A. A s. m. «A»*— Litera d’intâiu a alfabetului şi sunetul pe care-1 reprezenta. ?— N. din lat. A. A prep. 1°. Exprima un raport local, răspunzând la întrebările unde? (stare) şi încătrău? (mişcare). Din cele mai vechi timpuri acest a a fost înlocuit prin la, mai rar prin în. S’a mai păstrat până azi în unele construcţiuni devenite adverbe locale, precum : acasă, a fiind, alături, alocuri, ales, amână, aminte, amoiu, amunte etc. în texte vechi şi în dialecte a se simte încă, în unele dintre aceste adverbe, ca element prepoziţional: Vădzuiu un diacon ieşind din oltariu cu cădealniţa a mână. dosofteiu, v. s. 12/t. Bădişor ca badiu mieu, Nu-i cât ţine Dumnezeu, Făr’ mai este-un brad a munte. Ca bădiţa mieu de frunte, ap. HEM. (Orlat, în Transilv.). Tot astfel se mai găseşte prep. a în cazuri unde astăzi putem spune numai la sau în; Juca fata Irodia-dei a mijloc, radu d. măniceşti (a. 1574), ap. HEM. (:„saltavit filiaHerodiadis in medio“.) Ilanul, având a ochiu pe Nicolai-Vodă, aflat-au vreame... de au scos domnia ţării lui Dumitraşco-Vodă. N. COSTIN, let. ii2,89. Lucru mic a samă a nu se băgă... a nebunilor lucru iaste. cantemir, ist. 174. Se sculă şi-şi ridică patul a umăr. varlaam, c. 52jv (a um,eri se aude şi astăzi în Transilv. şiMaramurăş. jahresber. vi, 40). Găsim chiar: Puţini bani aveam a mine. furdui (a. 1818\ ap. GCR. II, 226/26. în vechime: Se sui la ceriu şi sădea a dereapta Tatălui, cuv. D. bătr. ii, 103 (s. XVI), azi: de-a-dreapta, de-a-stânga; de asemenea: Cu toporu cVa spinare. ap. HEM. 42. (Vălenii-de-munte). 2°. Exprimă un raport de timp, răspunzând la întrebarea când? Azi înlocuit prin la. Adverbele în care s’a păstrat sânt puţine : aorea, aseară (cfr. amână), căci cele mai multe au devenit substantive: achinclie, amiaz, amiazăzi, amproor, amurg, aprânjor, aprânz, asfinţit, ave-cerne. Ca element prepoziţional se mai simte a în vechiul a tim,p: Si nu va răspunde cela ce-i în strâmtoare până a timp. dosofteiu, ap. HEM. 39 (: „et non deficiet qui in angustia fuerit usque ad te mp us). Dar că odinioară avea vitalitate mai mare, se vede din exemple ca : Când au fost Sâmbătă pe a prânzul cel mare, iată că au şi sosit Bekir Aga. N. costin, let. ii2, 125, sau din formaţiuni ca: a-bună-oară, a-dese(-ori), a-une-ori, a-rare (-ori), în care a s’a adăogat în mod pleonastic. 3°. Exprimă un raport instrumental sau modal, răspunzând la întrebarea cu ce? sau cum? une-ori la amândouă. Astfel, în loc de privesc a milă, se poate spune, fără ca sensul fundamental să se altereze, privesc cu milă (cu instrumental) sau privesc milos (adverb modal). Acest a se mai păstrează în unele adverbe, ca abunăseamă, alene, anevoie, anume, arasna etc. şi se adaogă în mod pleonastic şi la adverbe ca tocma (v. atocma) ieveqb (v. aievea), idoma (v. aidoma). în texte vechi mai întâlnim : Nu cu evanghelia numai strigă, ce şi cu dwnnezeeşti prooroci... a mănunt spune. mss. (s. XVII), ap. HEM. 38, unde azi spunem: cu de-amă-nuntul. Aici trebuie socotite şi adverbe ca: cu de-a-sila, de-a-rostogolul etc. şi numirile de jocuri copilăreşti, precum: de-a-armaşul, de-a-asvârlita etc. || Din acest sens instrumental-modal s’a desvoltat o funcţiune nouă: a exprimă o asemănare. în fraza: Urcă-te, leică, într’un copaciu mare şi te uită în toate părţile, doară de vei vedeă aşa ceva, care să semene a sat. ispirescu, l. 336, sau :’ Un fir de mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună..., decât a fir de tort. eminescu, n. 8, prepoziţia a corespunde instrumentalului c u. Prin analogie, s’a trecut de la apercepţiunea prin simţul văzului la cea prin simţul mirosului şi a auzului şi, în loc de a se mai spune „semănând au, s’a exprimat în mod eliptic: De la uşă îmi mirosea a azimă caldă. vlahuţă, cl. 40. Vasul acesta sună a spart. LB. | Astfel a ajunge, prin extensiune, să aibă un sens apropiat de al conj. ca: Barba şi punga... te făcea să calci a popă. CREANGĂ, A. 86. Prea eră pipernicită şi slută,.prea strenţuită şi nespălată şi-ipărea mai mult a belea decât a om de ajutor în casă. slavici, Y. P. 39. | Acest a, urmând cu predilecţie după verbe care exprimă o*„prevestire44, sensul „asemănării44 face loc pe încetul celui de presentiment: 0 adiere rece.... şuieră a primejdie, idem, v. P. 156. A lupilor potaie vine... urlând a moarte, alecsandri, p. iii, 478. Sta în loc şi fluieră a pagubă, ispirescu, l. 139. Un vultur ţipă a ploaie, şez. ii, 151. „Să ştiţi, măi, că asta nu-i a bineu, zise Moş Niţă a Saftii. Ş’adevărat că n’a fost a bine. vlahuţÂ, cl. 115. \ Vânt a secetă, semn a bucurie. HEM. 44. Mănâncă a foamete. şez. iii, 85. Prin noapte se bat apieire. coş-BUC, F, 83. Ţi se lungesc ochii a drum. vlahuţă, p. 118. Mustăţile îi caută a oală. pann, p. v. i, 111. Câte-odată, prea a-rare, A târziu când arde lampa... eminescu, p. 5. Cânii______ la el se reped Şi latr’a pustiu Şi uri’a morţiu, alecsandri, p. p. 187. 4°. Exprimă un raport final, răspunzând la întrebarea de c e ? Acest sens s’a desvoltat din cel local care, arătând direcţia, exprimă de multe ori şi scopul. Astfel, în trage a somn, a mare, a sărăcie, se exprimă direcţia, dar în: Mearsă în pădure a leamne. dosofteiu, v. S. 26/2, Ieşind a vânat vădzit un cerb. idem, 22/2, Că şi dracul mi-o boceşte, Când porneşte’n vale-a peşte, marian, sa. 63, Merg prin sat a păpu-şoiu. reteganul, ch. 201, e exprimat şi scopul. | în vechime, şi azi încăîn Sălagiu (v AID A), întâlnim foarte des6 ori şi un a c e? = „pentru-ce ?44 A ce iubeşti deşertăciunea? dosofteiu, Y. s. 125. Dumnezăul mieu, ia-mi aminte; a ce mă părăsişi? psalt. slavo-rqm. (a. 1680), ap. HEM.48. (:„quare me dereliquisti?44). || Din acest sens final s’a desvoltat prep. a înaintea infinitivelor.. Se gătea a-l strivi cu piciorul, ispi- Dieţionarul iimbii române, 1. XII. 1906. 1 A — 2 — ABA rescu, l. 44. N’am venit a peţl. alecsandri, p. p. 450. Plecară a se întoarce de unde veniseră, ispirescu, l. 78 etc. Din astfel de cazuri s’a generalizat uzul de a exprima infinitivele prin prep. a (cfr. germ. zu, engl. to) şi după, verbe care nu indică o direcţie sau un scop. [Infinitivele fără a s’au mai păstrat numai în următoarele cazuri: după verbele ajutătoare: vom face, aş dori; la imperativul prohibitiv: nu lucră; după pot şi ştiu: pot merge, ştiu cântă; după un timp al verbului aveă urmat de pron. rel. sau de adverbe, cu sau fără prep.: Trebuie să ai ce pune în locul ei. ispirescu, l. 207. Nu mai ştiau ce face. idem, 294. N’am cui spune. Am la cine alergă la o nevoie. N’are după ce bea apă, de sărac ce e. Nare Cum grăi altfel. Nam de unde şti. Infinitivul poate fi despărţit de a numai prin negaţiune, forme pronominale şi particule: E greii a nu-l prea supărăJ Une-ori prep. a e întărită prin alte prep. finale: II rugaiu să se lase de a face călătoria, ispirescu, l. 4. Să-i deschidă toate tronurile cit haine spre a-şi a-lege. idem, 3. A lumilor părţile înfelurite pentru a’n-chegăpre totul sânt înţelept potrivite, konaki, p.272. 5°. Exprimă genetivul şi dativul declina-ţiunii nedeterminate şi anume: a) Când substantivul atributiv e precedat de un numeral sau de un cuvânt care însemnează o cantitate, el se leagă prin prep. a de substantivul de care depinde: l-au tăiat capul şl lui şl a trei prunci, dosofteiu, v. s. 5/2. învierea a toată lumea, varlaam, c. 321. Pre acest cucon înaintea a atâtea năroade învise-l. idem, 320/2. Să le lege de codiţele a trei cai neînvăţaţi, re-teganul, p. ii, 40. Cu ocazia a trei alegeri, dela-vrancea, p. 65/5. A sa a tot putere nici mai scade, nici slăbeşte, konaki, p. 272. Ochiul soacră-sa cel a tot văzătoriu. CREANGĂ, P. 7; de aici: atotputernic^ atotvăzător, atotştiutor etc. | b) f în limba veche se exprima prin a dativul nedeterminat, mai exact ca azi, când, dacă nu admitem pe la, trebuie sau să alegem forma articulată, sau să circum-scriem prin dativul pronumelui nehotărît: Să. nu te închini a Dumnezeu striinu. coresi, ps. 224. îndurate Doamne, dzi a înger blând să ia cu pace sufletul mieu. varlaam, c. ii, 14/2. Deade pâne a flămândzi. dosofteiu, v. s. 18/2 (Cfr. al). — Este lat. ad, păstrat în toate limbile romanice. Sensul lui fundamental este 1°. cel local, al apropierii, gândite ca stare sau mişcare: servum sibi habere ad manum (~a mână), situs ad dexteram ( a dreapta) esse, proficisci ad eum fundum (a-fund); ital. andare a casa (= acasă), fran. etre ă la maison. Când apropierea era gândită în legătură cu un timp, a era 2°. temporal: ab hora octava ad meridiem; ital. venire a mezzo dl ( -a-meazăzi), spian. anoche (aseară). Pentru sensul 3°. instrumental, cfr. ital. parlare a sangue freddo, fran. crier ă haute voix, span. hablar d boca llena, „a vorbi cu gura plinău. Pentru sensul modal: fran. battre ă tort, v.-prov. vezer a penas, „a vedea anevoie44, span. a menudo (—amănunt). Când apropierea era gândită ca ajungere Ia scop, se năştea 4°. a final: natus ad, alere canes ad venandum (cfr. a vânat), ital. condannare alia morte, span. nacer ă la virtud. 5°. înlocuirea dativului prin a se înţelege uşor în cazuri ca: mitto epistulam ad ami-cum = mitto epistulam amico, după care urmă şi un dare ad, dicere ad până când în cele- lalte limbi romanice ad deveni prepoziţia caracteristică a dativului. Uşor de explicat e şi ad ca prepoziţie a, genetivului, care e, mai adesea, cazul posesiunii. Posesiunea însă poate fi gândită ca o a-propiere nemijlocită a stăpânului de obiectul posedat, aşa încât în latina de mai târziu întâlnim pe o piatră mormântală: hic requiescunt membra ad duus fratres: Gallo et Fidencio (Thes. linguae lat. 1,559), „aici odihnesc mădularele a doi fraţi...44 Dintre ţările romanice numai Franţa şi Provenţa cunosc astfel de construcţii: v.-fran. la robe a la dame, i v.-prov. fraire al rey, astăzi: fils-ă-putain, barque ă Caron, şi în limba populară: la femme ă Jacques etc. A! interj. „Ah!u — Sunet reflex, pronunţat în faţa neaşteptatului. A, tâlharule, vii de stinghireşti fata? alecsandri, t.940. | De aceea exprimă mai ales mirare, ca efect imediat al surprinderii: A, vis oare este, nălucire sau adevăr? MARCOVICI, c. 32. | Surprinderea e mai rar plăcută: Pepelea: „Să ciocnim, jupâne! Noroc şi'ntr’un ceas hun!a Arvinte: „Amin! (bea...) A!... bun îi!“ alecsandri, t. 841. | Mai des surprinderea 6 neplăcută şi se preface în indignare: Napucă să sfârşască, căci buzduganul ar-masului, lovindu-l drept în frunte, îl doborî la pământ. „A, voi ocărîţi pe domnul vostru !u strigă acesta... c. negruzzi, i, 123. [Cfr. ah!] || Prin câte-va mijloace formale se poate modifica şi sensul acestei interjecţiuni: a). Gând întâmplarea era aşteptată, dar rămâne neaşteptat momentul când apare, se exclamă ad!, în unele părţi cu aspiraţie între cei doi a: aha!: Când zicem cuiva, că i s’a întâmplat aşă cum îi prevestisem: „a! a! bine ţi-a făcut!u sau: „a! a! nu ţi-am spus eu să te fereşti ?u ap. HEM. 56 (Pietroşiţa, în Dâmboviţa). „Ahă! ia ac ii i-am găsit leacul /u zise ea în gândul său. CREANGĂ, p. 29. Această interjecţiune, mai mult populară,^ înlocuită adese-ori, în limba literară, prin simplul a!: „Mă rog, cine vorbeşte?44 „Domnul Pe-ruianu11. „A!... Eram sigur!“ vlahuţă, d. 336. | b). Când surprinderea e foarte mare, a se aspiră: ha!: Pepelea: „Jupâne Arvinte!u Arvinte (deşteptându-se speriat): „Ha!... ce este ?... amvisat că s’o spânzurat Pepelea’n cuiuu... alecsandri, t. 836. Acest ha! fiind expresia unei stări de buimăceală, de surprindere aşa de mare, încât nu sântem în stare să pricepem ce vedem sau ce auzim, poate deveni o particulă întrebătoare: ha?=„ce?44: „Dar ean spuneţi, ce-aţi mai cerut?... Fote şi inele? sau numai drăgostele, ha? Şi drăgostele tot cu de cei tineri, ha?u idem, T. 215. A pron., art. v. al, ăl. a vb. v. aduce, areâ, rreâ. Ă s. m. Literă a alfabetului românesc şi sunetul care-i corespunde. Pronunţarea lui ă e grea pentru streini. — Modificat din A1.  s. m. v. î. aba s. f. „Bure, vetement de burea.— Stofă groasă de lână, numită în Transilv. mai ales pănură, pe alocurea (Ialomiţa, Buzău, etc.) dimie. Bumbacul au fost scump şi... n’am cumpărat, ce am cumpărat abă, c’a%i fost cam.> ieftină abaoa. iorga, B. R. (Braşov, c. 1660). Abă albă de 14 bucăţi un leu vechiu; abă roşie ele 7 bucăţi un leu vechiu. ap. HEM. 61 (Mold. a. 1761). Cioareci strimţi de abă. slavici, n. i, 136. | Spec. „Haină de abâ4<: Toţi din m,arginile lumei în Moldova adunaţi, Veniţi goli, în straie proaste, în abale îmbrăcaţi, beldiman, tr. 342. [în Transilv., pe Târnave, se aude ăbă, poate din cauza ung. aba, cu sensul de „ţesătură mai fină44, ap. HEM. 76—77; după LB. şi: habăi hdbă, cu aspiraţie, ca în rut. haba.] —■ Turcescul aba, „idem44. ABÂ! interj. (Fam.) „Voyons! Dis donc! Dites donc!u.— Sunet reflex, exprimând mirare (a!) amestecată cu îndoială (b a!). „ Abă, mă! când ai venit ? Abă, neică! de ce mai vorbeşti şl d-ta?u Mai totdeauna în propoziţiuni interogative şi în asociare cu un vocativ, ap. HEM. 59 (Craiova). Expresiune cu ca^re fac&m atent pe altul, la începutul unei convorbiri : „abă-mă, de câţi ani eşti ?44 rĂdulescu-codin. Abă, Dragomire, când pleci tu? caragiale. ABAC - 3 - ABATE ţ. 33. [In Mold. şi: li abă. Rabă, cucoană Var vară, \ Ia poftim pe prispă^afară. SEVASTOS, c. 311 /8. | Cfr. abo] abac s. a. „Abaque; boulier-compteur“. — Tablă grafică pentru calcul. | Spec. Aparat de nurneraţiune pentru copii, format dintr’un cadru de lemn cu zece vergele paralele, pe care sânt înşirate câte zece sfere mici mobile, de colori diferite. — N. din fran. AitAGER s.m. =abagiu. Se aude în Moldova. Aba-gerii să nu fie volnici a vinde marfă subţire. IJRI-Cariul, n,43 (Mold. a. 1783). ^4bageriu=negustor de sumani şi de alte stofe de natura abalei, şez. ir, 125. [Dial. şi f şi: abageriu.] — Derivat din abagiu, cu suf. nom. agent.-ftr, abăgekesc,-eâscă adj. „Appartenanl au me-tier d’abager“.— Adjectiv format din abager, prin suf. -esc. Ac abăgeresc. ap. HEM. 110 (Olt). Abagerse s. f. „1°. Fabrique ou magasin d’abă. 2°. Metier d’abager“. — 1°. Fabrică sau prăvălie de aba. Duca Vodă... au fost la dugheană la abagerie.' muşte, let. iii, 9. || 2°. Meseria de abagiu. Toţi lucrătorii cari metahirisesc meseria abageriei şi a pânsăriei de aici din politia Bucureştilor, doc. (a. 1775), ap. ŞIO. II, 1, 5. — Derivat din abager, cu suf. abstr. -ie. abagiu s. m. „Fabricant ou marchand d’abă ou de vStements d ’ a b— Fabricant, negustor de abă, croitor de haine de abă. Casa lui Petco abagiul. doc. (a. 1684), ap. HEM. 63. Straiele ce fac abagiii sânt: tuzluci, nădragi, mintene scurte până. la brâu, epingele, şube. i. ionescu, m. 697. — Din turc. abagi, „idem“. ab AGI v BĂ s. f. (Bot.) = mălin iţă. Numai la BAR-CTANU. — Etimologia necunoscută. ABA5 s. ni. f \ , abăioără s. /. t J V* şal),acn- abajur s. a. „Abat-jour“. — învelitoare de pânză, de sticlă, sau de hârtie, aşezată în jurul unei lumini, ca să concentreze razele în jos. [Plur. -jururi.] — N. din fran. abâldă s. f. f „Depot de marchandises“. — „Magazie11. Abaldă = Horreum, emporium mercimn...die Niederlage der Waaren. LB. — Probabil, prin metateză, din germ. Abladefraum.] abandon s. a. (Jur., Comerc.) „Abandon“.— A-bandon — „renunţare“, d. ex. asiguratul renunţă la restul de marfă avariată; abandon m.aritim. I. panţu, C. C. 287. — N. din fran. abanos s. m. (Bot.). „Ebene: Ebenus, Ebenier“.— Arbore din familia Ebenaceelor, cu lemnul negru greu şi tare. Foiuleană de-abanos, La luncuţa ra-ră’n jos Trece Ghiţă cel frumos, şez. ii, 80 (Buda, în Suceava). | Spec. „Lemn de abanos'1. 1 săcreiu vearde, 1 săcreiaş de abanos şi poleit, doc. (a. 1669, Mold.), ap. HEM. 67. Un lung caic de abanos, în aur, prelucrat, alecsandri, p. 147. | Poet. Două lacrimi udă geana-i de-abanos. bolintineanu, p. 274. — Turc. abanos, luat de la Arabi, care îl au de la Greci (efkvoc),iar aceştia de la Hebrei (eben= „piatră1'). ABĂRiiĂu s. a. „ Vaisseau dans lequel on filtre le lait“. — A bărlău — un blid în care se străcură lap- tele. FRĂNCU-C ANDREA, M. 97. RĂDULESCU-CODIN. VICIU, GL. [Plur. -laie.] — Ung.abârlo,„vas de opărit11 (ăbărolni, „aopări11). abătătoâre s. f. „ Auberge“.— „Ospătărie“(=loc unde se abat drumeţii). Abâtatoare...— diversorium, die I-Ierberge, Einkehr. LB. — Derivat din abate (I, 2°), prin suf. instr. -ătoare. arătător,-toare adj. „Assidu, actif1.— Adjectivul verbal al lui abate (derivat prin suf.-iîtor). „Străduitor, harnic11: Acesta e om abătător. în Braşov (com. Lacea). ABÂTĂTÎrRĂ s. f. „Dătour, ecarţement; arriere-pensge“. — Cuvânt rar. Fig. „Intenţie lăturalnică, gând ascuns11. Scoposul mieu priveşte la ajutorul şi folosul neamului, iar nu la vre-o netrebnică şi rea abătătură. piscupescu, o. 48. [Plur. -turi.] — Derivat din abate (1,1°), prin suf. abstr. -ătură. abate vb. III. „I. Devier. 1°. Deriver (un cours d’eau), (se) detourner; s’ecarter; faire undetowr. 2°. S’arreter qque part en passant. 3°. (Impers.) M lui passe par la tete, il lui prend une envie. 4°. S’em-presser (ă), s’efforcer (de)... II. (S’)abattre“. I. 1°. A ieşi (sau a scoate) din direcţia apucată, pentru a merge (sau a duce) în treacăt în altă direcţie. Trans. Abătând din matca sa apa Sargheţii, i-au aflat toată avuţia, cantemir, hr. 83. Văzând baba că nu poate abate pe ficioraşul' său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. sbiera, p. 141. | Befl. Se abătu. Israel (le la dînsul. biblia (1688), 111/,,. Din calea beţivului şi Hristos s’a abătut, ba-ronzi, L. I, 59. | Absol. A doua ei mergând iarăşi cu vitele la păscut, abătu din drum şi dete iarăşi la copaciul cu pricina, ispirescu, l. 231. || Spec. A se abate din (de la) vorbă, = „a face digresiuni11: „s’ecarter du sujet, faire une digression.“ Dar ne-arn cam abătut de la vorba noastră, fără să simţim. 2°. Părăsirea direcţiei apucate devine un element secundar, pentru ca să apară, ca notă principală, ideea opririi la un loc. Befl. îi ieşi înainte o muiere şi-i zise: „abate-te la mine, odihneşte-te,nu te temeu... Şi s’au, abătut la dînsa în cort. calendariu, (1814), 110/6. Ştefan cu câţiva dintre căpitanii săi se abătură pe la pârcălabul Drăgoiu. marian, t. 110. | Absol. Au plecat după leac, abătând iarăşi pe la Ileana Cosânseana. sbiera, p. 29. Mai abate pe lu câte-o cârciumă, jipescu, o. 142. 3°. în sens figurat poate există şi o abatere a gândului. Prin omiterea subiectului „gândul11, se zice: îi abate (într’o parte)= „îi căşună, îi vine, i se năzare, îi trăsneşte (prin cap), îl apucă11. Când îi abate ei într’.o parte, n’o mai poţi scoate dintr’a ei. contemporanul, viii, 4. Mai deunăsi îi abătuse strigoadcei să-mi puie coarne de fler. alecsandri, t. 939. Un instinct..., Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe ân. eminescu, p. 255. 4°. Părăsirea drumului, sau (în mod figurat) a acţiunii vechi, însemnează începutul unei acţiuni nouă, care presupune, la rândul său, o încordare, o străduinţă.De aici s’a născut: abat de...=„îmi dau silinţa, mă străduiesc, dau zor, zoresc, mă grăbesc să11... Oblicind episcopul [că păgânii vor da foc bisericii], abătu de botedză pe toţi. oglaşenicii. dosofteiu, v. S. 242/j. Abătu într’aceeaşi dzi, de mărită fi fata a doua. varlaam, C. 31/,. Păstrat încă în Transilv. Abate, de porneşte — age moveas;... trachte dass du aufbrechest. LB. La Braşov (com. Lacea): Mult a abătut, până şi-a văzut feciorul om. Abate şi tu, că eşti tânără! (Cfr. abătător). II. „A doborî, a culcă la pământ11. Trans. ...Năprasnica săcure Abate toţi copacii mari din falnica pădure, alecsandri, p.’iii, 438. | Fig. Nenorocirea asta l-a abătut grozav. [Se conjugă ca bate.] ABATE _ 4 — ARTA — Dacă facem abstracţie de II, care-i un franţu-zisnij sensurile lui abate se deosebesc şi de lat. abbattere (Th.es. linguae lat.), şi de corespondentele romanice: ital. abbattere, engad. abater, fran.abattre, span. abatir, portg. abater, care însemnează toate „a doborî1*. Dar nu numai abate, ci şi străbate şi răzbate arată aceeaşi depărtare de sens de primitivul bate (cfr. ital. strabattere „a chinui11), care în aceste compoziţiuni are sensul de împing (a-bat= „împing la o parte11). Explicarea acestei schimbări semantice trebuie căutată în influenţa slavului biti, care însemnează „batuere11 şi „percutere11. într’ade-văr, răzbate şi răzbi (= paleosl. răzbiţi) sânt sinonime, şi cel d’intâiu s’a născut din al doilea, prin înlocuirea slavului biti cu românescul bate■. abate s. m. „Abbe“ — 1°. Stareţul unei mănăstiri catolice de bărbaţi, instituită ca abaţie. 2°. Titlu onorific, dat unor clerici catolici, fără a cârmui e-i'ectiv o abaţie. — N. din fran. (=lat. abbas, -atem, iar acesta = grec. Ă.°f3Sţ, care-i siriacul abba, „tată11). AiiATEKi; s. f. „Deviation, ecart; digression; ex-ception11. — Infinitivul lui abate, devenit abstract verbal. Fără nici o abatere la strâmbătate, am dat mărturia. URICARIUL, xi, 248 (a. 1776, Mold.). Am trecut a-i spune despre abaterile Turciei de la tractatele ce aveă cu domnii noştri, ghica, s. 179. || Spec. Abatere din vorbă = „digresiune11. Abatere de la regulă = „excepţiune11. abaţie s. f. „Abbaye“. — Mănăstire catolică ale cărei venituri constitueau un beneficiu pentru cel orânduit ca stareţ al ei. — Din ital. abbazia. AlîATORIU s. a. „Abattoir“. — Locul nnde se taie vitele. „Salhanâ, zahanâ11. [Şi: abator.] — N. după fran. . ahAti:t,-A adj. „1°.i&ar££2°. Abattu.Z'1.Battu“ Participiul lui abate, devenit adjectiv. 1°. „Depărtat11: A Dachilor limbă samănă-ş cm, a Italilor, însă atâta-i de stricată şi abătută, cât de-abiia poate să înţăleagă ItaluV1. cantemir, hr. i, 127. Prin „abătuP1 înţelegeţi aceea ce Francezul zice prin „ecarte‘‘. c. negruzzi, x, 257. || 2°. „Descurajat, deprimat11. Dan se simţeă... abătut, eminescu, N. 78. Obosită de drum, abătută, de mâhnire, ispirescu, l. 55. | 3°. „Bătut11 (în Banat). Unul eră mai isteţ... celalalt eră mai mutălă-u, mai a-bătut cu leuca. (= bătut cu leuca) câtană, p. b. ii, 130. abces s. a. (Med.) v. absces. abdică vb. I. „Abdiqiier“.—A renunţă la ceva, mai ales la tron. Intenţia de a părăsi tronul eră dar oficial indicată...; aveă să abdice peste două luni. maiorescu, d. 1,6. | P. ext. A abdică de la datorie — „a nu-şi îndeplini datoria11. — N. din fran. abdicare s. f. „Abdication11. — Infinitivul lui abdica, devenit abstract verbal. Principele... se hotă-reşte să părăsească ţara... şi... chiamă la palat pe foştii Locotenenţi Domneşti ... pentru a remite în mânile, de la care primise stăpânirea..., actul de abdicare, maiorescu, d. i, 34. abdomen s. a. (Anat.). „Abdomen11. — „Pântece11. [Plur. -mene; -menuri.] — N. din fran. AbdominAl,-A adj. (Anat.) „AbdominaV1. — Ce ţine de pântece. Căpătâiul de jos sau abdominal [al sternului], kreţulescu, a. 35. — N. din fran. ABDUCŢIUNE s. f. (Anat.) „Abduction11.— Mişcare care depărtează de axa trupului unul dintre mădularele sale (prin muşchii legaţi de acea parte). — N. din fran. Abductor,-toâre adj. (Anat..) ,,Abducteur“. — Care produce abducţiune. Muşchiu ăbductor. — N. din fran. abecedar s. a. „Abec6“. — Cartea’ din care se învaţă literele şi cititul, numită mai de mult azbu-coavnă. Eră un abecedar, cu slove de un palmac de mari. c. NEGRUZZI, i, 7. [Şi, subt influenţă germană: abeţedâr, apoi: abiţedăr, abiţidâr (Buzău), abeţâdăr. şez. ii, 125.] — N. din lat. abecedarius. aberant,-A adj. (Bot.) ,,Anom,aI“. — Care prin conformaţiunea sa se abate de la tipul normal. Va-leriana dioica e un tip aberant, căci are mai ales num,ai organe d-e un singur sex. — N. din lat. aberrans, -tem. ABERAŢIE S. f. \ ABERAŢltfNE S. f.j „Aberration“. — 1°. „Rătăcire11 (în sens moral). Ce stranie aberaţiune, ce lipsă de cugetare şi de maturitate politică! MAIORESCU, D. i, 515. || 2°. (Astr.) Deviaţiunea aparentă a razelor luminoase care pornesc de la o stea. — N. din fran. (lat. aberratio). abeş interj. „Pour sur!“ — Se întrebuinţează [în Banat] în vorbire ca adverb afirmativ. De ex. „abeş că-i sic oamenii prost, că nu-i zic în zadar". De asemenea, unul vorbind cevă, celalalt afirmă vorba zicând: „abeş!“ ap. HEM. 80. (Măidan, comit. Ca-raş-Severin). Atestat, fără explicare, şi în anon. car. — Etimologia necunoscută (cfr. baş!). abia adv. „1°.  peine; presguepas; au moins. 2°. Avec peine, clifficilement11. 1°. Adverb de timp, arătând momentul când se sfârşeşte acţiunea exprimată prin verb. Relevarea acestui moment are loc însă mai cu seamă atunci, când vrem să mai spunem şi „ce s’a întâmplat după aceea11, deci propoziţiei în care se găseşte abia îi urmează alta, mai rar nelegată prin conjuncţiune: Şi abia plecă bătrânul: ce mai freamăt, ce mai sbu-cium! eminescu, P. 241, de obiceiu legată prin: şi, şi unde, când: Băba...abiă aice, şi de-odată valea, muntele vuiesc. alecsandri, p. i, 70. Abia sfârşi de zis, şi unde începu reteveiul a le ’nmuiâ ale oase. ispirescu, ap. GCR. ii, 356. Abiâ armata creştină sosi..., când o mare turburare ameţi toată tabăra, băl-CESCU, M. v. 143. | Foarte des amplificat prin prepoziţia de: De abiâ apucasem a adormi, şi un vis fantastic veni. c. negruzzi, i, 60. || Când însuşi momentul acţiunii devine punctul esenţial asupra căruia ni se concentrează atenţiunea, iar nu cele ce urmează după acest moment, atunci sensul de „scurtime de timp11 prevalează, şi abiâ se apropie de „puţin11. Pică poamele când se coc, abiă mişcând pomul la rădăcină. ziLOTjCRON. 113, Plângeam pe aceă femeie...,pe care abiă o cunoşteam, c. negruzzi, i, 49. Abiîa vie, o aruncară în temniţă, dosofteiu, v. S. 91/„. | De aici apoi sensul de „cel puţin11: Hai şi tu cu mine...; de abiâ te-i mai încălzi mergând... creangă, p. 241. Lasă-l să plece; abiă nu ne-o mai supără cu vorba iui. 2°. Adverb de mod : „cu greu, anevoie11. Şi cursem pre lângă un ostrov, şi abilă putum ţireă corabiîa. cod. vor. 87/g. Abiă au scăpat puţinei, de au fugit în Crăm. NECULCE, LET. 11,428. | Absol. într’aceă zi se târîră... Cu vai cu chin şi abiă. pann, p. v. iii, 96. | Une-ori însoţit de alte cuvinte, care exprimă aceeaşi idee: Până’n seară abiă numai au ajuns la lăcaşul său. DRĂghici, R. 148. Abiiă cu mult greu am scris ABIELUŞCA 5 — ABOLI şi, aceastăsfântă carie. dosofteiu, ap. GCR. 1,251/j,. Adese-ori noţiunea e întărită prin repetare: în cinci şase sate abiă abiă putu nemeri una după placul său. CREANGĂ, p. 4. | Foarte des amplificat prin prep. de: li strâm bietul suflet, de deabiîă se îngână, dosofteiu, v. s. 131. Când erau să se lase jos..., d’abiă d’abiâ atinse cu piciorul, ispirescu, l. 7. — Derivă din lat. vix, care are aceleaşi două sensuri fundamentale: 1°. temporal: vix laxaverat, el... VERG. şi 2°. modal: affirmare vix possumus. CIC., păstrat şi în dial. surselvic al Reto-romanilor, sub forma ves. La noi s’a compus cu prep. a (2° şi 3°); tot astfel in vechea spaniolă: ăbes. Abiă, dialectal agă (Transilv.), age (Mold.), s’a născut din * abia, iar aceasta din abi (Turnu-Severin), jahresber. iii, 312, la care s’a adăogat adverbialul -a. Forma abi e reflexul regulat al latinului vulgar ves (= vtx), cu prefacerea lui -es în -i. Alături de abi se aude însă şi abe, şi, cu adăogarea adverbialului -a: abea (trisilab), jahresber. iii, 312 (Topoloveţi în Banat), id. vii, 82,din care s’a născut apoi: abeă. Forma abe presupune căderea lui -s final din ves ( = vix), probabil din pricina poziţiei neaccentuate în frază, pe care o are în înţelesul temporal („abiă zise, şi...“). ABIELUŞCA adv. | ABIELUŞA adv. \ f abieluţa adv. J „A grandepeine, trespen; Apeine“. —Diminutive din abiâ (2°) (derivate după modele ca: n u i â — nuieluşe, nuieluţă etc. cu păstrarea finalului adverbial -a). E ca văzul orbeţului, când eăreşte d’abieluşa, ca prin sită, ori ca prin ciur. JIPESCU, O. 50. Numai de-aghe-luşca l’atinseiu. (Râmnicul-Sărat, com. Rădulescu). | Âgheluţa iese băietu în lume, şi-i şiret si rău. şez. ii, 189/10. abil,-â adj. „Habile“. — „îndemânatic, priceput, iscusit, dibaciu1'. Un parlamentar vechiu şi abil. maiorescu, d. i, 537. — N. din fran. abilitate s. f. Habilele'1. — „îndemănare, pricepere, iscusinţă, dibăcie11. împrospătând.... cu puţin scrupul, dar cu multă abilitate, vaza partidului..., izbuteşte, maiorescu, d. ii, 128. — N. din fran. (lat. habilitatem). abiruire s. f. f v. biruire. abis s. a. „Abîme“.— „Prăpastie, genune11. Caimac, gugoaşe, alivenci... se îngropau în stomahul lui ca într’un abis. c. negruzzi, i, 286. Luna umple de văpaie cereştile abisuri, alecsandri, p. iii, 288. [Plur.-Tuse; - bisuri.] — N. din lat. abyssus. abitaţi^tne s. f. (Jur.) „llabitation11.—„Lăcuire“. Drepturile de us şi abitaţiune se stabilesc şi se pierd în acelaşi chip ca şi uzufructul. hamangiu, C. c. 141. — N. după fran. abitir adv. (Fam.) „TSncore plus, encore mieux, extra“.—în Munt. Se întrebuinţează numai la comparativ şi corespunde lui „şi mai şi“, sau mold. „mai dihaiu“. O lumină, ce strălucea mai abitir ca un soare, calendarul basmelor (1881), 20. S’a văsuţ acum în braţele unui om, care-l ţineă mai abitir ca tată-său chiar. ap. HEM. 88 (Bilciureşti). Are ambii băiatul, ca să fie compania noastră cevă mai abitir din toate. CARAGIALE, t. ii, 18. — Etimol. îndoioasă. Probabil că mai abitir s’a generalizat din fraze ca cea citată la locul d’intâiu, unde însemnează „mai luminos11, şi corespunde turc. abeter, comparativ din abe „luminos11. ŞIO. ii, 1, 6; A15 Hi ţa acZu.=abieluţ:i. în Banat. La stână laptele-l închiagă ’n caş şi urdă, adecă laptele se încălzeşte d’abiuţa şi în el se pune chiag. liuba-iana, m. 111. — Derivat din abiâ prin suf. dim. -uf-, ou păstrarea finalului adverbial-a. ABLAS s.m. f „Contribuablei‘. — Numirea birni-cilor de la sate, în judeţul Mehedinţi, până la a. 1859. Cea mai de pe urmă tabelă despre populaţiunea judeţului Mehedinţi a fost următoarea: 27.300 birnici români din sate, zişi ablaşi, 290 birnici români din târguri i. ionescu, M. 185. — Derivă probabil din germ. Ablass, „indulgenţă11, numindu-se astfel şi persoanele care se bucurau de un drept de indulgenţă la plătirea birului. ablaţiune s. f. (Chir.). „Ablation“. — Operaţiune prin care se scoate din trupul omenesc o parte bolnavă. — N. din fran. ablativ s. a. (Gram.) „Ablatif“.—Acel caz al declinării, care arată că substantivul respectiv serveşte ca punct de plecare, sau ca instrument, la acţiunea exprimată prin verb. — N. din lat. ablatiyus. ablegăt s. m. „ Ablegat“. — Trimis al papei. [în Transilv. = „deputat".] — N. din fran. abi.igeână s. f. (Bot.) v. obligeană ablişoâRĂ s. f. (Bot., Iht.) v. albişoară abluţiune s. f. „Ablution“. — „Spălătură11. 1° (Med.) Spălare pe corp, mai ales cu buretele. 2° (Teol.) Spălarea trupului prescrisă de religia musulmană, evreiască etc. — N. din fran. abnkgâ vb. I. „Benieru. — „A tăgădui, a se lepădă de...11. Şi-a abnegat credinţa strămoşească. — N. din. lat. abnegare. abnegare s. f. „AbntSgation“. — Infinitivul lui abnegâ, devenit abstract verbal „Jertfă de sine, făcută de bună voie, lepădare de sine11. O ţara mea!... Cerutu-ţi-au copiii în zile de urgie ? I-ai dat cu abne-gare. alecsandri, p. iii, 476. abnegaţie s. f. \ ABNEGAŢI^NE S. f. f = abnegare. Vine de la natură... aceă abnegaţie de sine [a femeii], pentru a se consacră soţului, părinţilor, copiilor ei. C. negruzzi, I. 289. S’au împăcat numai din abnegaţiune patriotică, maiorescu, d. II, 247. — N. din fran. (lat. abnegatio). ABNORKITĂTE s. f. „Ce qui est anormal“. — Cevă ce e nenormal şi, prin urmare, rău. Societatea este destul de bine organizată pentru a se garantă, în contra unor asemenea abnormităţi. maiorescu, CR. i, 313. ■— N. după germ. Abnoi'mitat. aboi interj, f Sunet reflex, exprirpând mirare. Ab6 =Admirantis particula, anon. car. (Cfr. abă3). âboală s. f. v. boală. aboli vb. IVa. „Âbolir“.— „A nimici, a anulă, a oborî, a desfiinţa cu desăvârşire11. Ar fi mult mai nimerit pentru societate a renunţă la uniformitatea proiectului [şi] a aboli toate regulele restrictive şi stabilite: odobescu, ii, 322. — N. din fran. ABOLIŢIB _ 6 — ABSENT, ABOLIŢIE S.f.\ ABOEIŢItnVE S. f. f „Abolition“. — „Nimicire, desfiinţare, anulare". Comuniştii noştri, aci sânt nemulţumiţi că n’am cerut aboliţia proprietăţii... ghica, a. 511. Aboliţiunea robiei..., aboliţiunea drepturilor de naştere... sânt victorii ale libertăţii, idem, s. 195. — N. din fran. (lat. abolitio). abona vb. Ia. „(S)’abonneru. — A înscrie de mai nainte cu plata la o gazetă, la o revistă, la teatru, sau la alt serviciu public folositor. — Trans. şi refl. Abones o lojă la teatru. M’am abonat la primărie pentru ridicarea gunoaielor. Mă abones la un jurnal. — N. din fran. abonament s. a. „Abonnementu.— Învoiala făcută cu cinevâ spre a se abona la cevă. Câţi săţaci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru! c. negruzzi, i, 253. Iau un abonament la căile ferate. Carte de abonament. — N. din fran. abonare s. f. „Abonnement11. — Infinitivul lui a-bouă, devenit abstract verbal. Au sprijinit acest aşezământ prin cumpărare i abonare la tipăriturile asociaţiei, uhicariul, xiii, 343 (a. 1851,' Mold.). abonat, -Ă adj., subst. „Abonne“. — Participiul lui abonâ, devenit adjectiv şi substantivat în parte. Persoanele abonate la teatru. Abonaţii unei reviste. abondâ vb. I. v. abundă. aborda vb. I. „Aborderu.— 1°. Intrans. (Mar.) A trage la ţărm şi a se opri acolo, spre a debarcă. Bastimentul, pe care eram, a şi abordat într’una din schele, ghica, s. 532. jSpec. A izbi un alt vas. || 2°.Fig. Trans. A se îndreptă spre cinevă şi a începe vorba. II abordează cu piept deschis, sicându-i... c. negru-zzi, I, 273. | A se apucă de cevă, mai ales pentru-întâia oară Ilusiile juneţei, care abordâ cu curaj orice întreprindere... făcu pe improvizaţii impresari a se apucă cu totdinadinsul delucru. idem, I, 342. [Abord şi abordez.] — N. din fran. Abordăgii; s. m. (Mar.) „Abordageli. — Izbirea a două corăbii. [Se pronunţă şi se scrie şi: aborddj]. — N. din fran. aborî vb. IVa. v, oborî. aborigen,-Ă adj., subst. „Aborigene11. — Cel care aparţine populaţiunii primitive a unei ţări. „Băştinaş1*. —’ N. din frân. (=lat. aborigines). Abortâ vb. I". (Med.) v. avorta. aboţît, -Ă adj. v. boţit. - abracadabrant, -ă adj. „Abracadabrant11.— Termen familiar şi glumeţ, cunoscut numai de clasele culte: „neobicinuit de tot*1. Apare pe scenă într’un costum abracadabrant, caragiale, n. Si 92. — N. din fran. abraş, -ă adj. „I. 1°. [Blond (en parlant de l’homme)]; avec des taches blanches (en parlant d’un cheval), a/rzel. II. 1°. Bizarre, etrange. 2°. Mechânt, mauvais, violent. 3°. Manque.“ 1. 1°. Sensul original se găseşte la Aromâni,.unde abraş însemnează: „cu peliţă albă-gălbuie şi.cu păr şi gene de aceeaşi coloa/re“. weigand, ar. ii, 122:. |, La;noi ş’a] specializat asupra 'cailor., -Şalul -'sti-nt/h meşie abraş, când are o pată albâ sub coadă. &p. HEM. 90. (Gălata în Iaşi, Măcişeni în Covurluiu, Giur- geşti în Suceav,a etc.). Când fruntea şi ochii [calului] sânt cărăraţi, se zice cal iabraş, ap. HEM. 90 (Macsenu, în Buzău). II. 1°. Din acest sens s’a desvoltat cel de „ciudat11. Abraşa=ciudat, al dracului; om abraşa=om căruia nu-i suflă mulţi în borş, anapăda. şez. ii, 125/2J (Suceava). || 2°. Dar de omul şi animalul „însemnat1* poporul crede că trebuie să te fereşti. De aici sensul de „rău, nărăvaş, violent*1. De oamenii cu părul roşu să-te fereşti, că, sânt oameni abraşi. (Vânători, în Neamţ), ap. HEM. 90. Poporul crede că oamenii cu părul roşu sânt pociţi; dacă mergând cu o treabă, întâmpină în drum vr’un om roş, n’o să izbutească în cele dorite; le mai zice că sânt abraşi. (Copou, în Iaşi), ap. HEM. 90. || 3°. Din exemplul din urmă se vede, cum abraş poate însemnă „neizbutit*1, când e vorba de o întreprindere. Planurile cele mai bine întemeiate rămân adese abraşe, alecsandri, t. 791. A ieşi abraş=„a nu izbuti11: „ne pas reus-sir“. S’au gudurat pe lângă Bomâni, doar i-a înşelă...; dar'ieşind abraş,... au luat calea judecăţii. idem, t. 1439. [In Munt. iabrdş. | Se găseşte şi ca adj. inv.: a-brdşa.] — Din turc. abraş, „bariole, (cheval) nuance de taches blanches11, poate prin mijlocire bulgărească. (abraş = „bălan11). abreviâ vb. Ia. — N. din lat. abbreviare. „A prescurtâ11; abreviâre s. f. „Âbreviation“. — Infinitivul lui abreviâ, devenit abstract verbal. „Prescurtare11. ABREVI ŢIE S. f. ) ABREVIAŢltlNE S. f. ) — N. din fran. abreviation (lat. abbreviatio). = abreviare. abreviaţi v, -Ă adj. (Mat.) „Abreviatif“. — „De prescurtare11. Semnele abreviative ale algebrei, cu-LIAN, A. 1. — N. din fran. abroga vb. I. „Abroger11. — A declară nevalabil, desfiinţat, cevă ce fusese stabilit printr’o lege, un decret, o ordonanţă. „A desfiinţâ11. A abrogă o lege, o disposiţie ministerială etc. — N. din lat. abrogare (după fran.). abrogare s. f. „Abrogation“. — Infinitivul lui abrogă, devenit abstract verbal. „Desfiinţare11. abrogat, -Ă adj. „ Abroge“. — Participiul lui a-brogă, devenit adjectiv, „Desfiinţat11. Begulamen-tele exterioa/re sânt şi rămân abrogate, maiorescu, d. I, 165. ABSCES s. a. (Med.) „Abces11.— „Bubă cu puroiu, buboiu*1. [Şi: abces, după fran.] — N. din lat. abscessus. abscisă s. f. (Mat.). „Abscisse“. — Una dintre cele două coordonate dreptlineare (cea orizontală) care servesc a determină un punct al unei curbe plane. Un exemplu luat din geometria analitică.... ar presupune deplina înţelegere a operaţiilor cu ordinate şi abscise, maiorescu, l. 173: — N. din frân. abscizIVNE s. f. (Chir.). „Abscision“. — înlăturarea unei părţi moi, prin tăiere, — N: din fran. absent,.K, adj. „Absent“.— Care lipseşte, care nu e de fafâ. Abşent-dinIaşi,precum eră, d-sa.nua cunoscut adresa decât după prezentarea ei la Cameră, maiorescu, d. i, 69. | (Jur.). Cel căre lipseşte de acasă ABSENTA _ 7 — ABSTRACT şi despre care nu se ştie de mai multe luni unde se află,. , — N. din fran. absentă vb. „S’âbsenter“. — „A lipsi11 (de undeva); — N. din fran. ABS&NţĂ s. f. „Absence11. — „Lipsă11 (de undeva). — N. din lat. absentia. Absentăre s. f. „Absence“. —Infinitivul lui absentă., devenit abstract verbal. „Lipsire11. absidă s. f. (Arhit.). „Abside11. — Absida sau fundul [bisericii], odobescu, i, 389. O mică, absidă, sau altar pentagon, idem, I, 456. — N. din fran. t absint s. a. „Absinthe11.—0 băutură alcoolică făcută, cu foi de absinthium („pelin11). [Plur,-sinte şi-simţuri.] — N. din fran. absomt, -Ă adj., s. a., adv. „Absolu. Absolu-ment“. — Adj. Nesupus nici unei condiţiuni (contrariul de la condiţionat) şi nici unei restrângeri (contrariul de la relativ). „Necondiţionat, deplin, nemărginit, desăvârşit11. Sântem pentru libertatea absolută a rostirii ideilor, maiorescu, D. i, 58. | (Gram.) Genetiv, ablativ absolut — Propoziţie în care verbul e înlocuit printr’un participiu sau printr’un adjectiv atributiv pus în genetiv (în 1. greacă) sau în ablativ (în 1. latină). [: (Fizic.) Mişcarea este absolulă, când corpul îşi schimbă locul său în spaţiu faţă cu un altul care se află în stare de repaoş absolut, poni, f. 7. | (Chim.) „Curat, neamestecat, pur11. Alcool absolut. || Subst. (Fii.) Absolutul = Ceea ce există prin sine, în afară de orice condiţii ale fenomenelor. [| Adv. „întocmai, aidoma11. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte şi toate celea din ea scăzute în analogie...; locuitorii acestei lumi cur pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. EMINESCU, n. 31. [în Transilv. şi în înţelesul de „absolvent11. Teolog absolut=„absolvent de-teologie".] — 'N. din lat. absolutus. absoluţie s. f. (Teol.) v. absoluţiunc. absolut!sh s. a. „Absolutisme“.— l°. Regim politic'în care suveranul are o putere absolută. || 2°. Teorie care admite acest fel de regim. || 3°. P. ext. Purtare sau judecată a unui om care cere supunere absolută. Legislaţiunea devine personală şi astfel forma guvernului este ceea ce numim noi modernii: absolutism, maiorescu, cr. iii, 121. — N. din fran. absolutist, -Ă adj. „Absolutiste11. —.1°. Stăpânit de absolutism. || 2°. Partizan al principiilor absolutismului, în Rusia absolutistă ţarul este şi capul sinodului. MAIORESCU, D. I, 112. — JV. din fran. AB&oluţiune s.f. (Teol.) „Absolution11.—Iertarea păcatelor din partea ierarhului (a papei). Papa i-a dat ăbsoluţiunea. — N. din fran. (lat. absolutio). absolutoriu, -toăre adj: (subst.) „Attestant la fin'deS etudes11.—Care adevereşte terminarea studiilor. PropHa experienţă este cea mai bună şcoală ;■ numai că taxele acestei şcoli sânt prea scumpe,., şi eând ţi-ai câştigat testimoniul absolutoriu, ai ajuns' adese-ori la sfârşitul vieţii.MAIORESCU, CR. II, 133.'[în.Trânsilv. şi Bucov. întrebuinţat şl ca substantiv, după germ. Absolutoriunj, cu sensul de „testimoniu absolutoriu11.] — N. din iat. absolutoriu». absolvă vb. I. v. absolvi. absolvent, -Ă subst. „ Qui a termine ses etudes“. — Persoana care a isprăvit studiile, adesea cu înţelesul mai restrâns: Cel care a terminat anii de studiu fără a fi luat însă diploma finală. — N. din lat. absolvens,-eiitem. absolvi vb. IV. „1°. Terminer (ses etudes). 2°. Absoudre11.— 1°. A termină studiile, „a isprăvi11. || 2°. A da absoluţiunea, „a iertă păcatele11. [Absolv şi absolvesc. || în Transilv. şi Bucov. şi: absolvă vb. I, care se aude şi în Rom., însă numai în sensul 2°. | Abstilv şi absolvfe] ; — N. din lat. âbsolvere, trecut Ia conj. IV şi la conj. I. absolvire s. f. „1°. Fin (des etudes). 2°. Absolution11. — Infinitivul lui absolvi (1°—2°), devenit abstract verbal. [Şi: absolvdre s. f. Cfr. a b-solvi.] absorbi vb. IV. „Absorber“. — A sorbi cu desăvârşire, „atrage în sine, a suge, a înghiţi^. Hârtia sugătoare absoarbe cerneala. \ Fig. Ei căutau să absoarbă proprietăţile cele mici. BĂLCESCU, m. v. 12. Politica din afară mi-a absorbit toate gândurile. ghica, S. 611. [Se conjugă ca sorfei.] — N. din lat. absorbere. absorbire s. f. „Absorption“. — Infinitivul lui absorbi, devenit abstract verbal. absorbit,-Ă adj. „Plonge(dans), abjsorbe(par)u — Participiul lui absorbi, devenit adjectiv. „Cufundat cu totul în ceva11 (de obiceiu: în gânduri). Se puse pe un jilţ, unde şesu absorbită în gânduri, c. NE-GRUZZi, i, 27. Absorbită prin propriile gânduri. MAIORESCU, CR II, 123. absorbitor, -toAre adj. „Qui absorbe11. —Adjectivul verbal al lui absorbi (derivat prin suf,-itâr). | (Fizic). Se numeşte putere absorbitoare a unui corp raportul între cantitatea de căldură absorbită de acel corp şi între cantitatea de căldură absorbită în aceleaşi circumstanţe de cătră cărbunele de fum. PONI, F. 149. absorpţiune s.f. = absorbire. — N-. din fran. absorption. abstenţiune s. /^abţinere. | Spec. (Jur.) Ab-stenţiunea unui judecător: faptul de a nu luă parte la judecată, existând motive pentru care ar putea fi recuzat. 1 — N. din fran. absteution. ABSTtnisiT,-Ăadj.,subst. i,Abstinent“.—Persoană care se abţine de la: anumite plăceri trupeşti (precum: băuturi alcoolice, fumat etc.). — N. din fran. abstinenţă s.f. „Abstinence11.—Faptul de a se abţinea de la anumite plăceri trupeşti (precum: băuturi alcoolice, fumat etc.). . . — N. din fran. ABSTRĂCT, -kadj., s. a. „Abstrait. Substantif abs-trait11. — Ce nu se poate percepe prin simţuri, ci numai prin puterea de. abstracţiune a minţii noastre (contrariul de la concret).. (Fii.). Cu citt o noţiune are. mai -puţine note îk sine şi mai. fnulte noţiuni sub sine, cu atât este mai abstractă, maiorescu;-L, 39. | (Mat.). Nouă, şaptesprezece... sânt numeri ab- ABSTRACŢIE — 8 — ABUR spracţi^iar. ,9 chilograme, 17 sile.... sânt numeri concreţi', climescu, a.. 6. | '(Gram.). Substantiv abstract, sau simplu: abstr act=numele unei abstracţiuni. —’N. din lat.-med. abstractus. " ABSTRACŢIE s. f. (Fii.). \ . ABSTRACŢIUNE s. f. (Fii.). / Abstr action“.—1°. Operaţia gândirii de a se înălţă de la noţiuni cu conţinuturi m,ai mari şi sfere -mai mici la noţiuni cu conţinuturi tot mai mici şi sfere tot, mai mari se numeşte abstracţiune, operaţia inversă determinare. MAIORESCU, l. 39. | 2°. Rezultatul operaţiei precizată subt 1°. ^ A face abstracţie de cevă = „Faire abstraction de qqch“. Atitudinea, opo-siţiei, făcând chiar abstracţie de pericolul ei imediat faţă cu preponderanţa. Germaniei, trebueâ să apară condamnabilă, maiorescu, d. i, 47. — N. din fran. (lat. abstractio). ■ abstrage vb. III. „Abstradre“A consideră o parte, scoţând-o din întreg. [Se conjugă ca trage.] — N. după fran. abstraire, asimilat românescului trage. abstragere s. f. „Abstracti.on“. — Infinitivul.lui abstrage, devenit abstract verbal. - - ABSURD,-A adj., adv. „Absurde. Absurdem.ent“.— Nepotrivit de tot, împotriva dreptei judecăţi, împotriva bunului simţ,.„fără înţeles". Unii... in câp le-au înrădăcinat, măcar de-ar fi... pline de cuvinte pro-tivnice, şi, pre scurt să zicem, absurde (netreabnice). ŢICHINDEAL, F. 224. — N. din fran. (lat. absurdus). absurditate s. f. „Absurdite“.—Gevh împotriva dreptei judecăţi; a bunului simţ. E o absurditate a se bate cinevă pentru ochii unei actriţe. C. negruzzi, i, 212. — N. din fran. (lat. absurditas, -atem). abţinea vb. II refl. „S’dbstenir11. — 1°. A se ţinea la o parte, spre a nu luă parte la ceva (mai ales: la vot). Mitrescu: Negreşit, nu pot să votes cu opoziţia... Petraşcu: Nici să te abţii de la vot fiu poţi. I. negruzzi, IV, 274. || 2°. A-renunţă la o. plăcere trupească, „a se stăpâni11. M’am abţinut două luni dela fumat. [Se conjugă ca ţin. | Şi: abţine .vb. IIL] — N. după lat. abstinerc, asimilat lui ţin. Prefixul neobicinuit abs- a fost înlocuit prin ab-, abţinere s. f. „Abstention“. — Infinitivul lui abţinea, devenit abstract verbal. Mai ales: abţinere de , ta vot. [Şi: abţinere. | Cfr. abstenţiune.] aisv'a interj., v: bna. iiiUBi s. f. (Med.) v. bubă. ;. ah^xă adv. \ . ABUîtAoârA adv. Vv. bun. . .; ABUNĂseâbiă adv. j . . ......... Abundă vb. I. „Abonder“ — A fi sau a aveă din belşug, cu prisosinţă. [După fran. şh abowdă. | Abund şi abundau; abond şi- abondez.] — N. din lat. abuudare. abupîdăivt, -A adj. „Abondant“.— „îmbelşugat1*. [Diipăîran-. :şidbonddnt, -ă şi, priiitr’.o reconstruire fakăj-aJ.owdfe^'.Dhiar şi abundent,]. .. . ■/ •• • din lat. iibundans,. -antem. . • ab.ubîdănŢX s. f.:„Abondanceu. — „Belşug;: pri* sOslt. Magica figwirăh, poetul â creaUo din abundariţa inimii sale. MAIORESCU, GR: I, 51. [După fraţi. ;şi.l ;W- bonddnţă şi, printr’o greşită analogie, abondenţă, chiar şi abundenţă.] — N. din lat. abundantia. Abundâre s. f. „Abondance— Infinitivul lui abundă, devenit abstract verbal, „îmbelşugare**. [Şi: abondctre.] .. * ■ Abur s; m. „1°: Vapeur, exhalaison, fumee; bum ; vapeurs, fumees (du vin); emanation, ejfluve, fumet. 2° Bespiration, souffle. 3°. Ame des animaux“. 1°. Vapor, lichid trecut în stare gazoasă. Ce va fi viîaţa noastră P Aburu îaste, cea ce p uţinei iveaşte-se, după acea piare. COD. vor. 130/10 (— aburu-i. n. testament 1648; =aburti îaste. BIBLIA 1688. (:„qu’estT ce notre vie? Ce n’est certes qu’une vapeur**). Toţi sorbeau astă băutură, care face nu mai puţină'cinste aflătorului ei, de cât aflătondui corăbieriei cu abur. c. negruzzi, I, 75. Calul eră numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. idem, I, 43. Câmpia scoate aburi... alecsandri, p. iii, 24 | Fig. „Tărie, exalaţie, miros, efluvii**. Şi apoi, când aburii vinului şi ochii crâş-măresei au produs efectul lor, încep horele, râsurile, tropotele, c. negruzzi, i, 315. Trage aburul cel bărbătesc pe femeie şi împotrivă, cel femeiesc pe bărbat, ca magnetul pe fier. piscupescu, ' o. 159. || Spec. La morţi. Pomana aceasta se pune de aceea, ca pe de o parte să i se. ierte mortului păcatele, iar pe de alta să aibă şi el aburi, adecă căldură sau jertfă în cealaltă lume. marian, î. 191. Ar fi răbdat bătaia cea mai cruntă..., numai să fi găsit bani spre a-şi îngropa copilul şi spre a-i face o fărâmă de a-bur, iar mai apoi pomenile, sandu-aldea, d. n. 246. 2°. Din exemplul următor: Caii se întrec, scoţând aburi lungi pe nare. alecsandri, p. nr, 12, se vede cum abur poate ajunge, la sensul „răsuflare, su-flare“. Urechi au şi nu potu să audză, Nice aburu nu le îaste’n budsă. dosofteiu, ps. 457 (= neee îaste suflet în rostulu lor. coresi; = nici îaste ,răsuflare în rostulu lor. silvestru; =nice Îaste susflare întru gurile lor. arsenie din bisericani, ap. HEM. 97). în Orlat (Transilv.) copiii se vindecă de deochiu aşâ, că mama sau tata lor le suflă peste cap şi le descântă: Fugi deochiu fierbinte,, că te-ajung aborii de părinte, ap. HEM. 97. 3°. De la „suflare** până la „suflet** este—;precum arată şi înrudirea acestor două cuvinte — pentru imaginaţia poporului, numai un pas. Dar subt forma de vapori se arată mai ales răsuflarea animalelor, aşâ încât abur însemnează în special „sufletul do-bitoacelor**. Aburul dobitocului, muritor şi în nemică .întorcător. cantemir, ap. HEM. 98. Poporul sice despre dobitoc, că nu are suflet, ci numai abure. ap. HEM. 98. (Tincova, în Banat). A scoate aburi pe gură— „a vorbi zadarnic**. zanne, p. i, 3.09. [Şl: ăbure s. m. v. sub 3°, | dbure s. f.: Oile.;., de aburea şi vapura care iasă din vite, se năduşesc, economia, 91, | dhor. s. m. v. sub 2°, | dbore s. m. LB..] — Etimologia necunoscută. După O. Densusianu (Bomania XS.V, 130—131), abur ar fi -un substantiv verbal din aburi, care presupune , un tip latin vulgar * ab-burîre (cu schimb de conjugare din ab + *burSre, acesta din urmă reconstruit după bu-stum). S’ar putea porni şi "de/la-.abwâ — aceasta e şi forma aromână,căci un tip *ăbburare, (după Meyer-Lubke: Bom. Gramm. n, § 117, pentru amburere) e comun , tuturor limbilor romanice: ital. (dial.) abburare, „a se pârli la soare “, v.-prov. abrd, în Lyon: abiiro; spaji: viburar, ,>a aprinde**... Atât .dificultăţile. formale (verbele par ă fi. derivate din substantive, nu invers), cât, şi-cele semantice („ard,, aprind^ ^,,vapor“-) sânt mari, iar albanezul/.avui, avei; cu acelaşi sens,, şi care —’ după G; Meyer: Alb. 21.^presupune o formă mai veche *abul, este atât de apropiat, încât sântem aplecaţi să admitem ABURA ABUZIV gu Miklosich: Alb. For'sch. II, 69 şi cu G. Meyer: l. c, o înrudiţ-e strânsă între cuvântul român şi cel albanez, AisilK vb. 1a. == aburi. 1°. Trans. Lat e câmpul celei lupte...,plin de .şânge ce l pătează Şi văzduhul aburează. alecsandri, p..ii, 18. | Befl. [în aier] se afumegă şi se aburează toate, piscupescc, o. 68, || 2°. Intrans. Pădurile fumează şi ăbură de ne-, gură. CALENDARIU. (a. 1814), 83. || 3°. Intrans. Din care parte ăbură sau bate vântul în ziua de Bobotează, în acea parte se culcă grâul în anul curent. marian, S. i, 193. [Aburez şi abur. | Cfr.burâ, aburi.] — Pentru .etimologie vezi abur. ăbură T,-Ă adj. „Couvert de vapeurs, de buee“.— Participiul lui aburii (1°) devenit adjectiv. „Acoperit cu aburi11. [Luceferii] ascunşi printre piscurile aburate ale Căprăreselor... ne adimeneau. odobe-scu, ii, 501. aburca vb. I. „,1°. Grimper sur un arbre, aider qqn. â grimper sur un arbre. 2°. Aider qqn. â sou-lever, ă lever, ă charger qqch. sur son dos. 3°. Monter, s’elever, (en l’air). — Cuvânt întrebuinţat în Mold. şi Bucov. 1°. Befl. „A se urcă, a se căţăra pe pomi“. începe a se aburcă pe cerăş în sus. creangă, a. 49. | Trans. „A ajută cuiva să se urce în pomi“. Aburcă-mă în prun. || 2°. P. ext. Trans. Aburc=... ajut să se rădice. creangă, gl. 415. Aburcă-mi sacul in spate =1 ajută-mi s.ă rădic sacul. idem. | „A ridică,, a luâ în spinare1'. Oşlobanul ia atunci lem,nele din carul o-mului..., apoi, săltându-le şi aburcându-le cam anevoie, le umflă’n spate, creangă, a. 49. Fata aruncă fragii de pe şerveţel în oboroacă şi, aburcând-o în spinare,porneşte, i. adam, n. rev. r. ii, 299.J Befl. Mă aburc = mă suiu. creangă, gl. 415. încălecă pe cal şi se aburcă cu dînsul în înaltul cerului. sbiera, p. 55. r — Din lat. popular * arborîcare (derivat din arbor, „arbore11, cu suf. -icare) devenit *arbur(e)că, apoi, prin disimilarea primului r (şi, mai în urmă, influenţat de urcă), aburcă. (Cfr. buricâ, îmbarcă). abureală s. f. „1°. Exhalaison, emanations (du gibier); bude; haleine. 2°. Souffle leger (du vent), •brise“. — 1°. „Bxalare“. Se simte miresmele răcoroase ale codrilor şi, ca să zic: aşă, abureala pătrunzătoare a fiarelor sălbatice. ODOBESCU, 111, 148. || 2°. ■ „Adiere11. Când vântul suflă foarte încet... avem a-bureală. şez. v, 140. [Şi: aboreală. LB. | Plur. -reli. | Cfr. aburel.] — Derivat din aburi (10 şi 3°), prin suf. abstr.-eaid aburel s. m. „Brise, zephire; souffle leger“.—Pe când abureală e mai abstract, exprimând mai mult „adierea11 vântului, abu/reLe concret, însemnând „vân-tuleţ11. Deosebitele vânturi se -chiamă: crivăţ, austrii, vârtej, furtună şi aburel, când este prea mic. ap. HEM. 103 (Latinu, în Brăila). | Fig. „Suflare11. Prii-miţiroaăă Duhului, svântu, roă înfocată, roaănu umădă ■ şi cu aburelii de wântipemintesc, ce roaă în? focată .cu, aburelu dumnedzăesc ce suflă cu foc. do softeiu, ap. HEM. 103. — Diminutiv în-ei din abur. ABvnivb.IV". „1°. Exposer ă l'action des vapeurs, ■ soumettre ăides fumigâtions;couvrir de buee.. 2°. Produir des vapeurs, exhaler; fum,er. (Refl:) Avoir des- bouffees de chaleur. 3°. Souffler. legerenient (se dit du vent)11. . . ..■• • -v. 1°. Tr a n s. A expune la aburi. [Pe] femeea bolnavă... moaşa o abureşte-cu ovăz, cu coji de ceapă.,.-, marian., n.134. | A- acoperi cu .aburi. îşi Iwăochelarii.:, •îi abnvi^,îi şterse şi-i -puse:-, vlahuţă,d.. 12; 2°. A produce aburi, â produce miroase, a: exală Tr a ns. împărăteasa, luând ammate;,miţdşuri scum- pe, ce aburesc dtdci miroase, unsă trupul a svăntă sa hiică. BOSOFTjEiu, v. s. 38/,. D'd săptămână... zăpada se topise; muscelele... abureau un fum ce se ÎM acice. Alături de hic. Romanii aveau şi adverbele locale hac şi ibi, păstrate în parte în unele limbi romanice în concurenţă cu el. La noi ele se găsesc numai în compoziţie cu Mc, şi anume: din eccu- sau atque-hic+hac s’a născut acia, pe care-1 întâlnim şi la Engadini, sub forma quia,, acquia, iar din eccu- sau atque-hic -(- ibi avem pe aeii, corespunzând ca formaţiune întocmai fran. ici (hîcibi). Precum spaniolul ahi derivă din hic şi dintr’un element a-, care s’a simţit ca un fel de prefix în adverbe ca aqui, aed, etc., tot astfel s’a simţit şi în limba română vin a- ca prefix (cfr. acolo-colo, acest-cest, acel-cel, aist-ist etc.), ceea ce avu de urmare, pe de o parte că alături de aci, acicea, se născu un ci (pe ci = pe-aci, în Sibiiu), cicea, iar pe de altă parte că pe lângă ice, ici s’a format şi un aice, aici. Alte compoziţii româneşti, formate cu elementele -le, -a şi -şi, sânt: acicea, acile, acilea, icea, aicea, aciaşi (acieşi), aciişi. Este de observat că forma aci, foarte întrebuinţată astăzi, apare în literatură numai in sec. XIX, pe când acia, întrebuinţat azi mai mult de popor decât de scriitori, se întâlneşte foarte des în texte vechi şi e singura cunoscută de dialectul aromân: apia (şi aţie) şi de cel istrian: ţiia, pe când cel meglenit se potriveşte cu cel daco-român,având forma aţi (cu sens temporal = „atunci, apoi"). Dicţionarul limbii române. 4, XII. 1906. ACIA — 18 - ACILEA acia adv. = aci. Pe când aci este mai ales adverb de timp, acia păstrează mai bine sensul de adverb local. 1°. Arată locul apropiat.Să s’ară aprinde casa acelora de tute patru îunghiurele .şi să o în-cungitire focul şi n’ară pute ieşi afară,, ce ară arde adia. cuv. D. bătr. ii, 330 (s. XVI). Qogoneaţă de purcea, fugi de-acia.... gorovei, c. 279 (Bucov.) —în texte vechi adese-ori: acia... i o = „acolo... unde“. Acîîa înfricoşară-se in frică, io nu eră frică, co-resi, ps. 29/10. Iuo amu sânt doi sau trei adunaţi în numele mieu, acida sânt eu. radu d. mÂniceşti (a. 1574), ap. HEM. 176. (: „ubi enim sunt duo vel tres congregati in nomine meo, ibi sum...“). 2°. în legătură cu prep. de, până, „acia“ are sens temporal. Până acia = ,. până acum“: ,jusgu’â pre-sentu. Varda Chesar..., nu numai ca până adia. ce încă neşte spurcăciuni reale făcea... moxa, 346. || f ])e acia=a) „de aci înainte, de aci încolo11: „do-rănavant, plus“. Nu se va pomeni numele lui Israil deaciia. coresi, ps. 228 (=m se va pomeni numele lui I. rutese. PSAL. sch. 269/12 : „en sorte... qu’on ne fasse plus mention du nom d’Israel."). Enias... singur deaciîa au stăpânit, cantemir, hr. 96/c. | b) „după aceea11: „ensuitea. Să mâncăm, întâiu, diaciia voiu spune şi de păcatele meale. dosofteiu, v. s. 82/,,. Au cuprins toată Dachiîa, de cita, de pe numele locului, şi-au schimbat şi ei numele, cantemir, hr. 71/M. Deaciia, de atuncîa trecând 300 de ani, scornindu-se un eres... mineiul (1776), 130, 2jv învinsă pre Turci şi de acia se luă a-i goni. p. maior, ist. 202/15. [Se scrieâ mai de mult mai ales: acna, precum în mare parte se pronunţă şi azi. La cantemir (dar şi la DOSOFTEIU, v. S. 25/3) mai ales: de cita. Se găseşte şi forma: de adă. Deadă nu voiu fi. CORESI, ps’. 104. (=rutes. psal. sch. 124/2) şi: de acie. De acie înainte să vezi ispravă! n. costin, let. ii, 112. Forma acie e întrebuinţată consecvent în COD. VOR.] — Pentru etimologie vezi aci. acia vb. Ia v. aciuia. ACI aşi adv. „Aussitot, tout de suite“. — Este întărirea lui acia, însă în înţelesul temporal: „îndată", în următorul exemplu din CORESI (ap. HEM. 180): întră întru o casă, iar aciîaşu ieşi veaste pretutin-denea de el, că nu se putea ascunde lumina ceata marea, a înţeleptului, se cunosc încă elementele de compoziţie ale acestui adverb, căci aciiaşi leşi= acia şi ieşi. Din exemplul acesta se cunoaşte încă şi cevă din sensul local al lui acia, pe când în cel următor înţelesul e curat temporal: Bobuleţchi... s’au întors şi au mers în târg şi adeaşî [au mers] şi Creţul în târg după dînsul. G. URECHE, LET. I, 198. — Pentru etimologie vezi aci. acicea adv. f „Ici“.— Sinonim cu aci, dar întrebuinţat numai ca adverb local. Se adunară ei acida. cod. vor. 69/0. Să lepădăm acicea păcatele noastre. coresi, ap. HEM. 182. Nu mi se cade numai acicea să fiu. cuv. d. bătr. ii, 146. (s. XVI). Ace-ştea fură acida dosofteiu, ps. 293. Hristos fiind acicea pre lume, au grăit de sine. VARLAAM, c. 369/,. Acida s’au adunat, moxa 399/28. -— Pentru etimologie vezi ad. ACicuiiÂR,-Ă adj. (Bot.) „A.dculaire“.— în formă de ac. Mericarpele.... au şi coaste secundare... cu ghimpi aciculari... GRECESCU, FL. 257- — N. din fran. Acil> s. m. (Chim.). „Adde“.— Corpurile simple, combinându-se cu oxigenul, form,ează două clase de combinaţiuni, care se numesc acizi şi oxizi, poni, CH. 30. [Accentuat după lat. şi: ddd. | Şi s. a. cu plur. acide.] — N. din fran. ACIDITATE s. f. (Chim.) „ A ciditeu. — „Acrime, acreală". ■— N. din fran. ACii»ui/Ăx,-Ă adj. (Chim.) „Acidule“. — Amestecat cu un acid. încălsim [substanţa], până când potasiul s’a volatilizat. Materia carbonizată, pusă în apă acidulată cu acid clorhidric, albăstreşte o soluţiune făcută, cu un a,m,estec de sulfat fieros şi de sulfat feric, poni, ch. 280. — N. din fran. acie s. /. =? în Transilv. : Pentru a feri. vaca de descântătură, îi face în cornul drept o gaură, în care bagă apoi 9 grăunţe ile piper, 9 grăunţe de grâu, puţină sare şi o astupă cu slănină râncedă amestecată cu acie; de asemenea unge cu această tmsoai'e spinarea vacii... CONV. lit. xxv, 608. — Etimologia? acieşi adv. — aciaşi. Şi acieşi închiseră uşile, cerând el să-l udgă. cod. vor. 33/]2. (: „et statim clausae sunt januae." = şi numai cât închiseră u-şile... n. testament 1648; = şi îndată se închiseră uşile... biblia 1688). Sfântul acela nu socoti pre dracul, nice-l amână, [ce] acieşi-l tremese el supt întunerec. cuv. d. bătr. ii, 291 (s. XVI). Atunce Cazacii au slobozit într’înşii focul şi multă pagubă au făcut în oastea lui Petru-Vodă; şi acieş oastea lui Petru-Vodă au dat dosul... G. ureche, let. i, 199. | Dintre scriitorii noi, la creangă, p. 252 : Acieşi se face ziua şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de ale tale. [Se găseşte şi forma: aceişi: Şi aceişi ai noştri s’au încălărat. g.’ ureche, let. i, 107. Aceiş toată alaltă oaste turcească au sosit, idem, let. i, 194.] — Pentru etimologie vezi ad. acii adv. f = aci. 1°. Local. Sfânta Vineri stă acii şi rugâ-se. cuv. D. bătr. ii, 154 (s. XVI). Ostrovul eră acii aproape, dosofteiu, v. s. 160/r Vom mearge până acîi. biblia (1688), 14/2. El să aibă de grije celor ce vor rămânea acii. magaz. IST. 313. | în legătură cu prep. „de": de acii, chiar şi: de deadi. Bădicaţi-l de deadi. dosofteiu, v. s.47/, (16.24). || 2°. Temporal, numai în legăturăcu prepoziţii. Până acii—„până aci": „jusgu’ici“. învăţătură.... carea până acii nu s’au auzit, varlaam, c. 345/j. || De acii = a) „de aci, de atunci înainte*1: „dorenavant“. [Cerul] de-l veri ptarde..., deadi supt pământ veri lăcui. varlaam, C. 240^. | b) „îndată": „aussitot11. Deaca ajunge apa de împle gura, deacii numai ce îaste de afundat, idem, 266/2. | c) „după aceea": „apres cela“. Acolo s’au veselit 3 zile şi deadi s’au întors la Suceava, ureche, let. i, 125/n. Deacii, mer-. gând la un schit, fu vădit, mineiul (1776), 124, ‘/2. [Şi: de cii: Decii s’au început istoriile leşeşti a se scrie. n. costin, let. i, 4/2S.] — Pentru etimologie vezi aci. acîişi adv. f = aciaşi. Şi aciişi întru clipitul ochiului toţi derepţii... stă-vor. cuv. d. bătr. ii, 226 (c. 1600). învăţă adişi să aprinză un cuptoriu. dosofteiu, v. s. 86. Veastea lui nu se putu ascunde, ce teşi aciişi pretutindirea. varlaam, c. 49/,. — Pentru etimologie vezi ad. acile adv. — acilea. Iar d’acile se'ntorceă, La Dunăre se duceâ. teodorescu, p. p. 573/971. — Pentru etimologie vezi ad. ACIliEA adv. —-aci, dar arată o apropiere mai pronunţată. Textele vechi nu-1 cunosc. 1°. Local. Să-i ajungi şi să mi-i aduci acilea. STĂNCESCtl, b. 35. Stanislav, dacă-i ardea, Prin cârciume că intră... Iar de-adlea se’ntorceă, La Dunăre se duceâ. teodorescu, p. P. 573. „Mai sânt p’acilea şi fete mari1, zise Ţuguia, „şade rău; nu fii slobod la gură; aici ACINTUŞ - 19 - ACIUARE nu e cumetrie cu chef şi cu lăutaribelavrancea, s. 263. || 2°. Numai în locuţiunea: de acilea încoleă (încolo) = „de acuma ’ncolo11: „dorenavant“, este şi adverb de timp. Ţine, mândro, vin de beă, Vinişor din mâna mea, Că d’acilea încoleă... n’ăi mai beă Vin rece din mâna mea. iarniic-bârseanu, d. 629. Cuvântul din poveste de acilea încolo se găteşte, ispirescu, L. 116. || Acilea se întrebuinţează numai în Munt. şi Transilv. Graur (Moldovean): „Multe sânt ca tine aici în sat ?“— Florica (Munteancă): „ Unde ?.:: Acilea?*...— Graur; „Ba, aici11. —Florica: Ha, ha, ha, Moldoveanu dracului!11 alecsandri, t. 660. — Pentru etimologie vezi act. acintuş s. m.. (Bot.) zambilă. In Transilv. (Clo-potiva, în Haţeg), ap. HEM. 184. — Corupţie populară din liyacinthus, probabil prin mijlocire ungurească. acioâiu s. /'., sing. tant. „Luiton; bronze: alliage-, airain. Clochette “. — Sub acioaie sau cioaie poporul nu-şi închipuie un anumit metal, ci astfel numeşte el şi alama, şi bronzul, şi arama şi ori-ce fel de amestecătură de metale din care se fabrică obiecte ca : sfeşnice, cădelniţe etc., dar mai ales clopote, aşâ încât el poate deveni chiar sinonim cu „clopoţel11. Arsându-i cu cărbuni vii de foc nestinşi, mestecându-i în răşină cu piatră pucioasă şi topindu-i tn argint şi aur şi în cioai. CUV. D. bătr.’ ii, 230 (c. 1600, Transilv.). Idol vărsat, de argint, sau de altă oarece cioae, cum eră în zilele vechi, glosar Slavo-rom. 83 (s. XVII). Ilectron (==o compoziţie de aur şi de argint, gr. t]Xev.tpov)=acuoae. idem, 81 b., ap. HEM. 185. Au zdrobit porţile cea,le de cioaie. silvestru (1651), ap. HEM. 185 (: „contrivit porţas aereas.“). Sfeşnicel de acioaielaproscomidie... Cădea,Iniţă de acioaie, 5 candele de acioaie. inventar (a. 1741), ap. HEM. 185. Fulga.. le duceă... tocma colo la... ceardac de acioaie. (Notă: „învălit cu metal, cu alamă lucioasă“). teodo-rescu, P. P. 510/9C. Pardoseala eră de cleştar, iar în-velitoarea eră de acioaie şi de plumb... ispirescu. l. 294. Bronzul sau amestecătura de aramă şi de cositor se chiamă la noi acioaie11, ap. HEM. 186 (Sărdanu, în Dâmboviţa). || P. ext. Clopotul la caii înhămaţi la trăsură sau în herghelie se zice cihoaie. ap. HEM. 186 (Moscu, în Covurluiu). [Şi: cioaie, cihoaie.] — Etimologie necunoscută. Hasdeu (FAym,ol. magn. Rom. 187) îl derivă din ital. acciajo, care însă însemnează „oţel11. acioal s. f. „1°. Abri. 2°. Appentis11.— 1°. „Adăpost". Părăsind vatra părintească..., fugind de orice acioală omenească, caută drumul muntelui, dela-vrancea, s. 59. | 2°. Spec. „Şopron". Acioală este o şatră, un adăpost pentru vite, cu acoperişul alipit de păretele casei sau de al unui coşar, fără ca a-cioala să aibă păreţi, ap. HEM. 187. (Dealu, în Dâmboviţa). [Pronunţat: acoală.] — Substantiv postverbal din aciolă. ACioii vb. I. — aciua. In mahalaua noastră abiă se aciolase câţiva săteni depe la Sohat. delavran-CEA, S. 227. Ferestrile şi uşile caselor în vreme de viforniţă să nu le laşi deschise, că poate să se acio-lese vreo spurcăciune de drac în casă. şez. iii, 80. D’aia face omu patru păreţi, ca să se acioleze şt cei streini, ap. HEM. 188. (Sărdanu, în Dâmboviţa). Pe unde se acioală nevăstuica, poporul pune furci... M’am servit înadins de verbul „se acioală11, sau „se acioleazău, de-oare-ce la noi e foarte popular şi-l auzi la săteni [des]; însemnează: pune[vea] la adăpost, sub un acoperemânt, a unei fiinţe sau a unui lucru în timp de intemperie, ap. HEM. 188. ( Valea-Mare, în Muscel). [A se ceti: acolă. \ Aciol şi aciole'z.] — Despre etimologie vezi aciuă. acirâ vb. I v. aceră. aciră s. f. (Ornit.) „Aigle“.—Cuvânt rar. Paserile cunoscute ornitologiştilor sub numele de „aquilae“ Românii nu le numesc „pa,jure“, ci parte „acire“, parte „vulturi“ şi parte cu alte numiri, marian, o. I, 145. Pa,jură, numită.... în Rom,ânia mică aciră (comunicat de d-l V. Burlă), după credinţa poporului român e o pasăre... năzdrăvană, idem, I, 137. [Şi: ăceră. BĂRCIANU.] — Din lat. aqui la: sicilian a,cula, bergamasc ă-f/ola, sardic ălnle, engad. eula, aivla, fran. aigle, v.-pvov. aigla, span. aguila, portg. aguia. ACIUĂ vb. Iu. „1° (Sfabriter, (se) r^fugier, (se) sauver. trouver un asile; donner asile. 2°. (Se) re-poser, (s’)apaiser“. 1°. Verbul a aciuă, întrebuinţat mai ales ca reflexiv: a se aciuă, însemnează „a (se) feri de cevâ“, aşâ încât în el se pot împreuna noţiunile: „a (se) adăposti11, „a se refugia11, „a se pripăşi (pe lângă casă)11, „ase oploşi11. Trans. Capătă învoire... să... aciueze [copiii] în casă. şez. I, 66. | Refl. Noe întră în corabie... şi trimise D-zeu... toate vitele şi fieri şi paseri, de se acuarâ cu nus în. corabie, moxa, 348. Ca un, om nemearnic te acuedzi prin lăcaşurile omeneşti. varlaam, C. 371/,. Aciuedsu-me = contegor. anon. car. [Călăraşii] stau... pe la... trecători, unde se pot aceoă derăutatea [Tătarilor], cantemir, hr. i, 304. Episcopii, în asemenea incursiuni barbare, se aciuau cu lucrurile cele mai înseninate la Brădiceşti. melchisedec, ap. TDGR. 12. Fata se văicăreă şi ea, că nu ştieă... unde să se aciueze, ispirescu, l. 335. Păstorii înspăimântaţi S’aeiutază cu-a lor turme în munţii învecinaţi. C. NEGRUZZI, I, 118. Nici o lighioaie nu se poate aciuă pe lân,gă casă de răul vostru. creangă, a. 37. Şoarecii mici se aeioazăprin locuinţele oamenilor..., cei mai stricători însă sânt şoarecii cei mari..., care distrug totul pe unde se acioa&ăei. ap. HEM. 190. (Braniştea, în Covurluiu). 2°. Când, după o osteneală oarecare, ajungi subt adăpost sigur, ai vreme să te odihneşti. De aceea a aciuă poate însemnă „a(se) odihni11. Trans. Fiului lui D-zeu, ce n’au avut unde nice capul să-şi aeuo, acestuia.., şi nespuseei bogăţiei a lui să jeluim. coresi, ap. HEM. 192. | Refl. Boierul ia şi mănâncă, şi după aceea se aciuază. sbiera, p. 58. Zmeii... nu se pot acioă, decât după ce Sântiln îi stropeşte cu apă. ap. HEM. (Galaţi). || P. ext. „A linişti11. Copilul ce zace de insomnie... plânge... Unele m,ame... îi fac scăldători,..., reuşind prin aşa mijloc a face pe copii să, se mai aciueze, şez. ii, 131. [Pronunţat: a-cu-ă ,şi a-co-ă. | Aciuez, acioez, ţ adu.] —După A. Philippide derivă din lat. * accellare, verb compus din ad şi cella, în înţeles de „odaie pentru servitori, pentru săraci, coteţ, vizunie11. Etimologia aceasta este singura admisibilă, căci ea se potriveşte atât din punct de vedere semantic, cât şi formal. Sensul fundamental al lui aciuă trebuie să fi fost „a ascunde11 şi e posibil ca lat. celare, „a ascunde11, să se fi prefăcut în *cellare, subt influenţa cuvântului cella, „ascunziş11. Pe când *accellat trebueâ să dea *aceăuă* accellare trebueâ să dea * acela. După *aceăuă s’a format infinitivul aceoă, aciuă, cu noul prezent a-ciuez, iar din contaminarea acestei forme şi a infinitivului *acelci, s’a născut forma aciolă, cu prezentul aciolez. ■ ACIVĂre s. f. „Action d’abriter, de se rdfugier, de se cacher; refuge, abri“.— Infinitivul lui aciuă, devenit abstract verbal, cu sens concretizat în parte. Nice o pricină de price le va folosi,, nice o şuvăire, nice o aciuare sau supt pământ fugire. cantemir, ap. HEM. 192. Acioare... [=] hălăduinţă, adăpost, oploştire. stamate, ap. HEM. 191. Ploaia, vărsân-du-se cu şiroaie, sileşte pe toţi a-şi căută aciuare prin chilii, c. negruzzi, i, 215. [Pronunţat: a-cu-a-re, a-co-a-re.] ACIUAŞ — 20 — ACOLEA aciuaş s. a. „Abri, asile“.—„Adăpost11. într’acest sătişor au sosit cam de cătră seară şi au fost •nevoit să-şi caute aici un aciuaş peste noapte, sbiera, p. 217. [Pronunţat: a-cu-aş.] — Derivat din aciua, prin suf. loc. -aş. aciuat,-A adj. „Abritii; couvert de...11—Participiul lui aciua, devenit adjectiv. Cine... să socotească..., cel supt aripele vulturului aciuat, că în primejdie va întră? cantemir, ist. 94. Ciobănei, în căţi ră-zimaţi, în glugi acioaţi. teodorescu, p. p. 75. [Pronunţat : a-du-at, «,-cn-at.] ACIUI vb.IV": = iiciiiii. Refl. Ne aflăm acioin-du-ne în ţara împărăţiei tale. E. vâCărescul, ist. 284. | Trans. Sehotă.rîră să aciucască pe lângă casă un dobitoc, un câne, o pisică, ce o fi. calendarul basmelor (1882), 56. [Pronunţat: a-cu-n, a-co-îi] — Născut din aciiut, prin trecerea la conj. IV. aci.ama vb. I. „Acclamer“. —A primi cu strigăte de însufleţire. [Muza lui Alecsandri] toate popoarele o aclamă, odobescu, ii, 523. [Aclam, mai rar: aclames.] — N. din fran. ACl.AWfĂKE s. f. „Acclamation“. — Infinitivul lui aclamă, devenit abstract verbal. Nu înţelegem..., cum... acea călcare [de jurământ] ar fî recunoscută prin o aclamare generală, maiorescu, d. i, 8. act.amaţiujve s. f. = aclamarc. Fu ales secreta/r prin aclam aţiune. — N. din fran. acclamation. aclimatâ vb. Ia. = aclimatiza. — N. din fran. acclimater. aclimatiza vb Ia. „(S’)acclimater“.—A (se) deprinde cu clima. — N. din germ. acclimatisieren. aclimatizare s. f. „Acclimatationu. — Infinitivul lui aclimatiza, devenit abstract verbal. [Şi: acli-matăre.] acl© adv. v. acolo. acmu adv. f = acum. Foarte des întrebuinţat de scriitorii vechi. Astăzi a dispărut din graiu. Acmu, cine e răbdarea mea e nu Domnul? coresi, ps. 103. Je-luiai să bei şi să m-ănânci, iară de moarte nu te temeai; acmu, dacă vesi că te luăm,, tu pomeneşti de pocăinţe! cuv. d. batr. ii, 450. (s. XVI). în vreamta de acmu.... au schimbat acea tocmală. prav. mold. 31. | Ţie, căruia unuia se cuvine toată slava şi închinăciunea, mărire dă de acmu şi pără în veci. cantemir, hr.. 3/sl. | Până acm,u n’au mai adus [ispravă], şi treaba aceasta încă sfârşit n’au m,ai luat. uricariul, ii, 247/)9 (s. XVII). Deci de cmii să nu avem apârî unul pre altul. mss. (s,XVIII), ap. HEM. 226. Vom blagoslovi pre Domnul de de-aemu, şi până în veci. dosofteiu, ap. HEM. 226. | Şi până pre-aemu, voiu vesti miratele tale. idein. || Mai acmu= „mai adineaorea“: „il n’y a pas longtemps, ţout ă l’heure11. Au intrat mai acmu. dosofteiu, v. s. 56/j. || Amil acmu = „acum dară“: „et main-tenantu. Acmu cătră lum,e m’am turnat, ce aju-toriu ’mi trebuiaşte de la alt cineva, fără de la Une? Acmu amu, împărăteasă, stai derept m,ine, săraca de eu, şi-mi fii ajutătoare. MSS. (s. XVI), ap. HEM. 231. Amu acmu cire grăiaşte. cod. vor. 130/4. [La , Moţi se întrebuinţează, deşi rar, o formă amnu = „ac’um“, FRÂNCU-CANDREA, r. 48, care s’a desvoltat din acmu, prin aceeaşi trecere fonetică ca şi în tomna =tocma, etc.] — Pentru etimologie vezi acum. acmuşi adv. f = acuşi. Acmuşu îţi voiu tăiă capul. dosofteiu, V. S. 146/2. Această, aşâ de crudă tâlcuire..., acmuş va cunoaşte cetitoriul. cantemir, hr. 263/,,. | întărit prin repetare: Argumenturile, pe care acmuşi-acmuşi înaintea tuturor puindu-le... idem, ist. 67. — Pentru etimologie vezi acum,. acnu adv. =acum. Se aude în Banat. Acu, acum, acnit,, îndată, diaconovici-loga, ap. HEM. 194 (a. 1822). Acnuma, acru şi acruma, toate pentru: acum, acuma. ap. HEM. 194. (Măidan, comit. Caraş-Severin). Tăm-an acnu-i anu, dăcând ai dat cu. topnru în mine. jahresber. iii, 284/,,. Acru. acrum (Măidan), acnit, (Târnova). acnuma (Petrovoselo).., „jetst“. id. 312. Acnuma. (L&tunaş). viciu, gl, — Acnu, pare a fi *eccu-iiunc (Hasdeu: Etym. Magn. Rom. 195), ceea ce ar fi un exemplu mai mult de un cuvânt latin (nune) păstrat numai în limba română şi pierdut în toate celelalte limbi romanice. Acnum,a e o contaminaţie din acnu şi acuma. Acruma s’a născut prin disimilaţia lui n-m în r-m, iar acru s’a născut din acnu, subt influenţa lui a-cruma. —acoâce adv.\ — acoâci adv.) v ,ncoace- acoiu s. a. „Grande aiguille, aiguille d’embal-lageu. —Augmentativul lui ac (format prin suf. -oiu; cfr. it. agone). A.kony=A.cus magna. anon. car. [în Banat: acoiiu,.] Acoi. s. a. v. ocol. vcoi.Aii s. f. „A.ccolade“. — 1°. îmbrăţişarea ce se dă celui investit cavaler. Toţi, de la prinţul catolic... aspirând la acolada papii dela Roma şi pânăla băieţelul din clasa întâia rurală, toţi dorim distincţia. caragiale, s. u. 35/23. |j 2°. Semnul grafic { cu care se îmbrăţişază mai multe cuvinte. | De aici: (Arhit.) arc ogival cu rotunzime dublă. — N. din fran. acoi/e adv. - acolea. Unde ti-e rădăcina ta, acole să fie vărhul tău. cuv. d. bâtr. ii, 288. [Accentuat: acole şi acole. | în dial. moldovean acole este desvoltat din acolea, în celelalte dialecte însă e forma primitivă, din care e derivat acolea.] acolea adv. „Lâ,par lâ, de ce cote-lă11.— între adverbele de loc: aici, care arată apropierea, şi: acolo, care arată depărtarea, acolea (mai des colea) ocupă un loc intermediar. Vino aici însemnează locul pe care se află vorbitorul, şezi acolea locul lângă vorbitor, pe când priveşte acolo arată un ioc mai îndepărtat. Se va află c’au fost oameni acoliâ aproape. prav. mold. 28/3. j în legătură cu prepoziţii: Pre-acoleă îi eră a treace [lui Isus], varlaam, C. 380/j . —„ Ce duci, mândră, pe siib salbă, Colea’n Uşoara albă?11— „Da, doi pui de turturea“.—„Dă-mi-i mie, draga m,ea“.— „Bibi, bade, de-acoleă, Că nu-s pentru dumneata“. iarnik-bârseanu, d. 400. | Acolea exprimă stare şi mişcare. Numai mişcare exprimă într’acolea:—,, Unde mergi?11—„La locwrile sfinte11.— „Eu încă mărg intr’acoltă“. dosofteiu, v. S. 56/2. După care izbândă Şvedul... cuprinsese mai toată ţara leşască şi i se închinară şi hatmanii leşeşti, neavând încotro mai luă, că dentr’acolea Şvedul, dencoace Hmil Hatmanul, m. costin, let. I, 332. || în texte vechi întâlnim însă pe acolea şi cu sensul lui „acolo“: întrebând cei ce se află acolea, de ce se ciartă. mineiul (1776), 120 1/3. [în textele vechi se accentuâ totdeauna: acolea; azi se aude şi: acdlea.j — Etimologia, necunoscută. Dacă admitem că adverbul local illic a fost pronunţat, poate din cauza pronumelui illîc, cu i scurt, atunci acole (din care ACOLEŞI — 21 — ACOMPANIAMENT apoi s’a format acolea, prin alipirea lui -ă adverbial) ar corespunde întocmai unui *eccu-illlc. Existând alături de acolea şi un acâ (v. încoa), -lea s’a putut simţi ca un fel de sufix adverbial, care s’a adăogat apoi şi la aci, formând pe acilea. A€«leşi adv. f „Toujours lă, au m&me en-droita.—„Tot acolea11. Acoleş, puţin mai jos, Stra-von arată... cantemir, hr. 74/al. [Accentuat: acoleş sau acoleş ?.] — Din acole, întărit prin elementul adverbial -şi. Acoiiisi vb. IV °, refl. „V'.Insister, obseder, s’accro-cker (ă qqn), ne pas laisser tranquille, importuner, molester (qqn). 2°. Mettre (qqn) en possession de ce qui lui est legue“. 1°. „A se ţinea, a se legă, a se agăţă de capul cuivâ“ (mai ales cu gând rău). Au venit la mine... şi au adus un uric pieciatluit şi s’au acolisit de mine să-l scriu. mss. (a. 1631, Mold.), ap. HEM. 199. Fata... mearge la aşternutul lui, acolisindu-se şi împun-gându-l spre msstecare...: Iară svântul zisă: „nu te acolisl, nice pohtl a-ţi spurcă fecioria11. DOSOFTEIU, V. S. 236/,. Au sămănat ghindă, ca să nu se mai acolisească [Polonii] de Moldova, neculce, let. ii, 200/14. S’au fost ocolisind... de locul sfintei episcopii, fără ispravă şi cu mare năpaste, doc. (a. 1681, Mold.) ap. HEM. iii. a. xix. | (Jur.) Când se va acolisl un om de altul nefiindu-i cela cu nici o deală, aşâ numai într’o pizmă va vrea să-l ucigă, cela încă nu se va da. prav. mold. 66/2. || întrebuinţat aproape exclusiv de scriitorii vechi din Mold., unde se mai aude şi azi: Drept mulţumită pentru ospăţ, baba zise: „Aflaţi oam,eni buni, că eu îs Holera... De voi nu mă acolisesc“. şez. ii, 190. [în: Aco'lesî (a se) —a nu se puteă apropia, şez. ii, 125, trebuie să fie gre-şală de tipar, în loc de „a nu se acolesî11.] 2». P. ext. „A se da cuivâ o parte din cevâ“ (dintr’o avere). Se rezervă din diată o parte din avere, din care nu se poate acolosl moştenitorului, decât numai cândîşi îndeplineşte datoriile sale. marian, î. 20. [Prin asimil. vocalică şi prin apropiere de cuvintele acolo şi ocol s’au născut formele: acolosl şi ocolişi.] — Din n. -grec. „colier, s’attacher“, prin aoristul îy.oXX-rjaa. acomsîrk s. f. „Molestation, vexation11. — Infinitivul lui acolisi, devenit abstract verbal. Ţăranii... îşi vor păzi dreptăţile a nu atârnă persoana lor de la stăpânitorii păm,ântului... Averea lor va fi apărată de totfeliul de acolisiri. doc. (a. 1818), ap. GCR. ii, 221/18. acolisitor,-toâre adj., subst. „1°. Qui se cram-ponne; importun. 2°. Contagieux“. — Adjectivul verbal al lui acolisi (format prin suf.-ifor). 1°. „Care se acaţă de cineva; uricios, supărător, obraznic". [De călugării tăiaţi] au să dea seam,ă Grecii acolisitori. beldiman, te.400. || 2°. P ext. „Lipicios, molipsitor11. Pre ucenicii, ce se vor bolnăvi în şcoală, toţi doftorii îi vor căută fără plată, iar de va fi patima acolisi-toare, îi vor trimete la spitalul de obşte, uricariul, iii, 22. (s. XVIII, Mold.) [Vechiu şi dial. şi: acolisi-torlu.] Aooi.isiTiiRĂ s. f. = acolisirc. Săvai nu s’ară sculă să-i dea lui pentru-ce e priîaten lui, iară pentru acolisitura lui sculă-se-va şi-i va da... noul TESTAMENT(1648), ap. HEM. 200 (: „il se leveTa pour-tant â cause de sori importunite.11). [Plur,-turi.] — Derivat din acolisi, prin suf. abstr. -itwră. acolo adv. „1°. Lă, y. 2°. Alors“. 1°. Adverb de loc, corespunzând gestului care arată un loc depărtat de noi.—„Care-i Meleli ?“—„Acel mic acolo cu un straiu unguresc11. C. negruzzi, i, 40. Tot ce e afară din imediata noastră apropiere e acolo: Văzând o căsuţă tupilată... a bătut la poartă. Atunci se aude din lăuntru un glas...—„ Cine-i acold11?—„Eu sânt, un drumeţ rătăcit11, creangă, p. 90. Locul depărtat poate fi sus, jos, înainte, îndărăt, la dreapta sau la stânga noastră: Unde voiu fugi? Să voiu sui în ceriu, tu acolo eşti; să voiu pogorî în Iad, acolo eşti. Să aş luă aripile zorilor şi aş lăcul în marginea măriei, acolo încă mâna ta m’are duce. psalt. (1651), ap. HEM. 201. | Foarte des e pus în opoziţie cu adverbul locului apropiat: Acicea veri semăna mărăcini..., acolo veri seceră lacrăme şi plângere. MSS. (s. XVII), ap. HEM. 201. | De multe ori locul depărtat e determinat mai cu preciziune. Mă duc eu unde acolo făţerie nu este. cuv. D. bătr. ii, 449 (s. XVI). Unde loveâ el cu nuiaua, acolo ţăşt şl dînsa: ispirescu, L. 34. într’un loc pustiu, unde smeura şi fragii cresc, acolo Ikanoh s’a întâlnit... konaki, p 85. | Acolo exprimă stare sau direcţiune. în cazul al doilea astăzi începe să fie preferit într’acolo: Greşiseră drumu la Călăraşi şi le-am arătat eu drumu într’acolo. ap. HEM. 202. (Lupşeanu, în Ialomiţa). 2°. Fig. Rar acolo e adverb de timp, arătând vremea îndepărtată: „atunci11. El zise: „mie nu mi-este dat să fac cucon11. Şi acolo grăi vornicul lui Alexandru: „împăratealexandria, 155. \ Chiar şi: unde... acolo =„pe când... atunci*1. Unde se cădeă să-i paie bine, el acolo răpştl şi-i păru rău. varlaam,' c 357/,. [Cuvântul e accentuat în textele vechi: acold. Astăzi se accentuează şi: acâlo. Astfel într’o poezie populară găsim amândouă accentuările. Cântă cucu’n par la vie, Şi-acolo este-o chilie, Cu muşcată şi tămâie: Dragul mieu acolo scrie. iarnik-bÂrseanu, d. 38. | La dosofteiu, v. s. 65/,, şi în Remete, în Banat, se găseşte, ca la Aromâni, şi forma: acl6, jahresber. iii, 312; v, 96.] — Este lat. *eccu-[i]lloc, care eră accentuat pe silaba din urmă, după analogia lui locus, (cfr. sicilian ddoku, calabrez d(luoku, neapolitan Uoke, abru-zzez loke, v.-milanez Mo, illdga, v.-fran. iluec, ilue-ques). Din aculo, păstrat încă la Aromâni (Codicele Dimonie 82/35), s’a născut pe de o parte : acid (la Aromâni şi: acloţe -s*eccu-illoc-ce), pe de altă parte, prin asimilaţie vocalică, acolo. După analogia lui ocolea, acilea, încoăce etc. s’a accentuat şi: acolo. acoloşi adv. f „Au m.eme endroit11.—„Tot acolo11. Şi acoloş au şl şcoală românească, p. maior, ist. 256. Întărit prin „tot“: Aşijderea dintr’altâpoveaste a lui Bonfin, tot acoloş puţin mai jos, poate să fie mutat basna numele apei Visla cu Sireatiul. cantemir, hr. 149. — Acolo + elementul adverbial -şi acomoi>â vb. I®. „(S’)accommoder11. — Trans. „A potrivi, a împăca11. | Befl. „A se potrivi (cu cevă), a se da după (păr)“. Mă acomodez împrejurărilor. — N. din fran. acomodare s. f. „Accommodation11. —Infinitivul lui acomoda, devenit abstract verbal. „Potrivire11. AOOHOnĂT.-A adj. „Accommode11.—Participiul lui acomoda, devenit adjectiv. „Potrivit". acompania vb.Ia. „Accompagner111°. „A întovărăşi11, „a însoţi11 (pe cineva). || 2°. Spec. (Muzic.) A însoţi cu vocea sau cu un instrument partea principală a unei bucăţi muzicale (cfr. „a ţineâ hangul11). Acompaniind sunetele uşoare a unor note dumne-seeşti, cu glasul ei dulce, eminescu, n. 46. — N. din fran. acompaniament s. a. (Muzic.) „Accompagne-ment“. — Părţi sau melodii secundare menite să susţină partea principală a unei piese muzicale. (Cfr. ACOMPANIARE — 22 - ACOPERIRE •I s o n, ha n g). Pe supt candida veselie a melodiei zbârnâie un acompaniament surd. odobescu, iii, 100. — N. din fran. . • âcomvaniâke s. /.^acompaniament. Infinitivul lui acompania, devenit abstract verbal. Cântece ro-â vb I. „Accorderu.—1°. „A aduce în armonie", a pune în concordanţă". (Gram.) Acordăm subiectul cu predicatul. || (Muzic.) Prin stele acordează îngerii harpele lor. alecsandri, p. iii, 105. || 2°. „A hărăzi", Vlaicu-Vodă... acoa/rdă neguţătorilor din Polonia un privilegiu, hasdeu, i. c. 6. [Acord şi acordez, forma d’intâiu mai ales pentru sensul 2°, iar forma din urmă mai ales ca termin muzical.] — N. din fran. acordare s. /'. „Action d’accorder“.—Infinitivul lui acorda (1°—2°), devenit abstract verbal. acordeon s. a. (Muzic.). „Accordeonu. Un fel de „armonică" (instrument muzical). — N. din fran. acordor s. m. „Accordeur“. — Cel care are meseria de a acordă instrumente muzicale. — N. din fran. acos,-o1să adj. f „Pointu, piquwnt— „îm-pungător". Spini si scai de cei acoşi. dosofteiu, ap. TDRG. 15. — Derivat din ac (1°), prin suf. adj. -os. acosta vb. 1a. (Marină). „Accoster“.— Intrans. A se alătură de ţărm, de cheiu, pentru debarcare. || Fig. Trans. A ’acostâpe cineva = a-1 întâmpină pe stradă şi a-i spune cevă (de obiceiu neplăcut). Cfr. aborda. — N. din fran. ACOTiEEDON adj., s. a. (Bot.) „Acotyledone“. — Lipsit de „cotiledon". Acotiledoane=Vegetale care n’au embrion format înainte de germinare. — N. din fran. acotiledonic,-â adj. (Bot.) „Acotyledone11. — Fără cotiledon. Embrion acotiledonic. grecescu, fl. 15. — Din fran. (=grec. o.- privativ şi v-oTuX-rjoaiy), cu adăogirea sufixului adj .-ic, foarte uzitat pentru neologisme. acov s. a.= acău. în Ban., în părţile ungurene şi în Mehedinţi. Căzile şi brădăniţele sânt.... de la 40—100 acoave de mari-, ciuberile sânt de un acov“. liuba-iana, m. 101. Să ne umple căpiţa cu un a-cov de vin. alexici, l. p. i, 172/.,. Preţul berei este de 5 fiorini acovu (40 de ocă). I. ionescu, m. 734. [Cfr. acău], — Din sârb. acov. acreală s. f. 1°. = acrire. 2°.== acrime. 3°.= acrituri., Stomahul îi eră leşuit... îşi simţea gura uscată. îi eră sete şi aveă poftă.de acreală, vlahuţă, N. 75. [Plur.-eK]. — Derivat din acri, acru, prin suf. abstr.-eaiă. acreaţă s./,=acrime. mss. (a. 1778) ap. HEM, 211. — Abstract adjectival, derivat din acru, prin suf abstr.-ea/ă (cfr. ital. agresza)• acredita vb. la. „Accr4diter“.—.l°. (Comerc.) A deschide cuivâ un credit comercial la o bancă sau ari recomandă pentru un astfel de credit. || 2°- P- ext. A face demn de crezământ, de a fi recunoscut ca adevărat, „a adeveri". Zvonul acesta nu se acreditează || 3°. (Polit.) A face să fie recunoscut cineva ca am ACREDITARE - 24 ACRU basador, ca ministru plenipotenţiar, pe lângă guvernul unui Stat. A fost acreditat ca ministru la curtea Angliei (sau: pe lângă regele Angliei). — N. din fran. acreditări; s. f. „Action d’accrMiter11.—Infinitivul lui acredita, devenit abstract verbal. „Adeve-rire“. Acreditarea fantasticului Negru-Vodă. HASDEU, i. C. 138. acreditat,-Ă adj., subst. „Accredite“.— Participiul lui acredita, devenit adjectiv. 1°. (Comerc.) Acreditat = persoana căreia i se deschide un credit, care se recom,andă pentru un credit. I. panţu, c. c. 287. || 2°. „Recunoscut". El a fost... acel ministru acuzat atât de grav de organul acreditat al foştilor săi colegiP maiorescu, d. ii, 243. || 3°. (Polit.) Eră ministru acreditat pe lângă curtea Rusiei. acrescent,-A adj. (Bot.). .,Accrescent“. — Care creşte mai departe. (Se întrebuinţează pentru părţile florii, afară de ovar, care urmează a creşte mereu, pe nesimţite, până la maturitatea fructului). — N. din fran. ACRi vb. IVa. „Aigrir: 1°. Rendre aigre. 2°. De-venir aigre“. 1°. Trans A face acru. 2". Refl. A se face acru. în sens propriu şi figurat. Li se acrise, tot umblâtid încoace şi încolo, ispirescu, l. 336. [Cfr. înăcri.] — Derivat din acru (cfr. fran. aigrir), acrtcios,-oÂSĂ adj. „Aigre“. — Care, pe lângă alte însuşiri, are în oare-care grad şi acrimea. — Derivat din acru, prin suf. adj. -icios. ACRidraiî s. f. = acrime. Mss. (a. 1778), ap. HEM. 211. — Derivat din acru, prin suf. abstr. -iciune. acrid s. m. (Bot.) = viţă-de-vie. grecescu, fl. 146. PANŢU, PL. 1. — Din neo-grec. «btpioc/.. „petit vinu. Cfr. aguridă. acridă s. f. (Entom.) = cosaş. Acridă == die Schnarrheuschrecke. Barcianu. Iar hrana lui eră acride. şi miere sălbatică, evanghelia (a. 1894), ap. TDRG. 475. [Accentuat: dcridă sau acridă?] — Din paleosl. akrida, „idem", (= grec. ăxp(ţ). acrime s. f. „1°. Aigrewr, âcrete. 20. Verjus“. — Abstractul adjectival al lui acru (derivat prin suf. -ime). 1°. Abstr. De lipsă iaste că... teascul, cu toate părţile lui, la care străbate mustul..., aşă să se spea-le, cât într’însele să nu rămână nici mucezeală, nici vreo acrime. economia (1806), 160. | Fig. Cronicile... acuză cu acrime viclenia făcută, bălcescu, m. v. 296. Crezând că popa voieştenumai să-l înşele..., i-auzis cam cu acrime... sbiera, p. 285/3. || 2°. Concr. „Aguridă*1. Părinţii au mâncat acrimea, adică agurida, iar dinţii copiilor au strepezit, zANNE, p. iv, 538. ACRÎRK s. f. „Action de rendre ou de devenir aigreu.—Infinitivul lui acri (1°—2°), devenit abstract verbal. ACRiş s. a. „Petit lait aigri servant comme vi-naigreli.—Aşâ numesc mocanii in unele locuri zărul înăcrit sau jintiţa pe care o fac într’adins, pentru a o întrebuinţa în loc de oţet la înăcri/rea bucatelor. (Banaţ, comunele Suseni, Ostrovel, Sibişel etc.; Transilv., comunele Lisa, Copăcel, în Făgăraş), ap. HEM. 212. — Derivat din acru, prin suf. -iş. acriş s. m. (Bot.) v. agriş. ACRiş-RoşiJ s. m. (Bot.) v. dracilă. acrişor,-işoĂnĂ adj. „Aigrelet“.— Diminutivul lui acru (derivat prin suf.-işor). Hai la bragă dulci-şoară, C’am... găsit un puiu de cioară Ş’am băgat la donicioară, S’o facă mai acrişoară. teodorescu p. P. 121. acrIt s. a. = acrirc.—Participiul lui acri (1°—2°) devenit abstract verbal. acrit,-Ă adj. „l°.Rendu aigre. 2°. Devenii aigre“.~ Participiul lui acri (1°—2°), devenit adjectiv. | Fig. Mi-e sufletul acrit şi m’am săturat să mă chinuiesc atâtea ceasuri, caragiale, n. s. 55/0. acritoâre s. f. (Fam., pop.) „Volee de coups, raclee“. — Nu-i întrebuinţat in sensul propriu, de „instrument care acreşte1*, ci numai în cel figurat: Pe la noi, când este cineva bătut de către altul, îi zic că a mâncat o săferdeă; unii îi zic: salată; alţii naframă; alţii acritoare. ap. HEM. 214 (Co-rodeşti, în Tutova). — Derivat din acri, prin suf. instr -itoare. acritor,>toare adj., subst. „Ce ou celui qui aigrit“. — Adjectivul verbal al lui acri (1°—2°) (derivat prin suf,-itor), substantivat une-ori. acritură s. f. „ Ce qui est aigre. Aliments aiyres: certains condiments“.—Ceea ce e acru. Sărătura şi acritura se cocleşte de aramă, piscupescu, o. 195. || Spec. Acrituri,pl. tant.= „alimente acre“ (în deosebi murături: castraveţi, varză). S’a bolnăvit de gălbinare. I-a trecut cu cârmâz şi acrituri, caragiale, S. u. 43/u. în timpul cât bei rachiu cu salce... să nu mănânci verdeţuri şi acrituri, brânză şi lăptarii. şez. IV, 183. [Plur. -turi.] — Derivat din acri, prin suf. abstr. -itură. ACitlU.f-E adj. „Aigret“. — Al cărui gust bate în acru. [în Sălagiu, prin subtituirea suf. -oiu în locul lui -iu, obicinuită în acest dial : acroiu, -oaie. vaida.] — Derivat din acrn, prin suf.-iw.. acrobat,-A subst. „Acrobate1,1'. — Persoană care merge pe funie, care face figuri gimnastice de forţă. — N. din fran. (=grec. ixpofSaToţ). acrobatic,-Ă adj. „Acrobatique“.—De acrobat. Histrionii... dănţuiau din picioare şi făceau întorsături acrobatice, odobescu, I, 40/13. — N. din fran. acromatic,-Ă adj. (Fizic.) „Achromatique“. — Care produce acromatism. Lentilă acromatică. —- N. din fran. (grec. i-privativ ^ „coloare**). ACROMATisM s. a. (Fizic.) „Achromatisme1'1. — Acea răsfrângere a razelor de lumină (printr’o lentilă), care nu le desparte în colori; — N. din fran. ACROMATOPSIE *•. f. (Psihol., Med.). „Achroma-topsieu.—Aceă boală a văzului, care împiedecă distingerea colorilor. (Cfr. daltonism). — N. din fran. (= grec. â-pi’ivativ + -/pcojia, „co-loare“ + o^k, ,,văz“). acrostih s. a. (Poet.). „Acrostiche“. — Scurtă compunere în versuri ale căror litere iniţiale alcătuiesc un nume, de obiceiu al unei persoane. Acro-stihulu de spre margine îaste acesta. MINEIUL (1776), 2Vi- [Plur.-sii.se şi -stihuri.] — N. din grec. âxpoaTi^ov (= axpoţ, „din afară**; au'/oc, „vers, stih“). ACRU,-Ă adj. „Aigre, âcre; qui n’est pas mur; vert“. — Poporul zice: „acru ca oţetul“, sau: „acru ACRU — 25 - ACTIV ca borşulmai ales când se vorbeşte despre vin; iar într’un sens superlativ: „a făcut un borş, catran de acru11, ap. HEM. 215. (Ocanea, în Covur-luiu). Respiraţia grea, trezită, acră, caldă şi deasă a mulţimei, dospită în fumul de ţigări... [dă] salonului o asemuire de cafenea, delavrancea, S. 131. | „Necopt11. Vulpea, când n’ajunge la struguri, zice că sânt ac-ri(:„il est eomme le renard, il trouve Ies raisins trop verts11). zanne, P. 1,705. Soacră, soacră, poamă acră! De te-ai coace, cât te-ai coace, Poamă dulce nu te-ai face! alecsandri, p. p. 237 | Fig. Acră veste mi-a venit, Că nevasta m’au lăsat, Cu altul s’au m.ăritat. sevastos, C. 246/32. A se uita cam acru la cineva : „regarder qqn. de travers“. zanne. p. ii, 785. „Bine, voinice", zise împăratul, uitândxi-se la dînşii cam acru oarecum. CREANGĂ, p. 257. | A-i fl [cuivâ] inima (sau sufletul) acru (le cevă : „en avoir asses“. zanne, p., v, 313. Acum,a mi-e acru sufletul, de atâta umblat, sbiera, p. 217/28. || Lapte acru = „lapte bătut11 sau „covăsit": „lait caille“. De mâncat îm,i aducea Lapte acru... iarnik-bârseanu, D. 394. | Piatră-acră= „alaun": „alunu. [în Banat] se sice la alaun cipsă sau şi piatră-acră. ap. HEM. 210. (Măidan, comit. Caraş-Severin). | Apă acră = „apă minerală11: „eau minerale1-1. în Transilv. (după ung. savanyuviz). Borvizul la noi se chiamă apă-acră. ap. HEM. 216 (Scoreiu, comit. Făgăraş). | Măr acru (mai ales plur. mere acre) = „mere pădureţe, mistreţe11: „pommes sauvages“. De răbdări s’a săturat, ca de mere acre. reteganul, p. i, 60/19. | Varză acră = „varză înăcrită11: „choucroute“: Mai bine varsă acră cu’nvoială, Decât zahar dulce cu cârteală. pann., p. v. ii, 92. | Brânză acră = „sorte de from/mage fait du lait-caille". Aşâ se chiamă în Banat brânza închegata de sine din laptele înăcrit. ap. HEM. 217 (Măidan, comit. Caraş-Severin). || îmi vine acru (pe gât), în sens propriu şi figurat: „avoir la -nausee, en avoir assez (d’une chose)u. I se urîse şi lui şi-i venea acru, tot ausind-o de dimineaţa până seara, ispirescu, u. s. 97/,r. — E lat. acrus,-a,-um (Thes. linguae lat.), forma vulgară a lui acer, acris, -e: ital. agro, sard. agru, argu, fran. aigre, catal. span. agrio, portg. agro. acru adv. v. acnu, acritm s. m. (Med.) „1». Aphtes. 2°. 1°. Băşi- cuţele cele albe ca lintea, care scot copiii sugători în gură..., se numesc de prostim,e acrum. piscupescu, o. (1829), 215. Această boală o au copiii mici de ţâţă; ei au ferbinţeală şi flegm,ă în gât. leon, med. 120. || 2°. O plantă? O sare medicală? După HEM. 219, poate „sulfatul de magnezie.11 Bun este şi acru-m,ul să ia femeea când este grea, la, şapte luni şi la noua,-, să-l pisezi acrumul, să-l faci praf..., să pui într’un filigean cu puţină apă. MSS. (s. XVIII), ap. HEM. 219. — Din neo-grec. axpoSfu, ap. TDRG. 16. ac ritm a adv. v. acuii. ACRtJi',- adj. = acrişor. Diminutivul lui acru, format cu suf.-ni. ACS- V. AX- ACŞOR ,s\ a. „Fetite aiguille; camion (petite 6-pingle)“.— Diminutiv din ac l°(format prin suf.-w.sor). act s. a. „Acte“.— 1°. „Faptă11. în opoziţie au susţinut orice act menit a întări monarhia ereditară, deşi actul venea de la un guvern adversar, maiorescu, d. I, 52. || A face act de prezenţă— „a. se arătă undevâ pentru un timp scurt, din datorie sau din politeţe11. || Act de dreptate, de bunăvoinţă, de conştiinţă = „faptă dreaptă, binevoitoare, făcută cu inimă curată11. || 2°. (Jur.) Hârtie oficială care constată un fapt, o învoială, o obligaţiune: Act de căsătorie, act de acuzare. \ Act sub semnătură privată = „document făcut fără mijlocire judecătorească11, contrariul de la act autentic-, „acteno-tarie“. | P. ext. „document, dovadă11. în lipsă de acturi mai autentice, l-au copiat întocmai. KOGĂL-niceanu, arh. i, 95. I A luă act de cevă=„a constată, a luă în seamă11 || 3°. (Poet.) Parte a unei piese teatrale despărţită de celelalte părţi printr’o pauză naturală. Viaţa e o luptă, o dramă variată, Şi actu-i cel din urmă în veci e sângeros. ALE-XANDRESCU, M. 90. — N. din fran. aotă s. f. (Jur.) „Dossier".—în Mold. „Dosar11. baronzi, L. 161/25. — N. din lat. acta (plur. lui actmn). actinometru s. m., s. a. (Fizic.) .,Actinametre“.— Aparat cu care se măsoară intensitatea radiaţiunilor luminoase sau acţiunea chimică a razelor spectrului. — N. din fran. (-=gr. «xtic, -ivoţ, „rază11 şi (jixpov, „măsură11). acţiona vb. I ®. (Jm-.) ^,Actionner‘„A da în judecată11, a începe proces. în contra poliţaiului legea penală îmi dă dreptul de a-l acţiona la tribunalele ordinare..., pe când în contra judecătorului de instrucţie nu am această măsură, maiorescu, d. i, 179. — N. din fran. acţionar,-A subst. (Comerc.) „Actionnaire“.— Persoană care posedă una sau mai multe acţiuni într’o întreprindere financiară sau comercială. Acţionarii au fost convocaţi în adunare generală. — N. din fran. acţiune s. f. „Action11.— 1°. Manifestarea unei puteri prin efectele sale. „Lucrare11 Acţiunea, luminii şi a căldurii, acţiunea vânturilor şi a apei. \ „Faptă11. Aşâ de întinsă şi de adâncă eră pe atunci mişcarea sufletească a poporului, încât... s’a revărsat în acţiuni istorice neobicînuite maiorescu, cr. ii, 226. | Apune în acţiune=„& porni cevâ“. | (Fizic.)Cantitate de acţiune — produsul masei cu iuţeala. Acţiunea este egală, cu reacţiunea. | (Poet.) Mersul întâmplărilor unei povestiri, unei compuneri dramatice, spre desnodământ. Acţiunea unei drame. \ Spec ial. Acţiunea oratorie: gesturile şi ţinuta care însoţesc cu= vântarea unui orator. I (Gram.) Verbe care exprimă o acţiune. || 2°. (Jur.) A intenta cuiva acţiune= „a-1 da în judecată». || 3°. (Comerc.) Fracţiunea unui capital subscris care dă o parte din drepturile şi din fondul social al uriei societăţi comerciale. Societate pe acţiuni. | Hârtia care reprezentă valoarea acelei fracţiuni de capital. Am cumpărat două acţiuni de ale Creditului funciar urban. [în sensul 3° se întrebuinţează în Transilv., după germ. Aksie, numai : dcţie.] — N. din fran. activ,-Ă adj., s. a. „Actif“.—Care e în lucrare. Contrariul de la „pasiv11. A hiat parte activă la revoluţia din 1848. | „Sârguitor, harnic, abătător11. Facetţi pe poporul român mai cult şi mai activ! MAIORESCU, CR. iii, 171. | (Med.) Medicamente active = „leacuri tari11. | (Armată) = „în activitate, sub steag11. Gerul ajunge la 22 grade, şi, precum aduce tutulor trupelor active cele mai grele şuferinţe, pricinuieşte m,oartea multor răniţi şi prizonieri. MAIORESCU, D. II, 110. | (Jur.) Din punctul de,vedere al form,ei, administra-ţiunea este-, activă, consultativă sau contencioasă. pretorian, DR. C. 56. | (Gram.) Verb activ = „verb transitiv11. Activ sau, prin substantivare, activul, arată, în opoziţie cu pasivul, genul acţiunii. | (Comerc.) Datorii active — sume pentru care eşti creditor. Activul [sing. tant.] = ...averea cuivă dim- ACTIVA - 26 ACULMA prewnă cu pretensiunile lui. I. PANŢU, C. C. 288 (contrariul de la „pasiv11). | Partea bilanţului (cea stângă) unde se scrie ce are de primit şi ce posedă o societate sau o firmă comercială. Activul său se ridică la sece mii de lei, iar pasivul la opt mii. | P. ext. A pune cevă la activul cuivâ = a-i pune cevă în socoteală. Acest om are m ulte fapte bune la activul său. — N. din fran. activa- vb. Ia. (Med.) „Activer“. — A iuţi o acţiune, Osonul activează respiraţia. — N. din fran. activitate s. f. „Activite“.— 1°. Puterea de acţiune. „Hărnicie-'. Ei se puseră la lucru cu o activitate febrilă. C. NEGRUZZI, I, 339. || 2°. îndeplinirea acţiunii. „Lucrare11. Fabricile sânt in activitate. | (Armată). „Sub stea g“ (în opoziţie cu „în rezervă, în disponibilitate11 etc.) Căpitan în activitate. || Sfera de activitate, sfera activităţii = „graniţele până la care poţi lucră11. Sfera activităţii sale sărind să nu covârşască. cantemir, ist. 152. — iV. din fran. (lat. activitas,-tatem). actor s m. „ActewiM. — Cel ce interpretează un personagiu într’o piesă de teatru. ... Un actor Stă de ■vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori, Ce-au spus veacuri dup’olaltă. EMINESCU, p. 256. [Şi: (după rus. aktjoru) f (Mold.) actîor, ahtîâr, aftîor, aftor. La teatru un aftor, schimbat în păpuşeriu, spunea... ALECSANDRI, T. 1398J. — N. după fran. actoraş s. m. „Acteur insignifiant, cabotin— Actor de mâna a doua. Cuvânt literar, imitând pe ital. attoraccio, căci diminutivele române (e derivat prin suf. dim. -aş) au foarte rar sens peiorativ. Duţu-lescu s’a făcut frate... cu un actoraş de provincie, Ne-delcu s’a ales un pungaş de rând. vlahuţă, d. 101. actori’ţ’Ă s. f. f == actriţă. Femeninul lui actor (format prin suf. moţiun.-iaouj s. m., s. a. „Adage“.— Sentenţă, proverb, maximă, vorba ăluia, zicală, „zicătoare“. „Jurare in verba magistri“ este astăzi, din norocire, pent/ru spiritul uman, un adagiu mort şi îngropat, cara-giale, N. s. 35/.. [Neologism, pe care-1 întâlnim mai întâiu la cantemir, HR. 88/3 sub forma: ada,gheu, cu nota marginală „zicătoare11: Sa zice. adagheul „de pre unghia leului11 .■ adecă văzând unghia leului, ce pară să fie leul poţi socoti. | Plur. -gii şi -giwri.] — N. din lat. adagiiun. ai>Ai,măş s. a. v. aldftmaş. abaiiâst s. a. — diamant. Numai în limba veche şi în cea populară. Ţâind tare ca un adamdntu. dosofteiu, v. s. 246/j. Piatra ce se chiamă adamdntu. varlaam, c. 212/s. A scris carte la ’mpăratul turcesc... Adamanturi, pietre scumpe să găsească, Cu a dumitale să se potrivească, sevastos, n. 393/.,s. Din spuma aceasta.... se alege.... un adamant, adică o piatră cât o alună..., însă tare scumpă şi frumoasă şi strălucitoare ca lumina soarelui, sbiera, p. 315/37. De la mumă-sa îi rămase mult aur şi argint şi adiamante, putea deci.... zice că-i bogat, retega-nul, p. iv, 28/lg. Văzu... aur presie aur.., adiman-turi şi pietre scumpe, idem, iv, 12/„. [în Transilv., sub influenţa ung. gytimănt, se pronunţă: adîamânt, adimdnt, aghim.ănt vaida, şi adiemănt. ap. HEM. 247. în vechime se găseşte şi forma turc., trecută şi în limbile slave: almas: (Jn left cu almas..., iară un ciasnic cu almas. DOC. (3580), ap. HEM. A. I. | Plur. -mante şi -m.anturi. | Cfr. diamant, nestimată.] — Din paleosl. adamautu (—n.-grec. aââ[u/ţ,-avr.c). aoamAscă s. f. (Industr.) „1°. Damas. 2°. Sorte d’etoffe quadrillee, faite de coton et de laine par Ies paysannes roumaines“.— l°. Stofă scumpă de mătase cu flori (fabricată laDamasc). Douăpoale [de icoane], ce stau în tindă între stâlpi, de adam,ască cu obrase. CUV. D. bătr. i, 198 (Inventar a. 1588, Galata-laşi). Strămoşii tăi cu oastea ieşeau pe câmpul slavei, Iar tu subt adam,ască cu sufletul, cu trupul, Acufundat în pufuri, sălbatic hoinăreşti. C. NEGRUZZI, II, 189/jj. [Şi: adăm.ăscă s. f. uricariul, xvi, 203/,, (a. 1793, Iaşi), damâscă s. f., damâsc s. a.]. || 2°. P. ext. în Mold. Adamască este o ţesătură în patrii, sau cinci iţe, a carii urzeală este de in sau bumbac şi bătătura de lână cu diferite culori, formând o faţă cu mici cadrilaturi. ap. HEM. 249. (Poiana, în Tecuci). Adamască—schmerer, schmarzer Wollenstoff, rot ka/rriert, der in Tecuciu viei von Mănnern getra-gen mird. jahresber. ix, 224. — Din lat.-med. (a)damascus, a,-um, „din Da-masc“, probabil introdus la noi prin negoţul italian (damasco). Ai>AMÂscA s. f. (Bot.) = ? In unele părţi din Moldova, alături de „avrăm,ască-crăstinească“ se mai menţionează şi o plantă oarecare: adamască. (V. Ionescu, Dăneşti în Vasluiu). ap. HEM. 2181. — Etimologia? AhAmesc, -eăscA adj. „Damasquin“.—Cuvântul se găseşte în următoarea „închinare a straielor de mireasă11:... ,ŞV» corabie ce marfă eră? Finiri, zarafiruri, Tăfţi domneşti, Cu negoaţe adămeşti... SEVASTOS, N. 132/2, aşâ că un adjectiv derivat din Adam (prin suf.-esc) n’are nici un înţeles, ci adă-mesc pare a însemnă „de adamască“ sau „din Da-masc“ şi a fi o contracţiune din adamasc + esc. vb. IVa. refl, „Se griser“. — A se adami= a se îmbăta, zanne, p. vi, 469. — Derivat din Adain (cfr. îmbăta). AbÂNC,-Ă adj., adv., s. a. I. 1°—2°. Profond; bas; epais,im,penetrable; complet; extreme. II. 1°—2°. Profondement, bas; fonce; ă fond, compUtem,ent. III. 1°—2°. Profondeur; fond, abîme; enfer. I. Adjectiv. 1°. Deosebirea între adânc şi„afund“ este aceea, că la „afund*1 ne gândim mai mult la fundul depărtat de suprafaţă, la adânc ne închipuim mai mult depărtarea însăşi. De aceea adânc, fiind oarecum mai abstract, este mai potrivit a se lua în înţeles figurat. Depărtarea aceasta e imaginată mai ales de sus în jos: Cum ajung în pădure, sapă o groapă adâncă de un stat de om. creangă, p. 224. Apele line sânt adânci, zanne, p. i, 100.• Luţerna .'cere un pământ foarte bun, bogat, adânc. i. io-' nescu, c. 41. | P. ext. La Sultan... se închină cu adâncă temenă. alecsandri, p. p. 108. | De aceea adânc stă în opoziţie cu „înalt“: [Dumnezeu] îmi socotea..., Cum, să facă... Munţi înalţi şi văi adânci. bibicescu, p. p. ap. HEM. 261. Un ’roiu de raze, venind din cer, a spus lăutarilor cum horesc îngerii, când se sfinţeşte un sfânt,—şi roiuri de unde, răsărind din inima pământului, le-au spus cum cântă Ursitoarele... Astfel lăutarii măiestriră horo nalte şi urăr i adânci, eminescu, n. 29. | Dar „adân-cimea“ poate fi închipuită şi în sensul invers, aşâ că poate fi vorba de „înălţimi adânci": Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul adânc al cerului, idem, n. 29. | în sfârşit depărtarea poate fi gândită şi în direcţie orizontală: Se rânduiră în ■. falange sau gloate adânci, bălcescu, m. v. 614. A-dâncaparte a pustiei, dosofteiu, v. S. 14. || P.anal. Scoteam, câte un suspin adânc din piepturile noastre. creangă, a. 124. 0, tu, umbră peritoare cu a-dâncii triştii ochi! eminescu, p. 188. || în opoziţie cu „întins11 stă adânc numai în farfurie adâncă: „assiette creuse“. 2". în înţeles figurat adânc se desvoltă în două direcţiuni: a) Când prevalează ideea de „jos“ a adâncimii, atunci se vorbeşte do „tonuri adânci11, înţe-legându-se acele tonuri, care (tot prin aceeaşi figură) se numesc tonuri de „bas“ (contrariul de la „înalt"). Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rosteşte lin...: „Nu’nvie m,orţii...!“ EMINESCU, P. 56. || b) 0 „prăpastie adâncă11 este, tocmai din pricina adâncimii ei, „greu de pătruns" sau chiar „nepătrunsă“. Ideea aceasta o întâlnim nu numai în exemple ca: Sub a-dâ,ncul frunziş al codrului stă pitit vânătorul. O-dobescu, i, 35/s,—ci mai ales în exemple ca -.Adânca ta înţelepciune Nime nu va putea spune, dosof-teiu, ap. HEM. 264. Gândesc la adânca erudiţie a acestui dascăl. C. negruzzi, i, 7. Se apucase de lucrurile cele adânci, barac, t. 53. După cum, zice adâncul Monleschiu. uricariul, tii, 20/,s şi ironic: Politica adâncă stă în fanfaronadă, alexandrescu, m. 5. N’a deslegat sacul încă, Dar să vezi vorbă adâncă! zanne, p. iii, 353. | Acest sens negativ de „nepătruns11, „neînvins11, „nemăsurat11, duce la cel pozitiv de „mare“, „intensiv11, „greu11 etc. pe care-1 are adânc în legătură cu cuvinte ca: pâclă, umbră, întunerec, noapte, somn, letargie, tăcere, melancolie, spaimă, dor, durere, jale, răutate, beţie, rătăcire, ruşine, amărăciune, mâhnire, stimă, pace, evlavie, întristare, amorţire etc. ^PAcîe adânce, dosofteiu, v. s.-222. A vecîniciei noapte pururea, adâncă, eminescu, P. 223. începu să m/işte şi să se scoale ca dintr’un somn adânc, ispirescu, l. 103 Sguduind din pace-adâmeă ale lumii începuturi, eminescu, p. 239. Stelele trecătoare, ce las’un întunerec adânc în urma ADÂNC - 30 — ADÂNCAT lor. alecsandri, p. 120. A mea adunca tăceare. cantemir, ist. 86. Coprinşi d’adâncă spaimă, alexan-drescu, m. 31. O adâncă întrista/re eră scrisă pe fata lui. eminescu, n. 55. Adâncii în răutate, mine-iu’l (1776), 110 ’/■!• Cm evlavie adâncă ne'nvăţau al minţii scripet. EMINESCU, P. 231. Şi nici bea şi nici mănâncă, De durerea cea adâncă. iarnik-bÂr-SEANU, D. 120. Mă duseiu cu coasa’n luncă Şi cosiiu jale adâncă! idem, 222. Exprimarea cea mai frumoasă a unei adânci melancolii, maiorescu, cr. ii, 213. Nebunii şi ucigaşii în adânca lor beţie... n’au năsăritură ăe cinste, konaki, r. 285. Chiar şi: «-dâncă, bogăţie, biblia (1688), 3 pr./;>0. Măi bădiţă, căne-adânc, Nu mă face să, mai plâng, doine, 224. Viorele, flori adânci, Când le vezi. mâmdruţo, plângi. HODOŞ,P. P. 102. BIBICESCU, p. p.24. | Spec. Bătrâneţe adânci (cfr. germ. „hoch an Jahren“, slav. „gltiboka starosti11.). A mâncat, şi a băut şi s’a desfătat, până la adânci bătrâneţe, creangă, p. 60. Bă-trâneaţe adânce, dosofteiu, v. s. 34/,. 66, 58/.,. II. Adverb. 1°, Săpând ca de un cot de adânc. drăghici, R. 79. | Poet. O urmă adânc în vis, De suflet să se prindă, eminescu, p. 262. Mândruţa se jelueă, Din suflet adânc oftă. pop. ap. HEM. 269. Ochii mari şi minunaţi Lucesc adânc, himeric. E-minescu. p. 267. 2°. Fig. a). încet, adânc răsună,, cântările de clerici. idem, r. 200. || P. anal. Despre colori == „tn-chis“ (cfr. germ. „tief-schwarz“, ,,hoch-rot“): In aier eră aur şi’n, grădină miros şi-o umbră adânc-vio-rie. idem, n. 57. || b) [Mitropolitul Dosofteiu] nu eră om prost,..., multe limbi ştieă..., adânc din cărţi ştieâ, NECULCE, let. ii, 25 7/24. | Dacă în locul substantivelor abstracte citate sub I, 2“, b) aşezăm verbele corespunzătoare, avem: Adormisem, adânc, legănat de valurile ascuţite, ghica, s. 1. Tu nici nu ştii a ta apropiere, Cum inima-mi de-adânc o linişteşte. eminescu, P. 50. Mulţi erau adânc impresionaţi. maiorescu, d. ii. 31. III. Substantiv. 1.“. Propriu. Abstractul adjectivului „adânc“. Scoate dintru adâncu viaţa mea! mineiul (1776), 150 1/i. într’a temniţei adâncuri să-i daţi. beldiman, O. 76. Adâncul văilor. C. NEGRUZZI, I, 273. Chiar şi: M’am, văzut aşă de jos afundat într’adâncimile adâncurilor, cât am, avut frică că n’oiu mai ieşi de acolo, ap HEM. 267 (a. 1794, Iaşi) j.n loc să te scoată’n undă, La mai adânc te cufundă. zanne, p. i, 300. | Poarte des: adâncul pământului : Toţi vor înviă din moarte din adâncurile pământului, cuv. d. bătr. ii, 454 (s. XVI) şi: adâncul mării = „smârcul mărilor11. Broasca... s’a dat d’a scufunzişu în adâncurile m,ărilor şi tocmai după multă vreme s’a întors îndărăt, aducând o ţâr de pământ în gură. şez. iii, 25/a. | Spec. „Iad“. S’a tot dus pe sub pământ, până ce a ajuns la poarta iadului. — „Cine eşti tu?“,îl întrebă împăratul adâncului, c. negruzzi, i, 87. în textele vechi traduce adese-ori pe „abis“. Şi întunearec eră spre adâncii, palia (1582). ap. OCR. 46 (:„et Ies tenebres etaient sur la face de l’abîme11). | Ca şi adjectivul, aşă şi substantivul adânc poate exprima o depărtare închipuită de jos în sus: Cu ochi albaştri şi cuvioşi, precum albastru şi cuvios e adâncul cerului. eminescu, n. 59,- sau în direcţie orizontală: Văzusem un nor m,ohorîţ, venind din adâncuri de zare. coşbuc, F. 82. Astfel adâncul mării poate deveni sinonim cu „largul mării11 (cfr. germ. „hohe See“): Bieţii corăbieri...,unii la adânc, alţii la margine, mântuinţa arătă. CANTEMIR, IST. 157. || „îţi mulţumesc din adâncul sufletului pentru bnnătate“. ISPIRESCU, L. 181. Dintru adănculu inimii lui arătă. PRAVILA mold. 133/r Şi simplu adânc: Suspinările cîale din adâncu. mineiul (1776), 1 /„. O zbucium,ă până’n adâncuri cruda rostire-a lui Paris, coşbuc, m. ll/27. Jidovul suspină dt-adăncu. DOSOFTEIU, v. s. 118/2.” 2°. Fig. b) Adăncul, scripturilor elineşti şi creş- tineşti. moxa, 380/13. El învăţă mai din adânc decât dascălul, ispirescu, L. 161. | Descoperind adânce de ’ntunearec. biblia (1688), 36_8/2. Adănculu păcatelor, pierzării, milei meale mineiul (1776), 114= 1/2, 1062/,, 9 ’/i- -A pătrunde în adâncul fineţelor de simţim, ânt. maiorescu, d. ii, 247. Adâncul necredinţei îneacă toată lumea. A. ivireanul, p. .3/,.,. | Vieţui sfântul lui D-zău anii cu dulce cinste şi ajunse întru adâncul bătrâneaţelor. MSS. (s. XVII), ap. HEM. 268. [f Şi: adune. | Plur.-dăncuri, rar-dănce. dosofteiu, ps. ap.HEM. 266, biblia (1688), 368/2.] — Alături de uncus există în limba latină o formă ancus („qui aduncum brachium habet, ut exporrigi non possit“. festus), înrudită cu grec. a-fv.oţ, „vale“, ă-fv.opa, „ancoră11, v.-indic ankă-s, „cârlig11, germ. An-£reZ„undiţă11 etc. (cfr. A. Walde : Lateinisches etymo-logisches W(irterbuch, Heidelberg, 1905, pag. 29—30), păstrată şi în unele limbi romanice: neapolitan, sicilian ancino, bolognez anzinol, veneţian, piemontez ancin, milanez lansin, genovez lensin, span. an-suelo, „undiţă11, port.g. anzol, „undiţă". în limba poporului roman s’a format alături de aduncus şi un *adaticns, -a, -um, din care s’a desvoltat adânc, în mod regulat. Sensul primitiv: „strâmbat în formă de cârlig, concav11, s’a lărgit cu timpul, trecând prin „cufundat11 la „afund11. adâncă vb. I". = adânci. 1°. Trans. Groapă sapă şi o adâncă pre, ea. biblia (1688), ap. TDRG. 22. | Fig. Mintea ta cea, răsvrătită Ar vroi să a-dânceze, ce pricină negâcită Te-an făcut, konaki. 260. || 2°. Befl. Şi vei vedeă, mm, i să adâncază ochii, cum să zbârcesciifeaţeleobrazului. greceanu (a. 1691), ap. GCR. I, 292. | Fig. Foarte adăncarâ-se cugetele ta,le. CORESI, PS. 255, (:„profundae factae sunt...11). Se cuvine a, nu se adâncă omul cu lucrările sale sau cu negoţul peste m,ăsura sau putinţa sa, ci să păzească, regulele cele cuviincioase şi, să lase şi, altora prilej a putea trăi. pravila braşov (1837). || (în LB. se dau şi alte sensuri, probabil potrivite etimologiei: 1°. Aduncu=Covăiu în lăuntru: adunco, inflecto, sinuo, incurvo...; einwărts biegen, krumm,en. 2°. Me acluncu = me attollo, erigo...; sich băumen). — Din lat. *adancare, în loc de aduncare (cfr. a-dânc); cfr. calabrez ancare, „a desface, a deschide11. adâncărk s. f. f == adâncire. Infinitivul lui a-dâncă, devenit abstract verbal. Să ispitească sfintele cărţi, ca, să aleagă partea păcatelor dentru a-dăncarea valurilor... pravila munt. (a. 1640), ap. HEM. 270. adâncat s. a. f — adâncime. Participiul lui a-dâncâ, devenit abstract verbal. De întru adăncătu chem,aiu cătră, tine,Doamne, coresi, PS.,362 ( : „de profundis11). întorc întru adăncatele măriei, idem, PS. 174 (:„convertam in profundum maris11). adâncat,-Ă adj., adv. l°.= adâncit. [Sf. Vasile eră] lungăreţ la mearele obrazului, tâmplele adâncate, puţintel tuns. DOSOFTEIU, V. S. 1. Cu ochii a-dâncaţî. mineiul (1776), 18l/s- Pe cea vale adâncată Vine-o ploaie ’nviforată. marian, n. 470. I Fig. Au purces de acolo adâncaţi în mare tăcere, drăghici, R. 136. 2°.= adânc. întinaiu-mă în tină adâncată, coresi, PS. 177. PSAL. SCH. 206/4. (: „Je suis enfonce dans un bourbier profond11.). Cu somn adă\n]catu... căzu. COD. VOR. 16/4 (= îngreuiat de somn căzu. N. testament 1648;—împreunându-se cu adânc somn căzu. biblia 1688). Şi de cânt câte odată în pădurea adâncată, Soarta mea este de cânt. alexan-drescu, m. 284. || Adv. Patimele acele ce firea, a-dăncat seamănă în om. konaki, p. 287. (3°. După LB. adâncat=aduncus, inflexus, sinua-tus...; einwărts gebogen, gekriimmt. înţelesul acesta e potrivit etimologiei şi nu se poate atestă). ADÂNCĂTURĂ - 31 - ADAOGE — Participiul lui adâncă, devenit adjectiv (une-ori cu funcţiune de adverb). adâncătură s. f. „Enfoncement, enfoncure, ca-viU, excavation, fosse. Orbite. Golfe“.— Loc adâncit, partea adâncă a unei suprafeţe. însemnează totdeauna o scufundătură cu mult mai mică decât „adâncime11. Pe aici „vale“ se chiamă, o adâncătură strânsă intre două dealuri, ap. HEM. 273. (Corodeşti, în Tu-tova). [Pământul este] rătund şi apăsat la cele doao împrotive, căpătâiuri,cu adâncături,asemănându-se în chipul unui mar. PISCUPESCU, O. 55. Unul (ce umblă intru întunerec...., să nn dea preste prăpăstii şi adâncătwri. uricariul, V, 392ja (Bucureşti, 1780). | Spec. „Orbita ochilor1'. îl întoarce, până scoate limba şi ochii îi ies cât pumnu afară din. adâncături. JIPESCU, O. 133. || f „Golf“. Ţara ce se chiamă, Indiia... i.aste încunjurată cu marea. Şi cu lucii adă.ncMuri, pre care şi corăbii umblă. Năsturel (a. 1(>48), ap. GCR. i, 130/,,. [Plur. -turi], — Derivat din adâncă, prin suf. abstr -ătură. adânci vb. IV a „V. Rendre plus pr ofond, creuser. Approfondir, pendtrer. 2°. Aller au fond. S’enfoncer. (Se) plonger, s’absorber.“ — 1°. Trans. Atât în înţelesul propriu : „a face (cevă) adânc11, cât şi în cel figurat: „a pătrunde (cu mintea) la adâncimi11, e puţin întrebuinţat. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetele noastre vom adânci mări. eminescu, N. 64. || Mai des găsim: 2°. Ref l. „A se cufundă, a se face nevăzut11. De sus în jos: De~i vedeă că stă [cârpa] pe apă, Fie-ţi inimioara ’nti-eagă, De-i vedeă că s’a-dânceşte, Nu-mi trage nici o nădejde, iarnik-bâr-SEANU, d. 111.în direcţie orizontală: Fluviul lat se a-dânceâ în păduri întunecate, eminescu, n. 67. Căilă-reţu’n zare trist se adânceşte, alecsandri, p. iii, 152. | Fig. „A se cufundă, a fi absorbit (de)“. Această zicere îl trezise din buimăceala în care-l adâncise scena ce urmase. C. NEGRUZZI, I, 229. în curtea bisericilor vechi... te adânceşti în gânduri, par’că ai vrea să ştii cine odihneşte sub pământ, delavrancea, s. 214. — Din adâncă, dat azi uitării, prin trecerea la conj. IV, întâmplată în secolul trecut. AdâncIme s. /'. „1°. Profondeur; hauteur; abîme. 2°. GraviU (d’un son). Im,mensite. Sa,gacit&, profondeur (d’esprit), clon d’approfonclir Ies choses“. Abstractul adjectival al lui „adânc11 (derivat prin sut-ime). 1)= arfânc. Adâncim,ea pre adâncime chia-m,ă.dosoeteiu(=adânc pre adânc chiamă. psalt. 1651), ap. HEM. 274. Mai adesea adâncimea e închipuită de sus în jos: Te cobori... într’o închisoare subpământeană.... de o adâncime grozavă, c. ne-GRUZZI, I, 347, aşă încât poate deveni termin tehnic al geometriei pentru „linia normală care împreună cel mai înalt punct al unui corp cu cel mai de jos11: Volumul are trei dimensiuni, care se numesc: lungime, lăţime, adâncime sau grosime sau înălţim,e. MELIK, G. 1. Dar direcţia poate fi închipuită şi orizontală: Echo îi răspunde din toate adâncimile codrului. ODOBESCU, m,36. | Ochiul tău atât de tristu-i! Cu-a lui umedă-adâncim,e toată m,intea mea o mistui. EMINESCU, P. 254. | Concretizat. Din adâncim,i fără de margini a răsărit pe cer o stea. coşbuc, f. 138. || 2°. Fig. (cfr. adânc). Adâncimea sunetului. \ Adâncim,ea smereniei, pravila (1814), I. | [Mai bine] de minte o stropitură voiu, de cât de noroc o adâncime. E. VĂCĂRESCUL, IST. 285/S1. | Văzurăm poeţi şi ritori înţelepţi cu adâncime, konaki, p. 304. adânciri; s. f. „Approfondisseine.nl, pen6tra-tion“. — Infinitivul lui adânci, devenit abstract verbal. Adâncirea duhului, privegherile cele consfinţite gândirei.... pricinuiesc adesea vătămare sănătăţii. marcovici, d. 210. Dar mai cu adâncire purtarea lor priveşte Şi’ndată vei pricepe oricare cât plăteşte. i, negruzzi, ii, 32. adâxcit s. a. — adâncire. Participiul lui adânci, devenit abstract verbal. adâncit,-Ă adj. „1°. Enfon-c4, creux. 2°. Plonge, absorbi. 3°. Profond“. — Participiul lui adânci, devenit adjectiv. 1°. Propriu. [Cu] ochii mari, îht chişi şi adânciţi in frunte.... părea moartă. EMINESCU, N. 11. Din vârful Carpaţilor repezit-am ochii mei.... Pe cea vale adâncită Şi cu flori acoperită. alecsandri, p. ii, 2. || 2°. Adâncit în ideile mele, nu-l văzusem intrând, c. NEGRUZZI, I, 221. || 3°. „A-dânc“. Sus pe malul lunecos Şi’n tăcerea, adâncită Sat,an urlă fioros, alecsandri, p. i, II. adâncitor,-toâre adj. „ Qui ereuse, qui appro-fonclit11.— Adjectivul verbal al lui adânci (format prin suf. -itor). [f şi di al. şi: aăâneitdrm.] adâncitura s. /'. = adâncătnră. [Albinele] tot la, aceleaşi picioare au câte-o adâncitură în forma unei gropiţe, (a. 1893), ap. TDRG. 476. [Plur. -turi.] — Derivat din adânci, prin suf. abstr. -itură. adâncuşor, -oară adj., adu. „ Un peu pro fond, asses profond. Assez profond,em,ent“. — Diminutiv din adânc (derivat prin suf. -uşor), marian. adAncut, -ă adj. = adâncuşor. Diminutiv din adânc (derivat prin suf. -uţ). adâogă vb. I. v. adaoge. adAogămĂnt s. a. „Annexe“. — „Adaos“. [Şi: adăufiământ. p. maior, ist. 262.] — Derivat din adaogă, prin suf. abstr. -mânt. adăocark s. f. „Accroissement, augmentation'; adjonct/ion, a,ddition“.—Infinitivul lui adaogă, devenit abstract verbal. | Cu adăogare— „pe deasupra11: „en outre, au surplus11. Eu plâng... Şi tu, cu adăogare, Năcazuri îmi grămădeşti, pann, E. iv, 40. [Şi: adăugdre.] adăogăt s. a. = adăogire. Participiul lui adaogă, devenit abstract verbal. [Şi: adăugat.\ adăogăt,-A adj. = adăogit. Participiul lui a-dăogă, devenit adjectiv. Şi cu graiu adăogăt Foarte lor li s’a rugat, teodorescu, p. p. 114. [Şi: adăugat,-ă.] adăogAtor,-toări3 adj., subst. „Qui ajoute, qui augmente— Adjectivul verbal (format prin suf. -ător) de la adaogă. [Şi: aclăugătâr; f şi di al.: -torni.] adAogătură s. f. = adăosătură. Aclaogâturâ, adaugâturâ... auctio, adauctus, additam,entum, ac-cessio...; der Zusatz,die Zugabe. LB. [Şi: adăugătură. | Plur.-foiri.] — Derivat din adaogă, prin suf. abstr .-ătură. adaoge vb. III. „1°. Ajouter, (y) m,ettre (encore) 2°. J'oindre â, annexer. 3°. Ressembler ă. 4°. Ajouter, repeter. 5°. Augmenter, grossir, agrandir, croître, ac-croitre, multiplier; progresser; accumuler; repandre11. 1°. înţelesul fundamental, din care s’au desvoltat toate celelalte e: „a (mai) pune cevă lângă cele ce sânt". Trans. şi refl. Salcia... o pui în rachiu [şi] o adaugi cu zahar de ghiaţă, smochine, strafide etc... Dacă vrei să bei multă vreme, adaogi rachiu în locul celui băut. şez. iv, 183. Scumpul cere stafide şi cere să-i adauge piper, pann, p. v. iii, 78. Bogăţie se cură, nu adaugeţi inema. coresi, ps. 159. psal. sch. 182/le. (: „Quand Ies richesses abonderont, n’y mettez point votre cceur11) Iară eu... insu-mi multe ustenealeadaoş... tipărind, cazanie. (1642), ap. GCR. I, 98/ss. Această, boierie a Băniei .în vechile vremi ADAOGE — 32 — ADĂOGIRE n’a fost, şi nu de m,ult s’au adaos şt această boieriei Gheorgachi, let. iii, 292/n. | Se ’construeşte cu la sau cu dativul: Nu ad&ogă la sărăcie şi calicie. zanne, P. v, 574. S’au adaos mare cumpănă oamenilor spre foamete. N. COSTIN, let. II, 63/,04£ (Jur.) f A adaoge cu pâră = „a discredita pe cineva, pâ-rîndu-l“: „decr „a creşte11, „a spori11, „a înmulţi11. Trans. şi refl. Contrariul de la „a micşoră11: Cine din voi va puteă să-şi adaogă statul său cu un cot? varla am, C. 225/,. Nece va trece vremea, nici se va. adaoge, cuv. D. bâtr. ii, 462. Apa, mâlind pământul, va adăogi moşia, pravila (1814), 83. Patima ce mă munceşte se adaoge, pe tot ceasul, konaki, p. 82. El, după-ce i-a adăugit pântecele, a lăsat-o. comtemporanul, vii, n/110. | Contrariul de la „a scădeă11. Şi adăogându-se apa, au înecat tot pământul. N. costin, let. i, 46/.,. Şi nimica nu va spori vrăjmaşul spr’îns. [Nota :]=Şi nimica nu va adaoge, arsenie (s. XVII), ap. HEM. 253. Pre încet adăogându-se, creşteă şi sporită, năsturel (a. 1648), ap. GCR. i, 131/5. Ispravnicii să nu aibă voie nici a-i scădeă, nici a-i adăogi. E. KO-gălniceanu, let. iii, 261/33. Ploaia, în loc să contenească, se adăogeă. drăghici, r 71. Note... care adaogă la meritul cărţii, maiorescu, cr. i, 121. Un-de-i văz faţa ca crinul, Mi s’adaogă suspinul, teo-dorescu, p. p. 314. | Contrariul de la „a împuţinâ11. Iată aceştia păcătoşi se adaugă pururia. [Notă:]= ... se înmulţesc pururia. arsenie (s. XVII), ap. HEM. 253. [Banul] nu l’are mai împuţina, ce Vare mai adaoge şi l’are mai creaşte. eustratie (a. 1632), ap. GCR. I, 79/,,. Domnul să vă adaogă pre voi! mi-neiul (1776), 662/,. Datoriile, adăogându-se necon- tenit, au crescut foarte, marcovici, C. 9/2e. || Âb-sol. f Pururea adăogă (—se înmulţesc) şi sporesc tot mai spre răutate, varlaam, c. 11/,. Boala adăogeă, ceasul cel de pe urm,ă se apropieă. beldiman, n. p. i, 166. De unde iei tot scade şi unde pui a-daogă. gorjan, h. ii, 114. || Ideea aceasta de „a face mai mare, mai des etc.11 se găseşte şi în următoarele exemple: „a acumulă11. Mă măriiu şi adaoş înţelepciune mai multă decât toţi. biblia (1688), 447. | „A răspândi11: Lucrând... ca cuvântul lui D-zeusă se adaogă, idem, 8, pr.45. || Scriitorii vechi bisericeşti fac adese-ori abuz ele acest cuvânt, întrebuinţându-1, după modelul textelor ebraice, şi acolo unde un adverb ca „mult, tare, mai11 ar fi mai potrivit Ausisă că. evreiasca, limbă glasi cătră’nsii, rutese adauseră fără voroavă. COD. VOR. 37/3 (—mai vârtos înce-tară-se. N. TESTAMNET 1648; - mai multă deaderă tăceare. BIBLIA 1688 : „Et quand ils ou'irent qu’il leur parlait en langue h(5braîque, ils firent encore plus de silence.11). Cuvânt leage călcătoriu puseră spre mine, când doarme şi nu va adauge să învie, coresi, ps. 109. = când doarme şi nu. va adduge să. vinie. psal. sch. 129/20 = dară cela. ce doarme, au n’a adaoge a să sculă, dosofteiu, ap. GCR. i, 248/33. (:„et cet homme qui est couche,ne se relevera plus11). Dzâsă Domnul: am socotit, nu voiu addoge a mai blăstăm.ă pământul pentru lucrurile oamenilor, dosofteiu (a. 1683), ap. GCR. I, 266/2G (: „je ne mau-dirai plus la terre â l’occasion des hommes.11). Chiar şi: Trăgând a m,oarte îl aăaosără cu un lemn în cap de-l umorîră. idem, v. s. 78/, (=îi mai dădură cu un lemn în cap). [In cele mai vechi texte se găseşte numai forma adauge, mai târziu (Dosofteiu) mai ales adaoge. Aoristul adaus, adaoş, se întâlneşte până pe la sfârşitul veacului al XVII, şi astăzi încă în Banat, jah-resber. iii, 242 Mai întâiu găsim la moldoveanul E. Kogălniceanu verbul trecut la a patra conjugare, cu prezentul adăogdsc. In Muntenia, şi azi în limba literară, se întrebuinţează mai. ales adăogă, de conj. 1; dar şi celelalte forme se găsesc, aşă în cât azi avem: a) Adăuge (adaoge), — adăug{adâog), — adăuseiu (adaosâiu) şi adăuseiu, (adâoseiu)— a-dăus (adaos), b) adăugi (adăogi), — adăugesc (adăo-gesc); c) adăugă (adăogă),— adaug (adâog). în unele locuri diferitele conjugări sânt amestecate; astfel despre dial. mold. din munţii Sucevei cetim: „a-dăugi11 —part. „adăugi,t“ şi rar de tot se aude „a-daos“; „adăugat'1 nu s’aude de loc. Prezentul are două forme: „a.dăogesc“ şi „adaog“. şez. v, 25/, | în Mold. se aude pe alocurea şi: adăoră în loc de: adaogă, ap. HEM. 257 (Brăhăşeşti, în Tecuciu), său-lescu, uricariul x, 399/,. Trecerea fonetică a lui g) r explicabilă numai la indivizi care pronunţă un r uvular.] — Lat. adaiigeo,-xi,-ctnm,-ere. (ap. DHLR. 147, în loc de -ere). Dintre limbile romanice l-a mai păstrat numai v.-l'ran. aoire, iar în v.-prov. se găseşte part. azaut. Aromânii conservă încă aoristul adapşu şi part. adaptu, corespunzând formelor latine, pe când Megleniţii au, ca noi, un part. nou în-s: daus, aorist dauş. Trecerea la conj. IV e poate străveche; cfr. lat. adangesco. ai>ăogiîri: s. f. „Accroissement, augmentation; crue (des eaux)“.—Infinitivul lui adaoge, devenit abstract verbal. Mă învredniceaşte..., nu spre greutate..., nice spre adăogerea, păcatelor, ce spre curăţire, liturghie (a. 1702), ap. GCR. i, 346/e. | în opoziţie cu „scădere11. Pentru adaogerea, iară nu pentru scă-dearea puterilor firii, cantemir, ist. 49. Cei vechi... apa Nilului... cu sărbători şi jirtfe... la adaogere şi la scădeare... au cinstit, idem, ist. 139. [Şi: adăugere.] vnĂoia vb. IV". v. adaoge. adăogiri: s. f. „Accroissement, augm,entation; ADĂOGIT - 33 - ADÂP adjonction, addition. Svpplement, a,ppendi.ce, an-nexe“.— Infinitivul lui athlogi, devenit abstract ver- | bal. „Înmulţire". Cercetând ca să ne înştiinţăm, din i ce pricină, lăcuitorii ţării aceştia nu merg spre adăo- I gire şi agonisita lor spre mai întreagă stare, uri- I CARIUL, IV, 7/o0 (Mold. a. 1757). | „Adaos11: Ilotărîm a orândui aceste de mai jos, ca o adăogire şi întărire la hrisovul nostru, idem, i, 75/34. (Mold. a. 1775). 0 Idghică din ceale cu adăogiri ale celor noi. gri-GORE, loghica (a. 182G), ap. GCR. II, 253/W [Şi: a-dăugire.] adăogit s. a. = adăogire. Participiul lui adăogi, devenit abstract verbal. [Şl: adăugit.] adăogit,-Ă adj. „AjouU, joint, augmente, ac-cru“.—Participiul lui adăogi, devenit adjectiv. Dacă parii, pe cari i-au legat ele, sânt strâmbi... şi ursiţii... vor fi gârbovi..., iar dacă-s adăogiţi, vor fi vă-duvoi. MARIAN, s. i, 125 (Bucov.). [Şi: adăugit,-ă.] adâogitok,-toare adj., subst. = adăogător. Adjectivul verbal al lui adăogi (format prin suf,-itor). [Şi: adăugitor | f şi dial. -toriu.] adăogitcră s. f. = adăosătnră. [Şi: adăugit,ură,. | Phir.-turi.] — Derivat din adăogi, prin suf. abstr. -itură. adaos s. a. „1°. Augmentation. accroissement, progres. 2°. Addition, adjonction, suppl&ment; an-nexe, appendice“. — Participiul lui adaoge, devenit abstract verbal. 1". Exprimă acţiunea. Apucatu-m’am şi eu a scriere începătura şi adaosul, mai apoi fi scăderea,... Moldovii, că cum se tâmplă de sârg şi adaoge pohoiul a.pii şi iarăşi de sârg scade şi se împuţinează, aşă s’au adaos şl Moldova, ureche, let. i, 94/ls. Să se iscălească de toţi, de vreame ce toţi au parte la adaosul şi, folosul mănăstirei. uricariul, IV, 402/u (Mold. a. 1741) || 2°. Rezultatul acţiunii. Când gârla, prăvălindu-se, câte puţintel va adâogă pământ la păm,ăntul nostru, adaosul este al nostru, caragea, l. 6. Pe lângă-aceste cerşesc înc’un adaos; Să’ngădue întrarea-mi în vecinicul repaos! eminescu, p. 21 „Nu vrei să facem, schimb? Să-ţi dau capra asta şi să-mi dai [gânsacul]...11—„De m/i-i da cevă adaos, poate să ţi-l daua. creangă, p. 43. | Spec. „Anexă". Cartea lui Meletie... şi a-dăosele ce Dositheu... au adunat, greceanu (a. 1691), ap. GCR. I, 290/S3. Snoave... de Un culegător tipograf..., ediţia 2, cu multe adaose. Bucureşti 1879. fl A porni într’adaos = „a deveni îngreunată, în poziţie11, creangă, GL. 437: „devenit grosse“ (se dit d’une femme). [Şi: addus.] adaos,-ă adj. = adăogit. Participiul lui adaoge, devenit adjectiv. [Şi: adaus ] adăoşag s. a. f (Fin.) „Surcharge, surlaxe“. — Un fel de impozit, pe vremea Fanarioţilor, care se adaogă la vădrărit, pogonărit şi văcărit. Constantin Buca... scoasă văcăritul: de cal doi lei şi de vacă ' un galbăn şi adăoşag de toată vita un tult. ne-CULCE, let. II, 299. Mulţi din locuitori şi-au părăsit viile lor..., că de m.ulte ori se scotea şl adăo-şaguri... De acum, înainte vădrărilul să se ia de la toţi locuitorii câte 8 bani vechi de vadră, iară m,ai mult nu, nici adăoşag, măcar un ban, nici odată să nu se mai scoată, uricariul, i, 292—293 (Mold. a. 1764). [Plur. -şaguri.] — Derivat din adaos, prin suf. abstr. -şag. adăosătvră s. f. f „1°. Addition, accroissement, 2°. Intercalation, interpolation“. — „1°. Adaugere11; Spodobeaşte pre el... nu întru adăosătura păcatelor, ce întru curăţia sufletului, ioan d. VINŢJ (a. 1689), ap. HEM. 277. A chinurilor mă turbură adăosâtură. dosofteiu (a. 1673), ap. GCR. I, 214/„e. Baia, carea cu adăosăturile păcatelor nu se spurcă, mineiul (1776), 164 Vt- II 2°- „Ceea ce s’a adăogat (la un text)11. Adăosăturile basnelor, carile acel Misail şi... Si-meon din tivda lor le-au scornit, cantemir, hr. 470/32. [Plur. -turi.] — Derivat din adaos (part. lui adaoge), prin suf. abstr. -ătwră. adăosură s.f. f = adăosătură. Adăosurîle scârbelor ce-l supărară 9 ai, nn le-au băgat samă. dosofteiu, V. s. 209/., [Plur. -suri.] — Derivat din adaos (part. lui adaoge), prin suf. abstr. -ură. adăpâ vb. I. „I. Abreuver, faire boire; II. I0.—2°. Donner ă boire, faire boire, boire; (refl.) se desal-terer, s’abreuver. Arroser, baigner. Tremper. 3°. Em-poisonner. 4°. (Refl.) (S’)abreuver, etre imbu, nourri (de). 111. Pousser, eonseiller (qqn ă faire qch.), sug-gerer (qch, ă qqn). I. Înţelesul fundamental e „a duce la apă11, fiind exprimat totdeodată şi scopul: „spre a da de băut11. Trans. Adapă, toate, fierile fsatelor. psal. sch. 336/,„—Adăpă toate gadinile satelor, coresi, ps. 283. (: „Elles abreuvent toutes Ies betes des champs.11). Murgule cu coama, lată..., N’are cine să te-adepe; Tu, m,urgiile, mori de sete. şez. iv, 220. | Befl. „A se duce Ia apă spre a beă11. [Capra] veneă de se adăpâ la apele cele limpezi ale fântânii, ispirescu, l. 135. E firesc, ca acest sens complet al lui adăpă să se poată aplică numai la vite, nu şl la oameni, care n’au nevoie de a fi duşi de alţii la apă, decât doar în cazuri excepţionale, precum: Iar Leon apă nu află, şi se m,ăhnl, temându-se să nu cum,vă [să] moară orbul de seate.... Audsl glas grăind: „Nu te mălini, o Leone, că iată apa aproape îaste, ce a-dăpă pre orbu‘\ cozma, minunile (a. 1692), ap. GCR. I, 299/2S- De aceea „omul beă11, iar „vita se adapă11: Trebueâ... să aştepte până ce izvoreâ,... altă apă,..., căci altfel n’aveau de unde să bee,nici ei, nici să-şi adepe vitele, sbiera, p. 163/3. „Ce să, fac? Să niă adăp? Trebue să ştii, cucoană, dragă, că numai vitele se adapă, dar oamenii beau“. alecsandri, t. 994. II. Din înţelesul fundamental: „a duce la apă, spre a da de băut", poate dispărea cu timpul ideea acţiunii iniţiale: „a duce11, pentru ca să rămână numai scopul: „a da apă de băut11. 1°. In acest sens, mai ales în stil avântat, adăpâ se poate spune şi despre oameni şi nu mai exprimă numai ideea: „a da apă de băut11 (trans.) „a bea apă11 (refl.), ci şi rezultatul acestei acţiuni, care este „a (-şi) potoli, a (-şi) stampară setea11. Trans. Flă-mânziiu şi-m, deadet mâncare, însetoşaiu şi m,ă a-dăpatu. coresi, ap. HEM. 279. (: „sitivi et dedistis mihi bibere.11). Au doară ai miluit vr’un sărac,sau ai dat mâncare flămânzilor, sau ai adăpatu vr’un setos? cuv. D. bătr. ii, 453 (s. XVI). | Refl. Am mai fapt... puţurele, Ca s’adap setoşi cu ele. Care cum se adăpă, Tot mie îmi mulţumea. TEODORESCU, p. P. 31/n. # A şti în ce apă se adapă [cineva] = „a şti ce cugete, ce scopuri are11, zanne, p. iii, 446. , (: connaître Ies intentions de qn). Să văd eu singur, 1 în ce ape mă adăp. pann, e. i, 112. || Fig. Despre pământ. Trans. „A udâ“. liâu iase den Edem, ca să adăpe grădina, biblia (1688), 2/50. Apele adăpâ tot pământul, pravila mold. pr. 1/,. Multe isvoară... unindu-se adapă valea aceaia. beldiman, n. p. ii, 65. | Refl. „A se udă". De nu s’aru adăpâ pământul de multe ori cu ploaia ce deştinge deîn ceriu, n’aru fi răsăriţii ierbi. CORESI, ap. HEM. 280. 2°. Mergând mai departe în această direcţie, ideea „apă11 poate să dispară cu totul şi adăpă ajunge a însemnă numai „a da de băut11 (trans.) şi „a bea11 (refl ) altceva decât apă, dar tot cevă lichid. Cu oţit şi cu fere adăpară-lu [pe Cristos]. cuv. d. bătr. ii, 156. Dicţionarul limbii române. 3. II. 1907. ADĂPARE - 34 — ADĂPOST (s. XVI). îl [=pe calul năzdrăvan] vom adăpă cu lapte dulce..., cu pară de foc. eminescu, n. 27. într’un casă să mă stâng, Bate vântul, rău m’aprind; Merg la cofă să beu apă, Nişte lacrimi mă adapă. şez. I, 107/3. || Despre obiecte: Adâpă-voiu săgeatele meale de sânge şi armele meale mâncă-vor carne, coresi, ps. 418. psal. sch. 498/13. (: „J’enivrerai mes fl6-ches de sang.“). | (Crom.) Adăp sculele=„le bag în leşie sau apă şi, cum s’au muiat, îndată le scot afară11. marian, ch. 52. || Despre pământ: „a (se) udâ“.‘ Cine va adăpă mormântul lui cu o lacrimă iubită? marcovici, D. 160. Românii... Cu sudori adăp [= adapă] pământul, câştig hrana în dureri. ALEXANDRESOU, M. 22. 3°. Spec. Cu ceea ce se adapă cineva e „otravă11: Şi-l adăpdrâ cu otravă cumplită, dosofteiu, v. s. 119/,. Se găseşte, prin omiterea complinirii „cu o-travă11, şi. numai.» adăpă=„a. otrăvi, a învenina11. Doftorii îl otrăvise... şi acmu, de otrava, ce-i di-dease şi cine îl adăpase bine ştiind, cevaşi cuvânt rău... n’au lăsat, cantemir, hr. 203. Vodă... vru a-l pierde, dar, neputând, putu numai de-l făcu surghiun la moşia sa Bucovul, unde bolnăvindu-se — sic, .că l-au fost adăpat — ...au răposat, zilot, cron. ap. HEM. 281. (Cfr. fran. poison, „venin11, .Em-poisonnement“. — Participiul lui adăpâ, devenit abstract verbal. 1°. Când eră la adăpatul vacilor, fetele se întreceau, să-i dea, pricină de vorbă, ispi- RESCU, L. 229. Otravă îmi dai, drept hrană, şi lacrimi, drept adăpat! konaki, p.. 159. || 2°. (Med.) „Intoxicaţie11. Contra adăpatului, ori.de unde să fi provenit, babele de la ţară întrebuinţează mai cu seamă argint-viu. ap. HEM. 282 (Măstăcani, în Covurluiu). adăpat, -Ă adj. „Arrose, baigne (par un fleuve). Abreuve, imbu“.—Participiul lui adăpâ, devenit adjectiv. Despre pământ. S’a încredinţat că [ţara] e... adăpată cu o mulţime de râuri şi păree cu apă limpede. marian, t. 55. | P. ext. Murgule, cal minunat, Cu vin roşu adăpat..., Pe Radu un’ l-ai lăsat? iar-, nik-bÂrse anu, D. 497. Şi cu buze subţirele, adăpate’n tău de miere, Să te tot săruţi cu ele. idem,. 28. | Fig. Cu pomenirea vieţiei carea va să fie, mxdţi sfinţi sânt hrăniţi şi cu nesăţioasă dragoste cătră Dumnezeu sânt adăpaţi, silvestru, cazania (a. 1642), ap. GCR. 1, 100/3. | Sânt prea adăpat .de dogmele credinţei lui Moamet. gorjan, H. IV, 142. Fiind întru saţiu adăpaţii de limba cea grecească, mineiul (1776), 4 pr. Mitropolit se află... Dositeiu, Grec de fel, adăpat cu învăţătură, zilot, cron. ap. HEM. 281. adăpătoare s. f. „Abreuvoir, auge. Installa-tion servant â boire (aux fontaines publiques)11. — Locul unde se adapă vitele. Vitele, când le duce la adăpătoare...,peste moşia acestora le trece pâm’la a-dăpătoare. uricariul, xxi, 262/14. (1722). Să se sâr-guească plugarii, ca să aibă adăpători bune..., că aşâ vor da [vacile] mai mult lapte, economia, 83. | De obiceiu adăpătorile au forma de jghiaburi. Scoteă [apa], până împleâ adăpătorile, ca să-şi a-dape oile. dosofteiu (a. 1683) ap. HEM. 283 (= sco-teâ apă, până umplură jghiaburile, ca să adape oile. biblia 1688). | Astfel adăpătoarea poate servi şi Ja oameni. Cela ce va luă de pre lângă drum adăpătorile ce s’au făcut să se adape călătorii, să se ciarte ca, un fur. pravila mold. 20/t. | Fig. Am scos acest izvor de apă dulce şi pururea cw/rătoriu, adăpătoare de suflete omeneşti, silvestru, cazania (a. 1642), ap. GCR. I, 98/18. — Derivat din adăpâ, prin suf. instr.-loc. -ătoare , (cfr. fran. abreuv-oir, lat. med. adaquatorium). adăpător, -toâre adj. „Qui abreuve“. — Adjectivul verbal al lui adăpâ (format prin suf. -ător). adăpăt6s,-toâsă adj. „Qui abreuve abondam-ment, propre ă desaltdrer, rafraîchissant— „Care adapă din belşug11. [Dumnezeu] împodobi, Pământul cu ierburi frumoase, Cu ape dulci, adăpătoase. SE-VASTOS, N. 196/?. — Derivat din adăpă, printr’un suf. adj. -ătos (după analogia lui ap-ăt-os), în loc de -os. adăpătliră s. f. „Arrosement, arrosage“. — „U-dare, udătură11. Socotind... Trăian, ca un nărocit hultuitoriu..., că la răsad ca acesta, adăpătură cu puhoiu de sânge ca acela să se fi cuvenit... cantemir, hr. 14. [Plur. -turi]. — Derivat din adăpâ, prin suf. abstr. -ătură. ADĂPdsT s. a. „Abri“.— Loc ferit, care ocroteşte împotriva asprimii vremii* [Omul în paradis] Nu-şi băgă mâna în sânge pentru vreo apărare, Sau să-şi câştige hrană şi învelitoare. Pământul da de la sine... şi adăpost, şi mâncare, konaki, P. 296. | „Adă-postulfl este mai cu seamă o acioală împotriva vremii rele (vânt, ploaie, arşiţă etc.) Să dai... de pomană, ca să ai cu ce-ţi face adăpost, când o fi vremea rea. şez. iii, 45. Colo stânca de-adăpost Pe ploaie ’n vremea grea. coşbuc, F. 76. în orice alt loc al Bărăganului, vânătorul nu află alt adăpost, spre a îmbucă sau a dormi ziua, decât umbra căruţei sale. odobescu, i, 17/4. | Astfel adăpostul este de cele maj multe ori un acoperiş; Nu e bine să te aciolezi sub carpini în vreme de viforniţă, [ci]... ADĂPOSTA - 35 ADĂSTA să stai la luminişuri..., că... la adăposturi trag... dracii, şez. iii, 80Căţelul prost, sărind de subt adăpost, începe a alergă, pann., p. v. i, 95. | Dar acoperemântul nu-i o condiţie esenţială pentru adăpost, care se ia în înţelesul cel mai larg, de „loc de siguranţă11, aşă încât, după împrejurări, poate fi sinonim cu linişte, liman, pristanişte, ţărmure etc. d. e.: Şi se veseliră, că se domoliră [valurile] şi [Domnul] îi îndereptă pr’inş întru liniştea vrerii sale. [Nota=] întru adăpostul vrerii sale. ar-senie din bisericani (s. XVII), ap. HEM. 283 (= şi povăţui pre ei la ţărmurile ce vria ei. SILVESTRU (a. 1651); —şi derease-i în pristanişte voiei lui. CORESI, PSAL. SCH.: „et il Ies conduit au port qu’ils d6siraient.“). ] „Adăpostire, adăposteală11. în ungherul unor crieri Şi-or găsi... adăpost a mele scrieri, eminescu, p. 224. | De multe ori subt adăpostul zidurilor acestora urseam comploturi, c. negruzzi, i, 142. Bar eu, ce fac tocmai acum la bătrâneţe, fără leac de adăpost? creangă, p. 175. | A fi sau a pune la adăpostul unui lucru sau la adăpost despre un lucru, după fran. „â l’abri de“: Te pun la adăpost despre orice neajunsuri, odobescu, iii, ll/20. [Plur. -poaste şi -posturi. J Prin contaminare cu eăpode, „loc scutit de vânt“, s’a născut la Moţi o formă: azăp6st, de unde se derivă adj. azăpostos. frâncu-candrea, m. 107.] — Lat. deponere însemnă „a depune, a pune la un loc sigur“ (deponere liberos, uxores suaque omnia in silvas. CiES.), aşâ încât în jurisprudenţa latină se ziceâ: in deposito habere, pro deposito esse apud alqm. Tot astfel se va fi zis şi: duco ad depositum „duc ceva la loc de siguranţă11, sau, în forma vulgară: duco ad-depostum (postum, depostum e atestat, cfr. şi ital. posto, engad. pcest, fran. com -pât, span. puesto, portg. posto), din care s’a născut în româneşte: duc a dăpost. Acest adverb local: a dăpost a devenit apoi substantiv, şi—precum zicem azi: la amurg, la amiazi, la subsuară, în loc de „a murg11, „a miazăzi1', „sub suară11 etc. — tot astfel, în loc de a se zice: „duc un lucru a dăpost“,.s’a zis: „duc un lucru la adăpost“. După ce adăpost a devenit substantiv, a putut căpăta uşor înţelesul de „abri11. adăpostâ vb. Ia = adăposti. Slăbîaşte-mi, ca să mă adăpostedsu mainte până a nu mă duce. dosofteiu (a. 1680), ap. HEM, 286 (= să răpaus. CORESI (a. 1577); = şi mă voiu întări. SILVESTRU (a. 1651) : „remitte mihi ut refrigerer priusquam abeam.11). Aveă... vacă Şi lipseă un coşar... Unde de o ploaie să s’adăposteze Şi la o ninsoare s’aibă să 'ierneze, pann, ş. ii, 22. [Cfr. adăposti ] — Derivat din adăpost. ai>ăi*osti.âi.ă s. f. „Abri, asile, lieu de repos.11— „Uman11. înţelesul lui adăposteală e între „adăpost11 şi „adăpostire11. Am şezut la... adăposteală bună, ca să mă însănătoşea, dosofteiu, V. s. 221/,. Sfânta cruce îaste adăposteală celor vivoriţi de furtuni. varlaam, c. 57/j. Trecut-am prin foc şi printr’apă şi ne scoseş la adăposteală. dosofteiu (a. 1680), ap. HEM. 285 (=şi ne-ai scos la loc de răpaus. silvestru (a. 1611): „mais tu nous as fait entrer dans un lieu fertile.11). Au încetat valurile..., s’au smerit marea, şi corabia... au ajuns la adăposteală. antim, p. 43. [Plur. -eli.] , — Derivat din adăposti, prin suf. abstr. -eală. adăposti vb.IV a. „Abriter, mettre â l’abri; (refl.) s’abriter, trouver un refuge, un asile“.—„A (se) duce, a (se) pune la adăpost, a (se) aciuă11. Trans. N’aveă destule grajduri,.., unde să-şi adăpostească atăta sumedenie de vite. ispirescu, u. S. 41/21. Corabiîa, cătu fiindu şi de iute văntu,.o adăpostimu, întorcân-du-se cu mică cârmiţă. coresi, apost. („praxiul11) ap. GCR. i,*9/S8. \ Refl. A găsit un bostan aşă de mare, încât se adăpostea: o cireadă de o sută de boi la umbra lui. şez. Iv, i/,3. în fân... o mulţime de şerpi se adăpostiseră peste iarnă, reteganul, p. i, 3/s. Oamenii... în timpii perioadei glaciare a Europei se adăposteau în peşterile de la Madeleine. odobescu, iii, 79, 6. [Cfr. adăpostâ.] — Derivat din adăpost. adăpostire s. f. „Action de trouver ou de don-ner abri. Sauvegarde, abri, asile, refuge; protec-tion11. — Infinitivul lui adăposti, devenit abstract verbal. Pentru adăpostirea lor şi a altor creştini... zidi... şi un turn de piatră, c. . negruzzi, i, 213. Codrii... au a-i da adăpostire, de necazul vreunui tiran., konaki, p. 263. îl ucise un Săcuiu, la care ceruse .adăpostire. ispirescu, m. v. 44/2,. Pământul ţării noastre e azi adăpostire L’a Grecilor ţărână. ’alexandrescu, m. 28. Adăpostire fii celor ce scapă la tine! mineiul (177.6), 893/2- adăpostit s. a. = adăpostire. Participiul lui a-dăposti, devenit abstract verbal. adăpostit, -â adj. „AbriM; refugii1. — Participiul lui adăposti, devenit adjectiv. Corturi... adăpostite pântre pomi. gorjan, h. i, 3/s. Văd... că servitorul adăpostit la curtea împărătească nu iasă, ca de altă dată, din casă. marian, se. ii, 182. ' adăpostitor, -toare adj. „Qui abrite, qui protegeli. — Adjectivul verbal al lui adăposti (format prin suf. -itor). [f şi dial: -toriu.] ADĂPOSTITtlRĂ S. f. \ ADĂPOSTIRĂ S. f. f / = adăposteală. Ajunsem la cea adăpostwră bună şi fără voroavă, la adăpost şi la lin şi fără scărbă. coresi (a. 1581), ap. GCR. I, 29/22. [Plur. -turi.] — Contras — poate numai greşală de tipar — din adâpostitură, derivatul în -itură al lui adăposti. adapta vb. Ia. „Adapter“.~~ Trans. A potrivi cevă la altceva. Adevăraţii luptători pentru progres sânt... în stare.să adapteze adevărul la gradul şi la felul de inteligenţă al celorlalţi, maiorescu, cr. ii, 125. | Refl. „A se potrivi la, cu, după cevă11. Ţăranul se adaptează cu greu altor împrejurări de traiu. — N. din fran. adaptabil,-Ă adj. „Ajdaptable“.— Care se poate adapta. — N. din fran. ad aptă re s. f. „Adaptationtl. — Infinitivul lui adapta, devenit abstract verbal. încă 10 ani de o asemenea convingere publică,... — şi limba romănă poate deveni o ruină, nu reparată, ci stricată privi construcţiuni... fără nici o adaptare de stil', maiorescu, cr. I, 138. | Spec. (Fiz., Fii.) Adaptare la mediu: Potrivire a vieţii după împrejurările externe în mijlocul cărora trăeşte cinevâ. adaptat,-A. ddj. „Adapte‘:. — Participiul lui a-daptâ, devenit adjectiv. adaptâţie s. f. . \ adapta'I’iitive s. f. f adaptai e. — N: din fran. adaptation. adăsta vb. I. „1°. Mre dans Vattente. Attendr.e longuement. 2°. Attendre“. — înţelesul fundamental este „a stă pe loc11, fiind exprimat totodată şi scopul : „în aşteptare". 1°. „A sta, ă fi, a rămânea în aşteptare11. Sfârşitul acţiunii e indicat de obiceiu prin „până11. Intrans. .Morţii vin în fie-care an în această zi [= Joia mare] pe la vechile lor locuinţe, unde adastă până lă Moşi. marian, SE. îl, 270. Aici apa se opreşte şi adăstează sufletul până la... jude- ADĂSTARE - 36 — ADECĂ cata cea de pe urmă. idem, î. 438. || Starea aceasta pe loc implică stăruinţa aşteptării, aşă încât a adastă =„a aşteptă cu tot dinadinsul". Intrans şi Trans. Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă, Noaptea-acum pe vremea asta, Nevastă, nevastă?Bate, par’că, şi adastă, teodorescu, p. p. 340/5. (Jită-te ’mpre-juru-ne, câtă lume adastă, pann, e. ii, 92. Primăvara... Adăsta’n fierbinţi fiori, Să închine-a ei comoară împăratului din zori. alecsandri, p. iii, 615. Pre tine aăăst de atâta vreme! antim, p. 124. Ă adastă, ca mortul colacul = „a aşteptă cu mare dor şi nerăbdare14. zanne,p. vi, 518. || De-oare-ce „aşteptarea" cuprinde în sine „starea pe loc“, s’a simţit trebuinţa să se exprime deosebit ideea aceasta: „stau şi adăst". Trans. Merse pe la... Craiova... şi sta a-colo, adăstând primăvara, e. văcârescu, ist. 281/28. Radu... steteă ’n drum d’a curmezişul, pe Mârzac îl adăsta, până Mârsacul venea. ODOBESCU, II,432. || 2°. Adăogirea acestui „stă şi...“ arată însă, că „adăstă“ a ajuns a pierde înţelesul etimologic şi a fi sinonim cu „aşteptă". Trans. şi Intrans. Adăsta a lu Dumnedzeu lungă, răbdare. COD. vor. 156/„. aştept ă-i... îndelung răbdarea lui Dumnezeu, n. testament 1648; = aşteptă a lui Dumnezeu răbdarea cea îndelungată, biblia 1688.: „quand la patience de Dieu Ies attendait."). Chiajna... adăsta pe boierii moldoveni într’un falnic cort. ODOBESCU, i, 173/3. | Construit cu „de“: Neavând banii... s’au rugat să mai adaste încă într’un an de aceşti bani. c. brân-COVEANU (a. 1695), ap. HEM. 287. [Âdăst şi adăstez.] — Alături de astare ( = ad stare) a existat şi un verb adastare, compus încă odată cu prefixul ad-, spre întărirea sensului (cfr. adalligo la Pliniu cel bătrân), atestat în texte mai târzii („actum.... adastantibus în palatio nostro. quorum nomina praetitulata sunt." Archivf. lat. Lex. ii, 111. „Ur-guet = adastet", în Glosele de la Reichenau, 1149) şi păstrat, în afară de româneşte, şi în v. -ital. adastare, „a aşteptă cu stăruinţă". adăstare s. f. „Attente (perseverante), patience".— Infinitivul lui adăsta, devenit abstract verbal. Ţintuit întru’ntristare Am rugat-o... Să mai aibă adăstare. i. văcârescu, p. 53. I Spec. Loc de adăs-tare = „anticameră". Această sală slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc, odobescu, i, 123/j adăstat s. a. = adăstare. Participiul lui adăsta, devenit abstract verbal. adăstat,-Ă adj.„Attendu (avec per sever ance)“.— Participiul lui adăsta, devenit adjectiv. adăstător,-toâre adj. „Qui reste dans Vattente". — Adj ectivul verbal al lui adăsta (format prin suf. -ător). [ -f şi dial. -toriu.] ADÂu s. a f „Contribution, redevance“.—„Dare, impozit". Se găseşte rar, în texte vechi din Transilv. şi Ban. Adăulu ţării. ap. GCR. i, 218/, (a. 1675). Adeu= Tributum. anon. car. [Plur. ?] ,— Din ung. add, „contribuţie, dare". adăugă vb. I. v. adaoge. • adăvş,-ă adu. „Haletant“ (se dit du boeuf). — în Bihor. Adăuş [este] boul ce suflă greu, scoţând limba afară. rev. crit. iv, 336. — Din ung. diihiJs, „en rut". ADĂTĂsi vb. IVa. f v. adeyăsî. adecă interj., adv. ,,10' Voici. 2°. C’est-â-dire, sa-voir. Sous pretexte de, faisant semblant de...  pro-prement' parler, donc. 3°. Plutât, ou bien, mais“. 1°. în textele cele mai vechi, până în sec. XVII, mai ales în PSAL. SCH., şi în COD. VOR. (Noul Testament de la 1648 şi Biblia de la 1688 au totdeauna ,,iată“), la coresi, dosofteiu şi varlaam, adecă e o interjecţie sinonimă cu „iată". Grăi: adecă vine Domnul întru sfinţi, coresi, apost. („praxiul"), ap. GCR. I, *12/,. („En disant: voici, le Seigneur est venu avec ses saints."). Nu tăcea, nece îmblânzi, Doamne, că adecă dracii tăi sunară, coresi, ps. 227, psal. sch. 269/s. (: „quoniam, e c c e, inimici tui sonue-runt."). Nu te teame, Pavle, că înaintea lu Chiesariu ţi se cade să stai şi adecă dărui ţie Dumnedzeu... COD. VOR. 89/12(=şi iată, dăruit-au... NOUL TESTAMENT 1648; = şi iată, ţ-au dăruit... biblia 1688. : „Paul, ne crains point, il faut que tu sois prâsentâ â Căsar; et, voici, Dieu t’a donn<§...“). Şi într’aceaia [= pe când vorbeă], ădecă pre un mort îl duceâ cioclii să-l îngroape, dosofteiu, v. s. 126/±. Deaca se apropie de poarta cetăţei, adecă scoteă mort pre un cocon. varlaam, c. 319/a. | Cu înţelesul lui „când cold". Se gândeă c’au visat şi ădecă mearele în poală! dosofteiu, v. s. 14/2. Peste vr’un ceas... merse el să aducă copilul fript... Adecă minunea minunilor! Copilul se jucă cu două mere de aur. reteganul, p. v. 57/14. || în zapise vechi, după crucea pe care se punea degetul urmă sau formula slavă: -f- Et o az Druţea scriu şi mărturisesc... cuv. d. bâtr, I, 28 (a. 1581, Mold.), sau cea corespunzătoare românească: + Adecă eu Pe-treaBrahăş scriu şi mărturisesc... idem, l, 26 (a. 1577, Mold.); + Adăcă eu Oprea sin Petco ot Butnăreşti scris-am acesta al mieii zapis... ap. GCR. i, 135/„ (a. 1650). || Acest „adecă eu...“ = „iată eu..." conţine şi o explicaţie; „adecă" nu onai este numai o demonstraţie simplă, o mişcare reflexă, pricinuită de mirare, când vedem cevă neaşteptat, ci ea are un scop: explică pentru ce s’a pus degetul pe cruce: în semn de mărturie. Tot astfel, în următoarele exemple mai recente, adecă, deşi are încă înţelesul interjecţiunii „iată", începe să devină un adverb explicativ. Hirograful... într’acesta chip eră: Adecă noi,pasările văzduhului..., scriem şi mărturisim... cantemir, ist. 176. Când fu la ’mfăşat, ddecă-î [= iată, se văzu că e] femeae. dosofteiu, v. s. 57/2. Fotie, scriind cătră Mihail, zice, ădecă [= iată că] cealelalte lucruri mici aduc folosinţele. biblia (1688), 7 pr. Dumnezeu zise...: „Seamănă tu oasele mielului...11 Băiatul ascultă, sămănă oasele... şi porni... Adecă [=iată, că se întâmplă următoarea minune] din oase se făcură tot oi. reteganul, P. III, 57/,„. 2°. Astfel adecă devine pe încetul un adverb explicativ, cu sensul lui „anume", corespunzând latinescului „id est": Laudele lui Traian nu poate altul să le ţie şi să le poarte, fără numai altul ca Traian, adecăte Theodosie. cantemir, hr. 17/5. [Trei sânt vrăjmaşii sănătăţii], adecă', aerul, mânca/rea, băutura. calendariu (1844), 58. Astfel în „Psaltirea cu tâlc“ a lui Alexandru Dascălul (a. 1697), după psalmul: „De nu voiu pune de naintea Ierusalimul, ca întru începutul veseliei meale", urmează: „adecă,precum eră Adam întăiu în raiu cu veselie, aşă şi pre urmă va fiu. ap. GCR. i, 315/0. Tot astfel: Eu sânt cel de ’ntâiii, adecă dentru care sânt toate, biblia (1688), 6 pr./l0. Alergătorii sânt datori a face jurul pieţii de patru ori, adecă o cale de 12 verste. C. ne-grdzzi, i, 36. Se căeâ, de ce să facă el fapte, de care nu mai făcuse în viaţa lui, să-şi beă adecă şi simţirile. ispirescu, L. 106. Spuneâ... că ar fi jucat la nunta dracului. Adec&tile că dracu şi-aduse aminte să se ’nsoare.., şi să facă fete. jipescu, o. 116. | A-decă explică mai ales câteun cuvânt de care, fiind strein, autorul crede că cetitorul nu-1 înţelege, sau că nu-1 înţelege aşă cum voeşte el. în cetatea Bisăntiei, adecă a Ţarigrâdului, pravila (a. 1651), ap. GCR. 1,162jsi. Samoderjeţ, adecă „singur stăpănitor". ne-CULCE, ap. idem, ii, 35/3- Au fost den Italiîa, adecă den ţara frăncească. mineiul (a. 1698) ap. idem, I, 321/1S: Clerul, adecă mitropolitul..., episcopii şi egumenii. BĂLCESCU, M. V. 10/4. | Explicaţia poate fi însă ADECĂ — . 37 — ADEMENIRE şi făţarnică, mai ales când o dă autorul în numele persoanelor despre care scrie. Atunci corespunde lui „chipurile"; Suindu-i cu înşelăciune într’un munte, adecă ca să culeagă ierburi,, i-au ucis. mineiul (1776), 1052/2. || Adese-ori adecă, în propoziţii întrebătoare, urmează după alte cuvinte explicative, ca „ce11, „de ce“ etc., repetând ideea exprimată prin fraza următoare. Hotărârea fu gata, cam ce, adecă, să facă cu fata împăratului, ispieescu, L. 353. Ne-aţi făcut întrebare, De ce, adică, venirăm. pop. ap. GCR. II, 313/3. | Poate chiar să înlocuească pe „ce“, „oare“, „va să zică“. Adecâtelea vrei să te ascunzi? Şi de cine? De duhovnicul satului? contemporanul, vi, ii/98. 3°. Când schimbăm o hotărîre pe care o luasem, introducem noua hotărîre printr’un adecă, care e şi el o explicaţie, dată însă nouă înşi-ne, nu celui ce ne ascultă sau ne citeşte: „(la) drept(ul) vorbind11. „As-teaptă, că merg şi eu cu tine! (începe să plouă). „Adecă, mai bine stau acasă!'1 Astfel adecă poate ajunge sinonim cu „dar11, „însă11. Avuiu parte de-un mişel, Pică ţundra după el; El mi-o dă să i-o cârpesc, Eu o iau şi o izbesc. Adică, mă socotesc, Tot să i-o mai petecesc, Că cu el am să trăesc. iarnik-rârseanu, D. 277. Din astfel de cazuri s’au generalizat locuţiunile: dacă (sau: câner,şi formele romanice: ital. davvero, ainerare, lancianez addavere, sottoselvic da daveiras, fran. avirer, span. averar, portg. deveras etc. arată, că alături de adverbul latin vero, poporul roman întrebuinţa şi compusele: de + vero şi ad + verum, poate chiar şi: ad + de -f- vero şi de ad verum. . ; AliEVĂR vb. Ia,f 1°. Avouer, affirmer;prouver, documentar, certifier, temoigner; se montrer capable de...; attester. 2°. Confirme/r, se realiser. 3°. Preciser, constater, averer. 4°. (Refl.) Se convaincre. , Cuvânt învechit, înlocuit ,azi prin adeveri şi păstrat numai subt forma participială adevărat (s. v.) şi în poezia populară într’o frază stereotipă. înţelesul fundamental e: „a arăta adevărul11, când e întrebuinţat în funcţiune transitivă, „a se ivi adevărul11, când are funcţiune reflexivă. Cele trei sensuri ale. substantivului adevăr se pot urmări şi la verbul adevără: 1°. Când adevăr însemnează contrariul de la „minciună11, adevară are sensul de „a mărturisi, a afirma11, deci e contrariul de la „a spune minciuni11 sau de la „a ascunde ceea ce este adevărat, a tăgădui11: Ceia ce adevereasă mai de credinţă sânt decât ceia ce tăgă-duesc. prav. mold. 84/2. Trecând ca un ceas, altul adev&ră zicând... n. testament (1648), ap. HEM. 320 (: „alius quidam affirmabat dicens.11). |j,(Jur.) Când „adevărarea11 se face prin martori,sau prin dovezi, avem terminul juridic „a dovedi exactitatea unei afirmări, a unui fapt, a servi de martor într’o afacere11. Să adevăraţi pe m,ăruntul, făr’de făţă/rie, cum au cumpărat Necula acel loc... Veţi mărturisi şi veţi adevără cu sufletele voastre, doc. ap. HEM. 320. De se va fi făcut una ca aceasta şi ,se va a-devărăcu m,ărturie, ...certarea lui să fie.moartîa. pravila, mold. 24. Eu Pavel Sticlariu adeveres; eu Stan Sticlariu adeveres):eu Şerban ot Vălcana adeveres. etc. DOC. (a. 1662, Munt.), ap. HEM. 323. || P. ext.. „A dovedi, a aduce dovezi11. Iară de va fi m,âncat de gradine, adevereadse aceaea. palia (a. 1582), ap. OCR. 70. (: „S’il est vrai qu’elle ait ete dechir6 par Ies bet.es sauvages, il lui en apportera des marques.11). | Ca verb reflexiv şi în. legătură cu a se află: „a se dovedi11. Aflatu-s’au şi s’au adevărat, cum toate nevoile... se încep de la Greci. mag. ist. 122/24. în întrebuinţarea aceasta se mai găseşte şi azi în poezia populară cu trecerea sensului de la „a se dovedi11 la „a se arătă vrednic să...11 Cine’n lume s’o află, S’o află ş’adevără, Merii de mi-o săgetă? teodorescu, p. P. 81b/i0- Cine’h lume s’ar află, S’ar d’află, s’ar devăra, Pe negru d’a’ncălică? idem, 74/2e. | „A a-testâ11.: Adevără un ofiţer creştin, cunoscut mie, că 20.000 de .ostaşi au râurit, dionisie, c. .183. După cum adevereasă Engel... p/ maior, ist. 195. Steaua spre răsărit,... Sfânta naştere adevereasă. pann, ap. teodorescu, p.; p. 100 b./8. || 2°. Când adevăr = „realitate11, atunci adevără şi mai ales reflexivul a se adevără= „a, se confirmă, a se realiză11. Se adevereasă aşă dară ce anş, scris la anul trecut despre Kromer.. şincai, hr. ii 2JS/20. || 3°. Când adevăr însemnează contrariul de la „neexactitate, nedreptate11, atunci adevără=„a preciză> a constată exactitatea11. Au umblat şi au adevărat seamnele moşiei satului Oreaviţa. doc. (a. 1692), ap. HEM. 320. Să i se dezgolească trupul, să se adeverease [dacă e femeie, sau nu.] mineiul (1776), 18-1 */,. || 4°. în sfârşit găsim, mai rar, exemple de a se adevără cu sensul de „a se convinge11, pe care de altfel îl are numai adeveri (3°). Adeverează-te din istorie, cetitorule! zilot, CRON. 334. Cine va vrea să se adeverease a mare credinţă ce aveă: besearecă prea frumoasă 'zidi. moxa, 397. [Poate şi: devără.] — Derivat din adevăr, în timpuri foarte vechi. Un *ad-verare pare a fi existat şi în limba, poporului ro- ADEVĂRARE — 40 - ADEVERI man: ital. avverare, „a asigură, a confirmă11, fran. averer, „a adeveri11, span. averar, „a zălogi.11 vdevAiiÂiu: s. f. f „Verite. Bealite. — Infinitivul lui adevara, devenit abstract verbal. Se găseşte numai la Dosofteiu: întoarce-va realele pizmaşilor miei, cm adevărarea ta răspiiarde-i pre inşi (: „in veritate sua disperde illos.“). dosofteiu, ap. HEM. 322. Ai văsuţ o nălucire, iară nu adevărare. idem, v. s. 133/3. Ai>EVĂrât,-Ă adj., adv. „I. 1°. Vrai. 2°. Veritable, reel, authentique, fidele, sincere. 3°. Droit, juste. II. 1°. Vraiment, il est vrai,. en realite, en verite, sincere-ment, v&ritablement, assurdment, certainement, positi-vement. reellement,effectivement, s&rement.2'>.Amen‘‘. I. Adj. Participiul lui adevărâ, devenit adjectiv. 1°. Contrariul de la „mincinos11. Adevărată este pilda ce sice: „Sfatul cel bun noaptea se naşte“. drăghici, r. 163. Nu ştiă, care din toate aceste vorbe este cea adevărată, creangă, p. 233. || 2°. „Veritabil, real11, în opoziţie cu fals, nereal, scornit. înţelepciunea face pe om adevăraţii, om. biblia (1688), 5 pr. 8. Cu aceasta au adeverit cum Hs. iaste om adevăr atu. varlaam c. 39/2. Isvorul bucuriei cei adevărate n’a pierit din lume. marcovici, d. 15/,. Adevărat sau părelnic, acel bine te loveşte, konaki, p. 278. Aur adevărat şi minciunos. antim, p. 212. în locul adevăratelor întâmplări cu o închipuire scornită... pre nimenea să nu înşăl. barac (a. 1821), ap. GCR. îi, 236/„. El este adevăratul nepot al îm-păyatului-Verde. creangă, p. 278. Acesta e limbagiul adevăratului amor! c. negruzzi, i, 61. | P. ext. „Credincios, sincer11. Un prieten adevărat. || 3°. „Drept11, în opoziţie cu „greşit11. Calea cea adevărată a vieţii. marcovici, C. 18/20. | Substantivat: cel adevărat = lat. „iustus11. Minune cuprinse pre cei adevărdţi. biblia (1688), 370/„. II. Adv. 1°. „într’adevăr, ce e drept11. Adevăratu, la Bumâni s’au plinit cuvântul apostolului, biblia (1688), 8 pr. Adevărat, şi lacom au fost acel Agi-Paşa. n. costin, let. ii, 88/,,. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amândoi. C. negruzzi, i, 64. Vom intră în câteva amănunte ale producţiunilor adevărat politice, maiorescu, CR, I, 11. Nu se aflci-adevărat Eraţi să se fi cununat, alecsandri, p. p. 276/,. | în poezia populară a spune adevărat, „a spune sincer11, a devenit o expresie stereotipă. Spune-mi, bade, adevărat^ Pentru cine m’ai lăsat? iar-nik-bârseanu, d. 254. || Mai adese-ori: cu adevărat. Cu adevăratu, mare nesimţire iaste. biblia (1688) 3 pr. 34. Mulţeami-ţi, visule, că nu fuseşi cu ade-vărătu. dosofteiu, v. S. 148/2. De frică sice că prii-meâşte sudalma, iară nu cu adevărătu,. prav. mold. 125/2. O mărinimie cu adevărat creştinească, marcovici, d. 16/.. Se încredinţă că cu adevărat ase-mine vin nu băuse, de când eră. c. negruzzi, i, 83. Sârmană fată!... cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine. creangă, p. 288 | t Şi: cu de-ade-vărat. Fu cu de-adevărat mort. dosofteiu, v. s. 132/2, mai rar: f pre adevărat. Ştiind lucrul pre adevărat, au mărturisit cu mare încredere, c. brÂn-COVeanu (a. 1697), âp. HEM. 326. || 2°. Ca şi adevăr (I, 3°) se găseşte şi adevărat cu sensul de „amin11. Acum şi purure si în vecii veacului adevărat, cuv. D. bătr. ii, 291. AI > r. v A K At Ar i: s. f. f „Verite“. — „Adevăr11. Abstract format de Dosofteiu, din adevăr şi suf. -ătate. Pre mulţi întoarsără spre cunoştinţa adevărătăţâi cu minunea acta sta. dosofteiu, v. s. 166/2. Toate căile Domnului milă-s şi adevărătate. idem, ap. HEM. 327 ( = deadevăr. CORESl; = adevăr. SILVESTRU; în toate exemplele citate la HEM. 327—328 în contextul latin este: veritas). Ai>KvAKATl)KA s. /'. Temoignage. Bevelation.— „Mărturie11. In ce chip^Jomnul lui Mois-i au po-râncit, aşă puse Aron înaintea adevărăturii. palia -(a. 1582), ap. CCH. 65 "( :„et selon que le Seigneur avait commande â Moîse, Aaron posa la cruche de-vant le t,6moignage.11). || „Revelaţiune11. Eu de-aciia mă duşu pre-o adevărătură şi mă grăia cu nuşii de în evanghelie, coresi, apost. („praxiul11), ap. GCR. i, *15/33. (: „or j’y montai par revălation, et je confărai avec ceux de Jerusalem touchant 1’6~ vangile.11). [Plur. -turi.] — Derivat din adevărâ, prin suf abst. -atură. ai>evAsi vb. IVa. 1°. Disper ser. 2°. Depenser; gaspiller. 3°. Consommer, extenuer, epu-vser, mortifier. Cuvânt rar, păstrat pe ici şi colo în dialecte până în ziua de azi. 1°. Sensul fundamental pare a fi „a risipi11. împărţi-voiu pre ei în Iacov şi voiu adă-văsi în Isdrail. palia (a. 1582), ap. CCH. 57 (: „et Ies disperserai en Israel.11). )| 2°. Mai adese-ori o-biectul fiind „averea11, din „a risipi averea11 s’a născut înţelesul „a cheltui, a prăpădi11. 0 fămeaie, ce-i curea singele ele 12 ai..., adăvăsise vracilor toată a-vuţia. varlaam, C. 338/, (: „in medicos erogaverat omnem substantiam suam..11). Acolo adăvăsi avuţiîa sa, petrecând cu curvele; şi deacă adăvăsi el tot, fu foamete, idem, ap. HEM. 290 (:„ibi dissipavit substantiam suam vivendo luxoriose; et postquam omnia consumasset, facta est fames.11). în sensul acesta s’a păstrat până azi în Oltenia : Dăvăsesc = cheltuesc mult, d. ex. s’a dăvăsit toată averea. (Nisipeni, în Vâlcea), ap. HEM. 291, şi la Moţi: a tă-văsi = „a prăpădi11, d. ex. toate vitele mi s’au tăvăsit — toate vitele mi s’au prăpădit, frâncu-candrea, r. 62. A se adăvăsi = „a se pierde, pustii [sau] nimici11: S’o dăvăsit pâra. (Vidra de jos). „A prăpădi, prăda, risipi11: a adîevesit banii pe nimica (Abrud), viciu, gl. || 3°. De la „a cheltui tot11 până la „a consumă11 e numai un pas. La Dosofteiu ade-văsi are sensul de „a consumă, a extenua, a istovi11, când ca obiect se subînţelege puterea trupească, „a înfrâna, a câştigă11, când e vorba de trup. Suindu-se în munte şi adevăsîndu-se foarte şi dobândind boală de înflăciune, se cunoştea numai de pe graiu. dosofteiu, v. S. 137/,.. Cw atâta priveghiare şi dvorbă trupul şi-au adăv&sîtu şi l’au înfrânt, cât neclătiţ multă vreame petrecu, niceleac putând să păşască. idem, 68. [Cu] nevoinţă... au adevăsîtu ş’au topit acel trup moale şi gingaş, idem, 27/,. Acest sens se găseşte şi în Dicţionarul lui Budai-Deleanu: adevă-sesc=aufsehren, entkrăften, ausmergeln. ap. HEM. 291. [Şi: adăvăsi, dăvăsi, tăvăsi. | Cfr. adevesti.] — Etimologia necunoscută. \l»i;vAsir.-A adj. „1°. Gaspille.20.Ext4nue“.—Participiul lui adevăsi, devenit adjectiv. 1°. „Cheltuit11. Dăvăsit — prădat. (Abrud, Transilv.), ap. HEM. 391. [Contrariul: neadăvăsit — „neprădător11. Te ştiu vis-tiarîu nefurat şi neadevăsît. dosofteiu, ap. HEM. 291.] || 2°. „Extenuat, prăpădit11. I-au venitu-i muşte mari..., de-l potricăliiă şi-i răniiă piialia, care eră adevăsîtă şi sfârşită de post. DOSOFTEIU, V. S. 209/t. [Şi: dăvăsit.] vb. IVa. 1°. Montrer, ou avouer la verite. 2°. Affirm.er, attester, temoigner, certifier, prouver, documenter, confirmer, averer. (Refl.) Se rdaliser, se confirmer. 3°. Assurer. (Refl.) Se convaincre. Promettre solennellement; s’obliger (â faire qch.). Din cele mai vechi monumente literare adeveri apare în concurenţă cu adevărâ, pe care-1 înlocu-eşte cu încetul, având şl unele sensuri streine acestuia. înţelesul fundamental e „a arătă adevărul11, când e întrebuinţat în funcţiune transitivă, „a se ivi adevărul11, când are funcţiune reflexivă. în limba veche literară s’au desvoltat din acest sens multe nuanţe, învechite azi şi înlocuite mai ales prin neologisme. ADEVERICIUNE — 41 — ADEVERIT 1°. Trans. „A arăta starea cea adevărată a lucrului, a mărturisi, a descoperi11. Femeea... va face al doilea zapis, adeverind voinţa ei. pravila (1814), 121. [Sfătuindu-se cu un numărător de stele,] năem,i... oşti mari... şi a puţini adeveri sfatul, moxa, 378/,. 2°. Când „arătarea adevărului11 se face prin afirmări, mărturii sau dovezi, avem sensurile: Trans. „A afirmă, a susţinea; a atestă; a dovedi, a documentă, a confirmă11. [Mohamedj a adeverit la oamenii casei sale, că are întâlnire cu arhanghelul Gavriil. e. văcărescul, ist. 247/le. Aceasta adeve-reaşte Justin, iscusitul istoric, cantemir, hr. 59/o. Mărturii destoinici de a se creaderea i-au adeveritu să fie mort. pravila mold: 71. Ţi-am adeverit amo-rlul cu credinţă şi iubire, konaki, P. 99. Noi aceştie moşteni ot satul Brăneşti... adeverim cu această scrisoare a noastră, precum să se ştie că... DOC. (a. 1622, Munt.), ap. HEM. 331. || Astăzi mai ales: Refl. „A se confirmă, a se împlini, a se realiză11. Poveştile din ziua de astăzi s’adeveresc câte-odată. alecsandri, t. 1433. Ce mai sici? Adeveritu-s’au vorbele mele? creangă, p. 229. Moartea se prevesteşte adese-ori prin semne, care de multe ori se a-deveresc. şez. iii, 115/.,.,. | Mai de mult, în loc de se adevereşte, că.4. se spunea şi „se adevereşte lucrul, cum...11: Se adevereaşte lucrul, cum l’au ucis toţi împreună, pravila mold. 150/!. 3°. Când nu ne interesează numai „arătarea adevărului11, ci şi efectul produs de ea, ajungem la sensul: Trans. „A încredinţâ, a convinge, a asigură pe cinevâ de cevă11. Bum,nedsău, vrând să te adeverească, au făcut această tcnnă. dosofteiu, v. s. 14/2. | Befl. „A se încredinţâ, a se convinge de cevă11. M’am adeveritu, că nu spunea cu direptate. dosofteiu, v. s. 150/2. Vă veţi adeveri, că eu însu-mi pre mi ne mă voiu înv ic. varlaam, c. 80/,. || „Asigurarea11 pe care o dăm cuivâ e de cele mai multe ori o „promisiune11; de aici „a se adeveri11 sau „a adeveri, cuivă11 = „a făgădui, a promite11. Adeverescu-ţi, că de Hs. nu mă voiu lepădă, varlaam, c. 63/2. Multe ori te-ai adeveritu şi nemică n’ai făcut, dosofteiu, v. s. 75. S’au... închinat..., adeverind,u-le Turcii milă, dacă se vor închină, neculce, let, ii, 221/,5. j Spec. f (Jur.) „A se obligă11. Şi până oiu fi vie, s’au adeverit dumnealui nepotul Lupaşco să mă cate... doc. (a. 1669, Mold.), ap. HEM. 332, mai ales întărit prin „cu jurământ11. Ea se adeveri cu jurământ, că nu se va mărită, moxa, 398/, 6. Se adeveriră cătră igumenul cu jurământ, mineiul (1776), 57z/a- — Derivat din adevăr. adevericiune s. f. f ,, Verite11. — „Adevăr11. Cuvânt format de traducătorii Bibliei lui Şerban-Vodă, din adevăr sau din adeveri, prin suf. abstr. -ăciune, -iciune. Stătuiu la vârtute şi tărie, şi acum adevă-răciune voiu vesti ţie (: „et nune veritatem annun-tiabo tibi.“). biblia (1688), ap. HEM. 334. Nu cu ade-vericiune, nici cu direptate. idem, ap. CP. 219 (: „nou cum veritate..."). [Şi: f adevărâciune.] adeverinţă vb. I“. f „Confirmer. (Refl.) S’af-fermir (dans la foi)11. — „A adeveri11. Trans. Pe-cîatluind şi adeverinţându cu toţi alalţi sfinţi... câte s’au strigat, de s’au mărturisit acolo, dosofteiu, v. S. 97/,. | Befl. Beci să vă întăriţi şi să vă ade-verinţaţi, câţi sânteţi adeveriţi creştini, întru credinţa noastră cea dreaptă şi adevărată, mag. ist. iv, 334/,o (a. 1634). — Derivat din adeverinţă, după modele ca credinţă-încredinţa etc. adeverinţă s. f. 1°. Verite. 2°. Assurance, pro-messe solennelle. 3°. Temoignage, attestation, confir-mation; certificat. Bepu, acquit, quittance. 1°. în vechime aveă mai ales sensul de „adevăr11. Tu de la mine ce iaste adeverinţa să ştii. varlaam, c. 81/,. Să grăeşti cătră mine adeverinţă întru nu- mele Bomnului. biblia (1688), 263/.r [Dragostea duhului] ne învaţă toată adeverinţa şi toată dreptatea. cantemir, hr. 3/10. V’am spus adeverinţa, mag. ist. iv, 239/19. | Făcându-se că umblă cu meşteşugul cloftoresc, cu adeverinţa [= în realitate] plinila lucru apostolesc. mineiul (1776),.632/,- || 2°. „Afirmare, asigurare solemnă, încredinţare, făgăduinţă11. Şi pre adeverinţa lor au purces împăratul în gios. neculce, let. ii, 346/,4. Văzând Petru Vodă atâta adeverinţă de la împăratul, s’au bucurat foarte. URECHE, let. i, 166/13. Au trimis şl pre Voivoda Chioschi, şi om, de adeverinţă de la Poartă, la craiul Şvedului. neculce, let. ii, 329/, 5. Mai pe urmă nu s’au ţinut de adeverinţă, că s’au cunoscut a nu fi voitor de bine. acsinte uricarul, let. ii, 174/.,4. || 3°. „Atestare, mărturie11. Bupă prorocîasca adeverinţă s’au pornit şi se porneaşte tot răul. cantemir, 'HR. 58/,8. (Jur.) Băniile trebue să se facă înscris şi cu adeverinţele^marturilor. pravtla (1814), 80. | Scrisoare de adeverinţă sau adeverinţă în scris =„certificat11. Şi-au fost făcut... şl scrisoarea de a-deverinţă, ca să, ţie Necula... aceaste moşii. c. brân-COveanu (a. 1694), ap. HEM. 334. Vechilul de judecăţi să se orânduească cu adeverinţă în scris; vechil fără adeverinţă, în scris să nu fie primit., ca-ragea, l. 56. || Astăzi adeverinţă (de plată, de primire) se întrebuinţează aproape numai cu sensul (Jur.) de „chitanţă11. [Epitropia] este îndatorită a trimite dobândă anuală de 300 galbeni..., luând adeverinţă de primirea lor. uricariul, iv, 416/,0 (a. 1856,’Mold.). — Derivat din adeveri, prin suf. abstr. -inţă. adeverire s. f. „Affirmation, attestation. Cer-tification, enterinement, legalisatio-n11. — Infinitivul lui adeveri, devenit abstract verbal. „Atestare, afirmare11. Pilde după adeveririle colonilor. calendar (1844), 72. | (Jur.) „Legalizare11. Adeverirea zapisului cumpărăturii, pravila (1814), 39. || f Cu adeverire= „cu adevărat, într’adevăr11: „vraiment, en verite, ve-ritablement11. Aţi făcut cu adeverire, biblia (1688), 180/2. Cu cât mai vârtos părintele vostru cel ceresc le va da duh sfânt celora ce cer de la dînsul cu puteare şi cu adeverire multă, macarie (a. 1775), ap. GCR. ii, 108/16. adeverst s. a. „Promesse, assurance solennelle11.—Participiul lui adeveri, devenit abstract verbal. Legă jurământ m.are Catacozinu cu Am,urat şi scriseră cărţi de adeverit, ca să nu strice Turcii Grecilor, moxa, 401/14. adeverit,-Ă adj., adv. 1°. Vrai, veritable, reel. En veriti. 2°. Avere, prouve, sur, verifuS, confirme, documentă. 3°. Convaincu. 1°. Precum adeveri şi adevără se întrebuinţau in vechime în concurenţă, tot astfel se întrebuinţau şi participiile lor, devenite adjective : adeverit = „ade-devărat11. Contrariul noţiunii de „mincinos11. Acest amu cuvânt îaste adeveritu. coresi, ap. HEM. 329 (:„verbum verum11 -= acel cuvânt Îaste adevărat. N. TESTAMENT 1648). | „Veritabil11. MărturiA pre Bomnul Hs. Bum/nedzău adeverit, dosofteiu, v. s. 140/2. întâiu a cunoaşte pre adeveriţii lucrătorii, a viei lui Hs. silvestru (a. 1642), ap. GCR. i, 97/32. || întrebuinţat şi în mod adverbial. Adeveritu cinstesc pre Bumnezeu. coresi, ap. HEM. 330. || 2°. Cu timpul însă cele două cuvinte se diferenţiază şi adeverit capătă tot mai mult sensul de „demn de crezut, sigur, confirmat, documentat11. Cu adeverită credinţă dovedit. biblia (1688), 357/2. Ca să hie mai adeverită învierea svenţiei sale. varlaam, C. 136/,. Al omului suflet, precum nemuritorîu să fie, adeveritu şi a-devăratU îaste. cantemir, ap. HEM. 329. [Acesta] mai mult adeverit lucru îaste, de cât o mie de întrebări soficeşti. N. costin, let. i, 35/20. Astfel astăzi se poate zice : Cutare lucru o fi adevărat, dar nu e ADEVERITOR ADICĂ încă adeverit: peUt-6tte vrai, mais pas encor&ve-r rifie:HEM; 329. i|\îxl!sfârşit;ln vechime, adeverit'mai însemnă'şi:„cqnvins“ (cfr. ade-ve'rl 3°). Săm-adeve-rită, că [cunvmile]’S(îfîi-cereştii' dosofteiu; V. S. 140/;. Eu adeverit sânt, că fiul şi inorogul dreptăţii şi păcii plecate, sânt. cantemir, ist.- 243. akevekitok, -toâke adj., subst. „Probant, fai-■stint foi. Juge enqueteur, ve/rificateur “.— Adj ectivul verbal al lui adeveri (derivat prin suf. -itor)ţ devenit une-ori substantiv. || Spec. f 4Jur.) Boieri adev&ritori se numeau în Muntenia cei însărcinaţi) de Domnie te cercetă la faţa locului împresurările averii ne'mişeătoare, fie urbane, fie rurale... Liste de asemeni „boieri“... se ţineau la Logofeţie, purtând numele tehtiic de „răvaşe domneşti!1. HEM. 335—=336. Neputându-se âdevără din Divan dereptatea acestor locuri, Domnia mea am judecat... şi le-am dat... la mijlocul lor 12 bot ari a^everitori şi judecători jove răvaşele'Domnii meale. DOC. de Ta G. brânco-veănu (ă. 'l696), ap. HEM. 337. - .vii’.,. adeveritîtkă s.. f.j ,!Verite‘!. — ,,Adevăr“. Cuvânt format de Coresi din adeveri, -prin suf. abstr. -itură. Şi la lumină să dereptaţi ceia ce au orbit, spre lucru/rele ceale bunele şi' spre adeveritură şi spre creştinătate'. CORESI, ap. HEM. 330. [Plur.-turti) adevesti vb.. IVa. refl. „Venir comme un intrus, surgir,'apparaÂtire,' s’egarer11.— înTransilv. (Coşei-u). Adevesti — ivi, apăreă, pripăşi. „ Cum s’au putut adevesti blăstăm.atul acela între noi?11 „De unde s’a adevestit?11 — de unde a apărut, a răsărit, s’a pripăşit-, ■ s’a ivii? viciu, GL. : - Etimologie neciinoscută,- (Cfr. adevăsl). - ■ Ai>EZllj]VE s/f. (Fizic.) „Adhision11.— Proprietatea; uafor; corpuri (membrane, etc.) de a .se lipi unul de altul; prinipărţi ale suprafeţelor lor. | Fig. „Alipire la părerea cuivâ, consimţire1!. Am. dat adeziunea mea la” acest fapt. • '..........• —■ N. din fran! ; ad-hoc adv-. ,;Aă hoc11. — Anume pentru, treaba de care e vorba. Spec. Divanul ad-hoc=Adunarea naţională cu putere legislativă, care s’a ţinut în flecare din1 cele două principate române în antil< 1857 (după tratatul de * ea c’ădiă vŞf^.amewMfâ.'i'TEODORE.SCU,- P.'sP:' ;36j0 : - 39. ,',A, suflă ;de-atgi^ a.4şuflâ uşor" (despre vânt). Trăgeă unnăntişor,(care,ahiă adia-, isPiR-ESCtr, L. 6. ,Vânt rugăciune uşoară, eminescu, N.--46. ■*,>:>. . - 4°j A aruncă pestei ?.. Cei iUminţi fac nişte coşere, dera m:ai mare dragul să. le uiţi la ele..., iar prostul inţineasă acOlo Mişte pari şi numai adie nişte:../boz şi... nişte, sm.ocuri de buruiene, cum smulsese de pe câmp.. SEVASTOSj p. 1,46. , ' _ [Adiu, adiiu.şi adies. |‘ Şic f adn vb»IV, şi dial. aduiâ vb.. I.] ... - /' Forma aromână adil'a, „a răsuflă11 (adil’atic, „răsuflare") şi cea-întrebuinţată .în.Munţii Apuseni':* aduiâ ne arătă că trehue, să pornim de la o formă primitivă *aduliare'i Aceasta e o formaţiune în -iare ■de la adulcvre (cir: *dominiare alături de domdnare, *ordiniare alături da ordinale, *pariare alături de parare, Meyer-L.iibke : Rom. Gram.m. ii. § 576). Adulare întruneşte aproape toate >. sensurile românescului adiă; d. ex. despre vulturul care mânca ficatul luiPrometeu se spune: pinnata.cauda nostrum adulat sanguinem = „cu coada lui de pene şterge uşor sângele mieu“. Mai. ales se spunea despre câni, •cu sensul de „a da din coadă11; apoi. „a se gudură11, de unde apoi „a mângăiâ printr?o atingere uşoară“.-Din sensul de „a da din“= „a ihişcâ încoace şi-încolo11 s’a născut înţelesul „a face vânt“ („a suflă uşor11, „a răsuflă11, la' Aromâni). .Cuvântul latin e înrudit cu ■cuvinte indogermane care însemnează „coadă11 şi „evantail11, probabil şi cu lat. ventus „vânt“ (cfr. Walde: Etym/ Wortb. 10). Forma adia s’a născut din 6.pf)aoi). . . >. i adiat s. a. = adiere. Participiul lui adiă, devenit abstract Vverbâl.! >; , . . AMÂT,-Ă adj:.), Cwreşse par. le vent11.—Participiul lui adiă, devenit adjectiv.' ADiÂxi s. f. v. diată. . . , A-niBA a,dn. „Au. guet“. în Muscel, în fraza: A sta ardiba== a sta: pândind"orice mişcări cu nerăbdare. RĂDULESCU-CODIN. :'//.-<■'■’*•(■ v-.- vi-Si<■; . . — Pentru etimologie v. dibui.. » i / r< .: * ArâtiĂ V., adecă:» m .. ADIERE — 43 — ADINS vmere s. f. „Souffle, brise“:i^~ Infinitivul lui adia, devenit abstract verbal, concretizat în parte. Boboc de trandafir..., legănat de adierea vântului. •creangă, B-. 276. Nici o frunză'mu ie mişcă• din loc, ba nici măcar nu se clatină ca de o adiere de vânt barim. ispirescu, l. 238JCea m,ai uşoară a-diere nu mişcă frunzele, c. negruzzi, i, 99. Adierea încropită a sefvrului de prim,avară, odobescu, iii, 41/ji Nici o adiere Nu-,tulbură a-Hopţii dulci mistere.' alecsandri, p. iii, 277. aihetor, -toArk adj. „ Qui souffle legeremsnt.— Adjectivul Verbal a} lui adia (derivat prin suf. -ător). adineaori adv. „Ily a un instant, tout ă l’heure, tcmtot, depuis peu“. -+- Dintre expresiile care indică un timp trecut pe care nu ţinem a-1 defini mai de aproape, ;,odinioară“ arată un timp depărtat, „deunăzi" şi.„mar când erâf'un timp apropiat* adineaori un timp foarte . apropiat de noi, care. âbiă'a trecut. Smochinele deniâurîa culease. dosofteiu, V; s. 106/,. Mă pomeniiu adineaură cu el la uşă bătând., pann, ş. i, 9.. Bacă ar şti el unde am fost adineaori, când m’a trimis, la tutungerie..., fn’ar omorî, caragiale, ap. TDRG. 22. Mă uit la aceă fată, care mi-a dat apă adinioară. şez. i, (Mold.) 262/34. | în legătură cu prepoziţii: de adineaori: Se căănesc d’adineaură Să facâ în năsip gaură, pann, p. v. i, 81. L’am văsuţ de adineăura tot jmereu de somn căscând-. idem, ş. II, 67. Pofteşti acum,... să-mi mai faci întrebarea de adinioarea?' drăghici, r. 37. Fie-vă aceasta pfldă la sisele mele de admejxuri. odobescu, ap. HEM. 346. Până adineaori— „până de curând". Vorba Rumân... se întrebuinţa până adiniori... în înţeles de clăcaş. hasdeu, i. C. 42. | în legătură cu „mai", adineaori capătă un înţeles nedeterminat. ■ Cum vă. spuseiu mai adineauri, jipescu, b: 65. Ba ce-i aceea..., unde te-ai fost vârît tu mai. odinioară? ■sbiera, p. 185/12. [Şi: ddineăorea, adineăuri, adinedurea, adined-ura, adineăura, dinedori, dineăorea, dineduri, di-neăur.ea, adinioară, ddinioărea, adiniori,în Sălişte: adinedunea (com; Banciu).] —- Lat. in + illa + hora a trebuit şâ se prefacă în. Hneauăoară, care s’a contras în *meaoară, Hneaoră şi, adăogându-i-se-prepoziţia deşi, prin "analogie (cfr. a doua si, a deunăzi etc.), a, au rezultat , formele: (a)dineodră, (a)dinedoră, (arotn. deaneavra, ddea-neavra), <&n care se explică toate variantele dialectale. adinioară adv. v. adineaori, odinioară. f- adiivs prep., pron., adv. loc. I. f în adins se cuprind prepoziţiiinea ad şi pronumele ipse; el întruheşte deci, în acelaşi timp, o funcţiune prepoziţională şi una pronominală. Cu a-ceste funcţiuni îl întâlnim în cele mai,vechi texte, însă niciodată singur, ci numai în legătură cu pronumele personal. Adinsu elu însemnă deci zia (cătră, spre) el însu-şi", sau „lui Însu-şi", sau,, de el îrisu-şi“, după cum prep. a exprima numai un raport al apropierii, gândite ca mişcare, sau eră prepoziţiunea dativului sau a genetivului. în c'el mai vechiu stadiu, pe care-1 întâlnim în întâiele monumente-literare, adinsu nu se declină, ci apare subt forma singularului si la plural. în toate exemplele îl vedeni exprimând un raport de reciprocitate, întru cât subiectul de la care porneşte acţiunea şi obiectul asupra căruia se revarsă sânt identicei Astfel se explică trecerea de sens a «elementului prepoziţional de la ţ,la (cătră, spre)“,ia „între“> Voi adinsu voi(-şi) însemna la început „voi. la (cătră, spre) voi înşi-vă", sau „voi vouă înşi-vă", sau „voi de voi înşi-vă"; când însă prep. ,jla (cătră, spre)" arată oi mişcare ds’. la sun ’ punct la altul şi înapoi, ele exprimă aceeaşi idee ca prep. „între"; aşâ'încât voi adinsu voi(-şi) se poate tălmăci prin „voi între voi înşi-vă“rFe'de altă part’e, atunci când pronumele .■ subiect şi pronuniiele coihf -pliinerit. 'conţin'.ideea unei' pluralităţi, 'râportulv de reciprocitate se> mai poate exprimâ şl prin „unul.,. ăltul“j aşâ' că voi adinsu voi(-şi) mai poaţe însemnă şi „(voi înşi-vă,) unul cătră altul‘K Ainte de! toţi adinsu 'voi 'iiibosti aîbând. COD. voKs T59'/.,-.' (= înainte de toate să-aveţi dragoste unul cătră al'tul. .‘Ni testament. 1648). Răbdând unul altui şi iertâu-du-vă 'adinsu voi-şu, de are cineva pre alalt im* putăciune. N. testament, (a. 1648), ap. -HEM; 354. ( : „Vous supportant Ies uns Ies autres et vous par-donnant Ies uns aux. autres,'si l’uh'a1 quefelle contre l’âutre." = „Donantes vobismet ipsis, si qui adversus aliquem habet.querelam."); înşi-vă. ar dinsfy voi-ş-H dragostea lu JDum,nezeu. feriţi. coresî, APOST. (,jPRAXIUL“) ap. GCR. I, *32/ji (: „Conservez-vous les.uiis'les autres dans.l’ainour de Dieu "). Se sfădiră adinsu ei-şi. moxa, 364/2-8’. Nu am vrut să le-las acoperite, ca să mu mă arăt ădinsumine-ş iubitoriu. (a. 1642), ap. GCR. r, 94/„,t. 11. De -pe la mijlocul secolului al XVII înţelesul original al lui adins începe să nu mai fie priceput şi aflăm exemple de o întrebuinţare a lui» ■ sau.» 1° numai cu înţelesul prepoziţiei „între", sau 2° numai cu ăl pronumelui ;,însu-şi". 1°. Subiectul şi, compli-merţtul drept nu mai sânt aceeaşi noţiune. Când se va împărţi casa adinsu e:Uşi,- atunci Şe.va pustii. (a. 1652), MAG. IST. IV, 243/, |. || 2°. învăţându-vă şi dojenindu-vă înşi-vă pre dinsu voi-şi întru psalomi şi în cântări, n. Testament (a. 1648), ap. HEM: 343. ( : „docentes et commonehtes vosmet ipsos psal-mis, hymnis et canticis'"). Acest canon.-., adins elu-şi aşă porunceşte, pravila (a. .1652), ap. TDRG. > 111: Pe -la sfârşitul s.- XVII adins apare îritr’o. funcţiune nouă şi cu sensuri nouă. îl aflăm deslipit de pronumele, personal, dar .totdeauna în legătură‘cu pre-poziţiuni, formând următoarele locuţiuni adverbiale: 1°. -j- Compus cu de. Mai deadiîis = „mai vârtos": „encore plus, d’autant plus“. Să-ne are şi opri vrăjmăşii să tăcem-, noi mai deadvhsu să ne rugăm. ,varlaam, c. 37'7/2. ||. Cji deadins =„cu stăruinţă": „avec persistance“. Sări foarte cu de-adinsii aşteptăm.. idem, c. 24/t. ||''Mai cu'deadins=„mai ales‘!: fiSourtout; spdcialement“. . Viaţa, sau mai cu dea-dins, lucrurile,, carile pe vream,ea consulatului se tâmplară... cantemir,- hr. 5/;‘s; || 6u deadihşul == „în mod.serios": j,serieusement, tout de b«n’“..Cu dea-dinsul s’au gătit asupra Bachilor. şincai, hr. i, 4/v | „Cu îngrijire, scrupulos":^ „attentivemenţ, scrupu-■leusement“. Roii trebue cu. deadinsul păşiţi, economia, 184. Aceste cuvinte.,..le păzesc foarte cu dea-dinsul. GORJAN, h: ii, 96. »Dia toată inima, sincer"-: „sincerement“% La comparativ. Roăgă-te mai cu dea-dinsulu: mineiul (1776), 1652/2. || Mai cu (leadinsul= „mai cu seamă": „sowrtouţ, specialementf. Au jăluît pre Buca la împărăţie foarte tare, mai-cu deadinsul JIrsacM. neculce, let. iî, 220/2: Judecătorbd... să nu se grăbească a, da hotărîre, iar mai cu deadinsul la pricini de vinovăţii, pravila (1814), 5. || Cu tot deadinsul = „cu toată- silinţa": „avec ardeur“. Gu tot 'deadinsul se apucă, pentru ca. să areate... cantemir, HR. ’124/1j. | „Cu.toată seriozitateau:,„pour de bon11.- El râdea> gândind că-i şagă, iară împăratul îi fu cu totdinadinsulur DOSOFTEiVyVi. &. 148/a.-1 „De-a binele, bine, vârtos": „energiquenient“. Cel mai. bun* leac taste' a-i slobozi • sânge?- şi cu fot deadinsul :a-l cristirui. calendariu' (1814),'176/3. || (Jur.)'In deadins = ijcu-precugetare";: ;,de! propos delib6r4, avec prdmăditation?. Be. se va află 'neştifoe acotta de faţă ...şigiudeţul nu vaputeâ-să.cunoască: în deadihsu'. 'au. venit, de s’au nim,erip acolîa,:.. să fie îngăduitoriu. pravila MOLD: 175:;:. > 2°. Compus’cu-diM.’Dinadins^^ariume'ţ: ^expres; â dessein“i^Aprinderea copaciului eră 'prin dinar dins'iconomţa’ lui Bumnezeu, pentru ca să-l. facă sămbă.d&acUmt'inaint.e’ foc: drăghici, ;r.‘ 74. ADINS — 44 — ADJECTIVAL du-mi din ochiul tău senin O rasă din adins... O stea s’ar fi aprins, eminescu, p. 127. || Cu dinadins = „cu minuţiozitate”; „minutieusement, consciencieu-sement“. La comparativ: L-au închis, ca să-i facă cercetarea aceă mai cu dinadins, beldtman, o. 30. | „De-a binele, în toată legea": „tout de bon“. Când eşti voinic, ţi-e dealu’ntins..., dar pentru noi E drum, cu dinadins, coşbuc, f. 70. ]| Cu dinadinsul = „cu stăruinţă, bine“: „avec attention; en toute sincerite; avec insistance“. 0, prea iubitul mieu fiu, ia seama cu dinadinsul întru toată curgerea vieţii tale! BEL-diman, n. p. i, 25. Să ne ispitim cu dinadinsul inimile noastre, drăghici, R. 115/10. Se hotărî să se tină după dînsele cu dinadinsul, ispirescu, l. 236. | „Anume": „ă dessein, avec intention, expres11. A treia si, cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la acelaşi copaciu. idem, l. 231. || Mai cu dinadinsul = „înainte de toate": „avant tout, surtout“. Acei ce... nu-şi pot povăţuî însu-şi a lor lucrări... se apără de cătră legi m,ai cu dinadinsul. codicA ţiv. 5/17. Se pricepeă el... să o frigă..., dacă ar fi avut... frigare, sare... şi mai cu dinadinsul foc măcar, drăghici, R. 66. j| Cu tot dinadinsul = „cu toată stăruinţa" : „de tout cceur; ă tout prix; avec insistance“. llu-siile juneţii... [îi] făcu... a se apucă cu tot dinadinsul de lucru. c. negruzzi, i, 342. Slujitorul... voi cu tot dinadinsul ca să-şi ia siuă bună de la el. odobescu, iii, 44/„8. Le-a întrebat cu tot dinadinsul, dacă ştie vreuna din ele, în care parte a lumii se află mănăstirea de tămâie, creangă, p. 92. | „De tot“: „pour de bon, vraiment". „Legându-l cu tot dinadinsul/u, îl aruncară în mijlocul mării, mineiul (1776), 147 1/1. De mă ţii cu tot dinadinsul greşii Măriei Tale, lăsaţi ş-i se va lăsă vouă. antim, p. xxviii, 31. | „Serios": „serieusement:‘. Mă mâniiu pe mată cu tot dinadinsul. ALECSANDRI, T. 490. 3°. Compus cu în, întru. înadins, într’adins, într’un adins (f între adins) = „anume, cu intenţie, cu un anumit scop“: „â dessein, avec intention; premeditez fait) eocpres“. Seva îmbată întreadinsu ca să poată şuvăi. pravila mold. 146/j. Arătându-i că n’au fost lucru într’adins făcut, amiras, let. iii, 130/19. Femeea asta este o fiinţă lăsată înadins de bunul Dseu pentru fericirea mea. c. negruzzi, i, 75. 0... scenă, ce pa/re înadins croită pentru împărătescul simulacru... odobescu, iii, 69/3. A pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină, creangă, a. 158. Baba au vărsat ca din întâmplare, însă într’adins... în tindă un sac cu bob. sbiera, p. 212/12. Nu l-am prins într’un adins, Ci l-am prins într’o cercare, hodoş, p. p. 176. | Voinţă într’adins = intenţie : „intention“. Mai mult ne învinovăţi pentru slăbiciunea sufletului nostru, decât pentru într’adins voinţă de faptă rea şi viclenie, gorjan, h. iv, 186. | întrebuinţat în mod adjectival: „inten-tionnel, expris“. A fost din parte-i... o înadinsă cercare de-a constrânge, odobescu, i, 250. S’a dat de ştire la Eşi de cătră isprăvnicie, prin înadinşi trimeşi. beldiman, o. 75. (alături de: [A luat] deplină ştiinţă prin înadins trimişi, idem, O. 56). | Substantivat = „(om), trimis anume, curier, expres11: „courrier, expres“. Ii dete o scrisoare de la vornicul..., pe care un înadins o adusese în minuta aceea. c. negruzzi, i, 179. (Cfr. fran. „je l’ai envoye expres, j’ai envoye un courrier expres, j’ai envoye un expres."). [Se găseşte şi forma: f dinsu şi f adinsere; aceasta din urmă poate e numai o greşală pentru adins tire (=tine) în următorul exemplu: Pasă şi obliceaşte el adinsere şi acela singur ( : „va et reprends-le entre toi et lui seul.") la coresi, ap. CCH, 5 şi la radu din măniceşti, ap. HEM. 345. în părţile sălăgene se găseşte forma *din în: cu ge-agin—„cu deadinsul" şi în-agin — „în adins". VAIDA.] — în adins el şi dînsul avem un dublet etimologic. Amândouă derivă din lat. ad *ipsum *illum, adecă din prepoziţia ad, care arată direcţia, şi din pronumele iile întărit prin ipse. După cum accentul cădea pe iile sau pe ipse, s’a desvoltat ad-ins-el sau ad-îns-ul, adecă iile, când eră accentuat îşi păstră funcţiunea de pron. pers.,' când eră neaccentuat devenea articol. Spiritul limbii române a despărţit mai târziu pe ad-ins-el în adins şi el, iar, într’un timp când nu mai exista o prepoziţie ad, ci numai urmaşul ei român a, pe ad-îns-ul în a şi dînsul (cfr. cu nunsul ^cum+ipso + illo). Mai târziu s’a spus, prin analogie, şi: spre dînsul, cătră dînsul, apoi şi: cu dînsul etc., în sfârşit şi numai: dînsul (s. v.). AiHM'i vb. I. f „Preter attention, incliner— Cuvântul găsindu-se până acuma numai în două exemple vechi, sensul nu i se poate preciza în mod neîndoios. Pare a însemnă „a luâ aminte, a-şi îndreptă luarea aminte spre ceva, a fi cu gândurile la ceva". Plîacă-ţi urîachia şi-mi adintă a Domnului spuindu-ţi culcuş nesămănat. dosofteiu, ap. HEM. 356. îi stă mintea şi adintă tot acolo la dî-nsa. şepte taine (a. 1645), ap. TDRG. 22. — Etimologia necunoscută. adixte adv. v. ,iiute. ADIO interj., s. m. sing. tant. ,.Adieu,“. — Salut care se^ spune la despărţire şi corespunde lui „rămas bun". întorc acum, asupra-ţi privirea dureroasă, Ca cel din urm’adio la tot ce am pierdut, alexan-drescu, m. 72. îmi zâmbi, făcându-mi un semn de adio cu buchetul de fiori. c. negruzzi, i, 43. Deci cânturilor mele sic Adio tuturora, eminescu, p. 184. — Din ital. addio. A1>IST vb. Ia. „Baccommoder, reparer, aju-ster“. — Adistă = „repară, tocmV1, [d. ex.]: am dat cişmele la cismaş să le adistese. (Bistra). viciu, gl. — Probabil din germ. adjnstiereu ( = fr. ajuster), introdus în limbă de ţărani români din Austro-Un-garia care au făcut armata. adiţiona vb. Ia (Aritm.) „Aditionner".— „A adună". — N. din fran. AMţlONili, -Ă adj. ,,Additionnel“. — Ce se a-daugă la cevă (la urmă, în mod suplimentar). (Jur.) Articol adiţional. (Fin.) Taxe, secimi adiţionale (cfr. f adăoşag). (Muzic.) Linii 'adiţionale: linii suplimentare. — N. din fran. A iuţii;.vi: s. f. (Aritm.) „Addition“. — „Adunare". „Adiţiunea, astfel precum este definită în aritmetică, are de obiect, fiind date 2 sau mai multe numere, a găsi un altul care să cuprindă toate unităţile cuprinse în numerile dale. culian, a. 11. — N. din fran. ADU Nor s. m. f „Adjoint, suppleant“.— „Ajutor". La fiecare din aceste şcoale va fi, câte un profesor şi câte un adiunct. uricariul, vii, 234/20. (a. 1847, Mold.). [Azi întrebuinţat numai în Bucovina. Adiunct pentru judecătoria districtuală, sbiera, f. S. 361.] — N. din germ. Adjunkt. aiuutânt s. m. (Armată) v. aghiotant. adjectiv s. a. (Gram.) „Adjectif1.— Cuvânt prin care se arată o însuşire a unui lucru, a unei fiinţe, sau a unei abstracţiuni. Frumos este adjectivul „sensibil11 în strofa lui Mureşianu... maiorescu, cr. i,22. — N. din fran. (laţ. adjectivum). adjectivai.,-A adj. (Gram.) „Pris adjective-ment“. — (Cn funcţiune) de adjectiv. — N. format din adjectiv şi suf. -al. ADJUDECA - 45 ADJUDECA vb. I. (Jur.) „Adjuger“.— A da, prin hotărîre judecătorească., un bun mobil sau imobil în stăpânirea celui ce a oferit mai mult la licitaţie. Moşia s’a adjudecat asupra arendaşului ei de până acum,a. — N. după fran. (lat. adjudicare). adjudecare s. f. (Jur.) „Adjudication“. — Infinitivul lui adjudecă, devenit abstract verbal. adjudecatâR s. ni. (Jur.) „Adjudicataire“. — Persoana asupra căreia se adjudecă ceva. — N. după fran. AD JUDEC ATIE S. f. (Jur.) \ ADJUDECAŢIUNE S. f. (Jur.) / =■ adjudecare. Săvârşindu-se darea în posesiune prin adjuăicaţie a moşiilor... uricariul, vi, 93/4 (a. 1851). Adjudecaţiunea nu sepoate face decât după o sentinţă definitivă in ultima instanţă, hamangiu, C. C. 464. — N. din fran. adjudicatiou (lat. adjudicatio). adjudecator s. m. (Jur.). „Adjudicat,eur“. — Cel care adjudecă. — N. după fran. ADHINISTR vb. I“. „Administrer“. — 1». A conduce, a cârmui, a oblădui, a priveghiă peste trebile unui particular, ale unei societăţi, ale unei comune, ale unui judeţ sau ale statului. Mihaiu-Vodă nu se priveşte în Ardeal decât ca un guvernator spre a administra ţara şi a o păzi de năvălirile duşmanilor. bălcescu,’M. v. 413/2. || 2°. După fran. „a da“. I-am administrat o doctorie straşnică şi a scăpat. | Ironic, l-a administrat o palmă. — N. din fran. administrare s. f. „Administration“. — Infinitivul lui administrai (1°), devenit abstract verbal. Plătindu-se tributul, Domnul să răm,ână nesupărat în stăpânirea şi administrarea ţării noastre. URICARIUL, I, 18'2/3S (a. 1774). administrat s. a. — administrare. Participiul lui administra, devenit abstract verbal. administrat, -Ă adj., subst. „Administrd“.— Participiul lui administra, devenit adjectiv şi întrebuinţat une-ori ca substantiv. Ca un om bine crescut, vizită pe administraţii săi. c. negruzzi, i, 111. ADMINISTRAŢIE S. f. \ ADMINISTRAŢIUNE S. f. f — administrare. Trupe de administraţie, uricariul, xxii, 447/a. Consiliul de familie va regulă... cheltuelile administraţiunii averii, hamangiu, C. c. 102. — N. din fran. adininistration (lat. administratio, poate prin intermediarea rus. administracija). administrativ, -Ă adj, adv. „ Administrat.if, administrativement“. — Adj. Ce priveşte administraţia. Sfat administrativ, uricariul, ii, 218/19. Reformă administrativă, idem, viii, 121 Autorităţi administrative, pretori an, dr. c. 55. | Adv. &!ă ocupe provizoriu şi administrativ Dabrogi.-a. maiorescu, d. ii, 181. — N. din fran. administrator, -toâre subst. „Administra-teur, -trice“. — Persoană care administrează ceva. [După fran. accentuat şi: administrator.] — N. din lat. administrator. admiră vb. I. „(S’)admirer“. — A privi cu un sentiment de mirare, amestecată cu plăcere, ceva ce ADMONESTA ni se pare înzestrat cu însuşiri superioare, în deosebi ceva frumos. Trans. Academia... admirase superioritatea... talentelor prinţului Cantemir. c. negruzzi, ii, 144/,. Admiri tu natura, a ei armonie? alexan-drescu, m. 83. Ochiu-mi întâlneşte şi-admiră o cadână. alecsandri, p. iii, 4. | Ironic. 0 te-adm,ir progenitura de origine romană! eminescu, p. 248. | Befl. în sfatul ţării se adună să, s'admire, Bul/jă-roi cu ceafa groasă... idem, p. 247. — N. din fran. admirabil, -Ă adj., adv. „Admirable; admira-blement“. — Vrednic de admirare, de admirat, „încântător, minunat1'. Ce este original în Lafon-taine, este aceă alegere admirabilă de cuvinte, maiorescu, cr. i, 17. — N. din fran. admirare s. f. „Admiration“. — Infinitivul lui admiră, devenit abstract verbal. [Se exprimă] cu admirare pentru regina trecătoare, maiorescu, cr. iii. 10. admirat s. a. = admirare. Participiul Ivii admiră, devenit abstract verbal. admirat, -Ă adj. „Admird“. — Participiul lui admiră, devenit adjectiv. A, dac'a ta viaţă, de lume admirată,... De asprele ursite nu ar fi, fost curmată. alexandrescu, m. 27. ADMIRĂŢIE S. f. \ ADMIRAŢltfNE S. f. I = admirare. Dl. Gr... ne spune că [Junimea]... e organizată pentru „admira,ţiunea mutnală“. maiorescu, cr. ii, 93. — N. din fran. admiration (lat. admiratio). admirator, -toăre adj., subst. „Admirateur, -trice“.— Persoană care admiră. Eminescu este... admirator al Vedelor, maiorescu, cr. ii, 305. — N. după fran. admis, -Ă adj. „Admis, accepta. — Participiul lui admite, devenit adjectiv. „Primit, încuviinţat, recunoscut ca bun, ca adevărat11. Acesta e un principiu admis de toată lumea. Candidatul admis la concurs a reuşit. admisibil,-Ă adj. „ Admissible11. — Care se poate admite. Au trecut peste limitele unui atac admisibil. maiorescu, d. i, 174. — N. după fran. admisibilitate s. f. „Admissibilitec‘. —Putinţa de a fi admis. Un număr oarecare de senatori trebue să fie numiţi cu anume condiţiuni de admisibilitate. maiorescu, d. i, 64. — N. din fran. ad misiune s. f. — admitere. — N. din fran. adinission. admite vb. III. „Adm,ettre:‘. — 1°. A primi (pe cineva, cevă, care întruneşte condiţiunile cerute spre a fi primit), a încuviinţă. A fost admis ca membru în societatea noastră. Sânt admis la examen. 2°. A recunoaşte cevă drept bun şi adevărat. Deschise o carte veche..., o astrologie... bazată pe sistemul care admite păm,ântul de centrul arhitecturei lumeşti. eminescu, N. 44. [Se conjugă ca trimite.] — N. din fran. admitere s. f. „Admissioni!. — Infinitivul lui admite, devenit abstract verbal. admonesta vb. I. „Admonester!l. — A mustră, a ADMONESTARE - 46 — ADORMÎ certă pe cineva, a dojeni aspru (mai ales în calitate oficială.). Ministrul .a admonestat pe funcţionarul vinovat de repeţite ori. [în.Transilv. şi Bucov.: ad-moniă.] N. din fran. AiUfONiiSTARE s. f, „Admonitton“. — Infinitivul lui admonestâ, devenit abstract verbal. „Mustrare, dojana, certare11. Admonestarea de atunci i-a prins bine mai târziu. [în Transilv. şi Bucov.admo-nidre; -ere.] lîmoSîtifKi: y.^ = admonestare.- -—. N. din fran. (lat. admonitio). . adnota v. b. I“. „Annoter“. —„A face însemnări, note, la un text“. — X. din lat. adnotare. - adnotâre s. f.„Annotation“. — Infinitivul lui adnota, devenit abstract verbal. — N. din lat. adnotatio. aiioăuA num., adj. -f v. ,doi. Ai>oi vb. IIa f „Repăer“. — „A repetă, a spune din nou, a doua oară11. Cuvântul se găseşte -numai la P. maior, ist. 150—151 şi poate e formaţiune a acestuia. Ca de nu se vor şi învinge [= convinge] cetitorii cu ăoveadele. lui, încăşi cu deasa adoire sau poftorire să se dedea a crede, cum. că asămene adevărului este zisa lui. Ci omul cel înţelept văzând odată minciuna, de mii de ori şi cu jurământ de o vei adoî, nu o crede. —■ Format din prep. a- şi din doi. adoire s. f. f „Iîepetition“. —Infinitivul lui adoî, devenit abstract verbal. „Repetare14: Cfr. adoî. adolescent, -A1 subst. „Adolescent". — Cel sau cea care se află îii vârsta numită „adolescenţă11. Cfr. Flăcău, fată mare. — N. din fran. adolescenţă s. f.„Adolescence“Vârsta dintre „pubertate11 şi „maturitate1* (între 14 şi 25 de ani). Cfr. Tinereţe. — N. din fran. ... adopta vb. I. „Adopter“.— 1°. (Jur.) „A înfiă (cu toate formele legii), a luă de suflet11. || 2°. P. ext, „A primi (felul de a vedeă sau de a lucră al altuia), a-şi în--suşi (o părere a cuiva etc.)11. Planul se făcu, se adoptă şi se şi puse în lucrare, c. negruzzi, i, 319. Slavul, adoptând alfabetul latin, fu silit. a4 împestriţa, cu felurite semne, idem, I, 347. [Aclopt şi adoptes.] — N. din fran. . . adoptare s. f. „Adoption“. — Infinitivul lui a-doptii, devenit abstract verbal. 1°. (Jur,) „înfiere, luare de suflet11. || 2°. P. „însuşire, primire a unei păreri străine, ca părere a sa“. adoptat, -Ă adj. „A.dopt4“. — Participiul lui a-doptă, devenit abstract verbal. 1°. (Jur.) „înfiat, luat de suflet11. || 2°. P. ext. „Primit11. adoptator, -toâre adj., subst. (Jur.) „Adop-tant“. — Persoană care ia de suflet, care înfiază (în mod legal). Adopţiunea se va înscrie... în registrul actelor civile al locului unde-şi va aveă locul adoptatorul. hamangiu, c. c. 85. — N. format din adoptă, prin suf. -ator. adoptiv ne s. f. = adoptare (1°.—2°). (Jur.) Adopţiunea va rămâneâ fără efect, de n’a fost înregistrată în arătatul termen, hamangiu, c. c. 85. — N. din fran. adoption. adoptiv, ţĂ adj. (Jur.) „Adoptif“.— înfiat,luat de suflet11 (cu formele legale). Copil adoptiv. \ P. ext. (după analogia lui „fiu vitreg11-^ „tată vitreg11, etp.) Părinte.adoptiv. | Fig. Patrie adoptivă, bălcescu, M. V. 7/,. -— N. din. fran. adora vb. I. „Adorer“. — (1°. A se închină lui Dumnezeu din tot sufletul, cu toată, iubirea, a slăvi Dumnezeirea). || 2°, P. ext. „A iubi în cel mai înalt grad, ca pe un Dumnezeu căruia te închini ; a slăvi, în iubirea sa“. Ochii-ţi vii... Atrag inimi simţitoare Ce se’nchin[&] şi te ado[a]r[ă]. alexandrescu, m. 411. || 3°. Prin abuz sensul acesta a ajuns să fie de multe ori foarte slăbit = „a iubi mult11. Ea ascultă, cu îngăduinţă poveştile lor şi jucă cu dînşii pre-feransul, încât ei o adorau, c." negruzzi, i, 110. — N. din fran. adorabil,-Ă adj. „Adorable“De adorat, vrednic de adorare. Adese-ori întrebuinţat în sens ironic. îl rugă s’o asculte şi pe ea, spunând c’o adorabilă naivitate că-i place psihologia şi literatura, vla-huţă, D. 59. — N. din. fran. adorare 8. f. „ Adoration“. — Infinitivul lui a-dorii, devenit abstract verbal. Cresi c’ai aveă tu parte de-un amor mai sfânt decât - adorarea .ce-ai născut în mine? alecsandRI, p. ii, 133. Simt o ado-r are-în inima mea pentru tine. eminescu, n. 116. adorat, -ă adj., subst. „Ador6“. — Participiul lui adoră, devenit adjectiv, şi substantivat une-ori. Adj. Ai fi trăit... Un chip de-apururi adorat, Cum nu mai au părechi Acele zine... eminescu, p. 128. | Subst. Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei. idem, 252. . . ADORAŢIE S. f. 1 , ADOR AŢI »HTE ,S. f..)~ aa0rare* :— N. din fran. adoration (lat. adoratio). adorator, -toâre adj., subst. „Adorateur“.— Persoană care adoră pe cinevă sau ceva. ■:— N. după fran. adormi vb. IV. „I—II. 1?. S'endormir.'2t Mourir. (S’endormir du dernier sommeil, s’endormir dans, le Seigneur). 111. 1°. Endormir, faire dormir. 2°. Endormir, assoupir, calmer“. . 1. Intr.ans. între starea de trezie şi somn limba română deosebeşte mai multe stări, precum: a aţipi, a aromi, a adormi, a piroti, a moţăi. Cele două din urmă nu exprimă propriu zis două faze deosebite în trecerea de la „a fi treaz11 la „a dormi11, ci ele se referă la starea de „a fi somnoros11, adică a simţi nevoia de somn. Dimpotrivă cele trei d’intâiu exprimă trei faze care se, urmează între „a, fi,treaz11 şi „a dormi11: a aţipi, e.faza d’intâiu, când, în împrejurări normale, „ţi se închid ochii11, deci când conştiinţa realităţii începe să dispară, a adormi e faza a doua când „te fură somnul11, deci când începi să dormi, dar încă n’ai pierdut cu totul conştiinţa realităţii, iar a aromi e mai mult o variantă a fazei „adormirii11 implicând, de-cele. mai multe, ori, şl începutul visării. în sfârşit a dormită e o variaţiune ă $ dormirii, exprimând o fază de somn mai uşor. 1°. Adecă nu durmitează, nici adurmi, ce fereaşte Israili. psal. SCH. 422/12. coresi, PS. 353 (= nu va adormi, nice va aţipi cela ce fereaşte Izrailteanii. arsenie din bisericani: „Celui qui garde Israel.ne ADORMIRE - 47 - ADORMITOR someillera point, et ne s’end.ormira poirit.“). în pace depreună adwrmiiu şi răpausu. psal. sch.9/,9. coresi, PS. 8 (=lară eu cu pace b.un&. Voiu adormi depreună. dosofteiu, ps. 19 : „Je me coucherai et je dormirai aussi en paix.“). Eu âţipiiu şi adormita. dosofteiu, ap. HEM- 360. Aj pune rămăşag, că istoria vieţii d-tale o să ne facă să adormim. C. negruzzi, I, 245. Pasărea, plecând capul sub arir pioară, ...adoarme lin. alecsandri, p. i, 19. Adormind de armonia codrului bătut de gânduri, eminescu, p. 58. La mine... venea, Mamă-sa cât ce-a-dormeă. coşbuc, b. 10. Moşnegii... despre ziuă au adormit. CREANGĂ, p. 85. | Fig. „A-şi pierde vi-goarea“. Instinctuln’adoarme, konaki,’p. 293. „A se linişti11. Uliţele adorm, eminescu, n. 51, || Pentru căderea în stare de somn greu sau chiar de. letargie se spune a adormi din greu, (ca) dus sau (ca) mort. Hei, da din.greu mai adormisem! creangă, p. 278. Se lăsă o leacă jos pe iarbă şi adormi duş. idem, P. 158.a Obosit,... adormi ca dus. reteganul, P. V.. 39/16. îndată a adormit ca mort. idem, p. ii, 74/20. Pe loc cade jos şi adoarme mort. creangă, p. 215. || 2°. Poet. Precum se spune „a închis ochii11 în loc de „a murit11, tot astfel se poate spune „a adormit,11. Se războU şi adormi, varlaam, c. ii, 36/j. Episcopul,... după multe şi mari fapte, au adormit. şincai, hr. i, .73/,. Săracul..., privind [moartea] ca o odihnă după o si de muncă, adoarme în linişte. C. negruzzi, I, 244. 1 Pentru claritate se poate a-daogă: întru Domnul. Moartea se exprimă în popor prin: „a adormit întru Domnul1', şez. iii, 114/22, sau: Să nu.adormit în somnul de (a doua) moarte, dosofteiu, ps. 39 (Cfr. Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte). II. în loc de adorm se poate zice şi adorm somn, construcţie în care adorm are funcţiunea unui verb transitiv şi înţelesul unui verb intransitiv. 1°. Capul pe masă trântea... Şi greu somn că adormea, teodorescu, p. P. 665./155. Înainte ce s’adorm Somnul lung şi uniform, Cer... I. bârseanul p. c. 12. || 2°, A a-dormi somn vecîtiic sau somnul cel de veci— „a muri11. Moartea se exprimă in popor prin...:,,a-doarme somnul cel veşnic11, şez. iii, 114/20. N'ai înviat să trăeşti, ci să spui o minciună, două, şi să' adormi somnul cel de veci. reteganul, p. ii 65/e. III. Trans. 1°. „A aduce pe cineva în starea de a-dormire11. Pre mulţi goli au adormitu. biblia (1688), 373/ţ. îngerul care te-adoarme noaptea cu glasul său. alecsandri, p..i, 214. Miile de păsărele cântau.... cântece aşă de duioase, de erau în stare să te a-doarmă. ispirescu, l. 17. Copilul cu leagănul se adoarme, zanne, p. ii, 81. Fluierul frumos cântă, Oîle.mi-le^adormeâ. iarnik-bârseanu, 510/17. Dorul lui e mare domn, Seara când îi vine somn, Trebuie să i-l adorm, Dimineaţa să-l trezesc... idem, 126. || 2°. Fig. „A linişti, a alină, a mulcomi'-1. Adormindu mişcările trupul/ui cu priviţjherile cătră Domnul, mineiul (1776),.98V2- Cerc'să adorm durerile mele cu cântări melancolice, marcovici, C. 32/25. A, dacă’n astă lume cevă putea fi’n stare, S'aline, să adoarmă un chin sfâşiitor/.alexandrescu, ap. HEM. 361. [Se conjugă ca dormi şi, ca şi la acesta, în textele cele mai vechi şi în dialecte, o a trecut în u, în formele în care accentul cuvântului nu cade pe el: adurmim, adurmi etc. | O formă adormesc în: Hai liuliuţit, pmu de peşte, Hai liuliuţu şi-adormeşte. , marian, NA. 317 e construită pentru rimă, iar în: Turbură tăcerea adâncă... ţipetul vreuneipăsăruice, care se adoarme, alecsandri, dacia lit. 265, reflexivul mă adorm este franţuzism.] — Din addormîre: v.-ital. addormire, abruzzez, adurmi, v,-prov., v.-span., v.-portg. adormir. adormire s. f. lK.Action de s’endormir.,Engour-dissement.2P..Dormition de la sainte Vierge. Assomp-tion.— Infinitivul lui adormi, devenit abstract verbal., 1°. Pentru că er.ă. bun şi milostiv, lui îi fu moartea ca un somn de adurmire. moxa, 362. Voi, ce.staţi în adormire, voi, ce staţi în nemişcare, N’auziţi...? alecsandri, p. ii, b.-\~Fig. „Amorţire11. îndată după a doua adurmire ă viermilor [de mătase]..., trebue să li se facă paturi anume, economia, 219. Visuri sfâşietoare au năvălit asupra simţirilor mele în adormirea duhului mieu. marcovici, 0. 7/8. || 2°. Spec. Adormirea Maicii Domnului sau numai: Adormi* rea= „Sântă-Măria-mare11 (15 August). Mearse Arhanghel Gavriil... şi.zise; „Să ştii, Măria Ta, a lui Dumnedeeu Născătoare, că de astăzi a treia zi te veri mută de pre pământ în ceriu; deci... aşteaptă Adormirîa ta“. varlaam, c. ii, 104 b. Să o lăudăm ca pre o maică 'a lui Dumnezeu şi cu bucurie sufletească să prăznuim Adormirea, antim, p. 36. (Traducere după grec. KotfiTjoiţ, paleosl. uspenie, cfr. lat.-med. dormitio). - . - [în cele mai vechi texte şi dialectal: adurmire.} adormit s. a. = adormire. Participiul lui adormi, devenit abstract verbal. Grăi lor: „Laear... au a-durm.it, ce merg să deştept el“; .le [ucenicilor] părea, că de adurmitulu somnului grăiă. coresi, ap. HEM. 365. Poveste, bună de adormit copiii de ţâţă. zanne, v, 511. [în cele mai vechi texte şi dialectal: adurmit:] adormit, -A adj., subst. „1°. Endormi; mort. 2°. Somnolent, lent, indolent, apathique“.— Participiul lui adormi, devenit adjectiv. 1°. Sculă-se ca adwr-m-itu Domnul, psalt. sch. 255/18. (: „Puis le Seig-neur s’est reveill6 comme un homme qui se serait endormi.11). Prin satul adormit,Doar vreun câne’n somn mai latră, coşbuc, b. 6. ,|| Ori de câte ori s’a sfârşit o lumânare de ceară şi a rămas numai un că-peţel, îl lipesc de pământ spre a se istovi pentru sufletele celor adormiţi fă/ră lumină, marian, î, 29. | Substantivat: Veri deşteptă adurmiţii. cuv. d. bătr. ii, 314. La ce-am mai plânge pe-adormiţii întru Domnul? vlahuţă, P. 107. || 2°. Cu sens de participiu prezent: „Care adoarme în tot momentul11, prin urmare „somnoros11, prin urmare „încet la treabă, apatic11. Nu-i veneă lui să-l creasă neştine, că este neharnic, mototol şi adormit, ispirescu, l. 109. Bade, de duşmane multe Eu nu pot ieşi din curte... Mi-or zice că-s adormită... iarnik-bârşeanu, d. 66. (Cfr. ital. addormentato, span. dormido.) [în cele mai vechi texte şi dialectal: adurmit.] adormita vb. I. f „S’endormîr doucement, s’as-soupir“. — Adurmiră somnul său... De săpreatitul tău... adurmitară îubălecând cai. psalt. sch. 237/8. coresi, PS. 202 (: „Dormierunt somnum suum... Ab increpatione tua... dormitaverunt qui ascenderunt equos.11). Ciobanii,., ca de somn adormit ând... eră. contemiR, ist. 129. Adormită,nd cu dulceaţă... barac, â; 54. . [în cele mai vechi timpuri: adurmită.] — Format din dormită,: după .adorwi. ADORMITĂRE s. f. f „Assoupissement“. — Infinitivul lui adormită, devenit abstract verbal.' Adormi-tare... = somnus lenis...; das Şchlum,mern. LB. adormităt,-Ă adj: \ „Endormi(doucement)“.— Participiul lui adormită, devenit Adjectiv. De aci, a-dormitat, legându-l Dalila cu funii noua, zise cătră el: „Sampsoane!“ calendariu (1814), 114/c. ■ aiiokmiţkli; s. f. plur. tant. (Bot.) = (lediţei.. — Diminutiv în -el din participiul adormit, nume care s’a dat acestei plante, pentru că florile ei se închid la apusul soarelui, ca şi când ar adormi. adormitor, -tqăre adj., adv. „Endormant. Dormitif, soporifique“. — Adjectivul verbal al lui artonnî (format prin suf. -îtor), întrebuinţat, şi ca A-DRAG - 48 ADUCE adverb.- Adj. In pahar... amesteca nişte buruieni adormitoare, ispirescu, l. 106. | Adv. Un cânt frumos şi dulce Adormitor sunând, eminescu, p. 206. [Dialectal şi: adurmitdr. | ţ şl dial. -toriu.j A-I)lt4(* adv. v. drag-. A-dreăpta adv. v. drept. adresă vb.Ia. „Adresser“.— Trans. şi refl. „A (se) îndrepta cătră...“ Vă exprim mulţăm-irile ce toţi adresăm, cătră pro'videnţa cerească, uricariul, i, 181 /15 (ă. 1776). Nu găsiră nimic mai nimerit decât săseadresese laPoartă, cerând... c. negruzzi,1,331. || Spec. A adresă o scrisoare. [La începutul sec. XIX: f Adresarisi: S’au adresarisit ei cu întrebarea cătră tatăl lor. drăghici, R. 107 — şi f adresui: Nişte versuri tare frumoase, adresuite cătră Cecilia. ale-CSANDRI, DACIA LIT. 280.] — N. din fran. AnirâsĂ s. f. „Adresse“. — 1°. Indicarea numelui şi a locuinţei cyivâ, în special pe scrisori şi pachete care i se trimit. Ţine acest pachet..., să-l dai la a-dresasa. c. negruzzi, i, 208 | La adresa cuivă = „cătră“. Un atac la adresa Ministrului. TDRG. || P. ext. 2°. Scrisoare oficială. Am fost numit profesor cu adresa No. 8.336 din 27 Iulie 1902. || (Co-merc.) Adresă..., sinonim cu epistolă, d. ex. „Aţi primit adresa noastră“. i. panţu, C. C. 288. || 3°. Expresia dorinţelor unei adunări legiuitoare cătră capul statului, ca răspuns la „inesagiul** de deschidere a sesiunii parlamentului (sens introdus din Anglia). Principele... prim,eşte adresele Parlamentului, maiorescu, d. ii, 111. Anul acesta n’a fost discuţie la adresă. [în sensul de „scrisoare oficială*1, în întâia jumătate a sec. XIX şi: f adres s. a. Epitropia au împărtăşit acea anaforâ Logofătului dreptăţii, pe lângă adresui ei cu No. 165, din 27 Decemvrie 1843. URICARIUL, III, 45/8. | în înţelesul 1°, in Sălişte (Tran-silv.): adreâsă. Corn. Banciu.] — N. din fran. adresant,-Ă subst. (Comerc.) „Destinateur,-trice, envoyeur, expediteur“. — Adresant = persoana care adresează ceva, trimite ceva. i. panţu, c. C. 288. — N. din germ. Adressant. adresat s. m. (Comerc.) „ Celui â qui on adresse une lettre, destinataire“.— Adresat=persoana căreia i se adresează ceva, i se trimite cevă. i. panţu, C. c. 288. — N. din germ. Adressat. • aducătoare: s. f. (Gram.) f „Guill,em,et“„Ghi-lemele**, semnele citaţiei. Aducătoare se pune la începutul şi la sfârşitul vorbii, a încheieturii sau a periodului, ca/re se aduce [= citează] din gura altuia. diaconovici-loga (a. 1822), ap. HEM!. 383. — Derivat din aduce, prin suf. instr. -ătoare. ' aducator, -toâre adj-, subst. „ Qui apporte, qui amine, qui conduit, qui produit. Porteur. — Adjectivul verbal al lui aduce (derivat prin suf. -ător), întrebuinţat une-ori ca substantiv. Adj. Depărtează de noi... pohta cea aducătoare de peire. liturghie, (a. 1702), ap. GCR. i,345/32. | Aducător aminte =„care aduce aminte**: „qui rappelle ă l’esprit'*. ■)• Aducător aminte de rău=„zăcaş: „rancunier“. Oamenii carii să nasc într’această planită sânt muncitori, ..Mânioşi, aducători aminte de rău... CALENDARiu (1733), ap. GCR. ii, 26/15. || Subst. L-au dat în seama unora din Hănceşti..., să-l ducă la Vasile Vodă; ce, pentru lăcomia sa, aducătorii... l-au omorît pe cale. M. costin, let. i, 301. [f şi dial.: aducătoriu.] aduce vb. III trans. „I. 1°. Apporter, amener. 2°. Conduir, m,ener, emmener, amener. Decider,faire. II. .Produire, porter, apporter, procurer, provoquer, causer. 111.1°. Approcher, diriger vers (soi). Courber. Lever la main (l’arme) pour frapper, pour lancer. 2°. Ressembler ă“. I. Pe lângă ideea de „a duce cevâ“, a aduce ceva exprimă şi ideea de „a sosi“ împreună cu lucrul adus. Când direcţia aducerii nu se înţelege de la sine, ea se arată printr’un adverb local, printr’un dativ sau printr’un caz prepoziţional. 1°. Acesta au adusu pre Dan domn ţării româneşti. biblia (1688), 7 pr. 26. Aducea cu multă e-vlavie... rugăciuni cătră Dumnezeu, drăghici, r. 148. Cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni, ce aduci cu Măria Ta? c. negruzzi i, 140. Bradul zice: „în zadar tu, vrăjitoare, Aduci viforul pe-aice!“ alecsandri, p. iii, 22. Venise fata pe’n-sărat Cu alte fete de ’mpărat, S’aducă apă din izvor. coşbuc, f. 156. Da, de prânz, ce mi-ai adus? iarnik-bÂrseanu, d. 271/,. Fiecare îşi aduse zestre însemnată. ispirescu, l. 36. | Fig. Nu aduce anul, ce a-duce ceasul, creangă, p. 235. Banul te duce, banul te aduce, zanne, p. v, 49. | Adesea în legătură cu „a trimite** şi cu „a se duce“. Tremease Avram Isacu să adocă ur berbeace. cuv. d. bătr. ii (s. XVII). împăratul trimise şi aduse pre apostolul, mineiul (1776), 35 */,. Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş-împărat. ispirescu, l. 42. | Când sosirea cuiva e neaşteptată, se zice, după efectul surprinderii, că l-a adus „vântul** sau „dracul**; când sosirea e întâmplătoare, că l-a adus „întâmplarea** cu sine. Da ce vânt te-o adus pe la noi, soro dragă? alecsandri, t. 408. Mă duseiu cu plugu ’n coastă Şi-aduse dracu-o nevastă. iarnik-bârseanu, d. 110. întâmplarea aduse cu sine, că chiar atunci... născu...şi făuriţa împăratului. retegânul, p. 32/n. | Fiind-că vorba vorbă aduce, cotoşm,anul şi boierul stătură la taifas şi se înţeleseră la cuvinte, idem, l. 289. Nu ştiu însă cum, şi ce fel, ne aduse vorba a vomeni desnre grauri şi1 aci. odobescu, iii, 23/,„. || despre) = „a indreptă vorbirea asupra altuT~oTîiect, a pomeni despre**...: „amener la conversation sur.;.“.. Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăşi de broască, ispirescu, l. 36. || (Jur.) A aduce pâră = „a acuză în faţa judecăţii**. De se va dovedi că bărbatul, ce aducepâră depreacurvie asupranevestiisale,i-au fost mijlocitoriu, nevasta să fie apărată. CARAGEA, l. 87. || f A aduce (l)a mijloc = „a cită (în sprijinul unei afirmări)**: „citer“. încă şi prorocii... aşijdere grăiră, derept aceaîa nevoinţă iaste să aducem şi pre aceştea la mijloc... Iaste-ne destul aceasta, au aduce-voiu a mijloc şi toţi prorocii? mss. (s. XVII), ap. HEM. 372. | Şi simplu: a aduce. Dară să vă aduc o istorie a lui. cantemir, ist. 70. | Poate după germ. „vorbringen** şi: a aduce înainte. Cuvintele lui nu sânt vrednice a le aduce înainte, şincai, hr. ii, 37/,. Alţi pârcălabi, ca aceia din Bacău... nu se aduc înainte ca m,artori în cărţile domneşti, iorga, c. i. ii, 155. || f Refl. „A se referi la cevâ“. La aceasta se aduc\a] şi ieroglifica aceaîa,... care nu ştia grăi într’alt chip, fără num,ai cu jiganii. RETORICA, (a. 1798), ap. GCR. II, 163/s0. || în loc de „a isprăvi, a săvârşi, a minună, a îndeplini, a încunoştiinţâ, a sfârşi** se zicea: a aduce în ispravă, la săvârşit (în sfârşire, întru săvârşire), la mirare, şi se zice şi azi: a aduce la îndeplinire, la cnnoştinţă, la capăt: Aveă chip s’o aducă în ispravă, d’râghici, r. 254. Ceea ce lucră cu mânile nu se leneveâ a le aduce în sfârşire. idem, 140. [întrebaiu] pre sfeatnicii miei, în ce chip s’a/r aduce acîasta la săvârşit, biblia (1688), 357/2. împăratul nu a putut a aduce lucrul întru săvârşire, pravila (1814), v. Pe cei ce o văd îi aduce la mirare, dionisie, C. 228. Am adus la îndeplinire tot ceea ce ne-aţi poroncit. creanga, p. 272. M’a trimis să aduc la cunoştinţa Măriei Voastre, că el, ci-că,. poate să vă facă podul, idem, P. 80. ADUCE - 49 — ADUCERE 2°. Când complimentul e o fiinţă omenească, atunci aducerea e de cele mai multe ori o „conducere11. Aduşu elu în gloata lor. COD. vor. 54/,4 (=dus-am pre el în săborul lor. N. TESTAMENT, 1648; = îl po-gorîiu pre el la adunarea lor. biblia, 1688 : „je l’ai mene â leur conseil.“). Pre mulţi adusă cătră Hs. DOSOFTEIU, v. S. 19/2. | Eu sânt inimă miloasă, îl aduc de mâ/nă ’n casă. hodoş, p. p. 174. | Vedeţi păcatul... la ce aduce pre.-,om, / neculce, let. ii, 235/32. Temerea poate să te aducă la porniri vătămătoare. marcovici, d. 12/13. | Iată în ce stare m’ai adus! c. NEGRUZZI, i, 19. II Fig. „A decide11. Să aducă pe pribegi să se întoarne la casele lor. şincai, ap. DDRP. 43. | „A face11. Duhul svânt curăţeaşte pre om, până ce aduce de-l schimbă din viiaţa cea păcătoasă. varlaam, c. 202/.,. rf}: A aduce’la brazdă bună = „a îndreptă11: „mettre qqn. dans le droit che-min, corriger qqn,“ Muierea... se tot gândi..., cum l-ar putea aduce la brazdă bună. reteganul, p. IV, 8/6. | A aduce la (sau în) sapă de lemn = „a sărăci11: „ruiner qqn.“ zanne, p. v, 547. II. Când e vorba de o funcţiune organică, atunci a ad,uce — „a produce11. Omul neînvăţat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă n’aduce. c. NE-GRUZZI, 1, 8. Viţa ce n’aduce rod se taie. zanne, p. 1, 307. || Când nu ne gândim la acţiunea aducerii, ci la efectul, la urmările ei, avem înţelesul „a produce, a cauză11. Cialelalte lucruri mici aducu folosinţele. BIBLIA (1688), 7 pr./53. Pricina obştească iartă un rău... ce aduce bine mare. konaki, p. 265. Limba dulce mult aduce, zanne, P. ii, 222. Dulceaţa aduce amăreaţă. idem, p. iii, 540. Râsul aduce plânsul. idem, p. 11, 699. Musca, şl de nu muşcă tare, Tot ţi-aduce supărare, idem, p. I, 561. Usturoiul, când îl striveşti, lacrămi îţi aduce, idem, p. 1, 300. în întrebări: Ce-i aduce = „ce-i foloseşte, ceri importă, ce-i pasă?11: „qu’est-ce que ga lui fait, qu’est-ce que pa Vimporte?“ Ce-mi aduce mie Marea ’mpărăţie ? teodorescu, p. P. 672/292. De-oîu petrece încă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna, ori de nu, cui ce-i aduce? eminescu, n. 44. III. Aducerea nu-i însoţită de o mişcare a aducătorului, ci numai de mişcarea unui organ al său. 1°. „A apropia spre sine, sau spre o parte a trupului său11. Şi cosiţa ta bălaie O aduci la ochi plângând. eminescu, P, 189. Trandafirul, mai întâiu să-l cureţi, apoi la nas să ţi-l aduci, zanne, p. i, 247. || De aici: „A îndoi, a încovăiâ". Ea aduse craca. DDRF. Moaşa îi aduce [copilului] genunchiul piciorului drept până aproape de cotul mânei stânge. marian, na. 88. Vinu-i dulce, dar te-aduce. zânne, p. iv, 179 (cfr. adus.) | Tot astfel, când „mâna11'nu-i instrumentul aducerii, ci complimentul ei: „A mişcă spre, a îndoi spre...11 De abiă putu aduce puţin mâna spre gură. creangă, P. 15. Aduc mâna să-mi fac cruce, teodorescu, p. p. 302 b/10. || Spec. Ca termin de luptă, aduce exprimă sau „mişcarea pe care o faci cu mâna (înarmată) spre a putea lovi cu putere11, sau „mişcarea prin care suceşti pe adversar în luptă dreaptă, spre a-1 trânti11. Aduse paloşul cam, pieziş şi-i reteză capul, ispirescu, l. 28. | Absol. Omul cela, ce-l îngrozeaşte să-l ucigă, face seamne în toate feaUurile... şi aduce să-l lovească, pravila MOLD. 60/2. | Zmeul aduse pe Făt-frumos şi-l băgă în pământ, fundescu, l. p. 31/28. Când pe Ungurul Miul Zglobiul Bine-l aducea, Cu sete-l trânteâ. teodorescu, p. p. 449,/262. începură a se aduce unul pe altul, ispirescu, u. 61/,5. A aduce din condeiu. baronzi, l. 48 = „a învârti fraza cu artă, a scrie cu fineţe11: „bien tour-ner la phrase, donner un tour adroit â sa penstie“. | A aduce din meşteşug'=„a face cu multă artă11: „faire (qqch.) artistiquement, finement“. (cfr. adus din meşteşug.). 2°. Refl. A-şi adnce aminte = a.) „a-şi aminti11: „se souvenir, se rappeller“. b.) „a se aşteptă (la ceva)11: „s’attendre,penser (ă qqch.), prdvoir (qqch.)11 şi Trans. a aduce aminte = „a aminti11: „rappeller au souvenir, ă la memoire (de qqn.)11. Se construeşte cu acuzativul sau cu prep. „de11, „despre11. îi.) Păgânii îşi aducu aminte de Dumnezeu, biblia (1688),6pr./lg. Dumnedzeu i-au adusu aminte a dsîce aşă. dosofteiu, v. S. 87/2. Iubită, ţi-adă-aminte De-a noastre ore pline De dragoste fierbinte, alecsandri, p. i, 139. Ea trebui de el în somn Aminte să-şi aducă, eminescu, p. 265. Ia adu-ţi aminte, ce ţi-am, spus odată. creangă, P. 168. Fiecare colţuleţ... îi aduceâ aminte cele trecute, ispirescu, l. 10. Să-ţi aduci, bădiţ’, aminte De blăstămul ăst fierbinte! iarnik-bâr-SEANU, d. 262. | Absol. Tocmai acum. în durătul ista, m,i-am adus aminte, creangă, p. 131. b.) în unele părţi (Buzău, Râmnicul-sărat, com. Rădulescu), când e vorba de O'întâmplâre neprevăzută, se întrebuinţează a-şi aduce aminte cu înţelesul de „a se aşteptă la cevâ“. Numai de una ca asta nu mi-a-duceam aminte!: „Voilâ une chose que je n’atten-dais guere!“. Cine să-şi aducă aminte de aşă cevă? = „cine s’ar fi aşteptat la una ca asta, cine s’ar fi gândit că se poate întâmplă aşă cevă, cine ar fi prevăzut aşă cevă?11 || Când cinevă îţi aminteşte pe alt-cinevă, însemnează că seamănă cu el. De aici: trans. aaduce aminte(cu), sau refl. a-şi^aduce aminte (cu) =„a semăna (cu cevă,cu cineva)11. între unele voroave [limba italienească] îşi aduce amdnte preste seamă cu a noastră limbă moldovenească. M. costin, ap. TDRG. 24. | în mod eliptic se spune şi numai: trans. a aduce (cu) şi refl. a-şi aduce, a se aduce (cu). Jupiter Pluvius... se aduce... mult cu lăieţele noastre de Paparude, odobescu, iii, 228/16. 0 ghirlantă de frunze, ce îşi aduceâ ca ale măslinului, gorjan, h. ii, 85. Apoi mă mieram eu, de ce vorbeşti aşă de bme moldoveneşte şi aduci la mers cu .de-ale noastre! creangă, p. 129. Midhai[ul este] un peşte în culoarea şarpelui...; aduce la trup cu linul. şez. ii, 42/30. [Se conjugă ca duce ; numai, la imperativ, se găsesc, în afară de forma regulată ddu, următoarele forme neregulate: 1.) ădă. Unde ţi-e acum,a frate-tău? Mergi, de-l ădă la mine! sbiera, p. 175/1S. Forma aceasta se datoreşte unei fuziuni între adu! şi dă! Cel ce porunceşte să i se aducă un obiect are de cele mai multe ori şi intenţia să-l ia în posesiune ; în exemplele următoare e foarte greu de precizat, care dintre cele două intenţiuni predomină O slugă a adus acest bilet. „Adă!“ i-am zis. C. NE-GRUZZi; 1, 53. Adă-mi faţa ta voioasă Ş’ai tăi ochi de desmierdat! alecsandri, p. i, 9. Adă la mine cele trei smicele de măr dulce! creangă, p. 273. Adă mâna şi mă iartă! reteganul, tr. 141/24. Şi prescurtat: Gura-i chiar un iad, Când bea, tot sice „ad’!“ alecsandri, t. 239; zanne, p. ii, 177. | 2.) ddo. Ado smochine! dosofteiu, v. s. 105/2. Fârtate, ădo-mi şl mie o chilăvie. mineiul (1776), 1202/,. Ado fără zăbavă O turmă şi-unpăstor! alexandrescu, m. 5. La dosofteiu, V. S. 37 şi cu sensul de „haide!11 Ado, dragă, de-ţi voiu scoate... veninul! Forma aceasta, singura cunoscută la Istroromâni, cuprinde acelaşi element -o ca şi vino! (cfr. adă! = vină!), luat de la vocativele femenine (soro, Mario, etc.) | 3.) ădă = „(să) aducă11. De-a fi puica mea frumoasă, Ad’o sfântul sănătoasă, alecsandri, p. p. 257 b/9. || Odată se găseşte, în rimă cu „făceâ11, infinitivul aduceâ: Şi pe sus l-aţi aduceâ. şez. iv, 132 b/2S. |] în vechime, aor. eră aduşu, ap. HEM. 378—379. || în multe regiuni, în vorbirea repede şi neîngrijită, se pierde silaba -du-, aşă că se aude un verb dce în loc de aduce. Ş’ace sare la mioare, teodorescu, p. p. 514/102. Au îmbrăcat-o şi-au as-o acas’. JAHRESBER. viii, 70 (Braşov). A să beau! pompilIu, p. p. 57/26; vaida.] — Din lat. adduco, -xi, -ctum, -ere: ital. ad-durre, sard, batwre, v.-fran. aduire, span. aducir, v.-portg. addusir. amjcerf, s. f. „Action ă’apporter. Offrahde, obla-tion“.^Infinitivul lui aduce, devenit abstract verbal. Dicţionarul limbii române. 18. III. 1907. 4 ADUIA — 50 — ADUNA | „Import." Aducerea fructelor din Grecia a fost o-prită. || Spec. f„ Danie, prinos, jertfă". Pâră când adusă fu dere.pt wrul... de ei aducerea lor. COD. VOR. 32/5. (=până nu fu dusă. fie-te-prin-carele din ei jrătva lor. n. testament, 1648;=până unde s’au dus, pentru fieştecarele dintre ei, aducerea. BIBLIA, 1668: „jusqu’â ce que l’oblation ftlt presentee pour ohacun d’eux.“). || Aducere spre îndeplinire = executare: „exdcution". Aducere dar spre îndeplinirea unor asemenea planuri, cerând trebuinţă de mai multă vreme, au fost silit să se lase de o dată de toate celelalte lucruri, drăghici, r. 165. || (Gram.) f Semnul aducerii = „semnul citaţiunii, ghilemele": „guillemet“. heliade (a. 1828), ap. HEM. 383 (cfr. aducător). || (Jur.) Mandat de adwcere=porunca scrisă a unui judecător de instrucţie de a i se înfăţişă un prevenit: „mandat d’amener“. || Aducere aminte = „ amintire" : „souvenir“. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, eminescu, p. 138. aduiâ vb. I. v. adiă. adula vb. Ia. „Aduler“.—„A (se) linguşi pe (lângă) cinevâ, într’un mod josnic, servil". — N. din fran. (lat. adulari). adulare s. f. „Adulation11.— Infinitivul lui adula, devenit abstract verbal. „Linguşire josnică". ADULAŢI» S.f. \ adulaţiune s. f. j auuiaie. — N. din fran. (lat. adulatio). adulator, -oare adj., subst. „Adulateur, -tri-ce“. — Adj. şi subst. „Linguşitor josnic". — N. din’fran. adulmă vb. J.=adulmecă. Fig. „A prinde de veste, a mirosi (în sens figurat), a simţi de departe". A-dulm,ă, că Ferdinand... triimete şi el soli Unguri... poftind... înnoirea crăiei pe chipul său. n. costin, LET. I, A. 44/16. — Lat. _îavocATiiÂc s. a. „Ruse, artiftce, stratageme, fl-nasserie, snibterfuged’avocat“Tertip, şiretenie, apucătură advocăţească. [Şi: avocatlâc. | Plur.-lâcuri.] — Derivat din advocat, prin suf. abstr. (şi pe-ior.) -lâc. ADVocATmeĂ s. f. sing. tant. „Profession d’a-vocat, ba/rrean“. — Profesiune de advocat. Ştii ce-aş zice? Să laşi pensionul şi să te apuci de avocatură. vlahuţă, d. 215. [Şi: avocatură.] ■— N. format din advocat şi suf. abstr. -atură (germ. Advokatur). advon s. ă. (Arhit.) „Narthex“. — Porticul dinaintea „corăbiei** Inbisericele creştine, tinda din lăuntru a bisericii. Planul, lipsit astăzi de peristilul sau tinda deschisă exterioară ce s’a dărâmat. oferă..., după principiile clădirilor bizantine, două corpuri principale: în faţă, un nartex sau advon pătrat, şi din dosu-i, un atrium sau choră, formând o cruce cu lăture egale... odobescu, i, 389. Tăiat... de uşa laterală, care dă trecere din advon la choră este chipul Doamnei Chiajne. idem, I, 415. — Etimologie necunoscută (Cfr. amvon.) AKJ> s. m. „Aede“. — Cântăreţ şi poet din epoca primitivă a vechilor Greci, care, la sărbători şi petreceri, îşi recita şi cântă singur versurile. Negreşit că cei d’intâi aezi (âotSol) sau cântăreţi ai Eladei au cântat... poezii de dor. odobescu, i, 199. — N. din fran. (=gr. &0186?). aer s. a. I. 1°. Air 2°. Climat, temps, tempera-ture. 3°. AtmospMre, espace, ether. Hauteur (des cieux). II. Air, expression, physionomie, aspect, maniere, fapon. IlI. Air (chant, melodie). I. 1°. în înţelesul material. Din patru aceastea stihii se-au făcut văzuta aceasta lume: den foc, den aer, den apă, den pământ, apostolul (a. 1683), ap. GCR. I, 260/1S. Nişte hrube... pline de aer şi de aburi. drăghici, r. 113. Acolo singurătatea, aerul curat, deşteptară în inim,a m,ea suvenirea doamnei B. c. negruzzi, i, 60. Carpaţii cu aer curat De Unguri e presărat, zanne, p. vi, 430. Aerul e viu şi proaspăt!... El trezeşte şi învie Pieptul, inima şi ochii, peste care lin adie. alecsandri, p. iii, 62. Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru şi răcoare, eminescu, n. 22. Ea părea muiată într’un aer de aur. idem, N. 8. Armăsarul suflă cu o nare...răcoare, iwră cu altă nare... aer înfocat, ispirescu, l. 31. Să mă duci... pe aerul vântului, şez.iv, 220b/28. | Spec. „Aer curat**. Am eşit puţin la aer, sau să mai iau aer—să. mă plimb pe afară, să respir aer curat. 2°. întru cât schimbările timpului înrâuresc asupra noastră prin mijlocirea aerului, acesta capătă sensul de „temperatură, vreme, climă**. în Brazilia... aerul este mai astâmpărat, drăghici, r. 29. Plscând cu aer priincios,... ajunserăm într’un ostrov, gorjan, h. I, 148. Numa... mergea dimineaţa la plimbare ca să mai schimbe aerul, beldiman, n. p. ii, 109- La ţară airu, codru, ceru... te’nsuflă aşă de puternic, că pari c’ai hi mai aproape dă Dumnezeu, jipescu, o. 36. | Fig. „Influenţa locului, a mediului**. Curând n’a lipsit ele a se molipsi de aerul acestui oraş. c. negruzzi, i, 20. 3°. Din pricina transparenţei, aerul poate fi luat ca spaţiul între cer şi pământ, „văzduh**. Din doaă una îţi aleage: sau în aer, sau pre pământ să lă-cueşti. cantemir, ap. HEM. 413. Dobitoc şi jivină, ce trăesc prin aer, apă... konaki, p. 294.. Frunzele cad, zbor în aer. alecsandri, p. iii, 7. în aer rumene văpăi se’ntind pe lumea’ntreagă. eminescu, p. 266. Coroana... atâta se’nvârteâ prin aer, până Dumnezeu o trimetea pe capul celui vrednic, reteganul, p. iii, e/25- Pala’n aer fulgeră, Calpul mâreă-cesc zbură, alecsandri, p. p. 114/6. S’a dat lupul de trei ori în aer. şez. iv, 175/14.-| Fig. E cevă în aer = sânt semne că se pregăteşte cevă (în ascuns). || Aerul fiind stratul ce ne acopere poate fi luat şi ca ceea ce e deasupra noastră: „înălţime, slavă**. Desfătările tale pulbere şi fum, carele cu mare grosime în aer să înalţă, cantemir, ap. GCR. I, 324/29. Indianul... pre Dumnezeu vede’n aer. konaki, p. 263. Ele’n aer repede-au sărit, alecsandri, p. i, 192. | Spec. Ciocârlanul... ajunge tocmai lângă ceriu, în aerul cel turbat, marian, o. i, 350. (Nota: Poporul rom.ân din unele ţinuturi ale Transilvaniei susţine că lângă bolta cerului se află o pătură de „aer" sau „vânt turbat.“). II. După franţuzeşte, găsim de timpuriu şl sensul de „înfăţişare, aspect, expresie, fizionomie". Ea aveă chipul înţelept..., aerul feţii sale strălucit, ciril şi andronius, ap. HEM. 415. Astă alifie... Cei mai urîte stafie îi dă aer drăgăstos, pann, p. v. i, 172. Ce aer triumfător! marcovici, C. 113. Ah! am strigat, luând un aer, cât am putut m,ai melodramatic, c. negruzzi, i, 49. Un aer de nobilă moliciune domneşte într’a-ceastă grupă, odobescu, i, B7/25. Dă frazei întregi un aer de măcelărie, maiorescu, cr. i, 194. Şi luă un aer timid, vlahuţă, n. 16. | A aveă aerul—„a avea înfăţişarea, a părea": „avoir l'air de“. Picioarele au aerul a danţă. hasdeu, i. C. 97. | A-şi da aerul = „a se face, a vrea să pară": „se donner un air de“. Ne dăm aerul a păşi tot în direcţia ei. maiorescu, cr. i, 212. | A-şi da şi a-şi luă aere = „a face pe grozavul, a-şi da importanţă**: „prendre, se donner des airs“. Neamţul prin saloane, a să-şi dee aer. alecsandri, t. 127. III. f După fran. a încercat c. negruzzi, I, 30 să Introducă pe aer şi în sensul de „arie, cântare". Ar-maşul încungiurat de lăutari, ce jucă din vioare aerul: „Mititico“. [în sensul I aer nu are plural.] — Din lat. aer, aerem: alb. ajer, ital. aria, sard. aera, eng. ajer, v.-prov. aire, fran. air, span. aire, portg. ar. Cuvântul se găseşte în toate dialectele române: arom. aer, megl. aer, „aer", istro-rom. aher, „cer**. ^lER s. a. (Teol.) „1. Voille dont on couvre le calice. 2. Saint-suaireli. — 1°. „Procovăţ". Vălul, cu care s’acoperă sf. Potir; poalele de la icoane, baronzi, l. I, 101. 2 tetruvanghele neferecate, 1 aeru tot sârmă. cuv. d. bătr. i, 196 (a. 1588, Mold.) Şi strigă diaconul: Să luăm aminte! Iară popa, vărându-ş mânute pre supt aeru, cu frică şi cu săială dum-nădzăiască se atinge de svânta pâne. dosofteiu, ap. HEM. 416. || 2°. J[ntrebare:] Ce însemniază'aerul? ,R[ăspuns:] Aerul iastepus în loculu aceiîpietri, cu carea losif aii astupatu pre mormântu, pre car ea o au pecetluitu străjearii Jidovilor. încă să zice aeru, căci închipueaşte pre întunecos aerul aceiî nopţi, în carea l-au văndutu, ucenicul lui şi l-au dus cătră Ainea şi Caiafa... (a. 1680 — 1700) popa io an din vinţi, ap. GCR. i, 244/3S. în Vinerea patimelor însă, preoţii iau sf. aer de pe locul unde a stat până în această zi şi, înconjurând sfânta masă. cu dînsul, îl scot din altar afară, marian, se. ii 303. — Din medio-grec. h. qp, probabil prin mijlocirea paleo-sl„ airu, cu schimbarea accentului şi a vocalei după aer1, AEREÂiiĂ s. f. „Essence“. — „Tărie". Alţii ian un.-şip, pun într’însul zâhar pisat şi apoi... îl pun... pe un furnicar, unde-l lasă să stea, pănă ce se umple de furnici. După ce s’a umplut—, toarnă într’însul spirt, îl astupă şi aşă îl lasă..., până se topeşte zar-harul şi iese toată puterea, mai ales încă toată ae-reala din furnici. LEON, med. 90. [Plur-reîi ] — Derivat din aer1, prin suf. abstr. -eală. AERBli s. m. sing. tant. (Farm.) „Assa foetida11. — Este o gom-resină extrasă din rădăcina plantei „Ferula Assa foetida“... Aerelul este o substanţă albă sau brună, cu miros wrît şi gust greţos, întrebu- AERESC — 55 - AEST inţată in medicină sub numirea de „Assa foetida“. PANŢU, PL. — Derivat din aer1 (în sens figurat, de ,,tniros“), prin suf. dim. -el. aeiiesc, -eâscA adj. „Aerien, qui vit dans l’air, qui appartient ă l’air“. — „Care trăeşte în aer, aerian". Cuvânt rar. Toate paserile şi dobitoacele ae-reşti. cantemir, ist. 290. _ — Derivat din aer1, prin suf. adj.-esc. AERIAN,-A adj. „Aerien“.— Care trăeşte în aer; care e de aer, în aer; care e (uşor,transparent, diafan) ca aerul. Plante aeriane. grecescu, fl. 19. — Pain-gul, Urzind pânza-i diafană, Face-o punte aeriană. alecsandri, P. iii, 48. | 0,nu-i umbra ei aceea, este... fiinţa-i aeriană, eminescu, p. 88. — N. din fran. aerîfer, -A adj. „Aerifere“,—Care poartă, aduce, conţine aer. Vase aerifere. — N. din fran. AERiFoim, -A adj. (Chim.) „Aeriforme“. — De forma aerului. Gas aeriform. — N. din fran. aeriseâlA s. f. = aerisire. [Phir. rar: -sele şi -seli.] — Derivat din aerisi, prin suf. abstr. -eală. aerisi vb. IVa. „Aerer, eventer“.— A scoate, a expune la aer; a premeni aerul. Să-şi spele şi să-şi aerisească lucrurile, uricariul, v, 192e. Obiectele [infectate]... trebue să fie... aerisite cu, ingredientele de mai sus. i. ionescu, m. 490. — Din n.-grec. &epîCu> (aor. âeptcia). aerisire s. f. „Aerage, aeration“. — Infinitivul lui aerisi, devenit abstract verbal. aerisit s. a. = aerisire. Participiul lui aerisi, devenit abstract verbal. Scoate saltelele la aerisit. Aerisit, -A adj. „Aere, cvente“. — Participiul lui aerisi, devenit adjectiv. aeroorafîe s. /'. „Aerographie“. — Teoria aerului. — N. din fran. (grec. o.i}p, „aer“ şi -ţpâiţnv, „a descrie*1). aeroeit s. m. (Cosm.) „Aerolithe“. — Bucată minerală (spărtură din alte corpuri cereşti) care cade pe pământ din regiunile de sus ale văzduhului (cfr. bolid). Fragmentele în cari se desfac aceşti bolişi prin explosiune, cad pe pământ şi li se dă din această causă numirea de aeroliţi, uranoliţi sau pietre căsuţe din ceriu, culian, c. 368. — N. din fran. (grec. a-rjp, „aer11 şi lidoţ, „piatră11). aerometru s. m., s. a. (Fizic.) „Aerometre". — Aparat, care serveşte la măsurarea densităţii aerului şi a gazelor. — N. din fran. (grec. a-qp, „aer“ şi jiExpov, „măsură11). aerometrîe s. f. (Fizic.) „Aerometrie“. — Partea fizicei care tratează despre densitatea aerului şi a gazelor. — N. din fran. aeronâut, - A subst. „Aeronaute“. — Persoană care conduce un balon în aer, care face (dese) ascensiuni cu balonul. — N. din fran. (grec. a-rjp, „aer“ şi vaunjţ, „câr-maciu11.) i aeronautic, -A adj. ,,Aeronautique“.— „De ae-ronaut; privitor la arta baloanelor11. O experienţă aeronautică. — N. din fran. aeronautica s. f. „Aeronautique. — Arta de a construi şi de a cârmui baloane. — N. din fran. AEROPiiÂN s. a. „ A6roplan“. — Balon cu aparate pentru cârmă. — N. din fran. aeros, -oÂSĂ adj. „Aerien, vaporeux“. — Care are forma aerului. Suflarea ta Curată, "(veroasă, Suspină când şi când O şoaptă-armonioasă. C. ne-GRUZZi, iii, 284/,4. Grăind aceste, el pune pe a soldatului frunte A sa mână aeroasă, sicând cu glas tunător... stamate, ap. HEM. 418- — Derivat din aer1, prin suf. adj. -os. aerostat s. a. „A6rostat“. — „Balon11. Aerostatele sânt fundate pe această din Urmă consecinţă a principiului lui Archimede. [: Corpul fiind mai uşor decât gasul, el va pierde o parte mai mare decât greutatea sa proprie şi se va ridică în sms], poni, F. 94. — N. din fran. (grec. a-rjp, „aer11 şi atatoţ, „proptit11 deci: „care se propteşte în aer11). aerostatic,-A adj. „A4rostatique“.— „Privitor la arta baloanelor11. — N. din fran. aerostatica s. f. „ASrostatique“. — Arta de a construi şi de a întrebuinţa baloane. — N. din fran. aisst, aeâstA pron. dem. = acest. Aest şi aist corespund, în Mold., Bucov. şi în parte şi în Tran-silv., lui „acest11, aesta şi aista lui „acesta11 (s. v.). Formele acestea se găsesc, din vechime până azi, aproape numai în scrieri puţin îngrijite, ca stil, sau cu colorit dialectal. 1°. Subst. Iar nevasta suspină Şi cu jale cu-, vântă: „Nu mă da după-aista. pop. (Sibiiu), ap. HEM. 561. Aista e un leneş, care nu credem să mai fi avut păreche în lume. creangă, p. 338. îi mâncase şi pe aiştia,pe toţi. şez. iii, 185/1S. „Măi băiete, dă-mi şl mie un purcel de aiştia!“ ...Ţi l-oiu da şl pe aista..., dacă ţi-i lăpădă cămeşa“. idem ii, 153—154. | Predicativ. Mai îmi vine a crede, că aiasta-i ţara spânilor! creangă, p. 203. Pe semne c'aista-i Flă-mânsilă. idem, 241. Cum să-ţi dau, ...că aiştia-s tot comândul tatii. şez. ii, 153/10. Noi zicem: ce lucru este aista, în loc de: ce lucru este acesta. (Fruntişeni, în Tutova), ap. HEM. 562. | Neutral. Toate aiastea s’au dat la mâna lui. cuv. D. bătr. i, 192. (a. 1588, Galata, în Iaşi). Cum va hi voia Măriei sale, aşeă se va face; de alasta dăm ştire dumitale. DOC. (c. 1650, Mold.), ap. HEM. 574. Tot aiasta mi-eră’n gând. şez. ii, 29/17. Oare ce să fie aiasta, că au venit mama? sbiera, p. 307/sl. 2°. Adj. a.) Nime din ruda mea, ca să n’aibă a pârî adastă pâră nice dineaoră. cuv. D. bătr. I, 77. (a. 1597, Suceava). Beci să-i întoarcem... aeşti patru fraţi, care mai sus scriu. doc. (a: 1695), ap. HEM. 418. Când am făcut aestu sapis, au fost şoltusul Sandul.. Aiaşti oameni sânt toţi din târg. cuv. D. bătr. i, 131 (a. 1603, Bârlad). Aiste cuvinte mi-o rostit, alecsandri, T. 1501. Aist puiu nu-i curăţ. şez. II, 98/13. Voi ştiţi mult mai bine, Decât ori-şi-cine, Cu ce i-o făcut Aistui om faptul, marian, v. 202. [Se găseşte şl forma: aesta, aista: Aesta psalom a/rată scurtata vieţii, dosofteiu, ap. HEM. 418. Bar aista cal ţi l-ai ales? creangă, p. 197. Din aesta ceas înainte, marian, v. 203. Aista picior mă doare Şi AESTA — 56 — - AFARĂ cu-aista dau mai tare. sevastos, p. p, 200/16.] |] b.) Filosofii lumiei ăeştiia. VARLAAM, C. 211 /t. Grecul aista are lucruri plăcute, c. negruzzi, iii, 72. Nu ştiţi D.-voastră, ce poam’a dracului e Harap-Alb aista! creangă, P., ap. HEM. 561. Aşteptaiu cu nerăbdare, ce are să iasă din năzdrăvănia aiasta. şez. ii, 112/,. Ia, na-ţi şl ţie bolohanul aesta. sbiera, p. 178/u- [Se găseşte şl forma: aest, aist: Vine în toate dimineţile, de ceteşte sub răchiţele aeste. c. ne-GRUZZI, ii, dl. Tunurile lor bat în sidiurile aiste necontenit, alecsandri, t. 1494.] [Se declină ca acest, acesta.] — Din lat. *istum (=iste, cfr. ăst.), devenit *est şi, prin adăogarea prepoziţionalului a-, aest (cfr. acolo-colo, acel-cel, aici-ici etc.). Din forma neaccentuată, ist, s’a născut, prin alipirea prepoziţionalului a-, aist. Despre finalul -a v. acela. a£sta, aeAsta pron. dem. v. aest. afâbil, -A adj. „Affable‘‘. — „Primitor, prietenos, binevoitor^. Zâmbetul afabil al domnului ministru... păreă a spune: „De geaba te emoţionezi, băiete!“ vlahuţă, d. Afabilul concurs, pe care l-am întâmpinat... hasdeu, i. e. viii. — N. din fran. ' afabilitate s. f. >Affabilite“. — „Bună primire, bunăvoinţă, blândeţe11. — N. din fran. afăciîre s. f. „Affaire“. — 1°. „Treabă, daraveră (de interes privat)11. Ce afacere ai cu el? E. vârît şi el în afacerea aceea. \ Spec. „Daraveri comerciale11. îi merg rău afacerile. Am făcut, o afacere bună. Om de afaceri. | „Pricină judecătorească11. O afacere de escrocherie. Asta e afacere de tribunal, nu de curtea de apel. \ Afacere de onoare = chestiune de duel. || 2°. (Mai ales lajplural). „Pricină de interes obştesc11. Afacerile Statului. Ministerul afacerilor streine. | Însărcinat de afaceri = cel care ţine vremelnic locul reprezentantului unei ţări streine. A venit la dînsul însărcinatul de afaceri al Italiei. — N. după fran. afan s. -a. „Chagrin, souci, contrariete, ennui, creve-cceur“. — Singurul exemplu: Afan = vorbă de origine necunoscută şi auzită în gurapuţinor Bo-măni din Moldavia, în loc.de: „durere de inimă, năcaz, amar al sufletului11. LM. 6. — Etimologia necunoscută. Poate să se reducă, ca şi ital. affanno, „răsuflet greu, greutate, necaz11, v.-prov. afan, v.-fran. ăhan, „necaz, muncă, ogor11, v.-span. afa.no, span., portg. afan, „osteneală, muncă, necaz11, la un cuvânt latin popular *affannum, neexplicat încă. afână vb. Ia. „Bendre moins epais, plus meuble, ameublir (le sol)11. — A face mai rar (în structură), mai puţin compact. Ploile cele multe au. afănat pământul. — Derivat din fân (cfr. fran. faner, v.-fran. fener, „a usca fânul, a veşteji"). vrÂxAui: s. f. „Action de rendre meuble, d’ameu-blir (la terre)11. — Infinitivul lui afână, devenit abstract Verbal.., afâjvAt,-A adj., adv. „Barefie, peu tasse, peu consistant, peu serre, meuble, ameubli, (en parlant du sol), (r)amolM. Mollement‘‘. — Participiul lui afână, devenit adjectiv, întrebuinţat une-ori şl în funcţiune adverbială. Adj. „Aşezat rar, rărit11, contrariul noţiunii de îndesat11. 0 ceri rasă şi-afânată, O dai cu vârf şi’ndesată. pann, p. v. iii,110. Un car cu lemne este afănat, dacă Ieftinele sânt.;, aşezate astfel, încât numai se pare, ca sâni multe: HEM. 442..Zăpadă, ce cade afânată. bolliac, ap. HEM. 443. Deasupra păturei afănate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale, eminescu, N, 102. | Fig. Cela ce cugetă... copt:., e tărzior la vorbă...; ăl fărfânatie are şl cuvânt afânat. jipescu, o. 79. || Adv. Ciubucele..., din ale cărqr lulele umplute afânat cu tutun... eşeau nori de... fum. filimon, C. ii, 328. afanisî vb. IVa.-\ „Aneantir,dăruire,ruiner“.— Verb puţiii întrebuinţat, de pe timpul modei greceşti. „A nimici11. Parte din Moldova i Ţara muntenească... prin robie şi sabie şi foc s’au afanisit de dînşii. doc. (a. 1788), ap. HEM. 420. La alecsandri, t. 860, şi I. negruzzi, IV, 547, se pune acest cuvânt în gura Grecilor Trufandas şi Epaminonda. — Din n.-grec. a% etc. e numai ortografică, şi nu corespunde pronunţării.] — Din lat. ad-foras: vî-ital. aff'uori, span. afuera, ital. fuora (fuori, difuori, înfuori), surselvic ora, oras, v.-prov. fors, v.-fran. fuers, n.-fran. dehors, _span. fuera, (defuera), portg. fora.Prepoziţiaforas de trebue să fi fost întrebuinţată la poporul roman, căci ea se găseşte şi în ital. fuor di, surselvic ord, franc, hors de, span. fuera de, portg. fora de. Pentru diferitele sensuri, cfr. lat. „i foras, mulier!“, „ieşi afară, muiere I“, dare foras, „a da afară“, extra urhe.ni et foras portant loca sunt, in quibus...; ital. fuor della porta, fuor solamente io, „afară numai de mine11; fran. hors de la viile, hors de soi, „afară din sine-şi“, hors deux ou trois, hormis quatre per-sonnes, „afară de patru persoane1*, il passa par dehors la viile, „pe afară“ ; span. estar fuera de casa, fuera. de uno, „afară de unul“, fuera de eso, „afară de aceasta”, fuera de camino, „afară din cale11, afuera! „afară!“; portg. fora-de cidade, fora apresa, „afară de pradă11, fora!, „afară!11, etc. | Forma mai veche a fost afoară, păstrată încă în arom. (n)afoară, pe când dialectul megl, (nafară) şi cel istro-rom. (fârq) au aceeaşi reducere a diftongului oa în a, după la-bială, ca şi cel daco-român. afazic,-A adj., subst. „Aphasique“. — Adj. De afazie. Fenomene afazice. | Subst. Persoană atinsă de afazie. în spitalul de aici sânt doi afazici. — JV. din fran. afazie s. f. (Med). „Aphasie“. — Pierderea facultăţii de a vorbi, atribuită unei leziuni cerebrale. „Muţenie, amuţire11. Fenomenele afaziei... dovedesc localizări cerebrale deosebite pentru cuvântul vorbit, pentru cuvântul scris şi pentru înţelesul cuvântului. MAIORESCU, L. 23. — JV. din fran. (= gr. ctaia: b. privativ şi , „iau, ridic11). 1 Ai’ERlJl! interj., s. m. „Bravo, parfaît, c’est bien admirable! 1°. Interjecţie prin care încurajăm pe ci- AFET - 59 — AFIN AR ne vă; aproape necunoscută, în fvwasiXv. Aferim=Eugi. Laudcmtis particula. anon. CAE. Aferim, slugă bună şi credincioasă! neculce, let. ii, 444/20; cantemir, ap. HEM. 430 (: „euge, serve bone et fidelis.“). Ne va sice: „Aferim,, iepurilor!“ţichindeal, f. 189. Bravo, Gheorghe, aferim! Ai răspuns întocmai după dorinţa mea. filimon, C. i, 742. Aferim,, Manole, Meştere Manole... Aferim,, sidari, Nouă meşteri mari! teodorescu, p. p. 620. | Construit cu „de“, Grăi bunul Dumneseu: „Aferim, domn bun, de tine! idem, 23. J Şi iubesc o copiliţă, Aferim de Romăncuţâ, Cu garoafe în cosiţă, pop. (Buc.), ap. HEM. 431. || Adesea cu o nuanţă ironică (cfr. halal!). Carele, cum au văsuţ pre Paşa, răsdnd au început a sice: „Aferim, aferim, adică bine m’aţi chivernisit!“ axintie, ap. GCR. ir, 19/4,. Aferim! Buni judecători am! p. ne-GRUZZI, i, 305. Nu ştii, nici ce-i oul! Aferim! Halal! contemporanul, iii, 628. Aferim cocoş, cum te Hat găinele! (Se sice despre bărbaţii,.care şănt sub papucul femeilor), zanne, p. i, 423. Aferim, = expresie întrebuinţată ca „Doamne fereşte'1: Aferim de-aşă om. rădulescu-codin. „ 2°. Luat ca substantiv. îi vine răspuns, cu aferim şi cu slugă credincioasă. E. VĂ.CĂRESCUL, IST. 294/45. Bărbaţii... îi strigau „aferim!11, de se sgudueau pă-reţii... Sub, grindina laudelor şi a aferimilor, se lăsase pe un scaun. c. negbuzzi, i, 6. Nu-ş-ce fel de aferim, Tot la lună ne’ntălnim. şez. i, 14/25. [f şi: aferin.] — Din turc. aferim (=pers. aferin),.„Bravo! Par-fait! C’est bien!“. AFET s. a. (Artil.) „Affut11. — Acea parte a tunului pe care e aşezată ţeava. „Carul tunului11. • — N., în qare se recunoaşte fran. affut şi germ. La(f)fet(t)e. AFiEKOSEÂLi s. f. „Gaspillage, depense11. — în Muscel: afiroseală=sfărşenie [a paralelor], eădu-LESCU-CODIN. [Şi: afiroseălă. | Plur. -seli] — Derivat din afierosi, prin suf. abstr. -eală. afierosi vb. IVa. „1°. (Se)dedier, (se)consacrer, . (se)devouer, (se)destiner. 2°. Disper ser, ga spiller, de-penser, prodiguerjf. Cuvânt la modă în epoca Fanarioţilor şi pană în s. XIX, azi dat aproape cu totul uitării. 1°. Trans. şi refl. „A (se) închină, a (se) dedică, a (se) consacră cuiva11. Deci sfinţita sa. tipă-rindu-o, au afierosit-o şi au dăruit-o, ca un dar mare şi foarte cuviincios la maica cea de obşte a tuturor, sfănta besearecă. MSS. (a. 1765), ap GCR. îl, 78/24. Acest spital... s’au afierosit şi s’au dat, să nu fie strămutat în veci de la această .. mănăstire. ueicaeiul, i, 146/31 (a. 1799). Ţie, o cerescule părinte, mă afierosesc! DEĂGHici, r. 154. || 2°. Ironic, despre o avere, „a risipi11. Dar văd, că nu-i bun de alta, decât sabini afierosască averea cu onorul lui. alecsandri, t. 1258. De unde iei, nu se mai face laloc; s’afiroseşte. rădulescu^Codin. [în Muscel şi: afirosi.] — Din n.-grec. âfispwvu) (aor. a-f'ip(uoa), „consa-crer, dedier“. AFIEROSIHE s. f. f „Dedication, don11. — Infinitivul lui afierosi, devenit abstract verbal. Şi această' -afierosire şi miluire cu toate alte privilegii— prin ( al nostru domnesc hrisov înnoim şi'întărim. urica-biul, i, 86/18. Capitalurili de bani şi alte afierosiri întărite prin hrisoavi sau sapisă... (a. 1818), ap. GCR. II, 219. afierosit, -ă adj. f „Dedie, consacre11. — Participiul lui afierosi, devenit adjectiv. [Istoria] afiero-sită la iubitorii de patrie fraţii săi. zilot, CRON., ăp. HEM. 434. Să va folosi cu toate acelea privileghii şi venituri afierositi stării bisăriceşti. (a. 1818), ap. GCR, ii, 219. . . . afif, -A s. m. „Sans le sous, panne11. — „Uşor la pungă, fără parale,: fără o lescaie, lefter11. întrebuin-*ţat*numai în Mold. (cfr. sififiu.) Mă tresesc tufă’n pungă, tufă’n busuna/r, afif! Dar ce-m,i pasă? a-lecsandri, t. 530. [Eră] veşnic afif şi veşnic furios pe ţară. vlahuţA, d. 179. — Din turc. haflf, „leger, agile11. vi ii,, -A adj. (Bot.) „Aphylle11.— „Fără foi11. Scap afil. geecescu, fl. 363. — N. din fran.(=grec. b. privativ şi cpuXXov, „foaie11). AFiiilA vb.Ia. „(S)’affilier11.—1°. Trans. A asocia (pe cineva sau o grupare mai mică) la un ordin călugăresc, la o societate (mai ales secretă) etc. Societatea centrală şi-a afiliat toate socitâăţile similare din, ţară. 2°., Refl. A se asocia (ca membru, cafilială) la o societate (secretă) etc. S’aafiliat la loja Francmasonilor. — N. din fran. afiliAre s. f. „Affiliation11. — Infinitivul lui a-filiâ, devenit abstract verbal. vi ii.iAt,-A adj., subst. „Affilie11. — Participiul lui afilia, deveniţadjectiv, substantivat une-ori. Adj. Fusese şi el afiliat la complot. | Subst. Toţi afiliaţii erau de faţă. afimAţie s. f. ) ffîli VlII.IAţll’M: s. f. / l e‘ — N. din fran. affiliation (lat. affiliatio). Ari* s. m. (Bot.) „Abretier, airelle-noire, myrtille: Vaccinium MyrtilluS'. Mic arbust din fam,ilia Eri-caceae-Vaccinioideae... frilnse ovale;... florile versui-roşietice;... fructe... globuloase de o culoare albastră închisă sau neagră cu aspect brumăriu. [Creşte prin] păşuni pietroase în regiunea alpină şi prjgi locurile stâncoase şi umede din pădurile montane şi subalpine [in] Maiu-Iunie. panţu, pl. 2. Printre brasi..., printre afini şi ienuperi, suiu matca Cer-natului pănă’n vărful muntelui, odobescu, iii, 179/13. | în basme întâlnim pe Afinoa. nume propriu, împreună cu Dafin. Le puse nume: unuia Dafin şi altuia Afin. ispirescu, l. 112. — Etimologia necunoscută. Cuvântul-găsindu-se şi la Arom. (afin, afincu, iar fructul afina, afincă, afink'e, afinge, com. Papahagi), derivarea lui din ung. afonya, rut. afyny, (jafyna, afeny, afena) (ci-hac, ii, 475) nu e cu putinţă. afin s. m. (Jur.) „Pwrent par alliance11. — „Rudă (prin încuscrire)11. în linie directă... este oprită..., între afinii (cuscrii) de aceeaşi spiţă, căsatoria: ha-MANGIU, C. c. 47. - ‘ — N. din lat. afilnis. Afină s. f. (Bot.) „Baie de l’airelle11 — Fructul-afinului. Fructele dulci, puţin acrişoare, cunoscute sub numele de afine, sănt comestibile, panţu, fl. 2. |J Specii: Aflne-pomuşoaro şi Afin e- d e-mlaşti n e=„ ,41 -relle-des-marais: Vaccinium, uliginosum11. Contra diareei se mai bea decoct de frunze de afine po-muşoare şi afine de mlaştine (Vaccinium, uliginosum.) leon, med. • — Forma femenină *a cuvântului afin1. afibîAgiu s. a. (Chim.) „Affinage11.—„Lămurire11. Operaţie prin care se purifică o materie,-eliminân-du-se din ea elementele streine. Pentru a transformă fonta în fief, ea este supusă la o operaţiune numită afinagiu. poni, ch. 221.' [Şi: afinăj.] — N. din fran. afinAr s. m. (Bot.)=aflri, în înţeles de „tufă de afin11, ap. HEM. 435. (Haţeg, în Transilv.) —— Derivat din afină, prin suf. col.-loc.--ar. AFINET - 6,0 - AFLA AFiîfiiT s. a.==aflniŞi Colectivul lui aflu1 (derivat prin suf. -ei)/ap. HEM.'435 .(Qrlat,-, comit. Sibîiiu). [Plur. -nete şi -neţuri.] . * » ' Awprfş,«. a. ^Fourre d’air>elle‘‘Colectivul >lui alin (derivat prin suf. -iş), ap.-HEM. 435 (Vaidărecea, comit. Făgăraş). [Plur;.-nişe, şi Vnîşurj.] . afinitate s. f. ^AffiniU“.^-.\<>, >,înrudire, asemănare, apropiere (fizică sa,u‘>mor&l&)%<:Sub.,raporr tul structurii, între aceste plante există o deosebită afinitate, grecescu, fl. 10. Le lipseşte orice afinitate ,cu giivernele. | ‘‘. || 2° Tenderiţăspre împreunare, spre unire; (Fizic.yChipi.) Puţerea îh virtutea, căreia.ăto-r mii.,. ,se combină; se numeşte afinitate chimică, poni, ch,,8. i. ' <■!■•< ,m- « .-Ni din fran. (lat. afflnitas). ■ avio\ s. m• sing. tant. (Bot.) 1°. „Opium. Pavot. 20:Ejt,ourdissem,ent“ .—1°.. Substanţa narcotică numită „opiu“, necunoscută Românilor în timpurileinai vechi. Afiom — Herba, soporifera. 'anon-, car. Atâta era straşnic. [Racoviţă-Vodă], cămâncâ afiorc dimineaţa şiila vreme.de. chindii bea pelin cu.ulcior'ul.cksiTS\, LET. III; 181/15. Toţi păzitorii fură cuprinşi ăe somn, sor .cu ■ moartea.';. pasă-md-te rachiul din,,butoiu eră cu afion. ispirescu, l. 374. L-a adormi cu afion şi nu s:a mai traşi, până dimineaţa. i>şez. iiy 116. Lin—, presărat’ cu 'spirt şi afion, se pune la pântece pentru, price-durere. .(DobrogeU). leon, med.-96. | „Planta (de obiceiu: macul) din care se extrage afio-nuJJ1. Frunză, verde,, de-afion. pop. -(Bucovina), ap. HEM. 440.' sevastos, p. 'p.* 19.6/-lt. Frunsişoară de-afion... şez.. I', 165 b/5. ||»2. P. ext. „Amorţeală,; letargie (produsă jde. opiu)*,‘. Ghiftuîu (viindu-şi îm simţire,;.încet),: Ce>glas\ dulce!--. MÎ-& trecut..-s’o spart afionu, la glasul tău. alecsandri, 617. [Şl, după ung : f iafi6m.\ , .... -r- Din n.-grec.i^tptoyi, (care-i luat din 'turc., afyun, iar aceasta din grec. ţm-qy). JixiR'sţÂiVb.,1. „(S’)affirmer“'î — Trans: şi refl. 1,°. Aţdeclarâ.că un,.lucru există; mai-als§ înopoziţie cu ,,a negă“. ,.A zice, a întări, a încredinţă, a adeveri (ij. 2)“i. Textul, canoanelor... a firmă..mai mult decât cpmbate independenţa-noastr&^eclesiastică, URICA^ riul, x, 37-2/j6.. |>;(Fi'l'.) Judecăţile sânt universale, în care predicatul se afirmă sau se neagă pentru toată sfera subiectului, — sau particulare... MAlORESCV, l. 43. | (Jur.) A face o declaraţie înaintea justiţiei. || 2°. B e fh „ A ieşi la iyealâ, a.se,pune în evidenţă11. Se afirmă prea.mult, persoana.pŢiuată a autorului, maiorescu, CR.-i, 236. S,’a afirmat .de ladnceput ca< poet de talent. — JV. din fran. (lat. afflrmare). afirmare s. f. „Affirmation“. — Infinitivul lui aflrmâj devenit abstract, verb al. , , . . afirmat, • -Ăv; adj. - „Affirme“. — Participiul lui afirma, devenit adjectiv. S’au dopedit neexacte multe dinuciile afirntate.;.: >AFIRMAŢIE S. f. k „ . . AFIUMAŢIinVE s. f. / ~ —- JV. dinisfran. affirmatioii (lat. affirmatio). • afirmaţi v, - adj., aclv. „Affirmdtif. Affirma-Wye«,e,»*i“i‘s-,Contrariul, noţiunii „negativ^. Care, de-., clară că (u%lucru 'există.,| (FiiAfirmativă este .judecata, în- care predicatul se. arată concordant cu Subiectul.,M AIOB.ESCV, L. 43., .-, t i- • I . — JV. din fran. r;, .»' -,i A£ţTO®siy.,afierosi. . .> ',it, A¥iş.s. a, .„Afficbe, pj,aeard.— Foajg (defhârtie) ce, cuprinde o înştiinţare,, un anunţ pentru public, scris ,sau tipărit. Afişwci> bileturi,!, şi, alte. tipărir turimărunte, uricariul, xiii, 342/39. Eră destul să se a/răte numele lui pe afiş, pentru .ca să. se împle sala. C. NEGRUZZI, -I, 345. [Plur. -fişe, mai rar -fişuri. Se? mai, aude,- din ce în . ce mai rar, şi: afipt, s. a., o» formă artificială de. pe; vremea latiniştilor, după lat. )dffictus, -a, -um, part. lui affigere:] t— JV. din fran. •• Ai’iş A’ i)6 la. j,(S’)afficher,placarderA—IA Trans. A lipi undeva un afiş. | A face cunoscut ceva publi-cului^prmtr’un afiş. | Fig. A purtă cu oare-care în-drăsn'eală, a arătă cevâ în. lume, spre vederea tuturor. Afişează pretutindeni legăturile sale intime. 2P. Befl. A’ji .adus »la cunoştinţa obştească prin afiş. Ordonanţa primăriei' s’a afişat aseară. | (Despre persoane). A arătă prea mult în public persoana sa-- afişare s. f. „Affichage,-placordage“. — Infinitivul lui aflsâj devenit abstract .v.erbăl. Afişarea e oprită, afişat s. a. ==. afişare. Participiul lui afişă, devenit abstract verbal. Afişatul a fost dat în. întreprindere.• afişat,-Ă adj. „Affiche, placarde“. — Participiul lui allşâ,. devenit adjectiv. afişor s. m. „Afficheur“. — Cel care lipeşte sau răspândeşte afişe. împărţiţor de afişe. i— JV. din fran. afla vb. I. I. 1°—2. „Apprendre, entendre, eom-prendre, avoir connaissance de, connaître, savoir, dicouurir. (Refl.) Se decouvrir, etre su. II. 1°. Trouver (pau> hasard,), rencarţlrer; arritier,? survenir. 2°. Trouver■ (apres avoir. ch,erch6.) 3°.. D.ţcouvrtr (par hasară); înventer, iftinMiffiner.,-III. (Refl.) 1°. Se troun ver. 2$. &(re, ieocister.. Allerj se.ţportet*, I. 1°. „A prin.de de veste, a aveă ştire (de ceva, de cinevă)din auzite11 i Trans. Eu iub.Uu numai.o dq,tă Şi m’a aflat. Itymea . tocită;. Am dubit-o^ numai seara Şi-a- kflăt târgul şi ţara. teodorescu, p-. p. 3,19b/10. M’a iubit neică pe-.aseuns; Bar duşmanii ne-au văzut,"' S;au grăbit şi rău ne-au spus. Şi părinţii, cum aflară, Tare rău se mâniată, hodoş, p. p. 88 întreabă pe muma vântului, dacă a aflat cevă de la fiul său. ispirescu-, l. 118. Baba atunci se'duce cu fuga să afle-ce i-a făcut găina. CreangA,. p. 70. I Aflând, că se întorcea..., se duse vesel spre întâmpinarea sa. gorjan, h. i, 5/j,0. | Construit cu „de11. Afiârtdu-i de patima ce pătimise-... mineiul (1776), 1801/!'. Cine-au aflat în lume de Codrul-fără-.viaţă? alecsandri, p..iii, .297. || Befl. „A‘se descoperi, a se dâ pe faţă, a-ieşi la iveală*1. Pre urmă, aflându-se, or petrece rău capetele, neculce, let. 11, 310/j. Se va află, c’aw murit, pravila mold.. 4/j. Ştirea s’a aflat îndată. . .i,*, 2°. „A-înţelege cevă din cele auzite, a pricepe, a cunoaşte, a şti, a descoperi11. Trans. împăratul, aflând din răspunsul popei, că et îi gras şi voinic, fiind-că n’are 'griji multe, îşi zise.... iŞEZ, iv,'185/16. Atâta am vrut să aflu din gura ta! creangă, p; 206. Află, nepoate, că asemenea pietre fac podoaba împăr raţiei, mele. idem, p. 218.- Atunce, când boul... Va află din ce pricină, sparge ţărna hrănitoare,.., Atunce, poate'Şi omul... s&..ştie, Pentru,ce ...Une-ori cade-... Şi alte dăţi se ridică, konaki, p. 261. De la calic N,u afli nimic. zanne,. p. v, 117. Cu bătaia^ la uşă afli de este cinevâ încasă, idem, m,i42h.încalecă calul, caisă-i afli năravul.i idem, r, >3481 Până nu bagi în plug cu omul, nu-i afli adevărul, idem, V, 505. , II. Sensul acesta de „a prinde de veste11 şi efectul lui, „a-,înţelegeai a> trecut^ prin extensiune, şi asupra celorlalte simţuri, afară de auz. înţelesul lui află AFLA — 61 — AFLA devine în ’acest caz „a-da peste cevâ11 şi-, ca efect, „a găsi' cevâ“. •* 1°. ’ Trans.-, „Aflarea11 nu implică o căutare prealabilă. După ce au aflat Brâncovanul Vodă pe Aga Bălăceanul mort în. răsboiu, trimesu-i-au capul Iar Bucureşti, neculce, let. ii, 262/3‘7. Şi' tu ai fi făcut. aceasta pentru mine, de m’aş fi aflat în starea Voastră. DEĂGHici, E. 23. Lutia..-. te află str6m.să'n brâţă, Dulce dragoste bălaie, eminescu, p. 9. || Scârbi şi ■hevoi aflară-mă,. psal. sch. 41,5/13; coeesI; ps. 348 (:!„la dâtresse et l’angoisse m’avaient rencontr6“. =„invenerunt11). Şi mai cumplite chinuri a’nceput a mă află. pann, e. i, 68. || Unipers. Fiul mieu, ce te-o aflat ? pompiliu, p. p. 71/21'. Dă, Doamne; cui ai i mai dat; Căci de-i da cui n’ai mai dat, S’o mită, ce l-a aflat, zanne, p. vi, 550. || Refl. „A;se.întâlni11. S’au aflat cu fenieaea-şi. dosofteiu, v.' s. 22/2: 2°. „Aflarea11 presupune o căutare prealabilă. Trans. Prinăe-ţi-o şi o legaţi şi aflaţi o căldare! cuv. d.' BĂTit. II,- 149. ;0 leapădă pre aceea şi cearcă să afle alta mai mare.;N EC u L c E; L e T. n, 344/17î [Priyi] pe acest1 bărbat-,1 fără să-podespă/rţiră, casă nu-i aflesmeul. RETEGANUiij 'P.'i, 35/ls. | Mai ales în legătură, cu. abstracte ca: alinare, linişte, mângâiere, odihnă, scăpare, vină et(c. împăratul află vină sfântului Dwiitrie. dosofteiu, v. s. 86/2. Sufletul odihnă nu • poate află, până nu găseşte adevărul, cantemir, ap. HEM. 313. S’a sârguit a-şi află mângâiere, mar-eovici, c. 4/lr Eu mor!.... Mă ducesă aflu liniştea, pe care ,mi-ai răpit-o. c. negruzzi, i, 28. 3°. De lâ-„a găsi11 până la, „a descoperi11, e numai un pas. Gând „aflarea11 s’a făcut fără ca mai nainţe să 'fi fost pîecedată de o căutare, atunci :şi „descoperirea11 e întâmplătoare. Trans. A doao si veînrem întru Potiol, iuo aflăm fraţii, şi rugaţi fumu de ei. COD. vor. 99/a- (=Jntru a doaoa: zi .venim în Potiol, iuo pfl&mtt fraţii..; n. testament 1648 ; = A doua zi am venit la'Potioli, unde aflândfi 'fraţi, ne-am mângâiat spre ei. biblia 1688: „Secunda die -ve-nimus Puteolis, ubi inventis fratribus, rogati su-mus.“). Sfârşind sapodiea, ăflărămîi un pom'et.• mineiul (1776), 28%■'Crăpând mia [--nucă], au aflat miesul ei dulce Şi bunca demigdale. drăghici,r.51. || Când,„aflarea11 urmează, unei căutări cu mintea, avem sensul „a născoci, a scorni, a inventă11.. Trans. Acest chip cm aflat Robinson,-ca:să nu uite.cursul anului, idem, 56. împrejuru-i adunaţi Şedeâ Turcii înarmaţi, Şi pe rând se întrebă, Că ,ce moarte i-ar află? alecsandri, p: p. 136/4. A află, de bine sau: cu cale sau: de-cuviinţă sau numai: a-şl află, = „a: găsi nemerit11 ,trouver bon, juger opportun, convenable“:După multe chib-suiri, au aflat de bine să meargă la boierul din sat şi să-l întrebe de sfat. sbiera’, p. 221/3G. D’apoi bine, astăsi ţi-ai aflat d-ta ăe drat? marian, se. ii, 146. || A află chip sau: chip şi cale sau: chip de cale = „a găsi mijlocul de a...“: „trouver le moyen de...“ llie-Scul aflase chip a se deslegâ... cUntr’un lanţ ce nu eră potrivit cu uşurătatea inimei sale. c. negruzzi, ap. HEM. 448. Cât 's’au gândit ei încolo şi’ncoace, tot n’au aflat chip şi cale. Au chemat dară iar babe-le’ntr'ajutor, cu sfatul lor cel adânc, sbiera, p. 44/,.., Se rugă lui Şerban Vodă să între la mijloc, să afle un chip de cale să-i mântuiască de Dumitraşco. muşte, LET; iii, 26. | f.,A află, pricină, -ţ- a-şi află prilej, a află vreme=„a găsi un pretext, o ocâziune nemerită, un moment oportun, (spre a îndeplini cevâ plănuit de mult)11. Având el pr.e Moldova mare mânie şi pismă, veche...,'îndată au aflat pricină — că eră, şi om, meşter şi .isteţ la fire — sicând că are împărăţia multe trebi şi-i cere de la ţară mulţi bani, şi aşă îndată auşl scosdărimulte.N. costin, eet.ii,21. Auzvră de la masă boîarii şi-şi aflară de-aciîa pri-leju -şi începură a plânge şi a rugă pre împăratul. I MoxA‘, 390. Ca, nişte nemulţămitori selăpădară şi nu,ivrwr& să morgă? ce-şi aflară prilej-, 'varlaam, C) 358/,. Află prilej, şi de-treaba': actasta, minunata fămeae.'miSeiul'(1776), l&91/^Neprietenii‘-lui V. atunce au şi aflat vreme,' de airsik.v:. neculce, let. ii, 286/5. Vor află duşmanii vreme Să-i- fure astăsi brâul ei. coşbuc, b. 119. || A nu-şi află loc(ul) == „a nu putea stâ liniştit (de măre bucurie, de emoţie et,c.)“. Cum au prins voinicelul la putere;nu-şi mai află, loc acasă, ci îmblă totdeauna în mfe?«'.SBiERA*, pM2/,8. Atâta eră ea de bucuroasă şi de veselă, ' cât nu-şi află loc. idem, 65/21; || A-şi află omul=„a da de cel pe care nu-1 pOţi birui, înşelă etc.11. Dair!... Cum -nu!... Ţ4-ai aflapoamenii! marian, t.,265. || A afla ac (le cojocul cuivâ, cfr. ac. | A află nod în papură, cfr. papură. || Şi-a aflat < sacul petecul', zanne,' p. iii, 346 = Şi-a aflat tingirea capacul, idem, tv (: „11 n’est si michant pot, qui ne trouve son couverde.“). III. Refl. 1°. „A se găsi11, presupunând ca subînţeles: „după ce s’a căutat, dacă s’ar fi căutat11. Făcură, rugă cătt-ă Dumnedsău,, ca să le arate cine se va află să hie destoinic a hi mitropolit, VARLAAM, C. ii; 32/j. Să-l gonească-dentr’acelţ'loc; -să nu se mai afle-pre âcialelocuri. pravila mold. 26/r în ţara noastră pre aceste vremi nu se află om'ca acela, neculce, let, ii, 257/26. Un asemenea om nu se află în armie. bĂlcescu, m. v. 392/s. O sână:.., cum nu se mai află* sub soare, ispirescu,' l. >35. Gaut mănăstirea de tămâie şi-nu ştiu în care parte ă lumii Vse află.creangă4,' p. 90; Dupăbătălie mulţi viteji se află,•,zanne,>«..svv 26&? mu--»- 2°: în tOate exemplele citate mai sus „a se aflâ11 are aproape acelaşi sens-cu „a există, a ; acest înţeles îl'.poate aveă a se aflâ şi în cazuri în care nu mai e vorba de-loc de o1 „căutare prealabilă11-. Acesta, aflându-se încă diacon, veni la besearica sfântului. "dosofteiu, v. s, 3/j.' Vedem neamul omenesc la Mare negriji aflându-se. biblia (1688), 3 pr./21. Se aflâ în ideea, cum căit: Nemţii le pot da voie să treacă.oştile turceşti prin Ţara Românească. E: VăcAbescul, . ist. 300/49. 'Pentru ce omul > se află dtât de adesea în deosebite stări mâhnitoare? marcovici, d. 7/34. Se uită>... să vasă unde se află: drâ'ghigi, R.> 139. [Sânt] 18 secoli, de când [naţiunea română] se- află statornicită pe pămăktul .săw.' BĂLCEScu, m. v. 5/29. în. starea în căre-'mă aflayil.v: uitas^xn'că'.mai trăesc pe lume. creangă-, a. 66; în vremea aceeat se află la un prieten, -Mă aflu în cele mai bune relaţiuni cu el! | Harăp-Alb, aflându-se cu părere .de-Mne despre aceasta..., nu se lasă; până ce nu găseşte un buştihan. CREANGĂ; P. 238.||’în legătura cu negaţiunea: „a nu există11: Te-oiu fa£e. eu.:să iei>un 'drăguţ de femeie, care nu se mod află! idem, p. 161. | Nu se află=j;hu e adevărat, nu- e exact11.>EpistatuV: „S’a'plâns boierul, că l-ai batjocurit“. Stan: „Nu .se află, domnule epistat!“ alecsăndri, t. 142. Să nu se afle-(ca) să... = -,jSă nu cumvăsă11... Să nu se afle, ca să-vie acasă fără de o sută de lei. sbiera, p. 217/^:>Dără, să nu se afle, să le dee altuia, idem, P. 127/^ A se aflâ de faţă = „a fi prezent11: „etre pre-sent-‘. De se-vor- află de faţă- unii ca aceeîa, să-i prindeţi - şi.,să-iv legaţi. DOC;M(a.. 1627, Mold.), .ap. HEM. 451: || Cum te afli? =.„cum,-te simţi; cum îţi merge; cum eşti cu sănătatea;..ce-faci?“ || (Fam.) A se află în treabă = „A face cevâ, a se amesteca în cevâ, fără spor şi fără pricepere1'. — Lat. afflare (=ad-Aflare), „a suflâ spre cevâ11, se găseşte la'Români, în vechea, limbă dalmată (afla-tura -= pradă găsită*.pe .largul mării), în Italia sudică (neapolitan asare- câlabrez ahjare, în' Cerignola. şi Bari acchjd, sicilian asari), în peninsula,iberică (span. Hăllar, portg-.- achar) şi la Reto-romani (sur-selvic aflar),pretutindeni cu sensul de „a găsi11, corespunzând deci lui trovare, trouver din Italia şi Franţa. Acest sens, cate e atestaţi abia în s.>XI;*> în-„nişte glose latino-spaniole, treime să fi fost cunoscut şi po-porului roman, iar desvoltarea lui se "explica»(după aflare fia - AFUMA Schuchardt) în modul următor: Afflatur, „se suflă", va fi luat mai întâiu sensul de „se şopteşte", mihi afflatur, „mi se şopteşte" (cfr. „numai,tu să nu terăsufli cuivâ, ca să nu prindă el de veste11, creangă), de unde apoi, forma pasivă fiind înlocuită prin forma activă, afflo, „aud (ceea ce mi se şopteşte)" şi, în urmă, „găsesc". aflăre s. f. „Action d’apprendre, de trouver; trouvaille, decouverte, invention.Etat (dela sânte)11.— Infinitivul lui află, devenit abstract verbal. Aflarea acestui lucru wi,’a întristat. | f „Născocire, invenţiune", Să nu socotiţi..., că aceste sânt aflări ale mele. antim, p. 211. întrebuinţarea ipsosului... este una din cele mai însemnate aflări ce s’au făcut în gospodărie. i. ionescu, C. 28. | „Stare a sănătăţii". întrebările mele... despre aflarea tatei, sbiera, f. s. 132. || Spec. Aflarea sfintei cruci — Inventio sanctae cruciş...; die Kreuzerfinduny. LB. Aflarea capului sfântului Io an Botezătorul (25 Maiu), ap. HEM. 444. aflat s. a. = aflare. Participiul lui află, devenit abstract verbal. Se zice dintru aflate, A fi o cetate, barac, a. 6 : „par oui-dire“. | AflătulU sfintelor moştii a lui sfântul Acachie. dosofteiu, v. s. 19/,. | Pe această poveste cură şl aflatul slovelor. M. COSTIN, LET. I, 29/18. aflat,-Ă adj. „Appris, trouvd, decouvert, in-vente“. —Participiul lui află, devenit adjectiv. Scriptura cea noo fiind cu nevoie aflată, biblia (1688), 7 pr./5G. | Copil aflat e un franţuzism („enfant trouvâ") în loc de „copil (de) găsit, copil lepădat". || (Med.) Epilepsia [recte: epilepticul] se numeşte la noi... aflat de nevoie [„nevoie" = epilepsie, în aceste regiuni], ap. HEM. 444 (Măidan, comit. Caraş-Severin). aflător, -TOÂitli adj , subst. „Qui apprend, qui (se) trouve, qui dicouvre, qui invente. Trouveur. In-venteur11. — Adjectivul verbal al lui află (derivat prin suf.-âioi-), substantivat în parte. Adj. Be vreţi să fim aflătoare, hai... să privim, alecsandri, t.102. Capul de Coriseo, aflător sub domnia Englezilor... DRĂGHICI, R. 18. || Subst. „Nâscocitor, inventator". Aflătorîulu răutăţilor. DOSOFTEIU, v. s. 126/2. Astă... băutură... face nu mai puţină cinste aflătorului ei, decât aflătorului tipografiei şi a corăbieriei cu abur. C. negruzzi, i, 75. [f şi dial.: aflătoriu.] afluent adj., subst. (Geogr.) „Affluent11. — Adj. Care curge spre. | Subst. Curs de apă care se varsă într’un altul mai mare. E aşâ de lată Dunărea, încât adaosul afluenţilor m.ai că nu se bagă de seamă. MEHEDINŢI, R. 14. — N. din fran. (lat. afflucns). afluenţă s. f. „Affluence11. — „Năvală, curgere din toate părţile, îngrămădire". Pe strade eră o mare afluenţă de lume. — N. din fran. (lat. affluentia). aflux s. a. (Med.) „Affluxe11.—„Năvală, năpădire neaşteptată a unui lichid într’o parte a corpului." Aflux de sânge la creer. [Plur. — fluxuri.] t — N. din fran. (lat. affluxus). ăfost,-A adj., subst. (Gram.) \ Arome, -Ă adj., subst. (Gram.-) / „Aphone11. — Fără glas, fără sunet. în fonetică se numesc „afonice11 („afone11) sau „surde11 acele sunete care se articulează fără vibrarea coardelor vocale. [Accentuat, după fran., şi: afon.) — N. din grec. ătpuivoţ; afonic a mai primit şi suf. adj. -ic, uzitat la derivarea neologismelor. afonie s. f. (Med.) „Aphonie11. — Stingere a glasului. | Fig. Răguşală desăvârşită. — N. din fran. (= grec. &-ţ: „Ies nations ont 6te enfoncăes dans’lă fosse qu’elles avaient faite.“). E' păcat de Dumnezeu, cucoane, să mă afundez eu cu totul■ în focul Gheenei, odobescu, iii, 45/ia. M’a făcut maica băiat, Să Scot fetele din iad. Nu ştiu scoate-le-oiu, Ori mai tare afundă-le-oiu. bibicescu, p. P. 227. | De aici „a se îngropa, a dispărea": Spicele se clătinau a lene... în jurul colnicelor, sub care se afundă,, satul Măgura. delavrancea, s. 195. 2°;'Afundarea se face mai ales în apă. Urmarea ei e une-ori numai o dispariţie momentană, căreia» îi succede o scoatere. „A înmuiâ“. Mere nora la fântână, Ou cămaşa soacrii’n mână, Şi-o afundă-odat’ în baltă Şi o ţipăpestepoartă: „Na-o, soacră, că-i spălată11: JARNIK-BÂRSEANU, D. 455. De aceea, la botez1, preotul afundă pe copil în apă: Boteasă-l ţi-nându-l în mâni,... afund ându-l şi scoţându-l de-odatfi. ioan din, vinţi (a: 1689), _ap. HEM. 467. [ 'Dar' dispariţia poate fr şi totală. Intrând în. mare, Petru se afundă, dosofteiu, v. s. 36. Un sloiu de ghiaţă, care se afundă în apă sub picioarele celui ce calcă pe el. reteg anul, p. iii, 61/32. Şi se afundă vasele turceşti, de se înecă, neculce, let. ii, 440/10. | De-aici = f „A se înecă". Umplură amândouă corăbiile, cât se afundară iale. varlaam, c. 310/2. |f- Despre o apă curgătoare = „a se vărsâ“. Unde se afundă Murăşul în Tisa... p. maior, ist. 111. II. Refl. Fundul poate fi închipuit şi în direcţie orizontală, astfel că a se afundă e aproape identic cu „a se adânci, a se pierde în adâncimi11. Exemplele'1 sânt toate din literatura mai nouă. Sărind.... pe ăl. său cal, în văzduh .s’au afundat, alecsandri,' p: i, 50. Gardu’n zări râzând s’afundă. coşbuc, f. 126. S’au prea afundat în pădure şi au rătăcit, sbiera, p. 258/lg. Tot cu ochii-l petreceă, Până’n codri s’afundă: teodorsecu, p. p. 623/e. III. Fig. 1°. Ca şi „a se adânci“şi „a se cufundă11, a se afundă în cevă poate aveă şi sensul figurat de „a pătrunde adânc într’un lucru abstract11. AcXa-sta feace pre sfântul... să se afunde sufleteaşte. dosofteiu, v. S1. 189/2! „V’aţi afundat în strategie, Domnilor!11- zise doamna B. c. negruzzi, i, 39. Adânca ofilire [a’ ţăranului], în care pare a-t fi afundat suferinţele lui. odobescu, i, 26/,. Ajuns acasă • mă afundaiu în cugetări, i.. negruzzi, iii, 321. || 2°. „A ponegri pe cineva (în faţa altuia)11. M’ai a- fundat, cum ţi-a plăcut, în faţa tatii. (Corn. Pave-lescu.) : :‘IV. -Trans. şi refl. Mai rar se găseşte sensul de „a înfundă11. Uşor e a afundă strunga mică. ("= Omul cu.vpuţihe>datorii le'-poate"%şor 'plăti.) zanne, p. v, 6:l3i'fiPloaie mare s’a vărâat... Groapa i s’a ă- fundat Şi m.ormântu-i s’a stricat, teodorescu, p. p. 625. [Afund, mai rar afundez.] — Din lat. popular *aflfundare (ad+fundum): ital. affondare, sard. affundare, v.-fran. afonder, span. afondar, portg. afundar. afcni>ăre s. f. „Plongeon, immersion, enfonce-ment11.—Infinitivul lui afundă, devenit abstract verbal. A fundarea botezului, mineiul (1776), 65/2. Afun-darea’n nelegiuiri groaznice şi negre, jipescu, ap. GCR. II, 260/30. | Spec. (Teol.) Afundarea sfintei cruci (la Bobotează) == „L’Immersion de la Sainte-Croix11. ' At'i'sii.i’rs. a.--al'undare—Participiu 1 lui afundă, devenit abstract verbal. Când e treaba pe afundat, atunci... HEM. 472. Âi'’l!Ni>ÂT,-Ă adj. „Enfonce. Plonge, absorbi (par)11. Participiul lui afundă, devenit adjectiv. în sens propriu şi figurat. Mulţime, ce eră afundată într’adânc. dosofteiu, v. s. 179/3. Dan se simţi trăsnit şi afundat în nemărginire, eminescu, n. 70. Eram afundaţi în multă întristare, odobescu, i, 316. afcnhAtoRj-toAre adj. subst. „Plongeur11. — Adjectivul verbal al lui afundă (derivat prin suf. -ător.), substantivat une-ori. [f şi dial.: afundăttiriu.] ailm>Ati;kA s. f. „Enfoncement, cachette11.— „înfundătură11. Vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afundăturile. ispirescu, l. 57. [Plur. -turi.] — Derivat din afundă, prin suf. abstr. -ătură. AFUNnsş s. a. „Profondeur11—„Adkncime“ . Măsu-raiu afundişul codrilor,... gândindu-mă la tine. delavrancea, s. 197. [Plur. -dişuri şi-dişe. Şi: afunziş.] — Derivat din afund, prin suf. loc. -iş. AFUNZÎme s. f. „Profondite11.—Abstractul adjectival al lui afund (derivat prin suf. -ime). în Transilv. Afunzime=profunditas. lex. bobb. Afunzimea [cărbunilor]... este foarte mare şi până acum necunoscută. moldovan, ţ. n. 77. afurisanie s. f. „Interdit, excomunication, ana-theme. Malediction, maudisson. Imprecation11. —■ în vechime aveă sensul de „excomunicare11, cu timpul însă s’a generalizat, însemnând numai „blestem11 de orice natură, şi imprecaţiuni în care se cuprinde invocarea unei nenorociri asupra cuiva. Am jurat Domnia mea ţărei pre sfânta Evanghelie şi cu mare afu-risanie. mag. ist. i, 123/S’au lucrat straşnice legături, cu grozave afurisanii, ca să nu se mai pomenească numele văcăritului. zilot, cron. 23. Afurisanii, de care... nici samă nu băgaţi, şincai, hr. i, 394/sa. Să fie blestemul şi afurisanie pre capul jupânesei Maria. mag. ist., 207/21. Apoi la anatema şi la afurisanie [ajung], ţichindeal, F. 214. [Cfr. afurisenie.] — Derivat de scriitorii bisericeşti din afurisi, prin suf. abstr. -anie, după paleo-sl. zahlin-omie. afurisenie s. f. = afurisanie. De o va găsi, că cufveaşte cu om din clirosul bisearicei, poate să-i ucigă pre amândoi şi să nu să teamă de afurisenie. pravila mold. 54/,. I-au fost făcut afurisenie de la Pairiarşi. neculce, let. ii,"257/8. Le-au făcut şi blăstăm de afurisenie, idem,-let. ii, 201/,5. Toate aceste formule de afurisenii... au fost... executate în numele lui Hristos. alecsandri, ap. HEM. 475. în multe părţi... este datina de a se ceti... încă şi rugăciunile iertăciunii de tot bletesmul, şi [de toată] afurisenia, marian, î. 310. , —^ Din afurisanie, prin schimbul obicinuit între suf. -anie şi -enie. \ AFURISI — Gfî — AGALE afurisi vb. IV a. „1 °. Excommunier, anathSniser. '2°. Maudire, danmw;. (refl.) .pr.otwtţre souspeine d’Stre maudit. 1°. f A alungă pe cineva pentru câtva timp din comunitatea, bisericească, luându-i dreptul de a se închiiţâ după legea creştinească. ^A excomunică11.. (Cfr.. anatemiza, procleţi.) Trans. Sfinţii părinţi afurisiră, pr’ins şi-l firocleţiră. varlaam, C. 194. Giudeţul besearicii îl va aforisî, până când se va pocăi, pravila mold. 11l/2. Orice obrae wr fi, îi afo-risim şi blestemăm, uricarhjl, xiv, ,184/32. 2°. Astăzi sensul s’a generalizat asupra oricărui „blestem11, aşă încât, dacă voim să exprimăm „excomunicarea", trebue să adăugăm „în numele bisericii". Preoţii o afurisiră in numele bisericii. ODO-beşcu, i, 21/e. încolo sensul. e „a blestemă". Să meargă şi să afurisească pe acest proclet, şi vrăj-qmaş cumplit, creangă, p. 57. | Befl. „A şe jurăsub pedeapsa blestemului". Vină ’napoi, vină, Că făgăduise Şi m’afurisesc, De aziînainte Să fiu mai cuminte. jarnik-bSrşeanu, d. 502. ,[Şi: f aforisî.] — Din- m.-grec. &.<ţopiia> (aor. âcpoptaa), probabil prin mijlocire paleo-slavă: afurisati. Termin intrat în limbă prin cărţile bisericeşti. AlTRlsiun s. f. „MaUdiction, maudisson, cina-theme, damnation“. — Infinitivul lui afurisi, devenit abstract verbal. . afurisÎt s. a.=afurisire. Participiul lui afurisi, devenit abstract verbal. afurisit, -Ă adj., subst. „1° Exco.mpt'Unie, frapp4 d’anatheme, interdit. 2°. Maudit, damne. 3°. EndiabU, maudit“. — Participiul lui afurisi, devenit adjectiv, 1°. f Cela ce va zice cuivâ că-i afurisitu, neştiind că ‘pel afurisiţii l-au iertat, nu să va certă.ca un sudui-toriu. pravila .mold. 128/2. Vor, fi afurisiţi, dese va află scrisoare cu slove latineşti în cuprinsul lor. p. maior, ist. || 2°. Toţi aceia, ce au luat parte la astă hfilă, să fie afurisiţi, C. .NEGRUZZI, I, 232. Cei. mai mulţi însă cred, că cel, ce se cMnueşte mult la moartea sa,. a trebuit să facă multe păcate grele, ori a. fost de cinevă afurisit, marian, i, 33. | Ca termen de înjurătură se aude „fire-ai afurisit", adese-ori întărit prin sinonimele „blestemat, proclet," sau prin „anatima". Fire-ar afurisit s,ă fie,, cine a mai desfiinţat şi cafiheţiile! creangă, a. ,123- ,Cine se. va ispiti... să facă altă tocmeală într’alt chip, acel om să fie afurisit.de Vlădica Isus Hristos şi să fie blăştemat de 318 sveţi otţi. doc. (a. .1631, Munt.), ap. HEM. 477. Âm pus fi blăstăm, ca s& fie afurisit şi proclet, cuv.* P. bătr. i, 136 (a. 1604). Cene se va sculă să facă altuceva, să fie afurisiţii de 300 şi 18 osteţi, şi să fie afurisitu şi anatima. idem. 1, 151 (a. 1606). Să fiu afurisit şi anaftimă, să n’am parte...! ap. HEM. 478 (Bozieni, în Neamţ; Borca, în Suceava). || 3°. P. ext. Afurisit are. ca şl „blestemat, proclet" şi sensul de „vrednic de afurişire", deci: „rău (la inimă), îndrăcit1*. Ciocoi de cei afurisiţi- alecsandri, t. 50. întinde mâna ta cea cfceapţă pestei mijlocul mieu,, să plesnească cercul ist afurisit, creangă, p. 98. Blestemă... pe- afurisita de ghicitoare, ispirescu, L. 55, L-am urît, C’a fost rău şi-afwrisit. hodoş, p. p. 281/,. ./SiSifeiitv'. ■ . •' *.*, •ajţ_s^bst. ,,1°. Commandant ou officiqftturc. 2°. Homniejgroşsier, buţor?. 1°. -j- (Aşm ată). .0 fiţer sau comandant turc. Eră fi un Capigi;b,aşa împărătesc,,anume Ahmet-agă, care mai nainte cu trebi yenişfă} la domn şi alţi bogaţfi] agi. r, grece aîju, ap. GCR. 1, 332, ,Chemat-au paşa iară pe Qioxbagii şi pe lniceri,şi pe toţi bătrânii Inicerilor şi pe^Inicerl-Agasi. ăcsinti uricarul, let. ii, î64/24, Imbrihorul că soseă Cu. mulţi Turci, agălari mari. poc,(a. 1730), ap. HEM-.479. Huşeiw-Agă,,ceţnw,rmă Agălar-Agă au fost, [eră]... om lacom, beldiman, Dicţionarul limbii române. 24. IV. 1907. "let. iii2, 404. Mai-eră..î şi alte mici agale, oameni vrednici şi,.aleşi.-idem-,. o.48. Vorbind cu o agă, credincios ăl lui'. diOnisie, c. 190. îţi bătuşi. joc de agaua turcească, -ce veneă spre, a te mazili, odobescu, i, 436/22. Către başi aşă eiceă; Hurcilor,.agatelor!,.Sultani şi Sultanelor!,bot. ap. GCR. ii, 303.4,. , , ; .... ] 2°. P. ext. în Bihor. „Om nepoliticos, grosolan". JAHRESBER. IV, 325. ;v [Agă e masculin, dar se construeşte cu articolul şi atributul în-genul femeniri, chiar şi teu. articolul femenin şi o apoziţie masculină. Afară de pluralele româneşti , agale şi agi, se găseşte şi cel luat din turceşte: agalari (agălari). I Cfr. agă.] . , ’ • ■ — Din turc. aga, „frate mai mare, domn, nobil", plur. agaler, în compoziţiuni agasi. ŞIO. ■. ' : Agă s. m. f „I. Officier ou commandant turc. II. Commandant d’infanterieroumaihe. Prifetdepolice. I. = agă. Aice în Iaşi au venit şl un agă de la Poartă. .N.. costin, ap. ŞIO. II. Turcii ’n casă. *ne-mereăj Maică-sa [a Ilincii] aşă grăeă: „Poftiţi,, agă, de şedeţi! bibicescu, p. p. 264. II. Târziu de tot, adecă tocmai supt Mihaiu- Viteazul, se mai adăugi în sfârşit un dregător militar, Aga.... Se pare că grija Agăi eră săpăsească persoana sfinţită a Voevodului. Im, urmă sarcina sa eră numai aceea de a păzi liniştea în oraşul:de reşedinţă, ajungând astfel un prefect de poliţie, iorga, C. i. ii, .151. Tocmit-au [Alexandru.cel Bun] şl boieriile mari în sfat... Aga, ispravnic pre dărăbani şipre ţârgpre laşi giudeţ. ureche, let. i,. 105/14. Aga mai întâiu s’a chiemat căpitan de vânători..., pre urmă s’a aşezat dregătoriu de poliţie, uricariul, iv, 220/29. După vel Comis [veneă în rang],... vel Armaş, vtori'Logofăt, vel Uşer, vel Agă. însă până la ur.igorie Vodă, în domniea a doua, Aga purta baltag..., iar atuncea Grigorie Vodă cu .testament, care s’au cetit în Spătărie rănduealâ Agăi, au suit Agiea după v.el Comis, .dânduri Domnul cu mâna lui serhiţ^să poarte topus, adecă buzdugan, şi de atuncea s’au numit şl vel Agă,, gheorgachi logofătul, let. jii, 292!. Na, scrie tu deasupra... ordinul..', de.exilai dă hârtia în mâna agăi. alecsandri,^: 1413.-;|! în întâia jumătate, a s. XIX,i s’a dat ca ajutor nn>rlViţ-Agă“ („vice-agă"). Carâta-i la scară cu 6 slujitori călări şi cu, Viţ-Aga. idem, t. 1381. || „Poliţăiu". Şade în poliţie, pititrdupă spatele aghii. jipescu, ap.-ŞIO ii. [Ge’n.-dat. agăi şi aghii.]. , — Acelaşi cuvânt ca cel precedent, românizat prin schimbarea accentului şi prin schimbări morfologice. - AOABAsir s. a.-f „Sorte d’etoffe prdcieuse orien-tale“.— Cuvânt literar rar. ,0 stofă scumpă orientală. ‘ Cfr.. sevaiu. Agambanii. DOC. (a. 1785), ap. ,HEM, 481, explicat deîepiscopul MeUiisedec • „aQanr bani, alminterea sey alu, o. materie albă, ţesută eu argint". Boccealâcuri de.stofă.cu aşternuturi.de aga-baniu. odobescu, i, 134/12. [Şi: agambani, agan-bani.\ ' .; — Din ,turc. agabâni, „stofă preţioasă din'care îşi fac Turcii turbanele". A(i,li)l’i vb. IVa f = îngădui. ŞicunoSdi,,Noei c’au îndărăptat. apă. de pre faţa. pământului şi mâi agă-dui încă 7 dzîle altele, .dosofteiu, ap. HEM. 490. (=n>ai aşteptând şi alte .7 zile. biblia: 1688 j,et il aţt.endit encore sept.auţres jours.“). Aciastia eâce Domnul;. agădairmă la.eiua sculării miale, de'mărr toqie. idem, ap.iHEM. 49.0.i(=în,găduîaş:t;eimăi.Bir BLIA 1688 .: „atten.dez-m.o.i,. dit.-PEternel;"). [Cu asimilare vocalică şi: agădăl.} : . .. . : —- Din îngădui (s. v.), cu prefixul,a în loc de'^w; - agăi.i: .adv. „Leniement, douCementj noHchalam* mertt.“ ^ Agale.şt&\totdeanna, tai legătură cu :ve®be care exprimă o mişcare, arătând că mişcarea aceasta 5 AGAM - 66 - AGEAMIU se face „încetinel, cătinel, domol“, dar exprimând în acelaşi timp şi un oarecare grad de nepăsare, de lipsă de grijă, nu însă şi o lipsă de interes, de scop (ca:. „în dorul lelii.“). Aşă mergeau agale, spunând fiecare ce-o tăia copwLdelavrancea, s. 266. Agale se coborau pe tăpşan, vlahuţă, n. 71. Şi, cântând, păşeşte-agale 0 copilă’n în urma lor. coşbuc, b. 165. | Adesea repetat: împlinindu-şi a noua poruncă... Ercule se întorceă agale-agale cu corăbiile, ispirescu, u. 53/18. — Din n.-grec. alia, adeseori &.fakC âfâXia, intrat în epoca Fanarioţilor şi devenit atât de popular, în cât spiritul limbii române îl desparte în prep. a + gale, după analogia lui a-lene, a-nevoie, etc. agăm,-Ă adj. (Zool., Bot.) „Agame“. — Lipsit de sexualitate. Celule denaturăagame. grecescu, fl. 10. — JT. din frăn. (= grec. afafj-o.;: â privativ şi „căsătorie"). agâmbă vb. I. „1°. Marcher sur Ies traces de qqn., suivre qqn. depres, attrapper qqn. 2°. Fouler aux piedsu. — Cuvânt dialectal. 1°. Agâmbă = a umblă tot în picior, a-i da de urmă: „De l-aş puteă a-gâmbâ pe cel ie mi-a furat oaia“. Agâmbat-ai pre X.P (Jiu), viciu, gl. A gărnbă = a apucă, a prinde, a ajunge, a pune măna. (Mold). şez. ii, 229/„. || 2°. „A călca", însă numai în înjurături. Agâmbă-te-ar să te agâmbe! (Beteag, Luciul superior), cum înjură Târnăvenii: „călcă-te-ar să te calce“. viciu, gl. [Şi: gărnbă.] — Dintr’un tip *(ag)gambare (= ad. -f- *gambare, din gamba, în înţelesul romanic de „picior"; cfr. fran. enjamber). , agâmbIlĂ s. f. (Med.) „EpiUpsie11.— în părţile năsăudene (Transilv.) : Agămbală=stropşală, nevoie, boală-rea. bugnariu, n. — Derivat din agâmbâ, prin suf. abstr. -eală (după labiale : -ala). Sensul original e : „călcătură" (s. v.) agâmrăt, -Ă adj. „Malheureux“. — Participiul lui agâmbâ (2°), devenit adjectiv. „Călcat de rele, ajuns de nenorociri,nenorocit".Măi Danciule, Agâm-batule, Ian taci... marian, sa. 264. AGĂNĂu s. a. „Danse paysanne tres vive“. \ Dans ţărănesc foarte vioiu, în felul „bătutei"; se joacă pe lângă Olt. La agănău jucătorii se mişcă foarte iute din picioare. Se bate în loc cu piciorul stâng de trei ori, mai mulţi băieţi împreună numărând cu o voce prelungită: una-două-trei! trei şi patru! trei! Apoi ocolesc. De aci iarăşi bat cu piciorul. Şi aşă înainte, până se sfârşeşte hora, după voinţă. Agămăul n’are cântec din gură. Cântă lăutarii din vioară. îl joacă numai bărbaţii. (Râjleţu-Vieroşu, districtul Olt), ap. HEM. 490. — Etimologia necunoscută. agapă s. f. „Agape11. — Ospăţ intim între prieteni. [S’a zis întâiu despre ospăţul laolaltă al creştinilor primitivi (ce-1 făceau în amintirea „cinei cei de taină") şi în care îşi dedeau sărutul păcii, în semn de iubire frăţească.] —N. din fran. (=grec. G-fânT-j, „iubire".) agareăbt s. m. „1°. Hagarien. 2°. Mâcrăant, pa-ien“. — Cuvânt învechit. 1°. Fsatele lu Idumeiu şi Is-mailţi, Moav şi Agareanii. psal. sch. 269/lsr ( : „Les tentes des Idumâens, des Ismafilites, des Moabites et des Hagariens."). Agarineni... s’au numit... după Agar, mumă-sa [lui Ismail], i. văcărescul, ist. 247. || 2°. JP. ext. „Păgân, necredincios", dar mai ales „mo-hamedan (turc şi tătar)". Astfel, în pasajul biblic corespunzător celui citat, găsim la arsenie din bise-ricani pe Agareanii cu scolia: Tătarii. Apoi: Să se scoată Ierusalimul ăe supt mâna Agareanilor. p. maior, IST. 226. Vânzând Agarenilor o ţară creştină. ispirescu, m. v. 39/,. [Şi: ţ Agarineăn.] — Din paleo -sl. Agareninu. agărestie s. f. f „Mecreance11.—Lege [religie] pă-gânească. Să feri de agarenie. dosofteiu, v. S. 221/2. —. Derivat din agarean, prin suf. abstr. -ie. AGARiciu s. m. (Bot.) „Agaric: Agaricus querci-nus“.—Agariciu = ciupercă de copaci, der Blâtter-schwamm. barcianu. — Corupţiune din lat. agaricus. agarinesc, -eâscA adj. f „Mecriant, impie,■ paien“. — „Necredincios, necreştin, păgânesc". Aga-rineăscă păgânătate. dosofteiu, v. S.- 221/s. I-au datu-i la carte agarineăscă. idem, V. s. 25/,. — Derivat din agarean, prin suf. adj. -esc. AGĂRiiÂc s. a. f „Bagage“.—„Calabalâc". Atunce şi agărlâcul lui Dumitraşco Beizadeă şi a Capi-chihaelelor acolo s’au prăpădit; num,ai ce au scăpat ei cu capetele, neculce, let. ii, 288. Lăsat-cm acolo carăle şi alt agarlăc ce au fost. mag. ist. ii, 227/23. Gătesc răăvane, carătă şi care pentru agăr-lâc. GHEORGACHI LOGOFĂTUL, let. iii, 289/,. Au trimis ăe ş-au râdicat agărlâcul şi s’au dus la Ţari-graă. mag. ist. iii, 26/20. Au tăbărât cu tot angar-lâcul, la Văcăreşti, dionisie, C. 207. [Şi: angarlâc.] — Din turc. agyrlyk, „bagage,- charge". agărni vb. 1. f „Couvrir“. — „A acoperi". Singurul exemplu : Agern = tego. anon. car. — Din sârb. granati, „a pune vârf", hasdeu, e. m. 492. agărnit, -ă adj. f „Couvert“. — Participiul lui agărnl, devenit adjectiv. „Acoperit". Singurul exemplu : Agernit— tectus. ANON. CAR. agărsîitcră s. f. t „Couverture“. — „Acopere-mânt“. Singurul exemplu : Agerniture = tectio, te-gumentum. anon. car. [Plur. -turi.] — Derivat din agărni, prin suf. abstr. -itură. agat s. a. ) AGATĂ S. f. J (Miner.) „Agate11. — Piatră preţioasă, varietate de cvarţ. Agatul, năsipul... sânt... acid silicic anhidru. poni, CH. 144/u. — N. din fran. (=lat. achates.) AGĂ'ţ vb. I. v. acăţâ. AGĂ vă s. f. (Bot.) „Agavd11. — O frumoasă plantă exotică. Cu toată prefacerea din timpurile istorice, e vrednic de notat însă, că [în România] nici o plantă mare nu s’a adăogat spre a schimbă caracterul peisajului (bunăoară ca în ţinutul ăimprejurul Me-diteranei, unde portocalii..., agavele.... şi alţi venetici, fac din Italia de azi o ţară ce ar fi greu de recunoscut chiar pentru contemporanii lui Ho-raţiu). mehedinţi, r. 16. — N. din fran. (= grec. &.-(ao-q, admirabil). ageamiu, -ie adj., subst. „Debutant, novice, inex-perimente, naif, masette.11 — „începător" şi prin urmare „fără experienţă, necunoscător, neiscusit, ne-dibaciu, neştiutor". Un agemiu... să dea poveţi n’are dar. pann, e. ii, 119. Mă aăuplecă să crez, că sărutarea nu e lucru rău; atunci eu, ca o ageamie, primiiu acest lucru, gorjan, h. i, 159. La vână-torie mă pricep cam tot atâta, precât se pricepea vestitul ageamiu, odobescu, iii, 9/,2. Muşteriul este cu atât mai exigent..., cu cât e mai puţin deprins la gustul lucrului. întrebaţi pe orice biet lipscan:... pe cea mai pretenţioasă aristocrată bătrână:., o împacă AGEAT - 67 — AGER mai uşor de cât pe o tânără mahalagioaică agiamie. CARAGIAle, N. F. 97. | Mai ales la joc (de cârti, etc.). La cărţi sânt blând..., mai cu seamă cu agem,ii, pentru că de la dînşii ies bune parale, ianov, ap. HEM. 446. | Contrariul noţiunii „giolar11 (în jocul cu „caprele, arşicele11). Cei mai giolari fac armeanul cât roata morii, cei mai ageamii îl fac mai mic. ISPIRESCU, ap. ŞIO, II. [Şi: agemdu, -ie.] — Din turc. ’ agami, „apprenti, novice, ignorant (mazette, inhabile au jeu)“. ageât s. a. „Deşir, envie, disposition (â faire qqch.)“. — în Muscel. Mi-eageăt (şi: ageă)=Mi-e aminte, mi-e tare dor să fac cevă, sânt dispus să... com. RĂ-dulescu-codin. | în Mold. Am agit să fac cevă = sânt dispus a face cevă. ap. HEM, 502. [Şi: ageă, agit.] — Etimologia necunoscută. agem s. m. f „1°. La Perse. 2°. Persan, oriental. 3°. Sorte d’Moffe orientale. 4°. Signe dans la notation de la musique religieuse orientale“.—1°.—2°. „Persia“, apoijp. ext. „Persan, oriental11. S’au hainit o seamă de Turci de la Agem şi s’au rădicat asupra împăratului Agemilor şi l-au biruit, muşte, let. iii, 75. | (Oul.) Agem-pilaf [„pilaf persan11]: o varietate [de pilaf] cu stafide. ŞIO. ii, 295. || 3°. Un fel de stofă persană. Poală de tratapod de lastră roşie agem,; ...de lastră vearde agem... DOC. (a. 1681, Cotroceni), ap. HEM. 495. || 4°. Agem=un semn în notele orientale bisericeşti, costinescu. (Se găseste la Cantemir, cfr. HEM. ii, Add. X.) — Din turc. agem, „strein, persan11. agemesc, -eâscâ adj. ţ „Persan, oriental11.— „Persan, oriental11. Despre ţara Perşilor. Şi au agiuns pănă aproape de Spăhaciu (Ispahan), scaunul ţărei hagimeşti. muşte, let. iii, 79. | Despre stofe orientale. Păreache de rucaviţe de saraser agemescu galben. doc. (1681, Cotroceni), ap. HEM. 495. | Despre muzică orientală. Să facă veselii cu naiuri şi cu cântice hagimeşti şi cu mulţi pelivani măscărici. NECULCE, let. II, 412. [Şi: agitnesc şi, prin apropiere de „hagiu11, hagimdsc.] — Derivat din agem, prin suf. adj. -esc. agendă s. f. invar. (Comerc.) „Agenda11. — Registru sau cărticică nescrisă ale cărei file sânt prevăzute cu indicarea zilelor din an, spre a se însemnă în ea ce este de făcut la anumite date. „Carte pentru însemnări11. — N. din fran. (=lat. agenda, „cele ce trebue făcute11, neutrul pl. al lui agendus.) agende s. f. plur. tant. „Affaires, travaux11. — Lucrările pe care trebue să le împlinească un funcţionar sau un oficiu. Termin întrebuinţat azi mai mult în Transilv. şi Bucov. [f Şi: ageanzi. uricariul, i, 8/10 şi, cu asimilare, agiange. idem, i, 396/12.] — N. din’ lat. agenda (neutrul plur. al lui agendus), „lucruri de împlinit, de făcut11. agent, -ă subst. „Agent11. I. (Fisic.) Puterea cate produce o acţiune. Agenţi (naturali) = puterile naturii (mai ales când e vorba de schimbările scoarţei pământului). Feluritele roci, ce alcătuesc pământul, fiind deosebit de rezistente faţă de agenţii ce sculptează scoarţa pământească, urmează că moşia Broşteni este una din cele mai înzestrate în privuiţa pitorescului măreţ şi atrăgător. popovici-icirileanu, b. 26—27. II. Cel care are însărcinarea de a lucră pentru cineva. 1°. Pentru interese particulare. Agentul unei societăţi secrete. \ Agent provocator: cel plătit spre a ispiti la turburări. | Spec. (Comerc.) Agent = reprezentant, mijlocitor. Agentul de regulă este stabil într’un oraş. El poate şl voiaja, pentru a mijloci afaceri = agent voiajor. I. panţu, c. C. 288. [în Transilv., cu pronunţare germană: aghint,] || 2°. Pentru interese publice. Agent de poliţie. Agent secret= emisar, detectiv. Agenţi pretutindeni, zbiri pretutindeni! c. NEGRUZZI, iii, 405. II Agent de schimb = oficiant public instituit pentru a negocia valorile de bursă. Negoţiarea valorilor de stat se face prin intermediul agenţilor de schimb, climescu, a. 283. || Agent diplomatic=trimisul guvernului unei ţări care n’are deplina suveranitate, sau reprezentantul unui stat suveran pe lângă guvernul unui stat numai autonom. Fiind obiceiu de a aveă Domnul ţării agent la Varşovia... uricariul, I, 154/„. — N. din fran. (= lat. agens, -entis, part. vb. agere). agenţIe s. f. „Agence11. — I. Administraţie condusă de unul sau mai mulţi agenţi. 1». Pentru interese private. Agenţie teatrală. Agenţie matrimonială. | Absol. „Agenţie telegrafică.". Agenţia română. | (Comerc.) „Sucursală, reprezentanţă”. Agenţia Băncii naţionale. Agenţia unei case de export. || 2°. Reprezentanţa condusă de un agent diplomatic. Cesaro-cră-iasca Agenţie, prin nota ce au dat la acest departament... uricariul, xi, 314. Cu asemine măsuri am supără pe aghenţia nemţească, alecsandri, t. 1393. || II. Sediul unor astfel de administraţii. A ars la agenţie. [Şi: f aghenţie.] — N. din ital. agenzia. agentură s. f. = agenţie. — N. din germ. Agentul*. Ager, -ă adj., adv. „I. 1°. Agile, prompt, alerte, vif, ingambe. Vivement, avec agilite. 2°. Irascible, nerveux. 3°. Habile, avis4, adroit. II. 1°. IntelUgent, perspicace, sagace. 2°. Penetrant, pergant, aiguisi11. I. în sens propriu, ager e sinonim cu „sprinten11, adecă capabil de mişcări repezi şi potrivite. Se întrebuinţează mai ales ca atribut al animalelor, dar şl al oamenilor şi al unor obiecte închipuite ca însufleţite. 1°. „Sprinten, iute la mişcări11. Neftalim, cerb ager. palia (a. 1582), ap. GCR. i, 36/23 (: „Nephthali est une biche lâchâe11). Un cârd de vulturi ageri, alecsandri, p. ii, 6. în deosebi, despre cai. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate, alexandrescu, m. 30. Plimbă-mi-se... Ghiţă cu mândruţa lui... Pe doi ageri căluşei, încărcaţi cu gălbinei. teodorescu, p. p. 631. Negri, ageri armăsari, Cu cozi lungi şi coame rari. pop. ap. HEM. 497. | Eră ca un leu de agerii şi sireap. dosofteiu, v. s. 139/2. Doi arapi... ageri şi sprint teni ca nişte pardoşi. ispirescu, l. 107. | Merge spum,egând, de se pierde în alte ape, agerul părău. c. negruzzi, i, 196. || întrebuinţat ca adverb: Deodată calul se’ncordează!... Ager descalec... văcă-rescu, ap. HEM. 499. ^ Agerul-pământului e, în basmele populare, un monstru. Şi sfătuesc, cum să-l pedepsească, pentru ce să dea el drumul Agerului-păm,ântului, pe carele ei l-a fost închis in cărcătiţa aceea, ispirescu, l. 255. 2°. f La om iuţeala mişcărilor e de multe ori numai reflexul unei stări sufleteşti de mânie. De aici în texte vechi sensul de „mânios, înverşunat, necăjit11. Mai ageri sânt astăzi împotriva ta. dosofteiu, v. s. 95. Turcul cu vreme dă, cu vreme ia... Blând, când este vreme de blândeţe, sumeţ şi ager, cânău-i vrems de sumeţie. Creştinului niciodată cuvântul nu ţine. m. costin, let. i, 228/30. Făcân-du-mămai ager şi mai dârz. mineiul (1776), 186 2/2- 3°. Prin prep. „la“, mai rar prin „de11 şi „cu11, se arată în ce stă agerimea cuivâ Adună pasările cele mai agere la zbor şi cu ele... veneă. ispirescu, l. 75. E la războiu iute şi ager cu spata. dosofteiu, ap. HEM. 498. Strânse el ostaşi mulţime, Tot voinici de călărime, Şi ageri cu măiestrie La arc şi vânătorie. teodorescu, p. p. HO. Fiul împăratului eră mai ager de mână. ispirescu, l. 370. Ţăranii săcui, mai ageri la picior..., se urcă mai cu înlesnire, bălcescu, m. v. 386. | P. ext. se poate AGEREŞTE — 68 — AGHIASMA zice şi „mână., ochiu, picior ager“ etc., în loc de „ager la mână, la ochiu, la picior" etc. Inima voioasă, picioare ageri, zânne, p. ii, 199. Sub adâncul frunziş al codrului stă pitit vânătorul, cu ochiul ţintit la pradă, cu braţul ager la trăgaciu. odobescu, iii, 35. II. 1°. în mod figurat se spune, despre oamenii cu inteligenţă pătrunzătoare, că sânt „ageri la minte“. Atunci împăratul, mândru că i-a trimis D-zeu aşă ginere ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăţiei. ispirescu, l. 252. | De aici, prin lăsarea afară a; complinirii „la minte", acest sens îl ia şl „ager" singur. Copilul eră... focirte ager şi isteţ, sbiera, p. 115/28. Agerul şi recele B. maiorescu, CR. ii, 338. S’a făgăduit c'a trimite ager viclean [aceeaşi persoană e numită cevă mai jos „sol"] la casa lui Myron. dosofteiu, v. s. 36/16. Ager l’a sa treabă, Taie, până nu mai poate! pann, p. v. i, 92. | P. ext. se poate zice şi „minte, simţire ageră", în loc de „ager la minte, la simţire". Dacă... cur fi avut o simţire mai ageră... konaki, p. 268. 2°. P. ext. se aplică atributul ager şl la lucruri neînsufleţite, cu sensul de „viu, pătrunzător". Florile cele mai înfricoşate şi cu miros mai ager şi mai pătrunzător. gorjan, h. i, 86. Cu glas ager poruncea. RETEGANUL, TR. 36/s, 40/30. | Când e vorba de o armă, sensul lui ager e: „pătrunzător, ascuţit foarte fin, îndemânatec". 0 sabie foarte ageră şi tăioasă, gorjan, ii. I, 86. Briciul prea ager se ştirbă, zanne, p. iii, 31. Toate [dobitoacele erau] cu gurile căscate, toate cu dinţii ageri şi cu ghiare ascuţite, reteganul, p. iii, 30/s5.’[Dial.: ăjer. popovici, R. D. 164.] '—- Din lat. agilîs, devenit mai întâiu *agere, apoi, prin schimbare de declinare, ager. agereşte adv. „ Vivement, avec agiliU“. — Cuvânt rar, cu sensul adverbului „ager". Agereşte — cu grabă, cu strădanie, cu minte bună; agiliter, prope-rato, solerter, versute. lex. bobb. — Derivat din ager, prin suf. adv. -eşte. ageri vb. lVa. „Bendre plus vif, plus prompt. Ai-guiser“.—„A face ager". Ne ascute mintea spre răutăţi, ne agereşte duhul spre desfrânase, mumuleanu, ap. GCR. II, 247/8. Mi s’a agerit ochiul, de când sânt vânător. — Derivat din ager. agerie s. f. f „ Vivacite“. — Abstractul adjectival al lui ager (derivat prin suf. -ie). Cuvânt nemaiuzitat astăzi. [Hameleon] cu atâta agerie slobosându-sţ... dinvârful muntelui,nu numai cu picioarele... alergă, ce fi cu aripile... zbură, cantemir, ist. 295. agerIme s. f. „1°. VivaciU, promptitude; adresse, hdbileU. 2°. Sagaciteu. — Abstractul adjectival al lui ager, derivat prin suf. -ime. 1°. Mai rar întrebuinţat pentru iuţeala mişcării. Agerimea cailor, marian, se. ii, 82. || 2°. Mai des pentru vivacitatea minţii. Smerenie, agerime şi duh pătrunzător, Aceste-s atribu-’turi ce trebue la curte. c. negruzzi, ii, 195/,,. întrecea pe amândoi fraţii săi• în agerim,ea minţii şi în puterea braţelor, sbiera, p. 99/,8. Ţara banului este acolo, unde ştii să-l prăseşti mai cu agerim,e. zanne, P. v, 67. Să zicem... „agerime“ în loc de „sagacitate“. MAIORESCU, CR. II, 257. AGESC, -eâscA adj. f „Dependant de ou apparte-nant â un agă“. — „Ce ţine de agă". Au poroncit cu câteva zile mai nainte, să fie toţi siimenii hăt-ptăneşti şi cei ageşti de căutare gata. N. costin, LET. II, 89. Vornicii de poartă, bulucbaşii curţii, bulucbaşii hătmăneşti şi ageşti stau pe rândueala lor. gheorgachi logofătul, let. iii, 298. — Derivat din agă, prin suf. adj. -esc., .•-JicrâST s. a. „19. Tout ce que l’eau charrie et d4-pose.au tournant de la riviere; alluvion, atterisse- ment. L’endroit ou la riviere fait un Coude et ăepose des objets charries. Lieu ă l’abri du vent. Morceau de bois, buche, tronc d’ărbre, charrie ou ăiposipar une riviere. 2°. Etranger, vagabond 1°. Agestru însemnează o rădicătură de pământ amestecat cu fel de fel de lemne şi pietri..., tot ce aduce oara o apă repede şi aşază într’un loc la cotitura unui râu. marian, o. i, 55. Ajestru = o gră-mădire de lemne, surcele, butuci, vreascuri, glod etc. aduse de ape, când li se umflă m,atca, şi grămădite la un loc. şez. ii, 22/b6. Agestru=mâlul adus de un râu; orice părăuţ care, din cauză de ploaie sau topire de zăpadă, creşte şi aduce nămol şi alte lucruri, mân-drescu, P. P. 239. Dar agestru ce-şi aduce ? Aduce-şi brazi încetinaţi, Cu moliţi alăturaţi, idem, 212/26. || Agiestu = lemn adus de gârlă, tăiat sau netăiat. Se zice bunăoară: a plouat la munte şi apa-i plină de agiesturi. Ţiganii strâng agîesturi, să aibă ăe foc. Alte exemple : „Fugi de-aicea, să nu-ţi ăau una cu agiestu iesta!“. (Năsăud-Sângiorgiu, Traiisilv.), ap. HEM. 501. Agest, plur. agesturi = locul la încărni-tura unei ape, unde se strâng (— se agestresc) fel ăe fel ăe obiecte aduse de apă. marian. | P. ext. Agest = loc scutit de vânt (cfr. agestâ). frâncu-candrea, m. 107. 2°. Fig. „Venetic", adecă om adus de soartă din alte locuri (precum aduce apa agestul). Tu eşti un agîestu, tu nu eşti de la noi! (Năsăud-Sângiorgiu, Transilv.), ap. HEM. 501. [Dial. şi: ajestru, agestru, agidstu. | Plur.-gest(r)e şi -gest(r)uri.] — Din lat. aggestum, (petrarum etc.), „îngrămă-ditură". în forma agestru s’a intercalat r, după analogia unor forme ca nost—nostru, fereastă—fereastră etc. iiasdeu, e. m. 501—502. agesta vb. Ia. „Protriger“. — Mulţam, că mi-ai agiestat pruncul — mulţumesc, că mi-ai scutit copilul. frâncu-candrea, r. 48. [Dial. şi: aglestă.] — Derivat din agest. (Cfr. agesti). ageşti vb. IVa. (Refl.) „1°. S’amonceler,s’entasser (au tournant d’une riviere). 2°. S’arreter, se fixer dans un lieu“.—1°. La încârniturauneiape... se strâng(=se agestresc) fel de fel ăe obiecte aduse ăe apă. marian. || 2°. Fig. Verbul agestri, -ire... înseamnă atâta cât a se opri, a se aşeză într’un loc. „ Cum, de s’a age-strit aceasta pe-aici ?“ = cum de-a ajuns şi s’a oprit aceasta pe-aici? marian, o. i, 55. Nu te-ar fiage-stit Dumnezeu! (Năsăud-Sângeorgiu, Transilv.), ap. HEM. 501. [Şi: agestri. | Cfr. agestâ.] — Derivat din agest(r)u. agestru s. a. v. agest. aghiasmă s. f. „Eau Mnite“. — „Apă sfinţită". Să-l împlânte [toiagul] în ghizdealele aghiîăzmei. dosofteiu, v. s. 129/,. Să toarne aghiasmă ăe la sfânta bogoiavlenie în cruciş, de trei ori. ioan din vinţi (a. 1689), ap. HEM. 502. Cum au trecut împăratul Petru Prutul dincoace, i-au urat Mitropolitul, blagosloviău-l cu cruce şi cu aghiazmă stropinău-l. N. costin, let. ii, 113. în minutul cână o atinse [flacăra], nenorocita fată tresări şi ceru aiazmă. odobescu, i, 21/,2. Să taie aghieazmă din vasul sau râul unde s’au sfinţit apa. 'sbiera, p. 318/9. | Aghiasmă mare = „aghiasma de la Bobotează". A-ghiasma mare nu se strică nici când, şi e lecuitoare şi tămăduitoare, marian, se. i, 209. || Prin ironie, aghiasmă rusească, sau numai aghiasmă se numeşte „rachiul". Se învârteşte lumea cu mine, de atâta aghiasmă rusească! creangă, a. 139. Vrei nu vrei, bea, Gligore, aghiasmă (aiasmă); adică „rachiu", zanne, p. vi, 470, 474. [Şl: aghiăsmă, şi, cu pronunţarea grecească: aiăsmă, aidsmă; în Banat şi : iasmă, ap. HEM. 502.] — Din medio-grec. dfiao^a, paleo-sl. agiazma. AGH1ASMATAR — 69 — AGILITATE aghiasmatar s. a. „1°. Benitier. 2°. Becueil de prikres qu’on Kt â l’aspersion avec de, l’eau benite. ] — 1°. Vasul în care se ţine „aghiasma". Această pea-tră.. mai mulţi secoli aservit de aghiasmatariu sobo-' rului mănăstirii, melchisedec, ap. HEM. 505. || 2°. în literatura noastră bisericească, începând cam, de pe la 1800, se chiamă de asemenea „aghiasmatariu11 o aduna/re de acela rugăciuni, pe lângă care se poate întrebuinţa stropirea cu aghiasmă. HEM. 505. [Dial. şi f şi: aghiasmatariu.] — Din grec. â^iaai>.a.za.pi. aghesmui vb. IVa. „1°. Asperger avec de l’eau benite. 2°. ffrapper. 3°. Se griser.“ — 1°. Trans. „A-ghesmuesc“ înseamnă: stropesc cw aghiasmă. A-lecsandri, t. 1753. || 2°. Trans. Ironic. A aghesmui [Mold.]—a bate. zanne, p. vi, 471. Măriuca: îl aghesmuesc cu astă... labă... —Harţă: Da pe mine, Măriucă, m’ai aghesmui? alecsandri, t. 260. || 3°. Befl. Ironic. A se aghiesmui, a se aiesmui — a se sfinţi, a se îmbătă. zanne, p. vi, 471, 474. [Şi: a-ghezmul, aiesmui, atezmui.] — Derivat din aghiasmă. AGHESMUÎRE s. /. „Aspersion avec de l’eau bănite*.— Infinitivul lui aghesmui, devenit abstract verbal. „Stropire cu aghiasmă". Rămăşiţa de aiasmă o păstrează pentru întrebuinţarea peste an la tot felul de boale şi mai cu seamă pentru friguri, precum şi pentru iesmuirea vaselor ce se spurcă. (Bogza, în Râmnicul-sărat), ap. HEM. 504. [Şi: îesmuire.] aghesmuit s. a. = aghesmnire. Participiul lui aghesmui, devenit abstract verbal. între obiceiele de la bobotează este şi luatul de la biserică a aiasmei, precum şl aiesmuitul vaselor. (Bogza, în Râmnicul-sărat), ap. HEM. 504. [Şi: aiesmuît.] aghesmuit, -A adj. 1°. „Asperge avec de l’eau benite; 2°. Grise, ă demi ivre“. — Part. lui aghesmui, devenit adjectiv. 1°. „Stropit cu aghiasmă". Eu să rămân curat..., cu aghiasmă aghesmuit, şez. ii, 96/20. || 2°.Ironic: „îmbătat". NetrezimcupopaBuligă Ciu-călău, din uliţa Buciutdenii, tăm,âiet şi aghesmuit gata des-dimineaţă, creangă, a. 93. [Şi: aghesmuit.] aghios s. a. „1°. L’invocation.liturgique: „saint, saint, saint“. 2°. Chanson monotone. 3°. Bonflement.“ 1°. (Teol.) f Cântarea liturgică „sfânt, sfânt, sfânt!" Să ne închinăm Tatălui... strigând: Aghios, Aghios., Aghios eşti Doamne! dosofteiu, ap. HEM. 507. Să se’nchine, să se roage Şi să-mi cânte aghioase, Aghios Isus Christoase! teodorescu, p. p. 43. S’a mai păstrat numai în: I-a cântat popa aghiosul=„i-a cântat vecînica pomenire, a dat ortul popii" : „il a lâche la rampe“. 0 să-i plângă urma, Că i-a cântat popa aghiosul, pann, p. V. III, 142. 2°. P. ext. Orice cântare monotonă şi trăgănată. Numai la plural şi în legătură, cu verbul „a trage". „Ei, măi băieţi, ia amu, trageţi la aghioase", sise un plăieş. creangă, a. 31. De veselie, trase nişte aghioase, c’un glas târît, de amuţi gălăgia şesătoa-rei. DELAVRANCEA, S. 46. 3°. Fig. Comparându-se sforăitul regulat al unui om adormit cu un cântec monoton, s’a născut expresia: a trage la aghioase = „a dormi adânc, a sforăi": „ronfier“. Dormi, ce-ţi mai pasă! Tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase: traiu, neneaco, cu banii babachii! caragiale, t. ii, 23/29. — Din grec. S-ftos, „sfânt". aghiotant s. m. (Armată). „Aide-de-camp. Ad-judant“. — Ofiţer sau sub-ofiţer, ataşat pe lângă persoana suveranului, a ministrului de răzbqiu sau a unui comandant. Au trimis... pe Gheneral adiu-tant, graf Duclas, la Cneazul Menjicul. n. costin, let. II, 70/8. Toate aceste trupe au drept căpetenie pe generalul baron Meyendorff, adiutant al împăratului Alexandru, odobescu, iii, 580/j. Sosind generalul Ganetski împreună cu adjutantul împăratului... maiorescu, d. ii, 107. [Şi: adiutănt, adjutant.] — N. din fran. (probabil subt influenţa rus. adu-jutantu). AGHIREŞ s. m. (Bot.) v. agriş. aghistin s. m. (Bot.) v. castan. aghiuţă s. m. sing. tant. „Esprit mălin, diab-lotin, lutin“. — Termen familiar şi glumeţ pentru „drac". Necuratului îi mai sic Rumânii...: naiba, aghiuţă... jipescu, o. 114. Strigoile... iau laptele cu ajutorul dracului, numit şl Aghiuţă. (Voîla, comit. Făgăraş), ap. HEM. 508. Nu-i putu scoate din mâna lui cu viaţă nici Aghiuţă, ispirescu, u. 65. ^ l-a luat Aghiuţă = 1. „a păţit-o rău“ : „il a ite ichaude, il lui en a cuit.“. 2. „a murit" : „il a lâche la rampe“. zanne, p. vi, 473. | L-a furat Aghiuţă=„a adormit" (cfr. aghios): „il s’est endormiCum bău, îl şl fură Aghiuţă. Căzu într’o amorţeală, sorcu moartea, ispirescu, l. 106. — Derivat prin suf. dim. -uţ, din grec. „sfânt". agiăg s. a. „Argile, terre âpotier,glaise“.— „Lut.“ Agiâg, une-ori şl aghidg = argilă, vaida. Ajag — lut. viciu, gl. Diferinţa între agiag şi lut, în comitatul Mureş-Turda, eurmătoarea: agiag se numeşte argila simplă sau un pământ argilos, iar lut: argila amestecată cu alte elemente şi frământată bine, pentru a putea lipi sau murul cu ea. mÂndrescu, u. Dragul mieu tată de treabă, Te vei face ţernă neagră..., Căci te duci agiagului Şi ne laşi amarului, marian, î. 330. [Şi: aghidg, ajăg. | Plur. -giaguri.] — Din ung. agyag, „lut". AGiAiiÂC s. a. hagialâc. agie s. f. f „I —II. Fonction ou dignitd d’agă. III. Pr4fecture de police (de la Capitale)". 1°. Rangul de agă. (Jn boier, Costache Purice, ce fusese şl agă aice în Iaşi, care mai nainte cu câteva luni, până a nu-i veni mazilia, îl miluise Domnul său cu stărostia Focşenilor, după ce-l scoase din agie. E. kogălniceanu, let. iii, 217. Pre Ivaşco, fecior Banului Gheorghe, l-au mazilit din agie. mag. ist. i, 360. Cu hotărîrea d-tale, vechile al hagiei, sa. fie oprit. DOC. (a. 1799) ap. ŞIO. II. II0. Dignitate de agă, ca titlu de boierie. După ce s’au încuscrit cu Ghica Vornicul,pre feciorul lui l-au boierit cu agiea. m. costin, let. i, 337. Ausuitagia după vel Comis, gheorgachi logofătul, let. iii, 292/j4. III0. Prefectura poliţiei, poliţia însăşi. Steagul alifii purtând stegarul agesc i călăreţii cu praporde. doc. (a. 1784) ap. şio. ii. Un zapciu al agiei opreă carele ,să.nu se vâre până după trecerea alaiului, c. NE-GRUZZI, i, 29. Arhon sărdar,.. rădică toaţă agia în picioare, alecsandri, t. 410. | Ocolul agiei: partea centrală a oraşului Bucureşti de subt dependenţa lui vel-agă, în opoziţie cu mahalalele, ce se ţineau de marele-spătar. 6 bani apa sacaua în târg, în ocolul agiei, iar în ocolul spătăresc, la mahalale, 9 bani. doc. (a. 1793) ap. ŞIO, il. [Şi: hagie.] — Derivat din agă, prin suf. abstr. -ie. AGiiisevEÂscĂ adj. f = agesc. Cazacii agieşti pedestri, cu steagurile lor...; căpitanii agieştipede-stri, înarmaţi cu tacâm curat. DOC. (a. 1784), ap. ŞIO. ii. — Derivat din agie, prin suf. adj. -esc. ţAGiiiiTĂTE s. f.. „Agilite“. — însuşirea de a fi sprinten în mişcări. Iuţeală în mişcări unită cu îndemânare. „Agerime, îndemânare, uşurinţă". -— N. din fran. (=lat. agilitas, -atem). AG1MĂ — 70 — AGLUTINAT ieÎMĂ s. f. (Bot.) v. haşină. âgio s. a. (Pin., Comerc.) „Agio“. — Plusul sau adaosul ce se plăteşte la monedele de aur, cănd sânt schimbate cu argint sau cu hârtie... i. panţu, C. C. 288. [Pronunţat: a-gi-o, şi a-gîo. | Şi: dgiu. j Plur., rar: dgiuri. \ Cfr. disagio.] — N. din ital. aggio. agiotâ vb. Ia. (Comerc.) „Agioter“.— A speculă la bursă [cu valori şi mărfuri care au curs schim-băcios], i. panţu, c.’c. 288. [Pronunţat: a-gi-o-tă.] — N. din fran. agiotâgiu s. a. (Comerc.) „Agiotage“.— Speculare la bursă [asupra valorilor şi mărfurilor ce au curs schimbăcios]. i. panţu, c. C. 288. [Pronunţat: a-gi-o-td-giu. | Şi: agiotăj.\ — N. din fran. agit s. a. v. ageat. agită vb. I. „(S’)agiter“.—Trans. şi refl. „A (se) mişcă repede şi în toate părţile, a (se) turbură, a (se) •zgudui, a (şe) clătină14. Furtuna agită marea. \ Fig. „A (se) zbuciumă, a pune sau a fi în neastâmpăr41. Omul acesta se agită în deşert. \ „A preocupă, a frământă (mintea)41. Simţirile, care agită... inteligenţa, europeană, maiorescu, CR. ii, 292. | „A aţâţă". A agitat poporul. | Spec. A agită o chestiune = a o discută în public (prin scrieri, întruniri) mult şi în toate privinţele. Pretutindeni se agită acum chestiunea ţărănească. — N. din fran. (= lat. agitare, a mişcă). AGITÂBE s. f. „Agitation“. — Infinitivul lui agită, devenit abstract verbal. „Mişcare în toate părţile prelungită şi neregulată41. Agitarea valurilor. \ Fig. „Nelinişte, turburare, frământare sufletească14. Astfel, cuprins de ceamai mare agitare... I. negruzzi, iii,46. agitat,-A adj. „Agite" — Participiul lui agită, devenit adjectiv. „Cuprins de mişcări adânci şi ^repezi în toate părţile, turburat.11 Marea e foarte agitată. | Fig. Săndulachi îl luă de braţ şi îl duse înapoi spre casă, foarte agitat şi el de scena, la care fusese martor. I. negruzi, iii, 21. Arta se stabileşte ca un liman de adăpost, spre a redă inteligenţei agitate o linişte salutară, maiorescu, cr. i. 52. agitIţie s. f. ) AGITAŢIUNE S. f. / = agitare. Nu ştiu cât s’ar fi prelungit coşmarul acesta, dacă o agitaţie nervoasă nu mă deşteptă. c. negruzzi, i, 295. ' — N. din fran. (= lat. agitatio, -onem.) agitator, -toâre adj., subst. „Agitateur“. — „Turburător, aţâţător11. Eră agitator de idei, revoluţionar. maiorescu, d. ii, 123. | Agitatorii au fost prinşi. — N. după fran. (= lat. agitator.) ÂGIU s. a. (Pin., Comerc.) v. agio. AGÎu s. m. v. liagiu. aglîcA s.f. (Bot.) „Filipendule: Spiraea Filipen-dula = Filipendula hexapetala“.— Plantă erbacee din familia Bosaceelor... florile albe sau puţin rozee sânt odorante... reunite în panicule la vârful tul-pinei. [Creşte prin] păşuni uscate şi prin poienile din păduri, une-ori cultivată ca ornamentală, [în] Maiu-Iulie. [Se mai numeşte:] Aglici, Barba-caprei, Ferecă-albă, Ferice, Ferige-albe (Transilv.), Feri-gea, Ferigea-albă, Floarea soarelui-de-câmp, Oglice, Teişor. panţu, pl. Foaie (sau frunsă) verde de (sau trei) aglice (sau aglici)... teodorescu, p. p. 320; 331; 467. şez. IV. 142. 1. Aglicea [e] cu floarea albă. (Vi-işoara-Mărunţei, în Olt), ap. HEM. 515. Ogltcea are o floare albă şi miros plăcut; creşte până la 15 cm. (Filiaşi, în Dolj), ap. HEM. 515. Agrîcele... încă se sacrifică morţilor, marian, î.393. [Şi: agliciu s m., agliş s. m., poenar, cihac ; în Banat, agrice, iglice. man-GIUCA, ap. HEM. 507. aglice, oglice. | Cfr. a glie el.] — Din sârb. jaglika (jaglac), cu acelaşi sens. aglice s. f. (Bot.) v. aglică. agi.icei. s. m. (Bot.) „Primevere, coucou: Pri-mula officinalis“. — Mică plantă erbacee din fam. Primulaceelor... florile galbene, plăcut mirositoare... Creşte prin livezi, crânguri şi poieni; se cultivă adesea caplantăornamentală. Aprilie-Maiu. [Numităşi:] Ciuboţica-cucului. (Mold.),.. Oglice (Ban.), AngUciu, Ţâţa-Oii (Munt.) Ţâţa vacei (Munt.) panţu, pl. 62. Agricelele... se leagă laolaltă şi astfel se aruncă în apă curgătoare, mangiuca, ap. HEM. 519. Buruienile de leacuri [sânt]: ...aglicei. jipescu, 6. 74. [Şi: anclicel, anglicel (Transilv.) panţu, pl. 62, agriceă; toate mai ales la plural.] — Derivat din agliciu (aglică, agrice), prin suf. dim. -el. agliciu s. m. (Bot.) v. aglică. agliş s. m. (Bot.) v. aglică. aglomera vb. Ia. „(S’)agglomerer“. — „A (se) strânge, a (se) adună grămadă la un loc, a (se) îngrămădi, a (se) îmbulzi11. Trans. A aglomera dar satele în comune, pe cât se poate mai mari, este a uşură sarcinele comunale, i. ionescu, m. 101. | Refl. S’au aglomerat multe hârtii nerezolvate. — N. din fran. (= lat. agglomerare). aglomerare s. f. „Agglomeration“.— Infinitivul lui aglomera, devenit abstract verbal. „Grămădire la un loc, îngrămădire, îmbulzeală11. Eră o mare aglomerare de oameni. aglomerat s. a. (Min.) „Agglomerat11. — Bucăţi de minerale lipite la un loc prin ciment. — N. din fran. aglomerat, -A adj. „Agglomere“. — Participiul lui aglomeră, devenit adjectiv, Lucrări aglomerate. aglomeraţie s. f. 1 AGLOMERAŢIVNE S. f. J = aglomerare. Grămezi stelare, aglomeraţiuni stelare sau nebuloase, resolubile sau reductibile, cu-lianu, c. 55. — N. după fran. aglutina vb. Ia. „(S’)agglutiner“. — Trans. şi refl. „A (se) lipi strâns, a (se) împreună mai multe lucruri.44 I Spec. (Filol.) Despre unele limbi. A aglutina cuvinte. — N. din fran. (= lat. agglutinare). AGLITi.VĂ\T,-A adj. „Agglutinant.“ — Care împreună, care lipeşte strâns. Substanţe aglutinnante. | Spec. (Filol.) Limbi aglutinante: acelea, în care flexiunea e înlocuită prin vorbe alipite, cum sânt d. e. limbile ural-altaice. — N. din fran. AGLUTInAre s. f. „Agglutination“. — Infinitivul lui aglutina, devenit abstract verbal. Sânt limbi care-şi formează cuvintele prin aglutinare. aglutinat,-A adj. „Agglutine“. — Participiul lui aglutink, devenit adjectiv. Cuvinte aglutinate. AGNAT — 71 — AGONISIT agjvăt s. m. (Jur.) „Agnat“. — Rudă prin descendenţă în linie bărbătească dintr’un strămoş comun. — N. din lat. agnatns. agneţ s. a. (Bis.) „Hostie, agnus“. — Bucată de pâne scoasă din mijlocul prescurii la cuminecătură, simbolizând junghierea mielului lui Dumnezeu. Cutie de argint rătundă, poleita pre denlăuntru, dă treaba svăntului agneţ. MSS. (a. 1681), ap. HEM. 520'. Trupul se frânge bucăţi, când se importe svântul agneţ. varlaam, c. 45/s. Şi de se va tâmplă a prinde aceă spurcăciune, ca/rele au mâncaţii dumnezeescul agneţti, atunce să-lu îngroape în pământii, pravila (a. 1652), ap. GCR. i, 161/20. — Din paleo-sl. agnîci, (rus. agnecu), „miel“. agoaie s. f. „Femme d’un ag ă“ — Termen popular, cu o nuanţă de batjocură. „Nevasta unui agă“. Taci, muiere neruşinată... De mâni nu-i mai fi agoaie! alecsandri, iii, 1436. — Derivat din agă, prin suf. de moţiune -oaie. agoână s. f. f v. agonie. agoj> s. a. „Regie, ordre, organisation, mceurs, coutume, habitudes, institution, arrangenient “. — în părţile năsăudene. Agod — treabă, rânduială, rând, plan. [D. ex.] Tu nu eşti bun de păcurărit, pentru-că, spunându-ţi cea dreaptă, nu ştii agodul oilor. I-am luat agodul. bugnariu, n. [Şi: og6d. Com. Quintescu.] — Etimologia necunoscută. AGONiE s. f. „Agonie". — „Luptă cu moartea, tragere de moarte. Cel vecînic îl spijineă în agonia sa. marcovici, c. 48. Agonia lor cu jale a văzut-o a Oltului oştire, alexandrescu, m. 28. Nenorocitul Domn se svâlcoleă în spasmele agoniei. C. negruzzi, i, 165. Bătrâni cu barbe albe, călugări, juni, bărbaţi..., umplând văzduhul de-o vastă agonie. A-lecsandri, p. iii,324. E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voinţă, eminescu, n. 73. | Poet. Agonia unui vis frumos, vlahuţă, n. 92. [La cantemir, hr. 360/23 se găseşte mai întâi acest neologism, luat de-a dreptul din lat. biser. agona, acuzativul lui agon (=grec. âfwv, „luptă, chin“.): înfăşurată fiind.. în agoana morţii (în tragerea sufletului de moarte). Cfr. v.-fran. agoine.] — N. din fran. (= lat. bis. agonia). agoniseală s. f. „Acquisition par le. travail. Produit du travail, gain, profit, revenu, benefice“.— Abstractul verbal al lui agonisi (derivat prin suf. -eală). Mai rar exprimă acţiunea: Greerele în vremea agoniselei cântă, şi iarna cere să se împrumute. pann, P. v. I, 150. [ Mai des rezultatul acţiunii: „câştig prin muncă, economii, venit“. Le da [copiilor] toată agoniseala lui dintr’o zi. ispirescu, l. 174. Au ajuns fata babei acasă, fără nici o agoniseală. sbiera, p. 2U/15. Albinele..., care nu fac nimic, ci mănâncă agoniseala albinelor lucrătoare, se numesc trântori. (Lupşanu, în Ialomiţa), ap. HEM. 525. Veri den ce ar hi agoniseala aceii vămi, den toate să aibă a luare mănăstirea al treilea ban. DOC. (a. 1681, Cotroceni), ap. HEM. 525. [Dial. şi: agoni-sălă. | Plur. -seli şi -se/e.] agonisi vb. IVa trans. „I. 1°. Travailler (la terre), labourer. 2°. Se donner de la peine. II. Gagner la-borieusement, acquerir par le travail, obtenir avec peine; mettre de cote, economiser. III. Apporter, pro-duire, obtenir, causer“. I. f Exprimă o muncă, o încordare, mai ales trupească. 1°. „A munci, a lucră". Aşâ de rău au înfrânt pe Daci, cât n’au rămas nici carii să agonisască pământul, şincai, hr. i, 7/3. || 2°. Refl. „A se munci, a se trudi11. într’acesta chip agonisându-se şi ne- voindu-se sfântul, îl trimisă... la un loc. dosofteiu, v. s. 216. II. Pe lângă ideea .muncii trupeşti se mai adaogă ideea rezultatului acestei sforţări. „A dobândi, a obţinea, a câştigâ ceva cu greu, prin muncă11, în urma unei încordări, a unei activităţi personale, sau — întru cât obiectul ce se câştigă e de cele mai multe ori averea — chiar şi numai în urma unei privaţiuni, spre „a strânge, a purte la o parte, a face economii.11 Eu cu mult preţ agonisiîu această cetate. COD. vor. 46/t (=eu cu multă şumă am agonisiţii oraşul acesta. N. testament 1648; = eu cu multă cheltueală po-litiîa aceasta am câştigat. biblia1688.). Aceastea Domnului răsplătiţ(i)?... Nu acesta tată-tău te-au agonisita pre tine şi te-au făcut şi te-au zidit? .biblia (1688), ap. GCR. I, 281/29 (=nu acesta al tău tată avii-te şi feace-te şi zidi-te? coresi: „n’est-il pas ton p&re qui t’a acquis? il t’a fait, il t’a fa-şonne.“). Cela ce luase 5 talanţi, lucră cU nuşii şi agonisii alţi 5. varlaam, c. 297/2. Zadar se tru-deaşte de dzâ până’n seară, De-şi agoniseaşte s’aibă şi pre mâne; Strânsură ce strânge, nu ştii cui rămâne. dosofteiu, ap. HEM. 523. Nume de învăţat,., şi de la străini şi-au agonisit, cantemir, hr. H4/27. 0 babă săracă torcea în furcă, să-şi agonisească hrana şi comândul său. canta, let. iii, 182/28. „îi laşi tot lui ?“—„ Tot ce-am agonisit cu sudoarea mea". alecsandri, t. 1640. [Dacă] ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere...: Emi-nescurămâneâ acelaşi, maiorescu, CR. II, 293. Stau în drum şi mă gândesc, Ce s’apuc, ce să muncesc, Pânea să-mi agonisesc, alecsandri, p. p. 285. Ce hasnă că tot slujeşti Şi nimic n’agoniseşti, Făr’ slujeşti pe-o ţundră sură Şi pe-o pipă cu ciutură? iarnik-bârseanu, D. 409. [| Fig. Tot omul să nu sfe lenească, Pre Dumnezeu în suflet să agonisească. m. costin, ap. GCR. I, 206/4. Pre tine, folositoriu prea mare, toţi te-am agonisit, mineiul (1776), 173 */2. Ai agonisit prin sm.erenie ceale înalte, antim, p. 80. III. Trans. Ideea muncii se pierde cu totul şi în planul întâiu se iveşte ideea câştigului sau a venitului. De aici sensul de „a dobândi, a căpătă11 şi, când cel care agoniseşte nu mai e omul, înţelesul de „a aduce, a pricinui.11 Smerenia cea bună nu numai cicea dulceaţa şi treaba agoniseaşte, ci şi în ceata lume găteaşte şi agoniseaşte dulceaţa, coresi, ap. HEM. 524. Credinţa cea bună agoniseaşte mântur inţă sufletului, varlaam, c. 242. Iată ce agoniseşte zavistia, cum află vreme neprietenul de-şi isprăveşte, trebile lui... muşte, let. iii, 60. Badiul tot măcelăreşte..., Cu bănet să ’mbogăţeşte, Mulţi duşmani agoniseşte, teodorescu, p. p. 538. -— Din medio-grec. viaa), „a luptă11. (Cfr. lucră, câştigâ). agonisIe s. f. — agonisire. Cuvânt rar, format pentru rimă. Lasă-te de vitejie, Prînde-te de-ago-nisie. bibicescu, p. p. 290. — Derivat din agonisi, prin suf. abstr. -ie. agonisire s. f. „Action de gagner par le travail, d’acquerir. Acquisition, gain“. — Infinitivul lui agonisi, devenit abstract verbal. Nu numai pentru, agonisi/rea, ci şi pentru paza cinstei mă nevoesc. cantemir, ist. 33. Agonisirea, înavuţirea este lesne în judeţul Mehedinţi, i. ionescu, m. 196. Agonisirea la vreme înlătură lipsa şinevoia. zanne, p. v, 11. agonisIt s. a. „1°. Lâbourage. 2°. Revenuil. — Participiul lui agonisi, devenit abstract verbal. 1°. ţ „Lucrat, muncit11. Dându-le pământuri de agonisit... p. maior, ist. 14. || 2°. Agonisit=venit (Gorj). jahresber. vii, 82. AGONisiT,-Ă.adj. „Acquis, gagni (p4niblement)“ Participiul lui agonisi, devenit adjectiv. Dreptăţi agonisite cu multe şi mari vărsări de sângiuri. pis- AGONISITĂ — 72 — AGREGAT cupescu, o. 15. Cu îrnbe mâni împrăştii un bine-agonisit. c. negkuzzi, ii, 191 /9. [Contrariul: neago-nisit. Nişte păduri foarte mari şi neagonisite, şin-CAI, hr. i, 324/20.] agonisită s. f. „I. 1°. Action de gagner. 2°. Pro-duit du travail. 3°. Acquisition par le travail. II. 1°. Produit, revenu (de la terre). 2°. Ce qu’on gagne (avec peine)par le travail, pour subsister, pour vivre. 3°. Acquisition, gain. 4°. Appointements, benefice. 5°. Picule, ipargnes, economies, fortune. Participiul lui agonisi (substantivat în forma fe-menină), devenit abstract verbal. Azi înlocuit aproape cu totul prin „agoniseală" şi „agonisire14. I. Exprimă acţiunea. 1°. „Agonisire44. Moldoveni mulţi, şi feciori ăe boieri, se ducea la lefe, unii la Moscali, unii la Leşi... pentru agonisită, neculce, let. ii, 301/24. || 2°. „Muncă, lucru44. „Se ţinu cupăne dinagonisitamânulor.dosofteiu,v. s. 5 b. || 3°. „Procurarea unui lucru prin muncă*4. Spre agonisita lucrului deplin... fără sudori şi durori a fi nu poate. cantemir, hr. 86/28. II. Exprimă rezultatul acţiunii. 1°. „Folos, rod (din munca pământului)44. Arară şi săm,ănară şi făcură multă pâne şi agonisită domnu-său. varlaam, C. 302. Toată agonisita acestui pământ stupii sânt; şi cu aceştii îşi plătesc boierii şi mănăstirile birurile. muşte, leT. iii, 42. || 2°. Ceea ce câştigă cineva prin muncă, pentru ca să poată trăi. [S’au] aflat aice la noi în ţară lăcuitori prin cetăţi şi prin sate şi prin munţi, până unde or fi avut hromă şi agonisita vieţii sale. n. costin, let. i, 31 /25. || 3°. „Câştig44. Duca-.Vodă gândeă,că mare agonisită face casei sale cu Ucraina, idem, let. ii, 25/,. || 4°. „Leafă, simbrie44. Văzând Domnul... la pământeni... blane, care nu eră fieştecare harnic de agonisire după straiele ce purtă, sta... de găndeă, ce agonisită poate să le deie, ca să cuprindă cheltuiala lor. e. kogAlni-GEANU, let. iii, 262. Eu gândeam, că barem doi, trei ani să slujesc la voi, să am cu ce merge acasă la copilaşi: numai cu atâta agonisită, ce voiu şti eu face cu o sută de copii? reteganul, p. iv, 20/,. || 5°. „Economii, avere44. Agonisita voastră toată va rămânea lumiei. varlaam, C. 46. Făcură avearea şi agonisita lor în trei părţi, dosofteiu, v. s. 56 b. Toată agonisita ce au agonisit, biblia (1688), 35/a. Eră ţara plină de oameni şi cu hrană şi cu agoni-sităpună. neculce, let. ii, 218/, 3. Hargatul s’au dus după aceea cu agonisita în pace. sbiera, p. 243/20. Gospodarii se întorc [din America] după patru-cinci ani, aducăndu-şi agonisita, iorga, n. r. a. i, 199. agonişitor, -toâre adj., subst. „ Qui laboure, travaille, acquiert, gagne“. — Adjectivul verbal al lui agonisi (derivat prin suf. -itor). Adj. 0 albină ago-nisitowre. piscupescu, o. 132. || Subst. Pământul..., carele poate îndestulă ăe toate, pre lăcuitorii şi ago-nisitorii săi. p. maior, ist. 10. agoniza vb. Ia. „Agoniser11„Atrage de moarte, a se luptă cu moartea.44 Căpeţelul de lumină începu a agoniza, fumegând, eminescu, n. 45. — N. din fran. (=lat. bis. agonizare.) agrâeă s. f. „Agrafe11. — „Copcă (mai mare)44. Nişte frumoase agrafe de aur. odobescu, i, 420. — JV. din fran. AGrAi vb. IVa. „Adresser la parole ă qqn., abor-der qqn.“.—Numai în Transilv. „A vorbi cuiva, k începe vorba cu cineva44. Trans. Cel carele prinde, [albinele], le flueră şi le agrăeşte: puişorii mei, puişorii mei, aşezaţi-vă jos! (Huniedoara, în Transilv.), ap. HEM. 527. | Absol. Dar Ileana agrăeă: „Pe-a cui seamă mă duci?“. reteganul, p. iii, 21/al. — Din grăi, şi prefixul a-, după germ. „anreden, ansprechen". AGRĂMĂiţi vb. IV “. = îngrămădi. Numai în Banat. Zmeii agrămăăesc munţii şi bolovanii cei măi mari, care nu este în stare un sat să-i mişte ăin loc. (Frăget, în Banat), ap. HEM. 528. Iară dacă se măresc [merele], Oamenii le-agrămădesc. hodoş, p. p. 134/22. — Compus din a şi grămădi. agramat,-A adj. „Ignorant profond, inculte, ignare, illettre11.—„Lipsit cu totul de învăţătură.44 [Accentuat şi: agramăt.] — N. din grec. agrâr, -A adj. „Agraire11. — Cu privire la agru, la câmp, la populaţia rurală. Lege agrară. — N. după fran. (= lat. agrarius.) agrava vb. Ia. „Aggraver“. — 1°. (Jur.) Trans. şi refl. „A (se) îngreuna (fapta, vina), a (se) împovăra, a (se) mări44. Pedeapsa i s’a agravat. || 2°. (Med). „A (se) înrăutăţi44. Starea bolnavului s’a agravat. — N. din fran. (= lat. aggravare.) agravânt, -A aăj. (Jur.) „Aggravant“. — „ln-greunător, împovărător44. Contrariul noţiunii „atenuant44. Circumstanţe agravante. — N. din fran. agreâ vb. Ia. „Agreer11.—„A primi cu plăcere, a se învoi bucuros (la cevă)44. Guvernul agrează această propunere. [Pronunţat: a-gre-ă.] — N. din fran. agreâbix, -A aăj. „Agreable11. — „Care produce plăcere (cuiva)44. Clima unei ţări expuse spre E(st) este agreabilă. CRĂINICEANU, ig. Ampetrecut o seară agreabilă. | (Substantivat). Agreabilul se poate împăca cu utilul. [Pronunţat: a-gre-d-bil.] — N. după fran. AGREARE s. f. „Action d'agreer qqn. ou qqch.“ — Infinitivul lui agrea, devenit abstract verbal. [Pronunţat: a-gre-d-re.] agreat, -A adj. „Agree“. — Participiul lui agreâ, devenit adjectiv. E o persoană foarte agreată la Curtea regală. [Pronunţat: a-gre-ăt.] agrement s. a. „Agrement11. — „Plăcere, distracţie44. Pictura, muzica, dansul sânt arte de agrement. — N. din fran. agregA vb. I. (Şt. nat., Filos.) „Agreger11. — „A alipi, a uni într’un tot (molecule, părţi materiale, corpuri, indivizi)44. — N. din fran. (=Iat. aggregare). AGREGARE s. f. „Agregation11. —Infinitivul lui agregă, devenit abstract verbal. Agregarea şi dezagregarea moleculelor, a corpurilor. agregât s. a. „Agregat11. — Un tot, rezultat din unirea strânsă a mai multor părţi sau elemente. | Spec. (Petrogr.) Asociare de corpuri cristaline unite între sine prin simplă juxtapunere, fără ciment, realizată mai ales în rocele granitoide (granit, diorit, etc.). — N. din fran. agregât,-A adj., subst. „ Agrege11.—Participiul Iui agregâ, devenit adjectiv, substantivat în parte. 1°. Alipit, unit strâns cu (la) altceva. (Fisic.) Molecule agregate prin cohesiune. | (Bot.) „Care se naşte din acelaşi punct44 (se spune de organe sau indivizi foarte apropiaţi unii de alţii, dar totuşi distincţi şi' nelijjiţi între sine). Două achemii agregate, grecescu, fl. 14. || 2°. Subst- (După fran.) Agregat (la Universitate) = profesor universitar care, în noua organizaţie a uni- 4GREGAŢ1E - 73 — AGUD versităţilor româneşti, corespunde aproximativ „profesorului extraordinar11 de la universităţile germane.. AGREei'lIE S. f. \ AGREGAŢIUNE S. f. j — agregare. (Chim.). Puterea care atrage... moleculele unui corp se numeşte putere de agregaţiune, sau coheziune. poni, cii. 10/12. || Spec. Primire în corpul profesoral al unei universităţi, cu gradul de agregat. Examen de agregaţie. | Titlul, gradul şi funcţiunea de „agregat11 la universitate. Agregaţia e aproape egală, cu profesura. — N. din fran. (=lat. aggregatio, -onem.) agresiune s. f. „Agression11. — „Atac (personal) neprovocat11. — N. după fran. (=lat. aggressio, -onem.) agresiv, -Ă adj. „Agressif11. — Care atacă, care începe gâlceavă, care caută ceartă. Cred că eră mai bine, dacă raportul... nu se expuneă prin cuvintele sale agresive, maiorescu, d. ii, 148. îmi place a reprezenta, pe femeia agresivă, eminescu, n. 103. — N. după fran. agresor s. m. „Agresseur11.—Cel ce săvârşeşte o agresiune. „Începătorul atacului, bătăii, certei.11 — N. după fran. (=lat. aggressor.) agreş s. m. (Bot.) v. agriş. agrîce s. f. (Bot.) v. aglică. agriceâ s. f. (Bot.) v. aglieel. agricol, -A adj. „Agricole“. — 1°. Care se îndeletniceşte cu lucrarea pământului, „plugar11. Stat de oameni agricoli, c. NEGRUZZI, I, 271. Popor agricol. || 2°. Privitor la cultura câmpului. Legi... agricole, uricariul, iv, 303/8. Bancă agricolă. Industrie agricolă. — N. din fran. (accentuat după lat. agricola). agricultor s. m. „Agriculteur“.—Persoană care se îndeletniceşte cu lucrarea pământului, cu plugăria. „Plugar11. — N. după fran. (lat. agricultor). agricultură s. f. „Agriculture11.—„Cultivare a pământului, plugărie.11 Prin relaţiile lor cu barbarii ei introduseră... cele d’intâiu cunoştinţe de agricultură. bălcescu, m. v. 7/9. El vorbi cu boierul agricultură şi politică, c. negruzzi, i,- 111. | [In România] aproape pretutindeni, de la păstoria şi lemnăria muntenilor treci la agricultura mică a dealurilor (vii, pruni, duzi), spre a te cobori la agricultura mare a şesului, mehedinţi, r. 11.[Plur. -turi.] — N. din lat. agricultura. agrij s. m. (Bot.) v. agriş. agrimensurâ s. f. „Arpentage“. — „Măsurare a pământului, a ţarinelor11. — N. din lat. agrimensura. Agriş s. m. (Bot.) 1°. Groseillier-ă maquereau: Bi-bes grossularia 2°. Verjus, raisin vert.—1». Arbust din fomiliaSaxifragaceelor-Bibesioideelor. ..bracteele ramurilor transformate în spini..., florile mici sântver-zui sau roşietice; ...fructele... verşi, galbene sau roşii, ...comestibile; necoapte sânt acide, astringente, coapte sânt dulci, răcoritoare şi laxative. [Creşte prin] locuri stâncoase în pădurile subalpine, adesea cultivat prin grădini [în] Aprilie-Maiu. [Se mai chiamă:] Agriş-săl-batic,... Besachie, Resachie-sălbatică, Strugurii-spi-noşi. panţu, pl., borbon. VAIDA. înghimposul agriş. mss. (a. 1773), ap. GCR. II, 98/3. Pe cel munte... Cu flori d’albe şi agreşi. Este-o punte de cireşi, marian, ap. HEM. 528. || Specie: Agriş-r.oşu = „dracilă11. (s. v.) [Accentuat şi: agriş. Şi: ăcriş, ’agreş'(Oltenia); agrij, panţu, pl; în părţile sălăgene şi: aghireş. vaida.] 2. în Ungaria. Agresh=Omphax. Uva cruda. anon. car. Agrişi—strugur necopt, aguridă: uva acerba, immatura... Per Herling, Agres, unreife Weinbeeren. LB. [Şi: agriş, agreş.\ — Din ung. egres. Agrişă s. f. „Groseille-â-maquereau.“—'Ermitul agrişului. [Se mai numeşte:] Borboană... (Transilv.), Burboană... Coacăză-sălbatică. panţu, pl. [Accentuat şl: agrişă. Şi: agreşă. în părţile sălăgene şi: aghireşd. vaida. | Scris şi pronunţat şi: -?e.] — Forma femenină a lui agriş. agronom s. m. „Agronome11.—Persoană care cunoaşte, învaţă pe alţii sau practică ştiinţa agriculturii. Un grădinar de frunte sau un agronom pot întrebuinţâ cunoştinţele dobândite din cărţile lui Decandolle. maiorescu, cr. ii, 132. — N. din fran. (=grec. &Ypovo|j.o<;). agronomic,-Ă adj. „Agronomique11. —Privitor la agronomie. Institut agronomic. — N. din fran. (păstrând accentul lui agronâm). agronomie s. f. „Agronomie'1.—Ştiinţa care învaţă regulele agriculturii. Elemente de agronomie. uricariul, vii, 236/13. — N. din fran. âgru s. a. „1°. Campagne, champ, gueret, jachere ; terrain, region. 2°. Couche superflcielle (d’un ter-rain)11. — Cuvântul agru, întrebuinţat destul de des de cei mai vechi scriitori bisericeşti, s’a păstrat încă pe alocurea în popor; în limba literară însă e neologism. 1°. „Ţarină, ogor, arătură, holdă, câmp; ţinut.11 Preţurile lucrătorilor celora ce au lucrat agrele voastre. cod. vor. 132/j. (=carii au săcerat ţinuturile voastre. N. testament 1648 ;=ce au săcerat ţarinile voastre, biblia 1688: .„qui messuerunt regiones vestras.11). Semănată agre şi răsădiră vii.' coresi, ps. 306. psal. sch. 362/,8 (=samănă holde şi sădesc vii. psalt. 1651; = sămănară ţarini şi răsădiră vii. DOSOFTEIU: „seminaverunt agros et plantaverunt vineas.11). Muşta/ri, ce luo omul şi semănă întru agrul lui. coresi, ap. GCR. i, 17 (=muştariu, carele-1 ia omul şi-l samănă’n agrul lui (scholia: holda). N. testament 1648: „semence de moutarde que quelqu’un a pris et semedans son champ.11). Economii,... încunjurând agrul, îl afumă cu râsă, spre a fi ferit de rele. marian, î. 383. |j Cestiunea agrului public... se agită pentru ultima oară la 122 înainte de Ch., de Sempronius Gracchus. maiorescu, cr. iii, 109. 2°. Alături cu „ogor11 şi „arătură11, se aude ici colo sicându-se şi „agru11; „agru11 mai însemnează încă pe la noi un „strat de-asupra11. (Visag, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 532. — Din lat. ager, agrnm. AoVi) s. m. (Bot.) = dud. Se sui într’un copdciu, ce se chiamă agud. varlaam, c. 380 (= se sui într’un smochin (scholia: alţii zic că-i mur). N. testament 1648: „il monta sur un sycomore11.). Am făcut şanţ prea aproape de agudu ăla din colţu grădinii. (Lupşeanu, în Ialomiţa), ap. HEM. 534. La noi arborul „morus“ se cheamă iagod; în alte locuri se sice „dud“, „frăgariu11, „mur11. (Maidan, în Ban.), ap. HEM. 534. Foaie verde lemn agud... şez. i, 166 b/6. Frunsă verde trei aguzi. sevastos, c. 28/2S. Foaie verde ş’un agut. şez. iv, 231 h/23. [Şl: iagâd, agut.] — Din sârb. jagoda, ;,fragă11 (cfr. paleo-sl. drevo jagodicie = frăgar. Se găsesc urme şi de forma mai veche paleo-sl. *agoda). hasdeu, e. m. 534—535. AGUDĂ — 74 — ahot£ agudâ s. f. — (luda. Fructul agudului. Frunză verde de (sau trei) agude. alecsandri, p. p. 257; şez. ii, 138 b/18, iii, 157/29. Frunză verde Vrei agute. sevas-tos, C. 118/14. în Rădăşani se mai cultivă... agute albe şi albăstrii, şez. v, 69/22. [Şi: îagodă (Mehedinţi, corn. Grecescu), agută.] — Forma femenină a lui agud. Aei'RA vb. I. „Predire11.—Cuvânt rar, întrebuinţat în Bihor: Agur=proorocesc a bine. [D. ex.] Badea mim mi-a agurat, Că voiu fi cu el in sat. rev. CRIT. iv, 336. — Din lat. *agurare (= augur are): v.-ital. a(g)u-rar, leccez auru, milanez ingurd, span. agorar, portg. agourar. (Cfr. ital. sciagurato, „nenorocit11, sard. -aura, engâdin avuoir, surselvic catar d’agur, „a observă11, v.-fran. eur, n.-fran. bon-heur, v.-prov. aur, span. agiiero. portg. agoiro.) aguridă s. f. (Bot.) „Raisin vert, verjus.“ ~ Fructul încă necopt al viţei-de-vie (Cfr. agriş 2°.). Părinţii au m,âncat aguridă şi dinţii ficiorilor s’au strepezit, biblia (1688), (: „patres comederunt uvam a cerb am, et dentes filiorum abstupuerunt.11), ap. HEM. 537. Aguridă = Agresh = Omphax, uva cruda. anon. car. Văzu struguri, unii copţi, alţii aguridă. ispirescu, L, 146 Când diareea e cu sânge... se mai recomandă... agurida pisată, şez. iv, 24/2B. 4^: S’a făcut agurida miere (se zice despre oameni) =' „s’a îmbunat (cineva), s’au schimbat lucrurile din rău în bine, s’au îndulcit raporturile de mai nainte“. Cu răbdare şi cu tăcere Se face agurida miere, pann, p. v. iii, 15. [Plur. -ride şi -rizi.\ — Din medio-grec. &Ţoopi8a, cu acelaşi sens (poate prin mijlocire bulgară: agurida). aguridâr s. m. (Bot.) = viţâ-sâlbatică. [Cfr. a-gurizar.] — Derivat din aguridă, prin suf. col. -ar. agitrijoără s. f. (Bot.) „Chevalier-d’onzeheures, Pourpier-fleuri: Portulaca grandiflora11. — Mică plantă erbacee suculentă din familia Portulaca-celor,... frunzele cărnoase... păroase..., florile mari, frumoase, galbene, albe, rosee sau roşii.... Originară din Brasilia şi Chile, se cultivă adesea ca plantă decorativă, mai cu seam,ă printre pietre. Iunie-Sep-tembrie. panţu, pl. —; Derivat din aguridă, prin suf. dim. -ioară. agurizăr s. m. (Bot.) = viţă-sălbatică. — Agu-rizar se chiam,ă un copăcel ce creşte prin păduri, agăţat de tulpinele şi crăcile altor arbori, asemă-nându-se cu viţa-de-vie şi rodind neşte struguri sălbateci. (Malu, în Teleorman), ap. HEM. 538. Acă-ţându-se cu mânile de un agurizar, să nu cază jos mai adaose... bârseanu, p. v. 194. [Cfr. agu-ridar.] — Derivat din agurizi (plur. de la aguridă), prin suf. col. -ar. agCist s. m. sing. tant. „Aout“. — „August11. A-gusţ=August, marian, se. i, 96; frâncu-candrea, M. 120. [Se aude şi: Gust (Buhalniţa, în Neamţ), ap. HEM. 539. AgoSt=Augustus. ANON. CAR. Agustru (Măneşti, în Prahova), jahresber. viii, 315. Cfr. gustar, agustos}. — Din lat. pop. agustus (= augustus) : alb. gust ital. agosto, engad. avuosl, fran. aout, v.-prov. agust span., portg. agosto (gotic agaustaus). agustos s. m. (Bot.) „Sorte de raisin11.—Agustos însemnează o varietate de struguri foarte timpurii, având peliţa bobiţei străvezie şi Subţire, încât se zăresc seminţele şi chiar vinişoarele. (Somova, în Do-brogea), ap. HEM. 540. Frunzuliţă agustosu, Mergi, puiule, sănătosu. POP. ap. HEM. 540. — Adjectiv substantivat, derivat din agust, prin suf. adj. -os (adecă: „strugure de August11). agut s. m. (Bot.) v. agud. ah interj., s. a. „I. Ah! Helas ! II. Soupir, gemis-sement. Souci, peine, chagrin. Deşir, souhait.11 I. Sunet reflex, exprimând o durere sau un regret. Ah! zicea cuprins de lacrimi, konaki, p. 83. Ah! Ferice cine nu iubeşte şi nu simte! c. negruzzi, i, 54. Tristă soartă! Lume deşartă! Viaţă ticăloasă! ah! ah! alecsandri, ap. HEM. 542. Ah! unde-i vremea ceea, când eu cercam un vad, Să ies la lumea largă! eminescu, p. 203. Ah! fecior de lele ce mi-ai fost! Ispirescu, L. .150. Ah, urâte, cum te-aş vinde! iarnik-bârseanu, d. 98. II. Exclamaţia ah, dar mai ales varianta aht, mai rar aft, se ia şi ca substantiv, însemnând „suspin, oftare11. Strecură printre dinţi... câte un ah! care-i umflă pieptul, delavrancea, s. 104. Să trăesc cu ahurile şi cu palpitaţiile d-tale? delavrancea, ap. DDRF. | Pe de-asupra casei mele trece-un stol de rândunele. Nu e stol de rândunele, Ci sânt ahturile mele. teodorescu, p. p. 305 b. Dacă văzuiu că nu vii, Puseiu dorul căpătâiu Şi cu ahturi mă’nvă-liiu. sevastos, C. 70/18. | Că de afturile mele Şi lui Dumnezeu i-i jele. marian, î. 527. || Oftarea este mai adesea expresia unei dureri; de aci sensul de „durere, suferinţă, jale, chin11. Moarte, ce nu mi-ai dat mie acel otrăvit pahar?... N’aş mai suferi în lume nici ah, nici chin, nici nevoi! konaki, p. 48. Muncesc cu mare ah, pân’ce pic la pat şi zac. şez. i, 111 b/22. | Părăiele..., ducând poale cm sine multe, multe patimi şi ahturi omeneşti să le înece în Dunărea m,ăreaţă. creangă, a. 125. Cântecelor melancolice poporul le zice: de alean, de jale, de aht. (Copou, în Iaşi), ap. HEM. 547. || Dar oftarea poate fi şi expresia unei dorinţe; de aci înţelesul de „dorinţă, poftă, dor.11 Având şi mai dinainte aht ca să-l prin-ză. MAG. IST. IV, 27/2. [Şi: aht, aft. | Plur. ahuri, ahturi şi ahte, afturi.] — Exclamaţia ah se găseşte aproape la toate popoarele. La noi şi la popoarele balcanice se găsesc şi variante cu f (cfr. o f!) şi ft. Astfel Albanezii întrebuinţează un substantiv ah cu sensul de „jale, necaz, supărare11, şi un substantiv aft, într’o frază ca: Kam aft m’ate = „am necaz pe el11, Neogrecii a'/ri, d. ex. tâ6f aXa ’zS.yy. ;j.ou =„mi-am vărsat necazul pe el11, iar Turcii, pe lângă âh, „soupir11, cunosc şi o formă âhk. G. MEYER, A. W. 3. AHÂ! interj, v. a! ahăi, ahAea pron. v. ăl. AHĂST, AUÂSTĂ pron. V. ăst. AHO! interj. „Holă! Ohe!“—Strigătul prin care se caută a se încetinâ sau a se opri mersul boilor înjugaţi la un car. Apoi îşi ia şi el carul şi porneşte tot la vale... „Aho! car nebun, aho! Când te-oiu încărcă zdravăn cu saci de la moară..., atunci să mergi aşă!“ creangă, P. 41. | Tot astfel în colinda „Plu-guşorul11: Aho! Aho! copii argaţi, Staţi puţin şi nu mânaţi! alecsandri, p. p. 387. Haho! haho! Plugul lui sfântu Vasile! pop. (Cârligi, în Neamţ), ap. HEM. 546. | P. ext. Exclamaţia prin care,căutăm a opri pe cineva. Atunci au sărit boierul drept în picioare şi... i-au zis: „Aho, aho! Destul, destul!11 sbiera, p. 146. [Şi: haho! In Transilv. ho! I Şi Yeneţianii strigă boilor ao!, „per fermare il corso de’buoi, e vuol dire: piano, piano, a beli’agio11 ap. HEM.] ahotă s. f. f „Ardeur, ferveur, passion11.—Cuvânt literar rar. In Mold. „Poftă, pasiune11. Mă dăteiu cu mare ahotă la [muzicăj. alecsandri, dacia lit. 272. AHOTNIC - 75 — AICI — Din rus. ohota (rostit ahota), „plăcere, poftă,, pasiune", cuvânt intrat în Mold. pe timpul ocupaţiei ruseşti. ahotnic,-Ă adj., subst. „Passionement amoureux (de)..., passionne (pour)..., avide (de)...“ — în Mold. „Doritor, lacom de cevâ“. Construit cu „de“, „după“ şi „pentru". Adj. „Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebue!“, zicea tata, văzând-o aşă de ahotnică pentru mine. creangă, a. 13. „Află, muiere ahotnică de lucru şi necinstitoare de sile sfinte, că eu sunt Sf. Vineri!“ şez. i, 61/13. Subst. Ahotnic = om foarte lacom la facerea unei trebi. idem, v, 25/,,. — Din rus. ohotnikii (rostit ahotnik), „ami de..." (şi „chasseur"), cuvânt intrat în Moldova pe timpul protectoratului rusesc, şi devenit popular. ahtiare s. f. „Soupir, souci, peine, amertume, chagrin“.—„Dor înfocat după ceva (ce nu poţi aveâ)“. Ai să-ţi vesi supuşii, pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. delavrancea, s. 87. [Şi: âhtiere.] — Infinitivul, devenit abstract verbal, al unui verb alitiâ, care pare a fi neîntrebuinţat, derivat din n.-grec. ă/ti = „aht". (Cfr. ah). ahtiat s. a. = alitiarc. Cu tot amarul şi ahtiatul de care era cuprinsă, ea sîmbi. delavrancea, s. 21. — Participiul, devenit substantiv, al unui verb ahtiă, ce pare a fi neîntrebuinţat, derivat din n.-grec. ă'/rt. = „aht". ahtiat, -Ă adj. „Ardent, brulant, aliere (de)".— Doritor, înfocat după cevă. Ahtiaţi vânători de zestre. vlahuţă, ap. DDRF. [Şi: ahtedt. com. Quintescu.] — Participiul, funcţionând ca adjectiv, alunui verb ahtiâ, ce pare a fi neîntrebuinţat, derivat din n.-grec. a'/Ti=„aht“. VHTIN Jl s. a. t \ AHTINA9IE S. /'. f / „Trăite de paix de la Porte avec Ies pays chre-tiens".— „Tractat de pace între Poartă şi puterile creştine, în special cu Busia". ŞIO. Să plătească vama după înaltele împărăteşti, dhtinamuri, (a. 1826), uricariul, xxii, 303. Ca să se urmeze după âhti-namelele vechi, uricariul, ii, 151/33. Actinamealele împărăteşti cetindu-s(e), iarăşi cu trimbiţile şi a da cu tunurile au început, greceanu (a. 1700), ap. GCR. I, 335/32. [Şi: actinameâ.] — Din turc. ’alid (= „engagement") -name (—„e-crit"), „capitulation, trăite de paix". ŞIO. aii interj, v. hai. aii interj. „Ah! Aie!"— Sunet reflex, care exprimă o durere mai mică, pricinuită mai cu seamă de aflarea unei ştiri neplăcute. „ Cum îl chiamă pe stăpânul tău?“. „Cuconu Ghiţă Coşcodan". „AH... prost tacâm!" alecsandri,t.736. Ai,’sâracamândramea... Inima mi-o aprindeă. iarnik-bârseanu, d. 244. Ai? interj. „Hein“?—Interjecţie întrebătoare familiară sau nepoliticoasă. Şi si, aşă cu Galiba/rdi, ai? caragiale, t. ij 83/,,. Şi hai omorât, ai? — Ca pe un puiu de găină, filimon, ap. TDGR. . aia vb. Ia. v. aii. aiân s. m. „Prepose local; notable". — Cuvânt învechit şi rar, cunoscut de popor numai în Dobrogea, aproape ieşit din uz şi acolo. „Funcţionar turcesc pus în fruntea administraţiei unei comune sau raieîe". Aia/nul Busciucului, vestitul Celebî-aga. e. vĂCĂ-rescul, IST. 281/13. | „Notabil". Iar aienii Chius-tengii Şi boierii Dobrogii, Cu el [Tudor] se impiz- muiă. pop. (Dobrogea), ap. HEM. 573. [Şi: haidn, aghidn, ap. ŞIO.] — Din turc. âyan, „idem". aiâr s. a.„Jauge, etalonnage. Fixation des prix des denrdes. Etalon, modele11.—Cuvânt rar şi aproape ieşit din uz. Verificarea oficială a greutăţilor şi a măsurilor, mai ales a cântarului. Pe tot anul... acel ce va aveă... acest venit al cantariului, să facă aiar cantorilor, uricariul, xix, 351. (a. 1776); iv, 201/6. | Fixarea preţului obiectelor de consumaţie (Cfr. cişniu). Pentru carne să scoateţi aiarul cel cuviincios..., să socotiţi câte cât se cuvine să vindeţi ocaua de carne de către m,ăcelari. doc. (a. 1791), ap. ŞIO. ii. || Fig. „Model". Aiar de patriotism, cârmă şi stea călăuzitoare, jipescu, ap. ŞIO. II. — Din turc. âyar, „exactitude d’une mesure ou d’un poids controle et conforme au patron". aiăsiuă s. f. v. aghiasmă. aici; adv. v. aici} aicea acfo.=aici, aci. 1°. Local. Nu numai acolo va să muncească, ce şi aicea munceaşte. omiliarul (a. 1642), ap. HEM. 55i. Aicsa=Hic. ANON. CAR. Peste trei săptămâni iarăşi ne putem întoarce aicea, drăghici, r. 6. Aicea stătură ei să se odihnească, i-SPIRESCU, L. 6. | Determinat mai de aproape. Aicea pre pământ, biblia (1688), 4 pr. 21. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu, eminescu, p. 201. Să m,ă laşi aicea ’n sat. iarnik-bârseanu, d. 252. | „Pe pământ." II întrebă: den doao să-şi iubească...: aicîa, du nesvârşit. moxa, 374/,,. | în legătură, cu prep. Mută cugetul tău deaiceaîn ceriu, varlaam, C. 371 /2. Pre cei ce sânt pricina răutăţii îi ştie cine sânt...; unii de aiciaşi alţii dintr’altă parte. antim, xxvi/)2. De aicea pân’la Blaj, Dorul mieu n’are sălaş. iarnik-bârseanu, D. 138. Ce caţi, m,ândră, pe aicea? iarnik-bârseanu, d. 52. || 2° Temporal, în legătură cu prep. f Până aicea... până... = „până atunci..., până când". Până aicea priimiîă sfântul..., până-i eră sufletul slab. dosofteiu, v. S. 36/2. — Pentru etimologie v. aci. aici adv. = aci. 1°. Local. Arată locul apropiat de vorbitor sau chiar locul vorbitorului, în opoziţie cu „acolo" sau „colea" : Aici râu, colea vălcică. barac, ap. GCR. ii, 173/34. Doamne, de-i hi fost aice... MSS (s. XVII), ap. GCR. i, 139/1S. Adă-mi aicehâr-tiile cele mici. drăghici, r. 18. Tot aici? coşbuc, f. 123. Să ştii, stăpâne, că aici sântem pe moşia unei Gheonoaie. ispirescu, l. 4. Şezi aici până despre siuă, că am să viu tot eu să te ieu. creangă, p. 97. Aici nu-i la Bucureşti, Să te fuduleşti, zanne, p. vi, 22. | Adesea aici e precizat mai de aproape. Eu aici, în ţară, n’am venit de voia mea. antim, p. XXIV/24. O, vitese neferice, Ai să pieri în câmp aice. alecsandri, p. ii, 13. Stăpâne, aşterne un ţol aici, în mijlocul ogrăsii. creangă, p. 68. Ca să mă îngroape, Aice pe-aproape, In strunga de oi. alecsandri, P. P. 2. | „Pe pământ", în opoziţie cu „în cer“ sau „în iad". Adică, dobândirea păcatului aici îaste vremealnică, iară munca lui în iad iaste veaş-nică. filotheiu. (a. 1700), ap. GCR. I, 339/32. || în legătură cu prepoziţia „de", arată o despărţire sau depărtare de locul vorbitorului. :Grigorie Vodă de aici din ţară nu s’au lăsat cu atâta, neculce, let. II, 427/29. Strigătele lor se aud de aici. C. ne-gruzzi, I, 154. Să mă laşi ferice... Zburând de aice. alecsandri, p. 23. Hai, ia-ţi porcul de aici şi ieşi afară! creangă, p. 83. Mai nainte ele aici este palatul. ispirescu, l. 6. De cine mi-e mie dor, De-aici e depărtişor. iarnik-bârseanu, d. 147. | De obiceiu „de aici până..." De aici până’n Braşeu, Nu-i voinic străin ca eu. idem, 149 (205, 206, 363, 194). întrebuinţat şi adjectival: Cu dragostea cestor lucruri AIDA — .76 - A1EPTA de aici, ca cu neşte lanţuri de fier legăndu-mă, rob mă aveă. năsturel (a. 1648), ap. GCR:’ i, 132/4. Ceştii ăe aice în scurtă vreme şi-au făcut pace. neculce, let. ii, 301/32. | în legătură ou prep. „pe“ se arată o apropieri nedefinită. Taci bădiţă, nu mai sice, Că noroc nu e pe-aice, C’a veni luna lui Maiu, De te-i creăe chiar în raiu. alecsandri, p. p. 24. A plecat... Cu 50 de voinici, Adunaţi toţi ăe pe-aici. alecsandri, P; ii, 82. Mă ăuc mândră de pe-aici. IARNIK-BÂRSEANU, D. 300 (212, 140). || Până aici! = „ajunge, destul!“ : „jusqu’ici, asses, il suffit!“ 2°. Temporal. Arată timpul prezent, în construcţia „aici..., aici“ = „acum..., acum“, „când..., când“: „tantot.... tantot44. Aici râde, aici plânge. DDRP. şi în legătură cu prepoziţia „de“. De aice începe un şir de ăomni rei. C. negruzzi, i, 274. Şi ăe-aici fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă. creangă, P. 221. Mai ales: de aici (aice) înainte. De aice înainte lipsesc filele la manuscriptul original. M. KOGĂLNICEANU, ap. LET. II, 460/36. — Pentru etimologie v. aci. Forma mai veche aice s’a păstrat mai ales în poezie, din pricina ritmului şi a rimei. AiikAMÂc s. m. v. haidamac. aidoma aăv. „1°. Ouvertement, manifestement, eviăemment. 2°. Veritdblement, en verite, en realite. Clairement, effectivement. 3°. Analogue, tout sem-blable, comme ăeux gouttes ă’eau, en toul pareil.u 1°. Sensul fundamental este „în văzul tuturor, în mod evident". Arată-te, să te vaăă avidomă. dosofteiu, v. s. 230/,. 2°. Ceea ce e în văzul tuturor se poate totdeodată controlâ de toţi: „aievea, într’adevăr, în realitate11. îi păreâ, că cumuşi i-ar vedeă aviăomă, cum, se nevoesc sfinţii mucenici, idem, v. s. 26. Nu. cred să mai fie cinevâ pe lume, care să poată povesti ca ea: tot ce ausim din gura ei, ni se pare că vedem aviăoma. vlahuţă, cl. iii. Peste noapte, aidoma ai să-ţi vezi ursitul, sevastos, n. 9/31. Dracul câte-o-ăată se arată cal, porc, ogar...; dar el agiuăum,a e în chipul omului. (Şipote), ap. HEM. 553. || „Tocmai, chiar“. Revoltanţii îşi daseră cuvânt să se îmbrace în costiume de irosi..., parcă-i văă avi-doma şi acum alergând, alecsandri, t. 1088. îţi venea să crezi, că-i agidoma mireasă, şez. iii, 184. Stafia... este umbra... unui om, care sice-se că nu mai trăeşte ăe la luarea umbrei ăecât 40 ăe sile, după care timp iese aghiăoma în locul unde i-au luat umbra. (Puieşti), ap. HEM. 553. [Să ia măsuri] ca copilul să nu poarte aidoma însemnat în acel loc obiectul ce... [mamele] au voit să aibă. marian, na. 17. 3°. Precum „chiar, tocmai“ nu afirmă numai existenţa unui lucru, ci şi asemănarea lui desăvârşită cu alt lucru, tot astfel şi aidoma poate aveă sensul: „la fel, asemenea (cu)“. La toţi slăvit, plăcut Ar fi ăst chip ceresc, Aidoma ca 'tine. I. VĂCĂRESCU, P. 228/18. Născu şi roaba un copil, aidoma ca al împărătesei. ispirescu, L. 381. || Acest sens al asemănării desăvârşite devine apoi cel preponderant, şi aidoma se poate întrebuinţa şi fără particula de comparare „ca“, cu sensul de „chiar aşa, întocmai, exact, la fel, leit“. Au poruncit... să potrivească slova sfântului Ioan, carii slova aviăoma potrivind... cantemir, hr. 151, Celalalt [catastih]..., iscălit şi adeverit aidoma, să-l poprească însuşi, caragea, l 58/s. Paluşu babii semănă agiduma cu a lui Manea. şez. IV, 202. | Construit cu dativul. Află că la Arăpoaica cutare se găseşte un petec ăe mătăsărie, aidoma ce-leia ce căută. ISPIRESCU, L. 399. Că muma juganilor Eră fruntea cailor, Scăparea haiducilor, Idoma nălucilor. teodorescu, p. p. 691. | Construit cu pro- numele posesiv. Buchetul E nemerit cu feţe vii, Aiăoma-ţi portretul. I. văcârescu, p. 407/3. [Şi: f aviăomă; în vechime şi în Mold. şi astăzi: aviăoma; şi: aghiăoma, agidoma, agiduma, agiu-ăuma; idoma.] — E paleo-sl. vidomu, „visibilis“, trecut în *vidom, la care s’a adăogat finalul adverbial -a: *viăoma. Acesta s’aprefâcut în idoma, în dialectele, care schimbă pe vi y i. Forma aceasta, la care s’a adăogat prepoziţia a (ca şi în a-ievea, a-tocma etc.), a devenit forma literară. Tot dialectală e şi trecerea lui vi în ghi şi gi, precum şi prefacerea lui o neaccentuat în w, care îşi poate asimila apoi şi vocala din silaba precedentă. aidvc s. m. v. haiduc. aienesc, -eâscAadj. „Quidepenăd'unaian“.— Cuvânt învechii. „De-al unui aian, fiind al unui aian“. De-i găsi oi aieneşti, Să le scrii împărăteşti, Beilicul să le cei, Din sece una să iei. pop. (Do-brogea), ap. HEM, 582. Mărfuri aeneşti, Aeneşti şi domneşti, marian, o. i, 266. — Derivat din aian, prin sufixul adj. -esc. aiept s. a. „Elan, essor“. — în Transilv. „Avânt“. Mă iei cu aieptul, Ţi-a pârăi pieptul; Mă iei cu de-acelea, Te-a ustură pielea, pop, (Transilv), ap. HEM. i. Add. Dareas... se sbate’n sădarnice-aiepturi. coşbuc, ;e. 94/0. Hercul... sare prin foc cu năvalnic aiept. idem, m. 154/38. [Plur. -iepturi.] — Substantiv postverbal din aieptâ2. aieptâ vb. 1. „io. AUecher, tenter, seduir. 2°. De-viner“. Cuvânt rar, citat numai de dicţionare. Trans. şi refl. 1°. A aieptă = a îndemnă la o plăcere, a amăgi, costinescu. A aieptă=aamăgi. pontbriant. Mă aieptu... — labor, inăucor... v&rleitet werden, sich verleiten lassen. LB. || 2°. [Aieptu] la cevă întrebare sau lucru ascuns, aăecă „gâcesc“=conjectura ad-sequor,... erraten, beinahe treffen. LB. — Din lat. allectare, „a amăgi, a ispiti41: ital. allettare, (cfr. fran. allecher). aieptâ vb. I. „1°. Lancer, projcter. 2°. (Refl.) S’e-lancer, prendre l’essor. Se redresser, se ăresser. Faire parade, se glorifier, se vanter. 3°. Redresser, ăresser, ajuster. Diriger, conăuire, mener. 4°. Montrer (le chemin â qqn.), inăiquer (qqch.), renvoyer (â qqch.)“. Cuvânt cunoscut aproape numai în Transilv., unde a suferit multe transformări de sens. 1°. Trans. „A aruncă, a repezi cu putere11, mai ales o armă. Aieptu —răpeă cevă cu năvală: jacto, cum impetu iacio... schleudern. LB. Aieptă=aruncă. frâncu-candrea, m. 97. Fierul, pe care-l aiept, O, fă-mi-l tu, Tibrule, tată! coşbuc, a. 195/36. 2°. Refl. „A-şi luâ avânt, a-şi pregăti trupul spre a se avântă11, mai ales despre cai. Numai ce s’a-iaptă calul galbin şi se’nalţă până la Dumneseu. reteganul, p. iii, 24/16. Ăcum se aiaptă odată calul şi ca fulgerul trece preste poartă, pop. (Transilv.), ap. HEM. I, Add. | Dar şi despre oameni: „a se îndreptă (la trup)11. Aiaptă-te, nuumblâ aşâplecat! (Sibiiu). | Fig. „A se făli14, adecă a umblă cu capul sus. Mă aieptu = mă fălesc, mă laud însu-mi: me jacto, ostento, glorior..., prahlen, sich riihmen. LB. 3°. Din „a se îndreptă44 s’a născut sensul trans. „a îndreptă44. Aiaptă-ţi pălăria, că-ţi stă într’o parte! (Sibiiu). Aiept=anpassen. barcianu. | P. ext. „A arătă calea dreaptă, a conduce44. Aieptu cevâ lucru bine sau rău, adecă „îndreptes“: rego, dirigo... lenken, leiten, regieren. LB. Aiept—lenken. molnar (a. 1788), ap, HEM. 584. Aiept=ftecto, dirigo. alexi (a. 1826). 4°. Trans. De la „a îndreptă pe cinevâ44 e numai -un pas până la „a-1 trimite, a-i arătă, a-i indică (drumul)44. (Avem deci aceeaşi trecere de sens ca în arăt, AIEPTARE — 7? — AIRE din lat. aă-recto, „îndrept".) Aiept=hiniveisen. BU-dai-deleanu, ap. HEM. 584. Aiept—andeuten. bar-CIANU. Ci, precum mai sus (§ 3.) aieptaiu, nu lesne se pleacă oamenii a-şi lăsă patria sa. P. maior, ist. 31. [AieŞpt, mai rar aiepUz.] — Din lat. ejectare, „a aruncă (afară)". , aieptăre s. f. „Projection, elancement. Bedres-sement. Ajustement. Indication, renvoi“.—Infinitivul lui aieptâ2, devenit abstract verbal. îl aruncă în gUra pajurei, care cu o aieptare. a şi fost afară [din lumea cealaltă], pop., ap. HEM. i, Add. aieptât s. a. = aieptare. Participiul lui aieptâ2, devenit abstract verbal. aieptât,- ă adj. „ Lanc4, projete. Mance, ăresse. Bedresse, ajuste. Birige, conduit, gouverne. Indi-que“. — Participiul lui aieptâ2, devenit adjectiv. „în dreptat“. De oare ce asupra unui lucru aşă frumos şi mie preaplăcut este aieptată voia ta,... mă învoesc. p. maior, ist. 262. aieptător, -TOÂRE adj. „ Qui lance, qui s’4-lance, se redresse, se dresse. Qui ajuste. Qui dirige, conduit, gouverne. Qui indique“. — Adjectivul verbal al lui aieptâ2, derivat prin suf. -ător. AIEVE \ 7 ... AIEVEA ) ’ ■?' tnVar' „I. 1°. Publiquement, ouvertement. 2°. Manifeste-ment, evidemment, clairem,ent. Exactement. 3°. Veri-tăblement, postivement, reellement, vraiment. II. 1°. Publique, ouvert. 2°. Evident, clair, manifeste. 3°. B4el, existant, vrai11. I. Adv. 1°. „în faţa tuturor, în public, pe faţă, făţiş", mai ales în opoziţie cu „pe ascuns, în taină, pe furiş, pe din dos “.Tatăl tău ce ein taină... vedeă-vain ascuns, da-va ţie aîave. coresi, apost. („praxiul"), ap. GCR. i, *8/4 (= şi tatăl tău va vedeă în furiş, da-va ţie aîave. CUV. D. BĂTR. ii, 120 (a. 1619)’: „et ton Pâre, qui te voit dans ton lieu secret, te recompensera publiquement."). Decheval... aîavîa asupra Bomanilor oaste să rădice nu îndrăznită. cantemir, hr. 82/17. Iulian nu omorîîa aievea pre creştini, ci pre ascuns, mineiul (1776), 52, 2/2. Biruind pre vrăjmaşi aîave i-ai ruşinat, idem, 27,2/,. Prinţul... şi pre ascuns şi a lave îi întindeă laţuri. şincai, hr. iii, 166/6. Pre unul ca acesta nu trebue să-l sprijinim... nici pre ascuns, nici aievea, idem, ii, 99/24. Ei nu-i veneă la socoteală să se arate lui aievea, ispirescu, l. 184. | în mod pleonastic: „a-ievea pe (sau „de, în") faţă". Şi nu vrea să le arăte de faţă aievea, pravila (a. 1652), ap. GCR. I, 163/S0. Deşi nu mai vorbea de rău aievea, în faţa împăratului, pe din ăosînsă... îşi dedeau coate, derâdeau. ispirescu, l. 37. 2°. Ceea ce se întâmplă în faţa tuturor e „la arătare, vederat, limpede, lămurit, evident, fără îndoială". Domnul aiavea vine. coresi, ps. 130 (= Dumnezeul aîave vire. PSAL. SCH. 154/,,; Dumnezeu vederat venl-va. dosofteiu; Domnul la arătare va veni. arsenie d. bisericani; Dumnezeu la alave va veni arătat. CORBEA : „deus manifeste veniet."). Lucrurile tale aîave arătară putearea ta. mss. (s. XVII1), ap. GCR. i, 67/36. Vechea scriptură tălmăcindu-o pre limba rumânească aîave a se ceti o ai făcut, biblia (1688), 7 pr. 59. Aiavea îaste, că marginile Dunării... fiind păzite... au trecut... cantemir, hr. 211/,2. Se cunoaşte aiavea, că este minciună. mss. (a. 1713), ap. GCR. ii, 8/13. Şi el încă aiavea s’au arătat a fi păgân, şincai, hr. i, 52/s. O şoaptă de sus Aievea mi-a spus. alecsandri, p. p. 188. Spre vânt a stupi şi piatra la deal a po-hârni, aievea lucru nebunesc este. zanne, p. ii, 748. | P. ext. f „Temeinic, bine". Eu... sânt Jidovin... învăţat a iave leagîa tătânească. cod. vor. 37/8 (= învăţat fiind pre amăruntul leageapărintească. biblia 1688: „Certes, je suis Juif,... ayant 6t6 exactement instruit dans la loi de nos pferes".). . 3°. Ceea ce e în vederea tuturor este „real, în realitate, de fapţ, adevărat, pozitiv", stă deci în opoziţie mai cu seamă cu „părelnic, în închipuire, în vis, mincinos" etc. Mai ales în acest sens, destul de rar în vechime, e întrebuinţat astăzi. Vreai zice cum că Perşii nu se târâ cu părere, ci aîavea. mss. (a. 1773), ap. GCR. II, - 91/ae. Chiar aieve te privesc, şi când tu nu eşti de faţă. konaki, p. 117. Şi în somn, şi aievea, tu eşti pururea de faţă în duhul... nostru, marcovici, d. 32. Ceea ce spune [un vânător] nu a fost şi nici se poate aievea întâmplă. odobescu, iii, 48/20. Amputeă trăi aievea în trecut. eminescu, N. 23. Oare ochii ei o mint, sau aievea-i, adevăru-i. idem, P. 103. Să se arcâe mai albă şi mai rumenă, de cum eră aievea, ispirescu, u. 21/,,. Aievea=într’adevăr; d.ex. a vorbit aievea, frâncu-candrea, r. 48. | în legătură cu prep. „în, întru, la". Se duse sfântul şi-i zise, nu în somn, ce la aiăve. varlaam, c. ii, 66/,. Mărturisi într’aîăve pre Hristos. dosofteiu, v. s. 63. Hotarele moşiei... şi cei ce le cunosc nu le ştiu spune după cum sânt in aievea. I. ionescu, p. 471. II. Adj. 1°. „Făţiş, public". Prinderea lui s’au poruncit de împăratul la pâra a îavea a Genera-riului şi ascunsă a Iezuiţilor, şincai, hr. iii, 205/24. || 2°. „Evident, lămurit, neîndoios". Ceale aiavea (— to. 'ţuvepu). biblia (1688), 148/2. Aiave şi de bunăvoierău-’tate. ţichindeal, f. 358. || 3°. „Real, existent, adevărat". Crezu şi el, că este lucru aievea, gorjan, h. i, 60. Atunci lumea cea gândită pentru noi aveă fiinţă Şi, din contra, cea aievea ne păreă cu neputinţă. eminescu, p. 232. Fusese vis, visul lui cel atât de aievea, idem, n. 71. [în vechime: aiăpea, aiăve.] — Din paleo-sl. jave, „aperte, manifeste, clare" (din javiti, „a se ivi, a se arătă"), la care s’a adă-ogat în mod pleonastic prepoziţia a (3°). aii vb. IVa. (Cui.) „Priparer ă l’ail“. — Cuvânt rar şi dialectal. Trans. „A pune aiu (usturoiu) în bucate", marian. Aiescu=allio condio... mit Knobel zubereiten. LB. [LB. mai dă şi forma aiă, vb. la, care se găseşte şi în anon. car. Ajjedz=allio condio.] ■— Derivat din ain. AIMINTERI adv. \ „ . AIMIIfTRE(I,EA) adv / V- altmlntei1- aîjvdi: adv. = aiure. întrebuinţat prin Banat, prin Ungaria şi prin părţile mărginaşe. Aindine=aire. LB. Airea... sau ainderea. diaconovici-loga, ap. HEM. 555. Aire, aiure, aindere=alibi, alexi (a. 1826), ap. .HEM. 555. Ainderea — altundeva, pompiliu, bih. Astăzi, mâne-s p’aicea, Mâne-alaltă p’ainderea; A-stăsi beau apă din Criş, Mâne-alaltă din Somiş. JAHRESBER. vi, 42. (Sălaşul Şimleului). în Sălagiu: aiinghere=altundeva, vaida. Eu cinaiu şi mai rămase; Ea’ncepu a mă mustră, C’am mâncat şi-alin-dereâ. (Brad.) viciu, GL. [Şi: aindine, aindere, ainderea, ainderea, aîin-ghere; în Brad şi Abrud şi: alindereă.] — Din lat. aliubi: v.-prov. alhondre, la,care s’au adăogăt finalele adverbiale -ne, -re, şi -a. (Cfr. al-ntinteri — aiminteri.) AiîiiNE s. m. (Bot.) v. arin. . . Aislş s. a. v. aniniş. aîntk adv. f v. înainte. -vAiOR s. m. (Bot.) v. alior. aire adv. v. aiurea. AIŞOARĂ - 78 - i AIURE aişoărA s. f. (Bot.)=usturoiţă. [Şi: aiuşodră.] — Derivat din aiu (=usturoiu), prin suf. dim. -şor (-uşor.). aişor s. m. (Bot.) == 1». usturoiţă. [Şi: aiuşâr.] 2°. = ghiocei. 3°. = crin-de-pădure. 4°. = dalac. — Derivat din aiu (=usturoiu), prin suf. dim. -şor (-Uşor). aist, aiâstâ pron. dem. v. aest. AISTAL.ÂI.T, aiastAeâltA pron. ăem. = cestă-lalt. Se rapoartă la acestalalt, ca „aista11 la „acesta“. Iaca!... Da aistalalt cine-i? Cuconu Găluşcă? alecsandri, t. 727. După ce o gustat din covrig..., o zis: „a tău îi tare..., aistalalt îi bun.“ şez. ii, 156/,3. [Se declină ca aista, la care se adaogă -lalt. | Accentuat şi: aistalalt.] AiT! interj. „C’est bien fait! C’en est fait!“ — Interjecţie care exprimă o părere de rău, o durere după cevă. De m’o vedeă şi pe mine, apoi ait! Atunci m’am dus! PANN, P. v. III, 61. [Pronunţat: ait. | Şi: ditî.] ait, -A adj. (Cui.) „1°. Prepare ă l’ail. 2°. Sorte de gelăe ă l’ail, viande ăla gelee11.— Participiul lui aii, devenit adjectiv şi, în parte, substantivat. Cuvânt rar, întrebuinţat prin Moldova, Bucov. şi Transilv. 1°. Adj. „Gătit cu aiu sau usturoiu, usturoiat“. marian. Aiitu=alliatus, allio conditus...,mit Knob-lauch zuhereitet. LB. Ai mâncat multe strujele: Trei aite, treiprăjite, Treisărate, trei cu lapte. pop. (Trans.) marian. || 2°. Subst. Se întrebuinţează numai la fe-menin, la plural. „Piftie, chiftie, reci, cotoroage, că-tărigi, răcituri, aituri". în ziua de Crăciun, dimineaţa, se dă de pom,ană morţilor... cotoroage (reci, aite, aituri, recituri). marian, î. 380. Aite —reci, recituri, aituri, cătărigi, piftii, rev. crit. iii, 85. Aiite = obsonium congelatum, vulgo: gelatina... die Sulse, Sulze, gesultzte Fuss. LB. ait^irA s. f. (Cui.) „ Gelee ă l'ail.“ —Cuvânt rar, întrebuinţat prin Moldova, Bucov. şi Transilv. Mai ales la plur. : aituri, dialectic şi haituri=râcituri; acest nume se dă tuturor substanţelor gelatinoase. ŞEZ. V, 25/10. Aituri=recituri,reci, cotoroage...,piftii. marian, NU. 499; SE. I, 261. Aituri—recituri, piftii. pompiliu, bih. ; vaida. Aitura-i prinsă bine, O poate bea orişicine, reteganul, tr. 179/24 ; marian, nu. 669. [Plur. -turi.] — Derivat din aii, prin suf. abstr. -itură, şi concretizat în urmă. aiu s. m. (Bot.) —1.) usturoiu, 2.) pur. Se întrebuinţează aproape numai în Transilv. şi Ungaria. Tocmai aşă au lucrat atunci craiul cu Polonii săi..., cum, fac acuma aceia care fură haşm.e, aiu şi ceapă, ca să poată posti postul Sâmpetrului. şincai, hr. iii, 142/so. Dacă la cel de întâiu şarpe... îi pui în gură un căţel de aiu..., veiputeă vedeă cu ochii pe strigoi. (Vestem, în Transilv.), ap. HEM. 598. Perindai tu, aiu mărunt, Că n’ai frunze să m’ascund, Nici umbră să mă umbresc, doine, 76/,„. || Specii (după panţu, pl.): Aiu-de-pădure v. „crin-de-pădure“ şi „leurdă". | Aiu-de-toamnă v. „usturoiu de toamnă'1. | Aiu-de-vară v. „usturoiu". | Aiu-săl-batic = „Ail-jaunâtre: Allium ochroleucum11, din familia Liliaceelor..., florile galbene sau palid-gal-bene..., creşte pe stânci şi păşuni în regiuni montane şi subalpine, în Iulie—August. — „Ail-potager: Allium oleraceum“ din aceeaşi familie..., flori albe-verzui şi roşietice..., creşte prin vii, grădini şi locuri aride în Iunie—Iulie. | Aiul-şarpelui (Transilv.), numit şl „prazul iepurelui, \>m:u .=nlîocam,bole: Allium scoro-ăoprasum11, din aceeaşi familie..., florile roşu-pur-puriu-închise..., creşte prin livezi, fânaţe, prin tufişuri şi pe marginea pădurilor, în Iunie-Iulie. în- trebuinţat la bucătărie, din care cauză se şi cultivă. [în Bănat se găseşte şi forma anu, născută prin analogie falsă, cfr. putriganu=putrigaiu. în Banat... ung sicriul pe din lăuntru cu un fel de unsoare pregătită... cu aniu (Nota: „aiu, usturoiu11). marian, î. 244.] [Pronunţat: ăiu.] — Din. lat. alium: alb. aj, ital. aglio, sard. azu, friulan aj, v.-prov. alh, fran. aii, catalan all, span. ajo, portg. alho. a-iuii: interj. „Interjection de joie11. — Strigăt de bucurie, cu care se încep adeseori chiuiturile la joc. Aiuiii, crucea mea, lele, Tu cu ochii ăe belele! iarnik-bârseânu, d. 40. aiura vb. Ia. „1°. Rever tout eveille, se laisser aller ă des reveries, rSvasser. 2°. Divaguer, battre la cam-pagne, extravaguer, delirer, radoter11. Sensul fundamental e „a fi cu gândurile aiurea, neconcentrate asupra unui punct". 1°. „A lăsâ gândurilor voie liberă, a visă cu ochii deschişi, a se pierde în reverii, în visări". Nu-i de ajuns să aiurezi, pentru ca să te poată numi lumea poet. \ Fig. Codrii negri aiurează, eminescu, p. 254. || 2°. „A depăşi cu gândul marginele raţiunii, a vorbi (într’)aiurea, a buigui". Vecine! ...îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obşteasca adunare la Agrigenta? c. negruzzi, i, 225. „Mamă! zău, că este tata11. — „Dar unde este, mă? Ce tot aiurezi tu?11 ispirescu, L. 217. Râdeă de dînsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, idem, 9. [Pronunţat: a-îu-ră. Cfr. aiuri.] — Derivat din aiure (cfr. „a fi cu gândul aiure, a vorbi (într’)aiure", cfr. şi lat. (mentem) alienare). aiurare s. f. „1°. Reverie. 2°. Divagation, delir e. 3°. Eclampsie11. — Infinitivul lui aiura, devenit abstract verbal. 1°. „Reverie, visare". Toţi au dreptul câte-odată Să se piardă’n aiurări, coşbuc, f. 129. || 2°. „Buigueală". Toate acestea, pentru ea erau vorbe goale, aiurări de om bolnav! vlahuţă, d. 319. || 3°. (Med.) „Fras“. Când cinevâ (cu deosebire pruncii mici) capătă aiurarea (frasul), se spintecă doi porumbi de vii... leon, med. 95. aiure adv. „Ailleurs, autre part, dans un autre endroit11. „într’alt loc, altundeva, ainde", arătând stare şi mişcare, dar fără ca să se precizeze locul anume unde, ca la „acolo". Au doară şi aiuri, într’alt loc... prav. mold. 19. Cându-i într’un loc, aiurea să nu hie. MSS. (s. XVII1), ap. GCR. I, 139/6. De vor năzui aiurea, vor peri. biblia (1688), 6 pr./,4. Nu ştiu, la laşi merg, ori aiure. neculce, let. ii, 39/15. Laponul, deprins cu gerul, fericit se socoteşte, Gândind că aiure frigul pe alţii m,ai mult munceşte, konaki, p. 285. Să-i fi dus avrea de acolo. p. maior, ist. 10. Neavănd airea unde, s’au ascuns în grădina unui ţăran, b arac, t. 66. De la America am zburat la Asia şi de la Asia aiurea. BRĂGHici, r. 69. Nu eram slobozi să mergem aiurea, odobescu, i. 315. Aice azi şi aiure mâni! alecsandri, t. 111. Plângi gândind aiurea, eminescu, p. 101. | Mai ales „un loc oarecare dintr’o carte, dintr’o lucrare". Şi aiurea grăeşte. coresi, e. iv/,2. Şi aiure tot acesta sfat zice... ioan din vinţ. (s. XVII), ap. GCR. i, 246/10. Voiu cuvântă aiurile mai multe, şincai, hr. i, 355/10. Re-zervându-mi a verifică aiuri pe fiecare, i-iasdeu, i. C. 30. || în legătură cu prep. „de“, „pe" şi „de pe". De aiurilea ajutoriu va fi Jidovilor, biblia (1688), 358/j. Aduceâ pânea deaiurî, cu care. dosofteiu, v. s. 361. încărcând şi ăe acolo, ca şi ăe aiure, care întregi, de le-au trecut Dunărea, e. icogălniceanu, let. iii, 280/u. | Vânturile... sânt menite ca pe-a-iurea... să mă poarte, konaki, p. 265. Pre la Tokai şi pre airelea aşă... fac [vinul], economia, 165. Alţii p’airea treceă pann, h. 38. Aş fi foarte mul-ţemită, dacă aş obţine fi pe aiurea un rezultat AIUREALĂ # - 79 - AJUN atât de bun. alecsandri, t. 1318. | Se strânseră gloate din Capernaum ţi depreaiurîa. varlaam, c. 309/2. Din Sveta- Gora ţi de pre aiurea, odobescu, i, 435. A vorbi (’n, ’ntr’) aiure = „a aiura, a buigui11: „delirer, radoter“. zanne, p. ii,. 845. Eră Kpsită de minte, aiurea multe vorbind, pann, e. v, 49. Vorbea aiurea. GORJAN, h. ii, 44. Vântul printre spice... şopteşte, Vorbind aiwrea şi-alintat, coşbuc, b. 65. S’a bolnăvit nevasta şi vorbeşte aiurea, teodorescu, p. p. 336. Vorbă aiurea, cuyâut într’aiurea=„bui-gueală“: „divagation". Lânyoarea se iveşte... cu uimeală de minte şi de vorbă aiurea, piscupescu, 0. 264. Pildele mele: buiguiri şi cuvintele mele în-tr’aiuri ţiind... cantemir, ist. 157. | f A grăi în-tr’aiure = „A-şi făţări gândul": „Dăguiser sa pensie, feindre“. ,Nu cu irema să cugeti alte, e cu limba să gândeşti grăind într’aiwre, ca ceia făţarnicii. cuv. D- bătr. ii, 120 (a. 1619). | A călca într’aiarea= „a nu ii credincios (se zice mai ales pentru dragoste)11: „Etre inconstant, faire des infidelites“. zanne, p. ii, 512. „Iubeşti pe alta“... — „Ai înnebunit?“ — „Te-am înţeles eu de mult, că-mi calci într’aiurea!" a-lecsandri, t. 1017. J într’aiuri=„absent (cu gândul), distrat11. Răsfoind un caiet într’aiuri. D. zam-firescu, ap. TDRG. 477. [Pronunţat: a-îu-re. | Şi: aiuri, aiurea, ai'uria,aiurite, aitirilea. în Transilv., în aceleaşi regiuni unde se spune şi „inde11 în loc de „unde11, se află şi aire, airi, air ea, airile LB., airelea, a4rlea. frâncu-can-drea, R. 48; marian, aîerlea (Abrud) viciu, gl.; accentuat în Sălagiu şi aîire. vaida.] — Din lat. aliubi: v.-span. alubre, portg. alhwr, la care s’a adăogat finalele adverbiale -re, -a şi -le. aiureală s. f. „1°. Delire, divagatîon. 2°. (Terme d’argot) Sommeil". — 1°. „Buiguială, aiurare11. „Ce tot aiuresi tu?“—„Ba nici o aiureală, nici nimic. Uite-l, este colea... ispirescu, l. 217. Aiureala planurilor ascunse... care răsăreau la iveală numai prin nişte crâmpeie de gândiri neînţelese, aveă cevă din înfăţişarea unui spital de bolnavi, a căror minte e dusă pe lumea ceaitaltă. delavrancea, s. 131. || 2°. în limba pungaşilor aiureală = somn. baronzi, 1. 150/16. [Plur. -reli şi -rele.] — Derivat din aiuri, prin suf. abstr. -eală. aiuri vb. IVa = aiura. 1°. Am colindat, aiurind, plaiurile şi câmpiile, odobescu, ap. HEM. 606. Piramidele... aiurind şi jalnic sună. eminescu, p. 69. Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, alecsandri, p. ii, 189. || 2°. Să zicem, „a aiuri", în loc de „a delira", maiorescu, cr. ii, 258. „0 gând nefericit!" aiuri el. eminescu, n. 70. — Derivat din aiure. AIURIRE s. f. „1°. Reverie. 2°. Delire, divaga-tion".—Infinitivul lui aiuri, devenit abstract verbal. 1°. „Reverie11. Mintea lui furată de-a cerului mişcare Sepierde’n aiurire,plutind sub bolta ma/re alecsandri, p. iii, 369. Le asamănă cu susurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. eminescu, n. 113. || 2°. „Delir11. Ceea ce spui e o buiguială, o aiurire! aiurit s. a.=aiureală. Participiul lui aiuri, devenit abstract verbal. Auzi... un vaer, un aiurit de jale. eminescu, p. 18. aiurit,-Ă adj., adv. „1°. Hagard, (l’esprit) egare 2°. (Avec) le regard errant." — Participiul lui aiuri, devenit adjectiv şi funcţionând şi ca adverb. 1°. Adj. Slab..., aiurit, păşind uşor... îngenuchie la picioarele soţiei sale. delavrancea, s. 114. Căutătură aiurită, vlahuţă, N. 40. Când e cinevă bolnav şi vorbeşte aiurea, se zice că e aiurit. (Măidan în Banat), ap. HEM. 607. || 2°. Adv. Cu ochii aiurit pironiţi în deşert, vlahuţă, n. 12. aiuş s. m. v. auş. aiuş s. m. (Bot.) = aiu-sălbatic. Ajush=Allium sylvestrum. Alliaria. anon. car. în Banat [cuvântul] aiuş se întrebuinţează până astăzi. (Măidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 607. Aiuş = aiu sălbatic, ceapa doar ei, ce creşte în ogoare; vitele o mâncă bucuros, dar laptele de la vacile care mâncă aiuş capătă mirosul greu al plantei. (Haţeg), rev. chit. iii, 85. _ — Derivat din aiu, priit suf. dim. -uş. aiuşoără s. f. (Bot.) v. aişoară. aiuşor s. m. (Bot.) v. aisor. ajumî vb. IVa. 1°. „Cligner desyeux; s’assoupvr, roupiller, s’endorm,ir. 2°. Jouer ă cache-cache". — în Transilv. 1°. A ajomi=a miji. (Haţeg) viciu, gl. Ajumesc = einschlăfern. barcianu. Ajom, — mijesc; adorm, mai ales despre copiii: „au ajumit copiii"; aţipesc. || 2°. Mă joc de-a mija. (Haţeg), rev. CRIT. iii,85. [Şi: ajomi. \ Ajdm şi ajumesc. | Cfr. ajumit.] — Din alb. gume, „somn11. o.densuşianu,'h.l.r. 296. ajumit s. a. „Cache-cache, cligne-musette." — Participiul lui ajumi, devenit abstract verbal. în Banat, Oltenia şi Transilv. de vest. Jocul copilăresc, cunoscut mai des subt numele „de-a mija11. Jocurile copilăreşti la noi sânt: de-a sur duca,... de ajumitul. (Păucineşti, în Banat), ap. HEM. 609. Jocul copilăresc d’a-ajumita se chiamă şi pitulicîcă. (Jupalnic, comit. Orşova), ap. HEM. 609. Jocurile copilăreşti: ...ajumit, mâţa-oarbă... (Clopotiva, în Ban.), ap. HEM. 609. Jocul copilăresc de-a-ascunsul, în Zarand se chiamă ajumitul. ap. HEM. 609. Ajumitul sau mi-jitul. (Haţeg, în Transilv ), ap. HEM. 609. REv. CRIT. iii, 86. în Oltenia (Dolj) se zice ajumita. ap. HEM. 610. [Şi: ajumită.J ajumită s. f. v. ajumit. ajun s. a. „I. Jeune, maigre. II. Veille.“ I. Ajun, în înţelesul adevărat al cuvântului, se numeşte fiecare si de sec sau de post. marian, se. i, 62. Plecă cu ajunu sufletul mieu. coresi, ps. 87 (= plecă cu a g i u r a t u 1 sufletul mieu. psal. SCH. 104: „humiliabam in jejunio.11). Plăns-am, şi am trudit cu aginul sufletul mieu (scholia: postul), psalt. 1651. (= şi coperiiu cu ajunatul sufletul mieu. coresi, PS. 178; psal. SCH. 207: „et incurvavi in jejunio animam meam.11). ap. HEM. 612. Cine nu va să-şi flămânzească maţele aiicea cu postul şi cu ajunul, acela fi-va masă viermilor, mss. (s. XVII), ap. HEM. 612. Aysun = jejunium,. ANON. CAR. în mod pleonastic: „post şi ajun": Să-ţi înveţi trupul... cu postul şi cu ajunul, (a. 1580), ap. TDRG. || Astăzi s’a mai păstrat ajun în înţeles de „post11 numai în Transilv. îritr’un singur caz, adecă pentru postul pe care-1 ţine cineva, mai ales Marţea sau Vinerea, pentru ca să aducă prin aceasta năpaste asupra unui vrăjmaş. Marţea este şi si de ajun, adecă, [dacă] la cinevă i se fură o oaie, ori i se face alt rău, păgubaşul ţine sile asupra celui ce i-a făcut rău şi acelea le ţine Marţea, şi trebue să fie 7 Marţi după olaltă, şi crede că’n a treia Marţi se prăpădeşte... cel vinovat. (Cu-gieru, în Transilv.), ap. HEM. 612. (Cfr. ajuna.) II. Prin faptul că preziua şi preseara unei sărbători mari o petrec creştinii în post şi veghiere, cuvântul ajun (întocmai ca fran. veille din lat. vigiliâ) a ajuns să însemneze: Mai fiecare zi seau seară ce premerge unei serbători mai însemnate, marian, SE. I, 162. Avem deci Ajunul anului-nou = „ziua care premerge sfântului Vasile11: „la veille du nouvel an11, Ajunul Bobotezei = ziua care premerge Bobotezei. marian, se. i, 162: „laveille del’Epiphanie11 etc., AJUNA - '8,0 - AJUNGE dar mai ales: Ajunul Crăciunului sau Moş-Ajun.= ziua din naintea Crăciunului. MARIAN, SE. I, 162: „la veille de Noel“. Aceasta au fost Luni, In ziua de agiunul de Crăciun, neculce, let. ii, 243/30. în siua agiunului Sfântului Vasilie are purtare de grijă hatmanul, gheorgachi logofătul, let. iii, 306. iŞi, de veneau Floriile, Paştele cu hainele noi, Sfântul-Ilie cu pepenii de Pantilimon, Moş-Ajunul cu bolindeţele... umpleâ mahalaua de veselie. delavrancea, S. 218. Seara mare-a lui Ajun, Şi-a bătrânului Crăciun, Noi umblăm, să colindăm,... teodorescu, p. p. 17 b. De-astă searăr-i seară mare... Seară mare-a lui d’Ajun. idem, p. p. 26. Când veneau ale două ajunuri, câte treizeci, patruzeci de băeţi fugeam înaintea popei. creangă, a. 10. 2°. P. ext. Preseara, preziua sau chiar şl numai timpul apropiat de o zi însemnata, fără. caracter religios, p. ext. ziua premergătoare oricărei alte zile, întâmplări sau act. Ca bravul soldat, care-şi... curăţă armele în ajunul bătăliei, c. negruzzi, i, 7. Trimiţând... in ajunul plecării o frumoasă ediţie a „Întâmplărilor lui Telem,ach“. idem, I, 79. Nu mă sfiesc acu, în ajunul morţii, s’o mărturisesc în ausul oamenilor... alecsandri, t., ap. HEM. 613. Sântem... în ajunul unor alegeri foarte importante, maiorescu, d. ii, 225. Iar când a fost de s’a ’mplinit Ajunul silei de nuntit..., Nuntaşi din nouăzeci de ţări S’au răscolit, coşbuc, b. 18. [Dialectal şi: agiun, agin. \ Plur. -junuri.] — Substantiv postverbal, din ajuna. ajuna vb. I. „Jeuner, faire maigre“.—„A mânca de sec sau de post“. marian, se, i, 162. „A posti11. Ajună trei zâlc nemâncat. DOSOFTEIU, V. S. 31 /„. Agsun — jejuno. ANON. CAR. Ajună robul lui Dumnezeu, pentru că n’are ce măncă. baronzi, l. i, 50 (= posteşte robul lui Dumnezeu, că n’are ce mânca, c. negruzzi, I, 250.). Fetele, la Bobotează sau la siua Crucii, nu mănâncă, până nu sărută crucea...; de aceea se zice în doină : Ce bărbat am căpătat, E păcat c’am ajunat. Şi noaptea să fi mâncat, Tot mai bun mi s’ar fi dat. (Bihor), rev. CRIT. iv, 336. || P. ext. „A nu mânca nimic“. Cine-ar putea spune., silele petrecute în lacrămd... nopţile fără som,n şi silele ajunând! reteganul, p. iv, 63/10. Va ajună toată ziua în ajunul Crăciunului, marian, O. i, 401. || Spec. „A ţinea zile“, adecă a posti anumite zile din săptămână, mai ales Marţea şi Vinerea, pentru ajungerea unui scop. Vinerea se petrece şi cu ajun câte-odată, când adecă omul ajună pentru cinevâ pe care are m,ânie, ca Dum,neseu să-şi întindă mila, adecă să-l pedepsească. (Făgăraş, în Transilv.) Măncaiu Vinerea odată Şi Sâmbăta niciodată, Dum.ineca-am, ajunat, Până ce te-am, căpătat. POP. (Ban.), ap. HEM. 611; TEODORESCU, P. p. 271b. [Dialectal şi: agiuna.] — Din lat. pop. *ejunare (disimilat din jejunare): alb. agenoj, „postesc1*, span. ayunar. ajunâre s. f. = ajun (1°). Infinitivul lui ajuna, devenit abstract verbal. Ca umbra, când treace, lu-aiu-mă, cutrem,uraiu-mă ca nuialele, genuchele mele nu putură de ajunare. coresi, ps. 312. (= genunchele meale nu putură de agiurare. psal. sch. 370: „genua mea infirmata sunt a jejunio“.) ajunat s. a. = ajun (1°). Participiul lui ajună,, devenit abstract verbal. Şi coperiiu cu agiunatul sufletul mieu. CORESI, ps. 178. (=şi coperiiu cu agiu-ratul sufletul mieu. PSAL. SCH. 207: „et incurvavi in jejunio animam meam“.) ajunat,-Ă adj. „Jeună“. — Participiul verbului ajuna, devenit adjectiv. A JUNĂtok, -oare adj., subst. „ Celui ou celle qui jeune.“—Adjectivul verbal al lui ajuuă (derivat prin sufixul -ător). 0 fericaţi de posnicii şi agiunătorii cu curăţie, că aceia suie în ceriu ca pre o scară. cuv. D. bătr. ii, 467. [f şi dial.: -toriu) ajungător,-toâre adj. „Quiarrive, quipar-vient, qui suffit“. — Adjectivul verbal al lui ajunge (derivat prin -ător). [f şi dialectal şi: -toriu.] ajunge vb. III. „I. (Refl.) 1°. „Se rencontrer; se toucher, se (re)joindre. S’entendre, convenir, tom-ber d’accord. Se m,ettre d’accord, faire un pacte, pac-tiser. II. 1°. Atteindre (qqn.), attraper (qqn.), rattra-per (qqn),rejoindre(qqn.).Egaler (qqn.). 2°. Atteindre (une viile, son but etc.), survivre â. 3°. Atteindre, frap-per; saisir,prendre. 111.1°. Arriver, aborder; atteindre (un âge quelconque etc.). 2°. Devenir, etre reduit ă, a-boutir, parvenir, arriver, valoir; faire fortune, reus-sir. IV. Atteindre, toucher, porter â, m,onter â, arriver jusqu’â. V. Suffire, etre suffisant, avoir asses, avoir de quoi vivre, etre content de, en falloir â qqn.“ La început ajunge erâverb transitiv şi însemnă: „a împreună două lucruri (prin capetele lor)®. Sensul acesta nu s’a păstrat în limba română, ci numai cel care se leagă imediat de el, adecă: I. Befl. „A se împreună în urma unei mişcări de apropiere11. 1°. „A se întâlni". Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om! creangă, p. 192. | „A se atinge, a se împreună prin atingerea unor părţi (care se indică prin prep. ,,cu“). Trunchii pădurilor se a-jungeau cu ramurile lor de-asupra răului şi for-m,au bolţi nalte de verdeaţă nestrăbătută,, eminescu, n. 67. 2°. Fig. Ajungerea este o apropiere sau o întâlnire sufletească, rezultând dintr’o înţelegere între oameni, cu ajutorul cuvintelor, în urma unei sfătuiri, a unui schimb de păreri sau a unei tocmeli, mai ales în privinţa zestrii, a unei învoeli în preţ, a unui târg, etc. „A se înţelege, a se învoi, a cădea de acord". S’au ajuns în cuvânt şi au logodit, mag. ist. i, 351/23. Au început a se ajunge cu Muscalii în vorbă. id. iv, 22/26. Ajungându-se la sfat... cu vesirul, au încheiat pace. dionisie, c. 165. Se vede, că nu s’au agiuns cu târgul, alecsandri, t. 348. După ce se ajung din zestre, hotărăsc siua, când să se ducă la târg pentru târgueli de nuntă. n. rev. R. iv. 70. | Absol. S’ajunseră, făcură... nuntă. şez. v, 84/9. || „A face (pe ascuns) o înţelegere sau un pact“. Să nu cmnvă să se ajungă cu alţi vărvari de prin prejur. cantemir, hr. 105. Constantin Stolnicul s’au agiuns cu o slugă a lui Grigorie-Vodă... şi l-au scos martur înaintea divanului împărătesc, neculce, let. ii, 214/2Î. [Când] creditorii vor simţi pre îndatorit... agiungându-se cu altul... pravila (1814), 21. | Intrans. f Agiunsăse şi cu craiul So-bieţchi, ca să se scoboare în gios, la Buceac. neculce, let. ii, 260/n. II. Un exemplu ca: Roatele se gonesc una pe alta şi nu s'ajung niciodată, zanne, p, iii, 474, se poate transformă uşor în: însadar se gonesc roatele, căci roata dinapoi nu va ajunge niciodată pe cea dinainte. îndată ce raportul de reciprocitate încetează, unul dintre subiectele propoziţiei devine compliment, iar verbul capătă funcţiune transitivă. 1°. A ajunge pe cinevâ însemnează deci, „a învinge obstacolul care ne desparte de el, a sosi lângă“. Şi mi-ai dat vărtute, de mi-ai lărgit paşii, Săpociu păşi iute, să mi-agiung pismaşii, Dacă-i voiu a-giunge, să fac într’înşii cârduri. DOSOFTEIU, PS. 54 (=măru vrăjmaşii mieişi-i agiungu. PSAL. SCH.51/38 : „j’aipoursuivi mes ennemis: je Ies ai atteints“.). Fugită tare [de inorog], ca nu cum,vă să-l ajungă şi să-l mănânce. MSS. (a. 1654), ap. GCR. i, 165/24. Apucaiu pe drum la vale Şi-ajunseiu pe Leana’n cale. alecsandri, p. p. 237. „Hai, nevastă, la prăşit!“ — „Bărbate, m’am bolnăvit!“ — „Hai, nevastă, la băut!“ — „Bogdaproste, mi-o trecut. Fă ’nainte, AJUNGE — 81 - AJUNGE că te-ajung!“ zanne, p. iii, 474. Când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i in urmă, stai şi-l aştepţi. CREANGĂ, P. 223. | Câncl şi cel ce trebue ajuns e în mişcare, deci când avem să facem deosebirea între „âtteindre11 (germ. „erreichen11) şi „(re)joindre, attraper“ (germ. „einholen11), pentru sensul al doilea se pot adăugă, spre mai maro claritate, cuvintele „din urmă" sau „după urină11. După, dînsul s’a luat Şi-ajungându-l, după urmă... l-a’ntrehat... pann, P. V. iii, 82. Bu-te, că acuşi te ajung din urmă! CREANGĂ, P. 113. j Dacă, după ce ai ajuns pe cineva, treci dincolo de el, 11 „întreci11. Borul mieu pe un-d(e) s’alungă, Nu-i pasăre să-l ajungă; Boriil mieu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă. DOINE, 100/10. Că urnea, mări, veneă,... I'e căzlariu l-ngiungeă, Agiungeă şi întrecea. ALECSANDRI, P. P. 107 h/j. | Forma reflexivă are sens pasiv. Cuvântul e ca vântul; Nu se ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul, pann, p. v. m, 127. || Fig. „A egală,11. Neputănd să te a-ajungă, cresi c’or vrea■ să te admire? eminescu, p. 22(5. 2°. A ajunge cevă —„a. atinge cevă11 în drumul său (când complimentul are sens local), în viaţa sa (când complimentul are sens temporal). Af/iunsă adâncul pustiei, varlaam, C. II, 12,/,. Aţ/iunsă Thivaida. dosofteiu, v. s. 21/,. Ajunseră cetatea Brusa. moxa, 400/m. Mergând şi ajungând un deal, IJnu’ncepii să serodge. pann, p. v. I, 79. | Rugămu-te-u ne spune, Ajunge-om zile mai hune ? marian, SA. 245. Mai ales în urări, imprecaţiuni şi blesteme. Seara de-astă seară s'o ajungeţi ia mulţi ani! bip.icescu, P. P. 200. Să trăcşti, ţine, cu bine, Să n’ajungi sin,a de mă,ne! HODOŞ, P. P. 125. | Fig. Şi-a, ajuns scopul. 3°. A-1, ajunge pe om ce vă. Când complimentul pasive omul, iar subiectul eun proiectil, avem sensul „a nemerî“. Să nu ag i ung ă săgeata pre cei, ce vor lucră. mss. (a. 1773), ap. GCR. ti, 92/m. Bate’n cal nehun cu frâul, — Şi-l ajunge carabina. COŞBUC, B. 29. || Fig. Bin ceasul cum tc-am, văsuţ, m'ai agiuns la inimă, alecsandri, t. 354. || Tot astfel, când e vorba de o întâmplare, de o năprasnă, de o stare sufletească care se iveşte în mod neaşteptat, ca din senin, avem sensul de: „a da peste, a găsi, a lovi, a apucă11. Iară, întru, ce te va. ajunge moartea, într’aceaia Bumnezeu te va. judecă, cazanie (a. 1.644), ap. GCR. i, 113/28. Be rele ce sânt, nu pot să, trăească la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, ispirescu, l. 5. Be mergea ce mai mergea, Greu zăduf îl apucă, Osteneala l-ajungeă. teodorescu, p. p. 438. Când m’ajunge dor de ducă, Mă duc ia dectl cape luncă, Când m’ajunge doi’ de mers, Mă duc la, deal ca pe şes. POP., ap. HEM. 625. | în imprecaţiuni: B’ajungă-te, mândra,-ajungă, B’re) la... : „recourir ă“. Nimica asupra, lui Mihaiu-Vodă nu puteă isprăvi... Şi cijungeă pre la toţi Paşii, dându-le hani să fie într’agiutor, să mazilească pre Mihaiu-Voăă. muşte, let. iii, 41. || Fig. Omule, la, fericire ca s’ajungi, iată cărare... konaki, p. 268. Colonia roma,nă ajunsese într’o sta,re foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. fi/,. Avem încă mult,până să ajungem, la acest grad de civilizaţie! c. NE-GRTJZZI, I, 74. Ah, în ce stare ai ajuns! alecsandri, p. ii, 110. Judecaţi, la cât ajunge omul, când patimile îi întunecă mintea! DRĂGHICI, r. 162. || Obiectul ajungerii are sens temporal. Ajunse la vârsta de 20 de ani. mineiul (1776), 179 Jupâneasa Bespa, ajungându la adânci hătrăneaţe... doc. (a. 1681, Cotroceni), ap. HEM. 630. 1(1 ajunsese la căruntele si nu se învrednicise a- aveă şi el măcar un copil. ispirescu, L. 41. Be-aş ajungepân’la toamnă, Să mă'nsor, să iau o doamnă! iarnik-bârseanu, d. 438. ţţ: A ajunge (le-asupra nevoilor = „a ajunge la o stare (materială) mulţumitoare11. | A ajunge la mal sau la maidan = „a-şi atinge scopul, a izbuti11 : „parven,ir“. zanne, p. vi, 192. Ţiganul, cănd a ajuns la mal, atunci s’a înnecat. pann, p. v. ii, 86. j A ajunge la aman, cfr. aman. | A ajunge la (sau în) sapă de lemn = „a sărăci cu desăvârşire, a nu mai aveă nimic11 : „etre completement ruine1'. Tara a-junsese în sapă de lemn. ispirescu, m. v. 4/8. (cfr. a aduce la sau în sapă de lemn.) | A ajnugc la lulele sau la mucuri dc ţigări = „a sărăci de tot11 : „etre r&duit ă rien“. ZANNE, p. III, 211 ; 398. | A ajunge îu doaga morţii : „etre ă l’article ele la mort“. idem, P. ii, 631. | A ajunge în doaga (sau mintea) copiilor : „tomber en enfance". idem, ii, 82. | A ajunge pc manile cuivâ : „tomber entre Ies mains de qqn., etre livre ă la grăce de qqn“. Cum se poate, siceă ea, să ajungă pe mâinile unora şi altora, pe care nn puteă să-i vasă, ele urîţi ce-i erau? Pic^ionavul limbii româno. 27. V. 1907. 6 Ajunge 8â — AJUNGE ispirescu, L. 26. A ajunge din pod în glod = „a decădeâ“. Cine are tovarăş nerod, Ajunge din pod în glod. zanne, p. iv, 130. A-i ajunge (cuiva) cuţitul la os, sau focul la unghii, sau mucul la deget : „arriver ă la derniere extrem,ite, ne savoir plus que devenir, etre. aux abois11. A ajuns cuţitul la os bieţilor oameni! şez. v, 20. Săi, bădiţă orto-m-ane-, Că m’ajunge la ciolane! alecsandri, p. p. 107. | A ajunge treaba la... = „a se desfăşură lucrurile până acolo, în cât...“: „en arriver, en venir â“. Să n’ajungă treaba până lapărueală. ispirescu, u. 7/,5. j| A ajuns funia la par = „este cam pe la ora 11“, adecă funia s’a sucit toată în jurul parului; lucrul s’a terminat şi a, sosit, vrem,ea prânzului. (Bucov., com. Bodnărescul). 2". în cele mai multe dintre exemplele citate mai sus, vedem că ajunge nu mai răspunde exclusiv la întrebarea unde?, ci raportul temporal a început să se schimbe într’un raport modal: întrebarea este cum? sau ce ajunge cinevâ? în cazul acesta ajung e se poate construi sau cu un adverb de mod, sau cu un substantiv (cu sau fără „ca“, ,,de“), ori cu un adjectiv predicativ, sau cu o propoziţie introdusă prin „să“ sau „de“. Sensul lui e „a se face, a deveni". A ajuns oul mai cuminte decât găina. ZANNE, p. IV, 36. || Arătându-se mai ales un regres, o co-borîre (morală). Bisericile Domnului ajunseseră grajduri pentru caii păgânilor, ispirescu, m. v. 4/2C. Ajunse ca un buştean pârlit, idem, u. 124/1C. Ajunse ele râs şi de bata,ie de joc. idem, u. 124/.,.,. A ajuns de poveste în ţară. pann, p. v. iii, 128. Am, ajuns să ne ia copiii în picioare, idem, p. v.-iii, 150. Ajunsese, sărmana, dintre atâtea slugi..., să-şi măture singură casa. SBIERA, P. 130/,. Ce-ar fi ajuns patria astăsi? russo, ap. bălcescu, m. v. 580/1(l. A. ajunge rău : „tourner m,al“. A ajunge cal de poştă = „a fi pus la treabă într’una, fără odihnă11. Sărmane, biete Barbute! Ai agiuns cal de poştă împrejurul horii! alecsandri, ap. HEM. 633. A ajunge slugă la dârloagă = „a deveni sluga unui om inferior ţie11. Aşa-i, că,, dacă n’am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă şi acum-, vrând neurând, treime să ascult? creangă, P. 212. || Ară-tându-se un progres, o înaintare, o urcare (morală). Au ajunsii [Cantacuzino] pre pământ înger. BIBLIA j[1688), 7 pr./t. Ţiganul, când a ajuns împărat., Intâiu pe tatăl său a spânsurat. PANN, p. V. 28. Câncl vei ajunge şi tu odată tare şi mare... CREANGĂ, p. 223. El a ajuns mai bogat decâ,t fratele său. şez. iv, 30. A ajunge bine sau repede sau departe = „a face carieră, a o diice departe11. C’un asemenea cap, omul nu ajunge departe, e-minescu, N. 36. | P. ext. „A fi vrednic, a face, a preţui, a avea valoare11. Cinci Tătari din Crimeea ajung mai mult, decât sece din, Bugeag. zanne, p. vi, 59. La Unguri, orice face craiul înainte de încoronarea, sa,, nemica, n’ajunge. şincai, hr. ii, 32/, 5. || „A izbuti, a reuşi11. Au agiuns unii, de au fost polcovnici, neculce, let. ii, 211 /a. Nice fire omenească nu. poate să ajungă a gândi tainele lui. mss. (s. X VIII), ap. GCR. i, 312/8. Cine va putea să ajungă să spuie din destul luptele sale? mineiul (1776), 119 !/r Dreptul său să ajungă a fi respectat. bălcescu, m. v. 5/2j. Astă plebe, ăst gunoiu, Să a-jung’a fi stăpână şl pe ţa,ră, şi pe noi? eminescu, p. 247. Cine ştie, ajunge-va cinevâ să-mi f acă dreptate? reteganul, p. i, 22/12. Până acuma toţi râdeau de P., dar acuma a ajuns să râdă el şl de dracul. CREANGĂ, p. 51. || în ameninţări, urări şi blesteme: „a aveă parte11. Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti! EMlNtscu, P. 240. Cum, aţi ajuns să cununaţi, să ajungeţi şl să botesaţi! POP., ap., HEM. 630. Că eu ştiu de ce nu uine, Că nu-l lasă maică-sa, N’ar ajunge-a-l însura, Nici nepoţi a legănă, pop., ap. HEM. 626. I V. Ajungerea, unui punct sau a unei stări poate fi -obţinută nu numai printr’o mişcare (reală sau închi- puită), ci şi printr’o mărire sau micşorare a proporţiilor, printr’o înălţare, sau printr’o întindere până la acel punct sau la aceâ stare. în acest caz construcţiile obicinuite sânt: A ajunge (pănă)la sau (până) în, sau de, răspunzând la întrebarea unde? sau cât (de sus, de jos, de departe)? Marea sesul,până'n ceriu de agiungeă. dosofteiu, v. s. 3/,. Leagă sacul când e rotund, Nu când ajunge la fund. pann, p. v. iii, 72. Pe cea vale nourată, Merge-o fiară ’n-cornorată: Suflet n’are, suflet duce, De pământ numai ajunge? ( = „Luntrea11). gorovei, c. 215. | Ba,-taia, tunurilor a,ustria.ee ajunge până la- 6000 de paşi. | Voiu pune smântână undevă, unde să nu ajungă copiii. | Preţul se suie..., în cât agiunge pe la noi la 30 lei merţa. I. IONESCU, C. 170.' | Agiunsăse. stogul de fân 15 lei. NECULCE, let. ii, 454/33. || A ajunge cevâ. Oam,enii pe la, noi îşi fac grădinile... pe lângă casă, de poţi ajunge şi prin fereastră ce-ţi trebue. sbiera, p. 180/,. | Absol. Când punctul de atins e de la sine înţeles din cele premergătoare, nu se mai exprimă. Vulpea, dacă n’ajunge, sice că pute. c. negruzi, i, 250. Dragă mi-i leliţa naltă, Că-mi dă gură peste poartă, Dar leliţa mititea, Se’ntindeâ şi n'ajungea, iarnik-bâr-Seanu, D. 430. || Ajungerea unui punct se face „cu11 cevâ. Să n’ajung luna cu mâna şi soarele cu picioarele! baronzi, l. 86/14. Ceea ce nime cu mintea nu o poate ajunge... mss. (s. XVI), ap. HEM. 624. | în loc de: Eră aşă de mic, încât, când şedeci, nu ajun-geă cu picioarele de (sau la) pământ,, se poate spune şi: încât nu-i ajungeau picioarele de (sau la) pământ. [Pomul] s’a făcut de o m,ie de ori mai mare de cum eră, de-i ajungeau crengile ’n nori. CREANGĂ, p. 293. Părul îi ajungea la călcâie, eminescu, p. 203. [Eră] fudulă, să nu-i ajungi cu strămurariţa la nas. DELAVRANCEA, S. 10. V. Un exemplu ca: Învelitoarea nu-i ajungea până la picioare se poate transformă uşor în: înve-litoarea nu-i ajungea pentm trupul întreg (adecă şi pentru acoperirea picioarelor). îndată ce cel „ajuns de cevâ11 nu mai are numai un rol pasiv, ci acţiunea „ajungerii11 îl atinge de aproape în interesele sau în trebuinţele sale, a ajunge cevâ cui vă ia sensul de: „a-i fi cevâ destul cuivâ, a fi cinevâ mulţumit cu cevâ11. în: O mână nu ar fi ajuns la atâtea lucruri, calendariu (1814), 102/!2, prepoziţia „la11, arată direcţia; când însă „la“ exprimă interesul, când e deci o prep. a dativului (=„pentru“), sensul se schimbă, ca în: Ajunge o măciucă la un car de oale. zanne, p. iv, 9. Nu le ajungu muierile lor. MSS. (a. 1691), ap. GCR. I, 289/17. îmi ajungea din destul necasurile ce petreceam. antim,p. xxv/15. Dacă nu le ajungea boii la plug, se duceau let Unguri şi la Leşi şi, luând de acolo oameni,... îi-Ui-jugau. C. NEGRUZZI, i, 246. [Amorului] Mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere. eminescu, p. 207. | Absol. Celora ce îmbogăţesc cu nedireptul, nece dănăoară nu le ajunge, varlaam, C. 326/t. Şi merg ei şi merg, cale lungă să le-ajungă. | Ajunge! şi Ajungă! = „destul!11: „suffit! asses!11 Lipitoarea, până nu cade, nu sice „ajunge!11 zanne, p. i, 508. Mă rog,... dă... cu milă! Aoleo, ajunge! pann, p. V. II, 102. Nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat, nici în gramatică... cuoântul „ajunge!11 au învăţat, cantemir, ap. HEM. 635. Ajungă atâta sânge vărsat! C. NEGRUZZI, I, 146. | Construit cu dativul pron. pers. şi cu „de11. Manole, Manole, Meştere Manole, Ajungă-ţi de şagă, Că nu-i bună, dragă! ALECSANDRI, P. P. 190. Acelaşi sens îl are şi: a se ajunge (cu cevă), acesta desvoltat din sensul de „a egală11 (II, 1°). Veneâ încărcată cu bucate acasă, încât se ajungea câtevâ sile cu bărbatul ei, să mănânce seara, barac, t. 5. Nu se ajunge cu leafa nici două săptămâni. | Vă poftesc... Slănini grase, Cârnaţi lungi, Pân’la toamnă să te-ajungi! SEVASTOS, N. 291 /,2. | „A fi de trebuinţă, a trebui11. A tuturor atâta eră, cu câtu se putea ti AJUNGERE ajunge, palia (a. 1582), ap. TDRG ( : „celui qui en avait recueilli beaucoup n’en avait pas plus qu’il ne lui en fallait“.). ] După negaţiune, „a mai lipsi11: „manquer encore“. Nu se ajung(e) cinci lei : es fehlen fiinf Lei (sur vollen Summe). TDRG. ^A-l ajung-e pe cincva mintea (sau capul) = „a aveă destulă minte să..., a-1 tăia capul să..., a-i da, a-i trece prin cap să...“: „etre assez raisonna,blepour.„, venir â Vesprit (le...“ Imblă ca nişte oameni hămesiţi, neagiungându-i mintea să chivernisească. neculce, let. ii, 274/„a. Dumneata fă acum, cum te ajunge mintea! marian, t. 158. Nu-l ajunge capul să facă asemenea pasarlâcuri. alecsandri, t. 1234. [Dial.: agmnge. \ Aor. ajunsein (f ajunşu, ap. HEM. 63G etc. arom. agiumşu), part. ajuns (arom. agiumtu).] — Din lat. adjungo, -nxî, -nctiuii, -ugere: ital. aggiungere, aggiugnere, l'ran. adjoindre (v.-fran. ajoindre). Pentru trecerile de sens, cfr. pentru II germ. „erreichen11, 111 „gelangen11, IV „(hin)reiclien, (hin)- langen11, V „(aus)reichen, langen11. ajungeres. f. „Action cl’atteindre, ăe(re)joindrc, de toucher, d’arriver, de par venir, de suffire. Arrivee, venue, portee, aboutissement, atteinte; suffisance.1'— Infinitivul lui ajunge, devenit abstract verbal. îi du Pinteni simţoşi murgului, Spre-ajungereu dorului. POP., ap. HEM. 637. | Ajungere la tron : „av'enement11. \ Am silit după putinţa mea şi după proastă ajungerea minţii .meale. antim; p. XXV/2„. [Contrariul: neajungere: Au lovit satele...j arzând, prădănd, ...făcând ţărei mare stricăciune, din neagiungerea minţei lui Vidale. e. kogălniciîanu, let. iii, 243/, ,.! A-i întrebuinţa cu ajungere, până la sfârşitul viitoarei luni. uricariul, iv, 122. [Dial. şi: agiimgere.] ajuns s. a. = ajungere. Participiul lui ajunge, devenit abstract verbal. Tenedos sace’n ajunsul, vederii. coşbuc, ;e. 30/,. | „înţelegere tainică.11. Cu chipurile ce au meşteşugit cu sfinţia sa, prin agiun-suri... uricariul, x, 267/„,. | „Sosire11. Când şi-a dat socoteală de ceea ce făcuse, a'ndreptat calul peste dealuri... Cu tot îndemnul, ajunsul i-a fost la a-miază. ciocârlan, luc. v, 125. Bun ajuns(ul)! şi Bună ajunsa! : „bienvenue“. Nime nu-i dă un răspuns, Nici ii sice „bun ajuns!“ alecsandri, p. p. 240/,. „Bun ajunsul, vere!“ — „Bună să-ţi fie inim.a!“ RETEGANUL, P. I, 2O/„0. Bună-ajunsa, măi ţărane! sevastos, c. 317. || l)e ajuns, în de ajuns „destul11: „suffisamment, asscs“. Letopiseţul cel moldovenesc de agiuns şi cleschis toate pre rând în-senmeasă. ureche, let. i, 170/,,. Singur numele bucatelor eră de agiuns, ca să-mi taie apetitul, c. ne-GRUZZI, I, 58. O si din viaţă să-mi fi dat. 0 si mi-eră de-ajuns! eminescu, p. 127. Omul, cât trăe-şte, învăţătură în deajuns nu dobândeşte, zanne, p. v, 351. Lemne, slavă Domnului, sânt de ajuns şi de ’ntrecut, în pădure! creangă, p. 126. [Şi subt forma l'emenină: ajunsă. | Dial. şi: agiuns. Cl'r. neajuns.] ajuns, -ă adj. „Arrivd, rattrape, atteint, rejoint, frappe; parvenu, enrichi; m,uri; accompli; achete, corrompu (par des dons)“. —Participiul lui ajunge, devenit adjectiv. Femei de dorul lui Dum.nedsău agiunse. dosofteiu, v. s. 44/,. Fiind... ajuns de osteneala drumului,... îl fură somnul, ispirescu, l. 109. | „îmbogăţit, parvenit" (= ajuns la bogăţie, la poziţii înalte). [Micul orăşel] abia... începuse... a se împlini, ici cu gardul unei colibe de vecin..., mai dincolo cu sulurile unei case de boier sau bo-ierinaş ajuns, odobescu, i, 109. | Substantivat. Prin gura lor vorbeşte o clasă întreagă ăe oameni, cei m,ai puternici, ajunşii, triumfătorii, vlai-iuţă, d. 140. | „Copt11 (= ajuns la maturitate). Poamă ajunsă, po-LIZU. | „Desăvârşit11 (= ajuns la desăvârşire). Fără de taină, este şi cea mai ajunsă podoabă a frumu- AJUTA seţii seacă şi proastă, piscupescu, 0.167. | „Mituit11. Fiind ajunsu cu făgăduială ele banii de la Jidovi. mineiul(1776),97, >/2. | Aj un s d e bătrân eţe=b ătrân: „vieux“. Vedeai oameni cinstiţi, ajunşi de bătrâneţe, De frică munţi urcând, ca’n cele tinereţe, zilot, cron., ap. HEM. 638. || Ajuns la (de) minte (cap)= „deştept, isteţ, inteligent11: „mur d’esprit, intelligent, judicieux“. Eră om de treabă şi ajuns la minte. E. kogălniceanu, let. iii, 249/a?. Om foarte ajuns de cap trebue să fie acela, care poate da ăe ăînsul. marian, o. i, 52. Titirezul eră mic la statură, dar ajuns la, cap. SBIERA, p. 181/,. [Dial. şl: agiuns. \ Contrariul neajuns,-ă — „neatins, nelovit cu cevă; nepriceput, neumblat11. marian, „neîndestulător11: La simţirile'nălţate, Al mieu, glas e neajuns, i. văcârescu, p. 20/24. Scriptura ne deschide mintea, de ajungem cu credinţa spre Dumnesen. duhul cel sfânt şi nevăzut... şi neajuns de mintea .şi de hirea omenească. M. costin, let. i, 3.] ajunsA s. f. v. ajuns1. aj unsătură s. f.f (Jur.) „Corruption (d’un fonc-tionnaire etc.), subornation11. — „Mituire11. Cumpărând cu ajunsătură părţile aceale. uricariul, xi, 245/»,. Creditorii... vor dovedi că taste la mijloc vi-cleşufl şi ajunsătură [din partea îndatoritului]. pravila (1814), 22. [Plur. -turi.] — Derivat din ajuns, part. lui ajunge („a se a-junge cu cineva11 = „a face învoială tainică11), prin suf. abstr. -ătură. ajvik adv., s. a. „ jour, ajour11. — Adv. Termen de broderie. „Cu şabace, cu găurele, cu spaţii goale (în pânză, obţinute prin scoaterea unor fire), prin care se vede lumina în zare11. Danteluţe lucrate a,jur. alecsandri, ap. şAineanu, dicţ. univ. || Subst. „Şabac, găurele (de broderie)11. Face foarte frumoase ajururi. [Plur. -jururi.] — N. din fran. ajusta vb. I“. „Ajuster11. —„A potrivi bine („pe“ sau „la“ cevă), după măsura justă, la locul care tre-bue11. Cuvânt întrebuinţat mai ales ca termen de croitorie. A ajusta o haină (pe corp) = „a potrivi bine pe corp o haină co eră croită rău sau prea larg11. [Cfr. adistă] — N. din fran. ajustare s. f. „Action d’ajuster, ajustage11.— Infinitivul lui ajusta, devenit abstract verbal. ajustat s. a. „Ajustage11.—Participiul lui ajusta, devenit abstract verbal. ajustat, -A adj „ A juste11. — Pârtiei piu I lui ijjuslîi, devenit adjectiv. ajuta vb. 1. „1“. Aider, secourir, ăonner un coup de main, porter secours, venir en aide, appuyer, assister, seconder. S’entr’aiăer. 2°. Proteger. 3°. Profitor, bineficier11. A ajută însemnează „a uşura pe cinevâ la îndeplinirea unui lucru pe care nu-1 poate face singur, a-i înlesni ieşirea dintr’o situaţiune grea printr’un ajutor (adese-ori bănesc).11 1°. Absol. Strigând: „Bărbaţi lsrailteni, agmtaţi!11 cod. vor. 32 (=n. testament 1648; = biblia 1688: „Encriant: Hommes lsraelites, aidez-nous11!). | In-trans. A ajută cuivâ : Nu eră nimeni, de a-i ajută. biblia (1688), 142, 2. Acei mai mulţi mergea pe jos spreuşurinţă, Carălor ajutând, pre cât eră cu putinţă. ZILOT, CRON., ap. HEM. 640.O omoară, şi n’o să-ipociu ajută, pann, e. i, 98. | Trans. S’agiuţi şi săracul. dosofteiu, PS. 34 (=săracului tu fii agiutoriu. PSAL.SCH.28/,,,CORESI.PS.: „tuas aide l’orphelin.11). Nn puteă agiută pe sdţii şi alianţii săi. şincai, - 83 - AJXJT - 84 - AJUTĂTOR hr. II, 26/32. Ajutaţi-mă şi'pe mine! marcovici, c. 8/20. Ajută-mă, doamnă! Scapă un suflet de la osândă, c. negruzzi, i, 51. Dacă nu l-oiii ajută, eu, cine să-l ajute? creangă, p. 38. | Becipr. Ajută unii altora, moxa, 404/8. Căci pentru ca să s’ajute sânt născuţi... şi copiii şi părinţii, konaki, p. 286. Cât va fi prin putinţă, să ne ajutăm, înşi-ne pre sine. drăghici, R. 164. Dă, sântem datori a ne ajută unii pre alţii, creangă, p. 330. | Befl. Ase ajută cu cinevă = a luă într’ajutor pe cinevă. A fost nevoit să se ajute şi cu lucrători streini. CONV. lit., ap. TDRG. j| Felul ajutorului se exprimă prin, „cu..., la..., să..., ele...11 Dă Dumnesău unora, mai mult, altora mai puţin. pentru ca să se ac/iute unul cu al alt în lume. varlaam, c. 299/;. Precum, sânt toţi bogaţii, cu.nimică nu agiutară pe cel sărac. şez. i, 239/,,. Orbul cu picerele si şchiopul cu ochii, unwlpă altul să s’ajute. zanne, p. ii, 663. | „Să-mi mai ajuţi la un lucru!11— „Bucuros!!1 reteganul, p. ii, 51/28. | Şi-a ajutat ţara, să scape de robie, ispirescu^ M. v. 25/ar,. Ajută nerodul la şarpe să iasă din foc. reteganul, p. i, 3/10. | L-a ajutat, de şi-a scos carul din noroiu. || Fig. Cel ce dă ajutorul e altcineva decât omul. Puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, creangă, p. 214. Norocul te ajută, idem, p. 222. După cât îl ajută puterea = „după puterile sale“: „autant qu’il peut.“ Să-mi dea ajutor la trebi, după cât îl ajută puterea, idem, A. 13. Nu-1 ajută puterea : „il est trop faible (pauvre) pour...“. Cât îl ajută capul (mintea) = „cât îl taie capul, cât se poate pricepe". | De obiceiu, cel ce ajută oamenilor e Dumnezeu (Cerul, Pronia cerească etc.) Nu i-au agiutat Dum.nedzău să o facă. neculce, let. ii, 205/2S. Fecioară, tu-mi ajută! mineiul (1776), 85, i/i. Dum-neseule, ajută-l, că eu nu mai am putere! konaki, p. 86. Eu gândesc, de mi-a ajută Dumnezeu, pe după amiază să-ţi pun de-a binele nora în Piatra. creangă, p. 115. Pronia cerească mi-a ajutat să urc. ispirescu, M. v. 9/28. Dă din,mâni, şi Cerul îţi va ajută, zanne, p. ii, 233. De aici: Aşâ să-mi ajute Dumnezeu! ca formulă la jurăminte. în loc de ajute Dumnezeu! se găseşte, ca salut al ţesătoarelor, şi: Aj’te-zău! şi, printr’o etimologie populară, Aj’te-ziua! El o întreabă: „Apoi, lele, cum trebue să sic?“ „Să fi zis11, ea răspunde, „Ajte-său! şi alt nim,ic“. PANN, ş. Il, 19. (Pann adaogă: Cuvânt antic, ţinut numai de femei, în loc de „ajute Dumnezeu!11, care îl zic numai când văd pe alte [le] ţesând.). Din gura sătencelor române, la ţesutul pânzei:... „Ajte-ziua, surată Ioană /“ — „ Ţam-tale, surată Mariţo!“ tri-fulescu, ap. HEM. iii, Add. XXI. | Doamne-a-jută! : „que Dieu me soit en aide!11 Dulgherii, la începutul lucrului, îşi fac cruce şi zic: Doamne-a-jută! (Măstăcani, în Covurluiu), ap. HEM. 642. | Substantivat. Unde se întâmplă una ca aceasta, acolo nu-i niciodată Doamne-ajută. marian, o. i, 278. La casa fără copii, nu cred că mai este vr’un Doamne-ajută! creangă, p. 74. înţelesul acestei imprecaţiuni s’a desvoltat mai departe în două direcţii.: a.) Se strigă: „Doamne-ajută!“ din partea celui ce se găseşte într’o situaţiune grea, astfel încât, în mod ironic, se numeşte astfel ,,bătaia“: „voMe“. Să nu te pomeneşti cu Doamne-ajută pe spinare!. pann, P. v. II, 102. Dă l-o sumuţă altu pă Une, tot norodul ăl de ieri te'ncarcă dă Doamne-ajută. jipescu, o. 97. | b.) Doamne-ajută! fiind exclamaţia Românului înainte de a se apucă de un lucru greu, ea devine caracteristică pentru omul harnic sau viteaz. Astfel expresia de doamne-ajută! poate înlocui chiar un adjectiv care arată o calitate vrednica de luare aminte: „presentăble, acceptable,passable, decertaine importance“. (Cfr. dragă-Doamne,dai-Doamne). Toii holteii de vro Doamne-ajută... periseră de pofta acestei frumuseţe de fată. sbiera, p. 140/32. Nici casă ca lumea, nici traiu de Doamne-ajută... jipescu, o. 65'. N’apucase calul să se depărteze o bu- cată de loc mai de Doamne-ajută, şi iată că zme-oaica iară îi ajunse, ispirescu, l. 194. Şiretele... n’aveă nici o singură cetăţue... şi nici o casă mai de Doamne-ajută. marian, t. 64. 2°. Spec. (Jur.) „A ocroti11. Trans. Pre femei le ajută pravila, pravila (1814), 122. Femeaîa, de va întră singwră chezaşă pentru datoria altuia,... nu se ajută din pravilă, idem, 126. 3°. „A fi de folos, a prii“. Intrans. Nice un lucru nu poate agiută răpitorului călugăriţei să nu-şi piardză viaţa, pravila mold. 106/2. Ce va ajută mielului celui de astăzi mâncat, de ai şi beli mâne pielea de pe lup? zanne, p. i, 554. Badea-i călător, se duce, Nu-i ajute sfânta cruce; Badea-i călător, porneşte, Pe mine mă părăseşte, Nu-i ajute ce gândeşte! IARNIK-BÂRSEANU, D. 160. | Trans. Vin cu. m/iere i-am, adus..., Dar nimic n’am agiutat, Că nevasta m’a lăsat, alecsandri, p. p. 310b. [Dial. şi: agiută.] — Din lat. adjîitarc: ital. ajutare, engad. ayiider, v.-prov. aiudar, fran. aider, span. a.yuddr, portg. ajuddr. ajutare s. f. „ Action d’aider. Secours, aide, tis-sistance, appui, protection11. — Infinitivul lui ajută, devenit abstract verbal. A Domnului este ajutarea. coresi, ps. 244 (= că a Domnului este agUitarea. psal. sch. 289: „Domini est assumptio nostra11.). Toate’le birueă cu darul Dom,ului Hs. şi cu agiu-tarea svinţiii sale. dosofteiu, v. S. 176. 0m,ul dă la dobitoace ajutări, konaki, p. 290. [Dial. şi: a-giutăre.] ajutat s. a. = ajutare. — Participiul lui ajută, devenit abstract verbal. Când eram la ajutat, Neamţul cătană m’a luat,, doine, 182/5. [Dial. şi: a-giutăt.] AJl TĂT. -ă adj. „Aide, assiste, secouru, appuyi, protege11. — Participiul lui ajută, devenit adjectiv. Ajutat de o slugă, i-am făcut inventariul [bibliotecii], c. negruzzi, i, 10. Petreceri cinegetice, în care vânătorul n’are nevoie... să caute vânatul, ajutai, de cânele său. odobescu, iii, 15. Noră-sa, ajutată de Dumnezeu, le-a păzit, că nicîuna n’a dat în foc. marian, se. ii, 106. Cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. CREANGĂ, P. 4. [Dial. şi: agiutăt.] aji tAtok, -toark adj., subst. „Qui aide, vient en aide, porte secours, protege; auxiliaire. Aide, secours, protecteur; secondant, coopirateur, adjoint; complice11.—Adjectivul verbal al lui ajută (derivat prin suf. -ător), luat adesea ca substantiv. A înlocuit pe vechiul ajutoriu. Fi-mi în Dumnedzeu agiutătoriu şi-casă de scăpare, psal. sch. 87/, (=înZeu ajutoriu şi în casă scăpare. CORESI, PS. 72: „sois moi pour une forte roche et pour une forteresse, afin que je m’y puisse sauver.“). Matiaş, craiul Ungariei, agiutăto-riul lui Berendeiu. şincai, iir. ii, 55/21. [Mintea] le concentrează în drepte hota/re şi astfel se face ajutătoarea Provedinţei. bălcescu, m. v. 5/,,. Le boteză, punând săbiei numele „Balmut, ajutătorul mieu11, iar buzduganului... ispirescu, l. 139. | Mai ales substantivat: „protector, ocrotitor11. Bucură-te, stăpână, ajutătoarea tuturor, mineiul (1776), 67, ’/r Jertfeşte...pentru dumnezăoaea Ceres, carea eră apărătoare şi ajutătoare lui. BELDIMAN, N. p. II, 86. f (Jur.) „Complice11. Suiatnicii şi agiutătdrii răpitorului.:, se vor certă...; şi aceasta se zice pentru ceia be vor fi agiutaţi la răpit, ia/r nu pentru ceia ce-au agiutat după ce s’au răpit, pravila mold. 101/2. Nu se vor certă într’un chip svătuitoriul cu agiu,-tătoriul. idem, 66/2. | (Gram.) Verb ajutător= care serveşte la flexiunea altor verbe, la anumite forme de timpuri, [f şi dial. şi: ajutătâriu, agiută,tor, a-giutătâriu.] ■ - AJUTĂT0R1E — 85 — AJUTORI a.i i tătokii: s. f. = ajutorare. Cuvânt rar, întrebuinţat de coeesi, ap. HEM. 651. — Derivat din ajutător, prin suf. abstr. -ie. ajutor-toâre s. a., adj. „1°. Aide, assistance, secours, soutien. Profit, avantage. 2°. Aide, adjoint“. 1°. Cu ceea ce ajuţi pe cineva e ajutor. Acest cuvânt poate cuprinde în sine, ca abstracţiune, toate nuanţele de înţeles pe care le are verbul „ajutâ“. Deci dobândim agiutoriu cela ce e de la Dumnedzeu. cod. vor. 79/9 (= agiutat cu agiutorîulu lui Dum-nezău. n. testament 1648; = ajutorîu nemerind cel de la Dumnezău. biblia 1688 : „mais ayant ete secouru par l’aide de Dieu“...). Fuiu ca omul fără ajutoriu. CORESI, PS. 239 ( : „sine adiutorio".). Pune temeiu... pemunca ta, iar nu pe ajutorul altuia. marcovici, D. 11. Harap-Alb mulţămeşte furnicei pentru ajutorîul făgăduit. creangă, p. 238. || Spec. Locuitorii apucau... de la aceşti fraţi, ...cândpoveţe bune, şi când ajutoruri de bani. ispirescu, l. 284. Va da ajutoruriîn bani. idem, m. v. 12/10. | „Sprijin11. în posturi, lăcuitorii ar aveă un mare ajutor, făcând pâne cu făină de bob. I. ionescu, c. 9. || Ajutorul se „cere“ (f „pofteşte") şi se „dă“: A.u fugit Ştefan... la craiul leşesc, pohtind agiutor împotriva frăţine-său, lui Petru, ureche, let. i, 100. Aveă porunci cătră hanul Tătarilor, ca să-i dee orice ajutor de oaste va cere. c. negruzi, i, 137. în vremea de mai nainte, boierii..., în loc de a cere ajutoruri de peste hotar, mergeau de-a dreptul la mirtea domnească, alecsandri, t. 1340. ! Spec, (Jur.) A dă ajutor = „a fi complice". Când va prinde giudeţul un calpuzan, trebue să-l cercetiadze: mai are soţii? şi cine le dă agiutoriu? pravila mold. 41. | în (într’)ajutor se „sare", se „vine" cuiva: Dumnezeu va veni întru ajutor! marcovici, d. 17/a. îţi vin codrii ’n ajutor, eminescu, p. 163. | în (de), ajutor, sau numai ajutor se „ia“ cinevâ: Ia-ţi în ajutor pe cinevâ. creangă, p. 202. A luat odăile de-a rândul, căutăndu-şi nevasta, dar nevasta nu-i;. caută fata. luată ajutor în casă, dar fata nu-i... I. bârseanul, p. v. 87. | Poţi să fii (de) ajutor sau spre ajutor(ul) cuiva. Când aş şti că-mi vei fi de ajutor să sfârşesc ce am pus de gând,... aş face. ispirescu, l. 16. M’ai făcut, maică, fecior, să fiu tai-chii de-ajutoriu. iarnik-bârseanu, d. 301. Murgule, murguţul mdeu, Datu-mi-te-a taică-tău, Ca să-mi fii de ajutor, La nevoie şi lâ zor. teodorescu, p. p. 583. | f Ajutor se poate „sta" cuivâ. Să stea cu toţii ajutor dreptăţii, uricariul, ii, 241/33. | în (într’)a-jutor sau spre ajutor se „chiamă“. Chemă şi pre ceialalţi spre ajutor, drăghici, r. 83. | în sfârşit se poate strigă (eliptic): Ajutor!: „ l’aide!“. ^Stereotipie expresia: Cu ajutorul lui Dumnezeu: „Dieu aidant“. Cu ajutorîul lui Dumnezeu tipărită această sfântă carte, coresi, e. i/a. Ea se intercalează, fără să schimbe înţelesul frazei, şi e caracteristică numai pentru sentimentul religios al vorbitorului. S’ati apucat, cu ajutorul lui Dumnezeu, de săpat, drăghici, r. 164. Hai... să pornim,, cu ajutorîul lui Dumnezeu, creangă, p. 124. || De oare ce „mâna" este aceea cu care se dă ajutorul, în loc de (a da, a fi, a stă) ajutor se poate spune şi: (a da, a pune, a fl, a sta) (o) mână de ajutor. îmi dă mână de-ajutoriu. mineiul (1776), 168 1/1. Fă bine şi m’ardică, mână de-ajutor să-mi pui. pann, p. v. iii, 156. Iar în caz când mortul... n’ar fi murit, să aibă cine-i sta mână de-ajutor. marian, î. 193. 2°. După fran. „adjoint", şi nu ca o continuare a vechiului ajutoriu, se întrebuinţează ajutor, -toare şi în înţeles de „funcţionar care ajută altui funcţionar mai înalt", d. ex. ajutor de primar : „ad-'joint au maire“. învăţător-ajutor. Ajutoare de mae-stră la şcoala profesională. [ -]- şi dial. şi: ajutoriu, agiutor, agiutoriu. | Plur. -toare (dial. -toară), mai rar -toruri.] — Din lat. adjutorium, idem. ajutora vb. I. „ Venir enaide, seconder, secourir; s’entr’aider.“— A ajutoră însemnează, ca şi a ajutâ, „a da un ajutor"; dar pe când ajutarea poate fi de orice natură, ajutorarea este mai mult o contribuţie prin care înlesnim cuivâ existenţa, grea şi de aci înainte, sau prin care îl scăpăm momentan din perplexitate, fără să fie exclusă posibilitatea ca ea să se ivească din nou. Putem ajută să scape cuivă care e să se innece, însă nu-1 putem ajutoră; putem ajutâ sau ajutoră pe un cerşitor, dându-i o bucată de pâne sau pe un student sărac, ca să studieze. Ajutăm pe un bolnav ca să se scoale din pat, punând mâna şi sprijinându-1 ca să se ridice, sau procu-rându-i mijloacele materiale, ca să cheme un medic şi să cumpere medicamente; numai în cazul din urmă se poate spune însă, că îl ajutorăm. Absol. Ajutând şi ajutorând iaste dumnezeesc lucru, ţi-CHIndeal, f. 251. Prietenii se trăseseră, căci pierduseră îndemănarea de vreme, de a mai ajutoră. e. văcărescul, ist. 288. | Intrans. f Au ajutorat lui David. biblia (1688), 296/2. Ajutoră-mi Dum-nezăii!■ idem, 21 /,. I Trans. Agiutorând cu banii lui pre o seamă dintre Domnii mazili, mag. ist. iii, 88/31. Să agiutoreze case scăpătate, uricariul, iii, 2/sg. De-ar fi... pe-aice, poate tot m’ar ajuturâ şi m’ar scoate din nevoie, sbiera, p. 60/m. Alexie, după ce s’a călugărit, trăeă numai pe lângă mănăstire, în rugăciuni şi ajutorând pe cei sărmani şi nevoiaşi. marian, se. ii, 188. | Refl. Familiile var-varilor să se ajuture din sudoarea Romanilor. P. maior, ist. 63. Traducătorul... să cuteze a se apucă de lucru, ajutorându-se... cu dicţionarele, odobescu, ii, 364. 1 Recipr. Jurând... să se ajutoreze unul cu altul. mag. ist. 226/17. [Ajutur şi ajutorez. | Dial. şi: agiutorâ.] — Din lat. *adjntulare, derivat din adjutare, prin suf. dim. -ulare. Cfr. hasdeu, etym. magn. 649. ajutorare s. f. „Aide, assistance.“ — Infinitivul lui ajutoră, devenit abstract verbal. Ajutorarea celor slabi şi neputincioşi, uricariul, i, 104. Cu gura focprindeai, să-mi dai ajutorare, coşbuc, b. 54. [Dial. şi: ăgiutordre.] AJUTORAT,-Ă adj. „Aide, assiste“. — Participiul lui ajutoră, devenit adjectiv. Cărmueşte-ţi casa cu înţălepciune şi, iarăşi de dinsa ajutoratj să-ţi alegi prietenii, marcovici, d. 12. [Dial. şi: agiutorăt.] ajutori vb. 1V°. Aider, venir en aide, preter main forte, seconder, secourir, assister. — „A da ajutor". Astăzi nu se prea întrebuinţează, ci se înlocu-eşte prin „ajută" şi „ajutoră". Absol. Cela ce rădică unealtele lui, ajutoriâ dinapoia lui. biblia (1688), 204,2. Iar ajutorind Dumnezeu, nici de tot fără de folos veţi rămânea, antim, p. 133. | Intrans. Scoa-le-se şi vă ajutoredscă voao. biblia (1688), 151,2 (:„qu-ils se levent et qu-ils vous âident".). Socoteala noastre agiutoreaşte Isidor. cantemir, hr. 71. Le întindea mână bună ajutorindwle. mineiul (1776), 18 Vi- | Trans. Bogaţii vor agiutori nepu-tearnicii şi mişeii, varlaam, c. 300/,. Vor ajutori împreună cu tine por nirea norodului şi nu vei purtă pre dinşii tu singur, biblia (1688), 101,2 ( : „afin qu’ils portent avec toi la charge du peuple, et que tu ne la portes pointtoi seul".). Firea au agiutorit-o. cantemir, ist. 49. \ Refl. Agiutorindu-se ca cu o măiestrie cu sluga fericitului, dosofteiu, v. S. 221/,. S’au dus la împărăţie, ca să se agiutorească de acolo, ureche, let. i, 179/1(J. \ Recipr. Aleocandru-Vodă, făcut-au prieteşug mare cu Leşii şi legătură tare, ca hie la ce treabă unul pre altul să agiutorească. ureche, let. i, 106. Ajutorindu-se între sine. mineiul (1776), 142,2/}-||(Jiir). „A fi complice." Certare vor luă ceia ce agiutorisc pre altul să facă greşală. PRAVILA MOLD. 171/,. [Dial. şi: agiutori.] — Derivat din ajutor. Ajutori devenind sinonim AJUT0R1E — 86 — AL in unele cazuri cu ajutoră, s’a putut naşte Îndemnul de a conjuga şi alte verbe în -are după conju-garealV. Cfr. adevără — adeveri, ferică — ferici etc. A.IUTOIUK s. f. = ajutorare. Cuvânt, rar, in Transilv. Unuia amil să dămîi... pâine... e altora altă ajutoriu şi ajutor ie spre bine. coresi. ap. HEM. 651. M’ai făcut, maică, fecior, Să vă fiu îiitr’ăjutor. Cănd eram l’ajutorie, M’a luat Neamţu ’n cătănie; Cănd eram, la ajutat, Neamţul cătană m’a luat. doine, 182; cfr. jarnik-bârseanu, d. 301. — Derivat din ajutori, prin suf. abstr. -ie. ajtiTOBÎN'ţ'Ă -s. f. „I°_. Aide, assistance, secours, appui. 2°. Subside“. — 1°. Intre „ajutor11 şi ajutorinţă este acelaşi raport ca între „ajuta11, şi „ajutoră11. Dumnezău sfinte... îmi eşti sprijineală şi agiutorinţă. dosofteiu, PS. 85. Au primit de la craiul Ludovic agiutorinţă. şincai, hr. i, 163. Prin ajutorinţa unei mâni miluitoare, în instinct tot dobitocul dascăl are. konaki, p. 293. Făcând bine, cm ajutorinţi de bani. gorjan, ii. ii, 93. Oare, cine ar putea să-mi dea ajutorinţă? pann, E. iii, 86. [Feciorii Chiajnei] însoţiţi. ■unul de oaste pământeană şi de ajutorinţe ungureşti, ...se lăsase cu taberile lor... la satul Săpăţeni. odobescu, i, 170. [Copilul] eră bun, ascultător şi eră de ajutorinţă muierii mele..reteganul, p. v, 82/14. j| 2°. t (Fin.) Dare fiscală. Se făcuse o cţajde nouă, cu nume de „agiutorinţă11. canta, let. iii, 186. Şi aşă, rămăind boierii acole, multe ceasuri vorovind ei in de ei, au găsit cu cale ca să scoată o slujbă pe casă de trei mâni, adecă 11 lei şi 5 i pol lei, şi 3 lei, însă pe oglaguri, şi să se numească „ajutorinţă“. e. ko-Gălniceanu, let. iii, 252. 0 cârciumă cu băutură... să fie scutită de agiutorinţă. uricariul, v, 429. Şi se hotărî ca boierii şi mănăstirile să plătească ploconul, ajutorinţa,... bălcescu, m. v. 598. [Dial. şi: agiutorinţă. | Plur. -rinţe şi -rinţi.] — Derivat din ajutori, prin suf. abstr. -inţă. aiUTOKlRi; s. /. = ajutorare. Infinitivul lui ajutori, devenit abstract verbal. Acuma, când mi-ar fi [băiatul] spre ajutorire-.., vreă să ni-l ia la oaste. reteganul, r. iii, 8. [Dial. şi: agiutorire.] A.11/roRlT, - A adj.„Aide, secouru, assiste“.—Participiul lui ajutori, devenit adjectiv. Ş’am mărs agiu-toritu de cela ce m’au întărit întâiu. dosofteiu, v. s. 102/,. Petru-Vodă... agiutorit de [ani Huniad, ţiitorul ţării ungureşti, au venit cu oaste şi au împins pe Roman Vodă den ţară. ureche, let. i, 111. Şi lui încă se împotrivea, în domnie, aju-torit fiind de Matiaş, Craiul Ungariei, şincai, hr. II, 54. [Dial. şi : agiutorit.] AJi roiU KMUl . -TOÂKK adj., subst. + „Qui vient en a ide'1. — Adjectivul verbal al lui ajutori (derivat prin suf. -itor). Având agiutoritorl elfi laDumnedzău datul şie dar. DOSOFTEIU, V. S. 185/2. [Dial. şi: agiu-toritoriu.] AJ utoriu, -TOĂREa e. în Braşov, unde se spune încă: .oamenii ei buni, fetele ele bune.'ln cele mai multe regiuni insă singularul ăl a atras după sine un plural iar acesta un. plural femenin ăle; la fem., în plural, se găseşte şi forma ale, care s’a format din singularul a, după analogia unor cuvinte, ca: şa-şale). 3.) Ca pronume conjunct la acuzativ şi când ayeâ funcţiunea unui articol enclitic,., la declinarea a doua, a dat: -l(u), d. e, nu-l(u) văd, omu-l(u). 4.) Când aveă funcţiunea unui articol proclitic, s’a prefăcut, în ai(-w), d. e. al(u) zecelea.—Forma femenină illa a dat, de asemenea după poziţia accentului, următoarele rezultate: 1.) Când eră accentuată s’a prefăcut în" ea, care e forma femenină a pron. pers. (Pe alocuri-în Transilv., d, e. îh Sălişte, se zicei şi: fata popii ea mare şi ea măi mică, com. BAN.CIU. Forma aceasta pare a se fi generalizat din cazurile reprezentate prin tipul: descuie-mi, soro,.ă poartă (ăl, B, I, 2°), în care toată greutatea accentului frazei stă pe pronume). 2.) Când cuvântul nu eră accentuat în frază, ci'purtâ numai un accent secundar, el s’a.prefăcut In Mă (cfr. aoace). Forma aceasta- s’a. păstrat numai” când' urmă, ca articol enclitic, imediat după accent, d. e.- si-ua, sted-ua.; în celelalte cazuri u între vocale a amuţit şi aveni: a d. e. mare-a,, fata a frumoasă, casa a secea.-.Când în sfârşit acest uA a pierdut şi-accentul secundar, a trebuit să se prefacă în uă y o, d: e. illain laudo, lauăando illam y o'laud, lăudănd\u]rO.. || Vedemdeci că formei fe-menine a ti corespunde şl masculinul al (omul al zecelea, casa -a zecea):şi masculinul.ăl (omul.ăl bun, fata a bună). Urmarea acestei coincidenţe a fost că, prin analogie, s’a zis şi: omul al bim. Astfel.se explică.apariţia lut al, în concurenţă cu ăl, in cazurile .A şi B, I. |1 în exemplele celelalte de subt B avem de sigur a face cu al=*ttlu în următoarele cazuri:'!) în tipul (B, 11): al. treilea, în care, ca şi în:,fran. le troisieme, germ. der dritte etc., pronumele. demonstrativ a. devenit articol:2.) în tipurile: pomul-înflorit este al mieu. (B, III, 2°) şi pomul mieu-'şi al- tău,.sânt înfloriţi (B, III, 39), în care al e. :un pronume, demonstrativ care înlocueşte cu-yânitul y,pomul“,. nemainumit a doua oară. Cu aces-.teşjconstrucţii se aseamănă; următoarele din limbile romŞnice:vv.-fţan. „li rois;.. fist trois seiremanz an-,tierS:}râme■ §, 81'.) ||«în* alte,cazuri a nu r e pronumele.illa;f ci.'prep.- adj. căra, se. întrebuinţează încă şi azi pentru ;a(. exprimă uo-raport',de posesiune (cfr. pag, 2) şi.care în,viBchim^ parş -.a fi:,aVutp func- ţiune cu mult mai nelimitată. Cfr. Mayer-Liibke, Rom. Gramm; 111, § 158, Bacmeister, jahresber. iv, 54 sqq.|| în Muntenia Hllii a înlocuit pe ad, şi astfel al concordă totdeauna în gen, număr şi caz cu subiectul (complimentul), în Mold. dinp’otrivă ad a înlocuit pe *îllu; de aci se explică multele conT cordări greşite, citate în parenteze, la scriitorii Moldoveni, care voiau să /urmeze tradiţia literară născută în Muntenia.- Ai.,- A pron. art. \ Ai., a pron. art. f In limba poporului din Muntenia şi Transilvania cuvintele „acel“ şi „cel“ sânt astăzi înlocuite aproape cu desăvârşire prin - ăl (hal, ahăl, al). Formele a- •cestea, deşi au pătruns în mare parte şl în limba comună a păturei culte, au trecut totdeauna — mai ales cele aspirate — de vulgare şi nu se găsesc în literatură decât în scrieri cu 'colorit dialectal, cu toate că ele au primit unele sensuri nouă, care nu pot fi redate totdeauna prin „acel“ sau prin „cel“. A.) = acel(a). Pronume demonstrativ sau determinativ. Subst. Calul bun şi mândrele, Alea-mi mâncă silele. iarnik-bârseanu, d. 15. Străină ca mine Nu e nimenea..., Num,ai cucul din pădureDar nici .ala nu-i ca mine. bibicescu, p. p. 110. Cu bărbatul băutor Nu-i mânca pâne’n cuptor, Fără mămăligă’n oală, Ş’ahaia-i mâncă-o goală, mandrescu, l. p. 112/,. | Introduce prepoziţia principală, când aceasta urmează după cea . relativă. Cui dai pâne şi sare, Ala te mâncă mai tare. reteganul, tr. 50/,Cine ţi-o vorbi curat, verde, ala e cevâ de .capul lui. ji-pescu, o. 52. | în mod eliptic. Ala Rumân, hine! Văsut-ai ce dete din el? idem, 61. | Ca apoziţiune după un alt subst. Să-mi dai.din vinul ăla bun! în acest caz se poate articula şi; adjectivul următor: Văru-mieu, Ionică... merge călare pe calul lui ăla bunu. (Lupşanu, în Ialomiţa), ap. HEM. 654. | Cu „de“ partitiv: Apoi făcu o nuntă d’alea înfricoşatele : aşă nuntă şi aşă veselie, m,ai rar!, ispirescu, I. 344. | Unde. începu o ploaie d’alea, de păr.eă că toarnă.cit găleata! ispirescu, L; 28. | N.eutral. Ce |i -]e scris în frunte, omul aia pate. zanne, p. ii,.160. Dă-i, bade, ce ai la casă, Mie de-ahaia nu-mi pasă. mândrescu, L. p. 64/,6. După aia : .„apres cela, puis“. După ahaia, am dat... orţi 2; după ahaia, am dat la altă rumtoare costande 2. cuv. d. bătr. II, 615. De aia : „â cause de cela, pour cela“. D’aia face omul. patru păreţi, ca să aciolese şi [pe] cei străini, zanne, p. iii, 289. De ce..., (le aia : „â mesure que... d’autant plus“. De ce joc, d'aia-aş jitcă. iarnik-bârseanu, d. 362. || Adj. Să-nii a-duci aci pe muierea aia! c, negruzzi, iii, 33 5/s. Eu mă duc ’nainte, să. văd cine-o fost netrebnicul ahăla. pop. (Banat), ap. HEM. 543. [înaintea- substantivului nu se pune. Construcţia următoare e neobicinuită: Blăstămată-i aia 'fată, Care n’ascultă de maică, reteganul, tr. 143/2i).] B.) = eel(a). • I. Pronume.. Subst. în corelaţiune cu „care, ce, de‘‘, cu sensul „cine,. ce“. Vai de.ăl care iubeşte! teodorescu, p. p. 303b. Se plânge şî ăl de are, şi ăl de n’are. pann, p. v. i, 145. Al de ştie carte are patru ochi. zanne, p. v, 143. Al dă omoară broaştele face un păcat. mare. şez. iii, 25/,g. Bate-l, Doamne, şi-l trăsneşte, P’ăl [d’] se’nsoară pentru zestre! bibicescu, p. p. 191 (cfr. alde). | Neutral. Ajungând acolo, văzu că ahaia ce. strălucea aşă de tare îi un. găitan de aur. pop. (Banat), ap. HEM. 543. || în legăţură cu „de“ partitiv. Este d’ai cu maţele pestriţe, zanne, p. ii, 271. D’aia: terchea-berchea, trei lei părechea. idem, iv, .208. ^ Toate alea ==. „tot ce trebue“. Puse toate alea la cale pentru drum., ispirescu, L. 16. La noi se, cumpără toate alea de la streini. jipescu, o. 46; | Câte. alea toate = ,-,tot.ce nu trebue“. îi toacă: la .ureche câte alea ĂL toate. (Vălenii-de-munte, în Prahova), ap. :HEM. -18.-1 Altă aia == nu ceea ce e vrednic de luare aminte sau ceea ce aşteptam, nu ceea ce e normal, nu ceea ce e omenesc; prin. urmare corespunde, după împrejurări, noţiunilor, „lepădătură, lucru de nimic, pocitură, lucru diform, năbădăi, acces, monstru, făptură monstruoasă, lucru neobicînuit, nemaipome-nit“ etc. îl zvârli clrept în mare, ca pe altă aia. ispirescu, v. 35/14. Eră trenţeros şi slab şi pipernicit, de credeai că e altă aia, nu fiinţă. de om. idem, L. 398. Apucată ca de alte alea, fără să deschisă gura, o rupse lapicior. delavrancea, S. 231. Fugea, de dînsul, ca de altă aia. ispirescu, v. 66/lt. Se minună ca de altă aia, când văzu... idem, v. 35/14. || Adj. Culcă-te pc urechea aia! = poţi s’aştepţi! românul GLUMEŢ, I, 55/21. 2°. O particularitate a limbii române, de care e păcat că nu se face mai mult uz în limba literară, e următoarea: Pronumele demonstrativ se poate întrebuinţa şi atunci când vorbim- despre un lucru atât de bine cunoscut, încât n’ar mai fi necesar să-l relevăm printr’o arătare asupra luuCând, bunăoară, la o casă sânt mai multe porţi şi mi-e indiferent care se va descuia, voiu zice: Descuie-mi o poartă! Când vreau însă să mi se descuie una anumiţă, va trebui s’o arăt (printr’un gest sau prin pronumele care-i corespunde): Descuie-mi poarta aceea! Când la casă e numai o singură poartă, când nu mai încape îndoială deci, la care poartă mă .gândesc, ajunge să spun: Descuie-mi poarta! în limba română se poate întrebuinţa însă şi în cazul din urmă pronumele demonstrativ: Descuie-mi, soro, a poartă! teodorescu, P. P. 641. Prin acest abuz în întrebuinţarea pron. dem. mă pot dispensă de o propoziţie întregă explicativă, căci a = „aceea despre care tu ştii,bine că e încuiată, pe când eu numai pot de nerăbdare să mi-o descui11. în funcţiunea aceasta ăl stă totdeauna înaintea substantivului (pe când „cel“ îl urmează şi are deci un -a final: ''Descuie-mi, soro, poarta ceea!) şi poartă accentul frazei. Sensul lui variază, bine’nţeles, din caz în caz, după cuprinsul propoziţiei explicative subînţelese. Mai adese-ori se întrebuinţează în următoarele cazuri: Se exprimă un sentiment de admiraţie. Făt-frumos, cum luă inelul..., îndată se pomeni cu cei doi arapi... „Sămi-l luaţi... şi să nu-l slăbiţi!“...■ Uncie mi se repeziră, neiculene, ăi arapi,, ca nişte zmei, ca nişte, lei-pa/ralei... şi unde ...începură... a-l buchisi înfundat, de ţi-eră mai mare mila de dînsul. ispirescu, l. 107. în cazul acesta e întrebuinţat adesea şi diminutivul sau pronumele posesiv, mai ales în dativ (etic), d. ex. „unde mi se repeziră arăpaşii (miei)...“ Astfel ăl — „tnieu“ în: Foicică trei bujori, Azi e. cerul plini de nori...; Ai tovarăşi nu mai vin... , Să bem să ne veselim, La nimic să nu găndim. teodorescu, p. p. 330. j| Se exprimă lipsă de consideraţie, sau dispreţ.. Stă-pâneşte-ţi a guriţă! teodorescu,- p. p. 323b. || Se întrebuinţează în ironie sau în glumă. [Aduceţi] câte-un pahar de băutură, Să'neudăm a gură. marian, nu. 623. în acest caz adesea ăl = „renumit, cine ştie ce“. Că doar nu eşti ăl voinic, Ci, bade, eşti de nimic. iarnik-bârseanu, d. 232. Niţel var stins, niţel nisip cernut, nu e a treabă, delavrancea,. h t. 136. || Al = „cel pe care îl cunoaşteţi cu toţii şi de aceea nu-l mai numesc" în numirile eufemiste ale boa-lelor „epilepsie11 = ă-boală, ă-nevoie.şi „cancer11 = ă -bubă (pentru acesta din urmă şi: cel-pădureţ), Cfr. boală, nevoie, bubă. || Se găseşte şi în funcţiune substantivală, exprimând dispreţ în: Un ăla = „un prăpădit, un om de nimica1*: „un vaurien“. Un ăla,.-., un prăpădit de amploiat, caragiale, t. ii, 5/18. ,— sau avândsensulde „cunoscut tuturor11 în: Vorba (povestea, zisa) ăluia — „proverb, zicătoare11: „proverbe,11. reteganul, p. iii, 32; pann, p. v. i, 10; ispirescu, v;-,84/2., (Cfr. fran. : On apprend- â hurler, -dit l’autre,.,ayec;les loups.). ' , -. ■ ■ : 3°. Cu sensul de „celălalt11. Trecu. Oltul d’aiaparte, ĂLA Giocoiu (l-î)ntreabă de Ca,r.te, El i-,arată puşca’n spate, teodorescu,! p. p. 29,2 b. Ba aşă, ba pă dincolo, îşi da cu părerea şi-hălaşî ăla.: jipescu, o. 102. (Cfr-, în.Mold. „de ceea, parte11, ,jpe ceea lume11). II. Articol. 1°. Ale trei fete coseau de nouă ani. stĂncescu, b. > 35. Domnul al bun şi mare vede numai,cu ochiul lui. jipescu, o. 26. Bărbat .are bun peste măsură, capânea a albă. pann, p. v. ii, 97. Aşă cum mă vezi pe mine, nici la degetul ăl mic nu te pun. pe tine. idem, p. v. I, 54. [în casă] şedea numai o babă cu fata ei ha frumoasă, pop. (Banat), ap. HEM. 14. Când veni drăcoaica a bătrână..., îndată pricepu.... STĂNCESCU, B. 36. 2°; Serveşte la formarea superlativului din comparativ. Se făcuse fata [ca o] ...zînă, ...zînă, ...ca zîna a mai frumoasă ş’a mai fără cusur. stĂncescu, b. 45..44: Al-mai-rău = „zmeu11 v. rău. 3°. Substantivează adjective. A trimis doamna.de sus la a de jos, să-i deâ cusutură fără ’mpunsă-tură ? [=„Scrisoarea11.] GOROvei, c. 341. Nici ăl de sus nu intră in placul tutulora. zanne, p. vi, .647. Al. sătul gândeşte că nu mai fl,ăm,ânzeşte. idem, p. iv, '113. Căci de, ori ce s’ar zice, fiu îi eră şi ăl mic. ispirescu, l. 36. Noi' juni cu ăi bătrâni ieşirăm la câmpul mare. teodorescu,,?. p. 139. Am o herghelie de cai: ăi slabi sar gardul, ăi graşi cad jos. idem, 208. Ale siinte şi ale frumoase=„ielele11 : „Ies fees m,alfaisantes“; v. sfânt, frumos. . C.) într’un caz izolat găsim pe ăl cu sensul lui „acelaşi11: Cei d’aia meserie Stă în. gâlcevie (=gens clu mememetier ne s’accordentpas.), zanne, p. v,410. De obiceiu înţelesul acesta se exprimă prin tot ăla : Tot dracu ăla e. idem, ,vi,. 630. • . [Se găseşte şi forma aspirată,, hăl, care a putut primi după analogia lui cel = acel proteza unui a- : ahăl. Cantemir numeşte forma a/ieta=ahăla „muntenească11 („valachice11), ap. HEM. 544. || Şe declină: la mase. ăl (hăl, a hal, al), ălui (hctlui, ahălui, ălui), ăi (hăi, ahâi, .ai), sau, ei (hei, ahei), âlor (hălor, (ahâlor, dlor). La toate formele acestea se poate adaogă adverbialul -a : ăla, ăluia etc.; în loc de ahaia se găseşte şi ahiîa. mândrescu, l. p. 219/12. — la fem. a (ha, ahă),.alei, .(halei,.ahalei, ălei) sau elei, ahelei, ahelei) sau âlii (halii, ahălii) sau elii (helii, ahelii) sau aiei. jahresber. vii, q3., ale (hale, ahâile ale) sau ăe (hele, ahele), ălor (halor, ahâlor, âlor). La toate aceste forme se poate adăogâ adverbialul -a : alea. ălora etc.; din a (ha, ahă)+ -a s’a născut dia (hdia, ahaia). || în Transilv. se găseşte-pe alocuri şi ai în loc de a. Fata ai. de la moară.^Ai mare ori ai mică. (Mărgineni, comit Făgăraş), j ahresber. v, 177 (cfr. şi ailaltă, fem. de la alai alt). Forma aceasta s’a născut din aia, după tăierea finalului -a (în loc de -ta),]' — Pentru etimologie, v. al. ... AiiA, An pron. \ . ĂIA, ăia pron. f Âii s. f. (Mitol.) „Dragon; mauvais geniede la-tempete, ouragan.Incube, cauchernwr“. — în mitologia populară, subt ălă se înţelege un monstru cu diferite atribuţii, dintre care cele mai generale sânt că aduce furtună şi grindină şi îngreunează somnul oamenilor.. în Banat: Ala = Drachen, Ungeheuer, aueh Alpdrilcken. jahresber. iii, 313. Despre vânt, se crede că este o hală, sau balaur mare, care suflă... pe o nare. (Măidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 679. Baba a avut 3 nepoate de tot frumoase, pe care ea bine le-a .păzit,-căci ea. bine a ştiut că hala iîn multe chipuri .prefăcute umblă Supă ele, ca să >le apuce, marian, se. ii, 46. în Ungaria: Văzură venind cătră dînşii o hală în chipul focului, ţichindeal, f. 19. în România: Balaurii? care* aici.-set mai numesc şi ale, sânt crezuţi, -despopor a fi nişte, duhuri rele,.ce se fac pe cer în timpul, ploiei.....Locul.un.de se. bat Uleie - 89 - ALABABULĂ 90 - AL.MU şi localitatea alai celei învinse sânt supuse fur-tunei şi sufăr mult de grindină. (Pleniţa, în Dolj), ap. HEM. 678. în Transilv.: Când şe împeadică cer-cuirea sângelui în părţile foalelui, se naşte în om aşâ zisa apăsarea (incubus) sau cumi îi sic oamenii noştri călărirea halelor sau a dracilor, pentru că visează că halele sau dracii. îi călăresc, vasiciu (a, 1830), ap. HEM. 679. [Şi, cu aspiraţie: hală. | Cfr. halime, halul.] — Din sârb. ala şi hala, cu acelaşi sens. AI.ABABIXĂ S, /. t ......I.. at.abablbA s. f. ) ' ‘ • Ai.a-bAi.a subst. invar. Numai în expresia: Ce mai alâ-bala?: „quoi de nouveau, qu’est qu’il y a de neuf, que se passe-t-il de neuf?“ — Domniţă, ce mai ala-bala cu him.ea de pe tărâmul vostru ? Nu se mai ceartă? delavrancea, s. 92. Un ţigan... se dusese să vază, ce mai ala-bala pe la flăcăii ce stau la pânda, ispirescu, l. 202. | în formulele recitative ale jocurilor copilăreşti: Ala-bala, portocala... cu varianta: Una-alta, portocala, teodorescu, p. p. 194. — Etimologia necunoscută' (cfr. alandala). AJ.AbAstru s. a. (Miner.) „Albâtra". — 1°. Varietate de gips de coloare albă-transparentă. Câte o dată cristalele gipsului sânt foarte mici şi lipite unele de altele, încât substanţa înfăţoşasă aspectul unei mase compacte şi translucide. Sulfatul de calciu poartă atunci num,ele de alabastru, poni, ch. 203. || 2°. Varietate de marmură, care provine mai ales din stalactite şi stalagmite, de coloare albă-lăptoasă, transparentă. | Poet. Alavastrulu, lacrămilor. MINEIUL (1776), 42, [Părul] cădeă în bucle unduioase pe umerii ei de alabastru, c. negruzzi, i. 226. [Când se vorbeşte de diferite soiuri de alabastru, întâlnim şi un plur. -băstruri. | f şi: alavdstru.] — N. din. lat. alabastruin. alAc s. m. (Bot.) „1°. Epeautre: Triticum Spelta. 2°. Sorte d’ecourgeon“. — 1°. Plantă ierboasă din familia Gramineelor, tulpina subţire... mai adesea cenuşiu-verzie,... spicul lung şi subţire... Grăunţe învelite...; sânt roşiatice... şi cu o adâncătură îngustă. ... Mai puţin productivă decât celelalte specii de grâu...; se cultivă de obiceiu în regiunile muntoase. Făina obţinută din grăuntele de alac este albă, frumoasă. [Creşte în] Iunie-lulie. panţu, pl. La căpătând lui, adzâmă de alac şi cană cu apă. dosofteiu, ap. HEM. 664( : „ad caput eius subcineritius siligi-neus“.). || 2°. O varietate de orz: „orz de toamnă". Alacul e mult roditoriu, slujeaşte în locul ovăsului. economia, 52. Alac este tot un fel de ore, oare se face cu câte două fire îngem-ănate. ap. HEM. 665 (Copou, în laşi). S’adună furnicile... peste o grămadă de alac. coşbuc, m. 76/8. Păsărică din alac, Nu mă blă-stămâ să sac. mândresctj, l. p. 33/s. || Plur. alace= „spice (fire) de alac“. Foaie verde trei alace... iarnik-bârseanu, d. 143; 193; 312 etc. || Cfr. alaciu. — Etimologia necunoscută. Cfr. ung. alăkor, idem. • ai,Aciu, -ce adj. „1°. Bigarre, bariole. 2°. Cou-leur d’epeautre“. — 1°. Despre vite. „Pestriţ, bălţat".-Alace = numele unei vaci, care e la păr de’nainte şi de’napoi surie, iară la mijloc mai neagră, marian. Alaciu = iedul sau cânele alb şi cu pete negre. ap. HEM. II, A. XI (Bârseul-de-jos, în Sălagiu). | Fig. Asta-i lumea cea alace, Face omul cum îi place. marian, d. 30. || 2°. Prin etimologie populară cuvântul acesta a fost apropiat de cel precedent, aşâ incât din pluralul aloci s’a refăcut un singular alac = „un bou, care seamănă la păr cu spicul ala-cului“ (Transilv.), ap. HEM. 668. Alac = numele unui boit. MARIAN. [Şi: alde.] ■— Din turc. alaca,,,bigarre"; dupăŞLO. II, a, 14, cuvântul acesta l-am fi primitde la Tătari. (Cfr. alageâ). alAcustă s. (Entom.) v. lăcustă. Ai.AOic s. f. „Sorte d’etoffe orientale rayee, sorte d’indienne.“ — Stofă vărgată ţesută cu fire de in şi de mătase. O sfită de alageă. DOC. (a. 1716, Braşov). „Stihariu dă alageă albu...; procoveţe dă atlas alageă. doc, (a. 1739), ap. HEM. 669. Alageleşi siam-alagele şi alte mărfuri, dionisie, C. 182. Un antereu dintr’o alăge de rnătasă. uricariul, iv, 134/)?. Alageâ de Triest. filimon, C. ii, 599. # A-şi căpătă alageaua şi a păţi vreo alageă = „a păţi una nepăţită, a se păcăli" : „avoir des mecomptes, âtre dupe“. Ce să facă el, ca să iasă de acolo? Să’ntrebe, nu-i veneă la socoteală, ca să nu paţă vreo alageă. ISPIRESCU, ap. HEM. iii, A. XXli. Nimeni nu s’a putut atinge de împărăţia mea,, fără să-şi capete alageaoa şi fără să se ducă ruşinat de unde a venit, idem, l. 12. [Şi: alăgeă, halageă şi alagică, alăgică, această formă din urmă născută după analogia cuvintelor ca „viorea = viorica11 etc.: Cu rochiţa de-alagică. şEZ. IV, 224 'V„. Cămăşuică frumuşică, De-alăgică, Cu urzeală de urzică, marian, nu. 351.] — Din turc. alaga, „norn d’une etoffo do soie rayee". ŞIO. ai.âuică s. f. v. alageă. alAiu s. a. „1°. Suite, cortege, pompe, ceremonie, gr and trainprincier, parade. 2°. Toute espece de suite, de cortege, de pompe; Apparat, appareil; procession, convoi, escorte, attroupement bruyant; vacarme, brou-liaha. “ 1°. Alaiu =petrecanie, tocmală de oaste, şicuire. cantemir, ist. 7. Alaiul eră, la început, compus din persoane militare şi din dignitari, care, sau formau „cortegiul, suita", sau întâmpinau pe domnitor. Alaiul aveâ totdeauna caracterul unei „pompe", de aceea întâlnim foarte des cuvântul alaiu întovărăşit de „cinste". Au încălecat cu alaiu domnesc, neculce, let. ii, 269/»5. Intrând în Bucureşti cu marehalaiu şi şezând în scaun, dionisie, C. 166. I-au ieşit boierii ţării şi cu slujitori şi cu tabulhanaoa ţării, de i-au făcut alai, după obiceiu. N. costin, let. ii, 99. Când s’au apropiet de laşi, i-au ieşit toţi boierii şi caimacamii cu alaiurile înainte. E. kogâlniceanu, let. iii, 217. S’au gătit cu, halaiu mare, de au ieşit înaintea Turcului. MAG. ist. 307/3. Iară la şepte ani a domniei sale au trecui pin Moldova un sol leşesc... la împărăţie, şi l-au trimes Abdi-Paşa până la Ştefăneşti cu doă steaguri de lipcani petre-cându-l, iară Mihaiu-Vodă n’au trimes înnaintea lui nici un alaiu, ce num,ai pe căminarul Alexandru cu slugele sale. amiras, let. iii, 130.Cu obicinuitul alaiu şi cinste, zilot, CRON. 66. îi petrecu cu mare cinste şi alaiu. ispirescu, l. 47. A doua si eră paradă domnească... Câte un zapciu... opreă carele, să nu se vâre, până după trecerea „alaiului11. c, ne-GRUZZi, I, 29. Ea-i mireasa unui craiu Şi se duce cu, alaiu, Peste munte, peste plaiu, alecsandri, p. ii, 51. [împăratul] le ieşi înainte, cale d’o si... Intrând în oraşul împărătesc, alaiul se orândul astfel: întâiu veneapedestri,mea, apoi calul lui Făt-frumos... ispirescu, l. 197. 2°. Cu timpul cuvântul „alaiu" îşi pierde sensul cel vechiu şi ajunge a însemnă orice „suită", „cortegiu" sau „pompă", deci şi una care nu mai- e militară şi nu mai aparţine domnitorului, sau una care se face cu ocazia unei nunţi, a unei înmormântări: „con-voiu", sau e numai o „escortă", sau constă numai dintr’o ceată gălăgioasă de oameni, care se strâng în jurul cuivâ, manifestând, mai ales prin strigăte şi vorbe de glumă ori de batjocură, sau, în sfârşit, un cortegiu nu de oameni, ci de animale. Dulce-i viaţa de isprăvniceasă! Când ieşi la primblare, ,ai ALALALT 91 — ALĂMÂ1E alaiu pe lângă trăsură, alecsandri, t. 603. Umblă pe drum cu alaiu Şi-acasă n’are mălaiu. pann, p. v. I, 160. | Şi ca la m.ândre nunţi clc crai, Ieşit-a’n cale-ales alaiu. coşbuc, b. 19. După aia, au făcut nuntă cu alaiu mare. stăncescu, b. 277. | Alaiul de înmormătare sui dealul cu viile şi Domnul răposat îşi găsi pacea netulburată... în necropola lui Radu cel Mare. iorga, c. i. i, 15. Şi cu-alaiul ce-şi aveă, Pân’lagroapă-lpetreceă. TEODORESCU, P.P. 581lj. | L-au dus cu alaiu la poliţie. TDRG. | Această văl-■măşală de care, de cai şi dc, boi, care mugesc în mijldcul câmpiilor, acest alaiu de moşnegi, fem.ei, bărbaţi şi copii... delavrancea, S. 202. Cape-o buf-niţă-o’neonjoară Şi-o petrec cu chiu şi vai Şi se ţin de dînsa scaiu. Plină-i ulicioara strimtă, De alaiu. COŞBUC, f. 66. Necasta-acum, îmi strigă: „Bărbate, lemne şi mălaiu". Pruncii: „Pâne, mămăligă!“ îmi zbier toţi, şi-mi fac alaiu. pann, p. v. 20. | Vânătoarea... cu toi alaiul ei de ogajri. odobescu, iii, 154/,,. Făcânău-i alaiu toţi câinii cu lătratul... pann, ş. I, 8. [Şi: halăiu. | Plur. aici,ie şi alaiuri.] — Din turc. alăy, idem. (Se găsesc în literatura veche, luaţi din turceşte, şi termenii: alaiu-beiu, alaiu-ciauş, alaiu-top, care însă n’au fost niciodată uzuali în limba română.) ĂI.AI.AJ.T, ĂM,AI/I'Ă pron. \ ĂI.Al.AI.T, AII.AM'Ă pron. I = celalalt. Numai în texte cu colorit dialectal. Aloralălţu eră nevăzut, dosofteiu, v. S. 67/,. Făcând aloraldlte praznice, idem, v. s. 39/,. Alalalte câte îm,i scrii... am înţeles, uricariul, XXIV, 445/2(i. Toţi ai-lalţi la un gând eră. mag. ist. ii, 135/)g. Să cântăm, acum cântecul ălălant. N. rev. R. i, 169. îmi intră pe o ureche şi-mi iese pe ailantă. zanne, p. ii, 458. Ce faci cu elelante? (Braşov, com. Lacea). Unu zice: ,,du-m’afară!“ Hălalâlt: „adă-mă iară!“ mândre-scu, L. p. 114/,.,. Glăsuleţu mieu ar putea pătrunde dă la un cap până la ăllant al ţării, jipescu, o. 21. [Accentuat şi: ălalălt, ălălâlt; cu disimilaţia lui l > n: alalant, ălalant, ălălant. Prin sincopare şi: ăllalt; corespunzător lui hăla avem şi: hălălalt. | Se declină: alalalt, alui(a)lalt, ai(a)lalţi, alor(a)lalţi; ai(a)laltă,alei(a)lalte şi (ali(a)lalte), alelalte, alor(a)-lalte.] — Compus din ăl(a) şi alalt. AijĂLT, -ă pron. f „L’autre; prochain“Pronumele alalt s’a păstrat până azi numai în compoziţiile: cestalalt (s. v.), ăstălalt(s. v.), celalalt (s. v.), alalalt (s. v.), care l-au înlocuit, şi în adverbele: alaltăieri (s. v.), alaltăseară (s. v.) şi alal-tamâne (s. v.). Îl întâlnim până prin s. XVIII, exprimând pe un „alt“ cunoscut. Arătâ-se Măriei la mormânt şi alăltor m/uieri. CORESI, ap. HEM. 911, vinde nu se înţelege că „Hs. s’a arătat şi altor muieri, afară de Măria11, ci că „el s’a arătat şi celorlalte muieri, care erau cu Maria“. Aăj. Sculaţi şi voi şi alalţi oameni, de vedeţi şi priceapeţi. varlaam, c. 112. Mai de mult preţ eră decât ăiîamanturile şi alalte avuţii, mss. (a. 1695), ap. HEM. 912. | în legătură cu „anul“ însemnează „următor, viitor11. Când fu la anul alaltu, au mânat oameni la Athene. dosofteiu, v. s.151/2. || Subst. Zicând cătră alalţîi, ce eră în curabie. idem, v. S. 152. | Neutral.Retorica,fdosofiea şi alăltele. idem, v. s. 164/,. [| în legătură cu „tot11. Ei se mântuiră, iar alalţi toţi se necară. moxa, 348. Vederea este mai cuprinzătoare a lucrwrilor, decât toate alalte simţiri, cantemir, hr. 104. Să ’ntoarcă ticăloşii La iad cu toate-alalte Limbi, corbea (a. 1700), ap. HEM. 912. în corelaţiune cu unul exprimă un raport de reciprocitate. Urulalăltuisupuindu-se. cod. vor. 163/3 (=unulu cătră altul ti vă plecaţi, n. testament 1648; = unultt la alaltu plecându-vă. biblia 1688: „omnes autem invicem humilitatem insinuate11.). Du-te şi te iartă cu insul şi să lăsaţi greaşalete ■urulu alaltu. cuv. d. bătr. ii, 51. Când se vor fi prea-î-ubind urulu pre alaltu... pravila mold. 69. Cinci garduri eră, tiinău-se imul ăe alalt. biblia (1688), 66/,. [Se declină ca alt (s. v.j., elementul d’intâiu al compoziţiei (al) rămânând neschimbat. Când accentul eră pe terminaţiune, ay ă: alăltui, alăltor. La gen. -dat. primeşte une-ori adverbialul -a: Să nu avăm noi ascuns ce trebuiaşte alăltora. coresi, ap. HEM. 911.] — E lat. iile 4-alter, deci un „alter11 definit mai de aproape. Simţindu-se trebuinţa de a se arătă dacă cel ce e alalt se găseşte în apropierea noastră sau e depărtat de noi, s’au adăogat pronumele (a)cel, (a)cest, ceea ce a dat naştere formelor: celalalt (ace-lalalt, ălalalt, alalalt, hălalall, ahălalalt) şi cestalalt (acestalalt, ăstalalt), dintre care cea d’intâi a primit cu timpul sensul lui alalt şi l-a înlocuit. ALALTĂIERI adv. „Avant-hier“. — Ziua care precede lui „ieri". Va ucide pe aproapele său, neştiind pre dînsul mai nainte de alaltu eri. biblia (1688), 129. Pre care alaltă ieri înălţă cu laude până la ceriu, astăzi 41 ăefaimă. arhiva r. i, 163. Să trăească trei sile, cu cea de-alaltă ieri. creangă, p. 250. | Alaltăieri seară = „alaltăseară". || Mai alaltăieri=„în zilele trecute11 : ,,ăernierement“. Mai alaltăieri, am trecut pe aici. ispirescu, i,. 9. | A nu 11 de ieri, de-alaltăieri = „a fi păţit, a aveă experienţă, a nu fi ageamiu11. Doar nii-s liarabagiu de ieri, de-alaltăieri, jupâne Ştrul! CREANGĂ, P. 115. [Şi: alaltaieri.] — Compus din alalt, -ă şi ieri (cfr. ital. altrieri). ai.âi.tămâxk adv. = poimânc. '/Ac unii în loc ăe „poimâne“: alaltămâne=peredie, posteras... Uber-morgen. LB. — Compus din alalt, -ă şi mâne. aI'Âi.tăsearA adv. „Avant-hier au soir“. — Seara care premerge lui „aseară11. Badea... aplecat ăe-alaltăsearâ. iarnik-bârseanu, d. 324. || Fân A aseară, alaltăseară = „până mai când eră, până de curând11 : „jusque il y a quelques jours“. Până a-seară al-altă seară cu voi grăiîă şi de năprasnă-mi... sosi... moartia. cuv. D. bătr ii, 449 (s. XVI). [Accentuat şi: alaltăseără; dial. aldltăsdră.] — Compus din alalt, -ă şi seară. alăm s. m. f „Redevance que. payaient autre-fois Ies Tartares etablis en Molăavie pour le droit d’y faire paître leur betail“. — O dare, care a durat în Moldova aproape în tot cursul secolului trecut, împreună cu o alta numită „uşur“. anibele plătite fiscului numai ăe cătră locuitori Tătari. HEM. 682. Să clee... de pe oi şi ăe pe alte bucate alăm, şi să-i lasă să şadă pe locul acela, amiras, let. iii, 130/,. — Turc. alym, tătăreşte alem sau alym, „redevance, dette11. Alisii s. f. „Laiton, cuivre jaune. (Au pluriel) Ustensiles ou garniture en cuivre jaune, ăinanăe-rie.“ — Alam,a galb&nă este compusă din cupru şi sine. poni, CH. 253/,. 18 puşte ăe alamă. n. costin, let. ii, 73/41. învăţătură de a spălă arginturile i vase de cositor i ăe alamă i de cioae. mss. (a. 1749), ap. GCR. II, 46. Crucea aceă ăe alamă. c. negruzzi, iii, 401. Un sfeşnic săravăn ăe alamă, creangă, a. 79. Este-un cort... Cu ţăruşe de aramă, Cu cârlige ăe alamă, teodorescu, p. p, 477. || Plur. alămuri are sensul de „ferecături11 sau „obiecte de alamă11: Ne-a arătat un maldăr de hamuri... cu alămurile ruginite, delavrancea, ap. TDRG. 478. — Etimol. necunoscută. Probabil : ital. lam,a, „placă de metal11, primit poate prin mijlocire sârbească (lama, lim,, „tinichea11.). aiămÂie s. f. v. lămâie. ALĂMÂIOARĂ — 92 - ALĂTURA ai.AmâioârA s. f. (Bot.) = gutuie. -— Diminutiv din alăuiâic (derivat prin suf.-ioură). Ai.AitiÂfi'Ă s. f. (Bot.) v. lămâiţă. ai.AhĂik s. m., adj. v. lămâiu. vi. liiAK s. m. „Dinandier“.— Fabricant, lucrător sau negustor de alămării. — Derivat din alamă, prin suf. nom. agent. -ar. Al.ÂHÂRiE s. f. „1°. Fabrique ou magasin de di-nanderie. 2°. (Aupluriel) Dinanderie“. — 1°. Fabrică, atelier, sau prăvălie de obiecte de alamă. ||,2°. La plural. „Obiecte de alamă, alămuri11. — Derivat în sensul 1° din alăroar, prin suf. loc. -ie, iar în sensul 2° din alamă, prin suf. col. -arie. ai.ambic s. a. „Alambic11. — Aparat de distila-ţiune, cazan pentru fabricarea spirturilor. Distila-ţiunaa se face într’un. aparat numit alambic, poni, f. 134. [Plur. -bice şi -bicuri. | Acest neologism se găseşte mai întâiu la cantemir, ist, 140, subt forma limbic (cfr. ital. lambicco, n.-gr. X«f).ouv.rjţ). Izvoa-r&le Nilului... atâţia munţi trecând şi atâtea pietri strâmpte pătrunzând, materia cea groasă... ca printr’un limbic se lămureşte.] — N. din fran. , ai.amisicĂ vb. I"‘. „AlanMquer;. passer qqch. ă l’alambic“. — „A trece prin alambic, a distila cu ajutorul unui alambic.11 | Mai mult în sens fig. (despre cugetare): „A face subtil, a complică, a obosi, prin prea multă rafinare11. — N. din fran. AiiAMiucÂRK s. f. „Action d’alanibiquer“. — Infinitivul lui alambicâ (fig.), devenit abstract verbal. Ai.AitiiticÂT, -Ă adj.,, Alambique". — Participiul lui alambicâ, devenit adjectiv. Mai ales fig. Stil a-lambicat. ai.AjiÎt, -A adj. „Garni d’ornements de laiton, orne de cuivre jaune“. — „Ferecat cu alămuri11. Pistoale alămite. teodorescu, p. p. 298. Cuţite ală-muite. SEVASTOS, C. 270/,.. [Şi: alămuit.] — Participiul, devenit adjectiv, al unui verb, pe cât se pare, neuzitat alămi (alămui), derivat din alamă. . ai.ămiadj. „ Couleur de laiton, jaune vif“. — „De culoarea alamei11. Se crede, că fiecare casă are un şearpe al casei, pe care nu este bine a-l omorî, căci trebue odată cu el să moară cinevă al casei. El are o culoare alămie. ap. HEM. 688 (Bilciureşti, in Dâmboviţa). — Derivat din alamă, prin suf. adj. -iu. ai.Abiojnă s. f. f „Aumone“. — „Pomană11. Du prescorea la besearecă şi alămojna. CUV. D. bătr. ii, 51. — Din paleo-slav. almuzhio (poate prin mijlocirea ung. alamizsna), care vine din grec. £XsY]|j.oa6vY], toate trei cu acelaşi sens. AI,ĂMIJIT, -A adj. v. alămit. Al.am>aj.a adv. „Pele-mele, sens dessus dessous, d’une maniere saugrenue,. desordonnee“. — „Fără rost, confuz11. Toate merg alandala, ianov, ap. TDGR. Mai ales în legătură cu „a vorbi, a grăi (a strigă)11. Un. călugăr... bătrân de-şi ridică pleopele cu surcelele şi spunea ala’n-dala din gură. ispirescu ap. HEM. 676. Iţi vorbesc creştineşte şi-mi răspunzi alantala. C. negruzzi, iii, 777/13. Nu aşă. Voi strigaţi halandala! Luaţi-o toţi împreună. I. negruzzi, iv, 476. ^ A vorbi alandala coconare : „dire des niaiseries, des betises11. ap. DDRF. [Cuvântul a pătruns şi în Sălagiu. Alan-dala, în cele mai multe rânduri cu aspiraţiune, însemnează „fără cap, fără rost, spulberat“. vaida. | Şi: alantala, halanddla.] — Din n.-grec. akXă ăvz’ «)./>«, „unul în locul altuia11, philippide, princ. 80, 146. ai,avroii>Ă s. f. (Biol.) „Allantoide“ — Membrana embrionului la vivipare, sau la oviparele cu respiraţie pulmonară. — N. din fran. (— gr. â/AavT03L0%,dinaX>.â<;, „maţ11 şi sISoţ, „formă11.) ai.Ai’I vb. la. „Allaiter“. — „A lăptâ, a da să sugă11. — N. după fran. ai.ăi*târj: s. f. „Action d’allaiter, allaitement“.— Infinitivul lui alăpta, devenit abstract verbal. ai,Ai>xAt s. a. = alăptare. Participiul lui alăpta, devenit abstract verbal. ai.Ai'I’At, -a adj. „Allaite“. — Participiul lui a-lăptâ, devenit adjectiv. Aii arai A vb. P\ „(S’)alarmer“. — A dă alarma, a chemă la arme (un corp de soldaţi, etc.) Azînoapte a fost alarmată întreaga garnizoană. | Fig. mai ales refl. „A (se) speriâ, a (se) nelinişti (de o veste rea, de o primejdie).11 închipuirea lui îi înfăţoşasă primejdii, tablouri fioroase, al căror aspect îi alarmează conştiinţa, vlahuţă, d. 228. Răposatul s'a sinucis. Episcopul şi arhiepiscopul s’au alarmat. delavrancea, ap. TDRG. ----N. din fran. ai.Armâ s. f. „Alarme". — Armată) Semnal de chemare la arme, de vestire a apropierii vrăjmaşului. Gorniştiî dădură alarm,a. | P. exţ. Semnal de chemare la răscoală. Clopote de-alarmă răsună răguşit, eminescu, p. 122. — N. din fran. ai.ariuănt, -A adj. „Alarmant". — Care alarmează, „neliniştitor, îngrijitor1'. Au sosit ştiri alarmante. Starea bolnavului e alarmantă. — N. din fran. AI>ABHÂRE s.f.,, Actio n de (s’)âlarmer, alarme“. — Infinitivul lui alarma, devenit abstract verbal. Figura lui luă o expresie... de alarmare, vlahuţă, d. 329. alarmat, -A adj. „Alarme“. — Participiul lui alarmă, devenit abstract verbal. Statul lesne alarmat şi bănuitor al Austriei... odobescu, i, 499. ai,Aş s. a. „1°. Echafaudage.: 2°. Abri pour le betail dans une auberge“. — în Transilv. 1°. (Arhit.) „Schele11. „Zascu se chiamă un alaş mai înalt. LB. Alaş — schele, piedestal, vaida. 2°. Adăpost pentru vite la ospătarii, vaida. [Plur. -laşuri.] — Din ung. âllăs, idem. AiiĂTRA vb. I. = lătrâ. în Olt. Măgarul şi oaia zgMară, câinele alatră, lupul urlă. (Seaca-de-Câmp, în Dolj), ap. HEM. 676. Pe la noi se zice... cânele alatră, nu latră. (Viişoara, în Teleorman), ap. HEM. 676. — Din lat. allatrare. ai.Aii râ vb. I. „1°. (Se) mettre ă c6t4 (de), (se) mettre aupres de. (Refl.) (S’)avoisiner, confiner ă. 2°. (Se) rapprocher (de), accoster. 3°. (S’)ajouter, (se) joindre, (s')annexer. 4°. (S’)unir, (s’)allier, (s’)atta-cher. b0. (Se) mettre en parallele, (se) comparer, (se) confronter“. ALĂTURARE - 93 - ALĂTURI b , - . , - Mătură însemnează „a pune alături1', a se alătură „a se aşeză alături, a merge alături11. 1°. „Punerea sau starea alături" e singurul fapt care se constată. Trans. „A pune unul lângă altul“. Şapte bufi alătură... Şi din gură iar strigă... „ Cave-mi este mirele..., Ca să-mi sate buţileP11. teodorescu, p. P. 655. | Refl. „A se hotărnici11. Xoc[ul] se alătură în cap cu locul dumisale. uricariul, vii, 24/5. 2°. „Punerea alături11 urmăreşte scopul unei apropieri. „A aduce alături, a veni alături1'. Trans. „A apropia de...“. La ale mele cuvinte alătură-ţi ure-chîa! biblia (1688), ap. TDRG. Pe murgul că mi-l scotea..., Cu frâul mi-l înfrâna, La scări mi-l alătură..., Pe murguţ încalecă, pop., ap. HEM. 689. | Refl. „A se apropia (de o lăture, dintr’o parte)11. El cercă a se alătură, de pom, dar pomul îi sine: „Nu te apropia, de mine!* ispirescu, l. 125. Mihnea Vodă nu-l credea, Ci de geam s’alătură, La cârlige se uită. teodorescu, p. p. 4751’. Acest caic... întâmpină mare greutate a se alătură de corabie, drăghici, R. 11. 3°. „Punerea alături11 poate aveă de scop o „adăo-gare11. Trans. „A adăogă, a mai pune11. Încă alăturând Drăgăstosul glas ce are, Ca mai mult să placă vrând, alexandrescu, m. 286. | Spec. „A adăogă unei hârtii (document, scrisori etc.) o alta11. Pe lângă acel memorand alăturasem şî un proiect de manifest, giiica, ap. TDRG. 4°. Apropierea însă se poate face şi cu scopul unei alipiri, unei întovărăşiri. Trans. şi refl. „A (se) împreună, a (se) însoţi, a (se) alipi, a (se) ataşă11. Alăturând lângă sine şi clără,banii cei de la Munteni. m. costin, let. i, 315/4. Cui te alături? biblia (1688), 373/,. Făceă mereu... oaste din adunătură de... oameni blestemaţi, ...iar în sfârşit o alătură cu oştirile roşeşti, zilot, cron., ap. HEM. 690. Cu Constantin AgaBălăceanul maipreurmă se alăturase. mag. ist. ii, 136/32. L-au stricat acei Greci blăstă-maţi, alăturăndu-se pre lângă dînsul şi şesâncl tot cu dînşii de se sfătueă. neculce, let. ii, 400/;,.,. 5°. în sfârşit punerea alături poate aveă de scop o asemănare, o comparare. Trans. „A pune faţă în faţă, a confruntă, a compară, a asemănă11. Vai mie, când... aş îndrăsni... mincinoasele măriri... cu credinţa lui Dumnezeu Hs. să le alătures. (s. XVIII) arhiva R. i, 39. Alătureasă-le: duhul şi chipul de cârmuire, şi-i vedeă... KONAKI, P. 29. îndreptările sale... să le alătureze cu dovezile lui. pravila (1814), 12. Paiele nu sânt toate deopotrivă hrănitoare, şi, de le vom alătură cu fânul, vom vedeă, că unei vile, spre a fi hrănită aşă de bine că cu una sută de ocă de fân, îi trebue 214 ocă de paie... I. ionescu, c. 223. | Refl. Om.ul se alătură cu dobitoacele cele fără, minte şi se asemănă lor. biblia (1688), ap. TDRG. [Alătur şi alătures.] —Derivat din f alature (= alături). alăturare s. f. „Rapprochement,mise enparal-lele, comparaison, ressemblance". — Infinitivul lui alătură, devenit abstract verbal. „Comparare11. Ce g,sem,ănare şi ce alăturare are! cantemir, ist. 108. | în alăturare = „asemănat cu, comparativ cu11: Pământul Moldovei eră mic şi sărac, în alăturare cu mărimea şi avuţia Munteniei, hasdeu, i. c. 3. alăturâş,-Ă adj., subst. „Voisin“. — „Vecin cu moşia11. Să se înceapă sforîrea din semnele ră-zaşilor ceale netăgăduite, sau dintr’ăle alăturaţilor cu aceaia şi celorlalţi. CARAGEA, l. 8. | Spec. Cal alătur aş = înhămat în cetlău, sau legat numai cu un căpăstru (fără a fi înhămat) la stânga sau la dreapta celor doi de la roată sau celor înaintaşi. — Derivat din f alature (= alături), prin silf. adj. -aş. . ALĂTURÂT, -Ă adj., adv. „1°. Mis ă cot4, aupres de. Ajoute. Attenant ă, voisin,.adjacent, 2°. Ci-annexd, ci-joint‘:.~ Participiul lui alătură, devenit adjectiv şi întrebuinţat une-ori ca adverb. 1°. Adj. „Aşezat, pus alături11. In balada mioarei găsim alăturate cu nişte ziceri provenite de la Românii din Te-salia... numiri locale, odobescu, i, 218. Două late, Alăturate, Şi la capăt cărligate? [= „Foarfecele GOROVEI, C. 115. | „Adăogat11. Zidirile... din dreapta. ...după părerea mai m,uit,or arheologi, au fost alăturate mai apoi. burada, ap. TDRG. | „învecinat11. Stând într’o cameră alăturată, se apropie de o uşă, cu geamuri, prin care se vedeă în odaea, stăpăne-sei. C. negruzzi, i, 26. || 2°. Adv. Alăturat îţi trimit fotografia 'mea. ALĂTURE adv. t \ alături ALĂTUREA adv. ) V' '• alături a,dv. „I. 1°.  câte, pres, aupres (de), ■ avoisinant, ă part, de c6t4, «• l’ecart: ă cotă. 2°. L’un ă cote de l’autre, l’un pres de l’autre; ă la fois; ensemble. IL (Loc. prep.) 1°. A cote... de, (tont) pres de. 2°. Ensemble, avec, enmemetemps. 3°. Hors, en dehors de. III. (Loc. adj.) D’ă cotă, lateral, coUateral“. I. Ad v. 1°. Alături exprimă un raport local relativ, •arătând poziţia laterală pe care o ocupă un obiect in imediata apropiere a altuia. Se deosebeşte deci de „lângă11, prin aceea că nu arată numai apropierea imediată, ci şi poziţiunea, care nu e nici „înainte11, nici „înapoi11, nici „mai sus11, nici „mai jos11, ci sau „la stânga11 sau „la dreapta11. Gloria ta te puse l’atăta înălţime, Cât n’aveai tu de-asupra-ţi, şi-alăturea pe nime. alecsandri, p. iii, 253. [Pe tablou] alăturea apare-un câmp de aspră luptă. idem, P. iii, 4. Care loc taste alăturea pre lângă locul, mănăstirii lui Mihaiu-Vodă. MSS. (a. 1696), ap. HEM. 692. || Subt influenţa lui „de o parte11 găsim şi de alături, cu sensul de „retras, izolat, la o parte11. Numai Moş Fanta stă d’alăturea. delavrancea, S. 66. || în legătură cu prep. „pe11 sensul lui alături devine mai nehotărît şi capătă o nuanţă peiorativă: Punebrănza în strachină şi’ntingepe-alăturea. z anne, p. iii, 491 = „pe unde n’ar trebui11. 2°. Două lucruri care sânt alăturea sânt „unul lângă altul11. Astfel raportul local, poate face loc unui raport modal; când vedem lucrurile alăturate, nu ne bate la ochi numai undi» sânt ele, ci şi cum sânt aşezate. Puneă trei cai alăturea (cfr. a lăturaş). NECULCE, let. II, 267/38. Doi tineri mergeau alăturea, la pas. c. negruzzi, i, 30. Braţ la braţ păşeau alături, eminescu, p. 252. Ma,i dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti, creangă, p. 3. Trec feciorii Dunărea, Trii şi patru alăturea, doine, 25/5. || „împreună, dimpreună, în acelaşi timp11. Să iertaţi, boieri, ca nunta s’o pornim şl noi alături, eminescu, p. 196. Sângele mi-l năbuşea, Jos de pe cal că pică, Şi calul alăturea, pop., ap. HEM. 692. Să am cuţit, m’as junghiă. Si pe ei alăturea doine, 261/,,. II. £ oc. prep. Din fraze ca: Şi aşă, tot alăture au venit cu dînsul. NECULCE, let. ii, 292/3„ sau: Iar de-a stânga lui, alăturea, şi alt scaun fiind, grijit pentru Domnul ţării rumăneşti, şizut-au şî Dom-nul cu dînsul alăturea, greceanu (a. 1700), ap. GCR. I, 335 — s’a putut naşte locuţiunea prepoziţională: alături cu (de). 1°. Exprimă un raport local. Au m,ers alăture cu ţara, ungurească, neculce, let. ii, 240/5. Dându-se pe din deal vânătorii alăture cu cata,nel,e, au început a da din săneţe. muşte, let. iii, 68. Alăturea cu dînsul [eră] un pom veşted, pann, e. ii, 12. Glonţul trecu alăturea cu capul tu,nărui,ui. c. negruzzi, i, 21. Turturica s’a pus alături, de dînsul, pe o. cracă verde a. stejarului, odobescu, iii, 35/,.,. Furca căsii alături cu ea. eminescu, n. 9. Alăture cu casa socru-tău este o casă tupilată. creangă, p. 170. Alăturea cu drumul, Ară badea cit, plugul, doine, 207/, 2°. Exprimă un raport modal. în cazuri ca: O’n-gr 02) ară alătur ia eu cuconii ei. dosofteiu, v. s. 71/„ ALĂTUR'IŞ — 94 — ALB sau: Acolo Carabăţ beă, Cu trei mândre-alăturea. pop., ap. HEM. 693, alături, poate fl luat şi în sens local („lângă") şl în sens modal („împreună11). Sensul modal predomină însă în exemplele următoare, unde alături însemnează „împreună ou, dimpreună, în a-celaşi timp, asemenea, tot astfel, laolaltă,11. Când îl văzură... venind teafăr alăturea cu o soţioară..., îl primiră cu mare bucurie, ispirescu, l. 48. S’o aprins podina, Cu Turcii alăturea, pop., ap. HEM. 692. Se-verinul dară nu se mai menţionează, ci numai Al-maşul alături cu Mehaclia. HASDEU, I. C. 27. A căzut, şi mâna mea, Cu păgânu-alăturea. alecsandri, p. P. 169/10. Alăturea cu această... civilizaţie..., robia şi proprietatea mare trebuiră să producă stricăciunile, lor. bălcescu, m. v. 6/,„. Corespondenţa urmată prin ascuns... o întreţineă alăturea cu cea oficială. SLAVICI, ap. JAHRESBER. x,610. | Lucrând viile alâ-turia cu alţi hicrători. DOSOFTEIU, V. S. 51. 3°. Din sensul local s’a născut cel figurat de „afară de“, mai ales cu o nuanţă de sens peiorativ, întru cât poziţia „alăturată1! nu este cea corectă: Merge [sau: calcă] pe alăturea cu drumul, zanne, p. vi, 95 = nu urmează drumul cel drept (cinstit, corect):' „ilne suit pas le droit chemin“. Judecă alături culegea, jipescu, O. 86. Vorovind alăt ure cu cale, i-au ponăsluit pentru feciorii lui că sânt răi. amiras,let. iii, 138/, 7. 111. Loc. adj. De alături are funcţiune adjectivală: „alăturat, învecinat11. Avea grijă să n’o audă din odaia de alăturea un credincios al împăratului. creangă, p. 97. |[ Spec. Rudele (sau: neamurile pravila (1814), 108) de alăturea sânt fraţii, unchii, nepoţii, verii şi ceilalţi. CARAGEA, L. 68 (în opoziţie cu „rudele din sus şi din jos“, idem, 78). [f Alăture, alăturea, ■. ălăturia. Azi şi: alăture, alăturea.] — Corespunde lat. ad-latera (cu pluralul românesc: f lăture, lături, lături), cfr. ad later.a cauri circias flcu-esolet.(Thes.linguaelat.) : ital. allato, a lato, „ală-turi“, v.-fran., v.-prov. lez, „lângă11 (cfr. fran. JPlessis-lez-Tours.). Cfr. R. Kurth, jahresber. x. 610 — 612. AI.ĂTUIU.Ş adv. „(Situe) ă cote:‘. — „într’o parte“. Şi Drăyanu din Periş, Cu paloş alăturiş. alexici, l. P. ■ I,' 23/ls. — Derivat din alături, prin suf. adv. -iş. ai,An s. m. v. alou; halău. ai,Aijjv s. m. sing. tant. (Chim.) „Alun“. — „Piatră acră“. în apă [de ochi] puţin alaun... să se bage. CALENDARIU (1814), 177/0. [După fran. alun şl: alun, s. m. sing. tant. Alunul amoniacul..., potasic, ...sodic. PONI, CI-I. 20/g.] — Din germ. Alann, idem. * ai.âuu s. m. (Bot.) v. laur. ai-A4tA s. f. v. lăută. ai. Aht Aş, -A subst. „Menetrier". — în Transilv. „Lăutar11. Ceteraş sau a-lăutaş. p. maior, ist. ,130. Alautaşu, -şa = ceteraş, diplaş = Violinicen, fldicen, ...der Geiger, Violinist. LB. — Derivat din alăută, prin sufixul nom. agent. -aş. aţ.AutîţA s. f. „Sorte de luth, de petit violon“.— Diminutivul lui alăută (derivat prin suf. -iţă). Unde jocul joacă Şi-alăutiţe zic. MARIAN, !. 490. AI,AUZIT, -A adj. „Fou“. „Smintit11. în Banat. JAHRESBER. III, 312. — Cfr. aluzl. ai,avAstbuj s. m. v. alabastru. Ai.it,-A adj., subst. „I. 1». Blanc. 2°. Briliant. 3°. Plein delumiere, limpide, clair. 4°. Propre, pur, can- dide, immacule, innocent. II. 1°. Le blanc. 2°. L’aube (dujour). 3°. Jument blanche. Farine. Provisions de bouche. 4°. Linge blanc. Morceau de bois blanc (dans un jeu d’enfants). Chien blanc. Jument blanche. Fjspe.ce de vermisseau blanc. Sorte de vigne.“ I. Adj. 1°. Sensul lui alb se cunoaşte "din următoarele comparaţii: Dinţii lui mai albi vor fi decât laptele, palia (a, 1582), ap. GCR. 36/9. Grumazi albi ca crinul, konaki, p. 87. Ca marmwra de albă. eminescu, P.. 201. Două iepe albe ca zăpada şi iuţi ca focul, creangă, p. 106. Alb ca colilia, ca lebăda. pop., ap. HEM. 699. De-a/r fi cât caşul de alb. iarnik-bârseanu, d. 14. Faţa-i albă ca zăharul. doine, 152/8. Alb ca spuma laptelui, marian, ch. 50. etc. || Bilă albă = „bilă de culoare albă ce se pune în urnă. la vot (în parlament), însemnând vot „pentru11. Ca termen de examen = nota cea mai mare de trecere. | Carne albă : „viande blanche“ = „carnea de pasăre, şi de viţel11 (în opoziţie cu cea de bou, de vânat etc. numită carne neagră). | Peşte alb = 1°. peşte cu carne albă, d. ex. şalăul. 2°. = albişor. | Hârtie albă = „hârtie nescrisă11. Conlractul se va consideră ca hârtie albă. = „neavenit.11 TDRG. | A fl îmbrăcat în alb : „etre en blanc, etre vâtu de blanc“. | Pânc (pită) albă : 1°. „pain blanc" =„pâne făcută din făină albă11 (în opoziţie cu pâne grum bă). Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. iarnik-bârseanu, d. 119. E bun ca pănea albă. 2°. „Grâne, bucate11 : „bles, from,ent“. Pe la noi toate cerealele se chiamă pâne albă (Şipote, în laşi), ap. HEM. 703. | Rasă albă (în opoziţie cu rasa neagră, galbenă etc.) : „la race blanche11. \ Tiu alb (în opoziţie cu vinul negru sau roşu) : „vin blanc'1 = vinul făcut din struguri albi11.]Vite albe : „lesbceufs et Ies vaches“. Boii şi vacile se zic în genere vite albe. (Poiene, în laşi), ap. HEM. 703.:#: Negru ţ)e alb = „în scris11. Să-mi dai negru pe alb, că nu vei întră în legături cu alţii. (Probabil după germ. „schwarz auf weiss11). | Ba e albă, ba e neagră, sau „ba e laie, ba-i bălaie11 sau „nici e lae, nici bălaie,“ ...se aplică în genere atunci, când pe un om, nu-l poţi înduplecă la nici un lucru, când nici într’un mod nu-l poţi scoate dintr’ale sale. marian, o. ii, 64. | Nici albă, nici neagră = „deodată, fără multă vorbă, nitam-nisam. zanne, p. v. 13. : „sans mot dire“. Nici albă, nici neagră, unde mă apucă de gât... jipescu, O. 42. | Do când lupii albi = „de când cu moş Adam, de mult11 : „de memoire d’homme“. Mătuşa-’i moartă, de cănd lupii albi. creangă, ap. TDRG. | Până’n pânzele albe = „până la moarte11 : „jusqu’ă la mort". O să mă judec până în pânzele albe. ior-dache golescu, ap. HEM. 707. | Săptămâna albă şi săptămâna brânzii = „a opta săptămână înainte de Paşti (în care se mănâncă frupt alb, adecă lăpturi şi ouă). Au venit lliaş-Vodă cu oaste asupra frăţăni-seu..., în săptămâna albă. ureche, let. i, 108. || Spec. Despre părul oamenilor .bătrâni. El va fi cu toate bătrâneaţele şi cu barbă albă. pravila MOLD. 142. Cu barbă albă, până la brâu. ISPIRESCU, l. 9. Câtu-i moşu d’alb la plete, Tot îi stă firea la fete. iarnik-bârseanu, d. 467. Deci foarte obicinuit ca atribut la „bătrân11. Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând, eminescu, p. 206. Amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna, creangă, p. 73. IJn sihastru alb ca oaia, de bătrân, reteganul, p. v, 79/u. # A scoate cuivâ peri albi = „a-1 îmbătrâni fără vreme, necăjindu-111. Duceţi-oă de pe capul mieu, că mi-aţi scos peri albi, de când aţi venit, creangă, p. 270. |A împleti coadă albă se zice despre o fată care a îmbătrânit fără a se mărită. zanne, p. II, 69. 2°. P. ext. se poate zice şi: Alb ca argintul. POP. ap, HEM. 701, alb se poate deci întrebuinţa şi despre culoarea „strălucitoare11 a metalelor. Avea strânse părăluţe albe pentru zile negre, creangă, P. 3. Armă albă — 1. „armă de oţel11 (după fran.) : „arme ALBĂSTRÂN -.95 — ALBĂSTREL blanche11 (în opoziţie cu armă de foc). Noricul vestit... pentru cantitatea fierului din care se fabricau arme albe. ollanescu, ap. TDRG. 478. 2. „armă goală" : „l’eptie tiree“. Dându-le ordin de... a se aruncă în iatac cu arma albă. hasdeu, ap. TDRG. (după germ. „mit blankem Schwert"). 3°. Prin alb se poate exprimă însă şi lumina solară, nedespărţită în culorile spectrului (curcubeului), deci: „luminos, limpede" (în opoziţie cu „negrul" intunerecului nopţii). Oaracteristfcă în privinţa aceasta e următoarea ghicitoare:. Ce este mai alb decât laptele? — Ziua, că laptele nu luminează. teodorescu, p. p. 252. Două fete-mi poartă salbă, Una-i neagră, alta-i albă, Ne’ncetat se tot alungă Şi nu pot să se ajungă? [= „Noaptea şi ziua], idem, 285. Când s’a trezit, eră ziulica albă. creangă, p. 135. Până’n alba dimineaţă, iarnik-bârseanu, d. 387. Ah! E-atât de albă noaptea, par’ c’ ar fi căzut zăpadă ! eminescu, p. 252. | Vin... curat, alb ca lacrima. (Şi-pote, în laşi), ap. HEM. 702. | (După fran.). Noapte alini : ,.nuit blanche“ = „noapte petrecută fără somn, în veghiere". Am, petrecut eu multe nopţi albe,până l-am văsuţ mare. s. nădejde, ap. TDRG. | Lumea albă (în opoziţie cu lumea neagră, cu lumea de subt pământ, a basmelor) = „lumea pământească". Merseră vreme multă... şi ajunseră la o fântână, pe unde te puteai duce în „lumea neagră,“, căci zmeii... acolo vieţuiau. Ca să mergi de pe „lumea albă11 în „lumea neagră11, trebueă să-ţi dai drumul prin fântâna zmeilor, şez. ii, 202/so. Nu crez să mai fi fost alta ca dînsa, în toată lumea albă. gorjan, h. ii, 120. lată pajuri năsdrăvane, care vin din neagra lume, Aducând pe lumea albă Feţi frumoşi cu falnic nume. alecsandri, ap. HEM. 702. 4°. Culoarea albă trece de cea mai „curată", aşâ încât alb = „curat", în sens propriu şi în sensul figurat de „nevinovat, neprihănit". Că eşti albă şi spălată. iarnik-bârseanu, d. 375. | Tinerii închişi... sânt albi ca zăpada, .iipescu, ap. TDRG. 479. (Cfr. negru = „murdar".) 4^ Calea albă = „calea pe care o face mireasa la casa mirelui, îndată după nuntă". Păharu.1 pe care părinţii miresei îl dau tinerilor căsătoriţi de băut acuma, la despărţire şi după crire îi demit apoi în pace din casa lor, se numeşte, m,ai ales în Moldova, „pahar de cale albă11, marian, nu. 597. După cetirea actului [de căsătorie], soţii pleacă în „cale albă11, iorga, C. i. i, 182. 5°. Fig. în general alb e culoare simpatică şi sensurile lui figurate cuprind, toate, ideea de „plăcut". Vântul, care bate de la miasăsi, se numeşte bălan sau alb. (Dobrogea), ap. HEM. 702. 4£ ^ trăi lumea albă : „couler d'lieureux jours11 = a duce viaţa în petreceri. HEM. 702. | A arcă zile albe = „a aveă traiu tihnit, fericit". Unchiaşul, ne mai având zile albe cu baba, a plecat, pop., ap. HEM. 706. Tot vesele, tot zile albe duc. delavrancea, S. 30. 44: în sfârşit, mai sânt de amintit împrumuturile: (Polit.) Alb = „conservator" (în opoziţie cu roşu, „liberal"). Au venit albii la putere. —şi (Poet.) 'vers alb : „vers blanc11 = „vers fără rime". Introduse versete albe sau nerimate. C. negruzzi, ii, 150/,!. 11. Subst. Adjectivul alb ne apare adesea substantivat, atât în forma masculină, cât şi în cea femenină. 1°. Alb — „culoare albă". Eră mai alb, la faţă, ca albul varului. 4£ Albul ochiului : „le blanc de l’ueil11. Se roşi până’n albul ochilor, ispirescu, ap. TDRG. îrtalt, ...cu trăsuri potrivite, cu alburi mari, în ochi. cercel, săm. iv, 405. 2°. Alba (în înţeles de „luminoasa*1) şi: alba sau albul zilei (cfr. alb 1,3° şi albul ochiului) = „zorile zilei, aurora". Când, se întoarse, începuse a intră alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Nu începuse a se arătă albul silei, idem, l. 202. Alba silei se împrăştie; o suflare de viaţă cleatănă uşor ramurile arborilor, delavrancea) S. 33. I Căte-odată...: „a intrat alba în sat11 se referă la „ninsoare11. zan-ne, p. i, 1. 3°. Fîg. Albă = „făină de grâu" (Cfr. alb I, 1°: pâne albă). Sus pe drumul ferecai trec m,ii nenumărate şi le taie capetele, de rămân albele? [= „Măcinatul11.} goroveiu, C. 220. | în locuţiunea: A vedeă alb în căpistere (în strachină), zanne, p. iv, 131, alb s’a substantivat, având sensul de „făină", aşă. încât s’a putut zice şi: A vedeă alba (sau: albe) în căpistere. idem, p. iii,' 68 ; baronzi, l. i, 47/s. în acelaşi timp, acest alba, în sens de „făină", se aplică p. e xt. şi la făină de porumb, care nu e albă, aşă în cât albu’n căpistere = mălaiu: „N’ai văzut albu’n căpistere şi te lauzi11 [e] sinonim cu „N’ai ajuns la gârlă şiţi-airidicatpoalele'1. rădijlescu-CODin şi, in general, alb în căpistere ajunge să însemneze merinde, pro-viziuni pentru mâncare (câştigate prin muncă): Se întorcea pe la amurg cu alb în căpistere: cu de-ale gurii pentru ea, cu boabe pentru pasări, delavrancea, s. 229. 4°. Obiectul, animalul sau planta pot fi numite după culoarea lor caracteristică. „Albituri". Albe — veşmânt alb de in sau de cânepă, cămaşă etc. LM. (Cfr. O mândră masă, acoperită cu alb. eminescu, n, 6.). || Se creapă un lemnişor rotund..., tocmai pe la mijloc. Jum,ătăţile... de lemnişor, numite „albe11, le aruncă fiecare [când se joacă de-a „Albele".]. (Sân-cel, Transilv.) marian, î. 222. I| „Albu“ e numele cânelui alb. liuba-iana, m. 114. || Alba, mai rar Albul — (cal) iapă albă. Pun alba la căruţă Şi plec la târg. sevastos, n. 284/28. Alba ’nainte, alba la roate, Oiştea goală de o parte, creangă, p. 108. (= Albul.., marian, sa. 312). Emâncat, ca alba de ham. pann, P. V. I, 146. || (Entom.) Dintre viermi, poporul de aci cunoaşte... „albul11, care trăeşte din sucul lemnelor tăiate şi al legumelor şi strică crum-pii. (Bucova, în Banat), ap. HEM. 763. || (Bot.) Albă= varietate de „ Vitis vinifera11. panţu, pl. Cfr. albi-şoară. — Din lat. albuş (şi ca atribut la vinum, barba, dies etc.): vegl. jualb, genuez arbo, „bianco, candido", engad. alv, span. albo, portg. alvo. Dintre funcţiunile substantivale: album, oculi se găseşte şi la scriitorii latini, iar alba — „zorile zilei" s’a păstrat şi în acele limbi şi dialecte romanice care au înlocuit adjectivul albuş prin germ. blank: ital. alba, sicilian arva, n.-prov. aubo, fran. aube. Cfr. rus. belyi svetii. = „lume albă" (1, 3°). Ai.itĂSTitÂiv, -ă adj. „Habille en bourgeois11.— îmbrăcat „nemţeşte", „orăşăneşte", „boiereşte", „ciocoieşte". Unde văd ciocoiu pe drum. Şi mi-l văd mai albăstrân, Mă fac broască pe pământ. TEODORESCU, p. P. 293. — Derivat din albastru (I, 3°.), prin suf. adj. -ân (-—lat. -anus, cfr. mătăsân). albăstkkă s. f. (Bot.) = vineţele. — Derivat din albastră (scil. „floare"), prin suf. dim. -eâ (fem. lui -el). AI.UĂSTRKÂT.Ă s. f..„ 1°. Aspect bleu, etendue asuree; 2°. Le bleu, couleur bleue, bleu pour teindre Ies tissus11. 1°.' „Albăstrime, alb,astru“. în fund ăe tot, înălţându-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile păduroase ale Şteşicului, învelite in umbre viorii, civite şi negre, odobescu, ap. HEM. 725.. || 2°. (lndustr., Crom.) „Culoarea albastră". marian, ch. 52. Amestecătura de suc, apă şi piatră albastră se numeşte cu un termin tehnic poporal albastreală, pl. albăstrele, marian, ch. 25: [Plur. -strei,e şi -streli.) — Derivat din albastru şi albaştri, prin suf. abstr. -eală. AXRĂSTRiii., -r. adj. „Bleuâtre11. — Diminutivul lui albastru (derivat prin suf. -el). Mii de flăcări albăstrele Se văd tainic fluturând. ALECSANDRI, P. I, 49. Floricică albăstrea... marian, nu. 361; IARNIK-BÂR- ALBĂSTRI - % — ALBATROS SEANU, d. 14; 388. îi da postav albăstrel, Ca să se mănclrească'n el. alecsandri, p. p. 176 b/2?. [La fem. şi: albăstrică. MARIAN, CH. 50.] albaştri vb. IVa. „I. (Trans.) Bleuir, rendre bleu ou bleuâtre, passer au bleu, teindre en bleu. (Refl.) Bleuir; devenir bleu, (du lait) prendre une teinte bleuâtre. II. 1°. Ripandre une lueur bleuâtre. 2°. Faire voir des liabits bourgeois, briller dans des ha-bits bourgeois^. I. Trans. „A face albastru11. Refl. „A deveni albastru11. Albăstresc= colorez albastru, marian, CH. 52. A albaştri, cămeşile, marian. | Spec. Laptele se albăstreşte. = se suhţiează şi se face albastru, marian. || II. Intrans. 1°. „ răspândi o lucire albastră11. Dealur ile Dobrogei albăstresc în fund ca o ■ dimgă de catifea, sandu, SĂM. II, 437. j 2°. „A se zări albastre (= haine „nemţeşti11, „orăşeneşti11, „boiereşti11). Cănd văs ciocoiu albăstrind, Mă fac broască pe pământ, Cât un:puişor de lup, Şi casc gura să-l îmbuc. (Brebu, în Prahova), ap. HEM. 723. Drag îmi e drumul cotit, Când văd tabere viind Şi ciocoii ’na.lbăstrind. ALECSANDRI, P. p. 259 h/)S. [Şi: înalbăstrl vb. IV'1.] — Derivat din albastru. Ai.KĂSTimii! s. f. „1». Bleu, etendue bleue. 2°. Gens habillesenbourgeois, bourgeoisie,parvenus. Les „con-servateurs“ (parti politigue des boyards)". 1°. „Albastrul11. Flutind sub cer albastru, pe-a mării al-băstrime. ALECSANDRI, P. IV, 122. || 2°. „Oameni îmbrăcaţi boiereşte, ciocoieşte, nemţeşte, orăşeneşte; orăşeni, ciocoi, venetici11. Nti pricepi, că multă al-băstrime te socoteşte ghită ’ncălţată, şi d’aia te ro-bieşte mereu? jipescu, o.63. | „Partidul conservator (al boierilor)11. Discuţiile s’au încins despre politica conservatorilor... Nenea Cristodor... dovedeşte, că arenzile au scăzut, de când cu venirea albăstrimei la putere, delavrancea, s. 144. — Derivat din albastru, prin suf. abstr. şi col. -ime. albăstrior, -oară adj. „Bleuâtre". — Diminutivul lui albastru (derivat prin suf. -ior). AXBiSTlîiitn s. f. „Action de bleuir. Bleuissage, bleuissement", — Infinitivul lui albaştri, devenit abstract verbal. Albăstrire -- acţiunea. colorării albastru. marian, CH. 52. albăstiut, - adj. „1°. Bleui. 2°. IlabilUen bourgeois; rempli ou inonde d’etrangers". — Participiul lui albaştri, devenit adjectiv. 1°. „Colorat albastru11. Deodată cu turnarea acestei pietre, pun acuma şl părul sau sculul ce vor să-l albăstrească... La jumătate de oară îl scot apoi gata albăstrit. marian, ch. 26. || 2°. Fig. „îmbrăcat în haine boiereşti, ciocoieşti, nemţeşti, orăşeneşti; năpădit de venetici11. Să’mpănăm, aşa, dară oraşili noastre ’nstreinite, cu Rumâni neaoşi; să mai rumânim odăţică ţara albăstrită. JIPESCU, O.' 85. albăstrită S. f. (Bot.) = vineţele. — Derivat din albastră (scil. „floare11), prin suf. dim. -iţă. albăstriu, -ie adj. „Bleuâtre". — „Care bate în albastru11. 0 văpaie albăstrie unui păstor s’ară-tase. C. negruzzi, ii, 86/20. Pâra... com.oa.rei de a-ramă e albăstrie, şez. i, 285/5. Agute albe şi albăstrii. şez. v, 69/,2. — Derivat din albastru, prin suf. adj. -iu. ■ albastru, -ă adj., s. a. „I. 1°. Bleu, aeure. 2°. Triste; presageant le malheur, funeste. II. 1°. Le bleu asure. 2°. (Au ffiininin) Bleuet, bluet: Centaurea Cya-nus. 3°. (Au pluriel) Habits bourgeois. L Adj. 1°. Albastru este o nuanţă, mai deschisă a culorii „vinete11, exprimând mai ales culoarea cerului, a ochilor, şi a mării. Dvere de sarba albastră... zaveasăde taftă albastră... atlaz albastru, (a 1588), cuv. d. bătr. i, 197, 199. Şi toate scobiturile pie-trilor din afară le v&psl cu lazur albastru. MSS. (a. 1654), ap. GCR. I, 173. Cine n’are ochi negri, sărută S'l albaştri. C. NEGRUZZI, I, 249; CREANGĂ, P. 203. zanne, P. îi, 339. Ochi cereşti, albaştri, ca floarea de cicoare, alecsandri, p. ii, 116. Seninul cer albastru, eminescu, p. 189. Pâra lungăSe’nalţă’n sus, albastră, idem, p. 206. Eră albastră zarea, coşbuc, F. 122. Ochii albaştri ca cerul. şez. IV, 186/2„. | Poet. De-albastră ciudă plânge (cfr. fran. colere bleue). coşbuc, b. 28. || Une-ori albastru are în poezia populară, sensul de „cu luciu albăstruiu, brumat al-băstruiu11. Muieruşcă din Braşău! Mură-albast,ră-i ochiul tău, Care mă, ucide rău. ALECSANDRI, p. p. 53. Foicică, foaie-albastră, Ce mi-i drag pe lumea asta? Numai calul, şi nevasta, teodorescu, p. p. 294. || Spec. (Crom.) .Piatră-albastrii, numită şl „piatră de brâie" — „lapis lazul/r. marian, ch. 10. | (Med.) Bubă-albastră [se face] la încheieturile degetelor. (Hangu, în Neamţ), ap. HEM. 718. 2°. Fig. Albastru e simbolul jelii şi al tristeţii, în expresia: Inimă-albastră are omul când e trist, mâhnit, cănd pe dînsul nu-l mângâie nim.ic din frumuseţile ce-l înconjoară. Doinele sânt cântece de inimă-albastră. (Broşteni, în Suceava), ap. HEM. 719. Lăutarii trag din arcuş, de inim,ă-albastră. sevastos, N. 57/,9. De ce atâta inimă-albastră? ispirescu, u. 45/9. In: Cucuie, pasăre-albastră, Ce-mi strigi atât la fereastră? hodoş, p. p. 42, pare că albastru are sensul figurat de „prevestitor de rele11. După HEM. 719 sqq. culoarea albastră trece de „funestă11, în credinţele poporului român. 11. Subst. 1°. Culoare albastră11. Cianoferura de potas dă un precipitat. albastru închis, poni, ch. 288. Albastrul mărei. alecsandri, p. i, 38. Albastrul cerului, eminescu, P. 13. Ochii unui înger sfânt, Au albastrul din cicoare, coşbuc, b. 9. [| 2°. (Bot.) Albastră — vineţele (s. v.) panţu, pl. || 3°. Fig. Albastre, numai la plural, însemnează „haine orăşă-neşti, boiereşti, ciocoeşti, nemţeşti11. (La început, probabi l, numai de ale lucrătorilor orăşeneşti, îmbrăcaţi în haine într’adevăr albastre). Negustoru, boieru, dregătoru, adicătele al-de ăi îmbrăcaţi în acre,. în albastre. JIPESCU, O. 10 (cfr. derivatele). [Plur. mase. -bastri şi (mai des) -baştri.] — Dintr’un prototip *albaster, -tra, -trum (= albuş -f suf. dim. -aster) : cfr. ital. biancastro, fran. blanchâtre. Sensul original de „albuiu11 s’a mai păstrat în arom., unde albastru însemnează şi: „sur11 (traducerea cuvântului daco-român „candicans; weis-slich, hell, licht11 în LB. e potrivită după etimologie). La Daco-români pare a se fi întrebuinţat mai ales în legătură cu „vânăt11 : vănăt-albastru cu sensul de „vânăt, care bate în alb11, adecă „vânăt deschis11. Mai târziu „vânăt11 a fost omis şi a rămas, cu acest sens, albastru singur. , albăstruii;, -i ii: adj. „Bleuâtre".—„Cave bate în albastru, albăstriu11. Cu pielea de pe faţă aşâ de subţire, încât i se numărau vinele albăstrui ufzite în curmezişul tâmplelor, delavrancea, s. 58..Sub forma. unui abur albăstruiu. şez. iii, 237/17. — Derivat din albastru, prin suf. dim. -uiu. ai.batărită s. /. (Med.). „ Un remiide em.ploye contre la cataracte". — [Cu] albatariţă se spală, ochii cei ce au albaţă. (Bârlad), ap. HEM. 721. — Pare a fi disimilat din *albaţari,ţă = albaţă (= albeaţă 2°) + suf. -ăriţă. albatros s. m. (Ornit.) „Albatros". — Pasăre de mare, foarte mâncăcioasă, cu picioarele lăboase şi cu cioc gros şi adus; trăeşte în emisfera australă. Visam... Să am, cu tine-o casă pe-o margine de ALBEALĂ — 97 - ALBI fiord... Să fie albă toată, şi’n ape să se va,dă, Cum, stă misterioasă subt gluga de săpadă, Cum, stă pe-un vă/rf ăe stâncă un cuib de albatros, anghel, Săm, v, 84. — N. din fran. albeală s. f. „1°. Blanchiment,. 2°. Blancheur, couleur blanche. (Au pluriel) Fard blanc“. — 1°. Abstract. „Albire". Dupăalbeala vaselor, se face şmăl-ţuirea. i. ionescu, m. 437. [| 2°. Concret. (Crom.) Albeală = culoare albă. marian, CH. 52. | La plural: albele = „suliinan alb11. Albelele nu sânt alta decât plumb, care se soarbe în noi. calendarju (1844), 68. Surda osteneşti tu, babă, cu-ale tale albeli, In deşert sânt şi degeaba, foite şi rumeneli. pann, P. V. I, 172. Vai, mândruţă, albă, eşti, Albă eşti, frumoasă eşti! Dar eşti albă de albele, Moşie de rumenele. IARNIK-BÂRSEANU, D. 439. [Plur. -bele, mai rar -beli. | Dial. şî: ă/bălă.] — Derivat din alb, prin suf. abstr. -eală. n.itr.irĂ s. f. „1°. Blancheur; 2°. (Pat.) Taie (de l’oeil), cataracte; dragon, dragonneau“. 1°. „Alb, albime, culoare albă". Albeaţa feţei şi a grumazilor ei... ar fi fost de ajuns, ca să deştepte un simţimânt de mirare. C. negruzzi, i, 44. înge-relu'l... aveă pe frunte-i dulci al,beţe. alecsandri, P. I, 180. Albeaţa iepelor, — zicea el—,îi slujeăde' fanar noaptea, la drum. CREANGĂ, p. 106. Sgripţo-roaica de babă se miră mult de frumoasa albeaţă a lânei. marian, se. ii, 124. 2°. (Pat.) Boala de ochi numită în ştiinţă „cataractă11. Ea consistă în întunecarea luminei ochiului (cristalinului) şi e de mai multe specii (cfr. leu-coină), cunoscute mai ales subt numirile de: „albeaţă albă“ şi „neagră11, „perdea11 etc.; cfr. „apă albă11 şi „neagră11. Având fata lui Scarlat albaţă pre un ochiu... neculce, let. II, 203/8. Cei ce wr aveă oareşicare cunoştinţă de ochi, i-au zis că aceea ce i-au acoperit chiar lintea luminei ochiului, fiind puţin cam albă, nu este albeaţă, ce unii zic „apă-albă“, iar unii sic „apă-ne,agră“. URICARIUL, VII, 69 (a. 1815). Boul şi vacile sac... de albeaţă (la ochi). DAME, t. 30. Pentru albeaţă la cal, să caute lemn de mesteacăn, mss. (a. 1788), ap. HEM. 730. Curăţiţi alba,ţa albă, Alba,ţa neagră, albaţa roşă, Albaţa de 99 de feluri, Albaţa de 99 chipuri, marian, d. 4. „A face albeaţă’n călcăiu“ se zice, când iei pe cineva ’n bătaie de joc. zanne, p. ii, 31. j Fig. „Orbire". Te lasă dar, amice, de astă rătăcire, Din ochi albeaţa-ţi şterge şi vino-ţi iar în /ire! I. NEGRUZZI, ii, 26. ^ A aveă albeaţă : „avoir la berlue“ = „a vedeă rău, a vedeă lucrurile pe dos, (figurat) a judecă rău", zanne, P. II, 472. [Dial.: albăţă.] — Derivat din alb, prin sui', abstr. -eaţă. | Pentru sensul 2° cl'r. bulg. bel-ece, idem. ai.usei u adj., subst. „1°. Blond filasse. Nom donne aux chiens blancs. 2°. Une plante— 1°. Albeiu = blond, om blond. şez. II, 126/x. | Spec. La ciobani, câinii albi, cu păr mic, se chiamă „albei“. (Maidan, Banat), ap. HEM. 731. || 2°. (Bot.) Albeiul se taie foarte greu la coasă, şi cosaşii la tocmeală înt/reabă dacă fânul are albeiu. (Bogza, în Râmnicul-sărat), ap. HEM. 732. După HASDEU, etym. MAGN. 731—732, e: „Panicum, dactylon“, un fel de iarbă cu o faţă albicioasă, de unde-i vine şi numele..., avâ,nd un trunchiu subţire şi tare, cu spicul ramificai, ca şi când ar fi nişte degete. — Derivat din alb, prin suf. adj. -em. Ai.utx, -΀à adj. „Blanchâtre. Vieillot, qui a l’air vieux“. — Diminutivul lui alb, derivat prin sul', -el. Cuvânt _rar. O scos şase. boi bourei, în coarne ’nalbei, în păr rotaţi... mÂndrescu, L. p. 217/c. || „Bătrânel, bătrâior11. Duminecă dimineaţă, Chivei îi soseâ pe ceaţă Vreo cincizeci de călăraşi Şi cu doi albei de naşi. bibicescu, p. p. 346. Dragă turturică, Pasăre dălbică... POP., ap. HEM. 736. [După albi = înălbi, s’a putut formă şi un: înălbă. | După dalb s’a format: dalbei] mEHfef, -Biţi adj. v. albineţ. a i, ii kt, -hâtâ adj., s. a. „1°. Blanchâtre. 2°. Aubier“. — 1°. „Albineţ11. LK.; marian, ch. 50. || 2°. (Bot.) Cel d’intâiu strat de lemn, de culoare albicioasă, care se află subt scoarţă. „Alburn". Nuinit şi „albuleţ11. Părţile arborelui se chiamă,: trunchiu, crăci, vârf, coaje, m,âsgă, albei xi inimă. (Căprerii, în Dolj), ap. HEM. 736. — Derivat din alb, prin suf. -et. A1.BEŢK &\ f. „Blancheur11. — întrebuinţat rar, cu sensul lui „albeaţă(l0)/‘ Ce folos de multă al-beţe, dacă n’are un vino’ncoace. pann, p. V. II, 129. — Derivat din alb, prin suf. abstr. -eţe. Ai.iti vb. l.Va. „I. 1°. Blanchir, passer au blanc, rendre blanc, devenir blanc. 2°. Blanchir (viellir). 3°. Jiepandre une lueur blanchâtre. 4°. Se faire jour. II. 1°. Blanchir; (s’)epurer. 2°. Faire blanchir qqn., rendre vieux (par des soucis,des chagrins). 3°. (Refl.) Se farder. 4°. Prăparer de la teinture blanche“, I 1°. Intrans. şi refl. „A deveni alb11. A frecat ea, cât a frecat, lânele cele lăi, dar de la o vreme, văsâm.d că nu-i mai albesc, a început a plânge, marian, se. ii, 122. Pânzele să nu albească, teodorescu, p. P. 559. | Spălă-ma,-vei, şi mai mult decât omătulalbi-mă-voiu. dosofteiu ( = în ălbi-mă-voiu. CORESl;=năl bi-mă-voiu. silvestru : „lavabis ine et super nivem dealbabor11.), ap. HEM. 733. De la a noua sau a secea si, încep bubele vărsatului a se albi în vârf. PISCUPESCU, o. 245. 2°. Intrans. şi refl. „A încărunţi, a îmbătrâni11. Părul ţi-a albit, marcovict, c. 63. Ş’o trece ş-i-asta, că, nu una am, văzut eu, de când am albit! delavrancea, s. 200. Capul de măgar nu albeşte niciodată. zanne, P. 1,542. || Re fl. Căci, când plecaiu, eram tânăr, şi-acum am îmbătrânit, M’am, albit de griji, necasuri şi fala mi s’a zbârcit. PANN, S. I, 39. 3°. Intrans. „A străluci (bătând în alb)11. Pe mun-tişor albeşte casa ca preţuesc. I. VĂCĂRESCU, 163/.,. Casa p’o muche clădită... O vezi. în aer albind. ALEXANDRESCU, M. 225. Făt-frumos vedeă albind o umbră de argint. EMINESCU, N. 11. în partea, asta încoă, drept, înainte, mi se aliceşte albind cevă. ispirescu, l. 336. ^ A-i albi (cuivă) ochii după (sau: la)... = „a privi cu ochi mari (aşa că li se vede albul), a se uită cu nesaţiu sau cu poftă11 (cfr. „a-i lăsă cuivâ gura apă11): „regarcler avec des grands yeux, avec disir“. 4°. Intrans. „A se face ziuă11 (cfr. alba = „zorile zilei.11). De si, până nu albeşte, 0 putere îmi vorbeşte, i. vacărescu, 238/1(i. II. Trans. 1°. „A face alb11. Apa de ploaie... al-beaşte [florile], varlaam, c. 157. [Calul]... înălbeă frâul, ce-i opr.eă învăpăiarea, cu spumele sale. beldiman, n. P. i, 82. Steaua silei înălbeşte cele boite colosale, c. negruzzi, ii, 126/,. Pe scări de marmură... Pătrunde luna, înălhind păreţii. EMINESCU, p. 55. Cât sopon îi trece, pe Ţigan tot nu-l poţi albi. zanne, p. vi, 359. | Spec. A (î)nălbi sau albi pânză: „a face pânza nouă albă, prin spălare şi uscare la soare" : „blanchir une toile11. îi dete o chită de cânepă şi-i spuse ca pănă’n seară, s’o toarcă, s’o reşchie, s’o urzească, s’o ţeasă, să facă dintr’însa pânsă, s’o albească, şi când s’a întoarce... să i-o deie gata lucrată, marian, o. ii, 184. Amvăsutnişte femei înălbindpânză. \ Fig. „A curăţi, a spălku.înnegrind pe allu[l], nu, te albeşti pe tine. zanne, p. v, 339. 2°. „A face pe cinevâ să încărunţească, a îmbătrâni pe cinevă fără vreme, a-i scoate cuivâ peri albi11. Stăpâna acestei slujnice eră viespea care în- Dicţionarul limbii române. 5. IX. 1907. 7 ALB1CEL - 98 — ALBINA nălbise pe dram. CREANGĂ, P. 96. Muierea a albit şi pe dracu. ŞEZ. iii, 32/28. 3°. Befl. „A se sulemeni11. [Cu plumb ne putem otrăvi] dacă ne albim pe faţă. calendariu (1844), 68. 4°. (Crom.) lnălbesc=produc coloare albă. MARIAN, CH. 52. [Ca verb transitiv (II) şi: în(n)ălbi, nălbi. | Din pricina rimei se găseşte, la boliac, ap. HEM. 734, şl o formă, neuzitată de altminteri, albă vb. Ia, în aceeaşi poezie, alături de albi.] — Din lat. *albîre (în loc de albescere). Pentru sensul I, 4° cfr. sard. ălbeskere, „a se face ziuă". albic£l, -iîâ adj. „JTnpeu Worac". —Diminutivul lui all* (derivat prin suf. -icel). marian. AiJti(!i4s,-oâsă adj. „Blanchătre". — Care dă o lumină albă. Ca omătul de albicios easte. CANTEMIR, IST. 262. Luna scăpătâ, gonită de luceafărul albicios al dimineţei. ODOBESCU, ap. HEM. 737. Dunga mare, albicioasă, de pe cer. şez. i, 233/10. — Derivat din alb, prin suf. adj. -icios. Aînrciraii s. f.„Blancheur“.—„PM>, albeaţă (1.), albime". Părul lui nu s’au premenit in albiciune' (:„n’est pasdevenu blanc"), biblia (1688), ap. OCR. 219. Albiciunea zăpezii o ţin înbarbă. antim,p.216. — Derivat din albi, prin suf. abstr. -iciune. albie s. f. „1°. Auge, mait, huche. 2°. Berceau. 3°. Lit (d’une riviere). 4°. Petite valUe". 1°. Ca şi „copaia", „căpisterea", „postava", „co-vata", „troaca", „mulda" sau „molda", albia este un vas de lemn, făcut dintr’un trunchiu lungăreţ, scobit. în ea se poate păstră cevă (făină, mălaiu), frământă pânea, dar serveşte mai ales la spălat, la scăldat, la adăpat vitele şi la datul lăturilor la porci, etc. Albia sau copaia în care se ţine mălaiul se numeşte căpislere (Pietroşiţa, în Dâmboviţa). Albia în care se spală cămeşile se zice covată (Zăpodeni, în Yasluiu). Copaia se zice postavă; albie este o po-stavă mai m.are, pentru cămeşi, adecă pentru rufe. (Rudina, Mehedinţi), toate ap. HEM. 738. Vase mari de lut, ca albiile, dosofteiu, v. s. 4b. Au adus o albie cu apă caldă şi au spălat pe copil, ami-ras, let. iii, 133/s. Că tu, maică, când m’ai fapt, în albie m’ai scăldat, teodorescu, p. p. 438. A face pe cineva albie (sau: troacă) de porci (sau: de câui) : „accabler qqn. d’injures, d’insultes gros-sieres". Dacă nu vrei să iei câmpii..., te fac albie de câni. alecsandri, t. 38. CânfdJ îi mai întâlni pi llenuţa..., s’o faci albghii di câni. şez. iii, 143/19. în Bilca, Bucov. (com. G. Tofan): L’o batjocurit de l-o făcut albi de căni sau albii cânilor (simţin-du-se ca un plur. al adj. „alb"). 2°. Albia serveşte foarte adesea de „leagăn", aşâ încât poate primi şi această însemnare. Puse copilul într’o albie, ispirescu, l. 60. Să iai băiatul cu albie cu tot şi să vii cu dînsul la mine. CREANGĂ, p. 173. Femeea..., care va şedeă pe vr’o alvie, va naşte fată. marian, na. 21. Când legeni albia copilului, fără ca el să fie în ea, copilul moare. şez. i, 127/20. || Fig. Din albie = „din cea mai fragedă vârstă, din pruncie" : „des la plus tendre enfance“. zanne, p. iii, 2. De la albie până la cosciug. să domnească cuvântu dreptului. JIPESCU, o. 65. 3°. Metaforic. „Matca unui râu“. Dacă un fluviu sau un râu îşi face un nou curs, părăsind vechea sa albie, această albie se împarte între proprietarii mărginaşi, hamangiu, C. C. 130. Apele ălbiii celei mariserevarsă cu volbură, odobescu, ap. HEM. 739. Se duceă la vadul de la albia unui părăiaş. ispirescu,/.. 122. Capul Turcului săreă Şi de-a dura se duceă, în albia Nistrului, pop. (Sibiiu), ap. HEM. 738. Taci, cuce, nu mai cântă, Că tu-mi opreşti alvia. iarnik-bârseanu, d. 106. | Mări umflate din al- biile lor ies(e). konaki, p. 265. A ieşi din albie : „d4border, inonder“. pontbriant. 4°. (Top.) Tot prin asemănare cu albia se dă acest nume şi la „adâncătura între două dealuri". „ Văgăună" este locul m,ai jos între două dălme, adecă albia dintre ddfa),e.(Bodeşti, în Vasluiu), ap. HEM. 739. [Dial. şi: ălvie. | Gen.-dat. şi plur. albii şi ălbii.] — Din lat. alveus, „Mulde, Plussbet": ital. alveo, fran. auge, span. portg. alveo. (O formă *albeus e cerută de veneţian, tarentin albi, piemontez arbi, parmigian cerbi, milanez ălbio etc.). Genul femenin al cuvântului românesc pare a presupune o formă *al-via (neutru plural din *alveum); fran. auge e şi el femenin (dar în limba veche era masculin). ALBIE s. f. „B'lancheur".—„Alb, albime,albiciune, albeaţă (1°)“. Cuvânt rar. Şi-i eră părul alb ca omătul şi se puneţi pre ochi ceaţă, de albita lor. dosofteiu, v. S. 81. — Derivat din alb, prin suf. abstr. -ie. ALBiERs.m.„Marchand oafabricant cl’auges“.— „Cel care face sau vinde albii". Fabricaţiunea albiilor eră o specialitate a Ţiganilor rudari, pe care până astăzi în unele locuri poporul îi numeşte de aceea: albieri sau ălbieri. (Alimănesti, în Olt), ap. HEM. 740. [Dial. şi: ălbi4r(îu).] — Derivat din albie, prin suf. nom. agent, -er ( < -ar iu). albii vb. IVa. refl. „Se creuser, avoir la forme d’une auge“. — Cuvânt rar. „A luă forma unei albii." Sub nalte coperişuri, care’n margini s’albiesc, Galerii cu mari lanterne au comori de plante rare. ALECSANDRI, P. III, 86. — Derivat din albie. albiliţă s. f. (Entom.) „Papillon de chou".— Albiliţă = Pieris Brassicai = fluture de varză, din familia Papilionidelor. marian. Albiliţă — Pontia brassicce, Kohlweissling. jahresber. xii, 121. — Derivat din alb. albime s. f „Blancheur“.—Abstractul adjectival al lui alb (derivat prin suf. -ime). „Albeaţă (1"), alb, albiciune." Nici m,armura cioplită albim,ea ta nu ’ntrece. ALECSANDRI, P. III, 71. Nu-şi încreţeşte... albimile feţei, coşbuc, ,e. 117/16. AHîiif, -Ă adj. „Blanchâtre (se dit des vaches)". Albină = num,ele unei vaci cu părul alb. marian. — Derivat din alb, prin suf. adj. -in. albină s. f. (Entom., Bot.) „I. Abeille: Apis melli-fica. II. Ophrys: Ophrys cornuta". 1. (Entom.) Câţi amu tocm,ealei lu Dumnezeu cu dragoste nevoescu-se, trudei ceaia draga a albinelor închipuescu-se. coresi, ap. HEM. 744. Toată albina îşi apără căşiowra. URECHE, LET. I, 188/c. Bâziit ca de albine, eminescu, p. 195. Priviră, cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea. ISPIRESCU, L. 381. | Fig. Cu aluziune la activitatea albinei. Ţăranca e albina casei, zanne, p. iv, 664. Cu aluziune la acul albinei: ^ L-a muşcat albinele de limbă = e beat (de nu mai poate vorbi), idem, ii, 227. || Albina se mai numeşte m u s c ă, b i z ă, b â z ă, g â z ă, (şi: gâză de miere sau folositoare) şi gâzuţă. — Albina-îemeie se numeşte matcă (şi: albină lu-croaie, împărăteasă, mumă, mumină, albină împărătească, crăiasa albinelor), bărbatul: trântor (şi: trântore, lăutar, bondar). — Albinele se ţin în stup (şi: uleiu, ştubeiu, ştiu-beiu, matcă, coşniţă, cuşniţă; pentru terminologia specială v. „stup"). — Albinele roiesc (terminologia specială subt „roi"). — Albinele fac miere, care se depune în fagur(e)(şi: fagor, stredie), din care se scoate ceara; fagurul fiert, din care s’a ALBINAR - 99 — ALBINUŞÂ stors mierea şi s’a scos ceara se numeşte hoştină (şi: boştină, jintiţă şi băbaş). Apa amestecată cu miere: mursă; iar apa în care se spală vasele în care s’a scurs mierea: mursă (sau: lapte de miere). Din aceasta, după ce s’a lăsat să fiarbă ca mustul, se face mied. — Oul sau puiul albinei: căţel (şi: puiu, verbul: căţeii); matoria vâscoasă din care se nutreşte „căţelul11: păstură (şi: păs-trar), iar cea din care se formează „căţelul": plămadă. G ăselniţe sânt nişte viermi care se fac în stupii slabi şi care mănâncă mierea. — Celulele în care se reproduc albinele şi trântorii: căsuici (şi: chilioare, chiliuţe, găoci, găuri), iar cele în care se reproduc matcele: botce (şi: ţâţe.).—Sunetul produs de albină se numeşte: bâzâit (şî: bombănit, bombăit, bombănit, zuzăit, zumzet, vâjâit, zbârnăit.). ap. HEM. 743—744; MARIAN, INS. 144—147; DAME, T. 119—120. || Albină-mare şi Albină-de-pădure (Putna) şi Al-bină-de-pământ (Dorotea) şi Albină--ţigănească şi Al-bina-ţiganului (Biharia) = „bondar11, marian, ins. 193—195. Albina-ţiganului = „gărgăun11 (Munt.). idem, ins. 201. | Albină ţigănească = „viespe11. JAHRESBER. XII, 141. II. (Bot.) Albină = Frumoasă plantă erbacee din fam. Orchidaceelor...; tulpina cilindrică...; frunsele... sânt oblonglanceolate sau lanceolate; florile frumoase, dispuse într’un spic lax, seamănă foarte mult cu o albină, de unde şi numirea populară a acestei rari plante.... Creşte pe locuri argiloase, pe coaste şi râpe cu iarbă, sau pe marginea pădurilor, în Maiu-Iunie. (Scăieni, în Prahova) panţu, pl. — Din lat. alvina, cuvânt atestat la gramaticul Caper, cu sensul lui „alvearia11, adecă „stup11. Aceeaşi trecere de sens, de la „stup11 la „albineţ11 şi apoi la „albină11, a suferit-o şi alb. bl&e, care însemnează şi „stup11 şi „albină11, iar cuvântul stup însuşi însemnează la Aromâni „albină11. albinar s. m. „Apiculteur".— Cel care se ocupă cu cultura albinelor; cel ce trăeşte din creşterea albinelor, marian, ins. 191. — Derivat din albină, prin suf. nom. agent. -ar. albiivAuki, s. ni. (Ornit.) „ Guepier“. — Albină-relul e una dintre păsărelele cele mai frumoase de prin ţările locuite de Români; el întruneşte pe penele sale mai toate colorile, precum albe, roşii, galbene, albastre, castanii, negre şi verşi. Nutreţul de frunte al albinărelului sânt tot felul de muşte... însă mai ales albine şi tot felul de viespi, ăe unde se vede că-i vin la poporul român şl numirile ăe „albinărel“, „vespar“ şi „vespariţă11... Numit şi „furnicarii... El îşi face cuibul, de comun, prin borţi adânci din ţărmurii apelor. Umblă în cete şi strigă, m.ai cu seamă înaintea unei ploi, fowrte tare. marian, o. I, 60. [Cfr.viespar, vie spariţă, furnic ar, prigo are.] — Derivat din albinar, prin suf. diminutiv -el. (Cfr. span. abejaruco, franc. dial. beiola, prov. dial. abellerola, sard. abiolu, germ. Bienenfresser, engl. bee-eater etc. HEM. 753.) albinărie s. f. „Apiculture“. — îndeletnicire cu creşterea albinelor, „albinărit (1°), stupărit11. — Derivat din albinar, prin suf. abstr. -ie. ALBinărie s. f. „Grande foule d’ăbeilles. Ru-cher“.—„Mulţime mare de albine11, marian. | P. ext. „Loc cu stupi11. Mii... de albine..., ieşind de prin al-binării, zboară de la o floare la alta. marian, o. i, 58. — Derivat din albină, prin suf. col.-loc. -arie. albinărit s. n. „1°. Apiculture. 2°. Abeillage; impot sur lesruches“. 1°. îndeletnicire cu creşterea albinelor. în siua de „Alexii“... Românii cari se ocupă cu albinăritul... scot... stupii cu albinele, marian. se. ii, 199 (cfr. stupărit.). || f 2°. „Dare pentru stupi“. — Derivat din albină, prin suf. abstr. -ărit. albineâ s. f. „Petit abeilleu. — Diminutivul lui albină (derivat prin suf. -el). Am plecat pe-o căliceă, Mă’ntâlniiu c’o alghineă, Alghina a făcut ceară... POP. (Transilv.), ap. MARIAN, INS. 174. Ai.nmEAi.A s. /'. „Convalescence; ăeveloppe-ment“. — Abstractul verbal al lui albin'i (derivat prin suf. -eală). „Dare spre bine, desvoltare, creştere, în-volbare11. rădulescu-CODIN. [Plur. -neli.\ ai.binet s. a. „Foule d’abeilles". — „Mulţime de .albine11, marian, ins. 191. [Plur. -neţuri şi -nete.] — Derivat din albină, prin suf. col. -et. albtnet, -eăţă adj. „Blanchâtre,pâle, blondelet, blond“. — Albineţ exprimă toate nuanţele de culori între „albicios11 şi „gălbuiu11, însemnând mai cu seamă „palid11 şi „bălan11 şi întrebuinţându-se mai mult despre oameni decât despre obiecte. Lapeliţă albeneţ. dosofteiu, v. S. 20b. Om albeneţ. mineiul (1776). Ochii mierăi albineţi, adecă ochi de şopârlă. m. costin, let. 26/20. Veşminte albeneţe ăe liturgie. sbiera, f. s. 100. Badea-i nalt şi albineţ. mândrescu, l. p. 62/2. iarnik-bârseanu, d. 41. Puica-mi albeneaţă Ca şi dalba dimineaţă, iarnik-bârseanu, d. 322. Furnici... târând ăupă sine câte un săcuşor (=larvă) albineţ. marian, o. i, 59. [Şi: albeneţ.] — Derivat din albin, prin suf. adj. -eţ. albini vb. IVa. „1°. Mettreaujour. 2°. Croître, se d4velopper. 3°. Se reniettre, entrer en convales-cence“. — Trans 1°. A da la iveală. 2°. A creşte, a se învoălbe, a se desvoltă. 3°. A ăa spre bine (omul bolnav): A dat Dumneseu că a început să mai al-binească, săracu! rădulescu-codin. — Derivat din albin. albinică s. f. „Petite abeille“. — Diminutivul lui albină (derivat prin suf. -ică). marian, ins. 190. albinioără s. f. „Petite abeille“. — Diminutivul lui albină (derivat prin suf. -ior). marian, ins. 190. albiniş s. a. „Enăroit riche en abeilles“. — Loc bogat în albine, marian, ins. 191. [Plur. -nişuri.] — Derivat din albină, prin suf. col.-loc. -iş. AiitiivişÂ s. /’. „Petite ăbeille“. — Diminutivul lui albină (derivat prin suf. -iş). Mă’ntâlniu c’o albi-nişă... POP. (Banat), ap. marian, ins. 174. aliunism s. a. (Pat.) „Albinisme“. — Anomalia fizică, care se caracterizează la om prin decolorarea pielii şi a părului.Pupila ochiului e roşie, ca la iepurii şi la elefanţii albi. — N. din fran. ai.biniţA s. f. „Petite abeille“. — Diminutivul lui albină (derivat prin suf. -iţă). Zboară, scumpă albi-niţă, zboară’n sat la mândra mea. marian, ins. 191. ai.kinîu, -ie adj. „Blanchâlre“. — „Albuiu11. marian, CH. 50. — Derivat din albin, prin suf. adj. -iu albinos s. m. „Albinos“.—Cel ce sufere de albi-nism. — N. din fran. (= portug. albino.) aebinijşA s. f. „Petite ăbeille“. — Diminutivul lui albină (derivat prin suf. -uş). Mă suiiupe o scoruşă, Mă ’ntâlniiu c’o albinuşă, Albinuşa face mierea... pop. (Banat), ap. marian, ins. 178. ALB1NUŢĂ - 100 - AI .BOARE albinijtă s. f. „Petite abeille11.—Diminutivul lui albină (derivat prin suf. -uţ). Alb-inuţă, unde zbori, Ori te duci tu printre flori? pop. ap.’marian, ins. 190. albioâră s. f. „Petit auge, petit berceau— Diminutivul lui albie (derivat prin suf. -ior). Dar mamă-sa ce făceă? Puţină apă ’ncropeă, Şi’n al-bioară mi-o punea, Şi băiatul că-l scăldâ, In cârpe albe l-înfăşă, în albioară mi-l culca. şez. hi/17_20- albior, -OÂRĂ adj. „Blanchâtre11.—Diminutivul adjectivului alb (derivat prin suf. -ior). — De-odată, rotunzi şi albiori, Apar la foc de soare doi nufări plutitori alecsandri, p. iii, 53. Cu poalele albi-oare. şez. i, 48/,. albire; s. f. „Blanchissage, blanchiment. Action de blanchir ou de produire de la couleur blanche11.— Infinitivul lui albi, devenit abstract verbal. | (Crom.) Albire..., inălbire sau nălbire = acţiunea producerii coloarii albe. marian, ch. 52. [Şi: inălbire, nălbire.] albiş6r, -oară adj., subst. „I. Blanchâtre. II. 1°. Monnaie blanche, d’argent. 2°. Able, ablette. Blanquet, blanchaille. 3°. Sorte de champignon blanc. Sorte de raisin. Variete de prunes“. — Diminutivul lui alb (derivat prin suf. -işor), uneori substantivat. I. Adj. „Albuţ“. S’o spăl... Cu scrobeală albişoară. TEODORESCU, p’. P. 308. Şi la faţă-s albişoare, Al-bişoare, roşioare, Ca şi nişte merişoare. IARNIK-bÂrseanu, D. 28. ] Spec. După faţa părului, se dă boului felurite denumiri şi anume: „Bălan11.., când e alb la păr; în judeţul Dolj se zice „Albişor11. dame, t. 27. II. Subst. 1°. Fig. „Ban de argint". BARONZI. L. 149/10. De cinci ori s’o cumpăneşti. De cinci ori cu gălbiori, De cinci ori cu albişori. BIBICESCU, P. P. 277. || '2°. (Iht.) Peştele: „Cyprinus alburnus". în eleşteul dila Oghileşti e tot felu de. peşte: somn, ştiuca, alghişoară. (Lupşeanu, în Ialomiţa), ap HEM. 756. în Ialomiţa se m.ai întrebuinţează pe alocuri şimetateticul „ablişoară"... Form,am,asculină „albi-şor“ e mai răspândită în Oltenia. (Galiciuica şi Risipiţii, în Dolj), ap. HEM. 757. | P. ext. în Dobrogea (Ciobanii) „albişoară,11... se aplică la toţi peşiii mici, albi. ap. HEM. 757. [Şi: ablişoără.] || 3°. (Bot.) „Ne-grişori“ şi „albişori11 se cheamă nişte bureţi...; se fac unii şi alţii toamna, pe copaci căzuţi; muntenii îi întrebuinţează la hrană, fripţi, gătiţi şi muraţi. (Chiojdu, în Buzău), ap. HEM. 757. || Albişoară=va-rietate de „ Vitis vinifera11. panţu, pl. Albişoară varietate de strugure alb, se coace timpuriu îndată după mischet. Până să se coacă restul strugurilor din vie, albişoara şi mischetul aproape se stafidesc, din care cauză se culeg numai pentru masă. Boabele puţin lungueţe, coaja boabei foarte subţire, gustul plăcut şi cu un uşor parfum de ananas. (Ilfov, com. A. Georgescu). || Albişoare se mai numesc şi o varietate de prune, care au atât pai'tea cărnoasă cât şi pieliţa ce o invălue de culoare albă-gălbue. (Dâmboviţa, Prahova, etc. com. 1. Pavelescu). albit, -ă adj. „Blanchi, chenu“. — Participiul lui albi, devenit adjectiv. 1°. „Devenit alb“. Malul mărei de spume-albită. alecsandri, p. i, 150 .Oasele albite de secăciune. eminescu, n. 25. Din suliţe, din coifuri, din armele albite, Când soarele în unde... Lumina îşi răsfrânge... alexandrescu, m. 29. Au nu vezi... Luncile ’nverzite. De flori înălbite? TEODORESCU, P. P. 75b. || 2°. „încărunţit11. Şi tu, la păr albite! I. negruzzi, li, 18. Nu zâmbea... la poveştile bătrâne şi glumeţe ale ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi, eminescu, n. 3. Cu pletele albite, alecsandri, P. P. 204. || 3°. „Văruit, spoit alb“. O casă de curund albită eu, var. cantemir, i-ir. 253/S6. De Paşti... căsuţele ’nălbite Lucesc sub a lor malduri. alecsandri, p. iii, 39. [Şi: înnălbit.] alrîţă s. f. (Iht. şi Bot.) „1. Able, ablette. 2°. Alysson â calice persistant. Alyssum călycinum,. 3°. Alyssum incanum“. Diminutivul substantivat al lui alb (derivat prin suf. -iţă). 1°. (Iht.) Peştele „Cyprinus alburnus", numit şi „albişor“. (Covurluiu), ap. HEM. 757. || 2°. (Bot.) Mică plantă erbacee din fam. Crucif erelor, frunzele verzi-cenuşii,... florile galbene, devenind mai târziu albe;... fructul o siliculă..., cenuşiu-stelat-păroasă. ...Creşte prin câmpii sterile, coline aride şi prin locuri pietroase, [în] Ma,iu şi Iunie, panţu, pl. || 3°. (Bot.) O varietate a plantei descrise, v. Ciucuşoară. albitok, -oare adj., subst. „1°. Qui blanchit. 2°. Blanchisseur, celui qui pripa,re la couleur blanche". — Adjectivul verbal a lui albi (derivat prin suf,-itor), substantivat adesea. 1°. Adj. „Care albeşte". Trei fete... cântătoare Şi de pânze ’nălbi-toare. ALECSANDRI, P. p. 134 b/4. ...Orile bate vânt cu boare, Vânt cu boare albitoare? pop., ap. HEM. 757. || 2°. Subst. „Cel care colorează alb". O căldare, ca aceea a albitorilor de zahăr, i ionescu, C. 197. | (Crom.) Albitoriu (albitoare).., înalbitoriu (înălbi-toare), ...nalbitoriu (nalbitoare): bărbatul (fem.eea) ce produce coloare albă. marian, ci-i. 52. [Şi: (î)nal-bitâr. | Dial. şi: -târiu.] albitorie s. f. Endroit ou l’onprepare la couleur blanche; blanchisserie“. — (Crom.) Albitorie..., înalbitorie= Locul, unde se produce coloare albă. marian, ch. 52. [Şi: înalbitorie.] — Derivat din albitor, prin suf. abstract -ie. albitură s. f. „I. Blanchissage, blanchissure. II. 1°. Mati'ere blanchie. 2°. (Au pluriel.) Linge, lin-gerie, ariicles de blanc. 3°. Monnaie d’argent. 4°. Blanchaille, blanquet11. 1. Abstr. „Albire". || II. Concret. 1°. (Crom.) înal-bitură=materie înălbită. marian, ch. 52. || 2°. întrebuinţat numai la plural. „Rufe". Albiturile şi straiele cusute... de femeile românce, odobescu, i, 480. Troa-nele de zestre... erau pline.. cu albituri cusute gata. SLAVICI, ap. TDRG. Pl. Albituri = orice materie, albă, însă m,ai ales cu privire la pânzături. marian, ch. 52. Se puse binişor în pat, ca să nu se mototolească albiturile, ispirescu, l. 251. || 3°. în . graiul hoţesc. „Ban de argint" (cfr. albişor). BARONZI, L. 149/10. || 4°. Pui de peşti din genurile Abramis şi Blicca, amestecătură de pui de cosac, plătică, cor-bancă, etc. (com. Dr. Antipa). [Plur. -turi.] — Derivat din alb, prin suf. abstr. -itură. ALBÎlf, -ie adj., adv. „Blanchâtre. D’une couleur blanchâtre". — „Albuiu, albicios". 1°. Adj. 2 căţi cu cănafi şi cu măhreme albii. cuv. D. bătr. I, 195'. Caută cu ochii tăi, de vedzi pârcii şi are-ţîi... albîî şi pestriţi şi cenuşii stropiţi. DOSOFTEIU (a. 1683), ap. HEM. 726. Albiul nor se duce. c. ne-GRUZZi, ii, l32/20. Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum. alecsandri, p. iii, 10. || 2°. Adv. El zăreşte O biserică măreaţă, Strălucind albiu prin ceaţă, idem, P. ii, 34. [Dial. şi: albiu.] — Derivat din alb, prin suf. adj. -iu. albiută s. f. — albioară. Diminutivul lui âlbie (derivat prin suf. -uţ). Pe soră-ta... o uitasem acasă pe prispă, într’o albiuţă. creangă, a. 20. [Şi: ăl-biuţă.] alboâre s. f. „Lueur blanche11 Lucire albă". Pe cer fugărit-a culimpede-alboareZiuape-al nopţii ’n-tuneric. COŞBUC, M. 84/25. Că-i pământul ca un mu-şunoiu, şi un feliu de alboare, ca apa, prin prejurul lui. SBIERA, F. S. 91/25. ALB01U - 101 ALBUŢ — Lat. :iII)or, -orcm: ital. albore, „albime, al-boare“, franc. (dial. de Morvan) abot, cir. sard. a-vrore, „auroră*1 (contaminat din alborem şi aurora). Antoni, -oaie adj., subst. „I. 1». (Tres) blanc (se dit de la couleur des chiens et des porcs). 2°. Blanchâtre. II. 1°. Porc blanc. 2°. Able, ablette*. — 1. Adj. 1°. Augmentativul lui „alb“. Cânele alb ca neaua [se zice] alboiu. (Haţeg, Transilv.), ap. HEM. 759. Porcii albi-bălani se sic „albon*. (Vermeş şi Boriova, în Banat), ap. HEM. 759. || 2°. în Sălagiu, unde suf. -iu a fost înlocuit prin -oiu: Alboiu = albiniu. vaida. || Subst. 1°. Alboaia în paie, ghici ce e? [= Oul], gorovei, c. 265. || 2°. (Iht.) AÎbohu se numeşte în Banat (Maidan) peştele „Cyprinus alburnus11, cunoscut prin alte locuri subt numele de „albişor, albişoară, ablişoară“, ap. HEM. 753. albuiet, -ieâtA adj. „Bleuâtre*. — „Albăs-truiu“. Albuiet — blăulich. (Curtici, în Urfgaria). JAHRESBER. IV, 325. [Pronunţat: albuiet.] — Derivat din album. Sufixul -et se reduce, după toată probabilitatea, la o formaţiune analoa-gă din pluralul -eţi (cu sing. -eţ). Pentru sens, cfr. al bastru. Al.ssuu:, -UIE adj. „Blanchâtre*. — Diminutivul lui alb (derivat prin suf. -uiu). Cercălanul albuiu de pe cer. sbiera, p. 6. ai.bui.et, -eaţA adj., subst. „1°. Blanchâtre; 2°. Aubier1°. Adj. Diminutivul lui alb (derivat prin suf. -uleţ). „Albeţ (1°)“. martan, ch.50. || 2°. Subst. „Albeţ (2°), alburn“. Şindrila se face numai din partea lemnului care se numeşte albuleţiu (= aubier) şi cot/re se află între scoarţă şi inima lem-nuj^ii. i. ionescu, m. 396. Ai.bbm s. a. „l°-2°. Album,“. — 1°. O carte cu foi albe, pentru scris în ea versuri, cugetări, proprii sau ale altora, note de muzică, pentru schiţat desenuri, etc. Copiez din albumul m,ieu chiar spunerea doamnei'B. C. negruzzi, i, 43. Albumul? — Bal mascat cu lume multă. EMINESCU, P. 296. || 2». P. ext. Carte legată, pentru păstrat în ea fotografii, gravuri, mărci şi cărţi poştale, etc. [în Transilv., după germ., accentuat şi: album. | Plur. -bumuri şi -hume.] — N. din fran. (= lat. album, neutrul adj. albuş, ,,alb“.) ai,«(j*bai,A s. f. (Bot.) „Patte-de-lion, pied-de-lion: Gnaphalium, Leontopodiumu. — Mică plantă erbacee alb-păroasă din familia Compositelor, frunzele... ascuţite..., inflorescenţa alb-gălbuie, compusă din multe capitule cu numeroase flori mascule şi femele.... [Creşte prin] păşuni stâncoase în regiunea alpină [în] Iulie-August. [Se mai numeşte:] Floarea-doamnei, Floarea-domniţei (Piatra Craiului), Floarea reginei (Bucegi, Ciahlău), Flocoşele, Tudeliţă (Mold, Ciahlău). panţu, pl. şi Albumiţă (Bucov.). weigand, b. b. 94. — Presupune un primitiv *album.e, din lat. albu-meii, „albime“ : ital. albume. De la acesta a fost derivat, prin suf. dim. -iţă, albumiţă, iar acesta a fost schimbat în albumeală, probabil subt influenţa lui albeală. albiiuen s. a. (Bot.) „Albumen11. — Substanţă care învălue embrionul unor grăunţe şi-l hrăneşte în timpul germinaţiei. — N. din fran. (— lat. albumen, „albuşul oului“.) ALBimiis s.f. (Chim.) „Album,ine*. — Albumina există în albuşul oului şi în serul sângelui... încălzind soluţiunea sa până la 70ea se coagulează. poni, ch.’ 386. — N. din fran. Ai.mjAUJVoii» s. m. (Chim.) „Albuminoide“.—Care e de felul albuminei; nume dat substanţelor azotate animale şi vegetale. — N. din fr. (= fr. albumine + gr. sToo?, ,,formă“.) AiBDiuiNes, -oâsă adj. „Albumineux*. — Care conţine albumina. — N. după fran. ai.huuinukÎ!: s. f. (Pat.) „Albuminurie*.— Boală de rinichi, în urma căreia urina conţine o mare cantitate de albumina. — N. din fran. (=fran. albumine + gr. o&psîv, „a urină11.) albumiţă s. f. (Bot.) = albumeală. Moşia regală Broşteni... este aşezată în partea cea m,ai frumoasă a râului Bistriţa — acolo unde sânt vestitele „Chei* şi „Toanceşi unde se înalţă de către Bucovina legendarul „Rarău* cu „Pîetrile Doamnei*, ...şi „Tarniţele* cele stâncoase şi împodobite cu ftoarea-reginei (albumiţă, lânărică). popovici-kirileanu, b. 22. alburi vb. IV.a. „Repandre une lueur blanchâtre, blanchoyer; recouvrir legerement d’unepoudre blanche, saupoudrer“. — „A străluci ca alboarea“. Calea robilor alburea pe cerul liniştit. DDRF. — Derivat din alboare. alburit, -A adj. „Legerement recouvert d’une poudre blanche, saupoudre*. — Participiul lui alburi, devenit adjectiv. Vă zăresc sculaţi din car dimineaţa, brumaţi ori alburiţi, dă păreţi că sânteţi d’o sută dă ani. jipescu, o. 75. alburiu, -ie adj., subst. „1°. Blanchâtre. 2° Nom, de chien blanc*. — 1°.,,Albuiu (= strălucitor)". Flăcăruie alburii ieşeau pe acolo din pământ, odobescu, iii, 184/2. Pe bolta alburie o stea nu se arată, eminescu, p. 26. Popor lângă popor, ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac în întinsă ’npăraţie. idem, 236. || 2°. Nume de câne alb. JAHRESBER. XII, 158. — Derivat din alboare, prin suf. adj. -iu. albdrn s. a. (Bot.) „Aubier*. — Pătura de lemn, de obiceiu albă, dintre scoarţa şi inima copacului. „Albeţ (2°), albuleţ (2°)“. [Pl. — bumuri.] — JV. din lat. albuş s. a. „1°. Blanc de l’oeil, scldrotique. 2°. Blanc d’oeuf, glaire, aubin“. — 1°. „Albul ochiului". Ochii cu albuşiurile în sus îşi întoarse, cantemir, ist. 79. Ochii tăi ăi cu albuş Scoală junii din culcuş. hodoş, P. P. 68. || Albuşul oului=„partea albuminoasă a oului". Leac de, curăţirea petelor de vară : Ia două albuşuri de oaă proaspete..., bate-le... şi amestecân-du-le cu... apă de obraz, să se ude petele cu aceasta. piscupescu, o. 303. [Plur. -buşuri.] — Derivat din alb (= lat. album oculi, ovi, cfr. port. alvo, „le blanc de l’ceuf“, sard. arbu, „le blanc de l’ceil“), prin suf. -uş. (Cfr. rus. bel-ysu, „albuş de ou“.) albuşău s. m. (Iht.) „Sorte de poisson*. — Al-buşăi = nişte peşti. şez. v, 25/15. — Derivat din albuş, prin suf. aug. -ău. ALBliţ', -A adj., s. f. „1°. Blanchâtre. 2°. Jument blanche; rosse, haridelle*.—Diminutivul lui alb (derivat prin suf. -uţ). 1°. Adj. Aşă de curăţică şi de albuţă. sbiera, p. 298/,4. Albuţă ca lebăda, marian, o. ii, 358. Măgliiran de cel albuţ. iarnik-bârseanu, d. 315. || 2°. Subst. Diminutivul ironic al lui albă — „iapă albă, mârţoagă“ A pus la căruţă Scumpa lui Albuţă. marian,’ sa. 267. ALCA — 102 ALCĂTUIRE Ai.c s. f. v. lialcă. ai,caic,-A adj. (Metr.) „Alcaique“. — Vers al-caici o formă, de vers antic (compus dintr’un iamb sau spondeu, un iamb, cezură şi două dactile). Strofă alcaică: strofă, ale cărei cele d’intâi două versuri sânt alcaice. — N. din lat. alcaicus (după numele poetului \lceu). AiiCALiN, -A adj. (Chim.) „Alcalin1'. — Care are proprietăţile alcaliului, care ţine de clasa alcaliului. Potasiul şi soăiul, constitue o clasă cunoscută sub numele de clasa metalelor alcaline, poni, ch. 196. — N. din fran. AI.CAI.IU s. a. (Bot. şi Chim.) „Alcali“.—1°. Plantă marină care, transformată în cenuşă produce cea maiimportantă substanţă alcalină, soda. || 2°. Compus chimic care are rol de bază în prezenţa acidelor, în săruri. [După fran. accentuat şi: alcali.] — N. din fran. (=arab. al-qali, plantă din care se extrage soda.) ai.cat.izA vb. i“. (Chim.) „Alcaliser“.—A scoate la iveală partea alcalină a unui corp ; a face alcalină o substanţă oarecare. — JV. din fran. ai.cai.oii> s. m„ (Chim.) „Alcaloide“. — Compus organic înzestrat cu proprietăţi alcaline. — N. din fran. (= alcali + gr. eîSoţ, ,,formă“.) ai.cAm s. a. „Savoir-faire, ruse“.— „Apucătură, viclenie." „Ne-am. cufundat şi ne chinuim în nă-păştile vrăjmaşului şi în alcămurile lui. coresi, ap. HEM. 768. Alcăm,=apucătură, astuţie, nod în vorbă, nod în fapte, vaida. Alcam=pont, figură. „Acesta-i omcumulte alcamuri11,adecă cu multeponturi. bug-NARITJ, N. [Plur. -cărnuri.] — Din ung. alkalom, „ocaziune, prilej". Pentru trecerea de sens cfr. „a găsi cuiva prilej" (adecă „de ceartă"). Al.cAxrr.A i.A s. f. „Arrangement, organisation, cdmbinaison,agencement; constitution, composition, structure; construction“. — Abstract verbal (derivat prin suf. -eală) din alcătui1. Nimeni nu poate prevedea toate lipsurile unei legi, când se face alcătueala ei. | Concretizat: în vârful satului, adecă la cel mai înălţat loc, este o alcătueală, pe care Sărăcenenii o numesc „biserică“. slavici, n. I, 9. [Plur. -eli.] Ai.cĂTi i vb. IVa. „I. 1°. Creer; composer, rtidi-ger. 2°. Faire, construire, agencer, combiner, (refl.) se transformer, se conform,er. 3°. (Se) composer, (se) former, (se) constituer. II. Arranger, ranger, inserer, disposer“. I. Alcătui, înseamnă „a face, a da fiinţă unui lucru"; de aceea, la scriitorii vechi şi la popor, exprimă unele nuanţe de sens pentru care în literatura mai nouă s’au introdus neologismele „a crea, a compune, a redacta, a construi, a combină, a formă, a constitui". 1°. Trans. Se dă existenţă unui lucru printr’un act de creaţiune. „A crea, a da fiinţă, a plăzmui". [Dumnezeu] alcătuind păm,ântul, cerul, stelele şi luna, Este tare şi puternic, konaki, p. 272. Materia, învâr-tindu-se neîncetat, a alcătuit acest trup al nostru. marcovici, C. 12/20. | Operele literare, fiind şi ele nişte creaţiuni, alcătui poate fi întrebuinţat în acest caz cu sensul de „a scrie (o operă), a compune, a redacta". Istoria Ardealului atunci o alcătueă. p. maior, ist. 19. Cu ce dascăl lăcueşti, Aşă carte-alcă-tueşti. pann, p. v. i, 7. 2°. Fiinţa unui lucru se dă printr’o combinare, o întocmire din altele, sau o transformare. Trans. „A construi, a clădi, a întocmi". Avea mare dorinţă să alcătuiască vreun caic. drăghici, R. 44. Au împletit mlădiţe tinere şi, alcătuindu-le în chipul unui paner întins, au pus un băţ. idem, 57. | Refl. „A se transformă, a se întocmi, a se preface". Subt gardul din afară bine aproape se lipi şi acolea ca mortul se trânti; ...aşâ alcătuindu-se şi m,ulcomiş la pământ trântindu-se, celalalt [îl căută], cantemir, ist. 59. Faste cămdleei mai lesne preîn wreachile acului [a puteă treace] a se alcătui, decât bogatulu a se spăsi. CORESI, ap. HEM. 772. 3°. Trans. şi Refl. Fiinţa care se dă unui lucru nou se face prin compunere din alte lucruri. „A (se) compune, a (se) formă, a (se) constitui". Firele ce alcătuesc lăcaşul paianjănului sânt mai tari decât legăturile ce ne apropie de fericire, marcovici, c. 16/20. Auditorul se alcătueă mai ales din dame bătrâne. C. negruzzi, i, 5. înşiră pietrele şi alcătui numele copilului, ispirescu, l. 134. Atâta sânge mohorît curse, încât se alcătui o baltă. idem, l. 138. O răzăşie destul de m.are, casa bătrânească cu toată pajiştea ei, o vie cu livadă frumoasă... alcătueau gospodăria babei, creangă. p. 3. II. Alcătuirea poate fi şi acţiunea premergătoare unei compuneri, adecă „orânduirea, aşezarea, întocmirea". în acest caz cuvântul acesta înlocueşte, în literatura veche şi populară, neologismele: „a aranjâ, a dispune". Trans. Odihneaşte toate sufletele carele s’au pristăvit... întru nădeajdea învierii... şi le al-cătuiaşte num,ele lor în cartea vieţii, ioan din vinţi (a. 1689), ap. HEM. 771. | Absol. în partea fiului mieu Costachi alcătuesc să fie casele din Iaşi. uricariul,xi,358/15. , [Alcătuesc, rar: alcătuiu: Atuncea alcătue cununa cea dumnezeească. ţichindeal, f. 252.] — Din ung. alkotni, „a crea, a face, 'a rândui". alcătui vb. IVa refl. „1°. S’entendre, tomber d’accord, convenir. 2°. S’unir, s’allier“. 1°. Cuvântul acesta e deosebit de cel precedent; sensul său fundamental este „a se înţelege, a se învoi", mai ales în urma unei „tocmeli". Muşteriului nu se cade să-i spui din cuvântul d’intâiu preţul cel hotărît, ci să-i laşi cevă nădejde, ca să aibă poftă a-ţi făgădui vr’un preţ, şi aşă, încet încet, vă veţi alcătui, pravila braşov (1837), xvi. [Pârîtul trebue] să aibă vreme să se alcătuiască cu jăluitoriul. pravila (1814), 9. Cercetează pentru vreo corabie... şi... te alcătueşte ca să te ducă a-casă. drăghici, R. 14. Făr’ a mai sta pe gânduri, m’am dus de grabă, de m’am alcătuit cu vivan-di&ra ca să-i iau locul, alecsandri, t. 931. Leu, lupu, vulpea şi cânele odat’... S’au fost alcătuit, Cu toţii întrunit Să umble la vânat, donici, f. 33. 2°. Rezultatul înţelegerii este de multe ori „întovărăşirea, unirea". Arzându-te de dragostea curatei fecioare, printr’însa te-ai alcătuitu, cu Ziditoriul oamenilor, mineiul (1776), 8 8/a- Văzăndu-l că se alcătueşte cu Muscanii şi cu alţi nemici ai împărăţiei turceşti, l-au dat în mânile împăratului, şincai, hr. iii, 243/, 2. [în Sălagiu există un cuvânt, care pare a aveă a-ceeaşi origine: [Mă] alcăzesc — m,ă întocmesc cu cineva asupra preţului ‘vreunui lucru, vaida.] — Din ung. alkmlni, „a se tocmi". (Lacea.) ai.cAtijijv'1'A s. f.— alcătueală. Alqudtuentia = compositio, structura...; der Bau, die Zusammen-setsung, *fugung. LB. — Derivat din .alcătui1, prin suf. abstr. -inţă. ai.cAtuîrf. s. f. „Creation, oeuvre, composition, construction, organisation, disposition, arrangement, agencement, constitution“. — Infinitivul lui alcătui1, devenit abstract verbal. „Facere". Trifoiul... se amestecă şi cu alte seminţe de fân întru alcătuirea imaşurilor. i. ionescu, C. 37. „Creaţiune poe- ALCĂTUIRE — 103 — ALDĂMAŞ tică, operă". Şi-au împodobit condeiul cu înfrumuseţate alcătuiri. E. VĂCĂRESCU, ist. 245/8. | „Organizaţie". în oraş nefiind nici o alcătuire de rându-eală.... este fără îndoire păgubire. (Mold., a. 1813), URICARIUL, I, 198/20. | „Dispoziţie (administrativă sau legiuitoare), întocmire, măsură". Această [mărire a birului] s’au găsit a fi alcătuire asupritoare. (Mold., a. 1814), id. I, 38/4. | „întocmire regulată". Nici la trup vreo alcătuire, nici la viaţă vreo socoteală... are. cantemir, ist. 148. | „Constituţie, structură". Pământul moşiei Broşteni face parte, ca vârstă şi alcătuire geologică, din două mari împărţiri. popovici-kirileanu, b. 23. alcătuire s. f. ,,Arrangement, consentem,ent, accord, contrat'1. — Infinitivul lui alcătui2, devenit abstract verbal. „Tocmeală, învoire, contract". Pravila scrie, că fără alcătuirea preţului, vânzare nu se face. pravila (1814), 41. Alcătuiri între autori şi tipografi, uricariul, iv, 307/22. Apoi neîntârziat, Să’nchei alcătuire cu vreun advocat Din cei vestiţi la gură. I. NEGRUZZI, II, 30. alcătuit,-A adj. „Arrange, combine, construit; redige; constitui, forme, compose; institue; agence (avec art).“ — Participiul lui alcătui1, devenit adjectiv. ..Făcut, clădit". Un chioşc alcătuit din frunze. drăghici, R. 160. | „Redactat, scris". Calendariu... acum întâiu rom,âneşte alcătuit, calendariu (1814), i/is- I „Qpmpus, format". Norodul acesta este alcătuit de m>uă neamuri, beldiman, n. p. ii, 156. Piatră alcătuită din pucioasă şi var. i. ionescu, c. 37. Comisiune filologică, alcătuită num,ai din m,embri aleşi din Ardeal, odobescu, i, 489. Spiritul femeesc este alcătuit de trei părţi din iad şi una din radu. alecsandri, t. 296. Omul e alcătuit din trup şi suflet, şez. iii, 236/18. | „Instituit". Este alcătuit ia târgul Ocnilor în adins doftor, uricariul, ii, 184. | „împodobit" ( = aşezat frumos, cu măestrie). 'Am a zice... puţine cuvinte, nu cu obrăznicie, ci cu multă cucerie, nu cu vorbe ritoriceşti şi alcătuite, ci cuvinte smerite şi prostatice. antim, p. 188. alcătuitor,-oare adj. „Qui arrange, forme, compose, agence; constituant, constitutif.“ — Adjectivul verbal al lui alcătui1 (derivat prin suf. -itor). Făcându-se socotinţi alcătuitoare... pentru buna rândueală şi urmarea ei. uricariul, i, 333/2B. [f şi dial.: alcătuitâriu.] alcăzi vb. IVa. v. alcătui2. alchimic, -Ă adj, „Alchimique“. — Privitor la alchimie. [Şi: alhimic.] — N. din fran. (lat.-med.) alchimii! s. f. „Alchimie". — Ştiinţă ocultă (din evul mediu) a transmutării metalelor, care amestecă procedeurile chimice cu o pretinsă artă sacră, urmărind descoperirea pietr ei filosof ale, adică a unui mijloc de a transformă metalele în aur şi a găsi un remediu universal pentru prelungirea nesfârşită a vieţei. Alchimia a dat naştere chimiei. [Şi: alhimie.] — N. din lat.-med. alcliymiii sau alcliemia ( = arab al-kimia, „chimia"). alchimist s. m. „Alchimisle“.—Persoană care se îndeletnicea cu alchimia. Nu ucinica, ci didascala alhimistilor iaste. cantemir, ist. 45—46. Tremurând că voiu fi ucis de lucrareq, m.ea, ca alhimi-stul, de otrava sa. c. negruzzi, iii, 407. [La cantemir pluralul e -mişti, deci neasimilat încă cuvintelor româneşti. | Şi: alhimist.] ■— N. din lat.-med. alcool s. n. (Chim.) „Alcool“. — Lichid volatil care ia foc uşor şi care se găseşte în vin şi în unele substanţe zaharoase care au fermentat, şi din care se extrage prin distilare. Popular: :„spirt". | P. ext. Compus analog, capabil de a se combină direct cu un acid spre a formă un eter (s. v.). Alcoolurile..., care sânt corpuri organice, disolvesc mai cu seamă substanţele organice, poni, ch. 11/12. [După pronunţarea germană şi: akohol. | Plur. -oluri. | Cfr. spirt.] — N. din fran. (=arab. al-qohl, „antimoniu! por-flrizat".) alcoolât s. m., s. a. (Farm.) „Alcoolat“. — Medicament lichid care se obţine prin distilarea spirtului peste substanţe aromatice. Aicoolat de mentă. — N. din fran. alcoolic, -ă adj-, subst. „Alcoolique“.—V>. Adj. Care conţine alcool, „spirtos". Băuturi alcoolice. . 2°. Subst. Persoană atinsă de alcoolism, „beţiv“|| [După pronunţarea germană şi: alcoholic.] — N. din fran. alcoolism s. m. sing. tant. (Pat.) „Alcoolism,e“.— Stare bolnavă produsă de consumarea abuzivă a băuturilor alcoolice. [După pronunţarea germană şi: al-coholism,.] — N. din fran. alcooliza vb. Ia: „Alcooliser“. — Trans. 1°. A face (un lichid) alcoolic prin producere sau adăogare de alcool, a amesteca cu alcool. | 2°. Trans. A face pe cinevâ alcoolic. Refl. A beâ peste măsură şi în mod permanent băuturi spirtoase. [După pronunţarea germană şl: alcoholiză.] — N. din fran. alcoolizâre s. f. „Alcoolisation“.—Infinitivul lui alcooliză, devenit abstract verbal. 1°. Producere sau adăogare de alcool într'un lichid. | 2°. Producerea unei stări alcoolice la o persoană. [După pronunţarea germană şl: alcoholizdre.] alcoolizat, -A adj. „Alcoolise“.—Participiul lui alcoolizâ, devenit adjectiv. „Amestecat cu alcool, plin de alcool". [Şi: alcoholizăt.] alcoolometru s. m., s. a. „Alcoolom&tre, alcoo-metre“— Instrument care serveşte a determina cantitatea de alcool conţinută într’un amestec de apă şi alcool. [Şi: alcoomitru : Rachiuri măsurate cu alcoometru. I. ionescu, p. 150. | Cfr. densimetru.] — N. din fran. alcov s. a. (Arhit.) „Alcove11. — O înfundătură făcută în peretele unei camere, spre a se pune acolo unul sau mai multe paturi. în năsălie, răstignită, cu pânza morţii pe faţă, ca într’un alcov adormită. konaki, p. 195. în fund un alcov cu perdele şi pat. C. negruzzi, iii, 489. [Plur. -covuri şi -coave.] — N. din fran. (=span. alcoba, din arab. alkobba, „camera de culcare, iatacul".) aldămaş s. a. „1°. Pot de vin, le vin du marche, boisson offerte, en sus du prix convenu, ă la conclu-sion d’un marche ou d’une affaire. 2°. Pourboire“. 1°. Băutura cu care „se cinstesc" cei prezenţi la încheerea unui târg, a unei învoieli, sau în vederea unui câştig. [De obiceiu] se dă de vânzător două părţi şi de cumpărător o parte. (Călineşti, în Prahova), ap. HEM. 780. Au mers să peţească, obiceiu cum este. Priviră, văzură, vorbiră de fată, Şi se învoiră... Acuma rămase să bea aldămaşu. pann, p. v. ii, 136. Când m’oiu vedeă scăpat şi de odrasla asta de Olteni blestemaţi, o să mi se mai veselească inima în mine. Acuma chiamă pe pivniceri şi să le bem aldămaşul. odobescu, i, 83. Am şi băut a-dalmaş la cârciuma lui Badaca. c. negruzzi, i, 306. Mai dinioară l-am văzut îmblând prin târg AI,DAMĂ ŞA R — 104 — A L-DE cu cotul subsuoară, după cumpărat minuni, cum ii e negustoria: şi trebue să fie pe. aici undeva, ori in vreo dugheană, la bă,ut adălmaşul. CREANGĂ, a. 58. Cumpărâtoarea... dă hanii şi pe urmă cinsteşte aăalm,aşul cn vânzătoa.rea. Adăhnaşu constă din rachiu fiert. şez. iv, 230. ^ Bun de aldămaş i se zice celui care şi-a cumpărat ceva nou (inai ales haine), celui oare a izbutit în vreo afacere, etc. 2°. La Românii din Ungaria are şi sensul de „bacşiş". Alăeniash---doitum. anon. car. Alclâmasu — ...danie pentru ceuă folosire : cangiarium, corolla-rium, vtdgo disc/reţin...; das Trinkgeld, Trurikgeld. L.B. Aldămaş — banii ce se dau cuină pentru un serviciu oarecare, drept cinste, bacşiş, vaida. [în Mold. se întrebuinţează forma metatezată: a-dălmdş, adahnăş.] — Din ung. ăldomăs, idem (din dldaui, „a binecuvânta", cfr. aldui). ALDĂnAşAk s. in., f „Celui qui preţul part â un aldămaş et figure, le plus snuvent, r.omme temoin â la conclusiov d’nn marche". — Părtaş la aldămaş, servind tot de odată ca martor. Aciasta moşia vân-dul-am cu, ştirea■ megiaşilor deînsus şi dejos,fost-au şi aldămăşarii, care să vor iscăli mai jos. (Prahova, a. 1596). cuv. d. bătr. i, 67. Aldamaseriu ■— prae-sens mercipntui, combibens e mercipotu...; der hetj dem, Aldamaschgegenmdrtig ist, und aus dem Kanf-trnnke trinkt. LB. [f -şdriu. Şi: aldămaşîjvă s. f. (Tipog.) „Caracleresgras.“—Mai ales laplur. „Literegrase“.Idiotismeleşi etim.ologiile sânt tipărite cu aldine în acest dicţionar. — Din ital. aldiiii» (adjectiv derivat din numele tipografilor veneţiani Aldi). aj.ihjhâi.ă s. f. „Benediction".-Numai în Ungaria. Rumânii nu grăim toţi într’un chip, cum iaste...alduiala,blagoslouenia. ioan d. vinţi (1683), ap. GCR. I, 270. [Pe lângă ,,aldaş“] se întrebuinţează şi forma aldueală. VAIDA. [Plur. -eli.] — Derivat din aldiii, prin suf. abstr. -eală. Aia>ui vb. IV". „Benir“.— Numai în Ungaria. Alduesc — binecuvântez. POMPILIU, BIH. 1004. Alduesc = doresc cu-ivă harul lui Dumnezeu, binecu-vânt. Se foloseşte şi chipul de salutare: „Dumnezo tie alduească!“ foarte adese-ori pentru „Dumnezeu îţi dee binele11. vaida. Domnu să te alduească! alexici, l. P. 1, 148/.,,. — Din ung. âldani, idem. Al.liliiiii s. /'. „Benediction". — Infinitivul lui aldui, devenit abstract verbal. „Binecuvântare11. AiamiT, -Ă adj. ,,Bdni“. — Numai în Ungaria. Participiulluialduî, devenit adjectiv.„Binecuvântat11. Alduit — benediclus- anon. car. Alduit să fie omul acela care ne deschise ochii, alduit în vecii vecilor. CĂTANĂ, P. B. II, 13. ÂMHJit s. m. (Bot.) v. liaudur. ai.eâîii interj, v. alem. aj.kâts prep., adv., s. a. „I. Contre. II. (Loc. prep.) Contre, vers. III. 1°. Aversion, inimitie, rancune, resseniiment,. 2°. Chagrin, tristesse, nostalgie, souf-france, douleur; deşir, melancolie“. I. Prep. în Transilv. „în potriva, contra11. Vede pe Priam, pe-Atride şi-alean amândoror pe-Achile. COŞBUC, je. 22/9. II. f Loc. prep. şi loc. adv. în Transilv. Iu alean, îiitr’alca» = „contra, în potrivă, în potriva; către.11 Rumânii nu grăim, toţi într’un chip, cum taste...: „înalîan“ [=] „înpotrivă", ioan d. vinţi (a. 1683), ap. GCR. 270. | 1°. „Contra11. Eu nimică într’aleanu feciu oamerilor. COD. vok. 100/,., (= eu nemică făcând în potriva oamenilor, n. testament, 1648; =eu nemică înpotrivă făcând norodului, biblia, 1688 : „nihil adversus plebem faciens.11). || 2°. „Către11. Voiu întoarce faţa mea în aleanul vostru (: „ob-firmabo faciem meam in vos11.). cuv, D. bătr. i, 6. | Alean spre = „contra11. Fratele tău are cevă alean spre tine. N. testament (1648) (: „frater tuus habet aliqnid adversnm te11.), ap. HKM. 820. III. Subst. în exemplul din urmă, în loc să despărţim, ca în vechime: cevă — compliment, alean spre = locuţiune prepoziţională, după spiritul limbii de azi trebue să despărţim: cevă alean = compliment, spre = prepoziţie, aşa încât alean a aj uns, pe calea aceasta, la funcţiunea unui substantiv. 1°. în Transilv. „Pică, -necaz, duşmănie11. Pizmele, sfadele, aleanurile, mâniile.... N. TESTAMENT (1648) (: „inimicitiae, conten-tiones, aemulationes, irae11), ap. HEM. 820. Nu vorbele... tale, Crudule, groază mi-adue, ci zeii şi-aleanul lui Joe. coşbuc, JE. 250/30. De un an de zile, Din alean pe mine, Tot mi s’au vorbit Şi s’au sfătuit, Ei ca să mă taie. marian, î. 102. Duşmanele mi-s multe: Câte-s de la noi la deal, Toate ţin pe mine-alean. iarnik-bârseanu, d. 68. Alean= Feind-schaft: am alean pe cinevâ. jai-iresber. vi, 75. 2°. Şi în Transilv., dar mai ales în Mold., alean exprimă un sentiment mai blând, mai mult dureros şi duios, nu răuvoitor, alecsandri, T. 1746, 1767 îl traduce prin „durere11 şi „focul inimii11, HASDEU, ETYM. MAGN. 822 îl consideră ca cel mai potrivit corespondent românesc pentru „melancolie11; credem că are mai ales nuanţa de sens exprimată prin „dor11 sau „nostalgie11. M’am înscris la oaste şi-am intrat la vânători, ca să-mi alung aleanul, alecsandri, t. 928. Privind... [lacul] din pădure, Las aleanul să mă fure. eminescu, p. 141. Mare jale şi alean or mai fl ducând mamele lor pentru dînşii! CREANGĂ, p. 78. Eu nu cânt în butul tău, Ci horesc de-aleanul mieu. pompiliu, b. 41/,,. Dar eu sânt om, pământean Şi am jele şi alean, sevastos, p. p. 174/6. [Plur. -leanuri.} — Din ung. ellen, „contra11. Alean pe (şi spre) mine traduce întocmai pe ungurescul ellenemre (tenni, lenni etc.). Ai.KÂiVuş s. m. f „Ennemi“. — „Duşman11. Să vei tălni înainte boul sau asinul rătăcit al aleaneşului tău, m,ână-i-l acasă lui. palia (1582), ap. CCR. 73 ( : „si tu rencontres le boeuf de ton ennemi11.). Toţi aleanişii. idem. [Şi: aleăniş.] — Din ung. elîenes, idem. Al.iCAiUiĂ-oÂl.ii s. m. sing. tant. f (Mit.) „Geant qui court ă grands pas".— Singurul exemplu, care pare a indică existenţa acestei figuri mitologice în vechile noastre poveşti (cfr. Sfarmă-pietre, Strâmbă-lemne etc.) este: Bncură-se ca uriaşul Aleargă-cale. PSAL. SCH 54/,; CORESI, PS. 44/,0 ( : „il s’egaye coinme un homme vaillant pour faire sa course11 : „exultavit ut gigas ad currendam viam11.). — Compus din alergă şi cale. Cfr. span. pasa-calle, „Gassenhauer11. aleatoriu, -orie adj. (Jur.) „Aleatoire". — Al cărui efect depinde de o întâmplare nesigură. împrumutul aleatoriu sau cu loterie... [se poate face] în trei feluri: prin adjudecare publică, prin mijlocirea directă ce ,o face stalul cu mai mulţi bancheri şi prin subscripţiune. pretorian, dr. c. 116. Contractul aleatoriu este convenţiunea reciprocă ale cărei efecte, in privinţa beneficiilor şi a pierderilor, pentru toate părţile, sau pentru una sau mai m,ulte din ele, depinde de un eveniment necert. hamangiu, c. C. 410. [Pronunţat: a-le-a-to-ri(-)u.] — N. din lat. aleatorius, -a, -iun. AliERÂRiKĂ s. f. (Arm.) „Ilalleburde". — Un fel de suliţă în armatura medievală (cu mâner lung, cu un fier tăios şi ascuţit la vârf şi cu alte două fleruri tăioase de o parte şi de alta a acestuia, unul drept, iar altul în formă de lună nouă). L-au străpuns cu o alabardă. şincai, hr. ii, 287/m. Alebărzi ALEE — 106 — ALEGE mult oţelite... Staţi înfipte... în pieptele svâcnitoare, Ca nişte raze de foc. C. negruzzi, ii, 82. [Plur. -barde şi -bărzi. | Şi: halebardă, f alabdrdă.] — N. din fran. (-(v.-germ. helmbarte, „bardă cu care sfărâmi coiful".) ALEK s.f. „Allee“.— Drum [într’un loc închis, de pildă într’o grădină] mărginit de arbori de amândouă părţile. Ajungând în capătul aleei, ne-am pus pe-o canapea de brazde, c. negruzzi, i, 45. Ca prin farm.ec, foile galbene ale aleelor de arbori şi ale straturilor se'nverziră ca smarandul. eminescu, n. 28. Aleele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi. CREANGĂ, a. 133. || P. ext. „Uliţă lungă, care are de amândouă părţile acelaşi fel de construcţii". Urmează apoi... o alee de prăvălioare, ca ale oricărui târguşor. IORGA, N. R. A. I, 347. — N. din fran. alkga vb. I refl. „S’en prendre â qqn., impor-tuner qqn., s’attaquer ă qqn.“—„A se acăţâ, a se lega, a se apucă de cineva". Construit cu „de". Atunci toţi se alegară de dînsa, să le gătească într’o zi ea bucatele, ispirescu, l. 25. Se alegară de dînsul şi-i căutau ceartă cu lumânarea, idem, l. 248. De cine dorul s’ăleagă, Nu-i paie lucru de şagă. teodorescu, p. P. 276. De mine N’are să s’alege nime. idem, 111. — Din lat. allîgare: ital. allegare, fran. allier, span. aligar, portg. alligar. (Cfr. dubletul: alia.) ALEGĂ»! vb. IVa. \ ALEGĂitui vb. IVa. f „Contenter, satisfaire“. — Trans. Cuvânt rar, întrebuinţat numai în Transilv. „A mulţumi, a îndes-tulâ“. Pe finii D-tale îi alegădueşte. marian, nu. 757. | Refl. Mă alegădisc = mă îndestulesc. vaida. — Din ung. elegedni, idem. aliîgĂni» adv. f „1°. Sauf, (ne...) que, excepte. 2°. Surtout“. — Gerundiul lui alege, întrebuinţat în mod adverbial. 1°. De la alege, cu sensul de „a despărţi, a da la o parte", avem sensul „în afară (de), afară numai (dacă), exceptând cazul (când), numai (doară dacă, fără (dacă)", de unde apoi „(numai) în mod excepţional". Mai rar îl găsim urmat de „fără de“, mai ales de „de, dacă" şi foarte rar singur. Nu este Dumnedzeu altu, alegăndu de m.ine. psal. sch. 497/ls ( : „il n’y a point d’autre Dieu que moi“.). Să nu zică cine-vă, că are folos de la avuţie, ....ale-gându folos va aveă cela ce-şi va da avuţie în m,âna săracilor, coresi, ap. HEM. 809. Cine .va ocoli lo-cid unde se cade săplătească vamă, alegăndu, de are fi cu ştirea vameşilor, tot negoţul ca să-şi piarză. pravila mold. 25. Pre aceste sile a sfântului post ca să nu se boteze coconii, alegăndu de mare nevoie, de se va află neştine bolnav de m,oarte, pre aceştia să-i boteze, şapte taine, ap.,TDRG. [Hristos] alte toate le-au avut ca şi noi, alegăndu fără numai de păcate, varlaam, c. 137/,. || 2°. Cu sensul lui „(mai) ales". Aceaste [rane], macar că sânt şi de a nu îndemnarea spre moarte, iară tot trebue cu socotinţă, alegăndu de se vor prileji să fie la piept, pravila mold. 67. Care slugă ...va fugi den casă într’aceâ zi, când s’au făcut furtuşagul, dă prepus oarecum cum, să fi făcut el acel furtuşag..., alegăndu dacă va fi fugit să se fi ascuns, idem., ap. OCR. 220. ALEGAŢIE S. f. \ ALEGA’ţ'IljNE s. f. f „Allegation“. — Aducere a unei păreri, a unui fapt, spre întărirea celor spuse, ca dovadă, sau ca scuză. „Afirmare, aserţiune, motiv, scuză". Putem oare zice..., că [Dacii] ...se aflau. încă în epoca de peatră, sau să ne închipuim că ei nu cunoşteau decât bronzul, la momentul când îi vedem în faţa Romanilor? Asemenea alegaţiuni nu pot aduce decât confuziune în puţinele cunoştinţe ce avem despre arta la acel popor', odobescu, ii, 279. — N. din fran. (= lat. allegatio, -onem.) alegător, -toâre adj., subst. „Qui trie, deli-mite, choisit, elit, discerne, prefere, etc. Electeur. Gourmet, friand“. — Adjectivul verbal al lui alege (derivat prin suf. -ător). Spec. (Jur.) f Boieri alegători erau acei boieri care aveau să facă hotărnicirea oficială a moşiilor. Au trimis boieri alegători acolo, de au osebit m,oşia Ciorbeştii de Bâr-lova. (a. 1755, Mold.) uricariul, xiv, 115/u. 1 (Con-stit.) Cel care are dreptul de a alege, de a vota la alegeri. Pentru a fi alegător, trebue ca cetăţeanul să îndeplinească următoarele condiţiuni: 1.) să fie [cetăţean] român...; 2.) să aibă... 21 [de] ani împliniţi şi 3.) să plătească dare către stat. pretorian, dr. C. 15. || în Braşov, alegător are^şi înţelesul de „(om) cu gust delicat la mâncare". Asta-i alegător, nu mănâncă orice. (Com. Lacea). alege vb. III. „I. 1°. Separer, isoler. Part ager, separer (Ies cheveux en raie). DtSlimiter, demarquer. 2°. (Refl.) Se separer, se dăacher, sortir des rangs. Se separer (par un proces chimique), sortir â la surface (se dit du beurre qui se separe du lait, du moisi qui sort â la surface du vin etc.) II. 1°. Distins guer, discerner, demeler, (en) juger, se rendre compte de..., connaître. 2°. Brocher (une etoffe), damasser. III. 1°. Trier. 2°. — 5°. Choisir, elire, opter pour, prefer er. IV. 1°. Prendre (rendre) une decision, decider. 2°. (Refl.) Etre decide. Devenir, (en) resulter, (en) rester.“ Alegerea este o acţiune de selecţiune, care se face între mai multe lucruri. De aceea alege e însoţit adesea de prep. „din" („dintre", „de la", „în", „între", ,,de“); dar se întrebuinţează şi în mod absolut. I. în accepţiunea cea mai simplă a cuvântului, alegerea este numai o osebire a diferitelor lucruri după categorii, sau o despărţire a aceluiaşi lucru în două sau mai multe părţi. 1°. Trans. „A despărţi, a separă cevâ sau pe cinevâ dintre alte lucruri sau fiinţe." Şi [Hristos] se delungă de ei, de-şi alease ucenicii. COD. VOR. 3/12 (= depărtându-se de la ei, despărţi pre ucenici. N. testament, 1648; = osebi pre ucenici.biblia, 1688: „lui, s’etant retire d’avec eux, separa Ies disciples".). Unii..., de la o vreme, aleg viţeii de la vaci. economia, 80. După ce se vor usca căpăţânele bine, se bat cu umblăciile, spre a alege sămânţa din ele. I. IONESCU, C. 162. 1| „A despărţi, a separâ cevâ în două sau mai multe părţi". Apoi singur îmi fac parte, Aleg steava [de armăsari] ’n jumătate, Şi m,ă duc... Drept la târg la Brancoveţ, Unde-s caii mai cu preţ. alecsandri, p.p. 314 Va-1 Spec. A alege car ar e= a-şi pieptănâ părul cu cărare, despărţindu-1 în două părţi. Acu mă uit în oglindă, şi, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, foarte dreaptă, ca un adevărat tânăr care vrea să facă o cucerire, sado-veanu, M. 194. || t (Jur.) Când despărţirea aceasta însemnează în acelaşi timp o delimitare a deosebitelor părţi ale unei moşii, avem sensul „a hotărnici". [Sântem] rânduiţi, ca să alegem această jumătate de sat a Episcopiei... despre alte hotare, uricariul, xvi, 291 /12. Au luat din Divan 24 de boîari... şi cu om domnesc împreună, de au mers toii la acel sat..., de au ales toată partea doamnii Elinii şi o au hotărît de cătră Nica. mss. (a. 1681, Co-troceni), ap. HEM. 805. (Cfr. boieri alegători.) 2°. Refl. Despre fiinţe: „A se despărţi dintre alţii, a se da de o parte, a ieşi (la iveală) dintr’o mulţime". Alege-te! = dă-te ’n lături! marian. Din mijlocul stolului [de porumbi negri], Porumb alb că s’alegeă. teodorescu, p. p. 264». Satul hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşă, se aleg vreo doi oameni din sat şi ALEGE — 107 - ALEGE se duc la casa leneşului, creangă, p. 329. I Când e vorba despre animale, a alege=„& ieşi din ciurdă" capătă sensul de „a se răsleţi, a umbla împrăştiat*'. Oile merg grămadă, iar caprele se aleg. zanne, p. I, 569. || Despre lucruri. „A ieşi la suprafaţă (în urma unui proces chimic)11. Zărul se fierbe şi se alege din el urdă dulce; din aceasta, băgată în bădău sau în hurdoiu, se alege untul. (Orlat, în Transilv.), ap. HEM. 806. Vei bate şi putineiul ca să alegi untul. şez. v, 131/15. Da geaba mai baţi apa ’n chiuă, să s’aleagă unt, că nu s’alege niciodată! creangă, p. 118. Nu se alege floarea vinului, drăghici, ap. TDRG. II. Aşezarea lucrurilor în categorii şi delimitarea lor nu este totdeauna scopul alegerii, ci adesea numai un mijloc spre a le 1°. „distinge, deosebi11. Trans. Qiudecă-mă, Doam,ne, şi aleage pâra mea. (: „discerne causammeam.“). dosofteiu,ap.HEM. 802. Focul din apă şi siua din noapte şi orbii o pot alege, cantemir, ap. TDRG. 478. Calul ai să-l poţi alege, punând în mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratic şi, care dintre cai a' veni la jăratic să m.ănânce, ...acela are să te scape, creangă, p. 192. | Fig. „A face să putem deosebi11. Vinul alege pe om,, zanne, P. iv, 184. Mintea aliage cele netrecute de dale trecătoare, varlaam, c. 226b. | De aici : „a distinge cu mintea, a înţelege, a pricepe11. Puicana a auzit dă la un boier bătrân, că parte din ghisuri sânt adevărate, parte nu... Dumnezeu să aleagă! jipescu, o. 151. Mai des în construcţia a-i alege cuivâ cevă (din vorbe, din răspuns) = „a înţelege ce spune" : „cont,prendre".îispun... Cum că la răspunsuri lepăru ciudată Şi ca nuputurăvorba-i să’nţeleagă: Ce răspuns le dete nu pot să-i aleagă. pann, p. v. ii, 140. Bălan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit! creangă, p. 151. || Refl. „A se deosebi, a se distinge (în sens propriu şi în sens figurat), a se cunoaşte11. Luna plină printre... [stele] S’.alege albă şi scânteie, ca un ban nou într’o comoară, anghel, î. g. 37. Rădăcină desple-tecină? Se alege cine-o dezbină [ = „Cartea11]. GO-roveiu, c. 45. Să mă aleg dintre toate celelalte fete, Cum, se alege păunul din pene. marian, v. 180. Nu se alege câştigul din pagubă, pann, p. v. ii, 85 (= nu-i aproape nici un câştig). || Unipers. A i se a-leg'c cuivâ ceyâ= „a desluşi cevă11: „demMer qch.“ în partea asta, încoă, mi se aliceşte albind cevă dară nu ştiu ce este, că nu mi se alege, fiind prea departe, ispirescu, l. 336. || Intrans. f A alege de cevâ = „a face deosebire între diferite lucruri, a vorbi (a scrie) deosebit despre...11 : „pazrler (ou aer ir a) separement de...“ Nu num,ai leatopiseţul nostru, ce şi cărţi străine am, cercat, ca să putem aflâ adevărul... ; că leatopiseţul nostru cel moldovenesc aşă scrie de pe scurt, că nice de viiaţa Domnilor care au fost, toată cârm,a nu aleage, ne cum lucrurile den lăuntru să aleagă, ureche, let. i, 95. 2°. (Ţes.) A alege ştergare (scoarţe etc.) = a alege la ţesut felurite flori, creangă, gl. III. De cele mai multe ori scopul alegerii nu este numai despărţirea lucrurilor în categorii sau deosebirea lor în mod obiectiv, ci distingerea aceasta se face după criterii subiective, în bune şi rele, convenabile şi neconvenabile, preţioase şi nepreţioase etc. în înţelesul acesta alege n’are alt echivalent în limba română; se pot totuşi distinge câteva nuanţe de sens. 1°. Trans. „A curaţi prin selecţiune11. Se spune despre mazăre, fasole, linte etc., pe care o alegem atunci, când scoatem boabele bune dintre cele stricate, din neghină etc. Să-mi alegeţi macul de o parte, fir de fir, şi nisipul de altă parte, creangă, p. 262. Am ales un blid de linte. 2°. Trans. Exprimă o nuanţă de sens apropiată de: „a căută11. Secara se face oriunde, ea nu alege locul. I. ionescu, C. 179. De frumoasă, eşti frumoasă, Bar alegi locul, de groasă, hodoş, P. P. 170. La cap de ţară să-ţi faci casă şi să-ţi alegi loc la mijloc de masă. zanne, p. vi, 343. A alege pe (sau: de pe) sprânceană : „trier sur le volet". El că m,i le-alege, Pe gene, sprâncene, Care e mai naltă Şi mai sprâncenată, teodorescu, p. p. 75. Dacă se adunară, alese din ei... vreo două, sute de meşteri, tot pe sprânceană, ştii. pop., ap. HEM. 845. I Alege p&nă culege = a se păcăli din lăcomie de a apucă cevă prea bun sau din dispreţ pentru cele ce se pot luă mai cu uşurinţă. HEM. 801 : „qui refuse, muse“. Cuculeţ: Şi-a găsit gineri, în sfârşit? Slavă Domnului, că mult o mai um,blat cu lumâna/rea, biata femeie! Da pe cine ziseşi? — Afin: Pe berbanţii cei doi, de care mi-ai vorbit mai deunăzi... O ales, o ales, pân’o cules! alecsandri, t. 452. 3°. Trans. Cu o nuanţă de sens apropiată de: „a aflâ, a găsi11. Instinctul... învaţă pe dobitoace a-şi alege locul lor de păşune, konaki, p. 293. Pot să-ti aleg una şi noaptea, pe’ntunerec. creangă, p. i62. 4. Trans. Cu o nuanţă de sens apropiată, de „a da întâietate, a preferi, a părtini11. Au n’au alesu Dum-nedzeu mişeii lumeei, bogaţi întru credinţă? cod. vor. 117/g ( : „Dieu n’a-t-il pas choisi Ies pauvres^de ce monde, qui sont riches en la foi?11). [Ei] leapădă cîale cereşti şi alegu ciale pământeşti, varlaam, c. 238/2. Ai alesu ce îaste mai bun, decât ce e mai rău. mineiul (1776), 95. în acest caz, în vechime a alege eră urmat, de obiceiu, de „mai vârtos11, azi de „mai bine11. Şi toţi [pe muierea frumoasă] aleg, mai vârtos decât aurul şi argintul, biblia (1688), ap. TDRG. Nădejde de mântuire de nicăiuri aşteptând..., Decât traiu cu ruşine, mai bine moarte-ale-gând. c. negruzzi, i, 123. Ştim că derept sici şi înveţi şi nu alegi faţa, ce într’adevăr calea lui Dumnazău înveţi. N. testament (a. 1648) (: „et non accipis personam11), ap. HEM. 802. 5°. Trans. Cu o nuanţă de sens apropiată de „a se hotărî pentru cevâ sau pentru cinevâ (având înainte mai multe lucruri sau persoane)11. Calea cea dreaptă a raiului alegându, din tânără vârstă ai urmat lui Hs. mineiul (1776), 80.^ | Alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă dreaptă să ne luptăm,? ispirescu, l. 42. | Eu te voiu luă [de bărbat], dacă mă vei alege. idem, l. 31. | îşi aleseră pe o slugă, a lui Solom,on..., de şi-l puseră rege. moxa, 350. Intemeiară un stat puternic, alegându-şi regi dintre Români. BĂLCESCU, m. v. 7/ie. Dintr’aceştia ţara noastră îşi alege astăzi sdlii. eminescu, P. 246. || Spec. „A-şi da votul pentru un candidat de deputăţie11. Ţi-am împlinit dorinţa ta, te fac deputat. Iată şi ordinul să te aleg. N. xenopol, ap. TDRG. | Refl. „A-şi pune candidatura la un loc eligibil (şi a fi ales)11. Foarte bine-ai socotit..., să te alegi deputat, n. xenopol, ap. TDRG. IV. De înţelesul din urmă se leagă sensul de: 1°. Trans. „A hotărî, a decide11, întrebuinţat altădată şi ca termin juridic. Judeţul nu poate să aleagă, cine a făcut răutatea, pravila mold. 148 b. | Fig. Numai sabia va alege! teodorescu, p. p. 110b. Urma alege = „la urmă se decid lucrurile, la urmă se va hotărî cine-a avut dreptate etc.11 (cfr. coada-i grasă!). Auzind fătul babei cuvintele fetei, au chitit In sine: Bine, bine! Om vedeă, Urma va alege! sbiera, p. 142. Clopotul va alege = averea după moarte se cunoaşte, zanne, p. vi, 513. || în vechime întâlnim şi următoarele expresii: A alege într’un sfat = „a decide unanim11: „prendre une decision unanim,a“. Cu toţii, într’un sfat, aleaseră, ca vidra dintr’amândouă monarhiile afară să se gonească. cantemir, ap. HEM. 804. A alege cu sfatul sau a-şi alege sfat, să... = „a decide în urma unei consfătuiri11: „prendre une decision, apres en avoir delibera". Au ales cu sfatul, să nu râmâie neprietenii în urmă. N. costin, let. i2, 484. Turcii şi-au ales sfat să mai aştepte, dionisie, c. 208. | Se alege pricina asupra cuivâ = „cade pricina asupra cuivâ11: ALEGE _ 108 — A LEGUŢ la responsabilite retombe sur qqn". Pricina acestei scârbe asupra acelor boieri s’au fost ales: asupra vornicului Sturzii, cum că... se pune împotriva Domnilor. N. COSTIN, LET. II, 83/an. 2°. Befl. „A se decide, a se hotărî, a se vedeă, a ieşi la iveală, a se sfârşi într’un fel sau altul“. I-am dat. danie toate părţile mele..., câte le-am stăpânit eu şi câte s’ar mai alege, după ce s’ar află scrisorile, uricariul, x, 75/4. Când se va împărţi muîarîa da bărbat, ...să şază acolo, cu cheltueala bărbatului, până se va alege ce cum va fi. pravila mold. 8(5. Basarub-Vodă, pândea, la ce se va alege lucrul, n. costin, let. ii, 126Şi au tot cam zăticnit pe Nemţi şi nu s’au putut alege [lupta], neculce, let. ii, 439/.,,,. | Une-ori precizat prin complinirea „din două una“ sau „la un (ori: într’un) fel“. Având războiu şi cu împăratul persesc, altă parte..., având războiu cu Turcii....căutăsă sealeagă la un feliu. dionisie, C. 214. || Unipers. A se alege, să... = „a fi hotărît de soartă, ursit, menit, să...“ : „etre predestine, decide (d’une. maniere fatale)". Arde-mi-te-ai, codru des! Văd bine că s[a ales, Din tine să nu mai ies! alecsandri, p. p. 252. Ai se alege cuivâ (din două una, sau într’nn l’el sau altul, sau: la tul fel) = „a se sfârşi într’un fel sau altul, a se decide cevă pentru cinevă" : „se decider, aboutir, seterminer, advenir d’une m,anidre ou d’une autre“. Tare-i bolnav sar acu; hai să chemăm nişte p ochi, să-i facă nişte masle, că pe urmă, ori s’a’ndreptă, ori a muri, încalea să i se aleagă din două una. pop. (Răchi-toasa, în Tecuciu), ap. HEM. 803. Aleagă-se! = „fie ce-o fi, întâmplă-se ce s’o întâmplă!11. Şi dacă m’or prinde, aleagă-se! (Ilfov, Dâmboviţa, com. 1. Pave-lescu.). A i se alege cuivii de cevă = „a mai aveă poftă (vreme) să...“ : „avoir envie ă“. Biata femeie, nopţile le făcea si. Nu i se alegea nici de mâncare, nici de odihnă. Atâta dor şi foc aveă, să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese. ispirescu, l. 58. || P. ext. A se alege cineva cevă= a ajunge, a se face, a deveni (în mod fatal)“: „devenir, aboutir". Iară pe urm,ă mare beţiv s’a ales acela. n. costin, let. i, a. 21/33. Duţulescu s’a făcut frate la schitul de la Durău..., Nedelcu s’a ales un pungaş de rând; acela, de când eră în şcoală, fură, de stingeă. vlahuţă, D. 101. | De aici apoi sensul de „a ieşi, a rămânea, a rezultă" în următoarele construcţii: Ase alege de (din)...: „devenir, aboutiră, (en) rester, (en) rtfsulter", mai ales ia negativ : A nu se alege nimica de (diu)... şi, mai puternic: A se alege praf (pulbere, scrum, cenuşe). Dacă nu eră el, cine ştie ce se alegea de capul mieu! ispirescu, l. 301. Muncesc, muncesc şi nu s’alege nemica de mine! creangă, p. 200. [Dacă aş traduce pe Gogoli,] ce s’ar mai alege din descrierea Bărăganului? odobescu, iii,' 20/18. De voi nim.ic nu s’a alege! alecsandri, p. i, 74. Un mitocan, mă rog! Zice că-i negustor, alege-s'ar praful! caragiale, t. ii, 15,/,4. Praf şi pulbere să se aleagă de capul lui! ispirescu, l. 127. | Mai ales: A se alege cu cevă (din)=„a rămânea cu..., a profită" : „obtenir11. însă, de se va lăsă omul în voia soartei cu această plântă delicată şi şugubaţă, apoi se va alege mai cu nimic. I. ionescu, C. 170. Se a esese însă de la Dumnezeu cu darul. şez. iv, ‘/a- Cu atâta s’a ales el clin călătoria sa. drâghici, r. 10. Dintr’o păreche de boi, m’am ales c’o pungă! creangă, P. 45. Dintr’atâta lume largă, M’aleseiu c’o puică dragă, teodorescu, p.p. 325. | Şi trans. „A profită, a trage folos": „(en) tirer profit". Moldo-vanul nu alege nimică din hrişcă anului aceluia. I. ionescu, c. 105. [Aor. aleseiu, în vechime si în Ban. aleş(u) HEM. 809, JAHRESBER. iii, 242., part. ales; la Arom.: aor. alepşu, part. aleptu.] — Din latin, allego, -egi, -ectuin, -ere (pentru elîgere; Thes. ling. lat.), păstrat în Italia întreagă (v.-ital. alleggere, v.-veronez, v.-milanez ale-ser etc.). AJ.eueue s. f. „Separation. Discernement. Choix. Triage. Election. — Infinitivul lui alege, devenit abstract verbal. Din zărul ce rămâne după alegerea untului, se face urdă bătută. (Orlat, în Transilv.), ap. HEM. 806. Alegerea seminţii din căpăţâni se face cu mare greutate. I. ionescu, c. 161. Niciodată în viaţă nu pusese atâta grijă în .alegerea cărării, vlai-iuţă, ap. TDRG. 478. | Judecătorii... sânt îndatoriţi spre a face aleagire pricinii. pravila (1814), 13. Se cade a se plecă preuţilor, cum are hi tremişi de la Dum,-nedsău, spre aleăgerea necurăţiilor noastre, varlaam, c. 306. | Am făcut aleagere de în multe şi bogate pravile, pravila (a. 1652), ap. GCR. i, 158. Dumnezeu... a înzestrat pe om,... cu voinţă, Icţsân-du-l liber în alegerea sa. bălcescu, m. v. 4/10. încet, încet, nora s’a dat la brazdă ş-i baba eră m,ulţă-mită cu alegerea ce-a făcut, creangă, p. 7. | D-ta... mi-ai dat votul la alegerea din urmă. c. negruzzi, i, 223. Lumea., a venit să fie faţă la alegerea împăratului. ispirescu, l. 275. Alegerea este acel drept, prin care un cetăţean dă la una sau la mai multe persoane un 'mandatpublic pentru exercitarea părţii sale de suveranitate, pretorian, dr. c. 21. aeegokic, -A adj., adv. „Allegorique; allegori-quement“. — în chip de alegorie, sub vălul alegoriei, „în pilde, învăluit, acoperit". înţeles alegoric. \ Germania e reprezentată, în mod alegoric, prin statuea unei femei — N. din lat. allegoricus (=grec. iXXYj-fopixoţ). Ai.KUOitii: s. f. „AlUgorie". — Vorbire figurată, care cuprinde, subt înţelesul literal, un înţeles ascuns, figură poetică (o metaforă continuată) şi, prin extensiune, şi formă artistică. Vecernia şi utrenia arată prin aligorie, că sfinţii întru această lume, ca întru o seară sfârşindu-se, se vor sculă la utrenia învierii ceii de obşte, mineiul (1776), 5. pr. Cim.poieşul îşi desvăleşte... toate florile ritoricei, îm-podobindu-şi vorba... cu alegorii şi cu metafore. M. KOGÂLNICEANU, DACIA lit. V, 36. [f, după n.-grec. şi: aligorie.] — Din lat. allegoria (= grec. ăXbqyopîu). AiiECtoKÎST s. m. „Allegoriste".— Acela care explică lucrurile prin alegorii. — N. din fran. ai.egreto adv., s. m. (Muzic.) „Allegretto". — Adv. „Cevă cam vioiu, cam sprinten, cam vesel (despre tempo)". | Subst. Bucată, său o parte dintr’o bucată muzicală ţinută într’un tempo mai mult vioiu. — N. din ital. allegretto, idem. Ai.EGitd adv., s. m. sing. tant. (Muzic.) — „Allegro11.— .ă du. „Vioiu (despre tempo)". | Subst.Bucată, sau o parte dintr’o bucată muzicală, ţinută într’un tempo vioiu. [Mai rar: alegru.] — N. din ital. allegro, idem. ai,e«uu, -A adj., adv., s. a. „V. Allegre. 2°. Allegro".—\°. „Vioiu, vesel, sprinten". Se vede vânătorul măreţ, alegru, sprinten, odobescu, iii, 89,3. Cea mai alegră arie sem,ănă [cu] un prohod, c. NEGRUZZI, I, 292. Eră un om prea alegra,. PANN, E. II, 13. || 2°. Spec. (Muzic.) cfr. alegro. — N. din fran. _ aleuut i interj. „(Mets-toi) de coti!"—în Bucov. „în lături!“ Se întrebuinţează de femei numai când rnuly vacile, spre depărtarea viţeilor, ca să nu sugă; ele spun aleguţ!—„dă-te’n lăture, alege-te". marian. — Derivaţie spontană din alege, prin suf. dim. -uţ. ai/houtA vb. Ia. „Separer le veau de la vache, pour pouvoir trăire". — A aleguţu = a luă viţelul ALEI — 109'— ALERGĂ de la vacă, ca să poţi să o mulgi, (Zahareşti, în Bucov., com. Tofan.) “■*- Derivat din aleguţ. ai.ks: interj. („Ah! Helas!“) — Exclamaţie care se întrebuinţează aproape numai în poezia populară şi mai ales în poezia epică, ca introducţie la invocaţhmi. Conţinutul ei emoţional variază după felul sentimentului din care se naşte invocaţiunea; nota dureroasă (cfr. aoleu) nu predomină însă. Alelei, murguleţ mic, Alei, dragul mieu voinic! De-ai putea la bătrânele, Cum puteai la tinereţe! alecsandri, p. p. 73. Alelele, Doamne sfinte, Doamne sfinte şi părinte, Mai aşază-mi gândurile! iarnik-bârseanu,d. 125.Alei! Moarte grabnică, Când în sat tu ai intrat, De mine n’ai întrebat! marian, î. 178. Alele, mergând pe drum, Bătrâneţele m’ajung, doine, 90/,.,. Alei, tu, stea de seară, O să te’ntreb.... Alei ţie, stea de seară. şez. iv, 143. Despre Nistru cătră Prut, Alelei, ce drum bătut! pop. (Bucov.), ap HEM. 812. | Cu d’ protetic: D’ale, Gheorghe, bun voinic, Ale cui sânt cestea oi? bibicescu, p. p. 252. Dale-le-le,păsărele, Ce cântaţi pe rămurele Amarul inimii mele. idem, 24. Dali, bade, dragul mieu, Unde găţi tu murgul tău? pop., ap. HEM. 813. Peste-Abrud, peste Aiud, Da-lelei, ce drum bătut! pompiliu, b. 24/13. | în poezia cultă a fost introdus de alecsandri. Alelei, Doamne! Cum zburau Voinicii toţi cu mine! p. iii, 442., iar în proză de către creangă : Alei! Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? p. 88. [Şi: alele, alelei, claie, dalelei, dalelele; accentuat şi: dăli şi poate şi alele în: Alele, fecior de Sârb, De ce-ai scos nevasta’n târg? BIBICESCU, p. P. 283. Pentru rimă şi: AleUu, Ioviţ’al mieu! pop., ap. HEM. 813.] — înrudit cu bulg. olele!, idem. Cfr. aoleu. ai.ki.ki interj. \ AI.EI.EI.E interj. } ' ai.ei.6ia interj., s. m ,,AlUluia“. — Exclamaţie în unele cântece bisericeşti, mai ales în psalmi, care în limba ebraică înseamnă: „Lăudaţi pre Domnul". Alli-luia lui Aggeu şi Zahariu. Lăudaţi Domnul de ceriu. coresi, ps. 400. Cântă „aleluia“ şi „Doamne mi-lueşte“. creangă, a. 39. Cântându-se la înmormântări psalmul 118, cu aleluia după fiecare vers, s’a putut naşte locuţiunea: A-i cântă cuivă ale-Iuia=„a-i face prohodul, a-l înmormânta11 : „dire â qqn.Vofficedesmorts,l’enterrer“. zanne, p. vi, 475. || Fam. Aleluia, fiind ca şi „amin“ răspunsul cântăreţilor către preotul care serveşte liturghia, a putut să însemneze ca şi acesta: „s’a sfârşit, s’a dus pe copcă11: „c’est fini!“. De cumva nu te are la stomac vreun ciocoiu de pe moşie, aliluia! N. XENOPOL, ap. TDRG. 479. Frumuseţe, tinereţe, aliluia! ap. DDRF. [Şi: aliluia.] — Din ebraicul hallelu-Jali, prin mijlocire slavă (iar cuvântul slav din grec. âXXfjXoucţz). ai. km >s. a., interj. „1°. Croissant ou etoile places sur une mosquee. 2°. Etenăcu-d, drapeau“. — 1°. f Semiluna sau steaua din vârful minaretului unei moschei. La o minare a ufliii geamii, în mijlocul alemului, s’au arătat o cruce. E. kogălniceanu, let. iii, 286/4. De vor pune semnul lui (adecă alemul) în vârful turmdui, îl va lăsă. mag. ist. lG7/6. || 2°. f Stindard, cu semiluna în vârf, pe care îl primeau, domnii români de la sultan, dimpreună cu celelalte insignii ale suzeranităţii. Şi mie, trimiţându-mi o pală şi-un alem... alecsandri, ap. ŞIO. nb, 5. || De aici, până azi, prin Muscel: Nu e de aleain=„nu e de pricopseală11. Alaui de «1! = ferice de el! : „l’heu- reux!“. RĂDULESCU-CODIN. [Şi: m'teăm, aluni.] — Din turc. alem, „semilună, stea, stindard11. A-l.ENE adv., adj. „Nonchalamment. Noncha-lant“. — într’un mod lipsit de vioiciune, trădând lene, cu lene. Linda Baia vine’n chioşc a-lene, Priveşte prin zăbrile... alecsandri, p. iii, 77. Mişcă şi el picioarele a-lene unul după altul înaintea lui, numai să sică că umblă. ISPIRESCU, l. 33. Spicele răscoapte... se clătinau a lene, incovoindu-se în văi şi dealuri de aur ruginit, delavrancea, s. 195. Te urmăresc cu săptămâni, Un pas făcut a lene, O dulce strângere de mâni. eminescu, p. 76. Fumul alb alene ese din cămin, coşbuc, B. 6._ Se sculă cam a lene. reteganul, p. IV, 13/0. || întrebuinţat în mod adjectival. In repaosul nopţii se auzea... susurul alene al vân-tuleţului de vară. ODOBESCU, ap. HEM. 822. — Din a (3C) -j- lene. AI.ENŞIO s. a. t \ Al.ENştio s. a. t i „Ennemi“— „Duşman11 (în înţeles colectiv). Domnul mănia sa o au încins în aleanul meu şi m’a,u pus fire mine lui alenşug. sicriul de aur, ap. OCR. 117. Alensliig — inimiciţia. ANON. CAR. [Plur. -şu-guri, -şir/uri.] — Din ung. ellenseg, idem. A1.EO interj, v. aoleo. AI.KR interj, v. Ierni. AI.EKCIN vb. I. f „Courir“? — „A alergă11? Singurul exemplu: Âlercină ca un într’aripat în Damasc. DOSOFTEIU, V. S. 196. — Pare a. fi un derivat din alergă. Ai.Eiu; s. a. „Conrse“.— „Alergare, alergat11. Doritori săse’n cerce la repezi alerguri. COŞBUC, ;e. 90/2il. [Plur. -lerguri.] — Substantiv postverbal din alergă (format probabil de Coşbuc, care întrebuinţează des acest fel de derivate). AI.EKO vb. I. „1. 1°. Chasser, courir qqn., pour-suivre. 2°. Faire courir (Ies yeux), parcourir (avec Ies yeux). 3°. Faire courir; courir (des chevaux). 4°. Parcourir. II. 1°. Courir, galoper. Trim.er. Accou-rir, affluer. 2°. lirrer, se râpandre. se propager. 3°. Courir (qqn.), poursuivre; tâcher d’obtenir, viser, aspir er. Se diriger (vers); faire des demarches, se donner de la peine (pour qqn.); se refugier, recourir, avoir recours (ă); s’adresser, appeler, faire appel (ă)'‘’. 1. Sensul original al lui alergă eră, în funcţiune factitivă, „a sili pe cinevâ sau cevă să se depărteze11, deci se apropriă mai mult de înţelesul verbului „a alungă11. Ideea „grăbirii11 sau a „mişcării repe/i11 e deci numai o notă accesorie, întrucât „depărtarea11 eră silită şi pornea dintr’un impuls puternic. 1°. „A alungă, a goni din urmă11. Parcă-l aleargă Turcii! zanne, p. vi, 421. Roatele se alefajrgfă] una pe alta, şi nu se ajung niciodată, idem, I, 537. | La acest sens se adaugă lesne noţiunea „urmăririi11. Tinere Muşean.... Dacă... l’ei ajută, ...Pe el Voiu lăsă Şi te-oiu alergă Şi te-oia îmbucă. TEODORESCU, i\ P. 449. [Uliul] se ţine după... [porumbel], îl aleargă si vrea cu dinadinsul să-l prinsă. ISPIRESCU, ap. TDRG. 470. 2°. Cu complimentul „ocliii11 (întrebuinţat în mod metonimic pentru „privirile11) are sensul de„a aruncă, a purtă în depărtări11. Oşteanul... Numai ochii săi mişcă, Vultureşte-i alergă, Pe cea zare cenuşie. ALECSANDRI, p. Ii, 10. îşi aleargă viteazul ochii departe, pe mări. COŞBUC, ffi. 15/.23. | Nota „repeziciunii11 poate deveni precumpănitoare. „A purtă repede, a percurge cu11. Nu se mai ostenea [prinţul], de a-şi alergă ochii peste rândurile... cele de o aşă iubită mână trase. barac, ap. TDRG. | Acelaşi sens figurat în: a-şi alergă gura: „bavarder“. Cum s’a văzut cunoră’n casă, lelea. Maria a şi ’nceput să-şi alerge gura prin vecini: eă-i o de mimică,... G. morotanij, sâm. t, 121. ALERGĂ - 110 - ALERGAT 3». Despre cai. Sensul „a face să se depărteze11 devine identic cu „a face să fugă11, iar acesta cu „a mână repede, a goni“. Din dos au alergat [el] calul. DOSOFTEIU, v. S. 25/2. într’una prin taberi Roibii-şi aleargă şi carul sălbatec îl poartă pe câmpuri. COŞBUC, M. 240/4p. Şi pe urmă să se alerge [calul], până se va umplea de suflet, drăghici, ap. TDRG. De ţi-s dragă, bade, dragă; De nu, iată, lumea-i largă, la-ti m,urgul şi ţi-l aleargă, De-ţi cată alta mai dragă, iarnik-bârseanu, b. 232. || Spec. „A goni caii la curse, a-i face să se ia la întrecere11. Acum, boieri, să alergăm caii! alexandria, 15. Cu mai marele tău calul nu-ţi alergă, pann, p. v. ii, 55 = „nu te luă la’ntrecere cu cei mai puternici ca tine11. | Absol. Am uitat să spun, că numai armăsari şi iepe sânt primiţi să alerge. C. NEGRUZZI, I, 36. A-şi alergă calnl (înaintea cuivâ)=„a-şi face mendrele, a-şi permite inulte“: „donner carri'ere ă..., en faire ă sa tete11. [Stăpânul] mă are hăt bine la inimă şi mă lasă une-ori de-mi alerg caii, cum am, poftă şi plăcere. POP. (Transilv.), ap. HEM. 830. D’aia mi-am alergat caii aici, înaintea D-voastră (=am cutezat să scriu acestea), fiind-că vă ştiu de Români... si Românul... e înc/ăduitor. ispirescu, ap. TDRG. 4°. Când complimentul este locul pe care sau în care se face mişcarea, alergă are sensul de „a cutreerâ, a bate“. Eu alergii astăzi calea, biblia (1688), 171. De-atunci eu alergaiu Lumile de-a rândul, coşbuc, F. 123. Astfel prin largul palat... rândunica Zboară şi mândre ’ncăperi cu negrele-i aripi aleargă, idem, ;e. 240. Multe păţeşte el, alergând lum,ea în larg şi în lung. şez. v, 139, 20. Căţeluşă şargă, Tot câmpul aleargă? [= „Coasa"], gorovei, c. 111. II. Nota „mişcării repezi11, accesorie la început, ajunge să fie stăpânitoare când verbul are funcţiune intransitivă, şi alergă iese din cercul verbelor „depărtării", intrând între verbele „mişcării repezi11 şi luând locul vechiului „a cure“, care s’a pierdut din graiu. De vedeai furul, alergai cu dînsul. dosofteiu, PS. ( : „si videbas furem, currebas cum eo“; = curai cu nus. coresi; = curai cu el. silvestru, care explică la margine pe „curai“ prin „alergai11; tot astfel arsenie din bisericani, la care se găsesc amândouă sinonimele: „tu curi cu nus“ şi „tu alergi cu nus“), ap. HEM. 827. înţelesul original se mai cunoaşte numai din desele compliniri: „în pripă, în fugă, în fuga mare, în (cu) grabă, într’un suflet, pe capete11. 1°. Alergă se deosebeşte de „fugi11 (care însă şi el şi-a lărgit înţelesul în sensul vechiului „cure11, devenind astfel adesea sinonim cu alergă), ca lat. „currere“ (fran. „courir11, germ. „laufen11) de lat. „fu-gere“ (fran. „fuir11, germ. „fliehen11). Scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă. C. ne-gruzzi, i, 248. Au alergat cu grabă... să vadă ce eră. drăghici, R. 165. Caii lor aleargă alăturea ’n-spumaţi. eminescu, p. 212. într’un suflet alergară şi spuseră împăratului cele ce auziră. POP., ap. HEM. 826. Ea aleargă ’n fuga mare. alecsandri, p. p. 353. Nu fugi (sau: alergă) după coda care nu te aşteaptă, zanne, p. v, 194. | Ca o nebună aleargă din stâncă ’n stâncă, konaki, p. 86. Negrişor fugea, fugeă, Cum, se fuge nu fugea, Ci sărea tot iepureşte Şi-alergă lot ogăreşte. pop., ap. HEM. 828. || P. ext. „A se mişcă repede, a umblă (gura)11. Gura desfrânată mai tare aleargă decât peatra din deal răsturnată. zanne, p. ii, 169. || Fig. „A se grăbi, a da năvală (la)11. Măgulitorii... aleargă cu căţuea, tamâind stăpânitorii. konaki, p. 258. Norodul... aleargă la sfintele biserici, marcovici, d 3/3. Popa toacă şi îi cheamă La biserică să m,eargă; Ei la cârcium,ă aleargă, zanne, p. iii, 503. Cum vor vedeă [boierii], că Măria Ta vii cu putere, îndată vor alergă şi-l vor lăsă [pe Tomşa]. c. negruzzi, i, 138. La copaciul căzut toţi aleargă să taie crengi, pann, p. v. II, 87. 2°. „A fugi rătăcind, a umblă mult (repede) fără nici o ţintă11. [Robinson] iubea mai mult să-şi petreacă vremea cu giucărli, alergând zadarnic încoace şi în colo, decât să înveţe, drăghici, r. 4. Dacă-i întâlni Măicuţă bătrână..., Pe câmpi alergând, De toţi întrebând, Tu să-i spui... alecsandri, p. P. 2. Alergă singur, si şi noapte, în toate părţile. creangă, p. 140. | Fig. „A se răspândi, a se lăţi cu iuţeală11. Peste tot pământul au alergătii mântuitoa-rea voastră vestire, mineiul (1776), 188, */2- 0 suflare rece prin dom atunci aleargă, eminescu, p. 203. 3°. Când se indică direcţia mişcării, avem următoarele sensuri nouă şi figurate. Alergarea „după11 o fiinţă devine o urmărire. „A se luâ după..., a urmări", mai ales la vânătoare. Cine aleargă după doi iepuri, nici unul nu prinde ( : „qui court deux lievres, n’en prendra aucun11.). pann, ap. HEM. 287. Văzură un porc mistreţ fugind şi un vânător alergând după dînsul. ispirescu, l. 40. Aleargă după dînsul, bărbate, şi nu-l lăsă. CREANGĂ, P. 178. | Fig. „A căută, a umblă după, a (se) năzui spre11. Ah!prieteşugul, care toată lumea îl slăveşte şi după care aleargă! konaki, p. 83. Lasă-i să alerge după bogăţii! MARCOVICI, C. 105. Nu mai sânt copii, S’alerge după cuiburi. COŞBUC, F. 123. || „A se îndreptă spre...11. Cătră Născătoarea de Dumnezeu să alergămu. mineiul (1776), 207, a/a. Scopul social care este? în cotro trebue a alergă? bălcescu, m. v. l/9. | „A se refugia, a luă refugiu, a recurge la...“ [Povăţueşte-mă] pre mine, cel ce alergii supt acoperământul tău. mineiul (1776), 198, Vi- -De le trebue o doagă, o sită, încă aleargă la Moldova, n. costin, ap. DDRF. Alergă la împrumut, ap. TDRG. 479. A alergă (pe) la toţi pentru cinevă — „a cere sprijinul altora pentru cinevă11. | f (Jur.) „A apela11 Oricare răpitoriu nu va priimi leagea, cumul va giudecă giudeţul, ce va alergă la alt giudeţ mai mare... pravila mold. 100. — Din *allargare: alb. lărgoh, „depărtez11, ital. allargare (in mare, „in die See stechen11 TDRG.), genovez alargar-se, „a se depărtâ11, sard.allargare; cfr. portg. passar de largo, „a trece în depărtare11. Despre urmele sensului „departe, depărtare11 ale lui largus în rom. cfr. larg. Forma primitivă *alarg s’a prefăcut în alerg subt influenţa lui merg (pentru arom. alag, „alerg11 cfr. istro-rom. meg, „merg11). alergaciu s. m. „Courrier11.— Singurul exemplu: Alergaciu=alergătoriu, serv călăreţ, costinescu. — Derivat din alergă, prin suf. nom. agent. -adu. alergare s. f. „1°. Action de courir, de par-courir, de powrsuivre, de recourir. Course; pour suite. 2°. Peine, fatigue, derangement. 3°. Course (de che-vaux, etc.)“. — Infinitivul Iui alergă, devenit abstract verbal. Atunci te oboseşte Eterna alergare, eminescu, p. 125. || 2°. Fig. „Oboseală11. Văzând un vânat aşă plăcut că-l câştigă fără alergare, îndată şi plecă cu oştiri în ţara Moldovei, zilot, cron., ap. HEM. 833. Spodobeaşte pre toţi în curăţie a treace alergarîa postului. ioan din vinţi, ap. HEM. 834. || 3°. Spec. „Cursă (de cai, etc.11). Mai ales întregit prin complinirea „de cai, etc.11. Tot oraşul Chişi-năului se adunase ca să privească alergarea de cai. c. negruzzi, i, 35. | Loc de alergare : „champ de courses, camere11. alergat s. a. „ Course“. — Participiul lui alergă, devenit abstract verbal. „Alergare, alergătură11. Aler-gatele cailor, dosofteiu, v. s. 3/2. Acest alergat... au trebuit a-l face. zilot, cron., ap. HEM. 834. || în legătură cu prep. se nasc adverbele: cu aler-gatul, pe alergate, în(tr’)alergate = „alergând, curând11 : „en couranl, vite, rapidement, grand train, au galop1. Iată, mă duc la iad cu alergatul. pann, e. Iii, 66. Boierii ieşiră într’alergate. DOSOFTEIU, ap. HEM. 835. ALERGAT - 111 - ALES AlERGAT, -A adj. „Couru, parcouru“.— Participiul lui alerga, devenit adjectiv. M’au obosit căile a-lergate. coşbcc, f. 123. alergătoare s. f. „1°. Course. 2°. Champ de courses, hyppodrome, carriere, arene. 3°. Espece d’our-dissoir primitif“.—1°. „Alergare11- Aştern pe pânza... chipuri diafane de cai de alergătoare... şi de jokey pestriţi, odobescu, iii, 149/J4. || 2°. „Loc de alergări11. [în acest cadru] se vede... o împrejmuire de zăbrele... formând o arenă...; cerbii intră în alergătoare prin poarta din dreapta..., un călăreţ..., în goana calului, trage cu arcul într’înşii. idem, 110/,,. |j 3°. (Ţes.) Româncele din unele părţi ale Ungariei şi Banatului nu ursesc pânzele ca Româncele din Bucovina, pe „urzitoare11, ci ele o urzesc pe parii unui gard sau după nişte pomi; pun adecă mo-soarele cu tortul depănat pe dînsele, într’un instrument mic, numit „alergătoare“ sau „lergătoare“. Marian, ap. HEM. 839. „Alergătoarea“ este o unealtă pe care ţăranca aşază mosoarele şi astfel, cu dînsa în mână, aleargă 'de urzeşte pânza împrejurul casei, sau pe nişte pari socotiţi a fi în depărtare unul ăe altul după câţi coţivoeşte a ţese. (Stănişeşti, in Tecuciu), ap. HEM. 839. [în acest înţeles (3°) şi: lergătodre.] — Derivat din alergă, prin suf. abstr. (1°) şi instr. (2°—3°) -ătoare. alergător, -toăke adj., subst. „1.1°. Quicourt, cou/rant, (oiseau) coureur. 2°. Meule courante; tournant (du moulin). II. Coureur; courrier. Celui qui aide (â ces parents) ă preparer et ă servir la table â l’occasion des noces paysannes. (Dans le jeu â la balle) Celui qui doit apporter la balle.“ — Adjectivul verbal al lui alerga (derivat prin suf. -ător), substantivat une-ori. 1. 1°. „Oare aleargă, care se grăbeşte11. Nouăzeci şi nouă de picioare alergătoare. marian, n. 24. Vremealnice timpuri, de grabă trecătoare şi alergătoare, ţichindeal, f. 91. Albina, pe câmpii alergătoare, Se vede din zori. konaki, p. 269. || Spec. (Ornit.) Pasări alergătoare, sau numai alergătoare = „cursores11. TDRG. 479. || 2°. (Mor.) Piatra alergătoare se află de-asupra pietrei şezătoare sau zăcătoare. (Iveşti, în Putna), ap. HEM. 838. Substantivat: Pietrile de moară se aduc din Gorj şi... se plătesc cu 9 galbeni amândouă: zăcătoarea şi alergătoarea. I. ionescu, m. 562. (Cfr. pârpăriţă.) | P. ext. în moară sânt trei, patru alergători; fiecare alergătoare se compune din două pietre, una de-asupra şi alta de desubt. (Nisipi, în Vâlcea), ap. HEM. 837. || II. Subst. „Cel care aleargă la curse11. Dinaintea barierii este galeria de unde pleacă alergătorii, c. negruzzi, i, 36. | „Curier11. [Zeii] să trimiţă pe Mercur, alergătorul lor. ispirescu, V. L. 7/ie. || Spec. Mai ales la plur. (Obiceiu de nuntă). [Chemătorul] se duce pe la câteva rude mai apropiate... şi-i vesteşte să vipă, ca să servească la masă şi să facă pe bucătarii. în timpul meselor, aceştia poartă numele de „alergători“, num,iţi prin alte locuri „pocânzii“. (Oltenia). N. rev. r. iv, 71. | (Jocuri). în jocul „mingea’n opt“, se num,esc „alergători“ cei doi porcăraşi care aduc mingea celor ce oprind, pamfile, j. 23. # Alergător de noapte : „coureur de nuit, coureur de fîllesDestul au alergat alergătorii de noapte după păşunea păcatelor. omiliar (1640), ap. HEM. 837. alergătură s. f. „1°. Action de courir, course. 2°. Tracas, allees et venues, demarches. Torture. 3°. Produit du travail, econom,ies“. — Abstractul verbal al lui alergă (derivat prin suf. -ătură). 1°. Fără sens peiorativ. „Alergare11. De alergăturile iuţilor olăcari şi tropotelepicioarelor a neobosiţilor alergători, toată pulberea de pe toată calea în ceriu se ridică, cantemir, ist. 27. [Unii câni] se întrebuinţează la a-lergături îndelungate după căprioare, odobescu, iii, 64/24. | Spec. Alergătură decai=a.)„alergare, cursă de cai11: „course de chevaux“. Locul alergăturii cailor, biblia, 37/t. [Alexandru Beizadea] li-bovnic eră la băuturi şi la alergături de cai. N. COSTIN, LET. II, 14. | b.) Ca măsurătoare aproximativă de distanţă. Eră..., la depărtare numai de o alergătură de cal..., un deal mare. bălcescu, ap. TDRG. || 2°. Cu sens peiorativ. „Alergare netrebuincioasă, fără rost, zadarnică, fără izbândă, oboseală. “ De geaba i-a fost toată alergătura şi munca, că nu le-a mai, putut prinde, marian, se. II, 202. Vizite pe la vor-nicie, la postelnicie, la agie, la casa poştei, alergături care au dăinuit vreo zece zile. ghica, ap. TDRG.. | „Calxle alergătură“ [însemnează]... cel întrebuinţat fără nici, o cruţare, la orice nevoie, hasdeu, etym. MAGN. | 833. f In vechime, foarte des : alergătură de mucenicie şi alergătura nevoinţei cu sensul de „trudă, muncă11, dosofteiu, V. S. 59/2’; 14; 70/, ; 2/,,; 137/,; 2; mineiul (1776), 105,2/i etc. || 3°. „Agonisită11. Ne-au luat toată alergătura noastră, strânsă cu mare cmevoinţă. (Com. Rădulescu.) [Plur. -turi.] alergău s. m. „ Cowrier“. — Alergau — alerga-toriu, cursor,... der Renner, Laufer. LB. — Derivat din alerg, prin suf. -ău. ales s. a. „1°. Debrouillement, demelage, delimi-tation; decision; rdsultat. Triage des brebis, dont on separe Ies agneaux; en meme temps f&te popu-laire (le 22 Avril). 2°. Tri, choix,prăferance. Election. 1° f „Descurcare11. Cartea acestor 12 bolari de alesul şi hotărnicită aceştii moşii de la Godeani. MSS. (a. 1697), ap. HEM. 851. | f „Hotărîre11. Multe sfaturi, şi’ntr’o parte şi ’ntr’alta zbătându-se, până la anul s’au trăgănat alesul lucrului, cantemir, hr. 92/16. | f „Rezultat11. Dimitraşcu-Vodă, grabnic la domnie..., n’au aşteptat alesul oştirilor între împăraţi, să vadă cum îşi vor alege, muşte, let. iii, 51. || Spec. (Oierit). în Banat. Alesul este sărbătoarea păcurarului, carele cade totdeauna în 22 Aprilie, a-decă în ziua premergătoare Săn-Georgiului. La ales se împodobeşte strunga, liuba-iana, m. 109. [Alesul] e, în înţeles strâns, începutul economiei cu oile, întâia mulsoare a lor, întâiul „ales“ al mieilor dintre oi, şi sărbătoarea, de la acest „ales“ şi-a căpătat numele, marienescu, ap. HEM. 852. De aici se explică exclamaţia ales! = „„separez-vouz! triez-vous!“ Ciobanii, când aleg oile, strigă: bâr, oaie! ales, oaie, ales la strungă! şi ele se aleg. (Sinesti, în Iasi) ap. HEM. 853. 2°. Mă duseiupe sat în jos, Să’mi aleg drăguţ frumos; Amar de alesul mieu, Cum mi-am ales eu de rău! iarnik-bârseanu, d. 180. | Cu alesul tuturor boierilor... l-au rădicat Domn. neculce, let. ii, 2o4/13. || De ales=„de preferat11 : },preferable“. Mai de aUs şi mai cuputeare iaste înţeleagerea decât vorbele. caragea, l. 95/22. || Pe ales(e), pe alesul, într’a-les(uri) = l°. Cu funcţiune adverbială: „alegând, făcând alegere, cu dreptul de a alege11 : „au choix“. Şapte să’njunghii tu junei... Zeilor... şi şapte mioare pe-alesul. coşbuc, je. 106/, 4. Ţi-aş căntă cântecul cu viersuri; ce, n’am de agiuns muzică, să-ţi cânt într’alesuri, dosofteiu, v. s. 112/2. Au zis să-mi dea 60 de prăjini de păpuşoiu, să’mi aleg din 300 de prăjini, care mi-a plăcea mie...; dar, când am vinit..., au pus pricină, că nu mi-a ăa într’ales. doc. (s. XVIII), ap. HEM. 850. | 2°. în funcţiune adjectivală: „ales, neobicînuit, nu de toate zilele11 : „choisi; d’elite“. ffăcuiu aceă podişcă din scânduri tot pe alese, gorj an, h. ii, 73. Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe; Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe, eminescu, p. 269. între domni, dar orişiunde... Ştie ea răspunde Graiu pe-ales, neted ca apa. coşbuc, b. 76. Şapte mii de Tătari, tot într’ales oşteni. N. COSTIN, ap. TDRG. [Contrariul: Pe nealese = „una peste alta, una cu alta11: „sans choisir, sans choix“.] ALES - 112 — ALES 3°. în Banat, f Alesul yiilor. anon. car. = „culesul viilor : „vendange". — Participiul lui alege, devenit abstract verbal. ales, -easA adj., subst., adv. „1.1°. Trie, de premiere qualite; delimite, demarque; evident, clair. precis, positif. 2°. A part, exceptionnel, remarquable, distingue, exquis, de haute societe, no-ble, d’ăite, du premier rang; hors pair. 3°. Choisi, elu; consideri, trii sur le volet. (Tissu) broche, en couleurs. Elu. Notable de village (mu,ni de pouvoir administratif et judiciaire). II. 1°. Certainement, d'une maniere precise, clairemevt, attentivem.ent. 2°. Exceptionellement; surtout, principalement, speciale-ment, particulierement, notamment, d’autant,plus; en premiere ligne; phdot, justem,ent“. 1. Adj. şi Subst. Ales, fiind participiul verbului alege, cuprinde aceleaşi nuanţe de înţeles ca şi acesta. Dar, prin faptul că participiul a devenit adjectiv (substantivat une-ori), valoarea generală a sensului a trebuit, de cele mai multe ori, să crească şi să se înnobileze. îndată ce faptul de a fi fost ales dintre alţii e socotit ca o însuşire caracteristică a cuivâ, este dată şi nota care exprimă calitatea superioară a cuivâ, faţă de cei din mijlocul cărora a fost deosebit. Astfel, dacă ne aducem aminte de cele trei accepţiuni fundamentale ale verbului alege, ales nu însemnează numai: 1°. „pus la o parte“, 2°. „deosebit de ceilalţi", 3°. „aflat ca cel mai pe plac“, — ci 1°. grâul ales, prin faptul că a fost despărţit de neghină şi de celelalte amestecuri fără de valoare, devine „grâu de calitatea întâiu", 2°. calul (des, prin faptul că a fost deosebit, prin compara-ţiune, de semenii săi dintr’o herghelie, dovedeşte că e un cal „bun" (cfr. deosebit), iar 3°. fata a-leasă dintre celelalte fete, este pentru cel care şi-a hotărît-o ca mireasă, totodată cea mai de seamă, cea mai pe placul lui. De aceea, în cele mai multe cazuri va trebui să adăogăm, în cele următoare, semnul >■, prin care vom cercă să indicăm şi înnobilarea sensului, de Ia caz la caz. 1°. „Curat, curăţit > de calitatea întâiu11. Cuvintele... ceale ca grâul alease şi ca spicul culease. cantemir, IST. 97. Fă-mă mândră şi frumoasă, Ca grâul ales pe masă. marian, v. 109. fia eu nu te-oiu luă... Că viţa mea nu-i c’a ta..., Viţa mea-i de grâu ales, A ta, lele, de ovăs. pop. (Bucov), ap. HEM. 842. | f „Descurcat, hotărnicit". Izvod de zestrea fiicei noastre Ilenii...: 2 moşii... ce sânt alese la Orheiu. URICARIUL, XI, 250/2. | f „Hotărît". Contrariul noţiunii „nehotărît, nedecis" : Multă vreme trăind războiul neales, de îm,be părţile [erau] osteniţi. ureche, LET. I, 131/5. | „Hotărît > evident, vădit, precis, limpede, desluşit". Mai cu seamă împreună cu „lucru". (Jur.) Mai vârtos, cănd va fi za-pisul aleşii şi înţelegând, dzicând fără de multe cuvinte şi fără nici o gâlceavă... pravila mold. 33. De-vreame-ce nu se va arătă un lucru aleşii pentru acîastă, preacurvie, bărbatul nu va, luă nimica din zeastrele muierii-şi. idem, 72/2. | Fără a fi termen judecătoresc. Să le spunem cuvântul, Cu adevărul, Că, de multe ce sânt şi dese, Nu le putem-spune alese, teodorescu, p. p. 174. Bade..., Nu ţinea calea la do uă..., Mai bine la una des, Să se ştie lucru-ales. top. (Transilv.), ap. HEM. 844. Nici acasă Nu-i aleasă, arată o situaţiune încurcată, zanne, P. iii, 84. 2°. „Deosebit, remarcabil, distins, preţios". Eră mai ales de altul, şi cu statul şi cu vârtutea. varlaam, c. ii, 16/,. în haină aleasă, Haină de mătasă. mabian, î. 175. | „De seamă, de valoare". [Om,] nu numai slujit la cîale politiceşti, ce şi .alesu bogoslov. biblta (l n.-grec. ăXtpa-p^Ta (numele celor d’intâi două litere ale: alfabetului grec). ALFEsii) s.m. sing. tant.x. alpacâ. - alfior s. m. (Bot.) „ Uneplante“.—O plantă,, poate aliorul (s. v:), corupt prin etimologie populară cu „alifie" sau cu „fior", căci aliorul se întrebuinţează şi ca medicament’împotriva frigurilor, de unde îi vine şi numele de „buruiană-de-friguri“ (Dr. Brândză, ap. HEM. 891).' Se aude numai în Transilv. Frunză verde-de-al-flor. POP., ap. HEM. 891. Geaba, puică, mă mângâi, Cu gutui, cu alămâi... Geaba, bade, mă desmierzi, Cu-alfiori şi mere verzi, pop., ap. HEM. 891. " Algă s. f. (Bot.) „Algue“— Familie de plante cripto-game care cresc în apă şi în locuri umede. [Plur. ălge.] — N. din fran. alg^brA s. f. (Mat.) „Alg&bre“. — Ştiinţă care are de obiect a simplifică şi a generaliza.rezolvirea chestiunilor relative la mărimi, reprezentându-le cu litere şi cu semne, şi determinând raporturile care leagă între ei diferiţii termeni ai problemei printr’o formulă aplicabilă la toate cazurile de acelaşi fel. Ştim, făr’ de algebră, câţi bani sunt într’un leu. C. negruzzi, ii, 178/19. [Accentuat şi: ălgebră.] — N. din fran. (= lat.-med. algebra, din arab. al-dzebr.) algebric adj. (Mat.) „Algebrique“.—De algebră. 0 expresiune algebrică este o întrunire de mai multe litere, legate... prin semnele operaţiunilor fundamentale. CULIAN, a. 4. [în Transilv., după germ. alge-braisch şi: algebrdic.] — N. din fran. algebriceşte adv. (Mat.) „Alg4briquementu.— în mod algebric, pe cale algebrică. Problema dată să se rezolve algebriceşte. — Derivat din algebric, prin suf. adv. -eşte. algii>, -Ă adj. (Med.) „Algide“. — Care se caracterizează printr’o răceală mare a trupului. Febră algidă. — N. din fran. (=lat. algidus, de la alge/re, „a-i fi frig cuivâ11.) algorItm s. a. (Mat.) „Algorithme“. — Tip de notaţiune proprie unui anume fel de calcul. Algoritmul calculului integral. | P. ext. Sistem de notaţiune simbolică (în felul celei algebrice) a noţiunilor şi raporturilor dintre ele. Algoritmul funcţiunilor judecăţii. • — N. din fran. (=lat.-med. algorismus, din arab. al-khowarezmi, porecla unui matematic celebru, modificat subt influenţa grec. &pi0[i.6s, „număr".) . algoritmic, -Ă. adj. „Algorithmique“. — înte-temeiat pe algoritm. Logica algoritmică. — N. din fran. ALi vb. IVa. „Se hăter, se depecher“. ~ în Gorj. „A se grăbi", jahresber. vii, 82. — Din germ. eilen. ALI vb. I* „(S’)allier“. — 1°. Trans. şi refl. „A (se) uni, a (se) întovărăşi prin legământ reciproc11. Papţi au încercat a alia toate popoarele creştine ţjnpoţfiţa Turpilor, | Dimitrie Cantemir.:. se ulii, cu Petfu:,dl Rii'siei'; dar nenorocita campanie de la Prut eiţ'dămicl planurile sale.^B:negruzzi,'ij'277, || Fig. ijA (Mtt’)urii“. în timutacesta s’a aliat binele cu răul şfd^epţhciwnea cu nepinMea. \\ Spee?A intră în raport der fudfeiiie cu cinevă;', pJin căsătorie. j,A'se în» cuscri". Prin căsătoria sa, s’a aliat cu cele .mai mari familii din,ţară. || 2°. (Industr.) A împreună, a amestecă prin topire două sau mai multe metale. Spre a-l face mai durabil, aurul se aliază, în mo-nete, cu a/ramă, — N. din fran. (din lat. alligare, „a legă de“.) aliaj s. a. „Alliage“. — (Chim., Industr.) Acţiunea de a alia metale. | P.ext. Combinare de metale, „amestecătură". Două sau mai multe metale, amestecate împreună prin topire formează un aliaj. CLi-mescu, A. 259. | [Subt] aliagiu... une-ori se înţelege arama, ce se pune pe lângă aur sau argint la monete. I. panţu, C. C. 288. || ■Fig'. Tradiţiunea..., desbrăcân-du-se de orice aliagiu strein, nu minte, hasdeu, i. C. 118. [Şi: alidgiu. | Plur. -aje, -ajuri.] . — N. din fran. alianţă s. f. „Alliance“..— Tovărăşie, care se leagă pe baza unei înţelegeri. „Legământ". 1°. între două sau mai multe popoare, partide sau persoane. Căută până în fundul Asiei alianţa regelui Părţilor. C._ negruzzi, i. 200. Tripla alianţă. | P. ext. f „Armistiţiu". Au făcut alianpie, adecă contenire de arme. dionisie, c. 174.;|| 2°. între două persoane sau neamuri, .în urma unei căsătorii. .„încuscrire,.cus-crenie". Sânt înrudit cu el prin,alianţă, [f aliăntie. 1 — N. din fran. , . aliâre s. f. „Action d(e s)’allier. ,AlUance“. — Infinitivul lui alia, devenit abstract verbal. „Unire (prin tratat), amestecare (de metale)". aliat, -A adj., subst. „Allie“.. — Participiul lui alia, devenit adjectiv şi substantivat une-ori. I. Adj. 1°. Spre calamitatea trupelor aliate, plouă mereu şi pe la sfârşitul lui Septemvrie începe să şi ningă. maiorescu, d. ii, 97. || 2°. (Industr.) Aur aliat cu argint. | II. Subst. Eră aliat (tovarăş împotriva vrăjmaşilor lor) cu dînsul şi prieten credincios, gorjan, h. i, 111. Un june..., fiu a unui vechiu amic şi aliat a lui Radu, veni la Cotnar. c. negruzzi, i, 107, [Pe la începutul s. XIX găsim şi forma f aliănt: Nu putu ajută pe sdţii şi alianţii săi. şincai, hr. ii, 26/32. R. se uneaşte cu aliant.ul său. beldiman, n. p. i, 65.] ALifii s. a. (Jur.) „Alibi“. — Faptul , de a se fi găsit aiurea, nu la locul crimei sau delictului, în timpul când s’a săvârşit. Acuzatul a putut stabili un alibi. [Şi: alibiu, cu plur., rar: -Muri.] — N. din fran. (=lat. alibi, „în altă parte, aiurea".) alibiu s. a. v. alibi; arbiu. alic s. a. „1°. Menu morceau de briques,qu’on joint au mortier. 29. Menu plomb de chasse, gre-naille, dragee, cendree— 1°. (Zid.) Alice — bucăţi mici de ţiglă, care se întrebuinţează la zidit. TDRG. 479 (după „Gazeta Săteanului"). || 2°. (Vânăt.) Grăunţe mărunte de plumb cu care se încarcă puşca pentru vânarea animalelor mici. Sânt alice mici, franţuzeşte „cendrie“ şi alice mari, franţuzeşte „che-vrotines“. LM. Vine un moment al anului, când decodată vânătoarea se închide. Atunci... nu mai auzi... pocnetul ierbei de puşcă şi şuerătura alicelor. odobescu, iii, 37/a2. Toate păsările îi treceau pe la nas. în zadar el le alungă cu haUciurile prin văzduh, alecsandri, ap. HEM. 865. Am o coală de hârtie, Subt coală multe haliciuri, Subt haliciuri pârhaiţă? [= „Păpuşoiul"), gorovei, C. 277. [Cuvântul fiind întrebuinţat mai ales la plural, s’a format în mod analog, din.ţlurahil haliciuri, singularul: haliciu s. a., iar din plur. alice, sing. alică a. f. | Formele cu h se găsesc mai ales în Mold-]. Din n.-grec. „caillou,,. petite pierre". • ALicĂ s. f. v. .alic. ALICi - 115 — ALIMĂNÎ alici vb. IV a refl. „1Paraître, apparaîfoeva-guement, luire au loin. 2°. S’eclaireir, se remettre au beau (en parlant du temps). 3°. Se remettre (en parlant d’un malade etc.)“. —1°. A se alici = a se cunoaşte un lucru mai distinct dintre altele, d..ex. „Se aliceşie bine“. rădulescu-codin. Nu văd nimic decât, uite, în partea asta... mi se aliceşte albind cevă, dară nu ştiu ce este, că nu mi s’alege, fiind prea departe. ispirescu, l. 336. || 2°. A se alici = a se îndreptă vremea. || 3°. Fig. [a se îndreptă] pământul, omul după boală, rădulescu-codin. — Pentru etimologie, cfr. licări. alici vb. IVa trans. (Zid.) „1°. Ajouter des cail-loux ă un cripi pour le rendre plus ferme, renforcer le mortier en y melant des petits morceaux de'pier-res. 2°. Atteindre legbrement, efflewrer (le gibier) d’un gradn de cendrie11.—1°. (Zid.) A alici tencuiala = a o întări prin faptul că se amestecă în ea mici bucăţi de ţiglă. TDRG. 479 (după „Apărarea sănătăţii11). ,j| 2°. (Vânăt.) „A atinge abia cu o alică (o pasăre)’1*. Ani tras cam de departe în prepeliţă; s.e vede că de-abiă am alicit-o, că n’a picat. (Com. Rădulescu). — Derivat din alic (1°). aliciri: s. f. (Zid.) „Action d’ajouter des cailloux ă un crepi“. — Infinitivul lui alic?2, devenit abstract verbal. Unii.'., mai aruncă în acel strat de pământ bucăţi de cărămida şi de piatră şi preste acestea dau un al doilea strat de pământ. Această operaţiune..., [pe care] ţăranii [o] numesc „alicire“, leagă pământul aruncat pe păreţi şi asigură soliditatea păreţil'or. mano'lescu, i. 22. alicneâlă s. f. v. lilmealâ. alicotă adj. fem. (Mat.) „Aliquote“. — Care se cuprinde, într’o mărime, de un număr exact de ori, fără rest. Părţile alicote ale lui 8. sânt: 1, 2, 4. \ Suma aliquotă pentru fiecare din cele 5 imposite directe. I. ionescu, d. 124. [Şi: alicuâtă, alicvdtă.] — N. din fran. ,(=lat. aliquot, „câţiva, un număr oarecare11.) alicuotă adj. fem. (Mat.) v. alicotă. alidâdă s. f. (Top.) „Alidade“. — Instrument care serveşte la ridicarea planurilor şi care constă dintr’o riglă, având la cele două capete câte o placă perpendiculară pe dînsa, una prevăzută cu o crăpătură verticală iar ceailaltă cu o găurice prin care se vizează obiectele a căror direcţie trebue determinată. Mişcarea unei liniuţe metalice, care poartă numele de alidadă.... culian, c. 12. — N. din fran. (= lat.-med. alidada, din arab. al-idâd.) aliena vb.IVa. „(S)’aliener“.— (Jur.) 1°. A trece altuia dreptul de proprietate asupra unei posesiuni (prin vindere, cesiune etc.). „A înstreinâ, a da altuia11. || 2°. Fig. (Refl.) A se înstreinâ par’că de sine însu-şi, a-şi pierde minţile, „a se sminti11. — N. din fran. (=lat. alienare.) • alienăbil, - adj. (Jur.) „Aliehable“. — Care se poate înstreinâ (prin vânzare, dăruire etc.). [Contrariul: nealienabil, inalienabil. Românismul din Bucovina a ajuns la, conştiinţa drepturilor sale nealienăbile. sbiera, f. s. 339.] — N. din fran. f alienări: s. f: „Alienation“. —Infinitivul lui alienâ, devenit abstract verbal. „înstreinare11. -1°. (jur.) „înstreinare11 (a unei proprietăţi, a unui bun). |j 2°. (Pat.) Alienare mentală = înstreinare de sine însu-şi, formă a nebuniei, manifestată prin zăpăcirea minţii, „smintire11.. alienat, -Ă adj., su&şt. „Aliene'-1'. —Participiul lui alienâ, devenit adjectiv şi, substantivat une-ori. 1°. (Jur.) „înstreinat, vândut altuia11. Vânzări silnice ale proprietăţilor, alienate cu jumătate... din preţul lor normal. I. ionescu, p. 135. || 2°. (Pat.)- „Smintit11. [Eminescu] moare... într’un institut de alienaţi, maiorescu, cr. ii, 294. . iSSiî&S/..,.'} = — N. din fran. alienation (lat. alienătio, -01161»), alienist, -Ă adj., subst. (Med.) „ Ali4riiste“.—Care se ocupă cu boalele mentale. Un medic alienist. — N. din fran. alifie s. f. „ Onguent.,pommdde, cosmetique“Unsoare întrebuinţată ca leac, sau ca pomadă, cosmetic. Şi-i spălă ranelfe] lui şi-ipus[e] unsoare alifie, şi-l purtă pe mănule lui. cozma (a. 1692), ap. GCR. i, 304. UngMle peştelui luând, în laptele aspidei le fierbe,.., carele în chipul alefiiului făcându-se,.., pre la rane te unge. canţemir, ist. 254. Piatră bună pentru făcut alifie de obras..., şi alte otrăvuri, creangă, p. 112. A-rată-le să mai lase focului frunzişoara şi alihita de pe faţă. jipescu, o. 132. De păduchi e bine să spălăm vita cu samă de duhan, ori cu alifii de la şpiţerie. şez. iv, 124/15. [Şi: alefie LB., f şi: alefiu s. m.] — Din n.-grec. âXoi o după labială şi: Alimonit = afurisit; d. ex. E alimonit din naştere, rădulescu-codin.] aimbjit s. a. „Aliment". — 1°. Substanţă care serveşte la hrănire, „hrană11 (în sens propriu şi figurat). || 2°. (Jur.) La plural. „Mijloace de traiu“. Copiii sânt datori a da alimente tatălui şi mumei lor şi celorlalţi ascendenţi care se vor află în lipsă. HAMANGIU, C. C. 54. — N. din fran. (lat. alimentum.) alimenta vb. Ia. „(S’)alimenter“. — Trans. şi refl. 1°. „A (se) hrăni, a (-şi) da hrană11 (în sens propriu şi figurat). 2°. || (Jur.) „A da mijloace de traiu11. Căsătoriţii contractează îndatorirea... de a alimentă, a întreţine şi a-şi educă copiii, hamangiu, C. C. 54. — N. din fran. alimentău, -Ă adj. „Alimentaire". — „1°. Privitor la alimentare, la hrană11. I-a prescris un regim alimentar vegetal. || 2°. (Jur.) „Oare face cuîvâ cu putinţă procurarea mijloacelor de traiu11. Bărbatul a fost osândit să dea fostei sale soţii o pensiune alimentară. [Şi: alimentăriu,-ie.] — N. din fran. (lat. alimentax’ius, -a, -um.) alimentare s. f. „Alimentation". — Infinitivul lui alimenta (1° şi 2°), devenit abstract verbal. îîSEIiSÎA'..,. }—«—*»■ — N. din fran. alimentation. ALiaiojuu s. f. plwr. twnt. „Bagatelles". — „Fleacuri11. în judeţul Dâmboviţa. Alimojdii = vorbe sau lucruri de nimic, fără folos. rev. cbit. iv, 85. — Etimologica necunoscută. Poate să steâ, în legătură cu sârb. almostvo, „pomană11, însemnând mai întâiu „ceea ce se dă de pomană, ne mai fiind de nici un folos11. alimonit, -Ă adj. v. alimănit. Aiuion s. m. (Bot.) = Lemnnl-Domnulni. — Din n.-grec. Xijiovt. AUMom s. m. plur. tant. „Nom d’une fSte po-pulaire : jour des brandons— Alimori este o sărbătoare foarte lăţită la Românii... [din] Transilvania şi Banat. rev. crit. Descrierea ei se găseste la HEM. 874—877. — Numele acestei serbări se dă după exclamarea „alimori!11 (corupt pe alocuri în „hai la moară!11), cu care se întovărăşeşte întoarcerea cercului de foc şi care este bulgărescul ale more! Cfr. Philippide, Zeitschrift, xxxi, 280 sqq. ALimpii, -A adj. „Affami, mourant de faim“.— în Bihor. Alimpit = hămisit, mort de foame. rev. crit. iv, 336.. — Pentru etimologie, v. limpi. A-iiiif adv. „Doucement“. — „Lin, domol, încetişor11. 0 veselă suflare primăvăroasă ne mângâie alin. odobescu, ii, 519. Suflarea unui geniu printre crengi alin adie. alecsandri, iii, 56. — Format din a (3°) şi liu. alina vb. I. „I. 1°.—3°. (Se) calmer, (s’J apaiser, (s’)adoucir, (se) lenifier, (se) temperer, alldger, sou-lager. 11. 1°. Caresser, flatter (de la main), consoler. 2°. (Refl.) S’endormir“. I. Sensul fundamental al lui alină, este „a aduce cevă la o stare lină11; se apropie deci de noţiunile exprimate prin „a linişti, a îmblânzi, a domoli, a potoli, a stâmpărâ11. 1°. Când obiectul alinării e o putere naturală în activitate sau manifestarea unei asemenea puteri, precum: vifor, vânt, furtună, (valuri), frig, foc etc., atunci a alinâ = „a micşoră, a încetinâ, a potoli mişcarea pornită11. Funcţiunea cea mai firească e în acest caz cea reflexivă. Vânturile se alinără. varlaam, C. 310/2. Tot văzduhul se alinează. i. văcă-rescu, p. 338/31. | P. ext. La un semn s’alină jocul. coşbuc, b. 45. S’au alinat lucrurile şi s’au făcut pacea. uricariul, i, 353/27. || Transitivă e acţiunea, când agentul e socotit o putere supraomenească: [Roagă pe Domnul] să înceteze furtuna şi să alineze valurile, antim, p. 58; — sau când e o întrebuinţare figurată, precum : Aveă într’ascuns poruncă, ca cu banii [ce-i dase] să alineze viforul care se pornise asupra lui Brâncovanu. şincai, hr. 208/13. Larma a tot învierşunatului norod o au alinat, ţichindeal, F. V. || în vechime se găsesc şi câteva exemple de funcţiune intransitivă. f. Pământul s’au temut şi au alinat, psaltire (a. 1806), ap. TDRG. 2°. Când obiectul alinării e un sentiment neplăcut în sine sau supărător prin intensitatea cu care se manifestă, a alină = „a îmblânzi, a uşurâ, a micşora, puterea acelei simţiri11. Trans. şi refl. Alinează patimele sufletului', mineiul (1776), 133 2/2- Ceriul... cugetul ţi-a alinat, beldiman, o. 16. Mult e mult, de când te-aştept, Să-mi alin dorul din piept, alecsandri, p. II, 91. Durerea mea cea dulce, cu durerea ta alin’o. eminescu, p. 235. Că cu tine mă mai ieu, De-mi alin necazul greu. alecsandri, p. p. 360 b/8. Cu cuvinte liniştitoare alină frica surorilor ei. ispirescu, L. 239. [Fă-ţi] Din ochi negri păhărele, Ca să bei, maică, din ele, Şi să-ţi mai alini din jele. iarnik-bârseanu, d. 324. | Puţintel foamea şi-alină, barac, a. 73. Unde vede apa lină,... Merge şi setea şi-alină. reteganul, TR. 14. || [într’un descântec :] Cum s’o alinat oaia de zbierat Şi ciobanul de şuierat, Aşă să înceteze Şi să se alineze Toate obrintiturile. şez. iii, 140. || în loc de îmi alin cevă se poate spune şi mă alin de cevă: Ide tocmai unde joc, Casă mă alin de foc. alecsandri, p. p. 355/„. Că şi eu o să mă ’nsor, Să mă mai alin de dor. teodorescu, p. P. 270. Prin astfel de construcţii s’a ajuns la sensul următor: 3°. Când obiectul alinării e un om care se află într’o surexcitare sufletească, sensul e „a-1 aduce la o relativă linişte sufletească11. Trans. şi refl. Iară norodul ce strigă, dacă i-au spus că au fugit, s’au mai alinat puţintel, e. kogâlniceanu, let. iii, 246/,. în zadar mai sîleam a o alină [pe maică-ta], a-i ascunde moartea bărbatului ei. beldiman, n. p. i, 17. în sfârşit, vrând să-l aline, îi arătară două statuete de bronz. c. negruzzi, i, 203. II. Când este vorba de fiinţe, în special despre oameni, se găsesc şi unele sensuri derivate. 1°. Trans. „A mângâia11. [Cântec de leagăn pentru un copil, a cărui mamă a murit:] Ţâţă rea şi acră Amu te apleacă, Şi mână streină Amu te alină. MARIAN, NA. 320. 2°. Befl. „A se linişti prin ducerea la culcare11. Iar fata, târziu, când se alinase toţi curtenii... mera, ap. DDRF. Maică-sa.., îl blestemă Şi-i ziceă, când se culcă: „Culcă-te, alină-te, Şccrpele sugă-mi-te!“ ALECSANDRI, P. P. 12/,. [în vechime mai ales: alinte, azi aproape numai: ALINARE — 117 — ALINTA alin. || în înţelesul II, 2° se găseşte şi un exemplu de alini vb. lVa: Au băut... până... târziu noaptea şi după aceea s’au pus la hodină. Dimineaţa se scoală... După prânz n’au vrut boierul să se mai alinească la cumnatu-său, că twre-i eră... dor de soţia sa. De aceea... au purces... sbiera, p. 55/*.] — Din lat#allenare: ital., sard. alienare. alinare s. f. „Apaisement, calme, adoucissement, allegement, soulagement, consolation; relâche, râpos11. — Infinitivul lui alină, devenit abstract verbal. Păcătosul alinare conştiinţei lui găseşte. C. ne-GRUzzi, II, 16/16. Aduc alinare jalnicului tău suspin. alecsandri, II, 72. Simţeam că eln’află-alinare, Că singur aşă, i-e urît. coşbuc, f. 82. | în legătură cu „stare11. „Linişte, repaos11. Să n’ai stare, nici alinare, Cum, n’are apa, apa pe mare. pop. (Com. Lacea). Când se strâng multe [cioare] la un loc, şi nu-şi află stare şi alinare, ci neîncetat zboară, prevestesc iarna, marian, o. ii, 30. alinat s. a. — alinare. Participiul lui alină, devenit abstract verbal. Se pricepe la alinat copiii. alinat, -Ă adj., adv. „Calme, apaise. Douce-ntent“.—Participiul lui alină, devenit adjectiv. „Domolit, potolit, liniştit11. Cu minte alinată să te rogi. VARLAAM, C. 165. || întrebuinţat ca adverb. „Lin11. Suflă vântul alinat, iarnik-bârseanu, d. 26. amnătok, -oare adj. „Calmant, Unitif, si-datif, anodin, consolant, adoucissant,altegeant“. Adjectivul verbal al lui alină, (derivat prin suf. -ător). Mijloacele cele alinătoare şi ocrotitoare ăe primejdia pojarului... piscupescu, o. 256. Mângâiere ăulce alinătoare. alecsandri, p. iii, 152. Ai dormit un somn alinător. i. negruzzi, v, 197. [f şi dial. şi: alinătdriu.] alinătoră s. f. — alinare. [Plur. -turi.] — Derivat din alină, prin suf. abstr. -ătură. alinc, -Ă adj. f „ Vif, fin, ruse“. — „Vioiu, viclean11. Şi şarpele eră mai aline de toate jigăniile pământului. palia (a. 1582), ap. OCR. 50 (: „le serpent etait le plus fin de tous Ies animaux des champs11.). — Din ung. elenk, „vioiu11. ALINI>EREA adv. v. alt (I, 1°). alineat s. a. „Alinea,11. — 1°. Rând nou, linie de cuvinte al cărei cuvânt d’intâiu e mai înnăuntru; începere de alt rând (de-a-capul), la scris sau la tipar. în acest dicţionar, etimologia cuvintelor începe cu un alineat deosebit. | 2°. P. ext. Partea (perioada, fraza, propoziţia) care începe cu un asemenea rând, până la o alta care începe tot astfel. Pasaj (în articole de legi, etc.) cuprins între două şiruri nouă. Această moţiune, în drumul de la senat până la cameră, şi-a pierdut un alineat, maiorescu, d. ii, 181. [în Transilv., în sensul 2° şi: alinea s. f. Acest lucru se spune apriat în § 3, alinea 2. | Pronunţ.: a-li-ne-at.] — N. din fran. După analogia unor cuvinte ca postulat, concordat etc. care în franţuzeşte au un -t final care nu se pronunţă, dar care e etimologic (= lat. postulatum, concordatum), s’a adăogat, în mod greşit, şi lui alinia (= lat. a linea, „de la linie11) un -t. (Unii pronunţă: aliniat s. a., printr’o apropiere greşită de part. verbului „alinia11.) alinoărî vb. IVa. v. lingări. alini vb. IVa. v. alină. alinia vb. Ia. „(&’)aligner“. — Trans. şi refl. „A (se) pune, a (se) aşeză în linie dreaptă, la linie11. Mai ales (Armată şi Edilitate) : Compania s’a ali- niat. | Trebue să aliniem casele, în stradele prind? pale. | A aliniă o stradă : a pune în linie dreaptă casele de pe amândouă părţile ei. — N. după fran. aliniament s. a. (Top., Cosm.) „Alignement11.— Pentru recunoaşterea constelaţiunilor pe bolta cerească, se întrebuinţează aşă numita 'metodă a aliniamentelor, care consistă în a trece de la posiţiunea unei constelaţiuni la aceea, a celorlalte, prin simple prelungiri de linii, culian, C. 44. — N. după fran. aliniâre s. .f. „Alignement“. — Infinitivul lui aliniă, devenit abstract verbal. [Şi: aliniere.] aliniat, -Ă adj. „Align6“.—Participiul lui aliniă, devenit adjectiv. alint s. a. „ Caresses. Balancement“. — Numai la Coşbuc. „Desmierdări11. în ceasuri dragi de dulce-alint, Săruţi pe Tofale, femeea necastă. coşbuc, b. 71. || „Legănare a trupului11. Drag alint De trupuri prinse’n mărgărint. idem, b. 19. [Plur. -Unturi.] — Substantiv postverbal din alintă. alintă vb. I. „I. Apaiser, (se) calmer. II. 1°. Car resser, dorloter, mignarăer; gâter (qqn). 2°. (Refl.) Se dorloter, se mignarăer, faire l’enfant gâte, faire des grâces, faire des faţons; se balancer, se ăanăi-ner, se bercer“. Cuvântul se aude aproape numai în Moldova. I. f Numai la Dosofteiu. Trans. şi refl. „A (se) alină (I, 1°)“. Acesta, cu însemnătura sfintei cruci, marea au alintdtu. dosofteiu, v. S. 3/S2. Vânturilor deîse de’ncetară Şi undelor ăe se alintără. idem, PS. 376 ( : „il arrete la tourmente, la changeănt en calme, et Ies ondes sont calmes11.). II. „1°. Trans. A răsfăţa11. în sens bun „a des-mierdâ, a guguli, a mângâia11. Zina se apropie de dînsul, îl sărută [şi] îl alintă cu iubire, nesfârşită. pompiliu, ap. TDRG. || în sens rău „a râzgâiă11 (contrariul lui „a creşte bine11). Noi [femeile] ne creştem fetele, ei [bărbaţii] le alintă şi apoi tot ei se plâng. ap. TDRG. || Fig. Zădărnicia, alintând a noastră minte, naşte fapte, konaki, p. 286. îl sărută, alifia tându-şi vorbele şi netesindu-ipărul, vlahuţă, n. 49. 2°. Refl. „A se răsfăţă11. în sens bun. Braţele ei m’au legănat, când îi sugeam ţâţa cea ăulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochii ei cu ărag. creangă, a. 35. || în sens rău. „A se purtă ca un copil răzgâiat11. Când rea şi nesuferită, când sentimentală şi cochetă, s’aprinăe şi se alintă ca o copilă bruănică. c. negruzzi, ap. HEM. 885. „A face pe mofturosul, a face nazuri11. începii să facă mofturi, sa s’alinte. contemporanul, ii, 359. A se alintă = a se fasoli, alecsandri, t. 1753. || „A se mişcă ca un copil răsfăţat, a se legănă11. Luntrea s’ alintă, st am ATI, ap. HEM. 885. Calul tău ca lebăda pe apă se alintă graţios, alecsandri, p. iii, 81. Pentru-că eră „fata mamei“, se alintă ca cioara’n laţ. creangă, p. 283. || Fig. Moş Toadăr tot mergeă, alintându-se mereu cu gândul... contemporanul, v, 390. [Alint, rar: alintăz. budai-deleanu, ap. HEM. 886.] — Din *allentare: ital., sard. allentare, sicilian allintari, abruzzez allendd. Lat. lentus însemnă „moale, flexibil* (cfr. „om moale11 = „om încet11: fran. „lent11), de unde, în sens figurat, „îndărătnic11 (= „încet în luarea unei hotărîri11), iar derivatul lui, lentare, însemnă „a face flexibil11 şi, figurat, „a îmblânzi, a alină11. Cu acest sens din urmă se potriveşte înţelesul 1 al cuvântului românesc (cfr. germ. „lindern11 de la lină, care e înrudit cu lentus). Pentru explicarea sensului II, am putea plecă de la accepţiunea „îndărătnic11; mai probabil însă ideea „a răsfăţă11 s’a desvoltat din ideea „moale11. Ca şi „a-şi cocoloşi ALINTARE — 118 - ALIŞVER1Ş ■copiii", tot astfel „a-i alintă" Însemnă deci „a-i păzi prea mult", „a-i face să fie moi, molatici". lUM'iitn s. f. „1°. Action de calmer, d’apaiser, apaisement. 2°. Caresse, mignardise, coquetterie11. — Infinitivul lui alintă, devenit abstract verbal. 1°. „Alinare". Valurile nalte n’au alintare. DOSOFTEIU, PS. 140. || 2°. „Desmierdare, răsfăţare, râzgâiare". alimtât s. a. = alintare. Participiul lui alintă, devenit abstract verbal. alintat,-A adj. „Dorloie, mignote, gâte.“ — Participiul lui alintă, devenit adjectiv. „Răsfăţat". Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău şi alintat, eminescu, p. 12. Umblă. par’că amintindu-şi vreun cântec, alintată, Par’că i-ar fi tot a lene. idem, P. 304. O fată alintată şi leneşă, creangă, p. 292. amjvtAxok, .oare adj., subst.. „ Qui dorlote, qui mignarde,, qui gâte. Caressant“. — Adjectivul .verbal al lui alintă (derivat prin suf. -ător), substantivat une-ori. Vezi alintătoriul cel mare a omului, sic mândria, cum.întinde ajutoare, konaki, p. 288. [f şi dial. şi: alintat or iu.] vi.im'AtI’RĂ s. f. „Mignardise. Coquetterie1'.— „Răsfăţare, răsfăţătură, râzgâietură; cochetărie". ClHAC.’[Plur. -turi.] — Derivat din alintă, prin suf. abstr. -ătură. alion ş. m. (Ornit.) „Proyer: Emberiza milia-ria“. —După HEM. 888: „Presură-sură", numită şi „presură-mare". Alionul este o. pasăre de mărimea unei pitulici, cu coada scurtă şi ciocul scurt cam gros, pe cap şi corp cu vergi mărunte albe, puţin cenuşii, negre, galbene şi puţin cănăbii... Face cuibul jos prin 'crâng,, ouăle sânt albe, picate cu negru. (Vânju-Mare, în Mehedinţi), ap. HEM. 888. — După Hasdeu, Etym. m,agn., alion e numele personal Alion (=Leon), care se dă (în Vânju-Mare, în Mehedinţi) şl la câni. . ai.iok s. m. (Bot.) „1°. Esule: Euphorbia Esula. 2°. Beveil-matin: Euphorbia helioscopia. 3°. Bliu-barbe-des-paysans: Euphorbia Cyparissias. 4°. Eu-phorbe des niarais: Euphorbia palustris.“ Subt numirea alior, aleur (Munt.), aleor (Mold.), aior, arior, ariorrde-baltă poporul român înţelege diferite specii de plante din familia Euphorbiaceelor. Cea d’in-tâiu (florile galbene; creşte prin fâneţe umede, în Iunie—August) se mai numeşte şi:Buruiană-de-negei, Buruiană-măgărească, Laptele cânelui; cea de a doua (florile galbene; creşte prin locuri cultivate, printre sămănăturişi prin marginea câmpurilor, în Maiu-August) şi: Buruiană^de-friguri, Buruiană-de-negei, Buruiană-măgărească, Laptele - cucului (Munt.), Laptele-cânelui, Laptele-lupului (Transilv.); cea de a treia (florile gălbui; creşte pe coline aride, câmpuri nisipoase, pe lângă drumuri, în Aprilie-lunie) şi: Laptele-cânelui, Laptele-cucului (Munt.); cea de a patra are florile galbene sau brune şi creşte prin locurile mlăştinoase, pe malurile apelor, în Maiu-lunie. panţu, pl. (leon, med. 45; marian,. CH. 8). Frunză verde (foiliţă, frunzuliţă, frunzideană, ş-apoi frunză) de-alior! şez. iii, 62/isi 153/2; iv, 218/18; v, 94b/ls; i, 50b. sevastos, c. 89/8, 119/6,. 172/,,. Alior depero-sor! DOINE, 234/,. Şi ţi-oiu face de mâncat Aleor şi grâu spălat, şez. iii, 157 b/t. Foaie verde de-aleor, O plecat neică Ion, Să puie calu’n pripon. Priponu-i de aleor, Aleoru s’o uscat, Ion calu l’o scăpat, jahresber. ix, 205. (Ţigăneştii-vechi, în Tecuciu). Pe alocuri, vre-o. tufă de alior, retezată [de coasă] din..faţa pământului, plângea stropi de lapte, sandu, sAm. iv, 951. 0 plantă veninoasă, naltă de 2—4 decimetri şi cu floarea ca o umbrelă, se chiamă „aleur“ şi se zice şi „laptele-cuculuifiind-că, rupând o foaie, dă un suc alb. (Mărăcineni, în Buzău; Co şăreni, în Ialomiţa), ap. HEM. 892. — Etimologia necunoscută. Forma aior pare a nu stă în nici o legătură cu aiu, căci între euphor-biacee (aior) şi liliacee (aiu) nu există asemănări. Tot astfel lipsesc asemănările şi cu ranunculaceele, aşâ încât rămâne îndoioasă şi apropierea făcută de HEM. 892, care derivă pe aleur (de unde apoi aleor, alior şi arior) din helleborus. Ai.ll'i vb. IV"-. „1°. Accoler; joindre, annexer, attacher. 2°. (Refl.) Se serrer, se colier, se blottir (contre)... S’insinuer (aupres de qqn.). S’attacher, a-dherer (ă)“.—„A (se) lipi (în sens figurat) de (la) ceva sau cineva". 1». Trans. „A incorpora11. într’o adunare tainică au hotărît să alipească Macedonia la Bulgaria. | „A ataşă". Această dragoste l-a alipit de geniul neamului românesc, căruia Ioan Brătianu i-a închinat întreaga muncă a vieţii sale. STURDZA, e. 8. Pe lângă regimentul de infanterie fu alipită o baterie. || 2°. Befl. Se alipi de bătrâna, o cuprinse pe după gât... şi... privi. DELAVRANCEA, S. 16. | „A se dă, a trăi pe lângă cinevă". Un... băetan îşi făcu planul ca să amăgească baba şi să-i ia lucruşoarele... Se alipi pe lângă dînsa, căci şi mătuşii îi erau cam dragi băietanii. şez. I, 52/31. | „A aderă". Tinerii .Românilor, cetind cărţile Latinilor, să se alipească cu inima cătră dogmele Latinilor, maior, ist. 252. — Compus din prefixul a- şi din lipi. alipicios, -oAsA adj., adv. „Collant. D’une maniere collante“. — Adj. şi Adv. „Lipindu-se de trup". Ilaîna ei şi scurteica de pe trup erau croite cu îngrijire şi alipicios. ap. TDRG. — Derivat din alipi, prin suf. -icios. alipire s. f. „Action d’accoller, de joindre, annexer, attacher. Atachement, annexion. Adhdrence, rattachement“. — Infinitivul lui alipi, devenit abstract verbal. alipit s. a. = alipire. Participiul lui alipi, devenit abstract verbal. alipit, -A adj. „Accolle; joint, annexe, attache. Serre, blotti (contre); . adherent, rattache (â)“.—Par-s ticipiul lui alipi, devenit adjectiv. alipui vb. IV. „Banger, disposer, placer“. — în Bihor. „A aşeză". Sfântul Ilie [toate pe câte le furase luda] ...Mândruţ mi le suie... Sus la faţa cerului Şi bine le-alipuie... Care pe unde-o fost: Soarele cu razele... Şi luna cu lumina, alexici, l. p. i, 152/,,. — Din ung. alapitni, „a întemeia, a aşeză". alişpan s. m. „Sous-prefet“.—în Transilv. Corespunde unui „subprefect11 în România. Se mai numeşte şi: „viţişpan", „sub.-comite, vice-comite (suprem)11. — Din ung. ălispăn, idem. alişveriş s. a. „Commerce, affaires, achat, vente en detail“. Mai de mult aveă sensul general de „comerţ, negoţ"; azi se întrebuinţează mai mult cu înţelesul de „afaceri (negustoreşti), negoţ mic (cumpărare sau vânzare), târgueală". Starea de acumpuind înaintea noastră şi alişverişulu, ţării,... am socotit că poate ţara să dea, fără de prea simţitoare greutate 1,600,000 lei. (a. 1802) uricariul, i, 11/21. Eră şi m,oneda de aur şi de argint cu totul poprită şi rădicată dintre norod, având şi întrebuinţând spre cdişverişul cel din toate zilele moneda de fier. piscupescu, o. 30. Lucrurile acealea... nu sânt iertate a întră în alij-verişul oamenilor, pravila <(1814), 34. Băcalii şi alţii, pentru trebuinţa vânzării murfei lor, să fie volnici a ţineă şi a aveă cantariu... şi cu acel cantariu să-şi facă alişverişul lor. (a. 1799) URICARIUL, 1,88/Js. | ALIÎERARE — 119 — ALMICANTARAT [Boerii] se ajungeau... cu dregătorii şi, pentru ca să izbutească „alejverişul“, dădeau bucuros „mâz-dă“, adecă mită. iorga, C. i. ii, 202. Ei lasă-mă'n pace omule!... înţelege odată, că n’am venit [în salonul vostru de frizerie] pentru alişveriş... Am o trebuinţă cu d-l Nae Girimeâ. caragiale, t. ii, 78. Ia spune-mi, cum, merg alişverişurile? filimon, c. ii, 612. Nu-i alişveriş nici de o leţcae, în piaţă. alecsandri, t. 143. | A face cuivă alişveriş'= „a cumpără, a târgui de la el“. Vreţi să-mi faceţi cevă alişveriş? idem, t. 26. [f şl: dlijveriş, alejveriş, aleşveriş uricariul, iv, 7/23, prin âsimilaţie: ariş-veriş. Com. I. A. Răduleşcu. | Plur. -rişuri.] — Din turc. alyă-veriă, „commerce“ (cfr. dara-vere). AliTEEÂBE s.f. (Poet.) „Alliteration“Armonia rezultată din repetarea aceluiaşi sunet sau a unei combinaţiuni de sunete în două sau mai multe cuvinte care se urmează în aceeaşi frază. Aliterarea eră temelia versificaţiunii la popoarele germanice. — N. format din aliteraţiune, după analogia unor cuvinte ca: declinare = declinaţiune, versificare = versificaţiune etc. ALITERAŢIE s. f.' (Poet,). ) aliteraţiune s. f. (Poet). } ~ aliterare. — N. din fran. alliteration, (din lat. ad -f literam). ALIvâncă ş. f. (Oul.) „Sorte de găteau ăe farine de ma!is au fromage“. — întrebuinţat aproape numai la plur., în Mold. şi în Bucov. Alivenci=turte ăe făină ăe păpuşoiu, cernută prin sita cea deasă, frământate cu chişleac în loc ăe apă şi cu brânză. Ca să fie mai moi se pun şi cartoafe fierte. Se coc în cuptor pe frunze de curechiu şi se ung cu unt ori cu smântână, creangă, gl. Să-i porunceşti să-mi facă un borş cu perişoare şi alivence. alecsandri, t. 187 (în glosar explicat prin: „plăcintă mică de ţară“). Caimac, gugoaşe, alivenci... se îngropau în stomahul lui. C. negruzzi, i, 286. Face sarmale, face plachie, face alivenci... şi feliu de feliu ăe bucate, creangă, p. 28. [Plur. alivenci, mai rar alivence.Dm cel d’intâiu s’a format pe alocuri un sing. nom.: aliv4nciu, cu plur. alivenciuri. ap. HEM. 894.] — Etimologia necunoscută. Pare a derivă dintr’un cuvânt s\a,v *livanka (cfr. ceh. lirvanec, „petit gâteau moule“, în limba litvană paUtinnis, ,,omelette“), derivat din li ti, lijati (polivati), „a turnă11. alivăni vb. IVa. refl. „Rouler, culbuter. Se perdre dans le monde, errer“. — „1°. A se rostogoli, a se răsturnă11. Guia, punând piciorul pe răscruci, îşi făcu vânt şi se alivăni în gura căruţului. T. cercel,. Săm. ii, 503. || 2°. Fig. A se alivăni = a se ăuce în lume fără a i se da de rost. Ex. .„Nu ştim pe unde s’o fi alivănit“. rădulescu-codin. — Etimologia necunoscută. Este posibil, ca şi acest cuvânt să steâ în legătură etimologică cu slav. liti, (po-livali, „a turnă", cu aceeaşi trecere de sens ca şl în rom. „a răsturnă11. (Cfr. russ. livnyl, „prăpăstios11.) alivănt s. m. (Bot.) = levănţică. Se aude în Moldova (Vasluiu, comuna Munteni’i-de-jos). HEM. 898. — Corupt din fran. lavande. ali văntainterj., adv.„Âlarenverse: Culbute“.— Exclamaţie glumeaţă, rostită mai ales de orăşeni, când cade cineva. Se întrebuinţează şi ca adverb, în legătură cu verbele „a da11, „acădeâ.11, „a trânti11,„aveni11. Florica (împieăecându-se în coaăa rochiei): „Na! că eră să dau alivanta peste cap. alecsandri, t. 920. Dă-te alivanta! = culcă-te! (Braşov, com. Lacea). Ion însă, împiedecat cu picioarele în mânecile contăşului, căzuse alivanta lapământ. creangă, a. iii (= căzuse cât e de lung. creangă, gl.). Când se răstoarnă o trăsură, auzi eicână: „văzut-ai cum boierul şi cocoana au venit alivanta peste cap?“, iar copiii, când se’ncurcă zmeii: „ţi l-am ăat alivanta! A venit zmeul alivanta! (Craiova), ap. HEM. 896. | Probabil printr’o apropiere etimologică de cuvântul „alivenci11 şl: alivanta—plăcinta! La vârsta noastră ...cataroile... te trântesc alivanta plăcinta’n groapă, alecsandri, t. 998. | în mod eliptic: Mâni poimâni, poate, ...alivanta’n groapă! idem; t. 338. — Etimologia necunoscută. Pare a fl rezultatul unei fuziuni, ale cărei elemente sânt: verbul a se alivăni şi ital. avanti! alivenci s. f.plur. tont. (Cor.) „Sorte deăanse po-pulaire“.—Un fel de horă cu învârtituri de perechi de jucători, în Mold., descrisă la HEM. 898—902. Ne cântă din fluier: doina, ...corăbiasca, ...alivmcile, ţiitura... creangă, a. 82. | Printr’o apropiere (sau înrudire?) etimologică cu „alivancă11, se zice şi: alivenci-plă-cinte, sau: alivenci-plăcinte moi. pamfile, j. ii. — Etimologia necunoscută. alivenciu s. m. (Cui.) v. alivancă. alivenţîcă s. f. v. levănţică. alizarinA s. f. „Alizarine".— Principiu colorant roşu extras mai nainte din rădăcina uscată a ga-ranţei, iar azi preparat prin sinteză; servă mai ales pentru văpsitul bumbacului. — N. din fran. ALIZĂT ) . ALIZEU J S' *' (Ge0Sr') „AUzi“. — Numai ca atribut al cuvântului „vânt11. în regiunea intertropicală suflă regulat, în tot cursul anului, două vânturi: unul în emisfera nordică, de la noră-est cătră sud-vest, şi altul în cea sudică, de la sud-est cătră noră-ve&t. Aceste vânturi constante se numesc „âlizatea. poni, f. 183. | Mai des: „vânturile alisee“ : Aceste vânturi, care bat de la tropice spre ecuator, se numesc alizee... Francezii le-au numit „vents aliz4s“, aăecă vânturi uniforme. MEr HEDINŢI, G. F. 43. — N. după fran. almanah s. a. „Almanach“. — Un fel de calendar, destinat unui cerc de cetitori mai culţi. Uneori lipsit de partea calendaristică, cu cuprins curat literar: Almanahul României June, alte-ori cuprinzând informaţiuni pentru o anumită clasă socială: Almanahul de Gota, sau având un conţinut umoristic: Această partea poeziilor... este plină de erori, une-ori aşă de comice, încât pot deveni un izvor bogat pentru almanacuri humoristice. maiorescu, cr. i, 35. [Şi: almanăc. | Plur. -curi.] — N. din fran. (=lat.-med. almanachus, după grec. -med. ak\i.svtxy6v.) almăr s. a. v. armar. AL si ei: s. f. „AImee“. •=- (în Orient, în deosebi In Egipt). Numele cântăreţelor mai alese, care formează o clasă proprie şi întreţin societatea cu producţiu-nile lor la ocazii solemne, în casele oamenilor bogaţi. Almeea ce în dansuri atât de ruşinoase s’arată. BO-lintineanu, ap. rudow, xvii, 381. — N. din fran. (din arab. almet, „învăţat11, fiind-că aceste femei au învăţat a cântă, a dansă şi a spune poezii.) ALMICANTAR S. m. \ , s ALMICANTARAT S. »»./'• ’> „Almicantarat“. — Orice cerc al sferii cereşti paralel cu orizontul. Un plan [orizontal], taie în general sfera cerească după un cerc mic, căruia i se dă numirea de almicantara. culian, C. 9. —*■ N- din fran. (din arab, almuqantara.) AIiMINTERI — 120 — ALOŢEL ahiîm'kki adv. v. altminteri. almojnA s. f. f „Aumone“. — „Pomană11, cuv. d. BĂTR. II, 62. — Din paleosl. almuzino, idem. ai.jis. m. „Pauvre, misereux“. — „Sărac, calic“. Âlmojneanbătrân, bătrân, Barbă albăpân’la brâu, Tri muieri am ţînut. (Glogoviţa, în Serbia = ■„Almosenefnpfănger, armer Mann“). jahresber. vii, 62, 82. — Derivat prin suf. adj. -ean, din sârb. almozno, „pomană11. alnic, -A adj. f „Insidieux,perfide“ ■ —în Transilv. „Viclean". Singurul exemplu:. Şarpele eră cel mai alnic din toate jigăniilepământului, palia (a. 1582), ap. TDRG. — Din ung. âluok, idem (modificat subt influenţa suf. -nic). alo interj. „Alles-vous-en, va-t’en; allons!“ — Numai în Transilvania. Aid =pleacă, du-te, fugi d’acl. frÂncu-candrea, m. 97. Alo, raita, la cămară, reteganul, tr. 160/2. Alo, marş! Braşov (Com. Lacea). Alo, mândră, ’n calea ta, Că te bate soacră-ta, (Bihor.) rev. CRIT. iv, 336. — Din germ. hallo! vi o interj. „Allo!“ — Exclamare, prin care chemăm pe cinevă la telefon, spre a vorbi cu el. — JV. din fran. (cuvânt anglo-american.) ai.oAt s. a. v. aluat. aloăvA s. f. (Pese.) „Filet“. — în Mehedinţi. Un fel de mreajă de prins peşti. Pescuitul Dunării se face cu diferite unelte şi anume: 1.) Cârligile, 2.) vârsile, 3.) oriile, 4.) aloavele.... Cu aloavele pescarii umblă prin apă, când Dunărea este mică, şi prind tot feliul de peşte, afară de moron şi nisetru. i. IONESCU, M. 85—86. — Din sârb. alov (lialov), idem. (Cfr. dubletul halău.) aloca vb. I. „Allouer“. — A destină o sumă oarecare pentru un scop anumit (dintr’o listă întreagă de mai multe cheltueli, mai ales la o administraţie publică). în budgetul statului pe acest an s’a alocat o sumă mai mare pentru învăţământ. — N. după fran. alocare s. f. „Allocation“. — Infinitivul lui alocă, devenit abstract verbal. alocat s. a. sing. tant. — alocare. Participiul lui aloca, devenit abstract verbal. De alocat e uşor; mai greu e de a găsi suma necesară. alocat,-A adj. „Âlloue'1. — Participiul lui aloca, devenit adjectiv. Numărul şcolarilor la şcoalele rurale este... 20 de mii; fondul alocat pentru aceste şcoale, un milion, maiorescu, d. i, 161. alocaţie s. f. \ __ . ALOCAŢIUNE S. f. } — ERi adv. v. alt. ALTIST — 126 — ALTOI .vALţIst, -Ă.adjsubst. (Muzic.) „Haute-contre".— (Cel* sau cea) care are voce de alto; — Din germ.. Altist. ■ ■ ■ • • altîtA s.f.- (îmbrac.) „1°. Epaulette des che-mises paysannes ornee des broderies ou des pail-lettes. 2°. Chemise brodee des $aysannes“. 1°. Partea mânecii de pe umerii cămăşilor feirieeşti (în unele locuri şi a celor bărbăteşti), când e brodată cu cusături (sau cu fluturi). Cfr. umăraş. întrebu-intat pe alocuri numai la plural. 0 păreche de altiţe cu sârmă. DOC. (s. XVII, Mold.), ap. HEM. 932. O cămeşă de burancic cu altiţe cusute de dînsa. c. ne-gruzzi,.i, 300. Altiţa de pe umăr e bogat cusută. ODOBESCU, I, 418. Cusătura principală a mânecilor iîei o formează altiţele. (Sălişte, în Transilv. Com. A. Banciu). Nici lelea cu bâreaţă, Nici badea cu altiţe (— bărbatul să fie bărbat şi femeea, femeie). ZANNE, p. iii, 25; totuşi: Badiu care-mi place mie, N’are casă, nici moşie... Făr’cămâşă^ cu altiţă. iarnik-bârseanu, d. 39. || 2°.P. ext. ...înseamnă şi iia sau cămaşa întreagă. LM. Pe pieptul tânăr el şi-a pus Altiţă’n loc de-aramă. coşbuc, b. 42. [Cu asimila-^iune: Altiţe — cusătură cu arniciu şi cu mătase de-a lungul mânecilor femeieşti. frânot-C andrea, m. 97. | în Banat se păstrează încă forma originală lătiţă şi derivatul lătiţariu. (Bucova, comit. Lugojului), ap. HEM. 933.] — Prin metateză, din sârb. latica, „Armzwickel". Hasdeu, Etym. magn. 933. altIţe s. f. plur. tant. (îmbrac.) v. altiţă. altitudike s. f. (Geogr.) „Altitude“. — înălţimea unui loc de-asupra nivelului mării. „înălţime1*. Altitudinea moşiei Broşteni, fiind peste 600 in., clim,a este... răcoroasă, popovici-kirileanu, b. 35. , . — N. după fran. (lat. altitndo, -inem.) altminteri adv. „1°. Autrement. 2°. En cas contraire, sinon. 3°. Du reste, d’ailleurs“. . 1°. Contrariul noţiunii „astfel*1: „altfel, în alt chip, altcum*1. Aşă gătită, îi şedea mai bine decât altminteri. ispirescu, l. 352. în mod pleonastic se. ' găseşte şi: Cu acel meşteşug poate să biruească..., iară într’alt chip amiritere nu poate nimeni să-i pobedească. neculce, let. ii, 330/,j. | Precedat de prep. „întru*1 (după analogia lui „într’alt chip1.1): Te’n- •> calţă’ntr’altmintrelea. doine, ,96/5. | Ase face altmintrelea = „a se schimba": „chcmger“. Ferirea soarelui... au ţinut ca clouă ceasuri, cât se făcuse pământul şi lumea altmintrelea, e. kogâlniceanu, let. iii, 221/)8. | Aimintrea.:. aimintrea = „într’un fel..., într’alt fel** : „d’une certaine fapon..., d’une autre fapon“. Aimintrea văd ochii omului şi aimintrea iară văd ochii lui Dumnezeu, mss. (s. XVII), ap. HEM. 588. | Aşâ şi altminteri = „aşă şi-aşâ11 : „comme ţi, comme’pa“. Tuturor le spune, că Simina-i fată Mai aşâ şi-altminteri.:. coşbuc, f. 100. 2°. „De (unde) nu, dacă nu**. Noroc că au sosit pompierii...; altmintrelea, ardeam tot. alecsandri, t. 104. Bine făcea aduna/rea, de eră aşa amabilă..., căci altmintrelea s’ar fi putut expune. odobescu, i, 476. Să-ţi faci. chica topor..., căci, altmintrelea, nu e chip s’o scoţi la capăt cu buclucaşul acesta. 3°. î,încolo, de altfel**. Prostuţ,... almintrele, seamănă oţ, fi cam de treabă tânăr, alecsandri, t. 327. | Adesea în' legătură cu prep. „de" (după analogia lui „de altfel"). De altminteri, dacă este greu a scrie o istorie contemporană fără părtinire, nu este totuşi,cu neputinţă. MAIORESCU, D. I, 2/2J. [Foarte multe variante: Silaba iniţială e: a.) alt-: ţltminte: .-Căci altUr-minte, & nu .avea trebuinţă. hasdeu, VI; ,C. .69. | altminteri -n-Să-i. aduci o credincioasă ca mine, căci alt minteri cine ştie cum are să te îmbrobodească, ispirescu, l.. 64; | .altmin- trea: Pre alocurea altmintrea. răspund în vorbă unele cuvinte. P. maior, ist. 248. | altminterea: Alt-minterea nu a/r fi cu putinţă, calendariu (1814), 102/,m. | altmintrelea: C’apoi, altminiyrelea, îl va tăia. şez. I, 8/2. || b.) al- : almintrele: Ai noroc, că m’ai găsit în chef bun; almintrele n’aş îngădui un lucru care poate da pildă rea. c. negruzzi, i, 94.. | altmintrelea: Vremea cea mai bună [pentru scuturarea seminţei] este iarna, pentru că, almintrelea, foarte anevoie se deslipeşte. economia, 71. | almintere, al-mintire: Manolachi... îi un vânător... groaznic... Almintere..., copil blând, alecsandri, t. 948, Ba nu aşă, jupâne!... Almintire...: Dă-mi pe Măndica aldămaş! Vrei? idem, t. 828. | almintrenea,în Banat. jahresber. iii, 322, alminţrine. LB. | al-minterea,'în Braşov, jahresber. viii, 81. || c.) ai-: aimintre = „aliter“, anon. car. | aimintrea: Gră-îaşte-se şi aimintrea Duminecă noao. coresi, ap, HEM. 590. | aimintrilea: Să nu crezi, că aimintrilea nu se va află. DOC. (a. 1610, Mold.), ap. HEM..589. j| d.) a- : amintcri: Iară a minteri, să rămână vânzătorul nesupărat, caragea, l. 19/17. | amintere. neculce, let. ii, 330/4, amintire : Daniile să fie slobod... a se face...; iar amintire, precum s’au obişnuit până acum. uricariul, iv, 35/10. | amintele: Amintele nu.se poate. id. XV, 313. | aminterea, a-mintirea : Iar aminterea, se va socoti de. amăgitori. id. iii, 22/jr,. Au socotii apoi. că amintirea nu puteă petrece, drăghici, r. 140. | aminterle: Aminterle nasul agiută mult de a închipui măsura feţii.critil şi andronius (a. 1794), ap. HEM. 590. | amintre: Nici eu nu zic amintre! arhiva r. i, 60. | amintrele: Că amentrele, nu-i vor puteă dobândi, cantemir, hr. 257. | amintrelea, amin tril ea: Iară amentrelea regulă de toţirpriimită iaste. idem, hr. 368. Atunce amu opri măriei e acmit, nu opreaşte, ce amin-trilea-şi tăria sa arătă mai mare. CORESI, ap. HEM. 590. | amintreale: Iară amentreale numele acesta... nici mutat, nici schimbat îaste. cantemir, hr. 304. | Accentul este în cele mai multe regiuni pe silaba -min-; în unele locuri pe a- (al-, alt-). —, Precum se vede din cuvintele corespunzătoare aromâne (al’umtrea,- al'umtrealui) şi meglenite (l'u-mintrea, l’umintrulea), forma cea mai veche este aimintre, care presupune o compoziţiune a lui alius, ■a, -um cu mentem. Acesta e, în limba română, singurul caz de formaţiuni adverbiale în -mente, atât de dese în celelalte limbi romanice (afară de vechia dalmatină). Finalul -re poate se datoreşte unei con-taminaţiuni cu sinonimul alitef y *alitre. Forma alt-mintre apare numai la sfârşitul s. XVIII, aşâ încât va fi o inovaţie a limbei române şi nu trebue pusă în legătură cu ital. atrimenti, fran. autrement, span.. otramente, etc. (Pentru, schimbul lui al- cu alt- cfr. şi: altinderi = alindereă.) Neexplicată e forma a-mintre, care apare în cele mai vechi texte, în concurenţă cu aimintre, şi e chiar mai preferită decât aceasta. . alto s. m. sing. tant. (Muzic.) „AUo“. — Acel fel de voce de femei şi copii care poate cântă părţile de jos. (La început era vocea „înaltă", care întovărăşea tenorul; de când însă s’a adăogat la acestea şi sopranul, alto nu mai e vocea „cea îna,ltă" în cvartet.) [După germ. şi: alt.) — Din ital. alto, idem (liter. „înnalt"). altoâbî s. a. (Hort.) ) u . , altoânA s. f (Bot.) } v- altom=- altoeâlă s. f. (Hort.) = altoire. [Şi: altueală. în Transilv. şi: oltoeălă, oltuedlă. în Mold.: ultueălă,. hultueălă.] . — Derivat din altoi, prin suf. abstr. -eală. Al/r oi vb. IVa. (Hort., Med.) „ Greffer, enter. Ino-culer, vacciner“. — A introduce vlăstarul unei plante / 7 ALTOIRE ' într’o altă plantă, de obiceiu de o speţă inferioară, pentru-ca aceasta să . producă floarea şi rodul celei , d’intâiu. Pădureţul, carele nu va fi ultuitu, acela nu se chiamă pom. pravila mold. 12/2 (= carele nu va fi prisădit sau altuit. pravila munt., ap. TDRG.). Nu odată se ultueşte pomul. N. costin, let. ii, 98/16. Hultueă crengi.de cdcus. drăghici, r. 151. | „A preface prin altoire11. Salcia, cât să ,căzneşti, Pom nu poţi s’o altoeşti (altueşti). zanne, .p. i, 277. [| Fig. Voi puterea să, i-o altoiţi, Cum.se altoeşte Altoiu’n grădină, marian, d. 342. „ Oare ce dihanie se vede colo?... Am s’o hultuesc cu ploaie11 (întinde puşca şi trage), alecsandri, t. 368. Mândrie, pe care... a ştiut.r. s’o âltoiească adânc, şi în jalea, şi in veselia ostaşului român, odobescu, ii, 530. || P. ext. „A posăl, a vaccină,11. [Şi: altui. In Transilv. şl: olt oi, oltui. în Mold.: uit ui, huitul.] ----Din ung; oltani, idem. altoIre s..f. (Hort., Med.) „Action de grefier; d’enter; de vacciner, d’inoculer. Greffage, greffe; ino-culation; vaccination11. — Infinitivul lui altoi, devenit abstract verbal. Vara... [este] folositoare pentru împlântarea şi oltuireapomilor. calendariu (1814), 66. | P. ext. „Posăire, vaccinare". Altoirea vărsatului de vacă, ce-i sice vacţin. piscupescu, o. 236. [Şi: altuire. în Transilv. oltoire, oltuire. în Mold.: ultuire, hultuire.] altoit s. a. (Hort., Med.) = altoire. Participiul lui altoi, devenit abstract verbal. în pomet... să se crească curburile, până ce sânt de oltuit. economia, 127. [Şi: altuit. în Transilv. şi: - oltoit, oltuit., în Mold.: ultuit, hultuit.] ' . . altoit, -Ă adj. (Hort., Med.) „ Greff4, enU; ino-cule. Vaccine11. — Participiul lui altoi, devenit adjectiv. Pomi hultuiţi... aveă. uricariul, xiv,- 229/3. Nu fără de folos se sădesc pomi oltuiţi în gutui, carii nu ţin umbră legumelor, economia, 118. i| Spec. Vişinele sânt de trei feluri: roşii, hultuite (roşii) şi sălbatece, şez. v, 69/tl..| Poet. Insula, a cărei iarbă vie cu raze-i altoită... alecsandri, p. III, 317. [Şi: altuit. în Transilv. şl: oltoit, oltuit. în Mold.: ultuit, hultuit.] altoitor,-oarh adj., subst. (Hort., Med.) „Qui greffe, quiente; qui vaccine, inocule. Greffeur; inocM-latewr ; vaccinateur".—Adjectivul verbal-al lui altoi, (derivat prin suf. -itor), întrebuinţat mai. ales ca substantiv. Altoitorul trebue să ţină seamă de vreme, când altoeşte. \ Traian, ca un nărocit hultuitoriu, ...[socoti], că la un răsad ca acesta adăpătură cu puhoiu de singe ca acela să se fie cuvenit, cantemir, hr. 14/27. [Şi: altuit&r. în Transilv. şi: oltoitor, oltuitâr. în Mold.: ultuitdr, hultuitâr. | ţ şi dial.: -toriu.] altoitîiră s. f. (Hort., Med.) „Greffage,greffe11. Din sălbatic, c’o proastă [= simplă] hultuitură, co-paciul schimbă natura, konaki, p. 283. [Şi: altu-itură. în Transilv. şi: oltoitură, oltuitură. în Mold. : ultuitură, hultuiMră. | Plur. -turi.] — Derivat din altoi, prin suf. abstr. -itwră. altoie s. a. (Hort., Med.) „Ente, greffage; vaccin11.— „Altoire*1. Şcoala face pe omul om, Ş’altoiul pomul pom. zanne, P. v, 585. | „Vaccin11. Altoiul acesta, [cu vărsat de vacă] nu are nici o omoghenie cu cel omenesc, piscupescu, o. 237. || Fig. în om, se pun altoaie, Când rele, şi când bune. I. văcă-rescu, P. 54/S0. Noi, graţie unui altoiu de cultură cirilică, să ne slavizăm? hasdeu, i. C. 275. | Se dă ea pe lângă mulţi..., da, ce face, ce drege, că n’are altoiu de vino’ncoace; e prea greoaie, delavrancea, S. 44. — Substantiv postverbal din altoi. ALUAT - altoiu s. a., s. m. „Jeune arbregreffi, ente, greffe, scion1?. — (Hort.) Planta altoită, după ce s’a prins şi a crescut. Cela ce răsădeaştepomi pre pământul altuia sau ultfiiaşte, cu acel pământ îşi pîarde şl ultuod-nele. pravila mold. 15/t. Odrasla hultuoanei, care a am hultuit, să-mi crească... cantemir, ist.,.274. Nu s’am, putut socoti câţi hultuani lipsesc, uricariul, xiv, 230/29. Mirele şi mireasa... merg în grădină la o ultoaie (altoaie), unde varsă apă la rădăcina ei. marian, nu. 640. Altoan sau hultoan se chiamă în genere tot felul de pomi altoiţi. (Ruginoasa, în Suceava), ap. HEM. 935. Mândrele care-s măreţe, Nu se ţin cu corobeţe, Făr’se ţin cu buze moi Şi cu pere din altoiu. doine, 270/„ (= cu mere din ultoiu. FRÂNCU-CANDREA, m. 95). j Ironic. Uită-te, bade, şi vezi Sara lângă cine şezi ? Lângă oltoaie de soc, Lângă-o strâmbă de mijloc, id. 149/18. | Pepinieră sau şcoală de altoaie (oltoiu): în toate comunele rurale ar fi bine să se.-., facă pepinieră de saduri şi altoaie de cele mai variate specii de poame. I. IONESCU, M. 260. După ce au plinit mlădiţele un ari, din locul în carele au răsărit se pot mută în alt loc, carele dreptaceaîa [= spre acest scop] se ga-teaşte în pomet... şi se numeşte şcoală de oltoiu. economia, 127. ||. întrebuinţat în mod adjectival: Cireşe ultoane [sânt] mari, galbene, gust dulce-sălciu şi albe, gust dulce. şez. v, 69/4 : „bigarreau11. | Substantivat, după omiterea subînţelesului „poamă11 sau „viţă11: Altoană sau hultoană [este] o varietate de . struguri cu boabe mari cărnoase, numită şi „poamă grasă11. (Sineşti, în Iaşi), ap. HEM. 935. [Şi: altoăie s. f. oltâiu, ultâiu s. a., ultodie s. f. în Banat: oltonu : Leşia rămasă... o aruncă la unoltoniu sănătos, marian, se. II, 65. | Şi: altoan, ultodn, hultodn, hul-tu.ă'n s. 'a.,'toate pronunţate trisilab, altodnă, hul-todnă, hultuodnă, hultudnă s. f., de patru silabe. | Altoiu se găseşte şi cu pluralul mase.: altoi. TDRG.] Din ung.’ oltovâny, oltvâny, „Pfropfreis1*. Alto-relief s. a. „Haut-relief11. (Sculpt.) — Relief, ale cărui figuri ies tare în evidenţă. Cfr.. b a s o-relief. [Plur. -furi. | Şi: alto-relieu.] . — N. de formaţiune hibridă, înlocuindu-se „haut11 din cuvântul francez prin ital. „alto11, după analogia lui baso-relief, (= ital. di basso-rilievo; un *altd-rilievo. nu există la Italieni, care întrebuinţează terminul „di tutto rilievo11). altruism s. a. (Pilos.) „Altruisme11. — înclinare de a ajută pe altul, de a se jertfi pentru de-aproa-pele. Contrariul noţiunii egoism. (Cuvânt format de filosoful francez Auguste Comte.) — N. din fran. altruist, *Ă adj- subst. (Pilos.) ^Qui a un pen-chant vers autrui11. — Cel sau cea care lucrează pentru binele altora, care se jertfeşte pentru de-aproapele. Contrariul noţiunii egoist. — N. din germ. Altruist. âlt-uni>e(va) adv. v. alt. aluăş s. m. „Laquais11. — în Sălagiu. Aluaş = lacheu, fecior în casă. vaida. — Derivat din ung. al, „subt, jos11 şi suf. -aş (cfr. .ung. alattas, „subaltern11). aluat s. a. „1°. Pâte. (Aupluriel) Pâtisserie, gâ-teaMX. 2°. Levain. Pain leve11. 1°. Făină frământată cu apă şi cu sare, din care se face pâne. Babă de cele bătrâne, Care ştiu rândul la pâne..., a plămădit aluatul, teodorescu, p. Pi 153. ( De mii de ani această pâine tare, Mă crede) o tot.mestec ne’ncetat; Din leagăn la coşciug nu-i , om în stare Să mistuească vechiul aluat, gorun* F. 74 (: „Dass von der Wiege bis zur Bahre, Kein Mensch den.alten Sauerteig verdaut!11). | P. ext. — 127 — ALUĂŢEL — 128 — ALUNĂREASĂ Orice cocă, sau pastă din care se fac plăcinte, prăjituri sau medicamente. Cretă albă, bine pisată, şi fărină de grâu... le mestecăm la olaltă şi frămân-tându-le facem aluat, calendariu (1814), 192/3. || P. ext. La plural. „Prăjituri11. Au prins a împodobi bradul... cu diferite fructe, aluaturi şi zaharicale. marian, î. 172. | Spec. n sara de Crăciun sătencile obiclnuesc a dospi cocă... Pun(e), de ia dintr’însa un copil curat cu gura de nouă ori, ţinând mâ-nile la spate. Strâng(e) aceste muşcături, fac(e) un dodonete, pe care îl coace între sobă şi-l păstrează peste tot anul sub numele de aluat de Crăciun. şez. iv, 23/t9. || Fig. „Material". Din acelaşi aluat sânt făcuţi toţi oamenii. ZANNE, P. II, 337. (Cfr. cocă, pilm, turtă.) 2°. Aluatul de pâne, după ce s’a dospit şi s’a acrit, se întrebuinţează spre. a produce o fermentaţie uşoară într’un aluat nedospit. „Aloţel, plămadă11. Aluatul mic într’o covată mare toată frământătura dos-peaşte. cantemir, ap. zanne, p. iii, 439. Şapte zile veţi mâncă azime şi den siua de’ntâiu veţi piarde aluatul den casele voastre, biblia (1688), 47,2 (: „Vous mangerez pendant sept jours des pains sans levain, et des le premier jour vous oterez le levain de vos maisons11.). || Fig. „Ferment11. Cămătnicia oarece un aluatu vechiu îaste...; necurăţie lucreasă. coresi, ap. HEM. 939 (= Lăcomia este un aluat vechiu...; toată avuţia ta o dospeşte şi o pierde, a. 1691, ap. TDRG.). Vă păşiţi de aluatulu Fariseilor, care îaste făţăria. n. testament (a. 1648) (: „at-tendite a ferment o pharisaeorum, quod est hypo-crisis11), ap. HEM. 938. || P. ext. „Pâne dospită11. Nu se va mâncă aluatu, pentru-că astăsi ieşiţi voi în luna de’ntăiu. biblia (1688), 48,2 (: „On ne maniera donc point de pain lev6“.). [Şl: alodt : Aloat, aluat — fermentum, massa. anon. car.] — Din *allevatum (—elevatum) : v.-bergainasc: levad (cu glosa: „fermentum, azima11). Pentru sensul de „a dospi11 al lui allevo, cfr. glosa de Reichenau: asima =panis sine fermento, id est levamento, ap. DHLR. 192, şi formele romanice: ital. lievito, levi-tare, veneţian, leva/r, friulan levd, engad. alvamaint, fran. levain, span. aleudarse etc. ALUĂŢEL s. wt., s. a. „1°. Double-feuille: Ophrys ovata? 2°. Levain.“ — 1°. (Bot.) Aluăţel... se numeşte în munţii Neamţului şl o plântă, care creşte cu două fnmse în două părţi (Hangu), probabilmente o varietate de „Ophrys“. HEM. 939. || 2°. Cfr. aloţel. — Probabil un diminutiv recent din aluat, derivat prin suf. -el. alucinâ vb. 1“ v. halneinîi. alumină s. f. (Chim., Min.) „Alumine11.—Oxid de aluminiu; serveşte la fabricarea aluminiului prin electroliză. — N. din fran. aluminiu s. m.. (Miner.) „Aluminium“. — Corp simplu, metal, maleabil şi ductil, uşor ca sticla, dar tare şi elastic, a cărui coloare se apropie de a argintului. [Plur. rar. -mimuri.] — N. din fran. Al.liiixds, -oâsă adj. „Alumineux.“ — Care conţine alumină. —- N. după fran. alun s. m. (Bot.) „Coudrier, noisetier: Corylus Avellana“. — Arbust din fam. Betulaceelor, frunzele cu peri aspri sânt rotunde-cordiforme şi la vârf ascuţite ...Fructele, numite alune, sânt comestibile. Creşte prin păduri şi tufişuri, uneori cultivat, panţu, pl. 0 copilă... mlădioasă ca o creangă de alun. eminescu, P. 237. Frunză verde trei aluni, în grădina cea cu pruni, Fac fetele rugăciuni, iarnik-bârseanu, d. 449. || Specie : Alun-turcesc : „1°. Coudrier en arbre, noisetier de Bysance: Corylus Colurna. | 2°. Noisetier franc: Corylus tubulosa“. [Cfr. tufă.] — Derivat din alună, după analogia celorlalte numiri de pomi, d. ex. prună-prun, mură-mur etc. alun s. m. sing. tant. (Chim.) v. alaun, aluna vb: Ia. „1°. Ouvrir de grands yeux, ecar-quiller Ies yeux. 2°. (Intrans.) S’ouvrir, s’âcarquiller (en parlant des yeux)11. — 1°. Trans. „A holbă, zgâl, deschide ochii cât aluna11. Aluneasă ochii cumplit. contemporanul, vii, 470. || 2°. Intrans. Despre ochi: „a privi cevâ, holbându-se“. Ochii... alunau cevâ a crucişat. contemporanul, vii, 467. — Derivat din alună. alună s. f. (Bot.) „1°. Noisette. 2°. Pomme de terre“. - Fructele, comestibile, de Corylus Avellana (=alun). panţu, pl. Strafide, smochine, alune eră destule, neculce, let. ii, 343/„. O cojiţă de alună trag locuste podu-l scutur[ă], eminescu, p. 196. Să-i dea câte o trăistuţă de alune, ispirescu, l. 91. Său, amestecat cu muc de lumânare şi alună arsă. creangă, a. 86. Foaie verde ş’o alună! iarnik-bârseanu, d. 311, 320 etc. || Specii: Alune turceşti = fructele comestibile de Corylus Colurna şi de Corylus tu-bulosa. (Cfr. Alun turcesc). | Alune americane : „Arachide, pistache-de-terre<:. Seminţele oleaginoase, comestibile, de Arachis hypogeae. panţu, pl. || 2°. în Cerghizel (Transilv.) „Cartof11 : Alune = crumpene. viciu, GL., prescurtat din Alune-de-pământ =pi-ciocă, crumpiră, baraboiu, ţărmăr..., die Grund-birne, ...Kartoffel. LB. Alune da pământ = cartofi. mÂndrescu, ung. 76. | După HEM. 952, 955, 958 alune-de-pământ se mai numeşte în Covurluiu şî planta „Terre-noix: Bonium bulboca,stanum“. Cfr. alunea (II, 1°). — Din *abellona: v. -prov. aulona, lionez alonn, (cfr. taranto alone < * abellonea), cu schimb de sufix din abellana: ital. avellana, v.-l'ran. avelaine, span. avellana, portg. avellă (ca şi avellîna, atestat la gramaticul Caper şi păstrat, în fran. aveline). alunâk s. m. „1°. Marchand de noisettes. 2°. Casse-noix : Nucifraga caryocatactes. 3°. Muscardin, croque-noix, croque-noisettes : Myoxus avellana-rius“. 1°. Precupeţ care vinde alune (cfr. alună-reasă). || 2°. (Ornit.) Alunariul... trăeşte prin alu-nişuri şi se nutreşte cu alune, pe cari le sparge cu ciocul şi apoi le mănâncă. M e de coloare pestriţă, şi de mărimea unei ciori. E bun vânat. Numirea e uzitată atât în Bucovina, cât şi în ţara Bârsei în Transilvania. Se pwre a fi pasărea cwre se numeşte germ. Harel- oder liothuhn, sau poate şl aceea care se numeşte germ. Nussknacker. marian, o. ii, 407. („Numai identificarea din urmă e corectă11. HEM. 946.) Se mai numeşte şi Gaiţă-de-munte. || 3°. (Zool.) Mic şoarece de pădure de coloare roşie-tică. (Mălăeşti, în Prahova; Dobreni şi Galu, în Neamţ), ap. HEM. 947. Se mai numeşte şi: nişinar, pricoliciu şi pâlş (şi: pâş). [Dial. şi: alunăriu.] — Derivat din alună, prin suf. nom. agent. -ar. [Pentru sensul 2°, cfr. numirile dialectale franceze: casse-alogne, alognier (Savoia, Elveţia romandă) avelanie (Nizza), ap. HEM. 946.] alunâk s. m. „Coudraie“.—„Tufă de alun11. între brasdele ogorului săreau vreo câteva doare, ascun-sându-se între alunari. contemporanul, iii, 781. | Alunariu = alunet = coryletum,...; Haselbusch. LB. [f şi dial.: alunăriu.] — Derivat din alun, prin suf. col. -ar. ALUNĂKEÂSĂ s. f. „Marchande de noisettes“. — Femeninul de la alunar (1°), derivat prin suf. moţiun. -easă. ALUNAŞ — 129 — ALUNICĂ alunAş s. m. „1°. Petit coudrier, petit noisetier. 2°. Sorte de danse populaire“. — 1°. „Alun mic“. Alunaş cu-alune multe, Am drăguţ şi-i dus la munte; Alunaş cu-alune mici, Am drăguţşinu-ipe-aici. pop. (Bucov.), ap. HEM. 947. Am un iepuraş, Joacă, sub alunaşP [~„Fusula]. gorovei, c. 167. || 2°. (Cor.) „A-lunel“. Un joc ţărănesc în Dâmboviţa (Sardanu), ap.. HEM. 954. — Derivat din alun, prin suf. dim. -aş. alunăt s. a. = aluniş. Alunat cu-alune’ n tău, După mândru’ mi pare rău. ţiplea, p. p. 62. — Derivat din alună, prin suf. col. -at. .ti.rSAT, - adj. „Ecarquill#'. — Participiul lui alună, devenit adjectiv. „Holbat, zgâit11. Cu ochii alunaţi. CONTEMPORANUL, II, 654. ai.unea s. f. v. alunică. aluneca vb. I., etc. v. liiiiftcii, etc. alunei s. m. plur. tant. v. alunei (2°). alunei* s. m. „1°. Petit coudrier. 2°. (Au pluriel). Ma/rque de naissance, grain de beaute, envie. 3°. Sorte de danse populaire“. — 1°. (Bot.) „Alun mic, alunaş". Ţie tata ţi-a face Legănel de păltinel, Cu fuştei de alunei, bibicescu, p. p. 280. || 2°. Numai la plural: „Alunele (111, 2°)“. Alunica-ţi de la gât, M’au aprins, m’au omorît, Alunica-ţi de pe braţe A să mă scoaţă din viaţă. Leliţo cu alunei, Nu cătă la doi, la trei, Şi cată la ochii mei. ALECSANDRI, P. P. 344; VICIU, GL. 74. || 3°. (Cor.) Un joc ţărănesc. Azi e Luni şi mâine Marţi, Alunelulsă mi-l baţi! (Recea, în Vâlcea), ap. HEM. 954; pamfile, j. ii, 264. Cfr. alunaş, alunică. — Derivat din alun, prin suf. dim. -el. alunj&le s. f. plur. tant. v. alunică. ai.iskt s. a. = aluniş. — Atestat numai în LB. [Plur. -neţuri.] — Derivat din alun, prin suf. col. -et. alungA vb. I. „I. 1°.—2°. (Se) poursuivre, chasser, pourchasser, donner la chasse ă, se pr4cipiter ă la poursuite de qqn. ou deqqch. 11. 1° Chasser, eloigner, renvoyer, congedier. 2°. (Refl.) Saillir, monter, couvrir (la femeile). 111. 1°. Chasser, bannir, expulser.“ I. înţelesul cel mai vechiu al lui alungă trebue să, fi fost „a goni ceva sau pe cineva de-a lungul unui loc oarecare*1 (mai ales al drumului). Acest sens complet nu s’a păstrat decât în mod indirect, întru cât alungarea cuprinde, de cele mai multe ori, şi ideea „urmăririi11. 1°. Trans. „A goni din urmă, a pune pe fugă, a urmări, a fugări, a se luâ după...11 Parcă-l alungă Tătarii (din urmă)! zanne, p. vi, 338. Bivolul acela eră ciracul, care-l alungă din dărăpt. reteganul, p. iv, 14/2. [Pe căprioara] Zi de vară, cât de lungă, Vânătorul o alungă, alecsandri, p. ii, 90. Un copilaş alungă-un fluturaş. alecsandri, p. p. 36/„. | Fig. El îi un hâtru de cei crestaţi, Ce alungfă] neveste Şi joacă feste, alecsandri, t. 201. |J Befl. „A se goni din urmă, a se alergă unul pe altul11. Am, patru surioare...; Una pe alta se alungă şi nu pot să se ajungă? [=„Roatele"], gorovei, c. 321. [Cfr. „Am patru surori, Ziua şi noaptea s’aleargă...11 teodorescu, p. p. 242.] | Fig. Urlete de bătălie s'a-lungau după olaltă. eminescu, p. 236. 2°. Refl. „A se repezi, a se aruncă după...11 E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată. ale-? csandri, p. iii, 18. Nu te uiţi tu pe cel deal, Cum s’alungă un Tătar, După murgul cel fugar? sevastos, c. 320/5. Nu te-a mai puteă ajunge, Măcar să se alunge cât şi cât după tine. sbiera, p. 56/33. || Dicţionarul limbii române, 5. 1907. Fig. Dorul mieu, pe mm,[de] s’alungă, Nu-i pasăre să-l ajungă; Dorul mieu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă, doine, 100/9. II. P. ext. „A [în]depărtâ de la sine cu de-a sila11. 1°. Trans. „A goni, a îndepărtă de la sine11. Boîa- ri[i] mă alungară în zădar, dosofteiu (=boîarii goniră-mă fără vină. psalt. 1651), ap. HEM. 960. Alungă cioara cu perja’n gură, tocmai dincolo, peste hotar, creangă, a. 72. Boierul s’a cununat cu dînsa, însă, cu această învoeală, ca ea... să nu ju-dice pe nime..., căci, cum a judicâ pe cinevă, pe loc o va alungă-o de la sine. sbiera, p. 218/]5. Fata l-a alungat cu bolovani, şez. i, 185/27. || Fig. Luceşte cu’n amor nespus, Durerea să-mi alunge, eminescu, p. 274. Alungă mâhnirea ta! creangă, p. 189. A alungă din ţară = „a expulsă11 : „expulser11. Im 1848 au fost alungaţi mulţi tineri din ţară. 2°. Spec. Refl. „A se goni11 (despre vite), Vaca aceasta s’a alungat, marian. III. 1°. Trans. La ideea „gonirii11 se adaugă nota „cu desăvârşire11. „A scoate din, a izgoni11. Haideţi, fraţi, din ţara noastră să alungăm pe păgân! C. negruzzi, ap. HEM. 961. Veni-va badea Tudor..., Ca s’alunge de la noi Şi pe Greci şi pe ciocoi, alecsandri, p. p. 292 S’alunge foamea din ţară, Pe păgâni de la hotare, teodorescu, p. p. 149. | Sufletu-mi in taină şoptind inimei tale, Va alungă din ochi-ţi oricare negri nori. alecsandri, p. i, 139. || Fig. „A scoate cu desăvârşire, a dâ afară, a elimină11. Au alungat dintră Românii cei preste Dunăre slovele ceale latineşti, p. maior, ist. 255. începu mai întâiu a alungă o grămadă de slove ce nu ne trebueau. c. negruzzi, i, 336. [La dosofteiu, v. s., ap. TDRG. se găseşte şi forma lungă: Un sac plin de arină i-au încărcat şi trei mile o lungară în goană. Cfr. d el ungă,] — Din *al-longare: v.-lombard alongar, „a de-părtă11; catal. alunyar-se, „a se depărta11 (cfr. ital. allungare, fran. allonger etc. cu sensul de „a lungi11). Se poate ca să derive şi din elongare: fran, eloigner. alungare s. f. „Action de chasser etc. Poursuite. Bannissement, expulsion.“ — Infinitivul lui alungă, devenit abstract verbal. Pentru alungarea boalei s’au găsit leacuri. DDRF. alungat s. a. — alungare. Participiul lui alungă, devenit abstract verbal. alungat, -ă adj. „1°. Chasse, poursuivi, pour-chass6; expulsâ. 2°. Allonge, long“.—Participiul lui alungă, devenit adjectiv. 1°. „Gonit11. Vântul, de-a morţilor blăstemuri Alungat, fuge nebun, alecsandri, p. iii, 146. Vede, ieşind dintr’o pădure..., cele şapte iepe alungate de un roiu... de ţănţari. eminescu, n. 20. Feciorul mergeă ca alungat de lupi. reteganul, P. iii, 35/4. | „Expulsat11. Năprasnica silnicie a Ciobanului ne-a ţinut alungaţi pe la streini. odobescu, ap. HEM. 964. || 2°. „Prelung, lung11. Vine ceata preuţească, De la noi să te pornească Pe o cale alungată, Bat’o focul să mi-o bată! pop., ap. HEM. 964. Cât e dealul de-alungat, Merge-un car înferecat. reteganul, tr. 31/lr alungă tor,- oare adj. „ Qui chasse, bannit“.— Adjectivul verbal al lui alungă (derivat prin suf. -ător). Vorbele din răvaşul lui Radu îi răsunau în suflet, ca un cântec de departe, frumos şi alungător durerilor, vlahuţă, n. 27. [Dial.: alungătâriu.] alungit, -A adj. „Allonge". — „Lungit11. Oamenii se priveau cu ochi mari pe feţe dintr’odată a-lungite par’că [de mirare], sadoveanu, SĂm. v, 909. — N. după fran. ai. uni o A s. f. „I. Petite noisette. II. 1°. Terre-noix : Bunium Bulbocastanum. 2°. Cerfeuil bulbeux : 9 ÂLIÎIÎIŞ - 130 - ALVEOLĂ Chaerophylum bulbosum. 3°. Millefeuille : Achillea millefolium. 111. 1°. Ephelide, taches de rousseur, len-tille. 2°. Grain ăe beaute; envie; mouche. IV. Sorte de danse populaire11. - I. Diminutivul cuvântului „alună11. „Aluniţă,1*. Când văd câte-o nevestică, La inimă mă’nfurnică, Mă fac cât o alunică. pop., ap. HEM. 956. Frunză verde alunea, Mare coabă-i dragostea, hodoş, p. p. 32. II. (Bot.) Cu acest diminutiv se numesc trei plante diferite, cea d’intâiu pentru rădăcina ei bulboasă, care seamănă cu o alună, având un miez alb şi bun la gust, cea din urmă pentru că se întrebuinţează ca leac contra „alunelelor** (111, 1°). 1°. Se întrebuinţează mai ales la plural. Alune-lele= o plantă erbacee din fam[ilia] Umbelliferelor.,., florile albe..., fructele lungăreţe... Creşte prin păduri, tufişuri, pe câmpuri şi prin vii, mai cu seamă în pământ argilos şi calcar os [în] lunie-Iulie.. Rădăcinile tuberculoase conţin substanţe nutritive, din ca/re cauză sânt întrebuinţate la bucătărie. [Se mai numeşte:] Măndălaci, Măndănaci. panţu, pl. [în Covur’luiu şi:] alună-de-pământ. HEM. 955. 2°. în Transilv. Numai la plural: Alunele = ba-raboiu (s. v.). 3°. în Banat. Numai la plural: Alunele = „Schaf-ga/rbe“; cu această plantă se vindecă alunelele (Som-mersprossen) de pe faţa oamenilor, mangiuca, ap. HEM. 955. Cfr. Coada-şoricelului. III. 1°. „Pistrue**. Mai ales la plural: Alunele = nunele pe faţă = lentigo... lenticula...; Sommerflecken, Sommersprossen. LB. [Prin asimilaţia lui l y n şi afereza lui a-, în Transilv. si: nuneă, plur. nunele. LB. 452.] 2°. Mici semne naturale sau artificiale pe obraz sau pe trup. Femeile care sânt negricioase şi au alunele pe obraz...îndatineazăRomânii a leporecli cu cuvântul „Stanca", marian, o. ii, 35. Alunica-ţi de la gât, Mau aprins, m’au omorît. alecsandri, p. p. 344 b/,; viciu, gl. 74. îşi pune alunele şi se sulemeneşte, c. NEGRUZZI, îl, 265/27. Cfr. alunea, aluniţă. _ IV. (Cor.): (Jn danţ ţărănesc, în Râmnicul-Sărat (Vişani), poate acelaşi cu ăanţul cunoscut în partea occidentală a Ţării-Rom,âneşti sub numele de alunei. HEM. 957; pamfile, j. ii, 264. [Plur. alunele. în sensul 1 se găseşte şi forma: alunea.] — Derivat din alună, prin suf. dim. -icâ(-eă). aluns* s. a. „ Coudraie, coudrette“. — Pădurice de aluni. în vale se văd desişuri, saduri, livezi, alunişuri. alexandrescu, m. 228. La mijloc ăe codru des, Toate păsările ies, Din huceag de aluniş. eminescu, p. 39. La loc degrindiş, La verde-aluniş. alecsandri, p. p. 186 b/13. Aluniş cu-alune multe, jarnîic-bârseanu, d.40. [Plur. -nişe şi-nişuri. | Cfr. alunat1, alunar.] — Derivat din alun, prin suf. col. -iş. aluniţă s. f. (Miner.) „Alunite11. — Piatră de alun2, sulfat de alumină şi de potasă hidratată. [Şi: alunit. s. m.] — N. din fran. alunIţă s. f. „1°. Petite noisette. 2°. Grain de beaute, envie“-, — 1°. Diminutivul cuvântului „alună**. Foaie verde aluniţă, Cât am trăit pe lumiţă, N’am văsuţ verde frunsuţă. JARNÎk-bârseanu,’ d. 21. || 2°. „Alunea** (III, 2°). Aluniţele negre, dar podoaba m,uierilor (= şl un cusur poate fi câte o dată folositor). zanne, p. ii, 1. Sărut ochiul şi-o sprânceană Şi-aluniţa de sub geană. pop. (Vâlcea), ap. idem, p. ii, 2. O aluniţă de-asupra umărului stâng, vla-huţă, ap. TDRG. 479. — Derivat din alună, prin suf. dim. -iţă. aluniu, -f io adj. „ Couleur noisette“. — De coloarea alunei, marian, ch. 50. — Derivat din alun, prin suf. adj. -iu. ■ alunuc s. m. „Petit coudrier, petit noisetier— Diminutivul, puţin obicinuit, al cuvântului alun (derivat prin suf. -uc). Frunză verde alunuc, Eu sânt gata să mă duc. şez. iii, 156 b/s. ALUNtfri'Ă s. f. „Petite noisette11. — Diminutivul, puţin obicinuit, al cuvântului alună (derivat prin suf. -uţ). Foaie verde de-alunuţă, Nici o poamă nu-i dulcuţă Ca mila de la mămuţă, şez. iii, 63/j.. ALUKCtHÎnĂ s. f. f „Manteau de pourpre“. — Mantă de purpură. [Poartă] alurghidă şi cunună şi alalte ce sânt seamne împărăteşti, dosofteiu, v. S. 146/2. [Şi: alorghidă.] —— Din n.-grec. âloupYioa, „manteau royal ou manteau de pourpre** (Legrand), din i&Xo>jpfls, „pourpre**. aluviăl, -Ă adj. „Alluvial“.— Produs prin aluviune. (Cfr. mâlos.) Terenuri aluviale. — N. din fran. (din lat. alluvins, -a, -11111, idem.) aluviune s. f. (Geol. Jur.) „Alluvion11.—Creşterile de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile fluviului şi a [le] râurilor se numesc „alu-viune“. hamangiu, c. c. 128. Cfr. agest(r)u. Până acum vreo douăzeci de ani se întrebuinţa şi forma neasimilată limbei: ţ aluviân: Văile sânt compuse dintr’un teren de aluvion. i. ionescu, d. 51. [Diamantul] se află în terâmurile de aluvion. poni, cii. 127/,.] — N. din fran. (=lat. alluvio, -onem, „răvărsare de apă, aluviune**.) al uzi vb. IVa. intrans. „Faire des enfantillages, des pueriliUs, tomber en enfance11. — în Banat. Aludzesk = puerasco. anon. car. „A. aludzi“, „alu-dsit“, se zice pe la noi unui om sau unei vite ce şi-a perdut din minte, de ex.: a aludsit, nu mai e cine a fost, vorbeşte sau face copilării. (Maidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 940. Cfr. zălud şi zăluzit. — Derivat din lud (cfr. sârb. luditi-se, „sich nâr-risch stellen**, ap. HEM. 940). aluzie s. f. v. aluziune. aluzît, -Ă adj. ,,Fou“. — Participiul lui aluzi, devenit adjectiv. în Banat. aluziune s. f. „Allusion“. — Cuvânt, expresie sau frază prin care deşteptăm, pe departe, ideea unui lucru, a unei întâmplări sau a unei persoane, fără a o numi. „Aruncătură din vorbă, vorbă aruncată, bătaie a vorbei**, fi dorit ca d. raportor să nu... pue în raportul său... aluziunile la legea ăe la 1874. maiorescu, d. ii, 145. | A face aluzie la cevă = „a da să înţeleagă cuivâ cevâ, a bate (cu vorba) în cevâ“ : „faire allusion ă“. A face alusie la cinevâ— „a bate şaua, ca să priceapă iapa“. [Şi: alusie.] — N. din fran. (=lat. allnsio, -onem, „jucare, glumire cu cevâ**, din aă, „la“ şi ludere, „a se jucâ“.) alvâ s. f., etc. v. lialvă, etc. alveolă s. f. „Alveole11. — 1°- Căsuţa de ceară făcută de albine, în care pun mierea şi ouăle („că-suţele** acestea formând fagurele). „Chilioară, chi-liuţă, găoace, gaură, căsuică**. Satele sânt ca şl alveolele în care se formează fagurii de miere. i. IONESCU, M. 394. || 2°. (Anat.) Adâncături în formă de cuib, care alcătuesc pereţii vesiculelor pulmonare: alveole pulmonare. || 3°. (Anat.) Adâncătura din osul fălcii în care este înţepenit fiecare dinte. | Prin abuz se numeşte, în fonetică, alveolă gingia de sus şi din-năuntrul gurii. — N. din fran. (=lat. alveolns, „albioară**.) ALVEOLAR - 131 - AMĂGI Al.TEOLilt, -Ă adj. „Alveolaire11. — I. (Anat.) 1°. Care răspunde în alveolă. Nervi alveolari. 2°. Care prezentă alveole. Structură alveolară. || II. (Fonet.) Care se articulează ou limba de alveolă. Sunetul d este la cei mai mulţi Români o consonantă alveolară. (Cfr. post-dental.) — N. după fran. alveolât, -Ă adj. „Alveole11. — Care are alveole. — N. după fran. ÂiiViis &. f. v. albie. al.VIN, -Ă adj. (Med.) „Alvin“. -- Relativ la pântece. Dejecţiuni alvine. — N. din fran. alvii'A s. f. „1 Sorte.de nougat oriental11. — Al-viţă = un amestec de nuci, scrobeală albă şi sahăr sau miere. marian, se. i, 279. Să-i ia din mână o bucată de halviţă. ghica, s. 676. Alviţa eră cam sfă-rimată, cam negricioasă şi nu prea se vedeă să aibă mieji de nucă. delavrancea, ap. ŞIO. Sânt bătrâni şi bătrâne, care nu-ţi gustă alviţă de loc, numai pentru cuvântid că e făcută de Turc. şez. iii, 76/,. || Baterea alviţei e nn joc de copii (descris de ispirescu, ap. HEM. 965—966), un obiceiu popular (descris în şez. i, 91—92) în seara zilei de lăsatul secului de Paşti. [Alviţa se face şi în regiuni unde halvaua e numai un articol de import, adesea puţin cunoscut. Forma aspirată: halviţă se aude rar.] — Derivat din (h)alvii, prin suf. dim. -iţă. alvitâk s. m,. „Fabricant ou marchand d’al-viţă“.—Fabricant sau negustor de „alviţă“. Un biet halviţar... şi un biet brahagiu. alecsandri, t. 531. [Şi: halviţdr.] ' — Derivat din (li)alviţă, prin suf. nom. agent. -ar. ALViTĂRiu s. f. „Magasin d’alviţă“. — Prăvălie unde se face sau se vinde alviţă. [Şl: halviţărie.] — Derivat din (li)alviţar, prin suf! loc. -ie. am cfr. aveă. ama interj. „Ma foi! En verite! En voilă“. — Exclamaţie despreţuitoare sau ironică. Se apropie de „că zău!" „zău aşă!" Amă cap şi la Banul! Fl-limon, c. ii, 354. Poftim! Vă închipuiţi pe mine... îmbrăcat husă/reşte.. ■? Amă! frumos m’a prinde. alecsandri, t. 128. (în Glosar explicat prin: ce mai treabă!) Bă, Stoian n’ai fost aşă inare, Amă numele ţi-a fost m,are! POP., ap. ŞIO. I, 401. — Din turc. amina, „însă" (şi n.-grec. b.\t£.. Cfr. aman2). ama ado. = acuma. La Moţi. Ama = prescurtare din „acuma11, frâncu-candrea, m. 97. . amabil,-Ă adj. „Aimable11. — „Vrednic de a fi iubit11, p. ext.: „politicos, prietenos, plăcut11. Stilul elegant al unuia din cei mai amabili poeţi ai noştri. odobescu, i, 447. Bărbaţii sânt foarte buni şi femeile foarte amabile, c. negruzzi, i, 310. | Ironic (cfr. „adorabil"). îi vedem pe amândoi într’o am,abilă unire, maiorescu, d. ii, 247. — N. după fran. (-— lat. amabilis, „vrednic de iubit11.) amabilitate s. f. „Amabilit4“.—1». Firea unei persoane vrednice de iubit. 2°. însuşire (faptă) a celui ce se arată amabil. „Prietenie, îndatorare, gentileţe". Mulţumesc pentru amabilitatea d-voastră. —- N. după fran. amăgeală s. f. „Ruse, artijîce, circonvention, sMuction, leurre, duperie, tromperie. Badinage, a- griable mensonge, mensonge joyeux11. — Abstractul lui amăgi, derivat prin suf. -eală. Latinii cu amăgeală apucasă Ţarigradul. cantemir, hr. 18. | Mai ales la plural. De a primi, bine; iar de n’a primi, s’or bate; tot ca să se mai lungească, să treacă va/ra cu amăgele, după cum este natura Turcilor, neculce, let. ii, 436/ls. Un jidan, în toate cele, Umblă numai cu-amăgele. ianov, ap. TDRG. Aşă, cu amăgele, se prindeau pre vremea aceea flăcăii la oaste. creangă, a. 8. Vremea trecea cu amăgele şi eu cre-şteam pe nesimţite..idem, a. 35. Cu amăgele, dusă porcul în biserică, şez. ii, 68/6. [Plur. -gele şi -geli.] AMĂGELNIC, -Ă adj., subst. „Seduisant, decevant, mmsonger, fallacieux. Seducteur, enjoleuru. — Cuvânt învechit. „Amăgitor". Adj. Amăgealnice toc-meale. cantemir, hr. 23/M.\\Subst. 0,amăgealnico, aceasta îaste împărăţiîa ta! idem, ap. HEM. 1004. — Derivat diri amăgi, prin suf. adj. -elnic. amăoeu s. m., adj. f „Dupeur, imposteur, char-latan. Faux, fictif11. — Subst. „Şarlatan". Amăg&ul acela dsiceă, că va învie a treia dsi. varlaam, c. 126/t. Au nu amăgeul şi sifariul acela atâtea crunte sudori mi-au vărsat? cantemir, ist. 259. Şi acel amăgeu, Misail călugărul... m. costin, let. i, 20/ao. Să nu credeţi, că-i amăgiu omul acesta! dosofteiu, v. S. 30/2. Grecii... sânt de neamul lor vicleni şi amăgei. n. costin, ap. TDRG. || Adj. „Neadevărat11. Dacă în cele două exemple din urmă e îndoios de avem a face cu un substantiv sau cu un adjectiv, cazul din urmă îl avem de sigur în: [Hs.] n’au luat trup amăgău, ce trup adevărat, varlaam, C. 2b2/v — Presupune existenţa, în limba grecească, a unui derivat -eco? (din (j.af;uu>, cfr. amăgi), cu sensul de „vrăjitor". amăgi vb. IVa. „I. Faire des signes cabalistiques avec la m,ain. II. 1°. Charmer, captiver, enjoler, capter, cixconvenir, s4duire, abuser, induire en erreur, de-cevoir, tromper. Leurrer, allecher. Badiner. 2°. (Refl.) S’abuser, se leurrer, se faire illusion, se b&rcer cl’il-lusions, se laisser tromper, se tromper soi-meme11. I. f Sensul original eră „a vrăji". îl mai întâlnim în următorul exemplu, în care a amăgi = „a face semne cabalistice cu mâna". Când vor să-şi facă cruce, mimai cât mâhăesc cu mâna, cum are amăgi oarece; aceaîa nu îaste cruce, ce-i o m,ăniecie. varlaam, ap. HEM. 1008. II. P. ext. 1°. Trans. „A înşelă pe cineva cu vorbe sau cu purtări ademenitoare". Firea le este a se strecură la cei cuputerea şi a le amăgi minţile pr intr’un farmec, odobescu, ap. HEM. 1008. | „A prinde pe cineva prin vorbe înşelătoare". Trimiseră la el unii deîn farisei..., ca să-l prinsă cu cuvântul [Nota marginală: „să-l amăgească11]. N. testament (1648), ap. HEM. 1005. | „A purtă cu vorba". [Antioh] aşteptă să-l ceară boierii la Poartă..., că aşă îl am,ăgeă boierii, să şasă mulcom, că l-or cere pre dînsul. Domn. neculce, let. ii, 307/5. | „A ispiti la o faptă rea". Amăgeşti pruncii a nn se închină dsăilor. dosofteiu, v. s. 6/r | „A ademeni". Hotru se cheam,ă nu num,ai cela ce îndeamnă muierile spre sburdăciune şi spre pohtă rîa, .pe încă şi cela ce le amăgeaşte cu alte meşterşuguri. pravila mold. 92. întâiu c%i mângăeare le amăgiîă, apoi le îngrosiîă cu munci. mineiul (1776), 144 s/i- I rA seduce". I-au amăgit fata lui şi o au ruşinat, doc. (a. 1594), ap. HEM. 1005. El pe câte le-a iubit, Pe toate le-a am.ăgit, Le-a lăsat şi a fugit, alecsandri, p. p. 160. I Se întrebuinţează mai ales despre „înşelarea bărbatului de către femeia lui". Astăsi au strălucit noul Adam..., pre carele frumuseţea pomului celui oprit nu-l va înşelă, şarpele nu-l va vicleni, muierea nu-l va amăgi. antim, p. 101/„6. Iar nevasta, de iubeşte, Se preface că boleşte... Şi barba,tu-şi amăgeşte, alecsandri, p. AMĂGIAŞ — 132 — AMALGAMĂ p. 358. | „A înşelă11. Odinioară un blănar în me-şterşug isteţ pre altul în cunoştinţă prostatec au amăgit, şi în loc de piale ăe breb i-au vândut blană de viără. cantemir, ap. HEM. 1006. ) în Mold. „A înşelă în glumă, a glumi11. Numai mă amăgeşti! || Fig. Prin personificare, amăgitorul poate fi şi altcineva de cât omul. Vicleana bucurie în ticăloşie un minut m’au amăgit. KONAKI, F. 111. Vânătorii... îşi povestesc..., cum i-a amăgit pasărea vicleană, odobescu, iii, 17/,. Nu ştiu, părerea m’a amăgit, ori am auzit mai m.ulte glasuri, creangă, p. 24. || Cel amăgit nu e omul, ci un animal. Şi cu scafa ăe tărâţe 0 amăgi pe portiţă, marian, se. i, 30. Nu căută a amăgi calul, cu sacul deşert, zanne, p. i, 357. 2°. Refl. „A se lăsă înşelat sau ispitit de o părere, de o nădejde, de un gând nerealizabil sau de o dorinţă deşartă; a-şi face iluzii zadarnice11. De are fi şi înţelept neştine, tot să amăgîaşte, părându-i că nu să va îmbată, pravila mold. 145 b. Mu se amăgi ăe ăragostea aurului, moxa, 369. | „A se înşelă11. Of! Cum m’am amăgit!... Căutam,... fericirea pe pământ! MARCOVICI, C. 18/a- || „A greşi11. [Când vânătorul minte] eu unul sânt de părere..., că este cu totul ăe prisos să te cerci a-i dovedi cum, că se amăgeşte. ODOBESCU, III, 48/i8. Nu s’au amăgit întru socotinţa sa. drăghici, R. 155. — Din grec. [xa-feufo, „ensorceler, enchanter, char-mer, duper, trompei-11 (din fj-afo?, „rnag, vrăjitor11), Hasdeu: Etym. Uagn. Rom. 1008—1009, intrat în limba română înnainte de prefacerea lui g în ăe (cfr. 0. Densusianu, Hist. ă. I. langue roum. 200). Tot de la Greci au primit cuvântul şi Sicilienii: amma-gari, „far inganno abbagliando la mente, affasci-nare, sorprendere con maraviglia, incantare11 (Traina, ap. HEM. 1008) şi Sarzii ammajare, „ensorceler11 (CDDE. No. 52). Cfr. amăgeu. amăgîâş s. a. „Baăinerie, plaisanterie, farce“. — „Amăgire (în glumă), farsă11. Un singur exemplu: [în loc de mireasă] aduc un băiet acoperit pe cap, ăe amăgesc mirele.... Mirele scoate bani, de le plăteşte... Cu plata... urm,easă m,irele, ăe câte ori se repetă amăgiaşul. şez. I, 34/„. [Pronunţat: a-mă-gi-âş.] — Derivat din amăgi, printr’un .suf. neobicinuit în funcţiunea aceasta. (Cfr. -iş şi -uş, derivând abstracte ca: întâlniş, urcuş etc.) amăgie s. f. t „Seăuction, leurre, illusion“. — „Amăgire11. Picâlma, ăe va pică ăe pururea pre •piatră, încă o pătrunde, aşă şi amăgiia pre oameni. MOXA, 381 /2B. — Derivat, din amăgi, prin suf. abstr. -ie. amăgire s. f. „1°. Seăuction; ăuperie, tromperie, ruse. 2°. Illusion“. — Infinitivul lui amăgi, devenit abstract verbal. 1°. „înşelare, ispitire, ispită11. Frumoasă e câmpia cu ăulcea-i liniştire Pentru acel ce fuge ăe-a lumei amăgire, alecsandri, p. i, 132. | „înşelăciune, viclenie11. Boierul, am,ărît de amăgirea şi înşelăciunea ţigancei, porunci... ispirescu, l. 71. || 2°. „Părereînşelătoare, iluzie11. Cânăpaharul cel ăulce al amăgirilor s’a deşertat pentru voi, veniţi, alergaţi la aceste lăcaşuri ale păţim, ir ei! marcovici, C. 23/8. Maicuprinde-măînbraţă! Şi ăe este amăgire, dar e plină ăe dulceaţă, konaki, p. 232. | Amăgire de sine : „illusion qu’on se fait ă soi-meme". amăcjtşăg s. a. „Tromperie. Farce“. — în Suceava. „Amăgire11. DDRF. (ed. 1905). [Plur. -şâ-guri.] — Derivat din amăgi, prin suf. abstr. -işag. amăgit s. a. — amăgire. Participiul lui amăgi, devenit abstract verbal. Ikanok... iubeşte... Dar se teme de-amăgit. konaki, p. 14. Harnică maic’ai avut... Te-a făcut, Cu ochi negri ăe ochit, Cu sprâncene ăe-amăgit. jarnîk-bârseantj, d. 30. amăgit, -Ă adj. „Enjâlti, seduit, induit en erreur, abuse, deţii, trompă, ăup&“. — Participiul lui amăgi, devenit adjectiv. Ea văzu că e amăgită şi înşelată ăe el. DOC. (a. 1594), ap. HEM. 1005. Au rămas tot amăgit, şi ăe o parte, şi ăe alta. neculce, let. ii, 428/,. Amăgită în năăejăea sa, se lăsă la... melancolie. c. negruzzi, ap. TDRG. amăgitor, -oare aăj., subst. „Illusoire; fal-lacieux, ăecevant, seăuisant. Dupeur, abuseur, en-jâleur, imposteur, charlatan, sdăueteur. Pendart“.— Adjectivul verbal al lui amăgi (derivat prin suf. -itor), substantivat une-ori. Adj. „Iluzoriu11. Avuţia la.ste amăgitoare, varlaam, c. 334/a. Se fălea deşertul Ungur cu-acel vis amăgitor, Că o ţară neapărată va pustii prea uşor. c. negruzzi, t, 117. | „înşelător11. Apele Une sânt amăgitoare, zanne, p. i, 99. | „Ispititor11. Mi se înfăţişă subt chipul cel mai amăgitor. marcovici, c. 15/15. Ce-i mai rămâne ţăranului la sat?... O cârciumă cu ochi ăe lele amăgitoare, ji-pescu, o. 10. || Subst. „înşelător11. Sfetnicul zise, că acela este un amăgitor şi trebue pus la închisoare. ispirescu, l. 227. Un act ăin 1594... povesteşte istoria unui vestit amăgitor de atunci. HASDEU, etym. magn. 1004. || (Ornit.) Substantivat, subt forma femenină: am,ăgitoare = „berbecel11 în Mold. (Golăeşti, în Iaşi), ap. HEM. 1013 („o pasăre de o fire rea, care iniitează versul paserilor mai mici şi mai slabe... şi astfel înşelându-le la sine, le prinde şi le omoară11, marian, O. îl, 78. După DDRF : „pie-grieche, boisseliere“). amăgitoresc, -EĂscĂ aăj. f „Menteur, trom-peur, fallacieux". — „De amăgitori11. Multe ca acea-stea amăgitoreşti şi tragodiceşti descântece Moi-m,iţa descântând, cantemir, ist. 149. — Derivat din amăgitor, prin suf. adj. -esc. amăgitură s. f. „Leurre, seăuction. Duperie, tromperie, ruse“. — Abstractul lui amăgi, derivat prin suf. -itură, întrebuinţat mai ales în vechime şi înlocuit azi aproape cu desăvârşire prin „amăgire, amăgeală". De blăstăm, rostul luiplinu-i şi de amăgitură. psalt. (1651), 9, 28 ( : „sein Mund ist voii Fluchens und Falsches11.). Călugăriţe se fac cu ăe-a sila şi cu amăgituri. pravila mold. 108. Pentru nestarea la cuvânt a■ lui Dechevâl şi pentru amăgiturile ce îmblă să facă, nu multă vreame au putut a se stărui aceă pace. cantemir, hr. 82/14. Această călcare ăe lege şi amăgitură nu suferiră. ureche, let. t, 160/1S. [Plur. -furi.] amăgi;ti vb. IVa v. măguli. a-maInte adv. cfr. înnainte. amalgam s. a. „Amalgame". — Numim amalgam,e aliagele formate ăe cătră mercur cu diversele metale, pont, c. 153/ls. | Fig. Amestec de elemente heterogene, disparate. Amalgame româno-bulgare, româno-cumane. hasdeu, i. C. vii. Numai constatarea efectivă ăin experienţă ne poate arătă, care anume amalgam există în omul ce ne interesează. maiorescu, cr. ii, 163. Toate aceste erau numai naiva aşternere pe hârtie a unui amalgam ăe iăei nebuloase, maiorescu, d. i, 46. [Plur. -ame şi -am,uri.] — N. din fran. (—. lat. -med. amalgama, probabil o deformare arabă a grec. „frămân- tare11.) amalgamă vb. Ia. „Amalgamer". — A alia argin-tul-viu cu un metal. || Fig. „A amestecă elemente heterogene11. | „A pune tot într’o oală, a confundă11. [Numirea ] „ Ungro-vlachia“ împinsese până şi pe cronicarii moldoveni... a amalgamă adesea pe Munteni cu Unguri, hasdeu, i. c. 44. — N. din fran. AMALGAMARE — 133 - A-MÂNĂ amai,mamĂriî s.f. „Amalgamation“.—Infinitivul lui amalgamă, devenit abstract verbal. AHAMHBAT, -A adj. „ Amalgame11. — Participiul lui amalgama, devenit adjectiv. Zincul întrebuinţat în pilele precedente este amalgamat, adecă frecat la suprafaţă cu mercur, poni, f. 257. amân interj. „Misericorde! Grâce! Pardon!" — 1°. „îndurare! Iertare11! (în gura Turcilor învinşi). Nu mai aveă nici o putere, numai ce strigă aman! neculce, let. ii, 37 7/22. Şi aşâ se sparge ordia Turcilor, caii se duc în lume sbierând şi Turcii căzuţi ţipând: aman, aman! dionisie, c. 172. Iîodja fără milă la strigăt de aman Rostea cu glas fanatic ver-seturi din Coran, alecsandri, p. iii, 345. | Nici să şadă jos înaintea lui nu-i punea şi se răştia asupra lor, ca, când n’ar fi fost Turci, ci se rugă cu „aman, boier!" care nu cred că a fi mai fost altă dată. e. KOGÂlniceanu, let. iii, 224/al. # Â. cădcă cu aman la cinevă, a zice aman = „a se rugă de iertare11 : „im-plorer la misericorde, demander quartier“. Aron Vodă au căzut la Vezirul cu aman, să nu-l scoată din scaun, drăghici, ap. ŞIO. ii. Umflaţi-l pe sus şi-l puneţi în scrânciobul ista, de-l învârtiţi pân’ce-a aice aman. alecsandri, t. 384. Pe semne te mănâncă spina/rea... Ia acuşi te scarpin..., de-i zice „aman, puiulecând îi scăpă din mâna mea. creangă, a. 57. | A fl sau a ajunge la aman = „a ajunge rău de tot“ : „etre ă la derniere extremiU11. Filosof de-aş fi — sim,ţirea-mi ar fi vecînic la aman! eminescu, n. 43. Mai puteă câte cinevă să vorbească cu el şi să-i ceara cevă, când ajungea la aman. şez. i, 204/26. 1 A lăsă pe cinevă (tocmai când e) la a-man = „a părăsi pe cinevă tocmai când e în cea mai mare nevoie11 : „abandonner qqn. â un moment d,ifficile“. Câţi din ei nu fug în toiul m,uncilor, lă-sându-te la aman, când îţi crapă buza? sandu, d. N. 211. — Din turc. aman, idem. (Cuvântul a ajuns de la Arabi şi la Francezi : aman, „grâce accordee aux Arabes qui se soumettent11.) Cfr. aman-zaman. amân conj. „Cependant,pourtant“. — „Dar, însă“. Se găseşte numai la ţichindeal, f. Veni dervişul la isvor, aducând capul plin de dogme,... [aşâ, că] năclăjdueă că celalalt nu va puteă nici gura să deschidă; — aman celalalt nu e aci. 215/r El au întrebat... : „Cine bate?“... Au răspuns glas groaznic.... Aman lui nu-i păsa nimica. 225/,8. — Pare a fi o confuzie, făcută de Ţichindeal, între amă, „însă“, şi aman (cfr. sârb. ăman, care, ca adverb, însemnează:,, într’adevăr, zău! pare-mi-se“). amână vb. I. „1. 1°—2°. Tarder, s’attarder. II. 1°. Ajourner, atermoyer, prolonger, remettre, differer, temporiser, surseoir; proroger; ralentir. 2°. Ajourner (continuellement), payer de belles promesses, faire retarder“. I. f „A întârzia, a zăbovi.11 1°. Intrans. Doamne, nu amână! psal. sch. 214/8 ( = nu peşti, coresi, ps. : „6, Eternei! ne tarde point.11). Dumnezeul mieu, nu amână! psalt. sch. 128/6; coresi, ps. 107 ( = nu peşti, psalt. (1651), dosofteiu : „ne tar-daveris11). Am.enedz = tar do, moror. anon. car. Traian amână..., adecă zăbovi în Misia. p. maior, ist. 5. 2°. Trans. Complimentul e noţiunea intrinsecă verbului : „vreme.11 Au fugit la Buşi, unde, amânând câtăva vreame..., au luat arme asupra lui Bo-rilă. p. maior, ist. 228. Şoarecele... îndată cunosck pre făcătorul de bine al său [şi], ne amânând vrea-mea, au început a roade mreaja, ţichindeal, f. 37. II. „A nu îndeplini cevă îndată, ci a lăsă pe altă dată,11 Adesea găsim complinirile „(de azi) pe mâne,“ „de pe o zi pe alta11 etc. 1°. Se învoiră a amână... moartea unora, bălcescu, jî- Y- 393/21. Mă bat(e) gândurile să mai amânăm nunta, ispirescu, l. 291. De multe ori i-a venit flăcă,ului în cap să se însoare, dar... amână din zi în zi, de Joi până m,ai apoi, această pomaşă trebuşoară. creangă, p. 141. Lucrul din mână nu-l amână pâ mâine, da cu judecata minţii poţi s’amâi şi pă poimâine’ndiseară. JIPESCU, o. 135. | A pune un termen (soroc) mai târziu pentru judecarea unei pricini. Va trebui să amânăm procesul. | „A prorogă11. Camerele au fost amânate. || Fig. „A încetini, a trăgănâ.11 Vrâsla, obicinuinţa, grijile... Stâmpără zborul cel iute şi-i amâneasă pornirea, konaki, p. 277. [în notă,’ p. 312, Konaki explică: „Judecata minţii... oare-cum opreşte pornirea iubirei de sine...11] 2°. Când complimentul e un om, avem sensul „a purtă cu vorba (de azi pe mâne).11 Tot mă amânau, ba azi, ba mâne; dihania de doctor zicea c’ar fi periculos, eminescu, n. 82. Pe drum necontenit ceream apă, iar tata mă amână cu momsle, de la o fântână la alia. creangă, a. 15. || „A porunci cuivâ să vină (sau să execute cevă) mai târziu11, [Văzând cum Brâncoveanu nu se leapădă de lege nici după omo-rîrea copiilor] Paşa crunt se minună, Şi gelaţii i-amână, Cu mila se îngână, pop. [Amân, dial. amâiu; rar : amânez. | Nici cod. vor., nici psal. sch.,. nici Istroromânii nu cunosc o formă * aniâră, cu rotacizarea obicinuită a lui n in-tervocalic în elemente latine. Se pare că nazala precedentă a împiedecat rotacizarea.] — Dintr’un adverb * amâne (== a + mâne), dispărut din graiu, corespunzând lat. procrastino, cu acelaşi sens, cfr. TDRG. 61. (Cfr. şi fran. a-journ-er). Cfr. alb. m.enoh, „halte auf, zogere, komme zu spat11. a-mAnă adv., subst. „1°. En main, ă la main. 2°. A la portee de la main, sous la main; ă sa di-sposition. “ 1°. Mai mult arhaic. „în mână.11 Sâmbăta nice un lucru a mână nu prindeă. varlaam, C. 143/2. Cu spata încins şi cu buzduganul a-m,ână [stă spătarul] la spatele domnului, ureche, let. i, 105/26. Mai bucuroşi ar fi fost Romanii adia, cu armele amână în moşie, şi pentru moşie, până la unul a pieri, cantemir, hr. 229/s8. Ce-i a inână nu-i minciună, zic bătrânii, ţichindeal, f. 28. Două mere a-mân’o luat, Ca cu două mere de aur s’o giucat. POP. (Năsăud, în Transilv.), ap. HEM. 1017. | în legătură cu pronumele posesiv : Toiagul ia-l amână-ţi. biblia (1688), 52,2. || în legătură cu propoziţii: De a mână = „din (sau : de 1a.) snână.11 Scăpând... vasul de a-mână, au căzut tocmai în fundul fântânii. CANTEMIR, hr. 158/s. | Fig. „De subt stăpânire11. Pannonia o prădară Sarmatele..., iară Dachia, carea preste Dunwre o au fost adaos Traian..., cu iotul o scăpară Rom.anii de a-mână ( : „Dacia, quae a Traiano ultra Danubium fuerat adjuncta, amissa est.11), p. maior, ist. 22. || Pre amână — „prin, în mâni.11 Se strânsese târgul cu zburături de leamne, cu pietri pre amână. MAG. IST. iii, 53/14. [Boierii] stau la rândueala lor şi cu semnele boieriei lor pe amână, gheorgachi logofătul, let. 321 /30. Neştiind ce [izvod] iaste acela..., luându-l l-au fost purtând pe amână, cantemir, hr. 80/9. Femeile apucă lucrurile [miresii] pe amână şi tot le joacă, cântând, sevastos, n. 143/20. | Pe amâuile = „care mai de care11. Pe vremea aceea eră bine să fii harabagiu în Târgul Neamţului, că te apucau pe-amânile. creangă, ap. HEM. 1017. | Chiar şi: a amână=„lnmâ.nă.l‘ îngerii tremură înaintea crucii, ară (= iară) oamnii o ţin a am,ână şi giurăpre ea strâmb, cuv. D. bătr. ii, 326. || Substantivat: Având... cruci pe amâna lor. gheorgachi logofătul, ap. TDRG. 480. 2°. Sens întrebuinţat şi azi, pe alocurea. „La mână, la îndemână, lângă sine, alături, gata de a-1 apucă11. Crunţii şi viclianii... sânt pre tot ceasul cu ră.ul a mână, DOSOFTEIU, ps, 80, j „La dispoziţie11. De-a/r ÂMÂNĂCIOS - 134 - AMÂNDOI fi cartea lui tipărită, să o pot aveă a mână.' p. maioe, ist. 192. Nu totdeauna străbunii noştri au dispus... de mijloace, ca cele ce ne stau a-mână în prezent, odobescu, iii, 383/,. | Ou prep. „de“ formează o locuţiune adjectivală: „de ajutor11. Aveă o slugă Radul-Vodă încă din copilăria sa, căruia, socotind că nu-i este de boierie, îl socotea de-amână, iar boierie nu-i da. m. costin, ap. HEM. 1017. || [La ospeţele de nuntă, în Oltenia] dacă se întâmplă ca naşul să fie popă, cel căruia i s’a dat paha/rul, îl pune jos şi, drept răspuns, se adresează naşului cu vorbele: „Dărueşte a mână, naţiile.'“ Popa întinde mâna, meseanul i-o sărută şi apoi urează naşului, mirilor, socrilor şi mesenilor. N. REV. ROM. IV, 73. 44= f A umbla (sau: a 11) cu zilele a mână = „a fi cu zilele numărate, în primejdie de moarte11 : „etre dans Ies transes“. îmblă în tot ceasul, cum se zice, cu zilele a mână. m. costin, let. i, 231 /25. I Cu capul a mână = f „ca prin urechile acului11': „ă peine“. Prins-au şi pre boieri... şi-i finea la Diîu închişi, până când da câte 40 sau 50 de pungi de bani, apoi scăpă cu capu a mână. dionisie, c. 201. întrebuinţat şi azi (bunăoară în Braşov) în expresia: a fl cu capul a mână = „a fi de o cutezanţă orbească11 : „Stre t6m4raire, affronter le danger". Să te păşeşti de el, căci, cum e cu capu a mână, e în stare să-ţi facă una nefăcută. [f Se găseşte şi forma articulată: Treaba aceasta amâna luând... soroc puse. cantemir, ist. 370. Sabia de-amâna nu mi-au luat. M. costin, ap. HEM. 1017.] — Compus din prep. a (1°) şi mână. Compoziţia pare a fi foarte veche. în limba latină găsim ad manum esse, habere, eu sensul 2°, „bei der Hand, in der Nâhe11; tot astfel ital. aver a mano, span. A mano. Dar şi înţelesul 1» se află în ital.: aver un coltello alia (sau in) mano. ajiânAoios, -oâsă adj. f „Qui ajowrne, qui atermoie, qui remet. Tarclif, retardataire".— „Ză-bavnic, zăbovitor, întârziatic, târziu11. Amenecios = tardus. anon. car. — Derivat din amână, prin suf. adj. -ăcios. amânau s. m., s. a. v. amnar. amânare s. f. „Ajournement, atermoîment, re-tar dement, remise, sursis, prorogation, retard." — Infinitivul lui amână, devenit abstract verbal. Amânarea procesului s’a făcut cu consimţământul tuturor. || Mai ales în loc. adv. Fără amânare = „îndată, în grabă, fără întârziere, neamânat11 : „sur le champ, sans retard, immAdiatement, tout de suite, sans repit, sans delai." Aleseră o deputaţiune dintre ele şi o trimiseră la Dumnezeu, fără amânare. CĂ-tană, p. b. ii, 111. | f Cu amânare = „cu răgaz, zăbovind11: „s’en donnant du temps, avec rdpit, avec delai." Da/r şesâncl cu amânare pe verdeaţă, ş’adăstând... PANN, p. v. iii, 61. amânât s. a. „Ajournement,retardement."—Participiul lui amână, devenit abstract verbal. Ce să facem? Că nu e de amânat, Ci trebue mai în grabă... pann, p. v. iii, 59. amânât,-ă adj., adv. „Lent, tardif. Ajourne, remis, prorogtţ. Tard, tardivement.“ — Participiul lui amână, devenit adjectiv, întrebuinţat şi ca adverb. 1°. f Adj. „Zăbavnic, târziu11. Să fie tot omul cu-rundu a audzi şi amânatu a grăi şi amânatu întru mânie. cod. vor. 113/14 (=pestit a grăi şi pestit spre mânie. n. testament (1648); târziu a grăi, zăbavnic spre mânie, biblia (1688) : „que tout homme soit prompt â ecouter, lent â parler, et lent â la colfere11.). || 2°. Adv. „Târziu, după mult timp11. Nu amânatu, el mai suflă protivnic vânt, cela ce-i numele Vrocnidon. cod. vor. 86/ls (=nu pres te multă vreame. n. testament (1648); nu după multă vreame. biblia (1688) : „mais, un peu apres, un vent orageux, qu’on appelle Euroclydon, se leva.11). Amenat=tarde, sero. anon. car. îi punea masa cât de amânat, pann, p. v. ii, 64. Până azi, în Banat şi în Ungaria. Bănăţeneşte, „amânat11 = târziu, „mai amânat“ = mai târziu, de ex.: a doua seară sau chiar şi mai amânat... (Visagu, în Banat), ap. HEM. 1085. Când, cevă mai amânat, odată se deschide şi vine o fată. cătană, p. b. ii, 103. Vine sara amânat. (Nota : „târziu"), hodoş, p. p. 152. Oiu vini mai amânat, alexici, l. p. 265/^. [Cfr. arom. amânat, megl. mănat, istro-roin. am,nat, „târziu11; alb. menuam, „trage11, vone, vonete, „spat am Abend11.] Cfr. ne amânat. amânată vb. I. refl. „Tarder, etre en retard".— în Banat. „A se întârzia11. [E bolnavă] de multul aşteptat După drâgnţu din sat, Că prea s’a amâ-nătat. hodoş, p. P. 198. (Nota: „întârziat".) — Derivat din amânat. AiiiÂNĂTOK, -oare adj., subst. „Qui ajourne, remet, differe, retarde continuellement; temporiseur, tardif". — Adjectivul verbal al lui amână (derivat prin suf. -ător), întrebuinţat une-ori in funcţiune substantivală. AMANikASlENT s. a. v. amendament. AMASiiEA interj. „Sus ă (ou sur) qqn..' Vite! Du coup— în Mold. Exclamaţie întrebuinţată spre a exprima un îndemn la năvală peste cinevâ, sau fuga repede de undeva. „Fuga!11 „Zbughi!11 Btisaliile se primbla noaptea prin sat; cum, le-om sări, amandea pe ele. alecsandri, t. 723. (în Glosar: „dă năvală!") Amandea pe uşă = fuga pe uşă. creangă, gl. îmft’o mână de nisip şi-amandea înapoi, şez. ii, 100. Şi până să caut eu un ciomag, el amandea pe uşă afară şi nici nu l-am mai sărit, pamfile, j. ii. [Şi: d’amandela. Umbli num,ai d’amandela. pop., ap. rudow, xvii, 381 şi: amăndilea. Com. G. T. Kirileanu.] — Din turc. amade, „pret, prepară.11 ŞIO. II, a, 19. amândoi, -două num. „1°. Les cleux, tous (toutes) Ies deux, l’un (l’une) et l’autre. 2°. L’un (avec) l’autre, mutuellement; nous (vous, eux) deux, ensemble." Amândoi sânt „doi împreună, în acelaşi timp, de-o potrivă11. Erau odată... doi fraţi şi amândoi erau însuraţi. [Cei doi fraţi nutrăeau bine, căci] cel mai mare eră... chiabur..., iară cel mai mic eră sărac... Fratele cel sărac... aveă şl el o pereche de boi..., ţâpoşi la coarne, amândoi cudalbi... şi graşi, creangă, p. 37. 1°. Subst. „Şi unul (una) şî altul (alta)11. Le tă-iară capetele amândurâra. mineiul (1776), 94 Vi- ii găsi pe amândoi adormiţi, gorj an, h. 3/a4. A-mândoi vom fi cuminţi, eminescu, p. 275. î-a cuprins jale pe-amândoi. coşbuc, f. 70. Amândoi erau îmbrăcaţi, ispirescu, l. 38. Ipate le dă de băut, până le am,eţeşte pe am,ândouă. creangă, p. 173. | Mânule meale sânt săci amândoaă. dosofteiu, V. S. 152/,. Plângu-mi ochii amândoi, jarnik-bâr-SEANU, D. 113. | îngenunchind amândoi dinaintea împăratului, îşi jură credinţăunul altuia, creangă, p. 279. | Amândoi într’o durere se uscau de pe picioare. konaki, p. 84. Să fim amândoi una. .jarnik-bÂrseanu, D. 50. Amândoi ca două flori, idem, d. 80. Amândoi, două nevoi = allebeide taugen nichts. polizu. || „Şi una şi alta11 se referă la mai mult de cât „două11 lucruri: Saduchieii amu sicu, că nu va fi înviere, nece îngeru, nece cluhu; iară Fariseii ispovedesc amândoao. cod. vor. 48/s (=amândoao le credu. n. testament, 1648; mărturisescu-le a-mândoao. biblia, 1688: „Car les sadducăensdisent qu’il n’y apoint de răsurrection, ni d’ange, ni d’esprit; mais les pharisiens soutiennent l’un et l’autre11; „Pharisoei autem utraque confitentur11.). AMANET — 135 — AMĂNUNT Adj. Substantivul la oare se referă e articulat. Potoli vrajba fraţilor amândurâru. dosofteiu, v, s. 132/j. Se tot fâceâ cheltueală amânduror ţărilor, neculce, let. ii, 260/„. începu cu amândoao mâinile a-şi împărţi avearea. mineiul (1776), 180 V2. Piaptănă şi îmbracă la fel pe amândouă fetele, creangă, p. 270. îşi aprinde lumânarea d’amândouă căpă-tăile. ZANNE, P. III, 213. [Se găseşte şi: Avuţia a-mâ/nduror obraz ele ce vor face mestecare de sânge să fie domnească, pravila mold. 119.] 2°. Se exprimă un raport reciproc. „Unul cu (sau: pe) altul, unul altuia11, adesea „laolaltă", „împreună11. Subst. Când se vor iubi am,ând6i, răpitoriul cu fata cea răpită... pravila mold. 102/2. îndelungată vo-roavă au avut amândoi, drăghici, r. 16. Fata... făcu precum îi zisese calul şiporniră amândoi, ispirescu, l. 27. Aceşti fraţi nu m,ai avuse prilejul a se întâlni amândoi, creangă, P. 183. Dragi ne săntem amândoi; Este-un deal mare ’ntrenoi. jarnik-bâr-SEANU, d. 60. || Adj. După acestea au ieşit amândouă împărătesele în grădină, casă seprimMe. creangă, p. 87. || în legătură cu pronumele personal. Nu e nici o asem,ănare între voi amândoi, c. negruzzi, i, 64. Multe izbânzi am mai făcut noi am,ândoi! ispirescu, l. 15. Amar eră să fie de voi, de nu eram, noi amândoi. CREANGĂ, p. 269. | în vechime: Amân-doi-vă aţi rămas netocmiţi, dosofteiu, v. S. 12/,. [Se declină ca doi. în loc de amânduor, mai ales amânduror, după analogia lui „tuturor11; primeşte un -a, când are funcţiune substantivală (varlaam întrebuinţează însă numai forma am,ânduror c. 69/2; 222/2; II, 46/,), une-ori şi când, având funcţiunea adjectivală, urmează substantivul. Prin analogie se spune la Arom., şi : am,intreil’i, amdnpatrul’i. La radu din măniceşti (a. 1574). Şeeu cu amândoi-sprezece ucenici, ap. HEM. 1088. îndată ce trecem de „doi11, avem legătura cu „tot11 : tustrei, toate patru etc. sau cu „câteşi11: câteşi-trele, câteşi-patru etc. | în Oraviţa-montană (Banat), comună mai mult germană, a auzit Weigand, JAHRESBER. III, 312, forma: alemândauă = Beides (im neutralen Sinne), rezultând probabil din amândouă -f alle Beide.] — Presupune o formă preromană : * amendui, -tluae : v.-ital. amendue, engadin amenduos, în loc de ambo duo y * ambi-dui, *am,bae duae: ital. am-bidue, ambedue, v. -span. am,os dos, amas duas, v.-fran. andui, ansdous, ambesdoues. Cfr. ambii, îmbii. amanet s. a. (Jur.) Gage, nantissement. Otage“. „Zălog11. Amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorelui său un lucru mobil, spre siguranţa datoriei, hamangiu, C. c. 421. Lăzile gemeau de scule, şaluri şi argintării, tot amaneturi de pe la boieri, ghica, ap. ŞIO. | „Punem, dăm, lăsăm11 sau „luăm, oprim, avem11 cevă, (ca) am,anet. Am, un a-manet ca să-ţi dau. e. kogălniceanu, let. iii, 233/10. Ne-au oprit două poloboace de icre negre, amanet. uricariul, xiv, 241/,4. Am pus amanet tot ce aveam: alecsandri, t. 556. | Apune casa amanet = „a şi-o ipotecă11. | A scoate un amanet : „de'gager un objet mis en gage“. || P. ext. „Ostatec11. [Sabinii sânt gata de a se supune craiului Romei] şi, de va voi, să-i deă şi amanet pe unii din ei. beldiman, n. p. ii, 25. [Plur. -neţuri şi -nete.] — Din turc. amanet, idem, probabil prin mijlocire n.-grec. (&[j.avrn), în epoca fanariotă. amanetă vb. Ia. (Jur.) „Engager, mettre en gage, donner en nantissement, hypotMquer.“— „A zălogi, a ipotecă11. Ce-o să mai amanetăm la urma urmelor, dacă pierdem şi ’n astă seară? delavrancea, s. 113. [f în secolul trecut şi: amanelari vb. lVa şi ama-netarisi vb. lVa. Pădurea... a fost a lui Grigorcea..., care, amanetarind-o drept 1500 galbeni... i. ionescu, D. 267. Cfr. amanetat.] «— Derivat din amanet (cfr, n.-grec. 4|iavsTeucu). amanetar adj., subst. (Jur.) „Creancier hypo-thecaire, detenteur d’un objet engage“. — Cel ce primeşte cevă ca amanet. Adj. Creditor ele amanetar, hangiul şi cărăuşul sânt preferiţi vânzătorului unui obiect mobiliar, hamangiu, c. c. 434. || în loc de creditor amanetar şi numai subst.: am,anetar. idem, XLIV. (Cfr. zălog aş). — Derivat din amanet, prin suf. nom. agent. -ar. amanetăt, -A adj. (Jur.) „Engage, mis en gage, donne en nantissement, hypothequ6.“. — Participiul lui amanetă, devenit adjectiv. „Zălogit, ipotecat11. Se cere un act..., ce să enunţe... specia şi natura lucrurilor amanetate, hamangiu, c. C. 421. Fă-ţi socoteala. Ai primit 5.000 de galbeni, când te-ai însurat? Mai adaoge alte 10.000, amanetaţi în moşi-oara ceţi-au mai rămas...—ce rămân? alecsandri, t. 1271. [f şi: amanetarisit: Având a primi... o somă de bani, amanetarisită... cu nişte moşii... uricariul, viii, 141/5C.] amant s. m. „Amant, amoureux“.— Acela care se bucură de favorurile unei femei cu care nu este căsătorit. Expresie mai literară pentru: „Amorez, drăguţ, (pop.) ibovnic11. Găsiră pe tinerii amanţi dormind îmbrăţoşaţi. C. negruzzi, i, 108. Dragostea? Un lanţ ce se ’mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi, eminescu, p. 230. — N. din fran. (=lat. amans, -ntem.) amantă s. f. „Amante, amoureuse, maîtresse“.— Expresie mai literară pentru: „Amoreză, drăguţă, (pop.) ibovnică.11 Toată această declamaţiune... este numai o introducere penutru a ajunge la exprimarea dorinţei de a-şi revedeă amanta, maiorescu, cr. I, 43. — N. din fran. amăncnt, -ă (loc.) adv., adj., s. a. „I. En detail, par le menu, minutieusement, soigneusement, meti-culeusement. II. Detailld, minutieux, soigneux, me-ticuleux. III. Detail, menu“. I. Adv. în legătură cu verbe ca: „a cercetă, a socoti, a da seama, a descrie, a analiză, a căută, a ceti, a spune, a întrebă, a mărturisi etc.11, însemnează „observând, considerând tot, chiar şi cele mai mici şi neînsemnate părţi ale unui lucru, în mod minuţios, conştiincios etc.11 Foarte rar singur: Nu cu evanghelia numai strigă, ce şi cu... ai săi ucenici a-măruntu spune. mss. (s. XVII), ap. HEM. 1032. || Din cele mai vechi texte Q/mgm,unt apare _pa un substantiv, capabil de a primi articolul, formând cu prepoziţii locuţiuni adverbiale, cu sensul de „amănunţit11. (Cfr. Ai luat satul de-a rândul Şi casele de-a măruntul. marian, î. 178). f Pi'e amănunt(ul): Le spune pre amăruntulu şi le arată pilda,: coresi; ap. HEM. 1032. Să socotim tot lucrul preamănuntulu. pravila mold. 102. Pre amănuntul şi în faţă, despre numere şi despre ţări..., cu bună voie mărturisim, cantemir, ist. 75/2s. Să luăm preamănuntu istoriea aceştii svinte. dosofteiu, v. s. 51/2. îi spunea pre amărunt de războiul lor. muşte, let. iii, 43/16. || Cu amănuntul: Să dea samă la ceilalţi epitropi cu amăruntul. uricariul, i, 76/„. Să le socoteşti toate cu amăruntul. antim, P. xxiii/23. Foarte cu amăruntul.:, voiu cercetă, pann, e. i, 107/s. Dar unde se pot toate descrie cu amăruntul? c. negruzzi, ii, 203/18. Cine caută cu amăruntul şi cu stăruinţă, trebue să găsească. ispirescu, l. 214. A povesti cu amăruntul= umstăndlich ereăhlen. polizu. | întrebuinţat în mod atributiv: întrând... în cea mai cu amăruntul cercetare... uricariul, ii, 15. Vânzare cu amănuntul = „cu bucata11 : „vente en ddtail“. || De-amănun-t(ul): Câte nevoi păţî, nu-i cu putinţă deamămlntu a le scrie, dosofteiu, v. s. 4b. Au chemat Nicolai-Vodă pe Manolachi vornicul... şi l-au întrebat de amănuntul, axinti uricarul, let. ii, 161/?8. Că- AMĂNUNŢI — 136 — AMAR mila, (le-amăruntul îşi spune scârba toată. c. ne-GRUZZi, II, 296/,. || f Din amănuntul: Au socotit din amăruntul toate cumpărăturile, uricariul, x, 171/29. || Astăzi mai ales: Cu (le-amănuntul: Textul baladei române... îl vom analiză cu deamăruntul. odobescu, I, 214. Moşia am, cercetat-o cu de-amănuntul, în lung şi în lat. alecsandri, t. 796. Cum s’a sculat a şi început a căută cu deamăruntul prin aşternut, să vadă ce poate să fie. creangă, p. 264. Cercetă mai cu d’amănuntul despre dînşii. ispirescu, L. 193. A cercetă cu de-am,ăruntul — durch-suchen. polizu. || f Pâră prepoziţie, dar articulat. Amenuntul = minutatim. anon. car. Amândoi, de-măneaţa, tuturor a-măruntulu vedea/rea ce văzuse [în vis] spuseră, mss. (s. XVI), ap. HEM. 1032. Noi după acum, amăruntul cercetare ce am făcut pricinii aceştia, într’acest chip am găsit cu cale a fi. (Mold., a. 1805). uricariul, iv, 143/18. II. Adj. „Amănunţit, minuţios, conştiincios.11 Puţin întrebuinţat. Cu popuşoiul a/r trebui să se facă cele mai amăAiunte cercetări, i. ionescu, C. 60. Cercetarea amănuntă a feluritelor faze prin ca/re graiul poporului român a trecut... odobescu, i, 352. III. Subst. „Amănunţime, detaliu1'. Mai povesti încă odată, cu toate amarunturile. gorj an, n. ii, 24. [La Albert Dtirer] geniul tudesc se vădeşte cu toate naivele sale amănunte, odobescu, iii, 58/18. în ceasurile de mâhnire... sufletul e împins de sine-şi spre gândiri poetice; mintea zăreşte natura omenească printr’o rasă amurgită, ce-i ascunde amăruntele banale ale vietei. idem, i, 185. Din analizarea precedentă a amănuntelor poetice, constatăm... următoarele... maiorescu, cr. i, 38. Luă aminte la toate amănunturile ce încungiură casa. ispirescu, l. 75. Pe... Chiajna voise s’o mărite cu ciudatul Grec ...Despot... şi — interesant amănunt — ea trimise a-cestuiaportretul miresei lui. iorga, CH. 1.1, 82. A da amănunte : „donner des details“, a intră in amănunte, a se pierde în amănunte : „en-trer, seperdre dans des details.“ Amănuntele unei afaceri : „les tenants et les ăboutissants d’une af-faire“. [Plur. -nunte şi -nunturi.] [Forma originală amănunt se-găseşte în concurentă cu cea disimilată amărunt, adesea la acelaşi scriitor: cfr. cele douăexemple din Odobescu, subt iii.] —- Din prep. a3 -I- mărunt (cfr. ital. specificare a minuto certe materie = „bis ins kleinste zerlegen."). Funcţiunile 11 şi III sânt nouă şi literare, cea din urmă născută probabil din tendenţa de a avea un cuvânt românesc corespunzător fran. dStail (cfr. cu (de-)amănuntul: „en detail“). amănunţi vb. I Va trans. „1°. Mouver, ameublir la terre. 2°. Detailler, circonstancier“. — 1°. (Agric.) „A mărunţi, a fărâmiţă, a afânâ pământul prin săpare, arare, prăşire etc.“ Dacă, înainte de a sămănă mălaiul, am amărunţi bine pământul şi nu am aruncă sămânţa peste brazdele nesfărâmate cu bo-rona..., atunce de bună samă am dobândi mai îmbelşugată roadă. i. ionescu, C. 31. Băligarul are o însemnată lucrare şi asupra însuşirilor fleice ale pământului, pe care le îmbunătăţeşte, amănunţind pământurile cele lutoase, idem, m. 313. [Şi: amărunţi vb. lVa. | Cu trecerea la conj. I. şi: amărunţă vb. Ia. îngheţurile amărunţează faţa ogorului, i. ionescu, C. 31.] || 2°. „A detalia, a răspică, a arătă în amănunte, cu de-amănuntul“. Ia(n) amănunţeşte-mi tot ce s’a întâmplat. — Derivat din amănunt: în sensul 1°, după verbul mărunţi; în sensul 2°, după fran. detailler. amănunţime s. f. „Detail, minuţie; soin con-sdencieux.“ — Amănunţime=amănunt, detaliu. BA-ronzi, l. i, 101/u. Pe aiurea... se drămăluesc lucrurile cu amărunţimea ce se cuvine. I. ionescu, C. 142. [Şi: amănunţime.] — Derivat din amănunt, prin suf. col.-abstr. -ime. amăn un ŢÎiti: s. f. „1°. Action de mouver, d’a-meublir (la terre). 2°. Action de detailler, de cir-constancier11. — Infinitivul lui amănunţi, devenit abstract verbal. 1°. (Agric.) „Sfărâmare, fărâmiţare, afânare a pământului". De va bate ploaia peste o arătură proaspătă, strică pe tot anul... taată chel-tueala şi osteneala ce s’au întrebuinţat întru amă-runţirea [pământului], i. ionescu, c. 31. [în acest sens şi: amărunţire.) || 2°. Arătare în amănunte, cu de-amănuntul. amănunţit s. a. (Agric.) = «,inăunnţire (1°). Participiul lui amănunţi, devenit abstract verbal. Amănunţitul se face prin arături, grăpări şi prăşituri. I. IONESCU, M. 327. [Şi: amărunţit.] amănunţit,-A adj., adv. „I. Mouve, ameubli (se dit de la terre). II. 1°. DetailU, circonstancie. 2°. En detail, par le menu“. — Participiul lui amănunţi, devenit adjectiv, şi întrebuinţat şi cu funcţiune adverbială. I. Adj. (Agric.) „Fărâmiţat, prefăcut în fărâme, afânat." Faţa ogorului [să fie] foarte amărunţită. i. ionescu, C. 34. Pământul amănunţit bine ajută materiile ce sânt în el, ca să se desfacă. idem, d. 244. [în sensul acesta şi: amărunţit.] || II.La scriitorii moderni amărunţit traduce pe fran. „dă-taill<§“ (amănunt = detail), înlocuind în mare parte neologismul „detaliat,“. 1°. Adj. [Despre] izvoarele istorice, [Eminescu]... aveă cunoştinţa cea mai amănunţită. MAIORESCU, CR. II, 299. || 2°. Adv. „Ou a-mănuntul, în amănunte." Să-m,i spui amănunţit tot ce-aţi făcut la întrunirea de-aseară. amănunţitob, -oare adj. ('Agric.) „Facile ă mouver.1' — Adjectivul verbal al lui amăunnţl, (derivat prin suf. -itor). „Uşor de sfărâmat, de fărâmiţat, de afânat." Pământul în care se fac mai bine fasolele este acel amărunţitor, bogat şi răcoros. I. ionescu, C. 80. [Şi: amărunţittir. | Dial.: -tdriu. j * aman-zaman: interj. \ amânz-amânz ! interj. J „Grâce!“—Aman-zam.an e o expresie destul do întrebuinţată în Muntenia spre a arătă că cinevâ a venit să se roage cu stăruinţă, să implore ajutorul cuivâ, la o mare nevoe, d. e. „A venit la mine [şi mi-a zis]: „aman-zaman", să-i dau 1000 de lei, de unde-oiu aveă, de unde n’oiu aveâ“. într’o zi mă, pomenesc cu văru-meu...: Am,an-zaman! să-l împrumut cu patru mii de lei. brătescu-voineşti, l. D. 282. [RĂDULESCU-CODIN dă forma: amănz-amdnz, care, în exemplele ce citează: Eu amanz-amanz şi lui nici nu-i pasă! sau: Până când tot amanz-amanz? are acelaşi sens şi e greşit interpretat prin „cuvânt cu care, spui că vrei binele cuivâ".] — Din turc. aman, „grâce", şi zamau, „temps, moment". în turceşte construcţia aman-zaman, „vreme potrivită pentru îndurare", nu se întrebuinţează de cât în construcţie negativă: aman-zaman iok — „acum nu-i vreme de îndurare", construcţie foarte des întrebuinţată în limba vulgară spre a exprimă un refuz. Cfr. şl: aman zemansyz, „sans treve ni râpit". (Bărbier de Meynard). Ofr. aman. amar, -Ă adj., adv., s. a., interj. „I. 1°. Amer. 2°. Amer, affligeant, penible, douloureux, dur; mali-cieux. 11. Am&rement, douloureusement, peniblement, durement. III. Amertume, douleur, peine, mal, souf-france, tristesse, malheur, misbre, dureU, malice. IV. Malheur! helas! Parbleu! V. Beaucoup de, tant de“. I. Adj. 1°. în sens propriu. Despre sensaţiunea de gust neplăcută. (Contrariul: dulce). Doară izvorul dintr’aceaiaşi cure/re izvori-va dulce şi amar? cod. vor. 125/5 (=apă dulce şi amară? n. testament, 1648). Nalt cât casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea, Amar ca fierea? (— „Nucul şi nuca“.) TEODORESCU, P. P. 235. | Leacuri amare : „des amers“. AMAR — 137 — AMĂRĂCIUNE Nu dau leacuri amare... Ci tot buze rumeioare. JAR-nik-bârseanu, d. 374. | P. ext. A aveă sau a-şi simţi gura amară : „avoir ou se sentirla bouche ambre“ (ital. „bocca amera“). 2°. Fig. Despre orice lucru care e în stare a produce în om sentimente neplăcute sau dureroase. A-mară-i frunza de nuc; Mai amar dorul ce-lduc! JAR-nîk-bÂrseanu, d. 90. Of!... ce viaţă amară! marcovici, c. 7/16. Binele ades vine pe urmele mâhnirei. Şi o sâmbire dulce Bup’un amar suspin, alexan-drescu, m. 5. Se dete cu totul la această patimă [= amorul], dulce şi amară. c. negruzzi, i, 20. Un plâns amar mă ’nneacă. eminescu, p. 201. Câtă -iarbă pe hotar ă, Nici una nu e amară Ca mama d’a doua oară. doine, 25/„. || „Răutăcios". îşi arată antipatia lor prin vorbe amare şi împungătoare. Bălcescu, m. v. 408. Dulcelalimbă, amar lainim.ă. zanne, p. iii, 539. || „Care denotă amărăciune sufletească". Trăsura cea fină şi amară dimprejurul gurei se adânci vădit, eminescu, n. 71. Ironia a-mară, care străbate din puţinele poesii ale răposatului N. Nicoleanu, este mult mai puternică... în Eminescu. maiorescu, CR. i, 290. || A face amar, cfr. „a amăi'î." A face cuiyii zile amare = „a-i amărî traiul" : „rendre ă qqn. la vie dure“. II. Adv. Numai în înţeles figurat. Amar fu bătut de dînşii. P. maior, ist. 174. Bănea cumplit şi a-mar. pann, e. i, 43. Admiţând chiar, că... cele mai multe ziare şi poesii nici nu merită acest num,e,— de ce să fie totuşi aşâ de amar combătute? maiorescu, CR. i/v. Am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. ispirescu, l. 87. Amar se spăimântă. alecsandri* p. p. 210/,,,. Chiar şi: Vai, amar se bucura, marian, sa. 286. | Be-ar fi fost el un viteaz, Nu mi-ar fi aşâ necaz; Bar a fost un biet tâlhar _Şi de-aceea mi-e amar! alecsandri, p. p. 230b/15. III. Subst. Numai în sens figurat. Pări nu-i gustă amaru[l], nu ştii ce-i dulcele, şez. i, 219/26. Văm scăpă de aceă muncă iute, fraţilor..., de amarii şi de boală şi de suspinwre. coresi, e. 28/20. Mare răutate va fi acolo, mare nevoie, mare amăru. varlaam, ii, 27/2. Aclul [= iadul] îaste plin de amarii fierbinte. cuv. D. bătr. II, 228. Aceă bucurie, pre urmă au venit în suspinuri şi în amar. neculce, let. ii, 325/5. Ce amar trebue să fie în sufletul său şi câtă jale în inima soţiei sale! c. negruzzi, i, 41. Un vis ce-şi înmoaie aripa ’n amar. eminescu, p. 59. Câte-amaruri am răbdat, ştiu, biata, numai eu! coşbuc, f. 269. Tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul, nn se mai bagă în samă amarul, creangă, p. 269. | Amarul „se duce, se trage, se mănâncă, se bea, se înghite" etc. Multe amaruri am mai tras! marian. Să rămâie, să-şi mănânce amwrul împreună, ispirescu, l. 97. Mult wmar am înghiţit! alecsandri, p. p. 379b/i- De aici: A-si mâncă, amarul cil cineva = „a-şi duce viaţa cu cineva". Cu el mi-am mâncat amarul! A bea tot a-mărul = „a simţi toată, amărăciunea unei întâmplări ori vieţi dureroase" (cfr. paharul amărăciunii) : „boire le calice jusqu’â la lie“. | în ocări. Dă-l amarului! (Haţeg, în Transilv.), ap. HEM. 995. îşi dă amarul pe scaun şi pe cleşte—bate pe cei din casă, de necaz, cu scaunul şi cu cleştele, pamfile, j. ii. || în legătură cu prep. „cu". Be ce, maică, m’ai făcut..., Să truesc tot cu amar? jarnik-bârseanu, d. 178. Cu amar are să-i vină şi lui la urma urmelor. ispirescu, l. 27. | Din aceasta legătură s’a născut loc. adv.: cu amar, cu acelaşi sens ca adverbele:' „amar, amarnic". Şi atunci mânie-se acel împărat cu amaru. cuv. D. bătr. ii, 154. Vor plânge eu amdru. varlaam, c. 27/2. Vântul geme prin codri cu amwr. eminescu, p. 213. A început a plânge cu amar. creangă, p. 97. Cu amar l-au omorît. alecsandri, p. P. 118b. [Plur. -măruri] IV. Interj. Exprimă compătimire, durere sau a-meninţare. Se construeşte cu „de", cu dativul sau în mod absolut. Se stinseră curând, o amaru! că se sfădiră adinsu, ei-şi. moxa, 364. Amar celue ce-şi uriaşte fratele său! cuv. d. bătr. ii, 463. Tot rău şi amar de creştini! neculce, let. ii, 219/25. Amar va fi aceluia, a căruia inimă împietrită nu simte! marcovici, d. 34. Amar mie! alecsandri, p. i, 102. Nu te duce, fata mea, că-i amar deviata ta! şez. v, 13b. Amar eră să fie de voi, de nu eram noi amândoi ! Şi cu străjuirea voastră eră vai de pielea noastră! creangă, p. 269. I Adesea repeţit sau întărit prin „vai şi..." Oh, oh! m,are nevoie! vai, vai! mare greutate! Amar, amar! varlaam, ap. HEM. 996. Sai, Române..., Căci potopul iată-l vine, Şi-i amar, amar de tine! alecsandri, p. ii, 15. O amar, mândro, amar! jarnik-bârseanu, d. 156. Vai de el, amar de ea! alecsandri, p. p. 28b/10. Noroc da la Bumneseu, că eră o fată robace şi răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai şi ampir de pielea ei. creangă, p. 281. || Hai, mândră, la cununie, Pâ-nă-i frunza verde ’n vie: Bacă frunsa s’a uscă, Cin’, amar, ne-a cunună? jarnik-bârseanu, d. 49. V. Prin amar de precedat de „atât(a)“, „ce de“, „mult", se exprimă noţiunea unei mulţimi mari. Aceşti Bomni străini, ce de am,ar de bani dau pentru vrăjbile cele ticăite a lor! neculce, let. ii, 416/4. Moşneagul, văsăndpe cucoşul său... încunjurat de-atât amar de galiţe, i-a deschis poarta, creangă, p. 68. Cu cine ţii dumneata... atâta amar de oi? marian, t. 307'. Sânt amar de ani, amar! coşbuc, f. 71. | Un amar de oam,eni = mulţi, pamfile, j. ii. | După amar de găsim şi singularul, când avem a face cu un substantiv abstract sau colectiv. N’ai fost pe la dînsul de atât amar de vreme. c. negruzzi, ii, 202/20. Sprintenă, cum n’a mai fost de amar de vreme, se coboară de pe cuptor, sevastos, n. o2/„. Be mult amar de vreme După el sufletu-mi geme. alecsandri, p. i, 30, Ce a făcut el, că a câştigat atâta amar de grâu? marian, SE. II, 147. Binpri-cina ta s’a prăpădit atâta am,ar de lume! creangă, p. 318. Bupă atâta amar de trudă şi primejdii,... au isbutit să ajungă la gura unei peşteri, idem, 94. Chiar şi: Cu ce să hrănească, atâta amar de copil? reteganul, p. iv, 15/j,. [Acest amar de... se va li întrebuinţat la început numai în fraze interogative sau exclamative, după ce, cât. Cfr. fran. combien de... = „comme bien de". | TDRG. citează următoarele construcţii analoge: a.) după „ani amari": atâţia amari de ani! alecsandri; b.) printr’o apropiere de adjectivul „mare“ : atâta mare de (timp, vreme, ani)! ispirescu; c.) atâţi(a) mari de ani! idem; chiar şi: d.) atâtea mari de vreme! odobescu.] [Alături de formele regulate ale declinării, a pătruns pe ici pe colo şl în literatură forma dialectală amară == amare (fem. plur.). Lacrimile curgeau a-mară şi se amestecau cu sângele, sadoveanu, p. 221, întrebuinţată şi în vechime: Bin inimă să lăsăm lacrăme amară. MSS. (s. XVII), ap. HEM. 992. Prin apropiere de adj. „mare" se găseşte şi fem. plur. am,ari: Lucru vrednic d’ama/ri lacrimi, zilot, cron., ap. HEM. 992. Mihaiti impută prin vorbe amari cruzimea [prinţului], bălcescu, m. v. 412/,,.] — Din lat. amarus, -a, -um : vegl. amudr, ital. amaro, v.-prov. amar, fran. amer (pretutindeni şi ca subst.; cfr. lat. amara, -orum). Pentru IV cfr. sicilian. amaru ad iddu! ama/rn mia! ap. HEM. 999. Amărăcios, -oĂSĂ adj. „Be gout amer".—„A-măriu". [Şl: amărîciâs.] — Derivat din amar, prin suf. adj. -ăcios. amărăciune s. f. „Am,ertume. Choses ameres (â boire, â manger)". — însuşirea de a fi amar, gândită ca abstracţie. Frunză verde-amărăciune, S’a dus mândra mea în lume! doine, 32/5. || în înţeles propriu se întrebuinţează rar şi mai ales la plural, cu sens concretizat. I-a dat să bea nişte amărăciuni, de-i făcuse gura pungă. De acest sens se leagă expresia: paharul amărăciunii: Nu voiu fi băut AMĂRALĂ — 138 - AMĂRÎRE în zadar paharul amărăciunii, marcovici, c. 10/2. | Se întrebuinţează mai ales în sens figurat, ca şi substantivul ’,amar“, exprimând un sentiment dureros, chinuitor, întristător, sau răuvoitor. Iară carele se delungă de Dumnezeu, toate realele şi spurcăciunea şi amărăciunea lucrează şi se chinueaşte. coresi, E. 15/2i. Amărăciune ai semănat, seceră pre dinsa răutate, uricariul, vi, 177/8. Din cupa desfătării, amărăciunea naşte, alexandrescu, m. 67. Căci atunce lesne în amor credeam, Şi amărăciu-nea-i încă nu ştiam. c. negruzzi, ii, 30/14v „Chemarea unui filosof ?“ zise umbra surâzând^ cu amărăciune,— „foarte bine!“ eminescu, n. 62. îşi pierdu cumpătul, de supărare şi amărăciune, ispirescu, l. 27. „Aceasta-i curat sărăcie!“... zise împăratul în sine, plin de amărăciune, creangă, p. 262. Sufletele păcătoşilor petrec în foc, în munci, în dureri, în amărăciuni, şez. iii, 238/31. | Gura-i plină ăe amărăciune, dosofteiu, ps. 33. Cele 70 ăe poesii ale lui Eminescu, [cu] aăănca lor melancolie şi... amărăciunea lor satirică, maiorescu, cr. ii, 214. — Derivat din amărî sau din amar, prin suf. abstr. -ăciune. AMĂKÂiiĂ s. /'. v. amăreală. AMĂnAxij’ţ'Ă s. f. (Bot.) „ Cicenăie filiforme: Cicen-ăia filiformis ( = Gentiana filiformis = Microcala filiformis)".—Mică plantă erbacee ăin fam. Gentiana-ceelor, tulpina ramificată chiar ăe la bază; frunzele lanceolate; florile galbene aurii sânt mici... Creşte prin locuri umeăe, prin păduri [în] Iulie-Septemvre. Această plantă conţine un suc amar cu proprietăţi tonice. [Se mai numeşte şi: ] Amăruţă. panţu, pl. — Derivat din amarei, -eâ, sau din amăreală, prin suf. dim. -uţ. amabant s. m. (Bot.) „Copayer11.— Am,arant,... frumos lemn [compact, greu, cu o structură fină şi de o coloare violacee] ce provine dintr’un arbore [mare ce creşte în America tropicală], num,it „Co-paifera bracteata Benth.“, ăin familia Leguminoaselor..., [din care se extrage şi substanţa terebenti-noasă] cunoscută sub numele ăe „balsam ăe copahu“. encicl. r. i, 135. — N. din lat. AMARÂNTĂ s. f. (Bot.) = ştir. [După barcianu = bănuţi.] — N. din fran. amarante (= lat. amarantus). amărât, -Ă aăj. t cfr. mărat. amăreală s. f. „I. 1°. Action ăe rendre amer. 2°. Amertume. II. Laitier commun: Polygalavulgaris11. I. 1°. Acţiunea de a face cevă amar. „Amărîre11. || 2°. Însuşirea de a fi amar. „Amărime, amărăciune11. Amăreala acestui pelin nu-mi pare a fi naturală. || Fig. în însele desmierăări aflăm şi cevă amărală. klain (a. 1784), ap. HEM. 1021. Nu e nici o dulceaţă să nu fie urmată de amăreală, nu e nici un suiş fără coborîş. reteganul, p. iv, 62/19. li. (Bot.) Mică plantă erbacee din fam[ ilia] Polyga-laceelor; frunzele sesile îngust-lanceolate; florile mai adesea albastre, rosee, m,ai rar albe..., fructul o capsulă comprimată cordiformă. Creşte prin fâne-ţele uscate, prin locurile năsipoâse de ta câmp, coline şi din munţi, [în] Maiu-August... Din cauza proprietăţilor sale tonice... întrebuinţată contra afecţiunilor pulmonare. [Se mai numeşte şi:] Iarbă-lăptoasă, Şerpariţă, Şopârliţă. panţu, fl. [Dial. şi: amărrilă.] — Derivat din amărî, prin suf. abstr. -eală. AJl iitiil,, -eâ adj., s. f. „I. Unpeu amer. II. (Au fâminin). Charăon-ăe-Notre-Dame, Charăon Mărie: Silybum Marianum (= Cnrduus Marianus) I. Diminutivul lui amar (derivat prin suf. -el). || II. (Bot.) Substantivat sub forma femenină. în Transilv. == arinurar. Amăreâ — o plantă: carăuus Ma-riae... der Frauenăistel, Bitterăistel. LB. barcianu. Lipseşte la panţu, pl. După HEM. 1021: nu ăerivă ăin „amar", ci ăin „Maria“, moăificânău-se prin etimologie poporană. amărÎ vb. IVa. „I. 1°. Rendre amer. 2°. (Refl.) Devenir amer. 11. 1°. Abreuver ă’amertume, causer ău chagrin. affliger, attrister, tourmenter, irriter. 2°. (Refl.) Se chagriner, s’attrister, s’affliger, se faire ăe la peine, se tourmenter. Vivre avec peine, traîner la vie p6niblement“. I. în sens propriu. Despre gust. (Contrariul: a (se) îndulci). 1°. Trans. „A face amar11. Absol. Apa ăeîn cerni... înălbeaşte şi negreaşte, ruşaşte şi mo-horaşte, înăulceaşte şi amăraşte. coresi, ap. HEM. 1023. | Treaverile amărăsc vinul, economia, 162. || 2°. Refl., mai rar intrans. „A deveni amar11. Ciorba s’a amărît ăe tot. \ Ce-a fost verăe-a vestejit, Ce-a fost dulce-a amărît, Ce-a fost vesel s’a mâhnit, alecsandri, p. P. 336/s. II. Fig. 1°. Trans. „A produce amărăciune în sufletul cuivâ11. Absol. Gura îndulceşte, gura amă-reşte. zanne, p. ii, 169. | Am cutezat a amărî... tare pe părinţii mei. DRĂGHICI, R. 86. Dorule, m’ai a-mărit! JARNÎk-bâRSEANU, D. 137. || „A necăji pe cinevâ11. Amărîră el în pustie. CORESI, PS. 213 (=l-au amărât în pustie, dosofteiu : „combien de fois l’ont ils irrite dans le desert?11). || Mai ales: a a-mărî „viaţa, traiul sau zilele cuivâ11 = „a face cuivă viaţa, traiul, zilele amare, nesuferite11 : „rendre la vie dure ouinsupportable ă qqn.11 Până cândcu-atăta jele S’amărîţi zilele mele? konaici, p. 93. Of! Mi-ai amărît viaţa, copil neruşinat ce eşti! 2°. Refl. „A se mâhni, a-şi face sânge rău11. Dacă au venit această veste, mult s’a amărît Nicolai-Voăă. acsinti uricarul, let. ii, 175/2S. De cete câineşti, băietele, şi te am,ărăşti'! ispirescu, l. 314. Coasa’n cuiu a ruginit Şi eu, maică, n’am venit; Tare ti-i fi amărît! jarnik-bârseanu,d. 197. | Mai ales: a-şi a-mărî „inima, zilele, traiul, viaţa11 = „a-şi face inimă, traiu, viaţă, zile amare din pricina cuivă sau a cevâ11. Dulce maică, ăragi surori, ...Şt&rgeţi-vă lacrimile, Nu vă amărîţi zilele! JARNÎK-BÂRSEANU, d. 193. j Cauza amărăciunii sufleteşti se poate reda prin „cu cinevâ, cu cevâ11. Da ce stau eu, să m,ă amărăsc cu gânăiwi pocite? odobescu, ap. TDRG. || „A duce o viaţă amară, un traiu ca vai de el11. Am,ărăsc = tigoresc = afflictam, vitam duco — ...hummerlich le-ben. LB. „Sânteţi sănătoşi?'1 — „Iacă, m,ă am.ărăsc şi eu pe aici, pe lângă casă", slavici, ap. TDRG. [Dial. şi: amărl.] — Din lat. *amarîre (= ama/rescere). AMĂrie s. f. „Amertume11. — Abstractul adjectival al lui amar (derivat prin suf. -ie); cuvânt puţin întrebuinţat. Şi tot plâng cu amărie După scumpa mea moşie, alecsandri, t. 1514. [Pare a fi făurit de Alecsandri numai pentru rimă.] AMĂRiME S. /■. \ AMĂRÎME S. f. / „1°—2°. Amertume'1. — Abstractvd adjectival al lui amar (derivat prin suf. -inie). 1°. în sens propriu. în [vinurile] cele roşii căutăm floare, tărie, şi amărime în acele ce le fac Moldovenii pelinuri. ionescu, C. 196. || 2°. Fig. Ei în foamete şi amărîmea ftă-mângiunei fiind, el le zicea, să mănânce câni. cantemir, hr. 256/sl. amĂrIre s. f. „Action ăe rendre amer; amertume, peine, afftietion, tristesse11. — Infinitivul lui amărî, devenit abstract verbal. Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine! Şi răsplata? Amărîrea care sw-fletu-i apasă, eminescu, p. 92. amărît — 139 — AMATOR amărît,-A adj., subst., adv. „I. 1°. Rendu amer, devenu amer; attriste, afflige, chagrine, rentpli d'a-mertume. 2°. Pauvre, malheureux, miserable. Mai-gre, denharne, 4macie. II. Sans pitie, durement.“ — Participiul lui amări, devenit adjectiv, substantivat une-ori şi întrebuinţat şi în mod adverbial. I. Adj. 1°. „Devenit amar“. | Fig. împrejurul gwrei musculoase se vedeă o dulceaţă, amărîtă de îndoeli. eminescu, N. 52. | „Cuprins de amărăciune sufle-tească“. Copila-i amărîtă, C’a să fie despărţită De Moldova mult iubită. ALECSANDRI, p. II, 61. Ei sânt amărîţi de vorbele-ţi aspre, odobescu, iii, 271/30. Moşneagul, fiind foarte amărît, chemă fata. creangă, p. 285. Inima mi-e amărîtă! alecsandri, f. ii, 100. | Nn ştiu ce înfricoşătoare presimţiri a unui traiu viitor amărît şi chinuit au venit şi au sfâşiat biata sa inimă! c. negruzzi, i, 28. Cum erâ de cătrănită şi amărîtă..., suflă văpaie din gura ei cea spurcată, ispirescu, l. 26. Nişte sile amărîte, Necăjite şi târîte. zanne, p. ii, 536. | Ale noastre păcate, cene-şu puse înaintea ochilor noştri, mai văr-toase şi mai amărîte să le cugetăm, coresi, e. 9/.,. || 2°. „Sărman, prăpădit.11 Ce va mai face de-aciia, amă-rîtulom? varlaam, C. 14/2. | Substantivat: Ce-ai zis, amărîtoP ţichindeal, f. 99. Ca ocară: Amă-rîtule! | Legat prin prep. „de11 de substantivul următor. Jăluîaşte amu am.ărîtulu de om! coresi, ap. HEM. 789. Când gândesc, amărîtnl de mine, că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez! creangă, p. 122. Vai, săracele de noi, amă-rîtele de noi..., se va fi mâniat împăratul pe noi! reteganul, P. ii, 24/ls. Şi prin prep. „an-de (=al-de)“. Ah, amărita’n ele mine! gorjan, h. i, 73 (cfr. „să-raca’n de mine!11). |] Om amărît = om uscat, de care nu se mai prinde carnea, şez. ii, 126/2. || II. f Adv. „Amarnic, cu amar11. După puţine sile, mazîlia îi sosi, Fără veste, negândită, ş’amărît i se vesti, zilot, cron., ap. HEM. 1030. Se luptă, se răsboesc amărît... Doi pe loc s’au omorît. pann, e. i, 40. [Dial. şi: amărit. | Cfr. mărat.] amărîtor,-oare adj. „Qui rend amer; exasperant, navrant“. — Adjectivul verbal al lui amărî (derivat prin suf. -îtor). Rod ţăpos şi amărîtoriu. dosofteiu ( = rudă rea şi mânioasă, coresi; neam despărţit de la Dumnezău şi îndărăptnic. psalt. 1651 : „generatio prava et exasperans.11), ap. HEM. 1020. f f şi dial. : amărîtoriu.] ajiârÎtckâ s. f. f „ Amertume“. — Abstract verbal derivat din amărî, prin suf. -îtură. Nu năsprireţ inemile voastre ca întru amărâturâ. dosofteiu (=caîn mânie, coresi), ap. HEM. 1021. [Plur.-turi.] asiăriu, -ie adj. ) amărI li, -Ie adj. J „Un peu amer, legiirement amer; penible". — De un gust în care se cuprinde şi gustul amar; care produce osensaţie ce seamănă cu amărăciunea; „cam amar, cevă amar11. Vinul pregătit cu pelin are un gust amărîu. (Cârjeoani, în Tutova), ap. HEM. 1031. Pe gât simţi nn gust de rugină, amărîu, coclit, putred, cald, până ce se întinse, în toată gura lui arsă, o umezeală crudă şi sărată, delavrancea, s. 152. Dulce ţi-i gura, mândruţă..., Că-i ca strugurn[l] din vii: Nici dulce, nici amărîîe; Numai cum îmi place mie. mândrescu, l. p. 100/,. | Fig. „Chinuitor11. Jale amărie. alecsandri, p. iii, 506. [în Sălagiu, cu schimbul obicinuit al suf. -iu prin -om': amăroiu = amăriu. vaida; în Ţara Haţegului amăronu = cam amar. rev. crit. iii, 86.] — Derivat din amar, prin suf. adj. -iu. amarnic, -A adj., adv. „1°. Amer, acerbe, violent, vehement, impitoyăble, dur, cruel, terrible. Pito-yable. 2°. Am&rement, cruellement, impitoyablement; tJ’.rriblement“. — Se întrebuinţează numai în sens fi- gurat ; pe când „amar11 conţine mai mult ideea de „dureros11, amarnic exprimă une-ori ideea de „rău, răuvoitor, neîndurat, grozav, straşnic.11 1°. Adj. Să moară... de foame..., această... amarnică, moarte! drăghici, R. 42. Iarna, de gerul cel amarnic, tră-sneă grinda în odae. eminescu, n. 41. Când am slobozit pistolul în tine, nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingeâ mâna. c. negruzzi, i, 23. în fieca/re zi ce trebueâ să vie, ea aşteptă lungile, amarele clipe, amarnicul chin al mustrării, sado-veanu, m. 125. | Despre fiinţe sau personificări. Am,o-riul la lovituri osie amarnic, konaki, p. 3. Cel ce n’are lumânare... la moarte, moare ca un câne... şi trebue să fi fost amarnic om [în viaţă], de l-a lipsit cel de sus de lumină, şez. iii, 115/». I Ironic. Amarnici îs cavalerii din siua de azi! alecsandri, t. 1154. Zău, nu şugueşti, Buzilă? Da amarnic mai eşti la viaţă! Când ie mânii, faci sânge’n baligă! CREANGĂ, P. 253. || t „Vrednic de milă, amărît11. Darie, cai.nicul şi jalnicul! Amarnicul de mine, Eu, Darie împăratul, scriu la tine, cinstitul şi marele Por împăratul, alexandria, 77. || 2°. Adv. „Amar, fără cruţare, grozav, foarte, strajnic11. Ceialalţi... nu încetează de a tot plesni amarnic din harapnice. marian, se. i, 32. Amarnic m'a lovit în avere şi în cinste, creangă, a. 158. La nn loc se grăm,ădeau şi amarnic mai cântau, teodorescu, p. p. 264. S’mt, zgâriat aşă de amarnic, cât se umpluse tot de sânge. sbiera, p. 9/23. S’a înşelat amarnic. Mai ales urmat de prep. „de“. E amarnic de zgârcit. [Cuvântul apare în literatură 'numai la sfârşitul s. XVIII. Totuşi se găseşte la moxa, 347/,, forma mârnic: 0, mămică neascultare!] — Derivat din amar, prin suf. adj. -nic. AMAHtn , -i n: adj. — amăriu. TDRG. — Derivat din amar, prin suf. dim. -niu. amărunt (loc.) adv., adj., s. a. v. amănunt. A mării n ţa vb. la v. amăuunţi. amĂui:.V|ei.(11., in;-) loc. adv. „Tr'es en detail, minutieusement, consciencieusement.“ — Diminutivul loc. adv. de-a-mărnntul (derivat prin suf. -el), exprimând un grad mai intensiv ca acesta. Numai în legătură cu prepoziţia de. Cercetându-l de-amărunţelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei, sbiera, p. 101, 34. Cercetaţi lucrurile de-amărunţelul. contemporanul, iv, 503/25. [Şi: de-a-mănunţelul] AMĂRtnN"fiu&.IVa (Agric.),etc. v. amănunţi (1°), etc. AMĂRUN'i’iME s. f. v. amănunţime. amărijş s. m. (Bot.) = călin. — Diminutiv substantivat, derivat din amar, prin suf. -uş. amărv'4’, -A adj., s. f. „1. Un peu amer. II. (Au feminin). 1°. Cicendie-filiforme : Cicendia filiformis (= Gentiana filiformis — Microcala filiformis.). 2°. Picride-fausse- Eper viere : Picris hierocioides.“ — 1. Diminutivul lui amar (derivat prin suf. -uţ). Vinul acesta e cam amăruţ. || II. (Bot.) Substantivat subt forma femenină, 1 “. = amărăluţă. || 2°. = iarba-găiei. amator, -oare adj., subst. „Amateur“. — 1°. Acela căruia-i place cevă, umblă după cevă, caută cevă cu plăcere, are gust pentru cevă. „Iubitor (de cevă)11. (în acest sens, construit totdeauna cu prepoziţia de). Puţini amatori găsi de limba nemţească. C. negruzzi, I, 206. Nu sânt am,ator de asemenea lucruri. E un mare amator de teatru. | 2°. Absol. Persoană căruia-i place o artă, o ştiinţă etc. şi o cultivă pentru propria sa plăcere, fără a se îndeletnici cu ea cu tot dinadinsul sau a o aveă de meserie. AMAZOANĂ — 140 — AMBIGUITATE „Diletant". Trupa ăe amatori făcu un mare fiasco. c. negruzzi, i, 341. Doamna mea, pentru un amator, lucrarea D-tale este minunată, caragiale, t. i, 101/,.,. 0 fotografie ăe amator. — N. după fran. ( = lat. amator.) amazoană s. f. „Amazone“. — 1°. (Mitol.) Femeie a unei ginte de războinice care nu admitea nici un bărbat printre ele. Amazoanele, vestite în vitejie muieri. cantemir, HR. 59/,. Prin şiruri s’asvârle-ama-zona Camilla. coşbuc, m. 223/,. | 2°. P. ext. Femeie care umblă călare, care face călărie (mai ales când e îmbrăcată într’un costum anume pentru călărie). îi şaăe foarte bine în costum ăe amazoană. [Şi: amazonă.] -— N. din fran. ( = lat. amazon, din grec. a|j.a|iuv.) amazonît s. a. (Miner.) „Amazonite11.— 0 varietate de feldspat, întrebuinţată ca piatră de ornament precum şi în bijuterie. [Şi: am.azonită s. 1'.] — N. din fran. (după numele fluviului Amazon, în a cărui regiune se găseşte.) AMA/-t€MfiJ s. m. (Bot.) v asmăţui. ambala vb. F. „Emballer. (Refi.yS’emballer". — 1°. (Comerc.) Trans. „A împacheta, a înfăşură şi legă (marfă) în pânză groasă, pentru transport." Cumpărătorii de lână o spală, mai înainte ăe a o ambala pentru a o expeduî în Austria. I. ionescu, m. 395. | P. ext. „A pune într’o cutie (de scânduri)." Untapiţer ambală pianufl], vlahuţă, d. 241. || 2°. Fig. Numai refl. (întrebuinţat de cei deprinşi cu 1. franceză). Despre cai. „A-şi luă vânt, a scăpă, a nu-1 mai puteâ ţineâ în frâu". | P. ext. Despre oameni. „A se lăsă a fl cuprins orbeşte de un val de pasiune (mânie etc.), a se iuţi, a se aprinde, a se mânia". Iancule, bagă ăe seamă, nu te ambală. delavrancea, s. 119. — N. din fran. ambalăj s. a. (Comerc.) „Emballage". — 1°. Acţiunea de a ambală, „ambalare, împachetare". || 2°. Lucrul în care se împachetează, se înfăşură sau se pune cevâ. Am,balagiu [se numeşte] învelitoarea unei mărfi, a unui pachet, colet etc. Am.balagiul poate fi: pănză, lăzi, butoaie etc. Greutatea ambalagiului se numeşte „tară“ sau ,,ăarâ“. I. panţu, C. C. 288. [Şi: ambalăgiu. | Plur. -lăge, şi -lăjuri] — N. din fran. AMBALARE s. f. (Comerc.) „Action d'emballer, emballage“Infinitivul lui ambala, devenit abstract verbal. ambalat s. a. (Comerc.) „ TSmballage“. — Participiul verbului ambala, devenit abstract verbal. „împachetare". Pânză ăe ambalat. ambalat, -Ă aăj. (Comerc.) „Emball6“. — Participiul lui auibalâ, devenit adjectiv. ambăr s. a. v. hambar. ambarasânt, -ă aăj. „Embwrassant.“ — Care încurcă, care pune în încurcătură. O întrebare am-barasantă. — N. din fran. ambarasăt, -Ă aăj. „Embarrasse.“ — Adus în-tr’o situaţie perplexă, în care nu ştii ce să răspunzi sau ce să faci. „încurcat, perplex." Acuzatorii erau mai ambcurasaţi decât acuzaţii, maiorescu, d. ii, 230. — N. din fran. (participiul devenit adjectiv, al franţuzismului ambarasă, aproape neîntrebuinţat.) am barcă vb. Ia v. îmbarcă. AMBAROADEK s. a. (Mar.) „Em,barcaăere“. — Locul (punte, cheiu) de unde se îmbarcă mărfurile şi călătdrii pe un vapor. Cfr. debarcader. — N. din fran. (= span. embarcadcro, idem.) ambasadă s. f. „Anibassaăe.“ — însărcinare diplomatică pe lângă guvernul unei ţări streine. „Solie". | Spec. Misiune statornică a unui stat mare pe lângă guvernul altui stat de rang egal. Anglia are în Viena o ambasadă, Rom,ânia o legaţiune. \ P. ext. Funcţionarii unei asemenea misiuni şi clădirea în care este acest oficiu. Trebile m,ele se ăesregulaseră în ambasade. C. negruzzi, iii, 466. A invitai toată ambasaăa franceză. Ambasaăa germană e clădită în stil gotic. — N. din fran. ambasador,-oare subst. „Ambassaăeur,-rice“. —Persoană însărcinată cu o misiune diplomatică pe lângă un guvern strein. „Sol, trimis". Ambasaăo-rele... să fie ascultat şi liber ăe-a apără... drepturile ţării, uricariul, I, 184/17. I Spec. Şeful unei misiuni diplomatice permanente de primul rang, a unui stat mare, [Un francez] care a fost mai apoi am-basaăor în Englitera. C. NEGRUZZI, l, 178. | P. ext. Orice persoană trimisă de cinevâ la alţii, cu o însărcinare. în acest sens poate aveă şl formă fem.: ambasadoare. Am luat cunoştinţă de vorbele trimise prin ambasadoarea d-tale. [ t şi: ambasadore. La fem., după fran., şi: ambasadriţă. poenar.] — N. din fran. âmbi, -E aăj. „Les deux, tous les ăeux, Vun et Vautre.“ — „Amândoi, îmbi". Substantivul pe care-1 determină, e de regulă nearticulat, iar arnbi articulat. Meleti înfipse ambii pinteni în coastele armăsarului. C. NEGRUZZI, I, 42! | Mai rar, nearticulate amândouă. Toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. idem, i, 239. — N. din ital. ambiant, -Ă adj. „Ambiant/1 - Care circulă împrejur (vorbind de un corp gazos). „încunjură-tor, împresură tor". Aerul ambiant. \ Fig. Atm,o-sfera ambiantă: lumea în mijlocul căreia trăeşte cineva. — N. din fran. ( = lat. ambiens,-eutis, part. lui ambio, „umblu împrejur, încunjur".) AMBIDEXTRU, -A adj. „Ambiăextre". — Care se slujeşte şi de mâna stângă cu aceeaşi înlesnire ca de cea dreaptă, j Substantivat une-ori. Un arnbi-ăextru. — N. din fran. (lat. ambidexter.) Ambigen, -A adj. (Gram.) „De deux genres a la fois.“—(Cu forme) de amândouă genurile. Substantive ambigene în limba română sânt cele care au la singular formă masculină, iar la plural formă fem.e-nină, ă. e. „ac“, plur. „ace". — N. din lat. ambigenns, -a, -uin. ambiguu, -UĂ adj. „Ambigu.“ — Care înfăţişează mai multe înţelesuri, dintre care nu ştii pe care să-l alegi, dintr’o dată. „Cu două înţelesuri, în doi peri, echivoc, îndoelnic." — N. din lat. ainbigrius, -a, -um. AMBIGUITATE s. f. „AmbiguiM“. — Abstractul substantival al adj. precedent. „Lipsă de preciziune, echivocitate". Mai generală însă este cetirea „a su-pra b; c supra ă; e supra f“, căci nu prezintă ambiguitate nici într’un caz. culian, a. 46. Nu putem. aşteptă stil bun de la un autor, căruia i-am arătat un şir atât de mare ăe... ambiguităţi limbistice. MAIORESCU, CR. III, 161. — N. după fran. (lat. ambiguitas, -atem.) AMBIŢIE — 141 - AMELIORANT AWIii'HE S. f. 1 AHiirjitid: s. f. / „Ambition."—„Râvnă mare, dorinţă înfocată după slavă, măriri, putere, onoruri, distincţii, dregătorii mai înnalte sau recunoaştere publică a valorii per-sonale“. Rămăşiţe a acelor viteje oşti ce muias&ră ambiţiunea Polonilor, c. negruzzi, i, 30. Stăpâni-torul ce varsă în războaie păraie de sânge pentru ambiţie, idem, 1,31. Nu avem altă ambiţiune decât de a trăi liberi, maiorescu, d. i, 56. Eră cevă de mirat, de unde atâta ambiţie într’un copil aşâ de mic! CONTEMPORANUL, iii, 657. [Fam. La oameni inculţi şi în ironi* şi: ambiţ s. a. Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică, de onoarea mea de familist. caragiale, T. II, 6/22. | Plur. -biţii, -ţiuni; -biţuri.] — N. din fran. (lat. ambitlo, -onem.) AsiiiiiioMĂ vb. Ia. „Ambitionner". — I. Trans. 1°. „A râvni cu pasiune, a umbla cu mare râvnă după cevâ“. înălţimea voastră va ambiţiona să rădice, un neperitor trofeu, uricariul, i, 178/22. Boierii... începură a ambiţiona domnia, c. negruzzi, i, 273. || 2°. „A deşteptă în cinevă râvnă spre măriri ori spre distingere personală*1. Cuvintele tale l-au ambiţionat. II. Refl. Fam. „A se încăpăţâna, din ambiţie". S’a ambiţionat să ajungă deputat şi s’a ales cu datorii. — N. din fran. ambiţios, -oi SĂ adj. „ Ambitieux.“ — 1°. Râv-nitor de măriri, de cinste, de onoruri, de demnităţi, de distincţie personală. Ambiţioasele planuri a un- . gurenitului Român Matias Corvin. c. NEGRUZZI, I, 193. || Substantivat. Un ambiţios. || 2°. Intrat şi în popor cu sensul de „iute la fire, aprig". Ambiţios = îi cumu-i focu, îi cumu-i chiperiu. şez. ii, 72. — N. după fran. (lat. ambitiosns, -a, -um, „care dă ocol, care umblă după măriri".) amboh s. a. f v. amvon. Ambră s. f. (Miner.) „1°. Ambre jaune, succin. 2°. Ambre gris". — 1°. „Chihlimbar". Să scoată de acolo mărgărituri, ambre şi cureale, pentru ca să-şi facă nişte podoabe, critil şi andronius, ap. HEM. 1039. Insulele se înnălţau cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră, eminescu, n. 66. | Cu prep. de formează o expresie cu funcţiune adjectivală = „cu miros plăcut (ca ambra cenuşie), parfumat", sau (poate) „de culoarea aurie a chihlimbarului" : „ambră". în cupe vin de ambră, eminescu, p. 116. || 2°. 0 substanţă ceroasă, aruncată de mare, de culoare brună-cenuşie, cu miros de mosc. Ambra... se găseşte plutind pe mare în bucăţele şi bucăţi une-ori până la 50 kg. Se crede a fi un fel de piatră de fiere sau de maţe de fisetru (cachalot) ...Conţine... oleiu eteric (de ambră), multă grăsime (ambra-ină) şi acid benzoic. Se falsifică des, fiind foarte scumpă, 1 kg. — 2400 — 2800 fl. encicl. r. i, 138. [Şl: f ambru s. a.: Se scoală sub coame de ambru. BOLINTINEANU, ap. RUDOW, XVII, 381.] — N. din fran. ( = arab. anbai', „ambre gris.“) ambriboiu s. m., adj. f „1°. Ambrette-jaune (ou Barbeau jaune ou Fleur du grand Seigneur): Cen-taurea Amberboi (= Centaurea suaveolens = Am-berboa odorata). 2°. Rouge fonce". — 1°. (Bot.) = pesmâ. în Basarabia. HEM. 1039. [Şi: abriboiu?] || 2°(Crom.) Mohorît sau ambriboiu, cum se face?... Se ia de 10 parale calacan, piatră acră de 5 parale... mss. (s. XVIII), ap. HEM. 1040. — Din turc. amber-bui, „centauree" (lit. „qui re- pand l’odeur de rambre‘‘),n.-gr. ŞIO. II, 20. Planta fiind originară din Turcia, numele ei turcesc s’a introdus şi în numirea ştiinţifică. ambrozie s. f. „Ambroisie/' — 1°. în mitologie: hrana, dumnezeească a zeilor olimpici, care făcea ne- | muritor pe cel ce gustă dintr’însa. Ca amvrozia ră-coreâ. pann, e. v, 70. Tânărul poet [A. Sihleanu]... închină vinului aceste înfocate strofe: O, cerească ambrozie, Ce mângâi sufletul meu! sihleanu, ap. odobescu, I, 383. || 2°. O plantă aromatică din familia Composeelor. [Şl: ambrdeie, f amvrozie.] — N. din lat. ambrosia ( < grec. Ap.{îpoaia). AMBrozic, - adj. „Odoromt ou suave comme l’ambroisie, ambrosien, divin". — „Parfumat de ambrozie, dumnezeesc". Ambrosicu-i păr. coşbuc, iE. 20/37- [Şi: ambroziâc, după lat. ambrosiacus, -a, -um.] — Derivat din ambrozie, prin suf. adj. -ic (după lat. ambrosius, -a, -um.). ambulant, -Ă adj. „Ambulant." — Care umblă (se mută) dintr’un loc într’altul, „nestabil, rătăcitor, pururea pe drumuri, neaşezat la un loc". Cântăreţ ambulant. 1. negruzzi, iii, 417. — N. din fran. (=lat. ambulans, -antis, part. de la ambulo, „mă primblu, umblu".) AMBUiiÂN'ţ’Ă s f. „Ambulance." — Spital militar ambulant care urmează trupele în timp de războiu. Pe Turcul leşinat îlpoartă’n ambulanţă, alecsandri. Ambulanţele noastre sânt.... relativ bine ţinute. maiorescu, d. ii, 98. | P. ext. Spital ambulant pentru comunele rurale. Da D-ta, moş Neculai, ai dat-o iar pe boală; de ce, adecătelea, n’ai merge la ambulanţa asta ? contemporanul, vi, 493. Trăsură de ambulanţă şi p. ext. şi: ambulanţă, cu acelaşi sens. — N. din fran. ambulatoriii, -torie adj. (Med.) „Ambula-toire". — Caracterizat prin pornire spre umblet continuu. — N. din lat. ambulatorius, -a, -um. amdioie s. f. f (Bot.) v. antivie. a-meâsteci-'I. loc. adu.' f „Ensemble, sans di-stinction, pele-mâle". — „Amestecat, de-avalma, laolaltă." Lumea întru carea petrec direpţii ameastecul cu păcătoşii... varlaam, c. ii, 89. Mai ales în legătură cu prep. „de." Loc plin de viermi şi gărgăuni şi tăuni şi ţâ,nţari şi scleapţi, diamiastecul. dosofteiu, v. s. 78 b. — Compus din prep. :i(3°)+meastec (v. mestec). ameâză(ki) adv., subst. v. amiază(zi). AJIER s. f. (Biol.) „Amibe". — 1°. (Biol.) Organism microscopic unicelular, constituit dintr’o bucată de protoplasmă, fără membrană exterioară, cu un nucleu. | [Şi: amdbă s. f.] — N. din fran. (lat. amoeboeus, -a, -um.) ameleţătură s. f. f v. ameninţătură. amelică s. f. (Comerc.) v. americă. AMEEiNţ vb. etc. v. ameninţă, etc. ameliora vb. Ia. „Ameliorer“.—„A face mai bun, a aduce în stare mai bună, a îmbunătăţi, îndreptă, uşura." Vine ca să sufere, să expieze, să se amelioreze şi să moară, bălcescu, m. v. 4/2C. „Lucrând în înţelegere cu celelalte mari Puteri pentru a ameliorâ condiţiunile de existenţă ale creştinilor supuşi do-minaţiunei Sultanului..." maiorescu, d. ii, 64. — N, din fran. (lat. melior, „mai bun“.) ameliorănt, -A adj. „AmeUoranl". — „Uşură-tor, îinbunâtăţitor"; contrariul noţiunii „agravant". — N. din fran. AMELIORARE - 142 — AMENINŢA ameliorare s. f. ,yAmelioraUon“. — Infinitivul lui ameliora, devenit abstract verbal. 1°. „Mergere în spre bine, îmbunătăţire, îndreptare, uşurare“. De aseară încoace se simte o ameliorare în starea bolnavului. || 2°. Stare a ceea ce este „ameliorat44, stare mai bună, „îmbunătăţire.44 Pretutindeni însă... se observă îndrumarea spre unele ameliorări higienice şi estetice, mehedinţi, r. 19. ameliorat, *Ă adj. „Am4liore“.— Participiul lui ameliora, devenit adjectiv. „îmbunătăţit, adus într’o stare mai bună44. AMELIORAŢI» .9. f. \ __ amplior„r„ amelioraţi^*: s. f. i ~ amelioiare. — N. din fran. amenaja vb. Ia. „Amenager“. — „A întocmi, a orândui gospodăreşte, în vederea unei întrebuinţări comode sau prielnice44. A amenaja o locuinţă, o moşie. | Spec. (Silv.) A orândui, a regulă mai din nainte tăierea unei păduri, în mod raţional, astfel în cât să nu se isprăvească niciodată. — N. din fran. amenajament s. a. „Amenagementu. — „Orânduire, regulare gospodărească (a unei case, moşii etc.)44 | Spec. (Silv.) „Regulare gospodărească, raţională, a tăierii pădurilor44. — N. din fran. amenajare ,9. f. ,}Ame'nagement“. — Infinitivul lui amenaja, devenit abstract verbal. „Rânduire gospodărească44. Pentru înlesnirea hicrărilor comisiei de experţi cam,era de comerţ a cerut amenajarea unui local propriu, numai pentru expertizele vamale.. | Spec. (Silv.) „Regulare mai din nainte a tăierii (pădurilor)44. Amenajarea pădurilor. amenajat, -Ă adj. (Silv.) „Amenage“. — Participiul lui amenaja, devenit adjectiv. Pădure ame- amenda vb. Ia. „1°. Amender. 2°. Fairepayer une amende (p4cuniaire)“. — 1°. „A îmbunătăţi, a face mai bun, a îndrepta cevâ (mai ales un proiect de lege), schimbându-i părţile rele sau defectuoase44. Aceasta este o sistem,ă pe care poate cineva să o primească sau să o lepede; dar a veni săl o amendeze prin deci-ziuni parţiale [e o lucrare inutilă], odobescu, ii, 321. La [18]48 am ars regulamentul organic şi n’am voit să-l amendăm, maiorescu, d. i, 212. ’|| 2°. (Jur.) „A osândi la amendă, a globi44. [La Românii din Austro-Ungaria şi forma falsă: amândă: Ca să a-m,ăndeze şi să întregească proiectul de lege. sbiera, f. 290.] —■ N. din fran. amendă s. f. (Jur.) „Amende “ — „Pedeapsă în bani, gloabă, globire44. A fost condamnat la o amendă de 5 lei. \ Amendă onorabilă = cerere de iertare, rectificare publică a unei greşeli proprii, ori a unei învinuiri aduse cuivâ. [Plur. -mende şi -m,enzi.\ — N. din fran. amendabil, -Ă adj. „Amendable“. — „Care se poate îndrepta, se poate face mai bun44. Proiectul de lege e amendabil. Cfr. amenda (1). — N. după fran. amendament s. a. „Amendement“. — „îmbunătăţire, îndreptare adusă la cevâ44. | Spec. (Agric.) Ceea ce slujeşte la îmbunătăţirea pământului, ca să-l facă mai roditor. „îngrăşământ44. Pământul având o bună grosime de humus, nici acesta măcar nu se stimulează prin amendamente, i. ionescu, m. 315. || Absol. Propunere de schimbare sau de adăogire a cevâ la o lucrare a minţii omeneşti, în deosebi un proiect de lege, la o „adresă44 sau la o propunere. Amendamente şi sub-amendamente la una singură ipoteză, hasdeu, i. c. 111. Amandament la budget. maiorescu, d. i, 85. [După pronunţ, fran. şi: amandament.] — N. din fran. amendare s. f. „1°. Ammdement, action d’amen-der. 2°. Condamnation ă lapaye d’une amendeu.~ Infinitivul lui amenda, devenit abstract verbal. amendat, -Ă adj. „1°. Amende. 2°. Mis sous peine d’atnende".—Participiul lui amenda, devenit adjectiv. 1°. „îndreptat44. || 2°. „Osândit la amendă, globit44. ameninţă vb. I. „I. 1°. Donner un ordre, or-donner. 2°. Faire signe; provoquer qqn. (en clignot-tant des yeux). 3°. Mentionner, faire mention de qqch, 11. 1°—3°. Faire un geste de menace, menacer, proferer des m,enacesu. Sensul fundamental este „a ridica mâna, spre a face un gest cu ea44 şi prin extensiune „a face semn (cu mâna sau cu altceva)44. După scopul urmărit de cel ce face semn se deosebesc mai multe înţelesuri. I. f Trans. Ridicarea mânii nu are.de scop de a insuflâ temere altuia. 1°. A face un gest poruncitor. „A porunci44. Uri-stos... toate făpturile oprnă-le;... cătră m,are grăită: „înceată mălcomu!“...; dracului oprna-i şi ziceă: ...„ieşi cliîn om,ulu acesta!a; şi acmu, câtu amerinţâ cu tăriîa-şi, toate, câte să -va elu, lucrează, coresi, ap. HEM. 1046. Derept acea şl ameninţă împăratul să-şi vie la cap £= să se împlinească] acelea ce se cerea, dosofteiu, ap. TDRG. [Cfr. ameninţare.] 2°. „A face semn44. Ameniţ — winken..., ein Zeichen geben mit dem Kopfe oder Finger. budai-deleanu, ap. HEM. 1049. | „A provoca pe cinevâ prin clipiri de ochi44. Carii mă urăscu în zădar şi meliţă cu ochii, dosofteiu (— clipesc ti cu ochii, coresi; clipindu cu ochiul, psalt. 1651: „oderuntme gratis et an nu unt oculis44: „que ceux qui me ha’issent sans cause ne m’insultent point par leurs re-gards44.), ap. HEM. 1048. [Cfr. ameninţare.] 3°. „A face un semn arătător44. S’a păstrat numai la cronicarii moldoveni, nu însă în sensul propriu de „a arătâ44, ci în cel figurat de „a menţiona, a face menţiune despre cevâ, a pomeni44. Alţi istorici megieşi nemică n’au ameliţat ele această domnie, ureche, let. i, 99/21. Noi, pre scurt... ameliţind, cuvântul am cruţat, cantemir, hr. 301/1S.. | Complinit prin „cu scrisoarea44—„în (prin) scris44. [Despre vremurile vechi] nime n’au ameliţat cu scrisoarea, fără o samă de basne a unui Misail Călugărul. N. COSTIN, let. I, 38/25. [Cfr. ameleţat, ameleţătură.] II. Astăzi numai în sensul: „a ridica mâna (arma etc.), p. ext. glasul, asupra cuivâ, cu scopul de a-i insuflâ frică sau de a-i face vre-un rău44. 1°. Intrans. Construit cu „asupra44 sau „cătră44. Bacă văzu.... că nu este chip a scăpă cu faţa m-rată. stătu pe loc, ameninţă asupra lor şi se făcură stane de piatră, ispirescu, l. 302.7 Ori cătră cine ar fi amerinţat cu dînsele [ săbiile], îndată şl sta nemişcat în loc. sbiera, p. 120/22. | Instrumentul a-meninţării se exprimă prin prep. „cu44. Cei mm mulţi Români din Bucovina cred că din ziua de Bunavestire... înainte va fi cald...; de aceea se suie ciobanii în ziua aceasta pe stogul de fân şi m,elită cu toporul asupra iernei. marian, se. ii, 224.’|| în Transilv.: A ameninţă cuivă cu cevă =jemană mit etwas drohen. barcianu. El într’armându-se ameninţă tuturor creştinilor, şincai, hr. iii, 44/32. |j j Absol. Tăietorul ameliţându, îi căzii, mâna. doso- f fteiu, v. s. 201b. El amerinţă într’o parte, Ş’într’altâ j răneă cumplit, pann, e. 13. Sfântul Mihăilă, Cu AMENINŢARE — 143 sabia-’n-, mână:usadiă\ Şi ameninţa:, teodorescu, \iP&ex,t.vN’ciiu„.încetat a se-văierâ, şi. a a-wefiw^â.:,GM'|m'oâŢiel»if'SBiERAj'.:p.'.131/3'9. ; • ..#•,>* >• , «,2°:> a/Ms. iŞubiectul e> o^persoană; „complimentul eM acuzativ ;sjinsţrumentul amepinţârii . se, exprimă prin „cu**.. [Părinţii au dreptul de â desmoşteni .pe co|ii; dacă îipuor amelinţă cu băţul sau armă. Pravila (1814);.150. | A ext> Zâna îl arneninţăpu boală f* ’cu toate- ticăloşiile omeneşti/ :dacăi nu s’o'duce. ispirescu, l.> 231. I Lucrul de care avem* a ne teme se exprimă printr’o propoziţie. Pe tot minutul îl am,ev rinţă-, să-l înghită, marcovici,’ C. 25/13. Ş-apoi se’nr cruntă Şi-i ameninţă Să-i.puie de, vii, Chiar în temelii, alecsandri, p. p. 187. Ba .încă. m’a-anter ninţaty^că,.:. are să,poruncească, să mă. întindă la scară...creangă,- a*459. | Instrumentul* arifeninţării stă, rar,i în >acuzativ-, Amerinţând cwinânie Filar.et suliţa • sa, A lovit pe Erotocrit în-: ochi- PANN,'E. ii, 8.6. \\t Figs Primejdia ne-amerinţă. marcovici; d. 409fj. Ameninţănd^-i din urmă cuţitul moldovenesc, ■Săiplece acums:.- se. gătesc., c. negruzzi, ap. HEM. 1047. i v ,• ^ ■ .. . ;>3°. Fig. Subiectul nu e o persoană. Numaiv la scriitorii' mai noi-, dvlpă franţuzeşte. „Aprevestl ceva ce ' eimeniţ ■ să ne; insufle temere pentru; viitor41. -Irân-s. Complimentul în acuzativ. Cănd curgerea apei Moldovei -s’wr repezi:.:, amerinţând dărâmarea pământuluiorăşenii... nu vor..fi.opriţi.... a...'-întrebuinţa mijloacele cele.spre abaterea apei. (Act.de la Grig.ore Ghica, a:.1852).*URICARlULY'Ill, 254fs: Fe de-asupra-i ■[ = a. lui Ştefan] steagul,-ameninţând furtuna..-, alecsandri^-P; iii, 220. Ca umbre fioroase, Ce, ies din întunerec o crimă-ameninţând... ALEXANDRESCU, M. 30. | Direct franţuzism: Dacă în curs de zece ani... [un]- edificiu... se dărâm.ă în tot, ori în parte; sau .ameninţă învederat ^dărâmare [fran.. ,,menacei ruine“, ital.. „minacoia. rovina11],... arhitectul rămâne răspunzător de daune, hamangiu,- C;:'Ci, 378. | Complimentul, e o propoziţib..Zidul ameninţă să se, năruie^-: ,;stă să se năruie". || Absol; Că aud din depărtare-,'Răsunând duşmane păsuri; Meninţând barbare glasuri, alecsandri, p. u, 12. . -■■ ... [Şi : amerinţâ; amelinţă, ameniţă, ameliţâ, me-ninţăf.meliţâri\, Laprezent, > uniii-accentueăză: ameninţ, alţii: ameninţ.] . T -- — Se pare că avem a face cu două cuvinte înrudite, care mai.peurmă s’au confundat.'l.)’$(âm *)ipiiiaciare (derivat? din minacia, plautus, „menace" şi a'cesta din minax, „menaşant") : ital; minacciare, ■ sicilian ammin'azzari, v.-prov., catal. (a)menassar, fran. me-nacer,- span: amenazar; portg. ameapar,-pretutindeni cu sensul de „menacer". în -forma română *amenăţă trebue să presupunem o foarte timpurie propagare a -lui n în- silaba următoare *amenânţă, y ameninţă (cfr. *excambiare ->• schimbare), şi, cu obicinuita di-similare: amerinţă. 2.) *(am-)miniciare]> ameniţă şi—cu aceeaşi disimilare a lui m— n y m—l, ca şl în sardul. (campidanez) amelessai, (logudorez) minet-tare, — ameliţâ. Am aveă deci lin verb derivat din-tr’un adjectiv *m,inîcius. („minax"),- conservându-se la-noi cu înţelesul original,- „lever la main", care formează trecerea de sens a verbului latin minări de la „lever, dresser" la „menacer". *- ameninţare s. f. „1°. Qeste, signe (de la main).; ordre. 2°. Menace; r.isque, păril".’ — 'Infinitivul lui ameninţă, devenit abstract verbal. 1° f „Semn cu mâna, gest, care arată puterea cea mare a cuivâ, •în^deosebi a lui Dumnezeii, p. ext. „voinţă". Dum,-nezeiasca ameririţareilui tdateLi slujesc, coresi, ap. CP. 364. Cu . dumnezeiasca a’-lui amerinţare orbului: dărulKy-lumina trupului.^idem,, ap. HEM. 1048. Isus- kumai' cu ameliţâria potoleşte holbura. po-SOFTEiu, V. S.- 37b.' Sănătoşareâ o va dărui cu me-liţdrfia numai- idem,-v. s.‘ 66/ SfânMit..-i săboru carele- se-au adunatu după' ameninţarea dumne- AMERIC zeîască.-: pravila (ă.. 1652), ap. HEM. 1048.- îritr’un ^dicţionar slavorromân". din sec. XVU>g&&im pe- făf yulfymanije‘ţ = germ. „Wirik."> 'tradus - prin face're cu ochiul", iar pe slavul '„'măanije^'care-i acelaşi cuyâiit; ftinv„dnierînţare cu-ntiMâ^^Aot.&mlo ame-rinţars e sinonimicu'„vrearefi^'api HEM. 1047^-1048. || 2°. . AMENurofÂT s. a,—ameninţai'e(2°). Participiul lui ameninţă, devenit abstract verbal. în- loc s&rţi recunoşti păcatul; te apuci de ameninţat: [Şl: amerinţat.] ...; AME.wiN'ţ’i'r-, - A-adj.;,-,10&Mpritionn€. 2°.îMeinace''; averii; prdwnufJ-* Participiul: lui; amehinţâ, ^deVenit adjectiv. 1». f „Menţionat, pomenit". T) in ceale puţine şi ameliţate însemnări istoriile vremilor trecute... tt-au scos. cantemir/ hr. 299/10'J:|| Acestei state se .văzură ameninţate în naţionalitatea... lor. bălcescu,, m. v. 8/5. • |i- j,înştiinţat de mai nainte);:prer venit." [Âi,îosi]-.izbit fără-de veiste şi fără a fi amerinţat, -în amiaza zilelor tale. marcovici, c. 47/6. [Şi: .-am,‘eliţât, amerinţăt.] ' .- i-. wşiţv,-* --n-b-v* s AMENisjŢATOR,,-rtÂRE adj., „Menâgdnt;t-6om-minatoire“.^ Adjectivul, verbal al- lui ameninţă (derivat prin; sufsw&tor). Prăpăstia::.- amerinţăt6'areşi grozavă.,-marcovici,; d: lil^.-.Negurimmemnţătoare orizonul învălise. c. negruzzi, ii, 5. I-a vorbit cu nn ton ameninţător. [Şi-: amerinţător. |: Dial?: -t&riu.] amesîcbtţAtwră s. f. „1°. Mention. 2°. Menace".— -1°. f „Menţiune, pomenire!*; Ceale ce istoricii cei mai vechii sau, cu. condeiul le-au trecut,'sau de nwîerdu trecut, sântpuţineăle şi amelăţături numai, cantemir, hr. 800/jg. || 2?i „Ameninţare".' Ce de mai.ameninţaturi în vânt şi la adecă nici o treabă! hasdeu, ETYM; magn. 1050,';[Şi: ameleţătură'. | Plur:-4iM»-rj] -— Derivat, din ameninţă, prin suf. abste ; /AMENiNXEÂiiA. s. f. ,;! AHEHOBis s. f. (Pat.) ^Amdnorrhee". — Neivire la soroc, .încetare, sau numai micşorare â fluxului menstrual la o femeie, în vârsta menstruaţiei şi în afară de starea de graviditate său de lăptare. ■ — JV. din fran. ( = grec. b. privativ, |i.-qv, ,,lună“, şi psîv, „ă curge**.) ,v > , - v f . americă s. f. (Comerc.) „ Calicot, toile de coton". — Pânză de bumbac, de calitate inferioară;-ţesută fabrică. Ele sic că pânza de casătrăeşte mai mult decât aceă de târg, numită 'americă. I. ipNESCU/M. 691î Ih-dustria străină, ck ţesăturile şi firile de bumbac (ame-lică şi bumbacul în jurubiţe), au luat locul pe o niare întindere vechei industrii casnice de cânepă, m ano-lescu, ii ? 78.'|' în întrebuinţare adjectivală.- N.ăşa-i cumpără băiatului'plapumă şi fâşie şi caicioare'şi zăbunele şi-bă/rghiţă şi pănsă amelică . destulă, 3, 4 AMERICAN - 144 — AMESTECĂ coţi. g. pitiş, conv. lit. XXXVI, 554. 1 Cine-o stârnit furcă, fus, Mânca-i-ar carnea un urs! Ard’o focul cânepa, Că-i mai bună-america! pop., ap. HEM. 1050. [Şi: amili că.] — Identic cu America, „tolbaşii zicând că, vine hât colo din America". HEM. 1050. Cfr. arom. ami-ricancă — „pânză subţire, de o calitate inferioară". [Cfr. anglie, olandă.] american, -ână adj., subst. \ . . americănesc, -eâscă adj. J „America,in“. — Din America. Popoarele americane. | Alune americane; cfr. alună. | Substantivat. American — locuitor al Americei, în special din Statele-unite. | P. ext. „în proporţii mari, extra-ordi-nare, exagerat (ca în America)". îşi face o reclamă americană. [Ca subst. la fem., mai ales: americancă.] — N. după fran.; în cazul al doilea cu adăogarea suf. adj. -esc. ÂMERicĂNişTK aâv. „ l’amăricaine, d’une ma-niire americainej'. — în felul, după obiceiurile Americanilor. Prea ai luat-o americăneşte. -— Derivat din american, prin suf. adv. -eşte. americanism s.a. „1°. ParticulariU de l’anglais d'Amârique. 2°. Procedă ou con duite ăl’americaine11.— 1°. însuşiri particulare ale limbii engleze din America (Statele-unite). || 2°. Procedere, purtare sau apucătură americănească. [Şi: americănism.] — N. format din american şi suf. neol. -ism. ameiuciiţĂ s. /' (Eiot.) „Sorte de tieramium: Pe-Uvrgonium hortidanorumL‘. — 0 specie de muşcată. brândza, ap. HEM. 1051. — Derivat din America, prin suf. dim. -uţ. I s’a dat această numire, pentru-că la noi floarea e exotică. amerin| Ă vb. I. v. ameninţa. Amestec s. a. „1°. M4lange, mdxture, amalgame. Embrouillement. 2°. Immiodion, intervention, inge-rence. 3°. Implication, engagement (dans les idăes, sentiments, int,6rets, affaires d’autrui), action d’etre entrem.ele dans une affaire, affaire“. — Abstract post-verbal din amestecă. *. 1°. „Amestecătură". Ou un am.estec de patru părţi de clorură de calciu mono-hidratată şi de trei părţi de omăt, putem căpătă, un frig de -48°. PONI, F. 123. | „încurcătură, con-fuziune". Eră un amestec fără şir de icoane tulburi. eminescu, n. 75. || 2°. „Dreptul de a se amestecă, de a interveni într’o afacere, ingerenţă". Să n’aibă ceia fraţi ameastic într’aceale vii, ...nici să se sfădească. doc. (a. 1621), ap. HEM. 1055. Nimea... să nu aibă amiastec la aceste părţi de ocină, uricariul, XII, 297/23. || 3°. „Comunitate (în idei, sentimente etc.)". Drept-credincioşii vor fi datori a da sărindare, pentru ca să se cureţe de amestecul ce au avut cu ei [=cu păcătoşii], c. negruzzi, i, 232. | Faptul de a fi amestecat într’o afacere. „Amestecare". Eu n’am nici un amestec în dar aver ele voastre. marian. | Faptul de a avea a face cu cineva sau cu cevâ. Nu am nici un amestec cu tine = nihil tecum comune habeo. LB. Se strecoară în inima copiilor datini şi obiceiuri, ce n’au nici un amestec cu datinile moştenite de noi de la străbunii Rom,cmi. ISPIRESCU, ap. TDRG. [Plur., rar: -mestecuri.] amesteca vb. I. „1.1°. Mixtionner, (se) meler, (se) melangkr, (se) perdre (dans), (se) confondre (avec). 2°. S’accoupler (mâle et femeile). 3°. S’unir (par le mariage). Passer ă (ou du câte de, dans le champ de) qqn. 4°. Confondre. II. 1°. Se meler (ă, de), s’im-miscer (dans), s’ingerer, intervenir (dans). 2°. Dif-famer, dinigrer, medire (de qqn.), intriguer (contre qqn.). 111. Remuer, agiter, secouer“. I. A uni elemente diferite sau unităţi de acelaşi fel atât de strâns, încât, după unire, să nu se mai distingă deosebirea dintre ele sau să nu se mai recunoască poziţia lor reciprocă de mai nainte. Se zice a (se) amestecă cu cevă, a (se) amestecă în (prin, între, printre) cevă sau numai a (se) a-mestecă. 1°. Trans şi refl. Despre lichide. Ceaiul.., luă o văpseâ purpurie, amestecdndu-se cu rumul de Gia-maica. C. negruzzi, i, 74. Vinul cu apă când se amestecă, puterea şi-o pierde, zanne, p. iv, 187. | „A încetă de a mai fi curat". A amestecă vinul (laptele) cu apă — „a-1 subţiâ, a pune apă’n el" : „tremper (le vin), couper le lait“. în cwrsul veacurilor, sângele roman s’a amestecat. | „A introduce cevâ într’un lichid, cu scop de a prepară o mixtură". în pahar... amestecă nişte buruieni adormitoare, ispirescu, l. 106. || Despre substanţe sau lucruri diferite. Varul îl amestecă cu nisip şi apă. drăghici, R. 44. De băteă piatra holdele, apoi pe ale lui le amestecă cu pământul. ispirescu, L. 206. Se ajutoră stupul, ame-stecăndu-l cu altul, economia, 194. între miere amestecă fiere ( = spune vorbe supărătoareîntreăltele mai plăcute), zanne, p. iii, 673. | A se schimbă în urma unui amestec cu elemente streine. Măcar-că de la Râm ne tragem, ...fiind ţara mai de apoi ca la o slobozie, de pe’npregiur viind [popoare străine] şi descălecând, den limbile lor s’au amestecat a noastră. ureche, let. 1,97. | Despre lucruri de acelaşi fel „A schimbă şirul, poziţia reciprocă". A amestecă cărţile : „meler, battre les cartes“. | Fig. Ra,ze de bucuriese amestecau pe faţa lui. marcovici, C. 47/24. || Despre fiinţe. S’au amestecat oile cu caprele, marian. Graurii se amestecau printre porumbei şi printre ciori, odobescu, iii, 31/12. || Despre fiinţe şi lucruri. Numai refl. „A dispăreâ, a se confundă în..’., a se face una cu". Porumbielul... îmi săltă, Sus, mai sus că se urcă, Cu norii s’amestecă. teodorescu, p. P. 39b. „Să nu te duci astăzi la dînsul, la masă“... [ziseră], şi se am,estecară în norod. Aceştii erau Spcmcioc şi Stroici. c. negruzzi, i, 150. 2°. f Refl. „A se împreună" (despre bărbat şi femeie). îşi călugări muiarea şi se amestecă cu alta. moxa, 381/20. Al patrul sânge amestecat [este] de se vor am,estecă veri premari... pravila (a. 1640), ap. GCR. I, 90. | Despre animale. Amestecăndu-se băr-bătuşii [viermilor de mătase] cu muieruştele, atâta ouă, până ce creapă. economia, 209. 3°. Refl. „A se însoţi, a se căsători". Nici de cum Moldova/n cu Ţigan să nu se amestece: nici popii, nici naşii a nu-i mai cunună [se cade], uricariul, IV, 404/3. | „A se da de partea cuivâ, a trece în partea cuivâ, a ţineâ cu cinevâ". Grigore Ghica se amestecase cu Leşii, nepăzindu-şi credinţa la devlet. E. VĂCĂRESCUL, ist. 226/s9. 4°. Trans. şi refl. „A confundă". Ce socotiţi că faceţi, când amestecaţi amăgitoarele porniri ale trufii^] cu rugăciunile cele mai umilite? marcovici, d. 55. A amestecă Bagdadul cu Ţarigradid (—a asemănă bun cu rău), zanne, vi, 449. Cele bune s’au amestecat cu cele rele. II. Despre oameni. 1°. Refl. A te introduce într’un mediu strein, mai ales a te vârî undeva unde nu eşti chemat, unde nu eşti potrivit, unde n’ai dreptul a luă parte. „A-şi face de lucru, a-şi băgă (vârî) nasul, a interveni nechemat". Se construeşte cu prep. în (întru, la), cu o propoziţie introdusă prin „unde", sau în mod absolut. La noi, până acum,..., înalta oblăduire nu simte trebuinţa de a se amestecă în traiul lighioanelor sălbatice, odobescu, iii, 38/3. Te poftesc să nu te amesteci în conversaţia noastră! alecsandri, t. 766. Nu te amestecă în tă-râţe, că te mănâncă porcii, zanne, p. iv, 139. Nu te amestecă nepoftit în vorba altora, idem, ii, 808. Din Moscali, să nu se amestece la boieriile Moldo-vii. neculce, let. ii, 337/2b. La toate el se amestecă. e, kogălniceanu, let. iii, 271/„. N’are să s’amestece unde nu-i fierbe oala. alecsandri, t. 965. * AMESTECĂ - 145 - AMESTECĂTURĂ Se amestecă ca cimbrul (= se amestecă în toate). zanne, p. iii, 522. La ce te-ai amestecat? marian. | Ca termin juridic. De se va prileji unui strein să găsească o comoară, să îm.parţă acel lucru cu Pavel; iară Petru să nu se ameastece întru nemică. pravila mold. 43/a. Să fie şl de la noi slugilor noastre... acel sat... driaptă ocină, ...şi alt nime să nu să a-meastece. doc. (a. 1657), ap. HEM. 1054. || Mai rare sânt construcţiunile următoare: Trans. Nu-ţi amestecă lingura, unde nu-ţi fierbe oala. zanne, p. vi, 17. | Absol. Instrumentul amestecării se exprimă cu ajutorul prep. „cu“. S’o am,estecat dracufl] cu coada. idem, p. vi, 624.4£A 11U se amestecă = a fi hotărît a nu luă parte la, cevâ. HEM. 1054, „a sta de (sau: la) o parte, a nu interveni". Ce să facem?... Aici bani nu putem găsi. Domnul de acolo încă nu ne trimete...; şi aşă, noi nu ne amestecăm, e. kogăl-NICEANU, LET— III, 203. 2°. f Fig'. Trans. A amestecă pre cineva (la cineva) — „a-1 defăimă, a-1 ponegri, a-1 cleveti, a face intrigi despre el cătră cinevâ“. Pre mine, Ioan Neculce,... m’ari amestecat ciocoii şi cu alţi neprietini la Grigori-Vodă. NECULCE, let. ii, 45 5/22. Arepismă pe mine... şi îmi amestecă feciorul, idem, let. ii, 381/22. Un om rău... pre toţi cu răutatea lui amea-stecă şi-i tulbură, cantemir, ist. 36. III. Se poate amestecă şi cevă de un singur fel (lichide, cereale etc.) când, prin scuturare, clătire, frecare, vânturare, frământare sau alte asemenea mişcări, se aduc în turburare părţile lui constitutive. Instrumentul amestecării,_fiând se pomeneşte, se exprimă cu ajutoriiL-prep. „cu“. Ca nu cumvă să se aprindă [grâul], va fi bine de a-l mută din loc, a-mestecându-l cu lopeţile. i. ionescu, c. 177. Mai amestecă ceaiul, că nu s’a topii zaharul. HEM. 1053. | „A scutură". Să astupi sticla... şi să o amesteci a-ăese-ori. (a. 1825), ap. TDRG. — Din lat. *ammixtîcare (dela mixtus): abruzzez ammistekă. Cfr. mestecă. amestecă vb. I v. mestecă1. AMESTECĂClr.\K s. f. f Numai în locuţiunea : iimestecăciune de sânge : „inceste“. Fim... născut întru amestecăciune de sânge, de unii ca aceştea toţi să nu cuteaze a se chem,are preoţi, pravila (a. 1640), ap. HEM. 1057. [Cfr. amestecare de sânge, sânge amestecat.] — Derivat din amestecă, prin suf. abstr. -adune. amestecare s. f. „1°. Melange. 2°. Accouplem,ent. ■ 3°. Ing4rence, intervention, immixtion. 4°. Intrigtie, mMisance. 5°. Bem,uage“. — Infinitivul lui amestecă, devenit abstract verbal. 1°. Puind vin şi unt-de-lennn făcu, de fu .neamestecată amestecărea lor. mineiul (1776), 130 Vi- II 2°. f „împreunare sexuală1'. Nu cu amestecdre bărbătească, ce cuputearea duhului svânt se va semisll [Hristos]. varlaam, C. ii, 87/2. || 3°. „Intervenite, ingerenţă; lucrare împreună11. Ţara a-ceasta fiind mai mică, nice un lucru singură de sine, fără adunare şi amestecare cu alte ţări n’au făcut. m. costin, let. i, 292. || 4°. ţ „Intrigă, defăimare, clevetire". Brâncovanu înţelesese de amestecarea ce l-au amestecat ginere-său, Constantin Duca-Vodă. muşte, let. iii, 31. || 5°. Amestecare cu lingura în cevă bucată — versatio...; das Um-riihrm. LB. :(£ Amestecare de sânge — acesta e ter-minulpoporal pentru căsătoria între rude. marian, nu. 63 : „inceste". | -j- (Jur.) Amestecarea de sânge se face în doo chipuri: chipid de’ntâiu taste cu nuntă, când se va cunună neştine cu vreo muiare carea nu i-o au dat pravila; iar a doo taste fără de nuntă..., [când] să împreună cu dînsa încă mainte de cununie, pravila mold. 117. [Traduce pe grecescul ai|j.o[«£[a.] amestecări! s. f. v. mestecare1. amestecat s. a. „ Action de meler, de melanger, de confondre“. — Participiul lui amestecă, devenit abstract verbal. Lasă am,estecatul cătaţilor şi dă-le odată! amestecăt, -A adj., adv. „1°. Mel4. Melange, mix-tionne, bouleverse, embrouille, en clesordre. Confondu. 2°. D’une maniere milangee, pele-m,ele“.—Participiul lui amestecă1, devenit adjectiv, întrebuinţat foarte rar ca adverb. 1°. Adj. Vinul amestecat cu sânge făcuse o baltă. c. negruzzi, I, 152. | Cu Sarmaţii amestecaţi au trăit, cantemir, ist. 261/16. | Nu eră amestecat cu ceilalţi boieri la sfat. neculce, let. ii, 266/21. | A fi amestecat într’o afacere (necorectă) : „tremper dans une aflai re | După fran. „(monde, societl) mel§“ şi germ. „gemischt" : Lume amestecată = „fel de fel de lume, şi oameni de bună condiţie şi de cei cu reputaţie rea sau de o condiţie inferioară". Trebue să admirăm... lipsa de genero-sitate a acelor scriitori, care au început la noi felul de critică amsstecată. Aceasta consistă, în a introduce în acelaşi articol fi personalităţi şl argumente „ad rem,“. maiorescu, cr. i, 242. | După fran. — contrariul noţiunii „unanim". Discursul său a fost primit cu sentimente foarte amestecate. || Se plecă ca să bea apă, Macoveiu îi da în ceafă, De bea apă sângerată, Cu măsele-amestecată. teodorescu, p. p. 592. | Mai ales cu o nuanţă peiorativă: „încurcat, neorânduit, una peste alta". Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere: El vede toată firea amsstecată-afară, Ninsoare, fulger, ghiaţă, vânt arzător, de vară. eminescu, P. 207. Şi aşă au stătut lucrurile amestecate doi ani. neculce, let. ii, 422/3. | „Nedelimitat". Fiind moşia Ulmuleţilor amestecată şi nehotărîtă de cătră alte silişti ale lor... doc. (a. 1693), ap. HEM. 1056. ^ (Jur.) f Sânge amestecat = „incest" : „inceste". Ceia ce-ş curvăsc cu rudele şi cu cu-seriile şi cu cum,ătrele sau finele lor, acesta se chiamă sânge amestecaţii,, pravila (1646), ap. HEM. 1057. Al doile sânge am,estecat laste: de se va află tată cu fata lui. pravila (1640), ap. GCR. I, 90. [Cfr. amestecare de sânge.] [Contrariul: neamestecat: Puind vin şi unt-de-lemn, făcu de fu neamestecată amestecarea lor. mineiul (1776), 130*/i-] II 2°. Adv. Amestecăt=mixtim, promiscue...; vermischt. LB. amestecăţiş s. a. f — amestec, biblia (1688) ( = grec. o6jifj.iv.To?), ap. TDRG. 59.- — Derivat din amestecat, prin suf. -iş. amestecător s. a. = mestecător2. Amesteeă-toriu — mestecătoriu = druga sau unealta de meste-cat=spatha, rutrum, rudis, cylindrus, mistarius... ; das Ruhrholz. LB. [Dial. : am,estecătâriu.\ — Derivat din amestecă, prin suf. instr. -ător. amestecător, -oare adj., subst. „Qui mele, qui melange. Personne qui intrigue, intrigant11. — Adjectivul verbal al lui amestecă (derivat prin suf. -ător) şi întrebuinţat mai ales ca subst. | f „Intrigant, turburător". Amestecătorii de răutăţi şi a păcii nepriatini într’alt chip îl zugrăvea, cantemir, ist., ap. HEM. 1058. Sânt amestecători de domnii. n. costin, let. ii, 115. [ f şi dial.: amestecătâriu.] amestecătură s. f. „I. 1°. Melange. 2°. Confu-sion, complication, brouillamini; divergence, conflit; clesordre, irregulariie; mSl4e. Ingârence, immixtion. Intrigus, m4disance, diffamation. II. 1°. M4lange, mixture; alliage. 2°. Toutes sortes cle...“ I. Abstract. Exprimă acţiunea verbului „amestecă". 1°. „Amestec". [Simţeâ] o nehotărîtă amestecătură de ură şi de curiozitate, o dorinţă de a se apropiă de fată, de a o cunoaşte şi de a- o povăţul. zamfirescu, r. 170. || 2°. Mai ales cu o nuanţă peiorativă. „Confuziune". Multă împărechiare şi amestecătură se făcu întru beseareca lui Hristos. var- Dicţionarul limbii româno. 18. X. 1903. 10 AMESTECUŞ — 146 — AMEŢI LAAM, c. 182/2. || f „Complicaţie”. Ei ar fi bucuroşi să se înceapă nescareva amestecături, axintie uri-CARUL, let. ir, 153/15. | „încurcătură, zarvă11. Au mu/rit şl craiul... şi eră multă amestecătură între Leşi, că nu-şi putea alege craiu. neculce, let. ii, 230/„,. Acolo, în oastea lui Grigorie Vodă,... s’au făcut nişte amestecături. şincai, ap. GCR. îi, 205. | „Divergenţe, neînţelegeri". Văzând aceste amestecături între Leşi şi între Moldoveni, îm.blă la mijloc cumva să-i împace, ureche, ap. TDRG. | „Neorân-dueală.“ I s’au micşurat chiverniseala, cu multe a-mestecături. neculce, let. ii, 313/aa. | „Încăierare, conflict11. Asupra păcilor foarte aveă el în viaţa-şi uri Şi cu mare bucurie căută-amestecături. pann, e. ii, 22. || „Amestec nechemat în afaceri streine11. Nimine den ruda mea şi den oaminii mei cu acîa moşită Proba să n’aibă, nici vreao amestecătură. DOC. (a. 1677, Mold.), ap. HEM. 1059. [| -f „Intrigă, clevetire.*1 Au început a face multe amestecături şi lucruri neplăcute între aceşti boieri, muşte, let. iii, 59. II. Concret. 1°. Exprimă rezultatul amestecării unor substanţe. Spălându-se cu amestecătura aceasta de lacrimi, îi veni văzul. ispirescu, l. 344. în siua de Sf. Alexie fac mai toate Bomâncile din Bucovina o amestecătură de făină sau crupe cu apă şi... o duc. . peste hotarul grădinei. marian, se. ii, 206. [Mugurii] îi amestecă cu tăriţe din căpistere, cu aluat de la Orăciun şi miere de fagure... Această amestecătură (plămadă) o beă bolnavul cu apă. şez. iv, 23/„. | Spec. f „Aliagiude metale11. Zidiră cupia-tră şi spoiră cu cioaie şi cu a/ramă şi cu amestecătură. alexandria, 130. Porţi pestriţe, cu aur şi cu argint-amestecătură. mineiul (1776), 29 */,. || 2°. în mod eliptic, în loc de „amestecătură de oameni de tot soiul11. Amestecătură multă s’au suit împreună cu ei. biblia (1688), 48, 1 ( : „II s’en alia aussi avec eux un grand nombre detoutessortesde gens“.). [Plur. -turi.] — Derivat din amestecă, prin suf. abstr. (cu nuanţă peior.) -ătură. AMESTuctiş s. a. = amestec. Amestecuş = amestec. marian. [Plur. -cuşwri.\ — Derivat din amestecă, prin suf. abstr. -uş. ameţeâi,ă s. f. „1°. Vertige, tournoiement de tete, itourdissement. eblouissement; trouble, confusion. 2°. Sorte de maladie enfantine11. —1°. Abstractul lui ameţî (derivat prin suf. -eală), exprimând ideea cuprinsă în acest verb, închipuită ca stare a cuivâ. Ameţeala „te ia, te loveşte, te cuprinde, te prinde, te apucă, îţi vineîn mod unipersonal se poate spune şi „te ia etc. cu ameţeală (ameţeli)11; din ameţeală „ieşi, te trezeşti11 sau „te desmeteceşti11. Ameczale = deli-quium. anon. car. L-au lovit o ameţeală ce se sice damlă. neculce, let. ii, 425/36. Bobinson... s’au cuprins de o ameţeală cu greaţă. DRĂGHÎCI, r. 9. Atât te bucuri de tare, încât ameţeli îţi vin. pann, e. i, 88. Am strigat, ieşind din ameţeala ce mă cuprinsese întru auzul barbarelor numiri a buchilor, c. negruzzi, i, 9. Unii dondăneau ca nebunii, până-i apucă ameţeală, creangă, a. 84. Dumnezeu ştie, cât a rămas acolo, până s’a desmeticit din ameţeala ce-i veni căzând, ispirescu, l. 100. De vreo două zile, mă tot ia cu ameţeli şi cu greaţă. | Spec. „Stare de beţie, îmbătare11. în ameţeala vinului au spus multe bazaconii. | Fig. „Transilvania11 este cuprinsă de ameţeala formelor deşerte, prin care se caracterizează aşă numita cultură română de azi. maiorescu, cr. i, 278. || 2°. O boală de copii. în Transilvania... numele ăe botez al unui copil se schimbă, când... capătă ameţeală, îmbătăciun'e sau stropşală. marian, se. i, 226. (Bot.) Ameţeala oilor = Chon-drille effilâe ou joncâe : „Chondrilla juncea11. Cfr. răsfug. [Şl: ameţălă.La. polizu: amăţeală. | Plur. -feli, poate şl: -ţele.] ameţi vb. IVa. „I. (Trans.) Etourdir, donner le vertige-, abasowrdvr. Towrner la tete (ă qqn.). Eni-vrer. II, 1°. (Refl.) Perdre la tete, avoir le vertige, etre pris de vertige. S’enivrer. 2°. (Intrans.) tâtre pris de vertige, s’etourdir, avoir le vertige11. Verbul ameţi are sau sensul de „a face pe cinevâ să-şi piardă pentru moment claritatea conştiinţei (încât i se pare că obiectele din prejur se învârtesc)11, şi în acest caz are funcţiune transitivă, — sau sensul de „a-şi pierde pentru moment claritatea conştiinţei'1; în cazul acesta el are sau funcţiune reflexivă sau funcţiune intransitivă. Obiectul pasiv, atins de ameţeală, e totdeauna omul; doar prin sinecdocă dacă se poate înlocui prin „capul11, „mintea11, „sufletul11 etc. în sens figurat însemnează: „a zăpăci, a încurcâ, a ului, a turbură, a scoate din minţi, a suci minţile; a ieşi din minţi, a-şi pierde mintea11. Când ameţeala e pricinuită de sorbirea unui lichid alcoolic, atunci a (se) ameţi are înţelesul de „a (se) îmbăta uşor11. I. Trans. Sens propriu. Ameczesk — deliquium patior. anon. car. || Fig. L-a izbit atât de tare de uşă, încât l-a ameţit (cu totul). Spânului îi mergeâ gura ca pupăza, de a ameţit pe împărat, creangă, p. 230. Pentru-ce încurci şi ameţeşti pe băieţi? c. negruzzi, 1,9. | Vorbele lui atâta îi ameţise, încât, de spaimă,... se pierduseră cu totul, ispirescu, l. 294. Frigurile te răcesc, Dragostele te-am-eţesc. alecsandri, p. p. 244/„. Ori la cine ea priveşte, Cu vederea l-ameţeşte. SEVASTOS, C. 172/22. || O speranţă îi ameţea sufletul lui. eminescu, N. 74. Patruzeci şi şapte!... prea destule, ca să ameţească capul unui biet şcolar, c. negruzzi, i, 261. A ameţi cuivă capul cu vorbe — jemandem den Kopf verdrehen'. barcianu. I Fig. „Ameţişi besearica?11 — „ttu nu o ameţăscu, ce tu o ameţeşti şi o turburezfi]11. dosofteiu, v. S. 145/2. || „A scoate din minţi'1. De-acum te ţine, S’ameţeşti bine Pe cioclovine! alecsandri, t. 921. || „A îmbăta11. Ipate li dă de băut, până le ameţeşte pe amândouă. creangă, p. 173. II. 1». Refl. în sens propriu. începând a tună ş’a fulgeră cu mare trăsnet..., au căzut asupra cortului de l-au detunat şi, fiind terzim.anul supt cort, atât s’au ameţit, cât au fost ca un mort. e. ico-gĂlniceanu, let. iii, 193/33. || Fig. Se amiţise oamenii lui Ştefan- Vodă, biruitori oăzându-se. N. costin, let. i, 127/33. Se am,eţl, se fâstâci, când se văzu încongiurat de o mult ine de lume. ispirescu, l. 136. || De-o bucată de vreme’ncoaci, Bomănii noştri s’o ameţit de cap, par’că i-o um,fiat Busaliile. alecsandri, ap. HEM. 1061. || „A fi atins de băutură11. Când capul se ameţeşte, picioarele dovedesc, cantemir, ap. zanne, p. ii, 35. 2°. Intrans. Sens propriu. „Cuprins de ame-ţală, nu mai ştiam unde mă găsesc...11. — „Ia, aşă am ameţit şî eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap11, creanga, p. 196. El fugea aşă de tare, cât biata fată ameţeâ, nu alta. sbiera, p. 313/1(j. împăratul au ameţit, de milă. neculce, let. ii, 361/31. M’au apucat nişte sfârşeli din stomah şiamam,eţit. || (Pat.) „A suferi de ameţeli, a fi apucat de ameţeli.11 Dracul şi’n om se bagă; acel om. ameţeşte din când în când [şi] se trânteşte pe jos. şez. iv, 180/lr | Fig. Po-lidor ameţise, tot dându-i sfat. pann, e. i, 100. | Baba atunci a ameţit de bucurie, creangă, p. 79. Mai ameţeşte de frică, văzându-l pe zmeu venind tot fuga în urma lor. reteganul, p. i, 37/2. [în Transilv. se aude şi prezentul am'et: Zmeul cercă a[-l] suci încoace şi încolo..., ca să-l ameată la cap şi... să-l răstoarne la pământ, cat ană, p. b. I, 103. Ciocârlia, când cântă, se suie câte-o-dată până sus, la vânturile turbate: acolo am,ele şi cade jos. (Haţeg), ap. HEM. 1062. Forma aceasta e refăcută din ameţesc, ca înfrund din înfrunzesc, în acâle regiuni din Transilv. şi Ban., care au aversiune împotriva sufixelor -esc şi -ez. | La polizu: amăţl. \ La şincai, HR. II, 291/24 găsim şi forma arnoţl, cu AMEŢIRE — 147 — AMIAZĂZI prefacerea lui ă în o după labială, având sensul figurat de: „a înşelă*1. Sigismund, ca să amoţeqscă pre Turci şi pre Tătari, că el nu cvre vreun amestec cu Nemţii..., au încunjurat... Clujul.] — Forma mai veche a cuvântului e amăţl < *am-mattîre: ital. ammattire, „a (se) prosti, a (se) ne-buni“, engad. ammattir, „a-şi ieşi din fire“, fran. am,atir, „a slăbi, a face fără vlagă**. Avem a face, probabil, cu un derivat din adjectivul mattus, atestat, între alţii puţini, şl la Petronius, cu sensul de „beat“, care a lăsat urme în ital. matto, „nebun, nebunatic, zvăpăiat, zburdalnic; slab, bolnăvicios, fără vlagă**, fran. mat, „fără vlagă**. ameţire s. f. „Action de donner ou d’avoir le vertige, d(e s)’etourdir, d(e s)’enivrer. Etourdissement, vertige11.— Infinitivul lui ameţi, devenit abstract verbal. Exprimă acţiunea. Nai să-i câştigi pe partea ta, prin ameţire cu vin sau cu vorbe frumoase. [La POLizu: amăţire.] AMETS8T s. a (Miner.) „Ametliyste“. — Piatră preţioasă de culoare violetă (varietate de cvarţ). Două insule de antrax piatră, şi de filioth şi de amethist. alexandria, 153. [Şi: ametistă s. f.j — N. din fran. (=lat. ametliystus.) ameţit s. a. == ameţire. Participiul lui ameţi, devenit abstract verbal. Ce este bun la privit şi lesne la ameţit? (= „Vinul“). gorovei, c. 394. ameţit, -A adj. „Pris de vertige, etourdi, aba-sourdi. Gris (âmoiti4ivre)“.—Participiul lui ameţi, devenit adjectiv. Senspropriu. 0 năprasnă întâmplare l-a făcut să cadă ameţii la pământ, drăghici, r. 74. Se scoală ameţit, căsnit de, boală, barac, a. 64. Blânda turturică a sosit, ameţită de bucurie, aproape de soţul ei. odobescu, iii, 35/,,. I Fig'- Bătrânul So-coleanu se lăsase pe un scaun, ameţit, răpit. c. ne-GRUZZI, I, 6. || Spec. „îmbătat (uşor), băut“. Au dat foc caselor, dacă s’au sculat/le la masă, ameţit de vin. m. costin, let. i, 311. Ostaşii, ameţiţi de beţie, făceau numai o slabă împotrivire.- c. NEGRUZZI, I, 153. rft Vorbă ameţită == echivocă, baronzi, l. i, 124/21 : „parole 6quivoque“. ameţitor,,-oare adj. „Qui donn.e le vertige, qui etourdit. Etourdissant, eblouissant, abasourdis-sant.“ — Adjectivul verbal al lui ameţi (derivat prin suf. -itor). Un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învârteşte cu mine. c. negruzzi, j, 54. [ f şi dial.: ameţit&riu. | La PO-LIZU: amăţitor.] ameţitsjră s. f. „Etourdissement, vertix/e.“—Cuvânt rar. [Plur. -tivri.] -— Derivat din ameţi, prin suf. abstr. -itură. am fi mu, -e adj., subst. (Zool.) „Amphibie11.—1°. Adj. (mai rar, după fran.). Care trăeşte şi pe pământ şi în apă (ca hipopotamul sau ca foca). Animal am-fîbiu. | P. anal. Plante amfibii, plante care cresc-de obiceiu în apă (bălţi), dar care pot trăi şi pe uscat (când scade balta, sau din alte pricini). || Fig. „Care are o natură dublă, care ţine de două stări în acelaşi t,imp“. A! tn ai slove amfibii, nici glasnice, nici ne-glasnice. c. negruzzi, i, 10. Coconul A. eră din soiul acel amfibiu... care se ţine m.ai presus de starea a doile. idem, i, 72. || 2°. Mai des. Subst. (a. şi mai ales f.). Animal care are în primele faze ale deşvol-tării branchii, iar mai târziu plămâni, „batracian**. — JV. din fran. (=grec. âjj.epe’v, „a duce“). amiănt s. m. (Miner.) „ Anii ante-. — Silicat dublu de calce şi de inagnezie, o varietate de asbest, cu fire strălucitoare care se pot ţese, incoinbustibil. — N. din fran. (=grec, & privativ şi pnalvetv, „a murdări, a strica**.) amiaz s. m., s. a. \ amiai,Azi amiază adv., s. f. I ' amiâzA-jv o Apte s. f. f „Nord*. — „Miazănoapte, nord“. Spre ameazăzi şi amiază noapte, biblia (1688), 25 b. Iar despre amează-noapte Morava şi Podolia. n. costin, let. i, 15/28. Va suflă vântul de către amează noapte, calendariu (1814), 81. Viforul să nu agiungă la oi, nici să le bată\ vântul cel de ameasănoapte. economia, 88. — S’a format din miază-noapte (s. v.), prin compoziţie cu prepoziţia a(2°), după analogia lui amiazăzi: amiazăzi adv., subst. „I.  midi. II. 1°. Midi. 2°. Ztinith, point culminant (d’une vie). 3°. (Second) ddjeuner. 4°. Midi, sud“. 1. Adv. 1°. „La orele 12 din zi“. Când diirmnă împăratul amiazăzi, ei intrară şi-l prinseră, moxa, 382. Sara ş’amiadsădzi grăesc la Domnul, dosofteiu, ps. 18L Pierisă soarele... tocrna amiazăzi. m. costin, let. i, 332/4. Precum odînăowră kynicul Dioghenis cu făclila aprinsă amiazăzi pe uliţă, aşâ astăzi în mijlocul Romii pre cel hiriş Roman... de abilă să-l nemerească. cantemir, hr. 11. Dar ra.za-i ce învie... Umbra o înghite, când soarele-i amiază, alecsandri, p. iii, 119. | Complinit prin „de zi“. Seara ÂMIAZĂZI - 148 — AMIC şi demăreaţa şi amiadzădzi de dzi vestescu şi spuniu. psal. sch. 169/18; coresi, ps. 143 ( : „Le soir et le matin, et â midi, je parlerai11.). ^Cruce-amează(zi) = „la zenit11 : „au zenith11. Când e soarele drept la amează, adecă punct [la] 12 oare, zic că e cruce-amează. marian, SE. I, 107. Mergi, şi când va fi soacrele cruce-amiazăzi, atunci te răpede iute şi apucă un puiu. sbiera, p. 25. (Cfr. îi zise că tocmai la am,iazi, când va fi soarele în cruci, să înalţe o prăjină, ispirescu, l. 127.) 11. Subst. Cu mult mai întrebuinţat este, chiar în cele mai vechi texte, în funcţiune substantivală. E chiar greu de stabilit, dacă avem a face cu un substantiv sau cu un adverb, în cazuri ca următorul: Scoate-va lumea dereptatea ta şi giudeţul tău ca amiadzădzi de dzi. psal. sch. lll/„; coresi, ps. 93 ( : „il ma-nifestera ta justice comme la clartâ, et ton droit comme le midi.“). Mai ales în legătură cu prepoziţii, formând de cele mai multe ori locuţiuni adverbiale. 1°. „Timpul la orele 12 din zi.“ Când pomul lasă umbra sa drept la rădăcină, atunci se zice că e ameazul. (Cosoveţ, în Mehedinţi), ap. HEM. 1068. | în legătură cu prep. întunecă soarele într’o amia-zăzi, cât se vedeă stealele. moxa, 402. S’au întunecat soarele, de amiădzădzi până de cătră sară. varlaam, c. 105/2. Multe divanuri făceă, din ameazăzi în descvră. neculce, let. ii, 212/17. Vai, săracufl] diacul..., Pentru o ţâr’de parastas, îţi zbiară pân’la amiaz! jarnik-bârseanu, d. 470. Nu mai eră de chip să doarmă cum dormea alte dăţi, până pe la, amiează. creangă, p. 264. Poporul zice că soarele e tras de boi de dimineaţă şi până la prânz, de bivoli de la prânz până la amiezi, de cai de la a-miezi şi până seara. (Godeni, în Muscel), ap. HEM. 1069. || în (întru) sau la amiază(zi) : „â midi“. întru amiadzădzi, în cale, vădzuiu, împărate din ceriu,... lumiră. COD. vor. 76/8 (=ia amiazăzi. n. testament, 1648; întru amiazăzi. BIBLIA, 1688 : „je vis, o roi! par le chemin, en plein midi, une lu-miere11.). I s’au arătat într’amiadzădzi chipul svintei cruci, dosofteiu, v. s. 17/,. Când eră soarele în ameazi, firea făceă. eminescu, n. 12. în amiazi, venind pe vale, întălniiu pe Lina’n cale. coşbuc, b. 9. [Prin asimilare vocalică: f îneam,iazăzi: Se ivi lui [Avram] dzău îneamiăzăzi. biblia (1688), ll/„. Cfr. namiază.] f P(r)e .azi pe la sau cătră sau spre amiază(zi) : „vers midi“. Acest răspuns a venit... într’o zi,pre amsazăzî. NECULCE, let. ii, 339/,După aceea... nu mai da pe la izvor..., până a doua zi pe la amiează. creangă, p. 224. || După amiază(zi) : „apres midi“. îmblă în raiu la răcoare, după amiadzădzi. palia (a. 1582), ap. OCR. 51. Eu gândesc,... pe după amiează să-ţi pun de-a binele norta în Piatră. CREANGĂ, P. 115. Substantivat; Tocmai după-amiazăzi trecându-se, s’au sculat, drăghici, R. 71. | De-asupra amiazului : „au zenith11. Tocmai când soarele e d’asupra amieazului, [căruţa] soseşte la locul de întâlnire al vânătorilor, odobescu, iii, 16/19. | De amiază(zi): a.) loc. adv. = „(pe) la amiaz“ : (vers) â ou sur le midi“, une-ori (în Mold.) = şi „după, prânz". De-amiează, când a veni Cerbul aici la izvor să beie apă..., să ieşi încetişor, creangă, p. 225. [Cfr. demîaz, demiez.] De amiazăzi să fii gata, că plecăm,! \ b.) loc. adj. : „du midi“. Gheorghe Giantă... pe mine, nemernicul, m’a adus de multe ori cu vânat la conacul de amieazi. odobescu, III, 15/, 3. :£): Prin contaminare cu „ziua mare“ sau „ziua albă“ s’au născut locuţiunile f Ziua amiazăzi mare, sau ziua (la) miaza (= l’amiaza •< la-amiaza) mare, sau ziua în ameaza (cea) mare, sau ziua’n amiaza albă, cu variantele f ziua amiazăzi şi amiazui mare : „en plein midi“. L-au pus pe un cal..., cu faţa spre coada calului, şi-l duceă prin •mijlocul târguim..., ziua amiazăzi mare. neculce, let. îl, 252. Dar eăduhul..., simte bine, c’o sugrum,ă ziua la miezea-mare. delavrancea, S. 37. Aici se făcu multe pozne, ziua meaza-mare. alecsandri, t. 1117. Mă duc, ziua mieaza-mare, la moş Vasile..., să fur nişte cireşe, creangă, a. 47. Hai, scoală! ...e ziua’n ameaza mare. eminescu, n. 12. Ce caţi Iancule pe-aici? Num,ai cu palmele goale, Ziua’n ameaza cea mare? pop., ap HEM. 1068. (Probabil, din cauza rimei:) Datu-i-aţi vreo jalbă, Să-i spuneţi că v’a ponegrit ziua’n amieza albă? zilot, cron. 82. Le-au tăiat capetele a tustrii, ziua amiazăzi, la fântâna de’naintea porţii, neculce, ap. HEM. 1067. Când fu la amdezul mare, fugarul stătu locului, odobescu, iii, 179/20. || La ciobani, timpul de la 9 până la 11 oare se chiamă amiaza oilor ; dela 11 pănă la 2 după 12, sub-amiază. (Băltătesti, în Neamtu), ap. HEM. 1070. [Cfr. miezul-zil’ei.] 2°. în mod metaforic se zice: Nu vezi, c’a trecut soarele de-amiează-zi: sânt mai mult bătrân decât tânăr! creangă, p. 154. Pentru m,ine a trecut soarele de amiază: am, început a îmbătrâni. SADOVEANU, săm. V, 892. | De aici s’a născut sensul figurat de „mijlocul, punctul culminant11, când e vorba de vârsta omenească. Izbit fără de veste şi fără a fi amerinţat, în amiaza zilelor tale...! marcovici, C. 47/c. 3°. P. ext. „Mâncarea de la oarele 12 din zi, prânzul (cel mare)11, atât în sens material, cât şi în sensul de „timpul, durata acestei mâncări.11 Şi m.’o blăstămat maica Să n’am, cină cu lum,ină, Nice prânz cu voie bună, Nici amiaz fără năcaz, Fără lacrămipe obraz. MÂNDRESCU, L. P. 39/1s: JARNÎK-BÂRSEANU, d. 195. Ei, dacă n’oiu veni, o să-i duci amiaza’n câmp şi pace! R. CiOFLEC, săm. iv, 169. L’ameaz iar s’o dusRumâ-nu[l] acasă, să spună să vină găzdoaia cu amiazu[l\. popovici, R.D. 162 (în glosar=„Mittag,Mittagessen“). 4°. „Sud11 (în opoziţie cu (a) in i a z ă-n o a p t e=„nord“). O sută [de îngeri] despre răsărit, altă sută despre apus, altă sută despre amdadzădzi, altă sută despre miadză-noapte. cuv. d. bătr. ii, 314. A Romanilor împărăţie... de la ameazizi la miazănoapte se întinsease. cantemir, i-ir. 170. Despre amiazăzi se închide cu marea. m. costin, let. i, 7/21. Am îmbiat toată partea despre amiazăzi a Italiei, beldiman, N. P. II, 180. | De va stifiă vântul amiazezului, atunci însemneazăploaie. calendariu (1814), 77/21. | Fruntea stupinei săsteă spre ameazi de si. economia, 203. | Pe un deal despre amieazi a satului Şuharăul se găseşte o piatră în patru muchi. ODOBESCU, li, 224. [Cfr. miază-zi.] [Prin asimilare vocalică şi: amiăzizi. LB. | Ca subst., amiazăzi nu se întrebuinţează astăzi decât în legătură cu prep. care nu cer o formă articulată; în vechime se întrebuinţa şi forma articulată, care nu se termină în -uo, după analogia lui zi, ci e: amiadzădza dosofteiu, amiazăzia psalt. 1651, ap.HEM. 1068. | Pare a fi nouă scurtarea arniăzi şi amdăză s. f., cu pluralul amiezi, întrebuinţat pe alocuri ea plur. tant., şi—după analogia lui „prânz11—şi: amiăz s. m. şi s. a. Forma aceasta din urmă se întrebuinţează excluziv pentru sensul 11,3°, care s’a desvoltat, vădit, subt influenţa lui „prânz.11] — Lat. meridies, „amiaz" s’a născut prin disi-milare dintr’un locativ vechiu „medî -die“. Se pare că poporul roman a păstrat compoziţia elementelor niedius, -a, -um şi dies, pentru ca să exprime mijlocul zilei, căci ea se găseşte în toate limbile romanice: ital. mezzodi, v.-prov. miegdia, fran. midi, span. mediodia, portg. m,eiodia (aproape pretutindeni şî cu sensul de „sud11); cfr. alb. mjezdite (cfr. rom. na-miază, cu sensul de „odihnă de amiaz11 = meriddes). în limba română s’a mai compus cu prep. a2. amiazi adv., subst. \ AMIÂZIZI subst. / v- aiuiazazl- amîkă s. f. v. aniebă. amic s. m. „Ami“. — „Prieten11. O oară să fi fost amici, să ne, iubim cu dor. eminescu, p. 127. Mo-tane..., unice amic şi ornic, idem, n. 43. Nu există AMICĂ 149 — AMINTI amici în politică, există mimai amici politici, maiorescu, cr. ii, 394. — N. din lat. amicus, idem. amică s. f. „Amie“. — „Prietenă11. — N. din lat. amica, idem. AMioÂRii, -A adj., adv. „Amical. Amicalement, d’une maniere amicale11. — Un latinism aproape neîntrebuinţat. „Prietenos11. Mă întreabă numai precum un dascăl pe eleva lui, amicabil, însă destul de rece: „Adevărat vorbeşti?11 eminescu, n. 115. — N. din lat. amicabilis, idem (probabil subt influenţa germ. „freundlich, freundschaftlich11). AMICĂ!, -Ă adj., adv. „Amical. Amicalement“.— 1°. Adj. „Prietenos11. Acordându-mi mie o aşă amicală şi linguşitoare precădere, n’ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, iii, 9/8. | 2°. Adv. „Prieteneşte; prietenos11. Mi-a vorbit foarte amical. — N. din fran. (= lat. amicalis, idem.) amicie s. /'. = amiciţie. Mai rar, aproape ieşit din uz. Despre amicie sau prietenie, pann, p. v. iii, 19. —- Derivat din amic, prin suf. -ie (prin analogie cu prieten, -ie). amiciţie s. /'. „Am,itie“. — „Prietenie11. — N. din lat. amiciţia, idem. amidon s. a. (Chim.) „Amidon11. — Substanţă hidrocarbonate care se găseşte în celulele plantelor şi se vinde în industrie subt formă de grunji, albi ca făina. „Scrobeală, crohmală11. — N. din fran. AMIEK, -Ă adj. cfr. miază-c.ale. AMIEZA Vb. I. \ AMIEZI Vb. IVa. ) „1°. Dejeuner. 2°. Faire la sieste11. — 1°. în Transilv. Despre oameni. „A mâncă la amiază, a prânzi11. Ami6z, -â = zu Mittag speisen. bakcianu. 0 venit găsdoaia cu ameazu ş-or amesît ş’or adurmit. POPOVICI, R. D. 161. | 2°. în Mold. Despre vite. „A se odihni la amiază11. Cireada amezeşte între fântâni = îşi face „cleameasă11, la umbră de sălcii, la apă. pamfile, j. ii. — Derivat din amiaz (II, 3°). AMI«I)AI. «.)».'> j a îx AMIGOÂ1Ă S. f ) V- AMI«BĂ!.Ă s. f. (Anat.) „Amygdale11. — Glândule limfatice, în formă de migdale, aşezate la intrarea gâtlejului, de o parte şi de alta a o anişorului. [In Transilv., după germ. „Mandel11 şi: mandulă s. f.] -— N. din fran. (=lat. amygdaîa, „migdală11.) AMiGttAMi’ s. f. (Med.) „Amigdalite11. — Umflare a amigdalelor. „Gâlci11. — N. din fran. ami«i»a:loii» s. m., s. a. (Miner.) „Amygdaloi-de11. — Rocă eruptivă a cărei masă conţine substanţe de natură diferită, ca un fel de sâmburi, de forma unei migdale. [Plur. -iei şi -ide.] — N. din fran. (= grec. 8aWi8-f)ţ, „de forma unei migdale11.) AMIJÎ vb.IV11. „1°. Sommeiller, s’assoupir. 2°Poin-dre11. — 1°. Trans. „A clipoci, a ajumi, a aţipi11. Iată că începe a însără. Ea aprinde lumina şi coase necurmat; cum numai au amijit, pe loc au sosit Mintă-Greaţă. sbiera, p. 100. || 2°. Refl. „A se crăpă, a se miji de ziuă11. Ajungând el în pădure, pe când se amijăde ziuă..., a încărcat carul zdravăn. CREANGĂ, ap. HEM. 1072. — Din miji, cu proteza lui a-, datorită analogiei verbelor adormi, ajumi, aţipi etc. A-MIJliOC loc. adv. f „Au milieu11.—Astăzi: „la mijloc11. Jucă fata Irodiadei a mijlocu. radu din mĂniceşti (: „saltavit filia Herodiadis in medio11.), ap. HEM. 40. Şi ascunsa acelora ti tuturora desco-perise-va lucrul lor şi cuvintele amijlocu. coresi, e. 29/i0. [Accentuat, probabil, şi: a-mijloc.] — Din a (1°) şi mijloc. . amiIj s. a. (Chim.) ,.Amyle“. — Hidrogen carbonat socotit ca radicalul alcoolurilor fabricate din fecula cartofilor. — N. din fran. A-MiiiĂ loc. adv. v. milă. ahilacec, -ee adj. (Chim.) „Amylace". — De natura amidonului. Embrionul dotat cu perisperm amilaceu. grecescu, fl. 19. — N. din fran. amin interj., adv., s. a. „Amen, ainsi soit-il!11.— „Aşâ să fie!11 Exclamaţiunea aceasta ebraică, pe care textele vechi o traduc une-ori prin „adevăr, adevărat, fie, fi-va“, a trecut din limba bisericească in graiul de toate zilele, ca un fel de exclamare la sfârşitul frazei. Pace voao de Hristos Isus, aminti! COD. vor. 165/6 [= aminti! n. testament 1648; biblia 1688.]. Şi va ăzîce tot norodul: amin, amin !... DOSOFTEIU [= şi zice-vor toţi oamenii: fi-va, fi-va. CORESI; şi zică toţ(i) oamenii: fie, fie. PSALT.1651], ap. HEM. 1073. Zamfira (strănută). Franţ. „...Să-ţi fie de bine!11 Zamfira: „Amin şi ’ntr’un ceas bun!u alecsandri, ap. HEM. 1074. Al dracului să fii, cu tot neamul tău, în vecii vecilor, amin! creangă, p. 255. i Pe cine ţi-a fl mânie, Blastămă-l, amin să fie! şez. i, 290tl/la. amin la toate = pri- meşte fără a se gândi sau fără nici o împotrivire. zanne, p. vi, 477. || Substantivat. Să zîcem amin şi bogda-prostă. Treacă aminul prin el, Ga un taurac butaciu Printr’o ciurdă de vaci. mândrescu, l. p. 222/3.t în. veci de amin = „în vecii vecilor, pentru totdeauna11 : „â jamais, 6ternellement“.vândut-o dumisale..., ca să-i fie dumisale moşie în veci de amin. DOC. (a. 1683, Mold.), ap. HEM. 1073. Nici la amin = „niciodată11 : „jamais11. Nu mai putea adecă să-l desgroape nici la amin. ispirescu, l. 254. Pân’la amin = „bis an’s Endeu. polizu. Cât aminnl = „cât îi hăul; de loc11 : „jamais, au grand jamais11. Nu se mai întoarce, cât aminul! zanne, p. vi, 477. Nu-i dăduse, cât aminul, prin gând! idem, P. vi, 477. | Joc de cuvinte: „Amin!11 bleştesc eu cu jumătate de gură.—„Şi eu mă anin!11 spuse Pavel, de după sobă.— „Amin, ne-amin, ştergeţi-vă pebot despre purcei! zise Mogorogea cu ciudă, creangă, a. 110. [Mai rar: Amen. dosofteiu, v. s. 68/2.] — Din paleosl. aminu (=grec. &|j/fiv=ebreu amen). a-mînve loc. adv. — Se găseşte numai în legătură cu verbele: aduce (s. v.), fi (s. v.), luâ (s. v.), pică (s. v.) şi veni (s. v.). — Compus din a (1°) şi minte. AMiNTEĂiiĂ s. f. — amintire. Cuvânt rar, întrebuinţat in Sălagiu. Ap. HEM. 1080. — Derivat din aminti, prin suf. abstr. -eală. aminti vb. lVa. „1°. (Se) rappeler au souvenir. 2°. Mentionner“. — Cuvânt nou, întrebuinţat numai în literatura cultă. 1 °. „A(-şi) aduce aminte11. Se con-strueşte cu complimentul în acuzativ sau cu prepoziţia „de“. Turnul acesta... ne aminteşte de nişte timpuri de barbarie, c. negruzzi, ap. HEM. 1080. Mo- AMINTIRE 150 — AMNAR mimentele... aminteau poporului nesâmuita glorie... a fericitului traian. odobescu, ap. HEM. 1081. || 2°. „A pomeni, a menţiona44. Constrnit cu complimentul în acuzativ sau cu prepoziţiile „despre, de“. Am amintit şl în introducere despre lucrurile acestea. [Amintesc; rar amint: Buciumul aminte suvenirul celor timpuri negre, alecsandri, p. iii, 31.] — Derivat din: (a aduce) a-ininte. amintire s. f. „1°. Souvenir. Reminiscence. 2°. Mention.u — Infinitivul lui aminti, devenit abstract verbal. 1°. „Aducere aminte.44 Cinstesc pe bătrâne în amintirea trecutei lor frumuseţi, c. NEGRUZZI, 1,38. Stă zimbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, eminescu, p. 243. || 2°. „Pomenire, menţiune." Locurile care încunjură satul nostru, încă-s vrednice de amintire, creangă, a. 71. Cea mai veche amintire documentară despre locuitorii pe actuala moşie Broşteni, o avem\ în mărturia din 1671. POPOVICI-KIRILEANU, B. 16. amintit s. a. „ Action de rappeler au souvenir de qqn., de mentionner.a — Participiul lui aminti, devenit abstract verbal. Aş aveă multe de amintit. amintit, -Ă adj. „1°. RappeU au souvenir. 2°. Men-Monne.“ — Participiul lui aminti, devenit adjectiv. amintitor, -oare adj. „Qui rappelle au souvenir, qui rem4more. Comme'm oratif, rememoratif.u — Adjectivul verbal al lui aminti (derivat prin suf. -itor). Ucis... de boieri..., el a fost îngropat în grabă, fără nici un semn amintitor, în cimitirul cetăţii, iorga, c. I. I, 40. amintrecle)A adv. v. altminteri. a-min^jne loc. adv. f v. minune. amira s. m. f „1°. Empereur, sultan, prince re-gnant. 2°. Gouverneur (d’une ville)“.—l°. „Împărat, sultan44. Eră la’mpăratul Damascului, la amira, boiarin mare. dosofteiu, v. s. 191/2. Amiră, adecă sultanul Misirului, idem, v. s. 225/±. Amira sau Domnul Se-racheanilor arătând cartea [= scrisoarea] lui Ioan Damaschin, el au răspuns precum slova să fie a sa mărturiseaşte... cantemir, hr. 344. | 2°. „Guvernator44. îl adusără la amiranulu sv[e]ntei cetăţfi]. dosofteiu, V. s. 222. [Şi: amirăn, care pare a fi o formă disimil. din *amirar, ce apare şi în arom. amirăroa-he —amiroane, „împărăteasă44. | Cfr. a mir o ană.] — Din n.-grec. fjpâs. La Arom. amiră e cuvântul obicinuit pentru „împărat.44 AMfRĂli s. m. „Amiral“. (Mar.) Cel mai înnalt grad de ofiţer în marina militară. | Luat adjectival. Vas amiral = vasul care poartă steagul amiralului. —- N. după fran. (Cuvântul fran. e un derivat din arab. amir = „şef, emir44, dar în sec. XVI, printr’o eti-mol. populară, se scria admirai, ca şl când ar sta în legătură cu verbul admirer. Această formă a pătruns şi în alte limbi: germ. Admirai, ital. ammiraglio etc. şi, din germ., şi la Românii din Transilv. şi Bucov.). amiralitate s. f. „AmirauU“. —• Comandamentul suprem al marinei militare. — Din amiral, prin suf. abstr. -itate (după fr. amiraute). amiran s. m. f v. amira. a-mirarea loc. adv. v. mirare. amiroână s. f. „ Grande damea.-— în Săcele (Transilv.). Cum s’a văzut cu noră *n casă, lelea Maria a şl ’nceput să-şi alerge gura prin vecini : că-i o de nimicăy că... nu i-ar plăcea decât să doarmă şi să mănânce bine şi toată siua ar şedeă ca o amiroană, fără să facă nimic, moroianu, sâm. i, 121. (Cuvântul se pronunţă amnirodnă; îl mai cunosc num,ai bătrânii, care mi l-au tălmăcit prin „cocoană m,are, boieroaică, împărăteasă.“ Com. moroianu.) — Forma femenină a lui amira, „împărat44 (cfr. arom. amiroane şi amirăroane, „împărăteasă44). | amiros s. a. — miros. LB. [Accentuat şi: amir os. | în Transilv. şi: aninos (Cicudiu, Găbud). Pe alocurea se aude aniros. viciu, gl.] — Se raportă la miros, ca amirosl la mirosi. AMIROS vb. I ) AM IROSI vb. IV f = mirosi. 1°. Trans. Amirosu... cutare floare = odor or, olfacio...; riechen, beriechen, schmecicen. LB. După cuma tuturor dobitoacelor obicîaiul Haste, când vreun stârv mort află, a-l amirosl, dincoace şi dincolea a-l adulmMcă începu. cantemir, ap. HEM. 1082. | Fig. Pare-mi-se că cineva, carele macar cât de puţin ceteala sfintelor şi a profanelor scrisori va fi amirosit — precum, să sice cuvântul — macar den afară de prag... cantemir, ap. HEM. 1083. || 2°. Intrans. Amirosu = slobod, dau din mine miros...: Această floare amiroase frumos : hic flos pulchre olet...; diese Blume ri[e]cht angenehm. LB. în raiu... înverzesc frunzele Şi-aninoasă poamele Şi cântă pasările. (Calafindeşţi, în Bucov.). marian, î. 549. | Urmat de prep. „a.44 S’agiung deodată cucoană, pălămăreasă; să amir os tot a tămâie, alecsandri, ap. HEM. 1082. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte..., Dar cea cu mai puţintele Amiroase-a floricele, jarnik-bârseanu, d. 36. [Prezentul: amir os şi amir os, mai rar amirosesc. | Şi: amirosă vb. I. rev. crit. IV, 336; cu asimilaţie şi: aminosă (pronunţat aninosă): aninos, aniros — ich rieche; [in] I?ess[arabien]. weigand, b. b. 94.] — Compus din a şi miros. AMlROSEÂliĂ s. f. = iniroseală. Numai la LB. — Derivat din amirosi, prin suf. abstr. -eală. amirosire s. f. = mirosire. Infinitivul lui amirosi, devenit abstract verbal. Amirosire—mirosire— odoratio, odoratus, olfactus...; das Riechen. LB. AMIROSITOR, -oare adj. = mirositor. Adjectivul verbal al lui amirosi (derivat prin suf. -iior). Amirositoriu == odorus, oleus, olax...; riechend, wohl-riechend. LB. [f şi dial.: amirositoriu. | în Basarabia şi: aninosător = wohlriechend. weigand, b. b. 94.] amirositijră s. f. = mirositnră. Amirositură= odoramen, odoramentumder Wohlgeruch. LB. [Plur. -turi.\ — Derivat din amirosi, prin suf. abstr. -itură. amiruia^6. IVa. „Gagner (par son travail), ac-querir“. — în Transilv. „A câştiga, a dobândi44. Amintesc — verdienen, erwerben, gewinnen. barcianu. — Din mirui2 (s. v.), cu acel a protetic, care so întâlneşte adesea în cuvintele împrumutate din ungureşte. amistui vb. IVa v. mistui. amnar s. a., s. m. „L 1°. Briquet, pier re. ă fusil. Fusil ă aiguiser. 2°. Sorte de regulateur en forme de tige mdtallique qui sert ă hausser et ă baisser le soc de la charrue. II. 1°. Roteau cornier. 2°. Sorte de tempe (tempia, temple ou templet) qui sert ă tendre ou ă detendre la toile dans le metier. Une des quatre cremaillieres de Vourdissoir. 3°. Une des quatre tra-verses ă Vextremite des ridelles du chariot“. I. 1°. Unealtă de oţel cu care se scot scântei din cremene (spre a aprinde iasca). Schânteia amnâ- AMNAR- _ 151 - AMOIETURĂ riului...iascaaprinde, cantemir, ist.97. Miu-atunci se năcăji, Mâna iar sub brâu vârî, Ş-amânarul îşi găsi, D’apoi, măre, că mai scoasă Şi o cremene lucioasă, Scăpără, focul aprinsă... şez'. iv, 131^. || Instrumentul acesta se întrebuinţează şl pentru ascuţit. Scoate bulicheriul din teacă [şi] îl dă pe amânariu. creangă, P. 125. Paloşul scoteă, Pe amnar îl da. teodorescu, P. P. 450.dfi: Cât ai da în (sau ai scapără din) amnar == „cât ai clipi din ochi44 : „en un clin d’oeil44, într*o bătaie de amnar = „într’o clipă44. N’am închis ochii, nici cât ai scăpără din am,na/r. CREANGĂ, A. 15. Să nu se deslipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar, ispirescu, l. 104. Un stat nu se formează într’o bătaie de amnar. URICARIUL, xiv, 147/24. || Amnarul fiind un instrument pe care-1 poartă numai bărbaţii, se zice: Cine ştie amnarul femeii3 pentru cele care nu se pot şti. ’zanne, p. îl, 146. 2°. (Plug.) în Banat şi în Munt. La plug „ fierul lat“ e cel ce umblă prin pământ, iar „amnariuu se zice o bucată de fler sau un fel de cuiu, prin care se afundează ori se ridică „flerul latu. (Maidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 1095. ,,Andreă“ se chiamă un fier lung care prinde „fierul lati( de „grindeiuil, având în capul de sus un alt fier, zis „amnar“. (Isverna, în Mehedinţi), ap. HEM. 1095. II. 1°. (Arhit.) în Mold. şi Bucov. Când o casă e alcătuită din patru stâlpi, câte unul la fiecare colţ, aceşti stâlpi în Muntenia se numesc „stâlpi-colţari“, iar în Moldova „am,nariu. dame, t. 95. „Amânare**, la moară, se num,esc acele lem,ne care sânt în colţuri, în număr de patru, fiind dăltuite, ia/r prin dăltuituri intrăpaianturile. La casă, „amânare** se num,esc acele lemne, care se pun în colţuri, două în faţă, două în dos, apoi câte unul la coaste, cu partea de jos fiind îngropate în pământ, iov pe vârfuri d’asupra se rădică acoperemântul casei. (Găneşti, în Covurluiu), ap. HEM. 1096—1097. începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare, cela de tălpi, creangă, p. 48. („Am,ânare“— lemne cioplite în patru muchi şi puse în picioare cu un capăt în talpa casei şi cu celalalt în costoroabe. între amânare se pun unul deasupra altuia lemnele care formează păreţii casei şi care se zic „înfundătură**. creangă, gl.) Pe cea vale mare Este-o casă din amnare. sevastos, P. p. 187/8. [Plur. amnare şi amndri ; Această casă e făcută în amnari. marian.] 2°. (Ţes.) „Am,narul“ de la războiu stă în tot timpul ţesutului în una din cele patru găuri afle] sulului dinnainie> în partea dreaptă, spre acela care ţese. Prin ajutorul „am,naruluii( se ţine întinsă partea ţeseturei de la sulul de dinapoi până la cil de dinainte. Dacă partea ţesută s’a prea lungit, atunci o strângem pe sulul de dinnainte, învârtind sulul cu „amnarul**. Are forma unui diapazon sau camer-ton, dar cu cele două extremităţi de sus unite. E de lemn. (Dobreni, în Neamţu), ap. HEM. 1094. (Cfr. ilustraţia fig. 6 din DAME, T. 136). Cfr. amnăruş, zăvor. || în Roman (Mold.) amnari se numesc şi „razele urzitoarei44. Cfr. DAME, T. 141 (ilustratia fig. 13). 3°. La căruţă. Cele patru speteze de la extremităţile draginilor se chiam,ă „am,nari**. (Târnauca, în Dorohoiu), ap. HEM. 1095 Cfr. mănuşă, brăţare. [Şi: amăndr, amândr. Dial. amndrlu şi amndri. ap. HEM. 1091.] ■— Legătura etimologică cu mână e evidentă. (Cfr. mănuşă, mâner.) La Arom. şi Megl. găsim forme fără a-: arom. m,ânar şi m,ânear =„amnar I, 1°“, m,âne(a)ri, „mâner, plăseâ44; megl. am,nar, manar „amnar I, 1°“, mănar, „mâner.44 în sensurile de subt 1 poate fi adjectivul lat. mannarius, -a, -mn, „de mână44, substantivat după omiterea substantivului subînţeles „clavus.44 în sensul II, 1° pare că avem un derivat românesc, comparându-se stâlpii (adesea în formă de furci), care susţin casa, cu nişte „mâni44 (braţe). Prin extensiune s’a dat aceeaşi nu- mire la o parte a războiului (cfr. definiţia cuvân- . tului amnăruş) şi la una a carului, care au aproape aceeaşi formă şi menire ca amnarele de la casă. amnări vb. IVa refl. „Se griser, se piquer le nezu — Expresie familiară şi populară. în Ţara Haţegului (Transilv.). Am,năresc (mă) = beu şi mă îmbăt puţin. REV. CRIT. iii, 86. — Derivat din amnar (cfr. îmbăta). amnĂkIt, -ă adj. „ Qui a une pointe de vin, qui est entre deux vins.“—Participiul lui amnări, devenit adjectiv. în Ţara Haţegului (Transilv.). „Chirchilit.44 Se certau, căci erau cam am,năriţi. rev. CRIT. iii, 86. amnăruş s. a. (Ţes.) = amnar II, 2°. Amnăruş = o bucată de lemn dăltuită la mijloc, a căreia umil din capete intră în borta sulului de la stative, iar în dăltuitură se urcă sau se coboară lopăţica. Cu lopăţica şi cu amnăruşul se întinde pânza pe sul. (Munţii ’Sucevii, în Mold.) ŞEZ. V, 25/20. — Derivat din amnar, prin suf. dim. -uş. amnezie s. f. (Med., Psih.) „Amnesie**. — Pierdere totală sau micşorare simţitoare a memoriei. —- N. din fran. (=grec. âjxvvjaia, din ă privativ şi |xvdojiai, „mi-aduc aminte.44) ÂMifios s. a, (Anat.) „Amnios**. — Membrana cea mai din năuntru în care e înfăşurat fetus-ul, la mamifere, pasări şi reptile. „Cămaşă, căiţă44. -— N. din fran. (=grec. âpiveioc.) amniotic, -Ă adj. (Embr.) „Amniotique11Care se află în amnios, care ţine de amnios. Lichidul amniotic — „apa (care se află între amnios şi trupul embrionului)44. — N. din fran. amnistia vb. Ia. „Amnistiei. — A da amnistie, a cuprinde într’un act de amnistie. Regele a amnistiat pe ţăranii răsculaţi. [Şi: amnestid.] — N.’ din fran. amnistia re s. f. „Action d’amnistier, amnistie**. — Infinitivul lui amnistia, devenit abstract verbal. [Şi: amnestidre.] amnistiat, -ă adj. „Amnistii. — Participiul lui amnistia, devenit adjectiv, substantivat une-ori. Am,nistiaţii din vara anului 1907. amnistIe s. f. „Amnistie**. — Act al puterii suverane care iartă o categorie întreagă de crime, de delicte etc., politice, înnainte de a fi judecate, opreşte urmăririle şi şterge osânda la cei ce apucaseră a fi judecaţi. „Iertare obştească44. (Graţiarea şterge în total sau în parte osânda unui individ, numindu-1 pe nume, lăsând însă să dăinuească efectele condamnării; amnistia şterge şi pedeapsa şi faptul care o pricinueâ la o seamă întreagă de oameni fără a-i numi individual). Am.nistia este generală, iar graţiarea individuală. [După lat. amnestia şi: am,nestie. Au scris... şl la ceialalţi boieri ca să se întoarcă îndărăpt în Valahia, făgăduindu-le amnestie sau iertare, şincai,■ hr. iii, 22.] — N. din fran. (—grec. „uitare44 şi prin ext. „iertare44, din & privativ şi jxvdo^ai, „mi-aduc aminte44.) amnij adv. v. acmu, AMOiETtritĂ s. f. „Detrempe (de l’acier)“. — Am,o-ietură = descălitură, topitură. costinescu. Amo-ietură : Aufweichung. bakcianu. [Plur. -turi.] j -— Derivat din amuiâ, prin suf. abstr. -ătură (după palatală; -etură). A-MOIU — 152 — AMOREZARE a-moiu adu. Numai în locuţiunea a pune (sau a băgă) a-moiu : „tremper, amollir, faire macârer, faire rouir, confire (les peaux)“. — în Transilv. „A băgă cevâ Într’un lichid, a muiâ sau a murâ cevâ“. Pun am,oy : repono ut mollescat. anon. CAE. Pun cu-rechiu a m,oiu = brassicam, macero...; ich bei[t]ze, oăer weiche Kohl ein. LB. A pune cânepa a-m.oiu. (Bran, comit. Făgăraş.) Mai întâiu au băgat pieile amoi şi apoi au tot frecat şi le-au smuls, până s’au argăsit. alexandria, ap. TDRG. [Unii înţearcă copiii, în Braşov] cu sâmburi d’ei amari din şpiţărie, [pe care] ii pune ant,oiu în apă rece şi unge cu ea la ţâţă. pitiş, CONV. lit. xxxvn, 716. | în Sălagiu, în legătură cu prep. „de“, iar în Banat cu „în“. A punîe hainîele ghe am,oiu = a pune hainele spre a se muiă. vaida. în „săpie“ se pun pieile în „amoiu", adecă în apă, ca să se înmaoie. liuba-iana, m. 122. — Compus din prep. a (1°) şi dintr’un substantiv postverbal al verbului m,uiă: *moin. La Arom. amol’u se întrebuinţează ca şi la Daco-rom: bag amol’u = „bag să se moaie.“ pa’pahagi, b. 523; se mai găseşte însă şi în locuţiunile: amol'u-păpul’uşi amol'u-pir^ti-nmă, idem, B- 523 = „ud leoarcă (=ud ca o papa-rudă)“. Cuvântul rom. nu poate fi deci adus în legătură cu ital. dimoiare, „aufweichen, auflosen, flussig machen“ (derivat din moia < m.uria). AMOiviÂc s. n. (Chim.) „Ammoniaque“. — Gaz incolor, cu miros foarte tare, înnecător, caustic, format dintr’o combinare a hidrogenului cu azotul. ] Amoniac lichid = soluţie de amoniac în apă (întrebuinţată înlndustrie la fabricarea gheţei artificiale etc.). [Pronunţat : a-m.o-ni-ăc. | Plur., rar, -ăcuri.] — N. din fran. AMONTACÂi, -A adj. (Chim.) „Ammoniacal“. — Care conţine amoniac. Săruri amoniacale. — N. din fran. P amonit s. m. (Geol.) „Ammonite“. — Numele unui grup de molusce cefalopode fosile. — N. din fran. (derivat din Âmmon, din cauza asemănării volutei cu coarnele lui Jupiter Ammon.) amoniu s. m. sing. tant. (Chim.) „Am,monium“.— Corp compus din hidrogen şi azot, radicalul amoniacului. Clorură de amoniu = „ţipirig“. — N. din fran. amor s. a. „I. Amour. II. Dentelaire: Plumbago copensis“. I. Cuvânt introdus de scriitori pe la sfârşitul veacului XVIII şi ajuns, prin romanţele sentimentale, şi în poezia populară. Mai nainte şl cu sensul general de „iubire, afecţiune adâncă" (către Dumnezeu, natură etc.), astăzi întrebuinţat rar în acest înţeles (cfr. amor-propriu), ci aproape numai pentru sentimentul de afecţiune pasionată a unui sex pentru cellalt, „dragoste11. Ascultă dar, stăpâne, supusa rugăciune.... Până’n ceasul din urmă amorul tău să-m,i fie comoară de nădejde, alexandrescu, m. 38. Amor de dulce soare, alecsandri, p. iii, 5. | Simţindu-se pe sine de amorlu însufleţită... Lângă Ikanok iubitul... Au priimit jurământul de-un amorlu ce sfârşit n’are. konaki, p. 88. în toată natura cuprinsă de dor, Plutea o şoptire de dulce amor. alecsandri, p. 126. Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere. eminescu, p. 75. Ea îmbătată de amor Ridică ochii, idem, p. 281. | Cine în amor nu crede, N’ar mai călca iarbă verde, baronzi, l. 54. Amorul de la Une M’a ofticat, vai de mine! teodorescu, p. p. 303b. Scrie-o carte cu dreptate, La puicuţa’n ceea parte; Scrie-mi-o tu, dorule, Du-mi-o tu, amorule. şez. V, 12b. || P. ext. a.) Obiectul iubirii. „Drag, drăguţ; amant, (pop.) ibovnic11. (Şi în acest sens cuvânt popular, mai ales subt forma vulgară ,,amur“). Aii, amurul meu. gorjan, ii, 159. Plânge-mi frunza bra- dului De dorul bărbatului Şi frunza alninului De dorul amurului, pop., ap. rădulescu-codin. Amorule, amoraş, Videa-te-aş călugăraş! pop., ap. HEM. 1100. [Cfr. Weigand, Jahresber. IX, 224: „Amur (amor, 'amor, amant) = Schatz, sind volkstiimlich ge-wordene Fremdworter, die das fur das Versmass unbequeme „iubovnic11 zu verdrângen scheinen11.] | b.) (Mitol.) Zeul amorului, Cupidon (Eros, Kamadeva). în acest înţeles, s. m. Amorîu, la a ta putere de-acum nu mă mai închin: Na-ţi şi arc, na-ţi şi săgeată. konaki, p. 226. [în acest înţeles din urmă, accentuat în poezie, şi: ămor, după latineşte. Amor, drag copil cu toane, Se-dbătit, şi pe la noi. p. cerna, conv. lit. xli, 364. || Şi: amâriu (Mold.), amur şi, introdus de lăutarii ţigani, şl: hamur. | Plur.: -miruri. || în comedii, cu intenţia de ridiculizare, şi: amoăre s. f. Inima-mi palpită de am,oare. caragiale, t. ii, 25.] 11. (Bot.) Frumos arbust din fam[ilia] Plumbagi-naceelor,... florile de un frumos albastru, dispuse în spice scurte...la vârful ramurilor. Originară din A-frica sudică (Cap), mult cultivată în părţile noastre pentru florile sale frumoase. [Creşte în] Maiu-Sept. [Se mai numeşte:] Floarea amorului, panţu, pl. 99. — N. din lat. amor, idem (forma vulgară amur, probabil din fran.). amoraş s. m. „I. I0.—2°. Petit amour, II. Der-telaire: Plumbago copensis“. — Diminutivul lui amor (derivat prin suf. -aş). 1. 1°. întrebuinţat în popor numai în sensul de „iubit, drăguţ, ibovnic11. Amoraşul mi se ’nsoară. teodorescu, p. p. 662b. Amoraşul nu l-oiu spune. şez. iii, 61. || 2°. (Mitol.) „Zeu al amorului, Eros11. Toţi Amoraşii mă încunjoară. I. văcă-rescu, P. 466. || II. în Munt. = amor II. (Cfr. fran. amourette des pres şi amourette moussue). amorez, -EÂ55Ă subst. „Amoureux, bien-aime, amant, (fem.) m,aîtresse“. — Prin întâia jumătate a veacului XIX termen literar = „adorator, amant11. Astăzi, cu acest sens aproape numai în expresia de teatru prim-amorez : „jeune premier11; altfel numai termen popular, mai puţin distins de cât sinonimele „drăguţ, iubit11, aproape cu aceeaşi nuanţă, de sens ca „ibovnic11. în cursul vîeţei mele am, fost vestit amorez, konaki, p. 219. Singuri doi tineri scăpară: Gingaşa fată Selmina ş’amorezul său iubit. C. negruzzi, ii, 7. Edvin sprijinea în braţe p’a lui scumpă amoroasă, idem, ii, 10. Tînăra amurează a lui Dalie, gorjan, iv, 179. Ai fost amurezul meu. şez. ii, 184. Oftează, puică, oftează, Toată lumea să te crează, C’ai fost neicăi amurează. pop. (din Vâlcea). [Şl: amwrez,-ează. La fem. şi: amoreză.] — N. din fran. Forma amorez e refăcută din fe-meninul amore(a)ză, care-i fran. amonreuse. amoreză vb. refl. Ia. „Devenir ou tom.ber amoureux, s’eprendre de qqn., s’enamourer, s’am,ouracher“. — în întâia jumătate a veacului XIX termen literar; astăzi întrebuinţat din ce în ce mai rar în literatură, dar uzual în graiul de toate zilele şi ajuns şi în popor; are însă o nuanţă de mai puţină distincţie de cât sinonimele „a îndrăgi pe cinevâ, a se îndrăgosti de cinevâ11. | Absol. Un dervişpus[t]nic... S’amorezase, văzând o fată... cu chip frumos, alexandrescu, m. 325. Tinerele, ce vr’odată se vor fi amwrezat, Pot cunoaşte cu lesnire ce dureri ea a ’ncercat. pann, e. ii, 95. în credinţă de ştieam, Nu mă mai amurezam. teodorescu, p. p. 303. | Obiectul amorului se indică prin prep. „de“. Flăcăul se amoreză de ea. stăn-CESCU, B. 33. Se amorezase de o nevastă, şez. i, 282. [Construcţiile cu „în“, întrebuinţate prin Transilv. şi Bucov., sânt barbarisme, după germ. „sich in jemd. verlieben11. | Şl: amureed.] — Derivat din amorez. amorezâre s. f. „Action de s’enamourer“. — Infinitivul lui amoreză, devenit abstract verbal. AMOREZAt — 153 — AMORŢIT auorezăt s. a. — amorezare. — Participiul lui amoreză, devenit abstract verbal. Cât îi pădurea di mari, Nu măi vede voinic di sari, Numai pasări zburatoari, Şi puicuţa ’npodobgitâ, Pîntru-amu-ridzat gătită, şez. iv, 138. amorezat, -Ă adj., subst. „1°. Epris. Enamourâ, amourache. 2°. Amoureux, bien-aime, amant“. — Participiul lui amoreză, devenit adj., substantivat une-ori. 1°. „îndrăgostit11. Bătrânul amoresat e ca chiroşca cupâsat. c. negruzzi, i, 251. De amurezat ce sânt, Nu vas luna pe cer sus... teodorescu, p. p. 319; şez. II, 96. A fl amurezat lulea : „etre amou-retix foir‘. | f La scriitorii din întâiajumătate a veacului XIX, adesea cu sensul de „amoros, plin de dragoste11. Această întrerumpere a unei vorbe amorezate, pătrunse pe biata fată, care tăcu. c. negruzzi, i, 18. || 2°. ţ Substantivat. „Amorez, iubit11. Ctmosc că mă iubeşti____ Dar oare n’ai avut vr’un alt amo- rezat? C. negruzzi, ii, 19. Ah! prieteşugul, Doamne,... Iertă-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amortizată P konaki, p. 84. [Şi: amurezat.] amorf, -A adj. „Amorphe“. — Fără nici o formă fixă, regulată (se zice în deosebi despre corpurile care nu cristalizează). — N. din fran. (=grec. ap.optpoţ, idem, din a privativ şi jxoptf.-q, ,,formă“.) AUstos, -oâsA adj. „D’amour, amoureux“. — „Plin de iubire, dragoste, îndrăgostit11. Unda cea armonioasă A unui ascuns isvor, Ca o şoaptă mnoroasă S’auzeâ în preajma lor. alexandrescu,^ m. 232. Amoroase porumbiţe, odobescu, iii, 34/20. îmi mărginisem, cetirea numai în amoroasele răvaşe a doamnei B. c. negruzzi, I, 61. Nu vedeai altă decât... muzici, mese, intrigi amoroase, idem, I, 218. „Ce puternic e!“, gândi ea cu-am,oroasă dulce spaimă. EMINESCU, p. 90. — Derivat din amor, prin suf. adj. -os (după fran. amoureux, sau ital. amoroso). amoroso adv. (Muzic.) „Amoroso". — Amoroso ( — „în mod drăgostos“), ca indicaţie în fruntea unei bucăţi muzicale, arată că piesa trebue cântată în mod duios, cu deosebită căldură. — N. din ital. amoroso. am6r-i*roi*rhj s. m. sing. tant. „Am.. Ann&e. Saison. 3°. An; (au pluriel) ans, âge, vieillesse; annees, vie; temps : exp&rience. 11. Annee“. 1. 1°. în întrebuinţarea zilnică, anul cuprinde douăsprezece luni. Am un copaciu cu 12 craci; în flecare crac sânt patru cuiburi; în fiecare cuib sânt 7 ouă şi fiecare ou are o parte albă şi alta neagră. Ce să fie aceasta? (= „Anul“.) sbiera,1 p, 322; cfr. şez. i, 25. Anul sau anii pot să se socotească de la ori care dată. Numărul ailor de la Adam, 7116 ai, de la naşterea lui Hristos 1607 ai. cuv. D. bătr. ii, 107. în (sau la) anul mântuirii (după lat. anno Domini) şi: în anul Domnului = în anul de la (naşterea lui) Oristos : „l’an de grâce11. în anul mântuirii 1907 mai avem 80’,/(i de analfabeţi. | Adesea se găseşte în comparaţie cu alte măsuri de timp. Nu aduce anul ce aduce ceasul! creangă.,.p. 235. | Ca. toate substantivele care exprimă o măsură de timp, se găseşte şi în funcţiune adverbială: Anul acesta vom aveă o recoltă bogată, deşi, în cazul acesta, sânt preferite construcţiile cu prep. j Anii „trec11, „vin“, „curg11, „se scurg11, „se împlinesc", „se încheie11, f ,jse umplu11, aşâ în cât se vorbeşte despre „anul trecut11 sau „viitor11, în opoziţie cu „anul acesta11, despre „cursul11, „curgerea11 sau „scurgerea11 anilor şi despre „ani împliniţi11 sau „încheiaţi11. După-ce trecură trei ani la m,ijloc..., începu a dori... pe frate-său. gorjan, h. i, 2/„. Cine îmi va spune, ce o s’aducă ziua şi amil viitor? alexandrescu, m. 3. Când au fost cursul anilor ăe la începutul lumii 7193... N. costin, ap. HEM. 1128. Se va întâmplă în curgerea anului, care astăsi începe, marcovici, d. 17/s. Se apropie silele, de i se înplu cocoanei anul diîntâi. mss. (s. XVII), ap. HEM. 1129. Bădică, m,âne ţi se împlineşte anul; ia-niă şi pe mine cu dum,neata, că ţi-oiu fi, de m,are folos, eminescu, n. 21. | în loc de „(azi) s’a împlinit anul, de când...11 se poate zice şi: (azi) e anul, de când...: „il y a un an que...“Mâncaţi, oameni buni..., că mâni vi anul, de când mi-a m.urit bărbatul, zanne, p. IV, 254. | în Transilv. construit şi cu „că11. Nu e anul că mi-a murit un cop il, {=itaX. „non. 6 l’anno, che...“). | La 31 Deceinvre, la 12 ciasuri din noapte, se sfârşeşte anul vecliiu şi începe anul nou. Sosind miezul nopţii, anul vechiu a dispărut..., căci acuşi sorile anului nou se arată de după culmile dealurilor. MARIAN, se. I, 144. An nou! Aştept minunea-ţi, ca o cerească lege. alexandrescu, m. 5. || Răspunde la întrebarea (de, până) când? Funcţiunea adverbială exprimă anul în toată extinderea sa: Anul trecut a plouat mult. || Alternarea anilor se exprimă prin: An cu an sau (în Transilv.) an de an sau f an pre an = „pe fiecare an, în tot anul11 : „chaque annee, tous les ans“. An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, eminescu, p. 237. Aşeă făceă ănu pre anii. dosofteiu, v. s. 205/2. An de an emigreasă Rom,âni în Amsrica (cfr. span. „un afio con otro11, „Jahr fiir Jahr11, rus. „izu godu vii godu" sau „godu otu godu11 = „Jahr aus, Jahr ein; ein Jahr um das andere"; alb. „vjet-pgr-vjet" = „alljăhr-lich“). | Din an în an = „din ce în ce mai mult11 : „d’annfie en annee11 (ital. „d’anno in anno11, portg. „de anno em anno11, bulg. „otii godina na godina11, germ. „von Jahr zu Jahr“). Din an în an se imulţesc locuitorii oraşelor. || Spre a exprimă ideea „anul trecut, pe vremea aceasta", se poate zice: acum (sau acuşi) un an (doi ani etc.) : „il y a un an". Acuşi şapte ani a fătat iapa popii un mânz. reteganul, p. i, 25. Construcţia aceasta capătă cu ajutorul prep. „de11, funcţiune adjectivală : „d’il v a un an, de l’annee derniere". Cu mândra de-acum un an, Dintr’un măr mă săturam, jarnik-bârseanu, D. 155. || Prin prepoziţia „în", iar când e vorba, de un eveniment istoric şi prin prep. „la", se exprimă o dată anumită în decursul unui an. în anul trecut am fost bolnav de două ori. Vasile Alecsandri s’a născut în (anul) 1819. România a fost proclamată regat la (anul) 1881. (Cfr. veleat). O com.etă nu vine în fiecare an. bălcescu, m. v. 4j3r In toţi aniiprăsnuimpementea lor. varlaam, c. 197/,. La sau (într’)un au (doi etc. ani) odată = „o singură dată într’un an (în decursul a doi etc. ani); rar" : „une (seule) fois dans l’annee (tous les deux, etc., ans); rarement". Vin ele la, noi într’un anu odată şi lăcuesc 30 de zile cu noi. MSS. (a. 1620), ap. HEM. 1125. Azi e Sfântu-Neculaiu. Ai, nevastă, la biserică,... că-i sărbătoare mare, e într’un an odată. (Lupşanu, în Ialomiţa.), ap. HEM. 1125. [Pică pietre de pe cerb,] când se scutură el, la şapte ani.odată, creangă, p. 218. | La doi etc. ani = „după doi etc. ani11 : „deux, etc., ans apres". [Calul] l-am pierdut... odată Şi l-am cătat lumea toată... Şi l-am găsit la cinci ai, Priponit de-un leuştean. şez. i, 73 b/26. | La anul (scil. viitor) : „l’an-nâe prochaine; dans une annee11. De câţ la anul un bou, Mai bine asi un ou. românul glumeţ, i, 47/.„. Nn tăiă pomul din rădăcină..., ci mai bine urcă-te. în el, ca să culegi şi la anul. zanne, p. i, 262. în. urări: Noroc bun să deie Dum,neseu! Şi la anul cu bine! alecsandri, t. 673 (cfr. lat. ad annum — „iibers Jahr, Uiinftiges Jahr11.). || P(r)este an = „în AN - 159 - AN cursul unui an“ : „pendant l’annee, dans le courant de l’annâe11. Preste an cu cinste vă slăvim, mine-iul (1776), 150 ’/2. Să-mi rămăie ţi mie în destul, ca să-mi hrănesc peste an femeea şi copiii, beldiman, n. p. îi, 171. Să prăznuim sărbătorile de peste an. \ Peste un an (doi etc. ani) : „dans un an (deux, etc., ans).“ Peste o sută de ani multe se vor schimbă în lume. || De un an (doi etc. ani) : depuis une annee (deux, etc., annees)11. 0 mueare... eră îndrăcită şi oloagă de optsprăseace aii. coresi, ap. GCR. 18. Părinţii tăi nu mai trăesc, de sute de ani. ispirescu, l. 8. De trei ani tot bat la dobă. jarnik-bârseanu, d. 470. N’am dat ochii cu Vâlcan, De-i mai bine de un an. teodorescu, p. p. 551. || Un an (doi etc. ani) după: „une annee (deux, etc., annfies) apr6s“. Un an după fuga lui Aladin, Otman... ţineă rangul cel d’intăiu între prinţ ipii ce eră supuşi lui Aladin. e. văcărescul, ist. 250/26. || Pâml’ntr’un an (până’n doi etc. ani) = „în timp de un an“ : „d’ici un an (deux, etc., ans)“. Vameşul ce nu-ş va luă vama de la negustor până în cinci ani, de-aciia nu va putîă luă nemică. pravila mold., ap. HEM. 1133. || în Transilv. (îutr’)alt an = futuro anno...-, aufs Jahr, kunftiges Jahr. LB. (cfr. ital. „un altr’anno1 = „das nâchste, kommende Jahr11). Est-a» = „anul acesta" : „cette annee-ci“. | La Moţi: Dincolo de an = anţărţ. FRÂNCU-CANDREA, M. 51 : „il y a deux ans“. || Răspunde la întrebarea (pe, în) cât (timp)? 0 dsi, ca o mie de anii şi o mie de anii ca o dai. cod. VOR. 167/9. Lăcuiră ei 35 de ai fără feciori, cuv. d. bătr. ii, 145. Iată câţi ai ţ(i)-am lucrat, varlaam, C. 10/,. Patruseci de ani îmi pare. De când port păr pe spinare; Nimeni grija mea, n'o are. jarnik-bârseanu, d. 450. Căciţăranul când te bate, Zaci un an şi jumătate, pop., ap. HEM. 1124. Cine-o avut ş’amu n’are, Pare-i noaptea an de m,are; Am avut, dar amu n’am,, Pare-mi noaptea cât un an. MÂNDRESCU, l. p. 85. 0 sluji un an sau doi Şi-şi va face car cu boi. jarnik-bârseanu, d. 245. | în limba veche se puteă zice în loc de „(timp de) un an, doi ani, etc.“ şl întru an, în doi ani etc.: „(pendant) une annâe, pendant deux ans etc.“. Vrem lăcui acie întru anu şi vrem face negoţ. COD. vor. 130/, (= vom petrece acolo un an şi vom târgui, n. testament, 1648; vom face acolo un an şi vom negu-ţitori. biblia, 1688 : „demeurons lă un an et y tra-fiquons11.). Nu plod spre pământ în trei anii şi în şaseluri. COD. VOR. I35/e ( = nu plod în trei ani şi şase luni. n. testament, 1648; n’au plouat pre pământ trei ani şi şase luni. biblia, 1688: „il ne tomba point de pluie surla terre durant trois ans et six mois“.). Astăzi se mai regăseşte construcţia aceasta numai în urările întrn mulţi ani! (scil. „să trâeşti“ sau „să fie“) = mulţi ani î = la mulţi ani t (cu o mulţime de variante). TrăeascăDomnulmieum,ilostiv,într’ai mulţimi şi buni! cantemir, ist. 211. Să-i fie întru mulţi ani! marian, nu. 454. Să trăeşti mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice împărate! creangă, p. 80. La m,ulţi ani, cu sănătate, Că-i mai bună de cât toate! zanne, p. ii, 703 (cfr. mulţumi). || Prin atributele „tot“, „întreg11, „încheiat11, „împlinit11, „în cap11 şi prin complinirile „de-a rândul11, „de zile11 se arată întregimea anilor, exprimându-se tot odată şi faptul, că pentru vorbitor anul a trecut sau va trece cu greu. E rău când anu ’ntreg ţi-e post! coşbuc, f. 71. A ţinut veselia ani întregi, creangă, p. 279. S’au ţMmbat o săptămâna şi au plâns 100 dă ani încheiaţi, jipescu, o. 132. Am plâns tot anul şi voiu mai plânge ani de-a rândul. | [îşi luă] merinde, ca să-i ajungă un an de sile. ispirescu, l. .13. Să-l slujeşti tam,an trei ani de sile cu credinţă, creangă, p. 147. Sânt ani (de sile), de când nu mi-ai mai scris! Despre amar de ani v. amar V. | Aceeaşi idee se exprimă şi prin: cu anii (din cauza rimei şi: „cu anul11). Ala e Jianu, Care bate cu tu fânul Şi ţine pizma cu anul. pop., ap. HEM. 1131. Dacă pleci acuma, nu ne vom mai vedeă cu anii. H'întrebarea^cât?11 se poate preface uşor în „cum?11 Cu anul (cfr. cu luna, cu ziua, cu rupta) : „â Pannfie11. Dumnezeu să-ţi deie... Sănătate cu luna, Să nu mai vezi lumina, Sănătate cu anu, Să nu mai vesipământu. jarnik-bârseanu, d. 280. L-am tocmit grădinar cu anul. | Pe an sau într’un (f întru) an : „par an11. Cela ce nu va ispovedi omul de patru ori întru an, cela ce nu va posti patru posturi întru an... mss. (a. 1627), ap. HEM. 1133. Are leafă de o mie de lei pe an. într’o lună Toarce-o lână Şi’ntr’un an Ţese-un suman, jarnik-bârseanu, d. 457. Toate învăţăturile, pe care alţi copii le învaţă într’un an, el le învăţă într^o lună. ispirescu, l. 2 (cfr. span. dmtro de un.ano, „binnen Jaliresfrist11). 2°. Durata de 12 luni nu se ia ca măsură de timp, ci se consideră subt raportul celor ce se petrec în acest timp. Trecut-au ani de lacrimi! alecsandri, p. I, 120. Anul de văduvie l-a petrecut la ţară. Şi-a făcut anul de serviciu militar în capitală. Nu mi-a plătit anul de chirie. în anul jubilar au fost mulţi streini în România. După trei ani de secetă, avem, în sfâi-şit un an ploios. Un an de luptă (titlul unei cărţi de A. Vlahuţă). în anul literar 1905 au apărut câteva volume de poesii frumoase. Anul jnlii = „anul de doliu11. De să va m,ărită fămeea în anul jalii, săpiiarsă darul dinnaiv,tea nunţii. CARAGEA, I., ap. HEM. 1127. | Spec. Când e vorba de recoltă, de venituri, de afaceri etc. An bun (mănos), mijlociu, rău etc. : „bonne annee (annee d’abondance), annâe moyenne, mauvaise etc/1. Faraon... au strâns în cei şapte ani mănoşi atâta pâne, câtă să agiungă în cielalţi şapte ani nerodiţi, i. ionescu, c. 212. Cum a fost amd trecut? — Destul de bun. || P. ext. Anul şcolar (,scolastic) şi cel judiciar încep în Septemvre; anul financiar sau bugetar începe la 1 Aprilie. | Deci an poate căpătă şi sensul de „stagiune11. Ar fi bine, ca anul teatral să nn ţină la noi numai 5 luni. | într’un singur caz, an — „o anumită zi din an11, şi anume în: anul nou=„l Ianuarie11 : „le jour om. le premier de l’an“. Care an ţine numai o si? ( — „Anul cel nou“.) sbiera, p. 322. 3°. Când e vorba de vârsta unui om sau de vechimea unui lucru, anul se socoteşte începând de la naşterea sau facerea lui. Lipsit, la vârsta de 60 de ani, de tot..., s’apogorît de viu în mormântul prietenilor săi. marcovici, C. 4/s. Tocmai când copilul împlinea 15 ani..., se sculă... şisise... ispirescu, l. 2. Până la 20 de ani se însoară cinevă singur; de la 20 la 25 îl însoară alţii, de la 25 la 30 îl însoară o babă, iar de la 30 de ani înnainte num,ai dracu-i vine de hac. zanne, p. iv, 397. Am un unchiu bătrân de 999 de ani şi 52 de săptămâni, creangă, p. 52. Fratele mieu e cu patru ani mai mare.ca mine. Adă-mi vin de nouă ai. Care beau feciori de crai. ŞEZ. IV, 8/25. Eu frumos te-oiu milui, C’o cojiţă de mălaiu, Uscată de nouă ai. marian, na. 321. || Pig. La plural. „Vârstă11. (Cfr. „De câţi ani eşti?11 : „quel âge as-tu?11 Cfr. lat. „anni pueriles11 = „vârsta copilărească11.). Şi-a uitat anii. zanne, p. II, 475. Trebue să vie fi ei, ca mâne, la anii miei. idem, p. II, 475. Pentru anii lui, e foarte desvoltat. | în legătură cu prep. „de11. Mic de ani = „tânăr11, mare de ani= „în vârstă, bătrân11. De ani este mare şi minte n’are. românul glumeţ, i, 49/23. | Anii „seîntreabă11 sau „se caută11. Când vor fi la mijloc banii [la fete], Nu se mai întreabă anii. pann, p. v. ii, 128. La cal anii se caută după, dinţi. HEM.. 1125. Am intrat în anul al cincisprezecelea (cfr. span. „entrar en sus quince anos11). Merg p>e treiseci, de ani. | S p e c. „ Vârstă înnaintată, bătrâneţe11. (Cfr. Aii m’au îmbătrânit. cantemir, ist. 262; cfr. ital. „pieno d’anni11, germ. „hoch in den Jahren11, „bejahrt11). Nevoinţa ailor. DO-. SOFTEiu, v.. s. 52. Şi s’aşasă toţi la masă, Cum, li-s anii, cum li-i rangul, eminescu, p. 195. || „Viaţă11. Anii tăi se-au sfârşit, cuv. D. bătr. ii, 450. || „Vreme, epocă11. în anii şi în zilele... lui Batăr Criştov. CORESI, E. i/jj. întru anii de apoi să se întrupească. AN - 160 - ANAPOR idem, e. n/22. Vai, tot mai gândeşti la anii, când visam în acad&mii? eminescu, p. 230. | „Experienţă. (pe care o aduce înnaintarea în vârstă,)1*. Pro-copseala nu se cumpără cu banii, Ci se câştigă cu anii. ZANNE, p. V, 155 (cfr. ital. „molto piu sanno gli anni che i libri’*.). II. în astronomie anul astronomic (solar, tropic sau echinocţial) este măsura de timp dată de o rotaţiune a pământului în jurul soarelui (— 365 de zile, 5 ceasuri, 48 de minute şi 50 de secunde), | P. anal. Se dă nuntirea de an sideral timpului întrebuinţat de soare pentru a reveni la acelaşi punct fix pe ecliptică. CULIAN, C. 215. Anu l l unar se compune din 12, une-ori din 13 rotaţiuni ale lunei în jurul pământului. Anul planetar cuprinde durata unei rotaţiuni făcută de o planetă în jurul soarelui. || Calendarul face abstracţie de fracţiunea de 5 ceasuri, 48 de minute şi 50 de secunde şi consideră anul comun (sau civil), care începe la 1 Ianuarie şi sfârşeşte la 31 Decemvrie, compus din 365 de zile, lăsând să urmeze la fiecare patru ani comuni câte un an de 366 de zile, numit an bisect, (visect, bis(s)ext sau. bis(s)extil), care pe alocurea se numeşte de popor şi an mare. în an mare nu e bine să te însori. ŞEZ. I, 1S/:I2. Biserica ortodoxă ţine anul iulian, numit astfel după luliu Caesar, care socotea anul tropic de 365 de zile şi 6 ceasuri, iar cea catolică ţine anul gr eg or ian, numit astfel după papa Grigorie XIII, care a suprimat din calendarul iulian câte trei ani visecţi la fiecare patru secole. [Nicăiri an nu apare rotacizat, ceea ce dovedeşte că n lung latin aveă, pe vremea rotacizării alt sunet, decât n scurt intervocal. înnainte de i acest n, s’a muiat (cfr. v.-veronez, milanez: sing. anno, plur. agni), precum dovedeşte istro-rom. ani (cfr. şi arom., megl. ani, ban. an.). E probabil că tot astfel trebue cetită anii, scrierea «ihhih în psal. SCH. 249/,, 489/j, etc., ani, scrierea .urni (nearticulat ! în ioc de hiihh din original) COD. VOR. 167/0,135/s; CORESI, PS. 249/s etc., scriere care se mai găseşte într’un act din a. 1610, ap. GCR. I, 44. Din ani s’a desvoltat forma ai, care apare la CORESI, ap. GCR. I, 15, 23 etc., la VARLAAM, dosofteiu etc. şi se mai găseşte şi azi în foarte multe regiuni. Pluralul ani, întrebuinţat în literatură, poate să fi fost refăcut din sing. an.] — Din lat. amnis: vegliot jan, ital. anno, engad. an, sard. annu v.-prov. an, fran. an, span. ano, portg. anno. în funcţiune adverbială e urmaşul ablativului anno; est an = ital. quest’anno, fran. cette ann&e, span. aqueste ano etc. M e y e r-L tî b k e, Rom. Gramm. 111, § 46. ajî adu. „ L’annee, derniere; d'antan“.—„ Anul trecut, acum un an“. Cum a dat Dumnezeu an Holde mândre lui Troian, Astfel să dea şl la voi, Ca s'avem parte şl noi. teodorescu, P. P. I47b/1()(., Stăpâne, stăpâne..., Mai m’ai ispitit An, la Bobotează, idem, 56b. | Adesea în opoziţie cu „est-timp“, „est-an“ (=anul acesta) şi cu „la anul“ (= alt-an, anul viitor). An n’am, câştigat, est-timp am păgubit, la anul trag nădejde, pann, p. v. ii, 85. | în legătură cu „mai“ : un timp nedeterminat în trecut, „mai acum câţiva ani“. S’a sculat mai an Bădica Troian Şi-a încălicat... alecsandri, p. p. 387/s. | Cu ajutorul prep. „de“ capătă funcţiune adjectivală: „de l’annee derniere11. 5 stoguri de grâu de estimp, 3 stoguri de grâu de anu... cuv. d. bătr. i, 207. | în legătură cu numele anotimpurilor. Jelea copiilor după părinţii căzuţi an-prim,avară în luptă... strigă răzbunare. marian, t. 222. Oameni buni! an-iarnă bordeiu mi-arsesa. ALECSANDRI, P. 1,41. Mai an-vară sugeai ţâţă. sevastos, C. 52/,2 (cfr. anţerţ). — Din lat. anno, întrebuinţat în acest sens de Plaut şi Luciliu şi păstrat şi azi în Italia (ital. anno, calabrez annu etc., cfr. Mussafia, Beitrag.). Şl la Albanezi vjet însemnează „Jahr“ şi „voriges Jahr“. G. Meyer, Alb. Wortb. 475. AiVAitAPriSM s. a. „Anabaptisme". — Credinţă (eretică, din punct de vedere al bisericei creştine), care constă în a negă eficacitatea botezului înnainte de vârsta matură şi cere botezarea din nou la vârstă adultă. — N. din fran. (= lat. nnabaptisinus < grec. ăva-SaitTtojj.oc, din avâ, „din nou11 şi p«îm£eiv, „a boteză11.) AivAUAPxfST adj., s. m. „Anabaptisteu. — Aderent al anabaptismului. Secta anabaptiştilor. — N. din fran. (—grec. âva6aitxiat-fiţ.) AXACoi.irr s. a. (Gram.) „Anacoluthe11. — 1°. Con-strucţiune eliptică a unei propoziţiuni, în care lipseşte corelativul unui cuvânt exprimat, d. e. l-am aflat, und-enu gândeam ( — într’un loc. unde...). | 2°. Schimbare a construcţiunii unei fraze, astfel în cât lăsăm neterminatâ construcţia cu care începusem şi continuăm cu alta. — N. din fran. (— lat. anacolntlion, din grec. âva-wAoiAov, „fără urmare, întrerupt11.) anAcojtkt s. m. v. anahoret. a.vachko.vtic, -Ă adj., s. f. (Poet.) „Anacreon-tiqueu. — ln genul erotic al micilor bucăţi atribuite poetului grec Anacreon. Poezie anacreontică: cântec de veselie, de chef. | Substantivat. Anacreonticele lui Coşbuc. — N. din fran. (=lat. anacrconticus, -a, -um.) avac:ko.\ s.s:*i s. a. „Anachronisme".—Eroare constând în punerea unei întâmplări întrnn timp anterior celuiaîn care s’a săvârşit sau prin ext. într’alt timp de cât cel adevărat. Asachi, cunoscând f oarte bine anacronismul lui Cantemir, an căutat să-l des-vinovăţească, făcând din Baiazet I, Baiazet II. m. kogălniceanu, arhiva r. i, 94. | P. ext. Ceea ce nu corespunde spiritului timpului. Din oricare [epocă a desvoltării dreptului public al Romanilor] am purcede [spre a analiză opiniile lui Barnnţiu], am da ăe anachronisme. maiorescu, CR. iii, 107. [Şi: anahro-nfsm, scris şi: anachronism.] — N. din fran. ( = grec. Ă.vâ, „în sus11 şi XP°V0?. ,,timp“.) AKACKOîSiSTrc, -A adj. „ Qui tient de l’anachro-nisme“. — De anacronism. 0 bizarerie anacroni-stică, cu tohd comică. ODOBESCU, I, 392. — Formaţiune adjectivală (derivaţă prin suf. -ic), în loc de *anacronismic (cfr. sincronistic), ca şi când ar există un *anacronist (cfr. germ. „Chronist11), „cel ce săvârşeşte anacronisme". AWAJXii- s. a. f „1°. L’Asie mineure. 2°. Sorte de pelisse orientale—1°. Asia mică, Turcia asiatică, în opoziţiune cu Rumelia sau cu Turcia europeană. ŞIO. Anadol, căruia îi zic istoricii Asia. M. COSTIN, ap. ŞIO. || 2°. 0 specie de blăni importate din „Anadol11. Blăni de nafeâ, cu anacloluri. DOC. (a. 1780), ap. ŞIO. [Plur. -doluri.] — Din turc. Anadol, „l’Asie mineure11« grec. o.'/u-toXyj, „orient11). ŞIO. AivÂFEMA s. /'., adj. f v. anatemă. ANAFOitA s. f. f „ Rapport adresse au prince re-gnant“. — Raport făcut domnitorului. Prin plecata anafora arătăm de obşte într’o glăsuire chibzuirea şi socotinţa noastră, uricariul, a. 1802, i, 7/20. Iscăliră anaforaoa de alegere, zilot, cron. 74. Se m.iră cineva, când vede uricele şi espisoacele vechi, care în puţine rânduri cuprindeau atât de mult, şi a-naforalele şi hotărîrile de acum, care în multe rânduri cuprind atăt de puţin. Ni s’au prilejit a vedeă o anaforă scrisă pe 20 coaie hârtie! C. negruzzi, i, 304. Gata-i anaforaua cătră Vodă în predmetul ÂNAFORĂ - 161 - ANALIST sării? ALECSANDRI, T. 1389 (= Glosar: „raport la Domn“). [Plur. -răle.] ' — Din grec. âvaifopâ, „rapport, relation“. (Cfr. dubletul anafura). axAforă s. f. (Bis.) v. anafura. anaforniţă s. f. 1°. Vase oul’on conserve lepain benit. 2°. Tourncmt, fourbillon (d’eau). — 1°. Vas (de metal sau de lemn) în oare se păstrează anafura. Tot de la meşterii braşoveni cerii el [Brâncoveanul] sfeşnice şi anaforniţe, precum, e aceea foarte frumos lucrată, care se păstrează la biserica bucureşteam,ă Curtea-Veche. iorga, b. r. 91. || 2°. P. anal. „Vâl-toare“. însoţiţi... de primarul şi învăţătorul Celeiu-lui, ne-am dus cu luntri până în mijlocul fluviului şi aici, în locul unde apa face vuitori sau anaforniţe,... am prins cu fringhiile unul din acele picioare [ale podului], G. TOCILESCU, MON. 241. — Derivat din anaforâ, prin suf. instr. -niţă. ANAFR©i>iT,-Ă adj., subst. (Med.) Anaphrodite. — (Bărbat sau femee) la care poftele sexuale au amorţit. — N. din fran. ( = grec. bvaypobi'zoc, din «(v) privativ şi ’Ae toate zilele anului. (Mold. a. 1804). uricariul, i, 23/26. Să analoghisîţi asupra lor banii ce s’ar cuveni, idem, v, 185/10 (a. 1823). — Din n.-grec. avaXoţiCiu, idem. ANALOGHISIT — 163 — ANARHIE abtai.ogiiisît, -A j adj. Reparti, partage en pro-portion.—Participiul verbului analogliisî, devenit ad-j ectiv. Veniturile comunelor rurale din judeţul Putna provin [între altele şi] din... zecimile analoghisite a-supra locuitorilor, ionescu, p. 111. Atunce se face şi între aceştia împărţeală analoghisită, după rân-dueala de mai sus. cod. calimah, ap. TDRG. 65. [Contrariul: neanalogliisit. uricariul, i, 217/12.] anai.oghiij s. a. (Bis.) v. analog’. analogic,-Ă adj. Analogique. —„întemeiat pe (o) analogie**. — N. din lat. analogicus, -a, -nin (< grec. •(IV-Oţ). anai.ogiceşte adv. Analogiquement.—„în chip analogic, prin analogie**. — Derivat din analogic, prin suf. adv. -este. ANAi,o<;ii: s. f. Analogie. — Raport, „asemănare" parţială, între două sau mai multe lucruri, împrejurări, situaţiuni, etc., „potriveală** cu privire la mărimea, forma, compoziţia etc. a două. lucruri, de altfel deosebite. Bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, hamangiu, c. c. 429. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte şi toate celea din ea scăzute în analogie, eminescu, n. 31. Aveam de gând a cercetă prin ce curioasă analogie de fapte, de idei şi de imagine, vechiul sen latin al ploilor... aduce aşd de mult cu lăieţele noastre de Paparude, odobescu, iii, 228. || Spe’c. (Pilos.) Un alt mijloc prealabil pentru a stabili raportul cauzal este analogia. Analogia se numeşte o presupunere, prin care din faptul că două fenomene se aseamănă în mai multe note constatate la am,ândouă, se conchide că se aseam-ănă şi într’o altă notă, constatată numaila unul clinele, maiorescu, l. 157-8. | (Gram.) Potrivirea unei vorbe sau a unei construcţiuni după, o alta cu care are vreo legătură în formă sau în înţeles. Cuvântul latin vespa s’a prefăcut în limba poporului în *vespis, prin analogie cu apis. —N. din fran. (=lat. analogia, din grec. MaXnţ>a.) Cfr. dubletul analoghie. ananas s. m. (Bot.) Ananas: Ananas sativus. (Bromelia ananas.) —1°. „Plantă erbacee din fam. Bromeliaceelor... Originară din America tropicală,, azi cultivată. în mai toate regiunile calde ale globului şi chiar în Europa, în florării anume construite. | 2°. Fructul [copte] de coloaregălbuie-roşietică... pro-văzut la vârf cu un buchet de frunze, este unul dintre cele mai delicioase fructe comestibile, el este dul-ce-acrişor şi are o aromă ce se aseamănă, în acelaşi timp cu aroma de piersice, de mere şi de fragi**. PANŢU, I’L. | P. ext. Pere ananas: cu gust care aminteşte pe al ananasului. BARONZI, I, 93/r — N. din fran. (de origine braziliană). ANÂNmtij, -Ă adj, (Bot.) Anandre. — Cu flori fără organe bărbăteşti. — N. din fran. (=grec po;, din &(v) privativ şi 5.vv;p. âvopoţ, „bărbat**.) anAngmie s. f. Necessitd,' cletresse, misere, der-niere extrdmite. — „Necaz mare, nenorocire**. Eră ananghie în ţară şi... se văicărea norodul sub povara birurilor grele, vlahuţă, ap. TDRG. 65. Vreme de ananghie = necaz. (Buzău, com. S. Popescu). Am ajuns la ananghie. — N. din n.-grec. ăvafv.-r\, „necessite, besoin**. AXÂrĂDA adv., adj. v. anapoda. AJfAPBiST s. a., s. m. (Metr.) Anăpeste. — Picior metric format din două silabe scurte urmate de una lungă (~~ —). [Plur. -peste, -pesturi, mai rar -peşti.] — N. din lat. anapsestus (=gr. &vukuigzo<;, din ăvâ, „iarăşi** cu înţeles de reduplicare, şi naietv, „a bate“). ANApfesTic, -Ă adj. (Metr.) Anapestique.—Format din anapeste. Vers anapestic. — N. din lat. anapsesticus, -a, -nm (= grec. hva- muaTinoţ). AXAPliAS'l'ÎE s. f. (Chir.) Anaplastie. — Operaţie care are de scop facerea la loc a unui organ mutilat, cu ajutorul altor părţi luate din trupul aceluiaşi individ. — N. din fran. (din grec. âvaitXâocs’v, „a face la loc, a reconstitui**.) anapoda adv., adj. 1°.  l’envers, ă rebours, tout de travers, A contre-sens, sens dessus dessous, sens devant derriere, aveugUment. Dans une a.utre direc-tion. 2°. Cu/rieux, etrange; endiăble.—(Fam.) 1°. Adv. „Pe dos, de-a’n doasele**. Cât este omul cu mintea întreagă şi slobodă, are cumpăt şi judecă lucrul cum, se cade; iară dacă, încremeneşte mintea,... apoi lipseşte şi cumpătul, şi aşă judecă tot lucrul anapoda şi pe dos. zilot, cron., ap. HEM. 1158. Iftimi... toate lucrurile le spune şi le face anapoda: când îi zic să-mi aducă dulceţi, el mi-aduce ligheanul de spălat. alecsandri, t. 992. Chemă pe un cititor deştele, să-i spuie ce e pricina, de-i merg lucrurile anapoda. ispirescu, L. 394. D-ta înţelegi tot anapoda cele ce-ţi spun. | „în dezordine, unul peste altul, orbiş“. Chia/r şl porcii trândavi se iuţiră, pornind-o anapoda, guiţând, să crezi că li s’au pus cuţitul la beregată. delavrancea, s. 199. || A se uită anapoda peste câmp = într’altă parte (tocmai în momentul când ar trebui să fii cu atenţiunea încordată). „Dragul mieu bărbat, scapă-mă, dragul mieu, care numai cu o vorbă mă poţi mântui!“ Iară el da din umeri şi se xiită anapoda peste câmpii, fundescu, l. p. 81/22, cfr. ispirescu, ap. TDRG. A privi anapoda (despre cei şaşii) = a se uită cruciş. (Ilfov.) pave-lescu. || A umblă anapoda (despre femei) = a umblă cu vorbe din casă ’n casă şi a nu-şi vedeă de rostul casei. (Ilfov.) PAVELESCU. || 2°. în funcţiune adjectivală. Anapăda = „abraşa, ciudat, al dracului, om căruia nu-i suflă mulţi în borş“. ŞEZ. II, 125/27. „Măi, anapăda lucru ş’aista“, zic eu înciudat, creangă, a. 53 (anapoda — „pe dos, de mirare, ciudat, în-drăcit**. CREANGĂ, GL.). | în jurăminte şi blesteme: Să fiu anapoda, de nu-i aşă! (Jorăşti, în Covurluiu), Fire-ai anapoda! (Iveşti, în Tutova), ap. HEM. 1159. [în Mold. şi: anapăda.] — Din n.-grec. avarcoia, „ă l’envers, â rebours, de travers**. ANARGHinii: | s. f. (Jur.) L’action par laquelle on se reconnaît dtibiteur d’une somme qu’on, n’a pas repue, ou qu’on, n’a repue qu’en pârtie.—Cuvânt întrebuinţat în epoca fanariotă. Anarghirie se zice, când dăm zapis de datorie şi nu primim ori toată suma ce se cuprinde..., ori parte [dintr’însa], caragea, l. 90. — Derivat din n.-grec. ivap-fupîa, „manque d’argent, penurie**. axării, -A fadj. Sans commencement. — „Fără început**. Ţie, a Anarhului Părinte fiiu... cantemir, hr. 3. — Din grec. avap^oţ, idem. anarhic, -A adj. Anarchique. — De anarhie. Stare cmarhică. | Răzvrătitor, aducător de anarhie, care favorizează anarhia. Doctrine anarhice. [Scris şi: anarchic.J — N. din fran. anarhie s. f. Anarchie. — Dezordine produsă într’un stat prin lipsa de guvernământ sau prin slă- ANARHISM — 164 - ANATOMIC biciunea celor care guvernează. „Neorândueală obştească, lipsă de supunere la legi sau la autorităţi1*. Cinci ani ăe anarchie sânt în ăestul pentru a dezorganiza şi a pierde o ţară, întreagă, maiorescu, d. I, 55. [Scris şi: anarchie.] — N. din fran. (= grec. âvapyj.a, din A(v) privativ şi &p’/T|) „comandament**.) anarhism s. m. Anarchisme.—Teorie a anarhiei, doctrină care admite sau propagă anarhia. [Scris şi: anarchism,.] — N. din fran. anarhist adj., subst. Anarchiste.—Care admite sau propovădueşte anarhia, partizan al anarhiei. [Scris şi: anarchist.] — N. din fran. anasâna interj. \ ANASÂNI interj. /_ înjurătură trivială. în gura Turcilor: Turcii, dacă au văzut că le mănâncă copiii şi fetele Calmucii, i-au cuprins mirare, de i-au fost zicând: anasini-sactim! ce lighioane ăe oameni! dionisie, c., ap. HEM. 1159. [Ienicerii] prind pe Miu de ceafă, oprind căruţa în loc, înjurând beţi morţi, să te cutremuri: „Bre! Ghiaur! Anasâna sictir!“ delavrancea, s. 205. Unde Turcii mi-o vedeă..., La obraz să’nveseleâ Şi din gură sudueâ: „Anasâni Ilinca, Mult ne-ai secat inima!" teodorescu, p. p. 1159. || Pierzân-du-şi caracterul său trivial, cuvântul e popular în Ţara-românească, mai ales în expresia : A luă pe cinevâ cu anasâna = cu sila, cu forţa, cu topuzul, cu voie-fără voie, cu repezeala. — Din turc. anasyny, propriu zis : „mater eius“. anason s. m. (Bot.) I. Anis, anis vert: Pimpinella anisum. Anisette. II. Fenouil: Foeniculum vulgare. I. „Plantă erbacee aromatică din fam[ilia] Umbel-liferelor..., florile mici albe. Originară din Orient, se cultivă şi prin părţile noastre. [Creşte în] lulie-Au-gust. [Se mai numeşte] băăean (Transilv.)“. panţu, pl., badea Ion (Braşov). Seîntrebun^azăpentru prepararea unor rachiuri. Mihnea...gustă rachiurile de sacâz şi de anason. odobescu, i, 84/,3. | P. ext. „Rachiu de anason1*. 0 sticlă cu anason de Chio. filimon, c. I, 766. [Plantei i se mai zice, după lat., anis PANŢU, pl.; după grec. aviaov : anison : Ile-meiul, anisonul sânt necunoscute în cultura judeţului [Mehedinţi], i. ionescu, m. 347; în Transilv., după ung. anis : aniş LB., ECONOMIA, 124; în Mold. anos ŞIO. şi lianos : O cultură productivă este în judeţul Dorohoiu aceea a hanosului, care servă la prefacerea rachiului în rachiu zis de anison. Hanosul se seamănă oăată pentru mai mulţi ani... I. ionescu, d. 161. Antonica, ca şi hanosul se întrebuinţează la velniţe. (Cristeşti, în Botoşani), ap. HEM. 1246; în ştiinţă i se zice şi anason-rom,â-nesc, spre a se deosebi de a.-stelat sau a.-franţu-zesc — Illicium anisatum. panţu, pl., de a.-dulce sau a.-mare, cfr. II, de anason-nemţesc—Ane-thum graveolens. barcianu etc.] II. = molură. [Numit şi: anason-mare, anison-dulce.] — Din turc. anason (< grec. avtoov); cfr. anason-rakisy, „eau-de-vie anis6e.“ ŞIO. anastasimăr f s. a. (Bis.) v. anastasimatar. anastasimatâR s. a. (Bis.) Livre de cantiqueş sur la resurrection ăe Jestis- Christ. — Carte de tropare referitoare la înviere. [Şi: f anastasimăr. pann, ap. TDRG.] — Derivat din n.-grec. ^vao'caacjj.oc, „qui concerne la resurrection11, cu acelaşi sufix ca în aghiasmatar. anatkfter f s. a. Registre matricule.. — Regi- stru, protocol. Au dat... toată socoteala până la al şaselea an cu anatefterurile ale anilor trecuţi, mag. ist. IV, 141/12. [Plur. -Ieruri.] — Din turc. ana (= ,,mamă“), tefter (= „regi-stru“), idem (=matriculă). ŞIO. anatemă vb. Ia. j- v. anatcmatizâ. anătemă s. f., adj. invar. Anatheme; maudit. — Afurisenie prin care biserica excomunică pe cinevâ. Cu anatema „se anatemizează** (f „anatimiseşte") sau „sebate** omul, anatemii „se dă“ omul; în mod eliptic, şi: anatema! cu dativul, fără predicat. Anatima aceluia ce zice aşă. (s. XVI), cuv. d. bătr. ii, 147. Cu anăthema vei anathimisi pre ea. biblia (1688), 136. Anăthemeî au dat pre luptătoriufl] de icoane. mineiul (1776), 68 ‘/2- Să mă bată-cmaftema, De-am m,ai dat gură cuivâ. alecsandri, p. p. 313/,8. || în funcţiune adjectivală (cfr. fran. qu’il soit anatheme). Anăthema să fii tu! dosofteiu, v. S. 6. La Ovrei eră anathema acela ce va ţineăpâne dospită. p. maior, ist. 258. | Şi în afară de biserică : „afurisit, blestemat**. De vă ’nţeleg, să fiu anaftima! ALECSANDRI, T. 1140. Mai ales întărit prin alte cuvinte de blestem. Cine ar fi ca să calce acest testament... să fie trecleţi şi procleţi şi anafema de trei ori şi blestemaţi, (a. 1714). uricariul, I, 49/„. [Scris în vechime cu 0; pronunţat şi anâtiina şi, după obiceiul slav, şi: anatema, anaftima, anăftema. Astăzi, la clasele culte, se găseşte, după fran., şi accentuarea: anatemă, mai ales în construcţii ca: a rosti, a aruncă anatema împotriva sau asupra cuivă, a lovi cu anatem,a pe cinevâ.] — Din m.-grec. âvatkixa, idem, introdus în limbă prin scrierile bisericeşti, deci, în cea mai mare parte, prin mijlocire slavă: paleosl. anathem,a, anafema. ANATEMATISI f vb. lVa. \ anatpmati7n ANATEMATIZI | Vb. lVa. / V' anatematlz‘l- anatkmatiză vb. la. Anathematiser. — „A lovi cu anatemă, a afurisi, a blestemă, a procleţi**. [Mai de mult, de-adreptul din m.-grec.: anatimisi vb. IV11, a-natimisâ vb. Ia, anatematisl vb. IVa, anatematizî vb. IV'1, anatema vb. I (în rimă); azi, după germ. şi: anatemiza vb. Ia : Anathimisiră pre Serghie. dosofteiu, v. S. 18. Idolii voştri blastăm şi anathi-misteu. idem, v. S. 199/,. Au anathematisitu tot eresul. mineiul (1776), 69 2/i- Pre voi să vă anatema-tizescu. dosofteiu, v. S. 212/,. P’aleşii dregători grozav anatemează. i. văcărescul, p. 355/,.] — N. din fran. (=grec. ăvatleficmCiu.) anatematizăRE s. f. Action ă’anathematiser, anathematisme. — Infinitivul verbului anatematiză, devenit abstract verbal. [Şi: anatemizare.] anatematizăt, -Ă adj. Anathematisâ. — Participiul verbului anatematizâ, devenit adjectiv. [Şi: anatemizat.] ANATIMISĂ f vb. Ia. | anatimisi f vb. lVa. > v. anatematizâ. anatemiza vb. Ia ş. d. J ANATOCÎSM s. m. (Jur.) Anatocisme.—Cuvânt întrebuinţat rar. Anatocism = „dobândă la dobândă**. HAMANGIU, C. C. XLIV. — N. din fran. (=grec. &vaTtmo[j.6ţ, idem.) anatomic,-Ă adj. 1». Anatomique. 2°. Anato mişte. — 1°. Adj. De anatomie. Voiă .să înveţe medicina, dar disecţiunile anatomice fUndu-i prea antipatice a trecut la Filosofic şi la Drept. MAipRESCU, cr. 11,331. |] 2°. f Subst. „Anatomist**. Anatomic [=] Cela ce ştie meşterşugul mădularelor trupului, despicătoriu de stârvuri. CANTEMIR, IST. 7. | Fig. ANAT0M1CEŞTE - 165 - AND1V1E Nu numai bun şi adevărat filosof, ci încă, şi ispitit, iscusit anatomic lupul easte. idem, ist. 65. — N. din fran. (= lat. anatoinicus, -a, -um, din grec. Alire s. f. Depart. — Infinitivul verbului an-dăli, devenit abstract verbal. [Şi: îndulire, iiinlu- liure.] mândrescu, ung. ANi>ĂNTE adv., subst. (Muzic.) Andante. — Adv. Cu o mişcare mai înceată, mai cumpătată. („Cuvânt italienesc, care, fiind pus la începutul unui cântec, însemnează că nu trebue să se cânte nici prea iute, nici prea încet.11 poenar.) | Subst. Bucată de muzică ce trebue cântată cu o mişcare cumpătată. — N. din ital. andante (propriu: „mergând11, din andare, „a merge, a umblă11). aniuntino adv., subst. (Muzic.) Andantino. — Adv. într’un tempo cumpătat, dar mai puţin cumpătat decât în „andante11. | Subst. Bucată de muzică cântată astfel. — N. din ital. audantino (dimin. al lui andante), ăni>e f prep. Entre. — în scrierile lui Dosofteiu, ale lui Varlaam şi în Pravila Moldovei se găsesc numeroase exemple pentru prep. ande, totdeauna în legătură cu „sine11 : „între sine, la (între) olaltă, ei înde ei, unul cu (pe) altul, unul altuia11. Se vo-roviră ande sine să strige mărturisind pravosla-viia. dosofteiu, ap. HEM. 1168. Fac oamenii toc-mală andesine. varlaam, c. ii, 43/2. La uciderea ce fac coconii andesine giucâncl, iau o certare foarte micşoară. pravila mold. 143/2. — Pentru etimologie, vezi înde. ăni>e pron. v. alde. ĂNi>erete adv. Ailleurs, autre part. — în Bihor : Anderete — „într’alt loc11, pompiliu, bih. 1004. — Etimologia necunoscută. Pare a fi o corupţie din germ. anderwM'ts, care se va fi răspândit prin minerii din apropiere. (Rădulescu-Pogoneanu). ANi»fniE s. f. (Bot.) v. andiyie. anmivie s. f. (Bot.) = cicoare-de-grădină. An-divie = „Endiviensalat11. barcianu. [ f andidie s. f. Pentru umflarea cea cu pwroiu, din ierburi foloseşte: nalba, andidii, ştevie... mss. (a. 1790), ap. HEM. 1171. | Şi: f amdidie s. f. Să-mi trimiţi cevaşi seminţi de grădina... conopidii, amdidii, de varzfă], câte ANDRE — 166 - ANESTEZIE feliwri vei socoti. MSS. (Barbu Ştirbeiu, a. 1799), ap. ioega, s. D. viii, 36. | Şi: f endivie. polizu.] — Din n.-grec. evTcpa (Legrand), svtipia, evxiB: (Weigel, ap. HEM.), ivito: (Vlahos). ,lM)Ri:,i s. f. v. uiidreâ. andrişeă s. f. (Bot.) 1 an»riş£l s. in. (Bot.) > v. iudrişaiin. ani>rişie s. f. (Bot.) J Ar^CĂ S' f' 1 (îmbrac.) AKDROC S. a. / ' ' Jupe ou jupon en laine, cotte, ou cotillonqueportent lespaysomnes l’hiver. — în Transilv. şi Munt. „An- droc“ sau „ondroc“ este o fustă de lână lucrată de casă în războiu, cu vergi albastre, verzi şi roşii... Se poartă mai mult de femei bătrâne, căci cele tinere spun că le roade pielea, fiind lâna aspră. (Şocariciu, în Ialomiţa), ap. HEM. 1188. Şterge-ţimânapeandroc. BIBICESCU, P. P. 215 (Glosă: „Pustă de flanelă1*). [Şi: ondroc s. a., handroc s. a. (Chiojdu-Bâsca, în Buzău), ap. HEM. 1188; audi-oăcă, s. f. şi ondroâcit s. f. (Vaida-recea, comit. Făgăraş), ap. HEM. 1187.] — Din săseşte ondar (= „imter“)-rock, angder-rock, ,jupon“. Borcea, Jahresber. x, 176; cfr. Hasdeu, Etym. magn. Rom. 1188. ani>kooeu s. a. (Bot.) Androecie. -- Toate stami-nele la un loc ale organelor bărbăteşti de la o floare. Androceu diplostemon. grecescu, fl. 12. [Plur. -cee şi -ceuri.] — JV. după fran. (< grec. &vr|p, awSpoţ, „bărbat**, şi oixia, ,,casă“.) androgin,-A adj., subst. Androgyne. — Adj. Cu organe de amândouă sexele. „Hermafrodit, fătălău, fătărău**. | Spec. Plantă androgină, care are şi organe bărbăteşti şi femeeşti, dar în flori deosebite. || Subst. Eminescu nu eră androgin, eră bărbat, caragiale, n. 30/,„. — JV. din fran. (=grec. âvBpo-fovcx;, din avr]p, avSpoţ, „bărbat*1, şi yuv‘']> „femeie".) anecdotă s. f. Anecdote. — 1°. (Antic.) Fapt curios, nepovestit de alţi istorici de mai nainte. în biografia împăratului Alexandru Sever de istoricul Lampridiu, se povesteşte că... o tabelă, reprezentând pe împăratul Traian,... ce eră acăţată în părete, căzu de-asupra patului de naştere al lui Alexandru Sever. Aceă tabelă... eră fwră îndoială un portret în pictură; şi negreşit nu eră unicul existent... Dar din aceă serie de reprezentaţiuni picturale nu ne-a rămas nimic alt decât faptul raportat în această anecdotă, odobescu, icon. tr, 4. [Corespondent, în limba veche, „cuvânt**: 0 samă de cuvinte ce sânt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi înletopiseţe nu sânt scrise, neculce, let. ii, 197.] || 2°. Istorioară hazlie şi scurtă, de multe ori batjocoritoare. Un fel de „snoavă*1. începură a ne spune feluri de anecdote. C. negruzzi, i, 319. [Accentuat, •după grec., şl: anecdotă, mai ales pentru sensul 1°.] — N. din fran. (= grec. âvexSoxov, „lucru inedit**.) A5iE«i>6tic, -A adj. Anecdotique. — Cu caracter de anecdotă; plin de anecdote. 0 istorie anecdotică a ştiinţelor. — JV. din fran. anelidA s. f. (Zool.) Annelides. — Clasă a des-părţimântului viermilor, viermi cu sânge roşu: animale „inelate11. — N. din fran. (cuvânt creat de Lamarck, din fr. cmneau, „inel11.) anemia vb. Ia. (S’)anemiw. — Trans. şi refl. A (se) aduce într’o stare de slăbiciune, pjin anemie. | Fig. A face (pe cineva sau cevă) să fie fără putere, fără vlagă, a slăbi. — N. din fran. anemic, -ă adj. Anemique. — Slăbit, din cauza anemiei. E anemică, totdeauna a fost ea aşă palidă. vlahuţă, d. 156. | Fig. „Fără putere, fără energie (în activitatea sa), fără vlagă**. — JV. din fran. anemie s. f. (Pat.) Anemie. — Stare de slăbiciune pricinuită de sărăcia în globule roşii a sângelui. 0 altă înrâurire a umezelei de la ecuator e fi anemia. Apa neputând să iasă din corp, sângele devine apos, se slăbeşte şi aceasta se vede îndată din paliditatea feţei celor ce întârzie mult timp la ecuator, mehedinţi, g. f. 189. — N. din fran. (compus din grec. â(v) privativ şi „sânge".) anemogrâf s. a. (Meteor.) Anemographe. — Instrument care înscrie iuţeala sau puterea vântului. — JV. din fran. (compus din grec. avsuoţ, „vânt“, şi Ypâcfs’.v, „a scrie**.) ANEMOMETRU s. m. (Meteor.) Anemometre — Instrument pentru măsurarea iuţelii şi a puterii vânturilor. „Măsurător de vânt“. Anemometrul lui Volt-mann. i-iasdeu, i. c. 220. — N. din fran. (compus din grec. avep.oţ, „vânt“, şi fiirpov, „măsură**.) anemonă s. f. (Bot.) Anemone.— „Dediţel** (s. v.). BRANDZA, FL. 25. — JV. din fran. anemoscoi* s. a. (Meteor.) Anemoscope. — Instrument care arată dincotro bate vântul. — JV. din fran. (compus din grec. avzp.oţ, „vânt“, şi ov.oâstv, „a privi*1.) anerisî f vb. IVa. (Jur.) Annuler, retracter, a-broger. — Cuvânt din epoca fanariotă. „A desfiinţa, a retrage, a şterge, a anulâ, a abrogă, a oborî11. Ane-riseşte dania de mai înainte, uricariul, iv, 338/, (a. 1817). Numiţii târgoveţi s’ar fi împotrivind a le mai plăti cevă..., voind a le anerisi acest privilegiu. idem, ii, 187/a (a. 1832). — Din n.-grec. avaip* (aor. avaip-rjoa), „aneantir, detruire". anerisit, -A f adj. (Jur.) Annule, retracte, abroge. — Participiul verbului anerisi, devenit adjectiv. Rămâind şl întăritura schimbului... anerisită, ca una ce schimbul este anerisit. uricariul, ii, 21/10 (a. 1815). aneroid adj., s. m. Aneroide. — Fără lichid. Adj. Barometru aneroid : barometru metalic. | Subst. Barometru aneroid. Cel mai sensibil aneroid. caragiale, n. 83/17. — N. din fran. (compus din grec. ă privativ şi v-^poţ, ,,umed“.) anestezia vb. l:l. (Med.) Anesthesier.— A aduce în stare de anestezie, a suspendă sensibilitatea la durere. — JV. din fran. anestezic,-A adj. (Med.) AnestMsique. — Adj. Producător de anestezie. „Adormitor, amorţitor**. | Substantivat une-ori. El [protoxidul de azot] este întrebuinţat ca anestezic, poni, ch. 105. — JV. din fran. anestezie s. f. (Med.) Anesthesie. — Stare de nesimţire, de amorţire (generală sau parţială), prici- ANEVATO — 167 —' ANGAJAMENT nuită de absorbirea unor substanţe adormitoare (precum cloroform etc.) ori de vreo boală. — N. din fran. (=grec. &vaia6Y)cîa, „insensibilitate", din &(v) privativ şi cuGfl-naiţ, „simţire, sensibi-litate“.) ANEVATO s. a. sing. tant. Plumetis. — Termin de broderie. Anevato = „broderie en relief". DDRF. — Din n.-grec. b.vw&a.ibţ (sk\ xsvT-fijxaToţ), idem (de la ava(i)6oivu>, ,,monter“). anevoie adv., s. f., adj. 1°. Difficilement, ma-laisement; ă grand’peine, p6niblement. 2°. Difficulte, peine. 3°. Bifficile, penible, malaise. 1°. Adv. „Greu, cu greu“, adesea in opoziţie cu „lesne", „uşor“. Unde cură apa repede, anevoie este împotriva repegiunii ei a notă. n. costin, let. ii, 77/38. Anevoe va intră bogatul întru împărăţia ce-riurilor. biblia (1688), ap. TDRG. (: „un riche en-trera difficilement dans leroyaume des cieux".). Ceea ce făgădueşte voinicul, anevoe o lasă nefăcută. eminescu, n. 17. Focul când se’ncinge, Anevoie se stinge, zanne, p. i, 176. Cel pă jos cu cel călare anevoie se’nvoesc. idem, iv, 288. Lesne-i a da ş’ane-voie a luă. idem, v, 245. Lesne din gură, anevoie din mână. idem, ii, 171. Se ascundeau în desimea stuhului, unde numai a nevoe şi cu greu îi eră omului a străbate, marian, o. II, 290. Am dus-o cam anevoie, numai cu răbuşul, creangă, a. 18. | Cu un sens apropiat de „abia (2°)“. Anevoe vremea trece, Când urîtul greu te-apasa. vlahuţă, p. 10. La umbră de roşmalin M’am culcat ş’am adormit, Anevoe m’am trezit, jarnik-bârseanu, d. 237. 2°. în funcţiune substantivală. După analogia lui „cu greu", s’a născut loc. adv. cil anevoie : „avec difficulte, avec (beaucoup de) peine". Cu anevodeputură creştinii, de o scoaseră, dosofteiu, v. S. 45,1. Unde va Dumnezeu, cu anevoe se poate mută cu sfatul, mag. ist. iii, 74/80. Cu anevoe se pot înţelege Italianii cu Românii în vorbă. p. maior, ist. 268. 0 atmosferă groasă şi grea, pre care cu anevoie o răsuflai. c. negruzzi, i, 291. Sacul gol cu anevoie stă drept, zanne, iii, 343. Pământurile... în timpul cel săcetos... se ară foarte cu anevoe. economia, 26. | Vedeţi cu ce anevoe se capătă un bărbat destoinic. barac, ap. TDRG. | Din construcţia aceasta s’a putut abstrage un substantiv anevoie = „anevoinţă, greutate", la pann, e. III, 118 (de altfel neîntrebuinţat) : Om răbdarea... toate se’nlesnează : Anevoi, amoruri, necaz şi patimi. 3°. în funcţiune adjectivală. După analogia lui „greu de... (a..., să...)" s’a născut şi : (cu) anevoie de... (a..., să...) = „anevoios, greu". [O istorioară, povestită la sfârşit] va fi ca păhăruşul de „fine cham-pagne“ după unpră/nz îndesat şi anevoie de mistuit. odobescu, iii, 214/., ,. Este foarte cu anevoie de mers până acolo, creangă, p. 93. Sânt cuvinte de minune şi cu anevoie a se scrie una câte una. mag. ist. v, 123/10. Lui Dumnezeu nu iaste cu anevoe a mântui. calendariu (1814), 117/3. Este anevoe să dobândească cinevă prieteşugul, marcovici, C. 42/ia. | Deci şi: Oiu căută să-l îmblânzesc, deşi e lucru cam anevoie (subînţeles: „de făcut“). alecsandri, t. 1197. A face un tot din amănuntwrile ce se află răspândite în deosebitele scrieri şi documente este o lucrare lungă şi anevoe. bălcescu, ap. TDRG. Nu este vreo propunere anevoe la un filosof, gorjan, H. 43. [f şi: anevoâe. Se scrie şi: anevoe.] — Din a (3°) + nevoie. Ă-NEVoiE s. f. (Med.) v. nevoie. anevoinţă s. f. Difficulte, peine. — „Greutate ; necaz". Peste putinţă a opri intrarea Turcilor în ţară, din anevoinţa d’a strejul toate hotarele, bălcescu, 109. [La noi, guvernul constituţional] încearcă mari cmevoinţe spre a da statului român consistenţa şi prosperitatea, odobescu, iii, 334/24. îşi plătesc cu anevoinţă dările, maiorescu, d. i, 243. Cu mare anevoinţă se deslipi calul de stăpân, ispirescu, l. 162. [Plur. -inţe şi -inţi.] — Derivat din anevoie, prin suf. abstr. -inţă, de scriitorii noi („pentru traducerea fran. difficulU“ TDRG.). Cfr. f nevoinţă. anevoios, -ioăsă adj. Penible; difficile — „Greu, obositor". După m,ulte şi anevoioase rugăminte dobândise în sfârşit ajutor de la împărăţia turcească. odobescu, i, 87/4. Când eră cevă de făcut mai greu sau mai anevoios, îşi chem-ă calul, ispirescu, l. 163. Locuri râie, anevoioase de umblat, şez. ii, 224/9. — Derivat din anevoie, prin suf. adj. -os. anevbish s. a. (Med.) Anevrisme. — Umflătură (tumoare) făcută în vreo parte a unei artere sau la vreun perete al inimei, prin destinderea tunicelor. Ruperea unui anevrism aduce m,oartea. —N. din fran. (=grec. &veupoofj.a.) anexă vb. Ia. Annexer, incorporer, joindre ă.— „A alipi, a alătură la (de) cevă, a uni (cu), a adăogă (la)“. A anexat la cererea sa toate actele necesare. | Spec. A anexă o ţară (provincie, oraş), a o incorpora la o altăţară(mai mare).în 1806—12apostolii... ortodoxiei ne anexară formal, iorga, C. i. ii, 68. — N. din fran. anexă s. f. Annexe. — Ceea ce este alăturat sau alipit pe lângă alt cevă mai mare ori mai de seamă. „Lucru alăturat, adaos". Seminţele... conţin embrionul şi anexele sale. grecescu, 4. Am voit,... în conformitate cu articolul IV din anexă, să surprindem fraudele, alecsandri, t. 1705. Ne cerem voie a... adăogă câteva rânduri de anexă, maiorescu, CR. iii, 47. [La Românii din Austro-Ungaria, după lat. şi: anex s. a.] — N. din fran. (=lat. anncxus, -a, -uni, part. lui annectere, „a legă de, a uni la“.) ANEXĂKE s. f. Annexion. — Infinitivul verbului anexa, devenit abstract verbal. „Alipire, adăogire, incorporare (la cevâ)“. Anexarea Bucovinei. anexăt,-Ă adj. Annexe. — Participiul verbului anexă, devenit adjectiv. Actele anexate la dosar s’au pierdut. | Nisa şi Savoia au fost anexate de Franţa subt Napoleon al IlI-lea. ANEXIUNE s. f. Annexion. — „Anexare, alipire, adăogire, incorporare (la)“. Cucerirea nu mai este o „plaşcă", precum se zicea pe atunci, ea s’a prefăcut acum în „anexiune", odobescu, iii, 372/2. — N. din fran. (=lat. annexio, -onem.) angajă vb. Ia. (S’)engager. — 1°. Trans. A lega pe cinevâ printr’o învoeală care îi impune ,o situaţie determinată. „A tocmi". Am angajat un servitor. \ „A îndatora, a obligâ, a legâ (fîg.)“. Asta nu te an-gajază la nimic. | „A luă făgădueala cuivâ pentru o acţiune comună". A angajă pe cinevă la cadril. | „A pune, a vârî (capitalul într’o afacere)". Capitaliştii din staturile străine... nu se vor mai teme a angajă sume considerabile [la noi], odobescu, ii, 85. | „A începe, a intra în". A angajat lupta în zorii zilei. A angajat o discuţie. || 2°. Refl. „A se tocmi, a se îndatora (la cevâ), a se apucâ (să, că); a se vârî (într’o afacere)". Mă angajez... să respect... drepturile sale de suzeranitate. uricariul, x, 365/18 (a. 1866). De angajat, ne-am angajat pe toată vara. contemporanul, iv, 392. A se angaja ca voluntar în armată. — N. din fran. angajament s. a. Engagement. — „Tocmire, legământ, îndatorire, obligaţie (verbală sau scrisă)". ANGAJARE — 168 — ANGH1LEST Nu le-au zis nimic hotărîtor... N’au luat nici un angajament, alecsandri, t. 1429. | Actul, conven-ţiunea care impune cuivâ o situaţie determinată, în special intrarea voluntară în armată şi angajarea unui actor sau a unui cântăreţ la teatru. [Prin analogie cu vorbe vechi, se aude, mai rar, şi: an gaj a-mâiit.] — N. din fran. angajare s. f. Engagement. — Infinitivul verbului angajă, devenit abstract verbal. angajat, -Ă adj. Engage. — Participiul verbului angajă, devenit adjectiv. Un june graf ... ceru mâna tinerei domniţe... însă [ea] împotrivindu-se, tatăl său se aprinse de mânie şi-i hotărî ca a doua zi să fie gata de a se cunună cu tânărul Polon, cătră care eră angajată parola sa de Domn. C. negruzzi, i, 107. angara s. f. Corvee, angarie. Ennuis pecuniaires. — Corvadă, contribuţie (dări, în natură, în bani sau în muncă) către stăpân sau către domnitor (cfr. bei-lic, clacă, robotă). Cuvânt cam învechit, păstrat însă mai pretutindeni, în România. Să aveţfi] a lăsă foarte în pace de toate angăriile satul Boră-leştii...; nici ilişsă dea,... nici untu..., nici o angărie. doc. (a. 1629), ap. HEM. 1198. Şi mai intăiu sfă-tuiră să scoaţă o angareă Pre boieri de toată starea şi pă bresle, foarte grea. zilot, cron., ap. HEM. 1194. O pivniţă, care să fie scutită de toate dările şi angă-riele. uricariul, i, 275/ls. Casele acestor oameni vor fi scutite de 6 zile ale drumurilor şi de tot felul de angarale. I. ionescu, m. 273. Norodul nu se liniştea,... până nu se vedeă scăpat de angării. c. negruzzi, i, 284. Nici nu mai este de stat, Că te fine’n muncă-afară, Cât ţine ziua de vară, Numai pe sece parale, Pentru bir şi angarale, teodorescu,p. p. 297b. E! E! dragul mieu, voitorii tăi de bine-s boii, vaca, oile... şi mălaiul sacului mai ales. Aia te scapă dă angarale, aia te feresc de beldie, jipescu, o. 29. | în Gorj, cu sensul de „dări către stat" ; numai la plural. Hangarale= „Staatssteuern11. jahresber. vii, 82 | -4»£rare£e= „angarale, greutăţi, mai ales bă-neşti“. pamfile, J. ii. [Şi: angarie, angărie, angareă., în Sălagiu: ang'ărie. vaida; liangăreă = „Frohnar-beit“ (Văcăreni, în Tulcea). jahresber. ix, 224, han-garâle s. f. plur.tant.] — Din m.-grec. ă^aptia, „corvee“ (la început însemnă serviciul prestat de mesagerii persani, ă-j-jo.-poi), trecut şi la Turci (angarija), la Albanezi (an-gari), la Sârbi şi la Bulgari (angarije) şi chiar şi în limbile romanice (ital. angheria). G. Meyer, Alb. Wortb. 12. ANGAREĂ s. f. I ANGĂRIE S. f. ) V- a“»ara- angărie s. f. Beaucoup de volailles. — (în Mold.) Angărie — „mulţime de paseri de curte; galiţe multe“. pamfile, j. ii. — Etimologia necunoscută. Poate că a însemnat la început un fel de contribuţie în pasări de curte a ţăranului către stăpânul moşiei. în acest caz are a-ceeaşi etimologie ca angara. angarIiÂc s. a. f v. agărlâc. angăş s. a. "1 angĂşIiĂ s. f. / Sorte de ridelle. — în Dobrogea. La un car ţărănesc loitrele cele lungi cu ţepuşi pentru snopi se chiamă angăşlă. (Somova, în Tulcea), ap. HEM. 1196. Carâmbii de la loitrele carului, în care se vâră spe-tezele, se num,esc angâşuri. (Aliman, în Constanta), ap. HEM. 1196. — Probabil, din turc. angyg, „grand charioţ pour le transport de la paille“. şio. I, 395 (: angyc). ĂNGEii f s. m. v. angliei. angcxtc, -Ă adj. Angelique. — „îngeresc". Salu-taţiunea angelică — Ave Maria. TDRG. — N. din fran. ANGEiicĂ s. f. (Bot.) v. anglielică. ANGEiifNĂ s. f. (Bot.) v. anghelină. ang&r s. a. v. hanger. ĂNGHEL, -Ă f subst. (Bis.) Ange. — Cuvânt literar în scrierile vechi bisericeşti (cfr. arhanghel). „înger.“ Nu tremise anghelu, nice arhanghel, varlaam, C. 288. Angheliî lui Dumnezăn. biblia (1688), 24. [Pe vremea curentului latinist se găseşte şi forma ângel, din lat. : Te mai văzuiu odată, fiinţă de iubire, 0, angel ce iubesc, alexandrescu, m. 119.] — Din grec. %feXoţ. angheles ţ s. a. (Bis.) v. anghilest. ANGHEiiicĂ s. f. 1 °. Angelique cultivee, angelique-des-jardins, herbe-du-Saint Esprit: Archangdica of-ficinalis (= Angelica Archangelica). 2°. La racine de cette plante, em.ployee comme medecine tonique. 1°. (Bot.) „Plantă erbacee aromatică din fam. Um-belliferelor, ...poate ajunge până la 2 m. înălţime; frunzele mari,...; florile numeroase, albe-verzui... Creşte pe lângă torentele, păraiele şi râurile din pădurile montane şi subalpine [în] Iulie-August. [Se mai numeşte:] Buciniş, angelină.“ panţu, pl. (Cfr. antonică 2°.) Anghelica, sau, cum zice poporul „an-ghilică“..., se întrebuinţează... ca leac în durerile de stomac şi’n colici sau vătămătură. (Dobreni, în Neamţu), ap. HEM. 1.198. 2°. (Farm.) Rădăcina plantei, întrebuinţată în farmacie. Rădăcină de anghelica [traduce pe] Angeli-karvurzel. calendariu (1814), 183/4. în unele părţi (Băiceni, în Iaşi, ap. HEM. 1246) anglielică se numeşte numai rădăcina, pe care o vând oamenii la farmacişti, iar planta însăşi se numeşte „antonică" (s. v. 2°). [Şi: anglielică, LB., angelicăj panţu, pl., angliilică.] — N. din lat. (Cfr. anghelină.) anghelină s. f. (Bot.) = anglielică. Ia rădăcină de anghelină..., coji denaramză..., cuişoare..., le pisează gros şi le pune într’un săculeţ. CARTE DE BUCATE (a. 1749), ap. GCR. II, 45. [După PANŢU, PL., s’ar spune in Transilv., şi: angelina, cu specia: Angelină-sâlbatică : „Angelique sauvage: Angelica silvestris“. j,Plantă erbacee din fam[ilia] Umbelliferelor..., frunzele mari... florile numeroase, albe-roşietice... Creşte prin fâneţele şi locurile umede din păduri [în] Iulie-Septeinbrie“. — în loc de anglielică, după numele propriu An-g(li)eliua. ANGHEREST S. a. f (Bis.) \ , .. . ANGHKRIST S. a. j (Bis.) ) ' anghil£st ş. a. f (Bis.) Livre des huit modes (de la musique religieuse orientale). — „Octoih“. De îaste slab la pricîapere, citească Osmoglasnicul, adecă Oc-taihul ce-i dsîcem, noi Anghilestul, că va află toate cuvintele acestuia psalom răşchirate, tălcuite prin canoane, dosofteiu,ap.HEM. 1202. [Şi: f anglillist, CATASTIVUL BISERICII SF. NICOLAE din Braşov, I, 19—20., şi: f angheles, f angherest, f anglierist, ap. HEM. 1202—1203, f anghiriate (a. 1588, Galata). cuv. D. BĂTR. i, 196.] — Etimologia necunoscută. Hasdeu, Etym.. magn. Rom. 1203, presupune că e singularul unei forme *angheleşti, prin care s’ar fi tradus cuvântul rusesc angeliskia (cfr. paleosl. angelîsku), „(cântări) îngereşti", , ANGHILICĂ — 169 — ANHIDRIDĂ angliciu s. m. (Bot.) v. aglicel. anghilîcĂ s. f. (Bot.) v. anghelică. anghilist s. a. f (Bis.) v. aughilest. anghină s. f. (Comerc.) Nankin. — Pânză tare de bumbac („de cânepă" după ooSTiNESCtr) sadea, mai ales de culoarea gălbuie a pânzii neînnălbite. Se întrebuinţează cu deosebire pentru învălitoarele („to-curile“) în care se bagă fulgii, Ia perini. (Cfr. an-ghinet.) — JV. din fran. sau germ. Nankin (oraşul din China din care se importează în Europa pânza aceasta). Cfr. şi: sard. anchina—,,tela di Nankin11. Hasdeu, Etym. magn. Rom,. 1200 — 1201. anghină s. f. (Med.) v. angină. anghinăikiio s. m. (Bot.) 1 ANGHINĂltĂ S. f. (Bot.) > AN GHIN A ICE S. f. (Bot.) J Artichaut : Cynara Scolymus. — „Plantă erbacee spinoasă din fam[ilia] Compositelor..., frunzele mari, spinoase... florile roşii-violacee... Originară din regiunea mediteraneană, cultivată ca plantă culinară din cauza solzilor cărnoşi şi a receptacolului floral, care constituesc o excelentă legumă11, panţu, pl. Foi-cică cî’anghinare, Cât mi-e Argeşul.de mare, Haz ca Săbărelul n’are: Săbărelul mititel, Se vede peştele’n el. POP., ap. HEM. 1200. || Angliinară sălbatică =„die Bergdistel: Onopor-don acanthium11. barcianu. Cfr. scaiu-măgăresc. [Şi: anghenăr(iu), anglienăre. panţu, pl., angli e-n ară. | Plur. -nare.] — Din n.-grec. &yxivdpa, idem. anghinât | s. a. (Comerc.) v. anghinet. anghinet f s. a. (Comerc.) Nankinette. —Pânză, cevă mai fină decât „anghina111. 2 parekj de nadrasj de anghinet. (Sibiiu, a. 1817). Viganul de anghinet. (Sibiiu, a. 1813). IORGA, S. D. XII, 174, 146. [f şi: an-gliinăt: Anghinaturi vărgate. (Râmnic, a. 1821). IORGA, S. D. VIII, 171. | Plur. -neţuri.] — JV. din fran. (Cfr. anghina*.) anghikă f s. f. (Mar.) v. ancliirâ. anghikiâte f s. a. (Teol.) v. aughilest. angină s. f. (Med.) Angine.— i0. Boală infecţioasă care constă în umflarea, cu sau fără membrane false, a gâtului. „Gâlci, bolfe, şopârlaiţă11. Descântece de bolfe (anghină). şez. iv, 18/33. In jud. Suceava se sice „bolfe“ la angină, la care în alte părţi se mai sice „şopârlaiţă", „şopârlaiţa-cea-rea“ sau „şopâr-laghiţăleon, med. 122. J| P. anal. Angină pectorală: turburare nervoasă în regiunea inimei, care pricinueşte accese de înnăbuşire şi poate aduce a-sfixie. [Popular şi: anghină, în Braşov şi cu sensul de „difterie11.] — N. din fran. (lat. angiua, de la angere, „a strânge de gât, a înnăbuşi11.) anglican, -Ă adj. Anglican. — Care se ţine de anglicanism. Biserica anglicană. — N. din fran. (=engl. anglican.) anglicanism s. a. Anglicanisme. — Religiunea de stat a Angliei, o formă a protestantismului. — N. din fran. anglicel s. m. (Bot.) v. aglicel. anglicesc, -eâscă f adj.Anglais. — „Englez, englezesc.11 Le-au întărit cu strejari şi cu batiste cmgUceşti. şincai, hr. i, 337/24. — Derivat din Anglia, prin suf. adj. -icesc. anglie s. f. (Comerc.) 1°. Sorte d’etoffe (anglaise). 2°. Ader (d’Angleterre). 3°. Crayon (?). — Cuvânt popular, aproape eşit din uz. 1», Un fel de stofă. Ş’au adus ce-au avut di pe suflet m,ai bun... şi bani şi argintul şl contoşul de anglie roşu. (c. 1700, Sibiiu). IORGA, s. d. xii, 10. Cu antereu de canavaţă, Ce se ţineâ numa’n aţă, Şi cu nădragi de anglie, Petece pe ei o mie. creangă, p. 148. Să-ţi faci iie De anglie. (Transilv.) BIBICESCU, p. p. 385. Şi din şele în călcâie, Tot în călţuni de anglie, şez. ii, 34b/10■ II 2°. „Oţel englezesc11. Anglie, angliuş = „englischer Stoff, englischer Stahl11. Ca de angliuş — „funkelna-gelneu, stahlglânzeind11. barcianu. || 3°. „Creion (?)“. Şede doamna Irodie Şi Maica Sântă-Marie Şi tot scrie Pe hârtie... Vii-i scrie Cu anglie, Morţii-i scrie cu cerneală, marian, în. 177. [în sensurile 1°— 2° în Transilv. şi: angliuş s. a., după ung. angolos. Şi: dan-glie. pop.,’ ap. HEM. 1204. | Accentuat, după barcianu, şi: dnglie.] — Din Anglia (cfr. an adol. olandă etc.), adecă „stofă, oţel, creion (?) importat din Anglia11. Pentru sensul 1°. cfr. şi sârb. anglija, „stofă englezească11. angliuş s. a. (Comerc.) v. anglie. anglofob, -ouă adj., subst. Anglophobe. — Care urăşte pe Englezi sau obiceiurile lor, care are oroare de ei. — N. din fran. (din Anglo- şi grec rii>ă s. f. (Chim.) Anhydride. — Există combinaţiuni corespunzătoare acizilor, care nu cuprind hidrogen. Acestora li se dă numele generic de anhidride, poni, ch. 32/19. Prin cuvântul anhidridă înţelegem o combinaţiune oxigenată care, unindu-se cu apa, poate produce un acid. idem, 89/10. | An- A.NHIDRU — 170 — ANIN hidrida carbonică, numită de ordinar acid carbonic. idem, 135. — N. din fran. (Cfr. anhidru.) ANHÎMlll, - adj. (Chim.) Anhydre.—„Fără apă“. Din care s’a eliminat apa pe care o conţinea înnainte. — N. din fran. (= grec. &(v) privativ şi 58u>p, „apă".) anihila vb. la. (S’)annihiler. — 1°. Trans. A reduce la nimic, a nimici, a desfiinţa, a face să nu mai aibă fiinţă. 12°. R e f 1. A se nimici, a se reduce la nimic, a renunţă la personalitatea sa. N’a fost guvern care să se fi anihilat, ca acesta, maiorescu, d. ii, 210. — N. din fran. (= lat. annihilare, din ad, „la“, şi nihil, „nimica".) anihilări: s. f. Action d’annihiler, annihila-tion. — Infinitivul verbului anihila, devenit abstract verbal; „Nimicire, desfiinţare11. amuII.At, .ă adj. Annihile. — Participiul verbului anihila, devenit adjectiv. anii, s. a. sing. tant. (Bot.) Anii. — Planta din care se extrage substanţa colorantă albastră, numită „indigo11. — N. din fran. (= arab an-nîl, persan nil, „al-bastru“.) anilină s. f. (Chim.) Aniline. — Alcaloid artificial derivat din benzină. Au fost şi boieri patrioţi pe vremea Fanarioţilor... Dar... puţini...: [masa celorlalţi] i-a absorbit, cum absoarbe o vadră de apă câteva picături de anilină, zămfirescc, e. 28. — N. din fran. animă vb. I. (S’)animer.— Trans. „A da suflet, viaţă (la cevă), a însufleţi, a pune în acţiune". Simţămintele de înaltă bunăvoinţă ce animează pre M. S. Sultanul... uricariul, x, 364/.^ (a. 1866). Aş animă sferele senine cu falnice cântări, alecsandri, p. III, 182. | Fig. „A da mai multă putere şi căldură (de viaţă) la cevă, a face mai viu, mai a-prins, mai interesant". A animă o discupiune. j! Refl. „A se însufleţi (din ce în ce mai mult), a se aprinde". [Anim, mai des animez. | La scriitorii cu tendinţe de românizare se află şi forma artificială f inimă: Inimeasăpre locuitori..., ca să nu se teamă, şincai, hr. i, 306/.23. Banda de căluşeri... venise tocmai dupe malul Mureşului, ca să inimeze popor imea din Braşov, în acele sile solemne, prin danţurile ei minunate. odobescu, 1,468. Cfr. îninimâ.] — N. din fran. (lat. animare.) ANIJHĂL s. a. Animal. — Fiinţă organică care are facultatea de a simţi şi de a se mişcă. „Făptură, vietate, vieţuitoare". | Spec. „Jivină, vită, dobitoc". îmi plutea pe dinainte, cu al timpului amestic, Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic, eminescu, p. 232. | Fig. Om nesimţitor, brutal, ca termin injurios (fam.) „dobitoc, vită ’ncălţată" [ \ (subt influenţa Ini „vită") şi: animală s. f. polizu.] — N. din fran. ( = lat. animal, „tot ce respiră, fiinţă însufleţită", din anima, „suflare, suflet".) Cfr. dubletul nămaie. animăl, -Ă adj. Animal. — De animal, propriu animalelor, cu însuşirile unui animal. La d-ta virtutea [înseamnă] puterea animală a trupului, c. ne-gruzzi, I, 257. [Un beţiv] Cu-atâta e mai vesel..., cu căt e mai aproape de starea animală, idem, ii, 206/2,. Viaţa animală. Regnul animal : totalitatea vieţuitoarelor. t — N. din fran. (= lat. animalis, -e.) animăi.ic,-A adj. Animal. — Propriu vieţuitoarelor, cu însuşirile unui animal. în mijlocul fiu- ctuaţnmii perpetue de care este mişcat acel straniu product al formaţiunilor animalice ce se numeşte minte omenească, arta se stabileşte ca un Uman de adăpost, maiorescu, cr. i, 52. | Fig. „înjositor pentru un om, dobitoeesc". 0 pornire animalică. — Derivat din animal, prin suf. adj. -ic (după germ. animalisch). anoialcul s. a. Animalcule. — Animal microscopic. [tşî: animalculă s. f.] — N. din fran. animalitătjî s. f. Animalite. — Totalul atributelor animalului. Starea, însuşirea, firea de animal (adesea gândită în opoziţie cu însuşirile specifice ale omului). — N. după fran. (lat. auiinalitas, -atem.) animaliză vb. Ia. Animaliser. — Trans.' A face să aibă însuşirile unui animal, a aduce, a preface în stare animală. | Refl. „A se îndobitoci". — N. din fran. VMM A hi; s. f. Animation. — Infinitivul verbului animă, devenit abstract verbal. animat, -Ă adj. Anime.—Participiul verbului animă, devenit adjectiv. „însufleţit". Marele Duce Nicolae îşi exprimă personal dorinţa unei cooperări a armatei române; Principele Carol se arată animat de aceeaşi dorinţă, maiorescu, d. ii, 79. Din inima ceă mai curată... au pornit faptele lui, inspirate, animate, pătrunse de o dr agoste aprinsăşi nestrămutată. STUrdza, E. 7. | „Viu, vioiu". înfăţişau un tablou foarte natural şi animat, c. negruzzi, i, 104. ! „Plin de animaţie, aprins". Discuţiile cele mai animate, însă fără nici un amestec de interese personale, i-au apropiat şi i-au împrietenit, maiorescu, cr. ii, 337. [t şi: iniinât (cfr. animă). 0 samă de cazaci,... inimaţi de pilda Românilor, apucară armele, băl-cescu, m. v. 66. [Profesorii] în genere sănt inimaţi de cel mai mare zel patriotic, odobescu, iii, 332.] ANIMĂ'JTIIÎ s. f. \ anima’I'hinl _s. f. I Anim,ation. — „însufleţire, vivacitate, căldură, a-prindere (în sens fig.)". Un furnicai' de lume elegantă şi un respectabil număr de turişti streini dau capitalei... o rară animaţie, mehedinţi, r. 23. — N. din fran. (lat. animatio, -onem.) animism: s. a. (Fii., Fiziol.) Animisme. — Doctrină care priveşte „sufletul" (considerat ca cevâ imaterial, deosebit de corp) ca principiu de acţiune al fenomenelor sufleteşti şi al celor fiziologice. — N. din fran. ANIMIST,-Ă adj., subst. Animiste.— Oare admite animismul. — N. din fran. ANIMOKITĂTK s. f. Animosite. — „Pornire (vrăj-înăşască) împotriva cuivâ, înverşunare". — N. din fran. (= lat. animositas, -atom.) anin s. m. (Bot.) Aune. — „Arbore din fam[ilia] Betulaceelor; ...florile ...apar toamna şi persistă peste iarnă. Creşte prin lunci, pe lângă torentele şi râurile din munţi, panţu, pl. S’au apropiat prin mini, lăngă sat. neculce, let. ii, 244. Au purces de a-colo la vale, spre amiazăzi, prin arinii Bercii, uricariul, xvii, 192/,. Teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri, cu plopi nalţi şi subţiri şi cu anini uşurei. odobescu, ap. HEM. 1206. Peste văr furi trece luna, Codru-şi bate frunza lin, Printre ramuri de arin, Melancolic cornul sună. eminescu, p. 151. într’un vârf de arin îi mândru şî senin? (— ,,Lampa“). GO- ANINĂ — 171 — ANINĂ KOVEi, c. 196. Frunză verde de anin, Cine-i c *ba(n)neu şi cu *alneu y reto-roman (surselvic) oign şi (enga-din) aign (Ascoli, Arch. glott. ital. i, 13) nu-i perfectă, întru cât în cazurile acestea avem grupul Ini.). | b.) Laurian-Massim, Dicţ. 64, cred că forma originală e arin şi ar trebui să plecăm de la un tip *alinus (cfr. lat. alnus <* alisnos, Walde: Lat. etym.. Wortb. 20.) )- arin, şi, prin asimilare, anin. în favoarea acestei etimologii citează I. A. Candrea, Conv. lit. XXXIX, 1120 sqq. forma sardă alina, „arin“ (care ar putea corespunde însă şi lui alnus, cu epenteza obicinuită la Sarzi, ca în aliga < alga, ulumu < ulnms etc., cfr. L. Wagner, Lautlehreder sudsardischen Mundarten, 22) şi formele bănăţene cu accentul pe silaba d’intâiu: anin, anine (în dicţionarul aromân manuscris al lui Weigand se găseşte cuvântul arom. aren, „ein Baum dessen Holz zum Fârben benutzt wird“). Schimbarea accentului in arin (arom. arin, megl. rin, papahagi) şi în forma asimilată: anin (arom. în Tesalia: anin, PAPA-hagi) s’ar datori, după Candrea, 1. c., unei încrucişări cu sinonimul *vernînus ( y alb. veri). anină vb. 1.1.1°—2. l/ier, attacher (ă). 3°. Fendre, suspendre, accrocher, ajouter; suspendre (ă). 4°. Mettre aux abois. II. (Refl.) 1°. S’accrocher,se suspendre. Ne pas laisser tranquille, s’en prendre â qqn.; se four-rer (parmi d’autres). 2°. Rester accrochă ou suspendu. I. Trans. (refl. = pasiv). Aninăm, un obiect atunci când,, fără a-1 înţepeni, îl fixăm de (pe, în, la) cevă sau cinevă, astfel în cât obiectul a/ninat să se poată mişcă încoace şi încolo, să poată oscilă. 1°. „A legă uşor de cevâ“. [Pluta] se anină cu un laţ de cwmeiu de un par bătut în baltă. I. ionescu, C. 15/j. Un grindeiu de stejar stă prins în zid de .amândouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită de ca/re se anină ştreangul. Călăul n’aveă de cât să învârtească grindeiul, ca să sugrume pre paţient! C. negruzzi, i, 311. Ca să prindă peşte cu vâ/rşa şi coşul, le acufundă în baltă... aninându-le şi câte o piatră, ca să le ţîie la fund. şez. iv, 115/26. . 2°. „A prinde de cevâ“. Anină rochiţa ’n brâu Şi dă fuga... jarnik-bârseanu, D. 13. Vreai s’aninpe frunte-ţi mărgăritărUe? alecsandri, p. ii, 29. Şi animă ’n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. eminescu, p. 34, 3°. întru cât aninarea se face de obiceiu de un obiect aşezat mai sus, avem sensurile: „a atârnă, a agăţă, a spânzură cevă“. Şi-au aninat traista în umăr. DRĂGHICI, R. 97. Arvinte: Ba bine, măi, la ce să-ţi folosească ţie un cuiu în părete? Pepelea: La nemic, doar’ numai să am unde să-mi anin căciula, când oiu veni la d-ta. alecsandri, t. 830. Ivan leagă turbinca la gură... ş’o anină într’un copac, creangă, p. 312. Frig vr’o cinci berbeci, Dar nu-i frig ei cum se frige, Ci-i anină prin cârlige. alecsandri, P. P. 262/10. Anină armele la oblânc. creangă, p. 197. Vom schimbă a noastre num,e, Precum alţii au schimbat, Care-o coadă latinească La sfârşit au aninat. I. negruzzi, 1,48. Ţi-oiu anină doi cercei..., Să tragă ochii la ei. alecsandri, p. p. 288b/2. || (După germ. „Jmd. etwas anhângen" se zice în Bucov.: a-i anină cuivă cevă = „a-i trage o minciună11 : Crezând că voeşte să-mi anine una şi bună îi siseiu cam surâzând... sbiera, f. s. 127.) 4°. Fact. (Vân.) în graiul vânătoresc din Muscel ...se sice „anin capra-neagră11, când dibaciul gonaş o aduce la strîmtoare. HEM. 1210 (adecă: o fac să se caţăre pe piscurile cele mai înnalte). Cfr. aninat, aninătoare. II. Refl. 1°. Despre oameni sau personificări. „A se agăţă, a se atârnă de cevă“. Butcă de treceă, trei-patru [Ieniceri] in coadă se aninau, beldiman, ap. HEM. 1210. Cu braţele-amândouă De gâtul mieu te-anini. eminescu, ap. TDRG. || Mai ales fig. „A se (a)legâ, a se agăţă de cinevă, a nu-i da cuivâ pace". Tare-s îndrăzneţi tinerii de astăzi! Cum văd o femeie frumuşică, s’anină de ea ca scaiul, alecsandri, t. 1154. Dracul se anină depreut şi caută să-i facă ispite, şez. IV, 180/15. Să nu-i sici nimică de rău, nici să nu te anini de dînsa. sbiera, p. 150/3i. Iubirile... Se aţin pe la potici,... De voinici tineri s’anină. alecsandri, p. p. 304b/3. | „A începe ceartă, a se luă la bătaie". Turcii toţi, cum îl zăreă, între dînşii se grăia... Şi pe loc ei s’adună Şi de Gruie s’anină. alecsandri, p. p. 144b/„. I „A se vârî (nechemat) undeva". S’anină printre ceşti mici şi câte-un handralău de cei mari. şez. iii, 179/13. Joc de cuvinte: Amin, amin, Şl eu m’anin („se zice când cinevă nepoftit, dar cu duhul blândeţei, îşi face loc la masa sau petrecerile altora"), ap. HEM. 1210. 2°. Exprimă rezultatul acţiunii. „A rămâneâ aninat, atârnat, agăţat, spânzurat de ceva, prins în cevă“. Lacrimi, ce din ochi-mi au sburat..., pe cer s’au aninat, alecsandri, p. ii, 69. S’a aninat acolo [zbu-rătura], n’avem cu ce mai zburaturi, rădulescu-codin! — Corespondentele romanice ital. ninnare, „ein-wiegen“ (cfr. star a ninnare, „schwanken"), v.-berg. anina, „wiegen", sic. ninnare, „wiegen“, engad. ni-ner, „einvviegen:!, n. -prov. nină, „faire dodo“, presupun un tip *an uuiare (din ad ■<- *ninna, vorbă copilărească pentru „somn" şi „leagăn", cfr. alb. ninul'e, „leagăn" şi rom. nineră), cu sensul „a legănă". Âcest sens trebue să-l fi avut şi cuvântul românesc. Leagănul Românilor eră mai de mult, şi e încă în mare parte şi astăzi (v. leagăn), un coş care „se legă" cu două funii de grindă, pentru ca să poată oscilă. „Legănarea" eră deci mai de mult identică cu „legarea" coşului, în care se află copilul, de grindă. Astfel se explică cum aninarea = fran. „l’action de bercer", putu deveni sinonimă cu legarea sau legănarea, „l’action de lier le berceau", iar mai târziu să însemneze, prin extensiune, „i’action de lier, d’at-tacher n’importe quoi“, după-ce ideea „bercer" a trecut asupra verbului a legănă (care la început însemnă ceea ce însemnează astăzi „a anină"). Din nefericire, neavând exemple vechi şi negăsindu-se cuvântul anină în celelalte dialecte — căci arom. alină, „a se sul, a se urcă", este alt cuvânt, — nu putem stabili astăzi, când şi în ce chip s’a întâmplat prefacerea aceasta interesantă de sens, (Cfr. desnină; legănă.) ANINĂ - 172 — ANOMAL anină s. f. Fruit de Vaune. — Cm ...amentele femele [ale arinului], numite „anine" sau „a/rine" vopsesc Româncele noastre diversele lor lânuri, panţu, pl. ii. De multe-ori însă [se] întrebuinţează [la vopsit], în loc de scoarţă [de arin], arine, adică bobiţe de arin-negru, căci arinele, după cum spun Româncele cele experte, dau o negreală cu mult mai bună. marian, ch. 52. A face nazuri ca Ţiganufl] de mâzgă de anine („se zice unui om năsfiros, care face nazuri la orice lucru“). zanne, P. v, 378. Un arin, De-arine plin... pop., ap. TDRG. [Şi: urină.] — Forma feminină a cuvântului anin, cala aproape toate plantele roditoare (: forma masculină pentru numele plantei, d. e. prun, păr, nuc, afin, iar cea feminină pentru numele fructului, d. e. prună, pară, nucă, afină). anină s. f. v. arină2. aninăcios, -cioăsă adj. Qui s’accroche facile-ment. — Care se anină uşor. HEM. 1213. — Derivat din anină, prin suf. adj. -ăcios. aninăre s. f. Action de lier, cl’attacher, de pen-dre, de suspendre, d(e s)’accrocher, de s’en prendre â qqn., derester accroche ou suspendu, d’ajouter, de joindre, d’annexer. — Infinitivul verbului anină, devenit abstract verbal. aninăş s. m. (Bot.) = liliac-de-nrante. Cfr. ari-naş. — Derivat din anin, prin suf. dim. -aş. aninăt s. a. = aninare. Participiul verbului anină, devenit abstract verbal. Este-o piatră de râşnit, Şi e bună de-aninat De un gât de vinovat, alecsandri. p. P. 136/,. aninat, -A adj. Suspendu, pendu, accroche, at-tache. Joint, annexe. Mis aux abois.—Participiul verbului anină, devenit adjectiv. „Atârnat, agăţat, spânzurat, prins de cevâ,“. Fata ei se culcă în leagănuflj ei, care-i ţesut cu fire de aor şi stă aninat la grindă. pop. (din Banat), ap. HEM. 1209. Ca [o] lampă aninată la poarta de vecie Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie [=luna], alecsandri, p. i, 134. Eră aninat într’un cuiu bustul... unui copil ca de vr’o optsprezece ani. eminescu, n. 38. în belciugul de la carâmbul de desubt, din stânga, eră aninată o băr-diţă. creangă, p. 106. Zăreşte aninat de părete cevă. reteganul, p. ii, 5. | Fig. Când roua stă încă a-ninată pe firele de iarbă, odobescu, iii, 16/16. Căscioare de piatră aninate de stânci, idem, i, 227. Truditete lui gânduri au rămas aninate, cine ştie unde. vlahuţă, n. 32. || „Care atârnă, atârnând". [Pline de ninsoare] Crengile-aninate’n cale Ning steluţe şi se'ndoaie. alecsandri, p. iii, 16. || „Adăogat, alăturat, anexat". După cum arată aceste, aice aninate, mărturii. URICARIUL, vi, 165/,. || (Vânăt.) „Adus Ia strâmtoare (despre capre negre)". Capra-neagră nu mai scapă. Cât clipeşti, e aninată, rucă-Reanu, ap. HEM. 1211. aninătoăre s f. (Vânăt.) Le dernier refug.e d’un animal mis aux abois, — „Colţ de stâncă (unde se prinde capra neagră)". Când vânatul... stă pe loc. casă facă resistenţă, atunci... bat cânii. Tot astfel.., se zice, când el [.— copoiul] a închis pe capra-neagră în colţ sau aninătoare. rucĂreanu, ap. HEM. 1213. [Să ne ducem] prin aninătorile... unde se iveşte sfieţ sau îngrozitor vânatul ăe la munte, odobescu, Iii, 90/16. [Plur. -tori.] — Derivat din anină, prin suf. loc. -ătoare. aninător, -«ari; adj. Celui ou celle qui accroche, qui suspenă, qui attache. —Adjectivul verbal al lui anină (derivat prin suf. -ător). [Dial. -toriu.] Aninătiirâ s. f. = aninare. HEM. 1213 ( : „cu o nuanţă de despreţ"). [Plur. -turi.] — Derivat din anină, prin suf. abstr. -ătură. aninet s. a Petite aunaie. — Cuvântul se găseşte numai la HEM. 1213 sq. şi 1662 ca sinonim cu „crină", adecă „pădure mică de anini". [Şl: arinet. | Plur., probabil, -nete şi -neţuri.] — Derivat din anin, prin suf. col. -et. aninvş s. a. Aunaie. — T.n Ţara-românească. „Loc pe care au crescut mulţi anini, pădurice de anini". Din livadea Călăraşului în sus..., până în vârful ani-nişului. doc. (de la Const. Brâncoveanu, a. 1699), ap. HEM. 1214. [în Mold, Transilv. şi Bucov.: ari-niş: De acolo... pănă la muncel şipără la sfârşitul arinişului. DOC. (a. 1646, Putna), ap. HEM. 1214. | Plur. -işuri marian, şi -işe.] — Derivat din anin, prin suf. col.-loc. -iş. anis s. m. (Bot.) \ anis s. m. (Bot.) > v. anason. ANISON s. m. (Bot.) J anişor s. m. (Courte) annee. — Diminutivul lui an1 (derivat prin suf.-işor). Avu mama doi feciori..., Albă feţişowra lor..., După câţiva anişori, Veni vremea la ficiori, Veni carte şi poruncă, Din ăoi unul să se ducă. hodoş, p. p. 205. | Mai ales când se vorbeşte de vârsta copiilor mici. Al mare să fi avut şapte anişori. Caragiale, S. 107/4. Câţi anişori are băetul acesta?—Va aveă, vreo trei anişori, marian. aniversar, -Ă adj., subst. Anniversaire. — Care se întoarce în fiecare an, care corespunde zilei din an în care s’a întâmplat un eveniment oarecare cu unul sau mai mulţi ani înnainte. De obiceiu în legătură cu „zi" (anumelui, a naşterii, a morţii etc.). Mărie fiind ziua aniversară a A. S. Ducăi, va fi iluminaţie. C. NEGRUZZI, i, 329. |! Substantivat (subt forma feminină: subînţeles „ziua"). „Sărbătoare anuală". A.-niversarele şi jubileele afi.ărei artei tipografice, uricariul. xui, 341. | Special. Sărbătoarea „zilei de naştere". Toate aniversarele, toate „zilele mărite" [ale poeţilor noştri de pe la 1860] sânt ca o stea mare. maiorescu, cr. 1, 32. [Şi: aniversări", -ărie. || Ca subst. şi: aniversaro, infinitivul substanstvat al unui verb aniversa, altfel neintrehuinţat. | Plur.: -are şi -ări.f — N. din fran. ( - lat. auniversarius, -a, -uni, „care se întâmplă--sau „care revine" —în foţi anii, anual", din annus. „an", şi vertere, „a întoarce", propriu „ceea ce aduce iarăşi anul".) anoiîâto adv. Sens dessus dessous, sens devant derriere. — Cuvânt rar şi învechit (grecism). „De-a’n-doasele,.cu fundu ’n sus, de-avalma, talmeş-balmeş". Nepoată-mea cu prietenele ei... îmi fac casa anocalo. alecsandri, t. 656. Trase mereu cu băţul, până ce se făcii azima ano-cato, adică una cu cenuşa, de nu se mai alese nimic de dînsa. pop., ap. HEM. 1223. — Din n.-grec. avu> y.dxu), „sens dessus dessous". anoihn, -A adj. Anodin. — Care potoleşte durerea. || Fig. „Fără mult efect" (din pricină că, în med , leacurile anodine mai mult potolesc răul, dar nu-1 vindecă). Un leac anodin. | P. ext. (ironic). „Inofensiv, tară nici o însemnătate". Stăruise şi votase pentru modificarea anodină şi o damă. caragiale, n. 30/9. — N. din fran. (= lat. anodynon < grec. âviuSovov, „leac potolitor de durere".) anomăi., -Ă adj. Anomal. — Care se abate de la regula naturală, de la legea firii, care înfăţişază o anomalie, „disparat". Cfr. anormal. — N. din fran. (= lat.-med. auomalus, -a, -um, „fără regulă", după grec. &vu>|j.aXo;, „inegal".) ANOMALIE — 173 — ANTAL anomalie s. f. Anomalie— „Neregularitate, abatere de Ia regula obicinuită, firească". Toată, anomalia şi rătăcirea firii In dînsa vom, află. cantemir, ist. 146. Vroim să vorbim numai de oarecare anomalii ce există in literatura limbilor, c. negruzzi, i, 346. N’aş fi îndrăsnit... să vă iau timpul..., dacă ne-am află într’o stare parlamentara mai normală. Dar mie mi se pare că sântem, tocmai într’o anomalie, parlamentară, maiorescu, d. ii, 224. || (Astr.) Neregularitate a mişcărilor planetare, datorită atracţiei planetelor vecine. | P. ext. Distanţa unghiulară a unei planete de la perihelie. — N. din fran. (=lat.-med. anomalia < grec. &.vo>-jAccXta, „inegalitate'1.) La Cantemir din lat. sau din gr. anostim, -ă adj., subst. Anonyme. — Fără nurne, care mt-şi dă numele. „Nenumit, necunoscut, nedat pe i'aţă11.’ Sfatul acestui înţelept şi anonim sfeatnic. Cantemir, ist. 60. Felicită pre autorul anonim, c. negruzzi, II, 147. | „Fără nume de autor11-. Un articid anonim,, maiorescu, CR. i,236. || (Jur.) Societate anonim,ă : întreprindere ai cărei membri asociaţi nu figurează cu numele şi nu sânt angajaţi decât cu banii pe care i-au vărsat. || Substantivat. Ano-nym [=] Cela ce izvodind cevă, numele mi i se ştie, fără num,e. cantemir, ist. 7. | Spec. (subt forma fem., subînţeles „scrisoare11). O anonimă = o scrisoare fără iscălitura numelui scriitorului. || Une-ori, după fran., şi cu sensul de „anonimat11 : Adăpostiţi sub modestul umbrar al, anonimului, editorii......... vor fi, răsplătiţi cu prisos. ODOBESCU , iii, 263. — N. din fran. (lat. anoii.Yimis, -a, -um, < grec. avo'jvujjLoţ, din &(v) privativ şi îvofj..a, „nume11.) anonimat s. a. Anonymat— Faptul de a fi anonim. —- N. din fran. anonimităte s. f. Anonymie. — Calitatea anonimului. — Derivat din anonim, prin suf. abstr. -itate. anorganic, -Ă adj. Anorganique. — „Fără organe, neînsufleţit11. Diamantul este anorganic, ma-lORESCU, ClJ. II, 355. Corpuri anorganice : minerale, j „Privitor la corpurile anorganice11. Chim,ia anorganică. — N. din fran. (= grec. &(v) privativ şi op-fav.y.oţ.) anormal, -ă adj. Anormal. — „Care se abate de la normă, de la regulă, de la legea (calea etc.) firească11. Subita introducere a unei formule atât de anormale devine suspectă, hasdeu, i. C. 20. Stare de lucruri anormală, maiorescu, cr. iii, 423. [După germ. abnorm, (lat. abnormis), rar,, şi: abnorm,-ă.j — N. din fran. (= lat.-med. anonnalis, compus din grec. & privativ şi lat. normalis, „făcut cu echerul, normal11.) anoşcÂni» adv. II y a quelque temps. — La Moţi. Anoşcănd — „mai înainte cu câteva zile, săptămâni." FRÂNCU-CANDREA, M. 47. — Compus din a (2°) + nu + ştiu 4- când. Phi 1 ip-pide, Zeitschrift, xxxi, 292. anost, -Ă adj. Insipide, fade, fastidieux, ennu-yeux. — „Fără gust, nesărat (în sens fig.), searbăd, plicticos11. Breee! că anoşti mai sânt! alecsandri, t. 1704. Un joc, despre care sânt de acord cu toţii, că e cât se poate de anost! vlahuţă, ap. TDRG. [Cu formă direct grecească, f ânosto: S’au ridicat acel obiceiu..., socotindu-se ca un lucru anosto şi, foarte făr de cale. gheorgachi logofătul, let. iii, 321/1S.J — Din n.-grec. avooxoţ, „insipide, fade, inaussade11. (Contrariul lui nostim.) anosteâlă s. f. Ennui. Personne ennuyeuse.— „Plictiseală11. Să mai răsuflăm de zăduful şi ano- steala capitalei, vlahuţă, ap. TDRG. || Personificat, mai ales în legătură cu complinirea „de om11 = „persoană plicticoasă11, barcianu. anosti vb. IV1. (S’)ennuyer, (s’)embeter. — „A (se) plictisi, a i se urî11. Trans. Cum mă anosteşte omul ăsta. vlahuţă, d. 35. || Refl. Ştiu că te-ai anostit toată seara, idem, n. 285. — Derivat din anost (cfr. n.-grec. âvo-xiţm, r/voo-ts6viafut, de la âyiuv, „luptă11. Cfr. agonie.) antagonist,-Ă adj., subst. Antagoniste. — Despre persoane. Care e în luptă, în vrăjmăşie cu altul. „Protivnic, împotrivitor, adversar, rival11, j (Anat., Fizic.) Care lucrează în sens contrariu. Muşchi an-iagonişti. Forţe antagoniste. — N. din fran. (— lat. antagonista, din grec. av-m'ftDviGX'rfi, din avxl şi (uviotyjc;, „luptător-1.) antal s. a. Foudre, grand tonneau. — Antal — „poloboc, vas mare de stejar, de ţinut vin11. CREANGĂ, gl. (După TDRG. „Butoiu mare devin sau rachiu ANTARCTIC — 174 - ANTERĂ de peste 100 de vedre", după HEM. 1225 : „butoiu, dar implicând tot odată noţiunea de măsură, de capacitate : 50 de vedre".) Ostaşii destupă antale, beu lacom fără cupe. alecsandei, p. iii, 206. Ia să fie un antal cu vin ori cu rachiu şi să veni atunci, ar şeăeă carul stricat? creangă, p. 127. Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abiă Şi ăe vin patru antaluri abiă trag la o măseă. eminescu, l. p. 131. [Plur. -tale şi -taluri.] — Din pol. antal, „ein kleines Fass“ sau rut. antal, „Viertelfass, Tonne" sau rus. antahi, „60-—70 Kannen". Antarctic, -Ă adj. (Geogr.) Antarctique.—Opus polului arctic, „de miazăzi, austral". Polul antarctic. cantemir, ist. 132. Polul austral sau antarctic, cu-lianu, c. 74. [La cantemir, ist. 308, cu pronunţare n.-grec. şi: anrtârtic.] — N. din fran. (=lat. antarcticii», din grec. ivrap-y.T'.v.o?.) La Cantemir din lat. antArt s. m. Antarte (= bandit grec). —■ „Haiduc" grec în peninsula balcanică. Antarţii au omorît cloi păstori aromâni. — N. din n.-grec. «ytaprr]?, idem. aste- prefix. Ante- ou ante— Prefix (luat din latineşte: ante-, „înnainte") dând cuvântului cu care se compune noţiunea de anterioritate, de cevâ petrecut, aşezat etc. mai nainte; de ex. Ante-proiect: proiect prealabil, nedefinitiv; epocă ante-creştină : dinnaintea creştinismului; filosofia ante-aristotelică: din nainte de Aristotel etc. Cfr. pre-, înnainte. [Cu acest prefix se compun, mai ales în liinba literară a Românilor din Austro-Ungaria, cuvinte care adesea sânt numai o transpunere în elemente lati-no-române a unor cuvinte nemţeşti, d. e. ante-lup-tător, ( = „protagonist, campion"), după germ. „Vor-kămpfer", ante-vorbitor (= „preopinent"), după gerrp. „Vorredner" etc. | Prin confuziune între prefixele ante- şi anti- unele cuvinte au (şi) anti- în loc de ante-, precum altele au din potrivă (şî) ante- în loc de anti-, fie că au fost luate aşâ de-a dreptul din altă limbă (cfr. anticameră, antidată), fie că confnziunea s’a făcut în româneşte.] ANTE-brAt s. a. Avant-bras. — Partea braţului de la cot până la încheietura mânii. — Compus din lat. ante, „înnainte", şi braţ (după fran. avantibras, sau ital. antibraccio.) ANTKCKKF.H'r,-A adj., subst. AntMăent. — Adj. Care precede, care se află, se întâmplăînnaintea altui lucru. „Premergător, precedent, anterior". Lucrările reprezentanţilor antecedenţi ai ţării, maiorescu, d. II, 146. || Substantivat. (Logică.) Terrninul, fenomenul, argumentul etc. care precede pe altul ce urmează din el cu necesitate. Raportul causal între antecedente şi sequente. maiorescu, l. 112. | (Mat.) Primul termin al unui raport matematic. în raporturile a-b şi a:b, a este antecedentul, climescu, a. 188. | (Gram.) Cuvântul anterior la care se raportă un pronume relativ. | Spec. „Faptele anterioare ale cuivâ". Individul în chestiune are antecedente rele. — N. din fran. (lat. antecedens, -. (Cu o nuanţă de despreţ). Lucru vechiu, învechit, [în sensul 1° şi 2°, şi: anticvărie.] anticăriu, -ie adj. D’antiquaire, archeologique. — (Cuvânt învechit). „Privitor la antichităţi, archeo-logic11. Un industriaş, drîcât de meşter ar fi în arta. sa, [este totdeauna expus la erori de ştiinţă şi de stil], atunci când nu se află pus sub direcţhmea unui om cu cunoştinţe anticarii speciale, odobescu, iii, 632. Rămăşiţe mheologice ce se învederează în dosarul anticariu al Romanaţilor. idem, 425: — N. după lat. antiquarius, -a, -iun. ANTicĂT, -Ă adj. Suranne. — „învechit, de modă veche11. Cartea (teoria) aceasta e acum anticată. A-peri un principiu anticat. [La Românii din Austro-Ungaria, şi: anticvăt.] — N. după germ. antiqniert. ANTICHITATE - 177 - ANT1HÂRŢ antichitÂte s.f. Antiquite.—1°. „Vechime, vreme de demult11. Acest târg a fost odată rezidenţă domnească. Acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede. C. negruzzi, i, 191. || 2°. Vremea şi civilizaţiunea antică, spec. greco-romană. Statuete... acestui model al stăpânitorilvr lumii [Traian] au fost multe în antichita te, odobescu, icon. tr. 19. Antichitatea a rămas până acum, neîntrecută în multe opere de artă. || 3°. Obiect vechiu, „antică11; monument vechiu, urmă istorică veche. N’aş schimbă-o pe cea m.ai scumpă anticuitate din museile Italiei. c. negruzzi, i, 301. Plăcerea-i este să adune anticităţi. idem, ii, 304/13. Am, luat adesea pana spre a înjghebă când fapte reale, când studioase plăsmuiri, mai totdeauna atingătoare de istoria şi de antichităţile patriei, odobescu, iii, 625. | Spec Obiecte şi monumente de cea mai veche civilizaţiune omenească. Antichităţi asiriene, egiptene. [Pe 1a. mijlocul sec. XIX, şi: anticvitâte, anticuitate, acum, mai ales la Românii din Austro-Ungaria, şi: anticitâte, mai cu seamă în sensul 1°.] — JV. după fran. (=lat. antiquitas, -atem.) anticipa vb. I“. Anticiper. — Trans. A luă ca împlinit un lucru ce se va întâmplâ mai târziu, a hotărî de acum pentru o vreme viitoare. Nu sântem. chemaţi a anticipă ortografia secolelor viitoare. MAIORESCU, cr. iii, 319. | A o luă înaintea unui fapt care trebueâ aşteptat. Marii duci, cu cari se'ntâl-nise, îi promisese că vor pune stăruinţele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruinţele protectorilor săi, a crezut a puteă obţine graţia suveranului prezentându-i-se în persoană, eminescu, n. 134. | Intrans. A anticipă asupra faptelor: a (o) luă înainte, a apucă înainte, a consideră ca săvârşit un fapt ce se întâmplă mai târziu. j| 2°. P. ext. A săvârşi, a da ceva înainte de vremea hotă-rîtă: Am anticipat plata chiriei. [Anticipez, mai rar: anticip.J — N. din fran. (lat. anticipare, din ante „înainte11 şi capio „iau11.) AMTieii'ÂitK s. f. Action d’a.nticiper, anticipa-tion. — Infinitivul verbului anticipă, devenit abstract verbal. Trebue să te fereşti de orice anticipare a, judecăţii. MAIORESCU, CR. ii, 161. | (Retor.) Figură prin care cinevă respinge mai dinainte obiecţiunile ce i s’ar putea face. anticipat, -ă adj., adv. Anticipe. Par antici-pation. — Participiul verbului anticipă, devenit adjectiv, întrebuinţat şi ca adverb. ANTICIPÂ’|’IE S. f. | ANTICIPAŢIt \ i: s. f. j = anticipare. Debitoarea este în drept a achită creditorului suma împrum,utată şi mai înainte de expirarea termenului..., restituind înapoi procentele plătite cu anticipaţie, mon. of. 21. Din parte-mi cedasem, cu anticipaţiune ministerului jumătate din exemplarele ce-mi erau concertate ca drept ,de autor. odobescu, iii, 640. — N. din fran. (lat. anticipatio, -onem.) anticipativ, -Ă adj., adv. Anticipant. Par an-ticipation. — „Cu anticipaţie11. Veţi primi leafa, anticipativ. —- Derivat din anticipă, prin suf. -ativ. anticitâte s. f. v. antichitate. ANTicrekă s. f. (Jur.) Antichrese. — Dreptul de a uză de un lucru ipotecat, în loc de interese. LM. An-tichreza este un contract, prin care creditorele dobândeşte dreptul de a-şi apropriă fructele unui imobil, remis lui de datornic, cu îndatorire de a le impută pe fiecare an asupra dobânzilor, de sân t datorite, şi Dicţionarul limbii române. 8. IV. 1908. apoi asupra capitalului creanţei sale. hamangiu, c. C. 424. [Scris după fran., şi: antichresă. | f şi: an-tilirisis. Antihrisis se sice când se va da zălogul la îm.prum,utătoriu, ca să-i întrebuinţeze şi să-i ia venitul. CARAGEA, 34/,s.] — JV. din fran. (=grec. ăvâ^p-rjat?, din &vtI „împotrivă11 şi „întrebuinţare, folosinţă11. în vre- mea influenţei greceşti, luat de-a dreptul din n.-grec.) anticris f s. a. v. anticritică, la anti-. anticrist s. m. Antechrist. Diable. SceMrat. — Mesia cel neadevărat, despre care se prooroceă în apocalips, că are să vie spre a întemeiâ o lege nouă, protivnică legei lui Cristos. Cum aţi auzit că va veni Antihrist, acmu încă mulţi Antihristi începură a fi... n. testament (a. 1648), ap. HEM. 1232. | în credinţa poporului: Antihârstu este dracul care va eşi pe păm.ânt la vremea d’apoi, ca să îndem-nese pe oameni a face toate fără-de-legile. (Maxenu, în Buzău), ap. HEM. 1233. | P. ext. „Om fără-de-lege, om îndrăcit11. Aruinte (cătră Pepelea) : Tu eşti, antihârţule? Ce caţiaici? alecsandri, t. 834. [Şi: antiliârt, antihârst, a»tihars. şez. i, 221/23; iii, 30/,, 97/3, antehârst HEM. 1233, antehârs HEM. 1234, antihrist.] — Forma anticrist e neologică; cea veche: antihrist. e paleosl. anutihristii (< grec. livtiy ptaToţ „duşman al lui Cristos11); celelalte sânt modificări populare ale acesteia. antic vâr s. m., ş d., v. anticar ş. d. anticvitâte s. f. v. antichitate. antimată vb. Ia v. antedată. antidot s. a., adj. Antidote. — Băutură ori substanţă care se dă cuiva spre a combate puterea unei otrăvi, a unui virus. ,.Contra-otravă“. Antidot [=] „Leac împotriva boalei ce se dă11, cantemir, IST. 7. | f Fi g. „Apărător, vindecător11. Dulci tonuri de m,oarte antidote. i. VĂCĂRESCU, p. 509/,. [Plur. -doturi ] — JV. din fran. La scriitorii vechi din lat. anti-dotum ( < grec. ăvriSorov „ceea ce e dat împotriva (a cevă)11). antifarmac f s. a. Antidote. — Cu acelaşi înţeles ca şi „antidot11. Antifarmac [=] „Leac împotriva otrăvii11, cantemir, ist. 7. A căruia dulce voroauă... nu otravă... numelui, ce tare antifarmac tuturor hulelor este. idem, ist. 85. Antifarmac=„Ge-gengift.11 polizu. — N. din grec. ăvTi-fo.pii.a-iiov, idem. ' antifon s. a. (Biser.) Hymne, psaume chante â deux chceurs se r6pondant, antienne. — „Acelaşi vers din psalmi, repetându-se de două coruri, ca şi când şi-ar răspunde unul altuia11. HEM. 1231. Şi citesc cathizm,a antifoneloru pre trei despărţituri. Popa în taină citeaşte molitva întâiului antifonu: Doamne îndurate şi milostive, dosofteiu, ap. HEM. 1232. Popilor de mir, pe care îi numeă Haldei, le cântă an-tifoanele următoare... creangă, a. 140 (= „cântare alternativă la slujba bisericească.11 creangă, gl.). [După grec., accentuat în vechime, şi: antifon. TDRG.] — Din paleosl. antifonu, idem (■(grec. &vutj> v. anticrist. antihÂrţ s. iii. ) 12 ANTIHRIS1S — 178 — ANTOLOGIE antihrIsis f s. f. (Jur.) v. anticreză. antihrist s. m. v. anticrist. antilopa s. f. (Zool.) Antilope. — Un soiu de c&prioară din ţările calde, cu coarnele persistente. Gazelele sânt antilope. — N. din fran. antimîs s. a. (Biser.) Corporal. — O bucată pătrată de pânză (sfinţită de către episcop) pe care. la liturghie, preotul o întinde pe pristol, ca aşternut pentru potir şi sfintele daruri şi care, în lipsă de altar, poate ţinea loc de altar. 1 antimisu de atlaz cu slove de aur. cuv. D. bătr. i, 201 (a. 1588). Ce însemnează antimisulu? Antimdsulu însemnează pre plaşca, cu carea s’au învălit trupul lui Hristos, deacă l-au pogorît de pre cruce şi în mormânt l-au pus. IOAN din VINŢI, ap. GCR. ’i, 245. întâiu trebue în oltar pre preastol să fie anti.rn.is, sau şi fără de oltar, de nevoie, cum are fi în cale unde nu-i . besearecă, să fie antim,is svinţit, iară fără de acesta nice într’un chip liturghiîa să nu se facă. şapte taine, ap. HEM. 1235. [Plur. -mise şi -misuri.] — Dinpaleosl antimisu, idem ( ode.—Persoană ocupând pe pământ un punct diametral opus. f P. ext. Loc diametral opus. Ţara asta e aşezată la antipozi. || Fig. Persoană sau îucru diametral opus altuia. || (Bot.) Pluralul antipode = „cele trei celule dintr’un capăt al sacului embrionar11, sandu, s. 145. [Plur. -pozi şi -pode.J — N. din fran. (=lat. autipodes no).(ixpYiţ). Partizan al antropolatriei. „Adorator de om, eretic care adoarâ pre om în persoana lui I. Crist11. LM. Nestorie anthropolatrulu. doso-fteiu, v. S. 248b. || Antropolog s. m. (din fran. sau germ.: grec. ăv6p chiar). Nimic n’a fi în lume, Nici pe pământ, nici în ceriuri, nici la Dumnezeu anume, Carele să mă strămute de nespusa fericire De-a mă închină la tine, ca la o Dumnezeire! konaki, p. 101. Bălţile din Temişana sânt atât de inofensive, încât anume printre Bănăţeni s’au cules exemplele celei ma,i extraordinare longivităţi. h asdeu, 1. C. 232. | Prin analogie cu sinonimul „mai ales11, se găseşte şi „mai anume“. Te rog să-mi lămureşti: De ce în solietd.ţfi] aleasa mai anume, ...cu oameni te tre-zăşti Nepotriviţfi] şi saciP donici, f. ii, 23. 5°. „Cu intenţiunea, cu scopul, intenţionat, înadins11. în sensul acesta poartă totdeauna accentul frazei. Au şezut Grigore Vodă ascuns în Ţarigrad şi au trimes vezirul... de au chemat pre boierii munteneşti să vie..., anume să-i înoească domnia, muşte, let. iii, 9/15. Cu cuţit ascuţit se taie bine..., dară cu foarfeci anume pentru aceaia făcute cu m,ult med bine se taie. economia, 162. într’un loc pustiu şi tainic, ...Unde spre tămăduire pătimaşii merg anum,e, ... Acolo bietul Ikanok, acolo biata Zulnie, S’o’ntălnit. konaki, p. 85. Face un scăuieş de ceară a num,epentru lup. creangă, p. 30. După ce şi-au împletit acuma cosiţele şi cozile, le leagă pe aceste din urmă cu păr de cal, le trag în jos, anume ca să crească lungi, marian, se. ii, 60. 6. „Oare?11 Trăiţ-ai an,ume, ca astfel să mori? eminescu, ap. TDRG. III. în funcţiune adjectivală. „Anumit, deosebit11. Pentru treaba asta trebue anums om. [în vechime scris şi: anome. | In Bucov. primeşte un -a adverbial: anumea. | Pentru trecerile de sens, cfr. germ. „namentlich, nâmlich11.] — Compus din a (3°) ■+- nume. anumea adv. v. anume. AIVIIMI t vb. rv\ \ .. AVUMIRIi f S. f. )V ai,Umlt- anumit, -A adj. 1° — 2°- Certain. — l°„Hotărît“.. Se întrebuinţează mai ales în legătură cu măsuri de timp. într’o anumită zi, primăvara, se strâng la un loc o sumedenie de şerpi... şi... îşi am,estecă balele, şez. I, 244/t6. | în legătură cu alte noţiuni, corespunde lui „ştiut, cu pricina.11 După ce or ajuns la casa anumită, dzise calu stăpânu-so... pop. (Banat), ap. HEM. 1250. || 2°. „Pe care nu pot sau nu vreau să-l spun cu numele11, corespunde lui „un, oarecine, oarecare, nişte, nescai11. „Făcătura“ e o boală ce se dă unor anumiţi oameni de... duşmani, şez. ii, 133/2. — Formaţiune nouă, născută din trebuinţa de a întrebuinţa adverbul anume şi în funcţiune adjectivală. Pare a se fi născut mai întâiu în Transilv., imitând pe germ. „bestimmt11. p. maior a voit să introducă în limbă (ist. 9, 30, 44, 96, 183 etc. şi LB.) şi un verb a anumi, un subst. anumire şi un adj. anumit, cu sensul germ. „bestimmen11 („benennen11), „Bestimmung (Benennungj11 şi „bestimmt (benannt)11, care însă nu avi prins. anunţ s. a. Annonce, avis. — înştiinţare (tipărită, mai ales într’un jurnal) prin care se aduce cevă la cunoştinţa publicului. „încunoştiinţare,vestire11. | P. ext. Foaea volantă (sau spaţiul dintr’un jurnal) cu asemenea înştiinţări tipărite. Am pus de o parte anunţurile ce mi-ai dat. [Şi (învechit): anunciu, a nu u ţiu (după lat.). Acel anunţiu al momentului nu este îndestul pentru cerinţele criticei literare, maiorescu, cr. i, 120.] — N. după fran. anunţă vb. I. Annoncer. — „A face cunoscut, a încunoştiinţâ, a aduce la cunoştinţă, a vesti, a înştiinţa, a da de ştire11. îndată la apariliunea cărţii... şi-au împlinit datoria de a o anunţă... publicului cetitor, maiorescu, cr. i, 120. | Special. A spune numele cuivâ care a venit în vizită sau pentru afaceri, a vesti sosirea cuiva. 0 slugă mă anunţă, c. negruzzi, i, 68. — N. după fran. lat. aiinimtiare.) Asl'N'i'Âiui s. 1’. Action d'annoncer, annonce.— Infinitivul verbului anunţă, devenit abstract verbal. anunţat, -Ă adj. Annonce. — Participiul verbului anunţa, devenit adjectiv. Vezi anunţat odată, că m,âne, fiind ziua aniversară a A. S. Ducăi, va fi iluminaţie. C. NEGRUZZI, I, 329. anurie s. f. (Med.) Anurie. — încetare morbida a secreţiunii urinare, „oprire a udului11. — N. din fran. ( = grec. &(v) privativ şi oupov „u-rină11.) Anus s. a. (Med.) Anus. — Orificiul exterior al intestinului gros (rectum), prin care ies afară materiile fecale. [Plur. anusuri.] — N. din fran. (=lat. anus.) anuţ s. m. (Courte) annee. — Diminutivul lui au (derivat prin suf. -uf). în Maramureş. Pe la anuţ=pe la anul viitor. în graiul de toate zilele nu se foloseşte, [ci] numai în poesie. ţiplea, p. p. (Glosar). '■>"™" aoâce adv. ) AOÂci adv. / Ici. — „Aici11. Se găseşte numai la Moţi şi în Bihor. A oacea= a,icea. FRÂNCU-CANDREA, r. 48. Aoaşia— aicea, viciu, gl. Audts (Bihor), audsa (Câmpeni- AOACE - 182 — AOLICĂ Surduc, Boiul-din-sus), uats, gats (Moţi), jahresber. iv, 325. [Şi : auâce, auăci, uăci, oâci.] — Din’lat. hoc-ce. Cfr. Hasdeu, Etym. m.agn. 1251. Cfr. încoace. în toate limbile romanice adverbele locale ale apropierii se reduc la hac, hic (cfr. aci) şi hoc, cfr. Me>er-Lubke, Rom. Gramm. iii, § 475. aoace adv. \ aoaci adv. / Lă. — „Acolo“. întrebuinţat în Bihor. Aoace = „a-colo“. pompiliu, BIH. 1004. Aoaci — „acolo“. rev. crit. IV, 336. — Din latin, illac-ee. Cfr. Meyer-Liibke, Rom. Gramm. iii, § 475, unde se arată că în toate limbile romanice adverbele locale ale depărtării se reduc la Mac, illoc (cfr. acolo) şi illic (cfr. acolea). Cfr. şi încoâ. Ştim din mărturii latine (Zeitschrift, xxx, 653), că grupul ella se pronunţă la poporul roman, cel puţin în unele regiuni, cu l velar, care s’a vocalizat apoi în limba română. Astfel: stellay stei a y steua, illay ei a y eua, illacy etay eua. Ştim de asemenea din comparaţia tuturor limbilor romanice, că pronumele Me şi-a pierdut vocala iniţială când avea funcţiune de articol; tot astfel adverbele locale Mac, Moc, Mic, aşâ că illacy iay uă, deci illac-cey uace, şi cu adăogirea lui a- (cfr. ici = aici): aua.ce, aoace. AOARE adv. ) „ r , > v. aorea AOAREA adv. / aoileoi interi. I „ . . , aoleAi interj }v aoleo! aoleălA s. f. 1°. Lamentation. 2°. Ghanson plain-tive (que les amis chantent au fiance pendant qu’on lui fait la barbe, avant les noces). — 1°. în unele părţi din Muntenia (Ilfov, Prahova, Ialomiţa) ao-leală — „văicăreală, plâns neîntrerupt însoţit din când în când de ţipete“, d. e.: Ce atâta aoleală, că doar nu eră să trăiască cât lumea! sau: Mai încetează odată cu aoleala, că iar te iau! PAVELESCU. | Special. Prin restrângere a sensului, şi cu o nuanţă de glumă sau de ironie: „Aoleală“ sau „daoleala“ se chiamă cântecele ce se cântă, când rade pe mire. (Beilic, în Dobrogea), ap. HEM. 1256; cfr. marian, nu. 301. [Şi: daoleâlă.] — Derivat din aoli (daoli), prin suf. abstr. -edlă. aoleo interj., subst. \ AOiiiw interj., subst. / Oh, mon Dieu! Vraiment! Ma foi! Aie! Ah! Eh! .E, ca şl „vai!“ sau „ah!“, un strigăt de durere, dar nu e, ca acestea, o scurtă exclamare reflexă, care se iveşte în momentul când simţim durerea, ci mai mult un strigăt de văitare sau de bocire, cam ca „vai de mine!“ De aceea se aude adesea lungit: <î-oleo! a-âleo! sau repetat, sau în legătură cu alte exclamaţii de durere. Se întrebuinţează de multe ori în glumă şi în ironie. Aoled e mai ales forma muntenească, auleu cea ardelenească; Moldovenii zic mai ales: valeu şi aleu. Fata Brâncovanului... se boceâ în gura mare munteneşte, de ziceă: „Aolio, aotto! că va pune taica pungă dă pungă până în Ţarigrad!“ neculce, let. ii, 280. Auleu! auleu!... Ţine-mă bine, doftore, că-mi vine ameţeală, alecsandri, t. 1638. Atunci Dănilă... ia o drugheniţă groasă... şipâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una!—„A... leu! destul!“—„ Ba nu!“... Trosc! şi la stânga una!—,, Valeu! destul!“—„Ba nu-i destul“, şi-i mai trage şi’n numele tatălui una! — „A... uleo!“ strigă dracul. creangă, P. 55. Aoleu! nu mă strânge-aşă de mână! coşbuc, f. 88. Valeu, valeu!... scapă-mă, şi făgăduise să-ţi dau patruseci de ani de sănătate, c. negruzzi, i, 92. Valed, inimamă doare! teodorescu,p. p. 311. Aoled şi vai de mine, Aş jucâ şi n’am cu cine! jarnik-bârseanu, d. 419. Mama ’mpunge şi eu trag, Aoleu, ce lucru fac! zanne, iv, 472. „Auzirăţi, fă leică, că bou ăl codalb al lu nenea Radu Bobeică şi-a scrintit un picior dă dinainte ?“ — „Aoled şi âled“, strigară toţi şi toate, jipescu, o. 40. Aoleă, maică, mă doare, Mă doare la inimioară, bibicescu, p. p. 73. || Strigăt de spaimă sau de surprindere. Se întrebuinţează aproape numai în ironie. Valib, lupu mă mănâncă! Lupule, nu mă mâncă Pân’ă răsări luna, Să dau mâna cu puica. şez. i, 48 b/7. Nu, că zic eu, da chiar vine, iacătălăi! — „Valeu! Ce spui?“ creangă, p. 121. „Măi ţigane, a murit tat’-tău!“— „Aoleu! Şi luleaua mea la.el!“ ZANNE, P. VI, 359. || Când ameninţăm sau compătimim pe cinevâ (închipuindu-ne durerea lui). Aoleo, măi hoţ de dor, N’am topor să te omor! jarnik-bâr-Seanu, D. 93. Aoleo, popo sărace, Turcii cu Chiră ce-or face! idem, 494. Aoleo! dară zmeii, când simţiră! Unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pământ! ispirescu, l. 302. Alea! maică, măicu-liţă, Poale lungi şi minte scurtă, Femeie nepricepută! pop., ap. HEM. 823. (Cfr. alelei! oliolio!) || Exprimă un regret, ca „hei!“ Aoleo! Unde eră Dumnezeu, să vadă bucuria unchiaşului. ispirescu, l. 97. || Exprimă admiraţie, ca „of“ une-ori. Valeu! Că frumuşică leliţă! alecsandri, t. 659. Auleo ! mamă, da ce frumos miroasă! POP., ap. HEM. 1255. || Corespunde lui „tii!“ Aoleo! Eră să uit a vă spune, că în curtea zm.eoaicei era[u]... pari... şi în fiecare par câte un cap de om. ispirescu, l. 260. | Aoleo, bine zici; despre nenea Ion eră vorba? (Brăila), ap. HEM. 57. || Strigătul de dor al Românilor [este] „aoleu şi olîollo!“ odobescu, I, 207. | Adesea, ca refren în poezii populare. Pentru Une rujă ’nvoaltă, Mă rup cânii şi mă latră, Aoleo! jarnik-bârseanu, d. 370. Substantivat. „Bocet, văicăreală." S’a pornit... la plâns şi la aoleo, pann, e. v, 62. Fuge de la aoleu şi dă peste oleoleu. idem, ap. HEM. 1255 : „il tombe de fiăvre en chaud mal“. || Când un lucru nu e de aur bun, poporul zice, în glumă, că e de „aoleu." (Bucium, comit. Făgăraş), ap. HEM. 1254. Inel de-auleu (= „de aur“,... în înţeles ironic), pamfile, j. ii. [Şi: aoleu, aoleă, aolio, aleu, aled, alid, âlei> (elio = „’vox irridentis“. anon. car.); auleu, auliu, ap. TDRG., auleă GOROVEI, c. 11, auleo; în Mold., prin apropiere de „vai!“: valeu, valef), valid, valiii şez. iii, 6/3; după costinescu, şi: aoîleo. | în poezia populară primeşte adesea proteza unui d’: D’aleo, Doamne, ce păcat! jarnik-bârseanu, d. 377. D’aleii! codre, frăţioare. Ce-ţi făcuşi frunzişul des! alecsandri, p. 1, 61. D’aoled, nene Mateiu, Roagă-te d’ale fomei, Să jupoaie nescai tei. zanne, p. vi, 200.] — Compus diri interj. a(u)t şi din le(le)! (s. v.) aoli vb IV* 1°. Lamenter, plaindre. 2°. Se lamen-ter, se plaindre, geindre. — 1°. Trans. „A boci, a văi-cărâ, a plânge". Cu soru-sa şedeă de multe oriplân-gându-l şi hăolindu-l... dosofteiu, ap. TDRG. 55. Te bocesc, te aolesc, îţi pun lumânarea, jipescu, o. 66. || 2°. Refl. „A se boci, a se văicărâ, â şe plânge". Şi creştinul s’auleă, Pa/r că şarpe-l sugrumă... Răcnet m,are s’auseă, Grecul legat s’auleă. şez. iv, 132-133. Şi-am prins tare-a mă cântă, Şi-a mă văetă, Şi-am prins a mă dăull Şi-a mă glăsul... marian, v. 123. Ce te hăuleşti? idem, D. 101. Naţia... merită soarta ce îndură şi ...se cade să se aolească. jipescu, o. 24. | Absol. Şi m’am trezit de-odată... De mânuri legată... Plângând, oftând şi dăulind. marian, nu. 22/S3. [Şi: anii. | Prin confuziune cu „hăuli“ (s. v.), şi: hăoli, llăuli. | După „d’aole&", si: dăoll, dăull.] — Derivat din aoleo, cu sensul original „a strigă aoleu!" aoli vb. 1VR v. hăul)'. AOLicĂ! interj. Ah! H4las! — Se întrebuinţează numai în poezii populare, mai ales în glumă, spre AOLIO - 183 - APĂ a exprimă o uşoară părere de rău, amestecată cu iubire sau cu plăcere. Aolică-licâ, floare! De n’ai fi fărmecătoare, Nu m’ai abate din cale, Să calc pe urmele tale! alecsandri, p. p. 277. Aolică, d’aolică, Mult mi-e drăguliţa mică. idem, p. p. 279/,. Aulică, bine-mi pică, Crăstăveţi cu mămăligă! zanne, p. iii, 517. [Şl: d’aolică, aulică, aolico. ap. TDRG. | în gura Ţiganilor: aolica! şez. i, 226/?.] — Derivat din aole6! prin suf. dim. -ică. aolio! interj, v. aoleo! aobAr f s. a. (Biser.) v. orar. AOREA f adv. \ AORIA f adv. ) Quelquefois, de temps en temps; tantât... tantdt.— „Câte odată, une-ori“. Aorta pătrundeă şi păreţii. moxa (a. 1620), 404/2. Mâncări nu-m[ij trebue, numai pâne şi măsline şi aorta vearee. dosofteiu, v. s. 151b. Aorea amândoao aceaste slove... le întrebuinţează. p. maior, ist. 132. Măcar că aoarea eră biruinţa Sârbilor, dar ce folos! că Turcii nu da dosul, dionisie, c. 229. || Repetat. „Când... când, acum... acum, aci... aci, câte odată... altă dată“. Fata mea rău se drăceaşte şi aorea cade în apă, iară aorea în foc. coresi, ap. HEM. 1258. Aorta birueă Grecii pre Troiani, aorta Troianii pre Greci, moxa, 353/28. Când o râdică [mâna sf. loan] aorîa_ se de-şchide, aorîa se’nchide. dosofteiu, v. s. 6,2. îi mânca, aoare fripte, aoare rasol, dionisie, C. 222. || întrebuinţat încă azi în Ţara-Oaşului = Aorea = câte odată, une-ori, altă dată; aorea..... aorea= „când....... când“. candrea, ţ. o. [Şi:‘aoâre, aoârea.] — Din a (2°) + oare sau ori (cfr. a-dese-ori, a-rare-ori, a-bună-oară etc.). Cfr. alb. ahere „alsdann, hierauf“ aorist s. a. Aoriste.—Timp în conjugarea greacă, arătând acţiunea trecută într’un mod nedeterminat (corespunde „perfectului simplu1' al nostru). — N. din fran. (lat. aoristus < grec. ftopcoxoţ, din a privativ şi opiaxoţ „mărginit, determinat".) aortă s. f. (Anat.) Aorte. — Artera principală care pleacă de la inimă şi din care se desfac apoi toate vasele arteriale ale circulaţiunii celei mari a sângelui. — N. din frân. (— grec. ftopxrj.) AORTID,-A adj. (Anat.) Aortique.— (Oare se ţine) de aortă. — N. după fran. aortîtâ s. f. (Med.) Aortite. —- lnflamaţia tunicei externe a aortei. — N. din fran. Âi*Ă s. f. I. Eau (spurce, riviere, etang, mer etc.). JL: 1°. Eau (minerale, gazeuse etc.). 2°. Eau (= larme, salive, liquide sereux, sueur). 111. 1°. Hydropisie. 2°. Tumeur. IV. (Au plur.) Eau, reflets d’une etoffe ou d’un mâtal, veine, moirage. V. Sorte de danse populaire ă l’occasion des fetes nuptiales. 1. Apă fiind un substantiv concret cu înţeles colectiv, în noţiunea sa se cuprinde numai ideea materiei, fără să exprime, în acelaşi timp, o idee precisă cu privire la formă sau cantitate, idee, care apare în mod lămurit numai în unitatea: „picătură" (s. v.): Apa curge, pietrele rămân. Apa stinge focul. || De aceea apă poate înlocui cuvintele „izvor, fântână, puţ, vale, pârâu, gârlă, râu, lac, mare etc.“, când nu ţinem să precizăm ideea. Urciorul nu merge de multe ori la apă : „tant va la cruche â l’eau, qu’â la fin elle se casse". A duce (vitele) la apă : „mener boire". Va fi ca pomul lângă apă, Carele de roadă nu se scapă. dosofteiu, ps. 12. 0 apă mare, care se numeşte Ma- rea despre miază-noapte. drăghici, r. 5. Se întrebuinţează cu predilecţie atunci când se exprimă şi numele râului, gârlii, văii etc. Au vândut a lui di-reaptă ocină şi moşie din sat din Filipeşti, ce îaste pre apa Oitusului. hrisov (a. 1591), ap. GCR. I, 38/28. Să-mi aduci vasul cu botez, care se păstrează într’o bisericuţă de peste apa Iordanului, ispirescu, l. 29. Pus şi în urma numelui râului (văii, gârlii etc.), cu un epitet după el: Mureş, Mureş, apă lină, Cin’te bea tot se’nstreină. zanne, p. vi, 210. ] în susul a-pei : „en amont, d’amont"; în josul apei : „en aval, â vau-l’eau“. | în sensul acesta de „râu, vale etc." apă poate avea şi un plural: Multe ape ne despart(e). reteganul, ch. 12. Trecând peste nouă mări, nouă ţări şi nouă ape mari... creangă, p. 208. Luat în sens material, apă, bine înţeles, n’are plural de cât doar când ne gândim la „valurile" ei: Băsareluna... rumenind... a râurilor ape. eminescu, p. 183, sau la mase mari de apă: Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării, idem, p. 38, sau la mai multe rânduri de o cantitate de apă, ca în expresia: A spălă (sau: a da) (cevă) în mai multe ape = „în mai multe rânduri de apă, ca să se spele bine, să se facă curat de tot". De asemenea se întrebuinţează pluralul, când un râu etc. se umflă, aducând cu sine pietre, nisip etc., zicându-se că: Apele vin mari (cfr. fran. „Ies grandes eaux"). în luna lui Septemvrie s’au pornit ploi grele, cât au venit apele mari, a-fară din măsura lor. muşte, ap. HEM. 1288. | Singularul reapare însă, când „apele" revărsate revin „la matca lor": Apa trebue să vie la matcă şi omul (mojic) la teapă. Rolul cel mare pe care-1 are apa în viaţa de toate zilele şi în credinţele poporului român explică deasa întrebuinţare a cuvântului în limbă şi multele locuţiuni stereotipe şi figurate. în vechime apa eră considerată ca unul dintre cele patru elemente fundamentale. Din patru toc-meale cunoaştem, că îaste adunată şi făcută lumea: foc, văzduh, apă, pământ, mss. (s. XVII), ap. HEM. 1260. A cerepământ şi apă — „aquam terramque petere ab aliquo“ — eră, la Perşii vechi, semnul prin care se cerea duşmanului supunere deplină. împăraţi, pe care lumea nu puteă ca să-i încapă, Au venit şi’n ţara noastră, cle-au cerut pământ şi apă. eminescu, p. 240. ^ A bate apa în piuă= „a spune mereu acelaşi lucru, a se repetă, a nu înnaintâ de loc (într’o discuţie)" : „battre 1’eaU" (ital. „batter l’acqua nel mortajo"). Eu ştiu ce ştiu eu: degeaba mai baţi apa’n chiuă să s’aleagă unt, că nu s’a alege niciodată. creangă, p. 118. i Sângele apă nu se tace; se întrebuinţează în mod fig. spre a exprimă puterea sentimentului de înrudire de sânge. (Cfr. ital. „il sangue non fu mai acqua", germ. „Blut ist dicker als Was-ser“.) Nevasta celui bogat de multe ori făcea sile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea siceă adese-ori: „Frate, frate, darpi-ta-i cu bani, bărbate!“ — „Apoi dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l’oiu ajută eu, cine să-l ajute ?“ creangă, p. 38. După provenienţă, apa este de izvor, de fântână (puţ), de pârâu (gârlă, vale, râu), de lac, de mare etc. Cumu-i apa cea de ploaie, ce să pogoară deîn mări pre pământ..., aşâ şi duhul svânt... varlaam (a. 1643), ap. GCR. I, 107/23. După întrebuinţare, apa este de băut, de fiert, de spălat, de scăldat, de înnotat, se întrebuinţează ca forţă motrice etc. Bând apă odată, pe osteneală, au căpătat oftică, drăghici, r. 3. Badiu mieu... Făcutu-şi-a o fântână Şi strigă seara pe lună: „Hai, mândro, la apă bună, Apă bună de băut, Gură dulce de vândut, Apă bună de gustat... Să n’ai teamă de bărbat11. jarnik-bârseanu, d. 233. Spre a exprimâ sărăcia desăvârşită: A nu aveă (nici) după ce bea apă — „a nu aveă nimic de mâncare (după care să ţi se facă sete), a fi sărac lipit". A şti (sau: a vedeă) în ce apă (sau: ape) se adapă (sau: APĂ — 184 - APA se scaldă) cineva = „a-i şti dispoziţia momentană în privinţa unui lucru, gândurile, apucăturile (precum ştie vânătorul locul, unde vine animalul să bea apă).“ Să vedem în ce apă se adapă = „wir wollen sehen was er will, welcher Meinung er ist“. POLIZU. | Spre a exprimă dragostea sau simpatia pentru cineva (pe care ţi-1 închipui în acelaşi timp ca mic) se zice că l-ai sorbi într’o lingură (sau: într’un pahar) de apă. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zînă gingaşă şi plăpândă şi frumoasă, cum nu se mai află sub soare. îi veneă flăcăului, de drag, să o soarbă într’o lingură de apă. ispirescu, l. 35. [ A îmbăta pe cinevă cn apă rece = „a-1 ameţi cu vorba, a-1 încântă cu vorbe goale, cu făgădueli**. îndrugau vorbe potrivite, ca să îmbete lumea cu apă rece. pop. (Transilv.), ap. HEM. 1269. || A-1 lăsă (pe cineva) să se scalde în apele sale. pann, p. v. ii, 100 = „a-1 lăsă în voia sa, a-1 lăsă să facă cevă după cum îi e cheful, după cum îl taie capul etc.“ | Toţi se scaldă într’o apă = „toţi sânt de o potrivă11. pamfile, j. 382. || A fierbe pe cinevă fără apă — „a-1 chinui fără îndurare*1 : „faire griller qqn. ă petit feu“. zanne, P. iii, 448. || A pluti în apele cuivâ = „a fi de părerea cuivâ** (probabil după fran. „etre dans Ies eaux de qqn“.). Sper, ...că îţi voiu fi intrat cu totul în plac şi că deocamdată mă pot ră-sfăţă, plutind pe deplin în apele tale. odobescu, iii, 155/1S. | A călători'în ape rele. zanne, v, 112 = „a fi pe drumuri primejdioase** : „marcher sur une mauvaise herbe“. A fi în apele sale = „a se simţi bine, în largul său“ : „etre â son aise“. Iorgule, ai cevă care-ww tăinueşti, Nu eşti în apele dumitale. alecsandri, t. 1433. | A nn fl cu toată apa sau în toate apele, pamfile, j. i, 383 = „anu fi în toate minţele**. Tu nu eşti cu toată apa! slavici, ap. TDRG. || A-i veni cuivâ apa la moară=„a se schimbă împrejurările în favoarea cuivâ**. îi venise acuma şi lui T)ă-nilă apa la moară, creangă, p. 59; în opoziţie cu: A-i luâ (sau: a-ităiâ) cuivâ apa (de la moară). (Cfr. fran. „faire venir l’eau â son moulin“ şi „rompre l’eau â qqn“.) M’am. zbătut cât am putut, da-mi luase apa. caragiale, s. 87/„. I-a luat apa = „i-a luat înainte**, pamfile, j. ii. După aspect, gust, compoziţe etc. apa este limpede, turbure etc. A pescui în apă turbure (probabil după fran. „pâcher en eau trouble** = „a se folosi de turburarea trebilor publice sau particulare spre a câştigă**, poenar, ap. HEM. 1270 (fiind-că într’o apă turbure se prinde lesne peşte). || în opoziţie cu apa sărată, a mării, apa de băut (a râurilor) se numeşte apă dulce : „eau douce, potable**. Am scos acest izvor de apă dulce şi pururea curătoriu, adăpătoare de suflete omeneşti, silvestru (a. 1642), ap. GCR. i, 98. Peşti de mare şi peşti de apă dulce. || La minerii transilvăneni: Apă poleită = „care conţine aur“ : „eau aurifere**. Acolo sânt ocne foarte alease. Aproape de dinse cură In jos o apă..., care se chiamă Ariniaş, şi-i sic apăpoliită. geografia ARDEALULUI (s. XVII), ap. GCR. I, 176. || în Braşov, femeile deosebesc apă moale (cea de ploaie) şi apă aspră (cea văroasă, de izvor), care, nefiind bună de spălat, „se moaie11 cu cenuşă, sodă etc. | Când e neamestecată (cu. vin), apa e goală sau chioară. Apă goală se zice în mod fig. şi la „o nimica toată". PAMFILE, J. 383. | Apă minerală : apă de izvor care conţine substanţe minerale disolvate într’însa, proprie pentru băut sau pentru făcut băi, la diferite boale sau afecţiuni ale corpului. Deosebită după localitatea unde se găseşte izvorul: Apă de Găciulata, deBreaeu, de Buda, de Vichy etc. Fiind fluidă, apa (în înţeles de 'fluviu, mare, o-cean“) stă în opoziţie cu „uscatul**. Acesta adună oşti mari pre apă şi pre uscat, de se lovi cu Grecii. mqxa, 351. | Apa e stătătoare sau cur(g).ătoare, în cazul din urmă e lină sau repede. Peşti de apă curgătoare Şi de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiţi Şi cu undiţa undiţi, alecsandri, p. ii, ,105. ^ A fl (toţi) o apă şi A face o apâ (din toate) = „a fi egali, a şterge toate deosebirile, a (se) contopi într’una**. îmi place egalitatea. Nu adm.it eu deosebiri şi di-stincţiuni d’alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim, toţi o apă. ghica, ap. HEM. 1270. A face o apă din toate acele popoare, fără a mai lăsă să sub-siste distincţiuni de legi şi de privilegii, de limbe, de credinţe, de uzuri, ba nici chiar de port: iată ceea ce se frământase... in creerii lui Iosif al II-lea. odobescu, iii, 521. | A scrie pe apă= „a da uitării, a nu ţine socoteală de oarece**, zanne, p. v, 586. (Cf. lat. „in aqua scribere**.) | A duce apa cu ciurul şi A căra apă la puţ. TDRG. = „a face încercări zadarnice**: „porter de l’eau â la riviere**. | A face un lucru apă = „a-1 face să dispară, să intre în pământ (ca apa), a-1 fură**. HEM. 1271. | A scăpat căciula pe apă = „a scăpat prilejul**, pamfile, j. 383. | (A şti, a vorbi, a spune cevâ) ca (de) pe apă sau ca apa = „în mod curgător, curent**. Aş fi spus toate regatele, marile ducate şi ducatele Germaniei... ca pe apă, fără să mă o-presc, fără să răsuflu. DELAVRANCEA, ap. TDRG-Chiriţa: „Le-aţi auzit [cum vorbesc franţuzeşte]? Ca apa!“ alecsandri, t. 464. Par’că eşti un zodieriu, de le spui toate, ca de pe apă! sbiera, p. 236/13. (în credinţe şi obiceiuri populare.) Apa neîncepută, adecă apa din care nu s’a scos încă pentru băut, joacă un rol important în descântece. „Cum trebue să te ingrijască ?“ „Să m,ă spele în toate silele cu apă neîncepută“. ispirescu, L. 15. | Apă vie se numeşte, în basmele poporului român, apa care ar fi având puterea de a învia : „eau de Jouvence**, iar apă moartă, cea care poate omorî pe cineva, numai stropindu-1 cu ea. Să-m,i aducă... apă vie şi apă moartă de unde sebat munţii în capete, creangă, p. 272. ] Apa morţilor = „o tremurare a aerului, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o câmpie întinsă (în zile calde)**. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei m,orţilor, această fermecătoare şi amăgitoare arătare, sandu-aldea, u. P. 57. | Apă mare, apă sliuţită, sau numai apă=„aghiasmă“. (Piscu, în Dolj; Miroslava, în laşi), ap. HEM. 1279. | A face apa (unei lăuze) : „a se duce la preot, ca s’o sfinţească**. pavelescu. | Apă-botează = „bobotează** (s.v.). candrea, ţ. o. | A face cuivâ apa (în care se scaldă mortul) =- „a-1 pune bine, a-1 omorî** („jmd. den Garaus machen.** barcianu). | împrejurul iadului se află un fel de câmpie stearpă, ca şi când ar fi arsă de foc. Iar prin câmpia aceea trece Apa Sâmbetei, care se revarsă în iad. De aici apoi şi blăstămul: Ducele-ai cu apa Sâm,betei, adecă: „luâ-te-ar dracul, să nu te mai văd!" marian, î. 459. împrejurul raiului se află câmpii întinse, mai tot aşâ de frumoase şi pline de bunătăţi, ca şi raiul. Prin mijlocul acestor câmpii trece un râu mare şi limpede, numit Apa Duminecei, care se revarsă în raiu idem, î. 476. | A scoate apă din piatră = „a face un lucru (aproape) peste putinţă, a face pe dracul în patru, a fi foarte ingenios**. Cu una cu alta, mai cu ce aveă de la părinţi, scoase apă din piatră, şi ajunse a fi jinduit de multe fete din sat. delavrancea, ap. HEM. 1273. Om ca Gheorghe, m,ai rar ! Acela scoteă apă din . piatră (= „om zdravăn şi pri-ceput“). pamfile, j. ii. | A închegă apele = „a le face să îngheţe sau să stea pe loc“. Aflară despre un vrăjitor meşter, carele închegă şi apele, ispirescu, ap. HEM. 1278, se întrebuinţează, în sens fig., mai ales cu privire la cei care spun minciuni mari. Minte, de încheagă apa. II. 1°. P. ext. Apă, însoţit de un atribut, se întrebuinţează pentru orice lichid, care n’are alt nume în limba română, mai ales pentru preparate farmaceutice (cfr. picături), preparate industriale pentru toaletă, parfumuri etc, Cele mai multe sânt traduceri din alte limbi. Atributul arată: a.) locul de fabricaţie, care i-a dat numele: Apă de Colonia : „eau de Cologne**. I-am turnat pe gât câteva lin-gurifi de apă de Colonia. C. negruzzi, i, 62. (Cfr. APĂ — 185 - APAR odicolon.) | b.)materia (planta) cu ajutorul căreia se prepară sau pe care o conţine. Apă de trandafir (germ. ,,Rosenwasser“), apă ăe melisă (fran. „eau de melisse“). [Cu] cărămidă arsă stropită cu apă ăe salcâm, şi apă ăe pelin... îşi întindea peliţa, [cu] buretele muiat în apă ăe castraveţi... îşi scotea petele... ghica, ap. HEM. 1289. Apă ăe soăă sau apă gazoasă (fran. „eau gazeuse“) etc. | c.) scopul pentru care se întrebuinţează. Apă ăe ochi, de obraz, etc. | d.) în Transilvania. Apă acră (germ. „Sauerwasser“, ung. „savanyuviz11) : „eau minerale11. Apă regală (fran. „eau regale11) se numeşte... un amestec de acid clorhidric şi ăe aciă azotic, poni, lll/26. Apă-tare (fran. „eau forte11) = „acid azotic subţiat cu apă‘\ Apa Crăe.sei — „alcoolat de ro-şmarin11 : „eau de la reine de Hongrie11. HEM. 1289. în Moldova. Ap ă-d e-n i m ic. Unii bolnavi [de tuse] cumpără sanăbor şi apă-de-nimic, că zic că se mai uşurează, şez. iv, 29/36. Apă-de-o ase = „iodură de potasiu11 : „iodure de potassium11. DDRF. 2°. P. anal. şi fig. Secreţiuni apătoase ale trupului omenesc: a) „Lacrimă11. Bărbia i-o ridică, s’uită’n ochii-i plini de apă. eminescu, p. 193. (Cfr. lat. „illis ex oculis multa cadebat aqua11. PROPER-tius.) || b.) „Scuipat, salivă11. A-i lăsă cuivâ gura apă după cevâ= „a avea dorinţă mare după cevă (o mâncare etc.)11 : „en venir (â qqn.) l’eau â la bouche11 (ital. „venir l’acqua in bocca11, portg. „vir a agoa â boca11, germ. „jemandem das Wasser im Munde zusammenlaufen11). Le lăsă gura apă, la toţi, după aşă bucăţică. ISPIRESCU, L. 213. îţi laşă gura apă, când te-i uită la ei cum, m,ănâncă. jipescu, o. 153. j Te-a trecut apa subt limbă, se zice în Mehedinţi (Vânju-mare), când e un mare ger. HEM. 1271; în Ilfov, Ialomiţa, etc., cu acelaşi sens: îţi îngheaţă apa subt limbă, pavelescu. || c.) „Lichid seros11. Despre bubele dulci se spune că „apătoşază“ sau „lasă apă“. \ A lăsă apă (la animale) : „a sparge sau a înţepă o bubă, o umflătură, ca să se scurgă lichidul adunat, în ea11, fig., a lăsa apă cuivâ: „a-i scoate din cap o idee greşită11, pavelescu. || d.) „Sudoare11. A fl (numai o) apă = „a fl plin de sudoare11 : „etre en nage, en eau11. I/u,ptăiorii erau toţi apă. CATANĂ, p. B. i, 99. Iii. (Pat.) în popor se zice apă la diferite boale. 1". Boala numită şi „dropică11. „Are apă“ se zice la cei bolnavi de dropică. (Slujitori-Alboteşti, in Brăila), ap. HEM. 1292. | P. ext. A aveă apă la cap= a.) (în sens propriu) „a fi hidrocefal11. b.) fig. „a fi prost, idiot11. || 2°. Boală de vite. „Apă" la cai şi la boi este o umflătură a picioarelor ăe la genunchi în jos. (Sculeni), ap. HEM. 1292. „Da ci i-i boului, vere Gheorghi ?“ — „Ia, o luat apă la un chicior(Ibăneşti, în Tutova), ap. HEM. 1292; de aci fig. Are apă Ia picioare, se zice (îii Dâmboviţa) celui ce alunecă şi cade într’una. PAVELfcscu. || 3°. f Apa-trândului =„disenterie“. Fu tatăl lu Poplie de m,iaţă şi de apa trânăului lân-geă. COD. vor. 98/, ( = cuprins de friguri şi de vintre zăcând, n. testament, 1618; de friguri şi de vintre fiind cuprins zăcea, biblia, 1683 : „le pâre de Publius etait au lit, malade de la fi&vre et de la dy senterie“.). || 4°. Apă-albă : „cataracte11 şi apă-neagră : „goutte sereine11. Aceea ce i-au ctcoperit chiar lintea luminei ochiului, fiină puţin cam, albă, nu este albeaţă, ce unii zic apă-albă, iar unii zic apă-neagră. (a. 1815), URICARIUL, VII, 69. 1Y. La plural. Luciul ce se arată, în lumină, pe o-biecte sclipicioase. 0 pală ăe Taban, cu apele negre pe tăiş şi cu mâner de pietre scumpe, odobescu, i, 132/,8. Părul... undează, făcând ape-ape. delavrancea, s. 111 /8. [Vălătuci] de nori, ce făceau ape, sclipind ca nişte bucăţi de sidef, vlahuţă, n. 24. Eră ea neagră ăin fire şi toată lumea îi eiceă „Ţiganca"... Da eră frumoasă... frumoasă tare, cu părul în apa penei de corb. sadoveanu, săm. vi, 63. Stofe, pietre scumpe cu ape. V. (Cor.) între obiceiurile nunţii ţărăneşti este şi jocul numit „apa" sau „găleata11. Cfr. marian, nu. 478; HEM. 1290—1292; sevastos, n. 152/ss. [în vechime scris une-oii: appă(s. XVII), ap. HEM. 1281. | Odată se găseşte în poezia pop. pluralul apuri: Munţi înalţi, Mândria pământului, Cu izvoare adânci, Cu apuri calde, sevastos, n. 191/35.] — Din lat. aqua: ital. acqua, sard. abba, engad. ouua, v.-prov. aigua, fran. eau, span. agua, portg. agoa. apacsooic, -Ă adj. Apagogique. — Care dovedeşte cevă prin arătarea imposibilităţii contrariului, prin reducere la absurd. Une-ori se întrebuinţează în geometrie. Demonstraţiunea indirectă numită şi apago-gică („deductio ad absurdum11). maiorescu, l. 138. — N. din fran. Ai'Ăi adv. v. apoi. ajpâIjT f s. a. Ferme, bail. — Darea în întreprindere, luarea cu arendă a încasării veniturilor (comunei, statului) rezultate din vânzarea unor ljicruri de consumaţie. Cuvânt din vremea Fanarioţilor (azi cu totul ieşit din uz) şi care trebue să fi avut o circulaţie foarte mică. Apaltul cărţilor de giocu, ce vin aice în ţară. uricariul, v, 56/al. Carnea, pânea şi lumânările se vindeau la contraccii cu apalt şi se însemnă în contract preţul fix. filimon, ap. TDRG. i, 74. 480 de galbini şi-o sută ăe testele de la apaltul cărţilor de gioc. alecsandri, t. 1354. [Plur. -palturi.] — Din ital. appalto, idem. apa\âj s. a. Apanage. — Domeniu, proprietate, venit anual, acordat de suveran sau de parlament unui membru al familiei domnitoare şi p. ext. şi alt cuivâ. Acest venit este cunoscut ca un apanaj afl] Doamnei, uricariul, vii, 108/s. I Fig. Moldova se hotărî de apanagiu Fanarioţilor. Un veac se m,ulse ţara de aceşti arendaşi, c. negruzzi, i, 276. || P. ext. Ceea ce e propriu cuivâ, „parte11. Sărăcia e apanajul multor poeţi. [Plur. -naje şi -najuri. \ Şi: apauâgiu.] — N. din fran. ( în : apără-te de albine, ca să nu te împungă! P. ext. s’a putut zice apoi şi: apără-l pe altul, ca să nu-l împungă albinele sau apără-l de albine. 1°. în funcţiune refl. aseapără, deşinuare sensul propriu de „a se opri (pe sine de la săvârşirea unei acţiuni)11, are adesea înţelesuri figurate (învechite în parte astăzi), foarte apropiate de acest sens. Astfel: „A se retrage11. Iară cel dirept den credinţă va trăi şi, de se va apără, nu bine va sufletul mieu întru el. biblia (1688), 907,1 (=cine se va apără, acela nu place inimiei meale. N. testament, 1648 : „or le juste vivra de la foi, mais si quelqu’un. se retire, mon âme ne prend point de plaisir en lui“.). | „A se dă înnapoi de la cevâ“. Dar boierii, ca să izbutească, nu se apără nici de asasinat, nici de trădare. BĂLCESCU, m. v. 16. j| j,A nu consimţi, a face împotriviri". Boierii s’au apucat de Ştefan Petriceico... să-l rădice domn; el, apărându-se, să nu fie, şi vrând să fugă noaptea, ei l-au păşit să nu fugă. muşte, let. iii, 13. Mult s’au apărat Antioh... şi nu vrea să facă acel obiceiu. neculce, let. ii, 314/8. Bogatul, văsănd că casa chilipir o cumpără, Nu se gândea mai departe, deşt întâiu se apără, pann, ap. TDRG. (Cfr. ne ap ărat = „fără împotrivire", deci „negreşit, de sigur"; cfr. span. par ar se, „sich beden-ken, Anstand nehmen", siin parar, „ohne Verzug, augenblicklich"). | „A nu primi, a respinge, a refuză cevă". Nu. mă voiu apără a face acîaia care-mi porunceşti, dosofteiu, v. S. 82/2. S’au apărat a face rugă. mineiul (1776), 18a/2- I Spec. (Jur.) (învechit.) Pot să se apere de tutelă persoanele care fat parte din cler. hamangiu, c. C. 96. || „A găsi un prilej spre a nu îndeplini cevă, a pretextă, a se scuză". Deaca dsise lui Petru Domnul să arunce mrejia în mare, să veneadze peaşte, începu a se apără dsicând: „învăţătorul, taată noaptea am trudit şi nemică n’am prins“. varlaam, c. 310/a. El s’au apărat, că ...i-î urît a se osteni, dosofteiu, v. s. 30/,. || „A ocoli, a evită cevă sau pe cinevă". Ce? Pentru-că o datorie... e anevoioasă, săntem oare în drept a ne apără de dînsa? bălcescu, m. v. 343. Apără-te cu bună chibsuire de toate întreprinderile cele primejdioase. marcovici, d. 1l/25. Amor..., de căre eu în viaţă foarte mult m’am apărat... pann, e. i, 46. 2°. Refl. „A-şi garantă siguranţa personală (p. ext. averea, moşia, etc.)“, trans. „a garantă cuivâ siguranţa personală (averea etc.)“, prin „ferire" sau „scutire" de o primejdie, prin „adăpostire" împotriva ploii, vântului, frigului etc., prin „împotrivire" la un atac etc. Se întrebuinţează adesea in mod absolut. Pavăza, cu care ne apărămu de săgeaţile claie aprinse... biblia (1688), 4 pr./8. Efthemie... să fie volnic să-şi apere braniştea ce easte mai sus de mănăstire, de cătră toţi oamenii... mss. (a. 1612), ap. HEM. 1300. Cela ce se va apără de vrăjmaşul său să nu-l u-cigă, şi de-l va ucide, să nu aibă nice o certare. (Cfr. Caz de legitimă apărare.) pravila mold. 47, 1. Iară Moscalii nici se miră, numai se apără din tunuri, neculce, let. ii, 429/i0. La vreme de ■ nevoie să se poată apără din cetate, drăghici, R. 165. Cei mai juni se apărau cu turbare. C. ne-GRUZZi, i, 152. N’au cu ce se apără de necuratul. şez. i, 19/2. (în ironie). S’a împlinit vorba ceea: Apă-ră-mă de găini, că de câni nu mă tem! creangă, p. 188. în cosiţe i-am giurat, Să n’o las de lăngă mine Şi s’o apăr de oricine, alecsandri, p. p. 24l'/i9- | Vies» cel împărat puternic, că se apără cu blama Ce ursului au dat firea de învălitoare iarna, konaki, p. 291. în partea dinainte mă vor apără copacii, ia/r cătră A PĂR A IE — .187 — APARAT cea dinapoi muntele, drăghici, R. 49. Te apăram, de tot vântul, barac, a. 32. Un cort nu vă poate apărâjde nestatornicia văzduhului, c. negruzzi, i, 39. | Care-i vedeă-o că se apără [de albină] cu năframa, să ştii, că aceea este fata împăratului. creangă, p. 271. Cu crengi îl apăr’ pajii de mu-scuţe şi zăduf, eminescu, P. 194. ||.Fig. Milostenia va putea de cătră sîlă drăcească să ne apere, dosofteiu, v. S. 96, 2. Alexanăru-cel-bun... apără vitejeşte independenţa... bălcescu, m. v. 9/8. June poete! Apără onorul sermanei ţeri! alecsandri, p. 80. „Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c’un toiag ?“...— „Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul!“ eminescu, p. 240-241. | Şi-a apărat părerile cu multă dibăcie. 3°. Fig. „A sprijini, a susţinea (pe cinevâ)“. Trans. Tremease-ţi agiutoriu de sfântu şi din Sion apără-te. PSAL. SCH. 57/)s; coresi, PS. 46 (: Qu’il envoie ton se-cours dusaintlieu, et qu’il te soutienne de Sion“.). | Se zice mai ales despre Dumnezeu. „A păzi, a feri, a o-croti, a luâ subt scutul său11. Dumnezeu să vă apere de ale rele, şi mai rămâneţi cu bine! creangă, p. 20. Mândi’O, mândruliţa mea! Vin de-mi strânge brâul mieu, — Apărâ-te-ar Dumnezeu! — Că-mi slăbesc puterile. alecsandri, P. P. 25/ls.4£ Doamne-apără! se întrebuinţează, ca şi: „Doamne-fereşte!“ sau „păzească Dumnezeu!“, a.) spre întărirea negaţiunii, = „cu nici un preţ11, „odată cu capul11 : „pour rien au monde11. Eu, de-aş fi fem,eie, nu l-aş luă, Doamne-apără! c. negruzzi, ap. HEM. 1303; b.) ca invocare a ajutorului dumnezeesc, când e voi'ba de un lucru necurat sau primejdios : „Dieu m’en garde, Dieu m’en prâserve, ă Dieu ne plaise !“ Par’c’ar fi, Doamne apără! lucru necurat; de aici c.) ca eufemism = „ucigă-l-toaca (dracul)11. O fi „Doamne apără": să nu ne trecem vremea căutându-l; mai bine să ne facem cruce şi să zicem: „feri-ne Doamne!" reteganul, p. I, 14/s. 4°. Intrans. şi Refl. „A (se) desvinovăţi împotriva unor învinuiri sau bănuieli.11 Cine se ştie cu musca pe căciulă, se apără, zanne, p. i, 564. | Spec. (Jur.) „A pleda înnaintea instanţelor judecătoreşti cauza (cuivâ sau a sa).11 M’a apărat un advocat din Bucureşti. în procesul său, fiecare se poate apără singur. III. Intrans. „A face o mişcare bruscă (în faţa unei primejdii" (cfr. dubletul a pară). „Hi"! dar de geaba! Iepele deteră să urnească din loc, dar apă-rară din cap, sforăind, bătând de câteva-ori surd copitele nepotcovite, în glod... Spre marea lui spaimă, sări prin întunerec înaintea cailor un trup de voinic. T. CERCEL, săm. ii, 504. [în COD. vor. 63/3 se găseşte forma veche: să apăre in loc de forma analogică: apere.] — Din lat. apparare: ital. appararef n.-prov. a-pară, span., portg. aparar. Desvoltarea semantică este, probabil, următoarea: Parare (it. parare, en-gad. parer, fran. parer, v.-prov., cat., span., portg. parar) însemnă „a pregăti, a prepară11 (cfr. fran. parer la viande „a pregăti carnea, curăţind-o de peliţe şi de oase11, parer une femme „a găti o femeie11), de aici apoi sensul de „a pregăti cevâ pentru cevâ, a fi gata de a...11 (cfr. ital. parail grembiule, che l'empird di ciliege „ţine şortul, ca să-l umplu cu cireşe11), apoi: ,.a prinde, a opri cevâ cu cevâ11 (cfr. ital. l’ombrella para il sole „umbrela opreşte soarele11; de unde : para-sole „obiect care opreşte soarele11; cfr. parasol, parapet, paratrăsnet, paravan). Astfel parare a primit, în limba poporului roman, sensurile lui „defendere“ = „abhalten, ab-wehren, zurWehr setzen, verteidigen, beschutzen11, aşâ în cât rom. a apără e aproape identic cu fran. „dSfendre11. apArăie s. f. = apârie. Toarnă ...toată apa din fântână pe jăratec..., ba încă face şi o apăraie prin casă, de s’a îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. CREANGĂ, P. 66. (Apăraie sau apărie ■= „apă multă vărsată pe jos11, creangă, gl.) — Derivat din apă, prin suf. col. -ăraie (născut prin contaminare din -ărie şi -aie). apârAmÂwt f s. a. Protection. — „Apărare11. A-tunce împăratul învăţă să zugrăvească pre svântul pre scândură, să se pue la împărătescul visteariu pentru apărământ şi depărtare a tot răul. dosofteiu, ap. OCR. 664. Apărămentu = „praesidium, tutela..; der Schutz, Schirm11. LB. [Plur. -minte şi -mânturi.] — Derivat din apără, prin suf. abstr. -ământ. apărArk s. f. I. Action d’em,picher, de retenir, de prohiber. Empechem,ent, prohibition, obstacle. II. Action de (se) defendre, de (se) proteger, de soutenir, de (se) premunir, de (se) dispenser, de plaiăer. Deferise, protection; dispense, exemption. Plaiăoyer, ăefense. III. Fortification, fort. — Infinitivul verbului ap&râ, devenit abstract verbal. L „Oprire, oprelişte. împiedecare, piedecă.11 Mulţi aveă de-l opriîă; el toată apărarea birui, coresi, ap. HEM. 1308. Oricât ar ceare oricine întru num,ele tău, făr’de apărare va priimi. ioan din vinţi, ap. HEM. 1308. Apărare = „piîadecă11. glosar SLAVO-ROM. (s. XVII), ap. HEM. 1308. || II. „Defensiune11. Unii sfătueâ să meargă împăratul cu toată puterea asupra Crâm,ului, şi să lasă o samă de oaste la Chiov, de apărare, neculce, let. ii, 336/23. | (Jur.) Caz de legitimă apărare-, când, fiind atacat, ai dreptul de a lovi pe cel ce te atacă. | „Scutire, scut, ferire, ocrotire, sprijin11. Sfânta cruce iaste agiutoriu credincioşilor, puteare slabilor, izbăvire celor ce sânt în primejde..., tărie călugărilor, apărare mirenilor, varlaam, ap. HEM. 1307. Lama..., a cărei piele... să-i slujască de apărare îm,potriva frigului iernei. drăghici, R. 67. Să fie fecioarelor întru ispite apărare, c. negruzzi, ii, 119/15. Sf. Haralampie este pus ăe Dumnezeu peste vite, pentru sporirea turmelor şi apărarea acestora de boale. marian, se. II, 28. || Omul „se găteşte de apărare11, iar pe altul „îl ia în apărare11. Zăriră în depărtare un lup groaznic... înăată se şi gătiră de apărare, ispirescu, l. 74. Nevasta, văzână că bărbatul său n’o ia în apărare,... luă o cofiţă şi merse după fragi, marian, se. ii, 102, || (Jur.) (învechit.) „Scutire (de o sarcină fiscală sau de o hotărîre ori pedeapsă judecătorească)11. Iar scutelnicii, în locul apărării ce au avut despre banii birului şi a menzelului, să aibă de acum scuteala aceea la al treilea sfert din patru, sferturi ale anului, (a. 1804.) uricariul, i, 18/18. | „Motiv de scutire11. O tutelă primită este pentru aceeaşi persoană o legiuită apărare de a nu primi şi o a doua tutelă, hamangiu, c. C. 97. || Spec. (Jur.) Răspuns la învinuirile părţii protivnice, „pledoarie11. A-părarea a fost scurtă, dar procesul l-a câştigat. | P. ext. Partea (persoana) care apără. Apărarea are cuvântul! || III. Concretizat. „»ntăritură, fort, meterez11. Când se apropiară de creasta dealului, se repeziră cu toţii înainte, fără orăin, ca şi cum un sentiment comun i-ar fi îndemnat, să se arunce asupra apărărilor turceşti, zamfirescu, r. 261. aparat s. a. Appareil. Apparat. — Totalul obiectelor, instrumentelor, care servesc a săvârşi o experienţă, o operaţie, etc. Ne vom servi de următorul aparai, cunoscut sub numele de machina lui AUvoaă. poni, f. 20. | [La Vădastra ar fi fost] o staţiune preistorică, ai cărei lăcuitori se serveau cu arme ăe peatră nelustruită..., cu vase ăe lut lucrate cu mâna, ...cu tot primitivul aparat al epocei paleolitice, odobescu, II, 421. | P. anal. Totalitatea organelor care servesc la o funcţiune biologică. Aparatul nervo-muscular al vorbirii, maiorescu, l. 25. Aparatul respirator. | Totalitatea organelor (administrative etc.) ale unei societăţi. Aparatul d-voastră constituţional nu v’a procurat majoritatea, maiorescu, APĂRAT - 188 - APĂRĂTURĂ D. I, 334. || P. ext. Desfăşurare solemnă, pompoasă, a celor pregătite pentru cevă, „pompă, magnificenţă". [Când privim gravura lui Albert Durer] ne întrebăm, clacă aceă scenă complicată, cu tot vulgar ul aparat al vânătoarii, posedă cu adevăr în sine elem.entele unei opere estetice? odobescu, iii, 58. Diferiteleregule [de logică]... par la, prima vedere foarte măiestrite şi * misterioase, sânt însă după explicarea lor aşâ de simple, încât s’ar putea susţinea că nu reclamă acel aparat de formulări abstracte, sub care se înfăţişează în Logică. MAIORESCU, L. 107. — N. după fran. sau direct din lat. apparatus, -us. apărat s. â. I. Beproche, menace. II. Defense.— Participiul verbului apără, devenit abstract verbal. I. Fig. f „Certare, ameninţare (pentru călcarea a cevă oprit)". De apăratulu tău fugi-vor, de glasul tunului tău spămăntă-se-vor. psal. SCH|. 335/,, (=de certarea, biblia, 1688 : „Elles s’enfuirent â ta menace et se mirent promptement en fuite au son de ton tonnere".). || II. „Apărare11. Când e vorba de a-părat, ştiu şi eu să mă apăr. | -f- Loc. adv. Pe a-părat = „în apărare11 : „en defense, sur la defen-sive“. îngrijirea lor e mare..., Gătirea lor toată este, ca să stea pe apărat, beldiman, ap. HEM. 1309. în Zagra (Transilv.) se sice despre cineva cu care te poţi ajută la orice lucru, că c bun de apărat şi depărat. CORBU. Ai’ĂRĂT,-Ă adj., s. a. I. Empeche, retenu; defendu, prohibe. Pâturage ou bois reserve. II. Defendu, protege, pr4serve, premuni; exem.pt. — Participiul verbului apără, devenit adjectiv, substantivat une-ori. I. „Oprit, împiedecat, (re)ţinut“. De vrea fi avut pu-teare dracii şi nu vrea fi apăraţi de Dumneseu, mai mare rău fi-vrea făcut noao. coresi, ap. HEM. 1308. Să nu fiu apărată a vedeă cruceă, întru carea se-au răstignit Hristos. MSS. (s. XVII), ap. HEM. 1308. [Contrariul : neapărat = a.) „neoprit“ : De[-ţi] va cevă plăneă..., neoprit şi neapărat îţfij easte. cantemir, ap. HEM. 1308; b.) „nesupărat“. Cănd păşiiu la pragul uşăi bese/xrecei, toţi neapăraţi intrară, iară pre mine mă apără oarece o tărie dumnezeiască şi nu deade să întru. MSS. (s. XVII), ap. HEM. 1305.] | Spec. Substantivat, după omiterea subst. subînţeles „loc": Apărat se numeşte o păşune oprită. (Vaida-recea, Comit. Făgăraş), ap. HEM. 1309. Apărdt — „păşune oprită, pădure oprită pentru a creşte14. (Ţara-Haţegului). rev. crit. iii, 86 (cfr. n.-prov. aparant, „dont l’entrâe est prohib^e aux bestiaux, en parlant des pacages". CDDE.). || II. „Păzit, ferit; scutit". Aşă puteam fi apărat cum se cade de toate cele din potrivă. drăghici, r. 44. Bivolii, cu această hrană, sânt apăraţi de brâncă, ionescu, C. 24. | Fig. în [poezia populară]... ne aflăm apăraţi de acele abe-raţiuni intelectuale, care strică inspirarea multor poeţi, maiorescu, CR. I, 126. [Contrariul: neapărat: Se făleă... că o ţară neapărată va puştii prea uşor. c. negruzzi, ap. HEM. 1012/26.] || Spec. (Jur.) Cei apăraţi rău de advocatul lor pot pierde procesul. \ f „Scutit (de răspundere, de dări etc.)". De se va dovedi că bărbatul... i-au fost mijlocitoriu, nevasta să fie apărată, caragea, ap. HEM. 1309. Grănicerii sânt apăraţi de dări. i. ionescu, m. 265. apărătoare s, f. 1°. Chasse-mouches, emou-choir. 2°. Eventail. 3°. Corde qui seri ă fixer la fleche du traîneau. — Obiect cu care ne „apărăm" de cevă, d. ex. [Se numeşte] „aripa trăsurii“ apărătoarea de de-asupra roatelor, care apără de no-rciu. costinescu, 67. || Spec. 1°. Obiect cu care ne apărăm de muşte. Apărătoare de alungat muştele, lucrată din coadă de cal. costinescu. || 2°. Obiect cu care ne apărăm de căldură, făcându-ne vânt cu el spre a ne răcori. „Evantaliu". Ap&retore = „flabel-lum“. anon. CAR. Făcându-i boare, Cu-a sa apărătoare. barac, a. 41. Iar Ana, roşie la faţă ca para focului, îşi mişcă apărătoarea, pentru a ascunde emoţiunea ce-i dăduse această veste. i. negruzzi, iii, 166. | Românii din Ţara-Românească, cresând că sufletul omului are să treacă prin locuri călduroase, fac mortului o apărătoare de pânsă. marian, î. 16. | Fig. (după fran. „en eventail"). Gri-gorie-Vodă Ghica eră om mărunţel, barba potrivită în apărătoare şi cănită... I. ghica, ap. HEM. 1311. || 3°. Spre a se ţine mai strînsă legătura dintre proţap cu sania, se struneşte cu o funie, sisă apărătoare, cetlău, legătură, gânj, coardă, lambă, vlăioagă, lăn-ţuş sau prăjină, dame, T. 22. [Plur. -tori şi -toare.] — Derivat din apără, prin suf. instr. -ătoare. apărător, -oâre adj., subst. I. Qui defencl, protege, garantit, prâmunit, preserve, sauuegarde. II. 1°. Protecteur, defenseur, soutien. Preservatif. Defenseur, avocat. 2°. a.) Pied-de-lit ou Grand-Basilic-sauvage: Clinopodium vulgare, b.) Pouliot ou Herbe-de-St. Laurent: Mentha Pulegium(— Pulegium vulgare). Adjectivul verbal al lui apără (derivat prin suf. -otor), întrebuinţat de cele mai multe ori în funcţiune substantivală. I. Adj. „Care apără", „de apărare". Păstră încă o rasă a vechiei sale, rasă scumpă, pre care o ţineă ca un paladiu, spre a-i sluji de scut apărător împotriva clevetitorilor originei sale. c. negruzzi, i, 200. II. Subst. 1°. „Scutitor, ocrotitor, sprijinitor". [Dumnezeu] apărătoriu îaste tuturor upuvăind spr’insu. PSAL. SCH. 49/88 ( : „c’est un bouclier ă tous ceux qui se confient en lui".). Tu eşti, Doamne,... apărătorul de rele. drăghici, r. 61. Şi ca nişte lupi într’o turmă fără de nice un apărător, au intrat. URECHE, LET. i, 187/.,4. | „Prezervativ". Leacul a-cesta e un apărător contra turbei, şez. iii, 205/21. | (Jur.) „Cel care pledează înaintea unei instanţe judecătoreşti o cauză" (de cele mai multe ori un „advocat"). Apărătorul mieu cunoaşte legile bine. | Spec. Cel care are drept de a pleda numai la instanţe inferioare (judecătorii de pace), fără a aveă un titlu universitar (ca „advocaţii" propriu zişi), [f şi dial. apărătorm.] 2°. (Bot.) Substantivat subt forma femenină, după omiterea subst. „floare" (adecă: floare care apără împotriva unor anumite boale): Apărătoare — a.) „Plantă erbacee din famfilia] Labiatelor, frunzele... ovale... florile purpurii. Creşte prin tufişuri, margini de pădure, prin poieni, livezi, locuri necultivate şi pe lângă garduri [în] Iulie-August. [Se mai numeşte:] Somnişor (Bucov.)".’[| b.) = bnsuiocul-cerbilor. PANŢU, PL. apărăt6r|iu] t s. a. = apărătoare (1°—2°). Au venit... cu câte un apărătoriu în mână, a mă răcori şi a mă apără ele muşte. BARAC, ap. TDRG. — Derivat din apără, prin suf. instr. -ător. apărătcnş s. in. (Anat.) „LueUe“. — „Uvula", numită şi „împărătuş", „împărăţel", „omuşor", „zglim-buruş". Apărătuşul limbei = „împărăţelul gurei“. MARIAN. — Duminutiv in -uş dintr’un cuvânt *părat, pierdut din graiu, care derivă din lat. palatuin „cerul gurii" (deci „cerul cel mic al gurii"). Iniţialul a- pare a se datori unei etimologii populare, în urma căreia cuvântul a fost apropiat de verbul „a apără." (Cfr. împărăţel, împărătuş, pănaţ, cerul gurii.) apărătură s. f. 1. 1°. Obstacle, empechement. 2°. Enclos; bois de reserve. II. 1°. Defense, protection, sauvegarde, immunit4. 2°. Fortification, fort. I. 1°. f „Piedecă, obstacol." Mare apărătură de cătră spăsenie îaste boala, bogăţiîa şi mare vătămă-tură vindecăriei grija iubiriei aurului, coresi, ap. HEM. 1312. || 2». „Loc apărat printr’o îngrăditură". Egumenul numitei monastiri, cu volnicie de la sine \ APARE - 189 - AtARŢINE trimiţând ţiganii, i-au tăiat şi i-au stricat nu numai pădurea ce o aveă cuprinsă în grăăitura viei, ce încă şl pomii hultuiţi,ce-i aveă prin aceă apărătură. uri-CAKIUL, xiv, 229/4. Fără voia mănăstirei să nu fie volnic a întră în codrul său de pe moşia Branişte şi a tăie vre un fel ăe chereste sau pari, nuiele şi orice altă, având sloboăă voie mănăstirea ăe a-şi păzi codrul în apărătură. (a. 1821.) uricariul, ii, 127/15. I P. ext. Pădurea tăiată unde nu umblă oameni se sice popritură [sau] apărătură. (Plopana, în Tutova), ap. HEM. 1313. 11. 1°. „Apărare11. Apereture = „defensio“. anon. car. | (Sens învechit.) „Scutire11. Apărătură de cătră toate prim dările şi boale fără leac. dosofteiu, v. s. 68/r || 2°. „fntăritură, fortificaţie11. Au socotit ca să slăbească ţeara ăen temelie, să nu se afle apărături, şi au poruncit, cine va risipi cetăţile din Moldova, acelui va ăa domnia, ureche, let. i, 188. Luat-au Beligraăul, apărătura nu numai a ţării ungureşti, ci a. toată creştinătatea, simeon dascălul, let. i, a. 36/jj. [Plur. -turi.] — Derivat din apără, prin sul", abstr. -ătură. ap a im: -f- s. f. „Vase dans lequel on conserve ăe l’eau. t- Vas în care se ţine ,ap&. Venişu în Cana Qalileei şi-ai blagoslovit apările, şi apa în vin ai premenit. dosofteiu, ap. HEM. 1294. * — Din lat; aqnalis, -em, idem. apărea vb. II. 1°. Apparaître, surgir, nnître. 2°. Paraître. — 1°. „A se ivi, a se arătă aevea deodată, fără veste11. Cadrele sub palida lumină apar misterios. alecsandri, p. iii, 3. Biserica... De-un fulger, ăreptîn ăouă eruptă...: Din tainiţă mormântul atun-cea îi apare, eminescu, p. 208. | „A-şi luâ naştere11. Din chaos, Doamne,-am apărut Şi m’aş întoarce’n chaos. idem, p. 277. || „A se arătă minţii, judecăţii, a păreâ11. Amorul îmi apare un vis ăumnezeesc. alecsandri, p. iii, 128. Subiectul apare suborăinat sferei predicatului, maiorescu, l. 89. || 2°. Spec. „A ieşi de subt tipar11. A apărut o nouă ediţie a poeziilor lui Eminescu. [Se conjugă ca a păreâ. în timpul din urmă se observă tendenţa de a-1 conjugă, mai ales la viitor, după verbele de conj. II: Cartea va apare în curână.] — N. din lat. appareo, ere. aparent, -Ă adj. Apparent.—1°. Care se arată, iese la iveală, se vede, este în vedere. Cărămizi aparente înfloresc păreţii exteriori, unde nu s’a făcut niciodată zugrăveală, iorga, I. R. ii, 34. | Special. (Jur.) Servitute aparentă, care se arată prin lucrări vizibile (uşi, ferestre etc.). [Contrariul: nea-parent: Servitutile neaparinţi sânt acelea ce n’au semn exterior de existenţa lor. hamangiu, c. c. 151.] || 2°. Care numai se arată astfel, dar în realitate este altfel; opusul lui real. Diametrul aparent al soarelui. CULIANU, C. 164. Mişcarea aparentă a soarelui pe cer. [Ieşit din uz, şi: aparintc.] — N. din fran. (lat. apparens, -entis, part. prez. al lui apparere.) aparenţă s. f. Apparence. — 1°. Felul subt care cevâ sau cinevâ se arată în afară sau pe dinafară, „a-rătareîn afară, înfăţişare, faţă11. A salvă aparenţele: a nu lăsa să se vadă nimic din ceea ce ar puteâ desvălui un rău. Mulţi oameni, în loc dea fi virtuoşi, căută numai a salvă aparenţele. LM. Nu trebue să te iei după aparenţe: aparenţele adesea înşală. || 2°. înfăţişare înşelătoare, care nu arată adevărata natură a lucrurilor sau a persoanelor. îmbroboăirea cu aparenţele deşerte ale erudiţiunii. maiorescu, Cr. iii, 47. Ce mai ales ne ’nşeală E aparenţa binelui. ollĂnescu, h. a. p. 3. Bcemer bănui îndată că aceste schimbări periodice ale revoluţiei [sateliţilor Iui Jupiter] nu pot fi reale, ci numai o aparenţă ce stă în strânsă legătură cu iuţeala luminii. G. ţiţeica, în natura, i, 25. | Loc. adv. în aparenţă = pe cât pare la prima vedere, la o cercetare superficială. Mare descoperire şi grea — în aparenţă. maiorescu, CR. I, 213. (în limba veche se ziceâ, pentru această expresie, „la arătare11: La arătare ţinea păgâneaşte, iară într’ascuns eră creştini, varlaam, C. ii, 58.) [Ieşit din uz, şi: aparinţâ. Augustus şi Ti-berius sânt de-a dreptul împăraţi, însă cu o umbră ăe aparinţă republicană, maiorescu, cr. iii, 103.] — N. din fran. (= lat.-biser. apparentia.) apăresc,-eâscâ f adj. Appartenant ă tmpor-teur ă’eau. — „De apar (1°)“. lorăache Visternicul s’au ascuns în curte până au însărat şi noaptea s’au îmbrăcat într’un cojoc apăresc. mag. ist. iii. 69/12... — Derivat din apar, prin suf. adj. -esc. apă Rin s. f. Masse ă’eau (r&panăue par terre).— Apă multă vărsată pe jos, „apăraie11. Un lighean de lut cu ibric pentru spălat în mijlocul oăăei, apărie pe jos, gunoiu şi gândaci fojgăind în toate părţile. creangă, a. 134. — Derivat din apă, prin suf. col. -ărie. APARIŢIE S. f. \ APARIţITIKE S. f. / Apparition. — 1°. Arătare (pe neaşteptate), ivire; ieşire la lumină, de subt tipar (despre cărţi). || 2°. Vedenie, nălucă. — N. din fran. (lat. apparitio, -onein.) aparitor s. m. Appariteur. — Rar întrebuinţat. 1°. (Anticii.) Nume generic al slujbaşilor inferiori (lictori, scribi, interpreţi), care însoţeau pe magistraţii romani. || 2°. Un fel de aprod, de pedel, la dregătorii mai înnalte (judecătorii, universităţi etc.). — N. din fran. (lat. apparitor.) apartament s. a. Appartement. — Rând de odăi, parte ori despărţimânt dintr’o clădire mai mare, compus din mai multe camere alcătuind laolaltă o locuinţă deosebită, într’o casă care are două sau mai multe asemenea rânduri de odăi. M. Sa se va trage în ale sale apartamenturi. uricariul, viii, 392/&. Apartamentele nevestei lui... se aşternută pe jos cu covoare, c. negruzzi, i, 73. Dai cu chirie apartamentul meu? alecsandri, t. 1269. [Plur. -mente şi, învechit, -menturi.] — N. din fran. (=ital. appartamento.) a-pârte adj. inv., adv.  part: — „Deosebit, numai pentru sine11. Codrul Tigheciului... formă un ţinut aparte, melchisedec, ap. TDRG. [Traducătorii] să nu piarsă... caracterele care constitue însăşi originalitatea limbei noastre, semnele distinctive care fac ăintr’însa o fiinţă limbistică „a-pa.rte“. odobescu, ii, 362. Universitatea şi mulţimea şcoalelor sale secundare... dau oraşului o fizionomie a parte. mehedinţi, R. 22. || Spec. (Teatru). (Vorbe spuse) „la o parte, numai pentru sine11. Frans: Ţi-oiu vorbi într’o oară mai potrivită. (Aparte, însă aşă cata-tă-său să poată ausl.) Vestea asta nu e pentru un bătrân fărăputere. I. negruzzi, v, 144. — N. după fran. aparţinea vb. II. Appartenir. — 1°. „A ţineâ de cinevâ sau cevâ, a fi al cuivâ, a fi proprietatea cuivâ, în stăpânirea cuivâ11. Tot lungul Dunărei... apar-ţineă Basarabilor. hasdeu, i. c. 3. || 2°. Fig. „Ase cuveni, a fi în căderea cuivâ11. Dreptul ăe graţiare aparţine suveranului. || 3°. „A face parte din, a fi din11. Asemenea oameni nu pot aparţineă cercurilor, în care te mişei tu. eminescu, n. 72. [Se conjugă ca a ţineâ (prez. aparţin şi aparţin.) | Conjugat şi după conj. III, mai ales la viitor: Aceasta va aparţine copiilor noştri.] — N. după fran. APARTINIRE — 190 - APĂSAT apartinIre f s. f. = părtiuire. Jndecătoriul, carele pentru iubirea de argint, sau pentru sfiială sau apartinirea, nu va urmă dreptăţei... pravila (1814), 4. — Pentru etimologie, vezi părtini. apăs f s. a. 1°. Oppression. 2°. Souci, peine. — 1°. „Asuprire11. Arătând nesuferite nevoi şi apăsuri a lui Alexandru-Vodă asupra ţărei. N. costin, let. i, a. 60/40. ^ f Apăs (le nevoie sau apăsu) nevoii = „strimtoare mare“ : „grande gene, detresse“. Apă-sul nevoii = „die zwingende Not“. dosofteiu, ap. budai-deleanu, ap. HEM. 1317. Omul..., când are apâs de nevoie, îaste... tare, că nevoia ascute înţelesul celui neînvăţat (şi prost) şi pre cîal nebun întă-riaşte la grijă. N. costin, ap. GCR. ii, 13/20. || 2°. „Păs, necaz". Fiml cătră părinte, de apaşul ce are, să je-luiaşte. cantemir, ist. 302. [Plur. -păsuri.]. — Substantiv postverbal din apăsă (cfr. păs). apăsă vb. I; 1.1°. Peser; valoir. 2°. Appuyer (sur), peser. II. 1°. Peser (sur), gener. Presser (sur), com-prinier, pousser, enfoncer,plonger. Aider qqn. ăgrimper. 2°. Opprimer, oppresser, accabler. I. Intrans. Sensul fundamental e „a fi greu, a aveă o greutate 4. 1°. Considerându-se efectul faptului de a fi greu, a ăpăsă a devenit identic cu „a trage (în jos, în cumpănă),“ cu deosebirea că, la apăsare ne imaginăm o greutate ce se aşază deasupra unui lucru, iar la tragere o greutate care se atârnă de cevă. Sânt la nevod doaă coarde: una din gios, grea, pentru să apiase într’adânc, să nu treacă pea-ştele... varlaam, C. 222, 2. Apasu — „trag cu greutate, p. e. la cumpănă = pendo, appendo... = wâgen; p. e. apasă doi ponţi = duas libras pendit...; er (es) wagt zwey Pfund11. LB. La cumpănă..., m.intea ca o greutate apăsând, Pe rău în bine a preface abeă poate, konaki, p. 283. A! giupăne presidente al Divanului domnesc, dai mâna cu plastografi, ca să apeşi în cumpăna dreptăţii? alecsandri, t. 1469. | De aci: „A fi echivalent (ca greutate) cu..., a cântări preţ de...“ S’au aflat în pământ o coifă de aur..., carea apăsă 800 de galbeni, şincai, hr. ii, 246/lsi. 2°. „A se lăsă cu greutatea sa asupra unui lucru11. Absol. Mă strigă mama să ţes, Eu mă suiu pe sul şi-apăs. marian, sa. 169; cfr. jarnik-bârseanu, d. 178. || Construit cu „pe“. „A împinge cu putere (cu degetul, cu mâna, cu piciorul) în sau pe cevâ“. Nu apăsă pe cocoş, căci puşca e încărcată. TDRG. | Pig. (După fran. „peser sur“...) Ţăranii... nu şi-au părăsit nici odată obiceiurile,... deşi tristele întâmplări ce au trecut peste ţară au apăsat mai mult asupra lor. alecsandri, ap. HEM. 1316. || (După fran. „appuyer sur...“) A apăsă pe un cuvânt— a-1 rosti răspicat, a-1 pronunţă apăsat. „Să fie drept, nepărtinitor şi neinteresat!“ şi apăsă pe acest din urmă cuvânt, conv. lit. vii, 57, ap. TDRG. II. Trans. „A lăsă (toată) greutatea sa asupra unui lucru, a fi prea greu (de purtat) pentru cinevă11, fig. „a face pe cineva să simtă o greutate14. 1°. Subiectul activ e un obiect. Lanţul ce’n veci ne-apasă, uităm cât e de greu. alexandrescu, m. 6. Zeaua nu mă’ndeasă, Şaua num’apasă, Frâul nu mă strânge, Chinga nu mă frânge, alecsandri, p. p. 63/, 0. | Această grindă apasă prea tare zidul : „cette poutre charge trop la muraille11. PONTBRIANT. (Cfr. hâi.) || Subiectul activ e o fiinţă. Apes = „comprimo14. anon. CAR. Apeşi prea tare condeiul : „tu appuies trop sur la plume44. DDRF. | Omul poate apăsă o parte a trupului său „pe41 cevâ. Gândind că dorm, şi-reato, apeşi gura ta de foc, Pe-ai mei ochi închişi ca somnul, eminescu, p. 65; — sau apasă*cevă. „cu“ o parte a trupului său. Apasă cu măna capul bolnavului. şez. I, 59/10; — sau apasă cevâ „subt44 o parte a trupului său. O apasă sub greul ei genuchiu. c. ne-gruzzi, ap. HEM. 1314. || Apăsarea se face, de cele mai multe ori, de sus în jos, şi une-ori e identică cu o „împingere la fund44. Dreptatea e ca lemnul cel uşor, [pe] care [omul] l-apasă în apă şi tot cândva iese de-asupra. zanne, p. v, 285. | Putem însă apăsă şl de jos în sus. A apăsă = „a buricâ, a ajută cuivâ să se urce în pom44. (Braşov, com. Lacea). 2°. Pig. Subiectul activ e omul. „A asupri11. Când te apasă împăratul, n’ai la cine să te plângi, gor-jan, H. ii, 189. Streini prinţi ne apăsară. alexandrescu, m. 23. || Mai adese-ori subiectul activ e o abstracţiune. „A oprimă11. Of!... ce mulţim,e de rele apasă omenirea! marcovict, c. 21/n. Grijă mare l-apăsă, pann, E. ii, 145. O greutate îmi apa,să inima. c. negruzzi, i, 54. îi apăsă foarte nevoia, sbiera, p. 262/, 0. Cumplit dorul mă apasă, alecsandri, p. p. 30lb/2. || Nu ştiu ce am, că de aseară mă apasă (la stomah). — Precum există în latina clasică alături de pen-dere un pensare, astfel trebue să fi existat în limba poporului roman alături de appendere un * appen-sare, din care derivă cuvântul românesc. [Cfr. păsâ. Caracteristică e fraza: Ia spune-mi, ce-ţi pasă Şi ce mi te-apasă? teodorescu, p. p. 496b.] apăsare s. f. 1°. Action depeser, d’appuyer (sur). Pression. Incube, cauchemar. Energie. Accent. 2°. Action d’opprimer. Oppression. — Infinitivul verbului apăsă, devenit abstract verbal. 1°. „Presiune (a aerului)41. In Ianuarie, pe continentele de la n[ord], care sânt reci, aerul e foarte des; apăsarea e mare şi mercuriul e silit să. se suie până la 776 mm. mehedinţi, g. F. 41. | „Incub, vis urît, greu14. Când se impeadecă cercuirea sângelui în părţile foalelui, se naşte în om aşă zisă apăsarea (incubus) sau, cum îi sic oam,enii noştri, călărirea halelor sau a dracilor. DR. VASICI, ap. HEM. 679/31. || După germ. „Nach-druck41. Numai la Românii din Austro-Ungaria. „E-nergie14. Seîntonară cu apăsare acele principii, sbiera, f. s. 218. || „Accent (ritmic), cantitate a silabelor". A se păsi cursul cititului, având apăsările cu regulă, tot un fel, a unui vers cu altul...; acesta este la Greci numărul cu picioare. E. VĂCĂRESCUL, ap. ODOBESCU, l, 305. || 2°. Pig. „Asuprire (a cârmuirii)44. Ţarageme sub apăsare, alecsandri, p. ii, 79. | „Opresiune11. Oborîtă subt apăsarea soartei... c. negruzzi, i, 56. apăsăt s. a—apăsare. Participiul verbului apăsă, devenit abstract verbal. apăsat, -Ă adj., adv. I. 1°. Comprim,e, lourd, pressi; enfonce; pesant. 2°. Opprime; accabU. II. Pe-samment; en appuyant sur Ies mots; grapement. Participiul verbului apăsă, devenit adjectiv şi întrebuinţat şl în funcţiune adverbială. 1. Adj. 1°. Apesat = „compressus11. anon. car. Ardeau lămpi somnoroase, răspândind dungi de gal-bănă lumină prin aierul apăsat, eminescu, n. 35. O mână eră strâns apăsată pe inimă, idem, n. 47. | „Turtit44. Păm,ântul... este rotund şi apăsat la cele rlouă împotriue căpătâiuri. piscupescu, o. 55. | „Tras11. Iată că soseşte un om..., cu pălărie^ apăsată pe ochi. sbiera, p. 199/3a. | Fig. Despre vorbă, umblet etc. „Ba o să se poată“, se făceă că adaose sîna cu vorbă apăsată, ispirescu, l. 315. Berbecii trebue să fie bine crescuţi... [să aibă] picioarele tari, îmbletul apăsat şi cam mândru şi cozile m,ult lâ-noase. economia, 86. | „Greu11. Ursan, pletos ca zimbrul, Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat, E scurt la graiu. ALECSANDRI, P. 284. || 2°. Fig. „Asuprit11. [Din] faţa lui trasă şi fină... nu se putuse încă şterge awiărăciunea unei tinereţi apăsate. eminescu,N.83. | „înnăbuşit,îngreuiat14.Formalim-bei rom,âne... este apăsată de stilul limbiştilor din Transilvania, maiorescu, CR. I, 367. „Copleşit14. Eră o poveste..., căreia nu-i mai dădeau de capăt, până ce nu încetau, apăsaţi de somn. eminescu, n. 67. Eră de prejudecăţi cuprins şi apăsat, p. maior, ist. 191. APĂSĂTOR - 191 APELĂ II. Adv. In loc de „vorbă apăsată, umblet apăsat" etc. se poate zice şl „a vorbi, a umblă etc. apăsat“. Apăsat — „compresse, dure". anon. ca r. Se spălă pre obraz şi pre mâni tare şi apăsat. MSS. (a. 1760), ap. GCR. II, 72/4. Am sis multe, am vorovit apăsat. beldiman, o. 39. „Vreau să mergem“, răspunse apăsat doamna Moroiu, „vreau, fiind-că vreau; trebue să înţelegi odată“. delavrancea, s. 110. Păşi hotărît şi apăsat, până la poartă, reteganul, p. v, 71. apăsAtor s. a. (Tehn.) „Espece de hie, de de-moiselle“. — în Bihor. „Maiu, berbece11. Apăsător = „instrument cu care bat vatra casei, ca să se niveleze bine şi să se bătucească", rev. ORIT. iv, 336. — Derivat din apăsă, prin suf. instr. -ător. apAsAtor,-oare adj., subst. 1°. Accablant, lourd; dur, săvere. 2°. Oppresseur. - -Adjectivul verbal al lui apăsă (derivat prin suf. -ător), substantivat adesea. 1°. Adj. „(Poarte) greu“. Am visat un vis lung şi apăsător. i. negruzzi, vi, 437. „Aspru, şever“. începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului, de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. creangă, p. 189. || 2°. Subst. „Asupritor11. Ce-i pasă bietei, turm,e, în veci nenorocită, Să ştie de ce mână va fi măcelărită, Şi dacă are unul sau, mulţi apăsători ? ALEXANDRESCU, M. 6. f f şi dial.-toriu ] apAsAterA s. f. = apăsare. Apeseture =„ com-pressio, pressura". ANON. CAR. — Derivat din apăsă, prin suf. abstr. -ătură. apăşti vb. IV* v. apesti. apA-târe s. f. v. apă. apatic, -A adj. Apathique. — Care este cuprins de apatie, „lipsit de energie, nepăsător la toate". Cfr. Indolent. Fiinţă apatică. | Fig. în sânul unei lene apatice, alecsandri, în dacia lit. 281. — N. din fran. ai>atELABlL - 192 - APERCEPERE apelâbil, -A adj. (jur.) Appetable. — în priviţa căruia se poate face apel. Când sentinţa necunoscută părţilor ar fi încă apelabilă, transacţiunea va fi validă, hamangiu, c. c. 427. [Contrariul: ne-apelabil, -il. Trcmsacţiunile au între părţile contractante puterea, unei sentinţe neapelabile. hamangiu, C. C. 428.] — N. din fran. apelant,-A adj., subst. (Jur.) Appelant. — (Persoană) care face apel în contra unei sentenţe judecătoreşti. Adj. Partea apelantă. | Subst. Apelul nu se va primi decât dacă va fi fost dat în cele două luni socotite din ziua din care s’a comunicat apelantului hotărîrea. hamangiu, c. c. 67. — N. din fran. apelare s. f. Appellation. — Infinitivul verbului apelă, devenit abstract verbal. APELAŢI E S. f. \ APELAŢIţJNE S. f. / 1». Appellation, d4nomination. 2°. Appel, pour voi. — 1°. Rar, după fran. „Chemare, numire, nume". Nu tuturor [movilelor] se aplică cu justeţă apelaţiunea de movilă, odobescu, ii, 267. || 2°. (Jur.) învechit. „Apel (2°)“. Cine va face apelaţie, înaintea stăpânirii să se judece, pravila (1814), 13. Apelaţie se chiamă jalba, ce se dă de cătră cei ce se judecă cu cerere de a să cercetă hotărîrea unei judecăţi mai de jos, de altă judecată mai de sus. caragea, l. 103. Cinstitul divan de apelaţie a ţărei de jos. uricariul, XIV, 40/,5. | P. ext. Adresare cu rugăminte, cu jalbă, cu reclamaţii (către cineva). Ne mai fiind apelaţii în locuri streine... uricariul, ii, 206/„. — N. din fran. (lat. appellatio, -onem.) Apelativ,-A adj., subst. 1°. Appellatif. 2°. D’ap-pel. — 1°. (Nume) care se dă tuturor indivizilor ce alcătuesc o speţă, un gen; „general, comun11 (în opoziţie cu propriu). Nume apelativ. | Substantivat. „Nume, calificativ11. Un apelativ rar. || 2°. (Jur.) (Instanţă) la care se îndreaptă apelurile, care judecă apelurile. Preşedintele ţării... a răspuns... că va stărui pe lângă• curtea apelativă, ca să se satisfacă dorinţa interpelatorilor. sbiera, f. S. 265. — N. din fran. (=lat. appellath'us, -a, -um.) apelpiseălA s. f. Desesperance, exasperation. — Abstractul verbal al lui apelpisi (derivat prin suf. -eală). „Desnădăjduire11. Cuvânt orăşenesc, întrebuinţat din ce în ce mai rar. apelpisi vb. IV*. Desesperer, faire desesperer, exasperer. —Cuvânt orăşenesc, din vremea influenţei greceşti, întrebuinţat azi aproape numai în forma participială. (Cfr. apelpisit.) Fact. „A aduce la desperare, a face pe cinevă să desnădăjduiască". | Refl. „A ajunge la desperare, a desnădăjdui". — Din grec. &jtsX7c!.{.ca) „desesperer, faire desespârer". apelpisie s. f. Desespoir, desesperance, exasperation.—„Des^eiure, desnădăjduire". Cuvânt aproape ne mai întrebuinţat astăzi şi care n’a fost niciodată popular. Apelpisia câteodată inimile înbărbătează.. cantemir, ist. 80. în starea de apelpisie, în care mă aflu, dau foc bisericei. filimon, c. ii, 628. N’o lăsă singură... mă tem să nu cadă în apelpisie. alecsandri, t. 1278 (= „desperare", glosar), ţ — Din n.-grec. fj.T.ikr^.oui. „desespoir". apelpisire s. f Desesperance, exasperation.— Infinitivul verbului apelpisi, devenit abstract verbal. Cuvânt puţin întrebuinţat. apelpisit,-A adj., subst. 1°. D4$espm-6, exaspere. (Subst.) Furibond, energumene. 2°. Extraordinaire, fameux, comms on en trouve peu, 4patant. — Participiul verbului apelpisi, devenit adjectiv, substantivat une-ori. 1°. „Adus la desperare (momentană), scos din sărite11. Miţa (apelpisită): „Nu mai voiu să ştiu de nimic! Să vie oricine, voiu scandal, voiu să mor!“ caragiale, t. ii, 110/27- | Substantivat. „Ieşit din minţi, nebun, turbat11. De-i face un pas mai mult, trag clopoţelul, să vie slugile, şi te leg butuc, ca pe un apelpisit. alecsandri, ap. HEM. 1299. Apelpisit, al naibei, Şi nostim Beizadea, Cu ajutorul babei, El s’o răpească vrea. I. negruzzi, iv, 511. || 2°. Familiar, în glumă, despre îmbrăcăminte, mâncări, băuturi etc. „Extraordinar, afară din cale, turbat". Ce tutun bun se vindea în Bucureşti, ce vinuri apelpis-ite / rosetti-max, ap. TDRG. apendice s. a. Appendice.—Partea care ţine, care atârnă de un lucru (în special de un membru sau de un organ al unei fiinţe) şi care este ca un fel de prelungire a lui. „Poliru... une-ori gol, alte-ori îmbrăcat pre din afară cu apendice alterne1'. ap. c. negruzzi, i, 103. Embrion... fără apendice cotiledonic. grecescu, fl. 8. Acest apendice al şirei spinărei [coada] are şi el o însem,nătate etică în natură, odobescu, iii, 43/9. Apendicele vermicular, partea inferioară a cecumului. | P. anal. „Anexă, supliment, adaos la sfârşitul unei cărţi". Cine vrea să urmărească problemele cugetării mai departe..., găseşte în apendice calea arătată, maiorescu, L. 4. [Şi (după lat.): | s. f. : Engel... în apendicea cea despre începutul Valahilor..., la comentaţia cea despre expediţiile lui Traian... zice... p. maior, ist. 31, şi f apendix s. a. | Accentuat, mai ales în sensul 1°, după fran., şi: a-pendice.] — JV. din fran. (lat. appendix, -icem, de la ap-pmdere „a atârna de cevâ11.) apendicita s. f. (Med.) Appendicite. — Boala pricinuită de inflamarea apendicelui vermicular. — N. din fran. apendicul s. a. Appendicule.— Diminutivul lui apendice. „Mic apendice". — N. din l'ran. ( = lat. appcndjcula.) APENIHCULÂR, -A adj. (Şt. nat.) Appendiculaire. — De felul unui apendice; care ţine de un apendice. Membre apendiculare numite cotiledoane. grecescu, fl. 4. — N. din fran. APENIHCCLAT, -A adj. (Şt. nat.) Appendicule. — înzestrat cu unul sau mai multe apendice. Filamentele staminelor... sânt... puţin apendiculate. grecescu, fl. 66. — N. după fran. apepsie s. f. (Med.) Apepsie. — Mistuire rea, grea, digestie defectuoasă (ca stare permanentă a stoma-hului). — N. din fran. (— grec. ămC/icr., din â privativ şi itEtjaou „fierb11.) APERCiîPE vb. IU*. (Fii.) Apercevoir. — I. Refl. Termen de metafizică (învechit). (Despre suflet). „A se cunoaşte, a se prinde imediat prin conştiinţă". 11. Trans. Termen de psihologie, al cărui înţeles variază după diferitele sisteme. 1°. A percepe şi asimila fenomene sufleteşti nouă. | 2°. A percepe clar, activ, cu atenţie, un fenomen sufletesc. [La Românii din Austro-Ungaria, şi: apercepâ vb. la.] — N. din germ. appercipieren. apercepere s. f. (Fii.) Action d’apercevoir, aper-ception. — Infinitivul verbului apercepe, devenit abstract verbal. APEftCEPŢlE - 193 — APLAtJD APERCEPţIK S. f. (Pil.) \ = apercepţiune s. f. (Fii.) / peicepe . — N. din germ. Apperception (=l’ran. apercep-tion, cuvânt creat de Leibniz). aperceptiv, -A adj. (Fii.) Aperceptif.—De aper-cepţiune. Organul intelectual aperceptiv: fondul vechiu sufletesc prin care se percepe şi se asimilează o idee nouă. — N. din fran. aperitiv, -A adj., subst. Aperitif.—Care deschide pofta de mâncare. Băutură aperitivă. | Substantivat adesea. Un aperitiv. — N. din fran. (=lat. aperitiviis, -a, -lini, derivat din aperio „deschid11.) aperturA s. f. Ouverture.—(Latinism ştiinţific). „Deschidere, deschizătură11. O mică apertură prin care aerul poate intră, poni, f. 73. Receptacolul... poartă pe apertura sa sepalele. grecescu, fi,. 6. —- N. din lat. apertura „deschidere11. apesti vb. IV“. I. 1°. Tar der, retardcr, s’attarder. 2°. Ajourner, remettre, temporiser; accorder un delai. 11. Sommeiller, s’assoupir. — 1. 1°. Intrans. „A zăbovi, a (se) întârzia11. Apestescu — „intârziu,... = mo-ror, cunctor, moras traho...; sich aufhalten, verspâ-t.en“. LB. || 2°. Trans. „A amânâ, a aşteptâpe cinevâ cu datoria11. Apestescu — „îndelung cevâ treabă, pre-mându = ellongo, differo, profero, prolato...; ver-schieben, aufschieben, verzogern11. LB. A apesti-= „a mai amânâ cuivâ datoria11, [d. e.] „Mai apesteşte-mă, nenişorule, că nu fug din sat!“ rădulescu-codin. |j 11. Apestescu = „aţipesc = obdormio, obdormisco, ob-dormito...; schlummern, einschlummern11. LB. [După barcianu: apeşti vb. lVa : „sich aufhalten, verspa-ten, zaudern11; după pontbriant: apăşti vb. IV1 : „tarder, retarder, gagner du temps, temporiser; s’ar-reter, Venir trop tard; remettre, reculer, surprendre, surseoir, differer; soinmeillei’, s’assoupir.11] —■ Pentru etimologie,cfr. peşti. A peşti vb. IV v. apesti. apestire s. f. Action de tarder, de retarder, de s’attarder, d'ajourner. Retard, delai, sur sis, ajournement. —Infinitivul verbului apesti, devenit abstract verbal. Apestire=„întârziare, amânare, îndelungate... = moratio, cunctatio, elongatio, dilatio, prolatio...; die Verspatung, die Verschiebung, Aufschiebung, Ver-zogerung, der Aufschub11. LB. Nemţii fără'apestire vor să între în ţară. dionisie, c. 177. Apestire = (slav.) „mudnenie (= zăbovire, zăbavă)11, mardarie, l. 1875. [După BARCIANU: apestire : „Verspâtung"; după PONTBRIANT: apăştire„retard, sursis, d61ai; tem-porisation11.] apestit,-A adj. Tarele, retarde, attarde, ajourne, remis, temporise. — Participiul verbului apesti, devenit adjectiv. (Slav.) „mudnojazycnyl14 [ = tardiloquus] = cel apestit la limbă; (slav.) „razmyslenie11 [—- Zia-),o-ftc|j.6c]=cugetare apestită. mardarie, l. 1876,2998. [După pontbriant: apăştit.] APETĂL, -A adj. (Bot.) Apetale. — Care n’are petale. Dicotiledoane apetale. grecescu, fl. 5. — N. din fran. (=grec. & privativ şi fran. petale „petală11.) apetit s. a. Appetit.—„Poftă (de mâncare)11. Apetit la mâncare, economia, 218. Singur numele bucatelor eră de ajuns, ca să-mi taie apetitul, c. negruzzi,i, 58. | Fig. Voiu face să-i treacă băiatului apetitul după d-moreselemele! i. negruzzi, vi, 83. [Pl .-tituri şi -tite.] — N. din fran. (= lat. appetitus, -us „poftă, dorinţă11, din appeto „caut a pune inâna pe, doresc11. Dicţionarul limbii roin&ne. 31. V, 1908. apicol, -A adj. Apicole. — (Rar Întrebuinţat). Cu privire la albinărit. Schiţii... exportau faguri peste Dunăre la Geţi, unde însă întâmpinau concurinţa superbelor producte apicole ale Greciei, hasdeu, i. C. 199. [Pronunţat, după fran., şi: apicol.] — N. din fran. ( = lat. apis „albină11, şi colere „a îngriji, a se ocupă cu, a cultivâ11.) APICULÂT, -A adj. (Bot.) Apicule. — Care e terminat la capăt cu un vârf scurt şi ascuţit. Antere apiculate. grecescu, fl. 23. — N. după fran. (din lat. apicnlnm, dimin. lui apex „vârf, creştet11.) apicultor, -oare subst. Apiculteur.—Persoană care se îndeletniceşte cu creşterea albinelor, „pri-săcar, stupar11. [Accentuat, la Românii din Austro-Ungaria, după spiritul limbii latine, şi: apicultor.] — N. din fran. (din lat. apis „albină11, şi cultor „care îngrijeşte, se ocupă de11.) APICULTURA s. f. Apiculture. — Meşteşugul creşterii şi îngrijirii albinelor, „albinărit, albinărie, stupărit, prisăcărie11. [Plur. -furi.] —‘ N. din fran. (din lat. apis „albină11, şi cultura „îngrijire, cultură11.) apipAi vb. IV. Palper, toucher ă, (se) tâter, tăton-ner. — Trans. „A pipăi11. Eu sânt neated, cândai să nu m,ă achipă,iască părintele, dosofteiu (= cândai să nu mă pipăe tatul mieu. BIBLIA, 1688 : „ne forte attrectet me pater11.), ap. HEM. 1319. Gealea ce n’au văsuţ, sic că le-au apipăit. cantemir; ist. 340. Cu mânule le apipăiă, cu picioarele le călca şi cu ochii le videă. idem, ap. HEM. 1319. j Nu-apipiâ sălcile, Nu-ţi rupe picioarile Prin toate petroanile, După toate mândrile. hodoş, p. p. 119. || Refl. „A se pipăi la cevâ11. Tot apipiindu-se ţiganul la pungă, ajunse acasă, cătanâ, b. ii, 98. [în Ban. cu asimilaţiune vocalică şi cu trecerea la conj. 1 : apipifl.] — Din pipăi, cu pref. a. apipia vb. I v. apipăî. apIj adv. Tout simplement, ă la m-aniere du peu-ple. — (Termin familiar, orăşenesc, învechit.) „Simplu, fără meşteşuguri, popular11. Grecii vorbesc în casă greceasca aplă. A rămas întâmplarea aplă — „a rămas baltă, nerezolvită11. pamfile, j. ii. Cfr. aplos. — Din n.-grec. v.xkă, idem. aplana vb. 1“. Aplanir, accomm,oder (une difficulte, un differend). — A înlăturâ cu binele (o neînţelegere, greutate etc.), a netezi calea, înlăturând prin bună învoială piedicele ce stau înpotriva unei bune înţelegeri între două sau mai multe părţi. Trans. Preşedintele a aplanat neînţelegerea dintre membrii societăţii. | Mai ales refl. (cu înţeles pasiv). Aceste nedomiriri [dacă Principatele-Unite, fiind subt suzeranitatea Turciei, puteau aveâ la expoziţia universală de la Paris din 1867 un loc rezervat numai lor] se aplanară însă şi comisiunea imperială... priimi pe Români în cercul popoarelor exposante. odobescu, ii, 80. înţelegerea e acum, deplină: s’au aplanat toate dificultăţile. Conflictul s’a aplanat. — N. din fran. (propriu face plan, oblu11; în româneşte însă a trecut numai cu înţelesul figurat.) aplanare s. f. Aplanissement, accommodement (d’un differend). — Infinitivul verbului aplana, devenit abstract verbal. între aceste griji [principele Carol] mai are să se ocupe fi cu aplanarea neînţelegerilor dintre marele duce Nicolae şi generalul Todleben. maiorescu, d. ii, 101. aplaudă vb. I. Applaudir. — „A bate din pâlnie în semn de vie aprobare, de admirare, de mare mul- 13 APLAUDARE — 194 — APLECARE tămire11 (la reprezentaţii teatrale sau muzicale, adesea şi cu intenţia de a chemă pe cel aplaudat). Intrans. Auzitorii aşă mult au aplaudat, Cât dulapurile toate în arhivă s’au mişcat. AL EX A NDlî ESC U, M. 209. | Trans. Aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri. eminescu, P. 246. || Fig. Trans. „A arătă o vie aprobare pentru cevâ sau cinevă, a aprobă (prin cuvinte sau semne), a lăudă11. Ei vor aplaudă desigur biografia subţire, Care s’o’ncercă s’arate că n’ai fost vr’un lucru mare. eminescu, P. 226. Te aplaud pentru această faptă. [Apldud, mai rar aplaudes.] — N. din fran. (=lat. applaudo, -ere „a izbi cu putere, a aplaudă11.) aplauoăre s. f. Applaudissement.— Infinitivul verbului aplaudă, devenit abstract verbal. aplaudat, -Ă adj. Applaudi. — Participiul verbului aplaudă, devenit adjectiv. A fost cel mai aplaudat actor, în vremea lui. aplăus s. a. Applaudissement.—Batere din palme în semn de vie aprobare sau admiraţie. Aplause necontenite. uricariul, x, 6/17. Seluptă... în aplausele grele a.[le] canaliei de uliţi. eminescu, p. 245. || Pig. Semn de vie aprobare, de laudă. Meriţi aplausele noastre. [Şi: aplâos s. a. Aste vorbe generoase în a-plaos sânt primite. A. NAUM, OMAGIU-MAIORESCU, 167. | f Ş>: aplaudă s. f. (probabil subt influenţa lui „laudă11); forma aceasta se găseşte nu numai la COSTINESCU,. POLIZU, ci e întrebuinţată şi de c. NE-gruzzi, li, 146/21: Oamenii de duh pr Urniră cu a-plaude astă satiră.] — N. din lat. ăpplausus, -us „izbire cu sgomot, aplaus11. APLECĂ vb. I. I. 1°. (Se) pencher, (s’)incliner, (se) baisser, (se) courber vers...; ployer. Faire la reverence. Plier (ă). 2°. Allaiter, donner le sein (ă un enfant). 3°. Se deranger l’estomac apres avoir mange qch. avec ddgout (ou repugnance, ou avidite, etc.), en avoir des nausees. Prendre qch. en degout. Se degouter de qch. (au fig). II. (Refl.) Incliner vers..., elre penchant ă... 111. Appliquer. 1. 1°. Trans. şi refl. A (se) aplecă se deosebeşte de „a (se) plecă11 prin aceea că exprimă direcţiunea spre cevâ (aşezat mai jos), indicată prin pref. a- ( = lat. ad). Apleacă ramura! (= pleacă ramura spre tine!) S’apropie de fată, o prinde pe furiş, S’apleacă (= se pleacă spre ea), o sărută şi intră în tufiş. COŞBUC, B. 14. Toate crăcile s’apleacă (—se pleacă spre pământ). alexiCI, l. p. 2/10. lm.părutul căzu în genunchi înaintea ei..., dar ea se aplecă după el (= se plecă spre el cu intenţia să-l ridice) şi îl ridică, reteganul, p. ii, 39/33. | Une-ori deosebirea aceasta aproape dispare, mai ales când în context se exprimă direcţia sau intenţia, sau când mişcarea de îndoire se face cu o parte a trupului. Şi-i îndoi grumajii, şi-l supuse, şi-l aplecă la pământ, delavrancea, s. 83. îi spuse lin, aplecându-se la ureche-i: „Be ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte?“. eminescu, n. 68. Aplecându-se să bea apă... fundescu, l. p. 128/fi. Chiră, Chiralină... Apleacă-ţi capul, Să’m-puşc Arapul. TEODORESCU, P. P. 651. || Construit cu prep. „de“ „a (se) încovăiâ, a (se) îndoi". Giustino s’apleacă de şale şi ’ncetinel îşi pune muzica jos. vlahuţă, ap. HEM. f320. Ei de vârf se d’aplecară. ALEXICI, l. p. 35/„. || „A se ploconi} a face complimente salutând11. Să fi văzut... ce mândru eră, când s’a aplecat în dreapta şi în stânga, la toţi cei din biserică! ispirescu, l. 167. || Pig. Religia—o frază..., Ca . prin a ei putere să vă aplece’n jug! eminescu, p.. 117. Bar Bumnezeu au nu poate aplecă pre răutate, Să slujască la’mplinire[&] faptei cei cu bunătate? konaki, p. 266. # Se apleacă ziua, adecă soarele păşeşte cătrăapus, se face seară. LB.: „le jourbaisse, tombe11. 2°. Trans. Din construcţiuni ca: Noi i-am hrănit şi i-am crescut, în braţă i-am purtat şi la sân i-am aplecat, cantemir, ist. 171, sau: Un păstor.iu... au aflat [lupoaica] ţiţele la gura pruncilor aplecând şi, ca cum din sine născuţi ar fi, hrănindu-i. idem, hr. 98, s’a născut sensul spec. a aplecă = „a lăptâ, a da să sugă11 (despre oameni şi despre animale). Mamce, carele apleacă prunci mici. pravila mold. 53h. Lud muiarea copilul şi-l aplecă pre el. biblia (1688) 40,1. Pre Romano-Moldo-\lahii noştri, Roma maica, din lăuntrurile sale născăndu-i, i-au aplecat şi i-au crescut. cantemir, hr. 15. Măi Vlad, prinde oaea cea rusca şi apleacă mielul la dînsa. (Umbrăreşti, în Tecuciu), ap. HEM. 1321. Cine de-amu te-a scaldă. Şi cine te-a aplecă? marian, î. 588. Au lăsat pe cu-coană-sa acasă, să aplece copilul, sbiera, p. 175/32. Copilul, până a nu plânge, nu-l apleacă muma. zanne, ii, 83. [Mânzul unei iepe fără lapte] să se apleace la altă iapă. economia, 76. 3°. (Pat.) Unipers. Refl. Când cinevă mănâncă prea mult, sau mănâncă cevă ce nu-i place, îi vine rău, cu greaţă, se zice că „s’a ciumurluit“ sau „i s’a plecăt“ sau „aplecat11, leon, med. 120. îl dureu capul. Poate că i se aplecase. îl frecară cu oţet pe mâni şi pe vinele gâtului, vlahuţă, ap. HEM. 1322. Eră foarte greţos: te miri din ce i se aplecă, caragiale, n. 96/2s. Puţintel a îmbucat, Şi lui rău i s’a-aplecat. bibicescu, p. p. 336. Omului i se mai apleacă şi din lăcomie, grigoriu-rigo, m. i, 7. | P. ext. A nu mai aveă poftă pentru o mâncare, a-i fi lehamite de ea (după ce a mâncat-o prea adesea). Mi s’a aplecat de carne : „je suis d6gout6 de Javiande; la viande me degoute (me repugne, me rebute)11. | Pig. Mi s’a aplecat, de atâtea tiremonii. GORJAN, h. iv, 17. (Cfr. plecă). II. La scriitoi'ii moderni se găseşte la refl. şi cu sensul fig. de „a inelină spre cevâ, a aveă inclinare spre cevâ, a fi dispus a...11, traducând pe fran. „incliner, pencher â, avoir un penchant pour...11, (germ. „zu etwas neigen11). Tot omul s’apleacă la ce este mai pornit, alexandrescu, m. 248. Bupă a [Meşterului Manole]... răposare, zvonul public s’a aplecat bucuros a-i perpetuă aducerea aminte, odobescu, ii, 508. III. f Unii scriitori, din şcoala latinistă au dat forma aplecă şi neologismului „aplică11. Ceale ce am cuvântat..., [sânt] a se aplecă şi la cuvintele lui Rufus. p. maior, ist. 45. — Din lat. appllcare : cat. aplegar. APLEcAcruNE t s f- 1°- Inclination, disposition naturelle, penchant. 2°. Prosternation. — 1°. „Aplecare (II)“. întru aceasta se văd prea înţelepte osebiri ale neamului omenesc, că sânt oameni de chitine chemări, spornici şi au de tot feliul de aplecăciuni. ţichindeal, ap. HEM. 1322. || 2°. „Plecăciune11. Se apropie cu mare aplecăciune şi cu dulce căutătură a ochilor, idem, ap. HEM. 1323. — Derivat din aplecă, prin suf. abstr. -ăciune. Cuvântul pare a fi format de Ţichindeal şi a nu fi pătruns niciodată în limbă. aplecăke s. f. I. 1°. Action de (se) pencher, de (s’) incliner. Inclinaison. 2°. Allaitem,ent. II. Incli-nation, penchant, disposition, propension, tendance. — Infinitivul verbului aplecă, devenit abstract verbal. 1. (Rar). 1°. „Plecare spre cevâ11. Q uşoară aplecare spre dreapta. || 2°. „Lăptare11. Aplecare la ţâţă sau w£rer= „lactatus, lactatio...; die Sâugungli.LB. || II. La scriitorii moderni, cu sensul de „inclinare, predispoziţie11 (ca traducere a fraii. „inclination, penchant11 sau a germ. ,,Neigung“). Nobilii..., învechiţi în aplecarea lor cătră Turci, nu voiau nici de cum să se lepede de unirea cu Poarta, bălcescu, m. v. 42. Vânătoarea este o aplecare firească a omului, odobescu, iii, 78/21. | f „Dispozjţie sufletească11. într’o asemenea aplecare se află cel ce, lucrând, a scăpat de vreo mare primejdie, marcovici, d. 430. APLECAT - 195 — APLICARE aplecat s. a. 1°. Action cl’incliner, de pencher, de flechir, inclinaison. 2°. Allaitement. 3°. (Au plu-riel). Soulevement de cceur, indigestion, embarras gastrique. — Participiul verbului aplecă, devenit abstract verbal. 1°. Prin „aplecat“ se oltueaşte [pomul], când se pleacă un ram de pom bun într’un pom selbatec. economia, 135: || 2°. La vreamea aplecatului, veniiă capra de la turmă însăşi, de-l aplecă, dosofteiu, v. s. 26/2. || 3°. (Med. pop.) La plur. Bolnavul de aplecate simte o greutate la stomah. îl doare capul, îi vine mereu să se întindă, cască, il dor vinele gâtului şi-l trage la somn nevoie mare. GRIGOR1U-RIGO, M. i, 7. (Jn om cănd mănâncă mult şi-i vine rău, se sice „aplecatele11... (Parachioi, în Do-brogea). Frigurile vin din „aplecate“ şi din osteneală. (Slujitori-Alboteşti, în Brăila). Baba..., când descântă pe un bolnav de „aplecatesice: „Aplecate“ din apă... „Aplecate“ din 99 de legumi... Să vă duceţi... (Rusăneştii-de-jos, în Romanaţi), ap. HEM. 1324. Cfr. plecate, ciumurlueală, ciumerniţă. aplecat,-A adj., subst., adv. 1.1°. Penche, incline. Dans uneposition inclinee. Humble. 2°. Allaite. En-j'ant â la mamelle, nourrisson. 11. Dispose, enclin, sujet ou porte ă qch.— Participiul verbului aplecă, devenit adjectiv şi întrebuinţat une-ori ca subst. şi ca adv. 1. 1°. Steagurile... se ţineau aplecate, în semn de supunere a Transilvaniei, ispirescu, m. v. 42/22. Măru-i mare şi rotat, Şi de poale aplecat, marian, î. 175. | Adverbial. Pe Neculcea mi-l găsea,... Ţi-ind cada la o bute,... Şi de dînsa răsimat, Răsimat cam aplecat, teodorescu, p. p. 543b. | Fig. „Plecat, umil, supus“. Slugă prea aplecată şi umilită, carele, când venim la vreo nevoe, nu va nici să se clătească din loc. ŢICHINDEAL, F. 251. II 2». „Lăptat". | Substantivat. „Copil de ţâţă, prunc". Ca un aplecaţii la maică-sa (=„ca un ţărcat la maică-sa“). arsenie d. bisericani (: „sicut ablactatus super matrem suam“), ap. HEM. 1323. || II. „Dispus, cu inclinare (spre)“. 0, minte!..., cu favorul cătră vr’una aplecată... konaki, p. 281. [Contrariul: neaplecat (după germ. „wiirde nicht ungeneigt sein“...). Guvernul... n’ar fi neaplecat, să sprijinească... o dorinţă, a ca-inerii legislative. SBIERA, F. s. 223 ] aplecător, -oâke adj., subst. I. Qu,i (se)penche, qui (s’)incline, penchant, inclinant (vers). 11.1°. Qui allaite, allaitant; (celui) qui ăleve et soigne des enfants. 2°. Brebis qui allaite;brebis priveede son agneau. — Adjectivul verbal al lui aplecă, (derivat prin suf. -ător), întrebuinţat une-ori ca subst. I. Adj. Care (se) apleacă. || II. 1°. Care dă să sugă. Vrîa-uei să-ţi chem o femîae aplecătoare, din Evrei, şi-ţ va aplecă cuconul ? dosofteiu ( : „vis ut vocem tibi mulierem quae nutriat ex Hebraeis, et lactabit tibi infan-tem?“), ap. HEM. 1325. || P. ext. Subst. „Crescător de copii". Am trimis aplecătorii [ - cei care creşteau copiii lui Ahab] cătră Niu. biblia (1688), 273, 1.1| 2°. Subst. Aplecătoare = „lactans ovis“. LB. Oile cu lapte, când le taie mieii, se chiamă „aplecători“. (Cră-căoani, în Neamţu). Oile cu miei se sic „aplecători“. (Hermeziu, în laşi; Gârcina, în Neamţn), ap. HEM. 1326. Aplecătoare = „Mutterschaf, das sein Lamm verloren hat“. (Târnova, în Banat.) jahresber. III, 313. Şi de la aplecătoare aduse-lpre el. psalt. (1651), 172 ( = „de la mulgătoare", psal. SCH.^ CORESI, ps. : „de post foetantes accepit eum“.). [în sensul 11,2°, plur. aplecători.] Cfr. plecătoare. aplecAturA s. f. 1°. Inclinaison. 2°. Allaitement. 3°. Soulevement de cceur, indigestion, embarras gastrique. — Abstractul verbal al lui aplecă (derivat prin suf. -ătură). 1°. (Rar.) Starea de a fi aplecat. || 2°. (Rar.) Apleketure = „lactatio". anon. car. || 3°. (Mai des. Med. pop.) „Aplecate". Desfă-l pe cutare, De 99 apucături; De 99 ’ntâlnituri, De 99 aplecături. TEODORESCU, P. P. 364. [Plur. -turi.] api.eciiş s. m. Agneau de lait. — (în Dâmboviţa.) „Miel care suge“. pavelescu. — Derivat din aplecă, prin suf. -uş, neobicinuit în funcţiunea aceasta. aplecbş s. a. Pente. — „Povârniş". Numai împiedicând roatele carului, vom putea trece aple-cuşul ăsta. (Dâmboviţa, Ilfov), pavelescu. [Plur. -cuşuri.] — Derivat din aplecă, prin suf. abstr.- loc. -uş. aplecuşat, -A adj., adv. VouM, courbe.— Aplecu-şat = „aplecat, gârbovit", baronzi, l. i, 101/20. | Au umblat tot aplecuşat sau gârbov, ţichindeal, f. 9. — Derivat, probabil, din (a se) aplecă, după analogia Ini gheboşat. După HEM. 1326, ar fi participiul unui verb aplecuşă (din aplecuş), neatestat. aplica vb. I. (S’)appliquer. — Trans. şi refl. A pune cevă pe (sau peste) un lucru, astfel în cât să se prindă, să se lipească de el, sau să se întipărească pe el. [-a aplicat un plasture. La costum,e femeeşti se aplică benţi de stofă, de dantelă etc. A aplică fierul roşu pe o rană. \ P. ext. A da. I-a aplicat maximul pedepsei. | (Fam., după fran.) A aplică cuivâ o palmă, o lovitură. |j A pune în practică sau în lucrare; a se luâ după. Aceste ilusii juvenile... au produs... o direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală... pe cei care se duc spre a învăţă şi pe cei care s’au întors spre a aplică învăţătura lor. maiorescu, CR. I, 265. A aplică o lege, un paragraf, un tratament nou, o teorie, resultatele unei ştiinţe, etc. \ A pune (o ştiinţă, o artă, o invenţiune, o îndeletnicire omenească) în serviciul alteia. A aplică arta la industrie. | A raportâ, a potrivi (o maximă, un proverb, un principiu general) la un caz dat. Eră din soiul acel amfibiu..., căruia se poate aplică proverbul moldovenesc: „nici câne, nici ogar", c. ne-GRUzzi, i, 72. Zicătoarea: „soul comme une grive'■ se aplică celor care la noi au furat luleaua Neamţului. odobescu, I, 27/19. || (Franţuzism). A se dedă (la cevâ), â studia (cevâ) cu sârguinţă. învăţătura la care mai mult se aplică.:, fu Algebra, c. ne-GRUZZI, II, 152. || (în Transilv.) A pune, a da (pe cinevâ) la o meserie. L-om aplică la oi. reteganul, p. I, 14. | Refl. A se apucă (de o întreprindere). De când s’a scumpit păşunatul..., au început a se aplică unii [Români din Săcele] la negoţ şi s’au aşezat în România, s. moldovan, ţ. n. 241. — N. din fran. (--lat. applicare „a pune pe, la“.) aplicabil, -A adj. Applicable. — Care se poate aplică, se poate pune în practică. Această veche maximă [că lucrurile simple sânt cele mai grele de priceput şi de primit] rămâne din nefericire aplicabilă şi în starea actuală a aşă numitei culturi, maiorescu, cr. ii, 131. [Contrariul: inaplicabil şi neaplicabil. 0 invenţie inaplicabilă.] — N. din fran. aplicabilitate s. f. ApplicabiliU. — Calitatea de a fi aplicabil. Orice asemenea constatare [de experienţă sufletească] are numai decât aplicabilitatea ei practică, adecă în prima linie ne înlesneşte pentru o parte oarecare cunoaşterea oamenilor, maiorescu, cr. ii, 137. — N. din fran. aplicare s. f. Application. — Infinitivul verbului aplică, devenit abstract verbal. Voevodul... ordonă... Adunărei generale a Divanului, să chibsuească măsurile spre aplicarea acestei disposiţii. uricariul, iv, 430/ij. Am avut ocasiunea de a pune în aplicare învăţăturile şi poveţile ce se găsesb in cartea ta. odobescu, i, 42. Nu orice aplicare de cuvinte vechi la înţelesuri nouă constitue o originalitate falsă. maiorescu, cr. i, 188. APLICAT - iae - APOGEU APLIcAt s. a. Application. — Participiul verbului aplică., devenit abstract verbal. Ce spui d-ta, e uşor de priceput; cât despre aplicat însă, asta e greu. aplicat, -A adj. Applique.—Participiul verbului aplică, devenit adjectiv. Legea aceă sfântă e aplicată rău. C. NEGRUZZI, II, 234. |' Ştiinţe aplicate Artă aplicată la industrie. APLICAţ^E S. f. \ ii-LiOAŢiiM: s. f. / Application. — Aşezare a unui lucru pe altul, „aplicare11. | P. ext. (Croit.) Bucată de stofă aplicată pe alta. Şi-a făcut o roche de postav, cu aplicaţii. || Aducere, punere a unei acţiuni, principiu etc. la cevă sau cinevă, „aplicare11. Punfcjtul de aplicaţie, adecă punfcjtul corpului, de care puterea îl trage sau îl împinge, poni, f. 9. Aritmetica cu aplicaţie la comerţ. uricariul, vii, 236/8. | „Punere în lucrare11. Aplicaţia legii este aceă lucrare ce să face prin alcătuirea vre-unui act potrivit cu legea şi prin înte-meerea sau răsămarea pricinei pe legea potrivită. CODICA ţiv. Legea... în aplicaţiunea ei silnică, maiorescu, d. I, 119. 0 simplă teorie, fără nici o apli-caţiune practică. \ Şcoală de aplicaţie (pe lângă o şcpală normală de învăţători etc.) = de punere în practică, sau de desvoltare, a celor învăţate mai na-inte teoretic. || (Rar, după fran.) „Sârguinţă, silinţă11. Aplicaţia la învăţătură îi adăogi o flucţie la ochi. c. negruzzi, ii, 150. — N. din fran. ( = lat. applicatio, -onem.) aplos t adv. (Tout) simplement, (tout) bonne-ment.— (Grecism care n’a fost niciodată uzual.) „Simplu, l'ără pretenţie11. Aplos a. grăi... de la mamce ne deprindem, cantemir, ist. 82. Jigania aceasta... cămilă nu easte, struţ aplos nu easte. idem, ist, 93. — Din n.-grec. b.itXuic, idem. Cfr. apia. apocalips s. a. Apocalypse. — O carte din Noul Testament, care spune că cuprinde revelaţiile făcute sfântului Ion evanghelistul în insula Pathmos (cu alegorii greu de înţeles). Stil de apocalips = foarte greu de înţeles, obscur. [Şi: apocalipsă s. f. | f apoea-lipsis s. f., direct din grec. La apocalipsis sice. BIBLIA (1688), 6, pr. 9. Precum sice Ioan Bogoslov, la apocalipsis. mss. (a. 1815), ap. GCR. ii, 216/21.] — JV. din fran. (= lat. apocalypsis < grec. &no-y.âXo'Iitc „revelaţiune11, din ă-ov-alojttm „desvăluiu11.) apocaliptic, -ă adj. Apocalyptique.—„Din apocalips11. Animale apocaliptice. | Fig. (Ca în apocalips, în felul apocalipsului): cu alegorii obscure, foarte greu de înţeles, întunecat, obscur. Cam apocaliptice... unele locuri... din scriere, sbiera, f. s. 343. — N. din fran. ( = grec. icitoxaXoimxoţ. La Românii din Austro-Ungaria, după germ. apokalyptisch.) APOCOPĂ s. f. (Gram.) /l^ocope.--Amuţirea unuia sau a mai multor sunete de la sfârşitul unui cuvânt. Cfr. sincopă. [La Românii din Austro-Ungaria accentuat, şi: ăpâcopă.] — JV. din fran. (lat. apocopa < grec. aiiov.orc-r|, din âîîoy.oatTeiv „a tăia, a reteză11.) apocrif, -A adj., s. a. Apocryfflie. — A cărui autenticitate nu e dovedită, care e dat ca adevărat, dar nu inspiră încredere că este aşâ. Cfr. neautentic, scornit, falsificat. O scriere apocrifă. || Spec. Nerecunoscut de biserică, scornit de eretici, şi atribuit de ei părinţilor bisericei. „Visul Maicii-JQomnului“ este o carte apocrifă. || Substantiv,a-ţ..f, Bn apocrif, -----JV. din fran. ( = lat. apocryphus, -a, -iun < grec.» âmixpooi adv. (loc. adj., subst., adv.) I. 1». Apres, â la suite (de), derriere. 2°. Apres, ensuite,puis. 3Fina-lement, apres tout, en definitive. 4°. Alors, dans ce cas lu, ehbien! 5°. Bone; precisement; car, encore, de plus; mais; alors, puis. II. I0.—2°. (Le) dernier. Fin, bout. I. Adverbul apoi arată că starea sau acţiunea exprimată de verbul corespunzător urmează după o altă stare sau acţiurie. 1°. f Local. în sensiil acesta, a fost înlocuit din cele mai vechi timpuri prin compoziţia „înapoi11. Se mai găseşte — rar — îri limba veche, în construcţia mai apoi de = „după, în urma...“. Mai apoi de aceştia, de toţi, veni Samariteanul, varlaam, c. 347/2. | Cu funcţiune adjectivală: „situat la urmă“. 0 curte ghiedavă şi mai apoi de toate, dosofteiu, v. s. 49/2. || Su bstantivat. Adecă, Doamne, tu cunoscuşi toată apoia şi de multa mea; tu feaceşi-mă şi puseşi spre mfijne mâna ta. coresi, ps. 378 (=tu cunoscuşi toată apoa mea. psal. sch. 449/le : „tu me tien’s serre par derriere et par devant, et tu as mis ta main surmoi“.). 2°. Temporal. Adesea stă în corelaţiune cu „întâi11 (lat „primo..., post“) şi se întrebuinţează de multe ori la comparativ. „După aceea, pe urmă; in cele de pe urmă, la urmă“. Absol. întoarce-voiu faţa mea de cătr’înşii şi spune-voiu ce va fi lor *apoi. PSAL. sch. 493/5; coresi, ps. 413 (: „je ca-cherai ma face d’eux, je verrai quellesera leur fin“.). I-am fost vândut mai de înainte vreame loc... ăe 12 prăvălii..., iar când au fost apoi,... i-au luat Dima... un loc... diîn ceale 12 loeure. doc. (a. 1625), ap. HEM. 1329. Trebuîaşte să mergem noi preste alţii, [ca] să nu vie alţii preste noi...; mai bine iaste întâiu, decât apoi! alexandria, 25. || Mai adesea introducând o propoziţie consecutivă. Gândeşte-te la mijloacele cele mai bune, ca să te aperi de nenorocire, apoi întrebuinţeasă-le cu înţelepciune, marcovici, d. 66/2e. [Am cetit] poema elenă a lui Opian, apoi şi cea latină a lui Gratiu Faliscu, în fine chiar şi serbedele versuri ale lui Marcu Aureliu Neme-sianu Cartaginezul, odobescu, iii, 62/,. Şi pe cer el se zărea, întâiu ca un porumbaş, Apoi caunlă-stunaş, Apoi ca un bondăraş. alecsandri, p. p. 146. | Adesea urmând după „şi11 sau „iară“. întâi îi mergea cu năroc, iară mai apoi i-au amăgit, ureche, ap. GCR. I, 70/5. Să mâncăm, şi apoi — la culcat! drăghici, u. 18. Zice rămas bun fraţilor şi apoi încalecă şi porneşte, creangă, p. 185. Să cumperi vecinii întâi şi apoi casa. zanne, p. iv, 236. Doinitul se miră, Ş’apoi îi mustră, Ş’âpoi se’ncruntă, Şi-i ameninţă, alecsandri, p. p. 187. || Ş’apoi... sau c’iipoi... — „de-acl’ncolo“ : „et puis, apres cela“. După aceasta se începe nunta, ş’apoi — dă, Doamne, bine! creangă, p. 279. Acum să-mi meargă bine, c’apoi poate să vină şi câte un an rău! | Mai apoi şi mai de apoi = „mai târziu1* : „par la suite, plus tard11. Nu ştiu ce-o fi mai apoi. doine, 246/22. Firea vremilor treace frunza şi florile: întăi se arată frumoase, mai apoi pier. coresi, ap. HEM. 1328. Poate mai de apoi a veni cinevă. creangă, p. 22. | Iară m,ai apoi de toţi muri şi muierea, biblia (1688), ap. TDRG. | Mai apoi de toate —„la urma urmelor11: „ă la fin (des fins)“. Mai apoi de toate îi tăiară şi cinstitul cap. dosofteiu, v. s. 10,1. După ce..., apoi... = „nu numai..., ci şi..:11 : „non seulment..., mais encore...". Viespea, după ce miere nu face, apoi şl împunge. z anne, P. 1,692. După ce e slută, apoi o cheamă şi Gdhiţa. idem. vi, 119. 4^ De Joi până mai (de-)apoi, se întrebuinţează, în glumă şi în ironie, spre a. arătă că cevâ ce trebueâ să ţină multă vreme (sau cu a cărui durată se lăudă cinevă) a ţinut puţin timp, n’a avut trăinicie. Ţinură şi ei prietenie, .de Joi până mai apoi! | „Lesne11. Uită, de Joi până mai apoi. baronzi, l. i, 65/13=„uită de la mână pân’Ia gură11. HEM. 1330. Amânâ din zi în si şi de Joi până mai de-ăpoi. cre angă, p. 141 = „il remettait de jour en jour et renvoyait aux calendes grecques11. DDFR. 3°. Cu sens concesiv. „La urma urmelor..., în definitiv11. între altele, se cuvintează cum că sânt strein şi nu s’au cuvenit să fiu eu mitropolit. întru Hri-stos, sântem toţi una; şi apoi n’am fost numai eu episcop şi mitropolit strein în Ţara-românească. antim, p. xxviii/16. N’ai să găseşti slugă cum cauţi dumneata, că pe aici sânt numai ocfmeni spâni. Şi-apoi, când este la adicălea, te-aş întrebă, ca ce fel de săticneală ai puteă să întâmpini din pricina asta? creangă, p. 203. 4°. După o propoziţie condiţională (mai- rar înaintea ei). „Atunci, în acest caz11. Adesea precedat de „c(ă)“ sau „d(a)“, „dar11, ori urmat' de „atunci11. Dacă cumvă acum te simţi cam obosit de lunga digresiune soologică-filologică..., apoi tot mai iartă-mă [amice], să mai adaug vre-o două trei cuvinte, odobescu, iii, 32/12. Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai [ce ţi-am cerut], apoi sânt nevoit să butreer toată lumea, ispirescu, l. 2. Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D’apoi cine-i, dacă nu-i ea? creangă, p. 22. Iară dacă s’a întâmplă ...după dorinţa Luminării Voastre, apoi atunci să ne trim,eteţi copila acasă, idem, p. 84. De-oiu mai scăpă şi din asta cu viaţa, apoi tot mai am zile de trăit, idem, p. 219. Gând se întâmplă de răzbate acolo umezala, apoi se aprind aceste materii şi aa’d. drăghici, r. 113. || 'Şl 'în mod eliptic, subînţeiegându-se „dacă e aşâ, aşă fiind...11 „Eu nu pot ceti româneşte.11—„Cum? [Dacă nu ştii nici ceti româneşte,] apoi dar ce înveţi tu?“ c. ne-GRUZZi, i, 4. „Şugueşti, măi omule, ori ţi-i într’a-dins?“ — „Ba nu şuguesc...!“ — „Apoi dar [dacă stă lucrul aşâ], te văd că eşti bunmehenghiu!“ creangă, p. 41. Dintre trei ficiori, câţi are tata, nicîunul să nu fie bun de nemica? Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii miei! idem, P. 188. „Un lucru ne mai trebue, şi apoi să ştii că ne vom cunună“ — ...„Cere ce mai ai de cerut !“... — „Dacă e aşă,... să-mi aduci vasul cu botes... de peste apa Iordanului, şi atunci ne vom cunună /“ ispirescu, l. 29. || Adesea se întrebuinţează forma întrebătoare apoi? sau ş’âpoi? (accentuate pe silaba d’intâi), pentru ca să arătăm că cele auzite no lasă indiferenţi, că nu vedem că, din cele ce ni se comunică, ar urmă pentru noi cevâ important. „Copilul dumitale s’a urcat în pom“. — „Ş’apoi, dacă s’a urcat?“ — „Are să caăă“. — „Atunci se va învăţă minte şi nu se va mai urcă a doua oară“. 5°. După felul frazei premergătoare, adesea numai gândită, apoi, întrebuinţat spre introducerea unei fraze nouă şi urmând, de cele mai multe ori, după o conjuncţiune, poate aveâ diferite accepţiuni. Din faptul că în cele mai multe cazuri poate fi omis, fără ca înţelesul frazei să se altereze, se vede că sensurile acestea nouă nu sânt inerente lui apoi, ci rezultă din construcţiunea întreagă. „Prin urmare, deci11. O, minte, de fală plină, ce tu ţie nu-ţi pui stăvili, Apoi cum poţi, slăbănoago, altor patimi să daipravili? konaki,’p. 281. | „Vezi!“4poi, mă mie-ram eu, de ce vorbeşti aşă de bine moldoveneşte ! creangă, p. 129. | „Doară11. D’apoi pentru vrednicia lui mil-a dai tata! idem, p. 229. | „Căci11/ Apoi doar, eu nu-s de acele, de care crede el: n’am sărit peste garduri, de când sânt! idem, p. 28. j „încă11. Un duşman de lup — ş’apoi ştiţi care? — chiar cumă-trul caprei..., trăgea cu urechea, idem, p. 21. | „Afară de aceasta11, „unde mai pui, că...11 Ţara în care îm-părăţeă fratele cel mai mare eră tocmai la o margine a pământului şi crăia istuialalt la altă margine. Ş’apoi, pe vremile acelea, ţările erau bântuite de răsboaie. idem, p. 183. || „Cu toate acestea11. Voi vă ziceţi Români, ş’apoi vorbiţi o limbă pre care eu n’o înţeleg! c. negruzzi, 1, 245. | „Dar11. Ce fire naltă, măreaţă! Ş’apoi cu câtă josime! konaki, i*. 274. „Fu nu te-am luatpentru mine, ci pentru cela ce m'a trămis pe mine“. — „Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşă. de acasă, căci atunci ştiam şi eu cesăfac?“ ISPIRESCU, l. 47. D’apoi bine,pă- APOI - 198 — APOLOGIE rinie, te-am văzut iscălind în jalbă ! Ce-mi spuneai mai deunăzi? CONV. LIT. Iii, 45, ap. TDRG. Ceapă cu mămăligă? D’apoi neam de neamul mieu n’a mâncat aşâ bucate! creangă, p. 9. Te plângi că eşti ostenit. D’apoi eu, care am umblat m,ai mult decât d-ta ? \ „Vezi-că“. „Tată, am prins un Tătar !“ — „Lasă-l şi vino ’ncoace!"—„ Apoi nu mă lasă el pemine!“ zanne, p. 336. j! Adesea, în ameninţări. De când aţi pus voi stăpânire pe mine?... Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine? creangă, p 253-11 Precedat de „că“: „Altminteri". Te sfătuesc să nu o faci, c’apoi o păţeşti cu mine! TDRG. j| Precedat de „şi“j serveşte, drept introducere, mai ales în poezie, în strigături sau în proverbe. Ş’apoi lin, dorule, lin, Că puica-i pe loc străin, Ş’apoi rar, dorule, rar, Că puica-i pe loc amur. jarnik-bârseanu, d. 127. Ş’apoi spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti. C. negruzzi, i, 248. || Urmat de „dă“ („de") serveşte spre introducerea răspunsului, mai adesea concesiv, evaziv, sau cuprinzând în sine o scuză : „qu’y faire! que youlez-vous?“ înţeleg!.... ţi-i drag înge-ruflj... Apoi dă!... tinereţea... inima... alecsandri, t. 945. „Ce este mai gras pe lumea asta?...“ — „Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decât porcul mieu din ogradă ?“ ispirescu, l. 178. 11. Compoziţia de apoi. I0' Adj. Cu sau fără articolul „cel". „Cel din urmă, ultim, extrem", întrebuinţat adesea în legătură cu „mai“. Sărutaţi-mă sărutarefa] de apoi, că cu voi de acmu nu voiu m.ai îmblă. cuv. D. bătr. ii, 449. Cheltueala lui şi de'ntâiu şi de-apoi să i-o întoarcă până la un ban. ureche, let. i, 181/26. La cea de apoi oftare, la urm,ă, când au strigat..., amândoi am alergat, beldiman, o. 11 /14. Vreau să viu să te mai văd pentru cea de apoi dată. konaki, p. 232. „în acele nevoi mari“, sice Walther [despre Mihaiu-Bravul], „eroicul său■ suflet scoate cea mai de apoi virtutea lui“. bălcescu, M. v. 230. | Astăzi, păstrat mai ales în întrebuinţarea specială: Vremea (ziua, veacul, judeţul, venirea, lumea) (cea) de apoi, în-ţelegându-se „vremea etc. de la judecata cea din urmă": „le jour du jugement dernier, la fin du monde". Au strălucit în vremile ciale de apoi, ca un soare, mineiul (1776), 198 1/2. Eşiţi morţi, să intrăm noi, Că e vremea de apoi! zanne, p. ii, 614. Chetnă-va Domnul toţi robii săi la sua cea de-apoi. varlaam, C. 274. Dar ştiu un lucru mai pe sus De toate...; Credinţa ’n silele de-apoi E singura tărie ’n noi. coşbuc, b. 156. în veacul de apoi, Turcii vor luă Makedonia. alexandria, 167. Judeţul de-apoi. dosofteiu, v. s. 97. Până la de-apoi venire a Domnului Hristos. idem, v. S. 162/r Ei, apoi si că nu-i lumea de-apoi! creangă, p. 209. 2°. Substantivat. „Cel din urmă". Eu sânt alfa şi omega, începutul şi săvărşitul, cel dintăiu şi cel de apoi. N. testament (a. 1680), ap. HEM. 1335 (: „Je suis l’alpha et l’omega, le premier et le dernier, le commencement et la fin".). Şi atuncea începu a chemă pre toţi feciorii săi pre rând, den cel dintâiu până la cel mai de apoi. hronograf (a. 1760),- ap. GCR. ii, 70/,2. | f Şl fără „cel de": începu de la apoii până la întâii, tetraev. 234 (: „en cominenşant depuis les derniers jusqu’aux pre-miers"). După aceata trăi fără de coconi şi altul nu mai născu., ce acesta-i fu şi întăi şi apoi. (Mss. s. XVII), ap. HEM. 1342. || ţ (Numai la plural.) „Sfârşit, capăt, margine". Daţi veaste până la deapoiu-rile pământului, dosofteiu, ap. CCR. 243 (= vestiţi până la marginea pământului, biblia, 1688: „publiez ceci et .envoyez-le dire jusqu’au bouţ de la terre".). Scoate nuori din de-apoilelumiei. arsenie din bisericani (tot acolo: „scoate nuori de la marginile lumiei"; = „de la fărşitul pământului." coresi, ps.), ap. HEM. 1335. ||f Cea (mai) de apoi = „sfârşit, iirma urmelor": „fin des fins, issue". Iaste cale, ca/rea omului drîaptă să pare, iară cea mai de apoi a ei duce la moarte, cantemir, ap. HEM. 1336 ( = „Iară svărşitul ei vine la fundul Iadului. biblia, 1688: „il y a telle voie qui sembje droite â l’homme, mais dont l’issue sont les voies de la mort".). Gaspar-Vodă... s’au aşesat cu gândul şi mai tare spre Leşi, îndemnându-i asupra Turcilor... Nu puteâ de tot slobod să hie în gândul seu de boieri, carii socotind cea de apoi, să nu vie vre opeire ţerii, nu-i pristănlă boierii. M. costin, let. 1,237. | f (în, sau la) cea (mai) de apoi = „în cele din urmă" : „â la fin des fins". în cea de apoi, ş’au dat sufletul, mineiul (1776), 73 V2. La cea de apoi, s’au înstrăinat de neamul său. neculce, let. ii, 351/,,. Şi te vei căi, la cele de apoi ale tale. biblia (1688), ap. TDRG. ] Cea mai de apoi, îl răstigniră. DOSOFTEIU, v. S. 22,1. [în pronunţarea repede, şi api, apu: Ş’apî foaie fir de linte. şez. i, 211b/,s. Tragi apu tril cărbuni. şez. iii, 138/,. Apu sisă... alexici, l. p. i, 225/,4.-| în sensul 1, 3°—5°, nefiind accentuat în frază, se găseşte şi subt forma apăi: Apăi, măi vericule, dacă vrei să te măriască... a lum.e, de ce nu pui sărbătoarea scripcari? jipescu, O. 51. Şi apăi nu pă-căneâ mai prost jurata aia de teleagă! T. cercel, Săm. II, 503. | La Românii din Serbia se găseşte şi forma apă. jahresber. vii, 82. I Pentru accentuarea dpoi, cfr. I, 4°. | Cfr. păi, poi; după, înapoi, dinapoi.] — Din compoziţia ad + post: v.-sard. appus, milanez apos, în Alatri apo, v.-portg. apos. apoitCI) adv. Apres, puis, ensuite. — (La Moţi.) Apoiţî = „apoi, mai apoi“. frâncu-candrea, m. 97. Păr-Frumos se îmbrăcă cu hainele, şi-apoiţ se sui călări, idem, 262. [Cum se accentuează?] — Derivat din apoi, printr’un suf. -iţi, care pare a fl identic cu suf. dim. -iţă (subt forma unui plur. mase., din pricina termin aţiunii -i a cuvântului apoi). apolog s. a. Apologue. — Scurtă povestire (în versuri sau în proză), cuprinzând un învăţământ moral practic dat subt formă alegorică, de cele mai multe ori prin atribuirea de însuşiri omeneşti la animale sau la lucruri neînsufleţite. Apologul, ca şi proverbul, au fost totdeauna înţelepciunea naţiunilor. C. NEGRUZZI, 1,336. Cfr. fabulă şi parabolă. [„Fabula" e termenul cel mai general: poate avea şi înţelesul de „povestire, istorisire, poveste"; „apologul" este totdeauna întemeiat pe o alegorie care se aplică la om; „parabola" e un apolog din sfânta scriptură.] — N. din fran. (= lat. apologus < grec. aitoXo-f oţ „povestire", din ano şi XoYoţ „cuvânt, vorbire".) apoi.oget s. m. (Teol.) Apologiste. — Apărător al credinţei creştine împotriva celor ce o atacă. (Se zice mai ales de scriitorii bisericeşti din cele d’intâi secole ale creştinismului, care au apărat religia creştină în potriva atacurilor şi învinuirilor din partea Evreilor, a învăţaţilor păgâni şi a împăraţilor romani). ...... -!— N. din germ. Apologet. apologetic,-A adj. Aftologetique. —1°. Adj. Care constitue o apologie a cevâ sau a cuivâ. Scriere apologetică. || 2°.(Teol.) Substantivat, numai subt forma feminină: Apologetică = partea aceea din,teologie, care are de scop apărarea creştinismului împotriva atacurilor ce i se aduc. — N. din fran. (=lat. apologeţi cu s, -a, -um ă s. f. Apside. — (Astr.) Punctul din orbita unei planete sau a unui satelit în care planeta se găseşte la depărtarea cea mai mare sau cea mai mică de soare, iar satelitul de planeta sa. Ca şi în elipsa mişcării aparente a soarelui, extremităţile axei mari ale elipsei lunare se numesc apside, şi axa mare însăşi se mai numeşte linia apsidelor. culianu, c. 274. Punctului P (perigeu) i se mai dă une-ori numirea de apsidă inferioară, iar punctului A (apogeu) aceă de apsidă superioară, idem, c. 172. [Cfr. absidă, care e acelaşi cuvânt. Forma apsidă se întrebuinţează şi pentru „absidă11.] — N. din fran. (=lat. apsis, -idiş < grec. i.'Hc, tSoc, idem.) apşoară s. f. 1°. Eau. 2°. Ruisselet. — Diminutivul lui apă (derivat prin suf. -(u)şor). 1°. Adesea (în poezia populară) diminutivul acesta nu vrea să exprime noţiunea de o cantitate mică de apă, ci se întrebuinţează numai pentru producerea unor efecte stilistice sau pentru rimă. Caii de frâu că-şi luau, La fântână că-i duceau, Cu apşoară-i adăpau, teodorescu, p. p. 439. Erunzuleană lemn uscat, Când mămuca m’a scăldat, Of! că rău m’a mai scăldat: Cu apuşoară din vad, Să umblu din sat în sat ; Cu apuşoară din iaz, Să fiu lumii de necaz; Cu apşoară trestioară, Să umblu din ţară ’n ţară. sevastos, c. 21. | Luară apşoară ’N gurişoară, Pietricele ’N degeţele, teodorescu, p. p. 40. I-ai luat apşoara, A stătut şi moara, pann, p. v. i, APT — 211 - ÂPUC 134. || 2°. „Râuleţ11. Şi cu acest mijloc umblă pre aceă apşoară, ce nu este nici cât a patra parte din Dâmboviţa, luntri neguţetoreşti, încărcate ca un munte, dinicu golescu, ap. HEM. 1388. [Planta aceasta creşte prin] păduri, prin văile montane, la locuri umede umbroase, pe lângă apşoare. grecescu, fl. 58. [Şi: apuşoără.] apt, -A adj. Apte. — Cu aptitudine (la cevă), potrivit (sau bun) din fire (la s. pentru cevâ), cu însuşiri fireşti potrivite (pentru cevâ). (Se întrebuinţează numai urmat de determinări.) Omul de care mă întrebi e apt pentru serviciul ce vrei să-i încredinţezi. [La Românii din Austro-Ungaria, întrebuinţat şi în mod absol., cu înţelesul de „capabil11, traducând pe germ. „fâhig“ : Eră om apt.] — N. din fran. (lat. aptus, -a, -uni.) aptasgic s. a. (Bot.) v. altângic. apter, -Ă adj. (Zool., Bot.) Aptere. — (Zool.) „Fără aripi11. (Se zice despre insectele fără aripi, ca păianjenii, purecii etc.). Adesea substantivat. Ordinul apterelor. | (Bot.) Filamentele staminelor... sânt aptere. GRECESCU, FL. 66. — N. din fran. (< grec. aiiispoţ, din h privativ şi ittepov „aripă11.) apticA s. f. v. apotecă. Ai'TiTi Kfsr s. f. Aptitude.—Dispoziţie naturală, „destoinicie sau pricepere din fire11 (la s. pentru cevă). Apoi nici e probabil că elevii români de astăzi vor fi având mai puţină aptitudine pentru studiile... naţionale de cât pentru cele străine, odobescu, iii, 333. Nimeni nu s’a îndoit... de aptitudinea universală a fiecăruia din miniştrii actuali, maiorescu, d. ii, 240. — N. după fran. (lat.-med. aptitudo, -inem.) Cfr.' dubletul atitudine. ap» adv. v. apoi. apuca vb. 1.1. 1°—2°. Prendre, empoigner. Saisir (avec la main, la bouche, l’ou'ie, du regard). (Au pas-sif). Etrepris (d’un acces de fievre etc.), etre surpris (pai-). 3°. (Refl.) Se prendre, s’empoigner (l’un l’au-tre), se saisir. S’accrocher, se prendre (â qqch.), s’at-taquer (â). II. 1°. Arracher (qqch. des mains de qqn.). 2°. Tirer, sauver, delivrer (qqn. d’un danger). 3°. En-lever de force, ravir. 4°. S'emparer, se rendre m,aître, se saisir (de qqch.), usurper; oceuper (la place d’au-trui). III. S’en prendre ă qqn. (de qqch.). IV. 1°. Em-porter (â la hâte). Obtenir (un prix, qqch.). Trouver sous la main. Mettre la. main sur qqch. Surprendre, attraper (qqn.), nepas manquer, trouver encore (qqn.), trouver (place). 2°. Avoir vâcu du temps de qqn., avoir connu qqn. ou qqch.; tenir (qqch. de qqn.), avoir (qqch.) par tradition, avoir vu faire, heriter (de ses parents etc.; se dit d’une coutume). (Au passif) etre transmis par tradition. Voir de son vivant, voir le jour (d’un evenement futur). 3°. Parvenir (â), trouver ou avoir encore le temps (de...). 4°. Venir de (faire qqch.), se mettre (â), avoir â peine commence (â). Parvenir (â), commencer (â). Recourir (â). 5°. Se prendre (â qqch.), (refl.) se mettre, commencer (â faire qqch.), entreprendre (qqch.), mettre la main (â qqch.), em-brasser (un etat), choisir (une profession). S'adonner (â), se livrer (â). 6°. Devenir. V. 1°. Se diriger (vers), prendre (le chemin de.., la direction de..., la route, la voie de...), se mettre (en route). 2°. S’adresser ,(â qqn.), se diriger (vers qqn.). VI. (Refl.) Prendre l’en-gagement (de), se faire fort (de), s’engager (â), pro-mettre (solennellement). Jurer (qqch. â qqn.). I. înrudit, în privinţa sensului, cu „a prinde11, „a luâ11 şi „a înhăţâ11, a apucă se deosebeşte totuşi de acestea, precum reiese, bunăoară, din următorul dia- log.,, Ai prins hoţul ?“—„Da, l-am înhăţat!“—„Apu-că-l de munecă, ca să nu mai scape, să ia altădată ce nu e al lui!“ 1°. Trans. „A cuprinde cu mâna, a pune mâna pe cevâ, a prinde cu mâna, a luâ în mână11. De m.ulţi ani [Romanii]... ne mai apucând arme, cursul anilor şi împilarea... i-au dezbrăcat de mărirea inimii, zilot, cron., ap. HEM. 1395. De mânie, au apucat şi au zmult aceă buruiană, drăghici, R. 62. O umbră: întinzi mâna s’o apuci—şi apuci golul! z amfirescu, r. 176. Cum puneă mâna şi apucă pe câte unul de coadă, îl trânteă. ispirescu, L. 3. Leapădă lada jos şi dă să apuce o plăcintă, să-şi potolească foamea. sbiera, P. 210/, 6. Cândte-apucă Neamţu'n mână, îţi dă drum’n ţară strină. hodoş, p. p. 221. Apucă de capul celălalt! TDRG. | (Cu braţele.) S’a repezit şi a apucat în braţe pe tânărul ce intrase, c. negruzzi, i, 17. | (Cu gura. Despre oameni şi animale). „A îmbucă, a mâncâ pe apucate; a muşcă, a înhaţă11. Plângeă, fără să apuce mâncare sau să ia apă să bea. pann, e. iv, 44. Când cinevă se sileşte la mâncare, zice: Apuc ce-oiu apucă, şi fug la treabă. (Bădeni, în Iaşi), ap. HEM. 1394. Puneă traiste în capetele cailor, ca să nu apuce iarbă, neculce, let. ii,397/12. Cânele a apucat de straie pe stăpânul său. drăghici, R. 104. Auzi miercăitul unui iepure, ca şl când îl apucase ogarul, ispirescu, l. 369. Iese... o răpciugă de cal... şi, venind de-adreptul la tavă, apucă o gură de jăratic, creangă, p. 195. A apucă ca hipul = „a mâncâ cu lăcomie11, zanne, p. i, 528. || Fig. (Cu ochii.) „A cuprinde cu privirea11. Trecuse peste drum, ca să poată apucă toată faţada dintr’o singură căutătură. caragiale, S. 61 /3. | (Ouurechea). „Aprinde cu auzul, cu mintea, a pricepe11. Din... treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abiă mi-aduc Aminte, eminescu, p. 74. Le spuneă câte în lună şi în soare..., din câte omul apucă şi vede, aude şi nu uită. delavrancea, s. 217. El o ascultă, căutând s’o înţeleagă; dar nu puteă să apuce decât nişte jumătăţi de cuvinte deosebite, t. demetrescu, jap. TDRG. | (Cu vorbe.) „A ademeni, a luâ (pe cineva) cu vorba11. Cu cuvinte bine apucă-i şi daruri mari le da..., pentru ca să se leapede de Hristos. varlaam, ap. HEM. 1423. Dară eu, apucându-l îndată cu cuvinte dulci şi mângăioase, îi dedeiu coraj. gorjan, h. i, 135. || P. ext. El însă au apucat plugurile pe dinapoi şi le-au mânat toate acasă, sbiera, p. 255/31A apucă cap de funie: „trouver un point de dipart11. HEM. 1392. De aice vor unii să apuce cap de fune şi să arate, că aceşti Ostrogothi rămaşi să fie lăcuit pre locurile Dachiei. cantemir, ap. HEM. J 393. | (Expresie rar întrebuinţată, locală.) A apucă pe cinevă de ochi = 1° „a uimi, a ameţi pe cinevă prin frumuseţea sa11 : „eblouir par l’eclat de sa beaute11; 2° „a-1 face să creadă ceea ce nu este11, zanne, p. ii, 355 : „donner le change â qqn11. [Coloriie], zice poporul, „se muşcă“, când nu se potrivesc una cu alta, iar când se potrivesc, atunci „te pr.ind(e)“ sau „te apucă de ochi“. marian, ch. 49. | (în Mold.) A apucă foc cn gura — „a luâ foc cu gura, a-şi pune mâna’n foc pentru cinevâ11 : „en mettre ;la main au feu11. HEM. 1393, DDRF. | A apucă pe Dumnezeu de (un) picior se zice despre cel ce nu mai poate de bucurie sau de îngâmfare (crezând că cine ştie ce lucru mare a săvârşit): „âtre aux anges; croire avoir fait qqch. d’extraordinaire11. Când îl văzură soţii săi [pe Teseu, după ce omorîse pe Minotaur], muriră şi învioră de bucurie... Dară-mi-te Adriana, când îl văeu,? Socoti că a apucat pe Dumnezeu de un picior. ispirescu, u. 120/12. A apucă pe cinevă de scurt = „a-1 luâ de scurt, a-1 strânge cu uşâ, a-i cere socoteală11 : „demander compte â qqn. de qqch11. | (în Mold.) A apucă pe cinevă pe-a-mânile = „a se .bate după (s. pe) el11 : „se disputer qqn.11 Pe vremea aceea eră bine să fii harabagiu în Târgul-Neomţului; că te-apucau pe-a-mânele... Aveai muşterii, de nu erai bucuros! Ba să-i duci la Piatră, ba la, Fălticeni, ba APUCA la iarmaroace. creang|, p. 109. | A apuca putere = „a prinde putere, vlagă, a se întări11 : „se fortifier11. [Mânj ilor să li se dee ovăz] pentru ca să apuce putere. economia, 76. | A apucă la suflet = „a prinde (la) inimă11 : „prendre courage11. De atunci ceilalţi boieri ce eră închişi şi cei ascunşi au mai apucat la suflet(e), cu nădejde de viaţă. M. costin, let. i, 269. | A-şi apucă, sufletul = „a mai putea respira, suflă11. A'doua noapte s’au aşezat altă cătană de strajă şi, când s’au arătat aceâ măgueaţă neagră pe la miezul nopţii..., s’au înfricoşat foarte şi au fugit şl el la ceilalţi, abiă apucându-şi sufletul de spaimă, sbiera, p. 148/33. | îi apucă mâna la toate = „se pricepe în multe lucruri, măcar câte puţin11. HEM. 1422 : „etre adroit de ses mains11. 2°. (Acţiunea apucării nu porneşte de la om s. animal, ci, în sens figurat, omul s. animalul e obiectul pasiv al ei). „A cuprinde, a copleşi; a surprinde11. Une-ori un tremur fioros o apucă. C. negruzzi, i, 27. Duce-m’aş şi m’aş tot duce, Dor să nu mă mai apuce! alecsandri, p. ii, 103. Dor de-al valurilor Domn De inim’o apucă, eminescu, p. 265. îl apucă răcorile morţii: ispirescu, l. 39/,9. Scopul... mărţişorului... este, ca copiii cărora li s’a pus..., să fie... sănătoşi şi... să nu-i apuce şi scuture frigurile. marian, se. ii, 138. Tot bocind ea, o apucă leşin de supărare, creangă, px 82. îl apucă capul (durerea de cap), barcianu. îl apucă năbădăile (s. v.). | Pic de vin n’am m,ai gustat, Somn nu m’a mai apucat, Pe toate că le-am răbdat, teodorescu, p. p. 518b. Au apucat-o o foame atât de mare, cât nu mai putea merge, sbiera, p. 208/,. | „A surprinde11. Aşă-i am.ăgeşte, până-i apucă moartea negata, varlaam, C- 337/,. Gerul... să nu apuce [pe plugar] cu carto-flele în pământ, i. ionescu, c. 214. îl apucă soarele. românul glumeţ, i, 26/25. Prin grădina cu cucute, Ion cu drăguţe multe. Până vine pe la mine, îl apucă ziua bine; Până mere pe la toate, îl apucă miez de noapte, mândrescu, l. p. 72. Prim,ăvara zic oamenii: „hai la plug, că ne-a apucat ciocârlia tot în sat!“ (Ceacâru, în Brăila), ap. HEM. 1403.4^ Mult te ţine, când te-apucă? = „n’ai de gând să mai isprăveşti odată?11 Luluţa (râde, pierdută). — Băr-zoiu: Sărmana copilă! Mult o ţine, când o apucă? alecsandri, t. 521. | Ce te-a apucat ? = „ce te-a. găsit, ce ai ?“ : „qu’est-ce qui t’a pris ?“ Florin: îan, ascultă, fa! Acuşi o împlineşti cu mine! — Flo-rica: Dec! Ce te-o apucat? alecsandri, t. 913. 3°. Refl. (Acţiunea se răsfrânge asupra subiectului.) „Ah, ce foc simt că mă arcle!“ strigă bolnavul, apu-cându-se cu mânile de pântece. C. negruzzi, ap. HEM. 1397. || (Cu sens reciproc.) Ei de brâie s’apucă Şi la luptă se luâ. alecsandri, p. p. 25. Oile se apucară la joc. sbiera, p.9/20. | întregirea „la luptă11 poate să lipsească, ca de sine înţeleasă. Deci mergând acolo unde eră făcută măiestrie de luptă..., apucându-se cu acel neiertat Lie şi lovindu-l............ tocma în inimă, îl omorî, mineiul (1776), 168 2/i-Apoi se apucă şi cu balaurul, ispirescu, l. 56/s. #Ă se apucă la (s. în) colţi = (despre câni) „a se muşcâ cu colţii, a se încăerâ11; p. ext. (despre oameni) „a se luă la ceartă11. || „A se prinde (cu mâna), a se atârnă, a se acăţâ de cevâ11. Se apucă de veşmintele sv[ă]ntuluiIon. dosofteiu, v. s. 112/,. Dracul... s’apucă zdravăn de torţile ceriului, creangă, p. 54. | f (Foarte rar.) Construit cu „pre“. S’au necat toţfi], numai eu am rămas: m’am apucdtu pre o scândură, dosofteiu, v. s. 152/,. ||Fig. „A sări la, a se da la, a atacâ11. De va aveă neştine un dulău tare şi dârz şi va mânca pre toţi dulăii, şi de se va apucă de vreun dulău mai slab... pravila mold. 11/j. S’au apucat cu furie de dînsul, ca să-i scoată ochii. SBIERA, P. 37/26. | „A se legă de cinevâ11. Frunză verde, frunză verde, S’or lăsat feciorii de fete Şi s’or apucat de neveste, doine, 246. | „A se acăţâ de cinevâ, a critică pe cinevâ11. La o casă când se duc, D’ăi ăe nu-s faţă s’apuc’. momuleanu, ap. GCR. ii, 250/,. APUCA #A se apuca de capul cuivâ =4 „a nu-1 mai lăsă în pace11 : „ne pas laisser tranqtiille, molester11. Pe mulţi îi duceâ la Ţarigrad, de# supără, şi încă nu se îndestulă cu atâta şi se'apucă şi de capul Turcilor de pe marginea Dunărei. E. kogălniceanu, let. iii, 264/,,. | A [i] se apucă cuivâ vinele = „einern die Glieder steif werden11. polizu : „a i se supune cuivâ o vână11. 1!. Trans. Când apucăm un obiect sau o persoană din mâna (stăpânirea) cuivâ (cu forţa, adecă fără voia lui, sau cu voia lui, dar cu putere) avem sensurile: 1°. „A luâ cu puterea11. Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfărâm măselele din gură cu buzduganul acesta!“ zise [Lăpuşneanu], aplicând măciuca de arme din mâna lui Bogdan, c. negruzzi, i, 139. 2°. f „A slobozi, a scăpa, a liberă (pe cinevâ de undeva)11. Cine iaste acela, carele m’au apucat din mânile diavolului? varlaam, c. ii, 30/,. Cocoană, apucă-mă cu rugăciunea ta din văpaia necazurilor! mineiul (1776), 199 l/2- 3°. „A răpi11, întrebuinţat mai de mult şi ca termin juridic. Ţâncii leilor, scâncind să apuce... DOSOFTEIU (=râcăiîâ să răpească. CORESI : „catuli leonum rugientes ut rapiant11), ap. HEM. 1398. De va fi apucătu neştine o scrisoare den mâna vrăjmaşului său şi o va fi ars, să se dea giurământ. pravila mold. 34, 1. Cela ce va apucă — ce se zice „va răpi“ —pre vreo mulare... idem, 99, 1. 4°. „Apune stăpânire pe (un lucru al altuia), a luâ în stăpânire, a ocupă cu puterea sau cu de-a sila, fără drept legal, a uzurpă11, întrebuinţat mai de mult şi ca termin juridic. Plugariul să nu cumvă îndrăznească a ieşi din hotarul său, să apuce hotarul deaproapelui său. pravila mold. 1, 1. Ea apucase viea unei sărace, dosofteiu, v. s. 123/,. Petru, cu agiutoriu de la Unguri, au apucat ţara. ureche, ap. GCR. i, 70/2. || „A ocupă, a luâ un loc (rămas ‘liber)11. Din mână dacă m’ai pierde, Cine o să te dezmierde? Cine-o să-mi apuce locul, Să-şi fericească norocul? alecsandri, p. p. 278. De-armurl socrul, Ca să-i apuc locul! pann, p. v. i, 103: „ote-toi de lâ que je m’y mette11. HEM. 1392. III. „A luâ pe cinevâ de scurt, a-1 trage la răspundere pentru o datorie neachitată, o pagubă adusă cuivâ etc.11. Trans. Au început a o apucare datornicii. neculce, let. ii, 246/24. Apucase pe ciobanul, Paguba să-i împlinească, pann, p. v. iii, 46. L-au apucatu-l cu giurământ, să-i spuie unde au fost. dosofteiu, v. s. 14/2. | Construit cu „de“. „A cere (cevâ ce trebue să dai, ca o datorie)11. Că te-a zări vr’un panţir Şi te-a apucă de bir. pop., ap. HEM. 1396. I-am fost dator cu cincizeci de lei şi, apucându-mă pe mine de bani şi neavând eu nici 0 putinţă ca să-i dau banii, i-am dat moşia mea. (a. 1761). uricariul, x, 158/3s. Dacă se sculă Făt-frumos şi văzu că-i lipsesc inelele, crezu că vizitiul 1 le-o fi luat... şi-l întrebă. Vizitiul răspunse, că... nu i le-a luat el. Acum, înţelese că vre-un fur i le-a şters... şi n’aveă pe cute apucă de ele. ispirescu, l. 109. || Refl. Şi apoi se apucă de dînşii cu totadin-sul, ca să-i plătească numaidecât, sbiera, p. 275/,„. IV. 1°. Trans. A apucă se întrebuinţează adesea în legătură cu „a puteâ11, având în cazurile acestea sensul figurat de „a pune mâna pe ce poţi găsi, luâ sau căpătă (în grabă)11. Oastea paşei au tăbărît pe toate casele laşului, la care nu putem arătă, câtă frică eră la bieţii creştini; apucând fieşteca/rele muierile şi copiii şi alte ce puteă apucă de prin case, fugea de se’nchideă în mănăstiri, e. kogălniceanu, let. iii, 272/20. Tăiară pe câţi putură apucă, ispirescu, m. V; 14/23. | Scândurile să le vinzi, poţi apucă pe ele până la 100 de lei. caragiale, ap. TDRG. De la bogat calic Nu poţi apucă nimic, zanne, p. v, 85. | Absol. Ce e dulce şi mai dulce, Da/r nu poate să se’mbuce Şi din el toată lumea poate să apuce? [= „Somnul11.] gorovei, c. 349. || Sensul acesta îl pri- — 212 — APUCĂ — 213 — APUCĂ meşte apoi a apucă şi fără a-şi asocia verbul „a pu-teâ“. îi mai trântiră în cap cu bolovani şi cu.ce-au apucat, până îl oni'orîră de tot. creangă, p. 33. | „A pune mâna pe cevâ". Neamurile lui cle-abiă aşteaptă să moară, bucuroşi fiind că doară ar apucă cevâ. ţichindeal, F. 186. | „A surprinde, a ajunge tară de veste (pe cineva care nu se aşteptă la asta)". Apucase ostile lui Ştefan pre o samă de Nemţi netrecuţi [peste rîu], m. costin, ap. TDRG. Vreun creştin, de-l întâlneam,, Averile-i împărţeam, Cu doi cai de-l apucam, Unu-i dam, unu-i luam. alecsandri, p. P. 89b. | „A sosi încă la vreme, a găsi încă la sosirea sa (pe cineva sau cevă ce trebueâ sâplece)“. Când au sosit boierii la Ţarigrad, n’au apucat pe vezirul acolo, fiind acmu ieşit şi purces la Odriîu. N. costin, ap. HEM. 1403. Ăi mai apucat trenul? TDRG. | Absol. „A găsi loc“. Eram culcaţi pe jos, care pe unde apucase, reteganul, p. I, 30/32. | P. ext. Caii aleargă cât le apucă piciorul. alecsandri = „die Pferde greifen Krâftig aus“. TDRF. ^ Abiă, aplic = „cu dorire aştept": „ge-stio, vix expecto, avide praestolor...; mit Sehnsucht erwarten,kaum erwarten konnen“. LB. (Cfr. pe apucate.) 2°. Când e vorba de o persoană care nu mai e în viaţă sau de un lucru rămas (prin tradiţiune) din alte vremi, avem sensul de „a fi pomenit pe cineva sau cevă, a fi trăit în vremea aceea“. Trans. Pe Enachi sau pe tatăl său, Sava, nu l-am apucat stăpânind nece o dată. uricariul, xxiii, 286/,,. Pe mă-sa n’a apucat-o. vlahuţă, N. 181. Un actor român cu talent, din cei ce apucase limba cea bună a vechilor autori... I. negruzzi, i, 471. Plăeşii spuneau, că n’au mai apucat aşă primăvară de vreme, creangă, a. 29. | (Complimentul e o propoziţie secundară, introdusă prin ,,că“.) „A primi (cevâ) prin tradiţiune". Au apucat de la bătrânii lor, că, fiind Ştefan Vodă Tomşa copil mic, au învătat carte la şcoala din Rădăşeni. uricariul, v, 262/16. | La pasiv. Nu va socoti toate lucrurile şi obiciaele ce s’au apucătu într’acel loc, de se fac. pravila mold. 59/,. De-atunce s’au apucătu deseţîne acîastă sărbătoare, dosofteiu, v. s. 18/,. || Absol. Adesea cu complinirea „din moşişi din părinţi, din bătrâni, din (s. de la) strămoşi, din tată’n fiu“ etc. Iară oamenii aşă vorbesc, că au apucat unii dintru alţii. NECULCE, LET. II, 203/28. Făcut-am această scrisoare fiilor mei, pentru să ştie pe unde avem moşie şi cu cine ţinem, precum ştiu c’am apucat de la părinţi, (a. 1715) uricariul, xvii, 255/„. Priveghiul... se face..., pentru că aşă au apucat din moşi-strămoşi. marian, î. 192. Părul lins, cu unde albăstrui, îl poartă’n tâmple; aşă a apucat de la mă-sa şi mă-sa de la mă-sa: obiceiu adus de pe obârşia lalomiţei. delavrancea, a. 9. | Totuşi mulţi oratori au apucat-o şi o ţin bună, că Românul nu piere. I. negruzzi, i, 391.’|| P. anal. (Fiind vorba de o vreme viitoare.) Nu cred să mai apucăm vremile când vom călători cu baloanele! | (în jurăminte şi blesteme.) Să dea Dumnezeu să n’apuc ziua de mâne, dacă nu spun adevărul! 3°. De aici s’a desvoltat apoi, când avem a face cu o noţiune temporală, sensul de „a aveâ timp, a aveâ când (să faci cevâ)". (Construit cu „să“, „de", „a“, sau în mod absolut.) Deaca apucă [hoţul] deprinde de grumazi [pe cineva, îl]... îneacă, pravila mold. 266/2. Au poroncit lui Ceauş-başa, ca să meargă fără de veste la Nicolai-Vodă, să nu apuce să se ascundă, acsintie uricariul, let. ii, 136/,. Eln’au mai apucat să spuie celorlalţi fraţi, şi îndată au fugit, neculce, let. ii, 215/20. Au căsut la frământ, fără să mai apuce a mai aruncă şi altă săgeată: drăghici, r. 168. N’apucă să facă sece-douăseci de paşi, şi iată că se pomeni cu dînsul dinaintea lui. ispirescu, l. 42. Lunea, Marţa n’am lucrat, Mai de când m’am măritat, Miercurea n’am apucat, Joile îmi sânt oprite... şez. ii, 80. | (Adesea în legătură cu ,,bine“). N’apucase încă bine cel de pre urmă apo- stol să păşască pragul, şi fyjderică se puse la jucat stos. c. negruzzi, i, 84. N’apucase jupânul Ştrul a agiunge bine acasă, şi moş Nichifor şî trăsese căruţa dinaintea uşei. creangă, p. 114. || (în propo-ziţiuni negative). „A întârzia, a zăbovi11. Puţinei de n’ai hi apucătu, eră să mă arunce în tartor, do-SOFTEIU, V. S. 127, 1. 4°. Trans. şi refl. A apucă, construit împreună cu alt verb, ajunge să indice că acţiunea exprimată prin acel verb a fost făcută chiar atunci sau cu puţin timp înainte. Cela ce se va svătui să ucigă pre vreun diregătoriu... şi de nu va fl apucat să facă moarte, să nu se cîarte... pravila mold. 37, 2. Dacă lucrul nu a apucat a se da... pravila (1814). Ceea ce îmi pare rău... e că te-ai apucat şi ai trimis la toată lumea invitaţii, vlahuţă, ap. TDRG. Calul, când a apucat a pică la pământ, nu se mai scoală. şez. iv, 122. N’a apucat să-i iasă sufletul, şi-i dă cu „Dumnezeu să-l ierte!“ zanne, p. iii, 438. || Astfel a apucă primeşte pe încetul sensul de „aîncepe". Dintre exemplele ce cităm mai jos, unele au încă un sens intermediar între „a ajunge" şi „a începe". (Construit cu „să", „de“ şi ,,a“.) Umblă neguţîtorind pre la casele muierilor, până apucă de le află firea, pravila mold. 92/2. La moştenitori, nu se socotesc anii căţi au apucat de au stăpânit acel de mai înainte, pravila (1814), 28. Apucase a cântă găina la casa lui, şi cocoşul nu mai aveâ nici o trecere, creangă, p. 285. Junele atunci că-i june, Briciu pe barbă când nu pune; Dac’apucă de se rade, Că-i bărbat de jumătate! doine, 35. Cum şi-a dat omul ultima răsuflare, cea d’intăiu grijă... este... de a face o scălda-toare..., până ce nu apucă a i se răci şi înţepeni mânile. marian, î. 46. Abiă apucasem a adormi, şi un vis fantastic veni şi-şi puse asupră-mi negrele sale aripi. C. negruzzi, ap. HEM. 1409. Am o domnişoară, Cu rochiţa roşioară; Cănd începe-a\se] dezbrăcă, Toţi apucă-a lăcrimă? [= „Ceapa"], gorovei, C. 67. | Unde n’au apucat-o din nou ta izbit [= unde n’au început s’o izbească], şi-au izbit-o atâta, până ce nu i-a rămas nici un dinte în gură! sbiera, p. 186/21. De cine doru se leagă, Nu mai ţine mintea ’ntreagă, Că se culcă îmbrăcat Şi se scoală căpiat Şi apucă ’ntr’un oftat [ = începe să ofteze]. hodoş, p. p. 39. | f „A luâ refugiu, a recurge la...“ Neputând [să o înduplece] cu siloghizme, apucă cu dezmierdări, dosofteiu, v. s. 166, 2. 5°. P. ext. se construeşte cu complimentul în acuzativ. Trans. Vină la noi........, S’apucăm dragoste nouă. reteganul, CH. 176. | „A se purtâ, a se comportă". îi spuse cum să apuce lucrurile, ca să meargă la izbândă. ISPIRESCU, L. 194. | „A întreprinde, a face". [Dorea] să-şi vază soţul, ce păsuri va apucă. pann, e. ii, 43. Frunză verde măr creţesc, Stau în drum şi mă gândesc, Ce s’apuc, ce să muncesc, Pânea să-m.i agonisesc, alecsandri, p. p. 285. Tot ce-apucă Se usucă : „rien de ce qu’il entreprend ne reussit, il n’a pas la main lieureuse". zanne, p. li, 475. | A o apucă — „a o luâ", „a începe". Zicând acestea, o apucă popa şi mai cu răul, şi mai cu gura, la Pepelea, sbiera, p. 19/30. || Refl. în loc de apuc un lucru, se poate spune mă apuc de un lucru, cu acelaşi sens de „încep (să fac cevâ), întreprind cevâ, încerc cevâ, mă îndeletnicesc cu cevâ". Apucatu-m’am şi eu a scriere începătura şi adaosul [ţării Moldovii], ureche, ap. HEM. 1410. Ştefan-Vodă-cel-bun... s’au apucat să facă mănăstirea Putna. neculce, ap. GCR. li, 32/ze. Iiaide, apucă-te de-ţi fă părul! alecsandri, t. 331. Nu te apucă de multe trebi odată! c. negruzzi, i, 248. Nu te apucă s’o păzeşti: mai lesne poţi păzi un cârd de iepuri! idem, i, 251. Capitalul, cu care ne apucăm de gospodărie... i. ionescu, c. 246. Se apucă însuşi, cu mâna lui, să ...cureţe [armele] de rugină, ispirescu, l. 3. Stăi, mă, tiu te apucă de năzbâtii! creangă, p. 48. S’au apucat să sică aşă, de jale [din fluier], sbiera, P. 39/4. O să fac pe gândul mieu, APUC — 214 — APUC Să m’apuc de ce vreau eu: Apucă-m’oiu de iubit, Că ea mult m’a năcăjit, iiodoş, p. p. 149. Când te-a-puci de judecată, Pregăteşte-te de plată, zanne, p. v, 364. I Absol. Românului ii egreu până se apucă, că de lăsat, îndată se lasă. creangă, a. 199. || Spec. „A luâ un meşteşug, o ocupaţie, a se duce la o meserie, a începe să te ocupi de (o profesiune)11. Se apucă de viaţa călugărească, dosofteiu, v. S. 93/,. Să... apuce darul preoţiei, uricariul, i, 305/21. Sânt multe chipuri cu carile se pot apucă [oamenii] ori de ce, să facă aleşveriş. uricariul, iv, 7/23. Să laşi pensionul şi să te apuci de avocatură, vlahuţă, d. 215. S’a apucat iar de ciubotărie. şez. i, 26l/so. | Fig. Cine este învăţat la sapă, să nu s’apuce de suliţi! zanne, iv, 640. || P. ext. Murguleţ, căluţul mieu, Mulţumeşte că-s flăcău...; Că dacă m’oiuînsură, Haiducia d’oiu lăsă, Plugul dac’oiu apucă, Pe mălaiu că mi te-oiu da. teodorescu, p. p. 351. | „A se deda la (cevâ)“. S’a apucat de beţie : „er hat sich dem Trunke er-geben“. polizu. A apucă la cevă = „a ajunge11 : „(trouver le moyen d’)arriver“. 4pwc la bine, la avere-. „cresco, floresco...; aufkommen“; la cevă rău, p. e. la prinsoare, la sărăcie : „incido...; geraten“. LB. Zis-a badea că mi-a da Două raţe şi-un răţoiu, Să mi-apuc şl eu laboi; Două raţe potcovite, Sămi-apuc şl eu la vite. marian, s. 119. 6°. Din sensul „a ajunge", s’a desvoltat (în Transilv.) cel de „a deveni, a purcede11. Intrans. Acum, de când a apucat măricel [băiatul], ne e de mare trebuinţă. reteganul, p. i, 15/10. Acum, la bătrâneţe..., baba bătrână apucă grea. frâncu-candrea, m. 258. V. Precum se spune „a luă un drum“, se poate zice şi: a apucă un drum, cu sensul de „a se îndreptă într’o direcţie oarecare, a porni, a-şi (re)începe călătoria încotrovă'*. 1°. Trans. Numa... se depărtează, apucând drumul spre Marsiniîa. beldiman, n. p. ii, 28. La ziuă, iar îşi apucară drumul, gorjan, h. i, 9. Apucă... calea luminoasă ce ducea în lună. eminescu, n. 28. | P. ext. O caleaşca trecu în fuga cailor..., apucă uliţa Sf. Ilie... c. negruzzi, I, 16. 0 samă au apucat podgoriile, trecând spre Bucureşti, E. kogălniceanu, let. iii, 275/29. Aceste cete ...au apucat poala muntelui, dionisie, c. 201. Când, fu frunza cât petacul, D’apucaiu codrul, săracul! reteganul, tr. 31/J0. || Refl. Ne-am, apucat de cale. dosofteiu, v. s. 79/,. || Intrans. [Hotarul moşiei] apucă din apa Argeşului spre apus, pre viruga din sus de cireş... şi apucă vălceauaînsus. MSS. (s. XVIII), ap. HEM. 1417. Locuitorii... a[u] preferat... a apucă care încotrd. I. ionescu, d. 228. Cum ieşi din sat, apuci de-a-dreptul prin pădurea lupului, alecsandri, t. 606. Apucă pe ici, tot înainte, şi, cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să dai de grădina ursului. creangă, P. 215. Mămucuţă, und’te duci? Pe ce drum ai sămi-apuci? marian, î. 520. Puse coada pe spinare Ş’apucă la lunca mare. şez. v, 22b/25. Apucă’n călătorie, Să facă negustorie, alecsandri, p. p. 38. | P. ext. Lăsă-m’oiu de reseşie, Să apuc în haiducie, Ca să-mi fac sfânta dreptate, Cu cea ghioagă de pe spate, idem, 227b/3. || Adesea, a o apucă, în loc de a apucă: Copilul, scoborîndu-se din copaciu, o apucă rasnape câmp. ispirescu, l. 391. I-au sărit roata şi au apucat-o de-a dura la vale, după neguţători. sbiera, P. 6/24. A apucat-o pe uşă afară. || Fig. „A întreprinde cevâ11. Orice drum vei apucă, Dumnezeu te va însoţi, marcovici, d. 15/2. Nu mai ştiă ce să facă şi încotro să apuce, creangă, p. 140. A apucă (s. a luă) lumea’n cap = „a lăsă toate în voia soartei şi a plecă, rătăcind, în lume“ : „tout abandonner et s’en aller par le monde“. Au văzut că acuma nu le mai rămâne alta nimică, decât... să se ducă în lumea mare, încotrd i-or duce ochii. „Aşă dară,preuteasă“, zise popa, „...mâne de noapte, până nu se va sculă încă Pepelea, să apucăm lumea’n cap şi să-l lăsăm pe dînsul aice,". sbiera, p. 17/37. | A apucă (s. a luă) câmpii = „a-şi pierde cumpătul, minţile, a înnebuni : „perdre la tete, devenir fou“. De când e Prefecătură, Noi. ser-manii cască-gură, Câmpii, său, am apucat! alecsandri, t. 728. Dacă îi căută să te iei după gurile oamenilor, apoi apuci câmpii! şez. v, 41 /32_. | A apucă (s. a o luă) peste câmp = „a se abate de la subiectul vorbirii, a aiură“. zanne. P. I, 130 : „di-vaguer“. | A (o) apucă (s. luâ) la fugă, s. a apucă fuga, s. a apucă de fugă = „a (începe a) fugi“: Porcii au apucat la fugă. reteganul, p. ii, 47/31. Curând se spăreară şi apucară fuga. calendariu (1814), 29. Calul fuga apucă, Pe potecă se’ntorceă. teodorescu, p. p. 503. Ei pe cai a’ncălecat Şi de fu-gă-au apucat, şez. i, 43b/29. I A o apucă (s. luă) la săuătoasa, s. f a se apucă de sănătoasa = „a o tuli (de frica, de ruşinea cuivâ etc.)“: „prendre la fuite, se sauver“. Şi dacă... n’ar fi apucat-o la sănătoasa, aveâ să plătească cu capul cutesarea sa. marian, tr. 271. Manuil-Vodă s’au spăimântat şi s’au apucat de sănătoasa, numai cu fesu’n cap. dionisie, c. 164. | A o apucă (s. luâ) la picior = „a fugi din răsputeri; a se pregăti de un drum lung“ : „fuir â toutes jambes, prendre ses jambes â son cou“. [De la Orfeu încoace, dobitoacele] s’au sălbăticit cu totul, şi astăzi,... dacă s’ar ispiti cinevâ să cerce a instrumentă... prin codri,... mistreţi, vulpi, cerbi, ba chiar şi iepurii, ar apucă-o îndată la picior, odobescu, iii, 101/7. Apoi, luând toiagul, apuc’o la picior, Te du din casă’n casă, la orîce-alegător. i. negruzzi, ii, 29. 2°. f „A se îndreptă către cinevâ, a se adresă cuivâ“. Intrans. Fiind domnul tânăr şi neştiind rândul ţării, au apucat unii cu dări la musaipi. neculce, ap. TDRG. || Refl. Apucatu-s’au Mircea-Vodă,pentru trebile crăiesei... la împărăţia Turcului. N. costin, ap. TDRG. A apucă îuaiute = „a merge înaintea cuivâ; a plecă mai iute de cât altcinevâ, a i-o luâ înainte ; a întrece; a anticipă; a preveni11 : „marcher devant,; partir avant; devancer; prevenir, anticiper, prendre les devants“. Sănduleasa cer-mi făceă? Vreme multă nu pierdeă, înainte c’apucă, La morminte că-i ducea. teodorescu, p. p. 637b. || Svfâjntul apucă nainte, de le ieşi în întâmpinare, dosofteiu, v. s. 88,1. | Moisi apucăt-au înaintea lui Hristos 1485 de ai. idem, 6, 2. | Alţi boieri, ce... aşteptă pre Grigorie-Vodă cu bucurie, ca să încapă şi ei, văzând că i-au apucat iar ceilalţi boieri înainte, şi acmu căută rău. NECULCE, LET. ii, 402/28. | Ai apucatu el ainte cu blago-slovenie. psal. sch. 59/0 (: „tul’as pre venii de bene-dictions de biens“). | Sufletul rnieu, primejduindu-se a cădeă în fundul iadului, apucă înainte cu rugăciunea ta şi-l mântuîaşte. mineiul (1776), 96/r Eu de mult aveam de gând să sfătuesc pe Măria Ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea Măriei tale au apucat mai nainte. c. negruzzi, ap. TDRG. Ainte-apucară straja, psal. sch. ( : „anticipaverunt vigilias"), ap. HEM. 1422. | A (o) apucă (s. luâ) cu gura înainte = „a se grăbi a zice, a răspunde (fără a lăsă pe altul să isprăvească ce aveâ de spus)11 : „se hâter de dire, prendre les devants11. „Pot să am nădejde în voi?“ — „Să n’ai nici o grijă, măm.ucă", apucară cu gura înainte cei mai mari. „Noi sântem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată, vorbit rămâne". creangă, p. 20. VI. Refl. Ca şi „a se prinde11, tot astfel a se apucă are sensul, (în Mold. şi Bucov.) de „a se legă (cu cuvântul), a se angajă la cevâ11. E o credinţă veche şi foarte lăţită la Români, că cel ce se apucă să postească Lunea, aceluia, în multe privinţe, îi merge bine. marian, se. i, 100. Hai să ne apucăm argaţi la popa; poate că vom duce-o bine! şez. iii, 129/14. || An-gajamentul e mai adesea identic cu o îndatorire solemnă. „A se îndatorâ (la cevâ)11. Kynops s’apucă să i-l aducă viu. dosofteiu, v. s. 31, i. Cantemir-Vodă n’au ţinut parola, cum s’au apucat, când l-au pus domn. neculce, let. ii, 258/33. Aşâ s’au apucat Stroici, că le va aduce, uricariul, v, 260/12. Zapciul.., adus înaintea lui Ştefan, se apucă, că el va zidi mă- APUCARE - 215 — APUCĂTURĂ năstirea şi în scurtă vreme va fi gata. marian, t. 116. || (Adesea urmat de compliniri, precum „cu jurământ, pe capul său11 etc.) „A luâ un angajament solemn, a se făgădui, a se pune bun (pentru s. la cineva s. cevâ)“. Beci. s’au apucat chizeş la Poartă solul Inglesului, precum că... neculce, let. ii, 290/32. | „A (se) jurâ“. El se apucă pe capul lui, că sânt toate adevărate. E. kogălniceanu, let. iii, 268/14. Pe giurămănt s’a-pucă, Stăpânii să hărăţească Şi slugile să-i privească. alecsandri, P. P. 198b/ls. Tare s’au apucat Ser darul, că nu .ştie nimic. M. costin : „le Serdar s’est vivement defendu de rien savoir“. DDRF. ^ A se apucă la (s. în) rămăşag', sau numai: a se apucă = „a face s. a pune rămăşag, a se prinde1*: „palier11. Mulţi s’apuca în rămăşag, c’or gâcî: SBIERA, P. 191/28. El s’apucă la rămăşag cu Bum,ne-zeu. şez. II, 194/j3. Terinte: „Eu m’aş apucă, că, dacă cuconaşul ar îmblă, Bomnica...11— Miron: „Domnica? E, cerce dumnealui, şi-i videă...“ — Terinte : „Bacă ţi-i aşă povestea, pun rămăşag11. alecsandri, ap. HEM. 1421. | f A se apucă de leg’e ca să jure = „a jurâ pe sfânta evanghelie11. Bom,niia mea am judecat... să jure Mihail...; iar Mihail, cu rudeniile lui..., nici de cum nu s’au putut apucă de leage ca să jure, ce au rămas de leage şi de ■judecată. MSS. (din vremea lui Brâncoveanu), ap. HEM. 1414. — Etimologia necunoscută. Hasdeu, Etim. m,agn. rom. 1390—1391 a propus un tip *apuco (—apiscor cu sufixul din manduco), iar Burlă, Studii filologice, s’a gândit la aucupor, devenit *acupo şi, cu metateză, *apuco. (Pentru trecerile de sens cfr. luâ şi, mai ales, prinde.) apucâhe s. f. 1°. Action de saisir, d’empoigner, deprendre, d’entreprendre, etc. 2°. Bapine, spoliation. — Infinitivul verbului apucă, devenit abstract verbal. 1°. Fiind începutul apucărei arm,elor norocit Românilor, mai vârtos crezură, că Bumnezeu epărti-nitoriu slobozeniei lor. P. maior, ist. 210. |) 2°. „Răpire11. Nu nedejdiuireţfi] pre strâmbătate, şi spre apucare nu dorireţu. dosofteiu (=nu upovăireţiîn ne-dereptate, şi In răpire nu jeluiţi, coresi, ps. 159 : „et super rapinas nolite concupiscere.11), ap. HEM. 1423. Să ne ferim, din cât ne va fi cu putinţă, de curvie, de beţie, de zavistie, de vânzări, de apucări, de napăşti, şi ele alte multe ca acestea, antim, p. 84. apucat s. a. 1°. Bapine, pillage. 2°. Convulsions, spasmes (chez Ies enfants); eclampsie; mal caduc (haut mal), epilepsie. — Participiul verbului apucă, devenit abstract verbal. 1°. „Jaf11. [Cumanii] cu tâlhuşaguri şi cu apucatul a trăi eră obicinuiţi, cantemir, ap. HEM. 1425. || 2°. (Pat.) „Eclampsie11. în Muntenia... „răul copiilor“ se mai numeşte şi ,,apucat11...; constă dintr’un fel de cârcei la stomah, care frământă pe copii în năuntru şi-i sgârcesc une-ori aşă de tare, până ce-i fac ghem şi le duc picioarele la gură. Alte ori... fac spume la gură, schimbă fel de fel de feţe, ba adese-ori se schimonosesc... şi rămân... astfelschi-monosiţi pentru toată viaţa, marian, na. 376. | Epilepsia o numesc ţăranii „apucat“ sau „răul copiilor.“ (Lupşanu, în Ialomiţa), ap. HEM. 1426. Pe apucate(le) = „în mod superficial, la întâmplare, în fugă, din timp în timp câte puţin11 : „su-perficiellement, occasionnellement, en passanţ, â la liâte, â bâtons rompus11. Cetele revoltanţiloft... erau armate numai cu suliţe, cu săbii, cu cevă puşti şi pistoale, strânse pe apucatele, odobescu, iii, 540/6. Se înţelege că în asemenea împrejurări discutarea unei legi, de altminteri aşă de incisive, se face numai pe apucate, maiorescu, d. ii, 137. Ce viaţă l-aşteptă pe el, un copist avizat a se cultivă pe apucate? eminescu, n. 36. Toate acestea le făcea numai pe apucate, când încăpeă cu timpul, sbiera, p. 307. Mân-carea-ipe apucate, mai la seamă-i jocul şi băutura. sevastos, n. 340. apucat,-Ă adj. Pris, saisi, empoigne; surpris (par)...; enleve, arrache, attaque. Occupâ, usurpe. Tra-ditionnel. Qui a fait un voeu. Posstde, toqu4, original. Accom.pli superficiellement, ă la hâte. Possede par un esprit m,alin, atteint d’un mal: eclampsie, epilepsie, etc. — Participiul verbului apucă, devenit adjectiv şi substantivat une-ori. Cuconii [fură] apucaţi de lei. dosofteiu, v. S. 22/a. Moartea se prevesteşte prin semne, care de multe ori se adeveresc, lucru ce face pe ţăran să creadă şi mai mult în credinţa apucată din moşi-strămoşi. şez. iii, 115/35. [Unii] zic, că de când „s’au apucat11 a posti Lunea, de atunci şi-au ajuns scopul dorit... Be aceea fiecare „apucat11 observă cea m,ai mare stricteţă în postirea acestor zile. marian, se. i, 100. || Spec. (-După omiterea subînţelesului „de alte alea, de năbădăi, de necuratul11 etc.) „Năbădăios, pornit, într’o doagă, ţâcnit11. Baba scrâşni din dinţi, ca apucată, eminescu, n. 22. M’am tem,ut că-i apucat Şi-mi prind cu necuratul treabă, coşbuc, f. 93. Om apucat = „într’o doagă11. marian. Apucat, este un om care are cugetările sale proprii, totdeauna ciudate, i. negruzzi, i, 482. || (Despre lucruri, după omiterea subînţelesului „în grabă11). Lucru apucat = „făcut pe fugă11, marian. (Cfr. pe apucate.) || (Credinţe pop.) După omiterea subînţelesului „de Iele s. duhuri necurate11. Be a răcit cinevă la mijloc, sic că-i „apucat11. (Yalea-mare, în Muscel), ap. HEM. 1425. | (La copii.) „Cel care are un atac de eclampsie'1. Unele Bom,âncedin Muntenia, scăldăndpe copiii „apucaţi11,... rostesc următorul descântec... marian, n. 379. Când pruncul se zvârcoleşte şi plânsul îi este înăbuşit de dureri, babele şi moaşele sic că e „apucat de inimă sau de rânichi11. teodorescu, P. P. 362. Cfr. apucătură (6°). APlicÂToÂiti; s. f. Mâchoire (ele la tenaille). — . (întrebuinţat mai ales la plur.) [Cleştele dulgherului constă din] gură, apucătoare, cioc, cap sau fălci... dame, t. 113. [Plur. -toare.j — Derivat din apucă, prin suf. instr. -fftoare. apucător,-©ăue adj., subst. Qui prend, qui saisit, qui s’empare (de); qui enleve (de for ce); qui ac-capare; rapace. Bavisseur. — Adjectivul verbal al lui apucă (derivat prin suf. -ător), une-ori substantivat. (Mai ales cu sens peiorativ:) „care are obiceiu de-a luâ ce nu este al său11, COSTINESCU, „prădător, jăfuitor11. Zahei, din apucătoriu fu milui-toriu. varlaam, c. 382.Schimbat acumBispot-Vodă: den blând, cumplit ; den milostiv, apucător şi lacom,, puind peţeară mari nevo'i. N. costin, let. i, a. 66/,5. Tătarii sânt lupi apucători: pradă, robesc, bat şi căznesc pre creştini, muşte, let. ii, 18. [f şi dial. : apucătâriu.] apucătură s. f. 1°. Action d’empoigiter, empoigne. 2°. Adresse, hăbilete, dexUrite. (Au plur.) Ruse, artifice, stratageme. 3°: Exaction, extorsion, rapine. 4°. Aisance. 5°. (Au plur.) Allures, manieres, fapon d’agir, habitude, procede, conduite. 6°. Lumbago. Co-liques. Eclampsie, epilepsie. Intoxication mercurielle. 1°. Faptul de a apucâ cevâ sau pe cinevâ. Cu o apucătură l-a aruncat în aer. LB. Cine asistă la aceste lupte a[le] flăcăilor români..., recunoaşte bine în ele apucăturile şi pauzele gladiatorilor din vechime. ALECSANDRI (în Notele la) P. p. 26. 2°. Faptul de a şti apucâ bine cevâ sau de a se apucâ bine de cevă. „îndemânare, iscusinţă, abilitate11. Are apucături de orator şi se pregăteşte pentru senat. conv. lit., ap. TDRG. (Auzit la Braşov. Unul care băteâ cuie strâmb fu apostrofat de altul cu cuvintele:) N’ai apucătură, draga! Bă-mi ciocanul, să-ţi arăt eu cum se bat cuiele. || (în Transilv. Cu sens peiorativ. întrebuinţat numai la plural.) „Şiretlic, tertipuri11. Bar Citerea, din nou cu planuri frământă-şi gândirea, Apucături iscodind: în locul lui Iulius să vie Amor, cu mers prefăcut şi APUITOR — 216 — A-PURUEI cu faţa schimbată, prin daruri Inima bietei regine-aprinzână-o, s’o mistue’n flăcări, coşbuc, m. 27. 3°. Faptul de a apucă cevă din al altuia. „Luare cu nedreptul din bunul altuia11. Venit-au domn ţârei Dimitraşco Cantacuzino, cu a doua domnie; iar nemică n’au schimbat firea sa şi iarăşi lăcomie şi apucături, şi făceă strâmbătăţi. muşte, let. iii, 26/4. Cine nu lucrează nimic şi... trăeşte din jafuri, din jum,uleli, din apucături, din înşelări, ala este trântor, jipescu, o., ap. HEM. 1^29. Cfr. apucător. 4°. (Rar. în Transilv.) Rezultatul acţiunii de a fi apucat multe. „Avere11. Om cu apucătură : „der wohlhabende Mensch". BARCIANU. (Cfr. om cuprins.) 5°. Felul de a apucă cevă în mână, gândit ca obiceiu. (Mai ales la plural.) „Deprinderi, fel de a se purtă, purtare, maniere11. Are nişte apucături de stăpână, care mă strâng ăe gât. alecsandri, t. 943. Luase intru toate apucăturile profesorilor săi. slavici, ap. TDRG. Să-i sici Păsări-Lăţi-Ijungilă, mi separe mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui. creangă, p. 245. Ea spuse că, deşi se pare că este băiat, după apucăturile lui [: pusese mâna pe o armă], dară este fată, şi încă de cele mai prefăcute. ispirescu, l. 21. Portul şi mai ales vorba, nu mai vorbesc de alte apucături ale locuitorilor, îi deosebeşte puţin de satele vecine, şez. iv, 16. 6°. (Credinţe pop.) „Apucat11. De a răcit cinevă la mijloc, zic că-i „ăpucat“ şi-i descântă ăe „ apucă-tură“. (Va]ea-mare, în Muscel). | „Colice11. „Apucătura“ este Qând doare tare la stomah. (Ţigăneşti, în Tecuciu etc.), ap. HEM. 1430; şez. I, 123/15. | Apucătură, adeQa boală venită din argint-viu dat, din duşmănie, într’o băutură. (Piscu, în Covurluiu), ap. HEM. 1431. [Plur. -turi.] — Derivat din apucă, prin suf. abstr. -ătură. (Pentru sensul 3°, cfr. fran. maniere, derivat din manus.) apuitor, -oare adj. v. apunător. apijnător, -oare adj. Qui se couche (en parlant du soleil), qui decline. Couchant, descendant, decli-nant. — Adjectivul verbal al lui apune (derivat prin suf. -ător). [Şi: apuitor. | Negativul: neapunător, ueapuitor. Lumina lumii în lumina credinţa, adecă în soarele cel neapuitoriu a o preface... cantemir, ap. HEM. 1436. | fşi dial.: -toriu.] Avijvii vb. III intrans. Se couchar (en parlant du soleil, des astres). Disparaître, decliner, etre ă son declin, mowrir. Se fermer, s’eteindre (en parlant des yeux, de la vie). Faire disparaître. Piri/r. — Verbul a apune se întrebuinţează în legătură cu subiectul „soarele" (p. ext. „luna, stelele11 etc.), însemnând „a dispărea subt orizont, a asfinţi, a scăpătâ11 şi stând în opoziţie cu „a răsări11. Se întrebuinţează deci numai la persoana a treia. în toate zilele, ăeacă apune soarele, toţii îngerii oamenilor... merg la biserică să se închine, cuv. D. bătr. ii, 415. Eu iubesc şi arz în pară la răsăritul ăe soare, Şi mă vaet, cănd apwne, că arz încă şl mai tare. konaki, p. 234. Nu te mâhni pmtru-că soarele apune! marcovici, C. 14/23. Am privit din balcon soarele apuind. c. ne-GRUzzi, I, 294. Pe când oastea se aşasă, iată, soarele apune, eminescu, p. 243. Dimineaţa-i roua mare Şi se udă la picioare; Când apune sfântul soare, Stau ţânţarii să te-omoare. jarnik-bârseanu, d. 425. Mai cald [e] soarele când răsare, decât când apune, zanne, p. i, 77. | Cine are dor pe lume, Ştie luna, când apune. şez. iii, 60/19. Când cinevă a murit, se sice: „i-a apus steaua“. (Frumoasa, în Neamţu), ap. HEM. 1433. || Fig. „A pieri (pentru totdeauna), a dispărea, a muri". Apus-ai ca soarele, cuvioasă maică! mineiul (1776), 88^/1. Au apus chipul fru-museţei tale! idem, 1972/i- [Boierii cer, ca] mila ei [= a Porţii] să nu apuie, c’apoi sânt toţi de pierit. beldiman, tr. 353. 0, Ştefan, erou sfânt! într’a noastre suflete în veci nu apui! alecsandri, p. iii, 113. Puterea împărăţiei turceşti a apus ăe mult. || P. ext. Prin asemănare cu soarele (luna, stelele), se spune despre ochi că apun, când „li se stinge lumina". Mânule şi picioarele sânt legate, ochii apuseră şi audsul asurdzl. ioan din vinţi, ap. HEM. 1433. Ochii au apus şi s’au închis, mss. (a. 1669), ap. GCR. I, 184/30. Ce văd ochii miei, de clipesc ş’apun? konaki, p. 22. Bobinson... pătimea de grele friguri; plecase capul, îi apusese ochii, drăghici, r. 138. || Se găsesc şi încercări, rare, de a întrebuinţâ pe apune cu funcţiune transitivă, în înţeles de „a face să apună", şi reflexivă, cu sensul de „a dispăreâ". Şi supt a ta strălucire, Ce toţi comiţii apune, Prii-meşte, drept jertfire, Vecînica mea plecăciune, konaki, p. 25: Căutând îndărăt, să vasă pre ăerepţii, de carii se împart, ce li se vor apune ăeîntre ochi si nu se vor putea întoarce înapoi... mss. (s. XVII), ap. HEM. 1434. [Se conjugă ca pune. | Cfr. Soare-apune.] — Din lat. appono (-osui, -os[i]tum), -nere: ital. apporre, v.-prov. apondre, v.-span. aponer, portg. appor. Desvoltarea semantică proprie limbii româneşti pare a fi fost următoarea: Din sensul fundamental (lat., ital. etc.) „a pune, a aşeză cevâ lângă cevâ11, s’a născut mai întâi sensul „a pune jos" (şi azi la Arom., dalametra, d. 21; cfr. arom. se apu-siră to aumbrată. papahagi, b. 117/3 = „se puseră la umbră, se adăpostiră subt umbră"; casă apusă = „casă joasă, neînaltă, cu tavanul jos", papahagi, b. 531), de unde apoi „a coborî, a aplecă în jos", cu sens trans. (la Arom. apuni cranga! = „scoboară cranga!" dalametra, d. 21; „Et micşoră": apuni lunina! = „micşoreazălumina!11 idem, 21 — sens care se regăseşte, ca înţeles figurat, şi la P. maior, cfr. apunere şi apus1) şi cu sens instrans., la noi, fiind vorba despre soare. Astfel apune = „scoboară" („se face mai mic11 = „scapătă") exprimă tocmai ideea opusă lui „răsare". Pe altă cale — aceea care se regăseşte în fran. „coucher" — lat. ponere a ajuns, aiurea, să se aplice şi la soare: „a se pune" capătă sensul „a se culcă" (arom. mi apuşu di curând — „m’am culcat de vreme", dalametra, d. 21): span. (termin de marină) el sol se pone : „die Sonne dalt" (Toll-hausen); cfr. ital. ponente, v.-prov. şi fran. ponent, span. poniente, portg. poente „apus11. / apvjneiuî s. f. Action de se coucher (en parlant du soleil, des astres), de decliner, de disparaître, de s’eteinăre. Coucher (du soleil, des astres), couchant; declin, disparition. — Infinitivul verbului apune, devenit abstract verbal. Painjenişul cel roş se lărgi, se diafanisă şi se prefăcu într’un cer rumenit de apu-nerea soarelui, eminescu, n. 48. | Fig. „Scoborîre, micşorare, depreţiare, desconsiderare, înjosire" (sens împrumutat de P. Maior, după toată probabilitatea, din dial. aromân). Nu numai că defaimă pre Români, ci încă şi urmări după voia sa trage, spre micşorarefaj şi spre apunerea Românilor. P. maior, ist. 79. apcntamente s. f. plur. tant. Appointements.— (Franţuzism). Retribuţie fixă (anuală, lunară) a unui funcţionar. Cfr. leafă, salariu. — N. după fran. A-ptiRUREA adv. \ A-pvuiJRi adv. / = pururea. (Cuvânt învechit.) Vrând să ies din caic, în malul Dunărei..., unde apururea ieşeam, am văzut deodată, sub cort, Evropei. E. văcărescul, ist. 300/26. Apururea, fieşicare va să fie datoriu mai puţin. Caragea, L. 96/3. Nu putem, şti de vom fi apururea fericiţi, marcovici, d. 5/6. || In legătură cu „de11, se găseşte încă şi azi (în limba bisericească şi în poezie). De-apururea să te mărim! antim, p. 24. Cu mâne silele-ţi adaugi, Cu ieri viaţa ta o scasi, APUS — 217 — AR Şi ai cu toate astea’n fală De-apururi ziua cea de azi. eminescu, P. 106. I A mea dragoste-am robit-o Pe de-apururi numai ţie. vlahuţă, p. 77. — Din a (2°) + pururea. AIMUS s. a. 1°. Action de se coucher (en parlant des astres). 2°. Coucher (des astres), crepuscule; fin. Declin, decadence. 3°. Couchant (ponant), occident, ouest. — Participiul verbului apune, devenit abstract verbal. 1°. Exprimă acţiunea. „Apunere". Tu eşti Dumnezeu de viaţă, tu, eşti stea fără apus. konaki, ap. HEM. 1437. || 2°. Exprimă faptul de a apune şi timpul când apune soarele. „Asfinţit, scăpătat". Arhanghel se dose [=duse] în geroe [= genune] r’ [=în] apusul soarelui, cuv. D. bătr. ii, 191. Soarele-şi ne-mereaşte apusul, dosofteiu, ps. 356. Soarele începu a se coborî spre apus. c. negruzzi, i, 32. Iar cel Ungurean Şi cu cel Vrâncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră, Pe l’apus de soare Ca să mi-l omoare. alecsandri, p. p. 1. Eră, în ziua aceea, un apus de soare cum, rar se vede. | P. ext. „Sfârşit". Aceă dorită zi, care nu va aveâ răsărit, nici apus........ marcovici, C. 14/jS. Fiu al astor ruine, ţărâna lor slăvesc. încă mi-aduc aminte de groaza ce simţeam, Când, la apusul zilei, scheletul lor priveam! alexandrescu, p. 11. | Ochii-i zic: apusul nostru soseşte, Căci lumina ne lipseşte, konaki, p. 171. | Fig. „Declin, decădere". Puterea colosală a Romanilor începu a se plecă spre apus. c. negruzzi, i, 201. ]| 3°. Arată regiunea unde apune soarele pe cer şi regiunea corespunzătoare pe pământ. „Occident, v’est“, în opoziţie cu răsăritul (orientul, estul). Chemă pământul, de la răsăritul soarelui şi până la apusu. coresi, e. 30/,. Să hie svintii m,ănăstiri o moşie în muntele Buceaciului, însă de cătră apusul soarelui toată partea jupăneasii Capiii den Cocorăşti. DOC. (a. 1681), ap. HEM. 1438. | Eliptic, cu omiterea subînţelesului „soarelui:“ Deştinsă arhagghele Mihail cu patru sutla de îngeri cu el: o sută despre răsărit, altă sută despre apusu, altă sută despre amiadzădzi, altă sută despre meadsă-noapte. cuv. D. bătr. ii, 314. Un blestem groaznic s’a auzit despre apus. [russo-]bălcescu, m. v. 581/u. (Zicătoare despre omul care nu prea are legătură în cele ce spune, sau apropie lucruri prea îndepărtate unele de altele:) îmi vorbeşti, una de la răsărit şi alta de la apus! pann, ap. HEM. 1438. Din apus se răsfiră, fierbând, un nor. coşbuc, f. 77. | în spre apus-mia-zăzl [=sud-vest] vin mănăstirile Agapia..., Văraticul. CREANGĂ, A. 72. | P. ext. „Popoarele din apusul Europei". în sihle acestui Alecsandru Vodă, s’au făcut sobor mare. în Florentina, ca să poată împreunare biserica răsăritului cu a apusului (= cea catolică, apuseană), ureche, let. i, 105. 0, tunici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s’au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii... eminescu, p. 239. [în texte vechi se găsesc şi pluralele: apuse coresi, apusuri biblia (1688), ap. CP. 213; CORBea (c. 1700), ap. HEM 1439. | în PSAL. SCH. 154/14 scris: appus.] Ai1 tis, -Ă adj., adv. I. Couche (en parlant des astres). Dispăru. Au declin, en decadence. Eteint. II. Avec inepris ou dedain, en faisant peu de cas de...— Participiul verbului apune, devenit adjectiv şi întrebuinţat şi ca adverb. I. Adj. Stele apuse. HEM. 1436. | (Mai ales fig.) „Dispărut pentru totdeauna, trecut de mult, din cea mai depărtată vechime". Râul sfânt ne povesteşte... despre vremi apuse, sure. eminescu, p. 69 (aici, poate după germ. „untergegan-gen“, ca ş; alăturatul „sur" = germ. „grau"). | (Rar, la scriitorii mai vechi din Ardeal). „înapoiat, decăzut". Locuitorii ţerei aceia sânt cei mai a/puşi oameni a toată lumea. p. maior, ist. 70. în starea noastră cea mai apusă, excluşi de toate drepturile politice, calomniaţi de toate părţile, noi am păstrat viul simţ de naţionalitate, i. popazu, ap. odobescu, i, 474. | (Despre ochi.) „Stins". Şi-au deschis ochii, care erau cu totul apuşi de spaimă, drăghici, r. 34. || II. Adv. f „Despreţuitor, cu dispreţ, cu desconsiderare". Necurmata dragoste, carea aveă Notoriul spre ghinta cea ungurească şi ura spre alte limbi, la multe scălcieturi îl împinsă pre el. De acolo e, că aşă apus grăeşte despre Români, scriind războiul lor cel cu Ungurii! p. maior, ist. 73. apbskăN, -Ă adj., subst. 1°. Occidental. 2°. Ha-bitant de l’occident.— în opoziţie cu răsăritean. 1°. Adj. Care se află la apus, în occident. Chiar şî în ţările cele mai culte ale Europei apusane, gustul şi uzul sculpturei este azi încă departe de-a fi atins întinderea şi desvoltarea ce ele dobândise în societatea antică, odobescu, icon, tr. 7. | Spec. Care e, care vine din apusul Europei, „occidental". Nu cumvă să se strecoare..., odată cu literele, şl viţiul apusean. C. negruzzi, i, 347. Să trăeşti, ostaş rom,ane, Stâlp al lumeîapusane! alecsandri, p. ii, 19. Avem... marfă apuseană, adusă prin Ardeal, şi anume postav subţire. iorga, b. r. 14. | Spec. Biserica apuseană= „catolică". || 2°. Subst. Locuitor al apusului, „occidental". [Dial.: apusăn.] — Derivat din apus, prin suf. gent. -ean. ai*uşoârA s. f. v. apşoarâ. ai*ijst s. a. (Mor.) Ecluse (d’un moulin). — (în Mold.) „Jilip, stăvilar". Apust la moară se numeşte o clădire din trei păreţi de scânduri, doi laterali şi unul în faţa iezeturei unui iaz, mai adăogân-du-se o podeală făcută iarăşi din scânduri. La pă-retele din faţa iezeturei se aşază 2—4 stavile... (Lă-măşeni, în Suceava), ap. HEM. 1440. Apust, la moară, este iezătwra cea de lemn, care opreşte apa când vrea, şi-i dă drumul iarăşi când vrea. (Chişcăreni, în laşi), ap. HEM. 1440. [Plur. -pusturi.] — Din rut.opust„Schleuse“. Cfr. Hasdeu,Etym. magn. 1440 sq. Cfr. opust. Al*U'rf vb. IV. Sentir, flairer. — „A mirosi, a aveâ sensaţii de miros". Idolii... rost au şi nu grăesc, ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, nasure au şi nu apuiu. coresi, ps. 322[=nări au şi nu mirosesc. PSALT. 1651; nări avi şi nu vor mirosi, dosofteiu : „ils ont un nez et n’en flairent pas"]. Aput = ,,ol-facio". ANON. CAR. (Se întrebuinţează încă şi azi în Banat.) — Modificat din puţi, după analogia lui amirosl ( = mirosi, cfr. apipâi). Sensul arată însă o schimbare remarcabilă. ArifiiT s. a. Action de flairer, de sentir; odorat, flair. — Participiul verbului apuţi, devenit abstract verbal. „Miros, simţul mirosului". De ară fi tot trupul ochiu, unde ară fi auzul? Iară de ară fi tot auz, unde i-ară fi apuţitulu ? coresi, ap. HEM. 1442. Ap mitul = „olfactus". anon. car. APUŢITUBĂ f s. f. Odorat, flair. — Apuciture = „olfactio". anon. car. [Plur. -turi.] — Derivat din aputt, prin suf. abstr. -itură. A«lBA- v. acva-, aqui- v. acvi-. ar s. a., s. m. Are. — Unitate de măsură, pentru suprafeţe agrare, cuprinzând o sută de metri pătraţi. (Se întrebuinţează mai ales în cărţi de şcoală sau în opere de ştiinţă.) Arul este o măsură fictivă; suprafeţele, se măsoară cu multiplul său, hectarul. [Plur.: are, mai rar: ari. | Şi: ară s. f. (formă aproape neîntrebuinţată). Un ogor, o ţarină, o moşie etc., se măsoară cu o unitate de suprafaţă, ce are forma unui patrat, a cărui latură este lungă de AR 18 - AKĂBEŞTE 10 metri; adecă a unei figuri compusă din patru linii drepte, [de] câte sece metri fiecare, aşezate în unghiu drept una pe alta. Această unitate poartă numele de ară. climescu, a. 203. | Prin confuziune cu „arie“, şi: ârie s. f.] — N. din fran. ( = lat. area „suprafaţă". Cfr. dubletul arie.) Alt vb. auxiliar v. vrea. Ait COUj. ) Ară f adv., conj. / = iar, iară; dar2, dară. I. f Adv. „Din nou, iarăşi". Şi dzise pre[a]sfânta: „Cum au făcut, aşâ să le fie!“ Şi ară se legă limba lor. cuv. d. bătr. ii, 334. || II. Conj. 1°. f (Indică opoziţia ce există între două propoziţiuni, pe care le leagă.) „Iar“ îngerii tremură înainte[a] crudei, ară o[a]menii o ţin a amână şi giură pre ia strâmb, cuv. d. bătr. ii, 326. Au fost cerşind pe Evdochia, sora lui An-dronic, aru apoi nu pe soru-sa, ci pe fie-sa Simo-nidis au luat. cantemir, hr. 480/,s. || 2°. (în Banat. Introduce o propoziţie întrebătoare.) „Dar, da, da bine...?“ Ar unde aţi fost? — „wo wart ihr denn?“ JAHRESBER. III, 313. — Grecescului apa, zpa. (în insula Cipru) şi lit-vanului ir, pare a le fi corespuns, în limba poporului roman, formele *ara şi *era, care se regăsesc în unele limbi romanice: engad. eir „etiam“, sur-selvic er, era, v.-prov. era „jetzt, nun“, şi din care par a derivă şi cuvintele româneşti wr(ă), iar(ă), dar(ă). Cfr. Meyer-Liibke, Rom. Gramm. III, §495; Schuhardt, Zeitschrift XV, 240—241. Forma ară = iară se păstrează şi la Megleniţi. ARA vb. I. trans. Lahourer. — A face brazdă în pământ cu plugul, spre a-1 pregăti pentru primirea seminţei roditoare, a spintecăpământul cu plugul. (Se întrebuinţează cu complimentul — locul în care se taie brazde — în acuzativ, sau în mod absolut.) în şase dsile lucreadsă, în a şaptea dzi tu rădzbunăde-a ararea şi de-a secerarea. palia (a. 1582), ap. CC. 81. Deci craiul [Sigismund], cu câtă hvală venise, cu. mai mare ruşine se întoarse, că-şi pierdu voinicii cu totul şi lăsă oase de oameni, cât [= încât] nu-şi puteaţi ară oamenii pre acei câmpi. moxa, 403. Cade-se a tot plugarul să-şi are şi să-şi lucredee pământul cu direptate. pravila mold., ap. GCR. i, 119/,,. Luând de acolo oameni, fie nemeşi, sau proşti, îi înjugau şi arau lanuri, cât vezi cu ochii. c. negruzzi, i, 246. Alei, puico, dac’ai vrea, Patru pluguri aş dură, Ţara ’ntreagă aş ară! alecsandri, p. P. 243. | P. ext. Am arat nişte bucate, Le-am uitat nesecerate, Le-au mâncat vitele toate, teodorescu, p. p. 342b. Boii ară orzul, şi caii il mănâncă. baron zi, l. I, 60/22. — Din lat. arare: ital. şi sard. (logudorez) arare, fran. (în nord) arer, v.-prov., span. şi portg. arar. ară s. f. v. ar’. ăra interj. Ah, mon Dieu!—(Interjecţiune, întrebuinţată în Mo!d. şi Bucov., exprimând surprindere şi ciudă, în faţa unei întâmplări neprevăzute, sau teamă de o surprindere neplăcută). „Vai de mine!“ (Adesea cu lungirea finalului a). S’au dus cu maţele la apăji încep a le spălă. Numai ce auzi că strigă una: Araaa! că am scăpat un măţişor! sbiera, p. 112/2S. Iacă, dacă v’am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om ca cănii prin băţ. Ara! d’apoi aveţi la ştiinţă, că vă prea întreceţi cu dedio-chiul. Acuşi iau varga! creangă, A. 37. „Da’ncă să ne iasă o haită de lupi înainte!... Uite, că chiar mi se pare că văd cevâ colo, pe tăpşan!“— „Ara, bădică, zău taci, că-i vorbi ’ntr’un ceas rău!11 VLA-HUŢĂ, ch. 21. — După Hasdeu: Etym. magn. 2221 (şi crean- gă, gl.) ar fi forma scurtă a exclamării (s)ăracu’n-de mine! (s)ăraca’n-de mine! (Cfr. sărac.) arab, -Ă adj., subst. Arabe. — 1°. Adj. Care este sau se trage din Arabia, „arăbesc11. El se avântă pe calul său arab. eminescu, p. 211. De stâlpul trofeului, sânt legaţi cot la cot... doi robiţi... S’ar sice că ei infăţişază poporaţiunile arabe ale Siriei şi Palestinei, înstrunate... de armele învingătoare ale lui IraiaM. odobescu, icon. tr. 17. Semnele ce întrebuinţăm azi pentru numere se zic ţifre arabe. \ P. ext. Produs de civilizaţia poporului arab. Literatura, filosofia arabă. Cfr. arăbesc, arăpesc. || 2°. Substantivat. Locuitor din Arabia, de neam arăbesc. Se mărise numele acelui Mirveis prea mult, cât şi împărăţia această a Tarigradului începuse a se îngriji de dînsul, că se închinase Turcii şi Arabii mai pre giumătate, de slujiă la dînsul. neculce, let. II, 396. La paşa vine un Arab. coşbuc, b. 96. Cfr. dubletul (h)arap1; cfr. sarachin, sărăcin, maur. [f şi: arăv. TDRG.] — N. din fran. (la cronicari, de-adreptul din lat. afalms, idem, iar în scrierile vechi religioase din paleosl. Aravu, sau din grec. "Apapoţ, idem.) aramă s. f. (ş. d.) v. liarabă ş. d. arababvb s. f. Grand disordre, tohu-bohu, pele-mele, chambardement, cour du roi Pdtaud, tour de Babei. Galimatias. — Dezordine sau confuziune completă, amestecată une-ori cu zgomot. Sf. Vinerea... întră în casă şi văsu o arababură, de nu-i mai da nimeni de căpătăiu. ispirescu, l. 350. în câr-dumăearababurămare. delavrancea, S. 6.||P. ext. Vorbire confuză, fără rost. Ce arababura dracului mi-o tot, râşneşti aici, şi despre ce are să fie vorba încă nimic! rev. crit. i, 86. [Şi aspirat: harababură. Ferice ele Ion! Când vorbeşte el, toţi ai casei l-ascultă ca pi părintele duhovnic; iar l’al-de Sava toţi vorbesc odată, fără să bage ’n samă, care e mai m,are şi care e mai mic; ce să zic, decât că la ii îi o curată harababură! (Oancea, în Covurluiu), ap. HEM. 1448. | Rar şi: alababxiră. | Plur., rar, -buri.] — Din turc. ana babulla „lieu plein de vacarme, de desordre et de confusion“ (Bărbier de Meynard, 120), sau din n.-grec. <$.XXc/.ptâ[A7toXXa „pele-mele“ (Le-grand,45); cfr. veneţianul ulaiabală „oonfusamente11. ŞIO. I, CCXLIII. arabesc s. a. (Pici Scuipi Arhit.) \ ARABSlSCĂ s. f. (Pict. Scuipi Arhit.) ( Arabesque. — Ornamentaţie (alcătuită din frunze, flori, animale şi figuri capriţioase împletite fantastic) în felul Arabilor. Biserica aceasta [Trei-Ierarhi] de stil mestecat, gotic şi bizantin, e pe dinuntru zugrăvită in fresco... Aceea însă care dă o figură originală astei zidiri e că pe din-afară este toată îmbrăcată cu bafs]-reliefe, închipuind deosebite arabesce graţioase şi elegante, c. negruzzi, I, 284. Un chioşc în filigrană de marmură-aurie, Cu stâlpi şi arabescuri de jur împodobit, alecsandri, p. ii, 76. Jos se înşiră plăci pătrate, iarăşi de arabescuri, în care se deschid ferestrele, iorga, C. i. ii, 30. [Plural: -bdscuri şi -6esce.] — N. din fran. ARĂBESt!,-EĂscĂ adj. Arabe. — Din Arabia, al poporului arab, propriu Arabiei sau Arabilor. Ilalimă sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti, gorjan, ii. l/3. Arăbeşti, ruginite, rotunde [pere, mere], baron zi, l. i, 93/0. Cfr. arab, arăpesc. — Derivat din arab (2°), prin suf. adj. -esc. AKĂiiiiŞTK adv. (A la manie/re) arabe, en (langue) arabe. — Ca Arabii, îri felul Arabilor. A vorbi arăbeşte. Cfr. arăpeşte. — Derivat din arab, prin suf. adv. -eşte. ARABIC — 219 — ARAMĂ akăbic, -Ă adj. Arabique.— Oare este, se trage sau vine din Arabia sau de la Arabi. Cifre arabice. Gumă arabică. — N. din fran. (lat. arabicus, -a, -um, idem.) arabil,-Ă adj. Arable, labourable, — Care poate fi arat, care e bun de arătură, „arător (1°)“. Pământul arabil... I. ionescu, m. 54. — N. după fran. (=lat. araMlis, idem.) araiîism s. a. Arabisme. — (Cuvânt rai'). Fel, înfăţişare arabică. Relativul arabism, al acestor localităţi... hasdeu, i. c. 104. — N. din fran. arău s. m. (ş. d.) v. liarac ş. d. AitĂc s. a. Arack. — Un fel de băutură alcoolică distilată din orez fermentat („rachiu de orez“) sau din must de nucă de cocos, aducând la gust cu romul. — N. din fran. (Cuvânt de origine arabă. Cfr. dubletul rachiu.) AKĂC s. a. Fosse. — (în Bihor şi în Sălagiu.) Arac = „şanţ unde se scurge apa“. [Ex.] Nu ţineă boii de cap, Că se bagă în arac! rev. crit. iv, 337. Arac, arde = „şanţ“. vaida. [în Sălagiu şi: aroc.J — Din ung', ărolc, idem. a ic i(! a’ x -1> in i s i:! interj, v. sărac. AKĂtîiu s. a. v. liaraciu. AitĂDiCA vb. I. (ş. d.) v. ridică ş. d. auăiukji: ţ vb. III v. răduce. arămiii vb. IV. 1°. Partir, se mettre en marche ou enroute, s’acheminer (vers)...2°. Se mettre (ă)..., commencer (ă). — (Numai în părţile vecine cu Ungurii.) 1°. „A purcede, a plecâ, a porni, a apucâ spre...“ In-trans. în 13 Dechembrie, au arăduit Mateiu-Vodă cătră Ţarigrad, ca prin daruri cu atăta mai tare să-şi întemeieze domnia, şincai, hr. iii, 26/33. Sănt-Ilie-arădule, Tot tunând şi fulgerând, alexici, l. p. 151/,r I Refl. Mă arăduîesc cătră satul mieu. reteganul, P. Ill,26/13. || 2°. Intrans. „A începe, a porni, a apucâ, a prinde a...“ Au arăduit a se certă; a arăduit a vorbi. rev. crit. iii, 86. O arăduit un zapor mare = „s’a pornit un torent puternic11; când ară-due a-ţi merge răM... = „când prinde, începe a-ţi merge rău11... vaida. [Arăcluiu şi arăduesc.] — Din ung. emlui „a porni, a începe (cu sens neutral).11 AKÂo s. m. v. liarâc. akahnîoă s. f. (Zool.) Arachnide.—(întrebuinţat mai ales la plural). Clasă de inelate articulate, fără antene şi fără aripi, şi cu câte patru perechi de picioare (cnpTimânApăianjănii, scorpionii etc.). — N. din fran. (=grec. o.oayy-^ „paianjăn11.) ARAUXoiitĂ s. f. (Anat.) Arachnoide. — Una din cele trei membrane care învăluesc encefalul: o membrană foarte fină—ca o pânză de paianjăn, de aci numele — şi transparentă, aşezată între „dura-mater“ şi „pia-mater“. "j — N. din fran. ( = grec. vosi5-r|<;VHcu înfăţişare de paianjăn11, din ipri^vY] „paianjăn11 şi elăoc „formă, înfăţişare, aspect11.) akâm s. m. v. liaram. aramă s. f. I. Cuivre; airain. II. 1°. Objet (d’art) en cuivre. Monnaie de cuivre, billon. 2°. (Au-plur.) (Jsten-siles de cuivre. — I. Metalul numit în ştiinţă „cupru11. Obiectele care, în graiul obicinuit, se numesc „de aramă11 sânt mai totdeauna făcute dintr’un aliaj de aramă cu alte metale. Frânse uşile de arame şi verigele de fier frânse. psal. sch. 358/ls (=porţi de aram ă au zdrobit şi lăcăţi de fier au sfărâmat, molitvelnic (s. XVII), ap. GCR. 1,228/23 : „il a bris6 Ies portes d’airain et a cassâ Ies barreaux de fer11). Un steag cu cruce de arame. cuv. D. bâtr. i, 205. Topindu-i în argint şi în aur şi în ciuai şi în arame... idem, ii, 230. Hulele, pre table de aramă să le scrie, cantemir, ist. 95. Seară cu roşală însămneasă că va fi ziua următoare frumoasă; ci numai de va fi această ro-şaţă în forma aramei, calendariu (1814), 81. Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă. eminescu, p. 94.. Stai, bade, şi odihneşte Şi calul ţi-l potcoveşte, Cu potcoave de aramă..., Cu ţintuţe de argint. jarnik-bârseanu, D. 267/j. La noi, piatra din care s’a scos aramă se zice rudă. (Severin), ap. HEM. 1451. Acei ce lucră aramea se chiamă căldăraşi. (Măidan, în Banat), ap. HEM. 1455.||Poet. „Clopot (de aramă)11. Arama trist răsună, Trec prapuri şi fănare. I. ne-gruzzi, II, 305. | „Puşcă, tun (de bronz)11. Şi când auziiu glasul aramei tunătoare, Şi când văsuiu si-litra de fulger purtătoare... Electrică scântee sim-ţiiu. alexandrescu, M. 30. | Mi-ai datu-mi... Braţe de aramă, dosofteiu, ap. HEM. 1452. | Glas de ara-m,ă. | (în basme şi credinţe populare). De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ş’ausi mândra glăsuire a pădurii de argint, eminescu, p. 193. Lapodu de aramă Sufletul meu va da seamă, jar-NIK-BÂRSEANU, 175. II. Obiecte făcute din aramă. Anticarul... Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. alexandrescu, m. 11. | Spec. 1°. (La plur , subt forma arămi). „Bani de aramă, gologani11. Să-şi ia pre cale numai un toiag, nece bucale, nece pâine, nece pre brâne arămi. coresi, ap. CCh. 9 (: „et il leur commanda de ne rien prendre pour le chemin, qu’un seul baton, et de ne porter ni sac, ni pain, ni monnaie dans leur cein-ture“). Hop, săracu nunu-mare, Că-i fălos, da nu-i bănos, Că şi-o ras căldările, De-o făcut a/rămile. mÂn-drescu, L. p. 201. Cfr. arămioară şi argint(3°). 2°. (La plur., subt forma arămuri). „Vase de aramă, arămărie (3°)“, spec. „vase de bucătărie.11 Pentru argintării şi arămuri, să arată mai jos, în ce chip să se urmeze, uricariul, xi, 347/16. Vin Turcii... Femei, bărbaţi şi copii... seduc, încărcaţi de traiste cu mă-laiu, cu tingiri, tigăi si căldări... Zgomotul sec al roatelor fără şini, bălăngănitul arămurilor ca nişte clopote dogite, împrăşt'ie desnădăjduirea. delavrancea, S. 202. Şaluri, bani, argintării, arăm,uri, haine muiate numai în fir... căzură in stăpânirea oştilor lui Mihaiu. ISPIRESCU, M. v. 15. Cfr. argint (2°). A-şi da arama pe faţă s. a-şi arătă arama = „a-şi arată (prin fapte, mai ales fără voie,) fondul ascuns al firii sale, de o valoare morală inferioară („rea11 sau „proastă11). („Banii se făceau înainte vreme de aramă şi se căptuşeau cu un strat subţire de argint sau de aur; când se rodeâ această cămaşă, se vedeâ arama banului11, zanne, p. i, 112.) Rămase păcălit. înghiţi Joe găluşca, dară numaidecât îşi dete arama pe faţă, căci prinse a mai prigoni lumea o toarnă, ispirescu, U. 87/„. Aceasta o face [Engel], numai ca să-şi curate arama asupra lui Doghiel, carele n’au scris alta, fără numai ce cm găsit în arhiv. şincai, hr. i, 391/28. Arama omului, la beţie se arată, pann, p. v. i, 117. Prea v'aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară! eminescu, p. 249. [Plur. (în sensul 2°, în mod abuziv şi în sensul 1°,) ardme şi aromi, ■(■ areme: 2 sfeaşnice mare de are-me. cuv. d. bătr. i, 196. Când pluralul are sens colectiv: arămuri (cfr. fran. cuivres = „instruments en cuivre11); gen.-dat. sing. aramei si arămii. în textele vechi, până în s. XVII şi în banat încă şi azi: arâme. Cfr. CP. 388, CCh. 104,149, 221, cuv. d. bătr. i, 193 sqq. | De rame, cuv. d. bătr. 193, trebue cetit ARĂlilA — 220 — ARANJARE de-arame, întrebuinţându-se, ca de atâtea alte ori, semnul e în loc de 4. Cuvântul aram, în locuţiunea bani de curam, jipescu, o., ap. HEM. 1456, nu trebue identificat cu „aramă", ci cu ,,haram“.] — Din *aramen (prin asimilare din ceramen „obiecte de aramă11; în limbile romanice „aramă11): alb. rem, ital. rame, sard. ramini, engad. aram, fran. airain, v.-prov. şi cat. aram, span. alambre, portg. arame. (Pentru sensul 2°, cfr. paleosl. medî „aramă" şi „ban de aramă11). arămA vb. 1*. (ş. d.) v. arămi ş. d. ARÂmAinvA şi -că adj., subst. (ş. d.) v. aromân ş. d. A HĂ.îl .vii s. in. Ouvrier en cuivre. Marchand ou fabricant d’objets ăe cuivre; chaudronnier. — Cel ce lucrează, fabrică sau vinde obiecte de aramă. | Spec. „Căldărar". [Dial.: arămdriu.] — Derivat din aramă, prin suf. nom. agent. -ar. arămârie s. f. 1°. Usine, atelier ou magasin d’objets ăe cuivre; chaudronnerie. 2°.,Commerce du cuivre. 3°. Objets, ustensiles de cuivre, chaudronnerie. — 1°. „Atelier, fabrică sau prăvălie de arămuri". | Spec. „Căldărărie". || 2°. „Negoţ cu aramă sau cu arămuri". || 3°. „Arămuri". Arămărie lucrată şi nelucrată, almanahul statului (a. 1837), ap. HEM. 1468. — Derivat, în sensul 1° din arămar, prin suf. abstr. -ie; în sensul 2°—3° din aramă, prin suf. abstr. (2°) şi col. (3°) -ărie. aramisaşA s. m. v. liaranibaşă. AKAMi; s. f. v. aramă. aiiAmiîAsA f s. f. Mesure de capacite (en cuivre). — „Măsură de aramă". Aduc numaiăecât o arămeasă de vin chihlibariu. filimon, c. ii, 608. (Cuvântul e explicat prin: Arămeasa este măsura ocalei sau a jumătăţei de ocă.) — Etimologia necunoscută. Poate din aramă, prin suf. moţiun. -easă, personificând obiectul: în graiul oamenilor cu chef, ori la chef, se găsesc astfel de formaţiuni glumeţe. ARĂitsi vb. IV*. Guivrer, garnir ou doubler de cuivre. — Arămesc — „leg, vărs, sau ferec cu aramă; aero...; mit Erz, od. Kupfer beschlagen11. LB. [Şi: arămâ vb. 1“. LB.; LM. şi: arămiu vb. l'V1'.] — Derivat din aramă. ahAmîe s. f. Chauăiere en cuivre, bassine.—Arămie este un vas de aramă, mare ca doi decalitri... Se întrebuinţează pentru fierberea apei de spălat rufe, şi mai cu osebire la fierberea văpselelor... Forma arămiei este cilindrică, având, o toartă groasă tot de aramă, prinsă ăe amândouă părţile de nişte urechi. [Şocariclu, în Ialomiţa], ap. HEM. 1468 — 1469. — Din bulg. aranija „căldare mare în care se fierbe apă pentru rufe, căldare în care se fierbe, ,pecmez‘; magnus cacabus". Sbornik, vil, 454. Schimbarea lui n y m se datoreşte unei etimologii populare care a apropiat cuvântul de „aramă". aramîn(A) subst. v. liaramiuă. arămioară f s. f. Petite monnaie de cuivre. — „Ban mărunt de aramă". Văzu-mă oarecine mer-gându şi-m[i] deaăe trei arămioâre; zi.se-mi: „ţine, a mea mumă!“ Eu le luai şi cumpăr ai trei pite. mss. (s. XVII), ap. HEM. 1451. ■— Derivat din aramă (2°), prin suf. dim. -ioară. Avem a face, după toată probabilitatea, cu o traducere a paleosl. medîniku, idem. arAmire s. f. Action de cuivrer, de garnir ou doubler de cuivre; cuivrage. — Infinitivul verbului arămi, devenit abstract verbal. [Şi: arămăre; ară-muire.] ARĂMÎT s. a. Action de cuivrer, ăe garnir ou doubler de cuivre; cuivrage. — Participiul verbului arămi, devenit abstract verbal. [Şi: arămăt; arămuit: N’avem cai de potcovit, Nici căldări de-arămuit. sevastos, n. 269/,s.] auămît, - A adj. Cuivre, double ou garni de cuivre. — Participiul verbului arămi, devenit adjectiv. Fier... spoit, cositorit sau arămit. MON. of. (a. 1875), ap. TDRG. [Şi: arămăt, ai-ămiut.] arAmiu, -ie adj. De la couleur du cuivre, cuivre, cuivreux, bronze, basane. — Arămiu=„în coloarea aramei", marian, ch. 50. Copacii arămii îşi întindeau crengile ţepene, cu frunza rară şi pălită, vla-1-iuţă, N. 90. — Derivat din aramă, prin suf. adj. -iu. ARÂaios, -oAsA adj. Qui contient ău cuivre, riche ou abonăant en cuivre, cuivreux. — (Puţin întrebuinţat.) Arăm,os : „aerosus...;kupfrig,kupferhăltig“.LB. „Cuivreux11 = arămos, ca arama. poenarU. — Derivat din aramă, prin suf. adj. -os. arÂmui vb. IV11 (ş. d.) v. arămi ş. d. arăkiciu, -ie adj. = arămiu. TDRG. (Rar). — Derivat din aramă, prin suf. adj. -uiu.■ akâni>ă s. f. (ş. d.) v. arendă ş. d. Ai(ÂNi>Âiii)î f vb. IV* (ş. d.) v. arendă ş. d. akâkdiîa s. f. v. râiideă. akĂno s. m. (Iht.) v. lieriity. AKĂNGMEli s. m. (Bis.) v. arlianglicl. aranja vb. la (S’)arran v. arvună. aicavonA t S. f. arAvowA t s. f. > AltAVONÎ f vb. IV* {ş. d.)") arAvosîi ţ vb. IV* > v. arvuni ş. d. ARĂvoBirisi f vb. IVa J AKBAcic s. m. sing. tant. \ (B ( . „..„„„.1, arbagic s. m. sing. tant.) ' ARnAi/ţ’ s. a. (Med. pop.) v. orfoalţ. arbAnAş s. 111. Albanais, Apirote.— (învechit, azi numai în poezia populară). „Albanez, arnăut (acesta din urmă a căpătat însă şi alte înţelesuri)1*. Subt sabia lui au plecat Sârbii, Arbănaşii, Frâncii, Iverii, Cărăimanii... moxa, 395. Pir, craiulEpiroţilor, adecă a Arbănaşilor. m. costin, let. 1, 14. [în poezia pop. aflăm forma d’Albănaş, ap. HEM. 1479.] — Din sârb. Arbanas, idem, schimbat subt influenţa suf. -aş. (Albanezii din Grecia şi cei din Italia se numesc pe sine Arber, Arberes sau Arbentir. G. Meyer.) arbiAş s. a. Petite baguette de fusil (ou de pistolet). — Diminutivul lui arbiu, derivat prin suf. -aş. Şi dă-mi ăl fluer al tău, Să-ţi dau arbiăşul mie.u. POP., ap. ŞIO. 11, 401. ARi'.iit s. a. v. arin». arbitrării: g. a.) a’ubituAj s. a. j Arbitrage. — 1°. Judecată a unui diferend, făcută de arbitri, f „eretocrisie, judecata unei pricini ce se face de judecători aleşi de amândouă părţile prigonitoare11. POENARU. | 2°. Hotărîre dată de arbitri. || 3°. Spec. (Fin.; sens mai rar). Operaţie de bancă ce constă în aflarea pieţei celei mai avantajoase pentru cumpărarea sau vânzarea valorilor de bursă. Arbi-tragiurile sânt calculele, prin care financiarul poate să cunoască mijlocul cel mai avantajos de a-şi incasă o creanţă sau de a-şi plăti o datwie, sau în fine de a speculă asupra scrisorilor de schimb, cli-mescu, A. 294. [Plur. -trăgii şi -trdje şi, mai rar, -trd-giuri şi -trdjuri. \ Forma a/rbitraj e cea mai des întrebuinţată.] — N. din fran. (ital. arbitraggio, idem.) ARBITRAT, — 228 — AlîiiOUF. arbitrai., -A adj. Arbitrai. — 1°. (Care este) rostit de arbitru sau de arbitri. S’a supus sentenţei arbitrate. | 2°. (Care este) alcătuit din arbitri. Un tribunal arbitrat. Camera arbitrată de pe lângă Bursa din Bucureşti. — N. din fran. (lat. arbitralis, -o, idem.) arbitrar, -Ă adj., adv., s. a. Arbitraire. Arbi-trairement. — 1°. Adj. „(Ceea ce este) făcut din singura voe a omului, fără a aveâ regulă sau temeiu firesc11 (p-OENARU), după liberul arbitriu; după bunul plac (al cui ai’e puterea), care nu vrea să ţină seamă de (nici o) lege, „samovolnic, samovolnicesc11. Prin o absolută şi arbitrară putere doreşte... să-şi întărească tiranica sa stăpânire. (Mold., a. 1848.) uricariul, x, 1 /„. Potoliră cârtirile poporului asupra acestţi urmări arbitrare, c. negruzzi, i, 241. Până cănd ştiinţa însăşi nu este terminată, orice clasificcvre în-lăuntrut ei este provisorie şi arbitrară, maiorescu, l. 120. | (Mat.) Cantitate arbitrară: „căreia i se poate atribui o valoare oarecare11. || 2°. Adv. „Samovolni-ceşte". Funcţionarilor publici nu le este îngăduit a se purtă arbitrar cu lumea. || 3°. Substantivat (subt forma mase.). „Procedere samovolnicească, sa-movolnicie“. Vrăjmaşi a[i] arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre, dacia lit. xi. N’aş voi să văd guvernul şi dinastia... amestecate cu idei de injustiţie şi de arbitrar, maiorescu, d. i, 175. | (Jur.) „Judecată proprie liberă, nesupusă nici unui articol de lege“. Cu toate acestea determinarea preţului poate fi lăsată la arbitrarul unei a treia persoane, hamangiu, c.c.335. [Şi: arbitrăriii,-arie. | Ca subst., plur. (rar) -trdrii şi -trdriuri.] — N. din fran. (lat. arbitrarins, -a, -um, idem.) arbitrariceşte adv. Arbitrairement, en cles-pote.—(învechit). în mod arbitrar, „samovolniceşte“. — Derivat din arbitrar, prin suf. adv. (analog) -iceşte. arbitriu s. a. Arbitre. — Voinţa proprie, puterea de hotărîre (liberă) a omului în faptele sale. [Viaţa limbii] se produce în majoritate cu forţa fatală a legilor naturale, şi nu după arbitriul reflec-ţiunii individului, maiorescu, cr. i, 189. | Spec. (Pilos.) Lib er-arb itriu = libertatea voinţei (omeneşti), puterea sufletească de a se hotărî din propria sa voie, după bunul său plac (fără motive). Sânt secte care neagă omului liberul arbitriu. LM. [Pronunţat: ar-bi-tri-u sau ar-bi-triu. | Plur. -bitrii sau -bitriuri. \ Prin confuziune cu cuvântul următor (subt influenţa limbii franceze) şi: arbitru. Nu este lăsat la arbitrul fie-cărui din noi să sică „aşă înţeleg eu libertatea presei"; pentru că libertatea presei e una. maiorescu, d. I, 168.] —- N. din lat. arbitrium „voinţă, bun plac“. ARBITlcu, -Ă subst. Arbitre. — Judecător ales de părţile împricinate, care hotărăşte după judecata şi voia lui, şi la a cărui hotărîre părţile se supun do bună voia lor, de obiceiu fără apel la altă judecată (mai rar, când sânt mai mulţi arbitri, cu apel la judecata unui „supra-arbitru"), ’-j- „eretocrit" (poenaru). Judecata arbitrilor este ca o judecătorie, care nu se supune cătră altă judecătorie, pravila (1814), 14. Dacă toate părţile sânt majori, ele pot conveni să facă vânsarea în faţa unui arbitru numit de dînsele. hamangiu, C. C. 176. | (Jne-ori: „expert" (numit de tribunal). Arbitri = „persoane însărcinate să-şi dea părerea într’o afacere; sinonim cu experţi", i. panţu, C. 0.289 |iFig. „Judecător suprem, persoană a cărei voinţă e suverană". Dacă, soarta l-ar fi pus într’o treaptă mai naltă unde să fie arbitru soartei oamenilor..., asupriţii... ar fi perdut, perzându-l, un mare sprijin şi apărător, c. negruzzi, i, 244. Europa cea, mare... este arbitrul dispunător de statele cele mici. ap. maiorescu, D. ii, 185, | Cel de care atârnă cevâ s. care are a hotărî cum să fie cevă. A fi arbitrul unei situaţiuni, arbitrul modei. Turcia s’a declarat singura arbitră asupra organisării sale interne. [Accentuat, după lat., şi: arbitru, -ă.] — N. din fran. (= lat. arbiter, idem.) auriu s. a. Baguette de fusil (ou de pistolet).— Vărguţa cu care se încarcă puşca sau puşcociul. „Ver-geâ“. (Cfr răstoc, olimpuş). Se pune în ţeavă un glonţ şi se împinge cu arbiul, pănă ajunge în capăt. ISPIRESCU, ap. HEM. 1480. [După CIHAC, ii, 543, şl: arbir, arghir; după polizu, şt: alibiu.] — Din turc. liarbi, idem. arbor s. m. v. arbore. arbora vb. P. Arborer. — „A pune s. a ridică, sus, spre vederea tuturor, a înălţă (drept) ca un arbore" (se zice mai ales despre acţiunea înălţării sau desfăşurării unui steag). S’au arborat multe steaguri. — N. din fran. (—- ital. arborare.) arborare s. f. Action d’arborw.—Infinitivul verbului arboră, devenit abstract verbal. arbore s. m. I-II. 1°. Arbre. 2°. Mât. 3°. Arbre (d’une machine). — Cuvântul arbure, care se găseşte în textele vechi ardelene până prin secol. XVII, rar însă şl în acestea, a fost înlocuit de popor prin „pom", „copac" şi pe alocurea prin „lemn". (Numirea de „arbor" pe aici nu e cunoscută la popor, ci el numeşte totalitatea arborilor cu un cuvânt: „lemne“. Vermeş, în Banat,, ap. HEM. 1481.) în literatura mai nouă s’a introdus arhaismul arbure sau neologismul arbor, care a primit, prin apropiere de cuvântul cel vechiu, şi forma arbore. I. f Meanseră cătră un arbure şi închiră-se pără la pământu...; pravednicului Avram îipăreâ că de-reptu elu se închiră lemnul, cuv. d. bătr. ii, 190. Arburi veştesiţi, fără de rod. N. testament (1648) (= c o p a c i de toamnă, fără roadă, biblia, 1688 : „a r-bores autumnales infructuosae"), ap. HEM. 1481. Satură-să arburii înnoiţi, chedriiLyvanului, psalt. (1651) (—satură-se leamnele câmpului, coresi, PS.; săturâ-s’or lîamnele câmpului. DOSOFTEIU, PS. : „saturabuntur ligna campi".), ap. HEM. 1482. II. 1°. Şi nim.ic iar nu se poate, ca să n’aibă vreun cusur: Arburi, plante, flori şi oameni, pann, p. v. I, 6. Aceă undă gemătoare, acel arbure jălind, Par’că sânt doi juni prieteni... c. negruzzi, ii, 14. Printr’acel hăţiş felurit de arburi..., mierlele şi pi-ţigoii şueră. odobescu, ap. HEM. 1481. Este drept, că viaţa ’ntreagă, Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă, eminescu, p. 224. Se apropiară de borta arborelui, reteganul, p. i, 14/15. Şi’nainte ne-au trimes... Pe crângul cerului, Pe arborele vântului. marian, n. 468. Arborele mare Cade tare. zanne, i, 261. || Spec. (Bot.) Arborele-vieţii : „Arbre-de-vie : Thuia occidentalis". panţu, pl. Ar-bore-puturos : „Vernis du Japon : Ailanthus glan-dulosa", numit şi cenuşer(s. v.). idem, pl. ] Ar- , borul de pâne (artocarpus incisa) s’a răspândit din s.-estul. Asiei în insulele Oceanului Pacific, dând metreu, timp de nouă luni, nişte fructe cât pepenii de mari. mehedinţi, G. f. 174. || Fig. Arborele cunoştinţei binelui şi a răului : „arbre de la Science du bieii et du mal" = „ponîiil cel oprit" din raiu. | Arbore genealogic-, „arbre genealogique" = „descrierea unui neam făcut în chip de arbur cu ramure". costinescu. | (Anat.) Arborul circulator — totalitatea vaselor prin care circulă sângele. | Arborul vieţii —o tăietură longitudinală a cerebelului, înfăţişând o figură arborizată. | Arbore enciclopedic: „arbre encyclopedique" = tablou în care diferitele părţi ale cunoştinţelor omeneşti sânt reprezentate prin nişte ramuri care cresc dintr’o tulpină. ARBORESCENT — 229 — ARC 2°. (Mar. Franţuzism) „Catarg1*. Cfr. TDRG. 482. 3°. (Mecan. Franţuzism) Fusul cel maro, la o maşină, axa (do lemn sau de metal) care serveşte la transmiterea mişcării. — Din lat arbor, -orem: vegliot juarbul, ital. al-berv, friaul arbul, sard. log. arbure, fran., v.-prov., cat. arbre, span. ărbol, portg. arvore. Genul feminin s’a păstrat numai la Portughezi; pretutindeni aiurea e, ca toate numirile de arbori, masculin, gen atestat şi în inscripţiuni romane („inter duos arbores“, ap. Georges : Lexikon clar lat. Wortformen, 61—62). în întrebuinţările de subt 11, e neologism. AiiBOKissCESfT, -Ă (Bot.) Arborescent. — Oare are (ti. ia) proporţiile, înfăţişarea şi însuşirile unui arbore, care seamănă a arbore. Plantă arborescentă. — N. din Iran. (lat. arboresceiis, -entem, part. verbului arborescere „a creşte mare cât un arbore".) AiiiioKiisOKN'i'A s. f. (Bot.) Arborescence. — Starea sau forma unei plante arborescente. — N. din fran. aubouet s. a. (Silv.) Peuplenient, totaliledes ar-bres (ou d’une certaine espece d’arbros) peuplant un terrain forestier. — (Formaţiune recentă). Colectivul lui arbore (derivat prin suf -et, prin analogie cu vorbe vechi ca „făget11, „brădet11 etc. Cfr. şi lat. arboretum „loc plantat cu arbori roditori, plantaţie do arbori11, păstrat la Aromâni subt forma arburet „pădure de stejari, stejăriş11). Totalitatea arborilor (s. a unei anume specii do arbori) ce cresc laolaltă pe o întindere oarecare a unui teren forestier, „masiv de arbori11. Aici nu este vorba ele o modalitate de tratament aplicabilă, fără deosebire, hituror arbo-retelor din pădurea ce considerăm, v. antonescu, a. 76. Cele mai băntuite... au fost arboretele dinpăr-ţile superioare ale coastelor... Masivele de molid... au suferit destul de mult... Arboretele de fag nu au fost mai puţin încercate de efectele vânturilor violente. idem, ib. 13. Cfr. sub-avboret. AKisouicuj.Toit s. m. Arboriculteur.— Cel care se ocupă cu arboricultura. — N. din fran. (din lat. arbor „arbore11, şi cultor „cultivator11.) aubwuiciu.tiuă s. f. Arboricultura. —- Cultura arborilor. — N. din fran. (din lat. arbor „arbore11, şi cultura „cultură11.) AiiiioiuzÂT, -Ă adj. (Petrogr.) Arborise.— Care prezentă arborizaţii („se zice de unele pietre, la despicarea cărora se văd nişte vine în chip de copăcei11. poenaru). Agată arborizată. — N. din fran. AltUOUlKÂŢIU s. f. \ N ARBOKlZA^tiîfE s. f. j (Petrogr.) Arborisation. — Desen natural reprezentând ramuri de arbori (în tăieturi făcute în unele minerale). — N. din fran. ĂitBU ui; s. m. v. arbore. AKiiiiST s. m. (Bot.) Ai^buste. — Plantă lemnoasă al cărei trunchiu creşte mai mic şi mai subţire decât al arborilor şi se desvoltă în felul plantelor erbacee. „Copăcel11. Agrişul este un arbust. — N. din fran. abbi;* s. m. (ş. d.) (Bot.) v. harbuz ş. d. ARC s. a. I. Arc; arbalete. II. l0-2°-30. Arc, ar-ceau, arche, cintre, voute. 4Q. Archet. 5°. Couronne nupţiale. 6°. Bessort. I. Armă primitivă, pentru asvârlitul săgeţilor. Că, adecă,păcătoşii întinseră arcuiţi, coresi, ps. (=că, iaca, nedirepţii întinseră arcul. psalt. 1651; că,iată, păcătoşii încordară arc. DOSOFTEIU, PS. : „quoniam ecce peceatores intenderunt arcum11.), ap. HEM. 1485. Arcu'lu lui va rămăneă întreg, palia (1582), ap. GCR. I, SG/ae- A>npus nărodul ăupă neamuri, cu sa-biilelor, cu fuşturile lor şi circele lor. biblia (1688), 344, 1. (Bogdan-Vodă Lăpuşneanul eră] la călărie sprinten;... a săgetare den arc tare, nu puteă fi mai bine. urecue. ap. HEM. 1486. [Antioli Cantemir] la primblări şi la vânaturi cu şoimi... îmblă..., şi la arc încă trăgeă bine. N. costin, let. ii, 62/m. Muşchii ■i se întinseră ca coarda -unui arc. o. negruzzi, i, 42. Zbârnie-arcele ’ncordate. ALECSANDRI, P. II, 16. Lănci scântee lungi îu soare, arcuri se întind in vânt Şi ca nouri de aramă... vin săgeţi de pretutindeni, eminescu, p. 242. O pocitanie de om umblă cu arcul după vânat păsări, creangă, p. 244. „Corwule, ce nu te’n-doi, De-o creangă să te despoiu, Să-mi fac prăjină de boi?“ — „Frăţioare lîomânaş! Creangă lungă, da-ţi-o-aş, Ca s’o faci arc de războm“. alecsandri, p. p. 44. Să ceri de la tată-tăn paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce lepurtă el când eră flăcău. ispirescu, l. 3. || Poet. în zadar vă mai încercaţi să întindeţi arcul vieţii! marcovici, C. 87. | (După fran. „avoir plus d’une corde ă son arc11 = a aveâ mai multe mijloace pentru ajungerea scopului.) Când i se păreă că punga nu i se um,pleă destul de repede, aveă şi alte coarde la arc. Scoteă pe Aga în tărg cu cântai-ul şi cu falanga... ghica, ap. HEM. 1489. II. P. anal. 1°. Cevâ ce are formă încovoiată, ca a unui arc. Ridică tremurând colţul învelitoarei... Observă în fugă arcul sprâncenei şi mărimea curioasă a pleoapelor, d. zamfirescu, r. 171. Aveă dureri nesuferite în arcurile coastelor şi arsuri pe şira spinării. vlahuţă, ap. HEM. 1489. || Arcul ochiului = „iris11. DDRF. 2°. (Geom.) O porţiune mărginită dintr’o circuin-ferenţă sau dintr’o linie curbă oarecare. Lungimea unui arc de curbă nu se poate compară cu lungimea de dreaptă, melik, g. 139. 3°. (Arhit.) Parte adusă în formă de arc, într’o construcţie. în iatacul tăinuit Intră, unde zidul negru într’un arc a’ncremenit. eminescu, p. 184. Se mai văd consolele, pe cave se răzimau arcele bolţilor. IORG A, ch. I. ii, 17. | Un candelabrupluteă în mijlocul salonului şi, legănându-se uşor, mişcă flăcările a trei rânduri de lumânări, care se însuteau, chinărxiite ele curcubee, în lanţurile de prisme ce legau în ar-curi-arcuri feşnic defeşnic. delavrancea, s. 121. | Arc de triumf (s. triumfal) —a.) (în antichit.) Zidire monumentală formând un mare portic arcuit, împodobit cu baso-relievuri, inscripţii etc., clădit pentru trecerea triumfală a unui învingător sau spre a consacră o victorie, un fapt însemnat etc. Avuţiile lui Decebal fură duse în Soma, unde serviră la, edificarea măreţei columne, a arcului de triumf şi a forului divului împărat, odobescu, ii, 285. b.) (Astăzi) Construcţie decorativă provizorie în formă de arc împodobit cu verdeaţă, lampioane etc., pe de-asupra unui drum, pentru trecerea unui personaj pe oare localnicii vor să-l cinstească în mod deosebit. || Poet. „Boltă11. 0, dormi... în mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc, Tu, adorat şi dulce al nopţilor monarc! eminescu, p. 17. 4°. (Muzică) (Mai rar în acest sens, numai în popor.) „Arcuş11. Pre lăută se trage cu arcul, care se smoleşte cu răşină. (Măidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 1490. Se scoală nunul cu ginerele, merge în casă la mireasă şi pune sobonul... înharcul lăutarului. (Recea, în "Vâlcea), ap. HEM. 1306. 5°. (Obiceiuri). (Sens rar) „Ghirlandă mică de flori, care se pune în capul mirilor11. Nu se ţine cununat, până ce nu... i-a pus preotul arcul sau pir ostiile în cap. sevastos, n., ap. TDRG. 6°. „Resort, dreve11. Arc de ceasornic : „Uhvfeder“. ARC — 230 — ARCAŞ polizu, „păr11. | (Mai ales la plur.) „Droturi11. Un jeţ pipernicit şi dăulat de vechime, având... arcurile slăbite şi înfundate, teleoe, ap. TDRG. | Fig. Munca asta... puhăveşte mintea şi-i slăbeşte arcurile pentru totdeauna, vlahuţă, ap. TDRG. || Spec. „Drevele trăsurii11. Butci cu arcurile poleite, filimon, c. ii, 325. Căruţe p& harcuri şi dă ţară. jipescu, o. 69. [Mai altjs pentru „arcurile trăsurii11 şi „arcuş11, probabil subţ influenţa ţiganilor fierari şi lăutari, şi: liarc. | Plur. în vechime numai arce, azi aproaj)e numai arcuri, cfr. v.-ital. ărcora.] —- Diji lat. arcuş (declinat şi după deci. II: ar-qui, arci etc. cfr. Georges, Lexikon der lat. Wort-formen, 64): alb. arh, ital. arco, engad. arch, sard. ar cu. v.-prov. fran. arc, span. portg. arco. ARCĂ s. f. 1°. Fondation, soubassement. 2. Sou-tien, protecteur. — 1°. (Zidar. Mai ales la plural. Auzit în Târgovişte). „Temelia, fundaţiile unei clădiri11. Când se fac săpături pentru arcălele unei case, dai acum de zidari vechi, de la curţile domneşti ori boiereşti de altă dată. || 2°. -j- Pig. „Protector11 (mai ales pentru sprijinitorii Domnilor români la înalta Poartă). Cfr. arcaliu. [Matei-Vodă] dedesă ştire şi la arcalele sale, ce aveâ la împărăţie, de sila ce-i făceă Vasilie-Voclă. m. costin, let.'i, 278. Auzind Ştefan-Vodă de moartea arcalii lui şi a nădejdii lui, adecă a lui Eechiap-Caimacanului,... s’au întristat până în suflet, mag. ist. iv, 35/ss. La mar-darie, l, prin arcă "se traduc cuvintele slave „su-glagollniku11 ( — advocat) şi „chodatal11 (= mijlocitor). — Din turc. arca, „spate, sprijin, protecţie11. arcă s. f. Arche (de Noâ). — Corabia lui Noe, „chivot". Prea fericitul Noe... Şi-a tras arca pe uscat Şi s’a mântuit de păcat, marian, nu. 337. | Arca alianţei=„chivotul legii11, lădiţa în care Evreii păstrau tablele legii. — N. din lat. arca, care a pătruns, prin biserică, şi în graiul popular (şi la Albanezi: arke, la Sârbi: arka). akcaciu s. a. (Top.) ValUe, terrain abrite.—(Cuvânt dialectal). Târla, la ciobani, în timp de iarnă, este la un loc îndosit, cum e un arcactu, adecă vale. (Rogojeni, în Covurluiu), ap. HEM. 1492. — Din turc. arkac „versant au pied d’une mon-tagne11. Hasdeu, Etym. Magn. Rom. 1492. ARCÂnĂ s. f. (Arhit.) Arcade.—Boltitură, deschizătură în formă de arc, la o construcţie, servind adesea ca loc de trecere. 0 galerie de arcade, la rândul de jos. C. negruzzi, iii, 397. Arcadă triumfală, alecsandri, p. ii, 639. Cfr. arc (3°). [Arcul de triumf al lui Constantin cel mare] atâta namilă de marmură, cu o boltă mare căscată la mijloc şi cu alte două arcade mai mici în laturi, odobescu, i, 71. — N. din fran. AR€Ai>Âş ţ s. m. Compagnon, camarade, (fam.) copain. — „Tovarăş11. (Singurul exemplu:) După ce trecuiu tiptil prin deosebite oraşe şi ţări, nemeriiu aici în Vavilon, şi astăzi întâlniiu la poarta cetăţii pe aceşti doi a/rcadaşi (fraţi întru strinătate). gor-JAN, h. i, 143. Cfr. cărdaş. — Din turc. arkadas „camarade, compagnon11 (Zenker, 29; cfr. n.-grec. âpv.avtda-q? „compagnon, copain11. Ylahos, 130). arcâic, -Ă adj. v. arhaic. arcaism s. a. v. arhaism. ARCALiu f adj. (Homme) de beaucoup de credit, (personnage) influent ou puissant (ă la Sublime Porte).—Om cu „arcâle11, „cu spete11, cu influenţă. Scriind această pricină la un icirliu mare, ce eră arcaliu... E. KOGĂLNICEANU, LET. iii, 249. Cfr. arcâ. Din turc. arkaly „qui a le dos large, bien son-tenu, bien prot6g (Cor.) ARCANE S. f. J Sorte de danse paysanne. — Joc ţărănesc (a cărui descriere se găseşte la HEM. 1494-1498, reprodusă si la pamfile, j. ii, 17-18. Cfr. şi sevastos, n. 280/25V Se joacă, cu mici variante, în Bucovina şi în Prahova (arcan), în Moldova şi la Ţuţuienii din Vrancea (ar-canâ), şi în Ardeal (arcanea). — Cuvintele acestea par a stă în legătură cu arcan*. Şi Huţulii din Bucovina cunosc un joc numit arkan, cfr. HEM. a. ii, xiv. arcăni vb. LVa. Prendre au lasso. — (Formă rară, probabil creată de Alecsandri.) A prinde cu arcanul. Dar Fulga svârle laţul, de gât îl arcăneşte [e vorba de un cal], alecsandri, p. ii, 287. — Derivat din arcan. arcăr f s. m. Artisanquifaisait des arcsovimar-chand d’arcs. — Cel care lucrează sau vinde arcuri. Atunce toţi se făcuse oşteni... mai mulţi fără de arme, că nu aveau de unde-şi mai cumpără, că şi a/rcarii sfârşise arcele. N. muşte. let. iii, 50/3. Am dat şi am întărit Cârstii Lateş, arca/riul, a lui direaptă ocină, uricariul, xxii, 361. Pe podul vechiu, unde şed arca/rii. DOC. (de la Constantin Cantemir), ap. iorga, s. D. vii, 105. [Dial. şi: arcărîu.] — Din lat. arcuarius: v.-prov. arquer, fran. ar-cher „arcaş11, cat. arquer, span. arquero „fabricant de cercuri, arcaş11, portg. archeiro „arcaş11. (Cuvântul românesc se poate să fie format şi de Români, din arc şi suf. nom. agent, -ar.) arc Ari u ■)• s. f. Faubourg des artisans qui fai-saient des ares. —„Mahalaua arcarilor11. Am dat şi am întărit Cârstii Lateş, arcariul, pre a lui direaptă ocină şi cumpărătură..., pre nişte case cu pivniţă, ce sânt pe podul vechiu, în arcărie. uricariul, xxii, 361/26. — Derivat din arcar, prin suf. -ie. arcaş s. m. 1°. Archer, arbaletrier. 2°. Pompier ou corps .de pompiers (dans Ies villages de la Bucovine).—!0. (Bărbat, în special soldat) care poartă arc sau e înarmat ou arc. Arcash = „sagittarius11. ÂRCĂŞEL - 231 - ARCUÎ ANON. car. Ismail să făcu arcdşu. biblia (1688), 14,1. Cete de arcaşi şi militari veneţieni umblă pe uliţi. c. negruzzi, iii, 474. Ei sânt arcaşii vrednici ai lui Ştefan-cel-Mare. alecsandri, p. i, 33. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetă-toriului şi nepotul arcaşului, creangă, p. 246. | Cu funcţiune adjectivală.Dar dezrobiţi pe iubita-mi copilă..., Dacă vă temeţi de fiul lui Zeus, de-arcaşul Apolon. murnu, 1.4. || 2°. Spec. (în Bucovina.) „Pompier la sat“ şi, p. ext., „corporaţia pompierilor de la sate“. Ieri s’a sfinţit steagul arcaşului din Vi-cov. (Instituţiunea arcaşilor e modernă, iar numele e făurit ca o reminiscenţă a „arcaşilor" lui Ştefan-cel-Mare.) — Derivat din arc, prin suf. nom. agent. -aş. arcs. m. Archerot.—Diminutivul lui arcaş, derivat prin suf. -el. (Reconstruit, probabil, după fran. „archerot11): Arcăşel— „archerot11. pontbriant. „Archerot11 = „mic arcaş, arcăşel, epitet ce da lui Cupidon poeţii cei vechi franţezi11. poenaru. arcăşie s. f. 1°. L’art de tirer de l’arc. 2°. Corps de pompiers (dans Ies villages de la Bucovine). — 1°. (învechit). Arta de a trage cu arcul. Murad se duce Să învingă’n arcăşie pe Ild-Tozcoparan. alecsandri, p. ii, 378. Epoca gloriei noastre militare fu tocmai epoca arcăşiei. hasdeu, ap. TDRG. || 2°. (Azi în Bucov.) „Corporaţie de pompieri săteşti11. Cfr. arcaş. — Derivat din arcaş, prin suf. abstr. -ie. arcât, -A Arque, cintre. — Adus ca un arc, „arcuit11. Negreşit, ai ochii negri şi sprâncenele arcate. nicoleanu, p. 34. Sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie, eminescu, p. 185. | Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, idem, n. 14. Stâlp arcat: „arc-boutant11. baronzi, l. 100/4. Când un bărbat sau o femee are sprâncene foarte frumos crescute, în forma unui arc, se zice că are sprâncene arcate. marian. — N. după fran. (lat. arquatus, -a, -iun), ca participiu al unui verb arcă „arcul11, neîntrebuinţat. (Dacă am aveâ a face cu un cuvânt popular, s’ar găsi de bună seamă în poezia populară, ca atribut al „sprâncenelor11.) Cfr. ar cos. akcat s. m. (Bot.) v. acaţ. arcatură s. f. Arcature. —■ Şir de mici arcade decorative (aievea, sau numai aplicate ori zugrăvite pe zid). Arcatură = „Bogenstellung11. barcianu. Găsim aci [la Curtea-de-Argeş] acelaşi sistem de a/r-caturi,... acelaşi stil. gr. tocilescu, ap. HEM. 1594. Arcatura sprâncenelor. — N. din fran. (lat. arcuatura, arquatura, idem.) arcek(ic) s. a., s. m. Affiloir. — Arc4riu = „un fel de cute făcută din lemn, care a stat mai mulţi ani în apă şi apoi s’a petrificat; se ascute cu dînsa bricele11, marian. Arcer — „piatra pe care bărbierul ascute bricele11, costinescu. Arceriu = „cute de ascuţit coasa11, şez. ii, 126/5. Arceriu, adecă cute pe-trificată din ar ţar iu...; acest lemn se petrifică, după spusa ţăranilor, făcându-se arceriu pentru ascuţit bricele. (Galaţi), ap. HEM; 1600. [Pisocul e] piatra din care se fac arcere. şez. iii, 84/2J. | Pig. Şi aceşti noi, de nu-şi ascuţeă mintea cu arcearele celor vechi, nu ar fi izvodit aflările ce au scos. loghica (a. 1826), ap. GCR. ii, 253/ss. [Plur.: arcere şi ar ceri. marian. | Şi: alceriu s. in. m'arian.] — Etimologia necunoscută. •> ARCiiŞTE adv. 1°. En forme d’arc. 2°. En ban-douliere. (în Bucov.) 1°. în linie arcuită. Merge arceşte = „merge cevâ prin prejur, face un încunjur în formă de arc11. MARIAN. || 2°. în felul cum se poartă ar- cul, „arciş11. îşi puse taşca arceşte şi se porni la drum. Com. G. tofan. Se tută în teasca [=germ. „Tasche11] ce-i atârnă arceşte dinainte. S. bodnă-rescu, ap. TDRG. — Derivat din arc, prin suf. adv. -eşte. ARCH- V. ARH- ARCiiiş s. in. (Bot.) = jneap&u: Genivrier: Juni-perus communis. panţu, pl., barcianu, leon, med. 44. brandza, ap. HEM. 1502. — Din rus. artysti, idem (cfr. grec. apxso^o^idem, HEM. 1502). Cfr. archit. arcuit s. m. (Bot.) = viţă albă: Herbe-aux-gueux ou Berceau-de-la-Vierge: Clematis vitalba. panţu, PL. Archit = „Waldrebe11. barcianu (care dă şi traducerea ,,Leberkraut11 = „călbază“). După LB., LM. şi polizu ar fi „brădişorul11. — Etimologia necunoscută, (cihac, ii, 635 şi HEM. 1502 l-au apropiat de (n.)-grec. apv.suBoţ „genâvrier, genievre11.) arcior s. m. (Bot.) ? (Singurul exemplu:) Frun-zuleană arcior, Ori de mine nu ţi-e dor ? SEVASTOS, N. 190/2J. [Pronunţat: ar-ci-or.] — Etimologia necunoscută. arciş adv. En bandouliere. — (în Bucov.) „Arceşte (20)11. Arciş, adecă de-a curmezişul pieptului, cum se poartă arcul sau traista. Com. i. grămadă. Cu teasca [=germ. „Tasche11] arciş atârnată dinainte. S. BODNĂRESCU, ap. TDRG. — Derivat din arc, prin suf. adv. -iş. ahcît, -A adj. Portă en bandouliere.—-(In Bucov.) Purtat (s. aşezat) pe piept în felul cum se poartă arcul. Coarda arcului arcită peste piept. S. BODNĂ-RESCU, ap. TDRG. — Participiul, devenit adjectiv, al unui verb arci IV n, neîntrebuinţat. arcos, -oasA adj. Arqud. — (învechit) „Arcuit, arcat, adus în formă de arc11. Nu numai ar coase sprânceanile-şi a-ş[i] rădică, ce şt sfaturile... a-şfij da. CANTEMIR, IST. 57. — Derivat din arc, prin suf. adj. -os. arcşor s. a. = arculeţ. Diminutivul lui arc (derivat prin suf. -şor). Va’ntinde-al său arcşor. pann, E. IV, 142. Cfr. arcuşor. arctic, -ă adj. (Astr., Geogr.) Arctique.—„De (la) miază-noapte, septentrional, boreal11. Polul arctic. cantemir, IST. 132. Polul boreal sau arctic, culianu, C. 74. Oceanul arctic, mărginit de Asia, Europa şi America, este al patrulea ocean al planetei. mehedinţi, G. F. 57. | Substantivat. Mu-te-se arcticul, strămute-se andarticul. cantemir, ist. 308. — N. din lat. arcticus, -a, -iun (= grec. apmv.oţ, de la r/py.Toc, lat. arctus „ursa11, constelaţia din apropierea polului nord). arcui vb. IV\ 1°. Tracer une courbe (en l’air). 2°. (Se) courber en mc, (s’)a/rquer, (se) cambrer, (se) vouter. — 1°. Intrans. „A desenă sau a face o curbă; a aduce în formă de arc11. Mâna dreaptă intră, se umpleă în semănătoarea atârnată de gât, braţul drept se întindeă, arcueâ frumos, şi din mână picurau pe pământ boabele de orz bălan, ca nişte mărgele. sandu-aldea, d. n. 287. |1 2°. Trans. ,’A înco-văiâ în formă de arc11. || Refl. „A trage (înmişcare) o linie în forma unui arc11. Prutul porneşte de la apus, şi el se arcueşte larg, înainte de a curge drept spre Dunăre, iorga, ch. I. II, 97. | (Probabil, după fran.) „A se încovăiâ, a se lăsâ (de mijloc), a-şi da ARCUIRE 232. — ARDE mijlocul (poenaru), a se îndoi, a se scovârdâ11. Această grindă începe a se arcul, costinescu. — Derivat din arc, prin suf. verbal -ui. Aiujuîi:e s. f. Action d(es’) arquer, vouter, courber. Courbemanţ, courbure, cambrure, cintrage. — Infinitivul verbului arcui, devenit abstract verbal. Fereastra aceasta se termină într’o frumoasă arcuire. Cfr. arcatură. AiicuiT ş. a. = arcuire. Participiul verbului arcui, devenit abstract verbal. AJUiSJST, -A adj. Arque', courbe. cambre, cintre, voute. — Participiul verbului arcui, devenit adjectiv. Adus sau încovoiat in formă, de arc, „arcat, arcos“. [Tălpigul e] făcut din o scândurieă de lemn bortit la capete, în care stau împ&nuite capetele unui băţ arcuit. şez. iv, 114/s,3. Ograda, încinsă cu ziduri. înfăţişa pe din întru patru şiruri de chilioare cu tinde lungi şi arcuite, odobescu, I, 88/,0. Aveă nişte sprincene bine arcuite. ISPIRESCU, L. 78. AKClii’i'on, -oiiti; adj. Qui trace des courbures en arc, des cambrures. — (Rar.) Adjectivul verbal al lui arcui (derivat prin suf. -itor). Aiu:uiTiîKĂ s. f. Courbure, cambrure; cintrage, arceau, voute, arcature. — (Rar.) „Arcuire11, pontbriant, BARCIANU. Cfr. arcatură. — Derivat din arcui, prin suf. abstr. -itură. AKCUXE'r s. a. Petit arc.—Diminutivul lui arc (derivat prin suf. -uleţ). Luă o viţă de păr din capul fetei, făcu laţuri şi un arculeţ, şi, dăndu-le băiatului, le sise: „Cu astea să prindeţi păsările, ca să aveţi ce mâncă.“ ispirescu, l. 335. Cfr. arcşor, arcuşor, arcuţ; arcuş s. a. Archet. — „Arcuş este o vargă mlădioasă cu capete încovoiate unite prin peri de cal, cu care se cântă pe vioară sau pe un alt instrument cu coarde11. HEM. 1504. Dacă atingi cu arcuşul pe o coardă, ea dă un sunet, maiorescu, cr. ii, 392. Un băiat de ţigan... schingiueă [vioară] c’un arcuş ce rămăsese în câteva fire de păr. eminescu, n. 34. Mă băteâ dada pe mine, Să ţin arcuşul mai bine. marian, sa. 341' Lăutari cu arcuşele, Ţigani cu baroasele. teodorescu, p. p. 135. A trage din arcuş (s. cu arcuşul) = „a cântă din vioară1* : „jouer du violon11. Tu, Fes-roş cu giubeâ lungă, Din arcuş trage mai tare! alecsandri, p. i, 68. Trăgea Dinică cu arcuşul, de te ardea la inimă. GHICA, ap.. HEM. 1504. [Plur. -cuşe şi -cuşuri.] — Derivat din arc, prin suf. dim. -uş. .vit(ii!ŞO.K s. a. = arculeţ. Diminutivul lui arc, derivat prin suf. -uşor. Cfr. arcşor. AKClVf s. a. = arculeţ. Diminutivul lui arc, derivat prin suf. -uţ. AKHAIiĂc s. a. i , AKDAl.il- S. a. / v- odalac- ABiiĂu adj., s. m. Transylvain, Roumainde Tran-sylvanie.—(în Munţii Sucevii, în Mold.) Ardău — ,,Ardelean, Roinân din Ardeal*1, şez. ii, 22b/26. —Poate, din ung. erdelyi „ardelean, transilvănean*1. Aitl)E vb. III. I. 1®. Bruler, se consumer par le feu, etre rqduit en cendres. Bruler, consumer par le feu, incendtier, mettre ă feu. Cauteriser. 2°. Chaujfer (un four); bruler (du bois, etc.), employer comme com-bustible. Bjuler, etre briliant (en parlant du soleil). (Refl.) Se rechauffer (au soleil). 3°. Bruler, etre allumi, eclairer; briller, luire, etinceler, etre en incandes- cence. Bruler (du petrole, etc.), employer qqch. pour l’eclairage. 4°. Bruler (en parlant du soleil), brouir, hâler, basaner. 5°. Bruler, cuire, calciner (des briques, etc.); laisser bruler (un plat), (refl.) subir un feu trop vif. Marquer au ferrouge. Flamber (une cheminee). 11. 1°. (Se) bruler, (se) causer une douleur aiguepar le contact ău feu. Piquer, produire une sensation qui rappelle celle d’une briilure ou d’une piqure. 2°. Bruler, avoir de la chaleur, avoir la fievre, avoir les yeux en feu, avoir les joues: brulantes. 3°. Bruler, faire soufţrir qqn. (comme d’une briilure), causer une douleur cuisante (â qqn.). Appliquer(\m soufflet), donner (une claque), cingler (d’un coup de fouet etc. violent et inattendu); fouetter au vif (par un înot). 4°. Bruler (d’amour, etc.), 4prouver une violentepas-sion, desirer ardemment, bruler d’envie (de faire qqch.). 5°. Jouer passionnement (un morceau de mu-sique). 6°. Etre frappe (d’un fait), presumer, se dou-ter (de qqch.), soupconner (qqch.) I. Arderea este acţiunea focului: în sobă arde focul, alecsandri, p. iii, 3 = „focul e în acţiune*1 — sau acţiunea produsă de foc: l-a ars casa. coşbuc, F. 72 = „casa lui a fost mistuită de foc“. După-ce focul s’a aprins, el arde. (înnăbuşit ori cu pară) până ce se stinge; de asemenea arde un obiect, după-ce i s’a dat foc sau a luat foc. Au dat foc caselor şi arsând casele, aşâ l-au prins şi pre Craiul. neculce, let. ii, 378. Au intrat în ierbărie şi au dat foc, de s’au aprins ierbăria, de au ars şi el cu iarba cea de puşcă, muşte, let. iii, 14. Verbul a arde axe funcţiune transitivă, reflexivă şi intransitivă. 1°. Exprimă acţiunea distrugătoare a focului. In-trans. Au drsu Ţarigradul. dosofteiu, v. s. 1, 2. Arsăse târgul de giumătate. neculce, let. ii, 248/1(i. Acel foc trebue să fie de la vre-o corabie ce arde. drăghici, r. 19. Puse scândurile pe foc, de arseră. ispirescu, L. 65. Când or găsi motanul scrum, au să creadă că au ars copilul, creangă, p. 175. Clen-guţa mohorului Arde’n para focului, Tot arde şi nu se’stinge, jarnik-bârseanu, d. 123. Stejar verde, vârfu-i arde? [= „Bujorul**.] gorovei, C. 33. Satul arde, şi baba se piaptănă! (se zice despre cinevă care se ocupă de lucruri mici ori inoportune, când în jurul său se petrec lucruri grave.) | Poet. (După lat., cfr. „quum arderet Syria bello“. C/es.) Tot întru acesta an 1685... ardeâ războiul între Poloni şi între Turci, şincai, HR. iii, 140/3. | Absol. A ars aseară la vecinu-mieu. | (în Transilv., după germ. „es brennt*1:) Arde! — ,,s’a aprins!** s. „săriţi, foc, foc!*1: „aufeu!“.|| Trans. (refl.) (Subiectul e „focul*1). Foc înaintea lui... meargeşî arde împrejur vrăjmaşii lui. coresi, e. 30/13. | (Mai ales în blesteme şi în imprecaţiuni, adesea spuse fără intenţie rea, sau în mod şagalnic). Ardă-l focul fuior, că încâlcit e! alecsandri, t. 907. Dar ce frumoasă se făcu Şi mândră, ar s’o focul! eminescu, p. 271. Arsă-l focul de bărbat! A venit aseară beat. alecsandri, p. p. 361. Pentr’o puşcă, ar s’o para, îmi lăsaiu locul şi ţara. jarnik-bârseanu, ap. HEM. 1509. | Fig. Iar de nu-ţi grăi cu drept, Ar de-v’ar dorul în piept! pop., ap. HEM. 1509. | Vărsând pară cuptoriul afară, arsă de umorî 70 de oameni, dosofteiu, v. S. 21/t. Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, Care să arsă globul Ş’ai lui locuitori! alexandrescu, m. 6. Cum de nu cade trăsnetul, să ardă pe nişte asemenea necredincioşi ? C. negruzzi, i, 49. Ceia ce vor aprinde casa omulivi:.., pre unii ca aceia să-i ardsă în foc. pravila mold. 13. | (Când subiectul e oinul, avem şi sensuri derivate, precum:) „a nimici, a distruge prin ardere**. Ceia ce făceă farmăce adurâ-şi cărţile şi le ardeâ întru toţi. COD. VOR. 6/12 (=ceia ce făcuse farmece, strân-gându-şi cărţile, le arseră înaintea tuturor, n. testament, 1648; aducând cărţile, le ardeâ înaintea tuturor, biblia, 1.688 : „apporterent leurs livres etles brftlerent devant tous1*). în ţara ungurească întrând, ardeâ şi prăda tot ce le ieşeâ înainte, can- ARDE — 233 — ARDE TEM ie, HR. 147. Sultanul au şi slobozit Tătarii in pradă, a ardere şi a prădare satele şi a le robire. neculce, let. ii, 393. Te rog, arde scrisoarea pe care ţi-am, trimis-o! j „A consumă (prin ardere)11. De-aş fi ştiut ca ş’amu, Nu mi-aş fi pierdut somnu, Şi m’aş fi culcat de vreme, N’aş fi ars atâtea lemne, jarnik-bârseanu, D. 98. || P. ext. „A cauteriza11. Mi-am ars cu lapis nişte negei. 2°. Exprimă acţiunea focului de a încălzi sau a dogori. Trans. „A încălzi (cuptorul)11. Arzăndu foarte tare un cuptoriu, o osândi ca să se arunce într’însul. mineiul (1776), 146 */2. Când a fost de sărutat, Ea m’a pus la frământat; Cănd a fost să-mi stânipăr dorul, Ea m’a pus să arz cuptorul! jahnÎk-bâR-SEANU, d. 105. (Cfr. a a prinde cuptorul.) | „A încălzi cu cevă11. De când s’au scumpit lemnele, ard in casă cărbuni. || (Despre soare.) Intrans., refl. şi trans. Arde soarele=„e căldură mare11, pamfile, j. ii. Arde (s’a iuţit) soarele: semn de ploaie, zanne, p. I, TI. | f ,,A se încălzi (la soare)11. Vădsu pre acest om, ardzându-să în soare, dosofteiu, v. S. 102,1. | (în Transilv., după germ. „die Sonne hat ihn ge-brannt11) „A bate11. L-a ars soarele la cap şi a căpătat insolaţiune. 3°. Exprimă acţiunea de a lumină a focului. In-trans. „A lumină11. Ardeau două maripolicandre. C. negruzzi, i, 60. Arde’n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac. eminescu, p. 192. Arde luminiţa bine; Cine mi-i drag nu mai vine. Arde lumina pe masă; Ar veni, dar nu-i acasă, jarnik-bârseanu, d. 138. | „A răspândi o lumină intensă, a sclipi, a străluci11. Hurmuzul pământului ardea în salba ei , de mărgăritare, eminescu, n. 70. Gând te văd zâmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privirea mi-arde, sufletul îmi creşte... idem, p. 50. îi arde plânsul în priviri, coşbuc, b. 120. Mândra seceră la grâu, năframa i-arde la brâu, Mândra seceră secară, Năframa i-arde cu pară. jarnik-bârseanu, d. 124. „Arde de trandafiri", se sice despre o grădină cu trandafiri mulţi. Com. corbu. || Trans. „A întrebuinţâ cevă pentru luminat11. De cănd avem în oraş instalaţii de lumină electrică, nu mai ard petrol. 4°. Exprimă acţiunea de a pârli a focului (s. a unui centru de căldură). Trans. „A pârli, a înnegri11. (Se spune despre soare). Cumu-i un călătoriţi ce îmblă şi călătoreaşte cale multă, şi-l arde soa/rele şi-l păleaşte zăduvul. varlaam, ap. HEM. 1507. Fagilor, umbroşilor, Faceţi-mi un pic de umbră, Să mă umbresc cu-a mea mândră; Că am mândră tinerea, Tinerea şi gingăşeâ, Şi îi arde soarele Pieptul cu mărgelele! jarnik-bârseanu, d. 20.. (Cfr. ars de soare.) 5°. Exprimă acţiunea alteratoare a focului. Trans., refl. şi intrans. Bobotaea i-au ărsu, de i-au făcut zgură, dosofteiu, v. s. 130,1. | Spec. Ard cărămidă (făcută „cuptor1'), spre a o înroşi, pamfile, J. II. | (Despre bucate.) A se strică prin faptul că a stat prea mult la foc. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde’n foc. şez. IV, 232b/12; cfr. doine, 82/,,. | A arde cu fierul (roşu) = a face (la animale, arbori, etc.) un semn cu un fier roşu, ars în foc; fig. (despre oameni) „a înfieră, a stigmatiza (pe cineva)11. | A arde un coş a-1 curăţi, prin arderea funinginei depusă pe pereţii lui. II. Când obiectul pasiv al arderii e omul, avem mai adesea sensul: „a pricinui (în cineva) s. a aveâ (în sine însuşi) o durere vie prin atingerea cu focul, sau fig. a produce ori a aveâ o sensaţie analogă11. 1°. Prin atingere cu focul sau cu un obiect incandescent sau fierbinte. Trans. M’ai ărsu cu focul, do-' SOFTEIU, v. s. 46. Pară de foc îmblă într’înşii, de-i arde[â] şi muncită, cuv. D. bătr. ii, 330. îi arseră spinarea cu frigări arse în foc. mineiul (1776), 732/2-1 Re fl. Arunpându-vă în var nestins, nici de cum nu v’aţi drsti. idem (1776), 76 2/2- «Le ce mi-am făcut cleşte? Ca să nu mă ard{‘, ziceă ea. creangă, p. 5. Cine s’a ars cu ciorbă, suflă şi în iaurt, zanne, p. i, 476. | „A se opări11. A se arde cu apă fierbinte : „s’e-chauder11. pontbriant. | P. ext. Urzica îl ardcăpe mâni şi pe obraz, contemporanul, iii, 782. 2°. Intrans. „A produce sau a aveâ sensaţia unei călduri (fierbinţeli) sau a unei arsuri intense, a aveâ friguri11. Am luat-o de mână — mâna ei ardea — şi am pus-o lângă mine. c. negruzzi, i, 50. îii gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, eminescu, p. 258. Copilul, când are [boala] „de moleţi...“ arde (e aprins) şi geme. şez. iv, 27/.,.a Ochii ţi-ard şi ţi-arde faţa. alecsandri, p. p. 46. | îi ard obrajii de ruşine. | Âbsol. De ce arzi aşă? Ai friguri? || Poet. Azi ard hainele pe mine, Mi-e greu capul, ca de lut. coşbuc. b. 10, Subt păsurile mele simţiiii arzând pământul, alexandrescu, m. 31. || Refl., adesea im pers. „Mă arde’n spate", zise fata. eminescu, N. 22. Mă ard ochii : „Ies yeux me cuisent11. PONT-BRIANT. || Trans. (fig.) Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU,P. 268. || Absol. în opoziţie cu „a îngheţă11. Iar duh dă-i tu, Zamolxe, semânţă de lumină, Din duhul gurei tale, ce arde şi înghiâţă. idem, p. 207. A"i arde cuivâ călcâile s. tălpile (după ciucvă) = a) a fi fără astâmpăr, zorit în afaceri; b) (sensul cel mai obicinuit) a fi îndrăgostit tare de cinevâ (cfr. a i se aprinde călcâile). Cfr. ZANNE, P. II, 33 şi 444. 3°. A produce sensaţia unei dureri intense, ca. do o arsură. Trans. Le-am pierdut, şi... gândul... mă arde, mă munceşte, konaki, p. 102. Şi-au potolit setea care îl ar'deă. drăghici, r. 40. Of, Gheor-ghieş mamă, tare mă arzi! contemporanul, v, i, 293.'|| Spec. (fam.) A arde pe cinevă (cu biciul, etc.) sau a-i arde cuiva (o palmă) = „a-i da una sau mai multe lovituri repezi şi neaşteptate (care produc o sensaţie ca a unei arsuri)11. Acuşi vă ard câteva jordii prin ţolul cela, de v'a trece spurcatul! creanga, a. 128. Eu dau să fug pe fereastă, El strigă: „Ian stai, nevastă!“ Şi-mi mai arde câtevă, Spatele de-mi răsună, marian, sa. 5. I-au ars o palmă bună. sbiera, p. 260/32. [în jocul „focul11] unul pune palma stângă... [şi] îşi astupă ochii...; alţi băieţi... îi trag câte o palmă peste palma lui... Bătutid, dacă gâceşte pe cel care l-a ars, e înlocuit, pamfile, j. I, 285. (Cfr. a păli.) || P. ext. Trans. şi refl. „A (se) păcăli, a fi păcălit; a (se) înşelă, a pierde (într’o afacere)11. Prietenul d-tale s’a ars rău, cu preţul ce a dat! \ A arde pe cinevă cu vorba: „a-1 pune cu botul pe labe11, pamfile, j. ii. | Şi simplu a arde (fiind subînţeles „cu vorba11). „A păcăli11. Dar ştii că m’ai ars, Haldeule, zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios! creangă, a. 141. Cfr. a (se) frige. 4°. Fig. „A (se) aprinde de..., a fi cuprins de un sentiment puternic (mai ales dureros)11. Intrans., trans. şi refl. A arde siî... = „a nu mai puteă de nerăbdare sau de dor să...11 Ardem să isprăvim lucrul mai curând, popovici-bănăţeanu, ap. TDRG. | A arde de dor, de iubire, de nerăbdare etc. = „a fi cuprins de un sentiment viu („nestins11) de dor, iubire, nerăbdare11 etc. [Zgârciţii] ărdu de iubirea argintului. varlaam, C. 239, 1. Arzându-se de râvna dumnezeiască... mineiul (1776), 50 */3. ] Inima sau sufletul (se) arde de cevâ sau îi arde cuivâ (ca să facă Cevâ): Inima ta arsându-se de dragostea mirelui tău... idem (1776), 26 s/e- Unde zăream Grecul, Mult îmi ardeă sufletul, Pân’ce-i retezam capul, alecsandri, p. P. 89. Pentru cine... se arde sufletul mieu? pann, N. E. 1,82. „ Oh!“ strigă, „îmi.arde sufletulJ“ C. negruzzi, 1,164. Dragă mi-e leliţa ’n gioc; Când se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochişor, Arde sufletul de dor. alecsandri, p. p. 337. Câte focuri ard pe lume, Nici Unu nu arde bine, Cum arde inima ’n mine! POP., ap. HEM. 1511. Vai, vai, vai, inima mea! Mult se arde şi se frige Şi n’are gură să strige, jar-NÎK-BÂRSEANU, d. 213. Când gândesc, mândră, la tine, Nu mai am inimă ’n mine. Puţintică ce mai este, ARDEASCĂ — 234 — ARDELEAN Nu mai e ăe vreo nădejde ; Puţintică ce-a rămas, Mi s'a fript ţi mi s’a ars! idem, 144. (Variantă: Pu-ţimtică ce-a rămas, Ş’aceea ăe ăor a ars. marian, ap. HEM. 1511.) | Nevasta, cum văzu aşă, o arsă la inimă şi sisă: „Ce făcuşi, Ilie?“ şez. iii, 78. || „A produce un sentiment de adâncă plăcere". Trăgea Dinică cu arcuşul, de te arăeâ la inimă. X. GHICA, ap. HEM. 1511. ^ A-i arde cuiva (de s. a cevâ, s. să facă s. a face cevâ) = „a simţi o dorinţă sau trebuinţă arzătoare după cevâ, a fl preocupat în acel moment de cevâ, a aveâ gândurile la...“ Mie nu-mi arăeâ ăe dînsul. gorjan, h. iv, 135. Lui îi arăeâ să se ducă. caragiale, S. 58ju. Lui nu-i arăeâ ăe mâncare, ispirescu, l. 262. „Uf, ce anost! Cine i ăsta?" într’un colţ se ’ntrcabă ăouă. „De, închipu-i[e]-ţi, săracul!... De poveşti ne arde nouă?11 vla-huţă, p. 137. îmi arde a însurătoare, pamfile, j. ii. 5°. Trans. Ca şi „a trage", „a zice", a arde are une-ori (rar) sensul de „a cântă cu pasiune". Unul... sună... clopotul, altul trage buhaiul, altul m,ai încolo sice ăe jele, ori îmi arde câte o horă ăin fluer. şez. iii, 180/23. 6°. (In Transilv.) (Refl.) Fig. „A fl izbit deodată de un fapt sau de un gând neaşteptat (ca de cevâ care te arde), a-şi da cu bănuiala, a bănui cevâ". Nimeni n’a ştiut ce însemnează povestea aceea..., numai servitoarea, împăratului îndată se arse, căci a fost cam, înţeles cevă despre... copiii... îngropaţi, iar întâmplările cu perii... îi erau cunoscute, reteganul, p. i, 36/2e. „Ai cui sânt copiii aceştia aşâ frumoşi?...“ — „Sânt ăin lume, înălţate împărate— „Dar unde merg?" —„Merg în lume, să-şi caute părinţii". Atunci se arse împăratul, ca pot să fie copiii lui. idem, p. i, 39/,. [Prez. ind. şi conj. ard, să ardă şi arz, să arză. Aor. arseiu (arom. arşu, megl. arş); part. ars; ger. arzând; imper. arde! mai rar: arzi! Soră ticăloasă, Arzi în foc nestins, De noi trei aprins, Şi te fă tăciune. alecsandri, p. p. 118/ao.] — Din lat. ardeo, arsî, arsuin, *ardere (în loc de ardere, conservat în v -fran. ardoir) : vegl. ardăr, ital. ardere, engad. arder, sard. log. ardere, v.-fran. şi prov. arăre, cat., span. şi portg. arder. AititEÂsoI s. f. Sorte de jeu paysan. — Facerea unui foc în ziua de Bobotează şi jucarea tineretului împrejurul lui se numeşte „wrăeascămarian. Cfr. SE. I, 211. — Etimologia necunoscută. iiiniciĂ vb. 1.1°. Assaisonner avec ăupiment, sau-poudrer ăe piment, pimenter. 2°. (Refl.) S’irriter. 3°._ (Intrans.) Piquer. — 1°. Trans. „A presără cu ar-deiu (pisat), a pune ardeiu în cevâ, a da bucatelor gust de ardeiu", cfr. costinescu. || 2°. Refl. „A se irită,*a se mâniâ lesne, a se iuţi lesne, a se necăji repede, a-şi ieşi numai de cât din fire", cfr. polizu, pontbriant. || 3°. Intrans. „A produce sensaţia unei pişcături, a pişcă' (la limbă)", cfr. LM. [Pronuntat: ar-ăe-îâ.] — Derivat din ardeiu. vki>i;iăki; s. f. Action de pimenter, de s’irriter, ăe piquer. — Infinitivul verbului ardeiă, devenit abstract verbal. [Şi: ardeiere. | Plur. -ieri.\ AltimĂş s. m. Petit piment ou poivre-rouge.— Diminutivul lui ardeiu, derivat prin suf. -aş. TDRG. VKI>i:iâx, -A adj., adv. 1°. Pimente. Qui prenă aisement la mouche, irascible, irritable. Piquant, briliant. 2°. Avec beaucoup ăe piment.  un prix sale.— Participiul verbului ardeiă, devenit adjectiv şi întrebuinţat şi ca adverb. 1°. A dj. Arăeiat = „iuţit prin ardeiu; | fig. supărăcios, necăjicios, care se supără, se aprinde, se turbură lesne", costinescu. | P. ext. Care ustură (ca ardeiul), „pişcăcios". Ion îşi răzbună pe biata Şarga, care simţeâ câte ăouă-trei sfichiuri ar- ăeiate ăe biciu. v. A. ureche, ap. TDRG. || 2°. Adv. „Cu (mult) ardeiu". Mi-a plăcut să mănânc arăeiat şi sărat; acum treime să beau lapte şi să mănânc fără pic ăe sare! | Fig. „Cu preţ exagerat, scump" (ca şi „sărat", „pipărat"). A vinde arăeiat : „vendre tres cher ou un prix sal6". zanne, p. v, 658. ARniioi s. f. (Bot.) = ardeiu. (în Transilv.) HEM. 1515. —■ Derivat din ardeiu, prin suf. -că, după analogia lui piparcă. ahujeiekk s. f. v. ardeiare. akdeietbuA s. f. Action de pimenter. Epice ou substancepiquante (comme le piment).—„Ardeiare". | „Ardeiu pisat, substanţe pişcăcioase (ca ardeiul)". Atunci Miu ce făcea? Pe Grec că mi-l ăeslegă, Doi băieţi apoi puneâ, Cu cuţitu/l] să-l cresteze, Cu sare să-l presăreze, Cu sare şi-arăeieturi, P’în acele tăieturi. şez. iv, 133b/u. [Plur. -teri.] — Derivat din ardeiă, prin suf. abstr. -ătură (devenit -etură, după palatală). akiieii1 s. m. (Bot.) Piment ou poivre-long: Cap-sicum annuum. Le fruit du poivre-long. — Plantă erbacee din familia Solanaceelor (introdusă în Europa în s. XVI, din America tropicală), ale cărei fructe se întrebuinţează la gătit sau ca salată. Se mai numeşte pipăruş (Mold.), pipâruşcă (Bucov.), pi-părişă, pipăruşă, piparcă, paprică (Transilv.), piper-roşu, piper-turcesc, ardeică. Să nu mai răsară muştar şi ardeiu. mag. ist. iv, 364/13. || P. ext. Fructul acestei plante. Ceapa, arăeiul, hreanul sânt aprinzătoare, piscupescu, o. 194. Eră... gras şi gros ca un butoiu...; faţa lui: faţa sfeclei; nasul lui: ca un arăeiu roşu. ispirescu, u. 104/u. Despre oam,eni foarte vioi, mai ales ăespre copii neastâmpăraţi, se zice; „e iute ca ardeiul“. HEM. 1516. A pune ardeiu peste rană : „jeter de l’huile sur le feu". | (Cui.) Salată de ardei. Ardei umpluţi. | în Transilv. ardeiul pisat s. măcinat (făina de ardeiu) se chiamă păprică. | „Soiurile ardeiului: gras, mă-ceaşă, nemţesc şi răsucit", ap. HEM. 1515. —— Derivat din arde, prin suf. -eiu. (Cfr. usturoiu de la „ustură", cfr. şi rut. cesnoku „usturoiu", din cesati „a ustură".) ariheIiUÂn, -Ă şi -CĂ adj., subst. I. De Transyl-vanie, transylvain. II. 1°. Danse paysanne. 2°. Ha-bitant de la Transylvanie, Transylvain. Boumain de Transilvanie. — I. A dj. Care e din Ardeal. Trimiţând craiul înainte pre boiarifi] ardeleani, câţi cu el erâ împreună... venit-au Costanăin-Vodă. R. gre-ceanu, ap. GCR. i, 334/,. Câte fete ardelene, Toate-s negre la sprâncene, jarnik-bârseanu, d. 28. || II. Substantivat. 1°. (Cor.) Ardeleana, Ardeleanca şi Ardeleanul, un joc ţărănesc, originar din Ardeal, descris la HEM. 1523-1530. „Ardeleana" e numele unui joc care mai are în Transilvania şi alte numi,... ăupă ţinuturi, ca: „ăbrudeana“, „haţegana“, „someşana", etc.; în Banat „higojana". al. pop, ap. HEM. 1523. Bomânii noştri se ăisfătează cu acest ăanţ, numit aice „ardelean", a căruia păsuri şi melodie se asa-mănă cu danţul tarantela ca ăoi gemeni. G. asachi, ap. HEM. 1528. Ardeleana ştiu s’o joc. doine, 130/1:t. (Cfr. ardeleneasca, ardeleneşte.) || 2°. Locuitor din Ardeal. Pre Ardeleni, [Moldovenii] nu-i lăsă să oăihnească, ce pururea le făceă nevoie, ureche, let. i, 98. | Spec. Român din Ardeal. Neamul Molăoveani-lor. Munteanilor, Ardeleanilor,... cu toţi, cu un nume, Români să chiamă. cantemir, i-ir. i, .87. | Care e de neam din Ardeal, care se trage din Ardeal (devenit adesea nume patronimic). Şi am scris eu, popa Nicola Ardeleanul, care am, fost scoţător de cărţi la tiparele domneşti.doc. (a. 1639), ap. HEM. lb2\.Baba Leanca, Ardeleanca,... ţine Bucureştii cu descântece. ARDELEANCĂ — 235 — ARENDĂ zanne, p. vi, 542. [Femininul ardeleană e întrebuinţat mai ales în funcţiune adjectivală, iar fem. ardeleancă mai ales în funcţiune substantivală.] — Derivat din Ardeal „Transilvania11 (<(ung. Er-dely, din erdo „codru, pădure"), prin suf. gent. -ean (la fem. -eană şi -eancă). *ui)ki,i:am' adj. fem., s. f. v. ardelean. Aiti»EiiKBfAŞ s. ui. lJeM Trcmsylvain. — Diminutivul lui ardelean, derivat prin suf. -aş. . ardei/ejvi'ijţA s. f. Fetite Transylvaine. — Diminutivul lui ardeleancă, derivat prin suf. -ui. Cfr. ardelenuţă. aiuhxkivksc, -eAscA adj., s. 1'. De Transylvanic. Danse paysanne. — Ardelean, din s. de fel din Ardeal; de Ardelean, în felul Ardelenilor. Adj. Trei voinici ardeleneşti, Pe trei cai braşoveneşti. marian, ap. HEM. 1522. Veni-ar timpul să vie. Ca Românul iar să ’nvie, Şi de hoţi să mântuiască Ţara lui ardelenească. alecsandri, p. p. 311. Câtu-i ţara românească, Nu-i ca fata-ardelenească. jarnîic-bârsea-nu, d. 31. Aşă-i jocul românesc, Cu strigăt ardelenesc. idem, d. 359. || (Cor.) Substantivat subt forma feminină: Ardeleneasca = „ardeleana". Jocul „ardeleneasca“ se sice la noi şi „ciobănaşull]“. (Coşereni, în Ialomiţa), ap. HEM. 1527. Jocid cel mai lăţit în Ardeal este aşă numitul „joc românesc", care, în unele locuri (mai cu seamă dincoace de Olt, în ţara Oltului şi în ţara Bârsei), se numeşte şi „ardeleneasca". „Ardeleneasca" este unul din jocurile cele mai originale şi mai pline de viaţă, jarnik-bârseanu, d.475. (Cfr. ardelean (2°) şi ardeleneşte.) — Derivat din ardelean, prin suf. adj. -esc. AB»Ei,E5îi)Ş'rE adv., subst.  la manikre des Tran-sylvains, â la transylvaine. Danse paysanne. — în felul sau după obiceiul Ardelenilor; ca în Ardeal. Vorbeşte ardeleneşte=în dialectul ardelean. | (Cor.) Din locuţiunea : a jucă ardeleneşte, s’a născut adverbul substantivat ardeleneşte — „ardeleana, ardeleneasca". „Ardeleneşte" este un joc ciobănesc, aruncând picioarele peste ciomag şi strigând fel de fel de vorbe. (Albeşti, în Muscel), ap. HEM. 1527. La danţul numit „ardeleneşte“ sau „ungureşte“ se cântă: „ Ungurean cu suman scurt..." (Bistricioara, în Neamţu) ap. HEM. 1527. Cfr. sevastos, n. 280/„„; pamfile, j. I, 266. — Derivat din ardelean, prin suf. adv. -eşte. AitiiiiiEsiiixA s. f. Petite Transylvaine. — Diminutivul lui ardeleană (derivat prin suf. -uţ). Foaie verde de sălcuţă, Săracă ardelenuţă... POP., ap. HEM. 1521. Cfr. ardelencuţă. aroeoâne s. f. (Bot.) v. iorgovanii. Ari>ere s. f. Action de bruler. BriUement; embrasement; incendie. Cuisson (des briques, etc.); chauf-fage (d’un four, etc.); echaudure. — Infinitivul verbului arde, devenit abstract verbal. Să întoarcă Ra-dul-Vodă toată prada şi arderea câtă făcusă în ţara Moldovii. ureche, let. i, 148. Ca săgeata au mers focul, cât n’au văsuţ nimene ardere aşă în-grabă, muşte, let. iii, 76. Gerilă potopea pădurile prin ardere, creangă, p. 246. | „Incendiu, foc". Pomenirea arderii cei mare... dosofteiu, v. S. 1, 2. || Arderea eărămidei. | Arderea unui cuptor. | „Opă-rire". Ardere cu apă fierbinte, pontbriant. || | (După grec. ĂXoxauatoţ, din oXoţ „tot" şi v.aUo „ard":) Ar-dere-de-tot = „o jertvă la Evrei : holo-caustum...; das Brandopfer". LB. Şi aduseră dnle/ri de tot lui Dumnesău: ...yîţei 1000, berbeci, 1000... biblia (1688), 307, 2 (: „ils sacrifierent, des sacrifices ă externei"). Cfr. ars. Aitimvăjv s. m. TransylvainP — (In Mold.) „Ardelean"? Nu-i ficior de merean,... Da-i ficior de «r-devan, Peste-o sută-i căpitan, Şi te-a duce prin pustii, TJn(de) nu-s fete, nici copii. şez. i, 10/21. — Poate, un derivat din ardău, prin suf. gent. -an. arrezik s. f. (Min.) Ardoise. — Şist argilos, alba-stru-cenuşiu, care se poate lesne despărţi în foi, în plăci subţiri (din care se fac tăbliţe sau plăci de scris şi de acoperit casele, condeie pentru scris pe plăci, etc.). — N. după fran. (lat. ardesia.) aruicâ vb. 1 (ş. d.) v. ridică ş. d. ARUfioisi; s. f. (Bot.) v. iorgovauă. ardIşte s. f. Arsin. — (în Zarand.) Se chiamă argişte [= ard’işte], pe unde a ars pădurea, ap. HEM. 1748. Cfr. jărişte. — Drivat din arde, prin suf. loc. -işte. arroAiv s. m. (Bot.) v. iorgovauă. AHi>oÂRK s. f. Ardeur.—„Căldură sufletească mare, înfocare; foc (în sens fig.), aprindere, înflăcărare, râvnă fierbinte; înfierbinţeală, patimă (în sens bun)". Cu lacrimi şi cu ardoare Să pori am făgăduit La grumazi sânte metanii, c. negruzzi, ii, 75. Geisa şi... Sfântufl] Ştefan... [erau] renumiţi prin ardoarea cu care ademeneaţi în Panonia nume/roase cârduri de Saşi. hasdeu, i. c. 19. O sărută cu... ardoare. eminescu, n. 64. De ce oare, Când viaţa e scurtă, această ardoare Nebună de doruri ce vrem a ’mplinl ? OLLĂNESCU, h. o. 160. [Pronunţat: ar-doă-re.] — N. după, fran. (lat. ardor, -orcin.) arduvie f s. f. v. hardughie. Arh s. f., vb. v. arie; aveă. areal s. a. Etendue ou espace de Ier re, a-ire.—-(întrebuinţat mai ales la Românii din Austro-Ungaria). Suprafaţă a unei întinderi mai mari de pământ (moşii, provincii, ţări etc.) exprimată în ari. [Şi: ariâl. sbiera, F. s. 401.] Cfr. arie2. — N. din germ. Areal (=lat. arealis, -e „de arie", substantivat). areAi'A s. f. v. aripă. a reci: U s. a. v. liareciu. AREii s. m. (Bot.) Laser-ă-feuilles-larges: Laser-pitium latifolium. — (în Bucov.) Citat la HEM. 1539, după Alth, Hauptbericht fur Bucovina. Cfr. Zme-oaică. — Etimologia necunoscută. Hasdeu, Etym. Magn. Rom. 1539 se întreabă: „nu cumva să fie mai curând ,Arum latifolium1, de unde s’ar explică arel, ca diminutiv din *ar?" ARENA s. f. Arme.—(Antic, romană) Partea, aşternută cu nisip, din centrul unui circ sau unui amfiteatru, unde se ţineau lupte de gladiatori, de atleţi şau de fiare sălbatice. | P. ext. (mai ales la plural) întreaga clădire a unui asemenea amfiteatru. Arenele romane. \ Pig. „Loc de luptă (de idei)11. Toată lumea se aruncă în arena politică, c. negruzzi, i, 335. Artişti, poeţi... Acum deschisă voi priviţi Arena 'naintării. alexandrescu, M. 202. — N. din fran. (=-lat. arena „nisip".) Cfr. dubletul arinâ2. Arem>a vb. I*. Donner (ou prendre) ă bail ou ă ferme, affermer, amodier. — „A da în arendă, a închiria un bun rural11. Această osebire la înălţarea ARENDĂ — 236 — ARENDĂŞOAICĂ veniturilor lesne s’ar dovedi şi cu prisos, când moşiile s’ar arendă prin licitaţie, uricariul, v, 356/s. | (Mai rar.) „A luâ în arendă11. [în Transilv. arândă. | f arâudăluî vb. lVa. Moşia... arândăluindu-se..., s’a dat cel puţin cu două mii de galbini mai jos ele cât face. i. ionescu, d. 354. | f aremlui vb. IV*. polizu ] Cfr. sub-arendâ. — Derivat din arendă. akjbkdA s, f. Ferme, bail.. Fermage.—Arenda este, ca şi „chiria", o cesiune, în schimbul unui preţ şi pe un timp determinat, a unei averi mobile sau imobile sau a unui beneficiu, făcută către cinevâ de către proprietar. în timpul mai nou arenda e, mai ales, o locaţiune de fonduri rurale (ca moară, cârciumă, în deosebi însă pământ pentru agricultură sau creşterea vitelor — şi cuvântul e întrebuinţat mai cu seamă în Muntenia; în Mold. se zice, în loc de arendă, posesie), iar' chiria o locaţiune de edificii, de prăvălii sau de teren urban. | în arendă se dă, se ia sau se ţine cevâ, iar arenda se răs p u nde (— se plăteşte). Închirierea sau arenda este tocmeala... când zidirea noastră sau rodurile şi veniturile pământului nostru le dăm altuia cu cutare preţ, în cutare soroc, ca să le stăpânească, caragea, l. 22/,. De s’ar aflâ... orice fel de datorie clepe arendele care au ţinut... Dima, se leagă dumneaei Dridifi Evuţa a răspunde, şi ia asupra dumneaei să plătească. DOC. (a. 1776, Făgăraş), ap. IORGA, s. D. xii, 93. Doritorii ele a luâ în arendă aceste moşii... să se arăte aice în Iaşi. uricariul, xi, 321/,8. [Grecii] vânel arendele moşiilor mănăstireşti cu tocmeală necinstită, zilot, ap. HEM. 1541. Toate posturile se iau în arendă pe trii ani. alecsandri, t. 1341. [Mărginenii] sânt cei mai buni negustori români din tot Ardealul, şi din stupul lor ei se răspândesc prin toate satele încunjurătoare, ţinând cârciume... şi bolţi, luând în ,,a/rândă“, scoţând... atât pe Sasul vechiu, cât şi pe Jidovul nou. iorga, n. R. a. i, 200. | Fig. Moldavia se făcu o arendă ce se vineleâ celui ce da mai mult. c. negruzzi, i, 277. || P. ext. se numeşte arendă (cfr. chirie) şi preţul dat în schimbul unei cesiuni. S’au învoit ca arenda să fie plătită în două câştiuri. [Plur. arende şi a,renzi. | La Românii din Ungaria şi pe alocurea şi în Ţara-rom.: arândă. Budici au avut să iaie dominiul Făgăraşului în arânclă. doc. (a. 1815, Sibiiu), ap. iorga, S. d. xii, 204. [Vorbea mereu], ca şi când ar fi luat în em-ândă vorba, ţichindeal, f. 203. | în Banat şi în Oltenia, după TDRG., arnidă.] Cfr, posesie. — în România cuvântul a pătruns, pe la începutul veaculului trecut, prin Ruşi: arenda; în Tran-siiv. îl găsim cevâ mai de timpuriu şi e luat de la Unguri: arenda. Se găseşte şi la Sârbi, Bulgari şi Poloni (arenda), unde, ca şi ia noi, a devenit popular, relativ de curând, fiind introdus din apus (lat.-med. arenda, cfr. ital. renelita, fran. rente, span. renta < *renelita — lat. reddita), dimpreună cu in-stituţiunea „arendării11. Cfr. cihac, ii, 3; HEM. 1540; Weigand, Kritischer Jahresbericht iiber die Fort-schritte der romanischen Philologie, 1902-1903,1, 90. Formele arândă. wrindă se datoresc sau curentului latinist sau, dacă trecerea lui en'y ân s’a întâmplat în graiul poporului, poate să fie cauzată de o apropiere de cuvinte vechi ca „rând11 etc. Cfr. dubletul orândă. akenkai! f s. m. = arendaş. Afară de aceasta, arendarul cel vechiu, fiind stăpân pe moşie, cine l-ar sili. ca să păgubească păşunea de pe mirişti P I. ionescu, C. 66. Cfr. dubletul orândar. — Derivat din arendă, prin suf. nom. agent. -ar. auebtuăre s. f. Action cl’affermer, d’amodier; affermage, amodiation, bail. — Infinitivul verbului arendă, devenit abstract verbal. Se chiamă... „aren-clare“ locaţiunea fondurilor rurale, hamangiu, c. c. 359. [în Transilv. arândăre. | f arândăluire, aren-dălmre. Termenile de arenclăluire a moşiilor sânt de 3 şi 5 ani. 1. ionescu, D. 135. | f areuduire. De neapărată trebuinţă ar fi a nu se mai zăbovi aren-duirea moşiilor mănăstireşti, uricariul, v, 345/J6.] AKiiJVi»Âţ> s. ni. Fermier. — Persoană care ţine în arendă cevâ (mai ales o proprietate agricolă de oarecare întindere). (Cfr. chiriaş, posesor.) Chiriaşul sau arendaşul veri-ce va zidi sau vapreînoi la lucrul ce l-au închiriat, fără ştirea stăpânului, cheltueala este a sa. caragea, l. 23. La ce să mai trăim ? Pământ păstrat eu sânge un arendaş grec să ni-l ia S zilot, cron. 82. Vine-un car cu patru boi, încărcai cu păpuşoiu, Dindărătul carului Arendaşul satului, Lipitoarea dracidui. teodorescu, p. p. 296. | Fig. Moldavia se hotărî de apanagiu Fanarioţilor. Un veac se m,ulse ţara de aceşti arenelaşi. c. negruzzi, i, 277. Ţăranul paşte vaca şi arendaşul o midge. (Com. din Răteşti, Argeş. Cfr. ZANNE, P. V, 14, unde, printr’o eroare de lectură, e tipărit, în loc de arendaşul, „arcu-daşul11, formă trecută apoi şi în glosarul volumului respectiv). [în Transilv. şi pe alocurea şi în Ţara-ro-mânească, arândaş. iorga, S. d. xii, 186 (a. 1772, Făgăraş). | Femininul mai ales arendăşiţă, mai rar arendăşoaică, v. c.] — Derivat din arendă, prin suf. nom. agent, -aş, sau luat de-a-dreptul din ung. ârendăs. AitiiNi>»ŞEL s. in. Petit fermier. — Diminutivul lui arendaş (derivat prin suf. -el). „Arendaş al unei întinderi de pământ mai mici11. akeivdAşesc,-eâscA adj. Appartenant au fermier, clipendant du fermier. — „De arendaş, care aparţine unui arendaş, cum au arendaşii11. Dintr’o potecă lăturaşă... izbucni în drumul mare o bri-şculiţă arendăşească, târîtă ele trei căluşei, odobescu, 1, 384. în bătătura casei arendăşeşti ardeâ un foc mare. conv. lit. ix, 34, ap. TDRG. [La fem., şi: arendăşască. | în Transilv.: arândăşesc.] — Derivat din arendaş, prin suf. adj. -esc. arendAşeşte adv.  la maniere des ferniiers.— în felul sau după obiceiul arendaşilor, ca arendaşii, [în Transiv. arândăşeşte.] — Derivat din arendaş, prin suf. adv. -eşte. Alt uni» A,*>1 vb. IV* intrans. Etre fermier (de son etat).— (Cuvânt rar.) „A fi arendaş, a face pe arendaşul11. El nu mai voia să arendăşască. Eră hotărît să se mute la Bucureşti, sandu-aldea, d. n. 211. — Derivat din arendaş. arekuAşie s. f. Etat ou m6tier du fermier. A.f-fermage. — Profesiunea de arendaş. Îndulciţi de câştigurile, ce se realizează cu arendăşia, ei nu pot să se lase de a fi şi fermieri, măcar că au devenit acum proprietari. I. ionnscu, d. 216. | „Exploatarea (unei moşii) prin arendaşi11. Arendăşia Pierde moşia. zanne, p. v, 15. [în Transilv.: arândăşie. barcianu.] — Derivat din arendaş, prin suf.’ abstr. -ie. AREnr»ĂşÎT s. a. = areudăşie. Participiul verbului arendaşi, devenit abstract verbal. O să mă las ele arendaşit, că tare mi s’a mai urît cu el! akenoAşiţă s. f. 1°. Femme d’un fermier. 2°. Fermiere. — 1°. Nevastă de arendaş, „arendăşoaică11. 2°. (Mai rar). Femeie care ţine cevâ în arendă. [în Transilv.: arândăşiţă.] — Derivat din arendaş, prin suf. moţiun. -iţă. AKiismAşoÂicA s. f. = areudăsiţă (1°). (Termin mai familiar de cât „arendăşiţă11, şi numai cu sensul de „nevastă de arendaş11.) înlăuntrul [trăsurii] erau grămădite o mulţime de arendăşoaice gătite şi împodobite. odobescu, 1,384. [în Transilv.: arândăşoăica.] — Derivat din arendaş, prin suf. moţiun. -oaică ÂRENDAŞOltj - 23? ARESTÂLOI arenoă.şoiu s. in. (Gros) fermier (terme de m_e-pris). — Augmentativul lui arendaş (derivat prin suf. -oiu şi întrebuinţat mai ales cu o nuanţă de despreţ sau de ironie). Cu toate silinţele puse (le uneltele arendăşoilor jidani,... noi nu credem în posibilitatea unei asemenea schimbări, neamul românesc, iii, 1856. arendat s. a. = arendare. Participiul verbului arendă, devenit abstract verbal. Sânt oameni care trăesc din arendatulmoşiilor. [în Transilv.: arândăt.] arendat, -Ă adj. Donne oupris ă bail, afferme, amodic. — Participiul verbului arendă, devenit adjectiv. „Dat_(sau—mai rar—luat) în arendă11. 0 moşie arendată. [în Transilv.: arândăt.] arendator, -oare subst. Celui ou celle qui donne ă bail, qui afferme. — (Formaţiune cărturărească, aproape neîntrebuinţată). Adjectivul verbal al lui arendă (derivat prin suf. -ator), întrebuinţat ca substantiv. Persoană care dă în arendă. [Accentuat şi: arendător. barcianu. | Şi: arendător.] arendatoriis f s. f. = arendăşie. codica civ., ap. cihac, i, 15. — Derivat din arendator, prin suf. abstr. -ie. ARF.Ni>ui f vb. IVa (ş. d.) v. arendă ş. d. AREOiiĂ s. f. Artele. — I. (Anat.) Cearcănul (ca o arie mică, pe care pielea are o culoare mai negricioasă) din prejurul sfârcului ţâţei. | (Med.) Cearcănul roşiatec din prejurul unui punct inflamatoriu. | „Cearcăn (la lună)“. || 11. (Anat.) Spaţiu mic pe care-1 lasă între ele fibrele ţesutului celular. — N. din fran. (lat. areola „arie mică“.) areojlâr,-A adj. Areolaire. — (Anat.) Cu (sau în formă de) areole(ÎI). Ţesut a/reolar. — N. din fran. areoi-ăt,-A adj. (Anat.) Areole.—Care are areole. Perii stelaţi, mai areolaţi... grecescu, fl. 68. — N. după fran. (ca participiu al unui verb areolâ neîntrebuinţat.) AKlîOMETHIC, -A adj. (Fizică). Ardometrique.—De areometrie, cu privire la areometrie. Scări areom,e-trice. — N. din fran. areometrie s. f. (Fizică.) Areometrie. — Partea fizicei care se ocupă cu determinarea densităţii corpurilor cu ajutorul areometrelor. — N. din fran. . AllKOtlKTRi: s. a. (Fizică.) Areometre. — Instrument pentru determinarea densităţii corpurilor, mai ales a lichidelor. Aparatul de care ne servim pentru a determină, densitatea unui corp solid... se numeşte areometrul lui Nicholson. poni, f. 61. — N. din fran. (compus din grec. âpatoc „subţire, rar (la ţesătură), puţin dens“ şi jjitpov „măsură11.) areopă« s. a. Ar4opage. — (Antic, grcacă). Tribunalul suprem al vechilor Atenieni (care-şi ţinea şedinţele pe colina lui Ares), însărcinat cu judecarea pricinilor criminalo cele mai grave (şi vestit în vechime pentru dreptatea şi înţelepciunea hotărîrilor ce da). | Fig. Adunare (aevea ori închipuită) de oameni învăţaţi etc. care hotărăsc cevâ în mod' suveran. întrebările Umbistice şi ortografice se hotăresc în acel areopag al ştiinţei [= Academia Română] prin votare, maiorescu, CR. I, 345. în faţa areopagului european([= congresul de la Berlin, din 1878], guvernul nostru se află redus la insuficienţa parti- dului său. idem, d. ii, 124. [De-a-dreptul după grec. şi: f ariopâg. Iară ficiorul au mers la ariopag, adică la maghistrat. mss., ap. GCR. ti, 357/5. | Plural: -paguri.] — N. din lat. areopagns (=grec. 6 vApsco<; ira-foţ „colina lui Ares“: Marte, zeul războiului). arhopagit s. m. (Antic.) Areopagile.— Membru al areopagului. — N. din fran. (—lat. areopagites : arestnî. Porunci ca, să ne arestuească. gorjan, h. iv, 34. A doua si se are-stuiră capii opoziţiei. bAlcescu, m. v. 44. Să m’are-stuească (aga)! alecsandri, t. 1342.] — Derivat din arest (după fran. arrâter; 1a. scriitorii mai vechi prin suf. -ălui şi -ui, obicinuite la românizarea cuvintelor nouă). arestAluî f vb. IV11 v. arestă. arestant - 238 - ARETE akestânt, -ă subst. Detenu, -mie. — Persoana tinută în arest, pusă la popreală, închisă (din porunca unei autorităţi). Nu mă voiu întinde a descrie modul lucrării minelor şi starea arestanţilor. c. negruzzi, i, 312. Un convoiu de soldaţi eră însărcinat a conduce la închisoarea Snagovului o sumă destul de însemnată de arestam,ţi. odobescu, i, 386. Cfr. arestat. — N. din germ. Arrcstant. ARiiS'rÂitE s. f. Arrestation, arrSt, dăention. — Infinitivul verbului arestâ, devenit abstract verbal. Mandat de arestare, [f şi: arestuire. Scrie poronca (le arestuire şi de surgun a lui Radu. alecsandri, t. 1407.J abustât s. a. Arrets, arrestation. — Participiul verbului arestâ, devenit abstract verbal. Cine are puterea, să nu se grăbească cu westatul. arestat, - adj. ArreU, mis en etat d’arresta-tion. — Participiul verbului aresta, devenit adjectiv. Prinţul, mandarinii şi clienţii săi fură destituiţi şi arestaţi într’o clipă de poporul adunat şi ieşit ca din pământ, nicoleanu, p. 104. [f şi: arestuit. Fiecare arestuit să fie înfăţoşat în vreme de 21 ceasuri. uricariul, x, 8/39.] Cfr. arestant. („Arestat11 e cinevâ în momentul când e luat spre a fl dus la închisoare; „arestant*1 e cel care e ţinut la închisoare, în urma unei condamnări judecătoreşti.) AiiESTui t vb- 1V“ (?• <*.) v- aresta ş. d. a ret s. in. sing. tant. I. Garde (militaire). Avânt-poşte; clefense, rempart (fig.). II. Parage. endroit, contree, entour, alentours. I. + (La scriitorii vechi din Moldova) „Pază militară, gardă**. Dumitraşcu-Vodă... noaptea... au ieşit din obuz, cam, pe furiş, cu Moscalii, cari erau de aretu pregîur dînsul. n. costin, let. ii, 121/31. Şi-au luat Tjupul vornicul ziua bună de la vezirul, viind la tabără... cu Haidar Aga a Hanului, pre carele apoi l-au lăsat pentru aretul taberii, că lot încă nu se potolisă Tătarii bine cu prada, idem, LET. II, 127. Să-i trimită Moscali, să-i fie aret, să nu-l apuce Turcii să-l mazilească. idem, let. ii, 341/35. | P. ext. „Avant-post (de apărare)**. Puternicul împărat ne-au trimis cu oaste la această cetate, la Hotin,... să ţinem locul şi cetatea aceasta şi să purtăm de grijă şi de a/ret să fim cetăţii Cameniţă..., ca să fim raialii ţării Moldavii, ce este supt ascultarea împărăţiei, de aret şi de apărare despre Leşi. neculce, let. n, 223/10. | „Apărare**. Pus-au de au îngrădit cu gard târgul Iaşii, ca să fie aret, când ar mai veni vr’un podiaz. N. muşte, mag. ist. iii, 64/jC. Şi este acel schit un loc de aret sfintei episcopii, fiind la pădure;... şi pădurea să fie întreagă, să fie de aret şi de sprijineală, fiind de margine, doc. (a. 1761, laşi), ap. TDRG. [Pentru accent, cfr. „Să se observe că pasagele... din cronicari... au fostcolaţionate de noi cu manuscriptele din Academia Română... şi pretutindeni am găsit aret, adecă cu e tonic deschis*1. HEM. 1557.] ^ (Astăzi, în Ardeal). în aretul (cuivâ s. a cevâ) = „în potriva, în contra cuivâ s. a cevâ** : „contre, â l’encontre de“. în aretu vântului = „obviarn vento...; vor dem Wind“. LB. Stare în ăretu cuivâ ~ „gegen einem gerade oder in gerader Linie stehen**. budai-deleanu, ap. HEM. 1543. în aratul vântului = „dem Winde entgegen, gegen den Wind‘*. barcianu. II. (Astăzi, în Banat, în Transilv. şi în Mold.) „Partea locului, ţinut**. Domnul nostru Isus Hristos şi cu Sf. Petru... odată merg la ţară, cam, în aretul unde eră fratele cel mai mare cu turma, pop., ap. HEM. 1543. || Cu deosebire în locuţiunea în aretul cuivâ s. a cevâ = „în preajma, în împrejurimea, în cuprinsul cuivâ s. a cevâ“ : „â l’entour de, aux envi-rons. dansl’enceinte (d’un lieu)“. Aret (ton ul pe a) = „preajmă, Impregiurime11, în locuţiuni, ca: locueşte în aretul m,ieu. Fugi din aretul mieu! Să nu te mai văd în aretul mieu! (Haţeg), rev. crit. iii, 86. Aret---- „împrejurime, jur, preajmă**, d. e.: în aretul casei. (Năsăud). bugnariu, n. Afet = „Umgebung“. (Oraviţa-montană.) jahresber. ui. 313. Aret = „împrejurime, apropiere**: şăd în aretul livedzîi — „şed în preajma livezii**. (Munţii Sucevii, Mold.) şez. ii, 126/,. Aret (cu tonul pe a de la început), înseamnă în graiul bănăţănesc : alentours, environs, Umge-bung, Umgegend, de ex. Am văzut pe Petri ieri îmblănii în aretul casei tale; în aretul acesta nu am auzit să fie văzut cinevă pe acel lotru; în aretul meu (persoanei mele) nu ştiu să se fie arătat omul, acela despre care este vorba, mangiuca, ap. HEM. 1542. 0 slugă bătrână... spune, că a văzut... noaptea cevă strălucind în aretul buturugii, rev. crit. i, 42. Prin arîetul [citeşte: aretul] Retezatului umblau ofiţerii împărăteşti în ruptiil capului, ca să găsească pe păcurarul Cândafi. popovici-bănăţeanu, m. 168. | Fig. A îmblă în aretul cuivâ, d. ex. fecio-r după fată — „a se învârti pe lângă cinevâ, a-i da târcoale**. (Orlat, în Transilv.), ap. HEM. 1543 : „tour-ner autour de qqn1*. Şi-a bătut capul, că oare de ce n’o lasă tatăl-său în aretul (—cuprinsul) grădinei, aceleia? reteganul, p.’.v, 68/ls. [Accentuat: aret. | în Băiţa, Huniedoara: ariat d. ex. Nu-mi tot umblă în artatul mieu! = „nu-mi umblă în aret, împrejur**. VICIU, g.] (Fam.) Se întrebuinţează, în Braşov, numai în expresia a-i il cuivâ âret = „a se simţi bine şi sigur11: „se sentir bien, etre â son aise11 (în sensul germanului „sich heimlich fiihlen*1), mai ales negativ, redând, în acest caz, întocmai ideea exprimată prin germ. „unheimlich*1: Nu ştiu de ce, da nu mi-e ăret să rămân desară sîngură acasă. Aicea numi-e ăret; e prea întunerec. — Etimologia necunoscută. (Se pare că forma primitivă a cuvântului e cea atestată de barcianu: arat. în cazul acesta am aveâ a face cu un substantiv postverbal din arăta. Vin în arătul cuivă ar însemnă deci „vin în vederea cuivâ, în regiunea pe care cinevâ o stăpâneşte, de jur împrejur, cu privirile11. Din sensul acesta s’a putut uşor desvoltâ terminul militar „regiune păzită11 şi apoi „pază11. Şl expresiunea „mi-e aret11 aminteşte întocmai pe „mi se arată (v. arătâ II, 5°)“, iar explicarea lui budai-deleanu, care accentuează cuvintele „gerade oder in gerader Linie stehen11 ne aduce aminte de lat. rectus, care e cuprins în etimologia lui arătă. Când cuvântul a ajuns să însemneze „regiunea s. locul de jur-împrejurul cuivâ11, el s’a întâlnit cu un alt cuvânt, care aveă un înţeles analog, cu cirie (cfr. Un copil... a intrat în aria calului; calul l-a călcat în picioare, delavrancea, ap. TDRG. 483), aşă că el s’a putut simţi ca un derivat în -et al acestui cuvânt, precum e bunăoară sinonimul prijmet un derivat din „preajmă11. Astfel s’ar explică forma ăret, cu e în loc de ă, şi cu accentul schimbat.) a uf/t s. m. (Zool.) v. arete1. AitiîTĂitiîi s. m. Gardeur de beliers. — (Prin Banat şi prin părţile învecinate). în August se despart berbecii de oi şi atunci se zic areţi, iar cei ce-i păstoresc se zic areţari. liuba-iana, m. 110. Poporul nostru numeşte berbecul şi aret, iară pre păştoriul lui areţariu. (Sina, în Transilv.), ap. HEM. 1544. — Derivat din areţi (pluralul lui arete; cfr. dinţat, îngândurat etc.), prin suf. nom. agent. -ar. (Cfr. lat. arietarius). aretu s. m. (Zool.) I. 1°. Belier 2°. Măle (propre â la reproduction). II. 1°. Bdlier (constellation). 2°. Bdlier (machine de guerre). Bdlier, mouton, sonnette (instrument pour enfoncer les pilotis). I. (învechit, azi numai prin Ban. şi prin părţile în- arete - 239 - ARGĂSIT vecinate din Oltenia şi Transilv.) 1®. Berbece (nejugănit şi nebătut). Berbecele nescobit să sice „arete“. (Vânju-mare, în Mehedinţi), ap. HEM. 1544. Poporul nostru numeşte berbecul şl „aret“. (Sina, în Trasilv.), ibid. 1544. Bădică-voiu file cu lămâie şi areţu, rădică-voiu ţiie boi cu vătui. dosofteiu, ps. (=voiu înnălţâ ţie’ cu myrosenie de berbeci, psalt. 1651: „offeram tibi cum incenso et arietibus11.), ap. HEM. 1545. Capră tretină şi arcate tretin. dosofteiu (= şi berbeace tretin. biblia, 1688), ap. HEM. 1545. Ţapii şi areţii suindu-sepre oi şi pre capre... biblia (1688), 22, 2. în fruntea a tuturor areţilor ieşi. cantemir, ist. 232. Trei ţapi mari şi douăzeci areţi. ukicariul, xvi, 209/2. Mieii... cari sânt berbecuţi şi nu sânt de areate, se jugănesc. economia, 90. || Prin părţile, pe unde cuvântul „berbece" (când nu i se adaogă „bătut“ etc.) are acelaşi sens, arete a căpătat alte nuanţe de sens, d. e. Arete = „berbece mare şi frumos11. (Năsăud, în Transilv.) rev. crit. ii, 96.’| „Harete“ se sice la berbece de doi ani. (Bistriţa, în Mehedinţi), ap. HEM. 1544. | în August se despart berbecii de oi şi atunci se sic „areţi“. liuba-iana, m. 110. „Arîeţi“ [citeşte: areţi] se sice la berbeci de când se aleg dintre oi până se lasă iar intre oi, la Sân-Mihaiu. (Haţeg, în Transilv.), ap. HEM. 1544. 2°. P. ext. Arete se spune nu numai la berbeci, ci şi d. ex. la găini. Se sice d. ex. „cocoşul ăsta l-om lăsă de arete, adecă deprăsilă, pe cănd ceilalţi sau se taie sau se vând. Com. corbu. (Cfr. la Arom. cu funcţ. adj.: birbec areati, calareati. Com. papahagi.) II. Pig. 1°. (Astron.) f Constelaţiunea zodiacului care coincide cu echinocţiul de primăvară. Astăzi, „berbece11. Vârful munţilor acelora subt sodia area-telui se află. cantemir, ist. 138. (Sensul acesta nu pare a fl fost popular niciodată.) 2°. (în arta militară a antichităţii şi a evului mediu). „Berbece1*, maşină de războiu terminată printr’un vârf de fier în formă de cap de berbece, cu care se izbeau zidurile şi porţile cetăţilor asediate. Areate = „un fel de bolovani cu care, bătând zidurile cetăţilor, sfărâmă11, cantemir, ist. 8. Voi monarhia leului cu fel de feluri de areţi şi mihanii a o isbi... nu v’aţi săturat, idem, ist. 327, ap. TDRG. | P. anal. „Berbece, maiu mare11. Artele = „o unealtă de bătut pari, pociumpii : fistuca...; die Rainme". LB. (Probabil latinism.) [Şl: aret (singular analog din plur. areţi), liarete. Forma arUte e sau latinizantă (LB.), sau transcrisă greşit în loc de af-ete (aşâ şl la Weigand? jahresber. iii, 313).] — Din lat. aries, *aretem (= arietem): genovez aeo, franco-provenţal ar ei, prov. aret. arete s. m. (Ornit.) v. herete. ARETBii s. m. (Bot.) v. arăţel. abf.u s. m. (Bot.) Beveille-matin: Euphorbia, helio-scopia.—Areu = „laptele-cânelui" (s. v.). liuba-iana, m. 109. Frunsuliţă de areu, Bău a lăsat Dumnezeu, Să ia f rumos pe urit, Să trăiască amărît. pop. (Vâlcea). în Muntenia, fetele, pentru ca să le crească părul, sau contra căderii părului, întrebuinţeasă o buruiană pe care o numesc „areu“. (Areu — „alior, laptele-câinelui, laptele-cucului11)'. GRIGORIU-RIGO, med. i, 40. Forma „areu" se aude în Banat (Maidan, comit. Caraş-Severin) şi ’n Oltenia (Peleşti, în Dolj), ap. HEM. 1675. ||După pontbriant, omt=„cărău11 (= „chimen11). [Şi: arin. Ariu se sice la laptele-cânelui. (Haţeg), ap. HEM. 1675. Ariu=plântă veninoasă, numită şi laptele-cânelui (Ţara-Haţegului). rev. crit. iii, 86. Laptele-cucului sau ariu. (Drajna*de-sus, Prahova), ap. HEM. 1675.] . — Etimologia necunoscută. (Cfr. alior, cu care -pare a fi înrudit etimologiceşte.) arfă s. f. (^d.) v. harfă, liarpă ş. d. argAlÂc f s. a. == agărlâc. Au trecut şl ei cu ea-hereaua şi cu tot argălâcul. neculce, let. ii, 286/5. Num,ai cu al său argalâcu La casăle di beilicu. (a. 1777) ap. GCR. II, 113/2B. — Din agărlâc, prin raetateză. argăsar s. m. (Tăbăc.) Tanneur, corroyeur; me-gissier.— „Argăsitor, dubălar, tăbăcar11. La noi se făceă mai de mult negoţ mare cu scumpie, pentru argăsari. (Braşov). | Argăsar de piele de capre negre : „chamoiseur11. PONTBRIANT. — Derivat din argăsi, prin suf. nom. agent. -ar. argâsAkie s. f. (Tăbăc.) 1°. Metier de tanneur, de mdgissier ou de chamoiseur, tannage, megie, rne-gisserie. 2°. Tannerie, megisserie, atelier de tanneur, de corroyeur, de mdgissier. — (Azi, mai mult pe la Braşov.) „Dubâlărie, tăbăcărie11.1°. Industria sau meşteşugul argăsarului. Argăsărie = „tăbăcire de piei de animale11, costinescu. 2°. Atelierul argăsarului, „locul unde se argăsesc piei de capră etc.“ costinescu. Argăsărie de capră neagră : „chamoiserie11. pontbriant. — Derivat din argăsar, prin suf. abstr.-loc. -ie. ARGAsARiţA s. f. 1°. Femme-tanneur ou megiş-siere. 2°. Femme de tanneur, de corroyeur, de md-gissier. — (La Braşov.) „Dubălăreasă, tăbăcăreasă". 1°. Femeie care se ocupă cu argăsăria. || 2°. Nevastă de argăsar. — Derivat din argăsar, prin suf. moţiun. -iţă. argAseălA s. f. (Tăbăc.)!0. Tannage, corroyage, megie. 2°. Tan, mdgis, confvt (preparation de tan, bain dans lequel on plonge Ies peaux pour le tannage en poil). — (Cuvântul e întrebuinţat mai ales în Transilv. şi în Ţara-românească; in Mold. se zice ,,dub(e)ală“.) i°. (Rar.) „Argăsire“. || 2°. Materia în care se argăsesc pieile, „dubeală11. Cojocarul, după ce... cumpără [pielea de vulpe], o moaie cu apă caldă şi întorc&ndu-o cu pielea în sus, o presară cu tărâţe multe şi opune la umbră, de să usucă cu tărâţele; apoi face argă-seală într’o putină, adică sare multă i tărâţe şi apă rece. mss. (s. XVIII), ap. HEM. 1569. Pieile erau la loc sigur, în argăseală. caragiale, s. 17/,.,. ±j: A se duce în putina cu argăseală = „a se prăpădi, a se duce dracului11... zanne, p. v, 17. [După anon. car. şiLB.: arghisălă, argliiseâlă. | Plur. -seli, poate şl -sele.\ — Derivat din arg'ăsl, prin suf. abstr. -eală. argAsi vb. IV*. (Tăbăc.) Tanner (enpoil), chiper, mdgir, corroyer, confire, chamoiser. —- (în Ţara-ro-mânească.) „A face prin dubeală să se curăţe părul do pe pieile [h]otărîte a se lucra11, costinescu. Cfr. dubi, amuşi. (în Transilv.) A prepară piei de animale (cu acid tanic sau cu alte materii, ca tărîţe, scumpie etc.) spre a le face impermeabile, imputre-scibile şi a le conservă supleţea; în general, a prepară piei pentru scopuri industriale. Cfr. tăbăci. Lupii asemenea se argăseseu ca şl vulpile, mss. (s. XVIII), ap. HEM. 1569. Cojocarul cumpără piele... de oaie... Pieile cumpărate se argăsesc. I. ionescu, m. 698. | Fig. „A-şi prepară pielea obrazului cu su-limanuri11. „în putina cu argăseală se întâlneşte lupul cu vulpea“, se sice pentru cele ce pururea îşi argăsesc obrazul cu dresuri. I. GOLESCU, ap. zanne, p.'v, 15. [După LB. şl: argliisi vb IV*.] — Din n.-grec. ăph(6.£,u> (aor. apŢaaa) „tanner, corroyer11. aruAsiri: s. 1’. (Tăbăc.) Action de tanner, chiper, corroyer, mdgir, confire, chamoiser; tannage, mdgie, corroyage. — Infinitivul verbului argăsi, devenit abstract verbal. AiioAsf t s. â. (Tăbăc.) = ar găsire. Participiul ver- AR, GĂSIT — 240 — ARGĂŢlE Ini Ivii arg'ăsi, devenit abstract verbal. Am dat pielea j la argăsit. augAsît, -A adj. (Tăbăc.) Ţarine, passe en tan, corroye, megi. — Participiul verbului arg'ăsî, devenit adjectiv. Făcu piei argăsita, ca să acopere pre cort. biblia (1688), 66, 1. Când părul de la piei se ia lesne, atunci pielea este argăsită. i. ionescu, m. 699. Chimiru tău ar găfui înţesa t dă sute şi dă mii dă galbini din vinitu dobitoacilor..., din opincili argă-site şi din rodu osteneli, jipescu, o., ap. GCR. n, .259/;i3. [în Transilv., după LB., şi: argliisit. | Negativei: near găsit: îmi soseâ, soseă pe jos... Cu căciula nedubită, Din pielceă neargăsită, De la trei oi înnădită. TEODORESCU, P- P. 620.) ar«Asitor,-oare adj., subst. (Tăbăc.) (Ce ou celui) qui tanne, tannant. Tanneur, megissier, -iere, corroyeur. — Adjectivul verbal al lui argăsi (derivat prin suf. -itor), întrebuinţat mai ales ca substantiv. 1°. Adj. Care argăseşte,’propriu pentru argăsire. | 2°. Subst. Persoană care argăseşte pieile, care se ocupă cu argăsitul pieilor. Cunoscând, pre un argă-sitoriu, s’au băgat slugă la dînsul. barac, t. 55. Argusitorul, încă pune pieile în amoiu, ca să se moaie şi [să se] cureţe de imală, unde stau 2—6 sile, după aceea se pun în amuş. liuba-iana, m. 123. [Dial.: argăsitoriu. | în Transilv., după LB., şl: arg'hisitoriH.] aroAsit^rA s. f. (Tăbăc.) Tannee. — „Argăseala, după ce a fost întrebuinţată". PONTBRIANT. [Plur. -tun.] — Derivat din argăsî, prin suf. abstr. -itură. argat s. in. 1°. Valet (de cour, de ferme, d’ecurie), palefrenier, garţon de ferme, serviteur. 2°. Journa-lier, manceuvre, palotier. — 1 °. Argatul e o slugă de ţară (cu plata fie în bani, fie în îmbrăcăminte, fie în amândouă, tocmită pe un timp mai îndelungat, de obiceiu cel puţin pe un an) întrebuinţată la lucruri mai grele, mai mult în curte decât în casă, mai ales la grajd (cfr. rândaş) şi la câmp; corespunde deci germanului „Kneclit“ (pe când „slugă" = „Diener“, iar „servitor" e termin mai nou şi cu sens mai general). De aceea el e pus adesea în opoziţie cu „stă-pân“ şi „domn“ (nu cu ,,boier“). Atunce toţi se făcuse oşteni, slugile lăsă pre boieri, argaţii lăsă pre stăpâni. muşte, let. iii, 49. Bea.u săracul şi bogatul, Beau stăpânul şi argatul, pop., ap. HEM. 1566. Pe vremile acelea, când împăraţii şedea la masă cu argaţii. pop., ibid. 1566. Ce e dulce şi mai dulce Şi nu poate să se ’mbuce, Dar din el gustă tot omul: Şi argatul ca şi domnul? [—„Somnul".] gorovei, C. 349. înşălă asinul său şi luă cu sine doi curgaţi. dosofteiu, ap. HEM. 1565 (: „mit le bât, sur son âne, etpritdeux de ses serviteurs avec Jui“). lîareş... deşteptându-se din somn dimineaţa, au spus visul . argaţilor săi celor ce eră la cave. Iară. argaţii au sis: „Bun vis ai visat, giupâne!" neculce, let. ii,201. La metohul mănăstirii eră un voinic ca de doauă-seci de ani, argat cu simbrie, mss. (a. 1747), ap. GCR. it, 40/19. Şi de se va întâmplă să-ţi stea îm,-potrivă sluga la sau argatul tău, nu te mânii pre dînsul şi-l ba,ţi? antim, p. 83. Cel mai preţuit argat la o moşie este acel ce ştie a sămănâ bine. i. ionescu, c. 20. Nu încoteei de a-l ocări, ca pe un argat prost, alecsandri, t. 600. Apolonse află chiar atunci băgat ca argat în curţile domneşti din Feres. odobescu, iii, 304/13. Trimite pe un argat al său, cu carul cu boi. creangă, p. 176. Hei, copii, copii argaţi! Somnul dulce mi-l lăsaţi Şi-un cal iute mi’n-şeuaţi. alecsandri, p. p. 59. Ne apucăm argaţi la popa. ŞEZ. iii, 129. || 2°. Spec. (în unele părţi ale Transilv. şi ale Banatului). Argat = „năimit : merce-naîius...; der Taglohner". LB. Argat — „lucrător cu ziua, la câmp“. Gom. liuba. [în Mold. şi Bucov. şi: Iiargât, liargât. Hargatul s’au dus după aceea cu agonisita în pace. sbiera, p. 243/20. Fiind-că erau trei stăpâni, iar toţi ceilalţi erau hărgaţi, au hota/rit să se despărţească unul de altul, marian, t. 238.] —- Din n.-grec. ăpyăr-qţ „ouvrier, manouvrier", poate prin mijlocire bulgară: argat (sârb. argatar argatin, alb. argăt, rut. arhat turc. irgad). auqâtA s. f. Fille (de ferme), servante, clomestique. — (In Bucov.) Servitoare de ţară, slujnică în curte, la moşie etc. (cfr. argat); şi cu sensul de „fată în casă“. Mă ţineţi mai rău decât pe o argată. MARIAN, O. II, 190. La apa aceasta spălâ hargatele... cămeşile. sbiera, p. 45/,. Ilar gata = „Dienerin". (Buko-wina). weigand, b. b. 94. [Şi: liargâtâ. S’au sfătuit popa cu preuteasa, ca a doua si... să trimeată mai înăinte pe hargata ccvre o mai aveâ ei. sbiera, p. 15.] — Forma feminină a lui argat. AiuiiţKi, s. m. Petit ou jeune valet (de cour).— Diminutivul lui argat (derivat prin suf. -el). „Argat mic, argat tânăr, argat (cu sens desmierdător)". Am tare multe trebi pe capul mieu şi numai cu un ar-găţel ce-l am, de-abiâ le pot dovedi, creangă, p. 169. De-ar fi cucul voinicel, Mi l-aş prinde argăţel. alecsandri, p. p. 122. [Şi: hărgăţel (în Bucov.). Tocmai ni trebueâ un hărgăţel, ca să ni care lemne şi apă şi să ne aducă legumi din grădină, sbiera p. 187/,,.] arsAtesc, -eâscA adj. Propre ou apparienanl â un valet (de cour), de valet (de cour ou ăe ferme).— „De argat". Muncă argăţească : „besogne de palefrenier, d’homme de peine". DDRF. (ed. 1905). [în Bucov.: liărgăţesc.] — Derivat din argat, prin suf. adj. -esc. argA^eşte adv.  la maniere des valets. — în felul, după obiceiul argaţilor, „ca un argat". înjură argăţeşte. — Derivat din argat, prin suf. adv. -eşte. argAtj vb. I Vn. 1°. Mre (engage comme) valet, ser-vir comm,e valet (de cour ou de ferme), avoir le metier de valet (de cour), valeter. Travailler pour autrui sans profit. 2°. Faire valeter, faire servir qqn. comme valet (de cour ou de ferme). — 1°. Intrans. (Construit în mod absolut). „A fi argat sau argată, a aveâ meseria de argat, a face servicii de argat". Eu, boier,... s’ajung... să argăţesc?! alecsandri,- t. 613. îl învăţă cum să, facă, ca, să argăţeaseă cu folos, ispi-rescu, l. 163. Stăpâne.... mă duc în lume să-mi caut norocul. Destul am argăţit! idem, l. 231. | Trans. (Complimentul drept s. nedrept arată pe stăpân.) „A sluji cuivâ sau a sluji pe cinevâ ca argat sau ca argată". Vei fi în viitor argat plugariului şi lui vei sluji, cum te-a. argăţit şl el pe tine. marian, se. II, 148. Acasă dacă l-aduse, Să-i argăţească îl puse. pann, ap. HEM. 1572. De ce treabă să hărgăţesc eu, om bătrân, pe-o scârnăvie ăe copil ca acesta? sbiera, r. 73/2. | P. ext. A sluji de geaba, „a osteni, a lu-crâ în folosul cuivă fără a ii răsplătit". COSTINESCU. || 2°. Trans. (Complimentul drept e sluga.) „A Întrebuinţa pe cinevâ ca argat sau ca argată". Auzind fata... cărpiturile lui Strâmbă-lemne..., îndată şi-au sis, că toate câte le spun ei nu-s adevărate..., şi că pe dînsa au tot hargăţit-o şi-au tot necinstit-o până, acum. sbiera, i\ 88/S2. [Şi: hargitţî, Mrgittt (în Bucov.).] — Derivat din argat (argată). aroAţie s. f. Valetage, domesticite. — Starea de a fi argat, slujba de argat, „slugărie, sarcina argatului". COSTINESCU. Petre sice :... Feţii mei din ar-găţie, Luaţi tot ce este-al meu. alecsandri, p. ii, 111. — Derivat din argat, prin suf, âbstr. -ie. ÂRGĂŢIME - 241 akuĂ|Ihk s. f. Domestiques, domesticite, vale-taille. — Colectivul lui argat (derivat prin suf. -ime). împrejuru-i, ca o roată, Şade argăţimea toată, alecsandri, p. îi, 106. [Câmpul]... răsună’n mare zgomot de voioasa argăţitne. idem, p. iii, 41. AIMJÂţÎki: s. f. Action de servir (âgages) comme valet (de cowr). — Infinitivul verbului argăţi, devenit abstract verbal. [în Bucov.: liargăţire, liărgăţire.] akgAjÎt s. a. = argăţire. Participiul verbului argaţi, devenit abstract verbal. S’a apucat de argăţit. [în Bucov.: liargăţît, lulrgăţit.] argeA s. f. I. 1°. Sorte de hutte ou cabane (bâtie en pârtie dans la tei-re), ou baraque, oii lespaysannes tissent pendant l’ă6. 2°. M4tier (ă tisser). 3°. Plan-chette du mitier ă tisser, servant ele siege au tisseiir. 11. 1°. Votite, cinU'e, coupole. Sorte de niche vo&tile, dans unetylise. 2°. Entr6e de cave. III. 1°. Charpente (en bois); ferme, comble (d’une construction: maison, moulin, etc.). 2°. Poutre laterale d’un radeau. I. (Ţes.) 1°. Argeă = „groapă săpată în pământ în formă cadrată, care se acopere cu stuf şi pământ şi ’n care vara ţes muierile pânza, iar iarna se piin stupii". LM. în timpurile trecute, pe când cultura cânepei şi a inului eră în floare în judeţul nostru, femeea de la ţară obicînueă a ţese pânza de tort într’un mic bordeiaş, săpat în formă de dreptunghiu, în care se aşeza războiul... Acest bordeiaş se nu-mea „argeă“. Umbra şi umiditatea ce domneau în argeă dădeau firelor de tort o duritate, care permiteau ca pânza să se ţeasă bine şi des, fără a se rumpe vreun fir, cum s’ar fi întâmplat afară, în aer uscat. (Pribegi, în Ialomiţa), ap. HEM. 1573. (în Dâmboviţa—Pucioasa, Moroeni etc. — argeaua este acum o mică construcţie de scânduri, un fel de baracă sau de poiată, în curtea casei, în care ţes femeile vara.) Văzu... o muiere, ţesând aci, într‘o argeă. pann, ş. iii, 19. Grosolana pânză de cânepă, lucrată în argeă. odobescu, i, 482. Iată Barbul că treceă Pe la casa cu argeă, Unde ţese leliţa, teodorescu, p. p. 329. Măi Casace, Căzăcele, Ce caţi noaptea prin ar-gile? ibid. 129. Mititeaua Umple argeaua? ^„Lumânarea".] românul glumeţ, i, 82 [= „Albina".] gorovei, c. 9. (Variante: Dobragrasa Umple casa; Mică, mititea, Umple odaea cu ea. ap. HEM. 1578.) j| 2°. P. ext. Argeă — „războiu de ţesut pânză, stative11. pamfile, j. ii. Acum sileă la argeă, dar visul de peste noapte tot îi mai veneă în minte une-ori. san-du-aldea, D. N. 219. „Muierea la războiu, ca bărbatul la argeă“ [unde e evident, că se ocoleşte repetarea cuvântului „războiu", cu celalalt sens], se zice pentru lucruri nepotrivite şi nefireşti, zanne, p. ii, 299. || Spec. Acum..., când nu se mai fac pe la noi asemenea bordeiaşe [— argile (1 °)],prin argeă se înţeleg cele două policioare, care în sens transversal unesc extremităţile războiului şi servă de scaun pentru femei când ţes(e). (Pribegi, în Ialomiţa), ap. HEM. 1573. (Cfr. blană, chingă, scândură, spetează, stinghie.) II. (Arhit.) 1°. „Boltă a unei clădiri (mai ales a unei biserici)". „Argeă“ însemnează, la zidiri, o formă cercurie, boltită cu piatră; aşă la case, la pivniţe etc. (Gropniţa, în Iaşi), ap. HEM. 1575. „Argeă“ este bolta cea mare a bisericii, de sub turlă, obicinuit la mijlocul bisericii, ap. HEM. 1576. Intrară în beseareca sv[â]ntului, la locul ce să chiamă trivolon, la ’ntratul în argiă, între cei doi stâlpi...*ce stau spre-apus. dosofteiu, v. s. 88, 1. întră’n arglaoa besearecii, cea din mijloc, idem, v. s. 12,1. De-aciî să’nchină amândoi, diaconul în argiă unde stă, popa în oltariîi. idem, ap. HEM. 1576. împrejurul columnelor se află o, galerie circulară, boltită în prelung (sau, cum se eice la noi, „în argeului arginti (arginţi), devenit adjectiv. „Poleit cu argint". Nimerim la ceste curţi..., pe la poale polărite (poleite), pe la mijloc argintite, frâncu-c andrea, r. 191. | Fig. „Cu luciu ca de argint, de coloare argintie11. Fi-veţ[i] ca aripile porumbului argenţite şi a căpruia aripile sânt acoperite cu aur galben, psalt. 1651 (=arepile porumbului argintite, coresi, ps.; aripi de porumbiţă, argintate, dosofteiu; a porumbiţei aripi... arginţite. corbea : „pennae co-lumbae deargentatae"), ap. HEM. 1623. Cfr. argintat, argintuit; Înargintît. argintiu, -iu adj. \ ARGIN'ţiu, -IK âdj. ) Argentin, argenU.—-Ca. de argint, cu luciu sau aspect ca argintul. A sa barbă ca zăpada, alui plete argintii, Faţa lui cea cuvioasă, ochii săi măreţi şi vii. c. negruzzi, I, 119. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară, Cu o sale argintie se îmbracă mândra ţară. alecsandri, p. ii, 9. Blânda turturică a sosit... aproape de soţul ei... Gungunind, ea îşi scutmă aripile şi-şi încovoaie guşa argintie. odobescu, iii, 35. Miroase florile-argintii Şi cad, o ăulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie, eminescu, p. 281. De m’aşi face, unde ştiu. Cuc la pene argintiu, jarniic-bârseanu, d. 145. j Arginţiu. marian, ch. 50. | Cu sunet ca al argintului. Fetiţa intră în casă cu un râs vesel şi argintiu. Cfr. argintos. — Derivat din argint, prin suf. adj. -iu. argintos,-oăsA adj. 1°. Argenteux. 2°. Argentin, a/rgenU, sembldble â l’argent. — 1°. Care are în sine (mult) argint, plin de argint, bogat în argint, „argen-tifer“. Argintos — „argentosus, argentaceus...; silber-reich“. LB. Terenuri argintoase. |j 2°. Ca de argint, „argintiu" (la aspect). Stelele cu rase argintoase. alecsandri, p. ii, 128. Haina lungă de mătasă ... pare încărcată de o pulbere-argintoasă. eminescu, p. 251. Eră îmbrăcat în haine num,a de argint, călare pe un armăsar năzdrăvan, cu coama din fire argintoase. mera, l. b. 127. | Poet. Ş’atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei, eminescu, p. 71. | Ca de argint (la sunet). D’a lui Apollon lire Par smiete-argintoase.i. VĂCĂRESCU, P.lll. „Da! da!...11, sise ea cu glăscior argintos. eminescu, n. 82. Cfr. argintiu. — Derivat din argint, prin suf. adj. -os, sau din lat. argentosus, -a, -ni» „silberreich“ (cfr. fran. argenteux, n.-prov. argentous, span. argentoso). argintiii vb. IV11.1°. Argenter. 2°. Enchâsser ou monter en argent. — 1°. „A polei cu argint". Argin-tuesc = „versilbern“. barcianu. Cfr. argintă, arginti, arginţi. || 2°. „A ferecă cu argint". Argintul — „a legă cu argint": „in Silber einfassen". polizu. — Derivat din argint, prin suf. verb. -ui. argintuire s. f. Action d’argenter ou d’enchâs-ser, de monter en argent. Argenture, argentation, en-châssure ou monture en argent.—Infinitivul verbului argintul, devenit abstract verbal. Cfr. argintare, argintire, arginţire. argintuIt s. a. = argintuire. Participiul ver- bului argintul, devenit abstraet verbal. Cfr. argintat, argintit, arginţit. argintuit,-A adj. 1°. Argente. 2°. Flnchassâ ou monte en argent. — Participiul verbului argintul, devenit adjectiv. 1°. „Poleit s. suflat cu argint". Sclipesc vase-argintuite. barac, a. 79. Cerul, scuturat, dă în limpede, şi acopere ca un coviltir argintuit rotunda arie a pământului, delavrancea, s. 170. | Fig. Când luna nu se mai, văsu decât în mărginite argintuite ale norului, el închise ochii, slavici, ap. HEM. 1618. [Negativul: neargintuit=„unversilbert“. barcianu.] Cfr. argintat, argintit, arginţit. || 2°. Ferecat cu argint. argintuitor, -oAre adj., subst. 1°. Quiargente. 2°. Argenteur, monteur en argent. — Adjectivul verbal al lui argintul (derivat prin suf. -itor), substantivat une-ori. 1°. Adj. Argintuitor — „versilbernd11. || 2°. Subst. Cel care ferecă cu argint = „der Versilberer, Silberplattirer". polizu. | [Dial. şl: -tdriu.j argint.ct.voţ,sla. DDRG. VKliiti VMtiUT s. m. (Bis.) Archimanărite.—(In biserica ortodoxă) Titlu de ierarhie bisericească (inferior „arhiereului11), dat stareţilor mănăstirilor mai mari sau călugărilor care au o slujbă mai înaltă pe lângă o episcopie („arhimandrit de scaun") şi, ca titlu de cinste, şi la alţi călugări fără vreo funcţiune bisericească. In anul 7010 prestăvitu-s’au Paisie, arhimandritul şi egumenul mânăstirei Putna. ureche, let. I, 143. Mitropolitul Iacov Putnea-nul adună un sobor de arhierei, arhimandriţi şi egumeni, c. negruzzi, i, 241. Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ arhimandritului Toată grija schitului! eminescu, p. 162. Mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră. CREANGĂ, a. 138. [Scris şi: archimandrit. \ Dial. (prin falsă analogie) şi: arfimandrit. A spus arfimandritul, că este... la Cernăuţi. (Solea, în Bucov.) iorga, n. R. B. 74.] Cfr. abate. — Din paleosl. arhimandriţii, n.-grec. ap/ijiav- Sp;.T-r)<;, idem (din &px&- şi „loc închis, mănă- stire"). AiiHlJiiTiiopoHT f s- m- (Bis-) Metropoliteprimat.—„Mitropolit primat". Această luminată carte... o am, aflat în Ţara-rumânească, la arhimitropoli-tul Serafim, în cetate în Târgovişte. (a. 1581), ap. GCR. I, 33/lr — Formaţiune românească din prefixul arhi- şi subst. mitropolit. AKlui’ĂSTOK s. m. (Bis.) Archeveque, dveque.— Păstor sufletesc care e în fruntea celorlalţi, „arhiereu, vlădică". S’au hotărît a se face... mitropolit... episcopul Iosif..., fiindu-i rândul, ca unui mai bătrân şi, osebit, fiind îmbunătăţit pi cu daruri ca acelea, potrivite la un arhipăstor. zilot, cron. 73. Prea sfinţitului mitropolit..... Veniamin, al nostru prea milostiv stăpân şi de obşte arhipăstoriu. (a. 1806, Iaşi), ap. aTDRG. De vrei să fii episcop, c’o mantie vărgată înfăşură-ţi trufia, îţi pune lanţ de aur... Diaconul să meargă cu cârja înainte, Te’ntinde ’ntr’o caretă şi tot blagosloveşte... Din astea te-i cunoaşte, că eşti arhipăstor. c. negruzzi, ii, 181 /2. Ceilalţi popi,... cât pe ce să cadă ameţiţi, din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstor ului. creangă, a. 137. [Scris şi: archipăstor. | Dial. şi: arhipăstoriu.] — Formaţiune românescă din prefixul arhi- şi subst. păstor. arhipâstoresc, -eâscA adj. D’archeveque.— De arhipăstor. Călugăre! Când te-ai suit pe scaun arhipăstor esc, Urmează ca să fi ştiut canonul apo-stolicesc. zilot, cron., ap. HEM. 1634. [Mitropolitul Iacov] legiueşte ca în veci ...să nu se mai încredinţeze cârma arhipăstorească la străini ierarhi! c. negruzzi, i, 241. Atunci se sculă şi mitropolitul şi, dând binecuvântarea sa arhipăstorească cugetelor Domnului celui, viteaz, îndemnă pe boieri... a-l urmă pe căile adevărului, ispirescu, m. v. 12/20. [Scris si: archipăstor esc.] — Derivat din arhipăstor, prin suf. adj. -esc. arhipăstorie s. f. (Bis.) Dignite ou charge d’ar-chevSque.— Funcţiunea, demnitatea sau sarcina de arhipăstor. Să se facă [mitropolit] episcopul Dionisie..., fiind mai tânăr [şi] cu ştiinţă de trebile arhipăstoriei. ZILOT, CRON. 73. — Derivat din arhipăstor, prin suf. abstr. -ie. arhipelag s. a. (Geogr.) Archipel. — (Propriu) Marea Egee, presărată cu grupe de insule. | P. ext. întindere de mare sau de ocean presărată cu grupe de insule. Când sânt mai multe insule la un loc de fac împreună o grupă de insule sau un arhipelag. MEHEDINŢI, p. 5. [Scris şi: archipelag.] — N. după ital. arcipelago « grec. apy_ini\afo<;, propriu „mare principală".) ARiUPRESBiTER s. m. (Bis.) Archiprâtre.—(Cuvânt întrebuinţat rar, aproape numai prin Transilv.) „Protopop, protopresbiter". [După pronunţarea n.-grecească (Â-p/'-Tipeoputepoc) şi: arhipresviter. urica-iîiul, v, 27/17. | Scris şi: archipresbiter.] — N. din lat. arcliipresbyter, idem. . arhireu s. m. (Bis.) v. arhiereu. arhistrateg s. m. | ARHISTRÂTIG f S. m. / 1°. Archistratege. General en chef, generalissime. 2°. Archange. — 1°. (Astăzi, rar) Arhistrateg — generalul destinat a fi comandant suprem al armatei unei ţări pentru timp de războiu, „generalisim". | 2°. (Pe la sfârşitul secol. XVIII şi începutul celui următor) Arhistratig — generalul-şef al unei armate. Arliistratigul se împărtăşeasă de slava ce dobândesc ostaşii lui, biruind, e. văcăresc u, ap. odobescu, i, 302. Pe principul Ipsilanti arhist/ratig îl numesc, îl smulg din sânul Busiei şi cu dînsul se unesc, beldiman, ap. GCR. ii, 243/36. || 3°. Spec. (în limba mai veche) Arhistratig— comandant suprem s. căpetenie a cetelor îngereşti, „arhanghel". Dum-nădsăescul Arliistratigu Gavriil. dosofteiu, v. s. 25/st. Unde să prăznueaşte sfântul hram marele arhistratig Mihail. mss. (de la C. Brâncoveanu, a. 1696), ap. HEM. 1624. Minunea... s’a făcut ăe Arhistratigul Mihail. calendariu (1814), 5/i3. Cfr. voievod. — Din grec. âp'/toTpctTTjyoţ „exercitus imperator". Cuvântul a intrat în trei epoce diferite în limba română: 1°. în limba veche, prin scrierile bisericeşti, din limba medio-greacă (sau din cea paleoslavă: ar-histratigu), cu sensul fig. de „mai marele cetelor îngereşti", ca epitet pentru „arhanghel", întrebuinţat în teologia greco-slavă. 2°. în epoca Fanarioţilor, din limba neo-grecească, cu sensul propriu de „general comandant al unei armate". 3°. Ca neologism, în timpurile recente, subt forma arhistrateg, după fran. arhitect s. m. Architecte. — Persoană care cunoaşte, exercită, arta arhitecturii. înpăratul Eghip-teanilor... au trimis carte lui Likir, cu carea poruncea să-i trimiţă meşteri arliitecti, să zidească turn. (a. 1812), ap. GCR. ir, 207/19. Arhitectul care s’a însărcinat a da gata un edificiu după un plan statornicit... nu poate cere nici o sporire ăe plată, hamangiu, c. C. 378. [Scris şi: architect. | La început, nefiind încă asimilat vorbelor vechi ale limbii noastre, aveâ pluralul f arhitecti. | f arhitectoo (de-a dreptul din grec.) Făcându-se un tahmin ăe cătră un arhitecton... uricariul, vii, 171/,,,. | f şi: arliitector (după ital. archi-tettore). Alcătuindu-se şi architector al oraşului, uricariul, i, 198/3l. Accentuat: arhitdetor s. arhitectâr?] —>> N. din lat. architectns «grec. i.p/ttsxTtov „maestru constructor"). ARHITECTON — 249 — ARHONDĂREASĂ aruitectok f s. m. v. arhitect. arhitectonic, -ă adj., subst., adv. Architecto-nique. —1°. Adj. De arhitectură, după regulele arhitecturii. Ornamente arhitectonice. LM. | Poet. Mem-fis,... cu zidirile-i antice...—o cetate de giganţi. Sânt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie! eminescu, P. 67. [| 2°. Substantivat, subt forma feminină (Filos.) Construcţie sistematică a unui şir de idei. „Arhitectonica raţiunii pure“ e titlul unui capitol din „ Critica raţiunii pur e“ (cfr. traducerea lui Eminescu, mss. 2258 al Academiei Române, f. 28). [| 3°. Adv. După regulele arhitecturii. [Scris şi: architectonic.] — N. din lat. architectonicus, -a, -um (< grec. apxftextovixoţ. Sensul 2° după germ. Architectonik — lat. wrchUectowice nă de plante (susaiul d. ex.) leagă seminţele lor de nişte umbreluţe fine, care pot pluti cu cel mai uşor vânt, până la distanţe mari. Altele au seminţe cu aripi (ale palte-nului pare că ar fi nişte lăcuste), şi când rodul s’a copt, un singur copac poate semănă, pe timp de furtună, o ţară întreagă, mehedinţi, g. f. 165. || (Mor.) Moara de vânt este o moară ca aceea de apă, cu singura deosebire că roata mişcată de apă este înlocuită cu o roată cu aripi mari, ce este pusă în mişcare de vânt. dame, t. 159. La o moară de vânt, în grindeiu sânt aşezate aripele pentru vânt, prin ajutorul cărora roata-cu-crăng macină. (Băiceni, în laşi), ap. HEM. 1669. | P. anal. La moara de apă: scândurelele fixate la circumferenţa roţii (cfr. cupe, blide, căuşe, ciuturi), în care isbeşte apa şi pune astfel roata în mişcare. Aripa roţii=„fofeaza de la roată, în care bate apa11, costinescu. Roata din apă se face eu 10-12 cupe sau hăripi, în care isbeşte apa. (Mihăeşti, în Muscel), ap. HEM. 1669. | Cele două scânduri laterale care mărginesc scocul ce duce apa la moară, dame, t. 148-149. || (Ţes.) Crucile vârtelniţei (numite şl răscruci, crucişe, cumpene, speteze, fofelniţe). dame, t. 140. || Aripa nasului„der Na-senfliigel11. barcianu. De un sfert de ceas e în ceardac, cu scufiţa pe cap, cu ochelarii pe aripele nasului. i. basarabescu, luc. v, 8. I Aripa sucmanului =„le pan du manteau11. DDRF. cfr. pulpană. |](Mar.) Aripă=„\>onn&t\&u. DDRF. (=o făşie de pânză, cu care se prelungeşte pânza inferioară â corăbiei). || (Dog.) Cele două doage extreme ale unui fund de butoiu (nu-' mite şl: doage mici sau sfârcuri), dame, t. 89. ARIPĂ - 255 — ARIPIOARĂ 2°. P. anal. Ceea ce are poziţie analogii cu a aripelor, la dreapta şi la stânga unui tot considerat ca un singur corp. (Armată) „Marginile", „capetele", s. flancurile unei armate pornite la războiu (în opoziţie cu temeiul = „mijlocul", centrul). Drâmba cea de oşti, care eră orânduită spre Suceavă, au cuprins cât ţine Soroca şi ţinutul laşilor... pâ-nă în cetatea Sucevii, temeiul, iar aripele pănă în munte agiungeă. m. costin, let. i, 294, Nu se băteă tem-eiul oştilor, numai aripele se hărăţiă. neculce, let. ii, 288/„. Spre a lărgi această basă [de operaţie lângă Dunăre], aripa dreaptă a armatei, sub generalul Kriidener..., se îndreptase spre Nicopoli. MAIORESCU, D. II, 76. || (Oierit.) Gând se păşuneaeă oile, şi ciobanii voesc a le întoarce, (li) se zice la marginea oilor: areapă. (Recea, în Vâlcea), ap. HEM. 1671. || Poet. (în Biblie) Aripele pământului =„ extremităţii a pământului". A te apucă de, ăripile pământului, a scutură necuraţii de pre dînsul.~DOSOFTEiV (a. 1683), ap. GCR. I, 267/28 (=apu-catu-te-ai de aripile pământului, ca să scuturi pre cei necredincioşi de pre dînsul? CLAIN (a. 1795), ap. GCR. II, 158/27 : „tenuisti concutiens extrema terrae, et excussisti impios ex ea?“ : „afin qu’elle saisisse Ies extremitâs de la terre, et que les mechants se retirent â l’ecart"). || Aripa unei case = „der Fliigel eines Hauses". TDRG. 3°. P. an a 1. Parte laterală (la o trăsură etc., la acoperişul unui turn de biserică), pusă spre a feri sau ocroti de cevâ (ca aripele unei pasări ce-şi apără subt ele puii). Scândurile care apără a nu sări glodul în căruţă se chiamă arichi. (Bădeni, în laşi), ap. HEM. 1670. Aripa trăsurii = „apărătoarea de d’asupra roatelor, care apără de noroiu". COSTINESCU. || (Arhit.) Aripa bisericii = „streaşina de la cel inai de sus turri". COSTINESCU. Pre ăripa bisearicii stând, pre Dumneseu cuvântid aipropoveduit. mineiul (1776), 134 */,. Lud sus pre el diavolul întru svănta cetate şi-l puse pre el spre arepile besearicii. biblia (1688) ( : „et statuit eum super pinnaculum templi" : „t-t le mit sur les cr6neaux du temple" : citi 16 ks-PYiov ), ap. HEM. 1671. (După LEX. BOBB: Aripa bisericii—,, pteroma".) [în limba literară se accentuează azi ăripă şi aripă; mai ales la poeţi se găsesc amândouă accentuările după-cum cere ritmul, cfr. exemplele din alecsandri subt I; chiar şi la eminescu, pe lângă aripă, une-ori aripă: Ei trec ca vijelia cu aripi jără număr. P. 212. în textele vechi în care se însemnează accentul, am găsit numai ăripă, chiar şl la Moldoveni: aripile. dosofteiu, v. S. 125/2 etc., în cele mai vechi ărepă, cfr. HEM. 1670-1671. După cercetările lui WEIGAND, jahresber. iii, 213; iv, 259; v, 162-163; vi, 13-14; vii, 27-28; vin, 256; ix, 160; B. B. 32, accentuarea aripă se aude în Moldova, Bucovina, Basarabia şi Do-brogea, iar ăripă în Banat; în Transilv. şi în Ţara-românească se găsesc alternând amândouă formele. | Din ărepă, cu schimbarea accentului, s’a născut areâ-pă (arapă), care se aude mai ales pe Târriave, pe la Miercurea, Teiuş, Ohaba şi Şinca-veclie (îfi âceste două comune cu sensul diferenţiat de „aripa gătită de mâncare"), iar în mod sporadic şi în Muntenia. | E răspândită, mai ales prin Banatul estic şi prin Oltenia, forma aspirată: liaripă, pe alocuri hăripă, dame, T. 89; prin aceleaşi regiuni se găseşte şi forma sincopată: harpă cu varianta ârpie. |j Pluralul, în limba literară, e aripi, mai rar aripe; în dialecte mai ales (h)ăripi, cu cunoscutele schimbări ale grupului -pi. | Se găseşte şi singularul liaripe s. m.: Poporul crede că calul este haripele omului (Valea-mare, în Muscel), ap. HEM. 1667 (cfr. calul e aripa omuhii, Scoreiu, comit. Făgăraş; Ceacâru, în Brăila, ap. HEM. 1667). | Neexplicat rămâne pluralul ierip {sing. ăripă) la Megleniţi.] — Din lat. alapa: fran. aube „Schaufel am Miihl-rad", prov. ăubo, arbro „Radschaufel", span. alabe „Schaufel des Miihlrads (cfr. aripa roţii de moară), Rohrgeflecht an beiden Seiten des Wagens (cfr. aripa trăsurii), Dachtraufe (cfr. aripa bisericii), der bis zur Erde herabgekriimmte Baumzweig (polizu cunoaşte şl sensul „Zweig") etc.", portg. aha „Rand, Vorsprung eines Gebâudes, Schirm einer Miitze etc." (cfr. sard. alabares „tavole del basto, parti laterali del petto", v.-prov. alabier „arbro de la roue d’un moulin", etc.). Lat. alapa însemnează „palmă (—lovitură)", de unde s’a derivat alapare „a pălmui". Acest sens pare a fi figurat, iar cel original pare a fi fost „die Hand, den Arm schwingen", aşâ încât alapa, păstrat în limbile romanice, ar putea fi un substantiv postverbal cu înţelesul „Schwinge", de unde apoi „Fliigel". Din acest sens, păstrat numai la Români (unde ala pare a fi luat de timpuriu sensul de „Achsel", cfr. subsuară), s’au desvoltat celelalte, dintre care sensul de „fofează" la roata de moară şi de „apărătoare" (cfr. fran. „ailes d’un chapeau", grec. titebuţiov, lat. „pinnaculum") par a fi străvechi. Forma areăpă se explică din plur. areăpite (şi drpite, cu singularul areăpită, (irpită, Ia Aromâni), format după analogia lui capete (cu care e sinonim în înţelesul de „părţile extreme aie unui lucru", cfr. fran. „ailes d’une armee“). Meyer-Liibke, Zeitschrift, xxxi, 582-586. Cfr. şi Schu-chardt, Zeitschrift, xxxi, 721-725, care citează şl alte derivate romanice ale lui alapa, a.1 cărui sens fundamental crede a fi fost „palma mânii" (de unde sensul derivat latin „lovitură cu palma"), iar pentru diferitele treceri semantice admite o încrucişare cu cuvântul ala, care aveă un sens şi, mai ales, o formă apropiată. Schimbarea accentului şi trecerea lui a'y i, care poate să se fi întâmplat în mod independent în domeniul de răsărit şi în cel de apus al teritoriului romanic, se găsesc la Români şi la Spanioli: ălabe şi alibre. Forma arom. arpită poate fi influenţată de Slavi: cfr. slov. pere, gen. pereta „pană", perot, perut, -uta „aripă" (Schuchardt). ARiPĂKÎTrĂ s. f. (Oierit) Brebis qui a l’habitude de marcher en marge du troupeau. — Se numesc „ari-păriţe", oile care totdeauna merr/ la m,arginea cârdului. dame, T. 68. (Cfr. aripă II, 2°). — Forma feminină (derivată prin suf. moţion. -iţă) dintr’un subst. ipotetic *aripar „care merge ia aripa cârdului", derivat din aripă, prin suf. nom. agent. -ar. aripat, -Ă adj. 1°. Atteint ou effleurtf d’un coup de fusil (aux ailes). 2°. Aile, ă ailes. {Bot.) Pour ou d’ailerons. — Participiul verbului^ aripii, devenit adjectiv. 1°. (Vânăt Despre pasări) „împuşcată în aripă" şi p. ext., „atinsă numai de alică (la o aripă)". La un pas înaintea [câne]Ziu stă prepeliţa pe brânci, înfricoşată, hipnotizată. Mă apropiiu şi-i strig: „Pil!“ El sare, prepeliţa sboară şi eu trag. „Apporte!“ şi mi-o aduce. E încă vie, numai aripată, brătescu-voineşti, l. d. 270. Bâtele iar au înnegurat cerul, şi iar buluc asupra noastră, şi iar pocnete după pocnete, şi iar cădeau, care aripate, care moarte. SADOVEANU, SĂM. VII, 65. || 2°. „înaripat". [Moartea se înfăţişa celor antici subt] icoana..., mai blândă, a unui june geniu aripat, stingând pe pământ o făclie, odobescu, I, 212. Se umplu casa cu nişte jivine aripate. ISPIRESCU, U. 100/5. | (Bot.) Angulii aripaţi (cfr. aripă II, 1°). GRECESCU, FL. 22. [Negativul: nearipăt: Seminţele nearipate. GRECESCU, fl. 54.] Cfr. aripit, înaripat, întraripat. aripi vb. IV a refl. (Credinţe pop.) Attraper des convulsions (se dit des enfants). — (Despre copii) A căpătă boala „aripi". Să nu mănânce aripi de pasăre, căci se aripeşte (nu şade înfăşat) copilul. (Bursucam, în Covurluiu) şez. iii, 150/18. — Derivat din aripă (I, cfr. aripa-satanei şi aripi). . aripioară s. f. 1°. Petite aile. 2°. Nageoire, ai-leron. — Diminutivul lui aripă (derivat prin suf. -ior). 1°. (Cuvântul se întrebuinţează mai ales în poezie). ARIPIT — 256 - ARJIIN „Aripii mică, aripă (in sens desinierdător)11. De-aş fi pasărea ce sboară, Fâlfâind din aripioară... C. ne-gruzzi, II, 90/5. Tăunele zise: ţine acest pufuleţ din aripioara mea. ispirescu, l. 44. Alba păsăruică Pe arac se urcă. N’are aripioare. N’are nici picioare? [ = „Fasolea11.] teodorescu, p. p. 226b; gorovei, c. 140. S’o găsit un om de treabă Ş’o crescut puii de grabă, Ş’o adus la pui mâncare, Pân'o făcut aripioare, şez. iii, 154. || 2°. Spec. Membrana de în-notat, „notătoarea“ peştilor. Au şi ceilalţi peşti nişte aripioare mici. drăghici, R. 31. Peştii au început a o pişcă [pe iapă], a o muşcă, a o bate cu aripioarele. sbiera, p. 61. (Cfr. fran. aileron, grec. jttepoYiov.) [Pronunţat: -ri-pîoa-.] ARIPÎT, -A adj. Aile. — „Aripat11. Furnicele sănt de trei feluri: furnică mare, furnică neagră sau mică şi furnică aripită, care are aripi. (Voila, comit. Făgăraş), ap. HEM. 1673. Cfr. (în)aripat, întraripat. :— Derivat din aripă, prin suf. adj. -it. Aiui'os, .oas.I adj. Aite; en forme d’aile. — (Cuvânt rar, formaţiune cărturărească) Aripos— „alatus, plin de aripi, tare în aripi, iute11. LM. | Aripos — „en forme d’aile, alaire11. pontbriant. Tavanurile acestei galerii... au... o bogată ornamentare... E un cer, tăiat în dungi aurite şi semănat cu flori şi păsărele... La noi [la „Ateneul român11 din Bucureşti], aspectul aripos al acfilor curioase tavanuri înălţate în piez s’a potolit oare-cum prin podoabe de un caracter mai grav. odobescu, a. r. 39. ■ — Derivat din aripă, prin suf. adj. -os. arîştA s. f. ) . ARIŞTE S. f. / V‘ aIeSl* aristocrat, -A subst., adj. Aristocrate. — Membru al unei aristocraţii. Subst. De-aş finemerit Cio-băncuţe cum, văzusem într’o carte ce-am citit, Ca un om, ce din natură, nu am fost aristocrat, Fără pierdere de vreme m’aşi fi şi amorezat, alexandrescu, m. 262. | Fig. Eram îngrijit gândind la bietele mele flori plebee, cum o să se simtă de umilite, când vor priimi vizita acestor aristocrate, c. negruzzi, 1, 99. || Cu funcţiune adjectivală. Damele aristocrate din Florenţa, alecsandri, dacia lit. 258. | Fig. De soiu nobil, distins, ales, aristocratic. Iată un balconîmpodobit cu flori aristocrate: camelii, fucţii... şi felurite roze. C. negruzzi, 323. — N. din fran. Cfr. aristocraţie. aristocratic,-Ă adj., adv. Aristocratique. Aris-tocratiquement. — 1°. Adj. De aristocraţi, în spiritul aristocraţiei, propriu aristocraţiei. Să schimbe duhul instituţiilor, care sânt aristocratice, uricariul, x, 18/„s. | în care predomneşte aristocraţia. Sânt state aristocratice foarte descentralizate şi sânt state democratice foarte centralizate, maiorescu, d. ii, 145. || 2°. Adv. Ca aristocraţii. Râzi aristocratic, coşbuc, b. 217. — N. din fran. (grec. aptstoy.pciTixoc.) aristocraticeşte adv. Aristocratiquement.— (învechit) într’un chip aristocratic, ca aristocraţii. POENARU, PONTBRIANT. — Derivat din aristocratic, prin suf. adv. -eşte. aristocraţie s. f. Aristocratic. — (Antic, greacă) Formă de guvernământ în care puterea statului eră, în mâna celor de sus, celor nobili (după naştere), „domnie a nobilimii11. | P. ext. Clasa socială a celor de sus, a celor privilegiaţi (prin naştere), „boierime, nobilime11. Domnii... erau buni şi poporul eră fericit, încă aristocraţia nu se înaripase, c. negrUzzi, i, 272. Pentru noi, sânt proprietarii teritoriali..., dar de aristocraţie nu poate fi vorba în statul nostru. maiorescu, D. II, 144. | Spec. „Nobilimea cea mai de sus, protipendă11. Coconul Andronache eră din soiul acel amfibiu (numeros în Moldavia), care se ţine mai presus de „starea a doile“ [în notă: „boierii mici11], şi pe care aristocraţia nu-l socoate, nici îl priimeşte între ea. c. negruzzi, i, 72. | Fig. Aristocraţia talentelor, aristocraţia inteligenţei. _— N. din fran. « grec. âptcToxpa-c’a, propriu „domnie a celor mai aleşi11.) aristotelic, -A adj. AristoteliqUe. — De la s. cu privire la Aristoteles; care se ţine de (filosofia lui) Aristoteles, potrivit doctrinei lui Aristoteles. Cfr. peripatetic. — N. după fran. arişveriş s. a. v. alişyerlş. aritmetic, -A adj., adv. Arithmăique. Arithme-tiquement. — De aritmetică; întemeiat pe aritmetică. Adevărurile aritmetice şi geometrice se stabilesc de la început sub forma unor judecăţi universale şi necesare. maiorescu, l. 75. [Şi: aritmeticesc, -căscă, învechit azi, derivat prin suf. adj. -esc.] || 2°. Adv. = aritmeticeşte. — N. din lat. arithmeticus, -a, -um (< grec. api8-jj.fj'uy.o?), idem. aritmetica s. f. Arithmetique. — Ştiinţa calculului cu numere, „ştiinţa care se ocupă cu studiul formaţiunii numerilor11. climescu, a. 6. Fost-a scris părintelui Duhu... să ne înveţe şi câte o leacă de aritmetică, de gramatică, de geografie, creangă, a. 76. | P. ext. Carte care învaţă această ştiinţă. — N. din lat. aritlimetica, idem (< grec. âpi8jj.r(-tixy), din &pt8|ji(o „(în)număr, socotesc11, de la (4pif)p.6ţ „număr11). ARiTMETiciisc, -eâscA adj. v. aritmetic. aritmeticeşte adv. Arithm4tiquement.-T)\x^% aritmetică, potrivit regulelor aritmeticei. — Derivat din aritmetică, prin suf. adv. -eşte. aritmograe s. a. Arithmographe. —Aparat spre a săvârşi s. înregistrâ mecanic operaţiunile aritmetice. Cfr. aritmometru. — N. din fran. (compus din grec. otpiBjj.oţ „număr11, şi 'ipoL^ui „scriu11.) aritmometru s. a. Arithmometre. — A parat spre a face mecanic operaţii aritmetice. Cfr. aritmograf. — N. din fran. (compus din grec. &pi8jj.6ţ „număr11 şi |j.sTpov „măsură".) Aitiu s. m. (Bot.) v. areu. ARli’« adj. mase. | ARIC.S,-A adj. J ariuş A adj. fem. J Numai în legătură cu măr, ca nume calificativ al unei specii de mere: „qualificatif d’une espfece de pom-mes11. (în Ţara-Haţegului) Măr ariuş — „o specie de măr ce se coace de timpuriu; fructele Iui se zic: mere ariuşe şi sânt acrişoare11. rev. crit.iii, 8.6. (în Banat) Măr ariuş = „Winterapfel11. jahresber. iii, 313. Mărul ariug se coace mai de timpuriu (Visatr). Un fel de meri se zice „măr ariuş“ (Clopotiva). (în. Oltenia) Măr ariuşă se chiamă acela, care face mere de Sâm-Petru, acrişoare (Severin); toate ap. HEM. 1674. . ‘ — Etimologia necunoscută. Dacă cumvâ caracteristica acestor mere ar fi că sânt tari, vârtoase, s’ar puteă apropiă ariuş de ung. eros „tare, vârtos'1. AitJtvs. a. = ajun. (Formă dialectală moldovenească) Colacii sănt de trei feluri: mici, mijlocii ARLECHIN — 257 - ARMA şi mari... Colacii mijlocii se dau în uncie sate preotului, când îmblă cu arjunul (ajunul), la Crăciun ori la Bobotează, şez. v, 138/28. — Explicarea acestei forme pare a fl următoarea: alături de *adjunare ( = jajunare), de unde poate derivă cuvântul nostru ajuna (s. v.), pare a fi existat o formă *arjunare cu substituirea, obicinuită în limba poporului roman, a prefixului ad- prin ar- (cfr. armăsar). Astfel s’ar explică verbul *arjună, din care arjun e un substantiv postverbal (ca ajun din ajună). s. m. Arlequin.—Personaj comic din farsele italieneşti („îmbrăcat cu haine făcute din multe petece în fel de fel de feţe“. poenaru). Cfr. bufon, paiaţă, soitariu, caraghioz. Ampus mâna, aiurit, în grămada de vestminte şi am trântit... în spinarea unui arlechin şuiu o largă purpură imperială. CARAGIALE, N. F.39/18. | Fig. Om (politic) fără principii hotărîte, care a trecut prin mai multe partide (= a luat, pe rând, mai multe colori politice). [La Românii din Austro-Ungaria, după germ. Harlekin, şi: har-leclrin.] — N. din fran. sau din ital. (arlecchino, idem.) arm s. a., s. m. 1°. Paleron, ers. Cuissot. Cuisse. 2°. Bras. — 1°. La animale, armul este partea de sus a picioarelor, între genuchiu (cot, câiu) şi pulpă, numită şi „coapsă, spată“ şi „but“ (când e vorba de armul picioarelor dinnapoi). Cfr. dame, T. 32 şi 49 (unde se dau şi ilustraţiile). Arm=„armus“. anon’. car. [Ca-milo-pardosul] la trup cât cămila taste de mare...; partea denapoi cu pântecele în sus laste rădicată, ca cum cur fi a leului, iară armurile şi picioarele denainte, cu piept cu tot, de cât cum măsura trupului ar pofti, mai sus sânt rădicate, cantemir, ist. 369. Spunea unii, de aceşti Calmuci, că la drum, dacă găsesc ori cal, ori om căzut mort de războaie, taie pecini de carne din armurii dinapoi şi le aşterne supt şa, în loc de ebâncă. dionisie, c. 222. Un cal... înfierat în armul stâng dinapoi cu litera F. mon. of. din a. 1880, ap. TDRG. Atunci arendaşul curse cu biciuşca armurile lui Bălan şi calul porni într’un trap săltat, sandu-aldea, d. n. 128. [Boala] Din mm, de sub arm, Om tăie-o ş’om hăcul-o. (Descântec de boala vitelor), marian, d. 64. Mănâncă din armu de dinapoi a iepei. şez. vi, 106. || Spec. La noi, „arm“ se mai sice numai la şoldul sau piciorul de dinapoi al mielului: arm de miel. (Galaţi), ap. HEM. 1677. ||P. ext. „Coapsa, şoldul (la om)“. Pu-ne-ţ[i] mâna supt armulu mieu. biblia (1688), 15,2 (: „Ponemanum ţuam supter femur meum“: „Mets, je te prie, ta main sous ma cuisse“). Adusă oasele, os cătră ărmurele său, şi vădsuiu, şi adecă preste dînsele vine şi carne creştea, dosofteiu (: „accede-bant ossa in vicem ad j u n c t u r a m suam“), ap. HEM. 1676. Să i se taie [sfântului] deagetele mâinilor şi ale picioarelor şi-i frigeţi drmurile cu frigări arse în foc. \MINEiul (1776), 187 Vi- Picioarele-l doreau din armuri, de nu le mai simţea. A doua si insă'încăleca iarăşi, sandu-aldea, d. n. 129. Când nălbeşte pân-sile Şi ridică poalele, De se văd ârmurile, Albe ca lebedele, pop., ap. HEM. 1677. || 2°. (în Mehedinţi, la plural) Armi = „braţe“. CDDE. n-r. 89. [Şi: ârmur s. m. LB., polizu, pontbriant, şi: ârmure s. m. LB. | La barcianu se face deosebirea între arm = „der Schenkel“ şi drmure = „der Oberschenkel, Schlâgel“, armure de berbece = „die Schopsenkeule, der Schop-senschlăgel11.] — Din lat. annns (pluralul armora = armi e atestat în secol. IV la Chiron, ed. Oder 9, 25; 77, 26; 187, 5, cfr. Arc.hiv f. lat. Lex. X, 421) „Vorderbug, Schulterblatt": sard. armu, cors. erme, fran. ars, ers. Armur(e) e mai degrabă un singular reconstruit din pluralul arnitiri (Hasdeu, Etym. Magn. Rom. 1676), decât un dim. lat. *armulus (Cihac, i, 16). arha vb. Ia. (S)armer. — Trans. şi refl. Verbul armă a fost înlocuit din cele mai vechi timpuri prin compoziţia înarma (s. v.), pe lângă care se găseşte, foarte adesea, până pe la mijlocul secol. XIX, varianta întrarmâ (1°. s. v.). Toate exemplele sânt din poezii (şi dicţionare). Atunci întrwră ’n casă Acei ce săarmasă. (a. 1776), ap. GCR. îi, 112/2 Oglindă adevărul E, Doamne, a fiinţi-ţi!.... Creştinii şi Românii Cu el s’armează. I. văcârescu, p. 40. Vrând să plece ’n vânătoare..., S’a armat cum se cuvine. teodorescu, p. p. 419b. Mai armeasă-ţi slugile Şi’n-tăreşte-ţi strejile, Să te lase grijile, idem, 525. || în proză se întrebuinţează mai ales cu sensul neologic de „a echipă, a pregăti de războiu“. A armă o flotă— „âquiper une flotte“. pontbriant. (Cfr. armat.) [Prez. armez, rar f arm = „arino, -as“. anon. car.] Cfr. dezarma. — Din lat. armare: ital. armare, engad. armer, sard. armare, v.-prov. armar, fran. armer, span., portg. armar. Arm s. f. Arme.—Orice unealtă întocmită anume pentru atac sau spre apărarea omului în luptă. Se nu vă întoarsetu, arma sa va ascuţl. psal. sch. 17/22 ( : „Dieu aiguisera son epee“). Vor să ucigă pre cinevă, au cu otravă, au cu armă, au fie cu ce fealiu de moarte, pravila mold. 52, ,. Svântul, în loc de armă, scoasă herul plugului asupra lor. dosofteiu, v. S. 111, ,. Nici o armă nu aveă alta, decât un mic junghiu cu plăsdele de aur. c. ne-GRUZZi, i, 148. Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, eminescu, p. 241. Izbuti a face să lucească armele ca oglinda, ispirescu, l. 3. Jele-i, Doamne, codrului De armele hoţului, Că le plouă şi le ninge Şi n’are cine le ’ncinge. jarnîk-bâr-SEANU, d. 288. Armă goală = arma scoasă din teacă: „l’ăpâe nue“. Va fi mărs asupra-i cu armele goale. PRAVILA MOLD., ap. HEM. 1686. || P. ext. Orice lucru ce poate servi unei fiinţe, într’un moment dat, la atac sau la apărare. Mowrtefa] vine cu toate armele, cu spată şi cu cuţit şi cu secere şi cu pilă şi cu săcure şi cu ţapă şi cu săgete şi cu teslă şi cu bardă şi svredel. cuv. d. bătr. ii, 452. Natura a dat animalelor diverse arme: cănilor dinţii, boilor coarnele, cailor picioarele, albinelor acul, etc. LM. || Fig. Orice slujeşte spre apărarea sufletului. Să ne îmbrăcăm întru îmbrăcăm,ântul cela luminatul şi al curăţiei şi de sffijnţie, ce sânt armele sufletului. coresi, ap. GCR. i, 29/30. Izbăveaşte sufletul mieu de necuraţi cu armele tale. id. ib. 1,12. Svânta şi cinstita cruce, aceasta easte şl sabie, aceasta easte şi arc, aceasta edste şl suliţă, aceasta easte şl coluf şi platoşe şi fiece armă. varlaam, C. 56, t. || Prin metonimie: „putere armată", „armată11. Au dat năvală Turcii şi Tătarii în arma oştei moschiceşti, muşte, ap. HEM. 1687. Pornind împăratul armele în Europa..., luă Beligradul. E. văcărescul, ist. 260/48. | (La plur.) „luptă, războiu“. Aproape au fost a veni la arme. zilot, cron. 66. A ridică armele (asupra cuivâ) = a ataca pe cinevâ (cu armele), a porni cu războiu (împotriva cuivâ). (f sau învechit) Contenire s. încetare de arme = armistiţiu. ^ Deosebit de aceste căpitănii, erau multe sate de catane, organizaţi iarăşi ostăşeşte, fără leafă, având numai oarecare scutiri... în vreme derăzboiu... erauîn activitatesub căpităniile lor, iar în vreme depace şedeau pe la casele lor, căutându-şi de lucrul câmpului. De-acl a venit proverbul, atât de mult cunoscut în Ţara-ramânească şi [In] ţara Moldovii: de la armă, la sapă. bălcescu, m. v. 609. în limba veche şi în poezia populară, prin armă (singur, fără determinant) se înţeleg mai ales armele purtate la brîu (sabie, iatagan, pistoale). Popa, de va îmblă cu armă şi cu puşcă, [va da] gloabă 12 fiorinţi. MSS. (a. 1627), ap. HEM. 1686. Murgu-i mic şi dru-mu-i greu, Abiă duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele, alecsanjrdi, p. p. 17. | în limba literară de azi, cuvântul armă a primit, mai ales subt influenţa limbii franceze, unele sensuri nouă şi Dicţionarul limbii române. 2. 1. 1909. 17 armadă — 258 — ARMĂNIT specificări ale înţelesului. Astfel, se face deosebire între: arme ofensive, menite spre atac (sabie, puşcă, pistol, revolver, buzdugan, suliţă, etc.) şi arme de fensive: care servesc la apărare (scut, coif, pavăză, platoşă etc., une-ori şi sabie, tunuri de fortificaţii etc.). Armade foc: puşcă, pistol, revolver, etc. Arnăuţii se izbeă, Armele de foc scoteă Şi’n Codrean le slobozea. alecsandri, p. p. 88. | în comandele militare: Arma la umăr! Arma la picior! Prezentaţi arma!, „armă" = „puşcă (carabină)11. | După lat. „ad arma!", fran. „aux armes!" etc., s’a încetăţenit şi la noi strigătul la arme! La arme, viteji, la arme! alecsandri, p. ii, 7. (Cfr. dubletul alarmă.) | A depune armele : a se predă s. a se declara învins. || P. ext. A fi subt arme : a face serviciul militar. | Ca termin militar, curmă are şl înţelesul de „fel s. categorie de armată": infanteria, cavaleria, artileria etc. în ce armă eşti? | (La plur.) „Meseria de soldat". Şi-a ales cariera armelor. || (La plural) a.) „scrimă". Maestru de arme. Sală de arme. b.) „marca, semnele heraldice ale unei ţări, etc., ale unei familii nobile, herb". Cfr. costinescu. — Din lat. arma, -am (în loc de arma, -orum. cfr. Georges, Lex. lat. Wortf. 68): alb. arme, vegl. jarma, ital., engad., sard. arma, v.-prov. armas (plur. tant.), fran. arme, span., portg. arma. ARMÂHĂ s. f. \ ARMADE S. f. / Armee. Flotte. — Alături de armie (s. v.), cuvântul armadă (armadie) apare în literatura română pe la Începutul secol. XVIII şi se menţine până pe la mijlocul secol. XIX, când îl înlocueşte dubletul său, neologismul armată. în literatura de azi îl mai întâlnim, rar, ca neologism, însemnând spec. „oştirea sau flota spaniolă (a lui Filip II)“; în Transilv. şi în Banat el e însă cuvânt popular, cunoscut fiind şi subt formele armăde, armădie. „Oaste, oştire". Au trecut toată armia Moscului peste apa Vorscla, şi pe de această parte ca o milă mică de la armadia neprietenului au stătut. N. costin, let. ii, 67/,. Au trimis armada la Poglia. mag. ist. i, 170/2. După-ce se preumblă pe la toate armadiile, atât prin ţara Moldovii, cât şi prin Ţara-rumânească, se întoarse la armadia cea mare din Moldova, ce eră... împotriva cetăţilor Ismailulşi Brăila, zilot, cron., ap. HEM. 1677. Rămase izbânda a Turcilor, căci a desfăcut armada creştinească, e. văcărescul, ist. 252/38. Au îngăduit armadei sale să jefuească toată ţara. şincai, hr. ii, 321/38. Au venit o armadie de Unguri... şi au răzbit până la Sibii. (a. 1848, Rucăr, în Transilv.), ap. iorga, s. D. xiii, 164. Tată-săue dus cu tătă armadia lui la spat, la cu/rtea lui Sălcotea-împărat. frâncu-candrea, m. 281 (armade= „armată", idem, r. 48). îm.păratul-verde aveâ armade mai puţină decât împăratul-galbin. reteganul, p. i, 30/9. Nici de împăratul nu se teme, cu toate ar-mezile lui. idem, p. I, 9/5. La o „tabără“ [= oaste] se zice: armadie. (Maidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 1678. | Spec. „Flotă". 0 armadă de cincizeci de corăbii, gorjan, h. i, 130. [Armadă, plur. -made; armade, plur. -mezi. \ Şl: armădie, plur. -madii.] — Din n.-grec. &p[t.a8a „arm6e, flotte", la cronicari şi la Gorjan; din sârb. armada „armată" sau din ung. armada „armată" în Transilv. şi Ban., iar neologismul, din spaniol, armada „armată, flotă". Cfr. CIHAC; II, 636; HEM. 1677. Cfr. dubletele armată şi harmată. armade s. f. ? Strigă fata cea frumoasă Din armadea uscăcioasă; Nu-i voinic să se găsească, Pre ea să o celuească. (Reţea g, în Transilv.) reteganul, TR. 25. armării: s. f. v. armadă. armament s. a. Armement. — (Mai rar; franţu- zism) „înarmare, echipare (a unei corăbii)". După întoarcerea bastimentului în ţară, fie în portul armamentului, fie în orîce alt port, cele două exemplare... ale testamentului... vor fi date la biroul comandantului de port. hamangiu, C. C. 208. || P. ext. Ceea ce serveşte la înarmarea unei oştiri, totalitatea armelor cu care e înzestrată armata unei ţări. Ruşinea de propria lor frică, speranţa că soldatul e vânjos, lipsa de încredere în armament şi în experienţa ofiţerilor,— toate acestea îi făceâ să trăiască într’o alarmă continuă. D. zamfirescu, R. 52. — N. după fran. armân s. a. I. 1°. Aire (d’une grande proprietS rurale). Battage ou depiquage du ble etc. 2°. Enclos, pres de la maison, ou Von garde le foin, la paille, le betail etc. II. Cercle, rond (1°. forme sur la surface de l’eau par une goutte qui y tombe; 2°. trace pour jouer aux astragales). I. 1°. Arman este, pe o moşie mare, locul (îngrădit sau nu) la care se cară şi unde se treeră bucatele proprietarului sau ale arendaşului moşiei; la un arman pot fi mai multe arii (pentru treerat). Tre-eratul în judeţul Ialomiţa se numeşte „arm,ănit“, iar aria „arman“. dame, t. 56. 7Tar«tan = „arie". (Zili-şteanca, în Buzău), rev. CRIT. IV, 290. Din mănunchi în snopi, Din snopi în clăi, Din clăi în car, Din car pi arman... pop., ap. ŞIO. II, 401. îi arătă amănuntele muncilor ce făceau pe atunci, îl duse la arman, să vază cum se prăşeşte locul de arie..., apoi se duseră amândoi să arvunească maşina de treerat. SANDU-ALDEA, SĂM. V, 10. ) P. ext. „Armănit". „Da’ cu secera aţi isprăvit ?“ — „De mult ! Pe Marţi ni-e gândul să începem harmanul“. tafrali, S. 11. (Cfr. arie1.) || 2°. P. anal. „Loc, lângă casă, închis cu gard, în care încă se poate face aria, se strânge şi depune fânul sau paiele, se închid vitele etc.; curte, obor, ogradă". LM. II. P. ext. (avându-se în vedere forma rotundă a ariei) cuvântul arman capătă şl sensul de „cerc", „rotocol" şi anume: 1°. Bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făceă haz cum sar(e) stropi de apă... El vedeă că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte-un armean (cerc) împrejurul lui şi, de ce merge, se măreşte, ispirescu, l. 34. || 2°. Armean se numeşte un semn ce se face pe faţa pământului, ca un cerc. ispirescu, ap. ŞIO. Cei mai giolari fac [în jocul cu arşice] armeanul cât roata morii; cei mai agiamii îl fac mai mic. idem, ap. ŞIO. II, 13. Cfr. perghel. |De aici jocul în armean, cu varianta: jocul în trei armene, un joc cu arşice sau cu parale, care se aruncă în (trei) cercuri desenate pe pământ. Cfr. ŞIO. [în sensul I şi: barman. în sensul II armean, care ar fi, după ŞIO. I, 62, un singular greşit refăcut din plur. armene. La DDRG. şi la barcianu se citează şl o formă armdn cu sensul do „cerc".] — Din turc. harman „aire ou l’on bat le ble, tas de cărâales, bles battus et mis en grange, recolte, grenier, grange" (cihac; ŞIO.), venit la noi, probabil, prin mijlocire bulgărească sau sârbească: (h)arman „arie". armân, -Ă şi -CĂ adj., subst. v. Armean. armân,-Ă şi -CĂ adj., subst. (ş. d.) v. Aromân ş. d. armangiu s. m. Batteur de ble etc. â un „arman". Gardien d’un „arman". — Lucrător cu ziua la un arman. Armangiu=„Lohndrescher“. polizu. | Armangiu=„argat care păzeşte armanul (circulă în judeţele de lângă Dunăre)". ŞIO. — Din turc. harmangy „batteur en grange". ŞIO. armănit s. a. Battage ou depiquage du ble etc.— „Treerat (la un arman)". Treeratul în judeţul Constanţa se numeşte „armănit". dame, t. 56. [Şi: liăr- ARMAR — 259 - ARMAŞ mănit: „Ai isprăvit de seceră, ori tot mai ai „Ba mai am o leacă; vreo jumătate de hectar..." — „...Da de hărmănit când începi tafrali, s. 9.] — Participiul, devenit abstract verbal, al unui verb ai’măni (hărmănî), pe care nu-l putem atestă şi care e derivat din (h)arman. armar s. a. Armoire, buffet, placard. — (în Transilv.) Dulap în care se păstrează haine sau vase. Al-mariu sau armariu = „armarium, abacium, scri-nium;... der Schrank, Kasten“. LB. Almar = „vm dulap în care se ţin vase mai scumpe de lut sau sticlă11. frâncu-candrea, m. 97. Almar = „dulap11 (Sălagiu). VAIDA. Arm,ariu = „dulap pentru vase11 (Zagra, lângă Năsăud). Com. corbu. M’au aşezat în case foarte împodobite cu armariuri, cu teeare, scafa şi glida de argint, şincai, hr. iii, 48/)8. Armariu..., scaune..., o ladă decar... inventar (a. 1811, Haţeg), ap. iorga, S. D. xiii, 227. Bagă-mă, Domne’npotică, Să-m,i ieu gură de-o groşiţă, Iar mă bagă în almariu, Să-mi ieu gură de-un griţariu. pop. (Transilv.), ap. HEM. 904. Are baba un cazan Cu taleri şi gălbinei, Rămaşi de la moşii mei, Şi ’n armar salbă frumoasă, Chiar de când eram mireasă. (Banat), reteganul, tr. 38/18. | Un armariu, prin ale cărui sticle se vedeau o mulţim.e de ciubuce de antep şi de iasomie. filimon, c. i, 603. (De-oare-ce în România cuvântul nu e întrebuinţat, în exemplul acesta avem, poate, o românizare a fran. „armoire11). [Şi: armdriu. | Cu disimilare, sau subt influenţa cuvântului maghiar, şi: almsu-(iu).] —r Din lat. armarium: vegl. armir, armar, ital. armadio, fran. armoire (v.-fran. armaire, almaire, aumaire). E greu de admis (cfr. HEM. 904 şi 1678; CIHAC, 1,17 şi li, 2) că Românii l-au primit de la popoarele împrejmuitoare; de sigur nu de la Cehi (almara, almer, armar, jalmara), Poloni (ălmarya■), Neo-greci (âp^ăpi) sau Albanezi (armăr; lipseşte la G. Meyer; pare a fi împrumut recent), — căci cuvântul se găseşte numai la Românii din Ungaria şi la Istro-români (rmar), ceea ce arată că avem a face cu nn cuvânt vechiu; ar fl cu greu de admis, ca Istro-românii să-l fi împrumutat de la Croaţi (armar, mai des orm,ar, orman, trecut la noi subt forma orman). iar noi, independent de ei, de la Unguri (almdriom, care ar fi dat, probabil, *almariom,), sau de la Nemţi (Almer). Cfr. dubletul orman. armare s. f. Action d’(de s’)armer. Armement.— Infinitivul verbului armă, devenit abstract verbal. Armare = „armatus;...die Waffnung, dieBewaffnung, Riistung11. LB. Cfr. înarmare, întrarmare, dezarmare. / V__„-O armării; s. f. Depdt d’armes, arsenal.—(Pop., învechit) Cu aceă sufletească armă să ne întrarmăm,, care de la cereasca armărie este luată, cantemir, ap. DG. [„Aripă-frumoasă, rupând una din săbiile aduse:] De aceste săbii ne dai, împărate? — Du-te şi-ţi alege după plac, din armăria mea — îi răspunse împăratul, reteganul, p. iii, 69/18. — Derivat din armă, prin suf. loc. -arie,. armării s. f. plur. tant. v. armoarii. armării; s. m. (Bot.) —-armurar (1°). Armariu = „chardon-Notre-Dame, chardon-Marie11. [Atestat numai la:] DDRF. — Derivat din arm, prin suf. adj. -ar. Cfr. armurar. armăroăie s. f. Sorte de petit buffet adapte ă une niche. — (în Transilv.) „Pe la Nocrih şi Răşinari: o lădiţă anume făcută potrivit într’o firidă (fereastră oarbă). în aceea ţîn lapte, vinars ş. a.“ viciu, GL. — Derivat din armar, prin suf. dim. -oiu. armâş s. m. I. 1°. Homme d’armes. 2°. Homme de la prevâU, sorte cl’agent de police (dans le vieux temps). Prevât, exâcuteur des peines ou punitions d'Etat; maître des hautes oeuvres, bourreau. (Fig.) Tortureur. II. 1°. Adjoint aumaire de village. 2°. Se-cond et troisieme chef des „juni“ dans Ies fâtes pas-cales de Braşov. (Dans Ies jeux d’enfants) Celui qui est charg6 d’execut er Ies peines infligees par le „prince“. 111. (Pris adj.) Capiteux, fort (en parlant d’un certam vin du pays). I. f 1°. Armaş va fi fost la început numai „om înarmat, care în timp de războiu aveâ să facă servicii de soldat, iar în timp de pace să fie un paznic înarmat al stăpânului său, fiind întrebuinţat şi pentru alte slujbe. Sensul acesta vechiu pare a se mai găsi în exemplele: Umblă împrejurul cetăţii armaşi împărăteşti strigând: „supuneţi-vă!“ mineiul (1776), 143 2/r Numai arm,aşii fug de înaintea biruitorilor protivnici, iară ţăreanii stau pre loc. P. maior, ist. 8. Din cula domnească Lefuri să ’mpărţească, Lefi la lefegii, Spade la spahii, Arme la armaşi, Cai la călăraşi, teodorescu, p. p. 60. 2° Spec. Ca şi fran. „gendarme11, care la început însemnâ „om înarmat11, tot astfel armaş primi cu timpul un sens apropiat de „jandarm11, aşâ că în vechea administraţie românească, armaşii vegheau asupra siguranţei publice şi aduceau la îndeplinire pedepsele hotărîte pentru cei vinovaţi, hasdeu, etym. magn. 1678. Asupra osândelor e armaşul, căpetenie de călăi, iorga, ch. i. ii, 151. Se mânie Domnullui şi-l deade armdşilorii. varlaam, c. 270, 2. Domnia mea voiu trimeate neşte armaşi, de vă vor aduce legaţi la domnia m,ea. cuv. d. bătr. i, 117. Pre Gheor-ghie Revelles..., dimpreună cu alţi prefecţi, i-au sugrumat armaşii. şincai, hr. ii, 218/,. Domnul pe gânduri cădeă, Semn armaşului făceă......... alecsan- dri, p. p. 90. (Cfr. armăşel.) || Boierul numit (de Domn) în slujba de cap al „armaşilor11 din toată ţara purtă titlul de Armaş-mare (Yel-Armaş), iar subt el (tot din boieri sau boierinaşi) erau al’ doilea şi al treilea Armaş. Armaş mare, ispravnic şi purtător de grijă pentru toţi cei ce fac reu şi cad la închisoarea ţării... şi pedepsitor toturor acelora, şi cei giudecaţi de moarte, daţi în m,ăna lui să-i omoare. ureche, let. i, 105. înaintea Domnului [mergeau]: Vel postfelnicj...; înaintea acestora vel agă, vel armaş...; înaintea acestora ...căpitanul de dărăbani..., al 2-lea arm,aş, al 2-lea uşer, al 3-lea armaş... gheor-GAGHi logofătul, let. iii, 297. îl făcu boier, armaş-mare. bălcescu, m. v. 205. Zise Domnul închinând: „Toţi mâncaţi, cu toţii beţi!“ Numai unul poftă n’are De băut şi de mâncare, Cantar slutul, armaş-mare. alecsandri, p. p. 201. Boierul nostru Toader, armaşul al doile. uricariul, i, 370/2e. || Fig. Om care chinueşte, care martirizează, „călău11. Armaş = „gâde11. CUV. D. bătr. i, 268. îm.păraţfij a Rimului, Neron, Domentian, Diocletian, Maxentie şi alţi armaşi, muncitori iuţi a toată lumea, omiliar (a. 1642), ap. HEM. 1680. II. Astăzi, cuvântul s’a mai păstrat pe alocurea, cu sensuri care amintesc pe cele vechi. 1°. (în Sălagiu, în Vălcăul-român) Armaş = „substitut de primar11, viciu, gl. || 2°. (Mai ales în obiceiuri şi în jocuri) La Braşov, în obiceiurile de Paşti ale „Junilor11, Armaşul-mare e al doilea, iar Armaşul-mic al treilea conducător după „vătaf11. Cfr. jahresber. viii, 81. | în jocurile cu arşice, armaşul e cel care bate, la porunca „împăratului11 (s. a „domnului11) pe „tâlhari11. Cfr. HEM. 1681-1682. Armaş sau „bătăuşi se numeşte, în jocuri, acela care „bate (cărţile, cu mişca etc.). pamfile, j. i, 301, 287. | P. ext. Se chiamă armaş şl acest joc însuşi. Com. I. pave-lescu. | După TDRG. 98. armaş se numeşte, în Mold., în jocul cu arşice, poziţia arşicului numită prin alte părţi „siciu11 sau „vizir11. III. întrebuinţat în funcţiune adjectivală, ca atribut al nnei specii de vin de Cotnar, cu sensul de ARMĂSAR — 260 — ARMĂŞIE „tare“. în privinţa tăriei, cel mai bun este vinul armaş de Gotnar, făcut din poamă-grasă, de culoare galbenă şi gros la mursă. (Bivolari, în Iaşi), ap. HEM. 1682. — Derivat din armă, prin suf. nom. agent. -aş. armăsar adj. m., s. m. I. Entier (en parlant d’un cheval). II. 1°. Etalon. 2°. Cheville qui sert â hausser la fleche du chariot ou â fixer le joug. JRegulateur de la charrue. Begulateur des meules du moulin. Levier d’embrayage. I. Adj. Numai ca atribut al cuvântului cal: „nejugănit, capabil de prăsilă“. Un cal armăsar... trece peste mormânt. (Recea, în Vâlcea), ap. HEM. 1691. II. Substantivat. 1°. „Cal nejugănit, armig“. 38 iape mari, însă cu armăsariul. CUV. D. BĂTR. I, 208. Vedeau... Un armăsar ce’n preajmă-i cătâ... sforă-ind. alexandrescu, M. 31. Mânări-s bravii călăreţi, Pe-armăşarii şoimuleţi. alecsandri, p. ii, 110. Făt-frumos se duse în grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul. ispirescu, l. 3. Pân’a nu-agiunge plugar, Aveam falnic harmăsar Şi o ghioagă nestru-gită. alecsandri, p. p. 169/21. ţţ. A face din ţânţar armăsar = „a exagera11. Din pricinele mici, mari gâlceave se scornesc şi ţinţarul se face armăsariu. cantemir, ap. HEM. 1689. Aşă este obiceiul norodului nostru, să facă din ţinţar, armăsar, c. ne-gruzzi, 1,139. | Fig. (pop., fam. — cu referire la impetuozitatea armăsarului), cfr. „cu draci11. Fierbe oala cu harmasar însemnează: „fierbe în clocot“. (Umbrăreşti, în Tecuciu), ap. HEM. 1690. 2°. P. anal. Prin asociaţie de idei cu armăsarul, privit ca animal de prăsilă, numele lui se aplică la diferite obiecte cu înţelesul fundamental de „cuiu11. (Car.) Armăsar = „cuiul de sub ruda carului, ce o ţine în sus11, rev. crit. iv, 337. „La o căruţă ţărănească, armăsar se chiamă cuiul care se bagă prin capătul proţapului, de prinde jugul11. (Stănişeşti, în Tecuciu), ap. HEM. 1690. „Când partea ridicată din proţap nu este dintr’o bucată, i se zice „cătuşă11 sau hărmăsar. dame, t. 12. Cfr. armăsărel. || (Plug.) Rarmăsariu = „aparatul la plug, cu care îndreaptă rotiţa la mic sau la mare. (Coşeiu, în Deş). viciu, gl. [| (Mor.) „Harmasar, la moară, este acela care sloboade sau îngreuează piatra morii, după cum cere trebuinţa: de-asupra dulachilor se pun(e) patru tălpoaie, din tălpoaie în sus se pun(e) opt ursoaice şi prin ursoaice patru harmasari“. (Moscu, în Covurluiu), ap. HEM. 1690. Cfr. armăsărel.|J(Ţes.) „La războiu, armăsariu e sinonim cu slobozitor11. (Onceştii-vechi, în Tecuciu), ibid. 1691. [Şi: (h)armăsăr, (h)armasăr, liărmăsăr. vaida; în Mehedinţi şi: armâcsâr CDDE. n-r 93 (cfr. la Sibiiu: trâcsar — trăsar). | f şi dial. şi: -sariu.] — Din lat. (equus) admîssarius „cal de prăsilă, armăsar11 ( : sard. log. ammessardzu), prefăcut în armessarins (Thesawrus linguae lat.), prin trecerea cunoscută a lui ad- în ar- (cfr. arjun): alb. har-mesuar. armăsărâş s. m. Jeune etalon. — Diminutivul lui armăsar, derivat prin suf. -aş. HEM. 1690. Cfr. armăsăruş, armăsărel. armăsărel s. m. 1°. Jeune etalon. 2°. Cheville qui sert â fixer le joug â la fUche du charriot.—1°. Armăsar tânăr, mic. Cfr. armăsăraş, armăsăruş. || 2°. (în Mold.) La car, cătuşa e cusută de proţap prin câteva cuie mai mici şi unul mai gros, aproape de jug, numit hărmăsărel. (Bogdăneşti, în Suceava; Rănghileşti, în Botoşani; Crăcăoani, în Neamţu), ap. HEM. 1690. în Moldova de sus se numeşte „hărmă-sărel“ cuiul cel lung ce prinde cătuşa de proţap şi se prelungeşte până la pământ, de ţine jugul ridicat. dame, t. 12. [Şi: hărmăsărel.] — Derivat din (h)armăsar, prin suf. dim; -el. armăsăresc, -eâscă adj. D’etalon. — De armăsar. [Şi: hărmăsăresc.] TDRG. — Derivat din armăsar, prin suf. adj. -esc. armăsăreşte adv. Comme les etalons. — Ca armăsarii (care, de obiceiu, sânt mai bine îngrijiţi şi nu-s puşi la muncă grea). Ca vita pusă la îngrăşat s’a răsfăţat armăsăreşte în belşug, câteva săptămâni. jipescu, ap. TDRG. — Derivat din armăsar, prin suf. adv. -eşte. armăsărit s. a. 1°. Monte, saillie (chevaline). 2°. Droit de monte. — 1°. împreunarea iepelor cu armăsarul. îmi turbă iepile după armăsărit; care mare pagubă aş aveâ, dacă nu s’ar mânzâ. (a. 1824), ap. iorga, s. d. viii, 172. || 2°. Taxa luată de proprietarul armăsarului. -ăr-m. (învechit) F a c t. A face pe cinevâ armaş. Savai, Ghineo, armaş mare, De când eu te-am armăşit, Nici-o slujbă n’ai plinit. TEODORESCU, P. P. 474. || 2°. f Fig. (în limba cărţilor bisericeşti) Trans. „A chinui11 (precum chinueau armaşii pe osândiţi), „a martirizâ11. [Diavolul] decât trupurile, mai rău armăşeaşte sufletele, varlaam, C. 264,2. I Absol. Multe răutăţi i-au iertat Dumnedzău, iară el pentru puţin... ş’au armăşitu. idem, c. 274,2. armăşie s. f. 1°. Prevoti. 2°. Action de torturer, supplice. — 1°. (învechit) Funcţiunea, demnitatea de mare-armaş. Ştefan in mâni i-a dat Buzduganul armăşiei. c. negruzzi, 1,133. | f Administraţia în capul căreia se aflâ marele-armaş. [Bresle ce nu plătesc bir:] 117 slujitori isprăvniceşti, 96 simeni hătmă-neşti,... 17 armăşei a armăşiei. uricariul, vii, 377. ]| ARMĂŞOAIE 2°. f „Chinuire". Au avuţie şi le slujeaşte spre ucidere şi spre armăşie oamenilor, spre mâncări şi spre beţii, varlaam, c. 228,2. Toată lumea... va odihni de armăşia lui. dosofteiu, ap. HEM. 169B. — Derivat din armaş, prin suf. abstr. -ie. ARMĂşoâie f s. f. Femme d’armaş.—„Nevasta unui armaş se zicea armăşoaie“. HASDEU, ETYM. MAGN. 1680. — Derivat din armaş, prin suf. moţion. -oaie. ARMAT, - Ă adj., subst. Arme. Homme arme.—Participiul verbului armă, devenit adjectiv, substantivat une-ori. „înarmat11. Adj. O mică oştire, rău armată. ALEXANDRESCU, M. XI. Cu braţul tău armat Pasul soartei l-ai schimbat, alecsandri, p. ii, 19. Codri bogaţi, Tot cu cerbi arm,aţi Şi cu corn în frunte, Unde-s fiare midte. TEODORESCU, P. P. 391. | Spec. (Tehn., după fran.) Beton armat, întărit prin drugi sau prin vergele de metal zidite înnăuntrul construcţiei de beton. Cfr. armatură. | (Rar) Subst. Adunături... de armaţi cu strămurări de boi. stolnicul dumitra-CHE, ap. GCR. li, 127/16. || După fran. „force arrnee11: putere armată. Boerii erau slujbaşii ţării, adecă capii şi ofiţerii puterei armate, fiind ţara organizată ostăşeşte. BĂLCESCU, M. V. 10/,,. || Nu se poate preciza sensul cuvântului în expresiunea: Să ştiu la un fel: că-i armată, că-i bălţată. PAMFILE, J. II (cfr. „ba e albă, ba e neagră11 şi „ba e laie, ba-i bălaie11). [Negativul: nearmat, -ă adj., subst. ispiteşti a ucidere pre un nearm,at? mss. (a. 1802), ap. GCR. n, 197.] Cfr. înarmat, întrarmat, destrarmat, dezarmat. armată s. f. Armie. — „Oaste, oştire11. 1°. Trupe militare de diferite arme pornite la războiu s. aflătoare în războiu, subt ordinele unui comandant suprem. Cfr. armie şi armadă. Ajutorul făgăduit de noi pentru trecerea armatei ruseşti peste Dunăre se dă cu prisosinţă, maiorescu, d. ii, 81 .Urmatele inimice. | 2°. (La sing.) Totalitatea trupelor regulate ale unei ţări. Cfr. miliţie. (Cuvântul a devenit popular.) L-a luat în armată, şez. iii, 77. Ce făcuse până atunci armata rom,ână? maiorescu, d. ii, 78. TJn corp de armată. Armata permanentă şi cea teritorială. | P. ext. (fam.) „Serviciul militar11. N’am a face armată, şez. IV, 134. — N. după fran. s. din ital. armata. Cfr. dubletele armadie şi (h)armată. armată f s. f. v. harmată. ^ armator s. m. (Mar.) Arm,ateur.—Persoană care armează sau echipează o corabie pe cheltuiala sa (pentru sine sau pentru altcineva ; pentru comerţ sau pentru curse); proprietar sau patron de corăbii. Cfr. I. panţu, C. C. 289. „Acela cu care s’au tâmplat a vorovi el, eră un armator de la Gvinea...“ — „Ce va să sică armator de Gvinea?...“ — „Câţi urmeasă a neguţători în partea aceea [în Guinea] se numesc armatori gvinieni“. drăghici, r. 15. — N. după fran. (lat. armator, idem.) ARMATURĂ S. f. | ARMĂTURĂ S. f. \ 1°. Armure. 2°. Armement, equipement. 3°. Arsenal. 4°. Armoiries. 5°. Armature. — 1°. Totalitatea armelor (mai ales defensive: platoşă, chivără, etc.) purtate de un războinic (pop. „haine de fier11: cfr. Ispirescu, L. 357). Cfr. armură. Să ’nibrăcară cu platoşile, în toată armătura, dosofteiu, v. S. 17,2. Pace mult bogată... Cornu ’nbilşugării adu-ne îndată! D’ar- maturi, de pavăsi, vino arsătoare. I. VĂCĂRESCU, p. 85. Fiul lui Priam... Cade bufnind şi prelung răsună armatura pe dînsul. murnu, i. 82. || 2°. (Rar, în acest sens) „Gătire, căpuire, înarmare cu cele necesare pentru războiu11 (costinescu), „echipament, armament11. Vine... să vă sică: haide să facem... o nouă ARMENESC armatură, hai să adăogăm câteva regimente, maiorescu, d. I, 542. || 3°. f „Arsenal11. [împotriva celor ce s’au silit a ne şterge numele din istorie] gata ne sânt apărătorii, atâţia adecă greceşti, lătineşti... scriitori, carii, armele a dreaptei rătuiri apucând, înpotriva blojeritorilor... din vechi armăturile lor cu tot felul de arme întrarmându-să... la meidanul luptii îi strigă (: „scriptores, qui... ex vetustissimis eorum armamentariis, omni armaturae ...genere instructi11...). cantemir, HR. 24 şi 46. || 4°. (Numai la plural, spre a redâ pe fran. armoiries. Rar, învechit) „Herb, stemă, marcă (a unei ţări, etc.)11. Priimi vasul de argint pe care erau săpate armăturele Be-sarabiei. Armăturele aceste sânt: capul zimbrului moldav ţiind în coarnele sale pajura împărătească. C. NEGRUZZI, i, 42. II 5°. P. ext. Totalitea legăturilor de metal (mai ales de fier) menite să ţină sau să întărească părţile unei lucrări de zidărie, etc. Armatura unei bolţi. | Spec. (Fizică) Pe din afară butelia este acoperită, până la trei pătrimi aproape, cu o foaie de cositor ce se numeşte armatură este-rioară, pe când foile din lăuntru se sic armatură interioară, poni, f. 217. Un balon... prevăsut cu o armatură de cupru, idem, ch. 67. | Intensitatea unui magnet creşte, dacă se află necontenit la polurile sale câte o bucată de fer. Asemenea bucăţi de fer se numesc armăture... Armăturele nu trebue niciodată dislipite brusc de magneţi.idem, F. 241. || Spec. (Muzică) Diezii şi bemolii puşi la cheie, spre a indică tonalitatea bucăţii. — N. după fran. (la cei vechi din lat. armatura „armură, arme, oameni înarmaţi11, la unii, poate, prin filiaţiune polonă: armatura.) armazăr f s. a. v. arz-mahzar. armean s. a. v. arman. armean, -ă şi-CĂ subst., adj. Armenien. — Numele etnic al poporului Armeniei. Se loviră Grecii cu Armeaniişi prinseră mulţi Armeani. MOXA, 381. Pre Arm,eni, pre unii de bună voie, cu juruinţe şi cu daruri împlându-i, pre alţii cu sila, i-au botezat. ureche, let. I, 174. Armencele mi-l privea, Moldovencele-l plângeâ. (Bucovina), ap. HEM. 1696. || (în ţinuturile româneşti Armenii sânt mai ales negustori şi consideraţi ca foarte dibaci în meseria lor.) Săracele şetrele, cum mărită fetele! De n’ar fi Armean cu şatră, N’ai vedeă fată gătată. jarnik-bârseanu, d. 424. Un Ovreiu înşală doi Români, un Grec doi Ovrei şi un Armean patru Greci, zanne, P. vi, 248. | Armeanul are curăţenie în casă, dar e cam murdar la mâncare; Ovreiul are murdărie în casă, dar e curat la mâncare; de aci vorba Românului: „ La Armean să dormi, la Ovreiu să mănânci“. Com. i. c. panţu. | De aci credinţa, în popor, că Armenii ar fi spurcaţi. Mai cu seamă [Românii] nu voesc să le dea apă de băut din vreo cofă sau alt vas, crezând că tot Armanul, după ce a băut, spurcă pre Români, marian, O. II, 173. Cfr. arian8. | Poporul nostru dă şi la căţele numirea de Armeanca (Nămăieşti, în Muscel; Bogza, în Râmnic, ap. HEM. 1701). [Plur. -meni, f -meani. | în Mold. şi Bucov.: Armăn. | Femininul, în funcţiune substantivală, mai ales: armeăncă (ar-măncă), mai rar armednă (armănă). | Formele acestea sânt întrebuinţate ca adj. numai când au funcţiune de atribut la un subst. care însemnează o fiinţă: Copilele armence (de regulă: de Armean) sânt negricioase la faţă;Încolo adjectivul e: armenesc (s. v.).] — Din paleosl. armâninu, idem. armelincă) subst. v. ermelin(ă). ARMENDOf S. m. \ „ ________ . , ARMEBfMNA S..f. art. / ' m armenesc,-eăscă adj., subst. I. Arminien, d’Ar- — 261 — ARMENEŞTE — 262 — ARMISTIŢIU minie. II. Banse paysanne.—Adjectivul lui Armean2 (derivat prin suf. -esc), întrebuinţat şi în funcţiune substantivala. I. Adj. De Armean, a(l) Armenilor. Fiind cetatea Sucevei stricată, pus-au de au făcut şanţ labisericaarminească. moste, let. iii, 27. Iată acum o spiţerie nemţască, lipită de o tiutiungerie arminea-scă. alecsandri, ap. HEM. 1705. Să te duci, bădiţă, duci, Pe uliţa arminească, Cu căruţa jîdovască, Şi toţi să te miluiască, sevastos, C. 75. ^ (Fam., trivial) Cuc armenesc = „pupăză11. Scoală, duglişule...; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată siua? creaSGĂ, ap. HEM. 1706. | Vizită armenească, ,,se zice pentru o vizită din cale afară [de] lungă": „visite qui n’en finit plus“. zanne, P. vi, 14. || II. (Cor.) Substantivat, subt forma feminină, e numele unui dans popular. La Românii din toate părţile, de îndată ce s’a săvârşit masa ăe cununie, toţi nuntaşii se prind la joc, ce dureasă pănă aproape ăe cătră seară, cam cu următoarele jocuri: alămâia...., armăneasca (armi- neasca). sevastos, n. 280. [în Mold. şi Bucov. şi: arminesc, -eâscă.] armeneşte adv. 1°.  l’armenienne. 2°. En ar-menien (en langue armeniennej. — 1°. în felul Armenilor, ca Armenii. Ea mi-şi şeade armeneşte Şi mi-şi coasă cinceşeşte. mândkescu, l. p. 213/s (cfr. turceşte, greceşte). || 2°. în (s. pe) limba armenească. A vorbi, a şti armeneşte—,,armenisch sprechen, konnen"; a traduce din arm.eneşte, pe armeneşte — „aus dem Armenischen, in’s Armenische iibersetzen". TDRG. armenime s. f. ArmAniens, peuple ar manieri, foule d’Armeniens. Faubourg des Arminiens.— Colectivul lui Armean (derivat prin suf. -ime). Au fost vremuri, când toată Armenimea formâ un singur stat. | P. ext. Mahala armenească. Atâta ştim, că s’au făcut un foc mare în Iaşi, începând ăin ar-menim.e, de lângă biserica cea mare a lor. E. kogălniceanu, let. iii, 191. armic s. m. v. armig. armie s. f. Armie. — (Cuvânt aproape ieşit din uz şi întrebuinţat în vremea din urmă mai numai în poezie) „Oaste, armată11. Au trecut toată armia Moscului peste apa Vorscla şi.ca o milă mică de la ar- maăia neprietenului au stătut. N. costin, let. ii, 67/e. Şi tot odată veni şi gheneral-an-şef Mihelson, ce eră comandir peste toată armia rusească, zilot, CRON., ap. HEM. 1708. Voiu întră în armiia părintelui .tău. beldiman, N. P. I, 57. El va fi cârmuit cu iscusinţă armiile sale. marcovici, C. 132. îi dete rangul de colonel în armie. c. negruzzi, ii, 144/le. Dar cine se aude şi ce este ast sunet ? Ce oameni, sau ce armii şi ce repede pas? alexandrescu, m. 147. Ne-am retras, după o luptă grozavă, cu armia generalului Verder. alecsandri, t. 1299. Risipite se ’mprăştie a duşmanilor şiraguri... Iar în urma lor se ’ntinăe falnic armia română, eminescu, p. 243. Eu între armii atunci mă prină cu viteazul Me-nelau, Pentru Elena... .murnu, i. 53. | Armie pe mare = „die Seemacht, Plotte, Kriegsflotte". polizu. — împrumutat din pol. armia (la Costin) şi din rus. ârmija (pe timpul ocupaţiei ruseşti). Cfr. armată, harmată, armadă. armig s. m. Etalon. — (In Transilv. vestică, în Crişana şi în Banat) „Armăsar". Armig sau harmig se sice la armăsariu. (Măidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 1708. Cu soru-sa, ce-mi lucră? De ăoi armigi o legă, în oraş o sloboseâ, Pân’armigii o ’mpărţeâ. POP., ap. HEM. 1708. Armie = „armăsariu. Cuvântul armic se aude în valea Crişului alb“. FRÂNCU-CAN-DREA, m. 97. Armic = „armăsariu, armig (în Brad)“. viciu, gl. [Şi: armie.] — Etimologia necunoscută. (Şăineanu, Inft. orient. i, 83 şi 261, bazat pe datele lui Hasdeu, Etym. Magn. 1708-1709, presupune că l-am împrumutat de la Ruteni: rumak „Ross“ (polon, rumak „coursier, cheval de bataille“, rus. argamaku „armăsar de soiu“), iar aceştia îl au de la Tătari: giagat. argamak „cheval de race noble“.) Cfr. arhamâc. armindar s. m. v. arminden. arminden s. m. 1°. Le premier mai. 2°. (Arbre ăe) mai.—1°. Armendinul sau armendina = „ 1 Mai“. marian, se. I, 113. Florile de salcâm înfloresc pe la Arminden (Oancea, în Covurluiu). La 1 Maiu se sice „armendin“. (Plopana, în Tutova), ap. HEM. 1709. în ziua ăe Arminden (Sf. lrimia, 1 Maiu), să bei vin roş, că se înnoieşte sângele, şez. i, 128/tl. Obiceiurile ce se ţin de această sărbătoare (în Transilv. şi în Mold.) sânt descrise la HEM. 1709-1710; între ele este şi acela de a pune „la poartă un arbore nalt, cu frunze numai la vârf şi [de a-1 lăsă] acolo până se face mai întâi pâne nouă..." || 2°. P. e xt. Acest arbore se sice „arminden". (Haţeg, în Transilv.), ap. HEM. 1710. Pe masă e un blid cu grâu..., [iar] lângă masă e şi un arminden. frÂncu-can-drea, m. 166. [Şi: armendin s. m., armendina s. f. art., arminder s. m. (Măstăcani, în Covurluiu), ap. HEM. 1710, armindar s. m. baronzi, l. i, 159/s; acesta pare a fi accentuat pe silaba din urmă; tot aşâ: armendin în cântecul: Frunsă verde de pelin, Iată-ne. la Armendin. (Galaţi), ap. HEM. 1710. | în sensul 1°, cuvântul nu se întrebuinţează la plural; în sensul 2°, e atestat pluralul Armingeni, la COŞBUC, B. 32 (cu pronunţarea dialectală: de > ge).] — Din paleosl. Jeremiinu-dini „ziua [sfântu]lui Ieremia“ (=1 Maiu), sârb. Jeremievu-danu, idem. Hasdeu, Etym. Magn. Rom. 1711 (cfr. şi LM.). ABJilNTllfcl s. a. plur.? Săracu maiu de Prut! Da el bine-i îngrădit. Nici cu pari, nici cu nuele, Numai cu arminturi grele. Şi ies ziua la primblare Numa’n fesuri şi’n cialmale, Cu trei rânduri de pistoale. Săraca raiaua noastră, Cine s’o mai stăpânească ? Rusu ăin ţara rusască Şi pe Turc să-l surgunească. (Tătăruşi, în Suceava), şez. V, II. [La cihac, I, 17 se găseşte arminturi s. f. plur., tradus prin „b6tail“ şi derivat din lat. armenia, -orum, idem. Cuvântul e suspect, cât timp nu se poate atestă şi aiurea.] armioâră s. f. Petite arme. — (Formă rară) Diminutivul lui armă (derivat prin suf. -ior). rădu-LESCU-CODIN, ap. CD DE. nr. 90. ARMISTIŢIE f S. f. V ARMISTIŢIU S. a. / Armistice. — Suspendare provizorie a stării de răz-boiu, „f contenire de arme“, „vreame pusă, în care de războiu sau de pace solii şi mijlocitorii să aleagă". cantemir, ist. 8. Soroc vrajbei 25 de ani puseră... într’această vreame de armistiţie, vrajea vrăjitoriu-lui mijlocitoriu... de tot se închise, cantemir, ist. 360. Au început a. prepune împăratul, şi la acest prepus l-au pus mai mult armistiţia ce făcuse Şteim-boc, general şvezesc, ...cu Moscalii şi cu Saşii, carii atuncea având războiu acolo... au dat parola: în 15 sile să nu se apuce de arme nice unii, nice alţii. AXINTIE uricarul, let. II, 156/lt. într’acest chip am otcârmuit trebile ţării,... până când s’au făcut ar-mistiţiea cu Nemţii, e. văcărescul, ist. 300. Tătarul ceru, spre a se înţelege ăe pace, o armistiţie. bălcescu, m. V. 212. | Sârbii sânt îndată bătuţi la Timoc... Puterile propun un simplu armistiţiu, Turcia îl refusă, luptele continuă; însă... Rusia intervine cu un „ultimatum“, în care cere Turciei armistiţiul necondiţionat pe 6 săptămâni, maiorescu, d. ii, 50. ARMOARII — 263 — ARMONIOS — N, la scriitorii noi, după fran.; la cei vechi, din lat.-med. armistitium (compus din lat. arma „arme11, şi statio „stare de repaos, nemişcare11, după modelul lui sofci*£wm,,solstiţiu“), poate prin filiaţiune polonă: armistycyum. armoării s. f. plur. tant. Armoiries. — Armele şi, în de obşte, orice embleme de pe scuturile heraldice, de pe steaguri, peceţi, etc., puse ca semne distinctive ale unei familii nobile, ale unui oraş, judeţ, stat, ale unei bresle, etc., „stemă, herb, marcă (a unei ţări), blazon11. Armoariile familiei mele poartă o cumpănă şi o spadă, semnele dreptăţii şi a biruinţei. alecsandri, t. 1705. [Rar, învechit, şi: ar-morie s. f. polizu, armorii s. f. plur. tant. Armorii cusute pe colţuri de harşele. alecsandri, p. iii, 200. | Ou o formă românizată (numai în dicţionare: COSTINESCU, barcianu, TDRG.), şi: armării s. f. plur. tant.] Cfr. armă şi armătură. — N. din fran. (derivat dintr’un cuvânt vechiu armoyer „a decorâ cu arme heraldice11.) ARMONIA vb. IVa. Harmonier. — (Cuvânt rar) A fi s. a se află în armonie cu altceva s. cinevâ. Gând zâmbeă..., i se săreau dinţii albi şi frumoşi, armo-niindplăcut cu mustaţa-i gălbuie şi cu gropiţele din obraz, popovici-bănă’ţeanu, v. m. 190. [fşi: liar-monî, harmonii vb. IYa. LB. | Pronunţ, -ni-â.] Cfr. armoniza. — N. din fran. armonic,-Ă adj., adv. 1 °. Harmonique, harmo-nieux. 2°. Harmoniquement, harmonieusement. — 1°. Adj. Care prezentă o armonie, bine orânduit. în suverana nepăsare a somnului, liniile erau de o frumuseţe de sine stătătoare, trăgându-şi valoarea din îmbinarea armonică a curbelor. D. zamfir^escu, r. 171. La noi, in loc de măsuri generale, armonice, în loc de o constituţiune potrivită cu legi speciale şi în loc de legi speciale potrivite cu constituţiunea, se iau m.ăsuri de alături, care lasă la arbitriul guvernului schimbător ceea ce trebue lăsat în paza legilor permanente. maiorescu, D. I, 182. || Spec. (Muzică. Despre sunete) Care au armonie, care dau impresia unei armonii. | (Acustică, în acest sens şi substantivat) Cănd facem să vibreze o strună, ea poate produce în unele circumstanţe, pe lângă un sunet mai bas, care predomineasă şi care se numeşte sunet fundamental, o serie de alte sunete din ce în ce mai înalte, care se numesc armonice, poni, f. 329. || 2°. Adv. Cu armonie, în raporturi armonice. Bacă se uneşte un punfcjt oarecare cu cele patru pun [c] turi ale unei diviziuni armonice, se capătă o grupă de patru drepte, care se bucură de proprietatea de a împărţi armonic orice transversală, melik, G. 97. [Scris şi pronunţat, din ce în ce mai rar, şi: harmonic. Ce liberal e Beethoven în orchestraţie! Tot instrumentul e întrebat să-şi dea opinia... şi în impresia totală rămâne o lume harmonică aparte, maiorescu, CR. ii, 390. | Negativul: ne(h)armonic. Cfr. disarmonic.] Cfr. armonios. — N. după fran. (lat. harmonicus, -a, -um < grec. âpjAovixoţ, idem.) Cfr. armonie. armonică s. f. Harmoniphon. Accorddon. — Numire dată unor instrumente muzicale primitive (pentru copii, pentru popor), precum celui în care se suflă cu gura punându-se în vibrare mici plăci metalice (muzicuţă) şi mai ales celui ce constă din nişte foaie care se întind s. se strâng prin mişcarea mânilor, pe. când degetele deschid şi închid clapele unei claviaturi (acordeon). Cfr. armonie. [Scris şi pronunţat şl: harmonică. Alexandru, cu harmonica în mână, cântă un cazacioc, contemporanul, vi, i, 116.] — N. din germ. (Mund=, Zieli<=)Harmonika (luat din lat. harmonica, femin. lui harmonicus „armonic, armonios11). armonie s. f. = armonică (acordeon). Ca să uite necazurile unei ierni care nu aducea câştig, locuitorii târgului se adunau de obiceiu seara la câte unul şi cântau din arm,dnie sau chitară. N. dună-reanu, ap. săm. vi, 376. armonie s. f. Harmonie. — I. 1°. f încheietură (articulaţie), îmbucare desăvârşită, organică, a părţilor unui tot. Stricându-i toate armoniile trupului şi toate ’ncheeturile, îi curseră şi pieptul, dosofteiu, V. S. 119. || 2°. Potrivire desăvârşită laolaltă a părţilor unui tot (astfel în cât fiecare din ele să corespundă celorlalte şi toate la un loc să alcătuească o unitate plină de ordine şi simetrie). Zidirea lumii înfăţişează o potrivire, o armonie minunată, s. marcovici, d. 157. [Planetele] se mişcă... după pravili tăinuite,... păzind totdeauna o nespusă rânduială... Una numai din planete de ar rumpe armoni[a],... ceriul, destrămându-se, s’ar sparge, konaki, p. 271. Creatorul vecinic a sa înţelepciune Au insuflat-o lumei şi toate ’n armonie Au rânduit să fie. C. ne-gruzzi, ii, 193. Naţiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea: bălcescu, m. v. 3/2J. [Poetul] stabileşte un raport până atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi descopere astfel o nouă armonie a naturei. maiorescu, cr. i, 39. h(Pilos.) Armonie prestabilită: hotărîtă de mai nainte de puterea divină (spec., în sistemul filosofic al lui Leibniz, corespondenţă s. potrivire desăvârşită între „suflet11 şi „corp11, hotărîtă din nainte de naştere, de către Dumnezeu). Nu-şi putea explică această armonie prestabilită între gândirea lui proprie şi viaţa cetelor îngereşti, eminescu, n. 69. | (Gram.) Armonie vocalică: acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din acelaşi cuvânt. || Fig. „Bună înţelegere, bună învoire (între oameni)11. Buna armonie şi prieteşugul megieşesc. uricariul, xi, 252/u. [Antioh Cantemir] fu numit ministru lângă riga Marei-Britanii, pentru a restator-nici buna arm,onie care, de câţiva ani,, se curmase între ambe puterile. C. NEGRUZZI, II, 147. II. (Muzică) Potrivire plăcută la auz a mai multor sunete produse în acelaşi timp sau unele după altele (de obiceiu de mai multe voci s. instrumente muzicale), acord melodios de sunete. Harmonie— „cântare dulce după meşterşug tocmită11, cantemir, ist. 22. [Să ne asemănăm] celora ce din multe strune o cântare sau din mai multe organe o harmonie într’o simfonie fac. idem, ib. 111 .Plinită armonie a cii prea dulci cereşti muzici, ţichindeal, p. 307. | Poet. Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri... eminescu, p. 58. | P i g. Toate puter ile sânt întinse în armonie, ca nişte coarde, mineiul (1776), 5 pr. Dacă auzul urechei ar fi avut o simţire Mai ageră..., armonia sferelor colindătoare S’ar fi auzit din certuri, konaki, p. 268. De crezi în poezie, în sfânta armonie Din boitele cereşti..., Crede ’n amorul meu. alecsan-DRij p. i, 130. || (Rar, învechit) „Concert de orchestră11. Mâne... va fi iluminaţie strălucită, serenadă cu muzică şi armonie la redută, c. negruzzi, i, 329. || Sp ec. Ştiinţa armonizării compoziţiilor muzicale. Clasa de armonie la conservatorul de muzică..|| P. ext. Succesiune de cuvinte alcătuind prin cadenţa lor un fel de melodie. Răpită de armonia acestor suave versuri [ale lui Dante], inima se avântă... odobescu, iii, 35. Armonie imitativă: construcţie de frază care vrea să amintească un obiect sau un sgomot din natură printr’o anume potrivire de sunete (ca d. e. în versul lui Alecsandri: „Un tropot de copite, potop ropotitor11). [Scris şi rostit, din ce în ce mai rar, şi: harmonie.] Cfr. disarmonie. — N., la scriitorii vechi (Dosofteiu) din grec. o.pţi.o-vta „încheietură, adaptare (a unui lucru la altul), armonie*1 sau din lat. harmonia (Cantemir); la scriitorii mai noi, din fran. sau din ital. armonia, idem. armonios, -oâsă adj., adv. 1°. Rarmonieux. 2°. ARMONIST — 264 — ARMURARE Harmonieusement1°. Adj. Oare are (multă) armonie, plin de armonie. Eră o noapte plină..., Cerăvărsă în lume Armonioase şoapte, alecsandri, p. i, 133. | Fig. Colori armonioase. || 2°. Adv. Având s. producând armonie, în chip armonios. Vorbeşte armonios. [Scris şi pronunţat, din ce în ce mai rar, şi: harmonios. Socotim ca o datorie a rechiemă din uitarea publicului memoria tânguioasă şi preludările harmonioase ale acestui june poet. odobescu, i, 239. | Negativul: neaimonios. în adâncimea sufletului ei sună o strună cu un ton nearmonios. contemporanul, iv, 83. | Pronunţ, -ni-os.] Cfr. armonic. — N. după, fran. armonist, -A subst. 1°. Harmoniste. 2°. Joueur d’accordion ou d’harmonium. — (Cuvânt atestat numai de dicţionare) 1°. Muzicant care cunoaşte ştiinţa armoniei. Cfr. costinescu, pontbriant, poenaru. || 2°. Cel care ştie a cântă cu „armonica11 s. cu „armo-niul“. Armonist = „Harmonist, Harmonikaspieler“. polizu. Armonist — „organiste“. pontbriant. — N., în sensul 1° din fran.; în sensul 2° din germ. Harmonist. abiiomKH) s. a. Harmonium. — Un fel de orgă mică, portativă, la care ţevile de orgă sânt înlocuite prin lame libere, răspunzând la o claviatură. — N. din germ. Harmonium (fran. harmonium, derivat din harmonie). Cfr. armonică. armoniza vb. Ia. trans. Harmoniser.—Apune s. a aduce în armonie. Aşă de puternic lucră această atmosferă [a „Junimei11] asupra celor ce o respirau, în cât forma ea însăşi o legătură între ei şi-i ar-monisă pe toţi pentru timpul cât dură, pe unii pentru toată viaţa lor. maiorescu, cr. ii, 338. | Spec. (Muzică) A compune acompaniamentul (de voci s. de instrumente muzicale) la o melodie. [învechit şi: harmoniză. LB. | f armonirui, după germ. harmonie-ren, prin suf. -ul, obicinuit pe la începutul secol. XIX pentru românizarea neologismelor. Toţi din fire se armoniruesc. ţichindeal, f. 433.] Cfr. armonia, — N. din fran. armonizare s. f. Action d’harmoniser. — Infinitivul verbului armoniza, devenit abstract verbal. La moartea lui Nicolae Costin, Domnul dădu sarcina „publicării“ în manuscript a lucrării, a continuării şi armonizării ei, unui simplu scriitor de documente, lui Axintie Uricariul. iorga, i. l. i, 29. Cfr. armoniare. armonizat s. a. Action d’harmoniser. — Participiul verbului armonizâ, devenit abstract verbal. armonizat,-A adj. Harmonisi.—Participiul verbului armonizâ, devenit adjectiv. armorial s. a. Armorial. — Carte care cuprinde stemele (,,armoariile“) familiilor nobile dintr’o ţară, dintr’un ţinut, etc. [Pronunţ, -ri-al.] — N. din fran. ARMORii s. f. plur. tant. v. armoarii. ărmur(e) s. m. (Anat.) v. arm. armcrA s. f. Armure. — Totalitatea armelor de apărare (coif, platoşă, za etc.) alcătuind un fel de îmbrăcăminte metalică a războinicilor în evul mediu (pop. „haine de fier“: cfr. Ispirescu, L. 357). Cfr. armatură. Este el, cum îl arată săbia lui şi armura, Cavaler de ai credinţei...!1 alexandrescu, m. 14. Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură, Ce un uriaş odată în răeboaie a purtat. idem, M. 16. Optzeci de ani pe umeri şi splendida-i armură Plecau subt grea povară măreaţa lui sta- tură. alecsandri, p. iii, 344. [Plur., rar: arm/ări Se găsesc ş’acum pe râpe bucăţi de armuri sdrobite. alexandrescu, m. 22. | Pop. şi: harmiiră, cu înţelesul de „tot felul de arme pe care le ţinea un haiduc11. Cu harmura se ’ncingeă, Pîn pădure m,i-apucă. rĂdu-lescu-codin.] — N. din fran. armurar s. m. 1°. Chardon-Notre-Dame, Char-don-Marie: Silybtim Marianum (Carduus Maria-nus). 2°. Maladie bovine: tumeur inflammatoire du tissu cellulaire sous-cutane. — 1° (Bot.) „Plantă erbacee din fam. compositelor,... frunzele... mari, lucitoare,... şi cu vinişoare alburii, cele inferioare lun-găreţe..., colţuroase, dinţate şi spinoase...; florile purpurii... Originară din regiunea mediteraniană (sudul Europei), în părţile noastre cultivată prin grădini, şi sălbătăcită. Iulie-August. Poporul nostru întrebuinţează această buruiană pentru a vindică armurariul (armurariţă), o boală la vite. [Se mai numeşte şi:] armmâre.’ panţu, pl. şi: Spinul-sfintei-Ma’rii (Transilv.), amăreâ (Transilv.) şi armariu. Armurariul creşte ca de un metru şi 50 cm-. Pe frunze are pete albe. La margini frunzele au spini. Se întrebuinţează de săteni contra unei boale de vite numită „armurariu“. (Broşteni, în Suceava), ap. HEM. 1714; cfr. marian, ap. HEM. 1713; şez. iii, 145. II. (Vet.) = armurare (1) (s. v., unde se dau exemple şi se explică forma). [Dial. şi: armurdriu.] — Prin haplologie, în loc de *armurărar, planta întrebuinţată împotriva „armurarei“, derivat din ar-murare, prin suf. nom. agent. -ar. armcrâr s. m. v. armurier. ARMCRĂRE s. f. I. 1°. Maladie bovine: tumeur inflammatoire du tissu cellulaire sous-cutand, an-thrax; paralysie des jambes dederriere. 2°. Maladie porcine, peut-âtre la ratelle. II. Chardon-Notre-Dame, Chardon-Marie: Silybum Marianum (Carduus Mari anus). I (Vet.) Boală de vite. 1°. Boală de vite cornute. Umflătură la picioarele dinapoi. „Armurare[a]:‘ este o boală foarte primejdioasă, care o capătă numai vitele cornute, cu deosebire viţeii, marian. Vitele bolnave de „armurare“ se sice că hărcăesc şi se trântesc pe jos. Pielea de pe spinarea lor e aşă de în-foiată, că atingând-o cu mâna foscăeşte, ca şi când ar fi deslipită de carne, idem, ap. HEM. 1712. Ar-murare, adecă umflătură pe sub piele [la vite], (Ne-vrincea, în Banat), ap. HEM. 1713. Armurar...— „bubă la picioarele dinnapoi11. dame, t. 30. Armurar = „dalac = Milzbrand (Antrax)11. TDRG. (după gazeta săteanului, XIV, 328.) Cfr. armurariţă. | (Ca urmare a acestei umflături?) Un fel de paralizie a picioarelor dinnapoi. Armurariu este putrezirea piciorului drept sau stâng de dinapoi la o vită. (Băiceni, în Iaşi), ap. HEM. 1713. „Armurariu“ se chiamă când i se paralizează vitei partea de dinapoi a corpului mai ales la vite tinere. (Hermeziu, în Iaşi), ap. HEM. 1713. | „Dare-ar armurariu ’ntine!“ se strigă vitelor la supărare, pamfile, j. II. || 2°. Boală de porci. (Prin Banat şi prin Ţara-Haţegului) în Banat se chiamă „arm.urare“ o boală de porci. (Clo-potiva), ap. HEM. 1713. Armurare — „boală de porci11. rev. crit. iii, 86. II (Bot.) = armurar1 (1). panţu, pl. [Şi: armurar, dial. şi: armurariu, liarmurâr (Buda, în Râmnicul-Sărat), ap. HEM. 1713.] — Din lat. pop. *armoralis (scil. morbus), „(boală) de armuri11, derivat din armuş (armor-), prin suf. adj. -alis. Prin obicinuita substituire a suf. -ar în locul lui -are, s’a născut forma armurar, care, însemnând în acelaşi timp şi planta întrebuinţată spre vindecarea boalei (s. v.), s’a putut naşte, prin analogie, sensul II. ARMURĂRIE — 265 — ARNICA AllsiURĂRlE s. f. Armurerie. — (Rar, franţuzism) 1°. Meseria de armurier. || 2°. Atelier s. magazin de arme. — N. din fran. ARMURÂRIŢĂ s. f. \ ,v , \ ARMURĂRIŢĂ S. f. / ' ■' = armurare (1). Boii şi vacile zac de felurite boale şi anume: ...de armurar sau armurăriţă (=„bubă la picioarele dinapoi11), dame, t. 30. Când mor vitele de armurariţă, să le dea marmură pisată cu tărâţe. MSS. (a. 1788), ap. HEM. 1713. A operă armurariţa la o vită, se zice: „îi taie de armurariţă11. (Pietroşiţa, în Dâmboviţa), ap. HEM. 1713. — Derivat din armurare, prin suf. -iţă. armurier s. m. Armurier. — Cel care face, vinde sau, mai ales, ştie a drege arme. Armu/rierul regimentului. [Cu o formă românizată, aproape neîntrebuinţată, şi: armurâr.] — N. din fran. arnăut s. m. (adj. m.) 1°. Albanais. 2°. Soldat mercenaire (autrefois, dans les Principautes roumai-nes); valet ou laquais arm,ti (en costume albanais). Sorte ăe paillette, de cannetille. 3°. Ble d'Albanie, va-riete de froment. 4°. Danse paysanne. 1°. (învechit) „Albanez11, sinonim cu vechiul „Ar-bănaş11. între aceste oşti erau fel de fel de limbi: Ar-năuţi, Greci, Sârbi... DIONISIE eclesiarhul, C. 209. Volontirimea, adică oastea lui Constantin- Vodă Ip-silant..., eră din Harvaţi, Greci, Sârbi, Arnăuţi şi alte neamuri, zilot, cron., ap. ŞIO. 2°. P.ext. (învechit) „Soldat mercenar11 (cfr. seime an), de orice neam (dar îmbrăcat în costumul naţional albanez). Acest sens „s’a desvoltat la noi, cam tot aşă ca, suisse=mercenaire, în Occident, prin aceea că Arnăuţii slnjau pe leafă, ca ostaşi de pază pe lângă Domni11.hasdeu,etym. magn.1714. Numai Arnăuţii, ce le zic Homaţii, i-au oprit boierii şi le-au dat lefi, să fie de paza oraşului, dionisie eclesiarhul, c. 206. Sub denumirea de „arnăut11 se înţelegeă orice Sârb, Arvat, Arnăut, Bosniac, Muntenegrean, Bulgar sau Grec, dacă se legă cu un brâu roşu sau cu un ta-rabolus, cealmă la cap, fustanelă sau poturi, min-tean şi iminei roşii, îşi trântea la brâu un sileaf cu un iatagan şi două pistoale, şi intră în serviciul curţii domneşti, al hătm,ăniei, spătăriei sau agiei. I. ghica, ap. HEM. 1715. Un Grec, care fusese arnăut în vremea Domnului Ioniţă Sturza... alecsandri, ap. HEM. 1715. Nalt, spătos, cu mănile mari şi negre, cu nasul roş şi cu mustăţi lungi, un chip de arnăut, vecinic hursus şi ’ncruntat. vlahuţă, n. 181. Arnăuţii se îzbeâ, Armele ăe foc scotea Şi ’n Codrean le slobozeâ. alecsandri, p. p. 88. Grea pulbere se ridică... Iar printr’însa ce zăreşti? Arnăuţi cu şuşanele, Cu argint pe la oţele, idem, p. p. 180. Patruzeci de Arnăuţi, Toţi în arme înve-scuţi, Patruzeci de muşte-au prins Şi cu săbii le-au ucis. marian, sa. 181. || (Imitând pe Domni, îşi ţineau şi boierii astfel de servitori armaţi, atât pentru paza lor personală, cât şi pentru paradă şi servicii de lacheu şi servitor.) Un arnăut m,ustăcios intră şi întinse stăpânului său un lung ciubuc. C negruzzi, i, 18. Trece un boier ţanţuş, cu un arnăut după el. alecsandri, t. 141. || (Prin imitaţie, la nunţile ţărăneşti) In satul Hârtoapele... o parte [din flăcăi] se’n-făşură cruciş preste spate cu curele cu nasturi şi-şi sic „arnăuţi11. ŞEZ. III, 182/,,. || P. ext. Mici bucăţi de metal strălucitor, cu care se împodobesc veşmintele. Şi iar ni se cuvin... Şase năfrămi de in, Cu fluturi cusute. Cu arnăuţi bătute, marian, nu. 469. 3° (Bot.) Varietate de grâu. Se întrebuinţează mai ales în funcţiune adjectivală, ca atribut la cuvântul grâu. Se ăa din pământul acesta una sută mii stam-bol-chile grâu arnăut. uricariul, iv, 346/„. Grâid arnăut e un fel de grâu cu boabe mari şi albe, din care obicinuit se face coliva. (Pleniţa, în Dolj). „Arnăut11 se sice la grâu cu spic negricios. (Pribegi, în Ialomiţa). Sânt două feluri ăe „arnăut“: arnăut cu peana albă şi arnăut cu peana neagră, numit şî „colus11. (Băieşti, în Fălciu), toate ap. HEM. 1717. Grâu de vară sămănâ, Grâu ăe vară fă/r’ săcară, Arnăut de cel mai mare. teodorescu, p. p. 141. Grâu de vară arnăut, A ăat Domnul, s’a făcut. MARIAN, SE. I, 27. Arnăut— „langgraniger Weizen11 (Chiscani, în Brăila). JAHRESBER. ix, 224. 4°. (Cor.) Un joc la nuntele ţărăneşti, care se joacă după ce s’a sfârşit masa de cununie, sevastos, n. 280. Cfr. arnăuţeasca. — Din turc. arnaut, idem. Pentru sensul 3°, cfr. turc. arnaut bogday „ble d’Albanie11. cihac, ii, 544. arnăuţel s. m. Albanais (servant jadis comme soldat mercenaire dans les Principautes roumaines). — (în poezia pop., în rimă; învechit) Diminutivul lui arnăut (derivat prin suf. -el). Apoi veneă după ei, Ceată ăe Arnăuţei, Lefegii şi darabani... alecsandri, p. P. 182. arnăuţesc, -eâscă adj., s. f. 1°. Albanais, d’Albanie; ăe solăat albanais mercenaire. 2°. Danse paysanne. 1°. Adj. „De Arnăut, albanez, de Albanezi11. Apucară... cu oaste arnăuţească spre Şiştov şi de acolo spre patria lor, Ianina. zilot, cron., ap. HEM. 1718. | După obiceiul s. în felul Arnăuţilor. Boşii... se purtă în haine roşii şi în bărăţi arnăuţeşti. GHEOR-gachi LOGOFĂTUL, let. iii, 315. Unul... purtă unco-stum. arnăuţesc, c. negruzzi, i, 30. || 2°. (Cor.) Substantivat subt forma feminină: Arnăuţeasca: un danţ ţărănesc (luat, în veacul al XVIlI-lea, de la Arnăuţii din garda Domnilor) descris la HEM. 1718-19. — Derivat din arnăut, prin suf adj. -esc. aunăuţeşte adv. A l’albanaise, en albanais; comme les soldats albanais msrcenaires. — Ca Arnăuţii. Moisescu, factorul mieu, îmbrăcat arnăuţeşte... ALECSANDRI, ap. ŞIO. — Derivat din arnăut, prin suf. adv. -eşte. arnăuţime s. f. Ensemble des Albanais; corps de soldats albanais mercenaires; foule de laquais albanais. — Colectivul lui arnăut (derivat prin suf. -ime). Arnăuţimea şi alte semdnţU de oameni streini... zilot, cron. 66. Ajungând la Goleşti... Tudor găseştepe Iordache şipe Farmache, instalaţi acolo cu Arnăuţimea lor. ghica, ap. HEM. 1720. arneu s. a. Bâche, banne (d’un char ou d’un chariot paysan).—(în Banat şi prin părţile învecinate) Acopereinânt la carele şi căruţele ţărăneşti, „coviltir11. Cfr. covercă, cobără. Arniâu = „tecturn curruum11. anon. car. Dacă voim să nu ne ploaie ori ningă, punem la car covercă sau arneu. (Măidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 1720. 0 trăsură încărcată cu lăzi, şi cu arneu acoperit cu rogojini. popovici-bănăţeanu, v. m. 156. [în Ţara-Haţegului şi: arineu=„învălitoareatrăsurei, coviltir, cobără11. REV. CRIT. III, 86. | Pronunţat: -neu, -nău.] — Din ung. ernyo, idem. _ arnic s. a. v. arniciu. ărnică s. f. (Bot.) Amica, Plantain-des-Alpes, Ta-bac-ăes-Savoyards, Tabac-ăes-Vosges: Amica montana. — „Plantă erbacee din fam[ilia] compositelor, tulpină cilindrică cu 1-5 capitule; frunzele... netede..., formând o rozetă; florile galbene-portocalii, reunite în mari şi frumoase capitule...; fructele sânt... negricioase. Creşte prin fâneţele şi păşunile umede din regiunea subalpină. Iunie-August. Rădăcina, frunzele şi mai cu seamă florile, „flores arnicae11, sânt întrebuinţate în medicină ca stimulente, febrifuge tonice şi vulnerare. Poporul nostru întrebuinţează ARNICIU - 266 - AROMATIC arnica pentru vindecarea rănilor1'. [Se mai numeşte] carul-pădurilor (Banat), carul-zânelor (Banat), podb(e)al-de-munte (Trans.). panţu, pl. [La HEM. 1720 accentuat: arnică.] — N. din germ. Arnika, intrat in popor prin mijlocirea farmaciştilor. arnîciij s. a. FU de coton teint. — Bumbac răsucit într’un singur fir (spre deosebire de aţică, care e în două fire) şi totdeauna colorat (spre deosebire de bumbac, care e alb); se întrebuinţează la cusutul florilor de pe cămeşi etc. Arniciu = „aţă de bumbac boită roş sau vânăt". şez. vii, 177. Ciorapi de amici yroş[i] şi cârpiţi. MSS. (a. 1779), ap. GCR. II, 118/40. 0 merindare albă ca ometul şi pe la capete cu vrâste roşii şi vinete, de arniciu. reteganul, p. i. 21/32- Şede la masă şi coasă Cu arniciu şi cu mătasă.' jarnik-bârseanu, d. 118 şi 339. Cămeşa elungă..., cu mâneci largi, pe margini tivite cu arniciu negru. moldovan, Ţ. N. 64. [Plur. -niciuri, „diferite soiuri de arniciu, arniciu de diferite colori". | După pontbriant şi: harniciu, după dicţionarul lui clemens (a. 1825) şi: arme.] —Etimologia necunoscută. aroc s. a. v. arac3. AROGĂ vb. I. S’arroger. — (Numai în legătură cu dativul pronumelui personal conjunct) A-şi atribui s. a-şi luă cu de la sine putere (o calitate, un drept). Şi-au arogai autoritatea de a pronunţă cum ar trebui să fie limba, maiorescu, cr. i, 346. Ea îmi răspunse, că nu-mi dă voie a-mi arogă drepturi asupra ei. 1. negruzzi, v, 45. — N. după fran. (lat. arrogare, idem.) arogant, -Ă adj., subst., adv. 1°. Arrogant. 2°. Arrogamment. — 1°. Adj. Care are (s. se înfăţişează cu) aroganţă. Cfr. semeţ. | Substantivat. Un arogant. || 2°. Adv. Cu aroganţă. Mulţi oameni se poartă arogant cu inferiorii lor. '■— N. din fran. (lat. arrogans, -antis, idem.) aroganţă s. f. Arrogance. — Purtare semeaţă a celui ce se crede mai pre sus de alţii şi-şi ia drepturi ce nu i se cuvin, trufie despreţuitoare sau insultătoare. Cfr. semeţie. Cine... este numai incapabil, rămâne scriitor pe la tribunale..., dar cine pe lângă incapacitate adaugă aroganţa, devine „om de litere“. maiorescu, cr. i, 314. — N. după fran. (lat. arrogantia, idom.) AROGÂKE s. f. Action de s’arroger. — Infinitivul verbului arogă,, devenit abstract verbal. arogat, -ă adj. Arroge.—Participiul verbului arogă,, devenit adjectiv. ABOL s. a. I AROIiĂ S. f. / Face, droit, tete, avers d’une monnaie (dans un jeu de hasard). — „Pajura" (faţa cu figura) a unei monete pe care jucătorii (mai ales copii) o aruncă în aer, ca să se ,aleagă1 (în opoziţie cu areşcă; v. citaţiile subt acest cuvânt). — Etimologia necunoscută. AROMĂ vb. la v. aromi. aromă s. f. Arome. — Emanaţiune a unor substanţe mirositoare, în deosebi a acelora care au acţiune şi asupra gustului, „miros tare şi plăcut"; uneori (în poezie mai ales) cu înţelesul mai restrâns de „mireasmă, parfum". Cu resfira/re din raiu eşită, D’arome florile-ţi mă’nvăliră. I. VĂCĂRESCU, p. 503. Văzduhul... a crini amiroseâ, Căci albele potire... Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite, ale- csandri, p. iii, 328. Aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, eminescu, n. 35. [Rar, învechit, şi: arom s. a. Cafeaua turcească are mai bun arom. alecsandri, t. 883.] — N. după fran. (lat. aroma < grec. aporia „aromat".) aromĂn, -ă şi -CĂ adj., subst. Macedo-roumain, Boumain du Pinde. — (Cuvânt literar) Român din grupul de miază-zi al poporului românesc, răspândit prin peninsula balcanică, numit (mai puţin exact) şi „macedo-român"; de către streini (după pronunţarea ţinţi = cinci) şi „Ţinţar" şi, mai mult în batjocură, cu numele pe care li-1 dau Grecii, şi: „Cuţo-Vlah“ (=Va-lah şchiop). Adj. „Ar(o)mânesc". Dialectul aromân. \ Subst. 0 Aromâncă din Epir. [Şi: arămân, armân (forme populare ale cuvântului, la Aromâni), aruinân.] — Cuvântul e luat din dialectul aromânesc, unde e urmaşul regulat al lat. romanus, -a, -um. Cfr. român, rumân. aromânăş s. m. Petit ou brave petit Macedo-roumain. — Diminutivul lui Aromân (derivat prin suf. -aş). [Şi: arămânâş, armânâş, arumânâş.] aromânesc, -EĂscĂ adj. Macedo-roumain. — Adjectivul lui Aromân (derivat prin suf. -esc). Costum aromânesc. [Şi: arămânesc, armânesc, aru-mânesc.] aromâneşte adv.  la maniere des Macedo-rou-mains, en macedo-roumain. — Ca Aromânii, în felul, în graiul, după obiceiurile lor. Pricep aromâneşte. [Şi: arămâneşte, armâneşte, arumâneşte.] ’— Derivat'din Aromân, prin suf. adv. -eşte. aromânime s. f. Ensembleou groupe des Macedo-roumains. — Colectivul lui Aromân (derivat prin suf. -ime). Nu toată Aromânîmea locueşte în Macedonia. [Şi: arămânlme, armâmme, arumâimne.] AROMĂT S. a. \ AROMATĂ S. f. j Aromate. — (întrebuinţat mai ales la plural) Substanţă vegetală care răspândeşte aromă, „toate seminţele, erbile şi unsorile frumos mirositoare" (CANTEMIR, ist. 8), „mirodenie". La mormânt purtă ce gătise, aromate şi alte, cu nusele. coresi, ap. murnu, GR. 7 ( = mearsă la mormânt, ducând aromata carea gătise. noul testament (1648), ap. HEM. 1723; mear-sără la mormânt, ducând aromaţii, care gătise şi altele cu eale. mss. (secol. XVII), ap. GCR. I, 231 /4). înturnându-se, gătiră aromat şi unsoare scumpă. noul testament (1648), ap. HEM. 1723. împărăteasa, luând aromate, mirosuri scumpe ce aburesc dulci miroase, unse trupul a sv/â]nta sa hiică. dosofteiu, v. S. 38. împlând văzduhul cu mirodeniile aromăteloru. idem, v. S. 51,2. Stomahului destul încărcat, bucatele măcar fie şi cu aromate, nu, cu mirosul acel frumos, poftă, ce greaţă îi aduc. cantemir, ist., ap. HEM. 1723. Aromatele, adecăte mi-rosealele cele scumpe, mineiul (1706), ap. HEM. 1724. | P. restr. Aromat = „cuişoâre". LB. [Accentuat, în limba mai veche, arom,at(e)-, mai rar, ca azi, aromat (e).] — N., la scriitorii vechi din paleosl. aromatu «gr. ap „flexi-ble“ > „agile11) şi l-am puteă derivă din lat. * ar-tutus „gelenkig11 (din artus „Gelenk", ca nasutus din nasus etc.). Cfr. o desvoltare analogă de sens la cuvântul ghibaciu. arii MĂ s. f. (Bot. ) = rodul-pământului. Arumă= „o plantă. Barba-lui-Aron, piciorul-viţelului, mârce-ţiu. Arum11. COSTINESCU. [Plur. Arumi = „gouâts11. baronzi, l. i, 128/3.] — N. din numele ştiinţific arum (maculatum), cfr. aron, barba-lui-Aron. arumÂn.-ă şi -că adj., subst. (ş. d.) v. aromân ş. d. akumeâlâ f s. f. v. aromeală. arumitor(iu) | subst. v. aromitor. arunc s. a. Impât(extraordinaire).—(în Transilv.) Impozit, dajdie, bir, dare directă şi personală (extraordinară). Arunc =„ aruncătură de bani11. BARCIANU. Pe lângă darea de stat, avem să plătim şi aruncurile com.unale. [Plur. -runcuri.] — Substantiv postverbal din aruncă. aruncă vb. I. 1. 1°. Rejeter (la faute sur qqn.), mettre (la faute sur le compte de qqn.), se dicharger (d’une faute sur un autre). 2°. Rendre (qqn.) res-ponsable (de qqch.); imputer ou reprocher (qqch. â qqn.). Rejeter (un impot sur une viile, un pays etc.); obliger, forcer. Jeter (un mauvais sort ou un char-me malfaisant ă qqn.). 3°. Concevoir soudainement (de l’envie envers qqn, de la haine, du mepris, etc. pour qqn.). 4°. Mettre (en Dieu, en qqn. sa confiance), s’en remettre (â qqn. de qqch.), nourrir (un espoir). II. 1°. Rebuter, mettre au rebut, jeter de câţi (un objet considâre comme inutile, etc.). 2°. 6ter promp-tement (ses habits); jeter (le filet, Panere). 3°. Jeter, rejeter (qqch.), vomir, cracher (qqch.), pousser (des cris, etc.), lancer (des 6tincelles), projeter (de ARUNCA — 276 — ARUNCA l’ombre, do la lumifere); produire. III. l°-2°. Jeter, lancer (un objet, qque part ou â qqn.);pousser (qqn. dans la politique, etc.). 3°. Bejeter. Ruer. Secouer (la tete) par un' tic nerveux, brcmdiller (les mains). Lancer (des regards). 4°. Jeter par terre, abattre. 5°. Lancer (deis boulets, des bombes, etc.), decocher (une fleche). 6°. Jeter (un habit sur ses ăpaules), se couvrir rapidemeni ou ă la hâte (d’un manteau, etc.). Glisser (une lettre au dessus de la ligne, en ecrivant). 1Y. (Refl.) Se jeter, se lancer, se ruer (sur qqn. ou qqch., dans les bras, au cou, aux pieds de qqn.); sauter (â cheval); courrir au galop; s’ălancer; seprecipiter, entrer (vivement, dans la danse); se lancer (dans...), s’adonner passionement (â une etude), se lancer (dans l’ătude de qqch.). Se jeter ou se pr4cipiter (ă l’assaut). Se jeter (dans; se dit d’un coursd’eau). Se mettre vivement (â l’ceuvre). Tenir (par heredite, du pfere, de la mere, d’un ancetre). I. Trans. Sensul etimologic: „a îndepărta (de la cinevâ) un rău11, nu s’a păstrat decât cu unele modificări. 1°. îl regăsim mai limpede în expresiunea: a aruncă vina (pe cinevă s. asupra cuivă s. f cuivă): „a îndepărtă de la sine o vină“, în acelaşi timp însă şi: „a o da asupra altuia11. S’au dat Tătarii înapoi, unii într’o parte, alţii într’altă parte, aruncând toată vina asupra lui faun Mârsea. N. costin, let. ii, 53/î9. Vezirul atunci, aruncând vina lui Lascara-chi..., l-au băgat în temniţă, idem, let. ii, 20/l4. | Absol. A pune s. a da vina pe cinevâ. Nevrând Leşii să întărete pre Bogdan-Vodă..., au aruncat asupra fetii, cum. [că] nu va [- vrea] fata. idem, let. I, 146. ^ A aruncă moartea în Ţigani: a da vina, pentru o greşală a sa, asupra unui inferior, asupra unuia care ştim că nu va îndrăsni să se apere sau să protesteze. 2°. A pune asupra cuivâ (pe nedrept) răspunderea pentru o faptă oarecare. Grigorie-Vodă..., nevrând mai mult adunarea cu Vezirul —poate fi că socotisă să nu arunce asupra lor pierzarea acei oşti împărăteşti, dupăprepuitoarea şi neodihnita fire(a) turcească—...au trecut în Ţara leşască. n. costin, let. ii, 4/28. | (La scriitorii români din Austro-Ungaria, barbarism, după germ. „Jmd. vorwerfen, dass er...“) A-i face cuivâ învinuiri sau imputări (nedrepte). Carol..., obicmuise a aruncă frate-său celui mai mare..., că... Iosif II este născut mai nainte de a se încorona crăeasa Ungariei, şincai, hr. ii, 32/17. Au început a plânge şi ari aruncă, că de ce au stat atâta prin lume. sbiera, p. 237. Cfr. aruncare 2°, aruncătură I, 3°. | (Despre biruri, dări, impozite etc.) A pune asupra (s. în spinarea) cuivâ cevâ neaşteptat sau nelegal. Cfr. arunc, aruncare3°, aruncătură 1,2°. Cu amestecătura ce vrea să curgă, să poată află mijloacele lesnicioase a aruncă pe ţară biruri mai multe, zilot, cron., ap. HEM. 1770. (Cu o pro-poziţiune secundară drept compliment) Aimpune cevâ cuivâ, a-1 sili la cevâ. Domniifi] meale s’au jeluit cest om..., zicându... că li-au fostu aruncat să facă un car cu patru boi. DOC. (a. 1681, Iaşi), ap. HEM. 1770. | (Credinţe pop.) Prin farmec sau vrajă se aruncă asupra cuivâ „fapt (şi ură)11 sau „făcătură11. Cfr. aruncat12°, aruncătură II, 2°. Bacă cinevă cade într’o boală grea, aşâ că nici decum nu-i vine a lucră, ci tot una [=într’una] stă supărat, sau ti vine dor numai de ducă..., se crede că atare vrăjitoare, sau vreun duşman oarecare(le) i-a aruncat nişte farmece în cale. marian, ap. HEM. 1778. Suratele mele Ş’aseară s’au socotit, Şl aseară s’au vorbit, D’oi, mamă, ’ntr’un corn de şură, Să m,i-arunce fapt şi ură. jarnîk-BÂRSEANU, d. 186. Suratele mele ş’asară se sfătuiră Să mi-arunce făcătură; într’un ungheţ de gard Să mi-arunce fapt. mândrescu, l. p. 82. 3°. în general, se aruncă, adecă se „dă s. se îndreaptă asupra cuivâ11 orice fel de sentiment răuvoitor, precum năpaste, urgie, scârbă, pizmă etc. (Exemplele sânt toate din literatura veche. Astăzi, aceste expresiuni nu mai sânt întrebuinţate). Acestuia aruncă pizmă Tulie, de-l taie. moxa, 356. Foca aruncă urgie pre Ţimischi, pentru-că-l vădise oarecine cu nişte cuvinte reale, deci-l goni de la dins. idem, 394. Se îndemnă, de mânie, să-şi arunce scârbă şi urgie pe dînşii. axintie uricarul, let. ii, 151/,,. [î]i măscăriţi şi le aruncaţi năpăşti, că vă umblă cu fămiile. DOC. (a. 1649), ap. HEM. 1769. j Absol. Care cot este făcut de pre măsura cotului muntenesc, şi nu aruncă năpaste [=şi nu poate da prilej de învinuire că n’ar aveâ măsura legală], uricariul, II, 71/,. 4°. P. anal. (La scriitorii vechi) A se îndrepta spre cinevâ (de obiceiu spre Dumnezeu s. spre un superior) cu un sentiment care nu-i nici rău, nici răzbunător: cu nădejde, grijă etc. Toată grija voastră aruncaţi spre el [= Dumnezeu], că acela gri-jaşte-se de voi. COD. VOR. 164/9 ( = toată grija voastră aruncândd spre dînsul n. testament, 1648; aruncându spre el. biblia, 1688 : „lui remettant tout ce qui peut vous inquieter11). Aşâ amu cu tot sufletul rugă-se şi toată nădeajdea spre a lu Dumnezeu maică aruncă, mss. (secol. XVI? : „a aruncă nădejdea spre s. întru cevâ este: a aveâ o speranţă întemeiată, tare, neclintită11). HEM. 1733. Cfr aruncat2. II. Trans. Când complimentul nu e un abstract, ca în cazurile precedente, ci un substantiv concret, atunci aruncarea (a cevâ), care e o „îndepărtare11, implică în sine şi un gest, o mişcare. Faptul acesta face ca verbul aruncă să intre în sfera verbelor „a lepădă11, „a (a)zvârll11 şi a dialectalului „a ţipâ11. 1°. Sensul original de „a îndepărtă (de la cinevâ) un rău11 se preface în „a îndepărtă (de la sine) cevâ rău (un lucru pe care îl socotim netrebnic, nefolositor, care e vechiu, deci fără valoare, e stricăcios sau primejdios, de care ne e groază, teamă, silă, scârbă etc.)11. Când ne gândim mai ales la împrejurarea că voim să ne scăpăm de un astfel de lucru, atunci a aruncă e aproape sinonim cu „a lepădâ11, iar când în mintea noastră se iveşte mai ales gândul mişcării de îndepărtare, atunci a aruncă se apropie de „a (a)zvârli11. Nu daţi sfintele câinilor, nici aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, biblia (1688), ap. TDRG. (: „ne donnez point les choses saintes aux chiens, et ne jetez point vos perles devantles pourceaux11). Carnea.... au găsit-o împuţită şi au fost silit să o arunce, drăghici, r. 84. Strălucitele veşminte le aruncă el, de groază, alexandrescu, m. 22. Ce poartă ea, alt om aruncă, coşbuc, ap. TDRG. Pomul care nu face roadă se taie şi ’n foc se aruncă, creangă, p. 118. Frunză verde, lemn înnalt, Be când badea mi-a plecat, Furca ’n pod am aruncat, doine, 142. Cu cheile s’or jucat Mulţi pruncuţi nepricepuţi. Nu şţiu: în foc le-au ţipat, O’napă le-au aruncat? pop. (Transilv.), ap. HEM. 1766. Aruncă în foc scrisoarea asta, după ce o vei ceti. Cfr. aruncătură II, 1». 2°. Nota „cevâ rău s. netrebuincios11 dispare şi a aruncă însemnează numai „a îndepărtă, lepădând s. (a)zvârlind cevâ de la sine11 (une-ori numai pentru câtvâ timp, cu gând de a-1 luâ iarăşi mai târziu, sau de a trage un folos din această îndepărtare). Au aruncat haina de pe dînsul. drăghici, r. 160. Calul, când cunoaşte că prost călăreţ îl mână, frăul jos îl aruncă numai decât din gură şi pă călăreţ jos îl trânteşte, zanne, p. i, 347. | Păscarii franceji, aruncându-şi mrejele, prind mulţime [de peşti] de aceia, drăghici, R. 24. A aruncă ancora. | Sămă-nând cinevâ grâu în Octombrie... poate să nu arunce patru dimerlii [de] sămânţă în pământ, i. ionescu, c. 20. A aruncă sorţi: „tirer au sort11. Cfr. aruncat2. împărţiră veşmintele meale loru-şi şi pre tămbariul mieu aruncară sorţi, coresi, ap. GCR 21/38 (: „ils ont jetă au sort ma robe11). Au aruncat sorţi, care din ei să rămână mai întâi acasă, sbiera, p.81/13. A aruncă bobii : „direlabonne ARUNCĂ — 277 — ARUNCA aventure (au moyen de grâins jetes sur une table, etc.), tirer la bonne aventure11. Unii aleargă pe la babele vrăjitoare, ca acestea să le caute în cărţi şi în palmă [şi] să le, arunce bobii, marian, se. i, 60. Cfr. a da cu bobii. 3°. P. ext. A azvârli s. a lepădă s. a da cevă din sine, la o oarecare depărtare, a da afară din sine. Uncropul herbeă, aruncând unde. dosofteiu, v. S. 142. întru acele zile aruncase marea mulţime, de peşti la uscat, drăghici, r. 58. Armăsarii aruncă largi nechezuri. alecsandri, P. iii, 217. O văzură venind cu o falcă în cer şi una în pământ şi aruncând văpaie din gura ei, ca dintr’un cuptor, ispirescu, l. 25. | A proiectă (umbră, lumină etc.). Ochii... aruncau scântei, reteganul, p. iv, 3/13. Nu puteă fi să fie umbra direaptă, de va fi strâmb lemnul ce aruncă umbra. N. costin, ap. GCR. ii, 14/15. Nu se vedeă de cât chipul strălucit al Domnului, aruncând o dungă de lumină pe luciul apei. eminescu, n. 17. Făclia aruncă o lumină turbure, idem, N. 52. | (Rar, poate după fran. „rejeter11) A da (din sine), a produce (rod), a rodi. Pământurile cele foarte bogate aruncă până la 14 merţe de sămânţă de mac,dintr’o falce. I. ionescu, 151. Fânaţul său aruncăîntr’un an mai mult trifoiu decât alte plânte. idem, d. 200. (Cfr. germ. „abwer-fen“).^J: (Rar, neobicînuit) A aruncă căruiiteaţă = „a începe să ai peri albi“. HEM. 1773 : „commencer â blanchir11. Am intrat făr’de musteaţă, Ş’acum arunc cărunteaţă; Am intrat puiu de Român, Ş’am agiuns moşneag bătrân, alecsandri, p. p. 252. | A(-şi) arunca ochii (o ochire, privire, căutătură) la (pe, prin, spre, peste, etc.): a privi repede, în treacăt la... Măcar din deal, aşă ca ’n zbor, S’arunce ochii ’n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor. coşbuc, f. 77. Când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? creangă, p. 68. Tocmai când eră să iasă, îşi mai aruncă ochii odată prin grajd şi, zărind într’un colţ un cal răpciugos... se cluse la dînsul. ispirescu, l. 3. Mă duceam la plug pe coastă; Aduceă dracu-o nevastă; Arunc ochii după ea, Boii îmi rup cerceea; Eu arunc ochii pe dîns-:i, Boii ’mi rup de la plug bărsa. doine, 224. Unde-or fi oameni mai mulţi, La mine să nu te uiţi; Unde sănt mai puţintei, S’arunci ochii pintre ei, Să te uiţi în ochii mei. POP., ap. HEM. 1772. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei naţii, bălcescu, m. v. 5/27. Aruncă o privire părintească spre noi şi zise......... creangă, a. 75. Aruncă o căutătură, omule, oricare eşti. beldiman, o. 28. III. Cu timpul aruncă s’a depărtat cu totul de sensul său etimologic. După ce a devenit indiferent dacă aruncătorul consideră „rău11 s. nu obiectul pe care îl aruncă, s’a pierdut şi ideea „îndepărtării de la sine11: aruncarea devine astfel „trimiterea unui obiect în spaţiu (sau în alt loc de cât cel unde se află) printr’o impulsiune repede, printr’o mişcare voită11. 1°. Trans. Astfel, a aruncă intră cu totul în categoria verbelor reprezentate prin (dial. „a ţipă11 şi prin) „a (a)zvârli11, deosebindu-se de acesta numai prin faptul că nu implică în mod necesar ideea: „cu putere mare11 sau (rezultatul) „departe11 (cfr. azvârli, unde se vor găsi exemple aproape identice cu cele citate aici). (Direcţia, locul, obiectul s. persoana în care se aruncă' cevă se exprimă printr’un caz prepoziţional sau printr’un adverb local). Acum e timpul când [smeul] are să vină la prânz, şi are obiceiu de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cuiu. N’apucă să isprăvească vorba..., şi buzduganul se arătă şi se aşeză in cuiu. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi, mai departe de cât îl azvârlise smeul. ispirescu, l. 85. După cal că mi-alergă, Dreapta’n coamă că-i puneă Şi cu stânga mi-l zvârl eă, Peste zid că-l aruncă, teodorescu, p. Pi 608. | Trimite-va fitul omenesc îngerii lui şi va adună toţi... făcătorii fără de leage şi arun-că-i-va în cuptoriul de foc. coresi, ap. GCR. i, 17/36 ( : „et Ies jetteront dans la fournaise11). Lua apă cu mâna din căldare şi aruncă în obrazul celui împărat, cuv. d. bătr. ii, 150. Nu-i pu-teâ îngropă şi-i aruncă prin gropi de-i năruîă. neculce, let. II, 231/30. După ce l-au dizbrăcat, Pe ferastă afară l-au aruncat, mss. (a. 1777), ap. GCR. ii, 117/25. Puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despicăbolta cerului, eminescu, n. 4. Capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân şi-au aruncat-o peste dînsul în groapă, creangă, p. 33. | A face să dispară un obiect, zvârlindu-1 într’un loc mai ferit, unde nu se vede lesne. El băgă de seamă că muierea aruncase cevâ sub pat. ispirescu, l. 368. | Absol. Parc’arunci în Olt: „se zice..., de pildă, când într’o clădire intră mult material, sau când lucrezi la cevâ fără spor11. ZANNE, P. VI, 242. | (Când intenţia noastră e de a face ca obiectul aruncat să fie primit de cinevă, avem construcţia cu dativul şi sensul de) a da cuivâ un obiect, (a)zvârlin-du-i-1. Le aruncă o pungă de bani. C. negruzzi, i, 32. Din balcon i-aruncă-o roză. eminescu, p. 252. De-i vedeă că [ursul]... năvăleşte la tine, svârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine, cât îiputeă“... Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs şi apoi fuge cât ce poate, creangă, p. 215. || P. anal. şi fig. A împinge pe cinevâ (in, spre...). Ei l-au aruncat în politică şi acuma îl părăsesc. A aruncat ţara în datorii. I-au aruncat în braţele mizeriei. (Cu acuzativ dublu) L-a aruncat pradă răzbunării vrăjmaşilor. | A aruncă pe cinevă la închisoare: a-1 băgă (mai adesea sa-movolniceşte) în temniţă. | (Despre bani) A risipi, a cheltui fără socoteală. Aruncă banii (pe fereastră s. în vânt s. în baltă), zanne, p. v, 72. | Toţi aceia care vorbe mari aruncă, Numai banul îl vânează. eminescu, p. 248. A aruncă o vorbă (într’o conversaţie cu cinevâ): „a pipăi s. a sondă terenul11, a încercă să vezi dacă s’ar prinde cevâ ce ai vrea să spui. A-i aruncă cuivă sare (s. praf) în ochi. zanne, p. IV, 109: a cercă să-l orbeşti, a-1 face să nu vadă starea adevărată a lucrurilor. | A-şi aruncă (ca buhaiul) ţărnă după (s. în) cap (s.’pe spinare): a se păgubi prin acţiuni necugetate, săvârşite într’un acces de mânie. Cfr. GCR. i, 64/21; creangă, p. 226; zanne,p. 431. | A-i aruncă cuivă pe cinevă în spinare: a căută Să te descorto-roseşti de cinevâ, silind pe altul să-l primească la sine, cam fără voia lui. De te prind cu fată-mare, Ţi-o aruncă în spinare, Iar de nu, când se mărită, îţi lasă inima friptă, teodorescu, p. p. 315b; cfr. marian, î. 131. 2°. în loc de arunc cevă se poate zice şi intrans. arunc cu cevâ: dau în cinevâ (în cevâ) cu cevâ. Noroadele... aruncă cu pietri şi cu lemne după dînsul. neculce, ap. TDRG. De-odată, aruncând voiniceşte cu toporul, l-au lovit în cap. drăghici, r. 65. Aruncau cu uncrop pe la ţâţânele uşei. creangă, p. 256.Cât ai aruncă cu securea (sau: cu un topor s. cu băţul, cu praştia, cu o piatră, cu o sbu-râtură etc.) = „la o mică depărtare11, zanne, p. v, 591. Au vândut o prisacă cu pomi şi penpregiur prisecei loc în toate părţile cât va puteă aruncă un om cu un topor. DOC. (Iaşi, a. 1619), ap* HEM. 1766. | f (La măsurătoare de locuri) şl: „a aruncă cu funia11. A noastră dreaptă ocină... precum s’au aruncat cu funia din hotarul Bereştilor. uricariul, xii, 299/,,. 3°. Tot prin prep. „cu11 s. prin*„din“ se arată, nu numai obiectul, ci şi organul de care se serveşte omul spre a aruncă cevâ (sau pe cinevâ). Trans. (Rar) A izbi în (cevâ sau în cinevâ). Fata a făcut de mâncare, a mâncat, şi mâţului abiă la urmă i-a dat cevă; până atunci l-a tot aruncat cu piciorul. şez. i, 185/16. Staţi feciori şi vă uitaţi La poale din şase laţi, Cum le-aruncă din călcâie [fetele, când joacă], doine, 292. | Absol. A azvârli. Copilul acesta aruncă cu mâna stângă, e stângaciu. || ARUNCA — 278 —, ARUNCARE Lntraiis!‘(D,espre cap,sau mâni)„A clătină; printr’o mişcare neryoaşă,a face o^ mişcare' reflexă11. v(HEM. 1772):."împăratul eră pm mare, wtai înalt decât toţi oamenii, erq... oacheş şi cam aruncă câte-odată din Cflp/fiut^r,ăhrd.' NECULCE, LET; II,' 348/20. I A bănă-năl.,,.ji aruncă cu mânile = „mit den Hănden wer-fen^1. .TDRp.Sl (Despre animale) A zvârli cu piciorul. Muşcăm, .şi mâncăm ca; măgarul. mărgăritare (a.-1691); ap. TDRG. Calul acesta e cu nărav: aruncă din'picioare {%.,cu piciorul). | (Despre ochi) A privi repede,f ipe furijş; şi cu intenţie de. a cochetă. Cănd aramei din, ochişor, Arde. sufletu-mi de dor. bibi-CEŞGUv'k p. j364.'.r 1 4°. Trans. Când aruncarea se face aşâ încât obiectul. aruncat să se i zb e a s c ă, de cevâ, a,vem sensul de „a ,izbi de ceyâ“, „a, trânti,(de pământ)11; DerepftJ-ce cenuşe' mâncaiu şi bearefa] me[a] cu plângere me-stecaiu.de faţamăniei tale şi de urgia ta, că ridicaşi [mine, şi] aruncaşi-me. psal. sch. 327/17 ( : „parce-ctu’apr6s> m’avoiBi âlev6 bien haut, tu m’as jet, 6 , p,g.r terr,e11.). De obiceiu complinit prin. „de (s. la) pământ11: Aruncă de pământ o oală. şez. i, 271 /36. Vântu} aruncă şl..pe cei mai mari, copaci jos la pământ, zanne, i,. 89. , : . .t ■ 59.i'T'.iians.<-.(Cândie vorba de trimiterea în spaţiu; cu ■ repeziciune, a unui proiectil dintr’o armă) A slobozi, a trage’, a da drumul. Au aruncat o sută şi, optzeci -de cumbarale. neculce, let. ii, 429/17. 0 negură def Pasvdngij,uca nişte Mare turbate,, veniă răcnipd’Şi ăruncând'focuri. zilqt, cron., ap. HEM. lţt&l.yAuţcfizutJfipjkpţănt, fără să, mai apuce a mai â/tiwÂcă! şiialtă săgeată, drăghici,) r., 168.. Oliolio, cibcoiu bogatei. Ici de-ai trece, dinpăcate, Să-ţi, arunc dpivgţonji în spate. A'Leqsandri, p. i, 58. |.P. ext. Câtevaţsile'i neîncetat, au, aruncat tunuri asupră-i. zilo,t^« Pron,;. apr.KEM.^ 1767. || Fig. ,.(fam.) -A d» drumul, Eărmă, mpvyifi, val,de..teiu,,Şi m’. aruncă’ntre femMhzanne,;p. îi, 146.;; , >iî6.°!(Trăfi.s:;«^. pune, îr> grabjă pe(ste).(mai ales pe umerij în ,s. pe? spate) ov haină, ijii ţ,oi etp. Ma,ma Tincg, îşi, aruncă,! scurţeica 'p$.1.46. Aruncăm cevă, pe ţine şi aleargă defachtamă îndărăt. A luat,foc lampa:, aruncă, un ţdl peste,ea.\ (Rar, -neobicinuit,' spre a, redă un joc de 1,cuvinte, tradus.în^mod stângaciu'din nemţeşte) Ajjprinde, ş. a-.coase.în-grabă,-,dg cey,ă.',[Croitorul] i-au ,de mână; Şă m’arunc în,cea gradină. j^teg:aiju%,’Âtrî iUŞ/iV Zurjii...,, După ■Qhird, ş^ariişpaux[ln.Dunăre]'Şi■ cu toţiţ,, se’necau. jaşnΫ^b^rseanu, d. 496l Paloşele toţţşcoţefy, Şija POPâ.iŞ’MU'fică, Cum ţs’arunc’\lupii, Id mied.,, idem, D.;.493<,>(Ca.rsă scapi .de fum, de multe ori;te^oi/runci în foc. zanne, p. i, 184, | Fig. S’.a ary,ncat în,braţele .ispitei. || S*pec. A se aruncă pe ;cal : ia sări iute pe cal, a încălecâ repede, dintr’o; săritură. {S’a-runcă pe roibi şi se’ntrece la fugă cu Hebru. coş-BUC, m.. 18/34. El pe murg s’a aruncat, şez.-i, 9b/4. || A porni impetuos, în galop, la aruncate. Uns căluş or... Care. cure iepureşte Şi s’aruncă ogărqşte. POP., ap. HEM. 1768. Aruncându-se, în zece copee ajunse ţinta, nobilul dobitoc! C. negruzzi, i, 42-, ;| A se avântă. A fost odată, ca nici odată...,, de când se potcoveă puricele la un picior, cu nouăzeci-şi-nouă de ocă de fier şi s’aruncă în slava cerului... ispirescu, l. 1. | Ţipă-te, d’aruncă-te, De la maica fură-.te. Da te fură şi-mi dă gură! tDOiNE, ,183/21. I De mijloc o. apucă, La sânu-i o rădică. Şi la fuga s’aruncă, Şi din fugă-o desmierdă. alecsandri, p. p. 150/26. | P. ext. Ase precipită (în s. la joc), a se avântă impetuos. Aruncă-te [la joc], moş bătrân, Că lă iarnă ţi-om da fân, Că de nu ti[?i] aruncă,.Nicj, pate nu-i căpătă, reteganul, ch. 14. | Fig. (După fran.. sau germ.) [Eminescu părăsi] şi această trupă, pentru a se aruncă cu cefi mai m,are,încordare, în studii felurite la Viena.- maiorescu, cr. ii,-. 294-.'-1| Absol. A se a năpusti (asupra cuivâ, pesta;cinevâ s.'cevâ), a se repezi la asalt, a; năvăli, a da năvală. Munţii .noştri au fost ,adesea, scump azil,de libertate, Şi din, vârful lor Românii, torent iute furios, S’aruncau. alexandrescu, m. 21. Staţi, feciori, să ne-aruncăm, Şi tot Clujul să-l luăm / reteganul, tr. 59/27. într’o vale-adâncă Toate tcoţofanele-s’aruncă. [.= „Lingurile şi strachina11.] GO.ROVEI, C: 203: | P. ext. (despre cursuri de apă) A se vărsă. Dunărea se aruncă în Marea-Neagră prin trei braţe. \ A se apucă cu impetuozitate de făcut un lucru, a se aşterne cu tot dinadinsul pe ,un lucru.. Cumpără... două lătunoaie groase.?, şi se aruncă de-şi făce el singur o drăguţă de raclă, să poată şedeă ,şi. împăratul într’însa: creangă,- p. ;321. || U n i p e r s:. (Despre boale) A veni s. a se aşeză pe neaşteptate-(peste cev,â . s.. cinevă). Trebue să se împlinească cele nouă zile pentru descântare, c,ăci neîmplţnindf4,-s,e, albaţa iarăşi se aruncă pe ,ochi.;1mariAn,-ap, HEM. i-772. Vinerea... femeile se abţin deda multe lucruri.:.; ,căci cred că; lucrând..., li >s’arată, . .adecă ifemeea. care lucră păţeşte cevă: o cuprinde vreo boală, î% coace vr’un deget, i s’aruncă a-buba... (Voila, in.Transilv.), ap. HEM. 1555.. < - s . A se aruncă în partea cuivâ: „a, semănă cu cinevâ (prin ereditate s. prin atavism, prin-*moşte-nire a calităţilor sau caracterului ţătălui, mamei' s. unui strămoş)11.^ S!aruncă’npartea moşu-său. zanne, p. iv, 462. îmi pare rău că n’am luat măcar spânul cel de-al doile cu, mine. Dacă s’a aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el? creangă, p. 201. -,5. — Din lat. avemmeare. Lexiconul de Buda,.,,(Ave-runco a devenit în mod regulat: *aurunco, şi apoi: *ariinco). Avem deci un termin din sfera .'cultului religios păgân, cu sensul original: „a.îndepărtă (de la cinevâ) un rău11, a cărui desvoltare semantică şe poate redă mai bine prin cuvintele germane: (eţ^as Boses) abwenden — von - sich entfernen — von sich werfen (abwerfen,-wegwerfen, auswerfen) — werfen. ARCSCÂRE s. f. 1°, Action de (se) jeter,, ,de, (se) lancer, de rejeter, etc. Jetage, jet, laMcement. 2°. Impu-tation, reproche. 3°, Action de frapper d’un impât (ill4-gal). — Infinitivul verbului aruncă, devenit, abstract verbal. .1°. Zvârlire. Nici pietre, nici praştii înţr’a-ceea nuse-oditmesc Şi,nici alte aruncări, cqşbug, m,. 40/35. [Aruncarea unei corăbii în mare = „lancement d’un .vaisseau â la mer11; aruncarea unei ancore = „mouillage11; aruncare de flacăre = „vomissement de flammes,11; aruncare pe pământ = renversement, abattage11; aruncare după vşea— „deşarQonnementj chiuţe de,cheval11. pontbriant. | Şpoc.'Faptul de*a aruncă un farmec. Să măjţimpezesc Bedoăt&prirg,, de ţoătff, făcarea, De toată aruncarea,* M A-RjÂN,ji< || 2?i ARUNCAT — 279 — ARYANT (La Românii din Austro-Ung.; barbarism, după germ. „Vorwurf") Imputare, mustrare. N’au - aflat, vr’o sprijineală la ostaşi, pentrucă i-au răspuns cu aruncare, că ebş’au călcat jurământul, şincai, hr. 7/14. Să-nu li se facă aruncare, că numai degeaba ş’au născut, marian, NU. 2.,|| 3°. Impunere.de dări*.(extraordinare, nelegale). Cfr. arunc. Cu fel defel de slujbe, dări, aruncă/ri şi întrarmări i-ar fi asuprit. şincai, hr. ii, 17/„. S’a legiuit... .aruncarea dărilor. I. IONESCU, D. 99. . - aruncat s/a. Action de jeter. Jet,jetage. 2°. (Su-perstit. pop.) Maladie causâe par le ,.jet-“ d’un char-me malfaisant, d’un (mauvais) sort. — Participiul verbului aruncă, devenit abstract verbal. 1°. Aruncare (1°). Sămănătorul trebue... şi pe trifoiu să-l arunce în două rânduri, mergând cu aruncatul şi întorcându-se tot pe un loc. I. ionescu, ap.''HEM. 1776. || împreună cu prep. „de“ „pe“ şi „la“ se nasc următoarele locuţiuni adjectivale şi adverbiale: De aruncat = „de lepădat, ce poate sau cată a fi aruncat, a fi lepădat" : „â jeter, â rejeter“. DDRF. | De-a aruncatele sau de-a aruncatul se joacă copiii, când aruncă cu pietre, căutând să se întreacă unul pe altul în zvârlirea - mai departe, mai sus, mai exactă etc. | (Rar) iPe aruncate = „pe azvârlite, fără şir, fără rândueală11, d. e. N’am aşezat lucrurile, ci le-am pus pe aruncate. HEM. 1776—1777 : „en dâsordre, pele-mSle, comme on les a jetăs“. DDRF. || (Despre cai de călărie) La aruncate=„în sărite, în galop11. La Bobotează flăcăii, vin călări la biserică şi se iau la întrecere, pornind la aruncate. || 2°. (Credinţe pop.) Boala pricinuită din aruncarea unui farmec, unor vrăji (asupra cuivâ). Să mă limpezesc De toată urci,,... De tot datul, De tot faptul, De tot aruncatul, marian, î. 15. -Cfr. aruncare şi aruncătură. aruncat,-Ă adj. Bebute. Jete, lance, rejetd. —Participiul verbului aruncă, devenit adjectiv. Căpitan-paşa, întru care îşi aveâ aruncată toată nădejdea sa. zilot, ap. TDRG. Podoabă taste împărăţia ceriului: năvodul aruncat în mare. coresi, ap. GCR. I, 18/6 . ( : „le royaume des cieux est encore sem-blable ă, un filet jetâ dans la mer“). Stârvurile ’n câmpuri zăcând aruncate, dosofteiu, ps. 55. Nişte scâfriduri, aruncate de valuri: drăghici,- R. 34. Zbor topoarele-aruncate. alecsandri, p. ii, 16. Ce să vadă?... Fărm,ături, blide aruncate în toate.păr-ţile..., ticăloşie mare! creangă, p. 11. | Fig. Ca un gând... aruncat în depărtare, eminescu, p. 67.-| Zvârlit jos (fiind stricat). Măi bădiţă blăstămate, Nurmi da mere aruncate, reteganul, tr. 99. £}: f Aruncat cu sorţii=„tras la sorţi11. Fu svfâjntul Ioan aruncaţii cu- sorţii. DOSOFTEIU, V. S. 122 2. aruncător, -oĂki: adj., subst., Qui jette, qui lance. Lanceur, jeteur. — Adjectivul verbal al verbului aruncă (derivat prin suf. -ător), întrebuinţat mai ales în funcţiune substantivală. „(Cel) care aruncă (cevâ)11. Aruncător — „proiector!1, anon. car. Aruncător deflacăre = „vomisseurde flammes11; aruncător1 de uor6e=„hasardeur de paroles11. pontbriant. Forţă aruncătoare = „force projectile11. costinescu. Aruncător de apă (după fran. „jet d’eau11) = avuz. Ne aruncarăm ochii la un aruncător de apă, plin de cei mai frumoşi păstrăvi, alexandrescu, M. xxi. [f şi dial. şl: aruncătâriu.] aruncătură s. f. 1.1°. Action de jeter. Jet;portee; coup; elan, saut. 2° Impot extraordinaire (surajoute aux autres). 3°: Beproche. 11. 1°. Menu.bois, bois mort. 2°. Sorte d’exantheme, de boutons. Objet (portant un charme m,alfaisant) jete. dans le chemin de qqn.; charme, sortilkje 3°. Lettre jeteet au dessus de la ligne (dans Fancienne Scriture cyrillique). t*I.t'A'b.strac,t. „Aruncare(1»),. aruncat(1°)“, gândiră) ca acţiune executată. 19. Aruncătură = „ j ac- ţus“. anon. car. [Colza] se samănă din aruncătură, 8 :'6ca.într’o falce. i. ionescu,c.’85. | Aruncătură tte piatră, de arc etc. = depărtarea până la care aruncă cinevă cu o piatră, cu un băţ;.până unde ajunge-să-geata aruncată de un arc etc.: „portee d’un arc etc“. Lăţimea ei... cât o aruncătură de piatră.‘Mi'N'EiUL (1776), 28 2/i- Şi mergând, au şezut în preajma lui, de departe ca o aruncătură, de arc. >biblia (a: 1819),-ap. TDRG ( : „elle s’en alia -eriviron'ia l-a- porţie d’une fleche11) .Iepurele eră la o aruncătură de băţ. \ Aruncătură de ochi = „coup d’osil,’ aperşu11. pontbriant. De la primele aruncături de ochi:.., tinerii înţelesese, că în această nouă întâlnire eră să se hotărască soarta lor. N. xenopol,-ap. TDRG: | Q,aruncătură a genelor frumoase, i. văcărescu,p. 535/-,b. ! „Ţişnitură, azvârlirea apei-în sus cu putere!1:; „jet11/ costinescu. Privesc împrejurul mieu... aruncătura apii cea cu mare repegiune. beldiman, n. p. ii,-42. | Săritură, avânt. Şanţurile sărite dintr’o aruncătură. delavrancea, ap. TDRG. | La aruncătură—„în galop11. Ia calul la aruncătură, că ne-apucă zorile în sat. Cfr. aruncat1. || 2°. (După germ. „Aufschlag, Zuschlag11 ?) Partea proporţională ce revine fiecărui contribuabil dintr’un impozit forţat, „aruncat1! pqste cele legale. Cfr. LM. Arunc, impozit extraodinar, nelegal). Scutind... noi pre numiţii... de toate dările şi aruncăturile... şincai, hr. ii, 133/u. Noi plătim biruri grele, adausuri, aruncături, împr umuturi. sbiera,F. s. 136. || 3°. (La Românii din Austro-Ung.; barbarism, după germ. „Vorwurf11) Imputare. Sa unde-i..? îl întreabă ea,... supărându-se iarăşi foarte, făcăndu-i aruncături că ei vrea s’o înşele:.. SBiERAj P. 63/40. - - II. Concret. 1°. (In Transilv). (La plural) Aruncături— „lemne uscate (de aruncat în cuptor)11. Com. corbu. || 2°. (Pat. pop.) Aruncăturele, adecă bubele răle. (Şomcuta-Mare), marian, na. 84. | Aruncătură = „Ausschlag11. POLIZU. | (Credinţe- pop.) Lucru vrăjit aruncat de duşmani în calea cuivâ. Cfr.. ar un* câ, aruncare şi aruncat1. Un duŞman oarecare i-a aruncat [bolnavului] nişte farmece în. cale,.şi el de aceea s’a bolnăvit aşâ de râu, pentru că a călcat în aruncăturile aceste: marian, ap. HENÎ. 1778.. Să mă limpezesc De toată, ura, -De toată-făcătură; De toată aruncătura. MARIAN, î: 15: || 3°. (Paleogr.) Slovele care, în scrisoarea chirilică „se aruncau11 de-asupra (s, mai rar, dedesubtul).. rândului (mai ales în iscălituri) ,-,ceea ce, în palebgrafie, se numeşte lit-terae columnatae11: HEM.,‘1777. Mai adăogă câte-un „ucu“ scurt, pe ici pe colea, sau câte o aruncătură două pe deasupra, ca să fie slova mai ciocoească. I. ghica, ap. HEM. 1777.] [Plur. - se strică, a putrezi, încât nu mai sânt bune.decât de foc.11. Com'. CORBU. > Ji’. — Derivat din aruncături (pluralul lui aruncătură II,, 1°). , >- , . : aruncăturît, -ă adj. Putrescent (en -parlant du bois). — (în Transilv.) Participiul verbului aruncături,-devenit adjectiv. Aruncăturit — „(lemn) ce trece în putrejune11. (Suclul-superior)..VICIU, GL. ârVĂ s. f, (Cor.) Nom d’une dansepopulaire. — între danţurile obicinuite pe aici în. pOpor [sânt]: sălcioara, brâul, oisa, mărunţica, valu/lj, orindica, arva, raţa. (Luncaviţa,'în Dobrogea), .ap.HEM: 1780. — Etimologia necunoscută: AR VÂNT S. m. \ \ % •' arvAnt s. m. / | ) v. arvune. , ARVAT — 280 — ARVUNI arvat s. m. (Iht.) = obleţ: Alburnus luciclus. „Arvat= stoicet". (Dudesti, în Ialomiţa), ap. HEM. 2153. — Etimologia necunoscută. arvĂt, -A f subst. Croate. — (Cuvânt literar la scriitorii vechi) Croat. Vorovindu-se amândoi, s’au clătit den lliric, ţara Arvaţilor, şi den Dalmaţia. N. COSTIN, ap. HEM. 1780. Sub denumirea de „arnăut“ se înţelegea orice Sârb, Arvat..., Bulgar sau Grec. I. GHICA, ap. Hem. 1715. — Din paleosl. Harvatti, idem. Cfr. Horvat. ARVELE s. f. plur. tant. Pommes de pin. — Cucuruz s. ciocălău de brad. (Atestat numai la) DDRF. -r- Etimologia necunoscută. arvon s. a., s. m. v. arvună; arvune. arvonă s. f. v. arvună. ARVONi Vb. IV* (ş. d.) v. arvuni ş. d. arvun S» a., s. m. v. arvună; arvune. ARVUNĂ vb. Ia (ş. d.) v. ai'vuni ş. d. ARVUNĂ s.f. 1°. Arrhes; ă compte. Gage. 2°. Cadeau ăefianpailles. —l°.(La încheierea unui contract verbal de cumpărare, de tocmire s. de închiriere a cevă) Partea (din preţul total) care se dă de cumpărător sau de închirietor, înainte, ca obligaţie reciprocă pentru părţile contractante (şi care, în cazuri normale, trebue să fie restituită îndoit, dacă vânzătorul sau proprietarul lucrului închiriat etc. strică contractul), „căpa-ră“. Şi după cum se va face tocmeala, să avem de la dumniata ştire, şi vom trimite o sumă de bani arvună înainte. DOC. (a. 1697), ap. iorga, b. r. 60. De să va face Vânzarea cu arvună şi să va căi vânsă-toriul, dă înapoi arvuna şi mai plăteşte încă atâta. CARAGEA, L. 17/sl. Ion: Numără banii mai bine. Moise: Am numărat arvuna; mai mult ce vrei ? Ion: Ce arvună? Unde-o fost vorba de arvună? Eu am nevoie acu’Udată de bani. alecsandri, t. 1543. Arvuna te leagă şi plata te scapă, zanne, p. v, 17. Dacă contractul făcut verbal n’a primit nici o punere în lucrare şi una din părţi îl neagă, nu se poate primi proba prin martori..., chiar când s’ar sice că s’a fost dat arvună, hamangiu, C. C. 366. | P. ext: (Chezăşie, zălog, amanet. Carele ne-au şl sămnat pre noi şi deade arvuna Duhului întru inimile noastre. N. testament (a. 1648) (: „qui et signavit nos, et dedit pignus Spiritus in cordibus nostris"), explicat la margine prin „zălog“. ap. HEM. 1786. El sise: „Eu îţi voiu trimite iedu den capre, den oile meale". Şi ea sise: „De-nt[i] vei da arviină până vei trimite tu“. Şi el sise: „Ce arvună îţi voiu da?" Şi ea sise: „Inelul tău şi sgarda şi toiagul ce-ţi laste în mână". BIBLIA (1688), 29. (: „et elle repondit: me donne-ras-tu des gages jusqu’â ce que tu l’envoies? et il dit: Quel gage est-cequejete donnerai?“).||2°.Spec. f Daruri făcute la logodnă (şi care angajază, oarecum, amândouă părţile pentru săvârşirea căsătoriei). De să va logodi cinevă şi va fi murit unul deîntr’amân-ăoi, sau bărbatul sau mula/rea, atunce numai ce să întoarce arvuna la partea care(a) e vie, iar nu [arvuna] îndoită, pravila de la govora (a. 1652), ap. HEM. 1786. Când să va strică logodna, atunci arvunele, adecă darurile de la logodnă, să dau înapoi. CARAGEA, L., ap. HEM. 1786. [Şi: arvonă, păstrat până astăzi în Mold. De să va tocmi vre un lucrător ...şi va luâşiarvânăde la stăpân... pravila mold. 3, j. Asupra tocmealf&or, dacă s’a întâmplat a se da arvonă... pravila (1$14), 42. N’am luat arvonă, am luat jumătate de preţ înnainte. contemporanul, iii, 820. | Şl: arvoănă. marian; cihac, ii, 637. | f şi: aravonă polizu şi arăyonă: Mi-au dsis să duc grâul în Mirlikiîa şi iată că mi-au dat şl trei galbeni ară-vtină. varlaam, c. ii, 33. | t Şi: arăvon, aravon s. a. Dându-le şl arăvânul ■ împărăţiei ceriului, dosofteiu, v. S. 50. Taina aceasta de astăsi a schimbării lui Hristos închipueşte şi este ca un aravon acei măriri a împărăţiei ceriului, antim, p. 18. | După pontbriant şi: arvun s. a. | Şi: arvon s. a., în Banat şi: aron s. a. = „arvon, arvună, căpară“. viciu, gl. | Cu metateză: î'avună, com. V. Cioflec.] — Cuvânt intrat în limba Românilor de pretutindeni prin scrierile bisericeşti. Din grec. ăppufiutv „arvună1* (&papu>v, murnu, gr. 7. Trecut şi la Latini: arr(h)abo, arrha, de unde fran. arrhes). în sensul 2° (pe care-1 are şi arom. arvonă), influenţat de n.-grec. ăppafimv, appapmvaţ, care, pe lângă „arvună", însemnează şi „logodnă". arvune s. m. (Bot.) (Arbre) ? — (Rar, învechit; îl întâlnim numai în poveşti şi în colinde, însemnând o specie de arbori, care nu se poate preciza cu siguranţă.) Deteră de un arvune mare, al căruia vârf se părea că ajunge la cer. pop. (Dintr’un basm; cel ce comunică dă explicarea: „arvune însemnează stejar secular". Bilciureşti, în Dâmboviţa), ap. HEM. 1789. | Sub sare de soare, în ostrov de mare, Nă-scut-a, crescut-a D’un verde d’arvon, D’un rumen călin, teodorescu, p. p. 50 (Nota editorului: „în alte variante: larvant şi d’arvant, iar ca refren se zice: d’arvunel cu frunza verde. Este vorba despre sicomor, zis bulgăreşte javor, sau mai bine despre arţarul stufos, cu frunza lată ca de platan".) Variante: Crescut-a D’un verde d’arvun ...Sus frunsa-i măruntă, Jos umbra-i rătundă. idem, 84b. Crescut-a D’un verde iarvant Ş’un roşu călin, idem, 85b. Prunduleţ de Mare, Sub soare-răsare, Un verde d’arvânt. pop. (Dobrogea), ap. HEM. 1788. [Şi: arvon, aryun, iarvânt, arvânt, arvânt, cu diminutivul arvunei, ap. HEM. 1789, toate aceste forme mai ales în legătură cu un d iniţial, care pare a fi obicinuitul d- protetic din poeziile noastre populare.] — Etimologia necunoscută. arvunei* s. m. (Bot.) v. arvune. arvuni vb. IV 1°. Arrher (qqch.), engager (les services de qqn.) en donnant des arrhes, donner des arrhes (pour qqch.). 2°. (S’)engager (par une pro-messe mutuelle). 3°. Fiancer (qqn.). 1°. Absol. A da arvună, a confirmă contractul (verbal) prin darea înainte a unei sume oarecare din preţul total convenit. Cine arvoneşte, acela plăteşte. (Câmpeni, comit. Turda-Arieş), ap. zanne, p. v, 18. | T rans. (Când complimentul e o persoană) A an-gajâ munca s. serviciile cuivâ, a tocmi pe cinevâ pentru cevă (mai ales ca lucrător, ca servitor), dându-i arvună; (când complimentul e un lucru) a da cuivâ arvună pentru cumpărarea, închirierea sau tocmirea unui lucru. în satele de la şes, când fac joc, câţiva flăcăi, numiţi „tocmaşi", arvonesc scripcarii încă înainte de serbători. şez. iii, 108/3. Cavacul să nu aibă voie să umble pe la case arvonind marfă, uricariul, xiv, 3/32. Şi pe loc mi-a şi plecat în ţara cea ungurească, Secerele [ = secerători] s’arvonească. marian, SE. 1,35. Am arvunito trăsură. | Fig. A asigură (cuivâ cevâ). Ţie bunătate mărturisim pentru toate, pentru intrările noastre în lumea aceasta, şi pentru ieşirile carile ne arăvoniscu nouă înainte nedejdile învierii, dosofteiu, ps. 511. 2°. P. ext. Trans. A câştigă pe cinevâ s. a luâ de la el un angajament, în schimbul unei favori acordate. Scaraoţchi... a dat poroncă tuturor slugilor sale... să vâre vrajbă între oameni [şi astfel să-i pregătească pentru iad. Când unul dintre draci se întoarce] Scaraoţchi îl întreabă: „Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ţi solia!“—„Ia, mai nemica, stăpâne...; numai unom a ARVUNIRE — 281 — ARZIHAL venit azi in pădure; dar ş’acela a scăpat de mine". creangă, p. 145. | Refl. (reciproc) A luâ un angajament mutual. Şi, după ce ne anonim noi şi pe la anul [pentru dusul eu plugul la Sf. Yasile], cu jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de, frig. idem, a. 44. 3°. Spec. (învechit) Arvoni = „logodi“. polizu. Cfr. arvunire şi arvunit8. [în Mold.: arvoni | farâvonî, aravoni. dosofteiu, ap. HEM. 1787 | De-a dreptul din n.-grec. (&pp«pumo-) şi: f arăvonis'i. dosofteiu, ap. HEM. 1787. | Mai rar şi arvună vb. 1*: Arvuneasă din vreme pe fericita muncă, pann, p. v. I, 151; românul glumeţ, i, 15/14.] — Derivat din arvună. arvviîire s. f. 1°. Action d’arrher (qqch.), d’en-gager (les services de qqn.), de donner des arrhes (pour qqch.). Arrhement. Engagement (des parrains de mariage, par un petit present). 2°. Action de fiancer. — Infinitivul verbului arvuni, devenit abstract verbal. 1°. Arvunirea unui muncitor la coasă, la praşilă, etc. | Spec. (în Bucov.) Angajare (a naşilor). Voind... părechea ce are să se cunune să aibă un conducător după moartea părinţilor săi..., este datina ca să-şi caute naşi de cununie dintre neamuri, cărora mirii, înainte de cununie, le fac present un colac mare şi frumos... Predarea colacului acestuia naşilor se sice arvonirea naşilor, şi pe basa acestei arvoniri au apoi mirii naşi. marian, nu. 754. || 2°. (învechit) Aravonire = „logodire". polizu. [Şi: arvonîre, mai rar arvunâre LM., f aravonire.] arvunit s. a. = arvunire. Participiul verbului arvuni, devenit abstract verbal. [Şi: arvonlt.] arvunit,-Ă adj., subst. 1°. Arrhe, engage par un arrhement. (Fam.) Bout de cigarette (retenu d’avance par qqn.). 2°. Fianc6. — Participiul verbului arvuni, devenit adjectiv. 1°. O trăsură arvunită de cinevă pentru a doua si. || Fam. (rar, neobicînuit, în graiul glumeţ al studenţilor), substantivatsubt forma feminină,: Muc de ţigare (angajat de mai nainte). Arvunită — „Cigarettenstummel“. TDRG. || 2°. Substantivat. (învechit) Logodnic. Lui Iosif, ca arvu-nitului de pururea featei... MSS. (secol. XVII), ap. HEM. 1787. [Şi: arvonit, -ă.] arvunitor, -oare adj. Qui donne des arrhes (pour engager qqch.). — Adjectivul verbal al lui arvuni (derivat prin suf. -itor). Cel care arvuneşte. [Şi: arvonitor. | Dial. -toriu.] arz f s. a. Exposd, requete, suppliquepresentie (or-dinairement) au Sultan ou ă la Sublime Porte. — Expunere a unei plângeri (de obiceiu împotriva Domnului ţării), jalbă s. petiţie (de jeluire s. de pâră) prezentată sultanului s. marelui-vizir, mai rar unui paşă (de către boieri s. de un alt Domn). [Omul lui Matei-Vodă] au răspuns că vine den Ţeara-muntenească cu cărţi la împărăţie, de marepradă şi vărsări de sânge ce au făcut Vasilie-Vodă..., care au venit cu oşti asupra lui Matei-Vodă. în loc au trimis împăratul de i-au luat cărţile şi au cetit arsul cel de jalbă asupra lui Vasilie-Vodă. m. costin, let. i, 282/,,. Să nu agiungă cu pâră şi cu haosuri pre la toţi Paşii. mag. ist. iii, 92/32. Au şi făcut un hars; cu mâna lui l-au scris, că ştiă turceşte bine; şi au şi purces cu toată boierimea şi gloata la împăratul, neculce, let. ii, 307/19. Şerban-Vodă... au şi repezit la Poartă arsuri de la boieri [moldoveni, fu-, giţi la dînsul], cu pâră asupra lui Dimitraşco-Vodă. idem, let. ii, 2b0/le. Buca-vodă, văsând aşă urgie, au priceput că se vor rădică boierii cu pâră asupra lui... Agiunsu-s’au... atunce cu Capigi-başa şi au şi început a trimetere harsuri la Poartă, şi la Hanul şi la sarascherul Iusuf-paşa, şi în toate părţile pre unde aveă prietini, idem, let. ii, 305. Atunce Domnul au făcut un ars de la toată ţara şi de la Turcii de loc şi vlădicii şi egumenii şi toţi boierii arătând pe ovreu [care îl pârîse la sultan,] că au fost un rău şi tâlhar, e. kogălniceanu, let. iii, 216. Ars a trimete la Poartă nicicum nu au îndrăsnit. beldiman, tr. 350. [Şi: harz. | Plur. (h)drsuri.] — Din turc. arz „exposâ". ŞIO. Cfr. arzihal, arzmahzar. ar/.Acios, -oăsA adj. Inftammable.— (Rar, neobicinuit) Care arde s. se aprinde uşor. barciănu; costinescu; TDRG. Cfr. aprinzăcios. [barcianu dă şi forma negativă: nearzăcios = „unverbrennbar, unverbrennlich“.] — Derivat din arz (prezentul verbului arde), prin, suf. adj. -ăcios. arzahAl f s. a. v. arzihal. arzător, -oare adj. 1°. Inftammable. 2°. Briliant, enflamme, ardent, passionnant; u/rgent, pres-sant. — Adjectivul verbal al lui arde (derivat de la prez. ars, prin suf. -ător). (Cii sens intransitiv) 1°. Care se aprinde s. ia foc uşor, inflamabil. Fiind în pământ şî multe materii arsătoare,precum:pucioasă, catran, răşină şi altele asămine, când se întâmplă de răzbate acolo umesala, apoi să aprind aceste materii şi ard. drăghici, R. 113. | Care arde el însu-şi, care dogoreşte. Când, pierdută, rasimi faţa de-ar-sătorul mieu obras..., Fericit mă simt atuncea. eminescu, p. 188. || 2°. (Cu sens transitiv) Care arde. Săgeatele sale arsătoare feace. coresi, ps. 15 ( = săgeţile sale ardzându le feace. dosofteiu). Singele vărsat cărbune arsătoriu şi foc pârjolitoriu să face. cantemir, ist., ap. HEM. 1534. Vânt arsător de vară. eminescu, P. 207. Eăsai soare, frăţiocvre, Cu 44 rase arsătoare. marian, v. 112. | (Foarte adesea în sens figurat) înfocat, fierbinte. Inima mea hrăneşteşi dorinţe arsătoare. marcovici, d. 6/m: Be ce de-odată să ne vină acest interes arsător pentru instrucţiunea publică? maiorescu,D. 1,121; Potoliţi.... setea-mi arsătoare. GORUN, F. 22. Câtă boală e sub soare, Nu-i ca ăoru’arsătoare! hodoş, p. p. 31. | Oare pasionează lumea, care cere grabnică rezolvire. E la ordinea silei o chestiune arsătoare. [f şi dial. arsătâriu. | cihac, şi după el DDRF., citează şl o formă arsător, care e suspectă. arzăturA s. f. 1°. Brulure. 2°. Holocauste — 1°. Arsură. Semne... din lovitură, tăietură şi arsătură. piscupescu, o. 115. || 2°. f Jertfă (cfr. ardere-de-tot). Oltariul arsăturieicu gratiia de arame. palia (a. 1582), ap. DG. [Plur. -turi.] Cfr. arsătură, arsură. — Derivat din arz (prezentul verbului arde), prin suf. abstr. -ătură. arzavâIi f s. a. v. arzihal. arzihal f s. a. Supplique prasentee (ordinaire-ment) au Sultan ou au Grand visir par un par-Uculier. — Răvaş de jalbă, petiţiune, cuprinzând o plângere împotriva cuivâ, prezentată de un particular sultanului sau marelui-vizir (în opoziţiune cu arzmahzar). Cfr. ŞIO. II, 7. Masilindu-se Ali-Pa-şa... din vizirie, stătut-au Vesir Numan-Paşă... şi au dat Mihai-Vodă la dînsul arsihal, de la Ede-cule, arătând la ce stare se află, şi l-au scos Nu-man-Paşa de la închisoare, amiras, let. iii, 104/Sl. [Şi: arzahal: Au făcut Matei-Vodă arzahal sau răvaş de jalbă la singur împăratul. M. costin, let. I, 282/6. | arzohâl: Am trimis un arsohal, cu unul din boieri, la prea înaltul devlet. e. văcărescul, ist. 296/48. | arzuhâl: Murind... acel Mubaegi Ahmet Aga, ARZIME — 282 - AŞ au dat arzuhal copiii lui la Vezirul Ali-Paşa [ca să li se plătească o datorie a lui Duca-Vodă către tatăl lor], AXINTIE uricarul, let. ix, 181/33. ||-ar-gihâl. uricariul, i, 168; 169/26; v, 30. || arzavâl. Făcând un a/rsaval cătră împăratul Sultan-Meh-met, făcând jalobă pentru Domnul..., zicând că i-au luat Domnul muierea. E. kogălniceanu, let. iii, 205/6. | arzovâl. Să dea arzoval la împăratul, dionisie eclesiarcul, c. 193. | harzovâl. Au făcut... davă la împăratul, cu harzoval. idem, c. 181. || Plur. -ha-luri, -valuri.] — Din turc. ’arzi hal, ’arzu hal (vulgar arzoval) „pâtition, requete, supplique". ŞIO. Cfr. arz, arzmahzar. ARzisiE s. f. Ardeur (de la fievre). — Căldură mare (a corpului), fierbinţeală (de friguri). Tu stri-goaică,... Bâmnă cu durori, Bâmnă cu fiori, Bâmnă cu arsime, Bâmnă cu dogorime,... Nu săgetă, Nu încuţitâ,... Nu gâmfâ. POP. (Valea-cu-apă, în Gorj), şez. x, 45. — Derivat din arz, prin suf. abstr. -iute. akzjiahzar ţ s. a. Supplique collective qu’une province prdsentait au Sultan ou ă la Sublime Porte. —„Suplică colectivă, petiţiune prezentată Sultanului sau Marelui-Vizir în numele unei provincii întregi (în opoziţie cu arzihal)". ŞIO. ii, 8. Boierii adresau... când arzmahzaruri Portei, când plecate jălbi la împăraţii din Petersburg şi din Viena. odobescu, iii, 386/8. Arz-măhzarurile sau voturile de blam date de boierime, se porneau la devlet. idem, II, 497. Deşi boierii din Valahia ceruseră printr’un arzmahzar să li se dea Domn păm.ântean,... dar Poarta, cedând cerinţelor baronului Strogonof, a trimis pe Alexandru Suţu. ghica, s. 92. [Şi: arz-marzâr. Şi cu acele arzmarzare l-au pârît la împărăţie. MAG. IST. IV, 26/19. I armazăr. Au pecetluit arm,azwrurile care au scris turceşte, mag. ist. v, 97/3. | arzumazâr. Matei-Vodă au trimis arzum,a-zaruri despre ţară. mag. ist. i, 290. | argimagzâriu. Venind, merg cu toţi la curte, pun la cale, sfătuesc, Argimagzariul la Poartă să se facă rânduesc. beldiman, tr. 353.] — Din turc. ’arzi malizar „petition signâe par toutes les personnes presentes". ŞIO. Cfr. arz, mah-zar, arzihal. arzmarzâr f s. a. v. arzmahzar. arzohăl f s. a. v. arzihal. arzoiu, -oaie adj., s. a. 1°. Ardent, brulant. Enflamme. 2°. Sorte de gaude au lait bouilli. — 1°. Adj. (în funcţiune adjectivală cuvântul e rar, neobicînuit,. şi, de oare-ce se găseşte numai la Odobescu, e, probabil, o formaţiune a acestuia) Arzător, dogoritor, iute. Soarele arzoiu al Provenţeit odobescu, i, 464. | Pig. „Plin de foc, focos, înflăcărat". [Mihnea] aveă scrise pe faţa păroasă şi posomorită şi ’n ochii săi arzoi şi ’ncruntaţi stră-şnicia caracterului său. idem, I, 65/4. || 2°. Subst» (Culm.) Arzoiu—,,un fel de mâncare din lapte fiert şi mămăligă", rădulescu-codin. „Arzoiu se zice lapte cald, care-1 bagă preste mămăliga ce a rămas în ceaon şi apoi, fierbând, le frământă bine împreună". (Orlat, în Transilv.), ap. HEM. 1536. [La polizu, pontbriant şi DDRF. se găseşte citată şi o formă arsâiu = „hitzig, empfindlich" = „ardent, bouillant, emporte, vif", care însă pare suspectă.] Cfr. arzător. — Pare a fi derivat din arz (prezentul verbului arde) prin suf. -oiu, prin care se derivă une-ori adjective verbale. Auzos, -OĂSĂ adj. Inftammable; brulant, ardent, enflamme, plein de feu. Qui a de l’eclat, vif. ■— + Care se aprinde uşor, aprinzăcios. Unsoare de zmoală cu său şi cu alte lipicioase şi unsuroase şi ardzoase lucruri, dosofteiu, v. s. 128. | Fig. Care arde, plin de foc, înflăcărat, pasionat. Şi de-ţi va face ’ntrebare, De ce ai suflări arzoase ? Spune-i că eşti o oftare Unei inimi credincioase; pann, e. i, 23. || (Rar) Focos, înflăcărat, viu (la coloare), (ro-şu-)înfocat(?). împregiur de vie, Să-mi sameni tu mie Năramze frumoase, Că sânt mai arzoase. pop. Masa... să o ’mpodobeşti, Cu poame frumoase, Cele mai arzoase. pop. (din colecţia lui t. burada, care explică cuvântul prin „căutate"), ap. HEM. 1536. — Derivat din ar* (prezentul verbului arde), prin suf. adj. -os. arzoval f s- a- v- arzihal. arzuhal f s. a. v. arzihal. arzuliu, -ÎE adj. Brulant, ardent. — (Cuvânt rar) Arzuliu= „focos, arzător". CREANGĂ, GL. Tu eşti GerilâP... Tu trebuie să fii, pentru-căşl focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti! creangă, ap. HEM. 1637. [La mardarie, l. 4116 întâlnim şl forma arzuriu, „cald sau negru".] — E turc. ax'znlu „dâsireux" (Zenker, 21), care a fost apropiat de cuvântul românesc arz ( = ard); sim-ţindu-se -uliu ca sufix, a putut fi înlocuit prin -uriu. arzumazâr f s. a. v. arzmahzar. arzuriu, -ie f adj. v. arzuliu. AS s. m. l°-2°. As. — 1°. (Antic, rom.) Unitate de greutate, „libra" (= 328 grame), împărţită în douăsprezece „uncii". | Unitate de monetă, bănuţ de aramă (de greutatea unui as) având valoare de şase-opt centime. Fiii de Bomani fac însă socoteala, Cum într’o sută a împărţi un as cu chibzueală. ollănescu, h. A. p. 47. | 2°. P. ext. Cartea de joc pe care e însemnat un singur punct s. „ochiu" (unimea, unitatea de măsură a punctelor de pe cărţile de joc), (pop.) ,birlic". Să-ţi scoată asul, popa, ce-ai cerut. contemporanul, ii, 25. Asul de tobă (de „cupă"), asul de spaţiu (de „treflă"). — N., în sensul 1° din lat. as, assis, iar în sensul 2° din fran., s. din ital. asso, ori din n.-gr. aaoţ. aşi interj. 1°. Pas du tout! Bah! Allons donc! 2°. Par exemple! Pas moyen! — 1°. (Exclamaţie familiară, mai mult glumeaţă, cu care respingem o afirmare) Vorbă să fie! Nici vorbă! Ferească Dumnezeu! „Te-ai speriat, bărbăţele?“ Băspunse el: „Aş!... Nu se prea sperie lesne o inimă de voinic“. pann, ap. HEM. 1960. Poate că l-oi fi iubind!... „Aşi! Numai crede, nu-l iubesc ăe loc filimon, ap. TDRG. Datează ea oare chiar din anul 1215? — Aş! — Dacă nu ăe atunci, să fie încai din secolul XIII? — Nici atâta! — Măcar din 1300, măcar ăin 1400, măcar ăin 1500?—-Nu, nu şi nu! HASDEU, I. C. 133. || 2°. (Exclamaţie prin care se arată că dorinţa cuivâ nu s’a putut realizâ) Da de unde! Ţi-ai găsit! Nici vorbă! Scot capu’ pe fereastră şi încep a strigă: „...Mosîu conductor, stai, opreşte caii!“ Aş! Nimen’auzeă. alecsandri, ap. TDRG. | Adesea în legătură cu„ei!“, „dar(ă)“ şi cu un element obscur „te“. Aleodor voi să se codească oarecum: ba că trebile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşă de lungă, ba că n’are călăuz, ba că una, ba că alta; dară aşi! Unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş-împărat. ispirescu, l. 43. Dădu el să caute nescaiva rămăşiţe ăe azimioară; te-aşi! nu mai găsi nici neam de twrtă! ispirescu, ap. HEM. 1961. Moş Doroteiu judecă cel din urmă clondir şi-l stoarce, picătură cu picătură, zicând către fetele mari: „Aşă să se scurgă ochii fetelor ăupă mine!a— „Ei aşi! ţi-ai trăit traiul, ţi-ai păpat mă- AŞ — 283 — AŞÂ laiul!" DELAVRANCEA, s. 237. [Scris şi: aşi. | Şi: aşa (accentuat âşâ: cu accentul principal pe silaba întâia şi cu un accent secundar pe a doua; de cele mai multe ori ş se pronunţă, lung, sau se face o mică pauză, între primul a şi ş următor). Socotiţi că-i scriâ răvăşelele franţuzeşti, ca în siua de azi? Aşa! Mă punea pe mine de-i cântam nopţi întregi pe subt ferestrele ei', alecsandri, ap. HEM. 1968. Lionescu: Vin, Vochiţo, să şidem pe laiţa asta. — Vochiţa: Aşa! Ba ce a sice de mine lumea? Barbatul meu a face un calabalic...! c. negruzzi, ap. HEM. 1961.] — Răspândirea geografică (în Transilv. nu pare a fi cunoscut), apariţia recentă, în limbă şi varianta âşa, fac probabilă derivarea cuvântului din interj, turcească hâsal „ferească sfântul! ferească Dumnezeu !“ Lob el, Contribuţii, 8. aş vb. ajutător v. vrea. âşa interj, v. aş. aşâ adv., adj. invar. 1.1° Ainsi, comme cela, comme pa, de la sorte, de cette maniere, comme je vous ai dit, comme je le dirai tout de suite, comme vous le saves ou le saures tout de suite. C’est ainsi que...; et voilâ, voilă ce que...; comme vous le dites. 2°. Ainsi; (tout) aussi, de meme. II. 1°. Pendant que. 2°. Immedia-tement, dans le meme instant. 3° Alors, dans cecas. III. 1°. Si, tellement, tant, â ce point, autant. 2°. Un petit peu; tout bonnement, tout simplement; en pas-sant ; ă la legere; sans aucun motif; sans aucune intention. 3°. Quoique... ou tout ou si (devant un adj.) ...que. IV. Tel, pareil. I. Aşâ e un adverb demonstrativ, de mod: Aşasă cutia aşă — aşaz’o „în felul acesta”, pe care îl definesc mai de aproape printr’un gest sau printr’o demonstraţie. 1°. în felul, în chipul, în modul acesta, în situaţi-unea aceasta (pe care am descris-o sau o voiu descrie îndată), „astfel11. I-au turnatu-i jeratee preste cerbice şi aşîd o au mutat dintr’această viaţă, dosofteiu, v. S. 20,2. Plugul... îaste de două feliuri: şucheat şi schimbătoriu, care aşă se deosebesc de laolaltă, economia, 20. „Fie şi aşă!11 au răspuns Sobinson. drăghici, R. 6, Vorbind aşâ, au ajuns aproape de Tecuciu. c. negruzzi, i, 138. Nu-i aşă legea naturii, nu-i aşă a ţării lege! alexandrescu, m. 23. Aşâ i-a fost menit! coşbuc, f. 73. Dacă aşă a[u] vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşâ să rămâie! creangă, p. 86. Să potriveşti aşâ, ca să-i sbori capul dintr’o singură lovitură, idem, p. 225. Las’ s’o port, c’aşă mi-i dragă! JARNÎK-bÂrseanu, D. 321. Mai rău decât aşâ nu poate să fie! reteganul, p. ii, 56/5. || (în Transilv., după ung. „ugy-is", cfr. germ. „auch so“ = ohnehin) Şl aşâ = „tot, în orice caz, de altfel11. Lasă-l să vie, să văd şi eu cum sânt smeii, că, şi aşâ, până acuma n’am văzut nici unul. reteganul, ap. TDRG. | Nici aşâ = „ori cum ar fi“. Nici aşâ nu mă vor ascultă, biblia (1688), 8 pr. 7. | Şî aşâ, şi aşâ s „în amândouă felurile11. Lucrul se poate face şl aşâ şi aşâ. TDRG. Ori aşâ, ori aşâ = „sau într’un fel, sau într’altul" : „d’une maniere ou d’une autre". Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşâ, ori aşă. creangă, p. 331. (Pe alocuri se zice, fam., cu acelaşi sens:) Tiri aşâ, tiri aşâ, ap. HEM. 1968. | Asâ o fl: „peut-6tre, c’est pos-sible“. DDRF. (Prin aşâ se explică cele exprimate înainte) Astfel, cum ziseiu, cum spuseiu. Iar eu încălecaiu pe-o şa şi vă spuseiu dumneavoastră, aşâ. ispirescu, l. 10. Maica — aşâ eră numele nurorei lui jupân Ştrul — a ieşit afară, să-şi vadă harabagiul. creangă,?. 114. Eră doamna palatului..., dând de mâncare „puilor “ ei (căci aşâ numeâ ea lighionile din pădure). ispirescu, l. 7. || (întrebuinţat mai ales când se explică o situaţie sau se citează cevâ în cele ce urmează) Astfel, cum veţi vedea (s. auzi) îndată, cum (vă) voiu spune. Pricina erâ aşa : Mai înainte vreme cu câţiva ani, fugise un Bahtigheri... şi făceă multe amestecături pentru hăniea Crâmului. neculce, let. ii,403/10. Qlasu-i jalnic aşă cântă:,, Craiu nou, strălucite..." ALECSANDRI, p. I, 21. Drăguţu-său o vedeă Şi din graiu aşâ-i grăeă: „Trage-ţi, lele, cununa..." JARNÎK-BÂRSEANU, D. 17. | Urmat de o propoziţie secundară introdusă prin „că“, „de“, „să". Letopiseţul de aceasta nu scrie nimică; iară oamenii aşâ vorbesc că au apucat unii dintru alţii. neculce, let. îl, 203/27. (Jnia zicea aşâ, că feme-ia-i sac fără fund. creangă, p. 141. Şi aşâ veni împrejurarea, de nici împăratul-verde nu cunoşteă nepoţii săi, nici Craiul nepoatele sale. idem, p. 183. Aşă îl amăgeâ boierii, să şasă mulcom, că l-or cere pre dînsul Domn. neculce, let. ii, 307/5. Aşă este obiceiul norodului nostru, să facă din ţinţar armăsar, c. negruzzi, i, 139. Aşa-mi vine câteodată, Să mă suiu la munţi cu piatră...-, Aşa-mi vine une-ori, Să mă suiu la munţi cu flori, jarnik-bârseanu, d. 201. | Urmat de corelative: „precum", „după cum", „cum", „ca". Când aş şti că-mi vei fi de ajutor să sfârşesc ce am pus de gând, mai-mai că aş face aşă, precum sici. tu. ispirescu, l. 16. Tot e tăcut şi jalnic, însă aşâ cum, eşti, Singură porţi povara mărirei româneşti, Târgovişte căzută! alexandrescu, m. 12. Iar colo bătrânul dascăl... într’un calcul fără capăt tot socoate şi socoate...; Uscăţiv aşă cum este, gârbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, p. 221. Ţi-am scris, aşâ cum ai dorit. || Şi mai expresivă e explicarea când se adaugă un „uite", „iacă" (întovărăşite, în vorbire, de gesturile corespunzătoare, sau subînţelegându-se o comparaţie cu cele următoare). Of, crăişorule! crede-mă, că, să aibi tu puterea mea,... lumea aceasta ai purtă-o, uite-aşâ, pe degete, creangă, p. 190. (Prin aşă se afirmă — cu tărie — cevă) De mi-i bate cu gardul, Tot m’oiu iubi cu altul! Aşa-mi cere sufletul, Aşă mi-este umbletul! alecsandri, p. p. 334. | (Se întrebuinţează adesea când voim să enunţăm un adevăr) [Dumnezeu] aşă au vrut: să ridice din pământ sărac şi din gunoiu să înalţe measer. antim, P. xxv/,. „Ei, Harap-alb", sise atunci Ochilă, dacă nu eram eu..., ce făceaţi voi acum? Iaca aşâ: tot omul are un dar şi un amar ; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în samă amarul. creangă, p. 269. | (Mai ales când se afirmă un adevăr în formă de sentenţă) Aşâ-i rândul pre pământ: Cine-i slab vrea a fi tare. alecsandri, p. ii, 107. Aşâr-i lumea, din bucăţi! (: „arată deosebirea din fire"), zanne, p. iv, 214. | (în poezia pop. adesea cu un d protetic) D’aşa-i rândul fetelor, Cum îi rândul merelor: Până-s mere mititele, Stau în creangă făloşele, Dacă cresc şi dă un vânt, Pică toate la pământ, jarnik-bârseanu, d. 429. || (în asigurări, mărturii, imprecaţiuni şi jurăminte) Aşâ să ştiţi, că Dumnesăifi] voştri câţi aveţi, elineşti şi ai Indiei şi ai Perşilor, toţi sămt în iad. MSS. (a. 1620), ap. HEM- 1965. Aşâ mărturisim noi cu trupul şi cu sufletul înaintea lui Dumnăsău... doc. (a. 1642, Mold.), ap. HEM. 1964. Tată, iată, ia acest lapte -, unge-te şi cu dînsul, aşâ te rog! ispirescu, l. 158 ( : „je t’en prie"). Frate, — aşâ să trăesc! — uşureasă-m.ă de această întrebare! gorjan, h. i, 6/10. „Aşâ să trăesc!" sise I... râsând. C. negruzzi, i, 30. Dsic: aşâ mi-agiute Dumnesău şi sila crudei! cuv. d. bătr. ii, 326. || Aşâ este (s. aşa-i), sau numai: asâ, exprimă de-adreptul afirmarea (mai ales ca răspuns la o întrebare): „precum zic(i)“: „c’est ainsi, vous avez raison, parfaitement, oui, si, bon, c’est ţa“. „Aşâ este, Vidro fa?" —„Aşa-i, Stoiene, aşâ/“ pop., ap. HEM. 1966. Aşâ este, ai dreptate! drăghici, r. 14. „în limba veche, ca şi la ţăranii de astăzi, „a afirma" se exprimă prin: „sice că este aşâ, iar „a negă" — că nu-i aşâ". Mai adevărate sâmt mărturiile carile dzîc că easte aşâ, decât ceia ce dsîc AŞÂ — 284 — AŞA că nu-i aşâ“. peavila, mold., ap. HEM. 1965—6. Pe când sice „aşă“ toată crearea, El singur [= Satan] sice „nu!“ depărăţeanu, ap. TDRG. Voi ziceţi nu, eu sic că aşâ = „vous dites que non, et je dis que si“. costinescu. De asta, aşă este. ispirescu, l. 12. „Să nu faceţi lucrurile ţigăneşti, ci ca oamenii de ispravă !“—„Aşă, boierule, aşâ!“ sandu-aldea, d. n. 207. | Precedat de „chiar“, spre întărire a afirmării. Chiar aşă, aşă au fost. c. stamate, ap. HEM. 1966. | (Cu o nuanţă glumeaţă s. de şiretenie, sau spre a slăbi afirmarea, spre a arătă oarecare îndoială) cam aşă,!, în Mold. mai aşâ! „fireşte!“: „naturellement". „Care va să sică, tu te-ai ţinut după noi şi ştii unde mergem noi noaptea?“ — „Cam, aşâ!“ ispirescu, ap. TDRG. „Aşâ-i c’a venit şi rândul mieu?“ — „Mai aşă!" creangă, p. 54. | Când afirmăm cevâ de necrezut s. de mirare (mai ales în glumă): aşă zău! Şoldan: Aşâ, său! După ce m’o strâns vârtos în chingi, apoi m’o scos la muştru. alecsandri, t. 4. i (Ca refren în strigături, în Ardeal) Pentru tine, Mari-ucâ, Mi-a pierit iarba pe luncă...! Aşă său, copile. jarnik-bârseanu, D. 369. | Şl ca exclamaţie de încurajare: aşă! : „c’est bien! bravo!“ (mai ales ca refren în strigăturile de joc) Toţi gura să mi-o asculte, Mândrele să mi-o sărute, Hop aşă, mă! jar-NÎR-BÂRSEANU, d. 362. Aşâ, voinice, nu te lăsă! \ Vezi, aşâ! sau aşa, dâ!: „cum spui (s. cum faci) acum, da (mă învoesc, aprob)": „â la bonne heure!“ Aşa, dă! Mai stăm de vorbă! || (în întrebări) Aşa-i? (aşa e?) sau nu-i asâ? = „(n’)am dreptate? : „n’est-ce-pas?" Cum aşa? (întrebăm când sântem surprinşi) „Ce zici ?Adevărat(să fie)? Se poate (una ca asta)?“: „comment donc, est-ce possible? vrai? vraiment? n’est-ce-pas?“ De-treabă tânăr se vedeă acela, aşa-i tată? drăghici, r. 8. „Aşae că se însoară?11 strigă ea cu glas spăriet. c. negruzzi, i, 50. în privinţa asta, îi mai bună legea d-voastră de-o mie de ori... Nu-i aşâ, jupăneşică? Mai si, dacă ai ce!— Poate să fie şi aşa, moş Nichifor. creangă, p. 119. | Aşâ? sau aşâ stă treaba? (la începutul unei fraze) e o exclamare de indignare sau de mânie. Aşâ?! în loc să-ţi dai osteneală, ca să afli până şi gândul oamenilor, tu nu ştii nici macar ceea ce vorbesc eu? creangă, p. 146. (■4pd conclusiv) Aşâ (mai ales şi aşâ...) se întrebuinţează spre a relua firul povestirii sau spre a trage o concluziune rezumând cele spuse mai nainte : „de la sorte, et ainsi...“ Se sui de frânse pâre, şi gustă, şi băsădui de biu pâră la sori. Aşă să duse. cod. vor. 16/14 ( = vorovind cu ei până în zori. Şi aşâ să duse. n. testament, 1648;... vorovind până la zio. Aşâ au ieşit, biblia, 1688 : „et apres qu’il fut remonte, et qu’il eut rompu le pain, et qu’il eu parle longtemps jusqu’â l’aube du jour, il partit“). Ingroşam vălul ce se pusese între mine şi adevăr; aşă,piersând cu încetul lumina lui, orbindu-mă singur..., mă legam cu lanţul măhnirei. marcovici, C. 15/25. [Vânătorul, continuând povestirea:] Aşă; şi ’n aste locuri căpriţa a sărit. Piciorul ei cel ager m’a încurcat de tot... c. a. rosetti, ap. odobescu, iii, 83. | Stând lucrurile astfel; după aceea. Biruind Nemţii, au purces oastea turcească în răsipă, cu care şi ai noştri, cu amândoi Domnii... Şi aşeă, amândoiDom-nii, neaşteptând să să împreune cu Vesirul, s’au întors dirept, cineşi la scaunul său. n. costin, let. ii, 4/23. Aceste fapte... făcură pe Shasinan a judecă în tot chipul...; şi aşă se mai uşură niţel de mâhnire... gorjan, h. i, 26... Şi aşă, oricum, la mineprieteşu-gwri piersare. konaki, p. 84. Şi aşă, s’a păgubit sărmana capră şi de cei doi iesi, da şi de cumătru-său, lupul, păgubaşă a rămas, creangă, p. 33. Tocmai în siua aceea, bucătarii curţii se îmbătaseră... Şi aşă, rugată fiind cu stăruinţă, se apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate, ispirescu, l. 23. („Când nu poţi căpătâ de nicăiri dreptate":) Ş’aşă, măre, vere, frate, Numai Dan n’avu dreptate, zanne, p. VI, 72. | Aşâ fiind : în împrejurările acestea. Aşa- dar: „deci, prin urmare, (care) va să zică“ : „ainsi donc, or, par consâquent, eh bien !“. Aşa-dar, scăparea noastră este de a urmă firei. konaki, p. 281. Noi cu toţii adormisem şi horăeam. Aşa-dar făcu şi el ca noi. c. negruzzi, i, 252. Aşa-dar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut. creangă, a. 149. | „întrebarea aşâ-dar? sau si aşâ...? însemnează: „ehbien?“, provocând oarecum o concluziune de la cel întrebat". HEM. 1968. Şi aşă, ce-ai hotărît? (=ital. „e cosi, che hai con-cluso ?“). || Aşa zicând : „pour ainsi dire“ (ital. „a s. per cosi dire“). D-voastră faceţi, aşa sicănd, politică militantă. (Exprimă o restricţiune sau o condiţiune, precizată prin propoziţia următoare, introdusă prin ,,ca“) Subt condiţia, (ca...) Toate acestea ţi le comunic, aşă ca să nu le spui altora. Prin aşă se constată încă odată cele exprimate înainte. Se întrebuinţează după verbe care însemnează o percepţiune prin simţuri (a auzi, a vedeâ etc.) şi are sensul pronumelui demonstrativ în funcţiune de compliment drept (forma neutrală): „acestea, acelea". Dac’am auzit aşă, am sis şi eu în gândul mieu, că are întru câtva dreptate maica desăgă-riţa. creangă, P. 116. Acolo văsu pe Sfete-llie, cu paloşufl] în mănă... Nevasta, cum văsu aşă, o arsă la inimă şi sisă... şez. iii, 78/6. El, aşă dac’auseă, Fug’acasă că-mi plecă, Pe ochi negri se spălă... teodorescu, p. p. 66b. (Poarte des, cu verbul la gerundiu) Dumnealor, ausindu aşă, au venitu la noi şi ne-au întrebatu. doc. (a. 1622), ap. HEM. 1964. Tătarii, văzând aşă, s’au mai adaos. N. costin, ap. TDRG. (Tot aşâ la Sicilieni: vittinu accussi = „sie sahen es", sintinnu accussi = „es horend", dissi ac-c u s s î=„er sagte e s“. M e y e r- L ti b k e, Rom. Gramm. 111, § 66.) 2°. în acelaşi fel, tot astfel, asemenea, la fel. Aşă s’a urmat şi în vremea stăpânirii califilor, e. văcărescul, ist. 251 /20. Bate acum şi tu găina să-ţi aducă galbeni, c’aşă am bătut şi eu cucoşul. creangă, p. 69. îl vede viind răpede, dar nu aşă cum se dusese, idem, P. 186. || După analogia sinonimului „tot astfel", se zice şi tot aşâ : „de meme, de la m£me maniere, ăgalement". Tu!., s’o trăsneşti cu capul de păretele cel despre răsărit...; tot aşă să faci şi tu..., de păretele cel despre apus. creangă, p. 13. Trandafirul rău tânjeşte, Dacă-l smulgi de unde creşte; Tot aşă tânjesc şi eu, Fără de sătuţul mieu. jarnÎk-bârseanu, d. 202. Valea e tot aşă, dar nu e poteca aia. zanne, p. i, 300. Bărbatul care-i bărbat, îi cade căciula din cap, o ia, o scutură ş’o pune iar la loc, şi merge înainte; dar femeia nu e tot aşă, când îi cade cârpa, idem, p. iv, 253. | (Prin adăogarea lui „mai"— comparativ — se slăbeşte afirmarea) Aproape (s. cam) în acelaşi fel: „presque ainsi". Şi eu, mai tot aşă am păţit, creangă, p. 131. în sensul acesta se găseşte mai ales în corela-ţiune cu alte adverbe prin care se exprimă o comparaţie cu o situaţiune asemănătoare sau cu un fel de a fi’analog. După cum (precum, cum, (învechit) ca cum)..., aşâ (şi)... : „selon... le (la)... om comme..., de meme.După cum e boierul, aşă e şi odorul, zanne, p. iv, 280. Precum avuţia nu iaste avuţie, aşă ta-landurile nu se sic talanduri. biblia(1688), 4 pr./25. Precum ai avut pricină de. întristare..., aşă trebue să ai o altă pricină nouă de bucurie, gorjan, h. 6/27. Precum la haine molia, aşă şi la bărbat muierea rea. zanne, p. ii, 299. Ca cum, ar luâ oarecine cârpa unei femei din cap, aşă ţineă [Moscalii] că or luă... puterea împărăţiei turceşti, neculce, ap. HEM. 1963. Cum mărturisişi ceea ce e de mire întru Ierusalim, aşă se cade fi în Râm a mărturisi. COD. VOR. 49/, ( = cum ai mărturisit..., aşâ ţi să cade... N. testament, 1648; în ce chip ai mărturisit..., aşâ trebue... biblia, 1688 : „comme tu as rendu t6moi-gnage de moi â Jârusalem, tout de meme il faut que tu me rendes aussi tâmoignage â Rome"). Vezi AŞÂ - 285 — AŞÂ tu vulturul falnic... Cum saltă, se ridică şi zboară cătră nori? Aşă sufletu-mi vesel... Se’nalţă cătră ceruri, alecsandri, p. i, 136. Cum ziceă, aşă făceă, Rău pe Turci îi sărăceă. jarnik-bârseanu, d. 493. Cum este ţara, aşă şl obiceiurile, zanne, p. vi, 342. Cum înnozi, aşă desnozi. idem, v, 339. Cum îţi vei sără, aşă vei mâncă. idem, iv, 102. Cum îţi vei aşterne, aşă vei dormi. || Mai energică, e expresia : Aşâ..., aşâ. Aşă mi-a spus, aşă am făcut! || în comparaţiuni: aşâ...,cum...; aşâ..., ca... (s.asâ, ca...); ca..., aşâ... Au găsit în herea lui 27 de petre roşii, aşă de late..., cumu-i această figură ce scrie aicea. N. costin, let. ii, 36. Au prădat satele; că aşă ţin f* ei prieteşugul: ca lupul cu oaea şi ca cânele Minerea, neculce, let. ii, 441. [Stejarul cătră Ţepeş:] Fiară aşă, ca tine, Eu încă n’am umbrit! alecsandri, p. iii, 326. Ca’n vis, aşă vii. eminescu, p. 51. Oameni bătrâni, aşă ca tine. creangă, p. 313. || Şi aşâ tnai departe (prescurtat: ş. a. m. d.): „et caetera“. Aduceţi pietre, cărămizi, nisip, ş. a. m. d.! \ Aşâ şi aşâ..., se întrebuinţează când nu mai voim să repetăm o descriere, pres’upu-nând-o ştiută sau iăsând-o la imaginaţia ascultătorului. A venit un tânăr îmbrăcat aşă şi aşă, a făcut aşă şi aşă şi numaidecât a plecat, ispirescu, l. 166. || Azi aşâ, mâne aşâ (m. rar: tot aşâ si iar aşâ,...): „continuând mereu starea această..Nu eră parodie, ori vr’un alaiu, sau serbare, ca să nu fie fi el acolo. Azi aşă, mâine aşă, el făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domni şi de boieri, ispirescu, l. 192. Tot aşă şi iar aşă, au rămas casele neînchiriate. caragiale, ap. DG. | (în Banat) Ni aşâ, ni aşâ : „o dată aşă, odată aşâ". ap. HEM. 1968.’ II. Adverb de timp. 1°. Expresiunea aşă cum..., când are sensul „în si-tuaţiunea aceasta", se poate preface uşor în noţiunea temporală „pe când“. Construcţii de acestea (întrebuinţate, de pildă, de Dosofteiu) se aud, incidental, şl azi. Făceă rugă întru sine aşîă cum eră spânzurat. dosofteiu, v. s. 36,2. Aşă cum sta ei legaţi, se scorni vivor mare. idem, v. s. 148. (Cfr. ital. „cosi... come“: „so bald als, sofort nachdem...“) 2°. f (După o propoziţie secundară introdusă prin „cum“, „dacă“ sau „cât“ cu sens temporal) îndată, de-odată, numai cât, şi, în aceeaşi clipă. Câtu-l vădzu, aşeă-l şl cunosck. varlaam, c. ii, 30,2. Beaca le dzîsă, aşîă fu nevăzut, dosofteiu, v. s. 48,2. Cum eră în cort, aşîă veade pre svfăjntul Bimitrie. idem, v. s. 88,2. 3°. (După o propoziţie secundară introdusă prin „dacă“; neobicinuit, germanism : „wenn..., so...“) Atunci. Dar dacă-ţi voiu spune cevă să-ţi placă, aşă va fi şunca a mea. barac, t. 36. III. Adverb de grad. 1°. în gândul vorbitorului există ideea unui grad superior: aşă se întregeşte în acest caz printr’o noţiune neexprimată: tare, mult, mare, bine etc. Corespunde lui „atât (de), într’atâta". Absol. Nu te grăbi aşă, Harap-alb, că te-i pripi, creangă, p. 272. Fiică, ce suspini aşă? jarnik-bârseanu, d. 98. Nici în pântecele nia-sei nu i-a fost aşă [scil. bine]. zanne, p. iv, 479. | Urmat de o propoziţie secundară explicativă. Aşâ(.,.) că, s. de, s. încât (cât): „de telle sorte, que“... îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul, şi i-o presară cu sare şi cu piperiu, aşă că limba îndată se umflă, creangă, p. 13. Frunză verde sălcioară,. Trage-o cătană să moară, Ş’aşă trage de cu milă, Că moare’n ţeară străină,... Ş’aşă trage cu năcaz, Că... nu-i pânză pe obraz, jarnîk-bârseanu, d. 320. Aşă voinicel cântă, Iarba că se clătină, Frunza’n codru tremură, idem, d. 310. Aşâ i-au lovit o ploaie cu ninsoare,■ de i-au ţinut acel vicol vreo trei-patru zile. neculce, let.’ ii, 264/20. Un luceafăr se aşeză pe fruntea ei, şi aşă stră-luceă, de orbeă pe cei ce se uitau asupra dinşilor. ispirescu, l. 38. Aşă au bătut Moscalii pe Turci..., cât abiă au scăpat puţinei, neculce, let. ii, 428/al. Corabia pluteă cu mare repejune..., aşă, cât în puţină vreme au călcat mai multe mile. drăghici, r. 24. Baia eră pardosită cu tot felul jie marmură lustruită şi adusă din meşteşug aşă, încât închipueă fel de fel de fiori, de pasări... ispirescu, l. 38. || f Nu aşâ..., cum = „nu atât....., cât“ : „pas tant (telle- ment),... que“. [Erâ] acmu şl îmbătrânit, nu aşă din vârstă, cum de ostenelele slujind Porţii. N. costin, LET. II, 82/s. (în legătură cu adjective, adverbe s. locuţiuni adverbiale) Atât de... (Legătura se face cu ajutorul prep. „de“, mai rar de-a dreptul) Le plăceă vinul cel cu pelin şi mult se miră cum spre partea lor nu se face vin cu pelin, aşă bun. neculce, ap. HEM. 1964. Este stare aşă tristă şi aşă de tăinuită Pe care trecerea vremii să n'o facă suferită ? konaki, p. 288. Aveă un aer aşă de dulce, aşâ de încântător! c. ne-GRUZZI, I, 64. D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşă uşor ton! idem, I, 45. Nici odată mândru vultur... Be o pradă-aşă bogată încă nu s’a’ndestulat! alexandrescu, m. 22. 0 slugă cu un chip aşă de neplăcut... bălcescu, m. v. 392/3. Zău, n’am nebunii, Să fac lucru-aşă pocit, jarnik-bârseanu, d. 405. Grăim, Boamnă, către tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşâ departe, eminescu, p. 243. Şi aşă de’ncet răspunde, Cu o voce dulce, slabă... idem, p. 104. Nu te bucură aşă de grabă! creangă, p. 95. Te uiţi aşă de galeşla mine! ispirescu, l. 15. Borul, mândră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ş’aşă vine de fierbinte: Să stau în loc, m’aş aprinde; Ş’aşă vine de cu jele, Pare c’am făcut tot rele,... Ş’aşă vine de cu greu, Pare c’am făcut tot rău... jarnik-bârseanu, d. 124-125. Foaie verde pe şindile, Cântă cucul de trei zile...; Ş’aşă cântă de cu jele, Be stă Oltul şi nu mere, Ş’aşă cântă cu căldură, Be stă Oltul şi nu cură. idem, D. 106. | (Precedat de pron. nehotărît) Ce răspuns să dai la un aşă bun cuvânt? C. negruzzi, i, 70. Toţi lăudă pe fiul de împărat pentru o aşă nimerită şi neaşteptată alegere, ispirescu, l. 38. 2°. în gândul vorbitorului există ideea unui grad inferior sau mediocru: aşă se întregeşte prin subînţelesul „puţin, în treacăt, lesne, cu uşurinţă, fără rost, etc.“, pentru care, în momentul vorbirii, nu găsim un termin potrivit. „Puţin, o leacă“. Isfus], trudit de cale, şedzu aşîă, lângă puţ. varlaam, C. 157,2. | Oarecum. A-şi luă (aşă) în cap —„a. face de capul său, nevrând să asculte de nimeni“. ZANNE, P. li, 53. | într’o doară. Vorbeşte şl el aşă (ca să nu tacă). || Adesea, după ce am spus pe aşă, ne vine în gând şi altă expresie, mai precisă, pe care o adăogăm apoi; astfel întrebuinţarea lui aşă devine oarecum pleonastică. Cela ce va trimite pre altul să facă preacwrvie nu să va certă ca un preacurvariu, ce aşîă, mai pre îuşoară certare i se va da. pravila mold. 184. | Mai. Se învăţase şi el, şiretul, a le alege aşă, de pe deasupra, creangă, p. 167. | Cu una—cu două. Că scrisăse Dimitrasco-Vodă..., de-i făcusă ştire împăratului moschicesc, că oaste turcească este multă..., şi în ţara Moldovii nici trii mii de oameni de oaste, grijiţi bine, nu sânt... şi el nu poate să se închine aşă, îndată, că sânt Tătarii aproape şi i-or robi ţara. neculce, let. ii, 338/16. Nu-l înjugi aşă, cu buna, pe viţel! coşbuc, b. 78, | De geaba, în ne-lucrare. îi eră urît să şaeă aşă, fără oştire, neculce, let. ii, 396/3S. | Dintr’odată, ca din senin. Mie mî-a venit aşă, să te îndemn a tăiă merii ăia. ispirescu, L. 64. | Pe nesimţite, fără a-şi da seama. Şi dus aşă de-un gând, Strângea cuţitu’n pumn. coşbuc, f. 75. Unde merg aşă, mereu [voinicii]? alecsandri, p. ii, 83. | Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, aşă, câte odată, creangă, a. 4. Şi-apoi ce mi-i cere, aşă, cu hurta? idem, p. 156. | Nu frumoşi aşă [scil. „precum aţi puteă crede voi“, s. „precum sânt de obiceiu oamenii frumoşi"], ci cum n’au mai fost. reteganul, p. ii, 33/2S. ’| (întregit printr’un adverb s. printr’un pronume nehotărît) Be AŞA - 286 - AŞÂ nu va lucră pământul bine, cum să cade, ce va să-mână aşîă, fîeştecum, acesta să nu ia nimică den roada ce va face acel pământ, pravila mold. 4,2. [S’a dat poruncă domnească] nici de cum obiceiul acesta să nu mai fie (măcar că femeile, aşă, oa-reşce, tot il mai ţin), gheorgachi logofătul, let. iii, 314/34. || (Adesea) Numai aşă, s. aşâ numai (explicat prin cele ce urmează): ,,fără motiv, din chiar Doamne11. [De] să va acolisi un om de altul, aşîă numai, într’o pizmă... pravila mold. 66,2. | Fata nu-i de cele de pe drumuri, s’o luaţi num,ai aşă, cum s’ar întâmplă, creangă, p. 262. Făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domni şi de boieri şi învăţă de la dînşii, ia numai aşă [ = cu uşurinţă], auzind şi văzând, toate obiceiurile: cum să mânuească sabia,... cum să întinză arcul şi să ochească... ispirescu, l. 192. | (Cu funcţ. adjectivală) Fără nici o podoabă, simplu, obicinuit’ de rând. Aci erau rânduite cu meşteşug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai aşă, fără podoabe, idem, l. 21. Humu-leştii şi pe vremea aceea nu erau numai aşă, un sat de oameni fără căpătâiu, ci sat vechiu, răză-şesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, creangă, a. 1. I Se uită, dracul ştie, cu interes sau numai aşă [ = fără interes], la portret, eminescu, n. 37. Lumea mea cea frumuşă Se petrece num’aşă; Lumea mea cea frumuşică Se petrece’ntr’o nimică. jarnik-bârseanu, d. 218. Nu-s fată de potlogar, Să dau gură pe creiţari, Ci-s copilă tinerea... Şi dau gură num’aşă [ =pe de geaba], idem, d. 405. | Ia-(c’)aşâ. Par’că eşti nu ştiu cum...; vorbeşti şi tu, ia aşă, în dodii, câte-odată. creangă, p. 154. Privind cu nedomirire, ia aşă, numai ca să zică şi el că face cevă, bălăceă cu nuiaua prin apă. ispirescu, l. 34. Una ca asta n’o visase Ileana, că, mă rog, a fi împărăteasă doară e lucru mare, nu iac’aşă. reteganul, p. I, 57. Iac’aşă = „da hat man’s!“ barcianu. | (în strigături ardelene, foarte des) Foaie verde, iac’aşă! Dragu mi-i de dumneata. Dar mai drag de m'ai-că-ta. jarnik-bârseanu, d. 374. || Aşâ ş(i)-aşâ sau cam aşâ sau mai aşâ: „nu tocmai (bun, frumos etc ), binişor, frumuşel, potrivit, etc.“: „comme ci, comme şa; pas trop; tant bien que mal". „ Căsuţa mea e buni-şoară...“ — „He! aşa ş’aşă. Nu e tocmai comodă“. c. negruzzi, i, 302. Iorgu: Mon cher monsîu Gângu,îmi pare bine că reînoesc amiciţia cu dumneata.— Gân-gu (care n’aude şi crede că l-întreabă de sănătate): -4? ă ş’aşă, niciprea-prea, nici foarte-foarte. alecsandri, T. 1002 ( = ital. „cosi cosi“, de unde fran. (fam.) „coucl-coucî", span. „asl asi“ s. „asî asâ“). | (Fam., glumeţ) După aceea, când îi spuneă cumvă cinevă câte cevă de pe undeva, care eră cam aşă şi nu aşă, Ipate flutură din cap. creangă, p. 179. | Tu s’o joci, dar mai aşă! coşbuc, ap. TDRG. (Cu funcţ. adj.) Nu-i vorbă, tot atâta se toarce şi cu o furcă mai aşă, dar par’că ţi-umblă mâna mai uşor pe o sculă frumoasă. vlahuţă, ap. DG. D’ei luă una frumoasă, Dumnezeu să-ţi facă casă, De-i luă una mai aşă, Să nu ai parte de ea! teodorescu, p. p. 328. „Cum îi vinul „Mai aşă!“ || Aşâ numit sau aşâ zis, în legătură cu un subst. = „zis, poreclit11. Aşa-numiţii „posesori“ însemnează, în Moldova, „arendaşi“. | Une-ori, cu o nuanţă mai tare, corespunzând compuselor în „pseu-do-“ : „soi-disant“. Această veche maximă rămâne din nef ericire aplicabilă şi în starea actuală a aşă numitei culturi, pe când, din contră, adevărata cultură nu va fi mai bine întemeiată de cât în proporţia restrângerii acelei maxime, maiorescu, cr. ii, 131. 3°. Aşă, urmat de adjectiv şi de (pre)cum este, exprimă aceeaşi idee ca „cu toate că (este aşâ de...)“. [Lui] Dorofteiu... îi cam place să sugă, aşă bătrân cum este. delavrancea, ap. TDRG. (= cu toată bătrâneţea lui). S’a tologit, aşâ îmbrăcat, cum eră, pe un divan, creangă, p. 302. (Cfr. ital. „cosi vestito come era, si tuffo nel fiume“ = „trotz der Kleidung, die er anhatte, warf er sich in den Fluss“.) 1Y întrebuinţat în funcţiune adjectivală. 1°. Am văzut subt UI, 1° cum aşă (de) se întrebuinţează în legătură cu adjective. Această funcţiune o are aşă şl în exemple ca cele următoare (în care adjectivul e atributul unui substantiv): Nu ne mai spune aşă întristătoare lucruri! drăgi-iici, r. 26. (Acei ani) înneguraseră o aşă îngerească frunte! c. negruzzi, I, 45. Teamă mi-e că, acordându-mi mie o aşă amicală şi linguşitoare precădere, n’ai nimerit tocmai bine. odobescu, iii, 9/8, — sau în altele, ca cele următoare (în care atributul urmează substantivul): Nu se înţeleage să fie făcut aşă greşală mare. pravila mold. 69. încă de la nunta din Cana tiu băuse aşă vin minunat, c. negruzzi, i, 83. Aşă paseri desfrânate, mai văzut-aţi încă voi? alecsandri, p. I, 206. Pe câţi îi întrebă, dădeau din umere, neştiind ce să răspundă la aşă întrebare ciudată, creangă, p. 307. Ziseră, că de când sânt ei nu mai mâncaseră aşă bucate bune. ispirescu, l. 23. Am văzut însă că aşă conţine în sine, ca adverb de grad, ideea de „atât de mare, de bun etc.“; astfel, construcţii ca: aşă greşală mare, aşă bucate bune etc., fiind considerate ca expresii pleonastice, s’a putut spune, cu acelaşi sens: aşă greşală, aşă bucate etc. Âstfel aşâ primeşte funcţiune adjectivală, ca atribut pe lângă un substantiv s. un pronume (tot astfel în provens. „uno personno ainsin“=„(o) aşă persoană11, în span. „un hombre asi“ = „(un) aşâ om“ şi în portg. „urna cousa assim“ = „aşâ cevâ“. Meyer-Lubke. Rom. Gramm. III, § 205). | (Exprimă ideea unui grad superior) Atât de mare; atât de mult, de curajos, de frumos, etc. Deci boierii, văzând aşă milăşinemărire, începusă toţi... a-llăudare.necvl-CE, let. ii, 333/23. Dar ce-ai păţit, mă pohonţule, de... faci aşă larmă? creangă, p. 304. Lucru negândit, dragul tatei, să aud aşă vorbe tocmai din gura ta! idem, p. 192. îl m,ănâncă aşă de iute şi cu aşă poftă, de-ţi păreă că nici pe-o măseă n’are ce pune. idem, p. 23. De ţi-a fi aşă ruşine, Fă-mă brâu pe lângă tine. jarnik-bârseanu, d. 63. Aşă urs oştirea întreagă este in stare să osdrumice. creangă, p. 188. Făcu o nuntă d’alea înfricoşatele. Aşă nuntă ş’a-şeă veselie, mai rar. ispirescu, l. 344. | (Exprimă un grad inferior sau mediocru) „în împrejurări atât de nefavorabile; atât de trist, de rău, de prost etc.“ Sânt sătul de-aşă viaţă! eminescu, p. 255. Grue mi-l apropiă [pe cal], Mâna’n coamă că-i puneă, Şi’n podele l-azvârleă. Aşă cal nu-i trebueă! alecsandri, p. P. 79. || P. ext. (Prin aşă se exprimă mai mult felul, decât gradul) în felul acesta, astfel de... Cu aşă gânduri luptându-se, au ajuns la schele, drăghici, R. 15. Ne’ndoim dac’aşă oameni întru adevăr au stat. alexandrescu, m. 16. Oare pe unde se pot găsi aşă pietre? creangă, p. 217. || (Rar se găseşte topica inversă) Eu de multa vreme ocolesc prin lume, a găsi un om aşâ. gor-JAN, H. IV, 165. | (Une-ori, în legătură cu pronumele nehotărît, pus înainte de aşă) La [= faţă de] o aşă’ntâmplare, tu ştii fără îndoeală, de mai pot trăi. konaki, p. 103. Turbându-se împăratul de o aşă vedere... gorjan, h. i, 3/26. Lumea priveă şi i se umpleă inima de. mândrie, căci fiul... împăratului lor adusese o aşă zînă să o domnească. ispirescu, l. 39. (Construcţiile cu pronumele nehotărît aşezat între aşă şi substantiv sânt barbarisme, după nemţeşte: „so ein...“ Săaibiaşă osoţie, Cum îţi dau fiica mea ţie. barac, a. 44.) | Adesea în comparaţie cu alte adverbe, mai ales aşâ..., aşâ:„tel...,tel“. La aşă cap, aşă căciulă (sau — învechit — aşă chiu-laf). şez. i, 219/e; românul glumeţ, i, 13/s ( = „cum îi capul, şl căciula*1). Pentru aşă tocmală, aşă telal. zanne, P. v, 630 ( = „după om, şi treaba"). (Cfr. dubletul ş i.) Cu ce [fel de] dăscăl lăcueşte, Aşă carte-alcătueşte. zanne, p. v, 254. || Aşâ cevâ = „un lucru ca acesta, cevâ analog": „quelque chose d’analogue, de pareil". Am auzit de aşă cevă. ispirescu, l. 341. Aşâ cevă nu-mi vine să cred! LM. || După analogia ASALT - 287 — AŞA Şl sinonimului „ast-fel (de)...“, şi: aşâ fel (de): „ainsi, de la sorte; tel, pareil“. Oare aşă fel de tineri să se fi aflând mulţi în lume? drăghici, r. 7. || în loc de de aşă fel se poate spune, în mod eliptic, şi de aşâ: „astfel, aşâ“. El nu va mearge la Craiu, de nu va trimite Craiul oameni de aşă, carii să-l apere de turbarea norodului, p. maior, ist. 165/2G. [Făina] o vei amestecă cu var nestins şi, aşesându-o în loc de-aşă, unde ţîi bucatele, vei pune lângă dînsa un blid... economia, 58 (cfr. cu funcţiune adverbială, poate: [Sâmburii de semănat] preste iarnă se ţin în năsip de-aşă, ca să nu îngheţe, idem, 126). | Mai ales în construcţii ca: Hei, hei, călătorule! Dacă ţi-i vorba de-aşă, ai să-ţi rupi ciochinele umblând şi tot n’ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta. creangă, p. 202. Dac’a venit întâmplarea de-aşă, apoi trebue să îm-părţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru, idem, A. 146. Dac’am văst lucru de-aşă, Mă făcuiu o păsăreă. jarnik-bârseanu, d. 170. (Cfr. Acum, dacă-i treâba-aşă, Spune-i, dragă, maică-ta Să’ngrădească uliţa, idem, d. 61.) | Un eclisiarh..., fiind rău de rândul de-aşă, că fură lumânările. mineiul (1776), 162 1/2. Spuneă un ipochimen, om de-aşă, de crezut, dionisie, C. 214. (Şi ital. „di cosi“ = cosi.) [f (Mold.) aşiă, aşeă, dial. ase, ap. HEM. 1973-1974. | (Sălagiu) aşa. jahresber. VI, 75, formă care se regăseşte în Mold. în legătură cu -i: „Ei, Harap-alb, aşă-i că iar te-a ajuns nevoia de mine ?“—„Aşă este, măicuţă11, creangă, ap. HEM. 1974. (Cfr. mold. eu lucrăi = eu lucraiu). | în Transilv. se găseşte şi forma şa în construcţiile: nici şa, nici şa: Trece un an şi feciorul cel mare nu mai vine, nici şa, nici şa. pop., ap. HEM. 1974; şa şi şa, ap. TDRG., şi şa şi şa (Făgăraş), com. Lacea. | f şi: aşi: Cine grăiaşte de aceasta, că cela ce mănâncă carne nu îaste destoinic a sfintei priceştanii, cine grăiaşte aşi, anatema, pravila DE LA GOVORA (a. 1640), ap. HEM. 2004.] — Din lat. sîc, idem (cfr. şi). Forma aşâ (arom. aşe, aşi, aşiţe, aşiţene, megl. şa, istro.-rom. (a)şă şi, în funcţiune adjectivală, (a)şav) se raportă la forma arom. acşi -( eccum-stc, ca amu la acmu (v. c.). La forma originală aşi (cfr. şi, aşişi) s’a adăogat finalul -a ca la abiâ (s. v.; cfr. şl ital. „cosi o cosă“, span. „asl que asă“, „so wie so, auf die eine oder die andere Art“; cfr. şi engad. sa; cfr. Meyer-Liibke: Rom. Gramm. 111, § 607). Lat. sîc s’a păstrat, în parte compus cu alte elemente, în toate limbile romanice: ital. cosi (modenez acse, bolognez acuse, ro-magnol accusi, sicilian accussi, în Bari acsi, genovez asl), eng. sa „astfel, dacă“, acsi, aissi, assi, alsi ( < aliud-sic), v.-fran. issi, fran.-modern ainsi, aussi (< aliud-sic), span. asi, portg. assim (vechiu assi). asălt s. a. (Milit.) l°-2. Assaut.— 1». Repezire la atac a unei oştiri s. a unui detaşament de oaste (companie, regiment etc.) spre a luâ cu puterea o fortăreaţă, un loc întărit, în care se află vrăjmaşul, „năvală, iuruş, iureş“. (Asalt se dă la cevă, cevâ se ia cu asalt). Până a nu sosi înpăratul, Adrianopoli se luă de vesirul, la asaltul sau iuruş cel de’ntâiu. E. văcărescul, ap. HEM. 1795. Moscalii... se apucase să bată Benderul..., pe care l-au luat cu asalt şi cu mare moarte de ămbe părţile. E. kogălniceanu, let. iii, 278/10. Se dase trei asalturi redutei neînvinse, alecsandri, p. iii, 455. Regimentul 13 de dorobanţi... porneşte la asalt sub ploaia de şrapnele din tabia Abdul-Kerim şi, luptându-se piept la piept cu duşmanul oţărit, isbuteşte să intre şi să se menţie în acel redan, ilustrând astfel botezul de foc al armelor române, maiorescu, d. ii, 93. Din punctul de observare deasupra satului Griviţa, Principele Carol dă la ora 3 ordinul pentru asaltul general, idem, d.ii, 94. Munte vom punepe munte Şi cerului da-vom asalt, coşbuc, b. 161. | Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta... şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt. c. ne- gruzzi, I, 168. | Fig. Cupidon... vrea să mă lovească prin întreite asalturi, idem, ap. HEM. 1795. ^".(Scrimă) Luptă cu floreta, etc. Asalt de arme. [Plur. -salturi.] — N. din ital. assalto, idem. asalta vb. 1“ trans. Donner l’assaut. — (Rar, neobicînuit în sensul propriu) A da asalt. Zece mii viteji pe ziduri, Cu mânie le asalţă. I. văcăresc U, ap. HEM. 1705. | Fig. (fam.) A veni (mulţi) la cinevâ cu o cerere stăruitoare. L-au asaltat cu tot felul de cereri. [Rar, învechit, la prez. indic, şi: asălt.] — N. din ital. assaltare, idem. Cfr. săltâ. asăsKăiobi vb. lVa (ş. d.) v. asem(ăl)ui ş. d. asămână vb. I (ş. d.) aspmănâ s d asăhânâ vb. I (ş. d.) / v' asemana ?■ a- asana vb. Ia. Assainir.—(Barbarism, după fran.) Trans. şi refl. (cu sens de pasiv) A însănătoşi, a îmbunătăţi condiţiile fizice, a face mai prielnic sănătăţii (o localitate). Aasană un oraş. | P. ext. A însănătoşi din punct de vedere moral, a îndreptâ s. îmbunătăţi o stare de lucruri. S’ar puteă preface şi asană această tristă stare, sbiera, f. S. 415. [La Românii din Austro-Ungaria şi: sanâ vb. Ia,din lat. sau după germ. sanieren.] — N. după fran. (< lat. sanare „a vindecă11.) asanare s. f. Assainissement. — Infinitivul verbului asana, devenit abstract verbal. Asanarea sa- . telor. | Fig. Asanarea moravurilor. asără adv. v. aseară. aşaşi adv. I. 1°. Comme cela, de la sorte, aussi, egalement. 2°. Meme, precisement, justement, d’autant plus, en memetemps. 3°. Tout en... (devant un participe). 4°. Par hasard. II. Immediatement, tout de suite, aussitât (que), dejă. Adverbul aşaşi se mai aude azi prin Moldova şi e foarte des întrebuinţat în Bucovina. în literatura veche îl întâlnim mai ales la (cronicarii) moldoveni, une-ori însă şi la scriitorii din Ardeal şi din Banat. I. Adverb de mod şi de grad. 1°. (Pe lângă aşă, care indică analogia acţiunii verbale cu altă acţiune cunoscută, se adaogă noţiunea şi, prin care se arată că s’a mai ivit încă o notă nouă) Astfel încă. lacomi vătavul de aprosi... n’au mers pre caii lui..., şi au luat cai de olac...; şi la Bacău, îndată s’au tâmpinat cu străjile ungureşti, care străji, cât l-au sărit, i-au luat în goană şi îndată i-au agiuns, şi aşeşi gonindu-l [= în felul acesta mai şi gonindu-i] i-au omorit den pistoale. M. costin, let. i, 300/25. | Tot astfel, de asemenea, aşişderea (v. c.), în conformitate cucele spuse. Duca-Vodă... au trimis ca să-i cuprindă, pre toţi să-i prindă; ce unora le-au făcut Dumnezeu cale, de au scăpat în Ţara-ungurească; Mihaiu biv vel spatar scăpase aşişi din rădvan ducându-l la Cucoreşti. N. costin, let. ii, 19/S6. Perit-au atunce multe vite a lăcuitorilor; iar a bejenarilor aşaşi auperit mai de tot, fiind ei nişte oameni neaşezaţi, neculce, ap. HEM. 2007. Au prins pe boierii munteneşti şi-i de-deră pre mâna lui Grigorie-Vodă... Numai Şerban Logofătul au scăpat: aşăşi din gloată denaintea Vezirului, nu l-au văsuţ nime ce s'au făcut, muşte, let. iii, 9/27. (Cfr. fran. „ces etoffes sont belles, aussi coiltent-elles cher“.) | Chiar aşâ. Mai bine te du acasă, aşaş te rog! sbiera, p. 185. | Tot. I-au spus că doreşte să-i facă o coroană, ia cam, într’acest chip, aşă de mare... Sucnă-murgă s’au prins că-l va mulţămi... A doua zi, au găsit coroana pe masă,... de tot asemenea aceleia care o avusese domniţa... Ea însă eră aşaş aceea, pentru că Sucnă-murgă n’au mai făcut alta. sbiera, p. 97. AŞAŞI - 288 - ASAtTL 2°. Până şl, tocmai, chiar, însuşi. Bolgarii... în Thrăchia, în Misia... şi aşeaşi în slăvită Greţia piciorul... şi-au înfipt. CANTEMIR, HR. 17/ls. Aşa, Ovi-die...pe vremile lui Avgust au trăit, şi aşeaş de Avgust au fost trimis în isgnanie la cetatefa] Tomus. idem, hr. 72/„. Iusuf Paşa... îl aveă în dragoste pe Ni-colai-Vodă şi-i scriă adesea mehtiupuri, dar nu aşă cu mărire, precum, scriu alţi veniri, ce foarte cu blândeţe, ca cum ar scrie la un prietin şi aşeşi în mehtiupurile lui îl numeâ prietin, axintie uri-CARUL, let. ii, 146/12. A doua si... au mers Ion-Vodă la Căzaci, şi... le-au grăit Ion-Vodă leşeşte, că ştieă limbă leşească, că eră aşaşi Leaş de naştere. N. costin, let. I, A. 87. Părintele mi-au spus că aşaş eu, cu mâna mea, s’o opăresc! sbiera, p. 238/20. Să meargă cu ea aşaş de-a dreptul la mormântul copilului, idem, P. 318/10. | Cu atât mai vârtos, cu atât mai mult, încalţe. Vezirul au răspuns: „...Zici tu că sănt aşă de blăstămaţi Moscalii, dar voi aşa’şi nu sânteţi de nimică, că ei v’au bătut pre voi. Aşi jder e au, mai zis acel om a Şvedului cum că Muntenii sânt prieteni prea buni cu Moscalii, neculce, let. II, 329/28. | Aşă în cât. Hai să-i ascundem noi doi..., aşî’ş să nu-i găsască nici dracu! alecsandri, t. 217. | f (Pleonastic, în legătură cu „tocmai11) S’au fwrat cu dînsele tocma aşlăşu din cămara nuntei, de au fugit, dosofteiu, v. s.29/s. | f Nu numai (cât)..., ce aşaşi (şl)...=„nu numai..., ci chiar şi...“ : „non seule-men’t..’., mais encore (aussi)...“. Nu numai lăcuită de moşneanii săi, ce aşeaş foarte bine întemeiată... să fie fost. cantemir, hr. 390. Nu numai căt pe Ze-slavu de tot au biruit, ce aşeaş şi cetatea Chiovului din mână i-au luat. idem, HR. 385. 3°. Chiar într’o astfel de stare, aşâ cum (erâ), deşi (erâ) tocmai (aşâ). Aceasta erâ din părinţi creştini. Carii pentru credinţă închişi în temniţă fiind, l-au născu/tu-l maică-sa aşîaşi în legături, dosofteiu, V. s. 2/a. Beade aşiaşî din munci sufletul în mânule lui Bumnedzău. idem, v. s. 94/2. 4°. în legătură cu adverbe nehotărîte, are acelaşi sens ca „aşâ“ în aceeaşi funcţiune. Oricine... va vrea să cearce pre locul lui..., sau de să va nimeri aşîaşu fieştecum să să tâmple să găsească vre o comoară, să chiamă să fie a lui. pravila mold 42,2. II. Adverb de timp. îndată, fără întârziere, fără zăbavă, tocmai (temporal). N’ară fi judecată ăe-reaptă aceasta, de-aş da eu voao aşaşu darul şi cinstea, coresi* ap. HEM. 2005 („îndată, fără multă cugetare11 sau ‘„numai aşâ“?). Ashishi = „statim, confestim“. ANbN. car. învăţă tată-său de-i tă-iară capul în temniţă aşiaşu. dosofteiu, v. S. 98,2. Nu vă rămâne decât să vă măritaţi cu ţărani. Ş’aşa’şi ăm poruncit să vie preotul din sat, ca să facă chiar acum nunta, alecsandri, t. 683. Românii cred că... mare parte de insecte... îşi află sfârşitul aşaşi la ivirea lor pe suprafaţa pământului. marian, Se. ii, 209. Am s’o împuşc. Şi aşaşi scoate un pistol\ sbiera, p. 237/lf (cfr. „şi, zicând aşâ, şi scoase11)) | (Urmat de când sau cum temporal) Şl, deja. Soarele dimineţii se arătă aşăşi prin geamurile ferestrilor, când căzu Leonardo într’un profund somn. L. negruzzi, ap. TDRG. | îndată ce. Şi Maica Bomnului, Bin poarta ceriului, Aşişi cum'a cuvântat, Scară de ceară a luat, Scară de cear’a întins, Cu poale albe m’a cuprins, marian, v. 125. || (în legătură cu măsuri de timp) Chiar. Iarna mare, eră:~ că aşaşi iarna s’au făcut aceă zarvă, m-uste, let. iii, ll/23. Apoi nici să nu mai îndelungăm vorba\ M aşaş mâne dimineaţă să te duci la târg. sbiera, p. 242/„. Aşezarea se face aşaşi în aceeaşi zi. marian, nu. 135. | Adesea în legătură cu alte adverbe de timp, întrebuinţat une-ori aproape pleonastic: Aşaşi atunci (s. acuma)=atunci(s. acuma)* îndată, chiar atunci (s. acuma), în acel (s. acest) moment chiar. Lăsară masa, ieşind aşîaşu atunci din svfâjnta liturghie, desofteiu, v. s. 31. Şi aşaşi atunce, Luni sara, l-au trimes la vezirul. ne- culce, let. II, 358/14. Pentru rădica/rea hohotului, mireasa dă aşa’şi atunci, celui ce l-a rădicat, o năframă. marian, NU. 638. Nu pot să mă lupt aşi-şi acuma, că-s flămând, marian, tr. 312. Aşasi îndată s. de-odată, s. chiar, pe loc (s. aşaşi îndata mare) „imediat": „momentanâment, imm6diatement“. „Sa-raca’n de mine!" strigă aşaş îndată şi ceealaltă hargată. sbiera, p. 112/30. Aceste suflete nu-sânt [= nu se prefac în...] aşaş de-odată moroi, idem, P. 317/,9. Susana: Ştii una?... îmbracă-te feme-eşte... Răzvrătescu: Minunată idee! Aşăşi chiar mă duc să-mi pun catrinţă. alecsandri, ap. HEM. 2007. I-am răspuns aşaşi pe loc. marian, sa. 102. [Şl: aşişi, aşâeşi (aşîaşi), în Mold. şi în Bucov. azi: aşăşi, aşăşi; accentul frazei e totdeauna pe cuvântul lângă care stă: aşăşi du. | Se găseşte şi forma şaşi: Ursul şaş îl apucă şi-l crpmpoţeşte. sbiera, p. 204.] — Compus din aşâ (aşi) + şi. (Cfr. lat. itaque.) ASAsfsr, -Ă subst., adj.'^ssassm. — (Franţuzism) (Persoană) care a ucis mişeleşte, tâlhăreşte (pe cineva), [f asasen s. m. Assaseni (adecă ucigători întru ascuns), barac, a. 4.] ;| întrebuinţat (rar) şl ad-jectival. O mână asasină a făptuit omorul acela. — N. după fran. (ital. assassino enţă s. f. l°-2°. Ascendance. — 1°. (Rar. Franţuzism) Urcare, suire. || 2°. Linie (de rudenie) ascendentă. Românii de la Severin, ca şi acei de la Pind, începură a împroşcă în toate direcţiunile prisosul poporaţiunii, fundând... stabilimente filiale, în tradiţiunea cărora ei conservau prestigiul de ascendinţă. hasdeu, i. C. 61. [f şi: ascendinţă.] Cfr. descendenţă. ■— N. după fran. ASCENSIUNE s. f. Ascension.—(Franţuzism) Suire, înălţare, urcare (spec. cu balonul). A făcut o ascensiune cu balonul. || Sp ec. (Astr.) Ascensiune dreaptă: arcul ecuatorului ceresc cuprins între punctul vernal şi meridianul care trece prin centrul unui astru. [Plur. -siuni. | Pronunţ.: -si-u-ne.] —• N. după fran. (ascensio, -sionem, idem.) ascensor: s. a. (rar, s. m.) Ascenseur. — Aparat mecanic pentru urcat (persoane s. lucruri) la diferitele caturi ale unei clădiri. [Plur. -sorii şi -soare.] — N. după fran. (lat. ascensor „care se urcă", de la ascendere „a se urcâ“.) ascet, -Ă subst. Ascete. — (Mai ales în biserica creştină primitivă) Călugăr care îşi petrece viaţa în post şi rugăciune în pustietăţi, pustnic, sihastru, schimnic. Cfr. anahoret, [f şi: âschit, de-a dreptul din n.-grec. Iacov postnicul, aschitul. dosofteiu, v. s. 43. | Şi: aschet, -ă subst., cu o formă mai apropiată de cea elină. Iov bătrânul, aschet slab şi osos, în ra-sa-i veche de pănură cafenie, sta cihchit la pământ, înaintea peşterii, a mormântului în care trăeă. M. sadoveanu, săm. v, 975.] — N. după fran. (= grec. „deprins, exer- citat" [cu o viaţă de schimnicie], de la aoxeu> „a se exercita în..., â-şi întări trupul prin exerciţii".) ascetic, -ă adj., adv. Ascitique. 1°. Adj: De ascet, de pustnic, de sihastru, de schimnic,' schim-nicesc. O viaţă ascetică. || 2°. A d v. Ca un asceţ, schimniceşto. ! ■ • > ‘ — N. după fran. (= lâ’t.-bis. asceţi'cusj -ţiini' 4, grec. âo^tuo?.) ■’ ;■ • ascetism s. a. AscMisme.—Viaţă de ascet, schimnicie. ~ N. din fran. âşche s. f. v. aşchie. AscuiudU) f s. m. Troupes turques, armtie turqite. — (Cuvânt literar în epoca fanariotă. Şi singularul are sens colectiv) Armată turcească, soldăţirae turcească (îndeobşte, fără deosebire de „ieniceri", „spahii" etc.). Jaloba să se vădească La paşi şi ia sara-scheri Şi la ascheriul din Bender. e. kogălniceanu, ap. TDRG. Sfătuiră să scoată 0 angareă... Numin-du-o cum că este ajutor de cheltueli Pentru-as'cherii ce s’adună la Diiu... zilot, CRON., ap. HEM. 1801. [în Mold. şi: aşclieriu. îndată să se trimită aşche-riul cerşut şi tunuri şi alte trebuincioase pentru răsboiu. uricariul, ap. DG.] — Din turc. ’asker „armee, soldat": ŞIO. Cfr. a s-cherliu. AscHEBiic f s. m. Soldat turc.—(Cuvânt literar în epoca fanariotă; întrebuinţat rar; mai ales la plural) Soldat turc. Să-i dea sahereă pentru ascherlii. dionisie eclisiarcul, c. 187. Aschertiifi]... ce doresc a intră în Moldovă să facă răutăţi, unii ca aceia să se trimată la cele d’aproape sarhaturi (a. 1774). uricariul, vi, 437, ap. ŞIO. — Din turc. ’askerlti „soldat". ŞIO. Cfr. ascher. aschet s. m. v. ascet. aşchia vb. lft. (Se) fendre (se dit du bois), (se) briser (un os) en eclats. — Trans. A rupe (cevâ) în aşchii, a luâ aşchii, şuviţe s. făşii (din cevâ); a despărţi (un lemn) în aşchii. 0 ghiuleă de tun se sfărâmă şi aşchiasă o bucată de os din tiţvd unui ghinărar, v. COSMOVICI, SĂM. II, 458. | R e f 1. (Despre lemn, os etc.) A se rupe (s. a se sfăşiâ) în aşchii. [Rar, şl: aşchii vb. lVa: Lemnarultaie lemnele; bărdaşul le aşchieşte şi-apoi le ciopleşte, le răteasă, le scobeşte. (Orlat, în Transilv.) ap. HEM. 1983.] — Derivat din aşchie, sau dintr’un tip lat. pOp. *asclare (= *assulare, cfr. assulatim): v.-prov., cat. asclar. aşchiât.-â adj. Fendu ou brisi en iclats. — Participiul verbului aşchia, devenit adjectiv. Unde eră .casa lui Druga, se vede numai un stâlp afumat şi aşchiet de fulger, v. FORESCU, ap. DDFR. [în Mold.: aşchiet.] aşchie s. f. 1°. tâcharde, 4clat (de bois), 4clisse, esquille. 2° Envie (pellicule qui se dâtache de la peau autour des ongles). 1°. Bucată (lată, subţire şi, relativ, lungă, spre deosebire de ţandără şi surceâ care sânt mai mici. şi au formă neregulată; adesea însă aceste trei numiri, mai ales aşchie şi ţandără se. confundă), făşie s. şuviţă luată în lungul lemnului (cu barda s. cu securea) sau dintr’un os (şi p. e xt. şl din alte corpuri tari ce se pot desface în făşii). Cfr. costinescu. Scoate întâiu bârna den ochiul tău şi atun-cea vei căuta să scoţi aşchia cea den ochiul fratelui tău. biblia (1688), ap. TDRG. Copaciul mare, dintr’o aşchie [=dacă i-a sărit o aşchie lovindu-l cu toporul] nu se taie. pann, p. v. iii, 15; românul glumeţ, I, 31/9. Nici un lemn nu se desface în aşchii lungi, ca ulmul. ap. TDRG. Aşchia bradului, Dreptatea satului. [= „Dimerlia".] gorovei, C. 131. Stejarul..., îndată ce rămase în câteva ăşchii, se rupse, fundescu, l. p. 159/17. Aşchia nu sare departe de trunchiu. şez. i, 221/5; zanne, p. i, 114. | Despicătură (de probă) dintr’un lemn. Pentru a face şindrilă, trebue a căută ca bradul să îmbie bine, ădică să se despice sau să crape drept. Aceasta se cunoaşte cercând mai mulţi braei prin scoaterea Dicţionarul limbii române. 7. IV. 1909. : AŞCHII — 290 — ASCULTĂ din trunchiul lor a unei aşchii de un pod de mână de groasă şi ca de o palmă de lungă. Dacă aşchia aceasta nu crapă drept, bradul se lasă şi se caută altul. I. ionescu, M. 396. | P. ext. N’am despreţuit nici hârburile de oale vechi..., nici chiar aşchiile de cremene, pe care astăzi noua ştiinţă a arheologiei preistorice le aşterne... pe pragul templelor înălţate în onoarea artelor, odobescu, ii, 236. A fost atins de o aşchie de lantă [= lance] înaltul nostru rege. I. ne-GRUZZI, vi, 169. | Aşchiile de lemn sânt, ca şi surcelele, rămăşiţe nefolositoare, care se întrebuinţează doar la aţâţatul focului. Să-mi adun în mănunchiu notiţele răsipite aci ca aşchiile şi ca surcelele ce se împrăştie fără folos, cănd, cu o teslă rău mânuită, o calfă de dulgher stângaciu ciopârteşte bârna, odobescu, iii, 166/4. Pocnind, se revarsă văpaia prin aşchii, coşbuc, 15/19. Unde conăcesc ei, acolo... fac şi aţâţă focu’..., cu găteaje, cu ogrinji, cu surcele, cu aşchii şi cu ce găsesc, jipescu, o., ap. HEM. 1982. Până atunci, călătorul adunase nişte râscote, surcele şi ăşchii de hm,ne ce putuse află prin bătătură şi aţâţase un foc bunicel, ispirescu, ap. HEM. 1982. | Astfel se explică sensul greşit de „surcea11 dat de anon car.: Ashkie = „sarmentum11. | După polizu şl cu sensul de „strujitură11: Aşchie de rândeă : „Ho-belspan11. | Fig. Strujind pre svâfnjtul cu octale brânci au mănuşi de her cu unghile ascuţite, sărind dşchi de carnea svfâjntului... dosofteiu, v. s.97. 2°. (Rar, neobiclnuit) P. anal. Pieliţă care se desface din piele în jurul unghiilor DDRF,’„zbârnâitoare, plesnitoare11. [Plur. dşchii şi aşchii. | f ăşche, plur. dşchi. | Şl: hâşchie: Codia biciului i s'â spart în hăşchii şi sar din ea puzderii meliţate de şoldurile uscate ale bieţilor cai. delavrancea, s. 205. | în Ban., Serbia şi în jud. Mehedinţi: iâşchie viciu, gl., CDDE. — şi ieşcliie : Să apuci pădurile, în codri muţi şi surzi, Unde nu-i ieşchie sărită, De voinic tăiată, pop. (Oraviţa), ap. marian, na. 40. Ieşchî = „aşchii11. (Lăţunaş, Yerşeţ). viciu, gl. | Prin trecerea dialectală a lui k' y t\ se pronunţă pe aiocuri şi: ast’ie, pronunţare care se reflectă în scrierea aştie. LB. Aştii de ceale mărunt giluite. economia, 220. | La gorovei, C. 371 (com. din Vaşcău, în Transilv.) se găseşte şi forma (grafică? s. simplă eroare de tipar, prin omiterea lui h) aşcie: Moşu taie lemne în deal; aşcile sar(e)’n vale. (= „Tunetul11.)] — Din lat. pop. ascla (—assula „aşchie11, dimi-, nuţiv din assis „scândură11. Meyer-Liibke, Ilom. Gtramm. II, § 430): alb. ask’e, neo-grec. a Din,lat. pop..ascultare (—auscultare): ital. as-coltare, sard. logudorez ascultare, engad: skulter; v..rpŢo.v. ascoutar, v.-fran. ascouter, v.-span. ascuchar (eu caşimilare de către pref. ex-: vv-ital.' scoltareJ RţWf: escoutar, n:-fran. ecouter,. n.-span. escuchar,-V'.rp,orţg.. escutar,). Cele-două. sensuri; I şi II le aveâ şi cu'^âniuMatin, .care se construeâcu acuz;; sau cu dat;;\ ca -îm limbasrom.-(Cfr. şi germ. horcherir— gehorchen-; bulg. konltfl go ne poslusalfi = ,;câlul nu-l ascultă11.) Cfr: dubletul auscultâ: ASCCI.TĂCICIÎE f s. f. = ascultare. Cuvântul e atestat numai în dicţionarul'manuscris al lui bu-dai-deleanu, ap,'HEM. 1812. — Derivat din ascultă, prin suf. abstr. -ăciune. ascui.tăsiĂnt f s. a. OMissance, obiăience. — Ascultare, supunere (la...). După căutatul luDfumJ-nfejăseu tatăl, întru sfinţia Duhului, întru ascul-tământul şi stropirea sângelui lu Is: Hs... se mul-ţia^că-se! cod. vor. 138/10 (= prin ascultarea şi stropirea sângelui... N. testament, 1648; întru ascultare şi stropirea sângelui..... biblia, 1688: „...obedientiam et aspersionem sanguinis“; „pour obâir â Jesus-Christ eţ pour obtenir 1’aspersiOri de son sang“). ' - — Derivat din ascultă, prin suf. abstr. -ământ. I (Cfr. ital. ascoltamento). ?'r ascultare s. f. j: 1°. Action ă’icouter, ă’entendre, ăe faire attention (â q Auăition, interrogatoire (des tâmoins). Interrogation (d’un âlfrve). Ausculţation. 2°. Auăitoire, solie ă’au-■- ăience. II. 1°.„Action de prefer l’oreille (â), d’exaucvr (qqn., la prifefe de qqn). 2°. Action ă’ecouter (les con-seils de qqn.), ’ă4 suivre (l’avis de qqn.), ă’obtem-p4rer, de se soumettre, d’obiir; obeissance, oMdience; ădpenăance, autorite; commandement. Infinitivul verbului ascultă, devenit abstract verbaih 1.1°. Aceaste doao, până ce pre scurt le voiu spune, 1 mă rog de ascultare, s. clain, ap. HEM. 1813. As- • cultarea liturghiei. | Ascultarea la uşă e o dovadă de lipsă ăe bună creştere. | (Jur.) Ascultarea marto-, rilor = „die Zeugenvernehmung, dasZeugenverhor“. : TDRG. || Ascultarea (unei lecţiuni date) = interogarea elevilor.-Acel vas ăe botez... îl păsesc nişte călugăriţe. Ele nu, ăorm nici zi, nici noapte. Din cână în Cână-însă'un pustnic vine pe la ele, de le povăţueşte cele sfinte pentru Domniţi. Cână sânt la ascultare/ ăe le învaţă pustnicul, rămâne-numai una ăe’pânăă. ispirescu, L.-30. || Spec. (Med.) Ascultare = auscultaţie. || 2°: f (Probabil printr’o rea înţelegere a lat. ,,auditorium“) Sală de audienţă, au-iiioâM. intrară întru «ascultare, cu miaşii- şi cu nărociţii cetaţiei. cod. vor. 71/6 (= întrândînp olat â cu căpitanii şi cu> oamenii mai mari ai oraşului. N. testament, 1648; întrând la ascultare, împreună cu miaşii şi cu oamenii ce erâ mai de folos ai cetăţii. biblia, 1688: „introissent in auditorium.“; „6tanţ entr6s dans l’audîtoire avec les tribuns...11). ' II. 1°. Domnului precum nu i se caăe a grăi lucruri uşoare, aşâ spre asculta/rea celor uşoare să nu fie uşor. muşte, ap. HEM. 1812. Cerule! Când o s’a-: jungă ’ntr’a tale ascultări tânguirea mea? pann, e. i, 25. | Sufletele voastre curăţind întru ascultarea deaăevărului.:., urul alaltu iubiţi. COD. vor. 143/la ( = întru ascultarea adevărului. N. testament, 1648; cu ascultarea adevărului, biblia, 1688 : „ayant donc purific vos âmes, ob.6 is s ant â la v&-rit6...,>aimez vous l’un VsmtTeu):'Şi-şulăsă casele şi avuţia-şi dereptu ascultarea cuvintelor lui Dumneseu. CORESI, ‘ E. iv/8. ■ ^ A da ■ ascultare cuivâ = a .asculta pe cinevâ, a, da atenţie spuselor lui, a-l crede, a>încijviinţa cererea lui: „aj’outer foi (â)/ croire (qqn.), ob6ir; accepter (une demande etc.“; cfr. ital. „dare ascolto“, ap. cihac, 1,17). Turcii; fiind în prepus, i-au, dat ascultare. e. kogălniceanu, let. iii, 197/i8. Tatăl său la aceasta nu-i da ascultare, drăghici,. k.' 5: Bete ascultare acestor cereri, ispirescu1, m.- v. 3/„.. Deva da înscris răsaşul că să' leapădă^şi în urmă să va căi şrfvă. vrea... să să facă tovaroş.la hele-şteu, răspunsând cheltueăla pă jumătate, <,să'nu li să-dea ascultare. CARAGEA;’L., ap. HEM. ;Î81>3. .;20i Urnjăre :a sfaturilor-• cuivâ, supunere la po- ASCOLTĂREŢ — 293 — ASCULTATOR runcile cuiva. De va ascultă de învăţătura mair marelui său, vaputîă şuvăi şi nu să Va certă după pravile pentru greşăla ce va fi făcut pentru ascultare. pravila mold., ap. HEM. 1812. Eu... vă ţiu turmă... mare şi înaltă..., pentru buna.ascultare şi supunerea care-arătaţi de-a-pururea cătră biserică şi cătră arhiereu, antim, p. 4/17. Nedând ascultare şi de al doilea, l-au legat şi l-au adus la [Balş], popovici-kirileanu, b. ,13. Copila; câtu-i de mică, Bate-o şi pune-o la furcă, Că, dacă va creşte mare, Nimărui nu dă-ascultare. şez. iv, 233b/20. [Negativul: neascultare: împărăteasa, împăratului arătă neascultare. VARLAAM, C. 360. Eva, cu'neputinţa neascultării, blestem au aşăzat. mineiul (1776), î32/«-Neascultarea ce îmi făcuşi va fi în sufletul tău o aducere-aminte foa/rte jalnică întru toată viaţa ta. GORJAN,- H.-IV, 62.] | f (Construit în vechime şl cu ,,spre“) -Ascultarea, care va face neştine spre Domnul ţărăi saU spre stăpânul carele i va sluji... pravila (a. 1652), ap; HEM. 1812. || Spec. (Bis.)-Ascultare = (în mănâstirile de călugări şi de călugăriţe) slujire a unui „frate" s. călugăr mai tânăr (s. a unei „surori11 s. călugăriţe mai tinere) la unul (s. una), mai bătrân(ă) la care e orânduiţ(ă) de stareţ(ă). Cfr. po-sluşanie. Dat de (s. spre, s. la) ascultare s. „ascultător*1 = acela care .[mai' adesea, ca .pedeapsă] este orânduit la un; călugăr bătrân spre a-1 sluji, sau care s’a trimis-undeva cu vreo afacere de-a. mănăstirii: ,,obâdiencier“. Cfr. costinescu. El arată că ...voeşte a se călcării Stareţul îl răndui spre ascultare< la un bătrân sehastru..., unde el petrecu trei anii în cea mai mare cucerie şi umilinţă, c. ne-GRUZZI, I, 219; Nu se ştiă de unde-i; n’aveă nici tată, nici mamă; de mică o crescuse maica Fevro-nia şi acu o aveă la ascultare, sadoveanu, săm. vi,? 63.-1 S’au scăpat din ascultarîa cut&ruia stareţ. DOSOFTEIU, v. s. 67 ; cfr. mineiul (1776), 93Vs-A 11 (a rămâneă, a stă etc.) subt ascultarea cuiyă= a fi (a rămânea etc.) subt autoritatea, stăpânirea s. suzeranitatea cuivâ, a li supusul s. în slujba cuivâ; a ascultă de cinevâ. Luminând... pre cei ce sânt supt ascultarea Măriifi] tale. biblia (1688), 8 pr. 48. Se dezbătuse Cantimireştii de supt ascultarea Hanilor şi şedeă cu oardele sale dincoace de Nistru. m. • costin, ap. HEM. 18i3. Constantin Brâncova-nul... de-a-pururea se sileă să supuie pre Domnii din Moldova, să-i fie supt ascultare, adecă ce ar pofti, ori de bine ori de rău, să nu-i easă din cuvânt, muşte, let. iii, 62. Zis-ău paşa...: Marele şi puternicul împărat ne-au trimis cu oaste..., ca să fini raialii ţărei Moldovei, ce este supt ascultarea împărăţiei, de aret şi de apărare despre Leşi. neculce, let. ii, 223/,j. Neavând Tătarii ce mai face, s’au închinat la Moscali, rugându-se... să tră-ească supt ascultarea lor. e. KOGĂiiNiCEANU, let. iii, 376. Aceştia sta subt ascultarea hatmanului. bălcescu, m. v. 644. Fiul de împărat rămase sub ascultarea hoţului, ca să înveţe meşteşugul de la dînsul. ispirescu, L. 369. | Spec. (învechit) Comandă (militară). Puindu-i la mijloc şi dându-le războiu de două părţi, îndată un polcovnic... s’au închinat cu câteva steaguri ce eră supt ascultarea lui. ACSINTIE URICARUL, LET. 11,149. | f A fl (încă S. tot) subt ascultarea părinţilor = a fi încă nevârstnic, minor. Oricare cucon ce va fi încă nu de vrâstă, ce să va găsi tot supt ascultarîa părinţilor... pravila mold,, ap. HEM. 1814. Până fu supt ascultarea mâne-sa, el eră bunişor. moxa, ap. HEM. 1814. ascultăr£ţ, -icĂ'i’A f adj. = ascultător. Cuvântul e atestat numai în dicţionarul manuscript al lui BUDAI-DELEANU, ap. HEM. 1816. — Derivat din ascultă, prin suf. adj. -ăreţ. ASCCI.TÂT s, a. Action d’Ecouter, d’entendret de faire attention (â), d’ouîr (des tâmoins), d’interro-ger>- (un:616ve), d’obiir,, de se soumettre' (â qqn.); participiul verbului ascultă, devenit abstract verbal. (Lat. a[u]scultatus.) Ascultare. Şi foamea- pre ei prinderi, nu foame de pâine şi de apă, ce foame de ascultatulti, cuvântului lu Dumnezeu, coresi. E. 16/,. S’au întăritu-şi inema şi minteă- cu chititul dumnădzăeştilor scripturi, prădând tot'cu- ■ getul după ascultatul lui Hristos. dosofteiu, ap. HEM. 1815. înâă mai avem de ascultat! drăghici, r. 14. Cu ţigareta aprinsă, m’am pus' pe* ascultat. alecsandri, ap. HEM. 1815. ascultat, -Ă adj. 1°. licoute, entendu; ausculte, oui, interroge(a,n sujet d’une leşon). 2°. Exauc6, acceptă (en parlant d’une'demande), ecoută (en parlant de conseils), sui ui (en parlant de l’avis de,qqn.), obei, ob-tempere. — Participiul verbului ascultă,’ devenit adjectiv (şi păstrând totdeauna sensul pasiv). Sfat ascultat. Vorbe ascultate. Căpitani ascultaţi de ostaşii lor. HEM. 1815. Relaţiile bune ţinuse până la moartea... lui popa Nicolae..., un ascultat sfetnic al lui Brâncoueanu. iorga, l. i, 156. [Negativul: neascultat, -ă.] ascultătoare f s. f. Ecoute. -r* „Loc de unde poate cinevâ ascultă sau auzi fără a fi văzut". [Cuvânt suspect, atestat numai de] costinescu. — Derivat din ascultă, prin- suf. loc. -ătoâre. ascultător, -oărk adj., subst. I. (Celui ou celle) qui 4coute. Auditeur. Eleue. II. 1°. Qui obeit. Obeissant, docile, soumis. - 2°. Dependant (ou sous la* dăpendance) de... — Adjectivul verbal al Iui âs^-ctrltă (derivat prin suf. -ător), întrebuinţat adesea în funcţiune substantivală. Astăzi se întrebuinţează mâi numai în mod absolut, şi rar Construit Cu ge-netivul sau cu prepoziţia „de“. în vechime se con-strueâ şi cu complimentul în acuzativ sau în dativ, iar în sensul II, 2° cu prep. „către". I. Subst., rar adj. (Cel s. cea) care ascultă. Nu ascultătorii leagîa, ce făcătorii dereptiadză-se. cod. vor.; 148/,. Fiţi făcători cuvântul, du numai ascultători. cod. VOR. 154/9 ( = fiţi făcătorii cuvântului şi nu numai ascultători, n. testament (1648); biblia (1688) : „mettez en ex^cution la parole, et ne l’ecoutez pas seulement"). Orîbine îaste aş-cultătoriu cuvântului, şi nufăcătoriu,.., biblia (1688) (: „qiiis auditor est verbi et non factor...“),; ap. HEM. 1816. Nesuferire aduce,., cuvântul nealcătuit la ureachea bine ascultătoare, cantemir, ist., ap. HEM. 1816. | Cel s. cea care asistă la o predică, la o cuvântare, etc., care ascultă o povestire etc. Ascultătârii... eră strânşi pregiur dînsul. dosofteiu,. v. s. 172. Pentru aceea dar nu este minuţie, iubiţii mei ascultători şi cinstiţi şi de bun neam boieri, de m’au rânduit şi pre mine Dumnezeu... antim, P. 4/8. „Puiu de om, călugărul istrigară ascultătorii. C. negruzzi, i, 169. | Cel care ascultă (s. urmează-la) cursul unui profesor, auditor; elev. Câţi mai de’nainte eră ascultători, atâţia atuncea să făcură învăţători, cantemir, ap. HEM. 1817. II. 1°. Adj., rar subst. (Gel s. cea) care ascultă de sfatul s. de porunca cuivă. -Făcându-te ascul-tătâriu poruncilor lui Hfristojs... mineiul (1776), 101 Vi- Sântem supuşi ascultători . ai poruncilor tele. ispirescu, l. 29; N’au fost ascultători, povă-ţuirilor sale. zilot, cron., ap.-HEM.-1817 || (Mai ales absol.) Docil, supus, plecat. Pire mine stă* pân, pre tine slugă, pre mine poruwcitoriu, pre tine ascultătoriu a fi au poruncit, cantemir, ap. HEM. 1817. Moldova cum că-i supusă, norodul ascultător, Au înştiinţat la Poartă, beldiman, ap. HEM. 1817. Fata moşneagului... eră frumoasă, harnică, ascultătoare, creangă, p. 283. Tu să- fii ascultătoare, să nu ieşi ’din cuvântul lui! ISPIRESCU^-L. 53'. | Pig. Coborau pe ascultătoarele valuri alefluvi-MiMi.-EkiN'ESGU, N.‘ 67; [NegătivulVn easciiltâtor j-oare. Nu fii neascultătdriii! ,;bib£i.A1 (1688^ 56. 'Toţi n&- ASCULTĂTURĂ — 294 — ASCUNDE ascultătorii de sabie vor pieri, beldiman, te. 329.] 2°. f Dependent de... De atunce sânt luaţi Renii cu câteva sate, de Sultan Osman, sat de ţearăpre Dunăre, ascultător cătră ocolul Galaţilor. M. costin, ap. HEM. 1817. [f şi dial.: uscultătâriu.] ASCBLTĂTtTKĂ f s. f. Action d’entendre (qqch.). — Ceea ce ascultă s. aude cinevâ, vorbă,. Văm desface uşile auzului, insă nu ocărilor şi ascultăturilor spurcatele învăţăturiei dumneeeească. coresi, ap. HEM. 1818. Askulteture = „auscultatio“. anon. car. [Plur. -turi.] , — Derivat din ascultă, prin suf. abstr. -ătură. ASCi i.Ton , -oaie -j- adj., subst. Attentif, obiis-sant, docile, soumis. — Adj. şi subst. Ascultător, supus, plecat. (La scriitorii bisericeşti din secol. XVII. Se construeşte în mod absolut sau cu complimentul la dativ) Mai obicinuite sânt construcţiile: a fi ascultoiu = „a fi ascultător" şi a, stă as-cultoiu — „a ascultă". Să fii ascultoi şi înpăcă-toriu şi întreg, şi toate cuvintele le grăîaşte cu smerenie. pravila de la govora (a. 1640), ap. HEM. 1818. Ca nişte fii ascultâi Domnului său să umblăm. varlaam, C. 205. Peştii în mare, pre dsisa lui, stătură ascultâi şi voia lui împlură; deaci... fi noi... pre învăţătura lui să stăm ascultâi, carii nu simtem peşti fără gr aiu şi fără mente, idem, C. 311. Boiarii cetăţilor sileă să să arate la’mpă-ratul ascultoi. dosofteiu, ap. HEM. 1819. Filul cu minte bună ascultoiu tatălui ( : „filius astutus obediens patri“). idem, ap. HEM. 1819. Fiind căpetenie între alalţfi]' fraţ[i], să pună pre sine chip de fUosofie întru toţi ascultoifi], idem, v. s. 143, 2. [Negativul: neascultoiu. Te feceşi neascultoiu şi să-măţ. dosofteiu, ap. TDRG, Defaimi neascultâii legii tale. dosofteiu, ps. 420.] — Derivat din ascultă, prin suf. adj. -oiu. asccmA vb. I. Exciter, stimuler. — (în Banat) A aţâţă, a sumuţâ. Ascumâ = „a asmuţă [d. e.] As-cumă cănii să muşte, ascumâ oamenii la ceartă Com. LIUBA. — Etimologia necunoscută. Dacă lat. scomma „Sti-chelei, spottischer Ausdruck“, din grec. axu^a „Ne-ckerei, Şpott“, nu erâ numai un împrumut literar, ci un cuvânt popular, atunci un verb *as-scommare „a aţâţă, a irită pe cinevâ (prin bătaie de joc)“ s’ar potrivi şi ca formă şl ca sens cu cuvântul românesc. ASCUlfl»E vb. III. 1°—2°. (Se; cacher [1°. Celer, re-căer. 2°. Dissimuler, faire un secret (de qqch.)]. 3». Mettre dp cote, garder, conserver. 1°. A face, intenţionat, ca cineva s. cevâ să nu fie văzut de ălţii, a sustrage vederii, privirilor s. căutărilor (altora), cfr. a piti, pitulâ (avem deci negaţiunea noţiunii a arătâ, adape faţă, a vădi, a scoate la iveală). Trans. Oare-cine ascunde tălhariu şi-l va pitulâ... pravila (a. 1640), ap. HEM. 1823. Oştenii în gloată pătrundeau Şi trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau, alecsandri, p. ii, 224. [Dan] perl în luptă cu un pretendent..., în Mehedinţi, la Glogova, în 1482. îl vor fi ascuns în biserica din aed sat. IORGA, CH. I. I, 9. Rămâneţi aci; dară trebue să vă ascuns foarte bine, căci, cum o simţi fiul mieu că se află la mine oameni după tărîmul cellalt, vă omoară, ispirescu, l. 113. (Loc. prov.) Nu ascunde mâţa, că i se văd unghiile! POP. (din Ardeal), ap. HEM. 1822. A ascunde lumina subt obroc. | Fig. Dereptatea ta nu ascunşii întru inema mea. coresi, ps. 106 (: „je n’ai point cache ta justice"). | Spec. A acoperi pe cinevâ sau cevâ astfel ca să nu se-mai vadă. Ea pătrunde Lângă teiul vechiu şi sfânt, Ce cu flori până’n pământ Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, P. 102. | Prin prep. „de“ se indică fiinţa s. lucrul de la care vine primejdia înaintea căreia as- cundem cevâ. Ascunde-ţi ciomagufl] de câini, că mai rău te muşcă! ispirescu, ap. HEM. 1822. în biblia din 1688 („după greo. TDRG.), găsim şi construcţia cu „de la“ sau „de către“. Greşalele mele de la tine nu s’au ascuns. Şi tot cuvântul nu se va ascunde de cătră împăratul, ap. TDRG. || Refl. (Despre oameni, fig. şi despre obiecte, stări sufleteşti, etc.) A se sustrage vederii oamenilor. Cfr. a se piti, a se pitulâ. Ascundeâ-să întru pustii, ca sănupră-vască spre lume. omiliar (a. 1642), ap. HEM. 1822. Nu poate cetatea ascunde-se în vârhul dealului strâmtu. TETRAEV. 206 ( : „une viile situâe sur une montagne ne peut etre cach6e“). Nu-i nime să s’ascundea de dîns. dosofteiu, ps. 58. S’au ascuns, de au scăpat de peire. neculce, let. ii, 334/20. Se ascunse în dosul ferestrei, gorjan, h. i, 5/e. Să se ascundă după un copaciu. drăghici, R. 88. Nori groşi se primblau [pe cer]... Luna se ascunsese, c. negruzzi, i, 57. Eu mergeam la plug, în las, Şi, când trec, Lina s’ascun-de, Par’că nici nu m’a văsuţ. îi vorbesc, şi nu-mi răspunde, coşbuc, b. 8. Vai de mine, moş Nichifor, unde să mă ascund eu? creangă, p. 120. Se făcu un lup şi se ascunse sub pod. ispirescu, l. 13. (Loc. prov.) A se ascunde după deget, baronzi, l. 48/2i [se zice] „când cinevâ nu ştie a se ascunde, astfel încât toţi îl văd“. HEM. 1822, fig. când cinevâ caută a se desvinovăţi fără să izbutească: „chercher des faux fuyants". DDRF. A se ascunde în gaură de şarpe. | Nici acîasta nu s’au ascunsu de cătră acel sv[â]nt om [= nu i-a scăpat din vedere], dosofteiu, v. s. 11,,. | (Cu înţeles pasiv) Cu anevoe un gând în doaă inimi a să ascunde poate, cantemir, ist., ap. HEM. 1821. Veastea lui nu să putu ascunde, ce ieşi aciişti pretlutindirea. varlaam, ib. | Ne ascundem „înaintea cuivâ“, când din respect, din ruşine s. dintr’un sentiment analog, nu voim să stăm în faţa lui. înaintea acestora, tu ascunde-te, Apollo! eminescu, p. 245. | Ne ascundem, „de cinevâ sau de cevâ“, când acel cinevâ s. cevâ formează pentru noi o primejdie de care ne apărăm sau o supărare pe care voim s’o evităm. Ades copila mândră... de soare... se ascunde. alecsandri, P. I, 20. De urît te poţi ascunde, Dar de dragoste n’ai unde, Că oriunde te-i ascunde La inimă tot pătrunde, jarnik-bârseanu, d. 9. | Mai rar se exprimă prin „de“ ceea ce voim a ascunde. Nouă ani ea l-a cătat... Zi şi noapte l-a veghiat... într’o si el o videâ Că de plâns se ascundea, Şi cu jale-aşa-i siceă:... „Ochişorii tăi frumoşi Sânt ca doi luceferi roşi...“ alecsandri, p. p. 112. || (Tot forma reflexivă se poate întrebuinţa şi atunci când cinevâ de fapt nu se ascunde pe sine întreg, ci numai o parte a trupului său, care se indică prin prep. ,,cu“.) De peste mijlocul fcalujlui spânzură o învălitoare, sub care se ascunde cu capul flăcăul, şez. III, 182/26. | (Mai obicinuită e însă, pentru redarea acestei idei, forma transitivă.) Până când ţfij-ascundzi sfânta faţă de mine? dosofteiu, ps. 39. Copila îşi ascunse rumena faţă în sânul coconaşului. C. negruzzi, I, 18. Cu mânile-^a,mândouă eu faţa îmi ascund. Şi ’nt&ia-dată ’n viaţă un plâns amar mă’nneacă. eminescu, p. 201. 2°. Fig. A face (intenţionat) ca cevâ să nu fie aflat s. înţeles de alţii, a tăinui, a disimula. Trans. Nu mai putu să tacă şi să-ş [i] ascundsă răutăţile sale, cunoscând că peste puţină vreame se vor vădi. varlaam, ap. HEM. 1821. Oricine va ascunde şi va tăcea uciderea şi moartea tătâne-său... pravila (a. 1652), ib. Pentru ce rânjiţi spre mine şi-mi porunciţi să ascunsu cu tăcearea atâta puteare a făcătoriului mieu de bine? omiliar (a. 1642), ib. Ferhat-paşa... ascunse moartea împăratului, e. văcărescul, ist. 260/S7. Să nu-i ascunsă nimic din adevăr ! gorjan, h. i, 6/14. Nu ştieâ cum să-şi ascundă ura. creangă, p. 236. | A cuprinde în sine cevâ ce nu e lesne vizibil. Zâmbetu-i ascunde ades suspin amar. alecsandri, p. I, 133. | Construit cu „de“, pentru arătarea persoanei faţă de care se ascunde cevâ. De ce ascunzi ASCUNDERE de noi izvorul mâhnirilor tale, tată ? ispirescu, l. 12. | Absol. Ea luă cuconul -de-l hrăni, pentru să poată ascunde, să nu o prictapă că-i femeae. do-softeitj, v. s. 14. Mândro, nu voiu mai ascunde! Chiar dulce prîetină-ta Mi-a ţinut mie calea, Să nu mai am grija ta. jarnik-bârseanu, d. 69. || Refl. Unde-ai fost, leliţă, unde? Spune-mi, nu te mai ascunde! jarnik-bârseanu, d. 403. 3°. P. ext. (în Bucov.) A pune (cevâ) bine, a pune (cevă) la păstrare. Ascunde pălăria de paie, că-ţi va trebui iarăşi la primăvară. (Poate după germ. „ver-bergen“ care se întrebuinţează în Bucov. şi cu sensul de „versorgen"). [Prez. indic. ascAnd, dial. ascunz, ap. HEM. 1823— 1824, conj. să ascund(ă), dial. să ascunz(ă). | Aor. ascunsei, f ascunşu CP. 168; HEM. 1822—1823 (arom. ascumşu, megl. ascunş). | Part. ascuns (istro-rom. (a)scuns, arom. ascumtu, megl. scunt). | Imperat. ascunde! | Ger. ascunzând.] — Din lat. pop. abscondo, -onsî (Caper, K. VII, 94, 16, în loc de -ondi sau -ondidi; absconsit > ital. nascose, v.-fran. escost, v.-prov. escos, şi rom., cu-un-din celelalte forme, ascunse. Meyer-Lubke, Rom,. Gramm. II, § 286), -onsum (Georges, Lex. d. lat. Wortf. 5, în loc de absconditum; ital. ascoso, rom. ascuns), -ondfire: vegl. ascondro, ital. (n)ascondere, v.-span., v.-portg. asconder (cu prefixul ex-: v.-ver. scondir, v.-fran., v.-prov. escondre, span., portg. es-conder.) ascundere s. f.' Action de cacher, de dissimuler. Secret— Infinitivul verbului ascunde, devenit abstract verbal. în nor e ascunderea lui şi nu se va vedeă. biblia (1688), 372,2 ( : „les nu6es nous cachent â ses yeux, et il ne voit rien“). Ascunderea unei stele — „întunecarea ei când se află în dreptul lunei“: „occultation“. costinescu. | Tăinuire, taină. Acela ştie ascunderea inimii, mss. (secol. XVII), ap. HEM. 1824. Asctisfs s. a. 1°. Action de cacher, celer, recăer, dissimuler (qqch). 2. Secret, cache. Enigme. 3°. Gachette, recoin, lieu secret. Defense. Participiul verbului ascunde, devenit abstract verbal, concretizat în parte. 1°. Exprimă acţiunea. (Cu sensul verbului transi-tiv se întrebuinţează rar) Ascundere. Ascunsul unui obiect furat de altul,, e şi el un delict. || Cu sensul verbului reflexiv, în numirea jocului de copii: De-a ascunsul sau de-a ascunsele(a) şi (printr’o fuziune cu sinonimul „de-a v’aţi ascuns" teodorescu, p. p. 192) şl: de-av’aţi ascunsele(a) (expresie întrebuinţată mai mult la oraş: „cligne-musette, cache-cache“; cfr. ajumitul, mijoarcă, mijoatcă, de-a mija, (de-a) cucul, jumetcă, pituliclcă, expresii întrebuinţate mai mult pe la ţară) = joc de copii în care toţi jucătorii se ascund, afară de imul care n’a privit unde s’au ascuns ceilalţi şi caută apoi să-i găsească (e descris la HEM. 1830 sqq., pamfile, j. I, 74, II, 250). Jocul copilăresc de-a ascunsul în Zarand se numeşte „ajumitul“. ap. HEM. 609. Băieţii tot mai rămânea de se mai jucă, şi se jucă mai ales „de-a ascunsele“ ( = de-a mijia sau de-a ami-jitul). pitiş, iv, 233. Băieţii o tuliră d’a-lungul viei, strigând in goana lor: „Cine vrea [să se joace] d’a „puiu-gaia“, să-i adunecu tigaia?“ — „Cine vrea d’a „v’aţi ascunselea“ ?“ delavrancea, s. 225. | P. anal. începură a-şi ascunde obrajii din dosul umbreluţelor, sub zăbranicul vălelor... Acest joc d’a as-cunselea, aţâţându-mi curiozitatea, da mai mare preţ ochirii strălucitoare şi zâmbetului sfieţ ce scăpau une-ori printre piedicele rădicate cătărilor mele indiscrete, odobescu, i, 385. | P. ext. Ce, crezi că mă joc cu tine de-a ascunsul? = „glumesc?“ pamfile, j. i. 2°. Taină, secret. Cfr. ascunsă. (Mai ales despre „tainele inimei“. întrebuinţat numai la plur.) Deeul... — 295 — ASCUNS şti ascunseleiremiei. psal. sch. 139/16 (= ştie ascunsele inimii, coresi, PS. 116; cunoaşte ascunsele inemii. dosofteiu,ps.: „Dieu:..connaît les secrets' du cceur“). Toate a(u)scunsurile se vor ivi. cuv. D. bătr. Ii, 455. Domnul Hs... veaăe tainele şi toate ascunsele, varlaam, c. 242. Dumnedzăul nostru, cela ce toate le cruţi şi de toate grijeşti, ştii ascunsele omeneşti şi înţăleagerea tuturora o ai. ioan din vinţi (a. 1689), ap. HEM. 1826. Neştiind ascunsele toate ale oamenilor... mag. ist. iv, 37/16. Cel ce cunoaşte ascunsurile inimilor... mineiul (1776), 169 l/i. Domnul auzind din gura unui arhiereu acestea, neştiind ascunsele inimei lui, s’au înfricoşat, şincai, hr. 249/tl. Toate ascunsele firei sânt în cărţile acele. gorjan, h. iv, 46. Fata... întrebă... cu ce putere făcâ el, de le descoperi ascunsurile faptelor lor. ispirescu, l. 242. || Enigmă, tâlc. Ba că o fi una, ba că o fi alta. Aş! Nu putea el gâci ascunsul vorbelor bătrânului. ispirescu, ap. HEM. 1827. || în legătură cu1 prep. avem următoarele locuţiuni adverbiale: In(tr’)ascuns sau p(r)e (rar prin, f printr’) ascun-s(ul) (prin fuziunea acestor două expresii, şi: f pe’n-tr’ascuns) şi, mai expresiv,_pe_suM jaşcups = în taină, în secret, pe furiş, pre sub cumpăt, aşâ ca să nu se ştie: „en secret, en cachette, â la dârob^e, clandestinement, sous main, en tapinois, sournoise-ment, furtivement“. Ce cleveti în ascunsu soţul său, acesta mănaiu. psal. sch. 324/10 (: „je retrancherai celui qui m6dit jşn__a££_r„gţ de son prochain“). Aveâ Divses vrăjmăşie pre Pdlamid întru ascunsti şi-l pâri cătră înp&ratul, cu hitlenşug. moxa, ap. HEM. 1828. Să facem milostenie într’ascunsU. varlaam, C. ii, 7, 2. La arătare ţineă păgâneaşte, iară într’a-scuns eră creştini, idem, c. II, 58,2. Ei într’ascunsu ţineă creştineaşte. dosofteiu, v. S. 25,2. Fieştecare [vietate] mulţemit se bucură de viaţă Şi nu râvneşte altiea nici într’aseuns, nici de faţă. konaki,-' p. 268. Viu... într’ascuns să vă vorbesc, beldiman, O. 14. Fata, într’ascuns, îi făcu merinde, eminescu, n. 21. | Cela ce va gătă nişte bucate sau băutură şi le va gătă pre furiş, ce să dzice pre ascunsu, face prepus cum să dea altui cuiva să să otrăvască. pravila mold., ap. HEM. 1827. Gheuca Logofătul umblă şi pentru sine, iar foarte pe ascuns, iar la aevea umblă pentru Duca-vodă. N. costin, let. ii, 18. îi trimetea bani şi daruri lui Manoli, pe ascuns de ginere-său Stavarachi. E. kogălniceanu, ap. TDRG. Fur zicem celui ce fură, adecă ia pre ascuns, caragea, L., ap. HEM. 1827. îi grăbesc ca să purceagă, dar în taină, pe ascuns, Să nu se dea Eteriei în cât de puţin prepus, beldiman, tr. 355. Plecă pe ascuns, într’o noapte, c. negruzzi, I, 178. Toţi îşi fac, pe-ascuns, din văi Cătră codri cale. coşbuc, f. 127. Seara noi ne sct-rutam pe-ascunsul. idem, b. 189 (în rimă cu: „răspunsul"). Ne-am iubit, mândro, pe-ascuns, Ne-am iubit cu multă frică, Şi-ai noşti n’au ştiut nimică! jarniic-bârseanu, D. 55. | Până atunce cinsteapren-tr’ascunsu sfintele icoane, moxa, ap. HEM. 1828. | Toţi se uită ca la■ urs Şi fac sfaturi prin ascuns... teodorescu, P. p. 318. | Plecă numai singur, pin-tr’ascuns. gorjan, h. i, 65. | Una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură... şi le dete pe sub ascuns o copae de mere-, două azime şi un fedeleş cu apă. ispirescu, l. 354. Domniţa... cătă cam pe subt ascuns la argat, şi-l găsi că nu se prea deosebeşte de fiii de domni şi de împăraţi... Argatul, fi dînsul, cătă asupra domniţei cu ochi galeşi, dară tot pe furiş, idem, L. 240. Vai de mine, ce-am ajuns! Să iubesc pe sub ascuns!' JARNÎK-BÂRSEANU, d. 81. 3°. Ascunzătoare, ascunziş. Ascunseşi ei în ascunsul feaţeei tale de greaţa oamerilor. psal. sch. 91/s (= ascunzi ei în ascfinsii faţa ta. CopESl, PS. 76: „tu les cachesdans le secret sous ta face, loin de l’orgueil des hommes“). Să săgeate într’ascunsuri pre cel fără vină. dosofteiu,ps. (:„utsagittent in oc- ASCUNS. — 296 culţi s immaculatum11), ap. HEM. 1826. Sucnâ-Mur- gă....au auzit toate sfaturile... smeoaicelor şi, ieşind din ascunsul său, au zburat la căruţă, sbiera, p. 105. | Fig. (în) ascunsul inimii sau sufletului: (în) cele mai ascunse părţi ale inimii, (în) fundul sufletului, (în) conştiinţa (sa) : „(dans) son for int6rieur“. Dreptul giudecător... întăi ascunsul inimii sale de făţărnicie curăţeaşte, apoi pre altul din nevoe îl izbă-veaşte. cantemir, ap. HEM. 1826, El eră împăcat cu cugetul său şi se bucură în ascunsul sufletului său de işbândele sale. ispirescu, l. 156. | P. ext. f Loscuri inaccesibile. Qripsorul, pre cuibul lui şă-zând, mâne pre colţ de piatră şi ascunsu. biblia (1688), 380, 2 ( : „l’aigle... habite sur Ies rochers et il s’y tientmâme sur Ies sommets des rochers et dans Ies lieuş forts11: „in inaccessis rupibus11). | f Apărătoare, scut. Să înfrâre neştiinţa oamenilor cel,ora neburilor, ca sldbosii, şi nu ca ceia ce as-cufnjsu au rău slobodă, ce ca şerbii lui Dumne-dzeu. COD. VOR. 148/10 (= ca slobozii şi nu ca ceia ce au prin scutul răutăţiei slobozia. N. testament, 1648; ca cei slobozi, şi nu ca când aţi aveă volni-cia acoperemânt răutăţii, biblia, 1688: „comme libres, et non pas comme ayant la liberte pour servir de voile â la măchancetă11). [Plur. aşciinse şi ascunsuri. | Forma auscuns, cuv. D. BĂTR. II, 456 şi 458, alături de ascuns în acelaşi text 455, e o greşală de scriere, anticipându-se u din silaba următoare. Tot ca o greşală de scris trebue socotită şi forma ascusuIn COD. VOR. 148/10, care se găseşte odată, alături de forma corectă, şl la dosofteiu, V. S. 113, 2: pre-ascusu.] Ascins adv. Numai în expresiunea (rară): a se da ascuns = a se dosi, a se ascunde, a se retrage în ascunzişuri: „se cacher11, Românii se daseră ascuţiş şi le pândea trecerea, bălcescu, m. v. 100. — Contopit din a ascuns, compus din prep. a (i°) şi ascuns1. Cfr. (a se da) afund (I, 1°). ascuns, -Ă adj., subst., adv. I. 1°. Cache, ceU, recile, dissimuU, occulte, mysîerieux, secret, furtif. 2°. Personne qui se tient cachee (qque part). 3°. Secrete-ment, mystdrieusement, en cachette. II. Sournois, ca-chottier. ■ Participiul verbului ascunde, devenit adjectiv, substantivat une-ori şi întrebuinţat şl ca adverb. 1.1°. Adj. Cfr. pitit, pitulat. Ca leu în ogradă ascunsu leşueşte. dosofteiu, PS. 33. Vrând să prindă pre boierii munteneşti la mână, au şezut Grigorie Vodă ascuns în Ţarigrad. muşte, ap. HEM. 1825. (Loc. prov.) Banul ascuns in pământ, nici creşte, nici rodeşte, zanne, p. v, 42. | Se vor surpă... cei ascunşi de cătră tine. biblia (1688), 131,2 (:„ceux qui se seront cachăs devant toi...“). || (Efectul pentru cauză) Nevăzut (dar existent), acoperit, necunoscut. Când ascunse, când văzute, Stelelepe cer de-rază. konaki, P. 264. Subt mănuşă stă ascunsă şi cea mai urîtă mână. i. golescu, ap. zanne, p. iii, 224.-Foc ascuns sub cenuşă, zanne, p. i, 180. Minciuni cu vo-roava frumoasă ascunse, cantemir, ap. HEM. 1825. Ca un izvor ascunşii în pământul inimii noastre cel secetos şi uscat de învăţătură,... am. scos acest izvor de apă dulce..., adăpătoare de suflete omeneşti. udrişţe năsturel, ibid. Acesta e o comoară ascunsă — „este plin de virtuţi, înzestrat de talente pe care nu le arată11 : „c’est un tresor cache11. costinescu. || Dosnic, ferit de privirile oamenilor. [Mergea] făcând lungi popasuri prin aleele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi. creangă, a. 133. Pe cărare, ’n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări de cale, Dulci ca florile ascunse. eminescu, P. 85. | P. ext. Tăinuit, nedat pe faţă. Lucru ascuns = „tăinuit, necunoscut: occultum, abdi-tum“. LB. O portiţă ascunsă a palatului. GORJAN, h.. iv, 33. La ’nceput, pe când fiinţă nu eră, nici nefiinţă,... Când nu s’aşcundeă nimica, deşi tot eră ascuns... ASCUNZĂTOARE eminescu, p. 221. I Mai ales fig. Tainic, secret. Umblă cu gânduri aşcunse. Taine ascunse, biblia (1688), 5 pr. 3. îninima ei sepetreceâ nu ştiu ce; poate vreun, dor ascuns, care nu-i venea a-l spurce, creangă, p. 276. Ni,i ştiu, de ce, dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă, ispirescu, l. 239. Este cevă ascuns= „il y a quelque anguille sous roche11. PONTBRIANT. 2°.' f Substan tivat. Persoană ascunsă updevâ. Şi ascunşii ei şedeă în cămară, biblia (1688), 186,2 (: „or il y avait chez elle, dans une chambre, des gens qui etaient en embuches11). 3°. Adv. (Puţin întrebuinţat) în ascuns, pe subt ascuns. Ascuns : „abscondite, occulte, abdite, ab-ştruse; heimlich, verborgen, ingeheim11. LB, Vai de tine, ticăloasă ţară, la ce ai ajuns! Acum. ţi-a sosit peirea şi te tânguesc ascuns, zilot, cron., ap. HEM. 1829. 11. Adj. Care are obiceiu să ascundă (să nu spună, altora) faptele şi planurile lui, ascunzător. (întrebuinţat numai despre oameni) Om ascuns = „homo occul-tus; ein heimlicher, versteckter Mensch11. LB, Om ascuns [se zice] celui care nu-şi prea arată firea. pamfile, J. ii. | Unerori complinit prin „la, fire, la inimă11. Pre urma lui au stătut împărat fiiufl] său Amurat, om meşter şi ascuns la inimă. SIMEON dascălul, let. i, a. 34/39. (Tot astfel se spunea în v.-fran. cele — „verschwiegen11 şi în span. cattado „verschwiegen, schweigsam11 .Meyer-Lubke, Rom. Gramm. III, § 13; cfr. germ. „versteckt11.) [Contrariul neascuns, -ă: „unverborgen, unver-hehlt, offen11. BARCIANU.] s , ascunsă f s, f. Secret, mystere. — Participiul verbului ascunde, substantivat subt forma feminină* cu sens de abstract verbal. Ascuns1 (2°), taină, mister., Şi ascunsa acelora a hiturora descoperi -se-va. GOB.E-şi, E. 29/g. Că nu va fi cevă ascuns să. nu fie ivită atunce, nici ascunsa sănu fie arătată, idem, 29/ls. ascunsoare -j; s. f. Cachette; embuscade, affut. — Ascunzătoare (de unde pândeşti pe cinevă), loc de pândă, ascunziş. I-au trimes pre ei lisus, şi au mersu la ascunsoare. biblia (1688), 158,, ( : pimisitque eos, et perrexerunt adlocum insidiarum11; „Josu6 donc Ies envoya, et ils allerent se mettre en embuscade11). [Paleosl.] c[x]kp©ek („latibulum11, din cxKphiEdTH „abscondere11) = „visterie, ascunsoare11. M ard arie, l. 3252. — Din lat. pop. *absconsqria (cfr. absconsorium „latibulum11. CGL. 467, 507). CDDE. Cfr. ascunzătoare. ascunzătoare s. f. lo—2°. Cache, cachette, repli (du cceur), recoin. — 1°. Loc în care poţi ascunde cevâ ce nu vrei şă fie găsit de alţii, tainiţă, (loc) ascuns. Nu e mai puţină grijă... de a nemeri in toată casa o ascunzătoare sigură, căci pentru mine sipeturile îmi sânt bănuite, casele de fier n’au nici o credinţă. I. ruset (a. 1836), ap. HEM. 1833 (traduce pe: „on n’est pas peu embarrasse â inventer dans toute une maison une cache fidele11, moliere). în ascunzătoarea ce este în colţ, la dreapta..., este o uşcioară. Ia cheia... şi o deschide... în această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, ispirescu, l. 143. înfricate, slugile s’au pus pe căutate...; şi nici o ascunzătoare, oricât de nebăgată în samă să fi fost, nu ie scăpă din vedere, mera, b. 134. | Fig. Ascunzătorile inimii, conştiinţei = „ceea ce-are inimă, conştiinţa mai ascuns11, costinescu: „Ies replis du cceur11. Cfr. ascuns1 (3°). Moş Ioarţ Roată... nu aveă ascunzători în sufletul său. creangă, a. 151. || 2°. Loc în care te poţi ascunde, când vrei a nu ii observat, ascunziş, „colţ ascuns, mai puţin vădit: recoin11. costinescu. Se făceă că eram într’o gradină frumoasă... Din loc în loc,... se făceă că erau, aşezate nişte stufişuri, unele ro- ASCUNZĂTOR — 297 — ASCUŢI tunde şi cu. fiori, altele lungueţe şi cu pomişoii, iară altele făcute ca nişte ascunzători, ispirescu, L. 244. ' — Derivat din ascunz ( = ascund), prin suf. loc. răţoare. Cfr. ascunsoare. ascunzător, -oare adj., subst. Celui qui cache, qui dissimule. Dissimule, cachottier — Adjectivul verbal al lui ascunde (derivat prin suf. -ător), substantivat une-ori. Care ascunde. închină-voiu codrilor, .....Că-mi sănt mie frăţiori, De poteri ascunzători. teodorescu, p. p. 582. Săbiile ’s înşelătoare, De vieţi răpunătoare, De tării ascunzătoare, pop., ap. HEM, 1824-1| Oare se ascunde (de alţii), ascuns J (II). La-să-l, că-i un (om) ascunzător. . ASCUjyzÂTUîtĂ s. f. 1°. Action de cacher, celer, ăissimuler. 2°. Cachette, recoin. (Cuvânt puţin întrebuinţat) 1°. Ascundere, Ascunzătură —„Versteckung ...Verheimlichung". polizu.||2°. Ascunzătoare, ascunziş. Cfr. ascuns1 (3°). Nu putea fi muzică mai melodioasă... pentru ei decât acest sunet al banilor, care le pătrunse într’un mod misterios ascunzăturile sufletului, teleor, ap, TDRG. Din ascunzături ies liliecii = „les chauves-souris sortent des trous“. DDRF. [Plur. -turi.] ir* Derivat din ascunz (= ascund), prin suf. abstr. bătură. ascunziş s. a. 1°. Cachotterie. 2°. Cachette, recoin. — 1°. Abstract. Tăinuire. Gândeşti tu că mai pot aveă eu inimă cătră averea ta şi cătră tine, dacă umbli cu ascunzişuri şi cu taine şi mă faci de râsul şi batjocura slugilor tale? mera, b. 249. || 2°. Concret. Ascunzătoare. în ascunzişul ei de mai nainte se îmbrăcă cu haina cea minunată de diamant. pop., ap. HEM. III, Add, XXVI. în ziua ăe Alexii, învie şi ies toate gujuliile ăin ascunzişurile lor de peste iarnă, marian, se. ii, 199. [Plur. -zişuri.] — Derivat din ascunz ( — ascund), prin suf. abstr. şi loc. -iş. ascuthăi.A s. f. Aiguisage, aiguisement. — Ascuţire, ascuţitură. (Cuvânt rar atestat numai în dicţionare) Ascuţeală. LB., DDRP. [LB. şi pontbriant citează şi o formă ascuţeală, suspectă ] — Derivat din ascuţ (= ascut), prin suf. abstr. -eală. ascuţi vb. IV. I. l°-2°. (S’)aiguiser. [1°. Rendre pointu ou aigu, faire une pointe (â qqch.), tailler (uncrayon); devenir aigu. 2°. Rendre tranchant, af-filer, acerer, affuter, repasser (un couteau)]. II. (S’)ai-guiser (au fig.). Controuver. Elever (la voix), monter (le ton); (refl.) menacer. I. Propriu. 1°. Pact. A face vârf (lungueţ, înţe-% pător) unui obiect, prin cioplire. Au tăiat o creangă..., [pe] care, ascuţind-o, au făcut-o frigare, drăghici, r. 69. A ascuţi creionul, săgeata. TDRG. || Refl. A primi o formă lungueaţă (la vârf). [Ochii hamelio-nului] ăe la rădăcină în sus, de ce merg, se ascut. cantemir, ap. TDRG. 484. Când [omului bolnav] prinde ai se ascuţi nasul, a i se negri încheieturile la degete şi a i se învineţi unghiile..., atunci e un semn sigur că n’are s’o mai ăucă mult. marian, î. 24. 2°. Pact. (Despre o armă sau unealtă de tăiat) A face să fie ager(ă) la tăiat, tăio(a)s(ă), a subţiâ (iarăşi) tăişul s. „limba“ îngroşată (dând unealta de tăiat pe amnar, pe cute, pe piatră sau la tocilă). Cuţitul pre cute se ascute, cantemir, ap. HEM. 1835. îţi ascuţi sabia, reteganul, p.. iii, 15/19. Acum îşi ascut cuţitele, şez. iii, 96/,. Fier pe fler (îl) ascute. zanne, P. I, 166. A ascuţi securea, barda, coasa, briciul etc. II. Prin diferite asociaţii de idei, verbul a ascuţi se întrebuinţează, în mod figurat, şl când e. vorba despre acţiuni ale omului s. ale organelor sale, fie că ascuţirea e considerată ca o pregătire s. ca q agerire a armei, fie că arma ascuţită e considerată ca un mijloc de a înţepa s. a tăia pe cinevâ, fie, în sfârşit, că se aseamănă un sunet înalt s, strident (care „sparge" sau „împunge" urechile) cu vârful s. ascuţişul unei arme. Cele mai întrebuinţate figuri sânt: A-şi ascuţi urechile (p. ext. auzul) = a fi cât se poate de atent spre a auzi cevâ (Figura aceasta se bazează pe observarea vizuală a „ciulirii" urechilor la animale). El ascuţi auzul şi ascultă. SAN-du-aldeAj săm. vi, 447. || A-şi ascuţi colţii (dinţii) = „a se obrăznici cu cinevâ, a-1 atinge cu vorba", zanne, p. II, 118. (în basme s. în snoave pop. se spune adesea — mai mult în chip de glumă — despre monştri s. dobitoace, că îşi „ascut" colţii înainte de a merge după pradă, d. e. Lupul se duse la un fierar şi puse să-i ascuţă limba şi dinţii, creangă, p. 22.) | Ai se ascuţi cuivâ ăinţii ăupă cevă (la LB. fact.: îmi ascut ăinţii spre cevă)= a-i lăsă cuivâ gura apă după cevâ. || A-şi (iscuţi limba (condeiul)—& se pregăti pentru înţepături (de vorbă, de stil). Ascuţiră limbile lor, ca ăe şîarpe.dosofteiu (: „acuerantlinguam suamsicut serpentis".), ap. HEM. 1834. Precum împăraţii... sar bia, aşă scriitorii conăeiul îl ascut, cantemir, ap. HEM. 1834. || (în Transilv.; fam.) A-şi ascuţi picioarele—a. se pregăti de fugă mare. Olarii se duc şi iau galbinii, lasă calabalicul Catrinei până la cel ăin urmă cratiţ şchiop, îşi ascut picioarele, şi du-te! Pasă-mi-te n’aveau poftă să ăeie faţă cu Vlaă. pop., ap. HEM. 1835. ||-4-?i ascuţi mintea (inima etc.) s. a se ascuţi la minte (inimă etc.) s. a ise ascuţi mintea (inima etc.) cuivă — a-şi ageri mintea, a se ageri la minte, a i se ageri cuivâ mintea, a prinde inimă (a-şi oţeli curajul). Ţi-ai ascuţit mintea pe tocila civilizaţiei ăin Saăagura. alecsandri, t. 1013. Văzu că începe a juăecă altfel ăe cum judecă el până acum. Pasămi-te se ascuţise la minte, ispirescu, l, 24L Inimile voinicilor, în războaie trăind se ascutu. ureche, let. 1,124/14. Nu este poate de prisos să facem câteva observări în contra încercării unor autori de a accentua mai ales părţile slabe din întinsa lucrare literară a d-lui Alecsandri şi de a-şi ascuţi spiritul lor critic înaintea prea micului nostru public cetitor, pe socoteala acestui reprezentant ăe frunte al tinerii noastre literaturi, maiorescu, cr. ii, 206. | Şi numai ^ a se ascuţi = a se pregăti, a sta gata. Crezână Leşii acela cuvânt..., s’au întors; iar Bogdan Vodă se ascuţlă ca să-i poată vână, unde-ar putefă], ureche, let. i, 114/17. || f A ascuţi (cevă, ăin capul s&it) = a inventâ, a născoci, a scorni cevâ. Singur ăar, ăin capul său, ascuţi Engel şi aceasta asupra Românilor, p. maior, ist. 102. Se chibzmau, la facerea legilor, ce ascuţeau Ruşii în contra lor. C. boliac, ap. DDRF. || A-şi ascuţi glasul = a ţipă (la cinevâ), a ridica tonul. Mă judecă cum îi place, Traiul cu oţet mi-l face, Strigă şi ş’ascute glasul, De s’auăe în tot ceasul, pop. (Bucov.), ap. HEM. 1834. | (în Braşov) Ce te-ascuţi aşă la mine? — de ce ţipi aşâ la mine? Auzi-l cum s’ascute! = auzi cu ce ton înalt („înţiglat") vorbeşte (sau cântă, sau ţipă)! | P. ext. ( n Banat) A se ascuţi = „a ameninţâ", d. e. Nu te ascuţi asupra mea = „nu mă ameninţă" ; s’o ascuţit cânele asupra mea = „a sărit asupra mea cânele". Com. coca. Cfr. ascuţit,-ă. [Prez. ind. ascut, dial. ascuţ şi ascuţesc, conj. să ascut(ă), dial. să ascuţ(ă), să ascuţe(a)sc(ă). | Im-perat. ascute! | Gerund. ascuţind, dial. ascuţind. || Despre ascute, vb. 111, atestat numai la polizu, vezi nota la auzi. | Există, probabil, şi un verb ascuţă vb. I, cfr. ascuţat.] — Etimologia nesigură. Se pare că în ascuţi s’au confundat două verbe: unul cu sensul de „a face vârf" şi altul cu sensul de „a face tăios". Cel dintâi (propus de LB şi de cihac, i, 18) e în limbile romanice *acutiare (derivat din acutus „ascuţit, cu vârf“): ital. aguzzare, (engad. agiis „spitz, scharf"), v.-prov. ASCUŢIME — 298 — ASCUŢIT agusar, fran. aiguiser, span. agusar, portg. agupar, iar cel de-al doilea ar fi *excotîre (din cos ,,cute“), cu sensul de „a trage s. a da pe cute“. Cfr. cuţit. (Hasdeu, Etym. Magn. 1835, cfr. Şă ine anu, JDicţ. rom.-ge.rm., Tiktin, Dicţ. rom.-germ.) ascuţime s. f. Acuită (des sens); finesse cl’esprit, sagacite, perspicacită.— (Numai în sens fig.) Acuitate. [Dacă simţurile noastre ar aveâ] mai multă gingăşime [de cât au], ...Atuncea... mirosul, a cărue ~ ascuţime Prin nevăzutele arce ce săgeată cu iuţime, în loc de a face bine, ar fi adus ameţală. KONAKI, p. 268. | Ascuţime de minte= pătrundere, perspicacitate, sagacitate, fineţe de spirit. Astfel chinui Joie pre bietul Prometeu pentru deşteptăciunea şi ascuţimea lui de minte, ispirescu, u. 88/21. — Derivat din ascnţi, prin suf. abstr. -ime. ASCi TiKi; s. f. Action d’aiguiser, d’affiler, d’af-futer, de rendre tranchant. Aiguisage, aiguisement, repassage, affilage. Acuite.—Infinitivul verbului ascu-ţi, devenit abstract verbal. Ascuţirea creionului, a cuţitului. Cfr. ascuţitură. | Fig. îngereasca iste-ciune, şi a minţii ascuţire, cantemir, ap. HEM. 1836. V’am dat teatru, vi-l păşiţi... în el năravuri îndreptaţi, Daţi ascuţiri la minte, Podoabe limbei voastre daţi, Cu româneşti cuvinte. I. văcArescu, p. 293. Ascuţiş s. a. P. Pointe. 2°. Taillant, tranchant, fii. — 1°. Vârful unui obiect ascuţit (mai ales al unei arme). Gratiile de fier ...erau în formă de săgeţi, cu ascuţişul în sus. pop-florentin, ap. TDRG. Ia mai stai, ca să-ţi vorbesc, Pagubele să-ţi plătesc: Pagubele cu tăişul, Faptele cu ascuţişul, teodorescu, p. p. 584. 2°. Partea tăioasă a unei arme ascuţite, ascuţit1 (2°), tăiş. Ţineă, clătind, un topor cu două ascuţişuri, mss. (a. 1773), ap. GCR. II, 88 Jură-m pe ascuţişul paloşului tău! CREANGĂ, p. 206. Ascuţişul coasei; ascuţişul cuţitului, marian. |P. anal. Marea e acum cenuşie şi netedă ca un atlas pe care-l sfâşie ascuţişul vaporului, g. vâlsan, conv. lit. xlii, ii, 252. 4^ A trece prin ascuţişul flerului (s. săbiei) = a reteza cu sabia (capetele’ locuitorilor unei localităţi s. unei ţări cuprinse s. invadate): „passer au fii de l’ep6e“. Şi luptătorii morţi treceau pe nă-sălii... în faţa câmpiei... care deschidea sarea pustie, par’că spre întreaga ţară a Moldovei prădată, arsă, trecută prin ascuţişul fierului, sadoveanu, SĂm. v, 1011. [Plur. -ţişuri.] — Derivat din ascuţî, prin suf. -iş. ascuţit s. a. 1°. Action d’aiguiser; aiguisage. Sagaciti 2°. Tranchant, taillant, fii. — Participiul verbului ascuţi, devenit abstract verbal, concretizat în parte. 1°. Abstr. Ascuţire. Ceasurile libere şi lepetreceă la ascuţitul cârligelor. dunăre anu, SĂm. vi, 370. | Peatrăde ascuţit = „affiloir11. pontbriant.|| Fig. f Agerime. învăţătură cu ascuţitul firii, dosofteiu, V. S. 193. || 2°. Concretizat. Ascuţiş, tăiş. (Ne mai întrebuinţat în limba literară) Cuţit cu doao ascuţituri, biblia (1688), 175. Mai tăios decât toată săbia cu doao ascuţite, ib. ap. HEM. 1840. Ascuţitul săbiei vă va mânca, mineiul (1776), 143 V2. încearcă al săbiei ascuţit, alexandrescu, m. 260. Văzând cătanele cum că toate vor gustă ascuţitul săbiei lui, o luară la fugă cu toţi. Cătană, p. b. i, 100. Munţi, ca asciiţîtul cuţitului, şez. II, 146/s. Au apucat ascuţitul, cu mâna toată, zanne, p. iv, 580. || (Loc. pro v.) Nici cuţit tâmp la vârf, nici cu două ascuţituri, i. golescu, ib. v, 234. Limba muierii: cuţit cu doaă ascuţituri. I. golescu, ib. II, 281. fl: A trece prin (s. subt) ascuţitul flerului (s. săbiei): cfr. ascuţiş (2°). Cetatea se va cotropi şi garnizoana se va trece subt ascuţitul săbiei, c. negruzzi, i, 172. [Plur., -ţite şi -ţituri.] ASCUfiT, -A adj., adv. 1.1°. (Rmdu) pointu, aigu; piquant. 2°. Aiguise. Tranchant, coupant. II. Sagace, subtil, fin, inginieux; aigu, penărant, perţant; să-vere; fin, raffină. Tendu. III. D’une maniere aigue, tranchante; vivement; finement. Participiul verbului ascuţi, devenit adjectiv şi întrebuinţat şi ca adverb. I. Adj. în sens propriu. 1°. Cu vârf (lungueţ, înţepător). Pietri ascuţite, dosofteiu, PS. iG.Bărbătuşii [viermilor de mătasă] sănt ascuţiţi la coadă, economia, 221. Cu o pietricică ascuţită, trăgeă o dungă. drăghici, r. 54. Boi cu coarne ascuţite, alecsandri, P. II, 105. Lungi ţăruşe ascuţite, eminescu, N. 19. (Loc. prov.) La calul nărăvit, Pinten ascuţit, zanne, p. 1,344. | P. ext. f Pietros, glodu'ros. Desculţă..., pre locuri ascuţite [mergea], dosofteiu, v. S. 20,3. | Spec. (Geom.) Orice unghiu mai mic decât un unghiu drept se numeşte unghiu ascuţit, melik, G. 5. 2°. Tăios. Ca briciu ascuţitu fapt-ai înşelăciune. coresi, ps. ( :„sicutnoraculaacuta fecisti dolum“), ap. HEM. 1837. [Colţul de piatră] eră aşâ de ascuţit, de tăiâ ca briciul, ispirescu, l. 195. (L o c. p r o v.) La lemnul tare trebue secure ascuţită, zanne, p. V, 540. II. Fig.(Despre minte, despre simţuri)Pătrunzător, ager, subtil, fin. Eră ascuţit la minte. GAVRIL, nif. 12. Trebue... cap bun şi minte ascuţită şi sănătoasă, ca să poată duce trebile împărăţiei la bun liman. şez. I, 98/,,. Celui priceput [îi zice poporul:] „îi om ascuţitşez. ii, 47/4. Toată dihania ascuţită la adulmecat, pururea gata şi fără preaget să fie. cantemir, ap HEM. 1838. Ochiul savistiii măcar că■ multe cu ascuţita sa videare a treace... poate, însă slava şi cinstea altuia... să nu o atingă... peste putinţă îi easte. idem, hr. 100. [Omul e lipsit] de-o vedere ascuţită, de-un aus peste măsură, konaki, P. 270. (Joc de cuvinte) Un plan dibaciu şi ascuţit! Păcat însă c’a fost aşâ de ascuţit, încât i s’a rupt vârful! I. negruzzi, vi, 568. || (Despre priviri sau vorbe) înţepător, împungător. Căutarea lui [erâ] ascuţită, duhul său foarte isteţ, pann, e. ii, 19. Cela ce aveâ cer-bice ţapănă şi trufă iute şi cu limbă ascuţită, el se muie ca boul de jug. moxa, ap. HEM. 1838. Are limba ascuţită : „il a la langue bien pendue". t. codre-scu, ap. HEM. 1838. | înţepat, sever. Acel răspuns ascuţiţii a domnului, ce-i răspunse, că nu-i bine să ia pâinea cuconilor şi să o dea câinilor, varlaam, C. 305. | Rafinat. Limba cea mai subţire şi mai ascuţită de toate limbile, ce se dsice elenească... eustra-tie logofătul (a. 1632), ap. HEM. 1838. || (Despre dureri şi pasiuni) Străpungător, viu. Durere amară, suspinwri duioase, jale ascuţită din toate părţile se videâ şi se auseâ. arhiva rom. i, 48. 0 durere ascuţită, crudă, îi pătrunse inima lui. eminescu, n. 76. || (Despre miros) Pătrunzător, iute, tare. în noaptea de vară, după căldura silei, pluteă subt bolţi, puternică, mireasma ascuţită a răşinei de brad. sadoveanu, SĂm. v, 974. || (Despre căldură) Viu, înteţit, intens. Căldura ascuţită a focului ne băteă în faţă. sadoveanu, SĂm. vi, 1065. || (Despre sunet sau glas) Pătrunzător, înalt, înălţat. Cu cât un corp vibrează mai repede, cu atât sunetul produs este mai înalt sau mai ascuţit, poni, f. 319. Soacră-sa, cum o văsu că vine, o şi întrebă cu un glas ascuţit... marian, se. II, 104. Iată, mări,... s’auseă Tropot mare şi pripit, Chiot lung şi ascuţit, teodorescu, p. P. 624. || (Despre urechi) încordat (spre luare-a-minte). Voroava mea nu de ascuţite, ce de căptuşite urechi ar fi lovit, cantemir, ist. 87. III. Adv. De departe, din şes, în silele senine, privirile se îndreaptă mereu spre aceste ruine singuratece, care se profileasă ascuţit peste linia întunecată a brasilor. mehedinţi, R. 8. Coasa sună ascuţit, depărtată, tristă, sadoveanu, LUC. vi, 98. A judecă ascuţit. A vorbi ascuţit. A răspunde ascuţit. HEM. 1840. [Dial. şi ascuţât s Te-agiungi ursu mari... Cu gura cascatâ, Cu sula-ascuţatâ; Cum te-agiungi, Cum ti’mpungi! şez. iii, 139/s.] ASCUŢIŢEL — 299 — ASEMĂLUIRE ASCUŢIŢEL,, -i: f adj. Unpeu pointu. — Diminutivul lui ascuţit (derivat prin suf. -el). Ascuţit puţin. [Hameleonul] solzi mărunţei şi în vârv dscuţiţei are. CANTEMIR, IST. 207. ascuţitoare s. f. Aiguisoir. — Unealtă de ascuţit cuţitele etc. Ofr. cute, amnar, gresie. — Derivat din ascuţi, prin suf. instr. -itoare. (Ofr. span. aguzadera ,,Wetzstein“.) ascuţitor,-oare adj., subst. Qui aiguise, ai-guiseur.— Adjectivul verbal al lui ascuţi (derivat prin suf. -itor), întrebuinţat şi ca substantiv. Adj. Care ascute. || Sub st. Cel care are meseria deaascuţl cuţitele, foarfecele etc. ascuţitură s. f. I. Aiguisage. II. Pointe. — I. Abstr. „Ascuţire11. La simceă groasă ca aceasta,prea aspră piatră, multă şi îndelungată ascuţitură să-i fie trebuit am socotit, cantemir, ap. HEM. 1841. || II. Concr. Partea ascuţită, lungueaţă, a unui obiect. [Ochii hameleonului] de la rădăcinăîn sus de ce merg, se ascut; iară în vârful ascuţiturii lumina ochiului... se vede. cantemir, ap. TDRG. f Ascuţitură de deal = „sommet d’une coIline“. ap CDDR. no. 99. [Plur. •turi.) — Derivat din ascuţi, prin suf. abstr. -itură. •is’-DiMisrEAŢĂ loc. adv. Ce matin (-ci). — (în) dimineaţa aceasta, prezentă, azi-dimineaţă. Umblu de as-dimineaţă dâpă primar, şi nu l-am găsit pă nicăiri. (Lupşanu, în Ialomiţa), ap. HEM. 1794. — Compus din ast’ ( = astă) şi dimineaţă, după analogia lui as’-seară, as’-noapte, as’-vară etc. aseâme f adj. v. asemene(a). aseară adv. Hier soir— „Ieri seară", adică „seara imediat trecută". Plângeţi după mine, fraţilor... şi gin-tul şi cunoscuţii mei, că până a-se[a]râ alalta-seară, cu voi grăeă [=grăeam], cuv. D. BĂTR. II, 449. Asară, v’am văzut pe unii din voi suspinând, drăghici, R. 83. De făceam aseară ca tine şi eu, Nu eră să-mi fie astăzi aşă greu. pann, p. I, 118. Aseară, când m’am dus acasă, ce să văd?... c. negruzzi, i, 30. Ce ţi-am spus eu ţie-aseară, Să-mi scoţi şaua din cămară, marian, sa. 10. Asară ş’alaltă-sară, M’am culcat pe prisp’afară. sevastos, c., ap. HEM. 1854. Aseară, pe la sfinţit, Cu alta te-ai întâlnit, jarnik-bârseanu d. 247’. | (în legătură cu prep. „de") JBa-dea-i mânios de-aseară. jarnik-bârseanu, D. 105. [Şi: asâră. | (în vorbirea fam., adesea: as(e)ar\ Olt., Transilv. Mold.)] — Compus, precum dovedeşte accentul (cfr. acăsă, aâri, dar: ăstă-seară, ed-seară, dzi) din a (2°) şi seară (cfr. v.-fran. anuit, v.-prov. anueit, span. ano-che „gestern nacht, gestern abend“). La origine trebue să fi fost o locuţiune adverbială cu sens general (ca „spre seară11, „de-cu-seară“ etc.), fără nici o restrângere a ideii în trecut, prezent sau viitor. Unele dintre aceste locuţiuni adverbiale au suferit însă cu timpul o restricţiu’ne; astfel, de seară nu se mai poate întrebuinţa decât în legătură cu un timp viitor (pe când se poate zice de o potrivă încă „voiu veni“ s. „am venit de dimineaţă la tine“). Tot aşâ aseară nu se mai construeşte decât cu timpul trecut. (Cfr. şl: la vară, la toamnă, etc.) asecură f vb. I. v. asigură.. asediâ vb. Ia. Assiiger. — A se aşezâ cu oaste împrejurul unei cetăţi spre a o cuprinde, a împresură s. încunjurâ cu armată (un loc întărit) spre a-1 cuprinde s. a-1 sili să se predea; cfr. bloca. El atri-bue lui Aron-vodă vinovăţia pierderii Tighinei..., pe care, din potrivă, Aron o asediâ. iorga, l. i, 391. | Fig. A cuprinde ca într’un ocol, a Împresura. Stăpânirea mea se’ntinde până lângă aceă parte, Unde este zidul care un popor asediâ. c. negruzzi, ii, 130/16. [f şi: asedii vb. IV*. Purcese asupra Ţa-rigradului şi asedii cetatea. e. văcărescul, ist. 257/3l.] . . — N. din ital. assediare, idem. Cfr. asediu şi dubletul aşezâ. asediare s. f. Action d’assieger, sitige. — Infinitivul verbului asediă, devenit abstract verbal. Cfr. dubletul aşezare. asediat,-A adj. AssUgi. — Participiul verbului asediâ, devenit adjectiv. Cfr. dubletul aşezat. asediator,-oare adj. Assiegeant.— (Rar)Adjectivul verbal al lui asediâ (derivat prin suf. -ator). Cel care asediază (o cetate, un loc întărit). Cfr. dubletul aşezător. ASEinu s. a. Si'ege. — Aşezare cu oaste împrejurul unei cetăţi s. unui loc întărit, spre a-1 cuprinde, îm-presurare (cu armată). Asediul de la Varna. alecsandri, t. 1424. Stare de asediu: măsură de siguranţă publică, prin care puterea legilor e suspendată şi înlocuită cu regimul militar. în timpul unei răscoale, se poate proclamă starea de asediu în părţile răsculate. | Fig. (cu privire la o persoană) Elencuţa e de aceeaşi părere cu. mine: voim amândoi să ţi-o dăm. Prin urmare un asediu în regulă: are să capituleze. d. zamfirescu, R. 219. [f şi: asedie s. f. Au pus asedia înaintea cetăţii Kaffa. arhiva rom. i, 102.] — N. din ital. assedio, idem. Cfr. asediâ. aselghicesc, -EÂscĂ f adj. Imxurieux, debau-ch6, libertin, dirigli. — (Cuvânt literar rar) Desfrânat. Petrecând în necurăţîi aselghiceşti, pohte, vinării, mâncaturi, dosofteiu, ap. HEM. 1841 (: „Iv âasX- YEiat?“). — Derivat din aselghie, prin suf. adj. -esc. aselghiciujve f s. f. Luxure, debauche, liber-tinage.— (Cuvânt literar rar) Desfrânare. Făcând pângărite aselghiciuni... dosofteiu, v. S. 74,2. — Derivat din aselghie, prin suf. abstr. -iciune. asîxghie f s. f. Luxure, debauche, libertinage.— (Cuvânt literar rar) Desfrânare. Să nu mă smintească iarăşi împiedecătoriul, să mă ducă la asel-ghiia cea dintâi, dosofteiu, v. S. 53 (la margine, scolia: curviea, ap. HEM. 1841). Dimonii vă trag cătră aselghie. idem, 164. — Din grec. &ozkyzia, idem. ASEKĂiiUi vb. lVa. 1°. (Se) comparer. 2°. S’assi-miler. — 1°. Trans. şi refl. (Cuvânt întrebuinţat de scriitorii moldoveni în întâia jumătate a veacului trecut, precum şi astăzi de popor, în Banat) A (se) asemăna, a (se) compară. Nimic... nu se poate asămălui cu mărirea ei. (Mold., a, 1817) uricariul, iv, 300/14. Nu iaste fericire în lume, carea să se poată asămălui cu aceaia întru carea se află. beldiman, n. p. I, 11. Ah!... mă asemelueşte cu un steag! alecsandri, t. 1099. „Cu cine mă sămălueşti?“ — „Cu ăi urieşi de Novăceşti, Cu aia te-asămăluesc“. — „Bine m’ai asămăluit: Eu, mi-s Gruia lui Novac!“ jahresber. iii, 303. || 2°. Refl. f Une-ori se între-buinţâ în locul neologismului „a se asimila". Păturile ce se aşazăpe un cristal formai şi se lipesc de dînsul, dar fără a se asemălui materiei cristalului... conv. lit. vii, 331, ap. TDRG. [Şl: asămălui şi, cu asimilare vocalică, asemelui vb. IVa.] — Pentru etimologie, v. semălul. asemăxuire s. f. Action de comparer, compa-raison. — Infinitivul verbului asemălui, devenit abstract verbal. DDRF. ASEMĂNĂ - 300 — ASEMĂNĂ asemănă vb. I. Aplanir, niveler, egaliser, rendre uni (un terrain). II. 1°. Rendre semblable, assimiler. (Refl.) Etre ou devenir semblable,■ se ressembler. (ln-trans.) Ressembler (â), avoir de la ressemblance (avec qqch.), etre pareil (â), tenir (de); paraître. 2°. Ţrou-iier semblable ou ressemblant (â...), compar er, assimiler, igaler (â...). (Refl.) Se comparer, se conformer (â), s’accommoder (avec). 3°. Interpreter (un songe, au moyen de comparaisons). Asemănă exprimă, ca verb, ideea cuprinsă în adjectivul sau în adverbul asemene(a). Se constru-eşte cu prep. „cu“ sau cu dativul; construcţia din urmă e învechită azi şi se găseşte numai după forma reflexivă; mai de mult se găseau une-ori amândouă construcţiile în acelaşi text: Aceasta e mărimea ta: asămănaşi-te finicului şi ţâţele tale cu strugurii. biblia (1688), ap. HEM. 1849. I. (Cu sens concret) Pact. (Despre terenuri cu diferenţe de nivel) A face asemenea, (deci) a face plan, a nivelă, a netezi, a obli, a aduce la acelaşi nivel. Cfr. asemeni şi asemenea (I, 4°). Asă-mănâ groapa cu brasdă. dosofteiu, v. S. 219, 2. Mi-au poroncit să-i asemenez un deal şi să-i fac o grădină acolo. sbiera, p. 162/u. Toate sculele le ascunsese într’o ocnă..., iar locul l-a asămănat, de nu s’a mai cunoscut, liuba-iana, m. 75. | Refl. (= pasiv.) Dacă faţa drumului nu este netedă, se ase(a)măneasă, umplând cu pământ locurile în ca/re ar putea să se strângă apa. I. ionescu, m. 318. | A aşeză s. pune lucrurile astfel, încât să nu rămână locuri goale între ele. Se va... [umplea] coşariul, asemănând popuşoii foarte bine..., ca să nu rămâie borte printre dînşii. i. ionescu, c. 164. fl: (Despre clădiri) A asemănă, cu pământul = a face asemenea s. una cu pământul, a distruge cu desăvârşire, fără să rămână urmă. Erâ atunci Târgoviştea oraş foarte mare... Zidurile lui măreţe, vremea le-a ruinat şi le-a asămănat cu pământul, bălcescu, m. v. 132. II. Cu sens abstract. 1°. Pact. A face asemenea (I, 1°), (deci) a face să semene, a face la fel. On izvor de plăceri, ce aseamănă pe om cu dumneseirea. marcovici, d. 23/ls. | (Construit, în mod neobicinuit, cu ,,că...“) A face să pară. Faţa lui, cea cuvioasă, ochii săi măreţi şi vii îl aseamănă că este îngerul ocrotitor Al acelor pustii sate. C. negruzzi, ap. HEM. 1848. || Refl. A se face (s. a deveni, a ajunge, a fi) asemenea, (deci) a fi ca..., a semăna cu.... Cela ce se gândeşte aseamără-se undeei măriei. COD. VOR. 110/,,, ( = cine se îndoiaşte, asamănă-să valului mărei. n. testament, 1648; cela ce să îndoiaşte, asamână-să cu valul mării, biblia, 1688: „celui qui doute est semblable au flot de la mer“). Asămănaiu-mă pelicanului pustiei, psalt. (1651) ( : „similis factus sum pelicano"), ap. HEM. 1848. Dragostea să asamănă cu beţiia. pravila mold., ap. HEM. 1849. Împărăţîea ceriului să asămeneădsă cu dseace feate. dosofteiu, v. s. 14. Că cine întru nuor să să aseamene Domnului, să să facă de-asea-menea cu Domnul? dosofteiu, ps. (: „quoniam quis in nubibus aequabitur Domino, et qui similis erit Domino ?“), ap. HEM. 1844. Nu se află doao flori să se aseamene una cu alta. mag. ist. i, 152/28. Putut-au vitejii cu trupuri peritoare să câştige prin pătimiri nestricăciune şi s’au asemănătu cu îngerii, mineiul (1776), 74 2/2- Una cu alta nu se potriveşte, nici se aseamănă, uricariul, x, 63/,,. [Pasărea numită franţuzeşte ,,grive“] se aseam-ănă cu mierla, odobescu,’m,'26/25. Atât de fragedă, te-a-sameni Cu floarea albă de cireş, eminescu, p. 95. S’asemăn întreolaltă viaţă şi cu moarte, idem, p. 94. Bucovina se asemănă unui deşert, şez. iii, 171/13. Aducând popa hainele sale..., îmbrăcă pe dascal. în adevăr, că aşă să se asemine om cu om la faţă şi la statură, ca dascalul cu popa, spun bătrânii că nu s’a mai văsuţ. şez. iv, 187/, B. Cu cine te aduni, te asemeni, zanne, p. iv, 195. | A semăna a cevâ (în următoarea construcţie neobicinuită, probabil, pentru rimă). Să sic că nu vrea mândria, ci vrea blând a se purtă? Aceasta prea peste fire, că Domn nu s’asemănă. ZILOT, CRON., ap. HEM. 1850. | f (Construit cu ,,ca“) Cuvântul fără de înţelepciune asamănă-să ca o piatră de mult preţ se fie în tină. mărgăritare (a. 1746), ap. TDRG. Căpeteniile oştii să asemănă ca nişte copoi, beldiman, N. p. I, 111. Este însă obicinuită şi azi construcţia cu „ca“, când avem a face cu un sens reciproc (după omiterea complinirii „unul cu altul“). Toţi sfinţii se aseam.ănă, pa două picături de apă. delavrancea, ap. DDRF. || f Intrans. A semănâ, a aduce (cu cinevâ s. cu cevâ). Antereul lui... nu asamănă nici cu un bun mintean. donici, f. i, 40. O, părintele meu,... ăă-tni voe, mă rog, a asemănă ţie! beldiman, N. p. I, 67. Cam asemănă cu dînşii, la chip şi la port. GORJAN, H. I, 94. Acest... munte... eră atât de ponorît, încât asămănă cu un zid drept, drăghici, r. 48. | (Construit cu pron. refl.) Văsii ginerele pre oarecine, de-şi asemănă cu apostolul, mineiul (1776), 34 2/l. I (Construit cu ,,că“) A păreâ, a face impresia (că...). [Cele povestite] şi noi multe cu ochii nu le-am văsuţ, dar după ausul unora şi altora, carii cei mai mulţi asămănă că le-au văsuţ şl cu ochii lor... E. ko-gălniceanu, let. iii, 281/28. 2°. Trans. A socoti asemenea s. de-o-potrivă (cu altcevâ), deci: a asimilâ (cu...), a egala (cu...), a compară. Asemeneds=„comparo, similo“. anon. car. Cui asemănă-voiuruda aceasta? tetraev. 217 (: „â qui comparerai-je cette generalion?“). Intrând Esop, i-au sis împăratul: Cui mă aseameni, Esope...? Răspunse Esop: pre tine, soarelui de primăvară, esop. (a. 1812), ap. GCR. ii, 209. Cum puteam, ochi având, să nu văd; văzând, să nu iau aminte; luând aminte, să nu aseamăn; asemănând, să nu judeci. ? dinu golescu, ap. HEM. 1848. Fiind că ştiu că-ţi place stilul poetic, o voiu asemănă cu Atalanta. c. ne-GRUZZI, I, 64. Gardul, în copilărie, Vecinia l-am asemănat C’un nebun care-a plecat Rasna pe câmpie. coşbuc, f. 125. Cu ce l-aş asămănă oare? reteganul, p. iv, 3/,5. Grecul a început să zbiere... „behee, behee!“... D’aia asamănă Românii pe Greci cu caprele. şez. iv,6/s„. | Absol. Mintea, cu cumpăna’n mână..., stă pe gând, asămănează... konaki, p. 277. | Refl. (= pasiv.) Este un sunet, cărui altul nu se poate asemănă, c. negruzzi, i, 243. || Refl. A se socoti asemenea (cu...), deci: ase comparâ (pe sine) cu cinevâ, a se face la fel (cu cinevâ), a se potrivi cuivâ. Nu vei puteă nici odată să mi te asămănesi, Nici să-mi răsplăteşti iubirea câtă eu ţie-ţi păstrez. konaki, p. 237. Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asam,eni? Dar piară oamenii cu toţi, S’ar naşte iarăşi oameni! eminescu, p. 278. Cu cei mai m,ari şi mai vrednici nu te asemănă. ZANNE, p. IV, 430. | f A se conformă (cu), a se luă (după...) Nu vă asemărareţi cu acela întâiul al neştiuturelor voastre pohtiri, ce celuia ce v’a cunoscut voi. COD. VOR. 142/, ( = neînchipuindu-vă poftelor dintâi a neştiin-ţei voastre... N. testament, 1648; nu împreună în-ehipuindu-vă cu ceale mai den nainte pofte întru necunoştinţa voastră... BIBLIA. 1688: „ne vous con-formant point â vos convoitises d’autrefois, pendant votre ignorance...“). întru aciasta ne vom asemănă voao şi vom lăcui întru voi, de vă veţi face ca noi. biblia (1688), 25,2 (: „mais nous nons ac-commoderons avec vous, pourvu que vous deve-niez semblables â nous“). Nu trebue să ne rugăm,, ca să ne asemănăm cu obiceiul, marcovici, d. 318. Sindicii asemănăndu-se cu regulele aşezate la articolul 231... cod. de. com. (a. 1840), ap. TDRG. 3°. f (Despre vise) A tâlcui, a interpretă (prin comparaţii cu cevâ) (traduce pe grec. aDfxpîvco). Vis am văzut şi cine. sări aseamene nu iaste. biblia (1688), 31,, (: „j’ai song6 un songe, et il n’y a personne qui l’explique"). [Şi: asămănă, dial. asămânâ, în textele cu rota- ASEMĂNARE - 301 - ASEMENfî(A) cism: asemărâ. La i. viski din Haţeg (a. 1697) se întâlneşte şi forma asemâ vb. Ia, âp. HEM. 1850, care pare suspectă (cfr. însă aseme). | Prez., pers. 1: aseămăn (asemăn, asdmăn, asdmân, asâmăn, asâ-mân), învechit asemenăz (asemănă, asămănes, asă-menez, asăminâz); pers. 2: asemeni (asemini, ase-măni, asdmeni); f asemenesi (asemăn4zi, asămăn4zi, asămenizi, asăminizi) etc.] — Din lat. asslmîlare, idem (cfr. v.-ital. assem-biare, n.-ital. assembrare, v.-prov. assemblar, fran. assembler, span. asemblar), devenit *asemără şi, prin asimilarea Iui r de către nazala premergătoare: asemănă. Cfr. dubletul asimila şi derivatul nou asemeni. asemănare s. f. I. Action d’aplanir, de niveler, d’egaliser (un terrain); aplanissement, niuellement. II. 1°. Action de (se) trouver sembiable (â); ressem-blance, similitude, conformite, analogie. Image. Ef-flgie; modele, figure. 2°. Action de com,parer; com.-paraison. Infinitivul verbului asemănă, devenit abstract verbal. I. Aplanare, nivelare, oblire, netezire a unui loc neegal. Un puţ, şanţuri de dus apă, asămănări de pământ, faceri de drum,uri pentru apă... I. ionescu, c. 73. •• II. 1°. (Exprimă faptul de a fi asemenea, de a se asemănă sau de a semăna a (s. cu) cinevâ sau cevâ) Semănătură, analogie. Simpatia fiica asămănării easte şi den dragoste să naşte, cantemir, ist., ap. HEM. 1850. Ce asemănare este între mişcarea din Moldova şi intre cele străine ? uricariul, x, 17/20. Acest somn puternic are cu moartea asemănare, ba-RAC, a. 50. Dovezi, erau asemănarea cu portretul şi multe alte împrejurări care nu ne interesează, eminescu, N. 77. Nu e nici o asemănare între voi amândoi: capul tău e de poet şi al lui de oştean, c. negruzzi, i, 64. || După s. pre (cliipul şi) asemănarea cuivâ = după imaginea cuivâ,p. ext. întocmai ca (s. leit) cinevâ. [Dumnezeu] a făcut pre om după asămănarea sa. m. costin, let. i, 42/ai. Pre chipul tău şi pre asemănare zidit-ai... pre om. ioan d. vinţi (a. 1689), ap. HEM. 1850. [Fiinţa] care, După chip şi-asemănare  creat mâţescul neam... eminescu, n. 44. îşi ie un suflet de noră, întocmai după chipul şi asemănarea celei de’ntâi. creangă, P. 7. Cum voiu iubi ca pe un frate al mieu pe acela, care nu iubeşte şi nu slăveşte pre Dumnezeu după asemănarea mea? marcovici, d. 476. || Concretizat (f s. dialectal) Efigie, imagine, portret, figură, chip. Să nu vă faceţi voao cioplit asămănare, tot chipul asămănare a parte bărbătească, au fă-mniască. Şi sămănarea a tot dobitocul... asămănarea a toată pasărea zburătoare. .., asămănarea a tot târî-toriul..., asămănarea a tot peaştele. biblia (1688), 128 ( : „que vous ne vous fassiez quelque image taillâe, ou quelque reprâsentation ayant la forme d’un mâle ou d’une femeile, ou l’effigie d’aucune bâte..., ou l’effigie d’aucun oiseau..., ou l’effigie' d’aucun reptile...,ou l’ef fi gied’aucunpoisson11). Trimise împăratul cătră Uria preotul asămăndrea păr-tăvnicului. idem, 278,2 ( : „le roi envoya â Urie, le sacrificateur, la figure et le modele de cet au-tel“). Văzu/ră asemănăre de om, împodobit cu părul său. mineiul (1776), 137 */,. [Oamenii] eră acuma prea fericiţi şi, ca sămănări de Dumnezeu, nici că putea fl altfeliu. sbiera, p. 304/s,. 2». Comparare, comparaţie. Aşă easte şi vieaţa noastră, tot cu frică, tot cu grije... O asămănare voiu spune, ca mai luminat să puteţi aceasta cunoaşte. Au fost un oraşiu mare... s.CLAiN,ap.HEM. 18bl. Asemănarea ce-o faci nu-i potrivită. || Mai ales în expresia: A face asemănare intre ... = a asemănâ, a compară, a face o paralelă între...: „comparer". (Loc. adv.) Fără asemănare (mai...)= neasemănat (mai...):’ „incomparablement, infiniment plus...“ în asemă- nare cu.., = în comparaţie, în raport cu...: „compară â...“ Cu asemăuare = „approchant, â peu pr6s“. pontbriant. înţelepciunea lui Dumnezeu fiind fără asămănare mai presus de cât mintea omenească... drăghici, r. 109. Cât mă simţeam ăe mic în asemănare cu băietul acel ce scria sară şi vie în trei osebite feluri! c. negruzzi, i, 6. [Şi: asămănăre, dial. asămănare. | Negativul: neasemănăre: „Unâhnlichkeit, Ungleichheit" barcianu, „dissemblance" DDRF.] asemănat s. a. Action ăe (se) ressembler ou de comparer; ressemblance, comparaison. — Participiul verbului asemănâ, devenit abstract verbal. De asemănat ne-am asemănă noi, dar nu ne potrivim. \ Dacă e vorba de asemănat, apoi vă voiu face eu o asemănare mai bună. [Şi: asămănâţ, dial. asă-mânât.] asemănat, -Ă adj., adv. I. l°.Aplani, nivele, 6ga-liş asemene. Cfr. seamăn, seamerea. asemeni adj., adv. v. asemene(a). asemeni vb. IVa. Âgalise/r, niveler, rdduire au meme niveau (des terrains deniveaudifterent).—(Rar, în Transilv.) A aduce la acelaşi nivel, „a asemănă (1)“. Atunci i fi tu fecior, ginerele meu, dacă vei puteă asemeni până mâne-dimineaţă valea aceasta cu dealul de lângă dînsa. MERA, B. 219. — Derivat din asemenea (I, 4"). ASEMENIN'i'Ă s. f. = asemănare. în Munţii-apu-seni ai Ardealului se sice „potros, asemeninţă = asemănare”, ap. HEM. 1851. — Derivat din asemeni, prin suf. abstr. -inţă. asemui vb. IYa. 1°. (Refl.) litre semblable ou res-semblant (ă...). 2°. (Se) comparer. — (Cuvânt literar format pe la începutul veacului trecut. Construit cu prep. cu, mai rar cu dativul). 1°. Refl. A fl asemenea s. la fel (cu...). Organe [ = instrumente muzicale]... din vremea cea veche, ce iar nu se ase-muesc cu ceale de acum, de cât numai buciumul şi fiueraşul ciobanului, dinu golescu, ap. HEM. 1853 || 2°. Trans. A asemăna, a compară, a semui (cu...) [Dante] nu află, în puternica sa închipuire, alte imagine mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociţi [din Infern], decât a-i asemui când cu şire lungi de melancolici cocori, când cu stoluri zăpăcite de grauri... odobescu, iii, 34/18. Be câte ori priveam la ea [ = bunica], Cu dor mi-aduc aminte Sfiala ce mă cuprindea, Asemuind-o’n mintea mea, Buminecii Prea-Sfinte. iosif, p. 10. | Refl. A se asemănă, a se compară (cu...). Şi hiare să le sic, aspide veninate, Că nu s’asemuesc cu oamenii, la fapte, zilot, CRON., ap. HEM. 1852. Vânătdrii proclamă, că nimic... nu se poate asemui cu plăcerile vânătorlei. odobescu, iii, 100/2. — Pentru etimologie v. semui. ASEMuiBE s. f. 1°. Action d’avoir ou de trouver une ressemblance (avec...); similitude, ressemblance. 2°. Action de comparer, comparaison. — Infinitivul verbului asemui, devenit abstract verbal. 1°. Asemănare. Vedeţi ceastă cădere A ţării... A eipeire... n’are-asemuire Cu cât am cetit eu. zilot, cron., ap. HEM. 1853. „La grive“... nu este câtuşi de puţin graurele românesc, cu toate că judecând după asemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite. ODOBESCU, iii, 291/,. Făcând [în această baladă] partea asemuirii, nu trebue să nesocotim şl unele diferenţe însemnate, idem, i, 210. [Negativul: neasemuire = „Unvergleichlichkeit“; cu «easewwî>e=„unvergleich-lich“. barcianu.] || 2°. (De tot rar, spre a evită neologismul „comparare") Acest studiu... va fi conţinând erori... şi chiar unele apreţuiri şi asemuiri prea îndrăzneţe, odobescu, i, 235. asemuit s. a. Action de comparer — Participiul verbului asemui, devenit abstract verbal. Arta ta cu alta nu-i de asemuit, gorun, f. 84. asemuit, -A adj. 1°. Compară. 2°. Pareil, semblable. — Participiul verbului asemui, devenit adjectiv. 1°. Asemănat, comparat. Faptele acestea, asemuite cu altele, sânt neînsemnate. || 2°. Asemenea. Norii posomoriţi burniţau peste toată mahalaua, înnecând casele într’o atmosferă grea, fumurie şi îm-pufată, asemuită cu aburii ce plutesc a-lenepe de-asupra bălţilor, delavrancea,s. 107.[Cfr. neasemuit.] âsen f s. m. v. asin. asentâ vb. Ia (ş. d.) v. recrută ş. d. asentiment s. a. Assentiment. — Consimţimânt de bună voie, învoire (la un fel de a vedea s. ’a procedă al altuia), f pozvolire, f pozvolenie. O solicitau cu asentimentul şefului statului, uricariul, x, 379/a. Nu am îndrăsnit... să proced într’un mod mai radical..., fără ca mai întâi să am asentimentul d-voa-stră. maiorescu, D. I, 242. — N. după fran, aserţiune s. f. Assertion. — Afirmare susţinută de cinevâ ca fiind adevărată. A-şi întemeiâ aserţiunile... pe date. hasdeu, i. c. ix. Raportul confundă tot mereu aristocraţie şi democraţie... cu centralizarea şi descentralizarea... Fac apel la aceia din d-voastră care cunosc puţin iştoria, ca să sprijine aserţiunea mea că această părere este cu desăvârşire greşită, maiorescu, d. ii, 142. — N. după fran. (lat. assertio, -onem „afirmare".) asertoriu, -IE adj. (Filos.) Assertif. — Care are caracterul unei aserţiuni. Se numeşte judecată assertorie aceea în care predicatul se afirmă sau se neagă simplu despre subiect, maiorescu, l. 61. — N. din lat.-scol. assertorius, -a, -um, idem. aservi vb. IYa. Asservir. — A aduce (un popor, un individ) în stare de şerb ie (faţă cu un altul), a (şi-l) face şerb. | P. ext. A pune (pe cineva, cevâ) aservire - 304 - AŞEZA In slujba (altuia s. a altcevâ), a supune, a subjugă. 'A aservit totul egoismului său. — N. ditifran. Cfr. şerbi. ASERViRE s. f. Asservissement. — Infinitivul verbului aservi, devenit abstract verbal. Cfr. şerbi re. ASIervit, -Ă adj. Asservi. — Participiul verbului aăervi, devenit adjectiv. Cfr. şerbit. asksoh s. m. Assesseur. — Persoana alăturată pe lângă un judecător, pe lângă preşedintele unui birou etc., spre a-1 ajută în funcţiunile sale, ajutor (de...) Cfr. supleant. Assessor [al consistoriului eparhiei], calendariu (1844), 36. Referat temeinic motivat de asesorul T. sbiera, f. 402. [Dialectal, pop., îii Maramureş, aşuşor. Noi..., popa Pintie, aşuşoru, (le sobor şi popa Lupul, preuţfi] a satului, dem de ştire... ap. IORGA, s xii, 233.] ’ — N. din lat. assessor, idem. aşesA vb. I. I. 1°. (S’)asseoir, prendre place. 2°. (Se) mettre (par terre, au lit, etc.). (Refl., en parlant des oiseaux) Se percher, se poser. (En parlant de la neige, de la gelee blanche, du frimas) (Se) de-poser. (En parlant des liquides) Se clarifier, se re-poser. 3°-4°. (Se) ranger, (se) placer, (se) poser. II. 1°. (Se) mettre ou commencer (â faire qqch.) assidument. 2°. (S’)4tăblir, (se) fixer, (s’)installer, (se) domicilier. Coloniser. Occuper (une viile), mettre garnison (dans une viile). 3°. Mablir, caser (ses enfants). Placer (qqn. chez un maître, dans un service). Installer (qqn. sur le trone, dans une fonction), monter (sur le tr6ne). Re-gner. 4°. (Refl.) Se tenir tranquille, se calmer, s’apai-ser. (Trans.) Tranquilliser, rassurer. 5°. (Refl.) Se fon-der, faire fond (sur la parole de qqn.). III. 1°. Poser, placer (sur ou dans qqch.), mettre (de nouveau) â sa place, reduire (les os lux<5s). 2°. Perdre ou achever (qqn.). 3°. Mettre (un faitdăns sa lumiere vraie). Fixer (un ev£nement â une date qcque). 4°. Etăblir (la paix, sa răsidence). 6°. Etăblir, fonder, instituer (qqch.). Etăblir (qqch.) par decret, ddcrăer, statuer. IV. l°-2°. Ranger, disposer, arranger. Classer. 3°. Repartir (des fonctions, des impâts), asseoir (un impot). 4°. Mettre en ordre. Se fixer (sur qqch.). Mettre de l’or-dre (dans un pays), apaiser (des troubles). S’apaiser. Arranger (dâfinitivement ses affaires). 5°. (Refl.) S’arranger (avec qqn.). (Se) reconcilier. Convenir ou stipuler (qqch. avec qqn.), fixer les conditions d’une entente. Se mettre d’accord (pour des fianşailles). Fiancer. I. A aşeză este factitivul lui „a şedeâ“, de care se deosebeşte ca lat. sedo (sîdo) de sSdeo, s. ca germ. setzen de sitzen. (Se întrebuinţează despre fiinţe) 1°. (în înţelesul său restrâns se poate întrebuinţă numai despre oameni) Trans. A face (s. a pune) pe cinevâ să şadă (pe un scaun, pe o bancă etc.). Aşezaţi copiii (pe scaune). || (Mai ales) refl. A se pune jos (cu şezutul, pe un scaun, o bancă etc). Toţi cialanţi s’au aşezat, fieştecare la locul său. drăghici, r. 59. S’aşază fata... pe-o lespede de mahmur. COŞBUC, B. 14. | Stă deci în opoziţie cu „a se sculă (de pe scaun)“. Scoală-te tu, să mă aşez eu! ZANNE, P. II, 726 ( : ote-toi de lâque je in’y mette“). | La imperativ e sinonim cu „a şedeâ“. Tăcere, băieţi, st!... aşezaţi-vă la locurile voastre! contemporanul, iv, 1. 2°. P. ext. Fără să fie sensul restrâns asupra poziţiei şederii, exprimă numai luarea unei poziţii opuse stării (în picioare), deci poate însemnă şl „a se întinde pe jos (s. în pat, etc.)“. Re f 1. (Despre oameni) A se aşterne pe jos (şezând, sau întins în toata lungimea corpului). Şi mergeau, nu prea mergeau, Că de-o-dată se opreau, Şi pe iarbă s’aşezau. jarnik-bÂr-Seanu, d. 312. | (Complinit, în mod pleonastic, prin „jos") Ei se aşezară jos, la rădăcina zidului, ispi- rescu, i.. 243. | (Foarte uşor se poate adăogă ca hotă nouă ideea „odihnei1*) A se pune la odihnă. Pe când oastea se aşază, iată soarele apune, eminescu, p. 243. | (în opoziţie cu „a umblâ“) A sta pe loc. Umblă uimiţi, nu s’aşază, Tot doresc ca să se vază. I. VĂCĂRESCU, ap. HEM. 1984. | Spec. A se aşezâ la Culcare s. în pat = a se culcă. Atunci... li-o Dini somn şi s’o aşadză la culcări, şez. IV, 202. S’au aşezat în pat şi începu a geme şi a se văierâ. sbiera, P. 28/33. || P. anal. (Despre pasări sau insecte zburătoare) A se lăsă din zbor (pe cevâ, spre a se odihni). Un roiu de albine se învârteă în zbor de-asupra capului său şi umblau bezmetice de colo până colo, neâvând loc unde să se aşeze, creangă, p. 238. | Poet. Un luceafăr se aşeză pe fruntea ei. ispirescu, p. 38. || P. anal. (Despre lucruri neînsufleţite) A se lăsă în jos (pe pământ), formând un strat uşor, a se depune (pe cevâ). Valuri albe trec în zare, Se aşază ’n lung troian, alecsandri, p. iii, 13. Vezi rândunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S’aşază bruma peste vii, — De ce nu-mi vii, De ce nu-mi vii? eminescu, P. 288. | Spec. (Despre substanţe purtate de lichide) A se lăsă Ia fund, a se depune. Vinul se limpezeşte şi drojdiile se aşază la fund. I. ionescu, c. 200. | P. ext. (Despre lichide în fermentaţie) A se limpezi (după încetarea fermentaţiei, prin lăsarea la fund a substanţelor solide din masa lichidului). După ce s’a aşezat vinul cel nou, se îm,plu buţile. economia, 165 (cfr. germ. „der Wein setzt sich“). | Fig. Este-un deal mare’ntre noi. M’oiu rugă la Precista Şi dealul s’o aşeză, Ş’apoi, dragă, ne-om luâ. jarnik-bârseanu, d. 60. 3°. P. ext. (Cu sens lărgit de tot) Refl. A şedeâ într’un anume loc şi într’o anume ordine s. poziţie, a luâ (s. a ocupă un) loc; trans. apune pe cinevâ să şadă într’o anume poziţie s. într’un anume loc, definit prin cele ce urmează. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu zică Leahul c’a intrat într’o cetate românească ca într’o ţărină' pustie. C. NEGRUZZI, ap. HEM. 1985. Şi s’aşează toţi la m,asă, cum li-s anii, cum li-i rangul, eminescu, p. 195. [Porcul] se aşază cu ceilalţi: sfârlează la sfârlează. şez. ii, 68/26. | Copilul voiă să-l aşez călare pe bărnă. 4°. Fig. (Urmat de prep. subt) A punei (o ţară, un popor) subt ascultarea cuivâ. După ce împără-ţiea Turcului au rupt o parte [din crăiea ungurească]..., s’au osăbit acest unghiu [= Ardealul] şi s’au aşăzat supt cnezi. m. costin, let. i, 215. Luptând el să dezbată ţeara Moldovii de supt mâna Turcului,... Leşii au împiedecat acest lucru..., ce au aşezat Moldova supt birul Turcilor, idem, let. i, 218. II. Fig. (Despre fiinţe) 1°. Ca şl „a se aşterne” s. „a se pune (pe cevâ)“, avem şi expresiunea refl. ase aşeză pe (s. la) cevă, cu sensul de „a începe (să faci) cevâ cil tot dinadinsul, cu multă sârguinţă, cu stăruinţă". Se alcătuesc voinicii, se aşază pe prădat: Amar de tine, Moldovo, în ce ispită ai dat! beldiman, TR. 392. într’o noapte mă aşezasem,pe somn, când numai ce aud ciocănind la uşă. I. ghica, ap. TDRG. „Fă-mi vreo cincizeci cositori... [Căci] trifoiul s’a lăţit, Ş’am niţel fân de cosit". El de grab’ că-i aduceâ... Şi pe coasă s’aşeză; De la prânzpân’ la namezi, Apă rece n’a băut, De mâncare n’a mâncat... şez. II, 76b/23. A se aşeză la lucru : „sich an die Arbeit machen; arbeiteii“. POLIZU. 2°. Când şederea e închipuită ca o fixare îndelungată într’un loc, ca o „locuire11, atunci aşezarea este identică cu o „stabilire (într’o localitate)". Refl. A se stabili (cu locuinţa) undevâ, a se sălăşlui. (Cfr. a d e s c ă 1 e c â.) Se aşedză în ţara Senaar. dosofteiu, V. s. 23,2. Au fugit, de-au îmbiat hrănindu-săpren ţară, ş’apoi au venit cu feciorii săi şi s’au aşăzat de şeade cu feciorii săi pre partea featelorGligorcii. doc. (secol. XVII), ap. HEM. 1984. [Oraşele în care] a descălecat şi s’a aşezat fiecare după plac şi voie au un nu-ştiu-ce care place ochiului. C. negruzzi, i, 321. Curg duşmanii în puhoiu Şi s’aşază pe ASEZ — 305 — AŞEZA la noi. eminescu, p. 161. Ia-ţi movila răzeşie, Ca s’o ai ăeplugărie; Dar în vârfu-i să te-aşezi, Ca stejar să priveghezi, Şi Tătarii de-i vedeă C’au intrat în ţara mea, Tu să strigi cât ce-i puteă: „Săi, Ştefane, la hotare, C’a intrat săbie’n ţară!“ alecsandri, p. p. 170/,. S’a aşezat ca negustor în Iaşi (cfr. aşezare II, 4°). | (Une-ori complinit prin „cu şederea11 sau „cu totul11, „în gazdă,11, f „în şcoală11 etc.) A luâ locuinţă (undeva). S’au aşezat cu şederea la Curii-Ci-şme. E. kogălniceanu, let. iii, 198/16. S’au aşezat cu totul în curţile ei. sbiera, p. 51/j2. | Trans. A aşeză (pe cinevâ) în gazdă (la cinevâ) = a-1 pune să şadă, la o gazdă. După ce ne-a aşezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. creangă, A. 25. | Refl. M’am aşezat în gazdă la Pavel ciubotariul. creangă, a. 81. | Dorind de sfânta învăţătură, m’am înstrăinat în Ţara-sârbea-scă..., aşezăndu-mă în şcoala Prea-sflnţitului Mitropolit. mss. (a. 1746), ap. HEM. 1987. | (Complinit prin „cu locul11) A-şi face casa, sălaşul, culcuşul (un-devâ). [Balaurii] se aşază cu locul în ziduri sparte şi părăsite..., pe sub poduri mari de piatră..., prin locuri băltoase, cu deosăbire în fântâni, sbiera, p. 316/13. | Pig. Pacea se aşeză în ţară pentru o mică vreme. m. kogălniceanu, arhiva rom. i, 117. |] Trans. A aduce (oameni) într’o ţară şi a-i stabili acolo (spre sălăşluire). Traian... tot neamul [Dachi-] lor din Dachia au scos, şi pre Romanii săi în locul lor au aşezat, cantemir, ap. HEM. 1986. | Refl. Gotthii, după ce au eşit despre părţile Mărei Baltica, an venit şi s’au aşezat pre locurile care stau pre marginile Mării-Negre. cantemir, hr., ap. HEM. 1986. | Trans. A sălăşlui. Dumnedzău aşiadză pre cei într’un gând. dosofteiu (=Dumnezău-i carele sălăşluîaşte. psalt. 1651 : „Deus inhabitare facit unius moris11), ap. HEM. 1986. || P. ext. f A aşeză un loc (cu oşti) = a pune garnizoană în..., a ocupa (un oraş). Şi toate oraşele, Bucureştii, Târ-goviştea şi alte oraşe, aşezase [Sinan-paşa] cu Turci. m. costin, ap. TDRG. 3°. Când şederea e închipuită ca o „situaţie11, atunci a aşeză (trans.)= a procură cuivâ o situaţie bună, a-1 face om cu rostul lui, a-1 căpătui. A izbutit să-l permute aici..., ca să-l poată însură şi aşeză. caragiale, s. 81. .4 avut patru copii şi şi i-a aşezat pe toţi patru: din feciori a făcut negustori, iar pe fete le-a măritat. || S p e c. A aşeză pe cinevă la stăpân = a-1 pune la stăpân, a-i găsi loc la un stăpân. Ioana mulţăml... preotului că a aşezat-o la nişte stăpâni care o adoptaseră ca [pe] un copil al lor. ap. TDRG. | Trans. A aşeză pe cinevă în scaun (s. în domnie), într’o funcţiune, într’un post etc. = a pune s. a instala pe cinevâ în domnie, într’o funcţiune, etc. | Refl. Ase aşeză în (s.pe, f la) scaun — a ajunge domnitor, a luâ în stăpânire domnia, a se instalâ în domnie (şi p. ext. şl în altă dregătorie înaltă). Basarabii... voiau să aşeze pentru vecie neamul lor pe scaunul domnesc, odobescu, ap. HEM. 1985. îndată ce s’au aşezat Ştefan-vodâ Gheorghie în scaunul domniei,... au trimes [oaste] spre Hotin în urma lui Vasilie-vodă. M. costin, let. i, 302. Racoţi, craiul unguresc, sfătueă pe Duca-vodă să ia o samă de oaste... şi să vie la Moldova, ca să poată goni pe Leşi şi să se aşeze în scaunul seu, fără de grijă, amiras, let. iii, 93. Cum s’au aşezat Can-temir-vodă la scaunul ţării în Iaşi... n. costin, let. ii, 40. S’au sfătuit să se închine la Leşi, să stea cu toţii să bată pre Turci, să nu se aşeee paşă în cetatea Hotinului. muşte, let., ap. HEM 1987. | Trans. (Construit cu acuzativ dublu) Ainstalâ. După ce au aşezat pre Ioan Buliuş Logofătul caimacan..., învăţă ConstanUn-vodăpre Turci..., ca să-i prindă pre boieri, n. costin, let. ii, 55/m. | (Rar) t In-trans. A guvernâ, a domni. [Pe] acest svfâ/nt, aşezând Maximian, l-aduseră la dînsul legat, dosofteiu, v. s. 4, 4°. Când şederea e considerată ca o stare de li- Dicţionarul limbii române. 15. IV, 1909. nişte (cfr. şezi (bine)! = astâmpără-te !), atunci aşezarea e identică cu o liniştire. Refl. A se astâm-părâ, a se linişti, a sta (liniştit) la un loc, a aveâ linişte. Depărtease-te de la dînsul, pentru-ca să să aşaee. biblia 1688, 369 ( : „retire-toi de lui, afin qu’il ait du relâche11). Văzându-l Leşii [pre Iliaş-vodă] că nu se aşază, l-au închis în cetatea Sirea-giului. N. costin, ap. TDRG. Iată că fac hotărîre, de acum să mă aşez... Ş’o să-mi puiu toată silinţa la-amor să nu mai gândesc, pann, e. i, 14. Mă aşez= „mă ogoiu,dau pace altuie, d. e. Aşază-te! — quiesce!; sei ruhig, gieb Friede!11 LB. (Cfr. om aşezat, aşezare II, 6°.) | Fig. (Despre sensaţii puternice de durere, despre pasiuni, despre vânt, etc.) A se linişti, a se domoli, potoli, a se alinâ. S’au aşezat junghiu-rile şi s’au sfârşit chinurile, barac, a. 84. [Cel mânios să nu se apuce de lucru] până puţintel se va aşeză mânia, calendariu (1844), 59. Vântul s'a aşezat = „der Wind hat sich gelegt11. polizu (cfr. „tempestas sedatur11. cicero). || Trans. A linişti. Aşâ l-aşezase [Vizirul] pre Vasilie-vodă prin cărţi cu cuvinte blânde. M. costin, ap. TDRG. (Cfr. aşezare II, 1° şi neaşezare.) 5°. f A se. aşeză pe cuvântul cuivă = a se bizui, a se întemeia s. a pune temeiu (pe), a se lăsa în seama... Nu s’au aşezat pre cuvântul lui loan-vodă. N. costin, ap. TDRG. III. P. anal. se poate spune şi despre obiecte (tr a n s.) că le aşezăm, atunci când le punem undeva astfel în cât să stea bine, potrivit, sigur (întocmai ca omul care şade). 1°. Dascălul îşi aşezase ochilarii pe tronul lor. c. negruzzi, ap. HEM. 1988. Maica Domnului desprinsese din certă două vinete stele... şi i le aşă&asepe frunte, eminescu, n. 29. Foc pe gura cămeşii îi bagă Şi la inimă i-l aşază. marian, vr. 37. Ţi-i aşază-o pernioară Pe prispă serile-afară. alecsandri, p. p. 356b/s. ’N lapte dulce l-a scăldat, Sus pe masă l-a-aşezat, ’N foi de nuc l-a ’nfăşat. teodorescu, p. p. 204b. Merinsîle le g&tă, La disagi le aşeză Şî Tu-dor că mi-ş plecă. şez. iii, 213/12. A aşesă în lăzi = „encaisser11; a aşeză în magazin = „emmagasiner11. pontbriant.| (Adesea complinit prin „bine11 sau „cum trebue11, „cum se cade11) Nouă piei de bivol... să le aşezi bine pe mine. ispirescu, l. 27. Taie un sul-hariu de fag..., îl aşază cum treime, pune roata la loc, înhamă iepele [şi] iese încet... la drum. creangă, p. 135. Aşezaţi acest dulap cum se cade /= „assu-jettissez cette armoire comme il faut“. pontbriant. [ Spec. (Cu, sau fără complinirea „la loc11, când e vorba despre părţi ale trupului omenesc scrântite s. desprinse de la locul lor, frânte, strivite) A pune la loc. Aşază pielea la loc, pune et ce pune la rană, şi pe loc se tămădueşte. creangă, p. 177. în judeţul Suceava eră un moşneag..., care dădeă salce şi aşeză picioarele rupte ori mânile strivite, şez. iv, 184. 2°. Ca şl „a pune bine (pe cinevâ)11 şl a aşeză (pe cinevâ) are une-ori (în Transilv.), în vorbirea mai mult glumeaţă, sensul de „a aduce la pieire, la pierzanie, la moarte (pe cinevâ)11. Aşăză = „zu Grunde richten11. popovici, r. d. 164. Spusu-ţi-am, Vilene, spus, Mândrele capu ţi-au pus, Spusu-ţi-am, Vilene, ţie, Mândrele te-or pune bine, Spusu-ţi-am, Vilene, aşă: Mândrele te-or aşeză, bibicescu, p. p. 357. Apoi Marcu-aşă ziceă: „...La Ţarigrad oiu alergă Şi şi pe Iov l-oiu aşeză!“... Paloşul că mi-l scotea, Mici dărăburi îl tăiă, Pe fereastră l-aruncă, rev. crit. 11, 269. 3°. (Despre un fapt istoric) A pune, a arătâ, a înfăţişa (în anume lumină). Datoria noastră a fost să aşezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. m. kogălniceanu, arhiva rom. 1, 120. | (Despre un eveniment viitor) A hotărî data, a fixâ. Au aşezat nunta pe cutare ăi. sbiera, p. 98/2. | (Despre unelte etc.) A introduce, a importâ, a instalâ. Această maşină... se află astăzi întrebuinţată, nu numai pe la toate moşiile... din Englitera..., ba încă fi din 20 AŞEZĂ — ă06 — AŞEZA Ţara-leşască, unde... au a,şesat până la 1830 mai ■multe sute de maşini, i. ionescu, C. 183. 4°. Trans. şi refl. (=pasiv) (Despre pace) A (se) încheia, a (se) legă (t) Au aşezat pace Ştefan-vodă cel bun cu Leşii. neculce, ap. HEM. 1990. Mergând... Fulvie Flaccus întâiu cu războiu la Sardiîa (care taste acmu Soflîa), i-au biruit, apoi cu dînşii pace s’au aşezat, cantemir, hr. 63/, a. | (Despre reşedinţa unui monarh, etc.) A pune pentru mai mult timp (s. pentru totdeauna, undeva, „scaunul" domniei), a stabili. După ce s’au aşezat scaunul la Carăhîsar... E. văcărescul, ist. 250/., ,. îşi aşeză scaunul în cetatea Samarcanda. gorjan, h! ii, 14 5°. (Sens învechit) Din ideea de „a pune cevâ pe baza, pe temelia sa." s’a născut sensul fig. „apune temeiu s. început (la cevă), a întemeia, a stabili, a înfiinţă (cevă)". (Refl. = pasiv) Eva blestem au aşăzâtU... mineiul (1776), 194'/,■ A aşezat o breaslă nouă de ostaşi pe care... i-a numit eniceri. E. văcărescul, ist. 252/20. Cele patru stihii prea înţeleptul Dumnezeu le-a aşăzat spre a noastră trebuinţă. drăghici, R. 75. A aşezat patru noi sate = „il a âtabli quatre nouveaux villages". DDRF. | A face, ă dură. împăratul îi ieşi pe de altă parte înainte..., aşeză un pod de aramă, se făcu un lup şi se ascunse sub pod. ispirescu, l. 13. Cfr. aşezare, aşezământ. || Spec. (Despre biruri, dări, impozite, obiceiuri, legi etc.) A pune s. a statornici (pentru de-a-pururi), a scoate, a orândui, a institui. Cfr. aş e-zământ(10°) şi aşezământar. Toţi Grecii... ocărăsc pre cei ce au tocmit şi au aşezat sfinte posturi, să le ţiecreştinii. muşte, ap. HEM. 1990. Pentru plata lefilor ostaşilor... se aşezase o dajdie, sub numire(a) de „fumărit“, ca toată casa de ţăran să plătească... 80 aspri, bălcescu, m. v. 649; Se mai vorbeşte de o dare ce a să se aşeze pe cuvântul de patrie, adică să se plătească câte o leţcaie de câte ori s’a pronunţă acest cuvânt, alecsandri, conv. lit. i, 281. (Ofr. aşezare I). | A dispune, a decretă, a hotărî (ca autoritate), a statuă. (Complimentul e mai adesea o propoziţie întreagă) Cu leage au aşăsdtu adunarea părinţilor ridicarea sfintei icoane lui Hs. mineiul (1776), 69*/2. Pre ţară au scos întâiu banii steagului, câte 105 parale noi... AşezaUausă fie patru cîferturi într’un an; câte 105 parale să dee fieştece om căsar. I. canta, let. iii, 178/10. Mănăstirea... a fost clădită... de... Vlad-voevod, ...cave a dat mănăstirii patru mori în Dridich,... aşezând care sate au să le păzească şi să le dreagă, odobescu, i, 398. Aşez= „rânduesc, poruncesc, hotăresc". LB. (Cfr. aşezare II, 3o). IY. Când spunem: Stăpâna casii a aşezat pe oaspeţi la masă, nu ne gândim numai la faptul că „i-a invitat să şadă", ci şi la faptul că le-a indicat locul „într’o anumită ordine". P. anal., când e vorba despre obiecte s. despre lucrări ale minţii, aşezarea este egală cu „o punere a lor într’o anumită ordine, o întocmire, o rânduire sau aranjare a lor". 1°. Trans. A pune la rând s. cum trebue, a rândul, a aranja. Dacă ar fi aşăzat într’o sistemă toate pricinile judecăţii... pravila (1814), vii. Bu-ţile se aşază în pivniţă pe sascuri. economia, 165. Florica: Ce faci tu acolo de asi-dimineaţă, ca un lăstun ? — Florin: Aşez fânu în podu şurii, alecsandri, t. 895 (: „Aici nu e o simplă a fu n care a fânului în pod, ci o punere a lui astfel ca să încapă, să fie la îndemână de luat, etc." HEM. 1988). Lupul... aşază cele două capete, cu dinţii rânjiţi, în fereşti, de ţi se păreau că râd. Creangă, p. 25. Maica aşasă gătejde, moş Nichifor scapără şi îndată aţîţă amândoi focul, idem, P. 130. ! A aşeză scrisori etc. după alfabet — „Briefe etc. nach dem Alphabet ord-nen“. TDRG. Aşez câte cevă în casă = „deredic, întogmesc, pun în rând“. LB. 2°. A aranjâ spre un scop anumit, a pregăti. El se duce, ea se scoală, Apoi masa că aşasă, Cu nei-cuţa ospătează, alecsandri, p. p. 358b/8. Puneă la cale ti>t pentru drum, ...porunceă şi aşezâ lucrurile de călătorie, ispirescu,' l. 13. 3°. Trans. (refl. = pasiv.) A repartizâ (dregătorii, impozite), a cislui (f) (dăjdii). Iordachi Buset : vel Visternic, îlie Ţăfăscul: vel Stolnic, Ştefan Cerchez: vel Comis. Şi aşă se aşezară şi se tocmiră boieriile, neculce, let. ii, 283. Au cerşut ca să se aşeze la dajdie cu neguţitorii. uricariul, x, 78/17. 4°. A pune în bună rânduială. Chiruţa cum se sculă, Dalb de obrăjel spălă, Cosicioara şi-aşesă. jarnik-bârseanu, D. 491. || Fig. (Despre gânduri) A adună, a strânge la un loc. Badiu mieu tânăr diac, Şede la masă scriind Şi din inimă oftând...; Ţipă condeiul pe masă Şi mi se plimbă prin casă. ...„Doamne sfinte şi părinte, Mai aşeasă-migândurile, Să-mi isprăvesc rândurile!1' jarnik-bârseanu, d. 125. | P. ext. A se aşeză cu gândul — a aveâ cunoştinţă sigură, limpede. Din cinci simţiri ce are omul..., mai adevărat de toate... este vederea, că prin aus câte aude omul nu se poate aşesă deplin cu gândul [dacă] este aşă ce se aude, au nu este, căci nu toate [câte aude] sânt adevărate... Vederea însăşi dă toate aşesate în adevăr gândului nostru, şi ce se vede cu ochii nu încape să fie îndoială în cunoştinţă, m. costin, let. i, 302/, 9. || (Despre stări de turburare socială etc. ; r e f 1. = p a s i v) A pune btină rânduială (în ţară), a tocmi (f), a organiză (ţara, afacerile sale), a face să înceteze (vrajba, războiul), a (se) potoli, limpezi, linişti (lucrurile, o situaţiune) Ştefan-vodă, gătindu-se de mai mari lucruri să facă, nu cercă să aşese ţara, ce de răsboaie se găti. ureche, let. i, 118/1C. Bădicat-au Şvezii în locul craiului pre o sor a lui şi atunce au aşesat toată vrajba oştirei şi s’au împăcat cu toţi craii, neculce, let. ii, 391/u. [L-au sfătuit] să meargă în Ţara-m,untenească..., până s’or aşesă tulburările în ţară. amiras, let. iii, 93/,5. Se rugă de Cazimir craiul, ca, prin mijlocirea sa, să aşeze războiul dintre dînsul şi Badul. şincai, hr. ii, 55/30. Fiind el să treacă spre Anadol, ca să aşese lucrurile dintr’a-ceea parte... cantemir, iir., ap. TDRG. (Cfr. neaşe-zare, aşezare II, 1°). || (Despre „domnie" şi despre „trebi" s. „lucruri") A aranjâ definitiv, a pune (cevâ) la cale, cu temeiu. (Refl. = pasiv) După acest războiu şi perire a lui Băzvan-vodă, s’au aşezat dom-niea lui Ieremia-vodă fără grijă. M. costin, let. i, 218. Antonie-vodă cheltuisă o sută de pungi de bani şi mai bine, atunce, la Vezirul, şi ştiă că şi-au aşăsat lucrul, neculce, let. ii, 234/10. Tâmplatu-s’au multă zăbavă, până s’au aşezat aceste trebi. idem, let. ii, 291 /2. 5°. P. ext. (Despre oameni, construit în mod refl.) (învechit) A se aşeză (cu cinevă) = a se împăcâ (cu cinevâ), a cădeâlapace s. laînvoeală, a ajunge la înţelegere (cu cinevâ), şi tran s. A-l aşesă pe cinevă cu altcinevă = a-1 împăcâ. Matiaş-craiu şi cu Ştefan-vodă s’au împăcat şi s’au aşesat; şi încă, după pacea aşezată..., au dăruit Mateiaş-craiupre Ştefan-vodă cu două cetăţi mari la Ardeal, ureche, let. i, 122 (:„se sont r<5concilies et ont vecu en bonne intelli-gence". DDRF.). Cu Moscalii s’au împăcat, iar cu Turcii încă tot nu s’au aşezat, neculce, let. ii, 414/21. Mă aşes cu cinevă de la vreo price, pâră, proces— „den Streit abtun, beilegen". LB. Aveă nădejde Despot-vodă în Zaborovschi,... că-l va aşeză cu Laţchi. M. costin, ap. TDRG. || De aici apoi trans. a aşesă cu cinevă (complimentul e un acuzativ sau o propoziţie secundară) şi refl. a se aşeză cu cinevă — a se înţelege (asupra unui lucru), a se ajunge (I, 2°), a cădeâ de acord, a se învoi, a face o înţelegere, o învoeală (orală sau în scris), a se obligă. Cfr. aşezământ (6°). Brâncovanul-vodă ...au făcut veste boierilor ce eră pribegi în Ţara-muntenească, precum au aşezat cu vezirul. neculce, let. ii, 305/u. Dimitraş-co-vodă au trimes sol pre I/uca visternicul, la Moscali...; deci Luca visternicul... aşâ au aşesat cu Împăratul, de au făcut legătură : ţara Moldovii cu AŞEZĂLAŞ — 307 - AŞEZĂMÂNT Nistrul să-i fie hotarul... idem, let. ii, 337/15. | Când s’au bătut la Răsboieni, atunce s’au aşezat Turcii cu Ştefan-vodă... şi au făcut pace. idem, ap. HEM. 1990. Deci acmu şl cu Ionaşco... ne-am învoit şi ne-am aşăsat tot pre această tocmală, să ţie dumnialui locul de la mine. doc. (a. 1680), ap. HEM. 1991. L-au pus fi la închisoare în temniţă şi vre a păţi şl mai rău; ce cu mare chiseşie au ieşit, de s’au aşezat să plătească oamenilor ce le luasă. N. costin, let. ii, .83/22. Au lucrat adetiul..., după cum s’au putut aşasă cu soborul mănăstirii, (a. 1764, Mold.) uricariul, x, 189/ls. Ne-am aşazat cu dumnealui jupânul I. Can-tacusino... şi am făcut schimbătură. (a. 1764, Mold.) uricariul, xx, 367/3. [Răzaşii] să Să aşase între dînşii pentru chieltueala ce vor face de-a-valma. caragea, l., ap. HEM. 1991. | (Cu acelaşi sens) f A, aşeză, cuvântul. Grigorie-vodă... s’au vorbit cu boierii să trimiţă la, Leşi pe ascuns să se aşese e^^ dînşii şi să-şi spuie şl semnele care vor aveâ în şanţuri,... rugându-se... să nu dea să-i strice oastea; şi au aşesat cuvântul să fie aşă. amiras, let. iii, 145. || Spec. (în popor; despre logodne; cfr. a se ajunge I, 2°) A ajunge la înţelegere (definitivi) în privinţa unei căsătorii şi a încheia logodna. Numai ce i-au căutat lui Vasilie-vodă a aşezare atunci şl logodna fetei sale Ruxandra, după Timus. M. costin, ap. HEM. 1992. S’au dus la Ţarigrad, de au aşesat logodna cu fiica Brâncoveanului-vodă, anume domniţa Maria. neculce, let. ii, 271 /„. Au găsit pe fiica lui Bezede Alexandru Mavrocordat şi au aşesat vorba cu părinţii ei, luând-o cu toată săstrea ei. E. kogălniceanu, ap. HEM. 1992. | Absol. La căsătorie, când un tânăr a mers la o fată, se sice că merge de „vorbeşte“; după ce a vorbit, se duce de „se aşasă“; după ce s’a aşesat, croeşte cămăşi; după croeală, logodna (Romaneşti, în Iaşi), ap. HEM. 1992. Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama’n grabă nu ne dăm, Că tânărul nostru’mpărat, Pe aici a mai umblat, Gu cei bătrâni au aşesat. sevastos, n. 114/9. | P. ext. A face logodna, a (se) logodi. în popor..., când logodesc, se sice că aşază. (Vânju-mare, în Mehedinţi; aproape peste tot în România), cfr. HEM. 1991—1992. (Cfr. aşezare 11,2°, aşezat1, aşezământ 5°). [Dial. şi: aşăsâ, de unde, în Mold. aşa(d)să. |Prez. aşez, aşesi, aşăsă (scris şi: aşeasă), conj. să aşâse (f să aşase).] — Presupune un verb latin popular *assediare (diri ad şi *sedium sau *sedia cu sens de „scaun11, „şezut11, sau „ţinut11, din şedere „a şedea11: ital. seg-gio, seggia, sicilian sija, v.-genovez sedzo, romagnol şedea, tarentin sedzze, sard logudorez seiu „sito11): v.-genovez asedzo, romagnol assidze (cfr. ital. as-sediare, care pare a fi un dublet etimologic, şi fran, assieger, care-i mai de grabă *as-sedtcare. O formaţiune analogă este *appodiare din podium, care se regăseşte în unele limbi romanice. Tiktin, Dicţ. rom.-germ. 109). Hasdeu, Etym. magn. Rom. 1992— 1994. Cfr. dubletul a se di ă. aşezălaş s. a. = aşezământ (2°). (în Maramureş). Supărare, voie ră, Pusă-i la inima mea, Ş’o făcut aşedsălaş, Până m’a bagă ’n sălaş, Ş’o făcut aşedsământ, Până m’obăgă ’n pământ. (Nota: aşe-dzălaş = „aşezământ11.) ţiple a, p. p.. 36. — Derivat din aşeză,. printr’un sufix (altfel ne-obiclnuit) -ălaş, după analogia cuvântului „sălaş11. .aşezământ s. a. 1°. Etablissement, action de s’e-tablir (dans un nouveau pays), colonisation. Arran-gement. 2». Habitation, logement, demeure, domicile. 3°. Position, situation. Tempfirature. 4°. Organisation, constitution (d’un pays). 5°. Apaisement; repos. 6°. Accord, pacte, ârrangement, transaction, accomo-dement) conventioh. Accord ou entente definitive con-cernant des fianţailles, accordailles. 7°.Etablissement (d’une. paix). 8°, Disposition (d’une autorit6 souve- raine). 9°. Institution. Institut, etablissement. 10°. As-siette ou repartition (des impdts). Cuvântul acesta aveă mai de mult un sens cu mult. mai larg decât astăzi, când limba a primit o mulţime de neologisme prin care l-a înlocuit în cea mai mare parte. 1°. f Aşezare (a unui popor într’o altă ţară), descălecare, descălecătoare, colonizare. De la dşesămân-tul Romanilor în Dachia pană la acest Avrelian a trecut la mijloc 167 de ani. cantemir, ap. HEM. 1998. Orânduindu-se din locul Moldovei numai 32 ceasuri de-a lungul şi 2 ceasuri de-a curmeziş, pentru aşezământul şi lăcuinţa lor, a Nohailor... ami-ras, ap. HEM. 1998. || Orânduirea s. aşezarea (unor persoane s. unor lucruri). Aşezământul unui lagăr — „campement11; aşesământul unei frase = „construc-tion d’une phrase11; aşesământul în magasin — „em-magasinage11; aşesământul în î<îsi=„encaissement11; aşesământul soldaţilor în sate — „cantonnement11. pontbriant. 2°. Şedere cu locuinţa (stabilă sau obicinuită)... La care locuri, nici Gotthi, nici Ostrogotthii aşesământ n’au avut. cantemir, hr. 261 /2(i. Dar atunci împărăţia mea erâ strămutată din loc, prin farmecile acei blestemate de muieri; şi acum, luându-şi toate chipul lor cel firesc, ca mai nainte, îşi luară şi aşezământul locului în care se află d’intâiaşi dată. gorjan, ii. I, 83. | Instalaţii de locuinţă omenească, silişte. Locuri unde erau aşesăminte... doc., ap. DDRF. Vom descrie... unele vechi silişti sau aşeseminte de sate şi târguri părăsite, odobescu, ii, 165. || A se pune cu aşezământ = a se aşeză de-a binele (undevâ). Năcazul şi voia rea S’au pus la inima mea Şi s’au pus cu-aşesământ, Până m’or băgă ’n pământ, jar-nik-bÂrseanu, d. 215; ţiplea, p. .jp. 36; cfr. doine, 167/s. (Cfr. aşezălaş.) 3°. f lj0C de aşezare, poziţie, situaţie. E mai mir nunat piaţul lui Traian, şi pentru aşesemântul şl pentru vechimea lui. şincai, hr. i, 8/35. Cunoscură părţile locului..., după aşesământul... stelelor cereşti. gorjan, h. ii, 70. || f Temperatură. De starea şi pusul locului [Moldov]e?', de aşesământul aerului... (= „aeris temperies11 în „Descriptio Moldaviae11). cantemir, I-lR., ap. HEM. 2001. 4°. t Organizare, întocmire. Cfr. aşeză (IV, 1°). Câte ponturi trimisăse Antioh-vodă, de poftlâ la craiul. Avgust pentru aşesământul Domniei şi a ţării, cum va fi, după ce a birui pre Turci, toate pre voia lui Antioh-vodă le-au, lăsat Craiul, neculce, let. ii, 287. 5°. f Liniştire, potolire (a unei răscoale). Cfr. aşeză (IV, 4°). Pre cât este de lăudat do floria bună la boală, pre atâta încă este mai de lăudat aşesământul la răscoală, cantemir, ist. 115. | (Azi, pe alocurea, cu sensul de) linişte, odihnă, stare, aşezare (II, 1°). Mândră... tu m’ai fermecat, Cu pământ de la fântână, Ca să nu mai am odină; Cupăm,ânt de la mormânt, Ca să n’am aşesământ. hodoş, p. p. 97; cfr. 96. Aşesământ = „hodină, pace; quiescentia...; die Ruhe11. LB. 6°. f înţelegere (cu alţii în privinţa unui lucru), transacţie,’ convenţie, învoială, legământ. Cfr. aşeză (IV, 5°). S’au învoit schitul cu răseşii şi răseşii cu schitul, şi s’au făcut aşesământ cu sapis, şi la o parte şi la alta. doc. (a. 1781, Mold ), ap. HEM. 1999. în aşesământwri, veri ce să va tocmi, ori în scris sau nescris, de nu va fi în potriva pravilelor, prinde loc de pravilă, caragea, l. ibid. De la stâne... are să ia stăpânul moşiei, după aşezământul ce va face, sau brânză sau bani. pravila ipsilanti, ap. TDRG.| Tratat (internaţional). Roman-vodă făcuse legătură cu craiul Vladislav Iagelo, precum se află aşezămân-turile amândurora în cămara crăiască... şi astăsi. n. costin, ap. TDRG. Pe care aşesământ neţiindu-l Turcul, l-au bătut Mircea-vodă. zilot, cron. 333. Aşesământ între cei ce au cevă proces = „transactum, com-positio...; der.Vergleich, die Ausgleichung11. LB. (Cfr. neaşezământ.) | Spec. învoială (definitivă) pen- AŞEZĂMÂNT AR - 308 - AŞEZARE tru o căsătorie. Cfr. aşezat1. După cum tata sau muma..., înzestrând o fată, să vor aşăzâ eu ginerele pentru zestre, acel aşezământ rămâne nestrămutat. caragea, l., ap. HEM. 1999. [După petit, mirele şi părinţii lui sânt poftiţi] a veni pentru vorbirea zestrei şi aşezământul nunţii; după aceasta vine junele, părinţii, câteva rude sau vecini, se ajung din zestre, pun aşezământ de nuntă şi petrec cu toţii. (Cobia, în Dâmboviţa), ap. HEM. 2000. Cine strică dragostele, Mânce-i grâul pasările...., Cine strică-aşezământ, N’aibă ţărnă pe mormânt! jar-nîk-bârseanu,d.281. || (Loc.adv.)Cu aşezământ = „sicher, festgegriindet“. barcianu, „bine întemeiat, cu temeiu, sigur“. 7°. f Aranjare, tocmire (f), încheiere (a unei păci). L-au trimis sol pentru întemeiere şi aşâzământul păcii, neculce, let. li, 234/38. Să ţie congres pentru aşezământul păcei. dionisie, c. 181. 8°. f Dispoziţie (luată de o autoritate suverană), întocmire (instituită de domnitor s. de o autoritate supremă). Cfr. aşezâ (III, 5°). Mihaiu-voevod, Dom,-nia-sa aşâ au fost făcut aşezământ atunci, cum, care pe unde va fi, acela să fie rumân vecinic unde se va aflâ... Şi n’am vrut Domnia-mea a strică aşezământul lui Mihaiu-voevod. doc. (a. 1613), ap. bălcescu, m. v. 305. Au fost făcut aşăsământH satelor mănăstirilor, a plăti de om câte 2 ughi-pol într’un an. (Mold., a. 1743), uricariul, i, 54/2S. Să păzească aşezământulu, şi poruncile lui să le facă. dionisie eclisiarcul’ c. 162. Mitropolitul Iacov Put-neanul adună un sobor de arhierei... şi la 1 Ianuarie 7260 (1752) slobozi o sinodicească carte... ; restator-niceşte vechia legiuire a ţerii, blastemă şi afuriseşte în viitor pre călcătorii acestui aşezământ şi legiue-şte ca în veci să ww [se] mai strămute astă pravilă. C. negruzzi, i, 241. || f Regulament, statut. Noi, cu privire asupra... folositoarelor serviţii ale dumitale... în conlucrarea aşezământului organic..., am găsit cu cale... a-ţi face cuvenita răsplătire, (a. 1849, Mold.) |j f Aşăzământul cel nou = „testamentul cel nou“ : „le nouveau Testament11, macarie (a. 1775), ap. GCR. ii, 108. 9°. Instituţie (publică), fundaţiune. Aşezământurile pravilistului Tertulian. pravila (1814), 133 Bântu-elile vieţii noastre publice sânt în mare parte datorite aşezămintelor politice pe care le avem. conv. lit. v, 117, ap. TDRG. Biserica Sf. Sava... aveă... chilii, gata să primească ucenici. în ceea ce priveşte scopul, nu e nici o deosebire faţă de aşezământul moldovenesc al Trei-Ierarhilor. iorga, oh. i. ii, 130. || Institut, stabiliment (public). Şcoale şi aşezământuri pentru sârmani. marcovici, d. 365. .4 fost numit epitrop la aşezămintele S-lui Spiridon. maiorescu, cr. ii, 332. Aşezăminte, Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, eminescu, p. 246. 10°. f Repartiţie s. fixare a impozitelor, cisluire (f), cislă (f). După cum dovedeaşte şi cartea boiarilor ce sânt mai sus zişi, de socoteală şi de aşezământ, mss. (de la Constantin Brâncoveanu), ap. HEM. 1998. Aşezământul fieşcărui sat să se facă după suma oamenilor ce va aveâ. doc. (a. 1814, Munt.), ap. TDRG. Domnul începu a oblădui ţara cu bune începături :... aşezământ făcîi în toată ţara, de se cumpără toate breslele la darea dăjăiilor după, stare şi putere, zilot, cron., ap. HEM. 1999. (Ofr. aşezâ III, 5°, aşe-zământar.) [Dial. şi: aşăzământ. | Plur. -minte, f -mânturi.] — Derivat din aşeză, prin suf. abstr. -ământ. aşk/.Amâîvtar f s. m. Fonctionnaire chargd de fixer l’assiette des impots. — Funcţionar însărcinat cu a ş e z a r e a (cisluirea (f), repartizarea) impozitelor. (Cfr. aşezâ 111, 5°, aşezământ 10°). La întocmirea aşezământului orânduindu-se aşezământari, boieri vrednici, cinstiţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu ştiinţă de această meserie, doc. (a. 1814, Munt.) ap. TDRG. — Derivat din aşezământ, prin suf. nom. agent. -ar. aşezâke s. f. I. Action d’ (ou de s’J asseoir ou ăe (se) placer (sur..., qque part), d’arranger, d’insti-tuer (qqch.), d’installer ou d’etăblir (qqn. ou qqch.), ăe fixer (l’assiette des imp6ts), d’apaiser (qqch.). Assiette; arrangement; installation; etablissement; apaisement. II. 1°. Bepos, repit, paix. Orăre, orga-nisation, riigle. 2°. Arrangement (d’affaires), aceord, entente. Contrat (agricole, de mariage, etc.); accor-dailles. 3°. Disposition (d’Etat). 4°. Demeure ou r4-sidence (habituelle), hahitation; etablissement (colonie), station, maison. Situation ou exposition (d’un terrain). 5°. Etablissement (public), fonăation. 6°. Tenue serieuse. 7°. Situation sure. Infinitivul verbului aşeză, devenit abstract verbal. Mai de mult, până a nu se introduce în limba noastră atâtea neologisme, se întrebuinţâ cu mult mai mult ca azi, când cele mai multe sensuri sânt învechite. I. Punere (a cuivâ s. a unui lucru, pe s. în cevâ, undeva). Sfintele... moaşte... le puse într’o casă ăe rugă, cu a căruia aşăzdre s’au făcut multe tămăduiri. mineiul (1776), 151 ’/i- Astfel stă mortul aşezat... trei sile şi două nopţi... în casă... Nemijlocit după aşezare, cei din casă... acopăr toate oglinzile... cu... materie neagră, marian, î. 88. | Aranjare, (o)rân-duire. Feace aşezare preste tot ce aveă acasă, dosofteiu, v. s. 101. Aşezarea cărţilor în bibliotecă s’a făcut după cuprinsul lor. || Instituire. De la aşezarea carantinelor... [ţara] a fost ferită de grozăviile acelei cumplite epidemii, alecsandri, ap. TDRG. || Instalare, învestitură (a unui Domn s. ierarh). Aşezarea mitropolitului în scaun s’a făcut cu pompă mare. | Stabilire, încheiere (a păcii). Se află solii moschiceşti la Ţarigrad, pentru aşezarea păcii. N. costin, let. ii, 49/12. | întemeiare, instituire. S’a făcut un progres netăgăduit al adevărului în opinia publică, şi sarcina noastră este acum de a cercetă care sânt formele esenţiale de evoluţiune, prin care trece acest progres până la aşezarea lui definitivă. maiorescu, cr. ii, 116. || Repartiţie (a impozitelor), cisluire (f), cislă (f) (a birurilor). Se cuvine a se face de obşte socotinţă pentru ca şi a birului aşăzare să se săvârşască cu dreaptă cumpănire, uricariul, I, 186/4. || Stabilitate. Fiecare nădăjdueşte aşezare, odihnă şi chivernisala sa la locul ce să află. uricariul, i, 135/30. || Liniştire, potolire. Nu spre aşeză-rea gâlcevii proaspete, ce spre obrinteala pizmei... lucrurile s’au început, cantemir, ist. 51. II. Spec. 1°. Odihnă, astâmpăr, linişte, pace. Valurile nalte şi spume de mare, îmblă preste tine şi n’au aşedzare. dosofteiu, ap. HEM. 1995. | Nice bine sau bunătate, nice odihnă sau aşezare, cantemir, ap. HEM. 1996. | Mai ales în legătură cu stare. Cum n’a avut, Când l-a născut, Mă-sa stare, Alinare Şi-aşezare, Aşâ să n’aibă Şi el stare Şi-alinare. marian, vr. 27. Avere-[a]i, mândră, păcat, C’am fost tânăr ne’nvăfat Şi tu rău m’ai fermecat... Şi n’am stare ş’aşezare. Ca Târnava când e mare. doine, 208/ir>. N’am nici cină cu-aşezare, Nici odihnă la mâncare, pop., ap. HEM. 1995. || Ordine, rân-dueală, tocmire (f). Io [= unde]-s urâciuni şi rân-jale, adia nu e aşezare, ce toată firea rea. coresi, ap. GCR. I, *10/»3 ( = acie enetocmeal(e)a şi toate realele lucrure. cod. vor.; acolea-i netocmire şi tot lucrul rău. n. testament 1648; acolo-i neaşă-zare şi tot lucrul defăimat, biblia 1688: „car oii il y a de l’envie et de l’irritation, lâ est le desor-dre, et toute sorte dp mal“). (Cfr. neaşezare.) 2°. f (Jur.) învoială, înţelegere, legământ, contract. Carte de aşezare: Âdică eu Constantin Mer-jan, sin Velicu... [cu cumnatul-mieu şi cu soacră-mea] ni-am împăcat frăţeşte şi ce-am avut la ăum-nealui cumnatul meu, logofătul Gavril, şi la ăum-ne(a)-ei, la soacră-mea, Măriuţa diaconiţei, tot m’au plătit până la un capăt de aţă şi ăe aemu nici un ban nici am să ieu, nici am să dau, nici pricini de judecată nu mai avem, în veci... Şi eu, Gheorghi AŞEZARE 309 AŞE55AT Păun, m’am tămplat la această aşâzare, învoeală, şi sănt martor, (a. 1778, Mold.) uricariul, xii, 266—270. Făcăndu-se cercare s’au aflat... locul îndemânatic pentru fabrică, cu pădure îndestulă pentru trebuinţa fabricei; după care au şl făcut aşezare cu mănăstirea..., hotărîndu-sea se face fabrică... pe moşia mănăstirei Râşca (a. 1815, Mold.) uricariul, i, 227/, 6. Fiii, fără por mica şi voinţa părinţilor, nu erau vreadnici nici pentru sine-şi a răspunde de cevă, sau a face vreo aşezare cu cinevă. pravila (1814), 140. || (Păstrat pe alocuri până azi, în popor) „Aşezare11 (sau adetiu) se cheamă la Bro-şteni invoeala între proprietar şi săteni, prin care aceştia închiriază fâneţele (prisoasele) şi păşunile (mutările) pe un preţ pe care-l plătesc în natură, în lemne tăiate şi date moşiei la malul Bistriţei. popovici-kirileanu, b. 55. | P. ext. De aceea cuvântul „aşezare“ mai însemnează câtimea de lemnărie ce s’au îndatorat a tăiă şi scoate locuitorii, în schimbul fâneţelor şi păşunilor de care au nevoie. ib. 55. || Spec. (Obiceiuri ţărăneşti) Aşezarea, numită şi „legătură", „învoire“, „tocmeală11, însemnează punerea în [ = la] cale şi conţelegerea [ = înţelegerea] părinţilor din amândouă părţile asupra tuturor obiectelor ce se prind şi se leagă că vor da aceştia ca zestre tinerilor ce au să se căsătorească. MARIAN, NU. 135. 3°. f Dispoziţie (a ocârmuirii). După aceasta poftesc pepreaosfinţia ta să dai de ştire la toate locurile această aducătoare de bucurie aşezare, ca... cei carii vor vrea să se mute din patria lor aiurea, alegăndu-şi loc pre larg la împărăţia rusască, pot să fie încredinţaţi, că fleştecare... va găsi odihnă şi spri-jineală. (a. 1774, Brăila) uricariul, i, 84/19. | După DDRG. pluralul aşezări însemnă mai de mult spec. „actes princiers conceraant le status des habitants“. 4°. Loc unde s’a aşezat cinevă cu locuinţa, şedere, loc, locuinţă (casă), reşedinţă, rezidenţă (obicinuită). Două cară [de] lemne să aducă la aşăzarea stăpânului. URICARIUL, II, 146/,,. Păcătoşii [in iad]... au tot fealiul de pedepsă a muncilor. ...O, jalnică şi vreadnică de lacrăme aşezare a păcătoşilor! fi-LOTHEIU, ÎNVĂŢĂTURI CREŞTINEŞTI (a. 1700), ap. GCR. I, 339. La Scobinţăni fac popasul, acolo au tăbărît, Căci având de geaba toate nu leputeâ fi urît: Aşezare ’ntemeiată (a Vornicului Şerban), Miei de-a-juns,pâne frumoasă şi vin, fără a da bani. De-acolo încep plimbarea prin aşezări boiereşti, Şi se întorc mai la urmă la Paşcanul din Dumeşti. beldiman, tr. 364. LaBrustureni, aşezarea bărbatu-său,eagăsi o bibliotecă aleasă, c. negruzzi, i, 109. Biserica, cu frumoasele aşezări de piatră din ograda ei şi cu acareturile de exploatare din afară, se află pre un dâmb. I. ionescu, p. 455; Veniţi deci, tineri, în casele noastre. Tot de-opotrivă cu voi, prin multe-arunca-tu-m’a soartea Chiar şi pe mine, şi-aici de-abiă mi-am găsit aşezare, coşbuc, ;e. 26/15. | Staţiune (colonie). Cfr. târlă. Cercă Ionathan să treacă întru aşezarea celor streini de fealiu. biblia 1688, 204 (: „nitebatur Ionathas transire ad stationem Phi-listhinorum“). Şi până astăzi, un deal în partea despre Plotunul, unde eră mai de mult aşezarea lui Ciubuc, se chiamă „Dealul- Omului". creangă, a. 20. | Situaţiune (a unui teren), expoziţiune (a unui teren faţă cu lumina soarelui). Pentru fiecare soiu de grâu se află o climă, un pământ, o aşezare, în care se face mai rodit. i. ionescu, c. 171. 5°. Pundaţiune, aşezământ (9°). Poftim cu glas de rugă să nu strice [urmaşul nostru] această a noastră puţină milă şi aşezare. DOC. (a. 1709, Iaşi), ap. TDRG. Toţi sânt datori a ocroti drepturile acestui spital, fiind o aşezare întocmită pentru folosul obştii. (Din textul pisaniei de la spitalul brâncovenesc din Bucureşti). 6°. înfăţişare liniştită. Se vedeă, după port şi aşezare, că alta nu puteă fi decât înţelepciunea, ispirescu, ap. DDRF. 7°. Situaţie sigură. [Dimitrie Cantemir cerb] de la împăratul să-i facă aşezare, ca. să fie domn neschimbat. MUŞTE, ap. HEM. 1995 ( : „adecă să şadă pe tron făi'ă grijă de a fi înlocuit11). [Dial. şi: aşăzdre, de unde, înMolcl., aşa(d)zdre.] aşezat s. a. Action d’ (ou de s’) asseoir, deplacer, de poser, de ranger, de mettre en ordre, de se clarifier etc. Arrangement, installation, institution etc. As-siette (d’un impot). Accord preliminaire des fianţail-les; accordailles.—Participiul verbului aşeză, devenit abstract verbal. Hai la aşezat [marfa în rafturi], s. nădejde, ap. TDRG. | [Izurile rele] mimai după fiertul şi aşezatul mustului se pot simţi intr’însul. economia, 160.1 Fixare (a unei dări), aşezământ (10°), cisluire (f). întâmplându-se în acele vremi tulburare între Tătarii bugegeni.., [loan Teodor] n’au lipsit din irebile acele, adică a aşezării Tătarilor [în hotarul ce li se dedese]..., la aşezatul uşundui şi a alâmului [ce aveau] să plătească Tătarii, canta, ap. HEM. 1994. || Spec. (Obiceiuri ţărăneşti) Aşezământ 6°. Cfr. aşeză (IV, 5°) şi aşezare (II, 2"). Aşezatul este un chip de logodnă, pentru ca să poată întră în chel-tueli; când au aşezat, sănt învoiţi din zestre şi din toate. (Alimăneşti, în Olt). „Aşezat" este atunci, când se duc de vorbesc părinţii ginerelui; ţine loc de logodnă. (Poiana-din-sus,în Dolj.) | P. ext. Aşezatu[l]= „logoditu[l]“ (Bogza,înRâmnicul-Sărat). Logodnă, la ţară, se zice „aşezat". (Buzău, Muscel, Dolj); toate ap. HEM. 2000. [Dial. aşăzăt, în Mold. şi: aşa(d)zdt.] aşezat, -Ă adj., adv. I. Jssis, place, mis. Bange, arrange. Beparti; stipule. II. 1°. Colonise. 2°. Situe. Situc bas; bas. 3°. tâtabli, solide, durable; sedentaire. 4°. (Exprime â la fois presque toutes Ies idees ren-dues par:) Pose, grave, mur, modeste, sâge, riserve, calme, tranguille, bien equilibre. 111. Tranquillement, posement. Participiul verbului aşeză, devenit adjectiv. I. Adj. (Starea de a fi fost aşezat de cinevâ sau Ab a se fi aşesat e considerată ca o atribuţie incidentală a cuivâ sau a cevă). Şezând (pe cevă, spec. pe un scaun). Aşezat la gura sobii, Privesc focul. alecsandri, p. iii, 19. Asaltul începu. Tunurile, aşezate pe scaune de lemn, băteau necontenit cetatea. c. negruzzi, i, 173. Vreun pedant......peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat... eminescu, p. 225. j Pus s. întins (pe masă). Se alungă atât cânii cât şi mâţele din casă, ca nu cumva, ...cât stă mortul aşezat, săr-l... schimonosească, marian, î. 88. || (în exemplele următoare aşezat ar puteă lipsi fără ca sensul frazei să devină mai puţin clar) [Sta] cu coatele aşezate pe masă. eminescu, n. 45. Când se trezeşte Ipate,... în locul grâului de pe câmp vede acum o gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului, creangă, p. 158. | Pus în ordine. Pe lângă părete, sta aşezate în rând mai multe ulcioare pântecoase, pline devin. c. negruzzi, ap. TDRG. || Pig. Repartizat. Dăjdiile erau aşezate pe toţi de o potrivă. bălcescu, M. v. 11. | Stipulat, convenit. Tovarăş pre tovarăş, după datoria legăturii ce avem între noi aşezate, nu vom puteă lăsă. N. costin, let. ii, 107. Craiul Campaniei n’a urmat orânduealii aşăzate asupra păcii, beldiman, n. p. ii, 184. II. Adj. Starea de a fi fost aşezat de cinevâ şi obiceiul de a se aşeză (în sens figurat) devine o însuşire inerentă a cevâ sau a cuivă. 1°. f Colonizat. Acest pământ a[l] Moldovii n’au fost aşezat de de-mult de oameni, neculce, let. ii, 195/2. 2°. Situat. Aşezată la porţile împărăţiei şi în tre-cătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecând, bălcescu, m. v. 6/,,. Locuinţa lui eră aşezată în cel mai sterp loc al ostrovului. drăghici, R. 155. || Spec. La un nivel inferior, jos. Nu departe de dealul acesta, se află o vale cam aşe-, zată. MARIAN, tr. 326. | P. ext. Jos, (clădit) pe un loc AŞEZĂTOR — 310 — ASFINŢI jos. Casă aşezată= „niedriges Haus (auf der ebenen Erde gebaut)**. polizu. 3°. Bine întocmit, întemeiat, cu temeiu, pus pe baze solide, solid, durabil; Obiceie bine aşezate=„des usages bien etablis*1. DDRF. Nici de lăcaş loc aşăsat... a aveâ poate, cantemir, ist. 148. Ddbija-vodă... domnind cu pace şi cu domnie aşăzată, cu ţară întemeiată, eră om bun. neculce, let. ii, 215/S1. || (Despre oameni) Cu locuinţă statornică la un loc, stabil. [Ţara] nu eră descălicată de oameni aşezaţi, ureche, ap. DDRF. (: „notre pays n’a pas ete colonise par des homines d’habitudes sedentaires**). Bărbatul cu doao cugete nu îaste aşezat întru căile sale. cod. vor. 111/, ( = neaşezat e întru căile sale. n. testament 1648; neaşezat e întru toate căile lui. biblia 1688 : jjl’homme double de cceur est inconstant en tou-tes sesvoies“). [Negativul: neaşezat= nestabil, nestatornicit cu locuinţa la un loc. Perit-au atunci multe vite a lăcuitorilor, iar a bejenarilor aşaşi au pierit mai de tot, fiind ei nişte oameni neaşezaţi, neculce, ap. HEM. 2007. | Nestatornic. Cfr. corespondentele din N. testament şi biblia în exemplul citat mai sus din cod. vor. | Neliniştit, dispus spre turburări. Iar craiul au făcut sfat, ce va face cu această ţară mişcătoare şi neaşesată. ureche, ap. TDRG.] 4°. La ideea aceasta de „bine întocmit, solid, durabil, constant*1, adăogându-se, ca urmare imediată, şi cea de „liniştit, grav, cuminte**, aşezat se întrebuinţează în mod figurat mai ales despre oameni şi p. ext. despre mintea, firea şi vorbele lor. Tinerel cu fecioara, sugătoriu cu cel aşăsat bătrân, biblia (1688), 151 (: „juvenem simul ac virginem, lactan-tem cum ho mine sene“). [Duca-vodă] eră domn aşesat şi întemeiat, şi harnic de domnie, muşte, ap. HEM. 1997. Cinstită s’a purtat şi a fost aşezată. pann, e. iv, 30. Ce copilă ’ncântătoare!... Atât de cuminte şi-aşezată, Totuşi puţin cam alintată. GORUN, F. 115. | (Complinit prin „la minte**) (Om) chibzuit la judecată : „tete bien equilibree** (HEM. 1997). Cunoşteă...... pe feciorii lui că nu sânt toţi aşezaţi la minte, ce o samă sânt şl cam. slobivi. NECULCE, LET. II, 251. [Antioh-vodă] eră om tânăr..., cinsteş, chipeş, la minte aşezat, judecător drept, idem, ap. HEM. 1997. Bunicul... eră aşezat la mintea lui. CREANGĂ, A. 24. | (Despre vorbe) Liniştit, calm. în curte el de vorbă-a stat Cu doi flăcăi. Şi vesi, de-o-dată, Aşă, din vorbă aşezată, Gemu... coşbuc, f. 92. (Cfr. fran. „posă“ şi familiarul „rassis“, germ. „ge-setzt“, lat. „sedatus**, ital. ,,posato“.) III. Adv. în loc de vorbă aşezată se poate spune a vorbi aşezat = „liniştit**. „Ei, ce să-ţi zic...?“ grăi el aşesat. „Am şl eu obiceiurile mele“. slavici, ap. TDRG. [Dial. aşăzăt, de unde, în Mold., aşafdjsdt.] ■■ aşezătob, -oare adj., subst. Qui assied, range, arrange, ordonne, etablit, instiţue etc. Fondateur. Pacifique, paisible, conciliant. Etdbli, installe (dans un pays). — Adjectivul verbal al lui aşezâ (derivat prin suf. -ător), substantivat adesea. Cel care aşază. Au fost aşezate prea multe cărţi pe raftul acesta. Aşezătorul nu s’a gândit că scândura se poate rupe. || Spec. (Tip.) f Aşezător la tipar = „paginator**: „metteur en page“. pontbriant. Aşezător de slove =„zeţar“: „compositeur1*. Pavel Clo-potariu, tipograf...; iară aşăzător slovelor, dilaconul Theodor. ceaslov (Mold., a. 1796), ap. iorga, s. d. xiii, 154. | f Fondator, întemeietor, cititor. Moamet... aşesătorul... legei şi credinţei. E. văcărescul, ist. 247/,. | f Iubitor de pace, pacînic, împăciuitor. Şl firea şl faţa îl lăudă a fire blând, milostiv şi aşezător. ureche, let. i, 173/6. | f Aşezat (cu locuinţă statornică) într’un loc, stabil. Iar de or şi prădă [Leşii ţara], nimică n’a hi: [tot mai bine aşâ,] de cât să le ia inicerii muierile şi copiii şi să rămâie şl aşăsă-tori, să nu se mai ducă. neculce, let. ii, 222/4. [Dial. şl: aşăsătâr. | f şi dial. -toriu. aşezăturăs. f.1.1°. Actiond’(de s’)asseoir, dese metire (â table), d’ (de s’)arranger, etc. (d’une manifere peu attentive). 2°. Accord, transaction. II. Terrain abaissi ou ă un niveau plus bas (que les alentours). Fossette (au menton). I: 1°. (Rar; ca abstract are mai adesea o nuanţă de sens peiorativă) Aşezare rea (grăbită etc.). Ce fel de aşesătură e asta? Trebueă să vă aşezaţi (la masă) după vârstă! 2°. Aşezământ (6°). Cum arată mărturia dumi-lor-sale boierilor ce au fost orânduiţi hotărnici, când am făcut această aşezătură. ap. DG. II. Concret. Loc aşezat (II, 2°), suprafaţă de pământ (de o oarecare întindere) la un nivel cevâ mai jos decât cele din prejur (dar nu aşâ de mică nici atât de profundă ca o „adâncătură** sau o „scufun-dătură**), depresiune de teren. De cătră popor se numeşte aşezătură orice loc mai jos ca altul dimpreju/rul lui^numit acesta [din urmă] „grind“. (Bogza, în Râm-nicul-Sărat), ap. HEM. 2001. Am tocmit stâlpul iarăşi în loc, cum au fost..., şi [hotarul merge acum] dintr’a-cest stâlp cam spre răsărit, pe o aşezătură, şi în capul aşesăturei s’au aflat alt stâlp. DOC. (a. 1743, Mold.) URICARIUL, v, 263/l9.20.. în deal se întinde o aşesătură, pe care se află satul Mihorenii. I. ionescu, d. 257. Cfr. japcă, ploşniţă. || (în Bucov.) Prin an-tiantropomorfism. Gropiţă (în bărbie). în acelaşi timp, [mama îi pune [noului născut] degetul drept pe barbă, crezând că, făcând aceasta, s’ar face în mijlocul barbei o aşezătură (bortiţă, gropiţă), care, când creşte copilul mare, mai ales dacă e fetiţă, îi stă foarte bine. marian, na. 92. [Dial. aşăsătură. | Plur. -turi.] — Derivat din aşezâ, prin suf. abstr. -ătură. asfalt s. a. Asphalte. 1». Bitum solid, de o coloare neagră lucioasă, care se găseşte la suprafaţa unor lacuri (şi mai ales a Lacului-asfaltit sau Marea-moartă), bitum de Iudeea. Cfr. smoală. 2°. Amestec de bitum, smoală, nisip şi var, care slujeşte la pardosirea trotoarelor s. a stradelor, în locul pietrelor s. lespezilor. Strada... e noroioasă, dar mărgenită... cu trotoare bune de asfalt, iorga, n. r. A. I, 242. | P. ext. Trotoar asfaltat. [Plur. -faituri, mai rar -falte.] — N. din fran. (lat. asplialtus < grec. aaifaXxoţ, idem.) asfalta vb. la. Asphalter. — A acoperi (un trotoar, o stradă) cu un strat de asfalt (2°). — N. după fran. asfaltare s. f. Action d’asphalter, asphaltage.— Infinitivul verbului asfalta, devenit abstract verbal. asfaltat s. a. = asfaltare. Participiul verbului asfalta, devenit abstract verbal. Asfaltatul stradelor costă mult. asfaltat, -Ă adj. Asphalte. — Participiul verbului asfalta, devenit adjectiv. Strade asfaltate. ăs’fel(ic) adv. v. astfel. ASFINTE s. f. Coucher (des astres). — (în Moldova, în locuţiunea:) Pe la asfinţea soarelui — pe la (a)sfinţitul (apusul, scăpătatul) soarelui, s. nădejde, ap. TDRG. — Are aceeaşi etimologie ca verbul asfinţi, dar formaţiunea cuvântului e obscură. ASForţ'f vb. IV11. Se coucher (en parlant des astres). Disparaître (en parlant du jour ou de la lu-mifere). Faire sombre. Intrans. (Termin popular; despre soare şi p. ext. despre lună şi stele) A apune, a scăpătâ (sau, pre- ASFINŢIRE — 311 — ASIDUU cum se spune în Ţara-românească), a sfinţi(ll). După faţa ta de doamnă, Lumea ’ntreagă se întoarnă... Şi de dragul dumitale Ştie chiar şi sfântul soare, Că, la Une când priveşte, Stă şi nu mai asfinţeşte, jarnik-bârseanu, d. 15. Pân’eră soare ’n chindie, Rămase Tătari o mie; Nici soarele n'a-sfinţeă, Şi Tătarii se sfârşea, pop. (Dobrogea), ap. HEM. 1855. | Luna’n ceriu au asfinţit, creanga, p. 275. Poporul sice că stelele asfinţesc dimineaţa şi răsar seara (Latinu, în Brăila), ap. HEM. 1855. || P. ext. (Despre ziuă şi despre lumină) A pieri, a dispărea (din cauza apunerii soarelui). Mare obştie l-urmează şi pe culme se lăţeşte, Precum aburii pe baltă, când lumina asfinţeşte, alecsandri, p. i, 32. Cerbuleţe, mai priveşte Soarele ce piere’n nori, Căci, cu ziua ce-asânţeşte, în lungi doruri ai să mori. bolintineanu, ap. HEM. 1855. | Trans. (neobicinuit), poet.; despre lumina ochilor) Ce amar şi ce alean! ...Ochii să ţi-i asfinţesc într’o ne,gură de jele. beldiceanu, ap. TDRG. || Im pers. A asfinţi — a se face noapte. Abiă zorile [se] răvarsă şi doresc să asfinţească, Abiă noaptea înnegreşte şi vroiu zori să se ivească, konaki, p. 103. [Prez. (soarele) asfinţeşte şi, în Transilv., şi: asfinte. | Pe vremea tendenţelor de latinizare a limbii, scris şi: asânţi.] — Pentru etimologie, v. sfinţi (II). vsiiviiui: s. f. Coucher (des astres). — Infinitivul verbului asfinţi, devenit abstract verbal. Apu-nere, apus1, scăpătat1, (a)sfinţit1. Au dormit... până la asfinţirea soarelui, drăghici, r. 139. Nu se stă la masă in timpul asfinfirei soarelui, că nu e bine. şez. iii, 148/,2. | Fig. De-abiă zorile luceşte, şi [eu] doresc de asfinţire, Pentru că, şi zi şl noapte, inima mea e’n clătire. konaki, ap. HEM. 1858. Cfr. sfinţire (II). ASri.vn r s. a. 1°. Coucher (des astres), couchanl. Declin (de la vie). 2°. Ouest, occident. Participiul verbului asfinţi, devenit abstract verbal. 1°. (Despre soare, p. ext. despre lună, stele) Exprimă acţiunea s. faptul de a asfinţi, şi, p. ext., mai ales vremea când asfinţeşte soarele: Apus1, scăpătat1, sfinţit1. Precum acele paseri, străine călătoare, ce se abat în şesuri la asfinţit de soare... alecsandri, p. i, 237. Este seară ’n asfinţit Şi noaptea o să ’nceapă. eminescu, p. 280. Am început a mă scălda în ticnă, până pe la asfinţitul soarelui. creangă, a.61. Luna epe asfinţite. || Poet. (Despre viaţă) Declin. Priveşte fără teamă l’al vieţii asfinţit. alecsandri, ap. şăineanu, d. u. 2°. Locul unde asfihţeşte soarele: Apus1, soare-apune, vest, occident. Atunci dracul se crăceşte c’un picior la asfinţii şi cu unul la răsărit... şi, când chiue odată, se cutremură pământul. CREANGĂ, p. 54. [Adesea nu se poate preciza dacă asfinţit are sens local sau temporal, astfel: Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit, ispirescu, l. 34. Nu dormi când soarele e la asfinţit! ŞEZ. vi, 25.] Cfr. sfinţit1, sfinţită. asfinţit, -A adj. Couche (en parlant des astres). — Participiul verbului asfinţi,devenit adjectiv. Apus1, scăpătat1, sfinţit1 (II). asfixia vb. J‘\ (S’)asphyxier. — Trans. A produce asfixie (cuivâ), a înnăbuşi (pe cinevâ). | Refl. (cu sens pasiv) A fl lovit de asfixie şi, p. ext. a muri s. a se sinucide prin asfixie. Pe fiecare an se asfixiază mulţi oameni din pricina mangalului aprins în camerele de dormit. — N. din fran. Cfr. asfixie. asfixiant, -Ă adj. Asphyxiant. — Care produce asfixie, înnăbuşitor (propriu şi fig.). Oxidul de carbon e un gaz asfixiant. Un aer asfixiant. — N. din fran. asfixiâkk s. f. Action d’asphyxier, asphyxie. — Infinitivul verbului asfixia, devenit abstract verbal, înnăbuşire. [Şi: asfixiere.] asfixiat, -A adj. Asphyxie. — Participiul verbului aslixiâ, devenit adjectiv. ASFixiE s. f. Asphyxie. — Curmare s: suspendare a funcţiunilor vieţii prin oprirea respiraţiei, înnăbuşire (provocată de absorbirea unui gaz otrăvitor, de înnecare, de strângere-de-gât). — N. din fran. ( < grec. & privativ şi o^oC'.? „puls“, propriu „încetare a pulsului".) asfodix s. a. (Bot.) Asphodele. — Plantă de grădină, din familia liliaceelor, originară din regiunile Mării-mediterane, având vreo 6-7 specii. La noi se cultivă prin grădini. E înrudită şi se aseamănă mult cu liliuţa s. painjinelul. (Cfr. Ascherson, Sy-nopsis der Mitteleuropăischen Flora, iii, 47). Asfo-del galben. brândzĂ, d. 415. — N. din fran. (lat. asphodelus < grec. ţohtkoq, idem.) aşi: interj, v. aş! aşi adv. v. aşâ. asiătic, -Ă adj., subst., adv. 1°. Asiatique. 2°. Comme en Asie. 1°. Adj. (substantivat une-ori). (Originar) din Asia, propriu Asiei, privitor la Asia. Unnii [= Hunii], rod de Tătari asiatici... cantemir, hr. 12. Eră plăcut lucru a vedeă albele sucmane ale Ardelenilor... ; apoi figurile venerabile ale protopopilor români..., cu pălăriile lor largi, mult mai cuviincioase decăt pot-capiile asiatice ale clerului nostru, odobescu, i, 467. Un conspect general al industriei aurăreşti şi argintăreşti de-a lungul întregei antichităţi europene şi asiatice, idem, iii, 633. Fu chemat de la Bagdad, din guvernul său asiatic şi ridicat la demnitatea de mare-visir. iorga, L. I, 345. Holera asiatică. || Fig. Care aduce aminte fastul, obiceiurile sau barbaria orientală. O pompă asiatică. Purtare asiatică. 2°. Adv. Ca în Asia. Se poartă asiatic. [Pronunţ, -si-a. | Scris şi pronunţ, şl: aziătic, -ă. | t asieăn,-eănă, adj. şi asiesc, -eâscă adj. cod. vor. 15/,, 83/,. (Pronunţ, -si-ean, -si-esc.) | (învechit) asia-ticesc, -eâscă adj. polizu, dial. asieticesc, -eâscă adj. între jiganiile şi vrăjitorii asieticeşti l-ai dat. cantemir, ist. 343; asiaticeşte adv. polizu.] — N. din lat. asiaticus, -â, -nin, idem. aşic s. a. v. arşic. asiuuitâtk s. f. l°-2°. Assiduite. — (Franţuzism s. latinism) 1°. Prezenţă stăruitoare pe lângă cinevâ. De la o vreme, cea mai mică începii a luă seama despre asiduitatea mea pe lângă soră-sa. i. negruzzi, iii, 383. 2°. Sârguinţă fără preget, osârdie, silinţă mare. Admiterea elevilor în sânul acestui complex de studii ar trebui asemenea să fie înconjurată de cele mai solide garanţii de capacitate şi de asiduitate fructuoasă, dovedite în clasele primare, odobescu, ii, 66. — N. după fran. (lat. assiduitas, -atein, idem.) Asii>KU,-Ă adj. l°-2°. Assidu. — (Franţuzism s. latinism) . 1°. Care stă (şade s. se ţine) mereu pe lângă cinevâ, în preajma cuivâ, stăruitor cu prezenţa sa pe lângă cinevâ sau undeva. 2°. Stăruitor (la muncă), sârguitor, de o mare silinţă. [Sarcina comisiunii de revizuire a dicţiona- ASIGN — 312 — ASIGURAT rului] va fi de a grupă, printr’o asiduă lucrare, toate acele varii elemente, odobescu, ii, 403. Che-sarie... eră... un cetitor asiduu al literaturilor greacă şi franceză. iorga, l. i, 524. — N. din fran. (lat. assiduus, -a, -um, idem,) ASl«\A vb. I“. Assigner. Donner assignation ou mandat sur (qqn. ou qqch.), mandater. — A da (hotărî, soroci, atribui, determină, fixă cuivă) cevă ce i se cuvine s. ce trebue să aibă în grijă. Asignează fiecăruia locul ce i se cuvine. I Spec. (Jur., Comerţ; după fran.) A afectă s. hotărî un fond pentru plata unei datorii, unei rente, etc. | (în Transilv., după germ. ,,anweisen“) A da (s. a emite) mandat de plată. [Asignes şi, mai rar, asîgn. | La Românii din Au-stro-Ungaria, şi forma românizată: asemnez vb. la.] — N. după fran. (lat. assignare, idem.) asigjîÂsît s. m. (Jur., Comerţ) Assignant.—(Rar, Învechit) „Asignant se numeşte datornicul ce dă asig-naţia, adecă ce rânduieşte luarea banilor de la un al treilea11, codica ţiv. | (Azi, în Transilv., ca traducere a germ. „Anweiser". Cfr. asignatar) Asignant = „persoana care asignează cevâ; sinonim cu emitent şi mandant“. I. panţu, C. c. 289. — N. după lat. assignator „care asignează11. asisnAbe s. f. Assignation. — Infinitivul verbului asignâ, devenit abstract verbal. asignat s. a., s. m. Assignat. — (Ist.) Hârtie-mo-netă franceză emisă în timpul revoluţiunii celei mari, asignată asupra vânzării proprietăţilor naţionale. Cfr. âsignaţie. — N. după fran. ASIGNÂt, -A adj. Assigni.—Participiul verbului asignâ, devenit adjectiv. | Spec. Afectat pentru plata a cevâ. | Substantivat. (Jur., Comerţ. învechit) „Asignat se numeşte acel al treile de ia carele are creditoriul, adecă asignatarul, să-şi tragă datoria". codica ţiv. asignatâr(iu) s. m. Assignant.— (Jur., Comerţ, învechit) „Asignatariu să numeşte creditoriul ce primeşte asignaţia, adecă rândueala de a luâ datoria sa de la un al triile“. codica ţiv. | (Azi, în Transilv., ca traducere a germ. „Anweiser", cfr. asignant). Asignatar = „persoana căreia se asignează cevâ; sinonim cu mandatar", i. panţu, C. c. 289. — Derivat din asignâ, după analogia lui mandatar. asignăţie s. f. \ ASieXAŢIlXE s. f. t Assignation, mandat, rescription, Milet ă ordre, (au porteur). — (Jur., Comerţ. învechit) Cambie s. poliţă dată în ordinul unui al treilea. „Asignaţia (rândueala) este aceea ce dă datornicul credito-riului său, ca banii ce are acesta a luâ să-i primească de la un al triile (poliţă)11, codica ţiv. | P. ext. Spec. (după rus. assignacija) Hârtie-monetă, bancnotă. Cfr. asignat. Doi (alergători) care întrec pe ceilalţi,...primesc cel întâiu un vas de argint preţuit 1500 ruble asignaţii, cel al doilea 500 ruble. c. ne-GRUZZI, I, 36. | (Azi, în Transilv., după germ. „An-weisung, Assignation") Mandat de plată. Asigna-ţiune = „documentul prin care însărcinăm pe cinevâ să plătească o sumă unei a treia persoane, mandat; o scrisoare prin care dăm ordin de plată; se aseamănă şi cu cecul". I. panţu, C. c. 289. [Românii din Austro-Unguria întrebuinţează şi o formă românizată: asemnaţiiine.] — N. din fran. (lat. assignatio, -onem „asignare".) asigură vb. I. l°-2°. (S’)assurer. 1°. Trans. A asigură cevă=a face ca cevâ să fie sigur, durabil (pentru cinevâ), a-i da cuivâ siguranţa s. chezăşia că va aveâ s. va stăpâni cevâ, că se va bucură în pace de cevâ. Strădania şi economia voastră vă vor asigură totdeauna vieţuire cinstită, marcovici, d. 52. Tractatul... asigurează Românilor următoarele drepturi... bălcescu, m. v. 8/m. Toate îmi ajută ca să-mi asigureze biruinţa, c. NEGRUZZI, Iii, 184/a. O mătuşă a lui [Terenţiu Varrone]... vindeă pe tot anul câte cinci mii de „turdi11..., ceea ce-i produceă un venit anual de 60,000 sesterţii... Hai să căutăm a prinde „turdi“ şi să ne asigurăm dintr’înşii o mie de galbeni pe an. odobescu, iii, 26. [E un timp] când se cuvine ca vânătorul... să dea nevinovaţilor săi adversari un răgaz ce, în curând, îi va asigură tot lui o mai spornică şi mai dăi-nuitoare izbândă, idem, ib. 38. I-a asigurat zestrea printr’o ipotecă. | Spec. A(-şi) asigura cevă (o casă, mobilele, marfa, semănăturile, recolta, viaţa sa s. a altuia, pe cinevâ) s. a se asigură (pe sine pe viaţă, pe zece, etc., ani) s. contra a cevă (a focului, accidentelor, spargerilor etc.) = a(-şi) garantă (printr’un contract încheiat cu o „societate de asigurare") o despăgubire (în caz de deces s. leziune a contractantului, sau în caz de stricare, prăpădire etc. a obiectului numit, sau a trecerii timpului prevăzut în contract), în schimbul unei sume plătite o dată pentru totdeauna sau în anuităţi. 2°. Trans. A asigură pe cinevă de(spre) cevă s .că..., mai rar, neobicinuit, a asigură cuivă cevă=a da cuivâ certitudinea (unui lucru), a-1 încredinţâ (de cevâ), a-i afirmă că cevâ e sigur. Şi el asigurează că unel-titorii morţii lor se vor pedepsi, bălcescu, m. v. 449. M’a asigurat vărul Iancu..., că se pregăteşte un proiect de biruri., alecsandri, t. 124. Acest letopiseţ mol-dovinesc de care vorbeşte vornicul Urechi... este acelaşi de care Urechi... ne pomeneşte în predosloviea sa, şi care ne asigurează că se sfârşea cu domnia lui Petru-vodă Rareş. m. kogălniceanu, notă la let. I, 170. Ba încă spun — (dar aceasta eu nu v’o asigures, Căci fapta e de mirare şi nu îmi vine s’o crez)... alexandrescu, m. 211. | Refl. A se asigură de(spre) cevă s. că... = ase încredinţâ de(spre) cevâ (In urma unor informaţiuni luate asupra acelui lucru). Ai avut prilej să te asiguri despre bunăvoinţa lui. [Prez. indic.: asigur, şi (mai mult la scriitori moldoveni, învechit) asigur &z. | f (cu o formă latinistă) şi: asecurâ vb. I. LB., şincai, hr. ii, 15; i. ionescu, D. .27. | f (formă din epoca influenţei greceşti) şi: asiguripsi vb. IV\] — Derivat din sigur, după fran. assurer. asigurare s. f. Assurance. — Infinitivul verbului asigură, devenit abstract verbal. Mărirea voastră... îi va chezăşul asigurarea vieţii, c. negruzzi, iii, 320/10. Aceste asigurări... le primesc cu o vie sa-tisfacţiune. idem, x, 365/4. | (Formulă de politeţe la sfârşitul scrisorilor) Primiţi asigurarea stimei (respectului, etc.) ce vă păstrez. || Spec. (Jur., Comerţ) Garantare a unei despăgubiri (în caz de pierdere s. de stricare a lucrului stipulat) în schimbul plăţii unei sume oarecare, odată sau prin anuităţi. Societăţi de asigurare. Contract de asigurare. Primă de asigurare, [f (formă latinistă), şi: âsecurâre.] asigurat, -ă adj. Assur4. — Participiul verbului asigură, devenit adjectiv. In urma acestei prime încercări de a popularisă cercetările arheologice printre personalul didactic, încercare al cărei bun efect îl putem consideră ca şl asigurat... odobescu, ii, 159. | „Căpuit, îngrijit cu cele necesare", costinescu, „pus în siguranţă". LM. Cine a strâns bani albi pentru zile negre e asigurat înpotriva greutăţilor vieţii. || Spec. (Jur., Comerţ) Un imobil, recolte, sau alte bunuri mobile... asigurate în contra incendiului sau în contra oricărui alt caz fortuit... hamangiu, C. c. 429. || Substantivat. Asigurat = „persoana care se asigură [Ia o societate de asigu-rare]“. I. panţu, C. C. 289. [f (formă latinistă) şi: ASIGURATOR — 313 ASIMILABIL asecurât, -ă. | f (formă din epoca influenţei greceşti, ieşită azi din uz, întrebuinţată doar în comedie), şi: asiguripsit, -ă (participiul verbului asiguripsl). încă dumnealui, dacă m’a văzut că mă speriiu, sice: „...Ce! ce-o să ni se’htâmple? Să-mi arsă che-restigeriaPArsăsănătoasă!... Este asiguripsită“. caragiale, t. ii,40/„.] [Negativul: neasigurat,-ă, adj., subst. O casă neasigurată : „une maison qui n’est pas assur6e“. DDRF.] ASIGURATOR, -OARE \ ,. , ASIGURĂTOR -OARE jf aaj’’ SUDSt' Qui assure, d’assurance- Assureur. — Adjectivul verbal al lui asigură (derivat prin suf. -ator s. -ător). Care asigură (cevâ s. pe cinevâ). I-a spus cuvinte asiguratoare. Creditorul ipotecar poate cere un sec-vestru asigurător asupra imobilului ipotecat. | Substantivat. Persoana s. societatea care asigură, cevâ, care garantează asiguratului împlinirea contractului de asigurare. Suma ce se va datori de către asigurător va trebui... să fie afectată la plata creanţelor privilegiate şi ipotecare, hamangiu, c. c. 429. ASiGURiPsi f vb. IVa (ş. d.) v. asigură ş. d. aşijdere(A) adv. Egalement, pareillement, de meme, de la meme maniere, tout aussi... — Tot aşâ, tot astfel, la fel, asemenea. Aşă... sfintele muieri... supuindu-se a lor săi bărbaţi... Bărbaţii aşijdere depreură viindu după înţelepciuri. cod. vor. 152/10. ( = aşijderea şi bărbaţii'. N. testament 1648; bărbaţii aşijderea. biblia 1688: „vous maris aussi, comporiez-vous discretement avec elles“). Aşijdere şi la dumnezeeştile prasnice... coresi, e. i/5. Iară ieşi’n al şasele ceas, şi’n al noaole ceas, [şi] făcură aşijdere. tetraev. 234 (: „il sortit encore en-viron la sixieme et la neuvieme heure, et fit la meme chose“). Anastasie se sfârşi întru D-l. Hs. şi The-odor aşijdere. dosofteiu, v. s. 23. Cară ţara pâne de la Brăila la Tighine. Aşijdere fi lemn căra din ţară la Dunăre, de făcea pod mereu la Cartai, neculce, let. ii, 333/29. Osăbi deEneas Sylvius... sint şi alţii mai proaspeţi scriitori... [care] săapucăpen-tru ca să areate, precum ...Flac... să fie vinit cu oştile româneşti şi... să fie cuprins Romanii aceste locuri şi să fk, fost rămas deciia pre dînsele lăcui-tori. Aşijderea de pre numele lui Flac hatmanului, lăcuitorii acestor ţări să să fie chemat Flachi, şi, cu vreame,... din Flac să să fie făcut Valah, cantemir, hr. 124/17. Tot acelaşi Engel, despre Moldova scrie aşă... Aşişderea scrie fi scriitorul vieţei lui Constantin Cantemir, ci mai pre larg. şincai, hr. iii, 162/27. Secara... e de trei fealiuri... Orsul... iarăşi e de trei fealiuri... Ovăsul... aşijderea e de trei fealiuri. economia, 35. Nu mult însă după ce s’a pornit ea de acasă, s’a întâlnit cu un om, anume Trif, care se duceâ aşişderea într’acolo încotro mergea Maica Domnului, marian, se. i, 240. întâlnind ci-resile de vite..., el spuse văcarilor ce să sică... întâlnind turmele, spuse aşijderea ciobanilor ce să sică şi ei. ispirescu, l. 292. Chealo, nu te legănă, Că rochiţa nu-i a ta, Cămăşuţa iar aşă, Şi scurteica-aşijderea. teodorescu, p.’ p. 337. | Precum. Am dat danie dumisale nepotului mieu... parte[a] me[a] ce să va alege în Zahareşti şi în Slaviceni, aşiş-dere şi într’alte locuri, doc. (a. 1699), ap. HEM. 2003. | (Pleonastic, în legătură cu ,,aşâ“) Şi... măria sa craiul... aşijderea aşă au făgăduit, n. costin, let. ii, 107. | (Precedat de prepoziţiuni) Stolnicul... umple [paharul] din nou..., îl pune la gură şi-l svârle peste cap, apoi trece la mamă paharul plin, care-l gustă şi de-aşijderea îl svârle peste cap. sevastos, n. 202/15. P’aşişderea şl vorba cântecului, şez. iii, 100/24. [Mai de de mult, mai ales fără -a final: aşijdere. | Dialectal: aşijdire(a) HEM. 2003; GCR. i, 335 etc., aşîjdere(a) mag. ist. i,359/2C; e. văcărescul, ist. 249/3c, aşâjdere GCR. îl, 181 ;în pravila mold. 18,2; 95,2 accentuat aşij(ii)d£re. în limba veche, adesea primeâ un -le adverbial: aşijderele(a), aşijde-rile : Evlavie aşijderele spuse împăratului într’acelaşi chip. VARLAAM, C. II, 35 (cfr. aşijdere, idem, c. 203; 59; 281). Au dat lui aşijderelea cumpănă mearelor. biblia (1688), 306,2. Pre acolea, pre unde au mărsu acei oameni bătrâni şi noi aşijderile şl cu mulţi boiari... doc. (a. 1610),-ap. HEM. 2003. | Scris mâi de mult şi aşişdere(a): Aşişdere şi păhar lud după cină, şi blagoslovi, cuv. D. bătr. ii, 107. Aşişderea şi celelalte toate... antim, p. 51; chiar şi: aşişjderia. MOXA, 364.] — E, de-bună-seamă, o formă contaminată din aşiş şi sinonimul sârbesctakozdere (H a s d e u, Etym. Magn. 2004) sau din sinonimul paleosl. takozde, cu adăo-garea unui-re adverbial (Tiktin, Dicţ. rom.-germ. 112). Un argument pentru părerea lui Tiktin ar fi împrejurarea că vorba e răspândită pe întreg teritoriul daco-român. Mai probabil e însă că nu avem a face cu o formaţiune populară, ci că contaminarea aceasta se datoreşte întâilor traducători români, care, probabil, ştiau sârbeşte. Cuvântul are şi azi încă un caracter mai mult sau mai puţin arhaic şi pare a fi pătruns în graiu prin scrierile bisericeşti. AŞIJDERELEA f adv. \ ... , Aşi j»erile f adv. ) v- »W*ere(a). asimetric, -Ă adj. Asymetrique. —Fără simetrie, lipsit de simetrie. O figură asimetrică. — N. după fran. ( < grec. &aufj.fJ.£Tpoc, idem, din &-privativ şi din au(j.,aetpoţ „simetric11.) Cfr. simetric. asimetrie s. f. Asymetrie.— Lipsă de simetrie. — N. după fran. (< grec. ăaa^szpia, idem, din â-privativ şi oo(j.(j.etpta „simetrie".) Cfr. simetrie. asimila vb.Iu. (S’Jassimiler.—în gener.(aproa-pe neîntrebuinţat) Trans. A face la fel cu sine, asemenea sie-şi. [ Refl ( = pasiv) A se face s. a deveni asemenea s. la fel cu altcinevâ s. altcevâ. ]| Spec. (Gram. Despre sunete) A pierde valoarea sa şi a se acomodâ pe de-a’ntregul s. numai în parte (d. e. cu privire la locul s. felul articulaţiunii, la fonie s. afonie etc.) unui sunet învecinat s. apropiat. Cuvântul „fămeie“ s’a schimbat, cu vremea, în „femeie11, -e- accentuat asimilând(u-şi) pe -ă- din silaba precedentă. în cuvântul italian „otto“ ( < lat. octo) c s’a asimilat cu t următor. Cfr. disimilâ. || (Fiziol.) A face la fel s. asemenea cu propria sa substanţă materiile (alimentare introduse în organism), a(-şi) incorporâ prin mistuire. Organismul unui om bolnav asimileasă adesea foarte puţin din hrana obicinuită. | Refl. (une-ori absol. Despre alimente) A se face la fel cu (s. a se preface în) substanţa unui organism în care e introdus. Cfr. a se m ălu i (2°). Laptele se asimileasă uşor. \ P. anal. (Despre popoare s. grupe etnice) A absorbi în masa sa. Grupele compacte de streini din mijlocul unui popor nu se pot asimilâ uşor. | A face al său, a-şi apropriă (cevâ). Această întrebare [dacă un popor ia parte la cultura omenirii ca egal sau ca rob al altora] se desleagă numai prin energia vieţei intelectuale şi economice a poporului, prin... iuţeala de a înţelege şi de a-şi asimila cultura, în activitate potrivită, maiorescu, cr. i, 391. |j P. ext. Trans. şi refl. ( = pasiv) A (se) consideră la fel cu altcevâ s. altcinevâ în privinţa unor anume condiţiuni, a (se) aşezâ în aceeaşi categorie. Pe cei interzişi legea îi asimileasă cu minorii. — N. după fran. (lat. assimilare „a face (pe cinevâ s. cevâ) la fel cu...“; din ad- şi similis, -e „asemenea, la fel cu...“) Cfr. dubletul asemănă. asimilabil, -A adj. Assimilable. — Care poate fi asimilat. [Negativul: neasimilabil, Substanţe ne-asimUabite.] — N. după fran, ASIMILARE - 314 — ASISTENT asimilare s. f. Assimilation. — Infinitivul verbului asimila, devenit abstract verbal. (Gram. Despre sunete) Asimilare regresivă, asimilare progresivă (a vocalelor s. a consonantelor). Cfr. disimilare. I'jâat-milarea elementelor streine din mijlocul unui popor e foarte înceată une-ori. Cfr. dubletul asemănare. asimilat, -A adj. AssimiU. — Participiul verbului asimila, devenit adjectiv. Copiii naturali, în privinţa succesiunei mamei lor şi a colateralilor săi, sânt asimilaţi copiilor legitimi, hamangiu, C. C. 156. Fiind asimilat cu Dionysos sau Bacchus al Grecilor, Liber şi-a pierdut caracterul său propriu şi originar. tocilescu, mon. 21. Mecanicii vaselor de marină sânt asimilaţi în grad cu ofiţerii. | Substantivat (Armată) Asimilaţii sânt militari necombatanţi. | Cfr. disimilat şi dubletul asemănat2. ASrniLÂŢIE s. f. ) ASIMILA'l'IBIVE S. f. / = asimilare (mai ales ca termin de fiziologie). Cfr. disimilaţie, disimilaţiune. — N. după fran. (lat. assimilatio, -onem.) asimilator, -oare adj. Assimilateur.—Adjectivul verbal al lui asimilâ (derivat prin suf. -ator). Care asimilează (pe altul). Asimilarea regresivă e aceea în care sunetul asimilator e în urma celui asimilat. Cfr. disimilator. as oi ti f vb. IV “ = simţi (par’că, cu o nuanţă de mai mare intensitate: „a simţi adânc"). înctii-sându-să într’un bordeiaş, auîmplut [= împlinit] 60 de ai, nice vădsut de nime, nice grăit cu nime, ce întru sine asimţîndu şi pre Bumnedsău chitind, dosofteiu, ap. HEM. 1864. [Hasdeu crede că ar însemnă „reflGchir, mediter".] — Din a- (prefix s. proteză) şi simţi. asin (f) s. in. Ane. — Cuvântul eră popular odinioară şi-l găsim atestat până prin secol. XVIII, când începe a fi înlocuit pretutindeni prin sinonimul „măgar". în secol. XIX a fost introdus din nou în limbă, de câţiva scriitori cu tendenţe de latinizare, lată in-p&ratul tău vine, şadespre mânsişor de asin. coresi ( = iată înpăratul tău vine călare pre asin. varlaam), ap. HEM. 1861. Şi aciea veţi aflâ asinu legat şi mânsişor cu nusul [ = cu el], şi-l deslegaţi, de mi-l aduceţi, tetraev. 235. Acum ia asinul tău... şi te sue în măgura Thamariei. paleea (secol. XVII), ap. GCR. I, 66. Isus află un asinu şi încalecă pr’ins. varlaam, C. 88, 2. T[e]-ai culcat pre(a) fân uscat, durmind între voi şl asinii? mss. (secol. XVII), ap. GCR. 1,136. Asin — ,.asinus“. anon. car. Asin, cal prost, mâşcoiu (traduce pe paleosl. podiijarlmîniku „Lasttier"). mardarie, l. 2430. [Dialect, şi: âsen: Alţii vor fi ca peile aspideei, alţii ca pietale asenului. cuv. d. bătr. ii, 470, âsăn, âsân: Mtarsă în pădure a leamne, cu asânulu; şi aducând leam.ne, ursul veni şi loveşte asânulu. dosofteiu, ap. HEM. 1862. Adapă toate fierile câm-pilor şi stâmpără seatia asynului sălbatec, psalt. 1651 (: „suscipient onagri in sitim suam"), ap. HEM. 1862. Si-l pusă pre asăn, şi-l dusă. mss. (c. 1750), ap. GCR. ii, 63.] (La scriitori moderni) De asin dară să se facă urechile lui Midas-împărat! ispirescu, u. 100/22. Asinul, masa şi botica (titlu de poveste. Nota: „unii întrebuinţează la povestire m ă g a r, în loc de a s i n“). sbiera, p. 192. — Din lat. asinus „măgar": ital. asino, eng. asen, esan, fran. Ane, span. portg. asno. Asină (f) s. f. Ânesse, bourrique. —Măgăriţă (cfr. asin). Aceasta va legă mânzişorul său la buciumul vieei şi puiul asineei sale cătră viţa vieei. palia (a. 1582), ap. GCR. I, 36. Aduseră asina şi mânzul. bi- blia 1688 ( : „adduxerunt asinam et pullum"), ap. HEM. 1863. Oarecare evghenie în neamul său are, însă ca asina despre maică, partea vulturului spre semnul monarhiii să fie având, cantemir, ist. 42. Veţi găsi o asină legată şi mânzul cu ea. antim, p. 156; cfr. molitvelnic (secol. XVII), ap. GCR. i, 232. [Şl: asână: Şedetu aoii cu asâna. dosofteiu, ap. HEM. 1863.] — Din lat. asina „măgăriţă": ital. asina, eng. esna, asna, span. portg. asna. asinAş f s. m. Petit âne, bourriquet, ânon.—Diminutivul lui asin (derivat prin suf. -aş). Măgăruş. mss. (a. 1778), ap. HEM. 1863. Cfr. asinel. asinel f s. m. Petit âne, bourriquet, ânon.—Diminutivul lui asin (derivat prin suf. -el). Măgăruş. mss. (a. 1778), ap. HEM. 1863. Cfr. asinaş. ASIRIAN, -A şi -cA adj., subst. Assyrien. — Adj. Din Asiria, a(l) poporului A siriei. Dacă am aflâ mi-steriul ...pe care l-au posedat, poate, magii egipteni şi asirieni, atunci... am putea trăi aievea în trecut. eminescu, N. 33. Arta asiriană. \ Substantivat. Numele etnic al poporului Asiriei. Asirienii au avut o mare împărăţie. [Rar, neobicînuit, în poezie (pentru măsura versului şi pentru rimă), şi: aslr, -ă. Câmpiile asire Şi întunecata mare. eminescu, p. 82. | La fem., forma asiriană e, mai ales, pentru adj., iar asiriancă numai pentru substantiv.] — N. după fran. aşîşdekeca) adv. v. aşijdere(a). aşişi adv. v. aşaş. ASISTĂ vb. I. l°-2°. Assister. 1°. Intrans. A fi (de) faţă (la un eveniment). Doamna B. este rugată... a veni... la biserica catedrală, spre a asista lacununia D. Ipolit P. cu D-na... D. C. negruzzi, i, 53. S’au iubit Iarna cu Gerul...; l’a lor nuntă ’ngrositoare m,oartea rece-au asistat. alecsandri, P. iii, 394. Văzând cinevâ acele fizionomii grave..., ar fi crezut, că asistă la una din acile serbări naţionale, unde poeţii... se luptau cântând faptele eroilor, nicoleanu, p. 98. Olimpie izbuteşte a convinge pe Tudor să meargă să asiste şi el la acel consiliu de războiu. i. ghica, s. 112. 2°. Trans. (Complimentul drept e o persoană. Franţuzism) A fi de faţă lângă cinevă spre a-1 ajută s. a-i da sprijinul (la cevâ). Advocatul asistă pe clientul său la judecarea procesului. [La prez. indic, asist; rar, învechit, la scriitorii moldoveni, şi: asistiz. Nu-ţi pare că asistezi la dărâmarea împărăţiei romane? ALECSANDRI, în DACIA LIT. 265.] — N. din fran. (lat. assistere „a fi lângă cinevâ s. de faţă la cevâ".) asistare s. f. Action d’assister (â qqch.).—Infinitivul verbului asistă, devenit abstract verbal. Asistarea la cursuri e obligatorie. [Negativul: neasi-stare. Neasistarea sa sistematică la şedinţele comi-siunii a fost considerată ca o demonstraţie.] asistat, -A adj. Assiste. — Participiul verbului asistă, devenit adjectiv. (Numai în sensul 2°; franţuzism) Femeia eră asistată, în proces, de doi advocaţi. asistent, -A adj., subst. Assistant; aide, ad-joint. 1°. Adj. Care asistă, care se află de faţă (la cevâ). Publicul asistent a aplaudat.! Substantivat. Erau mulţi asistenţi în sală. • 2°. (Mai ales substantivat) (Persoană) care asistă (pe cinevâ), care e de faţă spre a da ajutor, ajutor, -oare (2°). Asistentul unui medic. Asistentă la labo- ASISTENŢĂ — 315 — ASMUŢĂ ratorul de chimie. [în Bucov., după germ. Assistent, numire generică ce se dă unui funcţionar administrativ, militar s. bisericesc, „în rangul XI“ (corespunzând unui sublocotenent în armată). Asistent pro-topresviterial. Asistent universitar, etc.] — N. din lat. assistens, -tem, participiul verbului assistere (cu accepţiuni după fran.). ASISTENŢĂ s. f. Assistance. 1°. Asistare, prezenţă (la cevâ, lângă cinevâ). Ieri după amiază-zi a avut loc înmormântarea..., în asistenţa unui public puţin numeros, eminescu, n. 136. Tinerimea... nu se poate creşte de nişte pedagogi fără tragere de inimă, care se grăbesc numai să facă orele de asistenţă lângă elevi, cu cea mai mare răceală, maiorescu, d. i, 474. | P. ext. (întrebuinţat numai la singular, cu sens colectiv) Persoanele care asistă, care sânt de faţă (la cevâ). întreaga asistenţă a fost adânc mişcată de cele auzite. 2°. (Franţuzisme) Aflarea lângă (cinevâ spre a-i da ajutor), sprijin, ajutor (1°). G. Asachi, cu asistenţa a câţiva amatori şi a câţiva şcolari, ne dete mai multe bucăţi traduse, c. negruzzi, i, 341. | (Jur.) Minorul emancipat... nu va putea porni nici un proces privitor la vreo avere nemişcătoare..., fără asistenţa curatorului său. hamangiu, c. c. 110. || Spec. (Serviciu de) ajutorare a săracilor. Asistenţa publică. \ P. anal. Asistenţa judiciară = (serviciu de) apărare şi (de) sfaturi gratuite pentru cei săraci, pe lângă „barourile" de advocaţi. — N. după fran. (acomodat după asistent.) aslâm f s. a. Usure. Fraude. — (în Psalt. sch. şi în textele vechi moldoveneşti) Camătă, dobândă că-mătărească, uzură. Argintul său nu deade într’a-slamu. psal. sch. 37/2 (= arginţii săi nu-i deade într’aslam. dosofteiU; întru camătă, coresi; în camătă, psalt. 1651 : „qui ne donne point son argent en u s u re...“). De aslamuri şi de nedreptăţi va izbăvi, arsenie din bisericani ( : „ex uşura et iniquitate redimet..."), ap. HEM. 1864. Nu se mai împuţinează din călea ei aslamul şi înşelăciunea. idem, ibid. (: „uşura et dolus"). Pleacă inima mea întru mărturiile tale, iară nu într’aslam,. idem, ibid. (: „non in avaritiam"). Nu vă înşelareţi pre sine, că nici... ceia ce să spurcă înşişi pe sine, nici ceia ce [da]u ban într’aslam... împărăţia ceriului nu vor dobândi, mss. (ante 1618), ap. GCR. I, 46. Au căutat dumnîalui de au luai bani de la alţi ne-guţitori, cu aslam, de s’au mântuit, doc. (a. 1721, Mold.), ap. HEM. 1865. || P. ext. înşelăciune. Holdele diavolului sânt locurile dale ascunse, unde să fac cur viile, uciderile,, nedireptăţile, aslâmurile, asuprealele. varlaam, C. 16, 2. De aslamuri şi de nedreptăţi va izbăvi sufletele lor. psalt. (a. 1710, Mold.), ap. GCR. I, 367 (: „il garantira leur âme de la fraude et de la violence"). [Plur. aslamuri.] — Sau din rus. oslamu „Vorteil, Ertrag", sau de-a-dreptul din vreun dialect tătăresc (giagataic: aslam „camătă"), din care a pătruns cuvântul şi la Ruşi. Şăineanu, Infl. orient. XVIII, CCL1X. aslăjv f s. m. Hon. — (Turcism; rar) Leu. Văzurăm ca un aslan Pă Mavrogheni în divan Începând a se găti Războiul a-l întocmi, pitarul hri-STACHI, ap. HEM. 1866. [Şl: arslân f s. m.] — Din turc.-pop. aslan (arslan), idem. ăsmă s. f. (Bot.) Sorte de vigne. — (Rar, dialectal) Via pusă din nou ia numirea de sad;... când o taie de tot, se zice că de acolo iasă o viţă numită „asmă“. (Vânju-mare, în Mehedinţi), ap. HEM. 1868. — Din turc. asina „treille, vigne". Hasdeu, Etym-Magn. 1868, poate introdus prin grădinari bulgari: bulg. asma „treille". ăsmA s. f. (Med.) v. astmă.. . ASMACIUC s. m. sing. tant. (Bot.) v. asmaţuchi. ASMĂx s. m. (Zool.) Belier ou bouc châtre. — (Rar, dialectal) Berbece „bătut, întors". [Se zice] berbec, dacă se lasă de rudă [ = de prăsilă]; iar dacă i se scoate sămânţa — asman. (Somova, în Dobrogea), ap. HEM. 1868. Berbeci se zice numai la cei cari nu sânt întorşi; la cei întorşi se zice ha-smani. (Fărtăneşti, în Covurluiu), ap. HEM. 1868. Berbecele sau ţapul jugănit se numeşte hazman. dame, t. 68. [Şi: hasmău, hazniân.] — Etimologia necunoscută; pare a sta însă în legătură cu turc. hasi „scopit". asmăţei, s. m. (Bot.) "| asmaţîu s. m. (Bot.) > v. asmaţuchi. as .ha tijc s. m. (Bot.) J asmaţuchi s. m. sing. tant. (Bot.) Cerfeuil: Anthriscus Cerefolium. — (Cu sens colectiv) „Plantă erbacee odorantă din fam. umbeliferelor; tulpina... acoperită cu peri moi în regiunea nodurilor;... florile albe;... fructele... de două ori mai lungi de cât ro-strul lor. Creşte prin tufişuri, prin livezi, pe lângă garduri, pe marginea pădurilor şi a viilor; une-ori cultivată ca plantă culinară. Mai—Iunie. [Se mai numeşte :] turbure(Transilv.),turbureâ“. panţu,PL. r)4: A mâncă asmaţuchi = „a se păcăli" : „s’attraper soi-meme". zanne, p. iii, 450. [Pronunţat: -ţuchî. | Şi: asmăţui(u) c. negruzzi, ap. TDRG.; panţu, pl. ; grecescu, fl. 260; polizu; asmaţuic pontbriant; DDRF; asmăciuc polizu; asmaţuc’, ap. TDRG.; HEM. 1868; asmaţîu barcianu; amazuchia barcianu; aţmaciuc cihac, ii, 503; aţimaţuclii (a. 1773), ap. GCR. II, 98; asmăţei (prin schimbul terminaţiunei -uiu, din asmăţuiu, considerată drept suf. dim., prin suf. dim. -el) nanianu, ap. TDRG. | hasmaţuchi panţu, pl.; GRECESCU, FL. 260; haţmaţuclu(’u) panţu, pl.; cihac, ii, 503; brandza,' fl.' 238; dame, t. 188; zanne, p. iii, 450, harmaţuchiu cihac, ii, 503; Stamati, ap. TDRG., liarmagiiic bariţ-munteanu, ap. TDRG., hagimaţuchiu, liasmaţnchiu cihac, ii, 503. | Cu un sens cevâ deose'bit: ’ „Anthrisque silvestre: Anthriscus silvestris sau Chaerophyllum silvestre", se găseşte în Năsăud, în Transilv. şl forma liasmaciucă. panţu, pl.] ftaţmaţuchiul-măgarului =„Thorilide- Anthrisque: Torilis anthriscus". panţu, pl. [Şi: asmâţuiu-mă-găresc, panţu, pl., asmaţuiu-măgâresc. grecescu, fl. 258.] | Asmăţuiu-sălbatic = „Anthriscus tricho-sperma". — Din turc. asmagyk „cerfeuil". ŞIO. ( : asmacyk). ASMAŢUIC S. rn. (Bot.) \ „„.„„*,„.1.! ASMÂŢtfi(u) s. m. (Bot.) i v- asm4ud». asmoxif, s. f. (Bot.) v. iasomie. asmuţă vb. I. 1°. Lancer, exciter ou acharner (des chiens contre qqn.). 2°. Exciter ou pousser (qqn. contre autrui). (Refl.) S’eveiller, se reveiller. Rendre (qqch.) excitant. 1°. Trans. A îndemnă (cânii) să sară asupra cuivâ s. asupra unui animal prin anume interjecţii produse de trecerea aerului prin buzele ţuguiate ca la supt, oarecum prin sugerea aerului: şo! şo! (pe el), etc. Cfr amuţâ, sumuţâ. (Cânele e sau obiectul pasiv: asmuţ cânele (pe s. după un animal s. după cinevă, asupra cuivâ), sau instrumentul (obiectul pasiv fiind omul s. un animal): asmut pe cinevă cu câni). Ei, în loc... să primească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine. ispirescu, l. 302. Asmuţi cânii la dînsa, ca să o sfâşie, idem, l. 384. Pe cerb că’ntâlneă, Arcul că’ntindeâ, Şoimi că trimetea, Copoi c’asmuţeă... teodorescu, p. p. 66. „îst!.,. ţine ha.J“ [aşâ] se asmuţă cânele, şez. iii, 189/a,. Asară, pe vremea ASMUŢARE - 316 - ASOLAMENT cinii, M’a-asmuţat mândra cu cânii; B’asmuţă Şi nu preă, Că ştiă că merg la ea. doine, 47/8.0; cfr. jarnik-bârseanu, D. 390. | A stârni (cânii) prin ţipete. Porcii înjunghieri asmuţeau câinii caselor şi guiţau de se cutremură pământul, delavrancea, ap. HEM. 1872. 2°. P. ext. (Despre oameni) Trans. A stârni s. a aţâţă pe cinevă (asupra s. împotriva altuia). Be ce asmuţi asupra mea pe acest diavol lacom de sânge? i. negruzzi, vi, 97. într’o fugă se duceă, Şi pe Turci îi asmuţea [împotriva stăpânu-său], teodorescu, p. p. 554. | A asmuţă—„a. îndemnă, intrigând, contra altuia1*. liuba. | Refl. (fig.) Copiii... îşi făcură din ochi, asm,uţindu-se asupra guşatului. delavrancea, ap. HEM. 1872. || Refl. „A se deşteptă" (vezi etimologia acestui cuvânt). A se asmuţă —- „wach werden“. barcianu. || Poet. Trans. A excită. îşi asmuţea gândul, îl gonea din muche în muche, de p’un pladu p’altul. delavrancea, ap. HEM. 1872. | A face (ca cevâ să fie) mai excitant. Storci într’un vas sama profu-mată a mai multor lămâi gustoase... [şi], ca să’n-viezi şi să mai asmuţi aceă smeadă şi diafană salce [ = sos], răspândeşti de-asupră-i un oacheş nor de piper, odobescu, i, 464. | Refl. Cu moartea Domnului trebueau acum să le renască [boierilor] nă-dejdiile şi să se asmuţă ale lor nalte răvniri. odobescu, i, 106/al. [Pronunţat şi (mai rar) scris şi: azmuţâ vb. I. Bar, între cete păşind, asmuţă pe Troieni sângerosul Ares. murnu, I. 100. | Cu obicinuitul schimb de conjugare, şl: asmuţi, azmnţl vb. IV, cu prez. asmuţise (asmuţise), asmuţ(asmuţ) şi asmut (asmut). \ Despre asmute vb. III, atestat numai la polizu, v. nota la auzi.] — Din lat. pop. *ex-mucciare, cfr. muţă. (Cfr. amuţă, asumuţâ şi sumuţă.) AS#lir|'Aniî s. f. Action d’exciter (des chiens), de pousser (qqn. contre autrui). — Infinitivul verbului asmuţă, devenit abstract verbal. [Şi: azmuţăre. | Şi: asmuţire pontbriant, azmnţire. | Suspect: asmu-tere. polizu.] asmuţât s. a. = asmuţarc. Participiul verbului asmuţă, devenit abstract verbal. [Pronunţat şi: az-mnţăt. | Şl: asmuţit, azmuţit.] asmuţăt, -A adj. Excite (en parlant des chiens); poussâ (contre qqn., en parlant des hommes).—Participiul verbului asmuţă, devenit adjectiv. [Pronunţat şi: azmuţât. | Şi: asmuţit pontbriant, azmuţit.] asju tAtok»-oâki; adj., subst. (Celui) qui excite. — Adjectivul verbal al lui asmuţă (derivat prin suf. -ător), substantivat une-ori. [Şl: azmuţător. | Şl: asmuţitor: Lin, mai lin, Cerbe stretin, C’am trei fraţi, La curie daţi... Câteşi trei sânt vânători, Be şoimei asmuţitori. Ei pre tine te-or vedeă..., Cu şoi-meii te-or goni, C’ogăreii te-or sili. teodorescu, p. P. 62; şi: azinuţitor. | Dial. -toriu.] ASMUţÂTURĂ s. f. Excitation (des chiens).—(Cuvânt puţin întrebuinţat) Sumuţătură. [Şl: azmnţă-tură. | Şi: asmuţitiirâ polizu, azmuţitură. | Plur. -turi.] — Derivat din asmuţă (asmuţi), prin suf. abstr. -ătură (-itură). asmcţeIlâ s. f.= asmuţătură. (Rar, neobicinuit) pontbriant. [Şi: azmuţeălă, dial. -ţală. | Plur.-feft.j — Derivat din asmuţi, prin suf. abstr. -eală. ASMU'fi vb. IV (ş. d.) v. asmuţă ş. d. As-’koapte loc. adv. v. astă-noapte. asocia vb. la. Associer. — Trans. şi refl. A (şi-l) face pe cinevâ soţ (s. tovarăş) la o întreprindere, a (se) întovărăşi (cu altcinevâ). S’a asociat cu un inginer şi au înfiinţat o fabrică. | P. ext. A (se) uni (în păreri, cu cinevâ). Guvernul se asocie cu dorinţa publică: el numi un comitet teatral care să se ocupe cu alegerea pieselor... etc. C. negruzzi, i, 341. | Spec. (Psihol.; despre stări de conştiinţă s. produse sufleteşti) A (se) legă între sine, a se înlănţui (după anume legi psihologice). Multe idei şi multe simţiri stau în oarecare legătură de asemănare şi se pot grupă (aso-ciă) într’un fel de unităţi colective, maiorescu, cr. ii, 148. [Pronunţ, -ci-ă. \ învechit, cu pronunţ, germană, şi: asoţia.] — N. după fran. (lat. associare, idem.) Cfr. di-sociâ. asociau»; s. f. Association. — Infinitivul verbului asociă, devenit abstract verbal. întovărăşire. || P. ext. Unire laolaltă (a mai multor lucruri) Asociare de interese, de colori. | Spec. (Psihol.) Legătură (de stări de conştiinţă s. de produse sufleteşti). Când punem numai două noţiuni lângă olaltă, ...avem numai o asociare psihologică, maiorescu, l. 41. rPronunţ. -ci-a-. | Plur. -ci&ri. | (Rar) şi: asociere s. f. | învechit, cu pronunţ, germană, şi: asoţiârc.] asociat, -ă adj., subst. Associe.—Participiul verbului asociă, devenit adjectiv. Adj. întovărăşit (cu alţii la cevâ). Oameni asociaţi pentru o întreprindere comună. || P. ext. Unit (cu altcinevâ s. cu altcevâ, la cevâ comun). Inteligenţa e asociată, la unii oameni, cu viclenia. \ Spec. (Psihol.) Legat (de s. cu altul). Idei asociateprin contrast. || Substantivat. (Jur. Comerţ) Persoană care a intrat în tovărăşie de afaceri cu alta s. cu altele într’o societate comercială. Cfr. tovarăş, companion; coasociat. Fiecare asociat are dreptul de a obligă pe coasociaţi să contribue la cheltuelile necesare pentru păstrarea lucrurilor societăţii, hamangiu, C. C. 385. [Pronunţ. -ci-at. | învechit, cu pronunţ, germană, şi: asoţiât.] asociA j ie S. f. \ AsociAŢitari: s. f. | l°-2°. Association. 1°. (Mai rar) Asociare, întovărăşire. O înţeleaptă asociaţiune în faţa nevoei. uricariul, xiv, 145/26. A transcrie un act de asociaţie. | (Psihol.) Legătură Asociaţie de idei. 2°. Totalitatea unor persoane asociate s. însoţite (pentru un scop comun), tovărăşie (pentru un timp mai îndelungat s. pentru toată viaţa). Legea guver-neasă asociaţiunea conjugală, în privinţa averilor, conformregulelor prescrise,.., dacă părţile n’au făcut convenţiuni speciale, hamangiu, c. c. 309. | Spec. Societate, reuniune (culturală, politică, socială). Spre cea mai adâncă părere de rău a asociaţiei..., P. Casimir... reposă. uricariul, xiii, 342/l0. Asocia-ţiuni de lucrători. Asociaţiunea (transilvană) pentru literatura română şi cultura poporului român (prescurtat ,,Astra“). [Pronunţ, -ci-a-. | Rar, învechit, cu pronunţ, germ., şi: asoţiăţie, -ţiune.] — N. după fran. Asoel f vb. I. v. soage. AS«i,AMEST s. a. (Agron.) Assolement. — Perindare chibzuită a semănăturilor pe acelaşi loc, împărţire a unui câmp de cultură în mai multe părţi („soluri11) pe care se schimbă în fiecare an semănăturile, după o ordine hotărîtă de mai nainte (ca să nu se secătuească pământul). în privinţa asolamen-tului, putem spune că cerealele tribue să vie după plante prăşitoare. sandu, S. 61. [f, cu o formă neadaptată încă. bine limbii noastre, şi: asolement. Asolementele încă nu s’au statornicit pe adevăratele principii ale ştiinţei, i. IONESCU, D. 135.] — N. după fran. ASONANTA - 317 — ASPIDĂ asonăbiţA s. {. Assonance. — Repetarea aceluiaşi sunet (în mai multe cuvinte care se urmează în şir într’o propoziţie). | Spec. (Poet.) Potrivire nedesăvârşită de sunete din cuvintele de la sfârşitul versurilor, rimă imperfectă, formată numai din identitatea vocalei accentuate şi asemănarea mai îndepărtată a consonantelor ce urmează după ea. — N. după fran. Cfr. asonant. asoivie s. f. (Bot.) v. iasomie. ASORi vb. IVa. (Se) chauffer au soleil; s’echauf-fer. — (în Maramureş) Trans. Asoresc = „pârlesc la soare*1.[|Refl. Mă asoresc=„mă pârlesc la soare". ţiplea, P. p. (Glosar). | P. ext. A se încălzi (de căldura soarelui). Miluţa de la bărbat, Ca umbra de pom uscat: Te pui gios să te umbreşti, Mai ta/re te asoreşti, Şi’n bărbat te celueşti. ţiplea, p. p. 90. — Derivat din loc. adv. a soare = „la soare". (ţiplea, p. p. Glosar). Cfr. sori şi, pentru formaţiune, amurgi, aminti etc. asorta vb. I1*.. 10-20. Assortir. — (Franţuzism) 1°' Trans. A pune (s. aşezâ) laolaltă lucruri de acelaşi fel, care se potrivesc (bine) împreună, a potrivi laolaltă (mai multe lucruri). A asorţă stofe, colori. | Refl. A se potrivi, (pop.) a se lovi. Pălăria aceasta nu se asortează bine cu hainele ce porţi. 2°. A (se) aproviziona s. provedeâ cu lucruri asortate. Şi-a asortat prăvălia cu de toate. — N. din fran. asortăre s. f. Action d’assortir, assortisse-ment.—Infinitivul verbului asorta, devenit abstract verbal. asortăt, -A adj. Assorti. — Participiul verbului asorta, devenit adjectiv. Librăria este asortată cu tot felul de cărţi romăne şi franceze. asortiment s. a. Assortiment. — (Franţuzism) Totalitatea unor lucruri asortate (pentru o anume întrebuinţare), dichis. Un asortiment de instrumente de meteorologie, i. ionescu, p. 186. — N. după fran. aspect s. a. Aspect. — Faţă s. chip (subt care se înfăţişază vederii noastre cinevâ sau cevâ), înfăţişare (înaintea ochilor cuivâ). Cfr. aer (II), arătare (II). Producţiunile [artiştilor care au săpat mar-murele columnei lui Traian]... sânt interpretaţiuni credincioase şi perfecte ale faptelor ce ele reprezentă şi fiindcă, in caşul de faţă, faptele au fost măreţe, operele de artă au ştiut şi ele să păstreze un aspect cu totul impunător. odop.escu, iii, 76. în puţine săptămâni, aspectul ţării se schimbase, sturdza, e. 41. Arbori, stânci... şi oricare făptură Iau forme uriaşe prin negura cea sură, Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri... alecsandri, p. iv, 103. Şiroaiele ploa-iei... deteră capului său aspectul unui berbece plouat. eminescu, n. 34. | Fig. Astfel se întâmplă totdeauna : tocmai de fapta cea însemnată, care în cuget se înfăţişază sub aspectul cel mai ademenitor, e aninată cumpăna soartei. maiorescu, d. i, 18. [Plur. aspecte; rar, învechit aspecturi.] — N. după fran. (lat. aspectus „privire, vedere, înfăţişare, aspect".) aspeivciiiu "s. m. (Bot.) = spinarea-Jnpnlui. (în Transilv.) barcianu. — N. din numirea ştiinţifică Asplcuhun [fllix fe-mina], acomodată limbii. asperitate s. f. Âsperite.— Starea a cevâ aspru la pipăit, asprime. | P. ext. (Mai ales la plural) Parte aspră (la pipăit) a suprafeţei unui lucru. Md-bila aceasta n’a fost dată bine la rândeâ: are multe asperităţi. | Fig. Parte aspră s. aridă (în firea, în scrisul cuivâ), cevâ care izbeşte simţirea s. gustul altora, ariditate. Asperităţile caracterului fac adesea interesantă personalitatea unui om. Asperităţile stilului unui scriitor. — N. după fran. (lat. asperitas, -atem, idem.) ASPic s. m. (Bot.) = levănţică. (în Transilv.) panţu, pl.; brandza, fl. 406; grecescu, fl. 459. — N. din [Lavandnla] spica, intrat, probabil, prin comerţ, poate prin mijlocire germană (Spik), în graiul poporului, unde a primit proteza unui a; cfr. TDRG. aspic s. a. Gelee. — (Nume colectiv) Un fel de gelatină care se pune ca garnitură la fripturi (reci) de pasăre, de vânat, etc. Cfr. piftie. [Plur. (rar) aspicie şi aspicuri.] — N. din fran. aspic „plat compose de viande ou de poisson froid et de gelfie". ASPio, -A adj. D’aspic, de vipere, qui laisse voir la m4chanceti.— (în Bihor) Răutăcios (ca de viperă), care arată răutate de suflet, plin de venin. Se întâmplă adecă, că trece pe lângă fântână un cioroiu de ţigan, negru ca fundul ceaunului, cu ochi aspizi, de vijlă şireată. mera, b. 108. — Adjectiv postsubstantival, derivat din aspidă, deci cu sensul fundamental de „rău s. veninos ca de aspidă". ASPfn s. f. Aspic, vipere, ceraste. Vipera (fig.), migere.—Un fel de viperă sau năpârcă (şarpe veninos de prin părţile Egiptului şi ale Libiei, cu gâtul umflat). Alţii voru fi negri ca însuş diavolul, alţii vor fi ca peile aspideei. cuv. D. bătr. ii, 470. Veninul aspideei supt usnele lui. coresi, ps. 382. într'acela puţ eră şerpi şi aspide şi scorpii, de lăcueâ într’îns. varlaam, C. ii, 2, 2. O aspidă îl apucă de mână. dosofteiu, v. s. 19. Şi şi-astupă urechile, ca aspida. magaz. ist. 243/30. Ochiul guziului orb şi unghile peştelui luând, în laptele aspidei le fierbe..., carile în chipul alefiului făcându-se,... pre la rane te unge. cantemir, ist. 254. Şi tot aşâ mergând ei încă un an de zile..., au trecut peste nenumărate ţeri şi mări şi prin codri şi pustietăţi... în cari fojgăeau băla-uri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmă-cători... creangă, p. 94. Deci iar căută spre partea încotro sta el cu picioarele, şi văzu patru capete de aspidă, marian, î. 183. Limba aspidei, gura şerpilor, cu care toată ziua clevetim, batjocwrim, ocă-râm. antim, p., ap. HEM. 1875. Hoţii... au năvălit asupră-le... Nici unul n’a rămas... Şi hiare să le zic, aspide veninate, Că. nu s’asemuesc cu oamenii la fapte, zilot, cron., ap. HEM. 1852. || Fig. Femeie foarte rea, veninoasă (ca o viperă), scorpie (fig.). Taci, aspido! pann, e. iv, 31. Ce are a face el cu maică-sa? Poate ea să fie o aspidă; el ce-i de vină? contemporanul, v, 490. Se spărieră de-o aşă aşchi-dă de muiere, şez. iv, 159/lr Nu toate femeile pot umplea borş bun şi acru; după femeea blajină ori leneşă, borşul nu se acreşte repede şi tare; ...după aschide (rele), borşul se face acru cum îi focul. şez. vi, 64. | Fiinţă şireată înşelătoare (cfr. citatul de la aspid). „Aşâ ţi-i tocmeala, aspidă ?“ zise balau-roaica. „Aha, că urît m’ai păcălit!“ mera, b. 34. [De-a-dreptul din lat. aspis, la I. viski (a. 1697) şi: f ăspis, ap. HEM. 1875.] — Din paleosl. aspida, idem « gr. «cittăa „Schild-viper, Natter"). Cuvântul a intrat în graiu prin scrierile bisericeşti şi (în Mold.) a devenit pe alocuri atât de popular, în cat a primit chiar forma dialect, aşchi-dă. Cfr. aspid. aspidă s. f. Bouclier.— (Rar) Scut, pavăză. Rădic săbiile goale, în aspide se lovesc, încep să se ră-sboească... pann, ap. HEM. 1875. — N. din v.-grec. -iăoţ „scut" („sowohl der ASPIRA fast mannshohe Ovalschild, als der kleinere Rund-schild"). aspira vb. I. l°.-2°. Aspirer. >1. Trans. (Despre fiinţe) A trage s. sorbi (aerul) în plămâni prin răsuflare,’ a inspiră. A aspiră aer. \ P. anal. (Fizică; despre pompe) A trage (apa) în sus, a sorbi (prin facerea unui gol). Pompa aspiră apă.|| Spec. (Gram.) A rosti un sunet astfel ca, înainte de articularea lui (la vocale) sau simultan cu articularea lui (la Consonantele plozive), coardele vocale să aibă poziţiunea ce le-o dăm când răsuflăm (deschizătura lor formează un unghiu cam de 10°). Astfel sunetul respectiv e întovărăşit de o spirantă la-ringală care în ortografia obicinuită se înseamnă prin h, iar în fonetică prin „spiritul aspru" (hoţ— 'ots). Poporul aspirează une-ori cuvinte ca „arc, ăla“ etc., pronunţăndu-le „harc, hăla, etc.u 2°. Intrans. A năzui (spre s. la cevă), a dori din suflet (să ajungem la cevâ, să dobândim cevâ), a ţinti (spre s. la cevâ). Sănt fericit astăzi de a puteă anon-să [ = anunţă] trupelor de subt comanda mea, realizarea unei dorinţi la care naţiunea a aspirat atăt timp. (a. 1866) uricariul, vii, 239. Nu e cu putinţă, în nici o ţară care aspiră la cultură, ca majoritatea corpului profesoral, în loc să se ocupe într’un mod dominant de activitatea ştiinţifică, să se ocupe de activitatea politică, maiorescu, d. i, 101. Unde aţi mai văzut... ca într’o ţară care aspiră spre bine să se nască această ură... între părinţii de familie şi profesori? id. ib. Cu greu îmi iau cutezarea s’a-spir la deputăţie. I. negruzzi, i, 154. [Prez. aspir; în sensul gramatical: aspir iz.} — N. din fran. (lat. aspirare „a suflă spre, a aspiră"; din ad „la, către" şi spirare „a suflă, a respiră"). aspirant, -A adj., subst. l0.-20. Aspirant. 1°. Adj. Care aspiră (aerul, apa), care ridică în sus (apa, făcând gol într’o ţeavă), sorbitor (de aer, de apă), aspirator. Pompă aspirantă. 2°. Substantivat. Persoană care aspiră la cevâ, care doreşte a pune mâna pe cevâ s. a intră într’o slujbă, a ocupă un post, a aveâ un titlu, năzuitor s. poftitor (la cevâ). Cfr. candidat. Mulţi aspiranţi la zestrea sa îi făgădueau că ochi au şi nu vor vedeă. c. negruzzi, i, 79. Din şcoalele rurale... ies... un număr... de aspiranţi la posturile salariate ale comunelor, odobescu, iii, 357. Ne plângem că se măreşte ceata de aspiranţi la budget, maiorescu, d. I, 127. [în Bucov., după germ. „Aspirant", un fel de funcţionar subaltern şi provizoriu la judecătorii, căile ferate etc.] — N. după fran. ( < lat. aspirans, -antem, part. verbului aspirare; cfr. aspirâ.) aspiră RE s. Jf. Aspiration. — Infinitivul verbului aspirâ, devenit abstract verbal. Aspirarea aerului în plămâni, a apei într’un corp de pompă. || Năzuire (spre cevâ ideal). Sufletul nostru... şi-are’nceputul mai sus de pământ... D’acolo adânca aceă aspirare Spre bunuri ascunse ce noi devinăm.. alexandrescu, m. 84. Care poet, în momentul adevăratului ehtusiasm,... nu şi-ar înălţă aspirarea spre o nemurire omenească? maiorescu, cr. i, 294. | (Mai ales la plural) Aspiraţie, năzuinţă (spre...), dorinţă adâncă a sufletului (de a atinge cevâ ideal). Bărbaţii [din fruntea unei mişcări naţionale de Cultură]... să lumineze şi să modereze cu bunăvoinţă aspirările cele nouă. maiorescu, cr. i, 364. aspirat, -A adj., adv. I. Aspiri (se dit de l’air, de l’eau). Aspiri, qui a une aspiration (se dit d’un son). II. Avec une aspiration (se dit de la prononeia-tion d’un son). ■ Participiul verbului aspirâ, devenit adjectiv şi întrebuinţat une-ori şl ca adverb. ASPRI l. Adj. Supt (în plămâni), inspirat, sorbit. Aerul aspirat de cinevâ. | Rădicând pistonul în sus,... o nouă cantitate de apă va fi aspirată din fântână în pompă, poni, f. 90. | (Gram.) Rostit cu aspiraţiune. în linfba română nu avem consonante aspirate, ca în limba germană, bunăoară. II.- Adv. (Numai ca termin gramatical) Cuvântul „arţag", după etimologia lui, ar trebui să fie pronunţat aspirat: „harţag“, cum se şl zice pe alocurea, mai ales în Moldova. [Negativul: neaspirat, -ă.] ASPIRAŢIE s. f. 1 ASPIRAŢIUNE S. f. / l°.-2°. Aspiration. I0.' (Rar) Tragere s. sorbire a aerului în plămâni, aspirare, inspiraţi(un)e (a aerului). || Spec. (Gram.) Pronunţare aspirată (a unui sunet), p. ext. spiranta laringală (h) însăşi. Cfr. aspirâ (1°). fferă la început [în latineşte] un fel de aspiraţiune neprecizată, ca „digamma ceolicus“ şi... se confundă cu h, aşă încât se ziceă „hircus“ şi „fircus“... etc. maiorescu, CR. iii, 215. 2°. Râvnă, ţintire s. năzuinţă a sufletului (spre cevâ ideal), dorinţă adâncă a sufletului de a atinge cevâ înalt, cevâ ideal. Aceă generaţiune de la 1848, care-şi . hrănea inima cu cele mai vii şi mai nalte aspira-ţiuni... odobescu, iii, 622. Oare... lăsă-voiu după mine vre-o lucrare de adevărat folos, cevă care să se apropie câtuşi de puţin de îndrăzneţele aspira-ţiuni şi visuri ale tinereţei ? id. iii, 623. Cănd o inimă pierdută ’n mizerie... şi-ar ridică aspiraţiu-nile până la tine..., ce-ar simţi? eminescu, n. 73. Să te simţi neliber, mic, Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic...! idem, p. 91. — N. după fran. (lat. aspiratio, -tionem.) aspirator, -oÂiti: adj. Aspirateur. — Adjectivul verbal al lui aspirâ (derivat prin suf. -ator). (Fizică) Care aspiră (aer, apă), aspirant (1°). Pompă aspirătoare. poni, f. 89. Atmosfera, apăsând peste apa din fântână, această presiune se va transmite şl la aerul din tubul aspirator .idem, ib. | Substantivat (subt forma mase.). Tub care aspiră (apa, în corpul unei pompe). La baza corpului de pompă se află un tub numit „aspirătoriu“. poni, f. 89. [Prin apropiere de cuvinte vechi (la scriitori moldoveni), şi: aspirător(iu).] aspreai.A s. f. 1°. Âpreţi, rudesse, dureţi, sivi-riti, rigueur. 2°. Amidon, empois. 1°. Abstract. Asprime. LB. -2^ Concretizat.. (în Ungaria) Scrobeală (albastră), crohmală. Aspreală = „întăreală; amylum...; die Stârke, das Stârkmehl, Kraftmehl". LB. Aspreală — „sîneală“. şez. vii, 177. [Plur. asprili, poate şi: asprele.] — Derivat din aspri sau din aspru2, prin suf. abstr. -eală. ... aspreţe s. f. Sevirite. — (Formaţiune literară a lui Bolintineanu, pentru rimă; cuvânt, altfel, neîntrebuinţat) Asprime. Viaţă, bărbăţie, nobilă aspre-r ţe Se mărit' ferice cu-a sa frumuseţe, bolintineanu, ap. TDRG. — Derivat din aspra2, prin suf. abstr. -eţe. ASPRi vb. Vla. 1°. Rendre âpre. (Refl.) Devenir âpre, rude, reche oa sivere. Se mettre en colere;brus-quer ou, rudoyer (qqn.). 2°. Empeser. 3°. Celer ligere-ment ou: ă la surface. : 1°. înăspresc. (Rar) Trans. Aspresc =„fac aspru; aspero, exaspero...; hart, rauh machen". LB. | (Mai adesea) refl. Mă fac s. devin aspru. Mi s’a asprit pielea: Părul se aspreşte.||:Fig. A se asprii „a se zburli, a se zborşi, a so necăji", costinescu; „â se întărâtă". LM. | (Mai far,' în Ardeal) A se răsti (la. i. - 3r8J - AS’-PRIMĂVARĂ - 319 - ASPRU cinevă). A se aspri la cinevă = „jemanden hart an-fahren“. BARCIANU; „jemanden anschreien11. polizu. 2°. (Rar) Trans. Scrobesc, fac (o rufă să fie) tare prin scrobeală. Aspresc veştminte, schimburi, cuîntă• reală = „amylo, corroboro...; stârken (Wăsche)“. LB. 3°. (Rar) Intrans. Aspresc = „îngheţ puţin; modice congelo...; ein wenig frieren11. LB. — Derivat din aspru2. Cfr. înăspri, năspri. ăs’-primă vară loc. adv. v. astă-]* rimă vară. asprime s. f. Âprete, asperite, rudesse; grossie-rete, durete, s4verite, rigueur. Lieux âpres ou inacces-sibles. „însuşirea lucrurilor aspre, calitatea de a fi aspru“. costinescu. Propriu (opus noţiunii de netezime). Asprimea pielii, a părului. || Fig. (opus noţiunii de blândeţe). Severitate, străjnicie. Simţim mai puţ in asprimea chinurilor noastre, marcovici, 26/t. Pământul ăesmorţit..., de asprimea iernei simţindu-se ferit, De-o nouă ’ntinerire ferice se pătrunde, alecsandri, ap. HEM. 1877. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. Sub asprime plecând capul unui neam în osândire, idem, p. I, 200. De la venirea mea cu ă doua domnie, am, arătat asprim,e cătră mulţi, m’am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. C. negruzzi, i, 149. „Atunci? Trebue să alegi; ori una, ori alta!“ Eră oarecare asprime în vorbele lui Milescu. d. zamfire seu, R. 151. Se nimerise un director [de închisori] tipicar şi neadimenit, care nu ieşeă cu o iotă din asprimile regulamentului, vla-huţă, N. 184. Se temeâ de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor, creangă, p. 89. Asprimea şi răutatea ei însă şi-o arătă ea mai cu samă faţă de nora sa. marian, se. ii, 97. | Vigoare rustică (în opoziţie cu „rafinare artistică11). Sălbăticia şi gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mânuirea daltei. odobescu, iii, 75/l8. || Concretizat. Părţi aspre ale unui loc, locuri anevoioase, greu de urcat. Se urcă... prin sirâmtorile şi asprimile munţilor. bălcescu, m. v. 387. || (Loc. adv.) Cu asprime = aspru : „âprement, sâverement, rude-ment“. I-au răspuns fi mai cu asprime, sbiera, p. 38/3S. De mă vei luă cu-asprime, Nimic n’afli de la mine. teodorescu, p. p. 104. Cfr. asperitate. — Derivat din aspru2, prin suf abstr. -ime. asprire s. f. Action de rendre ou de devenir âpre, rude, reche ou severe; sev&riM, rigueur. — Infinitivul verbului aspri, devenit abstract verbal. | f Asprime. Nu se cade să se poarte asupră-le cu asprire, făl-coianu (a. 1794), ap GCR. ii, 155. Cfr. înăsprire, năsprire. asprişor s. m. Petite monnaie d’argent. — (în poezia pop. învechit) Bănuţ (de argint), bănişor. S’a sculat jupânul gazdă, de o lună..., cu un dar mândru, Cu vreo doi trei asprişori; dar nouă nu ni se par vreo doi trei asprişori, ci o comoară împărătească. pop. (Colindă de Crăciun, din Copăcel, comit. Făgăraş), ap. HEM. 1878. | (Singularul cu sens colectiv) Stau Tătari şi Turci tăiaţi, Ca şl snopii seceraţi... La chisele cu parede...: Asprişor de-ăl mărunţel... pop., ap. HEM. 1878. Cfr. albişor (II, 1°). — Derivat din aspru1, prin suf. dim. -işor. asprişor,-oară adj., s. f. 1°. Unpeu âpre, rude, reche ou severe. 2°. Grateron, rieble: Galium aparine. 1°. Cam aspru (în sens propriu şi figurat). Asprişor cu sineşi, blând şi iertător tuturor, jipescu, ap. TDRG. 2°. (în Banat) Substantivat (subt forma feminină). (Bot.) Asprişoară =turiţâ. panţu, pl. — Derivat din aspru2, prin suf. dim. -işor. asprit, -ă adj. Rendu (devenu) âpre, rude ou râche. — Participiul verbului aspri, devenit adjectiv. (Numai în sens propriu) înăsprit, devenit aspru (din cauza vremii etc.). Îşi întind în plăcute beţii de repaos Trupul, sub vâsle culcaţi, corăbierii pe-a-spritele laviţi. coşbuc, m. 103/28. Cfr. înăsprit, nă-sprit. aspri li,-ie adj. Un peu âpre, rude ou reche— (Rar. în Ardeal) Diminutivul lui aspru2 (derivat prin suf. -iu: cfr. ital. asprigno). (Se întrebuinţează numai în sens propriu) Aşpriu = „etwas rauh“. barcianu. asproiu,-oâie adj. =aspriu (în Sălagiu) vaida. — Din aspriu, cu obicinuitul schimb al sufixului -iu în -oiu (în Sălagiu). aspru f s. m., s. a. (Numisin.) Aspre (petite monnaie d’argent). — Cea mai mică monetă, turcească de argint de pe vremuri, valorând în ţările româneşti (în secol. XVII) a şasea parte dintr’un potronic de argint şi a douăsprezecea dintr’un florint de argint. Pentru... această parte de moşiîa ce scrie mai sus fost-au dat popa... bani gata aspri 20,000. (a. 1604, Vlaşca), cuv. D. bătr. I, 136. Să dea bir, la anul, un florint de argint, cum se sice: 12 aspri. moxa, 370. Ceia ce vor fură plug... să plătească pre toată dzua câte 12 ăspri, carii fac 2 potronici de argint, sau cât să va da unui om ce lucreadză, pre dzi. pravila mold. 6, 2. Acolo cântarul de posmagi câte 84 galbini de aur cumpără... şi mazire cu număr cumpără, câte 10 grăunţă la un aspru. N. costin, let. i, A. 82/jj. Cumpără..., dându-i une-ori, pe lângă suma datoriei, şi câtevă sute de aspri, moneta cea mică de argint a timpului, iorga, ch. i. II, 164. || Astăzi aspru se mai întrebuinţează numai pentru mica monetă de argint. în circulaţie încă la Turci (valorând 22 de bani; în sensul acesta se găseşte şi plur. aspre). O chervăsărie am cumpărat-o..., drept(e) 65 aspre turceşti, uricariul, xiv, 108/2. — Din m.-grec. aoitpov, idem (care e lat. asper „aspru“, în întrebuinţarea nummus asper=„monetă nouă şi deci aspră, fiindu-i părţile în relief netocite încă prin comerţ11, deci propriu zis un dublet al adj. aspru), intrat în limbă împreună cu introducerea' obiectului în ţară, înainte de căderea Constantino-polei. Se găseşte menţionat mai întâi într’un act slavonesc de la 1471, âp. HEM. 1882. ASPRU, -Ă adj., adv., subst.I. (1°.—3°.) Âpre, rude, raboteux, dur, reche; rigoureux, sdvere, cassant. II. (Au plur.) Choses dures; dureţi, rudesse. 111. Âprement, durement, rudement, rigoureusement, severe-ment. I. 1°. în sens propriu se referă totdeauna la simţul pipăitului: aspru e cevâ cu o suprafaţă mai mult sau mai puţin gloduroasă s. sgrunţuroasă şi de aceea, când petrecem mâna peste ea, ne pricinueşte o sen-saţiune neplăcută, zgâriindu-ne (uşor) cu asperităţile sale: contrariul noţiunii de neted. „Care nu este neted [s.] dulce la pipăit11, costinescu. [Casele] sânt şindilite de cele mai multe ori, dar nu lipsesc nici căciulile de paie, aspre ca roata de ţepi a unui ariciu. iorga, n. r. a. 1,356. Părul..., une-ori e lins şi moale, alte-ori e aspru şi băţos; alte-ori e ondulat şi chiar încreţit mărunt. mehedinţi, g. f. 195. De când umblu prin vânt, pielea mi s’a spusit şi mânile mi s’au făcut aspre. | Spec. „Berbeci aspri“ se sic cei negri pârli, de felul oilor ţurcane, ca berbeci de prăsilă sau de rudă, din care ies miei negri, creţi mărunt, cu părul sau lâna răsucită ca bobul de grâu, din ale cărora piei sau hârşii se fac căciule. Se mai sice „berbeci aspri“ şi „oi aspre“ la oricare are lână groasă în fir şi sfâşioasă. (Măţău, în Muscel), ap. HEM. 1880. | P. ext. (Despre apă, când conţine ingrediente minerale, în opoziţie cu apă moale, cfr. pag. 180“). Sărurile de var..., dacă sânt în măsură prea mare, atunci apa este aspră, tare. ap. TDRG. | Cfr. iarbă-aspră. ASPRU - 320 - ĂST 2°. P. anal., se poate referi şi la celelalte simţuri. (La auz. Despre glas) Care supără auzul. Are o voce răguşită şi aspră': care par’că zgârie. Cfr. spirit aspru. | (Despre cadenţa cuvintelor, şi despre armonia frazei) Poezia noastră din veacul al XVII... îmiplace pentru-că e naivă şi fără pretenţie, pentru-că e moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă ca următoarea elegie... din timpul nostru, c. negruzzi, i, 266. || (La gust. Despre vinuri) Care înţeapă s. pişcă (la limbă). Vinurile ceale aspre şi sălbatece, cu cât mai adese ori se trag în alte buţi, cu atâta... se fac mai gustoase: economia, 168. Vinul cam acru se sice aspru“. (Sina, în Transilv.), ap. HEM. 1880. 3°.Pig. Aspru se întrebuinţează într’o largă măsură spre a arătă, în mod metaforic, o însuşire a cevă care provoacă în noi un sentiment sau o sensaţie neplăcută, analoagă cu sensaţia de asprime a unui obiect. (Despre atmosferă, climă, frig, vânt etc.) Contrariul noţiunii de lin, blând* dulce (in sens fig.) Gerul aspru şi sălbatic, alecsandri, p. iii, 11. Turnul geme’n temelie, Cade aspră vijelie, idem, p. ii, 35. | (Despre necazuri s. greutăţi venite asupra noastră din afară, precum: ursită, robie, biruri etc.) Care te face să suferi, greu de îndurat (însă .cevâ mai blând decât: „neîndurat, nemilos"). A! dac’a ta viaţă... De asprele ursite nu ar fi fost curmată... alexandrescu, m. 27. Toţi s’aşteptau la o contribuţie mult mai aspră, bălcescu, m. v. 420. 0, Molclovo !... Braţul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, Ţie însăşi pregăteşte viitor de libertate! alecsandri, P. I, 201. Sultanul... a luat pe Miloş şi l-a pus în temniţă, în temniţă grea, aspră, — şi Miloş a mwrit acolo! IORGA, CH. I. 1,146. în timpuri aspre, de nevoie şi de amaruri, jipescu, 0., ap. HEM. 1881.||Sever, strajnic. Să zicem... „aspru" în loc de „sever“. maiorescu, cr. ii, 258. Juna noastră direcţie a fost lipsită de un asemenea control [al criticei], fie cât de aspru, numai să fi fost adevărat. idem, cr. i, 364. „Toate aceste-s frumoase...", adaose apostolul, cu un glas pe care voiă să-l arate aspru, deşi se cunoştea că-i este milă. c. negruzzi, 1, 93. Aspra candoare... a anticei Artemide. odobescu, iii, 57/10. Pe rege-l prind fiori, Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte, eminescu, p. 205. | (Despre tonul vorbirii) Fu preobrăsită de Domnul cu cuvente ăspre. varlaam, c. 306. „Dacă voiu auzi... că ai crâcnit cevă, voiu pune să-ţi taie capul!" Zise ea vorbele astea aspre din gură, dară din inimă altcevâ cugetă, ispirescu, l. 239. | (Despre porunci, condiţii, legi etc.) Viindu-i două trii porunci aspre... neculce, let. 11,401. Sufletele păcătoase ale muritorilor... aici pe pământ dând uitării sănătoasele dar asprele legi ale înţelepciunii, îşi petrecuse viaţa în desmierdări lumeşti, odobescu, iii, 34/14. Aceste aspre condiţii ce le impune d-l G. unui critic... produc(e) o mare impresie în favoarea d-sale. maiorescu, cr. ii, 78. | (Despre oameni sau despre firea omenească) Arătase la fire mai aspru decât cum eră cm domnia dintâi, neculce, let. ii, 218/±1. Aspru asupra păgânului, dosofteiu, v. s. 95, s. Eu eră să mă arăt aspru cătră Nicolai. drăghici, R. 35. Iubesc o fată... — fata Genarului, om mândru şi sălbatec... O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui! eminescu, n. 13. Tată-său eră un om aspru, ispirescu, l. 120. || Greu (de străbătut, de săvârşit), dificil. Ascuţită şi aspră cale călcând... dosofteiu, V. S. 65. Fură amândoi... târâiţfi] prin locuri aspre, idem, ap. HEM. 1879. Aspru lucru easte pentru ceale şie cunoscute dreaptă giudecată a face. cantemir, ap. HEM. 1879. Inima mea... spre cea... a&pră slujbă a monarhiilor noastre pururea gata şi bucuroasă aU fost. idem, ap. HEM. 1879. Azi abiă vedem ce stearpă Şi ce aspră cale este Cea ce poate şă convie unei inime oneste, eminescu, p. 232. Un căpip de aspră luptă, alecsandri, p. iii, 4. .II. ,f Substantivat. (La plur.) Lucruri aspre. Arătaşi poporului tău aspre, adăpaşi-ne cu vin de ovilire.dosofteiu ( : „ostendisti populo tuo dura.“), ap. HEM. 1881. | (Loc. adv.) Cu aspru[l] = „fără milă, fără’ndurare“ : „aspere, austere, severe, acerbe, rigide...; scharf, streng“. LB. Fură trimişfi] aceşti prea’nţălepţfij de la patriarhul Ierusalimului la’m-păratul Iheofil..., cu âspru. dosofteiu, v. s. 60. III. Adv. într’un chip care produce (asupra simţurilor) o impresie de cevâ dur, supărător. Capul arde pustiit, Aspru, rece, sună cântul cel etern neisprăvit. eminescu, P. 258. Vântul a început să sufle aspru şi rece. marian, se. ii, 121. I Brusc, smucind. Muierile când... mulg [vacile], aspru trăgând de ţiţe, se vatămă fiţele. calendariu, 184/4. | Cu asprime, cu severitate. [Cârmueşte] cu blândeţe, iar nu aspru, cu cruzime, konaki, p. 304. Ochii’n sânge ş'încruntă Ş’apoi aspru cuvântă: „Alelei, fecior de lele...!" ALECSANDRI, p. p. 138. — Din lat. asper, aspra, asprum (Georges, Lex. lat. Worţform., 72 :. asper, aspera, asperam): alb. aspere, ital. aspro, eng. asper, sard. asp(r)u (âspi-du), v.-prov. aspre, fran;. âpre. (Pretutindeni, ca şi în lat., întrebuinţat cu aceleaşi sensuri figurate.) aspumA f vb. I. Jeter de l’ecume, repandre ou jeter comme une 4cume, 4cumer. Devenir 4cumeux. — *' Intrans. (mai rar trans. şi refl.) A face spumă, a scoate s. aruncă (din siiie) spumă (s. altcevâ, odată cu spuma), a spumă, a spumegă. Valuri sfereape aspumândti a sa răceală. CORESI, ap. GCR. I, 12/4 ( = valuri cumplite a mărei ce să aspumă într’un-dele sale. mss. (ante 1618), ap. GCR. i, 49; valurile mărei groaznici, aspumându-şi necurăţiile lor. N. TESTAMENT 1648, ap. HEM. 1885: „des vagues imp6tueuses de la mer, jetant l’6cume de leurs impuret6s...“). Voroava amestecând, limba bolboră-sindu-i, balele mergându-i şi gura aspumându-i, scârşnetul glasului articulul şi înţelegerea cuvântului îi astupă, cantemir, ist. 309. | Fig. îaste altul a-tocma acestuia lunatec,... carile. asudă şi aspumă să zică, precum [că] limba ellinească îaste din limba şfezască abătută. Atâta aceasta să prinde, ca cum ar zice Ţiganul că easte părinte Iudeului. idem, hr. 101. | Aspum = „spumo, expumo...; schâu-men, fâumen“. LB. — Din lat. exspumare „hervorschăumen“. Cfr. spumă. ASi’lHÂHi: f s. f. Action d'tcumer. — Infinitivul verbului aspumă, devenit abstract verbal. Aspuma-re = „spumatio, exspumatio...; die Schâumung, Fâu-mung“. LB. aspi jiat, -A f adj. Jeti comme une ecume; 4cu-mant. — Participiul verbului aspumă, devenit adjectiv. Aruncat ca o spumă. Plin de spumă. Alţii aspu-maţi..., alţii cu toată spurcăciune[a] din talpe până în capu. cuv. d. bătr ii, 470. Hameleonul... cum mai de grabă la Şoim se duse... şi, ca [şl] cum de duh rău tulburat ar fi fost,... cu buzele lăsate şi cu balele aspumate, cuvinte cu stropi... amestecate într'acesta chip a împrăştiâ începu... cantemir, ist. 258. ăs’-s(e)ArA loc. adv. v. astâ-seară. ast, Asta pron. \ Ast, Asta pron. / 1°—5°. Celui-d, ce... -ci, ce. Le. 6°. Ce, cette. 7°. L’au-tre, passă. Pronume demonstrativ al apropierii-. Cfr. aest, aist, ahăsta. Raportul între ăst (astj est, ist) şi acest este analog cu raportul între „acel“ şi „ăl“. Odinioară trebue să fi exisţat între , ele o deosebire reală de sens şi acesta să fi însemnat „iacă ăsta“; fiind deci mai expresiv se va fi întrebuinţat mai ales în funcţiune demonstrativă, pe când ăst va fi fost întrebuinţat mai AST — 321 — AST mult în funcţiune determinativă, precum se poate cunoaşte din cazurile în care ăst n u poate fi înlocuit (nici în limba literară de azi) prin acest. -Scriitorii au ales de la început forma cea mai expresivă, chiar când acest lucru nu eră absolut necesar, şi astfel acest a devenit cuvântul cel literar. în vorbire însă, având la dispoziţie gesturile şi înălţarea vocii spre a da mai multă expresie pronumelui demonstrativ, nu a fost necesar să se aleagă forma mai expresivă acest. într’adevăr, în graiul poporului de pretutindeni şi în limba comună, ăst (ast, est, ist) e până astăzi cu mult mai des întrebuinţat decât acest, care se răspândeşte în cercuri mai largi abia în timpul din urmă, prin influenţa limbei literare. (în acelaşi timp însă se observă, la scriitorii mai noi, tendenţa opusă: de a introduce în scrierile lor forma populară: ăst). 1°. Prin ăst (ast, ist) se arată spre cineva sau cevâ ce e în apropierea noastră. „Acest (1°)“. a.) în funcţiune substantivală. „Uf, ce anost, cine-i ăsta ?“ într’un colţ se’ntreabă două. vlahu-ţă, P. 137. Ista-i Gruia lui Novac, alecsandri, p. P. 144%. b.) In funcţiune adjectivală, ca atribut după un substantiv. A pus iapa mea la căruţa omului istuia. sbiera, p. 223/2î. Na-ţi aripa asta! creangă, P. 237. Tot ochii-ăştia, amândoi, Aşă frumoşi, aşă senini, Să mi-i aduci tu înapoi, Să nu-i uiţi, dragă, prin streini! iosif, p. 34. | (Urmat de o prop. relativă) Uite, porcu’ ista, care-l vedeţi, e fecioru-mieu. şez. ii, lll/3a. c.) în funcţiune adjectivală, ca atribut înaintea unui substantiv. Eşti tu sina ăstui plaiu, Sau o floare de laraiu? alecsandri,p. ii,93. Câteră odată de luminate astepalaturi! ispirescu, l. 10. Pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafă! creangă, p. 5. Ist copil, chiar din pruncie, Maica sa mi l-a dat mie. alecsandri, p. p. 12/3. Astă fată bine joacă, Numai are, că cam şchioapă, jarnik-bârseanu, d. 420. 2°. Prin ăst (ast, ist) se trimite ascultătorul sau cetitorul la cinevâ sau cevâ despre care s’a vorbit înainte sau se va vorbi îndată. „Acest (2°)“. a.) în funcţiune substantivală. „Ei, dragul tatii, aşă-i că s'a îm.plinit vorba ceea: apără-mă de găini, că de căni nu mă tem?“ —„Ce fel de vorbă-i asta, tată?“ sise fiu-său ruşinat, creangă, p. 188. Ista-i loc făr’de noroc, sevastos, c. 135/,,. Astea-s vorbe! zanne, p. ii, 823. || (Cfr. ăl, pag. 88b.) Muntenii tremeteă totdeauna la Duca-vodă, de cereă datoria cea veche şi eastă nouă. neculce, let. ii, 297/26. | (în Ţara-românească se poate articulâ şi adjectivul următor) Mai şmecheri decât cărturarii cei vechi, ăştia, mai noii, vor să fie... şi cu gloatele. ispirescu, u. 125/14. | (Cu de partitiv) Lui Dumneseu îi plac pui de cei mai tineri, mie însă-mi plac de işti, mai bătrâni, numai să fie bine fripţi. creangă, P. 33. O fată a unui uriaş o întâlnit odată nişte oameni de işti, de azi, arând pe o coastă. şez. ii, 25/13. || Neutral. „...Năframa ta cea nouă, Eră ruptă bade’n două“. — „Asta, mândro, nu-i aşă, Nu-i ruptă năframa mea, Ci-i ruptă inima ta!“ jarnik-bârseanu, d. 256. | (Cu „de“ = despre.) De asta [ = în(tru) cât priveşte lucrul acesta], aşă este. ISPIRESCU, L. 12. I (Se găseşte şi forma pluralului, subînţelegându-se „lucrurile1') Lasă astea acuma, ispirescu, l. 37. Unde vrea să ştie pocitul de toate asteaP idem, l. 43. || Loc. conj. şi adv. Cu toate astea = cu toate acestea, totuşi: „tou-tefois, quand meme“. | Pentru asta = de aceea: „(c’est) pour cela (que...)“. Cum se poate... să stea omul trei sile la poarta mea...? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală ? ispirescu, l. 44. Asta e (s. ast a-i)! = a.) iată (care e cauza), asta e pricina. Tu eşti copilă, asta e! Hai, ş’om fugi în lume... Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luQeferi. eminescu, Dicţionarul limbif române. 9. V, 1909. P. 275. | °.) (ca replică la o comunicare sau la o scuză pe care nu o admitem sau nu ni se pare potrivită) Ce se potriveşte! „Nu pot veni la tine, căci aştept un prieten!“ — „Asta-i! Par’că nu-i poţi spune să vină altădată!11 | Asta în că-i una! (exclamare în faţa unui accident neaşteptat) = na-ţi-o bună! Mă! asta încă-i una! De-oiu fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii, iar de n’oiu fi eu acela, apoi am găsit o căruţă, creangă, p. 42. N’apuc’a merge nici douăzeci de prăjini şiprrr! se rupse un capăt. „Na, asta încă-i una!“ idem, 124. | Asta-i asta! = iată lucrul de căpetenie; acesta este momentul ho-tărîtor. (Cfr. acu i-acu). Asta-i asta! Stau să-i pice potcoavele, şi tot cere să mai trăească. pann, ap. HEM. 1889. Asta-i asta! Din ciaslov şi psaltire să treci la gramatică, şi încă ce gramatică! creangă, p. 87. | Ce-i asta (de...)? = ce va să zică, ce însemnează lucrul acesta, cum se face, cum se explică (că...). Dar ce-i asta, codru des? Vara verde şi frumos, Iarna putrezeşti pe jos! jarnîk-bâr-SEANU, D. 224. Nu ştiu, mândră, ce-i asta: Ori iubesc alta, ori ba, Pe tin’ nu te pot uită. idem, 80-81. Ce-i asta, de nu-mi mai scrii nimic? | (Mold.) Iasta, ceea= (ba) una, (ba) alta: „tantot ceci..., tant6t cela“. Iar în casă, iasta, ceea, tot au spus şi-au tot vorbit. CONTEMPORANUL, V, I, 40. b.) în funcţiune adjectivală, ca atribut după substantiv. Cărarea asta o ştiă! coşbuc, f. 76. Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur, creangă, p. 199. Focul ista are să ştie de bietul sufletul tău! şez. II, 162/9. c.) In funcţiune adj ectivală, ca atribut înaintea unui substantiv. Cetind astă scrisoare... konaki, p. 102. Aşti protivnici dară n’au de tine păs. pann, p. v. I, 121. Alerg cu mare plăcere asupra aştiipri-cine. idem, e. i, 119. Cu respect şi duioşie mă închin ăstui mormânt, c. negruzzi, ii, 17. Fiu al astor ruine, ţărâna lor slăvesc, alexandrescu, m. 11. Dinaintea istor curţi... şez. ii, 2\b/u. 3°. Când ăst (ast, ist) urmează după o descriere, o constatare, o afirmare, etc., rezumând cele spuse, el conţine ideea unei asemănări. în funcţiune adj ec-tivală se găseşte numai în Ioc. adv.. astfel (s. v.); e însă foarte obicinuit în funcţiune substantivală, mai ales în formă neutrală. „Aşâ cevâ“. Ce-i pricina de eşti vesel, la-asta nu mă pot pricepe, gorjan, h. i, 6/5. Să umblaţi numai aşă, frunza fră-sinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sânteţi feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om. creangă, p. 188. „Vai de mine, moş Nichifor, avem să înnoptăm în pădure!“ — „Ia nu mai meni a rău, jupâneşică-hăi, că doar n’am păţit eu asta numai odată in viaţa mea!“ idem, p. 124. | Mai ales: nna ca asta. Nu puteă el crede una ca asta. ispirescu, l. 20. Ferească Dumnezeu, înălţate împărate, să cuget eu, om bătrân, la una ca asta! creangă, p. 83. | Asta e... = aşâ e... între morţi fără de veste te-aruncară dintre vii! Asta-i lumea, asta-i viaţa! konaki, p. 204. Tu n’ai nume, tu n’ai ţară: Asta-i patria maghiară, alecsandri, p. ii, 24. [Uneori e urmat de un adj., ca atribut, care primeşte genul masculin, subînţelegându-se „lucru“: Toţi trebue să murim, asta-i ştiut. Alte-ori, mai rar, concor-darea se face de-a dreptul, deci adj. are forma feminină: Omul bun n’are noroc, asta-i ştiută! creangă, p. 200. | Rar, se găseşte chiar şi forma masculină în sens neutral, subînţelegându-se „lucru". S’a cutremurat de frică, însă-şi făcu fire, ca să nu-şi arăte frica înaintea diavolilor şi sise: „Ce-i ista la mine?“ şez. v, 35/12.] Cu asta = cu aşâ cevâ, în acest mod, astfel. Cu asta, am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. creangă, p. 196. 4°. în funcţiune adj ectivală, înaintea unui subr stantiv. Ca şl ăl (pag. 89a), se întrebuinţează şi ăst (ast, est, ist) în acele cazuri când o arătare spre cinevâ sau cevâ ar păreâ de prisos, ne mâi 21 ■ AST — 322 — ASTA existând îndoială despre cine sau despre ce lucru e vorba. Acasă cănd a ajuns, Din gură aşâ a zis : „Ieşi măicuţă din căsuţă Şi-mi deschide ast’portiţă". şez. II, 78b/sl. | (Mai adesea se exprimă prin această repeţire intenţionată a demonstraţiei un sentiment de admiraţie faţă de persoana spre care arătăm) Ist Tudor îi ascultă, Mâna pe vadră puneă... Dar is[t]-Tudor ce făceă? Vadra de pământ trântea, La Burulean se duceă... şez. ii, 77. | Cu sensul de „mieu, nostru“ (fam., mai ales într’un ton glumeţ). Ia să mai odihnesc o leacă aste bătrâneţe! creangă, p. 24. Veniţi şl voi, verişoare, De-mi petreceţi este-oscioare în grădină’nţintirim. (Năsăud). MARIAN, î. 282. 5°. în funcţiune adjectivală. (Stă în opoziţie cu alt, celalalt) Acest (4°), de dincoace.Vizirul cu toată urdia s’au poprit de eastă parte. E. kogălniceanu, let. iii, 275/22. Case, dugheniţe, hanuri, magaeale, ce eră în târgul de eastă parte, pe eterişti apără, beldiman, tr. 379. în iasta parte de Herson (arătând pe hartă) vedeţi..., despre partea aceasta a muntelui..., este iarnă...; de ceia parte a muntelui... este vară. drăghici, r. 68. Fă-te tu cerşitor la capătul ista de pod şi eu la celalalt, creangă, p. 298. Prutule, râu blăstemat! Face-te-ai adânc şi lat... Lăcustele când or trece, La ist mal să se înnece! alecsandri, p. p. 233/a. Şede-un Turc pe esta deal Şi unul pe cela deal, Cu maţele’ntr’un stejar, Cu săngele’ntr’iin pahar. [ = „Cântarul".] GOROVEI, c. 59. | (în legătură cu viaţă, lume) Pământesc, terestru (în opoziţie cu viaţa, lumea ce(e)alaltă, ceea lume). Viaţa asta, de necasuri plină... konaki, p. 84. Ah! sfârşască-se îndată Astă viaţă de durere! alecsandri, p. I, 16. Cănd va bate miez-de-noapte, Treacă-te sudori de moarte; Când va fi de dimineaţă, Să te duci din astă viaţă, jarnik-bârseanu, d. 259. Ce mai la deal, la vale ? Aşă e lumea asta! creangă, P. 223. Lumea asta nu-i a mea, Ceea-laltă nici aşă. zanne, p. iv, 213. 6°. în funcţiune adjectivală. în legătură cu măsuri de timp, ăst îşi păstrează de cele mai multe ori sensul său de „acest (5°)“, adecă „prezent". (Acesta e cazul de câte ori ăst urmează după substantiv) Oare n’om mai păţi cevă în noaptea asta? creangă, p. 130. în iarna (vara, primăvara; toamna, dimineaţa, seara, ziua) asta, de data asta, în anul, în ceasul ăsta, plec (am plecat sau voiu plecă) la ţară. Par’că nu faceţi a bine, de nu vă mai astâmpără dracul nici la vremea asta [ = acum], creangă, p. 254. Tot astfel în loc. adv. estim(p), ăst-an (est-an), astă-dată (iastă-dată), astă-seară(astară),astăzi, astămâneaţă(s. v.).(Une-ori'ăst are acest sens şi când stă înaintea substantivului care însemnează o măsură de timp) Mieluşorulce foamea... Ţi-lgăteşte’n astăseară spre cumplită sătu-rare. konaki, p. 262. în iastă seară nu mergem la chioşc? drăghici, r. 82. Decât viaţă, cu necaz, Mai bine moartă în ist ceas [= îndată, imediat], sevastos, /,it. Rămâi aici în astă noapte, creangă, p. 214. Noi umblăm, Să colindăm P'ăstă noapte’ntu-necată. jarnik-bârseanu, d. 512. 7°. în următoarele loc. adv. ăst are sensul de „precedent, trecut (care tocmai a trecut)": astă-pri-măvară, astă-vară, astă-toamnă, astă-iarnă, astă-noapte. [Nu se poate da un tablou al răspândirii geografice a diferitelor forme, nici paradigma declinării, pentru-că în aceleaşi regiuni se întrebuinţează adesea mai multe forme care se alternează’ chiar în decimare; cfr. jahresber. iii, 237; IV, 293; v, 177; VI, 34; VII, 53; VIII, 275; IX, 186; WEIGAND, B. B, 52, precum şl exemplele din Creangă citate mai sus. Declinarea corectă, din punct de vedere istoric, ar fi: est, eastă, plur. cstl, este (f easte), iotacizat: iest cihac, 1,133, iastă. Forma est (iest) s’a păstrat pe alocurea, iar în unele părţi numai în compoziţiile estimp (iestimp) şi est-an; încolo s’a prefăcut în ăst* prin fonetică sintactică, după -u al cuvântului precedent: omulu estu)> omulu ăstu (cfr. ăl, pag. 88a), formâridu-se şi un plural analog ăşti. Vechiul plural eşti a devenit în Mold. şi Bucov. işti, de la care s’a format singularul cel nou: ist. Femininul easta(iasta) s’a păstrat în Transilv., Mold. şi Bucov. şi chiar a dat naştere unui mase. iast, creangă, gl. 431; în cele mai multe regiuni însă s’a schimbat, mai întâi în cazurile oblice (după analogia lui ălui -alei -aior) în astă, de la care s’a format mase. ast. în multe părţi, mai ales în Banat şi în Transilv., se găsesc şi formele aspirate: liăst, liâstă. Cfr. a h ăst, -a. | în cazurile oblice avem declinarea în -ui, -ei (-ii),-or, ca la toate celelalte pronume româneşti. Pe alocurea se păstrează accentul vechiu: ăstui(a), ăstor(a) jahresber. iii, 237; în cele mai multe regiuni însă, accentul nominativului şi acuzativului a pătruns şi în celelalte cazuri,: asţui, astei, âstor. La fem. găsim mai ales forma ăştii. || Când are funcţiune de subst. şi când, ca adj., urmează după substantiv, primeşte în toate cazurile declinării pe acel -a adverbial despre care s’a vorbit la pag. 15 a~b: casa asta, omul ăsta s. (mai rar) asta. jahresber. v, 177 etc. | La Moţi, în loc de hăsta se aude şi liâstra, cu intercalarea analogă (cfr. fereastă = fereastră) a unui -r-între -st- şi -a final: Pe hăstra sau pe ista l-am văzut aseară, frâncu-candrea, r. 58- I La forma fem. (asta) se elidează une-ori -â (înainte de alt adjectiv, în poezii pop., în Mold. şi înArdeal): Să treci Dunărea ast’mare. sevastos, c. 294/21. Bată-te, bădiţă, bată, Cearcănul de lângă soare Şi dreptatea mea ast’mare, Cearcănul de lângă lună Şi dreptatea mea ast’bună. reteganul, tr. 143. | în loc de ăstuia etc. se găseşte şi ăstue (vezi exemplul următor). | Pe alocurea, dar mai ales în Mold., se face adesea abatere de la regula arătată mai sus şi se găsesc forme cu -a chiar când ăst (ist) stă înaintea substantivului, şi forme fără -a când îl urmează. Afară de exemplele citate în cursul articolului, iată şi altele: Lasă'n urmă-ţi teamă Că te ieu pe seamă Istor braţe groase, Groase şi vănoase, Istue piept lat, Lat şi’nfăşurat, lstui păloşel Cu buza de-oţel. alecsandri, p. p. 64/14. Ţine, Moţ, de hasta strai-ţă, Sa mă hiţ cu hasta moaţă. MARIAN, NU. 75. Poc-neă din biciul ist din cuiu,'de trei ori. şez. ii, 204/,,,. Cfr. acel, acest.] — Din lat. pop. *istus (— iste), -a, -ud, care în graiul poporului roman nu mai însemnă, ca în limba latină clasică, o demonstraţie spre persoana a doua („tu"), ci se substituise lui „hic, haec, hoc" : v.-ital. esto (se găseşte încă adesea la Dante şi mai e foarte întrebuinţat în dialectele meridionale: sicilian isti etc., pe când limba literară îl mai păstrează numai în compoziţiile stamane, stasera; cfr., lanoi, astămâneaţă, astă-seară), v.-prov.est (păstrat şi azi), v.-fran. ist (în vest; dispărut de timpuriu din graiu), span. portg. este (înlocuit adesea prin ese ipse). Cfr. Meyer-Lubke, Rom. Grammi. UI, § 83. asta, Ista pron. \ , . ăsta, ăsta pron. ) astă f vb. I. I. 1°. Rester ou se tenir aupres de qqn. litre aupres de qqn. pour le servir. 2°. Rester ou se tenir devant qqn.; titre prisent; se pre-senter, comparaître (devant une autorit6); appa-raître (â qqn.). II. Amener (qqn. devant qqn.); li-vrer (qqn.). I. Intrans. 1°. Sensul fundamental este: a sta lângă (s. alături de) cinevâ. Astătu na direapta mişelului. dosofteiu ( = stătu de-a-dereapţa mease-rilui. CORESI; stă dl-a-direpta surumanului. psalt. (1652); stătu den direapta săracului, biblia (1688): „adsti tit a dextris pauperis“.‘), ap. HEM. 1891. || Din acest sens s’a desvoltat cel de: a sta pe lângă cinevâ spre- a-1 servi, a sta în slujba cuivâ. Astându la ’m- ASTĂ-DATĂ — 323 — ASTÂMPĂRĂ paratul cuconul, şi’mplându-să. de greaţă şi urit, fugi. idem, .y. s. 97,2. Cfr. a asistă. jîs2ţv:P. ext. A sta înaintea, în faţa cuivâ. Aştătii nainte-i, <2e> mărturisi pre Domnul nostru, idem, v. S. 93,2.Âstandu la giudecată, mărturisiră pre Domnul H[risto]s. idem, v. S. 90,2. | A fi (de) faţă. Acîa-stla audzând, carii eră astându să cutremurară. idem, ap. HEM. 1892. | A se înfăţişă, a se prezentă (înaintea cuivă s. a unei autorităţi). Iară sfântul, sosind la Nichea, astătu, la giudeţ.A idem, ap. TDRG. | A apărea, a se arătă (cuivă). îmi astătii înainte îngerul Somnului, idem, v. S. 83, 2. II. Trans. A aduce s. a prezentă pe cinevâ înaintea cuivâ. Deci aducăndu-l păgânii, îl astătură naintea ighemonului. dosofteiu, ap. TDRG. | P. ext. A da. pe cinevâ pe mânile cuivâ. Aceă ma-Ştihă ne-au astătutu în polatele tale. idem, v. S.94,2. Cfr. astătut. - [Se conjugă ca stau; la aor. şi la part. numai astătuiu, astătut, la gerund. astând şi astătând. idem, v. s. 177,2.] ' — Cuvântul se găseşte numai la Dosofteiu, care l-întrebuinţează foarte des, aşâ că pare a fi mai degrabă o formaţiune a lui, după cuvântul latin, decât urmaşul popular al lat. asto, astiti, astare (ital. astare „a fi de fată1*). Tiktin, Dicţ. rom.-germ. 114. Astâ-i»âtĂ loc. adv. Cette fois(-ci). — (De) rândul acesta, (de) data aceasta (în opoziţie cu altădată). O, ticăloasa’n de mine, la ce-am ajuns astă dată! konaki, p. 86. „Astă dată n’ai încotro cotigi11, îi sise.. c. negruzzi, I,. 92. Astă-dată plecară noaptea. eminescu, N. 15. | (Mai des precedat de prep. de). Dacă văzură că şi de astă dată îmblă să-i ajungă, fata... întrebă eară pe cal, ce să facă. ispirescu, l. 25. [Dial. şi iăstă-dâtă: Te las nebăgat [în] samă, de iastă dată. dosofteiu, v. S. 124, 2. | Accentuat şi: de ăstă-dătă.] — Compus ‘din ast, -ă (6°) şi dată. _ âstă-iArnă loc. adv. L’hiver dernier ou passe. — (în) iarna trecută, iarna precedentă. Astă-iamă, eră iarnă, Băteă vântul şi ningeă Şi badea la noi veneă. jarnik-bârseanu, D. 165. | (în legătură cu prep. de) Că mi-i bădiţa cătană Şi e dus de astă-iarnă. idem, 321. [Accentuat, mai rar, şi: ăstă-iârnă] — Compus din ast, -ă (6°) şi iarnă. ĂSTAiiALT, âstAiaxtA pron. \ , ăstălalt, âstălalţA pron. / = cestalalt. Da’ntr’o noapte, cum aşteptă şi plângea, i&ca zăreşte umbre prin lumina lunei, aude şoapte. Ea sta pe partea astălaltă apărăului, şi dincolo l-a cunoscut pe Mihai.1. Eră c’o maică, sad.O-veanu, SĂM. vi, 64. [Cu sincoparea vocalei dintre accentul principal şi cel secundar şi: ast’lalt, âstă-laltă. TDRG. | Cu disimilarea lui l > n astalant, ăstă-lantă şi âstălant, ăstălantă.] — Se raportă la cestalalt, ca,'ăsta la cesta. Cfr. aistalalt. ASTALANT, âstAi.antă pron. \ -c vrând ca să astâmpere înfricoşata mânie a d[u]m-nfej'zăoaifei] Palas. mss. (ca. 1750-1780, Mold.), ap. GCR. ii, 83. | Fig. A ţineâ liniştit, a-şi păzi (gura). Nu-şi astâmpără gura cătră mai marii săi, să-l fi picat cu lumânarea, creangă, a. 134. 2°. Refl. (Despre oameni) Propriu: a sta s. a fi (iarăşi) liniştit, a se linişti, deci: a încetă de a mai face cevâ turburător, de a fi zburdalnic, de a mai turbură pe alţii. Absol. Aceste [amestecături = inr trigi] vor fi cu învăţătura lui [Constantin-vodă], căci nu se astâmpără, e. kogălniceanu, let. iii, 257/23. Astâmpăraţi-vă acuma! drăghici, r. 31. Doamne, Davidej cum nu te mai astâmperi! De ce-ai scos băiatul din ccisă pe vremea asta? creangă, a. 24. Unii oameni... nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă, idem, ap. HEM. 1898. Astâmpără-te, nu mai face atâtea nebunii! = „înceată!11 Astâmpăratu-te-ai, ori nu? marian. | A da (bună) pace (cuivâ), a lăsă în pace (pe cinevâ). Florica (lui Ghiţă): „De nu te-i astâmpără, strig foc!“ alecsandri, t. 203. || (Une-ori, printr’un infinitiv sau,printr’o legătură cu prep. de, se explică în ce consistă neastâmpărarea; cfr. ital. „temperarsi di11 s. „da qc.“), Şi tot nu se mai astâmpărase de răutăţile ce făcuse acelor săraci de boieri, ci iar începură a scormoni, şi scriseră cărţi cu mare pâră la Duca-vodă. mag. ist. v, 17/12. Să daţi poroncă femeilor să se astâmpere a nu mai face, călcare mănăstirei. (a. 1756, Mold.), uricariul, xxi, 166. 3°. Refl. A se linişti, a se potoli, a se calmă, ase asezâ. (Despre oameni) Absol. Tăceţi şi vă astâm-pkraţi acum, ca să ascultăm mai înainte! drăghici, R. 7. Se boceau, de nu se mai puteau astâmpără, ispirescu, l. 329. A se astâmpără = „a se ogol11. frân-CU-Candrea, R. 58. | (Prin de sau din se indică ceea ce cauzează neastâmpărarea) A-şi veni (iarăşi) în fire, a-şi găsi linişte. Numa... nu se poate astâmpără de bucuria sa cea peste măsură, beldiman, n. P. I, 156. Toată ziua aceea nu puteau să se astâmpere de voea-ră [=rea]. drăghici, R. 109. După ce se mai astâmpărară de spaimă... ispire- astâmpArare — 324 — ASTARAGItî seu, l. || P. ext. (Despre mişcări, întâmplări) A se potoli, a se domoli. Cu aceasta s’au astâmpărat fur-tunele ţărei, au mâi alinat durerile creştinilor... zilot, cron., ap. HEM. 1898. Ducându-şi oaspeţii nuntaşi pe acasă şi astâmpăr ăndu-se toate, s’au dus tinerii la somnul cel de cununie, sbiera, p. 21/,.- [Dial. în Olt. şi: astâmpără. TDRG.] — Din lat. pop. *ex-teinperare (=ex + temperare „das rechte Mass beobaehten, in das rechte Mass se-tzen“: ital. temp(e)rare, engad. temprer, v.-prov. trem-par, fran. tremper, span. templar, portg. temperar; cfr. dubletul te mp erâ,). Aceeaşi etimologie o are şi a stâmpărâ, care e întrebuinţat, în mod exclusiv, în literatura mai veche dinainte de secol. XVIII. Astăzi, în limba literară, se întrebuinţează în sensul 1“, (trans.) a stâmpărâ, iar în sens. 2°-3°, (refl.) a se astâmpără. La început, deosebirea între stâmpărâ şi astâmpără va fl fost numai de natură formală, condiţionată de legile foneticei sintactice. ASTÂMKAitiRK s. f. 1°. Action de temperer ou de rifrigirer (un liquide), re.frigiration. 2°. Bepoş, relăche, apaisement, cesse; inaction. Infinitivul verbului astâmpără, devenit abstract verbal. 1°. Spec. (Crom.) Astâmpărare—„răcire, răcorire“. MARIAN, CH. 52. 2°. Astâmpăr, odihnă. Gânganie fără suflare, Umblă făr’astâmpărare; N’are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează. (-- „Ceasornicul".) gorovei, c. 68 | Potolire. Astâmpărarea foamei, konaki, p. 290. | t Nelucrare, neactivitate, odihnă. Cfr. astâmpăr. Mânile sale nu se află nici odată întru astâmpărare. RELDIMAN, N. P. I, 49. [Negativul: ncastâmpărare. Cu ce neastâmpăr are te-am ascultat până în sfârşit! barac, ap. TDRG.] Cfr. stâmpărare. astâmpărat s. a. = astâmpărare. Participiul verbului astâmpără, devenit abstract verbal. astâmpărat,-Ă adj. 1°. Temprire, calme, modere, apaise, refrene, tranquillise. 2°. Tranquille, calme, pacifique, placide, silencieux. Participiul verbului astâmpără, devenit adjectiv. 1°. Domolit, potolit, liniştit (după o stare anterioară de turburare, de agitare, de fierbere). întru acest curs de vreme, Enicerii supăraţi, Căci ei n’aveau când să şează într’un loc astâmpăraţi,... Dacă vr’un războiu nu este, sic că nu mai zăbovesc, beldiman, tr., ap. HEM. 1900. | Acela, care mai nainte cu puţin Suflă ne’ncetat mânie..., Acuma... zace ...Cu gura astâmpărată şi cu trupul amorţit, pann, e. ii, 74/8. 2°. Liniştit, potolit, aşezat (ca însuşire inerentă a firii cuivâ). E un copil astâmpărat. Cfr. neastâmpărat, stâmpărat. astâmpărător, -oare adj. Qui tranquillise, calmant. — Adjectivul verbal al lui astâmpără (derivat prin suf. -ător). (întrebuinţat rar) pontbriant, polizu etc. Ast-Aw adv. Cette annee-ci. —- (în) anul acesta, în anul în care ne aflăm, în anul curgător, es(t)tim(p). (Prin prep. din(tru) capătă funcţiune adjectivală) Cu mândra de-acum un an, Dintr’un măr mă săturam ; Da cu mândra dintr’ăst an, Mâne un măr şi două pere, La inimă tot nu mere. jarnîk-bârsea-nu, D. 155. [Dial. şl: est-âii, cfr. an, pag. 159'\] — Compus din ăst şi an. Astă-noapte loc. adv. La nuit derniere ou pus-see. — (în) noaptea (imediat) trecută, în noaptea precedentă, azi-noap te. în opoziţie cu ieri-noâpte şi la noapte. (Cfr. noaptea asta = „noaptea prâzen-tă“.) Astă noapte şi ieri noapte, Mă strigă cu blânde şoapte Mândra mea de-o lună moartă, jarnîk-bâr-SEANU, d. 152. Astă noapte, târsior, Am visat vis cu fior. idem, 255. Până la una-alta, ştii ce-am gândit eu, astă noapte? creangă, p. 74. [Accentuat., mai rar, şi: ăstă-noăpte. | în vorbirea repede şi: as’-noapte (as’-nodpte). Ghisaî [ = visaiuj as'noapte un pustiu de ghis urît. jipescu, o. 56. Da as’-noapte ce-ai păţit? şez. i, 78/31. As’-noaptea intrat luchi în săvadă. (Lupşanu, în Ialomiţa), ap. HEM. 1794.] Cfr. az-noapte, ias-noapte, iaz-noapte. — Compus din ast,-ă (6°) şi noapte. Cfr. ital. sta-notte „noaptea aceasta; astă-noapte; noaptea viitoare11. ÂSTĂ-PRiMĂvară loc. adv. Leprintemps dernier ou passe.— (în) primăvara (imediat) trecută, (în) primăvara precedentă. Cănd a fost astă primăvară la mine, mi-a lăsat nişte cărţi. C. negruzzi, i, 59. [Accentuat, mai rar, şi: ăstă-primăvără. | în vorbirea repede şi: âs’-primăvară (as’-primăvârâ).] — Compus din ast,-ă (6°) şi primăvară. astăr s. a.-(Comerţ) Sorte de toile grossi&re (qui servait surtout de doublure). — (Cuvânt ieşit aproape cu ţotul din uz) Un fel de pânză groasă care slujea mai ales pentru căptuşală la haine (se întrebuinţâ însă şi pentru acoperit faţa morţilor, pentru împodobit caii domneşti, pentru strecurat şi cernut cevâ). Cfr. chembrică. Să găteă un cal domnesc, îmbrăcat peste tot cu astar alb. gheorgaghi logofătul, let. iii, 321/,. Astarul, ibrişinul şi găitanurile s’au suit la preţ. dionisie eclisiarcul, c. 224. Un antereu femeiesc de alăge..., cu adaos de astariu. (a. 1792, Iaşi) uricariul, iv, 134/S1. | Migdalele să se piseze..., apoi să se cearnă prin astariu. drăghici, ap. TDRG. [De la Spătărie] Mitropolitul iese pentru a străbate stradele Capitalei, pe un cal împodobit cu „astar“. iorga, c. i. i, 172. Ce văd eu acu, ce schimbare au luat toate de la o vreme încoace..., mai bine cu astarul pe ochi, în pământ, să nu mai văd, să nu mai ştiu. vlahuţă, SĂM. I, 81. [Dial.: astdriu. | într’un document manuscris din 1761, poate din greşală, ea-star. iorga, b. r. 340.] — Din turc. astar „doublure, toile grossiere qui sert de doublure" (Zeriker, 36 c.), poate prin mijlocire neo-grecească: aoxâpi „doublure41 (şi alb. bulg. sârb.), cihac, ii, 544. astârA adv. Ce soir. — (învechit, dialectal) Astă-seară, de-seară. Porunci egumenei să-i trimiţă pre Maria astară, iară egumena se mâhni, dosofteiu, ap. HEM. 1890. Astăr ă veţi cunoaşte, cum Domnul v’au scos pre voi den pământul Eghipetului. biblia (1688), 50,2. Astară = „hoc sero“. anon. car. Ceea ce e datoriu... şi trebue să dea, el îndepărtă astăzi până astară, de mâne până poimâne. ţichindeal, f. 121. I (Astăzi întrebuinţat încă pe alocuri, în Transilv., Ban. şi Mold.) frâncu-candrea,. m. 98; rev. crit. iii, 86; candrea, ţ. o.; şez. ii, 22b/30. Ţucu-ţi, Ide, ochii tăi, Seara, încuind viţei ; Ţucu-ţi, lele, guriţa, Astară când te-i culca, jar-nîk-bârseanu, d. 392. Dar astar’a cui să fiu? reteganul, ch. 171; hodoş, P. P. 167. Dar astară, baş, ni’oiu duce. hodoş, p. p. 55. De nu crezi, Astară te voiu lăsă s’o vezi. marian, nu. 427. — Compoziţie veche (căci se găseşte în toate dialectele: arom. astară, megl. stară, istro-rom. astăre) din ast, -ă (6°) şi seară (cfr. compoziţia mai nouă: astă-seară)> *ast’sară şi, cu simplificarea regulată a grupei -sts- în -st-, astară. astaragiv f s. m. Fabricant ou marchand d’„astarli.—Fabricant sau negustor de astar. Cartea stărostiei de astaragii din Bucureşti..., atât creştinii astaragii cât st Armenii, doc. (1784), ap. .ŞIO. —Derivat din astar, prin suf. nom. agent. -/ajg'iu, ASTAREALĂ — 325 — ASTĂZI astăreAi.A s. f. jDoublure. —Căptuşală (şi p.,e.xt. scândurile ce se pun subt acoperiş, spre a-1 susţinea). Peste căpriori $e pun leaturile sau o astă-reală de scânduri, iar peste aceasta se pun olanele. GAZETA SĂTEANULUI, ap. TDRG. — Derivat din astărî, prin suf. abstr. -eală. astărî f vb. IV“. Doubler d’„astar“. — „A pune astar la,o haină, a o căptuşi cu astar“. COSTINESCU. Astări = „futtern11. BARCIANU. — Derivat din astar. [Cfr. turc. astarlamâk „doubler11 (Zenker), n.-grec. âoiapovo) „mettre une dou-blure“ (Vlachos).] âstĂ-sâră loc. adv. y. astă-soară. AstA-seArA loc. adv. Cesoir.—(în) seara a(cea)-sta de astăzi s. de-acum, deseară (in opoziţie cu asea'ră sau mâne-seară). Dute-acasă astă sară! marian, sa. 19. [Dial. ăstă-sâră. | Accentuat, mai rar, şi: ăstă-s(e)ără. | în vorbirea repede, în unele regiuni: âs’-s(e)ară (deosebit în mod distinct de aseară, prin accent şi prin pronunţarea lungă a lui s).] — Compus din ast, -ă (6°) şi seară; cfr. ital. sta-sera, idem. Cfr. as tară. AstA-toAiijvA loc. adv. L’automne dernier ou passe. — (în) toamna trecută, în toamna precedentă. Astă toamnă eră bine, Că-mi zicea mândra „ju-păne“; Daniei astăsi nu-i mai rău, Că-mi eice „iubitul mieu11! jarnik-bârseanu, d. 72. [Accentuat, mai rar, şi: âstă-toămnă. j în vorbirea repede şi ăs’-toamnă (as’toâmnă).] — Compus din nst,-ă (6°) şi toamnă. astătut, -Ă f adj. Amene, compăru (devant une autorite).—Participiul verbului astă, devenit adjectiv, înfăţişat, adus să stea s. stând (înaintea cuivâ). Pâ-rită la ighemonul şi astătutâ naintea lui, o bătu. dosofteiu, v. s. 61,2. A stă ura vb. I. Guetter. — (în Rusca, în Ban.) A pândi, a sta la pândă, jahresber. iii, 313. [Prez. astâur.] — Sensul original pare a fl fost „a sta la pândă In staur (= staul), pentru a păzi oile împotriva lupilor, hoţilor etc.a (cfr. Acum se puse Stan la pândă in staur în mijlocul oilor... Colo cătră miezul nopţii veni smeul şi dă să intre în staur...: „Cine eşti tu care vreai să mă opreşti să nu intru în staur?11 reteganul, p. iv, 16). Aceasta se confirmă şi prin faptul că verbul astăurâ se întrebuinţează tocmai în acâle regiuni ale Transilvaniei şi Ungariei, în care se , zice staur în loc de staul. E deci probabil că avem o formaţiune din a(l°) şi staur. Mai târziu cuvântul pare a fl fost considerat ca un iterativ de la „a sta11 (derivat prin suf. -ur), precum dovedesc sensurile verbului stăurâ. Istă-vâră loc. adv. L’ete dernier ou passe.—(în) vara trecută, în vara precedentă. Astă-vară sugeai ţiţă Şi-acum dai badei guriţă, jarnik-bârseanu, d. 391. | (Prin prep. de capătă funcţiune adjectivală) Din vara trecută. Plânge râsul d’astă-vară (: „se zice despre cei ce se căesc prea târziu11), zanne, p. JU, 675. [Accentuat şi: ăstă-vără. | în vorbirea repede, pe alocurea (mai ales în Ardeal) şi: as’-vară (as’-vdră). Unde gândesc, nu mă duc, Că m’am dus as’vară-odată Ş’am oftat o iarnă toată, sevastos, C. 56/le. Ştii tu, bade, mai as’vară, Amândoi mâneam o pară... pop. (Transilv.), ap. HEM. 1794.] — Compus din ast, -ă (6°) şi rară. ASTĂ vi vb. IVa refl. Rester, s’arr eter, sejourner, ş’attarder (qque part); tarder.—(în Transilv.) Mă astăv6sc — „sXdM, sânt (într’un loc), zăbovesc : mo-ror, commoror, me detineo...; bleiben, sitzen, sich aufhalten, d. e. puţin se astăveşte pe acasă = pa-rum moratur domi.,.; er sitzt wenig zu Hause-11. LB. — Din stă vi, cu prefixul a- (cfr. stăvi, nă-stăvi). Astăzi adv. Aujourd’hui; ăpresent; don&— Azi, în ziua în care ne aflăm acum, între ieri şi mâne. Cfr. HEM. 1892. Pita noastră săţioasă dă-ne noao astăsi. cuv. D. bătr. 104. Astă-si nu sântem atâta de osteniţi ca ieri. drăghici, r. 83. Mă! că rău mi-a mers astă-si! creangă, p. 46. Astăsi îi o săptămână, De când umblam prin grădină, Cu iubita mea de mână. jarnik-bârseanu, d. 82. || P. ext. în vremea de faţă, acuma. Revnitoriu fiind lu Dum-nedseu, cum fi voi toţi seţi astădsi... cod. vor. 38/, 3 (= cum sânteţi şi voi toţi astăzi, n. testament (1648); precum voi toţi astăzi sânteţi. biblia (1688): „comme vous l’âtes tous auj ourd’hui11). Ce-ar fi ajuns patria astăsi, dacă strămoşii noştri ar fi dormitat şi ei! russo-bălcescu, m. v. 580/1#. Ca Săgeată de bogat, Nici astăsi Domn pe lume nu-i. coşbuc, b. 16. Astă-toamnă eră bine, Că-mi siceă mândra „jupâne“, Dar nici astăsi nu-i mai rău, Că-mi sice „iubitul mieu“. jarnik-bârseanu, d. 72. || Fam. (După imperative, exprimă nerăbdarea poruncitorului de a i se împlini fără întârziere porunca) Odată. Nu ţi-am spus că răspund eu! Dar du-te astăsi! i. negruzzi, ap. TDRG. [| (In legătură cu prep. d e primeşte funcţiune adjectivală) Românii ceşti de astăsi în Dachia sânt tot aceia Romani pre carii Ulpie Traian i-au adus atuncea. cantemir, ap. HEM. 1893. Pentru găina de mâne, oul de astă-si lasă. cantemir, ap. zanne, p. i, 7. || (f, în funcţiune substantivală) Să nu cu leanea şi cu negrija să rămânem, astăsile de pururea ca înşelăciune petre-căndu-le, iară demâneţile... începăturile lucrurilor iară părăsindtt-le. CORESI, ap. HEM. 1893. | Acum întrebuinţăm în sensul acesta (şi numai la singular) construcţia: ziua de astăzi. Iară străluci dulce primăvară şi linişte mare întv'această dsi de astădsi. varlaam, ap. HEM. 1893. Ce te faci pe eiua de astăsi ? Ziua de astăsi o voiu petrece la ţară. \ (întrebuinţat în funcţiune adjectivală, când se leagă de substantivul corespunzător prin prep. din) De-oiu urmă să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din siua de-astăsi să mă’nceapă-a lăudă, eminescu, p. 222. || (în legătură cu prep. avem următoarele loc. adv): De astăzi (îifainte) = „ab hoc die, ab hodierno die...; von heute an11 LB. : „â partir d’aujourd’hui11. Rămâi, brazdă, după plug, Că eu de astăsi mă duc, Şi mă bag în codrii verşi: De astăsi nu mă mai vezi. jarnik-bârseanu, d. 285. | De astăsi în două săptămâni — „von heute iiber vierzehn Tage11. TDRG. Să dea Ursul Mur-guleţ aceşti bani toţi, de astăsi... în patru săptămâni. DOC. (a. 1682), ap. HEM. 1893. | în ziua de astăzi e mai energic decât „astăzi11. Deaci mărturisesc voao în dsua de astădsi, că curatu-s. cod. vor. 21/3 ( = în zuoa de astăzi, n. testament (1648); în zioa de astăzi, biblia (1688): „c’est pourquoi je vousprends aujourd’hui ă t,6moin, que je suis net11). | Până (în ziua de) astăzi arată că cevâ ce s’a întâmplat s. durează de mult nu s’a terminat încă nici în vremea în care ne aflăm. Vedem pană in siua de astăzi, că... biblia (1688), 4 pr./57. Aşă s’au potolit acea zarvă. Numai de poveste au rămas de atunce întru pomenirea oamenilor numele Hăn-ceştilor aice în ţară, pănă astăzi, muşte, let. iii, 11, De atunci şi până astăsi, colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos, pe cărări necunoscute. eminescu, P. 222. Taina preoţiei easte legiuită de la //[ristojs spre apostoli şi până în sua de astădsi. şapte taine (a. 1644), ap. HEM. 1893. Poate acuma a fi oale şi ulcioare, şi tot „Nichifor Coţcariul“ i-a rămas bietului om numele şi până în siulica de astăsi. creangă, p. 136; || Adesea astăsi se pune în opoziţie s. se aduce în legătură cu „ieri11 s. cu „mâne11 AŞTEAMĂT — 326 — AŞTEPTA (la scriitorii vechi şi cu „dimineaţă"): Astăsi eră cu noi, iară măine se duce de la noi acolo; astăzi cela ce neiubiiă pre noi, iară demâneaţă petrecemu-l cu jale; astăsi în viiaţă, iară măine in groapă; astăzi putearnici, măine fărăputeare... mss. (secol. XVII), ap. HEM. 1892. Din astfel de asocieri s’au născut locuţiunile: De ieri până astăzi sau f de as-tăzi-de-mâne = de pe-o zi pe alta (se întrebuinţează pentru a ilustră nestatornicia şi trăgănarea). Să nu mutăm vriamia pocăinţa, zăbăvindu-ne în păcat, de astădsu de mâine, că nu ştim până mâine agiunge-vom. dosofteiu, ap. HEM. 1894 (cfr. idem, ps. 40). Ţi-ai schimbat principiile, de ieri până astăsi. (Cfr. v,de azi pe s. până mâne“). | Astăzi-mâne = (într’una din) zilele acestea, în curând. Eu nu cânt în a pofidă, Că sânt fată logodită. Astăsi-mâne nunta-mi vine. teodorescu, p. p. 83. | Ieri..., astăzi... sau astăzi..., mâne... însemnează continuitate s. o durată lungă a fenomenului de care e vorba, în cazul când după ele urmează cuvinte cu acelaşi înţeles: „zi cu zi“, „zi după zi“; iar când urmează după ele cuvinte care conţin ideea unui contrast însemnează nestatornicie: „când..., când“. Astăsi bură, mâine bură... La Domnica’n bătătură, alecsandri, p. p. 349. Ieri ploaie, azi ploaie: nu mai scăpăm de umeseală! \ Astăsi ici, mâne colea..., La Ţarigrad ajungea, jar-nîk-bârseanu, D. 486. | Până ieri cu fetele, Astăsi cu nevestele, zanne, p. ii, 127. fîn cele mai multe regiuni i final nu se mai aude de loc : Asteds = „hodie" anon. car., de aceea găsim, în timpurile vechi, şi scrierea cu -u final: Jucaşi bine astăsii şi vârtejişi bine calul, moxa, 389. | în unele părţi se pronunţă âstâz(i).] — Compus din ast, -ă (6°) şi zi. Compoziţia aceasta pare a fi veche. Pe când limbile romanice păstrează pe hodie, în limba străveche românească — dies fiind numai de genul feminin — hodie pare a se fi schimbat în *hadie (cfr. azi), iar prin înlocuirea lui hic, haec, hoc prin iste, -a, -ud (cfr. ăst), în ista die. aşteămăt adv. (Furtivement?) (Pe furiş? Cuvântul se găseşte în trei poezii populare, culese din. Teleorman şi Brăila. Sensul lui nu se poate preciza bine. După HEM. 2008 ar fi „soudain, subitement, ă la sourdine, furtivement11.) Turcii, unde l-auseă, Planul (!) măre că-şi schimbă: Aşteamăt s’apropiă, Semn lui Nedea că-i făceă, Pungi de bani îi arătă. teodorescu, p. p. 554. Foicică ş’o lalea! Când Ilin-ca ajungeă, Turci aşteamăt se vedeă. Şănduleasa de-i simţea..., Pe Ilinca ascundeă Şi ’nainte le ieşeă. idem, ;637. Grecul, banii când vedeă, Minţile din cap pierdeă... Şi,-măre, se’nduplecă, PeStanislav îl lăsă, După ceauş se duceă Şi aşteamătu-l călcă [citeşte: „aşteamăt 11 călcâ“. HEM. 2008]. idem, 566. — Etimologia necunoscută. Cfr. şteamătă. astenic,-A adj. (Psihol., Med.) AstMnique.—De astenie, care produce slăbiciune a energiei sufleteşti. — N. după fran. Cfr. astenie. AJBXEiffE s. f. (Psihol., Med.) Asthenie. — Lipsă de putere sufletească, slăbiciune s. micşorare a energiei sufleteşti. — N. din fran. ( < grec. âoiHvsta, idem, din & privativ şi sS-evoţ „putere".) aşteptă vb. I. 1°. Attendre. Faire antichambre. 2°. Patienter, accorder un dilai (â un dăbiteur). 3°. Hisiter; attendre, s’arreter. 4°. Attendre que..., compter sur..., prdtendre, esperer; falloir, etre neces-saire; revenir (qqch. ă qqn.). 5°. S’attendre ă... 1°. A sta într’adins în loc (undeva) spre a putea privi s. fi de faţă când se întâmplă cevâ s. când soseşte cinevâ. Intrans. (absol.) Au răspuns se-hastrul, să aştepte Ştefan-vodă afară, până şi-a isprăvi ruga. neculce, ap. HEM. 2013. Şi fata de’m- | părat veni Şi-a >doua si,... Şi ’n toate silele pe rând... Tot aşteptă; doar’ o veni Flăcăul mai curând. coşbuc, f. 158. Ţăranii aşteptară ce mai aşteptară, şi, dacă văsură că cucoana nu le face nici o judecată, întrebară: „Da unde-i dus boierul, cucoană?“ ispirescu, l. 180. „Ce faci aici ?“-*■ „Aştept (pe cinevă)". || Trans. (întâmplarea s. persoana pe care 0 aştepţi se arată printr’un aeuzativ s. printr’o prop. introdusă prin să, une-ori prin amândouă: Aştept învierea morţilor. Aştept să învie morţii. îl aştept să vie). Aceştia ainte-mearseră şi aşteptă noi întru Troada. cod. vor. 15/4 (= aşteptară pre noi... N. testament (1648); aşteptă pre noi..... biblia (1688): „nous attendirent â Troas"). înfricoşatul judeţ cu plată aşteaptă pre noi: cQresi, e. 20/29. Cum i-au dat ştire, n’au mai aşteptat sfânta liturghie, ce au mers de grab’ la Curte. n. costin, ap. HEM. 2010. Sta încremenit, aşteptând ce va aduce întâmplarea, zilot, cron., ap. HEM. 2013. Acufundat în uimire..., Aşteptam dorit răspunsul, konaki, p. 100. Să stăpânim durerea..., Să aşteptăm în pace al soartei ajutor, alexandrescu, m. 3. Aşteaptă şi doreşte moartea ca o fericire, c. negruzzi, i, 54. Aştept, din cer să vie O sină drăgălaşă. ALVCSANDRi, p. iii, 3. Arald,... e-un rege singuratic. Palatu-4 parc’aşteaptă în veci să-i vie morţii, eminescu, p. 210. (Loc. prov.) Când este să dai peste păcat, da-că-i înainte te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă stai şi l-aştepţi, creangă, p. 223. (Loc. prov.) Pâ-nea coaptă Buni oaspeţi aşteaptă, zanne, p. iv, 56. Am o mândră, ca ş-o floare, Ce ne-aşteaptă cu mâncare. Acolo dac’om sosi, Ea frumos ne-o omeni. jarnik-bârseanu, d. 24. Sânt doi pui de rândunică: Unul sboară şi se duce, Unul rămâne şi plânge. „Aşteaptă-mă, frăţioare, Să-mi mai crească aripioare!“ şez. iii, 158b/14. | (Lungimea răbdării în aştept se descrie prin: ,din ceas în ceas1, ,din zi în zi‘, ,din an în an‘). Sta acolo, din ceas în ceas aşteptă să apuce dOmnia^ neculce. Aşteptând din si în si să 1 se scoată domnia Moldovii... idem, ap. HEM. 2014. || Fig. (Omul e închipuit ca fiind aşteptat în calea vieţii sale de cele ce au să i se întâmple în viitor) Patimi ne aşteaptă în cărarea vieţii, konaki, p. 288. Alte lupte mai mari.. îi aşteaptă, bălcescu, m. v. 8/10. M’am dus la vechea mea gasdă, unde mă aşteptă ceaîntâi decepţie, c. negruzzi, i, 67. Şipentru cine vreai să mori? întoarce-te, te’ndreaptă, Spre-acel pământ rătăcitor, Şi vesi ce te aşteaptă! eminescu, p. 279. Nu ştiă sârmanul Harap-Alb ce l-aşteptă acasă! creangă, p.275. | Spec. (absol.) A adăsta în anticameră. Au aşteptat mult, pănă să-i primească. : 2°. Din noţiunea „a sta (într’un loc) până vine cineva s. până se întâmplă cevâ", s’a născut ceadeis;,a aveâ răbdare, a da cuivâ răgaz să vie“, p. ext. „să facă cevâ", spec. „să-şi achite o datorie". (în cazul din urmă adesea complinit prin „de bani" s. „pentru bani“) Ne-au căutat a mută vreame şi a aşteptă până cănd ne va veni la mână. cantemir (: ;,il a bien fallu ajourner et patienter jusqu’â...11), ap. HEM. 2013. Mă rog, Doamne, să să pue acesta om la o închisoare, sau să-mi plătească acmu, că nu-l pociu aşteptă. N. costin, let* .ii, 7. îi aşteptă de bani până toamna. neculcIî, let. ii, 408/„. Să-l mai aştepte pentru cea sută de galbeni. MSS. (a. 1642), ap. TDRG. Bine ! fiind-că mă rogi, te-oiu mai aşteptă încă până Marţi, dară să ştii că, de nu mi-i da până atuncia banii, are să fie moartea ta: sbiera, p. 3. | (în ironie) la Mos-Aşteaptă s. La Sfântul-Aşteaptă = nici odată (cât îi hăul; la pastele calului, când ţi-i vedeâ ceafa etc.). A plăti la' S[f]ântu-Aşteaptă = „envoyer aux calendes grecques". baronzi, i, 47/20. La Sfântul-Aşteaptă s’a împlini dorinţa lui! creangă, p. 189 : „son deşir sera accompli la semaine des quatre jeudis". DDRF. 3°. Din ideea de „a sta pe loc până se întâmplă cevâ", s’a născut cea de „a sta la îndoială, a ezită", (în propoziţii negative) Turcii mult nu aşteptau, AŞTEPTA — 327 — \CAŞTEPTAT Ci îndată răspundeau: „Noi de masă-ţi mulţumim, Că, n’am venit să prănzim“. jarnîk-bârseanu, d. 493. Când mai vede şî această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să mai iee apă, ci fuga la stă-până-sa. creangă, p. 99. | Sensul acesta se găseşte mai ales în ameninţări (întocmai ca „stai!"). Talpă (cătră cioban): Aşteaptă, cârjaliule, că eu îţi sânt popa de-acu! alecsandri, t. 636. Iară Şalga-i urmărea Şi din gur’ aşâ răcnea: „ Ian aştept’, aşteapt’, aşteaptă, Să luptăm la luptă dreaptă1', idem, p. p. 59b/,. || P. ext. (Despre lucruri; rar) A sta undeva (in vederea venirii cuivâ s. a împlinirii unei acţiuni). Cartoflele... trebuesc, culese...; în zadar rămân de mai aşteaptă, i. ionescu, C. 214. 4°. într’o frază ca Te-aşteaptă [oamenii], Pretaţi să-i bucuri cu plată, dosofteiu, ps. 22 — nu se cuprinde numai ideea stării pe loc a oamenilor până la împlinirea dorinţei lor, ci şi speranţa şi convingerea lor că această dorinţă se va împlini. (îndată ce ideea aceasta de „a trage nădejde, a aveâ speranţă, a spera cevâ de la cineva" prevalează, construcţia cu compliment dublu: il aştept să-mi facă cevă, se schimbă în: aştept (de la el s. din partea lui) să-mi facă cevâ). Mi-ai zis: „Aştept din parte-ţi, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer...“ eminescu, p. 202. Tocmai de la una ca d-ta să aştept eu ajutor? creangă, p. Î90. Câtefete-s cu cercei Toate-aşteaptă să le ceiu. jarnik-bârseanu, d. 371. Serveşte-te, nu aşteptă să te îmbiiu mereu! (Loc. prov.) E rău cănd aştepţi la mâna altuia. ispirescu, ap. HEM. 2015. N’aşteptă de la gângav vorbă desluşită, zanne, P. ii, 575. Aşteaptă, mur-gule, să paşti iarbă verde! ibid. i, 556. | Absol.  nădăjdui, a aveâ credinţă în Dumnezeu, Acest bolnav... toate... răbclat-au şi aşteptă pentru credinţa ce aveă cătră Hristos. coresi, ap. HEM. 2012. Aici fapta cea bună visează vecinicia Ş’aşteaptă ne’n-cetat. Şi omul care crede, şi omul ce aşteaptă, De-o sfântă mângâiere în veci e însoţit...; el va luă răsplata, Căci anădăjduit. alexandrescu, ap. HEM. 2012. || (în Mold. şi Transilv. se găseşte şi construcţia cu un participiu trecut drept compliment drept) Bogăţia şede’n ladă Şi urîta stă pe vatră.... Şi tot aşteaptă sărutată [=să fie sărutată de cinevâ], Bat-o Dumnezeu s’o bată. şez. iv, 232b/M. (Variantă: Tot aşteaptă căutată, Bat’o etc. şez. ii, 2l8b/10). Şecle cu uşa deschisă Şi de bade-aşteaptă strinsă. mân-drescu, l. p. 142/3. | (Când subiectul nu e o fiinţă, avem, în construcţia aceasta, sensul) Trebue, ca(u)tă (a fi...). Leacurile-s cântărite Şi-aşteaptă cu bani plătite. Pe nimica de le-ar cla, Pe urît cin’ le-ar strică, mândrescu, l. p. I15/ş. || f (Rar, neobicînuit) A i se aşteptă cevă de la cinevă —& i se cuveni. Lăsă cinstea ce i să aşteptă de la împăratul, dosofteiu, v. s. 103. 5. Refl. Acelaşi sens „a sperâ să“... se găseşte şi în construcţii refl. Amice..., cu drept cuvânt, te aşteptai să fii răsplătit... prin laude meritate.., pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. odobescu, iii, 10/13. | A fi pregătit să... (s. la cevâ). Mă aşteptam s’aud asemenea răspuns, c. negruzzi, i, 153. (Loc. prov.) Fă împrumuturi, şi te-aşteaptă la supărări. zanne, p. v, 336. Strânse odată pe smeu, tocmai cănd el nu se aşteptă, ispirescu, l. 223. O găseşte sub strajă, după cum nu se aşteptă el. creangă, p. 269. | (Adesea complinit prin una ca asta, cu sensul) a prevedeâ cevâ. Mă aşteptam la una ca asta = „je m’y attendais". | Funcţiunea aceasta refl., foarte curioasă la întâia vedere, se explică uşor în construcţii ca: Al mieu dor îi desmerdat, S’aşteap-tă’n braţe purtat, şez. iii, 62, —în care imaginea originală e de fapt aceea, că dorul aşteaptă să se vadă pe sine purtat de altul în braţe. (Cfr. ital. „as-pettarsi" şi fran. „s’attendre â qqch".) [în loc de aşteaptă se găseşte une-ori, în texte vechi (mai ales moldoveneşti), forma aştaptă, cfr. HEM. 2016-2017.] Cfr. adăsta. — Din lat', pop. *astectare (asimilat din.aspecr tare, W. Meyer [-Lttbkie], Die Schiksale des laţ. Neutrums, 1883, p. 17: ital. aspettare, cu ,sensul lui expectare): sic. astittari, tarent. ăstittare; cal. as-tettare, v.-sard. log. usettare (Meyer-Liibke: Zur Renntnis, 36), azi isettare (A. G aspary, Zeitschrift, X, 589). La Aromâni, cuvântul aşteptu însemnează şi: „primesc, ospătez11. Sensul acesta sau s’a desvoltat din cel de „aştept", subt influenţa cuvântului albanez peres „erwarte“ şi „empfange", şau etimologia cuvântului arom. e (pe lângă *astectare şi) exceptare (R. G e huo b, Jahresbericht,N, 17; cm J. Urban-Jarnik, Zeitschrift, XXI, 276). , aşteptare s. f. l°.-2°. Attente, expectation, expectative. Infinitivul verbului aşteptă, devenit abstract verbal. 1°. Acţiunea de a aştepta pe cinevâ sau cevâ. Că tu eşti aşteptarea mea, Doamne, psalt. (1651) ( = tu eşti răbdarea mea. coresi; tu eşti îngăduinţa mea. biblia (1688): „quoniam tu es pa-tientia mea“.), ap. HEM. 2018. Sărăbdăm şi... cu aşteptare să, ne rugăm, varlaam, ap. HEM. 2018. Sală de aşteptare : „salle d’attente“. DDRF. Cfr. adăstare. A fi în aşteptare — a aşteptă cu nerăbdare (după fran. „etre dans l’expectative"). Dar a nopţii neagră mantă peste dealuri se lăţeşte... Tot e groasă şi tăcere..., umbra întră în mormânt. Lu* mea e în aşteptare, alexandrescu, m. 17. în aşteptarea a cevă — până când se va întâmplâ cevâ: „en attendant qqch". în aşteptarea unor vremi mai bune... TDRG. | Acţiunea 'de a da răgaz (cuivâ pentru cevâ). Pentru lucrurile zestrei ceale ce se dau cu număr..., se poate face aşteptarepănă la un an de zile. pravila (1814), 126. [Rar, negativul nea-aşteptare, mai de mult şi cu sensul de „nerăbdare"; învărtoşază sufletul mieu cela ce se clăteaşte de neaşteptare. molitvelnic (ante 1633), ap. GCR.. i, 81.] 2°. Acţiunea de a se aşteptâ la cevâ; ceea ce dorim să se împlinească. Pe acest timp de speranţe care nu se realizaseră, de aşteptări care rămaseră zadarnice..., Romănii aveau... ideale, iorga, l. i, 441. Reuşita întrece aşteptările noastre. TDRG. Peste aşteptare(a cuivă) — mai mult de cât te puteai aştepta : „plus qu’on n’esperait". Binele... peste ne-dejdea şi aşteptarea lor eră. cantemir, hr,, ap. HEM. 2018, Sculându-se de la masă, se duse... şi se întoarse numai-jde-căt, peste aşteptarea tutulor, cu o slugă a lui credincioasă, aducănd nişte scânduri, stinghii... şi pânze, ispirescu, l. 367. .y ' >■ , aşteptat s. a, Attente, expectative. — Pârtiei', piui verbului aşteptă, devenit abstract verbal. Adă-ţi aminte de noi, păcătoşii şi netreabnicii şerbii tăi,.., şi nu ne ruşină pre noi de cătră aşteptatul milii tale. dosofteiu, ap. HEM. 2019. Ashteptat : „expec-tatio“. anon. car. || Loc. adv. (Rar) Pe aşteptate == în aşteptare, aşteptând mereu, într’una, mult: „dans l’attente“. Unde eşti, bădiţă frate, De mă laşi pe aşteptate? alecsandri, p. p. 360/8. [Mai adesea se întrebuinţează forma.negativă: pe neaşteptate = într’un mod surprinzător, pe nepregătite : „â l’impro-viste, inopin<5ment“. Numai iată ce se trezeşte, pe neaşteptate, cu Ivan Turbincă! creangă, p. 309.] aşteptat, -A adj. Attendu (espire, deşire). Participiul verbului aşteptă, devenit adjectiv, având mai totdeauna un sens apropiat de „dorit". Sosind cea mie... mult dorita, şi aşteptata sară, amândoi împreunăpurceasăm. cantemir, ist., ap. HEM. 2018. Cu mare nerăbdare de toţi aşteptata zi‘au deslegat întristarea noastră, drăghici, r. 23. Ajunge la o căsuţă cunoscută, unde eră aşteptat. C. negruzzi, i, 70. Vie moartea aşteptată, Ca o dulce măhgăiere! alecsandri, p. i, 16. [Contrariul: neaşteptat = la care nu ne aşteptam : „inattendu, inespere, inopine". AŞTEPTATOR — 328 - AŞTERNE DDRF. Ne pricinueşti o neaşteptată bucurie, drăghici, r. 36. încă un motiv al neaşteptatei măsuri sângeroase... eră tocmai întoarcerea lui Dimitrie, ascultarea spuselor acestuia în privinţa intrigilor de la Poartă, iorga, l. i, 318. Lăudă pe fiul de împărat, pentru O aşă nimerită şi neaşteptată alegere. ispirescu, l. 38.] aşteptător, -oare adj. (Celui) qui attend; ex-peclatif. — Adjectivul verbal al lui aşteptă (derivat prin suf. -ător), întrebuinţat rar. 6are aşteaptă. Mărturisea... aşteptătârla bucurie a svinţilor la împărăţia ceriurilor. dosofteiu, v. S. 5,2. Vom fi aşteptători de răspuns. N. costin, ap. HEM. 2020. [Mai des, la negativ: neastept&tor : ,,impatient“. CDDE.] aşteptătiikă s. f. = aşteptare. (Cuvânt rar, aproape nelntrebuinţat) anon. car., cihac. [Plur. -turi.] — Derivat din aşteptă, prin suf. abstr. -ătură. asterisc s. a. AsUrisque. — Semn convenţional (de tipografie) în formă de stea (*) într’o carte s. într’un manuscris, steluţă (prin care se trimete cititorul la o notă privitoare la cuvântul sau la pasajul după care e pus în text, iar în filologie, se pune înaintea acfelor cuvinte, forme şi tulpini care nu se pot atestă, dar care se pot reconstrui). [Şl: asteric.] — N. din fran. (lat. asteriscus < grec. ioxspiav.oc „steluţă", diminutiv din iox-qp ,,stea“.) AŞTERBfĂT0lt,-0ĂRii adj. (Celui)qui etend (qqch.). — Adjectivul verbal al lui aşterne (derivat prin suf. -ător). Care aşterne. (întrebuinţat rar) cihac. AŞTERBfĂTiTRĂ s. f. 1°. Action d’etendre., d’etaler. 2°. Ce qu’on a etendu par terre pour en former un lit ou une litiere. — (Cuvânt rar, întrebuinţat mai ales în sens peiorativ) 1°. Abstr. Aşternere. cihac. 2°. Concretizat. Aşternut, pontbriant. [Plur. -turi.] — Derivat din aşterne, prin suf. abstr. -ătură. aşterne vb. III. 1°. Etendre (qqch. sur...) etaler par terre, joncher, deployer. Etaler ; coucher (sur une liste), mettre (par icrit ou sur le papier), composer. 2°. S’Mendre, s’etaler (par terre). (En parlant d’un cheval) Courrirventreă terre. Se mettre ou commencer (ă faire qqch.). 3°. Jeter par terre, terrasser, tuer; etendre qqn. par terre (pour le frapper). 4°. Faire le lit, mettre (un couvert). Pr6parer. 5°. Couvrir (de qqch.). 1°. Trans. A întinde sau a împrăştiâ cevă pe jos, aşâ ca să formeze un strat (subţire), spec. a răspândi pe jos obiecte ca să formeze un fel de covor, pe care să calce s. să treacă cinevă. Mulţimea de oameni aşterneă veşmentele lor pre cale, iară alţii frângeă stâlpări de leamne şi aşterneă pre cale. mss. (secol. XVII), ap. GCR. i, 233. Ieşind Domnul din biserică, toate rufeturile aştern pe gios... năfră-mile lor. gheorgachi logofătul, let. iii, 306/2î. Aşternându supt picioarele sale jăratec... mineiul (1776), 1862/2- Făt-frumos... îşi aşternu mantaua pe năsipul încă fierbinte, eminescu, n. 24, Peste frunzări toarnă ţernă şi peste ţernă aşterne o rogojină. creangă, p. 29. | P. ext. A face, a dură o trecătoare (un pod) pentru cinevâ. Pod de argint........ le aşterneă. cantemir, ap. HEM. 2024. || Fig. A desfăşură (o pâră, o plângere, etc.) înaintea cuivâ, a face o expunere. în curte la Mihnea-vodă, Nemerit-a, poposit-a, Măre, trei moşnegi bătrâni... Şi pârăsc pe Dobrişan, Ndintea lui Mihnea-vodă. Şi din gură ce-i spuneâ, Pâra cum îşi aşterneă ? teodorescu, p. P. 473. Feliurite planuri..... războinice... aşter- neam... în mintea mea. n. GANE, ap. TDRG. | Spec. A aşterne cevă (pe hârtie, pe zid etc.) = a scrie, a compune, a pictâ, etc. Este dator a cercetă toate pricinile... lor, să le aştearnă în alcătuirile istoriilor împărăteşti. E. văcărescul, ist. 246. S’aştemem pe hârtie tot laude pompoase, c. negruzzi, ii, 216/6. [La Perşi] legiuni de zugravi şi de pietrari erau osândiţi ca să aşterne [ = aştearnă] pe ziduri [scene vânătoreşţi]. odobescu, iii, 80/,. Au zis cu jurământ, că ei aste scrisori Le-au aşternut întocmai după dictarea voastră, i. negruzzi, vi, 480. 2°. Refl. A se întinde s. a se împrăştiâ pe jos, formând ca un covor, a acoperi. Frunza jos cădea, Pe pământ se aşterneă, Par’că venise toamna, şez. iv, 131/3. ! Poet. Văpaia lunei se aşterne pe sclipitoarele întinderi, vlahuţă, n. 140. || Fig. (Printr’o frumoasă imagine se spune despre calul care fuge atât de repede, de par’că atinge pământul cu pântecele, că se aşterne drumului etc.) Alei, murgul mieu voinic! Aşterne-te drumului, Ca fi iarba câmpului, La suflarea vântului! Murgul mic se aşterneă........ alecsandri, p. p. 74. Şi pe cal turbat săreă, Şi s’a-şterneă drumului, Ca şi pana vântului, pompiliu, b 32/21. Iară ergheliile Petreceau câmpiile, Şi de-a-lungul râurilor S’aşterneau pustiurilor. eminescu, l. P. 123. Calcă, murgule, lupeşte, Şi te-aşterne ie-pureşte, Că zăresc în bătătură Măndra mea cu miere’n gură. ALECSANDRI, P. p. 248b/7- I Poet. (rar; prin asociare cu „a fugi ca vântul") Fug caii duşi de spaimă şi vântului s’aştern, eminescu, p. 213. || (Când e vorba despre oameni s. despre obiecte care par a sta în picioare, mai ales complinit prin „la pământ1* sau „pe jos“) A se întinde, a se lungi s. culcă la pământ în toată lungimea sa. Mă aştern undevă = „mă aşez“. LB. Un copaciu.., se aşternuse... la pământ, pann, p. v. ii, 53. | f A se aşterne de tot = a se plecă cu umilinţă în faţa cuivâ, a se prosternă. Ne-au vândut pre noi Dumnezeu în mă-nile lor, ca să ne aşternem de tot înaintea lor, cu seate şi cu peire mare. biblia (1688) (: „ut pro-sternamur coram eis.“), ap. HEM. 2021. || Ca şi „a se pune s. a se aşeză pe cevâ“ mai are, în sfârşit, şi sensul de „a începe cu tot dinadinsul să faci cevâ, a se apucâ cu temeiu de cevâ“. Se aşternură pe lucru. vlahuţă, D. 6. Sub castani, oamenii s’au aşternut pe vorbă, delavrancea, ap. HEM. 2023. S’au adunat cu toatele la priveghiu, şi unde nu s’au aşternut pe mâncate şi băute, veselindu-se împreună! creangă, p. 34. M’aştern pe şedere = „mă pun să şed pentru mult timp“. pamfile, J. II. 3°. Trans. (Din această întrebuinţare refl. s’a născut cea trans.) A culcă s. a trânti pe cinevâ la pământ, a-1 lăsă lungit. Ce nu ţi-a trecut prin minte ai păţit într’un minut, Cu necinste şi ruşine la pământ te-a aşternut, pann, e. ii, 122. Boşul [ = calul] nimic nu făceă..., Numa’n tafturi se umflă Şi departe l-asvârleă, Fierea’ntr’însul cătrănea, Mort pe jos îl aşterneă. teodorescu, p. p. 523. | P. ext. A culcă la pământ (cu o lovitură), a ucide. (în sensul acesta şi: aştern pământului etc.) Unii frâng poarta şi-aştern pe câţi îi întimpină’n cale... coşbuc, m. 243/13. Aşterne câmpului şapte din cerbi, idem, jE. 15/36. | A întinde pe cinevâ pe jos spre a-i da bătaie. Jeluitorii au îmbiat fugari prin pădure, de frică, că-i căută să-i aducă la curte şi să-i aştearnă la scară. şez. iv, 18. 4°. Spec. A întinde pe jos (paie, ţoale etc.) spre a face cuivâ un culcuş. (Cfr. aşternut.) Trans. Să-i aştearnă cevă moale, Ca să nu-l doară--- marian, sa. 256. Aşă mi-i bărbatul drag, De-i aştern pe pat un sac Şi-i puiu nn pietroiu sub cap. Da ibovnicul, săleacu, îi aştern un ţol de lână Şi sub cap îi puiu perină, şez. i, 11. Dac’am văst că nu mai vii, Puseiu dorul căpătăiu, Urîtul mi-l aşternuiu... jar-nik-bârseanu, d. 144. | Absol. A face patul, a pregăti (cuivâ) loc de culcare. Au aşternutu lui Saul în foişor, biblia (1688), 201. Mult bine mi-eră AŞTERNERE - 329 — ASTFEL la ea, Că mi-aşterneă la răcoare Şi mă’ntrebă ce mă doare, alecsandri, p. p. 238b/,. Pe vatră mi-a aşternut, jarnik-bârseanu, d. 236. îmi aşterne să mă culc. doine, 137/3. (Loc. prov.) Cum Iţi vei aşterne, aşă vei dormi, zanne, p. iii, 4. A aşterne la cai = „faire la litiere", pontbriant. | P. ext. Aştern patul = îl fac, îl pregătesc (şi p. anal. şî:) aştern masa = o pun, o pregătesc. Aştern patu’ să se culce, doine, 73/,,. S’aştern masa şi patu. mân-DRESCU, L. P. 107/4. | (De aici) A pregăti cuivâ cevă. Vicleşugurile Fitului... mari primejdii îi aşterneă. cantemir, ist. 351. Ia, cum sânt unele firi! Tu le faci bine şi ele îţi aştern moarte! sbiera, p. 86/e. 5°. Trans. în loc de aştern paie etc. pe pământ se întrebuinţează (mai rar) şi construcţia: aştern pământul cu paie etc. în cazul acesta sensul e: „acopăr (peste tot) cu...“ Toată acea grămadă de artişti..., care au aşternut... toţi păreţii Italiei cu nemuritoarele lor picturi. odobescu, ap. TDRG. | Poet. Luna plină Le aşterne drumul cu flori de lumină, bolin-tineanu, ap. HEM. 2020. | A aşterne cu pietriş o şoseâ. Cfr. aşternere şi aşternut2. || Refl. A se acoperi (de tot). Masa se va aşterne cu tot felul de mâncări, reteganul, p. i, 62/22. | (Refl.—- pasiv) Apartamentele nevestei lui... se aşiernură pe jos cu covoare, c. negruzzi, i, 73. [Imper. aşterne ! aor. aşternuiu, part. aşternut. Cfr. strat.] — Din lat. aşternere „a întinde lângă s. aproape de“ (—ad şi sternere „a aşterne11: alb. stron, pie-montez sterni „a pardosi", tessinez sterni „a aşterne vitelor", sard. isterriri „a desface snopii, aşternân-du-i pe jos", engad. sterner, valon sterni). aştîirnere s. f. Action d’etendre, de deployer, d’etaler, de faire le lit, etc. — Infinitivul verbului aşterne, devenit abstract verbal. Cei mai vechi scriitori... lucrurile mai-marilor săi în minte aducân-du-şi, cu slove a le însemnă şi celor mai pre urmă viitori... în palmă-le puind, spre tocmirea, orându-eala şi aşternerea lor a-i îndem.nă şi a-i învăţă au început, cantemir, hr., ap. HEM. 2025. Aşternerea socotelelor = „bilan, balance". Aşternere cu năsip [a unui loc] = „sablage". pontbriant. aşternut s. a. I. Action d’etendre, de deployer, d’etaler, de faire le lit, de couvrir etc. 11. 1°. Cou-che, lit, litiere, literie. Sorte de couverture. 2°. Mar-chepied. 3°. Mise en train. Participiul verbului aşterne, devenit abstract verbal. I. Abstr. Aşternere. Covorul e vrednic şl de mai mult, Că nu e... numai pentru aşternut, Ci este covor magic... pann, ap. HEM. 2026. Ogrinji, de aşternut la vite. II. Concr. 1°. Lucruri întinse (pe jos şi mai ales pe pat) ca să se culce cinevă pe ele s. în ele, straie s. rufe de pat, şi p. ext. pat. Cfr. strat. Lau în toate nopţi[le] stratul mieu, Cu lacrâmile meale aşternutul mieu udă-se. psal. sch. 14/,, ( = cu lacrimile meale-m[i]moiuaşternutul.dosofteiu, ps.23:„je baigne ma couche toutes les nuits, je trempe mon lit de mes larmes"). S’au vorovit o seamă de boieri... şi, la aşternutul lui, unde odihneă, l-au omo-rît, în cetatea Sucevii. ureche, ap. HEM. 2028. Au prins şi pre Ilie Cantacuzino..., numai cu cămeşa, desculţ..., că se tâmplasă de nu ştiâ nimică şi dor-meă în aşternut, neculce, let. ii, 317/2,. La scaunul înpărătesc şi la aşternutul ei bărbat de treabă... alegând, ...s’au cununat cu dînsul şi l-au aşezat la înpărăţie. cantemir, hr. 380. El se află în fundul colibii, şăzând pre un aşternut de paie. beldiman, n. P. ii, 70. Aşternutul... eră umplut cu peri de cal. drăghici, r. 77 .Vânătorii n’au avut grijă a-şi aduce aşternut şi merinde în căruţă, odobescu, iii, 18/,6. Iată aşternutul său; perina cusută de mine încă tot o are... C. negruzzi, I, 28. Cum a venit împă- ratul de la vânătoare, s’a pus in aşternut, creangă, p. 97. Mă culc sara’n aşternut, şez. ii, 9b/sl. Se ridicară din aşternuturi, reteganul, p. i, 13/3. | Culcuş. Aşternutul [vitelor] trebue să fie totdeauna foarte îmbelşugat, i. ionescu, c. 3. || Spec. Un fel de cergă s. ţol ţărănesc (de învelit). Deosebitele feluri de ţesături ţărăneşti sânt: velinţa ori scoarţa...; aşternutul, în patru iţe, ţesut în ochiuri şi în vergi, urzeala de lână văpsită... (Olt, Teleorman, Galaţi), ap. HEM. 2027. Blană lungă, moale, Cu samur în poale, Si un aşternut, Cu aur ţesut... alecsandri, p. P. 121»/15. 2°. f Lucru întins subt picioarele cuivă spre a călca pe el (ca pe un covor). Voiu pune vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. apostol (Buc. 1683), ap. GCR. I, 263 ( : „j’ai mis tes ennemis pour ton marchepied"). 3°. (Tipogr.) „Coaiele de hârtie pe care se face potriveala în maşină". G. ionescu, C. t. 407. [Plur. -nuturi.\ Cfr. strat. aşternut, -A adj. 1°. Etendu, deploye, etali (par terre), couvert (en parlant d’un lit, d’une table). 2°. Couvert, recouvert; pav4. Participiul verbului aşterne, devenit adjectiv. 1°. întins, desfăşurat s. răspândit pe jos (spre a călca pe el) s. în pat (spre a se culcă pe el). Nişte ţoale rupte, aşternute pe lăiţi. creangă, p 73. Cărări... acoperite cu fel de fel de iarbă mărunţică, de păreau• că erau nişte covoare aşternute, ispirescu, l. 243. Bar pe pat ce-i aşternut? Iarbă verde de pe Prut. şez. 1,13b. | Fig. Vorba şi portul Dolheştenilor se asamănă cu al ţăranilor din satele Bogdăneşti, Boroaea.., aşternute pe valea Moldovei, şez. iv, 17/,9. || Spec. (Despre pat sau masă) Făcut, pregătit, întins. De-aici până la munte, Tot paturi aşternute. (=„Hol-de“). pop. (Transilv.), ap. HEM. 2026. 2°. Acoperit. Rarabale... aşternute cu ţoluri. I. ionescu, C. 122. Odaie aşternută cu scoarţe. HEM. 2025. | Pardosit. Drumuri aşternute cu piatră, bălcescu, M. V. 6/10. asteroii» s. a., s. m. (Astron.) Ast4roide. — Mic corp ceresc (nume dat micilor planete dintre Marte şi Jupiter, aeroliţilor, stelelor căzătoare, etc.). [Plur. -ide şi -izi.\ — N. din fran. (grec. „asemenea cu o stea".) Astfel adv. 1°. Ainsi, de la sorte. De sorte que; par consequent; dans ce cas. 2°. De meme, egale-ment. 3°. Tellement, de telle sorte. 4°. Tel, pareil. 1°. (Adverb de mod) Aşă, în felul, în chipul s. în modul acesta (pe care vi-1 arăt, vi l-am arătat sau vi-1 voiu arătă). (în opoziţie cu alt-fel) Şi-ades atun-cea un glas de jale Şoptind s’aude astfel prin vânt : „Tu ce spui...11 alecsandri, p. i, 24. Pe-un jeţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept, Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân. De-un veac el şade astfelf de moarte-uitât bătrân, eminescu, p. 204. în sfârşit s’a hotărit a se duce în toată lumea, să-şi caute bărbatul. Şi hotărîndu-se astfeliu,azis: „Doa-mne-ajută!“, şi-a pornit, creangă, p. 89. Calul... se scutură... şi rămase... gras, trupeş şi cu patru aripi. Văzându-l Făt-frumos ast-fel, îi zise: „De azi în trei zile plecăm !u ispirescu, l. 3. || Când astfel, referindu-se la cele spuse înainte, introduce o prop. concluzivă, atunci are un sens apropiat de „(aşă) încât". (în cazul acesta e adesea precedat de ş i) Mintea... le comentează..., şi ast-fel se face ajutătoarea Prd-vedinţei. bălcescu, m. V. 5/,0. Luând „Istoria Românilor* de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în puţine ceasuri am învăţat a ceti... Astfel Petru Maior m’a învăţat româneşte, c. negruzzi, i, 13. îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorinţa-i gata. eminescu, P. 260. | Prin urmare, de aceea. Frumoşi erau şi, astfel, de moarte logodiţi, idem, P. 214. | ASTFELIU — 330 - ASfRElN Atunci, în cazul acesta. Cu mine nu te însoţi, Că ast-fel nu-i păgubi, zanne, p. iv, 211. . 2°. (Exprimă o comparaţie) Aşâ. Eră de o fru-museţă fioroasă. Astfel trebue să fi fost Didona, când hotărî, a se îngropa subt ruinele Cartaginei. c. ne-gruzzi, I, 51. | (Mai ales în corelaţie cu ca, precum, une-ori făcut mai expresiv prin adăogarea unui t,ot) Ca o stâncă... Ce... se rostogoleşte..., Astfel crunt ostaşul mieu îşi izbeşte calul său... alecsandri, p. ii, 15. Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate, eminescu, p. 224. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze..., Astfel într’a vecî-niciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem rasa... idem, p. .223. 3°. (Adverb de grad) Aşâ, atât (de tare, de mult), în aşă grad (mod, chip, fel); Oare Dumnezeu va suferi să se calce ast-fel jurămintele? c. negruzzi, I, 51. Cum de în câteva sile s’au schimbat ast-fel lucrurile? ispirescu, l. 9. | (Urmat de încât, de, c ă) Vorbi ast-fel, încât robi toate inimile, idem, L. 38. Se urcară în sus şi văsură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uită, dar la dînsul ba. idem, l. 7. < 4°. (în funcţiune adjectivală. Se leagă totdeauna de subst. la care se refere prin prep. de; poate fi precedat, la sing., de articolul nehotărît) Asemenea, aşâ (de), atât de. Să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune! c. negruzzi, i, 146. Ce bine va.aduce o astfel de schimbare? alexandrescu, m. 6. Multă vorbă se făcuse la palat... despre o ast-feliu de batjocură ne mai pomenită, creangă, p. 84. Badm meu, tânăr diac... Scrie două-trei rânduri... Şi mi se plimbă prin casă, De la inimă fierbinte Zicând ast-fel de cuvinte: „Alelele, Doamne sfinte...! Mai aşeasă-mi gândurile, Să-mi isprăvesc rândurile..." jarnik-bârseanu, D. 12. [în funcţiune adjectivală sau se declină ast-, din astfel: înaintea astorfel de principii mă închin, sau, mai ales, se declină articolul nehotărît, pus înaintea lui astfel invariabil: înaintea imor astfel de principii mă închin.'] [în Mold., Bucov. şi o parte din Transilv.: ăstfelin. | In vorbirea repede mai ales: âs’fel(iu). 0 bătrână, as’fel cum mă vesi pe mine, Nici la degetu-mi ăl mic nu te pun pe tine. pann, ap. GCR. II, 361.] — Compus din ast, -ă (3°) şi fel (cfr. ung. ily-fele., oly-fele, effele, idem). Formaţiunea aceasta, foarte des întrebuinţată azi, apare în literatură numai în secolul al XlX-lea şi lipseşte aproape cu desăvârşire în poezia pop. Cfr. acest fel, în felul acesta, într’ast fel etc. Ăsi'n;i.n adv. v. astfel. ăst’lalt, astAlaltă pron. v. ăstalalt. astmă s. f. (Med.) Asthme. — Sufocare intermitentă atribuită unei nevroze a organelor respiraţi-unii, înnecăciune, năduf, stenos. Am fost foarte greu bolnav... M’au apucat nişte atacuri de astmă aşă de violente, încât fiecare ameninţă să-mi stingă suflarea. ap. maiorescu, cr. iii, 68. [Pronunţat mai adesea, şi scris une-ori şi: âsmâ.] — N. din lat. astlima ( < grec. aoH\i.a), idem. astmatic, -Ă adj., subst. (Med.) Asthmatique. — Adj. Privitor la astmă. Care sufere de astmă. | Subst. Un astmatic. [Şi: asmâtic.] — N. din lat. astlimaticus, -a, -iun (< grec. aa-0(iai:u6ţ). âs’-toamnă loc. adv. v. astă-toamnă. astrăgaciu s. a. (Cism.) (Outil de cordonnier: instrument, en forme de beche, avec lequel le cordonnier 6tire la semelle). — „Un instrument de ciobo-tărie, în formă de hârleţ, ce serveşte la întins talpa moldovineasca:11. creangă, şez. viii, 156. „în ci-smăria cea groasă se numeâ altădată astrăgaciu o unealtă de lemn cu care se intorceâ pe faţă cizma, după ce se cosea mai întâi pe dos“. HEM. 1901. „Un lemn cu un cârlig, cu care se întorc cişmele care s’au cusut pe partea stângă11. TDRG.' Gasda, robotind si şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase. CREANGĂ, A. 81. [în Iaşi: af-taragăciu. TDRG.] — Etimologia necunoscută. (După o comunicare a dlui A. byhan, pare a fi cuvânt de origine slavă,,cfr. bulg. strugdu = gratteur, slov. ostrgdca = Schab-messer.) astraoăl s. a. (Anat.) Astragale. — Os al tar-sului de formă cuboidă, arşic. || P. ext. Spec. (Arhit.) Brâu (la . partea de sus a unui stâlp s. a unei coloane). Această încăpere eră o sală... despărţită la mijloc prin stâlpi rotunzi... Din brâul superior, adică din astragalele stâlpilor şi din căpătâile ascuţite sau consolele bolţilor de pe păreţii laterali, se porneau... numeroase ciubuce sau nervure. odobescu, i, 442. ^ : — N. din fran. (lat. astragalus <[ grec. (toTpaY«Xoc, idem.) astrahan s. m. Astrahan. (Fără plural) (Numele unui oraş şi al unei provinoii ruseşti de la Marea-caspică, regiune vestită pentru o rasă de oi din partea locului şi, p. ext.,) hârşie de miel din rasa oilor de Astrahan (cu părul creţ şi mătăsos). Piei de astrahan, pentru dăciuli negri. i. ionescu, m. 701. Eră bună, cu părul lustruit şi creţ ca o piele de astrahan, delavrancea, ap. HEM. 1901. Căciulă de astrahan. — N. după numele oraşului şi provinciei ruseşti Astracliaiu. ASTKAi., - A adj. Astral. — (Franţuzism; rar, mai numai la unii poeţi mai noi) De astru, a(l) astre-lor, de stele. — N. din fran. (lat. astralis, -c, idem.) astrÂngk vb. 111. Amasser, ramasser, reunir, recueillir, entasser, economiser. (în Ban. şi Ardeal; mai de mult şi în Mold.) Sensul fundamental e „a strânge laolaltă11, deci „a adunâ“ (com. liuba), uneori cu sensul de „a adună, a strânge (cevâ) do pe jos“ (Măidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 1902 sau „a strânge la sine, a adună, a îngrămădi, p. ext. a economisi11, sau „aîntruni, a uni, a împreună11. Du-cându-să preutul cu Evdochiia la casa ei, astrâtisă toată bogata ei bogăţie şi o au dat pre mâna lui. dosofteiu, ap. HEM. 1903. Stoinicel... mai ftueră odată, Să vină şl a lui ceată, Ce-i prin codru’mprăştiată, Apoi, deacă s’astrângeă, Stoinicel porunci dadeă... reteganul, tr.45/4. Lemne din coăru-astrângeă Şi un foc ma/re făceă. corcea, b. 22. (Loc. prov.) Cine nu astrânge la tinereţe, nu va aveă ce mâncâ la bătrâneţe, zanne, p. v, 611. Iacă vinii şi iău prîn codru, să-mi astrâng năşclă uscături pră iarnă. (Măidan, Ban.), jahresber. iii, 283 (: „zusammen-raffen11. glosar). Dorul mândrii cu al mieu Să-l astrângă Dumnezeu Şi să-l facă-un ciuciureu, Ciu-ciureu cu apă rece, Cine-o bea, de dor îi trece. e. hodoş, C. 41. [Se conjugă ca strânge.] — Din a- ( = lat. ad, cu sensul de „la un loc11) şi strâng, sau de-adreptul din lat. astrîngere „a strânge la un loc11 (cfr. neologismul astringent). ASTRiiiN ,f vb. V\ Aliener, eloigner. — Trans. şi refl. A (se) înstreinâ. Astrieneds = „abalieno". anon. CAR. Voi, nemulţămitorilor, di insul vă lepădat [=lepădarăţi] şi căsut [=căzurăţi] din darul lui şi de înpărăţiîa ceriului vă astrăinat [= astrăi-narăţi]. varlaam, C. 283,2. [Dialect, şi: f astrlinâ.] — Derivat din strein, cu ajutorul prep. a. ASTREINAT — 331 - ASTRONOMIGESG astreinat, -Ă f adj. Aliene, dloigne. — Participiul verbului astreinâ, devenit adjectiv. Astriiraţi fură păcătoşii, psalt. şch. 176 (=înstriinaţi. coresi: „alienaţi sunt pecatores".), ap. HEM, 1902. Aşă e amu astriinat a fi deîn de-adevăr. mss. (secol. XVI?), ap. HEM. 1902. [Dialectal: astriinat; în textele cu rotacism: astriirât.] astriirât, -A f adj. v. astreinat. astringent, -A adj. Astringent. .— Care strânge s. contractează, ţesuturile (organice), care face gura pungă. Cfr. stifos. Piatra-acră e o substanţă astrin-gentă. | Substantivat (sub forma mase.). Un astringent. — N. din lat. astringens, -entis (part. prez. al verbului astringere „a strânge11). astringenţA s. f. Astringence. — Proprietatea substanţelor astringente. — N. după fran. astrolâb s. a. 1 . A i. 1 \ ASTROLÂV(IU) >f s. a. j(Astron-’ Astro1) — Astrolabe. — (Astron.) Instrument care slujea într’o vreme la măsurarea înălţimii stelelor de-asupra orizontului. | (Astrol.) „Astrolav = cinie de aramă sau de lemn, în carile drumul stealelor se arată". cantemir, ist. 8. Şi aşeă Fiiul la acel vrăjitoriu mergănd... şi de lucrurile ce ausise întrebându-l, el răspunse: Asupra ta..., vrajea rău nu arată, iară asupra Inorogului... Corbul toată vraja spre rău i-au întors, pre carile până mâni (precum astro-lăviul mieu arată) sau în isgnanie [ = exil] îl vor trimeate, sau şi altă cevâ mai rău îi vor face. cantemir, ist. 350. — N. din fran. (lat.-med. astrolabns „iau, prind". La Cantemir de-a-dreptul din grec.) . astrolog s. m. Astrologue. — C.el care practică astrologia, cititor în stele. Cfr. zodier, solomonar. La acesta lucru, întăi ca astrologhii să facem se cade, carii, cele adevărate fireşti şi cereşti trupuri mai curat vrând să arate, nişte fiinţe... şi nişte trupuri şi locuri, carile nici în ceriu, nici în fire se află, pun. cantemir, ist. 91. Constantin... .s’au sculat cu mari oşti ş’au mers asupra Bolgarilor, mai vârtos îndemnat fiind de Pangratie astrologul, carele adevărată biruinţă îi giurueâ. idem, hr. 348 Cometă..., De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim?... Mai dă-ne un mic termen de sece mii de ani... Azi, topeşte numai a inimilor ghiaţă Şi arde astrologii ce lumea îngrozesc, alexandrescu, M. 179. [Plur. -logi, f -loghi.] — N. din lat. astrologns (< gr. âaxpoXoYoţ „astronom" şi „astrolog" din âaxpov „stea, constelaţie" şi Xe-fw „socotesc"). astrologhic&SC, -eăscA f adj. Astrologique. — De astrologie, de astrologi, astrologie. Lacomul, şi sătul) flămând este; şi.lăcomiea nici în hotarele gheometriceşti se opreşte, nici de excentrurile astro-loghiceşti se covârşeşte..., nici în grammatică... cuvântul „agiunge“ au învăţat, cantemir, ist. 45. — N. după lat. astrologicus (grec. &oxpo).oftx6i;), la care s’a adăogat suf. adj. -esc. Cfr. astrologie. astroloomiceşte f adv. Astrologiquement. — După astrologie, ca astrologii. Pentru ca cursul anilor nesmintit să ducem, urmat-am trii vestiţi şi a vremilor iscusiţi sămăluitori [= calculatori]..., carii... cursul anilor nu numai istoriceaşte, ce încă şi astzro-loghiceaşte foarte curat sămăluind, din toate învă-lătuciturile îi descurcă, cantemir, hr. 51. — Cuvânt neol ogic format din astrologliiccsc, prin înlocuirea suf. adj. -esc cu suf. adv. -eşte. ASTROLOGHÎE f S. f. V. astrologie. astrologic, -A adj. Astrologique. — De astrologie. Liniile semnului astrologie se mişcau cumplit. EMINESCU, N. 48. — N. din lat. astrologicus, -a, -um ( < grec. o.q- xpaXo-ftxoi;, idem). :vs . astrologie s. f. Astrologie. — (Pretinsa) ştiinţă a citirii în stele, a prezicerii viitorului oamenilor după poziţia stelelor pe cer. Păcat că ştiinţa ne-c/românţiei şi acea a astrologiei s’au pierdut! Cine ştie câte mistere ne-ar fi descoperii! eminescu, n. 33. El deschise o carte veche..., un manuscript de sodii... 0 astrologie mai mult de origine bizantină. idem, N. 44. Universitatea din Padua eră... vestită [în secol. XIII]... prin marea desvoltare pe care o da studiului medicinei şi al astrologiei. Această din urmă ştiinţă, prin care se înţelegeă pe atunci un amestec ciudat de observări astronomice pozitive şi de speculaţii fantastice privitoare la influenţa astre-lor asupra vieţei omeneşti, se bucură în deosebi de o mare favoare.'p. p. negulescu, conv. lit. xliii, 408. [La scriitorii vechi, de-adrep tul din greceşte: astro-logliîe. dosofteiu, v. s. 1'92.] — N. din lat. astrologia ( „împart"). astronomeşte f adv. Astronomiquement, dans leschoses de l’astronomie. — în ale astronomiei. Stă-tut-au acest Alecsandru... Mavrocorclat tergiman mare;... om prea învăţat în toate învăţăturile, aşă: filosofeşte, astronomeşte, cum şi theologheşte. n. COSTIN, LET. II, 81/9. — Cuvânt neologic derivat din astronom, prin suf. adv. '-eşte. astronomic, -A adj. Astronomique. — De astronomie. Observator astronomic. Cfr. astronomi-cesc. N. din lat. astronomicus, -a, -um (< grec. ioxpo-vojuxoţ, idem). astronomicissc,-eâscA f .adj. Astronomique.— De astronomie, de astronomi, astronomic. Pre un munte destul de nalt este o casă de observaţie astro-nomicească. c. golescu, ap. DG. ' . . — N. din lat. astronomicus (grec. ioxpovojunoţ), la care s’a adăogat suf. adj.-esc. . : ţ- ASTRONOMiCEŞTE — 332 — ASTRUCAT ASTROsiosHC'işTK adv. Astronomiquement. — (Învechit, polizu, costinescu) După metodele astronomiei, ca astronomii. Cfr. astronomeşte. — Cuvânt neologic, format din astronomicesc, prin Înlocuirea suf. adj. -esc cu suf. adv. -eşte. astronomi*; s. f. Astronomie. — Ştiinţa care se ocupă cu studiarea astrelor. Cfr. cosmografie. Astronomila. dosofteiu, v. s. 64. Ptolomeu... au tocmit ceale patru cărţi de astronomie, biblia (1688), 8 pr. 36. Această teorie [a gravitaţiunii]... este de un adevăr evident şi a fost de natură a introduce o întreagă reformă â astronomiei, maiorescu, cr. ii, 113. — N. din lat. astronomia ( < grec. âatpovo(j.ta, idem, din Satpov „stea, corp ceresc" şi v6jj.oţ ,,lege“). La scriitorii mai vechi, de-a dreptul din greceşte. Astru s. a., s. m. (Astron.) Astre. — Corp ceresc (numirea generică a stelelor şi a planetelor). Tot ce există in spaţiu la distanţe nemărginite..., prezentând vederii noastre aspectul de puncte luminoase, numite stele, sau de discuri luminoase,... precum este soarele şi luna, poartă în general numirea de „corpuri cereşti“ sau „astre“. culianu, C. 3. [Plur. astre, mai rar aştri şi aştri.] —- N. din lat. astrum ( < grec. âatpov „constelaţie, stea“). astrucă vb. 1. 1°. (Se)couvrir (de qqch.). (Refl.) Se couvrir d’une couverture; se mettre au Ut, se coucher. 2°. Couvrir (avec de la terre, afin de cacher qqch.), cacher. Ensevelvr, enterrer, inhumer. 3°. (Refl.) Sauter (ă cheval). 1°. (Prin Ban. şi regiunile învecinate, rar pe aiurea) Trans. (refl. = pasiv) A acoperi, a înveli (ou cevâ). Astruc = „tego“ (anon. caii.), „acopăr11 (Com. LiUBA),„einwickeIn,bedecken“(jAHRESBER. iii, 313). Dacă eu m’oiu prăpădi, Cu copita tu să-mi râşchi Şi o groapă tu să-mi faci, Cu dinţii’n ea să mă tragi. Vântul mare-o ăbură, Multă frunză va pică, Pe mine m’ă astrucă. corcea, B. 18 (variantă din Mold. la HEjM. 1907). Vânturi mari au aburat, Florile s’au scuturat Şi urma s’au astrucat. hodoş, f. p. 64. Puseiu dorul căpătâni Şi cu gândul m’astru-caiu, Şi de tine mă lăsaiu. idem, 66 ( = „acoperiiu**, Nota). A acoperi casa se zice „a astrucă". (Şişeştii-de-jos şi Cloşani, în Mehedinţi), ap. HEM. 1907. Cfr. astrucământ. | Refl. A se acoperi, a se Înveli (cu cevâ). Mama pădurii... pre o ureche se culcă şi cu alta se astrucă = se acopere). (Măidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 1907. || P. ext. A se acoperi cu cevâ spre a dormi, a se culcă. A se astrucă : „sich niederlegen**. jahresber. vii, 82. Astrucă-te, să te cotroşesc = „culcă-te, să te învălesc". (Garvan, în Dobrogea), ap. HEM. 1907. 2°. (Pretutindeni, deşi astăzi întrebuinţat mai rar) Spec. Trans. (refl. = pasiv) A acoperi cu pământ, în scopul de a ascunde cevâ. Baba astrucase inelul şi mătura mai departe, ca şţ când n’ar fi fost nimic. mera, b. 65. || (De aici) A acoperi cu pământ un mort, a îngropâ, âînmormântâ. S’au săvârşit şi s’au astrucat cu cinste, de poporul său. dosofteiu, v. s. 2. Nu-i nime să meargă cu sapa să le-astroace [trupurile]. idem, ps. 267. Şi-l ucide pre el şi-l vei astrucă pre dînsul. biblia (1688), 243/w. Au murit în Ţarigrad...; cu cinste ca pre un craiu l-au astrucat. cantemir, hr. 265/28. Lăsând cu a dumneaei gură ca să o astruce lângă boiariul dumneaei, magaz. ist. 350/22. loan Huniadi..... au murit în Zemlin..., de unde s’au dus în Bălgradul din Ardeal şi s’au astrucat în biserica cea de el zidită acolo, şincai, hr. ii,27/30. Poporul, pe arcaşii morţi găsind, într’o groapă i-astrucară. c. negruzzi, II, 88/Făcuse mănăstirea ...şi când pieri, în 1474..., el va fi fost astrucat . aice. iorga, CH. I. I, 8. Li-au juruit popa, că va îngropâ fiecăruia copiii de geaba, şi aşâ au avut ce astrucă o săptămână întreagă în toată ziua. de.de-mineaţă până în sară. sbiera, p. 14/,. 3°. Refl. (în Tătăruşi, jud. Suceava, Mold.) A se aruncă (IV), a se (a)zvârli (pe cal). Pe cal s’o astrucat — „pe el a incălicat dintr’o săritură*1, vasiliu, c. 199. (Sensul acesta pare a fl influenţat de „aruncă**, subt Înrâurirea căruia s’a schimbat în munţii Su-cevii şi forma cuvântului; v. mai jos). [La dosofteiu formele accentuate pe tulpină au u şi o: astroacă-mi! acatist, 42, a; să astroace PS. 267 etc. (să astruce. v. s., ap. TDRG.). | Cu me-tatezâ, în sensul 3°, în munţii Sucevii moldovene: a se asturcă vb. 1 = „a se aşeză pentru culcare**. şez. ii, 126/0. I Prin influenţa lui aruncă, în sensul 2°, şi astruncâ vb. I: După ce Vartici murea, Jos din ţapă îl dedeâ... Pe Vartici că-l astruncă... pop., ap. HEM. 1907. | Prin influenţa lui astupă (cfr. pag. 333b), şi: t astrupk in psalt. lui ioan viski, ap. HEM. 1907. | Cfr. destrucâ.] — Dintr’un derivat lat.pop. *astruicare (din astru-ere, cu sensul lui obstruere): Meyer-Liibke, Zeit-schrift rom. PUI. XXVII, 253. A.strucămÂjvt s. a. Toit, toiture. — (în Ban. şi Serbia) Acoperiş, coperiş, (a)coperemânt. CDDE. Cfr. astrucuş, astrucătoare. — Derivat din astrucă, prin suf. -ămănt. astbucân t s. m. v. asturcau. astrucăre s. f. 1°. Action de couvrir (de qqch ), de cacher. 2°. Action d’enterrer, d’ensevelir. Enter-rement, ensevelissement, inhumation, sepultwre. Infinitivul verbului astrucă, devenit abstract verbal. 1°. Abstr. Acoperire, învăluire (a cevâ). Fig. Nu fără astrucarea adevărului lăsă afară cuvântul acela. p. maior, ist. 144. 2°. Abstr. Astrucare — „îngropare : humatio, sepultura...; das Begraben, die Begrabung**. LB. || Concretizat. „îngropăciune [înmormântare] : funus, exequiae, justa funebria...; das Begrăbnis(s), Leichen-begângnis(s)**. LB. într’acelaşi an... au murit şi Ştefan, craiul unguresc... Bonfin... pomeneaşte că... la astrucarea lui, nu numai din toată ţara ungurească, ce încă şi din Dachia... mulţi să să fie adunat. cantemir, hr. 379. Zice Topeltin: în Ardeal Da-chilor obiceiul cu mare petrecere aduc mortul la biserică,... Mergând înaintea boierilor cântăreţii şi preoţii... Vechiu obiceiu, şi la Bâmleni le zicea trâmbiţe înaintea oaselor,... adecă cântă trâmbiţe jale-lor astrucării. M. costin, let. i, 29/,,. Permite-mi... a-ţi semnală câteva nume de prelaţi români... cari... au umplut ţara cu mii de cărţi de acelea ce sunau româneşte la urechea poporului întreg, de la naşterea pruncului până la astrucarea moşneagului. odobescu, ii, 311. astrucăt s. a. 1°. Action de couvrir. 2°. Action d’enterrer; enterrement, ensevelissement, inhumation, sepulture. Participiul verbului astrucă, devenit abstract verbal. 1°. Acoperit1, învelit1. în pat..., pentru astrucat ( = acoperit, învelit), sânt stranie ori ponevi ţesute clin lână. liuba-iana, m. 97. 2°. Acoperire cu pământ (a unui mort), îngropare, înmormântare. La Bâmleni... căntă trâmbiţe jalelor astrucării..., precum şi astăzi la aceste ţeri la astru-catul Domnilor şi la alţi oameni de cinste, m. costin, let. i, 29. astrucat, -Ă adj. 1°. Couvert. 2°. Enseveli, cn-terre, inhumi. Participiul verbului astrucă, devenit adjectiv. 1°. Acoperit, învelit (cu cevâ). 2°. (Despre un mort) Acoperit cu pământ, (deci) ASTRUCĂTOARE - 33S - ASTUPĂ îngropat, frâncu-candrea, m. 98, înmormântat. Schelete de Goţi..., astrucaţi sub pământ cu hainele,... cu armele şi cu uneltele lor rituale, odobescu, II, 208. astrucAtoAre f s. f. Toitwre. — (In Ban.) Aco-peremânt. AstrukStore — „tegumentum“. anon. car. —— Derivat din astrucil, prin suf. instr. -âtoare. astrucuş s. a. Hoit. — Acoperiş, coperiş. A acoperi casa se zice „a astrucă“iar acoperişul — „astrucuş“. (Şişeştii-de-jos şi Cloşani, în lylehedinţi), ap. HEM. 1907. [Plur. -cuşuri.] — Derivat din astrucil, prin suf. instr. -uş. astruncA vb. I. \ tr ASTBI PA f vb. I. J * astupă vb. I. 1°. Boucher, 4touper, tamponner, obturer, obstruer, aveugler (une voie d’eau); fermer (ia bouclie). Constiper. 2°. Encombrer, embarrasser, obstruer, barrer (le chemin â qqn.), boucher ou tnurer (une fenetre). (Refl.) Se boucher, etre obstru6, etc. 3°. Couvrir, accabler, ăouffer, ensevelir. Fermer (les yeux â qqn.). Faire disparaître, cacher, faire oublier. Sensul fundamentai e: „a umplea cu ,stupă1 ( = câlţi) o gaură, o crăpătură sau o spărtură", în special „a pune un dop de câlţi la o sticlă". Cu timpul, sensul s’a generalizat, devenind indiferent dacă materia cu care se astupă cevâ e câlţi sau altceva, deci: 1°. A umpleâ s. a înfundă o gaură, o crăpătură, o deschizătură etc., a pune dop la o sticlă. Trans. Spurcata astupă toate găurile casei, ispirescu, l. 66. Mămele n’au grijă de-a astupă fereştele unde doarme copilul, şez. ii, 131 /27. A astupă lumina unui tun : „enclouer un canon"; a astupă vrana bufilor cu dop : „bondonner"; a astupă crăpăturile unei corăbii : „ cal l ate r“; a astupă găurile unei uşi, unei ferestre : „calfeut.rer". pontbriant. A astupă cu câlţi : „etouper"; a astupă cu dop : „tamponner"; a astupă o ţeavă : „engorger". costinescu. Astu-pă-ţi urechile cu vată! (Cfr. fran. „avoir les oreilles etoup6es“.) Am astupat sticla. | A-şi astupă urechile = a-şi pune degetele în (s. mânile la) urechi, spre a nu auzi, a nu voi să auzi cevâ. „Păgân“, mă curmă dascălul, astupăndu-şi urechile, c. negruzzi, i, 13. | Fig. A astupa găuri = „a plăti datorii". Com. i. panţu. Această sumă este destul de bună spre a astupă o gaură = „spre a plăti o datorie, a întâmpină o trebuinţă" : „pour boucher un trou". costinescu. Câte găuri n’ai astupă cu bani.din păstrare! jipescu, ap. HEM. 1912. | A astupă cuivfi gura = „a face pe cinevă să tacă, să nu mai aibă ce zice, să nu mai clevetească: „clouer la bouche â qqn., le faire taire, le mettre â quia, le laisser coi", pontbriant. Domnul fl[risto]s ăe bună voie să duse la pustie, ca să astupe gura ereticilor..., ce-au învăţat că cu nălucire s’au întrupat 7i[risto]s. varlaam, c. 252. [Brăncovanul] au luat yi trei sute de pungi de bani cu dînsul şi, agiungănd la împăratul, cu acei bani au astupat gurile tuturor, cine ce cereă. neculce, ap. HEM. 1913. (Loc. prov.) Gura lumii numai pământul o astupă, alecsandri, t. 1432. De te latră vreun câine, Astupă-i gura cu pâine, pann, ap. zanne, p. i, 502. || P. anal. (Pop., în Transilv.) Refl. A se constipâ. 2°. P. ext. Trans. şi refl. A (se) închide, a (se) acoperi, a (se) troieni deschizătura unei groape, unei cavităţi, gura unui vas, intrarea unei locuinţe etc. Omeţii nu numai câmpii acoperită şi văile umplea, ce încă şl uşile caselor cu troîanii astupă, cantemir, ap. HEM, 1912. Biserica curţei domneşti... eră... strimtă şi mică. Eră şî un turn... în chip de clopotniţă, şi supt turn eră visterie, şi supt visterie temniţa. Deci Mihai-vodă... s’au apucat şi au ră-sipit turnul şi vistieria, ţi au astupat temniţa şi au mărit biserica. N. muşte, let. iii, 34/m. Au astupat uşa cu crengi de copaciu. drăghici, r. 100. (Loc. prov.) [De omul urîcios] să-ţi astupi oalele! zanne, p. iv, 14. A astupă cuivă gura cu măna = „jdm. den Mund zuhalten". A astupă o uşă = „eine Thiir vernageln, verrammeln, vermauern". TDRG. .4-s«» astupă nasul = a-şi închide nările strângând nasul între două degete. | R e f 1. Antonie-vodă Busăt... au adus şl apă pre oale, până în zidul acestei biserici, care pre urmă, cu ureme[a], s’au astupat, ne-tocmindu-o nime. neculce, let. ii, 232/,,. Ţeava s’a astupat = „le conduit s’est engorge". pontbriant. || Spec. A înfundă s. a închide un drum, a-1 acoperi, a-1 face să nu se mai cunoască. Să meargă... la Comăneşti, să astupe poticile. neculce, let. ii, 438/, 3. Astupaţi cărări şi drumuri! alecsandri, p., iii, 237. O dă în frig şi în ninsoare cum-se-cade, şi într’un buc ne astupă calea, creangă, a. 30. Doi-trei să plecaţi, Drum să-i astupaţi, Calea să-i tăiaţi! teodorescu, p. P. 493. 3°. P. ext. Ideea cavitate, groapă etc. dispare cu totul şi rămâne numai cea de „a acoperi, a copleşi, a învălui, a se întinde peste cevâ aşâ, încât să nu so mai vadă, să nu străbată la acel lucru aerul, lumina, etc". Dacă îi prieşte cânepii, atunce aceasta [crescând] w* astupă dud&ul. I. ionescu, C. 77. în sobă arsese un foc straşnic; îl învălisem. şi astupasem, căci eră ger afară. CREANGĂ, A. 110. A-şi astupă ochii = „sich die Augen zuhalten". TDRG. A astupă cuivă ochii = a face pe cinevă să nu vadă cevâ (rău) ce am vrea să rămână ascuns. Nu-şi împlinesc datoriile sale, ci numai gândesc cu minciuni să astupe ochii altora, ţichindeal, ap. HEM. 1914. || Spec. A acoperi cevâ sau pe cinevâ cu pământ (p. ext. cu frunze), a-1 îngropa. Mlădiţele... să se astupe, [să se] bătucească şi [să se] taie la vărv, ca să nu rămână, fără numai trei sau patru ochiuri, la fieşte care(a) mlădiţă, afară de pământ, economia, 159. Şi-atunci vănhvl rîdicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el oraşe, eminescu, p. 70. | Refl. „Ao- lio, aolio!... trebue singur să mă astup aice!“ Zi-cănd aceste, s'ău apucat Ţiganul şi şi-au făcut o groapă’n drum, pănă la brâu de adâncă, s’au băgat într’însa ca mort, au tras ţărnă pe împrejurul său şi au început să şasă acolo, sbiera, p. 287. (Foarte adesea, în poezii populare, în loc de „a astrucâ" din alte variante. Se pare că astupă a înlocuit pe as truca în regiunile acMe, în care acesta din urmă a ieşit din uz) Cănd m’or îngropă Şi m’or astupă... teodorescu, p. P. 436b. Frunza că, s’a scutură, Trupul că mi-a asiwpdjalecsandri, p. p. 74. Cfr. alexici, l. p. 173/16; 187/19; marian, î. 123; gorovei, c. 271. | A şterge (de pe faţa pământului), a face să nu se mai cunoască, să nu se mai ştie, să piară (refl. = păşiv). Şi-am venit, venit, venit, Dar la pod ne-am poticnit. Până ce’n sus ne-am sculat, Urma ni s’a astupat, teodorescu, p. P. 177; cfr. mÂndrescu, l. P. 203/,. Vreme, [a] îndelungată, ce strică şi astupă vestite împărăţii, crăii şi domnii, aşă şl graiul Românilor... au stricat. M. costin, let. i, 29, || Fig. (Despre sunete) A copleşi, a face. să nu se audă. Scrâşnetul roatelor astupă voroava cărăuşilor, cantemir, ist. 47. Or-hestrul astupă vocea cântătorilor : „l’orchestre cou-vre la voix des chanteurs". pontbriant. | A acoperi, a face să nu se vadă, să se uite s. să piară din amintirea oamenilor, a ascunde. Constantin Duca-vodă se umplu de mare bucurie, unde ausi aceă veste, gândind că-şi va astupă greşala lui ce făcusă..., prinzând pe Turculeţ. neculce let. ii, 279/,6. Tâlharii, socotind ca să-şi astupe faptele lor ceale reale, după ce au prins pe Remus, l-au dus la Amilie. cantemir, ap. HEM. 1915. Unii ca acei... vestea şi numele Domnului vor astupă, n. muşte, ap. HEM. 1914. Atât domnul cât şl boierii greci arătă o mare dragoste asupra pământenilor, făcând tuturor boierilor venituri..* şi... daruri..., ca să astupe hula ce luasă în Ţara-românească. e. kogălniceanu, let. in, ASTUPARE — 334 — ASUDĂ 235. Toată ritorica lui Alexandru Dragomamd nu puteă astupă mojicia Turcului, mag, IST. v, 168/22. A fost un balaur care şi-astupă coada şi se făceă flăcău şi veneă la joc, de jucă cu. fetele. Da odată i-o ieşit coada şi un Român i-a zis: „Măi flăcăule, astupâ-ţi coada biciului!“ şez. iii, 111. — Din lat. pop. *a(d)stuppare „a umplea s. a înfundă cu câlţi, a pune un dop.de câlţi“ « ad şi *stup-pare: ital. stoppare, engad. stopper, fran. etouper, v.-span. estopar. — iar acesta din stuppa ,,câlţi“). Cfr. stupă, destupă. astupare s. f. Action de boucher, d’etouper, de fkrmer, de murer, de barrer, d’obstruer, d’obturer,:de couvrir, d’etouffer. Bouchage, obturation, occlusion, obstruction. Constipation.—Infinitivul verbului astupă, devenit abstract verbal. Astuparea luminii unui tun — „enclouage"; astuparea unei găuri cu pământ = „comblement, remblayage“; astuparea crăpăturilor unei corăbii = „calfatage11; astuparea găurilor •Unei uşi, unei ferestre = „calfeutrage“; astuparea unui drum = „barrage, encombrement, embarras“; astuparea Mwe^ew = „engorgement“. pontbriant. Astupare cu zid— „das Zumauern11. polizu. Pridvorul nou ridicat de Brâncoveanu la vechea mitropolia târgovişteană, după astuparea celui vechiu... CONV. lit. xliii, 392. Astupare -— „acoperire : tectio, cooperitio...; das Decken, Zudecken". LB. f (Pop., în Transilv.) Constipaţie. Sufere de astupare. astupat s. a. = astupare. Participiul verbului astupă, devenit abstract verbal. Astupatul drumului a costat atâta. Astupatul ţevei a împiedecat curgerea apei. HEM. 1916. | Fig. Am multe găurvde astupat = „am multe datorii [de plătit]". Com. I. panţu. Mag-dian (dându-i punga): Na, cu ce să-ţi astupi ochii... — Marin: De astupat ochii mi-ai dat... Dar de astupat gura? alecsandri, ap. HEM. 1910. Douăguri ,im-i lesne de astupat [(scil. cu mâncare) = de hrănit], mai ales când una nu câştigă, ci numai iroseşte. şez. vi, 10. astupat, -Ă adj. 1°. Bouche, engorgi, obture, obs-tru4, barre. Constip4. 2°. Couvert, enveloppe. Participiul verbului astupă, devenit adjectiv. 1°. (Despre găuri, cavităţi, etc.) Umplut, închis (la deschizătură, cu un dop etc.). Un izvor de apă rece, să fie astupat, de ce folos are fl celor însătaţi? ev-stratie, pravila (a. 1632), ap. GCR. 1, 79. Unde urechile adevărului sânt astupate, acolo toate hriz-murile se par basne, cantemir, ap. HEM. 1916. îşi simţi gura astupată de sărutări. EMINESCU, N. 83. Strada este astupată = „la rue est obstruee11. DDRF-Sticla n’a fost bine astupată. || (Pop., în Transilv.) Constipat. - 2°. Acoperit, învelit (cu cevâ). Merse prin oraş cu faţa astupată, ca să nu-l mai cunoască nimeni. reteganul, p. iv, 54/8. (Loc. prov.) OaS» astupată, nu dă gunoaie’n ea. zanne, p. iv, ] 3. . [Negativul: neastupat, -ă = „non bouchâ, non couvert, non tamponne, non calfeutre“. DDRF.] astupătoare s. f. Bouchon, tampon, bonde, ob-turateur; couvercle. — Lucru anume făcut spre a astupă cevâ cu el: dop, astupuş (sau) capac, învelitoare. Astupetore = „clausura, obturatorium“. anon. car. Am un Sas Cu sacu’n nas..{ — „Coşul cu astupă-toarea“.) şez. IV, Sb.Astupătoarede /oe=;)(§touffoir“. pontbHiant, DDRF. Astupătoare la so&&=„das Ofen-blech“. polizu, Astupătoare la cuptor = „der Schi-eber, das Ofen'bleeh". barcianu. — Derivat din astupă, prin suf. instr. -ătoare. astupător, -oare adj." Qui bouche, obstrue, obture, engorge, couvre, constipe; bouchant, obstruc-tif, obturateur, constipant. — Adjectivul verbal al luf astupă (derivat prin suf. -ător). Astupetor = „ob- turator, occ[l]usor“. anon. car. Astupător = „ver-stopfend“. BARCIANU. astupătură s. f. 1°. Action de boucher, d’4tou-per, d’obstruer, d’engorger, etc. 2°. Obstruction, engor-gement,etoupement, obturation. Trou ou fosse, etc. qu’on a bouche(e). 1°. Abstr. (Mai rar şi mai ales cu o nuanţă de sens peiorativă) Astupare. Ce mai astupătură e şi asta? S’a evaporat tot alcoolul din sticlă, . 2°. Mai ales concretizat. Stare a cevâ astupat, efectul astupării. în canalul acesta trebue să fie o astupătură. | (Pop., în Transilv.) Constipaţie. Calul a/re de-odată astupătură şi mare căldură în gură. calendariu 1814, 169/,s. || Loc, groapă astupată. | Astupătură la apă — „das Wehr, der Wasserdamm“. barcianu. [Plur. -turi.] — Derivat din astupă, prin suf. abstr. -ătură. . astupuşs.a.Bouchon, tampon'etoupillon,bonde; obturateur. — „Dop de lemn, mototol de cârpă, co-coloş de hârtie, cu care se astupă cevâ“. costinescu. Cfr. astupătoare. Pescaru’ luă astupuşul cel de plumb şi astupă vasul, gorjan, h. i, 45. Astupuşul conic ridicându-se împreună cu pistonul va lăsă liberă comunicaţiunea. poni, f. 83. Şipuri cu rachiu, cu astupuşuri de flori, marian, n. 499. [Plur. -puşuri.] — Derivat din astupă, prin suf. instr. -uş. asturcă vb. I. v. astrucă. asturcan, -Ă adj., subst. (Cheval) de race perse. — (Cuvânt literar, rar) De rasă persană (fiind vorba despre cai). Com. n. gane. Sultanul i-a dăruit doi cai asturcani. N. gane, ap. DDRF. [La şincai se găsesc şi formele: astrucân şi asturcon, în funcţiune substantivală. Mihaiu-vodă... au stricat oraşul Nicopolului, tăind pe Turcii dintr’însul şi când erâ să bată şi cetatea, sangiacul sau prefectul cetăţii l-au cinstit cu multe daruri, adecă cu haine berluite sau soboli, cu zece astrucani înşelaţi, înfrânaţi cu ţefranguri tot într’afrjgintite. hr. ii, 264/27. Radul, prinţul Valahiei..., ca să se arate a fi client unguresc după credinţa cea veche.., au venit în Buda la Vladislav, aducând cai milităreşti, împărăteşte înşelaţi şi asturconi de cei mai buni, săbii poliite cu aur şi cu pietre scumpe, şi alte daruri, hr. ii, 114/19.] —- Etimologia necunoscută. asturcon f s. m. v. asturcan,. asui> s. m. sing. tant. 1°. Transpiration,sueur. 2°. Suint. . 1°. Sudoare, (pop.) năduşală. Vine Barbul de la plug, Cu doispreceboilajug, Cu trupul plin de.aşud, teodorescu, p. p. 329b. •• \ s, 2°. Materie grasă, secretată de pielea speciei ovine, cu care‘impregnându-se lâna devine moale şi impermeabilă, usuc. Asud — „suint“. pontbriant. Asud = „das Wollenfett". barcianu. (Bot.) Asudul-calului şi asudul-capului (în Transilv.) = osul-iepurelui: „Bugrane: Ononis hircina“. panţu, pl. (Cfr. sudoarea-calului, sudoarea-ca-pului şi asudarea-calului; cfr. în Meklenburg numirea Kohschmeet — „Kuh-schvveiss“, ap. TDRG.) [După cihac, i, 269 ar există şi un plur. astiduri.] — Substantiv post verbal din asudă. ASUDĂ vb. I. I. l°.-3°. Suar, etre en sueur, trans-pirer, etre en nâge (au propre et au fig.). Se couvrir de buee, suinter. II. Faire suer (qqn.). I. Intrans. 1°. (Despre oameni şi animale) A da prin porii pielei o umoare apoasă,’ a transpiră, a-1 trece (pe cinevâ) sudorile, (pop.) a,. înnăduşi, a fi în- ASUDARE - 335 - ASUN năduşit. Când i s’au apropiat ceasul morţii, au început a asudă şi a se înfrică şi mare necaz a aveâ. S. Clain, ap. HEM. 1918. De multă osteneală au asudat foarte tare. drăghici, R. 69. (Loc. prov.) Nebunul n’asudă, nici la deal, nici la vale. C. negruzzi, I, 248. Deodată dinţii crăscau, Din ochişori lăcrămau, Pe trupuşor asudau.^ Şi nimic nu mai ziceau. teodorescu, P. P. 264. Să nu ieie femeile sare în mână, că le asudă [mânile], cănd cos. (Orlat, în Transilv.), ap. HEM. 1917. 2°: Fig’. (Despre obiecte) A se aburi, a se umplea la suprafaţă de abur condensat în mici picături. Tavanul trosneşte şi zidurile asudează. delavrancea, h. 36. Aburii se ridică molatici în tavan de pe mămăliga ce asudă pe fund. vlahuţă, N. ll/3. 3°. Fig. A (se) osteni, a (se) obosi, a se trudi, a se nevoi, a-şi da mare silinţă s. osteneală (pentru cevâ). Voi, carii sânteţi îmboldiţi Spre-a artelor cultură, Şi asudaţi şi vă trudiţi, Muncind literatură... i. văcârescu, p. 35i/rEngel... mult asudă ca să areate cum că Săcuii sânt Unguri, p. maior, ist. 124. Florile se cresc în trudă. Grădinarul mult asudă, Cu apă udându-le. barac, t. 3. Am trei băieţi... Pe unul am să-l dau în şcoală la Iaşi... Pe cel al doile am să-l dau calfă la vr’un lipscan... [Pe] cei mai mic l-oiu da pre lângă vr’un boier... Incai ştiu c’or petrece o viaţă mai bună ; n’or asudă, ca tatăl lor, să-şi scoată pânea din pământ, c. ne-gruzzi, i, 297. A asudă subt limbă: se zice, în glumă, când sânt călduri mari, când a alergat cinevâ prea mult, sau „în bătaie de joc, de cei care se vaită că au muncit mult, oând, la drept vorbind, nu au făcut nimica11, zanne, p. ii, 288. | Nici limba nu-i asudă! BARONZI, L. 47/25 :„când acuză cinevâ, ironic, de leneş pe un om muncitor11. HEM. 1919 = nu-i pasă. | A mi asudă de vorba cuivă = „a nu-i păsâ de vorba cuivâ" : „ce qu’-il dit ne lui fait ni chaud ni froid“. ZANNE, P. II, 478. Unii zic că-s demagog, alţii că sănt numai un gog..., Dar eu n’dsud, sufăr tot, căci sânt un mare patriot, alecsandri, t. 30/29. | A-i asudă (cuivă) urechea pentru cevă. baronzi, l. 40/20 : „când aşteaptă cu nerăbdare o veste“ HEM. 1919 : „atten-dre impatiemment une nouvelle11. zanne, p. ii, 62. II. Trans. (Rar) A asudă pe cinevă — a-1 face să asude, (fig.) a-i da (mult) de lucru. Măi apoi, de i-au şi supus supt giugul lor [Turcii pe Moldoveni], de câteva ori i-au asudat [pe Turci Moldovenii], ro-coşindu-se. ureche, let. i, 98/33. [Asud, rar asudez.] — Din lat. assudare, idem ( — ud şi sudare: ital. sudare, eng. suar, v.-prov. suar, fran. sitei", span. sudar, portg. suar). asUdărk s. f. Action de suer, de transpirer. Transpiration, sudation, suge, moiteur. Sueur. — Infinitivul verbului asudă, devenit abstract verbal. Transpiraţie, înnăduşire. Asudarea face bine la răceală. || Fig. (La plur.) Asudări = „ostenele, silinţe mari: sueurs“.-costinescu. || (Bot.) Asudarea-câ-lului = osul-iepurelui : „Bugrane: Ononis hircina". Atestat numai la pontbriant (cfr. sudoarea-ca-lului şi asudul-calului). asudărea-călului s. f. sing. tant. (Bot.) v. asudare; osul-iepurelui. asudat s.a. = asudare.Participiu] verbului asudă, devenit abstract verbal. De asudat — „sudatorius...; schweis[s]treibend“, d, e. pravuri de asudat — „pu 1 vis sudatorius...; das Schwitzpulver**. LB. Baie de asii1 dat==„das Schwitzbad“. barcianu. asudat,-Ă a.dj. 1 Suant, transpirant, en sueur, en transpiration. 2°. Recouverl de vapeurs, de buee, moite. 3°. Fatigue. Gagne ă la sueur de son front. Participiul verbului asudă, devenit adjectiv. 1°. Plin de sudoare, transpirat, înnăduşit. Priste tot trupul e asudat, calendariu (1814)’, 162. Un tânăr plăieş, a cărui cal asudat păşteă... troscotul ce creşteă pe lăngă zid... c. negruzzi, i, 169. Mâni asudate. TDRG. 2°. P. e x t. Aburit. Află scris cu degetul, pe fereastra asudată, un B. slavici, ap. TDRG. Păreţii murdari şi asudaţi de umezală. contemporanul, v, 1. 3°. Fig. Obosit, ostenit, trudit. De căi mai multe şi mai departe şi de ţeri mai streine şi mai late, mai asudat şi mai zbuciumat sânt; cantemir, ist. 97. | Câştigat cu greu, în sudoarea feţii sale. Ne papă banii, munculiţă noastră a asudată, jipescu, o., ap. TDRG. asudătoăre s. f. Etuve — (Cuvânt nou, puţin întrebuinţat) Cameră de baie, plină de aburi, în care intri spre a asuda, barcianu., DDRF. - — Derivat din asudă, prin suf. loc.-instr. -ătoare. asudă tor,-oare adj., subst. 1°. Qui sue (fa-cilement). 2°. Qui fait suer, sudorifique. Adjectivul verbal al lui asudă (derivat prin suf. -ător), întrebuinţat une-ori ca substantiv. (Cuvânt rar, „care se înlocueste mai totdeauna prin... de asudat". HEM.) 1°. Adj. şi subst. „Cel ce asudă". LM. Asudătoriu— „sudator...; der Schwitzer". LB. 2°. „Care cauz[eaz]ă asudare**, costinescu. [ f şi dial.: asudătoriu.] asudătură s. f. Sudation, transpiration. (Cuvânt rar) cihac, barcianu, HEM. 1°. Exprimă acţiunea, ca şi „asudare**, adesea cu o nuanţă de sens peiorativă. 2°. Rezultatul acţiunii sau faptul de a ii asudat. [Plur. -turi.] — Derivat din asudă, prin suf. abstr. -ătură. asui>eăt.ă s. f. Transpiration, sueur. — (Cuvânt rar, neobicînuit) Sudoare, transpiraţie, năduşală. Asu-deala trupidui deşchide poftă de mâncare, piscupescu, O. 290. — Derivat din asudă, prin suf. abstr. -eală. asudoăre s. f. Transpiration, sueur. —(în Transilv?, mai ales prin jurul Sibiiului, unde nu se zice sudoare) Sudoare, transpiraţie, năduşală. Asud, de stau să plesnesc, Şi n’am apă să potolesc Al mieu trupşor asudat, Cel în asudori scăldat, reteganul, tr. 76/2. — Modificat din sudoare, după verbul asudă. ASUDUi.-cÂLUiiUi s. m. sing. tant. (Bot.)^ ASUDUI--CÂPUI.UI s. in. sing. tant. (Bot.) / asud; osul-iepurelni. asumă vb. L trans. Assumer. — A luâ asupra sa s. pe seama sa. Îmi asum răspunderea acestui fapti\ (învechit) A-şi luâ pentru sine, a-şi da, a-şi arogă (cevâ). Când o singură naţionalitate formează două saU mai multe unităţi politice separate, sau cănd un singur stat omogen se subdivide în două sau mai multe provincii, vedem adesea pe una din aciVe'unităţi... sau provincii assumând epitetul de „mare“. hasdeu, I. c.^57. [Prez. indic.: asum şi (rar, învechit) asumdz.] — N. după fran. « lat. assuinerc, idem.) ASUMTUŢ vb. I = asmuţă, costinescu. (Rar.) • —- Contaminat din sinonimele asmuţă şi sumnţâ. ■ asuîîă f vb. I = sună. Asun = „sono, adsono, soni tu in edo...; ti5n(n)en, erton(n)en, schallen, erschal-len, klingen**. LB. — Din suiiil, cu ffl protetic. ASUNARE - 336 — ASUPRA asunake f s. f. = sunare. Infinitivul verbului asunâ, devenit abstract verbal. LB. asunâtoâre s. f. (Bot.) = pojarniţă, sunătoare: „Millepertuis ou Herbe-de-la-Saint jean: Hyperi-cutn perforatum“. LB., barcianu. (Rar). — Modificat din sunătoare, subt influenţa verbului asună. asunâtoriu,-oAre f adj. = sunător. Adjectivul verbal al lui asună (derivat prin suf. -ătoriu). Asu-nătoriu — „sonans, sonorus; ton(n)end, erton(n)end, schallend, klingend11. LB. ASUNET f s. a. = sunet. LB. — Modificat din sunet, subt influenţa verbului asună. aşunoâ vb. I. Frapper. — (T*t Moţi) A lovi. frân-Cir-CANDREA, M. 98. — Etimologia necunoscută. ASUPRA adv., prep. \ asuprA adv., prep., s. f. j 1.1°. Dessus, au-dessus, par dessus. Au-dessus de, sur. 2°. Sur. 3°. Sur.  la surface, ă la superficie, en ou par dehors, ă l’exterieur, d’apres Ies dehors, par cceur. Superieur; superficiel. 4°. En haut, sur. 5°. Sur. II. 1°. Sur. 2°. Sur, ă l’egard de, pour, ă cause de. III. 1°. Sur. 2°. Contre. 3°. Vers, pour. 4°. Vers, (juste) au moment ou... IV. 1°. Au-dessus de, au delâ de. 2°. Par surcroît, encore, plus que. 3°. Usure. fraude. Ca toate adverbele noastre locale, asupra se poate întrebuinţa şi ca prepoziţie, fie că se leagă de substantiv prin prep. de — mai rar—, fie că mai ales primeşte funcţiune substantivală, construindu-se cu cazul posesiunii sau cu pronumele posesiv. în loc de asupra, avem în limba de azi mai cu seamă compoziţia de-asupra, fără ca între ele să se poată face totdeauna o distincţie precisă; în general putem spune că asupra cuprinde mai mult ideea unei mişcări (d. e. Se repezi asupra lui), iar de-asupra conţine mai ales ideea unei stări (d. e. Are un semn de-asupra genunchiului drept). I. (De-)asupra arată, ca adverb, că starea sau acţiunea exprimată prin verb este sau se petrece undeva „sus“, iar ca prepoziţie, că c(in)evâ este „din sus de“ alt-c(in)evă, indiferent la ce distanţă. Când verbul cuprinde ideea unei mişcări, se alege construcţiunea cu prep. pe, aşâ că avem sensurile mai puţin hotă-rîte de „pe sus“ (adv.) şi „pe din sus de...11 (prep.). Stă adesea în opoziţie cu de-desubt. 1°. Adv. De-asupra (forma asupra nu se găseşte în sensul acesta) = sus. Adevăr spun, că Dumnezeu e de-asupra! creangă, a. 64. Au şi început a curge furmcile..., unele pe sub pământ, altele pe de-asupra. idem, 264. Când eu de-desupt, cănd el de-asupra! zanne, p. ii, 535. Fie talazuri în astă lume, El [ — suvenirul] pe de-asupra zboară voios. alecsandri, p. ii, 45. Ca să trecem prin pădure, e peste poate; noi însă să ne silim, dac'om puteă, să sărim pe de-asupra. ispirescu, l. 6. | (Determinat mai de aproape) Stelele de-asupra, pe lunca părăsită, Luceau ca nişte candeli aprinsep’un mormânt. alexandrescu, m. 25. (Loc. prov.) Cârtiţa pă subt pământ umblă, dar urma i se cunoaşte de-asupra, pe pământ, zanne, p. i, 399. || (întrebuinţat în funcţiune adjectivală, rar) De (din) sus. Ridicaţi cătră sprân-ceane, Ceale mai de-asupra geane. bakac, a. 49. | Şi cu sens fig. Superior (în sens moral). Voinţa bună easte mai pe de-asupra. biblia (1688), 6 pr./31. Loc. prep. De-asupra (învechit: asupra, neîntrebuinţat: de-asupra de) — din sus de, la o oarecare înălţime faţă de... Icona... ce iaste asupra dverei... cuv. D. bătr. I, 195. N’ai văzut-o zburând asupra capului tău? marcovici, c. 61 (cfr. 17/11( 21/2). Sprin-eenele [erau] rădicate cu disproporţie d’asupra ochi- lor. C. negruzzi, i, 16. Gloria te puse Vatâta înălţime, Cât n’aveai tu de-asupra-ţi ş’alăturea pe nime! alecsandri, p. iii, 253. în mijlocul acelei feerice splendoare..., apar în m,aiestate, De-asupra de grămadă, vizirul şi muftiul, idem, p. iii, 377. Soarele e d’asupra amiazului. odobescu, iii, 16/10. Un cer de stele de-desupt, De-asupra-i cer de stele: Păreă un fulger ne’ntrerupt, Rătăcitor prin ele. eminescu, p. 275. Am să zbor: în înaltul ceriului, Văzduhul pământului, Pe de-asupra codrilor, Peste vârful munţilor, creangă, P. 220. Calul se urcă repede ca săgeata, până cam d’asupra ei. ispirescu, l. 6. Pe de-asupra ochilor, Trasă-i peana corbilor; Pe din jos de ochişori, Rumeorii obrăjori. jarnik-bârseanu, d. 136. # f A stă de-asupra cuivâ = „a-i fi supe-rior“. Trei bărbaţi sta de-asupra lui. biblia (1688), 2°. Loc. prep. Ideea „c(in)evâ este undeva, mai sus decât alt c(in)evâ“ se schimbă lesne în „c(i-n)evâ este peste alt-c(in)evâ“, deci asupra (= germ. oberhalb) capătă sensul de „peste" (=tiber), gândit ca stare sau ca mişcare. Vidra nu puţine făclii topise asupra cărţilor filosof eşti. cantemir, ist. 39. Un vis fantastic veni şi-şi puse asupră-mi negrele sale aripi. C. negruzzi, i, 60. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului... bălcescu, m. v. 5/27. Ursitoarele întinse[ră.] pedeapsa aceasta şi asupra împărăţiei. ispirescu, l. 102. ^ f A stă asupra unui lucru = a stărui (să se facă). Toderaşco...şi Ureche Vornicul sta asupra aceştii nunte, să se facă. m. costin, let. i, 284/28. 3°. Adv. şi loc. prep. Ideea de „sus, la o distanţă oarecare (de cevâ)“ dispare aproape de tot pentru ca să facă loc ideii: „pe toată întinderea a cevâ“. Astfel de-asupra ajunge la sensul fundamental al lui „peste1* (chiar şi când întrebuinţarea lui poate da naştere la echivocităţi, precum: Se încinse pe de-asupra şalului cu o cureâ lată. C. negruzzi, i, 23, — unde sensul e, evident, „peste şal, acoperin-du-1 cu cureaua11, nu, ca în exemplele de subt 1°: „din sus de şalul ce-i încingea mijlocul, pe piept bunăoară11). Piperul e negru şi îl pun d’asupra pilafului. zanne, p. iv, 75. || „Pe toată întinderea a cevâ11, atunci când ideea aceasta o punem în opoziţie cu „în interiorul, în partea din lăuntru a cevâ11, echivalează cu „pe din afară, la suprafaţă11. De aici apoi (pe) de-asupra cu sensurile lui „(pe) din afară11 (cfr. pag. 57a): „la suprafaţă11. (Loc. prov.) Banul muncit pluteşte d’asupra apei. zanne, p. v, 33. ţf1 A iesi de-asupra (apei s. a nevoilor) = a învinge, în cele din urmă, toate piedicile, a ieşi biruitor din lupta cu greutăţile vieţii şi fact. A scoate (s. a scăpă) pe cinevâ de-asupra (nevoii s. a nevoilor) = a birui pentru altul, în cele de pe urmă, toate pie-. dicile, a-1 scoate din toate greutăţile, a-i face un rost sigur pe lume. (Loc. prov.) Dreptatea iese ca untdelemnul cl’asupra apei. zanne, p. v, 284. Pe mierla [tradiţia populară o arată] ...compătimitoare pentru puişorii cucului..., dânclu-şi toată silinţa... de a-i creşte..., până ce-i vede mărişori şi scoşi de-asupra nevoiei! marian, o. i, 288. De-acum sântem scăpaţi de-asupra nevoiei! creangă, p. 124. | Pe'din afară, la suprafaţa externă. Ceia ce fac bani răi, argintu-l fac de arame şi num.ai că ce-l spoesc de-asupra cu argint. pravila mold. 40. Pe de-asupra-i cu suman, Dar pe trup are caftan, alecsandri, p. p. 202/28. Pe d’asupra frumos, Şi’năuntru găunos, zanne, p. i, 215; II, 564. | (în legătură cu prep. de) Pe din afară, după exterior, după înfăţişare. Pe dumiata te văd de pe de-asupra că eşti cevâ mare şi fruntaş. sbiera, p. 123/21. Se învăţase el, şiretul, a le alege aşă, de pe de-asupra. creangă, p. 167. | Pe din afară, (pe) de rost, de-a rostul. Nu ştie lecţia pe de-asupra! | în mod superficial, în treacăt, uşurel : „superficiellement11. COSTINESCU; „legerement, â vue de pays11. cihac, i, 19. || (Cu funcţiune adjectivală. In legătură cu prep. de) Superior. Ca ASUPRA — 331 — ASUPRA un îmbrăcământ de de-asupra vei învăli preînşfi], dosofteiu, ap. HEM. 1927. | Superficial. învăţătura cea pe d’asupra este otravă, marcovici, d. 217. 4°. Adv. şi loc. prep. Când ideea de „sus“ nu mai implică. în sine pe cea de „la o oarecare distanţă11, de-asupra a putut să ajungă a exprimă ideea de „(imediat) pe s. peste cevâ“. Maica îşi ia ziuă bună de la socri şi se suie de-asupra saltelelor, în fundu,l căruţii. creangă, P. 117. Legă o piatră [As funie] şi puse căciula d’asupra ei. ispirescu, l. 89. || Astfel s’a putut ajunge la un fel de substantivare a noţiunei adverbiale de-asupra, cu sensul de „partea cea mai de sus, vârful s. culmea a cevâ“. Măsură-mi bine o găleată de mere şi mai pune pe de-asupra [ = pe vârful grămezii de mere] vreo două pere. | De aici apoi expresia: Pe de-asupra = în afară de preţul, măsura, cantitatea etc. cuvenită s. stabilită mai dinainte, mai mult decât fusese vorba, încă, mai, şi, peste (astâ): „par dessus le marche, en outre, au surplus1*: Prăpădi..., cât ai bate în palme, tot ce câşt.igăse, şi moştenirea de la tată-său p&de-asupra-, c. negruzzi, i, 81. Veneau... câte cu un picior frănt; şi acesta leerâ câştig pe de-asupra. creangă, a. 26; Moşul său- erâ un om foarte bogat; aveâ des-toate câte le căutfai, şi pe- de-asupra mai aveă încă şi o turmă de oi. marian, se. ii, 96. Marişcuţă de la vamă, Taie-un puiu şi ne fă zeamă; Cându-i trece pe la noi, Pentru unu’ ţ’om da doi, Pe de-asupra buze moi. jarnik-bârseanu, d. 395. | (Rar; neobicinuit; la comparativ) Mai mulţ decât atâta, ce e mai mult... Ca şi En-geJ, el nu observă că Seuerinul şi Craiova formau un singur şi acelaşi Banat al Oltului. Mai pe deasupra, el afirmă că -Basarabia... hasdeu, i. C. 74. 5°. Loc. prep. în sfârşit s’a ajuns (pe cea din urmă treaptă a desvoltării) ca asupra să exprime acelaşi raport local ca pe. (Exemplele sânt toate scoase din literatura veche; cu sensul aces'ta nu se găseşte niciodată compoziţia deasupra, decât, doar’ une-ori, în legătură cu de partitiv: Să-ş[iJ leapede-[omul] de de-asupra sa tarul păcatelor, varlaam, c. 85, j. Descărcând' de de-asuprâ-ş[i] aceă multă avuţie... dosofteiu, v. S. 246,. 2; — dar şi: Se în-voeşiă toată ţara de aceă veste,, undtt se rădică aceă nevoie de asupra ţarii, neculce, let. ii, 290/18. Acest rău obiceiu sm-l rădicăm de asupra ţărei. uricariul, v, 249/9). Carul credinţei, asupra căruia vom să intrăm îw'jfaiu... biblia (1688), 4 pr./n. Domnul, după qltă podoabă de îmbrăcăminte ce pune asupra sa, se îmbracă şi cu haina cea împărătească, ce se chiamă cabaniţă. gheorgachi logofătul, let. iii, 290/6. [Lui Romii] îi cade capub asupra pieptului, beldiman, n. p. i, las/j. Să!ana-loghisîţi asupra lor [ = să repartizaţi între ei] banii ce s’ar cuveni, uricariul, v, t85/l0. AsuprcC unei nădejdi deşarte zidim fericirea noastră, marcovici, c. 30/8. (La- acesta din urmă, probabil, franţuzism, ca şl în exemplul: Eu n’am asupră-ittî nici bani de cheltueală. drăghici, r. 6..) ^ (Astăzi încă îp construcţia:) A luâ (cevâ).asttpra sa (s. a-şi luâ asupră, f asupra sufletului' s. capului său) =’ a se însărcina cu cevâ şi- a primi răspunderea pentru cevâ, a luă pe seaifiâ sa (cevâ) (azi, după fran. „prendre sur soi“ = a-şi asumă cevâ): „prendre sur soi, se charger de, prendre â son compte“. Antioh au luat asupra lui şi n’au primit să... întoarcă [zahereaua], neculce, let. ii, 286/u. Au luat asupra sufletului lui că nu vor aveă nici o nevoie, idem, let. ii, 311/4. Să ia boierii asupra capetelor sale această grijă. muşte, let. iii, 18/,. Mezilţii ce vor luă treaba ţinerii menzilurilor asupră, să dea de la sine 500 lei pe an. uricariul, iii, 4/,,. Gospodinite... vor luă asupră-le această îngrijire a casei. i. ionescu, c. 11. Să împlinească slujba ce şi-o luase asupră. ispirescu, l. 17. | Nu mai luă, pi tu, asupră-ţi toate fâte se spun despre noi. | (O construcţie veche remarcabilă) Să se ştie că, având eu multă giude-cată pentru nişte ţigani şi stând dumnialui mijlo- Dicfionarul limbii române. 24. VI. 1909. cit or de ni-am dezbătut giudecata şi făcând u-mi dumnealui pi ispisoc domnesc, luându-mă asupră de toată cheltueala [= luând asupra sa toată cheltueala ce mă privea pe mine], eu cu altă n’am avut cu ce mulţămi dumisale, ce... i-am dat... un copil de ţigan, uricariul, xxi, 386/s. | f A aveâ asupră = a aveâ la activul său, a puteă numi al său. N’am asupră nice un lucru bun. dosofteiu, V. s. 133, 2. II. Loc. prep. Din sensul I, 2°, s’au desvoltat două întrebuinţări figurate ale lui asupra. (în sensurile acestea nu se întrebuinţează forma compusă de-asupra.) 1°. (După verbe care exprimă o domnie, o stăpânire s. o superioritate, arată persoana s. obiectul asupra căruia se-întinde puterea, stăpânirea etc ) Peste. împăratul• îi deade puteare asupra a tot creştinul, dosofteiu, v. ş. 35,2. Te rânduim pe dum-nefajta asupra acestei trebi. uricariul, xi, 231/l4.. Pe... soare, tu mi-l vei îngădui multă vreme să împărătească, 'măreţ asupra universului, marcovici, C-1-9/17. Patjma. aceea..., Dobândind asupra noastră putere co vârşitoare, Varsă însânge otravă, konaki, p. 280. Dar Românii nu vor pacea, nu vor trsita umilinţă Ce asupră-le aduce un necinstitor tractat, alexandrescu, m. 21. Nic’a lui Costache... nu mai aveă stăpânire asupra mea. creangă, a. 7. | Pentru, în privinţa... Temperatura avu, totdeauna o deosebită influenţă asupra spiritului mieu. c. negruzzi, i, 57. Drepturile împăratului asupra coroanei ungare... slavici, în jahresber. X; 619. ^ f A sta asupra cuivâ să... —a fi în puterea, în căderea, de competenţa- cuivâ, să... : „dependre de, etre du ressort de“. Stă asupra giudeţului să să isprăvască, de vor fi mărturiile bune, sau de nu vor fi. pravila mold. 78. 2°. (După verbe care exprimă o cugetare sau o înfăţişare a gândului, arată persoana s. obiectul despre care gândim, vorbim etc.) Despre, în privinţa... Dacă a scăpă ţi-i voia, de stâncile fioroase, In care îşi sfarmă mândrul geândurile lăcomoase Asupra a mii de ceriuri..., Freşte-mă de-a-ţi da ochii în cercetări îngâmfate, konaki, p. 259. Chib-zuindu-te adânc asupra relelor..., întreabă-te: pier-dut-am oare tot? marcovici, d. 14/25. [Lui Romii îi erâ ciudă] a ascultă o mulţime de căpetenii afle Campanieni]Zor, fălindu-se. asupra ştiinţei, beldiman, n. P. I, 86. Pricina care-l îngrozise eră închipuirea lui asupra acestor- semne? drăghici, r. 156. Iată aceea ce ne va~ lămuri’ asupra misterioasei drame... c. negruzzi, i, 45. Ai voit, amice, să citesc... cartea... şi, după cetire, să-mi şi dau părerea asupră-i. odobescu, iii, 9/s. Medită asupra unui cuvânt, eminescu, n. 41. Un-îm,parat oarecare, neavând niefcuw fecior..., Prin rugăciuni şi postire Dumnezeu l-a ascultat Şi după a lui dorire cu un prunc l-a mângăiat... Atăt de mult împăratul asupra lui tremură, Cât străşnici tot palatul, nu cumvă a-l supără, pann, p. v. ii, 5. III. Când nu mai este vorba de o stare sau de o mişcare a cevâ care este sau se petrece mai sus (faţă de altcevâ), ci de o mişcare ce vine de sus, atunci asupra exprimă, ca şi spre, direcţia de sus în jos: Vulturul s’a năpustit asupra mielului. Cu timpul însă ideea de sus în jos a devenit accesorie, şi asupra (ca şi spre, de altfel) indică azi persoana sau obiectul care este ţinta unei loviri, indiferent dacă mişcarea vine din sus sau de Ia un punct de pe acelaşi plan. 1°. (După verbe care exprimă o năvală, năpu-stire, lovire etc.) Spre, pe, peste, în. Sloboziră asu-pră-le godine cumplite, dosofteiu, v. S. 138. Visuri sfâşîietoare au năvălit asupra simţirilor mele. MARCOVICI, C. 7/8. Luând o săgeată au tras asupra lui Bobinson. drăghici, r. 168. Ursul se repezise asupră-i. odobescu, iii, 48/,4. Se năpusti asupra ei un lup. ispirescu, l. 16 .Apucă orice vede Şi asupra mea repede, teodorescu, p. p. 274. 2°. (Mişcarea asupra cuivâ sau a cevâ se face cu 22 ASUPRA — 338 - ASUPRA intenţie duşmănoasă) împotriva, în contra... Ioan Cantacuzino au oştit asupra Ghinovezilor. biblia (1688), 7 pr./3. Biruire asupră de vrăjmaş, dosofteiu, v. s. 5 pr. Muscalii se pogorîră asupra ţării. NECULCE, LET. II, 337/2. [Părinţii de lă Nichea] s’au adunat asupra celor ce păgâneaşte besearica a sluji idolilor o făceă. mineiul (1776), 69 1/1. începuse şi războiul asupra Bulgarilor. E. VĂCĂRESCUL, IST. 252/28. Aveâ nădejde că Ungurii îl vor apără asm pra Cumanilor, p. maior, ist. 98. Vrăjmaşii toţi, într’un sfat, Asupra m.ea s'o'narmat. konaki, p. 184. Pavel, apostolul,... mai înainte eră luptător asupra lui Ilristos. DRĂGHICI, r. 94. Triumful ştiinţei asupra naturei. bălcescu, m. v. 3/30. îi ajutase asupraprotivnicilor. ispirescu, l. 51 .începură bătaie grabnică asupra cătanelor. reteganul, p. ii, 74/33. | Mai ales în expresiile (în cea mai mare parte învechite): a fl (s. a sta) cevă cuivă asupră = a apăsă cevă pe cinevă, a veni cevâ cuivâ asupră= a veni (cevă rău) peste cinevâ pe neaşteptate, a că-deâ cevâ cuivă asupră = a cădea ca o pacoste pe capul cuivâ, a se sculă asupra cuivă = a atacă pe cinevâ, a se revoltă în contra cuivâ. Şi-au părăsit părinţii şi fraţii,... de s’au dus printr’alte ţări, şi unii s’au făcut oameni răi şi tâlhari, de mare nevoie ce le eră asupră, că nu mai aveă de ce se apucâ. N. costin, ap. HEM. 1925. Potoleaşte vifo-rul ce-mi stă asupră. mineiul (1776), 198 */,- Vom răbdă răul ce ne va veni asupră. dosofteiu, v. S. 94, 2. Se temeâ împărăţia de oastea rusească, ca să nu treacă făr’de veste, să-i vie asupră-i. e. kogălniceanu, let. iii, 268/3S. Am mai luat... ughi 6, de m’am plătit de un Turc, de ce mi-a căzut asupră. mss. (a. 1622), ap. HEM. 1924. Să sculă noaptea asupra oaspelui şi-l ucisă, dosofteiu, v. s. 117,2. Toate ră-gealurile ş’au sculat în picere asupra împăratului. GORJAN, h. iv, 22. | (Complinit, în mod pleonastic, prin „împotrivă11) ^Au zis cum să fiu făcut 24 de' capete asupra Măriei Tale împotrivă, antim, p. XXVl/22. | (Rar, la scriitorii mai vechi, compoziţia de-asupra: Dumnezeu încă nu-şi plinise certarea de-asupra ţărei. n. costin, let. i, a. 104/4. Polonia... stânjini războiul Nemţilor de-asupra Muscalilor. E. văcărescul, ist. 282/31.) || Fig. (După cuvinte care exprimă un sentiment răuvoitor, mânie, pizmă, ură, etc.) în contra, împotriva. Las asupra mea pizmaşii mânia să-şi împle, dosofteiu, ps. 25. Vrăjmăşia şi răutatea ce are bărbatul asupra mu-ieri-şi... pravila mold. 82,2. S’âu burzuluit asupra Moscului, neculce, let. ii, 428/20. Foarte s’au scârbit asupra vizirului. E. KOGĂLNICEANU, LET. iii, 276/8. Iscodeau intrigi unul asupra altuia, uricariul, i, 127/3. Aveau o ură fioroasă împotriva nobililor şi mai ales asupra familiei Batoreştilor. bălcescu, m. v. 338. Din romanţul Ameliei, luase cea mai mare antipatie asupra lui Mansfeld’. C. ne-GRUZZi, I, 73. Nicu: Cum ţi-a plâcut [la teatru]?— Tinca: Am râs foarte mult. — Nicu-: Am auzit că s’a mâniet un comisar asupra autorului, alecsandri, t. 307. Destul ai viclenit asupra tatălui mieu ! eminescu, n. 6. Vor aveâ cugete rele asupra lui. sbiera, p. 85/3î. Se hotărî să-şi răzbune asupra împăratului, ispirescu, l. 31. 3°. (Mişcarea în spre cinevâ sau cevâ nu se face cu gând duşmănos) Către, spre, în direcţia, în spre... Au luat [drumul] de la Hotin, pre supt codru, asupra Topor ăuţilor.^ neculce, let. II, 224/25. Tigru... curge asupra AsăriiefiJ, Fufratu... curge asupra Indiei, mss. (secol, xvm), ap. GCR. ii, 61/3S. Apartamentele nevestei lui, despărţite într’un capăt ce da asupra grădinii... c. negruzzi, i, 73. Scroafa, cum vedepe moşneag că vine asupra ei..., o rupe la fugă. creangă, P. 75. | (După verbe care exprimă îndreptarea privirii spre cinevâ s. cevâ) La, spre, către. Să nu cauţi asupra nesilniciei norodului acestuia, biblia (1688), 133. După mulţimea îndurărilor tale caută asupra mea. antim;, p. 52. Asupra nemărginirii tale ochii mei sănt pironiţi, marcovici, C. 9/u. Arun-cându-şi ochii asupra maică-sa,.au văzut-o... moartă. drăghici, R. 27. Spânul răpede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap Alb. creangă, p. 233. Aşâ străluceâ, de orbeă pe cei ce se uitau asupra dîn-şilor. ispirescu, l. 38. j| Fig. (După cuvinte care exprimă un sentiment binevoitor, iubire, laudă etc.) Către, spre, faţă de... [Aveâ] mare dragoste asupra legii creştineşti, e. kogălniceanu, let. iii, 259/18. Al mieu asupra-i amor. pann, e. iv, 141. Se întoarce apoi cu milostivire asupra greşitului, marcovici, d. 150. Să se îndure asupră-le şi să nu-i pună în primejdie. bălcescu, m. v. 349. Prinse dragoste asupra unei fete. ispirescu, l. 117. 4°. P. ext. Din raportul local (direcţie spre s. către un loc), se poate naşte un raport temporal: spre, către, aproape de (un moment al zilei, al anului, al veacului, al vieţii etc.). Au priceput Barnovschi-vodă peirea sa; cu câteva zile înainte a cădere în închisoare, scrisăse o carte la maicâ-sa aice în ţeâră, care carte pren cuvintele lui s’au cunoscut că eră asupra morţii aceă scrisoare. M. costin, let. i, 268/13. Diata surdului şi a mutului... şi a celui ce iaste asupra dării sufletului... pravila (1814), 130. Nuvoesc a săvârşi povestirea prin o aşi înfricoşată întâmplare, tocmai asupra somnului, drăghici, r. 106. Casele sânt bune, curate acum, asupra Paştilor, iorga, N. R. B. 63. Şi a venit asupra nopţii, marian, d. 243. Sfânta Vinere... au venit (ca) să te pedepsească, că te-ai apucat de spălat cămeşile, asupra zilei ei. sbiera, p. 301/2. (Cfr. span. „llegar sobre la tarde“ = a sosi către după-amiaz.)|| în timpul când (tocmai se întâmplă cevâ). Mitropolitul sărută crucea cea din mâna Domnului..., asupra căria sărutări îndată se face mare şănlâc, cu slobozirea tunurilor. GHEORGACHI LOGOFĂTUL, LET. iii, 313/9. îl opri asupra voroavei. mineiul (1776), 102 2/r # A fl asupra unui lucru = a fi tocmai gata de a se apucâ de cevâ. Sosesc... olăcari la Şerim-beiu [cu porunca : ] ori unde l-ar agiunge, într’acel loc, să lase toate, măcar şi ele ar hi asupra vreunii trebi, şi îndată să purcează înapoi. M. costin, let. i, 322/26. Eram tocmai asupra mesei, cănd a venit el: gata de a ne aşezâ la masă. IV. 1°. f în limba veche asupră de (s. pre asupră de) se întrebuinţa şi în sensul de „dincolo de, mai pre sus de...“ (în acest caz „de“ are sens partitiv şi asupră de cer = de la cer mai sus, dincolo de cer). Şi... îrema se îralţi asupră de ceriu. cuv. D. bătr. ii, 121. Se luă mare cuviinţă a ta pre asupră deceriu. psal. sch. 19/8 (= pre mai sustt de ceriu. coresi, pş.: „tu a mis ta majestS au-dessus des cieux!“). 2°. f Fig. Din raportul local se naşte lesne un raport de grad şi „dincolo de cevâ“ ajunge să exprime gradul cel mai înalt: „mai mult (decât atâta s. decât cevâ)“. Asupră de aceaia, voiu întoarce faţa mea in aleanul vostru, cuv. D. bătr. i, 8. Au iubit Dumnezeu asupră de tot. ibid. ii, 225. Asupra de putere = „supra vires“; anon. car. | (Precedat de mai) Mai asupră de cât toţfi] pizmaşii miei mă feciu ocară, dosofteiu (: „super omnes inimicos meos factus sum opprobrium"), ap. HEM. 1925. Mai asupră de cumu-ţi este puterea şi agonisita, să nu cheltueşti. cărare pre scurt (a. 1685), ap. CCR. 131. | Spec. (Şl azi încă:) Cu asupra de măsură = mai mult (decât eră de aşteptat s. se cuvenea), din cale afară, afară din cale, peste măsură; cu belşug, cu prisosinţă: „extremement, excessivement, extraordinairement, outre mesure; â l’excâs, â foi-son“. Cumplita prinţipeasă puseasă în lucrare răsplătirea aceasta, cu asupra de măsură, beldiman, n. P. I, \li. Fericit mă simt atuncea, cu asupra de măsură, eminescu, p. 188. Duce-vă-ţi pe loc de-i spuneţi, să le-aclucă băutură, Şt-i plătesc eu cât o face, cu asupra de măsură, iosif, p. 63. | (Eliptic. Astăzi, rar:) Cu asupră = cu dobândă, cu pri- ASUPRĂLUARE — 339 - ASUPRI sosinţă, cu vârf, mai mult (de cât se cuvenea), şi mai şi, de tot: „encore plus, davantage, par sur-croît, abondamment". Mulţi bogaţi sânt ca aciaia, şi încă mai cu asupră [=şi încă şi mai bogaţi], varlaam, c. 331. Pentr’aceaia şerbul tău...... ţine [judeaţele tale], pentru să ia cu asupră plată din mila ta. dosofteiu, ps. 59. Toate asupra lui i-au venit, încă şi mai cu asupră. mag. ist. iii, 361/4. Fiind răniţi prea cu asupră [ = prea de tot]... mineiul (1776), 86 */,. Slujbaşii cu asupră-i sileâ de împlineâ mai mult de cât aveâ poruncă, dionisie eclesiarcul, c. 189. Şi-au răsplătit cu asupră de pre Ursachi. muşte, let. iii, 13/21. Dar mai mult şi cu asupra s’a veselit Areti. pann, e. ii, 157/13. Ginerele se supără mai cu asupra decât toţi. ispirescu,, l. 258. 3°. f Subst. Din locuţiunea adverbială cu asupră = „cu dobândă", pare a se fi despărţit un subst. asupră = „camătă, uzură" (cfr. asupreală). îl întâlnim în psal. SCH. 168/19 (şi la coresi, ps. 142): Şi scădzii de calea lui asupra şi hiclenşigu ( = a s u-pra şi înşelăciuni, coresi: „et non defecit de pla-teis eius uşura et dolus“). [Forma asupra s’a născut din asupră şi art. -a în construcţiunile cu cazul posesiunii şi cu pron. pos.: asupra omului, asupra mea. După analogia adverbelor terminate în -a, forma aceasta a înlocuit, în timpurile mai nouă, în mare parte, pe asupră şi ca adverb: a ieşi de-asupra şi în legătură cu dat. pron. enclitic: asupra-mi (pe lângă: asupră-mi); asupră s’a păstrat în construcţiunile, rare de altfel, cu prep. de: cu asupră de măsură. | Pentru şovăirea uzului de construire găsim la HEM. 1923 următorul exemplu din dosofteiu : Că dzua Domnului Savaoft vine asupra tot ocarnicul [ = asupră a tot oc.] şi trufaşul şi asupra a tot suitul... şi asupra de tot chedrul... şi asupra de tot muntele nalt şi asupră de tot turnul nalt etc. Cfr. şi: Te pugorîşfi] de-asupra svânta fecioară, dosofteiu, v. S. 230. 1t Asupre (cfr. cătră> către): Băutatea toată asupre-mi să strânge, dosofteiu, ap. HEM. 1929.] — Din lat. pop. ad şi supra: sard.' 1. assubra. (în celelalte limbi romanice numai forma necompusă supra, cfr. supra şi super, cfr. spre; pentru compoziţia cu de, cfr. despre.) Cfr. p(r)este. Cfr. R. Kurth, Jahresbericht, X, 618—623 şi 624—625. asuprăluăre f s. f. Avarice, avidite, cupidite. — Sgârcenie, avariţie, lăcomie de bani. Şi cu asu-prăluarea, cu menciuroase cuvente, voi vă vor scum-părâ. cod. VOR. 169/12 ( = şi pentru hlăpie. N. testament 1648; şi cu lăcomie, biblia 1688: „poussâs par l’avarice"). — Cuvânt format de traducătorul Codicelui voro-neţean, din asupră şi luare (cfr. „a luâ asupra"), fără să fi pătruns vreodată în limba de toate zilele. asupravknî f vb. IV. Survenir. — A se întâmplă, a da peste cevâ. Ceriul s’a clăti şi pământul s’a legănă din urdz&turile sale pentru mânita urgiei Domnului Savaoft, în dzua aceaia în carea va asupraveni mânia lui. dosofteiu, ap. HEM. 1931. [La dosofteiu se găseşte şi: suprăveni vb. IV, ap. HEM. 1931.] — Cuvânt compus de Dosofteiu din asupra şi veni după lat. super-venire (cfr. „a veni asupra" şi fran. „survenir"), fără să fi pătruns vreodată în limba de toate zilele. asupreală s. f. Oppression, vexation, injustice. Usure. Calomnie.—(Cuvânt foarte des întrebuinţat în literatura veche, azi puţin mai rar) Apăsare, încălcare a drepturilor cuivâ, împilare. Aveă asupreală multă şi strâmbătăţi .greale... de cătră o samă deboiari. moxa, 371/38. Neputând trăi, de asupreala altor neamuri... N. costin, let. i, 56/2t. | Nedreptate. Un diregătoriu nu este datoriu să asculte pre Domnul ţării, să muncească sau să spânzure pre neştine, cunoscând el că nu-i vinovat şi iaste lucru cu asu-preălă aclaea muncă sau aciaea moarte, pravila mold. 152,2. Mamonul învaţă să apucăm cu strâmbul şi cu asupreălă. varlaam, c. 228. într’âmbepărţile mai mult făţărie decât omenie, sau mai mult asupreală decât dreaptă socoteală s’ar face. cantemir, ist. 33. | (Superst. pop.) Prigonire, rele pe care le fac spiritele necurate oamenilor şi vitelor. Goneşti asu-preălele dracilor, mineiul (1776), 86 2/2- [Oamenii cearcă cu descântece să scape de] asupreala [dracilor, strigoilor...], calendariu (1844), 63. Binecuvântează şi turma dobitoacelor..., şi le’nmulţeşte şi le’ntăreşte... şi le izbăveşte de toată asupreala diavolului... şi de tot sfatul Satanei, aghiasmatar (a. 1851), ap. teodorescu, p.p. 384. | Cămătărie, uzură. Camătă= dobândă cu asupreală. şapte taine (a. 1644), ap. HEM. 1931. Nici o asupreală să nu facă Turcii la cumpărături. DIONISIE ECLESIARCUL, C. 231. | Năpaste. LB. S’au făcut asupreală, ce să dzice au căzut năpaste, pravila mold., ap. HEM. 1933. — Derivat din asupri, prin suf. abstr. -eală. asuprei.nic, -Ă f adj. Oppressif. — (Formaţiune literară de pe la sfârşitul secol. XVIII, învechită azi) Asupritor, apăsător, chinuitor. Se prici-nueâ strâmbătate şi asuprelnică supărare, uricariul, xix, 313/26; iv, 22/21 (Mold. Hrisov de la Grig. Ghica). — Derivat din asupreală, prin suf. adj. -nic. ASUPRI vb. IVa. 1°. Surcharger (qqn.). Opprimer, oppresser, pressurer, accabler (qqn.), tyranniser, lâser qqn. dans ses droits; vexer, causer des vexations; tourmenter (qqn.). Porter (contre qqn.) une accu-sation inique. Forcer, contraindre. 2°. Exagerer, aug-menter. 3°. Attaquer inopinement, surprendre par une atţaque. 1°. A pune asupra cuivâ o povară, deci, fig. a împila, „a apăsă, a nedreptăţi, a cere de la cei slabi ceea ce nu pot da sau împlini, a pune altuia greutăţi, sarcine [nedrepte s. mai mult decât poate duce]". costinescu. Aşă eră viaţa acestui înpărat bun, că pre săraci cu birurile nu-i asupreâ. moxa, ap. HEM. 1934. Va^irea asupri cu camăta. pravila mold. 88,2. Nu pre toţi într’un chip asupreâşte neputinţa şi mi-şelătatea.' varlaam, c. 316. Dumnezeu au făcut dobitoacele spre a noastră întrebuinţare, atâta numai, să nu le asuprim peste măsură, drăghici, r. 99. Cei mai avuţi asupresc pe cei mai săraci. I. IONESCU, M. 159. [împăratul] nu supăra întru nimic pe popor şi nu asupreâ pe văduvă, nici pe sirman. ispirescu, l. 393. Baba Dochia aveâ şi o noră, pe care o asupreâ foarte tare. marian, se. ii, 97. Fu nu asupresc pe nimeni, cum asupreşti tu ţara! RETEGANUL, P. I, 9/24. | (Rar) A chinui. Vorbeam, c'un june prieten de astă supărăcioasă boală... ce asupreşte pre bieţii Ieşeni, c. negruzzi, i, 198. | Asupresc = „năpăstuesc, vinovăţesc pre cinevâ pe nedrept == calumnior, inique accuso...; fâlschlich beschuldigen". LB.; polizu; BARCIANU; DDRF. || P. ex:t. f A sili, a forţâ, a constrânge (pe cinevâ la cevâ). Asupresk = „cogo“. ANON. car. Şi alte pricini vor fi fost carile să fi asuprit pe Au-relian deodată a deşertă Dachia. cantemir, hr. 216jirînsă noi nu asuprim pe cinevă... să crează. idem, HR. 218. (Cfr. asupriţi0.) 2°. f A pune vârf (la cevâ), a mări, a exagerâ, a încornorâ (un fapt). Cuvintele lupului de-a-fir-a-păr le povesti şi încă de cât eră, cu oxiile, variile minciunilor le mai asupri, cantemir, ist. 98. (Cfr. asu-prit2°.) 3°. f A cădea (fără de veste) asupra cuivâ, (deci) a atacâ fără de veste, a surprinde printr’un atac. Cadan i-au asuprit fără de veste şi pre mulţi i-au ' tăiat, şincai, HR. i, 261 /„. Poţi cu mare lesnire a-i trage în râpele acealea, acolo îi vei aşteptă, cu mare statornicie îi vei lovi şi în vreamea aceasta Sa- AStTPRIOlUNE — 340 - ASIÎRZIRE binenii miei îi vor asupri cu săgeţile lor, cu sulifile şi cu stâncile ceale de piatră ce vor prăvăli asupra lor. BELDIMAN, N. P. I, 140/u. — Derivat din asupra. asupriciune f s. f. Oppression, vexation, exac-tion, concussion. — Asuprire, asupreală, împilare. Ale trupului asupriciuni şi carnetele şi mândrită ceştii lumi şi pohta ei cade-i-se să le lase. coresi, ap. HEM. 1936. Multe răutăţi şi asupriciuni... făceă ţării. mag. ist. ii, 202/ss. — Derivat din asupri, prin suf. abstr. -iciune. ASiiPRHti: s. f. 1°. Action de surcharger, d’op-primer etc. ou le fait d’Stre surchnrge, opprime etc. Oppression, vexation, exaction, concussion. Contra-riăii, peine morale. Torture. 2°. Calomnie. Infinitivul verbului asupri, devenit abstract verbal. 1°. „Fapta de-a asupri, de-a nedreptăţi (pe cinevă); jaf, mâncătorie (în administraţiune, în împărţirea dreptăţii), sarcină nedreaptă, apăsare din partea celor mari către cei mici“. costinescu. (Cu sens activ) Să mă ierte... pentru asupririle ce le-am făcut, uricariul, xi, 354/,,. Ţara geme subt asuprirea Tomşei. c. negruzzi, i, i38. | (Cu sens pasiv) Poporul gemeă in ticăloşie şi asuprire. C. negruzzi, i, 275. || (Rar, neobiclnuit) Supărare. Robinson au priceput asuprirea ce au făcut părinţilor săi. drăghici, R. 38. || Chin, tortură. Asupririle morţii. MAR-COVICI, C. 44/s. 2°. Calomnie, năpăstuire. POLIZU, DDRF., HEM. asuprit s. a. = asuprire. Participiul verbului asupri, devenit abstract verbal. ASUPRIT, -A adj., subst. 1°. Surcharge. Opprimi, oppresse, pressure, Use dans ses droits, vexe. Calomnii. Force, contraint. 2°. Exagerd, excessif. Participiul verbului asupri, devenit adjectiv, substantivat adesea. 1°. Apăsat, încărcat cu o greutate (prea) mare, (şi fig.) mai mare de cât e drept, oprimat, împilat, nedreptăţit. Pe năsălii răstignită,... cu podoabe de-ale lumii asuprită, Faţa ta pare că râde. konaki, ap. HEM. 1937. Zeastrele ce să cade să dea cela ce au făcut silă featei cei asuprite... pravila mold. 111,2. Se invitasă oamenii cei cu strâmbătăţi asupriţi, de apucă unul pre altul, strigând: „haide la divan i n. costin, ap. HEM. 1936. Pretutindenea vei află noroadele asuprite, beldiman, n. p. ii, 64. Locuitorii au fost asupriţi. 1. ionescu, m. 146. [Femeea se teme] să nu rămâie stearpă şi din cauza aceasta apoi să fie nu numai certată şi asuprită de bărbatul său, ci chiar şi bătută, marian, na. 5. | Substantivat. (Cu sens pasiv, în opoziţie cu „asupri-torul“, cu sens activ) Asupriţii şi impilaţii — atât de mulţi la număr — ar fi pierdut... un... apărător. C. NEGRUZZI, 1, 244. Asupritu’ pătimîeşte multe, da nu moare iute ca asupritorii’, jipescu, ap. HEM. 1938. || f Silit, constrâns (la cevâ). Vandalii... fiind asupriţi de foame..., s’au tras cătră Ghermanii carii astăsi îi chemăm Franchi. cantemir, hr. 76/,9. Dacă va eşi dintru aceă clintire de pace şi vărsare de sânge..:, [noi] denaintea a toată lumea îndreptaţi putem fi; căci noi spre aceasta sântem asupriţi, n. costin, let. ii, 108. | f (Mai de mult şi ca termin juridic) Fără voie, constrâns. De a lui bimă-voie, de nime nevoit, nici asuprit, au vândut a lui direaptă ocină şi moşie, act (a. 1591, Mold.), ap. HEM. 1937. | Forţat, prin mijloace artificiale. Se îndeamnă... slobozirea cea asuprită, a mistuelii şi a udului, piscupescu, o. 210. 2°. f Exagerat, excesiv, care trece peste măsura cuvenită. Să fugim amu de beţie şi de mâncare asuprită. coresi, ap. HEM. 1937. Da Turcii banii cu dobânsi asuprite, de întrecea până la un an sau doi dobândape capete, dionisie eclesiarcul, c. 164. asupritor, -oare adj., subst. 1°. Oppressif, ve-xatoire, tyrcmnique. 2°. Oppresseur, tyran. Concus-sionnaire. Calomniateur. Adjectivul verbal al lui asupri (derivat prin suf. -itor), substantivat adesea. 1°. Adj. Care asupreşte (pe cei mai slabi, pe cei mai mici), apăsător. Frica va să sică pornire asupritoare carea înspăimânteasă pre omul cinstit. pravila (1816), 38. Fiica lui Romii, a barbarului aSUpritoriu. beldiman, p. ii, 180. | f Pricină asupritoare = forţă majoră: „force majeure11. Nu fiete-cui îaste dat jăratic a mâncâ..., ales când pricina asupritoare lipseaşte. cantemir, ap. HEM. 1938. 2°. Substantivat. Apăsător, împilător. Va cunoaşte cel asuprit că-l va ucide asupritoriul. pravila mold. 66. Lacomii, apucătorii, asupritorii. varlaam, c. 383. Un asupritoriu ce giură strâmb... dosofteiu, v. S. 116, 2. Vezi... pe asupritor, că nu poate scăpă de blestemul jertfelor sale. marcovici, C. 19/„. || „Mâncător, jăfuitor, care prin puterea ce are nedreptăţeşte, jăfueşte, apasă, asupreşte pe alţii“. costinescu. || „Năpăstuitoriu = calumniator...; der falsche Beschuldiger“. LB. [f şi dial. -toriu.] asupriturA f s. f. Oppression, contrainte, vexation.—Asuprire, asupreală. Beţia şi cămătniciîa şi asupritura şi toate alalte păcate... CORESI, ap. HEM. 1938. Că de asupritura trudei călugăreşti ce să asuprită, nice părul nu-i putiă crîaşte. dosofteiu, v. s. 19,2.'[Plur. -turi.] — Derivat din asupri, prin suf. abstr. -ătură. asurzeâIiA s. f. Action d’assourdir, de devenir sourd; assourdissement. — (Rar) Faptul de a fi s. a deveni surd. Leac de asurseala urechilor, piscupescu, O. 324. [Plur. -seli] — Derivat din asurzi, prin suf. abstr. -eală. asurzi vb. IVa. l°.-2°. Devenir sourd, perdre l’ome, s’assourdir. 3°. Rendre sourd, assourdir; abasourdir, dtourdir, ahurir. 1°. Intrans. A-şi pierde auzul, a deveni surd. Au asurdzît d’imbe urechile, dosofteiu, v. S. 126, ş. Măi, Michiduţă, când oiu chiui eu, ai să asurzeşti. creangă, p. 54. Şi-asurzeşte, Şi-amuţeşte, marian, v. 47. 2°. Refl. (învechit) Cu acelaşi sens. Asurseaşte-te. biblia (1688), 229. Şi-ţi voiu legă limba şi te vei asurzi, ib. 535. 3°. Fact. A luâ auzul, a face surd, fig. a zăpăci, a ameţi pe cinevâ. Asurseaşte pre oameni, spuind şi ceale ce sânt şi ceale ce nu sânt. ţichindeal, f. 203. Să ne ferim de întâlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. C. negruzzi, i, 238. Taci, măi omule, că asurzeşti boierii, alecsandri, t. 554. Nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale. creangă, a. 71. Nu voiâ să asculte nici lapăsă-relele ce ciripeau, de [te] asurzeâ. ispirescu, l. 58. Şi-l asurzise zgomotul ce se făceă în acel oraş. idem, 136. | (Pleonastic) De urechi m’au asurzit, teodorescu, p. P. 381b. [Rar, neîntrebuinţat, e prezentul: asiird. alecşan-dri, ap. HEM. 1940.] — Din lat. *assurdîre (*assurdesco în Ioc de obsur-desco): ital. assordire, fran. assourdir (span. ensor-decer, portg. ensurdecer). Cfr. surzi, desasurzi. asurzime s. f. Surdite. — (Formă puţin întrebuinţată) Faptul de a fi surd, surzie, surzenie. LB., pontbriant, cihac. — Derivat din asurzi, prin suf. abstr. -ime. asurzîre s. f. Action d’assourdir, de rendre sourd, de devenir sourd, d’etourdir, d’ahurir. Assourdissement, abăsourdissement. — Infinitivul verbului asurzi, devenit abstract verbal. Asurzirea din răceală se poate vindecă. ASURZIT - 341 - AŢĂ asurzit s. a. = asurzire. Participiul verbului asurzi,' devenit abstract verbal. asurzit, - adj. Assourdi, devenu sourd, rendu sourd; abasourdi, etourdi, ahuri. — Participiul verbului asurzi, devenit adjectiv. | (Pleonastic) De urechi asurzită, marian, v. 123. asurzitor, -OÂRE adj., adv. 1. Assourdissant, abasourdissant, dtourdissant, ahurissant. II. D’une maniere assourdissante. Adjectivul verbal al lui asurzi, (derivat prin suf. -itor), întrebuinţat şi ca adv. I. Adj. Care asurzeşte, care ameţeşte. Auzul se resimte de vibrări asurzitoare, alecsandri, p. iii, 84. Un zgomot asurzitor — „un bruit assourdissant11. DDRP. II. Adv. Strigă asurzitor de tare. [f şi dial. -toriu.] asurzitură s. f. = asurzire. anon. car. (Formă puţin întrebuinţată) — Derivat din asurzi, prin suf. abstr. -itură. asvâiîtâ vb. I. (ş. d.) v. azrântâ ş. d. âs’-vară loc. adv. v. astă-vară. asvâhi.Î vb. IV (ş. d.) v. azvârli ş. d. at f s. m. Cheval (de selle), etalon, coursier.— (Cuvânt păstrat azi numai în unele regiuni, în poezia populară) Cal bun, cal turcesc, cal (şi mai ales armăsar) de călărie. Au venit la Iaşi Casim-aga..., căruia mare prieteşug i-au arătat Domnul, şi el aşijderea, trăgând şi un at (cal de şeă) Domnului peşchişi. E. kogălniceanu, let. iii, 227. I-au eşit Domnul înainte..., cu mare alaiu, şi..., vrând să se sărute cu agasi de pe cai, s’au tulburat aţii lor şi, sculându-se aţii în doă picioare, au lunecat calul Domnului, idem, let. iii, 218. Un om au vrut să vândă o mâzgă [ = catâroaică]... in loc de cal, adăo-gând că tatăl său nu au fost măgariu, ci hăt (= cal turcesc), ţichindeal, f. 160. Văd pe Stanca Mogoşanca, în carâtâ zugrăvită... împrejur steteau legaţi Şapte puişori de haţi, Să-i dea Stanca pe la fraţi. pop. (din Dobrogea), ap. HEM. 2029. Nu ţi-e hatul de vânzare, Să-ţi dăm galbeni şi parale? teodorescu, p. p. 613. Mult puţin ce căpătă, Tot pe el şi pe-at punea. pop. (Serbia), ap. HEM. 2030. [Şi: hat. | Plur. (h)aţi. Se găseşte însă şl forma h&ţi. POP., ap. ŞIO., chiar şl. hate: Cu trei hate la coşare, Puşi de la Vinerea-mwre Pe grăunţe şi pe sare. teodorescu, p. p. 611b —unde nu e vorba de (h)atoaice adecă de iepe (de călărie), ci. de cai — lucru care pare a dovedi că vorba nu mai e înţeleasă nici în popor.] — Din turc. at „cheval entier“. ŞIO. Aţk S. f., loc. adv. Fii, filet; filament, filandre, fibre; ficelle, cor de, cordeau. 1°. Tort subţire (de in, cânepă, bumbac), răsucit, formând un fir lung pentru cusut. De unde a luai Adam şi Fva ac şi aţă, de a cusut frunzele de smochin ? c. negruzzi, i, 13. Să stai toată ziua’n prag, Cu aţă băgată ’n ac. doine, 10/,. (Superstiţie pop.) Cine dă acu’ cu aţă într’însul, îşi dă zilele, şez. iii, 123. Unii zic că vârcolacii se suie la Innă... pe aţa ce s’a sucit într’o si ăe Duminecă. (Rănghileşti, în Botoşeni), ap. HEM. 2078. A băgă aţa în ac — „einfădeln“. TDRG. ^ Cusut cu aţă albă = cu ochi şi cu sprâncene, făcut astfel încât îl cunoşti îndată (precum se cunoaşte aţa albă când se înseilează cu ea o stofă închisă): (după fran ?) „[fipesse] cousue de fii blanc“. Istoria asta e cusută cu aţă albă = „se pricepe talna“. pamfile, j. ii. Acest „unde eşti ?“ prea e cusut cu aţă albă. delavrancea, ap. TDRG. | Ca orice numire de materie, se întrebuinţează în deobşte la singular: Ani. cumpărat nişte aţă neagră; fel de fel de aţă. Unitatea e: un fir de aţă. Pluralul aţe însemnează „soiuri deosebite de aţă“ sau bucăţele de aţă: A scoate aţele cu care s’a înseilat o haină. TDRG. || La mâncare, mămăliga... se taie cu o aţă de cânepă. (Bădeni, în Iaşi), ap. HEM. 2078. Băgaiu mâna’n punga chingii, Găsiiu aţa mămăligii, teodorescu, p. p. 333. rj^r A rămâneâ cu aţa mămăligii = a rămânea sărac lipit (pământului), a nu mai aveâ nimic : „âtre com-pletement ruine". zanne, p. iii, 611. || Aţa, fiind subţire, se rupe lesne. De aici locuţiunile: Nu întinde aţa, să se rupă. c. negruzzi, i, 251, sau: că se rupe. zanne, p. iii, 8 (se zice celor ce trec măsura). A se ţineâ s. a sta (numai) într’un fir de (s. într’o) aţă = abiâ a se mai ţineâ, a fi aproape de pierzanie: „ne tenir qu’â un fil“. zanne, p. iii, 12. A omului viaţă... Se ţine’ntr’un fir de aţă şi se rupe gând când n’ai. pann, p. v. ii, 89. îi stă viaţa într’un fir de aţă. idem, p. ii, 801. Viaţa ce abiă se mai ţine într’o aţă. delavrancea, ap. HEM. 2079. | A fi cu şerparde aţă: adică sărac. (Şerparul se face, de obiceiu, de piele.) zanne, p. iii, 372. Cfr. şi exclamaţia: Lume, lume şi viaţă, Brăcinar de aţă! zanne, P. I, 216. (Brăcinarele se fac de lână; cele de aţă nu ţin mult). || (Cu aluzie la puţina valoare a unui fir de aţă) Un flr s. un capăt de aţă = cel mai mic lucru, cevâ neînsemnat, foarte mic s. foarte puţin, un lucru de nimica. Nici cât un fir de aţă, Nu-ţi dăm prin gură să tragi, pann, p. v. iii, 96. Socotiţi c’a văzut de la unchiu-său vreodată măcar un firicel de aţă? rădulescu-niger, ap. TDRG. | Numai vă-ru-mîeu..., fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de aţă. creangă, a. 99. Până’ntr’un (s. la un) cap(ăt) de aţă = tot, până la cel mai mic rest: „jusqu’â une tete d’epingle“. Au jăcuit tot,până la un cap de aţă. neculce, let. ii, 229/30. Au încărcat şi bucate şi vinul şi grâul, până’ntr’un cap de aţă, de au lăsat numai peatră sacă. N. costin, ap. HEM 2080. | A spune (s. a povesti) din flr până’n aţă = din fir^a păr, cu toate amănuntele : „de fii en aiguille". li povesti... din fir până’n aţă. gorjan, h. ii, 190. îi spuse tot, din fir până’n aţă. ispirescu, l. 106. Să spue din fir până’n.aţă. şez. iii, 232/„. # Nu face faţa cât aţa= mari mare da-raua decât ocaua, „folos puţin şi trudă multă“. pamfile, j. ii. (Despre o îmbrăcăminte roasă, jerpelită) Mai mult aţă decât faţă = ros, de i se vede aţa de la urzeala stofii. Din călcâie pănă’n cap, haina lui mai mult aţă decât faţă. pann, ap. HEM. 2079. | (Despre nesiguranţa şi necazurile vieţii omeneşti) Viaţă cârpită (s. legată) cu aţă. pop., ap. HEM. 2079. (Loc. prov.) Nu întinde (prea mult) aţa, că se rupe. zanne, p. iii, 8 = nu forţâ lucrurile, nu le aduce la o prea mare încordare. Unde e aţa mai subţire, acolo se rupe: tot peste cei săraci (necăjiţi etc.) dau belelele. 2°. P. anal. Firul produs de paianjin. Muştili celi moarti şi spândsurati pi aţîli painjînilor... şez. vi, 7. I Poet. Prin uşa veche şi crăpată, desluşim câteva aţe de lumină în odaia alăturată, dunăreanu, ch. 119. în lăuntrul cafenelii, aţe de fum se ridicau în tavanul murdar, idem, CH. 47. || Spec. (pop.) Aţa limbii: membrana subţire care împreună dosul limbii cu partea inferioară a gurii: „le filet". Aţa buricului s „cordon ombilical". || Aţa cuţitului (a coasei etc.) = „firul de oţel care se desface de pe ascuţitul cuţitului [al coasei etc.] prin continuă ascuţire". LM. A scoate aţa cuţitului = „das Messer abziehen". TDRG. A bate [coasa] după feluritefle] vârtoşimi afle] aţei ei. i. ionescu, C. 112. || Zeama de varsă, de castraveţi are s. a căpătat aţă: se zice când nu se pritoceşte regulat, astfel în cât devine băloasă şi se întinde. TDRG. || Fasolea, masărea are aţă: când îmbătrâneşte şi, rupând păstaia, rămâne, în lungimea ei, de cele două laturi, câte un filament sau fir. || Aţa în carne, în poame = I „fibrele cărnii, ale poamelor", barcianu. AŢĂ — 342 — ATACĂ 3°. P. ext. Fir. Aţă = „fir sau tort“. dame, t. 140. Inul sămânat des nu face ramuri şi toate aţele din lăorsânt lungi. I. ionescu, C. 43. (Ironic) Care de cwre mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târăeau aţele şi curgeau oghielele după dinşii. creangă, p. 249. || Epo-cele se’nşiră ca mărgelele pe aţă. eminescu, p. 231. Zile înşirate cu aţă. zanne, p. i, 24: la fel, una ca alta (ca şi mărgelele Înşirate), monotone. | P. ext. Şir (de mărgele). Un ghirdar de mărgăritar, în 6 aţă. URICARIUL, XI, 225. || (Credinţe pop.) Cu aluzie la firul tors de ursitoare: Aţa vieţii = a.) firul vieţii: „le fii de Ia vie“. Se va milostivi [Dumnezeu] a-mi tăiă aţa vieţii, marcovici, C. 101. |J s’a sfârşit aţa de pe ghem,, s. nădejde = „sein Lebensfa-den ist abgelaufen11. TDRG. — b.) sfârşitul vieţii (?) [Pe copii] ii muncesc peste toată puterea... lor, până li se stinge lucrarea minţii de tot şi vin la aţa vieţii ! Şi mor cei mai mulţi, piscupescu, o. 9. ^4= îl trage (pe cinevă) aţa spre (s. la) cevâ = se apropie de (s. se îndreaptă spre) cevâ, mânat par’că de o forţă tainică, în mod fatal, irezistibil. Unde-l trage pe el aţa Ca să-şi mai petreacă viaţa... pann, p. v. i, 71. Du-te, băiete, dacă te trage aţa la moarte, ispirescu, l. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această [h] oţărî re... Fu peste putinţă. îl trăgea aţa la rele. ispirescu, l. 280. 4°. Orice tort răsucit, chiar mai gros: sfoară, funie etc. Nici se vor clăti ţăruşii cortului ei... nici aţele lui nu se vor rumpe, biblia (1668), ap. TDRG. (: „dont pas un des cordeaux ne sera rompu“). Boierii au tăiat aţele cortului asupra lui Ştefan-vodă şi acolo, cu multe rane pătrunsându-l, l-au omorît. ureche, let. i, 175/9. Domnule cu boii de aţă! („se zice în bătaie de joc, când se dă numele de domn celui căruia nu i se cuvine"), zanne, p. iv, 352. (Cfr. ibid.: „Domnule cu boii de funie...!“)|| Spec. (Ţesăt.) Aţele iţelor, dame, t. 135. Aţă = „o parte a sucalei1*, idem, T. 140. Aţă = „o parte a urzitoarei", idem, t. 141. || (îmbrăc.) Legăturile opincilor (cfr. nojiţă, tărsână). Opincile seleagă de picior cu nişte aţă (=aţe) făcute de păr din coadă sau coamă de cal negru, sau păr de capră neagră, pe care, răsucindu-l, ţăranii il împletesc, şi acestea se chiamă aţă negre la opinci. (Lămăşeni, în Suceava1), ap. HEM. 2077. Am o nuiâ lungă, lungă, îngrădesc o poiată şi-o zahată, Şi mai ră-mâne-o bucată? (= „Aţa de la opinci11), şez. i, 27. Scoţând o piele de porc sălbatec... şi croind câte-o păreche de opinci..., le-a îngruzit frumos şi a petrecut câte-o păreche de aţă neagră de păr de cctl prin cele nojiţe. creangă, a. 25. || Funia cu care se trage clopotul (şi p. ext.), tragerea clopotului. Pentru 9 ceas, 2 aţe; derept vecernie, 4 aţe; pavecer-niţa cea mică, 3 aţe. pravila govora (a. 1640), ap. TDRG. || (Zid.) Aţa zidarului ziditorului) = sfoara de care e atârnat un plumb, servind de indicator al direcţiei verticale: „fii â plomb11. în mâna lui eră aţă de ziditori, biblia (1668), 564. Ca pe aţă = drept de tot, în linie dreaptă: „tout droit“. zanne, p. iii, 14. Tot copaciul... ca cum pre aţă de-adre-ptul... ar fi fost puşi. cantemir, ist. 126. Tot locul înluntru pre aţă de-atocma atocmat erâ. idem, ist. 127. 5°. Loc. adv. (Prin prescurtare din comparaţia „drept ca un fir de aţă întins11) Aţă (la...), urmând după un verb ce indică o mişcare, însemnează „drept (la...)“: „(aller) de droit fii, tout droit, directement11. Aceă măiestrită şoseâ... se’ntinde aţă până la bariera Ploieştilor, odobescu, i, 375. Merge dracul... aţă, la mănăstirea sfântului părinte, reteganul, ii, 65/28. A me’e aţă = „a merge drept la ţintă11. frâncu-candrea, m. 97. Fata... îşi luă hăinuţele şi zeleti pe nesimţite din curte, ţinând aţă la babă. mera, b. 186. (Cfr. germ. „schnurstracks, schnur-gerade11, fran. „il a dormi plusieures heures de fi 1“ s. „â la fil6e“.) 6°j (Bot.) Aţa-apei = a.) Philonotis des fontaines: Philonotis fontana, sau: Mnium fontanum. (în Banat) „Muşchiu... din fam. bartramiaceelor,... de 4—10 cm. înălţime, formează tufe întinse de o coloare verde-gălbuie... Creşte pe marginea pâraielor şi izvoarelor, în câmpiile mlăştinoase şi pe stânci umede11. panţu, pl. — b.) = mătasea-broaştei. panţu, pl. [Plur. aţe, dial. aţă.] — Din lat. acia, idem (Thes. linguaelat. şi Archiv lat. Lex. XIII, 278): ital. accia, eng. atsa. aţ a-apei s. f. (Bot.) v. aţă; mătasea-broaştei. atac f s. a. v. iatac. atac s. a. 1°. Attaque. Atteinte (ă l’honneur de qqn.), offense, outrage, insulte. 2°. (Med.) Attaque. Phtisie pulmonaire. 1°. (Milit.) Mişcare ofensivă înpotriva unui inimic, lovire a unui vrăjmaş (spre a-1 doborî s. a cuprinde locul unde se află). (Contrariul noţiunii de apărare) Cfr. a s a 11. A urmări pre duşman..., A se luptă cu dînsul... E... vrednicie a celui ce comandă... oastea... Tu... nu ştii ce este atacul şi asaltul. C. negruzzi, ii, 193. în ziua de 7 Octom vrie, regimentul 7 de linie, batali-onul 1 de vânători şi câte un batalion din regimentele 5 şi 13 de dorobanţi încearcă un nou atac în contra redutei a doua de la Griviţa, dar atacul este din nou respins cu pierderea a o mie soldaţi şi 22 ofiţeri, maiorescu, d. ii, 99. Locotenent-colonel Sergiu Voinescu, în fruntea dorobanţilor de Iaşi şi Vasluiu, dusese trupele de atac cu un avânter oic. d. zamfirescu,r. 235. || Fi g. şi p. ext. Apreţierilecritice izolate... nu vor trebui să lipsească niciodată dintr’o mişcare intelectuală... Dar aceste sânt.lucrări de amănunte. Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos, o credem acum ştearsă de la ordinea zilei, maiorescu, cr. ii, 204. Cu atât mai puţin... puteau slăbi [guvernul] atacurile unor deputaţi... cave nu aveau nici o greutate, idem, d. ii, 7. | (Rar, în graiul de mahala, al orăşenilor inculţi) Atingere (a cinstii cuivâ), ofensă, insultă. Vai âe mine, jupăn Dumitrache, adică gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac ? îmi pare rău! caragiale, t. ii, 6. 2°. (Med. Pop.) Năvălire neaşteptată a unei boale care aduce moartea s. ruinează sănătatea, „lovire nâpraznică de vre o boală11, poenaru. Cfr. acces (2°). Atac de apoplexie = „Schlagflussanfall11. Atac de friguri = „Fieberanfall11. polizu. M’a părăsit fără de veste sănătatea mea... M’au apucat nişte atacuri de astmă aşâ de violente, în cât fiecare ameninţă să-mi stingă suflarea, ap. maiorescu, cr. iii, 68. || Spec. Atacare a plămânilor, ftisie pulmonară, tuberculoză, boală de piept, oftică. A murit de atac: „il est mort de la poitrine11 DDRF. Borşul crud, băut pe nemâncate, este bun, pentru atac. pop., ap. zanne, p. ix, 276. [Plur. atacuri.] — N. din fran. (ital. attacco, idem.) atacă vb. I. l°.-3°. Attaquer. 1°. (Milit.) A porni lupta ofensivă împotriva unui inimic, a lovi pe vrăjmaş,'spre a-1 înfrânge, spre a-1 alungă şi a-i ocupâ locurile întărite pe care le apără. | Trans. împăratul Teodosie-cel-mare... cufundă în apă un număr însemnat din micile luntri în care Goţii veneau noaptea( decindea, ca să-i atace flota de pe malul stâng al Dunării, odobescu, iii, 636. | Absol. A porni atacul decisiv care sfârşeşte cu asaltul. Atacul [asupra Plevnei] fusese hotărît pentru ora 3 după amiazi... După felul nedisciplinat al generalilor ruşi, trupele lui Scobelev atacaseră înaintea orei hotărîte. maiorescu, d. ii, 94. | P. ext. A năvăli s. a sări cel dintâi (asupra cuivâ, spre a-1 lovi). L-au atacat mişeleşte. || Fig. Se întreprinse publicarea unei foi literare... [Guvernul] luând drept pretext o nevinovată poveste, sub cuvânt că atacăm ATACABIL — 343 — ATÂRDISI religiunea, suprimă foaea. G. negruzzi, i, 334. Opo-siţiunea atacă guvernul prin presă şi în parlament. A atacă persoana, sentim entele sau credinţele cuivă, sau pe cinevă în sentimentele şi credinţele sale, A atacă răul. | (Fam.). A veni (la cineva) cu o cerere de împrumut de bani. Te atac c’un pol. vlahuţă, ap. TDRG. 2°. A izbi într’un lucru s. într’o persoană, astfel în cât să-l slăbească, să-l dărapene. Cu astfel de sistemă [rea] de instrucţiune, nici odată clasa rurală nu va ajunge la o adevărată cultură... Ştiinţa de carte i se va face din zi în si măi odioasă ca un mijloc de corupţiune ce atacă pe cei ce se ating de ea. odobescu, iii, 357. Mustrarea cugetului,pomenirea păcatului său, i-au atacat sănătatea, c. negruzzi, I, 54. || Spec. (Şt. nat. Chim. Med,) A roade, a strică, a prăpădi. Filoxera atacă viţa de vie. Tinctura de iod atacă ţesuturile organice. Microbul ftiziei i-a atacat plămânii. \ Refl. (cu sens pasiv, fam.) A se atacă la plămâni şi, eliptic, a se atacă = a căpătă boală de piept, a oftică. Cfr. atac (2°) şi atacat. || (Jur.) A atacă validitatea unui act şi, eliptic, a atacă un act = a căută să-l dărîmi, să’ arăţi că nu-i valabil. Când, în cursul unei instanţe civile, actul se atacă de fals, tribunalele pot... suspendă provizoriu executarea actului, hamangiu, c. c. 283. 3°. (Franţuzism; rar) A atacă un. subiect, o. lucrare, o bucată de muzică — a începe executarea lor, a se apucă de cercetarea s. executarea lor, a aborda (un subiect etc.). Vom atacă deîndată un obiect principal al studiului...: judecata estetica asupra lui Alecsandri. maiorescu, CR. iii, 221. —■ N. după fran. (ital. atăccare, idem.) atacabil, -Ă adj. Attaquăble. — Care poate fi atacat, de atacat. [Negativul: iuatacâbil-ă, ueata-câbil, -ă. Cetăţuia Belgradjic,... inatacabilă în vârfurile ei de stâncă, rămâne sub observarea brigadei Cantilli.. maiorescu, d. ii, 112.] — N. după fran. atacabilitÂte s. f. Qualite de ce qui est atta-quable. — (Rar) Faptul de a fi atacabil. [Negativul: inatacabilităte, neatacabilitâte. Temperatură ăe topire (1775°) şi inatacabilitatea sa face ca platina să fie metalul cel mai întrebuinţai pentru vasele care servesc la temperaturile cele mai înalte, mur-GOCI-LUDWIG, MIN. 63.] — Derivat din atacabil, prin suf. abstr. -itate. atacare s. f. Action d’ attaquer, attaque. — Infinitivul verbului atacă, devenit abstract verbal. Atacarea unui fort. Atacarea religiei. Atacarea sănătăţii, j (Franţuzism; rar) Faptul de a se apucă (de un subiect, de o lucrare cu mintea), abordare (a unui subiect). Ce-i drept, problema este foarte vastă şi pentru atacarea ei cinevă trebue să fie înarmat cu cunoştinţe întinse. G. murgoci, săm. vi, 295. atacat,-A adj., subst. Attaque. Attaqui ăe lapoi-trine, poitrinaire, phtisique. — Participiul verbului atacă (l°-3°), devenit adjectiv şi substantivat une-ori. Orîcine art drept de a cere ăe la păstrătorii registrelor stării civile extracte din acele registre. Extractele date conform registrelor şi legalisate... vor fi crezute, pe cât timp ele nu vor fi atacate prin in-scripţiune ăe fals. hamangiu, c. c. 21. Acum nu mai rămăsese îndoeală că pieptul său eră atacat. C. negruzzi, ii, 154/24. || Spec. Atins de boală la plămâni, bolnav de piept, ftizie, (pop.) ofticos. S’a prăpădit curănă: eră atacat. Substantivat. Un atacat. [Negativul: neatacat, -ă = „unangegriffen“. barcianu.] atagăn s. a. v. iatagan. atăoârţĂ vb. I. Suspendre, accrocher, attacher.— A acăţâ, a spânzură (cevâ de altceva). [Prez. ată-gârţ şi atăgărţez.] HEM. 2035. — Derivat din tăgârţă, după analogia lui acăţă, atârnă. ATĂGÂR'fĂRE s. f. Action de suspendre, ă’accro-cher (qqch.). — Infinitivul verbului atăgârţâ, devenit abstract verbal. HEM. 2035. atăgârţăt, -A adj. AccrocM, suspendu. — Participiul verbului atăgârţâ, devenit adjectiv. Acăţat, atârnat, spânzurat (de cevâ). Dumneseu are ăouă scări, cu câte un cap vărit în pământ, şi cu altu’ atăgârţate d’al şaptilea cer; şi pe una suie pe Rumân, iar p’alta îi dă drumu’ de vale. jipescu, ap. HEM. 2035. atajian s. m. 1°. Chef de Cosaques. 2°. Chef de pecheurs. 1°. f Căpitan de Cazaci. Au şezut Timuş aicea în Iaşi, cu asaulii, polcovnicii şi atamanii săi. M. costin, Let. i, 296/20. Şi au şi întors pre atamanul Donţilor şi cu vahmistru. neculce, let. ii, 452/,. 2°. (Astăzi în Basarabia şi în Dobrogea, la pescari ruşi şi, de la aceştia, şi la cei români) Şef al unei echipe d.e pescari. „Atamafi se numeşte unul din pescari care cunoaşte mai bine meseria păscuitului şi care călăuzeşte fiecare expediţie; el privighează la azvâr-litul şi scosul cârligelor din mare şi toată răspunderea e pe dînsul“. contemporanul, iv, 141. [La pescuitul morunului] fiecare zăvod are un „vătaf1 sau „ataman“. Lucrătorii sânt tocmiţi cu leafă, iar atamanul la parte din prinsoare, antipa, iht. 270. — Din rus. atamanii, idem. Cfr. dubletul hatman şi vătăman. . A’I'ĂpcA s. f. Echarde, eclat de pin. — (în Buzău) Ţeapă, aşchie de brad care intră în piele. Com. ST. POPESCU. [Şi: aţapucă s. f., în Buzău, com. ST. popescu, aţapoc s. a. „ăclat de bois“: Vezi aţa- pocul in ochiul fratelui tău, iar bârna..., ap. cihac, ii, 430, «ţapoc s. a.] Cfr. ţeapă. —Cuvântde origine slavă (cfr. hu\g. cepkit „fente“, rus. stepka „copeau, buchette, eslat", ostepoku „eclat, chicot11, cihac, ii, 430). AŢAPOC s. a. 1 . ă AŢAPUCĂ S. f. / V‘ • l>ca- aţăr s. m. (Bot.) v. arţar. ataraxie s. f. Ataraxie. — (Fii.) Linişte sufletească pe care n’o turbură nici o plăcere şi nici o teamă. — N. după fran. (<^ grec. arapa^'a, din privativ şi xapâooio „turbur".) atârdiseălă (f) s. f. Encherissement.—„Fapta de-a atârdisl, de-a scumpi, de-a urcă preţul unui obiect în licitaţie" (costinescu), supra-licitare, su-pra-ofertă. [Şi: arturiseălă s. f. polizu; artoriseâ-lă s. f.] — Derivat din atârdisi, prin suf. abstr. -eală. atârdisi (f) vb. lVa. Enchdrir, surench&rir.— (Cuvânt din epoca fanariotă, ieşit din uz în timpul din urmă) A da s. a oferi la mezat mai mult de cât altul, a sui, a ridică preţul de adjudecare, a su-pra-licitâ. Se va atârdisi la mezat. doc. (a. 1784), ap. ŞIO. [Foarte multe variante: atirdisi vb IVa : Abiă ajuns în localul unăe se ţineă mezatul, o ameţeală îl cuprinse şi se puse să atirăisească. i. ne-GRUZZi, i, 295; artorosi vb. IVa: Nimeni să nu fie slo-boă a artorosi chiria prăvăliei unul altuia spre pagubă. doc. (1775), ap. ŞIO; arturisi vb. IVapolizu; cihac, ii, 544; LM.; artirosi vb. IVa pontbriant; ATÂRDISIRE — 344 — ATÂRNĂ cihac, II, 544; LM.; TDRG.; artârdisî vb. lVa cihac, ii, 544; artirisi vb. lVa LM., TDRG.; artorisi vb. IVa LM.] — Din n.-grec. &pfr|p8i£(o (&pT7]p!.£(u: aor. &prr|pioa), idem, de unde şi bulg. atardisam, sârb. arterisati). Cuvântul neo-grecesc e de origine turcească (ar-turmak „enchărir**, din artyk „mai mult“). ŞIO. ATÂRmsfRE (f) s. f. Action d’encherir, enchere, surenchere; surenche'rissement.—■ Infinitivul verbului atârdisî, devenit abstract verbal, pontbriant; po-lizu; COSTINESCU. [Şi: arturisire s. f. polizu; DDRP. artirosire s. f. pontbriant; artârdisîre s. f. DDRF.; artorisire.] atâri»isit,-A (f)adj. Encheri, surenchiri —Participiul verbului atârdisî, devenit adjectiv, pontbriant. [Şi: artirosit pontbriant; artorisit.] ATÂRmsiT0R,-0ÂRi<: (f)adj.,subst. Quiencherit, qui met ă l’enchere, encherisseur. — Adjectivul verbal a lui atârdisî (derivat prin suf. -itor). Cel cate atârdiseşte. POLIZU; PONTBRIANT; COSTINESCU. [Şi: aterdisitor: Să se citească condiţiile pomenite..., cu hotărîre că acestea rămân nestrămutate şi că aterdisitorii nu vor puteă în urmă cere nici o pre-facere. (Mold., a. 1843). uricariul, ix, 203/4; artâr-disitor DDRF.; artirositor pontbriant, LM.; ar-turisitor polizu, LM.; artirisitor LM., artorisitor LM. | Şi: -toriu.] atare adj., pron. 1°. Tel, un tel, pareil, semblable, si (suivi d’un adj.). 2°. Quelqu’un, un tel, certain. 1°. Âdj. Astfel, aşă fel, atât de, aşâ. Ce ţi-au făcut ţie acest nărod, cum atare mare păcat ai adus pre înşii P palia (1582), ap. CCR. 77 ( : „que t’a fait ce peuple, que tu aies attire sur lui un si grand pech<§?“). Jiare=„talis“. anon. car. Mai bun leac spre a depărta sau a apără dobitoacele de a tiu căpătă păduchi, îaste: ca să le hrănim bine. A unge pre atare dobitoc păduchios numai cu uleiu... nu taste de folos, calendariu (1814), 180/21. De ce ni[-ij bună noao atare viaţă? ţichindeal, f. 189. | Precedat de ca, primeşte însemnarea adverbială de „în astfel de calitate, în astfel de împrejurări**. (Probabil germanism : „als solcher**.) St. Haralampie a fost dintru început păstor şi, ca atare, trebueâ să-i fie aminte de sporirea turmelor, marian, se. ii, 28. | f Substantivat. Astfel de om. Mei a oamenilor celor ce nu ştiu carte dezvinovăţia nu are loc... Dacă atarii sic că din neştiinţă fură, pentru-ce nu fură siua şi înaintea oamenilor? ţichindeal, ap. HEM. 2033. 2°. Pron. nedefinit. (în Transilv.) Oarecare, oarecine, neştine, vreun, vreo (plur. niscaiva). Să atare bărbaţi unul cu altul se vor sfădi... palia (1582), ap. CCR. 67/15 (: „si autem jurgati fuerint duo viri...“; „si quelques-uns ont eu querelle**...). Să neştine va amăgi atare vergură... ib., ap. HEM. 2034. Văzură că de-bună-seamă e copil mic, care crezură că atare blăstămată l-a aruncat, ori poate vreo muiere prăpădită, ca să se scape de el. reteganul, p. i, 14/16. [De obiceiu invariabil, mai rar cu pluralul atari.] — Din lat. talis, cu adăogirea unui a iniţial neexplicat încă, care se găseşte şi la Aromâni (atare, alături de ahtare, aftare) şi a existat şi la Megleniţi (*atare y tari, alături de htari, ftari). Cfr. acă-tare, cutare, tare. Şl în celelalte limbi romanice aflăm alături de ital. tale (taluno), fran. tel, span., portg. tal, formele: ital. cotale, v.-prov. aital, v.-fran. itel, span. atol. atârnă vb. 1.1.1°. Pendre, etre suspendu, traîner (jusqu’â terre). 2°. Pendre (qqch.), appendre, suspendre (qqch.), accrocher, attacher (â). Pendre (un condamnă â mort). 3°. (Refl.) S’accrocher, se suspendre (â qqn. ou qqch.), prier qqn. instamment (â etre amenâ avec). II. 1°. Incliner, (se) pencher (en bas); faire pencher, tirer (qqn. en bas om vers...). 2°. Peser, avoir du poids, etre lourd; valoir. (Trans.) Avoir plus de poids, peser plus (que...), 3°. Differer, tem-poriser, se mouvoir lentement, resier dans l’inaction. îbtre indecis, hâsiter. III. 1°. Dependre (de...), etre de-pendant (de...). Faire dependre (de...), subordonner (â...). 2°. Resulter,provenir, etre la consdquence (de...). I. Sensul original pare a fi fost: „a rămâneâ acăţat în spini**, de unde, prin generalizare, „a rămâneâ acăţat de cevâ“, şi în urmă, rezultatul: „a spânzură de cevâ“. 1°. Intrans. (Construit cu prep. de, pe, la, sau în mod absolut) A cădea în jos în voie (fiiiid suspendat s. prins de cevă). Purtă unbenişel defdendreş, a cărui mânice atârnau din napoi. c. negruzzi, i, 145. Braţul ei atârnă leneş Peste marginea de pat. eminescu, P. 185. Şade popa pe corlată Şi-i atârnă brâu ’n vatră? (— „Lanţul1*.) GOROVEI, c. 197. (Loc. prov.) De cel călare să nu-ţi fie milă, când îi atârnă picioarele, zanne, p. iv, 288. Bocceaua sa atârnă = „son châle traîne**. pontbriant. Pe grumazii ei atârnă o salbă de multe şiruri de mărgăritar. C. negruzzi, i, 145. înainte mergeau suitarii... cu căciuli..., la care atârnă căteo lungă coadă de vulpe, idem, ap. HEM. 2057. De inima căruţei atârnau: păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca. creangă, P. 106. | (Construit în mod pleonastic cu adv. în jos) [Buza] cea de desubt atârnă în jos de-i acopereă pântecele, creangă, p. 240. || Fig. A fl suspendat de s. la cevâ, a năzui (cu gândul spre cevâ). Nu te uită la faptele lumi[i], la ce atârnă gându’ omului; tu ascultă numai la ce-ţi zice cugetarea. jipescu, ap. HEM. 2058. 2°. Fact. A face pe cinevâ sau cevâ să spânzure de cevâ, a-1 prinde de cevâ astfel în cât să cadă în jos în voie, deci : a acăţâ, a anină, a suspendă cevâ. (Construit cu prep. de, pe, la, în, sau în mod absolut) Atârnă pe coapsa stângă o sabie încovoiată. C. negruzzi, I, 23. Sfinţia-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn. creangă, a. 138. îşi atârnă tolba cu săgeţile la spate, ispirescu, l. 74. Am o cutie cu un cârlig şi de-acasă când plec(aţi), la uşă afar’ o atărn(aţi)? ( = „Lacătul“). gorovei, c. 194. (Loc. prov.) Sita, cănd e nouă, n’ai unde s’o atârni. ZANNE, P. V, 596. (Cfr. ib.: Până-i sita nouă o acaţă ’n cuiu; pe urmă o aruncă şi după uşă.) A-i atârnă [cuivă] belciugu’ [s. cinghelu’, s. (rar) iaba-şaua] de nas. idem, p. iii, 22, v, 172, 327 (: a şi-l supune, ca ursarul pe urs), a stăpâni, a purtă (pe cinevâ) după plac. A-i atârnă (cuivă) lingura (s. lingurile) de gât = â nu da cuivâ de mâncare. (Se zice celor care întârzie la masă şi, p. ext., celor care vin după vreine, în orice împrejurare), zanne, p. iii, 594. Când cinevă are vreun mânz frumos, îi atârnă de gât o lingură, ...ca să nu se deoache. (Ilfov), ap. HEM. 2059. [Codrule!] în tine de când intraiu, Numai o creangă tăiaiu, Armele de-mi atârnaiu. alecsandri, p. p. 263b/4. (Cfr. varianta cu acăţâ, la pag. 12a/9.) A atârnă [cevâ] în cuiu = „an den Na-gel hângen**. polizu. Am o fată mare şi o atârn de plete în cuiu. (= „Plosca**), ap. HEM. 2059. || Spec. (Rar, neobicinuit) A spânzură (un condamnat la moarte), a pune ’n furci. Cu moarte să se omoare, în furci să-l atârne! ispirescu, l. 121. 3°. Refl. A se acăţâ, a se prinde (cu mânile de cevâ). A se atârnă = „sich hângen, sich anklam-mern“. polizu. Cinevâ de spate-i s’atârnă şi-l trăgea. pann, ap. TDRG. | Fig. S’atârnă sufletu-mi de ochii cei plini de lacrimi şi noroc. EMINESCU, P. 96. ||P. ext. A se rugă s. a se ţineâ (de cinevâ) cu stăruinţă, a stărui (de cinevâ) să iii luat la drum, cu el. Cocoana Sevastiţa s’atârnă de el, să meargă cu ea. d. teleor, ap. TDRG. II. La ideea de „a rămâneâ acăţat** se adaugă cea de „a se plecă subt greutatea sa proprie** (cfr. fran. pencher, din lat. *pendicare) şi p. ext. cea de „a fi greu“. ATÂRNĂ 345 — ATÂRNĂTOARE 1°. A se aplecă spre pământ sau într’o parte, a se plecă subt o povară sau din lipsă de putere, a nu mai putea sta drept. Intrans. Atârn = „acul-mu:.„ inclinor...; neigen11. LB. Zece copaci alămăi, de multă roadă, atârnau la pământ, drăghici, R. 67. | Refl. (Neîntrebuinţat) După cal, pe Filaret eră să-l doboare jos... L-a izbit... încât p’o parte şi alta se legănă ameţit; Care în cea după urmă nici pe cal n’a putut stă; Beci s’a dat poruncă... Că cel ce s’atârnă, n’are voie d’a se mai luptă, pann, e. ii, 87. || Trans. (Mai rar) A trage (pe cinevă spre cevă), a apăsă (pe cinevâ) în jos, spre pământ. Puterea mea slăbeşte, amorţeşte cu totul, greutatea mă atârna... mss. (secol. XVIII), ap HEM. 2060. Partea muritoare, Partea, ce are vita Plămadă’n firea noastră, Tot spre derăpănare ne atârnă şi spre moarte. I. VĂCĂRESCU, p. 54/13. Părăsiiu lopata din mână căci mă atârnă în jos, şi ieşiiu la faţa apei. N. A. bogdan, ap. TDRG. || Impers. (Rar, neobicînuit) îl atârnă într’o parte = „e beat“. pann, p. v. i, 112. 2°. Intrans. Din sensul „a fi greu“ s’a desvoltat cel de: „a trăgeâ greu la cântar, a aveâ greutate (mare), a cântări (mult)“ şi fig. „a aveâ preţ, a . face s. preţui (mult,)“. Puindu-le în cumpănă, i se păru că atârnă mai mult vorbele femeii, ispirescu, s. 28/2. (Loc. prov.) Breptatea săracului nimic nu atârnă, că [este] foarte uşoară, zanne, p. v, 282. Ceea ce mult atârnă, lesne se cunoaşte, la cumpănă când se pune. idem, p. v, 224. (Fam.) Trei ocă i-atârnă busa (cu referire la expresia figurii omului supărat: „e paraponisit grozav11), idem, p. II, 28. || Trans. (Rar, neobicînuit) A fi mai greu decât..., a întrece în greutate pe... Vezi cum atârnă talgerul din dreapta pe cel din stânga P conv. lit. viii,, 381, ap. TDRG. 3°. Din ideea de „a fi greu, a trage greu la cân-tar“ s’a născut cea de „a sta în cumpănă, a oscilă (cu gândul — ca cele două terezii ale unei balanţe când se cântăreşte cevâ), a şovăi, a sta la îndoială, a fi nedecis11. Refl. Vodă... a socotit... mai bine să se lipsească de domnie..., mai vârtos că... nu-i mai rămăsese mijloc de agonisita banilor, că poate, de era aceasta, tot se mai atârnă cevaşi. zilot, cron., ap. HEM. 2060. Şi fiind-că se tnştiinţă şi Turcul de aceasta, schimbă socoteala păcii cu Rusia şi începu a se atârnă, nădăjduind că Rusia... îi va mai da cevaşi. idem, ap. HEM. 2060. | Intrans. Cala cumpănă, într’o parte şi într’alta atârnă, I. GOLESCU, ap. zanne, ix, 14. A atârnă de azi până mâne = „a fi om nehotărît, leneş11, zanne, p. ii, 479. | (De aci)  nu te grăbi să faci cevâ, a sta în inacţiune (par’că te-ar ţineâ pe loc o greutate), a te mişcă greu, a sta mult pe gânduri (înainte de a face cevâ), „a te da lenii, a te lenevi; a zăbovi, a lăsă lucrul început11. costinescu. De la Tudor [Vladimirescu încoace] ne-am deşteptat, dar tot mai atârnăm, mai moţăim câte odată, jipescu, ap. HEM. 2059. La sculare, ne-vestili şi fetili n’atârnă, sânt mai ghioi [ = vioi, vioaie] ca flăcăi[i]. idem, ap. HEM. 2069. 111. Intrans. Din ideea de „a rămâneâ acăţat de cevâ11 se naşte cea de „a depinde (de...), a fi dependent (de...) a fi subt ascultarea s. suzeranitatea (altcuiva)11. (Cfr. lat. de-pendere, germ. ab-hăngeri ) 1°. (Se construeşte cu prep. de, mai demult şi în popor şi cu în, de la şi la) Nu atârnă de la noi! ţichindeal, f. 285. Trebuinţa cea de bani... în care toată isprava atârnă, beldiman, tr., ap. TDRG. Be la asta atârnă soarta ta de faţă şi [cea] viitoare. C. negruzzi, i, 230. împăraţii... de cari atârnă... această ţară... bălcescu, m. v. 6/6. Ce este m,ai plăcut, decât a nu atârnă de nime! alecsandri, t. 572. A atărnă de altu’ — „a nu fi stăpân pe tine11. zanne, p. ii, 479. Aceasta atărnă de împrejurări — „c’est selon11. pontbriant. A atârnă la (s. de) mâna (voia, mila, etc.) altuia = a fi cu totul la dispoziţia altuia, a aşteptă tot de la altul, a fi la cheremul altuia. Cată’n juru’ tău, şi nu mai atârnă la mâna şi la voia altuia, jipescu, ap. HEM. 2058. (Cfr. neatârnare.) || Fact. A face dependent de cevâ. [Acestea] înştiinţăm, atârnând toată hotărîrea la înalta înţelepciune a înălţimei Tale. (Mold., 1814), uricariul, i, 226/19. 2°. f A rezultă a se trage, a proveni (de la cevâ s. de undeva). Atărn = „răsar, urmez: orior, nascor, provenio...; entstehen, entspringen, daraus folgen11. LB: Toată prostia Românilor de acolo atârnă, că nu au cărţi româneşti. P. MAIOR, IST. 255. — Derivat din târn „spin, mărăcine11 ( < paleosl. trunU, idem), de sigur influenţat de acăţ (cfr. anin, atăgârţ, aculm). Avem a face, după toată probabilitatea, cu un termin păstoresc: Ia început se va fi spus despre oi că li-a rămas lâna atărnată (= acă-ţată în spini). Generalizarea sensului nu pare a fi veche, de-oarece cuvântul începe a apăreâ în literatură în secol. XIX ; astăzi e foarte uzual şi dispută tot mai mult locul sinonimelor sale: „acăţâ11 şi „anină11. atârnake s. f. Action de pendre, de suspendre, d’accrocher; suspension. Lfissitude. Etat d’indeci-sion, d’hesitation; ajournement. Bependahce. Pro-venance, origine. — Infinitivul verbului atârnă, devenit abstract verbal. Acăţare, aninare, spânzurarej suspendare (de cevâ sau cinevâ). || Deprimare, slăbire a puterilor, oboseală a corpului. [Boala vine] cu greaţă... şi cu o mare atărnare şi osteneală de trup şi cu tragere la somn. piscupescu, o. 244. | Stare de ezitare, de nehotărire. | Dependenţă (de cinevâ s. cevâ). Ai să-ţi osândeşti copilul la o vecînică atârnate: să şadă într’o odaie cu pana în mănă, unde a să tânjască ca o floare scoasă din locul ce-i prieă. c. negruzzi, i, 297. (Cfr. neatârnare.) | f Atâr-nare = „naştere, porneală: ortus...; din Entstehung11. LB. atârnat s. a. = atârnare. Participiul verbului atârnă, devenit abstract verbal. atârnat, -A adj., subst. Pendu,suspendu, accroche (â...). Tire (en bas). Dependant (de...), attache (â...). Penche (en bas), pendant. (Subst.) Poteau.— Participiul verbului atârnă, devenit adjectiv. Acăţat, aninat, spânzurat, suspendat (de cevâ). Ca poamele pîn pomi stau atârnate, i. GOLESCU, ap. zanne, ix, 14. Un portret... atârnat în... părete, eminescu, N. 37. Bin ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, cănd cu picioarele... încleştate, ajunse până în vârf. ISPIRESCU, L. 212. || Apăsat, tras (in jos). Ciocoiu în doi peri, giumătate acăţat de protipendă prin măritişul unii m,ătuşi a lui c’un boieriu mare, şi giumătate atârnat în gios de rudele lui de starea a doua. alecsandri, t. 1344. || Dependent, în atâr-fiare,.atârnător (de cinevâ s. cevâ). (Rar) (Cfr. neatârnat.) || Care atârnă; plecat, aplecat (spre pământ). Lângă el o mândră salce cu lungi ramuri atârnate. C. negruzzi, ii, 14/s. Ca un căţel cu urechile atârnate. I. GOLESCU, ap. ZANNE, IX, 14. || Substantivat. (în Râmnicul-Sărat) Atârnaţi = stâlpi care sprijină straşina casei, numiţi în Mold. dregi s. diregi, iar prin Prahova stâlpi de pălimar. dame, T. 95. atârjvătoârb s. f. I. 1°. Endroit ou les bergers font săcher leurs habits. 2°. Porte-manteau. II. Endroit ou reposent les moutons. I. (Cu sensul lui atârnă I, 2°) 1°. „Atărnătoare se cheamă la ciobani locul unde îşi atârnă hainele şi obielele ude, să se zvânte11. (Pietroşiţa, în Dâmboviţa), ap. HEM. 2065. „Zăvoadă sau atărnătoare [se numeşte locul] unde atârnă ciobanii obielele şi celelalte haine, spre a le zvântâ.11 (Runcul, în Dâmboviţa), ap. idem. 2°. (Rar) Cuier, m&bilă în care se atârnă hainele. Atărnătoare=„porte-manteau11. DDRF.. II. (Cu sensul lui atârnă II, 2°) Mirizuş. Mân- ATÂRNĂTOR — 346 — ATÂT sările ciobanii nu le mân[ă] în strungă, după ce le mulg, ci le dă pe hătaşuri până la locul de culcare ce se cheamă atârnătoare şi care este departe de' stână mai bine de un chilometru. Rămân în atârnătoare, adecă în locul de culcare, ca un ceas. (Brebu, în Prahova), ap. HEM. 2065. [Plur. -tori sau -toare?] ATÂRNĂTOR, -oare adj. (Qui est) pendu, sus-pendu, accrocM (â...); qui pend, pendant; ddpen-dant (de...), appartenant (â...). — Adjectivul verbal al lui atârnă, (derivat prin suf. -ător). Care atârnă cevâ sau atârnă de cevâ, p. ext. care (se) ţine de cevâ, dependent de, subt ascultarea (cuivâ). fSă se ţină] o grădină cu pomi roditori, unde fetele vor puteă învăţâ practiceşte cultura plantelor şi a legumelor atârnătoare de economie, (a. 1836, Mold.), URICARIUL, vil, 194/6. [ f şi dial. -toriu.] atârnătuuă s. f. 1°. Action de pendre, de suspendre, d’accrocher. 2°. Chose qui est suspendue, qui pend, qui traîne. ■ , 1°. (Rar) Abstract. „Atârnare". polizu (mai ales cu o nuanţă de sens peiorativ). . 2°. (Rar) Concretizat. Cevâ ce atârnă. Lingura pe care, ca un fel de amuletă, o atârnă ţăranii, de gâtul mânsului..., este... atârnătură. HEM. 2066. [Plur. -turi.] — Derivat din atârnă, prin suf. abstr. -ătură. ataşă vb. la. Attacher. — (Franţuzism) Trans. A alătură (cevâ s. pe cinevă la s. pe lângă...), a alipi (la s. pe lângă...). Ministerul a ataşat serviciul cel nou la direcţiunea vămilor. \ Refl. A se legă sufleteşte (de cevâ s. de cinevâ), a simţi iubire (pentru cinevâ). M’am ataşat foarte mult de copilul acesta. — N. din fran. (propriu: „a lega de cevâ, cu o sfoară, funie, lanţ, etc.“) ataşament s. a. Attachement. — (Franţuzism) Sentiment de vie afecţiune care ne leagă durabil de cevâ s. de cinevâ, alipire sufletească (de cevă s. de cinevâ). — N. din fran. ataşâre s. f. Action d’ (de s’)attacher (â qqch. ou â qqn.). Attachement. — Infinitivul verbului ataşă, devenit abstract verbal. (Franţuzism). ATAŞÂ'r, -Ă adj., s. m. Attache. — Participiul verbului ataşă, devenit adjectiv. Alipit, alăturat (pe lângă...) (în sensul acesta, franţuzim) Pietrele de praştie.. au fost adoptate, pentru acelaşi sfârşit, în armata romană şi lăsate pe seama ostaşilor ataşaţi pe lângă legiuni, în calitate de „accensi“ sau asvâr-litori de pietre, odobescu, ii, 145. || Spec. (substantivat, la masculin) Funcţionar (din cariera diplomatică, consulară sau militară) alipit pe lângă reprezentanţa diplomatică a unei ţări. Ataşat de le-gaţiune. Ataşat comercial. Ataşat militar. atĂt adv., adj., subst. 'l atÂta adv., adj., subst. / I. Tel (et tel...), tant; ă tel prix. II. 1°. Tant (de)..., autant..., aussi... 2°. Aussi bien... (que). 3°. D’autant plus. 4°. (Pas) tant... (que...). 5°. Si... (beau, bien etc.) ou tellement... (que...), â un tel (ou au) point... (que...). Tant. . (que...). III. 1». Autant, tant de, en si grand nombre, tellement... 2°. Si peu (de chose), en si petit nornbre, etc. 3°. Ne... que cela ou ce c’est tout que... 4°. Tel; tellement, ă tel point, si... que cela. IV. Une somme determinde. Atât(a) exprimă un număr, un grad s. o cantitate nedefinită: numai din sensul frazei întregi, sau din gestul care o întovărăşeşte, aflăm dacă numărul, gradul s. cantitatea este mare (Cine să mănânce atâta pâne?) s. mică (Pentru atâta pâne să-ţi muncesc o si întreagă?). — Adverbul âtât(a) (Atât(a) fuge, de se oboseşte), când stă în legătură cu verbe transitive, poate fi privit drept compliment al acestora, deci drept substantiv (Atat(a) trebue să lucres, încât veghes nopţile), sau poate lesne primi funcţiune adjectivală (Atât(a) lucru am, încât...), dar numai ca atribut înaintea unui substantiv; în cazul din urmă, când stă ca atribut înaintea unui adjectiv sau adverb, se construeşte cu prep. de (Atât de mult lucru am, încât...). Atăt(a) se întrebuinţează: I. Adv. şi adj. Când nu voim să exprimăm un număr definit, nefiind importantă, pentru moment, mărimea lui. „(Cu) cutare (preţ)“. Cel ce este logofăt al ~treile... face înştiinţare... tuturor boierilor celor mari... ca să vie la biserică la atâte ceasuri. GHEORGAGHI LOGOFĂTUL, LET. III, 297/10. „Cum dai măslinele?“ — „Atâta“. delavrancea, ap. TDRG. | (Adesea repeţit: atât şi atât, ţinând locul unei enu-meraţiuni sau având înţelesul de „un număr foarte mare de...“) Cât ceri ? — Atât şi atât. | A atăţea şi atâţea scriitori credinţă lepădând... CAMTEMIR, ap. HEM. 2041. Cetim de Partriarşii cei din leagea veache, că au trăit aţâţa şi aţâţa ani... S. clain, ap. HEM. 2041. II. în asemănări, când mărimea celor indicate de atât(a) reiese din corelativele sale. 1°. Adv. şi adj. în corelaţiune cu cât (mai rar, cu (pre) cum) exprimă „acelaşi grad, număr, preţ, aceeaşi măsură, cantitate, etc.“ care e arătată de corelativ. Numai câţi... au trecut asupra Cameniţii.., atâţia au hălăduit. neculce, let. ii, 224/18. (Loc. prov.) Câte capete, atâtea minţi, zanne, p. ii, 43 (: „quot capita, tot sententiae"). Cât dai, atâta iei. idem. p. v, 242. Nu e dracul atât de negru cum îl fac [oamenii], idem, p. vi, 560. Câţi frăgari pe la Arad, Atâtea gânduri mă bat; Câţi frăgari pe la lneu, Atâtea gânduri am eu. jarnik-bârseanu, d. 139. | (în legătură cu prep.) Cu (s. pre, f de) cât..., cu (s. pre, f de) atât s „plus..., plus“. Cu cât greşeşti, cu atâta te pocăiaşte. varlaam, c. 336,2. De cât mai mult îl munciaşte, de-atăta mai mult să’ntărîă ceilalţfi] creştini, dosofteiu, v. S. 157. Pre cât vor jură ei..., pre atâta să ţie. DOC. (din vremea lui Const. Brânco-veanu), ap. HEM. 2038. [Exemple de construcţii în care acordul între cele două corelative nu-i desăvârşit: Cu cât omul den-(n)afară boleaşte..., atâta el den lă-untru... se vindecă de păcate, coresi, ap. HEM. 2038. De cât să strică omul denafară, cu atâta să înoiaşte cel din lontru. varlaam, c. 244,2. Nu atâta copilărea-şte,pre cât blăstămăţeaşte. cantemir, ap. HEM. 2038. | Caraiman... puteă sătnghiţă... atâtea vedre cât şi o bute de la Dealul-mare. odobescu, iii, 14/23. De câte ori îţi fi dormit în stroh..., să am eu acum atâţia bani în pungă, nu mi-ar mai trebui alta. creangă, p. 255.] || (Fiind vorba de o asemănare, în loc de cât, pot apărea drept corelative cum, precum sau ca) Adv. Aşâ. Astăsi nu sântem atât de osteniţi ca ieri. drăghici, r. 83. Atăta-s de supărat, Cumu-i ceriul înorat, Şi atăta-s de scârbit, Cumu-i ceriul de cernit. JARNIK-BÂRSEANU, D. 220-221. | Adj. Aşâ de mult, etc. Nici un animal nu are aţâţa crieri ca omul. calendariu (1814), 103. || (Adesea întregit prin tot) La vănătorie..., eu mă pricep cam tot atâta precât se pricepea vestitul ageamiu... odobescu, iii, 9/„. | (De aici apoi, când e vorba de o asemănare sau de o alternativă) Tot atâta=acelaşi lucru, tot una, de o potrivă, egal; indiferent. Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i. creangă, p. 212. Hai, bacleo, o [=ori] nu veni, Mie tot atâta mi[-i], Fără tine pot trăi. Hai, badeo, o [=ori ]şesi acasă, Mie tot atâta-mi pasă! reteganul, tr. 153-154. || (încăs. mai) pe atât(a) = încă odată (s. aproape) (în) aceeaşi măsură, (în) aceeaşi sumă, cu acelaşi preţ etc. Poate Pavel să ciarte pre Ioan şi să-i ia toată avearea înapoi şi încă să-l facă să mai dea pre atâta. pravila mold. 29. Petre... ţi-a mâncat nouă sute ATÂT — 347 — ATÂT de lei; Vasile... mai pe-alăţia, ţi alţii căli? CREANGĂ, A. 17. 2°. Adv. în (corelaţiune cu cât, f cum) De-o potrivă, asemenea. Să facă jurămănt, atăt jăluitorul, cum [azi s’ar zice: căt] şlpârîtul. pravila (1814), 10. Atât(a)..., cât (precât) şi (s. mai ales s. mai cu seamă s. mai vârtos) = şi..., şi; nu numai..., ci (şi) : „et... et; aussi bien... que“ (span „tanto..., como“). Mult s’au sporit aceaste mănăstiri, atăta cu petrea-cerea cea plăcută lui Dumnezeu, cât şi cu veniturile. mineiul (1776), 30 VAu rămas... atăt moşie, bani, case..., căt şl la Iaşi vii. (Mold., a. 1792), uricariul, xix, 39/,. Boieri, atât cei în slujbă, cât şl cei din afoară... bălcescu, m. v. 10/e. Lele. nu mai suspină.., Că-i atâta vina mea, Căt şi, lele, vina ta. jar-nik-bârseanu, D. 253. (Loc. prov.) Atăt făina, căt şl aluatul, tot cu împrumutare, zanne, p. iii, 544. 3°. Când după atăt fa) urmează un comparativ, atunci nu mai avem a face cu o asemănare sau cu un contrast, ci cu o gradaţie. Noi n’om cruţă a sice... Că mintea cu cătu-i tare, cu-atăta mai mult lucrează. konaki, p. 278. Pe căt îl iubeâ de mult supuşii săi..., cu atăta mai mult se temea de dînsul vecinii săi. gorjan, h. i, 1/16. | (De aici apoi, şi fără corelativ) Cu atât mai mult s. mai vârtos = şi mai mult; mai ales că: „encore plus; d’autant plus, â plus forte raison, â fortiori“. Socotind să scape [de sălbatic], cu atât mai mult îşi puneă toată vârtu-tea să fugă. drăghici, R. 159. Mai cu lesnire au putut să se ţină întrăgimea limbei română, şi cu atântu mai vârtos, că strămoşii Românilor n’au fost ca alte colonii, p. maior, ist. 267. || Cu atât mai bine! (şi după fran., azi şl): Cu atât mai rău ! (fam: atâta pagubă! cfr. 111, 2): astfel fiind lucrurile, n’avem decât a ne bucură (s. a ne întrista): „tant mieux! tant pis!“ „Eu mă tocmesc pe trei ani odată...“ — „Despre mine, cu atât mai bine, măi Chi-rică! Şi ce-mi ceri tu pentru trei ani?“ creangă, p. 151. 4. După negaţiune, exprimând o restricţie: nuatâ-t(a)..., cât (mai ales s. mai cu seamă s! mai vârtos)... = deşi întru câtva şi..., totuşi, mai ales...: „pas autant... que... ou plutot...“. Nu atâta din venitul casei, cât din sudorile feţei mele [s’au făcut acestea]. antim, p. xxiv, 27. 5°. Dacă în loc de a spune: El eră atât de puternic, cât doi, ne vom exprimă în modul următor (lipsindu-ne momentan*terminul de comparaţie): El eră atât de puternic, cât... nu se poate închipui, atunci valoarea sintactică a lui cât poate să se schimbe uşor, şi el să se transforme într’o conjuncţiune care să introducă o propoziţie secundară consecutivă: Netinav... atâta-i de fermecătoriu, căt [azi: încât] ne-au luat toate bunătăţile noastre, alexandria, 2. Astfel s’a născut locuţiunea: atât..., cât (azi mai cu seamă îucât), = în aşă măsură s. atât de mult (de bine, de mare, etc.), încât... Atâta să nevoia de cu osârdie, cât... dosofteiu, v. s. 28,2. Atâta mureă, căt nu-i puteă dovedi cu îngropatul. e. kogălniceanu, let. iii, 192/s5. Acesta atăt eră iubitor de lege, încât îl numiră HudavencMr, adecă lucrător-de-Dumneseu, sau cu totul dat la Dumnezeu. e. văcărescul, ist. 252/1s. Eră atât de frumoasă, încât văzându-o cinevă, trebueâ... cel puţin să o privească ca pe un cap (l’operă a naturei. c. negruzzi, i, 37. Gloria te puse l’atăta înălţime, Cât n’aveai tu de-asupra-ţi şi-alăturea pe nime! alecsandri, p. iii, 253. j Aşâ de tare, în cât... Atâta au rănit pe unul, încât îndată au căzut jos. drăghici, r. 167. | Âşă de bine, încât... A săgeta şi a aruncă lancea atâta s’au deprins, încât prea rar se întâmplă, de nu nimerefă] sămnul. drăghici, r. 152. | (Adesea — după analogia sinonimului „în aşâ măsură11 —în legătură cu prep. întru, f la) Florile... Painjinesc într’atâta viderile amăgite, încât... konaki, p. 284. Procesuri, intrigile politice, mă cuprin-seseră într’atât, în căt, ne-aflând minută de răgaz, am fugit la ţară. c. negruzzi, i, 60. La atâta credinţă şi laudă aveă Dimitraşco-vodă la Poartă, cât apoi paşa... tot la Dimitraşco-vodă trimitea, de luă veşti. NECULCE, LET. II, 335/26. I (Urmat de pe cât) Paguba nu eră atâta, pe căi el o socoteă. drăghici, r. 116. | în construcţiunea cu (în)cât, atâta poate scădea la funcţiunea unui simplu corelativ întregitor, aşâ încât atâta cât ajunge să exprime acelaşi lucru ca „(aşâ) încât11: „de sorte que11. Vedem neamul omenesc înpletecindu-se în... nefolositoare învă-luiale, atâta căt a îndemnă şi pre Solomon săstrige... biblia (1688), 3 pr./23. Se făcu cutremur mare, atâta cât au căzut cîale înalte lăcaşuri, mineiul (1776), 162 2/2. || (Propoziţia consecutivă poate fl introdusă şi prin conjucţiunea de sau că) Atăta urăciune stătu între amândoă besericile, de nu se pot vedeare cu dragoste. URECHE, ap. HEM. 2039. îl strânge cu, atâta putere, de eră, bietul drac, să-şi dee sufletul. CREANGĂ! P. 53. începe uşor A zice cu dor Un căntic duios, Atât de frumos, Munţii că răsunfă], Şoimii se adunfă], alecsandri, p. p. 66. [ f Construcţie neobicinuită cu prep. de: De atăta eră straşnic, că mâncă aflon dimineaţa... cântă, let. iii, 181/l4.] | (Când avem a face cu un raport temporal, urmează până) Atâta vreme să ai a mă sluji, până cănd îi muri. creangă, P. 206. (Loc. prov.) Ulciorul, atăta merge la fântână, până se sparge, zanne, p. IV, 158 ( : „tant va la cruche ă l’eau qu'â la fin elle se casse11). | 0 altă construcţie e atâta de (adj.)... ce 4- verb. = de oare-ce atât(a)... N’aveă apă să se stâmpere în săduvul lucrului, atăta de greu la mar-muri ce tăiă. DOSOFTEIU, V. S. 156,2. (Ironic) Atât de treabă ce este, Numai jujeu îi lipseşte, zanne, p. v, 37J. || (în mod enclitic întrebuinţăm cu acelaşi sens, în exclamaţii, când nu mai avem vreme să întregim fraza printr’o propoziţie consecutivă, pe atât(a), fără să-i urmeze un cât etc.) Aşâ de tare, etc. Ah! E-atăt de albă noaptea! eminescu, p. 252. Atăt e de frumos! coşbuc, b. 15. | De aici apoi: III. Când sântem atinşi sau surprinşi (în mod plăcut sau neplăcut) de măsura, timpul, preţul, numărul, gradul etc. în care se întâmplă, se găseşte s. ni se prezentă cevâ. (Mărimea măsurii, timpului etc. reiese din cele spuse înainte sau din sensul frazei întregi). 1°. Adv. în aşâ măsură, aşâ de mult (s. tare, bine, îndelungat, scump etc.). Şă nu mai slujeşti atâta, ci să umbli cu carata, barac, a. 44. Şi atâta s’au spăriat, în loc să se bucure! drăghici, r. 156. Nu mai dondă(n)l atâta din gură ! creangă, p. 59. | (în legătură cu prep. întru) Cum am îndrăsnii pănă’ntr’atăta să vă mâhnesc? drăghici, r. 10. Rea, doar într’atâta nu-s! coşbuc, b. 229. || Adj. Astfel de..., aşâ de (mare, tare, mult, bun, îndelungat, scump etc,). (Adesea repeţit: atăt şi atăt.) Pricina atătui rău şi atâtei piersări... let.2, i, 116. Păcat că au perit atăţa viteji! neculce, let. ii, 264/36. Cu-atătea mustrări crude, spune-mi, faci vre o ispravă? konaki, p. 281. Şi...— Celelalte, strigă gazda, eşind din răbdare, întru auzul aiător laude. C. negruzzi, I, 77. Unde sânt atâte vieţi? alecsandri, p. II, 18. Pentru atăta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc, odobescu, iii, 9/6. Eră buimac de cap şi hămesit de foame, de-atăta îmblet. creangă, P. 145. | (în combinaţie cu întru) Nu cred că poate fi într’atâta de crud! c. negruzzi, i, 50. | Substantivat.' Eu pot ţie arătă aţâţa şi atăţa, carii... mă ascultă, ţichindeal, ap. HEM. 2041. || De-atâtea ori! = aşă de adesea: „tant de fois, si souvent, si frequemment11. Te ridicam de subsuori, De-atătea ori, de-atătea ori! eminescu, p. 289. | Atâta (a)mar de... v. amar V (pag. 137b). [Când atât e atribut la un adj. sau aclv., găsim uneori, — sau prin intervertirea topicei (eră frumos atăt, că... y eră atât frumos), sau după analogia sinonimului „aşâ11 (care se poate construi şi fără de) sau prin influenţa unei limbi streine — şi construc- ATÂT — 348 - ATÂT ţia (rară, neobicinuită) atât + adj. sau adv. Nu-s atât nefericiţi, pann, e. iv, 128. Naţia română, atât doritoare de viaţă... bălcescu, m’. v. 5/16. ||La scriitorii vechi, găsim şi construcţii ca acestea: Amu şi corăbiile, atâta fiind, şi de iziaclian vânt găsite, şi se întorc de mitiutiă cârmitoare... COD. VOR. 123/2 ( = corăbiile câtu-s de mari... N. TESTAMENT (1648); corăbiile fiind aşă mari... biblia (1688): „Ies navires, quoiqu’ils soient si grands, et qu’ils soient agites par la tempete, ils sont menăs... avec un petit gouvernail“). D[umned]zăw nu o aupă-răsit nice-i fu greaţă de-atâta spurcată şi necurată... dosofteiu, v. s. 51,2 [ = de o femeie aşă de spurcată şi necurată], îi ceartă cu caterga în toată viaţa lor sau într’atâţîa [ = în decursul multor] ai. pravila mold. 95, 3. (Cfr. ital. „tante grazie !“ = „tau-send Dank!“)] 2°. (Atâta poate arătă şi o măsură, o cantitate, un grad etc. mic, neînsemnat etc. — de-oare-ce atât(a), precum am spus la început, nu implică o mărime determinată) Adv. şi adj. Âşă de puţin. Când s’au trezit Mihaiu-vodă, au fost numai cu giuruinţa, că [ = căci] Costantin-vodă l-au amăgit şi au luat domniea ţării munteneşti şi Grigori-vodă au venit domn aice în Moldova... Iară Grigori-vodă de aici din ţară nu s’au lăsat cu atâta, ce... au scris pe taină la Mihai-vodă, de au stricat logodna cu sora lui Constaniin-vodă. neculce, let. ii, 437/29. Cu atâta s’au alesei din călătoria sa! drăghici, r. 10. Ei, vezi cum eşti! în prag la noi te-amprins de mână Şi-am vrut să te cuprind, şi pentru-atâta lucru Ai plâns şi n’ai venit la noi o săptămână, coşbuc, b. 189. Fetele împăratului au mulţămit spânului şi pentru atâta, creangă, p. 232. Eu atunci oiu înyenup,-chiâ Şi la dînsul m’oiu rugă... Cu-atăta nu m’oiu lăsă, [ci] Când s’or dezbrănă... marian, v. 204. :}£ Nici atâta! = şi mai puţin: „moins que mult mă mier... donici, f. ii, 39. Din voroavele lor, încep a se atinge unul de altul, mânia începe a se face vederată. beldiman, n. p. i, 97. Oşlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cinevâ cu cât îi negru subt unghie, că-şi asvârle ţărnă după cap, ca buhaiul, creangă, a. 78. Dar săracul nu tăceâ, Cu cuvântul îl tăeă, Cu vorba că l-atingeâ. teodorescu, p. P. 297. | A face o aluziune la slăbiciunea cuivâ, a-1 pişcă cu vorba, a-i aruncă pilde (despre cevâ). [Pe curvar] deaca l-atingi cu curvie, îndată să scârbeaşte. varlaam, c. 325. Când [cinevâ] îl atinge cu cevă în vorbire, [Românul zice] „nu mă călcă pe picior!“ şez. ii, 73/29. Ştefan-vodă ’nţelegeâ Unde baba l-atingeă, Şi’n gura mare-i ziceă: „Babă slabă şi’nfocată, Dar la minte înţeleaptă...“ teodorescu, p. p. 519b. L-ai atins cu vorba asta = „i-ai tras una, să priceapă11, pamfile, j. ii. Cu vorbe îmbolditoare, îl atinge unde-l doare, pann, ap. HEM. 2051. Cfr. atins; 3°. (Modern, după fran. „toucher11) A înduioşâ, a mişcă (pe cinevâ), a produce (în cinevâ) un sentiment de duioşie. Generozitatea d-tale m’a atins foarte mult. Cuvintele ce i-a spus, l-au atins până la lacrimi. Cfr. atingător şi atins. 4°. Din ideea de „a aveâ puncte de contact (cu cinevâ sau cevâ)“ se naşte înţelesul de „a aveâ o asemănare (cu...), a se potrivi (cu...), a deşteptă în minte s. a aduce aminte de (cevâ, prin asociaţie de idei) şi, p. ext., „a privi (se zice despre un lucru s. despre cinevâ), a fi important şi pentru...11 Apostolii o noapte întreagă vânară şi nemică nu prinseră, iară îndată deacă ascultară cuvântul Domnului, aruncară mreaja şi multpeaşte prinseră. Atinge-să aceasta ispravă de cuvântul Domnului ce dzice: „cercaţi nainte..., iarăaceasteatoatesăvordavoao“.YARLAA.M, c. 310. | Pricina Ierzimanului îl atingea şl pe Domn. gheorgachi logofătul, LET. III, 197/a?. | (In literatura modernă m. ales refl.) A se referi la..., a privi (un lucru pe cinevâ sau cevâ). Documentele ce se ating de regularea intereselor mănăstireşti... (Mold. a. 1855). uricariul, IV, 426/18. Nu 'trebue să cerem de la vânători o apreţuire rece şi nepărtinitoare... a izbândelor ce se ating de arta lor favorită. odobescu, iii, 48/j. | De aici: (întru s. pe) cât se atinge de (mai rar: despre)... s. (Ceea) ce se atinge de... = cât despre..., (ceea) ce s. (întru) cât pri- ATINGERE — 355 — AŢINTI veşte (pe...) : „quant â“... întru cât se atinge despre neapărata trebuinţă ce avem,..., nu mă voiu amăgi, dacă... I. IONESCU, c. 54. Cât s’atinge despre dreapta giudecată..., nu m’agiungi nici la călcâiu. alecsandri, t. 1232. Ce se atinge de streini..., se sice că... marian, T. 167. Cfr. atingător. [Aor. atinseiu, +, şi azi In Banat, atinş(u), part. atins, imper. atinge, gerund. atingând. j De Ia part. atins, pare a se fl format, pe alocurea, după, analogia lui întins: întind, un prez. ind. atind, după cum reiese din următoarea chiuitură din Reteag (Transilv.): Sărută-mă mândră’n dinţi, De huse să nu te-atinsi. reteganul, ch. 156.] — Din lat. attingo (-tigi, -tactum), tingere: ital. attingere şi attignere „a scoate11, v.-prov. atenher „a atinge11 (v.-fran. attaindre, fran. atteindre „a ajunge (la...)11 < *at-tangere, reconstituit în elementele constitutive, din attingere). atingere s. f. Action de toucher, etc.; frolement. Attouchement. Contact. Atteinte.—Infinitivul verbului atinge, devenit abstract verbal. Atingere cu mâna etc. || Spec. (Mat.) Punctul de atingere = „punctul unde o linie dreaptă atinge o alta, curbă, sau unde două curbe se ating, se taie11: „point d’attouchement11. costinescu. | Contact (vezi etimologia acestui cuvânt), în locuţiunile: a iiîtră (a veni s. a li) în atingere cu cinevă s. cevă. : „entrer (venir, etre) en contact avec qqn. ou qqch11. Nu intrase în atingere cu Grecii. A. XENOPOL, ap. DDRP. | Ştirbire, împuţinare, vătămare, atacare (a unui drept, a unei dis-poziţiuni etc.). Facem obştească rugăminte ca să se întărîască şi de cătră înălţimea ta şi să se pă-sască... fără atingere sau strămutare. (Mold., a. 1814) URICARIUL, IV, 188/1S. Cfr. atins‘, atinsură, atin-sătură, atingătură, atingime. atingic s. a. (Bot.) = altângic (s. v.) datcule-SCU, ap. HEM. 2055-2056. atingime f s. f. Delicatesse.—(Cuvânt format de Konaki pentru rimă; neuzitat) Delicateţe s. fineţe (de percepere, a unui simţ). Dă la simţirile noastre o mai multă gingăşime, Adecă la pipăeală o nespusă atingime... konaki, p. 268. — Derivat din ating, prin suf. abstract -ime. ATINS s. a. Action de toucher, d’atteindre, etc. Attouchem,ent, atteinte, contact. — Participiul verbului atinge, devenit abstract verbal. Atingere, contact (cu...). Faţa lor s’a ‘vestejit, Ca frunsa stejarului De-atinsul brumarului. POP., ap. HEM. 2056. atins, -ă adj. Touch6, atteint, etc. Touche au vif, froiss4, blesse, offense. Palpăble, saisissable. — Participiul verbului atinge, devenit adjectiv. (Are totdeauna sens pasiv) De-odată aud foşnirea unei rochii, Un moale pas, abiă atins de scânduri... eminescu, p. 48. | (Modern, după fran. ,,touch<5“) Mişcat, înduioşat, emoţionat. Eram atins de apelul călduros ce l-au făcut entusiaştii tineri. \ Ajuns. El e astăsi de sigur fericit, căci el a trăit o viaţă bine umplută, având dinainte-i scopuri mari şi frumoase, lăsând în urmă-i ţeluri măreţe, atinse şi rea-lisate. STURDZA, E. 33. | Lovit uşor (de o boală etc.). Dragostele... M’au uscat, m’au vestejit, Ca stejarul înfrunsit, Când de brumă e atins, alecsandri, p. p. 244b/3. Atins de, alienaţie mentală = „von Wahn-sinn befallen11. TDRG. | Lovit (de o vorbă s. aluzie a cuivâ), cu musca pe căciulă. La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s’au simţit atinşi [= că se face aluzie la ei]; cel cu pricina a rămas ca opărit. CREANGĂ, a. 156. | Ofensat. Cam atins de cuvintele smeului, i-a răspuns: „Ce? Eu scocioresc aice?“ sbiera, p. 180/,. || f Spec. Pe care-1 poţi atinge s. pipăi cu mâna, palpabil (vezi etimologia acestui cuvânt). Aceaste şapte taine se împreună cătră ceale -şapte daruri a duhului sfânt, carile subt chipure văsuţe şi atinse varsă în sufletele credincioşilor darurile lui Dumneseu. evstratie logofătul (a. 1645), ap. GCR. I, 115. || Cfr. neatins. atinsătură f s- f- Attouchement, contact. Atteinte.—(Cuvânt rar) Atingere, contact. Atinsătură = „afctactus11. anon. ca.R. || Lovire, izbire (în...). Doar n’am hi nice noi cu obras de marmure sau de hier, — că pre un hier sau pre un marmure cu atâta gloată de atinsături s’are hi sfredelit, dară inima noastră în ce chip n’are hi vătămată de atâta ponos ? scrisoare (a lui Gheorghe Ştefan-vodă către Râk6czy, din a. 1657), ap. IORGA, CH. I. II, 244. [Plur. -turi.j Cfr. atinsură, atingătură. — Derivat din atins (part. lui atinge), prin suf. abstr. -ătură. atinsură f s. f. Contact, attouchement. — (Cuvânt rar) Atingere, contact. Pre călătorie ce-au călătorit şi pre atinsură ce s’au atins de pat, om deplin să arată, iară pre ciudesă Dumnedsău deplin să mărturiseaşte. varlaam, c. 320. [Plur. -suri.] Cfr. atingătură, atinsătură. — Derivat din atins (part. lui atinge), prin suf. abstr. -ură. aţintă vb. I = aţinti. Trans. (Despre ochi, privire, căutătură) Toţi îşi aţinteasă căutăturile asupra celor viitoare, marcovici, d. 3/20. îmi aţin-taiu căutătura mai de multe ori la dînsa. gorjan, h. iv, 77. Atunce falnic omul ridică a sa frunte Şi’n ceruri cu mândrie aţintă ochiul său. alecsandri, p. i, 125. | Ochilor, aţintaţi în cer icoana sfântă! I. vĂCĂRESCU, p. 105/21.’| Refl. Ochi-mi s’aţintară pe semnul mântuinţei..., Prin care-a’nvins barbarii creştinul Constantin, alexandrescu, m. 26. [Prez. aţintes şi aţint. \ Dial. aţîntâ.] Cfr. aţintat. Cfr. pironi. — Verb, format din prefixul a-, care arată direcţia spre cevâ, şi substantivul ţintă sau verbul ţinţă. Cfr. ţintă, (a)ţinti, ţintui. aţintăre s. f. = aţintire. Infinitivul verbului aţintă, devenit abstract verbal. Aţintarea ochiului sufletesc către cele de sus... marcovici, d. 218. [Dial. şi: aţîntare.] Cfr. ţintare, (a)ţîntire, ţintuire. aţintăt s. a. - aţintare. Participiul verbului aţintă, devenit abstract verbal. [Dial. şi: aţintat.] Cfr. ţintat, (a)ţintit, ţintuit. aţintăt, -ă adj., adv. = aţintit. I. Adj. Mocvrtea mea c«[-mij va sta... Dintr’un plumb micuţ d’argint, Bine’n armă îndesat, Şi la pieptu-mi aţintat. reteganul, tr. 46/a9; cfr. jahresber. vi, 68. | Ţin ochii lor aţintaţi asupră-i. marcovici, D. 93. | Fig. Gândul mieu eră aţintat la frumuseţa Regiei, gorjan, h. iv, 36. II. Adv. (Rar, neobicînuit) Fix (probabil pentru rimă s. spre a reda pe fran. „fixement11). îl priveşte aţintat, c’un aer înfricoşat, c. negruzzi, iii, 366/20. [Dial. şi: aţintat.] Cfr. ţintat, (a)ţintit, ţintuit. aţintător, -oâre adj. = aţintitor. (Rar) Adjectivul verbal al lui aţinti (derivat prin suf. -ător). PONTBRIANT. [Dial. şi: dţîntător. | f şi dial. şi: -toriu.] Cfr. ţintător, (a)ţintitor, ţintuitor. aţinti vb. IVa. 1°. Pointer, braquer (une bouche â feu), viser, mirer. 2°. Fixer (ses regards spr qqn. ou qqch.). Fixer (qqn. ou qqch.), regarder fixement. 3°. Viser, tendre (â...), aspirer (â...). Sensul original e „a îndreptă cevâ spre o ţintă (p. ext. spre un punct, fig. spre un scop)“. 1°. Trans. (Despre arc sau arme de foc) A îndreptă (arma) spre cinevâ s. cevâ, luându-1 la ţintă aţintire — 356 — ATITICA s. la ochiu, ochind spre el. El se opri şi întrebă cine este, aţintind puşca asupra tufei. I. negruzzi, ap. TDRG. 2°. Trans. şi refl. (Despre ochi, privire, căutătură etc.) A-şi îndrepta privirea ţintă spre cinevâ sau cevă, a privi nemişcat, a pironi ochii spre... Ochii mei Ge’n veci la tine Aţintesc a lor lumine... alecsandri, p. I, 144. Ochii tutulor se aţintiră la mă-iastra... ispirescu, l. 283. Spânul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb. creangă, p. 233. || P. ext. (Subiectul devine omul şi „ochii“ se prefac în instrument, care poate rămânea neexprimat; probabil după fran. ,,fixer“) A fixă (pe cinevâ, cu privirea). El sălbatic o aţinteşte, gane, ap. DDRF. 3°. Pig. (Rar, impropriu, în loc de ţinti). (Despre dorinţe, aspiraţiuni etc.) Intrans. A aspirâ, a năzul, a tinde (spre...). Fieştecare la interesul său în parte aţinteşte, donici, F. ii, 3^ Neamurile toate cătră dînsul [= soare] aţintesc, alecsandri, p. ii, 6. [Dial. şi: aţinti.] — Născut, prin schimb de conjugare, din aţintâ. Cfr. (a)ţintâ, ţinti, ţintul. aţintire s. f. Action de braquer (sur...), de viser, de fixer, de regarder fixement, etc. Pointage (d’une bouche â feu), visee. — Infinitivul verbului aţinti, devenit abstract verbal. Aţintirea privirilor. [Dial. şi: aţîntire.] Cfr. (a)ţintare, ţintire, ţintuire. aţintit s. a. = aţinţire. Participiul verbului aţinti, devenit abstract verbal. [Dial: şi: aţintit.] Cfr. ţintit, (a)ţintat, ţintuit. aţintit, -A adj., adv. I. Pointe, braque. (sur...), visă, miră; fixe. Attentif. 11. (Enregardant) fixement. Participiul verbului aţinti, devenit adjectiv, întrebuinţat şi ca adverb. I. Adj. Privirile ochilor lui mari erau aţintite asupra acelei porţi, eminescu, n. 69. Junele, a cărui atenţiune eră aţintită la cea mai mică mişcare... filimon, ap. HEM. 2089. || Pig. Cu capul aţintit la pază — „wachsamen Auges“. barcianu. Şi eu am văsuţ cârdurile de dropii, cutrierănd cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază acele şesuri fără margine [ale Bărăganului], ODOBESCU, iii, 14/4. II. Adv. Cu privirile nemişcate, pironite (asupra unui lucru). O jumătate ele an se munciră cu lucrul acesta, şi de ce se uitau mai mult la icoană, de ce ar fi voit să o vadă mai mult... Ar sice cinevă, că ce e o jumătate de an de a sta cinevă aţintit la un lucru...? reteganul, p. ii, 6/^ [Dial. şi: aţintit.] Cfr. ţintit, (a)ţintat, ţintuit. aţintitor, -oare adj. Qui braque, vise, fixe, etc. — Adjectivul verbal a lui aţinti (derivat prin suf. -itor). DDRF. (Rar) [Dial. şi: aţintitor. | f şi dial. -toriu.] Cfr. ţintitor, (a)ţintător, ţintuitor. aţipeală s. f. Assoupissement, torpeur.—Starea unui om cuprins de un somn uşor, fig. amorţire. Cfr. aromeală. Când te trezeşti că ai drepturi, scoală din aţipeală, jipescu, o. 103/1S. [Dial. aţă-peălă, aţîpeălă. | Dial. -pălă. | Plur. -peli.) — Derivat din aţipi, prin suf. abstr. -eală. aţipi vb. lVa. I. 1°. S’assoupir, sommeiller. 2°. ■Bormir legerement ou â courts intervalles. II. 1°. Assoupir (qqn.), endormir doucement. 2°. S’assoupir, s’endormir. I. Intrans. 1°. în trecerea de la starea de trezie la somn, aţipirea este faza dintâi, când, fără să adormi de-a binele, „ţi se închid ochii11, deci când conştiinţa realităţii începe să dispară: a adormi uşor. a apucâ să adormi, a fi pe jumătate adormit. (Cfr. adormi, aromi, pirotl, moţăi, (a)dormitâ, clipoci, c u c ă 1). Eu adurmiiu [= mă culcaiu] şi aţipiiu. coresi, PS. 6 ( : „je me suis couchâ et je me suis endormi"). Nu va adormi, nice vâ aţipi cela ce fereaşte Israilteanii. arsenie din bisericani, ap. HEM. 360 ( = nu durmitează, nici adurmi, ce fereaşte Izraili. PSAL. SCH. 422/la, CORESI, PS. 352: „celui qui garde Israel ne sommeillera point, et ne s ’ e n-dormira point“). Am aţăpitupuţinei, de-am dormit. dosofteiu, v. S. 108/35. Şeful de masă tresări, ca un om care, aţipind pe scaun, moţăe şi se isbeşte cu barba de piept, delavrancea, ap. HEM. 2090. Deşi abiă se înnoptase, toţi dormeau la cârciumă şi chiar Ghiţă,... aţipise, când .cânii începură să latre, slavici, n. ii, 89. Ţugulea... începuse a aţipi lângă foc. ispirescu, l. 326. Biata noră, care de-a-biă aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale. creangă, P. 7. Ce-ormai fi şi cutremurele ieste, sise Ivan,... şi apoi iară se culcă. Dară, când să aţipească, de-o-dată se aud prin casă o mulţime de glasuri, idem, ap. HEM. 2091. De cătră dimineaţă insă, în revărsatul sorilor, aţipi atât bogatul cât şi muierea lui. Cătană, p. b. iii, 86. Eu nu pot dormi, Nici pot aţipi, D’un niches de cal Dincoace de mal. TEODORESCU, p. P. 492b. | (Complinit prin „în s. de somn“; rar) Toate le făceă, Iar fiica şedeă, Cu ochii clipind, în somn aţipind, idem, 661b. Aţipise şi ea de somn. şez. vi, 111. || Fig. A se linişti, a se potoli, a se ostoiâ. Bahus, cârfd în cap îmi intră, Toate grijile-aţipesc. CONV. lit. viii, 284, ap. TDRG. 2°. P. ext. A dormită, a dormi uşor sau puţin. Când o aflau ai săi în sori de si că mai aţipeşte... conv. lit. xv, 98, ap. TDRG. „Nevastă..., Scoală, mulge vacile...!“ — „Măi bărbate, dragul meu, Lasă să mai aţipesc, Că minteni le ţîrcotesc!“ jarnik-bârseanu, d. 456, II. f (Izolat) La cantemir, se găseşte şi cu fun-ţiune fact. 1°. Trans. A face pe cinevâ să aţipească. Nu ştim, cu ochii, ca vulpea pe cocoş, l-au f ărmecat, au cu cuvintele, ca Syrenile cu cântecele, l-au aţipit şi l-au amăgii? cantemir, ist. 279. 2°. Refl. A se aduce pe sine în stare de aţipire, deci „a aţipl“. Ca nu cumvâ, glasul Syrenelor auzind, să se aţipească, cantemir, ap. TDRG. [Dial. aţipesc şi aţăpesc. | La anon. car. şi: aţip.] — Etimologia necunoscută. aţipire s. f. Action de s’assoupir, de sommeiller. Assoupissement. — Infinitivul verbului aţipi, devenit abstract verbal. [Dial. aţâpire, aţipire.] aţipit s. a. = aţipire. Participiul verbului aţipi, devenit abstract verbal. [Dial. aţăpit, aţipit.] aţipit, -A adj. Assoupi. —Participiul verbului aţipi, devenit adjectiv. [Dial. aţăpit, aţipit.] atirdisî f vb. IVa (ş. d.) v. alârdisi ş. d. atişerif f s. a. v. hatişerif. aţişoâră s. f. 1°. Menu fii, petit fii. 2°. Sorte de jeu d'enfants. 1°. Aţă subţire s. fir scurt de aţă. Cfr. aţică (1°). Le-gându-o cu aţişoare de picior [pe ceucă], o hrănea şi se jucă cu ea. ţichindeal, f. 156. O parte [din poame] se înşiră pe o aţişoară. marian, î. 165. 2°. (La plural) Aţişoarele = un fel de joc copilăresc, cu o aţă. („Copiii iau, câte doi, o aţă lungă, şi întinzând-o legată la capete printre degetele amân-duror mânilor, îi dau diferite [forme de] figuri geometrice, numite: „oglindă, masă, cruce, [fierăstrău] etc“. HEM. 2092.) — Derivat din aţă, prin suf. dim. -işoară. aţiţă vb. I (ş. d.) v. aţâţă ş. d. atitîc(a) adv. v. atâtica. ATITUDINE - 357 — A-TOOMA atitudine s.f. Attituăe.—Poziţie a corpului care răspunde unei anume dispoziţii sufleteşti, ţinută. O atitudine respectuoasă. | Fig. Fel de a fi s. a se purtă către cinevâ. La universitatea de acolo... se prepară această reţeă ăe profesori... care au o atitudine incompatibilă cu misiunea lor. maiorescu, d. i, 102. — N. din ital. attitudine, idem ( [in atomo, Tertulian] „într’o clipă11). atomic, -A adj. Atomique. — A(l) atomelor, de atom(i), privitor la atomi. | (Chim.) Teoria atomică: teorie întemeiată pe proprietăţile atribuite atomelor şi combinărilor lor. Curs de chimie elementară, fundat pe teoria atomică, poni, CH. 3. Greutate atomică: greutatea relativă a atomelor corpurilor simple (în raport cu hidrogenul). Notaţiune atomică: notare a corpurilor întemeiată pe greutatea atomică a elementelor lor. — N. după fran. atomicitati; s. f. (Chim.) Atomicite. — Valenţă atomică. Corpurile simple diferesc între dînsele... şi prin aptitudinea ce au de a se combină cu cantităţi deosebite din alte corpuri... Această proprietate ce au atomii corpurilor simple de a se uni cu un număr diferit de atomi a[i] altor elemente se numeşte „valenţă“ sau „atomicitate". poni, ci-i. 146/13. — N. după fran. atomism s. a. Atomisme. 1°. (Filos.) Sistem de cugetare care explică formarea universului prin combinarea întâmplătoare a atomelor (m.'ales în sensul antic al acestui cuvânt). 2°. (Chim.; mai rar) Teoria atomică a chimiştilor. — JV. din fran. atomist, - A adj., subst. Atomistique. Atomiste. 1°. Adj. De atomism, a(l) celor ce admit atomi-smul, atomistic. Doctrina atomistă. 2°. Subst. Partizan al atomismului. La acesta lucru [al existenţei unei pronii cereşti], doveadele... aporia de n’ar dezlegă,... filosofia atomiştilor soco-tealele muritorilor şi, cu dînsele împreună, lucrurile lumeşti ar stăpâni, cantemir, ist. 300. — N. din fran. (la Cantemir, din lat. scolast. ato-mista, idem.) atomistic, -A adj. Atomistique. — Relativ la atomism, care admite atomismul. Doctrina atomi-stică. | Substantivat (subt forma feminină). Ato-mistica = sistemul filosofic al atomiştilor (din antichitate). — N. după fran., sau după germ. atomistiscli şi Atomistik. aton, -A adj. (Med.) Atone. — (Despre ţesuturi musculare, despre expresia ochilor; rar, franţuzism) Fără vigoare, fără vlagă, fără vitalitate, obosit, lânced, adormit (fig.), mort (fig.). [Accentuat, de-a dreptul după grec., şi: ăton.] — N. din fran. (grec. axovoţ „destins, moleşit, slab11, din &- privativ şi tovoţ „încordare, tensiune11, de la xeiviu „întind, încordez11. Cfr. atonie. ATON — 359 — ATRAGERE aton, -A adj. (Gram.) Atone. — (Despre vocale, silabe sau cuvinte) Fără ton, fără, accent, neintonat, neaccentuat. Cfr. ton, tonic2. [Accentuat, ca şi aton1, şi: ăton.] — N. din fran. (formaţiune savantă din b.- privativ şi ton). Cfr. ton. atonic, -A adj. (Med.) Atonique: — De atonie, de lâncezeală, caracterizat prin atonie. Stare ato-nică. Cfr. tonic1. — N. după fran. Cfr. aton1. atonie s. f. (Med.) Atonie. — (Despre ţesuturi musculare) Faptul de a fi aton1, lipsă de energie, de vitalitate, de vlagă, moliciune, lâncezeală (a organelor). Atonia stoinahului. Atonie intestinală. — N. din fran. (grec. ftxovt'a „destindere, moleşire“. Cfr. aton1. a'I’os.-oAsă adj. Filamenteux, filandreux, fibreux; raide; rude, brusque. —Fibros, cu fibre, filamente s. „aţe“ în structura sa; care se poate desface (lesne) în firicele s. aţe. Aţos = „lemnos, băţos (d. e. ră-chita)“. vaida. Coaja ce[a] pe din afară [a nucei de cocos] eră aţoasă, ca cânepa, drăghici, r. 51. | Fig. (Despre oameni) Prea puţin maleabil, prea puţin flexibil, colţuros, băţos. Aţos = „sprode, steif, zuruckhaltend11. TDRG. — Derivat din aţă,, prin suf. adj. -os. a-tot- Elementul de compoziţie a-tot- (mai rar forma pluralului a-toate-) este traducerea elementului de compoziţie lat. omni- (v. c.), e deci dativul adj. tot (v. pag. 2a) şi îl aflăm mai ales în cuvinte care sânt atributele date lui Dumnezeu, A-tot-puternic, -ă adj., subst. = „omnipotens : tout-puissant“. Făcând rugă la A-toi-puternicul Dumneseu •" ca să-l întărească cu agiutorul cel de sus, au eşit din biserică. neculce, let. II, 144/33. Cneasul Dimitrie Galiţin... eră a tot puternic în sfat. C. negruzzi, ii, 145/3. [f (formaţiune cărturărească) şi: a-tot-putinte barcianu.] A-tot-puternicle s. f. = „omnipotentia: toute-puissance“. O, Doamne! Tu care ţii soarta mea intru a ta mână şi mă sprijineşti cu a tot puternicia ta, cine sânt eu, ca să-ţi aduci tu aminte de mine? marcovici, d. 1. Atotputernicia divină, maiorescu, l. 81. [Şi: a-tot-putere. A sa [a lui Dumnezeu] a tot putere nici mai scade, nici slăbeşte, konaki, p. 272 şi (formaţiune cărturărească) a-tot-putinţă. barcianu]. | A-tot-răbdătdr, -oare adj., subst. = „endu-rant tout“. Dumneseu cel Atotrăbdător n’a putut să le mai rabde toate aceste, şez. vi, 102. [Dial. şl: -toriu.] \ A-tot-ştiutor, -oare adj., subst. = „omniscient, qui sait tout“. [(Formaţiune savantă) şi: a-tot-stiit6r, -oare. polizu, costinescu. | Dial. şi: -toriu.] [ A-tot-ţiitor, -oare adj., subst.=„omnitenens; qui (sou)tient tout (en sa main), maître supreme-1. Mărturisitori ai a tot ţiitoriului. mineiul (1776), 149 V,. Dumneseu este a tot ţiitor, cu adevărat, drăghici, R. 36. Cres într’unul Dumneseu, Tatăl a-tot-ţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului... [ f şi dial. şi: -toriu.] | A-tot-văzător, -oâre adj., subst. = „qui voit tout“. [Şi: a-toate-văzător, -oâre. costinescu, TDRG. |f şi dial. şi: -toriu.] [în lex. bobb. se mai citează: a-tot-făcătoriu — „omnium factor11, a-tot-mâncăto-riu = „omnivorus11, a-tot-părinte = „omniparens", a-tot-pribeag — „omnivagus“, a-tot-voitoriu == „om-nivolus“, iar la barcianu: a-tot-present = „allge-genwârtig11, a-tot-prezenţă = „Allgegenwart11, a-tot-ştiinţă = „Allwissenheit, formate după corespunzătoarele latine şi germane.] atoxic, -A adj. (Med.) Atoxique. — Neveninos, neotrăvitor. Substanţe atoxice. Cfr. toxic. — N. după fran. (grec. privativ şi lat. toxicum „otravă [în care se muiau săgeţile]1* < grec. io'wov idem.) atrAcţie . s. f. > atracţiune s. f. j Attraction.—Puterea de a atrage, de a trage (cevâ) spre sine, atragere. | Spec. (Fizică) Legea atracţi-unii universale: legea după care toate corpurile din natură se atrag unele pe altele direct proporţional cu masa lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ele. [Tânărul care se instrueşte] să înţeleagă a stelelor rotire Ş’atracţia ce trebui să aibă între ele. C. negruzzi, ii, 262/8. | Atracţiune magnetică, electrică: puterea ce o are magnetul sau un corp electrizat de a atrage alte corpuri. | (Chim.) Atracţie moleculară: forţa de cohesiune pe care o au între sine moleculele unui corp, || Fig. Poezia... nu-şi poate alege obiecte... precum sânt cele ştiinţifice..: ceea ce,... pe acesttărâm, este interesant astăsi... nu mai interesează mâine, şi o poesie însufleţită numai de asemenea obiecte ar pierde din an în an din atracţiunea ei. maiorescu, cr. i, 50. E o persoană care n’are nici o atracţie asupra celor ce vin în atingere cu el. | (Mai ales la plural) Cevă care te atrage prin partea sa plăcută, plăceri, distracţii. ademeniri. Atracţiile unui oraş mare. — N. după fran. (lat. attractio, -onem „contracţie, atracţie11, din attrahere „a trage la sine, a atrage11). ATHACTiv, -A adj. Attractif.— Care atrage, care are putere de atracţiune, atrăgător. Putere atractivă. — N. din lat. attractivus, -a, -um, idem. atkAoătou, -OAitE adj. Attractif, attirant, at-trayant. — Adjectivul verbal al lui atrage (derivat prin suf. ător). Care atrage, atractiv. | Fig. Care are în sine cevâ (plăcut) ce te atrage. Cfr. ademenitor, [într’o carte în felul lui „Laocoon11] mintea cititorului..., călăuzită de o critică judicioasă şi atrăgătoare..., ar trece în revisuire toate creaţiunile prin care geniul sau talentul au ştiut... să idealizeze instinctele şi faptele vânătoreşti ale omului, odobescu, iii, 51 /21. O! mare,... Tu eşti atrăgătoare, Ca visul început, alecsandri, p. iii, 98. atkăoe vb. III. (S')attirer. Avoir de Vattrait.— Trans. şi refl. (cu sens reciproc). A trage (cevâ) la (s. spre) sine. Se numesc „magneţi naturali“ corpurile care... au prin ele însele proprietatea de a atrage fierul, poni, f.232. [Există] o putere care atrage corpurile cătră pământ. Această, putere se numeşte „gravitaţiune“. idem, F. 16. Corpurile încărcate cu ...electricităţi contrare se atrag, idem, F. 195. | A face (pe cinevâ) să vină (la s. spre...). Cfr. a ademeni. Veni dară în Valachia, unde îl atrăsese prezenţa unuia din cei mai mari dignitari ai bisericei. uricariul, x, 377/4 (a. 1865). Arcaşii... la fugăsegătesc, Cercând s’atragă Leşii din tabără afară, alecsandri, p. iii, 221. L-au atras într’o cursă. (Şi într’o poezie pop., transcris probabil greşit, în loc de „să tragă11, sau poezia va fi fost făcută de un om cu carte) Acest cimbrişor S’atragă voinici cu dor. marian, se. ii, 58. || Fig. Toate micile mizerii [ale] unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit, eminescu, p. 227. Tu îmi vei răspunde, că e bine... Să-mi atrag luarea-a-minte a bărbaţilor din ţară. idem, P. 229. [Să căutăm] împrejurările uşurătoare... care i-ar luă o parte din răspunderea ce şi-a atras-o. maiorescu, cr. i, 263. Pe cât e de simpatic cel dintâi, în greşelele lui chiar, atât acesta de-al doilea nu atrage nici prin însuşirile pe care le are. IORGA, L. i, 78. Purtarea sa i-a atras aspre mustrări. — N. după fran. attirer (refăcut din elementele româneşti corespunzătoare: a- şi trage). atbăoebe s. f. Attraction. Attrait. — Infinitivul verbului atrage, devenit abstract verbal. Atracţi(un)e. Cfr. ademenire, tragere-de-inimă. ATRAS — 3C0 - ATROFIARE atrAs, -A adj. Attire. — Participiul verbului atrage, devenit adjectiv. Colonii de lumi pierdute... Sânt atrase în vieaţă de un dor nemărginit, eminescu, p. 222. Făcu vr’o doi-trei paşi şi simţi cum privirea ei erâ .atrasă într’o parte a prăvăliei. SANDU-ALDEA,' SĂM. VI, 1071. atrAţel s. m. (Bot.) Langue-de-chien ou Herbe d’Antal: Cynoglossum officinale. — „Plantă, erbacee, cu miros greu, din familia boraginaceelor,... tulpina acoperită cu peri moi de o coloare cenuşie; frunzile verzi-albicioase, acoperite cu un puf fin..., florile închis roşietice, mai rar albe. Creşte prin locuri inculte, sterile şi pietroase, pe coline uscate, pe lângă drumuri şi cu deosebire pe un pământ calcaros. Maiu-Iulie. [Se mai numeşte:] limba-cânelui şi ple-scaiţă-roşă (Bucov.)“ panţu, pl. [Variante: ară-riel. brandza, pl. ; panţu, pl .; araţiel. brandz a, pl. ; arăţiel. panţu, pl.; araţel. pontbriant ; aratei. LB.; polizu, LM., cihac; areţel. poenaru, ap. TDRG.] — Probabil, din ung. atracel „Anchusa officina-lis, Borago officinalis“. cihac, ii, 477. Cfr. otrăţel. atribui vb. IV. Attribuer. (Construit cu dativul, mai rar cu prep. la) 1°. A da (cevă cuivâ) ca o parte ce i se cuvine. Cfr. asignâ, conferi. în gramatică... se numesc [nume] comune cele ce se cuvin la mai m.ulte persoane sau lucruri, iar proprii cele ce... se atribuesc numai unei persoane sau unui lucru, maiorescu, l. 45. Şi-a atribuit sie-şi partea cea mai mare. | P. ext. A socoti (cevâ) ca propriu cuivâ. îi atribue calităţi pe care nu le are. Omul îngâmfat îşi atribue numai sie pricepere şi inteligenţă. 2°. A pune cevâ în (s. pe) seama, în socoteala s. în spinarea cuivâ (ca fiind el autorul sau pricina acelui lucru). [Tatăl meu] atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului, porunci să cumpere... un beniş, pre care îl trimise dascalului. c. negruzzi, i, li. Negreşit că nu invenţiunea gravurii cu apă-tare ce i se atribuie [lui Albert Dtirer] îi va câştigâ mai mult preţ în ochii tăi. odobescu, iii, 61/,. Aceste imputări sânt lipsite de bunjz-credinţă, fiindcă îmi atribuesc lucruri ce nu le-am, susţinut, maiorescu, d.i, 108. A-şi atribui (cevâ) = a se da drept autorul s. cauza unui lucru, a-şi arogă (cevâ). îşi atribue numai sie-şi reuşita acestei întreprinderi. [Prez. ind.: a-tri-bulu şi atribuesc. | + şi: atribuâ vb. Ia. Cfr. atribuit.] — N. după frân. (lat. attribuere, idem.) atribuire s. f. Action d’attribuer, attribution.— Infinitivul verbului atribui, devenit abstract verbal. Faptul de a da (cuiyâ) cevâ ce i se cuvine, etc. Atribuirea predicatului numai la o parte a sferei noţi-unei subiectului va produce adese în limbă un cuvânt deosebit pentru această specie din genul subiectului. maiorescu, l. 45. atribuit, -A adj. Attribuâ. — Participiul verbului atribui, devenit adjectiv, [f şi: atribuăt, -ă. Le-topisiţul... atribuat lui Neculai Muşte. m. kogălniceanu, let. iii, 5.] atribut s. a. Attribut. (Attribution). Epithete, qualificatif. Titre. — Calitate s. fel de a fi considerat ca propriu unei persoane sau unui lucru, proprietate, însuşire. Smerenie, agerime şi duh pătrunzător. Aceste-s atributuri ce trebue la curte. C. ne-GRUZZI, II, 185/18. întinderea este un atribut al materiei, cugetarea un atribut al vieţii sufleteşti a omului. I P. ext. Emblemă caracteristică a unei figuri mitologice, a unei meserii, etc., simbol. Sabia şi cumpăna sânt atributele (zeiţei) Dreptăţii. | f (impropriu) Atribuţie, competenţă, cădere. El a însemnat puterea fieştecâruia ram administrativ, şi au hotărît atributurile tribunalurilor. uricariul, viii, 124/17 (Mold. secol. XIX). || Spec. (Gram.) Partea propo-ziţiunii care determină un substantiv, calificativul unui substantiv. în propoziţiunea „omul cinstit e adesea prada celor vicleni11, cuvântul „cinstit “ e atributul subiectului „om“. | P. ext. Calificativ; epitet. Foile politice... sânt pline de personalităţi...: „oameni corupţi, trădători de patrie...11 sânt epitetele obicinuite cu care un partid atacă pe celălalt... în sfera literară procederea este tocmai contrară. Aci toţi autorii caută a [se] întrece... în atribute linguşitoare. maiorescu, cr. i, 210. | Titlu. Radu... îşi luă, pe lângă titlul de Mare-Maiestru al ordinului constantinian, şl alte atribute politice, din cele mai comice şi mai şarlataneşti. iorga, L. I, 507. [Plur. -bute, şi (învechit) -buturi.] — N. după fran. (lat. attributum, neutrul part. pasiv al verbului attribuere „a da, a atribui".) atribuţie s. f, | ATRIBUŢIUJVE S. f. j Attribution. — (Mai ales la plur.) Cădere, competenţă, drept, atribuite unei funcţiuni. Atribuţiile bisericeşti... ale Mitropolitului, uricariul, v, 152/3. Curtea de Casaţiune se va rosti... asupra conflictelor de atribuţiuni. hamangiu, c. c. xxxviii. Nu este bine ca Adunarea [deputaţilor] să tindă a face acte care sânt de atribuţiunea puterii executive sau a celei judecătoreşti. m:aiorescu, d. ii, 166. Numirea şi nenumirea unui revizor fiind de exclusiva atribuţiune a ministrului, el este responsabil, idem, D. II, 167. | "(Impropriu, franţuzism) Atribuire. Sânt manuscripte... care dau această compilaţie... fără prefaţa iniţială... şi fără atribuţia ei vreunui scriitor oarecare, iorga, L. I, 270. — N. după fran. (lat. attributio,-onem „atribuire.") atributiv, -A adj. Attributif. — (Gram.) Care exprimă un atribut, sau are funcţiunea unui atribut. Propoziţiune atributivă. — N. după fran. atristă f vb. 1 v. întrista. Ătriu s. a. sing. tant. (Arhit.) Atrium. — (An-tich. romane) Curte interioară a caselor romane, în de obşte încunjurată de un portic acoperit. | P. ext. Partea din mijloc a unei biserici. Planul [bisericei]... oferă..., după principiile clădirilor bizantine, două corpuri principale: în faţă un „nartex“ sau „ad-von“ pătrat şi din dosu-i un „atrium“ sau „choră“, formând o cruce cu lăture egale, coprinsă într’un al doilea pătrat...; şl „absicVa“ sau fundul, în loc de-o singură „celăa sau altar, prezentă... trei altare. odobescu, I, 389. [Cu forma de-a-dreptul latinească, şi: âtrium s. a. | Pronunţ, -tri -u(mj.] — N. din lat. atrium, idem. atroce adj. Atroce. — (Rar; franţuzism) De o mare cruzime, sângeros, groaznic, cumplit, fioros. O crimă atroce. — N. după fran. (lat. atrox, -ocis, idem.) atrocitAte s. f. Atrocite. — (Rar; franţuzism) Cruzime nespusă. | P. ext. Faptă fioroasă, nespus de crudă. — N. după fran. (lat. atrocitas, -atem, idem.) atrofia vb. la (Med.) (S')atrophier. — Trans. şi (m. ales) r e f 1. A (se) slăbi (de tot) prin atrofie, a (se) istovi s. a (se) uscâ (încetul cu încetul) prin atrofie. Cfr. închirci, pipernici. — N. după fran. Cfr. atrofie. atrofiăre s. f. Action d’atrophier.— Infinitivul verbului atrofia, devenit abstract verbal. Slăbire (de tot), uscare s. istovire prin atrofie. Cfr. închircire, pipernicire. Atrofiarea unui organ. ATROFIAT — 361 — ATUNCI atrofiat, -A ,adj. Atrophiă. — Participiul verbului atrofiă, devenit adjectiv. Slăbit (de tot), uscat s. istovit prin atrofie. Cfr. închircit, pipernicit. Un membru atrofiat. atrofie s. f. (Med.) Atrophie. — Istovire (s. uscare încetul cu încetul) a unei părţi a corpului sau a unui organ care, ne mai funcţionând, nu mai e hrănit de circulaţia sângelui. Cfr. consumpţiune, închircire, pipernicire. — N. din fran. (lat. atrophia < grec. fapofla, din & privativ şi xpof-q „nutrire, hrană", de la zpe<ţu> „mă nutresc".) atropinA s. f. (Chim.) Atropine. — Alcaloid extras din mătrăgună (beladonă). Atropină dilată pupila. — N. din fran. (derivat din lat. naturalişlilor atropa, numele ştiinţific al mătrăgunei.) atu s. a. Atout. — (La joc de cărţi; franţuzism) Carte de coloarea care „bate" pe celelalte (fiind „scoasă" jos, la „tăiat", sau după oricare alte con-' venţii), (pop.) coz. [Plur. atuuri. | (Mai rar, cu o formă românizată, subt influenţa fem. „carte [de joc]"), şi: atâ s. f., plur. atâle.J — N. din fran. (compus din â şi tout, literal „[bun] la toate".) ' P Aţucă s. f. Menu fii. — Diminutivul lui aţă (derivat prin suf. -uc). Aţică (1°), aţişoară (1°). (în’Transilv., ap. CDDE.) ATUNCE adv. 1 , . ATUNCEA adv. j v‘ atunceaşi f adv. v. atnnceşi. atunceşi f adv. Alors meme, (tout) en meme temps, au meme mom,ent, au moment meme, tout de suite alors.— (Atunceşi arată că pe când se întâmplă cevâ, tot atunci se şl întâmplă altcevâ sau că tot atunci se întâmplă şl altcevâ). Tot atunci (şi), tot în timpurile acelea, chiar atunci, atunci imediat, chiar în acei moment. Daca stătii Foca împărat şi dobândi scaunul şi steagul, atunceşi tremeaseră deprinseră pre Mavrichie. moxa, 374/2B. Să întoarsă sufletul ei şi învise [ = învie] atunceşi. varlaam, C. 339. De va fi tocmala pentru erease, giudeţul cel mirenesc nu mai cerceteadză nemică, ce atunceşi, orice fealiu de eretic îi vor da, îl va omorî, pravila mold. 154. Numai cât... am. sis să-mi facă Dumnezeu parte de ruga sfinţiei tale, atunceşi, într’acel ceas, m’am aflat sănătos, şapte - taine, ap. TDRG. Atunce semn mare s’au arătat pe cer şi au stătut multă vreme, şi atunceşi au trecut Leşii Nistrul, ureche, let. I, 159/,. [Şi: atun-cişi: întăles-am din boierii bătrâni, cum să fi vrând Vasilie-vodă în Suceava, atuncişi, să-şi despartă fata. m. costin, let. i, 286/u. | atunceaşi: Atun-ceaş au pus Traian doaă cetăţi, cantemir, hr. 322. Savin Banul, ce-t făcuse Postelnic-mare atunceaşi... mag. ist. iii, 351/13.] — Din atunce (atunci, atuncea) şi din şi. atunci adv.1 ATUNCI A adv. / I. 1°.  cette epoque (-lă), â ce moment (-lă), lors, alors. 2°. Alors, lâ-dessus. II. Dans ce cas-lă. Donc. I. Adverb de timp care arată că cele exprimate prin verb trebue puse într’o vreme trecută sau viitoare (în opoziţie cu acum, care indică prezentul). 1°. Pe vremea aceea, pe acel timp, în momentul acela (despre care e vorba; germ. „damals, zu der Zeit"). Atunce erâ despuitoriu în toată Ţara-rumânească... Mihnea-voivoclă. coresi, E. I/16. Visurile tinereţelor mele pe care atunci le socoteam vecl- nice... marcovici, d. 20/20. De leşinase, sau cu adevărat murise, atunce erâ cu, îndoire, drăghici, R. 138. Dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac, ispirescu, L. 2. Primăvara-i noaptea mică, Nu-i de mers la ibovnică, Până’n luna lui Brumariu, G’atuncea-s nopţile mari. jarnik-bâr-seanu, d. 95. 2°. în momentul acela (care urmează imediat după cele arătate înainte sau e în acelaşi timp cu ele), îndată după aceea (germ. „dann, darauf"). Anania dsise celora ce sta îraintea lui, să-i bată lui rostul. Atunce dsise Pavel... cod. vor. 46/s ( = atunce. N. testament (1648); biblia (1688): „alors Paul lui dit...“). Atunci sfânta Vineri grăi cătră el... cuv. D. Bătr. ii, 151. Atunce Irod furiş chemă vlăhvele şi ispiti di înşii den ce vremi se ivi steaoa. tetra-ev. (1574), 202 ( : „alors H6rode, ayant appelâ en secret Ies mages, s’informa d’eux..."). Dulcele îngex, pătruns de simţire, îmi sise atunce cu-o dulce sim-bire... alecsandri, p. i, 127. Atuncea, dinaintea lui Arald sidul piere, eminescu, p. 207. (Adesea timpul se precizează mai de aproape prin alte adverbe) Tot atunci = în acelaşi timp: „en . mâme temps, â la fois" (cfr. atunceşi). 0 namilă de om mâncâ brasdele de pe urma a douăseci-şi-patru de pluguri şi tot atunci strigă în gura mare, că crapă de foame, creangă, p. 241. | Chiar s. tocmai atnnci = chiar în clipa aceea s. cu (foarte) puţin înainte : „tout â l’heure". Alt om venise dinspre târg, cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci, creangă, p. 40. Noroc, că tocmai atunci sosise pustnicul şi chemase pe toate călugăriţele la ascultare, ispirescu, l. 30. (în legătură cu prep.) Pe atunci = pe vremurile acelea (exprimă un timp dintr’un trecut mai îndepărtat şi mai puţin precizabil) : „dans ce temps-lâ“. De unde a luat Adam şi Eva ac şi aţă..., în vreme ce pe atunci nu erâ încă nici o fabrică? C. negruzzi, i, 13. Pe-atunce, mitropolitul Antonie... întâmplân-du-se a pribegi în Rusia, Patriarhia:., numi de-a-dreptul la scaun pe arhiereul grec Nechifor. idem, I, 241 /„. Atunpi din al mieu codru iubit şi respectat, Mult lemn de ghio/îge, arce, voinicilor am dat, Căci pe atunci, când ţara sună de crunte larme, Stejarul cu voinicul erâ frate de arme. alecsandri, P. III, 327. Văzurăm urma focurilor aprinse de Vlahii ce se urcau pe atunci la sălaşele lor de vară. odobescu, 1,229. || Până atunci = până în acel moment: „jusqu’alors". Nu mai văsuse până atunci suflet de om. ispirescu, L. 7. | Până va sosi timpul acela : „en attendant". Ce-ai văsuţ, om mai vedeă, Ce-am făcut, om judecă, Pân’atuncia, măi fâr-tate, Dă-ţi mânia la o parte, Şi bea ici pe jumătate! teodorescu, p. p. 583. | De-âtunci (încoace) şi, mai puţin precis: de pe atunci = începând cu acele timpuri, din acel moment: „depuis lors, depuis ce temps-lâ, des ce temps-lâ, depuis". De-atunce întră zavistia în lume. moxa, 347/22. Zapis[ul] ce-au fost de pre atuncea, au perit. doc. (a. 1656), ap. HEM. 2072. [Puse] şl pe breslaşi greutate, de s’au stins de atunce, că eră breslaşi mulţi în ţară. neculce, let. II, 259/S2. De-atunci negura eternă se desface în fâşii, De atunci răsare lumea, luna, soare şi stihii, De atunci şi până astăsi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos... eminescu, p. 222. | încă pe acâle vremuri, chiar de pe timpurile acelea : „alors mâme". Eu vream să le arăt Măriei Tale de atuncea şi să-ţi cer voie să-i afurisesc. antim, P. xxvi, 26. Cine a murit d’acuşi doi ami, s’a înmormântat cl’atunci! zanne, p. ii, 637. | (Cu funcţiune adjectivală) Din vremurile acelea, contimporan cu cevâ trecut: „d’alors". Părul ei, după moda de atuncea, se împărţeă, despletit, pe umeri. c. negruzzi, i, 145. (în corelaţiune) Atunci (care în funcţiunea aceasta poate să şi lipsească) se pune adesea spre a scoate mai bine la iveală timpul arătat printr’o pro- ATUNCI — 362 - AU poziţie care începe cu „când“. Atunci, când spaima crudă fiori suflă prin lume, Când tunetul se poartă, vuind din loc în loc, Când marea frământată s’a-copere de spume... îmi place a sta singur... alecsandri, p. I, 193. Când tronul eră vacant, atunci mitropolitul convocă [adunările], BĂLCESCU, M. v. 9/29. (Loc. prov.) Calul şi bărbatul să nu-i crezi: când pare că merg mai bine, atuncea te trânteşte. zanne, P. iv, 255. | (în legătură cu prep.) Ia, de atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap! creangă, p. 23. „0h!“ zice copilul, „tata, de-atunci [=din clipa s. din vremea aceea] puneâ şi trei obiede nouă, de când te căsneşti tu cu aceasta.“ RETEGANUL, P. I, 34. | (Adesea în imprecaţiuni) Atunci s’ajungi tu, sfrijitule, când îi mâncă alivenci de la mine! alecsandri, t. 722. | (De aici, spre a arătă imposibilitatea de a se împlini vreodată cele arătate) atunci şi nici atunci! = nici măcar când s’ar întâmpla imposibilul. Să-l văd când mi-oiu vedeă ceafa, atunci — şi nici atunci! creangă, p. 227. „Cănd vei lăsă focului viaţa de haiducie...?“ — „Când iataganele ruginite de la căpătâiul tatei s’or schimbă, din văzduh, în iatagane de aur; când din busuiocul de pe mormântul lui vor răsări dafini şi naramzi; când codri or înfrunzi iarna ca şi vara, vara ca şi iarna; atunci — şi nici atunci!“ delavrancea, s. 177. Spune, bade, maică-ta, Că noi atunci ne-om lăsă, Cănd ea va şti numără Penele de pe doi cuci, Iarba de pe nouă lunci, Poate-atunci — şinici atunci! pop. (Transilv.), ap. HEM. 2073. || (în corelaţie cu alte adverbe de timp) Jidanul odată a vrut să încalece, şi atunci a fost Sâmbătă, zanne, p. vi, 176. (Loc. prov.) După ce răstoarnă carul, atuncea vede drumul cel bun. ibid. p. v, 127. | (învechit) întâiu..., şi atunci = întâiu..,, (abiă) după aceea s. apoi s. numai pe urmă...: „d’abord..., apres (ow puis)...“. întâi-lbăteă cu vine de bou şi atuncîa viu-l băgă într’un sac. pravila mold. 49. Gândeşte întâiu şi atunci do-jăneşte! n. costin, let.ii, 62/,,. II. Raportul temporal se poate schimbă lesne într’un raport concesiv, ca în următoarele exemple, unde „când“ poate fi privit ca adverb de timp sau poate fi interpretat ca având înţelesul de „în cazul când..., dacă“... Când să pornesc răii, de sănt fără treabă, Atuncia-i de dînşii o nădeajde slabă, dosofteiu, ps. 40. (Loc. prov.) Lumânarea, când îi tai mucul, atunci mai mult luminează, zanne, p. iii, 212. | (Funcţiunea aceasta o are atunci mai cu seamă în corelaţiune cu dacă, de şi ţ se, care însă pot şi lipsi) în cazul acesta, subt condiţia aceasta. Să [ .= dacă]... nici cu aceasta nu vă veţi îmbuna..., atunce voiu luă sporiul păinei. le-viticus, ap. GCR. i, 5/9. Să nu mă învâncure, atunce nevinovat voiu fi. coresi ( : „si mei non fuerint dominaţi, tune immaculatus ero“), ap. HEM. 2070. Atunci, dac’amea frunte, palidă, obosită, Dacă a mea privire s’o ’ntoarce spre mormânt..., Voiu părăsi lăcaşul unde-am nădăjduit, alexandrescu, m. 7. De nu va [ =vor] fi nori, atunci, in ziua aceaia va fi vreame curată. Câlendariu (1814), 77/„. De-ar aveă şi baba, ca oamenii, barbă, atuncea i-ar zice: „ce mai moş de treabă!“ zanne, p. ii, 2. Trezeşte-ţi copilul din somn, şi el atunci are să înceapă a plănge. creangă, P. 173. | (în legătură cu că sau cu apoi) De-ar crăpă odată, să crape, harabagiul ca,re v’a adus, c’atunci ştiu că n’ar aveă cine să vă mai cărăbănească aşă de des la târg. creangă, p. 110. Iară dacă s’a întămplă... după dorinţa Lumină-rei-Voastre, apoi atunci să ne trimeteţi copila acasă. idem, P. 84. Dar de-o fi să ne pornim..., Atunci apoi vom plecă, Dacă din tine-om află, Moartea ta din ce va sta? reteganul, tr. 46/20. || Dar, deci. Dacă mă iubeşti, să fugim atuncia. eminescu, n. 9. [Forma veche eră atunce, păstrată pe alocuri în graiu până azi, iar în literatură, mai cu seamă în poezie, din pricina ritmului. Din ea s’a desvoltat, în mod regulat, atunci (pronunţat a-lunc). | Prin adăogareă lui -a adverbial, s’a născut atuncea, scris şi atuncia (pronunţat a-tun-ca). | în texte vechi se găseşte şi scrierea atonce. cuv. D. bătr. ii, 191, atonei, ibid. II, 152.] — Din ad + *tunc-ce (ad tune e atestat în latinitatea de mai târziu, ap. DHLR. 171), cfr. v.-ve-neţian toncha, span. entonce(s), v.-portg. entom, n.-portg. entăo. atuivcike adv. ATUNCINEA adv. / Alors. — Atuncine, (în Sălagiu) CDDE, atuncinea (în Mold.?) PHILIPPIDE, PRINCIPII, 95. — Din atunci şi elementul -ne, care se anină adesea la adverbe. (Cuvântul apare şi la Aromâni subt forma atumţinea.) atuscişi f adv. v. atunceşi. au conj., particulă întrebătoare. 1.1°.-2°. Ou (bien). 3°. Sinon. II. Bst-ce que? Donc. Si. 1. (La scriitorii vechi foarte des, azi aproape numai în graiul popular, cu deosebire în Transilv. şi în Banat) Particulă disjunctivă, adesea repetată. 1°. (Leagă două noţiuni identice ca sens, deosebite numai ca formă, spre a explică cuvântul dintâi prin al doilea) Sau, ori (cum i se mai zice...). Uniforma lui, au portul, eră albastru pann, e. ii, 33. 2°. (Leagă două noţiuni deosebite şi ca sens şi ca formă, care se înfâţişază ca o alternativă) a.) (Au se pune o singură dată, între cele două noţiuni. Mai ales după verbe care exprimă o îndoială, o nesiguranţă, o alegere etc. între două alternative şi în propoziţii întrebătoare) Sau, ori (poate...). încătruo veri să mergi..., spre apus, au spre amiazăzi? cuv. D. bătr. ii, 322. Nu ştiu, la Iaşi merg, au aiure. neculce, let. ii, 339/15. Scriitoriu i-aş zice, au arătătoriu, nu putem aleage. cantemir, hr. 139/25. Măria Ta o faci, au întâmplările? antim, P. xxvm/,„. Cine-i mai frumos, eu au femeia mea? sbiera, p. 228/ls. Sub poală de codru verde Un focşor abiă se vede; Nu ştiu, focu-i potolit, Au de feciori ocolit, Nu ştiu, patru, au doi-sprece, Şăd şi frig la un berbece, hodoş, p. p. 201. | (Adesea partea a doua a alternativei e,negaţiunea, exprimată prin ba) Sau, ori (nu). Stă pre sama giudeţului să giudece acel lucru şi aciă vină de caria să teame mularia, poate să fie de chisăşie, au ba. pravila mold., ap. HEM. 2099. Să fie ţinut supt stăpânirea sa şi Dachia, au ba? cantemir, hr. 226/J4. Nu ştiu, dacă broaştele po(a)t(e) să mănânce mălaiu, au ba. ispirescu, l. 180, b.) (Au se exprimă de două sau de mai mulţe ori, înaintea fiecărei părţi a alternativei) Sau..., sau;-ori..., ori; fie..., fie. De va şti că vor să ucigă pre cinevă, au cu otravă, au cu armă, au fie cu ce fea-liu de moarte... pravila mold. 52. | (Cu sensul: „una din două; din două, una“). Au să-m[i] fac mai mare nume, au mă prăpădesc în lume. barac, a. 32. Au mă joacă, au mă lasă, Au te du la dracu-acasă! doine, 130/18. | (Cu sensul: „într’un fel sau într’altul"). Să te vatăm, au trupeşte, au sufleteşte. antim, p. xxiv/23. | f (Alternează cu veri, oare, ori, sau). Sănt sau Rumâni, au Sârbi, au Greci, au Nemţi, au Leaşi. coresi, ap. GCR. I, 25/24. După voia giudeţului stă acest lucru să legiuească aceă sudalmă a robului, oare atinge-să destăpânu-său, au nu să atinge, pravila mold. 130,2. Să aibă a-ş[ij strânge pre ai lui oameni cari sint rumâni den Moldova, ver-unde i-ar află în ţeara domniifi]-meale, au în sat domnesc, veri boeresc, au călugăresc... DOC. (a. 1679, Munt.), ap. HEM. 2098. Cra-iule al Romii, acum în mâna ta iaste a alege, q.u cupa aceasta, sau săgeata, beldiman, n. p. i, 93. | (în Bucov., în legătură cu c ă) Am putut să prindem diferite păsărele..., cu care apoi. au că ne ju- AU - 363 — AU cam..., au că le închideam într’o căsuţă, marian,- O. I, 392. Intre aceşti boieri au că a fost amestecat şi pârcălabul Sbiera..., au că s’a retras cu supărare în viaţa privată., sbiera, f. s. 57. || (în întrebări) Grăi bunul Dumnezeu: cui, om bun, te potriveşti, Au mie, au sfinţilor, Au lui Ioan, sfânt Ioan, Au bătrânului Crăciun? teodorescu, p. p. 29b. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cânţi la noi pe şură? Au ţi-i foame, au ţi-i sete, Au ţi-i clor de codru verde? jarnik-bârseanu, d. 122 (variantă: Ori ţi-i foame, ori ţi-i sete, ori ţi-i dor.!.). 3°. f (Rar. Condiţional.) Sau dacă nu, ori de nu, de unde nu, în caz contrariu, altfel, altmintrelea... Stătut-au [Nemţii], şi împotriva Muscalilor, să facă pace cu Turcii, au se va sculă şi ei cu războiu asupra lor. dionisie ECLESIARCUL, C. 165. (Cfr. lat: „Nune manet insontem gravis exitus, aut ego veri vana feror“. verg.) || f (Rar) Au-unde = oriunde, orişiunde : „n’im-porte oii, partout11. Şi au unde va intră, ziceţi stăpânului casei... N. testament (1648) (: „et quo- ounque introierit, dicite domino domus“..........), ap. HEM. 2099. II. (Mai ales la scriitorii vechi, iar azi în graiul popular; dar se găseşte şi în literatura mai nouă, cu deosebire în poezie) Au, pus în fruntea unei pro-poziţiuni interogative serveşte să scoată mai bine în evidenţă întrebarea. [Funcţiunea aceasta s’a născut din cea alternativă, în întrebări, şi anume pe două căi: a.) Ştiu că cele ce am să le spun sânt adevărate; pe când vorbesc însă, îmi trece prin gând că afirmaţiunea mea poate să fie greşită. în-doeala aceasta mi-o exprim printr’o propoziţiune interogativă, pe care o introduc prin au, prezentân-du-mi-se ca alternativă faţă de propoziţia afirmativă. Ia-ţi, maică, fiu ’n braţe Şi mergi, maică, mai nainte, Că ştii, maică — au nu ştii ? — Că-s trei râuri, trei părâuri, Un’ de vin, altul de mir, Ş’altul d’apă limpejoară... teodorescu, p. p. 27. j Se poate însă ca propoziţia afirmativă: că ştii maică... să nu se mai exprime, fiind mai puternică îndoeala: au nu ştii că-s trei râuri ? Astfel avem propoziţiuni interogative introduse prin au care însemnează : „dar, e oare admisibil, că...“ | b.) Ştiu sigur că afirmaţia mea e adevărată şi tocmai de aceea întreb, ca şi când aş vrea să curm de la început orice negare din partea altuia, că nu e aşâ: De ce să mai vorbim atâta: Ţi-am dat paralele, (s)au nu ţi le-am dat ? Printr’o figură oratorică, întrebuinţată adesea în vorbire, partea afirmativă a alternativei poate fi suprimată: Au nu ţi-am dat paralele, ce-atâta vorbă ? Astfel s’au născut ac&le propoziţii interogative introduse prin au, al căror sens e: „vrei doară să zici, sau vrei să susţii, poate, că...“ | Aşâ se explică faptul că au introduce mai ales propoziţiuni negative.] Oare? sau (poate)? doar...?4w nu bogaţii nevoinicesc voi şi aceia vă trag spre giudecătoare? Şi au nu aceia hulesc? COD. vor. 117/14 (=Au nu bogaţii, cu putearea lor vă năduşesc pre voi şi vă trag pre voi la leage? Au nu hulesc...? n. testament (1648); Au nu bogaţii asupresc pre voi şi ei vă trag pre voi la judecăţi? Au nu ei hulesc...?: „et cependant Ies riches ne vous oppriment-ils pas, et ne vous tirent-ils pas devant Ies tribunaux? Et ne sont-ce pas eux qui blasphement...?“). Au nu doao păsărealepreţuescu-se întru fileariu ? tetrae v. (1574) (: „deux passereaux ne şe vendent-ils pas une pite?“). Au nu iaste acesta cela ce şedeâ de cereă? varlaam, c. 168. Au nu eră şi el de acolo de unde eră doamna B.? c. negruzzi, i, 61. Au nu ştii c’afl] nostru nume Onorat de toţi e’n lume? alecsandri, p. i, 207. Au prezentul nu ni-i mare? eminescu, p. 245. Tu bine ai ştiut ale cui sânt moşiile acestea! Au nu ţi-au arătat ţie moşneagul locul? sbiera, p. 38/34. Au purtarea noastră nu-ţi place ? Au supuşii Măriei tale sânt răi ? ispirescu, l. 12. Au nu vezi tu, mândro, bine, Cum bat calea pentru tine? HODOŞ, P. P. 109. Au pierdut porcii, Au sfârşit bucatele, Au au rupt opincile? pop. (Prilipăţi, în Ban.), jahresber. iii, 306.||Dar. „Păcătos, nătâng şi îndărătnic“, i-a zis [Sf.-Petru], „au nu te temi de iadul ce este clătit pentru nelegiuirile tale?“ c. negruzzi, i, 84. Dară zina ce făceă?... Tot jucă şi să’nălţă... Dar Gruia aşă-i grăeă: „...Au te’nalţi, au te cobori, Au ce fac cu-al mieu fecior?“ bibicescu, p. p. 309 [= te înnalţi, ori nu, mi-e indiferent, dar ce fac eu cu copilul ?]. | Dacă. Mult mă’ntreabă maică-mea ■: Au [la bărbat], mi-i bine ca la ea? hodoş. p. p. 115. | (Une-ori, în mod pleonastic, se mai exprimă şi dar, oare) Dar, au a Domnului au fost pricina aceea? muşte, let. iii, 70/26. Au nu ’nţelegi tu oare. Cum că eu sânt nemuritor ? eminescu, p. 268. | (Găsim chiar legătura cu de) De au nu lui Dumnedzău supleea-să-va sufletul mieu? dosofteiu (: „nonne Deo subjecta erit anima mea?“), ap. HEM. 2099. Au doar(ă). (Adesea, la scriitorii vechi, ca particulă întrebătoare, şi şi la unii din scriitorii mai noi şi populari. Se întrebuinţează, ca şi au sau doar singur, spre a introduce o propoziţie interogativă, când ştim cu siguranţă că adevărul nu e cel pe care l-arătăm în întrebarea noastră) Care folos e, fraţii miei, se neştire credinţă grăîaşte că are, e lucru nu are? Au doară poate credinţa spăs'i el? COD. VOR. 119/,! ( : Că ce folosu-i, fraţii miei, de va zice cinevâ că are credinţă, iară fapte n’are ? A u poate-1 credinţa spăsi pre el? n. testament (1648);... au poate credinţa să-l mântuească pre el? biblia(1688): „la foi le pourra-t-elle sauver?“). Au eu focul doa-ră-l gătise [ = gătisem] voao ? Ba nu-l gătise [= gătisem] voao ! CUV. d. bătr. ii, 227. Au doară poate ţărna să grăească1? dosofteiu, ps. 99. Au doar la sfatul din ceriuri ai fost şi tu ? konaki, p. 260. Au doară numai asupră-mi luceşte soarele? marcovici, C. 21/2. Au doară nu te mulţumeşti de simbria ce-ţi dau? ispirescu, l. 231. Au doar nu mă vezi, Au nu vrei ca să-mi răspunzi? marian, î. 114. | t Dacă. întrebând de oameni, au doară l-au vădzut undevă, ştiură unde au intrat, varlaam, c. 196, 2. Pentru să-l cunoască giudeţul, au doară să face, au cu adevărat iaste nebun, trebue să-l în-treabe multe întrebări, pravila mold. 147. | f Sau şi dacă, de asemenea dacă... Carele va face trei furtuşaguri, să-l spândzure, înţelegând că acîaste furtuşăguri le-au făcut tot într’un loc, au doară şi aiuri, într’alt loc, s’au fost certat pentru aciastea. pravilă MOLD. 19,2. | f Şi poate, sau poate...; poate fiind-că...; fie că... Mai lovit-au un podgheaz leşesc pe Velicico Hatmanul, între vii, la Copou, de l-au gonit până în Iaşi. Velicico Hatmanul eră un om de fire şi de treabă la toate socotelele lui şi îndrăzneţ bun; numai, neavând nici cu cine, au doară nici noroc la războiu..., pe unde mergea, îl tot băteă: neculce, let. II, 255/ls. Eră atunce nerăbdător şi mânios, zlobiv la beţie, şi-i ieşisă numele de om rău. Iară acum, viind cu domnia, ştiu să-şi piarză numele cel rău, au doară m,ai la vârstă venisă, au doară chivernisisă vieaţa lui unde nu eră pace... idem, let. II, 333/14. (Cfr. lat. aut vero, ital. ovuero.) — Din lat. aut (adesea în întrebări şi în alter-naţia aut -aut) : alb. a (particulă disjunctivă şi interogativă: a digon? = „horst du?“ G. Meyer, Etym. Worterb. der alban. Sprache, 1, unde se dă etimologia greşită: an), ital. o (înainte de vocale od) „oder“, o(d) -o(d) „entweder — oder“, sard. log. a (interogativ: a lu faghes? = „au o faceţi?“Meyer-Liibke, Zur Kenntnisdes Altlogudoresischen, 5), engad. o(-o), u (-u) „(entweder-) oder“, fran. ou(-ou), v.-prov. o(-o), os (-os) „(entweder-) oder“, span. o(u) „oder“, portg. ou (-ou) „(entweder-) oder“. Cfr. o1. AU! interj. Aie! ahi! he/—Sunet reflex care exprimă o uşoară durere fizică (cfr. ah, vai, aoleu!), o mirare (cfr. a!) sau introduce, spre a le da o mai mare plasti! citate, propoziţiuni exclamative (cfr. [i]i! ehe! hei- AU - 364 — AUGMENTA ihai! tii!). Âu = „weh!“ polizu. Păn’acum, ştiu că s'alegea caşul clin ser, dar aşă, vai şi au! GR. sima, ap. TDRG. | Au!: exclamaţiune de mirare, pompiliu, bih. 1004. | în loc de Timoteiu, cu trăsura vine Vin-tilă,-sărind într’un picior, sicându-i râzând: AU! Dumneata să trăeşti, că pe Timoteiu l-a mâncaaa...t Moş Martin, ghica, ap. HEM. 2102. Să-i placă mai-chii ca mie, Ne-am duce la cununie..., Au, Doamne, cum ne-am mai duce: Cu calu’ nu ne-a/r ajunge! hodoş, p. P. 135. au formă verbală, cfr. aveâ. AU adv. Oui-da, certainement. — (în Dobrogea) „Ţăranii de aici întrebuinţează cuvântul au în Ioc de „da"; bunioară îl întrebi: ai făcut cutare lucru? A răspunde: au“. (Aliman, în Constanţa), ap. HEM. 2102. — Etimologia necunoscută. au: formă verbală v. auzi. auâ s. f. (Bot.) 1°. Raisin. 2°. Variete de raisin. 1°. f (Numai în cele mai vechi texte, din 'care a pătruns şi în n. testament (1648), unde însă, ne mai fiind uzual pe acel timp, se simţi nevoia de a-1 explică într’o notă marginală; de asemenea vedem la mardarie, că numai într’un loc întrebuinţează cuvântul corect: strugur ăe duo nr. 768, în al doilea, interpuncţia greşită dovedeşte că n’a înţeles cuvântul: strâng, aud. culeg viţă. nr. 4368, iar într’al treilea loc găsim chiar: au a tămădui oase nr. 1918, în loc de: auă tămâioasă, precum trebue cetit după conjectura editorului, căci cuvântul slav corespunzător e myruta, myrusina). Strugure, (mold.) poamă. Şi sânge de auo bea, viru. psal. sch. 492/t; coresi, PS. 412 (:„tu as bu le vin qui ătait le sangde lagrap-pe“: „et sanguine uVae biberet meracissimum"). La-va în vin veşmântul său şi în sângele aoiei tăm-bariul său. palia (a, 1582), ap. CP. 131 ( : „il lavera son vâtement dans Ie vin et son manteau dans le sang des raisins“: „in sanguine uvae amictum suum“). Aua, strugurul, strugurii (traduce pe paleosl. grozdl, greznovenie). cuv. D. bătr. i, 268. Slobozi seacerea ta cea ascuţită şi culeage stugurii viei pământului, că s’au copt aua (nota marginală: „poama"). N. testament (1648), ap. OCR. 100 ( : „vendange les grappes de la vigne de la terre, car les raisins en sont murs“ : „vindemia botros vineae terrae, quoniam maturae sunt uvae ejus“). 2°. Spec. (p. restr.) (Astăzi, pe lângă Olt) O varietate de struguri (Calopăr, în Dolj), „cu boabele mărunte şi dese, îi mai zice şi berbecel" (Cioara, în Telorman), asemănându-se cu „strugurele alb“, având însă „boabele mai mici şi mult mai dese“ (Voivoda, în Telorman), ap. HEM. 2104. [Accentul nu-i sigur. După formele corespunzătoare arom. auă, megl. uă, am aşteptă accentuarea auă. în Palia din 1582 avem însă genetivul aoiei, care ne face să reconstruim un nominativ ti(u)o, precum e atestat cuvântul şi la Mardarie.] — Din lat. uva „strugure": vegliot joiva, ital. uva, engad. u(j)a, sard. na, span. portg. uva. AUlCE(A) adv. I AUÂcii(A) adv. / v‘ aoace‘ audienţa s: f. Audience. — (Mai ales despre înalţii reprezentanţi ai puterii statului) Auzire s. ascultare a cuivâ, primire a cuivâ spre a auzi cele ce are de comunicat. Mădulările Sfatului şi înaltul cliros vor aveă audienţă la... uricariul, viii, 184. A cerut audienţă.la rege. Ministrul acordă audienţe publice Marţia, iar audienţe private în toate, silele. Audienţa a ţinut cinci minute. Sală de audienţă (Cfr. ascultare, I, 2°). [| Spec. (Jur.; franţuzism) Auzire a părţilor (la judecarea unei pricini). Tribunalul va soroci părţile pentru audienţa publică, a cărei si şi oră o va fixă. HAMANGIU, C. C. 63. [f audientie s. f. N’au dat audienţie împărăţia, solului Ma’soviţchi. acsinte uricarul, let. ii, 154/8. | f (prin analogie cu cuvinte vechi ale limbii) şi: audi-inţă. Nu putu îndată aveă audiinţă de la regele. C. NEGRUZZI, II, 151/6.] ____ N. din lat. audientia, din audire „a auzi". AUDIŢIE \ ţ AUMŢIUJÎE / Audition. — Auzire, auz. (Psihol.; franţuzism) Au-diţi(un)e colorată: particularitatea sufletească a unor oameni de a aveâ imagini de colori la auzirea sunetelor. | Spec. Audiţie musicală: concert, în proporţii mai mici, înaintea unui cerc mai restrâns de ascultători. Ce alte vremuri apucase el...! (îayişti plătiţi bine, orchestră cu care organisase audiţii musicale la clubul militar, proiecte de cumpărare de instrumente perfecţionate...! brătescu-voineşti, l. D. 20. — N. după fran. (lat. anditio, -onem.) auditiv, -A adj. Auditif. — (Franţuzism) De auz, al auzului. Sensaţii auăitive. — N. după fran. (derivat din lat. auditum, supi-nul verbului audire „a auzi".) auditor (f) s. m. Juge militaire. (La cronicari şi, azi, la Românii din Austro-Ungaria) Judecător militar (care ascultă pe inculpaţi, martori, etc.). A. polcurilor auditori (adecă judecători). N. costin, let. ii, 73. — N., la cronicari din polon, audytor, iar, azi, la Românii din Austro-Ungaria, din germ. Auditor (lat. auditor, adj. verbal al lui auăire „a auzi, a ascultă pe cinevâ"). auditor, -oâre subst. Auăiteur. — Cel care a venit să audă s. să asculte cuvântarea cuivâ, ascultător, spec. ascultător al unui curs universitar (adesea cu sensul mai restrâns de ascultător liber, ne-înscris ca student). Cfr. dubletele auditor1 şiau-zitor. — N. după fran. (lat. auditor). auditoriu s. a. Auăitoire. 1°. Sală (de obiceiu mai mare) în care se strâng ascultătorii unui curs, spec. sală de prelegeri la o universitate. (Cfr. ascultare, I, 2°). 2°. P. ext. (în acest înţeles, fără plural) Toţi ascultătorii dintr’o sală. Cu toată indulgenţa auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco. C. negruzzi, I, 341. Auditoriul se alcătueă mai ales din dame bătrâne, idem, I, 5. Cuvintelepoesiei sânt, de regulă, numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu, maiorescu, cr. i, 9. — N. din lat. auditorium. aueălA s. f. Rumeur sourde, bruit confus et conţinu. Vibration. — Auire, uet, sgomot vag, confuz, monoton şi prelung. După ce m’am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul în mâini, cu ochii închişi şi surd la aueala întinsă a satului, m’am sculat, delavrancea, ap. HEM. 2121. A stat el aşâ,... până s’a stins ăe tot — de tot auiala din urmă a acioaii. caragiale, s. 55/3. [Scris şi: auială.] — Derivat din aui, prin suf. abstr. -eală. augment s. a. Augment. — (Gram. greacă) Sunet sau silabă de la începutul formelor verbale de trecut al indicativului cu care acestea „au crescut" faţă cu forma prezentului sau cu radicalul verbului; adaos. Augment silabic, augment temporal. — N. din lat. augmentum „creştere, mărire, adaos". augmenta vb. la trans. Augmenter. — (Latinism s. franţuzism, întrebuinţat mai ales când e vorba AUGMENTARE — 365 — AULM de salarii) A mări (prin adăogare a unor părţi nouă, la fel), a spori, a creşte (cevă). — N. din lat. augmentare. augmentare s. f. Augmentation. — Infinitivul verbului augmentă, devenit abstract verbal. Mărire, sporire (a cevâ). Propunerile ce fac... sânt cereri de augmentări [de salariu], maiorescu, d. i, 81. augmentativ, -A adj. (Gram.) Augmentatif. — Care augmentează, care arată o sporire, o creştere, o mărire (a unor însuşiri, de obiceiu a proporţiilor unui lucru s. unei fiinţe, faţă cu forma primitivă s. obicinuită). „Broscoiu“ este o formă augmentativă a cuvântului „broască“, derivat prin sufixul augmentativ -oiu. | Substantivat (la mase. — cu plur. -tive — subînţelegându-se „cuvânt" s. ,,sufix“). Un augmentativ. — JV. după fran. augur s. m. Augure. (Antich. rom.) Preot însărcinat a prevesti viitorul, de pe zborul şi cântecul pasărilor. Colegiul augurilor. (Cu aluzie la lipsa de credinţă a augurilor în prevestirile lor) Când se văd, bufnesc de râs, ca doi augur i. || (Rar, franţuzism) = auguriu. — N. din lat. augur, idem. ' AUGURA vb. Ia. Augurer. — (Franţuzism; rar) A interpretă (cevâ) ca un semn de prevestire s. chiază (bună sau rea), a scoate o prevestire, un „auguriu" (din cevâ). Imaginaţia poporului augu-rase de aci că acest prunc va fi pieirea ţării, bălcescu, M. V. 40. — N. după fran. (lat. augurari „a prevesti prin arta augurilor11). Cfr. inaugura şi dubletul agurâ. augural, -1 adj. Augural. — (Antich. rom.) De auguri. — N. din lat. auguralis, -e, idem. Cfr. in augural. auguriu s. a. Augure. — (Antich. rom.) Prevestire a augurilor. || P. ext. (azi) Prevestire, chiază, semn (bun sau rău). Se simte bogat de-o’ntreagă vieaţă De visuri şi revolte, de lacrimi ş’augur ii, Cu care să trezească tăcerile pădurii, anghel, sâm. V, 291. [După franţuzeşte, şi: augur. Augurul, până în [cele din] urmă, s’a şi împlinit. BĂLCESCU, ap. DG. Asta, ce s’a întâmplat, e de rău augur.] — N. din lat. augurium, idem. august s. m. sing. tant. Aout. — Numele lunei a opta a anului, (pop.) agust, gustar, măsălariu, se-cerar. A venit în vara aceea pe la August şi cinstita holeră de la ’48. creangă, a. 14 [Accentuat şl: august. | învechit şi: âvgust şi aygiîst. (TDRG.) Avgust e cătră sfârşit şi nopţile s’au mărit. c. ne-gruzzi, I, 330. ~| (Forme populare, dialectale) şi: augustru, aust, ogust. marian, se. i, 96.] — N. din lat. augustus (nume dat de Romani acestei luni după numele împăratului Octavian August, fiind aceasta luna în care fusese el numit pon-tifex maximus). Cfr. dubletul agust(ru). august, -Ă adj., subst. Auguste. — (Antich. rom.) Titlu de cinste dat de senatul roman împăratului Octavian. | P. ext. De cesar, de împărat s. al împăraţilor (romani),împărătesc. || P. ext. (azi, ca titlu de cinste dat membrilor unei familii domnitoare) Prea-luminat, prea-înălţat, prea-slăvit, prea-mărit. Augusta-i persoană. URICARIUL, x, 367. Fiii împăraţilor abătăndu-se din augusta lor naştere... marcovici, 126. Augustul meu strămoş, Caiu Ulpiu Traian. odobescu, iii, 31/27. Augustă Doamnă! uricariul, i, 181/,. || Fig. Care impune respect (ca cevâ împărătesc), maiestos. Nădejdea scânteeă pre fruntea sa cea augustă, marcovici, C. 49/4. A(i) timpilor eroici imagine-augustă. ALECSANDRI, P. iii, 281; — N. din lat. augustus, -a, *um, idem. augustin -A adj., subst. Augustin. — (Călugăr) din tagma s. ordinul zis al sfântului Augustin. Călugării augustini. — N. din lat.-med. augustinus, -a, -Um (de la numele sfântului Augustin). aui vb. IVa. 1°. Resonner, retenlir. 2". Faire r6-sonner ou retentir; abasourdir, assourdir. 1°. Intrans. A răsunâ prelung, a ui. Toată valea aueşte de un ecou frumos, muzical, vlahuţă, d. 52. Şi aceă linişte adâncă... aui de ţipetele copiilor, când zăriră primul liliac. DELAVRANCEA, S. 267. Dacă arunci o piatră în fund[ul fântânii], numa, de departe, din inima pământului, începe să ăue şi ăue tot mereu, caragiale, t. i, 51/28. Toată pădurea începu a haut, de-ţi luă auzul, ispirescu, l. 255. Hăueă Tartarul, când lătră el. idem, u. 65/2!. 2°. (Rar). Fact. A face să răsune; a zăpăci, a ameţi. Caleştile-ţi hauesc capu’. jipescu, o., ap. TDRG. [Prez. auăsc şi, mai rar, duiu. | Si: liaui vb. IVa, hăul vb. IVa.] — E acelaşi cuvânt ca ul (hui, vui), cu adăogirea unui a protetic, după analogia lui au! auleu! auli etc. a uf re s. f. Action de resonner ou de retentir; bruit conţinu et sourd, retentissement.—Infinitivul verbului auî, devenit abstract, verbal. Uet, răsunet prelung. Cfr. vuire, huire, uire. [Şi: hauire, hăuîre.] auît s. a. Action de resonner ou de retentir; bour-donnement, hurlement. — Participiul verbului aui, devenit substantiv. Auire, Uet. | Urlat. Dacă vrei să te sufăr în casă, Câine, lătratul îmi lasă, Şi-mi lasă atât auit! gorun, f. 52 ( : „Pudel, so lass das Heulen!“). Cfr. uit, huit, vuit. [Şi: hauit, hăuît.] auitor, -oare adj. Resonnant, retentissant, qui produit un bruit conţinu et sourcl. — (Rar) Adjectivul verbal al lui auî (derivat prin suf. -itor). Cfr. uitor, huitor, vuitor. [Şi: liauitor, hăuitor. | Dial şi: -toriu.] âulA s. f. Salle d’ecole ou de fetes. — (Ist.) Curte (domnească, împărătească). | Sală (mare) pentru festivităţi (într’o clădire mare, mai ales într’o şcoală mai înaltă). Aulă universităţii. — N. după germ. Aula, idem (lat. aula „curte a unei case, curte a unui domnitor, palat“). auleâi interj, v. ] auleo! interj, v. > aoleo! auleu! interj, v. J auli vb. IVa v. aoli1. aulic, -A adj. Aulique. — (Care ţine) de Curte (a unui domnitor), de la Curte, al Curţii, de divanul domnesc. Consiliu aulic: tribunalul suprem în vechiul imperiu germanic. Consilier aulic (în Austria, traducând pe germ. ,,Hofrat“): consilier al Curţii imperiale (efectiv, sau numai ca titlu de distincţiune). [Accentuat şl: aulic] — N. din’ lat. aulicus, -a, -um, idem. Cfr. aulă. aulicA ! interj. \ „ ăJ- aulicoi interj. ) a uliu i interj, v. aoled! AULM f vb. I. Flairer, queter, halener, evehter, suivre ă la piste, depister. Pressentir. — Trans. A adulmecâ, a mirosi, a simţi (prin miros); a da de urma A-UNE-ORI — 366 — AURĂ (cuivâ). (Numai la dosofteiu). Şi venind svântul la peşteră spre noi, ne aulmă de departe, v. S. 81. Aul-mândU miros minunat, se miră. v. s. 140. || Fig. (intrans.) A simţi din vreme, a presimţi, a mirosi (în sens fig.). Svăntul aulmându cu sufletul, ştiu de tot. idem, v. s. 210. [La barcianu e atestată o formă — suspectă — aurm, -â = „nachspiiren, wittern“, care s’a născut din aulmă prin etimologie populară după urmă, cfr. adulmecă — adurmecâ.] — Din prefixul a-, care indică direcţia spre cevâ şi ulmii. a-ijxe-oiu adv. v. une-ori, âcr s. m. (Miner.) Or. 1°. Argint sau auru sau veşmente, nece de la urul n’am jeluit, cod. vor. 22/13 ( = argintul sau aurul ti sau veşminte a nemurui n’am pohtit. N. testament (1648); de argint, au de aurii, au de îmbrăcăminte, nici de una n’am pohtit. biblia (1688) : „je n’ai dâsir6 ni l’argent, ni l’or, ni les vetements de personne“). Giudeaţele-ţ[i] ca ăurulu sânt dorite. dosofteiu, ps. 59. Unul din pintenii săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, M. V. 392/12. Gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. ispirescu, l. 7. (L o c. prov.) în vremea războiului, e maiscump fierul decât aurul, zanne, P. iv, 565. Poporul zice că aurul este ochiul dracului, pe care i l-a scos Sf. Ilie, plesnind cu biciul, şi de atunci a rămas pe pământ. (Mărgineni, în Prahova), ap. HEM. 2126. Aurul se găseşte rare-ori bine cristalizat; în genere feţele sânt curbe şi mai adesea formează fire, plăci sau bucăţi cu forme neregulate, numite pepite, care pot ajunge până aproape de 100 chilograme. murgoci-ludwiG, m. 62. || Aurul e curat, slobod ( = „masiv“ FRÂN-CU-CANDREA, m. 41) sau amestecat; o bucată de aur masiv se numeşte boţ, bulg sau bulgăr de aur. Cu (în) aur (întins în pături, pojghiţe s. foi subţiri) se îmbracă, se ferecă, se suflă, se po-leiesc, se varsă sau se (în)moaie (lucrurile) (cfr. auri, întrauri, înauri, desaurl, destrauri), de asemenea, cu aur ( = fire aurite) se cos, se ţes sau se trag diferite obiecte. Macar de-ar face neştine bani cât de buni, galbeni prisne de auru, curaţii, sau taleri, sau alt feal de bani... pravila mold., ap. HEM. 2125. Cănd cinevă are un copil ce-l iubeşte mai mult ca alţii, zice: are mama un boţ de aur. (Negreşti, în Vasluiu), ap. HEM. 2127. Dumnezeu... duceă ...Bulg de aur junilor, jarnîk-bârseanu, d. 513. Nici unul nu poate Să rădice’n spate Armele culcate, Cu-aur îmbrăcate, Cu fier ferecate. alecsandri, P. P. 67b. O căruţă ferecată în aur. ispirescu, l. 38. La masa de piatră, în patru crăpată, Cu sârmă legată, Cu slove Săpată, Cu slove de carte, Cu aur suflate... alecsandri, p. p. 63b. Alexandru stătU cu oştile acolo şi zidi stâlp de piiatră şi-l polei cu auru. mss. (a. 1620), ap. HEM. 2127. Şi cineeci de berbeci ...Cu coarnele belciugate, Toate cu aur vărsate, Cu lânile slobozite, Cu aur într'aurite, pop. (Bucov.), ap. HEM. 2128. Corturi înmuete în aur. gorjan, h. i, 3/r Şi un aşternut, Cu aur ţesut alecsandri, p. p. I21b. Na-ţi năframa de mătasă, Pe margini cu aur trasă. Aurul cănd s’a topi, Să ştii, frate, c’oiu muri! ibid. 20b. || (Cu funcţiune adverbială,) La coşarul dărâmat, Stă boierul răzim,at, Numai aur îmbrăcat, teodorescu, p. p. 326. 4^ Cruce de aur (la noi) în casă! se exclamă (în Mold. şi în Bucov.) ca apărare împotriva diavolului, când se pomeneşte numele lui. Ia nu mai vorbiţi de necuratul..., cruce de aur în casa asta! vlahuţă, ap. TDRG. „N’am, crezut că am a face cu dracul!“ — „Ferească Dumnezeu, cucoane; cruce de aur la noi în casă!“ creangă, p. 160. Sântem patru fete de împărat, pe care ne-au luat patru draci — cruce de aur în casă! — şi acuma ...vai de noi! sbiera, p. 149/14. | (în Tran- silv., în ironie) Aur, bătut la faur s se spune despre obiecte care imită aurul. Cfr. şi aoleu (pag. 182b). 2°. Fig. (Cu aluzie la coloarea şi luciul aurului) Strălucire ca de aur. Luna revărsă tot aurul ei în odaia lui. eminescu, n. 81 (cfr. argint). | Mai ales în construcţia adjectivală: de aur = auriu : „d’or, dorâ“. Ileana Sinziana, cosiţă de aur, câmpul înverzeşte. ispirescu, l. 23. || (Cu aluzie la valorea superioară a aurului; expresiile acesţea sânt în cea mai mare parte literare) Vârsta s. veacul de aur = (după credinţe mitologice) primii timpi ai lumii, când oamenii trăiau în nevinovăţie şi în fericire : „l’âge d’or“. COSTINESCU (cfr. veacul (în)aurit). | Inimă de aur: „se zice despre omul milos, bun la suflet, înzestrat cu porniri înalte“. ZANNE, p. ii, 204 : „coeur d’or“. | Gură (f rost) de aur: „se zice despre acel care vorbeşte cu eleganţă şi uşurinţă,... [despre un] orator bun“. zanne, p. ii, 195 (tradus din Chryso-stomos, epitetul ce i se dedea vestitului orator bisericesc, sfântul Ioan : Eră un părinte Ionu... cu rostul de auru,. cuv. din bătr. ii, 82) : „un Saint Jean Bouche d’or“ (span. „pico de oro“). | Fie-ţi gura de aur: se zice celui ce face o prevestire favorabilă, celui ce-şi exprimă credinţa că în curând se va întâmplă o schimbare în bine (cfr. fie-ţi gura aurită). | Vis de aur: ideal, plan măreţ, nutrit în suflet de cinevâ. Aceasta poate că eră visul de aur al unora dintre domnia-lor, ca să vază odată armata română vârsându-şi sângele pentru a dobândi un drept mai mare pentru ţara lor. maiorescu, d. 212. Al vieţei vis de aur, ca un fulger, ca o clipă-i. eminescu, p. 188. | Epoca de aur a literaturii latine: „se numeşte perioada de la dictatura lui Sulla până la moartea lui August, în care literatura latină... a ajuns la cel mai înalt grad de desvoltare“ LM. şi latinitatea de aur : limba latină scrisă în această perioadă. Cfr. aurit. 3°. P. ext. Bani de aur, avere. Da auru şi argint în mită. cuv. d. bătr. ii, 51. Boeriile nu le da voinicilor pentru slujbe, ce le vindeă pre auru. moxa, ap. HEM. 2126. Deade lui fieştecarele câte un durii de patru drahme, nepecetluit, biblia (1688), 382, ,. Aurul deschide raiul, românul glumeţ, i, 55/s. Cfr. argint. | Belşug, binecuvântare a lui Dumnezeu. După o secetă mare, dacă ploauă, se zice: a dat Dumnezeu aur şi argint pe pământ! (Bistricioara, în Neamţu), ap. HEM. 2127 (cfr. ital.: quest’acqua h stata tant oro per la campagna = „ist ein wahrer Segen gewesen“). || (După fran. „payer en or“) A plăii în aur: cu bani de aur. | Sete de aur: râvnă după avuţii. Cfr. arghirofilie. | A făgădui cuivă munţi de aur: lucruri imposibile : „promettre â qqn. des monts d’or“. | Să-l cântăreşti cu aur = „nepreţuit". ZANNE, P. v, 121 : „qui vaut son pesant d’or“ (span.: vale tanto oro come pesa). | A înnotă în aur: a fi foarte avut: „nager dans l’opulence-1. (în Transilv. Min.) Aurul mâţei=„mică“. barcianu. [Cuvântul n’are plural. Posibil, dar neîntrebuinţat, ar fi un plural aururi. cihac, i, 20 cu sensul: „diferite soiuri de aur“. Singularul se întrebuinţează şi în sensul 3°: Mii de aurii şi de argint, coresi, e. iv/12; rar găsim, în acest sens, şi f auri: Căţie, una dezeaceăuri. biblia (1688), 99,^. | Dial. se pronunţă şi: dor. JAHRESBER. VIII, 81. | In poezia populară şi d’aur : Găsi viţă de daur. frâncu-candrea, m. 188. | Pronunţ, a-ur.] — Din lat. aurum, idem: alb. ar, vegliot jaur, ital. oro, engad. or, aur, fran. or, v.-prov. aur, span. oro, portg. ouro. aură vb. Ia = aurt. (Formaţiune literară, aproape neîntrebuinţată, atestată numai în dicţionare; cfr. aurat, aurare, înaurâ)LM., COSTINESCU,TDRG. [Pronunţ, a-u-ră.] — Derivat din aur, la scriitorii moderni după fran. dorer. Cfr. (în)auri, întrauri, înaurâ, desauri, destrauri. AURĂ • ÂuuA f s. f. Vent doux, souffle Uger, brise. — (Latinism, s. italienism) Yânt lin, vântuleţ, adiere, boare. Trebue băgat de seamă, ca oile... să aibă pururea aură nouă şi stâmpărată. economia, 2b.Plăng nimfe, junii, plâng graţioare, Plâng aure, zefiri şi orice floare. I. VĂCĂRESCU, p. 116. [Pronunţ, a-u-ră. \ Şi: f aure s. f., la Bolintineanu, ap. HEM’. 2131.] — N. din lat. aura, idem (ital. aura)'. (La Aromâni: avră şi la Megleniţi: aură cuvântul e popular.) aurar s. m. 1°. Orfevre. Bijoutier, joaillier. 2°. Ouvrier mineur. Orpailleur. 1°. „Măiestru care lucrează In aur şi argint [sau care vinde astfel de obiecte]11, costinescu. De obiceiu se zice şi pentru „aurar11 tot „argintar11, mai de mult se ziceâ şi „zlătar11. îi trebueşte un aurariu tare iscusit, care să-i facă nişte lucruri foarte preţioase. sbiera, p. 97/6. | (La Moţi) P. ext. (ca şi argintar) „Giuvaergiu11. FRÂNCU-CANDREA, M. 41. 2°. „Cel ce scoate aur din mine, cel ce culege aur din râuri11. LM. Răieş, rudar, căutător de aur. Aurariu = „spălătoriu de aur : lotor auri, aurilegus, chrysoplites; der Goldwâscher11. LB. || Spec. „Ţigan rudar11 („ont seuls le droit de chercher l’or dans Ies rivieres et dans le sabie des montagnes, et en paient chacun â la princesse pour ses ipingles trois ou quatre drames, c’est-âdire a/400 ou V400 d’une oca...11 M. kogălniceanu. „Aceşti ţigani scoteau aur mai ales din Olt, Motru, Lotru, Argeş, Dâmboviţa, etc.11 HEM. 2129). [Pronunţ, a-u-rar. | f şi dial. şi: aurăriu.] — Din lat. aurarius, sau formaţie românească din aur şi suf. noin. agent. -ar. AVRÂRE s. f. = aurire. (Rar) Infinitivul verbului aur£l, devenit abstract verbal. Argintarea şi aura-rea sânt de asemenea aplicări afle] descompunerei sărilor prin curenţi. PONI, F. 268. [Pronunţ, a-u-ră-] Cfr. (în)aurire. aiihAreâsă s. f. Femme d’or/evre ou d'orpailleur. — Femininul lui aurar (derivat prin suf. -easă). Cuvânt rar, atestat numai la LM.: „muierea aurarului". (Posibil e şi sensul „femeie-aurar11). [Pronunţ. a-u-ră-] aurărie s. f. 1°. Mine d’or. 2°. Objets en or, orfevrerie. 1°. (învechit) Baie s. mină de aur. Aurărie = „mi-n(er)ă de aur11. LM. Acolo au fost aurăriile şi alte băi. P. maior, ist. 49. 2°. „Tot felul de scule de aur11, costinescu. Te-saurul de aurărie antică [cloşca cu puii], odobescu, iii, 625/,,. Palatul Vinerei, numai in. aurărie şi diamanticale. delavrancea, s. 246. Cfr. argintărie. [Pronunţ, a-u-ră-] — Derivat din aur, prin suf. loc. (1°) şi col. (2°) -ărie. AURĂKÎiWE s. f. Objets ou marchandises en or, grande quantiU d’or. — (Aproape neîntrebuinţat) Obiecte s. mărfuri de aur, cantitate mare de aur. Pe noi ne-a uluit, c’am văzut atâta aurărime, atâta bănet! TDRG. rădulescu - niger, ap. [Pronunţ. a-u-ră-] — Derivat din aur, prin suf. col. -ărime. aurăr(iu) f s. a. 1°. Etole, oraire. 2°. Voile pail-lete de fianciie. 1°. (în Transilv.) Orar1, stolă, epitrahil. Trei au-rare de sărmă. DOC. (a. 1690? Bistriţa, în Transilv.), ap. iorga, d. B. 1, 88, 90. Un aurariu de diacon. Catastiful 1 (al bisericii. Sf. Nicolae din Braşov), 16, 22, 60. 2°. „Peteală11. a.rsenie din bisericani, ap HEM. 2130 (fără să se citeze exemplul. Să nu fie oare tot sensul de subt 1°?) [Pronunţi a-u-rar.] 367 — AUREL — în sensul l°ts’a născut din orar1, prin etimologie populară după aur (orarele sânt brodate cu fir); în sensul 2°, dacă cuvântul a existat, ar fi un derivat din aur prin suf. instr. -ar. aurât, -Ă adj., s. f. 1°. Dore. 2°. Grande Mar-guerite: Leucanthemum vulgare ou Chrysanthemum Leucanthemum. 1°. f Adj. Aurit. Numai la dosofteiu: Jilţuri aurate. v. s. 46, 2. Uşile... aurăte. PS. 144. 2°. Substantivat. (Bot.) Aurată: „plantăerbacee din familia compositelor..., florile .marginale sânt albe..., cele centrale... formează un disc galben. Creşte prin fâneţele şi prin poienile din păduri;... Iunie-August. Se mai numeşte; mărgărită (Ţara-românească), ochiul-boului (Transilv.), roman (Transilv.), romoniţă-mare (Transilv.), tătăişă (Bucov.)11. panţu, pl.; brandza, pl. 284; leon,’ med. 53. [Pronunţ, a-u-rat.] — La Dosofteiu, cuvântul pare a fi o formaţiune a sa (cfr. argintat), poate după lat. auratus, -a, -um „aurit11, care pare a se fi păstrat în numirea de plantă (cfr. germ. „Goldblume"), dacă aceasta e veche şi într’adevăr populară (lat. aurata erâ un soiu de păstrăvi). AUREĂiiĂ s. f. Dorure, dorage. — (Rar) Aurire. [Pronunţ, a-u-rea-] — Derivat din auri, prin suf. abstr. -eală. aurel, -ic s. m , adj., subst. I. Or. II. 1°. Dord, d’or, en or; blond. 2°. Nom donni aux chiens. Sorte de rai sin; sorte de vin. Camara-commune ou Lan-tana-â-feuilles-de - Măisse: Lantana Camara (ou aculeata ou scabrida). I. Subst. (Mai ales în poezia populară, în rimă, dând cuvântului o nuanţă desmierdătoare) Aur. La un cap de masă, Mi-este-un jeţurei, Dres de aurel. teodorescu, p. p. 23b. Este-un mândru ştejărel, Cu frunza de aurel, Cu coaja de arginţel. sevastos, C. 166. | Broderii cu fir. Şede Neagoe călare, P’un cal galbăn grăngurel, Şaua ’noată ’n aurel, marian, o. ii, 141; cfr. teodorescu, p. p. 54. Cămaşă în aurel. Opreg de aurel. (Bonţariu, Haţeg). Viciu, gl. | Coloare de aur. Te-oiu zugrăvi şi pe tine, M-oiu zugrăvi şi pe mine..., Pe tine cu aurel, Care’n ţa-ră-i puţinei, Iar pe mine cu negreală, Care-i destulă în ţară. corcea, b. 49 (cfr. varianta cu arginţel, pag. 243b). I Fig. Grâu (grâul copt fiind galben ca aurul). Şî-ş[iJ aveă Tudor, aveă, Nouă mori în râurel, De macină aurel. şez. iii, 212/16. II. 1°. Adj. Din construcţii ca: Porumb alb cu guşa verde..., Cu-ochi în cap de pietre scumpe, Ca-pu-i bate’n aurel, Ciocu-i bate'n arginţel... teodorescu, p. p. 39b. Şaua-i luce’n aurel, Scările in arginţel... ibid. 20, — s’a putut naşte un adjectiv cu sensul de „auriu11, întrebuinţat în mod poet. (când e vorba despre păr) şî pentru „bălan, plăviţ, blond11. Maica sfântă şade... Şi din căerel, Lasă fir aurel. marian, o. i, 115. Alba-i mână rătăceşte Printre pă-ru-i aurel, bolintineanu, ap. TDRG. Perişoru-i aurel, Ca mătasa subţirel, alecsandri, p. i, 92. Aurică copilă, cântă-mi frunza verde, căntă-mi... RUSSO-BĂLCESCU, m. v. 578. Aurică drăgulică, Nici ai grijă, nici ai frică..., Căt ii fi tu lângă mine. alecsandri, p. p. 24. 2°. Substantivat. Aurel e nume ce se dă la câni. jahresber. xii, 143 (de-bună-seamă, la origine, numele propriu Aurel(iu) < lat. Aurelius, apropiat apoi, prin etimologie populară, de aurel == „blond11). || Aurel „este un strugure alb şi cu boabele mărunte; vinul scos din acest strugure ia numele de vin aurel11. (Risipiţii, în Dolj). Aurei „se zice la strugurii cei âlbi-galbeni, cu boabele puţin eliptice11. (Galiciuca, în Dolj), ap. HEM. 2123. || (Bot.) Aurică: „arbust din familia verbenaceelor...; florile galbine-portocalli, devenind mai apoi roşii..., fructul... este negru la AUREOLA - 368 — AURIT maturitate. Originară din America de sud şi din Est-india, cultivată ca plantă decorativă11, panţu, PL. [După baronzi, L. 128, aurică ar fi planta „oreille-d’ours11, ceea-ce e îndoios şi pare a fi numai o românizare a terminului ştiinţific auricula.] [Pronunţ, a-u-rel. | Femininul e aurică, de la care marian, CH. 50 a reconstruit, greşit, un mase. aurie. \ în poezia pop. şl d’aurel: ...La capul mesii, Stă un scaun d’aurel. pop., ap. HEM. 2123.,| Prin apropiere de verbele înauri şi întrauri, şi: înanrel: O scos 12 boi bourei, în coarne înaurei. mândrescu, l. p. 220/, şi întraurel, ap. CDDE.] — Derivat din aur, prin suf. dim. -el. aureolă s. f. Aureole. — Coroană aurită cu care zugravii încunjură capul lui Isus-Hristos, al sfintei-Fecioare şi al sfinţilor (şi, p. anal. şi la personagii păgâne), nimb. Marele Traian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb..., stă in picioare, odobescu, iii, 74/22. | P. ext. Cerc luminos sau colorat ce-1 vede ochiul împrejurul unui obiect oarecare, cearcăn. | Fig. Strălucire (în sens fig.), splendoare, nimb, glorie. Radu Negru..., sub aureola de fundator al Munteniei... hasdeu, i. c. 18. Pe chipul acelei vo-luptuoase regine a frumuseţei, mâna maiestră [a artistului] a răspândit aureola unei divinităţi vână-toreşti. odobescu, iii, 57. Aureola Romei încun-jurâ fruntea ţăranului robit, iorga, ch. i. i, 113. [Pronunţ, a-u-re- şi au-re-] — N. după fran. (adj. fem. lat. aureola, subînţe-legându-se „corona11: „[coroană] de aur11.) auri vb. IVa. 1°. (Se) dorer [(se) recouvrir d’une couche d’or], 2°. Dorer (revetir d’une teinte sem-blable ă Por). 3°. Laver l’or (laver les sables auri-fâres, pour en separer les paillettes d’or). 4°. Auri fier. 1°. Trans. A acoperi cevă cu un subţire strat de aur, a polei s. a suflă cu aur. Auresc = „deauro11. anon. car. Du-te şi fă o mxdţime de furci de tors, una mai frumoasă decât alta. Apoi ie [=ia] şi le aure-şte pre toate, marian, o. ii, 91. || Refl. A se face de aur, a se polei cu aur. Şi îndată i se auri lâna [mieluşelului], ispirescu, l. 65. 2°. Trans. (fig.) (Despre bătaia razelor soarelui) A face să strălucească în coloarea aurului, a da unui obiect aspectul aurului. Soarele... aureşte cerul, piscupescu, o. 143. Rasele dimineţii... norii auresc. alexandrescu, m. 148. | Fig. Refl. Sub privirea-i, s’aureşte unda lină din Bosfor, bolintineanu, ap. DDRF. 3°. (Mont.; la „băieşii11 de pe la Abrud şi Ofen-baia) „A alege aurifl din nisip, prin spălare11. Auresc = „wasche Gold1,1. jahresber. iv, 325. 4°. (Dentistică; modern, după fran.) A astupă cu foiţe de aur (un dinte găunos). [Pronunţat a-u-ri.] — Este lat. auresco, -rîre (= rescere „goldfarbig werden11). Cfr. (în)aurâ, înauri, întrauri, destrauri. aurică adj. fem., s. f. v. aurel. aurÎculă s. f. (Anat.) 1°—2°. Auricule. 1°. Urechea externă, pavilionul, pâlnia s. scoica urechii. 2°. Una din cele două despărţituri de sus ale inimii, urechiuşă. Cfr. ventriculă. [în înţelesul 2°, şi: auricul s. a.] [Pronunţ, a-u-ri- şi au-ri-] — N. după fran. (lat. auricula „urechie11). Cfr. dubletul ur6chie. auricular, -A adj. (Anat.) Auriculaire. 1°. De ureche, al urechei. Conductul auricular extern. | (Franţuzism) Care a auzit cu urechile sale (ceea ce spune). Martor auricular. ' 2°. De (la) urechiuşă inimii. Apendice auricular. [Pronunţ, a-u-ri- şi au-ri-] — N. după fran. (lat. auricularlus, -a, -um, idem.) auriculât, -A adj. (Şt. nat.) Auricule. — (înzestrat) cu auricule. Peţiolurile auriculate. grece-scd, fl. 57. [Pronunţ, a-u-ri- şi au-ri-j — N. după fran. aurifer, -A adj. (Min.) Aurifere. — (Despre rî-uri) Care duce cu sine aur, purtător de aur, (despre pământuri) care cuprinde în sine aur. Nisipuri aurifere. [Pronunţ, a-u-ri- şi au-ri-] — N. după fran. (compus din lat. aurum „aur11 şi fero „port, duc11.) AURiLE ,f adv; = aiure. iorga, s. d. xii, 233. aur(I)piomebtt s. a. Orpiment. — „O compoziţie de arsenic, pucioasă etc., întrebuinţată ca văp-seâ galbenă11, costinescu. De molimă, se piseasă şar şi auripigment şi se amestecă în hrana vitelor. GRIGORIU-RIGO, M. II, 15. [Pronunţ, a-u-ri- şi au-ri-] — N. din lat. auripigmentum, idem (compus din aurum „aur11 şi pigmentum „pigment11). aurire s. f. Action ăe dorer, dorage, dorure.— Infinitivul verbului auri, devenit abstract verbal. Aurire = „auratio, inauratio; ...die Vergoldung11. LB. „Poleire, suflare, acoperire cu aur11, costinescu. [Pronunţ, a-u-ri-] Cfr. înaurire, aurare. aurit s. a. = aurire. Participiul verbului auri, devenit abstract verbal. [Pronunţ, a-u-rit.] aurit, -A adj. Dore, d’or, exquis. Bienheureux, beau, splendide. Participiul verbului auri, devenit adjectiv. 1°. (Cu sens pasiv) Suflat s. poleit cu aur. Auritul arc [al Artemidei], odobescu, iii, 53,/19. Ca-drele-aurite, ăe păreţi sânt prinse, alecsandri, p. iii, 3. Cu unghile-aurite, Cu coarnele poleite, şez. iii, 212b/0. | Ţesut s. cusut cu fir. Peste sobonul ăe stofă aurită, purtă un benişel ăe felenăreş. C. ne-GRUZZI, I, 145. | Fig- într’un loc aurit ăe rasele soarelui... c. negruzzi, ii, 150/9. || P. ext. De aur. Am eu mere aurite, barac, a. 14. Palaturi aurite, alecsandri, p. i, 191; ispirescu, l. 8. 2°. Poet. (Cu sens neutral) Auriu (cu deosebire despre-păr şi grâne coapte). Tu ai plete aurite, alecsandri, p. P. 27/2. Şi se duse ca să vadă, De i-a dat,Dumneseu roadă, Şi de-i grâul răsărit, Şi de-i spicul aurit. TEODORESCU, P. P. 14ob,(cfr. fran.: Le soleil dore les moissons). în pustiul arid, nechesă calul..., îmbătat de lumina aurită a soarelui, eminescu, N. 26. || Fig. De aur (2°), strălucit, fericit, frumos. Auritul oraş Michene. uricariul, iii, 24/22. Face pe frumos, Că e ponevos, Şi pe cel urit, Că e aurit, pann, p. v. i, 4. în auritele sile ale verii. marcovici, d. 419. Tu, cării speranţa s'arată aurită... alexandrescu, m. 127. Zină drăgălaşă, cu glasul aurit, alecsandri, p. iii, 3. în toată siua, el îi promiteă... că o soartă aurită o aşteaptă, eminescu, N. 40. Auritele lumi ale închipuirii, vlahuţă, n. 42. (După fran. „l’âge, le sifecle doră11 = veacul de aur (v. c.) şi „jeunesse dorăe11 = tinerimea clasei avute şi aristocratice). Veacul cel aurit. beldiman, n. p. ii, 136. Antereul eră nu numai pentru boieri bătrâni, ci şi peintru junimea cea aurită din generaţiunile trecute, hasdeu, etim. magn. 1229/15. ţj: Fie-ţi gura aurită! = „să dea Domnul să vorbeşti într un ceas bun!11 zanne, p. ii, 195: fie-ţi gura de aur! (s. v.). [Pronunţ, a-u-rit. | în poezia populară şi: d’aurit. Cu aur ă’aurit. teodorescu, P. p. 22b. | Zile ăau-rite Vom trăi nedespărţiţi, c. negruzzi, ap. TDRG. (în cazul acesta, probabil, imitaţie după fran. dore.) \ AURIT UR - 369 - AUSTRALIAN Negativul, în sensul 1°: neaurit. DDRF., barcianu.] Ofr. aurat, înaurit, întraurit. auriţură s. f. Dorure, dorage. — Abstractul verbal al lui auri (derivat prin suf. -itură). Exprimă acţiunea „aurire11 şi — mai ales la plural — rezultatul ei „lucruri aurite11. LM„ barcianu. [Pronunţ. a-u-ri-. Plur -turi.] auriu, -Ie adj., s. f. 1°. Dorii, jaune dore, isa-belle. 2°. Sorte de raisin. 1°. Adj. De coloarea aurului (întrebuinţat în mod fig., mai ales despre păr). Perii din cap aurii, pann, e. II, 11. Primăvara cea verzie, Cu cosiţa-i aurie... alecsandri, p. i, 234. în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou. ispirescu, l. 72. | De aur (2°), fericit. Anii aurii ai copilăriei învie în sufletul unui mizerabil, i. negruzzi, v, 263. 2°. Substantivat subt forma fem. O specie de struguri. BARONZI, L. 94/c. [în poezia pop., în sensul 1° şl dauriti: Şi pară-lele-am băut, Cu fetele după gât, Gălbinaşii daurii, Cu fetiţele din Jii(u). teodorescu, p. p. 306/„.] — Derivat din aur, prin suf. adj. -iu. ackjia vb. I v. aulmă. AURiw s. f. v. urmă. auroră s. f. Aurore. — Lumina portocalie cu care soarele ce stă să răsară colorează orizontul; zori, răvărsatul zorilor, faptul zilei. Pe vremea aurorei. gorjan, H. IV, 228. Aurora se iveşte vestitoare dimineţii, c. negruzzi, ir, 17/lr | Poet. Căt de dimineaţă s’a deşteptat zâmbitoarea auroră! marcovici, c. 32. Făcuiu ...Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal, eminescu, p. 43. || Fig. începutul unei epoci, unei acţiuni. Coaliţiunea... a venit la putere în Aprilie 1876, şi la începutul lui Maiu ...vedem în „Monitor“ aceă cuvântare solemnă, cu care s’a prezentat în aurora primăverii acestui guvern, maiorescu, d. ii, 227. || Spec. Auroră boreală, australă: arc luminos care colorează cerul pe o mare întindere şi care se observă mai ales spre poluri. Cfr. lumină polară. — N. din lat. aurora, idem (din aura: cfr. aură). auros, -oâsă adj, 1°. Contenantdel’or, riche en or, aurifere. 2°. Dore ; lumineux, etincelant. — (Cuvânt rar, învechit; formaţiune literară) 1°. Bogat în aur, conţinând aur. Aurosul năsip al apelor, hasdeu, i. c. 189. 2°. Auriu, aurit, fig. luminos, strălucitor. Stelele voioase Scutură în aier coamele-auroase. bolinti-neanu, ap. HEM. 2136. La a nopţii... Poartă... Bat(e) Zorile sfioase, Cu-al lor deget auros. sihleanu, ap. TDRG. Cfr. şl aură. — Derivat din aur, prin suf. adj. -os. ăurul-jhÂţei s. ,m. (Met.) v. aur. Atfş s. m. Vieux, vieillard, grand-pere.—Moşneag, moş. (Cuvântul s’ar întrebuinţa, după HEM. 2139, la Olteni) [După LM. forma ar’fi: aiiiş.] Cfr. auşel, deaoş, neaoş. — Diminutivul în -uş, al unei forme dispărute din graiu *au, din lat, avus „moş11 ( : lombardic tessinic af, ast. aaf, trientin ao). Auş e, la Aromâni, cuvântul obicinuit pentru „moş". ausculta vb. I. (Med.) Ausculter. — A ascultă sgomotele normale sau anormale ce se produc în inimă, plămâni, etc., punând urechea (de-a-dreptul sau cu un instrument anume) pe părţile vecine cu aceste organe. — N. după fran. (lat. auscultare „a ascultă11). Cfr. dubletul ascultă. auscultânt s. m. Jeune fonctionnaire adjoint ă un juge (en Autriche-Hongrie), faisant office de greffier. —(în Bucovina, după germ...) Funcţionar la începutul carierii sale judecătoreşti, făcând de obiceiu servicii de secretar al judecătorului (Reprezintă în ierarhia judecătorească rangul XI şi a trecut de obiceiu prin faza de „practicant11). Cfr. grefier. Numit... ca auscultant la tribunal. sbiera, f. s. 361. — N. din germ. Auskultant (lat. auscultans, -tan-tem, part. verbului auscultare „a ascultă11). auscultare s. f. (Med.) Auscultation. — Infinitivul verbului auscultă, devenit abstract verbal. Cfr. dubletul ascultare. AUSCCLTÂTIE 1 auscultaţiune / S' ( ) auscultare. — N. după fran. (lat. auscultatio, -onem „ascultare11.) auşel s. m. (Ornit.) Boitelet huppe ou petit-coq dori ou petit-dorî ou borgnat: Begulus cristatus. — „Cea mai mică dintre toate păsărelele... [d]in Europa şi tot-odată una dintre cele mai frumuşele este au-şelul. El e pe-de-asupra măsliniu, pe tâmple şi laturile grumazului castaniu; marginile frunţii şi o trăsătură deasupra ochilor deschise; zăbelele şi cercul ochilor albii; vârful capului galben; părţile inferioare ale corpului galben-aprinse şi pe de laturi ruginiu-castanii. Penele aripelor şi a[le] cozii castanii-închise şi pe margini măslinii-deschise. Ochii ca-stanii-întunecaţi, rostul negru, picioarele castanii. Auşelul e răspândit mai preste toată Europa. El petrece vara prin păduri, iară primăvara şi toamna se arată şl prin grădini11, marian, o. i, 326. Se mai numeşte ochiul-boului, sfredeluş şi tartalac. — Derivat din auş „moş11, prin suf. dim. -el: ausptciu s. a. Auspice. — (Antich. rom.) Prevestire scoasă din observarea sborului şi a cântecului pasărilor, care se făceă în momentul când eră să se înceapă o acţiune s. o întreprindere publică; augur. Cele două condiţii formale ale legilor [votate de comiţii, la Romani, erau] întrebarea prealabilă a auspiciilor şi confirmarea posterioară de cătră senat maiorescu, CR.in, 117. | Fig. Literatură poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui [Eminescu], idem, CR. II, 324. Sub asemenea auspicii, guvernul de la 11 Fevruarie pro-cede la plebiscitul care consacră alegerea principelui Carol. idem, d. i, 9. I P. ex t. Protecţiune, ocrotire. Eu vreau să te conduc sub auspiciile mele în templul înţelepciunii. I. negruzzi, iii, 190. [Pronunţat: a-u-spi-ciu. Plur. -picii. | (Cu pronunţare germană) şl: f auspiţiu. Mătieş Corvinul... trimisă cătră Domnul Moldaviei pre Gaspar de Hatvan..., poftindu-l ca să urmeze un războiu început subt auspiţii aşă de fericite, m. kogălniceanu, arhiva rom. i, 100.] — N. din lat. auspicium, idem. austsir, -Ă adj., adv. Austere. Austirement. — A dj. şi adv. Aspru, riguros, rigid (în principiile purtării sale). Vieaţă austeră. — N. din lat. austerus, -a, -um, idem. austral,-A adj. (Geogr.) Austral. — (Care este) din spre polul de miază-zi s. antarctic (de unde suflă austrul), de (la) miază-zl, sudic, meridional. Există două fluide magnetice, unul boreal şi altul austral. poni, f. 237. Dacă observăm mersul izotermelor, şî în emisfera australă găsim aceeaşi regulă, mehedinţi, G. F. 37. — N. din lat. australis, -e, idem. Cfr. austru. australiăn,-A (Geogr.) adj., subst. De l’Australie, Australien.—Adj. şi subst. (Locuitor) din Australia adesea cu sensul restrâns de locuitor pri- Dicţionarul limbii române. 6. XI. 1909. 24 AUSTRIAC — 370 — AtJTO- mitiv) al Australiei. Australienii... fac un fel de trecere de la Negri spre Papuaşi... Azi abiă mai sănt vreo 60.000. mehedinţi, G. f. 200. — N. după, fran. (derivat din Australia „Asia australi”, numele continentului din sud-estul Asiei.) austriâc, -A adj., subst. Autrichien. — Adj. şi subst. (Locuitor) al împărăţiei Austriei. Ducatul austriac... monedă de aur. climescd, a. 214. Din Oltenia, din Bomănia austriacă, veni în Banat... diaconul Logă. iorga, L. i, 518. Am spus că în acest timp Austriadi nu se grăbiră a face schimbări, idem, L. ii, 10. [Pronunţat: a-u-stri-lac. | (învechit) şi: âu-striecesc -eâscă, adj. | f şi: austriân, -ă adj. (prin analogie cu prusian, etc.). Generalisim, oştirilor au-striane. e. vâcărescul, ist. 278.] — N. din lat. de cancelarii austriacus, -a, -um (derivat din Austria, numele latin al ţării casei de Habsburg). austrieceşte adv. Comme l’Autriche, ă la maniere de l’Autriche. — Adverbul adjectivului austriac (derivat prin suf. adv. -eşte). Ca (în) Austria, în felul cum (se) procedează de obiceiu (în) Austria. Austro-UNGĂr,-A adj. Austro-hongrois.— Al Austro-Ungariei, din Austro-Ungaria. Monarhia au-stro-ungară. — Compus din austro- (al Austriei) şi ungar. austru s. m. 1°. Vent du midi, auster, autan. 2°. Sud. 3°. Vent (du nord, du nord-ouest, de l’ouest). Des în literatura veche; azi, mai mult în graiul popular. 1°. (Sensul propriu) Yânt de mează-zi (în opoziţie cu crivăţul). Şi după o dzi, suflă austru, cod. vor. 99/, (= suflând aostru. n. testament (1648); făcându-se austru, biblia (1688): „postunum diem flante austro11). Bădică austru den cer. coresi, ps. 210. Omeţii se rump de austrulu ce suflă cu călduri, dosofteiu, ps. 441. | (întrebuinţat adjectival,.în legătură cu vânt) Domnul aduse vânt ăustru pe pământ, biblia (1688), 46 (= voxoţ). | Vântul de mează-zl se numeşte şi austru, iar cel de mează-noapte crivăţ. (Ohaba, comit. Făgăraş, şi în alte părţi din Ardeal; tot aşă în Râmnicul-Sărat, Olt, Ialomiţa etc.), ap. HEM. 2138. 2°. f P. ext. Partea pământului (s. locului) din spre care bate austrul; mează-zî, sud. Dumnezeu de austru vine. coresi, ps. 422 (= „ab austro11). Ră-dicat-au despre-ausiru vânturi, dosofteiu, ps. 259. Despre austrul Ierusalimului, biblia (1688) (=spre austru de Ierusalim. DOSOFTEIU: „ad austrum Ie-rusalem11.), ap. HEM. 2138. Un nor ploios se ivi despre austru, mag. ist. iv, 325/,,. 3°. (Impropriu, p. ext.) Vânt îndeobşte, s. nume dat la tot felul de vânturi: de nord-vest, de apus, de răsărit, sau chiar de mează-noapte. Austrulu şi marea, tu faptu-le-ai. coresi, ps. 243 ( = „aqui-lonem“). Scorni austru den ceriu şi aduse cupu-tearea sa austru (cu nota marginală: vântul de la răsărit), psalt. (1651) [= rădicâaustrudeîn ceriu şi aduse cu vărtutea sa crivăţii. coresi: „trans-tulit austrum (vitov) de coelo, et induxit in virtute sua africum (Xtpo)“], ap. HEM. 2137. Austrul = „vântul părţii apusului11, piscupescu, o. 70. Afară este viscol, austrul vâjâeşte Şi sgudue coliba sărmanului lipsit c. negruzzi, ii, 34/4. Austru tur-beasă’n vârtejuri, coşbuc, je. 12/sl. Austru = „[vânt de] nord-vest. Când bate austrul vara, usucă tot, iar când bate iarna, este ger tare11. (Dudeşti, în Ialomiţa), ap. HEM. 2138. Vântul de la apus se zice austru sau „traistă-goală“. (Glâmbocel, în Muscel. Tot vânt de apus şi în Prahova, Dâmboviţa, Putna, Olt; asemenea şi în Dobrogea: „vântul alb sau de mează-zl, austrul sau de apus“), ap. HEM. 2139. [Şi: dostru. \ Accentuat, rar, şi: austru.] — Este lat. auster, -struni „austru, vântul de miază-zi, (ţările de la) miază-zi11: ital., ven. ostro, mant. loster, v.-fran. ostre. autentic, -A adj. Authentique. — Sigur, cert, adevărat, garantat, de netăgăduit, mai pre sus de orice îndoială, întemeiat pe o dovadă inatacabilă, recunoscut ca propriu autorului s. vremii de la care vine. Or ce document autentic privitor la istoria română are preţul său. maiorescu, cr. iii, 37. Fe-reşte-te de afirmări care se pot desminţl îndată, în mod autentic, idem, cr. II, 357. Această interpretare este autentică, idem, CR. I, 335. | Fig. Un strănut autentic dă dreptul la un păhar cu vin şi la două caftane, iorga, ch. i. I, 159. | Spec. (Jur.) A cărui certitudine e garantată de un act oficial, de o formalitate legală. Cfr. omologat şi legalizat. Acturi autentice sânt acele despre a cărora adevăr nu este nici [o] îndoială, codica ţiv. Actul autentic este acela ce s’a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţionâ în locul unde actul s’a făcut, hamangiu, c. c. 282. Toate donaţiunile se fac prin act autentic, idem, 202. Părţile... vor puteă fi reprezentate de un procurator cu procură specială şi autentică, ibid. 19. [f (de-a dreptul din greceşte) şi: avtentic, -â. însă cinstea numelui de istoric avthentic (în notă marginală: „iz-voditoriul de crezut“) să-i dea nu videm. cantemir, hr. 113.] — N. din lat. authenticus, -a, -um, idem (< grec. a50svTtx6<; de. la ttj? „autor, făcător (a cevâ)11. .autentica vb. I (ş. d.) v. autentifică ş. d. autenticitate s. f. Aufhenticită. — Faptul s. însuşirea de a fi autentic. Autenticitatea [cronica-ru]lui n’a fost până acum supusă [nici] celei mai mici bănuele. hasdeu, i. C. 67. [De la Aristoteles ne-a rămas] o carte „de categoriis", a cărei autenticitate însă este contestată, maiorescu, l. 7. Nu e de admis că familia Kogălnicenilor eră cunoscută încă de supt Despot ; donaţia satului Râpile din partea acestui Domn, către Viasile Kogălniceanu, diac de visterie..., nu oferă nici o garanţie de autenticitate. IORGA, CH. i. i, 481. — N. după fran Cfr. autentic. autentifica vb. I (Jur.) Authentiquer.— A face (un act) autentic, investindu-1 cu formele cerute de lege. Cfr. legalizâ. Procura se autentifică la tribunal. [Prez. -tific. | La*Românii din Austro-Ungaria şl: autentică vb. la. Autenticând şi pecetluind cărţile. ŞINCAI, hr. I, 359]. — Cuvânt plăsmuit din elementele latine authenti-cum şi facere, după modelul lui certificare (certum facere). Românii îl au, poate, de la Germani (au-thentifizieren). autentificâre s. f. Action d' authentiquer. — Infinitivul verbului autentifică, devenit abstract verbal. Cfr. legalizare. Autentificări de acte de vânzare, de împrumut,... procese-verbale de ale primarilor... — toate scrise într’un stil... mort şi neînsemnat, ca o pară ştearsă, brătescu-voineşti, l. d. 124. [La Românii din Austro-Ungaria, şl: autenticâre s. f. Pe-cetlarii aceia s’au întrebuinţat spre autenticarea cărţilor celor mincinoase, şincai, hr. iii, 235.] autentificAt, -A adj. Authentique. — Participiul verbului autentifică, devenit adjectiv. Cfr. legalizat. Actul de subrogaţiune, autentificat tot de acest tribunal... mon. of. 16. [La Românii din Au-str.o-Ungaria şi: autenticât, -ă.] Auto- (prefix) Auto-. — Prefix de origine grecească — pron. abwq, --r], -ov „(el) însu-şi“, „(în sine, prin sine, de la sine) însu-şi11 (cu sens de opoziţie AUTO- - â7i - AUTO- faţă cu altceva s. altcineva, sau de scoatere tn relief)— intrat în limba noastră prin neologisme din latineşte sau din franţuzeşte (la scriitorii mai vechi şl de-a-dreptul din greceşte, cu forma âvto-); el arată că acţiunea sau lucrul de care e vorba e făcut (dat, luat, etc.) de însă-şi fiinţa în chestiune, din propria ei putere, fără ajutorul sau amestecul alteia. [Pronunţat: ă-u-to-, rar au-to-\\ Autobiografic, -ă adj. De autobiografie. Notiţe autobiografice. | Autobiografie s. f. Biografie a unei persoane, scrisă de ea însă-şi. || Autocefal,-ă (Biser. ort.) adj. (după fran. autocephale ^ grec. aoxox&paXoţ, din abxoc, şi xscf-aM] ,;cap“). Oare e el însu-şi capul său, stăpân pe sine, neatârnat (de patriarhul’ ecumenic). „Legea... constituirii sfântului sinod al sfintei biserici autocefale ortodoxe române"... s’a sancţionat în Decemvrie 1872. maiorescu, D. 1,112. | Autocefalie s. f. (grec. a&xoxeaXte f adv. v. au. AI XII.IÂK, -A adj., subst. Auxiliaire, aide.—Adj. Ajutător, de ajutor. Introducerea aşă numitelor linii auxiliare [în demonstraţiunile geometrice]... maiorescu, l. 141. Necunoscutele x, y, se determină uşor cu ajutorul unei ecuaţiuni auxiliare de al doilea grad... culianu. a. 244. | (Gram.) Verb auxiliar: care ajută la formarea unor timpuri ale celorlalte verbe. „A aveă“, „a fi“ şi „a voi“ sânt, prin unde forme ale lor, verbe auxiliare. | Spec. (Armată) Corp s. trupe auxiliare : soldaţi care se luptă subt steagul altui neam. Un corp auxiliar moldovenesc a participat momentan la lupta regelui Poloniei contra ordinului [cavalerilor teutoni], iorga, l. i, 90. || Substantivat (s. m. şi s. f.). Sprijin, ajutor; sprijinitor, ajutător. Abiă după moartea lui Ioan, primi sarcina de egumen un Român,... Silvestru,..., un sârguitor auxiliar al Mitropolitului Veniamin în răspândirea prin tipărituri a culturii religioase în Moldova. iorga, L. II, 393. Acţiunea naturii e un auxiliar puternic la însănătoşirea unui bolnav. Psihologia şi morala sânt auxiliarele pedagogiei. | Corp de trupe auxiliare. întâia expediţie... înpotriva Caşinului, oprită de setea de pradă ce se manifestă la auxiliarii tătari, e atinsă... în puţine cuvinte, iorga, L. I, 216. — N. din lat. auxiliaris, -e (derivat din auxilium „ajutor11). auz s. a. I. 1°. Action d’ouir ou d’enlendre, ouie. 2lăteâ pentru diferite beneficii, slujbe, numiri în slujbă, drepturi etc. Aceste avaetwri erau, pe vremurile acelea de jaf obştesc, foarte numeroase şi de-deau venituri considerabile slujbaşilor mici şi mari, chiar şi domnitorului şi membrilor casei sale. Lu-ându-şi gelatul avaetul lui, după obiceiu, au dat trupul de l-au îngropat... E. kogălniceanu, let. iii, 250/s. Avaetul caftanelor ce îmbracă Domnul pe boieri: de la vel log. până la vel post. căte 100 lei, de la vel spat. până la vel stol. căte 80 lei. (a 1776), ap. HEM. 2140. Venitul lui vel cahvegiu: de toată cahfeneaoa... să iea avaetul său, după tocmeala ce se va puteă aşesă. ibid. 2141. Vama românească la Bibnic, la havaetu’ Dofajmnei, şi la cafijmacanul, şi la ispravnic, la porc 26 pafrale], (a. 1792), ap. iorga, S. d. xii, 115. Avaetul horelcii ce vine de peste munţi. (Mold., a. 1814). uricariul, i, 214/,. Să plătească numai 30 parale ha-vaet, de pecetluit. (Mold., a. 1803), ibid. II, 180/12. Nu sănt supuşi... a plăti nimică ocărmuirii, sau ha-vaet, sau săciueală. (Mold., a. 1827), ibid. ii, 208/32. Să ieie avaetul vătăjiei de arabagii, din sece lei unul. (Mold., 1815), ibid. iv, 206/3. Avaetul acestor şcoli... (Mold., 1827), ibid. vii, 92/8. Două mii [de] lei am dat havaetul mezatului, filimon, c. ii, 614. 2°. Spec. (Astăzi, în Muscel) Avaiet = „zeciueală ce se ia celor ce fabrică ţuică la poverneie altora; plata fabricatului11. RĂDULESCU-CODIN. [în sensul 1°, adesea liavaet. | Plur. -eturi.] — Din turc. ’avaid „rente11, cihac, II, 544. avaÎiî, -ÎE ţ adj. v. havaiu. avalAnşA s. f. Avalanche. — Trâmbă de zăpadă care se desprinde din vârful sau de pe coasta unui munte şi se rostogoleşte la vale, mărindu-se din ce în ce; lavină. | Fig. Frumoasa-i limpezime [aRinului]... Se schimbă ’n largi troene de spume argintii, Ce valmeş se răstoarnă cu-o furie turbată, Formând o avalanşă de cataracte mii. alecsandri, p. iii, 135. — N. din fran. (împrumutat dintr’un dialect din Elveţia romandă, cuvânt derivat din avaler „a se coborî, a veni la valeu). avaI/E s. f. v. havaleâ. AVAiifuit interj. Bravo! — (Rar s. chiar f) Bravo! Aferim! (într’un cântec pop. din Covurluiu) Oliollo, viteaz Tudor, Că mulţi îţi mai mor de dor! Ava-lim, Tudor viteaz, Mulţi îţi mai mor de năcas! ap. HEM. 2141. — Pare a fi turc. evalla! „soit, oui11, transformat după aferim! ŞIO. lxiii. ( A-VALMA — 877 — AVAN A-viLMA adv. 1°. Pele-mele, sens dessus dessous, en desarroi. 2°. En bloc, en foule, â la debanăaăe, ă la MUebaude. 3°. Ensemble (sans tenir compte des difKrences), egalement, en commun. 4°. Par indivis, indivisement. Adverbul a-valma, învechit şi păstrat aproape numai în dialecte, limba literară preferând compoziţia d(e)-a-valma, exprimă, ca şi de-a-valoma al vechilor scriitori moldoveni, un raport de mod, arătând că cele cuprinse în verb —de obiceiu mişcarea indicată prin predicat — se întâmplă „fără ordine, laolaltă şi fără distincţiune, în mod învălmăşit". 1°. A dv. (Despre lucruri) Unul peste altul, fără osebire, fără ordine, val-vârtej. Acuma, de cână s’a dus el de la noi, toate merg a-valma. slavici, n. 71. Bolovanii sub picioare-i dau de-a dura, dau de-a-valma. alecsandri, p. iii, 238. Casele vechi,... dărâmate, fără garduri, mărturisesc că sărăcia s’a încuibat în locul bilşugului ă’oăinioară. Azi tot e d’a-valma, căci toate sânt ă’a-valma, când bietul creştin nu mai are ce ocroti, delavrancea, ap. HEM. 2142. Au căzut alte multe bisearici şi de-a-valoma case. dosofteiu, v. s. 10. 2°. Adv. (Când e vorba de persoane care fac o mişcare) Unul peste altul, claie peste grămadă, în cârd învălmăşit, cu toţii împreună (fără nici o ordine). Hai d’a-valma! adecă toţi cu grămada, din toatepărţile. (Măidan, comit. Caraş-Severin), ap. HEM. 2142. Pe ziduri, pui de tigri! A-valma la saraiu! alecsandri, p. iii, 352. Gură fac [copiii], ca roata morii, Şi de-a-valma se pornesc, Cum prin gard se gâlcevesc Vrăbii gureşe, cână norii Ploi vestesc. coşbuc, f. 63. | (După analogia lui în-preună, compus cu prep. în; rar, neobicînuit) Intră... printre grăbiţii bărbaţi în de-a-valma. coşbuc, je. 21/32. 3°. Adv. (Cu deosebire în Mold.) La un loc, laolaltă, împreună (fără să se ţină seamă de deosebirile de rang, vârstă, religiune, etc.). Lăcuitorii oraşului Gangrelor să strânsăru acolo, plângând de-a-valoma. dosofteiu, ap. HEM. 2143. Hroiot, oştean vestit, Ca să-i m.ai îmbărbăteze, d’a-valma pintre soldaţi, Se luptă. c. negruzzi, i, 122. || Mai cu seamă în legătură cu prep. cu, aşâ că s’a putut naşte une-ori chiar o loc. prep. (de-)a-val(o)ma cu... = împreună cu, laolaltă cu... Eră ăe-a-valoma cu dînşii, în mijlocul şanţului, dosofteiu, v. s. 14. Vidra... din neamul nostru..., fi eră şi se ţineâ, şi cu noi de-a-vdloma şi hrana fi traiul îi eră. cantemir, ist. 36. Măhrămile ceale de şters [icoanele]... să nu se speale de-a-valma cu alte rufe, ce în loc curat, sau în apă curăţ oare. liturghie (a. 1702), ap. GCR. I, 346/23. Pe preoţi încă-i închidea, de-a-valma cu mirenii, la grosuri. n. costin, let. ii, 26/33. Pe Tătari au început... a-i pune de a lucră la cetate, de-a-valma cu creştinii, neculce, let. ii, 299/36. C. Sion... este poroncit a umblă de-a-valma cu neferii. uricariul, xiv, 287/1{j. Moartea... cu noi de-a-valma,... Tqţ s’apropie şi vine. konaki, p. 292. „Mie-mi dă braţe, ca să pot combate, Cu cei mari d’a-valma pentru libertate/“ alecsandri, p. ii, 147. La deal, moş Nichifor se da pe jos şi trăgeă de-a-valma cu iepele. creangă, p. 107. Socrul râde ăe-a-valma cu nuntaşii, sevastos, N. 331 /15. | Pleonastic (neobicinuit). Cumpăna... trebue să [o] păzeşti de-a-valma împreună cu dregătorii, uricariul, v, 183/1S. | (Compus cu prep. î n şi c u) Să fie lajirtvă toţfij înăe-a-vdloma. dosofteiu,’ y. s. 227/2. Să feace obeşt-nicpraenic cu de-a-văloma. idem, v. S. 77,2. | (Din construcţia din urmă s’a putut despărţi de-a-valma ca substantiv, aşâ că aflăm chiar "construcţia neo-bicînuită:) însă la mijloc Ulise târînă, şi cu multă de-a-valma, Fără de voile sale pe Calc as..., Cere să-i tâJcue spusa lui Foebus. coşbuc, je. 32/24. || (Cu funcţiune adjectivală) Obştesc. Toţ[i], într’o voe şi cu de-a-văloma giudeţ, îl suiră în scaun, dosofteiu, v. s. 145. 4°. (Jur.) Neimpărţit, în comun, în devălmăşie, în indiviziune (fiind vorba de o casă, moşie, etc., pe care o au sau o stăpânesc mai mulţi coproprietari). Stăpânesc acea parte a-valma cu noi. uricariul, xiv, 250l,s. || (Cu funcţiune adjectivală) Pentru cheltueala ce vor face de-a-valma [adv.] şi pentru stăpânirea cea de-a-valma [adj.]... Cel dintre vecini zid, când să va întemeia pe locul şi al unuiq şi al altuia vecin, e ăe-a-valm,a ( : „mur mitoyen“). CARAGEA,L., ap. HEM. 2142.|| S u b s t a n t i v a t (subst. invariabil) Obşte. Zicem obştire sau de-a-vălma, tocmeala aceia după care doi sau mai mulţi stăpâni... stăpânesc un lucru de obşte, caragea, l. 36/lr Cfr. devălmaş, devălmăşie. [f şi: de-a-văloma, formă atestată şi la Ardeleanul S. Barcianu (a. 1858), ap. HEM. 2143.] — Din a2 (3°) şi valma, care e paleosl. valiimii (instrumentalul lui valii „val“, devenit adverb, cu sensul original „ca valurile*1). Forma de-a-valoma e luată din ruseşte vâlomu „im Haufen, in hellen Hau-fen; im Ganzen Grossen, en gros11 (Pavlovski), care (ca şi cech. valem „en foule, en masse, impătueuse-ment11) reprezintă aceeaşi formă ca şi cuvântul pa-leoslav. La cuvintele româneşti s’a mai adăogat adverbialul -a. cihac, ii, 446; TDRG. Cfr. valmă, (în)vălmăşag, (în)vălmăşeală, (în)vălmăşi, vâlmeş, învălmăşă, învălmat şi cuvintele înrudite năvăli, prăvăli, tăvăli, etc. avalmaş s. m. = devălmaş. (Suspect) Numai la pontbriant: avalmaş =„copropriătaire,associ6 pour le partage d’un produit obtenu en commun11. —Derivat din a-valuia (4°), prin suf. nom. agent. -aş. AVĂi.MĂşiK s. f. = devălmăşie. (Suspect) Numai la pontbriant: avalmaşia — „copropriete, associa-tion11. — Derivat din avalmaş, prin suf. abstr. -ie. avâm, -A adj., adv., subst. 1°. = avan1. 2°. Pauvre, miserable. 1°. (în Transilv. şi Bucov.) Avan1. Adj. Aruncă tilinca cine ştie unde, cugetând... că se va sf&rmă bucăţele..., [dar] tilinca în urma aruncăturei celei avame s’a prefăcut într’o doamnă tânără, marian, O. II, 368. Dară tu mi-ai făcut mare Şi avamă supărare. (Crasna, în Bucov.) idem, î. 133. || Adv. Străluceă... mai avam decât soarele, reteganul, ap. ŞIO (= „pogan, tare11. Com. reteganul). 2°. (în părţile Năsăudului) Avam = „avănit, om sărac, mişel11, bugnariu, năs. — Pentru etimologie v. avan'. AVĂar, -A adj., adv. 1.1°. Cruel, rude, dur, barbare, terrible, impitoyable. 2°. Rusd, mălin, fin, sagace, perspicace, enăiabU. II. Cruellement, terriblement, impitoyablement. Tres, bien. I. Adj. 1°. Straşnic, grozav, aprig, amarnic, hain, barbar, cumplit, crud, iute la mânie. Om avan = „om straşnic, inimos, rânzos de nu mai are păre-che şi căruia nu-i trec mulţi pe dinainte, nici nu-i suflă’n borş fiecine11, şez. v/26. L-au probrăzît pre acel tiran, făcându-l bezbojnic şi avan şi alte multe mustrări, dosofteiu, ap. HEM. 2148. Sânt Grecii avani şi încărcaţi de datorii, mag. ist. iv, 358/28. Nu are îndurare, e aprig şi avan. c. negruzzi, ii, 298/2. O câmpie mănoasă, răzăşească, Pe care o pândeşte avanul domnitor, alecsandri, p. iii, 631. Iată oardele avane, Iată limbile duşmane, idem, ap. HEM. 2149. El ajunge. .într’o groapă mare arăe-un foc avanr Pe-o p&reche de pirostre clocoteşte un ca-san. EjfiNESCU, l. p. 127. Astfel tabăra se duce, Lălăind/în chip avan. coşbuc, f. 67. Vezi, cât eşti de avap, moş Nichifor, cum îţi încarci sufletul de pă-caţ6! Creangă, p. 134. Această femeie straşnică la iyiimă şi avană. şez. y, 135/3I. Cât de avană va fi /fost lovitura aceea, nu pot spune, dar destul că: ca- AYAN 378 - AVÂNT vanul lingwrei rămase pentru totdeauna întipărit în spatele Sar cei. marian, o. ii, 49. ‘ 2°. P. ext. Isteţ, drăcos! Avan = „priceput11, ion cr. I, 12. Din nimica toată se fdc lucruri de mare haz, mai ales când cel ce le spune şi le face e om avan, al dracului, pamfile, j. i, 383. Cine gâceşte cuvântul ăintr’odată, se consideră ca mai avan. idem. 306 ( = „glumeţ, isteţ, pişicher", glosar). IL Adv. Cumplit, grozav, fără milă, nemilos, hain. Scapărthă, că mor! Sufletul mieu arde, arde mai avan decât focul cel mare din Sărărie. alecsandri, t. 1058 (=„grozav“. glosar). îi cald avan, aici. sandu- aldea, u. p. 206/g. „Da la Şiret tot pod umblător este?“— „Tot, tot... Numai de nu l-o fi rupt apa, că am auzit că vine avan Siretul“. sadoveanu, m. 180. Primarele cu suman, Primăriţa cu suman, Judecă ciocoii-avan.marian,sa. 177. | Avan de...= foarte, cumplit de... Rosturile împărăţiei mele sânt avan de grele şi încurcate, ion cr. i, 3. — E turc. havan „traître, perfide", care poate să fl intrat în limba noastră şl prin filiaţiune n.-gre-cească: âSâvtţ „calomniateur", sau sârbească: avan „perfidus, proditor". De origine grecească e, probabil, la Dosofteiu (cfr. şi avanie), iar prin Sârbi pare a fl pătruns la Ardeleni, la care apare subt forma âvam (v. c., cfr. însă avă nit). avAn s. a. v. havan. a-vânAt f loc. adv.  la chasse.—(La dosofteiu, adesea) La vânat. Dănăoară, eşindu a-vânatu, vădzu un cerbu şi începu a-l luă în goană. ap. HEM. 2167. — Din a2 (1°) şi vânat. avânătvrA s. f. v. avenitură. avan-gâki>A s. f. (Armată) Avant-garde. — Streaja s. partea de oştire din fruntea unei armate ce se află în mers (la războiu s. la manevre) (nu-mitămaide mult streajă, fruntea oştilor; cfr. hărăţi, hăriţi). Nu confundă avant-garda unei armate, cu nişte soldaţi răsleţi. maiorescu, cr. ii, 379. | Pig. Principatele române au fost multă vreme avangarda creştinătăţii în potriva Turcilor. [Scris şi: avant-gardă. | f (după ital. avanguardia) şl: avan-guârdie s. f. Avan-guardia română ...înaintă până la sat la Putineiu. bălcescu, m. v. 59. | f şi: avan-gvărdie s. f. Acolo se pun Iacale, avangvardie pornesc. beldiman, e. 75. | (Cu o formaţiune latinească, rar) şi: ante-gărdâ s. f.] — N. din fran. avant-garde (compus din avant „înainte" şi gărde „streajă*1). avanii:’f s. f. V avAnie ţ s. f. / Avanie, vexation, oppression. — (Mai ales la plur.) Stoarceri de bani, apăsări, vexaţiuni, mizerii. Deci, cu aceste avănu şi drăcii, făcut-au lui Mateiu bani mulţi. mag. ist. iv, 366/4. Vedeă avăniile Turcilor şi a boierilor, ibid. i, 226/10. Toate aceste avanii ale Turcilor sleise răbdarea poporului, bălcescu, m. v. 48. — Din n.-grec. â6 (a)s-vântă); pe cât se pare, cuvântul e modern (spre a se redâ prin avântă: avânt fran. „elancer: elan11 s. germ. .„schwingen: Schwung11), căci el lipseşte în literatura veche şi nu pare a fl răspândit în popor (exemplele sânt toate din sbiera şi marian, amintind mult pe germ. „schwingen11, căci: la/rpe Leşi cu chica tare îi avântă’n spănzurare, la alecsandri, p. P. 173b/13, nu face de loc impresia de a fi vers popular. Cfr. însă azvântâ II). avantaj s. a. Avantage. — Folos (ce-1 infăţişază un lucru înaintea altuia, s. pe care l-are s. îl trage cinevâ dintr’un lucru înaintea altuia (s. mai mult de cât altul), înlesnire. Cfr. dezavantaj. Avantajele, pe care regulamentul le-au asigurat proprietarilor. uricariul, iv, 438. Mă anunţaţi că dorinţa sa [a Sultanului] e de a le da [Principatelor române] o dovadă despre acele simţimente, acordăn-du-li avantage. ibid. x, 365. Ne rămân încă multe avantagiuri. c. negruzzi, iii, 61. Pentru contemporanii săi [ai lui Grigore Urechie], care nu ceteau de cât româneşte, greceşte şi slavoneşte, eră un mare avântagiu să aibă înaintea lor, în limba ţării, cuprinsul cronicelor latine şi polone, iorga, l. i,’91. [Plur.: -taje şi (învechit) -tajuri. | Şi: avantâgiu s. a. (după ital.) -togii şi (învechit) -tăgiuri, -tage.\ Cuvântul a devenit popular prin unele regiuni’ din România, subt forma avânt s. a. Ar trebui ...stătu’ să’nchiriese pământu’ la locuitori; ar fi şi avantu’ lui, şi al nostru. Am plăti mai mult ca ărindăşii. graiul, i, 49.] — N. din fran. (ital. [av]vautaggio).. avantaj! vb. la. Avantager. — Trans. şi refl. (cu sens reciproc) Ă (-şi) da s. a (-şi) procurâ (cuivâ) un avantaj, a face ca cinevâ să tragă dintr’un lucru foloase mai; mari de cât un altul Contractul de societate universală se poate face nu mai între persoanele capabile de a da sau â primi una de la alta şi care au facultatea de a se avantajă recipro,c în prejudiţiul altor persoane, hamangiu, C. c. 381. [f (după ital. avvantggiare) şl: avantagiă vb. Ia.] — N. din fran. Cfr. avantaj. avantajare s. f. Action d’avantager (qqn.). — Infinitivul verbului avantajă, devenit abstract 'verbal. [f (după ital.) şi: arautagiare.] avantajat, -A adj. Avantagi. — Participiul verbului avantajă, devenit adjectiv, [f (după ital.) şi: avantagiat.] avantajos, -oAşA adj. Avantageux.—Care oferă un avantaj (faţă cu altceva). Ţara noastră şi-a, depus toată speranţa în voi, ca unul care aţi apărat-o şi aţi liberat-o până acum... [şi care] veţi intern,eiâ libertatea şi fericirea^ ei, în modul şi în gradul cel mai avantagios. uricariul, i, 175. [ f (după ital. (av)vantaggioso) şi: avantagios.] — N. după fran. avântâke s. f. Action de brandir, d (de s’/elan-cer, de pousser rapidement (en avant), etc. — Infinitivul verbului avântă, devenit abstract verbal. avântAt s. a. = avântare. Participiul verbului avâută, devenit abstract verbal. avântât, - A adj. Brâncii, Mance, pouss'e rapidement (en avant), etc. — Participiul verbului avântă, deveniţ adjectiv. avântAtor, -oAre adj. Brandissant, elanfant. poussant (en avant), etc. — (Rar) Adjectivul verbal al lui avântă (derivat prin suf. -ător). avantop f s. a. havan top. avAr, -A adj,, subst. Avare. — Care e lacom de a strânge bani numai spre a-i aveâ strânşi, peste măsură iubitor-de-argint, „cumplit, iubitor de argint cu prisos11 (poenaru), scump (la bani), sgârcit, (în Mold.) calic. Om avar. | Fig. Pe un pat sărac asudă într’o lungă agonie Tânărul. O lampă’ntinde limbă-avară şi subţire, eminescu, p. 91. Căci în lumea astacrudă şi avară pentru el... vlahuţă, ap. DDRF. | P. ext. (Rar, franţuzism) Econom, scump (la...). Avar la uor&&||Substântivat. Un avar. — N. după fran. (lat. avarus, -a, -um „doritor foarte s. lacom de..., în special de bani)11. avAr, -A subst. Avare. — Numele etnic al unui popor mongolic, care a năvălit şi s’a aşezat în Europa pe la începutul evului-mediu. Avarii, Scla-vonii, Gfhepidii şi alte neamuri varvare... cantemir, hr. 329. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici..., F’ntinsă’n haine albe, cu faţa spre altar(i), Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari, eminescu, p. 199. — N. din lat.-med. Avarus, idem. avaria vb. Ia (Comerţ.) (S’)ăvarier.—(Franţuzism) AVARI ARE - 380 — AVE Trans. şi refl. (Despre corăbii şi mărfuri încărcate pe ele şi, p. ext,, şi despre orice obiecte transportate sau înmagazinate undeva) A (se) strică, a suferi stricăciuni. Umezeala poate avaria o marfă. I. panţu, C. c. 290. — N. din fran. Cfr. avarie. A vakiĂkk s. f. (Comerţ) Action d’avarier, avarie. — (Franţuzism) Infinitivul verbului avaria, devenit abstract verbal. AVARIAT, -Ă adj. (Comerţ) Avarie. — (Franţuzism) Participiul verbului avaria, devenit adjectiv. Vapor avariat: „vapor stricat, vapor care nu mai poate funcţiona în ape şi trebue reparat", i. panţu, C. C. 290. avarie s. f. (Comerţ) Avarie. — (Franţuzism) Stricăciuni s. pagube suferite de o corabie în drum s. de marfa încărcată pe ea, p. ext., de orice marfă transportată sau înmagazinată undeva. Avarie totală, d. e. la naufragiu, i. panţu, C. C. 290. — N. din fran. (ital. avaria, idem.) AVARiţiE s. f. Avarice. — însuşirea de a fi avar, scumpete (la bani), sgârcenie, „iubire de argint cu prisos, cumplire, scumpenie în bani“ (poenaru), (în Mold.) calicie. — N. din lat. avaritia „dorinţă vie, sete, lăcomie de... (în special, de bani)“. avât s. m. (Iht.). v. liant. AVĂfOiu s. m. (Iht.)=haut: Aspiusrapax. (Piua-Petrii, în Ialomiţa), ap. HEM. 2153. — Derivat din avat (v. haut) prin suf. augm. -oiu. aveâ vb. II. A. I. l°-5°. Avoir [specialement 2°, â_ la lettre e.) considerer, tenir pour...; 5°. (Refl.) Etre, se sentir; se rapporter (&...)]. II. l°-2°. (Employâ avec l’infinitif ou le subjonctif d’un autre verbe) a.) avoir d..., devoir (faire qqch.), b.) a le sens d’un imp^ratif, c.) a le sens d’un futur, d.) pouvoir, avoir la possibilite ou l’occasion de... 3°. (Employâ avec la pr^position „de“ suivie d’un participe passe) devoir, pouvoir. 4°. (Employ6 avec un participe passe servant d’adjectif prâdicatif) a le sens d’un plus-que-parfait. 5°. (Employe avec un pronom relatif ou avec certains adverbes suivis de l’infinitif) savoir, pouvoir, 6tre dans la situation de... 6°. (Employe avec „cine“ suivi de l’infinitif) trouver ă, avoir de quoi... B. (Verbe auxiliaire. Se construit pour tous Ies verbes avec le participe passâ, pour exprimer le temps passe.) A. Verb pregnant. 1. A aveă, exprimă raportul cuivă s. a cevâ cu ceea ce e al său. Când e vorba de o idee din sfera morală, a aveă are acelaşi sens ca „a stăpâni, a posedă", fără a implică însă noţiunea de drept public, inerentă acestora; iar când ideea e din sfera materială, a aveă are un sens apropiat de „a ţineâ", fără însă a implicâ imaginea deşteptată de acest cuvânt. 1°. a.) [Omul] neavând toate, sice că nimic nu are. konaki, p. 268. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singwră. creangă, p. 96. Amândoi bătrânii dară ortul popii, rămâind în urma lor casa toacă şi o sărăcie lucie. Copilul,.., după ce văzu că nu mai are de niciunele,... sepusepe... plâns, ispirescu, l. 287/i- A aveâ ac de cojocul cuivă v. ac (pag. 10a). | Spec. A posedâ (bani, avere, moşii etc.) p. ext. a primi (leafă, plată etc.). Are avere N. costin, let. 87/,. Pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, cine nu, se uită şi rabdă, creangă, p. 279. Cătana ce plată are? DOINE, 113/„. | Ai destul, de-ţiprisoseşte. dosofteiu, ps. 43. | Absol. (eliptic) A fi om cu stare. (Loc. prov.) Cine are, bea şi mănâncă; cine nu, stă şi se uită. ZANNE, p. v, 18. (Cfr.avere, avut, avuţie). || Nu avemîi istorie [ = nu ni s’a transmis în scris], câţi nepoţi au domnit, biblia (1688), 7 pr./30. Chesarie ar fi fost, nu numai un priceput orator — şi avem [ = ni s’a păstrat] un discurs al lui, alcătuit limpede şi cu avânt, — ci şl un scriitor original, iorga, l. i, 525. Noi avem [ = există s. se află la noi] în veacul nostru acel soiu ciudat de barzi, Care cearcă prin poeme să devie cumularzi. eminescu, p. 229. Aveţi [ = se află, există] pe acolo astfel de...? : „gibt es dort solche...?“ polizu. Jurământ îţi fac din suflet, că... eu nu mi-oiu schimbă cuvântul... De-a te iubi pân’la moarte, de a nu aveă [ = recunoaşte] sub soare altă stea de proslăvire, alt luceafăr de’nchinare! konaki, p. 103. De sânt acestea -lucruri creştineşti, zică cine are [ = recunoaşte un] Dumnezeu! antim, ap. iorga, l. i, 430. îmbracă-te iute în pielea cea de urs pe care o ai [ = ai moştenit-o] de la tată-tău. creangă, p. 215. De unde să aibi [ = să afli, să găseşti] apă vie ? varlaam, c. 158. Cine-o zice „Niţul vine‘l, Are [ = capătă] -«%, galben de la mine. teodorescu, p. p. 305b. A nu aveâ nici un sfânt, v. sfânt. | A nu aveâ după ce bea apă, v. apă (p. 183b). | A nu aveâ (nici un) chichirez, v. chichirez. || Aproape toateghicitorile româneşti se încep prin am...: Am o căţeluşă roşie, care bate tot[dea]una pintr’un gard alb de os? (= „Limba în gură“). sbiera, p. 320/27. b.) (Complementul este o parte integrantă a subiectului)  fi (înzestrat) cu cevâ. O, ce frumoşi ochi ai! eminescu, P. 209, 212. De-ar aveă codrul ista gură, să spuie câte a văzut..., ştiu că am aveă ce ascultă! creangă, p. 119. Scorpia... este mai rea de cât soră-sa şi cure trei capete, ispirescu, l. 5. Cu dragostea nu glumi... Ea doboară, şi-aripi n’are. hodoş, p. p. 33. Masa are patru picioare. Casa are două caturi. ^ A aveâ cap (v. c.), gură (v. c.), inimă (v. c.), minte (v. c.), nas '(v- c-)> obraz (v. c.), ochi (v. c.), peri răi v. păr1, rost (v. c.). c.) (Complementul se află ca o parte integrantă a subiectului) A purtă, a ţineâ. Aveă curură [= cunună] în cap. cuv. D. bătr. ii, 192. Toţi pe buze au virtute. eminescu, p. 246. Acel unul are atunci în mână şl pânea şl cuţitid. creangă, p. 248/10. | P. ext. Adă-mi aice hărţile cele mici, ce le ai la tine. drăghici, R. 18. [Boierul hotărî să o dea] după un fecior ce l-aveă boierul pe lângă dînsul. ispirescu, l. 179/32. Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală? idem, L. 44/,,. îl aveă cu dînsul mai în toate zilele, la vorbă, gorjan, h. i, 48. ^ t (Despre femei) A aveâ pre sine : a aveâ menstruaţia. Aciasta e leagea ...cela ce are pre sine întru necurăţiîa ei... şi bărbatului carele va dormi cu dala ce ăre pre sine. biblia (1688), 82 (: „telle est la loi de celle qui est malade de ses mois... et de celui qui couche avec celle qui est s o u i 11 § e“), cfr. şl ibid. 11, 2; 359. | (învechit) A aveâ în pântece = a fl însărcinată. Fără ispită bărbătească, ai avut în pântecele tău pre Cuvântul, mineiul (1776), 54 1/v Fecioara a avut în pântece şi a născut, teodorescu, p. p. 115b. | A aveâ seu la rărunchi, v. seu. | A nu aveâ nici în clin nici în mânecă (cu cinevâ), v. clin. | A aveâ (cevâ) în gând (v. c.), în minte (v. c.), în cuget (v. c.). | A aveâ la (s. pe) cap(ul său), v. cap. | A aveâ (cevâ) s. pe cinevâ la (s. pe s. în) inimă (v. c.) s. (fam.) la stomah (v. c.). | A aveâ (cevâ) pe (s. la) suflet(ul său), v. suflet. || f A aveâ (cevâ) a-mână: la îndemână, la dispoziţia sa. Are săgeţi a mână. dosofteiu, ps. 26(cfr. a-mână pag. 133b-134“). (Azi) A aveâ (cevâ s. pe cinevâ) la mână = disponibil, la dispoziţia sa, în puterea s. în stăpânirea sa. Lăsaţi-m,ă pe mine,- cucoană, să găsesc un ^bărbat duducăi Tincăi: am la mână un procuror fain! alecsandri, t. 765. Nu pot să fac nimic împotriva lui: mă are la mână cu un înscris. \ t A aveâ (cevâ) pre mână: a dispune de... Va fi având pre mâna sa bani domneşti, pravila mold. AVE - 381 - AVE 178. | A aveâ la îndemână: în apropiere (aşâ în cât să nu fie nevoie decât de a întinde mâna spre a-1 luâ). Să ai la îndemână niţel muc de lumânare. ispirescu, l. 376/2a. | A aveâ în degetul, cel mic, v. deget. | A a aveâ gărgăuni (în cap), v. gărgăun. d.) P. ext. Dumnezău în ceriu are duhuri, biblia (1688), 4 pr./20. Eu s’aibu în ceriu curţfi]? dosofteiu, V. S. 49,2. N’aveă chioară pară în buzunar. stĂncescu, b. 247/22. Cine strică dragostele, Mânce-i grâul pasările Şi să n’aibă pâne’n masă! jarnik-bârseanu, d. 281. Are oi la munte. \ Peştera... în loc necunoscut îşi are răsuflarea, alexandrescu, m. 11. A aveâ pe cinevâ în taşcă (v. c.). | Nici acasă n’am de coasă (v. c.). || (în legătură cu adverbe locale) la ce-ţi place din ceea ce am din-nainte. ispirescu, l. 384/29. N’am asupră-mi [ = la mine] nici un ban de cheltueală. drăghici, R. 6. (Franţuzism, cfr. asupra pag. 337a.) 2°. a.) Oa o posesiune se pot consideră şi drepturile pe care le dă puterea părintească asupra copiilor, puterea maritală asupra nevestii, p. ext. puterea stăpânului asupra slugii. Acest vestit împărat aveă doi feciori, gorjan, h. i, 1/18. El întreabă, cine are o slugă? bălcescu, M. v. 392/2. Şi-aveâ o fată — fata lui — Icoană ’ntr’un altar s’o pui, La închinat. coşbuc, b. 16. Doamne, mă Chirică, că bun suflet de femeie mai am. Bine mi-am ales-o! creangă, p. 168. || P. ext. (Raportul invers) N’are Dumnezeu stăpân! creangă, p. 111 /,j. Copilul acesta are o mamă maşteră. | (Orice raport analog) Ruda sa ce-o are Nu o ia ’n defăimare, dosofteiu, ps. 42. itat am alt tovarăş, konaki, p. 99. Să am drăguţ pe-aici, Mi-ar păreâ silele mici. jarnik-bârseanu, d. 130. | Eliptic. Cine-o avut [scil. drăguţ] şi-amu n’are, Pare-i noaptea an de mare; Am avut, dar amu n’am, Pare-mi noaptea cât un an; Pe badea nu-l uit şuhan [= niciodată]. mÂndrescu, l. p. 85. b.) Când voim să numim şi persoana (fiinţa) care ne e rudă, prieten, etc. avem construcţia cu acuzativ dublu. Tot creştinul are pre călugăriţă sor sufletesc, pravila mold. 107,2. Să poţi aveă supus pe împăratul grec. e. vĂCĂRESCUL, ist. 253/33. De nu mi-ieşeă atunci din casă, Eu n’aş fi de copil rămasă, Că l-aş aveă băiat şi-acum! coşbuc, f. 95. Are păzitor la cireadă un câne. ispirescu, u. 55/j3. Are-o Greacă ibovnică, teodorescu, p. p. 70. | Eliptic. Dar mă doare şi mai tare, De măicuţa ce m.ă are [scil. fată], alecsandri, p. p. 197/4. | Fam. (Către cel ce ne supără, ne plictiseşte) Du-te’n casa cui te are (Ca să-ţi dee de mâncare) = ,,geh’ heim zu Muttern, schau, dass du vveiter komst“. TDRG. | Cir-cumscriss Eu am pre Domnul care mă grijiaşte [= îngrijitor], dosofteiu, ps. 36. | P. ext. Buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru, creangă, p. 57. | Poet. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi, alecsandri, f. p. 2b/„. | Fig. Câţi se dau bucatelor trupeşti şi pohtelor, aceia pântecele-şi au Dumneseu şi Domn. coresi, ap. TDRG. Bărbaţi, avându armă sfânta scriptură, oştesc, biblia (1688), 8 pr./31. Atunce, Doamne, la primejde, Sufletul mieu să te-aibă nediajde. dosofteiu, ps. 70. Noianul de lume, ce-l am palat de primblare... konaki, p. 265. c.) (în loc de al doilea acuzativ figurează un adj. sau un adv.) N’ai pre altul aseamenea. biblia (1688), 7 pr./43. Ai heruvimi gata. dosofteiu, ps. 50. | Fig. şi p. ext. Puţine suvenire... am plăcute, alexandrescu, m. 4. Am mânile reci. | Spec. A aveâ pe cinevâ de aproape = a aveâ multă simpatie s. dragoste pentru el. Pe copiii tăi îi am mai de aproape decât pe ceilalţi, ispirescu, l. 273/s. | A aveâ pe cinevâ drag = a-1 iubi. Ei, acum ghiceşte singur, De te am eu drag ori nu? coşbuc, b. 196. El o aveă foarte dragă, ca ochii din cap. sbiera, p. 169/29. | Mai ales refl. (cu sens reciproc) A se aveâ dragi = a se iubi unul pe altul. Vai, bădiţă, dragi ne-avem, Ne-am luă, nu ne putem, Ne-am lăsă, nu ne’ndurăm! marian, o. ii, 199. Hai, bade, să ne-avem dragi! reteganul, ch. 108. || A se aveâ rău (cu cineva)' = a fi duşmani s. certaţi, a trăi în relaţii duşmănoase. Dacă se va da apă din vasul din care beau porumbii, celor ce se au rău laolaltă, se îndrăgesc iarăşi. (Orlat, în Transilv.), ap. HEM. 1274/S0. || A se aveâ bine (cu cinevâ) = a fi prieteni, a trăi în termini prieteneşti, a se înţelege, a trăi în armonie : „vivre en bonne intelligence, âtre en bons termes, etre bien, etre l’ami de qqn“. Avându-se bine [Mihaiu-vodă Racoviţă] cu domnul muntenesc... mag. ist. iii, 77/j5. îl puneă la multe trebi, avându-se prea bine. E. kogălniceanu, let. iii, 260/24. împăratul turcesc nu bine se are cu hanul tătăresc, şincai, hr. ii, 267, 2. Cu nimene’n lume nu se aveă bine. pann, p. v. ii, 96. Ei de mici copii s’au avut bine şi s’au iubit frăţeşte. sandu-aldea, săm. iv, 949. Popa le mai ce-teă [mirilor] iară din cărţi şi, după ce isprăveă, le da poveţe ca să se aibă bine, să se îng&due unul cu altul şi să trăească fericiţi, pitiş, sch. 150. Hai, măndro, să ne-avem bine..., Hai, măndro, să ne-a-vem dragi, reteganul, tr. 19t/ie. Se aveau bine, ca fraţii, ispirescu, u. 34/s. J A se iubi, a aveâ relaţii de dragoste (cu cinevâ), a fi ibovnica (cuivâ). Se zice că ar fi al unei ţigance care s’a avut bine cu un boier, sandu-aldea, luc. vi, 449. | Eliptic. A se aveâ (cu cinevâ), cu aceleaşi sensuri...... Cu care se aveă ca nişte fraţi, ispirescu, u. 50/îo. Chemătorii luă lăutarii şi mergeă la câte o fată, rudă ori nu; de multe ori, mergeă la fata cu care se aveă unu’ sau altu’ din chemători şi aveă de gând să o ia de nevastă, pitiş, sch. 154. De ne-avem, ori nu ne-avem, Numa’n ochi să ne vedem. şez. i, 142/„. Foicică mărăcine! Şi-aş trăi, şi n’am cu cine, Că cu cine m’am avut, Fost-a vreme ş’o trecut, Ş’o mai fi ş’o mai veni, Dar ca aia n’o mai fi. bibicescu, p. p. 361. Cum te ai cu frate-tău? = „quomodo convenit tibi cum fratre?...; wie vertragst du dich mit deinem Bruder?“ LB. [Neobicinuite şi neromâneşti sânt expresiile şi sensurile în următoarele două exemple din I. negruzzi: Au vreai tu a mea moarte, Fiind-că te am foarte ? I, 80. Prezidentul mă are bine. vi, 11.] d.) (Al doilea complement se poate indicâ şi prin prep. de) S’o am de ibovniceă. teodorescu, p. p. 315b. Acela va aveă fata de nevastă, reteganul, p. IV, 73/26. îşi alese... un ogar, să-l aibă de tovarăş. ispirescu, l. 297/14. | P. ext. Viermuşorii..... ţărna au de ’nvălitoare. konaki, p. 269. Avem de moştenire, de la* tata, o pereche de opinci, ispirescu, l. 215/e. Să prinzi ore-o fâţă de peşte, ca să avem de legumă pentru azi şi mâine, idem, L. 280/2. S’o aibi de zestre pe când te-i mărită, sbiera, p. 207/30. Ai un bărbat de vânzare, doine, 177. | Fig. Slava aceştii lumi, de râs şi de smenţeală să o avem. varlaam, C. 73,2. Şi pe călugări întru nimic nu i socoteă, avându-i de batjocură, stolnicul dumitrache, c. 164. Aceasta... o vom aveă de pildă, drăghici, R. 141. Căci nu mai ani de obiceiu... Să mă îmbăt şi de scântei Din stele, eminescu, p. 73. | (Complementul în acuzativ poate fi omis, ca de la sine înţeles) Eu nu am [bani] nici de cheltueală. drăghici, R. 14. | (Mai rar) A (se) aveâ (în) de bine = a (se) aveâ bine (cu cinevâ); a (se) iubi, a aveâ relaţii de dragoste (cu cinevâ). Se aveă în de bine, fiindu-i foarte credincios, bălcescu, m. v. 463. Mă am di bini cu fata împăratului. şez. iv, 199/21. | (în cazul din urmă găsim în popor mai ales construcţia cu prep. cu:) A aveâ pe cineyâ cu bine s. cu drag = a-1 iubi. Ai-mă, mândră, cu bine, Cum te am şi eu pre tine! reteganul, tr. 109/s. Că n’am pe nime cu bine! şez. iii, 159/s4. Că n’am pe nime cu drag. şez. i, 74/28; iii, 22/20. fl (Prep. de, care în construcţiile acestea are sensul de „drept11, e înlocuită, mai ales în limba cărturarilor, prin c a) Acela să aibă pe fiică-sa de soţie şi îm- A'VEÂ' — â§2 - AVE partiţia toată ca,zestre, sbiera, p. 74/„. L-am, avut zec% ani ca deputat al oraşului nostru. e.) (Aproape învechit) A consideră, a socoti, a ţineă (pe cinevâ drept cevă). Trem.ise Domnul D[u]m.-[nejăzău pre cei săraci şi neputearnici, şchiopii şi orbii,... pre carii aveâ Jidovii, că sânt săraci şi neputearnici cu sufletele, varlaam, c. 361,2.Bogu-te să mă aibi lepădat, idem, 358, 2. [Moisi] iubiiâpre D[umne/zău şi pre dînsul aveă săvârşitul cel de apoi. biblia (1688), 6 pr./49. Numai pre dînsul se cuvine să-l iubească, iar toate celelalte să le aibă ca nişte gunoaie? antim, p. 16. Nu voiu niciodată să m’aibi de nebun, pann, p. v. ii, 150. Mă au de ■mort şi pierdut, gorjan, h. II, 223. lago (către Otelo): Şi-aveţi-o, generale, vă rog, de credincioasă. p.' P. carp, ap. TDRG. Popoarele l-aveau ca pe cel mai liberal dintre potentaţi. I. ghica, ap. TDRG. | f Eliptic, (refl.) A pune preţ mare pe sine, a se crede prea inult, a fi înfumurat. Nime, pentru bunătăţile sale, să nu se aibă pe sine şi pre altul să osândească. varlaam, ap. TDRG. 3°. P. ext. (Complementul e o noţiune de timp sau de spaţiu) N’am nici măcar un ceas subt a mea stăpânire, marcovici, c. 10/22. Am uitat ce dată avem azi. Mai avem un chilometru până să ajungem. DG. „Ce (zi) avem azi?“ — „(Azi avem) Luni“. TDRG. 4^ A aveă vreme, (s. timp) = a aflâ timp (spre a face cevâ). Dumnezeu, ...iubite cetitoriule, sărţi dăruească ...cândva şl mai slobode vacuri, întru care... să aibi vreame şl cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, m. costin, let. i, 5/23. Tu vei trăi..., pentru-ca să aib îndestulă vreame a împlini dreapta mea răsplătire, beldiman, n. p. ii, 17. | A apucâ (11, 3°) să... împăratul nici n’aveă vreme să se minuneze, ispirescu, l. 390/9. | A fi liber s. a aveâ răgaz pentru cinevâ. Dragu mi-e râtul cu fiori Şi de mândra’n sărbători Şi mi-i drag râtul cu pene, De mândra, când are vreme, doine, 56/, 6. (Mai ales la negativ:) N’am vreme s. timp (să... s. spre a....s. pentru...). | f (Completat prin „de a(n)i:“) A fi'trăit. Are multă vreame de ai, într'acel loc. dosofteiu, v. s. 30. | (Vreme = „timp frumos, rău etc.“) Două zile au avut ei vreme bună, cu vânt priincios. drăghici, r. 9. | A aveâ x ani = a fi de x ani. Dinainte [în trăsură], eră un om balan, ce putea să aibă 35 [de] ani. c. negruzzi, i, 37. | A aveâ zile (s. zilişoare) = a trăi (se bazează pe credinţa fatalistă că omului îi este dat de soartă un anumit număr de zile). A pomeni baba mea, câte ziiişoare-a aveâ, de năcazul acesta! creangă, p 128. Mai aveâ-vor zile, să se mai vază, auJba ? ispirescu, l: 105/sl. Moare, că n’are zile. mândrescu, l. p. 47/s. || P. ext. Să nu am Paşti, nici Crăciun! doine, 218/14. Cu gura mă blăstămai: Să n’am prânz Fără deplâns, Nici amiaz Fără năcaz, jarnik-bârseanu, d. 195. (Cfr. ajunge III, 1°) Vom aveă ploaie, furtună. TDRG. Având nuntă Domnul cetăţii aceia... mineiul (1776), 33 */2. || A-şi aveâ un loc = a ocupă un loc. Nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe harta lumei. bălcescu, m. v. 5/l9. | A aveâ loc = a găsi (un) loc. Un roiu de albine:., umblau bezmetice de colo până colo, neavând loc, unde să se aşeze, creangă, p. 238. N’ar aveâ loc în pământ! alecsandri, p. p. 229/13. | (Franţuzism s., la Românii din Austro-Ungaria, germanism; despre un eveniment) A se întâmplă, a se petrece. în acele vremi a avut loc întâmplarea, reteganul, p. i, ll/6. | (Despre un sentiment, o putere, o faptă...) A nu aveâ margini = a trece (peste) orice măsură, a fi afară din cale de... Supărarea acum nu aveâ margini. reteganul, p. v, 20/27. Erâ un zăcaş [în text „ză-gaş“, probabil greşală de tipar], de n’aveă margini. ispirescu, L. 276/27. | f A aveâ cale = a aveâ înaintea sa un drum (lung). Aulă cale la ţară departe. DOSOFTEIU, v. S. 118, a. || P. ext. Un zid..., având opţ palme lăţime... drăghici, r. 164. 4°. Fig. a) Complementul e un abstract) La mine să aibă omul săvârşitul, la mine să năzuească. biblia (1688), 6 pr./13. [Pre measer] Domnul îl face de-i vîasel, Trimiţând putiare de la Sion s’dibă. dosofteiu, PS. 41. Voiu lăsă fericirea aceluia ce-o are. alexandrescu, m. 7. # A aveâ dreptate (v. c.). | A aveâ gând să (s. ;i.v. gând. | A aveâ grijă (v. c.). | A (nu) aveâ greş(ală) (v. c.). j A (nu) aveâ habar (v. c.). | A aveâ treabă (v. c.). | A aveâ vorbă (v. c.). b.) Adesea a aveă împreună cu complementul său abstract corespunde unui verb; astfel: a aveâ asemănare s. deosebire = a se asemănâ s. deosebi, - fiinţă = a fi, a există s. a se naşte, ~ întâm,plare — a i se întâmplă, - nădejde=anădăjdui, ~ prepus s.bănueală a bănui, - spor — a spori, ~ traiu s. viaţă = a trăi etc., * vis= a visă — sau corespunde construcţiei „a fi“, urmat de un adjectiv: a nu aveă moarte = a fi nemuritor, a nu aveă număr — a fi nenumărat etc. Atât de nesimţitori ne-am face, încât n’am aveâ deosebire ăe dobitoacele cele necuvântătoare, drăghici, R. 50. Acest somn puternic are cu moartea asemănare, barac, a. 50. Păgânii ăe la Dfumne]-zău au fiinţă, biblia (1688), 6 pr./18. Atunci lumea cea gândită pentru noi aveă fiinţă, eminescu, p. 232. Pot să am nădejde învoi? creangă, p. 20/14. Când a mai auzit şl despre întâmplarea, ce au avut..., nu ştiă cum, să mulţumească lui moş Nichifor. CREANGĂ, p. 135. Având prepus pentru nişte lucruri... antim, p. xxiii/2. La lucru n’are spor. doine, 283/„. Şt de sânt, şi de am viaţă, dar lumea ce-mi foloseşte? konaki, p. 100. Dumnezeu a rânduit, Să ia mândruţa urît, Să aibă traiu necăjit, jarnik-bârseanu, d. 167. Vis frumos avut-am noaptea. eminescu, p. 187. A băut apă vie, şi nu are moarte. şez. iii, 99/, 8. Faclele nu mai aveau numai, bălcescu, m. v. 395/, 5. c.) De multe ori a aveă împreună cu complementul său abstract corespunde unui verb cu sens pasiv. Ptolomeu are mare laudă [=este lăudat], biblia (1688), 8 pr./34. Să avem iertare [ = să fiin iertaţi], stăpâne! CREANGĂ, p. 204. Nu mai ai scăpare [^nu mai poţi fi scăpat] din mâna mea! ispirescu, L. 223/24. || De aci sensul de „a primi, a căpătă, a i se da cuivâ cevâ, a fi părtaş s. a se împărtăşi la s. din cevâ“ (cu deosebire atunci când e vorba de dorinţa de a primi cevâ, când deci posedarea a cevâ se anticipează oare-cum). Ce bine să, fac să aibă viaţa de veaci? coresi, ap. CP. 139 ( = ca să albii viaţa veacilor. n. testament (1648); ca să aibu viaţa veaclnică. biblia (1688): „que.dois-je faire pour avoir la vie eternei le ?“). Cinste să aibu de la domnia ta. moxa, 372. Să aibă certare, ca şl un ucigătoriu. pravila mold. 47. Ar da toată starea, ca să aibă un minut... de odihnă, marcovici, C. 19/5. N’am mângâiere, konaki, p. 103. Se întoarseră pe rând : Gavril şi Moise, pentru a domni, iar Ioan, pentru a rătăci o viaţă întreagă în Ardeal, aşteptând un scaun pe care nu-i erâ dat să-l aibă. iorga, l. I, 21. Pace ăe el [ = din spre partea lui] nu veţi aveă. ispirescu, l. 195/30. N’am milă, unde mă duc. doine, 48/10. (Cfr. N’am milă = „nu simt milă“, mai sus, subt f.). | Boala asta n’are leac [= pentru ea nu se găseşte leac]. De toate acestea..., eu mai înainte aveam ştiinţă [= căpătasem ştire]. drăghici, R. 36. (Cfr. aveâ ştiinţă de limba eli-. nească = „cunoşteă limba elin“. subt d.). Mulţi ani trecuse la mijloc, ăe când aceşti fraţi nu mai avuse prilej [ — nu le fusese dată ocaziaj a se întâlni amândoi, criîangă, p. 183. Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem [=ne mai rămâne] un hop: avem să dăm peste o primejdie mare. ispirescu, l. 6. Eu am semne [= presimt], că trebue să dau de ei şi să-i aduc. reteganul, p. v, 27/ss. 44: A aveâ căutare (v. c.) s. trecere (v. c.), folos (v. c.) s. dobândă (v. c.). | A nu aveâ chip să.. v. chip. | A aveâ parte (v. c.). | A aveâ voie (v. c.). d.) Complementul eo trăsătură caracteristică s. o AVE - 383 - AVE însuşire inerentă a vieţii sufleteşti s. trupeşti a omului (s. a unei fiinţe). (De cele mai multe ori se poate redă, prin) A fi înzestrat cu... A aveâ bunătate (s. răutate) = a fi bun (s. rău), ~ curaj (s. îndrăzneală) — a fi curajos (s. îndrăzneţ), - putere = a fl puternic etc. Multa bunătate ce aveă spre cei de subt stăpânire... BIBLIA (1688), 7 pr./5. Nu ai destulă îndrăzneală. marcovici, d. 10/ls. Be ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dînsa. ispirescu, l. 358/,. Ai destulă tărie de suflet, ca să nu te temi. marcovici, d. 16/20. Prâslea întrebă ce putere are zmeul. ispirescu, l. 87/s. | A aveă dar (s. talent) de... = a fi talentat, ~ darul să... = a fi înzestrat cu însuşirea (bună) de a..., ~ memorie (s. ţinere-cle-minte), ~ ştiinţă — a şti etc. Nicolae aveă dar de învăţătură, gavril, nip. 12. Aveâ darul ele a fi curăţel, ispirescu, l. 229/4. Are ţinere-de-m,inte grozavă, idem, l. 366/18. Oameni ai locului..., de limba elinească având ştiinţă. biblia (1688), 4 pr./44. | A aveâ (ajplecare plecăciune) spre... = a fi aplecat spre..., ~ deprindere s. obiceiu = a fl deprins, obicinuit..., ~ nărav = a fi nă-răvos, etc. împăratul are obiceiu a bea în toată sara... lapte dulce, creangă, p. 97. Lâmele, după deprinderea ce aveau, umblau după dînsul. drăghici, R. 149. Cum ai vr(e)a, ca omul... La patimi să numai aibă...plecăciune? konaki, p. 266. Tragerea-de-inimă ce aveă sluga spre a-i sluji cu credinţă.,, ispirescu, l. 126/,,. Calul acesta are nărav. \ Aveţi aerul de a voi să îmbulziţi pe ţăran cu drepturi, maiorescu, d. ii, 169 (cfr. aer, pag. 54b). Harap-alb are o înfăţişare... plăcută, creangă, P. 210. Totul într’însul aveâ pe vino’ncoace. (v. c.) ispirescu, l. 240/i0. | P, ext. A aveâ haz (v. c.). | A aveâ. noroc (v. c.). | A aveă rânduealâ (v. c.). | A aveâ socoteală (v. c.). | A aveâ (li)arţag (v. c ). e.) Complementul este o stare sufletească sau o stare organică. (Exprimă adesea acelaşi lucru ca verbul corespunzător: am buburie = „mă bucur“, sau ca „a-i fi cuivâ (dor, etc.) am dor ele casă = „mi-e dor de casă“. Se poate redă de cele mai multe ori prin) A simţi. Eu nu am mai mare bucurie, decât când vorbeşti de Dumnezeu, drăghici, R. 48. Fă-meaea aveâ jale nemângăiată. mineiul (1776), B11/1. Nu mai au nici o plăcere, konakt, p. 104.'Frica ce are [femeea] pentru să nu o omoare [bărbatul]... pravila mold. 82. Avut-am odată... dor de fală. alecsandri, p. II, 101. Mai am o dorinţă, marcovici, d. 6/,s. Tu să n’ai nici o păsare, alecsandri, p. p. 113/,,. Când n’am bani, am voie-bună. doine, 209/,„. N’aveă astâmpăr, ispirescu, l. 161/2C- N’am răgaz, nu am odihnă! konaki, p. 86. Mă învaţă să aibu răbdrne. varlaam, c. ii, 3. N’am stare şi-aşezare, doine, 208/,5. Cum să n’am inimă-rea? jarnik-bârseanu, d. 383. | Numai una n’are somn. mÂndrescu, l. p. 59/io- Par’că aveau orbul-găinilor. (v. c.). creangă, p. 304/15. Nu aveă poftă de mâncare, drăghici, r. 40. Pacolo avu poftă el a trece, ispirescu, l. 373/ss. | Am dureri de cap. Am friguri. ^ A aveâ lipsă (v. c.). | A aveâ nevoie (v. c.). | A aveâ op (v. c.). | A aveâ trebuinţă (v. c.). || Adesea, în întrebarea Ce ai? (prin care întâmpinăm pe cinevă a cărui înfăţişare trădează o suferinţă fizică ori morală s. în general o ţinută neobicinuită) = ce ţi-e? Ce ai astăzi, măi Tân-, dală, de eşti aşă supărat? alecsandri, t. 161. Arald, ce însemnează, pe tine negrul port?... Ceai? EMINESCU, P. 211. | Şi cu alte accepţiuni: „Aşă a fi, n’a fi aşă“, zise mama, „vreau să-mi fac băietul popă. Ce ai tu ?“ [= de ce te împotriveşti ? Ce-ţi pasă ţie?] creangă, A. 13. E dus de-atunci. Dar ce-au avut? [= ce i s’a întâmplat? De ce a luat hotărîrea să se ducă?]...“—„Ce-a făcut, Destul de rău a fost!“ coşbuc, f. 72. || (Fam.) A aveâ pe dracul! s. a nu aveâ nici pe dracul! = a nu aveâ nici o suferinţă, boală, necaz, etc. „Sărmanul, are friguri şi trebue să stea in pat!“ — „Are pe dracul! L-am văzut şi azi pe stradă!“ f.) De cele mai multe ori, starea sufletească indi- cată prin complementul abstract e un sentiment faţă de altcineva. Dragostea, ce el arată că are asupra popoarelor învinse... bălcescu, m. v. 413/19. Iubirea ce ai către împăratul... ispirescu, 15/24. îdrăz-neală având cătră Mântuitorul, mineiul (1776), 207Vi- Toţi aveau milă de ea. ispirescu, l. 309/18. Are ciudă pe alta. şez. i, 157/e. Pe cine-i aveâ mânie... doine, 98/12. Aveau pizmă pe oameni, ispirescu, U. 62/22. Are vrăjmăşie spre dînsa. pravila mold. 83. |) De aici, sensul, de „a fi s. a sta cu cinevâ într’un anume raport": Începuse... a aveă luptare cu Şcheaii. moxa, 373/,,. O vrajbă ce au fost avândit ei an-de sine... pravila mold. 38. Av&ndiX întru H[risto]s libov în-de ei. dosofteiu, v. s. 11. Aveam prieteşug prea mare cu vărul mieu. gorjan, h. i, 104. Două merg, două stau, două o duşmănie au? (= „Soarele şi luna...“) goroveiu, C. 352. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa. ispirescu, l. 5. £f: f (Jur.) A aveâ pârâ (cu cinevâ) = a fi în proces s. a aveâ judecată (cu...). Va aviă neştine pâră cu altul... pravila mold. 12,2; cfr. 29,2; 34. || A aveâ cevâ cu cinevâ = a aveâ motive de nemulţumire s. vrăjmăşie împotrivă cuivâ, a-i căutâ ceartă s. pricină, etc.: „avoir une dent contre qqn.“. De aveţi cevâ cu noi, răspundeţi! sevastos, n. 114/4. Eu nu ştiu ce are cu mine! reteganul, p. ii, 57/13. | (Mai ales în întrebări) Ce ai cu mine 2 = ce vrei de la mine ? : „que me voulez vous ?“. Ce am eu cu sufletul vostru ? creangă, p. 160/1S. Ce-au împăraţii toţi cu mine? teodorescu, p. p. 111. Sărăcie, ce-ai cu mine ? zanne, p. v, 575. (Je-ai cu el, Dacă e chel? idem, p. ii, 517. || (Adesea completat) Cu dînşii să am eu acuma ele lucru (v. c.)? sbiera, p. 286. Mai ai şl cu mine o leacă ele vorbă (v. c ). creangă, p. 272/sr A aveâ de furcă cu cinevâ, v. furcă, g.) Une-ori, mai ales la scriitorii vechi şi în graiul poporului găsim drept complement o construcţie prepoziţională; astfel, cu prep. de: Părinţii fetii... au de bucurie [ = sânt bucuroşi], că le-a picat un om aşâ de bun. creangă, p. 168. Pentr’aceaea, Doamne sfinte, eu ţfij-am de făgadă [ = menţin făgăduinţa], Ce voiu da laudii tale fără de tăgadă, dosofteiu, ps. 185. Ai de gând [ = ai intenţia, v. gând] să mergi mai târziu [la bal]? alecsandri, t. 306. A avut de grijă [ = a avut grijă v. c.] şi pentru aceasta, ispirescu, l. 107/10. Purtă... pene, pentru care aveâ de fală [ = aveâ ca o fală] a se îngâmfă oarecum, drăghici, R. 174. Despre acest lucru, ea n’are ele ştire [ = n’are ştire s. v.]. şez. V, 34/10. | Cu prep. în. Pe dînsa în dragoste o aveă. pann, e. ii, 30. | Cu prep. la. Să aibă la iubire Dumnezeu pe-o muritoare? konaki, p. 101. Nu ştiu, dacă ai la ştiinţă, ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme, creangă, p. 313. | Cu prep. întru. începi a să griji în tot chipul să o ăibă întru cunoştinţă. MINEIUL (1776), 10 Vă- ii.) Eliptic. Astă, fată bine joacă, Numai are [subînţeles: defectul s. obiceiul], că cam şchioapă. jarnik-bârseanu, d. 420. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l, — Ce [subînţeles: folos]-o să aibă din acestea, pentru el, bătrânul dascăl? eminescu, P. 224. Las’ să mă cMeme cum m’a chîemu; ce [subînţeles: pagubă] ai d-ta de acolo? creangă, p. 149/,’. 5. Refl. Afară de cazul de subt I, 2, c, unde reflexivul are sens de reciprocitate, sânt rare şi mai mult excepţionale cazurile de întrebuinţare reflexivă a verbului aveă. Astfel fig. Şi plecă Impăratul-Verde supărat, la bătaie... Vine... un om străin... şi-i sice: „...De-mi făgăelueşti că-mi dai ce n’ai acasă, eu te mântuesc“... — „Să-i dau ce nu am acasă? Numai pe mine nu mă am acasă şi cătanele mele“. reteganul, p. 31. || în literatura veche, la scriitorii moldoveni, une-ori cu sensul de „a fi“. Pururea să ne avem călători într’această lume. varlaam, c. 369, 2. Micşor Ioan de pre stat să ei re, ce la Dumneelsău. are cinste mare. dosofteiu, v. S. AVEÂ* - 384 AVE 115. Aşă dară, despre răsărit bălţile, munţii şi locurile se. aveâ. cantemir, ist. 125. Istoricul adevărat (...carile istoriîa adevărat> precum, s’au avut, istoriseaşte)... idem, ist. 70; cfr. ist. 76; 91 etc. (în exemplele acestea din urmă., probabil; latinism, cfr. res sic se habet = „lucrul stă, este astfel11). || (Astăzi, rar) A se simţi. Măam = „sânt..., trăiesc: sum, valeo;... sein, sich befinden11. [d. e.] Cum te ai? = „quomodo vales;... wie befindest [Du] dich?“ LB. Fitecare, cum se păstrează, aşâ se are. răDulescu-niger = „wie man’ş treibt, so geht’s“. TDRG. || Neromânească e construcţia: A se aveâ (către s. la...) = a se raportă (către s. la...). Precum lumina soarelui se are cătră alalte steale, aşîâ chipul împăratului cătră senatori... iaste. cantemir, ap. DG. Două dreptunghiuri care au aceeaşi bază se au între ele ca înălţimea lor. Melik, G. 110. II. în legătură cu forme verbale. 1°. în legătură cu infinitivul, a aveă .arată de-stinaţiunea, scopul s. obligaţiunea acţiunii exprimate de acel infinitiv. Cutn iaste aruncată sămânţa în pământ, aşeâ şi cuvântul lui Dfumneă]-zău „Caesar îşi zidise acolo un castel11. Cfr. Ph. Thielmann, Archiv fur lat. Lexikogra-phie, II, 372 sqq., 509 sqq. şi Meyer-Liibke, JRom. Gramm. III, § 288 sqq. Cevâ analog la noi: Vene-ţiânii având cu Turcii începute războaie la Crit, au pus gând craiul leşesc numai să înceapă sfadă cu Turcii. M. COSTIN, LET. I2, 314. Cfr. şi: îngerii oamenilor celora ce n’au fapte bune... cuv. D. BĂTR. ii, 417 > îngerii oamenilor ce n’au făcut [f fapt] bune...')', ea a devenit generală în limbile romanice (tot aşâ germ. „ich habe getan“ etc.; cfr. n.-grec. exis < lat. visum „ceea ce e văzut11). aviză vb. la. l0-20. Aviser. (Franţuzism). 1°. Trans. A atrage luarea-a-minte (a cuivâ asupra unui lucru), a înştiinţâ. L-am avizat de primejdia, ce l-aşteaptă. 2°. Intrans. A avisă (la...): a se gândi la cevâ ce trebue făcut, a vedeâ s. a chibzul ce e de făcut. Consiliul comunal nu ...a avisat la executarea altor lucrări de edilitate. MON. OP. 2. — N. din fran. avizare s. f. Avis. — Infinitivul verbului avizii, devenit abstract verbal. avizat, -A adj. Avise. Răduit ă...—Participiul verbului arizk,devenit adjectiv. [LaRomâniidin Austro-Ungaria (şi, de la ei, şi la Eminescu), după germ. „auf etwas angewiesen sein“ şi cu sensul de „constrâns, căruia nu-i rămâne decât să...1' Ce vieaţă l-aşteaptă?... (Jn copist, avisat a se cultivă pe apucate, singur... EMINESCU, N. 36.] avizi*, f s. f. v. aviz. avizo s. m. (Mar.) Aviso. — Mic vas de războiu, repede, întrebuinţat la dusul avizelor, ordinelor, de-peşilor, ori la recunoaşterea poziţiei vaselor duşmane. — N. din fran. (span. aviso, scurtat din^fiarca de aviso.) AVliiE s. f. 1°. (Jour, enclos. 2°. (Jimetiere. — (în Ban. şi prin părţile Crişului şi ale Mureşului, JAHRESBER. IV, 325)'. - AVOCAT — 389 — AVRĂMEASCA 1°. „Curte, ocol". viciu, gl., „ogradă, voreţ, obor". HEM. 2170. Porţile le deschidea, Nunta ’n avlie tună [=intrâ], în biserica întră Şi frumos se cunună, pop., ap. HEM. 2170. Pinten, calului îmi da, Din avlie îmi ieşe'i, La ’mpăratu’ seduceri, corcea, b. 74. în noaptea spre Joi-mari... purced muierile din Banat... la mormânt, alţii acasă în avlie ( — curie) aprind morţilor focuri, marian, î. 283; ^E. ii, 274;. 2°. Cimitir, ţintirim. Avlie = „Friedhof (wofur im Norden fdes Banats] mehr „ogradă," gesagt wird)". jahresber. iii, 313; iv, 325. , — Din turc. (h)awly „pourtour d’une maison, cour“ ( < n.-grec. âuX-rj „curte"), poate prin mijlocire sârbească: (h)avlija, idem. avocat s. m. (ş. d.) v. advocat ş. d. avok f s. a. v. ivoriu. avobt s. a. (Med.) Avortement. — Lepădare (mai ales prin întrebuinţare de mijloace nelegiuite) a unui făt neajuns la deplina desvoltare (iar când expulsârea copilului înainte de soroc se face fără voia mamei, din vre-o întâmplare sau din slăbiciunea firească a trupului, această lepădare se chiamă şi pierdere). [Plur. avorturi. | Cu o formă mai apropiată de limba latină şl: abort s. a.] — După lat. abortus, idem (apropiat, ca formă, de avortă). avoktă vb. la. Avorter. — (Med.) A lepăda s. a pierde (un făt, înainte de sorocul naşterii normale, mai ales prin întrebuinţare de mijloace nelegiuite). Cfr. (a se) stârpi. Trans. 0 persoană, aşă de bine constituită, nu avortează dintr’un lucru de nimic, vlahuţă, d. 310. || Fig. jEste silit să-şi avorteze silnic, prin provocare voită, gândirile şi concepţiile, caragiale, n. s. 21/a. | A ia sol. (Despre întreprinderi răuvoitoare, îndreptate în potriva cuivâ) A nu izbuti, a nu-şi ajunge scopul. Campania începută (în potriva lui X) a avortat. [După lat. şi: abortâ vb. la.] — N. din fran. (lat. abortare „a naşte prea de timpuriu", derivat din aborior „a scăpătâ, a pierde fătul".) avorton s. m. (Med.) Avorton. — (Franţuzism) Propriu şi fig. Stârpitură, lepădătură. Cfr. progenitură. — N. din fran. AVitÂi) f interj. \ avrâdini f interj. / (înjurătură trivială, întrebuinţată în epoca Fanarioţilor, fără de a pătrunde în popor, ca anasâna v. c.). (în gura Turcilor) Turcii nu l-ajunseră, să-l taie, şi clătinau din cap zicând: „avradini sictin!“ aricescu, ap. ŞIO. Bragagiul (Turc): Bre, avradini sictir, ghiawr! teodorescu, p. p. 121. | Atât aveâ semeţie De nimeni nu vrea să ştie: De, avrad şi d’anasâna, Pe atunci se’ngroşase gluma, pitarul hristache, ap. HEM. 2170. — Din turc. avradyny, propr. „femiriam ejus". Cfr. anasâna. avkâsi s. m., adj. (Bot.). Sorte de prunier. — (în Mold.) Avram = „o varietate din specia Prunus in-sititia, cfr. goldan", panţu, pl. | (Şi cu funcţiune adjectivală) Prunulse mai sice şî nperj“ şi e de ‘mai multe feluri: perj adevărat, perj alb', perj avram, goldan, curcuduş şi porumbrel. (Ţibăneşti, în Va-sluiu; Cfr. Cracaoani, în Neamţu; Târnava, în Doro-hoiu), ap. HEM. 2173. — Probabil numit aşâ, după vreun grădinar cu numele Avram. avrâmA s. f. (Bot.) Sorte de prune. — Avrame = „varietate de prune obţinută prin cultură, din spe- cia. Prunus insititia, cfr. goldan[e].“ panţu, PL. „Avramele sânt un soiu de perje care se fac de mărimea unui măr viesc şi sânt rătunde, la culoare unele sânt roşii şi rămân aşâ până ce se trec, iar altele sânt albe“. (Băiceni, în laşi), ap. HEM. 2174. Poame sânt: poame goldane, albe, avrame... (în Rădăşani, în Mold.) ŞEZ. v, 69. — Forma feminină (spre a numi fructul) a lui avram. avkAmeâsA s. f. (Bot.) 1°. Bameaux floriferes de l’Herbe-au-pauvre-homme (GratioU): Gratiola of-ficinalis. 2°. Ajuga Laamanni. 1°. Planta „veninariţă" (v. c.), cunoscută şi subt numele de „milostivă", „mila-Doinnului", „potroacă", are ramuri sterile, numite „cârstineasă" („creşti-neasă" leon, m. 34, „eresteneasă", „crestăneasă"* „cristineasă", „cristinească", „critienească") şi ramuri florifere. Acestea se chiamă avrămeasă sau avrămea-scă. Când poporul voeşte să exprime, într’un cuvânt, numele plantei întregi, cu ramurile ei sterile şi cu cele florifere, spune mai ales Avrămeasă(-şi)-cresteneasâ (s. -crestăneasă s. -cârstăneasă s. -cârstineasă) s. Avră-mească-cresteneasă s. Avrămească-şi-cristinească (s. -critienească). „Bu.ruea,na,avrămească-şi-cristinească [e] cu o singurărădăcină. Avrămeascaface floarea albă pe ’mprejur şi în mijloc galbenă, iar cristineasca nu înfloreşte de fel". (Niculiţel, în Tulcea). „Avrămeasa, tătăneasa şi zburătoarea se întrebuinţează pentru om sau vita pocită din iele sau Dînsele" (Voineşti, în Muscel). „Tătăneasa, avrămeasa şi cărstăneasa, numite şi ierburi din lele..." (Vânju-mare, în Mehedinţi). „Când e bolnav cinevâ de sperietură, se afumă cu avramască şi critienească“ (Ţigăneşti, în Tecuciu). „Avrămeasa-cărstineasa... se culege înaintea Rusaliilor, de afumă femeile copiii cu ele, când sânt bolnavi" (Viişoara-Mărunţei, în Olt). „Avrămea-sa-şi-cresteneasa... cresc laolaltă, doauă s. mai multe ramuri din aceeaşi rădăcină (la un loc sau una-doauă palme îndepărtate); unele ramuri înfloresc, şi altele nu, adecă sânt sterpe. Ramurile sterpe se numesc eresteneasă, cele înfloritoare avrămeasă... Avrămeasa şi crestineasa, fierte, se beau pentru durere de inimă (stomac stricat) şi pentru tuse etc. Apoi când se întâmplă multe morţi şi nenorociri în casă, când copiii se sperie din somn etc., atunci se afumă casa ou ele, [în credinţa] că ajută mai mult decât rugăciunile (moliftele) popei. Aceste plante, după credinţa poporului, constrâng spre dragoste", s. mangiuca; toate aceste comunicări, la HEM. 2175-2180. „în Moldovă (Iaşi) se afumă bolnavul (de lipitură) cu avrămeasă“. grigoriu-rigo, m. i, 102. Cu versul Frunză verde (s. foaie verde, s. frunzuliţă, s. foicică) avrămeasă s. avrămească, în Mold. avrămască) se încep multe cântece populare, şez. v, 14; V, 45; viii, 58; I, 239b/,; teodorescu, p. p. 337b; 279; 272b; 302b; sevastos, C. 150/19; 216/n; marian, nu. 781; ION CR. II, 16. Adesea, în descântece: Avrămeasă-cristineasă, Leuştean şi odolean... Cum, se sparge târgul, Cum se sparge oborul Aşă să se spargă faptul Şi lipitura Şi sbu-rătoriul. MARIAN, NA. 24 etc. (cfr. HEM. 2176-2177). 2°= (planta) barba-boierului. panţu. pl. — Numele acestei plante e apropiat, numai prin etimologie populară, de Avram; de fapt însă el pare a derivâ, în sensul 1°, din bulg. (div-)avranu, rus. avranii. idem, care, la rândul lor, corespund germ. (wilder) Awrin, idem «lat. *aurinus?). Cârstineasă şi crestineasă stau în legătură cu paleosl. hrustu, rus. Tvrestu „cruce" (cu adjectivele: paleosl. krăs-tînu, rus. krestuyj), şi numirea aceasta i s’a dat plantei pentru însuşirea ei tămăduitoare (cfr. sinonimele „milostivă" şi „mila-Domnului" şi germ. K r e u zbaum, 0 h r i s t palme, Agnus C h r i s t i = ricin), Hasdeu, Etym. Magn. 2182; .Tiktin, Dicţ. rom.-germ. 134. avkAmeăscă s. f. (Bot.) = avrămeasă (1°). A-YREMI - 390 - AXĂ A-vremi f loc. adv. Barem,ent, de temps n autre, de temps en tem,ps, par intervalles. — Rar, din timp în timp, câte odată.. Câte sântu în lumea aceasta luminate..., multă trudă şi usteneală au, iară dulceaţă puţină şi a-vremi. CORESI, E. 3 8/22. — Compus din a2 (2°) şi yrcmi (plur. lui vreme). Cfr. a-timp. avtebitmj, -Ă f adj. v. autentic. Avtoc'kătok, -oâke -f- adj., s. m. v. autocrat. avtok f s. m. v, autor. . avuts. a. Possession (chose possidee),bien, avoir.— Participiul verbului aveâ, devenit abstract verbal şi primind în urmă sensul concret de „posesiune, lucrurile posedate de cinevâ11, fără să implice însă noţiunea de drept public a acestui cuvânt, ci însemnând mai mult „averea câtă o are cinevâ, mai ales averea câştigată prin munca sa“. Bărbaţi! Ştiţi că dintru această literare avutul nostru iaste. COD. vor. 8/„ (= de întru acest meşteşug iaste dobânda noastră. N. TESTAMENT 1648; dentr’acest lucru sporiul nostru iaste. biblia 1688: „vous savez que tout votre 'gain vient de cet ouvrage11). Prădară toate avuturile lor şi să duseră., biblia (1688), 9/2. Boierii şi norodul, văzându-şi prim,ejdiîa, îşi năpăstuiră avuturile şi patriîa. stolnicul dumitrache, ap. GCR.. ii, 128/,. Mu/rind tatăl, şi rămâind fata neînzest/rată şi avut părintesc, datoriu iaste fratele să o înzestreze din acest avut. caragea, l., ap. HEM. 2186. Amândoi, cu şezutul şi cu avutul în Focşani, alecsandri, t 400. Trăi aici câtva tim,p..., chinuit de dorul de ţară, de lipsa de ocupaţie, de grija avutului său peste care alţii se făcuse stăpâni, iorga, l. i, 241. Tot avutul ei eşte o găină, un căţel şi o pisică, ispirescu, l. 395. Tot avutul din bordeiu Mi-e,pe vatră, un coteiu. alecsandri, p. p. 285b. Alt împărat... o [=va] fi stăpân p’al său avut. teodorescu, p. p. 111. Au umblat multă vreme, fără să se atingă de avutul oamenilor şi fără ca să facă potlogării de rând. şez. vii, 106. [Plur. avAturi.] . avijt, -A adj. 1°. Fu. 2°. Biche, ais6, ă son aise, ă Voise. — Participiul verbului aveâ, devenit adjectiv. 1°. (Rar, neobicînuit, numai în limba literară, mai ales la scriitori care au învăţat târziu limba românească sau dialectul daco-român) Care a fost al cuivâ. Avuta sa frumseţe s’a vestejit, pann, e. i, 49. Cea mai frumoasă din fetele avute de craiul Peleias... murnu, I.. 74. 2°. Bogat, cu stare, bine situat, (în Ardeal) gazdă, găzdac. De mare folos şi cinste este domniei şi ţă/râi boierinul înţălept şi avut. M. costin, ap. GCR. i, 198/as. Fost-a’n poporul troian ca preot slujind lui Efestos, Dares, om tare şi-avut. murnu, i. 87. Eu sânt fată de împărat... mare şi avut şi puternic, ispirescu, l. 37. Ion ara avut, nu Tândală. reteganul, p. iv, 61. | (Interesante sânt următoarele exemple, în care întâlnim şi verbul „a aveâ“) Cine-i gazdă şi avut, Toţi îi dau bani împrumut, Da noi care nu avem, Cerem şi nu căpătăm, jarniic-bârseanu, d. 415. Un stăpân avut, când are, La mai mulţi dă de mâncare, zanne, p. iv, 618. || Substantivat. Dă-mă şi după sărac, Numai să trăesc cu drag; Căci casa avutului, Dinafară-i văruită, în lăuntru-i otrăvită, jarnik-bârseanu, d. 275. (Loc. prov.) Tot grasu’ e frumos, şi tot avutu’ cinstit, jipescu, ap. HEM. 2185. (Cfr. Tot bogatu’ om cuminte, şi tot grasu’ om frumos.) [Pentru sensul 2° cfr. alb. kam-esşipd-swre „bogat" (part. de la kam ,,am“), bn\g.°imoten „bogat" (de la imam „am"). Cfr. şi avere, avuţie; neavut.] avuţi vb. 1V“ refl. (ş. d.) v. înavuţi (ş, d.) avuţie s. f. Bichesse, opulence, fortune, avoir. — Bogăţie, avere mare. Suflete; atunci nu veri griji nici de feciori, nici de muiere, ce te veri teme de înfricoşatul giudeţ şi te veri cutremură, cum,u-ţ4 va plăti Dumnezeu pre faptele tal'e. Unde ţi-e(a) atunci avuţia şi bogăţia şi scumpia? cuv. din bătr., ii, 451. Şi a lui avuţie altora o împărţea, coresi, e. 7/,. Inimă-lacomă şi iubitoare la avuţie, moxa, 372. Vor da nescui nişte avuţie, ca să o ţie şi să o socotească. pravilă mold. 22, s. [lon-vodăj băgat-au în foc de viu pre vlădica Grheorghie, de au ars, dân-du-i vină de sodomie, auzind că are avuţie, ureche, ap. HEM. 2187. Avuţiia cea închisă nu iaste avuţie, biblia (1688), 4 pr./24. A moştenit... multă avuţie. E. văcărescul, ist. 248/,. Fură omorîţi atunci... Emeric Lasar, Francisc, numit cel Mare, Mihaiu Caraczoni... şi mulţi alţii, vestiţi prin meritul şi avuţiile lor. bălcescu, m. v. 393/s. Boierii se bucurau... că vor puteă ocupa iarăşi posturi... ca să adune nouă avuţii din sudoarea poporului. C. negruzzi, i, 150. Ei, spuneţi acuma, boieri dom-nia-voastră, nu-i aşă, că avuţiile-s amăgitoare? ODOBESCU, I, 80. Politica noastră va aveâ de ţintă... de-a desvoltâ prin leyi flnanţiare şi economice avuţia pM'ticulwă, care este sorgintea avuţiei publice. maiorescu, d. ii, 223. îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi, ispirescu, l. 4. (Loc. prov.) O meserie, plăteşte cât o avuţie, zanne, p. v, 406. Muierea băr-bată, avuţia casii. ibid, ii, 294. — Derivat din avut, prin suf. abstr. -ie. avutok, >oâke -j- adj., subst. Possesseur.—(Neobicînuit) Adjectivul verbal al lui aveă. Avutor de mai înnainte, adecă acela ce au avut m,ai înnainte un lucru. COD. ţiv. avuz s. a. v. havuz. Av(V)A-j- s.m. (Biser.) Pere,âbbe. — (Rar) Tată, părinte, abate (Numai în legătură cu nume proprii). Avva Athanasie. dosofteiu, v. s.56b/24. AvvaZinoiaupurces odată să meargă la Palistina. Mss. (a. 1808), ap. GCR. II, 200/28. Ava — „1.) tată, părinte; pater...; der Yater. 2.) avat, archimandrit, egumen; abbas;... der Abt“. LB. — împrumut literar din grec. 6685? „abate2". avvAi» f s. m. Petit pere. — Diminutivul lui avvă. Avvadii plânge Baitho. dosofteiu, v. s. 13, 2. — împrumut literar din grec. âSăâStov, idem. ÂxA s. f. l°-4°. Axe. — Terminul tehnic pentru osie sau fus (de roată, de inoară, etc.), 1°. (Geom.) Linia matematică (închipuită) în jurul căreia se învârteşte un plan spre a da naştere unui corp. Axa unui con, a unei sfere, a unui cilindru. Axe coordonate: dreptele la care se raportează po-ziţiunea unuia sau a mai multor puncte. | P. ext. Axa unei piramide, perpendiculara care merge din vârf la mijlocul bazei. Axa unei prisme, dreapta care uneşte centrele celor două baze. Axa unei elipse, a unei hiperbole, dreapta care trece prin cele două focare. Acsa mare a elipsei, culian, c. 104. | P. anal. (Astr.) Dreaptă (închipuită) în jurul căreia se face mişcarea de rotaţiune a unui corp ceresc în jurul lui însuşi. | (Mecan.) Orice dreaptă în jurul căreia se poate mişcă un corp. Axa unei corăbii: linia matematică în jurul căreia se fac deosebitele mişcări de oscilaţie şi rotaţie ale unei corăbii. | Axa unei strade, linia care împarte strada în două părţi laterale egale. 2°. (Fizică) Axa unei oglinsi, a unei lentile, dreaptă dusă de la un punct luminos la centrul de curbătură al unei oglinzi sau la centrul optic al unei lentile. Linia care uneşte centrul optic al obiectului cu punctul de încrucişare al firilor reticulului 'se: numeşte axă optică [sau vizuală], culian, c. 4. AXIAL - 391 — AZ-BUCOAVNĂ 3°. (Geolog.) Axa de ridicare, linia direcţiunii după care s’a făcut ridicarea unui şir de munţi. 4°. (Anat.). Axa gâtului, vertebra a doua, numită axis, în jurul căreia se poate învârti, ca în jurul unui fus, vertebra primă, de care e fixat capul. || (Bot.) Axa unei plante, partea plantei, în jurul căreia nasc apendice. Staminele şi cârpele... p.âpt aşezate pe extremităţi de axe caulinare... Grecesc.u,, fi.. 4. [Citit (şi scris şi): dcsă. | (Barbarism) şi: ax s. a. stăncescu, ap. TDRG. | f (de:a-dreptul din grec) şi: ăxon s. m. Precum 2 roate într’o osie să leagă, aşâ aceale [două poluri] printr’o mintească osie (carea axon sa chiamă) una cu alta să... întrulocază. cantemir, ap. GCR. I, 323.] — N. după fran. (lat. axis <( grec. aîcuv „osie, axă“.) AXiĂi.,-A adj. Axial. — Care este în linia axei. [Pronunţ, -xi-al.] — N. din fran. Cfr. axă. axilâb, -A adj. (Anat.) Axillaire. — De subsuoară. | P. anal. (Bot.) Care este aşezat la încheietura unei foi, a unui peduncul, a unei crengi. — N. din fran. (derivat din lat. axilla „subsuoară".) axiomă s. f. Axiome. — (Mat.) Adevăr general, care nu se poate probă şi nu are nevoie de demonstraţie, fiindcă se impune minţei ca evident de la sine. judecăţile fundamentale a căror certitudine este dată în ele însele şi nu mai trebue. nici mai poate fi argumentată din alte judecăţi... se numesc axiome, maiorescu, l. 135. Propoziţia că partea .este mai mică decât întregul este o axiomă. | P. ext. Propoziţie admisă de toţi, ca un adevăr matematic indiscutabil. [Terminul „Vlah", în înţeles de „Roman“ sau „Latin"] Slavii l-au luat de la Germani. ...Această bază... oferă toată certititdinea unei axiom,e istorice. HASDEU, i. C. 41. [Pronunţ. -xi-o-. | t (de-a-dreptul din grec.) şi: axioma s. f. A celor întregi la minte axioma este: Tot lucrul cu grabă să se cearce... cantemir, IST. 145. | (Rar, cu păstrarea pronunţiei franţuzeşti) şi: axiom s. a. | Plur. axidme, rar şi învechit şi: axioăme.] — N. din fran. (lat. axioma < grec. idem, de la âţioio „socotesc vrednic de..., adevărat11.) axion s. a. (Bis. ortod.) Hymne religieux qu’on chante pendant la messe (et dans lequel se râpete, en grec, le mot a£io? ,,digne“). — Imnul „Cuvine-se cu adevărat" în liturghia lui Ioan Gură-de-aur, şi imnul „De tine se bucură" din liturghia lui Vasile cel Mare (înlocuit în Joia-mare prin „Nu te tângui, maică"). împăratul... totînpicioare au stătut,pănă ce au cântat psalţii axion şi ectenia. N. costin, let. ii, 114/e. Cântând axionul, după obiceai, sfintele icoane au sărutat. R. greceanu, ap. GCR. I, 333/ls. Numai biet popa Stoian, Cu luleaua de cocean... Când erâ pe l[a]-aghios, Ieşeâ fumul gros, Iară când pe l[a]-axion, Nu se vedeă om cu om. ispirescu, ap. HEM. ii, A. vii. | (Axioane se cântă şi la slujba bisericească ce se face la întronarea mitropolitului şi a domnitorului ţării, sau la praznice mari la care asistă şi ei). Mitropolitul [întronat atunci de Domn]... aupurces, mergând în biserica cea mare domnească, scoţindu-i evanghelia înainte, după obiceiu, cântând aksion, pomenindu-l. e. kogălniceanu, ap. HEM. 222. [Domnul venind la praznicul sfintei Paraschive], înaintea Domnului, la uşa bisericii este obiceiu de esă mitropolitul, cu alţi arhierei... .şi cu axion duc pe Domn în biserică, gheorgache logofătul, let. iii, 318. [Accentuat şi ăxion, ca în greceşte.] — Din grec. lo-civ „e vrednic", începutul im-.nului religios. Axis (Anat.) s. f. \ . Axon f s. a. / ' ax,u A* f s- m- sing. Je, moi (en meme temps, nom de la premiere lettre de l’alphabet cyrillien). — Numele literei dintâi a alfabetului chirilic, însemnând, ca vorbă independentă, la Bulgari, „eu". Se punea, mai de mult după modelele paleoslave, în zapise, înainte de numele propriu a!celor ce făceau o declaraţie (când începe a se întrebuinţâ în acte şi limba românească, în locul celei paleoslave). Az, Niculaiu Seakil, biv cupar, scriu şi m,ărturisăsc cu cest zapis al mifeju, cum m’am tocmit..., de am vândut dumisali... a treia partede sat... doc. (a. 1642), ap. GCR. i, 102/39. — Din paleosl. azu, idem. Cfr. az-buche. ax adv. v.. azi. _ akAixjşi vb. IVa. Suer (en parlant des boeufs).— (în Zagra, lângă Năsăud) A azăăuşi — „a asudă (despre boi)". Com. corbu. . — Din paleosl. zaduăiti „suffocare". Cfr. zăduh, năduşi, duhoare. axaohiv f s. m. v. iasacciu. azagiu f s. m. v. iazagiu. azai.kk s. f. (Bot.) Asalâe. — Plantă din familia ericaceelor, cultivată pentru frumuseţe. îţi trămit şi eu un buchet de fuchsii, azalee, camelii, pelargonii... C. NEGRUZZI, I, 99. — N. din fran. (lat. azalea < grec &CaXsoţ „uscat".) axAh- Y . AZÂIU- ) V' “ A/.Âi’ | s. m. Sorte ăe milice ottomane. — (Cuvânt literar, neîntrebuinţat) „Veche miliţie otomană, un fel de infanterie neregulată ce erâ mai întâi expusă atacului duşmanilor". ŞIO. Voi, Timarioţi, Azapi, Ieniceri!,., bolintineanu, ap. ŞIO. [Plur. azdpi şi (după n.-grec. iCâiî'.S;?) azapizi: Prinzând şi tăind pre călăreţii şi azapidzii carii se depărta ăe oastea împărătească... ŞINCAI, HR. li, 40/22 ] — Din turc.-arab. ’azeb (lit. „celibatar") „sorte de milice destinâe aux garnisons et particulierement ă la garde des portes de la viile". ŞIO. AZÂRi» s. a. (ş. d.) v. hazard ş. d. Az-miCHU s. f. Alphabet. — Până la introducerea literelor latine, erâ terminul obicinuit la noi pentru „alfabet" (cfr. azbucovnă). [Meftodii] deprinsă limba slovenească, şi slovele asbukilor fîace cu fratele său, cu svântul Kiril. DOSOFTEIU, ap HEM. 2189. Deci fietecare cuvânt străin şi neînţeles, oriunde înainte ţ[i]-ar ieşi, după rândul azbukelor .şi ăupă numărul feaţelor, la scară îl cîarcă. cantemir, ist., ap. HEM. 2189. Am aşesat după slovele asbukilor şi sărbătorile cele statornice, calendariu (1814)< 35. || (Astăzi, învechit: aproape numai când e vorba de scrierea cu slove chirilice) Instrucţiune elementară în.ceti rea şi scrierea cu buchi. Învăţăceii de azbuche se strângeau în jurul unui dascăl..., la Sf. Gheorghe ăin Bucureşti şi la Sf. Nidolae-cebdomnesc din Iaşi. IORGA, CH. I. II, 131. | (Ironic) învăţătură. lorgu... ce-o mai făcut... pin ţara Neamţului?... Ce-o mai învăţat? Trebue să fie acu plin de azbuchi, ' ca un stup. alecsandri, t. 1000. | De abiă eşti la az-buche = „la început", pamfile, j. ii. [Plur. -buche şi buchi.] — Din paleosl. azu-buki „a-be“ (numele celor două litere de la începutul alfabetului). ăz-bbcoAvnă s. f. AbecMaire. — înainte de introducerea literelor latine, az-bucoavnă erâ terminul obicinuit pentru „abecedar". Nu-i mult, de când băe-tul şi-a pus la az-bucoavnă, Şi-acum e de mirare, cum poate sloveni, c. negruzzi, ii, 202/28. —Din paleosl. azubukovîno, idem. Cfr. bucoavnă. AZ-.DIMINEAŢĂ - 392 — AZIMĂ â/.-ihminfăţA adv, v. azi. a-zeAck f s. f. Dîme. — Dijmă, zeciueală (cfr. azeac iuire). Postescu-mă de doaă ori într’o săptămână şi dau a-dzeacia din toate cât agonisesc. varlaam, C., ap. HEM. 410. Pământul den rodu-rile sale vă dă a-ziacea, iară Maria dentru adâncul său dajde ţi-aduce ţie. omiliar (a. 1642), ap. HEM. 411. Acesta, căruia-i deade şi a-zeacia din dobândă... N. testament (1648) („decimas dedit de praeci-puis“), ap, HEM. 410. Şi a-zeacea de an încă să dea Troiţeanii. doc. (a. 1639), ap. HEM. 411. | Cu prep. de. Au ţinut tot călugării acel loc, şi au luat de a-ziacia de pre acel loc. (secol. XVII), ibid. — Eliptic din a ze(a)cea parte. azkaoujikh f s. f. Dîme.—Dijmă, zeciueală (cfr. a-zeace). Jidovii, deîn toată avuţiea lor, dau a zecea şi iară altă azeaciuire, şi după aceastea a treea. CORESI, E. 7/9. — Născut prin fuziune între a-zeacea şi zeciuire (infinitivul, devenit abstract verbal, al lui zeciui „a luâ a zecea parte s. dijmă din cevâ“). Âxi adv. Aujourd’hui, ă present.—(Ziua de) astăzi. Noi umblăm Să colindăm..., Ca azi s’a născut Chri-stos. jarnik-bârseanu, D. 512. | Substantivat. Din sânul vecînicului ieri Trăeşte azi, ce moare. EMINESCU, P. 278. || P. ext. De obiceiu exprimă nu ziua, ci timpul prezent, având aproape acelaşi sens nelimitat ca „(vremea de) acum“. Pământul ţării noastre e azi adăpostire L’a Grecilor ţărână, alexandrescu, m. 28. Azi abiă vedem ce stempă şi ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste, eminescu, p. 232. Ah! e mult de^atunci ! Cărarea Netedă pe deal urcă... Azi poteca e urîtă, Face cotituri în drum. coşbuc, F. 122. | In acest sens, adesea: In ziua de azi: „de nos jours“. Pe om, în ziua de azi, să-l pui în piuă şi să dai cu chilugul peste el, şi nu-l nimereşti, zanne, p. ii, 371. || Când azi poartă un accent mai apăsat, poate însemnă chiar „momentan". Frunza verde-acum se face; Ce iubesc, mamii nu-i place. De-ar plăceă momii ca mie, Azi m’aş duce’n cununie, jarnik-bârseanu, d. 61. || (în legătură cu prepoziţii) Până, azi = până (în clipa de) acum. Să ştii că până azi nici un muritor n’a cutezat să calce hotarele mele ispirescu, l. 5. | De azi în x zile = peste x zile. „De azi în trei zile, plecăm“. — „Să trăeşti, stăpâne, sânt gata chiar azi, de porunceşti". ispirescu, l. 4. | De azi înainte (s. încolo), sau, eliptic de azi = de aci s. de-acu(m) înainte: „dorenavant". Şi de-aceea, de-azi nainte poţi să nu m,ă mai întreibi... eminescu, p. 232. De azi înainte, eu să fiu în locul tău nepotul împăratului. creangă, p. 206. Şi de-azi a mea viaţă la zeii tăi se’nchină. eminescu, p. 205. Zina m,ed, ursita mea! De azi calea-mi părăsesc, Murguşoru-mi priponesc Şi. la tine mă opresc, alecsandri, p. i, 100. | De azi se întrebuinţează şi cu sens adjectival. Ai cetit gazeta de azi? || Foarte adesea, azi e pus în corelaţie ou mâne. (Spre a exprimă o continuitate sau o repeţire neîntreruptă în cursul timpului) Voiu strigă,: Dragă Zulnie! Azi şi mâni şi’n veclnicie. konaki, p. 211. îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorinţa-i gata. eminescu, p. 260. Nucul creşteă, creştea mereu. Azi aşă, mâine aşă, se făcuse cogeamite pom. STĂNCESCU, B., ap. HEM. 1895. | (Spre a arătă deosebirea între trecut şi viitor) Azi e viaţă, mâni e moarte, Azi plăcere, mâni dureri! alecsandri, p. I, 172. Azi cu bani, mâne fără bani. zanne, p. v, 67. La eminescu, p. 101, găsim expresia de cu azi, în loc de „de cu vreme", fiindcă precedă mâne. Pentru drumul cel de mâne, De cu azi te pregăteşte! \ (Spre a redă ideea de amânare continuă a cevâ) Ba azi, ba mâne... | (Spre a exprimâ un timp scurt) De azi până (s: pe) mâne. Nodul snopului 'de la capătul paielor despre rădăcina legătoareijestejmult mai ţapăn şi mai trainic decât acel ce se face în Moldova şi care ţine de azi până mâni. I. ionescu, c. 126/41. | A trăi s. a duce un traiu de azi pe mâne s necăjit, fără aspiraţii la cevâ mai bun. Şoi-muleanul meu [=calul]... a îmbătrânit şi el:... abiă îşi târâie şi el vieaţa, de azi pe mâine, ispirescu, l. 12. | (Spre a exprimâ un timp viitor apropiat) A.zi-jnâne = în curând: „bientot". Nu mi-i rău, dar mă topesc, Când în mine mă gândesc, Că azi-mâne voiu mu/ri Şi nime nu m’o jeli. jarnik-bârseanu, d. 206. (Tot aşă, la Albanezi: sot-nesşr, sot-nesşr, la Neo-greci: a-f)[j.spa-aopio, a-^epa-aupto, la Bulgari: dnes-utre. papahagi, P. a. 140). || Az(i)-dimineaţă= (în) dimineaţa zilei prezente: „ce matin". Bre, c’a-napoda lucru! Se vede că azi demineaţă mi-a ieşit înainte vr’un popă! creangă,p. 126. (Cfr. as’dimineaţă). | Az(i)-noapte = (în) noaptea care tocmai a trecut : „la nuit derniere, cette nuit“. Câţi feciori cu pălării, Toţi au fost azi-noapte’n vii. jarnik-bârseanu, d. 464. (Cfr. as’noapte.) [Pronunţat şi scris, mai rar, şi: az.] — Asupra, părţii dintâi a cuvântului părerile diferă. Sensul şi accentuarea arată că nu poate fi lat. ad (Hasdeu, Etym,. Magn. 1895: ad-diem, admis ca posibil şi de Tiktin, Dicţ. rom.-germ. 114). De asemenea e greu de admis că ar fi o prescurtare din astăzi (Tiktin, op. cit.; Weigand, Kritischer Jahresbericht iiber die Fortschritte der rom. Philol. 1904; Sandfeld-Jensen, Anzeiger der Indo-ger-manischen Forschungen, xx, 181). Mai probabil că lat. hddie a fost analizat în hoc + die (limba română nu face distincţie între lat. o şi o) şi, fiindcă pe dies l-am moştenit ca feminin, a fost prefăcut în ♦hadie (= hac die). Cfr. Cipariu, Gramatica, n, 146; Tiktin, op. cit. 114 şi Puşcariu., Lat. Ti und Ki, 48. Cuvântul, deşi nu se poate atestă în scrierile anterioare secol. XIX, e desigur vechiu, căci se găseşte şi la Aromâni (adză, ază, azi, anăzî) şi la Megleniţi (ază, as) AZIL s. a. Asile. — (Antich.) Loc socotit ca inviolabil, în care găseau scăpare criminalii. | P. ext. Loc de scăpare s. de siguranţă. Orăşeanii bejănă-riră în Bucovina..., unde găsiră azil. C. negruzzi, i, 217. Bomânii... ieşind din azilurile lor, înteme-ioră... staturi, bălcescu, m. v. 7/m. | Fig. Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate, alexandrescu, M. 21. Mai rămăsese o şcoală, pre care aceşti buni bătrâni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, şcoala unde se învăţă încă româneşte. C. NEGRUZZI, I, 3. || P. anal. Local s. instituţie în care sânt primiţi copii (orfani s. săraci), bătrâni, infirmi, oameni sărmani. Azil de copii. Azil de bătrâni. Asii pentru orbi. Azilul de noapte. [Scris şl: asii. | Plur. aziluri şi azile.] — N. din fran. (lat. asylum < grec. ăcoXoţ „lo inviolabil", din &- privativ şi ooXvj „jefuire".) Âzoi,-A adj. \ ÂZISIĂ s. f. / 1. (Pain) azyme, (pain) sans levain. II. 1°. Ga-lette (de froment) sans levain, cuite au fowr ou sous la cendre, fouace. 2°-3°. Non acidifiA ou pas encore acidifU, ou acidifU m,ais pas encore prepari (en parlant d’un produit alimentaire). I. (în cultul mozaic şi în cel creştin) Subst. sau adj. (în locuţiunea pâne azimă) „(Pâne) nedospită" (singura, pe care Evreii au voie s’o mănânce la Paşti, în zilele s. săptămâna s.. sărbătoarea azime-lor). E noi descă/rcă-mu-nă după dzilele adzimelor. cod. vor. 15/4 (=iară noi vânslăm pre mare, după zilele azimelor. n. testament 1648; iară noi am' mers pre apă după zilele azimelor. biblia 1688: „mais pour nous, aprâs Ies jours des pains sans levain, nouş nous embarquâmes"). Sărbătoarea adzimeloru să o ţineţi. în şapte <}zile să mâncaţi pâine adzimă... palia (a. 1582) (: „Festum azy- AZIMIOARĂ — 393 AZOTAT morum servate facere. Septem diebus ode tis azj-ma“...), ap. HEM. 2190. Şapte sile veţfi] mâncă azime, şi den siua ăentâiu veţ[i] piarde aluatul den casele voastre, biblia (1688), 47,, (: „vous mangerez sept jours des pains sans levain, et des le premier jour vous dterez le levain de vos maisons11). De acel sânge... pun [Jidovii] în azimele lor, ce fac la sărbătorile Paştilor, muşte, let. iii, ] 34/3. La Ovrei eră anathem acel ce va ţineă pâne dospită în silele asimelor, la casa sa. P. maior, ist. 258. - II. (în limba comună) 1°. Substantiv. Turtă (de făină de grâu sau de secară) făcută din aluat nedospit şi coaptă, de obiceiu, subt spuză. Şi adecă la căpătâiul său aăsâmă de aloc şi wcior cu apă... dosofteiu (: „etecce âd caputeius subcineritius siligineus et lecythus aquae“), ap. HEM. 2190. Făcură o asimă, luară şi, niţică legumă, le puseră la traistă, şi plecară, ispirescu, l. 285. Când copilul împlineşte un an, i se pune în cap un pahar cu vin şi de-asupra o asimă. marian, na. 416. Fă o asimă de grâu curat. reteganul, p. v, 27/34. - Mănâncă din acelaşi castron,... rup din aceeaşi asimă, din aceeaşi turtă caldă, delavrancea, ap. HEM. 2191. Bolnavul... să nu mănânce decât sam,ă de, carne, cu asimă de grâu; pânea dospită e interzisă. şez. iv, 184/,B. (Prov.) Muierea care nu va să facă asimă, toată ziua cerne, zanne, p. II, 286. Asmă — „pâine nedospită, turtă coaptă în spuză". (Băilesti, în Dolj), ap. HEM. 2191. 2°. întrebuinţat în funcţiune de adjectiv invariabil (atestat numai subt'forma sincopată: asm,ă) „Nedospit, neacrit“. „Asmă poporul din localitate zice la pâinea nedospită... şi în genere la orice mâncare neacrită, dar mai cu seamă la varză crudă, neacrită, cum se ia din grădină, gătită cu carne sau altfel, de ex. ţărancele zic: astăsi am gătit varsă asmă cu came, sau varsă asmă cu oţet (salată), adecă: varză neacrită“. (Băileşti, în Dolj), ap. HEM. 2191. Scoversi dospite, scoversi asmă. (Orlat, în Transilv.), ap. HEM. 2191. || P. ext. „Varsă azmă [se] mai zice şi la varză acră, însă negătită, adecă cum o scoate din putină, o toacă mărunt şi o mănâncă astfel cu zeama ei“. (Băileşti, în Dolj), ap. HEM. 2191. 3°. (InTransilv.) Adjectiv. (Despre murături) Neacrit încă bine. Asăm— „nici acru, nici dulce11. Castraveţii sânt asemi = „nu sânt încă acri“. frâncu-CANDREA, m. 98. „(Pe la Brad) Castravetele e „fierb"). Cuvântul e vechiu şi pare a fi intrat în limbă dimpreună cu cei dintâi termini ai cultului creştin. azoiioâkâ s. f. 1°. Petit pain de froment sans levain, cuit au fou/r ou sous la cendre, petite fouace. 2°. Sorte de champignon comestible. 1°. Diminutivul lui azirnă 11, 1° (derivat prin suf. -ior). Cfr. turtişoară. Aplecat neică la ţară Şi nu mi-a spus de aseară, Ca să-i fac o azimioară. TEODORESCU, P. P. 317. 2°. P. anal. (Bot.) „Asimioară este un fel de burete sau ciupercă, deosebită de bureţii numiţi: hribi, chitărci, bureţi iuţi, pânişoare, ghebe, călu-găraşi, zbârciogi, etc.“ (Doamna, în Neamtu), ap. HEM. 2194. [Pronunţ, -mloa^ră. | Şi azmioâră: Şi coşare mătură, Făioară c’adună D’o asmioară că-i făcea. teodorescu, p. p. 670b. | Dial. azămioâră: Nevasta îi puse tn traistă o aeămîoară, frământată în lăcrămioare. şez. ix, 65.] AzraiT f s. a. (Bis.) FMe des pains sans levain, fete des azym.es. — Zilele azimelor (în cultul religios al Evreilor). Vine siua de azimit; întru ca cădeăse să taie Paştile. coresi, ap. murnu, gr. 9. Eră Pa-ştile şi azim,iţele prespre ăoao sile,, coresi, ibid. — Din m.-grec. &£ojur*)? „sărbătoarea ,paştei‘, a pânii nedospite, la Evrei11. AZluii , -ii: adj. PrSpare comme le pain sans levain:— (Neobicînuit şi atestat numai în proza lui alecsandri, 381, subt forma dialectală azămiu) Făcut din aluat nedospit, ca azima. După danţ, se aduce o' masă cu tăblale pline de nuci uscate, de hirte azăm,ii şi de dulceţi ăe harbuz. — Derivat din azimâ, prin suf. adj. -iu. A/.1UII s. a. (Astr.) Azimut. — „Se numeşte azimut al unei astre unghiul diedru format de verticalul astrei cu un Vertical fix“. culianu, c. 11. — N. din fran. (arab. ăl-semt „drumul".) Aznil TAl., -Ă adj. (Astr.) Azimutal. — Care se referă la azimut. Coordinate asimutale. culianu, C. 12. Cercul asimutal trece prin verticalul locului. Âzi.uf s. a. Deposition ou destitution duHospodar (par la Sublime-Porte). —Destituirea s. mazilirea Domnului de către Poartă. Iar voi, boierilor,... veţi rămânea, Cu totul liniştiţi despre îngrijirea asluluipomenitului Dom,n. DOC- (a. 1802), ap. TDRG. | A face aslu--a destitui. Să nu se facă aslu domniei, mai înainte ăe împlinirea celor şapte ani. doc. (a. 1802), ap. ŞIO. — Din turc. ’azl „destitution". Cfr. mazil. Â's.nĂ s. f. (ş. d.) v. aziină (ş. d.) AKMicioÂitĂ s. f. = azimioară (1°). (în Ştirbeşti, în Oltenia), jahresber. vii, 71 (în glosar tradus greşit prin „Geschenk"). — Derivat din azmă (= azimă), prin suf. dim. -icior. AiBMC'i' vb. 1 (ş. d.) v. asmuţă ş. d. Aieiwc'ţ'i vb. IV (ş. d.) v. asmuţi ş," d. aznă s. f. v. hazna. ajb-moăptk adv. v. azi. azot s. a. (Chim.) Azote. — Corp simplu gazos, incoior, fără gust nici miros, impropriu pentru ardere şi respiraţie, intră in compoziţia aerului şi formează unul din elementele esenţiale ale ţesuturilor vegetale şi animale; zis şi nitrogen. Azotul este... unul ăin elementele, aerului atmosferic, unde se află amestecat cu oxigenul în proporfiune aproape de patru cincimi...; un animal introdus într’însul moare sufocat şi ăin această cauză i s’au dat numele de asot. poni, ch. 62. Azotul, care e gasul cel mai uşor... slujeşte să „dilueze“ oxigenul, adecă să-l dea în plămânii animalelor mai „subţiat". mehedinţi, G. f. 23. Ce e în creerul nostru ? Asot, cărbune, fosfor, mai ştiu eu? brătescu-voineşti, l. d. 43. — N. clin fran. (compus din grec. k- privativ şi CwY| „vieaţă".) azotat s. a. (Chim.) Azotate. — Sare formată prin combinarea acidului azotic cu o bază; zisă şi nitrat. larba-de-puşcă este un amestec de azotat de potasiu (numit şi salpetru şi siiitră), pucioasă şi cărbune. Azotatul de argint ( = piatra-ia-dului) se obţine ăisolvână argintul în adă asdtic. — N. din fran. azotat, -Ă adj. (Chim.) Aeote. — Care conţine azot. Alimente azotate. — N. după fran. AZOTIC — 394 - AZVÂRLI azqtic, - A adj. (Chim.) Azotique. — Format din Ltrei valenţe de azot şi una de oxigen; zis şi nitric. Anhidrida azotică... în contact cu apa produce căldură şi se transforme,ază în acid azotic, poni, ch. 3.11, Acidul azotic sc numeşte, popular, apă-tare. Apa-regală cu care se disolvă aurul şi platina, este un amestec de acid azotic şi acid clorhidric. — Derivat din azot, prin suf. adj. -ic (după, fran. azotique). azotit s. m, (Chim.) Azotite. — Sare formată din combinarea acidului azotos cu o bază; zisă şi ni-trit. Acidul, azotos... formează cu metalele azotiţi, care sânt stabili, poni, ch. 307. — N, din fran. azwtos, -oăsA adj. (Chim.) Azoteux. — Format dintr’o valenţă, de azot şi una de oxigen; zis şi ni-ţros. Anhidrida azotoasă pusă în contact cu apa se transformeasă în acid azotos. poni, ch. 107. — N. după fran. azotukA s. f. (Chim.) Azoture. — Combinaţiune a azotului cu un corp simplu. [Plur.: -ture şi -turi.] — N. după fran. A/.i'R,(-A) s. m., (adj.) I. Azur. II. Azure, (bleu) d’azur. I. S u bs t. Coloarea albastră deschisă, albastrul ce- rului. Ochii lui, albaştri ca azurul... dovedeau curaj. c, negruzzi, I, 30. Toate-mi par frumoase... Dumbra,va, râul, câmpul, azurul cel ceresc, idem, II, 21. . II. Adj. (impropriu, numai în poezie). Albastru deschis (ca cerul). Aci stejari cu fală se’nalţfă], se’ndreptează, Urcând ale lor ram,uri spre-azurele câmpii, alexandrescu, m. 149. Din tainica pădure., Apareluna, mare, câmpiilor azure. eminescu, p. 123. —— N. după fran. sau din ital. azzurro ( < arab. al-azurd „albastrul1*), etimologiceşte înrudit cu numele pietrei lăpis-lazuli. azukât, -ă adj. Azure. — (Rar şi numai în poezie) Căruia i s’a dat (de cineva sau prin cevâ) coloarea azurului, de coloarea azurului, albastru ca cerul. Pe faţa-azurată A splendidei mări... bolintineanu, ap. TDRG. — Participiul, devenit adjectiv, al unui verb aznrâ (după fran. azurer), altfel neintrebuinţat. azukÎtă s. f. (Chim. Miner.) Azurite.—„Azurita... esie un bicarbonat [de cupru] bazic, de coloare albastră; se întrebuinţează pentru a face obiecte de artă şi, pulverizată, în pictură („albastrul de munte"). [Se găseşte] în mică cantitate în Dobrogea". istrati-LONGINESCU, Ch! 195. Aznsii , -ie adj. Azurin, azurescent. — De o coloare care bate în azur. Munţii azurii ce se privesc în depărtare... te fac să uiţi urîtul târgurilor, c. ne-gruzzi, I, 195. în baie azurie Sicilia se scaldă. alecsandri, P. iii, 75. [Râurile] scoborându-se din naltele lor piscuri ...şerpuesc... desfăşurând undele lor azurii, sub razele călduroase ale soarelui. odobescu, i, 23. Ah! tu plângi,... Moldovă, timpul... cănd nobila română, nebunatică şi vie, îşi făceă din unda-ţi pură o cămaşă azurie, Să-şi ascunză sinul fraget, alb, rotund ca un pahar... nicoleanu, p. 50. — Derivat din azur, prin suf. adj. -iu. azvântA vb. I. I. Secher au vent. II. (Refl.) S’e-. lancer, prendre son elan ou son essor. I = zyântâ. (în Ungaria) A pune albiturile să se asvânte: „mettre le linge â secher au vent". DDRF. (după slavici). II. Refl. = a se avântă. (în Ungaria) Atunci, nu ştiu cum, se asvântă fu/rnica şi l-aruncă pe Făt- frumos in mijlocul odăii, faţă in faţă cu aceea după care i se scurgea inima, mera, L. b. 269. [Scris şi: asrântâ.] . . * — în sensul 1,-are aceeaşi etimologie ca, zvântă (v. c.); in sensul II, pare a fi mai degrabă avântă (v. c.), cu prefixul schimbat după azvârli, decât lat. *ex ventare. azvârli vb. IV. 1°. Lancer, jeter; mettre, ou jeter (qqn. ă la porte); rejeter, jeter hors de soi; d6cocher (une flfeche); pousser (qqn. â la mort). 2°. Jeter de cote (qqch. de deplaisant ou d’inutile); rejeter, repousser (le conseil de qqn.). 3°. Jeter (qqch.) violemment (contre qqn. ou qqch ). (En parlant .des animaux) Buer. 4°. (Refl.). S’elancer, se jeter, şe lancer; se precipiter (par la fenetre); sauter (sur un cheval); se ruer (sur qqn.). Se mettre vioement (ă la besogne), aller vite (en besogne), âbattre de la besogne. A azvârli sau a zvârli — amândouă formele se g'ăsesc adesea la acelaşi scriitor, fără deosebire de sens (la imperativ e mai obicinuit zvârli, iar în funcţiune reflexivă, azvârli) — însemnează „a trimite un obiect în spaţiu printr’o impulsiune repede", este deci aproape sinonim cu „a aruncă (111)“ şi se deosebeşte de acesta numai prin faptul că a'Zvârlirea este de obiceiu o „aruncare" cu mai multă putere, mai repede, mai departe, etc. 1®. Trans. (Direcţia, locul, obiectul s. persoana în care se (a)zvârle cevâ se exprimă printr’un caz prepoziţional sau printr’un adverb local) îndemnând pre alţii, carii de cât noi în puteri mai bogaţi vor fi..., grea povara aceasta, cu vârvul deagetului din mijlocul căii râdicând-o, ca pre un bulgăr...,, departe să o zuârUască... cantemir, hr. 298/ls. îi omorî p’amândoi cu însuşi m,âna sa, asvârlindu-i afar’ pe fereastră, gorjan, h. i, 3/2S. „învaţă buchile pe de rost...“—„Ba nici gândesc11, ziseiu, asvir-lind abecedarul sub masă. c. negruzzi, i, 9. Oh! svirle pistolul acela! idem, i, 23. Calul... suârli pe Genarul până în nori. eminescu, n. 27. ;„Cine-a azvârli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii“. — „...Ian suârle-l tu întăi, măi ăracule!“ creangă, P. 56. „[Smeul] are obiceiu de aruncă buzduganul cale de wn conac, şi loveşte,în uşă, în masă, şi se pune în cuiu“. N’apucă să isprăvească vorba..., şi buzduganul se arătă şi se aşază în cuiu. Dară Prâslea luă buzduganul, îl ăsuârli înnapoi, mai departe decât îl asvârlise smeul. ispirescu, l. 85. De l-ei găsi la masă stând Şi din vreun păhar bând, Şvârle-i păharul. din mână! marian, v. 30. [Mreana] în cer mi-o svârleâ. .teodorescu, p. P. 414b. într’o groapă l-aruncă, Pământ pe el azvârliă, Ca pe un câne turbat, şez. iv, 133b/20- Ce nupoţisăasvârliînpod? (= „Pana"), gorovei, C. 273. | Fig. (Neobicinuit) Moartea... asvărle spaim,ă între dînsele. marcovici, C. 68. Dragi şi-o fost... Cine’n lume s’o aflat? Ură’ntre dînşii-o ţipat [ = aruncat], Cine’n lume s’o găsit? Ură’ntre dînşii-o svârlit. reteganul, tr. 30/n. | A izbi cu (cevâ în...). Vântul svârle’n geamuri grele picwri. eminescu, p. 47. Cfr. aruncă iii, 4°. | A da afară (din casă, dintr’o situaţie oarecare). Vrei să ne-aprindem paie în cap? Să ne zvârlă baba pe drum? creangă, p. 9. j A aruncă. 0 sărmană păsărică a picat... Vânătorul vesel o asvârlă sângerată in torba sa. odobescu, iii, 36/,.. | (Când e vorba de un vas cu un lichid într’însul) A deşertă cu o mişcare repede. Cu apa descântată, bolnavul se spală pe la ochi,... [iar] restul se svârle, ori pe un câne, ori pe un par. şez. i, 16/la. | (Când e vorba de lucruri aruncate spre a le împrăştiâ) A risipi, a răspândi, a împrăştiâ printr’o mişcare repede. Oasele strângea, Cenuşă-alegea Şi’n vânt o svârllâ. alecsandri, p,. p. 119b/3. De te’ntâlneşti cu[’n] popă, zvârle în urma lui paie ori fân. ŞEZ. I, 18/e. Novac la .temniţă, vineâ, Cu pumnul galbeni zvârleâj Turcii cu toţii strângea... ibid. i, 110/3. | Fig. (Despre bani) A cheltui fără jnici o soco- azvârl! - 395 — AZVÂRLIRE teală, nebuneşte. (Adesea complinit prin „pe fereastră"). După nepăsarea şi risipa ce o facem, svâr-lină banii pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, creangă, a. 154.' (Loc. prov.) A aruncă (s. a asvârli) banii pe fereastra —& fi cheltuitor peste măsură : „jeter l’argent par les fenetres". zanne, p. V, 72. Cfr. aruncă Iii, t°. | (Când complementul face parte din subiect) A da afară din sine printr’o mişcare repede, a proiectă în afară printr’o impulsiune puternică. Etna din sânu-i asvârle stele’n cer. alecsandri, p. iii, 74. Isvoarele îşi tulburau adâncul, ca să-şi asvârle afară undele, eminescu, n. 5. Gura de balaur... asvârle apa’n sus. coşbuc, B. 14. | Fig. (Neobicinuit, despre priviri) Ochii ei începură a asvârli căutături, marcovici, C. 70. Cfr. aruncă II, 3°. | (Când e vorba de trimeterea în spaţiu, cu repeziciune, a unyi proiectil dintr’o armă) A slobozi, a da drumul. [Artemida] întinzându-şi auritul arc, asvârlă darde ucigătoare, odobescu, iii, 53/ls. Cfr. aruncă HI, 5°. | A pune (cevâ peste...) în grabă şi cu o mişcare repede. Răpede zvârle nişte coşolină în că/rufă, aşterne de-asupra o păreche ăe poclăzi, înhamă iepuşoarele..., şi tiva băiete! creangă, p. 114. Cfr. aruncă iii, 6°. | P. anal. A da pradă, a mână, a împinge spre o primejdie. Cine dracu’ te pune să-ţi svârli tu singur puişorii la moarte? şez. iii, 186/14. Cfr. aruncă iii, 1°. |[ (Când intenţia noastră e ca obiectul (a)zvârlit să atingă pe cinevâ s. să fie primit de cinevâ, avem construcţia cu prep. în s. cu dati.vul) Contadina’n Monreale Svârle vesel portocale în voiosul contadin, Care-i svârle flori în sin. alecsandri, p. iii, 131. „De-i vedeă... [că ursul] năvăleşte la tine, svârle-i pielea cea ăe' urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi puteă“. ...Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge. creangă, p. 215. Cână îţi svârle o piatră, svârle-4 o pâne. zanne, p. iv, 45 (cfr. „Când îţi dă cinevâ o palmă pe obrazul drept, întinde-i-1 şi pe cel stâng"). Cfr. aruncă iii, 1°. | Fig. Luminează întunecatul mieu suflet şi azvârle-i o rază a nemărginitei tale înţelepciuni, marcovici, C. 9/,. (Neobicînuit, în Ioc de: „a-i aruncă cuivâ pe cinevâ în spinare" = a căută să te scapi, să te descotoroseşti de cinevâ, silind pe altul să-l primească, cam fără voia lui). Tu nu l-ai tras în casă, nu i-ai svârlit fata’n cap. i. negruzzi, vi, 5. 2°. Trans. ((AJzvârlirea se face cu scop de a îndepărtă de la noi un obiect pe care-1 socotim rău, netrebnic, nefolositor eţc.) A lepădă printr’o îndepărtare repede, a aruncă (II) cu putere. Văzând că aveă un gust foarte neplăcut, l-au zvârlit cât colo. drăghici, R. 62. Vedeţi o biată femeie nevinovată..., o urmăriţi.., o faceţi ăe îşi calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea, ca să se arunce în braţele voastre, şi apoi, spre răsplata tuturor acestor jertfe, o asvirliţi cu despreţ, zi-cână: atâta e tot! c. negruzzi, i, 79. Gheorghe Giantă..., cu o rugină ăe puşcă, pe care orice vânător ar fi asvârUt-o în gunoiu, nimerea mai bine ăecât altul cu o carabină ghintuită, odobescu, iii, 14/29. Dar, cână prinse a lucră, Svârli furca la naiba. marian, sa. 145. Baba Dochia, văzână că i s’a udat cojocul de-asupra şi că e prea greu de purtat, l-a asvâ/rlit ăin spate, idem, se. ii, 101. Culegeâ la flori domneşti..., Culegeâ şi nu-i plăcea, Pe toate le asvâr-leă. jarnik-bârseanu, d. 123. || f A respinge, a nesocoti. Dumneseu sparge sfaturile păgânilor şi leapădă cugetele omeneşti şisvârleaşte svaturile domneşti. mag. ist. v, 16/32. 3°. Intrans. în loc de (a)zvârlu cevă, se poate zice şi (a)evârlu cu cevă: dau (în cinevâ s. în cevâ) cu un obiect pe care l-arunc cu putere. HJri-sto]s va zvrăli [citeşte: zvârli] cu toiagul, cuv. d. bătr. ii, 458. Cu buzduganul asvârliâ în 'oamenii cei vinovaţi, neculce, let. ii, 313/S2. Au zvârlit cu o piatră în el. E. kogălniceanu, let. iii, 218/2. Aăe-se-ori ziceâ că Ardelenii svărlesc în vacile sale cu pietri ce sânt de mai mare preţ ăe cât vacile, şincai, hR. iii, 263. Unde sânt fete nebune, Ce asuârlă cu alune Şi se leagă de feciori, Ca albinele de flori. alecsandri, p. p.,391. Am svârlit cu putineiul după el. şez. V, 132/20. (Loc. prov.) A asvârli cu piatra în şatră= a lovi cu vorba pe de departe, zanne, p. i, 252 (a face o aluzie la cinevâ). ^ Dă (s. asvârle cu barda) în Dumnezeu = se răzvrăteşte în contra tuturor, ibid. VI, 689. | Absol. ‘El află o sburătură de lemn şi zvârli în pasăre, reteganul, p. v, 60/7. Câţi ăru-mari pe drum trecea, Toţi în cuibul mieu svârliă. idem, tr. 16/e; şez. i, 12b/25 (Toţi în cuib îmi asvâr-leau. mândrescu, l. p. 164/,,).:$ Cât ai (a)zvâiTi cu securea (s. cu un topor, s. cu băţul, s. cu praştia, s. cu o zburaturi s. cu un lemu, etc.): la o mică distanţă. Cfr. arunc III, 2°. || P. anal. (Când e vorba de animale, prin prep. cu s. din se arată nu, ca atunci când e vorba de oameni, obiectul cu care ne servim spre a da în cinevâ, ci organul [piciorul] cu care animalele lovesc, în urma unei zmâncituri puternice) A da, a lovi (cu piciorul). Măgariul a început a svârli cu picioarele, ţichindeal, f. 107. Dară cine puteâ să se apropie ăe [iepe]...? Asvâr-leau din copite, ăe svântă unde loveau, ispirescu, l. 28. | Absol. Calul săriă, svârliă, fugână. do-nici, f. 22. Calul râncheasă, asvârleşte. reteganul, tr. 49/se. | Fig. A despreţul cevâ. (Loc. prov.) Nw asvârli cu piciorul, Că-i vei duce dorul : nu dispreţul nimica, căci la o vreme poate să-ţi prindă bine. zanne, p. ii, 478. Cfr. arunc 111, 3°. 4°. Refl. A se repezi, a se precipită, a se aruncă (IV) cu mare avânt. Valuri peste valuri s’asvârl spumegătoare. alecsandri, p. iii, 136. Planeţii... s’asvârl rebeli în spaţfiu]. eminescu, p. 223. Fac vr’o două sărituri m,ai potrivite, mă azvârl peste garăj ăe par’că nici nu l-am atins, şi-mi pieră urma. creangă, a. 50. | (Cu gând de sinucidere) Tu să-i spui, că eu m’am dus, Pe malul apei, în sus, Şi că’n apă m’am svârlit, La copila ce-am iubit, alecsandri, p. p. 21b/j. Un nenorocit s’a azvârlit pe fereastră de la catul al doilea. \ A se azvârli (pe cal, în căruţă, etc.) = a sări s. a se aruncă iute pe cal, a încălecâ repede, dintr’o săritură; a se aruncă pe capra trăsurii, etc. Boierul... se asvârle pe-un cal şi ţine numai o fugă până pe lanuri, creangă, p. 159. Maica îşi ia ziua-bună de la socri şi se suie de-asupra saltelelor, în fundul căruţei; iară moş Nichifor se asvârle pe capră, dă biciu iepelor... idem, P. 117. | A se năpusti, a năvăli (asupra cuivâ). S’a azvârlit asupra mea şi erâ căt pe ce să mă doboare. | A se mişcâ iute a se învârti repede (la o treabă) Până un copil să sugă, [Nevasta harnică] Se asvârle ca vârlugă Şi râşneşte tot în fugă ...Intr’o clipă ea frământă, Se roşeşte, se’nfierbântă... alecsandri, p. p. 353b/2. | Fig. Tânărul [eră]... nerăbdător de a se azvârli în noianul vieţii, marcovici, d. 3/14. [Şi: zvârli. Se conjugă: Prez. ind. 1. (a)zvârl s. (a)zvârlu, 2. (a)zvârlî s. (a)zvârli, 3. (a)zvârle, dial. (a)svârlă, 6. (a)zvârl, dial. (a)svârlă, s. (a)svârle. — Prez. conj. 3 şi 6. să (a)zvârle, dial. să (a)zvârlă. — Imperat. (a)zvârle! dial. (a)zvârlă! || Dialectal, mai ales în Transilv., dar şi la scriitorii vechi moldoveni, şi: (a)zvârlesc. | Se scrie şi se şi pronunţă, pe alocuri, şi: (a)svârl(esc). | Pronunţarea slavă -zvrl-, cu r vocalic, a devenit la Români: (a)zvârli sau (a)zvărl\. \ în Mold, în munţii Sucevii, se găseşte şi forma: zvâri, care e apropiată de onomatopeul svârr!] — Din paleosl. *vruliti (*hruliti, din vrulii, hrulu „iute, repede, vehement", bulg. (h)vrîl(j)am, sârb. vrljiti „azvârli, aruncă"). La acest *vârli s’a adăogat un s- după onomatopeul svârr!, iar zvârli, după analogia lui aruncă, a primit şi un a-, cu atât mai uşor, cu cât în limba română se găseau forme paralele ca: stâmpără — astâmpără, sfinţi — asfinţi etc. azvâklike s. f. Action de (se) jeter, de (se) lancer etc.; lancement, jet.— Infinitivul verbului az- AZVÂRLIT — 396 — AZVÂRL1TURĂ Târli, devenit abstract verbal, (Puţin Întrebuinţat) Al lumii ’ntregul simbur-, dorinţa-i şi mărirea, în inima oricărui i-ascuns şi trăitor, Svârlire hazardată, cum pomu’n înflorire. în orice floare’ncearcă întreagă a sa fire, Ci’n calea de-a da roade cele mai multe mor. eminescu, p. 125. [Şi: zvârlire. | Scris şi pronunţat, pfe alocuri, şl: (a)svârlire ] AKVÂKI.IT s. a. \ A/.vÂKiirA s. f. j ' 1. Action de (se) jeter, de (se) lancer; lancement, jet, dicochemeni. II. 1 Jet de pierre. 2°. Sorte de jeu d’enfants. — Participiul verbului azvârli, devenit abstract. verbal. I. (Subt forma masculină) Azvârlire. Te-ai apucat de azvârlit (pietre). | Spec. (la jocurile de-a ţurcâ, de-a glincea, de-a mincea, etc. — la care sânt două partide: una „la bătaie" şi alta „la azvârlit") (Prindere şi apoi) azvârlire îndărăt a turcii, inincii etc. Treceţi şi voi la azvârlit, că ni s’a urît de când aşteptăm să venim şi noi la bătaie. II. (Subt forma feminină) 1°. (Mai ales în Ardeal) Aăvâi'lită: „depărtarea cât poate să ajungă o peatră sau altă unealtă azvârlită". HEM. 1944. Nu eră departe casa bătrânului... Numai aci, în apropierea oborului, două asvâriite de la Calea Moşilor, în dreapta, slavici, N. II, 4. Luna-i sus de-o suliţă, Badea-i dus pe uliţă; Luna-i sus de trei zvârlite, Badea-i dus la chiuite, jarnik-bârseanu, d. 107 (Nota, la pag. 338: „aşâ se măsoară drumul lunei şi al soarelui la poporul nostru"). Cfr. azvârlitură (2°). 2°. De-a (a)zvârlită se numeşte jocul copiilor, când se iau la întrecere: care azvârle mai departe cu pietre, cu băţul, etc. Cfr. pamfile, j. ii, 311. [Şi: zvârlît(ă). | Scris şi pronunţat, pe alocuri, şi: (a)svârlit(ă).] azvârlit, -Ă adj., s. f. Lance, jete; rejete, re-bute.—Participiul verbului azvârli, devenit adjectiv. Aruncat (repede, violent, departe); cfr. lepădat. Un mândru june, cu hlamida asvârlită pe spate. odobescu, iii, 74/4. Num,a’ c’un codru anmcat în traista săracului nu se plăteşte omu’ mare de datorie. Numa’ cu câte o lege asvârlită în dăsaga uitări[i], nu s8 chiamă c’avem capete strălucite, jipescu, ap. HEM. 1944. Am o botă împistrită Şi în pod svârljtă? (= „Păpuşoiul"), gorovei, C. 277. Casele... par’că-s zvârlite din ţepoiu: una ici, pe-o râpă, alta pe un deal, altele prin cele înfundături de munţi. şez. iii, 180/,8. [Şi: zvârlit,-ă. | Scris şi pronunţat, pe alocuri, şi: (a)svârlit,-ă.] akvâklitok,-oâkk adj. Qui jette, lance, etc.— Adjectivul verbai al lui azvârli (derivat prin suf. -itor), substantivat une-ori. Aruncător (violent, repede, departe). Mânia cea svârlitoăre de pietri. mineiul (1‘776), 82Vi- Asuârlitor= „der Werfer, Schleu-derer, Schneller". polizu. [Şi zvârli tor, -oâre. | f şi dial. -toriu. | Scris şi pronunţat, pe alocuri, şl: (a)svârlitor(iu).] azvâklitvuă s. f. 1°. Jet, langage, dicochement. 2°. Porţie (d’une pierre, etc.), jet de pierre. 1°. Aruncătură (violentă, repede, departe). Azvâr-litura lui Protim atât de tare a m,ers, Încât din coif zugrăveala lui Erotocrit s’a şters, pann, e. ii, 156. L-a pus să sape un. beciu, cu tocmală ca la fiecare zvârlitură de lut să-i dea câte o prescură. şez. iii, 129/18. 2°. Distanţa până la care ajunge un obiect azvârlit de om. O râpă de o zvârlitură de largă, dosofteiu, V. S. 46. (De obiceiu, complinit prin „de băţ“ etc.) Erâ cala o azvârlitură di băţ. ■ şez. IV, 198/2S. De-o asvârlitwră de băţ: „nu-i departe11, ibid. ix, 145. Cfr. azvârlită (II, 1°). [Şi: zvârlitură. | Scris şi pronunţat, pe alocuri, şi: (a)svârlitură. \ Plur. -turi.] — Derivat din azvârli, prin suf. abstr. -itură.