouă să' curgă (= să iasă) din găina noastră. GOROVEI CR. 11°. A atârna (1° 1), a cădea în jos (s. în valuri), a cure (I 14°). Părul... curgea în viţe până pe spate, eminescu, n. 35/ia. Bra,ţ,ele-i curgeau moi şi grele de-a-lungul trupului, vlahuţă, N. 198. Care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se ţârâiau, aţele şi curgeau oghelele după dânşii. CREANGĂ, P. 249. Cine mult iubeşte somnul, hainele după el curg ca aluatul, iord. golescu, ap. ZANNE, p. II 737. 12°. A veni într’una cu grămada, din toate părţile, a năvăli, a năpădi, a se succede necontenit, a cure (I 15°). Curg(e) oile pe drumuri, toate gata CURGE — 1024 - CURGE a -fata. beldiman. tr. 71. în curând au să ne curgă [la bal] o multime de flămânzi, alecsandri, T. 733. Dela Turnu'n Uorohoiu, Curg duşmanii in puhoiu Şi s’aşează pc la noi. eminescu, P. 181. Curg muşteriii. DDRF. Băieţii încep a curge toţi care din cot.ro. creangă. P. 50. N’ajunsese să-şi răsucească mustăcioaraL şi foile de zestre curgeau, ispirescu, L. 184. în zori de zi... de pe toate dealurile curg Moţi şi Moale. MARIAN, NU. 71/n. Sus bat dobele. Jos curg negurele ; Care cum ajunge, Caput şi-l rupe. Numele şi,-l schimbă (= Moara), gorovei, C. 232. || P. anal. Va fi curgând reotatea in (ară. zilot, CRON. 335/». Necazurile curg pa sate. şez. ii 28/«i. # Capul să trăiască (s. de-ar fi sănătos), că belele curg (gârlă) ! — omul sănătos suportă toate greutăţile. Cf. pann, P. V. II 88, CREANGĂ, P. 219. II. F i g. 1°. (Despre sunete, vorbă, discursuri, frază, etc.) A ieşi iute, cu uşurinţă, fără sforţare, a ţinea, a dăinni, a cure (II 1°). Zumzetul de-al-bine... Curge’ntr’una. COŞBUC, F. r>8. 2Ve hlăstăimu, de-i curgea foc din gură! CREANGĂ, A. 101. Vorba ii curgea din gură ca mierea, ispirescu. L. 20 Curgeau gârlă minciunile din cl. ŞEZ. m 18i/:« 2°. (învechit, despre bani, preţ, etc.) A fi în circulaţie, a circula, a avea curs. După preţul ct curge a[l] ecrei (a. 1821). ib. XIV 13A». Cf. curent (I 6°). 3°. (Ieşit din uz; despre evenimente, pricini, treburi, lucruri, etc.). A se desfăşura, a se petrece unul după altul, a decurge, a se întâmpla, a con tinua, a cure (II 2°). Acele ce întru acea vreme curg (a. 1764). ib. I 290/,o. Nerănduială nu mai mică... am aflat că curgea despre zidirea himericelor (a. 1764). ib. 312/33. însă povestea şi pricina zidirei ei intr’accst chip curge, arhiva R. ii 62. Ace'Jt mijloc de necinste care curgea la otcărmui-rea împărăţiei. E. Văcărescul, ist. 275/,, Caimacamul dă de ştire Pa şei de cele ce curg. beldiman, tr. 81. Pricincle pentru mănăstireşti locuri, moşii,... aşa să curgă .(a. 1828). uricariul, Vii 112/m. Atâtea împrejurări care au curs in timpii aceştia. D. sturdza, ap. maiorescu, d. II 246. 4". (Despre un termen s. despre dobândă) A se socoti, a începe, a decurge. I se mai acordă pentru, a delibera asupra acceptării sau rcpudierei suc.ccsiu.nci un termen de J/0 zile, care va începe a curge din ziua e-vpirărei (a) celor 3 luni date pentru inventar, hamangiu, C. C. 170. Cererea de dobândă făcută in contra unuia din debitorii solidari, face a curge dobânda in contra tutulor debitorilor, id. ib. 247. 0°. (Despre vieaţă, vreme, zile, etc.) A trece, a se desfăşura, a se scurge, a cure (II 3”). Vor începe să curgă pentru tine zile fericita, marcovici, C. 78. Dulce este vieaţa ce curge lin, departe De-al omenirei sgomot. ALECSANDRI, p. i 132. Pe zi ce curgea îi era tot mai mare groază. AGÂRBICEANU, P. M. 112. 6". A rezulta, a (pro) veni, a deriva, a-şi avea originea, a ieşi, a decurge, a cure (II -4('). Curge mult folos (a. 1748). URICARIUL, l 62/2-,. Dintru care pricină... curge multă şi mare stricăciune (a. 175")). ib. VI IÎ6/0. Bunătăţile cele-sufleteşti, care curg din sfânta învăţătură, răşcanu. L. LXXXIV/:». Care danie curge dela un Ioniţă (a. 1818). uricariul, XV 251/,». Din ce iţi curge aceasta? Din neputinţă, sau că m’ai urît? GORJAN, H. 1 73. Aceasta nu curge din altă decât pentrvcă cri. am săpat mult la flori, drăghici, R. 83/ui. Orişice obrăznicie Curge tot din mojicie. pann, P. v. III 37. [Adjective: curs, -ă (ad I 7°) Sângele... cursă ...din coasta ta. MINEIUL (1776), 173y2; —curgător,-toâre. (Ad I 1") Apă curgătoare (LB.), în opo- ziţie cu apă stătătoare. Peşti de apă curgătoare. ALECSANDRI, P. II 105. Osana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul!*CREANGĂ, A. 117. Stai. ploaie curgătoare, Că te-ajmnge sfântul soare. şez. I 187/-,. (ad I 3°) Spaţii iluminate de un albastru splendid, umed şi curgător. EMINESCU, N. 46/13; (ad I 4U) Graiurile ceale curgătoare de miare. MINEIUL (1776), 6OV2, cf. 64. Norii cei curgători de apă. CALENDARIU (a. 1844), 30 ; (ad 11 1°) Are fraza... curgătoare a omului, rafinat, care se joacă cu condeiul, vlahuţă, ap. CADE., Stil curgător == fluent. (Cu funcţiune adverbială) Vorbeşte curgător şi la loou’ lui. şez. ii 72/n; (ad II 2°) (învechit, înlocuit astăzi prin) Curent = în curs. După preţurile curgătoare (a. 1805), URICARIUL, II 144/,.,. Cheltuelile cele curgătoare după vremea de acum (a. 1813). ib. V l/,7. 292.000 lei, în monedă curgătoare (a. 1813). ib. XIV 302/n. Atuncia se cuvine a se întoarce cheltuelile după eurgătoriul preţ. CODICĂ ţiv. 56/m. Preţul postavurilor să fie în Suceava după preţul curgător din Lembcrg. bogdan, c. m. 22; (ad II 4°). 6 za-pi.se, începătoare dela 1808 Ianuarie 9 şi curgătoare până la 1809 August 2 (a. 1812). uricariul, XIV 273/:»; (ad II 5°) (învechit şi înlocuit astăzi prin) Curent. An curgător. LB. Hrisov din curgă-tori.nl an (a. 1773). URIOARIUL ,iv 27A. în lţ A prilie din anul curgătoriu. şincai, HR. III 182/». cf. SBIERA, F. 425. (Substantivat) Aşteptăm venirea curierului dela 20 ale curgătoarei (= lunei curente), ghica, a. 747; — cursător, -oâre t (ad I 1") Cursători fântâni, dosofteiu. V. s. 101b; (ad I 4°) Aşa şi aceasta a triodului cursătoare de miare carte. TRIOD (1700), ap. V. B. i 408. | Abstracte; curgere s. f. (ad I 1°) Curs1 (I 2°), curent (II 1°), scurgere. Să iviră curgerile mării, biblia (1688), 238/32. Cine au gătit ploii, cei buhoioase curgerea? ib. 380A. Cu câtă lină curgere ce are [Nilul], aceaste 5015 (de) mile în JjO de zile le călătoreşte, cantemir, ist. 130Ao. Şi-i plăcea să le vadă curgerea [izvoarelor cea şerpuită. ispirescu, l. 18; (ad I 7”) Cu curgerile lacrumilor ai râurat pământul. MINEIUL (1776), 492A. Curgerile sudorilor tale. ib. 922/i. Curgere de sânge — hemoragie. Cf. LB., BIANU, D. s. Curgere de sânge din nas — epistaxă. BIANU, D. s. Curgere albă — flori albe, leucoree. id. ib. (Agric.) Grânetele sânt supuse la multe... boale... Aşa... curgere din pricina sloatci. I. IONESCU, C. 174; (ad II 1°) Cc curgere de voroavă ( = elocvenţă) poate fi aşa de îndestulată? arhiva, R. I 51. Pre norodul cel însetat... îl satură de curgerile învăţăturilor. MINEIUL (1776) 68; (ad II 2°) Curs. însemnarea banilor ce sănt în curgcre în împărăţiile din Evropa. CALENDARIU (1S14), 151/, ; (ad II 3°) t Origine, desfăşurare, decurgere, istorie. Arătând... curgerea neamului său, moşii, strămoşii lui cine au fost. LET. III 135/,.», Cf. URICARIUL. XIV 117/.33. Norocitele şi slă,vitele curgeri ale armiei împărăteştii■ măriri, au apropiat sfâr-şirea oştirii (a. 1774). URICARIUL, I 81As. Curgerea celor văzute părăsindu-o. MINEIUL (1776), 262/,. Să ne pliroforisitn pre larg... curgerea pricinii aceştia (a. 1805). ib. IV 141A3. Curgerea, starea şi otcârmuirea împăraţilor otomani, e. Văcărescul, IST. 246/ts. Curgerea traiului nostru. ARHIVA R. I 53. Curgerea pricinei. PANN, ş. ii\29/i; (ad II 5°; învechit) Trecere, decurgere, (de)\:urs, răstimp. Aşa şi din cele nedrepte şi făr’de cale prin multa curgere de ani, asemine rămân statornice. RĂŞCANU, L. 3/is. Şi dela Adam curgerea anilor leat 7139. MAG. IST. I 125/c. în care curgere de vreme s’au întâmplat acele turburări ce la visul lui Poliopt se cuprind, zilot, CRON. 65/32. întru toată curgerea zilei■ se sileaşte a călca în urmele ci. BELDIMAN, N. P. I 59. Ca să nu uite curgerea zi- CURGOLEA 1025 — CURIOS lelor, au socotit să facă un calendariu. drăghici, R. 54/22. A vieţii nesimţită curgere, marcovici. C. 35/s. S’au orânduit zisa curgere de vreme (= termen) pentru deşertarea locurilor, noe. sec. XIX, ai>. TDRG. (L o c. a cl v.) în curgere de... — în curs(nl) ele..., în timp de... în curgere de Ifi ani (a. 1812). uricariul, iv 337/». în curgere de opt luni şi jumătate (a. 1812). ib. XIV 274/u. în curgerea războiului (a. 1814). ib. I 185/so. Această jalobă poate a se mişca in curgere de un an. PRAVILA (1814.), 22. în curgere de două sau trei \ ceasuri putem ajunge acolo. .DRĂGHICI, R. 8, cf. 153/33. Relele ce ai pătimit în curgerea anului trecut. MARCOVICI, D. 15/.3. Niciodată în curgcrca veacurilor pregătirea de războiu a tuturor naţiunilor nu fusese mai puternică. C. KIRIŢESCU, R. 15. Şi în toată curgerea vieţii nu săvârşise. ION CR. II 208. îi va merge rău în curgcrca anului (= în timpul anului). GOROVEI, CR. 43 | (Despre corpurile cereşti) Curs, mers, mişcare. (Cf. cure I 1°). Şi au împărţit [Noe] anul după curgerea soarelui şi a. 12 luni. LET. 1 47/33. Anais avea bucurie a privi... lucrurile cealc minunate a firii,- curge- ■ rea stealclor. beldiman, n. P. II 110; (ad II 6") t Mers. desfăşurare; rezultat, urmare, consecinţă. întrebată fiind de dânsul despre curgerea războiului aceluia, i-au răspuns că Craiul Vladislav nu bine va petrece, şincai, HR. ii 7/»; — cursătură t s. f. (ad I 1"). Un purău mergea cu mare cursă-turi. DOSOFTEIU, V. S. 461. — Forma curge s’a născut din participiul curs şi aoristul cursei (de la verbul cure) după analogia lui merge (cu part. mers şi aor. mersei), spre a evita, la prezentul indicativului (cur), o omonimie supărătoare. Hasdeu, Cuv. d. bătr. I 421. Cf. curs, cursoare, cur sură, scurge, decurge. CUR-GOLEA s. m. sing. v. cur. CURHÂN s. a. v. curgan. CURi vb. IV v. cure. CURl vb. IV» v. cur. CURf vb. IV» Fumer. — (Rusism, în Basarabia) A fuma (ţigări s. ţigarete), ion CR. IV 105. — Din rus. lmriti, idem. CURIĂL, -A adj. v. curie. Ct RIK s. f. 1°. — 2°. Curie. 3°. Corps Electoral. 4°. Cour de cassation. 1°. (în antichitate) Una din cele treizeci de grupe sau subdiviziuni ale tribului primitiv la Romani; p. ext. localul unei astfel de subdivizii; localul unde se întrunea senatul roman; p. e x t. senat însarcinat cu administrarea unui municipiu. 2°. Administraţia pontificală la catolici. Curia romană. 3“. (Pe timpul dominaţiunei habsburgice) Corp electoral. Au dat... o reformă electorală, tinzând spre vot universal prin crearea unei nouă curii electorale, sbiera, F. s. 330. 4°. (Jur. f Transilv., învechit) Curtea de casaţie. [Pronunţ, cu-ri-e. | Adjectiv; (lat. curialis.-e) curiâl,-ă (pronunţ, -ri-al) = aparţinător curiei, cu privire la curie.] — N. din lat. curia, idem. CURIER s. m. 1°—4°. Courrier. 1°. Persoană trimisă (m. ales de guvern, de suveran s. de un comandament) să ducă în grabă . anumite ordine s. rapoarte confidenţiale la des- tinaţie, (STAMATI, D.), cf. alergător, o Iaca r, ştafetă. Din ziua venirei curierilor carc... se vor trămite... DUMITRACHE 404. împăratnlu Roşiei au scris ştafetă prin grabnic corier. DIONISIE, C. 109, cf. (grabnic curieriu) 171. Un curier iu plin de praf strigă în glas' marc pe Numa. BELDIMAN. N. P. I 157. Curieri peste curieri venea de la Ştefan, arhiva R. 1 101. Iacă un curier că se înfăţişează înaintea lor. ISPIREI-SCU, L. III. 2°. Persoană care aduce gazetele, scrisorile, telegramele, etc.: spec. împărţitor de scrisori, factor poştal (POLIZU). Aşteaptă curicrul la poartă. I. TEODOREANU, M. II 352. 3°. P. ext. Totalul scrisorilor ce se primesc s. se trimit deodată, cursă, poştă, polizu. Promite cu vcnitorul curicr şi o copie după acea protestaţie. ghica, A. 744. Vă rog a-mi răspunde cu întoarcerea curierului: neîntârziat. 4°. Nume dat unor rubrici de jurnal (s. unor publicaţii periodice), care cuprind dări-de-seamă s. informaţii asupra unui lucru. Curierul de ambe sexe al lui Eliade. Curierul modei. Curierul teatrelor. [Pronunţ, -ri-er. | Şi; (învechit, ad 1°) curueriu s. m.; (învechit, din germ. Kurier, în Transilv.) curîr s. m. LB. | Derivat; (rar; fr. courriăriste) curierîst,-ă subst. (pronunţ, -ri-e şi -ric) = cel ce redactează curierul (4°) unei publicaţii perio-rice, cf. cronicar.]. — N. din fr. CURIERtST,-A subst. v. curier. CURIMÂN.-Ă subst. \ CUBIMĂNOS, -OÂSĂ adj.J V- CUn CURIOS, -OAsA adj. 1°—2°. Curieux. 1°. (Despre persoane) Poftitor de veşti nouă (LB.),_ foarte doritor să vadă, să nudă’ să înveţe, sa ştie amănunte asupra unui lucru s. a unui fapt (COSTINESCU), dornic de a cerceta lucruri s. fapte nouă, interesante; p. e x t. (în sens defavorabil) indiscret, voind să afle lucruri care privesc pe alţii. Aceste răspunsuri făcuse pe craiul tot mai curioz. GCR. 11 170. Oameni prea c/ttrioşi (băgători de seamă la toate lucrurile). goR.fan, H. II 10. Un împărat curios vrea să afle’n ce chip este omul ccl mai lenevos, pann, p. v. i 109. Se găsesc oameni curioşi, ce vor să le ştie toate. c. NEGRUZZI, I 71. N’am văzut niciodată actoriţe..., îs curioz să văd cc lighioaie sânt. ALECSANDRI, T. 532. Şi Radu, Popescu... e un om curios de politică europeană. IORGA, L. 1 147. 2". (Despre fiinţe s. lucruri) Care produce dorinţa de a vedea s. de a cunoaşte; p. ext. ciudat (COSTINESCU), rar, neobicinuit (pontbriant), straniu (LM.), interesant, demn de a fi văzut, auzit şi cunoscut, minunat, şod (LB.) Ce nu s’au făcut spre depărtarea acestei eurioaze ciume. URICARIUL, vil 76. Cred că va afla frumoasi întâmplările amânduror şi-i vor păre[a] curcoazi. CAT. MÂN. II 343/m. Curii,ii lucru! DRĂGHICI, R. 78/iS. Figura asta curioasă, originală... a boierului ţivu-taş. C. NEGRUZZI, I. 236. Curioază socoteală ! RUSSO, s. 10. Curioasă coterie este tradiţia! ib. 73. Se miră adeseori singur de curioasele idei ce-i vin în minte. MAIORESCU, CR. II 141. [Pronunţ, -rios, rar -ri-os. | Şi; (mai ales în Mold.. din itai. curioso, învechit) curioz, -oază adj. Negativul (rar): necurios,-oasă adj. = lipsit de curiozitate. A putut sta departe săptămâni multe, nepăsător şi necurios măcar s’o vadă. REBREANU, J. 182;— curioznic, -ă t adj.= straniu, bizar. Curioznică... arătare... din fizioguomic. GCR. II 144. | Derivat: (cf. franc, curiositâ) euriozi- Dicţionarul limbii române. 15 VIII 1939. I. IX. 65. CURIOZ - 1026 — CURMA tâte s. f. = dorinţa, interesul, pornirea omului de a vedea, de a afla, de a cunoaşte ceva deosebit (cf. LB., costinescu; p. ext. (în sens defavorabil) indiscreţie (LM.) ; p. ex t. caracterul ciudat al unui lucru s. al unei fiinţe care ne deşteaptă interesul de a-1 cerceta, de a-l cunoaşte; (întrebuinţat uneori la plural) ciudăţenie, raritate, minunăţie, lucru interesant. (Ad 1°) Cu căt mai mult învaţă..., cu atâta mai tare creşte şi curiozitatea lui. marcovici, t>. 389. îi veni foarte cu greu... ca să împlinească curiozitatea fratelui său. gorjan, h. i, 6. Pentru curiozitate, adică pentru mirare, mă trimisă ca să mergi la dumneaei, ib. iv 130. De curiozitate pe oarecine-a'ntrel)at. pann, ş. I 166/M. Aveam curiozitatea să văd pe B-na Ii. c. NE-gruzzi, i_ 64. Cată să le satisfacem curiozitatea. lb. I 109. înţeleptul Evreu se uită cu oarecare curiozitate la faţa visătoare a lui Dan. EMINESCU, N. 52. Iată una din scrisori. Să ţi-o citcsc, de curiozitate. sadoveanu,1 Săm. vi 1068. îşi contemplă cu o marc curiozitate chipul. C. PETRESCU, C. V. 46. Aruncând o privire de curiozitate spre salon, Liana a surit... pe... Angola. rebreanu, J. 206. (Ad 2") Curiozitatea acestui palat ne trasă [= trăsei (ca) să îl privim de aproape. GORJAN, H. IV 18. Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit f C. negruzzi, x 313. Scrierile care se încearcă a silui o limbă... nu merită a fi calificate decât (de) curiozităţi literare fără valoare practică, maiorescu, c. I 191; (negativul) necuriozitâte s. f. = lipsă de curiozitate, indiferenţă. COSTINESCU, pontbriant; — (din ital. curiosită) curiozitâ + s. f. (plur. -tale). Pentru cu-riozita, voiu să-ţi fac o întrebare, pann, e. iii 89/isJ — N. după fr. (Int. curiosus, -a, -um, propriu „cu gri;jă, cu interes") şi, mai de mult, din ital. cu-rioso. idem. CURlâZ, -oAzA adj. J curiozitA t S. f. I CURIOZITATE s. f. I V' cunOS' CURldZNIC, -A t adj. J Clilîflî f s. m. v. curier. CURIŞOR s. a. şi m. v. cur. cCrlA s. f. (Ornit.) v. corlă2. CURM s. a. Â.ttache. — (Olt. şi Munt.) Crâmpeiu de funie cu care se leagă vitele când se duc la păşune (RĂDULESCU-CODIN), funie scurtă cu care se leagă boii în loc de căpăstru (ion CR. VI 151), •cur meiu (ciauşanu, V.). O cerboaică legată •de gât cu un cum de teiu. GORJAN, H. I 29. îl prinse de grumaz şi-l legă cu un curm dela zăpodii. T. cercel, săm. IV 767. Taie curmu’ şi stoborU, Că s’a ’ntărătat fcciorvi. MAT. FOLC. I 426. A luat vaca de curm. Rădulescu-codin, î. 249. Să-l iei cu curmul de gât. ciauşanu, V. 119. Taie-i ■curmu’ Şi-i dă drumu = lasă omul să plece! ZANNE, P. IX 455. [Plur. curmuri]. — Din alb. kurm „bucată tăiată din ceva (de ex. dintr’un peşte), cocian, trup“. (Ar putea fi şl un substantiv postverbal din curma. Şi Aromânii au curmu „ruptură de frânghie, crâmpeiu de sfoară, căpătâiu11). Cf. curmein. CURM s. m. (Bot.) v. curmal. CURMA vb. I. I. 1°. Couper, raccourcir (un tronc •d’arbre). 2°. (Se) fendre, eclater. Couper en deux. Sfiparcr (en deux). 3°. Attacher Ies clieveux d’un ruban. Serrer trop, blesser. 4°. Se pencher. 5°. Faire ţm ăitour. 6°. Traverser. II. 1°. Interrompre. brus-quement, mettre fin â. Cesser. 2°. Interrompre. Cesser de. 3°. Se dâciăcr; prononcer une sentence; âteindre (une action). I. (Despre lucruri). 1°. Trans. A tăia un lemn (un trunchiu, buştean, butuc) de-a curmezişul, cu scopul de a-1 scurta (şez. xxiii 44), a tăia în două (LB„ herz.-gher. M. IV 251); p. ext a tăia o bucată din lungimea unui lemn (Banat, com. ittu), a scurta, a trunchi a, a reteza (PAMFILE, J. I, Straja, în Bucov. Com. A. tomiac) ; a doborî un trunchiu tăindu-1 de la rădăcină. Kurm — scio, [rumpoj. ANON. CAR. Văsându-l curmând lemne, se puse ou ‘dânsul de vorbă. şez. VII 65. Au înhăţat toporul şi au început a o tăia dela rădăcină ; şi când au fost curmat partea cea mai tare, numai ce vezi că se cumpeneşte haşca şi se izbeşte jos cu... vuet. sbiera, p. 3. Trunchiul acesta trebue curmat, căci altcum nu-l putem pune în car. Com. ittu. 2°. P. ext. Trans. şl refl. A (se) tăia în două (orice obiect), a (se) frânge dela mijloc (prin apăsare), a (se) rupe (în două). O curmară fpe sfânta] cu fieresteul în, două bucăţi, dosofteiu, ap. TDRG. Curealele dela opinci... se curmă, calendariu (1814) 87/io. Ccrcevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi. EMINESCU, N. 38/». Ai fi crezut că braţele le curmă trupul. DELAVRANCEA. S. 28. I s’au curmat mânile, de au pteat palmele de la încheietură jos. sbiera, 31. || (Neobişnuit) Trans. f A despărţi în două. Munţii Carpaţi... curmează ţara aceasta, de cătră Ardeal. LET. I 91, ap. TDRG. 3°. Trans. (Despre părul femeilor) A lega de-a-curmezişul (cu o sfoară, cu o panglică, ş. a.) pe la mijloc. Fu să-ţi dau părul pe spate; eu să fi-l curm pe la mijloc c’o panglică albastră, delavrancea, ap. TDRG. O, Maica mea, în cărarea ta Păr galben n’ai [= nu vei] mai curma. F. R. atila, P. 459. || P. ext. (Despre o legătură care încinge strâns o parte a corpului, despre o frânghie s. un mâner, s. despre dunga tăioasă a unui obiect pe care-1 ducem în mână s. îl purtăm pe umeri) A strânge tare, a pătrunde în carne, a tăia la... Mu curmă găitanul [botinei], ALECSANDRI, ap. TDRG. Au mai ţinut-o el căt au mai ţinut-o [râjniţa], dară dela un timp l-au curmat la mână şi au scăpat-o jos. sbiera, p. 6/». Mi-l lega cu trei ştreanguri de mătase, De mi-l curma pân’ la oase. mateescu, B. 73. # (Transilv. şi Bucov. fig.) A curma foamea pe cineva (la maţe, la inimă.) = a simţi dureri (în stomac) din cauza foamei, a fi foarte flămând. îi curmase foamea, de flămânzi ce era. SBIERA, P. 148. I s’au făcut foame marc, cât o curma la maţe. ib. 297. 4°. R e f 1. (Despre o persoană) A se pleca cu corpul asupra cuiva (s. peste cineva) (Brad, în Bihor, Com. ittu) ; a se îndoi, a se pleca de mijloc. Hagiul se curmă de mijloc... şi căzu pe spate. DELAVRANCEA, H. T. 40. 5°. t **• ext. I n t r a n s. (Construit cu „din cale, din drum11) A se abate din drum, a o apuca în altă direcţie. Deaca curmăm din cale, văzum nainte-ne iezer mare. dosofteiu, v. s. 79/?. || (Despre hotarul unei moşii) f A o apuca (s. merge) deodată într’o nouă direcţie, a o coti brusc. Hotarul moşi[e]i să începe în gios de casă... drept în gura mocirluţii şi curmă pe coastă în gios drept în luncuţă, deasupra cosii Făşcului (a. 1630). şte-FANELLI. D. C. 3. 6°. Trans. t A străbate, a traversa. Curmând toată ţara rusească, intră în ţara leşească. CANTEMIR, HR. 76/r®. # A curma pământul = a da ţara’n două, a umbla ţări şi mări (ciauşanu, V.) ; fig. a se face luntre şi punte; a se da îa vânt pentru...; a face pe dracu ’n patru. ib. CURMA — 1027 — CURltfA II. 1°. Trans. (Despre o acţiune s. despre o stare) A tăia dintr’odată şirul, a întrerupe brusc (zilele, viaţa, tăcerea, cearta, cântecul, suferinţa, veselia, etc. cuiva), a face să se termine repe(ie, cf. sfârşi, conteni, înceta, isprăvi, g ă t a (LB, ŞEZ. XXIII 44, HERZ.-GHER. M. IV 251). Voiu ruga pre d-zău şi-ţi va curma viaţa ta. VARLAAM, c. II 34/j. Sfătuind... să cunuează şl si-meţia, până în câtă era în Vasilie Vodă. LET. I 29-3/21. Pot curma veseli-a lui. GCR. I 133. Curme de-acum moartea■ zilele meale. BELDIMAN, N. P. I 161. TObiceiul] eu îndată l-aş curma. DRĂGHICI, R. 276/o. A, dac'a ta vieaţă... De asprele ursite fin ar fi fost curmată... ALEXANDRESCU, M. 27. Sgo-motul gloatei ne curmă vorba. C. NEGRUZZI, I 41. Dă-mi, voie... să arăt,... cauzele ce trebue să îndemne ve vânătorul înţelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU. 39. Părea un junghiu că-i curmă suflare şi vieaţă. eminescu, P. 209. Moşneagul curmă scurt cântecul. DUNĂREANU, CH. 79. Am curmat pocăinţa. D. STĂ-NOIU, C. I. 184. Vn, taur grozav la mulţi bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, P. 202. Cucoana lui le-au curmat cearta. SBIERA, P. 218. Gân-4inău-se cum să-şi curme vieaţa (= să se sinucidă)... ISPIRESCU, L. 206. Împărăteasa tăcea aşteptând timpul, în cure va curma bănuelile aduse asupra ei- reteganul, P. II 28. | P. a n a 1. Tran s. (Obiectul e omui) A face să nu mai existe, a distruge, a nimici, a termina. I-au ucis, de i-au curmat, calendariu (1844) 122. Am să-i curm, pe-ai tăi de veci. coşbuc, F. 40. || Refl. (uneori = pasiv) A se sfârşi, a înceta. Vai de voi, bogaţilor, că se va curma măngâitura voastră, GCR. 1 9. Toată, scăparea şi mântuirea lor despre dânşii s’au curmat. LET. II 70/«. Să-şi aducă scrisori ce or avd pe moşiile lor..., ca să se mai curme gâl-ccvele. ib. II 463,/4. Socotitu-s’au... a se curma pâra despre ambe părţile, ib. III 170/6. Se curma giudeeata ce trebui să sc puie prin hotărîtoare închidere. BUL. COM. IST. IV 89. Să se curme bătăile ţăranilor. I. IONESCU, C. 62. Toate nădejdile solilor se curmară. BĂLCESCU, M. V. 201. Au şi început a curge furnicile cu droaia,..., de nu se mai curmau viind. CREANGĂ P. 264. Viaţa dacă li se curmă, Mor, întocmai ca tot omul. TEODORESCU, p. P. 101. I s’au curmat zilele (= a murit). şez. III 114/™. 2°. Absolut. A încheia (o conversaţie), a pune capăt, a închide (discuţia), a reteza (vorba). „Şi ai putut lua o asemenea sumetiţă hotărîre?“ am curmat eu. c. negruzzi, i 45. I-am curmat-o (vorba, pretenţia) scurt, ciauşanu, gl. | Trans. şi refl. (Construit cu prepoziţia «din» s. «cu») A înceta, a conteni. Ei toţi n’au mai curmat din alergări în zilele următoare. AOÂRBICEANU, l. T. 227. Din spaimă curmaţi. MARIAN. D. 81. Cu ceqrta mai curmaţi, sevastos, N. 59. Stancu Lupu... din băut nu se curma. şez. VII 23. 3°. Trans. A încheia (un târg, o învoială) ; a se hotărî într’un fel (ŞEZ. XXIII, 44), a stabili; spec. (despre o sentinţă, judecătorească) a lua o hotărîre, a da sentinţa: (t r a n s şi r e f 1.) a (se) închide o acţiune judiciară, a (se) stinge. Precum îi părea, aşa le curma judecata. LET. II 460/m. Se curma giudecata ce trebui să să puie prin hotărîtoare închidere. BUL. COM. IST. IV 89. Te învoeşti aşa, ca să curmăm treaba? sbiera, P. 184. [Ind. prez.: curm şi (învechit) curmez. | A d j e c -tive: curmat,-ă = despre lucruri) rătezat, tăiat; (despre o cărare) întrerupt; frânt; (despre o parte a corpului încinsă cu o legătură) strâns, pătruns (de legătură); p. ext. (despre părţi de corp) subţiat la încheieturi (m. ales despre braţele oamenilor graşi, cf. ciauşanu, gl.) ; (despre corpul albinelor s. al viespilor) supt, frânt d mijloc; (ctespre bătrâni) gârbovit; (despre st&ri s. acţiuni în continuitate) întrerupt, sfârşit, contenit, încetat; (Transilv., despre om) lovit de soartă (paşca, gl.) ; distrus cu desăvârşire nimicit, stârpit; (despre o învoială s. despre un proces) încheiat. (Ad I 2°). Cărăruşe... curmate în cursul lor de muşunoaie de cârtiţe, eminescu. N. 95; (ad I 3°) El avea faţa albă ca laptele... şi mijlocul curmat ca la o copilă, conv. lit. ap. TDRG. Bombonica... avea obrazul grăsuţ, mânuţele curmate. CONTEMPORANUL, IV 394. înaiwtă,... deschizând braţele grăsulii, curmate, c. PETRESCU, î. II 254. Simţindu-se ea aşa de curmată de foame şi arsă de sete, şi-a adus am,inte de... SBIERA, P. 211. Aceste mâni curmate, ’N sârmă ’nfăşurate, N’au cu cin’ se bate. TEODORESCU, P. P. 409 (cf. şi MAT. FOLC. 198). Ariciul ia un beţigaş ş’o loveşte peste mijloc, şi de atunci albina e curmală la mijloc. ŞEZ. VII 142; (ad II) Din acea zi să socoteşte curmat numai cel perso-nalnic dorit a celui înstrăinat. COD. ŢIV. 48/25; — (negativul) necurmat,-ă adj. — neîntrerupt, neîncetat, continuu, necontenit, nesfârşit. Să-l măreşti cu glas necurmat. GCR. I 164. Blestem jalnic şi necurmat. ALEXANDRESCU, M. 65. Războaie necurmate între Poloni şi Moldoveni. bălcescu, M. V. 434. începu necurmatele dispute. C. NEQRUZZI I 268. Ploi necurmate. ŞEZ. 11: 257; (Adverb) Fără încetare, necontenit, neîntrerupt, mereu, într’una. Au plouat în câteva zile necurmat. LET. 11 154/n. Vn funcţionar ce necurmat... s’a, sârguit... a servi patriei. URICARIUL, xiii 379. Să-i slobozim sânge, necurmat, CALENDARIU (1814) 175. Vrîtul... mereu şi nccurmat în inima copilei se prefira,. ODOBESCU, 111 204. Jandarmii patrulau necurmat, agărbiceanu, l. t. 252. Au fugit necurmat, sbiera, F. s. 25. Dacă ’n horă ai intrat, Joacă şi tu necurmat! ZANNE, p. IV 382; — (rar) curmător,-toâre adj. = care curmă; hotărît, deciziv. Lâşine necontenite şi de viaţă curmătoare... KONAKI, P. 85. Zicătoarele: Stăpânul bun face sluga bună şi la stăpânul bun stau slugile mult timp dobândcsc o consacrare curmă-toarc dela faptele ce se văd petrecân,du-se la Principele Moruz. I. IONESCU, D. 316; — (Substantivat) curmător s. a. = ferestrău de pădure, cu care se «curmă» butucii. Com. ittu. | Abstracte: curmat s. a., curmare (cu negativul necurmare) s. f. = acţiunea de a curma; t eliziune (a unei vocale) (PONTBRIANT) ; contenire, încetare, sfârşit. A' lor coroană... să nu aibă curmare (a. 1640). B. V. I 107. Moşie... stăpănindu-se fără curmare (= necurmat, neîntrerupt) în curgere de Ifi [de] ani... URICARIUL. IV 337. Nu s’a văzut nici o naţie care să fi petrecut eu necurmare (= într’ una, continuu) zile line şi norocite. MARCOVICI, D. 254. O parte din, lucrurile mişcătoare... să î se lase... cu îndatorirea de a, le preda la curmarea (= încetarea) uzufructului. HAMANGIU, c. C. 137. Să ţină chipul acesta fără curmare în foc. ISPIRESCU, L. 220. Ziua şi noaptea, fără curmare. ION CR. II 254], — Cuvânt străvechiu, care se găseşte şi la Aromâni (cu sensurile «curm, încetez», apoi «mă ostenesc» — cf. curmat de oboseală, la noi -— «mă separ, înţarc») şi la Megleniţi (cu sensurile «încetez, întrerup» şi «desprind de ceva»), îl regăsim şi la Albanezi: Icurmue „taiu în părţi“, dela care se pare — după cum indicâ forma curmeziş — că l-am împrumutat. (După cum au propus Laur ian şi Massimu, apoi L. Şăineanu, Dicţ. univ. şi în urmă G. G i u g 1 e a, Dacoromania IIS 620 şi 771, verbul românesc ar putea continua şi un lat. pop. *cormare «a trunchiâ», împrumutat din grec. xogno; „trunchiu" cf. •/.ooiadţ» I. II. 65* CURMA — 1028 — CURMEIU „couper ou fendre en forme de bfiche“, păstrat şi în alb. kurm „trup, bucată tăiată dintr’un peşte, din carne, cocean'*, apoi în Calabria: curmu „trunchiu de copac“ şi în Spania: corma „butuc (legat de nicioare"). Alt cuvânt a seu rma), Cf. cu r m, curmei u, curmătură, curmeziş precurma. CURMA s. f. (Bot.) v. curmală. CCKMA t s. f. Trancliant.— Ascuţiş, tăiş. DDTÎF. Diamantul cu plumb se lucrează şi cu praful său şi cu curma fierului... se despică, cantemir, ist. 189/,=. — Postverbal dela curma „a tăia în bucăţi'*. CflRMA s. f. = cârmă. Poartă curma stăpânirii Prinţul Gheorghie. CALENDARIU (1814) 94/a. CURMAL s. m. (Bot.) Datticr. — Arbore din familia palmierilor, cu trunchiul gros şi înalt pănă la 20 m.; creşte în regiunile calde (Asia sud-apu-seană şi Africa de nord) ; fructele lui se numesc „curmale"; se cultivă şi la noi, în casă s. prin florării, ca plantă decorativă (Phoenix dactylifera), f e n i c. f i n i c. PANŢU, PL.2 85. Stâlpări■ de... lemn de curmalii. MARDARIE, L. 125. Stejarul care la noi leapădă frunza, acolo [pe malurile Meditera-nei] e totdeauna verde, ca şi dafinul, portocalul, lămâiul, curmalul... MEHEDINŢI. G. F. 169. [Şi: (Munt., vechiu) hurmâl s. m.; (suspect) curm s. m. pontbriant]. — Format, pe teren românesc, din curmală (după modelul prun-prună, nuc-nucă, etc.). CURMÂLA s. f. (Comerţ) Datte. — Fructul curmalului, cu un gust plăcut, t f i n i c ă, 30 parale oca curmale misir. BOGDAN, c. M. 70. cf. URICARIUL, IV 131. Aici crcsc stafidele..., hurmalele. :PISCUPESCU, O. 62. Scoase din disai/i- vro câţiva ■■■pesnieli şi puţintele hurmalc. GORJAN, 1 25. Găsind o mulţime de finiee, adică hurmalc..., mâneam şi umblam încoaci şi în colo. ib. II 43. Frnmză •verde trei curmale, Drum pe deal şi drum pe vale. sevastos. P. P. 1-2, cf. 199, ib. N. 321. [Şi: hurmâl t s. m.; (rar) curma (hurmâ) s. f. pontbriant, TDUG.l — Din n.-gr. -/.ouyjiug şi din turc. hurma am avut inai întâiu curmă (hurmâ), cu plur. curmale (hur-male), dela care s’a format uoul singular curmală (liurmală). CURMALÂU s. m. Jfonstre. — (Straja în Bucov. A. tomiac). Namilă. TJn curmalău de şarpe. CURMAn s. a. .== corman, h. xviii 306. CURMĂNl vb. IV*. Entaillcr.— (Oltenia) Trans. A strânge peste mijloc, a gâtui cu o sfoară, cu un laţ (despre corpul omenesc şi despre arborii legaţi cu sârmă şi curmăniţi până la retezare prin creştere)' (Com. I. POPESCU-VOITEŞTI) ; refl. (des pre o sfoară) a străbate, a lăsa dungă, urmă a-dâncă, a curma. S’a curmănit. sfoara ’n mână. Vârcol. v .[P a r t. - a d j. curmănit, -â] — Presupune un substantiv *ciirmun, derivai din curm1, cu suf. augm. -an, care a trecut şi la Iiuteni (kurman — kurmej „ştreang făcut din câlţi"). CURMATA s. f. (Ornit.) Moineau. — Vrabie (Să-lişte, j. Sibiiu) Com. BANCIU. [Diminutiv : curmăţel s. m. ib.]. — Participiul-adjectiv al verbului curma, substantivat. (Numirea aceasta i s’a dat vrăbiei din cauza coadei scurte, care face impresia că e retezată) , CURMAŢfiL s. m. (Ornit.) v. curmată. CURMATfiRA s. f. 1°. Incision transversale. 2”. Gorţ/e qui coupe une montagne. 3°. Entaillc, mcur-trissure que laisse une corde trop serree: fossctte au poignet d’un bel>6 potele: pâtiole (de la guepe). 3°. Premieres douleurs de l’enfantement. 1°. (Rar) Secţiune transversală, incizie (LB.) transversală, făcută pe suprafaţa s. de jur-împre-jurul unui corp. Kurmclurv = sectio. anon. car. Ba e curmătură. Ha e forfecătură (= despre cei îndărătnici şi cârcotaşi), zanne, P. iii 142. 2”. (Top.) Depresiune care curm ă continuitatea unui munte, adâncitură transversală pe culmea unui deal s. munte, ce serveşte ca trecătoare (cf. H., XI, 322, com. S. FL. marian), locul unde culmea unui deal este gropilată (H. X, 29), deşi 1 ă t u r ă, şea (com. ITTU, Sibiu); vale .prăpăstioase între doi munţi, două culmi s. două dealuri (PORCIUC, T. E. 29) ; p. ex t. locul unde se schimbă direcţia şi închinarea unei pante (PORCIUC, T. E. 2K). Atu dat... pe un loc in curmătură 2.} florinii. IORGA, s. D. xni 198. De acolo [hotarul I se suie... pănă în curmătura dintre obârşia apoi Zăbala. URICARIUL, IV 271. S’au pus piutm hotar drept în mijlocul curmăturii movililor. ib. XX 406. Linia dc hotar este trasă sărind din curmătură la poale, din pâraie în muche. I. IONESCU, M. 36. Vită’n bătătură nu se pomenea,... ciulini pe curmătură, pe izlazuri bozii şi dudău. VLAHUŢĂ, CL. 24. Trecând apoi prin o şea sau curmătură a muntelui... TURCU, E. 121. Trccătorile acestea sânt însă de două şi de trei ori mai înalte decât păsurile de pe valea Jiului şi Oltului. Sânt mai mult im fel de curmături, mehedinţi, R. 7. Cucuie, pasăre sură..., Să nu-mi cânţi la curmătură. SEVASTOS, P. P. 206. A apucat la deal,... pe o curmătură. MARIAN, T. ISO. Un plaiu totdeauna trece culmea prin curmătură (Vale, j. Sibiu). Com. ITTU. 3°. Urmă, adâncitură, dungă rămasă îu carne s. în trunchiul unui copac, îo locul unde a fost curmat cu o sfoară sau o sârmă; locul (la încheieturi) unde se subţiază braţele copiilor graşi; spec. locul de la rădăcina cornului unui bou, curmat de funie (com. s. FL. MARIAN) ; locul unde se curmă corpul albinei sau al viespei (com. S. FL. MARIAN), talie. 4°. (Banat, la plur.) Curmături = simptomele naşterii (marian, NA. 44), începutul durerilor naşterii (care „curmă" de mijloc pe femei), strân-: suri. —• Derivat din .curma, cu suf. abstr. -ătură. CURMEA s. f. Ane (de la charrue). ■— Grindeiul plugului. JAHRESBER. XIX 79. DDRF., TDRG. — Etimologia necunoscută (Poate, un derivat de, a curma. W e i g a n d, Jahresbericht XIX 79 pro-{ninea un lat. *columella, crezând însă mai de grabă că curmca s’a născut prin schimb de sufix din corman). CURMAI ! Interjecţie care imită miorlăitul cotoiului care umblă după pisică. HERZ.-GHER. M. IV 251. — Onomatopee. CURMEIU s. a. 1°. Bont de corde. Corde de tille. 2°. Attache, livre 3°. Sarmeni. 1°. Capăt, bucată scurtă de funie (frânghie, odgon) rămasă după ce a fost tăiată s. ruptă, întrebuinţată (de oamenii săraci) la încins (în loc de brâu), la legat şi mai ales la legatul vitelor, c u r m (RĂDULESCU-CODIN), cf. ştreang (cf. CREANGĂ, GL., BOCEANU, GL., Com. FL. MARIAN) ; p. ext. funie (HERZ.-GHER-, M. IV 251, com. A. TOMIAC) de calitate proastă făcută mai ales din CURMET — .1Q29 — CURMEZIŞ coajă de teiu (DAMlS, T. 11). [Pluta] să anină cu un laţ dc curmeiu de un par bătut în baltă. I, IONESCU, C. 353. Nu pot suferi... cununiic de roze ye,' curmeie împletite, ollănescu, O. 117. Căruţa Ini... era ferecată cu tete, cu curmeie, creangă, P. 106. într’un beeiu..., c’un curmciu dc gât legat..., l-a aruncat [pe căne], contemporanul. III 293. Undc-i eurmcinl, să-mi răpim zilele? ib. VI, voi. I, 509. Aicea n’au aflat nimică decât curmeiul legat de haşcă. sbiera, p. 3. Cu copitele crăpate, Cn curmeiu. de tciu legate. MARIAN, SA. 316. Dacă vocşte să rămâie şi mai departe în mănăstire, să ■se descingă de curmeiul cu care e încins, ib. SE. II 1S9. între cele două găuri [ale jugului cailor, la treierat] se fac alte găuri, pe unde se petrec capetele unui curmeiu. PAMFILE, A. 204. O strânse l>inc’n curmeiu, De-i plesnise coastele. PĂSCULESCU, L. P. 249. Mă pornesc la iarmaroc, Cu bărbaţii’ de dărlog, De mi-o da un leu şi opt, L-oiu da cu curmeiu cu tot. ŞEZ. I 13. De ţ-i-i barbatul urît, Leagă-l c’un curmeiu la gât. şez. XIX 173. # Şi curmeiul a fost funie ! = şi eu am fost oda tu te-am fost! PAMFILE, J. II. A ţinea toţi într’un curmeiu = a fi solidari, uniţi. VASILIU, p.l. 257. A lega tei(e) de curmei(e) = a căuta subterfugii; a spune vorbe fără temeiu. ZANNE, P. II 829. Nunul cel mare nu prea vrea, şi tot leagă teie de curmeie, dar la urma urmei n’arc încotro. SEVASTOS, N. 317. Leagă teie dc curmeie, până cc se văd ieşiţi... din casă. marian, NU. 131. A face din teiu curmeiu = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A găsi teiu de curmeiu = a găsi pretexte. A şi. găsit teiu de curmeiu pentru a lipsi de •acasă. CONV. lit. IX 57, ap. TDRG. [Fig. Fir (al vieţii). Făcuse cucoana Frăsiniţa patruzeci de noduri la curmeiul vieţii. RĂDULESCU-NIGER, ap. TD11G. 2°. Tinzătorile (lambele, baierile, gHnj urile f u n d u 1 u i) carului, a codârlei. pamfile, i. c. 135. 3°. (Munt.) Mlădiţă, joardă scoasă în fiecare an de viţa de vie (dr. iv 459).N’am putea duce la-alde... Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri [ca să facă foc cu ele]? delavrancea. s.■ 183. [Cu alte sufixe: (Olt.) curmete s. m. = ■curmeiu (mardarie, L. 329), bucată de frânghie (Şişeşti în Mehedinţi. Com. N. IONESCU), legătură, gujbă (paşca, gl.) ; curmeţ s. m. = cără-veiu de funie, boceanu, gl. Ia curmeţu’ ăla şi leagă calu’! id. MEH.] •— Derivat din curm1, cu suf. -eiu. (Din româneşte e împrumutat rut. kurrnej „ştreang făcut din ■căiţi'-,). Cf. curma u. CURMfiT! s. m. CUBMEITŞ s. m. CURMEZIŞ adv., adj., s. a. I. 1°. En ou de travers, en biais. 2°. De cote. II. Transversal. III. 1°. Direclion, transversale. 2°. Traverse. 3°. Petite bande de terre (entre deux chemins). I. Adv. Prin curmeziş (în opoziţie cu lungiş; se indică direcţia s. poziţia care taie („cunnă") ■ceva în sensul lăţimii. 1“. Transversal, de-a latul (drept s. oblic) Kur-mMzish. anon. car. Iar de acolo a (= va) lua curmeziş, de s'a împreuna cu celalalt ceambur. LET. II 330/». Sabia cea împărătească o pune curmeziş pc umărul său. ib. Iii 302/o. Din movilă drept curmeziş ce să hotăreşti cu Dorofteiaseă... STEFANELLI, D. C. 151. Am mers curmeziş spre opus. URICARIUL VIII 6/10. Fraţii ei... stau cu securea curmeziş în uşă. M. KOGĂLNICEANU, DAC. LIT. 41. M’a răstignit Cruciş, curmeziş Jos cu fa-ţa’n sus, Î11 cruce dc lemn dulce. PĂSCULESCU, L p. 10. # A grăi curmeziş = a exprima o părere contrară, zanne, P. 11 578. Cruciş şi curmeziş = în toate sensurile, în lung şi în lat, în toate direcţiunile, pretutindeni. An jăhuit toată ţara... şi cruciş şi curmeziş. MAG. ist. IV 339/2o. Au umblat şi cruciş si curmeziş, mai în toată lumea. GORJAN, H. II 50. Foarte mult am umblat: Ţara cruciş şl curmeziş. TEODORESCU, P. P. 177. Se uitară toţi la dânsul, şi cruciş, şi curmeziş (= cercotân-du-1 din toate părţile, cu de-amănuntul). PANN, p. v. iii 50. A se pune cruciş şi curmeziş = a încerca toate mijloacele, a se face luntre şi punte. Prometcu se punea şi cruciş şi curmeziş, ca să-şi ocrotească făpturile. ISPIRESCU, U. 85. | (Compus) Costişât (dial. costişet)-curmeziş = curmeziş, de-a coasta (despre cusătura mânecii), şez. ii 224/». 2°. Dintr’o parte, pieziş, ponciş. Se uita curmeziş spre fecior, parc’ar fi vrut să-i ceară ceva. D, ZAMFIRESCU, ap. CADE. II. (Rar) Adj. Transversal (LB.), care taie ceva în lat. Laturile curmezişe sau, transeptul nu mai sunt terminate în linie dreaptă. ODOBESCU, 1 389. Brâwl*e... în dungi curmezişe. voronca, ap, CADE./ ) Ul.ţ S. a. Jl°. Birectie_tiangiersajă, parte care taie cev.a»(le-a latul. Faţa despre răsărit, în uliţă; fundul, despre apus; curmezişul, la mijloc. URICARIUL, III 269. A.m cerut să ma ducă... spre drept curmezişul piciorului, făgetului alb. ib. IV 93/w. || Loc. adv. f Curmezişul = transversal, de-a curmezişul. Prin movila găunoasă drept în jos, până în Balilucţ, şijn lat, curmezişul, pănă unde se întâmpină cu hotarul Prigorcnilor. BUL. COM. ist, iv _g.l; cf. cuv. d. bătr. i 252. De-a. curmeziş (ni) şi (rar) de-a curmezişa = transversal, de-a latul. Au purces sprinten... şl "tăind de-a-curmeziş i s’au făcut ziuă dincoace de XJdrii. LET. 11 142/»s. Au scris locul pre care il arăta ei..., în lungime cale de 32 de ceasuri şi de-a-curmcziş în lat cale de do[u~[ă ceasuri, ib. III 129/n. Orânduinău-se din locul Moldovei numai 32 ceasuri de-a-lungul şi 2 ceasuri de-a-curmeziş pentru aşezământul şi lă-cuinţa lor, a Noimilor, ib. Iii 169. Aceste oosto-roabe, se leagă de-a-curmezişul cu 12 curmezişuri. I. IONESCU, c. 168. O ia de-a-curmcziş: De la nori, cătră soare. CREANGĂ, P. 221. Diavolul se punea de-a-curmezişul în drumul, meu (== îmi închidea drumul). ISPIRESCU. u. 1. Luând satul, de-a lungul şl de-a curmezişul... MARIAN, SE. II 15. (Complinit de un genitiv) Părintele. Manea făcuse... nu tocmai plăcuta călătorie de-a curmezişul Mesopo-tamici. slavici. SĂM. IV 230. O ia de-a curmezişul pământului. CREANGĂ, P. 213. Aşeză cuţitm de-a-curmezişul farfuriei, c. PETRESCU, î. II 86. Găitane late de-a-curmezişul pieptului. ISPIRESCU, U. 4g, In curmeziş (adesea complinit printr’un genitiv) = transversal, (fig.) pe căi piezişe; în laţ, de-a-latul; (după un adjectiv arată o gradaţie a acestuia) foarte, grozav de... în curmedzişu im-blăndu viremu (= sosirăm) întru Co. COD. VOR. 24/n-r. De... veţi mearge către mine în eurmezişu, voiu mergd şi eu... cu mânia, biblia (1688) 9Vi. Aice iaste Marea Neagră, în curmeziş... HERODOT, 235. Veţi mearge în eurmezişu... biblta (.1688), 911. Cestelalte oşti luase ţara în curmeziş. MAG. IST. ll 157. Trece sate’n curmeziş Şi dumbră-vile’n lungiş. alecsandri, p. p. 240. în eurme-dzîşu’ plaiului La masa haiducului. VASILIU, c. 57. Să ieşi la drum, să-l treei în curmeziş. ŞEZ. III 152. Bogat în curmeziş [= putred de bogat], pam-FILÎfT J. ~ÎI. Fata împăratului unguresc îi frumoasa în curmeziş, şez. xix 56. Iri Iung(iş) şi’n curmeziş = de-a-lungul şi de-a-latul, în lung şi’n lat. Moşia măsurată în lung şi’n curmeziş. URICARIUL, ii _6/>7. Curând s’a apucat Câmpul neted de arat, în lungiş şi’n curmeziş, alecsandri, p. P. 387. Să te duei ţara în lungiş şl în curmeziş. i v. curmeiu. CURMEZIŞA — 1030 — CURPEN ŞEZ. VII 107. A se da în lungiş şi’n curmeziş = a încerca toate mijloacele, a se da peste cap, a face pe dracu’n patru. în curmeziş ţiganul şi'n lungiş s'a dat, Două oi în urmă tot a căpătat. CONTEMPORANUL, III 466. 2°. Obiect ce se pune de-a curmezişul unui lucru (ca să-l întărească), traversă. | Spec. (La construcţii, unelte, ş. a.) Bucata de lemn pusă (s. fixată) transversal, de-a latul unei (părţi de) construcţii s. unelte, cu scopul de a o întări, j (Constr.; Mold., în opoziţie cu lung) Material de lemnărie la casă (H. XII 227), cele două bârne care încheie pereţii laterali ai casei, ce se fixează de-asupra pohotnicelor şi furcilor. Peste furci se pun. două lunguri, în faţa şi în dosul casei şi două curmesişuri, pe cele două laturi mici. pamfile, I. C. 419. în fiecare unghiu se bat în pământ furci tari, de 2 m, care se unesc prin „lunguri“ şi „curmesişuri". GR. S. VI 47. I (Mor.; mai ales la plur.) Braţele (numite şi s p e t e z e 1 e, chingile, corzile, stinghiile, legătura b râului) morii. PAMFILE, J. c. 190, DAMS. t. 162 (fig. 2/0). | (Dulgh.) Puntea (chinga, mijlocaşul, podul, războiul) fie-restrăului. DAMfi, T. S6, pamfile, I. c. 121. | (Dmgh.) Stinghia (chinga, popul, calafatul, zăplatul, stâlpul, puntea, uşa) unui fund de vas. DAMfi, T. 89, PAMFILE, l. c. 166. | (1) u 1 g h., mai ales la plur.) Stinghiile (spe tezele) de lemn care leagă scândurile fundului carului. PAMFILE, J. C. 134. I (în Fi-lipoiu, în balta Brăilei) Lemnul transversal subţire de care se anină sforacicul dela gură la leasă. ANTIPA, P. 607. 3". „Un curmeziş de pământ = o „scurtătură", sau un ,.trunchiu" între două drumuri. [Plur. (adj) -zişc şi (subst.) -zişuri. j Şi : curmezişă s. f. (în loc. adv. de-a eurmczişa). Verb. curmezişă Ia şi (rar) curmezişi lVa = a tăia, a trece (un drum, ş. a.) de-a curmezişul (PAMFILE, A.); p. ext. a abate, a îndrepta în altă direcţie, a îndruma; (refl. — pasiv) ;a se contrazice. Se curmezi-şasă acest semn de eretici. CORESI, EV. 519/0. Au curmezişat spre cei strâmbi pre cel drept. BIBLIA (1688), ap. TDRG. Pela cornul cel de luncă un lup bătrân... îmi curmezişi drumul. GANE, CONV. LIT. ap. TDRG.; —■ (cu a d j e c t i vui-par t.) (în) curmezişat, -ă f = (adj.) aşezat de-a-curmezişul; p. ext. nepotrivit; echivoc, cu două înţelesuri (despre cuvinte. MARDARIE, .L. 107, 210); contradictoriu, care (se) contrazice; (adv.) exprimând o părere contrarie, în sens opus. Iară semnul cuvintelor curme-zişatc crucea c, ce şi pănă astăzi grăcsc cuvinte curmcsişate nccrcdincioşli. CORESI, EV. 518/:n. Oarece călugăr va grăi cuvinte curmczişate iţ/u-menului său. PRAVILA DELA GOVORA, ap. TDRG. De nu vă veţi pedepsi., ce veţi mearge către mine în curmcsiş, voiu mearge şi eu cu voi cu mânie încurmczişată. biblia (1688) 01/i. Cine va lua post şi va răpşti şi va grăi curmezişat, că nu va şti folosul lui. PRAVILA DELA GOVORA, ap. TDiiG. A grăi cuvintc curmezişate — a se împotrivi cu vorba. ZANNE, P. ii 57S; — (cu abstractul) încurmezişâre t s. f. = împotrivire, opoziţie, obiecţiiuie, atitudine contrară. Când se va întoarce [muştenitorul din robie], atunce-şi va lua moxnenire«... fără de nici o încurmezişâre. ÎNDREPTAREA LEG IEI. ap. TDRG.]. — Derivat dintr’un substantiv *curmez (alb. *l-urmcz, de unile verbul Icunnzite „taiu în părţi, mişc corpul strâmbâiidu-1"), cu suf. adv. -iş. Cf. c u r in1, c u r in a, e u tmeî u. CUKMEZIŞÂ vb. trans. I-“ v. curmeziş. CURMEZIŞA s. f. 1 . CURMEZIŞ! vb. IV-» / V' CUrmeZ,Ş' CURNAţÂU s. m. (Bot.) v. cornat. CtiRNIC s. a. Poulailler. — (Bulgărism, prin Munt. şi Dobr.) Cotet de găini. H. ti 239, vii 95, Xiv 359. — Din bulg. kurniku, idem. CURNtJT, -A adj. v. cornut. CUROPALAT t s. m. Majordome (de la cour byzantine). Majordom la Curtea bizantină. Boieria ce să chema curopalat,, adică purtătoriu dc grija Curţii; poate să să înţulcagă ca Postelnicul cel mare în Ţara Moldovii. cantemir, hr. 326. Stătănd împărat Miliail, ce au fost curopalat. DOSOFTEIU, V. s. 62/°. [Şî; coropalât (textul prezintă cororopalat) t s. m. cantemir, hr. 325]. —■ Din medio-gr. -/.ouoo^a/.dxri;, idem. CUROS, -OÂSA adj. v. cur. CtlRPAN s. m. (Bot.)') cCrpănă s. f. | v- curpen- CKRPÂNCĂ s. f. (Iht.) Sorte de plic. — (Tul-cea) Un fel de peşte. (II. XIV 376), probabil eor-pa(n )ca. CURPATOIU s. a. CURPATOIî s. a. CORPEN s. m. şi a. I 1°. Sarmcnt; bras (de courges), vriile. 2°. Cliandelier (d’autel â 12 bran-ches). 3°. Expression d’un jeu d'enfants signifiant: ncuf. II. 1°. Herbe-aux-gueux. 2°. Chumerisier. 3°. Clcmatitc drcssde. 4°. Atrugdnc-des-Alpcs. 5°. Co-criste, crete-de-coq. 6°. Couleuvrcc. 7°'. Lonicera Turturica. 1°. Mlădiţă lungă şi subţire de viţă de vie s. de altă plantă căţărătoare, care crescând se încolăceşte şi se agHţă de alte plante s. de obiecte pe care le întâlneşte în cnle; (mai ales la plur.) tulpina unor plante t.ârîtnare. ca bostanul, castraveţii ş. a. (şez. Vii 179), lujer, vrej, funie, covrag (pamfile, A. 180); p. ext. ramuri tinere, nuiele, vreji, joarde (în Olt., GRIGORJU-RIGO, M. P. I 60). Kurpen = vepres. ANON. CAR. Cu curpcnii până'n mure se lăţeuşte [via], dosofteiu, P. S. 271. Cojniţele se fae... de curpcni, economia, 204. Răscolind cu nişte pari un ja-ratcc compus de curpcni de viţă sălbatică. FILIMON, c. II 70. Via se taie, adecă se curăţă de vilele uscate. Âcestca se numesc curpeni. I. IONESCU, P. 248. Gardul înalt leşul de curpeni de iederă, sadoveanu, P. 80. Legăturile... se fac cu curpcne de vilă sălbatică. ANTIPA. P. 581. Un curpăn de bostan, şez. iv 4. Prin bostunărie vede un curpăn ce se întindea peste apă. ion CR. III 360. Aceste curăţitnri [ale viţelor] se numeso curpcni. PAMFILE, J. c. 21.6. Cunosc pepenii copţi după cârcelul... cu care este legat fructul de curpăn. ib. a. 177. # A se urca în curpeni = a se căţăra, a se urca în spirală, cum se urcă via pe hurae. Cf. DDRF. A pune treaba pe curpăn — a o lua dela început. ION CR. II 24S. A o lua pe curpen = a o lua cu rost (Covurlui). ZANNE, P. IX 455. !1 F i g. Rând de generalii ale unei familii, ale unui neam. tiu sânt sfârşitul neamului meu, cu mine să măntue un curpen de oameni. I. ADAM, săm. 11 157. 2°. 1’. e x t. (Mold.) Curpăn = sfeşnicul (cu 12 fofezi) făcut de fier împletecit, unde se pun lu- CURPENĂ - 1031 — CURS mănările înaintea catapitesmei (Broşteni, j. Suceava). G. T. KIRILEANU, CONV. LIT. XLIV, 3. 3°. /Dâmboviţa) Numărul 9 („nouă") în jocul copiilor „de-a pietricelele" (din cauza formei Ini încârligate). Se numără: unica, dodica, treica, pa-trica, cingălu, mângălu, jala, pala, ourpena, gu. H. IV 258. II. (Bot.) Diferite plante cu curpeni: cf. H. XI 327, XVI 146, PANŢU, PL.2 1°. (Transilv.) Curpen numit şl curpcn-alb (baronzi, L. I 132, panţu. PL.), curpen-de-pă-dure (DAME, T. 187, panţu, id) = v i ţ ă - a 1 b ă. (Clematis vitali)a). PANŢU, PL. LEON, MED. 36', SEVASTOS, N. 57. Se ia curpăn, se pipează şi se leagă la mână cu buruiană de friguri. GRIGORIU-RIGO, M. P. I 74. 2°. Curpcn-alb, -de munte = caprifoi (Loni-cera Xylosteum). panţu, PL.2 86, com. liuba.; 3P. Curpen-drept = luminoasă (Clematis recta). panţu, pl.3 86. 4°. Curpen-de-munte: plantă ierboasă (Airagene s. Clematis alpina) cu tulpina căţărătoare, care creşte pe stânci în regiunea subalpină şi face nişte flori mari solitare albe sau violete. Se mai numeşte în (Transilv.) năprasnic, (Transilv.) curpeniţă. panţu, pl.2 86. 5". (Transilv.) Curpen-scurt =clocoţei (Clematis integrifolia). păcală, M. R. 22, PANŢU, PL.2 86. 6°. Curpen — mutătoare (Bryonia dioiea). TDRG. 7°. (Banat) Curpăn-tăt&răsc — Lontcera Tar-tarica. Com. LIUBA. [Plur. curpeni şi (rar) curpene. Şî: (dial.) curpăn, curpene s. m.; curpenă (curpănă) s. f. (plur. curpeni) = vrej de cartofi. HERZ.-GHER., M. IV 252; —- JTransilv.) curfăn s. m. Vn salcâm vânăt," a cărui curfcni apucase a se încolăci peste şură. comşa, N. 14. | Diminutiv: (Transilv.) curpeniţă s. f. (Bot.) = curpen-de-munte. panţu, pl.2 86. | Adjectiv: curpenos, -oâsă = căţărător (ca curpenul) ; cu cârcei. DDRF. | Colectiv- local: curpenîş (s. curpinîş) s. a. (plur. -nişuri) = desiş prin care abia poţi trece din cauza mlădiţelor ce cresc în toate direcţiile. Pe unde-am trecut: Hăţiş, curpcniş. mateescu, B. 59. E’n hăţiş, în curpcniş, Vnde n’ai loc de cur-miş. ib. 59, cf. MAT. FOLC. 160, GIUGLEA-VÂLSAN, R. s. 80. PĂSCULESCU, LP. 237. j Verb: (în) curpeni IVa refl. = a se căţăra, a se încolăci, a se strecura. DDRF; (cu abstractul) curpenîre s. f. DDRF.] — Din alb. kurpen, „clematis vitalba". CtiRPENĂ s. f. (Bot.) cCrpeNE s. m. (Bot.) CURPENI vb. IV-a CURPENfş s. a. v. curpen. CURPENIŢĂ s. f. (Bot.) CURPENOS,-OÂSĂ adj. . CURPINÎŞ s. a. CURS s. a. I. 1°. Course, fuite. Parcours, trajet, Indicateur (de chemins de fer). 2°. Cours, courant. 8°. icoulement. 4°. Cours (des astres). II. 1°. Cours des 6v4nemcnts, histolr'e. 2°. Cours du temps. I. Propriu. 1°. Mers (repede), umblet (grăbit), fugă (I 2°), alergare (LB.), alergătură. Cf. cure (I 1°). Kurs = cursus. ANON. CAR. Cu pripit curs deade să-i lesă înainte. P. MAIOR, IST. 71. Cursul cailor. ALEXANDRIA, 15. Vn cal cu ager curs. c. NEGRUZZI, II 24/*.. Corbii toţi după ca [după iapă) şi i-au îndreptat cursul să meargă pe unde sta boieriul la pândă. SBIERA, P. fO/o. | P. ext. Mers, drum (făcut de tren, vapor, poştă, etc.; 3 p e c. cărticică cuprinzând arătarea orelor de plecare şi sosire). Roata lumii nu-i aşa cum gândeşte omul, ce [= ci] in cursul său se întoarce, let. i 279/33. Cursul poştelor în deschilinte ţări. CALENDARIU (1814), 132/.. 2°. (Despre ape curgătoare, lichide) Curgere, curent; p. ext. cantitatea, întinderea, calea s. direcţia unei ape curgătoare. Cf. cure (I 3"), curge (I 1°), cursoare (I 1°), cursuri (I 1°). Ca apa în curmi său, cum nu să opreaşte, Aşa cursul lumii nu să conteneaşte. M. COSTIN, ap. GCR. I 202/21. Ostrov... carc... iaste încungiurat de cursurile ochcanului. DOSOFTEIU, V. S. 225. Ieşi Elisie la cursurile apelor, biblia (1GSS), 266/53. Să mă întorc? Mai de grabă îşi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. c. NEGRUZZI, I 139. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile. EMINESCU, N. 16/u. Trebuia să vedem izvorul, înainte dc a urmări cursul tot mai limpede, mai răpede, mai binefăcător al răului. IORGA, IST. LIT. XVIII, 59. | P. e x t. Dunărea are un curs foarte lung. | Spec. Cursul apei = linia pe unde apa curgătoare curge mai repede, cf. ş i p o t, fi r, ş a r ă, co a m ii. Com. ITTU. 3°. t (Despre secreţiunile unor organe ale trupului, precum: lacrămi, sânge, puroiu, etc.) Scurgere,- curgere (cf. qure I 9a, curge I 7°). cur sură, cursoare (I 2°). Stătu cursul sângelui ei (c u r sura biblia 16S8). coresi, ev. 3SO/12. Pătând de cursulu ochilor. DOSOFTEIU, v. S. 227. Se va ruga pentru el preotul... de cursul lui (= de curgerea spermei), biblia (168S), Slb. 4°. P. anal. Mişcarea reală s. aparentă a corpurilor cereşti. Cf. LB. Pre mine, den căt niă’n-vaţă cursurile stealelor. VARLAAM şi IOASAF (3648), ap. GCR. I 133/is. Prevăzând din cursul ceresc că era Dumnezeu să certe lumea cu doă certări, cu apă şi cu foc: LET. I 44/m. Chibzuind... din cursul soarelui vremea mesii. drăghici, r. 150/jo. Stealele... parcă ar opri cursul lor, ca să asculte. MARCOVICI, C. 33/3. Să-l învăţ [pe Alexandru] cursul planetelor. ALEXANDRIA, 11. Astronomul ar dori ca cursul Vranului să se pripească. BĂLCESCU, M. V. 4/2,. II. Fig. 1°. t Expunerea evenimentelor; cronică, istorie. Titus Lwius au, scris cursul ® toată împărăţia Rămului. LET. I 4/B. Ga să nu să uite lucrurile şi cursul ţărăi. ib. I 214/]0. Am făcut acest, curs, pentru să se deslege mai bine lucrurile ţârei noastre, ib. I 292/i7. 2°. Trecere, dăinuire, durată, succesiune, inter-, val (de timp), curgere, cursoare (II 3°); dată. Cf. DICŢ. Cf. cure (II 3°), curge (II 5°). Cănd au fost cursul anilor 1556. GEOGRAFIA ARDEALULUI (a. 1660—1680), ap. GCR. I 176/™. Acest chip au aflat Itobinson ca să nu uite cursul, anului. DRĂGHICI, R. 56/3i. Atât de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, ispirescu, l. 202. Curs de vreme (s. vremi) = termen, dată. De să va sălogi acelaşi zălog in doao cursuri de vremi... CARAGEA, l. 32/b. (Loc. prep.) în curs de s, în cursul... = cât ţine, durează ceva, cf. curgere. In cursul şedinţei. PONTBRIANT. Nu avea decât, triisprczece ceasuri, in cursul cărora se nevoia a-şi săvârşi toate slujbile. DRĂGHICI, R. 152/,. Ea se afla într’unul din aceste momente rari in cursul scurtei, noastre vieţi. C. NEGRUZZI, 1 78. în cursul silei, roaba babei s’a-propiă de el. EMINESCU. N. 21/5. în curs de o lună de zile. ODOBESCU, III 534/28. în tot cursul operei de faţă. HASDEU, I. c. IX. (Fără prep. ,,în“). Tot cursul vieţii voastre vă veţi povălui dc buna cugetare. DRĂGHICI, R. 157/.,. Cu noroc să căs-niciii curs de ani nenumăraţi, pann, e. v 97/21. întâmplările din cursul, zilei, din cursul anului. CURS — 1032 — CURSĂ [Plnr. cursuri. | Verb: (neobişnuit) cursa Ia — a fugi, a da raita. Două lumi deopotrivă ce vor cursa vecin ic împrejurul celui mândru soare. S. BODNĂRESCU, ap. TDRG.] — Din lat. cursus,-um „curgere (a unei ape), alergare, drum (al soarelui) Cf. c u r s2, d e c u r s. CURS s. a. 1°. Cours (des affaires, etc.). 2°. Cours (des monnaies). 3U. Cours (des marchandises). 4U. Cours, leţon. 1°. Desvoltare, desfăşurare, decurgere, mers, şir, urmare, înlănţuire. Cf. cure (II 2°), curge (II 3°). Spre a putea câştiga ramul giudecătoresc un curs regulat şi, temeinic... CODICĂ ŢIV. VI/™. Cursul trebllor eu atâta nimeriră început de cătră Uxcelţcnţa] Ka Generalul Kiselef... (a. 1835). URICARIUL, vru 122/.-.. Au trimis... spre a-i da [pricinii! legiuitul curs (a. 1827). ib. v 12/„. Cursul împreghtrarilor vieţii voastre. DRĂGHICI, R. 117/i2. Omul, intrând iarăşi în cursul îndeletnicirilor sale, ...face planuri. MARCOVICI, D. 3/20. Clemenceau... n dominat, eu frânele rigide ale conştiinţei sale, cursul evenimentelor. UNIVERSUL, 1930, 6 Noem-vrie. Cursul boalei — evoluţia ei. Procesul e în curs = durează. 4^ (După fr. demner un libre cours ă..J A da curs liber lacrămilor — a le lăsa să curgă nestânjenite, durerii = a o lăsa să izbucnească. 2°. (Despre monete) Valoare, putere de circulaţie, f curgere. Şi dum[nea]ta vei primi după cum va fi cursul (a. 1804). IORGA, s. D. XII 152. Dela sporirea ce au luat cursul monedei (a. 1814). URI cartul, I 40/ii. Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai arc curs. ALEXANDRESCU, M. 11/«. | P. a n a 1. Afirmările acelea aveau curs atunci (= erau crezute). ADAM, ap. TDRG. 3". Preţ (ul mediu) cu care se cumpără şi se vând diferite valori s. mărfuri, valoare. Inventaria-rea mărfurilor după cursul sitei. ŞTEFĂNESCU, C. 388. Cursul rentei, bursei, pieţei, târgului. COSTINESCU. 4°. Lecţie, prelegere ţinută de un profesor; serie de lecţii (la Universitate). Cursul public al şcoa-Iclor naţionale (a. 1S28). URICARIUL, VII 177. După ce isprăvi cursul, învăţând feluri de cărţi, S'a întors cu atestaturi. pann, ş. i 44/i0. Kogăl-nieeanu începu a preda un curs de istorie, c. NE-GRUZZi, I 334. Urmează cursuri la Universitate. Cursurile Facultăţii de Utere. Azi nu e curs = profesorul nu ţine prelegere. | Spec. Cursul inferior al liceului cuprinde cele patru clase dintâiu, cel superior cuprinde celelalte patru clase. Isprăvise cele patru clase ale cursului inferior, teodoreanu, M. II 21. Trecut de doi ani în cursul superior de liceu. c. petrescu, c. V. 9. Curs pregătitor, care prepară pentru examenul de admitere ca elev (student) înscris. Curs seral, care se predă seara. Mircca învăţa în grădină cu mai mulţi camarazi, adică făcea: „curs seral pentru adulţii claseiteodoreanu, m. ii 55. || P. ext. Tratat ştiinţific asupra unei materii. Mi-am cumpărat cursul de chimie. [Plur. cursuri. | (în Transilv., latinism cu fonetism unguresc) : cursuş f s. a. Să poată intra şi la eursuşul şcoalei candidaţilor de preoţie (1820). iorga, s. D. xii 208. || Derivat (formaţiune recentă, întrebuinţată mai des, de la 1919 încoace): cursist,-ă (subst.) = cel s. cea care urmează (s. a urmat) un curs special de scurtă durată (timpul unei vacanţe s. câteva luni), (impropriu) student, -ă (contemporanul, iv 82, notă) ; spec. (imediat după războiu, în Transilvania) profesor s. profesoară de şcoală secundară (fără titluri universitare) numit (ă) în baza unui examen ad boc după frecventarea unor cursuri sumare organizate în vara 1919. Cursiştii vor fi ţinuţi la liceul din Sighişoara şi, vor f i. prezenţi la inaugurarea cursului. curentul, 1934, 1 Martie.] — N. după fr. €UKS vb. Ia v. curs. C&RSĂ s. f. 1°. Piege (souricUre, traquet, lacet9 pann eau, taupidr*e, chausse-trappe). 2°. Danger. 3°. Ruse, cmbâehe. 1°. Unealtă (de lemn, fier, sârmă, leasă, etc.) s. laţ de prins animale, capcană, cf. c i n i e3 (2», clapcă, clucsă, clupsă, batcă, baţi ţ ă, z a n c ă. Cursa se întinde, se pune, t se ascunde; animalul (omul) cade (zanne, P. IV 324), dă, intră, se bagă în cursă. Kurse = laqueus. anon. CAR. în cursa aceasta ce ascunseră legă-se piciorul lor. PSALT. (SCH.) 13/s. Cursă gotoviră picioarelor meale. ib. 109/* (: laţ. dosofteiu. ps.). Arătă o fărâmă de carne într’o cursă. GCR. I 354. Va întinde... curse la vre o vie.... pentru să prinză pre carii strică roada. PRAV. 61. Să sări piste ori ce cursă, tocmai ca căprioara. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 25&. Bietele dobitoace, neştiind cursa piste care erau să dee, treceau fără grijă, drăghici, R. 65. Fără veste Tainica cursă ce i s'a întins Se ’nchide. ALEXANDRESCU, M. 63. Cine nu ştie ce-i o mică cursă de sârmă pentru prins şoareci? Aceeaşi formă, însă cu mult mai marc, se înţelege, o are cursa de prins peşti. F. R. atila, p. 122. Cursa... în pescuitul racului, ib. 128 (cf. ib. fig. 18, p. 127). Capcana (curea) se închise şi prinse laba lupului ca într’un cleşte, şez. iii 113. Vulpea bătrână nu cade în cursă. ZANNE, P. 1 702 = omul viclean nu poate fi înşelat. 2°. F i. g. Primejdie, pericol. Durerile iadului în-cunghirară-me, apucară-me cursele morţii, psalt. (SCH.) 25/3 (: laquei mortis; — laţurile. DOSOFTEIU. PS.). Ne-ai scos, Doamne sfinte, suflatele de (= din) curse cumplite. GCR. I 214. Drum bun, cucoane, şi fără nici o cursă. ALECSANDRI, T. 1380. Cât am fost cu neatins Multe curse am învins, alecsandri, p. p. 315. 3°. Fig. Mijloc viclean de a prinde, p. ext. de a atrage, a seduce, a amăgi pe cineva, nadă, momeală. Sfărâmat-ai cursele vrăjmaşului. MINEIUL (1776) 194/a-i, ROM. GL. I 5. Curse vicleneşti... ALEXANDRESCU, M. 114. Este o cursă; se vede că... îi place să cate să atragă pe ori şi cine 'n lanţu-i. I. negruzzi, IV 137. Badiului voinic nu-i pasă Nici de cursă duşmănească, Nici de oaste ’mpărăt cască. ALECSANDRI, P. P. 124. 180. Nu cunoştea... ce sunt ispitele şi cursele dragostei, ispirescu, l. 125. zjfc A pune (s. a întinde) o cursă cuiva = a încerca să înşele pe cineva prin momeală, prin vorbe dulci; a pune pe cineva la încercare prin fel de fel de ademeniri. Puseră păcătoşii cursă mie, şi de dzisele tale nu rătăcim. psalt. (SCH.) 261/x. Sâ nu fi pus cursă altuia, n’ar fi căzut singură într’însa. SBIERA, P. 215. A (a) trage în cursă (s. în curse) = a momi. Şi-au dat lui-şi nume a fi fiiu de Dumnezeu, pentru ca $ă ne tragă cu mai multă lesnire în cursele sale. beldiman, n. p. i 163. >A se arunca (a cădea, a da, a (se) prinde) în cursă = a intra (fără judecată s. din greşală)^ într’o încurcătură mare din care nu poţi ieşi. Socotind că va Gădea în cursă, şi-au luat cale spre Ţara ungurească. LET. II 126/32. Ana însă, mai puţin subtilă, căzu în cursă. c. PETRESCU, C. V. 97. [Nomen agenţis: cursâr s. m. = cel care face s. vinde curse. LM., CADE]. — Din alb. kurthe, idem, sau de aceeaşi origine ca el (care nu poate fi turcească, cum presupunea G. Meyer, Alb. Wb.). CURSA — 1033 — CURT CCRSA s. f. Course. 1°. Distanţa străbătută de cineva (en trăsura, mai rar, călare), drum. Poate mai te-ai îndupleca n face o cursă [călare pe măgar], c. negruzzi, I 329. 2°. P. ext. Plata pentru un drum făcut cu trăsura, cu automobilul, etc.; plata pentru un drum făcut de un comisionar, etc. Leafa servitoarei, ■cursa cu birja. c. PETRESCCJ, C. V. 170. 3°. Drum (dus şi întors), alergătură (1°). Băiat până la 15 ani pentru curse în oraş caută... (Mica publicitate) UNIVERSUL. 1930, 2 Noemvrie. 4°. Alergare de cai pe întrecute. Cf. încurare, încurat(ură). Am fost la curse. Cursele dela hipodrom. Curse de obstacole, de trap. — N. după fr. CURSĂ t s. f. (Comerţ). Pastille du s&rail.— (Ieşit din uz; mai ales la plur.). Pastilă aromatică şi parfumată, importată din Orient, întrebuinţată ca mirodenie, pastilă de Serail (ALECSANDRI, T. 1781). Din Ţarigrad... diferite miresme^ orientale, precum: curse, bogdan, c. M. 182. întâia călţunăreasă intra la mireasă pur- tând o căţie de argint cu flori suflate în aur, din *care ieşea fum de udagaciu şi de curse, ghica, S. 33. Vutcă de vanilie şi de cursă. id. ib. 36. Bun rachiu... îi pe cursă... ca la Ieşi. ALECSANDRI, T. 536, cf. 82. — Din n.-grec. xovqgi „pastilă" (din turc. kurs, Idem). CURSÂR s. m. v. cursă1. CURSÂRIU t s. m. y. corsar. CURSĂTOR, -OÂRE adj. ) CURSĂTtfRĂ f s. f. J V* CUrge* CURSIER s. m. Coursier. —• (Franţuzism, ieşit -din uz) Cal falnic, costinescu ; cf.’ b i d i v i u. Urmează a da casa menzălurilor cai atât la acei “cu plată din visterie, cum şi la cursieri (a. 1814;. uricariul, i 205/io. O surdă nechezare de ageri cursieri. BOLINTINEANU, ap. ŞĂINEANU, D. U. «Se ţinea de coama curs ierului, c. negruzzi. i 42. | (în ironie, despre măgar). Toţi magararii din Ems... cu urechiaţii lor cursieri. id. ib. I 330ţ, [Pron. -si-er]. — N. din fr. CURSÎST, -Ă subst. v. curs2. CURSIV, -Ă adj., s. f. Cursif. 1°. (Franţuzism; despre scris) Repede; cf. curent. Scrisoare cursivă. 2°. (Tipogr.; despre caractere) Aplecat, imitând scrisul curent (I 2°), italic, molin, V. t. 29. Litere latine cursive, odobescu, i 459. | Substantivat. Scriere de mână s. de tipar cu aceste caractere. Scrierea este o cursivă din sec. XVII. I. BOGDAN, BUL. COM. IST. I 127. Citatele din acest dicţionar sunt tipărite cu cursive. [Derivat: (neobişnuit) cursivitate s. f. = înfăţişarea cursivă a scrierii. Cursivitatea şi un~ doirea la care a ajuns scrisul romancierului. CURENTUL, 1934, 24 Februarie.] -— N. după fr. CURSIVITATE s. f. V. cursiv. CURSOARE f şi dial. s. f. I. 1°. Cours. 2°. ticou-lement. 3°. Diarrhee. II. 1°. Courant (fig.) 2°. De-veloppement, &volution. 3°. Cours (du temps). I. Propriu. 1°. Curgere (a apei), curent, curs1 (I 2°), cursură (I 1°). Cf. curge (I .1°), cure (I 3P). Fântâni... şi alte cursori de ape. MĂRGĂRITARE (1746), ap. TDRG. Se ţine... lipită de fund, ca să nu o ia la vale cnrsoarea (curentul). ANTIPA. p. 329. Aceste carmace... se pun numai la cursori mari, curentul şi mistele le împing la fund. id. ib. 331. Cf. 193. 2°. (Despre secret iunile unor organe ale trupului) Curgere (cf. cure I 10°, curge I 7°), curs1 (I 3°), cursură (I 2°). (înlocuit astăzi mai ales prin) curgere, (dacă e vorba de sânge) hemoragie. Să stângea focul de cursor il e sângelui svinfiU sale. DOSOFTEIU, V. S. 170, cf. 215b. Bolind la ochi de cursoare, id. ib. 3. Cnrsoarea lui [de spermă] necurată va fi. biblia (1688), 81b/fl. T7a cura cursoare de sânge. ib. 82/23. 3°. Spec. (Banat) Diaree, urdinare (H. XVIII 271), cursură (I 3°), cufureală. II. Fig. 1°. (Numai la bălcescu, arhaizant, pentru neologismul) Curent. Cursoarca ce ţâra pe Mihaiu şi îl împingea în Ardeal era puternică. M. V. 338. ’ 2°. (Numai la lambrior) Desvoltare, evolu-ţiune, curs2 (1°). Ut mijlocul acestei cursori pacinice a limbii româneşti, ap. TDRG. 3°. Trecere (de timp, de ani), curs1 (II 2°). într"acea cursoare de ani... ce se vor fi făcut (Romanii)... nu ştiu. SPĂTARUL M1LESCU, ap. TDRG. —- Derivat din curs (participiul lui cure), cu suf. abstr. -oare. (Cf. lat. cursorius, ~af -um). Cf. o u r s u r ă. CURSONOIU s. a. v. cursură. CURSfcRA s. f. I. 1°. Cours. 2°. Ecoulement. 3°. Diarrhee. 4°. Crouton. II. Cours, duree. — (Vechiu şi regional). I. Propriu. 1°. Curgere (a apei), curent, curs1 (I 2°), cursoare (I 1°). Pe părul lui Stănăraciu, pe cursură părăului pân’ în piatră (a 1732). IORGA. s. D. XII 223. Se suie [hotarul] pe o cursură în vârful muntelui (a. 1792). URICARIUL, IV 271/20* !l P. anal. întindere (a unui şir de munţi). Tot munţii cur cu cursurile în Ră-pedea. t. papahagi, m. 2°. (Despre secreţiunile unor organe ale trupului) Curgere (cf. cure I 10°, curge I 7), c u r si1 (I 3°), cursoare (I 2°) ; (înlocuit astăzi prin) scurgere, (când e vorba de sânge) hemoragie. La bărbat la carele se va face cursură [de spermă] den trupul lui... BIBLIA (1688) 81b/s. Cursură de coptură de puroiu. piscupescu, O. 323/a. 3°. (Banat) Diaree, urdinare, cursoare (13°), novacoviciu, c. B. 5. cf. cufureal ă. 4°. Coltuc de pâne (Bucium, Lupşa VICIU, GL.)» cursunoiu. II. Fig. Curs1 (II 2°), durată. De se începe cursură răţoveţului. (1669—1671), ap. CA. 535. [Derivat: cursonoiu s. a. (disimilat din *cursuroiu) — umflătura ce se face adesea la pâne în timpul coacerei (Zagra, j. Năsăud, com. CORBU), cursură (I 4°), coltuc de pâne.] — Din lat. cursură, -am „alergare44, CIJRSUŞ t s. a. v. curs2. CURT, -Ă adj. s. subst. I A queue cmirte. II. 1°. Nom de chien (ii queue courte). 2°. Nom donne h Fours. —> (Ungurism, în Banat şi Transilv.) I. A d j. (Mai ales despre câne s. despre găini) Scurt de coadă, cu coada scurtă (LB), tăiată, ciuntată, (com. PETROVICI, Timişoara) ; fără coadă (VICIU, GL.), berc, cf. ciumpav, c i o -pâr tac, retezat. Kurt — decurtatus. anon. car. Găină curta, reteganul, p.iii 15. alexici. L. P. 1 213. Câne curt. Com. AL. coca, Ora viţa. CURTA — 1034 — CURTE II. 1°. Subst. Nume de câne (cu coada tăiată). Curtu’ n’are coadă, liuba-iana, m. 114. 2°. Curtu = numele ursului. H. XVIII 25. — Din ung. kurta, idem. CURTA vb. I-a. Courtiser. — (Cuvânt orăşă-nesc) T r a n s. (cu acuzativul persoanei) A face cuiva (mai ales unei femei) curte (IV), a curteni (3°). Cu prăjituri, cn vin mi ţi-o curta. GORUN, P. 162. Ea ştie cu, o curtează [Mişu] de atâta vreme, caragiale, ap. TDRG. || Refl. (= pasiv ; formă incultă, mahalagism) A da cuiva voie să-i facă curte. Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale. CARAGIALE, J. II 35. [fji: (după model grecesc; învechit) curtarisi f vb. IV-a polizu ; — (din fr. courtiser) (Transilv., neol. rar) curtizâ vb. I-a. Nu-s fată să-mi curti-zeze. haneş, t. o. 114. | Part. adj.: curtat, -ă. Studenta fiind curtată de un coleg... universul, 21 i 1934, p. 2. | Abstracte: curtâre (curta-risîre f) s. f. = acţiunea de a face curte]. — Derivat de la curte (IVa), după. analogia franc, courtiser; cf. curtezan. CURl’ÂGIU s. a. (Comerţ) v. curtaj. CURTĂJ s. a. (Comerţ) Courtage. 1". Ocupaţia profesională a curtierului. 2°. Remuneraţie primită drept comision, de către un curtier. ştefănescu, c. 10. [Şi: (învechit eurtâgiu s. a.]. — N. după fr. CURTARISI t vb. IV-a v. curta. CORTE s. f. I. 1°. Cour. 2°. Cioture. Halo. 3°. Château. 4°. Palais. 5°. Residence prindere. 6°. Cieux. II. 1°. Cour d’un souverain. 2°. Garde per-sonnelle d'nn souverain. III. Cour (d’apr>el, de cas-sation, etc.). IV. Cour (qu’on fait ă qqn.) I. 1°. (Adesea la plur.) Spaţiul din jurul imei clădiri, deschis şi lipsit de pomi, împrejmuit de jur împrejur cu zid s. cu gard, în care mai adesea se găsesc diferite acareturi (cf. PAMFILE. i. c. 426) ; se numeşte în unele regiuni (Mold.) şi ogradă îngrădită (LB, stamati), bătătură (H. IX 144, 364), obor (H. 1 386, II 89), ocol (Com. şt. paşca, Munţii Apuseni). Une-ori se face deosebire între eiirteu din faţă şi cea din dos. costinescu, Kurtc = aula. anon. car. Dcrcpţilor nu num,ai casele, ce şi curţile blagoslovite sânt. CORESI, EV. 226. Muriră, broaştele den case şi den curţi şi. den ţarine. BIBLIA (168S) 44*. Vor fucc focu in curte, la Gioi mari, sau la Blagovcştenii. GCU. II 218. Fetiţa mea... mergând în curte, ca să se joace... ODOBESCU, 42. Iar în ogradă, — nu ., curte'' — era o poiată — nu „cuşvă“ de păvări... I. TEODOREANU, M. II 54. Fata ieşi din curte ca fulgerul. ISPIRESCU, L. 13. Jucau şi beau... în ocol (curtc). RETEGANUL, P. V 34. N’ai car cn şase boi, nici curtea plină de oi. jarnIk-bârseanu. d. 404. Auzi, muică, câinii bat, oare’n curte cine-a’ntrat ? MARIAN, SAT. 108. Să ieşi... din casă in tindă, din tindă în curte afară. ib. D. 328. Să meargă mai departe decât curtea (ograda) casei. ib. NA. 127. 2°. P. ext. împrejmuire făcută de jur-împre-jurui casei de locuit, gard. Vei face curte (auÂiŢv) cortului, biblia (1688) 58“. Palat cu curte de zid. GORJAN, h. I 138. || 1*. anal. Pe răboj îşi are fiecare proprietar ,,foaia“ sa, mărginită de câte o curte, sau „împrejmuire*1 de crestături. PĂCALĂ, M. R. 144. ] Curtea soarelui s. a lunii = cearcăn. Aseară luna avea curte (Braşov). 3°. (La plur.) Totalitatea, edificiilor care (la ţară s. la oraş) constitue o gospodărie bogată, case. Să aibă... a da lui Dimitraşco două părechi de curii in St oliţă. LET. II 338/:. A.m vândut o giumătate de sat... eu curţi bune şi, cu fânaţi.. GCR. I 75. Zidi în oraş deosebi, neşte curţi prea frumoase. GCR. I 133. In curţile lor vei vedea cămările pline de păinjină. ib.- II 12. Curţile albe ca argintul, cu ccrdacuri şi scări, a căror scânduri curate şi ceruite sclipeau in lună. EMINESCU, N. 56. Apucă peste câmp de-a dreptul, spre nişte curţi mari. CREANGĂ, p. 301. Şi a trimes slugile Prin toate uliţele, Prin toate curţile, Prin toate cetăţile. MARIAN, NA. 822. [ (IT i g) Te-am pierdut şi te-am aflat, Chiar în fundul codrului, La curţile dorului. jarnIk-bârseanu, d. 52. 4°. P. ext. Casă mare (LB.), pompoasă (vaida). cu mai multe apartamente (costinescu), palat (herz.-gher. m. IV 252) ; spec. casă boierească (creangă, gl., bud, P. p.) ; locuinţa proprietarului, boierului dintr’un sat (cardaş, c. P. 327) ; conacul cu ferma moşierului (PORCIUC, T. E. 316).. Vie curtea lor pustinie şi, in fsatelc lor nu fie cire se vie. psalt. (sch.) 134. îngerul l-au dus pre la sălaşele lui Dumnedzău... iară sufletul ş’aleasă o curte ghizdavă. DOSOFTEIU, V. s. 49/2. Vin să, afli mângâiere, Vin la curtea mea bogată, alecsandri, p. i 191. îşi ia... [Ipate] inima’n dinţi şi se duce la curte. CREANGĂ, P. 156. O ducea la boeriu la curte. CONTEMPORANUL, XII 95. Mecanic bun agricultor...; soţia [bună pentru] administraţia curţii. (Mica Publicitate) universul, 22 I 1931. Curte albă’ntr’un picior [Buretele]. GOROVEI, ,c. 33. 4# (învechit) A ţinea de curtea cuiva ~ a depinde de cineva (ZANNE, r->. III 142), a fi în clientela cuiva (influent). 5°. (Adesea ia plur.; mai ales complinit prin împărătesc, erăese, etc.). Palatul de reşedinţă al Domnitorului. LB. Cela ce va lipi scrisoarea cea cu o-cări... la curtea domnească... să va certa, prav.. Şi-au pus scaunul de domnie, făcând curii de piatră-LET. I 189, 978. Nu sămăna curtea nimieă a domnie. LET. II 309. Cheltuielile ce trebuesc spre întocmirea zidirei curţei pământeşti, care au priimit stricăciune în vremea trecutului războiu. URICARIUL, I 190. într’o parte de cetate era curţile împărăteşti, foarte cu ziduri tari împregiur. HERODOT, 74. Trimiţând lui Vodă ştire Că... ar vrc[a] să vie la Curte. GCR. II 113. I-au venit lui Ber-toldo a minte să meargă să vază şi el cctatca şi, curtea crăiască, ib. II 169. Mergând cu la Curte şi vorbind în taină cu Măria-Sa... ANTIM, P. XXIII/,,. Fugi, de-a curţilor pohfală! KONAKI, P. 258. Slavă de fum... împărăteşte în curţile stăpâ-nitorilor. MARCOVICI, C. I8/22. Capul vinovatului sc spânzura in poarta curţii, c. NEGRUZZI, I 143. Baluri la Curte, alecsandri, t. 331. Ajunseră la curtea împăratului. ISPIRESCU, L. 22. Curtea,-Vechc; Curtea-arsă. (zanne, P. IV 318, 319) : (ruine de) vechi Palate domneşti în Bucureşti. 6,J. P. anal. (în limba veche) bisericească; de obiceiu la plural) Cerul (considerat ca reşedinţă a. lui Dumnezeu şi a sfinţilor) ; raiu. în casa lu Dumnezeu sădiţi fost-au beseareciei, în curţile lu Dumnezeu, inflori-vor. CORESI. EV. 107. Să vor duce... în curţile şi, în palatele eetăţiei ceii de sus. GCR. I 106. Eu s’aibu în ceriu curţi f DOSOFTEIU, V. s. 49?. Arată-l în curţile sfinţilor şi în pomeana de vecie. MOHTVENic (sec. XVII) 26. II. 1°. (în limba veche) Boierimea care ocupa funcţiuni la palatul domnesc (bogdan, o 372), boierii mari (în opoziţie cu curtenii cei mici ib.) ; (modern) suita, personagiile (civile şi militare) din serviciul suveranului s. al membrilor familiei sale. De împăraţii noştri... rugăciuni a face ... şi de toate curţile şi de palate şi de toţi voinicii. CORESI, EV. 523. Purciasă Naoman, cn, trufă, şi cu CURTE — 1035 — CURTEAN avnţie şi cu curte multă, varlaam, C. 3672. TJrân-dn-l toată curtea şi boierii, s’au vorovit o seamă de boieri den curtea, lui, anume Găneştii... LET. I 167/jo. Prea eu puţintei oameni de curte rămăsese. ib. /II 257/so. Decât iaste cu mai mulţi oameni curtea Ini şi mai plină de boieri, de atâta iaste mai cinstită. GCR. II 8. Prinţul sta ocolit d’o numeroasă curte. ALEXANDRESCU, M. 300. Un tânăr elegant coconaş, a cărui costum, era după moda Curţii. C. NEGRUZZI, I 16. Curtea tânărului Constantin Duca... fu o Curte veselă, risipitoare şi fără grijă, de boieri tineri. IORGA, L. I 259. împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, rădică toată curtea în picioare. CREANGĂ, F. 101. în ziua aceea, bucătarii curţii se îmbătaseră. ISPIRESCU, L. 23. Or trimis [fetele] carte la curte, Că ele-s fete de frunte. jarnIk-bârseanu,xe>*o 433. »e curte = aparţinând curţii, în slujba'- palatului s. a suveranului. LB. S’au agiunsu cu o sam[ă] de boi-ari de curte şi au prins pre unchiu-său. GCR. I 100. || P. ext. Suveran al unei ţări (în legăturile lui cu străinătatea). întru aceasta ar fi primit mai înainte învoirea înaltei Curţi proteguitoare. URICARIUL. VIII 130. Trccerca lordului Durham, ambasadorul Marei-Britanii, lângă Curtea Petersbur-gului. C. NEGRUZZI, I 35. 2U. (în limba veche) Garda personală a suveranului, numită şi vitejii (bogdan, o. 401) (în sec. XVII) slujitorii (ib. 404), (în Ţara Românească) roşii (ib. 407), ostaşi de curte (ib. 372), formând o clasă socială intermediară între boierime şi ţărănime (ib. 404). Vrea să dea Ichfă curţiei- şi nu avea de unde. MOXA, 389. îm,-p/-cunatu-s’au Petrn-Vodă cu nepotu-său..., amândoi cu curte multă şi cu gloate mari. SIMION DASC. LET. 255. Ştefan-Vodă strâus’au boierii ţării, şi mari şi mici, şi altă curte măruntă, ib. 43. Este şi altă curte ce se chiamă Spahii, ib. 109. Lei 30 de la Başbulubaş a curţii, răşcanu, L. 8/.-,. Bl [împăratul] a chemat pc vătaful curţii. ISPIRESCU, L. 3. III. (Jur.) Tribunal superior, judecătorie înaltă (costinescu) ; p. ext. membrii laolaltă ai unei astfel de instanţe înalte de judecată. Curte de apel (s. apelativă) = tribunalul superior unde se judecă apelurile făcute în contra sentinţelor tribunalelor de primă instanţă. Curte de casaţie = Instanţa supremă de judecată care are dreptul de st casa o hotărîre de judecată, când se constată că s’au călcat ori s’au aplicat rău legile, sau nu s’ au păzit formele legale; Curte de compturi (s. conturi) = instanţă juridică însărcinată cu controlul cheltuielilor publice; Curte cu juraţi (s. juri) = instanţa de judecată, care judeca delictele de presă şi crimele; Curte marţială — tribunal militar excepţional în timp de războiu s. în timpul stării de asediu, consiliu de războiu. Căte tribunale şi câte curţi aveţi ? GHICA, s. 5S4. Hotărîri... pronunţate de Curţile de apel şi de casaţiune. MAIORESCU, L. 45. Pentru toată România este o singură curte de compturi. hamangiu, c. c. xxxvi. Cauza se va ccreeta şi se va judeca de urgenţă de către curtea apelativă, ib. 67. Pornea spre Tribunale şi Curţi de Apel, unde se tocmea cu aUlIvocaţii. c. PETRESCU, R. DR. 28. IV. (Literar, după fr. cour, germ. Hof, etc.) Omagiu respectuos şi măgulitor acordat unei per-, soane sus puse s. unei femei, spre a-i câştiga bunăvoinţa s. simpatia, cf. curtenire, curtezan. între roiul (tipărit greşit: toiul) neînsemnaţilor tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul. C. NEGRUZZI, I 25. # A face (glumeţ: a turna) cuiva curte = a-i adresa cuvinte măgulitoare spre a-i câştiga favoarea (pontbriant, TDRG.), (fam.) a trage (unei femei) clopote (le). Se du.se la cumnată-sa şi începu a-i face curte. GOR.TAN, H. IV 203. O să fiu silit, a-i- face şi curte acum. alecsandri. t. 270. Stă crăcănat în faţa unui, grup de domnişoare... şi le taie-o curte, de şcoala militară! vlahuţă, ap. TDRG. Serios..., îi face curte Monicăi? I. TEODOREANU, M. II 155. E fată nostimă şi deşteaptă; îi face curte numai aşa, ea la toată lumea. REBREANU, 7. 34. [Diminutive: curticică (plur. -cele) şi (mai rar) curticeâ (pl. -celc) s. f. = curte mică (mai ales la oraş). Ne bagă într’o curticică ascunsă a palatului. GORJAN, h. I 127. Toată ziua în curti-ciea lui. CARAGIALE, S. 44. Am început să mâncăm în curticică birtului, în tovărăşia leandrilor. BOTEZ, B. 20S. Slujnicca■ la curticeâ. BÂRLEA, B. I 36; — curtişoâră s. f. = ogradă, împrejmuire mică în jurul unor case mari; curte, palat mic. COSTINESCU]. — Din lat. *curtis,-era „curte“ (= clas. co(h)orsr -tem „curte îngrădită; suită, gardă"). Cuvântul se găseşte şi la Albanezi (lcurt) şi la Neo-greci xoiijm]). Sensul, de ,,palat“ îl nre şi n.-greo. a\>\r\ „curte“, iar cel de „proprietate" bulgărescul dvorobe (plur. de la dvor ,,curte“). Cf. curtean, în-curţi şi dubletul cohortă. CURTEAN s. m. 1°. Domestique (dans un cliâ-teau). 2°. Homme de Cour, eourtisan. 1°. Persoană angajată spre a face serviciu la o curte (I 3°—4°) (herz.-gher. m. iv 252), servitor, argat. Kurtan1 = aulicus. ANON. car. Kurtian — aulicus. LEX. mars. 1S9. 2°. S p e c. (Mai ales în limba veche) Persoana care îndeplinea o slujbă la curtea (I 5°) domnească; boier făcând parte din suita Domnitorului s. primit adesea la Curte, curtezan (o 1°). Prcuţii de mândria slujitorilor şi a curte,anilor domneşti... să nu să teamă, varlaam, c. 378. Logofăt mare, giudeeătoriu şi alcsătoriu de ocine, ispravnic pre o frunte de oameni de ţară, ce sânt curteni. SIMION dasc. LET. 22/7. Au ales din curteni de ţară pre Rucoviţcşti. let. ii 202. Să nu se mai faeă, supt mare blestem, desetina de stupi şi gorştina de mascuri, pe archicrci..., pre neguţitori, pre curteni şi pre alte bresle, uricariul, v 249. Ispisoc de la Ştefan..., ce s’au găsit acum la nişte curteni, ib. XIV 112. împărat slăvit e codrul..., are... curteni din neamul cerb. eminescu, p. 111. Om de serviciu la o Curte domnească, împărătească. împăratul merse la biserică cu toţi sfetnicii săi şi cil toţi curtenii tineri şi bătrâni... între curtenii împăratului care merseră la biserică era şi grădinarul, ispirescu, L. 167. 3°. f (M. ales la plur.) Soldat (recrutat din clasa micilor boieri, BOGDAN. O. 372) din garda (călăreaţă bălcescu, m. v. 592, uricariul, XXII 425/u) personală a Domnitorului (DDRF) ; se numea şi viteaz (bogdan, o. 401, 40i), (sec. XVII) f slujitor (ib. 404, 405), t ostaş-de curte (ib. 372). Curtenii aceştia formau o clasă socială intermediară între boierime şi ţărănime (ib. 404; cf. BĂLCESCU, M. v. 654). Făcea morţi în boiari, în curteani, in ţărani. MOXA 375/»-! Când judecă pe un boier cu un curtean, ochiii Domnului să fie spre boier. M. costin, ap. DDRF. Blăstămat era boierul de pe atunce ce avea supt ascultarea lor breasla, cumu-i la vel-Logofăt curte-, nil, la vel-Vornic hănsarii. let. ii 26/23. Mulţij feciori de boieri de ţară, şi mazili, şi curtcni, şi' slujitori, şi din ţărani... şi-au părăsit părinţii şl fraţii, de acele năcazuri, de s’au dus piutr’alte1 ţări. ib. 27/». Au adus şi câtcva pâlcuri de Caznei... şi lefegii şi curteni şi hănsari. ib. 11 239. Oaste ■cu trei steaguri de oşteni Şi trei cete de curteni. ALECSANDRI. P. II 109. Curtenii erau, slobozi de vecinătate; îi apăsau însă birurile, bogdan, o. 400. Ţara Românească a avut şi ea curtenii CURTEANĂ —1036 — CURTEZAN săi,... în documentele secolului XV ei sunt citaţi ea a doua clasă militară, după boieri, ib. 406. || (In limba veche) f Funcţionar al Curţii făcând slujbă în minele de sare. DDRF. [Plur. -teni (f -teani). \ Feminin: curteână s. f. şi curteâncă s. f. = damă de curte, de onoare, ataşată pe lăngă suverană. Se plimba cam rasna de curtcnccle sale. ISPIRESCU, U. 12. 'Nimeni nu înţelegea, afară de crăiasă şi curtcncele ei. reteganul, P. II 15. | Adjective: curtenesc (curti-nese),-eâscă = de curte (LB.) de curtean. Iaste dator... pentru ni şti dăjdi curtineşti (a. 1679). IORGA, s. d. VI 90. Şi-mi cântă un cântecel, Şi nu-i cântec curtenesc. Şi-i cânteo împărătesc. PĂSCULESCU, L. P. 56: —• (Transilv. şi Olt.) curteneţ (cu negativul neeurteneţ), -eâţă (Olt.) = bărbat, bâtătarnic, care nu stă degeaba, care-şi prinde mana de orice lucru [în curtea lui], care-i bun de casă (Şişeşti, în Mehedinţi, com. N. IONESCU), isteţ, iscusit, îndemânatec (CIAUŞANU, V.); politicos, cioplit, curtenitor (PONTBRIANT, CIAUŞANU, V.) ; îndrăzneţ, obraznic (Mehedinţi N. REV. rom. D. xiv 349). | Adverb: curteneşte = în felul celor dela Curte. LB.] — Derivat dela curte, cu suf. -ean. Cf. curteni. CURTEÂNĂ s. f. CURTEÂNCĂ s. f. CURTELĂRE s. f. Logement. — (Maramureş) încartiruire, găzduire, gazdă. Iosif... în curtelare la Isahar. t. papahagi, M. 187. — Derivat verbal din cartel, cf. încortela. CURTENESC, -EÂSCĂ adjl CURTENEŞTE adv. > v. curtean. CURTENEŢ,-EÂŢĂ adj. J CURTENI vb. IVa. 1°. (S*)engager au service de la. Cour, fs’) introdu ire ă la Cour. 2°. Recommander. 3°. Faire la cour, flatter, courtiser. Feliciter qqn. 4° Vlsiter; faire des courbettes. Accueillir. 5°. Se polir, se raffincr. —■ (Cuvânt învechit şi păstrat numai în forma adjectivului verbal curtenitor). 1°. T r a n s. f A lua (s. a introduce) pe cineva în serviciul unei curţi (boiereşti s. domneşti). Un doftor ce adusăse el, şi îl curtenisă, dându-i mare laudă de învăţat, let. iii 237/83. Neagoe Ciocârlie... care-şi curtenise un nepot... iorga, s. D. VI 265. || Refl. f A intra, a se angaja în serviciul unei curţi. S’au dus de s’au curtenit la Hanul. LET. ii 62/2c. S’au curtenit la Chinan paşa. mag. IST. IV 346/]2. | Fig. A intra în „curt,ea“ (= biserica) lui Hristos, a trece la creştinism. Aceştia să curteniră la Domnul Hristos şi înşelăciunea păgânească o’mfruntară. DOSOFTEIU, V. S. 44/2. 2°. Trans. f A recomanda, a susţinea pe cineva, a pune o vorbă bună pentru cineva. Mă iartă de câte răutăţii] ţ[i]-am făcut şi mă curte-neaşte la ’mpăratul tău. DOSOFTEIU, V. s. 5/i. || (Construit cu dativul persoanei) A sprijini pe cineva, a-1 ajuta. DDRF. 3°. Trans. (Cu acuzativul persoanei) A face curte (IV) cuiva (m. ales unei femei), a căuta să intri în graţiile cuiva, a curta. El, dacă vede oă alt îi zinibeşte, Umblă după dânsa şi o curteneşte. PANN, P. V. II 97. Chiriţa:... Mare ghiduş era [Baronul] şi nostim..., s’o cercat să mă curtenească o bucată de drum. ALECSANDRI, T. 72, || (Neobişnuit) A felicita (căutând să câştigi bunăvoinţa cuiva), a omagia (prin linguşiri). Sosi în 12 Nocmbrie la Alba-Iulia, spre a curteni pe Mi-haiu-Vodă despre norocita sa, biruinţă. BĂLCESCU, M. v. 407. f (Construit cu dativul persoanei) Dracula s’au dus să curtenească lui Amurat. ŞINCAI, HR. I 397/38. 4°. f Trans. A vizita (cerceta, căuta) pe cineva la locuinţa sa, în semn de preţuire (LB.) ; refl. a se prezenta (la curte), a face temenele, a se închina (COD. PUŞC. ap. REV. FIL. I 83) ; a se pleca înaintea cuiva, a se face plăcut cuiva. CDDE, nr. 464. Kurtenesk = pedibus sto, aulicis-mum ago. ANON. CAR. Bucuroşii] am fi şi noi, ca fraţi şi ca unchiu, să te putem corteni întru frăţească dragoste. IORGA, S. D. XII 211. || P. anal. (învechit) A primi bine (DDRF) vizita cuiva la sine acasă, a cuprinde (LB). 5°. (Neobişnuit) Refl. A se ciopli, a învăţa maniere elegante (umblând pe la curţi boiereşti). Din zori de zi te scoală, îmbracă-te, porneşte La casă de la casă, spre a te curteni, c. NEGRUZZI, ii 252/21. [Şi: (rar) corteni t vb. IV-a | Adjective: curtenit, -ă. (Ad 3°) Se vedea curtenit, salutat, stimat, c. negruzzi, 1 73. A făcut poezii de iubire... pentru a face plăcere unei cocoane curtenite, care lua, ca şi curtenitorul, lucrul foarte uşor. iorga, L. 11 485; — curtenitor (cortenitor), -oâre adj. = politicos (LB.) ; (adverb) în mod politicos ; (substantivat) curtezan. [Florile]... încredinţară taina lor unui curtenitor fluturle] albastru. EMINESCU, N. 29/2i. Tineri se ridicau, pentru a oferi curtenitor... jâlţurile de paie. c. PETRESCU, î. I 12. Un secretar apărea, invitând curtenitor doamnele. I. TEODOREANU, M. II 69. | Abstracte: curtenire (cortenire) s. f. Ecselen-ţia Sa... au zăbovit în Eperieş câtva timp, la a căruia curtenire (= primire omagială) mergând eu... mi-au spus, că... şincai, hr. ii 17/2»; —■ curtenie s. f. = f serviciu la curte, maniere dela curte (I 5°) ; (la scriitorii mai noi redă pe fr. courtoisie) politeţe, afabilitate, complezenţă. (Ad 1°) L-au opritu-l de la curtenie o videnie de noapte. DOSOFTEIU, V. S. 115/2. Au învăţat toate curteniile meselor domneşti şi împărăteşti, cod. puşc., ap. RF. I 83. (Ad 3°). Curtenia formelor adevărat demne de un parlament... ODOBESCU, I 498. Vin să cunosc un bărbat cu renume Stimat şi slăvit de-o lume... — Curtenia-ţi mă bucură tarei GORUN, F. 77.]. — Derivat dela curtean. CURTENIE s. f. v. curteni. CURTEZÂN,-Ă subst. I. 1°—2°. Courtisan. II. Courtisane. I. S. m. 1°. (învechit) Curtean (2°). stamati, COSTINESCU, POLIZU. Numa... află pe Craiul la masă, încunjurat de curtezanii săi. beldiman, N. P. 11 6. Curtezanii în mirare Ascultau. ALEXANDRESCU, M. 281/io. Ce socoţi, Bogdane,... izbândi vom oaref — Să nu te îndoieşti, Măria-ta, răspunse curtezanul, c. negruzzi, I 138. 2°. (Azi) Persoana care face curte, care linguşeşte pe cineva (mai ales o femeie) spre a-i câştiga favoarea. Curtezanul, văzându-l numai, te face să-l urăşti. 1. golescu, ap. zanne, p. viii 258. De să duce la vro treabă mai des, unde sânt femei, curtezan îl fac îndată, pann, p. v. ii 115. Se văzu încunjurată de o droaie de curtezani, c. NEGRUZZI, I 20. Tânărul Razi —- curtezan cum e, de felul lui — se introduce ’n casa Doamnei Măcărescu. VLAHUŢĂ, D. 230. II. S. f. Femeie de moravuri uşoare (care se deosebeşte de o prostituată prin spiritul ei, prin manierele elegante). Aici şede o curtezană care ziua petrece în baie şi la oglindă, c. negruzzi, i 323. P. 248. Cu zimbiri de curtezană. EMINESCU, P. 307* Atunci se depărtează sperjura curtizană. OLLĂNE-SCU, o. 110. i v. curtean. CURTICEA — 1037 — CURVĂ [Şi: curtizân,-ă subst ] — N. după fr. curticeâ s. f. 1 , , „ > v. curte. CURTICICA s. f. J CURTIER s. m. (Comerc.) — Courtier. —Agent, mijlocitor însărcinat — în schimbul unei prime — cu vânzarea s. cumpărarea de mărfuri, cu plasarea de fonduri, cu încheierea unor operaţiuni de bursă, cu contractarea unor asigurări, cu publicarea de reclame, etc., cf. samsar, mijlocitor. Valoarea mărfii estimată de un expert curtier sau agent de mărfuri, ştefănescu, C. 48. Fixarea atr'ibuţiunilor curtierilor. GOLOGAN, CR. 83. [Pronunţ. -ti-er.] — N. după fr. CURTÎNĂ s. f. (Milit.) Gourtine. — Zid care uneşte flancurile a două bastioane. De pre bastioanele şi de pre curtinele fortului lor... fiecare pmşcaş turc poate secera cu înlesnire.... cel puţin cinci-şase agresori, odobescu, iii 591/<>o. — N. din fr. Cf. dubletul cortină. CURTIŞÂRE f s. f. - Rabitation. — (Neobişnuit) Sălăşluire. MARDARIE, L. 117. — Pentru forma acestui derivat neobişnuit, cf. încurţi (de la curte). CURTIŞOÂRA s. f. v. curte. CURTIZ vb. I-a v. curta. CURTIZÂN,-Ă subst. v. curtezan. CURTOAZIE s. f. v. curtuazîe. CURTUAZÎE s. f. — Gourtoisie. — (Frunţuzism) Politeţe, bună creştere, cnrtenie. Răspundeau foarte crud curtoaziei mele. ghica, a. 637. Filî-peseu... fusese primit cu multă curtuazîe de ţar. KIRIŢESCU, R. 96. Se închină... cu o curtuoazie larg gesticulată de muşchetar, c. petrescu, c. V. 337. Vizitele ar rămâne[a1 simple curtoazii protocolare. UNIVERSUL, 14 Dec. 1933. [Rostit: -iu-a. | Scris şi: curtoazie s. f. curtuoazie]. — N. după fr. CURTUB&Ş s. m. (Ornit.). — Roitelet. — (Banat) Pasărea (Troglodytes parvulus) numită de obiceiu sfredeluş, o c hi u 1 - b o u 1 u i, impară t u ş, panciaruş (MARIAN, o I 305), pitulice. CURTUOAZIE s. f. v. curtuazîe. CURUiSLNlC s. a. v. curelnic. CURUERIU s. m. v. curier. CURUGlU t s. m. Veteran, invalide. — (Turcism literar) Soldat turc cu serviciul militar împlinit, veteran s. invalid scutit de a mai merge la războiu (ŞIO. Il/2, 44) şi întrebuinţat numai Ia paza oraşului (TDRG.) Din slujitori bătrâni [fac] oturaci, curugii. M. costin, ap. GÂDEI. — Din turc. korugy, idem. CURUI vb. IV (a) v. croi şi cure. CURUIÂL s. f. v. croi. CURUITORIU s. m. v. croitor. CURlJIU s. m. (Ornit.) v. coroiu. CURtfL, -Ă adj. Curule. — (Scaun) curul: scaun de fildeş pe care aveau privilegiul de a se aşeza numai unii înalţi demnitari romani. | P. ext. şi despre funcţiunea persoanelor care aveau acest privilegiu. Consulatul era o magistratură curulă. — N. din lat. curulis, -e. idem. CUR1JLĂ s. f. Pomme de terre.—■ Cartof, pamfile, A. 189. CURULUC s. m. Procede de sechage du tabac sur des perches. — (Turcism, în Dobrogea) Uscarea tutunului, modul de a usca tutunul pe şire întinse şi suspendate între nişte pari de lemn crestaţi şi la distanţă de 4 metri. ŞIO. — Din turc. kuruiuk „secetă". CURUN vb. I v. cununa. CUR&NĂ s. f. v. cunună. CURUND, - adv.. adj. ) CUKUNZEL f adv. j V' CUrand- CURtfŢ s. m. Insurgd hongrois du XVI-me sie-cle; rebelle. — Numire dată ţăranilor care, în Ungaria, subt conducerea lui Gh. Dozsa, au apucat crucea împotriva Turciior la anul 1514 şi au pornit un măcel mare în rândurile nobililor asupritori; p. ext. rebel, insurgent, revoluţionar împotriva dinastiei habsburgiee pe vremea principelui To-koly, Râkoczy ş. a.; cf. lobon ţ. Pre care curuţ îl găsea în laturi, pe taină îl şi ucidea. NECULCE, ap. TDRG. Răsmiriţa curuţilor din Ungaria ce s’au fost stârnit prin povăţuirea lui Gheorghe Doşa. ŞINCAI, HR. II 135/s. Multă moarte în cruţi s’au făcut de ai noştri, mag. ist. ii 194. Într’o zi Vidrenii, petrecându-şi în [muntele] Găina, au fost surprinşi de Guruti şi de Lobotiţi. FRÂNCU-CANDREA, M. 72. Scoaterea din Iară a Curuţ ului Tokoly. iorga, L. I, 313. A umbla ca curuţ ii = (Transilv.) a alerga dincoace în colo. stan, m. 151. [Şi: cruţ f s. m. | Colectiv: curuţime s. f. = totalitatea curuţilor, ceată, armată de curuţi. Pornindu-se curuţimea, au fugit din Ardeal, şincai, hr. ii 176A?]. — Din ung. kuruc, idem (din germ. Kreuz-fahrer .,,cruciat“). CURUŢiME s. f. v. curuţ. CtîRV s. f. I. 1°. Putain, femme publi^ue. 2°. Jeu d’enfants. 3°. Monette. II. 1°. Devergondee, debau-chce. 2°. Putain de... (applique â des objets duut on est mecontent). 3°. Terme de mcpris appliqne ă un homme. 4°. Vari6l6 de haricotx. — (Cuvânt uzual la scriitorii vechi şi în graiul popular, dar evitat în limba claselor culte şi în literatură). I. 1°. Fată s. femeie care-şi vinde trupul pentru bani; p. ext. fată s. femeie care curveşte, trăeşte în desfrâu, are dese raporturi sexuale cu diferiţi bărbaţi. I se mai zice în graiul popular şi familiar : bulă (1°), buleandrâ, c ă t i c ă, f 1 e o a r ţ ă, gudă, hait ă, li a s t u r ă, pata-chin ă, s p ă 1 ă t u r ă, spintecătur ă, ş t o a r f ă, târfă, ţ o 1 i n ă. iar la craş şi în limba scrisă prostituată, femeie publică, cf. curtezană, dr. mă; adulteră, prea cur vă. Kurve = meretrix, adultera, scortum. ANON. CAR. Aşa şi Raavă, curva, luo ixcodnicii şi pre altă cale-l scoase. COD. VOR. 121/u. Se vedeai fur, cureai cu rusul [--= cu dânsul] şi cu curva partea ta pu-reai [= puneai], psalt. (sch.) 97/«. Cel fecior mic... răsipi avuţi ia lui; mia [= trăia] cu curvele. CORESI, EV. 21/i. O curră ce-ş[i] leapădă bărbatul şi să încredinţază cu altul, varlaam, c. 288/i. CURVA — 1038 — CURVAR Tatăl curvei poate,., pre fiiu-său să-l trimită să-şi ueigă pre soru-sa. PRAV. 382. Vicleana eurvă Da-lila. NEAGOIE, ÎNV. 210. Rahaava era curvă în cetatea ErihonuluL DOSOFTEIU, ps. 292. Pre curva şi pre curvariul i-au covârşit cu păcatele. MINEIUL. (1776) 197Vi. Când bărbatul va dovedi pre muierea lui de curva, e slobod să o despartă, ca-RAGEA, L. 43/io. Curva cu linguşitorul, veri primari. I. GOLESCU, ap. ZANNE, P. VIII 257. Mă *dedeiu desmierdărilor şi blestemăţiilor cu curvele din Damasc. GORJAN, H. II 202. Puiu’ curvii n’are nume, L-o adus curva din lume; Puiu’ curvii n’are tată, L-o făcut curva de fată. MÂNDRESCU, L. P. 146. Cobori, Doamne, foc în ţară, Să ar za vurveWn pară, Să le-arunce în pustie, Leac de curvă să nu fie. HODOŞ, P. P. 131. Sănduleasă cei frumoasă, Cu ochi de curvă-aleasă. ib. II 137. Ficior de curvă == om imoral.v HERZ.-GHER. M. IV 252. # A lua (s. a apuca înainte) ca curva prăjina = & se certa, a sări înainte cu gura. zanne, P. I 268, PAMFILE, J. II. A-şi da, ca curva, poalele peste cap = a nu ţinea socoteală de nimic.PAMFlLE, J. II. | Cel mai injurios calificativ ce se poate da unei femei. Cela ce va dzice vre unii muieri curvă, carea cu adevărat mainte va fi fost curvă... PRAV. 923. Mă strâgă că-s curvă mare. BÂRLEA, C. P. II 219. Au^ început a face [ = a numi]... pe femeea lui curvă. stefanelli, D. C. 154. || (La plural are uneori sensul de) Bordel. Doarme noaptea la curve. 2°. Curva ’n târg e un joc copilăresc (în Buzău) H. II 32. 3°. (Ornit.) Pescar (de mare) (Larus leu-cocephalus). antipa, P. II. Cu funcţiune atributivă şi predicativă. 1°. (Despre o femeie) Care umblă după bărbaţi, prostituată, desfrânată, imorală, libertină, stricată, adulteră. Cât iaste de mare dragostea mirelui cătră nevasta sa cea bună şi credincioasă, atâta iaste mai mare mânie cătră aceaia ce-i curvă, de nu ţine credinţa mirelui său. varlaam, c. 290/i. Bărbatul ce va avea muiare curvă..., să-i omoară pre amândoi, şi curva şi curvariul. PRAV. 403. Muiarea îmblătoare şi curvă face prepusuri spre sine.... ib. 419. Fecior de muiare curvă. biblia (1688) 1822. Bărbatul temător îşi învaţă nevasta curvă. PANN, P. V. II 134. ALEXANDRIA, 19. La biserică când te duci, vei vedea toate femeile curve. şez. xii 157. 2°. (Despre obiecte de genul feminin, cărora li se atribue, prin personificare, calităţi femeieşti) Ticăloasă, blestemată (cu nuanţa de „şireată, isteaţă" pe care o are) hoaţă, şmecheră. Dar curva de moară, Când o văzut atâtea cară, Puse coada pe spinare Ş’apucă la lunca mare. şez. iii 243. XJn câne de Turc bătrân ieşea dintr’o boldărie cu 0 curvă de sabie. ib. IV 10. 3°. (Calificativ dat unui bărbat) Fără caracter: mincinos, făţarnic, fals, linguşitor, etc. Curvă cu două feţe = linguşitor. ŞEZ. II 47 ; cf. taler cu două feţe. 4°. (Bot.; prin Vasluiu şi Tecuciu) Fasole curve = un fel de fasole (H. XVI 320) cu boabe jumătate roşii şi jumătate albe. pamfile, m. a. 185. [Diminutive: curvulîce s. f. = (desmierdător, glumeţ) curva mică şi frumoasă; cam curvă; (Ornit.) pescar (-de-mare). antipa, p. (Ad I 1°). Când era tânără, mare curvulice-a fost. (Piatra-Neamţ) Com. V. C. ŞOAREC. Ţăndurica bradului, Curvulicea satului [Scripca]. GOROVEI, CIM. 338; — (Transilv.) curvulîşcă s. f. (Ad I 1°) Loc în raiu, iu, soro, n’ai, Curvulîşcă fostu-ai, alexici, l. p. 1 140; — curvuliţă s. f. He, he, he, curvuliţă de fată, că râu m’ai înşelat, sbiera, p. 278. F i g. Aschiuţa bradului, Curvuliţă satului [Scripca]. GOROVEI, CIM. 338; curviştmă (curvoştînă) s. f. = curvă mică, cam curvă, teleleică, târfă, traftiiroaică; p. ext. (glumeţ) calificativ alintător pentru copile (ciauşanu, V.). S’a umplut lumea de curviştine. ŞEZ. Iii 34; — curvişmă s. f. Spune-mi, blestemato, vorbeşte-mi, curvisino ! [sic!] GORJAN, H. ii 193; — curvişână s. f. Com. s. puşcariu. | Adjective: curvesc, -eâscă adj. ==* de curve, în felul curvelor; p. ext. înşelător, trădător, ademenitor, viclean (POLIZU). Kurvesk = meritricius, nequam. anon. car. Cân-tări curveşti. CORESI, EV. 548/7. Prefăcăniile ei cele curveşti. gorjan, H. II 203. I-e uitatu’ (= privirea) tot curvesc, Şi-i e portu* voinicesc, şez. VII 60; — adverb: curveşte = în chip curvesc, ca o curvă, în mod desfrânat, înşelător, fraudulos. Acolo răsipi avuţiia lui vieţuind curvewşte. coresi, E. 25/io. | Abstracte şi colective: (cf. ung. kurvasâg) curvuşâg (curvişâg) s. a. = desfrâu sensual, prostituţie, cur vie (1°)- stan. m. 151. Mândră, ochii tăi din cap Nu-s făcuţi a găzduşag, Că-s făcuţi a curvuşag. mândrescu, p. p. 131;— (neobişnuit) curvîme s. f. = vieaţa de prostituată (polizu) ; totalitatea curvelor (polizu) ; — curvet = curve multe. | Compus (din curvă-aleasă în poezia pop.): curvaleâsă (curvuleâsă) ^ s. f. M’a făcut maica frumoasă, Cu chipul de jupâneasă Cu ochii de curvaleasă. şez. I 287. Sănduleasă... Cu ochii de curvuleâsă. ib. I 76.] — Din v.-slav. luiruva, idem (bulg., srb., rus. kurva, neo-gr. xoîjQpa, alb. kurva, ung. kurva, idem) Cf. ’curvar, *curvi, c u r v i e, p r e a c u r v ă. CURVALEÂSĂ s. f. v. curvă. CURVÂNTA f s. f. Pretresse de Cybfcle. — (Grecism literar) Preoteasă a zeiţei Cybela, cf. bacantă. Şi [cuviosul Constantin] petrecând odinioară puţinea vreame fără mâncare, l-au dodei-tu-l o curvantă, fată de Jidov, dosofteiu, V. s. 239/2. — Din grec. %0£>u|3avTt£ (fem. lui %OQu|3ag), idem (apropiat, prin etimologie populară, de curvă) V. B o g r e a, Dacoromania, IV 806. CURVÂR adj. şi s. m. 1°—2°. — Paillard, cou-reur. — (Cuvânt evitat în limba literară). 1°. Adj. (Mai ales în limba veche) Care curveşte, desfrânat, stricat, muieratic. Doamne, laudă ţie dau, că nu sânt ca alalţi oameni: răpitori, nedrepţi, curvari. CORESI, EV. ll/7. Am dat lor chipul fiului cel curvariu. GCR. I 289/3<>. Era curvar peste seamă. let. a. 1 99/24. Alexandru beizadd... era călăreţ bun şi curvar foarte, let. II 16/27. Fiind el curvariu nu-şi iubea femeea lui. MAG. IST. 98/28. Era om fără frica lui Dumnezeu, jucaş, curvar, mincinos, ib. 11 30/ia. A avut un mentor curvar şi verigaş. c. negruzzi. ii 265/so. Când mamele îşi pupă copiii în spate, este semn că ei se vor face curvari. şez. xii 162. Muierea temătoare învaţă pe bărbat curvar. zanne, p. ii 294. 2°. Subst. (în limba veche) Bărbat muieratic şi desfrânat, care umblă mult după femei, care vizitează mult curvele (costinescu) ; f adulter. Curuar = putaniere. MAN. goett. 13. Nu se putu sătura curvariul... să se îndulcească de pohtele lumiei aceştiia. coresi, ev. 27/so. Derept grăesc voao, că vameşii şi curvarii trecură în [îm]pără-ţiia ceriului, tetraev. 237. A şase[a] [poruncă]: să nu fii curvari [ui. palia (1581) ap. GCR. I 33A. Curvariloru, strâmbilor! cuv. D. BĂTR. îl 49. Ori cine-şiil va găsi fata.... curvind cu cineva, poate să-i facă moarte, însă ca să ucigă împreuna\ cu dânsa şi curvariul. PRAV. 378. [De] va ucide curvariul pe bărbat, să se cearte. ib. 385. Fieşte care om... să numească un dumnezeu...; curvarii şi preacurvarii pre dumnezeoaia Afrodită. GCR. II CURVĂREŢ — 1039 — CURVIB 39. Curvariul să plătească şi la visteria obştei. pravila (1814) 175. Eu am trimes pe cnrvarul dardanic să zguduc Sparta? coşbuc, as. I88/3. [Cu alte sufixe: curvoiu s. m. = curvar, om muieratic. De cănd m’am lăsat de oi, Toţi mu, strigă că's curvoiu. mândrescu, l. p. 161. Săm ( = sântem) nişte tâlhăroi Şi beutori şi curvoi. BUD. p. p. 50; — (neobişnuit; din ung. kurvds) curvâş f s. m. = curvar. Iiurvas = salax. LEX. mars. j Adjective (substantivate uneori): curvârnic,-ă t = (despre persoane) curvar; adulter. Kurvumik = adnlter moec(c)hus. anon. (Jar. Oare cui va fi ruşine de mine şi de ctir vintelc meale in ruda aceasta curvarnica şi păcătoasă. coresi, ev. 65/s cf. 74/so;—curvăreţ,-eâţă t — curvar. Să-ţi ispovedese păcatele meale: ...[sănt] o curvăreaţă. dosofteiu, ap. TDRG; — curvăros,-oâsă = curvar (Bucov.). herz.-gher. M. iv 252; — curvăresc, -eâscă — despre lucruri s. despre atitudini) de curvar. |Verb: curvări IV-a intrans. = a curvi (HERZ.-GHER. M. IV 252), a duce vieaţă de curvar, desfrânată. | Abstracte: eurvărft s. a. = curvie; desfrânare, prostituţie, herz.-gher. M. iv 252. Nu se sătura de curvărit. LET. I 206/r,; — curvărie s. f. = vieaţă depravată, curvie, desfrânare. prostituţie, curvăsărie. polizu, DDRF; (concretizat) bordel, casă de prostituţie. TDRG. Kurvaria = (lat.) flagicium; (ung.) kurvasagli. lex. mars. 206. Fugi la lume, la o casă de curvărie. dosofteiu, V. s. 92/î. Trei fete le-au dat la curvărie. ib. 109/i. Ţineai crâşmă... lăcaş de beţie şi de curvărie. LET. III 35/». Mult ţi-o spus inanmca... Sâ ti ÎC£[i] di curvării. VASILIU, C. 37-1 — Derivat din curvă, cu suf. nom. aş. -ar sau împrumutat de-a-dreptul din v.-slav. kuruvarî (cf. şi alb. kurvar) idem, cf. preaeurvar. CliRVAufiŢ, -kAţA f adj. •> CUKVAKl vb. IV-a I CURVARiE S. f. I CURVÂRNIC, -A t adj. | V' curvar‘ CURVĂRdS,-OAsA adj. CURVAŞ t s. m. J CURVASALXC s. a. CURVAsAk£SC,-eAsCA adj. CURVAsAbkşte adv. CURVAsARt vb. IV-» v. curvăsărie. curvAsArIb S. f. Paillardise. — Curvie, curvu-şag. Să duse la o casă de curvăsărie (= bordel) mineiul (1776) 179 2/2. De vre-o mişelie. De vre-o> curvăsărie. mat. folc. i 058. [Verb: eurvăsări IV-“ = a curvi, a dace o viaţă depravată, a curvări; (refl., rar) a se prostitua. oostinîescu; — (cu abstractele): curvăsărit s. a., curvăsărîre s. f. pontbriant; — (neobişnuit) curvasalâc s. a. alexi. | Adjectiv: curvăsăresc,-eâscă = de om desfrânat, polizu. | Adverb: curvăsăreşte adv. = ca o curvă. polizu], — Născut prin contaminare (etimologie populară) din carvasara (cărvăsărie) şi curvărie, dat fiind că în carvasarale negustorii duceau adesea o vieaţă desfrânată. eiJRVISIJttC s. a. v. curelnic. CWRVfcSC, -EAscA adj. 1 CURVfilŞXE adv. i v. curvă. CURVfiT s. a. J CUlîVÎ vb. IV* Paillarder, ţomiquer. Commet- tre un adultere, violer la foi conjugale. Se pro-stituer. — (Cuvânt evitat în limba literară). Intrans. (Despre bărbaţi şi femei) A avea mereu contact sexual nelegitim, a trăi în desfrâu • t (despre bărbaţi) a se ţinea cu o femeie nemăritată s. ai altă femeie decât a sa, (despre femei) a trăi cu alt bărbat decât al său ; a călca credinţa conjugală, a comite un adulter, a fi adulter, ’a preacurvi (LB.) Kurvesk = moee(c)hor, adui-teror, scortor. anon. car. Aceia rău au grăitu cum voru curvi. şi au făcut [cu]rvie. cuv. D. BĂTRÂNI. îl 324. Cine curvcaşte amu învăţătura calcă, coresi, ev. 18/is. Methodie an curvit cu o muiare. moxa 387/7. Varda curviia cu un fiia-stru. ib. 388A. Nu curvi (: nu prea iubire să faci COD. VOR.; nu preacurvi BIBLIA 1688; tu ne commets pas adultfere). N. TEST. (1648), ap. COD. VOR. 119. Sfetnici tineri turei, cu carii ziua petrecea şi se desmierda, iar noaptea cu furcoaie eurvind. simion dasc., let. 164A. Tn sărbători mai mult să ’mbată şi gioacă şi curvăscu. varlaam, C. 310-t. Muiarea ce va fura de la cela ce curvcaşte cu dânsa, să se cearta. prav. 183. Cela c«-ş[i] va ucide fata în ceasul ce o va afla eurvind cu cincva, nu să va, certa. ib. 324. Au curvit Thamara, noru-ta. BIBLIA, (1688) 29-1, Rahaava se părăsi a curvi cu bărbaţii cei nmlţi. dosofteiu, ps. 293. El umbla... curvindu şi făcând lucruri făr’ de treabă, mag. ist. V 167/ao. Cine curvcaşte cu muiare măritată, să să osândească la surghiunie. CARAGEA, L. 87. Cn alte femei încă ar fi curvit. şincai, hr. iii 130/îs. Am curvit cu sora ta Ş’am răpit pe fiica ta. ALECSANDRI, P. P. 79. Să nu fure, să nu omoare, să nu curzea (scurtat din curzească, rostire dialectală pentru curveasscă), că... e păcat. T. papahagi, m. 170. [ Pronominal. Ceia ce-şi curvăsc cu rudele... cu moarte să să certe. PRAV. 667. H T r a n s. A strica (o căsnicie, a pângări (cinstea casnică); p. ext. (factitiv) a face pe o femeie să devină curvă, a prostitua. Să nu pângăreşti pre fata ta, ca să o curvcşti pre dânsa, biblia (1688) 85-i. Au făcut [fata] nebunie întru fiii lui Israel, a curvi casa tătă-ni-său. ib. 142-2. Trupul său a-l slăbi, A-l desmierda, a-l curvi. ŢICHINDEAL, F. 273. || + Refl. A se prostitua. La Argos s’au fost eurvind cu corăbiearul corăbiei. HERODOT, 5. Cănd beau... şi bărbaţi şi fimei şi copii, tot dc-avalmă să curvăsc. ib. 71. [Prez. ind. -vesc şi (regional) -văsc. | Abstract:. curvire s. f.]. — Derivat din curvă (cf. şi paleosl. kiirvyty se, srb. kurviti, idem). Cf. preacurvi. CURVIE s. f, 1°. Fornication, prostitution, 2°. Adultere. 3°. Inceste. 4°. Fornication. 5°. Lâclietâ, trahison. 1°. Contact sexual între un bărbat şi o curvă ; desfrâu sexual; prostituţie, curvuşag. A face curvie = a curvi. Se ferească-şi sirp (= pe sine) de... sânge şi de necătură (= omor) şi . de curvie. COD. VOR. 31/32. Curvie feaceră [= iubiri feaceră, COR.] întru începutele sale. psalt. SCH. 226/12. Impluţi de toate nedereptăţile, de curvie, hicleşug... coresi, ap. GCR. 112/so. Cu curvie sau fie cu ce lucru rău... cuv. D. BĂTR. II 156. Călugăriţele ce[a]u visu (= trăit) în mănăstire şi în curvie se-[a]u datu pre sine... ib. îi 340. Gândi să-?[t] dea featele la curvie. varlaam. c. 29-». Hotru. să chiamă... cela ce le amăgeaşte cu alte meşterşuguri, de le îndeamnă Spre curvie. prav. 656. Va zăloji casa, pentru că să facă acolo curvie (= qu’on s’y livre ă la prostitution). ib. 667. Rahaava părăsi curviea de bărbaţii cei mulţi, dosofteiu, PS. 292. Am socotit să cheme în easa lui pe Afrodita, adică curvia. ANTIM, P. CURVÎME — 1040 — CUŞCĂ 80. Au luat protopopul gloabă... pentru un prepus de curvie. iorga, S. D. xiii 250. Regelui deasupra nasului... însemnează plooare spre curvie. GCR. IX 144/co- Curvia şi beţia mintea ţi-o mişcă, ochii ţi-i întunecă! I. GOLESCU, ap. zanne, P. VIII 257. Nu ştiu ce este păcatul cnrviei. c. NEGRUZZI, l 231. Cum s'a iscat curvia? ŞEZ. III 34. | (M. ales la plur.) Blestemăţii, fapte Imorale. Se umpluse tot jjămul dc curvii. LET. I IO/™. Că pin sutu oân[d] îmbla, mulţi [ = multe] curvii îtu[i] fu-cca. vasiliu, c. 34. | t Doc (s. casă) de curvie (mardarie, l. 43, 111) = casă de prostituţie, de toleranţă, bordel. Veni într’această lume ca într'o casă dc curviie. varlaam, c. 288-,. 2°. f Relaţii sexuale între femei şi bărbaţi în afară de căsătorie (LB.), prea cur vie, adulter; cf. c o n c n b i n a j. Kurvie = adulterium. ANON. CAR. Fecior din curvie -făcut [ = bastard], MARDARIE, L. 1C8 (ib. 210). jVii.-.?[i] ca pi'uxrde muiaria dzeastrcle sale, de vreame ce nu vor arăta la vedeare curviia ei deplin. PRAV. 549. [Bărbatul] după ce o va fi prins făcând prcacurvic, nu o va putea dup’acia să mai pârască pentru această curvie. ib. 555. Noru-ta iaste (/rea den curviie. BIBLIA (1688) 29-l Fără îndoială să dovedeşte că pruncul este din curvie. COD. ţiv. 21/»,. 3". f Contact sexual pervers s. între rude de sânge, t amestecătură de sânge, incest. CLB.) : cf. sodomie, pederaştie. Sodomie, ce să dsăce curvie cu copii. PRAV. 667. Sânge amestecat sau sodomie, cc să dsâce curvie. ib. 668. Pentru ceia ce vor face curvie cu dobitoace, ib. 836. Făcând curvii cu oamenii.., DOSOFTEIU, v. s. 51-2. Cu soru-sa şi cu alte rude curvie au făcut. CANTEMIR, HR. 164/2». 4;>. t Poftă neînvinsă de a avea contact sexual. Ce ccrca pravoslavia şi leagea creştinească nu ţinea... şi curvie nespusă era într'insul, stmton DASC. LET. 166/is. Iară dc să va afla cum s’au ştiut că sânt rudă, s’au făcut nuntă, să să ciarte ntai mult... de cum are fi făcut greşală fură nuntă, ce să chiamă curvie (: si elles avaient commis l’in-ceste sars mariage, c’est ă dire par fornication). PRAV. S53. 5". f Faptă de curvă de om fără caracter; viclenie, trădare, mişeii* ’edeti cc este omenia şi curvia grecească! LET.- 11 240/l3. — Derivat din curvă, cu suf. abstr. -ie. Cf. preacnrvie. CURVÎME s. f. CURVIŞĂG s. a. CURVIŞÂNĂ s. f. v. curva. CURVIŞÎNĂ s. f. CURVIŞTiNĂ s. f. CURVOIU s. m. v, curvar. CURVOŞTÎNĂ s. f. CURVULEÂSĂ s. f. CURVULÎCE s. f. CURVULÎŞCĂ s. f. CURVULIŢĂ S. f. CURVUŞĂG s. a. Iv curva. CUŞ interj, v. coş şi cuş-chî. CUSÂC s. m. v. ccsac.2 CUŞÂC s. m.(Dulgli.) Traverse. — (Turcism, în Muntenia) Stinghie, lemn transversal ce ţine zidul de-asupra unei uşi. Cuşacul adică stim/i<'! de uluci. DOC. (a. 1791). ŞIO. (Derivat; t, ’rc. ku-iaklyk) cuşaclâc (-lacuri) f s. a. = ct,.. gbie de corabie. ŞIO. Scânduri, crivaci, cuşaclâcuri, care cherestea au venit poruncă dela împărăţie să se dea la Ali-paşa pentru şeici şi pentru los'tuacic/uri (a. 1093) ib.]. — Din turc. kuşak „cingătoare" (bulg. kusak-„brâu", sârb. kusak „stinghie"). ŞIO. CUŞACLÂC f s. a. v. cuşac. CUŞÂÎ vb. IV3 v. cuşei. Cl HAtGk.-OAKK adj., subst. ' CUSĂTORE s. f. CUSĂTOREÂSĂ s. f. CUSĂTORIE s. f. I V- coase- CUSĂTORÎŢĂ s. f. CUSĂTURĂ s. f. CUŞB- v. cujb- CtŞCĂ s. f. 1°. Cage, poulailler, clientt. 2°. Cage, 3". (Chez Ies Juifs) Tabernacle. Fete des Taber-naclcs. 4". Sorte de boite en treillis qui sert ii battre le maîs. 5. Masure, cabane. \ 1°. Coteţ (în formă de colivie mat mare) .poiată pentru pasări de curte, căsnlie pentru cani, pentru iepuri de casă, etc. PAMFILE, i. c. 143, 446. Hrăneşte o pasăre într’o cuşcă. LET. II 152/33. Au făcut îndată o cuşcă... şi apoi au mers să se culce, spânzurându-şi cuşca de crcvat. DRĂGHICI, R. 144/2.1. O cuşcă de iepuraşi de casă. odobescu, ap. CADE. Se mişcă să aşeze bucata de zahăr între gratiile cuştei... C. petrescu, î. ii 184. în „ogradă“ — nu „curte“ — era o „poiată“ — nu „cuşcă" — de pasări... 1. teodoreanu, M. ii 54. Crijeam de o pasăre care era închisă in cuşcă de drot [= sârmă], reteganul, P. V. 81/».’ Puiu, puiu,... Vină’n cuşcă să te puiu. alecsandri, p. P. 331/.-,. Cine intră’n cuşcă, trebue să cânte co-coşcşte. zanne. P. I 458. j Spec. [Piţigoiul] e prins de oameni... prin un fel de bostani bortiţi Şi scobiţi înăuntru, pre care îi numesc ei cuşei de bostan, marian, o. ii 148. |, P. ext. (In glumă) Unele manie [bluze]... după ce li s’a cetit rugăciunea de ifî de sile,... dc bucurie că au scăpat dela aşa numita „cuşcă", adecă de oprirea ca să umble undeva fără rugăciunea aceasta, dau şi puţină masă... id. NA. 289. 2". închisoare cn gratii de fier în care se ţin fiarele sălbatice. Prinzând viu pre Sultan Baiazit, l-au băgat în. cuşcă de fier. let. I A. 9/22. Dtitu se simţea ca într’o cuşcă de lei. SLAVICI. N. II 307. Pe el îl închide în o cuşcă dc fier. reteganul, P. III 78/.-,. | I’. anal. Se hrănise şi Noe de stat la cuşcă [adică închis în corabia lui ca un animal în cuşca lui] ; ar fi voit să iasă. şez. II 3/ss. 3°. Spec. Un fel de cort, chioşc sau frunzar, în care stau de mănâncă Evreii la sărbătoarea de toamnă, numită „sărbătoarea cuştilor“ (Sukoth), care cade la 15 Tişri (CADE.), tabernacul (TDRG.). Cf. COSTINESCU, GOROVEI, CR., HERZ.-GHER., M. IV 252. Atunci cănd Jidovii s'adună şi intră la cuşcă, se pun pe rugăciuni. PAMFILE, văzd. 113. | 1’. ext. Numele ac-r tf-î sărbători. Cf. costinescu, com. FURTUKA. Jidanul care trebue să moară pe vremea cuştilor... pamfile, duşm. 23, notă. 4°. P. anal. Un fel de grătar de nuiele ''numit şi coteţ, leasă s. leş o iu) în care se bate porumbul. Cf. DAME, T. 62. 5U. P. anal. Casă strâmtă, proastă, colibă. herz.-gher., M. iv 252. Să scap de cuşca asta, în care mă usuc, ALECSANDRI, ap. ŞĂINEANU, D. U. [Plur. cuşti, cuşte şi cusce, cusci. | Şi; cuşlâ s. f. CUŞOAIE — 1041 — cusofeu (ad 5°). Umilă am cuţlă în cuşlă. CIAUŞANU, v. | Diminutiv: cuşchîţă s. f. CIHAC, li 88; — puşculiţă s. f.] — Din rut. (rus.) kueka „coteţ". CUŞCAIE s. t. v. cuşcaiu. CUŞCÂIU s. a. Traîneau (pour transporter le bois). — Săniuţă de lemn pe care se coboară lemnele de foc, după ce au fost fasonate, de la munte lş vale (Prahova şi Argeş). Com. cantacuzino. [Şi: cuşcâio s. f.] CUŞCHEBÂP s. a. (Cui.) Roti ă ta broclie. — (Turcism, în Ţara-veche) Frigăruie (2°) de berbece s. de miel. Urmează, apoi... cuşchcbapnrile, ciulamalele ăe pasăre şi- de vânaturi. URECHE, ap. TDRG. [Plur. -hapuri.] — Din ture. kus-kebaby „frigăruie de pasăre". Cf. TDRG. CVŞ CHI! interj. — (Ungurism) Interjecţie prin care se alungă cânii (viski, CAMP. 221) s. porcii (vaida) . Ieşi (afară) ! [Şi: cuştî-chi interj, visrci, CAMP. 221, cuşti! interj. HERZ.-GHER., M. IV 260, (prescurtat) cuş! interj. Marş de-aici! T. papahagi.] — Din ung. kuss kl!, idem sau din germ. kusch-di[ch] (acesta din fr. couche-toil ,,culcă-te“)- CUŞCHÎŢĂ s. f. v. cuşcă. CUSCHlCG s. a. v. coşciug. CUSCrfNŢĂ t s. f. v. conştiinţă. CCSCRĂ s. f. v. cuscru. CUSCRÂIU subst. sing. Jeu d’enfants. ■— (în expresia) De-a cuscraiu’, numele unui joc de copii, v. iv 90. CUSCRJDNIE s. f. CUSCRfiTURI s. f. plur. CUSCRt vb. .IV* CUSCRIE s. f. CUSCRIOR s. m. CUSCRIŞOÂRĂ s. f. CUSCRIŞ6R s. m. CUSCRfŢĂ S. f. v. cuscru. COSCRU, -Ă subst. 1°. Pfere (mi>re) de l’un des jeunes maries par rapport au pere et ă Ia mere de l’autre. 2°. Frere et soerir de l’un des jeunes maries par rapport au pere et la mere de l’autre. 3°. Garcon d’honneur. 4°. Invitâ ă la noee. 5°. Prâ-tendant. 6°. Compare. 7°. Pulmonaire officinale. 1°. Cuscri se numesc între sine taţii, iar cuscre mamele bărbatului şi femeii însoţiţi prin căsătorie, deci socrul şi soacra în raport cu ceilalţi SOCri (LB., MARIAN, NU. 65. BÂRLEA, B. I 125, HERZ.-GHER. IV 252, H. II 14, cf. X 508, XIV 66). După „cumnaţi", socri se socotesc ca al doilea neam de rudenie (şez. xxnr 44) spirituală. Prin unele regiuni (de ex. pe la Haţeg) părinţii mirelui se numesc cuscrii mari, în opoziţie cu cuscrii mi-ci, adică părinţii miresei. (densusianu, ţ. H. 236), corespunzător titlurilor de socru mare şi socru mic. Cineva este s. se face cuscru (cuscră) cu altcineva. Nuntele ce să vor face dentru sânge amestecat, ce să zice den cuscrii,... sau cum.ătrii... PRAV. MOLD.- 120 b. Au făcut pace Brăncovanul-Vodă ţi ouscru-său. LET. II 312/». Trimiţând... la prie- tenii şi cuscrii lui... să-i dea, oşti. mag. IST. I 212/22. Au fugit Vasilie-Vodă la cuscru-sâu Umil. ib. 3OO/32. Te faci cuscru şi cumătru cu un târg întreg. C. NEGRUZZI, 1 239. Cuscrul şi ginerele? Pofteşte-i sus! ALECSANDRI. T. 336. Mihu... nu-şi mai ştie rubedeniile şi cuscrii şi finii. SLAVICI, N. I 83. M’au văzut cuscrii cum dormeamf CREANGĂ, p. 31. încep a veni una căte una... cumnatele, cuscrele, nănaşele. MARIAN, NA. 135. Te-aş iubi şi-mi eşti cam cuscră. ŞEZ. I 290/ir. # S'a A'uit la cus-cra’n pat = e beat. zanne, P. iv 329. 2°. P. ext. (regional şi impropriu) Fraţii şi surorile mirelui faţă cu părinţii mirelui şi c« fraţii şi surorile acestuia... şi invers (marian\ nu. 65); rudă prin alianţă, cumătru, cumătră (caba, SĂL., cf. LB.). Ieşi, mireasă, din cămară, Strâgă-ii cuscrii de pe-afară. bârlea. B. I 185. 3°. (Regional, rar) (La nuntă) (Mase.) Tânăr care însoţeşte mireasa, terfar (LB.) Mirele îşi alege şi doi fraţi de mire şi un stegar, şi aceştia se numesc cuscri. FRÂNCU-CANDREA, M. 151. | (Fem.) în timpul când se apropie ridicarea zestrei de pe Iadă, două copile câte c’o năframă în mână, sunt suite şi aşezate lângă ladă. Aceste copile se numesc cuscre. Cf. chemător, vornicel, vătaf; vă t ă j i ţă, v o r n ici ţă, druşcu. 4°. P. ext. (Transilv.) Nuntaş. MARIAN, NU. 60/13, rev. crit. iii 121. Este datină... de a se pune înaintea fiecărui cuscru câte un ţipău. MARIAN, NU. 512/t. S’a dus în cuscri = s’ au dus la nuntă s. cu nuntaşii. REV. CRIT. III 121. Vin cuscrii — vin nuntaşii, id. ib. 5°. S. m. Peţitor (la fată): A fost asară la noi un cuscru, dar nu mi-o plăcut de el. (Vălcăul rom.. Sălaj). VICIU, GL. 6°. (Neobişnuit; încercare stângace de a reda pe francezul ,,compere“) Tovarăş (în acţiuni necorecte), complice. Nu e de mirare ca şarlatanii să aibă soţi, cuscri (comperi). GHICA, A. 690. 7°. (Bot.) Cuscru = cu ser iş or 2° (Bârzava, Arad) com. ittu. [Feminin: cuscră. [ în legătură cu pronumele posesiv găsim la masculin şi forma cnscră-meu (a. 1773) GCR. îl 98As. | Diminutive: cuscri-şor s. m. = cuscru mic (MARIAN, NU. 05/,) ; (Bot.) plantă ierboasă (Pulmonaria officinalis), cu peri aspri, cu frunzele cu pete albe, cu florile roşii, apoi violete, rar albe. Se mai numeşte şi: cuscru, cuscrior (com. ittu), iarba-plumâ-n e i, plumflnărică, sudoare, mierea-ursului. PANŢU, pl. Cf. păcală, M. r. 7;— cuscrior (pronunţ, -ri-or) s. m. (Bot.) = cuscri-şor (Răşinari, Sibiiu) com. ittu; — cuscruleţ s. m. = cuscru mic. Fă, cuscruleţ, cum te ’ndemnaiu eu. HEM. 2039/3; — cuscrişoâră, cuscrulîţă, cus-eriţă s. f. = cuscră mică s. dragă. MARIAN, NU. 65/j. Ia aminte, linişor, ăe cumva ăi zări■ la horă... pe surata Floarea or pe cuscruliţa Andriana, spuni-le dela mine multă sănătate. JIPESCU, o. 131. | Abstracte: cuscrie (LB.), cuscrenie s. f. = înrudirea spirituală între cuscri, încuscrire; p. ext. înrudii", afinitate; (Concretizat; la plur.) cuscrii. Legătura ce se face între unul din cei însoţiţi şi între rudeniile celuialant însoţit se numeşte cuscrie. codică ţiv. 7/k. Cineva este în cuscrie cu, (rar cătră) altcineva, t tocmeşte s. leagă cuscrie s. este legat cu cuscrie c u altcineva; cineva face cuscrie cu altcineva = îşi dă fata după fiul cuiva sau îşi însoară băiatul cu fata altcuiva ; se înrudeşte cu altcineva prin căsătoria fiului sau a fiicei sale, se încus-creşte. Itogu-vă daţi-o lui, să-i fie muiare, să tocmim [= întocmim] între noi cuscrie... palia (1581) 137/,7. Ceia ce-şi curvăsc cu... cuscriile (: cuscrele MUNT.), acesta se chiamă sânge Dicţionarul limbii rornânp 15. IX. 3Ş3S* I. II. 66. CUSCRULEŢ - 1042 — CUŞMĂ amestecat, prav. 667, Potoţceştii, Vişnovicdştii, Koroţenii, toţi eu euserie legaţi... LET. I 228/i©. Iară lui Emil hatmanul... într ase în gând cuscria cu Vasilie-V odă. ib. I 295/8. Au jurat lui Nicolai-Vodă, cum [că] îi va sluji cu dreptate, şi nu se va uita la cuscria lui [cu] lordache Ruset Vornicul. ib. II 91/i. Să aibă... a cerca... de cuscrii, de cununii... (a. 1751). uricariul. v. 424/22. Rudeniile dm cus-crie. prav. (1814) 109. ^ căutaţi la neamuri şi la cuscrie. ţichindeal, f. 126. (7# cuscrenia ce ei arată că ar avea cu dânsul, -n# poate călca datoria poetului său. c. NEGRUZZI» 1 281. Pune-ţi pofta’n cuiu despre cuscrie cu mine! ALECSANDRI, T. 347. Frăţia, cumetria, cuscrenia. JIPESCU, O. 37. Ouscrenie groasă într’a noastră casă, se zice când se îndrăgesc rudă cu rudă. ZANNE, P. IV 329. (F i g.) cuscrie întră limbă românească şi întră cea slovenească. p. maior, IST. 247. | Colectiv: cuscreturi s. f. plur. = slujbaşi mai mici, subalterni (propriu: rude oploşite pe lângă un funcţionar mai înalt); cf. nepotism. Solgăbirăii stau acolo şi alte cuscreturi pe lângă eî. (Abrud). Viciu, GL. | Verb: cuscri vb. IVa refl. “ase încuscri. costinescu. Ou mânia se cuscreşte necazu\ calendariu (1844) 59; — (cu abstractul) cuscrire s. f., (la negativ) necuscrîr© s. f. = (lipsă de) înrudire (prin alianţă). Şi astăzi vecueşte acea necuscrire întră limba românească şi între cea ungurească, p. MAIOR, IST. 194]. — Din lat. consocer,-(e)rum (păstrat şi la Ve-glioţi: consegro şi la Albanezi: krushk,-e. Din româneşte e împrumutat bulg. kuskru „invitat la j nuntă din partea mirelui s. a miresii“. DR. iii 232). CUSCRULEŢ s. m. ) ' v. cuscru. €U$CRUUŢĂ s. f. J CUŞCUlJŢĂ s. f. v. cuşcă. cuşcfiş subst. sing. Comerţ) Couscous. — Un fel de pastă alimentară în formă de bobiţe. GR. S. VI 331), un fel de trahana care se pune să fiarbă la supă (ŞIO). [Şi: euscuţ s. a. = un fel de mâncare. H. vii 172.] — Din turc. kuskus „un fel de mâncare făcută cu grâu, cu bulion şi cu carnet Cf. ŞIO. CUSCtJŢ s. a» (Cui.) v. cuşcuş. CUSCtJTĂ s. f. (Bot.) Cuscute. — Torţei (Cus~ cuta epitymum). barcianu. — N. din lat. Cf. decuscuta. CUŞEDE vb. II. Cowvcnir. —- (Numai la prez. Ind., pers. III sing.) Se cu şede şi nu se ciişede = se cade s. se cuvine şi nu se cade s. nu se cuvine» frâncu-candrea, M. 51. — Compus din cu» şi şedea, după analogia lui cuvine. A. Philippide, Zeitschr. f. rom. Phih xxxi 308. €UŞEl vb. IVa. Goâter. «•— (Rutenism, în regiunile nordice). A gusta (ţiplea), a bea puţin, o leacă (Straja, Bucov., com. AR. TOMIAC). Ii dă de trii ori să cuşeiască, de trii ori şi să pună şi pe irimă. arh, foi/k. l 203. Câte poame-s pă pământ ioate huo [ = chiar toate] le-am cuşeit9 Nici ana nu-i mai amară Ga poama de mirioarâ Şi soţu’ de-a-doua-oară. ţiplea, p, F. 9. [Şi: cuşâl vb» IVa (Straja, Bucov.*)] —- Din rut. kusati „a gusta*. — Cf. cu ş tu 11. €UŞER» -Ă adj. 1°. Rituel (en parlant des aliments des Juifs) ; juif. 2°. Glair, pas suspect (pour Ies Juifs). 3°. Nettoye, sanst le sou. 1°. (Despre mâncări şi băuturi, la Jidani, în opoziţie cu t r i f) Curat, gătit după ritual; (pentru creştini) evreesc. Nu beau vin cuşăr. ALECSANDRI, T. 1537. Brânză cuşără, care o fac Jidanii cu mâna lor. H. X 478. 2°. P. ext. (pentru Evrei; în regiunile cu mulţi Evrei). Curat. Nu4 coşăr = nu-i lucru curat. 3°. P. ext. Uşurat (de bani), lefter. M’am vârît în crâşmă c’o mulţime de parale, şi-am ieşit cuşăr, fără nici un ban. ŞEZ. XXIII 44. [Şi: cuşăr, -ă; coşar, coşer, -ă. | (Fără acord) Pastrama de gâscă cuşer a lui Katz. botez, B. 217. — Din evreescul kâscher „curat, ritual CUŞERCtJŢ s. t v. coşarcă. CUŞlNI s. f. plur. Cloison mobile (d’un chariot). *— (Basarabia, cu rostire regională: cuşîni) Fundul căruţii.. GRAIUL. II 12. CUSITOr(IU) s. m. sing. (Met.) v. cositor2. €. A trăi, a vieţui (LB.), a rămânea s. a fi în vieaţă; a exista, a fi în fiinţă ; a dăinui, a dura, a fi. (Viciu. COL.). Cf. DICŢ, Kîiszt, kuszt'i. Jcuszte — conservor, vivo. anon. CAR. Şi dzice fraţilor săi: eu sănt losif. Gustă încă tată-mieu. palia (1581), 183/,». Mă voiu turna la tine, să custarem (= de vom trăi), ib. ap. CCR. 53. Muierea au zis că nu va vini la de(n)su pâră va custa (a. 1600. Câmpulung;. IORGA, s. N. 56. El iubiia să nu moară nice odată, ce să custe totdeuna, să mă,năruie şi... să bea. varlaam, C. 277. Să custe în mulţi ai. id. ib. 350: _ (Cu complement intern) Acest, voinic bogat derca traiu mult să, custe. id. ib. 277b. Gustă l,b de dzile plângând şi postindu-se. id. ib. II 25. Vădz că nu voiu custă mult; cât va vrea Dumnezeu, (a. 1650). IORGA, D. B. 86. Va să custe vreame ne’nce-tată. dosofteiu, PS. 282. Nu să cade să ciiste oamenii cei fără, Dumnedzău. id. ib. 41b. De acum încă până vom custă, dă-ne păstori buni şi sufleteşti. SICRIU T>B AUR (1683), ap. CCR. 126. Cil dacă n’oiu căpăta, Cu biru’ rău voiu custă. fur- ’ DUI (1818), ap. GCR. II 227/;«>. Acolo... nu avea nădejde să poată custa. P. MAIOR, ist. 16. ib. 17. Aţa an custat (= convieţuit) Romanii în Dachiu^ cu Qotîi... id. ib. 33. Inscripţiile, care pănă în mia de astăzi custă, mai cu samă în Ardeal. ŞINCAI, HR. I 7/i. Cf. I 11/30. Aşa ... între dealuri şi munţi, custa (trăia) un om sărac. FRÂNCU-CANDREA, M. 267. Aninul in apă custă mult. Com. ittu. Nu mă da dup’ aista, Gât pe lume voiu eusta. pompiliu, B. 63/8. (Formulă de salutat.. întrebuinţată prin Munţii-apuseni şi prin Bihor). Să cuşti în cn . bine! FRÂNCU-CANDREA, M. R. 51. # Ha lată Căy se gatăi, Iia ’ngustă Că mai custă — cu iia îngaâfâr averea ţine mai mult (Meheleni. în Zarand). . ZANNE, P. III 188. / 2°. t (Latinism, la şincai) A consta, a consist»'. j Plenul, Cuppul şi Novele care mai nainte num,oi dim, câte un turn, custa. HR. I 83/2. II. Factitiv. (Subiectul e Dumnezeu) A ţinea in vieaţă, a lăsa să trăiască, a trăi (factitiv). De mă va custa Dumnezeu... LB. Să te custe Dumnezeu întru domnie, cu tot oraşul împreună (a. 1579). iorga., D. B. 3. Pănă Cănd, ne va custa milostivul Dumnezeu,,... vom sili să slujim Măriei-tale. SICRIUL DE AUR (1683),, ap. GCR. 1 269/,.-.. Dărueşte. Doamne, a ta bunătate, să ne custe Domnul. dosofteiu, PS. 62. Deci şi dumneavoastră, j învăţătorii, preuţii şi diaconii, pe cari va custtyL Dumnezeu... (Apşa-de-mijloc, Maramureş), iorga, s. D. xvii 8. j (Astăzi păstrat, mai ales în formule de salutare) Dumnezăn să te custe! (Mă-ierău, j. Mureş-Turda) com. A. ciortea. Guste-te, Dumnezeu! (pompiliu. bih. 1009) s. Oustă-1. Doamne! id. ib. Dumnezeu te cuştel, când îşi iau rămas bun oamenii (Bihor, com. A. P. banuţitj). Zo te euşte! N. drăganu, DR. j 308-312. [Şi: costă, cuştă vb. I. Păr’ de [= cât] vom costa, întru tot vom nevoi■ să vă dăm ştire dc ce vom şti (a. 1616?). ROSETTi, b. 84. (Nemai-fiind înţeles, a fost înlocuit prin) gustă vb. I. Cât oiu gusta ş’oiu trăi; Fată mare n’oiu iubi. I. 11. 66* CUSTA — 1044' — CUSTURĂ doine, 27/o. ! Abstracte: custâre" s. f: = vieaţă, traiu, existenţă; (cu negativul) necustare s f. — pierire, moarte. -Nici pot fi mai multe {matce la aldine] într’o cojniţă, fără numai una, dela a căreia custăre sau necustare^ cură toată mântuirea. ECONOMIA, 175. 3000 să fie pentru hrana şi custarea episcopului, şincai, HR. iii 285/s; (Postverbal) cust s. m. sing. = vieaţă, traiu. LB. Trăgea nădeajde... de cust mult, şi nu ştia că preste aceia noapte va muri. varlaam, C. 277b. Lăuda-voiu pre Domnul în vieaţă, In tot cust ulii meu, fără de greaţa. dosofteiu. ps. 486. Optzăci de ai a Gustului său. id. V. S. 47. Ce feliu de cust (t! loyr\q ?cor|v) ca să custe sau ce chip de traiu va să trăiască, cantemir, ap. TDRG. Şi David în iot custul lui Saul au umblat fugind onre scutirea vieţii sale. calendariu (1814), 123/2. | Adjectiv: custât,-ă = (care a) trăit, vieţuind. Grăeşte despre Constanţie, tatăl lui Constantin, ca de cel înainte de sine eustat. P. MAIOR, lST* 26<] - - Tv * IVv 4-4 ‘ ___ Din lat. consto,-are „a ramanea neschimbat Cf. dubletele consta şi costa. CUST vb. I v. costa. CUŞT vb. I v. custa. CUŞTI! interj. 1 M > v. cuş-cni. CUŞTI-CHIl interj. J CUŞTONŢĂ s. f. t v. conştiinţă. CUŞTIREÂŢĂ s. f. v. coştereaţă. CUŞTIUB vb. I. refl. Coquiller. — (Raru-^mare, Haţeg) A se coji. Se zice când coaja mălaiului (s. a pânii) se desface de miez. Tot aşa şi când „creşte“ pânea. VICIU, GL. CUSTOD t s. m. v. custode. CUSTODE s. m. I. Gardien, surveillant. II. Exclame (typog.) I. Paznic (ARISTIA, PLUT.), gardian, păzitor, străjer (costinescu); spec. funcţionar subaltern la o bibliotecă, la un muzeu (cf. LM.), însărcinat cu paza cărţilor împrumutate s. a obiectelor expuse; (Jur.) persoană în paza căreia se dă un obiect pus sub sechestru. Fiindu-ne... cus-tod Lorand. şincai, HR. I 256/u. II. (Tipogr.) (în cărţile şi manuscrisele vechi) Cuvântul s, silaba cu care începe pagina următoare, - tipărit (s. scris) sub ultimul rând al pa-ginei precedente. Cf. MOLIN, V. T. 29. Manuscriptul are signaturi, dar n’are custozi şi n’a fost paginat, creţu, mardarie, l. 10. [Şi: custod f s. m.; custodiu (pronunţ. •diuj t s. m. costinescu; — (în forma lat., ad II) cust os s. m. sing. 37 caiete de câte 8 foi, fără custos şi paginatură. B. V. I 23. | Abstract neobişnuit : custozi© s. f. = funcţiunea de custode. Am fost desrădieat din custozia ei [ = a bibliotecii]. SBIERA, F. 299.]. — N. din lat. custos, -odem idem. Cf. custodi e. CUSTODI f vb. IVa 1 A > v. custodie. CUSTODIA vb. Ia J CUSTODIE f s. f. 1°. Garde. 2°. Gardien, surveillant. 3°. Surveillance. 1°. f Strajă, corp de gardă (format din o sută de oameni), steag. Custodiia aceaia ce dzice evanghelistul însamneadzâ aceia sută de voinici ce ■străjuia. VARLAAM, C. 126b. Strajea custodiei să străjuiască cu suia sa, * v. custode. CUSTOZIE s. f. J CUŞTUIJSŢ s. a | CUŞTULI'vb. IVa J CUŞTULUI vb. IVa Gouter. •— (Ungurism în Ardeal)! A gusta. CABA, SZ. 96. Să cuştuluesc para asta. STAN, M. 152. [Şi: cuştuli (CABA, sz. 96), coştoli vb. IVa. [ Derivat: cuştuleţ s. a. = gustare (vaida, cf. caba, săl.) ; bucatele, băutura menită a fi gustată, cu scop de a te încredinţa despre gustul pe care-1 au. Cf. VAIDA.] -— Din ung. kostolni, idem (din germ. Jcotften). Cf. cuşei. CUŞTULUI vb. IVa v. costa. CUSTURĂ s. f. I. 1°. Lame. 2°. Plaque. 3°. Lame de la fauoo. 4°. Scie. 5°. Lame de scie. 6°. Couteau. 7°. Eustache. 8°. (Couteau) qui ne coupe pas. 9°. Fer de Vetabli, du rabot. 10°. ICoutre. 11°, Diso-perculateur. 12°. Doloire. 13°. Tranchet. 14°. Pointe de montagne ou de roche. II. Voleur. I. (Propriu). 1°. Limbă de metal ascuţită, lamă. tăiş de cuţit. Legat pre o roată bătută cu custuri ascuţite, dosofteiu, ap. TDRG. O coadă de sapă lungă şi având în vârf o custură lată şi tăietoare îmbucată în coadă. 1. ionescu, c. 81. însuşi spinii s’ar putea tăia din grâu cu o custură pusă în vârful unui băţ... id. M. 344. XJn cuţit de şatră... barem cu două tăişuri (custuri).... MARIAN, NA. 8. 2°. t Placă de metal, lamă. Fă pre iale [pe căţii] custuri bătute, punere jârtăvnicului... [== in lamina squ’ on en fasse de larges p 1 a q u e s pour couvrir l’autel]. BIBLIA (1688) 108b. 3°. Spec. Fierul coasei. Cf. DAMfi, T, 37, PAMFILE, A. 125. 4°. P. ext. Ferăstrău, firez cu care se taie scândurile (Lupşa). viciu, GL. Ferăstraiele de mână: firezele şi custurile [sunt înlocuite de joa-găre]. pamfile, I. c. 109. 5°. Pânza ferestrăului de la joagăr. dame, t. 175, PAMFILE, I. C. 111, 112. 6° Ua fel de cuţit (Oraviţa, com. COCA» GO- •CUSTURĂ — 1045 — CUb rovei; CR., cf. CREANGĂ. GL.), făcut de ţigan (fierar), cu mânerul, de obiceiu, de lemn (ciauşanu, V.); cuţit cu pânza tare subţirică şi fără plasele (şez. II 225/a,, com. marian) ; cuţit ce nu se închide (BUD, p. p.), cuţit cu un singur tăiuş (MARIAN, D. 55), cuţitaş mic (rev. crit. iv 85. cf. H. IV 17, X 512), briceag (T. PAPAHAGI, cf. ghetie, r. m.), buricaş. Cf. cosor (P). Custura iaste in teacă? cantemir, HR. 221/ac. O custură ăe bronz. ODOBESCU, II 261. Frunze geruite, (le nu le-ai răzui nici cu custura. DELAVRANCEA, S. 184. Alisan4.ru scoase o custură, o ascute p’o piatră. ŞEZ. VI 144. Vom scormoni pământul cu săpăliga sau custura. COMŞA, N. z. 45. Despic-o... cu vârful custurii... stănce-SCU, B, 29. Furam legume din grădini Şi custuri dela vecini. BUD, P. P. 21. Taie-i gura cu custura. GOROVEI, CR. 586. Cu custura luaiu cristătura de pă botă. T. PAPAHAGI, M. 170/ao. 7°. Spec. Cuţit făcut (de fierar ciauşanu, V.. şez. xxiii 44) dintr’o bucată de coasă, cu plânsele simpie de lemn (com. MARIAN) ; ascuţit bine, slujeşte de multe ori de briciu (şez. viii 88). C’o custură alcătuită dintr’o frântură, lelea Ileana curăţi câţiva peşti. SADOVEANU, I. A. 93. Vine moartea mânioasă, C’o custură ţi c’o eoasă. şez. II 7/r„ Moşule ou barba sură, Te-aş rade şi n’am custură.. PAPAHAGI, M. 63/,,. 8". Tăiş de cuţit ruginit, rău (cf. DB.) ; cuţit «are nu taie, prost, cioarsă (1°), b 1 e a u’ (2°). LB., DICŢ., TEODORESCU, P. P. 125, com. MARIAN, H. IX 87, com. tofan. Găsiseră o custură ruginită, plopşor, c. 41. Mă suiiu pe-o custură ru-ginoasă Şi poate că povestea fu cam mincinoasă. reteganul, P. III 26/23. Ce vrei să faci cu custura ceea? (Bilca, Bucov.) com. tofan. 9°. Dalta înţepenită în diferite unelte ale dulgherului (cf. H. XVI 48, XVII 152), în rindea (cf. DAMfi, t. 114, PAMFILE, I. c. 120), în masa de tras doage (cf. dam;;, t. 87, pamfile, i. c. 161), etc. Rindea cu, două t. usturi. DDRF. Butucul [băgat în strung] ia conturul ce i-l determină custurile sau gripcele. PAMFILE, I. c. 169. 10°. Parte a plugului (economia, 20, h. x 77, 110, 451, 466, 479, 505, 507, XII 288, XVI 288, xviii 26), cu care se strânge plugul (h. xviii 142) ; parte a fierului lat (cf. DDRF.) ; vargă de fier, numită şi cuţit, ca de un deget s. ceva şi mai lată, care îmbină fierul cel lat cu grindeiul şi «are stă de regulă între fierul cel lung şi între bârsă, pusă ca să nu se înfunde plugul, adică ca să nu se prindă diferite buruiene şi rădăcini de dânsul (MARIAN, D. 55); undrea (cf. HEM. 1175AJ; fierul lat (PAMFILE, a. 36). Pocnind în acelaşi timp necontenit în fierul plugului, şi mai ales în custură şi în otic, făcând, ca să iasă sunet dintr’însele. MARIAN, SE. II 206. 11". (Apic.) Unealtă cu care se curăţă, se retează, se scot fagurii din stup. DAM.fi, t. 120, marian, ins. 146, D. 55 H. II 117, X 21, 68, 499. 12°. (Munţii-Apuseni) Cuţit cu care se taie capetele cercurilor. Com. ittu. 13°. (Cista.) Cuţitul cismarului. DAMfi, t. [La Pavel ciubotarul] şanuri, calupuri, astrăgaciu, be- ii, reag, dichiciu şi alte custuri tăioase... CREANGĂ, A. 81. 14°. P. anal. Colină de forma unei custure (BUD, p. p.), munte cu vârf ascuţit(H. xviii 137) ; (la plur.) stânci lungi şi înalte (densusianu, ţ. H. 268), râpi prăpăstioase de munţi (t. papahagi, m.). Custurile Rătezatului. DENSUSIANU, Ţ. H. 303. In mijlocul masivului [Rătezatului], deasupra platformei superioare, se ridică un şir de creste lungi ciopârţite, cu numirea caracteristică populară de „custuri'-. VUIA. T. H. 51. Moşnenii din. Claşani arată că li se calcă proprietatea dela custura Godeanului până la căpătâiul .> m-telui Scărişoara... I. IONESCU, M. 37. Nouă cerbi d’ei suri Din nouă custuri. DENSUSIANU, T- H. 268- XI; F i g. (Oraviţa, Banat) Om cu purtare slabâ, cu aplecare spre furt. Cf. COCA. Cf. cnstnrar. [Plur. -turi şi rar -ture (marian); g u.-i'Ht. sing. unei custuri şi custure. | Şl: custure s. f XVII 152, REV. CRIT. iv. 85; — custoiv şez. v. 91/s.,; — cusutură s. f. H. x 507, i. ... NESCU, M. 397; — cuţitură s. f. custură 10°. Cuţitura ţine în respect fierul cel lat cătră grm-deiu (Suceava). H. xii 281. | Diminutiv: rus-turice s. f. = cuţitaş mic cu un singur tăiuş. marian, D .55. (ad’l 8°) Căci eu am o cust-urice 1 w. Şi-a fi eât pentru treaba mea. id. NU. 844. |N u ra e de agent: custurâr s. in. = borfaş, hoţ dr> 1 iă-runţişuri (REV. CRIT. III 121), cu’stură (II). | Verb: costori IVa (atestat numai la part.)cost«>-rit,-ă adj. = curăţit, îngrijit, rev. ckit. 1 171. Cf. DDRF.] — Cuvântul se găseşte şi la popoarele învecinate: bulg. (în Vest) kostura, kustura ..cuţit fără prăsele“, sârb. kustura „cuţit rău“, slov. kostura „briceag", ung. kusztor(a) „briceag": dar în aceste limbi nu pare a fi derivat nici dela slav. kostî ,,os" (cum credea D u m k e, Jb. XIX 80), nici dela slav. kosa „coasă“ s. kosoru (cum credea Cihac u 88). De aceea Slavişti ca Berneker (SEW. 652) s. Skok (Slavia IV (1925) 338) îl cred împrumutat dela Români, unde se găseşte şi în dialectul aromân (custură „briceag"). Lauriaa şi Mas-r i m u şi apoi T i k t i n, Dicţ. germ,, rom. credeau că custură s’a desvoltat din cuţitura (ca tustrei, negustor din toţi trei, neguţător), iar acesta ar fi un derivat cu sufixul 4tură dintr’un verb *cuţi, din lat. *cotire „a da pe cute“, din care derivă şx cuţit. Sensul fundamental al lui custură ar fi fost „ceea ce s’a dat pe cute“ s. „ceea ce trei.ne dat pe cute", deci „tăiş (care are nevoie de a fi ih-cuţit) “. CUSTURĂ s. f. v. c-oase. CUSTURĂR s. m. ] CUSTURE e. f. 1 v. custură. CUSTUKÎCE s. f. j CUStfR s. a. I. 1°. Lacune. 2°. ReWquat. 3°. M a naie rendue. II 1°. Defaut. 2°. Allusion. 3°. Err< r, faute. — (In Ţara veche cu Bucov.). I. 1°. t Ceea ce lipseşte dintr’un întreg, lipi â. Cusurulu, podurilor să vor face din podele vechi... (a. 1815). URICARIUL, I 233/ao. 2°. (învechit) Rămăşiţă, rest; spec. parte ma-chitată dintr’o datorie. A rămas cusur (suma de...) = în restanţă; fără cusur = întreg, integral. Să arate... câţi ban[i] au datu-le şi ce cusur au mai rămas (a. 1782) IORGA, s. D. XII 104. Vrma-rea datoriei, fără cusur (a. 1814). URICARIUL. r 207/11. Au rămas cusur de 7330 lei (a. 1815). URICARIUL, X 258/n. Nooă sute şi atâţia de lei ce au rămas cusur dator din avocatul vămilor (a. 1820). IORGA, s. N. 149. Mi-au cerut numitu’ sărdar să i dau acei taleri 50, ce arăt că rămăsese cusur {a.. 1820). id., s. D. VII 71/a. Neluând în urmă rămăşiţa şi cusururi... (a. 1822). URICARIUL, v. 176Ao. Afară de cusurul celui mai mic venit a acestor şcoli... (a. 1827). ib. vil 94/». Plata deplin, a cusurului lefilor anului trecut... (a. 1828). ib. iii 12/zs- Ă primit tot cusuru’ de bani după izvodul de zăstre... (a. 1829). IORGA, s. D. XXI 211. După curăţirea tăieturii, trebue pociumbii sau rădăcinile să se scoată şi cusururile (resturile) oe or mai fi de curăţit, cod. SILV. 33. Auzi? Să mă deie la mănăstire penlru un cusur de două sălaşe de ţiganii alecsandri, t, 351. CUSIJRAŞ 3°. Spec. Restut(dela o monedă s. dela o samă ce prisoseşte) ce are de primit cel care a făcut vre-o cumpărătură. Dându-i în mână un ban, Zicăndu-i: Ia, ţine asta şi mergi colea la băcan, Să-ţi dea mezelicuri, pâine şi o carafă de vin, Cusurul mi-l va■ da mâine. PANN, ap. TDRG. Dă-mi cusurul la un frâne. RĂDULESCU-CODIN, î. Dă-mi cusur la 100. CIAUŞANU, GL. IX. (Azi mai ales în aceste sensuri-^f igurate). 1“. Ceea ce lipseşte unei persoane^ s. unui lucru, pentru a fi cum ar trebui să fie; ceea ce la o persoană s. la un lucru nu este cum ar trebui să fie; imperfecţiune fizică s. morală; defect, beteşug (rădulescu-codin), lipsă, greşală (4°), meteahnă (COSTINESCU), păcat, slăbiciune, viţiu. Cineva a r e vreun cusur s. găseşte cuiva 'vreun cusur. Neapărat cusururi îi găsim. DEĂ-GHICI, R. 41. Trândăvirea sau alte cusururi, id. ib. 141/n. Ne vei ierta cusurul, ca la, nişte fmi mai miei. PANN, P. V. III 83 /V Dar bine, Măria-Ta, cc cusur am eut —• Mi-a spus că eşti hoţ, mârşav, linguşitor. FILIMON, ap. TDRG. Să facem între noi. o învoială, ca să scap şi eu de aşa urît cusur [de a spune minciuni]. ODOBESCU, iii 45/». De ce ti; legi de oam.eni şi de cusurul lor? I. Negruzzi i:i 75. Cusur, necusur, numai decât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie. CARAGIALE, M. 258. On cusur însă îi găsea boierul Manola-che.... acuta că nu vrea să se însoare,... cusur de care necontenit se încerca să-l tămăduiască. BRĂ-TESCU-VOINEŞTI, L. ,d. 212. N'au dat nici peste una care să-i fi fost după plac, pentrucă fiecăriia « găsea, câte un cusur oarecare. SBIERA. P. 216/ir,. Toate patimile cele rele şi cusururile oamenilor. ISPIRESCU, L. 101/i. Are băiatul vr’un cusur? ră-DULESCU-CODIN, î. Ciur(h)ui-te-ar eu ciurul Cin’ ţi-a făcut cusurul! TEODORESCU, P. P. 126. Eu n’am din natură Nici limbă, nici gură, Dar spun lâ oricare Cusurul ce-l are, Şi nu se mânie, Ci va să mă ţie. (Oglinda). gorovei, C. 255. # Cusururile obrazului cu găteala să îndreptează. IORD. GOLESCU, ap. ZANNE, P. viii 259. Nu e om fără cusur. PANN, ap. GCR. II 372/*. Cine caută ne-vas'tă fără cusur, neînsurat rămâne, ZANNE, P. IV 510. Până nu bagi cu omul in plug, nu ştii ce cusur are. PĂSCULESCU, L. 2". Aluzie. Cu un cusur subţire, îţi bătuşi joc de agaoa turcească. ODOBESCU, I. 436 (cf. cu un sul subţire, caragiale, t. i 80), cu un cuvânt subţire. 1.1 lua cu vorba pe departe şi cu un cusur supţire il făcea să priceapă că are să fie fericit. ISPIRESCU, L. 289. 3". (învechit) Lucru rău, rătăcire s. abatere de la ce este drept, greşală (3°), eroare, vină. Să nu se întâmple făr' de nădejde cel mai mio cusuru şi lenevite. TES. ii 308. Săvârşirea, poron-cilor... să mineze fără vreun cusuru (a. 1814). URICARIUL, l 203/». întocmai... să fiţi următori... fără de a face câtuşi de puţină sminteală sau cusur. doc. (a. 1814), ap. TDRG. Divanul de-acum să fie, întru toate luorătoriu, Şi celor puse la cale fără cusuru următoriu. BELDIMAN, TR. 116. Ii ceru iertăciune despre cusururile de nemulţumire... GOR-jan, h. ii 112. # A nu face cusur f = a nu neglija, n face negreşit. Orânduindu-l de al doile să ducă pe Pasa pănă l-a trece în hotarul Hotinului, ca să nu se facă vreun cusur la nimică. let. iii 202/k. gtt nu facă cusuru [raelile] de a, porni la Ţarii/rad cât de multe oi. tes. ii 312, cf. 310. [Plur, -sururi. [ Derivat: cusurgiu s. m. = om eşu-e găseşte cusururi la toată lumea, la orice. Nii-l mulţumeşti, cu nimic: e un cusurgiu]. kusur- Klera (şi alb., bulg., sârb., arom. kusur, n.-grec. xowoijqi) . cihac, II 570. ŞIO. 1046 — CUTĂ CUSUR&U s. a. v. cosor, cosărău şi cosoroabă. CUSURGIU s. m. v. cusur. CUSUT s. a. CUSt'T, -A adj. CUSUTOR, -OÂRE adj. subst. v. coase. CUSUTOREÂSĂ s. f. CUSUTORÎE s. f. , ctSURAş a. v. cosor. CUSUTdR (IU) s. m. sing. (Met.) v. cositor2. CUSCTOrA, s. f. v. coase şi custură. CUT s, a. Quartier d’un village; hameav. ■ — (Rutenism, în Bucov. şi Mold.) Parte de sat (PAMFILE, c. ţ.), mahala, cocioc (cf. herz.-gher., M. iv 241, PORUCIC, E. 20) ; c ă t u n (I 2“. 3°) ; Cotul Mâţului, unde trăesc familiile If&ţtu PA.MFI.LE, J. II. Am, fost în cutul Puhew.ilor, Jc. partea satului, în care locueşte familia Puhă. Aftn fost în cutul din sus (Bolea, Bucov.) Com. TOFAN. Satul... ce se chiamă aemu ROhoteştii, cu îmbe cuturiU e]... (a. 1695). iorga, S. D. vi 143, cf. 153. O scrisoare... întărilură pe tot satul Treabeşul, pe amândouă cuturile (a. 1702). URICARIUL, XIV 266/j. Bereştii, cu cutulu Râpe (a. 1821, Mold.) IORGA, s. D. XXI 189. Orăşenii, cu deosebire cutul numit Ruşii, s’au opus la asta. SBIERA, F. 80, cf. 30. Ieşim din Suceava pe „uliţa Cutului“. IORGA, B. 50. Dacă satul este prea mare, cetele colindvază numa/l o parte din sat, un col, unde de obiceiu sunt cunoscuţi de gospodari. PAMFILE, CRC. 40. Să dai puşti, să dai pistoale', Cotu ’ntreg să mi se scoale. Puştile deA slobozi, Cotu ’nlreg s’a 'nveseli. PAMFILE, C. Ţ. 139. Că voi lucru aţi lucrat Cu vădănile din sat, Şi tot lucru v’ali făcut Cu vădănile din cut. şez. XIX 55. Dc la Buimac mai în jos, Acolo-i cutu’ frumos (Bucov.) ib. XX 97. [Plur. cutări. |l Şi (prin confuzie cu cot) cot s. a. 1 Derivat: cotişte s. f. = cătun. Pân’ în glodeţu’ ci [= ce] este în eotişteW Orăgoieştti cei mari (a. 1775). IORGA, s. D. Vl 5.J . — Din rut. luit „colţ, unghiu1”. CUT s. m. Cheval boîteux. — Cal şchiop de un picior. DR. V 180. — Din bulg. kucu, idem. (cu singularul refăcut dintr’un plural neatestat euţi). s. POP. Cf. cuţo-vlah. CUTĂ vb. IV» v. cută. CtiTĂ s. f. 1°. Pli. 2°. Ride. 3“. Travchv. 1“. îndoitură, încreţitură, creaţă; spec. urma rămasă într’o ţesătură s. într’o hârtie care fusese îndoită, dungă, fald. Pânza face cute; se-îndoaie pe cute. Fusta în cute [= ,,plisată“] e îngustă... odobescu, I 418. Cutele veşmântului ascund sânu-i fecioresc, id. III 55/i7. Pantalonii cute să nu facă. gorun, f. 94. îndată cucoana Cristina ridică bărbia şi scoate din cutele capotului ochelari mărginiţi cu aur. sadoveanu, p. S. 175. Ghioanţa luă din cutele rochiei s'ale un ac vrăjit... şez. i 163/27. | Fig. O veche vioară, a cărei sonoritate e totdeauna gata să ne mângâie sufletul până în cele mai profunde şi tainice cute. CARAGIALE, N. F. 16,/s. 2". încreţitură, sbârcitură, creţ (în pielea de-pe obraz). Gutele fine în jurul ochilor... păreau urmele unui surâs înviorător. REBREANU, J. 27. Cu ochii decoloraţi şi cu subţiri cute în jurul buzelor. C. petrescu, c. V. 9. Aceste feţe... pârlite în focul luptelor... nu prind cute. delavrancea, CU ŢA — 1047 CUTARE S. 174. Olguţa se încruntă: o cută între sprâncene, cu răsfrângeri adânci, i. TEODOREANU, M. II 96. II ţ*. ana 1. (La plante) încreţitură; spec. lamelele din partea interioară a i>ălăriei -unei ciuperci. Acheniile cu multe cute subţiri, GRECESCU, TBTi, 30. Dacă deschidem o floare în ajunul. înfloririi, eomtatăm că antera din faţă e pe deplin vizibilă, pe cănd cele două laterale sunt ascunse încă parţial în cele două cute longitudinale, pe care le formează glumela superioară. SANDU, S. 87. 3°. (Rar) Felie (de pepene) tăiată în lungime, creastă (de ridiche). O cută de pepene Trece printre fire repede. [ = Suveica], mat. FOLC. T 534. Dintr’o ridiche,, patru feluri de mâneări se fac: rasă şi nerasă, cute şi felii, pann, P. v. i 12». [Diminutive: cutulîţă. s. f. (ad J 2°) Dacă g’a ras bine cutuliţele [buretelui lăptos] pline ou. lapte, de sub pălărie, frigându-se, se face plăcut la mâncare. H. IV 71. || Verb: cuta X3 = a înci-eţi. I. .P. voiteşti, tect. 1 (cu abstractul) cutare s. f. = încreţitură, încreţire. id. ib. I. Linii tectonice ale pământului (linii de ruptură sau regkmi de cutare ale scoarţei globului)... MURGOCI, SĂM. VI 72 (şi cu adj.) cutat, -ă = încreţit, plisat. cu cute. DICŢ. Dalb e&bun Cu nasturi cutaţi [= nu netezii, Pe piept răvărsaţi. POP. ap. GCR. XX 332/,,. foi... cutat-venulate. grecescu, fl. 130; (cu negativul) necutat,-ă. Marginea... petalelor... necutată. id. ib, 176.]. — Din bulg. kuta, idem. Of. scutec, scuti. Cl)ŢĂ s. f. Morceau (de lard). — (Muscel şi Munţii-apuseni) (Atestat numai la plur.) Cttţe (de slănină) = făşii de slănină pentru afumat, rădu-LESCU-CODIN. C'CţA s t. Mauvai.se langue. — (Ungurism) Femeie guralivă, purtătoare de vorbe, mincinoasă. rev. crit. iii 121, stan, M. 152. O cuţă de femeie. rev. CRIT. III 121. liste o cuţă. ib. Nu-i mai tace cula (gura), ib. — Din ung. koca „scroafă, femeie ren'’. Cf. < a, ţ ă.2. CUXĂC s. in. JiUie (de bois). — (Rutenisni, în Bucov.) Butuc scurt (de patru metri). Com. AR. TOMIAC. — Din rut. kncâU „retezat, tăiat la capăt". CUTĂ! vb. XV*. Trans. 1°. Fouiller. 2°. Nettoyer. — (Ungurism, în Bucov.). .1". A căuta, mai ales prin oale (Bilca), Com. TOFAN, cf. cotrobăi. 2°. A curăţi (Bălăceana) Com. AR. TOMIAC. — Din ung. icutatm „a căut:a:‘. lacea. CUTANKU, -JEB adj. (Anat.) Cutând. — Care ţine de piele, cu privire la piele. Glande cutanee. — N. din fr. (din lat. cutis ,,piele“). CUTÂSÎE pron. adj. Tel, certam. —- Când nu putem (sau nu voim) să-i spunem ciiiva pe nume — corespunzând deci lui „N. N.“ cu care înlocuim, în limba literară, numele unei persoane — întrebuinţăm pronumele nedefinit cutare, care are deci tocmai întrebuinţarea opusă a lui anume şi se apropie de oarecine, t n e ş t i n e. în limba veche se făcea mai des uz de acest cuvânt, care azi se întâlneşte mai ales în maxime, sentinţe, proverbe şi descântece populare. în funcţiune adjectivală se întrebuinţează aproape numai înaintea numelor de fiinţe, locuri s. lucruri. Cf.oarecare, oarece, ceva, ăla (vorba ăluia). Repetat, are une-ori sensul de „unul... altul“, „acesta... scela“. Prorocii! vădi pr’ins c’au. luat cutare şi cu- tare [astăzi: cutare, lucru], varlaam, c. 368 b. Iată până în cutare loc ţi-a,m vădzut boul şi pănă în cutare; de-acii nu,-l ştiu ce s’a făcut. 41. Cela cv va, face tocmală eu altul, până în cutare vreame de nu-i va da cutare lucru, ca, să aibă voie să ia cutare sat. ib. 210. Cela, ce va arăta la gvudeţ, cum cutare martur... nu iaste om de credinţă... ib. 928. Deieănd: cutare/,[e]! unde ai pus avuţie acealui strein? EVJANGHEI/IE (1692), ap. GCR. 1307/6. Mi-x cutării tatăl şi muică-mea-, şi cutării mi-s unchii, şi moşu-m,ieu cutarele. DOSOFTEIU. V. S. 77. Dr va vrea cineva să facă milostenie..., cercetăm pr< amăruntul şi zicem: Pentru ce este cutarele săra şi cutarele lipsit? sau cutarele bogat? MĂRGĂRţ__ TARE (1691), ap. TDRG. Zicem că dacă ar M cu tare şi cutare, ar hi într’alt, chip; iară nu sânt vre mile supt cărma omului, ce bietul om supt vremi let. r 304/»,. Arătând că au venit... aceste cărţi, şi sănt a cutăruia. ib. III 256/». Pre Grigoric-vodă l-au înch'is la cutare cetate... ib. III 273/as. Ii zice cum că cutare episcopie rămâind văduvă de păstorul ei... ib, III 320/». Ce te va iţi,, cutare? (Descântec, a. 1784), ap. GCR. II 138/*. Zic cutare că-i urît. Cutare posomorit. MUMULEANU, ib. II 250/i7-.. Nedându-să banii până la cutare vreame... pravila (1814) 4S. Se va arăta, în scris: atâţia bani, cutare lucru. id. ib. 114. Răspunse el: rău îmi parc. Xea, cutare şi cutare, Că îmi uitaiu... PANN, B. 50/22- Cine sunteţi Dv.î -- Sunt cutare, îi răspund eu, declinându-i numele şi pronumele. GHICA, ap. TDRG. iii procesuri cu cutare? ALECSANDRI, T. 144. Să te vezi în tipar dat Şi pe uliţi căte-odată. cu degetul arătat, S’auzi: ăsta e cutare! alexandrescu, M. 245/». Cuvinte vechi şi locale, can n-u vot fi, intrai în cântic decât la cutare epocă, depărtată şi, în c u tare parte din ţară. odobl-SCU. l 217. Pentru membri a cutării comisiuni Sunt buni. un ture şi cutare... id. I 476. Am avut pe cutare şi pc cutare la casa mea. SLAVICI, N. l 89. Cutare fură presei până chiar şi expunerea evenimentelor de politică curentă;...; cutare alţii işi torturează mintea pentru a da, iluzia de simţire unor stiUurele de ietac. IORGA, L. II 3. Toate acestea sunt tot moşiile noastre; numai în cutare loc să nu, treci, căci acolo4 moşia zinelor... SBIERA, P. 36/.,. Dacă mi-ţi da copilul cutărui boieriţi, apoi m’oiu lă-sa de a face aice mănăstire, id. ib. 259/»,.-Roibul cutăruia o să sară peste şanţ mai abitir decât surul cutăruia. MARIAN, SE. II 83. Taei... că ţi-ovu do împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi~oiu da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat. ISPIRESCU. L. 2. Cutare! (numele copilului), vezi luminiţa aceea? MARIAN, NA. 310. Iar [icutare] tânărul lil să-mi fie sănătos. POP., ap. GCR. II 326/» [Cutare] să rămână curat, Luminat, Ca argintu’ curat. DENSUSIANU, T. H. 99. [Se declină ca pron. care, dar, în limba veche forma articulată era mai des întrebuinţată decâi astăzi, lîx.: Eu sânt cutârel(e)... COZMA (1692), ap. GCR. I 297/20. Cutarele m’au suduit şi, m’av bătut... PRAV. 1216. Pasă să ucizi pre cutare om sau să baţi pre cutarele. ib. 1213. Veastea... că cv-taria (cutăria MUNT.) i-a,u stricat fecioriia cu-tarele. ib. 803. Cutăruia stareţ, dosofteiu, ap. TDRG. Cutărvia. ÎNDREPTAREA LEGII (1652), ib. || Şi: (cu sufixul adverbial te): cutârete Banat, com. branişte), eutârite (vaida), (sincopat) cutârte (id.) || Diminutiv: cutâiiţă şi cutărică subst. neart. Şi Maica Sfânta Măria în casă intra. Şi pe cutăriţă-l lua Şi-l spăla. MAT. FOLC. I 569, (Cutare, cutăriţă), Făt de bun plăieş, Ce le glăsueşti, Ce te frăsueşt/i? teodorescu, P- ?■ 390 b. Fă, cutăriţă, n’ai să-mi dai... ION CR- H 305. Cutare şi cutărică dintre prietenii bune-si. RĂDULESCU-NIGER, ap. TDRG.] — Din lat. eccu-talis, -em. Cf. atare, a căt a re. CUTARETE — 1048 — CUTEZA CUTARfiTE pron., adj CUTĂRICĂ s. m. neart. CUTĂbIţA s. m. neart. v. cutare. CUTÂKITE pron., adj. CUTÂRTE pron., adj. CUTCUDĂCt vb. IV”. CUTCUDĂ1 vb. IV». CUTCUDÂŢ! interj. v. cotcodac. CUTCUDÂŢU s. m. sing. art. CUTCUDEŢ vb. Ia. CUTCUt vb. IV». Gloufjlouter. — (Despre curca) A bolborosi. H. I 22. — Onomatopee. CUTCUR vb. I” j CUTCUREŞI vb. IV» | v. cotcodac. CUTCUREZ vb. I» j CUTCURIC vb. Ia v. cucurigu. CUTCUKfG s. în. (Bot.) v. cucurig. CUTCURIG vb. 1“ CUTCURIGt vb. IVa CUTCURlGU! interj, şi s. a. CUTCURIGUt vb. IV» v. cucurigu. CIjTE pron. invar. = câte (cf. cât IV (Mold.) Cute trei casând în genunchi... beldiman, n. p. II 86. Cute patru vitejii aceştia căuta. id. ib. I 97. O vinit un balaur şi i-o'ncunjurat pi cutitri (= câ-feşi trei). GRAIUL I 339 (Covurluiu). CUTE s. f. 1°. Pierre ă aiguiser, queux. 2°. Gru-meau (dans le pain). 3°. Rigole. 1°. (Prin partea vestică şi nordică a României) Piatră de ascuţit coasa şi alte instrumente tăioase, (înlocuit, în Sud mai ales, prin) gresie (I 2°) s. piatră, cf. arcer. ion CR., V 152, şez. ii 126/0, XXIII 44 (Timişoara) com. A. COSMA, (Bucovina) com. TOFAN. T. PAPAHAGI, M., H. IX 88, PORUCIC, T. E. 325. Cf. H. XII 286, 300. Arcerul, cutea, gresia, se face din piatră tare şi cu faţa potrivit de aspră. Cu ea, udă, ascuţim gura coasei (Tutova). ion CR. iii 228. Cute = bucată de piatră de formă lungăreaţă, puţin mai trasă la capete. Cu [ea]... se ascut coasele, vasiliu, c. Cutea ...se ţine într’un toc, ce se prinde da brâu cu un cârlig. DAMfi, T. 37. Briciu ascuiăt pre cute. DOSOFTEIU, ps. 173. Cuţitul pre cute se ascute, cantemir, IST. 146/0. Ea scoase... o cute, o perie şi o năframă. EMINESCU, N. 21/.?.. Vitându-se la săcure, au văzut-o că nu-i ascuţită, li trebuia dar o cute ca s’o ascuţeas'că. SBIERA, P. 232/ss. Are tocilă, cutii şi pile pentru a ascuţi uneltele de lucru. LIUBA-IANA, M. 122/s. Căţei de usturoiu după ce au fost pisaţi c’o cute... ION CR. II 299. A ascuţit-o [barda] cu cutea. şez. i 187/sa. Ş’apu mai săntem şi dela Mitoc, XJnde ’nghiaţă culea’n tioc. ION CR. IV 10. (In funcţiune adverbială) Beat cute — foarte beat. beat turtă. S’o făcut mămăliga cute, de vârtoasă = s’a învârtoşat, „s-o încutioşăt“. ŞEZ. XXIII 44. E cute, de frică = a încremenit de frică. Com. MARIAN. S’o făcut căcatu’ cuti ’ntr’însu’ = a încremenit de frică. Cf. HERZ.-GHER., M. IV 252. II Cutea se întrebuinţează, în loc de cremene, şi spre a scoate din ea scântei cu amnarul. HERZ.-GHER., M. IV 252. 2°. P. anal. Miezul apătos şi cleios, având forma unei dungi, din pânea necoaptă, slănină, clisă. Cf. LB. 3°. Alvie, canal natural pe coasta unui deal. Com. ITTU. [Plur. cute şi cuţi. HERZ.-GHER. M. iv 252. | Şi: cutie s. f. d. zamfirescu, ap. TDRG.] — Din lat. cos, cotem. idem (eu schimbarea lui o în u nelămurită încă). CtTE s. f. (Muz.) Chalumeau de la cornemuse.— Parte a cimpoiului, făcută din soc şi vârită în carabă. Cf. PAMFILE, J. II 327. CftTE s. f. Sorte de tabac. — (Bucov.) Un fel de tutun, făcut din frunze netăiate, pentru lulea. ION CR. V. 152. CUTEZĂ vb. I. l°-2°. Oser, avoir ău cowrage. 2°. Avoir l'audace de... 1°. S’attaquer â... 1°. Absol. (în opoziţie cu a se teme, a se sfii, a se codi, a se ruşina) A avea curaj (să faci ceva, să-ţi arăţi sentimentele s. părerile fără încunjur, să vorbeşti pe faţă, verde), a-şi lua inima’n dinţi, (mai distins şi mai puţin expresiv decât popularul) a îndrăzni, (mai blând decât) a fi temerar). Cuteadză, Pavle! COD. vor. 49/,. Nu se poate apropia nice cuteadză. cuv. D. bătr. ii 150. Is'us... dzise lor: cutedzăţi, că sunt eu. VARLAAM, C. 259. Venit-au şi de la Hanul ferman..: să meargă să primă pre Brăncovanul-vodă. Ce pre fermanul Hanului nu cuteza Dimitraşco-vodă. let. II 334Ai. Nu cuteza nici ceea parte, nici ceea. ib. II 423/35. Mi-e ruşine de a v’o supune, dar cu toate aceste cutez. I. IONESCU, M. 17. Speriat la el se uită..., i se pare că visează, Ar zâmbi şi nu se’n-crede, ar răcni şi nu cutează. EMINESCU, P. 193. Ne-am iubi, nu cutezăm, Ne-am lăsa, nu ne’ndu-răm. JARNÎK-BÂRSEANU, D. 61. Hub, huburează De pe deal nechează Şi nime nu cutează (= Tunetul) . GOROVEI, c. 371. 4# Când cânii veghează, Lupii nu cutează, zanne, P. i 365. f A cuteza împotrivă = a se împotrivi cu temeritate. Ei au cutezată împotriva împărăteştei porunci (a. 1819). URICARIUL. 1 130A,. Mintea... poronci calcă şi împotrivă cutează. KONAKI, P. 293. || (învechit) Refl. A îndrăzni. Acesta, necutezându-se, fiindcă nu este de baştina lui târgoveţ, au dat cartea de blăstăm în mâna lui Dumitraşco (a. 1763). URICARIUL, XX 405. | (Construcţie neobişnuită) Pe unde şi-au cutezat sufletul său şi aceialalţi oameni ce s’au zis mai sus [= au îndrăznit să mărturisească pe conştiinţa lor], cu dânsul împreună şi pe unde ne-au arătat aceştia, au pus semne... (a. 1763). ib. XX 405. 2°. Trans. (Complinit de obiceiu printr’un infinitiv introdus prin prep. a — în limba veche fără această prep. — s. printr’o propoziţie introdusă prin s ă ori prin de = ,,Şi“) A îndrăzni (2°), a avea îndrăzneala de a..., a avea curajul să faci ceva (nelegal, interzis s. necuviincios), a se încumeta (1°), a-şi lua voia. Nu cutedzu să aduc giu-deţ de ocară. CUVÂNT PENTRU CURĂŢIE (ante 1618) GCIi. I 49/30. Nknea nu cuteză cătră Hristos să aducă pre ei. CORESI, EV. 235/a». Cum cutezi tu deşchide ruga ta spre omul ce iaste făcut pre chipuk lui Dwmnezău? (1600—1625), GCR. I. 64/«. Nu cutedz dzăce. DOSOFTEIU, PS. 129. Boierii şi ţara nu cuteza să zică într’alt chip. LET. II 269/ai. Iar cine va cuteza a face împotriva acestui nizam, să se pedepsească strajnic. TES. II 312. Şi nu cuteza nimeni să se apropie de dânsul, alexandria, (1799), ap. GCR. II 167b/a>. Nu cuteza să se depărteze de lăcaşul său. DRĂGHICI, R. 57/e. De va cuteza cineva prin vicleşug a face alcătuire intre advocaţi. PRAVILA (1814). O, prietine! cutează Mai curănd de te’narmează. PANN E. II 136/s. Cum cutezi să te înfăţoşezi aice în starea ce te văd? C. NEGRUZZI, I 93. Cine m’ar videa cu- CUTEZA — 1049 — CUTIE trierând oraşul ca valiza pe spinare, ar cuteza poate a crede că sunt un vagabond, alecsandri, t. 111. Am cutezat a trage cu puşca şi’n cârdurile de gâşte sălbatice... ODOBESCU, III 23/7. Ţipenie de om nu cuteza să mai treacă pe aici. CREANGĂ, p. 121» Io cunosc firea badii, Gă cu mine s’ar iubi, Dar nu cutează-a grăi... Cutează, bade, grăeşte, Şi cu mine te iubeşte, jarnîk-bârseanu, d. 50. Foamea se uită la uşa muncitorului, dar nu cutează să intre în casă. zanne, p. iii 558. | (Construcţii neobişnuite) Nu-şi cutează lucrul, paraclis (1639) 56ri,i. Şi de voiu să mă leapăd, nu pociu de loc s’o cutez. PANN, E. I 95/i8. !l Ref 1. (Cu acelaşi sens) — Nu li-i cutedza-te sâ le cauţi în faţă. dosofteiu, PS. 175. Eşti... fără minte a te cutedza cu Dumnedzău... să te lupţi. id. V. s. 168b. Se ispitea să omoare o seamă de boieri.. Ce aşa aevea nu se cuteza să-i omoare, pentru ţeară. let. I 237/37. Nu se cuteza sâ le dea războiu. ib. II 149/s». Iar cine se va cuteza a face mişcare împotriva înaltelor porunci... tes. II 310. Trimise... ca să-i mprinză drumul Hanului, de s’ar cuteza să iasă din Vozia. DUMITRACHE, c. 380. 3°. (Ieşit din uz) Intrans. (Construit cu dat.) A se da la cineva, a se atinge de cineva, a ataca pe cineva, a se împotrivi cuiva, a îndrăzni (4°). Buza [de] dcs[u]pt de se va clăt[i], biruiţii]-veri nepriiatnicii şi nu-ţ[i] vor cutedza. PARACLIS, 55 v/n-ia. Nu-i cuteza nimenea pentru frica lui (= fiin-du-i frică de) Izdigerd. MOXA, 366/7. Cutedzând lui Dumnedzău. dosofteiu, PS. 261. Dracii se cutremura de frica, ei şi să depărta, necutezându-i. id. V. s. 30. Huhurează brează, Şede’n deal de rin-ohează, Şi nime nu-i cutează (= Puşca). GOROVEI. c. 312. | (Neobişnuit) Trans. Nepoţel Pris-tivnicei, Aia pe tine te~o afla, Te-or afla, Te-or cuteza. PAMFILE, CRC. 85. [Se conjugă: -cutez, -tezi, -tează, -tezăm... [Adjective: cutezat,-ă = făcut s. rostit cu îndrăzneală; ('urajos, îndrăzneţ. Mai ager şi mai cutedzatu decât ieri sânt astădzi împrotiva ta. DOSOFTEIU, V. s. 95. Lucru cutezat; — cutezător (cu negativul uecutezător, -toare) = curajos (fără să conţină nota de „lipsă de respect“ pe care o are îndrăzneţ). (Adesea substantivat) Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cutezător, c. NE-GRUZZiy I 21. O, tu, Vlad Ţepîş! hain cutezător ! ALECSANDRI, p. III 326. Cutezătorul Nin-Musa intră palid, cu ochii la pământ. COŞBUC, B. 15. Duh neastâmpărat şi cutezător, în predicele sale de pe amvoanele himericelor, înţepa ca vespea. CREANGĂ, A. 136. Sparse împărăţia vecinului lor cutezător. ISPIRESCU, L. 111. I-oiu închina eu capul C’un paloş cutezător. TEODORESCU, P. P. 103b. i Abstracte: eutezâre s. f. = curaj, îndrăzneală, lipsă de sfială. Cu cutedzare grăescu. COD. VOR. 81/i. Luând îndrăznire şi cutedzare... DOSOFTEIU, V. s. 3. Se îngrozea Vlahii (sau Românii) de cută,zar ca la carea se îndemna de Petru şi de Asan. ŞINCAI, HR. I 222/so. Ah! doamna mea!... iartă cuteza,rea mea. C. NEGRUZZI, I 50; — (modern, literar, format după analogia lui speranţă) cutezanţă (cu negativul necutezanţă) s. f. = curaj, îndrăzneală. Bazându-ne această cutezanţă pre chiar promisiunea voastră verbale... (a. 1776). URICARIUL I I8O./7 Câţi, însă, dintre clăcaşi au rămas întunecaţi din neştiinţa şi necutezanţa lor = lipsa de curaj). I. ionescu, m. 164.] — Din lat. pop. cottizo,-are (din grec. 'XQTTiţco) ,,a juca în zaruri“; păstrat în unele părţi ale Italiei şi la Albanezi. O. D e 11 s u si i a n u, Romanţa XXVIII 66; M. Bartoli Das Dalmatische I 290; G. Pa rodi, Miscellanea Ascoli 480. (La Istroromâni cuteza, după negaţiune şi în legătură cu un infinitiv, a ajuns să dea verbului următor o no- ţiune prohibitivă ; nu ie cutezi obrni = ,,nu cumva să te întorci44). CUTEZANŢĂ s. f. v. cuteza. ClJ-Tf! Interjecţie cu care se goneşte viţelul să nu sugă (cf. LB.) s. cu care se mână viţelul (cf. CIAUŞANU, V.) [Amândouă silabele sunt accentuate la fel: cu-ti. I Verb: cuti IVa = a abate viţelul dela vacă, să nu mai sugă. CADE.]— Cf. coti.1 CUTI vb. IVa v. eu-ti ! CUTI! Interj. | CUTI, CUTII vb. IV» / V' COt1' CUTIE s. f. 1°. Boite, etui. 2°. Tiroir. 3°. Caisse, cassetle. 4°. Hospice des enfants trouves, creche. 1°. Receptacol de lemn subţire, de metal s. de carton în care se păstrează diferite obiecte şi care se poate transporta uşor; cf. raclă, căşiţă (2), toc, badoacă, lădiţă, casetă, besactea. Cutia are capac şi fund. Capul într’o cutie L’au trimes la’mpărăţie. kogălniceanu, ap. ŞIO. Cutii de bronz, [de] carton, [de] hârtie, [de] lemn; cutii de piele fină pentru pălării; cutii de tinichea pentrub cafea, ceaiu, zahăr; cutii de tutun, ţigări ; cutii de muzică montate pe lemn sau aşezate în tablouri, tarif (1870) ib. Par’că-l văd pe astronomul... Cum, uşor, ca din cutie, scoate lumile din haos. eminescu, P. 231. O dezarmonie, ca o cutie cu fard alături de o evanghelie. I. TEODOREANU, M. li 156. Cuţitul de desfăcut cutii de conserve, c. PETRESCU, î. I 3. Atunci bătea la vecini, rugându-i să-i dea o cutie de chibrituri, id. c. V. 44. Ii întinse cutia cu ţigări, id! ib. 103. Tăie două stinghii subţiri..., bătu un fund la cutie. id. î. 182. Hrisoavele ... sunt puse într’o cutie de argint. ISPIRESCU, L. 196. Teica [este]... o cutie mişcătoare în care curg grăunţele dela coş înainte d’a trece între pietrele morii. dame, t. 152. Hainele din feiie Puse’n ladă şi’n cutie, jarnîk-bârseanu, D. 172. | Cutie de pălării, de colori, de şah, etc. | (Ca s. par’că e) scos din cutie, se zice de o persoană dichisită, gătită cu afectaţie. Te văz îmbrăcat bine, cu giubea, cu anteriu, cu fermene, cu papuci, galbeni şi cu fes de Ţarigrad, par’că eşti scos din cutie, filimon, ap. ŞIO. Ginere ca din cutie,. CONTEMPORANUL, VI. voi. II, 5. || Spec. Coşul (13°) teascului. Of. DAME, T. 82, pamfile, I. c. 222. | Cutia oloîniţei. id. ib. 237/so. | Cutia de scrisori: cutie publică în care se pun scrisorile de trimis prin poştă s. particulară în care factorul depune scrisorile la domiciliu. Dacă ar pune scrisoarea la cutie dimineaţa, seara ar primi-o negreşit la Bucureşti. REBREANU, J. 252. | (Tip.) Ochiu de caşte în care se ţin literele (COSTINESCU), ciofieagă. | Ladă în care hingherul bagă cânii prinşi. ŞIO. Hingherii pândind să-l bage pe moxul în cutie. MARION, ap. ŞIO. | (Fizică) Cutia de rezonanţă = lădiţa ce se adaogă diapazonului pentru a întări sunetul. CADE. | (Anat.) Cutia craniană, cavitatea osoasă în care e aşezat creierul, ţeastă, scăfârlie. 2°. S p e o. Sertar de masă, de dulap, etc., cf. chichiţă, puiu, sipet. 3°. t Casă de bani, casetă. [A verea] să se dea la cutia obştii. PRAVILA (1814) 100. Dela 1834 se plătesc din cutiile satelor. BĂLCESCU. M. V. 633. Cheltuielile... se făceau din venitul cutielor săteşti din judeţul Dorohoiu. I. ionescu, d. 101. Toate calfele ce vor ieşi pe hac să deie la cutia bisericii (a. 1814). URICARIUL, XIV 8/22. Cutia să fie în sama starostelui, bogdan, c. M. 79. Cutia milelor s. (mai rar) de milostenie = casetă în care se strângeau milostenii pentru săraci. BUL. GUIŢE 1050 — OXJŢTT COM. IST. ix 173. Venitul, cutiei de milostenie ce s’au aşezat mai de nainte de cătră alţi luminaţi Domni (a. 1799). ap. ŞIO. Să se nevoiască... spre adăogirea veniturilor casei milii, spre adunarea celor din multe părţi analoguri a cutiei... (a. 1803). URICARIUL, I 125/n. 150 lei la cutiea milelor Va. 1803). ib. IV 148/25, cf. II G5. La cutia de mile din Bucureşti (a. 1825). IORGA, B. R. 267. Bă li să dee lor a tria parte din averea ei, iar celelante două părţi, una mănăstirii şi alta cutiii mililor... codică ţiv. 19/i. # A umbla cu cutia = a cerşi, mai ales, pentru biserici. ŞIO, cf. zanne, p. iii 142. ] Vornic de cutie v. vornic. 4°. (Complinit mai adesea prin de copii BARCIANU, de prunci s. de creştere POLIZU) Azil de copii lepădaţi, ,,leagăn“. Domnu Cuzea a spus să-l dea la cutiie, la doici, să-l crească. GRAIUL, II 136. [Diminutive: cutioară s. f. O gingaşă cutioară de hârtie velină albă. odobescu, 111 24/7. Cutioară deschidea, Şi, tabac deaca\ lua, Murgului la nas îi da. teodorescu, p. p. 451; — cutiuţă s. f. Scotea, câte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într’o cutiuţă, c. negruzzi, I. 208. Am o cutiuţă, Şi’n cutiuţă o răţuşcă; Răţuşca cu aripele felezuia, Cu coada vânt trăgea în nasul cui nu gâcea. (Luntrea). GOROVEI, c. 215. | Nume de agent: cutier s. m. — f casier, perceptor (polizu), mămular,, cercelar, tolbaş, vânzător ambulant de mărunţişuri, ciauşanu, v. Cutierul este păstrătorul comoarei comunei. BOLI AC, ap. DDRF. Cut ieri [erau] în trecut 7 persoane, care, se zice, controlau pe aleşi, sindic şi pârcălab în administrarea comunei. RĂDULESCU-CODIN. | Pronunţ. -ti-e, -ti-oa-, -ti-u-J. —■ Cuvânt turcesc (kuty, idem), care a pătruns la toţi vecinii noştri din Peninsula Balcanică: bulg., sârb. kutija, alb. kuti, n.-gr. xouti (şi arom., megl. cutie). CtfTIE s. t v. cute.2 CUTIE s. f. (Comerţ) v. cutnie. CUTIER s. m. \ CUTIOARĂ s. f. / v* CUtle- CUŢÎT s. a. I. 1°. Couteau. 2°. Saire. 3°. Couteau de la balance. II. 1°. Douleur aigiie, point de Gote. 2°. Chagrin, douleur. I. Propriu. 1°. Instrument de tăiat, făcut dintr’o lamă de metal, numită tăiş, custură, pânză (cf. şez. ii 225/22) s. limbă, şi dintr’un mâner s. mănuncliiu cu s. fără plasele. Se tine uneori în teacă (COSTINESCU) s. în toc, la brâu s. în tureac. E făcut de fierar s. se cumpără din târg (pamfile, I. c. 118). Cf. H. I 22 269, II 311, III 228, IV 278, V. 54, 280, VII 154, 358, ‘406, 484, VIII 142. 151, 298, 327, VIII 161, IX 438, X 260, 400, 465, 505, XII 29, 327, 416, 462, XIII 25. XV 503, XVI 338. Cf. custură, b u 1 e a c, briceag, etc. Cuţit de masă, de bucătărie, de măcelar, de brutar, de vânătoare (polizu), de cismar (id.) de cojocar pentru croit (liuba-iana? m. 123), de altoit (costinescu, cf. pamfile, i. c. 218) de tăiat şi jupuit oi (H. vn 226), etc. Diferite feluri de cuţite, numite odinioară după locul de confecţionare erau: Cuţite danska (— de Dan-zig), negre de Beciu (= Viena), Splinove (a. 1726-1733). BOGDAN, c. M. 159. Kucit = culter. anon. CAR. Să se junghe cu cuţitulu. CORESI, ev. 33/w. într’acesta chip va plăti şi cela ce va fura seacere la vreamea seceratului sau cuţit la vreamea tăiatului viilor, prav. 27. Nici cu cuţitul lui va tăia...f nici, f iind carnea tăiată cu cuţit grecesc, va mânca. HERODOT, 107. Să fii, struguri [= strugure] blestemat, de lemn strâmb spânzuratf de cuţit cârn tăiat. ISTORIA POAMELOR (1773), ap. GCR. II 98/ss. Pentru argintării. 12 cuţite cu furculiţăle lor... (a. 1792). IORGA, s. D. VIII 22/33. 12 pereche cuţite de masă ia. 1809). URICARIUL, X 254/». Vorbele lui erau loviri de cuţit pentru Zoe. c. ne~ gruzzi, 119....Scoase... Din traistă-i un cuţit de-oţel. coşbuc, F. 75. Scoase un cuţit dela brâu. ispirescu, l. 108. Înfige un cuţit în pământ, pamfile, com. 41. lai de nouă ori câte puţină cenuşă cu un vârf de cuţit... id. B. 38. De când a fost Gheorghe şi a zis să merg la curte, parcă mi-a dat c’un cuţit prin inimă. I. nădejde, ap. TDRG. Copilul mic nu-i bine a-l lăsa singur în casă, că întră necuratul în el; ci trebue să punem lângă albia lui o mătură ori un cuţit. ŞEZ. I 52/n. Cu1 cuţitul a,supra altuiasă nu te răsteşti, că fuge îngerul de tine. ib. I 125/s. Iau cuţitul să-mi taiu pită„ JARNlK-BÂRSEANU, D. 175. Şi cine ne-o despărţit, Fie-i moartea de cuţit. DOINE, 96/u. Băgă mâna pe tureac, Scoate cuţit de casap, reteganul, tr. 21/27. Din gealău e geluit, Din hărdiţă părduit, Din cuţit e cuţitit. PAMFILE, CRĂC. 52. Limba rea este cuţit cu două tăiuşuri. ZANNE, P. IX 221.. Apă rece ca cuţitul = ca gliiaţa, de-ţi taie1 dinţii. ciauşanu, v. A lua (pe cineva) în 'cuţite = a-1 ciopârţi. Năvălind ca nişte fiii eră [ = fiare]. în cuţite îl luară. e. kogălniceanu, ap. GCR. ti II6/34. în cuţite e numele unui joc de copii, descris de păcală* m. R. 205, A avea pânea (pita) şi cuţitul în mână = a avea toată puterea, a dispune. Tu, cu pâinea şi cuţitul, Mori, flămând, nepriceput. COŞBUC, B. 13. Are... în mână şi pânea, şi cuţitul,, şi taie de unde vrea; şi cât îi place. CREANGĂ. P. 248. Acuma mi-i pita şi cuţitul în mână! SBIERA, p. 108/37. A fi ia (s. pe HERZ.-GHER., M. IV 253" s. a ajunge Ia) cuţite (dicţ.) (cu cineva) = a fi s. a ajunge duşmani neîmpăcaţi, de moarte, certaţi rău, învrăjbiţi pe cap (CIAUŞANU, V.), a trăi rău cu cineva (pamfile, J. II) (Expresii analoage la Aromâni, Albanezi şi Neogreci dă PAPAHAGI, P. 146, 260). Au fost multă vreme la cuţite cu directorul si cu familia acestuia. caragiale, n. S. 67/so. A... şi B... sânt la cuţite. (Neobişnuit) A pune pe alţii la cuţite = a-i învrăjbi. Las’pe minet ...că-i puiu cu la cuţite, rădulescu-niger, ap. ' TDRG. A pune cuivâ cuţitul în (la polizu) gât = a forţa pe cineva sa facă ceva fără voie. Şi nu vă pune nimeni cuţitu’ în gât. C. PETRESCU, t. 11 208. A ajunge (cuiva) cuţitul la os = a ajunge la mare strâmtoare, a nu mai şti ce să facă. Dacă ajunge cuţitul la os şi petreci ca cânele în car. trăeşte ca vermele în rădăcina, hreanului... C. NE-gruzzi, I 250. A-i sări cuţitul din teacă = a fi la ananghe, la aman, a-i plesni buza, la mare strim-toare, a fi strâns cu uşa. ciauşanu, V. j P. anal. Instrument de lemn, de os s. de metal cu care se taie hârtia, foile unei cărţi, etc., tăietor, j (Tip.) Maşina de tăiat hârtia şi cărţile. MOLIN, V. T. 14. j Cuţit de lemn (T. papahagi, i 106) cu care se taie mămăliga (şez. viii 88) s. caşul (H. XI 274, XVI^ 36). | Fierul lung al plugului (PAMFILE, I. C. 150, H. IX 172), numit şi fierul mic (PAMFILE. I. C. 150. H. II 3, XVI 238) s. tăietor (H. XI 469). Cf. H. II 322. | Cuţitul pieziş (al rotarului) cu care se netezeşte lemnul rotunzit prin scoabe, LIUBA-IANA, M. 121. | (La războiul de ţesut) Cuţitul cu care se bat betele H. II 31. j Partea meii-toiului numită şi limbă. DAMfs, T. 139, PAMFILE, I. c. 206. il Vârful cuţitului se numeşte un fel de alesătură. pamfile, i. c. 291. 2°. t (Impropriu) Sabie. Şi scoase cuţitul lui (: 1*6 pe) şi lovi robul întâiul prespre preoţi şi tăie lui ureachea. tetraev. (1574). 248. 3°. P. anal. (La balanţă) Prizma triunghiulară care, mişcându-se uşor în jurul uneia din muchii, face ca balanţa să fie cât mai sensibilă, CADE. CUŢIT — 1051 — CUŢITOAIK II. Fig. Lovitură de Cuţit; p. ext. junghiu (PAMFILE, c. H. IV 48). Omul zace sau boleşte de cuţit. H. II 122. Duşmanii care vreau să omoare pe altul prin cuţit, ursesc (prin vrăjit H. II 178, 208, 247, IV 47, 48, 68) un cuţit, ca să fie Ia cutare om în coaste, în piept, în spate sau în alt loc (H. II 69). Atunci se zice că i-a pus cuţitul. Cf. H. ii 122. 156. Celuia căruia i s’a pus cuţitul i se descântă de cuţit, de vrăjitoare (H. II 156), cu un cuţit cununat (ŞEZ. IV 26/s), pentru a-i lua cuţitele (H. iv 48). Ieşi dela (cutare) din rânza, Din osânză, Cu toate junghiurile, Cu toate cuţitele. şez. IV 26b. Fugi, cuţit cuţitat, Brâncă... cuţitată, Bubă cuţitată. GR. s. VI 89. # A-i da un cuţit (ascuţit) (s. a da cuiva cuţite) prin inimă — a-1 face să simtă s. a-i prieinui cuiva o durere, o supărare mare. Cf. ZANNE, p. V 237. Atât ii trebui unchiaşului să auză, ca să-i dea un cuţit ascuţit prin inimă... O grijă mare îl coprinse. ISPIRESCU, ap. zanne, p. v 238. A-i intra (cuiva) un cuţit la inimă = i-a intrat un fior rece, o mie de griji, ciauşanu, gl. A i se pune cuiva un cuţit în inimă — a intra Ia mare grijă s. frică. Iară pre Şărban Logofătul şi pre Constandin Stolnicul... i-au prinsu-i; ci scăpând ceilalţi fraţi ai lor, i-au căutat Duca-vodă a slobozi pre cci doi, şî iarăşi la locul lor la boierie i-au lăsat. Ci punându-se încă mai mare cuţitu întru inimile lor, aceasta cerca zi şi noapte, let.3 ii 17. A fi pe cuţit = în ceasul morţii, gata să-şi dea sufletul, ciauşanu, gl. A fi (s. a sta) pe cuţite: a fi nerăbdător de a afla ceva sau de a pleca (zanne, p. V 238) ; a fi (s. a sta) pe jăratec, pe cărbuni, pe ghimpi. [Diminutive: cuţitaş, (rar) cuţituţ (LB.) = cuţit mic; (în Mold.) briceag. CREANGĂ, GL.. HERZ.-GHER., M. IV 253. Kucitash = cultellus. ANON. CAR., LEX. MARS. 197. Tăind cu un cuţitaş mic... HERODOT, 228. Introducea în gură cu degetele şi cu lama cuţitaşului. i. teodoreanu, M. II 202. Na cuţitaşul meu, taie încet cusutura de la mâneca lui. creangă, A. 111. Scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau aiârnate [rodiile]. ISPIRESCU, L. 359. Mâna sub brâu că băga, Cuţitaşul că scotea, teodorescu, p. p. 547b. L-au lovit cu cuţitaşul cel de condeaie şi l-au giunghiat, de l-au omorît. prav. 1024. | Nume de agent: Cuţitâr: s. m. = cel ce face, vinde s. ascute cuţite, bricege, foarfeci, etc. Kuczităr = eultrarius. lex. mars. 17. Casa cuţitarului fu cumpărată... şi cedată lui Brâncoveanu. IORGA,, B. R. 237/*. Că eu cuţite ascuţite Dela cuţitariu oiu lua. marian, d. 330. | Abstract-colectiv - local: euţi-tărîe s. f. = prăvălia s. atelierul cuţitarului; meşteşugul cuţitarului; obiectele fabricate s. vândute de cuţitar; cantitate (mare) de cuţite. Cf. LM. Olăriile,... cuţităria, argintăria [la expoziţie], odobescu, II 94. | Verbe: cuţiti IVa = â lucra, a ciopli cu cuţitul s. cu cuţitoaia, a cu ţi toi. pamfile, CRC. Din gealău, e geluit, Din bărdiţă băr-duit, Din cuţit e cuţitit. id. ib. 52;—• (în)cuţitâ Ia — a înţepa cu (s. ca) un cuţit; (ad II) a produce junghiuri (graiul). (Absolut) Nu săgeta, Nu î ncuţita, Nu umfla. mat. folc. i 556. Nu cuţit a-reţi, Nu junghiareţi, Şi lăsaţi pe (cutare) Stricu-rat, luminat, ib. 1592. Nu înjunghia, Nu încuţita, Că pe... cutare l-oiu lăsa Curat, luminat. GRIGO-RIU-RIGO, M. P, I 45. Buba bubelor, Sora ciumelor, Nu cuţîta, Nu face carne rea. şez. xii 186, graiul, I 137. (Tran s.) Nu-l săgetaţi, Nu-l entităţi. mat. folc. I 564, cf. ŞEZ. III 197/io. (Refl. = pasiv) Acolo să te cuţitezi, Acolo să te săgetezi. Acolo să te înjunghezi. pamfile, b. 19; — (cu adjectivul) cuţitat,-ă — care produce junghiuri, atins de cuţit (II). Fugi, cuţit cuţitat, Brâncă cuţitată, Bubă militată. GR. s. vi 89; — (cu abstractul) cuţitătură s. f. = (ad II) jun» ghiu, înţepătură (GR. s. VI 155). Aşa să se m-jun~ ghiurile, cuţităiurile din inimă. şez. VII 54. Obrin-titurile, Cuţităturile. CR. s. VI 155.] — Din lat. pop. *cotitus, -um (dela un verb *co-tire, derivat din cos, cotem), cu sensul originar de „tras pe cute, ascuţit". I. U. Jarnik ap. Mi~ k 1 o s i c h, Consonantismus I 70. (Mai puţin probabilă e etimologia *acut-itus, din * acut ir e, derivat din acutus, propusă de CDDE. nr, 468), Cf. ascut, i, cu s t u r ă, c u ţ i to a ie. CtiTIŢĂ s. f. (Pese.) Ouverture de la claie (h pecher). — Gura lesei, numită şi coş. Gf. ANTIPA, P. 535, 126, 129, baronzi, L. I 94/20, com. PANŢU; cf. coteţ (4°). —• Cf. rut. kutec „aparat de prins peşte, făcut din trestie". Cf. coteţ. CUŢIT vb. Ia CUŢITÂR s. m. CUŢITÂRfE s. f. CUŢITAŞ s. a. CUŢITĂTURĂ s. f. CUŢITÎ vb. IVa CUŢITOÂIK s. f. I.1°. Coutelas. 2°. Plane. 3°. Tour. 4°. Boutoir. 5°. Gaffe. 6°. Pârtie de la charrue. II. Goujon. I. Propriu. 1°. (Neobişnuit) Cuţit mare. Dacul ţine mai adesea în mână un mare cuţit în forma unei secere, puţin încovoiată, pe care cu nedrept cuvânt unii autori au semuit-o cuţitoaei cu cârlig a lui Chronos. ODOBESCU, II 283. 2°. Instrument tăios, ascuţit numai pe o parte (ca cuţitul), însă cu două mânere de lemn (spre a se apuca cu amândouă mânile), aşezate într’un plan pieziş faţă de cel al fierului (LB., H. IV 255, com.. marian, pamfile, i. c. 119, com. N. ionescu, LB., COSTINESCU. HERZ.-GHER., M. IV 253) s. numai cu un mâner (Câmpu-lui-Neag, com. ITTU) s. având forma jumătăţii cifrei 8 (id.) ; cuţit ascuţit fixat într’ o laiţă lungă, în scaun (Bilca, Bucov., com. tofan); răsă toare (H. vil 375), mezdreai ă (paşca, gl., com. ittu). Se întrebuinţează de dulgheri (H. ii 62, 100, 118, 222, III 18. 49, 118, IV 11. 45, 56, V. 165, IX 466r X 33, 69, 506, 539, 572, XI 506, XII 118, DAMfi, T. 112), de rotari (DAME, t. 43), de dogari (H. ^ 539, DAMfi, T. 43), de tăbăcari, etc., pentru ne'ce“ zitul lemnului (com. N. ionescu, paşca, pentru despicatul şindilelor (com. ittu), ;-pentru netezitul pe dinăuntru şi pe din afară al e ilarelor legate (id.), pentru rasul pieilor, etc, lucrătorul trage în (H. XVII 237) s. dă la cuţitoam pamfile, j. II). Cuţit oaie, sfredel. i. ^onescu, m. 711, cf. P. 255. Bilele [= bucăţi de triunclliw brad] desfăcute cu barda în clepţi, se doi11 toaie, căpătând prăştila sau draniţa. p/AMFiLE. i. C. 109. Stâlpii... în patru feţe [se fac] c u cuţitoaia. PĂCALĂ, M. R. 479. Tesle, cuţit oi şi o Uele‘ JIPESCU, O. 69. 3°. Strug. Cf. MARDARIE, L. 34/a>. 4°. Unealtă cu tăişul adus şi lat, cu *care potcovarul curăţă unghiile cailor. Cf. CO^TINESCU» DAMfi, T. 108, H. II 195, 244, VII 375. ’ 5°. (Pese.) Instrument prevăzut cu o cutitoaie, numit şi r iz a că, cu care pescarii scot c imacele la suprafaţă (descris la) antipa, p. or2 6°. Parte a plugului (H. xii 386), probabil: ^e" rul plugului. Cf. custură (10°). II. P. a n a 1. (Iht.) Peştişor subţire şi lungăreţ> care se găseşte prin nisip (H. IX 437), cu pete mici (ib. IV 250), svârl u g ă (ANTIPA, F. I Î99f F. R. ATILA, P. 504, H. IV 10, IX 220). Cf. BARONZI, L. 94/u, IV 44, IX 308, 506. XI 274, CUŢITOI — 1052 — CUTREIERA [Plur. -toaie, -toi (LB.) HEKZ. - ghee. m. IV 253. | Şi: cuţitCiu s. a. = cuţit mare (arcuit la vârf H. II 255); cu ţi toaie (I 2°. BAMfi, T. 43); (Ibt.) un peşte (H. IX 506, BARONZI, u. 94/0, probabil cuţitoaie II. Sfântul cu un cuţîtoiu fa lovit în pântece, dosofteiu, v. s. 21. I-au pus la cutitoaicle (traduce pe (ototoheioi) ceale de hier. biblia (1688) 228». I Verb: cuţitoî IV» = a lucra cu cuţitoaia, a trage în cuţitoaie. PAMFILE, I. C. 119. Să cuţitoim (la dulgherie). H. IV 56. Măieştrii... cuţitoesc sau trag în cuţitoaie. ib. XVII 237. Se cuţitoesc lemnele. Com. MARIAN. Am să aduc cuţitoaia şi am să cuţitoesc draniţa, să fac nişte funduri (Bilca, în Bucov.). Com. G. TOFAN; —■ (cu adjectivul) cuţitoît,-ă. O bilă e o mică scurtătură de brad, spintecată apoi în clepţi, care, date la cuţitoaie (cuţitoite), ne dau prăştilă (Po-lovraci). pamfile, J. îl; — (cu abstractul) eu-ţitoît s. a. H. IV 255, PAMFILE, I. C. 119.] — Augmentativul lui cuţit, derivat cu suf. -oiu (-oaie). CUŢITOI vb. IV» 1 ,e CUŢÎTOIU s. a. J CUpTORIU s. tn. sing. (Met.) v. cositor.» CUŢITOeA s. f. (Agric.) V custură. CUŢTTt'Ţ s. a. V. cuţit. CUTIU ! Interj, v. coti. CUTICţA s. f. V. cutie. CUTNft + s. f. (Comerţ) ] . . CUTNÎ S. f. (Comerţ) / V' CUtnle‘ CUTNfK s. f. (Comerţ) Sorte de satmetle. — (Ieşit din uz) Stofă orientală de mătase amestecată cu bumbac (teodorescu, p. p. 81). 4 fe-loane de cutni moli(o)rîtă... 1 stihar de cutni albu (1588). CUV. D. Bătr. I 201. Cutnii alăgele, de una 50 [de] bani (a. 1726-1733). BOGDAN, c. M. 159. 3 rochi [de] cutnie (1764). IORGA, B. R. 340/io. Anterie [de] cutnie! de Brusa roşii (1821), ap. ŞIO. Postelnicul... îmbrăcat cu antiriu de cutnie ca guşa porumbului, filimon. c. I 601. IJouă oghealuri de cutnie. ALECSANDRI, T. 432. Un boier cu barba de un col, îmbrăcat cu antereu de cutnie în dungi. ŞEZ. XII 45. Ţi-a cumpărat... o cutnie pentru rochii, Cea mai aleasă, Ca să-ţi fie de mireasă. TEODORESCU, P. P. 164b. Cu scurteica de cutnie. id. ib. 314l\ C’o rochiţă stacojie, Stacojie, din cutnie. H. XJi 184. Caţaveică de cutnie... SEVASTOS, N. 14/7. 17’aduc pe Dumnezeu; Mititel Şi’nfăşăţel,... Cu seu-lic de borangic. Cu scufie de cutnie. PAMFILE, cRĂc. 56. [Piur. (cu înţelesul de specii de cutnie): cutnii. || Şi: cutni s. f., cutne f s. f., CUV D. BĂTR. I 201; (în regiunile unde cuvântul a dispărut din graiu şi se mai găseşte numai în poezia populară, prin apropiere de cuhnie s. de cutie) cuhnie «. f. Şi rochiţă de cuhnie Şi brâu lat din Ţaligrad. Mat. FOLC. I 67, cutie s. f. Şi rochiţă de cutie, lirâu lat din Ţaligrad. ib. 70.] — Din turc. kutni, idem (0- Cl) TREIERĂTTj RĂ — 1053 - CUTREMI BESCU) A se strecura, a străbate. Voim acum să ne cercăm, a descurca iţele istorice prin care s'a cutreierai această legendă. I. 213. Au fost felurite acele popoare ce s’au cutreerat pe aci. IX 252. [Şi: (în Mold. şi Transilv.) cutrieră, (mai rar) cutriirâ vb. I. || Adjective: cutreierat, -ă. Tresări, cutreierat (= străbătut) de un fior. SADOVEANU, M. 107; — cutreierător,-oâre = care cutreieră ; (substantivat) aventurier (DICŢ.). || Abstracte: cutreierare s. f., cutreierat s. a. (ad 1°) Gutreieratut (= călătoi'itul în lung şi în lat al) lumei,. RUSSO, S. 102/3. Ce om de vieaţă, ce drăguţ creştin. Numai căt prea^i plăcea cutreieratul (=hoi-năreala), Femeile... Şi blestematul joc de zar. GORUN, P. 133. Imblă de-a cutriiratu’ — hoinărind. herz.-gher., M. iv 253; — cuţreierătură (cu-trierătură) s. f. Lăsând cutrierăturile şi mutările locurilor, mearsc la mănăstire. DOSOFTEIU, V. S. 01; — (Substantiv postverbal, creat de EMINE-8CU) cutreier s. a. = mişcare necontenită încoace şi încolo, propagare. Papura se mişcă’n freamăt «ÎC i',l unii clor cutreier. P. 251.] — Din lat. contribulo,-are „a călca, a şdrobi cu picioarele1'. Cf. a treiera. CUTREIERĂTtRĂ s. f. v. cutreiera, CUTKtSMUR s. a. şi m. I. Secousse; tremblement (de terre), raz de mărie. 11. Frisson, terreur. — (întrebuinţat, mai ales în limba veche, adesea ca plurale fantum). I. (Ct. cutremura II 1°) (Cu)tremurăturâ, scuturătură, sguduitură, mişcare violentă încoace şi încolo; fig. turburare; spec. (cu s. fără complinirea de pământ) violentă mişcare sismică a pământului. Cf. fierbătoare (1°). Tr&snet sau cutremuri de pământ, mardakie, L. 3800. Preimi ei tremuri (cutremur VOR., DOS.) şi topiră-se toţi ce viu (= vieluesc) în Banaanu. psalt. 311,V. Iată itremwru mare fu în mare. TETRAEV. (1574), 212. oi vom sta inainte-i, ou cutremuri. CORESI, EV. ’/n. Vedea-voiu pre voi cu cutremuri, şi cu... fri-iri. cuv. D. BĂTR. I 10. Să feăceră... fulgere şi itremururi. DOSOFTEIU, V. s. .83b. De cutremuri izbăveâşte cetatea ta. mineiul (1766), 1642/s. itre aceste vremi s’au făcut mare cutremur... AG. ist. II2/22. îndată ce prin cutremur pămăn- ■ l rovini deschide. KONAKI, P. 265. Proba însă '■a mai limpede, că scoarţa planetei se mişcă, e itremurul. MEHEDINŢI, G. F. 127. [Cerul] nu se işcă niciodată, în afară de cutremuri. PAMFILE, ER. 6/27. Cutremurilc de pământ. ŞEZ. III 99/i. ănd se întâmplă cutremure de pământ, omul e tarte îngrijat. ib. II 193/0. Cutremur (de mână). JRGA, S. D. XVII 78. Cutremurul pe pământ, lea ce clădeşti în sumă de ani, într’un minut le face de nici că le mai cunoşti, iord. GOLEAU, ap. ZANNE, P. VIII 260. II. Fig. (Cf. cutremura II 2°). Cutremure, fior(i) (de spaimă, scârbă, voluptate, etc.) ; .ext. frică mare, groază. Lucraţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă lui cu cutremuri (tremuri HUR.) PSALT. 3/o-o. Să lucrăm Domnului cu frică şi cu cutremură. CORESI, EV. 412/u. Gutremurulu sufletului ei îmblânzi, id. ib. 384/u. Noi vom sta înainte în cutremurif id. ib. 538/». Frica voastră şi cutremurul va fi pe toate fiarăle pământului. Biblia (1688), 6b. Cutremur mare pre toţi cuprinsese. ARHIVA. II 47. De venirea ta... temân-du-se Iordanul, cu cutremur s’au întors. CALENDARIU (1814) •, 16/M. PUn de cutremur, zăreşte a*/Vi »; 7. o.oImî. ut * 'vvirT.^T 1d./_ I ' ••• • - V 35/h. | (In imprecaţiuni) Lovească-i cu: rul lui Caîn...! (a. 1718). uricariul, xi cf. ib. II 243/m. [Plur. -tremure, -tremururi şi -tremuri. I 5 NEIUL (1776) e tipărit de două. ori (lfi( 1602/») cutremului în loc de cutremurului.1 ■—• Postverbal dela cutremura. CUTREMURĂ vb. I. I. 1°. Faire trcmbler, Ier. 2°. Faire trenibler, terrifier. II. 1°. Trei 2°. Tressaillir, s’effrayer. I. Trans. 1°. A face să tremure, să se sg să se scuture, să se clătească. Cutremuraşi' turaş[i] DOS., scutură-să HUR.) păn, PSALT. 114/4. Duhul ce era, era însuş dracv cutremura,. CORESI, EV. 82/,. Cel ce... cm patul mării... MINEIUL (1766) 152. Cai sir fug ca vântul, De cutremură, pământul, ale . DRI, P. II 14. Vn răcnet, m.are, Cutremură rea şi sguduie şi munţii. ODOBESCU, iii Trâmbiţa de alarmă cutremura castelul, v ŢĂ, Ni 175. Şi’n tafturi de se umfla [calul mânturi cutremura Şi’ncepea de răncheza. DORESCU, P. P. 521b, 2°. A face pe cineva să se înfioare, să t,: să se cutremure, a înfiora (.1°), a înspăims îngrozi. 11 cutremură faptele lui. antim, ap II 5/o. Spaima cutrămură [nervii]. CALENI (1844), II 61. Cu focul blând din glasu-ţi dori şi mă cutremuri. EMINESCU, P. 254. II. Refl. 1°. A tremura, a se scutura sgudui, a. se clăti.; spec. (despre pământ) a violente sguduituri sismice. Gutremură-se (s ră-se IIUR., clătitu-s’au dos.) păi PSALT. 89/s. Cutremuraiu-me (tremuraiu m’am seuturat dos.) ca nuialele. ib. 23' ritil... să cutremura, cuv. x>. BĂTR. II 330 rea tremura trupul lui..., şi i se cutremura CORESI, ev. 58Aî. Spămăntară-se ucenici' cutremurară., ib. 234/22. Şi, făcăndu-se z . cutremură pământul şi marea. HERODOT, Aşa da din tunuri, căt se cutremura locul. : 221/w. Pământul să cutremura, şi el au ct un mort. DRĂGHICI, R. 74/„. Inima se cut în el. EMINESCU, N. S2/5. Duţu te cutrcr, tot trupul. SLAVICI, N. II 325. Dracul, ' chiuie odată, se cutremură pământul CR! P. 54. Răcnea de se cutremurau codrii, ispi L. 17. Când se cutremură pământul, Dumr, uită la el; şi el, de frică, tremură. ŞEZ. 11 t picioru’n uş’o dat, Uşa s’o cutremurat. SIANU, T. H. 205/». 2°. A se înfiora, a rămânea înmărmur înfricoşa, a se îngrozi. Să strige cu glas să facă gâlceavă, să, să cutremure toţi. PR. Deaca vădzu prea slăvită minune, să cut DOSOFTEIU. V. S. 7 b. S’au cutremurat Lc zăndu-şi... răsipa oştilor. LET. I 245A. M murii de judeţul fiiului tău. MINEIUL 422/i. Numele Ilerseliei mă înfricoşează, m mur ausindu-l. beldiman, N. p. II 113 fiinţa mi se cutremură. MARCOVICI, C. 1 pentru mine, mă cutremur la singura ide • te iubi. c. negruzzi, I. 45. Sufletul lui ■ mura la gândirea că nu va putea scutura tea acestui amor. EMINESCU, N. 71/>s. A o depărtare o strigătură puternică. Toţi murară. RETEGANUL, P. II 41/5. Marcul, se cutremura, teodorescu, P. P. 664b. [Regional şi : cutrămură, cutrimura GHER., M. IV 253) vb. I. | Adjectiv' l (* cu sfţns trans.1 care faci .■‘WTBEMU^ĂTUBA — 1054 fir i* 'urată va fi. id. il). 36/*. Slă cutremurat. Dosi/ CEiU, v. s. 149. „Da, m,i-aduo!“ răspunse cu-P. i urat Ion viorea, agârbxceantj, l. t. 334; — cuv jmurător, -oâre = care cutremură. Veste cuti . urătoare, barcianu. | Abstracte: cutre-iri 1 it s. a., cutremurare s. f. (mardarie, L.), . Apoi noi într’un cuvânt din partea a tot pământul zicem... (a. 1820). URICARIUL, I 265/27. (Astăzi, cf. germ. mit einem Worte) într’un (s. cu un) cuvânt = pe scurt, în rezumat, va să zică. într’un cuvânt, orice damă l-ar fi văzut,... nu s’ar fi putut opri de a se coti [ = a-şi da cu cotul] cu vecina sa. c. negruzzi, I 16. într’un cuvânt,... „turdus“ nu este câtuşi de puţin graurele românesc, odobescu, iii 29/s. Zi, cu un cuvânt, neam rău. zanne, p. IV 488. Dintr’un cuvânt = fără a sta la gânduri, imediat. Eu răspund dmtr’un cuvânt, Păr’ să pun ochii’n pământ, jarnîk-bârseanu, d. 44 (Gram., după fr. pârtie du discours) Parte de cuvânt = parte a vorbirii: substantiv, pronume, etc. (în limba veche) Cuvinte acoperite, ce să dzice cu tâlcuri, ca acealea, pentru să nu înţeleagă toţi, iară numai cei învăţaţi, prav. 965. Cuvinte deşarte = fără temeiu, neserioase, neadevărate. Nici să grăim cuvinte deşarte. CORESI, EV. 313/is. Şi cărţi străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitor de cuvinte deşarte, ce de dreapte. let., ap. GCR. I 69/s. Cu un cuvânt subţire, cu multă fineţe, cu vorba adusă pe departe. îl luă cu vorba pe departe şî, cu un cuvânt sub-ţire-l făcea să priceapă că are să fie fericit, ispirescu, ap. DDRF. Cuvântul cel bun = vorbă bună, bună primire, herz.-gher., m. iv 253. (Formulă de mulţumire, la despărţire) Mulţămim de cuvântu* cel bun. id. ib. (După fr. jeu de mots, germ. Wort-spiel) Joc de cuvinte = spirit, glumă, bazată pe a-sednănarea exterioară a cuvintelor, cf. calambur. 3°. (învechit: astăzi înlocuit prin) Cuvântare, discurs, oraţie (cf. COSTINESCU). Cineva tine, face, rosteşte, grăeşte, spune, zice un cuvânt. Chemat-au boierii în casa cea mare şi acest cuvânt au grăit cătră boieri. N. costin. ap. CADE. Au făcut dascălul... logos, adecă cuvânt, dionisie, c. 167. Un cuvânt al episcopului Masilion asupra caracterurilor mărirei lui Isus Hristos... marcovici, c. 5/io. Şi mai întâiu decât alte începu acest cuvânt, Zicând... PANN, p. V. i. 138. Au făcut un cuvânt foarte frumos la îngropăciunea lui. ţichindeal, F. 217. Sui/ndu-mă m picioare pe un CUVÂNT — 1056 — CUVÂNT scaun, le-am făcut acest cuvânt... c. NEGRUZZI, I 198. Ilionefs zis-a cu vorbe aşezate cuvântul, coşbuc, JE 23/ao. Te rog să strângi pc toţi boierii cei mari ai împărăţiei, că am să le spuiu înaintea lor un mare cuvânt. ISPIRESCU, L. 117. | S p e e. (sens păstrat până astăzi în popor) Cuvântare la înmormântarea cniva, discurs funebru. I-a, ţinut (cutare) un cuvânt foarte frumos. ,,Cuvânt de în-gropăciune(l. 4°. (Bis.) învăţătură (sfântă), predică, precept, pildă, parabolă ; scriere cu subiect moralizator. Cf. LB. (Adesea complinit) Cuvântul lui Dumnezeu = verbum Dei LB., Sfânta Scriptură. Şi aşa tare cuvântulu Domnului creştea şi se întăriia. COD. VOR. 7/i. Fiţi făcători cuvântulu, nu numai ascultători, ib. 114/9. In tot pământul ieşi spusa lor şi în cumplitul Umilei cuventele (g r a -turele cor. hur. dos.) lor. psalt. 31/2. Au păzit cuvântulu sfânt. CORESI, EV. 99/î2. Ale cuvintcloru graiuri, id. ib. 477/». Cuvântul svân-tului Pavel apostol de-a ieşirea sufletelor. După cum şi mai sus am dat cuvânt de învăţătură. prav. 870. Mărgăritare, adecă cuvinte de multe fealiuri... a[le] lui Zlatoust. (1691), ap. GCR. I 290/s. Ne silim să sămănăm cuvântu pretutindene ca grâul (a. .1803). URICARIUL, I 279/5. TJmbla Hri-stos prin ţară Lăţind cuvântul său frumos. COŞBUC, B. 30. Cuvinte din scriptură. CREANGĂ, P. 33. 5°. (învechit) Ştire, veste, informaţie, relaţie, faimă, glas f (4°) ; svon, vorbă. Cineva trimite, face, scorneşte, scoate (a f a r ă) cuvânt. Cuvântul iese, se porneşte, se poartă, se «pomeneşte. Iaste... om bun carele mm de ainte nu va fi avut... cuvinte de om, rău sau de furtuşag. PRAV. 101. Un varvar Pers... vine asupra Grecilor şi cuvânt face cum asupra Athinei oşteşte. HERODOT, 406. Scorni,ndu-se cuvânt [ = ieşind s. răspândindu-se svonul] prin tabără că au fugit hatmanii... LET. I 241/0. Se purta cuvântul [= mergea vorba, se svonise] cum că craiul şvezesc şi cu hanul Devlet Gherei au fost pricina maziliei lui. AXINTI, ap. TDRG. Dimitraşco-Vodă se gătea pre taină să prmză pre Brâncoveanul-Vodă, precum îi poroncisă Poarta... şi şi-au făcut... vre o cinci şase steaguri de lefecii... $v făcusă cuvânt [— răspândise vorba] că va', să meargă în sus cu podgheaz la Moscali, ca să nu se priceapă Muntenii. LET. II 334. Şi s’a pornit apoi cuvânt COŞBUC, B. 17. Trimet e-l pe Gheorghiţă c’un cuvânt, şi viu eu la tine. I. TEODOREANU, M. II 38. Cuvântul E ca vântul. BARONZI, L. I 57/20. 6°. f Simbol. [într’un „tâlc“ al cuvintelor „găină vie“ şi ,,chedrul“:] Derept cea găină vie, viului şi al ceriului să înţeleagem cuvântu... Ce însă, al său trup nu se putredi, că derept cuvântulu che-drului e neputredul al Danmului trup. CORESI, EV. 425/15. 7°. f Prorocie. S’au plinit cuvântul apostolului Filip. BIBLIA (1688) pr. 8/3. 8°. f Proverb, zicală, maximă, dicton, adagiu. De aceasta iaste cuvântulu adevăraţi: că tyltul iaste cela ce samănă şi altul cela, ce seaceră. var-LiAAM, ap. GCR. Li. 109/g. Cum zice un cuvânt leşesc: Sula, de aur zidul pătrunde. LET. I 227. Cf. v o r b a ă I u i a. 9°. Dispoziţie, ordin, poruncă, lozincă. Cineva dă, lasă, trimite, face f, ascultă, aşteaptă cuvânt. Tremease cuvântulu său şi ven-decă ei. psalt. 230/7. Lazăr... foarte de grabă (de) cu cuvântul lui Dumnezeu ieşi. propovedanie (1600—1650), ap. GCR. I 137/is Lucrurile lumii... sânt zidite de cuvântul lui Dumnezeu celui puternic. let. 1 3/25. După aceea, dat-au Ştefan-Vodă cuvânt la toată ţeara, oştenii să se stringă la Hârlău, la zioa sfântului Nicolai. ib. I 140/w. Când au murit... au lăsat cuvânt fiiului să... să închine i ar a la Turci... ib. II 200/,,. Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul, în valurile Volgăi cer-c \m cu spada vad. eminescu, p. 200. Au lăsat cucoanei sale cuvânt acasă, ca nu cumva, sâ sc afle sa facă vreo judioată fără dânsul, sbiera, p. 223/20. Cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu, ale lui ICoisi = decalogul. Cf. CUV. D. BĂTR, II 100» #A ţinea (s. păzi) cuvântul cuiva, a asculta de cuvântai cuiva, a nu ieşi (afară) s. a nu se abate din cuvântul cuiva, a nu muta cuvântul cuiva f = a împlini ordinul cuiva, a ,se supune întocmai dorinţei, dispoziţiilor s. poruncii cuiva. Uiţi fân cuvântulu. DOSOFTEIU, PS. 43. L-ai pmu-l mai mare, toate sft-l asculte — Câte sânt pre lume cuvântu să nu-i mute. id. ib. 28. Au giurat... că din cuvântul lui nu va ieşi. LET'. ii 250/». Sc kilea să-i păzească cmmt-ele. ispirescu, l. 42. Din cuvântul Ud mi se- abătea. id. ib. 18. A înţelege (s. a şti) de cuvânt = a se supune, a asculta de spusele sau ordinele \late (cf. POLIZU). Ascultă şi’n-ţelege de cuvânt. pann, e. ii 102/lf!. [ Mold., 1 o ci adv.) De cuvânt -- îndată/numai de cât, pe loc. Ştii una, jupâneî... acoperi-te cu cerga, ca, să nu te vadă [tâlharii]. Jidanul meu, de cuvânt, se tupilă în fundu’ căruţei. ALECSANDRI,; T, 19. Iar Ipate, de cuvânt, se prinde în joc lângă, o fată,*. CREANGĂ, P. 163. | (Modern, după fr. mot d’or-dre) Cuvânt de ordine = dispoziţii date de un superior, de conducători' unei răscoale, unui complot, etc.; cf. par o 1 ă, l o zinc ă. 10°. f îndemn, sfat (1 legaţi cu cuvântul, prav. 861. Să fie subt, ascultarea lui, ca să-i fie cuvântul deplin. M. COSTIN.. ap. GÂDEI. Aceste învoieli între pescarii români se fac de obiceiu fără nici, un act scris, maî cu seamă la Românii turtucăieni, la care „cuvântul e sfânt“. antipa, P. 766. Eu mă prind să ţi-l dau în girezi. Nu4 cuvânt gospodărescf creangă, p„ 156. Aminte să-ţi aduci De-ale noastre vorbe dulci,. De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite ! JARNIK-BÂRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvântul, nu cu frâul, pamfile, J. 11. 4^ Om de cuvânt, care se ţine de cuvântul dat, în care te poţi încrede când îţi făgădueşte ceva, parolist. Dandu e om de cuvânt .şi, dacă i-a promis, să fie sigur că n’a uitat, rebreanu, J. 161. Oameni cuminţi şi de cuvânt, şez. iv I6/2Q. | (Modern, după fr. parole d’honneur, germ. Ehrenwort) Cuvântr (de onoare) = promisiune s. asigurare care angajează cinstea cuiva. Pe cuvânt, că-i aşa! HERZ.-GHER., M. iv 253. A crede pe cineva pe (s. de) cuvânt = a crede fără a mai controla adevărul celor spuse; de cineva. A (-şi) da cuvântul = a promite, a se lega. HERZ.-GHER., M. IV 253; cf-CANTEMIR, ap. TDRG. îşi dăduse cuvântul. ISPIRESCU, L. 43. A-şi ţinea cuvântul (cf. LB.) s. a se ţinea de cuvânt s. a sta la cuvânt t s. a rămânea de cuvânt f (cantemir, ap. TDRG.) = a împlini o promisiune, a se ţinea de angajamentul luat. M’am ţinut de cuvântu. dosofteiu, V. s. 97/2. Creştinului niciodată [Turcul] cuvântul nu ţine. LET. I. 228/34. Şi adevărat, Domnul muntenesc au sta,t la cuvânt, muşte, ap. DDRF. Numai de s’ar ţine{a~\ croitoreasa de cuvânt! c. petrescu, î. îl 213. Da te-ai, ţinut de cuvânt, moş Nichifor, — Apoi dă, jupâne Strul, vorba-i vorbă. CREANGĂ, P. 114. ;A-şi călca, a-şi schimba, a-şi trage cuvântul (înapoi LB.) — a nu se (mai) ţinea de făgăduiala. Nu-şi schimbă cuvântulu. DOSOFTEIU, PS. 42, Eu nu mi-oiu schimba cuvântul. KONAKI» P. .102 „ CUVÂNT — 1057 CUVÂNT 12°. (Aproape ieşit din uz) înţelegere, acord, pact, legământ, convenţie. Deci, cum era cuvântul, să nu spui nimăruia, unde ni'oiu ascunde. sbiera, p. 311/20. A da cuvânt f = a da seama. Nece urii vine (= nici unei vini) fiind, de carea se putem da cuvântu (= neputând da samă), N. TEST. 1648; pentru carea vom putea să dăm seamă, biblia 1688). cod. vor. 13/i0, cf. 158/«, 17°, Motiv s. libertate de a reclama ceva» reclama ţie, plângere, vot. De au cătră neştire (== oarecine) cuvântu (t r e a b ă N. TEST. 1648), negul ăi ori sânt şi antipati sâni. COD. VOR. 13/i. N’au putut avea nici un cuvânt, sau putere împotriva Vrâncenilor (1814). URICARIUL, II 4/so. Aţi pus cu toţii jurământ Să n'avem drepturi şi cuvânt. COŞBUC, F. 33. 18°. f Teamă, Ce nece urul cuvântu nu fam (ce nu-mi e f r i c ă nemică de aceastea. N. test. 1648 nici de una s a m ă nu bag. biblia. 1688). COD. VOR. 20/u Şi de drac nici un cuvânt nu avea! (după grec fii'j Xoyoy biblia (1688), ap. TDRG." 19°. Drept, dreptate. Cl polizu.. Aici n'ai cuvânt. DDRF. Opu iaste tuturor gaia a fi, cum se dea cuvântu giudeţului. COD. vor, 138/i. Cu ce cuvântu goneşti-mă..J coresi, ev. 377/a. I-am făcut de au rămas fără de cuvânt (1804). uricariul, iv 95/l>3. Giudecătoria trebue să cerceteze... şi cererea tânărului, de este dreaptă, cu cuvânt, cu putinţă şi mai folositoare lui. codică ţiv. 27/t. # (Pleonastic) €11 drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Nu cu drept cuvânt poprindu-să... (1820). URICARIUL, IV 217/ia. [Amice],... cu drept cuvânt, ie aşteptai să fii răsplătit,... prin laude meritate. odobescu, iii 10/is. Cu drept cuvânt cetitorul va fi clătit din cap. eminescu, n. 33/22. Cu drept cuvânt vorbă este = e într’adevăr aşa. herz.-gher., m. iv 253. 20°. Facultatea, de a vorbi, voce, glas (1°), graiu. Cuvântulu omului. coresi, EV. S9/33. Ca nişte vite fără cuvinte (— necuvântătoare). praxiul (sec. 16), ap. TDRG. Te-a înzestrat Dumnezeu cu înţelegere şi cu cuvânt. marcovici, d. II/23. Ca un lovit de trăsnet a rămas fără cuvânt, pann» E. I 105/ioo Toţi strigau cu-a lor cuvânt: „înainte, înainte"7 RETEGANUL, TR. 71/23. 21°, f Povestire, anecdotă transmisă prin tradiţie orală. O samă de cuvinte (titlu, la partea dinaintea cronicei lui) 1. NECULCE. 22°. (în filosof ia platonică: ’koyoţ) Dumnezeu, considerat ca principiul care cuprinde în sine ar-liitipurile tuturor lucrurilor. La început era cuvântul şi cuvântul era Dumnezeu. jj (Teol.) A. doua faţă a sfintei Treimi, fiul lui Dumnezeu. întruparea fitului şi cuvântulu lu Dumnezeu. CORESI, EV. l/a. Cumu ţi s’au pironit mâinile.... cuvinte? (la vocativ). MINEIUL (1776), 60y2. Pre cuvântulu cel împreună fără început cu Tatăl şi cu Duhul descoperindu-l lumii. ib. 3 V2. [Plur. -vinte, f -vente. | D i 111 i 11 u t i v: cuvinţel s. a. (ad. l°-2° = vorbă (scurtă), o cât de mică vorbă. Vor mărturisi, precum noi, dela noi, macar un cuvinţel să nu fim adaos, cantemir, hr. 52/9. Nu-mi răspunzi măcar un cuvinţel f GORJAN, H. 73. Nu puteam scoate nici un cuvinţel. SBIERA, F. 15. Văzură că el nu răspunde nici un cuvinţel (= nimic). ISPIRESCU, l. 247. Ferit-a Dumnezeu să-l fi atins cândva măcar c'un singur cuvinţel! marian, t. 294. Spune, mândră, maică-ta Să ’ngrădească uliţa, Tot cu pari şi cu nuiele Şi cu cuvinţele grele. jarnIk-rârseanu, d. 268]. — Din lat. conventum „înţelegere0 (cf. cuvânt 12° şi pluralul cuvinte, care corespunde lui con-venta) şi conventus, -us , ,adunare". Trecerea de înţeles dela „adunare" la „conversaţie" şi apoi la „vorbă44 o găsim şi în alb. Imvent „discurs, conversaţie" şi în n.-grec. %ou(3cvTa „conversaţie", apoi în grec. ojxi?aa „adunare" şi „conversaţie, predică, omilie" v.-bulg. suboru „adunare, sobor" şi bulg. sbor „adunare" şi. „conversaţie", sârb. zbor „conversaţie" (trecut şi la Românii din Banat: sbor „adunare" şi „cuvânt"). Şi la verbele respective găsim desvoltarea semantică dela „a se aduna, a fi împreună" la „a conversa** şi „0. vorbi": rom. cuvânta, alb. 1cu(ve)ndonj „vorbesc", n.-grec. xouPEVTi&ţco „conversez" şi p,dâ> „vorbesc"; bulg. sboruvam, sârb. sboriti „a vorbi"; grec. dyoQsnsLv „a ţinea vorbiri" (dela ăyoQa „adunare") ; paleosl. beseda „conversaţie, vorbă" (înrudit cu sedeti „a şedea") ; sârb. divâniti (trecut şi la Românii din Banat: divăni) „a conversa, vorbi" (dela divan „adunare"), Cl Berneker, SL. WB. 52-53. S a o d f e 1 d. Linguistique ballcanique 34-55. CUVÂNTA vb. l°-2°. Parler. 3°. Parler â, causer avec. 4°. Parler, precher, faire un dis cours, reciter. 5°. Louer, glorifier. 6°, Benir. 7°. Donner un ordre. Întrebuinţat odinioară destul de des, cuvânta are azi un caracter arhaic şi popular, fiind înlocuit în limba comună mai ales prin a vorbi. (In dialectul istro-român cuvintâ e termenul curent pentru „a vorbi"). 1°. A vorbi, a spune, a grăi (X°), a-şi exprima gândul prin graiu, a zice, cl a comunica, a(-i) ieşi (cuiva) din gură (cuvânt), enunţa, a n u n ţ a, declara, expune, e x p r i m a. Apropîa-să-vor robii cei buni şi vor cuvântă. VARLAAM, c. 301. Dar să cuvântăm de începutul Pazvandogluluî. dionisie, ap. TDRG. [Planul Scrierii] precum mai de multe ori am cuvântat mai nainte, nu-mi îngădue [să spun mai mult]. economia, 173. Doresc să cuvinţi mai încolo în lucrul acest, p. maior, ist. 264. Puţintele au cuvântat. şincai, hr. 1 4/20. Cel ce tine lucrul, cu-vintează mai drept. caragea, L. 94/m. Svon de glasuri cuvânta: „Să trăeşti, Măria Ta/“ ALECSANDRI, p, 11 109. Cuvântând aceasta, s’au acă-ţat de lanţ. sbiera, p. 91/34. Iată cum cuvintează ele. ispirescu, l. 15/it. în fine să mai cuvântăm ceva şi despre numele... acestei pasări. MARIAN, o. 11 292. Iartă, mândro, c’am fost beat Şi nu ştiu ce-am cuvântat. jarnîk-bârseanu, D. 229, Socră-su nu cuvânta, Nici o vorbă lui a-i da, Ca di frumos ci era. VASILIU, c. 73. [ (Neobişnuit) t A descrie. Şi foarte cu greu lucru iaste, nu numai a-l face [podul], ce şi a-l cuvânta. HERODOT 361. |j (Refl. cu înţeles pasiv) A se spune, a se vorbi. între altele se cuvintează şi aceasta, cum că sunt străin şi nu s’au cuvenit să fiu eu Mitropolit. ANTIM, P. xxviil/u. |j (Complinit, cf. grăi 1°). Greuceanu cuvânta cit glas voinicesc. ISPIRESCU, L. 220. Domnului se închina Şi din gură cuvânta. alecsandri, p. p. 27b/is.* Apoi Domnul Dumnezeu Cuvânta cu graiul său, Iar când Domnul cuvânta, Lumile se deştepta Şi cu drag îl asculta, id. ib. 28/n. Irina din gură a cuvântat: Turcilor, păgânilor, ia lăsaţi-mă ’napoi ! şez. I 44/a. Merge badea,... Din gură cuvântând. HODOŞ, P. P. 45. (Cu complement intern) Cuvânt mare cuvântară, dosofteiu, ps. 16. Adevărat graiu cuvintează. cat. MAN. II 108, 422. Spre a-i cuvânta- nişte vorbe. ispirescu, u. 93/0. Vin’ pân’ la mine... să-ţi ouvintez două, trei cuvinte. TEODORESCU, P. p, 51. # A cuvânta de bine s. de rău (pe cineva) t = a spune lucruri bune s. rele (despre cineva), a vorbi de bine s. de rău (pe cineva). Pre Petru lăudând şi de bine cuvântându... dosofteiu, v. s. 155. Au început neprietinii a cuvânta de râu pe Costantin-Vodă. let. 11 52/30. (Construit cu dat.; neobişnuit) Să-i euvintedzu Une. DOSOFTEIU, PS. 129. 2°. A avea facultatea de a articula cuvinte (ea omul), a vorbi. (Cf. cuvânt 20°). Toate jivinele cuvântau omeneşte. DELAVRANCEA, S. 240. CUVÂNTA — 1059 — CUVENI 3°. (Construit cu dativul persoanei, mai rar cu prep. la s. cătră LB). A începe vorba cu cineva, a se adresa cuiva cu vorba, a. deschide vorba despre ceva (spre a obţinea ceva) ; a pune o vorbă bună pe lângă cineva, a interveni pentru cineva. în ceas ce i-am cuvântat dumnealui, dumnealui au fost bucuros (a. 1779). IORGA, s. D. XII 101. Orice cuvânta la împăratul, i se asculta cuvântul. .DIONISIE, C. 185, Credincioasa Ş emselni har ei mi-au cuvântat pentru tine. b'arac, ap. TDRG. Astfel dulce-i cuvânta, alecsandri, p. i 108. Mândru o a ’ntrebat Şi i-a cuvântat. MARIAN, V. 155. li (Rar) Trans. A-l cuvânta (pe cineva) —- a-1 agrăi. (VICIU, GL.), a se adresa cuiva cu vorba, a-i adresa cuvântul. 4°. A face declaraţii solemne; a vorbi cu voce ridicată (herz.-gher., M. IV 253), a ţinea un discurs, o predică (cf. c u v â n t 3°), a recita, a declama. Cuvânta (: grăiam DOS.) lor. PSALT. 268/w. Un vâtah... cuvânta şi zise cătră svântul. varlaam, c. 602. Preoţii [Saşi]lor sânt datori... Duminica... să cuvinteze... GOLESCU, l. 11. Vei binevoi a le învăţa pe de rost, pentru ca să le poţi cuvânta curat şi pe înţeles, c. negruzzi, i. 8. Se pregătea întotdeauna să cuvânte, desgustat, de banalele superstiţii ale contemporanilor, c. petre-SCU, C. V. 267. Frumos cuvintezi tu, dară eu ştiu că binecuvântarea părinţilor întăreşte casele fiilor. ispirescu, L. 291. Dumnezeu... după ce a cuvântat, De mână i-a luat Şi prin raiu i<-a preumblat. marian, nu. 786. II (Numai în psalt. sch., după slav. vele-r&cevati ,,a se făli) A marc-cuvânta f = a ridica glasul contra cuiva, a se răsti la cineva. Se învească-se în spământare şi în ruşire cei ce mare-cuvântă spre mere [ = mine] (: ceux qui s’e 1 & v e n t contre moi) 64/i», cf, 64A-, 73/0, 105A. 5°. f Tran s. A slăvi, a preamări, a binecuvânta (3°). Cuvinteadză a ta lineare cn dulce voia. MO-litvenic (sec. xvii), 6 v./u-i2. Feaţele cereşti,... cu laude cuviniează pre cel născut dintru tine. MINEIUL (1776), 13 8/i. 6°. Absolut şi tran s. A binecuvânta (l°-2°). Preutu5 cuvinteadză. herz. - GHER., M. IV 253. Dumnezeu l-a cuvântat, viciu, COL 64b Cf. GL. 7°. A da ordin. Cf. c u v â n t (9°) ; cf. fr. il faut obeir quand l’honneur par le. Viei ca să se cuvinteze a se lua năpaste, nu este bine (a. 1756). URICARIUL, II 70/is. [Prez. ind.: cuvintez, cuvintezi, cuviniează şi cuvântez, cuvântezi, etc. s. cuvânt, cuvinţi, cuvântă. LB. || Abstracte: cuvântare (cu negativul necuvântare) s. f. Facultatea de a vorbi, exprimarea prin graiu (cf. cuvânt 2°), El era mut ca un dobitoc şi fără nimica cuvântare. CRITIL ŞI andronius (1794), ap. GCR. II 150/i*. Având cuvântare. [omul] poate acealea ce gândeaste, şi la alţii să descopere. CALENDARIU (1814), i05/i2. | Vorbă, cele spase; conversaţie. LB. Logodnă se zice cea mai întâi cuvântare de tocmeală a nunţii. caragea, L. 41/V Cuvântarea arată ceea ce în suflet tu ascuns hrăneşti, iord. GOLESCU, ap. zanne, f. viii 247. Vorbe exprimând o cugetare, cuprins, text. (Cf. cuvânt 2°). Pe copaciu au săpat slove cu această cuvântare: ... konaki, p. 88. 1 P. ext: raţiune, minte. LB. Omul fără învăţătură şi fără cuvântare dându-să cu totul patimilor, se face mai sălbatic (a. 1803). uricariul, iii 25/is. A;i deslegat din nccuvântare (= lipsă de judecată, prostie) pre cei ce cugeta ceale deşarte. MINEIUL (1776), 121/z. j Discurs, predică, cuvânt (3°) HERZ.-GHER., M. IV 253. Cuvântările de Dumnezeu. mineiul (1776), 1062/2. Retorică, adecă, învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări. RETORICA (1798), ap. GCR. II 162/î3. Aşa a ani îmbrăcat întru o formă de cuvântare în stihuri alcătuită, barac. lb. n 236/sh. Sfârşind acea- stă deşănţată cuvântare, merse în mijlocul bisericii. a. negruzzi, I 149. Cuvântările care... se rosteau la îngropăciunea Domnilor devenim foarte rare. IORGA, IST. LIT. I 433. (Mai) înainte-cu-vântare f = prefaţă, predoslovie, precuvântare, cuvânt-înainte. mardarie, l. 2636, let. i 3/2. Mare cuvântare f == fală, răstire. Nu vă lăudareţi nice grăireţi nalte în mândreaţe, nice să iasă mare-cuvântare din rostul vostru. DOSOFTEIU, ib. I 250/3-1; — cuvântât s. a. într’această iarnă alt războiu mai vrednic de cuvântat (= de vorbit despre el, de povestit, de relevat) nu s’au întânv-plat. dumitrache, 391. | Adjective: cuvântat, -ă = grăit, rostit. Rugăciunea trebue să izvorască din inimă şi din suflet, iar nu să fie cuvântată numai din buze. MARCOVICI, D. 25. Nici se vor cuvânta tei ( = binecuvântatei) ^ cină pri-ceştui. coresi, ev. 415/2s; — cuvântător (cu negativul necuvântător), -toare. Care are facultatea de a vorbi; p. ext. cu raţiune, învăţat, înţelept (LB.). Oile cuvântătoare. CORESI, EV. 483/29. Indignarea tur mii celei cuvântătoare. IORGA, IST. lit. I 430. Ciută cuvântătoare, nu mută. teodorescu, p. p. 180. Deci ficştecare om ce este fav-văţat, se cheamă om cuvântător. RĂŞCANU, L. lxxxiii/27. Cuvântătoare sfântă stăpână, mineiul (JL766)/204 Vi. înţeleagerea cea cuvântătoare a omului are put care de pravilă. PRAVILA (1814) IV. Aceasta nu numai că e sănătăţii spre stricăciune, ci şi sufletului cuvântătoriu urîtă. ŢICHINDEAL, F. 394. Atât de nesimţitori ne-am face, încât n’am avea... deosebire de dobitoacele cele necuvântătoare. DRĂGHICI, R. 50. Fii mai iertătoriu Şi cuvântătoriu (= gata să dai cuiva cuvânt) VICIU, COL. 114. Vorbitor, predicator (LB.), propovăduitor. Părintele Grigorie de Dumnezeu cii-vântătoriul. CALENDARIU (1814), 17. S. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. c. NEGRUZZI, I 214; —- cuvântăreţ* -eâţă, euvântâreţ f m. dosofteiu, ps. 172) = cuvântător, p. ext. înţelept; meşter la vorbă, care vorbeşte frumos, orator (funebru baronzi, L. I IO6/24), predicator; (despre limba) sonor, exprimând cu înlesnire orice cugetare. Leii... ca nişte oameni cuvântarăţi gcnunchind picioarele ni să ’nchinară. DOSOFTEIU, V. s. 81b. Cuvân-tăreâţa turmă. id. ib. 23b. Gândul cel cuvântăreţ. ţichindeal, F. 894. Marcş fiind mai cuvântă reţ şi mai îndrăzneţ, au răspuns. LET. III 137/35. Limba aceasta franţozască, atât de înfrumuseţată şi cuvântăreaţă. CAT, MAN» II 181, 452. (| Alte derivate: (rare) (Numai la dosofteiu) cuvântării! f s. m. sing. = cuvânt (2°), zisă, spusă. Cuvintele (cuvântariul dos.) tale fer liu. psal. 256/31, cf. 258, 261, etc. (Numai la BELDIMAN; formaţiune personală) cuvântători© f s. f. = oratorie, elocinţă, Părăsit de toată putearea cuvântător iei sale. k. p. 1 53. (Numai la RUSSO; formaţiune personală) cuvântoiogie f s. f. = lexicograf ie. Românii au dai prea mare însuşire filologiei, sau mai bine cuv antologici, care e o ştiinţă de anticar, şi au ridicat-o până ce au făcut din ea temelia unei limbi. S. 81, 168;—- (Numai la DOSOFTEIU) necuvântărltă f adj. f. — nechibzuită. Plătind, o giudecâtă ocară, o necuvântărltă cinste. V. S» 182b]. — Din lat. convento, -are „a se întruni mereu“. Pentru desvoltarea semantică, cf. etimologia lui cuvânt. Cf. 1> i 11 e c 11 v â 111 a. CUVÂNTÂREŢ f adj., m. CUVÂNTĂREţ,-EÂŢ adj, • CUVlNTÂKIU f s. m. sing. v. cuvânta. CUVÂNTAT OKI E f s. f. cuv Antologie f s. 1 CUVENÎ vb. IV I. 1°. Convenir, revenir â, etre 1. îl.. 67* OUVBNI — 1060 — CUVIINCIOS du. 2°. titre convenable, convenir, aller bien, fal-loir. 3°. Aller ensemble, s’accorder, aller ă. 4°. Me-riter. II. 1°. RessemMer. 2°. Convenir, plaire. 3°. Convenir, reconnaître. I. Unipersonal. Refl. 1°. (Construit eu dativul persoanei, mai rar cu prep. la). A avea drept la ceva, a reveni de drept cuiva; p. ext. a merita ceva. Derepţilor cuvire-se să cuvine DOS.) laudă. PSALT. 56/7. Lui se cuvine toată cinstea şi slava şi închinăciunea. CORESI, EV. 43/27. Tuturor creştinilor nu le se cuvine nici le e dată de nevoie să-şi derepteaze poticneala păcatelor. id. ib. 24/ko. Cu calea au fost a să osteni pre lângă aceale ce s’ar cuveni stăpânirii. N. COSTIN, ap. GCR. II 9/s. Pe urmă, cu hotărîrea giudecăţii se vor da subt stăpânirea celor ce U se cuvine. RĂŞCANU, L. 33/9. Nici să are nici să sernine locuri ce se cuvine raelilor. tes. II 3123i-32. Primeaşte aceaste cinstite daruri care numai ţie se cuvin. KLAIN, ap. GCR. II I84/21. Amoriu... Na,-ţ,i şi arc, na-ţi si săgeată,... Căci la invalizi ca mine ele nu se mai cuvin, konaki, p. 226. Unul zicea că i se cuvine numai lui bourul, sbiera, p. H/8. Mie mi se cuvine această'■ cinste, creangă, p. 184. Acest măr se cuvine celei mai frumoase zeiţe. ISPIRESCU, u. 5. Aşa U s’a cuvenit lor; aceea le-a fost răsplata. RETEGANUL, P. II 63/io. Dragă lele, ian fă bine Şi-mi dă ce mi se cuvine. MARIAN, SAT. 39. Mingea se cuvine la cel ce ştie s’o trântească mai bine, adică slujba la cel mai destoinic. IORD. golescu, ap. zanne, P. IV 448. Ţi se cuvine bătaie! polizu. |j (Neobişnuit) Intrans. (Construit cu dativul persoanei). Cu amar m’am răs-gândit De ce-atât mi-a cuvenit (== am meritat atâtea suferinţe), Când în lume n’am greşit, sevastos, C. 245/d. 2°. Refl. (Construit cu s. fără dativul persoanei şi complinit printr’un infinitiv s. prin s ă) A fi conform cu cerinţele moralei, religiei, bunei cuviinţe: a se cădea, a fi bine, a fi cu cale, a fi convenabil, a fi cuviincios, a şedea (s. sta) bine cuiva; p. ext. a trebui, Nu se euvire (== nu să cade N. test. 1648; nu trebue BIBLIA 1688) fraţii mei ceia dragii aceastea aşa a fi. COD. VOR. 125/2. Necuvioasa şi ce nu se cuvine să nu lucrăm, colt ESI, ev. 313/2s. Pentr’ aceasta să cuvine să iasă supt numele şi supt socotinţa... Măriei-Tale. SILVESTRU (1648), ap. GCR. I 125/». Şi foarte să cuvine să-l slăveşti si să-l măreşti. NEAGOE-VODĂ, ÎNVĂŢĂTURI (1654), ib. >4Mie nu mi se cuvine, ca unui arhiereu, să grăeso pe nimenea de rău. ANTIM, P. XXVI/ig. L-au sfătuit... în ce chip se cuvine... să vieţuiască, e. văcărescul, ist. 251/4. Nicm mă roagă ca să-i dau voie să vie să mă vadă singură!... şi nu ştiu de se cuvine, alecsandri, T. 303. Vara se cuvine... a mieşura această porţie de sare [la vite]. I. IONESCU, c. 5. Poveţe în privinţa timpului când se cuvine ca vânătorul să-şi pună puşca şi pofta în cuiu. odobescu, III 38/n. O prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine. EMINESCU, P. 304. Nu se cuvenea să-l supere. SLAVICI, N. I 155. Până unde se cuvine, mai mult să nu te întinzi, iord. golescu, ap. zanne, p. viii 247. Loc. a d v. Cum se cuvine = după cum se cere, cum se cade, cuviincios. Să ne curăţim cum să cuvine, să fim destoinici a ne împreuna trupului şi sângelui Domnului. MOLITVELNIC (1689), ap. GCR. I 284/29. Caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine. c. NEGRUZZI, I 147. N’apucară să sfârşească bine vorbele, şi unde începu să-i croiască cum se cuvine. ISPIRESCU, ap. GCR. 11 356./2. Te’nvaţă dela mme Ca să mori cum se cuvine. ALECSANDRI, P. P. 101/i. 3°. Refl. A se potrivi, a cadra cu..., a aparţinea la... De grai)’ şi bine, una cu alta nu se prea cuvine* IORD. golescu, ap. DDRF. Cuca la oricine nu se cuvine, ci numai la unsul lui Dumnezeu. id., ap. ZANNE, P. in 136. în gramatică... se nu-mesa '[nume] ,,comune“ cele ce se cuvin la mai multe persoane sau lucruri, iar ,,proprii" ccle ce... se atribuesc numai unei persoane sau unui lucru. MAIORESCU, L. 45. 4°. Refl. f A fi vrednic de, a se învrednici. însuşi tinse mâna, de apucă pre Petru, der e/p'ce .că credinţa aceluia, cuvcniiă-sc de aceasta. C'ORESI, EV. 268/ao. II. Sensuri şi funcţiuni neobişnuite. 1°. f (în traduceri vechi bisericeşti, redând pe paleosl. podobiti se) Refl., uni-pers. A se asemăna, a fi (s. deveni) asemenea eu, t a se (s)po~ dobi. Podobiiu-me (cuvcnii-mâ cor.) nesăturatul pustiniei. psalt. 207/;i». Cuvinc-se a bărbat înţelept ce zideaste casa sa spre piatră, tetraev. (1574), 211. 2°. Intrans. (Galicism, la alecsandri) A conveni (I 1°). Dar din cincizeci de bahmeţi... Nici-unul nu-i cuvenea. ap. TDRG. 3°. Tran s. (La delavrancea) . A recunoaşte, a aproba, a încuviinţa (1°). Mai toţi îi cuveneau partea, s. 24. [Se conjugă ca veni, însă numai la persoana a treia. | Abstract: (neobişnuit) cuvenîre s. f. = cuviinţă. Mai cu cuvenire este. cantemir, ap. DDRF. || Adjectiv: cuvenit (cu negativul necuvenit) , -ă. Parte de moştenire cuvenită, fiecărui moştenitor. LM. L-am ascultat cu atenţiunea cuvenită. TDRG. A. lua măsurile cuvenite, id. Te rog transmite familiei d-tale cele cuvenite. Cuvenitele închinăciuni din parte-ne (a. 1774). uricariul, 1 178/i. Supt cele cuvenite (appertinentiae) să înţeleg aice acele ce să alcătuese cu un lucru întru necurmată unire, codică ţiv. 50/i6. Am luat-o, cu toată onoarea cuvenită operei unui literat, c. negruzzi, I 7. Diacul însă nu a« adăugat cuvenita particulă, c. giurescu, bul. com. ist. v 119. Sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul, CREANGĂ, P. 332. Au făcut slujba cuvenită si pentru Bunavestire. marian, se, ii 221. (La unii scriitori bucovineni şi cu înţelesul „convenit") Au primit si popa pe urmă învoiala cuvenită, sbiera, p. 8/ul. — Din lat. convenio, -ire. Cf. cuvi i. n ţ ă, c u -vii n cios şi dubletul conven i. CUVENINŢl s. f. v. cuviinţă. C'UVEIiTĂ s. f. v. copertă. CUVERTURĂ s. f. Couverture. — Acoperământ (de postav, de pânză, de mătase, de dantelă, etc.) care se pune peste ceva s. cineva s. în care se înveleşte ceva s. cineva, învelitoare, p ă t u r ă. Cuvertura de pichet [a patului]. 1. teodoreanu, M. II 59. Cuverturile bolnavilor. CURENTUL, 1930, 29 Noemvrie. — N. după fr. CtJYET s. f. Cuvette. —- (Franţuzism). 1°. Globul dela capătul de jos al tubului unui barometru, în care intră mercurul. Cf. PONI, F. 71. 2°. Vas de tuciu, de porţelan, etc., fixat în perete, dedesubtul unui robinet şi care serveşte la spălat. Cf. lighean, 1 a v o a r. Caut cameră goală, euvetă, eventual, baie. (Mica publicitate) UNIVERSUL, 1934, 2 Martie, p. 12. 3°. Vas întrebuinţat la developarea clişeelor fotografice. [Se pronunţă de unii cu îl, ca în franţuzeşte, şi mai ales cu im: chiuvetă.] —- N. din fr. (diminutiv din cuve < lat. cupa). CUVIINCIOS, -OASA adj., adv. 1°. Convenable, qui convient. 2°. Conforme. 3°. Competent. 4°. Suf- CUVIINCIOS — 1061 — CUVIINŢĂ fi sânt. 5°. Juste, raisonnablc. 6°. Necessccire. 7°. Precieuw. 8°. Convcnablc, poli, respectueux. Po-linient. Mai de mult — mai ales pe la începutul sec. al XlX-lea — întrebuinţat cu mult mai des decât azi, când apare înlocuit prin diferite neologisme, cu sens mai precis. 1°. (Sens învechit). Care se cuvine (III 1°) s. îi revine cuiva după drept s. după merit, cuvenit, Cf. cuviinţă (2°). X'au făcut cinstea cea cuviincioasă solilor Ivi. E. VĂCĂRESCUL, IST. 254/so. Să dobândească şi ele [dobitoacele] în lume cuviincioasa lor fericire, drăghici, R. 131. Cinstea cea cuviincioasă. pann, ş. i 23/±>. 2°. (Sensuri învechite) Potrivit, convenabil, corespunzător, conform. S'au gătit Grigorie-Vodă de merindele cuviincioase pentru cale. let. III 174/is. Să le îndrepteze greşalele cu mijloc cuviincios. clain, ap. GCR. II 155/24. Până a se rândui la numita Ţeară-Rumânească un cuviincios Domm. tes. II 307/o. Cetind-o [anaforaua], s’au făcut cuviinciosul sfat si socotinţă (a. 1804). URICARIUL, 1 14/,La vremea cuviincioasă să-i fie marfa gata (a. 1810). ib. XIV 239/0. Carne bună si cu preţ cuviincios (a. 1813). ib. V. 20/a. Să facă fabrică, în cuviincioasa rânduială (a. 1815). ib. I 227/or,. Credincioasele slujbe... care ni le-au făcut cu toată sârg ui n-fa, în, locuri şi timpuri cuviincioase. şincai, hr. i 33I/1..-. Dacă la vreame cuviincioasă cade multă zăpadă... calendariu (1814), 88/7. Altă loghică mai cuviincioasă şi mai cu bun nume la theologhic decât a Sfântului Ioan Da-maschin n’am găsit. LOGHICA (1826), ap. GCR. II 253/37. [A fost discuţie] pentru alegerea şi aşezarea hrănii, care este mai cuviincioasă .şi mai arătată firii omeneşti. PISCUPESCU, o. 189/2o. Publicarisindu-să o lege după chipul cuviincios, nu poate nimic a se apăra, zicând, că nu i s'au făcut cunoscut. CODICĂ ŢIV. l/)2. Stăpânirea... va pune la cale pentru partea ce să:, află în patima nebuniei, rânduind cuviincios curator, pravila (1814) 103. Ştie să preţuiască un ceas şi să-l silească a-i da cuviinciosul rod. MARCOVICI, C. 54. Aştepta din zi în zi sâ îmi viu în vârstea cuviincioasă. gorjan, H. 11 184. Acum sosind vremea cuviincioasă,... împlinim şi cea... de pe urmă datorie. dacia lit. 40. A poruncit... să se facă... un cuviincios loc. pann, N. iE. II 6/4. Ar fi bine să dăm fieştecăria plânte pământul şi hrana ei cuviincioasă. 1. ionescu, c, 01. N’a fost cu putinţă a asigura la publicul teatral un abonament cuviincios pentru un artist de meritele lui M. Milo. SBIERA, F. 192. li Adv. Potrivit. Vel-Aga oraşului avea depline puteri de a ,,regula1' pe f iecare după cum îi părea lui mai practic sau cuviincios. BOGDAN, C. M. 45. 3°. t Competent. Comisia epitropicească va cere catagrafia a acii averi prin domnul dela cuviincioasa giudccătoric a statului aceluia. CODICĂ ŢIV. 39/9. 4°. f Suficient, îndestulător, destul de mare, cuvios (5°). Când dovezile... dau bănuială cuviincioasă de fiinţa ei,... caragea, l. 99/i. 5°. f Motivat, just, cuvenit, cuvios (3°). Tovărăşia se strică şi înaintea vadealii, fiind la mijloc vreo cuviincioasă pricină, pravila (1814) 87. Ne-putându-se dizlega fără decât pentru cuvimcioasă pricină... CODICĂ ŢIV. ll/30. 6°. f Necesar, trebuitor. Am avut purtarea cea cuviincioasă de grijă pentru slăbiciunea ta. beldiman, N. P. II 59. Ale căror oşti desfăcându-le, cu vitejia cea cuviincioasă le prăpădi. E. văcărescul, ist. 256/t. Stăpânirea, înzestrată cu cuviincioasă putere... marcovici, d. 486. Şcoala... nu are cuviincioasa lărgim,e. URICARIUL III 14/8. 7°. f Preţios, cu cuviinţă (8°). Au dăruit~o ca un dar mare şi foarte cuviincios, chesarie (1765), ap. GCR. II 78/29. 8°. (Astăzi) Conform cerinţelor societăţii, moralei .s. religiei; cu (bună)cuviinţă, convenabil, politicos, decent, rever enţios, cum se cade, cu cale. O discuţie cuviincioasă. Maiorescu, cr. i 243/:m. Moş Ioan Roată,, om cinstit şi cuviincios, cum sânt mai toţi ţăranii români de pretutindene. creangă, A. 151. I-au dat sfat cuviincios, contemporanul, I 162. Merse căt ana în palatul împărătesc şi, după ce făcu, cele cuviincioase, şi după ce-l salută cum se cadc,... zise. RETEGANUL, p. IIJ 18/ao. || A d v. El îi mulţumi cuviincios. BRĂ-TESCU-VOINEŞTI, ap. CADE. Harap-Alb... se înfăţişară cuviincios înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 257. [Negativul: necuviincios, -oasă. Multe lucruri necuviincioase, antim, p. XXVIII 27. [Ei] poftesc pre Domn să facă cele necuviincioase. MAG. IST. II 5. A-i supăra pe mazâli cu necuviincioase ur- mări (a. 1803). URICARIUL, IV 150/i3. Prea cu- \ viioasa Maria Eghipteanca, care era mai întâiu ne- : cuviincioasă [ = cu rele purtări, ca femeie], cum, \ s’au mântuit? drăghici, R. 94. [Constant’1 ce) Mare e un borfaş] deşi-mi vine foarte cu grm sa . aduc aşa necuviincioasă pâră împotriva sfântuh 4 împărat. ODOBESCU, m 71/i4. Purtarea neciw lucioasă a spânului, creangă, p. 209.] >■■■ ; — Derivat din cuviinţă, cu suf. adj. -ios. CUVIINŢA f vb. Ia v. încuviinţa. CUVIINŢĂ s. f. 1°. (Qui de) droit. Jm te titre. 2°. Convenance, decerne, bienseance, €jvou /*. 3°. O-bligation. 4°. Conformite. 5°. Egard, point \ de vue. 6°. Dignite. 7°. Raison. 8°. Magnificence. f grâce. 9°. Ressemblance. 10°. Convenance. 1°. (Rar) Ceea ce i se cuvine (I 1°), îi revine de drept duiva, e e h 1 t' a t e, merit. Cu 1 puvidnţă (= pe bună dreptate) se socoteşte acei 1 Şi.000 lei 1 (a. 1807). uricariul iv 108/2. Până să fcjfaă [das- călul] morală unora şi până să, bată pe pei de cuviinţă [ = pe cei cărora li se cuvenea, care meritau bătaie], clopotul suna de, ieşire. Tj el a vr an -CEA, ap. TDRG. 2°. (De obiceiu) Ceea ce se cuvine (I 2°) cuiva, ce se cade, e cu cale să facă cineva, politeţe, d' cenţă, purtare bună, cuviincioasă, politicoasă, c bunâ-cuvii n ţ ă (subt bun IV 3°). Lui Du nedzău în cuviinţă slujind... DOSOFTEIU, V. S. IV. In ţări,ie şi în cuviinţă bună se îmbracă. PENTIC* STAR (1694), ap. GCR. I 313/îs. După un ce de joc, orice urmă dc cuviinţă încetă. DELAVRA, CEA, ap. CADE. # Loc adv. si adj. Cu (s. cie, după, rar în) cuviinţă = cum se cuvine, cum sacade, cum trebue, potrivit, nemerit, cu cale (1°;. corect, bine, frumos, în ordine, metodic, cuviii* cios, convenabil, cuminte, înţelepţeşte, (în opoziţi cu) fără (s. f peste) cuviinţă = nepotrivit, necuviincios, necorect, fără (de) cale. Hrană cu cuviinţă dau sufletelor noastre. CORESI, EV. 39/ . Socotind a fi, lucru cu cale şi cu cuviinţă, let. III 170/i». Cu cuviinţă am găsit a scrie şi acest lucru. ib. iii 295/2. într’acest chip era brâul fecioarei; iar cosiţele... nu le lăsa a zburli preste cv viinţă din vânturile ceale subţiri. ILIODOR (1773), ap.GCR. 11 91/s8. Fără nici o cuviinţă era judecăţile. mag. IST. 11 21/1. Aşa trebue râtezaţi fagurii, ca să se poată cu cuviinţă aşeza stupii pre iarnă, economia, 195. Vă învăţăm acele ce socotim de cuviinţă spre folosul şi împodobirea năravurilor voastre. DRĂGHICI, R. 4/6. Nu sântem vrednici a te pomeni după cuviinţă. GORJAN, II. IV 231. A împlini... după cuviinţă înalta sarcină ce era pusă asupră-le. MARCOVICI, D. 159. Nu e de cuviinţa unui om căsătorit... a lăuda astă... patimă, c. negruzzi, 1. 74. Te las în voia ta să CUVIINŢĂ — 1062 — CUVIOS pui la cale cum îi găsi mai bine de cuviinţă. A-lecsandri, T. 1228. Tu, autor al manualului de vânătoare, n’ai socotit de cuviinţă\ a număra şi turturica printre pasările de vânat? ODOBESCU, iii BT/a. Nu înţelegem poate după cuviinţă... arta renaşterii, iorga, ap. TDRG. Am făcut şi eu un praznic,... şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumătre. creangă, p. 30. Le întâmpină după cuviinţă, ispirescu, m. v. 27/23-2-1. | f A fi de cuviinţa cuiva = a se cere (ceva) dela cineva, a fi o datorie (morală) a cuiva. Cuviinţă ne iaste a face. CORESI, EV. 306/®. Cuviinţă iaste noao (cu cuviinţă iaste N. test. 1648; s ă cade noao. BIBLIA 1688), id., ib. 505/n. Las’acmu aşa amu iaste cuviinţă noao\ a îm/plea toată dereptatea. TRAEV. (1574), 204. 3°. Ceea ce trebue, e dator să facă cineva, trebuinţă, datorie, obligaţiune. Să cerceteze pe dăscăli de păzesc cuviinţa lor (a. 1803). uricariul, 1 280/s. Doc. adj. De cuviinţă — trebuincios, necesar. Cea de cuviinţă alcătuire a bunei rânduiele (a. 1814), ib. l 185/32. Cele de cuviinţă = cele trebuincioase, necesare. Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boieriul în gândul său, după ce orândui cele de cuviinţă, creangă, p. 301. 4°. (învechit) Ceea ce se potriveşte cu..., e conform cu..., potrivire, conformitate. „Ceasul“ zice [= însemnează] cuviinţa vreamiei. CORESI, ev. 184A. Mai cu cuviinţă/ BIBLIA (1688), pr. 4/w. Fiind atâta întunerice de oameni, din frumseţă şi din stai nici unul nu era vrednicu a să alătura lui Xerxis, nici a fi mai destoinicii au mai cu cuviinţă [GL.: potrivit] ca să aibă cinstea acestor fără de număr oameni, herodot, 415. După cuviinţă = în conformitate cu, conform. Să arăţi credinţe, cea întru tine după cuviinţa dreptăţii. TES^ ll 308/s. Ingrijeaşte şi de ţinerea casii sale după cuviinţa treptii întru care se află, marcovici, D. 139. 5°. Privinţă. îndulcesc sufletul den toate cuviinţele. CORESI, EV. 241/î. 6°. f Vrednicie. Cf. cuveni (I 3°). Când cuviinţa nu aducem, şi dumnezeiia pesteaşte şi se opreaşte. coresi, ev. 268/30. 7°. Motiv, îndreptăţire... Nimic nu se porunceşte... fără de a se arăta... cuviinţa pentru care se dă porunca. E. văcărescul, ist. 251/20. 8®. f (Mai ales cu atributul mare, după slav. velileapota s. lat. magnificentia) Slavă, măreţie, strălucire, fast, decor, graţie, frumuseţe. Slavă şi mare frumseaţe (cuviinţă dos.) puri ’ [ = pui] spr’insu. ib. 34/si. Cf. ib. 299/37. Steale luminate ce lucesc pre noapte, De dau cuviinţă, dosofteiu, ps. 27. Fără de tată, cu dumnezeiască cuviinţă s’au născut. MINEIUL (1776) 68 2/2. cf. 130, 1182/i. Calul... se purta cu mare cuviinţă, păşind, înainte lin şi cu bună ocârmuire. iliodor (1773), ap. TDRG. Ziua începeri/i anului nou este totdeauna de mare cuviinţă. marcovici, d. 2, cf. C. 55. Ajungând la uşa unei cămări foarte strălucită şi de mare cuviinţă, văzu un tânăr. gorjan, H. 1 67, cf. 78, 84. 9°. f (Slavonism; cf. cuveni II 1°) Asemănare. A doa cuviinţa ei: iubeaşte vecinul tău. tetraev. 1574), 239. După chipul său şi după cuviinţă zidi-i-au din ’nceput omul. molitvelnic (sec/xvii) 12 v 3—4. cf. 8 v 13. 10°. (Franţuzism) Ceea ce e convenabil, convenienţă. Artele folositoare şi cuviinţele civilizate. BĂLCESCU, M. V. 7/9. [încercare de latinizare: cuveirînţă t s. f. Ar fi contra oricărei cuveninţe nu numai de-a primi din partea vasalilor o asemenea hârtie, ci nici a intra cu dânşii în asemenea vorbe, ghica, A. 745. Mai găsiră de cuveninţă a orândui (a. 1817), uricariul, v 25/o. [ (Negativul) necuviinţă s, f. = lipsă de cuviinţă, faptă, purtare s. vorbă necuviincioasă ; f lipsă de credinţă religioasă, ne» credinţă (LB.). Necuviinţă mi să pare a-l trimite. N. test. (1648) (= pentruca fără socoteală mi se pare a fi trimiţându-l. biblia 1688); ap. COD. VOR. 72/ii. Lucrurile care se fac cu necuviinţă şi fără de cale. antim, ap. GCR. II 28/22. Băncile murdare şi încărcate cu necuviinţe. delavrancea, ap. TDRG. Era un noroc pentru mine, dacă, unul din copii săvârşea o necuviinţă. c. petrescu, î. 11 235. învinuind pe împărăteasa cu fel de fel de necuviinţe. reteganul, p. 11 272-a. 1 Verb: cuviinţă f P v. încuviinţa.] — Din lat. convenientia, -am „potriveală, armonie'4 (modelat, ca sens, după verbul a se cuveni). Cf. cuviincios şi dubletul convenienţă. CUVINŢEL s. a. v. cuvânt CUVIOS,-OÂS adj., subst., adv. 1°. Semblable. 2°. Convenable, tempere. Convenablement. 3°. Juste, raisonnable 4°, Enclin ă. 5°. Raisonnable, suffi-sant. 6°. Poli, respectueux. 7°. Pieuoo, Reverend, 8°. Sage, intelligent. 9°. Imposant, beau. — Mult mai des întrebuinţat în limba veche decât astăzi. 1°. t Asemenea, asemănător. Cf. cuven i (II 1°). Dumnedzeu, cire e ca lire (cere e s o ţ ţie HUR. cine-i de-asea m e 11 e ţie DOS., cine e cuvinos ţie COR.) PSALT. 139/25. Nu e cuvinios (cuvinos sch., cuviiosu cor., vor., aseamine COR., aseamenea dos., soţ HUR.) ţie în Dum-nedzei, Doamne, ib. 177/g, cf. 177/27. 2°. f Potrivit, cuvenit, cuviincios (2°), convenabil, corespunzător, cu socoteală. Cf. cuveni (I 2°). Iar cum mi se pare lucru mai cuvios, eu voiu zice. HERODOT, 309/2i. Şi vara năduşeli nu sânt ca aice la noi, ce călduri cuvioase [ = temperate, suportabile] puţin primăvara, cum este la noi la Maiu, la Iunie. let. i 27/w. Ceale îmiţe-leapte si cuvioase socotele. M. costin, ap. gâdei. Nimică nu este mai cuvios decât a avea în ce răzăma supărarea. LET. 111 35/3b. Măhrămile ceale de şters... să f ie cuvioase doao. LITURGHIE (1702), ap. GCR. I. 346/i9. Cine mult gândeaşte, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemereaşte. CANTEMIR, IST. 83. Să aflăm dar şi ajut or iu în vreame cuvioasă. MINEIUL (1776), 165 y2. Despre cuvioasa (= la timp potrivit) culeagere a strugurilor, economia, 161. A fieşcecăruia după a sa rânduialâ... cuvioase vestminte şi podoabe, ţichindeal, f. 63. il Adv. Tot chipul de flori,., ca, cum cu mâna în grădină, pre rând şi pre socoteală ar ft sădite, cuvios se împrăştia, cantemir, ist. 125/3i. 3°. f Drept, îndreptăţit, motivat, cuvenit, cuviincios (5°). Din cuvioase cauze. LB. Aflând cuvioasă pricină de a porni pe Turci să trimită oşti cătră marginea Poloniei... şincai, hr. iii 10/8. cf. ECONOMIA, 147. 4°. f Cu aplecare, aplecat, dispus spre... Cine nu lăcomeaşte şi nu iubeaşte avuţia, spre milostenie foarte cuvios fi-va şi milostiv şi îndur ăt or iu. CORESI, EV. 83/si. 5°. f Destul de mare, suficient, cuviincios (4°) ; însemnat, respectabil. Cunosc,ură amândoi cuvioase hărăzirile dela împăraţi. N. costin, ap. GCR. 11 2/33. S’au aşezat cuvios număr de familii... sârbeşti. ŞINCAI, HR. III 171/so. '6°. (învechit.) Cuviincios (8°), cu cuviinţă, convenabil, politicos, decent, reverenţios, respectuos, de omenie (LB), omenos, cum se cade, cu cale. Tu slujeai la masă, Cu faţă voioasă, Vorbă cuvioasă. TEODORESCU, P. P. 420b. Mult mi-e cuvioasă şi frumos se poartă,. pop., ap. DDRF. 7°. (Une-ori întărit prin adv. prea; se întrebuinţează ca atribut dat sfinţilor, feţelor bisericeşti CUVIOS — 1063 — CVAN5TU5Î • şi mâi ales călugărilor). Cucernic, (bine)1 credincios, evlavios, pios, cu frica lui Dumnezeu; p. ext. sfânt (LB). Spăseaşte-mă, Doamne, că scăzu preapodobnicul (cuvinosul HUR., preacuviosul DOS.) psalt. 17/»o. Fereaşte Domnul sufletele preapo-dobnicilor (cuvioşi,lor DOS., cuviinoşii HUR.) săi. ib. 202/is. Nevoindu-ne mai vârtos a fi derepţi şi cu bună govire şl cuvioşi; cum se eade creştinilor. coresi, ev. 549/sc. Svăntă şi precuvioâsă fecioară. varlaam, c. 12. Vieaţa şi petreaccrea acelor dentru 'Sfinţii cuvioşi părinţii noştri Varlaam şi-Ioasaf, scrisă-de preacuviosul... părintele nostru Ioan Damaschin, (a. 1648), ap. GCR. I 129/32. Cu toată mintea, înţelepţia, arătarea, spunerea şi îndreptarea a cuviosului întru ieromonaşi chir Ignat,ie. PRAV. DE târgovişte (1652), ib. I 157/8. l‘reacuvî6sUor egumeni, smeriţilor preoţii, biblia (168S), ih. I 279/m. Cânta biruitoriului laudă cuvioasă. MINEIUL (177C), 6 Va- Se dete cu totul ■•spre fapte sufleteşti şi cuvioase, gorjan, h. iv 201. Mulţi din supuşii tăi cei mai de jos sănt mai otwioşi şl mai curaţi decât tine în ochit judecătorului gândurilor. MARCOVICI, D. 314. Platon,' ucenic a[ 1] cuviosului stareţ Paisic. c. NEGRUZZI, l 215. Ea mergea -bucuros la biserică, se spovedea foarte des; iar când ţăranii ii ziceau că, prea e cuvioasă, ea, se roşea, odobescu, i 6/«o. Biserica’n ruină Stă cuvioasă, eminescu, p. 18. La Neamţu’n sfânta mănăstire, Stau rând toţi fraţii în Hristos, Au gândul drept şi cuvios Şi eântă versuri din psaltire, coşbuc, B. 105. Tângui cuvioasa Velaski. c. PETRESCU, î. li 242. Cuviosul Pavel... al cărui hram biserica îl cinsteşte în ziua de 6 Noemvrie. P/.MFILE, S. T. 73. Sfaturile cuviosului stariţ. creangă, A. 76. Femei cuvioase, teodorescu, P. P. 412b. | Substantivat. Călugăr (călugăriţă) ; sfânt (sfântă). Văzu nişte cuvioase pe lângă un schit trecând, pann, ş. ii IS/m. Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine.1 creangă, a. 139. Au ieşit din lumea asta şi-au dat în lumea cuvioşilor. RETEGANUL, p. iii 33/u. | A d v. Cu cuvioşie, cucernic. Urând: „pace tuturor". La care blagoslovenie preoteasa şi cu fetele răspund cuvios în hor: „şl duhului tău, amin“. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. S°. t Cuminte, înţelept, inteligent. Iară Chiros, ercscănd şi arătându-se dintru vârstnicii lui mai viteaz şi mai cuvios (Notă: cuminte). HERODOT, 52/Zo. Cuvioasa iscusinţă atunce mai tare razele sale sloboade, arhiva r. i 50. 9°. t Arătos, frumos; impunător, măreţ, chipeş, plăcut, distins. Voinic frumos şi cuvios, moxa, 398. într’acea ţară cocon frumos şi cuvios ca acela nu s’au arătat, varlaam şi ioasaf (164S), ap. GCR. I 132/a. La stat era om cuvios, let. i 172/u. Era... mănunţăl la stat, dar cinsteş şi cuvios la chip. ib. II 176/m. O zidi [bolniţa] din teme, lie..., care stă până astăzi foarte cuvioasă, mineiul (1776), 160y2. Chipul său, cel cuvios, barba sa cea lungă, beldiman, n. p. 105. Unul din cei mai de frunte şi mai cuvioşi dintre farisei. marcovici, d. 131. Doamnă frumoasă, Mult mi-e cuvioasă, teodorescu, p. p. 78b. Trei lebede albe, Albe ’n pene şi frumoase, La privire cuvioase, ib. 421b. || Adv. Frumos. Au început vulturul a cânta atâta de dulce şi cuvios... COZMA (1692), ap. GCR. r 297/,,,. [Pronunţ, -vi-os. | In unele texte vechi n muiat (cuvinos) se recunoaşte în grafiile cuvinos şi cu-vinios. | Negativul: necuvios,-oasă adj., subst., adv. (Ad 3) Să se rîdice deasupra viilor această necuvioasă dare (a. 1760). uricariul, ii 32/i2; (ad 7°). Râvniri spurcate şi necuvioase? CORESI, ap. GCR. I 30/j3. Graiuri necuvioase. DOSOFTEIU, PS. 21. Tot răul şi tot cugetul necuvios. ANTIM, P. 81. Iară începătura acestui lucru urît şi ne- cuvios (omorîrea lui Ştefan Cornea de către boieri) s’au făcut de Mihul Hatmanul. M. costin, ap. gâdei. Acel mai mare din lucrurile... necuvioase şi necăzute ce s’au înmulţit (a. 1764). uricariul, i 309/u. Scurtare de vieaţa lui cea necuvioasă i-au sosit. mag. ist. ii 202/2. Făcând eu şi alte necuvioase şi pagube (a. 1788). iorga, s. D. xii 112. Necuvioasele urmări ale amorului. PANN, E. I IX. Voi sunteţi satane necuvioase. şez. viii 74. Fii necuvioşi. teodorescu, p. p. 413. (Substantivat) Necuviosul = diavolul. FURTUNĂ, v.; (ad 9°). Având el [Isop] un trup ca acela necuvios (= urît, schimonosit), isopie (ca. 1705), ap. GCR. I 351/Vj. | Adverb: cuvioşeşte t = (ad 7°) cinstit, evlavios, cu pietate. De care lucru cuvioşeşte sfântul Augustin adevereşte. CAN-TEMIR, ap. DDRF. | Abstracte: cuvioşie (cu negativul necuvioşie) s. f. = (ad 6"-7°) bună-cuviinţă, politeţe, respoct, omenie; cucernicie, evlavie, sfinţenie. întru feaţele lor să vedea toată cuvi-oşia şi cinstea, beldiman, N. p. I 92. Vedeţi a lui cuvioşie creştinească, arhiva r. i 70. Faptele bune şi, cuvioşia acestui bărbat, potoliră cârtirile poporului, c. NEGRUZZI, I 241. îşi arătă însuşi necuvioşia. PANN, P. V. I 13. (însoţit de pronumele posesiv, titlu de cinste dat călugărilor s. altor feţe bisericeşti). Cuvioşia-sa părintele protopop. I/M. Guvioşiile-voastre arhimandriţi şi egumeni. MELHISEDEC (1773), ap. TDRG. Cuvioşia-sa au arătat aceste scrisori (a. 1797). URICARIUL, XVI 234/,. Cuvioşia-sa ieromonahul Teofan (a. 1810). ib. VI 352/25. Cuvioşia-ta eşti preot ori numai călugăr? stănoiu, C. I. 11. | Verb: cuvioşâ Ia t = a face pe cineva vrednic de ceva, a-1 învrednici, a-1 primi, a-1 cuveni (I 4°). Doamne, cu dulceaţa ta cea de vecie cuvioşadsă pristăvitul dela noi. molitvenic (sec. xvii), 2 v /1-2. Cu-vi,oşadză-l în neveehita-ţi lumină, ib. 13 v /1-2.] — Derivat din cuveni, prin suf. adj. -ios. CUVIOŞÂ t Vb. Ia CUVIOŞEŞTE adv. CUVIOŞIE S. f. CUVIŢ ! interj. CUVIŢ vb. Ia intrans. J "”*v CllZĂCICA s. f. (Bucov.) Mendiante. — Cerşetoare (Straja). Com. tomiac. [Pronunţ, cn-zacî-că.] — Cf. rut. kozadka „căzăcioaică). C'OzniţA s. f. v. cuşniţă. ClIZUNÂC s. m. (Cui.) v. cozonac. CV A- v. CA- s. CUA- CVĂDRANS s. a. t Quart (d’une succession).— (Jur.) A patra parte dintr’o moştenire (trei din douăsprezece părţi). Părţile din moştenire se numesc... cvadrans, S din 12 [părţi], pravila (1814) 145. — N. din lat. quadrans, -tis „a patra parte dintr’ un cerc". Cf. tripletele c u a d r a n t şi cadran. CVADRÂT, -A adj., s. m. şi a. v. cuadrat. cvadruplă vb. 1“ v. cuadruplu. CVÂNTUM s. m. sing. Quantum. '■— (Latinism) Cantitate, număr, mărime, sumă. Comisiunea va judeca asupra daunelor-interese şi asupra cvan-tuntului lor. HAMANGIU, C. C. XXXIII. Să se v. cuvios. CV ATM' 1064 — CVOŢIENT •Iertare Camera, satisfăcută ou acest evantum (ic lămuriri date. MAIORESCU, D. H 260. — JV. din germ. Quantum, idpm (lat. quantum ..<■»>") Cf. dubletul <• S t. CVAKT s. a. v. ruarl. CV ART s. a. (Jn-)quarto. — A patra parte din-tr’o coală, de hârtie. (Tip.) Format de tipăritură, ia oare coala se împătură în patru, sfert. Cf. MOLIN, V. T. 29. [Plur. <■varturii.] — N. din gemi. Quart, idem. (lat quartus „al patrulea). Cf. euar f. CVAKţ s. a. Quariz. — (Win.) Mineral foarte răspândit în natură, de aspect — de cele mai urnite ori —• incolor, transparent sau translucid, formând cea mai mare parte din nisipuri. Compus din siliciu aproape pnr, are duritatea mai mare decât sticla. Cf. e r e m en e, b i c a ş, b e a h o, bean c ă. beuţă. (Plur. -furi.] — N. din fr. s. din germ. Quarz. CVÂRT s. f. v. cuartă. CVARTAL, s. a. 1". Quartier. 2”. Trimestre. — (Germanism). 1°. (învechit; în Mold.). A. patra parte dintr'un oraş, cartier; p. est. o pnr te dc oraş (stamati), mahala (AUSCSANDKl, T. 1771). Pii la cvartalurile capitalei se vor împărţi la (a) cei săraci hani (a. 1834). URICARIUL, VI i I 193/*. Su,-hurra... era cvartalul cel mai desfrânat al Itomei. OLLĂNESCU, ap. TDRG. Comisar de efortul. A-L.ECSANDRJ, t. 1097. Av spart şi jefuit toate vilele... din cvartalurile unde manifestau, cuvântul mold. 1930, 7 Septemvrie. 2°. (învechit.; în Transilv.) A patra parte dintr’un an, trei luni, trimestru. Cf. panţu, pr. 32. [Plur. -taluri. | Şi: cfartâl.J — iV. iu sensul 1° din rus. cvartalu, idem, în sensul 2" din germ. Quartal, idem. Cf. fârtal. CVARTET s. a. (Muz.) v. cuartet. CVARTIR s. a. 1° Quurtier. 2". Dciucure. 1°. (Armată. în vechiul Regat; învechit). Cartier (2°). ati izbească fără de veste pă flota rusească... şi pă oştile ruseşti cc se afla la cfartirvri, fără dă’ grijă. DUMITRACHE, C. 436. Strvmio-rindu-se orăşenii pentru evartiruri. dtonisie ECLES. 233. Casa tui Jfilip Lenş... unde atunci se afla in quartir şeful cancelar al contelui K. GHICA, S. 4.87. Neamilvi are iară să vie in ţară cvartir să ceară. ALECSANDRI, x.,127. Compus (germ. Quartier meister, rus. kcartinitisjsterit). Cvartir-mai (e) -struf = ofiţer însărcinat cu aşezarea şi hrana unui corp de trupe, t vel con a o elu. An luat în robie un efartir-maistru (adecă vel-conaecin) şi câţiva Moldoveni. let. II 69/*!. Marele clucer, care, era evartir-nuiiestrul cel, marc ai armatei, bălcescu. m. V. 595.] 2°. (Mai ales prin Transilv.; învechit) Locuinţă (provizorie), g a/. d ă (XX 2°). Să se mute cu far-tirul acolo. GORJAN, H. IV 102. TJn argat capătă pe lună tain... şi cuartir. i. IONESCU, D. 522. Te-am căutat la cvartir şi mi, s’a spus că te-ai mutat. AGÂRBICEANU, L. T. 79. (Plur. 4 ir uri şi -tirc. j Şi: cuartir, fartîr t s. a., scris mai de mult şi efor tir, (/var tir. V e rb: evar-tirui TA,a = cartirui.] — Din germ. Quartier, idem (în vechiul Regat, poate, prin mijlocirea, rus. kvartira). Cf. dubletele c a r t j e r .şi e o r t e 1. CVARXIR-MAT (E)STRU (Mii.) s. m.l . t.-, r v. cvartir. CVAS s. a. Kwas. — (Rusism) Băutură acră şi răcoritoare, asemenea borşului, pe care o bean Ruşii. Cfas nu vor să Oeie. c. NEGRUZZI, 1.1 176/». i Cvas grecesc = un fel de vin dulce, bogdan, c. M. 22. [Plur. cvasuri. DM. | Şi: efas s. a.l — Diri rus. kvasu, idem. CVESTOR s. m. cvkstCră S. f. CVI V cui. CVIETĂNŢIE t s. f. v. chitanţă. CVIETtSM s. a. sing. v. chietism. CViNTA s. f. 1°. Im,pot du oinqidemc. 2°. Quinte. 1°. t Dare consistând din a cincea. parte din recoltă. Darea decimelor, a novelor, a erintelor. a evartelor. şincai, i-ir. iii 82/s. 2”. (Muz.) Interval între cinci note consecutive. Of. stamati, ARISTIA, PL. o el mai, mare [tub al cimpoiului] dă fundamentala, iar eelult cvinta. PAMFILE, ,T. III 40. [Şi: cuintă s. f.] — N. din lat. quinta „a cincea" şi fr. quinte. CVINTEt/ s. a. v. chintic. CVINTESENŢiV s. f. v. chintesenţă. CVIT adv., s. a. 1». Quitte. 2». Impâl. 1°. Adv. (Numai în loc. invar.) A' fi evit s. u- ieşi la evit = a nu mai datori nimic (unul altuia), a se achita, a se fi răfuit, a nu mai avea nimic de împărţit. Cf. DICŢ. Când unul, când alt-u’ la evit iese. pann, ap. şăineanu, d. u. Săntem efit dc acum.. ALECSANDRI, ap. id. 2°. f S. a. Impozit pe fabricatul ţuicii. Aceă rclniţă să, fie scutită, fără a, fi supusă vre unei, plăţi de uvaet. efit, sau vre-o altă dare (a. 1819). IORGA, S. D. VI 54. IŞi: efit- | Plur. (ad 2®) efituri. |] Verb: (< rus. Ivitovati), cvitui, efitui IV", (în Transilv., după germ. cjuittieren, idem) evită, cuitâ 1“ (alexi.) = a plăti o datorie, a. achita (2°) ; a da chitanţă, a descărca (DICŢ.) ; (.mimai Ia POLIZU) a cheltui, a risipi (banii): refl. Cf. fi tui (1°) = a se achita. CIHAC, U 88. | Abstracte: cvituîre s. f. Curatorul mesii este ilatoriu... să, facă cătră, giude-cătorie raport pre larg pentru cvituirea creditorilor. codică ţ:lv. 201/™; cvituiâlă s. f. polizu.] — JV. din germ. quit.t. idem. (1°), sau (în Mold.) din rus. l-vită. JAHRESBER. îl 201. Cf. dubletele f i t, chit. cvitA vb. ia v. evit. CVIXAnţA s. f. v. chitanţă. CVITUI vb. IV» Ş. d. v. evit,, ş. d. CVOŢlfiNT s. a. (Mat.) v. coţient.