Redactori: ing. CORNELIA SABLICI
          dr. med. vet. AUREL CUPARENCU
                     Dat la cules 03.07.1969 Bun de tipar 24.10.1969 Apărut 1969 Hîrtie scris tip I A/63 g/m2, Ft. 16/54x84 Coli editoriale 55.50 Coli de tipar 41,25 A 13431
        C. Z. pentru bibliotecile mari 636. (03) C. Z. pentru bibliotecile mici 63. (03)
                                  C'onf. dr. doc. E. Paştea Dr. Ing. I.Djnu
ZV Dicjionar
vz
    Dr. H. Bârză                 de  zootehnie
Ing. Gh. Berehoiu       y  Xii  si  medicină veterinara
«T
P=>
*!■*•< r—*
                                            Coordonator:
                                            Conf. dr. doc. Eugen Paştea
                                     Laureat al Premiului de Stat
     &                       editura        fi     agrosilvică
     >>33                                  pfe      bucureşti
     ’                                             19   6 9
     Sg
     ir
    S. coperta şi coperta: C. Guluţă Prezentare artistică: Toma Alexandrescu
CUVÎNT ÎNAINTE
Progresele deosebite înregistrate în ultimii ani în dezvoltarea sectorului zootehnic şi al medicinii veterinare, pe plan intern şi internaţional, au determinat o creştere corespunzătoare a personalului de specialitate cu pregătire medie şi superioară, impunînd concomitent dezvoltarea sistemului informaţional.
De la un an la altul volumul literaturii zootehnice şi al medicinii veterinare a crescut, iar numărul termenilor tehnici s-a înmulţit — fondul lingvistic de specialitate suferind o veritabilă revoluţie. Datorită acestui fapt, ca şi din necesitatea asigurării unei eficiente folosiri a noii literaturi, a explicării şi folosirii corespunzătoare a noii nomenclaturi ştiinţifice a devenit mai mult decît necesară apariţia unui dicţionar de 5
_ specialitate — explicarea termenilor cla-6 sici şi moderni în funcţie de sfera şi conţinutul noţiunilor devenind, prin ea însăşi, un mijloc de informare rapidă asupra ultimelor noutăţi din domeniul zootehniei generale şi speciale, geneticii, alimentaţiei, igienii, bolilor interne, chirurgiei, para-zitologi ei,    microbiologici, bolilor infec-
   ţioase, anatomiei patologice, fiziopatolo-giei, fiziologiei, morfologiei etc. Selecţionînd aproximativ 11 000 de cuvinte din noul şi vastul nomenclator de specialitate, autorii au urmărit să pună la îndemînă specialiştilor, practicienilor din teren, studenţilor şi tehnicienilor, o înmănunchiere a celor mai uzitaţi termeni tehnici din domeniul zootehniei şi medicinii veterinare, în alegerea acestor termeni s-a căutat a se ţine seama atît de terminologia folosită în lucrările clasice de specialitate, cum arătam mai sus, cît şi de ultimele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane.
   Caracterul explicativ al dicţionarului va permite, deci, înţelegerea precisă a noţiunilor şi utilizarea corectă a lor, favorizînd
   —  prin evitarea confuziilor — o mai bună organizare a activităţii practice şi ştiinţifice, precum şi a schimburilor de informaţii. Fiind prima lucrare de acest gen în limba română, autorii vor rămîne recunoscători pentru toate sugestiile ce le vor fi adresate.
A (vitamina - ), sin. vitamina epitelioprotectoare, vitamină antiinfecţioasă, Retinol, vitamină antixeroftalmicâ, vitamină axeroftalmică. Depozitată cu deosebire în ficat; carenţa ei provoacă leziuni epi-teliale (corneene, conjunctiva-le, digestive, respiratorii, urinare), oprire în creştere etc.
A2 (vitamina - ),sin. dehidro-retinol, dehidro —3 —retinol. Vitamină prezentă, alături de vitamina A, în ficatul peştilor de apă dulce şi avînd un rol a-semănător cu aceasta, aa (citeşte: ana). Consemnare abreviativă utilizată în redactarea receptelor pentru indicarea utilizărilor în părţi egale a substanţelor.
A.C.T.H., sin. hormon adreno-corticotrop-hipofizar. Hormon proteic produs de prehipofiză cu rol stimulator asupra corti-cosuprarenalei, mărind producţia de hormoni corticosu-
prarenali de tipul cortizonului, dezoxicorticosteronei etc. A.D.C., sin. acetat de dezoxi-corticosteron, cortiron, D.C.A., Doca etc. Hormon corticosu-prarenal, cu rol în metabolismul hidromineral, utilizat în insuficienţele corticosuprare-nale din cursul bolilor infecţi-oase grave, şocului chirurgical, arsurilor etc.
A.N.T.U., sin. Antan, alfanaf-tiltiouree. Raticid, prezentat sub formă de cristale albe foarte toxice.
A.P.F. (Animal Protein Factor) . Factor de creştere, prezent în alimentele de origine animală, lipsind din proteinele vegetale. A fost confundat la început cu vitamina B12 (care face parte din A.P.F. dar nu-1 epuizează), factorul însuşi pă-rînd a fi un complex de fermentaţie, cuprinzînd pe lîngă vitamina B12, elemente anti-
a fta biotice şi fracţiuni neidentifi-g cate încă.
      Abataj (fr. abattage). Acţiunea de sacrificare a animalelor în abator.
      Abator (fr. abattoir), sin. zaha-na. Construcţie specială. în care se sacrifică animalele destinate consumului.
      Abceda (a - ) (lat. abcessus).
      1  — Procesul de formare a unui abces. 2 — Deschiderea spontană a unui abces.
      Abces (lat. abcessus). Formarea şi reţinerea unei cantităţi de puroi într-o cavitate naturală sau neoformată în masa ţesuturilor, marcînd epilogul unei excitaţii nervoase, provocată de agenţi patogeni animaţi sau neanimaţi. Se disting: abcese acute, cronice, septice, aseptice, simptomatice, secundare etc.
      Abces de fixaţie. Abces provocat prin injectarea subcutană a unei substanţe leucotonice (în mod obişnuit esenţă de terebentină), pentru a provoca un aflux leucocitar local (abces steril) şi hiperleucocitoză generală .
      Abcesul rinichiului, v. Pione-frită şi Pionefroză Abdomen (lat. abdomen, — inis), sin. pîntece, burtă. Regiunea trunchiului delimitată, la animale, în zona dorsală de porţiunea lombară a coloanei vertebrale, ventral de muşchii abdominali inferiori, cranial de diafragmă şi prelungită caudal cu cavitatea pelvină.
      Abdomen de broască, sin. pîntece de batracian. Deformarea abdomenului prin conţinut lichid, dispusă decliv şi mobilă în funcţie de poziţia animalului; aspect caracteristic în as-cită.
      Abdomenoscop, sin. peritoneo-scop. Ustensilă optică-tubulară utilizată pentru examenul „in vivo“ al cavităţii şi organelor
abdominale, introdusă în abdomen prin procedeu transpa-riental.
Abducent (lat. N. abducens), sin. oculo-motor extern, perechea a Vl-a de nervi capilari. Nervul motor al muşchilor dreptul lateral şi dreptul posterior al ochiului, avînd originea a-parentă pe faţa ventrală a bulbului şi ieşind din craniu prin marea fisură sfenoidală. Abductor (lat. abductor, — oris: care îndepărtează). Muş-chiul care efectuează sau concură la realizarea abducţiei. Abducţie (lat. abduco, — ere: a îndepărta). 1 — Mişcarea de distanţare (îndepărtare) a u-nui membru de planul median al corpului. 2 — Se poate utiliza de asemenea cu scopul de a indica orice acţiune fiziologic-mecanică de îndepărtare de planul median al corpului, al oricărei formaţiuni anatomice (ex.: abducţie costală). Aberaţie gustativă. Tendinţa u-nor animale de a consuma substanţe nealimentare, cel mai adesea exprimînd o manifestare carenţială, nervoasă etc. Aberdeen — Angus, sin. An-gus. Rasă de taurine, specializată pentru producţia de carne, originară din Scoţia. Datorită precocităţii şi producţiei de carne grasă, de calitate foarte bună, are o mare arie de răspîn-dire în toată lumea. Se caracterizează prin absenţa coamelor, culoarea neagră, greutatea corporală la vaci de 500—550kg, cu un randament de abator de 70% la animalele îngrăşate, în ţara noastră, această rasă se foloseşte pentru ameliorarea unor rase locale.
Aberdeen — Terrier. Rasă de cîini (Aberdeenshire) cu părul aspru, de culoare alb-murdară, talia de 25 cm, greutatea corporală de 5—6 kg, originară
din Anglia, folosită pentru vi-nătoare la vizuină.
Abhazfană. Varietate de albine din subrasa caucaziană de munte.
Ablaţie (lat. ablatio, — onis: îndepărtare). Intervenţie chirurgicală de îndepărtare a u-nui organ, porţiuni de organ, de ţesut etc.
Ablefaron (lat. a: privativ, gr. biefaron: pleoapa). 1 — Monstruozitate caracterizată prin lipsa pleoapelor. 2       —  Lipsa
pleoapelor în general.
Aboli (a - ) (lat. aboleo, — ere: a desfiinţa). A suprima, a desfiinţa, a dispărea. Se utilizează în clinică, cu referire la diverse reflexe sau simptome care au dispărut sau nu se mai manifestă (nu şi la cele diminuate) .
Abomasum. Denumirea ştiinţifică, după nomenclatorul anatomic, a stomacului glandular (cheagului) la animalele rumegătoare .
Abomazită (lat. abomasum: stomac, cheag). Inflamaţia stomacului glandular (cheagului) la rumegătoare.
Abondance, sin. Chablais, Rasă de taurine, crescută în Savoia. Derivă din rasa Bălţată cu roşu din Elveţia, avînd însă o greutate corporală mai mică. Vacile dau o producţie medie de lapte de 2 600 1, iar boii sînt foarte buni pentru muncă şi dau o carne de calitate. Abortiv (lat. aborior, — ivi: a muri născînd, a avorta). Care produce avortul. Se utilizează cu referire la diverse cauze (în special acţiuni ale unor medicamente) care pot produce întreruperea gestaţiei.
Abraziune (lat. ’abrado, — ere: a roade, a răzui). 1 — Tocire. 2 — Eroziune. 3 — Acţiune de uzare prin frecare. Se utilizează cu diverse referiri la tocirea dinţilor, la rănirile superfici-
ale ale epidermului, corneei etc. 4 — Plagă provocată de 9 un corp abraziv, în general caracterizată printr-o soluţie de continuitate întinsă ca suprafaţă sau superficială.
Abruzzese. Cîine ciobănesc (v. Maremmano).
Abruzzi. Rasă de viermi de mătase, originară din Italia, cu gogoşile de culoare galbenă, centurate.
Absorbţie (lat. absorbea, — ere: a înghiţi, a absorbi). 1 — Acţiune de îmbibare. 2 Acţiune de aspirare. 3 — în fiziologie defineşte trecerea în limfă şi sînge a principiilor alimentari, datorită fiziologiei proprii a vilozităţilor intestinale. 4 — Traversarea epiteliu-lui intestinal de către substanţele solvate şi difuzibile, rezultate în procesul de digestie.
5 — Metodă care constă în încrucişarea unei rase perfecţionate cu una neameliorată (încrucişare de absorbţie), în scopul îmbunătăţirii radicale şi treptate, timp de mai multe generaţii (pînă la fixarea însuşirilor ’ dorite), a rasei neame-îiorale, care nu mai corespunde cerinţelor economice.
Ac atraumatic. Ac fin pentru suturi care produce leziuni minimale.
Ac Mitchell. Ac folosit pentru practicarea injecţiilor intrave-noase, prevăzut cu un dispozitiv special prin care se fixează în zona de aplicare unde poate fi menţinut un timp mai îndelungat.
Ac Moij. Ac grosier, utilizat pentru suturarea pielii, avînd extremitatea de pătrundere fisurată lateral, iar cea de sprijin rulată în ansă care serveşte la introducerea unui deget.
Ac Reverdin. Ac pentru sutură, variat ca dimensiuni şi prevăzut cu un dispozitiv special care permite introducerea late-
ACA ralâ a firului şi închiderea fi-jq surii, după prinderea materialului de sutură.
     Acalcicoză. 1 — Boală determinată de insuficienţa calciului din raţie. 2 — Hipocalce-mie (impropriu).
     Acalmie. Perioadă de linişte relativă, consecutivă unei perioade de agitaţie.
     Acanthosis nigricans (gr. akan-tha: spin, ghimpe). Dermatoză cu etiologie incertă observată la cîine, caracterizată p in leziuni zonale cutanate circum scrise, simetrice, de culoare închisă, rugoase, îngroşate etc. Acantocefal (gr. dkanto: spină, hefalos: cap). Parazit hematel-mint fără tub digestiv, cu ros-tru cefalic sau cu trompă pro-tractilă cu cîrlige. Specii mai importante: Echynorhyncus po-lymorphus (parazitează intestinul la palmipede avînd gazdă intermediară crevetele de apă dulce), Giganthorhyncus hirun-dinaceus (parazitează intestinul la porc; gazde intermediare coleoptere) etc. Acantoceîaloză. Boală provocată de paraziţi din ordinul acantocefalilor. Mai frecventă la porc şi manifestată clinic prin debilitare, crize convulsive, diaree etc.
     Acatttoză. îngroşarea epider-mului prin hiperplazia stratului lui Malpighi (v. hiperacan-toză).
     Acapnie (gr. a, privativ; kep-nos: fum). Diminuarea cantităţii de acid carbonic din sînge.
     Acaprin, sin. Pivoplasmin. Chimioterapie chinoleinic utilizat în tratamentul hemospori-diozelor.
     Acardie (a, privativ) kardia: inimă). 1 — Absenţa cordului.
     2 — Monstruozitate, incompatibilă cu viaţa.
     Acarianul polenului (lat. Car-poglyfus lac tis). Parazit care
 consumă rezervele de polen ale stupinei.
 Acarieni (gr. akari:         molie
 vierme). Clasă de arahnide milimetrice, înaripate, cu patru perechi de membre. în majoritate parazite, pot transmite prin înţepăturile lor diverşi agenţi patogeni. Specii mai frecvent întîlnite: Detnodex fo-liculorum, Sarcoptes scabiae, Psoroptes communis, Coryop-tes etc.
 Acarinate. Animale lipsite de carenâ sternală.
 Acarioza argasidică a păsărilor,
 sin. argasiditoxicoza. Se defineşte sub acest termen invazia de către căpuşi (Argas persicus, A. reflexus) a păsărilor, cărora le sug sîngele, anemiindu-le şi debilitîndu-le. In timpul zilei se ascund în crăpăturile pereţilor din adăposturi; noaptea se fixează pe păsări, rămî-nînd astfel 10—12 zile. Acarioza albinelor. Boală provocată de un acar ian (Acarap-sis woodi) din familia Tarsone-midae, manifestată clinic prin tulburări respiratorii (traduse prin mişcări dezordonate ale abdomenului); albinele nu mai zboară, se freacă pe abdomen, torace şi cap cu picioarele, ulterior trecînd într-o fază letargică. La examenul microscopic se constată prezenţa parazitului în formaţiile traheale. Acarioza dermanisică a gal măceş lor şi porumbeilor. Parazi-toză produsă de Dermanyssum gallinae, acarian gamasid cu rostru lung şi ascuţit, care trăieşte în crescătoriile de păsări, pe care le atacă, înţepîndu-le şi hrănindu-se cu sînge. Parazitul poate transmite holera aviară^şi virusul encefalomie-litei vestice a calului. Păsările parazitate acuză prurit intens, anemie, eventual catar naso-auditiv etc.
Acarioze. Boli provocate de arachnide, din ord. Acarina. Accelerină. Factorul VI al coagulării sîngelui, provenind, din activarea factorului V (proac-celerina) în cursul coagulării, factorul V găsindu-se ca atare în plasma sangvină; accelerează transformarea protrombi-nei în trombină.
Acces (lat. accessus: sosire, mărire, creştere). 1   — Perioadă
activă. 2 — în clinică defineşte momentul culminant în evoluţia unei boli (acces malarie, acces rabiform, epileptic etc.), între accese existînd o perioadă de linişte relativă sau completă (remisiune). 3    — Posibilitate
de ajungere, de abordare. In clinică poate defini modalitatea chirurgicală prin care se abordează un organ sau o formaţiune: acces retromandibu-lar’ al hiatusului maxilar etc. Accesoriu (lat. N. accessorius), sin. n. spinal, perechea a Xl-a de nervi capitali. Nerv cranian, cu origine aparentă pe laturile bulbului rahidian (rădăcini bul-bare) şi pe părţile laterale ale porţiunii orale a măduvei spinale cervicale (rădăcini spinale), ieşind din craniu cu vagul prin gaura sfîşiată pos-terioară, încrucişează hipoglo-sul, apoi se distribuie trapezului cervical, cleido-mastoidia-nului, cleido-transversului şi sterno-cef alicului.
Acefalie (a) privativ, gr. hep-hale: cap). 1 — Situaţie de fapt care indică lipsa capului. 2 — Entitate teratologică, indicînd nedezvoltarea regiunii cefa-lice, consecutiv unor tulburări embriogenetice.
Acetabular (lat. acetabulum: cupă). Cu referire la cavitatea acetabulară a coxalului. Acetan'lidă (lat. Acetanilidum), sin. Antifebrină. Derivat ani-linic antipiretic.
Acetarsol, sin. acid acetilami- ACE no—oxifenilarsonic, Stovarsol, Spirocid, Osarsol, Arsevin, Spi-rilizin etc. Chimioterapie utilizat în spirochetoză, gastro-enterite etc.
Acetat de dezoxicorticosteron,
v. A.D.C.
Acetat de olumb (lat. Plumbum aceticum). Sare utilizată în soluţie, cu acţiune astringentă, antiflogistică şi slab antiseptică.
Acetat de potasiu (lat. Kalium a.ceticmn). Pulbere cristalină cu acţiune diuretică (se administrează în soluţie).
Acetilcoenzima A, sin. acidul acetic activat. Derivatul ace-tilic al coenzimei A.
Acetilcolină (lat. Acetylcholi-num). Ester al colinei, mediator neuro-muscular etc., utilizat în cadrul experimental şi în unele tulburări clinice vasculare.
Acetiltransacilază. Termen general definind orice enzimă care catalizează reacţiile coenzimei A pentru a forma combinaţii active şi cu alţi compuşi decît cu restul de acetil, în etapele ciclului de degradare şi sinteză a acizilor graşi, în sinteza acidului hipuric etc. Acetonemie. 1      — Conţinutul
sangvin de acetonă sau corpi cetonici. 2 — Stare patologică dependentă de creşterea peste pragul normal al acestora (sin. cetoză).
Acetonurie. Prezenţa corpilor cetonici în urină.
Acetoză, sin. cetoză. Tulburare determinată prin exces de corpi cetonici în organism, caracterizată prin semne digestive, nervoase, prezenţa sau excesul corpilor cetonici în sîn-ge, urină, lapte, aer expirat, datorită unei vicieri produsă în metabolismul glucido-lip i-dic. Frecventă la sfîrşitul perioadei de stabulaţie la vacile
acu fn lactat ie sau în gestaţia ge-melară la oi.
     Achorion. Gen de ciuperci der-matofite cu mai multe specii care determină leziuni cutanate şi piloase.
     Achilie (lat. a: privativ, gr. keilon: buză). 1        —   Absenţa
     buzelor. 2 — Anomalie congenitală caracterizată prin ne-dezvoltarea (sau oprirea în dezvoltare) a buzelor (mugurilor labiali).
     Achinezie, v. Acinezie.
     Acholie (a: privativ, chole:bilă). Absenţa secreţiei sau excreţiei biliare: acholie pigmentară (de-colorarea fecalelor prin suspendarea tranzitului biliar) etc. Acid acetic (lat. Acidium ace-ticum). Utilizat în medicina veterinară în diluţii şi cantităţi diferite, pentru acţiunea antiseptică (antifermentesci-bilă. antiputridă), antitoxică, antiflogistică, rubefiantă, caustică etc.
     Acid acetil-salicil'c (lat. Acidum acetylsalicilycum), sin. aspirină. Utilizat în medicina veterinară pentru acţiunea antipire-tică, analgezică, antireumatică. Acid arsenios, v. Anhidridă arsenioasă.
     Acid aspartic. Aminoacid neesenţial, care se găseşte în proteinele din furaje.
     Acid biliar. Derivat al stero-lilor, prezent în mare cantitate în bilă, derivînd prin conjugarea acizilor colici cu glicina sau cu taurina, derivat al cisternei) .
     Acid boric (lat. Acidum bori-cum). Antiseptic (soluţii sau ungvente boricate), cu aplicaţii în oculistică, dermatologie, ginecologie etc.
     Acid clorhidric (lat. Acidum hydrochloricum). Lichid utilizat în medicina veterinară pentru acţiunea antiseptică, eu-peptică (singur sau asociat cu tincturi amare, pepsină ş.a.),
 antifermentescibilă, ca substi-tutiv în dispepsii hipoclorhi-drice, ca reactiv etc.; component normal al sucului gastric. Acid colic. Derivat hidroxilat al acidului colanic, prin conjugare cu glicina sau taurina dînd acizii biliari.
 Acid dietil barbituric, v. Bar-bital
 Acid glutamic. Aminoacid neesenţial. Se găseşte ca atare în melasă.
 Acid hialuronic. Polizaharid format din N-acetilglucozami-nă şi acid glicuronic în proporţii echimoleculare, abundent în corpul vitros, în sinovie, piele etc., fiind în acelaşi timp un component al substanţei fundamentale conjunctive, unde realizează— graţie structurii macromoleculare polimeri-zate — o barieră contra pătrunderii microbilor, toxinelor etc. Acid tactic (lat. Acidum lac-ticum). Acid utilizat în medicina veterinară pentru acţiunea antiseptică, antifermentescibilă, iritantă sau chiar caustică, în funcţie de concentraţie etc. Este produs final în metabolismul glucidelor. Prezintă importanţă în fermentaţia lactică a nutreţurilor însi-lozate.
 Acid nicotinic, sin. niacina. Substanţă obţinută prin oxidarea nicotinei. Se găseşte sub formă stabilă în diverse nutreţuri. La nivelul unor organe (ficat, rinichi etc.) poate fi transformat în amida corespondentă (niacinamidă) care intră în componenţa unor coenzime (codehi-drogenaza I şi II), cu rol în oxido-reducerea celulară. Unii autorii îl echivalează cu vitamina Bâ (factor filtrat).
 Acid pantotenlc. Substanţă biologic activă, răspîndită în natură (sintetizată de ciuperci şi microorganisme), component structural al coenzimei A (CoA),
 cu roi principal în metabolismul intermediar (prin transferul grupării acetil). Unii autori identifică acidul pantote-nic cu vitamina B3.
Acid para-aminobenzoic, sin. acid P A B., Romavit, Para-minol. Factor din complexul vitaminic B, cu rol în oxidări, în troficitatea pielii şi fanere-lor, acţionînd ca antiricket-tsian, antialergic, antireuma-tismal, neutralizant al bacte-riostazei sulfamidice, în doze mari ca citostatic etc.
Acid picric (lat. Acidum picri-cum), sin. acid picronitnc, tri-nitrofenol. Pulbere gălbuie, a-mară, cu proprietăţi dezinfectante, cheratoplastice, astrin-gente, analgezice, eutrofice (ci~ catrizant), component în diferiţi reactivi etc.
Acid salicilic (lat. Acidum sa~ licylicum), sin. acid 2 -oxiben-zoic. Pulbere cristalină albă, cu acţiune iritantă, antipruri-ginoasă, cheratolitică, chiar caustică, antiseptică, fungicidă, antifermentescibilă etc. Aciditatea laptelui. Conţinutul laptelui în acid lactic. Laptele normal conţine 1,4—2,9 g acid lactic la un litru, ceea ce corespunde la 6—8 grade Soxlet — Henkel, 16—20 grade Dornic sau 14—18 grade Thorner. Acidometru pentru lapte. Aparat care serveşte pentru determinarea gradului de aciditate a laptelui. Cele mai folosite acidometre sînt:       Soxlet-Hen-
kel, Dornic şi Thorner. Acidorezisterit. Care rezistă la acizi (bacterii acidorezistente etc.) sau nu se decolorează sub acţiunea acizilor.
Acidoză. Stare patologică dependentă de scăderea pH-ului humoral, caracterizată clinic prin semne de depresiune neu-ro-metabolică şi definită etio-patogenic ca acidoză respiratorie (prin creşterea acidului car-
bonic în unele boli respiratorii) ACI şi acidoză metabolică, necom- jg pensatâ sau negazoasă (diabetică, cetozică, uremică, hiper-cloremică, postdiareică etc.). Acidoză ruminală, sin. supraîncărcarea rumenului, supra-alimentaţia cu hidrocarbonate uşor digestibile etc. Stare determinată de modificări fer-mentative la nivelul rumenului, caracterizată prin exces de acid lactic, eliberare de hista mină, modificarea florei şi fa unei ruminale şi semne generale relativ grave, ca o consecinţă a ruminotoxiemiei. Acildehidrogenază. Flavinen-zimă care acţionează în prima etapă a degradării oxidativa a acizilor graşi.
Acin (lat. acinus:       ciorchine
de strugure). 1 — Grupare de celule glandulare. 2. — Grup de cavităţi secretoare. 3 —
Acin pulmonar: termen impropriu, dar intrat în uz, definind ramificaţiile bronhiolelor terminale şi alveolele corespunzătoare .
Acineză (lat. a: privativ; gr. kinesis:   mişcare).   1   —  Faza
dintre două diviziuni celulare.
2 — Paralizie. 3 — Diviziunea celulară directă.
Acinezie, sin. achinezie. 1 — Lipsă de mişcare. 2 — Fază de repaus. 3— Termenul se utilizează uneori pentru a defini faza adinamică a unui organ sau formaţiune. 4 — Termen arhaic pentru diastola cardiacă. Acipenseride (lat. acipenser, — eris: cegă), sin. Sturioni. Familie de peşti răpitori, de talie mare, cu schelet în general car-tilaginos, cu capul conic, cu corpul alungit, pe care se disting cinci şiruri longitudinale de plăci osoase. Peştii din a-ceastă familie trăiesc în apele din emisfera nordică, în special în Marea Caspică, în Marea Neagră, în Marea Adriatică şi
Ac;l în Bazinul Amu-Dar ia. Se pes-14 cu iese pentru carne, icre negre şi cleiul de peşte. în ţara noastră se găsesc următoarele specii: morunul, nisetrul, păstru-ga, cega, visa şi şipul.
    Acistie (lat. a, privativ, kysfis: vezică.). Monstruozitate caracterizată prin absenţa vezicii urinare.
    Acistinervie. Paralizia vezicii (urinare).
    Aclimatizare. Proces de adaptare a organismelor la condiţii noi de climă. Constituie un mijloc important de lărgire a ariei de răspîndire a unor plante şi animale folositoare omului sau pentru obţinerea de noi varietăţi şi rase de animale. Aclitlic (lat. a, privativ, gr. kline: pat). 1 —Fără semne clinice. 2 — Se utilizează cu referire la bolile (sau fazele de boală) care evoluează fără manifestări clinice.
    Acmee (gr. akme: vîrf). Punctul culminant al stării morbide sau al curbei termice.
    Acnee (gr. akne:        bubuliţă).
    Boală de piele caracterizată prin apariţia unor butoni re-tenţiali rezultaţi prin îngrămădirea sebumului în glandele sebacee. Se disting: o acnee de retenţie (comedon), frecventă la cîine, şi o acnee inflamato-rie (acnee foliculară), provocată de o inflamaţie a glandei. Acnee contagioasă, sin. impe-tigo contagios, variolă ecvină contagioasă, dermită ulceroasă, dermatită pustuloasă. Frecventă la cal, se manifestă prin apariţia unor butoni pustuloşi (în zonele supuse traumatizării prin harnaşament), urmată de circumscrierea unor mici ulcere rotunde.
    Aconitină (lat. Aconitinum). Alcaloid cu acţiune analgezică, convulsivă apoi paralizantă, u-tilizat rar în terapeutică (ca
 tinctura, în inflamaţii respiratorii), din cauza toxicităţii. Acorionoza, sin. favus. Micoză produsă de Achorion (mamifere) sau de Lophophyton (păsări) şi manifestată prin alteraţii ale pielii şi firelor de păr. Acorionoza cabalinelor, sin. favus, dermatomicoza favică a calului. Dermatomicoză produsă de Achorion gypseum, care invadează firul de păr, sub aspect de micelii ce pot ajunge pînâ în epiderm, manifestîn-du-se prin leziuni la nivelul membrelor, bot şi nas; zonele afectate sînt în general ovala-re, prezentînd părul zbîrlit, tumefacţie zonală, cruste etc. Acorionoza cîinelui şi pisicii, sin. favusul carnivorelor. Dermatomicoză produsă de Achorion quinckeanum, întîlnită la şoarece, eventual la pisică, cîine ş i uneor i la cal, în zona membrelor, la baza unghiilor, piept, coate, regiune ombilicală, ma-nifestîndu-se prin zone de tumefacţie cutanată (1—2 cm), cu păr zbîrlit, prurit etc. Acorionoza păsărilor, sin. favus. Dermatomicoză produsă de Lophophyton gallinae şi manifestată prin prezenţa de mici pete albicioase sau cenuşii, localizate la creastă, bărbiţe etc. Acranie (lat. a, privativ, gr. kranion: ţeastă). Absenţa craniului datorită unei tulburări embr iogenetice.
 Acrizie. Absenţa crizei; evoluţia unei boli fără trecerea prin faza de criză.
 Acrobustită (gr. akrobystia: pre-puţ). Inflamaţia furoului provocată de factori iritanţi sau infecţioşi.
 Acroceîâl (gr. akron: vîrf, ke-phale: cap). Cu capul ascuţit, deformat.
 Acrocianoză (gr. akron: extremitate , kianos: albastru). Colorarea în albastru a extremităţilor, datorită — în general —
unei disfuncţiuni circulatorii (stază, circulaţie deficitară etc.).
Acrodinie (gr. akron:        vîrf,
dinya /durere). Congestia şi deformarea dureroasă a extremităţilor.
Acromatoîil (gr. chronia: culoare, philein: a iubi). Lipsit de afinitate pentru coloranţi; care nu prinde coloranţi. Acromatopsie (lat. a, privativ, gr. chroma: culoare, ops: vedere). Afecţiune oculară caracterizată prin imposibilitatea distingerii culorilor. Acromegalie (gr. akron: extremitate, vîrf, megalon: mare). Dezvoltarea exagerată a extremităţilor (membrelor). Acromială (lat. a. acromialis). Arteră cu prezenţă şi origine variată din trunchiul omo-cer-vical (carnivore), după ce a-cesta a emis artera cervicală ascendentă şi artera scapulară medială sau din a. sternocla-viculară (păsări), după izolarea ei urcînd paralel cu cora-coidul spre zona articulară hu-merală.
Acromie (gr. a: lipsit de, chroma: culoare), v. Discromie. Acromion (gr. akron: vîrf, extremitate, omos: umăr), sin. proces hamat. Apofiză situată pe extremitatea distală a spi-nei scapulare.
Acropahie (gr. akron: extremitate; pachys: gros). 1 — îngro-şarea extremităţilor (sin. pa-chymelia). 2 — Osteopatie datorită mutaţiei calcice, caracterizată prin îngroşarea extremităţilor locomotorii (sin. os-teoartropatia hipertrofiantă pneumică, osteita sau perios-tita deformantă etc.).
Acropatie (gr. akron: vîrf, extremitate, pathos: boală, suferinţă) . Boală a extremităţilor caracterizată prin apariţia unei periostite deformante.
Acropodiu (gr. akron: vîrf, po- acu dos: picior). Regiunea falan- jg giană a membrelor.
Acrosom (gr. akron: vîrf, soma: corp). Corpuscul de vîrf al extremităţii cefalice a spermatozoidului.
Actinobacil (gr. aktis,—inos: rază, lat. bacilus: beţişor). A-gent patogen Gram-pozitiv, co-cobac ilar.
Actinobaciloză. Afecţiune provocată de actinobacili, frecventă la taurine, caracterizată clinic prin adenopatie şi colecţii cu caracter de abces (în general rece) în ţesuturile moi. Actinomicoză (gr. aktis, — inos: rază, mykes:     ciupercă).
Afecţiune produsă de un micet (Actinomyces bovis), frecventă la taurine: actinomicoză sub-mandibularâ, linguală, actinomicoză mamară etc. Nu trebuie confundată cu actinoba-ciloza.
Actinoterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea razelor ac-tinice.
Acţiune epistatică. Interacţiunea dintre două gene nealele (care nu ocupă deci acelaşi loc în cromosomi) .manifestată prin dominanţa uneia dintre gene. Acuariidoză. Helmintoză a-viară produsă de dezvoltarea unor nematozi din fam. Acua-riidae în esofag, proventricul şi stomac muscular.
Acumulare. Adiţiunea dozelor fracţionate d intr-un medicament (sau toxic), doze care, fiecare în parte, nu produc efecte nocive, dar prin repetare (şi ne-eliminare) declanşează tulburări funcţionale, leziuni etc. Acupunctură. Metodă terapeutică bazată pe legăturile eventuale dintre anumite procese morbide ale unor organe cu diverse zone cutanate. Metoda constă în implantarea temporară în puncte cutanate elective a unor ace foarte fine.
A CV Acustic (lat. N- statoacusticus), jg sin. stato-acustic, perechea a VUI-a de nervi capitali. Nerv cranian cu origine aparentă pe laturile şi faţa superioară a bulbului rahidian, pătrunzînd în hiatusul auditiv intern. Cuprinde o ramură acustică (cu ganglionul intraosos Corti) şi
     o ramură statică (cu ganglionul Scarpa).
     Acut (lat. acutus: violent). Calificativ care se acordă unui proces patologic sau unei boli evolutive care se manifestă cu simptome violente, intense şi cu evoluţie rapidă.
     Ad integrum (lat. ad: la, inte-ger, — va, —rum: nevătămat, întreg, bună stare, sănătos, teafăr). Locuţiune care defineşte restituţia (vindecarea) integrală, fără nici un defect morfologic sau fiziologic; se mai utilizează şi expresia: in integrum restituere — a restabili în întregime
     Adaev. Populaţie cabalină ce se creşte în R.S.S. Kazahstan, obţinută prin îmbunătăţirea cailor locali cu rase de cai turk-meni. Calul Adaev are talia de 1,36 m, culoarea sură, murgă sau şargă, şi este bine adaptat la condiţiile de climat excesiv de cald şi la hrană parcimonioasă. Se foloseşte pentru tracţiune şi călărie.
     Adamantină (substanţă -). Smalţul dentar, care este substanţa albă ce acoperă coroana dentară, realizînd prisme adamantine striate transversal (striaţii Retzius).
     Adamantinom (gr. adamas: smalţ). Tumoare dentară malignă, embrionară. Adamantoblast. Celulă tînără, producătoare de ţesut adamantin (smalţ dentar). Adams-Stokes (sindromul - ), sin. sindromul Morgagni — Adams-Stokes. Sindrom caracterizat prin nesiguranţă în mers,
 vertij, pierderea cunoştinţei, convulsii etc., ca urmare a reducerii grave a activităţii cardiace, respectiv a debitului circulator encefalic (bloc cardiac, bradicardii de altă natură etc.). Adaptare (sindrom de - ). 1. Ansamblu de reacţii nespecifice de adaptare la acţiunea factorilor stressanţi, depinzînd în mare măsură de axul dien-cefalo - hipof izo - corticosuprare-nal (sin. stress); reacţiile sînt de ordin general (sindrom general de adaptare) şi localizate, ultimele cu aspectul unor leziuni (sindrom local de adaptare) . 2 — Exteriorizarea stres-sului, cu trei faze: stadiul de alarmă (descărcare de A.C.T.H., corticoizi şi adrenalină, involuţie timică etc.), stadiul de rezistenţă (de reechilibrare a organismului, cu adaptare optimă sau vindecare) şi — în cazuri nefavorabile — stadiul de epuizare (reducerea posibilităţilor de adaptare, respectiv cronicizarea sau moartea). Adductor (lat. adduco, — ere: a aduce). Muşchi care apropie
 o  iormaţiune de planul median. în anatomie şi fiziologie se defineşte un muşchi care concură la efectuarea unei mişcări de apropiere a unui membru de planul median al corpului.
 Ad duci ie. Mişcare de apropiere a unui membru (sau formaţiuni) de planul median de simetrie. Adelîogamie, v. Consangvinitate.
 Adelomorî (papilă-). 1. — Denivelare a corionului care nu produce deformare la suprafaţa epiteliului, fiind în consecinţă invizibilă la exterior. 2 — Celule adelomorfe: celule din glandele tubulare gastrice ce nu proemină în lumenul glandei.
 Adenină. Bază purinică, constituentă a acizilor nucleici. Poate exista sub formă liberă.
de mononucleotid liber (acizi adenilici), fiind o componentă importantă a unor coenzime (coenzima I şi II, coenzima A etc.).
Adenofibrom (gr. aden: glandă). 1. —Fibrom glandular.
2   — Tumoră conjunctivă cu
participarea ţesutului glandular.
Adenoflegmon. Inflamaţia su-purativă difuză a unui ganglion limfatic sau glande. Adeno-genital (sindromul — ).
Sindrom consecutiv dezvoltării unui proces tumoral în cortico-suprarenalâ, caracterizat prin virilism (la femelă), masculinizare şi modificări fenotipice evidente şi caracteristice. Adenogrup, sin. grupa Adeno. Grupare de virusuri izolate mai ales de la om, în măsura să determine faringite, laringite, infecţii pulmonare acute, conjunctivite ş.a.
Adenoid (gr. aden: glandă, ei-dos: formă). Asemănător cu o glandă. Se utilizează în morfo-patologie pentru a defini aspectul unei formaţiuni asemănătoare cu al unui ganglion limfatic.
Adenom. Neoplazie a ţesutului glandular.
Adenomatoza pulmonară a oilor. Enzootie ovină provocată probabil de un virus şi caracterizată clinic prin apariţia unor noduli adenomatoşi diseminaţi în parenchimul pulmonar, urmată de tulburări respiratorii. Adenosarcom. Tumoră malignă dezvoltată din ţesutul glandular şi conjunctiv care cîştigă aspect embrionar.
Adermină, v. B6 (vitamina - ). Adinamie (a, privativ, gr. dy-namis: forţă). 1 — Lipsa forţei şi acţiunii musculare. 2—Reducerea pînă la dispariţie a contracţiilor musculare. 3 — Reducerea energiei de mişcare.
Adipoliză (lat. adeps, — ipis: ADR grăsime; lisis: topire). Funcţiu- j’j nea prin care un ţesut restituie sîngelui grăsimile pe care le-a depozitat.
Adipopexie (lat. adeps —, ipis: grăsime, gr. pexis: fixare). 1 — Funcţia de fixare a grăsimilor într-un ţesut. 2 — Capacitatea unor ţesuturi de a fixa şi depozita grăsimile.
Adipos (lat. adeps, — ipis: grăsime) . 1 — Avînd caracterul grăsimii. 2 — Cel care conţine grăsime.
Ad ipoz itate.      Supraîncărcarea
ţesuturilor, în special a ţesutului conjunctiv subcutan, cu grăsime.
Adipoxantoză. Colorarea grăsimii în galben datorită senilităţii (a nu se confunda cu coloraţia icter ică).
Adipsie (a,privativ, dipsa: sete). Absenţa totală a senzaţiei de sete.
Adiuretină. Hormon posthipo-fizar cu rol regulator în metabolismul apei, prin acţiunea pe care o are de a mări capacitatea de resorbţie a tubilor urinari. Adjuvant. Substanţă introdusă în componenţa unei reţete, vaccin etc., cu scopul de a-i mări eficacitatea.
Adrenalină (lat. ad: la şi ren: rinichi), sin. epinefrină, supra-renină. Hormon medulosupra-renal cu acţiune simpatico-mimetică completă. Se poate obţine şi pe cale sintetică. Adrenalina măreşte presiunea arterială, dilată bronhiile, accelerează ritmul cardiac, dimi-nuă activitatea digestivă, provoacă vasoconstricţie, hipergli-cemie etc.
Adrenergic (gr. ergon: reacţie, activitate). 1 — Se utilizează cu referire la acele substanţe care au acţiune similară cu a adrena-linei. 2 — Se poate referi şi la nervii care au ca intermediar chimic adrenalina, pe care q
2
    eliberează la nivelul terminaţi-18 ilor lor.
    Adsorbţie (lat. ad: la, sorbere: a aspira).    1    —   Penetraţia
    superficială a unui gaz sau a unui lichid într-un solid. 2 — Capacitatea pe care o au unele substanţe de a fixa la suprafaţa lor gazele. 3 — Fenomenul de concentraţie a sărurilor dintr-o soluţie pe suprafaţa particulelor inerte imersate.
    Adult (lat. adultus: cel care a crescut). 1 — Gel care a terminat perioada de creştere. 2 — Individ în deplinătatea funcţiilor organice. 3 — Perioada care urmează după tinereţe. La animale se consideră că au atins perioada adultă, acelea care se găsesc în deplinătatea funcţiilor genezice. Adesea perioada, adultă la animale coincide cu terminarea perioadei de înlocuire a dinţilor caduci. Adventice (lat. adventicius: suplimentar). 1 — învelitoare suplimentară. 2 — învelitoare conjuctivă variabilă ca grosime, situată la exteriorul unui vas, canaletc.
    Aeriîer (lat. aer: aer, ferre: a conduce), sin. aerofor. 1 — Care conduce aerul. 2 — Termenul se utilizează în anatomie pentru a se defini porţiunile tubulare ale aparatului respirator. Aerob (lat. aer: aer; gr. bins: viaţă). 1 — Care are capacitatea de a trăi în prezenţa aerului. Se utilizează cu referire la acei microbi care se pot dezvolta şi multiplica în mediile care conţin oxigen.
    Âerocolie. Prezenţa unui exces de aer în intestin.
    Aerogastrie. Prezenţa unu i exces de aer în stomac, provocînd ba-lonări, dureri gastrice, gastrop-toză etc.
    Aerogen (lat. aer: aer; gr. genaos: naştere). 1 — De origine aeriană. 2 — în patologie: de origine respiratorie. Se utili-
 zează în medicină pentru a defini unele boli (în general contagioase) al căror agent etiologic a fost introdus în organism pe căile respiratorii.
 Aerofagie (lat. aer: aer; gr. phagein: a mînca). înghiţirea de aer.
 Aeromonas. Gen de bacilinespo-rulaţi şi Gram-negativi, popu-lînd obişnuit apele şi putîndproduce infecţii la peşti şi amfibii. Aerosaculita. Inflamaţia sacilor aerieni la păsări. Adesea se utilizează în mod impropriu pentru a defini boala cronică respiratorie.
 Aerosol. 1 — Stare dispersivă a unui medicament într-un gaz (aer) care favorizează pătrunderea medicamentului în organism pe cale respiratorie. 2 — Prin lărgirea sferei se utilizează termenul pentru definirea oricărei dispersiuni medicamentoase în aer, cu scopul de a fi utilizat ca mijloc terapeutic.
 3  — în acelaşi mod se mai utilizează şi pentru indicarea oricărei dispersiuni în aer, indiferent de calea prin care sînt antrenate particulele, introducerea lor în organism realizîn-du-se cu un aparat special (aparat pentru aerosoli). Aerotermoterapie. Terapeutică bazată pe utilizarea aerului cald. Are efecte calmante, stimulatorii, regeneratorii etc. Afachie (a, privativ, phakos: lentilă). Absenţa cristalinului care poate fi congenitală sau cîştigată (resorbţie spontană sau postoperatorie); atrage după sine apariţia unei refracţii statice cu imposibilitatea formării imaginii pe retină. Afecţiune (lat. affectio, — onis.-stare). 1 — Denumire ce defineşte prezenţa unui proces morbid la nivelul unui organ. 2 — Prin lărgirea sferei se utilizează ca sinonim al termenului de boală. 3 — Proces morbid
 considerat în ansamblu manifestărilor lui organice, la un moment dat, fără a preciza cauzele sau evoluţia.
 Aferent (lat. afferens: care contribuie la). 1 — Cel care vine la. 2 — Se utilizează cu deosebire în anatomie pentru a se defini diverse conexiuni: un vas care confluează, o legătură nervoasă prin care circulă afluxul spre ganglion, un vas limfatic prin care vine limfa la ganglion etc.
 Afilaxie (gr. a, privativ, phylax: apărare). Caracteristică a organismului de a nu se putea apăra prin forţe proprii, termenul referindu-se, de obicei, la infecţii (v. şi anafilaxie, antiana-f ilaxie).
 Afiatoxicoză, sin. intoxicaţie cu arahide (denumire învechită). Toxicoză din cadrul aspergilo-toxicozelor, produsă de afla-toxină şi manifestată clinic prin semne generale incerte, uneori icter ş.a., iar histopato-logic, mai ales prin leziuni hepatice.
 Aifatoxină. Complex de mico-toxine (alfatoxina Bx, Bs, Gx, G2,), izolat din turtele de ara-liide, porumb sau alte produse vegetale infestate cu Aspergil-lus flavus ş.a.; toxicitatea foarte ridicată explică acţiunea evidentă chiar cînd din furaj este mucegăit sub limita de 0,5%.
 Afon ie (gr. a, privativ, phone: voce, sunet). Dispariţia vocii. Aforie (gr. a, privativ, pherein: a rodi). Sterilitate.
 Aîosîoroză. Stare patologică dependentă de conţinutul fosfo-ric redus al furajelor. Se poate manifesta prin pică, inferti-litate, malnutriţie, osteoporoză, osteomalacie, osteofragie, ca-şexie, scăderea fosforemiei sub
 4 mg de fosfor anorganic Ia 100 ml ser etc.
Afrontare (fr. affronter). 1 — A A fu pune cap la cap. 2 — Operaţia jg de aşezare faţă în faţă. Termenul se utilizează cu deosebire în chirugie, definind aşezarea prealabilă a buzelor unei plăgi chirurgicale, faţă în faţă, pentru a se practica sutura.
Africană. 1 — Rasă de taurine, creată în Republica Sud Africană, prin încrucişarea între Bos indicus şi Bos taurus. Este rezistentă, puţin pretenţioasă la condiţiile de întreţinere. 2 —
Rasă de gîşte, originară din Africa, cu greutate corporală mare (peste 8 kg).
Aîricander. Rasă de Zebu, din Africa, cu aptitudini pentru muncă şi carne. Indivizii au coarne lungi şi subţiri, drepte lateral, roba roşie de diferite nuanţe, fiind rezistenţi şi foarte bine aaaptati în zonele calde.
Aîtă (gr. aftein: a arde). 1 — Veziculă mică formată în grosimea epiteliului, conţinînd un lichid; frecventă în febra aftoa-să. 2 — Ori ce leziune erosivă, caracterizată prin apariţia unei mici vezicule intraepiteliale plină cu limfă.
Afticelă. 1     — Veziculă de
dimensiuni mici. 2 — Stomati-tă veziculoasă, papuloasă sau ulceroasă, cu etiopatogenie incertă.
Attizare. Vechi procedeu de transmisiune voluntară a virusului în cazul apariţiei febrei aftoase, cu scopul îmbolnăvirii simultane a întregului efectiv, pentru evitarea exacerbării bolii şi exaltării virulenţei agentului determinant.
Aftoid. 1 — Asemănător cu o aftă. 2 — Care se aseamănă cu
o  aftă. 3 — Se utilizează de asemenea pentru sugerarea asemănării cu leziunile din febra aftoasă.
Aîumător. 1 — Utilaj apicol cu ajutorul căruia se produce fum fără flacără, prin arderea pu-
2*
APA tregaiului de lemn sau a altor 2q materiale. Se foloseşte pentru liniştirea familiilor de albine în timpul cînd se lucrează în stup. 2 — Amenajare simplă pentru afumarea cărnii, a slăninii sau a peştelui, în scopul conservării.
      Agalactie, sin. agalaxie. Absenţa laptelui din mamelă, în perioada în care ar trebui să se producă lactaţia.
      Agalaxia contagioasă. Boală in-fecţioasă şi contagioasă a oilor şi caprelor, provocată de un virus filtrabil, caracterizată prin leziuni mamare (atrofii şi oprirea lactaţiei), oculare (panoftalmie, urmată de pierderea iremediabilă a vederii) şi articulare (poliartrite). Agammaglobulinemie. Scăderea sau lipsa completă a gamma-globulinelor (congenitală sau cîştigată); deficitul acestor glo-buline purtătoare de anticorpi predispune la infecţii (sindrom de lipsă de anticorpi).
      Agăţarea rotulei, sin. subluxa-ţia rotulianâ. Afecţiune articulară, apărută brusc, în urma deplasării ligamentului tibio-rotuîian medial peste baza medială a trochleii femurale, de care rămîne agăţat, nemaipermiţînd flexiunea.
      Agenezie (gr. a. privativ,genesis : naştere). 1 — Lipsa de dezvoltare a unei porţiuni corporale, soldată cu apariţia unei monstruozităţi. 2 — Imposibilitatea reproducerii şi dezvoltării gârneţului.
      Agenitalism. 1 — Absenţa organelor genitale. 2 — Absenţa activităţii genitale, în general datorită nedezvoltării organelor sexuale esenţiale.
      Agent nociv. Ori ce factor care, prin acţiunea lui directă sau indirectă, provoacă tulburări organice.
      Agent traumatic. Factor care prin acţiunea lui provoacă un
traumatism, putîndu-se distinge agenţi traumatici mecanici (care provoacă traumatisme datorită stării lor de agregare), fizici (care provoacă traumatisme datorită proprietăţilor lor fizice, altele decît starea de agregare: cfldura, frigul etc.) şi chimici (care produc traumatisme datorită afinităţii lor pe care o au faţă de componentele chimice ale substanţei vii). Agent vulnerant. Agent traumatic capabil să producă o plagă (vulnus).
Aglutinare (lat.agluîino, — are: a lipi împreună). 1 — Fenomen general de apărare a organismului împotriva factorilor agresivi prin care elementele agresive sînt reunite în grupe şi puse în imposibilitate de acţiune. în acest mod pot fi aglutinaţi microbii, diverşi paraziţi, eritrocitele etc., cu condiţia ca în sîngele apt pentru apărare să se găsească agluti-nina specifică. 2 — Fenomen biologic defensiv bazat pe acţiunea aglutinină-aglutinogen.
3  — Reacţie de diagnostic biologic.
Aglutinare-Hză, v. Seroagluti-nare-liză.
Aglutinină. Substanţă defensivă specifică, în general protectoare, care se poate găsi în serul unui individ şi care intervine în fenomenul de aglutinare. Apariţia aglutininei este condiţionată de pătrunderea agentului agresiv (complex proteic heterogen) în sîngele sau ţesuturile individului producător de aglutinină.
Aglutinogen. Complex heterogen microbian sau conţinut în hematii, capabil să provoace aglutinarea în prezenţa aglutininei specifice.
Agnat. (a, privativ, gr. gnathos: falcă, maxilar, gură). 1 — Fără mandibulă. 2—Monstru rezultat
prin nedezvoltarea. mugurelui mandibular.
 Agonie (gr. agonia: luptă). 1 — Lupta cu moartea. 2 — Faza care precede moartea.
 Agrafă. 1 — Dispozitiv metalic servind la reunirea buzelor unei plăgi. 2 — Instrument de fixare a cîmpului operator. 3 — Crampon metalic pentru menţinerea cîmpurilor operatorii. 4 — Fine şi variate dispozitive metalice, de diverse dimensiuni, care pot fi fixate la piele cu scopul imobilizării buzelor unei plăgi. Se utilizează mai ales agrafele Michel (bucăţi metalice de 2/0,5 cm avînd la fiecare extremitate cîte un spin care prin îndoirea agrafei pătrund în piele), agrafe Flessa (6/15 cm, pentru fixarea vulvei în prolaps), agrafe Derivaux etc.
 Agranulocitoza infectioasă a pisicii. Boală infectioasă şi contagioasă provocată de un virus, frecventă la felinele tinere (pînă la un an), manifestată clinic prin febră exagerată, stare tifică, debilitate excesivă, deshidratare şi scăderea rapidă a numărului de globule albe, urmată cel mai adesea de moarte rapidă.
 Agranuiocitoză. 1 — Scăderea numărului de granulocite sub limita normală. 2 — Dispariţia granulocitelor din sînge. Agricultură (lat. agicultura). Una din ramurile principale ale producţiei materiale; cuprinde producţia vegetală şi creşterea animalelor.
 Ahal — Ţechin. Rasă de cai ce se creşte în R.S.S. Turkmenă, descinzînd din vechii cai orientali. Se caracterizează prin cap mic şi uscăţiv, urechi mici şi mobile, gît lung şi subţire, spinare lungă şi deseori concavă, abdomen supt, picioare lungi, subţiri şi rezistenţă la distanţe lungi.
Airedale-Terrier. Rasă de cîini A ti a creată în Anglia, din rasele bul- »1 lterrier, scottisch-terrier şi cîi-nele lutru. Au musculatură puternică, siluetă elegantă, membre drepte, păr des şi sîrmos, cu ondulaţii uşoare, de culoare neagră sau gri-fer închis pe corp, iar pe cap şi membre roşu. Capul este rectangular, cu urechi mici în „V“, puţin ridicate, coada prinsă sus, purtată drept (se amputează la 2/3 din lungimea ei). Talie 55—60 cm la masculi, maximum 58 cm la femele.
Aischgrund. Rasă de crapi, lipsiţi de solzi sau cu solzi puţini, aşezaţi mai mult în lungul spinării. Trăieşte în ape mai calde şi poate să ajungă la greutatea de 2,5—3 kg.
Akou. Varietate din rasa de zebu Mboro, avînd culoare cenuşie, cu extremităţile, ongloa-nele şi mucoasele de culoare neagră, cu bune aptitudini pentru producţia de carne.
Alaman. Unealtă de pescu it peşti marini (hamsii, cfiefali etc.). Alanină. Aminoacid natural, neesenţial, care se găseşte frecvent în proteinele din furaje. Alantoidă. 1 — Anexă embrionară derivată dintr-un mugur endodermal. 2 — Formaţiune fetală tranzitorie, rezultînd dintr-o prelungire involutivă genito-urinară a ectodermului. Alantoină. (gr. alias: cîrnat, eidos: formă). Substaţă neutră care există în lichidul alantoi-dian la vacă, suplinind ureea în urina fetală.
Alaska. 1 — Rasă de iepuri, din grupa raselor mici, caracterizată prin greutate corporală de 2—3 kg, blană neagră, rezistenţă şi prolificitate crescute (sin,. Neagră rusească). 2 —
Rasă de cîini, rustică, adaptată la condiţiile de climă aspră. Alaska Mink (lat. Mustela vison Ingenus — Osgood), sin. vizon de-
ALA Alaska. Varietate principală de 22 vizon, care a contribuit la crearea populaţiilor ce se cresc în prezent în America.
      Alatau. Rasă de taurine, cu aptitudini pentru lapte şi carne, formată la poalele munţilor Ala-Tau, în R.S.S. Chirchiză şi R.S.S. Cazahă, prin încrucişarea rasei locale cu tauri din rasele Schwiz şi Costroma. Greutatea vie este de 700—800 kg la tauri şi 430 — 520 kg la vaci, iar producţia de lapte 3 000—3 5001, cu 3,8—4% grăsime. Cele mai bune linii sînt Vulcan, Amur şi Orizont.
      Alaun calcinat (lat. Alumen ustum). Sare de aluminiu, utilizată ca hemostatic şi caustic. Alaun de potasiu (lat. A luminiun kalium sulfuricum), sin. sulfat de aluminiu şi potasiu, alumen, piatră acră. Pulbere cristalină, incoloră, utilizată ca astrin-gent, hemostatic şi antiseptic. Alb belgian. Rasă de iepuri de casă, de culoare albă, precoce, aprec iată pentru cal itatea cărn ii. Alb danez. Rasă de iepuri de casă, precoce, de culoare albă. Alb de Banat. Rasă de porci, provenită din încrucişarea raselor Mangaliţă, Berk, Edelsch-wein şi în special Alb mijlociu. Se aseamănă morfologic şi fiziologic cu cei din rasa Alb mijlociu, însă au o constituţie mai robustă, profilul capului mai puţin concav şi prolificitatea mai ridicată.
      Alb de carne românesc. Tip de porc, în formare, prin încrucişarea porcului Stocii cu rasele Marele alb şi Landrace.
      Alb de Vandea. Rasă de iepuri, de greutate mică (3—4 kg), cu trunchi de formă alungită, urechi drepte şi ochi mari.de culoare roş ietică. Pielicica, de culoare albă, este foarte apreciată, putînd imita blana de vulpe albă sau hermelină
 Alb leton. Rasă de porci, de culoare albă, ce se creşte în R.S.S. Letonă, cu aptitudini pentru bacon.
 Alb lituanian. Rasă de porci, de culoare albă, ce se creşte în R.S.S. Lituania, cu aptitudini pentru bacon.
 Alb mijlociu, sin. Middle-White Rasă de porci, originară din Anglia, creată în secolul al XlX-lea prin încrucişarea raselor Marele alb cu Micul alb, caracter izată pr in tal ie m i j loc ie, culoare albă, capul mic cu profil concav, trunchi relativ scurt, dar larg şi profund. Este o rasă precoce, pretenţioasă la hrană şi întreţinere, cu prolificitate de 7—8 purcei la o fătare.
 Alb vienez. Rasă de iepuri de carne şi blană, cu greutatea corporală de 3,5-5 kg, cu blă-niţa albă, ochi albaştri, gheare albe. Are o carne de calitate superioară şi blăniţa foarte apreciată.
 Alb ucrainean de stepă. Rasă de porci creată în U.R.S.S la Askania — Nova, prin încrucişarea rasei locale cu Marele alb. Se caracterizează prin talie mare, culoare albă, prolificitate şi precocitate bună.
 Albastră. Rasă de curci, frumos colorate, crescute în America, în scopuri ornamentale. Albastră-argintie, sin. Plati-num. Varietate de nurcă cu blana de culoare albastru metalic.
 Albastră suedeză. Rasă de raţe, cu greutate corporală de 3 — 4 kg, specializate pentru producţia de carne.
 Albastru de tripan (lat. Try-panum coeruleum), sin. Tripan-blau. Derivat al benzi dinei, activ în unele hemosporidioze, pentru coloraţii vitale etc. Albastru vienez, sin. Albastru de Viena. Rasă de iepuri, apreciată pentru pielicica de culoare albastru-închis, cu reflexe fru-
 moaşe. Au corp lung, urechi lungi şi drepte, ochi mari, cu pupilele de culoare albastră. Greutatea corporală de 4 — 4,5 kg-
 Albă, sin. bălană. Culoare simplă, la animale determinată de culoarea albă a perilor de pe tot corpul. Se cunosc mai multe variante: mată, colilie, murdară, porte lan ie, muscată, păstră-vie etc.
 Albă ameliorată. Rasă de porci, de culoare albă, specializată în producţia de carne, ce se creşte în R.S. Cehoslovacă.
 Albă bulgărească. Rasă de porci de culoare albă, cu producţie mixtă.
 Albă cu piept larg. Rasă de curci, de culoare albă, obţinută prin selecţie din rasa Bronzată cu pieptul larg, cu conformaţie şi însuşiri productive asemănătoare cu a acesteia. Se cunosc mai multe varietăţi: Albă de Austria, Albă de Olanda, Albă de Virgi-nia etc.
 Albă de Adrianopol. Rasă de viermi de mătase, originară din Bulgaria, cu gogoşile de culoare albă.
 Albă de Austria. Varietate de curci diu rasa Albă cu piept larg.
 Albă de Beltsville. Rasă de curci, creată în S.U.A. (Belts-ville-Maryland), prin încrucişarea curcilor Albă de Olanda, Albă de Austria, diferite varietăţi bronzate, rase .negre şi Narragansett. Sînt de culoare Hbă, avînd conformaţia corporală asemănătoare cu rasa Bronzată cu pieptul larg. '
 Albă de Moscova. 1— Rasă de raţe cu greutate corporală medie şi producţie mixtă (ouăşicarne). 2 — Rasă de curci de culoare albă, creată în U.R.S.S.
 Albă de Noua Zeelandă. Rasă de iepuri, specializată pentru producţia de carne.
 Albă de Olanda, v. Albă cu AT/n piept larg.                         23
 Albă de Vlrginia, v. Albă cu piept larg.
 Albă franceză. Rasă de curci, semigrea, de culoare albă, ce se creşte în Franţa.
 Albă poloneză. Rasă de viermi de mătase cu gogoşi de culoare albă, ce se creşte în Polonia.
 Albă rusească. Rasă de găini, creată în U.R.S.S. prin încrucişarea găinilor locale cu rasa Leghorn, adaptată la un regim de hrană cu nutreţuri suculente. Albina, (lat. Apis mellifera).
 Gen de insecte aparţinînd ordinului Himenoptera, familia Apidae, cu corpul acoperit cu peri fini, cu capul prevăzut cu două antene şi ochi compuşi şi cu aparatul bucal şi picioarele posterioare adaptate pentru strînsul polenului. Albinele trăiesc în familii (stupi), prezintă importanţă economică mare, producînd miere, ceară şi contribuind la polenizarea plantelor. Se cunosc patru specii de albine şi numeroase rase şi subrase.
 Albina africană de litoral (lat.
 Apis mellifera litora). Rasă de albine africane, de dimensiuni mici şi de culoare galbenă, răspîndite în zona litoralului din Tanganica şi Angola.
 Albina africană de munte (lat.
 Apis mellifera monticola). Rasă de albine, răspîndite pe pantele superioare ale muntelui Kili-manjaro, la 2 400-3 100 m altitudine. Este o albină neagră, mai mare decît celelalte albine africane şi asemănătoare cu albina europeană.
 Albina brună europeană (lat.
 Apis mellifera mellifera L.).
 Rasă de albine ce populează zona centrală şi de nord a Europei şi a Uniunii Sovietice, de culoare brună, cu corpul mai mare şi trompa mai mică.
ALB Este foarte productivă şi rezis-24 tentă la iernare prelungită. Albina brună rusească (lat. Apis mellifera silvarum Scor., sin. Apis mellifera mellifera L.). Subrasă de albine a rasei Brune europene, ce trăieşte în zonele păduroase ale U.R.S.S.
     Albina carnioliană (lat. Apis mellifera Carnica Polm.). Albină ce populează versanţii orientali ai Munţilor Alpi, caracterizată prin benzi de perişori argintii, înclinaţie deosebită spre roire, în general ne irascibilă, productivă, răspîndită aproape în toate continentele. Albina carpatină (lat. Apis mel-lifica carpatica). Albină productivă, autohtonă din ţara noastră, caracterizată prin comportare deosebit de liniştită, predispoziţie scăzută la roire. Albina caucaziană galbenă de şes (lat. Apis mellifera remipes Gerst.) Subrasă de albine, din rasa Brună europeană, ce populează regiunile de şes ale Cauca-zului.
     Albina caucaziană sură de munte
     (lat. Apis mellifera caucazica Gorb.). Subrasă de albine din rasa Brună europeană, cu cea mai lungă trompă dintre albinele de pe glob, deosebit de productive şi adaptate condiţiilor regiunii de munte din Cau-caz. Se disting două varietăţi: abhaziană şi migreliană.
     Albina cipriotă (lat. Apis cypria Pollm.). Rasă de albine din grupa albinelor din Orientul Apropiat. Albina este asemănătoare ca mărime cu albina italiană, de culoare galbenă, este extrem de irascibilă şi propolizează intens cuibul, ceea ce face să fie puţin apreciată. Albina de Anatolia. Rasă de albine prolifică, rezistentă la intemperii şi excepţional de productivă.
     Albina egipteană (lat. Apis mel-/i/mîLamarckii Cockerell, sin.
Apis fasciata Latr.). Rasă de albine intermediară între albinele africane şi cele europene. Albinele au corp relativ mic, cu abdomenul dungat cu benzi late de puf albicios, nu formează ghemul de iernare, nu propolizează cuibul, sînt foarte irascibile, iar prin încrucişare cu albinele europene dau produşi valoroşi.
Albina galbenă africană (lat.
Apis mellifera adansonii, Latr.). Rasă de albine, răspîndită în Africa centrală, cu corpul mic, cu abdomenul de culoare galbenă, prezentînd numeroase sub-rase.
Albina galbenă italiană (lat.
Apis mellifera lingustica Spin.). Subrasă de albine, din rasa Brună europeană, de culoare galbenă, caracterizată prin prolificitate mare, producţie mare de ceară, puţin rezistentă la iernare în condiţiile iernilor lungi, foarte productivă, fapt pentru care este răspîndită pe toate continentele.
Albina indiană (lat. Apis indica F.). Specie de albine, răspîndită în India, China, Japonia şi regiunile orientale ale U .R.S.S. Albina se aseamănă cu albina meliferă, este blîndă, rezistă la iernare îndelungată, are capacitate productivă scăzută. Albina indiană uriaşă (lat. Apis dorsata F.). Specie de albine ce trăieşte în India, Ceylon şi Filipine. Este cea mai mare dintre albine, foarte harnică, deosebit de irascibilă, clădeşte un singur fagure, prins de stînci sau de ramurile copacilor. Albina iraniană (lat. Apis meda Skor). Rasă de albine din grupa albinelor din Orientul Apropiat, asemănătoare cu albina galbenă transcaucaziană.
Albina meliferă (lat. Apis mellifera L.). Specie de albine cu cea mai mare arie de răspîndire, cu multe subspecii şi rase, îm-
partite în trei grupe geografice mari: albina meliferă africană, albina din Orientul Apropiat si albina meliferă europeană. Are cea mai mare importanţă economică, fiind crescută în stupi sistematici.
Aibina neagră de Madagascar (lat. A pismellifera unico lor Latr.) Rasă de albine cu dimensiuni reduce cu abdomenul de culoare neagră, răspîndită în Madagascar. Albina neagră de vest (lat. Apis mellifera Lezehni V. But.
—   Reep). Subrasă de albine, din rasa Brună europeană, răspîndită în Germania. Albinele sînt de culoare sură-închisă, adaptate culesurilor tîrzii şi foarte roditoare.
Albina pitică galbenă (lat. Apis Florem F.). Specie de albine răspîndită în Asia de sud. Este cea mai mică albină, clădeşte un singur fagure prins pe o ramură de copac, este foarte bl în dă, are capacitate productivă scăzută.
Albina siriacă (lat. Apis syriaca V. Buttel-R.). Rasă de albine răspîndite în Liban, ceva mai mare decît albinele egiptene, prolifice, deosebit de harnice şi moderat irascibile.
Albina sud-africană (lat. Apis mellifera Capensis Escholtz). Rasă de albine din Africa de sud, asemănătoare cu albina europeană, de culoare brun închisă, cu o capacitate productivă mai slabă şi valoare economică mai scăzută.
Albina ucraineană (lat. Apis mellifera acervorum Scor.). Subrasă de albine, a rasei Brune europene, cu corpul mai mic şi pigmentaţia mai galbenă decît albina Brună rusească. Albina are trompa mai mare, pretîn-du-se mai bine la polenizarea trifoiului roşu, este mai blîndă Şi nu suferă de locă.
Albină ceresă. Albină tînără, la care au început să se dezvolte
glandele producătoare de ceara, avînd sarcina clădirii fagurilor şi căpăcirii celulelor cu puiet sau cu miere.
Albină culegătoare.1 Albină care, după 14-15 zile de muncă în stup, sau mai puţin în unele ocazii, are ca sarcină culegerea nectarului, polenului şi apoi din mediul înconjurător. Albină curăţitoare. Albină tînără, cu glandele mandibulare suficient dezvoltate pentru a produce salivă, cu care curăţă şi spoieşte celulele fagurilor din cuibul părăsit de generaţia nouă de albine.
Albină doică. Albină tînără, cu glandele faringiene dezvoltate, care hrăneşte cu lăptişor matca şi puietul larvar în vîrstă de 1-3 zile şi cu amestec de miere, păstură şi apă, puietul care a depăşit această vîrstă. Albină lucrătoare. Femelă cu organe genitale incomplet dezvoltate, care formează majoritatea populaţiei şi îndeplineşte toate activităţile din stup (curăţarea, creşterea puietului, ventilaţia, culegerea hranei etc.). Albină prelucrătoare. Albină tînără, care a trecut stadiul de doică sau ceresă, avînd rolul de a primi nectarul şi polenul de Ia albinele culegătoare şi a le prelucra. La nevoie, activitatea de prelucrare a nectarului şi polenului o fac şi albinele mai vîrstnice.
Albină străjeră. Albina tînără, care nu a efectuat zborul de recunoaştere, dar are. posibilitatea să cunoască albinele străine după mirosul caracteristic fiecărei colonii şi are sarcina de a păzi intrarea în stup. Albinism (lat. albuş:         alb).
Anomalie congenitală, datorită probabil unei gene recesive şi caracterizată prin absenţa totală a pigmentaţiei tuturor formaţiunilor organice, în mod obişnuit colorate (păr, copite, iris etc.)
alb Albinos. Cel care suferă de 26 albinism, avînd pielea şi fane-rele albe şi ochii cu aspect particular (datorită irisului necolorat, lumina se reflectă pe un fund de ochi cu coroidă nepigmentată, care apare de culoare roşie).
     Albrom. Produs (foiţe revelatoare cu albastru de bromtymol) pentru depistarea precoce a mamitelor.
     Albucid, sin. Sulfacetamidă, Sulfacil. Chimioterapie din grupa sulfamidelor, cu efect local şi general, activ mai ales contra streptococilor, stafilococilor şi în infecţii cu Esckerichia coli. Albuginee (lat. albuş: alb), învelitoarea fibroasă, proprie organului genital esenţial mascul, la rîndul ei fiind învelită la exterior de foiţa viscerală a vaginaţiei testiculare. De pe faţa ei profundă, albugineea detaşă o serie de septumuri, care delimitează lojile lobulare şi converg spre extremitatea efe-rentă, unde se realizează o în-groşare cunoscută sub denumirea de „corpul Highmore".
     Albugo (lat. albugo: albeaţă). Opacifiere inflamatorie a corneei, caracterizată prin reducerea transparenţei corneene, fundul ochiului neputînd fi văzut decît în cazuri excepţionale, cînd apare ca şi cum ar fi privit printr-o sticlă incomplet mati-zată.
     Albul de balenă. Complex de ce-ride, prezentîndu-se sub formă de spermancet (ceară lichidă) şi Walrat (ceară solidă), conţi-nînd în parte acid palmitic şi alcool etilic), depus sub piele la caşalot.
     Album ine. Protide simple (proteine) uşor solubile în apă, relativ foarte stabile. Nu precipită cu sulfat de amoniu decît la saturare. Grupările ionice au acelaşi semn electric, fiind situate la suprafaţa moleculei
 şi conţinînd toţi aminoacizii, cu excepţia glicinei. în funcţie de originea lor se disting: lac-talbumine, ovalbumine, mioal-bumine, serumalbumine etc. Unele albumine vegetale sînt toxice (ricinalbumina). Albuminorahie (gr. rhachis: coloană vertebrală), sin. rahial-buminozâ (impropriu). Conţinutul de albumine din lichidul cefalorahidian, conţinut ce creşte (hiperalbuminorahie) în cazul leziunilor meningoence-falice, al blocajului tranzitului lichidului cefalorahidian ş.a Albuminurie. Prezenţa albu-minei în urir.ă, distingîndu-se albuminurie adevărată sau renală (nefroze, insuficienţe circulatorii şi metabolice etc.) şi albuminurie falsă sau accidentală (dată de exsudate sau celule de pe căile urinare sau genitale).
 Alcaloză. Creşterea alcalinităţii sîngelui, evidenţiată clinic mai ales prin manifestări nervoase şi umorale.
 Aleaptonurie. Prezenţa aleap-tonei în urină.
 Aldrin. Preparat insecticid din grupa derivaţilor cloruraţi ai naftalinei.
 Alelă (gr. allelon: un altul, alternativ), sin. caracter alelo-rnorf. 1 — Una din cele două forme, în mod normal alternante, sub care se prezintă în mod obişnuit o genă, în aceiaşi loci ai cromozomilor omologi. O alelă reprezintă tipul normal sau aşa-numitul tip sălbatic, iar cealaltă alelă, tipul mutant. 2 — Caracterele care se prezintă diferit la organismele ce se împerechează. 3     —    0 genă
 dintr-o pereche sau o serie de gene alternative, care pot ocupa acelaşi locus şi care controlează diferitele expresii ale aceluiaşi caracter.
 Alelă fixată. Alelă care datorită procesului dispersiv ce se rea-
Uzează. în cadrul unei populaţii rtiici sau linii a atins o frecvenţă egală cu unitatea.
Alelă pierdută. Alelă care ajunge la o frecvenţă egală cu zero, în cadrul unei linii sau populaţii rtiici, datorită procesului dispers iv.
Alele multiple, sin. alelism multiplu, polialelism, poHalele, serii ajelice multiple. Existenţa a trei sau mai multe alele pentru orice locus dat din cromozomi. Astfel de cazuri sînt mai puţin frecvente decît acelea cu numai două alele la un locus. Alergătoarea indiană. Rasă de raţe originare din India de est, cu mers rapid, asemănător cu al pinguinilor, corp fuzi-form, cap mic şi cioc relativ lung. Prezintă două varietăţi mai importante: albă şi albă bălţată cu cafeniu. Este o rasă amelioratoare, precoce şi bună ouătoare (200 ouă pe an). A luat parte la formarea rasei Kliaki-Campbell.
Alergen. Substanţă provocatoare de alergie.
Alergie (gr. alos: altul, ergein: a reacţiona). 1 — Sensibilizarea unui organism printr~un alergen. 2 — Modificare suportată de organism în urma acţiunii unei substanţe alergene, pătrunsă în organism prin contact, prin aerul inspirat, prin intermediul ingestelor etc. Sensibilizarea alergică este foarte variată şi se manifestă prin semne diferite: respiratorii, cutanate (de tip urticariform) etc.
Ale vin. Pui de peşte în primele zile de dezvoltare, în stadiul dintre resorbţia sacului vitelin şi apariţia solzilor.
Aleucemic. 1 — Cu puţine leucocite. 2 — Care evoluează fără leucocitoză: leucoză aleu-cemică etc.
Aleucocitoza infecţioasă a pisicii,
v' Agranulocitoza infecţioasă. Aleuten. Varietate de nurcă de
culoare albastră, crescută în ALI S.U.A. reprezentînd o mutaţie 27 simplă recesivă.
Alexină (gr. alexein: a respinge). Substanţă proteică nespecifică, prezentă în plasmă, necesară reacţiei defensive a organismului (în imunitate). Alfa-hidroxinervonic (acid — ). Hidroxiacid gras nesaturat, cu 24 atomi de carbon, intrînd în structura unor lipide cerebrale. Algau. Varietate a rasei de taurine Schwyz. Se caracterizează prin culoarea cenuşie-deschis, talia 1,35-1,45 m, greutatea corporală de 500 kg, producţia medie de lapte de 3 000 1, cu 3,7% grăsime.
Alge. Denumire generală dată plantelor talofite autotrofe. Trăiesc în apele dulci, saline sau pe uscat şi au importanţă economică, constituind hrana de bază a multor peşti sau servind ca nutreţ în hrana animalelor.
Algie (gr. algos: durere). Senzaţie dureroasă provocată de cauze diverse, indiferent de sediu, în general fără a fi dependentă de o leziune decelabilă: nevralgie, mialgie etc.
Algocalmin, v. Novalgin.
Algostază (gr. algos:      durere,
stasos: oprire). 1 — Suspendarea durerii. 2 — Dispariţia spontană a durerii. Prin lărgirea sferei, se utilizează în definirea oricărei stări noi postdureroase, indiferent de cauzele care au acţionat în suprimarea durerii. Aliment (lat. alimentum). Produs în stare naturală sau prelucrat care conţine substanţe nutritive necesare organismului pentru întreţinerea activităţii vitale.
Alimentaţie (lat. alere: a hrăni).
1   — Acţiunea de hrănire.
2— Procesul de ingerare şi transformare a alimentelor, în vederea nutriţiei. 3 — Ştiinţa care se ocupă cu studiul furajelor şi
                                            cu folosirea lor raţională în 28 hrana diferitelor specii şi categorii de animale, în funcţie de cerinţele fiziologice ale acestora.
    Alina. Aminoacid cu şase atomi, de carbon, izolat din usturoi. Aliură (fr. allure: fel de a merge). Modul de deplasare a animalelor, în funcţie de viteza şi felul asocierii simultane sau succesive a membrelor în mers. La cal, principalele aliuri sînt: pasul, trapul, buiestru 1 şi galopul.
    Allen-Doisy (metoda - ). Metodă biologică pentru diagnosticul gestaţiei la iapă, bazată pe modificarea epiteliului vagi-nal la rozătoare, sub influenţa estrogenilor din urină. Alloritmie (gr. allos:       altul;
    rhythmos: ritm). Aritmie car-diosfigmică extras istolică, ce se repetă cu regularitate, sub formă de bigeminism, trigemi-nism sau poligeminism, după cum „pauza compensatorie" se repetă mereu după două unde pulsatile, după trei sau după un număr mai mare de unde, mereu acelaşi-
    Alochezie (gr. allos:        altul,
    chezein: a defeca). Eliminarea fecalelor printr-un anus contra naturii (artificial sau congenital).
Aloe. Extract vegetal utilizat ca eupeptic şi purgativ, sub formă de boluri sau tinctură. Alolecit, sin. spongiolecit. Celulă din zona fasciculată a suprarenalei, avînd un aspect spumos. Alomorfie (gr. allos:         altul,
    morphe: formă). 1 — Trecerea de la o formă la alta 2 — Metamorfoză.
    Alopatie (gr. allos:         altul,
    pathos: boală). Terapeutică bazată pe utilizarea unor remedii a căror natură este contrarie naturii bolii.
    Alopecie (gr. alopex: vulpe; alopatos: boala vulpii). 1 —
Lipsa părului. 2 — Căderea prematură a părului.
Alopecie ciliară. Căderea sau simpla lipsă a cililor palpebrali. Alopoliploid. Organism poli-ploid derivat din trei sau mai multe seturi de cromozomi de la diferite specii.
Alosom (gr. allos: altul, soma: corp). Cromozomul sexual sau cromozomul X.
Alotriofagie(gr. allotnos: străin, ciudat, phagein ;a mînca). 1 .Mania de a ingera materiale diverse, fără a fi vorba de o prevenire gustativă propriu-zisă (tendinţa unor taurine de a consuma apă saponată, coprofagia accidentală la cîine etc.). 2 — Pica. Alpaca (lat. Lamapacos). Mamifer rumegător, care reprezintă forma domestică a lamei, renumit pentru lîna sa de calitate superioară. Se creşte în America de Sud pentru lînă, carne şi forţa de muncă. Alpină. Rasă de capre adaptate regiunii alpine, din Italia, Elveţia şi Franţa, cu caracteristici morfologice destul de uniforme şi culoare variată (cenuşie, brună, negru-bălţată etc.). Se caracterizează prin statură de 60—80 cm, greutate corporală 40 — 80 kg, conformaţia asemănă -toare cu capra sălbatică, temperament foarte vioi.
Alsacian, sin. lup de Alsacia, lui? de Vosgi. Rasă de cîini, de talie mare, care se cresc în Franţa şi se folosesc pentru pază şi diferite alte servicii. Altai. 1 — Rasă de oi cu lînă fină, formată prin încrucişarea oilor Merinos novocaucazian şi Mazaev cu berbeci Rambouil-let, Askania, Caucaz şi Merinos australian. Oile respective au talie mare, constituţie robustă, sînt productive şi bine adaptate condiţiilor de climă aspră din Siberia (sin. Rambouillet siberian). 2 — Rasă de cai (v. Calul de Altai).
 Altamurana. Oaie din Italia meridională, caracterizată prin-tr-o lînă lungă (35-40 cm) şi grosolană. Este rustică, sobră, adaptată la păşuni puţin fertile si rezistentă la căldură. Are aptitudini triple, cu tendinţă accentuată spre producţia de lapte (70—100 1).
 Alumen, v. Alaun de potasiu Alveolara maxilară (lat. A. alveolo-maxillaris, A. infra-orbitalis). Terminală a arterei maxilare interne, pătrun-zînd în canalul infraorbitar; dă pe traiect colaterale alveolare. La nivelul găurii infraorbi-tare se bifurcă într-o ramură incisivă şi o ramură externă-Alveolara mandibulară (lat. A. a Iveo laris-mandibu laris). Vas arterial detaşat din a. maxilară internă, cu traiect spre faţa medială a mandibulei, pătrun-zînd în canalul mandibular. Pe traiect emite colaterale alveolare, la nivelul găurii mentale terminîndu-se printr-o incisivă şi o arteră mentală (care iese prin gaura mentală).
 Alveolă (lat. alveus: lojă). 1 — Cavitate de implantare a dinţilor. 2 — Cavitate aeroforă terminal?, în lobului pulmonar, delimitată de un perete fin cu rol deosebit în schimburile de gaze şi format dintr-un „schelet" reticulinic, vase, nervi şi un epiteiiu unistratificat (considerat de histologiile clasice ca format din celule nucle-ate şi anucleate).
 Alveolită. 1 — Inflamaţia alveolei: alveolită dentară, alveolită pulmonară. 2 — Adesea termenul se utilizează pentru a defini pneumonia lobulară, distingîn-du -se: a— alveolită edematoasă (stadiul iniţial al inflamaţiei, în care alveolele sînt întinse datorită prezenţei unei serozi-tăţi roz-pală, conţinînd celule alveolare descuamate); b — alveolită catarală sau descua-
mantă (în care celulele descu- A.MB amate sînt foarte numeroase); 39 c — alveolită sero-fibrinoasă (exsudat abundent, cu precipitarea f ibrinei); d — alveolita hemoragică (exsudatul intraal-veolar conţinînd o mare cantitate de eritrocite); e — alveolita fibrinoasă, (exsudatul fibrinos dens, mulînd cavitatea alveolară); f — alveolita purulentă (cu aflux masiv de leucocite); g — alveolită gan-grenoasă (produsă de microbi anaerobi, conţinutul avînd aspect pulverulent); h — alveolită vegetantă (exsudatul fiind invadat de fibroblaste). Alveococoză. Cestodoză comună mai multor specii, determinată de alveococi — forme larvare ale teniei Alveococcus multi-locularis, care se dezvoltă în diferite organe şi ţesuturi, manifestată prin simptomatologie proteiformă.
Alveolo-mandibular (lat. N.
mandibularis), sin. n. mandibular. Termen folosit pentru definirea porţiunii intracanali-culare a nervului mandibular, precum şi a ramurilor alveolare detaşate pe traiect.
Alveolo-maxilar (lat. N. alveo-lomaxi laris). Termen utilizat pentru definirea ramurii maxilare a trigemenului, precum şi pentru ramificaţiile alveolare din traiectul intraosos.
Amarantism. Fotodermatoză produsă după consumul ştirului sălbatic (lat. Amarantus retro-flexus).
Am au roză (gr. amauro: întunecat) . 1 — Cecitate fără liziuni decelabile la examenul oftal-moscopic. 2 — Orbire datorită unor leziuni pe segmentul central (eventual intermediar) al analizorului optic.
Âmbiopie. 1 — Termen impropriu pentru definirea diplopiei.
2 — Vedere dublă.
AMB Ambliopie (gr. amblius: obtuz, 3q ops: ochi). Diminuarea acuităţii vizuale.
      Amebocite. Celule dotate cu proprietăţi ameboide (capacitatea de a emite pseudopode). Amebotenioza păsărilor de curte.
      Parazitoză intestinală la gali-nacee, produsă de Amcebotenia sphenoid.es.
      Ameboza albinelor. Parazitoză provocată de Malpighamoeba mellifica şi caracterizată prin degenerescenţa nucleo-celulară a organelor parazitate (intestin, tub Malpighi).
      Ameboza (gr. amoibos: care se schimbă). Boală provocată de protozoare (cum ar fi Entamoeba disenteriae), manifestată prin enterită ulceroasă hemoragică. Ameliorarea animalelor (lat. ad: la, melior: mai bun). Ramură a geneticii care se ocupă cu crearea de noi rase, linii şi familii de animale domestice, precum şi cu îmbunătăţirea celor existente. Pentru ameliorarea animalelor se folosesc metode de zdruncinare a eredităţii organismelor, de educare dirijată, cu ajutorul condiţiilor de mediu şi de selecţie artificială a indivizilor valoroşi. Ametropie (a, privativ, gr. metron:    măsură, ops:     ochi).
      1 — Modificarea acuităţii vizuale prin defectarea dioptriilor sau raporturilor dioptrice cu retina. 2 — Tulburarea funcţiei vizuale caracterizată prin modificarea mediilor refringente sau raporturilor lor cu retina, imaginea vizuală ne mai fă-cîndu-se pe retină:        miopia,
      hipermetropia, presbiţia, astig-matismul.
      Amfiartroza (gr. amplii: de o parte şi de alta, artrotis: articulaţie), sin. articulaţie setni-mobilă (termen impropriu). Articulaţii cu mobilitate redusă, datorită legăturii dintre oase prin intermediul unui cartilaj
şi caracterizate prin lipsa unei cavităţi articulare propriu-zise: articulaţia corpurilor vertebrale .
Amîiciţiile Iui Lenhossek, sin.
corpii sateliţi ai lui Cajal. Celule satelite, fusiforme sau stelate, aşezate în jurul neuronilor pseudounipolari din ganglionii spinali.
Amfidiploid. Specie, tip sau hibrid derivat prin dublarea numărului de cromozomi pe care i-a avut hibridul original Fj, provenit din două specii diferite.
Amîotonie (gr. ampho: amîn-doi, tonos; tonus). Stare funcţională organică, în care atît ortosimpaticul precum şi para-simpaticul se găsesc în hiper-funcţiune.
Amidază. Enzimă care catalizează dezaminarea hidroli-tică a bazelor puriniceşi nucleo-t ide lor, distingîndu-se: nuc le i-naminaze, cicloamidaze etc. Amidinază. Hidrolază care catalizează reacţia de scindare a grupării guanidinice din molecula guanidoderivaţilor, distingîndu-se: arginaze, arginin-dihidrolază, creatinaze, crea-tininaza etc.
Amidon. Polizaharid, care se găseşte frecvent în plante, în special în grăunţe şi tuberculi, constituind o sursă importantă de glucide pentru hrana animalelor.
Amidostomoză. Nematodoză în-tîlnită la gîşte, cu deosebire la boboci, mai rar la raţă, produsă de Amidostomum nodu-losum, manifestată clinic prin reducerea sporului de creştere, slăbire, anemie, greutate în deplasare şi mortalitate destul de ridicată.
Amielinic (gr. a, privativ, myelos: măduvă). Fără mielină; se utilizează pentru indicarea fibrelor nervoase lipsite de teaca de mielină.
Amielotrofie (gr. o, privativ, nivelos: măduvă, trop'hi; hrană). Atrofia măduvei spinării. Amigdală. 1 — Folicul limfoid voluminos (sau grup de foliculi) distingîndu-se:    a  —    amigdale
colice (situate în mucoasa colonului) ; b — amigdale apendi-culare (situate în grosimea mucoasei apendicelui cecal, la om, iepure, păsări); c — amigdale linguale (situate la unele vertebrate în mucoasa lin-guală, aproape de papile le va-late); d — amigdale palatine (în mucoasa palatului moale); e — amigdale faringiene (în mucoasa faringiană) etc. în structura unei amigdale, în general, se disting un înveliş epitelial, sub care se găseşte o ţesătură conjunctivă, cuprinzînd grupe de foliculi limfoizi (v. infra). 2 — în mod obişnuit, termenul se utilizează pentru definirea complexului folicular faringian (amigdalele faringiene). 3 — La speciile domestice ( exceptînd în parte porcul şi carnivorele), amigdalele faringiene sînt reprezentate prin fosele amigdaliene. La iepure, în locul unei amigdale cecale se întîlneşte un complex limfoid interesînd mucoasa cecului aproape în totalitate etc. Amigdalectoiîiie (de la amig-dalâ şi gr. temnein: a tăia). Operaţia de îndepărtare (abla-ţiei a amigdalelor (în special faringiene).
Amigdalină, sin. amigdalozid. Glucozid cianogenetic toxic, din sîmburii de prune, caise, cireşe şi piersici.
Amigdaliiă Inflamaţia amigdalelor.
Amilază (gr. amylon: amidon) Enzimă care catalizează reacţia de hidroliză a amidonului ŞÎ glicogenului, prezentă în seminţele negerminate ale diverselor cereale, în sînge, muşchi, ficat, pancreas etc., avînd
un rol în mobilizarea rezer-velor glucidice necesare meta- 31 holismului intermediar. Arnilobacter. Microb anaerob care intervine în producerea acidului butiric, prin fermentarea amidonului, zahărului, celulozei etc.
Amiloid. 1 — Substanţă impreg-nativă care, prin aspect, colora-bilitate (şi probabil compoziţie chimică) se aseamănă cu con-drina (cuprinzînd în structura sa acid condroitin sulfuric).
2 — Termenul se utilizează şi pentru definirea degenerescenţei condroide incipiente. 3 — Este utilizat ca termen de comparaţie reactivă în histopatologie. Amilopectină. Polizaharid cu structură ramificată, prezent în furaje.
Amiloză. Polihexozan pur, cu grad redus de polimerizare, prezent în diverse furaje.
Am im ie (gr. a. privativ, mimos: mim). Lipsa expresivităţii prin mişcări, stabilită prin aprecierea poziţiilor, faciesului, temperamentului etc. Aminoacid. Substanţă protidică cu structură simplă, caracterizată prin prezenţa în aceeaşi moleculă a unei funcţii acide, carboxil (—COOH) şi a unei funcţii bazice, aminice (—NHo).
Se găseşte în toate fiinţele, în stare liberă sau în combinaţii variate, intrînd în structura proteinelor. Avînd un rol deosebit în alimentaţia animalelor domestice, în raţiile furajere, trebuie să se asigure toţi amino-acizii necesari în cantităţi şi raporturi optime. După rolul pe care îl au în hrana animalelor, aminoacizii se împart în esenţiali şi neesenţiali.
Aminoacid esenţial. Acidamină amfoteră (COOH —, NH2 —) cu importanţă deosebită în alimentaţia animalelor, care nu poate fi sintetizată în organismul animal sau sinteza ei
AMI nu se realizează la nivelul 32 cerinţelor organismului: lizina, metionina, triptofanul, valina, leucina, izoleucina, treonina, fenilalanina şi histidina. Lipsa acestora provoacă tulburări în metabolismul protidelor. Aminoacid neesenţial. Aminoacid care poate fi sintetizat în organismul animal: glicina, alanina, serina, acidul aspa-ragic, acidul glutamic, prolina, hidroxiprolina etc.
      Am ide, v. Substanţe azotate neproteice.
      Aminofenazonă (lat. Amino-phenazonum), sin. Pir amidon, Amidopirinâ, Piran. Derivat al antipirinei, cu acţiune anti* reumatică, antispasmotică (relaxantă a musculaturii netede), antipiretică, analgezică. Aminopeptidază. Enzimă care intervine în digestia şi degradarea proteinelor, scindînd legătura peptidică adiacentă a unui aminoacid terminal, avînd gruparea aminică liberă. Amiotrofie (gr. a, privativ, mis: muşchi, trophi: hrană). Atrofie musculară.
      Amitoză (gr. a, privativ, mitos: fier,filon), sin. diviziune amitotică, acinezâ. Diviziunea simplă realizată prin strangulare sau clivaj neprecedată de spargerea nucleului şi amestecarea componentelor car io-citoplasmatice.
      Amnios (gr. amnion', învelitoare fetală). învelitoarea fetală internă ectodermică, plină cu lichid amniotic.
      Atnniote. Vertebrate al căror embrion are amnios şi alan-toidă.
      Amoniac. Gaz incolor utilizat în soluţii de concentraţii diferite sau amestecuri (soluţii lo/oo—10%, liniment amoni-aco—camforat, saponato-amo-niacal, opodeldoc etc.), ca ru-ţaefiant, iritant sau chiar caus-
tic cutanat, în tendinite, mio-zite reumatismale, papiloma-toză, crapod, în tratamentul muşcăturilor de şarpe, în fistule salivare etc/
Amplitudinea variaţiei. Indice utilizat în genetică pentru definirea mediei abaterilor de la media aritmetică a variantelor, exprimată în general prin simbolul v2.
Ampulă (lat. ampulla: urcior)
1 — Tub de sticlă închis la capete. 2 — în anatomie se foloseşte termenul pentru a defini o dilataţie a unui canal (semicircular, hepatic etc.).
3 — în patologie se utilizează adesea în locul termenului de flicten, definind o cavitate plină cu lichid, plasată între epiderm şi derm.
Ampulă Vater. Porţiunea canalului coledoc, cuprinsă în peretele intestinului, la nivelul tuberculului duodenal şi incluzînd în structura sa un sfincter fin (sfincterul Odi). Amput. Porţiunea îndepărtată prin amputare.
Amputare (lat. amputo, — are; a tăia). Operaţia chirurgicală de ablaţie a porţiunii distale dintr-un organ (formaţiune) apendicular: amputarea membrelor, degetelor, penisului etc. Anabioză (gr. ana: din nou, biosis: viaţă). Reducerea sau suprimarea activităţilor şi manifestărilor vitale în condiţii necorespunzătoare de viaţă, cu posibilitatea revenirii din momentul trecerii în condiţii favorabile: conservarea spermei la rece etc.
Anabolistn (gr. anaballein: a construi). 1 — Fază a metabolismului, în care predomină procesele de sinteză, de refacere, de recuperare. 2 — Procesul de transformare a materiei importate în organism în m^ ţerie organică proprie,
 Anabroză. Termen vechi, definind o ulceraţie sau coroziune superficială.
 Anaciditate. Lipsa compuşilor acizi din sucul gastric. Anaclorhidrie. Lipsa acidului clorhidric în sucul gastric. Anacrot (gr. ana: în sus, hro-tos: bătaie). Cu neregularitaţi pe porţiunea ascendentă a curbei de înscriere a pulsului. Anacultură. Cultură microbiană inactivată, care-şipăstrează însă puterea antigenică şi imuni-zantă.
 Anaerob (gr. an, privativ, aer: aer, bios; viaţă). 1 — Care poate trăi şi se poate dezvolta în absenţa aerului (oxigenului din aer). 2 — Care nu poate trăi şi nu se poate dezvolta în prezenţa oxigenului din aer. Anaerebioză. 1 — Viaţa organismelor anaerobe. 2 — Posibilitatea de a desfăşura fenomene vitale în lipsa oxigenului din aer. 3 — Imposibilitatea unor bacterii de a trăi şi a se multiplica în prezenţa oxigenului din aer, distingîndu-se unele bacterii strict anaerobe (care nu suportă oxigenul nici în cantităţi infime) şi altele facultativ anaerobe (care se pot adapta la mediul aerob sau anaerob, după împrejurări).
 Anaeroblozele oilor adulte. Termen generic sub care se defineşte în legislaţia de profilaxie veterinară o serie de afecţiuni toxi-infecţioase anaerobe cum sînt: gastrotoxiemia, bradso-tul sau edemul malign al cheagului, hepatita necrozantă a oilor şi enterotoxiemia oilor. Anafază. A treia fază a diviziunii celulare indirecte, în care apare diasterul cromatic şi are loc diacineza.
 Anafilactic (gr. ana:      contra,
 phylaxis; protecţie). Termen utilizat cu referire la anafilaxie: şoc anafilactic etc.
Anafilactogen. Antigen protidic ana macromolecular prin a cărui 88 injectare se produce o sensibilizare artificială a organismului (anafilaxie).
Anafi latoxină. Factor toxic, generat în organism în timpul reacţiei antigen-anticorp, cu rol în modificările vasculare din cursul accidentelor de hipersensibi-lizare imediată.
Anafilaxie. Sensibilizarea specifică a organismului în urma pătrunderii repetate a unei cantităţi reduse de substanţă antigenică. Prima pătrundere (suportată de organism) are caracter sensibilizant, în timp ce următoarele (fie chiar şi în cantităţi infinitezimale) au caracter declanşator al şocului anafilactic, manifestat prin hipersensibilitate, hipertensiune, tulburări grave ale funcţiilor organice esenţiale etc., soldate adesea cu moarte subită. Anafrodisiac (an, privativ, gr. Afrodit: Venus). 1 — Care suprimă dorinţa sexuală. 2 — Factor aboliţionist al dorinţei de împreunare a sexelor. Anafrodizie. Lipsa apetitului sexual.
Ana 1. Care se referă la anus, aparţine anusului sau are contingenţe cu regiunea , anală. Analepsie. Termen ce indică procesul de refacere a forţelor după boală.
Analeptic. Medicament stimulator al forţelor organice.
Analgezic (an, privativ, gr. algos: durere). Substanţe care au proprietatea de a suprima durerea.
Analgezie. Suprimarea sensibilităţii dureroase.
Analgezină, v. Fenazonă.
Anamneză (gr. anatnnesis: aducere aminte), sin. date anatnne-tice sau comemorative. Totalitatea datelor de examen clinic obţinute de examinator de la alte persoane, pria interoga-.
ş — Dicţionar de zootehnie şl medicină veterinari,
ANA toriu, sau obţinute din alte 34 surse (situaţii epizootologice, registrele de raţii alimentare, foi de observaţie anterioară, registre de consultaţie etc.). Anamniote (gr. an fără, amnis: membrana fetusului). Vertebrate al căror embrion este lipsit de amnios şi alantoidă:            peştii,
      batracienii etc.
      Anaplasmă. Protozoar imobil, parazit intracelular, fără nucleu vizibil, care se înmulţeşte prin sciziparitate, capabil să declanşeze diverse afecţiuni: A. marginale, de pildă, parazitează eritrocitele la taurine.
      A.  equi parazitează elementele roşii la cal şi la micile rumegătoare, Rickettsia caniş şi R. bovis parazitează leucociţele la cîine şi bou, R. conjunctiva# produce cheratoconjunctivita la taurine etc.
      Anaplasmoza taurinelor. Parazitoză produsă de Anaplasma bovis, transmisă de căpuşi din genul Proophilus debutînd cu febră şi anemie pronunţată. Anaplasmoză. Boala declanşată de prezenţa anaplasmelor în organ i smu 1 animal.
      Anaplastie (gr .plassein: a mula, a fasona j. Termen arhaic definind operaţia chirurgicală de remediere a distrugerilor provocate de un traumatism, prin ţesuturi recoltate din alte regiuni ale aceluiaşi animal. Anaplocefalidoza rumegătoarelor. Parazitoză intestinală la ovine şi taurine, produsă de teniile Avitelina centripunctata, Stelesia glabipunctata, Moniesia expansa şi Moniezia benedeni. Anaplocefaiidoză. Cestodoză de păşune a rumegătoarelor mici (mieilor ) şi cabalinelor, determinată de paraziţi din fam. Anaplocephalidae, manifestată prin semne generale ş-i digestive.
      Anaspadias (gr. ana: în sus, spao; eu despart), sjn. epis-
padias. Deschiderea uretrei pe faţa dorsală a penisului. Anastomoză (gr. ana: în sus, împreună, stoma: gură). Reunirea prin convergenţă (sau prin intermediul unei ramuri transversale) a două vase, doi nervi, canale organice etc., pentru a forma un trunchi comun, o ţesătură nervoasă sau vasculară etc. Se u t i 1 izea ză cu ref er inţe ma i a Ies la vase şi canale. Anastomozele vasculare pot fi convergente, scalariforme, transversale, prin inosculare, în reţea etc. Există tendinţa de extindere a termenului.
Anatomie (ana: în sens distributiv, gr. temnein: a tăia, secţiune). 1 — Ştiinţa organizării fiinţelor vii. 2 — Studiul structurii fiinţelor vii organizate, utilizînd ca metodă disecţia dirijată de o justă concepţie biologică. 3 — în sens re-strîns, defineşte studiul morfologic al organismelor vii, privite static. în realitate, anatomia depăşeşte limitele strimte ale morfologiei statice, expli-cînd formele şi căutîndu-le cauzalitatea, distingîndu-se anatomia descriptivă, comparată, topografică, normală, patologică, filozofică etc. Anatoxină (gr. ana: contra). Toxină microbiană atenuată, capabilă să confere imunitate. Anatoxiterapie. Utilizarea cu scop terapeutic a anatoxinelor. Anatreză (gr. ana: prin, trao: perforez). 1 —Perforaţie. 2 — Termen utilizat pentru definirea operaţiei de trepanaţie, Anatripsiologie, Terapeutica bazată pe fricţiuni.
Ana vaccin. Denumire conferită anatoxinelor utilizate pentru vaccinare.
Ana venin. Venin inactivat, capabil să confere după inocularea sa o protecţie organică faţă de acelaşi venin nginactivat.
 Âtiavirus. Extract de ţesuturi infectate cu un ultravirus, apoi inactivat.
 Anazarcă (gr. ana: prin, prin traversul, sarx:    carne), sin.
 febra peteşială. 1 —Edem subcutanat generalizat. 2 — Aler-omă postinfecţioasă nespecifică, manifestată mai ales prin diateză edematogenă şi hemo-ragipară.
 Anazarcoidoza căţeilor, sin. a-
 nazarcoida juvenilă a cîinilor. Formă specială de acnee folicu-lară, întîlnită la cîinii tineri în regiunea cefalică şi în a cărei etiologie se încriminează un stafilococ (eventual un streptococ) ; adesea este considerată ca
 o formă de erizipel. Anchiloblefaron (gr. agkili: frî-nă, blepharon: pleoapă). Sudarea congenitală sau cîştigată a pleoapelor.
 Anchilochelie (gr. agkili: frîu, keilos: buză). Sudarea buzelor, congenitală sau cîştigată. Anchilocorie. Obliterarea congenitală sau cîştigată a pupilei. Anchiloglosie (gr. agkili: frîu, glossa: limbă). Aderenţa limbii la formaţiunile de contiguitate, (gingii, podea bucală etc.) Ancilostomatidoze. Geohelmin-toze (ancilostomoză, uncina-rioză, bunostomoză), observate la carnivore, oaie şi om, produse de viermi din fam. Ancylosto-matidae, manifestate doar în unele cazuri clinic, prin slăbiciune, diaree ş.a. Anchilostomoză, v. Anemia pernicioasă.
 Anchilostomoză canină, sin.
 nnemia pernicioasă a cîinelui. Boală provocată de Ankilosto-mum caninum, caracterizată clinic prin epistaxis şi debilitare rapidă.
 Anchiloza inimii. Unirea celor două foiţe pericardice prin sim-fize fibrino-conjunctivale, consecutiv pericarditei, cu jena
 corespunzătoare â contracţiilor Aftfej. cardiace.                          35
 Anchiloză. Suprimarea mişcărilor permise de o articulaţie etc.
 Anchilurie. Strictura uretrei. Ancona. Rasă de găini, asemănătoare cu rasa Livorno. Găinile respective au penajul negru; stropit cu pet-e albe în forma de „V", picioare şi cioc galben. Andaiuză. 1 — Rasă de bovine, crescută în Spania pentru muncă, lapte şi carne şi pentru producţia de tauri pentru coride,
 2 — Rasă de cai spaniolă, de origine arabă, folosită în trecut, în diferite ţări, pentru ameliorarea raselor de cai. 3 — Găini foarte asemănătoare cu Leg-hornul, de statură puţin mai mare, cu penaj de culoare neagră, cu bune aptitudini pentru producţia de ouă.
 Andiisk. Rasă de oi de carne, lînă, lapte, ce se creşte în raioanele de munte din Gaucaz, cu lînă groasă şi mixtă, coadă grasă. Este bine adaptată la întreţinerea pe păşuni de munte.
 Androgen (gr. aner-andros: bărbat, genein: a produce). Substanţă care provoacă dezvoltarea sexuală masculă.
 Androgin (gr. aner-andtos: bărbat, gyne: femeie) sin. hermafrodit. Care prezintă caractere diverse de la ambele sexe. Androsteron. Hormon androgen, izolat iniţial din urină, ulterior sintetizat din colesterol, apoi din stigmasterol, avînd rol în stimularea metabolismului proteic şi în reglarea funcţiilor sexuale.
 Androtomie. Anatomia omului.
 Anecbalie, sin. stabilitatea coloniei de albine. Abolirea fenomenului de roire naturală la coloniile de albine.
 Anemia infecţioasă a calulu'.
 Boală infecţioasă, contagioasă,
ANE specifică, inoculabilă, pro-gg vocată de un virus şi caracterizată prin anemie, tulburări circulatorii, febră remitentă, tulburări hemato-poetice cu modificări ale măduvei osoase etc. Boala evoluează adesea insidios, cu remitenţe şi accese repetate la intervale variate, după un timp de debilitare progresivă animalul sucombînd. Anemia infecţioasă a cîineiui şl pisicii. Boală parazitară, provocată de un hematozoar (He-mobartonella) şi caracterizată clinic prin anemie progresivă în accese şi prezenţa parazitului în sînge.
      Anemia pernicioasă a cîineiui,
      sin. ankilostomozâ canină. Boală provocată de un parazit (A.ca-ninum), care produce debilitare, slăbire rapidă, epistaxis etc.
      Anemia purceilor sugari. Boală carenţială ce apare la purcei între trei şi şase săptămîni provocată de deficienţe în oli-goelemente fier, cobalt, cupru, proteine, dismetabolii etc., manifestată clinic prin anemie hi-pocromă, diaree, slăbire, morbiditate crescută etc.
      Anemie (gr. an: privativ, hai-ma: sînge). Diminuarea numărului sau calităţilor funcţionale a eritrociţelor.
      Anemie cerebrală. Boală caracterizată prin manifestări de depresiune nervoasă, consecutiv reducerii debitului circulator encefalic.
      Anencefal (an, privativ, gr. encephalos:   encefal,   creier,).
      Monstru fără encefal. Anencefalie. Monstruozitate caracterizată prin lipsa creierului. Anencefaloneurie. Disfuncţiune encefal ică.
      Anencefalotrofie. 1 — Diminuarea volumului encefalic. 2 — Micşorarea encefalului, produsă de cauze diverse.
Aneozinofilie. Absenţa grafiti-locitelor eozinofile în sînge. Anepifizie (sindrom de —). Sindrom determinat de insuficienţă epifizară: macrogenitosomie precoce, insuficienţă genitală la femele, tulburări în creştere, în coagularea sangvină etc.
Anergie (a, privativ, gr. er-gon: reacţie). 1 — Absenţa reacţiei organice normale la administrarea unei substanţe. 2 — Lipsă de reactivitate. 3 — Stare contrară alergiei.
Anestezic. Substanţă dotată cu proprietatea de a suprima sensibilitatea (de a produce anestezie) .
Anestezie (gr. an, privativ, ais-tesis: sensibilitate). Suprimarea sensibilităţii, în mod accidental, datorită unei boli sau în urma administrării unui anestezic. Se distinge o anestezie patologică şi alta chirurgicală, care la rîndul ei este sistematizată în locală, tronculară, regională, generală etc. Anestezin (lat. Anaesthesinum). Ester pulverulent al acidului para-aminobenzoic, utilizat ca anestezic local pe mucoase, pe piele etc.
Anesteziologie. Ştiinţa şi arta aplicativă a anesteziei. Date fiind progresele realizate în aplicarea anesteziei în clinică şi în sinteza diverselor substanţe anestezice, anesteziologia tinde să-şi definească conturul de ştiinţă specială.
Âneurină, v. Bj (vitamina-) Aneuroză (a, privativ, gr. neuron : nerv). Absenţa congenitală a nervilor.
Anevrism (gr. aneurunein: a dilata). Dilataţia circumscrisă a unei artere, consecutivă modificării peretelui vascular pe o porţiune limitată, la nivelul căreia apare o distensiune fusiformă, în pungă etc., cu caracter expansiv-pulsatil, ade-
 sea la ascultaţie perceptîndu-se un suflu caracteristic. Anîractuos (fr. anfractueux: cu sinuozităţi). 1 — Cu neregulari-tăti. 2 — Adînc şi cu marginile neregulate. Termenul se utilizează în anatomie pentru a defini un accident de relief, în chirurgie pentru a defini aspectul unei plăgi neregulate etc. Angelologie (gr. aggeion: vas, logos: studiu). Parte a anatomiei care se ocupă cu studiul elementelor conductoare (vase) ale aparatului circulator. Anghila (lat .Anguilla anguilla). Peşte teleostean migrator, din familia anghilidelor, cu corpul aproape cilindric, cu coada turtită lateral şi cu falca inferioară alungită. Trăieşte în fluviile din vestul şi sudul Europei şi apare rareori şi în Marea Neagră, de unde pătrunde în Dunăre.
 Agiectopie. 1 — Anomalia caracterizată prin situarea unui vas în altă parte (cu alte raporturi) decît în zona obişnuită. 2 — Se utilizează de asemenea pentru a indica deplasarea accidentală a unui vas. Angiectazie (gr. aggeion: vas, ektasis: dilataţie). Termen generic pentru definirea unei di-latatii arteriale sau vasculare. Angiemîraxie (gr. aggeion: vas, em-phraxia: strangulare). Strangularea unui vas. Micşorarea lumenului unui vas pe o porţiune redusă, în urma acţiunii unor factori diverşi (presiuni, torsionări, inflamaţii de contiguitate etc.).
 Angina contagioasă a pisicii,
 sin. laringo-enterita infecţioasă a pisicii. Boală contagioasă, de natură virală, caracterizată prin inflamaţie faringo-laringo-en-terică, tulburări grave digestive şi respiratorii, cu mortalitate ridicată.
 AngJna crupaiă a păsărilor, v.
 Tricomonoza păsărilor.
 Angina Ludovici. Inflamaţia ano flegmonoasă a tuturor ţesuturi- 37 lor moi ce formează planşeul cavităţii bucale (mucoasă, glande salivare, limfoganglioni etc.); se manifestă prin febră de su-puraţie, disfagie, deformare sub-linguală şi externă, roşeaţa mucoasei bucale etc.
 Angină (lat. angere: a sufoca). Denumire generică dată afecţiunilor inflamatorii ale farin-go-laringelui. Adesea este substituit tennenului de faringită. Angioblaste. Elemente endo-teliale, vasculare, primitive, care vor da naştere vaselor sangvine, în embriogeneză.
 Angiocolită (gr. aggeion: vas, chole: bilă). Inflamaţia vezicii biliare.
 Angiografie (gr. aggeion: vas, grafein: a descrie). 1 — Sensul primitiv corespunde descrierii vaselor sangvine (în anatomie).
 2 — Inventarierea vaselor din-tr-un organism. 3 — în mod curent se utilizează în locul termenului de radiografie vasculară. A nu se confunda cu termenul de angiografiere, care indică operaţia de obţinere a unei angiografii, după prealabila injectare intravasculară a unei substanţe roentgenindica-toare (radioopacă).
 Angioleucită (gr. aggeion: vas, leucos: alb). Inflamaţia acută a vaselor limfatice. Se utilizează adesea în locul termenului de limfangită (care poate fi acută sau cronică).
 Angiologie (corect:     angeiolo-
 gie). Studiul anatomic al conductelor vasculare.
 Angiom. Neoformaţie benignă de tip capilar, putînd interesa fie arterele (hemangiom), fie limfaticele (limfangiom). Angiomatoză capilară. Proces neoplazic întîlnit la examenul necropsic, la bovine, sub aspectul unor arborescenţe capi-
ANO Iare sau pete brune localizate 3$ sub capsula ficatului.
     Angioplegie (gr. aggeion: vas, plege: lovitură). Paralizie vasculară.
     Angioragie (gr. aggeion: vas, ragia: erupţie, scurgere), sin. angeioragie. Hemoragie arterială.
     Angioree. Scurgere de sînge (hemoragie pasivă).
     Angiospasm (gr. aggeion: vas, spao: a trage). Spasm vascular, în general arterial. Angiospastie. Factor care provoacă spasm vascular. Angiotonină, sin. hipertensină. Globulină sangvină, în măsură să fie activată de renină (enzimă elaborată de rinichiul ischemic); după activare, contribuie la producerea hipertensiunii arteriale.
     Angiotripsie (gr. aggeion: vas, tripo: a zdrobi). 1 — Zdrobirea unui vas. 2 — Procedeul hemostatic de strivire a vaselor (în castrarea cu pensa Burdiz-zo etc.).
     Aflgler. Rasă de taurine, caracterizată prin robă de culoare roşie uniformă, greutate corporală variabilă în jurul a 400 kg, producţie bună de lapte (cu procent mare de grăsime) şi de came. Este precoce şi puţin, pretenţioasă în privinţa furajării.
     Angler— Sattelschwein. Porc de culoare bălţată negru cu alb, caracterizat prin cap lung, precocitate, excelente aptitudini de adaptare la condiţiile de mediu, o bună prolificitate, valorifică bine furajele; crescut în Germania.
     Anglo-arab., sin. Franceză pur sînge. Tip de cal pentru călărie produs prin încrucişarea dintre rasa Pur sînge englez şi cea arabă.
     Anglo-Don, sin. Budionîi. Rasă de cai creată prin încrucişarea calului de Don. ameliorat.
 cu rasa Pur sînge de galop, caracterizată prin talie înaltă, trunchi scurt şi constituţie robustă .
 Anglo-Frizonă, v. BritishFrie-sian.
 Anglo-normand, sin. jumătate sînge normand. Tip de cal produs din încrucişarea calului Pur sînge englez cu calul Normand, cu talie mare (circa 1,60 m) şi constituţie robustă. Este foarte adaptat pentru tracţiune u-şoară, pentru şa şi pentru nevoile armatei.
 Angora (rasa -). Rase de capre, iepuri şi pisici, caracterizate prin peri lungi şi mătăsoşi.
 1  — Rasă de capre, originară din R.S.S. Turkmenă, cu talie mică (60—65 cm), greutate redusă (35—45 kg), capul cu profil drept, părul de culoare albă şi mătăsos. 2 — Rasă de iepuri, de culoare albă, specializată pentru producţia de păr (300— 500 g), în greutate de 2—4 kg, prolifică (3 — 6 fătări pe an, cîte 6—8 pui la o fătare). 3 — Rasă de pisici cu păr lung mătăsos, frecvent de culoare albă. Angulara ochiului (lat. A an-gularis palpebrarum), sin. an-gularea palpebrală. Terminală a arterei faciale (la cal), la majoritatea speciilor domestice fiind suplinită prin alte ramuri arteriale.
 Angulara gurii (lat. A. anguli oris). Fină colaterală a arterei labiale mandibulare, care se îndreaptă spre comisura buzelor, trecînd pe sub inserţia comisu-rală a pielosului.
 Angularea palpebrală, v. An-gularea ochiului.
 Angus, v. Aberdeen-Angus. Angustie pelvină. 1 — Reducerea dimensiunilor bazinului. 2.
 —  Distocie realizată prin reducerea dimensiunilor bazinului: gestaţie la premature, atrezie, rahitism, exostoze, desmore-xie sacroilială.
Anhidridă arsetl oasă (lat. Ânhy-
dridum arsenicosum), sin. acid arsenios. Pulbere utilizată pentru acţiunea eutrofică şi robu-rantă (prin diminuarea schimburilor oxidative etc.), în ane-mii, emfizem pulmonar cronic, rahitism, ca antiparazitar etc. (v. şi Fowler).
Anicteric (gr. a, privativ, ikte-ros: gălbenare). 1 — Fără culoare gălbuie, icterică. 2 — Care nu este acompaniat de icter: ciroză anicterică. etc..
An droză (gr. a: fără şi hidros: transpiraţie), sin. anhidroză. Suprimarea' transpiraţiei (secreţiei sudor ipare).
Animal de blană. Animal sălbatic, captiv sau semicaptiv, apreciat pentru blana sa, care prezintă utilitate economică. Cele mai cunoscute sînt: samurul, marmota, sconcsul, nutria, nurca şi vulpea argintie. Animale lipsite de germeni, v. Germfree, S.P.F. şi Gnoto-biotic
Animalizat. Obişnuit cu organismul animal prin cultivarea în secreţii (de origine animală) sau în corpul unor animale: bacterie animalizată (lapiniza-tă, avianizată) etc.
Aniridie. 1 — Lipsa irisului (congenitală sau traumatică). 2
—  Absenţa congenitală a irisului, datorită unei tulburări ontogenetice.
Anizocitoză (gr. anisos: inegal, kytos: celulă). Inegalitatea dimensională a eritrocitelor din sîngele circulant.
Anizocorie (gr. anisos: inegal, kore: pupilă). Inegalitate pu-pilară (congenitală sau cîştigată) . Anizocoria cîştigată indică tulburări neuro-vegetative. Anizocromie (gr. anisos: inegal ciiroma:   culoare). Inegalitate
tincturială, obişnuită la. examenul hematologic, traducîndu-se prin prezenţa, pe acelaşi frotiu de globule roşii colorate normal
(normocrofne), slab colorate (fii- AS<? pocrome) sau supracolorate (hi- gg percrome).
Aniz&metropie (gr. anisos: inegal1, metron: măsură, ops: vedere, ochi). 1 — Vedere inegală.
2 — Di-ferenţă de refracţie de la un ochi la celălalt.
Anodont (an, privativ, gr. odons: dinte). Fără dinţi.
Anoestru. Perioada de repaus; în ciclul sexual al mamiferelor cu ciclul bianual sau anual, corespunzând dioestrului din ci*--ciul sexual lunar al altor mami" fere.
Anoftalm (an, privativ, gtf. ophtalmos: ochi). Monstru fără ochi.
Anomal fa., privativ, gr. no-mos: lege). Care se abate de la regula normală, obişnuită.
Anomalie. Ceea ce se abate de la regula obişnuită, existînd anomalii de formă, de situaţie etc., păstrîndu-se însă aspectul general obişnuit, al formaţiunii (în contrast cu monstruozitatea, care implică şi modificarea aspectului general). Anoplocefalidoza cabalinelor. Cestodoză intestinală la cal, produsă de Anoplocefala perfo-liata, A. magna şi Paranoplo-cefala mamilana.
Anoplocefalidoza iepurilor. Parazitoză intestinală produsă de Cittotenia ctenordes, C. pectinata şi C. denticulata.
Anorexie (gr. an, privativ, cre-xis: poftă). Pierderea sau reducerea poftei de mîncare.
Anorhidie (an, privativ, gr. orhis: testicul). 1 — Lipsa testiculelor, datorită unor tulburări ontogenetice. 2 — Se utilizează adesea pentru definirea inexistenţei testiculelor în general .
Anormal (lat. a, privativ, norma: regulă). 1 — Opus normalului. 2 — Care se „opune" re-gulei şi ordinii normale a lucrurilor. 3 — Opus generalului şi
ANO regularităţii. Nu trebuie con-40 fundat cu anomalul, de care se diferenţiază prin nuanţă. Anosmie (an, privativ, gr. osmi: miros). Diminuarea pînă la dispariţie a simţului mirosului. Anovarje. Lipsa sau nedezvol-tarea ovarelor.
      Anoxemie (gr. a, privativ, oxigen, haima: sînge), sin. anoxhe-rnie. Lipsa oxigenului din sînge. Anoxia cerebrală. Produsă prin tulburări în schimburile vascu-lo-encefalice, anoxia cerebrală se deosebeşte sub raport simptomatologie după sectorul atins, tipul leziunii primare etc.: depresiune nervoasă bruscă sau progresivă, tulburări senzitive, motorii, neurovegetative etc. Anoxia nou-născuţilor. Stare de „moarte aparentă", produsă premergător sau în timpul naşterii, din cauza dezancorării placentei cu mult înaintea expulzării, compresiunii cordonului ombilical, expulzării produşilor de concepţie în învelitori etc.; dacă respiraţia pulmonară nu se instalează în timp util, intervine rapid moartea.
      Anoxie (a, privativ, oxigen).
      1 — Lipsa oxigenului în general. Se utilizează îndeosebi pentru a indica lipsa oxigenului la nivelul ţesuturilor.
      Ansa Wrlsberg. Ramură de anastomoză între nervul esofagian dorsal şi plexul solar. Ansă. Denumire dată în anatomie prin comparaţie la toate formaţiunile care atîrnă (sau formează o curbă) în mod asemănător cu otgonul unei corăbii: ansă intestinală, ansa Wris-berg etc.
      Ansă cromatică. Aspectul cro-matinei în profază şi telofază. Ansă Henll. Porţiunea recurbată în formă de „U“ a tubului renal (parte a nefronului), distingîndu-i-se o porţiune subţire, descendentă, şi o porţiune
 ascendentă, cu diametrul mai mare.
 Antafrodisiac. 1 — Antiafro-
 disiac. 2 — Care combate dorinţa sexuală.
 Antalgie (lat. anti: contra, gr. algos: durere). 1 — Care combate durerea. 2 — Care calmează durerea. Se utilizează cu o sferă mai largă decît termenul de antinevralgie (v. infra). Antebraţ. Partea membrului toracic care are ca bază anatomică radiusul şi ulna (sin. zeugopo-diu, sens însă care are tendinţa de a se restrînge, pentru a defini numai scheletul regiunii). Antebrahio-carpiană (lat. ar-ticulus antebrahio-carpicus), sin. articulaţia proximalâ a genunchiului la animale. Articulaţie complexă de tip diartrodial condilian, care leagă extremităţile distale ale radiusului şi ulnei de primul rînd de oase carpiene. Mijloacele de legătură sînt reprezentate de ligamente proprii (lig. pisi-ulnar, lig. scafo-ulnar, la animalele mari) şi ligamente comune ale articulaţiei genunchiului (cap-sular şi lig. colaterale). La taurine se constată prezenţa unui ligament anterior propriu radio-piramidal şi a unui lig. piramido-ulnar.
 Anteflexie. 1 — îndoire spre înainte. 2 — Flexiune anterioară.
 Anfepartum (lat. ante: înainte, parturio; a naşte). Ceea ce se produce înainte de naştere. Termenul se foloseşte în clinică (obstetricală în special) pentru a se defini anumite fenomene dependente de starea de gestaţie, cu efect înainte de expulzarea fetusului.
 Antergan, v. Antihistaminic de sinteză.
 Anterior (lat. anterior: mai înainte). Se foloseşte cu deosebire în morfologie şi topografia organică pentru a indica pozi-
tia unei formaţiuni în corp, în raport cu extremitatea cefalică. Se tinde înlocuirea prin termeni de precizie ca oral, rostral, nazal (pentru formaţiuni localizate în regiunea cefalică), cra-nial (pentru definirea „orientării" diverselor formaţiuni). Pentru definirea poziţiei se caută alţi termeni:         membre
toracale etc.
Anterohipoîizar (sindrom -), v.
Hiperanteliipofizar, Hipoante-hipofizar, Neurohipofizar. Anteropuls e, v. Pulsiune. Antheraea pernyi şi Antheraea yamamai. Specii de viermi de mătase, ce se hrănesc cu frunze de stejar şi se cresc în stare semisălbatică.
Anti- (gr. anti: contra). Particulă utilizată înaintea adjectivelor, substantivelor etc., pentru a indica rolul contrar pe care îl are obiectul sau fenomenul definit prin noţiunea adjectivală:   antianemic (con-
tra anemiei) etc. Antianafllaxie (gr. anti: contra, ana: contra, phylaxis: protecţie). Stare caracterizată prin suprimarea susceptibilităţii la manifestările anafilactice, obţinută prin injectarea unor doze progresive de antigen, prin injectarea anafilactogenului după adrenalizare sau atropinizare prealabilă etc.
Anti-anticorp. Anticorp produs după injectarea de anticorpi proveniţi de la altă specie, fapt ce explică de ce repetarea administrării unui ser imun hetero-log este însoţită de scăderea activităţii protectoare. Antibiodependenţă. Necesitatea prezenţei unui antibiotic, faţă de care s-a adaptat, ca o condiţie de dezvoltare a tulpinii bacteriene respective: strepto-micinodependenţă etc. Antibiogramă. Metodă de laborator prin care se verifică sen-
sibilitatea unui anumit microb A NT la un anumit antibiotic.
Antibiotic. 1 — în sens propriu înseamnă „care se opune vieţii".
2  — în medicină se defineşte sub acest termen o serie de medicamente, cu origine foarte diferită (micoine,sulfamide etc.) care au proprietatea de a împiedica dezvoltarea şi multiplicarea microbilor, intervenind în procesul lor metabolic. Din acest punct de vedere se disting antibiotice: fongice (extracte de mucegaiuri), microb iene (extracte de microbi), chimice (sul-famide), complexe etc. 3 — în principiu termenul de antibiotice se rezervă pentru extractele fongice şi microbiene din categoria de mai sus (produse de organisme vii). Pe măsura preparării sintetice a unora dintre ele sfera termenului a început să se lărgească.
Antib'oterapie. Terapeutica bazată pe antibiotice. Antibiorezistenţă. Capacitatea unor microbi de a rămîne insensibili la acţiunea antibioticelor. Poate fi naturală sau cîştigată prin supunerea microbilor la acţiunea repetată şi în doză mică a antibioticului.
Anticanitic (factor-), sin. vitamina B5, acid pantotenic, Bios
II etc. Carenţa în vitamina B5 provoacă pe lîngă alte tulburări (nervoase, corticosuprarenale, degenerative etc.) şi albirea părului.
Anticanceros. Cu rol în combaterea cancerului.
Anticataral. Care combate catarul.
Anticheilitîc, v. B2 (vitamina -). Anticoeur (lat. ante: înainte, fr. coeur: cord, inimă). Denumire improprie, hibridă, cu caracter de barbarism, utilizată pentru denumirea unor afecţiuni diferite (adenita prescapulară, ade-no-flegmonul prescapular, mio-zita supurat ivă cleido-mastoi-
ANT diană, botriomicoza cleido-^2 mastoidiană etc.), manifestate printr-o deformaţie inflamatorie acută, localizată înaintea articulaţiei scapulo-humerale. Anticoncepţional. Care împiedică fecundarea.
      Anticorp. Substanţă care apare în organism în urma administrării unui antigen pe care-1 neutralizează (aglutinează, precipită etc.), anticorpii constituind, în sens larg, însăşi baza imunităţii.
      Antidermatitic (factor -), sin. vitamina Bh, acid pantotenic, Bios I, filtrat factor etc. Factor ce participă la degradarea acizilor graşi şi steroizilor, a-vînd deci un evident rol în metabolism. Stimulează creşterea şi pigmentarea fanerelor. Carenţa provoacă dermatite, tulburări cutanate, diverse tulburări nervoase, degenerative etc. Ant diareic. Care combate dia-reea, fie dezinfectînd tubul digestiv, fie încetinind tranzitul alimentar, fie neutralizînd sau absorbind toxinele etc. Antidiuretic. Medicament care reduce diureza, obişnuit fiind vorba de extracte de lob posterior al hipofizei, de sedative ale centrilor diurezei (barbi-turice) sau de doze mari de cafeină.
      Antidot (an ti-contr &, do tos: dat). Substanţă care are proprietatea de a neutraliza efectele unui toxic.
      Ant.dropie. Care combate hidro-pizia.
      Antienzimă, sin. antiferment. Anticorp ce inhibă activitatea unei enzime sau unui grup de enzime, prin combinarea cu apoenzima specifică (antienzimă propriu-zisă) sau cu coenzima, ultimul grup putînd fi comun mai multor enzime (antienzimă în sens larg).
      Antifebrină, v. Acetanilidă.
Antifîogistîc. Care combate inflamaţia.
Antigalacfic. Care opreşte secreţia de lapte.
Antigen. Substanţă agresivă pentru organism care, pătrun-zînd în sînge, provoacă apariţia de anticorpi. Antigenul poate fi reprezentat de celule mi-crobiene, celule heterologe, vegetale sau chiar substanţe chimice.
Antiheimlizină. Compus elaborat de organism după imunizarea cu seruri hemolitice, inhi-bînd acţiunea hemolizinelor. Antihistaminic. Substanţă cu proprietăţi opuse histaminei, acţionînd ca inhibitoare a receptorilor celulari.
Antihistaminic de sinteză. Preparat sintetic (în general amine complexe) care se opune total sau parţial efectelor produse de histamină: Antergan, Neoanter-gan, Benadryl, Anistin, Fener-gan (Romergan), Nilfan, Multer-gan etc. Acţionează antialergic, spasmolitic, analgezic, sedativ etc.
Antihormon. Anticorp antihor-monal apărut în organism în urma unor administrări xepe-tate de hormoni cu caracter proteic (cum ar fi gonadotrofi-nele), activitatea antihormo-nală fiind asociată cu fracţiunea gammaglobulinică a serului. Antilopă. Animal rumegător pa-ricopitat, din familia bovide-elor, cu picioare lungi, subţiri şi coadă scurtă. Antilopele trăiesc de obicei în stepe şi pustiuri, iar unele specii şi în zonele alpine; majoritatea sînt răspîndite în Africa şi în sudul şi centrul Asiei; se vînează mai ales pentru piele.
Antimetabolit. 1 — Substanţă chimică dotată cu proprietatea de a frîna metabolismul propriu al altei substanţe. 2 — Substanţă cu rol de neutralizare a
       produşilor intermediari ai metabolismului.
----^Antimicozic, sin. antimicotic. 1
       —  Substanţă dotată cu proprietatea de a distruge micelii. 2
       —  Substanţe utilizate în combaterea micozelor. 3 — Substanţe care opresc dezvoltarea ciupercilor parazite. Antinevralgic. Substanţă care are proprietatea de a combate (suprima) nevralgia. Antinevritic, v. Bt (vitamina-). Antioxidant. Substanţă care împiedică reacţiile ce au loc sub acţiunea oxigenului din aer, evitînd astfel degradarea multor produse (rîncezirea grăsimilor etc.). Se foloseşte în industria nutreţurilor combinate. Antiperistaltic. 1 — Care suprimă per ista Itismul (substanţă antiperistaltică). 2 — Care are un caracter contrar per ista ltis-rnului sau sens invers (contracţie antiperistaltică). 3 — în mod obişnuit se utilizează pentru definirea contracţiilor intestinale, esofagiene (sau a altor organe tubulare) care se propagă în sens contrar faţă de sensul mişcărilor peristaltice. Antipiretic. Substanţă care are proprietatea de a combate hi-pertermia, acţionînd fie prin reducerea proceselor metabolice, fie influenţînd direct centrul termo-regulator diencefa-lic.
       Antipruriginos. Care combate pruritul.
       Antirabic. Contra turbării: vaccin antirabic etc.
       Antirahitic. 1 — Termenul se utilizează pentru a se defini proprietatea unor substanţe de a preveni sau combate rahitismul: vitamina D etc. 2 — Orice substanţă, factor etc., care intervine în prevenirea sau combaterea tulburărilor rahitice.
       Antiseptic. Substanţă (în general chimică) utilizată cu scopul
distrugerii microbilor patogeni ANT din adăposturi, mediu, cîmp 43 optrator, plăgi etc.
Antispasmotic. Care combate (suprimă) spasmele.                ^ —
Antisteril. Care combate steri-litatea. Termenul se foloseşte pentru a defini rolul oricărui factor care previne sau combate sterilitatea, dar cu deosebftre pentru definirea rolului vitaminei E în combaterea şi prevenirea sterilităţii.
Antitetanic. Care combate sau previne apariţia contracţiilor tetanice. Termenul se utilizează mai ales în definirea proprietăţilor unor substanţe (produse biologice) care previn apariţia tetanosului: ser antitetanic etc. Antitoxină. Substanţă produsă de organism care inactivează o toxină oarecare. Antitoxină apare în sînge, în diverse boli, în special infecţioase, titrul de antitoxine indicînd gradul defensiv sau de imunizare. Antitrombină. Substanţă ce împiedică acţiunea coagulantă a trombinei; se cunosc patru anti-trombine naturale (I, II, III şi IV).
Anti venin. Substanţă existentă în sîngele sau serul de şarpe veninos, utilizată ca agent preventiv sau curativ în muşcăturile veninoase.
Anti virulent. Care se opune acţiunii virulente.
Antivirus. Substanţă care se opune dezvoltării unui virus. Antivitamină. Substanţă care inhibă acţiunea unei vitamine (v. şi infra).
Antivitamină K. Substanţă cu structură analogă vitaminei K, dar cu acţiune antagonistă, rezultată din dedublarea simetrică a ciclurilor. în categoria acestor substanţe menţionăm: dicumarolul (care împiedică sinteza protrombinei şi inhibă fosforilarea oxidativă, blocînd activitatea filochinonreducta-
VNT zei), diftiocolul, ditiocumarolul 44 şi tiroxina.
     Anti vitamine B6. Substanţe analoge structural cu vitamina B,, dar avînd acţiune antagonistă: dezoxipiridexina (care inhibă creşterea puilor de găină), derivatul fosforilat al acesteia (care are o acţiune antagonic-enzi-matică) şi metoxipiridoxina. Antivomitiv. Substanţă care combate vomitarea, fie prin acţiune centrală (Largactil, Ro-mergan ş.a.), fie prin calmarea suprafeţelor reflexogene (poţi-une Rivieri, anestezin ş.a.) sau prin acţiunea antispasmotică asupra stomacului şi intestinului (atropina ş.a.). Antixeroftalmică. împotriva xe-roftalmiei. Sub acest termen se defineşte în special poprieta-tea vitaminei A de a preveni tulburările oculare carenţiale. Antracoid. Bacii Gram pozitiv, aerob, din sol, foarte asemănător cu bacilul antraxului, însă fără putere patogenică sau cu patogenitate redusă (Bac. sub-tilis, Bac. mezentericus etc.). Antracoză. (gr. anthrax: cărbune). Stare caracterizată prin prezenţa de particule negre de cărbune, mai ales în pulmon şi limfoganglionii sateliţi, observată la aimalele care trăiesc în oraşe şi mai ales la cele utilizate la muncă în mine de cărbuni; exagerată, poate fi factor ocazional pentru tuberculoza pulmonară sau duce la fibroză pu lmonară.
     Antrax, sin, febră cărbunoasă, cărbune bacteridian. Boală infecţioasă, enzootică, produsă de
     B.  anthracis, comună mai multor specii de animale, evoluînd sub diverse forme: acută, sub-acută, supraacută, externă, internă etc. La ovine şi taurine, boala evoluează sub formă supraacută, în formele interne, animalul prezentînd febră accentuată, mucoase injectate, cord
tumultos, tremurături musculare, stare congestivă etc. Forma externă evoluează în general mai lent, cu tumori edematoase, năvălitoare, febră etc. Antropoid (gr. antropos: om). Care se aseamănă cu omul. Antropomorf. Termen care se utilizează pentru indicarea animalelor care au o conformaţie asemănătoare cu a omului. Antrycid. Combinaţie pirimidi-nico-chinaldinică pulverulentă, activă în tripanozomiaze şi lep-tospiroză.
Anurie. Suspendarea procesului secreto-excretor urinar.
Anus. Orificiul de comunicare a rectului cu exteriorul. Anzeriforme. Ordin de păsări înotătoare, de talie mare şi mijlocie, cu gît lung şi picioare scurte, cu patru degete dintre care trei îndreptate înainte şi unite prin membrană, cioc turtit cu dinţi sau lame cornoase pe margini, penaj compact şi puf abundent. Răspîndite pe tot globul pămîntesc (peste 200 specii), alcătuiesc baza vîna-tului (gîsca sălbatică, raţa sălbatică etc.). Unele specii au fost domesticite, din ele provenind rase de gîşte sau rase de raţe domestice.
Anx'etate (lat. anxietas: nelinişte). Nelinişte excesivă, teamă însoţită de senzaţie de sufocare.
Aortă (gr. aortin, lat. aorta). Conductor vascular cu diametrul remarcabil şi perete elastic, prin care sîngele este pompat de la cord, distingîndu-se o aortă primitivă, alta descendentă, ascendentă (prin care sîngele este împins în marea circulaţie), o aortă pulmonară (prin care sîngele este împins spre pulmon) etc.
Aorta abdominală. Porţiunea aortei descendente cuprinsă în cavitatea abdominală şi din care se detaşă: trunchiul celiac,
a. mezenterică cranială,aa. renale, aa. spermatice interne, a. mezenterică caudală şi aa. lombare. Se termină la nivelul zonei sacrate (sau presacrate) prin două artere hipogastrice (iliace interne), două artere ili-ace (externe) şi (eventual) o sacrată medie.
Aorta ascendentă. Ramificaţie (la unele specii) a aortei primitive prin care sîngele este împins în porţiunile precor-diale (sau supracordiale).
Aorta descendentă. Mare vas arterial prin care sîngele este împins în zonele postcordiale. Cuprinde o porţiune toracică (aorta toracică) şi o porţiune abdominală (aorta abdominală). Aorta primitivă. Cel mai mare vas din corp, prin care sîngele este pompat din ventriculul stîng în marea circulaţie, la nivelul orificiului iniţial prezen-tînd trei valvule sigmoide. Aorta pulmonară. Mare vas arterial prin care sîngele este pompat din ventriculul drept spre pulmon, la orificiul iniţial pre-zentînd valvulele semilunare (sigmoide), în marginea liberă a fiecărei valvule găsindu-se nodului lui Arantius.
Aparat (lat. apparare: a prepara). Ansamblul de organe, avînd origine embr io logică diferită, dar concurînd împreună la îndeplinirea unei funcţii organice esenţiale: aparat digestiv, aparat circulator etc. Nu trebuie confundat cu sistemul, care reprezintă tot un ansamblu de organe sau formaţiuni, care însă au „origine embriologică comună", în componenţa lui in-trînd organe formate dintr-un ţesut asemănător: sistem nervos etc.
Aparat ceriîer. Aparat format din patru perechi de glande ceri-fere, situat în abdomenul albinei, în interiorul cărora se formează ceara.
Aparat circulator. Ansamblu de Al*A organe care permit circulaţia 4.5 sîngelui în organismul animal, în componenţa lui distingîn-du-se: conductori, reprezentaţi de vasele sangvine (artere, capilare, vene şi limfatice), un organ motor central (cordul), o componentă vehiculată (sîngele) şi organe anexe hemato-poetice (măduva osoasă etc.) şi hematolitice (splina).
Aparat de muls. Aparat destinat executării mulgerii mecanice.
Se compune dintr-o pompă de vid, un rezervor de vid, un pul-sator şi o găleată de muls, legată prin conducte flexibile cu cupele de mulgere. Cupele sînt căptuşite cu manşoane de cauciuc şi execută, sub acţiunea pulsatorului, operaţia alternativă de masare şi mulgere, prin aspiraţia laptelui din uger.
Aparat digestiv. Ansamblu de organe care concură la efectuarea digestiei, în componenţa lui distingîndu-se: tubul digestiv (gură, esofag, faringe, stomac, intestin) şi organe anexe (glande salivare, pancreas, ficat).
Aparat genital. Ansamblu de organe care concură la efectuarea funcţiei care asigură perpetuarea speciei. în cadrul aparatului genital se disting: organe esenţiale (gonadele, reprezentate prin testicule la mascul şi prin ovare la femelă), căi de conducere (conducte genitale, reprezentate prin epididim, canal deferent, canal ejaculator şi uretră la mascul; oviduct, uter şi vagin la femelă) şi formaţiuni anexe (glande anexe: vezicule seminale, prostată, glande bul-bo-uretrale la mascul; mamelă la femelă etc.), organe copula-toare, organe de protecţie etc. Aparat genito-urinar. Denumire de sinteză, definind strînsele relaţii (embriologice şi topografice) dintre aparatul genital şi urinar.
APA Âpârat Golgi, v. Aparat reti-4g cuIar intern.
      Aparat Holmgren. Formaţiune canalicular-reticulară, situată în porţiunea citoplasmatică periferică a unor celule. Aparat infundibuliform fibri-lar, sin. pîlnia spirală Golgi-Rezzonico. Formaţiune fila-mentară, fină, spiralată în resort, cu aspect de pîlnie, care intră în structura fibrei nervoase mielinice şi situată la nivelul incisurilor Schmidt-I.ante r mau .
      Aparat neuro-mio-arterial glo-
      merular. Şunt reglator al accesului sînge lui în glomerul, reprezentat de un ansamblu de fibrile nervoase şi celule musculare netede, afibrilare, situate la nivelul mediei din capilarele aferente ale glomerulului renal.
      Aparat respirator. Ansamblu de organe (cavităţi nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii, pul-moni), care concură la efectuarea funcţiei respiratorii. Sistematica distinge: organe esenţiale (pulmonii situaţi în cavitatea toracică) şi căi respiratorii, care la rîndul lor sînt subîmpărţite în căi superioare (prefaringiene) şi inferioare (postfaringiene). Un rol deosebit în dinamica respiratorie îl au muşchii inspiratori (diafragma, m. intercostali etc.) şi expiratori.
      Aparat reticular extern. Formaţiune eanalicular-vacuolară descrisă de G o l g i şi V e r o t t i în porţiunea citoplasmatică periferică a peri car ionului nervos şi la baza dendriţelor. Aparat reticular intern. Formaţiune canalicular-vacuola-ră, perinucleară, descrisă de G o l g i, mai evidentă la celulele tinere, cu capacitate polarizantă în celulele secretorii (în funcţie de sensul eliminării granulelor de secreţie). Format
din corpusculi (dictiosomi) în cariocineză, suferă o diviziune dispersivă.
Aparat Timofeev, sin. aparat Ruffini. Denumire generală dată ansamblului de fibre nervoase vegetative cu ramificaţii fine şi întreţesute care se găsesc în unii corpusculi tactili.
Aparat urinar. Ansamblu de organe care concură la producerea şi eliminarea urinii, fiind format din organe esenţiale (rinichii) şi căi de conducere (uretere, vezică urinară, ure-tră).
Apărare abdominală, sin. apărare musculară abdominală, pîntece de ogar, abdomen supt, abdomen retractat, pîntece de lemn. Contractură tonică a musculaturii abdominale, realizată obişnuit reflex (iritaţii peritoneale, intestinale, renale etc.) sau datorită durerii locale (ne-vrite, miozite).
Apeduct. Denumire utilizată în anatomie pentru definirea unor conducte sau canale organice.
Apeductul Fallope. Canal săpat în interiorul osului temporal, stabilind legătura între hiatu-sul Fallope şi conductul auditiv intern, deschizîndu-se la nivelul găurii stilo-mastoidie-ne.
Apendice (lat. ad: la, pendere: a atîrna, a se ţine). 1 — Ceea ce apare ca o prelungire a unei părţi principale. 2 — In anatomie se defineşte infundibulul limfoid al vîrfului cecal la unele specii (om, rozătoare etc.). Dintre animalele domestice, doar iepurele prezintă apendice cecal.
Apendicită. Inflamaţia apendi-celui cecal.
Apendicular. Termen utilizat pentru definirea unei formaţiuni care are contingenţe, formă asemănătoare sau aparţine apendicelui.
 Apeninică, sin. Garafagnina. Populaţia ovină cu caracteristici puţin omogene:       statură
 medie, lînă semiaspră de culoare albă sau maron, de calitate mediocră.
 Apertură (lat. apertum: deschidere) . Deschidere: apertură toracală (spaţiul delimitat de prima pereche de coaste), apertură pelvină cranială (spaţiul delimitat de pubis, iiium şi promontoriu, prin care cavitatea pelvină comunică cu cavitatea abdominală), apertură pelvină caudală (deschiderea spre înapoi a cavităţii pelvine, delimitată de platoul ischiatic şi primele vertebre sacro-cau-dale).
 Apetit (lat. appetere: a avea poftă de mîncare). Dorinţa de satisfacere a foamei. Poftă de mîncare.
 Apexial (lat. apex: vîrf). 1 — Care aparţine vîrfului (extremităţii) . 2 — Situat în punctul cel mai distal al extremităţii. Apical (lat. apex, — icis: vîrf). Care şe referă la porţiunea de vîrf. In anatomie se utilizează pentru definirea zonei terminale a unui organ: zona apicală a limbii, lobul apical al pulmo-nului etc.
 Apicultură (lat. apis: albină, cultura: cultură). 1 — Ştiinţă care se ocupă cu creşterea şi exploatarea raţională a albinelor, pentru a obţine miere şi ceară şi pentru polenizarea culturilor agricole cu ajutorul albinelor. Valoarea sporului de producţie obţinut prin polenizarea făcută cu albinele poate să depăşească de 10 —15 ori valoarea producţiei de miere şi ceară. 2 — îndeletnicirea de a creşte şi exploata albinele şi folosirea producţiei lor.
 Apifug. Preparat cu miros respingător, folosit de apicultori pentru ungerea mîinilor înainte de începerea lucrului în prisacă,
 ca mijloc de protecţie contra albinelor.
 Apimondia. Organizaţie internaţională neguvernamentală, care reuneşte organizaţiile apicole naţionale, în scopul organizării schimburilor de experienţă pe plan mondial, în domeniul tehnologiei de creştere şi exploatare a albinelor. Apirază, sin. ATP-difosfatază. Enzimă care se găseşte în cartofi, fiind activată de ionii de Ca.
 Apirexie (a, privativ, gr. py-rexis: febră). Stare ne însoţită de hipertermie.
 Apirogen (a, privativ, pyr: foc, gencin : a produce), sin. api-retogen. Care are capacitatea de a preveni sau împiedica apariţia febrei.
 Aplastic (a, privativ, plassein: a forma). Fără posibilitate de dezvoltare; care nu s-a putut dezvolta.
 Aplazie (gr. a, privativ, gr. plassein: a forma). Nedezvol-tarea unui ţesut sau a unei formaţiuni.
 Aplomb. Direcţia şi poziţia membrelor animalelor, în raport cu pămîntul şi cu planul median al corpului, cînd animalele se sprijină deopotrivă pe toate picioarele. Aplombul poate fi normal (corect), sub el, campat, închis, deschis, panard, canios. Prezintă importanţă pentru aprecierea animalelor după exterior (mai ales la cai), în vederea selecţiei. Apnee (a, privativ, gr. pnein: a respira). întreruperea dinamicii respiratorii.
 Apneumîe (a, privativ, pneu-mon: pulmon). Monstruozitate caracterizată prin lipsa pulmo-nilor.
 Apocrisie. Evacuarea lichidelor în exces, prin mărirea secreţiilor.
 Âpodie (a, privativ, pos: picior). Monstruozitate caractc -
APO rizată prin lipsa membrelor.
  4$ Apoenzimă. Gomponenta proteică a enzimelor, care conferă caracterul de specificitate. Apofiză (gr. apo: de, finai: a creşte, excrescenţă). Accident proeminent de relief osos, dis-tingîndu-se:         apofize  stiloide
      (cu aspect de stilet), pterigoide (în formă de aripă), odontoide (cu aspect de dinte) , mastoide (în formă de mamelon), cora-coide (cu aspect de cioc de cioară), coronoide etc.
      Apofiză accesorie. Eminenţă aciculară situată pe rădăcina arcului vertebral, flancînd in-cizura vertebrală caudală. Apofiză anconată, sin. ciocul olecr anului, apofiză, olecraniană. Apofiză coracoidă a olecranu-lui.
      Apofiză angulară. Eminenţă de inserţie situată pe unghiul mau-dibular, la carnivore.
      Apofiză articulară. Formaţiune apofiziformă care participă la formarea unei articulaţii. în mod special se definesc sub această denumire eminenţele osoase, şlefuite de suprafeţe articulare, sculptate pe arcurile vertebrelor.
      Apofiză bazilară. Proeminenţă orală a bazioccipitalului care se articulează cu bazisfenoidul, delimitînd medial găurile sfî-şiate.
      Apofiză coracoidă. Eminenţă de inserţie pentru muşchiul coracobrahial, situată pe partea medială a tuberozităţii supra-glenoidale a spetei.
      Apofiză cornuală. Eminenţă osoasă de susţinere a cutiei cornoase a coarnelor, situată pe faţa exocraniană a oaselor frontale (la ovine) sau pe extremitatea proeminenţei cornuale (la taurine).
      Apofiză crista galii. Proemina-rea lamei etmoidale între cele două fose olfactorii.
Apofiză frontală a osului zigo-matic. Formaţiune osoasă ce concură la delimitarea orbitei. Apofiză hamată, sin. acromion. Formaţiunea apofiziformă terminală a extremităţii ventrale a spinei scapulare (foarte dezvoltată la carnivore şi iepure). Apofiză jugulară. Evident accident de relief osos, flancînd condilii occipitalului.
Apofiză linguală, sin. entoglos. Formaţiune hioidiană, aparţi-nînd bazihioidului şi servind la inserţia muşchilor limbii. Apofiză mamilară. 1 — Eminenţă osoasă, rugos-mamelo-nară. 2 — Se definesc în mod special sub acest termen eminenţele rugoase situate pe părţile laterale ale rădăcinii arcului vertebral, deasupra, înaintea şi pe partea laterală a apofize lor articulare.
Apofiză mastoidă. Eminenţă rugoasă situată la baza piramidei temporalului.
Apofiză musculară. Eminenţă fină şi aciculară, situată la baza piramidei temporalului, servind la inserţia trompei fa-ringo-timpanice şi muşchilor peristafilini.
Apofiză palatină. 1 — Lama palatină a maxilei. 2 — Expansiunea palatină a osului incisiv.
3 — Un fin accident de relief situat pe arcada palatină. Apofiză pterigoidă. Expansiune evidentă şi puternică, simetrică, ventro-laterală a feţei exo-craniane a sfenoidului.
Apofiză retroglenoidală. Accident de relief osos limitativ al suprafeţei articulare glenoidale, situată la baza scvamozalului. Apofiză spinoasă. Proeminenţă excesiv de dezvoltată, situată pe cupola arcului vertebral. Apofiză suprahamată, sin. para-acvomion. Eminenţă caudo-ven-trală a spinei scapulare, excesiv de dezvoltată la iepure.
Apofiză transversă. Formaţiune apofizară laterală a vertebrelor, foarte dezvoltată la vertebrele lombare şi cervicale. Apofiziform. Cu aspect de apofiză.
Apcnevroză (gr. apa: de, neuron: tendon). 1 — Tendonul lăţit al unui muşchi. 2 — Porţiunea fibroasă şi lăţită care serveşte la prinderea muşchiului pe os sau pe altă formaţiune. A nu se confunda cu fasciile (v. şi infra).
Aponevroza auricularilor. Formaţiune de inserţie a muşchilor auriculari externi (zigomato-auricularuiui), pe arcada zigo-matică şi parţial pe creasta frontală şi pe m. fronto-auricu-lar (la unele specii). Aponevroza cleidomastoidianu-lui. Formaţiune fibroasă       de
inserţie cefalică a muşchiului cleidomastoidian, extrem       de
evidentă la cal, unită la tendonul sterno-mandibularului printr-o lamă fibroasă ce se strecoară printre glanda paro-tidă şi glanda submandibulară. Aponevroza giuteului superficial. Subţire formaţiune      fi-
broasă, mai evidentă la cal, detaşată cel mai adesea de pe marginea caudală a porţiunei musculare. Pătrunde pe sub bicepsul femural spre a se înscrie pe faţa caudală a femurului, prelungindu-se lateral pînă la tuberozitatea ischiatică. Aponevroza gracilis. Servind la inserţia ventrală a muşchiului pe ligamentul tibio-patelar medial, pe marginea medială a tibiei şi pe fascia gambei, aponevroza muşchiului gracilis apare unită în partea inferioară cu aponevroza croitorului, con-curînd la formarea ciorapului fibros zonal.
Aponevroza oblicului abdominal extern. Vastă formaţiune fibroasă, aproximativ triunghiulară, plasată în regiunea
abdominală ventrolaterală, cu APO marginea dorsală în continuita- 49 tea fibrelor musculare, marginea ventrală fiind întreţesută cu simetrica de pe linia albă şi prezentînd în unghiul ven-tro-caudal o spărtură reprezen-tînd „inelul ingvinal inferior". Aponevroza oblicului extern se dedublează înapoia inelului ingvinal inferior într-o foiţă ce reprezintă ligamentul ingvinal (aponevroza ingvinală), care trece să se insere pe unghiul lateral al iliului, formînd peretele posterior al canalului ingvinal, şi o foiţă ventrală, superficială, reprezentînd aponevroza femurală, ce concură la formarea ciorapului fibros al coapsei. Aponevroza oblicului abdominal intern. întinsă formaţiune fibroasă, de inserţie ventrală, întreţesută cu simetrica ei pe linia albă şi parţial aderentă la aponevroza oblicului extern. Aponevroza palmară. Porţiunea lăţită de inserţie pe creasta semilunară a flexorului profund al falangelor (la membrul to-racal).
Aponevroza plantară. Porţiunea lăţită de inserţie pe creasta semilunară a tendonului per-forant (rezultat din unirea tendoane lor   muşchilor flexorul
lung al halucelui, tibial posterior şi flexorul lung al degetelor piciorului).
Aponevroza romboidului. Formaţiune fină de inserţie a m. romboid pe coarda ligamentului cervical, întreţesută cu aponevroza spleniusului şi seratului dorsal.
Aponevroza sartoriusului. Lamă de inserţie situată la extremitatea distală a muşchiului croitor, prin care acesta se prinde pe ligamentul tibio-patelar medial (împreună cu aponevroza gracilis).
Aponevroza semispinalului, sin. aponevroza marelui complex.
    Formaţiune fibroasă de inserţie 50 caudală a muşchiului semispi-nal al capului şi gîtului pe apofizele spinoase toracale (mai ales la cal), întreţesîndu-se cu aponevroza splenisului şi seratului dorsal.
    Aponevroza splenisului. Se distinge o aponevroză cranială, evidentă mai ales la cal, servind la inserţia muşchiului splenius pe tendonul muşchiului lung al capului şi o apone-vroză caudală extrem de puternică, inserată pe apofizele primelor vertebre dorsale, faţa profundă aderînd la aponevroza semispmalului şi spre înapoi ţesîndu-se cu apronevroza seratului dorsal.
    Aponevroza tensorului fasciei antibrahiale. Formaţie de inserţie ventro-cranio-medială (la cal) a muşchiului tensor al fasciei antibrahiale, întreţesută cu fascia antibrahială. Aponevroza tensorului fasciei late. Vastă formaţiune de inserţie ventrală a muşchiului întin-zător al fasciei late, dedublată într-o foiţă superficială, inserată pe fascia femurală, şi o foiţă profundă, care pătrunde pe sub bicepsul femural, pentru a se uni cu aponevroza gluteu-lui superficial, dublînd ligamentul capsular femuro-tibial. Aponevroza transversului abdominal. întinsă formaţiune de inserţie ventrală pe cartilajul xifoidian şi întreţesută cu simetrica pe linia albă.
    Apomorfină (lat. Apomorphi-num). Derivat al morfinei utilizat sub formă de clorhidrat (pulbere sau cristale, din care se fac soluţii) ca vomitiv central şi în alotriofagie. Apoplectic (gr. apoplexia: lovitură, atac). Care se referă la apoplexie.
    Apoplexie. Complex de tulburări caracterizate prin supri-
marea subită a pulsului şi a funcţiunilor nervoase. Appenzell. Rasă elveţiană de capre cu roba complet albă., lipsite de coarne, statură mică,, greutatea corporală variind între 40 şi 60 kg.
Aprosopie (gr. aproscpos: fără faţă). Monstruozitate caracterizată prin lipsa regiunii faciale. Aptitudine. Predispoziţie organică şi fiziologică. în medicina veterinară şi zootehnie se utilizează cu referinţe la predispoz i-ţia faţă de o anumită producţie. Ara (lat. Ara macao) . Specie de papagali, viu coloraţi (de obicei roşu, ca sîngele), răspândiţi în America de Sud şi crescuţi pentru ornament.
Arab, sin. Pur sînge arab, Pur sînge oriental. Rasă de cai me-zomorfă cu forme zvelte şi armonioase, cu talie medie de 1,45— 1,55 m şi greutatea corporală de 400 kg. Are cap mic, profil drept, nări largi şi mobile, urechi mici, linia orizontală dreaptă, crupă orizontală, membre musculoase cu articulaţii solide, păr scurt şi lucios, temperament vioi şi docil. Este o rasă de cai bună pentru călărie, pentru tracţiune uşoară şi pentru ameliorarea altor rase., Arabi. Denumire dată pielice-lelor Karakul de culoare neagră. Arado, sin. Beri. Rasă de taurine crescută în Eritrea, în special pentru muncă. Are un randament de abator de circa 50% şi o producţie de lapte de 3—4
1 pe zi.
Arahidonic (acid-). Acid gras cu catenă liniară, nesaturat, tetraetenic, cu 20 de atomi de carbon, existent în ficatul de porc.
Arahnoidă (gr. arahni: păianjen, eidos: asemănare). Dispozitiv mezenchimatos de îrrve-lire şi protecţie a nevraxului, lipsit de vase, cuprins între dura- şi piamater. Separată de
duramater printr-un spaţiu sub-dural (supraarahnoidian), arah-noida este legată de piamater printr-o serie de punţi conjunc-tivo-elastice, tapetate de celule endoteliforme, delimitînd o serie de loji sau spaţii subarah-noidiene prin care circulă lichidul cefalorahidian. Unele zone de îngroşare a arahnoidei prezintă „corpusculi Pacchi-oni“.
 Arahnoidită. Inflamaţia arahnoidei. ■
 Arahnoză. Stare caracterizată prin modificări funcţionale sau anatomice produse de arahnide: linguatuloze, rîi, atacuri de către căpuşe etc.
 Arbogrup, sin. Arbovirus, grupa Arbo. Virusuri transmise prin artropode, faţă de care însă nu au putere patogenă: unele virusuri ce produc encefalite, virusul encefalomielitei ovine, al pestei africane a calului, al limbii albastre la rumegătoare etc.
 Arc hiobranhial. Arcul de suspensie al faringelui şi laringelui la mamifere, compus din mai multe piese (timpanohial, sti-lohial, epihial, keratohial, bazi-hial), oferind în acelaşi timp şi elemente de inserţie pentru muşchii limbii.
 Arc hio-hipobranhial. Arcul de suspensie al faringelui şi laringelui respirator la păsări, format din mai multe piese (kera-tobranhiale I, hipobranhiale I, copulă, bazihial, entoglos, copu-lostil), derivînd atît din piese ale primului arc branhial, cît şi din piese ale celui de-al doilea arc branhial.
 Arc reflex. Substratul morfologic al actului reflex. înlănţuirea neuronilor în care se desfăşoară actul reflex.
 Arcadă anastomotică. Anasto-moza a două artere pe un traiect curb sau transversal.
 Arcada Corti, sin. tunel Corti. Alic Formaţiune microscopică si- gj tuată pe membrana baz ilară din urechea internă, rezultînd din sprijinul reciproc al stîlpi' lor Corti. în sens propriu, arcada este reprezentată de formaţiunea rezultată din sprijinul a două celule Corti, situate faţă-n faţă, tunelul rezultînd din serierea arcadelor.
 Arcadă dentară. în anatomie şi exterior se defineşte sub această denumire formaţiunea ce rezultă din serierea pe o linie curbă a implantaţiei dinţilor în mandibulă (arcada inferioară) sau în corpul oaselor incisive şi maxilelor (arcada superioară) .
 Arcada ischiatică (ischiadică).
 Scobitura rezultată din continuitatea marginilor caudale ale celor două oase ischiatice, li-mi'tînd caudal platoul ischia-tic.
 Arcadă orbitară. Puntea osoasă care delimitează dorso-lateral orbita (la bou, cal, oaie, capră, porc), rezultînd din articularea apofizei zigomatice a frontalului cu apofiza orbitară a zigo-maticului (cu excepţia carnivorelor şi suinelor, la care apofizele respective nu ajung în contact, rezultînd o arcadă incompletă).
 Arcadă radio-uinară. Spaţiu de pasaj, rămas între radius şi ulnă, în treimea proximală (cal) sau şi în treimea distală (rumegătoare, suine), eventual interes în d toată întinderea de contact a celor două oase (carnivore) .
 Arcadă tibio-îibulară. Spaţiu de pasaj pentru vase, rămas între tibie şi fibulă, în treimea proximală.
 Arcadă zigomatică. Lama osoasă a zigomaticului care limitează orbita în partea ventrală. Arcare. Modificarea aplombului membrului toracal, prin
4*
ARP deplasarea \ zonei antibrahio-52 carpo-metacarpiene înaintea liniei de aplomb.
      Ardenez. Varietate brahimorfă a rasei belgiene de cai. Arde-nezul este un cal masiv, de tracţiune grea, cu temperament limfatic, constituţie robustă, talie de 1,55—1,60 m şi greutate de 600—800 kg. Arduenoza, v. Spiruridoza gastrică a porcului.
      Arecolină. Alcaloid parasimpa-ticomimetic, diferitele lui săruri (clorhidrat etc.) utilizîn-du-se mai ales pentru efectul hiperperistaltic (purgativ, ver-mifug).
      Areolă (lat. areola:       spaţiu
      mic). Mic spaţiu, delimitat. în anatomie defineşte o formaţiune cavitară redusă, delimitată de pereţi fibroşi sau de lamele osoase: areolele ţesutului osos, spongios etc.
      Argalii (lat. Ovis argalii Palîas, O. ammon L, O. polii Blyih). Grupă de oi sălbatice cu talie şi greutate mare, coame masive şi puternice, formînd o spirală completă cu vîrfurile în afară, robă gri-cenuşie, coadă scurtă, cu o pată aproape albă la baza cozii (oglindă), răspîndită în Asia.
      Argentafin. Cu afinitate pentru argint şi sărurile lui. Termenul se utilizează cu deosebire în histologie (şi histopatologie) pentru a defini anumite celule care au afinitate pentru sărurile argentice.
      Arglnină. Aminoacid cu caracter bazic, cu rol important în alimentaţia animalelor, în special a tineretului.
      Argintiu de Champagne, sin. Argintiu francez. Rasă de iepuri din Franţa, cu pielicica de culoare compusă (peri în parte negri şi în parte albi), care dă o nuanţă asemănătoare cu argintul vechi, cu o greutate medie de 4—5 kg.
Argintiu englez. Rasă de iepuri de blană şi carne, cu greutatea corporală de 2,5 — 3 kg, cu ochi bruni şi cu blăniţă de culoare argintie sau neagră înspicată.
Argoîlavina (lat. Argoflavi-num). Compus acridino-argen-tic, cu aplicaţii în hemospori-dioze.
Argyll-Robertson (seninul sau fenomenul-). Inegalitate pupi-lară determinată de rigiditatea pupilei de aceeaşi parte, în leziunile toracice ale cordoane-lor Goli şi Burdach.
Arhar (lat. Ovis ammon). Oaie sălbatică din Asia considerată strămoş al majorităţii raselor actuale de oi cu coada lungă (Merinos, Ţigaie, Ţurcană, Ka-rakul etc.).
Arharomerinos. Rasă de oi, din R.S.S. Kazahă, creată prin încrucişarea arharului cu oaie merinos, în scopul adaptării la condiţiile montane a oilor cu lînă fină.
Arhencefal (gr. arche: iniţial, primitiv, kephale: cap, encefal). Creier primitiv, primar. Porţiunea din creier care este filogenetic cea mai veche. Arhenteron (gr. arche: primitiv, enteron:    intestin).   1 —
Intestin primitiv. 2 — Cavitatea delimitată de foiţa internă a embrionului în faza dider-mică (gastruleană), comunicînd cu exteriorul prin blastopor (gastropor, entoropor sau gura primitivă).
Arhetyp. 1 — Tipul primitiv, vechi. 2 — Denumirea este utilizată mai ales în morfologie (anatomie), pentru definirea unui tip abstract de constituţie perfectă, neschimbătoare, care serveşte ca model de comparaţie .
Arhoplasmă. Materie citoplasmatică particulară care (după
 B o v e r i) ar forma sfera centrului celular.
 Ariceală. Dermatită eritema-toasă, eventual seroasă, veru-coasă sau gangrenoasă, a cabalinelor, determinată de o floră polimicrobiană, localizată în regiunea chişiţei.
 Arie ciuruită. Zona de deschidere a porilor urinari pe vîrful piramidelor Malpighi, în sinusul renal.
 Arie de extensie. Zona geografică în care se poate creşte o anumită rasă de animale.
 Arie embrionară. Teritoriul corespunzător butonului embrionar.
 Arie opacă. Zona întunecată, peripelucidă, a discului germinativ .
 Arie pelucidă. Aria transparentă a discului germinativ.
 Arie vasculară. Zona de formare a sîngelui şi primelor vase sangvine la embrion. Ari-epiglotică (articulaţia -) (lat. yţrticulus aryepigloticus). Legătură sindesmomembranoa-să indirectă între epiglotă şi cartilajele aritenoide, realizată prin intermediul cutei ariepi-glotice.
 Ari-tiroidiană (articulaţia -)
 (lat. Articulus arythyroideus). Desmoză la distanţă care leagă fiecare cartilaj aritenoid la corpul tiroidului printr-un lig. ari-tiroidian, care proemină în spaţiul glotic, învelit de mucoasa formînd coarda vocală, cele două corzi vocale simetrice delimitînd glota vocală.
 Aripa albă externă. Zonă delimitată pe podeaua ventriedului IV, situată în partea laterală a aripii cenuşii şi cores-punzînd nucleilor de origine a nervului acustic.
 Aripă albă internă. Zonă delimitată pe podeaua ventriculului IV, situată lîngă tija cala-mus-ului, în porţiunea bulbară caudală şi corespunzînd nucleu-
lui de origine a hipoglosului. Attfe Aripa atlasului. Expansiune 53 apofiziformă, laterală, repre-zentînd apofizele transverse ale atlasului, unite cu apofizele articulare, prezentînd pe partea cranială o dublă gaură (la cal, bou, oaie etc.: alară şi vertebrală laterală) sau o incisură alară (la carnivore şi iepure) şi o gaură vertebrală laterală, iar în partea caudală o gaură suplimentară (sau un canal), reprezentînd canalul transvers.
Aripa cenuşie. Formaţiune situată pe podeaua ventriculului IV, în partea laterală a aripii albe interne şi corespunzînd nucleului de origine a nervilor: pneumogastric, gloso-faringian şi intermediar (Wrisberg). Aritenoide (gr. arytainoeides: ca o lopată). Cartilaje care intră în componenţa scheletului laringeal, delimitînd parţial orificiul glotic.
Aritenoidectomie. Operaţie chirurgicală de ablaţie parţială a cartilajului aritenoid (sau de ablaţie totală), practicată cu scopul tratării cornajului cronic (hemiplegiei laringiene). Aritmie. Fără ritm regulat: aritmie cardiacă, respiratorie etc.
Arjenka. Rasă de gîşte din U.R.S.S., cu greutatea corporală de 5—7 kg.
Arkar (lat. Ovis vignei arkar Brd., O. arkar Nasonov, O. arkal Eversman). sin. Arkal. Varietate de oaie sălbatică de stepă, din Asia, cu păr roşcat-gălbui, trăind în turme de 60 —
80 indivizi.
Arsură. Traumă provocată prin „căldură" peste limita suportată de ţesuturi, distingîndu-se diverse grade (eritematoasă, ve-ziculoasă, escarotică etc.), în funcţie de intensitatea leziunilor. A nu se confunda cu coroziunea.
                                        AftT Arteră (gr. ar teri a: arteră). Vas 54. sangvin cu media groasă şi limitantele elastice bine dezvoltate (secţionată, nu-şi turteşte lumenul).
      Arterectazie (gr. arteria: arteră, ectasis: dilataţie). Dilataţia patologică a unei artere. Arteriectomie. Operaţie chirurgicală prin care se realizează ablaţia unei porţiuni de arteră. Arteriectopie. Deplasarea unei artere.
      Arteriocenteză. 1 — Puncţie arterială. 2 — Plagă arterială chirurgicală prin înţepare. Arteriograîie. 1 — Desenarea arborizaţiei arteriale. 2 — Imaginea arbor izaţiei arteriale, fotografiată, radiografiată etc.
      3 — Capitolul de morfologie care se ocupă cu descrierea arterelor.
      Arteriolă. Arteră de calibru mic.
      Arteriologie (gr. arteria: arteră, logos: vorbire). Studiul arterelor.
      Arterioscleroză, sin.     ateroscle-
      roză. 1 — Arterită          cronică.
      2 — Sechelă la nivelul peretelui arterial, manifestată prin scăderea elasticităţii, în urma depunerii de acizi graşi, eventual de săruri etc. 3 — Boală complexă, manifestată prin scăderea elasticităţii     pereţilor
      arteriali, hipertrofie     cardiacă,
      hipertensiune arterială etc. Rară la animale, a fost totuşi descrisă la cîine, bou, cal şi oaie.
      Arteriotomie. 1 — Diereză arterială. 2 — Secţionarea unei artere.
      Arteriotrepsie, sin. arterotrep-sie. Strivirea peretelui arterial, prin presiune, torsiune etc. Arterioxeroză. întărirea peretelui arterial prin hipergeneză conjunctivă, fără să fie vorba de arterită cronică.
      Arterită. Inflamaţia peretelui arterial. în funcţie de locali-
zarea procesului inflamator se disting endarterite, mezarteri-te, periarterite etc.
Arterita virală ecvitiă. Viroză acută, caracterizată prin febră, leucopenie, catar al mucoaselor, edem palpebral şi al picioarelor; histologic, se observă degenerarea şi chiar necroza arterelor musculare mici. Articulaţie (gr. artron: încheietură) . Legătură organică între două sau mai multe oase, dis-tingîndu-se:    articulaţii diar-
trodiale (cu mobilitate evidentă, între capetele osoase rămî-nînd o cavitate articulară), amfiartrodiale (cu mobilitate redusă şi fără cavitate articulară, între suprafeţele osoase interpunîndu-se un disc fibro-cartilaginos) şi sinartrodiale (lipsite de mobilitate). în componenţa unei articulaţii diar-trodiale se disting următoarele elemente: suprafeţele corespondente de contact, acoperite de cartilaj, ligamente (capsulare, funiculare, extra- sau intraar-ticulare), sinoviala şi sinovia. Articulaţie complexă (lat. Ar• ticulus complexus). Articulaţie în care cele două oase care se leagă între ele prezintă mai multe faţete articulare de contact şi mai multe ligamente, pentru fiecare zonă de contact, la nivelul căreia se realizează o mică articulaţie, parţial-independentă .
Articulaţie diartrodială (lat. Ar ticulus diarthrodialis). Articulaţie cu mare mobilitate, care leagă două sau mai multe oase între ele, lăsînd între suprafeţele de contact o evidentă cavitate articulară, plină cu sinovie. în constituţia unei astfel de articulaţii intră: zone osoase de contact, acoperite de cartilaj hialin; ligamente articulare (în special ligament capsular, uneori întărit de ligamente funiculare); capsula
 sinovialăşi sinovia sau lichidul sinovial. După aspectul suprafeţelor articulare, articulaţiile diartroidale pot fi sistematizate în: articulaţii enartrodiale (sfe-roidale), condilartroze, gingli-nie, diartroze rotatorii (trocho-ide), artrodii planiforme, diartroze elipsoidale, diartroze se-lare, diartroze spirale şi diartroze în sanie (delabante). Articulaţie elipsoidală (lat. Ar-ticulus ellipsoideus). Diartroză în a cărei componenţă intră suprafeţe articulare cu aspect elipsoidal, mişcările articulare realizîndu-se în general pe două axe: articulaţia occipito-atloi-diană etc.
 Articulaţie enartrodială (lat.
 Articulus enarthrodialis), sin. enartroză, articulaţie sferoidalâ. Articulaţie cu mare mobilitate, la care participă un cap articular sferoidal, cuprins într-o cavitate cotiloidă (articulaţie sferoidală adevărată), conturul cavităţii fiind completat de un burelet circumarticular, sau capul articular fiind numai parţial cuprins într-o cavitate glenoidală (articulaţie glenoi-dală).
 Articulaţie selară (lat. Articulus sellaris). Articulaţie realizată prin suprafeţe articulare necorespondente concavo-con-vexe, în planuri încrucişate, îmbucîndu-se (poziţia călăreţului în şa), permiţînd mişcări pe două direcţii principale: articulaţiile intervertebrale cervicale la păsări sau articulaţia copulo-entoglosială.
 Articulaţie sferoidală (lat. Art. spheroideus), v. Articulaţie enartrodială
 Articulaţie sinartroidială (lat.
 Synarthrosis). Legătură osoasă de sudură, nepermiţînd nici un fel de mişcări distingîndu-se: sinfibroze (legături strînse realizate prin intermediul unor fibre conjunctive scurte), sin-
 condroze (legătura realizîndu-se ART printr-o zonă de cartilaj) şi 55 sinostoze (legătura fibro-con-junctivă osificîndu-se sau cal-cificîndu-se).
 Articulaţie spirală (lat. Ari.
 spiralis). Diartroză ale cărei feţe articulare sînt orientate pe doua planuri.
 Articulaţie trocoidă (lat. Art. trochoideus), sin. articulaţie în pivot, pivotantă. Articulaţie caracterizată prin aspectul inelar al uneia din suprafeţe care pivotează în jurul unei apo-iize şlefuite: articulaţie axo-atloidiană etc.
 Artiodactile (gr. artios: cu soţ, pereche, daktylos: deget). Animale cu autopodiul constituit din degete pare, greutatea corporală transmiţîndu-se la sol pe linia de forţă din spaţiul dintre degetele III si IV (rareori II şi III).
 Artralgie (gr. artron: încheietură, algos: durere). 1 — Durere articulară, în general spontană. 2 — Sensibilitate articulară crescută.
 Artrita-serita fibrinoasă a purceilor, sin. boală Glăsser. Boală infecto-contagioasă a purceilor, provocată, se pare, de Haemophilus suis sau P.P.L.O. şi caracterizată prin inflamaţia sero-fibrmoaşă a articulaţiilor, pleurită, pericardită, perito-nită etc.
 Artrită (gr. artron: articulaţie). Inflamaţia acută sau cronică a unei articulaţii, caracterizată prin tumefacţie caldă, disfunc-ţiune motorie etc.
 Artritism. Diateză constituţională, consecinţă a tulburărilor metabolice (în general retenţie de metaboliţi), putîndu-se manifesta sub diverse aspecte (reumatism, ateroscleroză, astm, eczemă etc.).
 Artrodeză. Complex de intervenţii făcut cu scopul provocării unei anchiloze la o articulaţie
Art „sănătoasă", pentru a corecta gg unele vicii de conformaţie, rupere de tendoane etc.
       Artrodie. Gen de articulaţie diartroidală, în a cărei componenţă intră suprafeţe articulare plane.
       Artrodinie (gr. artron: articulaţie, odini: sensibilitate mărită), sin. artralgie. Durere articulară.
       Artrofite. 1 — Excrescenţe sau exostoze intraarticulare. 2 — Corpi străini autohtoni, în interiorul articulaţiei. Artrogripoză (gr. artron: articulaţie, gryposis:       încurbare,
       înţepenire). Anchilozare (imobilizarea) articulaţiilor în poziţie de extensiune sau flexiune, datorită artropatiilor, bolilor locomotorii în general sau bolilor sistemului nervos (tetanos etc.).
       Artrologie (gr. artron: articulaţie, logos: a vorbi). 1 — Studiul articulaţiilor. 2 — Analiza sistematică, morfologică şi funcţională a articulaţiilor. Artropatie (gr. artron: articulaţie, pathos: boală). Denumire generală pentru a defini oricc afecţiune articulară, indiferent de cauze şi manifestări. Artropioză. 1 — Colecţie intra-articulară de puroi. 2 — Artrită purulentă.
       Artroplastie. Operaţie chirurgicală reparatorie a capsulei articulare, în general utilizîn-du-se ţesuturile adiacente. Artrotomie (gr. artron: articulaţie, tomi: divizare). Incizia peretelui sinovial, fără abla-ţia vreunei porţiuni din constituente, practicată pentru evacuarea conţinutului, drenaj etc.
       Artroză. Termen general utilizat pentru definirea afecţiunilor articulare degenerativ-cro-nice (artropatii degenerative). Arzamask. Rase de gîşte, din
U.R.S.S., cu greutate corporală medie de 5—8 kg. Ascarldatoză. Nematodoză digestivă produsă de viermi din subordinul Ascaridata (ascari-doza, neoascaridoza, ascaridio-za, parascaridoza, toxocaroza, toxascaroza), manifestată prin semne generale, respiratorii, digestive, nervoase etc. Ascaridioză. Ascaridatoză produsă de paraziţi din fam. Asca-ridiidae, genul Ascaridia (asca-ridioza păsărilor etc.). Ascaridoza bovinelor. Parazitoză datorită infestaţiei cu Neoascaris vitulorum, manifestată clinic prin semne discrete, eventual diaree, colici (mai ales la tineret) etc. Ascaridoza cabalinelor. Parazitoză produsă de Parascaris equorum, manifestată clinic în perioada de invazie, prin tuse, anemie, debilitate (mai ales la tineret), păr zbîrlit, abdomen dilatat, defecare capricioasă (cu murdărirea jaretelor), uneori crize epileptiforme etc. Ascaridoza carnivorelor. Parazitoză produsă de Toxocara caniş, T. mistax, T. leonina, tradusă clinic prin apetit capricios, abdomen balonat, perversiune gustativă, erupţii pruriginoase, colici, diaree reci-divantă, prurit anal, eventual accese epileptiforme (mai ales la căţei) etc.
Ascaridoza ovinelor. Parazitoză produsă de Ascaris ovis, manifestată prin tulburări intestinale, abdomen balonat etc. Ascaridoza porcină. Principala helmintoză a suinelor, produsă de Ascaris smmi, frecventă la tineretul în vîrstă de 2—8 luni, manifestată prin simpto-me digestive (apetit capricios, balonare, salivaţ ie, vom itare, diaree alternînd cu constipa-ţie), simptome -nervoase (ver-tigii, convulsii, stări epileptiforme, prurit) şi semne generale
 (debilitare, anemie, ad inamic, dispnee, tulburări cardiace) etc.
 Ascaridoză. Ascaridatoză manifestată clinic prin debilitate, tulburări nervoase, apetit capricios, modificări cuto-piloase etc., distingîndu-se simptome pe faze: la pătrunderea larvelor In pulmon (eozinofilie, bronho-pneumonii în caz de invazie masivă), la dezvoltarea parazitului în intestin (entero-aero-gastrie, polifagie, diaree reciti ivantă, stagnare în dezvoltare, hipovitaminoze, tulburări nervoase etc.).
 Ascatrix, sin. Adipin. Produs pe bază de adipat de pipera-zină, activ în nematodoze. Ascendent. Care urcă. Se utilizează pentru definirea unor formaţiuni anatomice-topogra-fice, cu referire la poziţia mai mult sau mai puţin verticală, porţiunea iniţială a formaţiunii ocupînd o zonă inferioară: colon ascendent, porţiunea ascendentă a duodenului etc. Ascheim-Zondek (metoda -). Metodă de apreciere a gonado-trofinelor serice, bazată pe stimularea organelor genitale de la femelele de şoarece impu-bere; folosită în diagnosticul gestaţiei la iapă.
 Ascită (gr. ascos: burduf) sin. hidroperitoneu. Acumulare de lichid neinflamator în cavitatea peritoneală, ca urmare a stazei sangvine, disproteinemiei etc., după aspectul lichidului distingîndu-se: ascite seroase, citrine, chiloase, lactescente etc. Ascoli. 1 — Reacţie pentru diagnosticul antraxului, con-stînd din cercetarea precipitatului care se produce între un extract de material organic suspect pus în contact cu serul precipitant. 2 — Rasă de viermi de mătase> cu gogoşi albe, centurate.
Ascorbic. Cu referire la vita- Asl mina C.                              57
Asepsie (a, privativ, gr. sipsis: putrefacţie). 1 — Complex de mijloace, procedee sau operaţii prin care se asigură evitarea contactului cu germenii patogeni.
2   — Procedeu care vizează îndepărtarea de organism a germenilor capabili de infecţie. A nu se confunda cu antisepsia. Aseptizare. Totalitatea intervenţiilor profilactice, efectuate în vederea realizării stării de asepsie.
Aseptizarea plăgii. 1 — Noţiune cu sens larg, indicînd un complex de intervenţii şi manopere prin care se urmăreşte evitarea pătrunderii germenilor în plagă. în acest scop se -utilizează mijloace mecanice (rareori fizice). 2 — Manopera de curăţare a plăgii (sens curent). Asfixie (a, privativ, gr. sfixis: pulsaţie). Suspendarea fenomenelor respiratorii, prin imposibilitatea pătrunderii aerului în pulmon (edem, spasm glotic sau bronhial etc.).
Asialie fa, privativ, gr. sialon: salivă). Suprimarea secreţiei salivare.
Asiatic (porc-). Tip de porc cu capul mic şi scurt, frunte largă, urechi mici şi drepte în sus, de statură mică, cu membre scurte. Asimilaţie (lat. ad: la, similis: asemănător). Proprietatea pe care o are materia vie de a efectua sinteza materiei proprii din elemente străine, diferite, luate din mediul înconjurător.
La animale, respectivele elemente sînt introduse obişnuit pe cale digestivă şi absorbite în urma digestiei.
Asinergie fa, privativ, gr. synergia:    cooperare). Pertur-
baţie în funcţia de coordonare şi simultaneizare a mişcărilor sau a altor funcţii: asiner-gia mişcărilor în cadrul sin-
 A SI dromului de; ^taxie, asinergia gg funcţională în insuficienţe hepatice etc.
     Asistolie (a, privativ-, systole: contracţie). 1 — Complex simptomatic rezultat din tulburarea dinamicii cardiace şi tradus prin diminuarea sistolei şi prin dilataţia cavităţilor cordului. 2- Ultimul stadiu al sindromului de insuficienţă cardiacă (urmînd după disistolie şi hi-posistolie).
     Askania. Rasă de oi cu lînă fină, creată la Askania-Nova, din Merinosul sovietic local şi berbeci Rambouillet american. Este rezistentă, are conformaţie corectă, aptitudini pentru lînă şi carne şi o bună prolificitate.
     Asociaţia crescătorilor de albine
     (A.C.A.). Asociaţia naţională neguvernamentală a apicultorilor din ţara noastră, creată în scopul stimulării şi perfecţionării tehnologiei apicole. Asocilin. Unguent cu penicilină.
     Asomare (fr. assomer: a omorî). Metodă de abator pentru suprimarea vieţii animalelor fără durere şi fără tulburări fiziologice deosebite, dublată de securitatea personalului: asomare cu ciocanul, prin înţepare în ceafă, cu pistolul, electric etc.
     Aspecific, sin. nsspecific. 1 — Care nu depinde de specie. 2 — Necaracteristic speciei. Se utilizează ca termen de definire a unei reacţii necaracteristice: o reacţie alergică este nespecifică atunci cînd nu se produce numai în prezenţa unui singur agent patogen.
     Aspergîllus (lat. aspergere: a stropi). Gen de ciuperci muce-dinee, care pot creşte în cavităţile organice, în care se gă-s2sc lichide organice alterate şi aer, sau pe alimente.
 Aspergilozâ. Micoză provocată de mucegaiuri din familia Plectascee, genul Aspergillus: aspergiloza bronhopulmonaiă a cabalinelor, aspergi.oza intestinală a bovideelor, aspergiloza căilor aeriene la păsări, pietrificarea puietului la albine etc.
 Aspergiloza bronhopulmonară a cabalinelor. îlicoză provocată de Aspergilhis fumigatus, caracterizată   prin  apariţia  de
 colonii noduîare în căile aerie« ne. Coloniile au adesea aspect de puroi cremos, animalul bolnav prezentînd tulburări respiratorii, apetit capricios, tendinţă la caşexie etc. Aspergiloza   căilor aeriene  la
 păsări. Cea   mai frecventa  as-
 pergiloză, produsă de A. fumigatus, contaminarea realizîndu-se prin spori antrenaţi de pe furaje mucegăite. Păsările prezintă debilitate progresivă, titubaţii, respiraţie dificilă, moartea survenind în 3—12 zile.
 Aspergiloza intestinală a bovinelor. Afecţiune     produsă  de
 Aspergillus fumigatus şi caracterizată prin apariţia de focare nodulare cazeificate, de culoare verzuie, localizate în peretele intestinului şi în ganglionii limfatici mezenterici. Aspergilotoxicoză. Micotoxicoză produsă de diferite specii din genul Aspergillus: aflatoxicoză etc.
 Aspermatism. Imposibilitatea de producere şi evacuare a spermei.
 Aspermie (a, privativ, gr. sperma: sămînţă). Absenţa spermatozoizilor în spermă. Aspersiune. Stropire.
 Astazie (a, privativ, stasis: a sta nemişcat). Dificultate în menţinerea echilibrului în staţiune.
 Asteatoză (gr. a: fără şi steatos: grăsime). Suprimarea secreţiei sebacee.
 Astenie (a, privativ, gr. stenos: forţă). 1 — Slăbiciune. 2 — Dificultate la efort, datorită diminuării funcţiei psihice (sin. psihastenie). 3 — Diminuarea generală sau parţială a funcţiilor organice (miastenie, trom-bastenie etc.). 4 — Coborîrea excitabilităţii şi reactivităţii organice sub limita proprie stării de sănătate.
 Aster. Formaţiune filamentoasă nodulară (citomicrozomi) cu aspect radiat, care intră în structura centrului celular, împreună cu sfera constituind astrosfera, care, la rîndul ei, împreună cu centrozomul, formează centrul celular. Asternal. Care n-are contingenţe directe cu sternul. Se utilizează cu referinţă la coastele care nu se articulează direct la stern.
 Asterococoză, sin. boală cronică respiratorie, micoplasmoză. Boală infecţioasă, contagioasă şi inoculabilă a găinilor, transmisibilă prin ouă şi produsă de un microorganism din grupa P.P.L.O., ce se dezvoltă în Micoplasma gallisepiicum. Clinic se constată o inflamaţie a sacilor aerieni şi cavităţilor nazale, respiraţie dificilă, cu raluri, pasărea oprindu-se în creştere şi încetînd ouatul, deşi mortalitatea este destul de redusă.
 Astigmatism (a, privativ, stis-ma: punct). Ametropie caracterizată prin putere de refracţie inegală pe diversele meridiane ale sistemului dioptrie ocular, atrăgînd după sine imposibilitatea de formare a imaginii vizuale.
 Astm (gr. asthma: a gîfîi, a palpita). Sindrom caracterizat prin perioade de dispnee ex-
 piratorie: astm bronhie, nazal, cardiac etc.
 Astragal. Os scurt situat în primul rînd al oaselor tarsiene, articulat direct cu tibia prin-tr-o suprafaţă trocleană. La taurine prezintă trei troclei (tibială, calcaneană şi cubo-scafoidiană).
 Astrahan. Pielicica de miel, de rasă Karakul, cu părul mătăsos şi creţ.
 Astrocit (gr. aster: stea, kytos: celulă). Neuroglie care prezintă ramificaţii abundente, distin-gîndu-se: astrocite cu ramuri scurte (neuroglia de tip protoplasmatic) şi astrocite cu ramuri lungi (neuroglia de tip fibros).
 Astroîobie. Teamă exagerată (morbidă) faţă de furtună. Astrosferă. Formaţiune din componenţa centrului celular, cuprinzînd asterul şi sfera. Astru cromatic, sin. monaster, coroană ecuatorială. Figură cro-mozomială radiată, formată din ansele cromatice plasate la nivelul ecuatorului de diviziune în metafază.
 Atac (fr. attaquer), sin. acces, paroxism, criză. Perioadă de manifestare relativ brutală a unei boli, declanşată brusc, în plină sănătate, sau agravată brusc: atac epileptic, apoplec-tic etc.
 Ataxia cerebeloasă ereditară a pisicilor. Afecţiune ereditară prin hipoplazie congenitală a creieruşului şi manifestată clinic prin astazie, ataxie, deformări craniale etc.
 Ataxia enzootică a mieilor. Manifestări ataxice, alături de alte semne nervoase şi generale, apărînd enzootic, mai ales la miei, mai rar la oile adulte, ca
 o consecinţă a carenţei primare sau secundare în cupru, singură sau asociată cu alte deficienţe nutriţionale (complex B, molibden etc.).
ATA
59
A^A Ataxia enzootlcă a mînjilor
  gQ (engl. Wobles), sin. ataxia spinală ecvină. Poate fi întîlnită şi la cai mai vîrstnici, dato-rîndu-se deformărilor vertebrale, osteofibrotice sau de altă natură.
      Ataxia locomotoare propriu-zisă (sindromul de -), sin. ataxie medulară, tabes adevărat. Manifestări dependente de lezarea cordoanelor medulare dorsale (Goli şi Burdach): ataxie cu dismetrie evidentă, cu deplasare în linie dreaptă, semn Romberg pozitiv etc.
      Ataxie (a, privativ, gr. taxis: ordine). Incapacitate de coordonare a mişcărilor voluntare. Ataxo-dinamic. Termen utilizat pentru definirea complexului de ataxie, adinamie, febră etc.
      Atelaj. Unul sau mai multe animale de tracţiune, ataşate prin hamaşamentele necesare la vehiculul respectiv. Atelectazie (gr. atelis: incomplet, ectasis: extensiune). 1 — Lipsa dilataţiei alveolelor pulmonare. 2 — Ratatinarea unui teritoriu pulmonar, cu expulzia totală a aerului alveolar, datorită obstrucţiei bronhiilor (atelectazie prin obstrucţie) sau compresiunii pulmonului prin diferite colecţii pleurale (atelectazie de compresiune). Âtelencefal (gr. atelis: incomplet, encephalos: creier). Monstru fără creier.
      Atelie (a, privativ, gr. thile: mamelon). Absenţa congenitală a mameloanelor.
      Atelocardie (gr. atelis: incomplet, cardia: inimă). Dezvoltare incompletă a cordului, printr-o tulburare ontogenică. Atelognatie (gr. atelis: incomplet, gnathos: falcă, maxilar). Monstruozitate caracterizată prin lipsa parţială sau totală a maxilarelor.
Atelomelie (gr. mielos: măduvă) . Monstruozitate caracterizată prin lipsa măduvei spinării .
Ateloprosopie. Dezvoltarea incompletă a zonei faciale. Atenuarea germenilor. Reducerea sau suprimarea puterii patogenice a unor tulpini din speciile microbiene obişnuit patogene.
Aterină (lat. Atherina mochon). Peşte teleostean marin, din familia aterinidelor, lung de 10—15 cm, cu corpul aproape transparent, străbătut pe laturi de două dungi late, argintii.
Aterom. Arterită cronică localizată la marile artere, însoţită de depunere de calciu sau acizi graşi în peretele arterei. Ateroscleroză, v. Arterioscle-roză.
Atetoză (gr. athetos: nefixat), sin. mişcări atetozice. Stare caracterizată prin mişcări lente, vermiculare, localizate pe unele regiuni (grupuri de muşchi ai extremităţilor) sau difuze, mai obişnuite în cazul sindroamelor encefalice subcorticale. Atitudine, sin. poziţie. în sens clinic, este raportul dintre diferite părţi corporale ca unghi de aşezare sau mişcare la un anumit moment, sau raportul dintre corp în totalitate şi suportul pe care este plasat;fse apreciază în staţiune, în mers şi în decubit, distingîndu-se atitudini normale, forţate şi pasive (inerte), după''cum presupun?o reactivitate neuromusculară normală, exagerată sau redusă. Atlantică. Rasă de oi de tip longiliniu, ce se creşte în Maroc. cu osatură puternică, sobră şi rustică, cu aptitudini mai ales pentru producţia de lînă fină. Cea mai bună varietate este Beni-Ahsen.
Atlanto-epistrofeică (lat. Ar ticulus atlantoepistrophicus), sin.
k
art. axo-atloidiană. Diartroză trocoidă, care leagă atlasul de axis. Legătura articulară se realizează prin: un ligament odon-toidian intern (continuare a lig. vertebral comun superior), un ligament odontoidian extern (axo-atloidian inferior), un ligament interspinal (axo-atloidian superior) şi un ligament capsu-lar. La suine, carnivore şi le-poride, ligamentul odontoidian intern este redus; în schimb, peste apofiză odontoidă se găseşte un ligament odontoidian transvers, aşezat în canalul ra-hidian.
Atlanto-occipitală (lat. Articu-lus atlantooccipitalis). Diartroză dublă de tip condilian, care leagă atlasul la occipital. Legătura articulară se realizează printr-o capsulă articulară, întărită (la animalele mari) de grupuri fasciculare (două laterale şi două încrucişate pe linia mediană la cal).
Atlas. Prima vertebră, articulată cranial cu occipitalul şi caudal cu Epistropkeus (axis), avînd o configuraţie particulară: lipsită de corp vertebral (înlocuit cu un arc ventral), avînd apofizele transverse cu aspect de aripi, perforate caudal de o gaură transversală, iar cranial de o gaură vertebrală laterală şi o gaură alară (rumegătoare, cabaline, suine) sau o incizură alară (carnivore, Iepo-ride). La păsări este lipsit şi de aripi.
Atlodym (atlas şi gr. didimos: dublu). Monstru cu două capete, dar contigui, pe un gît unic, legat de un corp incomplet dezvoltat (mic).
Aton (a, privativ, gr. tonos: resort, tărie). 1 — Lipsit de tonus. 2 — Lipsit de vitalitate.
3  — Lipsit de capacitate de contracţie. 4 — Fără dinamică: plagă atonă (fără tendinţă la cicatrizare), uter aton etc.
Atonia de origine vagală, sin. atr sindromul lui Hoflund sau La- gj gerlof-Hoflund. Tulburare a dinamicii compartimentelor gastrice, realizată la bovine prin aderenţe sau tumori peritoneale etc., care interceptează ramuri ale vagului; clinic se manifestă prin tulburări generale şi digestive diferite, după cum se instalează stenoză recidivantă sau permanentă a comunicaţiei reţea-foios sau a pilorului, întovărăşită sau nu de atonia unora dintre compartimentele gastrice .
Atonia prestomacelor, v. Pare-zia prestomacelor.
Atoxil (lat. Natrium arsanili-cum) . Derivat arsenical aromatic, activ în durină, spiriloză şi strongiloză larvară.
Atrahelie. Anomalie congenitală caracterizată prin absenţa sau scurtimea excesivă a regiunii cervicale.
Atrenoblefarie. Anomalie caracterizată prin lipsa fantei palpebrale şi nesepararea pleoapelor. Atrepsie (gr. atreptos; nenutrit).
1  — Defect de nutriţie. 2 — Ansamblu de fenomene morbide care apar în nutriţia nou-născu-ţilor.
Atretenterie. Imperforarea unei . porţiuni de intestin.                (jy C
Atretocefal. Monstru care prezintă toate orificiile naturale ale capului imperforate.
Atretocistie. Imperforarea gîtu-lui vezicii urinare.
Atretoclzie. Lipsa orificiului a-nal.
Atretocorm. Monstru care prezintă o tulburare ontogeneticâ localizată la nivelul organelor din bazin, caracterizată prin neperforarea şi lipsa de comunicare a cavităţilor respectivelor organe cu exteriorul (anus, vulvă, uretră etc.).
Atretogastrie. Lipsa cavităţii gastrice sau a comunicării cu esofagul.
                                        ATit Atretometrie. Nepermeabiliza-(J2 rea canalului genital şi lipsa oricărei comunicări cu exteriorul a cavităţilor uterine şi vagi-nale.
      Atretopsie. Anomalie congenitală caracterizată prin imperfo-rarea irisului şi lipsa pupilei. Atretorinie. Impermeabilizarea cavităţilor nazale, datorită unei tulburări în ontogeneză. Atretostomie. Anomalie caracterizată prin lipsa orificiului bucal.
      Atreturetrie. Anomalie congenitală caracterizată prin imperfo-rarea uretrei.
      Atrezie (a, privativ, gr. trisis: gaură). Astuparea sau neperfo-rarea unui orificiu natural. Atrezie congenitală. Nepermea-bilizarea unui orificiu natural, datorită unor tulburări în ontogeneză: atrezie anală (frecventă la porc) etc.
      Atrezie foliculară. Degeneres-cenţa foliculilor primari din ovar, în diverse faze. Fenomen normal — în parte — unii dintre foliculi devenind atrezici încă din faza embrionară pentru toată viaţa, dat fiind faptul că numai o parte din foliculi ajung Ia maturitate.
      Atricbiasis. 1 — Nedezvoltarea firelor de păr. 2 — Lipsa cililor palpebrali.
      Atrichie (gr. a: fără şi trichos: păr). Lipsa congenitală a fane-relor de acoperire, fie ca un caracter de specie sau rasă, fie ca o consecinţă a endocrinoze-lor, disvitaminozelor etc.
      Atrii (lat. atria: săli). Cavităţile etajului dorsal al cordului, prin care sîngele trece înainte de a pătrunde în ventricul (a nu se confunda cu auriculele, care nu reprezintă decît infun-dibulul — sau fundul de sac
      —  atrial). Atriul drept prezintă pe peretele excentric două orifi-cii (deschiderea venei cave cau-dale şi deschiderea marei vene
coronare), un orificiu pe piafon (deschiderea venei cave craniale) şi un orificiu pe podea (orificiul atrio-ventricular drept, astupat de o valvulă tricuspidă). Atriul stîng prezintă pe plafon mai multe orificii (deschiderile venelor pulmonare) şi pe podea un orificiu (atrio-ventricular stîng, astupat de o valvulă bi-cuspidă).
Atrofia cortico-cerebeloasă congenitală a mieilor. Boală congenitală condiţionată genetic, declanşată prin deficienţe de mediu, manifestată clinic prin tulburări locomotorii, iar morfopa-tologic prin leziuni cerebeloase. Atrofia galbenă a ficatului, v. Necroza difuză a ficatului. Atrofie (a, privativ, gr. trophe: hrană). Reducere în volum prin tulburări de nutriţie.
Atropină. Alcaloid parasimpati-colitic (blochează acţiunea ace-tilcolinei la terminaţiile para-simpatice), excitant al sistemului nervos central, utilizat mai mult sub forma sulfatului, în tratamentul colicilor însoţite de hipervagotonie, în examenul oculistic (midriatic) et:. Aţa de mare (lat. Nerophis aphi-dion). Peşte teleostean marin, din familia syngatidelor, cu corpul subţire, filiform, acoperit cu plăci osoase şi cu coada transformată într-un organ apucător. Masculii au nişte cute pe abdomen, unde păstrează icrele în timpul clocitului. Trăieşte în Marea Neagră.
Auburn, Varietate de curci, din rasa bronzată cu pieptul larg, crescute în California, cu penaj bronzat la masculi şi brun-ară-miu la femele.
Auditiva internă (lat. A. auditiva interna). Arteriolă fină in-tracraniană, detaşată din a. bazilară sau din a. cerebeloasă aborală, pentru a pătrunde în meatul auditiv împreună cu n. stato-acustic.
Augnat (gr. au: indică o dedublare, gnatcs: falcă, maxilar). Monstru cu două capete, dintre care unul redus la o formaţiune miniaturală, ataşată la capul principal.
Aujeszky (boata -), sin. paralizie bulbară infecţioasă, pseudo-turbare. Boală infecţioasă, ino-culabilă (la porc şi contagioasă), comună mai multor specii de animale, produsă de un virus specific şi manifestată prin encefalită, prurit, eventual formă septicemică, respiratorie etc. Porcul poate face o formă ina-parentă (rezervor de virus). Aur chinez, sin. Oro. Rasă de viermi de mătase, cu gogoşi de culoare galbenă-aur ie, de format oval.
Aure, v. Pirinei.
Aureociclină, sin. Aureomicină, Biomicină, Clortetraciclină. A-mestec antibiotic obţinut din culturi de Stveptomyces aureo-faciens, cu spectru antimicrobian larg.
Aureola Fol. Zonă citoplasmatică agranulară şi radiată, apărută în zigot după conjugarea nuc leilor.
Aurex. Preparat furajer pe bază de antibiotice.
Auricul. Extremitatea infundi-buliformă a atriului.
Auricular anterior, v. Auricular nazal.
Auricular caudal (lat. N. auriculari s caiidalis), sin. n. auricular posterior. Ramură motrică, detaşată din facial la nivelul găurii stilo-mastoidiene, de unde trece sub parotidă şi sub musculatura cervico-auriculară, în care se împrăştie.
Auricular intermediar (lat. N. ciuricularis intermedius), sin. n. auricular mijlociu, n. auricular intern. Ramură mixtă detaşată din facial, la nivelul găurii stilo-mastoidiene, de unde trece la baza conchei auriculare, pe cape o sţrăbate, pentru ,a se
distribui musculaturii intrin- AUR seci şi tegumentului intern. gg Auricular nazal (lat. N. auri-cularis nasalis), sin. n. auricular anterior. Ramură detaşată din facial la ieşirea lui din conductul osos, de unde trece înainte, sub parotidă, distribuin-du-se musculaturii anterioare a urechii, muşchiului frontal şi orbicularului pleoapelor.
Auriculara internă (lat. A. auri-cularis interna). Arteriolă #fină, detaşată din a. auriculara profundă, prin care sîngele este dus' la muşchii conchiei auriculare şi la tegumentul concal intern. Auriculara mare (lat. A. auri-cularis magna). Colaterală a arterei carotide externe. După un scurt traiect se divide în: a. auriculară profundă, a. auriculară laterală, a. auriculară intermediară şi auriculară medială, fiecare cu distribuţie zonală la muşchii şi tegumentul conchiei auriculare. La rumegătoare emite pe traiect o me-ningică aborală.
Auriculara nazală (lat. A. auri-cularis nasalis). Colaterală a arterei temporale superficiale (cal, rumegătoare), în zona pa-rotidiană superioară, de unde urcă spre baza urechii, în partea latero-orală a conductului auditiv extern.
Auriculara profundă (lat. A. auricularis profunda). Colaterală a arterei auriculare mari, urcînd spre gaura stilo-masto-idiană, nivel la care se ramifică într-o arteriolă stilo-mastoidiană, care pătrunde retrograd în canalul nervului facial şi o arteriolă preauriculară, care trece pe sub m. zigomato-auri-cular, distribuindu-se în zona preauriculară.
Auricular posterior, v. Auricular caudal.
Auriculo-palpebral (lat. N. au-riculo-palpebralis). Ramură de-taşată din n- aurjcplar nazal şi
    distribuită zonei preauriculare.
§4 Aurora. Soi nou de trifoi, creat prin selecţie în Canada, repre-zentînd o formă diploidă tipică din specia Trifolium hybridum L. Se caracterizează prin producţii mari de masă verde, fîn şi sămînţă, fiind rezistent la diferiţi factori externi. Australorp. Rasă de găini, cu aptitudini pentru carne şi ouă. Se caracterizează prin corp masiv, larg şi adînc, picioare scurte, carne fină, suculentă, producţie de 180 ouă pe an. Greutatea corporală medie este de 2,7 kg la găini şi 3,6 kg la cocoşi.
    Autoalergie. Stare în care organismul produce autoantigeni. Autoanticorp. Anticorp în măsură să reacţioneze in vivo sau in vitro cu ţesuturile sau umorile proprii organismului care l-a elaborat: autohemolizine, auto-anticomplement etc. Autoascultaţie. Poziţie forţată întîlnită în sindromul de colici ş.a., constînd din ducerea laterală a capului, pînă în apropierea trunchiului, astfel că animalul face impresia că-şi ascultă propriul corp.
    Aufodigestie. Digerarea ţesuturilor proprii: autodigestia mucoasei gastrice, autodigestie pan-creatică etc.
    Autofagie (gr. autos: el însuşi, phagein: a mînca). 1 — Auto-consum organic. 2. — Situaţie în care organismul, privat de materie importată, supravieţuieşte, consumîndu-şi nu numai rezervele, ci şi o parte din substanţa proprie. în nici un caz nu trebuie confundată cu auto-mutilarea (v. infra). Autohemoterapie. Utilizarea sîn-gelui propriu, în scop terapeutic.
    Autoimunizare. Imunizarea unui organism contra lui însuşi, re-zultînd o serie de tulburări variate (v. si boala colagenului),
Autoinîecţie. 1 — Infecţie fără contagiu probabil. 2 — Infecţie datorită unor germeni preexistenţi în organism, devenită evidentă fie prin scăderea rezistenţei organice, fie prin creşterea virulenţei microbilor. ’ Autointoxicaţie. Intoxicaţie prin produse elaborate în organismul însuşi.
Autoliză. Distrugerea ţesuturilor prin enzime proprii. Automatină, v.,B1 (vitamina). Autamutllare. Distrugerea integrităţii organice a unui organ extern prin provocarea de plăgi şi consumarea „per os" a substanţei proprii, trădînd grave tulburări nervoase.
Autoplastie. 1 — Remodelarea chirurgicală a unui organ, pe bază de grefă prelevată de pe pacientul însuşi. 2 — Operaţie reparatorie utilizîndu-se ţesuturile adiacente, prin alunecare. Autopodiu. Zona distală a membrelor, articulată la zeugopodiu, corespunzînd porţiunii carpo-metacarpo-falangiene (la membrele toracale) sau tarso-meta-tarso-falangiene (la membrele pelvine), putînd fi divizată în trei porţiuni: bazipodială (carp, tars), metapodială (metacarp, metatars) şi acropodială (zona f alangiană).
Autopsie (gr.autos: însuşi, opsis: vedere), sin. necropsie. Deschiderea şi examinarea unui cada\TU pentru control şi recoltarea probelor necesare în vederea precizării diagnosticului (şi a cauzei morţii).
Autoradiograîie. Amprenta lăsată pe o placă sau pe hîrtia fotografică de către un obiect (sau organ) conţinînd un produs radioactiv.
Autosensibilizare, v. Alergie. Autosom. Denumire dată cromozomilor obişnuiţi, ordinari, în raport cu cromozomul X. Autotransfuzle. Procedeu prin care sîngele de la periferie se
 dirijează spre cord, prin comprimarea metodică a membrelor de la extremităţi spre zona de centură sau prin alte procedee: autotransfuzie splenică, adrenalinică etc.
 Autotomie. Mutilare reflexă a unei porţiuni din corp, permi-ţînd unui animal să scape din capcană.
 Auto vaccin. Vaccin preparat cu ajutorul culturilor de microbi recoltaţi de la bo’navul în cauză.
 Avarsk. Oaie de munte, cu lînă groasă, de talie mică, din R.S.S. Daghestan. Are greutatea corporală de peste 40—45 kg, culoarea mai frecvent albă, cu pete negre şi roşcate pe cap şi pe picioare, coada groasă şi îndoita.
 Avat (lat. Aspius aspius). Peşte răpitor de apă dulce, din familia ciprinidelor, lung de 50 — 60 cm, avînd spinarea de culoare verzuie.
 Avă. Unealtă de pescuit, constituită din fîşii de plasă subţire. Ava se aşază vertical în apă, cu ajutorul unor bucăţi de plute prinse la marginea superioară şi a unor plumbi la marginea inferioară.
 Avianizat. Se utilizează cu referire la virusurile modificate prin pasaje succesive pe ouă embrionate de găină.
 Aviar. Cu referire la păsări. Avicol. Care se referă la avicultura (nu la păsări).
 Avicultura (lat. avis: pasăre, cultura: creştere), sin. creşterea păsărilor. 1 — Ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor de creştere, hrănire, întreţinere, înmulţire, exploatare şi ameliorare a speciilor şi raselor de păsări, în scopuri economice. 2 — Ramură importantă a zootehniei, care contribuie la aprovizionarea cu ouă, carne de pasăre, fulgi, pene etc.
Avimin. Premix mineral româ- AVO nesc, folosit ca supliment în gg furajarea puilor şi păsărilor adulte în perioada de ouat.
Avipar, sin. Tetrasan. Capsule cu tetraclorură de carbon, utilizate în nematodoze şi trema-todoze aviare.
Avitaminoze. Tulburările provocate de lipsa vitaminelor. Avitaminoza poate fi generală (a tuturor vitaminelor), specială (a unei singure vitamine), primară (de aport), secundară sau condiţionată (tulburări digestive, consum mărit în diferite perioade de solicitare maximă) etc.
Avitelinidoză. Cestodoză produsă de paraziţi din familia
Avitelinidae.
Avitelinoză. Cestodoză de păşune a oilor produsă de paraziţi din genul Avitelina, caracterizată prin tulburări generale şi digestive, observate de regulă numai la miei.
Avort (lat. abortus: a naşte înainte de termen). întreruperea gestaţie i, cu sau fără moartea produsului de concepţiune, cu sau fără eliminarea imediată a fetusului,cauzele cele mai frecvente ale avortului fiind: boli grave, stress atmosferic, traumatisme externe, boli infecţi-oase (bruceloză, salmoneloză, diplo-streptococii, col ibaciloză, piobaciloză) etc.
Avortat. 1 — Rezultat dintr-un avort. 2 — Care n-a ajuns la termen. 3 — Se utilizează uneori pentru a se indica lipsa unei evoluţii clinic evidente (boală avortată) sau moderarea (voită) unui simptom: formă avortată, tuse avortată etc.
Avortul epizootie a! oilor. Boala produsă de Brucella melitensis, caracterizată prin avort şi tulburări în lactaţie, reprezentînd un pericol pentru om (v. Bruce-loza ovină).
5 — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
avo Avortul epizootie al scroafelor.
  gg Boală contagioasă provocată de Brucella suis (cîteodată de B. abortus sau B. melitensis), soldată cu avort şi însoţită de artropatii diverse.
       Avortul epizootie al vacilor, sin. avortul contagios al vacilor. Boală produsă de Brucella abortus, provoc înd avort între a
       6-a şi a 8-a lună de gestaţie, retenţia învelitorilor, sterilitate etc., cîştigînd cel mai adesea un caracter cronic.
       Avortul paratific. Avort provocat de salmonele (v. infra). Avortul salmonelic al iepelor. Boală contagioasă produsă de salmonele, avînd ca simptom clinic avortul între a 4-a şi a
       7-a lună de gestaţie.
       Avortul salmonelic al oilor. Boală contagioasă produsă de salmonele, manifestată prin a-vort în lunile II —IV de gestaţie.
       Avortul virotic al iepelor. Avort frecvent la iepele bolnave de febră tifoidă, manifestat între a 8-a şi a 10-a lună de gestaţie. Avulsiune (lat. avulsio: smulgere). Scoatere, smulgere. Se utilizează pentru definirea acţiunii accidentale (avulsia copitei) sau chirurgicală (avulsie dentară) de îndepărtare prin tracţiune a unei formaţiuni, organ etc.
       Avulsia bulbului ocular. Modificarea poziţiei topografice a bulbului (globului) ocular în urma unui traumatism, caracterizată prin ieşirea globului ocular din orbită şi ruperea parţială sau totală a nervului optic.
       Axenic (gr. xenios: bucuros de oaspeţi), v, Germfree,
       Axilă. Subţioară.
       Axilar (lat.’iV. Axillaris). 1 — Care se referă la subţioară: arteră ax ilară etc. 2 — Ramură a plexului brahial, pătrunzînd în spaţiu dintre m. subcapsular
 şi m. marele rotund, pentru a înconjura caudal articulaţia scapulo-humerală, distribuin-du-se deltoidului, micului rotund etc., emiţînd o ramură cutanată ce apare sub marginea inferioară a deltoidului, cobo-rînd pe faţa anterioară a braţului.
 Axilara (lat. A. axillaris). Continuare a arterei subclaviculare, de la nivelul primei coaste pînă la nivelul articulaţiei scapulo-humerale, unde emite artera subscapulară. Pe traiect dă a. toraco-acromială, care se îndreaptă cranial, trecînd pe deasupra articulaţiei umărului, îm-prăştiindu-se în m. supraspinos, m. pectoral prescapular (cal), m. brahio-cefalic şi parţial în m. subscapular.
 Axis, sin. Epistropheus. A doua vertebră cervicală, prezentînd la nivelul feţei terminale cra-niale o prelungire apofiziformă (procesul odontoid, considerat drept corp al atlasului sudat la axis^,'canelată dorsal la rumegătoare. Apofiza spinoasă este bicuspidă (cabaline), cxcesiv de dezvoltată (rumegătoare, suine) sau cu aspect de nicovală (carnivore) .
 Axon, sin. cilindrul ax. Una din prelungirile neuronului, caracterizată prin lipsa ramificaţiilor şi a corpului tigroid. Axoplasmă, sin. neuroplasmâ. Citoplasma interfibr ilară din axon.
 Aylesbury. Rasă de raţe apreciată pentru carne şi bună ouă-toare, cu penaj alb, ciocul şi labele de culoare roşie-gălbuie. Ayrshire, sin. Ayr. Rasă de taurine, de talie mică, originară din sudul Scoţiei. Se caracterizează prin cap fin, cu coarne de lungime medie, subţiri, drepte şi uneori în formă de liră, cu roba albă sau roşie cu bălţături mari. Vacile au o bună aptitu,-
 dine de lapte (2 200 1) şi grăsime.
Azerbaigean. 1 — Rasă de cai de munte, adaptată pentru samar şi călărie, cu talia de 1,36—1,40 m, de culoare sură, şargă etc. Se îmbunătăţeşte prin creşterea „în sine“ şi prin infuzie de sînge cu armăsari din rasa arabă. 2 — Rasă de oi de munte (v. Merinos de munte Azerbaigean) .
Azoospermie (a, privativ, gr. zoon: animal, sperma: sămînţă). Absenţa spermatozoizilor din lichidul seminal.
Azotemie (gr. Jiaima: sînge), sin. uremie. 1 — Cantitatea de corpi azotaţi din sînge. 2 — Sindrom
determinat de insuficienţa re- AZV nală, caracterizat prin hiperazo- y-temie, depresiune nervoasă, semne generale, urinare etc.
Azotoree (fr. azote: azot, gr. rhia: scurgere). Eliminare în cantitate mărită a compuşilor azotaţi prin fecale (în insuficienţă pancreatică exocrină), urină (unele nefroze) etc.
Azygos (a, privativ, gr. zigos: pereche). Yen? impară, fără corespondent arterial, care-şi are originea în regiunea sublom-bară, de unde trece pe partea dreaptă a corpurilor vertebrale (la cabaline) sau ventro-laterală stîngă, după ce a înconjurat caudal atriulstîng (rumegătoare).
 5*
    B (complex -). Complex vitami-nic hidrosolubil. Din complexul B azi se cunosc vitaminele : Bx (aneurină), B2 (riboflavina), B3 (probabil acid pantotenic), B4 (amestec de acizi aminaţi), B5 (probabil acid nicotinic), B„ (piridoxina), B7 (factor de protecţie pentru tubul digestiv la porumbei), Bg (acid adenilic), B9, B10, Bn (factori probabili), Bj2 (cianocobalamină), B13, B14 (factori probabili). Tot în grupul complexului B s-au descris vitaminele M, L, T, U etc. în general, complexul B intervine în metabolismul glucidelor, proteinelor şi în metabolismul mineral, favorizînd creşterea şi acţionînd asupra tuturor aparatelor şi sistemelor.
    Bx (vitamina -), sin. aneurină, thiaminâ, vitamina antiberibericâ sau antinevritică, automatinâ etc. Factor de echilibru neuro-endo-crin, regularizînd respiraţia ce-_ luIară a componentelor nervoase 68 periferice şi centrale. Intervine
în metabolismul apei şi glucidelor. în metabolismul proteinelor, facilitează fosforilarea acidului adenilic, care, în lipsa vitaminei Blf nu se oxidează, acumulîndu-se în sînge, fără să poată ajunge în faza de acid uric. în metabolismul glucidelor, catalizează carboxilarea şi decarboxilarea acidului piruvic şi trecerea în acid lactic. în lipsa vitaminei Bj, metabolismul apei este viciat, apărînd edeme, exsudate, hipoproteine-mie etc. în metabolismul mineral, reglează vehicularea manga-nului.magneziului, zinculuietc. Carenţa de vitamină Bj se manifestă prin tulburări nevritice, în special polinevrită cronică, cu convulsii şi paralizii. B2 (vitamina -), sin. riboflavina, lactoflavină, vitamină antichei-liticâ. Vitamină universal distribuită în natură, intrînd în constituţia unui mare număr de diastaze, care participă la procesul de degradare a glucidelor
şi protidelor. Intervine în reglarea respiraţiei celulare, în consumul glucidelor, în retenţia proteinelor, în resorbţia grăsimilor la nivelul intestinului (prin fosforilare). Are rol asupra sistemului nervos (mielini-zant), permite vederea crepusculară şi întreţine funcţiile cutanate, digestive şi hematopoe-tice. Carenţa de vitamină B-2 provoacă demielinizarea nervilor periferici, scăderea funcţiuni lor ps ih ice, a f acu ltaţ i i v izua le, provoacă vascularizaţia corneei, dermatite, atrofia glandelor sebacee, fisurarea pielii şi a zonelor cuto-mucoase, anemie, căderea părului etc.
B6 (vitamina -), sin. piridoxinâ, aderminâ. Constituent al unui mare număr de enzime, vitamina B6 are un rol deosebit în decarboxilarea acizilor aminaţi (în special a triptofanului) şi intervine în tranşaminare. Participă la o bună utilizare a hranei, fiind un factor de creştere pentru numeroase microorganisme. Carenţa în vitamină B6 provoacă tulburări variate, în funcţie de specie, şobolanul făcînd o dermatoză, omul pre-zentînd diminuări ale metabolismului celular şi tulburări nervoase, şoarecele face para-plegii, porcul, crize epileptiforme (datorită intervenţiei pe care vitamina o are în metabolismul nervos). în general, lipsa vitaminei B6 provoacă acrodi-nie, oprire în creştere şi tulburări vizuale.
B12 (complex-), sin. cobalamină, cianocobalamină etc. Include, se pare, mai mulţi factori vita-minici cum ar fi B]2 a, B12 b, precum şi o coenzimă B12.
B1?, (coenzima -), sin. nucleolco-balamina. Are o formulă asemănătoare cu vitamina B12, fiind legată, se pare, de un grup nucleozid. Are capacitatea de a se transforma în vitamină prin
 hidroliză. Intră, de asemenea, în B compunerea acidului glutamic. gg B12 (vitamina -), sin. cianocaba-lamina, vitamina roşie. Se pare că se identifică cu A.P.F. (Animal Protein Factor), intervenind în metabolismul protidelor (în sinteza acizilor aminaţi şi ribonucleinelor), precum şi în metabolismul fosfolipidelor şi în hematopoeză. Carenţa în vitamina B12 provoacă anemie gravă (pernicioasă), stagnare în creştere, tulburări în absorbţia intestinală, creşterea acetilcolinei serice, uscarea mucoaselor etc. B.C.G. Vaccinul biliat preparat de Calmette şi Guerin, contra tuberculozei.
 Bc (vitamina -), sin. acid folie, vitamină M, factor antianemic, G.P.F1., acid pteroylmonogluta-mic. Provitamină din grupul B care se transformă în acid folie, carenţa în Bc oprind creşterea, provocînd anemie macrocitară, leucopenie şi tulburări în reproducţie. Rumegătoarele o sintetizează.
 Bt (vitamina-), sin. carnitina, trimetiIbetaina acidului beta-hi-droxigama-aminobutiric. Factor de creştere al viermelui de făină (Tenebrio molitov) şi al unor insecte.
 B.A.L. (British Anti-Lewisite), sin. D.M.P., Dimercaptopropa-nol, Dimercaprol, Ditiopropanol, etc. Derivat al stibiului, utilizat ca antidot în intoxicaţii cu săruri ale metalelor grele (arsenic, mercur, plumb), cu iod, levizită etc.
 Babcock, v. Butirometru.
 Babesia. Parazit intraeritroci-tar din subordinul Babesiida, fam. Babesiidae, cu lungimea egală sau mai mare decît raza eritrocitelor, transmisibil prin căpuşe.
 Babesiella. Parazit intraeritro-citar din subordinul Babesiida, fam. Babesiidae, cu lungimea
BAB mai mică decît raza eritrocite-jO l°r, transmisibil prin căpuşe. Babesieloză. Hemosporidioză provocată de germeni din sub-genul Babesiella, manifestată clinic prin febră incipientă, adi-namie, icter şi (în forma cronică) debilitare progresivă. Babesieloza ovină. Boală provocată de Babesiella ovis, transmisă de Rhipicephalus bursa, cu incubaţie de 3—10 zile şi manifestată clinic prin febră, stare depresivă, hemoglobinurie, urmată de moarte în 1 — 3 zile. Este răspîndită în regiunile din sudul ţării.
      Babesieloza taurinelor. Boală parazitară provocată de Babesiella major şi B. bovis, transmisă prin căpuşe din genul Ixodes, cu incubaţie de 8—14 zile şi manifestată clinic prin febră, dispnee şi (în forma supraacută) moarte în 24 — 40 ore, putînd (în forma cronică) trena cu adinamie, anorexie, diaree sangvino lentă, icter, boala fiind întîlnită la animalele din diverse regiuni. Babesioză. Hemosporidioză produsă de germeni din subordinul Babesia, manifestată clinic prin ad inam ie, febră, icter ş i (în forma cronică) debilitare progresivă. Babesioza cabalinelor. Boală parazitară produsă de Babesia ca-balli (parazit intraeritrocitar, în perechi dispuse în unghi ascuţit, spre centrul hematiei), transmisă prin căpuşe din genul Der-macentor şi manifestată prin febră, adinamie, anorexie, colici, icter, peteşii pe pleoa.pa a treia (forma acută), anemie, edeme, adinamie (forma cronică), boala fiind răspîndită în toată ţara. Babesioza canină. Boală produsă de Babesia bigemina, transmisă de Dermacentor şi de Rhipicephalus sanguineus, cu incubaţie de 5 — 6 zile şi manifestată prin adinamie, anorexie, anemie, c^ize reuraatoide cţc..
boala putînd evolua de la 3 zile la 5 luni.
Babesioza ovină. Parazitoză provocată de Babesia motasi (parazit bigeminat inegal), transmisă prin Rhipicephalus bursa, cu incubaţie de 7 — 10 zile şi manifestată prin febră în platou, adinamie, tulburări digestive, anemie, subicter, hemoglobinurie, boala fiind mai răspîndită în sudul ţării. Babesioza taurinelor. Boală provocată de Babesia bigemina, transmisă de căpuşe Biophilus şi Rhypicephalus, cu incubaţie de 10—14 zile şi manifestată prin febră, adinamie, cord pocnitor, anemie (forma acută), anorexie şi anemie (forma cronică) , fiind mai frecventă în cîmpia Dunării.
Babeş (roduli-), sin. corpusculi Babeş-Negri. Proliferări gliale, cu înlocuirea neuronilor, observate în turbare.
Babete (lat. Cottus gobio), v. Zglăvoacă.
Babinschi-Frghlich (boala lui sindromul -). Distrofie adipo-sogenitală, de origine mezence-falică sau hipofizară.
Babuşcă (lat. Rutilus rutilus). Peşte teleostean din familia ci-prinidelor, lung de 25 — 35 cm, argintiu pe spate, alb pe abdomen şi cu înotătoarele roşii. Trăieşte în bălţi şi iazuri. Baby-beef, sin îngrăşarea baby-beef clasic. Sistemul cel mai răspîndit de îngrăşare intensivă a tineretului taurin, prin care se obţine un „tip de carcasă mare“ de la tăuraşi în vîrstă de 14—15 luni (12 — 18 luni), în greutate finală de 450 —500 kg. Spor mediu zilnic de 0,9— 1 kg şi randament la tăiere de 58—60%. Bacii (lat. Bacillus: beţişor). Bacterie în formă de bastonaş, rareori depăşind 10 microni lungime .
Bacilar. Produs de bacili. Qy referire la bacili.
 bacilemie (lat. bacilus, gr. hai-ma: sînge). 1 — Pătrunderea bacililor în sînge. 2 — Prezenţa bacililor în sînge.
 Baciliîortn. Cu aspect de bacii. Baciloză. Afecţiune provocată de un bacii.
 Bacilurie. 1 — Prezenţa bacililor în urină. 2 — în mod particular se desemnează prezenţa bacilului tuberculos în urină. Bacitracine • Antibiotice polipep-tidice, extrase dintr-o tulpină de Bacillus licheniformis. Sub denumirea respectivă de fapt se grupează mai multe polipeptide, avînd proprietăţi antibiotice. Bacon. Carne de porc obţinută în urma îngrăşării porcilor după un sistem specific de hrană (mai ales cu nutreţuri bogate în proteine) şi sacrificării la vîrstă de 6 — 8 luni, la greutatea de 80 — 90 kg şi a unei prelucrări speciale (sărare, afumare, eliminarea capului, coloanei vertebrale, oaselor lungi şi a extremităţilor membrelor).
 Bacteria, sin. Schizomycetes. Clasă ce cuprinde plante unicelu-iare, rareori pluricelulare, fără membrană în jurul nucleului sau al altor componenţi celulari, fără mobilitate internă, eventuala deplasare realizîndu-se prin cili sau flageli; forma reprezentanţilor clasei este foarte diferită (coc, bacii, spiril, spirochet), iar sub raport energetic, aceştia sînt chemotrofi, adică lipsiţi de pigment care să le permită folosirea energiei solare (v. şi bacterii fototrofe).
 Bactericid. Substanţă care are proprietatea de a ucide bacteriile.
 Bacteridie (gr. bacteridia: baston) . 1 — Bacterie de mari dimensiuni. 2 — în mod particular, denumirea se utilizează pentru definirea bacilului antraxului (bacteridia cărbunoasă). Bacteriemie. Prezenţa bacteriilor în sînge.
 Bacterii fototrofe. Bacterii ca- BAC pabile să-şi asigure energia prin -j reacţii fotochimice, ca şi plantele verzi, în baza unor donatori de hidrogen exogeni anorganici (bacterii fotolitotrofe) sau organici (bacterii fotoorgano-trofe).
 Bacterină. Antibiotic extras din bacterii.
 Bacteriocină. Antibiotic produs de unele variante (rase) de bacterii, ca o consecinţă a modificărilor metabolice, produsul fiind în măsură să acţioneze asupra altor variante din aceeaşi specie sau asupra unor specii bacteriene înrudite: colicinele etc.
 Bacteriofag. Ultravirus patogen pentru unele bacterii, cu specificitate faţă de anumite bacterii, fapt ce a permis utilizarea bacteriofagului cu scop terapeutic .
 Bacteriologic. Cu referire la bacteriologic, nu la bacterii. Se va spune deci „cultură bacteriană" nu „bacteriologică", „examen bacterian" cînd se referă la identificarea bacteriei şi „examen bacteriologic" cînd se referă la studierea bacteriei pentru încadrarea în sistematica bacteriologică etc.
 Bacteriologie. Ramură a biologiei care studiază germenii patogeni, utilizînd culturile, inoculările, microscopia etc. Bacterioscopie. Metodă de cercetare a bacteriilor cu ajutorul microscopului (cu sau fără colorare prealabilă).
 Bacteriostatic. 1 — Element care blochează diviziunea celulară a bacteriilor. 2 — Care opreşte multiplicarea bacteriilor. Bacteriotropină, sin. tropină, imunopsonină. Anticorp specific, cu putere opsonizantă, relativ mai termostabil decît alexina (opsonină din serul normal). Bacterioză. Infecţie determinată de bacterii.
Bac Bacteriurie. Prezenţa bacteriilor 72 în urină.
      Bagdad. Rasă de viermi de mătase din Asia Mică, cu gogoşi de culoare albă.
      Bagdadi. Linie de cai arabi, caracterizată prin temperament vioi, expresivitate şi constituţie fină.
      Bagdetta persană. Rasă de porumbei pentru zbor de distanţă şi orientare, răspîndită în Europa, originară din zona oraşului Bagdad.
      Baghetă. 1 — Beţişor. 2 — Baghetă de sticlă: beţişor de sticlă utilizat în lucrările de laborator, bacteriologie, chimie etc. Baie. 1 — Imersia unui corp într-un lichid. 2 — în mod impropriu, termenul se utilizează şi pentru definirea vasului în care se face imersia. 3 — în acelaşi sens se foloseşte în histologie, pentru definirea vaselor mici de sticlă cu diverse substanţe chimice, în care se imersează piesele histologice în timpul desfăşurării tehnicii pentru colorare etc.
      Baie marină. 1 — încălzirea indirectă a unei substanţe sau a unui obiect imersat într-un lichid, cuprins într-un vas, care la rîndul lui este imersat într-un alt vas cu lichid care este încălzit. 2 — Vas special pentru operaţia menţionată.
      Balan'ită (gr. balanos: extremitatea dilatată a penisului, gland).
      1  — Inflamaţia glandului pe-nian. 2 — Inflamaţia porţiunii libere a penisului. Balanopostită (gr. balanos: gland, posthi: prepuţ, furou). Inflamaţia simultană a glandului, porţiunii libere a penisului şi a furoului.
      Balanoree. Scurgerea patologică la nivelul glandului. Balantidioza suină. Infuzorioză provocată de Balantidium colii şi manifestată clinic prin stare depresivă, slăbire progresivă,
 anemie, hipostenie, fecale rugi* nii, mucoase, diaree, bulimie etc., avînd în general evoluţie benignă, mortalitatea fiind mai ridicată la purcei.
 Balanţă furajeră. Calculul necesarului de nutreţuri pentru hrana animalelor raportat la resursele furajere disponibile, repre-zentînd un procedeu metodologic de repartizare şi folosire planificată a tuturor resurselor furajere.
 Balanţă meliferă. Stabilirea necesarului de nectar şi polen şi compararea cu disponibilul resurselor melifere locale, din flora spontană şi cultivată. Balbas. Rasă de oi de carne, lînă şi lapte, ce se creşte în zonele muntoase din Caucaz, avînd lînă groasă şi mixtă, coadă grasă, bine adaptate întreţinerii pe păşuni de munte. Balenă. Mamifer acvatic din ordinul cetaceelor. Se caracterizează prin lipsa dinţilor şi prezenţa în gură a unor plăci cornoase lungi (fanoane) şi corp foarte mare. Se vînează pentru grăsime, fanoane şi piele. Carnea serveşte la prepararea făinii de balenă, folosită în hrana animalelor. Cea mai cunoscută specie este balena albastră (Bale-nop tera muscu Ins).
 Bal Ioni (proba). Probă pentru evidenţierea albuminuriei, bazată pe reacţia dintre compuşii protidici şi molibdatul de amoniu.
 Balonare, sin. balonament. Dis-tensiune gazoasă moderată a abdomenului, caracterizată prin nivelarea scobiturii flancului. Bambara, sin. Mere. Subrasă de bovine din Sudan, produsă prin încrucişarea dintre zebu şi rasa N’Dama, apreciată pentru producţia de carne şi lapte. Banda de coagulare Weltmann. Metoda de determinare a dis-proteinemiei, bazată pe cerce-
 tarea fioculârii serului sangvin sub influenţa clorurii de calciu. Bandaj (fr. bandage). Artificiu de protecţie şi susţinere, utilizat în chirurgie, obţinut prin folosirea benzilor de tifon; prin utilizare, sensul s-a deformat, lărgindu-şi sfera. Nu trebuie confundat cu pansamentul. Bantam. Rasă de găini pitice, originare din insula Iawa, cu comportament graţios şi elegant. Găinile sînt foarte bune cloşti şi se folosesc pentru clo-cirea ouălor de fazani şi potîr-nichi. Se cunosc mai multe varietăţi, cu penaj diferit. Bantam cu creastă bătută. Rasă de găini pitice, cu greutate corporală de cca. 500 g, cu penaj colorat, crescută în scop ornamental .
 Baoule. Rasă de bovine ce se creşte în Sudan şi Guineea, de talie mică, greutate corporală în jur de 200 kg, cu aptitudini pentru carne. Nu se foloseşte la muncă.
 Bară, sin. spaţiu diastemal. Termen anatomic şi de hipologie generală, utilizat pentru definirea spaţiului dintre incisivi (sau canini) şi primul molar (la ecvine şi taurine). Barbaresca. Rasă de oi, originară de pe coastele africane, caracterizată prin cap mare cu profil berbecat, urechi lungi şi blegi, piept strîmt, membre robuste, lînă grosolană, de culoare albă, cîteodată colorată în roşu sau brun.
 Barbioane. Aspect de stomatită catarală, întîlnit la bovine şi caracterizat prin erecţia evidentă a papilelor de pe mucoasa bucală, datorită tumefacţiei. Bărbi tal, sin. Veronal, dimetil-maloniluree, acid dietil barbitu-ric. Pulbere cristalină albă, cu efect sedativ şi hipnotic. Barbituric. Derivat al malonilu-reei, avînd proprietăţi sedative sau narcotice (în funcţie de
 doză), putînd fi folosit pentru !■’ sedaţia durerii sau pentru nar-coză: Evipanul, Kemitalul etc. Barbone. Cîine cu bot lung, cu păr frizat, lung şi lînos, de culoare albă, neagră sau albă şi neagră. Se tunde pe partea posterioară a trunchiului şi pe picioare, dîndu-i-se forme variate.
 Barbota (a-). Traversarea unui lichid de către un gaz.
 Barbotaj. 1 — Acţiune de barbo-tare. 2 — Prin lărgirea sferei, în clinica veterinară, termenul se utilizează pentru definirea prînzurilor dietetice cu alimente lichide (fierte), barbotate prin căldură (fierbere) sau meca-nic.
 Barbun (lat. Mullus barbatus).
 Peşte teleostean din familia mu-lidelor, de culoare roşiatică, cu înotătoare galbene şi cu două fire lungi în formă de mustăţi sub falca inferioară. Lungimea corpului depăşeşte 25 cm. Trăieşte în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră. Are carne foarte gustoasă .
 Barcaldine. Linie din rasa de cai Pur sînge de galop, ce se creşte în U.R.S.S., caracterizată prin conformaţie dolico-morfă şi talie înaltă.
 Bardou (lat. Equus hin-us). Hibrid obţinut prin încrucişarea dintre armăsar şi măgăriţă, în general de talie mică, cu corpul şi membrele asemănătoare cu ale măgarului, coada şi coama ca la cal.
 Barestezie (gr. baros: greutate, aisthesis: sensibilitate). Sensibilitatea ţesuturilor, organelor şi aparatelor la variaţiile de presiune.
 Barieră hemato-encefalică. Dispozitiv de apărare a nevraxului, rezultat la nivelul spaţiului Robin-Virchow din împletirea prelungirilor celulelor nevro-glice.
bar Barieră hemato-lichidiană. En-
      doteliul şi în general întregul perete al vaselor meningiene, re-prezentînd în mod normal un obstacol pentru trecerea unor compuşi din sînge în lichidul cefalorahidian; funcţia de barieră hemato-lichidiană se poate evidenţia prin administrarea de compuşi bromaţi şi diferă de a barierei hematoencefalice. Barley-beef, sin. metoda Preş ton. Sistem de îngrăşare intensivă a tineretului taurin, numit şi „îngrăşarea pe bază de concentrate" (în special orz) sau „îngrăşarea precoce". Se obţine o carcasă mai lungă, cu o dezvoltare mai pronunţată a trenului posterior, la tineret taurin în vîrstă de 8—10—12 luni, în greutate finală de 280—350 kg. Spor mediu zilnic de 1 — 1,1 kg şi randament la tăiere de 58— 60%.
      Barlow (boala -), v. Boala Moller-Barlow.
      Baroceptor (gr. baros: greutate, lat. recipere: a primi). Termen definind interoceptorii sensibili la variaţiile presiunii sangvine. Baronarcoză. Narcoză la mică presiune, practicată cu aparatură reglabilă.
      Barotropism (gr. tropein: a întoarce). Proprietatea substanţei vii, în virtutea căreia aceasta reacţionează la contact sau la vibraţii.
      Barş I. Armăsar cu calităţi deosebite, care a jucat un rol important în formarea rasei Or-lov.
      Bartoliniiă. Inflamaţia glandelor Bartholini.
      Bartoneloză. Boală parazitară provocată de un hematozoar (Hemobartonella caniş şi TI. fe-lis): eperitrozoonoză, anemia infecţioasă a pisicilor etc. Bască. Rasă de taurine (v. Pi-rinei).
      Basedow (boala -). Sindrom de hipertiroidie, caracterizat prin
tremurături, creşterea metabolismului bazai, tahicardie, eventual exoftalmie şi modificări morfologice la nivelul tiroidei. Bassenj. Rasă de cîini, răspîndită în Africa.
Basset. Nume dat la diferite rase de cîini, caracterizate prin membre foarte scurte şi urechi lungi, purtate în jos. Se folosesc pentru vînătoarea de vulpi şi de iepuri, în special pentru vînătoarea la vizuină.
Basset albastru de Gasconia. Baset provenit printr-o mutaţie în secolul trecut, caracterizat prin cap alungit, urechi lungi, răsucite, păr scurt, coadă lungă, căzîndă, robă albă cu pete ne-gre-roşcate periferice. Talie 30 —38 cm.
Basset artesian normand. Nouă rasă de cîini derivată din Base-tul clasic, cu un aspect mai nobil, cu corpul lung, avînd capul de lungime mijlocie, craniul lung, fruntea bombată, obrajii uscăţivi, cu pliuri, cu ochii mari, cenuşii, cu uşor ectropion congenital, urechi lungi, fine, ataşate foarte jos (sub linia ochilor) şi adesea depăşind lungimea botului. Părul este scurt, roba în trei culori cu pete roşcate pe cap, coada lungă, groasă la bază, subţiată spre vîrf. Talia 30—38 cm.
Bassetul blond de Bretania. Rasă de cîini de vînătoare, caracterizaţi prin cap puţin alungit, urechi scurte, fine şi suple, păr semiscurt şi aspru. Roba blon-dă-aurie. Talia 34—35 cm. Basset-hound. Rasă americană de cîini, cu osatura puternică şi grea (raportată la talia lui relativ redusă, de 35 cm). Prezintă capul caracteristic unui cîine de vînătoare, ochii de culoare închisă, urechile ataşate jos, fiind extrem de lungi, atîmînde. Părul des, elastic, coada lungă, roba în general
în trei culori cu pete roşietice. Talia 35 cm.
Bastonaş gustativ. Prelungire fi-lamentoasă situată pe polul apical al celulelor pseudosenzo-riale gustative.
Bastonaşe Heidenhaim. Formaţiuni particulare (mitocondri-al-filamentare), situate în zona bazală a epiteliuluitubilor con-torţi.
Başchir. 1 — Cal local, pentru ham şi samar din R.S.S. Baş-chiră, robust, cu picioarele adunate sub el, cu trenul anterior cam jos, rezistent, sobru, puţin pretenţios la hrană şi întreţinere. 2 — Capră din R.S.S. Başchiră, de obicei de culoare neagră, cu puf de culoare cenuşie, bună producătoare de lapte (pînă la 200 1 lapte pe lactaţie). Batal. Berbec castrat, în scopul îmbunătăţirii cantitative şi calitative a producţiei de carne şi de lînă.
Batcă (lat. Blicca bjdrkna). Peşte teleostean de apă stătătoare, din familia ciprinidelor, cu corpul lat, lung de 20—25 cm. Se găseşte în bălţile Dunării.
Baza spetei. Marginea dorsală a spetei, opusă unghiului gle-noidal, pe care se găseşte plasat cartilajul suprascapular (înlocuit la carnivore printr-o buză rugoasă epifizară). Bazală cerebrală (lat. A. basa-lis cerebralis), sin. trunchiul bazai. Arteră impară, situată pe partea ventrală a punţii cerebrale şi a bulbului rahi-dian, continuată caudal cu a. spinală mediană şi terminată oral la nivelul spaţiului inter-peduncular, prin două sau mai multe arteriole, care se anasto-mozează cu comunicantele abo-rale ale carotidei interne. Pe traiect emite: a. cerebeloasă aborală (pară), aa. cerebeloase orale şi eventual a, auditivă internă,
Bază ereditară. 1 — Totalita- Baz tea factorilor ereditari ai unei 75 populaţii de animale. 2 — Expresia ereditară a unei populaţii.
Bază ereditară poligenă. Expresia ereditară bazată pe caractere poligene.
Bază furajeră. Sistemul de producere a nutreţurilor în agricultură şi de folosire raţională a lor în creşterea animalelor. Cuprinde totalitatea resurselor furajere (pajiştile naturale, plantele cultivate, reziduurile de la diferite industrii etc.), disponibile pentru hrana diverselor specii de animale domestice, inclusiv păsările, peştii din crescătorii, albinele şi viermii de mîtase.
Bază meliferă. Totalitatea resurselor melifere (arbori şi arbuşti meliferi din păduri, pomi fructiferi şi plante agricole şi furajere cultivate, plante de pe pajiştile naturale, plante melifere special cultivate etc.), disponibile pentru culesul nectarului şi polenului de către albine.
Baze pirimidinice. Componente ale acizilor nucleici. Se cunosc cinci baze pirimidinice izolate din acizii nucleici şi anume: cito-zina, metilcitozina, hidroxime-tilcitozina, uracilul şi timina, toate fiind compuşi greu solubili şi inexistenţi în natură sub formă liberă.
Baze purinice. Componente ale acizilor nucleici. Se cunosc două baze purinice care intră în componenţa tuturor acizilor nucleici: adenina şi guanina.
Bazihioid. Piesă impară de suspensie hioidiană, rezultată din primul arc branhial, prezentînd o apofiză orală (entoglosul sau procesul lingual), pe care se inseră muşchii limbii, două apo-fize caudale (tyrohialele) articulate cu cartilajul tiroidian şi
    un corp articulat simetric cu -(; keratohioidele.
    Bazin, sin. pelvis. Diverticul caudal al cavităţii abdominale (cavitate pelvină), delimitat de oasele bazinului (bazinul osos), respectiv de cele două coxale (latero-ventral), de sacrum (dorsal) şi eventual de primele vertebre caudale. în constituţia pereţilor bazinului intră, în plus, ligamentele sacro-sciatice şi zona profundă a muşchilor glutei, delimitînd un spaţiu diverticular parţial căptuşit de peritoneul zonal, care formează o serie de funduri de sac (sacro-rectal, recto-genital, genito-vezical, vezico-pubian), înapoia cărora se găseşte spaţiul retro-per itoneal.
    Bazinet (renal). Spaţiul diverticular al sinusului renal, rezultat din unirea calicelor renale, de la baza papilelor renale.
    Bazioccipital. Nucleul osos al occipitalului, din care va rezulta apofiza bazilară, care se articulează cu bazisfenoidul (for-mînd împreună baza craniului), limitînd medial găurile sfîşiate. Bazioglos (lat. M. hyoglossus), sin. marele hyoglos. Muşchi principal, lăţit, cu fibre oblice, situat la baza limbii, inserat caudal pe bazihioid şi acţionînd ca retropulsor lingual şi coborîtor al bazei limbii.
    Bazipodiu. Zonă autopodială corespunzînd regiunii carpiene (tarsiene), formată dintr-o mulţime de oase scurte şi diferenţiate. Bazipodiul toracal (carp) este format în principal din opt oase, plasate pe două rînduri: proximal (pisiform, piramidal, semilunar, scafoid) şi distal (unciform, capitat, tra-pezoid, trapez). La rumegătoare, capitatul este sudat cu trape-zoidul (capitato-trapezoid), iar la carnivore, scafoidul este unit cu semilunarul (scafo-lunar).
 Bazipoiiul pelvin (tars) cuprinde în rîndul proximal două oase (astragal, calcaneu) şi în rîndul distal o serie de oase cuneiforme şi cuboidul, grupate în jurul unui os central (scafoidul), care la taurine, ovine şi caprine este unit cu cuboidul (cubo-scafoidianul). Bazisfenoidul. Nucleul osos al sfenoidului, situat pe linia mediană, stabilind legătură între presfenoid şi bazioccipital, for-mînd împreună baza craniului, pe faţa dorsală fiind excavat de o fosetă hipofizară (Sella turcica), limitată caudal de dosul şeii turceşti şi lateral de un şanţ carotic, un şanţ maxilar şi un şanţ troclear. Pe faţa ventrală se găseşte un şanţ vidian şi canalul nervului pterigoidian. în zona de continuitate cu aripile caudale ale sfenoidului, marginea caudală prezintă trei incizii (carotică, ovală şi spinoasă) , mai evidente la cabaline. în timp ce marginile laterale concură la delimitarea găurilor sfîşiate. La limita de sudură cu presfenoidul se găseşte situat hiatusul orbitar. Bazinului (articulaţia -). Complex articular care leagă coxa-lele între ele (simfiza ischio-pubiană) şi coxalele la sacrum (articulaţiile sacro-iliace). Bazna. Varietate de porci, cu însuşiri mixte (carne şi grăsime), creată în jurul anului 1873, în localitatea Bazna, prin încrucişarea rasei Mangaliţa (varietatea blondă), cu rasa Berk. Indivizii au culoarea neagră, întreruptă de o dungă albă în dreptul spetelor.
 Bazofil. 1 — Cu afinităţi pentru baze (pentru coloranţii bazici).
 2 — Leucocit bazofil. Bazofiietnie. Ansamblul leuco-citelor bazofile din sînge. Bazofilie. I — Afinitate pentru coloranţii bazici. 2 — Creşterea
 numărului de leucocite bazofile (leucocitoza bazolilică). Bazoîilism, sin. boala sau sindromul lui Cushing. Stare determinată de endocrinoze anterohi-pofizare (adenom bazofilic ş.a.) sau suprarenale, manifestată clinic prin obezitate, leziuni distrofice cutanate, hiperglicemie şi glicozurie insulinorezistente etc.
 Baztan. Rasă locală de porci, rustica, cu aptitudini mixte, formată şi crescută în Spania de nord.
 Bălan. Culoare simplă (v. Albă). Băltăreţ. Rasă primitivă locala de porci, pe cale de dispariţie, răspîndită în lunca inundabilă a Dunării.
 Săltată. Culoare compusă, formată din zone mari cu fire de păr de culoare albă, neregulate, pe un fond negru sau roşu, sau fie zone negre ori roşii pe un fond alb. în primul caz se numeşte bălţat roşu sau negru (cu alb), iar în al doilea caz bălţat alb (cu roşu sau negru). Bălţată alb cu negru germană. Rasă de taurine (v. Deutscher Schwarzbunter).
 Bălţată alb cu roşu germană. Rasă de taurine (v. Deutscher Rotbunter).
 Bălţată cu negru. Rasă de taurine, formată în U.R.S.S., adaptată la condiţiile pedo-clima-tice locale, specializată în producţia de lapte.
 Bălţată cu roşu. Rasă de taurine (v. Simmental).
 Bălţată cu roşu de Frinlana. Rasă de taurine (v. Frinlana). Bălţată germană. Rasă de taurine, ce se creşte în R.F. a Germaniei, specializată în producţia de lapte.
 Bălţată-Poland-China. Rasă de porci (v. Poland China). Bălţată românească. Rasă de taurine cu însuşiri mixte (lapte şi carne), creată lasfîrşitul sec. al
 XlX-lea şi începutul sec. al
XX-iea în Transilvania, Banat şi Bucovina, prin încrucişarea vacilor locale din rasa Sură de stepă cu taurii din rasa Simmental. Are culoarea bălţată albă cu galben, este precoce, rezistentă, adaptată la condi^ ţiile locale de mediu. Greutatea medie a vacilor este de 550 kg si producţia anuală de lapte de
3 000 1.
Bălţată ungurească. Rasă de taurine, creată în R.P. Ungară, prin încrucişarea taurinelor locale cu rasa Simmental, cu aptitudini pentru lapte şi carne. Bănuţ. Cicatricula sau discul germinativ la ouăle de păsări. Bărboasă (lat. Bothriochloa is-chaemum). Specie de plante din familia gramineelor, răspîndită pe pajiştele naturale din zona de stepă şi silvostepă, rezistentă la secetă, consumată de animale mai ales în prima fază de vegetaţie. Bedlington-terrier. Cîine puternic, agil, rezistent, bătăios, cu aspect ovin. Craniul este strîmt şi rotunjit, urechile moderate, purtate spre înainte, acoperite cu peri fini. Părul buclat este dur, neted pe părţile laterale ale corpului, lung şi moale în partea ventrală. Prezintă un moţ pe cap. Roba gri-albăstruie sau maron-roşca-tă. Coada este lungă şi groasă la origine, subţiindu-se spre vîrf şi cu franjuri. Talie 38— 40 cm.
Bedsonia (grupul-), sin. grupul O.P.L. (ornitoză-psitacoză-limfogranulomatoza), grupul Miyagawanella, grupul Parari-ckettsia, Neorick&ttsia etc. Grup de microorganisme ce ocupă în sistematica microbiană o poziţie intermediară între virusurile mari şi rickettsii, cu posibilitatea infectării a foarte numeroase specii de păsări şi mamifere; infecţiile evoluează deseori inaparent sau contri-
fifcE buie la declanşarea altor infec-i-g ţii în perioadele de dezechilibru organic, urmate de avorturi, diferite semne de organ şi chiar mortalitate mărită.
       Beeî Shorthorn. Tip de taurine (v. Shorthorn).
       Begait. Rasă de taurine din Eritreia, producătoare de carne de foarte bună calitate şi cu aptitudini mai reduse pentru muncă. Vacile dau în medie
       6 1 de lapte pe zi.
       Behic (gr. behos: tuse). Calmant al tusei, acţionînd prin diminuarea tonusului centrilor tusi-geni (codeina ş.a.), a sensibilităţii mucoaselor reflexogene (ceaiuri ş.a.) sau prin înlăturarea cauzelor tusei, cum ar fi secreţiile (expectorantele ş.a.). Beladonă. 1 — Herbaceu veninos conţinînd un alcaloid (atro-pina). 2 — Drogul conţinut de plantă.
       Belă. Varietate de oi ţigăi, cu lîna şi jarul de culoare albă. Se caracterizează prin lînă şi constituţie fine şi prin rezistenţă diminuată.
       Beldiţă(lat .Alburnoid.es bipunc-tatus). Ciprinid, de talie mijlocie (10—15 cm), cu spinarea albăstruie-verzuie, sclipitoare, cu cîte două linii întrerupte, paralele, pe părţile laterale. Trăieşte în rîuri de munte cu ape limpezi.
       Belgian. 1 — Rasă de cai grei din Belgia, una din cele mai răspîndite şi mai importante rase de cai de tracţiune. Are două varietăţi deosebite: bra-bansonă şi ardeneză. 2—Rasă de iepuri de casă, apreciată pentru calităţile cărnii sale. 3 — Rasă de cîini, folosiţi pentru pază şi vînătoare.
       Belier. Rasă franceză de iepuri, de talie mare, cu roba de diferite culori, cu o marcantă convex itate a oaselor nazale, ceea ce face ca profilul feţei să fie asemănător cu cel de oaie, cu
 urechi mari, lungi şi căzînd lateral, atingînd solul. Bellfounder. Armăsar întemeietor de linie, din rasa Trăpaş american.
 Belted Golloway. Rasă de taurine de carne, originară din Anglia. Se caracterizează prin conformaţie tipică de carne, prin lipsa coarnelor, cu roba de culoare neagră şi un brîu de culoare albă ce înconjoară trunchiul, păr abundent, lung şi frizat, foarte rustică şi rezistentă la condiţiile de climă. Se îngraşă uşor şi dă carne de bună calitate.
 Bend’or. Linie importantă din rasa de cai Pur sînge de galop, ce se creşte în U.R.S.S., caracterizată prin cai masivi, puternici, foarte buni pentru cursele de fond.
 Beni-Ahsen. Varietate de oi din rasa Atlantică, care produce cea mai bună lînă marocană.
 Beni-Guil. Subrasă de oi din rasa „Oaia platourilor marocane" . Produce carne gustoasă, foarte apreciată pe pieţele franceze.
 Beni-Meskine, sin. El Borouj, Seltat. Subrasă de oi din rasa „Oaia platourilor marocane", caracterizată prin osatură mai fină, cu o greutate corporală de 45 — 50 kg şi un randament de abator de 50%.
 Benzedrină, sin. Amfetamină, sare sulfurică a beta-fenilisopro-pilaminei. Succedaneu adrena-linic, cu acţiune simpaticomi-metică şi excitantă encefalică. Benzoat de sodiu (lat. Natrium benzoicum). Pulbere cristalină albă, cu acţiune expectorantă, antiseptică, coleretică, antipi-retică, antitimpanitică etc. Benzonaftol (lat.Naphtolum benzoicum) . Ester benzoic cristalin, alb, cu acţiune antiseptică gastrointestinală.
 Berbec englez. Rasă de iepuri de carne, cu greutate corporală de 3 — 6 kg, precoci, cu blăniţa neagră sau cenuşie, ochi bruni, urechi foarte lungi, atîrnînde, capul cu profil berbecat. Are aptitudine accentuată de îngră-şare, produce came de calitate superioară şi blăniţă apreciată pentru desimea firelor.
 Berbec francez. Rasă de iepuri de carne, cu greutate corporală de 5 —12 kg, cu blăniţă galbenă sau de culoare sălbatică, ochi bruni, urechi lungi, cap berbecat, aptitudini pentru producţia de carne.
 Berbec german. Rasă de iepuri de carne, cu greutate corporală de 5 — 12 kg, cu blăniţa de culoare cenuşie, neagră-albăstruie, albă sau chinchilla, ochi bruni sau albi la varietatea albă, urechi lungi, cap berbecat, cu aptitudini pentru producţia de carne.
 Berberă, sin. Barbă. Rasă de cai din nordul Africii, cu statură de 1,50 m, cap mare cu profil drept sau convex, spinare dreaptă, cîteodată arcată, crupă scurtă, torace profund, aplom-buri defectuoase. Calul respectiv este foarte rustic, are o mare rezistenţă, folosindu-se pentru şa, tracţiune uşoară şi pentru producţia de catîri.
 Berc belgian. Rasă de găini de ornament, bearcă (caracterizată prin lipsa pigostilului şi prin atrofierea vertebrelor cocci-giene).
 Berc japonez. Rasă de găini de ornament, bearcă.
 Berck, sin. Berkshire. Rasă de porci de culoare neagră, cu, rîtul şi extremităţile albe, cu producţie'mixtă (carne şi grăsime), creată în Anglia. Caracterizată prin talie mijlocie, cap mic şi concav, urechi lungi şi drepte, picioare scurte şi puternice. A participat Ia formarea porcului de Bazna.
 Berenil, sin. diaceturat de di BET (4-amidinofenil)-triazen (N-1,3) 79 Chimioterapie prezentat sub formă de pulbere gălbuie, activ în hemosporidioze.                    M
 Bergamască. 1 — Rasă de oi, apreciată pentru dezvoltarea sa şi aptitudinea de carne, caracterizată prin cap mare cu profil berbecat accentuat, trunchiul bine dezvoltat, crupă largă, picioare relativ lungi, lînă în general albă şi grosolană. 2 —
 Rasă de cîini ciobăneşti, de statură medie, cu păr foarte abundent, lung, ondulat, de culoare cenuşie cu pete albe, sau neagră, roşcată, izabelă. Este o rasă rustică, adaptată la regiunile muntoase.
 Beri. Rasă de taurine (v. Arado). Beri-beri (cuvînt cingalez însem-nînd „mare slăbiciune"). Boală provocată de carenţa în vitamina B1; caracterizată prin tulburări nervoase, digestive, cardiace, edeme etc.
 Bernardin. Rasă de cîini (v. Saint-Bernard).
 Berrichonne, sin. Berry. Rasă de oi pentru carne crescută în Franţa şi care împreună cu rasa Merinos este cea mai răspîndită.
 După numele zonelor unde se creşte, se disting: raSa B. d’In-dre şi rasa B. de Cher.
 Besredka (metoda-). Metodă de desensibilizare, presupunînd practicarea cu cîteva minute înainte de administrarea dozei totale, a unei injecţii de tatonare cu o cantitate redusă din serul faţă de care se bănuieşte existenţa unei sensibilizări.
 Bestujev. Rasă de taurine ce se creşte în U.R.S.S., formată, prin încrucişări complexe între diferite rase. Se caracterizează prin constituţie robustă, cu bune aptitudini pentru carne şi lapte gras.
 Betalizină. Component seric cu efect bactericid (alături de ale--xină,, lizozim, leuci,ţie etc.).
 BET Betanaftol. Pulbere cristalină SO sau lame Iară roşcată, cu acţiune externă antiseptică, anti-V ţ pruriginoasă şi antiparazitară. Bethel. Soi nou de soia, creat în S.U.A., avînd flori albe, seminţe galbene şi hilul galben, cu conţinut de ulei şi proteină ridicat, rezistent la nematodul Meloidyne incognito, şi la păta-rea păstăilor provocată de ciuperca Diaporthe phaseolorum. Beta-oxîglutamic (acid-). Aminoacid derivat hidroxilat al ac idu lu i alfa-aminoglutamic, in-trînd în componenţa diverselor protide.
     Bezoar (persian padzahar: con-tratoxină), sin. Bezoard. 1 — Formaţiune calcaroasă intragas-trică (eventual intraintestinală), cu volum considerabil, rezultată prin aglomerarea, precipitarea şi agregarea într-o singură masă a alimentelor nedigerate (fitobe zoar) sau a firelor de păr deglu-titc (trichobezoar):     bezoariil
     oriental se formează în stomacul glandular al gazelei, bezoarul occidental în cheagul de la cămilă, lamă etc.2 — Specie de capră sălbatică (lat. Capra aegar-gus) din Asia Mică, reprezentînd unul dintre strămoşii caprei domestice.
     Bianco. Hibrid de viermi de mătase, originar din Italia, cu gogoşi albe. Se creşte şi în ţara noastră ■
     Biban (lat. Per ca fluv iatilis) . Peşte teleostean (percid), răpitor, de apă dulce, de 25—30 cm lungime, cu două aripioare dorsale (prima cu spini), pe flancurile corpului avînd 5—9 dungi negre transversale.
     Biban soare (lat. Lepomis gi-bbosus). Peşte teleostean, originar din America, lung de 10—20 cm, colorat verde-albăs-trui, cu strălucire metalică, iri-zantă, cu pete portocalii şi verzui.
     Biber v. Castor,
 Biber de baltă, v. Nutria. Biberet. Blăniţă de culoare ma-ro-roşcată, obţinută prin sacrificarea mieilor camabat la vîr-sta de 3—4 luni. Blăniţa, tunsă la înălţimea de 1,5 cm, imită blana de biber.
 Bibilica (lat. Numidamelsagris). Pasăre domestică din familia fasianidelor, originară din Africa, cu penajul pestriţ (cenuşiu cu alb) sau alb, cu o proeminenţă cornoasă pe cap; greutate 1—2,5 kg, cu o producţie anuală de 60—70 ouă.
 Biceps• 1 — Cu două capete. 2
 —   Muşchi care, la una din extremităţi, prezintă două tendoane. Biceps brahial. Muşchi din regiunea braţului, prezentînd (la animalele domestice) tendoanele proximale nedistincte (unite) şi inserate pe tuberozitatea supra-glenoidală a spetei, alunecînd prin şanţul intertubercular (cu ajutorul unei pungi sinoviale) şi avînd extremitatea distală inserată pe tuberozitatea radi-ală (bicipitală). La cabaline (şi parţial la rumegătoare) prezintă în lungimea lui o lamă fibroasă (tendon intermediar), care concură la formarea aparatului pasiv, proximal apărînd ca o continuare a tendonului propriu-zis, iar distal, printr-o lamă detaşată, se inseră pe extremitatea proximală a radiusului, în timp ce restul tendonului se uneşte cu extensorul carpo-radial.
 Biceps femural. Muşchi din regiunea postero-laterală a coapsei, compus dintr-o porţiune cranială (paramerală) prisma-tică şi o porţiune caudală (bicipitală) , avînd un rol principal în flexiunea gambei, în propulsie, cabrare etc. Inserţia proximală multiplă (pe spina sacra-tă, fascia gluteană, tuberozitatea ischiatică etc.) apare cu aspect variat de la specie la specie. La animalele mari, prer
r
 zintă o inserţie de traiect, pe faţa caudală a femurului. Dis-tal, se insera pe ligamentul ti-bio-patelar lateral, concurînd printr-un grup de fibre tendinoa-se (laniera fibroasă) şi la formarea coardei jaretului, o altă parte din fibrele respective ţe-sîndu-se cu fascia gambieră. Bicepsului (lat. A. biceptalis). Arteriolă fină, colaterală a arterei brahiale (humerale), la nivelul treimii proximale a braţului, de unde se îndreaptă cra-nial, pentru a-şi dispersa terminalele în m. biceps şi m. cora-co-brahial. La cal, în general, are origine comună cu a. circum-flexă humerală cranială. Bicipital. Care se referă la biceps: culisa bicipitală, tubero-zitate bicipitală etc.
 Bicromat de potasiu (lat. Kali-nm dichromicum) . Compus cristalin roşcat, cu acţiune vezican-tă sau caustică, cu utilizări în laboratorul clinic etc.
 Biellese. Populaţie ovină răspîndită în nordul Italiei, caracterizată printr-o bună producţie de carne, de lînă (3 kg în medie) şi de lapte (80—100 1 pe lactaţie) şi prin frecvente fătări gemelare şi trigemelare. Bieţi lxantogen, sin. Preparat K, B.E.K., Aulin. Derivat organic sintetic al sulfului, cristalin, gălbui, cu acţiune anti-parazitară externă.
 Bifid. Cu extremitatea despicată în două. Termenul se utilizează în anatomie, mai ales pentru a se defini aspectul unor apofize cu două vîrfuri, a unor tendoane despicate în două la zona de inserţie etc.
 Biîlex (canal-).Formaţiune ca-naliculo-glandulară (glanda in-terdigitală), situată în regiunea acropodială la ovine. Cu aspect de fund de sac cutanat, îndoit pe el însuşi şi plasat între cele două pliuri ale pielii spaţiului inter-digital, prezintă o extremitate
 orientată în profunzime şi un B1L canal a cărei deschidere este mascată de un mănunchi de per i. Biflexitâ. Inflamaţia canalului biflex la rumegătoarele mici.
 (nu trebuie confundată cu pana-riţiul şi nici cu flegmonul canalului biflex). Provocată de iritaţii sau traumatisme, se manifestă prin inflamaţie evidentă la nivelul deschiderii canalului (sensibilitate, congestie, bure-let deformat, horipilaţie zonală, eventual şchiopătură etc.). Bifurcaţie. Despicare. Termenul se utilizează mai ales în anatomie, pentru definirea raporturilor de continuitate vasculare, nervoase, tendinoase etc.
 (nu se va spune deci „rădăcină dentară bifurcată" ci „bifidă“ aşa cum nu se va spune „arteră bifidă" ci „bifurcată").
 Bigeminism, v. Alloritmie Bigia alpină, sin. Brună alpină.
 Rasă italiană de taurine folosită mai ales pentru muncă, cu greutate corporală de 500—550 kg (la vaci) şi robă de culoare cenuşie, cu fire albe.
 Biiodură de mercur (lat. Hydrar-gyrum bijodatum) . Pulbere roşie utilizată pentru acţiunea vezicantă.
 Bilateral. 1 — Care are două feţe. 2 — Care se raportează la cele două părţi simetrice ale corpului sau ale aceluiaşi organ:    simetrie   bilaterală  (cu
 două jumătăţi, respectiv cu două părţi egale) etc.
 Bilă (lat. bilis: fiere). Lichid fi-lant, vîscos, uşor alcalin, cu gust amar, produs de ficat (secreţie exocrină) şi cu rol deosebit în digestia şi absorbţia grăsimilor. Secretată de celulele hepatice, bila este eliminată prin canalele intercelulare, intralobu-lare, pasaj Herring, canale inter lobulare, intrahepatice, de-pozitîndu-se în vezica biliară, de unde este eliminată prin canalul cjstic şi coledoc, în duo»
 BIL den. Conţine acizi biliari, să-82 ruri biliare, pigmenţi biliari >etc.
     Biliar. Care se referă la bilă: >canale biliare (prin care se
     ■ scurge bila), funcţie biliară ((producerea bilei), vezică biliară (rezervor de colectare a bilei produsă de ficat), insuficienţă biliară etc.
     Bilirubină. Pigment fundamental în bilă, căreia îi imprimă o culoare aurie (în momentul cînd este secretată). Bilirubinemie. Titrul bilirubinei din plasma sangvină; „bilirubina indirectă" se colorează cu reactivul diazo numai după adaosul de alcool (reacţie Hijmans van den Bergh indirectă), datorită cuplării cu proteinele plasmatice; din contră, în anumite ictere, reacţia se produce fără adaos de alcool (bilirubină sau reacţie Hijmans van den Bergh directă); această din urmă formă a bilirubinei (bilirubingluconatul) este singura care poate filtra prin rinichi, determinînd, în cursul anumitor ictere, bilirubinuria. Bilirubinurie, v. Bilirubinemie. Biliverdină. Produs de oxigenare al bilirubinei, prezent în bilă, căreia îi imprimă o culoare verzuie.
     Bilogeneză (gr. gennan: a face). Totalitatea fenomenelor de producere a bilei.
     Bilos, sin. bilios. 1 — Care abundă în bilă. 2 — Care are caractere asemănătoare cu ale bilei. Binar. 1 — Sistem de enumerare ce are ca bază doar două semne. 2 — Sistem de enumerare care are ca bază cifra doi (din doi în doi, doi cîte doi). Binda. Rasă de taurine (v. Bur-lina).
     Binocular (lat. bis: dedouăori, oculus: ochi). 1 — Cu doi ochi. 2 — Aparat optic cu două oculare:     microscop   binocular
     etc.
Bioblast. Termen arhaic utilizat de Altmann pentru a defini (la sfîrşitul secolului XIX) granulaţiile mitocondri-ale.
Biocatalizator. Substanţă care modifică viteza reacţiilor biochimice, fără a intra în componenţa produsului final de reacţie, avînd un rol deosebit în chimia celulară.
Biocenoză (gr. bios: viaţă, koi-«os: comun). Totalitatea organismelor vegetale şi animale care populează un anumit mediu (biotop), cu condiţii de existenţă relativ uniforme, create în mod natural sau artificial. Studiul biocenozelor are importanţă în aclimatizarea unor plante şi animale, în elaborarea măsurilor de profilaxie, în combaterea dăunătorilor etc. (v. şi Biotop).
Bioclimatologie. Ramură a climatolog iei care studiază influenţa climei asupra organismelor vii.
Biodinamic. Care concură sau are contingenţe cu dinamica proceselor desfăşurate în materia vie. j
Blofite (bacterii-), sin. bacterii sau microorganisme temperate. Microorganisme care nu produc tulburări organ ismelor-gazdă, decît cel mult sub influenţa unor cauze ocazionale. Biofitism, sin. biofiţie. în virusologie, înseamnă conservarea unui virus într-o celulă, fără a determina perturbări ale acesteia.
Biogen (gr. genesis: facere). Care concură la producerea şi desfăşurarea proceselor ce caracterizează viaţa.
Biogeneză. Teoria modului şi acţiunii de producere (apariţie) a substanţei vii.
Biogeografie. Ştiinţa care studiază repartiţia biocenozelor, fauna şi flora diferitelor regiuni ale globului terestru.
 Biognoză. Studiul cunoaşterii proceselor care se desfăşoară în materia vie.
 Biologie (gr. bios: viaţă, logos: vorbire, doctrină). Ştiinţa care se ocupă cu studiul vieţii şi al formelor vii, în sens larg cuprin-zînd toate ştiinţele naturale (inclusiv medicina şi medicina veterinară). în sens restrîns, abordează problemele fundamentale (geneză, evoluţie, reproducţie, ereditate, creştere), în sensul lor cel mai general. Biometrie. Ramură a biologiei care aplică în studiul fiinţelor vii metoda statistică şi calculul probabilităţilor.
 Bione. Rasă europeană de viermi de mătase, cu gogoşile ovale, de culoare galbenă. Bioplasmă. 1 — Materia organică vie care intră în constituţia tuturor vieţuitoarelor. 2 — Substanţa vie a celulei (fără incluziuni), reprezentînd întregul corp al celulei, inclusiv porţiunile diferenţiate (nucleu, centru celular, condriom etc.). Biopsie (gr. bios: viaţă, ops: vedere). Recoltarea pe viu a unei porţiuni de organ sau de ţesut în vederea efectuării unui examen.
 Bios I, sin. mezoinozitol. Fracţiune din complexul B care împreună cu colina face parte din factorii lipotropi sau de protecţie pentru ficat.
 Bios I.A, sin. acid pantotenic, factor antidermatitic, factor anticarii tic, filtrat factor, factor antigri. Constituent al coenzi-mei A, participînd la reacţiile de degradare a acizilor graşi şi sterolilor.
 Bios II. A. Factor identificat de unii cercetători cu vitamina B3 (din B complex).
 Bios II. B, sin. acid paramino-benzoic, vitamina P.A.B., vitamină H2. Component din grupul complexului B, fiind un factor de creştere pentru bacterii,
 avînd şi acţiune anticaniticâ. fttO Sulfamidele au acţiune antivi- §3 tamină H.
 Bioscopie. 1 — Observaţia vieţii (a proceselor vitale). 2 — Studiul vieţii pe bază de observaţie .
 Biosinteză. Formarea unei substanţe organice într-un organism viu.
 Biostimulare. 1 — Acţiunea de stimulare a organismului viu cu ajutorul biost imul ine lor şi biostimulatorilor. Nu se va face confuzie între biostimulare şi fortificare, stimulare organică, tonificare prin diverse substanţe sau vitamine, de pildă, vitaminele nefiind biostimulatori, ci produse naturale. 2 — Prin utilizare incorectă, adesea se caută extinderea termenului-considerîndu-se drept biostimulare orice acţiune de trezire a forţelor organice, prin orice substanţă organică.
 Biostimulator. 1 — Substanţă care conţine biostimuline. 2 — în mod impropriu se utilizează ca echivalent pentru biostimuline. 3 — Substanţe prin care se obţine o biostimulare (factori de biostimulare).
 Biostimulină. Factor infinitezimal, indefinit, nedozabil şi adesea neidentificabil, rezultat dintr-o reacţie a ţesuturilor vii menţinute în condiţii improprii şi eliberat cînd ţesuturile sînt reintegrate în condiţii organice normale. Biostimulinele au un efect stimulator atît asupra zonei în care au fost implantate ţesuturile, cîtşi asupra organismului în totalitatea lui. Nu orice substanţă stimulatoare — fie ea chiar şi organică — este o biostimulină, ci numai acelea care au fost obţinute în condiţiile amintite. De asemenea, nu ori ce stimulator al funcţiilor organice poate fi considerat ca biostimulină. De exemplu, vaccinurile şi alte substanţe
6*
 Bto biologice similare nu sînt bio-$4. stimuline.
     Biot (respiraţie de tip-), sin. respiraţie meningiană. Tulburare a ritmului mişcărilor respiratorii, caracterizată printr-o perioadă de apnee, ce intervine după cîteva mişcări respiratorii normale; implică disfuncţiu-nea centrilor respiratorii nervoşi (toxiemii, septicemii, encefalite etc.).
     Biotaxie (gr. bios: viaţă, ta-xis: aranjament). Parte din studiul biologic care urmăreşte erarhizarea fiinţelor vii (considerate static) într-o schemă generală. Există o biotaxie botanică, alta zoologică, o biotaxie generală, alta specială, descriptivă etc. Biotaxia se axează pe corelaţii morfologice şi are ca obiect eşafodarea diverselor teorii şi speculaţii biologice.
     Bioterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea preparatelor biologice, noţiunea avînd o sferă extrem de largă, cuprinzînd vaccinurile, preparatele histo-terapice, opoterapice etc. Biotina, sin. vitamina H, coenzima R, vitamina antiseboreicâ. Se găseşte împreună cu complexul B în ficat etc., carenţa ei provocînd slăbirea rezistenţei organice, slăbirea ongloanelor la scroafă, pododermatite, artrite etc. La puii de găină dă perozis congenital (prin asociere cu lipsa acidului pantotenic etc.), ataxie, deformări scheletice, sindactilie, cheloză, der-matite etc.
     Biotop (gr. bios: viaţă, topos: loc). 1 — Mediu geografic circumscris, cu anumit ansamblu de factori abiotici (umiditate, temperatură etc.) sau biotici (vegetale, animale). 2 — Ansamblu de specii animale şi vegetale care îşi desfăşoară viaţa în acest cadru, numit şi biocenoză.
Biotropism. Proprietatea Unor microbi sau virusuri de a nu se putea dezvolta decît în organisme vii.
Bioze. Termen utilizat pentru definirea glucidelor care au în formula lor doi atomi de carbon.
Biped. 1 — Cu două picioare. 2
—    în clinica veterinară, termenul se utilizează pentru definirea ansamblului a două membre; biped anterior (cele două membre) toracale considerate împreună), biped posterior (membrele pelvine considerate împreună), biped lateral drept sau stîng, biped diagonal. Birmană. Rasă de pisici, cu mască specifică şi coadă stufoasă, originară din Asia de sud, crescută pentru ornament. Biruinţa 12. Soi valoros de soia, creat prin selecţie, cu conţinut de 47% albumină în boabe. Bisexuat, sin. hermafrodit. Cu dublu sex.^
Bisturiu. în sens restrîns şi precis, sub acest termen se defineşte un instrument tăios, cu lamă pliantă sau detaşabilă şi protejată, utilizat în chirurgie. în sens larg şi uzual, termenul de bisturiu este folosit şi pentru scalpel (cu lamă nepliantă şi neprotejată).
Bisturiu'electric. Ustensilă chirurgicală servind la secţionarea sau coagularea ţesuturilor, uti-lizînd curentul de înaltă frecvenţă, aplicat prin intermediul electrozilor; poate avea diverse forme.
Bisturnaj (lat. bis: doi, turno: a întoarce). Metodă primitiv-arhaică, bazată pe artereotrip-sie, prin torsionarea manuală a fiecărui testicul în interiorul pungii testiculare, fără incizia acestora, urmărindu-se atrofia testiculului prin denutriţie. Se mai practică uneori la taur şi berbec.
Bivalv. Care are două valve: speculum bivalv etc.
Biventer (lat. M. biventer man-dibulae). Muşchi masticator, antagonist al ridicătorilor man-dibulari.
Biventric (nerv-) lat. N. bi-
ventricus), sin. nervul digastric. Ramură detaşată din inter-mediofacial şi distribuită muşchiului biventer.
Bivitelini (gemen!-). Falşi gemeni care provin din dezvoltarea a două ovule diferite, fecundate separat, dar dezvoltate simultan în cursul aceleiaşi gestaţii.
Bivol african (lat. Bos cajfer). Specie de bivoli sălbatici, foarte yiolenţi, nedomesticiţi.
Bivol indian (lat. Bos bubalus). Specie de bivoli care se găsesc în stare sălbatică în Asia meridională. în stare domestică se creşte în India, Peninsula Balcanică, România, Ungaria şi Italia, pentru muncă şi pentru lapte.
Bivoli. Denumire generică dată speciei bubaline.
Bivoltin. Termen folosit pentru definirea raselor de viermi de mătase din Extremul Orient, care dau două recolte de gogoşi pe vară.
Biz?m (lat. Fiber zibeticiis), v. Ondrata.
Bizo. 1 — Plan intermediar între două suprafeţe vecine tăiate în unghi. 2— Tăiat în plan înclinat.
Bizon (lat. Bison bison), sin. zimbru. Mamifer din familia bov idee lor, de talie mare, cu gît scurt, frunte bombată, coarne mici, cu păr lung şi stufos pe părţile anterioare ale corpului, pe cale de dispariţie în Europa, păstrîndu-se doar în rezervaţii naturale şi răspîn-dit în preeriile din America de Nord.
Black Norfolk Fenomenon. Armăsar creator al unei linii prin-
cipale din rasa de cai anglo-normandă.
Blackfaced, sin. Scoţiană. Rasă de oi, caracterizate printr-o statură relativ redusă, trunchi bine dezvoltat, cap de culoare neagră, cu coarne,membre scurte de culoare neagră, lînă foarte lungă şi grosolană. Blastocel (gr. blastos: germene, koilos: cavitate). 1 — Macula germinativă. 2 — Cavitatea de segmentaţie în faza de morulă. Blastocist. 1 — Veziculă germinativă. 2 — Blastulă. Blastoderm. Stratul superficial al morulei, realizînd o placă dis-coidală (blastodisc).
Blastem (gr. b las tema: germinaţie). Noţiune arhaică ce încearcă să definească un element biologic complex, din care s-ar forma celulele.
Blastem subperiostal. Strat pro-liferativ subperiostal. Blastematic. 1 — Care se raportează la blastem. 2 — Care provine din blastem. Blastogeneză. Primul stadiu de dezvoltare a embrionului, cu formarea blastodermului. Blastomere. Celulele rezultate din diviziunea zigotului în prima fază de diviziune. Blastomicete. Familie de ciuperci care se înmulţesc prin înmugurire: drojdia de bere, diverse mucegaiuri etc. Blastomicoză. Afecţiune provocată de un criptococ asemănător cu cel care produce lim-fangita epizootică şi manifestată clinic prin leziuni ulcerative ale pleoapei a IlI-a şi căilor lacrimale.
Blastopor. Orificiul de comunicare cu exteriorul al arhente-ronului.
Blastopor embrionar. Porţiunea din foiţele blastodermice care va da naştere foiţelor embrionare.
Blastulă. Formaţiune monoder-mică, marcînd un stadiu în di-
ni, v 85
    viziunea zigotului şi formarea §g embrionului, stadiu în care celulele rezultate sînt situate pe un singur rînd (blastodermul), în jurul unei cavităţi centrale. Blefarită (gr. blepharon: pleoapă). Inflamaţia pleoapelor, dis-tingîndu-se: blefarite ciliare sau marginale (localizate la marginea liberă a pleoapei), totale (afectînd pleoapa pe toată întinderea ei), simple, complicate, traumatice, simptomatice etc. Tiloza, madaroza sau sicoza sînt forme de blefarită (în mod obişnuit marginală). Blefarofimoză (gr. blepharon: pleoapă, fimosis:            ligatură).
    Strîmtarea fantei palpebrale, putînd fi congenitală sau cîştigată în urma traumelor palpebrale, conjunctivitelor, blefari-telor etc.
    Blefaroplast. Aparat corpuscular
  ■ bazai, intracelular, compus din-tr-un diplosom al cărui centriol emană un flagel fin. Blefaroplastie (gr. plassein: a forma). Operaţie chirurgicală reparatorie, bazată pe remode-larea pleoapelor, utilizînd incizii accesorii, deplasări şi mobilizări de lambouri conjunc-tivale sau cutanate (în entro-pion, ectropion etc.) sau porţiuni cutanate grefate. Bleîaroptoză (gr. ptosis: cădere). Tulburare în statica şi dinamica pleoapelor, care nu mai pot fi decît parţial mobilizate, acoperind parţial corneea, datorită unui obstacol mecanic (pseudop-toză) sau unei paralizii (ptoză paralitică), putînd fi congenitală sau cîştigată.
    Blefarostat. Instrument oculis-tic utilizat pentru menţinerea la distanţă a pleoapelor, imobilizarea lor şi mărirea fantei palpebrale, în timpul examenului ocular sau al operaţiilor pe bulbul ocular.
    Bleimâ. Leziune la nivelul ţesutului velutos sau al podofilu-
lui plantar, consecutivă traumatismelor mecanice. Blenenterie. Termen arhaic pentru diaree.
Blenocistită. Termen pentru definirea catarului vezical cronic. Blenoftalmie (gr. blenna: mu-cus). 1 — Inflamaţia catarală a conjunctivei. 2 — Secreţie conjunctivală (nu lacrimală) exagerată.
Blenoree (gr. blenna: mucus, rhoia: flux, scurgere)' Scurgere genitală muco-purulentă, fără inflamaţie acută.
Blenotoree. Scurgere auriculară, în catarul auricular.
Blocaj. 1 — Stare organică reac-ţională bazată pe fenomenul de interferenţă, întîlnitâ în unele boli virotice în care se consideră că infectarea unui virus atenuat la debutul bolii ar putea provoca instalarea unei stări de interferenţă — prin angrenarea celulelor bolnave, îm-piedicînd astfel declanşarea bolii de către virusul natural, în virtutea principiului primului ocupant. 2 — întreruperea unui efect. 3 — Interceptarea pe parcurs a unui efect biologic şi întreruperea mecanismului de finalizare.
Blocaj novocaitiic. Utilizarea novocainei în soluţie slabă (de 0,25%) cu scop infraanestezic-terapeutic, în virtutea principiului antiparabiotic. Blocada no-vocainică nu este o anestezie, ci din contra, o excitaţie slabă a unui nerv scos din faza de inhibiţie parabiotică. Soluţiile de novocaină mai concentrate produc anestezie, deci un fenomen parabiotic, şi nu o infraaneste-zie, care este un fenomen antiparabiotic. Anestezia întrerupe sau suspendă excitabilitatea şi conductibilitatea nervoasă (neurotomie chimică), în timp ce blocajul novocainic (infraanestezia) creează noi condiţii de conductibilitate, modi*
iîcînd metabolismul şi scoţînd nervul din starea de parabioză. Bloc cardiac. îngreuierea sau suprimarea transmiterii stimu-lilor de la atrii spre ventricule, din cauza interceptării unei ramuri (bloc de ramură) sau a fasciculului Hiss în totalitate; în funcţie de gravitatea tulburării se disting: bloc parţial, bloc 2/1 (din două impulsuri se transmite unul), bloc 3/1 şi bloc complet] în ultimul caz, ventriculul, nemaiprimind stimuli de la nodulii Keith-Flach şi Aschoff-Tawara, se contractă cu frecvenţă foarte scăzută, în baza excitabilităţii proprii (ritm idioventricular). Bloc renal. Suprimarea activităţii de excreţie şi secreţie a rinichiului, ca o consecinţă a blocării nefronului (prin exsu-dat, celule degenerate descua-mate în cursul nefrozelor etc.). Blue Frost Mink. Varietate de vizon, dintre cele mai importante, care se creşte în S.U.A. Blue Royal Kohinur Mink. Varietate de vizon, dintre cele mai importante şi mai apreciate, care se creşte în S.U.A. Boală. Complex de fenomene şi manifestări organice în inter-relaţie cu un factor patogen, din momentul contactului, pî-nă la dispariţia consecinţelor. Tulburările pot fi sistematizate fie în funcţie de categoria agentului patogen (parazitoze, bacterioze etc.), în funcţie de tulburările tisulare şi ţesutul afectat (colagenoze, osteoze, os-teite etc.), în funcţie de procesul morfopatologic (degeneres-cenţe, inflamaţii etc.). Clasificarea şi cunoaşterea diferenţiată a bolilor constituie substratul nosologic, iar tabloul de clasificare şi cunoaştere poartă denumirea de tablou nosologic.
Boala albastră. Stare congeni- BOA tală, caracterizată clinic prin cianoza tegumentelor, eventual şi alte semne de insuficienţă circulatorie, datorită amestecului sîngelui arterial cu cel venos: persistenţa canalului arterial sau a găurii Botal etc.
Boala capului mare, v. Osteofi-broza.
Boala capului negru, v. Histo-monoza păsărilor sau Entero-hepatita puilor de curcă.
Boala cazeoasă a oilor, sin. su-
puraţia cazeoasă, limfadenita cazeoasă, boala apei roşii, a-denita cazeoasă, boala de Solo-que etc. Boală contagioasă produsă de Corynebacterium ovis şi tradusă prin septicemie (forma acută) sau metastaze diverse (forma cronică), cu apariţia de abcese cazeoase, combaterea bazîndu-se în special pe profilaxie axată pe ameliorarea con-diţiunilor de igienă.
Boala cimentului, v. Pneumonia virotică a porcului.
Boala colagenului. Sub acest termen se defineşte un grup de boli caracterizate prin degene-rescenţă fibrinoidă difuză a substanţei interstiţiale conjunctive, produsă — probabil
—   pe bază alergică sau autoa-lergică:  sclerodermia genera-
lizată, glomerulonefrita, arteritele, reumatismul articular etc. (v. şi Colagenoză).
Boala crestei albastre, sin. en-terita infecţioasă a găinilor, monocitoza aviară. Boală contagioasă a găinilor, produsă de un ultravirus, evoluînd mortal în forma acută şi cu enterită şi hepatonecroză în forma cronică.
Boala cronică respiratorie, sin.
B.C.R., A.S.D. (Air Sack Di-sease), M.R.C. (Micoplasmose Respiratory of Chick), micoplas-mozăetc. Boală infecţioasă,contagioasă şi inoculabilă, transmi-
    sibilâ prin ou, specifica gali-gg naceelor, produsă de un germen din grupa P.P.L.O., identificat sub denumirea de My-coplasma gallisepticum, la care se adaugă probabil un virus încă ne izolat. Boala se caracterizează prin inflamaţia sacilor aerieni şi a cavităţilor nazale, însoţită de respiraţie dificilă, ralantă; creşterea în greutate stagnează, producţia de ouă scade etc.
    Boala Cushing, v. Bazofilism. Boala de Aleutian a nurcilor,
    sin. plasmocitozâ, hipergama-globulinemie. Viroză mai frecventă la mutantele Aleutian Sapphire, cu evoluţie cronică şi mortalitate ridicată, manifestată prin anorexie, polidip-sie, slăbire, abatere gravă, sindrom hemoragipar etc.
    Boala de beton, v. Pneumonia de virus a purceilor.
    Boala de borhot, sin. eczem% de borhot. Principala dermatoză toxi-alimentară întîlnită la animale, mai cu seamă în în-grăşătoriile de bovine în care alimentaţia este asigurată aproape exclusiv cu borhoturi; se manifestă prin eritem, vezi-culaţie, crevase, edeme sau alte erupţii, localizate mai ales la extremităţi şi însoţite, în cazurile grave, de semne generale.
    Boala de Borna, sin. encefalita europeană a calului. Encefalită virotică a calului.
    Boala de ciment, v. Cement (boala de-).
    Boala de cuşcă a găinilor, v. Paralizia de baterie.
    Boala de drum de îier, v. Te-tania de transport.
    Boala de iarbă, v. Tetania de iarbă.
    Boala de iradiere. Tulburări ale întregului organism, ale unor organe sau ţesuturi, produse de energia radiantă (raze alfa, beta, gama, raze X, neutroni).
 cu aspecte diferite în funcţie de natura şi intensitatea razelor, timpul de expunere etc. Boala de lăstăriş. Intoxicaţie produsă de consumul mugurilor de arbori, mai ales de stejar şi pin.
 Boală de metabolism, v. Dis-metabolie.
 Boala de murdărie, sin. boala jegului. Afecţiune carenţială (în oligoelemente şi vitamine), întîlnită la purcei, manifestată prin dermatită crustoasă, prurit, debilitare, cruste sîn-gerînde infectate etc. adesea este
 o  hipovitaminoză A.
 Boală de nutriţie. Stare patologică dependentă de insuficienţa calitativă sau cantitativă a unor principii nutritivi, eventual de dezechilibre (de raport) sau exces.
 Boala de pădure. Nefrită toxică frecventă la erbivorele care consumă cantităţi masive de plante răşinoase sau bogate în tanin.
 Boala de Stuttgart. Boală contagioasă a cîinilor, cu caracter polimorf, provocată de diverse leptospire (L. ictero-hemoragiae, L. canicola etc.) şi manifestată sub două forme principale:
 —  Icter infecţios, sin. leptos-piroza icterohemoragicâ, boala Weil. Produs în special de L. icterohemoragiae şi excepţional de L. canicola, manifestîndu-se prin hipertermie excesivă, apariţia în curs de o săptămînă a icterului, leziunilor renale etc.. cu evoluţie gravă (contagiul probabil prin şobolani);
 —  Tifosul canin, sin. gastroen-terita hemoragică enzootică, boala de Stuttgart, boala Schuffner-Klarenbeck. Produs mai ales de L. canicola, manifestîndu-se prin gastroenterită hemoragică anicterică şi uremie. Contagiul este direct.
 Boala de Teschen, v. Meningo-encefalomielita enzootică.
 Boala de var, sin. Muscaridină. Maladie a viermilor de mătase, răspîndită mai ales în ţările cu climat cald şi umed.
 Boala edemelor, sin. enteroto-xiemia colibacilarâ. Boală frecventă la purceii înţărcaţi, provocată după toate probabilităţile de modificarea florei intestinale, urmată de o resorbţie exagerată de toxine, însoţită de o reacţie neuroendocrină (sindromul de adaptare Reilly-Selye). Boala are adesea caracter sporadic dar poate cîş-tiga şi aspect enzootic, tradu-cîndu-se prin stare depresivă progresivă, mortală, edeme gastrice, exsudate pleuro-pe-ricardice şi peritoneale etc. Boala gîtuiui scurt. Denumire simptomatică a mixoedemului
 (v.)
 Boala Glosser, v. Enterita-se-rozita purceilor.
 Boala granuloasă a peştilor. Pa-
 razitoză produsă de Ichtyio-■phtirius multifidus (protozoar ciliat), manifestată prin apariţia pe branhii şi eventual pe tegument a unor formaţiuni granulare albe-cenuşii. sol-dîndu-se adesea cu mortalitate mare.
 Boala Hutchings-Dayle, sin. gastroent&rita infecţioasă a purceilor. Boală infecţioasă şi contagioasă, produsă de un virus şi manifestată prin gastroente-rită mortală la purcei.
 Boala inimii rotunde. Miocar-doză de ordin nutriţional (probabil dislipidoză, cedînd la vitamina E), cu evoluţie mortală, observată la puii de găină, tradusă prin dilataţie cardiacă (imprimînd cordului un aspect sferoid).
 Boala Klein, v. Tifoza aviară. Boala litiazică, v. Litiază. Boala Marek, v. Limfomato-2a neurală a găinilor.
 Boala mieilor gemeni, v. To-
 xiemia de gestaţie.
 Boala mitrală. Tulburare dc hemodinamică determinată de coexistenţa insuficienţei valvu-lare şi a stenozei orificiale pe orificiul mitral.
 Boala Montgomery, v. Pesta porcină africană.
 Boala Moller-Barlow, sin. boala lui Bavloisj, scorbut infantil. în-tîlnită la purcei, căţei şi iepuri, este una dintre expresiile clinice ale carenţei în vitamina
 C, caracterizîndu-se prin semne generale şi locomotorii.
 Boala mucoaselor, sin. complexul bolii mucoaselor. Boală infecţioasă, contagioasă şi ino-culabilă, întîlnită la rumegătoare, provocată de un virus probabil identic sau asemănător cu acel al rino-traşeitei-infecţioase a taurinelor, şi tradusă clinic prin catar febril buco-ocular şi gastrointestinal, diaree profuză, prelungită etc. fiind în general mortală.
 Boala muşchilor albi, sin. dis-trofia musculară progresivă, dis-trofia musculară nutriţională, miopatia degenerativă enzootică, miodistrofia enzootică, mio-patie exsudativă depigmentară etc. Afecţiune degenerativă observată la cîine, viţel, miel, mînz ş.a., de origine nutriţională (vitaminoză E etc.), caracterizată prin degenerescenţă musculară, debutînd la nivelul membrelor (extremităţi), pentru a cuprinde ulterior întreaga musculatură, cu manifestări clinice locomotorii, cardio-respiratorii etc'.
 Boala prin lipsa de pietriş la păsări. Stare determinată de lipsa pietrişului (pietricelelor) necesar pentru buna funcţionare a stomacului triturator, manifestată prin disorexie, pica, diaree, atrofia stomacului mecanic, supraîncărcarea intestinului etc.
fio A Boala rinichiului pulpos. Boa-90 lă infecţioasă produsă de ClosIridium perfringens tip D, caracterizată prin enterotoxiemie şi convulsii precomatoase, la autopsie constatîndu-se o intensă congestie renală şi modificări pulpoase post-mortem (la cîteva ore).
      Boala rinichiului chistic. Afecţiune depistabilă la autopsie, cu origine neelucidată (infecţie primitivă, anomalie, adenoma-toză etc.), întîlnită la porc şi bou, caracterizată prin prezenţa unor boseluri deformante renale, sub care se constată prezenţa unor chişti încapsulaţi. Boala Rivolta, sin. limfangita epizooticâ, farcinul de nu, farci-nul în anus de găină, limfangita africană etc. Boală infecţioasă, specifică ecvinelor, produsă de Cryptococus favciminosus (His-top lasma farciminoswn sau crip-tococul lui Rivolta) şi caracterizată prin limfangită cronică cu difuziune de la nivelul unei plăgi, pe traiectul vasului limfatic regional apărînd ulcere cutanate cu aspect de „anus de găină", din care se e-limină un puroi filant-citrin, însoţite ulterior de adenopatii, ulcere cervicale, nazale, oculare, genitale etc.
      Boala ritului strîmb, v. Rinita cronică atrofică a porcului Boala Rubarth, sin. hepatita infecţioasă a cîineiui şi encefalita vulpilor. Boală contagioasă şi inoculabilă a cîineiui şi vulpii, produsă de un virus (virus Rubarth). La cîine debutează cu febră accentuată, tulburări digestive, leucopenie, amigdalită etc., mortalitatea fiind foarte ridicată. De remarcat că, deşi la necropsie se constată frecvent intense modificări hepatice, animalul nu prezintă icter. La vulpi, boala se manifestă ca o encefalită mortală.
 Boala sacilor aerieni, v. Boala cronică respiratorie.
 Boala Schfiffer-Klarenbeck, v.
 Boala de Stuttgart.
 Boala serului. Manifestare aha^ filactică, apărută imediat (şoc) după a doua injecţie de ser sau alt material biologic heterolog (putînd apare însă şi după prima injecţie, cînd are o manifestare tardivă), datorîndu-se anticorpilor antiser produşi de animalul receptor în interval de 8—10 zile.
 Boala sforăitului, v. Osteofi-broză.
 Boala tremurătoare. Sindrom convulsiv (tremurături, miclo-nii coreiforme), însoţit eventual de tulburări locomotorii şi alte manifestări; mai frecvent la miei şi purcei, apărînd congenital sau fiind cîştigat, are etiologia diferită: vitami-noze A şi D, infecţii, intoxicaţii, substrat genetic etc. Boala X, v. Hipercheratoză. Boala Weil, v. Boala de Stuttgart.
 Boarcă (lat. Rhodeus sericeus). Peşte teleostean (ciprinid), cu corpul înalt şi turtit lateral, lung de 6—8 cm, de culoare încliisâ, cenuşie-verzuie pe spinare. Trăieşte în bălţi, iazuri, rîuri de şes.
 Bob (lat. Vicia faba). Leguminoasă anuală, cu tulpina de 80—120 cm (goală în interior), cu păstăi mari şi seminţe ovale, bogate în proteine. în vederea lărgirii bazei furajere se prevede extinderea acestei culturi.
 Bogomoleţ (ser-). Ser de cal
 hiperimunizat prin administrări de ţesut reticulo-histioci-tar. Injectat în doze slabe, serul Bogomoleţ stimulează sistemul reticulo-histiocitar, a-meliorînd evoluţia diverselor procese morbide, prin acţiunea lui terapeutică nespecifică.
Bohemla. Rasă de crapi, complet lipsiţi de solzi sau cu solzi foarte puţini, dispersaţi în diferite regiuni ale corpului. Trăieşte în ape mai reci şi ajunge la vîrsta de trei veri la greutatea de 1,5 — 2 kg.
Boiştean (lat. Phoxinus phoxi-nus). Ciprinid mic (8—12 cm), aproape cilindric şi cu solzi mici, ce trăieşte în pîraiele de munte sau deal.
Bol. Formă farmaceutică de administrare la animalele mari a unor medicamente, constînd din înglobarea substanţei active fie într-o substanţă pretabilă la modelare (aluat etc.), în „pilule enorme", fie în capsule speciale, care se depun cu mîna sau cu un dispozitiv special direct pe baza limbii.
Boli interne, v. Patologie medicală.
Bonitarea animalelor. Aprecierea multilaterală în vederea selecţiei a unui animal, în funcţie de productivitate, dezvoltarea corporală, conformaţie, constituţie, origine şi calitatea produşilor.
Bonsniara. Rasă de taurine, creată în Republica Sud-Africană, prin încrucişări sistematice între rasele Africană x He-reford şi Africană x Shorthorn, adaptată la condiţiile locale şi cu foarte bune aptitudini pentru carne.
Borborigm. Zgomotul pe care-1 face deplasarea gazelor şi lichidelor în interiorul intestinului. Borceag de primăvară. Cultură furajeră, formată dintr-un a-mestec de ovăz şi măzăriche de primăvară (Vicia saiiva) . Se foloseşte ca nutreţ verde, nutreţ însilozat sau fîn.
Borceag de toamnă. Cultură fu^ rajeră formată dintr-un amestec de secară cu una din speciile de măzăriche de toamnă (Vicia villosa sau Viei» pmnonieaj.
Se foloseşte ca nutreţ verde, nutreţ însilozat sau fîn. Bordant. 1 — Care mărgineşte.
2  — Care se găseşte la margine. Corpul bordant (sau tenia hipocampului) este zona limitan-tă de substanţă albă, uşor proeminentă, mai largă în treimea mijlocie decît spre extremităţi, curbată, care limitează hipocampul (coarnele amoniane) la nivelul marginii lui posterioare şi reprezentînd continuitatea ramurii externe a stîlpului posterior al trigonului cerebral. Situat pe faţa ventrală a coarnelor lui Amon, se găseşte în acelaşi timp în contact cu corpul gudronat.
Bordelaise. Rasă de taurine, crescută într-o mică zonă din Bordeaux (Franţa), rezultată din încrucişări succesive între populaţia locală şi rase de taurine olandeze şi bretone. Se caracterizează printr-un cap musculos, în special la femele, talia de 1,20—1,35 m, roba neagră cu mici bălţături albe răs-pîndite pe părţile laterale ale trunchiului. Producţia de lapte variază între 2 500 — 3 200 1. Border-Leicester. Rasă de oi cu producţie mixtă, caracterizată printr-o creştere rapidă şi o bună prolificitate şi folosită la încrucişări cu diferite rase, în vederea obţinerii de metişi buni de carne.
Boreal. Soi de păiuş tîrîtor din specia Festuca rubra L., creat în Canada, avînd o înălţime medie de 50--60 cm, un sistem radicular foarte dezvoltat, foarte productiv. Dă recolte mari şi constante de sămînţă şi fîn. Borgou. Rasă de bovine din Dahomei, caracterizată prin talie mică (1,10—1,25), greutate de 200 kg, cu aptitudini pentru carţie şi lapte, rusticitate şi temperament calm.
Borrel (corpii-), sin. oorpus-Clili Proyiiazegk, corpiitSQy,\i
    linger, corpusculi Paschen, cor-§2 pusculi Guarnieri. Corpusculi de incluzie, formaţi din granulaţii fine, dispersate sau grupate în celulele epiteliale ale animalelor bolnave de variolă. Borrella gallinarum, sin. Spi-rocheta gallinarum. Bacterie din familia spirochetaceelor, agent etiologic al spirochetozei aviare.
    Borreliia. Gen de bacterii patogene, nesporulate, filiforme sau spiralate, din fam. Trepo-nemataceae, ordinul Spirochae-tales; pentru medicina veterinară este importantă Borreliia (Spirochaeta) ansevina care produce spirochetoza aviară. Borogluconat de calciu (lat. Calcium borogluconicum). Sare organică de calciu, uşor tolerată de organism după administrări parenterale, utilă mai a-les în hipocalcemii acute sau ca stimulent.
    Bosă. (engl. boce: bombare). Denivelare naturală a unui organ.
    Boselat. Cu boseluri.
    Boseluri. 1 — înşiruire de dilataţii şi strangulaţii, de în-groşări şi gîtuituri. 2 — Ansamblu de bose pe suprafaţa unui organ (cecul la cal sau porc etc.). Bostănoase de nutreţ* Denumire generală dată culturilor de do-vleci, dovlecei, pepeni furajeri etc., cultivate pentru furajarea animalelor. Se folosesc în hrana animalelor ca atare sau însilozate, împreună cu nutreţuri grosiere.
    Botcă, v. Celulă de matcă (la albine).
    Botulism (lat. botulus: cîrnat). Boală provocată de diverse toxine (tip A,B,E la om; C, D la rumegătoare; C la păsări), elaborate de Clostridium bolu-linum, ingerate o dată cu alimentele. Se manifestă clinic prin simptome de intoxicaţie a centrilor nervoşi, tulburări lo-
comotorii, paralizia mastica-torilor, cecitate (la om) paralizie cervicală (la păsări) etc., prognosticul fiind întotdeauna grav.
Bou de mare (lat. Uranoscopus scaber). Peşte marin teleostean din familia uranoscopidelor, lung de 30 cm, cu cap mare, diform, cu ochi aşezaţi pe partea superioară a capului. Se găseşte şi în Marea Neaj ia Bouhita oilor, sin. pneumonia cronică progresivă a oii. Boala pulmonară cronică, ce se caracterizează prin infiltraţia limfocitară a alveolelor (lim-fomatoză pulmonară). Boulonnais. Rasă de cai de tracţiune din Franţa, cu statura 1,60—1,70 m, greutatea corporală de 700—1 000 kg, folosiţi pentru transporturi grele în agricultură.
Bour (lat. Bos primigenius). Specie de bovidee sălbatice strămoşul multor rase de bovine, printre care şi a rasei Sură de stepă, dispărut complet în secolul al XVIII-lea. în mod greşit a fost confundat cu zimbrul.
Bourbortnaise. Rasă de porci din Franţa, cu urechile căzîn-de înainte, de culoare albă, foarte precoce şi mult apreciată pentru producţia de carne. Bovidee (lat. Bovidae). Familie de mamifere din ordinul artiodacti'elor, care cuprinde numeroase animale rumegătoare, caracterizate prin prezenţa unor coarne persistente, formate din cîte o apofiză a osului frontal, acoperite de o teacă cornoasă. Picioarele sînt terminate cu cîte două degete, iar stomacul este compartimentat de obicei în patru. Speciile sălbatice sînt răspîndite în întreaga lume, cu excepţia Australiei. Multe specii au fost domesticite, dînd naştere diferitelor
rase de taurine, bubaline, caprine, ovine etc.
Bovine (lat. Bovinae). Subfa-milie de rumegătoare, din familia bovideelor, de talie mare, majoritatea cu coarne formate din apofize frontale goale, cu bot larg, lipsit de păr, umed, urechi mari, coadă lungă, terminată cu un smoc de păr, copite puternice. Bovinele cuprind genul Bos (taurinele), genul Bubalus (bubalinele), genul Syncerus (bivolii africani) ş.a.
Boxer. Rasă de cîini de pază, creată în Germania, prin încrucişarea dintre cîine,le Bul-lenbeisser şi Bulldog. Este un cîine puternic, avînd arcadele orbitare proeminente, proporţionale şi armonizate cn partea superioară a capului. Pielea de pe cap şi frunte cutată, ţinuta majestoasă, roba arămie cu părul scurt, aspru, strălucitor. Urechile ataşate sus se amputează (ascuţit). Talia 56—60 cm.
Bozah. Rasă de oi, din R.S.S. Azerbaidjeană, rustică, locală, care a participat la formarea Merinosului de munte azerbaidjean.
Brabanson. Varietate a rasei de cai belgiene, reprezentînd tipul cel mai masiv şi mai puternic, atingînd talia de 165 cm şi greutatea corporală de 900 kg. Are cap mare, cu profil drept, spinare şi şale duble, crupă largă, dublă şi oblică, membre groase şi scurte, temperament limfatic.
Brac. Cîine de fermă, cu talia de 55—60 cm, cu păr scurt, urechi foarte lungi şi cadenţe. Brac italian. Rasă italiană de cîini de fermă, de culoare albă, cu pete diferite, mai mult sau mai puţin mari.
Bradford, v. Sistemul Bradford.
Bradicardie (gr. bradys: rar, khardia: cord). Reducerea frec- gg venţei cardiace.
Bradichinezie (gr. bradys: lent, kinezis: mişcare). Mişcări rare. Bradiestezie. încetineală în percepţia senzaţiilor.
Bradifagie (gr. bradys: lent, phagein: a mînca). Consumul lent al hranei.
Bradipepsie. Digestie lentă şi dificilă.
Bradipnee. Reducerea frecvenţei mişcărilor respiratorii (a numărului de respiraţii pe minut.)
Bradispermie, sin. bradisper-matism. Emisiune lentă şi dificilă a spermei.
Bradiurie. Eliminare înceată de urină.
Bradsot, sin. enterotoxiemia cu vibrion septic, gastromicoză, braxy. Boală infecţioasă a ovinelor (mieilor), provocată de Clostridium septicum, caracterizată prin edeme infecţioase ale stomacului glandular şi moarte rapidă.
Brahial (muşchi -). Muşchi din regiunea braţului, situat în şanţul spiral al humerusu-lui. Flexor al antebraţului, se insera proximal sub capul articular al humerusului şi dis-tal pe radius (eventual şi pe ulnă).
Brahial (plex -). Vastă ţesătură nervoasă’din care se desfac în principal nervii distribuiţi membrului toracal corespondent. Rezultat din întreţeserea ramurilor ventrale din C6, C7,
C8, I\ şi eventual T2, în mod variat de la specie Ia specie, se găseşte situat înaintea primei articulaţii costo-vertebra-le, în contact cu artera, vena şi nervul vertebral şi cu m. scalen. Emite ramuri pentru trunchi (n. romboidului, n. toracic lung, pentru m.serat ventral; n. toraco-dorsal pentru m. dorsalul mare; n. to-
BftA. raco-ventral sau subcutanatul 94 toracic şi nn. toracici cra-niali pentru porţiunea pre-scapulară a pectoralilor), ramuri pentru muşchii spetei (n. axi-lar, n. suprascapular, n. sub-scapular), ramuri pentru muşchii braţului şi antebraţului (n. rad ia 1, n. musculo-cutanat) şi ramuri pentru antebraţ şi zona autopodială (n. median şi n.ulnar).
      Brahială (lat. A .brachialis), sin. humerală. Continuare a arterei ax ilare, după detaşarea arterei subscapulare, emiţînd pe traiect: a. circumflexă humerală cranială, a. profundă a braţului, ramuri musculare, a. colaterală ulnară şi a. colaterală distală radială (cal).
      Brahilagie. 1 — Durere în regiunea braţului. 2 — Durere în zona plexului brahial. 3 — Algie în zona inervată de nervul brahial.
      Brahicefal (gr. brachys: scurt, kefalon: cap). 1 — Cu capul scurt. 2 — Noţiune de cranio-metrie referitoare la craniul care, privit dorsal, prezintă diametrele relativ egale. Brahidactilie. Viciu de conformaţie, caracterizat prin scurtimea degetelor.
      Brahignat (gr. gnathos: falcă, maxilar). Cu maxile scurte (brahignat superior) sau cu mandibulă scurtă (brahignat inferior).
      Brahignatie. Anomalie congenitală caracterizată prin dezvoltarea redusă în lungime a maxilei sau mandibulei. Brahimelie. Anomalie congenitală caracterizată prin dezvoltarea incompletă în lungime a membrelor.
      Brahimetrop (gr. metvon: măsură, ops: vedere). Se utilizează pentru a defini ochiul al cărui focar este situat între infinit şi retină (în miopie).
Brahiocefalic (muşchi -), sin.
cleidomasioidian (lat. Cleido-mastoideus). Muşchi din regiunea cervicală, inserat cranial pe occipital şi caudal pe hume-rus (pe claviculă, la animalele claviculate).
Brahiocefalică (lat. A. brachio-cephalica). Colaterală a aortei primitive (carnivore, suine) sau terminală a aortei craniale (cal, rumegătoare); după un scurt traiect se termină prin-tr-o arteră subclaviculară dreaptă şi un trunchi bicarotic (cal, rumegătoare, porc) sau printr-o arteră carotidă stîngă şi o arteră anonimă (cîine). Brahiodont. Cu dinţii avînd coroana scurtă şi erupţia rapidă. Brahipnee (gr. brachys: scurt, pnein: respiraţie). Respiraţie scurtă, sacadată.
Brahma. Rasă de găini originară din China. Se caracterizează prin aspect masiv, cu penaj foarte abundent, care acoperă complet picioarele, cu creastă bogată, greutate corporală mare (4 — 5 kg). A avut importanţă mare în formarea altor rase şi se foloseşte ca rasă amelioratoare.
Brahman. Rasă de taurine cu constituţie robustă, specializată în producţia de carne, ce se creşte în S.U.A.
Brangus. Rasă de taurine de carne, ce se creşte în S.U.A. Braţ. Regiune anatomică a membrului toracal, avînd ca bază anatomică humerusul (sti-lopodiul toracal).
Breaz. Animal cu brezătură, reprezentată de o zonă albă care ocupă toată faţa anterioară a capului.
Bresse. Rasă de găini franceză, apreciată pentru calitatea cărnii şi mai ales pentru claponii săi renumiţi, precum şi pentru producţia de ouă. Se caracterizează printr-o creastă înaltă, dreaptă, urechiuşe albe,
picioare de culoare cenuşie. Se cunosc trei varietăţi de culoare: neagră, cenuşie şi albă. Bretonă. 1 — Rasă de cai franceză, de tip greu. Se foloseşte în agricultură, în transporturi grele şi pentru obţinerea de ca-tîri grei. 2 — Populaţie bovină din Franţa, de talie redusă, cu roba bălţată cu negru, bălţată cu roşu sau uniform roşie, cu producţie mică de lapte însă cu procent mare de grăsime. Breuvaj (fr. veche: boivre). 1
 —  Băutură. 2 — Formă de administrare forţată la animale, a unui medicament lichid, prin introducerea lui în cavitatea bucală cu ajutorul unei sticle cu gîtul lung.
 Brezături. Termen definind petele sau zonele albe situate pe cap, la animalele care au părul pigmentat: perii albi, ţinta, steaua, linia, brezătura îngustă, breaz, felinar, strănutul etc.
 Brianza. Rasă de viermi de mătase, cu gogoşile de culoare galbenă, centura te.
 Bricoux. Linie de porumbei voiajori belgieni.
 Brida precervicală vaginală do-bîndită. Formaţie fibroasă generatoare de distocii, prin îngustarea vaginală pe care o realizează.
 Brie. 1 — Cîine ciobănesc francez, cu peri lungi şi ondulaţi, de culoare neagră sau cenuşie, cu urechi mici purtate drept şi cu botul de culoare neagră. 2 — Brînză cu pastă moale, sărată şi fermentată, originară din Departamentul Sen# şi Marna. Brionidină. Toxigliicozid prezent în plante din genul Bryo-nia.
 Brionină. Toxiglucozid prezent în plante din genul Bryonia. Brioux, v. Butirometru.
 British Friesian, sin. Anglo-Frizonă, Friză engleză. Rasă de taurine, cu roba bălţată alb
 cu negru, cu conformaţie tipică BRO pentru producţia de lapte, cu 95 schelet uşor, constituţie fină.
 Este rasa cea mai bună de lapte şi cea mai răspîndită din Anglia.
 Brînduşa de toamnă, (lat.
 Colchicum autumnale). Plantă perenă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite şi flori roz-lila, care înfloresc toamna în septembrie-octombrie. Creşte frecvent pe pajişti alpine şi subalpine, fiind toxică.
 Brînză de burduf. Brînză din lapte de oie, sărată, fermentată, frămîntată şi conservată în burduf, fiind una din cele mai vechi forme de prelucrare a laptelui de oaie, specifică ţării noastre şi unor zone muntoase din Balcani.
 Brînză de Olanda, v. Edam şi Gauda.
 Brînză de putină. Brînză din lapte de oaie, preparată mai frecvent în Moldova, asemănătoare cu cea de burduf. Se păstrează în putini de lemn. Bromidroză (gr. bromos: putoare, idros: sudoare, transpiraţie). Transpiraţie fetidă. Bromocet, sin. Cetazolin, acetil piridin bromat. Lichid detergent, antiseptic, dezinfectant, micostatic, utilizat în diluţii pentru dezinfecţia pielii şi a instrumentarului, în tratamentul arsurilor, plăgilor, tricofi-ţiei etc.
 Bromură. Sare a acidului bro-mic (hidrobromic), utilizată în soluţii diluate pentru efectul anticonvulsivant, sedativ ş.a., în epilepsie, eclampsie, nimfomanie, encefalopatii etc.; se poate utiliza o singură bromură (de sodiu, potasiu, amoniu, calciu) sau un amestec de mai multe bromuri (polibromură). Bronhială (lat. A. bronchialis). Colaterală toracică a aortei descendente, adesea (la cal) detaşată, în comun cu arţera esofagiană,
BRO formînd împreună trunchiul 9g bronho-esofagian. La restul animalelor, de obicei se detaşează izolat, pentru a pătrunde în hilul pulmonar, reprezen-tînd artera nutritivă a pulmo-nului-
      Bronhie (gr. bronghos: gît, gî-tlej). Conduct aerofor rezultat din ramificarea traheei, dis-tingîndu-se bronhii mari (primare), avînd scheletul format din inele cartilaginoase complete, bronhii mijlocii cu scheletul format din plăci cartilaginoase diseminate şi bronhiole, lipsite de schelet carti-laginos. Epiteliul bronhiilor mari (extrapulmonare) este pse-udostratificat, cu cili; al bronhiilor mijlocii este cubic, cu cili, iar al bronhiilor mici, cubic, fără cili.
      Bronhiectazie (gr. ektasis: di-lataţie), v. Bronşectazie. Bronhiolă. Ramificaţie terminală a bronhiilor mici, continuată cu canalul alveolar. Bronhism. Spasm bronhie. Bronhitic, sin. bronşitic. Care se referă la bronşită (nu la bronhii).
      Broflhocel (gr. bronghos: gît-lej, kili: tumoră, hernie), v. Bronşectazie.
      Broflhofonie (gr. phone: sunet, zgomot). Amplificarea zgomotelor vocale la nivelul bronhiilor, în cazul leziunilor pulmonare indurative (bronho-pneumonie etc.).
      Broflhomicoză. Afecţiune caracterizată prin dezvoltarea criptogamelor parazite în bronhii.
      Bronhoragie (gr. rhage: ruptura). 1   — Hemoragie bron-
      hică. 2 — Expectoraţie cu sînge provenind din bronhii. Eronhoree (gr. rhein: a curge). Expectoraţie abundentă, incoloră (secreţie bronşică exagerată) .
 Bronhopneumonia enzootică a mînjilor, Diplostreptococie cu localizări bronhopulmonare, întîlnită mai cu seamă primăvara, la mînjii de 1—4 luni. Bronhopneumonia infecţioasă a calului şi taurinelor. Boală extrem de contagioasă a calului şi taurinelor, produsă de un virus pneumotrop şi manifestată sub două forme: a) Bronşita infecţioasă manifestată prin catar acut al căilor respiratorii, cu tuse uscată, dureroasă, vindecabilă spontan în 2 — 3 săp-tămîni; b) Bronhopneumonia infecţioasă tradusă prin senine clinice de pneumonie, succe-dînd formei de bronşită pură şi avînd un prognostic mai grav (sin. Laringotraşeita infecţioasă a calului).
 Bronhopneumonia infecţioasă a purceilor. Boală contagioasă, inoculabilă, provocată de un virus specific, care afectează purceii de 8—10 săptămîni şi tradusă clinic prin tuse rebelă, cu păstrarea apetitului, debilitare etc.
 Bronhopneumonia infecţioasă a taurinelor, v. Bronhopneumonia infecţioasă a calului şi taurinelor.
 Bronhopneumonia vierminoasă a oilor şi caprelor, sin. protos-trongiloză ovină şi caprină. Boală parazitară produsă de Pro-tostrongilus rufescens (Synteto-caulus rufescens) sau de Dyc-tiocaulus felina (cel mai adesea în asociere). Primul agent provoacă mai ales pneumonii cu tuse, tendinţă la sufocare, debilitare şi, în cazul că nu se tratează, chiar moarte, boala cîştigînd adesea un caracter enzootic.
 Bronhopneumonia vierminoasă a porcului. Helmintoză a aparatului respirator, cu evoluţie acută, frecventă la tineret, provocată de Metastrongilus elongatus (Metastrongilus apri.
M. salmipudendodectus), transmisă prin rîme infestate. Se manifestă prin semne de pneumonie discretă, cu două forme: forma acută, frecventă pri-vara, manifestată prin tuse chintoasă, dureroasă, eventual crize de sufocare ce se pot termina cu asfixie, şi forma cronică, cu semne discrete. Bronhopneumonie. Inflamaţia simultană a bronhiilor şi a alveolelor pulmonare. Bronhopneumonie prin corpi străini, sin. bronhopneumonie gangrenoasă, gangrena pulmonară. Bronhopneumonie produsă ab ingestis (angajarea pe căile aerofare a alimentelor, medicamentelor etc.) sau prin perforaţia pulmonului de corpi străini ce acţionează din esofag, din reţea, transtoracic etc. Clinic se diferenţiază de bron-hopneumonii de altă natură prin semne generale şi funcţionale mai grave şi la scurt timp de la debut — simptomele gan-grenei pulmonului: miros iho-ros al aerului expirat şi jetaju-lui, sufluri şi raluri cavernoase sau amforice etc.
Bronşectazie (gr. bronchos: bronhie, ektasis: lărgire), sin. dilataţie bronşicâ, bronhiectazie, bronhocel. Dilataţie zonală a bronhiilor mijlocii sau mici, obişnuit secundară diferitelor boli cronice bronşice, pulmonare sau pleurale, manifestată prin tuse, slăbire, jetaj intermitent, semne fizice cavitare (suflu amforic etc.) pe torace ş.a.
Bronşiolită. Inflamaţia bronhiolelor.
Bronholit. Concreţiune (în general minerală) din bronhii. Bronşita contagioasă sau infecţioasă a calului, v. Tuşea contagioasă a calului Bronşita infecţioasă a calului, v. Bronhopneumonia infecţioasă a calului şi taurinelor.
 Bronşita infecţioasă a găinilor. bro
 Boală infecţioasă, contagioasă 97 şi inoculabilă, provocată de un virus specific şi manifestată prin tulburări respiratorii (simptome de bronşită), scăderea producţiei etc., mortalitatea fiind în general redusă. Bronşita infecţioasă a găinii. Viroză acută contagioasă, exteriorizată prin semne respiratorii şi mortalitate ridicată la pui, prin tulburări ale oua-tului la găinile adulte.
 Bronşita vierminoasă a oilor şi caprelor, v. Bronhopneumonia vierminoasă a oilor şi caprelor.
 Bronşita vierminoasă a porcilor, v. Bronhopneumonia vierminoasă a porcului.
 Bronşita vierminoasă a vacilor.
 Boală parazitară provocată de Dyctiocaulus viviparus.
 Bronzată. Rasă de curci, cu greutate corporală mare (8—
 10 kg la curci şi 15—20 kg la curcani), cu producţie bună de ouă (60—80 ouă anual) şi producţie mare de pene.
 Bronzată cu piept larg, sin. Bronzată de America. Rasă de curci, de talie mare, de culoare bronzată, cu piept foarte dezvoltat, cu mare importanţă economică, greutatea medie corporală ajungînd la masculi la 24 kg şi la femele la 18 kg. Cele mai cunoscute varietăţi sînt: Cambridge, Mammath, Bronzată canadiană şi Au bum. Bronzată de Moscova. Rasă de curci, ce se cresc în U.R.S.S. de culoare bronzată, cu greutatea corporală medie, rezistentă şi adaptată la condiţiile locale.
 Bronzată nord-caucaziană, sin.
 Stavropol. Rasă. de curci crea;' tă.prin încrucişarea dintre populaţia de curci bronzate din nordul Caucazului şi rasa Bronzată cu pieptul larg.
1 — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară,
BRO Broscuţă, sin. grenuietă, bros-cută sublinguală, ranula. Deformare sublinguală produsă de retenţia salivei (chistul glandei submaxilare şi sublinguale), însoţită uneori şi de semnele inflamaţiei (broscuţă inflamator ie).
      Brown-Sequard (sindromul lui -).
      Sindrom dependent de lezarea unei jumătăţi laterale a măduvei spinării, caracterizat prin paralizie şi anestezie profundă zonară, de aceeaşi parte cu leziunea, disociaţie termoal-gezică de partea opusă etc. Brucella (de la David Bruce). Gen de bacterii Gram negative din familia Brucellae cu foarte multe varietăţi ( B .intermedia, B.ovis, B.wilssoni, B.abortus, B.suis, B.melitensis etc.), specificitatea varietăţilor fiind discutabilă. Provoacă bruceloza. Bruce loz ă. Boală contagioasă, în general cronică, produsă de bruce le: febra ondulau tă umană, avortul epizootie al taurinelor, suinelor etc.
      Bruceloza bovină, sin. avortul-epizootic bovin, boala Bang. Afecţiune contagioasă cu caracter cronic, provocată de Brucella abortus şi manifestată prin avort, reţinerea învelitorilor (la femele), sterilitate, artrite etc., iar la mascul prin orhite, epi-didimite, artrite etc., boala putînd fi transmisa şi omului. Bruceloza caprină. Boală provocată de Brucella melitensis, manifestată prin avort, scăderea producţiei de lapte şi complicaţii genitale, boala fiind transmisibilă la om.
      Bruceloza ecvină. Boală infecţioasă provocată de Brucella abortus (eventual de B. suis), în marea majoritate a cazurilor manifestată prin apariţia de bursite (grebăn, ceafă etc.), sinovite, artrite ş.a.
      Bruceloza ovină. Boală infecţioasă provocată de Brucella
melitensis şi manifestată prin avort etc. Transmisibilă la om. Bruceloza porcină. Boală contagioasă provocată de B. suis (putîndu-se datora înă şi B. abortus sau B. melitensis), manifestată prin spondilartrite, avort (la scroafă, ) orhite (la vier), fiind în general mai gravă decît bruceloza bovină, animalele trecute prin boală ră-mînînd timp îndelungat purtătoare de germeni.
Brumărie, sin. Schimi. Culoare frecventă la oile din rasa Karakul, Ţurcană, Sokolsk etc., formată din interpolarea firelor de lînă albe şi negre în proporţii diferite şi răspîndite mai mult sau mai puţin uniform pe suprafaţa corpului. Poate fi deschisă, normală sau închisă.
Brună alpină. Rasă de taurine (v. Bigia alpină).
Brună bulgărească. Rasă de taurine, formată prin încrucişarea taurinelor locale cu rasa Schwyz, cu aptitudini pentru producţia de lapte şi carne. Brună caucaziană. Rasă de taurine, creată prin încrucişarea taurinelor locale cu rasaSchwyz, cu aptitudini pentru producţia de lapte.
Brună germană. Rasă de taurine de culoare brună, specializată pentru producţia de lapte.
Brună de Maramureş. Rasă de taurine creată prin încrucişarea taurinelor locale cu rasele Schw3Tz şi Allgau. Are culoare brună, exterior armonios, talia 123 cm, greutatea 500 kg, temperament vioi, constituţie robustă, tip de lapte-came. Brună sardă. Rasă de taurine foarte răspîndită în Sardinia, derivînd din încrucişarea de absorbţie a populaţiei taurine locale (v. Sardă) cu rasa Schwyz.
*
Brună ungurească. Rasă de taurine, formată prin încrucişarea taurinelor locale cu Schwyz, cu aptitudini pentru producţia de lapte şi carne. Bruner (glande — ). Glande de tip tubulo-acinos, ramificate, situate parte în corionul mucoasei duodenale (grupa internă sau superficială), parte în submucoasă (grupa externă sau profundă), la carnivore cuprinzînd în structura lor ac ini seroşi, iar la erbivore, ac ini mucos i.
Brussa. Rasă de viermi de mătase, originară din Asia Mică, cu gogoşi albe.
B.T.U. (British Thermal Unit). Unitate de măsură pentru e-nergia calorică, folosită şi în aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor, reprezentînd căldura necesară pentru a ridica temperatura la o livră de apă (453, 59 g) cu 1° Farenheit, care echivalează cu 0,252 cal. (cal. gram).
Bubaline, sin. bivoli. Specie de rumegătoare din familia Bovinae, răspîndită foarte mult în Asia şi Africa, mai puţin în Balcani şi în sudul Europei. Au capul mare, cu coarne în formă de semilună, îndreptate orizontal şi înapoi, gîtul subţire şi fără salbă, pielea groasă, acoperită cu păr rar, gros şi în general de culoare neagră. Produc lapte mai puţin decît taurinele, însă cu procent mare de grăsime şi au aptitudini pentru muncă.
Bucal (lat. bucca: obraz, gură).
1  — Care se referă la gură: pe cale bucală etc. 2 — Care aparţine gurii: vestibul bucal, orificiu bucal etc.
Bucal dorsal (lat. N. buccalis dorsalis). Ramură terminală a intermediofacialului, adesea a-vînd un aspect plexiform, întreţesut pe faţa laterală a mase-terului cu temporalul superfi-
cial; se distribuie musculaturii feţei (zigomatic, m.nazo-la- 99 bial, m.canin etc.).
Bucal ventral (lat. N.buccalis ventralis). Ramură terminală a nervului intermediofacial (rumegătoare, suine), detaşată în zona parotidiană, de unde coboară, urmărind curbura man* dibulară, distribuindu-se muşchilor coborîtor al buzei inferioare, mental etc.
Bucce. 1 — Zona corespunzătoare muşchiului buccinator.
2  — Zona obrazului. 3 - Ju-matatea orală a obrazului. Buccinator (muşchi -) (lat.
M. buccinatorius) . Muşchi situat în jumătatea orală a peretelui lateral al cavităţii bucale, format din două porţiuni: a) m. bucal (M.buccalis), reprezentînd planul superficial, plasat la nivelul spaţiului in-terdentar (la animalele mari), în dreptul căruia se inseră atît pe maxilă, cît şi pe mandibulă şi b) m. molar (M.mo-laris), care formează planul profund, ajungînd să se prindă la nivelul ultimului molar sau (la cal) chiar pe tuberozitatea alveolară.
Buccinator (nerv -) (lat. N. buccalis), sin. n. bucal. Nerv detaşat din ramura mandibu-lară a trigemenului şi distribuit pterigoidianului extern, muşchiului temporal, glandelor molare şi mucoasei bucale. Buccinatorie (lat. A. buccinato-ria). Colaterală a maxilarei interne, înainte de terminarea ei la nivelul hiatusului maxilar, de unde coboară ventro-nazal printre pterigoidianul intern şi ramura mandibulară, apoi prin apropierea protuberanţei alveolare, dispersîndu-se în muşchiul buccinator şi glandele molare.
Budaj. Totalitatea buclelor de pe suprafaţa unei pielicele de miel. Buclajul se menţine de
7*
 BUC regulă numai în primele zile lOO după fătare, constituind un criteriu principal în aprecierea calităţii pielicelelor.
      Bucşan. Tip de bovine, din varietatea moldovenească a rasei Sure de stepă. Se caracterizează prin culoare mai închisă, talie şi lungime mai mici, robusteţe mai mare şi o mai bună producţie de came.
      Budionîi. Rasă de cai (v. An-glo-Don).
      Buestru. Mers în doi timpi, în care membrele se asociază pe bipede laterale. Caracteristic cabalinelor, poate fi natural sau dobîndit prin dresaj. Bufoterapie. Terapeutică cu veninul extras din glandele dorsale de Bufo-bufo, bazată pe conţinutul în buftalini (car-diotonic, antihemoragic, vaso-constrictor şi stimulator al fibrinogenezei).
      Buftalm e. 1      —   Proeminarea
      bulbului ocular în orbită. 2 — Dezvoltarea exagerată, nepatologică a bulbului ocular şi proeminarea lui.
      Buian. Linie principala a calului de Don, reprezentînd tipul arab-persan.
      Bujie. Forma farmaceutică bazată pe utilizarea untului de cacao, în care se încoiporează substanţa activă. Amestecul este modelat sub formă de cartuş, cu aspect ovoid, semici-lindric etc., pentru a putea fi mai uşor introdus în mele cavităţi organice (vagin, rect etc.).
      Bulion. 1 — Aliment lichid obţinut prin fierberea cărnii în apă. 2 — Mediu de cultură pentru microbi, obţinut prin acelaşi procedeu.
      Bula lacrimală (lat. Mia: sferă). Formaţiunea osoasă, pne-umatizată, aparţinînd osului lacrimal la rumegătoare şi suine şi plasată pe podeaua orbitei.
 Bula timpanică (lat. bulla tym-panica). Formaţiune osoasă, pneumatizată, aparţinînd porţiunii timpanice a osului temporal şi situată la nivelul bazei craniului, limitînd lateral gaura sfîşiată. Foarte dezvoltată la cîine, pisică, taurine, ovine şi suine, îndeplineşte un rol probabil de rezonator şi de dispersare a forţelor de presiune zonală în timpul masticatiei. Bulă, (lat. bulla: balon) sin. flicten. Veziculă gigantă.
 Bulb al glandului. Zonă erectilă, situată la limita dintre porţiunea liberă a penisului şi porţiunea fixă a tijei peniene, la cîine.
 Bulb cerebral (lat. Bulbus cere-bri, Pars cephalica myelence-phali), sin. măduvă prelungită, bulb rahidian. Formaţiune nervoasă de legătură între măduva spinării şi encefal, aşezată pe faţa dorsală a bazioccipitalu-lui, limitată oral de punte, caudal de zona decusaţiei piramidale, lateral de şanţurile parapiramidale şi oral de corpul trapezoid, înapoia căruia se găseşte tuberculul facial. La nivelul extremităţii orale a şanţului colateral ventral se observă originea aparentă a n. abducent, iar la mică distanţă de piramide, în zona gîtului bulbar, originea aparentă a hipoglosului. în şanţul colateral dorsal se găseşte originea aparentă a perechilor IX, X şi XI. Faţa dorsală a bulbului este excavată de fosa romboidală (partea caudală), care concură la formarea ventriculului IV, pe podeaua căruia în zona bulbară se observă: tija cala-musului (pe linia mediană), ajungînd caudal pînă sub o lamă de substanţă cenuşie (lacătul), în partea laterală a tijei găsindu-se aripa albă internă, limitată lateral de aripa cenu-
 şie, în afara căreia se află aripa albă externă.
 Bulb duodenal (lat. Bulbus duodeni). Prima porţiune a duodenului (la om şi carnivore), situată imediat înapoia pilo-rului, apărînd ca o dilataţie relativă.
 Bulb ocular (lat. Bulbus oculi), sin. glob ocular. Formaţiune ce include porţiunea periferică a analizorului vizual. Cu aspect sferoidal, plasat în orbită, mobilizat de muşchii bulbului ocular (patru drepţi, doi oblici şi un retractor). In structura lui intră o tunică fibroasă (scle-ra şi corneea), o tunică muscu-lo-vasculară (coroida, zona ei-liară şi irisul), şi o tunică nervoasă (retina). Limita dintre scleră şi cornee este marcată de limbul sclero-cornean, lamele corneene pătrunzînd în scleră în timp ce altele stabilesc legătura cu irisul, formînd ligamentul pectinat, între fibrele căruia se delimitează spaţiile Fontana. La nivelul limbului sclero-cornean se găseşte plasat canalul Schlem (sinus ve-nos circular), cu ramificaţiile sale (plex Leber), cornea pre-zentînd la acest nivel o îngro-şare (inelul Dollinger). în componenţa lui, bulbul ocular conţine sistemul dioptrie.
 Bulb olfactiv (lat. Bulbus ol~ phactorius). Formaţiune nervoasă plasată în fosele etmoi-dale şi legată de zona ventro-nazală a telencefalului prin pe-dunculii olfactivi (rădăcinile olfactorii), pedunculul medial pătrunzînd în fanta interhe-misferică, în timp ce pedunculul lateral limitează în afară spaţiul patrulater. Histologic, cuprinde un strat extern, format din axonii amielinici veniţi de la pituitară (prin filete olfactorii), un strat mijlociu granulat şi un strat intern de asociaţie.
Bulb pilos. Extremitatea im- WT-plantată în derm a firului de jgţ păr, îngroşată şi adăpostind papila dermică modificată bogat vascularizată şi inervată.
A nu se confunda cu rădăcina firului de păr, care corespunde întregii porţiuni implantate în grosimea pielii.
Bulb rahidian, v. Bulb cerebral.
Bulb uretral (lat. Bulbus ure-thrae). 1   — Porţiunea îngro-
şată a canalului uro-genital, rezultată prin adiţionarea la peretele uretral a ţesutului e-rectil al uretrei şi a rădăcinilor corpului cavernos. 2 —
Zona în care uretra membranoasă se continuă cu uretra spongioasă.
Bulbar (sindrom — ). Manifestări nervoase provocate de leziuni la nivelul bulbului cerebral, produse de cauze mecanice, infecţioase sau de altă natură şi caracterizate clinic prin paralizie linguală, a vălului palatin, faringelui (dependente de paralizia perechilor IX şi XII de nervi capitali), tulburări cardiace, respiratorii (datorită leziunilor la nivelul nucleilor vagali), hemiplegie sau quadriplegie etc. (datorită leziunilor pe căile motorii), mai rar spasme ş.a. Bulbului uretral (artera-) (lat.
A. bulbului urethrae). Ramură fină arterială detaşată la mascul din a. ruşinoasă internă (la cal), la nivelul arcadei ischiatice, pentru a pătrunde în corpul cavernos al uretrei, terminîndu-se în bulbul uretral, pe faţa dorsală a penisului anastomozîndu-se cu
o  colaterală a arterei obturatoare. La rumegătoare se detaşă din ruşinoasa internă, împreună cu artera penisului şi cu a. perineală, de care se desparte în unghi obtuz la nivelul arcadei ischiatice.
 BTO Bulbului vestibular (artera -)
 102        A. bulbi vestibuli). Pre-
      zentă la femelele tuturor speciilor (omonimă a arterei bulbului uretrei de la mascul), se detaşează din a. ruşinoasă internă în zona perineului şi a arcadei ischiatice, pentru a dispersa ramurile în bulbul vestibulului vaginal.
      Bulet (fr.: proiectil sferic) pentru tun utilizat în secolul XIV-XIX). Noţiune cvasiştiinţifică utilizată în zootehnie, prin care se defineşte regiunea centrată pe articulaţia metapodio-acro-podială (metacarpo-sesamo-fa-langiană sau metatarso-sesa-mo-falangiană).
      Buletură. Devierea regiunii bu-letului înaintea liniei de a-plomb, provocată de o retrac-ţie a tendoanelor flexoare (buletură adevărată) sau de tendinţa reflexă de menajare a tensiunii aponevrozei plantare (buletură simptomatică). Bulgărească de est. Rasă de cai rezultată din încrucişarea iepelor de rasă engleză, arabă şi locală, cu armăsari pur sîn-ge şi jumătate sînge englez, şi printr-o selecţie permanentă. Bulimie (gr. bulimie: lipsă de astîmpărare a foamei). Foame exagerată.
      Bull-dog. Rasă de cîini, cu părul scurt, statură joasă, trunchi lung şi puternic, membre robuste, cu aspect masiv, cap mare, bot mare, turtit şi buze caracteristice (despicată, răsfrîntâ etc.).
      Bull-dog englezesc. Gîine masiv, calm, docil, cu faţa extrem de scurtă şi mandibula proeminentă (prognatism inferior natural) şi uşor recurbată în sus. Urechile sînt mici şi prinse sus. Roba de culoare uniformă, strălucitoare, roşcată, gălbuie etc., cu mască şi nas negru. Talie 70—80 cm.
                                                                                           ■?
                                                                                           i
Bull-dog francez. Rasă de cîini, cu cap mare, bot scurt, urechi drepte, piept larg, picioare îndepărtate, puternic şi robust. Bull-terrier. Cîine de însoţire, fidel, cu capul relativ disgra-ţios, ovoid, cu craniul plat intre urechi, cu ochii mici, mig-dalaţi, urechile mici, apropiate una de alta şi aşezate în partea superioară a craniului, roba în general albă, brună, roş-cată-gălbuie, neagră etc. Coada este scurtă, purtată orizontal, groasă la bază. Talie 30—
45 cm. Se disting patru varietăţi: pur, colorat, miniatural şi straffordshire-terrier.
Bullenbeisser. Cîine german, masiv, cu cap puternic şi dantură înfricoşătoare, dresat pentru vînătoare de urşi şi mistreţi, iar mai tîrziu pentru paza turmelor. A participat la formarea rasei Boxer.
Bulonez. Rasă de cai de povară, din nordul Franţei, cu constituţie robustă, putere excepţională de demaraj.
Bunostomoză. Boală parazitară produsă de dezvoltarea în intestinul subţire al viţeilor a parazitului Bunostomum phle-batum.
Burdoneţ (fr. bourăonnet: ghe-motoc, fitil de tifon). I — Artificiu de întărire a unei suturi cutanate, prin utilizarea unor mici rulouri de tifon sau a unor beţişoare de lemn, după care se leagă materialul sutu-ral de întărire. 2 — Rulourile sau beţişoarele utilizate ca artificiu de ancorare a materialului sutural în plăgile cutanate, în special în cele abdominale la animalele mari sau din regiunile în care sutura neîntărită ar risca să fie insuficientă pentru menţinerea în poziţie apropiată a buzelor plăgii. Burelet (fr. burrelet: pernă sub formă de colac). I — Forma-
ţiune fibro-cartilaginoasă de completare a suprafeţelor articulare. 2 — îngroşare indura-tivă în jurul unui focar inflamator.
Burelet cotiloidian. Formaţiune fibro-cartilaginoasă de completare a cavităţii acetabulare a coxalului.
Burelet glenoidal. Formaţiune fibro-cartilaginoasă de completare a unei cavităţi articulare, glenoidale: burelet glenoidal scapular, marele burelet glenoidal al articulaţiei interfalangiene, micul burelet glenoidal al articulaţiei inter-falango-sesamoidiene etc. Burgeon, sin. Burjeon. Barbarism utilizat în locul termenului de mugur (vascular). Burgeonare. Barbarism folosit în locul termenului de înmugurire, pentru desemnarea procesului reactiv restituţional al plăgilor.
Burlina, sin. Binda. Rasă de taurine, crescută în Italia, de greutate redusă şi de culoare bălţată cu negru. Aptitudinea principală este producţia de lapte, care ajunge la 2 500 1 anual în zona montană şi la
3 000 1 în zona de cîmpie. Bursă cuculară. Pungă conjunctivă situată la nivelul inserţiei caudale a porţiunii lamelare a ligamentului cervical.
Bursă Fabricius. Formaţiune glandulară, cu rol probabil en-docrino-metabolic, situată deasupra zonei cloacale la păsări. Bursă intertuberculară (corect: pungă intertuberculară, pungă bicipitală). Sinovială de alunecare tendinoasă, situată la nivelul şanţului intertubercular al humerusului, facilitînd trecerea şi alunecarea tendonului bicipital proximal prin respectivul şanţ.
Bursă omentală (lat. Bursa o-mentalis) . Termen utilizat pentru a defini, în anatomie, spa-
ţiul virtual rezultat din trece- BUT rea marelui epiplon de pe ma- 2Q3 rea curbură a stomacului (sau de pe complexul gastric la rumegătoare), pentru a se insera pe plafonul cavităţii abdominale (în zona colonului trans-vers, pancreasului şi duodenului). între duoden, pancreas şi lobul caudal al ficatului ră-mîne un spaţiu inelar (Aditus bursae omentalis), reprezentînd zona de comunicare a spaţiului astfel delimitat cu restul spaţiului (cavităţii) peritoneal.
Bursă trocanterică. Sinovială de alunecare musculară peste trocanter, la cabaline putîn-du-se distinge o pungă trocanterică cranială (de alunecare a tendonului gluteului mediu peste vîrful trocanter ului), o pungă trocanterică caudală (de alunecare peste vîrful trocan-terului a m. biceps femural) şi
o  pungă trocanterică laterală (de alunecare a tendonului gluteului accesoriu peste faţa laterală a trocanter ului).
Bursită (gr. bursa: burduf de piele). Inflamaţia unei pungi subcutane.
Bursită atloidooccipitalâ. sin.
higroma cefei. Inflamaţie aseptică sau septică a pungii nu-cale.
Bursită intertuberculară, Infla-
maţia pungii tendinoase a bicepsului brahial, la nivelul culisei bicipitale a humerusului, manifestată prin scurtarea pasului, sprijin în pensă, semne locale etc.
Bursuc, v. Viezure.
Butana. Tip de taurine cu cocoaşe, rustice, puţin pretenţioase şi slab productive, ce se cresc în Sudan.
Butirometru. Instrument de sticlă, gradat, care serveşte la determinarea volumetrică a conţinutului în grăsime din lapte şi din produse lactate. Pentru lapte se folosesc buti-
BTJT rometrele Gerber, Babcock, Sihler, Hoyburg, Brioux. Pentru smîntînă se folosesc buti-rometrele Keler-Funke, Hoy-berg, Hammerschmidt etc. A-cestea din urmă pot fi adaptate şi pentru determinarea grăsimii din unt şi brînză. Butiros. Cu referire la acidul butiric sau derivaţii lui: titrul butiros al laptelui redă cantitatea totală de substanţe grase pe unitate (30—50 g/kg), variabilă în funcţie de factorii ereditari, stare de sănătate etc.; miros butiros, aspect butiros etc.
      Buxidină. Alcaloid toxic din plante de genul Buxus (cimişir). Buxină. Alcaloid toxic din plante de genul Buxus (cimişir).
Buton! canadieni, v. Derma-tita pustuloasă a calului.
Buză. Cută sau limită cutanată, adesea proeminentă, eventual relativ mobilă sau evidentă, termenul fiind extrem de larg: buze (orale), buzele plă-’ gii, buze blastoforale (produse de invaginarea de la nivelul blastoforului embrionar) etc. Buze albe. Particularitate de culoare, reprezentată prin culoarea albă a pielii de pe buze. Bw (vitamină -). Termen utilizat adesea pentru vitamina H. Byrley Tiirk. Armăsar celebru, care a contribuit la formarea rasei Pur sînge de galop din Anglia. A creat o linie principală, continuată de armăsarul Herod. Se presupune că a fost de origine românească.
C1; sin. vitamina C, vitamina antiscorbutică, acidul 1- ascor-bic. Vitamină cu rol deosebit în metabolismul glucidelor, protidelor şi lipidelor, în formarea colagenului, în stimularea or-ganogenezei, în formarea substanţei fundamentale interce-lulare, în creşterea dinţilor, oaselor etc. Carenţa se traduce prin leziuni osoase diafizare, hemoragii submucoase şi sub-seroase, metroragii, epistaxis, leziuni în tubii contorţi, scăderea S.R.H.-lui, gingivite etc. La animale se întîlnesc mai ales carenţe secundare, la suine şi carnivore (v. Scorbut şi Moller-Barlow).
C2, sin. vitamină P. Se găseşte în lămîi, avînd proprietăţi asemănătoare cu cele ale vitaminei Cl dar cu rol deosebit, intervenind, se pare, în protejarea rezistenţei organice, a rezistenţei capilarelor sangvine
 etc. Acţionează ca un factor de economie pentru vitamina Cx. Cabaline (lat. Equus caballus). Specie de animale domestice erbivore din genul Equus, originară din Europa şi Asia, de talie mare, cu copita nedespicată, cu stomacul simplu, cu intestinul gros bine dezvoltat, fără vezică biliară, cu castane la toate membrele, masculul cu 40 de dinţi şi femela cu 36. Se cunosc multe rase de cai, folosite pentru tracţiune, călărie şi samar. Unele popoare folosesc carnea de cal şi laptele de iapă ca hrană.
 Cabardin. Rasă de cai formată prin încrucişarea cailor locali, de tip tarpano-mongolic, cu rasele Arabă şi Persană, iar mai tîrziu şi cu Pur sînge de galop sau Calul rusesc de călărie. Se caracterizează prin talie medie,
 conformaţie bună, constituţie ________
 robustă, rezistenţă mare şi apt i- 105
CAB tudini pentru călărie şi trac-ţiune în regiunile muntoase. Cabra (a-) (lat. capra: capră). Ridicarea unui patruped în poziţie de susţinere numai pe membrele pelvine, trenul anterior rămînînd suspendat. Cabrator. Care intervine în realizarea cabrării: muşchi cabrator etc.
      Caciocavalo. Sort de brînză italiană, cu pasta tare, nematurată.
      Cacioîiore. Sort de brînză italiană, cu pasta moale, sărată şi fermentată.
      Cacodilat de sodiu (lat. Natrium cacodylicum), sin. dimetilar-sonat monosodic. Pulbere cristalină albă, cu acţiune tonică şi reconstituantă generală (favorizează asimilaţia), utilă la covalescenţi, anemici, debili etc.
      Cacogeneză (gr. cacos: rău; lat. genesis: facere, geneză). 1 — Descrierea procesului de dezvoltare anormală a unui organism. 2 — Dezvoltare monstruoasă.
      Cacom, v. Hermină.
      Cacopragie (gr. prag: radical de la,protein: a lucra). Devierea de la normal a funcţiilor nutritive.
      Cadaveric (lat. cadaver: cadavru). Care se raportează la cadavru sau la caracteristicile lui.
      Cadiot (sindrom -), sin. osteo-patie hipertrofiantă pneumică. Complex de tulburări perio-stale la cîine, manifestat clinic prin periostită osifiantă localizată la nivelul oaselor membrelor, însoţită adesea de leziuni pulmonare neoplazice sau tuberculoase.
      Cadru vitelin. Zona de tranziţie care înconjoară discul germinativ la embrion.
      Caduc (lat. caducus: care cade). Se utilizează pentru definirea unor formaţiuni organice care
urmează să fie înlocuite; dinte caduc, care se schimbă (dinte de lapte), peri caduci etc. Caducă. 1 — Porţiune a mucoasei uterine care se rupe şi se elimină o dată cu placenta fetală. 2 — Decidua. Caduceu(lat. caduceus: băţ de măslin împodobit cu panglici). Simbolul corpului sanitar, reprezentat de o baghetă sau de un mănunchi de nuiele, în jurul căruia se găseşte încolăcit şarpele din Epidaur (oraş din Argolida, în care se găsea templul lui Esculap), mănunchiul, la rîndul lui, susţinînd oglinda Prudenţii.
Cafeină (lat. Coffeinum), sin. trimetilxantinâ. Pulbere cristalină albă, utilizată obişnuit în amestec cu benzoat de sodiu (Coffeinum-Natrium sa-licylicum), avînd acţiune excitantă asupra sistemului nervos central şi cordului, diuretică, de analeptic cardio-vas-cular şi respirator etc.
Cahexie (gr. kakos: rău, exis; stare), sin. caşexie. Slăbire extremă, cu consumarea tuturor substanţelor de rezervă, pînă la atrofie musculară.
Cahexie apoasă, v. Fascioloză. Cahexia hipofizară,v.Simmonds. Cahexia piemică a porcului, v. Piobaciloza.
Cahexie senilă. Slăbire excesivă provocată de bătrîneţe, caracterizată prin semne diverse de senescenţă, dispariţia grăsimilor de rezervă, atrofie musculară etc.
Cairn-terrier, sin. cîinele scoţian de vînâtoare. Cîine cu capul mic, armonios, acoperit de smocuri de păr, urechile drepte, ascuţite, mici, părul dur, roba cenuşie, neagră, gălbuie etc., cu vîrful urechilor şi botul negre. Coada scurtă şi acoperită de peri relativ lungi este purtată în sus, fără a fi recurbată. Talie 25 cm.
Căi biliare. Conducte organice prin care bila, secretată de celulele hepatice, este vărsată în   intestin, distingîndu-se:
cai biliare intercelulare (ca-nalicule sau capilare biliare), căi biliare intralobulare, pasajele (Hering) sau canalele intermediare, canale perilobulare, canale interlobulare, canal hepatic, canal cistic, canal coledoc.
Calabrese. 1 — Populaţie porcină, care se creşte mai ales în Calabria, reprezentată prin rasele Reggitana, Casentina, Catanzarese şi Lagonegrese. Caracteristica generală a acestor rase este capul alungit şi o dezvoltare corporală relativ limitată. 2 — Varietate a rasei de taurine Podolice italiene, caracterizată prin robă cenuşie mai închisă, talia de 1,40 m, greutate corporală de 500— 550 kg, rusticitate, productivitate redusă.
Calcan (lat. Scophthalmus maeo-ticus). Peşte marin bentonic, răpitor, din familia botidelor, cu corpul rombic, puternic, turtit lateral, cu ambii ochi situaţi pe partea stingă. Lungimea corpului ajunge la un metru, iar greutatea pînă la 10 kg. La adulţi, corpul este acoperit cu solzi rudimentari şi butoni osoşi, prevăzuţi cu ţepi. Este răspîndit în Marea Neagră şi în Marea de Azov. Calcan eu (lat. calcaneum: căl-cîi). Os aşezat în partea caudală a rîndului I de oase tarsiene, ar-ticulîndu-se craniul cu astra-galul şi distal cu o parte din oasele rîndului II, avînd forme variate.
Calcea calului (lat. Caltlm palus-ivis). Plantă perenă erbacee, din familia ranunculaceelor, cu frunze bazale groase, în formă de copită de cal şi cu flori mari galbene-aurii. Creşte pe terenuri umede şi este toxică,
mai ales în timpul înfloritului (aprilie-mai).
Calcemie (lat. calx, — cis: var. gr. haima: sînge). Concentraţia de calciu din sînge (normal 0,1 g la litru).
Calcergie. Calcificarea ţesuturilor moi, produsă după administrarea unui calcergen (a-gent care determină sensibilizarea locală, fără tratament anterior sensibilizator; v. Cal-cif ilaxie); se distinge calcergie (mastocitocalcergie) locală şi de sistem.
Calcicoză (lat. calx:\ar. calciu; gr. osis: stare, tulburare).
1  — Pneumonie cronică de ordinul pneumoconiozelor. 2 — Tulburări dependente de aportul calcic (hipocalcicoză, hi-percalcicoză).
Calciîerol, v. Vitamina D. Calcificare. Aportul şi fixarea calciului într-un ţesut, fără apariţia de osteoame (v. şi osif icare).
Calcificat. 1 — Trecut prin procesul de calcificare. 2 — Impregnat cu săruri de calciu. Calcifilaxie. Calcificarea localizată sau de sistem a ţesuturilor moi, declanşată sub acţiuni mecanice sau chimice, după o sensibilizare prealabilă cu agenţi calcifianţi (hormon paratiroidian, vitamină D, dihydrotachysterol); masto-calcifilaxia presupune şi modificarea evidentă a mastoci-telor (v. şi Calcergie). Calcinat. 1 — Transformat în var, prin supraîncălzire. 2 — Prin extensiune, termenul se utilizează spre a defini orice transformare suferită de o substanţă supusă la acţiunea unei temperaturi foarte ridicate, termenul adesea avînd o semnificaţie ambiguă.
Calcinoză (lat. calx\ var. calciu; gr. osis: stare, tulburare). Stare caracterizată prin depunere de calciu în muşchi.
C ţesut conjunctiv sau diferite 108 organe.
     Calciurie (lat. calx: var, calciu; gr. ouron: urină). Conţinutul de calciu din urină.
     Calcul. Concrement, cu dimensiunea variabilă între a nisipului fin şi a unui pumn, difer in 1 ca structură, formă, culoare etc., după zona în care se dezvoltă şi după compoziţie. Calice (renal). Formaţiune de colectare a urinii, situată la nivelul papilei renale, în care se deschid porii urinari. Din unirea calicelor rezultă bazi-netul.
     California. Rasă de iepuri de casă, crescută pentru producţia de carne.
     Calm (ital. calma; gr. halima: căldură sufocantă). Fără agitaţie.
     Calma (a—).Asuprima agitaţia, a institui o perioadă de linişte. Calmant. Care suprimă agitaţia. Se utilizează în clinică cu referinţă la mijloacele terapeutice care calmează.
     Calomel (lat. Hydrargyrum chloratum), sin. clorurâ mercu-roasă. Pulbere cristalină albă, cu acţiune diuretică, purgativă, slab antiseptică ş.a., dezavantajată de toxicitatea crescută. Calos (corp-). Formaţiune comi-surală de substanţă albă care leagă cele două emisfere cerebrale între ele. Pe faţa dorsală (vizibilă prin fisura interhemi-sferică) se găsesc tractusurile longitudinale (nervii Lancissi), faţa ventrală a formaţiunii se uneşte (pe linia mediană) cu septmn lucidum (restul feţei par-ticipînd la formarea plafonului ventriculelor laterale), extremitatea nazală se recurbează formînd genunchiul corpului calos, iar extremitatea caudală, îndoită brusc, formează bure-letul.
     Calotă {fr. calotte: mică bonetă j-oţundâ, care nu acoperă (]egîţ
 vîrful craniului, folosită de ecleziaştii catolici). Prin extensiune s-a aplicat şi la diferite formaţiuni : calotă craniană (porţiunea bombată a neurocraniu-lui), calota pedunculilor cerebrali (porţiunea supra-medială din masa fiecărui peduncul cerebral) etc.
 Calozitate (lat. callositas, de la callus: bătătură). Traumă mecanică produsă de jug sau de ham (bătătură de jug sau de ham), caracterizată prin hipertrofia, cornificarea şi fisurarea pielii din regiunea traumatizată. Calul Cazacilor de Amur. Tip de cal siberian, cu talia de 1,30 m, rezistent la condiţiile aspre de climă.
 Calul de Altai. Tip de cal siberian, cu talie mică (1,29 m), a-daptat la condiţiile climatice din Siberia.
 Calul de Arad. Tip de cal ameliorat, cu talia între 1,50— 1,60 m şi cu aptitudini pentru tracţiune uşoară.
 Calul de Banat. Tip de cal ameliorat, format sub influenţa calului Nonius şi a altor rase. Calul de Don. Una din cele mai vechi şi mai renumite rase de cai din U.R.S.S. Format din-tr-o încrucişare necontrolată de cai mongoli şi orientali şi supus apoi încrucişărilor dirijate cu armăsari Pur sînge de galop, Arabi şi Orlov-Restopcin, calul de Don a dat naştere calului de Don ameliorat. Are trunchi adînc, schelet bine dezvoltat, spinare şi şale scurte şi puternice, cu foarte bune aptitudini pentru călărie şi munci agricole.
 Calul de Făgăraş. Tip de cal
 ameliorat, format prin încrucişarea populaţiei cabaline locale cu armăsari din herghelia Sîm-băta de Jos, cu caractere de exterior şi aptitudini asemănătoare cu ale calului lipiţan,
 Calul de Terec. Rasă de cai, creată prin încrucişarea rasei locale cabardine cu rasele Arabă, Calul de Don, Gidran etc. Se caracterizează prin talie medie, constituţie robustă, rezistenţă la intemperii, temperament vioi şi aptitudini pentru călărie.
 Calul diluvial (lat. Equusrobus-tus). Cal sălbatic care a trăit în epoca preistorică, considerat după teoria polifiletică drept forma originară a cailor grei din Europa apuseană.
 Calul dobrogean. 1 — Tip de cal ameliorat, format prin încrucişarea populaţiei cabaline locale cu armăsari din herghelia de la Mangalia, ce se creşte în Dobro-gea, cu caractere de exterior şi aptitudini apropiate de rasa arabă. 2 — Varietate regională a vechiului cal românesc, cu exterior asemănător cu calul arab, cu talie mică şi temperament vioi.
 Calul estonian. Cal provenit din amestecul calului mongol cu calul local şi ameliorat apoi cu rasele europene de tracţiune. Are talie mijlocie, conformaţie brevimorfă, putere mare de muncă şi este puţin pretenţios. Calul finlandez. Rasă de cai de tip nordic, de talie medie, cu aptitudini multiple, puternic, rezistent, puţin pretenţios şi se adaptează uşor la condiţiile zonelor păduroase din nord. Calul ialomiţean. Cal local din sudul ţării, format din încrucişarea calului de tip moldovenesc cu calul transilvănean, cu exterior şi caracteristici intermediare celor două varietăţi.
 Calul lomud. Cal ce se creşte în R.S.S. Turcmenă, format prin încrucişarea calului local ameliorat, cu calul arab şi persan. Se caracterizează prin exterior asemănător cu cel al calului arab, prin rezistenţă la distanţe lungi şi pe drumurile de munte.
 Calul local polonez, sin. Konic. CAI, Cal de talie mică, de tip tar- jqq pano-mongol, rustic, sobru şi foarte rezistent.
 Calul moldovenesc. Varietatea cea mai apreciată a calului românesc autohton, despre care s-a scris cu admiraţie în vechile noastre hrisoave, care a alimentat cavaleria domnitorilor români şi a armatelor străine, precum şi cele mai renumite herghelii din Europa. Se caracterizează prin cap mic, uscăţiv, cu profil drept, gît musculos şi cam scurt, spinare lungă şi dreaptă, membre bine proporţionate, talie variabilă între 1,30 şi l,45m, greutate corporală 350—400 kg, vioiciune, agerime, rezistenţă şi sobrietate.
 Calul mongol (lat. Equus Prje-valschi). Cal sălbatic care trăieşte şi azi în Asia, din care provin unele rase de cai. Are talie mică (1,27—1,35 m), capul mare cu profil convex şi urechi mici, gît scurt şi gros, trunchi lung şi adînc, membre scurte şi puternice, coamă şi coadă bogate, temperament vioi.
 Calul mongol propriu-zis. Urmaşul direct al calului sălbatic (Prjevalschi), cel mai mic dintre toţi caii domestici din Asia centrală. A stat la baza formării celorlalte rase de cai de tip mongol. Trăieşte în tabun, are talie mică, o mare putere de muncă, este foarte rezistent şi puţin pretenţios la hrană.
 Calul pontic (lat.Equus Gmelini), v. Tarpan.
 Calul românesc autohton. Cal
 local din ţara noastră, de talie mai redusă şi greutate mai mică, formînd masa propriu-zisă a efectivului nostru cabalin.
 Este reprezentat prin varietăţi locale, care mai păstrează încă unele din însuşirile vechiului cal moldovenesc.
 Calul rusesc de călărie, sin.
 Or Iov-Ro stop cin. Rasă de cai de
CAL călărie, formată prin încrucişaţi rea dintre rasele Rostopcin şi Orlov. Se caracterizează prin talie mare, cap uşor, gît lung în formă de gît de lebădă, membre lungi, trunchi cam scurt, culoarea frecventă neagră, conformaţie elegantă şi armonioasă, temperament vioi.
      Calul transilvănean. Calai local din Transilvania, cu exterior asemănător mai mult cu cel al calului mongol şi mai puţin cu cel al calului tarpanic. L'.ste mai masiv şi mai puternic decît calul moldovenesc, însă mai puţin energic şi cu temperament mai liniştit.
      Calus. Formaţiune reactivă de proliferare şi condensare a ţesutului osos la nivelul de consolidare a capetelor de fractură.
      Calus de presiune. 1 — Formaţiune reactivă de consolidare a capetelor de fractură, caracterizată prin apariţia ţesutului preosos cu aspect cartilaginos, condiţionat de exercitarea unor forţe de presiune la nivelul zonei de fractură. 2 — Calus cartilaginos.
      Calus de tracţiune. Formaţiune reactivă, restituţională, pe bază fibroasă, apărută ca o consecinţă a tracţiunii exercitate la nivelul zonei de fractură. Calvana. Varietate de taurine de carne şi de muncă, din rasa Chianina, crescută în Italia (v. Ghianina).
      Calvarie. Bolta cutiei craniene (în special la om).
      Calvifie (lat. calvities: chelie, pleşuvie), sin. calvescenţă. Lipsa, căderea sau pierderea părului care acoperă calvaria, la om. Prin extensiune (impropriu) se foloseşte pentru definirea oricărui fenomen de pierdere sau cădere a părului.
      Cambrat (fr. cambre: arcat).l — Curbat în arc. 2 — Se utilizează în sens variat: la om, defineşte
 o poziţie forţată, Cu solicitarea tuturor muşchilor ce intervin în echilibru; la animale defineşte o poziţie patrupedală forţată, cînd membrele anterioare sînt duse înapoia liniei de a-plomb, iar cele posterioare înaintea ei.
 Camelia (lat. Camelia saliva). Plantă recent introdusă în Canada, în scop experimental, caracterizată printr-un conţinut bogat în ulei şi proteină. Se experimentează folosirea şro-turilor de Camelia (conţin circa 40% proteină), după ce în prealabil sînt supuse unui tratament termic.
 Camembert. Brînză franţuzească, prezentată în porţiuni de dimensiuni reduse, cu pastă moale, fermentată, preparată din lapte ecremat şi lapte integral.
 Camere oculare. Spaţii cavitare interioare ale bulbului ocular, cu rol în sistemul dioptrie si în menţinerea tensiunii oculare, pline cu lichid sau fluid, distm-gîndu-se: o cameră anterioară, situată între cornee şi iris, plină cu corp apos; o cameră posterioară, situată între iris şi cristalin, mult mai redusă, plină tot cu corp apos; şi o cameră interioară, în care se găseşte plasat corpul vitros. Camfor (lat. Camphora). Cetonă terpenică cu aspect pulverulent, cristalin, albicios, utilizat ca excitant reflex cardio-respira-tor, antipruriginos şi revulsiv. Campat. Aplomb defectuos (sau poziţie forţată) la patrupede, caracterizat prin sprijinirea membrelor anterioare înaintea liniei de aplomb (campat dinainte) sau a membrelor posterioare înapoia liniei de aplomb (campat dinapoi).
 Campbell. Rasă de raţe, creată în Anglia, rustică, uşor aclima-tizabilă, cu producţie mare de ouă (180 — 220 ouă anual), po-
 ziţia uşor oblică a trunchiului. Se cunosc varietăţi Khaki (cea mai importantă), albă şi bălţată.
 Canadiană. Rasă de gîşte ce se cresc în Canada, cu greutate corporală de 5 — 8 kg.
 Canal. Conduct de comunicare, de legătură, de trecere. Termenul se utilizează mai ales în anatomie, pentru definirea conductelor organice de scurgere a unui produs sau a spaţiilor inter- şi intraosoase de trecere a nervilor, vaselor etc.
 Canal alveolar. Zona terminală a unei bronhiole, care, lărgin-du-se şi subţiindu-şi peretele, se divide într-un buchet de canalicule ramificate în unghi ascuţit spre sacii alveolari (cu pereţii structuraţi în alveole). Canal blastoporal. Canal săpat în placa primitivă a prelungirii cefalice, la unii embrioni. Canal cistic. Canalul de scurgere a bilei din vezica biliară, deschiderea lui marcînd limita dintre canalul hepatic şi canalul coledoc.
 Canal Clocquet, sin. canal Ma-loidian. Rest canalicular embrionar situat în axa antero-posterioară a corpului vitros, de la faţa posterioară a cristalinului la papila optică. La embrion, conţinea artera hialoi-diană, care poate persista uneori (ca anomalie) şi la animalul adult.
 Canal coledoc, v. Coledoc şi Căi biliare.
 Canal coclear. Spaţiul din melcul membranos (urechea internă) delimitat pe de o parte de membrana bazilară, iar pe de altă parte de membrana vesti-bulară (Reissner), în partea laterală ajungînd la stria vasculară. în interiorul canalului coclear se găseşte plasat organul (tunelul) Corti.
 Canal dentar, sin. canal radi-cular. Formaţiune canaliculară
 care străbate rădăcina dentară, CAN prin care vasele şi nervii pă- jjţ trund în cavitatea pulpară.
 Canal deferent. Canalul de eliminare a spermei, stabilind legătura dintre epididim şi canalul ejaculator, putînd fi sistematizat în trei porţiuni: ex-tra-abdominală (cordonală), in-tra-abdominală şi pelvină. La unele specii (cal) prezintă o dilataţie (ampula deferenţială).
 Canal ejaculator. IJiatus canalicular, marcînd zona de întîl-nire şi deschidere comună în uretră a canalelor deferente şi (la unele specii) a veziculelor seminale.
 Canal endolimfatic. Canalul din apeductul vestibular (urechea internă) care leagă sacul endolimfatic cu canalul de unire dintre utricul şi saculă.
 Canal ependimar. Canalul care străbate măduva spinării, stabilind legătura între ventriculul IV şi ventriculul V (sinusul terminal sau ventriculul Krau-se).
 Canal Gărthner. Formaţiune canaliculară situată pe podeaua vaginală la vacă, cu deschiderea în porţiunea vagino-vesti-bulară.
 Canal gudronat. Spaţiu canalicular, triunghiular pe secţiune, situat în jurul cristalinului, la nivelul zonulei Zinn, între cele două grupe fibrilare de inserţie principală a zonulei pe cristalin.
 Canal gustativ. Spaţiu canalicular microscopic, situat la polul extern al mugurelui gustativ.
 Canal Hawers. Canalul central al osteonului.
 Canal Hensen. Canalul de comunicare dintre saculă şi porţiunea iniţială a melcului membranos .
 Canal hepatic (lat. ductus he-paticus). Canalul de eliminare a bilei, spre care converg canalele interlobulare.
cax Canal hialoidian, v. Canal Cloc-112 quet-
      Canal Leuckart. Canalul unic ce rezultă, prin unirea jumătăţilor inferioare ale canalelor Miiller şi din care va rezulta uterul şi porţiunea vaginală.
      Canal Lieberkiihn. Canal săpat în porţiunea cefalică a embrionului de mamifer, situat între nodului Hensen şi extremitatea anterioară a prelungirii cefa-lice, avînd aspectul unui deget de mănuşă şi echivalînd canalului blastoporal de la reptile. Canal medular. Canalul situat în interiorul oaselor lungi şi în care se găseşte adăpostită măduva osoasă.
      Canalul Miiller. Formaţiune embrionară (pară şi paralelă), plasată înapoia canalelor Wolf, a cărei extremitate superioară se deschide în ce lom, aproape de polul renal anterior, extremitatea inferioară ajungînd pînă în apropierea sinusului uro-geni-tal. împreună cu canalele Wolf constituie cordonul genital. La mascul va da naştere utri-culului prostatic, iar la femelă oviductelor, uterului şivaginei. Canal neuro-enteric. Formaţiune canalicular-embrionară, rest din blastoporul primitiv şi stabilind la extremitatea caudală a embrionului comunicarea între cavitatea gastrulei şi canalul neural.
      Canal Rosenthal. Canalul spiral în care se găseşte situat ganglionul Corti.
      Canal Santorini. Canalul accesoriu al pancreasului.
      Canal Schlemm. Spaţiul limfatic circular, situat în zona de continuitate sclero-corneană, în grosimea sclerei.
      Canal spiral.v. Canal Rosenthal. Canal striat. Porţiune din canalul glandelor acinoase, în care se deschid canalele Boli şi care se continuă cu canalul intralobu-lar.
Canal sudoripar. Porţiunea dreaptă, transhipodermică, a canalului de eliminare a transpiraţiei.
Canal toracic.Trunchiul colector limfatic, situat sub coloana vertebrală, de la nivelul cisternei chilifere (cisterna Pecquet) pînă la vena cavă cranială (cal, taurine), jugulara stingă (porc), brahiocefalică stîngă (cîine) sau vena subclaviculară stîngă (iepure), în care se varsă.
Canal urac. Canal alantoidian. Canal uro-genital. Porţiunea uretrală, cuprinsă la mascul între canalul ejaculator şi meatul urinar, la femelă corespunzînd vestibulului vaginal. Canal utero-vaginal. Formaţiune rezultată prin sudarea jumătăţii caudale a canalelor Miiller în perioada embrionară şi din care va rezulta uterul şi vagina (v. Canal Leuckart). Canal Warthon. Canalul colector al glandelor submandibula-re, cu deschidere la nivelul plicii carunculare sublinguale. Canal Wirshung. Canalul colector principal al pancreasului. Canale Boli, sin. piesa intercalară. Segmentul canalicular care stabileşte comunicarea între lumenul acinului glandular cu canalul striat. Reprezentînd continuitatea de comunicare a lumenului, piesa intercalară sau pasajul Boli apare ca un segment strîmt, cu pereţii formaţi dintr-un singur rînd de celule cubice.
Canale eferente. Fine canalicule ce pleacă din reţeaua testicu Iară şi care, prin împletirea lor, formează conurile eferente (sau lobulii epididimului).
Canale Rivinius. Canalele glandei sublinguale polistomatice. Canale semicirculare. Formaţiuni canaliculare care intră în componenţa urechii interne. Se disting canale semicirculare osoase, săpate în porţiunea pie-
troasă a temporalului şi- orientate pe cele trei direcţii ale spaţiului, comunicînd prin cinci orificii cu vestibulul osos, şi canale semicirculare membranoase, adăpostite în canalele osoase, deschizîndu-se tot prin cinci orificii, situate pe tavanul utri-culei, fiecare canal, înaintea uneia din deschiderile respective (extremitatea ampulară), prezentînd cîte o dilataţie (ampula), în care se găsesc situate crestele stato-acustice. Canale Wolkmann. Canalicule transversale, de unire şi legătură între canalele Hawers.
Cana li cui. Fin conduct organic, interosos, intraosos etc. Canalului pterigoidian (nervul—) (lat. N. canalis pterygoidei), sin. n. vidian. Fin firişor nervos, situat în canalul şi scizura vidiană (pterigoidiană), rezul-tînd din unirea pietroşilor mari cu ramuri ortosimpatice caro-tidiene, abordînd împreună ggl. pterigopalatin.
Canar (lat. Serinus canar ia L.). Pasăre mică din familia Frigil-lidae, originară din insulele Canare, Azore şi Madeira, unde trăieşte în stare sălbatică. Are penajul colorat în galben sau verde, voce sonoră plăcută şi memorie muzicală. Prin selecţie s-au creat diferite rase: Canarul belgian, (cu cocoaşa), Canarul german (v. Herzer Roller), Canarul olandez (v. Olandeză cu picioare lungi), Canarul rusesc, Canarulscoţian (v.ScotchFancy). Canarul belgian. Rasă de canari, cu spinarea curbată cu o cocoaşă, cu capul foarte mic şi cu penele viu colorate.
Canarul rusesc. Rasă de canari, cu cîntec melodios.
Canarul scoţian,v. Scotch Fancy. Canarul şopîrlă. Rasă de canar cu pete pe pene situate simetric, amintind de culoarea şopîrlei. Cancer. Denumire generică utilizată pentru definirea procese-
 lor şi formaţiunilor neoplazice f AN maligne, indiferent de aspectul şi substratul lor, adesea avînd o semnificaţie sindromală, nedefinind nici procesul, nici leziunea.
 Cancerigen. 1 — Care are proprietatea de a provoca un proces canceros. 2 — Care intervine activ în producerea cancerului. Cancerizare. Procesul de malig-nizare a unei neoplazii.
 Cancerologie, sin. oncologie. Studiul tumorilor în general şi al tumorilor maligne în special. Canceros. Care se referă sau este afectat de cancer.
 Cancroid. 1 — Asemănător cancerului. 2 — Formă torpidă a cancerului, situată la nivelul pielii şi mucoaselor.
 Candidoză. Micoză determinată de Candida albicans, ciupercă levuriformă din ordinul Pro-tascomycetes; boala este de cele mai multe ori condiţionată, ca-racterizîndu-se prin catar, depozite micotice sau leziuni no-dulare pe primele căi digestive şi respiratorii, mai rar pe alte mucoase sau în unele parenchi-me, fiind întîlnită la păsări, purcei, cîine ş.a.
 Canelură (fr. cannelure: renură, scobitură alungită). Scobitură (şănţuitură) pe un instrument sau pe o formaţiune organică. Canibalism (indian caniba, denumire primitivă dată de spanioli populaţiei autohtone din zona Caraibilor). Sensul actual al noţiunii, indică ferocitate interspecifică, cu sens mai larg decît cel de antropofag. în medicina veterinară, termenul se utilizează pentru definirea abolirii instinctului matern (mai ales la scroafe), tradusă prin obişnuinţa de a-şi devora produşii. Este termen impropriu pentru definirea picajului (pteriofagiei) la păsări, însă propriu pentru ciugulirea şi consumul ţesuturilor vii a congene-
8
 CA?f rilor, pînă la eviscerare şi moar-114 te, în cadrul sindromului de pica etc.
      Canicultură, sin. chinologie. Ramură a zootehniei care se ocupă cu creşterea, îngrijirea şi dresajul cîinilor, precum şi cu îmbunătăţirea raselor de cîini, în scopul folosirii acestora pentru diferite servicii (pază, vînă-toare etc.).
      Canide (lat. Canidae). Familie de mamifere carnivore, cu talie variată, cuprinzînd diferite specii: cîinele (Caniş familiaris), lupul (Caniş lupus), vulpea (Vulpes vulpes), vulpea polară (Vulpes lagopus), şacalul etc. A nu se utiliza „canide" în locul termenului de „carnivor", termen care defineşte orice fiinţă care se hrăneşte cu porţiuni de ţesuturi animale.
      Canin (lat. caniş). Categorie de dinte, cu coroana conoidă, situat între incisivul lăturaş şi primul premolar, avînd o dezvoltare excesivă la mamiferele carnivore, precum şi la suine şi la masculii ecvini, lipsind însă la unele rumegătoare domestice şi la rozătoare.
      Caniţie (lat. canitia: bătrîneţe, albire de bătrîneţe). Decolorarea perilor (în general), datorită bătrîneţii (în special).
      Cantal. 1 — Rasă de taurine franceză, cu aptitudini triple (v. Salers). 2 — Brînză franţuzeasca, fermentată, cu pastă dură. Cantaridă (lat. Cantharis). 1 — Pulbere cenuşie-brună rezultată din triturarea unui coleopter (Lytta vesicatoria), cu efect re-vulsivo-vezicant şi toxic. 2 — Coleopteră de culoare verde-aurie (frecventă pe frasin), din care se prepară praful de cantaridă (vezicant).
      Cantaridină. Alcaloid toxic, iritant, vezicant, extras din pulberea de cantaridă.
      Canton pastoral. Grup de păşuni de munte pe care se aplică mă-
 surile tehnico-organizatorice de exploatare raţională, sub îndrumarea unui cadru tehnic de specialitate.
 Cantoplastie (gr. canthos: comisură a pleoapelor, plassein: a figura, a forma). Operaţie reparatorie în oculistică şi chirurgia facială, constînd din practicarea unor incizii la unghiul pleoapelor şi fixarea unei porţiuni de conjunctivă, în vederea corectării unor deformări sau modificări de poziţie ale pleoapelor .
 Cantoraîie (gr. raphi: sutură). Sutura unghiului lateral al pleoapelor.
 Cantus (gr. canthos: unghiul pleoapelor). Comisura pleoapelor.
 Cap articular. Eminenţă osoasă articulară cu aspect sferoid, acoperită de cartilaj şi partici-pînd la formarea unei articulaţii sferoidale.
 Cap de maur. Rasă de porumbei de ornament.
 Capacitate combinativă generală. Termen uzitat în zootehnie indicînd particularitatea pe care o manifestă un animal de a da produşi valoroşi, indiferent de partenerii cu care este împerecheat.
 Capacitate combinativă specială, v. Valoare de ameliorare spe-•cială.
 Capacitate productivă. Termen uzitat în zootehnie pentru indicarea producţiei obţinute de la un animal, în condiţii optime de alimentare şi îngrijire. Capacitatea individului, sin. valoarea adaptivă, valoarea selectivă. Cuantumul de contribuţie (descendenţi) a unui individ în generaţia filială.
 Capilar (lat. capillus: păr). Cele mai fine formaţiuni conductoare organice cu rol divers: capilar sangvin (vase sangvine fine cu diametru de 6—30 microni şi pereţii constituiţi dintr-un en-
 doteliu şi o membrană bazală, eventual cu rare elemente con-tractile — periteliu), capilar biliar (canalicule fine situate între cordoanele Remak) etc. Capilar sinusoid. Capilar sangvin de tip embrionar, dilatat, cu peretele format dintr-o lamă protoplasmatică sinciţială fină şi celule Kupffer.
 Cap ilaritate. Fenomen (sau totalitatea fenomenelor) care se produce la interfaţa de contact a lichidelor cu peretele tubului capilar, în virtutea căruia lichidul se deplasează în sens contrar gravitaţiei.
 Capillaria. Nematod din familia Capillaridae, extrem de subţire, cu corpul în general inegal calibrat şi parazitînd tubul digestiv la mamifere şi păsări, dis-tingîndu-se Capillaria annulata,
 C. retuşa şi C. galline (care parazitează găinile), C. columbae (la porumbel), C. contor ta şi C. anatis (la palmipede), C. aero-phila, C. hepatica la carnivore). Capilarioză. Parazitoză produsă de capilarii, distingîndu-se: capilarioză bronhială (carnivore), esofagiană (la păsări), hepatică (la rozătoare şi eventual la carnivore şi om), intestinală (la păsări). ’
 Capi Iar ioza căilor respiratorii.
 Helmintoză a căilor respiratorii (trahee, bronhii), frecventă la mamiferele carnivore, produsă de Capillaria aerophila. Ouăle eliminate în mediul exterior devin larve neeclozionate, care sînt înghiţite de animal o dată cu alimentele şi apa. Ajunse în intestin, larvele eclozează, traversează peretele intestinal şi intră în circulaţie, ajungînd astfel în pulmoni, provocînd un catar acut, animalele debi-litîndu-se.
 Capilarioza esofagiană, sin. indigestie ingluvialâ parazitară. Helmintoză produsă de Capil-
8*
 laria anulata (găină, curcă, fa- CAP zan) şi C. contarta (raţe), con- jjg taminarea avînd loc prin ingerarea ouă lor, păsările bolnave înghiţind hrana cu greutate, cahectizîndu-se şi anemiin-du-se; la autopsie, întîlnindu-se guşa lezionată, cu mucoasa acoperită de pseudomembrane, printre care abundă capilariile. Capilarioza hepatică. Nemato-doză produsă de Capillaria hepatica şi manifestată clinic prin ciroză atrofiantă (la rozătoare, mai rar la cîine).
 Capilarioza intestinală. Enteri-tă parazitară produsă de localizarea diverselor tipuri de capilarii în cec sau în alte porţiuni ale intestinului şi manifestată clinic prin inapetenţă, tulburări digestive, anemie, adesea soldată cu mortalitate mare (mai ales la tineret).
 Capilarită (lat. capillaris: ca firul de păr). Inflamaţia capilarelor.
 Capilaroscopie (lat. capillarus: ca firul de păr; gr. skopein: cercetez). Examenul microscopic al vaselor capilare (cutanate etc.).
 Capra albă bănăţeană. Tip de
 capră ameliorată, formată în vestul ţării, prin încrucişarea caprelor locale cu rasele Saanen şi Nobilă germana albă, cu greutatea corporală de cca 50 kg (ţapul 80 kg) şi producţia medie de lapte 470 i; la fătare produce, în medie, doi iezi.
 Capra albă bulgărească. Rasă de capre pentru lapte.
 Capra carpatină. Rasă indigenă primitivă de capre, rezistentă, crescută mai mult în regiunile muntoase, cu greutate corporală medie de *45 kg (ţapul 65 kg) şi culoarea părului foarte variată (vînătă, albă, neagră, galbenă sau bălţată).
 Capra cu gît negru,v. Vallesana.
 Capra de stîncă (lat. Capra ibex), Capră cu blana de culoare
                                       °AP cenuşie-roşcată vara, gălbuie jjg iarna, cu coarnele în formă de spadă; trăieşte prin Alpi şi este considerată monument al naturii.
      Capra neagră (lat. Rupicapra rupicapra). Capră cu blană neagră, cu aspect şi talie de antilopă şi cu coarne scurte. Trăieşte în locuri stîncoase, greu accesibile în Carpaţi şi în alte regiuni muntoase din Europa şi din Caucaz. La noi este ocrotită prin lege, fiind declarată monument al naturii. Caprinfzat.Formă improprie dar uzitată pentru denumirea unor vaccinuri care au fost obţinute în urma unor pasagii succesive pe capră.
      Capsidă (gr. hapsa: cutie). învelişul proteic al virusurilor; are rol protector şi ajută fixarea virionului pe celulele sensibile şi introducerea acidului nucleic în aceste celule. Capsomere. Particule proteice rotunde, dispuse simetric (cu-boid sau helicoidal), care formează capsida. Numărul cap-somerelor poate servi la clasificarea virusurilor.
      Capsula Glisson. Fibroasa proprie de învelire subperitoneală a ficatului.
      Capsula Schweigger-Seidel. Formaţiune ovală, rigidă, inex-tensibilă, de natură protoplasmatică, cu celule reticulare, care înveleşte porţiunea terminală a fiecărei artere penici-late din splină (cîine, porc, păsări), avînd rolul de a modera şi regla presiunea intraspleni-că.
      Capsula sinovială, sin. pungă sinovială. Formaţiune care căptuşeşte capsula articulară şi în care se găseşte lichidul sino-vial (sinovia). Considerată ca o formaţiune de clivare şi organizare a ţesutului conjunctiv, fibrocitele cîştigînd un caracter epiteloid, capsula sinovială
nu este o seroasă (deşi se aseamănă în parte), ci o pseudose-roasă.
Capsulă. 1 — Formă medicamentoasă prin care o substanţă (de obicei amară sau cu acţiune pe un anumit segment al tubului digestiv) este prinsă într-o învelitoare gelatinoasă, cerată etc. şi administrată (forţat) „per os“. 2 — Strat extern cu rol protector: capsula bacteri-ană, renală etc.
Capsulă articulară. Manşon fibros (periostal) situat la nivelul diartrozelor.
Capsulă Bowmann-MiiHer. Formaţiune organică marcînd originea căilor excretoare intra-renale, îmbrăcînd glomerulul malpighian şi formînd împreună cu acesta corpusculul Mal-pighi- . . Capuccia, sin. Chianma sau Casenetinese. Rasă de porci din Italia, de culoare cenuşie închisă, cu pete albe pe cap şi pe gît, rezistentă şi cu prolificitate medie.
Capului costal (articulaţia-)
(lat. Art. capituli costae). Articulaţie enartroidială care leagă capul fiecărei coaste la coloana vertebrală. La articulaţie participă capul costal, şlefuit de două suprafeţe, despărţite de o renură, iar din partea coloanei vertebrale, o cavitate glenoida-lă, rezultată din contiguitatea a două fovei costale. Legătura articulară este realizată de: un ligament conjugat costal, care leagă capetele coastelor simetrice, un ligament al capului costal (periferic sau inferior) cu aspect de ligament capsular (la cabaline şi taurine compus din trei fascicole ventrale). Carabah. Rasă de cai ce se creşte în R.S.S. Azerbaidjană, formată din vechiul cal oriental local de tip sudic, ameliorat cu rasa arabă şi persană. Se caracterizează prin talie medie,
conformaţia exterioară mai mult arăbească şi reprezintă una din cele mai frumoase rase de călărie.
 Carabair. Cal de călărie, de tracţiune şi samar, ce se creşte în U.R.S.S., format pe bazame-tisărilor dintre calul chirchiz, Ahal-Techin şi Arab. Are talie mijlocie şi conformaţie asemănătoare cu a calului arab. Caracter (gr. kharakter: semn gravat). Trăsătură distinctivă (privind forma, mărimea, structura etc.) prin care se deosebesc indivizii unii de alţii. Caracter alelomorf. însuşire contrastantă a cărei formare este controlată de o alelă. Caracter calitativ. 1 — însuşire a organismelor dependente de tip (nu de grad sau de ordin de mărime), care nu se poate măsura în mod direct, ci numai prin metode de cantificare a calităţii şi pe baza căruia indivizii unei populaţii se împart în tipuri distincte, fără legături prin intermediari: alb, negru, verde, albastru, căprui etc. 2 — Expresie folosită în genetică pentru definirea proprietăţilor (calităţilor) determinate de factori genetici situaţi în acelaşi locus.
 Caracter cantitativ, sin. caracter metric. 1 — însuşire a organismelor dependentă mai mult de grad, de ordin de mărime (nu de tip) care se poate măsura, şi pe baza căreia indivizii unei populaţii formează o serie continuă, gradată, de la
 o extremă la alta, serie care nu se împarte în tipuri net determinate: greutatea corpului, talia, cantitatea de lînă, lapte etc. 2 — Expresie folosită în zootehnie pentru definirea proprietăţilor (calităţilor) determinate de factori genetici situaţi în mai mulţi loci.
 Caracter dobîndit. Apariţia sau schimbarea unei însuşiri sub
 influenţa condiţiilor de mediu. CAR Caracter genetic. Orice însuşire morfofiziologică a unui organism care se poate studia din punct de vedere genetic.
 Caracter poligen. Particularitate a caracterelor cantitative de a fi determinate de mai mulţi factori genetici, situaţi în loci diferiţi cu acţiune aditivă egală.
 Caracu. Rasă de zebu, ce se creşte în Brazilia. Pentru ameliorarea producţiei de carne şi lapte se fac încrucişări cu rasele de taurine europene.
 Caracudă (lat. Carassius Caras-sius). Peşte teleostean de baltă, din familia ciprinidelor, asemănător cu crapul, dar mult mai mic şi lipsit de mustăţi, de culoare variabilă după natura apei, de la galben-auriu pînă la negru. La noi trăieşte aproape în toate apele stătătoare. Are carne gustoasă şi prezintă importanţă economică. Caracudă argintie (lat. Carassius auratus). Peşte teleostean din familia ciprinidelor, de culoare argintie sau plumburie, cu corpul alungit. Unele varietăţi, originare din China, au o diversitate de forme şi culori (roşii-aurii, roz, verzui, cozi bifurcate, franjurate etc.) şi sînt crescute în acvarii, sub numele de peştişori de aur.
 Caracul, sin. Karakul. Rasă de oi originară din U.R.S.S. şi răspîndită aproape pe tot globul, specializată în producţia de pielicele (denumite şi astrahan sau persan). Are cap alungit, fără coarne sau cu coarne mici la oi, urechi blegi şi mari, trunchi alungit, coadă lungă cu depozit de grăsime, culoare frecvent neagră, lînă mixtă şi grosieră.
 Carantină (fr. quarantaine: în jur de patruzeci). Se utilizează cu referire la izolarea animalelor (sau oamenilor), în scopul
CAR prevenirii introducerii unor boli lig transmisibile într-o zonă in-demnă.
      Carbachol, v. Vasoperif. Carbohidrază. Enzimâ cu rol principal în metabolism care catalizează reacţia de scindare hidrolitică a legăturii glicozidi-ce (semiacetalice) din molecula glucidelor, distingîndu-se: oli-gozidaze, zaharidaze sau oligaze şi polizaharidaze, poliaze sau poliozidaze.
      Carbonat bazic de bismut
      (lat. Bismuthum subcarbcnicum). Pulbere albă-gălbuie, utilizată intern, pentru acţiunea astrin-gentă, adsorbantă şi protectoare (enterite etc.).
      Carbonat de calciu (lat. Calcium carbonicum). Pulbere albă cu efect antidiareic, antiacid (gas-troenterite), recalcifiant (rahitism, osteomalacie), tonic etc.; la animale se utilizează şi sub formă de carbonat de calciu furajer.
      Carbodioxihemoglobină. Hemoglobina carbonică, rezultată din fixarea pe globină a unei cantităţi de bioxid de carbon. Carborundum. 1 — Carbură de siliciu utilizată ca abraziv. 2
      —  Abraziv folosit pentru confecţionarea pietrelor polizoare dentare.
      Carboxihemoglobină. Hemoglo-bină oxicarbonată, improprie respiraţiei, putînd fi însă 'rever-sată prin inhalarea oxigenului sub presiune (în caz de intoxicaţie cu oxid de carbon). Carboxilază. Diastază care, în procesul de metabolizare a glucidelor, acţionează pe grupul carboxilic (-COOH) din acidul piruvic, transformîndu-1 în acid acetic.
      Carbuncul (lat. carbunculus: cărbune mic). Proces inflamator subcutanat acut, dureros, caracterizat prin difuziunea puroiului şi altor produse exsuda-tive în traiecte sinuoase, urinat-
 eventual de ulcere, cu modificarea corespunzătoare a stării generale.
 Carcasă (fr. carcasse: osatura unui animal). Termen de abator utilizat pentru definirea unei porţiuni din animalul jupuit şi eviscerat, destinată consumului public, cuprinzînd scheletul cu muşchii (fără cap şi fără au-topodiu).
 Carcinogen (gr. carcinotna: cancer, genein: a naşte). Care produce sau favorizează apariţia cancerului.
 Carcinoid. Varietate de cancer cu evoluţie lentă.
 Carcinologie. Ramură a oncologiei care se ocupă cu studiul carcinoamelor.
 Carcinom. Neoplazie malignă epitelială, cu tendinţă de ulce-rare superficială, adesea avînd un aspect lojat, areolat. Carcinomatos. Care se referă la carcinom.
 Carcinomatoză. Boală caracterizată prin apariţia şi difuzarea carcinoamelor.
 Cardia (gr. cardia: inimă). Orificiul esofagian de comunicare cu stomacul.
 Cardiac. 1 — Care se referă la cord: muşchi cardiac (miocardul) etc. 2 — Individ care suferă de o boală a cordului.
 Cardiac caudal (nervul -). 1
 — Ramură vagală destinată cordului, detaşată din vag după izolarea nervului laringic caudal. 2 — Ramuri ortosimpa-tice detaşate din ggl. cervical caudal (ggl. stelat) şi distribuite cordului.
 Cardiac cranial (nervul -). 1 —
 Ramură vagală, detaşată de la nivelul izolării laringicului cranial (v. Depresor) şi distribuită cordului. 2 — Ramuri ortosim-patice cardiace, detaşate din ggl. cervical cranial şi din conec-tivul cervical.
 Cardiac mijlociu (nervul -).
 1 — Ramuri ortosimpatice, de-
 taşate din ggl. cervical mijlociu (adesea lipsesc la animalele domestice) şi din porţiunea anterioară a ggl. stelat. 2 — Ramuri vagale distribuite cordului detaşate din vag, la nivelul cavităţii toracice, înainte de izolarea nervului laringic caudal.
Cardial. în legătură cu cardia. Cardialgie (gr. algos: durere). Durere cu sediul în regiunea cordului.
Cardiazol (lat. Pentamethylen-tetrazolum), sin. Pentazol, Pen-ieirazol, Pentilentetrazol, Me-trazol. Pulbere cristaloidă albă sau incoloră, utilizată ca ana-leptic cardio-respirator sau antidot (intoxicaţii cu depresoare nervoase).
Cardiectazie, v. Dilataţia cardiacă.
Cardiocel (gr. kili: hernie). Hernia cordului.
Cardioditiie (gr. odini: durere). Durere cardiacă sau în zona cordului.
Cardiograf (gr. grafein: a scrie). Aparat înregistrator al contracţiilor cardiace, exprimate prin-tr-o înscriere (cardiogramă). Cardiografie. Studiul dinamicii şi funcţiunilor cardiace cu ajutorul cardiograf ului. Cardiogramă. înscrierea activităţii cardiace obţinută cu ajutorul cardiografului.
Cardiologie. Parte a medicinei care se ocupă cu studiul cordului, morfologic şi fiziologic, dar nu şi patologic (patologie cardiacă), deşi, prin extensiunea sferei, noţiunea tinde să includă şi acest ultim aspect. Cardiopatia scroafelor adulte. Boală cu origine încă neprecizată, avînd caracter sporadic, mai frecvent întîlnită la scroafele gestante şi manifestată prin ramolisment miocardic, dilataţie cardiacă, valvulită prolifera-tivă, edem pulmonar, hidroto-
rax, hipertrofie hepatică, even-tual ciroză hepatică.               jjg
Cardiopatie. Termen general utilizat pentru definirea oricărei afecţiuni cardiace, indiferent de natura, cauzele şi manifestările ei.
Cardiopatie valvulară. 1 —Tulburare cardiacă provocată de o leziune localizată la nivelul valvulelor cardiace. 2 — Afecţiune cardiovalvulară (sin. val-vulopatie).
Cardiorexie (gr. rexis: deşirare), sin. ruptura cordului. Deşirarea peretelui cardiac, provocată în general de un efort exagerat (pe un substrat bolnav), presu-punînd obişnuit moarte fulgerătoare prin sincopă cardiacă. Cardioscleroză (gr.skliros: dur). Induraţia miocardului. Cardiostenom. Diminuarea volumului şi a capacităţii cardiace.
Cardiostenoză. Strîmtarea orificiilor cardiace.
Cardită. Termen general utilizat pentru definirea inflamaţiei cordului şi învelitorilor, mai ales cînd interesează mai multe componente (endo-mio-pericardită, pancardită).
Carre (boala -), sin. jigodie, boala cîinilor tineri, H.P.D. (Hard Pad Disease). Boală infecţioasă, contagioasă şi ino-culabilă, provocată de un virus şi manifestată clinic prin febră, catar respirator şi ocular, apoi gastroenterită, exantem hiper-cheratozic al perniţelor plantare şi planului cutanat al nasului etc., semne variabile în funcţie de forma bolii (cutanată, oculară, nervoasă etc.).
Carenă stemală (lat. carina: partea recurbată şi imersată a fundului unghiular al corăbiei). în anatomie se defineşte sub acest termen porţiunea lame-lară, perpendiculară pe faţa ventrală a sternului, la păsări, servind pentru inserţia muşchi-
                                         cAR lor pectorali. Prin analogie se 120 utilizează aceeaşi denumire pentru marginea ventrală şi recurbată a sternului la cabaline.
      Carenate. Păsări care au sternul prevăzut cu carenă. Cele mai multe carenate sînt bune zburătoare.
      Carenţă (lat. carere: a lipsi). Absenţa sau insuficienţa unui element nutritiv, a vitaminelor, microelementelor etc., absolut indispensabile organismului. Se disting carenţe primare (de a-port) şi secundare sau condiţionate (tulburări digestive ce reduc digestia şi absorbţia, stări fiziologice sau patologice care măresc consumul etc.
      Carenţă nutriţională sin. carenţă alimentară. Deficienţă în utilizarea elementelor indispensabile organismului, deşi prezenţa lor în alimente este satisfăcătoare.
      Carenţă vitaminică. Lipsa sau insuficienţa vitaminelor în hrană (sau imposibilitatea de a fi utilizate).
      Carenţial. 1 — Generator de carenţe. 2 — Care se referă la o carenţă.
      Carie (lat. caries: putregai). Na-croza, în general uscată, a ţesuturilor dure (dinte, os).
      Carie dentară. Mortificarea post-traumatică cu caracter infecţios, hipertoxic, a ţesutului dentar. Carie osoasă. 1 — Complicaţie posttraumatică cu caracter infecţios, hipertoxic, a ţesutului osos. 2 — Osteită cronică purulentă.
      Carieri. Rasă de porumbei foarte veche, din grupa raselor ornamentale, caracterizată prin trunchi mare, adînc şi alungit, cioc drept şi gros, avînd la bază nişte excrescenţe caracteristice ale pielii.
      Cariocineza (gr. karion: nucleu, kinesis: mişcare), sin. diviziune indirectă. Diviziune celulară ca-
racterizată prin modificări nucleare şi deplasări ale elementelor cromatice. Denumirea eludează faptul că şi alte organite celulare suferă deplasări şi împărţiri, dar exprimă fenomenul dominant vizibil.
Cariocineza asimetrică. Diviziune celulară indirectă, cu împărţirea inegală a cromozomilor, rezultînd o celulă hiper-cromatică şi alta hipocromatică (frecventă în ţesuturile tumo-rale etc.).
Cariocineza heterotipică, sin.
meioză, diviziune reducţională. Formă de diviziune indirectă ce are loc într-o anumită fază a gametogenezei, rezultînd celule fiice haploide (în care numărul cromozomilor este redus la jumătate în raport cu celula mamă).
Cariocineza homeotipică, sin.
diviziune nereducţională, mito-ză etc. Diviziunea obişnuită a tuturor celulelor animale (inclusiv a celulelor sexuale, cu excepţia fazei reducţionale), rezultînd două celule fiice, cu număr egal de cromozomi în raport cu celula mamă. Cariocineza multipolară. Diviziune patologică, în care cen-trozomul se fragmentează în mai mult de două porţiuni. Cariolimfă. Nucleoplasma sau sucul nuclear.
Carioliză. 1 — Disoluţia nucleului. 2 — Topirea, dizolvarea şi dispariţia nucleului.
Cariologie (gr. canon: nucleu, logos: ştiinţă). Ramură a cito-logiei care se ocupă cu studiul nucleului.
Cariomitoză. Fenomenul de diviziune a nucleului propriu-zis.
Cariomicrozomi. Denumirea veche a granulelor cromatice din constituţia cromozomilor, cunoscute şi sub denumirea de cromomere, cromiole, micro-somi etc.
Cariorexis. 1    — Aglutinarea
cromatinei în granule care se risipesc în masa citoplasmei.
2  — împrăştierea nucleului în fragmente.
Carioschiză (gr. carion: nucleu, schisis:   separat). Eliminarea
unor produse sau formaţiuni în afara nucleului.
Cariotip. Termen general sub care se defineşte constanţa specifică, numerică, morfologică, dimensională etc. a cromosomi-lor la indivizii dintr-o anumită specie.
Cariozom. Denumirea veche a granulelor de cromatină în faza intercinetică.
Carminativ (lat. carminare: a scărmăna, a curaţi). Medicament care are proprietatea de a expulza gazele din intestin. Carnabat. Rasă de oi cu lînă se-mifină, de culoare roşcată-ca-fenie originară din Bulgaria. Se adaptează uşor la condiţiile aspre de mediu. Carnea este gustoasă, fără mirosul caracteristic de oaie, lîna fiind colorată este puţin apreciată. Carnasier. 1 — Animal care posedă carnasieră. 2 — Termen folosit impropriu pentru carnivor.
Carnasieră (fr. carnasiere: sac pentru vînat). în morfologie se utilizează pentru definirea unuia dintre molarii mamiferelor carnivore, avînd aspect particular şi fiind plasat cîte unul pe fiecare jumătate de arcadă dentară. Molarii situaţi înaintea carnasierei sînt denumiţi precarnasiere, iar cei situaţi înapoia ei, postcarnasiere sau tuberculate.
Carnation. Cea mai renumită linie din rasa Friză, crescută în S.U.A. (Holstein-Friesian). Cele mai cunoscute vaci de lapte aparţinînd acestei linii sînt recordistele Segis Pietertje Prospect, care în 1920 a produs 15 933 1 lapte în 365 zile şi al
cărui record nu a fost bătut CAR mulţi ani; C. Ormsby Butter j21 King — recordistă mondială în 1937, cu 17 450         1 lapte
cu 3,65% grăsime; C. Ormsby Madcap Fayne — recordistă mondială în 1949, cu 19 015 1 lapte într-un an.
Carne. în sens larg: organe şi ţesuturi comestibile, cu consistenţă densă, de origine animală; în sens restrîns: musculatura striată a carcaselor, cu ţesuturile direct legate de ea (oase, grăsime, ţesut conjunctiv fibros etc.).
Carne albă. Carne obţinută prin sacrificarea viţeilor sugari din rasele de came şi mixte, în vîrstă de 5—12 săptămîni, hrăniţi pe bază de lapte integral, în condiţii speciale de îngrijire şi întreţinere.
Carne congelată. Came îngheţată în curent de aer rece, la o temperatură cuprinsă între —18 şi —28°C, pentru a-i păstra proprietăţile timp de circa şase luni.
Carne refrigerată. Carne răcită la o temperatură cuprinsă între +4 şi —2°C şi care îşi păstrează proprietăţile timp de 2—3 săptămîni.
Carnificaţie (lat. caro: carne, facere: a face). Proces de transformare într-un ţesut similar cărnii: carnificaţia inflamator ie a pulmonului etc.
Carnivor (lat. caro, -carnis: carne, vorare: a devora). 1 — Animal care se hrăneşte exclusiv cu carne crudă. 2 — Grup de mamifere care se hrănesc cu carne, avînd caninii dezvoltaţi în mod exagerat, molarii puternici, carnasiera dezvoltată etc. Carolina (lat. Anas sponsa) .Rasă de raţe domestice, decorative, rustice, cu o mare diversitate de culori. Clocesc în pomi şi se cresc pentru frumuseţea penajului.
CAR Caroten. Substanţă naturală co-]22 lorată şi colorantă, cu structură de hidrocarbură nesaturată, răspîndită în regnul animal şi vegetal, sintetizată numai de plante. Se găseşte în morcovi, gălbenuş de ou, grăsimi etc. Introdus cu furajele în organismul animal sub formă de pro-vitamină A, poate fi transformat în vitamina A. Prezintă o importanţă deosebită în alimentaţia animalelor.
     Carotenoide, sin. lipocrome. Hidrocarburi nesaturate (sau derivaţi ai acestora), poliene, în general colorate (galben, violet), foarte răspîndite în natură, distingîndu-se:     licopene,
     carotene, xantofile etc., cu rol foarte important în producerea de vitamină A. Carotenoidele au origine vegetală, neputînd fi sintetizate de organismul animal, însă pot fi găsite în grăsimea din lapte, în ouă etc. (provenind din hrană). Au rol în procesele fotodinamice. Carotic (glom-). Formaţiune paraganglionară situată în zona sinusului carotidian (zona de ramificare terminală a carotidei primitive), pe partea medială a originii arterei occipitale. Format dintr-un ghem de capilare admirabile şi conţinînd celule diseminate argentafine sau cromafine (Eahn), se pare că formaţiunea include două componente distincte: glomul vascular şi un microganglion vegetativ (E. P a ş t e a), aşa cum adesea se poate întîlni la bou, la restul animalelor cele două componente intricîndu-se. Carotic extern (nervul -) (lat. N. caroticus externus). Termen sub care se descriu uneori (la taurine) fibrele ortosimpatice distribuite carotidei externe sau care însoţesc respectiva arteră şi ramificaţiile ei.
Carotic intern (nervul -) (lat.
N. caroticus internus), sin. conec-tivitl subbazal (P a ş t e a). Termen sub care se definesc la unele animale (cal, cîine, iepure) fibrele ortosimpatice satelite ale carotidei interne, stabilind legătura între ggl. cervical cranial şi plexurile sfe-noidale. La rumegătoare, lipsind carotida internă, denumirea de conectiv subbazal este mai logică.
Carotico-timpanic (lat. N. ca-roticotympanicus). Ramură orto-simpatică de legătură între plexul subsfenoidal (carotic), plexul timpanic şi nervul tim-panic (J a c o b s o n).
Carotidă (gr. karotides, derivat din karoun: a potoli, a aţipi). Arteră principală din regiunea cervico-cefalică, cu origine în trunchiul bicarotic (sau brahio-cefalic, carotida stingă la om), situată în fundul şanţului jugular şi ramificată în zona sub-parotidiană într-o arteră carotidă externă, o arteră occipitală şi (cu excepţia rumegătoarelor) o arteră carotidă internă. Carotidă comună (lat. A. caro-tis communis). Arteră pereche (dreaptă şi stingă), izolată din aortă (la carnivore şi suine) sau din trunchiul bicarotic (la cabaline şi rumegătoare), de unde urcă ’ spre regiunea cefa-lică, ocupînd zona de adîncime a jgheabului jugular, emiţînd pe traiect: a. tiroidiană cra-nială, a. faringiană ascendentă, a. laringiană şi eventuâT o arteră parotidiană fină. în zona subparotidiană se termină în principiu prin trei ramuri: a. occipitală, a. carotidă externă şi a. carotidă internă (cu excepţia rumegătoarelor la care carotida internă nu este prezentă decît în perioada embrio-fetală). Carotidă externă (lat. A. caro-tis externa). Terminală a ar-
terei carotide comune sau primitive, trece spre baza craniului, încrucişînd lateral stilohialul. Pe traiect emite:       a.  tiro-
idiană, a. linguală, a. maxilară externă, a. palatină ascendentă, a. faringiană ascendentă, a. auriculară mare şi a. ma-seterică, pentru a se termina printr-o bifurcaţie (a. maxilară internă şi a. temporală superficială). La cabaline şi rumegătoare, în plus, emite a. glandei submandibulare. La cabaline, a. linguală se izolează în comun cu a. maxilară externă (a. gloso-facială). La rumegătoare, în mod special, datorită lipsei carotidei interne, a. maxilară externă apare ca o terminală a carotidei primitive, carotida externă avînd doar trei colaterale: a. palatină ascendentă, a. auriculară mare şi a. maseterină.
Carotidă internă (lat. A, caro-tis interna). Terminală a carotidei primitive, rudimentară la rumegătoare. La restul animalelor, urcă spre baza craniului, pătrunzînd în cutia craniană prin gaura carotică. La suine formează în zona respectivă o reţea admirabilă fină, apoi se reconstituie şi pătrunde în cutia craniană. La toate animalele, după pătrunderea în craniu, străbate sinusul venos su-prasfenoidal, pentru a ajunge în zona hipotalamică, unde se termină printr-o comunicantă orală şi o comunicantă aborală, fiecare anastomozată cu simetrica ei, formînd poligonul hipofizar (Willis), din care se izolează ramuri hipotalamice (a. cerebrală orală, a. oftalmică internă, a. coroidală nazală, a. cerebrală mijlocie, a. menin-gică nazală, a. olfactorie, a. cerebrală aborală).
Carotinemie. Conţinutul de pro-vitamine A (caroteni) din sînge.
Carp (lat. cârpo: a rupe). Denu- CAR mire generică pentru definirea 123 regiunii centrate pe oasele car-piene.
Carpal. Cu referire la zona, regiunea sau articulaţia carpia-nă.
Carpiene (articulaţii -) (lat. Articuli carpi). Complex articular care leagă oasele carpiene între ele, distingîndu-se: 1 — Articulaţiile primului rînd, le-gînd două cîte două din oase, prin cîte un ligament anterior, subcapsular, şi un ligament in-terosos. 2 — Articulaţiile rîn-dului al doilea, legînd oasele între ele prin cîte un ligament anterior şi unul interosos. 3
—   Articulaţia medio-carpia-nă, ce leagă oasele rîndului în-tîi la oasele rîndului al doilea, prin două ligamente in-traarticulare, uşor răsucite şi bifurcate la extremităţi şi un ligament superficial pisi-unci-form. Legătura este fortificată prin două ligamente colaterale comune şi cîte un ligament capsular (anterior şi posterior).
La taurine, în plus, se distinge un ligament subcapsular anterior, scafo-unciform.
Carpigiana. Rasă de taurine (v. Modenese).
Carpo-metacarpian. Se utilizează pentru definirea unei formaţiuni de legătură între regiunea carpiană şi metacarpia-nă, sau care aparţine în egală măsură celor două regiuni. Carpo-metacarpică (articulaţia -) (lat. Articulus carpo-metacarpicus). Articulaţie ar-trodială care leagă oasele carpiene la oasele metacarpiene, în general pentru fiecare articulaţie existînd cîte un ligament interosos şi un ligament capsular. La animalele mari e-xistă cîte un ligament anterior subcapsular precum şi un evident ligament pisi-metacar-pian; în plus, la taurine, un
 CAR ligamnet anterior subcapsular 124 capitato-metacarpian.
      Cârti laginos (ţesut -). Ţesut conjunctiv metaplaziat, prin modificarea substanţei fundamentale (prezenţa condrinei) şi aspectul celulelor. în structura lui intră o substanţă fundamentală şi elemente structurate sau figurate, care pot fi sistematizate în elemente celulare şi elemente fibrilare. Substanţa fundamentală se caracterizează prin abundenţa unui compus sulfurat (condrina), prezentînd cavităţi (condroplaste), în care se găsesc celulele condrocite (mature), sau condroblaste (tinere). Fibrele se disting în: reticulare (fine, reduse), cola-gene (groase, fasciculate) şi e-lastice (nefasciculate, ramificate, ondulate), în funcţie de abundenţa unei categorii de fibre distingîndu-se tipuri de cartilaj hialin, fibros sau elastic. Condroblastele sînt sfe-roidale, cu nucleu mare, con-drocitele apar discoidale şi încapsulate, cuprinse în grupe i-zogenice (derivate din aceeaşi celulă mamă).
      Cartilaj (lat. cartilago: cartilaj, zgîrci). Denumire folosită atît pentru definirea ţesutului car-tilaginos, precum şi pentru a-ceea a formaţiunilor care conţin dominant ţesut cartilagi-nos.
      Cartilaj capsular. Cartilaj celular fără (sau cu foarte puţină) substanţă fundamentală inter-celulară.
      Cartilaj complementar. Piesă cartilaginoasă situată la nivelul zonei coronare la ecvine, in-trînd în componenţa aparatului amortizor.
      Cartilaj concal. Cartilajul care formează scheletul pavilionului urechii.
      Cartilaj elastic. Piesă sau formaţiune organică, structurată pe bază de ţesut cartilaginos
 elastic, în care substanţa fundamentală cuprinde o mare cantitate de fibre elastice: epiglo-ta etc.
 Cartilaj fibros. Piesă cartilaginoasă în care substanţa fundamentală este mascată de abundenţa fibrelor colagene: porţiunea caudală a cartilajelor complementare ale copitei etc. Cartilaj hialin. Piesă cartilaginoasă în care componenta fi-brilară a ţesutului cartilaginos este foarte redusă, substanţa fundamentală apărînd relativ omogenă şi conţinînd grupe de celule izogenice axiale şi radia-re, învelite într-o capsulă, celulele la rîndul lor fiind încapsulate .
 Cartilaj inelar. Piesă cartilaginoasă interpusă, stabilind legătura între cartilajul concal şi tubul auditiv al temporalului. Cartilaj scutelar. Piesă cartilaginoasă cu formă aproximativă de scut: cartilajele complementare ale copitei, cartilajul scu-to-auricular etc.
 Cartilaj scuto-auricular. Piesă cartilaginoasă mai dezvoltată la animalele mari, situată înaintea bazei urechii, pe suprafaţa muşchiului temporal şi servind ca piesă de inserţie intermediară pentru o parte din muşchii pieloşi ai urechii.
 Cartilajul scutelar al copitei, v. Cartilaj complementar. Caruncul (lat. canmcula: bucăţică de carne). Denumire generică pentru formaţiunile anatomice mici, proeminente, colorate (în general roşiatic). Caruncul duodenal. Termen uzitat uneori pentru definirea ampulei Vater.
 Caruncul lacrimal. Cută proeminentă conjunctivală, situată în unghiul nazal al ochiului, pe versantele căruia se găsesc situate punctele lacrimale, de la care pleacă canaliculele lacrimale.
Cafuncul lingual. Plică mucoasă sublinguală, sub care (sau în apropierea căreia) se găsesc orificiile de deschidere ale canalelor glandelor sublinguale si canalul Wharton.
Casentina. Rasă de porci (v. Ca-labrese).
Casentinese. Rasă de porci (v. Capuccia).
Casertana, sin. Napolitană, Pe-latelli. Rasă rustică de porci, din Italia, cu pielea semiaco-perită cu peri de culoare variabilă de la cenuşiu-pluburiu la negru-violaceu şi o bună dezvoltare corporală.
Casoletă (fr. cassolette: cutiuţă pentru parfum). Termenul se u-tilizează în medicină pentru a defini vasul metalic închis, în care se sterilizează şi se păstrează sterile instrumentele şi materialele de pansament. Castagnona. Rasă de porci (v. Romagnola).
Castană. Faner întîlnit la cabaline pe faţa medială a antebraţului, în treimea inferioară, sau pe partea caudo-laterală a regiunii tarso-metatarsiene, atri-buindu-i-se semnificaţia unui rudiment de deget, dispărut în timpul filogenezei.
Castor, sin. biber. Mamifer rozător din familia castoridelor, de talie mijlocie, cu coada lăţită, acoperită cu solzi. Trăieşte în colonii pe marginea a-pelor şi este vînat pentru blana sa preţioasă. Se găseşte numai în unele rezervaţii din U.R.S.S. şi Polonia (specia Castor fiber) şi din Canada (specia Castor canadensis).
Castor de Chile, v. Nutria. Castor-Rex. Rasă veche de iepuri, renumiţi pentru blana lor de calitate, de culoare brună, fără jar, cu puful drept, des, mătăsos şi uniform.
Castorin, V. Nutria.
Castrare. Termen general cva-siştiinţific, prin care se defi-
 neşte operaţia de ablaţie a f glandelor genitale esenţiale sau ţ«>5 suprimarea sub diverse forme a activităţii lor fiziologice. Termeni corecţi: ovariectomie (la femele) şi orhiectomie (la masculi).
 Castrat. Individ căruia i s-au îndepărtat organele genitale e-senţiale (care a suferit operaţia de castrare).
 Caş. Produs alimentar obţinut prin eliminarea zerului din laptele de oaie sau de vacă, coagulat cu ajutorul cheagului sau a altor coagulanţi. Serveşte la prepararea brînzeturilor sau se consumă ca atare.
 Caşcaval. Brînză preparată din caş de oaie, de vacă sau din a-mestec de caş de oaie şi de vacă, prin topire în apă fierbinte, să-rare şi maturare circa 45 zile.
 Se prezintă obişnuit în porţiuni de formă rotundă, cu miros-şi gust caracteristic. Se prepară în cîteva ţări din sud-estul Europei. La noi se prepară caşcavalul de Penteleu, de Dobro-gea, de Cîmpulung etc.
 Caşetă (fr. cachette: ascunziş). Formă medicamentoasă puţin uzitată în medicina veterinară, reprezentată de o mică cutioară (1 — 2 cm diametru), obişnuit rotundă, confecţionată din glu-ten şi în care se introduce substanţa activă, în vederea administrării (la animale, în mod forţat).
 Caşmir. Rasă de capre, originară din Caşmir şi Tibet, caracterizată prin lipsa coamelor, urechi mari care atîrnă, producţie mediocră de lapte.
 Se creşte pentru producţia de păr, moale şi mătăsos (250—
 300 g), din care se fac ţesături şi şaluri de Caşmir.
 Catalază. Oxidoreductază răspîndită în ţesuturile şi lichidele organice (în special în eri-trocite, ficat etc.), fiind o he-minenzimă cu greutate molecu-
€A'f Iară mare (de 250 000), avtnd 126 Patni cicluri pirolice, de atomul de fier fiind fixată o grupare hidroxil. Catalazele desfăşoară o acţiune catalazică propriu-zisă, rezultînd oxigen molecular, şi o acţiune peroxi-dazică, prin care oxigenul rezultat este fixat de anumiţi compuşi.
     Catalepsie (gr. katalepsis: atac). Stare organică generală, caracterizată prin suprimarea sensibilităţii şi motricităţii. Cataleptic. Care se referă la catalepsie. Atins de catalepsie. Catabolism. 1 — Perioadă a metabolismului, în care substanţa vie se consumă, datorită activităţii desfăşurate de ea însăşi. 2 — Ansamblu de reac-ţiuni biochimice, reprezentînd faza distructivă a metabolismului, faza dinamogenetică. Catacrotism. Aspect particular al curbei de înscriere a pulsului, caracterizat prin prezenţa de neregularităţi pe porţiunea descendentă a curbei.
     Catalizator. Element de accelerare a vitezei de reacţie chimică, fără ca el însuşi să sufere vreo modificare.
     Cataliză. Accelerarea unei reacţii chimice cu ajutorul unui catalizator.
     Catalonia. Rasă de asini din Spania, cu statura mare (1,40
     —  1,55 m) şi greutatea de 500 kg la masculi. Este foarte apreciată pentru forţa de muncă şi rezistenţa sa, precum şi pentru producţia de catîri. Este mult exportată, mai ales în America. Cataplasmă (gr. hataplasma: a-plicare). 1 — Aplicarea externă a unei paste calde, obţinută prin amestecul făinii de in cu o substanţă activă. 2 — Utilizarea unei paste încălzite şi a-plicate pe suprafaţa corpului, cu scopul descongestionării ţesuturilor sau organelor interne.
3 — Materialul aplicat după tehnica menţionată.
Catar (gr. katarrhous: scurgere). Inflamaţia acută sau cronică a unei mucoase (catar simplu), însoţită de apariţia unui exsu-dat, hiperestezie şi descuama-rea celulelor epiteliale (catar sero-mucos), urmată adesea de modificări muco-purulente (catar muco-purulent).
Catar vaginal infecţios, sin. vaginita granuloasă. Afecţiune contagioasă, frecventă la taurine, provocată de factori multipli incomplet cunoscuţi (streptococi, trichomonas, factori i-gienici, virus) şi manifestată clinic printr-o vaginită cata-rală, tumefacţie vulvară şi apariţia pe mucoasa vulvo-vestibu-lară a unor granulaţii, rezul-tînd din hipertrofia foliculilor limfoizi din mucoasă, afecţiunea fiind în general abortivă şi urmată adesea de sterilitate. Cataractă (gr. kataracta: cascadă). Opacifierea cristalinului. Cataractă avitaminotică. Opacifierea cristalinului produsă de hipovitaminoza A şi D, în stări de hipocalcemie şi hipo-proteinemie, însoţite de manifestări rahitice, frecventă la tineret.
Cataractă capsulară. Opacifierea extensivă a cristaloidei. Cataractă centrală. Opacifiere localizată la nivelul centrului axial al cristalinului.
Cataractă corticală. Opacifiere a straturilor cristaliniene situate între nucleul cristalinului şi cristaloidă.
Cataractă diabetică. Opacifierea cristalinului, apărută ca o consecinţă a diabetului, obişnuit bilaterală, întîlnită la cîine, mai rar la cal şi bou, şi manifestată prin opacifieri radiare ecuatoriale, gălbui, cu evoluţie rapidă.
Cataractă fenestrată. Formă sistematică de cataractă, carac-
terizată prin apariţia unor zone de opacifiere diseminate, datorită pătrunderii corpului apos printre straturile ţesutului cristalinian, în urma ruperii cristaloidei printr-un traumatism.
Cataractă fluidă. Fază de evoluţie a cataractei, marcînd a-trofia fluidifiantă a ţesutului cristalinian.
Cataractă hipermatură. Fază în evoluţia cataractei cîştigate, caracterizată prin dispariţia tu-mefacţiei fibrilare, cristalinul diminuînd în volum şi camera anterioară a ochiului apărînd mai spaţioasă.
Cataractă juvenilă. Opacifiere cristaliniană, frecventă la căţei (1—6 luni) şi la mînji (1 — 3 ani), avînd probabil un caracter ereditar, caracterizată prin apariţia precoce a unor zone opace situate la periferia feţei posterioare a cristalinului, putînd avea însă şi un caracter tranzitoriu.
Cataractă lăptoasă. Formă a cataractei (congenitale în special), caracterizată printr-o u-niformitate relativă în culoare (alburie) a zonei opacifiate. Cataractă marmorată. Opacifiere cristaliniană cu puncte he-moragice, strii ruginii etc. Cataractă matură. Fază evolutivă a cataractei cîştigate şi în special a cataractei senile, ur-mînd fazei de cataractă tumes-centă, caracterizată prin opaci-fierea totală şi tendinţa la dispariţia tumescenţei.
Cataractă membranoasă. Formă de cataractă evolutivă, în care masa lichidă a cristalinului se resoarbe, în interiorul cristaloidei nemairămînînd decît rămăşiţele unor fibre cristalinie-ne parţial lizate.
Cataractă nucleară. Opacifie-rea exclusivă a zonei centrale a ţesutului cristalinian, fără U-
fectarea straturilor interpuse CAT (dintre nucleu şi cristaloidă). Cataractă periferică, sin. cataractă zonularâ. Opacifiere cristaliniană localizată la un strai redus de lamele, care învelesc nucleul cristalinian.
Cataractă piramidală. Opacifiere cristaliniană zonală anterioară, proeminînd în camera anterioară a ochiului.
Cataractă polară anterioară. Opacifierea zonei centrale a feţei anterioare a cristalinului. Cataractă polară posterioară. O-pacifierea localizată la nivelul polului posterior al cristalinului.
Cataractă stelată. Opacifiere cristaliniană neregulat radiară. Cataractă striată. Opacifiere cristaliniană caracterizată prin apariţia unor zone lamelare de opacifiere.
Cataractă secundară. Opacifiere cristaliniană apărută ca o consecinţă a unei operaţii nereuşite, prin extracţia incompletă a cristalinului opacifiat.
Cataractă toxică. Opacifierea cristaliniană consecutivă unei intoxicaţii, prin ingerare de secară cornută; la iepure s-a obţinut experimental cu ajutorul naftalinei etc.
Cataractă tumescentă. Fază incipientă a cataractei cîştigate, caracterizată prin reducerea permeabilităţii la lumină a cristalinului, creşterea în volum a lentilei cristaliniene şi reducerea diametrului şi profunzimii camerei anterioare a ochiului. Cataral. Care se referă la catar sau se manifestă prin catar. Catarsie. Termen generic pentru definirea evacuării de produse organice acumulate.
Catartic. Care provoacă purgaţie uşoară.
Catarul contagios sau epizootie al căilor respiratorii anterioare,
V. Tuşea contagioasă a calului.
Categorie de animale. Grupă de animale din cadrul unei specii, în care indivizii au vîrstă apropiată, acelaşi sex şi aceeaşifunc-ţie economică. La taurine, se disting, de exemplu, categoriile următoare: tauri de reproducţie, vaci de lapte, boi de muncă, tineret femei de 1—2 ani etc.
Catenar (lat. catena: sir, lanţ), în şir.
Catepsine. Enzime proteolitice intracelulare (homospecifice cu enzimele proteolitice digestive), prezente în ficat, rinichi, splină etc. Se disting catepsină A (sau I), homospecifică cu pepsina gastrică; catepsină B(sau II), homospecifică cu tripsina; catepsină G (probabil homospecifică cu chimotripsina); catepsină
III  (exopeptidază); catepsină
IV   (exopeptidază, probabil homospecifică cu exopeptidazele intestinale), leucinaminopepti-dază, carboxipeptidază, amino-tripeptidază etc. (enzime proteolitice ale intestinului). Cateter (gr. katheter: sondă). Instrument de sondaj al canalelor organice avînd aspectul unui tub fin, confecţionat din material flexibil, pe cît posibil atraumatizant.
Cateteriza (a-). Operaţia de sondare a unui canal organic cu ajutorul cateterului. Cateterism. Sondarea cu cate-terul, în scopul evacuării lichidelor, permeabilizării canalului etc.
Catgut. Fir de sutură de provenienţă organică, obişnuit confecţionat din intestin de oaie şi utilizat pentru suturile efectuate în masa ţesuturilor şi organelor, neputînd fi recuperat sau îndepărtat, trebuind, în consecinţă, să fie resorbabil. Catoptrică (gr. katoptron:      o-
glindă). Parte a opticii care a-nalizează principiile şi legile reflectării luminii.
Caudal (lat. cauda: coadă). 1
—  Orientat spre coadă. 2 — Dependent de zona cozii sau cu referinţe la zona cozii: apendice caudal, extremitate cauda-lă, faţa caudală a unui organ etc.
Caudat. Cu coadă, cu aspect de coadă sau de apendice.
Catîr (lat. Equusmullus). Hibrid rezultat din împerecherea măgarului cu iapa. Masculul este steril, iar femela poate fi uneori fecundată. Este un animal rezistent la boli, se adaptează u-şor la condiţiile de mediu, fiind puţin pretenţios la hrană şi la întreţinere. Are longevitate şi putere de muncă mai mare decît calul.
Catîri de Savoia, sin. Savoiarzi. Catîri de talie mică, derivaţi din măgarul de Poitou, adaptaţi pentru samar sau pentru tracţiune.
Caucaz. Rasă de oi cu lînă fină, formată în regiunea Stavropol, pe baza raselor Merinos caucazian şi Ascania. Are culoare albă, constituţie robustă, trunchi potrivit de lung, membre relativ scurte, cu aptitudini bune de îngrăşare. Se foloseşte ca a-meliorator pentru oile cu lînă groasă şi semigroasă. Caucaziană de Nord. Rasă de porci, cu aptitudini de grăsime şi carne.
Cauda le (lat. A a. caudales). Ar-teriole detaşate din a. sacrata medie (carnivore, suine, rumegătoare ) sau din a. sacrata laterală (cabaline), distribuite muşchilor cozii, distingîndu-se artere caudale laterale, dorsale şi ventrale.
Caudat (nucleu -). Zonă de substanţă cenuşie care intră în componenţa corpului striat, fiind situată în partea extra-ventriculară, de unde şi denumirea suplimentară de „nucleu extra ventricular".
Caussa de Butercup. Rasă de găini, cu greutatea corporală medie, producţie bună de ouă, din subgrupa raselor meditera-niene.
Caustic (gr. kaustikos: arzător). Agent terapeutic sau etiologic care produce distrugerea ţesuturilor.
Cauter (gr. kauterin: arsură). Instrument cu care se obţine cauterizarea ţesuturilor, în general, în scop terapeutic. Se cunosc:    termocautere (acţio-
nînd pe bază de căldură acumulată), electrocautere, electro-termocautere etc.
Cauteriza (a-). Acţiune de coagulare a citoplasmei cu a-jutorul căldurii (sau electricităţii) furnizată de un cauter. Impropriu se utilizează şi pentru acţiunea de corozionare a ţesuturilor cu ajutorul agenţilor chimici.
Cauterizare. Fenomenul de coagulare a citoplasmei cu ajutorul căldurii sau electricităţii. Cauzal. 1 — în funcţie de cauză: tratament cauzal etc. 2
—  Care acţionează drept cauză: agent cauzal etc.
Cauzalgie (gr. kausis: arsură, algos: durere). Stare caracterizată prin semne de durere sau de arsuri, localizate mai frecvent la extrimităţi, manifestate continuu, cu exacerbare la cald.
Cavernă (lat. caverna: groapă, peşteră, vizuină). 1 — Cavitate în masa unui ţesut. 2 — Leziune pulmonară (cavernă pulmonară) consecutivă supuraţiei sau gangrenei pulmonare: bronho-pneumonie gangrenoasă ab in-gestis etc.
Cavernos. Cu caverne sau în legătură cu cavernele:        suflu
cavernos etc.
Cavernos (corp -). Formaţiune erectilă, areolată, care intră în componenţa penisului, pre-zentînd la exterior o învelitoare
inextensibilă (albugineea), iar CAV în interior o serie de areole jgg (caverne), în care se deschid capilare venoase. în totalitatea lui, corpul cavernos apare ca o formaţiune cilindroidă, pre-zentînd în partea caudală două rădăcini, prin care se înseră pe tuberozitatea ischiatică. Cavicome (lat. cavus: scobit, cornu: corn). Animale mamifere, rumegătoare, care posedă coamele cavitare (scobite sau cu un gol în interior), cum sînt taurinele, ovinele, antilopele etc.
Cavitar (lat. cavum: scobitură), în legătură cu formaţiuni cavitare normale sau patologice: suflu cavitar (amforic, cavernos) etc.
Cavitate. 1 — Scobitură. 2 — Spaţiu delimitat de pereţi sau formaţiuni organice: cavitate medulară, orbitară, abdominală etc.
Cavitate abdominali (lat. Cavum abdominis). Spaţiu organic virtual, limitat de muşchii abdominali (ventro-lateral), de diafragmă (cranial), de coloana vertebrală şi muşchii psoaşi (dorsal), căptuşit de peritoneu (care delimitează cavitatea peritoneală) şi comunicînd spre înapoi cu cavitatea pelvină. A nu se confunda cu cavitatea peritoneală, care reprezintă spaţiul delimitat de peritoneu, formaţiune legată de pereţii cavităţii abdominale prin fascia subperitoneală sau zone de ţesut conjunctiv, în care se găsesc (extraperitoneal) vasele, nervii şi organele abdominale.
Cavitate amniotică primară, sin. schizoamnios. Spaţiu redus, plasat între ectoblastul embrionar şi trofoblast.
Cavitate amniotică secundară.
Spaţiul delimitat de punga amniotică.
Cavitate articulară. Spaţiul, In general virtual, cuprins între
9 — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
Cav suprafeţele osoase care participă 139 la formarea unei diartroze şi delimitat periferic de sinoviala articulară.
      Cavitate celomică. Spaţiul dintre splanchnopleură şi somato-pleură (la embrion), din care va rezulta viitoarea cavitate pleu-ro-pericardică.
      Cavitate craniană (lat. Cavum cranii). Spaţiul delimitat de oasele neurocraniului, în care se găseşte plasat encefalul. Cavitate gastrulară. Cavitatea delimitată de foiţa internă a gastrulei, reprezentînd intestinul primitiv (archenteronul) şi care comunică cu exteriorul prin blastopor (enteropor sau gastropor).
      Cavitate medulară. Cavitatea din interiorul oaselor lungi în care se găseşte plasată măduva osoasă (v. Canal medular). Cavitate oculară, sin. camera interioară a ochiului. Spaţiul limitat de învelitorile parietale ale bulbului ocular, delimitat spre înainte de cristalin şi în care se găseşte corpul sticlos.
      Cavitate orbitară, sin. orbită. Spaţiul relativ, delimitat de frontal, lacrimal, sfenoid şi zigomatic, ocupat de bulbul ocular, muşchii bulbului ocular, glanda lacrimală, ţesutul gras peribulbar etc. şi în fundul căreia se găseşte hiatusul orbitar. Cavitate pelvină. Diverticul al cavităţii abdominale, în interiorul bazinului, delimitat ventral de ischium şi pubis, lateral de oasele iliace, ligamentul sacro-sciatic (sau de ligamentul sacrotuberos) şi de muşchii glutei, iar dorsal de sacrum şi de primele vertebre caudale. în cavitatea pelvină se disting două zone: o zonă căptuşită de fundurile de sac peritoneale şi o zonă retroperitoneală, ocupată de ţesut conjunctiv, de gîtul vezicii urinare, o parte din
glandele anexe ale aparatului genital (la masculi), de vagin şi vestibul vaginal (la femele), de porţiunea terminală a rectului etc.
Cavitate pericardică. Cavitatea
delimitată de seroasa pericardu-lui şi în care se găseşte o cantitate redusă de lichid (nu cordul, care este plasat extrasă ros, în sacul fibros al pericai-dului), foiţa cardiacă a seroe-sei pericardice (epicardul) m%-lîndu-se pe suprafaţa cordului. Cavitate peritoneală. Spaţiu visceral şi virtual (complet închis la mascul, dar comunicînd cu exteriorul prin deschiderea abdominală a oviductelor, la femelă) , delimitat de seroasa peritoneală şi conţinînd o cantitate redusă de transsudat peritoneal . A nu se confunda cu cavitatea abdominală, care conţine viscerele abdominale (v. cavitatea abdominală).
Cavitate pleurală. Spaţiu virtual, delimitat de pleură şi situat între pulmon şi peretele costal sau diafragmatic. A nu se confunda cu cavitatea toracică, în care se găsesc pulmonii, cavitatea pleurală neconţinînd decît cel mult o cantitate redusă de transsudat pleural.
Cavitate pulpara. Cavitatea săpată în rădăcina dintelui şi fa care se găseşte pulpa dentari Cavitate toracică, (lat. Cavm pectoris). Spaţiu organic situat în jumătatea anterioară a trunchiului şi delimitat ventral de stern, lateral de coaste şi muşchii intercostali, dorsal de corpul vertebrelor dorsale (tora-cale) şi caudal de diafragxnâ Căptuşită de pleură, cavitatea toracică'cuprinde, între pereţi şi pleură, un strat de ţesut fii conjunctiv (facia endotoracică) prelungit sub coloana vertebrală printre cele două cavităţi pleurale, în spaţiul mediasti-nai.
  ii
Cayuga. Rasă de raţe ce se creşte în scop decorativ.
Cazah. Cal (rasă) ce se creşte în stepele aride ale Cazahsta-nului, cu conformaţie unghiu-loasă, cap osos, cu profil berbecat şi ochi mici, gît scurt, trunchi lung, picioare scurte şi puternice, rezistent la intemperii. Se cunosc două tipuri mai importante: Djabe şi A-daev. Se foloseşte pentru agricultură şi călărie, iar iepele sînt foarte bune de lapte. Cazeificare. Alteraţie tisulară necrotică, urmată de apariţia localizată a unei substanţe a-morfe, gălbui, brînzoase, situată în centrul leziunii. Cazeină. Fosfoprotid existent în mare cantitate în lapte (sub formă de sare de calciu în laptele de vacă şi sub formă de sare de potasiu în laptele de femeie, ambele săruri fiind solubile). Prin electroforeză, din cazeina nativă s-au izolat trei categorii de cazeină (alfa, beta şi gamma), toate în general conţinînd toţi aminoacizii importanţi. Cazeinoterapie. Tratament cu a-sociaţii ale cazeinei (yatrenca-zeina, iodcazeina).
Cazeoasă (boala - ), sin. ade-nită cazeoasă, limfadenită cazeoasă, supuraţie cazeoasă, ne-crobaciloză cazeoasă, pseudotuberculoza oilor etc. Boală contagioasă, întîlnită la ovine, produsă de Corynebacterium ovis (bac. Preisz-Nocard) şi manifestată prin septicemie (forma acută) şi localizări variate de abcese cazeoase (forma cronică). Cazuar (lat. Casuarius casuarius). Gen de păsări mari, alergătoare, terestre, nezburătoare, din familia casuaridelor, asemănătoare cu struţul, de culoare neagră; au în frunte o creastă cornoasă, formată din osul frontal pneu-matizat. Trăieşte în Noua Guinee, în Australia şi în insulele vecine.
Căi cavernoase. Sinusurile lacu- căr nare medulare ale foliculului jgj limfatic.
Căi lacrimale. Conducte şi formaţiuni canaliculare organice, prin care se scurg lacrimile din sacii conjunctivali, distingîn-du-se:    canaliculele   lacrimale
(orificiile iniţiale reprezentînd punctele lacrimale), canale lacrimale, sacul lacrimal, canalul lacrimo-nazal.
Căi limfatice. 1 — Sub acest termen se definesc, în general, sinusurile perifoliculare (cor-ticale) şi medulare (cavernoase) din ganglionii limfatici. 2
—   Se mai utilizează cu referinţe la toate formaţiunile canaliculare prin care se scurge limfa.
Călugăr. Instalaţie hidrotehnică folosită pentru primenirea şi reglarea nivelului apei şi pentru reţinerea peştelui în iazuri şi heleşteie.
Cămilă (lat. Camelus). Mamifer artiodactil cunoscîndu-se cămila cu două cocoaşe sau asiatică (Camelus bactrianus), şi cămila cu o cocoaşă, africană sau dromader (Camelus droma-derius).
Căprioara (lat. Capreolus ca-preolus). Rumegător, din familia cervideelor, răspîndit în Europa şi Asia Mică, zvelt şi cu picioare subţiri, de culoare galben-roşcată vara şi cenuşie iama. Masculul are coarne slab ramificate, care încep să crească la vîrsta de 7 luni şi cad. în fiecare an. Se vînează pentru carne şi piele (denumită în industria uşoară chamoix).
Cărbune bacterian, v. Cărbunele simptomatic.
Cărbune bacteridian, v. Antrax. Cărbune medicinal (lat. Carbo medicinalis). 1 — Pulvere neagră rezultată din carbonizarea oaselor sau altor ţesuturi (elemente sangvine etc.), utilizat ca atare sau în suspensii pen-
9*
 Ci* tru acţiunea absorbantă (an-182 tidiareic, antidot), mai rar pentru efectul stimulator (sin. Carbo animalis). 2 — Cărbune cu putere absorbantă mărită (activat), în urma expunerii particulelor respective în aburi sau diferite gaze (sin. Carbo acti-vatus). 3 — Cărbune din lemn (Carbo ligni), obţinut prin car-buraţie incompletă, destinat absorbţiei gazelor intestinale sau toxinelor, diferitelor combinaţii pentru tratamentul ulcerelor externe etc.
      Cărbune post-partum, v. Cărbune simptomatic.
      Cărbune simptomatic, sin. cărbune bacterian, cărbune emfize-matosetc. Boală infecţioasă, ino-culabilă la rumegătoare şi eventual la porc, produsă de Clostri-dium Chauvei şi manifestată prin febră, depresiune nervoasă, deformaţii zonale multiple şi crepitante, avînd un prognostic foarte grav.
      Căzători gălăţeni, sin. Roller românesc. Rasă de porumbei româneşti, din grupa raselor de porumbei căzători, formaţi prin încrucişarea diferitelor tipuri de Roller oriental.
      Ceară de albine. Csrid, conţinînd palmitat de miricil (este-rul acidului palmitic cu alcoolul miricic), produs de albine pentru clădirea fagurelui, utilizat pentru incluzii histolo-gice (împreună cu parafina) ş.a. Cebocefal (gr. kibos: maimuţă, kefalis: cap). Monstru cu topografia orbitară modificată, o-chii fiind foarte apropiaţi şi regiunea nazală nedezvoltată. Cec (lat. coecus: orb), sin. ce-cum. Prima porţiune a intes-* tinului gros, cu aspect de fund de sac şi comunicînd cu ileonul (prin orificiul ileo-cecal) şi cu colonul ascendent (prin orificiul cecocolic). I se distinge: un vîrf, în general rotunjit (ascuţit la cabaline) şi un corp
(la cabaline prezentînd porţiunea dorsală recurbată, formînd cîrja cecală), corpul cecal fiind foarte boselat la cabaline, suine şi leporide (la care se disting două porţiuni cecale, prima bo-selată, extrem de voluminoasă şi relativ spiralată, alta terminală, mai subţire, reprezen-tînd apendicele cecal).
Cecal. Care se referă la cec sau aparţine respectivului organ: a-pendice cecal etc.
Cecală (lat. A. caecalis). Arteră din grupul vaselor me-zenterice, izolată din a. mezenterică cranială, la cal împreună cu a. ileonică (a. ileo-ceco-colică), pentru ca după un scurt traiect să emită a. cecală dreaptă, apoi o arteră ileonică şi o arteră cecală stîngă, cele două artere cecale tre-cînd pe cele două feţe ale cecului. Cu raporturi aproximativ similare, la restul mamiferelor se detaşează din a. ileo-ceco-colică.
Cecitate. Abolirea totală a facultăţii vizuale.
Ceddar. Brînză cu pasta tare, fermentată şi cu crustă de culoare roşie sau galbenă. Se prepară în special în Anglia şi Canada, dintr-un amestec de lapte proaspăt şi lapie uşor acidulat.
Cedotehnie (lat. caedo: a lovi, a bate). Capitolul de ortopedie veterinară care precizează principiile ce stau la baza aplicării ştiinţifice a potcoavelor normale şi ortopedice.
Cefalic. Care se referă sau se raportează la cap: extremitate cefalică, nervi cefalici etc. Cefaline. Lipide complexe (leci-tine trimetilate), prezente în diverse celule animale şi în special în celulele nervoase din creier.
Cefaiocel (gr. kephale: cap şi keU: tumoră). Aspect tumori-form congenital, determinat de
hernia extracraniană a ence-f aiului.
 Cefalorahidian (lichid -), sin. L.C.R. Lichidul plasat între piamater şi arahnoidâ, um-plînd toate spaţiile subarahnoi-diene, ventriculii cerebrali şi canalul ependimar, rezultînd dintr-un proces de filtrare la nivelul plexurilor coroidiene şi avînd un rol protector şi dre-nator pentru centrii nervoşi. Cefalotomie. Operaţia de decapitare (în embriotomie). Cefalotripsie. Operaţia de strivire a craniului (în embriotomie) .
 Cega (lat. Acipenser ruthenus). Peşte de apă dulce, din familia acipenser idelor, cu corpul lung de 60—70 cm, putînd a-junge pînă la 1,25 m, iar greutatea pînă la 16 kg. Are botul alungit, triunghiular şi ascuţit, spinarea cenuşie sau cafenie, bătînd puţin în verde, iar partea ventrală gălbuie. La noi se găseşte în Dunăre şi afluenţii ei.
 Celiac (trunchi -), v. Geliacă (artera -).
 Celiacă (artera -) (lat. A. coe-liaca), sin. trunchiul celiac. Masivă colaterală postdiafragma-tică a aortei descendente. După un scurt traiect se trifurcă dînd (în general): a. gastrică stîn-gă, a. hepatică şi a. splenică (lienală). La rumegătoare emite frenica inferioară, apoi se divide în a. hepatică, a. spleno-ruminală şi a. rumino-reticu-lară. La suine a. gastrică şi a. splenică se detaşă printr-un trunchi comun.
 Celiadelf, Monştrii sudaţi prin regiunea abdominală. Celioflebită. Inflamaţia venei cave caudale.
 Celioscopie (gr. koilia: burtă). Examenul endoscopic al cavităţii peritoneale.
 Celiotomie. Deschiderea cavităţii abdominale şi pătrunde-
rea în cavitatea peritoneală (v. Laparatomie).                   jgg
Ce lom. Cavitate secundară generală a corpului, apărută în grosimea mezodermului sau me-zoblastului, în urma dezvoltării splanchnopleurei şi soma-topleurei (v. cavitatea secundară generală a corpului). Celosom. Monstru cu eventraţie prin fisură mediană sau laterală, atrofie stemală şi deplasare herniară a cordului.
Celtic. Rasă de porci de tip brahicefal, cu profil subcon-cav, urechi foarte lungi, şi cadenţe, statură mare, apreciată pentru producţia de carne.
Celular. 1 — Care se raportează la celulă: reacţie celulară etc. 2 — Care aparţine celulei: nucleu celular, organite celulare etc.
Celulază. Enzimă care catalizează reacţia de hidroliză a celulozelor, prezentă în unele plante superioare, în ciuperci şi bacterii. Este pusă în libertate de simbionţii ruminali şi intestinali, acţionînd asupra celulozei ingerate.
Celulă (lat. cellulas, cella: cameră) . Element morfo-func-ţional de bază al organismelor vii, cuprinzînd în structură o membrană celulară, cu micro vilozităţi, şi un conţinut (citoplasmă) în centrul căruia se găseşte nucleul (celular). Citoplasmă apare ca un hidrogel, în care se distinge o parte fundamentală (cuprinzînd matricea fundamentală, macromolecu-lară; reticulul endoplasmatic, cu aspect sferoid, canalicular sau în saci aplatizaţi, pe pereţii cărora se găsesc ribozomii Pa-lade; formaţiuni ergastoplas-mice; centrul celular; aparat Golgi) şi o parte specializată (complexul mitocondrial, enclave etc.). Dimensiunile, for-
€Et- nia şi funcţiunile celulelor sînt 184 variate, iar sistematizarea foarte diversificată (fibrocite, his-tiocite, rabdocite, leiocite, eri-trocite, granulocite, condrocite, osteocite, neuroni etc.).
      Celule bazale Hermann. Celule speciale situate la baza corpus-culului gustativ.
      Celule Bergmann. Macroglii din stratul celular al cerebelului. Celule Boli. Celule mioepiteliale în paner, situate între celulele pancreatice şi vitroasa acinu-lui.
      Celule Cajal. Neuronii din cor-textul cerebral, care au dendri-tele orientate orizontal.
      Celule Cajal-Retzius. Celule speciale, fuziforme sau triunghiulare, din stratul molecular al cortexului cerebral.
      Celule centro-acinoase. Tip de celule centrale din acinii glandulari (pancreatici).
      Celule Claudis. Celule marginale situate în jgheabul spiral extern din canalul coclear.
      Celule Deiters. 1 — Elemente de susţinere a celulelor auditive, de la nivelul organului Gorti. 2 — Neuroni cu prelungire ci-lindraxială lungă.
      Celule de albine lucrătoare. Majoritatea celulelor din faguri, care servesc la depozitarea mierii, polenului şi la creşterea puietului care va deveni albină lucrătoare.
      Celule de matcă, sin. botcâ. Celule din fagure, de dimensiuni aproape duble faţă de celulele de albine lucrătoare, care servesc la creşterea viitoarelor mătci.
      Celule de trîntori. Celule de faguri, ceva mai mari decît celulele de albine lucrătoare, care servesc la depozitarea mierii şi la creşterea puietului de trîntori.
      Celule Golgl II. Neuroni cu prelungire cilindraxilă scurtă.
Celule Hensen. Celule indefi* nite, intermediare, situate In- ' tre zona celulelor Deiters şl zona celulelor Claudis din canalul coclear.
Celule Kupffer. Elemente his* tiocitare din endoteliul capilarelor hepatice.
Celule Leydig. Celule intersti* ţiale, cu rol endocrin, din testicul.
Celule Martinotti. 1 — Celule
piramidale cu axon ascendent din scoarţa cerebrală. 2 — Cat tegorii de macroglii fibroaabî Celule Merkel. Tip de celulă rotunde, particulare, din epi-derm.
Celule Miiller. Celule mari, cii aspect special, relativ ramificate, înalte, de susţinere, care intră în structura retinei. ■ Celule Paneth. Celule cu granulaţii, situate în fundul glandelor Lieberkiihn, din segmentul mijlociu al intestinului subţire.
Celule pseudo-senzoriale. Celule din epiteliile senzoriale, ca-re-şi menţin caracterul epiteliai primitiv: celule gustative etc. Celule Rouget-Eberth. Celule eti proprietăţi contractile şi fago-citare, ramificate şi anasto-mozate, situate la exteriorul capilarelor; termen mai puţin uzitat: periciţi.
Celule Schultze. Celulele senzoriale ale epiteliului olfactiv. Celule Schwann. Elemente celulare componente ale tecii Schwann.
Celule Sertoli. Elemente sinci-ţiale, cu rol trofic, de la nivelul tubilor seminiferi.
Celule sexuale, sin. gârneţi. Celule care reproduc organismul, haploide, avînd un singur set de cromozomi, un singur ge-nom (n).
Celule somatice (gr. soma: corp). Celule diploide din care sînt alcătuite ţesuturile corpului. Aa
 t
două seturi identice de cromozomi, unul provenind de la pă-rintele-tată, iar celălalt de la părintele mamă.
Celule umbeliforme. Elemente celulare superficiale, ale epite-liului mixt din vezica urinară. Celule Vlrchow. Osteocitele sau celulele osoase.
Celulită. Termen arhaic, impropriu, utilizat pentru definirea inflamaţiei ţesutului conjunctiv lax.
Celulită enzootică, v. Enterită virală ecvină.
Celuloză. Polizaharid vegetal, rezistent la sucurile digestive ale omului şi carnivorelor, degradat însă ’de simbionţii din tubul digestiv al diverselor specii de animale şi în special din tubul digestiv al rumegătoarelor.
Cement (nu ciment). Substanţă dură care intră în componenţa dinţilor, acoperind rădăcina dentară şi eventual cornetul dentar extern (cabaline, suine), a-vînd structura asemănătoare (dar nu identică) cu a osului, într-o masă de substanţă fundamentală fiind cuprinse cemen-toblastele (celule conjunctive adaptate funcţional)-.
Cement (boala de -), sin. boala de ciment. Boală contagioasă provocată de un virus (adesea confundată cu gripa purceilor), frecventă la purceii de 8—10 săptămîni şi manifestată clinic prin semne de pneumonie sau bronhopneumonie, însoţită de tuse quintoasă. Chiar dacă mortalitatea nu este prea mare, procentul de morbiditate din efective este excesiv de ridicat, în crescătoriile şi exploatările intensive producînd catastrofe, datorită debilitării consecutive, stagnării în creştere etc.
Cementoblaste. Elementele celulare care intră în structura cementului dentar.
Cementoplaste. Mici cavităţi (20—60 microni) săpate în ma- jg5 sa cementului dentar (radicu-lar), în care se găsesc plasate cementoblastele.
Cenad. Denumirea unor soiuri de orz şi ovăz, create în ţara noastră. Soiurile de orz 345 şi 396 sînt productive, rezistente la ger şi la secetă. Soiurile de ovăz 88 şi 309 sînt productive, rezistente la cădere şi la scuturare.
Cenadelf. Monstru cu două corpuri, aproape egale (în general însă unul fiind mai redus) şi avînd unul sau mai multe organe esenţiale comune.
Cenestezie (gr. koine: comun, aisthâsis: senzaţie). Care se referă la cenestezie: simţ cenes-tezic etc.
Cenestezie. Ansamblul senzaţiilor interne (cu punct de plecare de la nivelul unui organ intern).
Cenoză (gr. henos: gol). Evacuarea masivă şi generală de lichide din organism, diminuînd cantitatea de lichide organice. Centeză. Puncţia unei cavităţi organice închise, practicată cu scopul extragerii (sau evacuării) unei cantităţi de conţinut, distingîndu-se diverse categorii de centeze: toracocenteze, ab-domenocenteze, enterocenteze, flebocenteze, sinoviocenteze etc. Centrala retinei (artera -) (lat.
A. centralis fasciculi optici).. Ar-teriolă fină cuprinsă în fasciculul (nervul) optic, detaşată din artera oftalmică şi distribuită retinei.
Centre genice. Zone geografice delimitate, în care se constată o mare variabilitate a genelor pentru o specie sau pentru un grup de specii înrudite. Aceste centre corespund aproximativ locurilor unde au apărut, prin mutaţii sau recombinări, speciile respective.
cbn Centriol, sin. corpuscul croma-186 Corpusculul central al cen-trozomului.
      Centrodesmoză. Formaţiune fi-lamentară apărută în timpul diviziunii celulare indirecte (la sfîrşitul profazei şi începutul metafazei), situată între cei doi centrozomi distanţaţi. Centrolecit (gr. kentron: centru, lecithos: gălbenuş). Caracterizat prin deutoplasma grupată spre centru.
      Centromer. 1 — Strangularea primară a cromosomului. 2
      —  Strangulare primară la cro-mosomii salivari de la Droso-fila, prin care individualitatea cromosomului este divizată într-un braţ proximal şi unul dis-tal.
      Centroplasmi. Sfera atractivă a lui Van Beneden sau centro-sfera (v. Infra).
      Centrosfera. Component al centrului celular, rezultat din condensarea citoplasmei în jurul centrozomului.
      Centrotaxie. Fenomenul de convergenţă a anselor şi extremităţilor filamentului cromatic spre idiosom, în cadrul nucleului sinapten.
      Centrozom. Nodul central care intră în componenţa centrului celular, înconjurat fiind de sfera atractivă şi avînd în centrul lui un corpuscul cromatic (v. Centriol).
      Centru celular. Organit celular permanent, polimorf, în funcţie de faza fiziologică a celulei, foarte vizibil în perioada de diviziune celulară şi cuprinzînd în componenţa lui: un centriol (dublu uneori) aşezat în interiorul unui centrozom care, la rîndul lui, este înconjurat de o masă protoplasmatică repre-zentînd sfera atractivă, înconjurată de o serie de formaţiuni filamentoase, nodulare, orientate radiar (asterul). Unele celule în repaus au centrul celu-
lar redus, reprezentat numai do centrozom sau chiar numai de centriol (v. Neuronul). Centro-zomul cu sfera din jurul lui sînt adesea definiţi sub denumirea de centrosferă, iar sfera împreună cu asterul sub denumirea de astrosferă.
Centru cinetic (al celulei). Cen-trozomul considerat (de Henne-guy şi Lenhossek) drept coordonator al mişcării componentelor celulare şi al deplasării lor în timpul diviziunii celulare. Centru de involuţie. Termen u tilizat pentru definirea cor-pusculilor Hassal din timus. Centru funcţional. Porţiunea ci-toplasmatică nucleată a unei celule.
Centru germinativ. 1 — Zona centrală, clară, a foliculului limfoid, formată din limfoblas-te. 2 — Zona centrală, clară, cu limfoblaste, din corpusculii malpighiani ai splinei.
Centrul limfopoetic, v. Centrul germinativ.
Centru trofic. Partea citoplas-matică nucleată a celulelor, în lipsa căreia funcţiunile trofice ale celulei nu pot avea loc. Centură. 1 — Formaţiune de delimitare circulară: centură dentară etc. 2 — Formaţiune de delimitare şi legătură, termenul fiind uzitat în special în anatomie, pentru definirea complexului de oase zonale (zono-scheletul) prin care membrele se leagă de trunchi: centura pelvină şi centura scapulară. Centură pelvină. Zonoscheletul membrului pelvin, format din perechile de oase care intră în componenţa coxalului, fiecare coxal fiind compus din cîte trei oase (iliac, ischiatic şi pubian) , dezvoltate fiecare prin nuclei separaţi de osificare, dar sudaţi la animalul matur. Centură scapulară, sin. centură toracală. Zonoscheletul membrelor toracale, format din pere-
chile de oase simetrice care leagă (direct sau indirect) fiecare membru toracal la trunchi. în componenţa completă a centurii scapulare intră trei perechi de oase (scapulare, clavicu-lare, coracoidale), cu poziţie, aspect, dezvoltare etc. foarte variată, coracoidul lipsind la mamiferele domestice, fiind însă prezent la păsări; clavicula este redusă la rozătoare şi carnivore, lipsind la suine, rumegătoare şi ecvine (fiind reprezentată de o intersecţie fibroasă a cleido-mastoidianu-lui).
Cenur. Forma larvară a unor tenii.
Cenur cerebral (lat. Cenurus cerebralis). Forma larvară a teniei multiceps (din intestin de cîine sau vulpe) şi avînd aspectul unei vezicule cu volum variat (cît o nucă, cît un ou etc.), dezvoltîndu-se în sistemul nervos central la oaie, viţel şi capră.
Cenur serial (lat. Cenurus se-rialis). Forma larvară a teniei serialis (care trăieşte în intestin la cîine, vulpe), fixată în ţesutul conjunctiv subcutanat şi în peritoneu la iepure, unde poate ajunge la dimensiuni considerabile (cît un cap de copil). Cenuroză. Boală produsă prin dezvoltarea cenurilor în diverse organe.
Cenuroza iepurilor. Parazitoză a ţesutului subcutan (eventual şi peritoneului) la iepuri, produsă de cenurul serial şi manifestată clinic prin debilitare, caşexie şi apariţia de deformaţii reci, fluctuante, compre-sînd diverse organe, subsec-vînd tulburări în funcţia acestora.
Cenuroza oilor. Parazitoză cerebrală produsă de cenurul cerebral (larva teniei multiceps) şi manifestată clinic prin tulburări dependente de localiza-
rea zonei de compresiune: tul- CEB burări corticale, ataxie, asta- jgţ zie, amauroză, meningoencefalită etc., adesea urmate de moarte.
Cenuroza viţeilor. Parazitoză cerebrală produsă de cenurul cerebral şi manifestată prin a-norexie, tristeţe, tulburări nervoase diverse (vertij, accese e-pileptiforme, ataxie etc.), în funcţie de localizare. Ceratobranhial. Porţiunea terminală proximală a arcului keratohipo-branhial, la păsări.
Ceratohiold, sin. epihial, coarne stiloidiene, micile coarne ale hioidului. Piesă osoasă pară, care intră în componenţa arcului de suspensie (hioidian), articulată cu o extremitate la corpul bazihioidului, extremitatea opusă legîndu-se de stilo-hioid prin intermediul unei piese interpuse (epihioidul). Cerazina. Cerebrozid (lipid a-zotat nefosforat) conţinînd în molecula sa sfingozină (ca ami-nodialcool nesaturat), galac-toză (glucid) şi acidul ligno-ceric (acid gras superior), prezent în substanţa nervoasă, splină, suprarenală, rinichi, elemente figurate sangvine, pulmon etc.
Cerb (lat. Cervus elaphus). Mamifer artiodactil rumegător, cu corp zvelt şi mare, cu coada scurtă şi cu coarne bogat şi puternic ramificate. Răspîndit în Europa, Asia occidentală şi Africa septentrională, se vî-nează pentru coarne şi carne. Constituie una din frumuseţile faunistice ale ţării noastre.
Cerbice. Depozit de ţesut adipos, situat pe partea superioară a gîtului, care se dezvoltă o dată cu maturitatea sexuală, la tauri şi la berbeci.
Cerc arterial. Anastomoză arterială în circuit închis, pla-
 CBS satâ în jurul unei formaţiuni: jgg cerc hipofizar etc.
     Cercei. Fanere cervicale la caprine şi eventual la unele rase (mai ales primitive) de oi şi porci.
     Cercocist. Forma larvară a teniei Dipylidium caninum. Cereale. Plante agricole anuale din familia gramineelor (grî-ul, secara, orzul, ovăzul, orezul, porumbul, sorgul, meiul etc.), cu rădăcini fasciculate şi tulpini neramificate, formate din 5—7 internoduri.
     Cerebel, sin. creier mic, creieruş. Porţiune a encefalului, impară, situată în compartimentul cerebelos al cutiei craniane, deasupra trunchiului cerebral (în partea opusă punţii), de care este legată prin trei perechi de pedunculi cerebeloşi (posteriori, orientaţi spre bulb; mijlocii, orientaţi spre punte; şi anteriori, orientaţi spre peduncu-lii cerebrali) şi compusă din un lob median (vermis) şi doi lobi laterali principali, flancaţi de cîte un lob secundar (floculus). Vermisul, la rîndul lui, cuprinde nouă lobuli (ligula, lobul central, lobul ascendent, cul-men, declive, tuberculul vermi-sului, piramida vermisului, u-vula şi nodulus). Ca structură, cerebelul cuprinde substanţă albă, centrală, şi substanţă cenuşie, periferică (cortexul cerebelos, format d intr-un strat molecular extern, cu neuroni multipolari şi în cuib; un strat al celulelor Purkinje, cu den-dritele în coarne de cerb şi un strat granular profund, cu celule stelate).
     Cerebeloase (lat. An. ccrebelli). Detaşate din a. bazilară cerebrală, arterele cercbaloase (pare) se distribuie cerebelului, distingîndu-se: a. cerebeloase aborale (detaşate din trunchiul bazilar la nivelul feţei ventrale a bulbului cerebral, de unde
 trec peste corpul restiîorm, înapoia pkxurilor coroide cerebeloase, pentru a pătrunde între bulb şi cerebel, distribuindu-se lobilor lateral şi posterior) şi a. cerebeloase nazale (detaşate în partea o ală a trunchiului cerebral, la nivelul şanţului pon-to-peduncular, de imde urcă pe părţile laterale ale peduncu-lilor cerebrali, distribuindu-se porţiunii anterioare a cerebelului şi tuberculilor patru-gemeni).
 Cerebelos. 1 — Care se referă la cerebel: sindrom cerebelos etc. 2 — Care aparţine cerebelului: lobi cerebeloşi etc. Cerebelos (sindrom — ). Simptomatologie datorită disfunc-ţiunii cerebelului, caracterizată prin astazie, ataxie etc. Cerebral. 1 — Care se referă la creier: faţa cerebrală a parietalului etc. 2 — Care aparţine creierului: scoarţă cerebrală etc.
 Cerebral (sindrom -). Sindrom caracterizat prin tulburări de cunoştinţă, motrocitate şi sensibilitate, dependent de a-fecţiunile creierului mare (sin-droame corticale, subcorticale, talamice, striopalidale, pedun-cu Iar e etc.).
 Cerebrale (artere -) (lat. Aa. cerebrales). Detaşate din poligonul circumhipofizar, se disting: o arteră cerebrală nazală (pătrunzînd între cele două emisfere cerebrale, trecînd pe deasupra chiasmei optice), două artere cerebrale mijlocii (pare şi detaşate din comunicantele nazale, de unde urcă prin valea silviană, pe părţile laterale ale emisferelor) şi două artere cerebrale profunde (sau aborale, detaşate din comunicantele a-borale, pentru a pătrunde fiecare în fisura lui Bichat corespunzătoare) .
 Cerebrastenie. 1 — Oboseală a creierului. 2 — Disfuncţiune
temporară a creierului, în urma unei suprasolicitări. 3 —
—   Diminuarea (prin oboseală) a funcţiunilor cerebrale. Cerebronă.Cerebrozid (lipid azotat nefosforat) conţin înd în molecula sa sfingozină (aminodial-cool nesaturat), galactoză şi acid cerebronic (acid gras superior), prezent în ţesutul nervos, suprarenală, retină, splină, rinichi etc.
Cerebronic (acid-). Hidroxia-cid gras saturat, corespunzînd acidului alfa-hidroxiligneceric şi intrînd în structura lipidelor cerebrale.
Cerebro-spinal. Cu raport sau apartenenţă simultană la creier şi măduva spinării. Cere'bro-spinală (artera -) (lat A. cerebrospinalis). Terminală a arterei occipitale (la cal), pătrunde în canalul rahidian prin gaura vertebrală laterală a atlasului, traversează pahimenin-gele medular şi ajunge la faţa ventrală a măduvei spinării, unde se divide într-o ramură cranială (care se uneşte cu simetrica ei pentru a forma a. cerebrală bazală) şi o ramură caudală (care, unită cu simetrica ei, dă naştere arterei spinale mediane). La rumegătoare, a. cerebrospinală lipseşte. Cerebrozide. Lipide azotate ne-fosforate, conţinînd în moleculă şi un glucid, cele mai cunoscute fiind: cerazina, cerebrena (fre-nozina) şi nervona.
Ceride, sin. ceruri. Lipide rezultate prin esterificarea acizilor graşi superiori cu alcooli aciclici cu greutate moleculară mare, foarte răspîndite în vegetale (unele frunze sau fructe fiind acoperite de o pătură ceroasă de protecţie) şi în unele ţesuturi animale.
Cerkask. Rasă de oi cu lînă groasă, cu aptitudini de carne şi lînă, care a participat la formarea rasei Kuibîşev.
Cerumen (lat. cero: ceară). Sub- CER stanţă grasă, gri-gălbuie, secre- 239 tată de glandele ceruminoase din conductul auditiv extern. Ceruminos. 1 — Care se referă la cerumen: aspect ceruminos etc. 2 — Care produce cerumen: glande ceruminoase (glande sudor ipare modificate, producătoare de cerumen) etc.
Cervical. Care se referă la gît (ca regiune sau formaţiune). Cervical (ligament -). Formaţiune fibroasă, reprezentînd prelungirea ligamentului supraspi-nos şi interspinos în regiunea cervicală. La taurine este reprezentat de o porţiune funiculară (care trece dfrect de pe tubero-zitatea cervicală a occipitalului pe apofizele spinoase D2—D4) şi o porţiune lame Iară (compusă din trei lame), care coboară de la porţiunea funiculară, pentru a se insera pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale. La cabaline, porţiunea lamelară cuprinde doar două lame fibroase, la cîine nu există decît porţiunea funiculară (mult mai redusă decît la animale mari), în timp ce la restul animalelor domestice nu se constată decît prezenţa unui rafeu fibros extrem de redus.
Cervicală ascendentă (lat. A. cervicallis ascendens). Colaterală a trunchiului omocervical, ce se îndreaptă cranio-dorsal, paralel cu vena jugulară, trecînd peste cleido-mastoidian şi omo-hioidian, pe lîngă ganglionii prescapulari, dispersînd ramuri musculare şi ganglionare, după ce a dat cîteva arteriole muşchiului pectoral prescapular şi seratului ventral cervical.
Cervicală inferioară, v. Omo--cervicală.
Cervicală profundă (lat. A. cer-vicalis profunda). Colaterală a arterei subclaviculare, detaşată adesea în comun cu a. costo-cervicală (dorsală), iese din
 cavitatea toracică prin partea superioară a primului spaţiu intercostal (la cal), sau se izolează din artera vertebrală înaintea primei coaste, (la rumegătoare), pătrunzînd în spaţiul conjunctiv dintre lama ligamentului cervical şi muşchii gîtului.
 Cervicali superficială (lat. A. cervicalis superficialis). Colaterală fină a arterei omocervi-cale, prezentă mai ales la cîine şi pisică, se distribuie muşchilor: supraspinos, omotransvers, trapez cervical şi romboid cervical.
 Cervicită. Inflamaţia gîtului u-terin.              •
 Cervidee. Familie de mamifere artiodactile rumegătoare, fără incisivi superiori, masculii a-vînd coarne pline, ramificate, caduce anual. Din cervidee fac parte: cerbul, renul, căprioara, cerbul nordic etc.
 Cesiotehnie (lat. cesio: tăiere). Capitol de ortopedie veterinară care analizează principiile de ajustare a cutiei de corn, cu scopul regularizării copitei şi fixării potcoavei.
 Cestode (gr. cestos: centură, edios: formă). Ordin de paraziţi din clasa platelminţilor (tenii).
 Cetogen. Producător de cetone, cu referinţe în special la alimentele sau regimul de hrană care favorizează producerea cetonelor (a acetonei în special), în organism.
 Cetonemie, sin. acetonemie. 1 — Conţinutul sangvin de corpi cetonici. 2 — Sindrom dependent de hipercetonemie (sin. cetoză).
 Cetoză, sin. acetoză, acetonemie, cetonemie. Sindrom caracterizat prin semne generale şi din partea diferitelor organe, inclusiv a sistemului nervos (formă eclam-ptică şi comatoasă), determinat de creşterea cantităţii de corpi
 cetonici din organism şi de hipoglicemie, realizate — la rîndul lor — prin carenţa glucidelor şi perturbarea consecutivă a metabolismului lipidic. Cevennes. Rasă europeană de viermi de mătase, cu gogoşile de culoare galbenă, centurate. Cezariană (operaţie -). Intervenţie chirurgicală de extragere transpar ietală abdomino-uterină a fetusului (sau nou-născutului), în caz de distocie imposibilă de remediat pe altă cale, pentru obţinerea produşilor lipsiţi de germeni etc.
 Chablais. Rasă de taurine (v. Abondance).
 Chabor. Rasă de găini pitice, originară din Japonia, diferenţiată prin trunchi îndesat, coadă de veveriţă, picioare scurte. Are mai multe varietăţi şi se creşte pentru ornament. Chambo. Rasă de găini combatante, originară din Japonia. Charlevoix. Varietate de curci (v. Bronzată cu piept larg). Charmoise, sin. Kent-Berrichon-ne. Rasă de oi franceză, foarte rustică şi cu bune aptitudini pentru producţia de carne. Charolaise, sin. Charolaise Ni-vernaise. Rasă de bovine din Franţa, cu aptitudini pentru carne grasă şi pentru muncă. Derivă din selecţionarea şi încrucişarea populaţiei locale cu rasa Durham. Are culoare albă, botul şi mucoasele aparente roze, profilul capului convex, trenul posterior dezvoltat, randament mare de abator.
 Chartreuse. Rasă de pisici, cu păr lînos de culoare bej şi cu coadă lungă şi păroasă.
 Cheag (lat. Âbomasum). Stomacul glandular la rumegătoare. Cheag sangvin. Formaţiunea rezultată din coagularea sîngelui, cuprinzînd în structura ei o reţea de fibrină, între ochiurile căreia se găsesc prinse elementele figurate.
 Chefall. Nume popular folosit pentru mai multe specii de peşti teleosteeni marini din familia mugilide,
 Cheilalgie (gr. keilos:      buză,
 algein: a suferi), sin. chilalgie. Durere localizată la nivelul buzelor.
 Chellită. Inflamaţia acută a buzelor.
 Cheilodiereză (gr. dieresis: separare). 1 — Buză despicată. 2 — Buză de iepure. 3 — Nesu-darea mugurilor labiali din cauza unei tulburări ontogenetice.
 Cheiloplastie. Operaţia de reparare a buzelor multiple (accidental sau prin anomalie). Chelodermatita cronică vege-tantă a tălpii. Inflamaţia cronică a membranei cheratogene a ongloanelor, la taurinele mature, ţinute în stabulaţie prelungită, datorîndu-se unui complex de factori (traumatici, alimentari şi microbieni) şi manifestată clinic prin desprinderea cutiei de corn şi apariţia unor vegetaţii granulare la nivelul porţiunii afectate a membranei cheratogene, avînd tendinţă la extindere, provocînd în cazuri grave şchiopături, deplasare dificilă etc. Se distinge o formă plantară (localizată la talpă), o formă a călcîielor şi chişiţei, o formă interunguală şi o formă corono-parietală. Afecţiunea este foarte rebelă la tratament, soli-citînd ameliorarea condiţiilor igienice, excizia zonelor afectate ale membranei cheratogene, tonice generale, schimbarea alimentaţiei etc. Chelodermatita necrobacilară, sin. chelodermatita necrozantă. Afecţiune podală caracterizată printr-o inflamaţie difuză a membranei cheratogene, însoţită de apariţia primară a unor puncte necrotice, situate mai ales în zona plantară şi a căl-
cîielor. Afecţiunea apare ca o CHB consecinţă a condiţiilor igienice nesatisfăcătoare, declanşată de factori traumatici (în special chimici: purin) şi infecţioşi (bacii necrotic), solicitînd intervenţie chirurgicală de urgenţă şi sterilizarea focarului. Chelodermatita vegetantă a oilor şi caprelor. Afecţiune podală caracterizată prin inflamaţia cronică hipertrofică a membranei cheratogene a ongloanelor, avînd o origine discutabilă, probabil infecţioasă, şi manifestată clinic prin decolorarea peretelui de corn al onglonului afectat, prezenţa de exsudat şi de ulceraţii pe suprafaţa membranei cheratogene, şchiopătură etc.
Che lodermatită. Inflamaţia membranei cheratogene a ongloanelor la taurine, ovine, suine (artiodactile, în general). Chelodermatită acută. Inflama-ţie acută a membranei cheratogene a ongloanelor, caracterizată prin congestie podală, sensibilitate exagerată, şchiopătură etc.
Chelodermatită congestivă. In-
flamaţia membranei cheratogene a ongloanelor, caracterizată prin semne dominante con-gestive, fără apariţia unui exsudat.
Chelodermatită cronică. Infla-
maţia cronică a membranei cheratogene a ongloanelor, în majoritatea cazurilor însoţită de modificări de formă a onglonului bolnav.
Chelodermatită deformantă. In-
flamaţia cronică a membranei cheratogene a ongloanelor la rumegătoare, provocată de factori traumatici, alimentari, toxici etc. şi manifestată prin sindrom furburic, apoi prin de-<_ formarea accentuată a ongloanelor. Tratamentul în faza deformantă este paleativ.
                                      W Chelodermatită exsudatlvă. In-
      flamaţia exsudativă a membranei cheratogene a ongloanelor, provocată de factori diverşi. Adesea apare ca o fază în evoluţia altor chelodermatite, ca-racterizîndu-se prin sensibilitate excesivă a onglonului bolnav, infiltrarea cornului, şchio-pătură, zone hemoragice etc. Chelodermatită gangrenoasă. Afecţiune de complicaţie a membranei cheratogene a ongloanelor, caracterizată prin inflamaţia şi gangrenarea unor porţiuni din membrana cherato-genă, în urma traumatismelor repetate sau a evoluţiei unei chelodermatite banale netratate, manifestîndu-se clinic prin gangrena membranei cheratogene, insule de necroză subcutidurale, exsudat ihoros, şchiopătură, tulburări generale diverse etc., impunîndu-se intervenţie chirurgicală de urgenţă. Chelodermatită supurativă. A-fecţiune de complicaţie, produsă de o infecţie posttraumatică şi caracterizată prin şchiopătură, tulburări generale diverse, semne de inflamaţie acută la nivelul onglonului afectat, unde se constată apariţia unei cantităţi variate de puroi care acoperă membrana cheratogenă, difu-zînd în spaţiile cheratofore etc., solicitînd intervenţia chirurgicală de drenare şi ablaţie a ţesuturilor mortificate.
      Cheloid (gr. khelo: picioare de rac). Neoformaţie benignă, apărută prin creşterea exuberantă a ţesutului cicatricial. Chemoceptor, sin. chemorecej -tor. Interoceptor sensibil la variaţiile compoziţiei chimice a sîngelui.
      Chemoprevenţie, sin. chimiopre-venţie. Utilizarea unui medicament (chimic) cu scop preventiv.
                                            Chemoterapie, v. Chimioterapie
 ChemotroTe (microorganisme -).
 Microorganisme care-şi asigură energia prin reacţii chimice, în absenţa luminii (deci contrar fototrofelor); pot fi autotrofe, respectiv chemolitotrofe (hrănire prin oxidarea unor substraturi anorganice exogene), heterotrofe respectiv chemoorganotrofe (hrănire prin oxidarea sau fermentarea unor substraturi organice exogene) şi paratrofe (iau energia din celulele parazitate); termenii amintiţi se utilizează, mai ales pentru bacterii. Chemozis. Edem al conjunctivei, adesea însoţit de apariţia unui burelet edematos pericor-nean.
 Chenopodină, sin. leucinâ. Alcaloid toxic din plante de genul
 Chenopodium.
 Cheracel. Pododermatită cronică hiperplazică circumscrisă la o porţiune a ţesutului catifelat al tălpii, provocată de traumatisme repetate, mai ales la caii cu copite late sau pline şi manifestată prin apariţia la nivelul traumatizat a unui nucleu de corn uscat, înconjurat de o zonă subţire de corn moale, cu sensibilitate circumscrisă. Cheraîilocel. Pododermatită cronică hiperplazică circumscrisă a unei porţiuni de podofil, consecutivă unor traumatisme repetate pe un substrat bolnav şi manifestată prin apariţia insidioasă a unui con de corn subparietal, care provoacă denivelarea liniei albe, eventual bombarea peretelui de corn a copitei etc., distingîndu-se diverse forme de cherafilocel: parietal, frontal, conic, cilindric, nucleiform, plantar, coronar, plin, tubular, fistulos, multiplu etc. Solicită operaţie cu ablaţia cornului etc.
 Cheratalgia recidivantă. Afecţiune comeană complexă, de origine nevritică (inflamaţia nervilor ciliari), întîlnită la car-
 nivore, cabaline şi uneori la taurine, caracterizată prin eroziuni corneene recidivante în aceeaşi zonă topografică. Cheratinizare. Procesul de încărcare a unor celule (obişnuit epidermice) cu cheratină, dis-tingîndu-se un proces esenţial de cheratinizare (turtirea şi ta-sarea componentelor epidermice, ratatinarea celulelor şi impregnarea cornoasă) şi un proces accesoriu al cheratinizării (apariţia cheratohialinei, descompunerea cheratohialinei etc.). Cheratita infecţioasă a bovinelor. Inflamaţie comeană contagioasă, probabil de natură complexă (rickettsiotică, Datz şi V o i g t, 1956), caracterizată printr-o inflamaţie oculară evidentă, epiforă, fotofobie, congestie buibară, conjunctivită purulentă, hipopion, congestie iriană etc., după 2—4 săptă-mîni, inflamaţia putînd dispare spontan sau, din contra, putîn-du-se complica cu iridociclită gravă, între timp afecţiunea putînd difuza la o mare parte din efectiv.
 Cheratită acută. Inflamaţia acută a corneei, produsă de factori traumatici, toxici etc. şi manifestată prin fotofobie accentuată, sensibilitate oculară excesivă, epiforă şi opacifierea tranzitorie a corneei.
 Cheratită agalaxică. Inflamaţie comeană, întîlnită la oaie, produsă de infecţii mixte virotico-bacteriene şi manifestată clinic printr-o violentă congestie con-junctivo-bulbară, infiltraţie cor-neană excesivă, stare generală gravă, inflamaţie (eventual necroză) mamară, boala evoluînd în general 8—15 zile, soldîndu-se uneori cu vindecare, cel mai frecvent cu sechele grave, ulcere, ftizii etc.
 Cheratită difuză. Inflamaţie cor-neană difuză, avînd un caracter în. general, simptomatic..
 Cheratită gurmoasă. Ch'ratită CHE parenchimato;.să difuză, frec- J43 ventă la caii bolnavi de gurmă şi manifestată prin inflamaţia acută şi rebelă a corneei, opacifiere rapidă şi masivă a ţesutului cornean, adesea compli-cîndu-se cu endoftalmie purulentă, panoftalmie etc.
 Cheratită jigodioasă. Inflama-ţie comeană apărută în timpul evoluţiei bolii cîinilor tineri, caracterizată prin apariţia unei cheratite interstiţiale grave, însoţită de hipertermie, adinamie etc., distingîndu-se o formă frustra (opacifierea corneei ră-mînînd cantonată în zona de apariţie, pentru a dispărea destul de rapid), o formă avascu-lară (rară şi de lungă durată), o formă ulcerativă (cu complicaţii) şi o formă gravă de chera-to iridociclită.
 Cheratită leishmaniotică. Infla-maţie corneană provocată de Leishmania infantum şi caracterizată prin semne de cheratită interstiţială difuză, cu pete centrale cenuşii.
 Cheratita neuroparalitică. Formă gravă de inflamaţie ulcerativă a corneei, consecutivă paraliziei trigemenului şi manifestată prin xeroză, diminuarea, apoi dispariţia reflexului trige-mino-palpebral şi semne de cheratită superficială, apoi difuză, sensibilitatea oculară fiind diminuată. Ulterior apar complicaţii ulcerative, supurative etc. Cheratită panoasă. Inflamaţie gravă a corneei, însoţită de vas-cularizaţie intracorneanâ.
 Cheratită parenchimatoasă. In-flamaţie profundă şi difuză a ţesutului cornean, însoţită, de, apariţia unor fine vase de neo-. formaţie intracorneanâ', boala puitînd fi produsă de cauze diverse (infecţii generale, auto-intoxicaţie, traumatisme etc.). manifestîndu-se clinic prin sensibilitate oculară, evidentă, şi.
 CHE infiltraţia difuză a ţesutului j|4 cornean, corneea cîştigînd o culoare porţelan ie.
      Cheratltă pătată superficială. In-
      flamaţie corneană obişnuit post-traumatică, putînd fi însă produsă şi de tulburări organice generale, manifestată clinic prin sensibilitate oculară excesivă, fotofobie etc., semne însoţite de apariţia în zona opacifiată a corneei, pe diverse segmente, a unor pete superficiale de culoare gălbuie sau intens albe, reliefate, care adesea în 1—6 zile ulcerează.
      Cheratită piropiasmică. Infla-maţie corneană cu caracter ul-ceros, întîlnită ca un epifenomen de complicaţie la animalele bolnave de piroplasmoză. Cheratită punctată superficială. Inflamaţie corneană, de origine necunoscută la animale, uneori recunoscînd o cauză traumatică şi apărînd ca o manifestare secundară a cheratitei traumatice. La cal şi cîine se caracterizează printr-o opacifiere fină a corneei, însoţită de prezenţa unor puncte mici, intens opace, situate sub epiteliul cornean anterior.
      Cheratită simplă. Inflamaţia superficială şi tranzitorie a corneei.
      Cheratită spirochetică. Inflama-ţie corneană simptomatică, întîlnită la iepurele castor, produsă de Sporotrichum (R o b i n şi B r i o n) şi manifestată prin semne acute de cheratită difuză.
      Cheratită sporotricotică. Infla-maţie corneană provocată de Sporotrichum Beurmani, la cîine, manifestată prin opacifieri corneene rebele, însoţite de inflamaţii conjunctivale persistente.
      Cheratită superficială catarală.
      Inflamaţie corneană, frecventă la cal, cîine şi taurine, adesea secundară inflamaţiilor acute
ale anexelor oculare şi manifestată printr-o infiltraţie fugace a ţesutulu i cornean.
Cheratită supuraţi vă. Afecţiune corneană de complicaţie post-traumatică sau infecţioasă, manifestată printr-o infiltraţie totală sau parţială a ţesutului cornean, însoţită de apariţia pe suprafaţa corneei a unor soluţii de continuitate, cu tendinţă la ulceraţie persistentă, acoperite cu exsudat purulent. Cheratită tifică. Epifenomen in-flamatoriu cornean, întîlnit la cal în cursul evoluţiei febrei tifoide şi caracterizat printr-o inflamaţie corneană generală, conjunctivită pericheratică etc., adesea cîştigînd un caracter pa-nos.
Cheratită traumatică. Inflama-ţia corneei consecutivă unui traumatism şi manifestată prin semne de cheratită acută. Cheratită tripanosomică. lnfla-maţie corneană provocată de tripanosome, întîlnită la cîine, capră şi cal, manifestată prin semne grave de cheratită ede-matoasă, însoţită adesea de semne de iridociclită, prezenţa în edemul cornean a tripanoso-mei fiind edificatoare. Cheratită tuberculoasă. Infla-maţie corneană frecventă la animalele cu tuberculoză generalizată, în special la pisică, avînd caracterul unei cheratite ulceroase sau ulcero-hemoragice. Cheratită ulceroasă. Inflamaţie gravă corneană, frecventă la cîinii bătrîni, epuizaţi, avita-minozici, distrofici etc., putînd apărea şi posttraumatic şi manifestată prin semne de cheratită acută, pe cornee apărînd ulcere progresive, boala adesea com-plicîndu-se cu desmetocel, pa-noftalmii etc.
Cheratită ulceroasă profundă.
Cheratită ulceroasă gravă, în care ulcerele au tendinţă la progresiune în profunzime.
k
Cheratită vasculară superficială.
Inflamaţie corneană însoţită de apariţia de neovase sub epiteliul cornean, provocată de traumatisme, iritaţii etc. Cheratocel, sin. desmetocel. Complicaţie posttraumatică consecutivă plăgilor sau ulcerelor corneene progresive şi caracterizată prin hernierea limitantei corneene posterioare prin soluţia de continuitate a corneei. Cheratocon. Varietate atrauma-tică de deformare a corneei, avînd o origine încă neelucidată (vîrstă, debilitate, alteraţii congenitale, inflamaţie corneană), caracterizată prin deformarea în general bilaterală şi hiperbolică a curburii corneene, care cîştigă un luciu de cristal, vîrful cornului rezultat apărînd subţiat şi adesea pulsatil (semnul Javal-Gullstrand). Cheratoconjunctivită infecţioasă a rumegătoarelor. Boală infecţioasă şi contagioasă a taurinelor şi ovinelor, provocată de Rickettsia conjunctivae şi manifestată clinic prin conjunctivită acută (la început uni- apoi bilaterală), urmată de opacifierea corneei.
Cheratodermie plantară. Modificare secundară întîlnită în jigodie şi caracterizată prin hi-percheratoza pernuţelor plantare şi a planului cutanat al nasului.
Cheratoglob. Modificare gravă a corneei, cu origine neelucidată, caracterizată prin deformarea bilaterală şi sferoidală a curburii corneene.
Cheratolitic. 1 — Cu proprietăţi litice faţă de cheratină. 2 — Care are proprietatea de a distruge (a liza) cornul epidermic: acidul salicilic etc.
Cheratom. Varietate tumorală atraumatică a cherafilocelului. Cheratomalacie. Afecţiune corneană ulcerativă torpidă, cu origine variată, întîlnită la tine-
retul debilitat, carenţat şi ma-nifestată prin xeroză, insensibi- J45 litate corneană, infiltraţie corneană zonală şi ulceraţii corneene .
Cheratoplastic. Care are proprietatea de a stimula producţia de cheratină şi creşterea cornului: gudronul mineral etc.
Cheratoză. Hipertrofie a stratului comos al epidermului. Cheratoză facială simetrică, sin. dermatoza simpatico-endocrină, leziunea lui Arloing. Afecţiune întîlnită la cîine, considerată de natură hipersimpaticotonică şi manifestată prin atrofia fo-liculilor piloşi şi îngroşarea stratului cornos epidermic din zona facială, în porţiuni simetrice, afecţiunea şi leziunile nefiind însoţite de prurit.
Cherhana. Construcţie amenajată pentru colectarea, sortarea, prelucrarea, depozitarea şi expedierea peştelui pentru consum. Chester. Brînză cu pastă tare, fermentată, originară din Anglia Se prepară trei sorturi, în funcţie de durata de maturizare. Chester-White. Rasă de porci americană, originară din Pen-sylvania. Se caracterizează prin greutate corporală mare, trunchi lung şi profund, membre de lungime medie, cap scurt, cu profilul uşor cîrn, urechi de lungime medie, drepte înainte, de culoare albă. Este dotată cu o bună prolificitate şi precocitate.
Cheviot. Rasă de oi engleză, de munte, formată din oile locale ameliorate cu Leicester şi Lincoln. Se caracterizează prin culoare albă uniformă, rusticitate şi prolificitate mare, constituţie robustă şi prin aptitudini pentru lînă fină şi carne de calitate. Cheyne-Stokes (respiraţia -). A-ritmie de tip ondulator a mişcărilor respiratorii, caracterizată prin creşterea treptată a amplitudinii mişcărilor respi-
 10
r|iI ratorii, alături de accelerarea 146 l°r< după care mişcările se reduc progresiv ca frecvenţă şi amplitudine, pînă la apnee completă ; presupune insuficienţa reglajului neurohumoral al respiraţiei (stări comatoase etc.). Chianina. 1 — Una din cele mai vechi rase precoce de taurine italiene. Se împarte în patru varietăţi:         Chiana, De
     Amo, Perugina şi Galvana. Primele trei au talia şi greutatea corporală mai mari. Se caracterizează prin culoarea albă porţelanie, botul, scrotul şi pielea perianală de culoare neagră, trunchi larg şi lung. 2 — Rasă de porci (v. Capuccia). Chiasmatic (şanţ -). Scobitură pe faţa endocraniană a presfe-noidului, în care se găseşte plasată chiasma optică. Chiasma optică (gr. khiesma: încrucişare). Formaţiune prehi-pofizară de încrucişare parţială a fibrelor din nervii optici.
     Chil (gr. khilos: suc). 1 — Limfa încărcată cu grăsimi absorbite la nivelul peretelui intestinal. 2 — Numai în sens impropriu s-a utilizat uneori pentru definirea conţinutului din lumenul intestinal (v. Chim).
     Chilifer. Termen prescurtat pentru definirea vaselor limfatice prin care circulă chilul. Chilotorax. Colecţie limfatică pleurală, produsă obişnuit prin compresiunea canalului toracic.
     Chilurie. Prezenţa grăsimilor emulsionate în urină, caracterizată printr-o coloraţie albă, lăptoasă, a dejecţiilor urinare. Chim (gr. khimos: umoare). 1
     —  Conţinut gastric. 2 — Conţinutul stomacului şi duodenului în timpul sau după digestie. 3 — Complexul de secreţii gastrointestinale şi de produse rezultate în intestin după acţiunea acestor secreţii asupra alimentelor.
 Chimiorezistenţă. Rezistenţa microbilor faţă de chimioterapice antimicrobiene (sulfamide, sul-fone, acid para-aminosalicilic, derivaţii furanolului, izoniazida etc.).
 Chimioterapie, sin. chemotera-pie. Terapeutica bazată pe utilizarea substanţelor chimice (fabricate prin sinteză).
 Chimism. Ansamblu de reacţii chimice-organice: chimism gastric etc.
 Chimotripsină. Enzimă proteo-litică prezentă în sucul pancrea-tic sub forma inactivă, de zimo-gen (chimotripsinogen); în plus are şi proprietatea de a coagula laptele (ca şi tripsina). Chimozină, sin. labferment. En-dopeptidază dotată cu proprietatea de a coagula laptele. Este secretată de mucoasa gastrică a tineretului taurin, ovin etc., sub formă de prorenină (inactivă) , activată de ionii de hidrogen în mediu acid (sub pH 5,3), din acţiunea chimozinei rezultînd paracazeina. Are acţiune proteolitică şi asupra altor proteine.
 Ch ina 10. Rasă de viermi de mătase, bivoltină, care se creşte şi în ţara noastră, cu producţii ridicate.
 Chinchilla mare. Rasă de iepuri de carne şi blană, cu greutatea corporală de 5—6,5 kg, cap mic, cu urechi scurte, în formă de „V", ochi bruni, cenuşii sau albaştri, gheare brune sau roşcate. Are aptitudini de îngră-şare şi produce carne gustoasă, cu un consum redus de furaje. Chinchilla mic. Rasă de iepuri de carne şi blană, asemănători cu Chinchilla mare, însă cu greutate corporală mai mică (2,5—3,5 kg). Se creşte pentru carne, pielicele şi ca animal de laborator.
 Chineză. 1 — Rasă de gîşte originară din China de nord, cu greutate, corporală medie ^i cu.
 producţie mare de ouă (sin. gîscă cu caruncul). 2 — Rasă de porci, cu foarte bune aptitudini pentru îngrăşare. A participat la formarea rasei Berks-shire. 3 — Rasă de pisici ce se creşte în China, cu urechi căzînde; se consumă ca hrană de populaţie. 4 — Rasă de cîini, folosită pentru pază, vînătoare şi pentru consum. 5 — Rasă de porumbei de ornament. Chinodrom. Teren special amenajat, cu piste şi tribune, pentru curse de cîini.
 Chino logie, v. Canicultură Chirchlz. Varietate a calului cazah, cu unele influenţe de la calul Caraba ir.
 Chirurgie. Parte a ştiinţei şi artei medicale care implică o acţiune terapeutică sîngeroasă sau nesîngeroasă, aplicată manual, cu sau fără utilizarea unor instrumente speciale, efectuată de la exteriorul organismului. Chirurgical. Care aparţine chirurgiei, se referă sau depinde de actul terapeutic chirurgical. Chist. Formaţiune veziculară apărută în masa ţesuturilor, delimitată de un perete de reacţie şi conţinînd în interior un lichid, distingîndu-se: chişti se-roşi, sero-sangvinolenţi (post-traumatici), parazitari, ovari-eni (sau foliculari), uni- sau pluriloculari etc.
 Chist hidatic, v. Echinococoză. Chistlc. Care se referă la chist, aparţine chistului sau are aspect de chist.
 Chitină. Mucopolizaharid, constituit dintr-o catenă liniară (ca şi celuloza), avînd însă un aminozahar acetilat. Este scindată de chitază şi formează trama de susţinere a crustei chitinoase a insectelor, crusta-ceelor etc.
 Chiuretaj. Operaţie de ablaţie a unei formaţiuni sau porţiuni de ţesut cu ajutorul chiuretei.
Chiuretă. Instrument chirurgi- £l£_
cal, în formă de lingură sau J47 buclă tăioasă, utilizat pentru practicarea raclajului (chiuretajului) .
Chlamidiaceae. Familie de microbi din ordinul Rickettsiales, cu specii filtrabile din genul Miyagawanella sau Bedsonia, ce se transmit direct, putînd produce diferite infecţii la păsări, infecţii respiratorii la pisică şi şoarece, psitacoză la papagal, avort la oaie, encefalomielită sporadică la bovine, diferite infecţii la om etc.
Chwostek (semnul lui -). Con-tractura musculaturii feţei după percuţia transcutanată a nervului facial, ca semn al stării de tetanie.
Cianocobalamina, v. B12 (vitamina -).
Cianogenetic (gr. kyanos: albastru, genein: a produce). Care produce sau cedează cianogen (dicianogen) sau acid hidrocia-nic: intoxicaţii cu plante cia-nogenetice etc.
Cianoză (gr. kianos: albastru). Colorarea în albastru a tegumentelor şi mucoaselor, ca urmare a unei staze sau altei tulburări circulatorii, respiratorii etc.
Cicatrice (lat. cicatrix: rană vindecată). Urma rămasă dintr-o plagă după terminarea procesului restituţional.
Cicatricial. Care se referă la o cicatrice: ţesut cicatricial etc. Cicatrizant. Care are capacitatea de a stimula procesul restituţional .
Cicatrizare, sin. proces restituţional. Complex de , fenomene desfăşurate la nivelul unei soluţii de continuitate în curs de vindecare.
Ciclită. Inflamaţia proceselor ci-liare.
Ciclocefalie (gr. ciclos: cerc, kephale; cap). Monstruozitate congenitală caractp~;"ită ;u
J
CIC dezvoltarea celor două vezicule 148 optice (adesea parţial fuzionate) într-o singură orbită.
     Ciclop. Monstru cu un singur ochi.
     Ciclople. Anomalie congenitală caracterizată prin dezvoltarea unei singure vezicule optice şi definitivarea unui singur bulb ocular.
     Cicloze. Compuşi chimici înrudiţi cu glucidele, derivaţi în principiu din benzen, cea mai importantă cicloză fiind mezoi-nozita (inozitclul), existentă în ţesutul muscular şi în alte organe şi ţesuturi.
     Ciclu. Ansamblul de fenomene succesive, care se repetă în aceeaşi ordine determinată. Ciclu estral, sin. ciclu sexual, ciclu ovarian. Ansamblu de fenomene fiziologice, condiţionate de ovulaţie, cuprinzînd: proestrul, estrul, postestrul şi diestrul (anestrul).
     Cicutoxlnă. Substanţă răşinoasă toxică din cucuta de apă (Cicu-ta virosa).
     Cifoză (gr. kyphos: curbat), sin. spinare de crap. încovoierea dorsală a coloanei vertebrale.
     Ciliar (corp -). Porţiune a tunicii vasculare a bulbului ocular, compusă din muşchiul ciliar şi procesele ciliare.
     Ciliare (lat. aa. ciliares). Colaterale ale arterei oftalmice externe (prin trunchiul ciliar pro-ximal) distingîndu-se: a. ciliare proximale scurte (temporale), izolate din ramura bulbară a arterei oftalmice externe, a. ciliare distale ventrale, izolate din acelaşi trunchi, a. ciliare distale dorsale şi un trunchi ciliar dorsal, emise direct din a. oftalmică externă, toate cilia-rele pătrunzînd în bulbul ocular (fie în apropierea polului posterior al bulbului, fie la oarecare distanţă de acesta). Ciliari lungi (lat. Nn. ci li ar es longis). Ramuri detaşate din n.
 nasociliar şi distribuite bulbului ocular.
 Ciliari scurţi (lat .Nn.ciliares bre-ves). Ramuri eferente ale ggl. ciliar, distribuite bulbului ocular. Cilindrax, sin. axon. Prelungirea neuronală neramificată (sau foarte puţin ramificată), lipsită de corp tigroid, detaşată de la nivelul conului de emergenţă, cu funcţionalitate centrifugă. Cilindroid. 1—Cu aspect relativ de cilindru. 2 — Formaţiune microscopică alungită, amintind
 o panglică cu striaţii longitudinale şi structură omogenă, întîlnită în urină cu frecvenţă crescută în unele nefropatii. Cilindru urinar. Formaţie urinară microscopică, cilindrică, reprezentînd adevărate mulaje ale tubilor urinari; după compoziţie şi aspect se disting cilindrii epiteliali, granuloşi, hia-lini, ceroşi, grăsoşi, leucocitari, hematiei etc., în numeroase boli renale ş.a.
 Cilindrurie. Prezenţa cilindrilor urinari în urină.
 Cinci la (lat. Chinchilla laniger). Mamifer rozător asemănător cu veveriţa, cu urechile lungi şi late. Trăieşte pe platourile înalte din Chile şi Bolivia. Se vî-nează pentru blana sa mătăsoasă, de culoare cenuşie, strălucitoare. Cinegetică (gr. kinegetein: vînătoare). Practica vînătoarei. Cinesialgie. Dureri musculare sau care apar în timpul contracţiei musculare.
 Cinesiterapie. Terapeutică bazată pe efectuarea dirijată şi ordonată a mişcărilor normale permise de articulaţii.
 Cinocili. Cili vibratili.
 Cinta Senese. Rasă italiană de porci, de culoare neagră, cu o dungă albă pe spate, pe partea anterioară a toracelui şi pe membrele anterioare, cu dezvoltare bună, prolificitate medie, adaptată pentru păscut. Se creşte în stare pură şi se folo-
 seşte la încrucişări industriale cu vieri Large-White, pentru obţinerea de metişi precoci care folosesc bine păşunile. Ciobănesc alsacian, sin. lup de Vosgi, lup de Alsacia. Rasă de cîini de talie mare (60 — 65 cm), cu corp frumos şi bine proporţio-nat, membre puternice, de culoare neagră, gri-fer, roşcată, brună, maro, folosit pentru pază şi urmărire.
 Ciobănesc belgian. Rasă de cîini, originară din Belgia, cu păr abundent pe corp, cu temperament vioi, rustică, folosită pentru paza turmelor Ciobănesc Briard. Cîine ciobănesc, puternic, masiv, cu ţinută maiestoasă, avînd urechile ataşate sus, părul lung, uşor ondulat, de culori variate (ex-ceptînd culoarea albă). Coada groasă, formează o încovoiere, purtată în jos. Talia 56—64 cm. Adesea la membrele pelvine prezintă un deget suplimentar. Ciobănesc francez. Rasă de cîini (v. Brie).
 Ciobănesc de Pirinei. Cîine distinct de cîinele ciobanilor din Pirinei (cu care nu trebuie confundat) prezentînd capul asemănător cu acel al unui urs cenuşiu, avînd urechi scurte, largi la bază, părul lung sau semilung, cenuşiu în diverse nuanţe, coada bine stofată, ataşată jos. Talie 40—50 cm. Ciobănesc românesc. Cîine ciobănesc, rustic, cu capul mare şi uşor alungit, cu urechi de mărime mijlocie şi uşor mobile, cu piept larg şi adînc, spinare dreaptă, crupă uşor teşită, coadă lungă, acoperit cu păr lung cu uşoare ondulaţii neregulate. Talia: 60—70 cm.
 Ciocirlii de Koburg. Rasă de porumbei de carne, formată în Germania, cu o greutate corporală de cca 800 g.
 Ciperacee (lat. Cyperaceae). Erbacee perene, de pe pajiştile
 naturale umede şi mlăştinoase <IB (rogozul, bumbăcăriţa etc.), cu J49 valoare hrănitoare redusă, de-terminînd scăderea calităţii furajelor recoltate de pe aceste terenuri.
 Ciprinicultura (lat. cyprinus: ci ap, cultura: îngrijire), sin. carpiculturâ. Ramură a pisciculturii care se ocupă cu creşterea intensivă a crapului în heleşteie, iazuri, lacuri de baraj sau bălţi naturale.
 Ciprinide. Familie de peşti te-leosteeni de apă dulce, omnivori, mai ales fitofagi, cu corpul oval, alungit, turtit, acoperit cu solzi cicloizi, cu o singură aripioară dorsală: crapul, caracuda, linul, plătica, ocheana etc.
 Circumducţie. Mişcare complexă cu trecere succesivă prin abducţie, extensie, adducţie şi flexie. Circumflexa femurală (lat. A. circumflexa femoris). Arteră detaşată (la păsări) din a. iliacă externă şi distribuită muşchilor femurali anteriori.
 Circumflexa femurală cranială, v. Femurală cranială. Circumflexa femurală caudală, v. Femurală caudală.
 Circumflexă femurală laterală (lat. A. circumflexa femoris late-ralis). Terminală a arterei hipo-gastrice (cal), colaterală a arterei femurale (rumegătoare), a arterei femurale craniale (porc) sau colaterală a iliacei externe (cîine), se ramifică dispersînd pe partea laterală a cvadricep-sului femural. Literatura franceză o mai descrie şi sub denumirea de a. iliaco-femurală. Circumflexa humerală caudală (lat. A. circumflexa humeri cau-dalis), sin. circumflexa poste-rioarâ a umărului. Colaterală a arterei subscapulare, înconjură gîtul scapular şi se anastomo-zează cu circumflexa humerală cranială, dispersînd ramuri în m. micul rotund, deltoid, ele-
ido-mastoidian şi porţiunea la-terală a tricepsului brahial. Este satelită a n. axilar.
Circumîlexa humerală cranială
(lat. A. circumflexa hunteri cra-nialis), sin. circumflexa anterioară a umărului. Colaterală a arterei humerale (brahiale), la nivelul inserţiei distale a m. marelui rotund, emite o arte-riolă proximală pentru biceps, alta pentru coraco-brahial şi pentru porţiunea profundă a pectoralului, apoi se anastomo-zează cu circumflexa humerală caudală.
Circumflexa iliacă profundă (lat. A. circumflexa Uium profunda). Colaterală a arterei iliace externe (uneori direct a arterei aorte abdominale) la nivelul unghiului lateral al iliumului divizîndu-se într-un grup de ramuri craniale (distribuit trans-versului abdominal, oblicului abdominal intern şi eventual ilio-psoasului) şi un grup caudal sau inferior, dispersat pe faţa medială a tensorului fasciei lata, ajungînd eventual să dea ramuri mamare fine. Circumvoluţie. Termen generic pentru definirea cutelor scoarţei cerebrale: circumvoluţie cerebrală.
Cireadă (slav: creda). Grup mare de vite comute.
Ciroză (gr. hirros: roşcat, gal-ben-închis). Proces difuz şi progresiv, caracterizat prin alteraţii parenchimatoase, dublate de proliferarea elementelor me-zenchimale din organul respectiv, sub influenţa unor factori mezenchimatoşi excitatori şi epiteliotropi regresivi (infecţii, intoxicaţii, parazitoze etc.); sub raport fiziopatologic, ciroza duce la insuficienţa progresivă a organelor atinse (ficat, splină, glande endocri ie, măduvă o-soasă).
Cistalgie. Durele vezicală.
 Cistectazie. 1 — Dilataţia exagerată a vezicii urinare. 2 — Dilataţia exagerată a oricărui organ vezical.
 Cistectomie. 1 — Excizia unei porţiuni din vezică. 2 — Termenul se utilizează de asemenea în loc de „ablaţie vezicală". Cisteina. Aminoacid din grupul hidroxiaminoacizilor, avînd trei atomi de carbon şi o grupare tio (-SH) la carbonul beta. Este unul dintre aminoacizii frecvent întîlniţi în componenţa protidelor, cu rol deosebit în metabolism.
 Cistencefal. Monstruozitate caracterizată prin aspectul vezicu-lar al encefalului.
 Cisterna chilului, sin. cisterna chiliferâ, cisterna Pecquet. Zona de convergenţă a chiliferelor, marcînd originea canalului toracic.
 Cisterna Schaffer. Dilataţie a canalului excretor al glandelor esofagiene.
 Cistic (gr. kistos: vezică). 1 — Cu referinţă la organele vezicu-lare. 2 — Care se referă la vezica urinară. 3 — Cu aspect de vezică.
 Cistică (lat. A. cystica). Colaterală fină a arterei hepatice, distribuită vezicii biliare, pe care o abordează la nivelul hilu-lui hepatic.
 Cisticerc (gr. kistis: vezică, kir-kos: coadă). Ultimul stadiu larvar al unor tenii, cu dezvoltare sau sediu variat.
 Cistlcercoză. Complexul de tulburări provocate de prezenţa şi dezvoltarea cisticercilor în diverse organe.
 Cisticercoza canină. Boală provocată de localizarea la nivelul encefalului, muşchilor, ficatului, pulmonului, cordului, peretelui intestinal etc. a cisti-cercului celulos (forma larvară a teniei solium) şi manifestată prin tulburări diverse, în funcţie de localizare.
 Clstlcercoza hepato-peritoneală a iepurilor. Boală provocată de localizarea şi dezvoltarea cis-ticercului pisiform (forma larvară a teniei pisiformis) la nivelul ficatului şi peritoneului la iepure şi manifestată clinic
 Î'rin semne de hepatită, debi-itare etc.
 Clstlcercoza hepato-peritoneală a rumegătoarelor şl suinelor.
 Complex de tulburări provocate de localizarea şi dezvoltarea cisticercului tenuicollis (larva teniei hidatigene) în ficat, peritoneu etc. la rumegătoare şi suine, caracterizat prin infesta-ţie masivă, febră, hepatită acută peritonită, caşexie etc. Clstlcercoza musculară a ovinelor. Parazitoză produsă de localizarea şi dezvoltarea cisticercului bovin în diverse organe (în special pleură şi diafragmă) la oaie şi manifestată clinic prin dureri pleuro-diafragma-tice, tulburări cardiace etc. Clstlcercoza musculară a suinelor. Parazitoză provocată de infestaţia masivă a diverselor organe la porc cu cisticerc celu-los (forma larvară a teniei so-lium) şi manifestată clinic prin semne discrete (în infestaţia redusă) sau accentuate (în infestaţia masivă) de enterită, hepatită, miozită etc., însoţite de stare subfebrilă, apetit capricios, dureri reumatoide, dificultate în dinamica limbii şi mandibulei etc., după un timp pe faţa ventrală a limbii apărînd noduli caracteristici (cis-ticerci).
 Clstlcercoza musculară a taurinelor. Complex de tulburări provocate de infestaţia masivă a muşchilor la taurine cu cisti-cercul bovin (forma larvară a teniei saginata), exprimat clinic prin miozită, dureri reumatoide etc.
 Cisticercul bovin (lat. Cysti-cercus bovis). Forma larvară a
 teniei saginata (parazit la om), *IS avînd aspectul unei vezicule jgj discoidale (4—8/3 mm) pline cu lichid.
 Cisticercul celulos (lat. Cysticer-cus celulosae). Forma larvară a teniei solium (parazit din intestin la om), cu aspect de corpus-cul translucid, sferoidal (0,5—
 1 cm), pe suprafaţa lui prezen-tînd o mică pată albicioasă (scolexul) şj producînd cisti-cercoza musculară la porc, cîine etc.
 Cisticercul fascicular (lat. Cysti-cercus fascicularis). Forma larvară a teniei tenuiformis (care parazitează intestinul la pisică), avînd aspectul unei tenii mici, fără organe genitale, scolexul invaginat în partea anterioară şi o veziculă redusă la ultima proglotă, lungimea larvei variind între 3 şi 30 cm. Parazitează ficatul şi cavitatea peritoneală la şoarece, şobolan, veveriţă, cîrtiţă, liliac, nurcă. Cisticercul ovin (lat. Cysticer-cus ovis). Forma larvară a teniei ovis, care parazitează intestinul la cîine. Se dezvoltă în musculatura cardiacă, pleură sau diafragmă, la oaie.
 Cisticercul pisiform (lat. Cysti-cercus pisiformis). Forma larvară a teniei pisiformis (parazit în intestin la cîine), avînd aspectul unei vezicule de mărimea unui bob de mazăre. Cisticercul se dezvoltă în peritoneu şi ficat, la iepure.
 Cisticercul tenuicollis (lat. Cys-ticercus tenuicollis). Forma larvară a teniei hidatigene (parazit intestinal la cîine), putînd ajunge la dimensiuni considerabile şi dezvoltîndu-se în ficatul şi peritoneul rumegătoarelor şi suinelor.
 Cisticoliectomie. Operaţia de in-cizare a canalului cistic (eventual şi a vezicii biliare), cu scopul extracţiei calcuIilor.
as Clsticatomie. Operaţia de des-j52 chidere a canalului cistic.
     Cistină. Aminoacid din grupul hidroxiaminoacizilor, avînd 6 atomi de carbon şi 2 de sulf, fiind în consecinţa un acid di--alfa-amino-beta-tio-prop ionic, frecvent întîlnit în diverse protide, condiţionînd folosirea în organism a metioninei şi parti-cipînd la sinteza cheratoprotei-nelor (din păr, lînă etc.). Cistinurie. Creşterea cantităţii de cistină din urină.
     Cistiragie, sin. cistoragie. Hemoragie vezicală.
     Cistiree. Catar vezical.
     Cistită. Inflamaţia vezicii urinare, consecutivă unei iritaţii sau infecţii urinare directe, de contiguitate (în enterite), de continuitate (în uretrite), descendente (sangvine) etc.
     Cistita hemoragică a bovinelor, sin. hematuria cronică sau esenţială a bovinelor. Afecţiune întîlnită la taurine, în zonele submontane, de origine încă discutată (pare o intoxicaţie cu ferigă), manifestată prin hema-turie recidivantă şi progresivă, anemie, debilitare, caşexie şi sfîrşit letal.
     Cistocel. Hernia vezicii urinare prin canalul ingvinal. Descrisă în 1955 de E. P a ş t e a, la purceii castraţi (de empirici) prin smulgere, caracterizată clinic prin hernie ingvino-vagi-nală, micţiune provocată de apăsarea pe zona de hernie, debilitare, oprire în creştere etc.
     Cistodinie. Durere (reumatismală) vezicală.
     Cistoenterocel. Hernia concomitentă a vezicii urinare şi a unei porţiuni de intestin prin aceeaşi pungă herniară. Cistoenteroepiplocel. Hernia vezicii urinare, a intestinului şi a epiploonului prin aceeaşi breşă herniară.
Clstofibrom. Fibrom al vezicii urinare.
Cistografie. Termen uzitat pentru radiografia vezicii urinare. Cistohemie. 1 — Congestie vezicală. 2 — Aflux excesiv de sînge la nivelul vezicii urinare.
Cistolipom. Lipom închistat. Cistomerocel. Hernia vezicii u-rinare prin inelul femural. Cistopexie. Fixarea chirurgicală a vezicii urinare la peretele abdomenului, în vederea evitării cistocelului recidivant. Cistoplegie. Paralizia vezicii u-rinare.
Cistosptoză. 1 — Relaxarea exagerată a vezicii urinare. 2 — Reducerea capacităţii de contracţie a peretelui vezicii urinare.
Cistoragie. Hemoragie intrave-zicală.
Cistoscopie. Examenul endosco-pic al vezicii urinare. Cistospasm. 1 — Contracţia spastică a vezicii urinare, localizată obişnuit la gîtul vezicii. 2 — Spasm al sfincterului vezical. Cistostomie. Deschiderea chirurgicală a vezicii urinare şi stabilirea unei comunicări cu exteriorul printr-un orificiu artificial la nivelul pielii.
Citază. Ferment celular (îndeosebi leucocitar).
Citochineză (gr. citos: celulă Kinesis: mişcare). Diviziunea citoplasmatică şi alte schimbări pe care le suferă citoplasmă în timpul mitozei şi meiozei.
Citocromi. Catalizatori enzima-tici ai oxidărilor celulare, prin transport de electroni. Sînt heteroproteide, prezente în toate celulele, în cantitate cu atît mai mare cu cît ţesuturile sau celulele respective sînt capabile să consume mai rapid oxigenul molecular, pe cale spec-troscopică distingîndu-se: cito-crom a (corespunzînd lungimii
de undă 605), citocrom b (lungime de undă 562), citocrom c (lungime de undă 550) şi citocrom d (corespunzînd lungimii de undă de 522 milimicroni). Cltocromoxidază. Heminprotei-nă, care catalizează reacţia de oxidoreducere a citocromului c, avînd ca donator specific de electroni citocromul c şi ca acceptor specific de electroni oxigenul molecular. Citocrom-oxidaza este identică cu „fermentul respirator" pus în evidenţă de W a r b u r g. Cltocromreductază. Flavinenzi-mă care catalizează oxidarea codehidrogenazei -H2 prin transfer de electroni.
Citodiagnostic. Metodă de diagnostic bazată pe examenul microscopic al diverselor ţesuturi, cu scopul decelării efectelor unei boli.
Citodiereză. Diviziunea celulară indirectă, după definiţia lui Henneguy.
Citologie. Parte a anatomiei microscopice, care se ocupa cu studiul celulei.
Cltogenie (gr. citos: celulă, gene-ticos: care se naşte), sin. citogeneză. 1 — Procesul de formare a celulelor. 2 — Regenerarea celulară.
Citogenetică. Parte a geneticii care se ocupă cu studiul morfo-fiziologic al componenţilor celulari cu rol genetic, al corelaţiilor ce se constată între modificările structurale ale acestor componenţi (translocaţii, poli-ploidie, aneuploidie etc.) şi variaţiile cu caracter ereditar. Citogeneză (gr. citos: celulă, genesis: naştere). Dezvoltarea sau formarea celulelor. Citolimîă (gr. citos: celulă şi lat. lympha: apă). Partea fluidă a citoplasmei.
Citomicrosomi. Denumirea clasică a nodozităţilor filamen-tare ale asterului (v. Centrul celular).
Citopatologie. Parte a patologiei CHJ care se ocupă cu studiul modifi- 153 cărilor patologice la nivel celular.
Citoplasmă. Denumirea clasică pentru întregul corp celular, cu tot ce cuprinde el, exceptînd nucleul.
Citosomi. Formaţiuni filamen-tare paralele din celulele renale. Citosteatonecroza pancreasului.
Leziune hemoragico-degenerati-vă din pancreatitele acute, realizată pe cale alergică sau prin regurgitaţia profermenţilor din duoden, manifestată prin criză abdominală, şoc etc.
Citostomoza ânseriformelor, v. Singamidoză.
Citotrofoblast. Stratul profund (al lui Langhans) din epiteliul cor ionului fetal.
Cltotrop. Cu afinitate pentru celule.
Citotoxlc. Cu efect nociv (toxic) asupra celulelor.
Citotoxine. Toxine celulare.
Citozină. Bază pirimidinică, in-trînd ca principal component în structura acizilor nucleici. Participă la structura amicetinei (antibiotic), proteinelor complexe etc.
Citrat de sodiu (lat. Natrium ci-tricum). Pulbere cristalină sau amorfă, incoloră ori albă, utilizată ca anticoagulant sangvin în vitro (pentru transfuzii, V.S.H. etc.), mai rar injectată sub forma soluţiilor concentrate, în diateze hemoragipare (ar mări coagulabilitatea sîngelui). Ciumăfaie (lat. Datura stramo-nium). Plantă anuală din familia solanaceelor, toxică, originară din America de Nord, cu frunze inegal dinţate, flori albe, fructe ghimpoase (capsule), seminţe negre şi miros neplăcut. Ciumiza (lat. Setaria italica maxima). Plantă anuală din familia gramineelor, originară din Asia de est. Are tulpină înaltă de 80 — 150 cm, cu frunze
CIP late şi inflorescenţă (panicul 154 spiciform) de 15—20 cm. Se cultivă în China pentru boabe (folosite ca aliment sau furaj) şi pentru fîn. La noi a fost experimentată în ultimii ani, dar nu s-a răspîndit în cultură. Ciungi de Ploieşti. Rasă românească de porumbei specializaţi pentru zbor la distanţă. Ciupercă dermatofită. Ciupercă din genurile Trichophiton, Mi-crosporum şi Achorion, în măsură să determine boli ale pielii şi perilor.
    Ciurdă. 1 — v. cireada. 2 — Turmă de animale necornute. Cîine ciobănesc german, sin. Cîine-lup. Cîine de tip lupoid, cu cap proporţionat, bot puternic, buze întinse, urechi largi la bază şi aşezate sus, orientate spre înainte, cu vîrfurile ascuţite. Roba în general unicoloră (gri-fer, cenuşiu, negru, brun--gălbui etc.). Coada dezvoltată, ajunge pînă la jaret, prezentînd adesea vîrful uşor deviat. Talia 55—65 cm.
    Cîine de pază din Fiandra. Cîine rezistent, adaptabil la orice climat, avînd capul masiv, turtit, părul aspru, semilung, culoarea cenuşie, coada scurtă; în general urechile se amputează pentru a fi ţinute drept, dîndu-li-se o formă triunghiulară. Talie 62 —68 cm (femelele 60—65). Cîine polar, sin. cîinele eschimoşilor. Cîine de tracţiune cu o talie de 55 —60 cm, urechi drepte, păr lung şi des, cu miros foate dezvoltat, folosit pentru tracţiune în ţinuturile cu zăpezi veşnice.
    Cîine de Pirinei. Rasă de cîini de pază, de munte. Are talia mare, corp acoperit cu păr lung, fin şi ondulat, cap rotund cu urechi căzînde, robust şi puternic.
    Clacare. Ruptura parţială (fi-brilară) a tendoanelor flexoare.
 Clapon. Cocoş castrat, în scopul măririi greutăţii corporale, în-grăşării mai rapide şi îmbunătăţirii calităţii cărnii.
 C laponaj. Operaţia de castrare a cocoşilor.
 Clapotaj toracic, sin. zgomot de sucusiune, de lichid, de glu-glu etc. Zgomot de lichid perceput după zguduirea corpului, mai rar cu ocazia mişcărilor respiratorii, la animale cu colecţii pleurale lichide şi mai ales mixte (lichido-gazoase). Clapotament. (fr. clapotement), sin. clapotaj. Zgomotul particular pe care-1 emite apa agitată uşor; termenul se foloseşte pentru a defini unele zgomote de interes clinic, caracterizate prin asemănarea lor cu clapo-tajul.
 Clarificare. Operaţie de tehnică histologică constînd din înlocuirea alcoolului dintr-o piesă histologică printr-un solvent al parafinei, efectuată cu scopul includerii piesei în parafină Clarificator. Substanţă utilizată în tehnica histologică pentru dezalcoolizarea piesei deshidratate şi crearea condiţiunilor optime pentru includerea piesei în parafină.
 Clasmatocit. Element celular conjunctiv descris de R a m-v i e r în ţesutul conjunctiv la batracieni, reprezentînd o varietate de mastocit.
 Claude Bernard-Homer (sindrom -). Complex de simptome provocate de paralizia simpaticului cervical, constînd din mioză, eventual anizocorie, enoftalmie şi îngustarea fantei palpebrale.
 Clauden. Extract din pulmoni, utilizat pentru hemostază, datorită conţinutului ridicat în tromboplastină.
 Claudicaţie. Şchiopătură. Claustrat. închis.
 Ciaustrum (lat. claustrum: zăvor, temniţă). Zonă de substan-
   i.
 ţă cenuşie situată în afara capsulei albe externe.
 Clavelee, v. Variola ovină. Clavelizaţle. Metodă (veche) de transmitere a variolei prin utilizarea directă a materialului infectant, cu scopul de a produce vaccinarea. Clavicepstoxicoză. Intoxicaţie prin toxinele ciupercilor de genul Claviceps, din furajele mucegăite:     clavicepsaspalitoxi-
 coza, ergotismul etc. Claviculară (lat. A. clavicula-ris). Terminală a arterei ster-noclaviculare (păsări), care în apropierea articulaţiei sterno-coracoidale se bifurcă, una din ramuri reprezentînd a. sternală (distribuită muşchilor pectorali), cea de-a doua ramură reprezentînd a. claviculară (distribuită porţiunii clavicu-lare a muşchilor zonali). Claviculă (lat. clavicula). Piesă osoasă care intră în componenţa centurii scapulare la animalele care posedă o mare mobilitate şi diversificare a mişcărilor membrelor toracale, fiind bine dezvoltată la păsări, om etc., evident redusă la rozătoare (iepure), rudimentară la carnivorele domestice şi lipsind la suine, rumegătoare şi cabaline (animale la care este reprezentată printr-o intersecţie fibroasă a muşchiului cleido-mastoidian).
 Clavir ecvin. Expresie topografică a zonelor de reflecti-vitate cutanată corespunzătoare zonelor dureroase viscerale, la cal, servind la precizarea diagnosticului topografic, în colici: clavir dureros sudoral etc.
 Clavus canin. Bătătură circumscrisă şi localizată la nivelul uneia sau mai multor perniţe plantare la cîinii de vînătoare şi urmărire, adesea fiind însoţită de o şchiopătură evidentă Clean (lat/ Leuciscus cephalus).
 Giprinid răpitor de apă rece, ci I avînd corpul aproape cilindric, jgg acoperit cu solzi mari, capul mare şi lat, gura largă şi fără mustăţi.
 Clearahce (engl.: ridicare). Raportul dintre concentraţia sangvină a unei substanţe şi eliminarea ei prin urină. Cleido-mastoidian (muşchi -)
 (lat. M. cleido-mastoideus). Muşchi din regiunea cervicală, inserat pe apofiza mastoidianâ (cranial) şi pe claviculă (caudal) , la animalele fără claviculă ajungînd pînă la creasta epicon-dilului medial (creasta anterioară a şanţului de torsiune al humerusului).
 Cleiul albinelor, v. Propolis Clidorexis, sin. cleidorexis. Termen uzitat în obstetrică pentru a indica dubla fractură a claviculelor fetusului.
 Clignotant (corp-), sin. pleoapa a treia. Formaţiune membranoasă, foarte dezvoltată şi transparentă la păsări, existentă şi la mamifere sub o formă mai mult sau mai puţin dezvoltată, ataşată în unghiul nazal al ochiului. La păsări este mobilizată activ de doi muşchi mici (patrat şi piramidal), în timp ce la animalele mari, mobilizarea ei se face în mod indirect, prin presiunea ţesutului gras retrobulbar, în urma contracţiei retractorului bulbar.
 Clinic (gr. klini: pat). Care se referă la clinică. Prin lărgirea sferei se utilizează cu referire la observaţiile făcute la patul bolnavului, ulterior termenul fiind preluat şi de medicina veterinară, în sensul utilizării pentru caracterizarea semnelor, evoluţiei etc. unei boli observabile.
 Clinică. Instalaţie sau ansamblu de servicii, instituţii etc. în care se acordă asistenţă şi tratament bolnavilor, termenul
                                         CTI fiind preluat ulterior de medi-jgg cina veterinară şi aplicat în acelaşi sens, pentru serviciile de asistenţă şi tratament acordate animalelor.
     Clinocefal. Cu capul în formă de şa.
     Clismă, sin. clistir. Administrarea unui lichid (simplu, alimentar sau medicamentos) prin rect.
     Clitoridectomie. Ablaţia clitorisului.
     Clitoridiană (lat. A. clitoridis). Terminală a arterei obturatorii (la femele) în zona arcadei is-chiatice şi distribuită clitorisului (echivalenta arterei profunde a penisului de la mascul). Clitoris. Formaţiune rudimentară, erectilă, situată la nivelul comisurii pubiene a vulvei. Clivaj, sin. clivare. Fisurarea după un plan neted, suprafeţele de fisură fiind de asemenea netede.
     Cloacă (lat. cloaca: canal de scurgere, hazna). Porţiunea terminală a tubului digestiv la păsări, în care se deschid căile genitale şi urinare.
     Clon. Variantă sau linie de celule sau de virusuri (fagi). Clonică (gr. hlonos: agitaţie). Se califică astfel o contracţie musculară convulsivă, involuntară, de mare amplitudine şi în general repetată, de scurtă durată (tip secusă).
     Clonlsm. Stare contractilă musculară, involuntară, de scurtă durată, repetată şi întreruptă de pauze scurte, ser iată inegal. Clonus. Stare contractilă manifestată prin secuse ritmice la nivelul unui muşchi sau grup de muşchi: clonus patelar etc. Cloral hidrat (lat. Chloralum hydratum), sin. hidrat de triclor-acetaldehidă. Prezentat obişnuit sub formă de cristale incolore, cu acţiune narcotică generală (colici etc.) sau de .antidot (în stricnism).
 Cloratoză (lat. Chloralosum). Compus cristalin sau pulverulent, rezultat din condensarea între cloral hidrat şi glucoză, utilizat ca narcotic. Cloramfenicol, sin. Cloromice-tină, Sintomicinâ, Levomicetină, Tifomicină, nitrofenil-2-diclor-acetamido-3-propandiol. Preparat antibiotic pe bază de pulvere cristalină albă, obţinută din culturi de ciuperci sau pe cale sintetică, avînd spectru larg de acţiune, mai ales contra germenilor Gram negativi.
 C Iordan. Preparat insecticid clorurat perisistent.
 Clordelazin, sin. Clorpromazină, Aminazină, Largactil, 3 clor-10 (3—dimetilaminopropil) — feno-tiazină. Derivat fenotiazinic cu acţiune neuroplegică şi simpa-ticolitică moderată, analgezică, sedativă sau hipnotică, utilizat ca liniştitor, adjuvant al narcozei, antipruriginos şi antivomitiv.
 Clorocid. Produs antibiotic din grupa cloramfenicolului. Clorofilaze. Hidrolaze care catalizează scindarea hidrolitică a esterilor clorofilei (rupînd radicalul fitol), eliberînd clo-rofidele. Se întîlneşte în bacteriile care conţin clorofilă. Cloroform (lat’. Chloroformium), sin. triclormetan. Lichid incolor cu efect narcotic, utilizat în anestezii generale, adjuvant în tratamentul antihelmintic, antivomitiv (ca apă clorofor-mată) etc.
 Clorom. Nodul neoformat mie-loid, cu aspect verzui, considerat ca fază de tranziţie între mielosarcom şi leucoză, întîl-nit în ficat la porc, cîine, bou. Cloromicetină, v. Cloramfenicol.
 Cloroză (gr. chloros: verzui). Stare anemică gravă, caracterizată prin paliditate cu nuanţă verzuie.
Clorpromazlnă, v. Clordelazin. Clortetraclclină, v. Aureocicli-nă.
Clorură de calciu (lat. Calcium chloratum). Sare cristalină, utilizată în diferite diluţii, pentru acţiunea hemostatică, tonică, diuretică, desensibilizantă (singură sau combinată în preparate de tipul Clorocalcin) etc. Clorură de etil (lat. Aethylum chloratum), sin. Kelen. Lichid incolor, cu acţiune narcotică superficială.
Clorură de N-butiliden (lat. N-Butilidenum chloridum). Lichid incolor, cu acţiune antipara-zitară (ascarizi, strongili). Clostridlum (lat. clostridium • fus mic). Gen de bacili telurici, sporulaţi, Gram-pozitivi, anae-robi, penicilinosensibili şi strep-tomicinorezistenţi, datorîndu-şi patogenitatea toxicităţii sau virulenţei: CI. tetani, CI. bo-tulinum, CI. chauvoei (agentul cărbunelui emifizematos sau simptomatic), CI. septicum (agentul gangrenei gazoase), CI. perfringens (gangrenă gazoasă, dizenterii şi enterotoxiemii la diferite specii, toxiinfecţii alimentare ş.a.), CI. novyi (infecţii gangrenoase, hepatita necrozantă a oii, edemul capului la berbeci), CI. histolyticum (infecţii gangrenoase ş.a.) etc. Cluj 123. Soi de orzoaică, ce se cultivă în zonele de cîmpie din sud, sud-est şi vestul ţării. Cluniali caudali, v. Cutanatul caudal al femurului.
Cluniali craniali (lat. Nn. clu-nium cranialis). Termen general sub care se definesc ramurile nervoase dorsale lombare, distribuite zonei de proiecţie a gluteului mijlociu şi superficial .
Cluniali mijlocii (lat. Nn. clu-nium medii). Termen general sub care se definesc ramurile nervoase dorsale sacrale, distribuite zonei de proiecţie a
inserţiei superioare a bicepsului femural.
Clydesdale. Rasă engleză de cai, pentru tracţiune grea, crescută în regiunea Clyde din Scoţia, cu talia de 1,60—1,70 m si greutatea corporală de 700-1 000 kg.
Coacervare. Termen utilizat pentru definirea se' arării lente a coloizilor dintr-o soluţie, iniţial remarcîndu-se apariţia unor mici picături centurate care au apoi tendinţa de a se aglomera, stabilitatea coacervatelor de-pinzînd se pare de echilibrul dintre atracţiile electrostatice ale particulelor încărcate şi învelişul de apă. Există supoziţia că membrana celulară n-ar fi altceva decît un film de coacervare .
Coada calului. Nume dat mai multor plante erbacee din genul Equisetum, familia eqvisetacee (E.maximum, E. palustre etc.), cu două feluri de tulpini (unele fertile, de culoare albă sau brună, şi altele sterile, verzi şi ramificate) şi cu frunze mărunte, în formă de solzi. Creşte prin fîneţe şi este dăunătoare sănătăţii animalelor.
Coada şoricelului (lat. Achillea millefolium). Plantă erbacee perşnă, din familia compozitelor, cu stoloni scurţi, cu frunze penate şi flori albe sau roz, cu miros plăcut. Creşte pe pajiştile naturale sau pe terenuri necultivate.
Coada vulpii (lat. Alopecurus pratensis). Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, înaltă pînă la un metru, cu frunze late de 4—8 cm, lucitoare pe partea inferioară. Inflorescenţa este reprezentată de un panicul în formă de spic, alcătuit din spiculeţe uniforme. Este o bună plantă furajeră, care creşte în flora spontană, pe soluri mai umede şi fertile.
COA
157
COA CoadA de rlndunlcft. Neregula-158 ritate de tocire angulară şi periodică a lăturaşilor superiori la cal, între 7 şi 9 ani, cu reapariţie între 11 şi 13 ani. Clorocit (gr. chloros: verde, citos: celulă). Eritrocit alterat prin pierderea parţială a culorii naturale în urma sau în cursul unei boli febrile grave. Coagul Masa de fibrină solidificată prin coagulare (v. Cheag sangvin).
     Coagulare. Fenomenul de soli-dificare a fibrinei dintr-un lichid organic, urmat adesea de eliminarea serului şi retracţia coagulului.
     Coagulare difuză intra vasculară (sindrom de —), sin. sindrom de defibrinare intravascularâ. Sindrom hemoragipar determinat prin fibrinogenopenie consecutivă descărcării de trom-boplastină (transfuzii, injectare de soluţii hipertone etc.), respectiv prin coagularea intra-vasculară pe care aceasta o determină.
     Coagulen. Preparat pe bază de extract trombocitar, cu efect coagulant, util în tratamentul general al diatezelor hemora-gipare.
     Coanotenioză. Davaineidoză determinată de paraziţii din genul Choanotaenia.
     Coarda timpanului (lat. N. chorda tympani). Ramură fină gustativă şi parasimpatică ex-cito-secretoare, detaşată din intermedio-facial, în traiectul lui intraosos, după care străbate cutia timpanică, iese prin fisura petrotimpanică şi se uneşte cu n. lingual, apoi se distribuie glandei submandibu-lare.
     Coardă limfatică. Deformare subcutanată produsă de dilataţia — obişnuit inflamatorie — a vaselor limfatice mai voluminoase (limfangiectazie).
 CoA-transferaze. Enzime care
 catalizează reacţiile de transfer ale coenzimei A de pe un substrat pe alt substrat.
 Cobalt. Oligoelement cu rol important în procesele enzima-tice şi în hematopoeză, lipsa lui provocînd oprirea în creştere, anorexie, caşexie şi moarte (mai ales la rumegătoare) prin împiedicarea procesului de sintetizare a vitaminei B12 etc. Se foloseşte şi ca izotop radioactiv.
 Coc. Bacterie rotundă; în funcţie de gruparea cocilor se disting diplococi (grupuri de cîte doi coci), streptococi (grupaţi în lanţuri), stafilococi (grupări în ciorchine sau neregulate) etc. Cocaină (lat. Cocainum). Alcaloid de origine vegetală, utili-zîndu-se mai frecvent diluţii ale sării clorhidrice, cu acţiune calmantă sau anestezica de suprafaţă (pe tegumente); pentru anestezia locală sau regională (infiltraţii, anestezie epidurală etc.) sînt mai indicate succedaneele (novocaina, xilina etc.).
 Coccidie. 1 — Sporozoar parazit al celulelor epiteliale (digestive). 2 — Individ al unui ordin de teleosporidii, avînd formele vegetative ovale, imobile, membrana net delimitată, înmulţirea sexuată şi asexuată. Se disting două genuri: Eimeria şi Izospora.
 Coccidinie. 1 — Artroalgie sacro-coccigiană. 2 — Dureri nevralgice în regiunea coccigiană. Coccidioidomicoză. Micoză caracterizată prin leziuni micro-granulomatoase respiratorii, cutanate, mai rar în alte viscere, cu semne clinice corespunzătoare localizării şi modului de evoluţie.
 Coccidiomicoza, sin. coccidioi-domicoza. Afecţiune întîlnită la majoritatea mamiferelor, provocată de Coccidoides im-
 mi tis (ciupercă microscopică), manifestată clinic prin supura-ţia granulomatoasă a ganglionilor.
 Coccidioză. Afecţiune provocată de prezenţa şi multiplicarea coccidiilor în organismul animal.
 Coccidioză clinilor şi pisicilor.
 Parazitoză produsă de Eimeria caniş sau E. vnlpis, de Izospora bigemina, I. jelis şi I. rivolti şi tradusă clinic prin enterită hemoragică (extrem de gravă la cîinii tineri), febră uşoară, anemie, debilitare etc. Coccidioză găinilor. Boală produsă de Eimeria tenella (în cecum), E. necatrix (în intestin şi cecum), E. acervulina (în duoden), E. maxima (în porţiunea terminală a intestinului), E. procox (ileon) etc., evoluînd sub formă acută (la puii de
 10—35 zile), cu polidipsie, ho-ripilaţie şi diaree albă, sub formă subacută (la puii de 40— 60 de zile), cu apetit capricios, debilitare, devieri sternale etc. şi sub formă cronică (la puii mai mari de trei luni), cu semne neclare şi debilitare. Coccidioză iepurilor. Boală parazitară provocată de diverse specii de Eimeria (E. leporis, perforatus, stiedae, magna etc.), manifestată prin debilitate, anemie, eventual subicter (forma hepatică), diaree apoasă profuză (forma digestivă), strănut, tuse, jetaj (forma oto-naso-faringiană), otite etc. Coccidioză ovină şi caprină. Boală provocată de dezvoltarea în peretele intestinului, mai rar în alte organe, a diverselor specii de Eimeria (faurei, al-loingi, parva etc.) şi manifestată clinic prin anorexie, diaree hemoragică etc.
 Coccidioză porcilor. Parazitoză provocată de diverse specii de Eimeria (scabra, derblieck, per-minuta etc.), manifestată prin
debilitare progresivă, tulbu-rări digestive hemoragice etc. 159 Coccidioză taurinelor. Boală produsă de diverse specii de Eimeria (ziirni, bovis, helenae etc.), manifestată clinic prin semne atenuate, debilitare, tulburări digestive etc.
Coccicefal. Monstru acefal, în locul craniului existînd o extremitate cu aspect de cioc (sau de coccis).
Coccigian. Care aparţine sau se referă la coccis.
Coccigică (lat. A. coccygica), sin. a. coccigianâ mediană. Colaterală a arterei sacrate laterale drepte sau a arterei caudale (cal), eventual continuare a arterei sacrate mediane (taurine, carnivore), plasată pe linia mediană între cei doi muşchi sacrococcigieni inferiori (ven-tro-mediali). Se distribuie celor doi muşchi amintiţi, printr-o mulţime de colaterale.
Coccis (gr. kohkux: cuc). Piesă osoasă la primate, rezultată prin sudarea ultimelor vertebre sacrate şi primelor vertebre caudale (rudimentare).
Cochinchina. Rasă de găini originară din China, cu o bună dezvoltare corporală (4 — 5 kg), renumită pentru producţia de carne. Are penaj foarte bogat, de culori diferite, care îmbracă şi picioarele. Este puţin precoce şi produce 80—100 ouă anual. Serveşte ca rasă ame-lioratoare. Se cunosc mai multe varietăţi: galbenă, albă, neagră şi pestriţă.
Cocker. Cîine de însoţire, puternic, agil, elegant, bun săritor, prezentînd craniul rotund şi larg, maxilarele lungi şi puternice, botul cu aspect pătrat cu vîrful nasului (planul cutanat) lăţit. Are urechile ataşate jos, largi şi foarte dezvoltate, părul în franjuri, cu roba în diverse nuanţe de la alb la negru, alb cu pete negre, ma-
                                         COC ro, roşiatic etc. Coada se am-160 putează la 8—10 cm, portul ei urmînd direcţia crupei. Talia 37—40 cm la masculi şi 36—39 cm la femele.
     Cocker spaniol. Cîine mic de vînătoare, cu greutate de 10—12 kg, conformaţie armonioasă, cu părul lung, uşor ondulat, de culori diferite, cu urechi foarte lungi şi cadenţe.
     Cocktall Htic. Amestec de substanţe neurop legice, administrat cu scopul de a accentua narcoza (în compoziţia lui in-cluzînd, de obicei, fenergan, largactil, dolasol etc.).
     Coclear (canal —). Spaţiu din melcul membranos, situat între rampa vestibulară şi timpanică şi delimitat de membrana Reis-sner (care-1 separă de rampa vestibulară) şi de membrana bazală (care-1 separă de rampa timpanică), în interiorul lui găsindu-se situat organul Corti. Coclee. Suprafaţa articulară, reprezentînd negativul trocleei, fiind formată din două şanţuri paralele, despărţite printr-un relief articular: cocleea tibială etc.
     Cocon. înveliş protector care înfăşoară larvele şi pupele unor insecte. Este constituit dintr-o substanţă gelatinoasă sau din fire foarte subţiri, care se solidifică în contact cu aerul. Coconieră. Centru pentru colectarea, depozitarea şi păstrarea gogoşilor de mătase destinate filaturii.
     Cocoş de mesteacăn (lat. Lyru-rus ietrix). Pasăre de culoare neagră-metalică (masculii) sau brun-ruginie (femelele), cu coadă în formă de liră. Trăieşte în pădurile de mesteacăn din Europa, Asia Centrală şi Nordul Asiei. La noi se găseşte în număr redus în Maramureş şi în Carpaţii răsăriteni, fiind ocrotit de lege.
Cocoş de munte (lat. Tetrao urogallus). Pasăre din familia tetraonidelor, de talie mare, cu caractere şi colorit diferite, în funcţie de sex, cu cioc gălbui şi puternic, încovoiat ca la răpitoare. Trăieşte în pădurile din Carpaţi şi este ocrotit de lege.
Cocoşe 1 de mare (lat. Blennius sanguinolentus). Peşte teleostean din familia bleniidelor, de talie mică, cu bot obtuz, cu corp comprimat lateral, viu colorat, cu aripioarele dorsală şi anală foarte lungi.
Cod genetic. Reprezentarea ipotetică a procesului de sinteză a proteinelor specifice în funcţie de succesiunea unor anumiţi acizi aminaţi în complexul unei proteine, succesiune dependentă de alternanta bazelor azotate din ADN.
Codehidrogenază. Termen utilizat pentru definirea coenzi-mei dehidrogenazelor, distin-gîndu-se:     codehidrogenaza  I,
coenzima I sau cozimază, izolată din drojdia de bere de Harden şi Young\ codehidrogenaza II, coenzima II sau cofer-ment, izolată din eritrocite de către W a r b u r g şi C h r i s-t i a n. Ambele sînt răspîndite în aproape toate celulele vii. Codehidrogenaza III este încă incomplet cunoscută. Codehidrogenaza I, sin. coenzima I, cozimaza. Coenzima dehidrogenazelor, notîndu-se după Warburg cu simbolul D.P.N. în calitate de coenzimă pentru dehidrogenaze intervine în reacţiile de oxidoreducere reversibilă prin transfer de hidrogen, din cadrul metabolismului. Codehidrogenaza II, sin. coenzima II, coferment. Coenzima dehidrogenazelor, notîndu-se după Warburg cu simbolul T.P.N. Intervine (în calitate de coenzimă pentru dehidroge-nază) în reacţiile de oxidore-
ducere reversibilă prin transfer de hidrogen, din cadrul metabolismului.
 Codeina (lat. Codeinum). Eter metilic al morfinei, cu aspect cristalin, incolor sau ca o pulve-re albă, utilizat sub formă fosfor ică sau clorhidrică, mai ales pentru acţiunea depresoare asupra centrilor nervoşi ai tusei, an laringite, bronşite etc. Codex. 1 — Culegere oficială <de reguli. 2 — Grupare de reguli pe care trebuie să le îndeplinească medicamentele şi de metode pentru controlul acestora (v. Farmacopee).
 Codină. Lînă de calitate inferioară, scurtă şi cu multe impurităţi, tunsă de pe extremităţile corpului oii (coadă, cap, picioare). Reprezintă 4—8% din cantitatea totală de lînă. Codinit. Tunderea lînii în jurul ugerului şi de pe coada oii (la fătare, în perioada de alăptare etc.) în scop igienic. Coeficient. 1 — Valoarea relativă atribuită unor fenomene sau valori sucesive. 2 — Factor. 3 — Număr ce caracterizează o proprietate determinată. Coeficient de consangvinitate. Măsura care reprezintă probabilitatea ca două gene de la acelaşi locus al cromozomilor omologi să fie identice prin origine, la un individ, indicînd posibilitatea ca orice individ să fie homozigot identic. Coeficient de digestibilitate. Măsura prin care se exprimă cantitatea de substanţe nutritive digerate de către animale din cantitatea totală ingerată. Variază în funcţie de specia şi categoria animalelor, precum şi de felul şi calitatea fiecărui furaj în parte.
 Coeficient de epuraţie sangvină,
 sin. C.E.S., clearanee. Cantitatea de sînge dfebarasată de o anumită substanţă în timp de un minut; de exemplu clea-
 rance-ul renal al substanţelor ce se elimină numai prin glo-meruiul renal este, la cîine, de 20 — 30 ml/minut.
 Coeficient de ereditare, sin. ereditara. Exprimarea procentuală sau în fracţii zecimale a raportului dintre varianta genetică, şi varianta fenotipică, indicînd determinarea genetică a unui caracter.
 Coeficient de luminozitate. Raportul dintre suprafaţa totală a ferestrelor şi suprafaţa pardoselii unui adăpost. Mărimea lui variază în funcţie de specia şi categoria de animale. De ex. pentru vaci în lactaţie: 1/12 — 1/14, pentru tineret taurin: 1/10-1/12 etc.
 Coeficient de variabilitate. Măsura prin care se exprimă gradul de variabilitate. Se obţine prin exprimarea abaterii standard în procente din media
 aritmetică s % =
                       X
 Coeficient de selecţie. Măsura prin care se exprimă gradul de selecţie. Coeficientul de selecţie (simbol S) reprezintă reducerea proporţională a contribuţiei gametice a unui anumit genotip în comparaţie cu un genotip etalon, de regulă cel mai favorit. Contribuţia geno-tipurilor favorite se consideră egală cu 1, iar contribuţia geno-tipului împotriva căruia acţionează selecţia 1-S.
 Coenzimă. Componentă a enzi-melor, termostabilă, dializa-bilă, determinînd prin gruparea sa chimică funcţională mecanismul de reacţie cu care enzima intervine în acţiunea eaisalitică. Coenzima R, v. Vitamina H. Coercibil (lat. coercere: a con-, strînge). Care poate fi redus, con-str.îns, anihilat, amendat etc. Coercitiv. Care favorizează sau exercită o constrîngere, o diminuare (a unui fenomen morbid; de pildă) etc.
— Pic.ţioqar de. zootehnie şi medicină veterinară
     Cofactorl enzimatici. Denumiţi rea generică utilizată pentru definirea unor componente care acţionează catalitic, indispensabile pentru acţiunea unei enzime sau a unui sistem mul-tienzimatic. în noţiunea de cofactor enzimatic sau de „complement enzimatic" sînt cuprinse: coenzimele nelegate de
     o  componentă proteinică fixă (ex.: codehidrogenaza I sau D.P.N., codehidrogenaza II sau TPN, coenzima A sau GoA, lipotiamin-pirofosfatul sau L.T.P. etc.) şi complemenţii anorganici (metalele indispensabile unei catalize enzimati-ce).
     Coit (lat. coitus: împreunare), împreunare sexuală.
     Coital. în legătură cu coitul: impotenţă coitală, vaginită coitală etc.
     Colabare (lat. collabor: a cădea laolaltă, a se turti). Reducerea în volum, datorită scăderii tensiunii:  colabarea pulmonară,
     colabarea cardiacă etc.
     Colabat. Turtit.
     Colagen. Substanţă proteică, transformabilă prin hidroliză în gelatină, intrînd în componenţa substanţei fundamentale intercelulare şi a fibrelor conjunctive .
     Colagen (boală de -), v. Cola-genoză.
     Colagenază. Enzimă proteoli-tică, făcînd parte din agresinele bacteriene, izolată mai ales de la germenii din genul Clostri-dium.
     Colagene. Proteine ale ţesutului conjunctiv, făcînd parte din grupa scleroproteinelor, conţi-nînd în moleculă mari cantităţi de glicocol (în special hidroxi-prolină şi hidroxilizină), dar fiind lipsite de sulf (neconţi-nînd cistină sau cisteină) Nu conţin nici triptofan. Sînt insolubile în apă, rezistente la acţiunea enzimelor proteolitice,
avînd structură macromolecu-lară fibrilară. Se găsesc în mare cantitate în cartilaje, oase, ligamente, tendoane, piele etc. La bătrîneţe, în bolile colagenului etc. au loc modificări de tip coloidal al structurii colagene.
Colagenoză, sin. boală de colagen. Stare morbidă a unui organ, caracterizată morfopatologic prin edemaţiere, formare de ţesut de granulaţie, cu depuneri interstiţiale de substanţă fundamentală (colagen), degenerare şi necroză fibrinoidă etc., realizate probabil prin mecanism alergic.
Colagog (gr. chole: bilă, agein: a conduce). Substanţă care stimulează secreţia şi evacuarea bilei.
Colalemie. Conţinutul de săruri biliare din sînge.
Colalurie. Conţinutul de săruri biliare eliminat prin urină. Colamina, sin. etanolamina. Alcool-amină care intră în structura lipidelor, luînd caracteristica de amfiion în soluţie, graţie fixării unei molecule de apă şi intervenind în metabolism. Colanglografie (gr. chole: bilă, aggeion: vas, graphein: a înscrie). înscrierea imaginii roent-genografice a canalelor şi vezicii biliare.
Colangită, v. Angiocolită Colaps. Scăderea bruscă, brutală şi evidentă a activităţii (tonusului, tensiunii etc.) unui organ.
Colaps cardiac. Scăderea, oprirea sau suspendarea energiei funcţionale a cordului.
Colaps periferic, sin. colaps vascular. Scăderea sau suspendarea energiei circulatorii în vasele periferice, datorită unei paralizii capilare etc. urmată de stagnarea sîngelui în vasele periferice.
Colaps pulmonar. Scăderea sau dispariţia capacităţii funcţio-
nale a pulmonului (în general însoţită de stagnarea sînge lui la nivelul organului).
Colateral (lat. cum: cu, latus, -eris: latură). 1 — Care se abate de la linia dreaptă. 2 — în afara direcţiei. în anatomie, se utilizează pentru definirea ramificaţiilor laterale ale unui vas, iar în genetică pentru pro-duşii în afara descendenţei directe.
Colaterală ulnară (proximală)
(lat. A. collateralis ulnae proxi-malis). Colaterală a arterei brahiale (humerale), izolată deasupra articulaţiei humero-radio-ulnare de unde coboară între extensorul carpo-ulnar şi flexorul carpo-ulnaT (satelită a nervului ulnar) pînă în regiunea supracarpiană, unde, la cal, concură la formarea arcadei arteriale supracarpiene. Colaterală radială (lat. A. collateralis radii), sin. colaterală radială distală, a. radială anterioară, a. dorsală a antebraţului. Terminală a arterei brahiale la cal şi colaterală a brahialei la rumegătoare, suine şi carnivore, detaşată în apropierea unghiului de flexiune humero-radial, de unde coboară pe faţa anterioară a articulaţiei, pentru a se distribui muşchilor anteriori ai antebraţului, terminalels ajungînd pînă în faţa dorsală a articulaţiei carpiene. O colaterală radială proximală se întîlneşte la cîine, detaşată din a. mediană şi continuată cu Aa. metacarpice dorsale II, III si IV.
Colchlclnă. Alcaloid extras din grăunţe de Colchicum. Colchlcum. Safranul de pajişte. Coleclst (gr. chole: bilă şi cistis: vezică). Vezica biliară. Colecistectazie. Dilataţia exagerată a vezicii biliare. Colecistectomie. Ablaţia vezicii biliare.
Colecistltă. Inflamaţia vezicii COL biliare.                               jgj
Colecistografie. Radiografia vezicii biliare.
Colecistopexie. Fixarea vezicii biliare la peretele abdominal. Colecistotomie. Incizia peretelui vezicii biliare.
Coleclstostomie. Deschiderea vezicii biliare la exterior, prin-tr-un canal al cărui orificiu artificial este fixat la nivelul pielii. Coledoc (gr. chole: bilă, aochos: rezervor, transportor). Canalul rezultat din confluenţa canalului hepatic cu canalul cistic şi prin care se varsă bila în intestin.
Coledociarctie. Stricturarea sau obliterarea canalului coledoc. Coledocită. Inflamaţia canalului coledoc.
Colelitiază (gr. chole: bilă, li-thos: piatră). Calculoză biliară. Colelitotripsie. Operaţia de strivire a calculilor biliari, fără deschiderea vezicii biliare. Colemeză. Vomitat bilos (cu bilă).
Colemie. Titrul bilei (sau a pigmenţilor biliari) în sînge. Colepoeză (gr. poiein: a face). Procesul de producere a bilei, Colesteatom. Calcul de coleste-rină.
Colesteremie, sin. colesterole-mie. 1 — Titrul sangvin al colesterolului. 2 — Acumularea de colesterină în sînge. Colesterină, v. Colesterol. Colesterinemie, v. Colesteremie Colesterol (gr. chole: bilă, ste-ros: solid). Sterol de origine alimentară, prezent în toate celulele şi în sînge (1,5—2°/00), găsindu-se însă în bilă în cantităţi mult mai mari, avînd proprietatea de a precipita în diverse stări patologice (for-mînd calculi biliari) sau de a se depune suplimentar în diverse organe (pereţi vasculari), în sînge este fixat la fracţiunea, globulinică. Intervine în meta-
11*
COL bolism, în permeabilizarea ce-204 lulară etc., avînd o acţiune antitoxică şi antihemoliticâ. Colesterolesterază. Hidrolază care scindează esterii acizilor graşi cu colesterolul. Se găseşte în serul sangvin, ficat, rinichi, pancreas, în mucoasa intestinală etc., enzima din pancreas fiind activată de către acizii biliari.
     Colinesterază. Hidrolază care catalizează reacţia de scindare hidrolitică a acetilcolinei (ace-tilcolinesterază), distingîndu-se colinesteraze de tipul I, prezente în sinapse, fibre nervoase, eritrocite, plăci motoare terminale, muşchiul striat, timus etc., şi colinesteraze de tipul II, fără caracter specific, prezente în serul sangvin, pancreas etc.
     Colibacil. Bacterie Gram-nega-tivă, adesea saprofită intestinală, capabilă să-şi exalte virulenţa şi să declanşeze diverse tulburări intestinale sau urinare.
     Colibaciloză. Boală infecţioasă provocată de Escherichia coli (saprofită a intestinului), favorizată de factori variaţi şi tradusă clinic prin tulburări în funcţie de organul afectat, eventual septicemie (la viţeii nou-născuţi), gastroenterită, pielonefrită, mamită etc. Colibacilemie. Pătrunderea co-libacililor în sînge.
     Colic (gr. kolon: intestin gros).
     1  — Care se referă la intestinul gros. 2 — Gare se referă la colon.
     Colică. Sindrom de durere vis-cerală-abdominală (stomac, intestin, peritoneu, organe geni-to-urinare), mai rar extraabdo-minală, animalul fiind agitat, avînd tendinţa să se trîntească brusc în decubit etc. Se disting colici organice (gastrice, intestinale etc.) şi colici funcţionale
(crize vasculare), colici adevărate (aparat digestiv) şi colici false etc.
Colică hepatică. Crize dureroase consecutive contracţiei spastice a căilor biliare.
Colică dorsală (lat. A. colica dorsalis). Sub această denumire este descrisă la cal, în terminologia internaţională, colica dreaptă, care irigă porţiunea
III  şi IV din colonul mare, anastomozîndu-se la nivelul curburii pelvine cu a. colica ventrală.
Colică medie (lat. A . colica media). Colaterală a arterei colice drepte, distribuită porţiunii terminale a colonului descendent, în literatura franceză este descrisă sub denumirea de prima arteră a colonului flotant. Se anastomozează cu prima colaterală a colicei stîngi.
Colică stîngă (lat. A. colica sinistra) . Prima colaterală a me-zentericei caudale, distribuită porţiunii iniţiale a colonului descendent, anastomozată cu colica medie.
Colică ventrală (lat. A. colica ventralis). Sub această denumire se descrie la cal o voluminoasă arteră (reprezentînd de fapt ramura colică a arterei ileo-ceco-colice) care se distribuie porţiunii I şi II a colonului ascendent (mare), anastomozată la nivelul curburii pelvine cu colica dreaptă.
Colică dreaptă (lat. A. colica dextra), sin. a. colică retrogradă (în literatura franceză datorită raporturilor ei cu ansele III şi
IV   ale colonului ascendent şi aşezării în partea stîngă a abdomenului a acestor porţiuni, este denumită a. colică stîngă). Ramificaţie a arterei mezenterice craniale, detaşată în general în comun cu a. colică medie şi distribuită porţiunii medio-ter-minale a colonului ascendent. La cabaline (colică retrogradă)
distribuie sînge porţiunilor III şi IV ale colonului mare; la rumegătoare se distribuie anselor excentrice ale colonului spiralat; la suine, anselor excentrice ale colonului helicoidal, iar la cîine şi pisică, porţiunii mijlocii a colonului ascendent, anastomozîndu-se, la toate speciile, cu colica directă (ventrală, la cal).
Colici spasmotice, a frigore, de apă rece, reumatismale sau nervoase, v. Spasmul intestinului. Coligranulomatoză. Boală infecţioasă, necontagioasă, a gali-naceelor, adesea diagnosticată la autopsie, cînd se descoperă granuloame intestinale multiple, cu caracter reactiv faţă de Escherichia coli.
Colilie (lat. Stipa). Gen de graminee răspîndite pe pajiştile naturale din zona de stepă şi silvostepă, cu ritm de dezvoltare foarte lent şi cu grad redus de consumabilitate. Au tulpini subţiri, înalte pînă la un metru, formînd tufe dese, cu frunze de obicei înguste. Se cunosc multe specii de stipa (S. capillata, S. Lessingiana, S. Joannis, S. Stenophylla etc.). Colină. Substanţă din complexul vitaminic B1( considerată ca factor lipotrop şi de protecţie faţă de supraîncărcarea grasă a ficatului.
Colinergic (gr. chole: bilă, er-gein: a acţiona, a face). Stimulat sau activat prin acetilco-lină: nervi colinergici (terminaţii parasimpatice, sinapse pre-ganglionare a fibrelor autonome) etc.
Colir. 1 — Formă medicamentoasă (în principiu lichidă), utilizată în bolile oculare, prin depunere în sacul conjunctival.
2  — Termenul s-a extins la toate formele de administrare a medicamentelor în sacii con-junctivali.
Colită. 1 — Inflamaţia colonu- CQL lui. 2 — Prin extensiunea sferei jgg se utilizează pentru definirea oricărei inflamaţii a intestinului gros.
Colley, sin. Ciobănesc scoţian. Cîine cu formă fină şi aspect decorativ, suplu, cu craniul potrivit de larg, turtit, diminuînd progresiv spre zona orbitară, botul lung şi drept, urechile mici, potrivit de largi la bază, lăsate pe spate în repaus, părul gros, aspru, de culoare variată. Coada moderat dezvoltată, cu vîrful uşor recurbat în sus, este purtată jos. Talia; la masculi 55—61 cm şi la femele 50—55 cm.
Colobomă. Fisură congenitală sau traumatică a formaţiunilor din segmentul anterior al ochiului, inclusiv a anexelor oculare (cu sau fără pierdere de substanţă) .
Colobomă congenitală (palpebrală) . Persistenţa fisurii inferioare embrionare a pleoapei.
Colobomă iriană. Lipsa unei porţiuni din iris, putînd fi accidentală sau congenitală, in-teresînd numai irisul sau însoţind o deficienţă de dezvoltare a pleoapelor sau chiar a bulbului ocular.
Colobomă palpebrală. Fisură (traumatică sau congenitală, cu sau fără lipsă de substanţă) a pleoapelor.
Colobomă traumatică. Fisurarea sau discontinuitatea parţială a formaţiunilor palpebrale, provocată de un traumatism.
Colobotna tapisului. Denumire improprie pentru definirea unei anomalii coroidiene, caracterizată prin absenţa stratului fundamental al coroidei, la animalele domestice, fundul ochiului apărînd roşiatic, cu pete roşii liniare.
Colodiu (lat. Collodium). Soluţie alcoolică-eterată de nitroceluloză, cu aspect sirupos, găl-
< 01i bui, în urma evaporării formînd 166 ° peliculă aderentă; se utilizează pentru protecţia plăgilor cutanate, fixarea prin aderenţă a unor pansamente etc. Coloidoterapie. Tratament cu soluţii coloidale, cum ar fi compuşii coloidali ai argintului (co-largol, protargol etc.).
     Colon (gr. kolon: intestin gros). Porţiune a intestinului gros, cuprinsă între cec şi rect, dis-tingîndu-se 3 segmente: ascendent, transvers şi descendent. La rîndul ei, la cabaline, porţiunea ascendentă prezintă 4 anse:    lombo-sternală,   sterno-
     pelvină, pelvo-diafragmatică şi freno-lombară; la rumegătoare prezintă o porţiune sigmoidă şi una spiralată, iar la suine, o porţiune dreaptă şi una heli-coidală.
     Colopexie. Operaţia de fixare a colonului la peretele abdominal (practicată în general pentru evitarea recidivei herniilor). Colostază (gr. chole: bilă şi sta-sis: oprire). Reducerea sau suprimarea completă a tranzitului biliar spre intestin.
     Colostru (lat. colostrum: primul lapte). Laptele secretat în primele zile post partum (tonifiant, vitaminizat, purgativ, bogat în hormoni etc.). Colpocheratoză. Cheratinizarea epiteliului vaginal, provocată în majoritatea cazurilor de o hipovitaminoză A.
     Colpocel (gr. kolpos: vagin, cheli: hernie). Hernia vaginului. Colpocleizis (gr. cleizis: închidere) . Operaţia chirurgical-obstetricală de avivare şi sutu-rare a pereţilor vaginali, cu scopul închiderii cavităţii vagi-nale.
     Colpoceliotomle (gr. keilon: cavitate, tomi: incizie). Operaţia chirurgicală de deschidere (prin incizie) a fundului de sac vaginal, practicată în ovariec-
 tomia pe cale vaginală, la animalele mari.
 Colpocistotomie. Incizie vagino--vezicală.
 Colpodesmorafie (gr. desmos: legătură, raphi: sutură). 1 — Sutură vaginală. 2 — Operaţia chirurgicală de suturare a pereţilor vaginului.
 Colpoplastie. Operaţia reparatorie chirurgicală a pereţilor vaginali, în general bazată pe autogrefă.
 Colpoptoză. Dilataţie şi hernie vaginală.
 Colpostenoză. Strîmtarea patologică (cicatricială sau congenitală) a vaginului. Colpotomie. 1 — Incizia peretelui vaginal. 2 — Operaţie de incizare a peretelui vaginal. Colurie (gr. chole: bilă şi ouron: urină). Conţinutul de pigmenţi biliari din urină.
 Comă (gr. koma: somn profund). Depresiune treptată, începînd cu stări precomatoase, şi în acelaşi timp prelungită, a activităţii nervoase superioare, sensibilităţii, motilităţii, reflecti-vităţii şi chiar a marilor funcţiuni sau funcţiunilor metabolice; apare ca expresie a unor stări foarte grave, de origine diferită (toxice, traumatice, in-fecţioase, dismetabolice etc.), faţă de care organismul nu se mai poate adapta.
 Combatantă. Rasă de găini ca corpul zvelt, cu pieptul larg şi robust, creastă dreaptă, penaj frumos colorat, greutate corporală mare, portament drept şi bătăios. în trecut, această rasă era crescută şi apreciată pentru luptele de cocoşi. Prezintă importanţă prin rolul ameliorator pe care îl are în formarea de rase noi.
 Combatantă de Aseel. Una din
 cele mai vechi rase de găini combatante, originară din India. Produce 60—80 ouă anual, are greutate corporală de 2,5—
       I,
3  kg, instinct de clocit foarte dezvoltat, foarte rustică, însă greu de crescut din cauza caracterului combativ care se manifestă de timpuriu (6—8 săptă-mîni). Are mai multe varietăţi, cea mai răspîndită fiind în Europa cea albă si rosie-pes-triţă.
Combatantă de Bruges. Rasă de găini combatante, din grupa raselor europene.
Combatantă de Liege. Rasă de găini, combatantă, din grupa raselor europene, creată în Franţa.
Combatantă engleză de tip modern. Rasă de găini combatante, derivînd direct din rasa combatantă engleză de tip vechi, avînd însă talia, picioarele şi gîtul mai lungi, carnea de calitate mai slabă, pretenţioasă la condiţiile de creştere, caracterul combatant diminuat. Combatantă engleză de tip vechi. Rasă de găini, originare din Anglia, de culoare albă, nea-gră-roşcat etc., cu trunchi a-proape ovoid, larg anterior, cu greutate corporală de 3,5 kg, precoce, cu carne de calitate bună şi instinct combatant dezvoltat.
Combatantă indiană de Corn-wal. Rasă de găini (v. Gornish). Combatantă malaieză. Rasă de găini combatante, originară din Asia, rustică, producînd 100— 120 ouă anual, cu greutate corporală de 3,5—5 kg, cu carne de calitate superioară. Se cunosc patru varietăţi de culoare, cea mai răspîndită fiind nea-gră-roşcată. Se foloseşte la încrucişările industriale pentru obţinerea de produşi valoroşi pentru carne.
Combatere (lat. cum: cu, bat-tuere: a lovi, a strînge). Totalitatea măsurilor folosite împotriva unei boli (prevenţie, terapeutică) .
Combelen, sin. N-(3-dimetilami- c M nopropil)-3-propionil fenotiazi- jg’-nă. Preparat fenotiazinic, far-macodinamic similar cu Clor-delazinul, însă mai activ.
Comedon. Retenţia sebumului într-o glandă sebacee.
Complex B, v. B (complex-). Complex primar. Manifestarea Iezională organo-ganglionară de primă infecţie tuberculoasă, constînd din leziuni în organul afectat şi în ganglionii limfatici corespunzători organului respectiv.
Cominutivă (fractură -) . Fractură multiplă, cu spargerea osului într-o mulţime de fragmente (eschile).
Comisură. Zona de întîlnire a celor două buze care delimitează un orificiu organic natural, cu aspect de fantă: comisura buzelor, comisura vulvară etc.
Common. Soi de lucernă creat şi cultivat în S.U.A.
Comoţie (lat. commotio: mişcare). Traumă gravă, fără soluţie de continuitate, produsă în general pe bază de şoc vibra-toriu. Prin lărgirea sferei, defineşte şi un sindrom traumatic brutal, fără soluţie de continuitate, dar însoţit de abolirea temporară a funcţiei organului lezat (sau a organismului în general, în cazul comoţiilor cerebrale) .
Comor, sin. Kombar. Varietate de oi Karakul de culoare cafenie.
Comparat (lat. comparatus: potrivit, asemănător). 1 — Care suferă comparaţie. 2 — Care este pus în comparaţie.
Comparativ (lat. comparativus : asemănător). 1 — Care indică o comparaţie. 2 — Care stabileşte o comparaţie: anatomie comparativă etc.
Compas Wilkens. Instrument metalic, cu două braţe semicirculare, unite la bază, unde se
COM aflâ un arc cu diviziuni, fie-jgg caxe diviziune corespunzînd. unei distanţe de un centimetru între vîrfurile braţelor. Se foloseşte la măsurători biometrice, în special pentru măsurarea capu-ilui.
      Compatibilitate (fr. conipatible). 'Calitate .care nu exclude altă calitate sau proprietate: compatibilitatea a două rnedica-, mente administrate simultan •.etc.
      Compensat (lat. compensare: a cumpăni, a completa, a da în schimb). Echilibrat: şoc compensat (care a fost echilibrat prin intervenţia factorilor ho-meostazici) etc.
      Compilaţie (lat. compilare: a jefui). Lucrare făcută numai pe baza datelor, textelor, cercetărilor etc. aparţinînd altor persoane decît celui care practică compilaţia. Condamnabilă deontologic.
      Complement, v. Alexină.
      Complementar (lat. complemen-tum: cel care desăvîrşeşte). 1
      — Care serveşte la completare: fenomen, reactiv, acţiune etc.
      2 — Care completează reciproc. Complement enzimatic, v. Co-factori enzimatici.
      Complex articular. Legătură între mai multe oase, putînd fi sistematizată în mai multe articulaţii bine individualizate, for-mînd totuşi o unitate, datorită unor componente comune (cum ar fi ligamentele comune): articulaţia jaretului, a genunchiului etc.
      Complicaţie. 1 — în patologie, defineşte tulburările morio-func-ţionale care survin şi agravează evoluţia unei boli. 2 — Apariţia unor fenomene morbide suplimentare, produse de cauze diferite sau de aceeaşi cauză, care a determinat o stare patologică instalată anterior şi nevindecată.
 Comportament. Ansamblu de atitudini şi manifestări. în medicina veterinară indică totalitatea manifestărilor unui animal, în condiţii date, apreciată cu deosebire pe baza atitudinilor, faciesului şi temperamentului x(ca reflectare a activităţii nervoase superioare) şau a răspunsului .faţa ide .diferite solicitări aparte, cum ar fi diverse noxe (eforturi, infecţii etc.).
 Complexul bolilor mucoaselor.
 Manifestări digestive abdominale sau din partea mucoaselor organelor digestive şi respiratorii anterioare, determinate la taurine de virusuri. Complexul cuprinde mai multe viroze: boala mucoaselor, diareea viro-tică a taurinelor, rinotraşeita infecţioasă a taurinelor ş.a. Compresă. 1 — Iniţial, sub acest termen se definea o bucată de tifon îndoită şi folosită pentru tamponament, în timpul operaţiei chirurgicale. 2 — Ulterior, termenul a fost utilizat şi pentru definirea prişniţului rece. Compresiune. 1 — Metodă de hemostază, constînd din exercitarea unei presiuni pe un vas lezionat. 2 — Exercitarea unei apăsări pe un organ de către
 o neoformaţiune, alt organ deplasat de examinator etc. Compresiune medulară. Cadru etiopatogenic în mielopatiile neurale, realizat sub forma compresiunii medulare bruşte (he-matorahis, hematomielie, luxa-ţii şi fracturi ale coloanei, hernia discurilor intervertebrale etc.) sau a compresiunii medulare lente (meningite, tumori, abcese, paraziţi, boli vertebrale productive etc.); se manifestă prin sindrom medular total sau sindroame medulare sistematizate.
 Compusul A, sin. 11-dehidro-corticosteron, compusul A Ken-dall. Corticoid activ, izolat din
*
 suprarenală, avînd un rol deosebit în reglarea metabolismului glucidic, proteic şi mineral.
Compusul B, sin. corticosteron. Corticoid activ, izolat din suprarenală, avînd rol deosebit în metabolismul glucidelor şi în metabolismul proteic. Compusul E, sin. cortizon, 11-dehidro-17-hidroxicorticosteron. Corticoid activ, izolat din corti-cosuprarenală, avînd rol în metabolismul glucidic şi proteic. Compusul F, sin. hidrocortizon, cortizol, 77-hidrocorticosterol. Corticoid activ, izolat din corti-cosuprarenală, avînd aceeaşi formulă cu corticosteronul, pre-zentînd în plus o grupare hi-droxil la C17, cu rol deosebit în metabolismul glucidic şi proteic.
Con t.e atracţie, sin. con de concepţie. Proeminenţă tranzitorie a citoplasmei ovulare, prin care se stabileşte contactul cu spermatozoidul fecundant, la nivelul căreia acesta pătrunde, unindu-se cu ovula,
Con Doyere, sin. con de emergenţă. Zonă neuroplasmatică a pericarionului, lipsită de corpusculi Nisll.
Con eferent. Formaţiune reprezentînd capul epididimului şi rezultînd din anastomoza a 8—15 canalicule eferente, situate între reţeaua Haller şi originea canalului epididimar. Con fibros al pielii. Travee fibroasă detaşată din derm, situată între faţa profundă a der-mului şi fascia superficială, respectivele travei delimitînd lojii în care se găsesc plasaţi lobulii grăsoşi ai hipodermului.
Con pilos primitiv. Trama che-ratinizată din axa germenului pilos, în jurul căreia se formează teaca epitelială internă a firului de păr.
Concă. Scobitura pavilionului urechii, din fundul căreia se continuă canalul auditiv ex-
tern. A nu se confunda în nici CON un caz cu pavilionul urechii sau jgg cu cartilajul concal, conca reprezentînd spaţiul delimitat din interiorul pavilionului.
 Concept (lat. conceptus: zămislire) . Se utilizează în mod eufe-mic pentru definirea zigotului (şi a embrionului în general). Concreţiune, sin. concrement. Depozit de substanţe insolubile, plasat în intimitatea unui ţesut sau într-un organ (cele intra-organice fiind în mod obişnuit cunoscute sub denumirea de calculi).
 Condil (gr. condilos: articulaţie). Suprafaţă articulară rotunjită, reprezentînd un segment din suprafaţa unui con sau cilindru, Condilică (lat. A. condylica). Colaterală a arterei occipitale, ureînd spre gaura nervului hipo-glos. La cal, după detaşare, se divide în ramuri musculare (distribuite drepţilor anteriori ai capului) şi ramuri menin-giene, dintre care unele pătrund în craniu prin gaura nervului hipoglos (şi prin gaura sfîşiată posterioară). La restul animalelor domestice pătrunde în craniu exclusiv prin gaura nervului hipoglos. La suine, artera condilică apare ca o colaterală a carotidei comune (în trunchi comun cu a. carotidă internă). Condiioid. Asemănător sau cu aspect de condil.
 Condilian. Care se raportează 1? un condil, aparţine condilului etc.
 Condilom. Tumoră benignă (capabilă de malignizare), de origine mixtă epitelio-conjuncti-vală, diferenţiindu-se de papi-lom prin prezenţa în structura lui a unor travee centrale con-junctivale.
 Condrificare (gr. khondrion: grăunte; lat. facio\ a face). 1 -Transformarea unui ţesut (în principiu conjunctiv) în ţesut cartilaginos. 2 — Procesul de
                                        CON formare a ţesutului cartilagi-
170 nos-
      Cotidrold. Cu aspect de cartilaj.
      Condrină. Scleroproteină care intră în constituţia substanţei fundamentale cartilaginoase. Condrinballen. Granule condri-nice, grupate în jurul capsulei principale izogenice cartilaginoase .
      Condriocineză.Migraţia condrio-mului în timpul diviziunii celulare (v. şi Condriodiereză). Condriocont. Denumire clasică pentru condriomul structurat sub formă filamentară (basto-naşe drepte sau încurbate). Condriodiereză. Diviziunea con-drionului în timpul diviziunii celulare.
      Condriom. Ansamblu de orga-nite celulare permanente, cu aspect variat (filamentar, coco-bacilar etc.).
      Condriolită. Denumire clasică pentru condriomul moniliform, în şirag.
                                              Condriosom (gr. soma', corp).
      1 — Denumire dată de V o i-n o v fragmentelor de spirem cromatic, în timpul diviziunii celulare. 2 — M,itocondrie. 3 — Organit celular sub formă de grăunte, bastonaş sau filament. Condrită. Inflamaţia cartilajului.
      Condroblast. Celulă cartilaginoasă tînără.
      Condrocit. Celulă cartilaginoasă matură.
      Condroclast. Celulă cu rol distructiv asupra capsulei grupelor izogenice.
      Condrodistrofie. Tulburare distrofică a cartilajului, consecutivă unei vicieri metabolice. Condrodistrofie fetală, v. Acon-droplazie.
      Condrofit. Formaţiune vegetantă cartilaginoasă, situată la nivelul pieselor cartilaginoase articulare.
Condroide. Mucopolizaharide cu structură complexă, constituite în principiu dintr-o componentă proteică şi una neproteică, poli-zaharidică (reprezentată prin acidul condroitin-sulfuric). Intră în constituţia cartilajelor. Condroitin-sulfuric (acid -). Substanţă complexă, avînd în componenţa sa condrozamină (aminozaharul corespunzător ga-lactozei), realizînd o moleculă mare, puternic polimerizată, cu mare greutate moleculară (300 000—500 000) şi o lungime de 4 700 Amstrongi; intră în componenţa ţesutului conjunctiv şi a derivatelor lor. Condron. 1 — Unitate structurală cartilaginoasă, reprezentată de o grupă izogenică. 2 — Neoplasm cartilaginos heteroti-pic.
Condropatie. Termen general pentru definirea oricărei boli a cartilajelor.
Condrosarcom. Tumoră malignă a ţesutului cartilaginos. Condroplast. Cavitatea în care se găseşte plasat condrocitul. Condroz. Tip de cal belgian pentru povară.
Condroză. Procesul de formare a unui cartilaj.
Condrotomie. Disecţia sau secţionarea unu i cartilaj. Condrexereză. Excizia unei porţiuni dintr-un cartilaj sau a cartilajului în totalitatea lui. Conexiune (lat. conexio: legătură). Unirea sau legătura ce există între două formaţiuni sau fenomene. Se utilizează îndeosebi cu referire la releele nervoase .
Confluent (lat. confluentus: care se varsă în altul). Se utilizează pentru definirea a două vase sangvine care se unesc într-un singur trunchi (două vene egale confluează, în timp ce vena mică este un afluent al venei mari).
Congener (lat. congenitur: născut în acelaşi timp). în anatomie se utilizează pentru definirea organelor sau formaţiunilor pare, simetrice şi care au aceeaşi funcţiune (sau concură la efectuarea aceleiaşi mişcări): membrul toracal stîng este congener cu cel drept etc. Conformaţie (lat. con: cu, faţă de, formare: a forma). Aspectul morfologic de ansamblu al corpu-lui, considerat după modul dezvoltării şi raportul diferitelor regiuni corporale între ele; conformaţia diferă, din punct de vedere zootehnic, după standardul rasei, liniei de animale etc.; privitor la semnificaţia clinică, conformaţia poate fi bună şi rea.
Congelare. Răcirea unui produs sub punctul crioscopic. Congenital. Care există de la naştere, cu care s-a născut animalul, fără a fi cîştigat ulterior, dar şi fără a implica vreo relaţie cu substratul ereditar. Congestie (lat. cum: cu, gerere: a purta), sin. hiperemie. Aflux de sînge într-o regiune sau organ, distingîndu-se congestii active (prin exces de aport) şi congestii pasive (prin deficit de evacuare) (v. şi Hiperemie). Congestie cerebrală, sin. congestie meningoencefalică. Aflux activ sau acumulare pasivă de sînge la nivelul encefalului, declanşînd o fază de excitaţie psiho-motrică, urmată de o fază depresivă (în forma activă) sau în principal semne de depresiune nervoasă, dublate de alte semne de stază sangvină (congestia pasivă).
Congestie pulmonară. 1 — A-
flux mărit de sînge sau surplus de sînge — realizat prin stază la nivelul pulmonului (respectiv congestia activă şi pasivă pulmonară), determinînd disp-nee, raluri crepitante etc. 2
—  Afecţiune pulmonară carac-
terizată printr-un proces hiper- CON emic pulmonar, adesea apărînd ca o fază premunitorie în infla-maţiile acute pulmonare grave, manifestîndu-se clinic prin tulburări respiratorii, modificarea zgomotelor respiratorii etc. Conglomerat (lat. conglomerare: a îngrămădi). Adunătură neordonată, dar formînd o singură masă.
Conglutinare (lat. conglutinare: a lipi împreună). 1 — Acţiune de unire într-o masă lipicioasă, vîscoasă. 2 — Rezultatul acţiunii amintite. în medicină, termenul se utilizează pentru a defini strîngerea într-o singură masă a unor elemente figurate, organice, dintr-un lichid. 3 — Fenomen de apărare organică împotriva unei agresiuni.
Congruenţă (lat. congruens: potrivit, proporţionat). Corespondentă şi proporţională. Se utilizează pentru definirea unor articulaţii ale căror suprafeţe osoase articulare oponente sînt pro-porţionate şi corespondente. Coniceină. Alcaloid din cucută (Conium maculatum).
Coniină. Alcaloid uleios din cucută (Conium maculatum).
Conivent (lat. connivens: propriu). în anatomie, termenul se foloseşte pentru definirea accidentelor de relief cu caracter particular, care se găsesc în interiorul duodenului la om şi, parţial, în porţiunea iniţială a duodenului la cîine şi pisică: valvule conivente etc.
Conjugare (cartilaj de -). Zonă cartilaginoasă interdiafizo-epifi-zară, prezentă în perioada de creştere a osului, dotată cu mare capacitate de multiplicare a elementelor cartilaginoase, condiţionînd creşterea în lungime a osului.
Conjunctiv (lat.r conjugo: a uni).
De legătură.
Conjunctiv (ţesut -). Ţesutul fundamental de legătură, susţi-
CON nere etc. format dintr-o sub-172 stanţă fundamentală în care se găsesc elemente figurate reprezentate de fibre (colagene, elastice şi reticulare) şi celule conjunctive (fibrocite, histiocite, mastocite, plasmocite, eozino-cite), dotate cu mari posibilităţi metaplazice.
     Conjunctivale (lat. Aa. conjunctiv ales). Arteriole fine distribuite conjunctivei, sistematizate în: a. conjunctivale proxi-male (izolate din a. temporale şi nazale) şi a. conjunctivale distale (izolate din a. cilare). Conjunctiva pleoapei a IlI-a este irigată de o arteră specială, detaşată din artera oftalmică, ramura bulbară.
     Conjunctivă. Mucoasa care căptuşeşte sacii conjunctivali. Conjunctivita purulentă contagioasă a bovinelor. Inflamaţia purulentă a conjunctivei, avînd origine variată, debut insidios şi urmată de complicaţii ulceroase cherato-conjunctivale, a-fecţiunea putînd cîştiga un aspect enzootic, în puroiul recoltat din sacii conjunctivali pu-nîndu-se în evidenţă diplococi, stafilococi, streptococi, fără însă ca flora respectivă să producă boala experimental. Conjunctivita purulentă a cabalinelor. Inflamaţie conjuncti-vală produsă de infecţii diverse şi manifestată prin congestie accentuată, epiforă, chemozis evident şi secreţie muco-puru-lentă.
     Conjunctivita purulentă a cîineiui. Inflamaţie conjunctivală de natură infecţioasă (jigodi-oasă), carenţială sau de auto-infecţie şi manifestată prin congestie conjunctivală, chemozis, secreţie mucopurulentă etc., adesea complicîndu-se cu ulcere cronice, panoftalmie sau oftal-mie simpatică.
     Conjunctivita purulentă contagioasă a caprelor. Inflamaţie
cvasi-specifică a conjunctivei, frecventă la iezii şi caprele-tinere ţinute la păşune, produsă fiind probabil de un virus ne identificat şi manifestată prin fotofobie accentuată, bruscă, epiforă exagerată, secreţie mucopurulentă, apoi cheratită periferică, avînd adesea un caracter ulceros.
Conjunctivita purulentă contagioasă a mînjilor. Inflamaţie de natură infecţioasă a conjunctivei, produsă de stafilococi, streptococi, infecţii puer-perale, murdărie etc. şi manifestată prin hiperemie conjunctivală, sensibilitate excesivă, secreţie conjunctivală muco-pu-rulentă etc.
Conjunctivita purulentă contagioasă a nou-născuţilor. Conjunctivită consecutivă infecţiilor puerperale, frecventă la pisoi de 2—3 săptămîni şi manifestata prin exsudaţie mucopurulentă abundentă. Conjunctivită. Inflamaţia acută sau cronică a conjunctivei, a-vînd origine variată, tradusă prin semne de congestie conjunctivală, epiforă, secreţie mu-co-purulentă, fotofobie, durere zonală etc. (în forma acută), modificări morfologice diverse (în forma cronică).
Conjunctivită catarală. inflamaţie congestivă a conjunctivei, provocată de diverse infecţii de contiguitate sau apărînd ca un epifenomen în diverse boli specifice şi manifestată prin congestie eczematoasă, epiforă, sensibilitate conjunctivală etc., putîndu-se atenua o dată cu dispariţia cauzei sau putînd evolua spre o conjunctivită pseudomembranoasă ori purulentă, în cazul persistenţei infla-maţiei de contiguitate. Conjunctivită de fîn. Inflamaţie conjunctivală întîlnită mai ales primăvara şi vara, la cîinii de vînătoare, eventual şi la cal
sau bou, provocată de acţiunea iritantă sau alergizantă a polenului (polinoză) şi manifestată prin fotofobie, epiforă, edem conjunctivo-palpebral etc., adesea cîştigînd un caracter periodic.
Conjunctivită de lumină. Afecţiune hiperemică a conjunctivei, întîlnită la animalele forţate să lucreze în lumină intensă (pe malul mării, de pildă). Conjunctivită eruptivă. Infla-maţie conjunctivală cu caracter secundar (în febra aftoasă, variolă etc.), manifestată prin apariţia pe conjunctivă (eventual şi pe cornee) a unor flic-tene.
Conjunctivită foliculară. Infla-maţie conjunctivală, frecventă la cîinii de apartament, avînd origine neprecizată (igienică, vi-rotică) şi manifestată prin apariţia pe conjunctivă a unor puncte nodulare roşietice, cu nuanţă sticloasă, grupate mai ales pe pleoapa a treia. Conjunctivită habronemică.Complicaţie a plăgilor conjunctivale infestate cu larve de Habro-nema muscae, manifestată prin inflamaţie nodular-ulcerativă a conjunctivei, fotofobie, epiforă, prezenţa larvelor etc. Conjunctivită hemoragică. Conjunctivită secundară (în febra tifoidă, septicemie hemoragică etc.), manifestată prin congestie, fotofobie şi peteşii conjunctivale .
Conjunctivită medicamentoasă.
Inflamaţia conjunctivei consecutivă utilizării iraţionale a colirelor şi manifestată prin semne de conjunctivită cata-rală.
Conjunctivită nodulară. Afecţiune cu origine neprecizată, frecventă la cîine şi caracterizată prin edem conjunctival acut, catar conjunctival şi apariţia de noduli subconjunctivali, ul-
eerativi (mai ales tn fundul de CON sac conjunctival superior). Conjunctivită parazitară. Conjunctivită provocată de telazii (cal, bou, cîine) sau oxispirure (păsări) şi manifestată prin inflamaţie catarală sau mucopurulentă a conjunctivei. Conjunctivită polipoasă. Infla-maţie polipoasă cronică a conjunctivei, avînd origine necunoscută, frecvent întîlnită la cîine, pisică şi taurine, mai rar la alte specii.
Conjuctivită pseudcmembranoa-
să. Inflamaţie conjunctivală, frecventă mai ales la păsările afectate de diftero-variolă, avitaminoză A sau cu traume palpebrale diverse şi caracterizată prin apariţia unui exsudat conjunctival, ce concretizează în pseudomembrane.
Conjunctivită purulentă. Infla-maţie conjunctivală însoţită de
o producţie accentuată de muco-puroi, avînd aspecte şi origini variate.
Conjunctivită rickettsiană. Conjunctivită produsă de Rickett-sia conjuntivae bovis, frecventă la viţei şi manifestată prin semne de conjunctivită acută, cu formă granulară, complicată adesea cu cheratite, iridociclite etc. Conjunctivită simptomatică. Conjunctivită manifestată ca un simptom al altei boli organice sau generale.
Conjunctivită spiropterică. Inflamaţie conjunctivală, întîlnită la păsări, produsă fiind de spiroptere şi manifestată printr-o conjunctivită de tip nodu-lar, însoţită sau urinată de complicaţii oculo-nazale şi aero--saculare.
Conjunctivită tuberculoasă. Inflamaţie conjunctivală de origine bacilară, întîlnită la păsări (porumbel, în special), bou şi cîine şi caracterizată prin leziuni ulcero-vegetante ale conjunctivei şi corneei.
con Consangvinitate, sin. adelfoga-274 mie. 1 — Fecundarea între descendenţii apropiaţi (1 — 4 generaţii) ai aceloraşi părinţi precum şi fecundarea între formele parentale şi cele filiale. 2 — Metodă folosită în ameliorarea animalelor şi formarea de rase noi.
     Consangvinitate apropiată. 1 —
     înrudire strînsă, incestuoasă, de gradul II. 2 — Metodă de împerechere între rude de gradul II (cu două generaţii libere), coeficientul de consangvinizare variind între 0,06 şi 0,125 (străbun ic-strănepoată etc.). Consangvinizare îndepărtată.Metodă de împerechere între rude de gradul IV (cu minimum 5 generaţii libere). Consangvinizare moderată. Metodă de împerechere între rude de gradul III (cu 3—4 generaţii libere), coeficientul de consangvinizare fiind neglijabil (stră-străbunici cu stră-strănepoţi). Consangvinizare strînsă. Metodă de împerechere între rude de gradul I (cu nici o generaţie sau o singură generaţie liberă), coeficientul de consangvinizare fiind mai mare de 0,125 (tată--fiică, mamă cu fiu etc.). Conservatism ereditar. Latură a eredităţii datorită căreia urmaşii se aseamănă cu părinţii, iar organismele pretind anumite condiţii necesare pentru viaţă, dezvoltare etc.
     Consistenţă (lat. consistere: a sta împreună, a se opri). Rezistenţa sau reacţia la apăsare; poate fi dură (lemnoasă, pietroasă etc.), păstoasă, moale (elastică) şi fluctuantă.
     Constantă Michaelis. Valoare ce caracterizează o anumită reacţie enzimatică, egală cu concentraţia substratului pentru care viteza de reacţie enzimatică este egală cu jumătate din viteza
maximă. Se notează în enzimo-logie cu Km.
Constelaţie (patologie de -). Concepţie în patologie care ia în consideraţie întregul complex de factori ce intervin sau favorizează apariţia şi evoluţia unei boli.
Constipaţie (lat. constipo: a îndesa, a astupa). 1 — Dificultate sau întîrziere în defecare. 2 — Uneori se utilizează şi ca sinonim pentru coprostază.
Consult (lat. consulto; a dezbate, a cere sfat). Sfat cerut medicului.
Consulta (a -). A cere avizul, a cere sfatul. în medicina veterinară deci, proprietarul de animale consultă medicul în privinţa modului în care trebuie să procedeze pentru a facilita vindecarea animalului bolnav sau pentru aplicarea profilaxiei, iar medicul veterinar acordă consultaţie (v. Infra). Consultant. Care oferă sfaturi. Medic consultant: medicul care dă sfaturi scrise sau verbale privind o boală.
Consultaţie. Interesul pacientului (în medicina umană) sau al proprietarului de animale (în medicina veterinară) de a afla părerea medicului privitor la boala de care suferă pacientul. Deci nu medicul veterinar consultă pacientul, ci proprietarul de animale consultă pe medic, cu privire la posibilităţile de vindecare a animalului bolnav, în mod impropriu se utilizează termenul de consultaţie în locul celui de „examinare", deoarece medicul veterinar nu „consultă" animalul, ci îl „examinează". Constituţia (lat. constituere: a alcătui). Ansamblul însuşirilor morfofuncţionale în funcţie de ereditate şi mediu, în măsură să explice adaptabilitatea faţă de anumite cerinţe productive
sau factori patogeni. Se disting: constituţie fină, robustă, debilă şi grosolană.
Constituţie fină. Tip constituţional, caracterizat prin schelet subţire, piele fină, densă şi uşor detaşabilă, păr rar, scurt şi fin, cap mic, uşor şi uscăţiv, picioare subţiri, ţesut conjunctiv subcutanat puţin abundent, temperament vioi etc. Constituţie grosolană. Tip constituţional, caracterizat prin schelet grosolan, masiv şi un-ghiulos, piele groasă, păr aspru şi des, musculatură voluminoasă, ţesut conjunctiv slab dezvoltat, membre groase, mişcări destul de agere, temperament limfatic etc.
Constituţie robustă. Tip constituţional, caracterizat prin schelet osos dens şi masiv, piele densă, elastică şi relativ groasă, păr scurt şi des, musculatură bine conturată sub piele, ţesut conjunctiv subcutan puţin abundent, articulaţii şi tendoane aparente, mişcări energice etc. Constrictor (lat. constrigo: astrîn-ge, a opri). Denumirea utilizată în morfo-fiziologie pentru definirea muşchilor care închid (contractîndu-se) unele canale sau orificii.
Consum specific de furaje. Consumul de U.N. pe unitatea de produs zootehnic (1 litru lapte,
1  kg spor în greutate etc.). Reprezintă un indicator teh-nico-economic important, cu privire la gradul de folosire economică a furajelor. Contagios (lat. contagio: contact). Care se poate transmite prin contagiu. Deci nu animalul este contagios, ci boala. Contagioasă (boală-). Boală provocată de bacterii şi virusuri; care se poate transmite de la un individ bolnav la alt individ sănătos, prin contact direct sau indirect (prin materiale diverse etc.); uneori, termenul se
utilizează şi pentru definirea parazitozelor transmisibile prin jyg contagiu.
Contagiozitate. 1 — Capacitatea unei boli de a se transmite prin contagiu. 2 — Natura celui care este contagios. 3 — Puterea de transmitere a unei boli prin contact.
Contagiu, sin. contagiune. Transmiterea unei boli contagioase de la un animal bolnav la alt animal sănătos, prin coabitare, contact, alimente, ustensile, îngrijitori etc.
Contaminare (lat. contaminare: a pîngări, a mînji, a amesteca). Stabilirea contactului între un organism sănătos (sau obiect indemn) şi unii germeni vii patogeni din categoria bacteriilor, virusurilor, paraziţilor etc. Contaminat. Cel care a suferit contaminarea. Cel care, indemn fiind, a luat contact cu germenii patogeni.
Contenţie. Stăpînire forţată a animalelor, în cursul unei intervenţii chirurgicale sau medicale, în general. Mijloace de contenţie: procedee şi ustensile prin care se imobilizează temporar un animal. Variate ca principii, procedeele de contenţie au aplicabilitate diferită, în funcţie de specie, aplicîndu-se direct (prinderea şi răsucirea urechii, prinderea unui picior etc.) sau indirect (utilizîndu-se diverse ustensile, ca iavaşa, chiostecuri, frînghii, antravoa-ne etc.).
Con ten tine. Rasă veche de taurine ce se creşte în Normandia, cu talie mare şi de culoare bălţată cu negru, care a dat naştere rasei de taurine Normandă. Contentiv (fr. contentif: care menţine). Termen ce se utilizează în anatomie (fascie con-tentivă) şi în chirurgie (aparat contentiv).
Contiguitate (lat. contiguus: care se atinge). Stare a două organe.
 ^22 ţesuturi etc. care se ating. Ter-17@ menul se utilizează în anatomie (între ficat şi stomac, de exemplu, există o stare de contiguitate), pentru a defini raportul a două formaţiuni care se găsesc în contact, progresiunea unui proces inflamator prin contiguitate etc.
      Continuitate (lat. continuo: neîntrerupt, necontenit). Starea a două lucruri, formaţiuni, obiecte sau fenomene, dintre care unul prelungeşte (continuă) pe celălalt: artera humerală este o continuare a arterei axilare, propagarea afecţiunii prin continuitate, soluţie de continuitate (întrerupere pe care o poate prezenta o formaţiune organică sau un fenomen) etc.
      Contondent (agent-). Agent traumatic-dinamic, cu suprafaţă neregulată, care provoacă traume, contuze prin zdrobire. Contorsiune (lat. contorquere: a suci). Traumă, fără soluţie de continuitate, rezultată în urma acţiunii traumatice de răsucire. Contractibilitate. 1 — Proprietatea principală a fibrei musculare, caracterizată prin capacitatea ei de a-şi modifica diametrele, scurtîndu-şi lungimea.
      2 — Capacitatea muşchiului de a intra în contracţiune. Contracţie. Modificarea diame-trelor unei formaţiuni musculare, ca o consecinţă a unei excitaţii (electrice sau fiziologice), în sens larg, noţiunea defineşte diminuarea volumului unui corp.
      Contracţie uterină. Contracţiu-nea fibrelor musculare uterine sub influenţa creşterii titrului de foliculină şi ocitocină din sînge. Discrete la început, contracţiile uterine cresc în intensitate progresiv, pînă în momentul eliminării conţinutului ute-rin.
      Contractură (lat. contractus: strîns). Contracţiune musculară
durabilă, involuntară, însoţită de o evidentă rigiditate. Contractura periodică a muşchilor la vacă, sin. crampa musculară. Se observă la bovine de 3—10 ani, sub formă de convulsii ce cuprind musculatura pa-ravertebrală sau a membrelor posterioare, prezentate în crize de scurtă durată, repetate la intervale lungi.
Contractura tonică periodică ereditară a taurinelor adulte, sin. parapareza spastică a taurinelor adulte. Stare patologică manifestată prin contractura tetani-că a membrelor posterioare, de cîteva minute sau mai multe zile, părînd a fi determinată de leziuni vertebrale şi discutîn-du-se posibilitatea intervenţiei unui factor recesiv, cu transmi-sibilitate incompletă; se observă mai ales la rasele Holstein şi Guemesey.
Contraindicaţie. în medicină, indică interdicţia unei acţiuni, de pildă interdicţia folosirii, administrării sau aplicării unui medicament, utilizării unui aliment etc., impusă de natura sau evoluţia unei boli.
Contuză (plagă-) (lat. contende-re: a zdrobi). Traumă cu soluţie de continuitate, avînd marginile şi conturul neregulate şi în care ţesuturile sînt strivite, întinse, deplasate. în cazul că zdrobirea ţesuturilor este considerabilă, plaga se numeşte plagă prin zdrobire.
Contuzie. Traumă fără soluţie de continuitate, provocată de agenţi mecanici şi caracterizată prin prezenţa echimozelor, a hemoragiilor subcutane etc. Contuzie cerebrală. Ansamblul de leziuni posttraumatice cerebrale, uneori inaparent clinic, alteori tradus prin sindroame encefalice sau moarte bruscă, în funcţie de consecinţele traumatismului asupra encefaiului.
      »
 Convaiamarlnă. Toxiglucozid din Convalaria (mărgăritărel). Convalarină. Saponină toxică din mărgăritărel (Convalaria). Convalescenţă (lat. convalescere: a recîştiga forţele). 1 — Stare care urmează după faza de boală, în caz de evoluţie favorabilă. 2 — Faza de refacere a forţelor organice consumate de boală. Convergenţă. Termen folosit pentru definirea acţiunii unor medicamente care urmăresc obţinerea aceluiaşi rezultat, prin mecanisme sau acţiuni diferite. Conveier verde. Sistem de organizare a bazei furajere, prin care se asigură producerea nutreţurilor verzi şi suculente pentru hrănirea animalelor cu acestea în mod continuu, din primăvară pînă în toamnă. Conveierul verde natural se bazează pe folosirea diferitelor tipuri de păşuni şi fîneţe naturale, iar conveierul verde artificial, pe aceea a culturilor furajere. în conveierul verde mixt se folosesc atît păşunile şi fîne-ţele naturale, cît şi culturile furajere.
 Conversano. Linie principală din rasa de cai lipiţani, caracterizată prin constituţie robustă şi temperament vioi. Convolvullnă. Glucozid toxic din volbură (Convolvulus). Convulsiv. Manifestat prin convulsii.
 Convulsie (lat. convulsia, de la convuellere: a scutura, a smulge). 1 — Mişcare involuntară, exagerată ca frecvenţă şi amplitudine, localizată sau generalizată. 2 — Expresia exagerării (ca frecvenţă sau amplitudine) activităţii motorii involuntare distingîndu-se convulsii tonice (tetanice sau contracturi) şi clonice.
 Copită. Termen sub care se defineşte porţiunea acropodio-a-pexială la ecvine, avînd ca bază anatomică falanga a IlI-a, ju-
 mătatea distală a falangei a COP
 Il-a şi micul sesamoid, în struc- jyy tura ei distingîndu-se componente vii (oase, ligamente articulare, tendoane, sinoviale, a-parat amortizor şi membrana cheratogenă) şi componente cornoase. Sinovialele sînt acoperite de aponevroza plantară şi de aparatul amortizor. Membrana cheratogenă prezintă o porţiune parietală (burelet perioplic, burelet cutidural şi podofil) şi o porţiune plantară (ţesut catifelat al tălpii, furcuţei şi barelor şi podofilul plantar). Cutia de corn cuprinde peretele (cu cherafilul pe faţa internă), talpa şi furcuţa. Exteriorul peretelui cutiei de corn poate fi împărţit în zonă coronară, plantară, pensă, umeri, sferturi şi călcîie.
 Copită boantă. Defectuozitate congenitală sau cîştigată a copitei, la caii cu aplomb defectuos, şi caracterizată prin scurtarea frunţii (pensei) şi alungi-rea călcîielor.
 Copită bombată. Defectuozitate a copitei, frecventă la caii cu copite pline, accentuată de un curăţat defectuos şi manifestată prin proeminarea tălpii şi dispariţia boltirii normale din jurul furcuţei, pe suprafaţa tălpii existînd zone de eroziune, barele fiind modificate etc.
 Copită incastelată. Afecţiune po-dală produsă de cauze dinamice, mecanice, fizice, igienice, potcovit defectuos etc. şi caracterizată printr-o îngustare anormală a cutiei de corn, distingîndu-se: incastelură coronară, a călcîielor, a tălpii, pseudoin-castelură etc.
 Copită încovoiată. Viciu de conformaţie a copitei, consecinţă a lipsei de igienă podală sau potcovitului defectuos şi caracterizată prin curbarea axului vertical al copitei şi deformarea (albirea) peretelui.
 1?
                                          OOP Copită mălăiaţâ. Defectuozitate IŢg congenitală a cutiei de corn, care prezintă rezistenţa diminuată, cornul fiind sfărîmicios şi grăunţos.
     Copită normal Iată. Copită frecvent întîlnită la caii de tracţiune grea, care lucrează pe terenuri umede, caracterizîndu-se prin relativa egalitate a diame-trelor, talpă groasă şi plină, perete gros, foarte înclinat etc., formaţiunile plantare fiind dispersate pe o suprafaţă mai întinsă decît la copita normală. Copită normal strimtă. Copită frecvent întîlnită la caii de munte, care circulă pe terenuri dure, caracterizată prin diame-tre reduse şi îngrămădirea formaţiunilor plantare pe un spaţiu mai restrîns decît la copita normală.
     Copită plină. Afecţiune congenitală sau cîştigată, frecventă la caii cu copite late, care circulă pe drumuri de ţară sau au suferit potcovit defectuos, şi caracterizată prin aplatizarea tălpii, dezvoltarea exagerată a furcuţei, care are braţele lăţite, lacunele reduse etc.
     Copită sfărîmicioasă. Sub acest termen se defineşte copita care, deşi are cornul dur, se fisurează uşor, la nivelul fisurii prezen-tînd un aspect fibros, aşchiindu-se pe direcţia tubilor de corn. Copită sucită bolnavă. Deformarea accentuată a copitei, provocată de potcovit defectuos şi de condiţii neigienice, caracterizată prin devierea laterală (mai rar medială) a axului copitei, alunecarea călcîielor sub copită şi denivelarea bulbilor furcuţei.
     Copoi. Cîine de vînătoare cu miros foarte fin, folosit pentru vînatul iepurilor. Se cunosc numeroase rase de cîini copoi. Copremie. Trecerea în sînge a produselor excremenţiale.
Coprofagie (gr. kopros: materii fecale, fagein: a mînca). Consumul de fecale, observat mai cu seamă la tineret, în cadrul sindromului de pica.
Coprologic. Care se referă la co-prologie.
Coprologie. Studiul care se ocupă cu analiza complexă a fecalelor, în scopul precizării unui diagnostic.
Coproscopic. Care se referă la coproscopie.
Coproscopie. 1 — Examenul vizual al fecalelor. 2 — Studiul (sub microscop) al fecalelor. Coprostază (gr. kopros: materii fecale şistasis: oprire). Suspendarea temporară a tranzitului materiilor fecale, adesea însoţită de tenesme.
Copulaţie. Termen general pentru definirea actului sexual (montă, împreunare, gonit, coit, vierit).
Cor (lat. corum: corn). 1 — Bătătură. 2 — Hiperplazie cornoasă la nivelul pielii. 3 — în patologia veterinară se mai foloseşte şi pentru definirea gan-grenei uscate circumscrise a pielii.
Coracobrahial (muşchi-). Muşchi din regiunea scapulo-humerală, inserat proximal pe apofiza coracoidă şi distal pe faţa medială a humerusului. Coracoid (gr. cor ax: corb, eidos: formă). Termen utilizat în anatomie pentru definirea unor formaţiuni (oase), care au aspectul unui cioc de corb:         apofiza
coracoidă (situată la nivelul feţei mediale a tuberculului supraglenoidal al spetei) etc. Coracoidală (lat. A. coracoidea). Arteriolă fină (la păsări), detaşată din a. axilară, la nivelul treimii distale a coracoidului, distribuindu-se muşchilor zonali.
Cord. Inimă.
Cord adipos. Degenerare sau supraîncărcare grasă a miocardu-
i
lui, determinată de infecţii, intoxicaţii, stări dismetabolice, carenţiale etc., manifestată prin semne generale şi cardiace (sindrom de insuficienţă cardiacă, aritmii etc.).
Cord cuirasat. Leziune productivă pericardică (pericardită fibroasă, perlată etc.), ce realizează un adevărat manşon dur al cordului, cu semne de insuficienţă diastolică (edeme cardiace etc.).
Cord de muncă, sin. hipertrofie cardiacă primară sau idiopatică. Hipertrofia miocardului, produsă ca o consecinţă a eforturilor.
Cordiform (lat. cordiformis: cu aspect de inimă). Care are forma unei inimi.
Cordon Billroth. Grămezi celulare din pulpa roşie a splinei. Cordon germinativ,” v. Pfliiger. Cordon medular. 1 — Prelungiri foliculare în zona medulară a foliculului limfatic. 2 — Resturi din cordoanele sexuale primitive din medulara ovariană.
3  — Mănunchi (fascicul) de fibre nervoase medulare: cordoane Goll-Burdach etc.
Cordon ombilical. Pedunculul vitelointestinal, modificat, acoperit de foiţele amniotice, cuprinzînd gelatina Wharton şi arterele alantoidiene răsucite în jurul venei ombilicale, prin care se face legătura dintre făt şi organismul matern.
Cordon Pfliiger, Valentin sau Waldeyer, v. Pfliiger.
Cordon Remak. Unitatea seria-tă de celule hepatice, cuprinsă între ochiurile reţelei capilare. Cordon splenic, v! Gordon Billroth.
Corectomie (gr. hori: pupilă, ectomi: excizie). Operaţia de corectare a aspectului şi poziţiei pupilei, prin incizie iriană. Corectazie. Dilataţie, pupilară (midriază).
 Corectopei. Anomalie iriană ca- C0R racterizată prin excentricitatea 179 pupilei.
 Coredializă. Operaţia chirurgicală de creare a unei pupile artificiale.
 Corediastolă. Procesul de dilataţie pupilară; termen arhaic pentru definirea midriazei.
 Coree (gr. chorea: dans). Tulburare nervoasă funcţională (nevroză) manifestată prin convulsii clonice care se intensifică progresiv, apoi se reduc („ca zgomotul de tunet"), exagerîn-du-se în timpul excitaţiilor şi dispărînd în somn.
 Coreea congenitală a purceilor. Manifestare cu caracter coreic, congenitală, întîlnită la purceii sugari (v. şi Boala tremurătoare).
 Coreea diafragmatică, v. Mioc-lonia frenică.
 Coreea virotică a cîine lui. Tulburare motrică cu caracter coreic, întîlnită la cîine, în urma unor viroze neurotrope.
 Coreftizie. Arhaism ce definea mioza.
 Coreliză (gr. hori: pupilă, chle-
 io : a închide). Ocluzie pupilară. Coreparelcisă (gr. parelcein: a alungi). Metodă chirurgicală arhaică de deplasare a pupilei, prin incizie laterală a micii circumferinţe iriene şi fixarea irisului în plaga corneană, cu scopul de a crea o spărtură iriană la nivelul zonelor neopacifia-te ale corneei sau cristalinului. Coreşoc. Linie a trăpaşului Or-lov, caracterizată prin temperament vioi şi unele defecte de exterior.
 Coriomeningita infecţioasă a şoarecilor. Viroză septicemică şi neurotropă, transmisibilă la om. Corion. 1 — Formaţiune embrionară rezultată din fuzionarea trofoblastului cu foiţa somatică a lamei ombilicale ex-traembrionare. 2 — Foiţa se-
12*
<jQR roasă a lui von Baer sau înveli-jgQ şui extern al zigotului. 3 — Dermul cutanat. 4 — Zona pe-lucidă a ovulei.
      Corioretinită. Inflamaţia simultană a coroidei şi retinei, produsă de factori diverşi, distin-gîndu-se: corioretinite esenţiale (traumatice etc.) şi simptomatice (jigodioase, tifice, tuberculoase etc.) manifestîndu-se prin inflamaţie difuză şi discretă a corioretinei, cu evoluţie insidioasă, simptome subiective pasagere, depigmentare a fundului de ochi etc.
      Coriza gangrenoasă a bovinelor,
      sin. tifos sporadic. Viroză manifestată prin stare tifică, febră intensă, cheratită, conjunctivită, iridociclită, rinită mucopurulentă, sinuzită, stomatită, enterită, eventual encefalită şi exantem cutanat etc.
      Coriza galinaceelor. Tulburare cu caracter sindromal (inflamaţia mucoasei la păsări, apărînd rareori ca o entitate de sine stătătoare) şi secundar, apărînd în afecţiuni provocate de cauze foarte diversificate: viroze (variolă, laringotraşeitâ infecţioasă, pesta aviară, bronşita infecţioasă), pasteureloză etc. Coriză, sin. rinită. Inflamaţia acută sau cronică a mucoasei nazale.
      Cornaj. 1 — Zgomot respirator de stenoză (ca zgomotul de corn, de contrabas, şuerat etc.), sincron cu mişcările respiratorii, prelung, perceptibil la distanţă de animal: cornaj nazal, palatin, laringian, rareori bron-şic. 2 — Denumire simptomatică pentru hemiplegia larin-giană (recurenţială).
      Cornee. Segmentul transparent al tunicii fibroase a ochiului, situat pe axul principal, la nivelul polului anterior al bulbului ocular, intrînd în componenţa sistemului dioptrie şi prezentînd în structura lui:
un epiteliu anterior (pavimen-tos, stratificat), o limitantă anterioară (membrana Bow-mann), ţesut propriu (40 — 60 lame de ţesut transparentizat), o limitantă posterioară (membrana Descemet-Desmours, limitată circular de inelul Dol-linger) şi un endoteliu posterior (unistratificat). Legătura cu sclera se stabileşte la nivelul limbului sclero-cornean, faţa anterioară, convexă, a corneei fiind protejată de lacrimi şi pleoape, în timp ce faţa posterioară, concavă, formează peretele anterior al camerei anterioare a ochiului.
Cornisch, sin. Combatantă indiană de Cornwal. Rasă de găini din grupa raselor combatante, exploatate pentru producţia de carne, originară din Anglia, cu trunchi ovoidal, foarte larg anterior, de culoare galbenă, albă, neagră-roşcată. Produce 100 de ouă anual şi are greutatea corporală de 4 kg. Se foloseşte ca formă paternă în producţia de broileri cu pielea galbenă. Cornuală (lat. A cornuus). Ramură terminală a arterei temporale superficiale (la taurine), trecînd paralel şi pe sub creasta frontală externă şi m. inter-scutelar, pentru a se termina printr-o bifurcaţie arborizată distribuită matricei cornuale, pielii şi ţesutului conjunctiv de la baza cornului.
Coroidă. Porţiunea posterioară a tunicii vasculare a bulbului ocular, plasată între scleră şi retină şi legată de scleră prin Lamina fusca. Structura, complexă, cuprinde: un strat vascular (stratul vaselor mari), un strat intervascular (stratul Set-tler, format la cal şi rumegătoare din *ibre conjunctive ce intră în componenţa tapetului fibros, în timp ce la carnivore include iridocitele, celule cu cristale de guanină şi formînd ta-
       h
petul celular, strălucitor), un strat coriocapilar (stratul Ruysch) şi o membrană bazală (membrana Busch) aderentă la stratul pigmentar al retinei. Coroidiană nazală (lat. A cho-roidea nasalis). Arteriolă fină (cabaline) colaterală a comunicantelor nazale ale carotidei interne şi distribuită plexurilor coroidiene cerebrale, după ce a trecut pe sub lobul piriform, paralel cu bandeletele optice. Coroidită Inflamaţia coroidei. Coroidită. acută. Inflamaţie a-cută a coroidei, produsă de cauze variate (toxice, micro-biene etc.) şi manifestată prin congestie peripapilară, vizibilă la examenul oftalmoscopic, însoţită de modificări de coloratură a fundului de ochi, care cîştigă o tentă gălbuie-mur-dară.
Coroidită atrofică. Inflamaţie cronică, evolutivă, a coroidei, în general incurabilă, cu origine variată şi manifestată prin apariţia unor plăci atrofice cu aspect insular sau în bandă, pe fond alb, albastru sau cenuşiu, lipsite de vase, zonele de atrofie nefiind depistabile decît pe cale oftalmoscopică.
Coroidită diseminată. Inflama-ţie coroidiană, obişnuit de natură infecţioasă sau toxică, manifestată prin congestie peripapilară, exsudaţie coroidiană în focare diseminate etc. Coroidită difuză degenerativă, v. Goroidoza difuză degenerativă.
Coroidită exsudativă. Inflama-ţie exsudativă a coroidei, de natură toxică, anafilactică sau complexă, manifestată prin semne oftalmice variate, foto-fobie, acces ocular, tulburarea mediilor etc.
Coroidită exsudativă nespecifică. Inflamaţie frecventă^ la cal, putînd fi întîlnită însă şi la bovine şi, în mod excepţio-
nal, la restul animalelor do- COR mestice, consecutivă autoin- jgj toxicaţiilor, intoxicaţiilor diverse, stărilor anafilactice etc. şi manifestată prin accese de oftalmie, tulburarea mediilor transparente, fotofobie, che-mozis etc., după clarificarea mediilor, la oftalmoscopie cons-tatîndu-se prezenţa leziunilor de coroidită difuză, obişnuit degenerativă.
Coroidită exsudativă difuză, In-
flamaţie coroidiană cu etiolo-gie variată (anafilactică, viro-tică, toxică etc.), manifestată prin congestie exsudativă a fundului de ochi, care cîştigă o tentă gălbui-murdară, adesea presărată cu insule pigmentare şi benzi albastre-cenuşii. Coroidită omfalică. Inflama-ţie coroidiană consecutivă infecţiilor ombilicale la tineret (în special la mînz şi viţel) şi manifestată prin acces oftal-mic acut, în general biocular, însoţit de poliartrite grave. Coroidită pătată. Inflamaţie coroidiană cu origine variată, cel mai adesea reprezentînd o fază evolutivă (terminală) şi caracterizată prin prezenţa de zone depigmentate peripapilare, cu dimensiuni şi aspecte variate. Coroidită polară. Inflamaţie coroidiană incurabilă, localizată în zona peripapilară, soldată cu apariţia unor plăci atrofice fine.
Coroidită punctată. Inflamaţie coroidiană cu origine diversificată, reprezentînd în general faza evolutivă a unei coroidite obişnuite şi manifestîndu-se prin modificarea fundului de ochi, care cîştigă un aspect galben-murdar,           presărat cu
puncte fine gălbui sau roşia-tice-cenuşii, de dimensiuni foarte mici, frecventă mai ales la cal.
Coroidită purulentă. Inflama-ţie septică a coroidei, variată
     ca origine (plăgi, infecţii ocu-132 lare. metastaze, septicemie etc.) Coroidită tuberculoasă. Reacţie coroidiană la diseminarea bacililor în coroidă, tradusă prin semne de coroidită acută sau de corioretinită.
     Coroidoză difuză degenerativă. Modificare coroidiană difuză, frecventă mai ales la cal, caracterizată prin apariţia de plăci atrofice neregulat dispersate .
     Coronado. Soi nou de ovăz, creat în Texas, rezistent la rugină, cu pai înalt, puternic şi rezistent la cădere, cu capacitate mare de producţie. Coronar. Termen utilizat cu referire specială la: 1 — vasele cordului şi şanţurile în care se găsesc plasate; 2 — ligamentul care trece de pe ficat pe diafragmă (la nivelul venei cave craniale).
     Coronară (lat. A coronaria cor-dis), sin. a. coronară cardiacă. Se disting:    1  — a. coronară
     dreaptă detaşată din aorta primitivă la nivelul unuia din sinusurile lui Valsalva, de unde trece pe partea dreaptă a arterei pulmonare, îndreptîndu-se spre înainte, pe sub auriculul drept, pentru a ajunge în şanţul atrio-ventricular drept; 2
     —  a. coronară stîngă detaşată din sinusul Valsalva stîng, de unde trece înapoia originii arterei pulmonare, pentru a ieşi în şanţul atrio-ventricular stîng.
     Coronară acropodiaiă (lat. A.
     coronalis phalangis tertiae). Colaterală a arterei digitale (cal) în zona subscutelară a copitei şi ramificată după un foarte scurt traiect într-o arteriolă dorsală şi alta volară, anasto-mozate cu simetricele lor, pentru a forma un cerc arterial (aşezat cranial sub tendonul extensorului comun şi volar (deasupra micului sesamoid.
dînd ramificaţii pentru bure-letele şi pielea coroanei). La rumegătoare, a. coronară se detaşă din a. digitală volară comună.
Coronarită. Inflamaţia vaselor coronare.
Coronat. Pintenogeală reprezentată prin culoarea albă a perilor din regiunea coroanei. Coronilină. Toxiglucozid din coronişte (Coronilla).
Corp apos, sin. umoare apoasă. Lichidul care ocupă camera anterioară şi posterioară a ochiului.
Corp apos de formaţia a doua.
Corp apos care conţine o cantitate mai mare de albumină, apărut după eliminarea lichidului normal.
Corp apos de primă formaţie.
Lichidul normal al camerelor anterioară şi posterioară a o-chiului.
Corp cavernos. Formaţiune e-rectilă care intră în structura penisului, cuprinzînd în structura sa o albuginee şi un sistem trabecular-areolar dependent de un complex de vase speciale, cu caracter sfincteroid, datorită cărora sîngele, intrînd în areole cu o viteză mai mare decît cea de evacuare, realizează erecţia.
Corp clignotant, v. Clignotant. Corp filamentos. Segmentul intern al articolului intern al celulelor vizuale.
Corp galben, v. Corp luteu. Corp Hyghmore. Mediastinul testicular, reprezentînd zona de îngroşare a albugineei testicu-lare la nivelul de contact cu epididimul.
Corp luteu, sin. corp galben. Organ endocrin tranzitoriu, format în cavitatea foliculului ovar ian, după eliberarea ovulei. Corp mucos al lui Malpighi. Zonă a epidermului cuprinzînd: stratul bazai stratul celulelor poliedrice şi stratul granulos.
       k
Corp vitros, sin. umoare sticloasă, corp sticlos. Masă transparentă, omogenă, semifluidă, care umple camera interioară a ochiului.
Corp Wolfî, sin. mezonefros, rinichi primordial. Formaţiune embrionară constituită din tubi situaţi între celom şi canalul Wolff, degenerînd încă din perioada embrionară, pentru a forma canalele eferente, canalul epididimar şi deferent. Corpului vertebral (articulaţiile -) (lat.; Articuli capituli vertebrae), sin. articulaţiile in-tervertebrale. Articulaţii am-fiartrodiale care leagă corpul a două vertebre adiacente, o vertebră participînd la articulaţie prin faţa terminală cau-dală excavată de o cavitate glenoidală (sau cotiloidă, la vertebrele cervicale), iar vertebra următoare prin faţa terminală cranială, modelată în cap articular. Legătura articulară se stabileşte prin: un disc fibro-cartilaginos interver-tebral (cu urma notocordului în centru); un ligament longitudinal dorsal, plasat pe podeaua canalului vertebral (rahidian); un ligament longitudinal ventral, inserat pe creasta vertebrală (faţa ventrală a vertebrelor), întinzîndu-se de la nivelul inserţiei caudale a m. lungul gîtului pînă în regiunea sacrată.
Corpuscul Bollinger. v. Borrel. Corpuscul Borrel, v. Borrel. Corpuscul Dogiel. Corpuscul tactil fără perete capsular la polul superficial şi cu subdivizarea fibrei nervoase într-o pa-pilă dermică.
Corpuscul Golgi-Mazzoni. Gor-puscul tactil în ţesutul tendi-nos şi în perimisiul uman. Corpuscul Guarnieri, v. Borrel. Corpuscul Jolly, sin. corpuscul Howell-Jolly. Rest de nucleu în hematii nemature sau precursoa-
rele lor, demonstrînd eritrodia- COR beză mărită (anemii plastice), ţgg Corpusculi Nissl, sin. granulaţii Nissl, corp tigroid etc. Granulaţii cromofile din citoplasmă neuronilor.
Corpuscul Paschen, v. Borrel. Corpuscul Prowazeck, v. Borrel. Corriedale. Rasă de oi, formată în Noua Zeelandă, prin încrucişarea oilor Merinos cu berbeci din rasele englezeşti cu lînă lungă (Lincoln, Leicester, Romney-Marsch şi Border-Lei-cester). Se caracterizează prin culoare albă, trunchi foarte larg şi adînc, de formă dreptunghiulară, cap fără coame şi cu urechi foarte scurte şi purtate lateral. Este precoce, dă producţie mare de lînă fină şi are foarte bune aptitudini pentru îngrăşare.
Corsica. Rasă europeană de viermi de mătase, originară din Corsica, cu gogoşile de culoare galbenă, centurate.
Cortex. Zonă de suprafaţă, care înveleşte alte formaţiuni subiacente. în anatomie se utilizează pentru definirea: scoarţei cerebrale, zonei periferice a glandei suprarenale etc.
Cortical. Care aparţine cortexului.
Cortical (sindrom -).        1 —
Sindrom determinat de leziunile zonei corticale a creierului, suprarenalelor etc. 2 — Manifestări ale diferitelor encefalopatii care interesează scoarţa creierului (tulburări de cunoştinţă, sensibilitate, motricitate etc.).
Corticoid. Cu referinţe în special la zona corticală a suprarenalei: hormon corticoid (hormon produs de corticosupra-renală) etc.
Cortlcosterolzi (compuşi -).
Compuşi cristalizaţi (cca. 28) care au putut fi izolaţi din extractele de corticosuprarenală, toţi avînd structură steroidă,
CQK posedind scheletul ciclopenta-noperhidrofenantrenic, cu excepţia oestronului toţi avînd în formulă 19 sau 21 de atomi de carbon. Au fost sistematizaţi în 4 grupe: cu activitate cor-ticală, cu proprietăţi andro-gene-oestrogene-luteinice, substanţe inactive şi fracţiuni a-morfe, primele două grupe a-vînd importanţă fiziologică deosebită.
      Corticosteron (grupa - ). Termen uzitat pentru definirea unui grup de compuşi cortico-steroizi, caracterizat prin prezenţa unui oxigen la carbonul 11 (de unde şi denumirea de
      11—oxicorticoizi) şi incluzînd: corticosteronul sau compusul B;     11 -dehidrocorticosteronu 1
      sau compusul A; 17-hidrocor-ticosteronul sau compusul F, numit încă şi hidrocortizon sau cortizol; şi 1 l-dehidro-17-hidroxicorticosteronul, compusul E sau cortizonul, toţi produşi de corticosuprarenală şi avînd rol diferit în diverse procese umorale, tisulare etc. Corticosuprarenal (hormon-). Complex hormonal produs de stratul cortical al glandei suprarenale, la mamifere cei mai cunoscuţi hormoni corticosu-prarenali putînd fi sistematizaţi în: mineralocorticoizi (de tip desoxicorticosteron), glu-cocorticoizi sau 11—oxistero-izi (incluzînd dehidrocorticosteronu 1 sau compusul Kendall, corticosteronul sau complexul B Kendall, 17 —hidrocorticos-teronul sau complexul F Kendall etc.) şi steroizii androgeni (de tip androsteron etc.). Corticosuprarenală. Regiunea periferică a glandei suprarenale sau substanţa corticală, cunoscută încă şi sub denumirea de glandă lipoidogenă sau glanda colesterinogenă, structurată fiind pe trei zone : glomerulată, fasciculată (for-
mată din spongiocite) şi reti-culată.
Corticoterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea glucocorti-coizilor de tipul cortizonului şi derivaţilor lui, cu scop an-tiinflamator, antialergic în bolile colagenului, artrite, reumatism etc. A fost aplicată în cetoză, în adinamiile postin-fecţioase etc.
Corticotrop (hormon - ), sin.
A C.T.H., coriicotrofină, corti-cotropină. Hormon adrenocor-ticotrop produs de prehipofiză, stimulator al cortexului suprarenal, provocînd o producţie crescută de hormoni corticosu-prarenali (cortizon, dezoxicor-ticosteron şi androgeni). Unitatea internaţională corespunde la 1 miligram de produs titrat conservat la Institutul de cercetări medicale din Londra. Se disting corticotropine alfa (din hipofiza de oaie,) beta (din hipofiza de porc) etc., în componenţa lor cuprinzînd a-cid aspartic, glutamic, serină, glicină, alanină, prolină, va-lină, metionină, leucină, fe-nilalanină, tirozină, histidină lizină, arginină, triptofan şi NH3 — amidic.
Cortiron, v. A.D.C.
Cortizol, v. F (compusul -) Cortizon. Unul din glucocorti-coizii produşi de corticosuprarenală, avînd rol antiinflama-tor, antialergic, antitoxic, fi-brinolitic etc. Pentru atenuarea efectelor secundare periculoase în ultimul timp s-au pus în circulaţie o mulţime de derivaţi ai hidroxi-17 dihidro-II corticosteronei, cum sînt: delta-cortizonul, 9 — fluoro-cor-tizonul etc.
Corugaţie. Acţiunea unor muşchi, care fac să se încreţească pielea.
Corynebacterium. Gen de ba-
cili nesporulaţi, Gram-pozi-tivi, din care unele specii inte-
i
-resea i& medicina -veterinară >
 C. pyogenes (infecţii supurative de focar la multe specii: artrite, omfalite, mamite, abcese cu diferite localizări). C. renale (limfadenita cazeoasă a oii, limfangita ulceroasă a calului ş.a.), C. equi (bronhopneumonia enzootică a mînji-lor ş.a.) etc.
 Coryphodon. Presupusul strămoş îndepărtat al oilor, care a trăit în cretaceu şi din care ar deriva toate ungulatele actuale.
 Coseală. Afecţiune traumatică, frecventă la cal, provocată de lovirea regiunii acropodială de către membrul congener, în timpul deplasării.
 Cossak. Soi de lucernă productiv, creat şi cultivat în S.U.A. Costiform. 1 — Care are aspectul unei coaste. 2 — Care se aseamănă cu o coastă: apofize costiforme, această denumire fiind dată uneori apofizelor transverse (cervicale, lombare) excesiv de dezvoltate etc. Costocervicală (lat. A. costocer-vicalis). Colaterală a arterei subclaviculare, detaşată la cabaline pe partea dreaptă, în comun cu cervicala profundă, şi în mod separat pe partea stîngă, avînd un traiect variat în general foarte scurt, ramifi-cîndu-se la nivelul articulaţiei costo-vertebrale într-o arteră intercostală supremă şi o arteră transversă a. gîtului. La rumegătoare, a costocervicală lipseşte, intercostală supremă şi a. transversă a gîtului detaşîn-du-se separat.
 Costo-stemal. Care aparţine în egală măsură sternului şi coastei sau face legătura dintre a-ceste două formaţiuni. Costo-sternală (articulaţia -) (lat. Articulus cosiosternalis). Articulaţie, în general amfiar-trodială,’ care leagă extremitatea ventrală a fiecărei coaste
 de stern, distingîndu-se: o arti- cos culaţie condro-costală şi o arti- jgg culaţie condro-sternală. La taurine, ovine şi suine, primele articulaţii condrale sînt diar-troze. Coastele asternale se leagă una la alta prin un ligament elastic. Un ligament con-dro-xifoidian leagă (la taurine şi cabaline) prima coastă as-ternală la faţa ventrală a a-pendicelui xifoidian.
 Costotom. Foarfece puternic, servind la secţionarea coastelor (în timpul necropsiei). Costo-transvers. Formaţiune care aparţine simultan coastei şi apofizei transverse a unei vertebre sau face legătura între aceste două formaţiuni: ligament costo-transvers etc.
 Costo-transversală (articulaţie - ) (lat. Articulus tuberculi costae s.costo-transversaris). Articulaţie artrodială care leagă tuberozitatea fiecărei coaste la apofiza transversă a vertebrei adiacente, fiecare din elementele osoase fiind sculptat de cîte o faţetă diartrodială (cu excepţia primelor articulaţii la rumegătoare şi eventual la suine), legătura articulară fiind realizată printr-un ligament capsular, un ligament al gîtului costal (trecînd de pe gîtul coastei pe partea crani-ală a apofizei transverse) şi un ligament al tuberculului costal sau transvers posterior.
 Costo-vertebral. Care aparţine atît coastei, cît şi vertebrei sau face legătura între cele două formaţiuni:     ligament costo-
 vertebral etc.
 Costo-vertebrală (articulaţia -)
 (lat. Articulus costovertebralis). Articulaţia prin care fiecare coastă se leagă la coloana vertebrală distingîndu-se:     o ar-
 ticulaţie a capului costal şi o articulaţie a tuberculului costal sau costo-transversală.
Cotiledon (gr. kotilidon: scobit, cu cavitate). Formaţiune pla-centară, care, la rumegătoare, acoperă carunculul uterin, rea-lizînd împreună placentomul zonal. A nu se confunda cu carunculul uterin.
Cotiloid (gr. kotili: cavitate profundă). Care are aspectul, forma sau caracteristicile unei cavităţi evidente. în anatomie, termenul se utilizează pentru definirea cavităţilor articulare care cuprind în ele capul articular corespondent: cavitatea cotiloidă a coxalului etc. Cotiloidian. Care aparţine cavităţii cotiloide sau are contingenţe directe cu ea.
Coucou de Malines. Rasă de găini (v. Malines).
Coxal (lat. coxa: şold). 1 — Care aparţine coxalului. 2 — în anatomie se defineşte sub acest nume osul rezultat din sudarea celor trei oase (nu perechi de oase) ale centurii pelvine (is-chium, ilium şi pubis). A nu se confunda cu osul bazinului, care rezultă din articularea (sau sudarea) celor două co-xale.
Coxalgie. Durere spontană sau de durată, la nivelul coxalului. Coxartrită. Inflamaţia articulaţiei coxo-f emurale.
Coxartroză. Boală degenerativă a articulaţiei coxo-f emurale. Coxo-femural. Care se referă la ambele oase sau aparţine ambelor.
Coxo-femurală (articulaţia - )
(lat. Articulus coxae). Enartro-ză ce leagă capul femurului la coxal, capul femural fiind susţinut de un gît şi excavat de o fovee capitulară, fiind cuprins în interiorul cavităţii aceta-bulare, sculptată de o faţetă semilunară şi accidentată în fundul ei de o fosetă de inserţie ligamentară, conturul cavităţii fiind nivelat de un burelet fibros. Legătura articu-
lară se realizează printr-o capsulă articulară, dublată de puternice inserţii musculare şi un ligament funicular (ligamentul rotund al femurului) care trece de pe capul femural, inserîn-du-se în fundul cavităţii aceta-bulare. La cabaline, ligamentul rotund prezintă un fascicul accesoriu (ligamentul accesoriu sau tendonul femural direct), care iese din cavitatea acetabulară prin şanţul sub-pubian, pentru a se uni cu tendonul prepubian, limitînd amplitudinea mişcărilor de late-ralitate.
Crambe (lat. Crambe abyssi-nica). Plantă caracterizată prin-tr-un conţinut mare în ulei şi proteine. Se experimentează folosirea şroturilor de crambe (supuse unui tratament termic) pentru distrugerea mirozina-zei şi pentru îmbunătăţirea valorii nutritive.
Crampă (anglo-saxon crammian: a umple pînă la refuz). Contracţie musculară dureroasă şi involuntară: crampa intestinală (generatoare de colici) etc. Crampă intestinală, V. Spasm intestinal.
Craniu (lat. cranium: ţeastă). Ansamblul tuturor oaselor care formează scheletul capului, a-şezate în poziţiile şi raporturile lor naturale.
Craniectomie. Operaţia de de capitare, practicată în embrio-tomie, pentru a facilita extracţia fetusului, în caz de dis-tocie gravă.
Craniologie. Descripţia şi examenul craniului.
Craniometrie. Partea cranio-logiei care se ocupă de determinarea raporturilor dintre ne-urocraniu şi craniul facial, al unghiurilor, diametrelor, proporţiilor şi indicilor cefalici. Craniotomie. Operaţia de reducere a volumului craniului în timpul embriotomiei.
k
 Craonnaise. Rasă de porci, mult răspîndită în Franţa, ce se caracterizează printr-o bună dezvoltare, trunchi lung, cap cu profil concav, urechi lungi şi căzînde înainte, membre musculoase. Are aptitudini pentru producţia de carne, prolificitate şi precocitate bună. Se creşte în rasă pură şi se foloseşte pentru ameliorarea raselor locale.
 Crap. lat. (Cyprinus carpio). Ciprinid, cu corpul înalt, acoperit cu solzi mari, cu aripioara dorsală lungă, iar cea anală scurtă; în jurul gurii are două perechi de mustăţi. Ajunge la
 1 m lungime şi 30 kg greutate. Crap oglindă. Rasă de crapi (v. Galiţia).
 Crapod (fr. crapaud: broască). Inflamaţie cronică hipertrofi-că, cu caracter putrid, a zonei plantare a membranei cheratogene, produsă de factori necunoscuţi (ereditari?, traumatici?, iritativi?), manifestată prin apariţia unor vegetaţii putride, cazeoase, fetide, extensive şi rebele la tratament, care tind să cuprindă toată talpa, avînd caracter recidi-vant, pseudotumoral.
 Crapod ină. Pododermatită cronică eczematoasă circumscrisă, hipertrofică, deformantă a bureletelor (cutidural şi perio-plic), de natură traumatică sau ereditară, caracterizată prin vicierea producţiei de corn, peretele cutiei de corn apărînd neregulat, crescut în valuri. Crater] form. în formă de crater.
 Cravată. Cute ale pielii, pe partea inferioară a gîtului, în special la oile din rasa Merinos. Creatininurie. Conţinutul urinar de creatinină; este crescut în cazul excesului de proteine din hrană, în febre şi miopatii degenerative; poate dispare în cursul inaniţiei.
 Creatinurie. Conţinutul urinar cre
 în creatină, cu aceeaşi semnifi- jgŢ caţie ca şi creatininuria.
 Creatoree (gr. kreas: came, rho-ia: scurgere, flux). Eliminarea unor bucăţi de carne sau a u-nor fibre musculare nedigerate în fecale, caracteristică în insuficienţa exocrină a pancreasului.
 Creier mare, sin. telencefal. Masa encefalică cuprinzînd emisferele cerebrale cu formaţiunile care le leagă una de alta. Creieraş, sin. creieruş, cerebel. Porţiunea circumvoluţionată a metencef alulu i.
 Cremaster extern. Muşchi striat cuprins în cordonul testicular, inserat proximal pe fascia lom-bo-iliacă şi distal pe fibroasa tecii testiculare, prin contracţia lui deplasînd testiculele şi trăgîndu-le spre inelul ingvi-nal superior. Foarte dezvoltat la rozătoare (iepure), lipseşte la elefant, focă, balenă (animale mamifere la care testiculele nu migrează extraabdominal).
 Cremaster intern. Muşchi neted cuprins în plică mezoului vascular al cordonului testicular, fiind aşezat între cuta ce înconjoară canalul deferent şi plică vasculară.
 Crematoriu (lat. cremare: a arde) . Instalaţie în care se ard cadavrele, porţiuni de cadavre sau alte produse organice, trans-formîndu-le în cenuşă. Un bun crematoriu trebuie să nu lase să scape nici fum, nici miros. Cremaţiune. Arderea şi transformarea cadavrelor în cenuşă, practicată cu scop igienic, de distrugere totală.
 Crepitaţie (lat. crepitatio: spargere, frecare). 1 — Senzaţie tactilă similară celei produse cînd se striveşte în mînă un coagul (crepitaţie sangvină), cînd se deplasează lateral bule de gaz în zonele emfizematoase (crepitaţie gazoasă) sau se frea-
CRE că două suprafeţe aspre (crepi-taţie osoasă la nivelul unei fracturi). 2 — Zgomote foarte slabe şi scurte amintind pe cele produse de spargerea bulelor de sifon: crepitaţii abdominale determinate de spargerea bulelor de fermentaţie din viscere etc. Termen impropriu pentru ralurile crepitante. Crescenza. Brînză italiană, cu pasta moale, sărată şi fermentată.
      Creşterea animalelor, v. Zootehnie.
      Crevasă (fr. crevasse: crăpătură). Soluţie de continuitate cutanată, apărută la nivelul unghiurilor de flexiune mobile, cu piele fină ca o consecinţă a modificărilor inflamatorii, macerative etc.
      Crevecoeur. Rasă franceză de găini, cu creasta în formă de corn, cu un moţ de pene pe cap, cu penajul negru şi un corp bine dezvoltat; este precoce, bună ouătoare şi are carne foarte apreciată.
      Crianestezie (gr. krios: frig). Anestezia obţinută cu ajutorul frigului sau a substanţelor care coboară temperatura locală. Cribrat (lat. cribrosus: cu multe găuri). în anatomie defineşte o formaţiune organică multiper-forată: lama cribrată (incorect: criblată) a etmoidului, prin care trec filele olfactorii etc. Cribriform. Cu aspect ciuruit. Cricoid (gr. krikos: inel eidos: formă). 1 — în formă de inel.
      2  — în anatomie se utilizează în locul termenului de „cartilaj cricoid", reprezentînd piesa cartilaginoasă inelară din scheletul laringelui, distingîndui-se două porţiuni: inelul şi paftaua. Crico-aritenoidiană (articulaţia - ) (lat. Articulus cricoary-taenoideus). Artrodie prin care aritenoidul se leagă de cricoid, fiecare aritenoid fiind şlefuit
de cîte o faţetă diartrodială, legătura articulară realizîndu-se printr-un fin ligament capsular dublat de muşchii crico-aritendoidieni posteriori. Cricoidectomie. Ablaţia unei porţiuni din cartilajul cricoid (în cornaj).
Crico-tiroid ană (articulaţia - )
(lat. Articulus crico-thireoideus). Articulaţie complexă care leagă cricoidul la tiroid prin: 1 — două mici artrodii, situate la contactul cricoidului cu cornul aboral al tiroidului, fiecare avînd cîte un ligament capsular fin şi 2 — o sindesmoză circulară care leagă inelul cricoidului la marginea caudală a tiroidului, realizînd o membrană crico-tiroidiană (care, la cabaline, astupă incizura ti-roidiană).
Cncoidotomie. Incizia parţială sau totală a cartilajului cricoid, practicată în operaţia de cornaj .
Criestezie. Sensibilitate deosebită la frig.
Crimson dawn, sin. Purpurie. Varietate de curci, din rasa Bronzată cu piept larg, ce se creşte în S.U.A., caracterizată printr-un piept lung şi larg, penaj de culoare bronzată pur-purie-deschis, cu aripile negre. Crin de Florenţa. Fir de sutură obţinut prin prelucrarea şi sterilizarea produsului de secreţie a glandelor unor viermi de mătase.
Criollo. Porc autohton din Cuba, primitiv, rezistent, adaptat la condiţiile locale. Se încrucişează în prezent cu unele rase amelioratoare din import. Crioterapie. Utilizarea frigului (în general apa rece sau gheaţa), cu scop terapeutic (anticonges-tionant, decongestionant etc.). Criptocefal. Monstru fără cap, oasele craniene existînd, dar fiind inaparente.
Crlptococoză, sin. toruloză, blastoniicoză europeană. Micoză (agent determinant din genul Cryptococcus sau Torula), caracterizată prin noduli granu-lomatoşi în diferite organe (pul-mon, peritoneu, mucoasă nazală, glandă mamară, limfo-ganglioni etc.), cu eventuală simptomatologie corespunzătoare localizării.
Criptogenetic (gr. kripptos: ascuns, genein: a produce), sin. esenţial, idiopatic. Caracteristică a unor boli sau manifestări de a avea origine necunoscută sau nesigură: epilepsie cripto-genetică etc.
Criptoftalm. Monstru fără ochi (ascunşi, nedezvoltaţi). Crlptorhld. Cu testiculele ascunse, nemigrate în pungile testiculare.
Criptorhidie. Defecţiune în mi-graţia testiculelor, cînd unul (monorhidie) sau ambele (criptorhidie dublă) testicule se o-presc fie în cavitatea abdominală (criptorhidie abdominală), fie pe traiectul ingvinal (criptorhidie ingvinală).
Criptotoxină. Toxină microbi-ană atenuată prin fixarea pe un săpun palmitat sau rici-noleat de sodiu), pentru a fi utilizată în scop medical, introdusă în organism, eliberîn-du-se pe încetul.
Criptoxantină. Carotenoid, sursă a vitaminei A, abundentă în porumb.
Crista galii. Proeminenţă la-melară, mediană, a etmoidu-lui în cavitatea cranian*. Cristal violet. Derivat colorat hexametilat al para-rozanili-dei, antiseptic, atenuant al virusului pestos porcin (serveşte la prepararea unui vaccin an-tipestos) etc.
Cristalin. Formaţiune organică, biconvexă, lenticulară, situată înapoia irisului, cu rol în acomodarea ochiului. Este
 suspendat în poziţie printr-un CRQ ligament radiar (zonula Zinn) jgg şi acţionat de muşchi ciliari. în structura lui intră ţesut transparent, cu caracter lame-lar, celulele cristaliniene fiind reduse şi situate sub cristaloida (formaţiunea de învelire) anterioară. Ţesutul cristalinian este fluid în tinereţe, consistenţa lui crescînd cu vîrsta şi condiţionînd defectele de acomodare (presbiţia).
 Cristaloidă. Capsula proprie a ţesutului cristalinian.
 Cristalurie (gr. kristallos: cristal, onron: urină). Prezenţa cristalelor (de fosfaţi, carbonaţi etc.) în urină.
 Criză (gr. krisis: judecată). 1
 —  Perioadă cu modificări importante în evoluţia bolii (criză nervoasă, criză abdominală etc.). 2   — Dispariţia relativ
 bruscă a manifestărilor patologice cu scăderea la normal a temperaturii în cîteva ore sau
 1 — 2 zile (criză termică), descărcare masivă de urină concentrată (criză urinară) etc.
 (v. şi Atac).
 Criză vasculară. Tulburare circulatorie gravă la nivelul unui vas principal, cu distribuţie într-un teritoriu vast (mezen-terică, celiacă), produsă de o embolie, arterită vierminoasă, spasm iritativ etc. şi tradusă, clinic prin dureri violente (colici, în cazul arterelor viscerale). Cromafil. Cu afinitate pentru culori.
 Cromatidă (gr. chroma: culoare). Unul din cele două filamente paralele unui cromozom în timpul mitozei sau meiozei. Cromatină (gr. chroma: culoare). Substanţă nucleară alcătuită din A.D.N. şi proteine, care fixează coloranţii bazici şi din care sînt formaţi cromozomii. Cromatografie. Metodă de separare a constituentelor dintr-un amestec pe baza absorb-
CRO ţiei diferenţiate şi selective a fiecărui constituent de către pulverulente solide sau de hîr-tia cromatografică.
      Cromatoliză, v. Carioliză Cromatodisopsie (gr. chroma: culoare, ops: vedere). Imposibilitate de distingere a culorilor. Cromatoblast. Celulă tînără care conţine pigment sau poate să-l producă.
      Cromatofor (gr. feros: care conţine). Care conţine pigment: celule cromatofore (celule care conţin pigment) etc. Cromaturie. Eliminarea de u-rină intens şi anormal colorată. Cromidroză (gr. chroma ■ culoare, hidros: sudoare). Transpiraţie colorată. A se diferenţia de hemidroză (hematidroză), care defineşte transpiraţia cu pigment sangvin. Există cromi-drozede origine bacteriană, chimică, vasomotrică, nervoasă etc. Cromodiagnostic. Ansamblul metodelor de examinare funcţională, ce presupun urmărirea circuitului coloranţilor în organism: proba cu roşu de Congo, cu bromsulfaleină etc. Cromofil. Cu afinitate pentru crom.
      Cromoproteide. Substanţe proteice care au ca grupare protetică o substanţă colorată, dis-tingîndu-se două mari grupe de cromoproteide: porfirinice (hemoglobinele, citocromii, fermentul roşu respirator YVarburg, catalazele, peroxidazele şi cru-orinele, toate avînd funcţie respiratorie, cu excepţia cloro-filelor şi ficocianinelor) şi ne-porfirinice (hemeritrine, hemo-cianine, flavinenzimele — a-vînd funcţie respiratorie — şi carotenoproteidele de tipul ro-dopsinei şi iodopsinei, care nu au funcţie respiratorie). Cromozomi (gr.chroma: culoare şi soma: corp).Elemente structurale nucleo-proteice compacte, care se găsesc în nucleul ce-
lulei şi care colorîndu-se închis cu coloranţi bazici, se pot observa la microscop în timpul mitozei şi meiozei. Cromozomii bivalenţi (lat. bis: de două ori şi vaiere: a fi puternic). Pereche de cromozomi analogi, conjugaţi. Cromozomi omologi (gr. homo-logos: care se potriveşte). Cromozomii din perechea cromo-zomală, care sînt asemănători în structură şi origine şi posedă aceeaşi secvenţă de gene. Cromozomi sexuali, sin. gono-zomi. Cromozomi care au în mod special atribuţia de a determina sexul, cum sînt de exemplu cromozomii X şi Y. Cromozom X. Cromozom asociat cu determinarea sexului, la cele mai multe animale femela avînd doi cromozomi, iar masculul unul.
Cromozom Y. Cromozom format din heterocromatină, lipsit de gene, care la cele mai multe specii de animale este asociat, dar nu determinant al sexului mascul.
Ciclofurin. Preparat antibiotic furajer, rezultat ca produs secundar la fabricarea auromi-cinei, folosit în hrana tineretului animal.
Cronaxie. 1— Durata minimă de trecere a curentului electric, care permite atingerea pragului de excitaţie a unui muşchi, nerv etc. 2 — Timpul fiziologic de excitabilitate, caracteristic fiecărui organ, ţesut etc. Cronic. Care durează mult timp. în medicină se utilizează (ca antonim al termenului „acut") pentru definirea sau calificarea durabilităţii unei boli care are simptome puţin evidente şi evoluţie de lungă durată. Crotaiie (gr. krotalon: zurgălău). Marcă metalică sau din material plastic, de diferite forme şi mărimi (după specie), care se aplică la urechea ani-
malelor, cu ajutorul unui cleşte special, în vederea individualizării.
Cross-over. Cromatidă formată ca rezultat al crossing-over-ului. Crossing-over. Termen de origine engleză utilizat în genetică pentru definirea schimbului de factori dintre cromozomii ho-mologi, care are loc în timpul încrucişării cromosomilor în pro faza meiozei. Crossing-over 1 legitim. Crossing-over-ul care se realizează la locuri neomologe şi datorită căruia apar mutaţii cromozomale sau „aberaţii cromozomale". Crossing-over multiplu. Mai multe schimburi de gene, respectiv de segmente ale aceluiaşi cromozom, care au loc în acelaşi timp-Crossing-over somatic. Schimbul de gene care are loc în celulele somatice.
Crotină. Conglomerat sferoid de fecale (la oaie, cal etc.). Crotonil-muştar. Esenţă demuş-tar toxico-iritantă din rapiţă. Crollwitz. Rasă germană de raţe, cu greutate corporală medie şi producţie mixtă (ouă şi carne). Crup (scoţian to croak: a orăcăi).
1 — Tulburare de ordinul stenozelor organice sau funcţionale ale căilor respiratorii anterioare (laringită striduloasă, difteri-că, pseudomembranoasă, spasm gloticetc.), caracterizată clinic prin dispnee, cornaj, tuse răguşită şi zgomotoasă etc.
2 — Manifestare inf lamatorie de tip crupal (cu false membrane fibrinoase însoţite de lezarea în profunzime a organului atins). Crupal. Cuvînt utilizat pentru definirea diverselor erupţii cu false membrane pe suprafaţa mucoaselor (laringiană, bucală etc.).
Crupă. Regiune corporală la mamifere, cuprinsă între şale şi baza cozii, avînd ca bază osoa-
să oasele sacrum şi coxal. Este CUC îmbrăcată într-o masă muscu- 191 Iară dezvoltată.
Crural (lat. crus: membrul pel-vin). Se utilizează pentru definirea diverselor formaţiuni proprii membrului pelvin: arcadă crurală etc.
Crustă (lat. crusta: coajă, pojghiţă) . 1 — înveliş extern dens sau dur: învelişul chitinos la crustacee, crusta osoasă a rădăcinii dentare etc. 2 — Peliculă tegumentară rezultată din coagularea şi uscarea diferitelor produse biologice (secreţii etc.) Crustacee (lat. crusta:' coajă). Clasă de artropode, în general acvatice (racul, crevata, crabul etc.), cu respiraţie teran-hială sau tegumentară, cu două perechi de antene, acoperite cu o crustă puternică.
Cubitus (lat. cubitus: cot), sin. ulnă. Denumirea utilizată de Celsius pentru unul dintre cele două oase care reprezintă baza anatomică a antebraţului, respectiv pentru acel a cărei extremitate proximală, depăşind nivelul extremităţii radiusului, este cunoscută sub denumirea de olecran, a cărei tuberozitate, proeminînd sub piele, formează baza anatomică a cotului.
Cuboid. Os scurt din rîndul
II tarsian, avînd un aspect paralelipipedic şi care concură la delimitarea conductului cubo-scafocunean.
Cuboni (reacţia — ). Reacţie folosită în diagnosticul hormonal al gestaţiei la iapă, bazată pe fluorescenţa estrogenilor u-rinari, cînd sînt puşi în contact cu acidul sulfuric.
Cucurbitacee (lat. cucurbita: dovleac ; Cucurbitaceae). Familie de plante, de obicei anuale, cu tulpini tîrîtoare, în formă de stoloni sau agăţătoare, cu frunze mari, întregi sau pal-mate, cu fructul sub formă de
                                       ctjc bacă falsă, seminţele la unele 192 sPecii fiind bogate în ulei: pepenele galben, pepenele verde, pepenele furajer, dovleacul, castraveţii, dovleceii etc.
      Cucuta (lat. Conium macula-tum). Plantă bienala sau anuală din familia umbeliferelor, cu miros neplăcut. Conţine al-caloizi (coniina, conhidrina, coniceina etc.) şi este toxică pentru animale, mai ales rădăcina şi fructele.
      Cui de stradă. Termen arhaic, potcovăresc sau de hipologie veche, ce dsfinea o afecţiune podală complexă, consecutivă rănirii ţesuturilor vii ale tălpii, în cadrul procesului dis-tingîndu-se plaga plantară şi pododermatita supurativă consecutivă.
      Cuibul albinelor. Totalitatea fagurilor pe care albinele trăiesc, se dezvoltă şi depozitează proviziile de hrană.
      Culori compuse. Culorile animalelor domestice, Ia care firele de păr au doua sau trei feluri de pigmenţi (culori binare sau trinare), firele de diferite culori, fiind repartizate pe unele regiuni (culori zonale sau regionale), amestecate în proporţii diferite (amestecate), formînd zone întinse de o culoare pe un fond de altă culoare (bălţate) sau, pe un fond comun, prezentînd dungi mai închise sau mai deschise (tigrate sau zebrate).
      Culori simple. Culorile animalelor domestice, în care toate firele de pâr, conţin un singur pigment: culoare neagră, albă, roibă, izabelă etc.
      Culisă (termen francez arhaic, culeis: a aluneca). în anatomie, şe utilizează pentru definirea unei renuri adînci, acoperită de cartilaj şi peste care sau prin care alunecă un tendon.
Cumarină. Anhidridă toxică din sulfină (Melilotus). Cumulare medicamentoasă. E-
fect farmacodinamic exagerat, produs prin suprapunerea dozelor noi peste resturile de medicamente încă existente în organism (cumulare materială) sau chiar fără persistenţa medicamentului de la administrările anterioare, datorită măririi sensibilităţii organismului faţă de medicamentul corespunzător (cumulare funcţională) .
Cuneiform mare (lat. cuneus: cui). Os din rîndul II tarsian, la cal avînd un aspect relativ triunghiular şi fiind situat sub scafoid, pe partea medială a cuboidului, articulîndu-se proximal cu scafoidul şi distal cu metatarsul. La rumegătoare este sudat cu cuboidul, iar la restul animalelor domestice prezintă forme variate, păstrîndu-şi poziţia.
Cuneiform mfc. Os din rîndul
II tarsian la cal (la restul animalelor fiind definit ca un os cuneiform II), adesea reprezentat prin 2 nuclei osoşi, plasat pe partea medio-plantară a tarsului.
Cuniculocardie. Aritmie cardiacă manifestată prin perceperea unui singur zgomot cardiac ; sugerează prognostic grav. Cunlcultură (lat. cimiculus: iepure de casă, cultura: cultură). Ramură a zootehniei care se o-cupă cu cunoaşterea, alimentaţia, creşterea raţională, reproducţia şi ameliorarea raselor de iepuri de casă.
Curara. Substanţă extrasă din planta Stricnus toxifera, avînd ca principiu activ curarina, cu acţiune paralizantă selectivă asupra nervilor motori, se pare, asupra plăcii motrice. Curativ. Care are ca scop vindecarea. de q boală.
 Curca nord-americană,sin. curca mexicană. Specie de curci sălbatice, din care derivă multe rase şi varietăţi de curci domestice. Curca pestriţă (lat. Meleagris ocelata). Specie de curci sălbatice, răspîndită în prezent numai în Jucatan, Hondurasul englez şi foarte puţin în Mexic, din care derivă multe rase şi varietăţi de curci domestice. Se caracterizează printr-o talie mică, absenţa bărbiţiei şi coloraţia pestriţă a penajului cozii.
 Curent de acţiune. Curent electric produs în timpul activităţii organelor, cercetat uneori în explorările fiziologice sau clinice (electrocardiografia, e-lăctroencefalografia ş.a.). Curent de leziune, sin. curent de demarcaţie. Curent înregistrat prin galvanometrie, dacă unul dintre electroni este plasat pe o zonă nelezată, iar celălalt pe zona lezată; curentul trece în galvanometru dinspre zona nelezată spre cea lezată, iar în ţesuturi, invers.
 Cuscută (lat. Cuscuta), sin. torţei. Gen de plante parazite, anuale, rar perene, din familia cuscutaceelor, cu tulpini filiforme, cilindrice, subţiri şi lungi, fără frunze. Combaterea cuscutei se face prin decuscuta-rea ssminţelor (de lucerna, de trifoi etc.), prin tratarea plantei parazite cu substanţe chimice sau prin arderea în cîmp a plantelor atacate. Cuscutină. Alcaloid toxic din cuscută (Cuscuta trifolii) pentru definirea unei formaţiuni conjunctivo-elastice cu rol a-mortizor, situată la nivelul zonei posterioare a tălpii, în interiorul cutiei de corn (sub furcuţă).
 Cuspidă. Termen utilizat în a-natomie pantru definirea formaţiunilor osoase terminate
 printr-un vîrf ascuţit, cu rele- ctT rinţe mai ales Ia apofizele trans- jgg verse ale vertebrelor cervicale (unicuspidă, bicuspidă, tri-cuspidă) sau la aspectul val-vulelor de la nivelul orificiilor cardiace (valvulă bicuspidă, tricuspidă).
 Custanai. Cal metis, obţinut din încrucişarea iepelor cazahe, a-meliorate cu calul de Don, cu armăsari Pur sînge de galop.
 Are talie mare, temperament vioi şi aptitudini bune pentru călărie.
 Cutanat (lat. cutis: piele). Care se referă la piele, are contingenţe, derivă sau aparţine pielii.
 Cutanat al gîtului (lat. N. cu-taneus colii). Ramură motorie lungă, fină, detaşată din facial, în zona parotidiană, sub gaura mastodiană, de unde coboară în jgheabul jugular, dis-tribuindu-se pielosului cervical.
 Cutanat caudal al antebraţului
 (lat. N. cutaneus antebrachii cauialis). Ramură cutanată a nervului ulnar, detaşată la nivelul olecranului şi distribuită pielii de pe faţa caudală a antebraţului.
 Cutanat caudal al femurului (lat.
 N. cutaneus femoris caudalis).
 Nerv detaşat din porţiunea caudală a plexului lombo-sacrat, ieşind din cavitatea pelvină împreună cu n. gluteu caudal, trece printre extremitatea proximală a bicepsului femural şi cea a demitendinosului, pentru a ajunge subcutanat, la nivelul tuberozitâţii ischiadice. Cutanat cranial al antebraţului (lat. N. cutaneus antebrachii cranialis). Ramură cutanată detaşată din axilar şi distribuită pielii de pe faţa anterioară a antebraţului.
 Cutanat lateral al antebraţului (lat. cutaneus antebrachii late-
13 Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinari
CUT ralis). Ramură cutanată deta-194 Şată din radial şi distribuită feţei laterale a braţului şi antebraţului.
     Cutanat lateral al braţului, v.
     Cutanat lateral al antebraţului. Cutanat lateral al femurului (lat. N. cutaneus femoris lateralis). Ramură ventrală a perechii a
     IlI-a de nervi lombari, care străbate psoaşii, trece între peritoneu şi fascia lombo-iliacă, apoi ajunge pe partea medială a tensorului fasciei lata, iner-vînd psoasul şi pielea din regiunea rotuliană.
     Cutanat medial al antebraţului
     (lat. N. cutaneus antebrachii me-dialis). Ramură cutanată detaşată din musculo-cutanat, după anastomoza lui cu medianul, distribuită feţei mediale a antebraţului şi zonei anterioare a genunchiului.
     Cutanat sural dorsal (lat. N. cutaneus sume dorsalis). Ramură detaşată din n. fibular, care traversează bicepsul femural şi devine subcutanată, distribuindu-se feţei laterale a gambei. Cutanat sural plantar (lat. N. cutaneus surae plantaris). Ramură detaşată din tibial în regiunea coapsei, de unde coboară pe faţa laterală a gastro-cnemienului lateral, distribuindu-se feţei laterale a tarsului şi metatarsului.
     Cutia copitei. învelitoarea cornoasă a extremităţii acropodiale la ecvine, cuprinzînd peretele, furcuţa şi talpa. Peretele apare ca o lamă recurbată brusc la nivelul călcîielor, formînd bulbii călcîielor şi barele. Marginea proximală (coronară) este excavată de un şanţ fin perioplic şi de un şanţ mai larg cutidural, în timp ce faţa profundă prezintă o mulţime de lame cornoase, formînd cherafilul. Marginea
 plantară a peretelui se sudează cu talpa la nivelul liniei albe. Cutia craniană. Spaţiul delimitat de oasele neurocraniului şi în care se găseşte plasat ence-falul. Tavanul cutiei este reprezentat de zona calvariei, peretele caudal corespunde găurii occipitale, cel anterior prezintă fosele olfactive despărţite una de alta prin apofiza crista galii, iar podeaua prezintă dinainte înapoi: şanţul chiasmatic, conductele optice, şaua turcească limitată lateral de şanţurile maxilare (eventual limitate, la rîndul lor, fiecare de şanţul cavernos şi troclear), care spre înapoi se termină la nivelul găurilor sfîşiate, limitînd lateral apofiza bazilară. Pe pereţii laterali se observă amprentele circumvoluţiunilor, creasta cerebrocerebeloasă care marchează limita dintre compartimentul cerebral şi cel cerebelos, iar înapoia crestei respective, hiatusul auditiv intern.
 Cutia de corn, v. Cutia copitei. Cutis. Termen generic pentru definirea pielii în totalitatea ei. Cuticulă. Diminutiv de la cutis. învelitoare subţire a unei formaţiuni: cuticula dentară etc. Cutidură. Termen folosit uneori pentru definirea cutiei cornoase a copitei sau onglonului. Cutidural. Care aparţine cuti-durei sau are contingenţe strînse cu ea: burelet cutidural (matricea cutiei de corn a copitei sau onglonului) etc.
 Cuzinet plantar (fr. coussinet: pernuţă). Se utilizează în anatomie.
 Cuzneţc. Cal siberian de pădure, corpolent şi puternic, rezultat din încrucişarea calului bitiug cu cai ruseşti mai grei şi cu trăpaşul Or Iov.
D (vitamina-), sin. vitamina antirahitică, calciferoi etc. Vitamină cu rol deosebit în fixarea calciului, în creştere etc., cuprinzînd mai mulţi factori: vitamina D2 sau ergocalciferolul, vitamina D3 sau colecalciferolul etc.
Dj (vitamina-). Se defineşte sub acest termen o vitamină din grupul D, formată dintr-un amestec în proporţii echimo-leculare de vitamină D2 şi lumi-sterol.
D2 (vitamina-), sin. ergocalci-ferol. Izomer cu ergosterolul, din care derivă prin iradiere. Este insolubilă în apă, solubilă în solvenţii organici ai grăsimilor.
Dâ (vitamina-), sin. colecalciferol. Se deosebeşte de vitamina D2 prin lipsa grupării metil la C24 din catena laterală. în mucoasa intestinală există o enzimă capabilă să dehidrogeneze colesterolul Ja 7- dehidrocolesterol
(provitamina Ds), care prin iradiere trece în vitamină Ds.
D4 (vitamina-). Vitamină din grupul D, deosebită de vitamina Da prin lipsa legăturii duble la catena laterală.
D.C.A., v. A.D.C.
D.D.T., sin. Pentachlorin, dic-lordifeniltricloretan. Insecticid de contact sintetic c lorurat, dato-rîndu-şi probabil acţiunea activităţii antienzimatice, antivi-taminice sau altor mecanisme, comercializat uneori şi sub denumiri ca Detexan, Detox s.a. D.F.D.T., sin. difluordifenil-tricloretan. Insecticid din aceeaşi grupă cu D.D.T.
D.I. Termen abreviativ indi-cînd doza infectantă de virus capabilă să provoace declanşarea bolii şi apariţia semnelor clinice.
D.I. 50. Doza infectantă capabilă să declanşeze boala la 50% din animalele inoculate.
D.L. Termen prescurtat pentru -----------
indicarea dozei mortale (ietale). 195
13*
DX. D.L. 50. Doză. letală, pentru 50% jog din subiectele testate.
     D.L. 50/30. Doza letală pentru 50% din subiectele testate, în 30 zile.
     D.L. 100. Doza letală 100%. D.M.L. 1 — Doza minimă letală. 2 — Doza minimă de toxină microbiană care provoacă moartea.
     D.M.M. Doza minimă mortală sau numărul minim de germeni care, inoculaţi, provoacă moartea.
     D.M.P., v. B.A.L.
     D.M.R. Doza minimă reacţi-onală sau numărul minim de germeni care, inoculaţi, provoacă leziuni specifice.
     D.M.T. Doza maximă tolerabilă.
     Dacrioadenită (gr. dacrion: lacrimă, adenon: glandă). Infla-maţia glandei lacrimale. Dacrioadenită acută. Inflama-ţia glandei lacrimale, putînd fi esenţială (traumatică etc.) şi secundară (infecţioasă), manifestată prin epiforă, tumefacţie zonală, congestie conjunctivală, glanda proeminînd adesea sub piele.
     Dacrioadenom. Hiperplazia glandei lacrimale.
     Dacriocistită (gr. dacrion: lacrimă, cistis: sac, vezică). Infla-maţia sacului lacrimal, relativ frecventă la cîine.
     Dacriocistită acută. Inflamaţia acută a sacului lacrimal, produsă de traumatisme, obstrucţii lacrimale etc. şi manifestată prin epiforă relativă, dis-tensiunea sacului lacrimal şi inflamaţie la nivelul unghiului nazal al ochiului. La apăsare pe zona deformată, prin punctele lacrimale se scurge adesea o cantitate redusă de puroi.
     Dacriocistită cronică. Afecţiune de complicaţie, reprezentînd o inflamaţie de durată a
sacului lacrimal (consecutivă unei inflamaţii acute) şi manifestată prin stază lacrimală, distensiunea sacului, durere relativă, complicaţii de conjuc-tivită cronică, fistulă lacrimală etc.
Dacriocistită flegmonoasă.Complicaţie a unei dacriocistite acute, manifestată prin edem al conjunctivei din unghiul nazal al ochiului şi difuziune de puroi evidenţiat la presiunea pe sac.
Dacriocistoblenoree. Scurgere mucoasă prin sacul lacrimal. Dacriocistoptoză.Relaxarea exagerată a sacului lacrimal. Dacriohemoragie. Hemoragie pe căile lacrimale.
Dacriolit (gr. dacrion: lacrimă, lithos: piatră). Calcul lacrimal. Dacriolitiază. Prezenţa de cal-culi în sacul lacrimal.
Dacriom. Termen arhaic utilizat pentru definirea scurgerii de lacrimi din sacul conjunctival, datorita obliterării punctelor lacrimale, dînd impresia unei scurgeri abundente de lacrimi, fără a fi însă vorba de o hipersecreţie lacrimală. Dacrlnom. Ulcer progresiv al căilor lacrimale.
Dacrioploză. Supuraţia căilor lacrimale.
Dacriops. Chist al glandei lacrimale .
Dacrioree. Scurgere abundentă de lacrimi. Lăcrimare exagerată.
Dactil (gr. dactilos: deget). Care se referă la degete, la porţiunea digitală a membrelor, la caracterul imprimat de aspectul degetelor.
Dactylon, sin. sindactilie. Sudarea mai multor degete între ele.
Daghestan. Rasă de oi de munte, cu lînă semifină, formată în U.R.S.S. prin încrucişarea oilor locale din Daghestan cu berbeci din rasa Wvîrtemberg.
 Se foloseşte ca amelioratoare pentru oile cu lînă groasă. Dalioman. Linie importantă de cai din rasa Arabă, caracterizată prin temperament, expresivitate şi vioiciune.
 Danara. Rasă de taurine (v. Gherro).
 Dandie-dinmont-terrler. Cîine originar din Scoţia, bun vînă-tor, cu ochii mari, expresivi, capul puternic cu craniul bombat, urechile lungi (7—10 cm) căzînde pe obraji, părul cu fire moi amestecate cu fire aspre, roba variază de la negru la gri-argintiu, urechile rămînînd roşcate, brune sau negre, iar părul de pe abdomen fiind deschis la culoare, ca de altfel şi cel de pe piept şi picioare, coada fiind în schimb mai închisă decît roba, scurtă şi acoperită pe partea dorsală de peri duri. Talie: 20—28 cm.
 Danga. însemn (literă, cifră etc.) care se imprimă prin diverse mijloace (fier înroşit în foc, tunderea părului etc.), pe diferite regiuni corporale, la animalele domestice, în scopul identificării lor.
 Dans arterial. Mişcare perceptibilă prin inspecţie şi sincronă cu pulsul, a arterelor superficiale; se observă uneori şi la animalele sănătoase, fiind mai evidentă în hipertrofia cardiacă, în cazul insuficienţei aortice, hipotensi-unii arteriale moderate ş.a. Dansul albinelor. Mijloc de semnalizare folosit de albine, prin care se comunică albinelor din stup găsirea unei noi surse de hrană.
 Dansu 1 de Saint-Guy • Ansamblul de mişcări imprimate corpului de miocloniile produse de poliomielita ventrală (obişnuit jigodioasă) a cîine lui.
 Darley Arabi an. Armăsar celebru, care a participat la formarea rasei de cai Pur sînge englez. Printre urmaşii săi se
 numără şi armăsarul Eclipse. I)EB Dartros. Strat conjunctiv dens, ţgj elastico-muscular, care intră în componenţa pungilor testicu-lare, fiind separat de tunica vaginală prin fascia Gowper şi aderînd prin faţa superficială la scrot, de care nu poate fi izolat decît artificial.
 Davaineidoză. Cestodoză aviară determinată de paraziţi din familia Davaineidae, cu simptomatologie mai evidentă la pui: slăbire, abatere, anemie, uneori sindrom digestiv.
 Dawson. Soi nou de lucernă, creat în Nebraska (S.U.A.), caracterizat prin rezistenţă mare la atacul afidelor, rezistenţă medie lapătarea frunzelor, rezistenţă la temperaturi scăzute, capacitate de regenerare bună. Debaclu (fr. debâcle: ruperea gheţei pe un fluviu). Schimbare bruscă. Potop. în medicina veterinară se utilizează pentru a indica restabilirea tranzitului intestinal printr-o defecare masivă (adesea diareică), după o perioadă de constipaţie.
 Debil. Lipsit de forţă. Sub limita normală. Slăbit.
 Debilitant. Care provoacă debilitarea organismului.
 Debilitare, sin. debilitate. Stare de mare slăbiciune, de scădere a forţelor organice etc. Debilitat. 1 — Care suferă sau suportă efectul factorilor debilitanţi. 2 — Care este afectat de debilitate.
 Debrida (a-)l. — Secţionarea chirurgicală a unei bride. 2 — Secţionarea bridelor care jenează funcţiunea unui organ cavitar.
 3  — Secţionarea aderenţelor bridiforme într-o hernie, din-tr-o plagă etc., pentru eliberarea formaţiunilor sau eliminarea zonelor mortificate etc.
 Debridare. Acţiunea chirurgicală de secţionare a bridelor.
 PEB Debut (al bolii). începutul bo-jgg Iii. Fază caracterizată prin apariţia primelor semne de boală.
     Decalota (a-). A îndepărta o calotă. Se utilizează în special pentru definirea operaţiei chi-rurgicale de îndepărtare a calotei craniene.
     Decapode. Ordin de crustacee, caracterizate prin prezenţa a cinci perechi de apendice adaptate pentru mers: racul, crabul, homarul, langusta etc. Decela (a-). A descoperi ceea ce este ascuns, a scoate în evidenţă. Se utilizează cu referire la remarcarea simptomelor care nu apar în mod evident, care au un caracter şters, ascuns etc. Deciduă. Zonă din mucoasa uterină care se elimină o dată cu placenta, fiind formată din celule epiteliale şi conjunctive, mari, poligonale (celule deci-duale).
     Deciduom (de la decidua: caducă, terminaţiunea „om“ indicînd existenţa unui proces tumo-ral) .Tumoare dezvoltată la nivelul caducei, după un avort sau după parturiţie.
     Decima (a-). Iniţial a avut sensul definirii acţiunii de suprimare a unui individ din zece, Ia întîmplare. Ulterior, sensul s-a extins, indicînd o calamitate care duce la moartea unui număr considerabil de indivizi dintr-o comunitate. Se utilizează în medicină pentru definirea caracterului unor afecţiuni care provoacă moartea unui număr mare,exagerat, de indivizi (sau animale).
     Declin. Descendenţă, coborîre, diminuare. în patologie se utilizează pentru definirea evoluţiei unei afecţiuni, a perioadei de diminuare a intensităţii bolii, de scădere a evidenţei simptomelor sau diminuării numărului de bolnavi în cursul unei epizootii etc.
Decliv. Care coboară în pantă: porţiunea declivă a flancului etc.; punctul cel mai decliv: punctul cel mai de jos, cel spre care se scurg secreţiile etc. Declive. Unul din lobii cerebelului.
Declivitate. Starea sau caracteristica pe care o prezintă porţiunea care se găseşte în pantă. Decoct (lat. decoquo: a fierbe tare), sin. decocţie .Soluţie extractivă apoasă, obţinută uzual din droguri, prin fierbere obişnuită sau menţinerea amestecului pe baie de apă, după macerare prealabilă.
Decola (a-) (fr. decoller: a detaşa ceea ce aderă la altul). A dezlipi. Acţiunea chirurgicală prin care se dezlipesc două straturi organice aderente, pentru evidenţierea unei formaţiuni de profunzime.
Decolare. Acţiunea chirurgicală de punere în evidenţă a unei formaţiuni oarecare, prin dezlipirea straturilor de ţesut. Decolare retiniană, sin. dezlipirea retinei. Afecţiune primitivă (traumatică) sau secundară, caracterizată prin detaşarea retinei de coroidă.
Decompensa (a-). A scoate de sub efectul compensaţiei. Termenul se utilizează cu deosebire în definirea acţiunii de dezechilibrare homeostatică sau de tulburare a unei funcţiuni orgariice importante. Decompensare. Fază a unei stări patologice, în cursul căreia funcţiunea unui organ nu se mai desfăşoară normal, nici nu mai este suplinită de un alt organ care are funcţie analoagă. Decompensat. Care suportă sau suferă decompensarea; care nu mai este compensat, echilibrat: şoc decompensat etc.
Decongela (a-). A dezgheţa. Termen utilizat în special în tehnica valorificării cărnii sau
produselor de abator supuse congelării.
 Decontracţie. Relaxarea unui muşchi după starea de contracţie.
 Decorna (a-). Acţiune întreprinsă pentru ablaţia (amputarea) coamelor la animalele cornute.
 Decornare. Ablaţia coarnelor la taurine (eventual şi la ovine), prin operaţie directă (amputare) sau prin intervenţii indirecte (bandaje cu substanţe caustice etc. a mugurelui cornual etc.). Decortica (a-) (lat. decorticatio; fără coajă, decojire). 1 — A deco-ji, a îndepărta coaja. în medicina experimentală indică acţiunea de ablaţie a scoarţei cerebrale. 2 — în sens lărgit, termenul se foloseşte în chirurgie, pentru a indica acţiunea chirurgicală de îndepărtare a învelişului (fie chiar şi numai conjunctiv) al unui organ: decorticare renală (izolarea rinichiului de ţesutul conjunctiv înconjurător) etc.
 Decorticare. Operaţia de ablaţie a scoarţei cerebrale (decorticare cerebrală) sau a învelişului unui organ.
 Decubit. Atitudine pe care o ia animalul culcat, sprijinindu-se pe sol cu o latură a corpului (decubit lateral), cu zona tora-co-ventrală (decubit sterno-ab-dominal) etc.
 Decusaţie (lat. decussatio: încrucişare). întretăiere, încrucişare. Se utilizează în special pentru definirea traiectului, poziţiei şi raporturilor unui grup de fibre (în general nervoase), raportat la alt grup sau fascicul (v. şi Infra).
 Decusaţie optică. Zona de încrucişare parţială a fibrelor optice, la nivelul chiasmei optice. Decusaţie piramidală. încrucişarea fibrelor nervoase (cuprinse în piramidele bulbare),
 la nivelul gîtului bulbului cerebral.
 Decuscutare. Operaţie de separare a seminţelor de cuscută de seminţele de lucemă, de tritoj. etc.
 Dediţei (lat. Pulsatilla). Plante toxice din familia ranuncula-ceelor, cu rizomi puternici şi frunze păroase, penat sau pal-mat compuse.
 Deducţie. Concluzie trasă din-tr-un raţionament. Acceptarea unei concluzii pe bază de raţionament, fără a fi probată experimental. Deducţia este o metodă principală utilizată în precizarea diagnosticului, prognosticului etc.
 Defeca (a-). Acţiunea fiziologică de eliminare a fecalelor (per anus).
 Defecare. Eliminarea fecalelor pe calea naturală.
 Deîecaţie. Metodă de separare a sedimentelor sau unor componente (protidice etc.) din-tr-un lichid, utilizînd diverse artificii.
 Defect. Tară, viciu, abatere de la normal.
 Defectuos. Care nu respectă regula normală, care prezintă un viciu (morfologic sau funcţional), care prezintă defecte. Defensiv. Cu rol de apărare. Deferent (lat. deferens: care duce afară). Conducător spre exterior. Se utilizează pentru definirea unor canale sau canalicule organice (v. Infra).
 Deferent (canal-). Canalul de conducere a spermatozoizilor de la nivelul epididimului pînă la canalul ejaculator, putînd fi sistematizat în: porţiune tes-ticulară (aşezată înapoia şi pe partea medială a epididimului) , porţiune funiculară (cuprinsă în cordonul testicular), porţiune abdominală (cuprinsă în cavitatea abdominală) şi porţiune pelvină.
iD]EF
199
 PEF Deferenţlală (lat. A. deferenti-20Q alis). Arteră fină, cu origine variată, distribuind sînge porţiunii ingvinale şi abdominale a canalului deferent. La cal adesea se detaşă din a. spermatică internă sau din a. ombilicală, în timp ce la porc îşi are originea din a. ombilicală, iar la rumegătoare şi carnivore originea din a. ombilicală, fiind mai frecventă decît din a. spermatică.
      Defervescenţă. Goborîrea temperaturii corporale la normal, după o perioadă de hipertermie. Defibrinare. îndepărtarea fibri-nei (din sîngele recoltat pentru analize).
      Definit. Explicit. Determinat. Cu dimensiuni cunoscute sau cu caracteristici clare. Căruia
      i se poate da o definiţie. Care poate fi indicat într-o manieră precisă. Se utilizează pentru indicarea unor factori etiologici. Deflexiune. Stare opusă flexiunii, de anulare a flexiunii: deflexiunea gîtului fetusului în distocie etc.
      Deforden. Aparat pentru determinarea rezistenţei şi extensibilităţii lînii.
      Deformare. Schimbarea formei normale. Alterarea fermei. Se utilizează în clinică, anatomie, anatomie patologică etc., pentru indicarea modificărilor de formă a unui organ, regiuni etc. Degenera (a-). A pierde calităţile naturale. Se utilizează în special cu referire la calităţile ţesuturilor, organelor sau în zootehnie (cu referire la rase). Degenerare. Proces de regresiune sau de dispariţie a unor organe şi funcţiuni ale animalelor, care are loc fie în cursul dezvoltării individuale, fie în urma acţiunii condiţiilor nefavorabile de mediu sau ca urmare a inactivităţii unui organ.
Degenerat. Care suferă de degenerare. Care şi-a pierdut calităţile naturale, normale. Degenerativ. Care se referă, indică sau aparţine procesului de degenerare: proces degenerativ etc.
Degenerare prin consangvini-zare, v.Depresiune consangvină. Degenerescenţa grasă a ficatului.
Realizată prin degenerare pro-priu-zisă (toxicoze, infecţii, carenţe) sau prin supraîncărcarea celulelor hepatice cu grăsime (practicarea îndopării la păsări), se manifestă prin semne generale şi mai ales nervoase, mortalitate la pui etc. (v. şi Hepa-toza dietetică a porcului). Degenerescenţa hepatică a purceilor, v. Hepatoza dietetică a porcului.
Degenerescenţă. Alterarea unui ţesut, cu atenuarea sau suprimarea funcţiei sale, distingîn-du-se diverse forme de degenerescenţă: grasă, granuloasă, ami-loidă, cazeoasă etc. Degenerescenţă celulară. Modificare în care celula, pusă în circumstanţe neobişnuite, îşi pierde proprietăţile’ esenţiale, distingîndu-se diverse forme: degenerescenţă amiloidâ, cal-cară, coloidă, fibroidă, grasă, hialină, pigmentară, vacuolară, vitroasă etc.
Degenerescenţă valeriană. Degenerescenţa segmentului periferic al unui nerv secţionat, datorită separării neuritului de centrul său trofic.
Degerminare. Operaţia de separare a embrionului din cereale prin care se elimină cantităţi mari de grăsimi, obţinlndu-se creşterea duratei de păstrare a făinurilor, a nutreţurilor combinate etc.
Deglabraţie. Căderea părului pe o anumită suprafaţă, făcînd impresia că acesta ar fi tuns. Degluti(a-) (lat. deglutire; a înghiţi). Acţiunea de trecere a
alimentelor din cavitatea bucală în faringe, apoi în esofag. Degresiv (lat. degredio: a coborî). Care diminuează. Termenul se utilizează cu referire la un proces fiziologic sau morbid care diminuează în intensitate, importanţă etc. Dehidroandrosteron. Hormon androgen, prezent în urină, fiind izomerul beta al androsteronu-lui, activitatea lui este egală cu jumătate din activitatea andro-steronului.
Dehidrogenaze, sin. transhidro-genaze. Enzime care catalizează reacţiile de oxidoreducere reversibile, prin transfer de hidrogen, distingîndu-se transhidrogenaze anaerobe şi transhidrogenaze aerobe (care transferă hidrogenul substratului pe oxigenul molecular).
Dehiscenţă (lat. dehiscere: a întredeschide). Fenomen prin care un organ sau o formaţiune închisă se deschide spontan, în mod natural.
Dehiscenţă foii cu Iară. Spargerea (deschiderea) spontană a ovisa-cului ajuns la maturitate şi eliminarea ovulei în trompele ute-rine.
Dejecţie (lat, dejecere: a arunca afară). 1 — Acţiunea de evacuare. 2— Complex de materiale evacuate (din organism, din adăpostul de animale etc.). Dekalb 666. Hibrid de porumb, creat în Italia, foarte productiv, cultivat mai ales pentru masă verde sau pentru însilozat. Delfinină. Alcaloid toxic din nemţişorul de cîmp (Delphi-nium consolida).
Delfinoidă. Alcaloid toxic din nemţişorul de cîmp (Delphi-nium consolida).
Deliorman. Varietate locală de cal autohton bulgăresc, de tip tarpano-mongol, cu talie mică şi rezistent la intemperii.
Delir. Dereglare psihică, manifestată prin surexcitare, miş-
cări anormale, dezordonate, pier- DEM derea instinctului de autoconser- 201 -vare etc.; prin lărgirea sferei, se utilizează şi pentru definirea exagerării altor funcţiuni.
Delir cardiac. Activitate contractilă exagerată şi aritmică a cordului, observată în cursul aritmiei extrasistolice, fluteru- ' lui etc.
Delitescenţă (lat. delitescere: ase ascunde). Proces de dezagregare a unui ţesut, formaţiuni etc., prin absorbţie de apă.
Delomorf. Care denivelează: pa-pilă delomorfă (denivelarea cori-onului, care provoacă şi denivelarea epiteliului în mod vizibil) etc.
Deltoid (muşchi-). Muşchi din regiunea scapulară laterală, inserat proximal pe tuberozitatea spinei scapulare, pe fascia scapulară şi pe unghiul sau marginea toracală a spetei, iar dis-tal pe creasta deltoidiană a humerusului, cu rol în flexiunea braţului şi în abducţie.
Dem (gr. demos, popor). Termen care defineşte în genetică cea mai mică formă de populaţie. Demicirculare (canale-), sin. cana le semicirculare. Canale săpate în interiorul părţii pietroase a temporalului, în care se găsesc canalele demicirculare membranoase, orientate pe cele trei direcţii ale spaţiului, în zonele ampulare incluzînd formaţiunile senzoriale statice. Demimembram s (muşchi -). Muşchi din regiunea posterioară a coapsei, inserat proximal pe formaţiunile sacro-ischiatice şi distal pe tuberculul condilului medial al femurului, faţa profundă concurînd la delimitarea spaţiului sciatic. Intervine în propulsie, extensia coapsei etc. Demineralizare. Pierderea sărurilor minerale prin eliminarea lor excesivă din organism (în senescenţă sau ca o consecinţă a unei boli grave).
 DEM Demltendlnos (muşchi -). Muşchi 202 ProPu^sor Ş» cabrator din regiunea caudo-lateralâ a coapsei, inserat proximal pe formaţiunile sacrate (spină, ligament etc.) şi distal pe creasta tibia-lă, o lanieră concurînd la formarea coardei j are tu lui.
      Demodecia canină. Parazitoză externă produsă de Demodex caniş şi manifestată prin depilaţii mici, circulare, situate în jurul ochilor, botului, pe frunte, pe coaste (faza I, durată 1—2 luni), edem cutanat în zonele afectate, blefarită, papule (faza aIl-a, cu durată 2—4 luni), apoi papule generalizate, cruste întinse, debilitare, depresiune, caşexie, animalul exalînd un miros rînced (faza a IlI-a, care adesea se sfîrşeşte cu exitus, prin intoxicaţie uremică). Demodecia ovină. Parazitoză externă, rară, produsă de D. caniş, eventual de D. ovis şi manifestată prin epidermită ca-zeoasă localizată etc.
      Demodecia pisicilor. Parazitoză externă produsă de D. cati şi manifestată prin iritaţie locală, depilaţii perioculare şi auriculare etc.
      Demodecie. Parazitoză cutanată, produsă de demodex i, caracterizată prin depilaţie, erupţie scuamoasă, pustuloasă etc. Demodex. Parazit din familia demodecide, ordinul acarieni, caracterizat prin talie foarte mică, corp vermiform, lipsit de spini, 4 perechi de picioare mici, fiecare picior format din trei articole:   D.   caniş, D. cati,
      D. phylloides, D. bovis, D. ca-prae, D. equi etc.
      Denaturare. 1 — Modificarea proprietăţilor naturale prin diverse artificii sau substanţe.
      2  — Operaţia de modificare intenţionată a unor produse alimentare sau de abator, cu scopul de a le face incomestibile. Se practică, de asemenea, în ca-
 zuri de boli grave infectocontagioase (denaturarea cadavrelor), întotdeauna sub supravegherea medicului veterinar.
 Dendrită (gr. dendris: arbore). Prelungire arborescentă a neuronului, în citoplasmă (neuro-plasmă) cuprinzînd atît neuro-fibrile, precum şi corp tigroid. Denervat. Căruia i s-au îndepărtat formaţiunile nervoase sau la nivelul căruia s-a întrerupt, pe cale mecanică sau chimică, continuitatea şi conductibilita-tea nervoasă.
 Dentar. Care se referă la dinţi, aparţine dintelui (canal dentar) sau are contingenţă directă cu dinţii (spaţiu interdentar). Denticulat. Dinţat. Cu aspect de dinţi. Cu proeminenţe care imită aspectul dinţilor. Dentiîorm (latv dentis: dinte, formis: formă). în formă de dinte.
 Dentină, sin. ivoriu. Componentă a dintelui, de culoare albă-gălbuie, cuprinzînd 25% substanţe organice (colagen) şi 75% substanţe minerale, fibrele colagene fiind orientate în plan paralel cu suprafaţa de contact (zdrobire) a dintelui şi susţinute printr-o substanţă cimentată. Perpendiculare pe respectivele fibrile se găsesc orientate canaliculele dentare fine, în care sînt plasate fibrele To-mes (prelungiri ale odontoblas-telor), înconjurate de teaca Neumann. în zona periferică a dintelui, dentina prezintă o zonă lacunara, cu spaţiile Czer-mack.
 Dentiţie. 1 — Denumire generică pentru definirea aspectului, numărului, caracteristicilor etc. dinţilor unui animal. 2 — în mod impropriu se mai utilizează pentru definirea procesului de generare a dinţilor (în locul termenului propriu de odontogeneză) etc.
Denuda (a-). A descoperi. A dezveli. A îndepărta învelişul. Termenul se utilizează în chirurgie (traumatologie) pentru definirea acţiunii de dezvelire a unei formaţiuni profunde: denudarea unui vas (îndepărtarea ţesuturilor care maschează vasul) etc.
Denutriţie. 1 — Starea unui ţesut sau organism viu, la care procesul de dezasimilaţie este mai accentuat decît cel de asini ilaţie. 2 — Stare la care se ajunge printr-o subnutriţie prelungită sau printr-o tulburare metabolică.
Deontologic (gr. to deon: datorie, logos: tratat, vorbire). Care se referă la îndatoriri sau, în general, la principiile de deontologie.
Deontologie. Ansamblu de principii privind îndatoririle şi drepturile unui profesionist. Deontologia veterinară : totalitatea principiilor de etică profesională, a obligaţiilor şi drepturilor profesionale, indiferent dacă ele sînt sau nu prinse într-un regulament scris, indiferent dacă ele sînt supuse sau nu sacţiunii administrative. Principiile de deontologie profesională sînt mult mai cuprinzătoare decît regulamentele, incluzînd şi reguli de confratemitate şi colegialitate, nerespectarea lor atră-gînd nu numai sancţionarea legală, ci şi oprobiul public sau al confraţilor.
Deparazita (a-). A distruge paraziţii.
Deparazitare. Intervenţie sau acţiune practicată cu scopul distrugerii paraziţilor, putînd fi sporadică sau periodică, profilactică sau curativă, generală sau specială, individuală etc. Se poate aplica în adăposturi, pe animale, în parcuri, padocuri, pe păşuni etc.
Depigmentare. Dispariţia pig- i>Ep mentului dintr-un organ, în 203 mod normal pigmentat.
Depila (a-). A îndepărta părul, prin smulgere sau distrugere a tijei, sub nivelul suprafeţei pielii.
Depilant. Care forţează sau produce căderea perilor.
Depilare (lat. depilare, de la de: prepoziţie privativă şi pilum: păr). Acţiunea de smulgere a firelor de păr sau care face să cadă părul.
Depista (a-) (fr. depister, rezultat din particula privativă de, ataşată la cuvîntul piste: pistă, urmă). A găsi urma. Se utilizează cu referire la acţiunea de descoperire a unei boli, a cauzelor unei boli, a cazurilor de boală etc.
Deplasarea cheagului, v. Dis-locaţia cheagului.
Depluma (a-) (fr. de, negato-riu, plume: pană). A smulge penele.
Depozit de armăsari. Instituţie hipică de stat, unde, în anumite luni ale anului, sînt adăpostiţi şi întreţinuţi în condiţii speciale armăsarii de reproducţie, folosiţi pentru ameliorarea raselor de cai autohtone.
Depozit ciclitic, sin. hipopion. Depozit floconos în camera anterioară a ochiului, rezultat din concentrarea leucocitelor prinse într-o reţea de fibrină, după clarificarea corpului apos, în urma unei iridociclite.
Depozit descemitic, sin. depozit desmitic, pseudokipopion. Precipitat aderent la faţa posterioa-ră a corneei avînd în general un aspect triunghiular, orientat cu vîrful spre pupilă şi cu baza spre limbul sclero-corneaîl, nedeplasîndu-se la mişcările bulbului ocular.
Deprecia (a-). A-şi pierde valoarea. Termenul se utilizează pentru calificarea unor produse
i>ep de origine animală (piei, pre-204 parate de carne etc.).
     Depresiune (lat. depressio: adîn-citură, înfundare). Goborîre sub nivel. Termenul se foloseşte cu referire la scăderea capacităţii reactive (depresiune nervoasă), pentru definirea scobiturilor de pe suprafaţa oaselor etc.
     Depresiune consangvină, sin. degenerare prin consangviniza-re. Scăderea vitalităţii în urma împerecherii dintre indivizi înrudiţi.
     Depresiuni liniare ale copitei,
     sin. depresiuni longitudinale. Denivelări longitudinale ale peretelui cutiei de corn, în direcţia tubilor comoşi, apărute în urma călcăturilor la coroană, distrugerii bureletelor etc.
     Depresor cardiac. Ramurăner-voasă distinctă la iepure şi uneori Ia om, avînd două rădăcini, una în vag şi alta în laringicul cranial, de unde coboară (rareori izolat, în general integrat în vag pînă în regiunea aperturei toracale craniale), a-bordînd zona ligamentului pulmonar.
     Deratizare (fr. deratiser, de la de, privativ, rat: şoarece). Distrugerea sistematică a şoarecilor şi şobolanilor în depozite, antrepozite, abatoare etc.
     Derbi. Probă hipică, ce are loc anual pe hipodrom, cu tineretul cabalin de trei ani.
     Dereş. Culoare compusă, trina-ră, rezultată dintr-un amestec de peri albi, roşii şi negri, atît pe corp cît şi în coamă şi coadă. Deriva (a-) (lat. derivare: a întoarce). Acţiunea întreprinsă cu scop de derivaţie.
     Derivativ. Procedeu sau substanţă folosită cu scopul de a produce derivaţia.:
     Derivaţia durerii. Producerea unui fenomen dureros într-o anumită zonă, pentru a abate atenţia bolnavului de la zona
 iniţial dureroasă sau de la zona de intervenţie chirurgicală. La animalele mari, şi în special la cal, se obţine prin aplicarea ia-vaşalei la ureche, la buza superioară etc.
 Derivaţia inflamaţie!. Producerea voită a unei inflamaţii într-o zonă convenabilă, pentru atenuarea procesului inflamator declanşat într-o zonă periculoasă, atenuare apărută ca o consecinţă a devierii congestiei. Derivaţie. 1 — Abatere de pe un curs ,pe alt curs dorit al unei tulburări organice. 2 — Modificarea tulburărilor organice prin producerea unei reacţii similare într-o zonă selectată. Derm. Stratul conjuctiv care susţine şi nutreşte epidermul, în compoziţia lui distingîndu-se trei zone fundamentale: stratul reticular sau corpul papilar (ţesut conjuctiv foarte vascu-larizat, care prin denivelările iui formează papilele dermice), dermul propriu-zis (constituit din fascicule conjunctive în reţea) şi hipodermul (la rîndul lui prezentînd trei straturi; adipos, fascia superficială şi ţesutul conjuctiv subcutanat). Dermatita coronară toxică a bovinelor. Inflamaţie a zonei coronare la taurinele alimentate cu reziduuri industriale (borhot) şi manifestată printr-o congestie exsudativă, în cazuri grave cu tendinţă flegmonoasă.
 Dermatita de vară a calului. Miază cutanată produsă de migrarea prin piele a larvelor de Gastrophilus innermis, la nivelul obrajilor, comisurii bucale şi manifestată printr-o erupţie papuloasă.
 Dermatita eritematoasă a ongloanelor, sin. dermatita eritematoasă a coroanei. Inflamaţie con-gestivă a pielii din zona coronară, produsă de diverse iritaţii, manifestată prin horipilaţie zonală, sensibilitate excesivă etc.
 Dermatlta limfoidă, sin. limfade-nia cutanată, dermita limfade-nică, sifiloidul pisicii. Boală a pisicilor, cu etiopatogenie insuficient cunoscută (Ungerea în caz de prurit, infecţie de inoculare), manifestată prin zone deglabrate, dezepitelizate, pruriginoase, cu infiltrate granu-locitare şi mai ales limfocitare, localizate mai frecvent la membrele posterioare. Uneori ia aspect de granulom eozinofilic. Dermatlta noduIară.Boala infecţioasă întîlnită la taurinele de 2—5 ani, produsă de microbac-terii acidorezistente similare bacilului tuberculozei şi manifestată prin erupţie nodulară cutanată.
 Dermatlta papuloasă enzootică a oilor. Afecţiune cutanată cu caracter enzootic, produsă de Spherophorus necrophorus şi manifestată printr-o erupţie papuloasă, localizată la nivelul buzelor şi feţei.
 Dermatita papuloasă virală a calului. Viroză benignă contagioasă, mai frecventă la caii Pur sînge, - caracterizată prin erupţie papuloasă pe ambele laturi ale trunchiului, cu vindecare spontană.
 Dermatita pustuloasă a boului. Boală infecţioasă produsă de Corynebacterium (bac. Preisz-Nocard) şi manifestată prin erupţie cutanată, cel mai adesea cu caracter furunculoid sau sub forma unor microabcese cutanate diseminate.
 Dermatita pustuloasă a calului, sin. variola ecvină canadiană, impetigo contagios, dermatita ulceroasă a calului. Inflamaţie cutanată produsă de Corynebacterium ovis şi manifestată prin apariţia unor butoni pustuloşi în zonele supuse traumatizării prin hamaşament, urmată de delimitarea unor mici ulcere rotunde.
 Dermatita pustuloasă contagi- per oasă a oilor şi caprelor, sin. pa- gog
 pilomatoză infecţioasă, ectimă contagioasă, dermită pustuloasă contagioasă, stomatită pus-tulasă contagioasă etc. Boală produsă de un virus specific, manifestîndu-se prin erupţii labiale, cu cruste brune, adesea complicate cu infecţii secundare, boala evoluînd afebril sau cu febră redusă. A nu se confunda cu papilomatoza adevărată, care determină apariţia unor negi, evoluează afebril, nu produce crustizare sau aceasta are caracter epiteloid, papiloa-mele cedînd în urma administrării intradermice de extract apos.
 Dermatita vegetantă cronică a ongloanelor, sin. cheloderma-tita cronică vegetantă a tălpii, crapod bovin. Afecţiune întîl-nita la bovinele în stabulaţie, bine hrănite, dar ţinute în condiţii neigienice şi caracterizată printr-o inflamaţie a membranei cheratogene plantare, desprinderea cornului şi apariţia unor granulaţii vegetante la nivelul tălpii, călcîielor, spaţiului interungual sau în zona corono-parietală.
 Dermatita vegetantă interun-guală. Afecţiune inflamator ie a spaţiului interungual la membrele posterioare, la taurine, produsă de agenţi iritanţi şi manifestată prin semne de inflamaţie cronică şi hiperemie persistentă a ţesutului tegumentar interungual, care se îngroaşă, proemi-nînd sub forma unor vegetaţii vizibile în partea anterioară a spaţiului interungual.
 Dermatită. Termen care defineşte, în general, orice inflamaţie a pielii.
 Dermatofit. Ciupercă parazitară microscopică, agent al dermato-micozei.
 Dermatofitoză, v. Dermatomi-coză.
 PER Dermatologie. Specialitate me-dicală care se ocupă cu studiul ” şi terapeutica bolilor de piele. Dermatomicoză, sin. dermato-fitoză. Afecţiune cutanată datorită acţiunii parazitare a unei ciuperci.
     Dermatoneurie. Termen arhaic definind paralizia cutanată. Dermatopatie. Termen general definind orice boală a pielii, indiferent de natura şi aspectul ei.
     Dermatoza recidivantă de vară a calului. Varietate de eczemă pruriginoasă, cu manifestări şi recidive intense în perioada de vară. Probabil de natură ereditară.
     Dermatoza parazitară a cailor,
     sin. dermatoragia parazitară a cabalinelor, v. Filarioza. Dermatoza toxialimentară, v.
     Boala de borhot.
     Dermită, sin. dermatită. Boală inflamatorie a pielii. Dermografism (gr. derma: piele şigrafein: a scrie), sin. dermato-grafism. Producerea aproape instantanee a unor deformări cutanate liniare, de tipul unor edeme angioneurotice, sub acţiuni mecanice de intensitate redusă, ca urmare a unei hiper-simpaticotonii sau stări alergice. Dermoid (gr. derma:         piele,
     aidos: asemănător). Care seamănă cu pielea: chist dermoid (chist de formaţie embrionară) etc.
     Dermo-papilar, v. Derm. Derrick-Burnet (boala -), v.
     Q (febră-).
     Descuamaţie (lat. squama: solz). Exfoliaţia straturilor superficiale ale epidermului sub forma unor solzişori fini. Desensibilizare. Metodă de reducere a reacţiei unui organism faţă de un agent care ar putea provoca un şoc anafilac-tic sau o stare alergică. Desensibilizare nespecifică . 1 — Desensibilizare obţinută prin
 mijloace care nu se adresează direct (specific) agentului sen-sibilizant. 2 — Desensibilizare practicată fără cunoaşterea agen-tului sensibilizant, substanţa desensibilizantă fiind inclusă într-un complex cu spectru larg de acţiune.
 Desensibilizare specifică. Desensibilizarea practicată faţă de un agent sensibilizant cunoscut, prin mijloace care se adresează direct (specific) agentului respectiv.
 Desman (lat. Desmana moschata), sin. şobolan moscat. Specie de mamifere din ordinul insec-tivorelor, cu capul conic, botul în formă de trompă, coadă lungă, membrele posterioare cu membrană înotătoare între degete. Trăieşte în vizuini pe malurile Volgăi, Donului şi Niprului. Blana mătăsoasă, de culoare brun-închisă pe spate şi argintie pe abdomen, este considerată una dintre blănurile valoroase .
 Desmembra (a-). 1 — A despărţi membrele de corp. 2 — Acţiunea de ablaţie a membrelor. Termenul se utilizează în anatomie, anatomia patologică, în abator etc.
 Desmetocel, v. Cheratocel. Desmodinie. 1 — Durere liga-mentară. 2 — Durere localizată la nivelul ligamentelor unei articulaţii.
 Desmoenzime. Endoenzime legate de protoplasma celulară prin legături chimice, nepu-tînd fi extrase nici direct, nici prin simpla distrugere mecanică a celulei, ci numai după auto-liza substanţei celulare. Desmopatie. Termen generic pentru definirea oricărei afecţiuni ligamentare, indiferent de aspect, caracteristice sau cauzele care au produs-o. Desmorexie. întinderea ligamentelor articulare, urmată sau
 însoţită de apariţia unei mobilităţi articulare anormale. Desmorexie sacro-iliacă. 1 — Laxitate anormală a ligamentelor sacroiliace. 2 — Luxaţia uni - sau bilaterală sacro-iliacă, consecutivă ruperii sau infiltraţiei persistente a ligamentelor, întîlnită la vacS după fătare şi manifestată prin imposibilitate de ridicare din decubit şi tulburări locomotorii. Desmotomie. Secţionarea chirurgicală a unui ligament. Desmotomie rotuliană. Operaţia chirurgicală practicată în agăţarea rotulei şi constînd din secţionarea subcutană a ligamentului tibiopatelar medial (la cal şi eventual la bou). Desprinderea peretelui de corn. Complicaţie traumatică provocată de potcovitul defectuos al calului şi caracterizată prin suprimarea sudurii dintre talpă şi peretele de corn pe o proţiune oarecare.
Determinism. Teorie biologică în care se analizează cauzele care determină modificările organice, evolutive, f ilogenetice, morfoge-netice etc., cu definirea exactă a condiţiilor în care un'fenomen se manifestă.
Detoxicaţie, sin. detoxicare. 1 — Dezintoxicaţie (v.) 2 — Detoxi-ficaţie (v.).
Detoxificaţie, sin. detoxificare. Reducerea sau anularea puterii toxice a unui substrat (toxină, furaje, microbi etc.).
Detritus (lat. detritus: zdrobit). Rest provenit din zdrobirea unui corp. Termenul se foloseşte în patologie pentru a defini resturile alimentare fixate între dinţi, aglomerate în lumenul digestiv etc. Detroncaţie. Manevră fobstetri-cală în embriotomie, constînd din secţionarea fetusului şi extracţia lui în bucăţi. Detumescenţă. Diminuarea volumului unui organ, tumori,
a unei zone inflamate, organ TOSV erectil etc. Antonim: intumes- 207 cenţă.
Deutsche Bergschaî, sin. oaie de munte germană. Rasă de oi, ce se creşte în zonele de munte din R. F. a Germaniei, foarte rezistentă, prolifică, cu roba de obicei albă, cu aptitudini pentru lînă groasă şi carne. Deutsche Gelbvieh. Rasă de taurine germană, cu aptitudini pentru producţia de lapte (4 0001 lapte pe an cu 4% grăsime) şi de came, rezistentă, puţin pretenţioasă la condiţiile de hrană, foloseşte bine păşunile, are roba de culoare galbenă uniformă. Deutsche Rotbunter, sin. Bălţată alb cu roşu. Rasă de taurine, cu talia la grebăn de 130 cm, greutatea corporală de 650 kg, cu musculatură dezvoltată, avînd aptitudini pentru lapte şi carne.
Deutsche Rotvieh, sin. Roşie germană. Rasă de taurine germană, pentru muncă şi lapte, de culoare roşie uniformă, cu greutatea corporală medie de 550 kg. Bună pentru muncă, puţin pretenţioasă la condiţiile de furajare şi întreţinere, are o producţie bună de lapte, cu procent ridicat de grăsime.
Deutsche Schwarzbunter, sin. Bălţată alb cu negru germană.
Rasă de taurine germană, pentru lapte şi carne, cu talia la grebăn de 135 cm, greutate corporală de 650 kg. Reprezintă una din cele mai bune rase de lapte din lume, cu procent mare de grăsime.
Deutsche veredelte Landschaft.
Rasă de oi (v. Wiirttemberg). Developer. Furaj combinat complet, care se administrează în hrana animalelor într-o perioadă mai avansată de creştere: la puicuţe în creştere, la curci în vîrstă de 16-20 săptămîni, la porci de la 30 kg pînă la. 50-55 kg.
pev De von cu lînă lungă. Rasă de 208 oi engleză, de carne şi lînă. Se caracterizează prin format corporal de dimensiuni mijlocii, lipsa coamelor, robusteţe, osatură puternică, rezistenţă mare şi precocitate apreciabilă. Produce lînă de calitate superioară şi came în cantitate mare, fără exces de grăsime. Are o mare putere de adaptare. Dextrocardie. Deplasarea patologică a cordului spre partea dreaptă a poziţiei sale normale, provocată de tumori, pleurezii adezive etc. Există şi o dextrocardie congenitală (anomalie). Dezarticula (a-). Acţiunea de distrugere a legăturii articulare şi separarea oaselor care participau la formarea articulaţiei. Poate fi accidentală sau chirurgicală.
      Dezarticulare. 1 — Procedeu chirurgical de amputare a unui membru, la nivelul unei articulaţii. — 2 — Accident de rupere totală a ligamentelor unei articulaţii şi ablaţia segmentului distal.
      Dezinfectant. Substanţă care poate realiza dezinfecţia. Dezinfecţie. Uciderea microbilor prin utilizarea antisepticelor.
      Dezinsectizare, sin. dezinsecţie. Acţiunea însăşi de distrugere a insectelor parazite de pe animale (exoparaziţi) sau din adăposturi.
      Dezintoxicaţie. Suspendarea efectului diferitelor toxine, deci a intoxicaţiei (v. şi Detoxi-caţie şi Detoxificaţie). Dezlipirea retinei, v. Decolarea retiniană.
      Dezodorizant. Substanţă care, prin proprietăţile sale antiseptice sau balsamice, anihilează mirosul sau emanaţiile urît mirositoare.
      Dezoiură (fr. dessolure: smulgerea tălpii la un cal). Barba-
rism utilizat pentru definirea avulsiei parţiale ori totale a tălpii sau a cutiei de corn a copitei.
Dezosificaţie (lat. de, supresiv, os-, os, facere: a face), sin. deosificaţie, demineralizate. îndepărtarea sau lipsa sărurilor minerale din oase. Dezoxicorticosteron. Corticos-teroid (v. A.D.C.). Dezoxipentoze. Sub acest termen se definesc pentozele în care un oxigen hidroxilic este înlocuit cu un hidrogen: dezoxiriboza etc.
Dezoxiribonucleaze. Enzime de depolimerizare a acizilor dezo-xiribonucleici, acţionînd la nivelul legăturilor diesterice, fără scindarea acidului fosforic liber. Dezoxiribonucleici (acizi - ), sin. ADRN, ADN. Componentă prostetică a nucleoproteinelor, conţinînd în moleculă C, H, O.N şi P, fiind cunoscuţi altădată şi sub denumirea de acizi timonucleici (au fost extraşi pentru prima dată din timus). Intră în structura nucleului celular (cromozomilor,) distin-gîndu-se un tip AT (în care predomină adenina şi timina) şi un tip G C (în care predomină guanina şi citozina). La animale este prezent numai tipul AT, tipul GG fiind mai frecvent în constituenţii celulari ai microorganismelor. Li se atribuie rol genetic.
Dezvoltare. Fenomenul de formare şi creştere a embrionului, fetusului, unei tumori, organ etc.
Diabet (gr. diabainein: a trece prin — subînţeles rinichi —).
1  — Sindrom complex, caracterizat obişnuit prin poliurie constantă şi polidipsie corespunzătoare, distingîndu-se: diabet zaharat (cu hiperglicemie şi glicozurie permanente), insipid (fără glicozurie, produs prin
t
modificări diencefalo-hipofizare, cu scăderea hormonului anti-diuretic), alimentar (exces de glucide în raţie), pancreatic sau insular (prin insuficienţa insulelor pancreatice, respectiv a insulinei), aloxanic (aloxanul distruge insulele Langerhans), renal (prin hiperpermeabiliza-rea glomeru Iilor pentru glucoză, fără hiperglicemie), florizinic (florizina scade reabsorbţia glucozei la nivelul tubilor renali), nervos (lezarea centrilor bulbari de reglare a metabolismului glucidic ş.a.), hepatic (prin mărirea glicogenolizei sau scăderea glicogenogenezei), calcic (cu hipercalciurie), slab (cu slăbirea treptată a animalului), gras (cu tendinţă la îngrăşare) etc. 2 — Cînd nu se specifică, sub denumirea de diabet se înţelege obişnuit diabetul zaharat pancreatic (insular). Diabetic. Care se referă la diabet (sindrom diabetic) sau care suferă de diabet (individ diabetic). Diabrotic. Termen prin care se califică substanţele cu efect intermediar între escarotice şi caustice.
Diacineză (gr. dia, prepoziţie de diferenţiere, kinesis: mişcare). Termen prin care se defineşte fenomenul de distanţare a celor două coroane cromatice, în ana-faza kariocinezei.
Diacriză (gr. dia, prepoziţie diferenţială, crisis; criză). 1 — Termen care indică perioada critică în evoluţia unei boli grave, perioadă prin care boala respectivă se diferenţiază de o altă boală similară. 2—Perioada de evacuare, de eliminare a dejecţiilor etc., în cursul unei boli. Diadexie. Termen uzitat pentru definirea schimbării sau trecerii unei boli într-alta, diferită ca natură şi sediu. A nu se confunda cu metastaza (modificare de sediu), nici cu agra-
 14
varea sau complicarea (unei P1A bronşite cu o bronhopneumo- 209 nie, a unei pleurite congestive cu una exsudativă etc-, din forme evolutive), diadexia pre-supunînd suprapunerea prin continuitate clinică a unei noi boli pe una iniţială: gripa purceilor se poate complica cu o pasteureloză etc.
Diafiză. Porţiune osoasă corespunzătoare corpului unui os lung, cuprinsă între cartilajele de conjugare (la animalele în creştere) şi dezvoltată prin-tr-un nucleu de osificaţie primar sau diafizar. A nu se confunda deci diafiza cu corpul osului, ea nefiind altceva decît porţiunea de os dezvoltată pe baza nucleului primar de osificaţie, la care se suprapun nu-cleii secundari de osificaţie, numiţi încă şi nuclei epifizari (care la rîndul lor nu trebu ie confundaţi cu extremităţile osului, fiecare extremitate putîn-du-se dezvolta printr-un nucleu sau prin mai mulţi nuclei de osificaţie secundară).
Diaforază. Flavinenzimă (tran-selectronază) care produce transfer de electroni şi la care ac-ceptorul fiziologic este încă ne-cunocut, îndeplinind un rol deosebit în metabolism. Diafragmatic, care se referă la diafragmă.
Diafragmatic (nervul), v. Fre-nic.
Diaforeză (gr. diaphorein: a trece în afară). Transpiraţie. Diafragmă. Muşchi lat care desparte cavitatea toracică de cavitatea abdominală, avînd rol principal în respiraţie şi prezentînd o porţiune centrală aponevrotică (centrul frenic) şi o porţiune musculară periferică, fibrele musculare gru-pîndu-se în partea dorsală în aşa-numiţii „stîlpi diafragma-tici". Pe întinderea ei, diafragma este perforată de trei
Pi A. mari orificii, dintre care unul 210 Prin care trece vena cavă (orificiul cav, situat în centrul frenic), altul prin care trece esofagul (orificiul esofagian, situat între stîlpii intermediari), cel de-al treilea permi-ţînd trecerea aortei (orificiul aortic, situat între stîlpii stîngi). Diagnostic. 1 —Precizarea stării clinice a unui animal examinat.
     2 —Identificarea unei boli la animalul supus examenului clinic. Termenul se uzitează deci în circumstanţe bine definite, cu referire la un anumit individ (cel examinat) şi are un scop precis: identificarea bolii. Se distinge un diagnostic clinic, experimental, de laborator, ipotetic, negativ, pasiv, pozitiv, nosologic etc.
     Diagnostic de laborator. Diagnosticul precizat pe baza examenelor de laborator, pe sesizarea diferenţelor, a abaterilor de la normal, a folosirii diverselor reacţii, instrumente, aparate de analiză chimică etc., în opoziţie cu „diagnosticul clinic" precizat exclusiv prin interpretarea semnelor clinice, depistabile direct cu ajutorul simţurilor.
     Diagnostic diferenţial. Diagnostic conturat prin compararea caracteristicilor bolii cu caracteristicile altor boli şi analizarea diferenţelor sesizate. Diagnostic experimental. Categorie de diagnostic (de laborator, în special), precizat pe baza verificării experimentale a condiţiilor de declanşare a bolii (sub supraveghere şi în cadru bine delimitat de izolare etc.).
     Diagnostic ipotetic. Concluzie de identificare a unei boli bazată pe o ipoteză.
     Diagnost'c negativ. 1 —Infirmarea prezenţei unei presupuse boli. 2 — Pretins diagnostic, stabilit printr-o examinare ne-
corespunzătoare, date incomplete sau false şi interpretare eronată.
Diagnostic nosologic. Identificarea unei afecţiuni cu scopul de a o putea încadra în noso-logia specială.
Diagnostic pasiv. Falsă precizare a bolii (neprecizare) fără efectuarea unui examen suficient al stării clinice a bolnavului, bazîndu-se fie pe o obsesie preferenţilă, fie pe superficialitatea interpretării (prin similitudinea doar a unora dintre semne cu manifestări ale altor animale bolnave). Diagnostic posibil. Concluzie incertă în precizarea şi identificarea unei boli. Diagnostic pozitiv. 1—Confirmare a unei presupuse boli (în medicina legală, anatomie etc.). 2—Diagnostic corect din punct de vedere metodologic. Diagnostic probabil. Diagnostic precizat prin metodologie corectă, dar bazat pe date incomplete.
Diagnostic sigur, sing. diagnostic cert. Identificarea — fără nici un dubiu — a afecţiunii de care suferă bolnavul examinat. Diagnostica (a-). 1— A preciza boala de care suferă bolnavul. 2— Acţiunea complexă de precizare a bolii de care suferă pacientul, presupun înd pe de o parte
o  acţiune complexă de analiză multilaterală a bolnavului (a-namneză, examen clinic, de laborator etc.) şi pe de altă parte cunoaşterea profundă, teoretică şi practică, a teoriei medicale, bolilor, morfopatologiei etc.
Diagnoză. 1 —Determinarea identităţii unui fenomen. 2— Determinarea vîrstei la animale, prin examen dentar etc. 3—Acţiunea de identificare a unui parazit, microb etc. 4 — Identificarea unei boli. Termenul se utilizează în sens general,
lărâ a se referi la un anumit parazit, microb, agent patogen, boală etc.
Dializă peritoneală. Spălarea peritoneului cu ser fiziologic, în vederea îndepărtării unei părţi din corpii azotaţi, reţinuţi în cazul blocului renal (nefrite).
Diaminofosfatide, sin. sfingo-tnieline. Lipide complexe (fos-fatide) conţinînd în moleculă un rest de acid gras, un rest de colină şi sfingozină, prezente în cilindravul neuronilor, fiind un constituent al tecii de mie-lină.
Diapedeză (gr. dia: prin, pedan: a sări, a se arunca). Migrarea globulelor albe în afara capilarelor, cu scop defensiv, fenomenul fiind precedat de o disjuncţie a curentului sangvin, care permite o marginaţie leu-cocitară, leucocitele stagnînd în contact cu peretele vasului, înainte de a-1 traversa.
Diaree (gr. dia: prin şi rheo: a curge, a trece). 1 —Defecarea frecventă, cu fecale moi; după frecvenţa evacuărilor, diareea poate fi uşoară, intensă şi profuză, iar după aspectul fecalelor, seroasă, mucoasă, hemo-ragică etc. 2—Denumire simptomatică pentru boli în care diareea este o manifestare dominantă.
Diaree hemoragică. Diaree cu fecale care conţin o cantitate oarecare de sînge nealterat (a nu se confunda cu melena). Diareea albă bac^lară a puilor de găină, sin. puluroză. Sal-moneloză a puilor (agent S.pul-lorum), obişnuit cu evoluţie rapidă şi gravă, manifestată prin reducerea procentului de ecloziune, semne generale şi digestive, alături de mortalitate ridicată în primele 10 zile de viaţă etc.; găinile adulte purtătoare de germeni pot fi
 14*
descoperite obişnuit numai prin I>IA examen serologic.                  i>]i
Diareea cenuşie. Boală infectocontagioasă la animalele de blană (vizon în special), de origine necunoscută, manifestată prin diaree, colorarea în cenuşiu a fecalelor, debilitare progresivă etc.
Diareea virotică a taurinelor.
Viroză din complexul bolilor mucoaselor, manifestată prin febră, leucopenie, catar nazal, fecale coafate, apoi diaree profuză etc.
Diartroză (gr. dia: prin, athro-sis: legătură, articulaţie). Gen de articulaţie, care permite mişcări ample, între suprafeţele articulare existînd o zonă de discontinuitate limitată de capsula articulară, cavitate în care se găseşte sinovie (lichid articular).
Diastază, v. Enzimă.
Diastazemie. Conţinutul în diastază din sînge, urmărit pentru diagnosticul afecţiunilor pancreasului exocrin.
Diastazurie. Diastaza din urină. Diastematocaulie. Monstruozitate caracterizată prin fisurarea longitudinală a trunchiului.
Diastematognatie. Anomalie caracterizată prin fisurarea longitudinală a mandibulei. Diastematolitrie (gr. diastema: discontinuitate, elitron: teacă). Anomalie congenitală caracterizată prin fisurarea longitudinală a vaginei.
Diaster. Figură cromozomială de aranjament, vizibilă în timpul diviziunii celulare, în anafază, rezultată prin migrarea (diacineza) grupelor cro-mozomiale spre cei doi poli ai fusului de diviziune.
Diastolă (gr. diastole: dilataţie). Timpul de repaus din cadrul revoluţiei cardiace, în care muşchiul cardiac se decontractă, cavitatea delimitată de mio-
PIA card umplîndu-se cu sînge, dis-2^2 tingîndu-se o diastolă atrială şi una ventriculară; cînd nu se specifică se subînţelege ultima. Diastrofie. Termen arhaic, general, indicînd o deplasare a unui os, muşchi, organ etc.
      Diatermie. Terapeutică bazată pe utilizarea curenţilor alternativi de înaltă frecvenţă, avînd efect hiperemiant, leuco-penic, de creştere a indicelui hemoglobinic, micşorînd debitul respirator etc. Recomandată în terapeutica entorselor, artritelor, sinuzitelor, prosta-titelor, infecţiilor localizate, ca antalgic etc., este în schimb contraindicată în hemoragii, colecţii purulente etc. Diatermocoagulare. 1 — Coagularea zonală a albuminei tisulare (celulare), folosind curenţi electrici de mare frecvenţă. 2 — Operaţia însăşi care se soldează cu fenomenul de mai sus.
      Diateză. Termen utilizat pentru indicarea predispoziţiei speciale pe care o acuză unii indivizi, contractînd cu mare uşurinţă o boală oarecare sau de a prezenta o tulburare bine definită.
      D.ateză exsudativă. Complex de leziuni cardiace (hemo-pericard etc.) peritoneale (as-cită etc.), respiratorii (hi-drotorax), însoţite de abundenţă de exsudat, frecventă la animalele (în special la pui) carenţate în vitamina E sau seleniu.
      Diatezi hemoragică, sin. diateză hemoragipară. Predispoziţie la leziuni hemoragice, consecutive unei fragilităţi a capilarelor sau a unei coagulopatii. Diciiin, v. Penicilină. Diclordifeniltricloretan, v.
      D.D.T.
      Dicroceiloză. Helmintoză hepatică la bou, oaie, porc etc., mai frecventă la taurine, pro-
 dusă de Dicrocelium lanced-latum şi manifestată clinic prin semne discrete hepato-diges-tive, mai evidente la tineretul în vîrstă de la 6 luni la 2 ani. Dicrocelium. Vierme (trematod) cu corpul lanceolat, îngustat către o extremitate, cu dimensiuni de 4—12/1,5—2 mm, cu ventuza abdominală mai mare decît cea bucală, cecuri simple, testicule aşezate înaintea ovarului, gazda intermediară fiind reprezentată de gasteropodul Helicella candidula, Zebrina de-tritica etc. Parazitează canalele biliare etc.
 Dicrot (puls-). Puls care dă impresia unei duble impulsionări de sînge în vase, la fiecare contracţie cardiacă. Dictiocauloză, sin. bronşita vierminoasă a oilor şi caprelor, bronşita vierminoasă a viţeilor. Parazitoză produsă de Dyctio-caulus filaria sau de Synthe-tocaulus rufiscens (la oaie şi capră) precum şi de Dyctiocau-lus viviparus (la taurinele tinere), care se localizează în căile respiratorii, provocînd tulburări respiratorii (bronşite, pneumonii), mai ales la taurinele tinere. La ovine şi caprine poate prezenta forme grave, mai ales în infestaţiile cu Synthetocaulus.
 Dicumarol, sin. antivitamină K. Factor cu rol hemoragipar, prezent în trifoiul fermentat, pu-tîndu-se prepara însă şi sintetic. Dldimită. Termen arhaic pentru definirea inflamaţiei tes-ticulare.
 Dieldrin. Preparat insecticid din grupa derivaţilor cloruraţi ai naftalinei.
 Diencefal. Porţiune din encefal care stabileşte legătura între trunchiul cerebral şi emisferele cerebrale, la rîndul ei putînd fi sistematizată în zona talamică (păturile optice), epi-talamică (epifiza cu frîiele ei),
        k
 hipotalamică (tuberculul cenuşiu şi hipofiza cu tija ei) şi meta-talamică (corpii îngenunchiaţi). Diepholz. Rasă locală de gîşte germane, rustică, cu greutate corporală de 6—8 kg, cu producţie bună de ouă (70—80 bucăţi anual); cloceşte de mai multe ori pe an, scoţînd 2—4 serii de boboci.
 Diereză. învingerea coeziunii ţesuturilor de către un corp tăios, distingîndu-se o diereză chirurgicală (incizii, secţionări, excizii etc.) şi o diereză traumatică (plăgi prin tăiere). Dietă (lat. vîrstă reglată, viaţă reglată), sin. regim alimentar.
 1 —în sens general, regim de viaţă regulată. 2—în sens res-trîns, utilizarea metodică şi raţională a alimentelor în funcţie de un anumit scop, distingîn-du-se dietă alimentară, hi-drică, lactată, vegetală etc., în funcţie de procedeul sau alimentul principal. 3—Termenul se utilizează şi în sensul indicării unei privaţiuni alimentare, a evitării unor alimente care se impun eliminate din alimentaţie etc.
 Diferenţă de selecţie. Valoare fenotipică medie a indivizilor selecţionaţi, exprimată ca deviaţie, de la valoarea fenotipică medie a tuturor indivizilor din generaţia parentală. Difilobotrioza carnivorelor. Ces-todoză produsă de paraziţi din fam. Diphyllobothridae (v. Teni-aza carnivorelor).
 Difluent. Termenul indică trecere unui ţesut solid într-o stare fluidă.
 Dlfluordifeni ltricloretan, v.
 d.f.d.t.
 Difteria vacilor. Boală contagioasă produsă de Spheropho-rus necropkorus şi manifestată printr-o stomatită necrotică foarte gravă.
 Dlfterfe (gr. difteria: membrană). Boală caracterizată prin
 apariţia de false membrane pe o mucoasă.
 Difterle alimentară. Formă a hipovitaminozei A de la păsări, caracterizată prin erupţie pseudodifterică pe mucoasa primelor segmente ale aparatului digestiv şi respirator. Difteroid. Cu aspect difteric, membranos (pseudomembra-nos).
 Dlfterovariolă. Viroză a gali-naceelor, caracterizată morfo-patologic prin erupţie cutanată nodulară şi formarea de pseudo-membrane pe mucoasa căilor digestive şi respiratorii anterioare.
 Digastric (nervul-), v. Biven-tric.
 Dlgeneză. Termen utilizat pentru definirea caracteristicii unora dintre vieţuitoare, care au două moduri de reproducţie (sexuată şi asexuată).
 Digenie. înmulţire care se realizează prin contribuţia celor două sexe.
 Digera(a-). 1—A mistui. 2—A permite digestiei să se desfăşoare în condiţii fiziologice normale. 3—A transforma alimentele în produse absorbabile prin mucoasa intestinală. Digest. Care poate fi digerat. Digestibil. Uşor de digerat. Digestie. Funcţie prin care alimentele luate din mediul exterior şi introduse pe căile digestive sînt modificate la nivelul cavităţii bucale, stomacului şi intestinului şi transformate în substanţe ’absorba-bile la nivelul intestinului. Digestie bucală. Acea parte a digestiei care se realizează la nivelul cavităţii bucale, distingîndu-se:   o digestie bucală
 mecanică (fărîmiţarea alimentelor, insalivarea) şi o digestie chimică (prin intermediul fermenţilor bucali).
 Digestie chimică. Totalitatea fenomenelor chimice de descom-
D1G
218
Pirc punere a alimentelor sub in-2J4 fluenţa fermenţilor gastrici, intestinali, pancreatici etc. Digestie gastrică. Acea parte a digestiei care se realizează la nivelul stomacului.
      Digestie intestinală. Acea parte a digestiei care se realizează Ia nivelul intestinului. Digestiv. Care se referă la digestie sau este apt pentru a efectua digestia:     aparat diges-
      tiv, suc digestiv etc.
      Digitale (lat. Aa. digitales). Artere ce distribuie sînge zonei acropodiale. în general se disting două artere digitale pentru fiecare deget (medială şi laterală) . La cabaline apar ca terminale ale arterei metacar-pice volare superficiale (membrul anterior) sau ale arterei me-tatarsice dorso-laterale (la membrul posterior). La rumegătoare există o digitală comună volară a degetului III, plasată pe partea volară a spaţiului interdigital, şi cîte o arteră suplimentară pe fiecare parte, cu origine în a. meta-carpică volară profundă a degetului II (cea medială) sau în a. metacarpică volară a degetului IV (cea laterală) etc. Digitali ai mîinii (nervi-). Continuare a nervilor volari în regiunea acropodială. La cabaline se disting pe fiecare parte cîte 3 nervi (anterior, mijlociu şi posterior), la restul animalelor numărul lor variază în funcţie de numărul degetelor.
      Digitali al piciorului (nervi-).
      Continuare a nervilor plantari în regiunea acropodială, la cabaline distingîndu-se cîte
      3  nervi pe fiecare parte, în timp ce la restul animalelor, numărul lor variază în funcţie de numărul degetelor. Digitiform. Cu formă de deget. Digitigrad (lat. digitus: deget, gradi: a merge). Se utili-
zează pentru definirea acelor animale care se deplasează călcînd pe degete.
Dilacera (a-) (lat. dilacerare: a deşira). A rupe cu violenţă ţesuturile, acţionînd pe bază de tracţiune.
Dilaceraţle. 1—Metodă de separare a unor formaţiuni prin deşirarea ţesutului conjunctiv, în urma acţiunii de tracţiune. 2—învingerea coeziunii ţesuturilor pe bază de tracţiune. Digltonină.    Saponină toxică
din digitală (Digitalis). Digltoxină. Toxiglucozid din digitală (Digitalis). Dihibridare. Metoda de încrucişare între doi indivizi care se deosebesc între ei prin două caractere.
Dlhidrostreptomlclnă, v. Strep-tomicină.
Dilataţia acută a stomacului,
sin. indigestia stomacală. Mai frecventă la cal, este produsă de factori igienici şi dietetici,sau a-pare secundar în urma obstrucţiei intestinale, manifestîndu-se prin coKci ş.a. ;la viţei, denumită „indigestie lăptoasă", recunoaşte cauze alimentare sau boli premergătoare de natură diferită si se manifestă prin semne generale, balonament, eventual vomitare de lapte închegat ş.a.; la purcei se datoreşte lăcomiei, consumului de lapte alterat sau al altor alimente necorespunzătoare; la porcii adulţi, este de ordin alimentar, manifestîndu-se prin semne generale, colici, vomitări etc., la taurinele adulte, dilataţia cheagului se produce obişnuit în tulburări topografice (v. Dis-locaţia şi torsiunea cheagului). Dilataţia cardiacă. Creşterea în volum a cordului, o dată cu subţierea miocardului şi — obişnuit — cu scăderea puterii de contracţie, fiind unul din semnele sau cauzele insuficienţei cardiace; în faze incipiente.
 dacâ este moderată şi eventual segmentară, poate constitui o modalitate de adaptare. Dilataţia cronică a stomacului.
 Mărirea permanentă a volumului gastric, alături de reducerea tonusului; mai frecventă la cal, porc şi cîine, se poate datora obstacolelor de tranzit spre intestin, parezei musculaturii gastrice, supraîncărcărilor ş.a., manifestîndu-se prin semne generale, colici şi simp-tome gastrice, fizice sau funcţionale.
 Dilataţia esofagului. Creşterea diametrului esofagului, fie sub forma ectaziei difuze (mega-esofagul, ectazia secundară spasmului sau ulcerelor cardiei etc.), fie localizat, sub formă de diverticul (jabou); se manifestă prin disfagie esofagiană şi obstrucţii esofagiene repetate, deformări cervicale, umbră ra-diologică corespunzătoare etc. Dilataţia intestinului. Mărirea diametrului intestinal, cu reducerea tonusului musculaturii, consecutiv paraliziei vagale, obstacolelor în tranzit (spasme, stenoze etc.), indigestiilor, ae-rofagiei etc.; se manifestă mai frecvent prin colici, coprostază, date de palpaţie, eventual simptome radiologice.
 Dilataţia şi torsiunea cecului şi ale anselor proximale ale colonului, sin. torsiunea, complexului ceco-colic. Enteropatie topografică a taurinelor, manifestată prin colici, sindrom de obstrucţie intestinală, distensi-une abdominală etc.
 Dilatator. Instrument medical utilizat pentru dilatarea unui conduct natural sau patologic, putînd fi confecţionat după diverse principii (valvular, conic etc.) şi în diverse moduri (simplu, articulat, flexibil etc). Dimed, sin. Uroflux, Salyrgan, Novurit, Mercusal, natriu me-toxihidroximercuripropilftalami-
 nic. Diuretic mercurial pre- niP zentat sub formă de pulbere ^77 albă sau fiolaj în care este combinat cu teofilina.
 Dimercaprol, v.B.A.L.
 Dimorfism. Proprietatea de a se prezenta sub două forme: dimorfism sexual etc.
 Dinamogenie. Modul de dezvoltare şi creştere a activităţii unui organism, organ, celule etc.
 Dinţat. Cu dinţături. De e-xemplu, muşchiul dinţat: un muşchi toracal, ale cărei inserţii la nivelul coastelor se realizează prin fascicule grupate, dînd un aspect de dinţături repetate la nivelul fiecărei coaste sau vertebre cervicale. Dloctophimoză renală. Boală parazitară provocată de Dyocto-phyume renale, la carnivorele ichtiofage, şi manifestată prin distrugerea parenchimului renal. Dioptrie (gr. dioptron: a privi prin). Unitate pentru măsurarea puterii de refracţie a unei lentile, reprezentînd puterea refringentă a unei lentile care are o distanţă focală de 100 cm. Dioptru. Suprafaţa curbă care desparte două medii inegal re-fringente.
 Dioptru ocular. Complexul de suprafeţe curbe reprezentâte de cele două feţe ale corneei, de cele două feţe ale cristalinului etc.
 Dipeptidaze. Exopeptidaze care acţionează asupra dipeptidelor, cele mai cunoscute fiind: pro-lidaza (glicil-L-prolindipep-tidaza) prezentă mai ales în mucoasa intestinală, prolinaza (L-proliglicildipeptidaza) prezentă în mucoasa intestinală, pulmon, splină etc., glicil-L-leu-cindipeptidaza, izolată din muşchiul de iepure, mucoasa intestinală de porc ş.a., fiind activată de mangan etc.
 Dipeptide. Peptide formate din doi aminoacizi, cele mai cu-
PIP noscute dipeptide fiind carno-gţg zina (din muşchii mamiferelor) şi anserina sau metilcamozina (din muşchii păsărilor), ambele dipeptide conţinînd histidină şi beta-alanină.
     Dipilidioza canină. Tenioză produsă de Dypylidium caninum (tenia cel mai frecvent întîlnită la cîine şi pisică), tradusă prin debilitare şi eliminarea prin fecale a unor proglote ovigere mobile.
     Diplegie (gr. dis: doi şi plege: lovitură). Paralizie simetrică (a două membre opuse etc.). Diplococ sin. pneumococ. Bacterie din genurile de coci Gram pozitivi, ce se prezintă în grupe de cîte doi; specii mai importante: D. pneumoniae şi
     D.  pluton.
     Diplococie, sin. pneumococie. Stare patologică — obişnuit condiţionată — produsă de di-plococi, manifestată septicemic sau sub forma unor infecţii localizate (bronhopneumonii, mamite, abcese subcutanate etc.).
     Diplold. Cu număr complet de cromosomi (2N).
     Diplopie. Vedere dublă, duplicată, datorită faptului că acelaşi obiect privit cu ambii ochi provoacă două senzaţii vizuale distincte, indicînd o dereglare a suprapunerii senzaţiilor în zona de proiecţie vizuală.
     Dipiosomie. Monstruozitate caracterizată prin existenţa a două corpuri distincte, egal dezvoltate, reunite însă prin una sau mai multe zone.
     Dipsomanie (gr. dipsa: sete, mania: manie). Tendinţă exagerată de a consuma diverse lichide.
     Dirofilarioza cardiovasculară a carnivorelor. Helmintoză cu localizare la cord şi arterele pulmonare, produsă de Dirofi-laria immitis şi manifestată
prin tulburări circulatorii, eri-tem papulos stemal etc. Dischezie.Termen arhaic pentru definirea defecării dificile. Discheratoză (gr. dys: rău, dificil şi keratos: corn). Distrofie a producţiilor cornoase, caracterizată prin îngroşarea anormală a stratului comos (kera-toză, hiperkeratoză, colpokeră-tozăetc.)., descuamaţie masivă a stratului comos (discheratoză pitiriazică, crustizare cherato-zică), cheratinizare incompletă a stratului cornos, cu păstrarea nucleilor şi conţinut mărit de cheratohialină (paracheratoză), neregularităţi ale suprafeţei, de tipul şanţurilor circulare, alături de friabilitate mărită, observate la coame sau copite, la animale trecute prin perioade de carenţă etc.
Dischlnezie (gr. dys: rău, defectuos şi kinesis: mişcare). Tulburare motorie; termenul este utilizat pentru tulburările motorii viscerale.
Dischondroplazie. Boală ereditară, similară cu cea de la copil,observată la mînji şi căţei, caracterizată prin exostoze multiple de origine cartilaginoasă. Dlscizia cristalinului. Operaţia de incizare şi desprindere a cris-taloidei de pe ţesutul cristalin, în scopul de a accelera resorbţia : ţesutului cristalinian, în cataractă.
Discizie. Incizia practicată cu * scopul de a separa două organe, ţesuturi, formaţiuni etc. Discontinuitate (de ţesut). întrerupere a continuităţii tisulare, cu existenţa unei soluţii de continuitate.
Discordanţă (respiratorie). Respiraţie neconcordantă cu mărirea diametrelor cavităţii toracice.
Discrazie. Termen arhaic defr nind starea organică tulburată*
o constituţie defectuoasă, o al~ terare a lichidelor organice etc.
Disdlpsie. Dificultate în de-glutiţia lichidelor.
Disecţie. Acţiunea de cercetare a unui cadavru (în vederea studierii componenţei lui anatomice), practicată cu ajutorul unor instrumente adecvate şi după un plan prestabilit. Disembriogenezie. Perturbare morfologică sau metabolică (en-docrinoze, enzimopatii etc.)prenatală, obişnuit cu substrat genetic sau nutriţional, manifestată prin anomalii de conformaţie, monstruozităţi sau dis-metabolii congenitale. Disendocrinie. 1 — Tulburare în echilibrul hormonal. 2 — Per-turbaţie în secreţia şi acţiunea unuia sau mai multor hormoni. Disenterie, sin. dizenterie. Termen particular, definind iniţial
0  tulburare a funcţiei enterice. Ulterior, termenul s-a conturat, definind anumite tulburări intestinale caracterizate în general printr-o inflamaţie intestinală însoţită de o accelerare de tranzit sau de ulceraţii, ge-nerînd o diaree dureroasă şi sangvinolentă.
Disgenezie. Tulburare în funcţia genetică (de producere, de dezvoltare normală a zigotului sau embrionului etc.).
Disfagie (gr. dis, opoziţional, fagein: a mînca). 1 — Pertur-baţie în fiziologia deglutiţiei.
2  — Orice perturbare în acţiunea de alimentare (prehen-siunea alimentelor, masticaţie, deglutiţie).
Dishemle. Termen arhaic definind în sens general orice tulburare sau alteraţie sangvină. Dlshley, sin. Leicester. Rasă de
01 engleză de carne, cu lînă lungă. Are talie mare (70— 80 cm), greutate corporală de circa 160 kg, trunchi lung, bine dezvoltat, este precoce, cu aptitudini foarte bune pentru producţia de carne. Se foloseşte la
încrucişări cu ovine merinos, PIS pentru crearea de metişi cu ap-' 217“ titudini bune pentru producţia de carne şi de lînă.
Disbley-Merinos. Oaie metisă franceză, rezultată din încrucişarea rasei Dishley (Leicester) cu Merinos, din care mai tîrziu s-a format rasa Ue de France. Dislstolie (gr. dys: rău, dificil, systole: contracţie). Prima fază a insuficienţei cardiace, manifestată prin dispnee de efort, alături de eventuale semne car-diosfigmice, deseori evidente tot numai după efort.
Disjuncţie. Separaţie pe direcţii diferite, segregare: disjuncţii de curent sangvin, anomalii prin disjuncţie, disjuncţia caracterelor etc.
Disjuncţie (anomalii prin -).
Anomalii diverse, cuprinzînd: prezenţa de perforaţii anormale (orificii inexistente în mod normal), diviziuni paralele (cu izolarea unei porţiuni de organ şi separarea incompletă a porţiunii respective), sciziuni (împărţirea unui organ în două sau mai multe porţiuni distincte) etc.
Disjunctiv. 1 — Care se referă la disjuncţie. 2 — Care provoacă separarea sau marchează despărţirea: şanţul disjunctor sau disjunctiv (care apare în zonele de necroză, separă ţesuturile mortificate de ţesuturile vii) etc.
Dislocaţia cheagului, sin. deplasarea cheagului. Tulburare topografică realizată spre stîngă (angajarea cheagului între rumen şi peretele toraco-abdo-minal stîng), mai rar spre dreapta (dorsal sau caudal); incidenţa mai mare se semnalează în condiţiile exploatării intensive la vaci, mai cu seamă în apropierea fătării; se manifestă prin semne generale, balonament, zgomote amforice pe zona de
Pis proiecţie a organului deplasat 218 şi destins de gaze etc.
    Dismetabolie. Vicierea metabo-iismului; dismetaboJiile pot fi congenitale şi cîştigate, proti-dice, glucidice, lipidice, minerale etc.
    Disimtrie (gr. dys: rău, dificil şi metron: măsură). Lipsa de măsură în amplitudinea mişcărilor, fie în sensul mişcărilor exagerate (hipermetrie), fie a celor insuficient de ample (h,i-pometrie), observată cu ocazia ataxiilor.
    Disociaţie atrioventriculară.
    Diferenţă de frecvenţă a contracţiilor atriale şi ventriculare, realizată obişnuit prin bloc cardiac sau extrasistole. Disociaţie cardiosîigmică. Lipsa de concordanţă între frecvenţa şi calităţile contracţiilor cardiace şi ale pulsului arterial, cu etiopatogenie diversă şi o-bişnuit de prognostic rezervat. Disociaţie termoalgezică, sin. disociaţie termoanalgezică■ Reducerea sau dispariţia sensibilităţii termice şi dureroase, a-lături de menţinerea sensibilităţii tactile (siringomielie, sindrom poliomedular dorsal sau leucomedular lateral ş.a.), datorită diferenţei de lungime a fibrelor spinale corespunzătoare ; se întîlneşte în neuromie-lopatii.
    Disopie. Slăbirea acuităţii vizuale.
    Disorexie (gr. dys: rău, dificil şi orexis: mîncare, apetit). Perturbarea poftei de mîncare. Disosmie. Slăbirea sau tulburarea acuităţii olfactive. Dispepsie. 1 — Tulburare în secreţia gastrică, fără leziuni organice. 2 — Tulburare a digestiei, în general: dispepsie intestinală etc.
    Dispepsie colibacilară, v. Coli-baciloză.
 Dispnee. Dificultate în efectu* area respiraţiei. Disproteinemie. Modificarea raportului dintre diferitele fracţiuni proteice din plasma sangvină.
 Disatanasie. Moarte dureroasă, chinuitoare, dificilă. Distensiune. întinderea ţesuturilor — prin presiune internă — pînă la producerea de leziuni:   distensiunea    vezicii
 urinare (pline cu urină) etc. Distocie. Naştere (fătare) dificilă, cauzată de fetus (distocie foetală prin exces de volum sau prin prezentare şi poziţie defectuoase) sau de anomalii materne (distocie maternă, prin deformări pelvine etc.). Distomatoză, v Fascioloză. Distonie (gr. dys: rău, dificil şi tonos: tonus, întindere). Modificarea tonusului; termen utilizat de obicei pentru tonusul neu-rovegetativ, spre a arăta diferenţa faţă de normal (eutonie), fie în sensul predominării tonusului (hipertonie) uneia dintre componente (simpaticoto-nie, parasimpaticotonie) sau a creşterii tonusului ambelor (am-fotonie), fie al scăderii tonusului (hipotonia) uneia sau ambelor componente (hipo-vagotonie, hipotonie); dis-tonia poate interesa un singur teritoriu sau organ (cheratoza facială simetrică, enterospas-mul etc.), mai multe organe (sindromul gastro-cardio-pneu-mic etc.) sau să fie generalizată; prelungirea duce la instalarea nevrozelor viscerale. Distonie slmpaticotonică. Modificarea echilibrului neurove-getativ ortosimpatic.
 Distonie vagotonică. Modificarea echilibrului neurovege-tativ parasimpatic.
 Distorsiune. Leziune produsă prin întinderea şi răsucirea ţesuturilor.
 Distozan, v. Fasciozan. Districhiasis. Anomalie caracterizată prin prezenţa unui rînd suplimentar de cili palpebrali .
 Distrofie. Tulburare nutriţională locală, urmată de deformări, degenerări etc.
 Distrofie musculară nutriţională, v. Boala muşchilor albi. Distrofie musculară progresivă. Afecţiune de origine necunoscută, întîlnită la mînji, căţeluşi, viţei, manifestată prin atrofie musculară şi degenerescenţă grasă interstiţială, cu debut la nivelul membrelor, de unde avansează progresiv, pentru a afecta întreaga musculatură.
 Distrofla seroasă a puilor de găină, v. Diateza exsudativă. Disurie. Dificultate în micţi-une.
 Ditrazin (lat. Ditrasinum). Derivat pulverulent alb al pipe-razinei (1 — dietilcarbamin-4-metilpiperazina; se utilizează citratul sau fosfatul), activ în dictiocauloză şi în alte hel-mintoze.
 Diuretic. Agent terapeutic, excitant etc. care provoacă sau măreşte diureza.
 Diuretină (lat. Theobrominum natricum et natricum salicyli-curn), sin. Hidrosal, Toesal. Pulbere albă, cu acţiune asupra sistemului cardiovascular, utilizată ca diuretic (prin va-sodilataţie renală).
 Diureză. 1 — Procesul de producere, secreţie şi excreţie a urinii. 2 — Excreţie abundentă de urină, spontan sau provocat (vezi şi Poliurie). Diurn (lat. diurnus: ziua). Care are loc în timpul zilei: variaţiile diurne ale temperaturii, ciclul diurnileucocitar etc. Divergent. Care se îndepărtează de un centru sau de un reper comun: strabism divergent, traiect divergent etc.
Diverticul (lat. diverticulus, de la vertere: a întoarce). Termen 219 utilizat în anatomie, chirurgie etc., pentru definirea unui a-pendice scobit în fund de sac: diverticul laringian, diverticul gastric (la porc) etc. (v. şi In-fundibul).
Diverticul esofagian. Dilata-ţie accidentală a esofagului, cu evaginarea mucoasei pe o porţiune redusă.
Diverticul Meckel. Mică formaţiune apendiculară, aşezată la jumătatea ileonului, la păsări.
Diverticulita faringiană. In-
flamaţia diverticulului farin-gian (cecului faringian superior), observată la purcel, mai ales după administrarea forţată pe gură a unor comprimate. Diviziune (lat. dividere: a separa, a împărţi, a divide în părţi). împărţire. Termenul se foloseşte în biologie, histolo-gie, anatomie etc., pentru definirea acţiunii de separare în părţi a unui întreg.
Diviziune amltotică, sin. diviziune directă, acineză, segmen-tafie directă. Mod de diviziune celulară, în care segmentarea celulei nu este precedată de modificări sau fenomene deosebite în masa nucleului şi citoplasmei (nucleul nefărîmi-ţîndu-se), care se fisurează(divi-ziune prin fisurare) sau se strangulează (diviziune prin stran-gulaţie), rezultînd două celule fiice mai mici dar asemănătoare cu celula mamă.
Diviziune celulară. Proces fiziologic propriu celular, dependent de una din proprietăţile fundamentale şi caracteristice ale materiei vii, în timpul căruia celulele cu metabolism excedentar se divid în două celule fiice, realizînd multiplicarea, care asigură continuitatea speciei, individului etc. A nu se confunda diviziu-
Dlv nea (proces simplu, reductor) 220 cu multiplicarea (proces complex).
     Diviziune directă, v. Diviziune amitotică.
     Diviziune heterotipică v. Diviziune reducţională.
     Diviziune holotipică, sin. diviziune hotnotipică, ecvaţională. Tip de diviziune indirectă, caracterizată prin rezultarea a două celule fiice, fiecare con-ţinînd aceeaşi cantitate de cro-matină (număr de cromozomi) cu celula din care a provenit. Reprezintă modul cel mai frecvent de diviziune celulară, majoritatea celulelor din corpul animal, cu excepţia celulelor sexuale, înmulţindu-se în a-cest mod.
     Diviziune indirectă, sin. diviziune celulară indirectă, mi-toză, diviziune mitotică, cineză, kariocineză, diviziune karioci-netică. Mod de diviziune celulară caracterizată prin desfăşurarea în masa nucleului şi citoplasmei a unor procese complexe, manifestate prin fragmentarea substanţei cromatice în cromozomi, dispersarea elementelor nucleare în masa citoplasmei, deplasarea cromozomilor într-o ordine bine stabilită şi regruparea elementelor cromatice în doi nuclei separaţi, plasaţi spre polii celulei, procesul desfăşurîndu-se în 4 faze (profază, metafază, anafază, telofază).
     Diviziunea prin clivaj. Mod de diviziune celulară directă, caracterizată prin despicarea simplă a celulei şi nucleului printr-o fisură care interesează toate elementele celulare: diviziunea celulelor Sertoli din testicul etc.
     Diviziune prin strangulare. Mod
     de diviziune directă, caracterizat prin alungirea nucleului, cîştigarea unui aspect de hal-ter, apoi alungirea celulei pe
 cale de diviziune, după care urmează ruperea celulei în două. Diviziune reducţională, sin.
 kariocineză heterotipică, diviziune heterotipică, meioză. Tip de diviziune indirectă, proprie celulelor sexuale, prin care rezultă gârneţii, fiecare gamet avînd doar jumătate din sarcina de cromozomi a celulei iniţiale (de unde şi denumirea de diviziune reducţională). Dizaharide. Glicozide (ozide sau zaharuri hidrolizabile, sub acţiunea enzimelor sau acizilor, în zaharuri simple), respectiv holozide hidrolizabile în două molecule de monozaha-ride (sau oze), cele mai cunoscute fiind zaharoza (dizahari-dul cel mai răspîndit în natură, avînd formula CjsHssOu) , maltoza (hidrolizabilă în două molecule de alfaglucoză şi prezentă în foarte multe plante), lactoza (singurul dizaharid a-nimal, prezent în lapte), ce-lobioza (dizaharid format din două molecule de betaglucoză) etc.
 Dizenteria anaerobă a mieilor.
 Toxiinfecţie cu B.perfringes tip B, caracteristică mieilor în primele zile de viaţă, manifestată prin semne gastrointesti-nale şi generale.
 Dizenteria anareobă a purceilor, v. Enterotoxiemia cu Per-fringens.
 Dizenteria porcului, sin. gas-troenterita hemoragico-necrotică. Colită şi tiflită hemoragico-necrotică, manifestată prin semne generale şi enteroragie, observată după înţărcare sau la adulţi, produsă de un virus în asociaţie cu diferite bacterii sau paraziţi microscopici, en-terotropi.
 Djabe. Tip de cal din rasa ca-zahă, cu talie mică, picioare scurte şi groase, rezistent la intemperii, bun pentru călărie şi agricultură.
       k
Djafoum. Varietate din rasa de zebu Mboro, de talie mai mare, cu musculatură mai puţin dezvoltată, cu roba de culoare roşu-închis uniformă, cu aptitudini mai bune pentru producţia de lapte.
Djakorî. Subrasă de bovine produsă prin încrucişarea dintre tauri Gobra (zebu) şi rasa N’Dama. Se caracterizează prin lipsa cocoaşei, greutate vie mai mare, aptitudini pentru carne, muncă şi lapte, rusticitate ş.a.
Dnievnic. Linie principală a calului de Don, reprezentînd tipul oriental.
Dobermann. Cîine de pază a-vînd capul lung şi osos, craniul plat, urechile cu lungime moderată (amputate), părul scurt, roba neagră roşcată mai ales pe extremităţile membrelor, pe bot şi pe orbite. Coada se amputează. Talia, la masculi: 65—70 cm, la femele: 63—67 cm.
Dobermann Ptnscher. Rasă de cîini, de talie mare, folosită pentru pază.
Doca, v. A.D.C.
Docil (lat. docilis: supus, ascultător.) Termen utilizat pentru definirea caracteristicilor de comportament a animalelor (de muncă în special), indicînd capacitatea pe care o au de a se lăsa uşor conduse, uşor stăpînite. Antonim: retiv. Docimazie (gr. docimasein: a proba). în sens propriu, însemnează ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor de analiză (chimică sau de altă natură) sau de apreciere. în medicină, indică proba de verificare a pulmonului în vederea constatării prezenţei sau absenţei aerului în alveole (la fetus, dacă a respirat, respectiv dacă a sucombat după naştere sau înainte de a fi efectuat prima respiraţie etc.), dis-
tingîndu-se o docimazie hidros-tatică (pulmonul gol de aer, se ggj afundă în apă, în timp ce pulmonul cu aer în alveole pluteşte) , docimazia de balanţă, docimazie optică etc.
Doctor. Titlu ştiinţific (şi profesional) conferit celor care fac stagiul de pregătire şi susţin teza de doctorat la institutele nominalizate în acest scop. U-tilizarea titlului de doctor, fără a îndeplini condiţiunile prevăzute de lege reprezintă o uzurpare de titlu şi se pedepseşte ca atare.
Doctor Docent în Ştiinţe (prescurtat: Dr. Doc.). Titlu ştiinţific superior, conferit persoanelor care au titlul de doctor şi s-au distins printr-o activitate ştiinţifică.
Doctor Honoris Causa (prescurtat Dr. H.c.). Titlu ştiinţific onorific conferit unor cetăţeni români sau străini care s-au distins prin realizări deosebit de importante în domeniul ştiinţei şi culturii.
Doctor în Medicina veterinari (prescurtat: Dr. Med. Vet. sau Dr. M.V.). Titlul conferit persoanelor care absolvă doctoratul în Medicină veterinară.
Doctor — medic veterinar. Titlu acordat absolvenţilor unei Facultăţi de medicină veterinară reuşiţi la examenul de stat.
Doctorat în Medicina veterinară. Formă de calificare superioară de învăţămînt şi cer- . cetare de specialitate în domeniul medicinii veterinare, constînd dintr-un stagiu de pregătire, urmat de susţinerea unei teze de doctorat.
Dog. Rasă de cîini, pentru pază, cu talie mare, forme impunătoare şi păr scurt. Pentru corectare estetică, în mod curent se practică scurtarea urechilor.
                                           DOG Dog-ftordeaux. Rasă de cîini, 222 cu caP niare, bot scurt şi gros, membre puternice, gît scurt şi gros, puternic. Se foloseşte mai ales pentru pază.
      Dog german. Cîine masiv, vioi, cu simţul olfactiv relativ redus, capul alungit, cu fruntea bombată, părul scurt, lins, strălucitor, roba albă, neagră, albă cu pete negre şi galbenă aurie (4 varietăţi), urechile ataşate sus (se amputează), coada de lungime mijlocie, este uşor recurbată. Talia: 7t>— 80 cm la masculi şi 70—75 cm la femele.
      Dolantin, sin. Mialgin, Lidol, Isonipecain, Demorol. Ester al acidului N-metil 4- fenilpi-peridin etil 4-carboxilic, cu aspect cristalin, avînd acţiune analgezică, spasmolitică (în colici) etc.
      Dolicocefal (gr. dolikos: alungit, kefali: cap). Cu craniul mult alungit. ,
      Domestic (lat. domesticus, de la domus: casă). Termenul se utilizează pentru caracterizarea a-nimalelor care trăiesc pe lîngă casa omului, fiind ataşate de om, dependente de acesta, îngrijite în mod special. A nu se confunda cu îmblînzit. Domesticire. Acţiunea desfăşurată pe o lungă perioadă istorică, în care unele animale sălbatice au fost aduse în stare domestică, decurgînd din însăşi tendinţa spre sociabilitate a tuturor animalelor; a nu se confunda cu îmblînzirea. Domesticirea animalelor a fost o acţiune de durată, cu caracter istoric, animalele domestice cîştigînd proprietăţi, particularităţi etc. noi, dirijate de om, ele pierzînd între timp multe din caracteristicile sălbatice, noile caractere, impri-mîndu-se pe substratul ereditar. Îmblînzirea, din contră, n-are caracter istoric, se rea-
lizează individual, nu cîştigă caracter ereditar, cel mai adesea avînd aspect temporar, individual. Istoriceşte, îmblînzirea a reprezentat o fază a domesticirii.
Dominant (lat. dominans: care stăpîneşte). 1—Caracter dominant : caracterul capabil să mascheze parţial sau total la hibridul Fj, manifestarea caracterului alternativ. 2— Genă dominantă: alela capabilă să se manifeste preponderent în Fx. Dominanţă (lat. domine de la dominus: stăpîn). Fenomen prin care una din alelele heterozi-gotului (alela dominantă) a-rată o influenţă mai puternică asupra caracterului sau însuşirii corespunzătoare a hibridului, decît alela parteneră (a-lela recesivă).
Donator. Cel care dă, care donează. Termenul se foloseşte în special pentru definirea animalelor: 1 — de la care se recoltează sînge pentru transfuzie; 2 — care, utilizate în încrucişări, transmit unele caractere ce se suprapun caracterelor de fond sau care imprimă caracterele de fond.
Dopa (a - ). Acţiune ilicită de administrare la animalele de cursă a unor substanţe stimulante, tonice nervoase etc. cu scopul de a le exploata, în timpul cursei, peste limita calităţilor.
Doping. Acţiunea de dopare (v. Dopa).
Dorking. Rasă de găini, de origine engleză, considerată pentru fineţea şi abundenţa musculaturii, printre cele mai bune rase producătoare de came. Se cunosc mai multe varietăţi, cea mai importantă fiind cea argintie.
Dortner. Rasă de oi, creată în Republica Sud Africană, prin încrucişarea raselor Dorset Horn cu Merinos de came, cu
aptitudini pentru carne şi lînă fină.
 Dornic, v. Acidometru pentru lapte.
 Dorper. Rasă de oi, creată în Republica Sud Africană, prin încrucişarea oilor Dorset Horn cu Karakul, cu aptitudini pentru came şi pielicele.
 Dorsal. 1 — Care se raportează la porţiunea situată (la animalele patrupede) deasupra planului frontal. 2 — Care se raportează la regiunea toracală (dorsală) a coloanei vertebrale: vertebre dorsale etc. 3 — Care se raportează la regiunea opusă palmei (sau unghiului de flexiune carpian).
 Dorsal al clitorisului. Ramură terminala a nervului pudent la femelă, distribuită clitorisului. Dorsal al penisului. Ramură terminală a nervului pudent la mascul, situată pe faţa dorsală a penisului şi distribuită respectivului organ.
 Dorsală a piciorului (lat. A. dorsalis pedis). Continuare a arterei tibiale la nivelul unghiului de flexiune tibio-tar-sian, plasată sub tendonul distal al fibularului III. La cal se termină bifurcîndu-se în a. me-tatarsică dorso-laterală şi a. tarsică perforantă. La rumegătoare se continuă cu a. matatar-sicâ dorsală III, la limita de continuitate emiţînd o a. tarsică perforantă. La suine şi carnivore se continuă cu arterele metatarsice dorsale.
 Dorsală a penisului (lat. A. dorsalis penis). Terminală a arterei pudentale interne (a arterei penisului de fapt) plasată pe faţa dorsală a penisului, la originea’ ei avînd două rădăcini (stîngă şi dreaptă), terminalele ei ajungînd, la cal, să se anastomozeze cu dorsala anterioară a penisului, izolată din a. pudentă externă. La restul animalelor domestice, cele două
 artere dorsale ale penisului ră- 1)RA mîn distincte sau cel mult 228 prezintă anastomoze unice ori multiple (la cîine, respectivele anastomoze fiind situate la nivelul bulbului glandului).
 Dorsală nazală (lat. A. dorsalis nasi). Arteriolă fină, terminală a arterei faciale (cal). Literatura franceză o descrie sub denumirea de a. nazală externă, datorită faptului că o parte din diviziunile ei coboară spre diverticulul nazal, trecînd pe sub m. ridicător nazo-labial, terminalele ei a-jungînd pînă la mucoasa nazală.
 Dorset cu coarne. Rasă de oi de came, cu lînă scurtă, ce se creşte în Anglia. Are conformaţie tipică de carne, asemănătoare cu a rasei Southdawn.
 Este precoce, cu mare putere de creştere, se adaptează uşor la condiţiile de climă şi hrană.
 Se caracterizează prin prezenţa coamelor la ambele sexe, prolificitate mare şi precocitate sexuală, fiind folosită la obţinerea a două fătări pe an. Se foloseşte la încrucişări, trans-miţîndu-şi bine conformaţia şi aptitudinea de lapte.
 Dougias (fund de sac -). Fundul de sac peritoneal recto-uterin.
 Doyle-Huchings (boala - ),
 sin. gastro-enterită infecţioasă a porcului. Boală infecţioasă şi contagioasă, produsă de un virus şi manifestată prin gastro-enterită gravă (mortală pentru purcei).
 Doză (gr. dosis: de dat). Cantitate (de medicamente, de raze, de toxine etc.) prevăzută a fi administrată: doză zilnică, letală, toxică etc.
 Drageu. Formă medicamentoasă, cu aspect de mică pilulă acoperită cu o peliculă de zahăr. Drankenberg. Rasă de taurine, creată în Republica Sud Afri-
                                        DBA cană, cu aptitudini pentru pro-224 ducţia de lapte, adaptată pentru regiunile muntoase, pentru valorificarea pajiştilor naturale.
       Drastic. Care acţionează cu violenţă: purgativ drastic (care provoacă o purgaţie violentă, datorită unei iritaţii intestinale) etc.
       Dreil. Termen pentru definirea materialului cu care se realizează drenajul: tub (dren) din cauciuc, meşă etc.
       Drena (a - ). A interveni pentru facilitarea scurgerii lichidelor patologice d intr-o colecţie, cavitate etc.
       Drenaj. Evacuarea lichidelor dintr-o cavitate sau a colecţiilor (patologice) dintr-o zonă de colectare, dintr-o cavitate normală, naturală sau apărută în urma unui proces patologic. Drenajul poate fi realizat printr-o simplă incizie în zona cea mai declivă (drenaj descendent), plaga creată rămînînd deschisă sau la nivelul ei plasîndu-se un tub pentru drenaj, sau drenajul po ate fi realizat printr-o meşa de tifon plasată chiar şi într-o zonă nedeclivă, lichidele urcînd pe baza de capilaritate (drenaj ascendent).
       Dresaj. Acţiunea şi arta de a obişnui, prin repetare şi persuasiune, un animal să execute anumite acţiuni comandate sau de a reacţiona într-un mod previzibil şi determinat, la gesturi, cuvinte etc.
       Dresajul albinelor. Metodă de intensificare artificială a zborului albinelor, în vederea cercetării de către acestea a culturilor agricole entomofile. Se bazează pe crearea reflexului condiţionat pentru mirosul şi culoarea florilor. Constituie un mijloc de sporire a recoltei culturilor respective, precum şi a producţiei de miere.
Drift genetic (engl random drift) . Schimbările frecvenţei genei, rezultînd din efectul probei în populaţiile mici.
Drog. 1 — Materia primă a medicamentelor oficinale şi magistrale, obţinută din anumite vegetale. 2 — Factori medicamentaşi simpli, nespecificaţi în farmacopee, obţinuţi din plante (răşini, gume, extracte brute etc.). 3 — Denumirea generică utilizată pentru stupefiante.
Droga (a - ). A administra medicamente peste măsură. Termenul se utilizează şi pentru a defini, în sens lărgit, administrarea de stupefiante.
Drojdie furajeră. Nutreţ obţinut prin cultivarea şi creşterea anumitor drojdii pe substanţe hidrolizate (din paie, coceni, stuf, lemn etc.) sau pe leşiile bisulfitice de la fabricarea celulozei. Este bogat în proteine şi vitamine şi se foloseşte în special în hrana păsărilor şi porcilor, ca sursă vita-mino-proteică.
Dromomanie (gr. dromos: drum, mania: manie). Impulsiunea i-rezistibilă de a merge fără o-prire, indicînd o tulburare en-cefalică (corticală).
Dropie (lat. O tis tarda). Pasăre de stepă, din ordinul gruifor-melor, bună alergătoare, mai mare decît gîsca. Are penajul de culoare sur-deschisă pe cap şi gît, galben-ruginie pe spate şi albă pe pîntece, piept şi vîrful aripilor. Trăieşte în cîrduri, în cîmpiile din vestul şi sudul ţării, mai ales în Bărăgan. Nu migrează, este foarte apreciată ca vînat şi este ocrotită prin lege.
Duclair. Rasă de raţe franceză, cu greutate corporală de 3—4 kg Ia femele, specializată pentru producţia de carne. Dumbrava-Sibiu. Rasă de crapi, creată la Staţiunea de selecţie
Dumbrava-Sibiu, caracterizată prin productivitate ridicată şi rezistenţă mare la îmbolnăviri, în special la hidropizie infecţioasă.
Dunăreană. Rasă de cai jumătate sînge, creată în R.P. Bulgaria, pe baza încrucişărilor dintre Nonius, Anglo-Arab şi iepe le locale. Se foloseşte la muncile agricole.
Duoden (lat. duodenum, de la duodecem:    doisprezece, denu-
mire indicînd, cu aproximaţie, la om, lungimea acestei porţiuni cu 12 lăţimi de deget). Porţiune a intestinului subţire cuprinsă între pilor, şi (convenţional) ligamentul duodeno-transvers, avînd aspect, topografie, dimensiuni etc. variate în funcţie de specie. Duodenal. Care aparţine sau se referă la duoden.
Duodenală (lat. A. duodenalis). La toate speciile se disting cel puţin două artere duodenale, dintre care una (cranială) se detaşează din a. pancreatico-duodenalâ (colaterală a ramurii hepatice prin gastro-epi-ploica dreaptă), alta (caudală) se detaşează din primul fascicul al arterei mezenterice cra-niale.
Duodenită. Inflamaţia duodenului, coexistînd cel mai adesea fie cu o gastrită, fie cu o enterită mai difuză, fie cu ambele afecţiuni şi putînd fi produsă de diverse cauze alimentare, iritative etc., semnele clinice confundîndu-se, în mare măsură, cu acelea ale afecţiunilor cu care se asociază, în plus apărînd hipertermie, sub-icter, constipaţie.
Dura mater, sin. pahimeninge. învelitoare externă, a măduveii spinării (dura mater spinală) şi encefalulur (dura mater en-cefalică), suspendată în canalii 1 medular printr-o redusa masă conjunctivă, în care se
 găsesc sinusurile venoase rahi- DUR diene, şi prezentînd pe faţa 225 internă (netedă) ligamentul dantelat, care o leagă de pia-mater; în porţiunea encefalică, în interiorul craniului, prezintă o serie de îngroşări care formează coasa creierului, cortul creieraşului şi cortul hipofizar.
 Durere, sin. hiperestezie dureroasă, hiperalgezie, algie. Senzaţie provocată de iritarea u-nor terminaţii nervoase, a u-nor căi sau centri nervoşi ai sensibilităţii dureroase, distingîndu-se durere locală, durere proiectată (percepută la extremitatea unui nerv iritat pe traseu), durere iradiată (pe zone inervate de diferite ramuri ale unui nerv, de exemplu, durerea auriculară în iritaţii laringiene) şi durere reflectată (pe alţi nervi, de exemplu, zona dureroasă dorsală în reticulita traumatică).
 Dureri false de fătare, sin. dureri premature. Manifestări dureroase, alături de eforturi de expulzare, întocmai ca în perioada parturiţiei, însă fără deschiderea gîtului uterin şi în general fără pregătirea femelei pentru fătare; se dato-resc unor iritaţii vaginale, uterine, peritoneale, modificărilor hormona'e ş.a.
 Durham. Rasă de taurine (v. Shorthorn).
 Durină, sin. polinevrita infecţioasă a calului, tripanosomoza calului, exanteniul coi tal paralitic. Boală produsă de Try-panosoma equiperdum, contaminarea avînd Ioc prin contact sexual, manifestată clinic prin. edeme reci prepuţiale (la mascul), edeme vulvo-vaginale (la iapă), edeme substernale pasagere, inflamaţii uretrale şi no-duli ulcerativi pe organele genitale (perioada primară), plăcii edematoase cutanate persiste ntti.
15, ~ Dicţionar de zootehnie, şi medicină veterinară.
 I)UR sau pasagere, adenite, debili-226 tare, erupţii nodulare cutanate (perioada secundară), paralizii faciale, paraplegii, anemie etc. (perioada terţialâ). în cazul că nu se tratează are sfîrşit letal. Duroc. Rasă de porci, caracterizată prin greutate corporală mare şi trunchi lung. A participat la formarea rasei Duroc-Jersey.
      Duroc-Jersey. Rasă de porci din America de Nord, caracterizată prin greutate mare, robă de culoare roşiatică, trunchi lung, larg şi profund, cu mem-
bre de lungime medie, cap relativ mic, urechi de mărimeme-die, drepte înainte şi in jos. Este prolifică şi rustică. Dorozid. Glucozid cianogene-tic din sorg (Sorghum). Durrhină. Glucozid cianogene-tic din sorg (Sorghum). Duren (boala de -). Intoxicaţie întîlnită la taurinele alimentate cu făină de soia supusă tratării cu tricloretilenă. şi manifestată prin diaree gravă, hemoragii diverse, febră etc., în principiu prin sindrom hemoragipar.
E (vitamina - ), sin. vitamină de fecunditate, vitamina an-tisterilă, tocoferol, alfatocoferol. Vitamină liposolubilă cu rol probabil antioxidativ. S-au izolat trei compuşi naturali (alfa, beta şi gama tocoferol), avînd rol complex în funcţii tisulare diferite: intervin în procesele de oxidoreducere, în metabolismul lipidelor, glucidelor, proteinelor, în metabolismul mineral, al apei etc. Intervine în metabolismul nucleului în reproducere, influenţează hipofiza, ovarul, suprarenala, tiroida etc. Acţionează sinergie cu progesterona şi seleniul. Carenţa se manifestă prin ditrofii musculare, diateză exsudativă, infecundi-tate etc. Are relaţii antivita-minice cu vitaminele A,B,D Şi K. Se pare că conferă organismului o oarecare protecţie faţă de neuroviroze. Un mili-gram de vitamină echivalează
cu o unitate internaţională.
E.A.F. (Est African Fiber), v. Theilerioză.
E.A.P. (Est African Peste), sin. pesta de Kenia, boala Montgo-mery. Boală contagioasă, ino-culabilă, produsă de un virus specific, deosebit de acel al pestei porcine clasice, manifestată prin semne de pestă porcină clasică, fără imunitate încrucişată cu aceasta însă, şi cu mortalitate 100%         (v.  şi
pesta porcină africană).
E.D.C. (component detoxifiant al endotoxinelor). Component humoraî diferit de complement, properdină şi anticorpi specifici, cu putere de inactivare a endotoxinelor bacteriene.
Early Marconee. Soi nou de orz, creat prin selecţie în Garo-lina de sud (S.U.A.) din soiul Marconne. Se caracterizează prin precocitate mare, uniformitate în creştere şi maturare, ---------
rezistenţă la boli.                  227
15*
 BAS Eastern Mink, sin. Vizonul 228 oriental (Mustela Vison Schre-ber). Varietate principală de vizon, care a contribuit la crearea populaţiilor actuale, ce se cresc în S.U.A.
      Eburnaţie. Mărirea durităţii osoase, avînd caracter distrofic, se produce în osteiţele cronice. Ecarisaj. Atelier sau întreprindere de recuperare a cadavrelor şi cărnii insalubre.
      Ecartor (fr. ecarter: a separa, a îndepărta). Instrument chirurgical utilizat pentru menţinerea la distanţă a buzelor unei plăgi, în scopul de a permite manevra operatorie sau explo-ratorie în adîncimea ţesuturilor, a unei cavităţi etc. Echilibrul Hary-Weinberg, v. Legea Hardy — Weinberg. Echimoză. Leziune (pată) he-moragică redusă, sîngele ieşit din vas difuzând printre componentele tisulare (în special în masa conjunctivă subcutanată) , unde suferă un proces de alterare, imprimînd leziunii culori variate (roşu, cărămiziu, brun etc.).
      Echinococ. Termen utilizat atît pentru definirea echinoco-cului granulos, precum şi pentru definirea veziculei sale pro-ligere.
      Echinococoză. Parazitoză întîlnită la diverse specii de animale (taurine, bubaline, o-vine, caprine, suine, mai rar cabaline şi foarte frecventă la om), produsă de Echinococus polimorfus (chist hidatic), manifestată prin leziuni hepatice (echinococoză hepatică), semne pulmonare, ca tuse, respiraţie accelerată, matitate, e-ventual pneumotorax (echino-cocoza pulmonară), tulburări cardiace sau moarte subită (e-chinococoza cardiacă) etc. Echitaţie (lat. equitatîo, de la equus: cal). Proces complex de pregătire unitară a calului şi a
călăreţuiui, după metode ştiinţifice, în vederea obţinerii u-nor rezultate sportive superioare în problemele de dresaj, obstacole sau proba completă de călărie.
Echivalent epileptic. Manifestări disociate (parţiale) de tip epileptoid: oprirea atacului în faza prodromică, manifestări pur senzitive, motorii sau se-cretorii, fără tulburări de cunoştinţă şi fără fază generalizată tonico-clonică etc. Eckendorf galben. Soi de sfeclă furajeră, ce se cultivă în regiunile mai umede şi cu soluri fertile.
Eclampsie (gr. eklamtein: a face explozie). Termen arhaic, utilizat pentru definirea crizelor convulsive care apar post par-tum: hipocalcemia acută, febră vituleră etc.
Ecleraj. Barbarism utilizat pentru definirea utilizării luminii artificiale în timpul examenului clinic etc.
Eclipse. Armăsar celebru, caracterizat prin viteză excepţională, frumuseţea conformaţiei şi simetria proporţiilor corporale. A jucat un rol principal în formarea rasei Pur sînge englez, lăsînd 334 urmaşi direcţi, toţi mari cîştigători de curse. Ecloziune. Procesul de ieşire a puilor din ouă.
Ecologie (gr. oikos: casă şi logos: cuvînt, studiu). Studiul interrelaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă (biotic şi abiotic), circulaţia materiei şi energiei în biosferă, principiile productivităţii biologice, dinamica populaţiilor de animale şi principiile conservării şi reproducerii resurselor naturale.
Ecornaj, v. Decornare.
Ecrasor (fr. ecraser: a sparge prin compresiune). Instrument chirurgical, bazat pe princi-
I
piui aplicării forcipresurii, u-tilizat pentru ablaţia unor formaţiuni pediculate şi foarte vascularizate (ovar, tumori), o dată cu ablaţia realizîndu-se şi hemostaza.
Ecremat. Smîntînit; căruia i s-a luat smîntîna (crema).
E.C.S.O. (virus). Prescurtarea denumirii „Enteric Cytopato-genic Orfan virus", respectiv a virusului orfelin al enteritei porcine, descoperit în culturile de ţesuturi, în care provoacă modificări citopatogenice, a-tribuindu-i-se capacitatea de a trezi virulenţa (v.Enterovi-rus).
Ectazie (gr. ektasis: dilataţie). 1— Dilataţia ampulară a unui organ cavitar. 2 — Dilataţia accidentală a unui conduct. Ectima contagioasă. Boală contagioasă provocată de un virus specific la oi şi capre, manifestată prin dermită eruptivă, urmată de apariţia unor cruste cenuşii în zonaperibucală. Deşi evoluează afebril, cu mortalitate relativ redusă, provoacă pierderi economice mari prin scăderea producţiei şi prin diverse complicaţii.
Ectimă (gr. ektein: a erupe). Erupţie papuloasă peribucală, labială etc.
Ectobiast (gr. ektos: afară, blas-tos: germen). Foiţa externă a blastodermului embrionar, din care vor rezulta învelişul cutanat, sistemul nervos şi organele de simţ.
Ectoblastic. Care se referă la ectobiast sau aparţine acestuia. Ectoderm (gr. ektos: în afară, derma: derm, piele). Foiţa externă a embrionului.
Ectoderm ic. Care se referă, are contingenţe sau aparţine ecto-dermului.
Ectoparazit. Parazit care trăieşte pe suprafaţa corpului animal.
Ectopic (gr. ec: afară, topos: ECZ loc) 1 — Deplasat din poziţia 229 lui topografică normală. 2        —
Care se dezvoltă în relaţii topografice anormale. 3 — Care se referă la ectopie.
Ectopie. Anomalie de situaţie (topografie) a unui organ. Ectoplasmă. Termen utilizat, uneori, pentru a defini citoplasmă cu fluiditate mai redusă, de la periferia celulei. Ectromelie. Anomalie congenitală caracterizată prin absenţa totală sau nedezvoltarea parţială a unuia sau mai multor membre.
Ectropion (gr. ectrepo:      a  în-
toarce). Rasfrîngerea în afară a marginii palpebrale, însoţită de iritaţie conjunctivală, epiforă etc.
Ecropion cicatricial. Răsfrîn-gerea în afară a marginii palpebrale, ca urmare a formării unei cicatrici vicioase pe pleoapă.
Ectropion organic. Ectropionul provocat de alteraţii morfologice ale pleoapei.
Ectropion paralitic. Ectropionul consecutiv unei paralizii de facial.
Ectropion senil. Ectropionul dependent de atrofia musculară a orbicularului pleoapelor, provocată de senescenţă, frecvent la cîinii bătrîni.
Ectropion spastic. Răsfrîngerea în afară a marginii palpebrale prin spasm palpebral consecutiv unei iritaţii conjunctivale. Eczematoid (gr. ekzein: a erupe în afară, eidos: formă). Cu caractere simptomatice similare eczemei.
Eczemă (gr. ekzein: a clocoti, a musti). Sindrom eruptiv polimorf şi pruriginos, ce apare la animale predispuse (sensibilizare prin încărcătură catabo-lică mărită), sub influenţa u-nor factori ocazionali de natură diferită (alimentari, fi-
zici, chimici, biologici); deosebit de eczema diatezică sau adevărată, cu cauze interne, greu de pus în evidenţă, se înregistrează eczema de contact (dermatita eczematiformă), cu cauze externe, ce se pun în evidenţă uşor şi se pot înlătura, o dată cu aceasta dispărînd şi semenele clinice; în funcţie de manifestări se distinge o formă uscată (eritematoasă, papuloasă, crustoasă, scuamoasă, scle-rodermică, verucoasă) şi o formă umedă (veziculoasă, pustuloasă, mustoasă, necrotică). Eczemă facială. Formă clinică a fotodermatozei rumegătoarelor.
Edam. Brînză olandeză, cu pastă tare, preparată din lapte se-migras, de culoare roşie la exterior.
Edelschwein (germ. edel: nobil, Schwein: porc), sin. Nobil german. Rasă de porci, creată în Germania prin încrucişarea scroafelor locale cu vieri din rasa York mare. Se caracterizează printr-o bună rezistenţă la condiţiile de mediu.
Edem. Infiltrarea ţesutului conjunctiv (subcutan sau dintr-un organ) cu lichid interstiţial; după apăsarea cu degetul, zona afectată păstrează urma (amprenta) apăsării.
Edem gazos. Edem însoţit de infiltraţie cu gaze endogene (v. gangrena gazoasă).
Edem malign, v. Gangrena gazoasă.
Edemul capului la berbeci. A-
naerobioză provocată de Clos-tridium ce însămînţează plăgile produse cu ocazia bătăilor între berbeci; se manifestă prin edem cefalic invadant şi tulburări generale, fiind adesea mortal.
Edemul cerebral. Realizat sub influenţa unor factori de mediu, a unor ţoxiemii, stări pio-septicemice, carenţiale ş.a., e-
demul cerebral poate fi activ (acut), manifestat cu deosebire prin semne de excitaţie cerebrală, sau pasiv, în care predomină semnele de depresiune nervoasă.
Edemul decllv al femelelor ges-tante. Edem de stază ventral, interesînd uneori şi mamela sau membrele posterioare, datorit compresiunii vasculare e-xercitate de uter în ultima fază a gestaţiei; evoluează de cele mai multe ori benign, deter-minînd doar jenă locomotorie. Edemul laringelui, sin. edemul glotic. Leziune cu etiopatoge-nie diferită (de stază, inflamator, renal, alergic, endocrin), manifestată clinic prin coraaj laringian dublu, dispnee gravă şi iminenţa asfixiei sau chiar asfixie.
Edemul papilar, sin. papiliti edematoasâ. Afecţiune de complicaţie a fundului de ochi, caracterizată prin reducerea acuităţii vizuale, uniformizarea şi ştergerea desenului şi excava* ţiei centrale a papilei optice etc.; apare în urma unei staze papilare, dependente de o tumoră cerebrală, de creşterea presiunii intracerebrale etc. Edemul pulmonar. Tulburare circulatorie caracterizată prin transvazarea părţii lichide a sîngelui la nivelul ţesutului interstiţial şi pe conductele aerofore pulmonare; poate fi activ (acut) şi pasiv, după tipul congestiei pulmonare care-1 generează, producînd dispnee gravă, eventual submatitate, apariţia unei „ploi" de raluri crepitante şi subcrepitante, u-neori jetaj spumos ş.a.
Edemul ugerului. Obişnuit este un edem de stază, normal înaintea parturiţiei la primipare sau la animalele mari producătoare, avînd semnificaţie net patologică dacă apare în urma
descinderii ugerului sau a masajelor brutale.
Edilbaev. Rasă de oi de carne şi grăsime, din grupa oilor Kur-diuk, ce se creşte în U.R.S.S., cu talia şi greutatea apropiată de a rasei Ghissar. Are însă lînă ceva mai bună şi în cantitate mai mare (2—3 kg). Efeet cltopatic, sin. eject cito-patogenetic. Modificare (aglutinare, distrugere etc.) produsă în culturi de celule de către virusuri.
Efectul genotipic al consangvi-nizării. Termen sub care se defineşte în zootehnie efectul con-sangvinizării manifestat prin modificarea frecvenţei genoti-purilor într-o populaţie, tradusă în general prin împărţirea respectivei populaţii de animale în grupe de indivizi. Efectul mediu al genei. Deviaţia medie de la media populaţiei, a indivizilor care au primit o anumită genă de la un părinte, gena primită de la celălalt părinte venind la întîm-plare din populaţie. Este un indice al valorii de ameliorare. Efectul selecţiei, sin. răspunsul selecţiei. 1 — Diferenţa dintre valoarea medie fenotipică a descendenţei părinţilor selecţionaţi şi aceea a întregii generaţii parentale înainte de selecţie. 2 — Urmările selecţiei manifestate prin modificarea genotipului dintr-o populaţie, frecvenţei generale etc. Se notează în general prin simbolul A. Efectul selecţiei caracterelor calitative. Termen uzitat în zootehnie pentru indicarea modificărilor frecvenţei genelor ale-lomorfe care determină respectivele caractere.
Efectul selecţiei caracterelor cantitative. Termen folosit în zootehnie pentru indicarea deplasării mediei (genetice) a respectivelor caractere într-o populaţie supusă selecţiei.
 Efedrini (lat. Ephedrinum), sin. el a fenilpropanometilamină. Alcalo- 231 id extras din vegetale sau sintetizat, înrudit chimic şi farmacologic cu adrenalina (acţiune mai moderată, dar mai prelungită).
 Eferent (lat. effere: a duce, a conduce). Care conduce spre în afară. Termenul se utilizează pentru indicarea sensului de conductibilitate nervoasă (fibre eferente) sau canaliculare (vase eferente) de la centru (din interior) spre periferie (în afară). Eficacitate protidică. Coeficient de erarhizare a valorii nutriţionale a diverselor protide, oul standard, cu eficacitate protidică in vivo de 3,8 fiind luat ca etalon.
 Efidroză (gr. efidrosis: transpiraţie crescută). Mărirea secreţiei sudorale pe o zonă circumscrisă.
 Efort. 1 — Munca depusă pentru realizarea unei activităţi. 2— în clinică, prin acest termen se defineşte o întindere ligamen-tară, fără luxaţie.
 Egagropii (gr. aigagros: capră sălbatică, pilos; păr, gheomotoc de lînă). Pelote de păr, vegetale şi materii alimentare solidificate, ce pot fi găsite în stomacul animalelor care se ling.
 Egestiv. Care concură la fenomene fiziologice opuse sau contrare ingestiei alimentare.
 Ejaculare (lat. ejaculatio, de la e: afară şi jaculari: a arunca). Emisiunea spermei în cursul unei monte (se poate provoca şi artificial).
 Ejaculat. Cantitatea de spermă obţinută în urma unei ejaculări (armăsar 50—100 ml, taur 5 ml, berbec 1 ml, vier 200 ml, cîine 10—40 ml, cocoş 0,1 —1 ml etc.).
 Ei Borouj, v. Beni-Meskine.
 El Sbaa. Linie de cai din rasa Arabă.
 Elan (lat. Alces alces). Specie de mamifer domestic, rumegă-
 ELE tor, din familia cervideelor, cu 2g2 coarne mari, ramificate şi lăţite Informă de lopeţi. Trăieşte în pădurile din Peninsula Scandinavă, în regiunile nordice ale U.R.S.S. şi ale Americii de nord. în unele ţări se practică domesticirea elanului, în scopul creşterii lui pentru carne şi piele. Electiv (lat. electus: ales cu grijă). Cu preferinţă. Se utilizează pentru indicarea relativei specificităţi sau a unei afinităţi pentru anumite elemente morfologice, în funcţie de condiţiile organice proprii. Clectivitate. Calitatea pe care
      o  au unele substanţe, agenţi patogeni etc. de a se fixa selectiv pe anumite componente organice, în funcţie de componenţa şi compoziţia lor imediată. Electrocar. Cărucior autopropulsat electric, folosit în complexele industriale zootehnice pentru transportul diferitelor materiale (furaje, produse animale) etc.
      Electrocardiografie. Metodă de explorare funcţională a cordului prin înregistrarea curenţilor electrici produşi de sistemul nervos autonom. A nu se confunda cu electrocardiograma. Electrocardiogramă. Graficul obţinut prin electrocardiografie şi interpretarea lui.
      E lectrocau ter. Cauter format din-tr-o ansă de platină care poate fi adusă la incandescenţă prin-tr-un curent electric de mică tensiune, dar de intensitate mare.
      Electrocauterizare. Cauteriza-rea ţesuturilor cu ajutorul elec-trocauterului.
      Electrocoagulare. Tehnica de distrugere a ţesuturilor prin intermediul unui curent de înaltă frecvenţă, folosită mai ales în ablaţia tumorilor, evitînd pericolul unei hemoragii sau a diseminării metastatice.
Electrocutare. Consecinţa descărcării curentului din diferite conducte electrice asupra organismului, manifestată prin leziuni congestive sau hemoragice cutanate, nervoase etc., cu simptomatologia respectivă, sau prin moarte bruscă; este şi metodă de asomare.
Electrod (de la „electric" şi gr: odos: cale). 1 Extremitatea liberă a conductorului electric.
2 — Formaţiunea la care se termină conductorul legat de un pol electric (Faraday), marcînd punctul pînă la care ajunge curentul.
Electrodiagnostic. Complex de mijloace de investigare (diagnostic) bazat pe utilizarea curentului electric, verificînd sensibilitatea faradică, excitabilitatea galvanică etc. Electroejaculare. Metodă de provocare a ejaculării cu ajutorul unui electroejaculator, în vederea obţinerii spermei pentru însămînţările artificiale, analize etc.
Electroejaculator. Aparatpentru declanşarea ejaculării, compus dintr-un transformator şi un electrod bipolar. Stimulii ritmici, produşi de un curent slab (de cel mult 30 volţi), provoacă ejacularea.
Electroencefalograme. Metodă de înregistrare şi studiu ale oscilaţiilor de potenţial al encefalului, captate cu ajutorul electrozilor plasaţi pe craniu şi conectaţi la un oscilograf. Electroencefalogramă. înscrierea curbelor de acţiune a creierului cu ajutorul electroencefa-lografului.
Electroforeză. Metodă de separare a constituenţilor dintr-o soluţie coloidală, utilizînd acţiunea unui cîmp electric asupra miceliilor, încărcate cu diverse sarcini electrice.
Electronarcoză.Metodă de insen-sibilizare şi imobilizare a ani-
malelor, bazată pe utilizarea curentului electric trecut prin creierul animalului. în abatoarele moderne se utilizează pentru insensibilizarea porcilor, înainte de a fi sacrificaţi. în ultimul timp s-a experimentat utilizarea electronarcozei şi în clinică, dar metoda rămîne riscantă, pînă se va perfecţiona. Electronic. Care are contingenţe, se referă sau provoacă electroni: microscop electronic etc. Electropunctură. Terapeutică bazată pe utilizarea curentului electric, forţat să treacă prin ţesuturile în care au fost implantaţi electrozi aciculari inoxidabili.
 Electroterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea electricităţii sub diverse forme (galvanizare, faradizare, ionoforeză, diater-mie etc.)
 Electrotermoterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea căldurii produse în ţesuturi de către curentul electric.
 Electuar. Formă farmaceutică cu aspect de pastă, obţinută prin amestecul unei pudre active cu miere de albine. Elefantiază. Modificarea dimensiunilor unei regiuni ca urmare a îngroşârii pielii şi vicierii circulaţiei limfatice. Consecutivă eczemelor cronice, limfan-gitelor cronice etc., elefantiaza este frecventă la cal, membrele pelvine fiind îndeosebi afectate, cîştigînd dimensiuni incompatibile cu locomoţia normala (v. şi pahidermie).
 Eleveuză. Aparat folosit pentru creşterea artificială a puilor şi bobocilor, care asigură temperatura şi celelalte condiţii necesare dezvoltării acestora. Eiitrocel (gr. elitron: vagin, kili: hernie). Hernie vaginală. Elltroplastie. Operaţia plastică de corectare a unei deformaţii cicatrceale sau congenitale a vagine i.
 Elitrotomie. Incizia peretelui vaginal.
 Elongaţie. 1 — întinderea ligamentelor în urma unui efort articular. 2 — întinderea terapeutică a unui membru.
 Eluare (lat. eluere: a spăla), sin. eluţie. Spălarea unor substanţe absorbite pe anumit substrat (coloane sau benzi de hîrtie în cazul electroforezei, cromato-grafiei etc.) în vederea concentrării şi a determinării cantitative, cu ajutorul unor solvenţi (eluenţi).
 Emaciât. Slăbit peste limită, ţesuturile modificîndu-şi aspectul şi pierzîndu-şi caracteristicile.
 Emascula (a-) (lat. a, privativ, masculus: mascul), sin. a castra. A priva un mascul de organele genitale esenţiale. Emasculare. Castrarea masculilor.
 Emasculator. Instrument cu formă specială şi variată, utilizat pentru operaţia de ablaţie a testiculelor.
 Emblema lui Esculap (gr. embli-me: simbol). Simbol reprezentat printr-un cocoş (vigilenţă) şi un şarpe (prudenţă).
 Embolie (gr. embolon; piston, embollein: a împinge în, em~ bole: atac). în medicina antică, definea pistonul de seringă, ulterior schimbîndu-şi sensul medical pentru a defini o gravă tulburare circulatorie, provocată de pătrunderea în circuitul sangvin a unei particule solide, lichide sau gazoase, care blochează vasul, întrerupînd circulaţia pe un teritoriu oarecare. Embolie pulmonară. Produsă consecutiv leziunilor tricuspi-dale, ale cavei, focarelor supu-rative hepatice, splenice, din musculatură etc., embolia pulmonară poate determina moarte bruscă, eventual polipnee şi dispnee, iar ulterior semne de
KM 11
233
emb pneumonie; alteori evoluează ogl maparent.
      Embolus. Particula solidă, lichidă sau gazoasă care provoacă embolia.
      Etnbriectomie. Ablaţia unei porţiuni de embrion.
      Embriocardie, sin. ritm pendular. Gardioaritmie, mai frecvent întîlnită în diferite stări patologice ale bovinelor, caracterizată prin egalizarea celor două zgomote cardiace şi a pauzelor care le separă.
      Embrioctomie (gr. embrion: embrion, ctonos: moarte). Acţiunea de suprimare a embrionului în matrice.
      Embriogenie (gr. embrion: embrion, ghennan:      a  zămisli).
      Parte a morfofiziologiei care studiază dinamica embrionară. Embriografie. Parte a embrio-logiei care se ocupă cu descrierea embrionului.
      Embriologle. Parte a morfologiei care se ocupă cu studiul proceselor de formare şi dezvoltare a embrionului.
      Embrioni. Formaţiune teratologică, tumorală, de origine embrionară.
      Embrion. Organism ce se dezvoltă din zigot, apt de diviziune, cuprinzînd fazele embrionare pînă la definirea organelor principale (vitale), trecînd prin faza monodermică (blastulă), didermică (gastrulă), tri-dermică (în care se diferenţiază ectoblastul, mezoblastul şi endoblastul), ulterior, o dată cu apariţia splanchno- şi soma-to-pleurei începînd să se organizeze notocordul, tubul neural, cavitatea celomică, ectoder-mul, endodermul şi mezoder-mul, din care vor deriva mai tîrziu muşchii, sîngele etc. în momentul în care toate organele viscerale s-au conturat perfect, începe faza fetală. Embrionar. Care se referă sau aparţine embrionului: foiţe em-
brionare, dezvoltarea embrionară etc.
Embrlopatie.'j Termen general care defineşte orice boală a embrionului, indiferent de cauze şi aspect.
Embriototn. Instrument cu care se practică embriotomia, cel mai simplu tip avînd aspectul unui bisturiu cu lamă ascunsă, sau fiind confecţionat din cablu metalic împletit (Thygesen). Embriotomie. Operaţia de fragmentare, divizare, secţionare a fetusului (deci nu a embrionului), în caz de distocii grave. Termenul, în fond, este impropriu, dar intrat în uz.
Emden. Rasă de gîşte, de culoare albă, cu o bună dezvoltare corporală (6—7 kg), foarte răspîndită în Germania. Emenagog. Termen de calificare pentru substanţele care declanşează apariţia ciclului oestral, provocînd la femelele gestante avort.
Emergenţă. Stare caracteristică sau proprietate a celui care apare la exterior. Termenul se utilizează pentru a defini în morfologie punctul de individualizare a unor formaţiuni (emergenţă nervoasă, de pildă). Emetizant, sin. emetic. 1 — Care produce vomitare. 2 — întovărăşit de vomitare (tuse emetizantă etc.).
Emetrop (gr. en: în, metron. măsură, ops: ochi). Caracteristica ochiului normal, al cărui punct remot corespunde infinitului, focarul conjugat corespun-zînd retinei, imaginea infinitului realizîndu-se pe retină fără acomodare.
Emetropie. Stare caracteristică sau calitatea ochiului emetrop. Emfizem (gr. en: în, fiso• suflu) : Termen calitativ definind infiltrarea unui ţesut cu aer, datorită dilacerării sau dilatării areolelor în care a pătruns.
Emfizem fetal. Accident grav, caracterizat prin moartea intrauterină a fetusului şi apariţia unei infecţii putride, cu producere de gaze care infiltrează ţesuturile fetale moarte, făcînd imposibilă eliminarea fetusului.
Etnfizem Intestinal, sin. pneu-matoza chisticâ a intestinului. Modificare emfizematoasă de origine necunoscută, caracterizată prin vezicule gazoase-seroa-se (subseroase) descoperite la necropsia unor porci sacrificaţi. Emfizem palpebral. Infiltraţie enfizematoasă a pleoapelor, consecutivă traumatismelor. Emfizem traumatic. Pătrunderea de aer în ţesutul conjunctiv subcutanat, printr-o plagă cutanată cu supapă.
Emf izematos. Care este afectat de emfizem (cal emfizematos) sau are contingenţe sau caracteristicile emfizemului (ţesut emfizematos) .
Emfraxie. Obstrucţia unui organ canalicular.
Emineţi (osoasă). Accident de relief pe suprafaţa unui os, indiferent de aspectul lui. Emmenthal. Brînză elveţiană, cu pastă tare, care se fabrică din lapte integral proaspăt, renumită pentru calităţile sale. Emolient. Substanţă medicamentoasă care are proprietatea de a înmuia ţesuturile şi a atenua durerea dintr-o zonă inflama-torie.
Empiem. Colecţie de puroi sau exsudat într-o cavitate organică. Empiem gutural. Colecţie purulentă în punga guturală, provocată de traumatisme, infecţii hematogene etc. şi manifestată clinic prin deformaţie guturală, jetaj aparent la presiunea pe regiunea guturală etc. Empireamatic. Termen calificativ pentru substanţele care au un miros particular, acrişor, dezagreabil, asemănător cu mi-
 rosul împrăştiat de substanţele ENf organice distilate la foc.          235
 Empiric. 1 — Fără bază ştiinţifică. 2 — Pe bază practică, neştiinţifică. 3 — Fără pregătire şi cunoştinţe teoretice de specialitate.
 Emprostotonus (gr. emprosthen: înainte, tonos: tensiune). Contracturi cu caracter tetanic, provocînd curbarea corpului, flexiunea coloanei vertebrale, aplecarea capului etc.
 Enadelf. Monstru prin incluzie. Enantiază (gr. enantios: opus), sin. enantiopatie. Metodă terapeutică opusă homeopatiei, bazată pe principiul hipocratic al utilizării ca agent terapeutic a substanţelor care anulează tulburările produse de boală (contraria, contrariis curantur). Enartrodial. Cu caracter de articulare sferoidală, rezultînd din recepţia totală sau parţială a unui cap articular într-o cavitate cotiloidă sau glenoidă, per-miţînd toate genurile de mişcări.
 Enartropatie. Termen general definind orice afecţiune a unei articulaţii enartrodiale.
 Encantis. Hipertrofia caruncu-lului lacrimal, distingîndu-se encantis canceroid (forma tu-morală a hipertrofiei caruncu-lului lacrimal) şi encantis inflamator (forma inflamatorie a encan tisului).
 Encefal (gr. en: în, kefaU: cap).
 1  — Totalitatea formaţiunilor nervoase incluse în cavitatea craniană. 2—Porţiunea craniană a sistemului nervos central cuprinzînd: mielencefalul (bulbul rahidian), metencefalul (cerebelul cu pedunculii lui şi puntea sau protuberanţa), mez-encefalul (pedunculii cerebrali şi tuberculiipatrugemeni), diencefalul (păturile optice sau talamusul optic, hipotalamusul format din tuberculul cenuşiu şi formaţiunile hipofizare, epi-
Eft'C talamusul, sau epifiza cu forma-286 t::‘un^e anexe, metatalamusul sau corpii îngenunchiaţi) şi tel-encefalul (emisferele cerebrale cu toate formaţiunile interioare) .
     Encefalic. Care se referă la encefal.
     Encefalita alergică, sin. encefalita sau encefalomielita post-vaccinală. Accident înregistrat după administrarea suspensiei de ţesut nervos (vaccin antira-bic, suspensie de ţesut nervos normal administrat repetat sau cu adjuvanţi pentru întîrzierea resorbţiei), caracterizat prin manifestări paralitice, de leucoen-cefalomalacie, leucomieloma-lacie etc.
     Encefalita comună omului şi animalelor. Termen sub care se defineşte desea encefalita hemo-ragică a calului, al cărui virus poate provoca o encefalită gravă şi la om.
     Encefalita cronică infecţioasă a oilor. Viroză mortală, manifestată prin semne de encefalită, contracţii clonice, apoi paralizie progresivă.
     Encefalita enzootică a calului, sin. boala de Borna, meningo-encefalomielita enzootică a calului etc. Boală infecţioasă şi contagioasă, provocată de un virus neurotrop şi manifestată prin depresiune nervoasă centrală (apatie), semne motorii (paralizie), senzitive (hiperes-tezie), uneori excitaţie cerebrală, urmate de semne medulare ce evoluează adesea destul de lent.
     Encefalita hemoragică septice-mică a calului, sin. meningo-encefalomielita americană a calului, encefalomielita hemoragică etc. Boală infecţioasă şi contagioasă, specifică, produsă de un virus diferit de cel al bolii de Borna şi manifestată prin semne de meningo-encefalomie-lită cu caracter hemoragie.
Encefalita infecţioasă a porcului,
sin. encefalomielita infecţioasă a porcului, meningoencefalomie-lita enzootică a porcului, paralizia infecţioasă a porcului, pesta de Boemia, poliomielita porcului, polioencefalomielita porcului, boala de Teschen etc. Boală infecţioasă, contagioasă şi ino-culabilă, produsă de un virus specific, caracterizată iniţial prin hipertermie, apoi prin excitaţii urmate la cîteva zile de paralizie, putîndu-se prezenta sub diverse forme: inaparentă, cronică, acută, supraacută etc. Encefalita sporadică a boului. Boală infecţioasă, puţin contagioasă, specifică, produsă de un virus din grupa psitacoză-limfogranulomatoză şi caracterizată prin febră iniţială, tulburării intestinale, nervoase şi exsudate fibrinoase în principalele cavităţi organice.
Encefalita vulpilor, v. boala Rubarth.
Encefalită. Inflamaţia encefalului, cu etiopotogenie diversă, manifestată prin semne nervoase de focar etc.
Encefalocel. 1 — Ectopia extra-craniană a creierului. 2 — Hernia cerebrală.
Encefalografie. Radiografia encefalului.
Encefalomalacia de nutriţie. En-
cefalomalacie consecutivă unei carenţe în vitamină E la păsări şi manifestată prin simptome asemănătoare cu cele ale ence-falomielitei aviare. Encefalomalacie. Necroză cerebrală parţială, consecutivă, în principiu, unei obstrucţii sau obliterări vasculare zonale etc. Encefalomielita aviară, sin. epidemic tremor. Boală infecţioasă, contagioasă şi inoculabilă la puii de găină, raţă, gîscă şi porumbel produsă de un virus specific şi manifestatăprin ataxie, tremurături ale capu-
lui şi gîtului, apoi paralizie mortală.
Encefalomielita comună omului şi animalelor, v. Encefalita comună omului şi animalelor. Encefalomielita enzootică a boului . Boală contagioasă produsă de un virus ipotetic, evoluînd fără hipertermie dar cu excitaţii şi stări depresive alternative.
Encefalomielita hemoragică a calului, v. Encefalita hemoragică septicemică a calului. Encefalomielita infecţioasă a porcului, v. Encefalita infecţioasă a porcului.
Encefalomielita sporadică a taurinelor, v. Encefalita sporadică a boului.
Encefalomielită. Inflamaţia concomitentă a encefalului şi mă-duvei spinării.
Encefalopatie. Termen general sub care se defineşte orice afecţiune cerebrală, indiferent de aspect, cauze sau manifestări, distingîndu-se encefalopatii inflamatorii (encefalite), degenerative (encefaloze), circulatorii etc.
Encefaloză. Encefalopatie degenerativă produsă de toxine (endo -sau exogene), de diverse carenţe (vitamine sau oligoe-lemente), de factori mecanici (compresiuni prin tumori, mal-formaţiuni) etc.
Encondral. Cu referire la ţesutul cartilaginos; de exemplu, osi-ficaţia encondrală se realizează prin distrugerea şi înlocuirea cartilajului.
Endarteră. Termen general sub care se defineşte intima arterială.
Endarterită. Inflamaţia intimei arteriale, provocată în general de germeni infecţioşi, distingîndu-se endarterite simple, ulceroase, vegetante etc. Endoalergie, sin. alergie de infecţie, alergie întîrziată. Stare alergică instalată după persis-
tenţa mai îndelungată în ţesu- END turi a unor virusuri, bacterii, 237 miceţi, protozoare sau helminţi. Endocard. Foiţa internă, care căptuşeşte cavităţile cordului, continuîndu-se cu endarteră şi endovena la nivelul orficiilor card io-vascu lare.
Endocardită. Inflamaţia endo-cardului. Endocarditele acute (în general de natură infecţioasă) pot fi simple, vegetante, ulceroase etc., în timp ce endocarditele cronice sînt în marea lor majoritate de natură toxică. Determină semne generale şi cardiocirculatorii.
Endocardoză, sin. fibroelastoza endocardică, scleroza endocardică.
Stare gravă congenitală, caracterizată prin fibroza endocar-dului, eventual şi a miocardului (endomiocardoză), de ordin constituţional sau infecţios (infecţii intrauterine).
Endocervicită. Inflamaţia mucoasei colului uterin.
Endocraniu. Termen sub care se defineşte în anatomie faţa internă a cutiei craniene.
Endocrin (gr. endo: în interior, krinein: a secreta). Calificativ acordat formaţiunilor glandulare (sau produselor lor), cu secreţie internă: hipofiză, epi-fiză, tiroidă, paratiroidă, timus, pancreas endocrin, porţiunea cu secreţie internă a gonadelor, suprarenale etc. Endocrinian. Cu referire la glandele endocrine.
Endocrinologie. Studiul glandelor endocrine, al rolului hormonilor, dereglărilor hormonale etc.
Endocrinopatie. Termen general utilizat pentru definirea oricărei boli a glandelor endocrine, indiferent de natura sau aspectul prezentat.
Endocrinoterapie, sin. hormo-noterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea hormonilor sau
 ewb pe modificarea funcţiilor glan-.
 2gg delor endocrine.
     Endocrinozi. 1 — Termen general utilizat pentru definirea afecţiunilor endocrine neinflamatorii. 2 — Manifestare patologică dependentă de dereglările endocrine (hormonale). Endoderm (gr. endon: înăuntru, derma: derm). Foiţa embrionară internă din care va rezulta tubul digestiv (fără cavitatea bucală şi anus), cu glandele anexe, epiteliul pulmonar etc. Endodermic. Care are contingenţe cu endodermul, derivă din endoderm sau aparţine endo-dermului.
     Endoftalmie, sin. endoftalmie purulentă. Inflamaţia septică a sectorului interior al ochiului, membranei musculo-vascu-lare şi retinei, însoţită de dezvoltarea unui proces supurativ în camera anterioară şi în corpul vitros. A nu se confunda cu panoftalmia, care interesează toate componentele oculare. Endogen (gr. endon; înăuntru, genos: origine). Care se formează în interior, provenind din organism însuşi.
     Endolimfă. Lichid clar, albu-minos, care umple utricula, sa-cula, canalele semicirculare, canalul endolimfatic etc., din urechea internă.
     Endometru. Termen utilizat pentru definirea mucoasei uterine în general.
     Endomisium. Ţesutul conjunctiv interfascicular, cu aspect de perete fin de natură conjunctivă, care se detaşează din peri-misium, pătrunzînd printre fasciculele musculare.
     Endonevri. Ţesutul conjunctiv intrafascicular, dispersat în fasciculele nervoase dintr-un nerv. Endoparazit. 1 —Parazit intern.
     2 — Parazit care trăieşte în interiorul organismului animal. Endopeptidaze, sin. proteinaze. Enzime proteolitice care scin-
dează legăturile peptidice centrale ale moleculei, distingîndu-se : pepsine (endopeptidaze le principale ale sucului gastric) , tripsine (endopeptidaze care acţionează în zona pH-urilor alcaline) şi catepsinele (endopeptidaze    in trace lulare,
homospecifice cu enzimele proteolitice digestive). Endoplasma. Termen utilizat pentru definirea citoplasmei pe-rinucleare, diferenţiată prin fluiditatea sa.
Endoscop (gr. endon: înăuntru, skopeo: cercetez). Tub optic adaptat pentru inspecţia mediată a cavităţilor şi formaţiilor profunde: cistoscop, larin-goscop, bronhoscop etc. Endoscopie (gr. endon: în interior, skopeo: cercetez, examinez). Inspecţia cavităţilor sau diferitelor formaţii profunde ; se poate realiza sub forma endoscopiei directe (vaginosco-pia cu ochiul liber, după aplicarea unui depărtător etc) şi a endoscopiei mediate (inspecţia mediată a faringelui sau larin-gelui, cu ajutorul laringosco-pului introdus prin nări etc.). Endotelial. Care are contingenţă, origine sau aparţine endote-liului.
Endoteliom. Tumoră apărută prin multiplicarea anarhică a celulelor endoteliale. Endoteliu. Ţesut format dintr-un singur rînd de celule plate, care căptuşeşte vasele, cavităţile interne etc.
Endotoxină: 1—Toxină produsă în interiorul corpului. 2—Constituent toxic al corpului bacte-rian, eliberat numai o dată cu distrugerea celulei; în acest cadru se include complexul glu-cido-lipido-polipeptidic (glp), complexul nucleoproteinic (np) etc.
Endovenos. Intravenos. Endovisceral. 1—Care se găseşte în interiorul unui organ cavi-
tar. 2 — Care se practică în interiorul organului (examen endovisceral etc).
Energie calorici brută. Energie calorică rezultată din arderea în bomba calorime-trică a unui gram de substanţă uscată dintr-un furaj.
Energie digestibilă. Energia calorică a substanţelor digesti-bile din nutreţuri; reprezintă diferenţa dintre energia brută şi energia substanţelor nedigerate (eliminate prin fecale). Energia metabolizabiiă. Energie rezultată din diferenţa între energia brută şi suma pierderilor de energie prin substanţe nedigerate, prin gaze de fermentaţie şi prin urină.
Energie netă. Energie rezultată din diferenţa între energia brută şi suma pierderilor de energie produse prin digestie, absorbţie şi asimilaţie. Reprezintă fracţiunea din energia brută a furajelor folosită efectiv şi care se găseşte încorporată sub formă de energie chimică potenţială în lapte, carne, ouă, lînă şi lucru mecanic util efectuat de către animalele de tracţiune.
Enoftahnie. 1 — înfundarea bulbilor oculari în orbită. 2—Poziţie anormală a globilor oculari, care se găsesc plasaţi mult în interiorul orbitei.
Enostozi. Dezvoltarea hiper-trofică a unei porţiuni de os, ce proemină în interiorul canalului medular. Antomim: exos-toză.
Enterectomie. Secţionarea intestinului urmată de ablaţia unei porţiuni intestinale.
Enteric. Care se referă sau aparţine intestinului (secreţie ente-rică etc.).
Enterlta cronică hipertrofiantâ a porcului, v. Enterita paratu-berculoasă. Enterita cu virus a bovinelor.
Boală infecţioasă, inoculabilă,
provocată de unul sau mai ent multe virusuri specifice şi ma- ggţ nifestată prin tulburări enteri-ce grave, în ultimul timp tin-zînd să fie integrată în complexul bolii mucoaselor.
Enterita infecţioasă a gaiina-ceelor, v. Boala crestei albastre.
Enterita infecţioasă a porcului, sin. salmoneloza suină, tifoza sau paratifoza porcului. Boală contagioasă (în anumite condiţii) produsă de Salmo-nella cholerae suis, S. typhi suis,
S. enteritidis, evoluînd sub formă septicemică sau cronică, manifestată prin tulburări digestive grave, pentru care motiv este adesea denumită şi tifoza sau paratifoza porcului etc.
Enterita tnucoidă a iepurelui.
Boală cu origine obscură, frecventă la iepurii tineri, manifestată prin diaree mucoidă şi mortalitate mare.
Enterita necrozantă a purceilor. Enterotoxiemie mortală, produsă de Clostridium perfringens tip C, manifestată prin stare generală gravă, enterită necro-tică şi mortalitate ridicată. Enterită. Inflamaţia acută sau cronică a intestinului, distingîndu-se enterite simple, infec-ţioase, hemoragice, pseudo-membranoase etc.
Enterita paratuberculoasă, sin. paratuberculozâ, enterita cronică hipertrofiantâ a porcului, boala Johne. Boală contagioasă (inoculabilă la taurine şi ovine) produsă de Mycobacte-rium paratuberculosis, manifestată printr-o enterită cronică hipertrofiantâ şi cahexie, urmată de moarte; la început, boala are un caracter sporadic, ulterior cîştigînd un aspect enzootic.
Entero-anastomozi. Operaţie prin care se realizează comuni-
ENT carea a două anse intestinale 24Q între ele.
      Enterobacteriaceae. Familie de bacili Gram-negativi şi nespo-rulaţi, reprezentată de genuri ca Escherichia, Klebsiella, Salmo-nella, Shigella, Proteus, Serra-tia ş.a.
      Enterocel. Termen arhaic, definind în general orice hernie intestinală.
      Enterocenteză. Puncţia intestinului, indiferent de porţiunea pe care se practică, distin-gîndu-se enterocenteze speciale, particulare (cecocenteza, colicenteza etc.)
      Enteroclstocel. Hernia mixtă a intestinului şi vezicii urinare prin aceeaşi breşă parietală. Enterochinază. Diastază din sucul intestinal.
      Enterocliză (gr. enteron: intestin, klyzein: a spăla), v. Spălă-tură intestinală.
      Enterococ. Germen ce formează un grup în cadrul genului Strep-tococcus şi care se izolează din fecale, unele specii de enterococ avînd activitate betahemoliti-că.
      Enterocolită. 1 —Inflamaţia simultană a intestinului subţire şi a colonului. 2 —Inflamaţia colonului.
      Enterodlnie. Durere intestinală (colică nervoasă). Enteroepiplocel. Hernia mixtă a intestinului şi epiploonului. Enterohepatita puilor de curcă, sin. kistomonoză, tiflohepatită, peritiflohepatita puilor. Boală parazitară provocată de His-tomonas melleagris, care se dezvoltă în cecul şi ficatul puilor (mai ales la puii de curcă), caracterizată prin adinamie, diaree galbenă, cianoza crestei şi bărbiţelor (la curcan), cahexie rapidă etc.
      Enterohepatocel. Hernia ombilicală, congenitală, a ficatului şi intestinului.
Enterolit. Concreţiune minerală formată în intestin, prin precipitarea sărurilor în jurul unui miez de substanţă organică. Enterologie. Parte a medicinii care se ocupă cu studiul structurii, funcţiunii şi tulburărilor morfo-funcţionale ale intestinului.
Enteropatle. Termen general folosit pentru definirea oricărei afecţiuni intestinale, indiferent de cauză, aspect morfologic sau manifestare, distingîndu-se enteropatii organice, funcţionale etc.
Enteroragle. Hemoragie intestinală.
Entero-renal (sindrom—). Sindrom infecţios produs ăe Escherichia coli şi de alte bacterii sapro-fite care-şi exaltează virulenţa, manifestat prin tulburări intestinale (diaree sau constipaţie), după care urmează o fază septicemică, apoi o serie de tulburări renale şi urinare (he-maturie, piurie, durere renală etc.).
Enterospasm, v. Spasmul intestinului.
Enterostenoză. Stenoză intestinală.
Enterotomie. Incizia peretelui intestinal, fără ablaţia vreunei porţiuni, practicată cu scopul eliminării enterolitelor, pelotelor stercorale, corpilor străini etc.
Enterotoxlemla colibacilară, v. Boala edemelor. Enterotexiemia cu perfringens.
Enterotoxiemie produsă de microbi din categoria Clostridium sau Welchia perfrigens; tipul A provoacă enterotexiemie la iepure şi viţel, tipul B la miel, viţel şi mînz, tipul G la oaie, miel, purcel şi viţel, tipul D, determinînd enterotoxiemia din boala rinichiului pulpos la oaie şi boala de iarbă la cal etc. în toate cazurile, manifestările clinice sînt dominate de gastro-
%
enterită hemoragică şi stare comatoasă de scurtă durată. Enterotoxiemie, sin. enteroto-xemie. Proces complex de trecere în circulaţia sangvină a toxinelor elaborate şi eliminate de flora intestinală, manifestarea clinică fiind variată în funcţie de categoria toxinelor, în general constatîndu-se adinamie, semne de gastroenterită etc.
 Entero vaccin. Vaccin preparat pentru a fi administrat per os, urmînd a se absorbi în intestin. Enterovirus, sin. virus enteric. Virus izolat din intestin: virusul poliomielitei, virusurile coxsackieşi virusurile enteroci-topatogenetice orfane sau orfeline (numite astfel întrucît înainte se considera că nu sînt patogene); după specia din intestinul căruia se izolează, ultimele se notează, ECHO (om), ECBO (bou), ECSO (porc), ECAO (păsări), ECFO (feline), ECM.O (maimuţă).
 Entitate.Ceea ce constituie esenţa. Entitate morbidă: termen cu veche tradiţie, care dorea să definească natura unei boli prin ea însăşi, adesea incluzînd o nuanţă metafizică, în sensul că implică definirea calităţii bolii independent de dinamica organismului. în sens actual, noţiunea defineşte conturul unei boli, prin esenţa ei, indiferent de variantele în care ea se poate prezenta, indicînd doar factorul esenţial care o determină: de exemplu, tuberculoza este o entitate morbidă bine definită sub raport etiologic, anatomo-clinic etc.
 Entomoxan, v. Hexaclorciclo-hexan.
 Entomozooză. Stare caracterizată prin modificări funcţionale sau anatomice produse de insecte (miazele, atacuri prin taba-nide, culicide, simulide etc.).
Entorsă. Afecţiune articulară, enz traumatică, caracterizată prin 241 întinderea bruscă a ligamentelor articulare, fără luxarea suprafeţelor de contact osos, fiind în schimb însoţită de dureri articulare persistente. Adesea în medicina veterinară se defineşte ca un efort articular.
Entozon. Preparat chimioterapie ce conţine rivanol, nitroa-cridină, glucoză şi borax, cu aspect de granule galbene, utilizat mai ales în infecţii obste-tricale (ca soluţii, ungvente, bujii, ovule).
Entropie. Mărime care în termodinamică permite evaluarea degradării energiei într-un sistem.
Se foloseşte în controversele filozofice privind natura vieţii. Entropion. Rasfrîngerea marginii palpebrale spre înlăuntru, însoţită de iritaţie (eventual infecţie) conjunctivală şi corneană.
Enuclea (a-). A îndepărta prin enucleaţie.
Enucleaţie, sin. enucleere. Acţiunea de eliminare a nucleului, a conţinutului dintr-o capsulă, dintr-un nodul încapsulat etc.:   enucleerea    globului
ocular (vidarea bulbului ocular) , enucleerea orbitei (ablaţia formaţiunilor din orbită) etc. Enurezie:    Incontinenţă func-
ţională de urină.
Enzîmatic. Care se referă la enzime.
Enzimă, sin. diastază. Componentă chimică ce catalizează reacţiile de sinteză şi de degradare din substanţa vie (biocata-lizatori), cu rol principal în reglarea proceselor metabolice (creştere şi regenerare celulară etc.). Enzima este un catalizator organic, solubil, coloidal, produs numai de substanţa vie, în organism, distingîndu-se: endoenzime (acţionînd în celulele în care sînt produse) şi exoenzime (eliminate din celu-
16
Kyz Iele ce le produc în diversele 242 lichide din organism, unde-şi exercită acţiunea).
     Enzimăde condensare, sin. oxaloce tattransace ti la za. Transace-
     tilază care catalizează reacţia de condensare a acetilului activ cu acidul oxaloacetic şi formare de acid citric, în cadrul metabolismului.
     Enzimă de oxidoreducere. Complex enzimatic care catalizează fenomenele de oxidoreducere, distingîndu-se:       dehidrogenaze
     (enzime care catalizează reacţiile de oxidoreducere, prin transfer de hidrogen), flavinen-zimele (enzime de oxidoreducere conţinînd ca grupare structurală coenzimatică un flavin-nucleotid), precum şi o serie de dehidrogenaze anaerobe. Enzimă de scindare. Enzimă care catalizează ruperea lanţurilor complexe a unor substanţe, distingîndu-se: hidrolaze (endo- şi exo-peptidaze, car-bohidraze, polizaharaze, gli-cozidaze, esteraze, lipaze, fosfa-taze, pirofosfataze, deaminaze, deamidinaze), fosforilaze (ami-Iofosforilaze, nucleozidfosfori-laze) şi enzime ajutătoare. Enzimă de transfer. Enzimă care catalizează transferul unor grupări, distingîndu-se: pero-xidaze (citocromperoxidaze, pe-roxidaze), oxidaze aerobe (ci-tocromoxidaza, monofenolo-xidaza, polifenoloxidaze, tiro-zinaza, L-ascorbicoxidaza, uri-coxidaza), dehidrogenaze aerobe (D-aminoacidoxidaze, D-glu-tamicoxidaze, glicinoxidaza, L-aminoacidoxidaza, xantino-xidaza, aminooxidaze, diamin-oxidaze), flavoproteine (fermentul galben, diaforaza, ci-tocromreductaza), dehidrogenaze anaerobe etc.
     Enzimă proteofiticS. Enzimă care catalizează reacţia de scindare a legăturii C-N, numită şi protează, distingîndu-se:
endopeptidaze (pepsinele, trip-sinele şi catepsinele) şi exo-peptidaze (carboxipeptidaze, a-minopeptidaze şi dipeptidaze). Enzimopatie. Stare patologică dependentă de scăderea, lipsa sau blocajul funcţional congenital al unei enzime sau sistem enzimatic. Poate fi ina-aparentă sau se manifestă discret ori evident, adesea numai la anumiţi indivizi din arborele genealogic. Există mai multe tipuri de enzimopatii, după cum este vorba de deficienţa enzimei sau de concentraţia mărită a substratului ne-metabolizat normal (litiază, tezaurismoză, toxicoze prin compuşi intermediari de metabolism etc.).
Enzimo-vitamine. Termen sub care se definesc unele vitamine (B2, Ba, Bl2, Cj, C2, PP, cholina, acidul paramino-benzoic, me-zoinozitolul, acidul folie) care intervin în procesele enzima-tice din organism.
Enzootic. Care se referă la enzootie.
Enzootle (gr. en\ în, zoon: animal), Termen sub care se defineşte orice boală contagioasă răspîndită pe un teritoriu res-trîns, afectînd însă un mare număr de animale, dar rămînînd cantonată în zona de apariţie, unde poate reapare periodic sau intermitent.
Eozinofiiie. 1 — Afinitate pentru coloranţii acizi. 2—Creşterea numărului de celule eozi-nofile (din sînge, hipofiză etc.). Eozinopenie (gr. penia: reducere, scădere). Scăderea numărului de leucocite eozinofile circulante.
Epanşament. Erupţia unui conţinut lichid, organic, în afara viscerului care-1 conţinea în mod normal.
 Epanşament visceral. Acumularea unui exsudat sau tran-sudat într-o cavitate visce-
I
 pală (abdominală, pericardicâ, toracică).
 Eparven. Leziune osoasă peri-ostală situată la faţa medială a jaretului.
 Ependim. Formaţiune nevro-glică, fină, cu aspect particular, care căptuşeşte canalul central al măduvei spinării (canalul ependimar) şi ventricu-lii cerebrali.
 Ependimar. Care se referă la ependim.
 Ependimită. Inflamaţia epen-dimului.
 Eperytrozoonoza rumegătoarelor şl porcului.Boală infecţioasă a taurinelor, bovinelor şi suinelor, produsă de diverse varietăţi de Eperytrozoon (ana-plasmă, rickettsie?) şi manifestă prin febră icter, anemie, eritroliză etc., după un timp boala vindecîndu-se adesea spontan.
 Epiblefaron (gr. epi: pe, ble-far on : pleoapă). Cută palpe-
 brală inferioară, provocînd devierea marginii ciliare spre bulbul ocular.
 Epicant (gr. epi: pe, kantos: comisura palpebrală). Cută semilunară a pielii care acoperă parţial comisura palpebrală nazală.
 Epicom. Flicten cornean. Epicondil. Termen general care defineşte în anatomie orice eminenţă osoasă care proemină deasupra unui condil: epicondilul humeral, epicondilul femural etc.
 Epicondilalgie. Nevralgie de travaliu sau uzură a zonelor epi-condiliane (os şi inserţie musculară) .
 Epicoriom. Termen general sub care se defineşte porţiunea caducă placentară sau decidua. Epicranian. Care se referă la epicraniu.
 Epicranlu. Ansamblu de formaţiuni care acoperă sau se
găsesc pe suprafaţa cutiei era-niene: fascia epicraniană etc. a|j Epi criză (gr. epi: pe şi krisis: judecată). 1 — Perioadă de după criză, respectiv de după dispariţia manifestărilor grave ale bolii. 2—Ultima parte a foii de observaţie, în care se fac recomandări finale etc., cu ocazia ieşirii animalului de sub observaţie.
Epidemic tremor, v. Encefalita aviară.
Eplderm. Zonă superficială a pielii, reprezentată printr-un epiteliu pavimentos stratificat de tip cornos şi care acoperă der-mul, cuprinzînd în structură: a — un strat bazai sau ba-zilar, profund, situat pe membrana bazală, format din celule individualizate sau dintr-o masă protoplasmatică multi-nucleată cu rol generator; b — o zonă cu celule poliedrice aşezate în mai multe straturi; c — o zonă granuloasă; d — alta intermediară; e — un strat luci-dum; f — altul comos şi g — stratul descuamant.
Epidermita exsudativă a purcelului, sin. dermatita exsudativă sau pustuloasâ, eczema se-boreică, boala gr osoasă. Boală a purceilor tineri, probabil condiţionată de deficienţe igie-no-nutriţionale, manifestată prin abatere, inapetenţă, poli-dipsie, semne de deshidratare gravă, leziuni cutanate eritema-toase, secretorii, crustoase, uneori chiar gangrenoase, mortalitatea putînd atinge 20—80% din purceii bolnavi.
Epidermiti. Inflamaţia epi-dermului.
Epidermoid. Avînd caractere asemănătoare cu ale epider-mului.
Epidermomicoză. Termen general folosit pentru definirea afecţiunilor epidermice provocate de formele vegetative ale diverselor ciuperci patogene.
16*
EPI Epldermoză. Sensul arhaic se 244 referea la o presupusă substanţă care ar fi intrat în constituţia epidermului. Progresele histo logice, histochimice etc. indicînd componenţa epidermului, termenul şi-a schimbat sensul, în mod curent fiind utilizat pentru indicarea unei afecţiuni degenerative sau trofice, cu localizare strict epidermică.
     Eptdeză. Operaţia de aplicare pe o regiune a unei benzi sau legături: aplicarea garoului etc. Epididiltl (gr.epi: pe, didimos: testicul). Formaţiune alungită, situată pe marginea dorsală sau caudală a testiculului, pre-zentînd un cap, corp şi coadă (continuată cu canalul deferent) şi incluzînd în interior canalul epididimar, fleuxos, lung şi îngrămădit într-un spaţiu restrîns, reprezentînd prima porţiune extratesticulară a căilor genitale mascule. Epididimală (lat.A. epididymi-dis). Ramură fină detaşată din
     a.  spermatică internă, adesea reprezentată prin 2 — 3 arte-riole izolate succesiv la nivelul gîtului pungii vaginale, distribuindu-se capului, corpului şi cozii epididimului. Epididimar. Care aparţine epididimului:     ligament epidi-
     dimar etc.
     Epididimita infecţioasă a berbecilor. Inflamaţie epididimară cu origine obscură (o bacterie „asemănătoare" brucelei), manifestată prin dureri epididi-mare, congestie, eventual su-puraţie etc.
     Epididimită. Inflamaţia epididimului, cel mai adesea provocată de bruce le, salmonele sau bacilul tuberculos, eventual putînd apărea şi în urma unui traumatism. Epidural. Deasupra durei mater. Termen utilizat pentru definirea spaţiului cuprins în-
tre peretele canalului rahidian şi dura mater, în care se găseşte plasată o cantitate redusă de ţesut conjunctiv, vase etc.
Epifenomen. Fenomen care survine, suprapunîndu-se. Se foloseşte termenul pentru definirea unor simptome sau fenomene care survin în mod inevitabil în cursul unei boli şi care se suprapun la ceea ce este esenţial în boală, fără însă a exercita vreo influenţă în cadrul bolii.
Epifit. Termen definind raportul unui vegetal fixat pe un alt organism viu, fără a fi însă parazit.
Epifiză (gr .epi:    pe,   fiornai:
nasc, cresc). 1 — Nucleu secundar de osificaţie. 2 — Formaţiune endocrină (v.pineală). Epifizan. Preparat antigonadic pe bază de principii epifizari, cu eficacitate în cazul căldurilor prelungite, nimfomaniei, metroragiilor determinate de estrogeni etc.
Epifizită. Stare caracterizată prin leziuni ale cartilajelor articulare, observate mai ales la metatars şi metacarp, la animale tinere, cu indice de dezvoltare foarte rapid.
Epiforă. Termen general definind scurgerea abundentă de lacrimi, indiferent dacă se da-toreşte unei hipersecreţii lacrimale sau obstrucţiei canalelor lacrimale.
EpJgastralgle. Durere în regiunea epigastrică.
Epigastric. Care se referă la epi-* gastru.
Epigastrica caudală (lat. A. epi-gastrica caudalis). Colaterală a arterei iliace externe, adesea la cal, porc, bou şi cîine detaşîn-du-se în comun cu a. femurală profundă din trunchiul pu-dendo-epigastric.
Epigastrica cranială (lat. A. epigastrica cranialis). Terminală
a arterei toracice interne, la nivelul cartilajului xifoidian ieşind din cavitatea toracică, pentru a se plasa pe partea dor-so-laterală a m. dreptul abdominal, distribuind sînge peretelui abdominal ventral, precum şi mamelelor 2 şi 3 (la căţea şi scroafă).
Epigastru (gr.epi: deasupra, pe, gaster: stomac). Regiune abdominală delimitată cranial de apendicele xifoidian, caudal de ombilic şi lateral de treimea inferioară a hipocondru-lui.
Epigeneză. Teorie care, contrar singenezei, susţine că naşterea diverselor specii s-a efectuat în timpuri diferite, noii indivizi fiind, din toate punctele de vedere, produşii indivizilor care-i procrează, generaţia sau reproducerea fiind o veritabilă creaţie nouă, capacitatea de reproducere fiind anterioară fecundaţiei, gârneţii existînd înaintea fecundaţiei. Inducţia genetică arată caracterul idealist al epigenezei, scoţînd în evidenţă aportul material al mediului.
Epiglotă. Piesă cartilaginoasă elastică, ce intră în componenţa scheletului laringian, plasată în faţa orificiului glotic. Epignat. Monstru care prezintă extremitatea cefalică dublată de o extremitate similară accesorie, incompletă, ataşată la porţiunea palatină a capului principal.
Epilator. Care favorizează smulgerea perilor.
Epllaţie. Avulsia sau smulgerea perilor.
Epilemnal (gr.epi: pe, lemna: învelitoare). Termenul se foloseşte pentru definirea poziţiei formaţiunilor plexiforme care se ramifică în afara înveli-torii formaţiuni.
Epilepsie (gr. epilepsis: tresărire, înfiorare, apucare), sin.
boală comiţială sau caducă, Epi marele rău. Tulburare nervoa- 245 să funcţională, manifestată sub formă de accese convulsive toni-co-cIonice, întovărăşite de pierderea cunoştinţei; poate fi generalizată şi localizată, iar şub raport etiopatogenic, esenţială (genuină, criptogenetică, fără substrat evident), simptomatică (manifestare a unor leziuni encefalice) şi reflexă (cu zonă reflexogenă în afara sistemului nervos central) (v.şi aura şi echivalent epileptic).
E pi leptf form. Asemănător ep i-lepsiei. Acces epileptiform: cu aspect de epilepsie, dar cu care nu se identifică, fiind provocat de alte cauze (vierminoze de pildă) etc.
Epinevra. Ţesutul conjunctiv care leagă între ele fasciculele nevoase ce intră în componenţa unui nerv.
Epiplocel. Hernia epiploonului printr-o breşă parietală abdominală.
Epiploon (gr. epi: pe, ploo: a pluti). Denumire generică pentru cuta seroasă a peritoneu-lui, care trece liberă (plutind) prin cavitatea abdominală, de pe marea curbură a stomacului, pînă la pancreas şi colonul transvers, la porc, cîine, iepure etc., venind în contact cu peretele ventral al abdomenului şi încărcîndu-se masiv cu grăsime (epiploonul mare) sau de pe faţa caudală a ficatului la cardia şi la duoden (epiploonul mic, care suspendă şi canalul coledoc). Marele epiploon, datorită topografiei sale delimitează un spaţiu epiploic (bursa omentală), care comunică cu restul cavităţii peritoneale printr-un orificiu (intrarea în punga omentală), situat între lobul accesoriu al ficatului, pancreas şi duoden. Epiploic. Care se referă la epiploon; spaţiu epiploic etc.
     Eplploopexie, sin. omeniopexie.
246 Operaţia de fixare a epiploo-nului la peretele abdominal, cu scopul de a reliza o aderenţă care să faciliteze o circulaţie în derivă.
     Epischeză. Termen arhaic definind suprimarea evacuării naturale a dejecţiilor organice, excretelor etc.
     Eplscleral. Gare se referă la episclerâ.
     Episcleră. Stratul de ţesut conjunctiv care se găseşte plasat pe suprafaţa sclere i.
     Eplsclerită. Inflamaţia ţesutului conjunctiv care acoperă sclera.
     Eplsemazie (gr. epi: pe, sima-ino: indic). Sub acest termen se defineşte debutul vizibil al unei boli, momentul de apariţie a primelor semne. Epispadias. Viciu de conformaţie a uretrei, caracterizat prin plasarea anormală a deschiderii uretrei pe partea dorsală a penisului, orificiul respectiv putîndu-şi păstra aspectul sau apărînd ca o veritabilă fisură a uretrei.
     Epigpastic. Termen arhaic definind capacitatea unui agent terapeutic de a forţa o parte din lichidul intercelular să iasă la suprafaţa pielii, pro-vocînd durere, congestie, vezicule care se sparg etc.: po-mada cu cantaridă ş.a. Epistaxis (gr .epistazo:      sînge-
     rare pe nas). Jetaj hemoragie în cantitate redusă, sîngele eliminîndu-se în picături sau sub formă de stri, în produse de altă natură (v.Rinoragie). Epistropheus [gr.epi: pe, trefo: întorc), sin. axis. A doua vertebră cervicală, caracterizată prin procesul odontoid sau apofiza odontoidă, care serveşte drept pivot pentru axis, suprafeţele articulare craniale, faţa terminală cranială şi faţa ven-ţxală a procesului odontoid fi-
ind şlefuite de aceeaşi suprafaţă articulară. Apofizele trans-verse, în general mai reduse decît la restul vertebrelor cervicale, sînt străbătute la bază de o gaură transversală, apofiza spinoasă fiind dezvoltată. Epitaiamus. Termen utilizat în anatomie pentru definirea zonei diencefalice corespunzătoare epifizei, frîielor ei şi infundibu-lului epifizar.
Epltelial. Care se referă la epi-teliu.
Epitelial (ţesut-). Ţesut caracterizat prin abundenţa celulelor, reducţia substanţei fundamentale şi inexistenţa componentelor ’ fibrilare, distin-gîndu-se diverse tipuri de ţesuturi epiteliale:         pavimen-
toase, cilindrice sau prismatice, cubice, simple, stratificate, mixte, secretoaxe, ex-cretoare, glandulare etc. Epiteliom. Termen general utilizat pentru definirea oricărei neoformaţiuni epiteliale cu caracter tumoral, distingîndu-se epitelioame benigne şi maligne. Epitelloma contagioasă a păsărilor, v. Variolă aviară. Epiteliu (gr. epi: pe, thili: mamelon). Iniţial denumirea a fost folosită pentru epidermul de pe mamelon (Ruysch), ulterior fiind utilizată pentru definirea diverselor tipuri de ţesuturi de acoperire, secretarii etc.
Epiteliu bucal. Epiteliul pavi-mentos stratificat de tip moale, al cavităţii bucale. Epiteliu cilindric. Denumire improprie, utilizată adesea pentru definirea epiteliului de tip prismatic.
Epiteliu cochlear. Epiteliul care căptuşeşte canalul cochlear al urechii interne, avînd aspect variat: cubic simplu în şanţul spiral extern, prismatic stratificat în porţiunea dintre bureletul ligamentului spi-
ral şi inserţia membranei Reis-sner, cubic turtit pe membrana respectivă şi cu aspect particular la nivelul organului Corti. Epiteliu conjuncţi val. Epiteliul mucoasei conjunctivale sau conjunctivei oculare, pre-zentînd structură variată (pa-vimentos, stratificat în porţiunea bulbară, prismatic stratificat în rest).
Epiteliu cubic. Epiteliu al cărui strat superficial este format din celule cubice, cel mai adesea avînd aspect de epiteliu simplu.
Epiteliu foticular. Porţiune a granuloasei, care căptuşeşte foliculul ovarian.
Epiteliu germinativ. 1—Termen general utilizat pentru epiteliile dotate cu mare capacitate de diviziune. 2—în mod special, defineşte epiteliul embrionar primordial, din care vor deriva la fetus ovarul sau testiculul. 3—Creasta genitală a embrionului sau epiteliul Waldeyer. Epiteliu glandular. Tip de epiteliu secretor, format din celule capabile să elaboreze produse variate.
Epiteliu pavimentos. Epiteliu al cărui strat superficial este format din celule turtite, cu aspect de lespezi, distingîndu-se epitelii pavimentoase simple (cu un singur rînd de celule), stratificate (cu mai multe rîn-duri de celule, dintre care doar stratul superficial este format din celule turtite) etc. Epiteliu peritoneal. Termen utilizat uneori pentru definirea stratului de celule mezoteliale turtite, cu aspect epiteloid, care participă la formarea peri-toneului (ţesutului mezotelio-fasciculat).
Epiteliu prismatic. Epiteliul al cărui strat superficial cuprinde celule prismatice, distingîndu-se în epitelii simple şi stratificate.
Epiteliu pseudo-stratificat. Epi- bpp teliul format dintr-un singur rînd de celule, care însă au nu-cleii situaţi la diverse nivele, dînd impresia că ar exista mai multe rînduri de celule, care participă la formarea lui: epiteliul mucoasei traheale.
Epiteliu respirator. Epiteliul mucoasei respiratorii, distingîndu-se un epiteliu al căilor respiratorii (pseudo-stratificat ci-liat la trahee, prismatic stratificat ciliat în caile respiratorii anterioare, bronhiile mari şi mijlocii, prismatic simplu ciliat în bronhiile mici) şi un epiteliu alveolar (cu celule turtite, situate pe un singur rînd, avînd prelungiri anucleate).
Epiteliu simplu. Epiteliul format dintr-un singur rînd de cgIuIg .
Epiteliu stratificat. Epiteliul format din mai multe rînduri de celule.
Epltrichlum. Stratul superficial al epidermului (embrionar) format din celule globuloase, enorme.
Epizootie. Care se referă sau are contingenţe cu epizootia. Epizootie. Termen general utilizat pentru definirea oricărei boli contagioase cu mare răs-pîndire, care afectează un mare număr de animale, avînd mare difuzibilitate, pe un teritoriu vast.
Eplzootologie. Studiul bolilor contagioase, epizootice, a modului de contagiune, de difuziune, de dispariţie, evoluţie, reapariţie, măsurilor de prevenire, combatere etc.
Eponichium. Strat superficial al ectodermuhu embrionar, a-părut la nivelul cutei unguale şi plasat în continuarea teloder-mului zonal.
Epulis. Tumoră gingivală cu caracter de sarcom magno-celu-lar benign.
 BQTJ Equisetină. Toxialcaloid din 248 coa-da calului (Equisetum).
      Equus fossilis. Fosilă, reprezentînd forma cu care se încheie lanţul filogenetic al preequi-deelor şi încep formele evoluate ale equideelor.
      Eradicare (lat. ex: din, radix rădăcină). Dispariţia totală prin acţiune directă. Termenul se utilizează pentru definirea combaterii pînă la dispariţie totală şi definitivă a unei boli contagioase şi de preîntîmpi-nare a oricărei reapariţii. Eraţic. Care nu are sediu fix. Rătăcit. Termenul se utilizează fie pentru definirea unor formaţiuni sau leziuni singulare, găsite la distanţă de focarul principal, fie pentru indicarea unor localizări, îndeosebi a paraziţilor, în alte organe decît cele parazitate în mod obişnuit. Erbacee (lat. herba:       iarbă).
      Plante cu aspect de iarbă, a căror tulpină este subţire, în general nelignificată: majoritatea speciilor de graminee, leguminoase etc.
      Erbivore (lat. herba:       iarbă,
      vorare: a mînca). Denumire atribuită mamiferelor care se hrănesc cu vegetale, distingîndu-se erbivore:        rumegătoare
      şi nerumegătoare.
      Erectil. 1 — Care este capabil să intre în erecţie. 2 — Care se referă sau are contingenţe cu erecţia. 3 — Care are structură convenabilă erecţiei:      ţesutul
      erectil al uretrei, corpul cavernos al penisului, ţesutul erectil al mamelonului etc.
      Erector (lat. erigere: a ridica). Formaţiune anatomică specială care prin acţiunea ei provoacă schimbarea poziţiei unei alte formaţiuni, asupra căreia acţionează activ: erectorul firului de păr etc.
      Erector (nervul -) (lat. N. erigens). Nervul erector al penisului, compus din ramuri para-
simpatice (sacrate), detaşate din măduvă o dată cu nervii pelvici (ramuri ventrale din perechile sacrate) şi întreţesute la plexul pelvin.
Erecţie. 1 — Starea unei formaţiuni moi sau a unui organ, care prin aflux de sînge (direct sau indirect) cîştigă rapid o rigiditate apreciabilă. 2 — Fenomenul fiziologic de aflux şi stagnare a sînge lui într-un organ cu structură caracteristic-areolată (organ erectil), pe care-1 forţează să devină rigid. 3 — Fenomenul fiziologie de stagnare a sîngelui în corpul cavernos, conferind o rigiditate convenabilă penisului pentru efectuarea montei.
Ereditate. 1 — Transmiterea de-a lungul generaţiilor a modului specific în care organismele vii intră în legătură cu mediul, prelucrează elementele luate din mediu şi se dezvoltă.
2  — Repetarea, la generaţii consecutive, a aceloraşi forme de metabolism.
Erepsină. Diastază din intestinul subţire care transformă peptonele în acizi aminaţi. Eretism. Hiperexcitaţia şi hi-perfuncţiunea incoordonată a unui organ: eretism cardiac (cu contracţii violente şi dezordonate ale miocardului) etc. Ergastoplasmă. 1 — Organ it celular filamentos, plasat în citoplasmă, în apropierea polului bazai al celulelor secre-torii exocrine. 2 — Citoplasmă diferenţiată funcţional, cu aspect filamentos şi conţinînd o mare cantitate de acid ribo-nucleic.
Ergometrină. Alcaloid toxic din secara cornută (Claviceps). Ergosterol. Lipidă conţinînd In moleculă alcool cu structură ciclică, aparţinînd sterolilor vegetali, putînd fi izolată dintr-o ciupercă a bobului de secară şi reprezentînd provitamina D2.
 Ergotină. Complex de alcaloizi din secara cornută, cu acţiune simpaticolitică, stimulatoare a musculaturii netede vasculare etc.
 Ergotism. Intoxicaţie determinată de furajele ce conţin scle-roţi ai secarei cornute (Clavi-ceps pur pur ea ).
 Eringer. Rasă de taurine, ce se creşte în unele ţări din Europa de vest.
 Eriofagie (gr. erion sau mallos: lînă şi fagein: a mînca), sin. malofagie. Formă de pica specifică oii, constînd din consumul lînii.
 Eritabilitatea caracterelor. Termen sub care se indică în zootehnie şi genetică, corelaţia fenotipică dintre părinţi şi produşi, exprimată prin regresia fenotipului produsului faţă de media fenotipică a părinţilor. Eritem. înroşirea pielii, ca urmare a unei congestii, Eritemul exsudativ polimorf al porcului. Boală necontagioasă a porcilor tineri, caracterizată prin leziuni circuliforme, ede-matoase şi hiperemice, localizate mai ales pe regiunea tora-co-abdominală, urmate de vindecare în 2—4 săptămîni; trebuie diferenţiată de Pityriasis roşea şi de bolile însoţite de erupţii varioloide.
 Eritemul facial al oii. Formă de manifestare a fotodermato-zei.
 Eritem solar, sin. heliodermitâ, fotodermatoză. Arsură de gradul
 I, produsă de acţiunea supra-dozată a razelor solare la animalele cu pielea depigmentată şi eventual fotosensibilizate. Erîtremie (gr. erythros: roşu haima: sînge), sin. poliglobulie, policitemie. Mărirea numărului de globule roşii pe volum de sînge circulant; la animale se datoreşte de obicei inegalităţii de distribuţie sau este simptomatică (colaps, boală de alti-
 tudine, boli respiratorii cro- ERi nice), leucoza eritroidă fiind 249 relativ rară.
 Eritroblast (gr. erythros: roşu, b las tos: germene, generator). Element nucleat, premergător globului roşu anucleat (hematia) ; după dimensiuni se disting normoblaşti (diametrul egal cu cel al hematiei normale), macroblaşti (celule mai voluminoase) şi microblaşti (celule mai mici decît hematiile), formele mari fiind în general mai „tinere".
 Eritroblastoză, sin. eritroleu-coză, lemoză eritroidă. Boală infecţioasă, probabil contagioasă, produsă de un virus, întîlnită la galinaceele în vîrstă de 6—24 luni şi manifestată printr-o hiperplazie a măduvei osoase, fără semne de leucoză. Eritrocit (gr. erythros: roşu, cytos: celulă). 1 — Globulă roşie în general. 2 — Globulă roşie nucleată.
 Eritrocitoză. Stare caracterizată prin creşterea numărului de eritrocite.
 Eritromicină. Antibiotic obţinut din culturi de Streptomyces erithreus, cu spectru relativ larg, activ adesea şi faţă de germeni penicilino-, streptomi-cino- şi chiar aureomicino-re-zistenţi.
 Erizipel. Dermatită infecţioasă (eventual şi contagioasă), produsă cel mai adesea de un streptococ pătruns printr-o soluţie de continuitate, frecvent însoţită de limfangită, adenită, flegmazie difuză, febră etc. distingîndu-se diverse forme: simplă, flegmonoasă, gangre-noasă, septicemică.
 Erizipelatos. Afectat de erizipel sau avînd contingenţe cu erizipelul: plăci erizipelatoase, zonă erizipelatoasă etc.
 Erlzipelold Rosenbach. Infecţia locală (la om) produsă de bacilul rujetului porcin, apă-
 ErO rută în urma manipulării cada-gg0 vrelor sau produselor de sacrificare a porcilor bolnavi de rujet şi manifestată prin placă erizipelatoasă la locul de infecţie, adenită, artrite, dureri musculare sau chiar endocar-dită mortală.
       Eroare de diagnostic. Diagnostic neadevărat, uneori justifica-bii parţial prin neconcludenţa, neclaritatea sau falsitatea datelor. Cînd această justificare lipseşte este vorba de o culpă medicală (culpă prin imperiţie). Erotomanie (gr. eros: amor, dragoste, mania: nebunie). Obsesie amoroasă sau sexuală (la oro reprezentînd o afecţiune mentală). La animale, erotomania se manifestă sub forma unor tulburări de comportament însoţite de excitaţie gene-zică, condiţionate de leziuni organice endocrine şi uneori de viroze neurotrope.
       Eroziune (lat. erodere: a roade). Leziune superficială a epite-liilor provocată de acţiunea limitată a substanţelor corosive. A nu se confunda cu excoriaţia, care are o origine traumatică. Eructaţie. Eliminarea bruscă pe nas şi prin cavitatea bucală a gazelordin stomac; este fiziologică la rumegătoare, patologică (în gastropatii) la celelalte specii; pseudoeructaţia (respiraţia esofagiană) implică, in--fcrarea şi eliminarea aerului în şi de la nivelul esofagului, producîndu-se în cursul unor dispnei.
       Erupţie (lat. erumpere: a ieşi, a erupe), sin. eflorescenfă. Leziune a pielii sau mucoaselor aparente, foarte variată ca etio-patogenie (infecţii, intoxicaţii, alergoze, iritaţii chimice etc.) şi aspect: maculă, eritem, ro-zeolă, purpură, papulă, nodul, placă urticată, vegetaţie, veziculă, pustulă, crustă, seuamă, crevase, lichenificaţie.
 Eryslpelothrix. Gen de bacili
 nesporulaţi şi Gram-pozitivi, mai important fiind E. ittsidosa (E. rhusiopathiae, bac. rejetului).
 Esbach (aparat albumifiome-tru-, metoda-). Aparat (albu-minometru), respectiv metodă pentru determinarea albuminu-riei.
 Escari. Porţiune de ţesut mortificat prin gangrenă uscată circumscrisă.
 Escarificare. 1 — Procesul de apariţie şi de formare a unei escare. 2 — Procesul de gangre-nare uscată cutanată. Escarotic. Substanţă caustică, utilizată în aplicaţii cutanate, cu scopul de a produce o escarificare.
 Escherlchia coli. Bacterie Gram-negativă, agent etiologic al diverselor infecţii urinare şi intestinale.
 Eschili. Schije. Fragment de os, într-o fractură cominutivă. Esculap, sin. Asclepios. Zeul medicinii în mitologie, fiul lui Apolon, înzestrat cu puterea de a trata şi vindeca bolnavii. Depăşindu-şi atribuţiile acordate de părintele zeilor şi în-cepînd să învie morţii, Apolon
 l-a ucis, fulgerîndu-1 la cererea lui Pluton (regele infernului şi zeul morţii), care se temea ca să nu-i rămînă imperiul deşert. Şarpele (simbol al prudenţii) şi cocoşul (simbol al vigilenţii) erau consacraţi lui Esculap. Esofag. Organ tubular prin care alimentele trec din faringe în stomac. Situat deasupra şi parţial deviat în stînga traheii (în regiunea cervicală) şi în spaţiul mediastinal (în cavitatea toracică), esofagul cuprinde în structura lui o musculoasă (striată în porţiunea iniţială, netedă în apropierea stomacului) şi o mucoasă, cutată, incluzînd un cor ion, o muscu-
loasă a mucoasei şi un epiteliu cu glande diseminate. Esofagian (trunchi-) (la.t.Truncus esophagicus dorsalis et ventralis). Ramuri terminale ale celor doi vagi, anastomozate în cîte un cordon esofagian dorsal şi altul ventral, la nivelul mediastinu-lui posterior străbat diafragma şi se distribuie astfel: n. esofagian ventral, format cu deosebire din fibrele vagului drept, plexului gastric anterior şi micii curburi gastrice; n. osofa-gian dorsal, format mai ales din fibrele vagului stîng, plexului gastric posterior, emiţînd un mănunchi de fibre pentru plexul solar, formînd ansa memorabilă a lui Wrisberg. Esofagică (lat. A. oesophagica). Colaterală a aortei descendente, detaşată uneori / cal / împreună cu a. bronhială şi distribuită esofagului toracal.
Esofagism. Predispoziţie la manifestări esofagiene spasmotice. Esofagiti. Inflamaţia esofagului. Esofagocel. Fals diverticul esofagian, realizat de hernia mucoasei prin soluţiile de continuitate ce interesează celelalte straturi ale peretelui esofagian. Esofagopatie. Boală a esofagului, în general.
Esofagostomoza nodulară. Boală parazitară întîlnită la porc şi rumegătoare, provocată de diverse esofagostome şi caracterizată prin apariţia de noduli submucoşi la nivelul intestinului gros.
Esofagotomie. Incizia peretelui esofagian (fără ablaţia vreunei porţiuni), practicată cu scopul de a îndepărta un obstacol de tranzit.
Est bulgari. Rasă locală de cai, cu aptitudini pentru muncă şi călărie, adaptată la condiţiile de mediu şi reprezentînd efectivul cel mai numeros din Bulgaria.
Esterazi. Enzimă (hidrolază) est care scindează legătura ester, ggj catalizînd reacţia reversibilă de scindare a esteţilor în acidul şi alcoolul corespunzător, dis-tingîndu-se:     esteraze simple
(lipazele, lecitinazele, coleste-rolesterazele, colinesterazele, clorofilazele, tanasele), fosfa-taze si sulfataze.
Esterfosfatide. Lipide complexe din categoria monoaminofosfa-tidelor, sistematizate în leci-tine şi cefaline, prezente în gălbenuşul de ou, substanţa nervoasă etc., fiecare conţinînd în componenţa lor glicerol (alcool), două molecule de acizi graşi superiori, o moleculă de acid ortofosforic şi o bază azotată (colina pentru lecitine şi colamina sau etanolamina pentru cefaline).
Esteri fosfori ci ai monozaha-ridelor. Derivaţi ai monozaha-ridelor, rezultaţi din esterifi-carea grupărilor hidroxilice cu acid ortofosforic, apărînd ca eitape intermediare în metabolismul glucidelor.
Estesiologie (gr. aisthesis: sensibilitate, logos: vorbire). Parte a anatomiei care se ocupă cu studiul organelor de simţ. Noţiunea şi-a extins sfera, definind studiul morfo-fiziologic al analizorilor.
Estonian de bacon. Rasă de porci, specializată pentru producţia de bacon.
Estradiol, sin. dihidroestronă. Hormon oestrogen, sexual, femei, de 3—10 ori mai puternic decît foliculina. A fost preparat în laborator prin reducerea grupării cetonice din molecula foliculinei la gruparea hidroxi-lică. Se crede că ar fi estrogenul primar format în ovar, putîn-du-se prezenta sub trei forme alfa, izo şi beta), forma alfa iind cea mai activă.
Estrioi. Hormon estrogen cu formula brută C18H24Os, avînd
EST o moleculă de apă mai mult 252 decît estronul, prin deshidratare putînd trece în estron. Estrogen sintetic. Compus cu acţiune similară celeia a foli-culinei (stilbestrol, dietilstil-bestrol, hexestrol, sinestrol, esteri ai acestora etc.), mai ales în privinţa contracţiilor ute-rine pe care le produce, fără să acţioneze asupra ovarului. Estron. Hormon sexual feminin, cu formula brută C18HM02, avînd o grupare hidroxil şi o grupare cetonică şi trei duble legături conjugate, aromatice. Se găseşte în urina femeilor însărcinate, în sînge, muşchi etc.
     Estru, sin. oestru. Stadiu al ciclului sexual la mamifere, în care are loc expulzarea ovulului matur din ovar. Eşancrură (fr. echancrure: roză-tură). Barbarism utilizat în anatomie pentru definirea inci-surilor sau scobiturilor arcuite de pe marginea unui organ (în special organe osoase). Ethologie. Studiul obiceiurilor animalelor sălbatice.
     Etioiogie (gr. aitia: cauză, logos: vorbire). Studiul cauzelor diverselor boli.
     Etiotrop (gr. aitia: cauză, tropi: schimbare). Care se adresează cauzelor:    tratament etiotrop
     sau etiologic etc.
     Etmocefal. Monstru avînd ochii foarte apropiaţi dar distincţi, zona nazală nedezvoltată şi cu aspect de trompă, plasată deasupra orbitelor.
     Etmoid (gr. ethmos:        ciuruit,
     perforat, eidos: aspect). Component osos al craniului, situat între cavitatea craniană şi cavităţile nazale, format dintr-o lamă perpendiculară (prelungită cu septumul nazal spre înainte şi proeminînd în cavitatea craniană, formînd apofiza „crista galii"), doua lame ciuruite (care despart cavităţile
nazale de cavitatea craniană) şi două mase laterale, rulate în volute etmoidale, participînd la formarea labirintului olfactiv.
Etmoidal (lat. N. ethmoideus). Ramură detaşată din n. oftal-mic al trigemenului, în cavitatea orbitară, între muşchii ochiului, însoţind artera oftal-mică, pătrunde în cavitatea craniană prin gaura etmoidală, prezentînd adesea pe traiect un ganglion etmoidal (Paş tea), trece prin lama ciuruită şi se distribuie labirintului olfactiv şi porţiunii caudale a septumului nazal.
Etmoidală externă (lat. A. eth-moidalis externa). Continuare terminală a arterei oftalmice externe (din a. mixilară internă), pătrunde în cavitatea craniană prin gaura etmoidală şi ajunge în fosa etmoidală, sub lobul olfactiv, unde emite ramuri fine meningeale; trece apoi la partea laterală a fosei etmoidale, străbate lama perforată a etmoidului şi se împrăştie în peretele cornetului etmoidal.
Etolide. Lipide simple, rezultate din esterificarea a doi compuşi conţinînd fiecare din ei şi funcţia acid şi funcţia alcool, prezente în ceara unor conifere. Etuvă. 1 — Aparat în care se poate realiza o temperatură ridicată, la care germeni patogeni sînt omorîţi. 2 — Aparat de sterilizare cu ajutorul vaporilor de apă. A nu se confunda cu termostatul.
Etuvă pentru sulfurizare. Construcţie specială din lemn sau zid, în care se introduce cîte un singur animal (păstrîndu-i doar capul în atmosferă liberă, graţie diverselor dispozitive de etanşare), cu scopul tratării scabiei, folosind bioxidul de sulf.
 Euîilină, sin. Corfilin, Miofi-lină, Aminofilină. Complex de teofilină şi etilendiamină, cu acţiune similară celei a teofili-ne’i.
 Euforbină. Anhidrida acidului euforbie, prezentă în latexul toxic elaborat de plantele din familia euforbiaceelor.
 Euliază palpebrală, sin. oftal-miază, euliază palpebro-conjunc-tivală. Inflamaţie palpebro-con-junctivală provocată de prezenţa larvelor de muşte în masa ţesuturilor traumatizate. Eunarcon, sin. Pronarcon. Sare de sodiu a acidului N. metili-zopropil-bromalil barbituric, utilizat pentru narcoză (suine, cîine etc.).
 Eupeptlc. Care facilitează şi normalizează funcţia digestivă. Eupnee. Respiraţie normală, ritmică.
 Euristic (gr. heurisko: găsesc). Care serveşte la descoperire. Termenul se utilizează pentru definirea unor metode, procedee sau principii care servesc la precizarea diagnosticului unei boli. De exemplu, diagnosticul diferenţial sau metoda de diagnoză diferenţială se bazează pe principii euristice (utilizează metoda euristică). Euritmic. Care are un ritm regulat: cord euritmic etc. Europeană galbenă. Rasă de viermi de mătase, cu gogoşi de culoare galbenă-roz, rareori galbenă-portocalie, puţin cen-turate, foarte răspîndită în ţara noastră şi în alte ţări europene. Eurycefalie (gr. euros:     larg,
 kefali: cap). Conformaţie caracterizată prin craniu larg, brahicefal.
 Eurydollcotiplc (raport-). Raportul dintre lungimea şi lărgimea diverselor segmente corporale .
 Eurygnat (gr. gnatos: falcă). Cu faţa lată şi braţele mandi-bu lare îndepărtate.
 Eurystenotipic (raport-). Raport cranian între diametrul biparietal X 100 şi suma dia-metrelor fronto-occipital + a-pico-auricular împărţit la 2. Eustache (trompa -), sin trompa faringo-timpanică, tuba fa-ringo-timpanică. Formaţiune tu-bulară de comunicare între cavitatea timpanică (urechea mijlocie) şi faringe. Fisurată ventral la cal, comunică cu pungile guturale.
 Eustrongiloză. Boală parazitară, frecventă la canide, cauzată de prezenţa eustrongililor în căile urinare şi manifestată clinic prin dureri lombare, hematurie etc.
 Eutanasie. 1 — Moarte fără suferinţe. 2 — Sacrificare umanitară, prin procedee rapide, nedureroase, a animalelor a căror vindecare este imposibilă. Eutocie (gr. eu: bine, tocos: parturiţie). Parturiţie normală; fătare fără complicaţii.
 Eutonie. Stare în care tonusul neurovegetativ se menţine în echilibru.
 Eutrepstie (gr. eutrepizein: a prepara cu bună intenţie). Metodă de prevenţie medicală, cu scopul de a crea bolnavului condiţii de rezistenţă la infecţii.
 Eu trofic (gr. eu: bine, trophe: hrană). Cu stare nutriţională bună (greutate corporală, dezvoltare, turgor cutanat, mania-mente etc.)
 Euvernil, sini Urosulfan, Sul-faniluree, para-aminobenzensul-faniluree. Sulfamidă albă cu indicaţii aparte în infecţii urinare.
 Evacuaţle (lat. evacuare: a goli), sin. evacuare. 1 — Eliminarea conţinutului unui organ sau formaţiuni patologice (chist, abces etc.). 2 — Eliminarea materialului excremenţial (urină, fecale).
 ev A. Evaglnaţle (lat. ex:      afară,,
 264 vagina: pungă). 1 — Dilatarea, creşterea şi denivelarea peretelui unui organ spre în afară, porţiunea dilatată apărînd ca un fel de pungă. 2 — Ieşirea unei formaţiuni dintr-o cavitate, antrenînd denivelarea peretelui organic, fără ruperea lui: evaginarea rectului în caz de prolaps etc.
      Eventraţie (lat. ex: din, afară, ventrum: abdomen, burtă). 1 — Ieşirea masivă, exagerată, a viscerelor din abdomen sub piele. 2 — Hernie abdominală considerabilă, exagerată. 3 — Ieşirea viscerelor abdominale printr-o breşă parietală, fără rupturi de mezenter.
      Eversiune. Răsfrîngerea limitelor mucoase în afară, la nivelul unui orificiu (prolaps incipient). Evisceraţie. 1 — Scoaterea şi îndepărtarea viscerelor din cavitatea abdominală şi toracală, după sacrificarea animalului.
      2 — Termenul se utilizează de asemenea pentru definirea complicaţiilor traumatice abdominale, cînd organele ies din cavitatea abdominală printr-o plagă largă, antrenînd rupturi mezenter ice şi epiploice. Evoluţie (lat. evolvere: a se desfăşura). 1 — Serie de transformări succesive, cum ar fi schimbările succesive suferite de diversele specii de plante şi animale. 2 — Indică de asemenea succesiunea manifestărilor unei boli: evoluţia bolii.
      3 — Durata, în cazul proceselor patologice (evoluţie fulgerătoare, acută, cronică etc). Evoluţionism. Doctrină filozofică fondată pe ideea evoluţiei
      * speciilor, înmănunchind o serie de teorii explicative (la-markism, darwinism, mutaţio-nism etc.).
      Evulsiune (lat. evulsio: smulgere). Extracţie prin smulgere.
Ex professo (expresie latină însemnînd: „pe faţă, după declaraţie"). Calificativ în diagnostic şi prognostic, indicînd afirmarea deschisă, pe faţă, fără reticenţe şi fără ascunzişuri. Se utilizează în caracterizarea deontologică-medicală: greşeală terapeutică „ex. profes-so“ etc.
Exacerbaţie (lat. ex, indicînd o întărire, acerbus: crud). 1 — Creşterea intensităţii simpto-melor în cursul evoluţiei unei boli. 2 — Mărirea virulenţei unui agent patogen. Termenul indică totdeauna creşterea unei proprietăţi negative sau modificarea în rău a unei situaţii. Exala(a-). A împrăştia în jur vapori, miros etc.
Exalta(a-) (lat. exaltare:        a
ridica). Creşterea, mărirea, ridicarea la un nivel superior a unei proprietăţi, calităţi etc.: exaltarea virulenţei ş.a. Examen clinic. Explorarea animalului în vederea precizării diagnosticului, începînd cu interogatoriul şi examenul general (de ansamblu) şi continuînd cu cercetarea amănunţită a fiecărui organ sau regiuni, mai întîi prin marile metode de explorare clinică (inspecţie, palpaţie, percuţie, ascultaţie, termometrie), apoi prin diferite metode speciale („examenul de laborator", „examenul bacteriologic", „examenul hematologic" etc. nu reprezintă decît metode speciale de explorare), alături de interpretarea datelor furnizate.
Exantem coital. Afecţiune contagioasă, produsă de un virus specific, întîlnită la taurine, cabaline, ovine şi caprine, caracterizată prin vulvită sau vagin ită veziculoasă (la femelă) , inflamaţie peniană sau scro* tală (la mascul) etc.
Exantemul cai tai paralitic, v. Durină.
Exantemul veziculos al porcului. Viroză caracterizată prin semne generale, urmate de erupţie veziculoasă bucală, peribu-cală şi podală, ce pretează la confuzie cu febra aftoasă. Exarticulare. 1 — Dezarticulare. 2 — Amputare prin dezarticulare.
Exartroză (gr. ex: afară, arth-ros; articulaţie). Luxaţie la nivelul unei enartroze sau articulaţii sferoidale.
Excipient (lat. excipere: a primi din afară). Substanţa în care se înglobează unele medicamente, cu scopul de a mări volumul, facilitînd administrarea sau aplicarea, a masca gustul etc.
Excltabil. Care poate fi excitat.
Excitant. Care excită, care stimulează un organ, intensifi-cîndu-i funcţiile.
Excitaţie. Influenţa pe care o are un excitant asupra unui organ, sistem, aparat sau organism, intensificîndu-i funcţiile. Excizle (lat. exddere: a tăia), sin. abscizie. 1 — Eliminarea unei porţiuni dintr-un ţesut, organ etc., utilizînd un instrument tăios. 2 — Traumă chirurgicală liniară, practicată cu un instrument tăios şi soldată cu îndepărtarea unei porţiuni de ţesut (ablaţie).
Excorlaţle (lat. ex\ afară, co-rium: piele). Traumă mecanică cu lipsă de substanţă, localizată la epiderm.
Excrement. Materie reziduală evacuată din corp pe cale naturală.
Excremenţlal. Care se referă la excrement.
Excreta. Totalitatea substanţelor excremenţiale, metabolite etc., eliminate din organism, ca inutilizabile, ca rezultate dintr-un proces metabolic ş.a. m.d.
Excretâ (a-) (lat. excretum, Exh supinul verbului ex cernere: a ggg separa). 1 — A evacua prin excreţie. 2 — A servi transportului spre exterior, fără a modifica produsul transportat. Excretor. Termen uzitat pentru calificarea unor formaţiuni care efectuează excreţia, care servesc excreţiei etc. De exemplu, canal excretor: canal care conduce produsul de excreţie sau chiar de secreţie spre exterior.
Excreţie. 1 — Acţiunea de eliminare de către organism sau de către un organ a produselor metabolice inutile sau acumulate. 2 — Materialul excretat (sin. excrdta).
Exencefal (gr. ex: afară, ence-falon: creier). Monstru caracterizat prin hernia exocraniană totală a encefalului.
Exenteraţie (lat. ex: afară, gr. enteron: intestin). 1 — Ieşirea intestinelor din cavitatea peritoneală printr-o plagă abdominală, însoţită de ruperea sau distrugerea parţială a viscerelor. 2 — Ablaţia intestinelor în abator. 3 — Se utilizează adesea în acelaşi sens cu „evisceraţie".
Exereză. Ablaţia chirurgicală a unei porţiuni apreciabile dintr-un ţesut (în general bolnav), utilizînd o tehnică complexă, bazată pe diereză.
Exfoliaţi e. Eliminarea straturilor superficiale ale epidermu-lui, sub forma unor lamele foliacee uscate.
Exhalaţie. 1 — Se defineşte sub acest termen evaporarea care are loc la suprafaţa corpului.
2 — Mirosul împrăştiat în atmosferă de un corp oarecare. Exhumaţie. Dezgroparea unui cadavru (se va reţine pericolul din perioada primă, de putrefacţie, cînd muşchii abdominali ai cadavrului se deşiră
     cu uşurinţă, splanchnele fiind 0gg intrate în liză putridă).
     Exitus. Momentul în care încetează orice funcţie vitală (v. Moarte).
     Exmoor. Rasă de oi de munte, ce se creşte în Anglia. Exocardiac (gr. ex; afară, car-dia: inimă), sin. extracardiac. Care se găseşte sau îşi are originea în afara cordului: zgomot exocardiac etc. Exocardie. Monstruozitate caracterizată prin dezvoltarea cordului în afara cavităţii toracice.
     Exocitoză. Prezenţa în unele leziuni eczematoase epidermice a celulelor mononucleate (lim-focite, histiocite), însoţită de exoseroză.
     Exocrinopatie. Termen general definind orice boală a unei glande cu secreţie externă. Exoderm, v. Ectoderm. Exoftafmic. 1 — Care se referă la exoftalmie. 2 — Care suferă de exoftalmie.
     Exoftalmie. Poziţia anormală a globilor oculari, care proe-mină mult din orbită.
     Exogen (gr. exo: în afară, gen-nao: zămislesc, nasc). Care se formează sau îşi are originea în afara organismului: intoxicaţie exogenă (cu produse introduse din afară în organism) etc.
     Exopeptidază. Enzimă proteo-litică ce rupe legătura peptidi-că adiacentă unui aminoacid terminal, distingîndu-se: car-boxipeptidaze (care rup legătura peptidică adiacentă unui aminoacid terminal, avînd gruparea carboxilică liberă), ami-nopeptidaze (exopeptidaze care rup legătura peptidică adiacentă unui aminoacid terminal avînd gruparea aminică liberă), şi dipeptidaze (exopeptidaze care acţionează asupra dipepti-delor), toate intervenind în
procesul de degradare al proteinelor.
Exoschelet. Denumire utilizată uneori pentru definirea, la vertebratele superioare, a producţiilor epidermice (fanerelor). Exoseroză. Proces reactiv cutanat, frecvent în leziunile eczematoase, caracterizat prin producţia de lichid care disociază celulele epidermice (spon-gioză), generînd apariţia veziculelor.
Exosmoză (gr. exo: afară, os-mos: împins). Curent osmotic cu sens de la interior spre exterior, produs la nivelul membranelor care separă două lichide cu concentraţie inegală. Exostoză. Neoformaţiune osoasă proeminînd pe suprafaţa osului.
Exotermic. Calificativ atribuit fenomenelor, reacţiilor etc. care se produc cu degajare de căldură.
Exotoxină. 1 — Toxină micro-biană difuzată în mediul de cultură, ea putîndu-se forma în interiorul microbului sau eventual chiar în afara lui, dar sub acţiunea unui ferment pe care-1 produce microbul. 2 — Toxină introdusă în organism din afară.
Expectativă. Poziţie sau timp de aşteptare, în care se observă evoluţia bolii fără a interveni, chiar dacă apar accidente sau complicaţii.
Expectaţie. 1 — Aşteptare în observaţia evoluţiei unei boli. 2 — Metodă medicală (de diagnostic) , constînd din observarea dinamicii manifestărilor morbide, cu scopul precizării în timp a unor laturi de diagnostic neclare la început (diagnosticul etiologic, patogenetic etc.); între timp se aplică tratament simptomatic, igeno-die-tetic etc.
Expectora (a-) (lat. ex: din, peetoris: piept). Acţiunea de.
eliminare a. produselor patologice sau secreţiilor de pe căile respiratorii posterioare. Expectorant. Medicament care fluidifică şi facilitează eliminarea secreţiilor din căile respiratorii.
Expectorat. Produsul eliminat prin expectoraţie.
Expectoraţie. Eliminarea secreţiilor din arborele traşeo-bron-şic.
Expedient. Mijloc (condamnabil) de degajare faţă de un caz de boală, dînd impresia unei acţiuni, fără însă a rezolva fondul solicitării terapeutice (v. Şarlatanism).
Experienţă. 1 — Cunoştinţă cîştigată prin practică îndelungată. 2 — Probă verificatoare oentru demonstrarea unui adevăr ştiinţific (sin. experiment, xperimentare). 3 — Provocarea unui fenomen pentru a-i descoperi legile care-1 condiţionează. în patologie defineşte provocarea voită a unei boli, pentru a-i analiza cauzele, condiţiile de apariţie, evoluţia etc. Experimental. Calificativ acordat la ceea ce se bazează pe experienţă şi experimentare: metodă experimentală etc. Experimentaţle. 1 — Arta de a opera cu experienţele. 2 — Acţiunea de a folosi experienţele în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor patologice şi terapeutice, eşafodarea raţională a producerii, la dorinţă, a unui fenomen, observarea lui sistematică şi intuirea modului în care acţionează cauzele, fără idei preconcepute în interpretare.
Expert (lat. expertus: care aduce proba). Cel care are capacitatea de a examina, verifica şi de a se exprima cu competenţă într-o problemă litigioasă. Expertiză. Acţiunea de cercetare a unei situaţii litigioase întreprinsă de experţi în ma-
terie medicală, chemaţi să sta- EXS bilească responsabilităţile. 267 Expiraţie prelungită şi întărită.
Prelungirea şi intensificarea murmurului vezicular expira-tor, observată în prima fază a pneumoniei, în cazul bronho-pneumoniei cu focare mici şi dispersate ş.a.
Explora( a-). 1 — A cerceta eu scop diagnostic sau terapeu-o zonă bolnavă, un aparat etc., folosind simţul tactil (explorare digitală palpare) sau diverse instrumente adecvate (exploraţie indirectă sau mediată). 2 — A examina. 3. —
A investiga, a cerceta.
Exploraţia plăgii. Cercetarea sistematică (vizuală, tactilă etc., cu sau fără ajutorul unor instrumente) a plăgilor, pentru identificarea traiectului, profunzimii, distrugerilor, corpilor străini etc.
Exploraţie rectală, sin. palpa-ţie transrectală. Metodă de investigaţie a organelor abdominale, practicată prin rect, cu ajutorul degetelor (tuşeu rectal) sau, la animalele mari, prin introducerea mîinii sau braţului în rect; se practică pentru diagnosticul enteropa-tiilor, gestaţiei etc.
Expresie genetică. Modalitatea cantitativă de maniftestare a efectelor unei gene.
Expresivitate genetică. Calitatea unei gene capabile să se manifeste prin diverse modalităţi cantitative.
Expulza (a -). A elimina, cu sau fără violenţă. Termenul se referă mai ales la evacuarea conţinutului dintr-un organ cavitar: expulzarea fetusului, expulzarea fecalelor etc.
Exsangvinare. 1 — Operaţia de eliminare a unei cantităţi de sînge circulant printr-o traumă vasculară. 2 — Golirea de sînge a conductorilor vasculari.
—  Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
 EXjs Exsangvino-plasmoterapie. Ex-
 258 sangvinare urmată de injectarea intravenoasă masivă de plasmă, egală cantitativ cu sîngele înlocuit.
     Exsangvino transfuzie.Sîngerare masivă urmată de introducerea în circulaţie a unei cantităţi suplimentare de sînge, în vederea punerii în circulaţie a unui volum de sînge superior volumului iniţial (putînd întrece de
     2 — 3 ori volumul de sînge înlocuit) .
     ExsiCîză. Diminuarea masei sangvine prin pierderea unei cantităţi din masa lichidă, eliminată la nivelul rinichiului (în poliurie) sau intestinului fîn diareile profuze, rebele). Exsudat. Lichid prezent într-o cavitate organică, rezultat din trecerea plasmei cu o mare cantitate de proteine (proba Rival-ta pozitivă), din vase în cavitatea respectivă, creşterea permeabilităţii vasculare fiind consecinţa unei inflamaţii de continuitate sau de contiguitate. De exemplu, lichidul din cavitatea peritoneală în caz de peritonită este un exsudat, în timp ce lichidul din ascită nu (fiind transsudat, cu redusă cantitate de proteine).
     Extemporaneu (lat. externpova-lis: nepregătit). Care se face fără pregătire prealabilă, în momentul utilizării. Calificativ dat preparatelor de farmacie care se prepară în momentul administrării (soluţie sau breuvaj extemporaneu), precum şi anumitor procedee de urgenţă în chirurgie (bandaj extemporaneu) etc.
     Extenseficacitate. Indice de eficacitate a medicamentelor anti-parazitare, redat sub forma procentului de animale la care intenseficacitatea a fost 103%. Extensibilitatea iînii. însuşire a lînii legată de rezistenţă, re-prezenţînd cuantumul de alun-
gire a unei fibre din momentul dispariţiei ondulaţiei, pînă în momentul ruperii. Extensibilitatea absolută se exprimă în centimetri, iar cea relativă în procente faţă de lungimea iniţială.
Extensiune. 1 — Acţiunea dinamică de mărire a unghiului de flexiune. 2 — întinderea unei boli contagioase la un nou lot sau într-o nouă zonă.
Extensor. Muşchi cu rol principal în efectuarea mişcării de extensiune dinamică.
Extensor carpo-radial (lat. M. extensor carpiradialis). Muşchi din regiunea antebrahială anterioară, inserat pe creasta epi-condilului humeral lateral (proximal) şi pe tuberozitatea anterioară a extremităţii metacar-pice proximale (distal), intervenind în extensiunea autopo-diului.
Extensor carpo-ulnar (lat. M. extensor carpi ulnaris). Muşchi din regiunea antebrahială pos-tero-laterală, inserat proximal pe vîrful epicondilului humeral lateral şi distal printr-o bifur-caţie pe pisiform şi pe meta-carpul lateral. La animalele mari intervine în flexarea auto-podiului.
Extensor digital. Muşchi care produce extensiunea zonei digitale.
Extensor digital comun (lat.
M. extensor digitalis communis). Muşchi din regiunea antebrahială anterioară, inserat proximal pe epicondilul lateral al humerusului şi pe ligamentul colateral humeroradial, iar distal, printr-un lung tendon (unic sau ramificat, în funcţie de numărul degetelor, exceptînd polexul) pe falanga a IlI-a a fiecărui deget. La taurine şi ovine adesea poate fi divizat în două corpuri musculare, porţiunea medială reprezentînd ex-tensorul degetului III, iar Iq,
*
suine putînd prezenta chiar trei porţiun i.
Extensorul degetului Iii (lat. M. extensor digi ti ier Ui proprius). Porţiune a muşchiului extensor digital comun, periect individualizat la rumegătoare (v. respectivul extensor digital comun) .
Extensorul degetului IV (lat. M.
extensor digi ti quarti proprius). Muşchi din regiunea antebra-hială anterioară, individualizat din extensorul digital lateral la rumegătoare şi suine, inserat proximal pe epicondilul lateral al humerusului şi distal pe falanga a treia a degetului IV. Extensorul degetului V (lat. M. extensor digi ti quinti proprius). Porţiune laterală a extensoru-lui digital comun, individualizată însă şi avînd inserţia dis-tală pe degetul V.
Extensorul digital lateral (lat. M. extensor digi talis lateraiis). Muşchi din regiunea antebra-hială anterioară (laterală), cuprins într-o teacă specială fibroasă şi avînd configuraţie variată, în general inserat pe tuberozitatea laterală proximală a radiusului (proximal), prezen-tînd un singur corp muscular la cabaline (la care tendonul lui lung se insera pe falanga a Il-a), la carnivore (la care tendonul se trifurcă inserîndu-se pe aceeaşi falangă a degetelor
II, III, IV) şi rumegătoare (la care este definit adesea ca extensor al degetului IV, pe a cărui falangă a IlI-a se inseră), reprezentat prin două corpuri musculare la suine (unul avînd tendonul inserat pe degetul IV, altul inserat pe degetul V, reprezentînd extensorul respectivului deget).
Extensorul lateral al degetelor piciorului (lat. M. extensor digitalis ). Muşchi din regiunea anterioară a gambei, inserat proximal pe ligamentul femuro-tibial
 lateral şi prelungit distal cu un KXT tendon, unit la cal cu cel al ogg extensorului lung, distribuit degetului IV (rumegătoare) şi divizat în două tendoane distribuite degetelor IV şi V la restul mamiferelor domestice.
 Extensorul lung al degetelor piciorului (lat. M extensor digitalis pedis longus). Muşchi din regiunea anterioară a gambei,inserat proximal în fosa musculară a extremităţii femurale dis-tale, prelunginau-se distal cu un tendon ramificat, ce se distribuie fiecărui deget, la rumegătoare şi suine adesea prezen-tînd corpul divizat în două porţiuni, cea medială reprezentînd extensorul degetului III.
 Extenuant. Care provoacă reducerea forţelor organice la cel mai scăzut nivel.
 Extenuare. Diminuarea la extrem a forţelor organice.
 Exterior. 1 — Ceea ce se găseşte în afară. 2 — Termen utilizat pentru definirea capitolului de zootehnie care se ocupă cu studiul caracterelor ienotipice ale indivizilor dintr-o rasă.
 Exterioriza (a -). A manifesta. Termenul se utilizează în definirea anumitor manifestări de boală, cu sau fără alteraţii oculte; hemoragia gastrointestinală se exteriorizează prin melenă etc.
 Exteritorializare. Termen eufe-mic utilizat în definirea izolării unui proces supurativ, corp străin etc., printr-o reacţie conjunctivă perifocală sterilizantă, în urma căreia focarul respectiv este complet separat de restul ţesuturilor.
 Extermina (a-). A face să piară, a distruge în totalitate. Termenul se foloseşte pentru caracterizarea pericolului pe care-1 prezintă unele boli („extermină întregul efectiv'1).
 Extern. Ceea ce-i în afara organismului sau orientat spre zona
17*
 KXT din afara (faţa externă a spe-2(jq tei), eventual avînd corelaţie directă cu exteriorul (porţiunea externă a aparatului genital) sau executîndu-se de la exterior (factor extern) etc. Exteroceptor. Termen general folosit pentru definirea receptorilor senzoriali sau senzitivi care culeg impresii din mediul exterior ( Sherington).
      Extincţie. Dispariţie totală: extincţia unei specii, extincţia unei boli etc. A nu se confunda cu eradicare.
      Extirpa (a-) (gr. ex: din, tirpao: rădăcină). A scoate din rădăcină. Acţiunea de îndepărtare a unei formaţiuni tumorale, cu intenţia vădită de a preveni orice refacere ulterioară (deci
      o porţiune de ţesut nu se extirpă, ci se excizează)
      Extirpare. Ablaţia unei formaţiuni tumorale.
      Extra... Termen latin (prepoziţie) avînd semnificaţia de „afară din“, „în afară de“ etc. Extraabdominal. în afară de abdomen; în afara cavităţii abdominale. Termenul se utilizează cu referinţe la traiectul unor formaţiuni anatomice, la sediul unor leziuni ş.a.: porţiune extraabdominală a canalului deferent etc.
      Extract (lat. extraho: a scoate din). Preparat galenic obţinut prin concentrarea soluţiilor extractive din vegetale sau din surse de origine animală, fie proaspete, fie uscate.
      Extractor. 1 — Care practică sau cu care se practică o extracţie. Termenul se foloseşte mai ales în denumirea instrumentelor chirurgicale care servesc la extragerea corpilor străini din ţesuturi. 2 — Aparat folosit în apicultură pentru scoaterea mierii din fagure.
      Extracţie. Scoaterea prin tracţiune: extracţie dentară, extracţia fetusului etc.
 Extramural (lat. murus: perete). Plasat în afara peretelui unui organ cavitar.
 Extrapelvin. în afara cavităţii pelvine: porţiunea extrapelvină a uretrei etc.
 Extrapiramidal (sindrom-). Complex de tulburări provocate de leziuni ale cordoanelor extra-piramidale ale măduvei, constînd din modificări de tonici-tate musculară, mioclonii etc. Extrapiramidal (sistem-), sin. sistem subcortical. Complex de nuclei cenuşii motori, fibre aferente şi eferente din regiunea subcorticală şi subtalamică. Extraperitoneal. în afara cavităţii peritoneale. Vasele, nervii şi diversele organe abdominale sînt plasate extraperitoneal. Extras. Copie după un act oficial (de identificare a animalelor, după registru genealogic, condica de tratament etc.). A nu se confunda cu extractul. Extrasenzorial. Care are loc fără a putea fi perceput pe cale senzorială.
 Extraseros. Situat în afara seroa-sei; cavitatea abdominală corespunde spaţiului virtual extraseros etc.
 Extrasistolă (lat. extra: în afară, systole: contracţie). Contracţie suplimentară segmentară sau interesînd miocardul în totalitate, produsă de un extrastimul ce ia naştere în centrii hetero-topi (din afara nodulului Keith-Flach); se manifestă prin aritmie cardiacă de tipul alorit-miei etc.
 Extrasistolic. 1 — în afara sis-tolei. 2 — Manifestat sau produs prin extrasistole. Extratoracic. Care se găseşte plasat în afara cavităţii toracice. Termenul se foloseşte mai frecvent pentru a indica deplasarea unor organe toracale. Extrauterin. în afara cavităţii uterine; în afara uterului: gestaţie extrauterină etc.
     i,
Extravaza (a—). Indică acţiunea de ieşire a sîngelui sau limfei din sistemul conductor, fără traumatizarea peretelui vascular.
Extravazat. Termen general sub care se defineşte partea de lichid plasmatic care, ieşind din vas (peretele vascular fiind intact), infiltrează un ţesut sau ocupă o cavitate.
Extraversie, sin. extraversiune. întoarcerea pe dos a unui organ cavitar, în sensul că faţa lui internă (de obicei căptuşită de mucoasă) devine externă, des-coperindu-se: în prolapsul uterin are loc şi o extraversie. Extrinsec. Care vine din afară: cauzele extrinseci ale bolilor etc. Extrofie. Viciu de conformare a unui organ membranos, la care mucoasa apare descoperită: extrofia vezicii urinare etc. Exuberant (lat. exuberans: care are din belşug, supraabundent). Termen uzitat în definirea ca-
racteristicelor unui proces res- EZB tituţional cu muguri exageraţi 261 (cicatrizare exuberantă), care depăşesc dimensiunile obişnuite, debordînd suprafaţa plăgii etc. Exudat. Termen definind în medicina clasică lichidul prezent într-o cavitate organică, rezultat din trecerea plasmei cu o mare cantitate de proteine (proba Rivalta pozitivă) din vase în cavitatea respectivă, creşterea permeabilităţii vasculare fiind consecinţa unei inflamaţii de continuitate şi de contiguitate.
De exemplu, lichidul din cavitatea peritoneală ar fi un exsu-dat în caz de peritonită, în timp ce lichidul din ascită nu (fiind transsudat, cu cantitate redusă de proteine).
Exulceraţie. Ulceraţie superficială.
Ezerină (lat. Physostigminum). Alcaloid vagomimetric de origine vegetală, utilizat în oftalmologie, ca purgativ etc.
F (compou::d) (Kendal), sin.cor-tizol, hidrocortizonâ. Unul din
11-oxicorticosteroizi, considerat ca un veritabil hormon protido-glucidic, secretat de cortico-suprarenaîă.
F (vitamina-). Denumirea generică improprie, utilizată pentru definirea a trei acizi graşi nesaturaţi (acidul linoleic linole-nic şi arachidonic), care par a avea un rol asemănător cu al vitaminelor, carenţa lorprovocînd tulburări in gestaţie şi creştere, precum şi o dermatoză depi-lantă
F.A.D. Termen abreviativ pentru definirea flavinenzimelor dinucleotidice.
F.M.N. Termen abreviativ pentru desenarea flavinencimelor care conţin ca grupare pros-tetică un flavinmonucleotid. Cea mai cunoscută enzimă din această categorie este fermentul galben de oxidare al lui Warburg şi C.hristian.
F.S.A. (prescurtare din latină: fiat secundum ar tem). Abre-viaţie utilizată în redactarea receptelor, însemnînd: fă după indicaţiile artei (medicale). F.S.H. Termen abreviativ pentru hormonii de stimulare foli-culinică.
Facial. Care aparţine feţei, se găseşte, se distribuie sau se manifestă la nivelul feţei. Facial (nerv -),sin. intermedio-facial, perechea a VII-a de nervi craniani. Nerv distribuit muşchilor feţii, cu origine aparentă pe partea laterală a corpului trapezoid, imediat înapoia pro-tuberanţei, iese din craniu prin apeductul Fallope, distribuind pe traiect: n. marele pietros superficial, micul pietros superficial, n. scăriţei, n. coarda timpanului, ramura anasto-motică cu vagul, n. occipito-liioidian, n. digastric, n. stilo-hioidian, n. cervical, n. auricular posterior, n, auricular
mijlociu, ii. auricular anterior, ramurile lui terminale între-ţesîndu-se cu n. temporal superficial pentru a forma plexul subzigomatic.
 Facială (lat. A. facialis). Continuare a a. maxilare externe, după depăşirea jgheabului mandibular, emiţînd pe traiect: a. labială mandibulară, a. labială maxilară, a. laterală nazală şi terminîndu-se (la cal) prin a. dorsală a nasului şi a. angulară palpebrală. La taurine, a . labială mandibulară poate fi dublă (superficială şi profundă), avînd două origini diferite, a. dorsală nazală fiind emisă la taurine de a. lacrimală, etc. La oaie lipseşte, fiind suplinită prin ramuri din lacrimală etc. Facies (lat. facies: figură, formă exterioară). Aspectul feţei, condiţionat de forma şi mişcările de la nivelul feţei (v. şi Mimică). Facomalacie. Ramolisment cristalinian.
 Facosclerozâ. Scleroză cristaliniană.
 Factor 3. Factor izolat din rinichiul de porc, avînd acţiune asemănătoare cu a unei vitamine, incluzind 2%0 seleniu şi avînd acţiune protectoare contra necrozei hepatice de natură alimentară la şoarece şi contra diatezei exsudative la pui. Factor antilipotrop, v. Factor lipotrop.
 Factor C, sin. factor protrom-boplastinie plasmatic C, J'TA. Factor al cărui deficit produce hemofilia C (afecţiunea hemo-ragipară).
 Factor C2, sin. Citrina. Produs extras de Szent-Gyorgyi din lămîi şi constituit dintr-un complex de flavone, partea activă părînd a fi reprezentată de hesperidină. Are rol vitami-nic P şi reglează permeabilitatea capilară, completînd acţiunea acidului ascorbic.
Factor Cellano, sin .factor rhesus. ijVO Factor descoperit de Landsteiner ogg şi Wiener în 1940, cu rol de aglutinogen, fixat 85% pe hematii, putînd provoca accidente la nou-născuţi, independente de aglutinogenul A şi B. Factor de coagulare. Factor ce intervine în producerea coagulării sîngelui: factorul I (fi-brinogenul), II (protrombina),
III (trambochinaza) ,IV (calciul),
V (proaccelerina), VI (accele-rina), VII (proconvertina ce se activează sub formă de conver-tină), VIII (globulina antihe-mofilică plasmatică), IX (factorul Christmas), alţi 3 factori trombocitari ş.a.; acţiunea a-cestor factori (deci coagularea intravasculară) este frînată de „antifactori" de coagulare: he-parina, antitromboplastine, an-tiaccelerine etc.
Factor de creştere. Termen general sub care se definesc o serie de substanţe complexe, indispensabile creşterii şi dezvoltării normale a unor microorganisme, insecte sau animale superioare. Datorită asemănării lor funcţionale cu vitaminele, au fost incluşi în categoria vitaminelor.
Unii din aceşti factori sînt bine cunoscuţi (cum ar fi acizii li-poici), atribuindu-li-se un rol de participant structural al coen-zimelor; alţii însă nu au putut fi identificaţi chimic.
Factor de transfer al alergiei. Factor (probabil acid nucleic de-polimerizat) care ar transmite „mesajul alergic" („informaţia-alergică") de la celulele sensibilizate, la cele îndemne, chiar din acelaşi organism, în cazul sensibilizării de tip întîrziat. Factor Hagenan, sin. factor de contact. Factor tromboplastinic, a cărui absenţă produce o prelungire a timpului de coagulare. Factor letal, sin. gena letală.
Genă a cărei prezenţă la părinţi
t'A <: provoacă moartea embrionului 2g4 sau nou-născutului.
     Factor Hmitant. Factor reprezentat de unul din acizii ami-naţi indispensabili (cum ar fi lizina, de pildă), şi care determină concentraţia în cantitate maximă a unui aliment proteic, indicînd proporţia maximă în care respectivul aliment poate intra în formula alimentară la o anumită specie. Factor lipotrop, sin. substanţă lipotropă, substanţă antistea-togenă. Substanţă care poate face să crească tranzitul hepatic al lipidelor, opunîndu-se dege-nerescenţei grase a ficatului (ultima favorizată de factori anti-lipotropi).
     Factor mutagen. Factor (în general de natură fizică) putînd provoca o ridicare a frecvenţei mutaţiilor într-o populaţie. Factor plachetar. Tromboplas-tinogenaza şi alţi factori de coagulare sangvină din trom-bocite.
     Factori plasmatici, v. Factor de coagulare.
     Factor protromboplastinic. Element formator de tromboplas-tină, dintre care unul (trombo-plastinogenaza) este eliberat de trombocite, alţii (tromboplas-tinogenul, factor plachetar B şi C, factorul Hagenan etc.) avînd origine plasmatică. Factor X, sin. vitamină H, vitamina B w, Bios II b, coenzima R etc., v. H (vitamina-). Facultativ (lat. facultas: putinţă, capacitate). Care poate produce anumită acţiune, îiisă nu obligator: bacterii facultativ patogene etc.
     Fagocit (gr. fagein: a mînca, citos: celulă). Denumire acordată unor celule dotate cu proprietatea de a îngloba particule organice şi a le distruge. Fagocita (a -). Acţiunea care se desfăşoară în unele celule animale care înglobează distru-
gînd (digerînd) diverse particula animate sau neanimate. Fagocitar.Gare se referă la fago citoză sau la fagocite. Fagocitină. Globulină cu activitate antibacteriană, elaborată de granulocitele neutrofile. Fagopirism. Intoxicaţie cu Fa-gopyrum.
Fagure. Strat de celule mici, hexagonale, produse de albinele lucrătoare cu ajutorul glandelor cerifere, în scopul depunerii ouălor şi mierii. Se compune din circa 8 000 — 10 000 celule, situate pe ambele feţe.
Falanga I. Falanga proximală a fiecărui deget, articulată cu metacarpul sau metatarsul, avînd caracter de os lung, cu corpul excavat de un redus canal medular. Extremitatea proxi-mală este sculptată de două cavităţi glenoidale separate de un şanţ median, iar extremitatea distală prezintă doi con-dili separaţi de un şanţ median. Falangaall-a. Piesă osoasăade-getelor, articulată proximal cu falanga I şi distal cu falanga a
IlI-a (exceptînd polexul), pre-zentînd un corp scurt, cu caracter de os lung la majoritatea speciilor, extremitatea proximală excavată de două cavităţi glenoidale separate de un relief median, iar extremitatea distală cu doi condili separaţi de un şanţ median.
Falanga a IlI-a. Piesă osoasă distală a fiecărui deget (excep-tînd polexul, care are numai două falange), avînd o formă variată: conoidă (sudată cu micul sesamoid) la animalele mici şi tetraedrică la rumegătoare, baza fiind sculptată de o suprafaţă articulară formată din două cavităţi glenoide despărţite printr-un relief median. La cabaline are un aspect particular, de trunchi de con, cu faţa parietală convexă, faţa plantară accidentată de o creastă semi~
lunarâ şi de găurile plantare, continuate în interiorul osului printr-un canal semilunar, unghiurile fiind divizate într-o apofiză basilară şi una retrosală. Falange. Piesele osoase componente ale acropodiului. Falangiane (articulaţii -) (lat. Articuli phalanges). Articulaţii care leagă falangele aceluiaşi deget, distingîndu-se: o articulaţie interfalangiană proximală (a chişiţei), între falanga
 I  şi II, cu un ligamnet capsular (care în zona palmară formează marele burelet glenoidal) şi două ligamente colaterale cu cîte două fascicule fiecare, cel anterior prelungindu-se (la animalele mari), pînă la articulaţia distală; şi o articulaţie distală (a coroanei), între falanga
 II şi III, fixînd şi micul sesa-moid în mod variat. La cabaline, sesamoidul este legat la falanga III printr-un ligament falango-sesamoidian (interosos), iar falangele între ele, prin două ligamente scurte colaterale anterioare şi două ligamente colaterale posterioare, prelungire a ligamentelor colaterale de la prima articulaţie interfalangiană, care la nivelul micului sesamoid emite cîte un fascicul volar, formînd micul burelet glenoidal. La taurine, în plus, există un ligament elastic impar, trecînd de pe faţa concentrică a falangei a Il-a
 Îie eminenţa piramidală şi două igamente interdigitale (proximal şi distal). La ovine, li-
 Îamentul proximal lipseşte, iar a suine există ligamente interdigitale transversale şi longitudinale. La carnasiere există un ligament elastic, foarte dezvoltat la pisică, inserat pe eminenţa piramidală, micul sesamoid fiind sudat la falanga a
 Il-a. Falcltorm (lat. falx: coasă, formis: formă). In formă de
 coasa: ligament falciform, sinus FAlt falciform etc.                    265
 False membrane. Concreţiuni exsudative în placă, formate pe suprafaţa mucoaselor sau se-roaselor inflamate şi rezultate din coagularea fibrinei, care a prins în ochiurile reţelei leu-cocite şi celule descuamate.
 False seroase. Formaţiuni membranoase , asemănătoare seroa-selor, dar rezultate prin clivajul ţesutului conjuctiv, în structura lor intrînd ţesut conjuctiv orientat şi fibrocite cu caracter epiteloid: sinovialele articulare, tendinoase etc.
 Fanere (gr. phaneros: care proe-mină, care iese în evidenţă). Termen general sub care se definesc producţiunile dure ale pielii: unghii, ongloane, peri, coarne, pene, castane etc.
 Fanon (fr. fanon: salbă). Cută a pielii întîlnită la taurine, întmzîndu-se din regiunea larin-giană pînă în zor a prepectirală, pe faţa ventrală a gîtului. Faradizare. Denumire utilizată pentru definii ea utilizării în terapeutică a curenţilor de inducţie.
 Farcin.Forma cutanată a mor-vei. Termen arhaic pentru mor-va cutanată.
 Farcin bovin, v. Sporotricoza. Farcin de rîu,v. Boala Rivolta. Faringian. Care aparţine faringelui sau se referă la faringe. Faringiană ascendentă (lat. A. pharyngica ascendens). Colaterală a carotidei primitive sau a arterei tiroidiene craniale, eventual a arterei laringiene, distribuind ramuri originii esofagului şi peretelui posterior al faringelui.
 Faringită. Inflamaţia faringelui. Farmacodinatnie. Parte a studiului medical care analizează modul de acţiune a medicamentelor, efectele etc.
fau Farmacognozie (g. farmacon'. ogg medicament şi gnosis: cunoaştere). Studiul drogurilor. Farmacologie. Parte a studiului medical care se ocupă cu cunoaştrea sistematică a medicamentelor.
      Farmacon (gr. farmacon: medicament) . Substanţă utilizată în terapeutică sau cercetările biologice pentru acţiunea sa far-macod inamică.
      Farmacopee. 1 — Arta preparării medicamentelor. 2 — Cunoaşterea formelor şi formulelor de preparare a medicamentelor.
      3  — înmănunchere de reguli şi formule pentru prepararea formelor medicamentoase. Farmacoprofilaxie. Profilaxie realizată cu ajutorul medicamentelor.
      Farmacoterapie. Parte a studiului medical care se ocupă cu analiza acţiunilor specifice ale medicamentelor şi cu modul de utilizare a acestora în scop terapeutic.
      Fascial. Care se refera la fascii. Fascicul (lat. fascis: mănunchi). Grup de diverse formaţiuni fi-brilare (fibroase, musculare, nervoase), de raze luminoase (fascicul luminos) sau de raze X. Fascicul Arnold, sin. fascicul temporo-lalamic. Grup de fibre de conexiune nervoasă, care iese din fasciculul cortico- pon-tin Tiîrck, trece pe faţa inferioară a talamusului în drum către protuberanţă, pentru a ajunge în zona posterioară a feţei talamice posterioare. Fascicul Burdach. Grup de fibre nervoase senzitive, aşezat în cordonul dorsal al măduvei spinării, de o parte şi de alta, între cordonul Goli şi zona de emergenţă a rădăcinilor nervoase senzitive. Fibrele respective îşi au originea în ganglionii spinali, de unde pătrund în măduvă, bifurcîndu-se în fibre
 descendente şi fibre ascendente (scurte, mijlocii şi lungi). Fascicul cerebelos direct,sin.fascicul cerebelos dorsal (Flechsig). Grup de fibre nervoase din cordonul lateral al măduvei spinării, plasat în stratul superficial, între zona de emergenţă a rădăcinilor nervoase senzitive şi fasciculul Gowers. Respectivul fascicul începe în zona lombară, crescînd prin adiţiune de fibre detaşate de la nivelul celulelor coloanei Clarcke, fiind format din fibre medulo-cerebe-loase ascendente şi descendente. Fascicul colagen. Grup de fibre colagene din masa conjunctivă sau mezenchimatoasă, fiecare fibrilă rezultînd din întreţe-serea unor macro-molecule alungite şi paralele, care se orientează în funcţie de solicitările mecanice.
 Fascicul comisural, sin. sistem comisural. Grup de fibre nervoase care leagă polul intern al corpului Luys (nucleu hipo-talamic, situat la limita ventro-laterală a regiunii suboptice) cu regiunea hipotalamică opusă. Fascicul conjuctiv. Fascicul de fibre colagene.
 Fascicul cuneiform, v. Fascicul Burdach.
 Fascicul Flechsfg v. Fascicul cerebelos direct.
 Fascicul fundamental al cordonului lateral, sin. fasicul propriu, fascicul restant. Termen sub care se defineşte o parte a cordonului lateral al măduvei spinării, cuprinsă între fasciculul Gowers şi fasciculul restant al cornului inferior, aşezată între substanţa cenuşie şi fasciculul piramidal încrucişat.
 Fascicul Goli. Grup de fibre nervoase senzitive din cordonul dorsal al măduvii spinării, aşezat de o parte şi de alta a şanţului median dorsal (mai evident în regiunea cervicală), cu-
I
 prinzînd fibre cu originea în ganglionii spinali, care, după ce pătrund în măduvă, dau o ramură descendentă (care, după un scurt traiect, se recurbează în unghi drept, pătrunzînd în substanţa cenuşie a coarnelor superioare) şi o ramură ascendentă, care urcă la diverse nivele (fibre scurte, mijlocii şi lungi), ajungînd pînă la nucleii din bulb sau chiar mai departe. Fascicul Gowers, sin. fascicul antero-lateral ascendent, fascicul spino-cerebelos ventral. Fascicul al măduvei spinării cuprins în cordonul lateral al măduvei, pe secţiune transversală avînd aspect de virgulă (coada virgulei fiind plasată înaintea fasciculului fundamental anterior, pînă la fasciculul piramidal direct, iar capul virgulei între fasciculul piramidal încrucişat şi fasciculul cerebelos), în structura sa cuprinzînd fibre ascendente.
 Fascicul Helweg, v. Fascicul olivo-spinal.
 Fascicul Hiss.Şir de celule miocardice, embrionare, bogate în glicogen, realizînd o tramă funi-culară care trece de la nodului atrio-ventricular Aschoff-Tawa-ra, pe faţa dreaptă a peretelui intern al atriului drept, traversează peretele atrio-ventricular şi pătrunde în septul inter-ventricular. Face parte din sistemul autonom, cardiovector, al cordului.
 Fascicul în virgulă. Grupă de fibre descendente, situată în cordonul posterior al măduvei, între fasciculul Goli şi fasciculul Burdach.
 Fascicul longitudinal inferior.
 Grup de fibre de asociaţie telen-cefalică, conexionînd polul occipital cu polul temporal. Fascicul longitudinal superior.
 Grup de fibre de conexiune te-lencefalică între lobul frontal şi lobul temporal.
 Fascicul marginal Loewenthal. fas
 Termen sub care se defineşte ogj uneori grupul de fascicule tec-to-spinal şi mezencefalo-spinal. Fascicul Meynert. Grup de fibre conexionalc între ganglionul interpeduncular şi habe-nulă.
 Fascicul olivo-spinal, sin. fascicul Helweg. Fascicul superficial de fibre nervoase descendente din cordonul ventral al măduvei spinării, aşezat între fasciculul spino-olivar, rădăcinile ventrale ale nervilor rahidiani şi suprafaţa măduvei, în partea medială a fasciculului spino-tectal.
 Fascicul Papez, v. Fascicul re-ticulo-spinal.
 Fascicul piramidal anterior, v.
 Fascicul piramidal direct.
 Fascicul piramidal direct, sin.
 fascicul piramidal inferior sau piramidal anterior, fascicul Ti'trck.
 Grup de fibre nervoase plasat de o parte şi de alta a şanţului median ventral al măduvei, aparţinînd cordonului ventral şi format din fibre descendente, detaşate în principal din celulele piramidale ale creierului, conducînd motricitatea voluntară.
 Fascicul piramidal încrucişat,
 sin. fascicul piramidal lateral. Grup de fibre nervoase din cordonul lateral al măduvei spinării, aşezat între cornul posterior al măduvei şi fasciculul cerebelos direct, în partea profundă şi superioară a cordonului, fiind format din fibre descendente detaşate de la nivelul celulelor psiho-motoare piramidale ale creierului, de unde coboară tre-cînd prin capsula albă internă, piciorul pedunculului cerebral şi piramida inferioară a bulbului, la nivelul gîtului bulbar în-crucişîndu-se cu fibrele din partea opusă.
 Fascicul reticulo-spinal, sm. fascicul Papez, Grup de fibre ner-
                                       FAS voase descendente, detaşate de 268 la nivelul celulelor reticulare mari din bulb şi protuberanţă, atribuindu-i-se rol în motricitatea cozii la animale.
      Fascicul rubro-spinal. Grup de fibre descendente din cordonul lateral al măduvei spinării, a-şezat între fasciculul Gowers şi fasciculul propriu al cordonului lateral, limitat dorsal de fasciculul piramidal încrucişat, avînd originea fibrelor în celulele mari din nueleul roşu al mezencefalului (partea opusă), încrucişîndu-se la nivelul pedunculilor cerebrali, tre-cînd prin decusaţia Forel, apoi coborînd în măduvă pentru a forma sinapsă fie cu neuronii din cornul ventral (mo tori), fie cu cei din cornul lateral (vegetativi).
      Fascicul spino-olivar. Fin fascicul de fibre ascendente situat în partea ventro-medială a fasciculului spino-tectal.
      Fascicul spino-talamic lateral. Mic fascicul de fibre nervoase ascendente, din cordonul lateral al măduvei, aşezat pe partea medială (profundă) a fasciculului Gowers.
                                            Fascicul spino-talamic ventral.
      Fin cordon de fibre nervoase ascendente din cordonul ventral al măduvei, situat în partea medială a rădăcinilor ventrale ale nervilor rahidieni. Fascicul spino-tectal. Foarte redus fascicul de fibre nervoase ascendente din cordonul lateral al măduvei spinării, aşezat la limita dintre cordonul lateral şi cel ventral, în contact cu extremitatea ventrală a cordonului Gowers.
      Fascicul sulco-marginal, sin. fascicul Pierre-Marie. Fascicul de fibre descendente din cordonul ventral al măduvei, situat în peretele ce delimitează şanţul ventral al măduvei, între
 acest şanţ şi fasciculul piramidal direct.
 Fascicul talamic. Zonăde conexiune encefalică, stabilind legătura stratului optic cu regiunea infundibulo-hipotala-mică, contribuind şi la formarea capsulei anterioare a nucleului roşu.
 Fascicul tecto-spinal. Grup de fibre descendente din cordonul ventral al măduvei spinării, fibrele fasciculului tecto-spinal medial coborînd din mezence-fal, pentru a forma, împreună cu fasciculul mezencefalo-spi-nal, fasciculul marginal Loe-venthal. Are rol în funcţiunile reflexe ale centrilor vizuali şi auditivi.
 Fasciculul temporo-talamic Ar-nold. Grup de fibre detaşate din fasciculul cortico-pontin sau cortico-protuberanţial Tiirck, pentru a aborda zona posterioa-ră a feţei talamice inferioare. Fascicul Tiirck, sin. fascicul piramidal inferior, fascicul piramidal direct. Grup de fibre nervoase, cu traiect lung, for-mînd un mănunchi situat pe partea medială a cordonului inferior al măduvei, puţin dezvoltat la speciile domestice. Fibrele secţionate sufăr dege-nerescenţă ascendentă. Alături de fibrele fasciculului piramidal lateral reprezintă una din căile de conducere a incitaţiilor motrice voluntare, de la creier spre măduvă.
 Fascicul vestibulo-spinal lateral. Grup de fibre descendente, situate în cordonul lateral al măduvei spinării, în apropierea zonei de emergenţă a rădăcinilor ventrale ale nervilor rahidieni, avînd rol în tonusul muscular şi echilibru. Fascicul vestibulo-spinal medial. Grup de fibre descendente situat în cordonul ventral al măduvei, în zona laterală-pro-fundă a fasciculului piramidal
direct. Are rol în tonusul membrelor şi în echilibru.
Fascicul Vicq d’Azyr. Zonă de conexiune encefalică ce leagă nucleul intern al corpului ma-niilar cu nucleul anterior al talamusului.
Fasciculat (lat. fasciculus: pachet mic). 1 — Format din fascicule. 2 — Cu aspect de fascicul. 3 — La care nu se poate distinge^ o tijă principală. Fascie. în morfologie defineşte o formaţiune conjunctivă, diferenţiată în urma acţiunii de tracţiune, pe două direcţii. Fascie profundă. 1 — Denumire generică utilizată pentru definirea formaţiunilor fibroase de învelire, diferenţiat sub acţiunea forţelor de tracţiune, realizînd cel mai adesea teci de contenţie pentru muşchi între care emit septumuri. Denumirea corespunde vechii denumiri de aponevroză de contenţie. 2 — Fascie sau strat conjunctiv situat în profunzime. Fascie superficială. Denumire generală utilizată pentru definirea fasciilor de suprafaţă lipsite de septumuri intermus-culare şi a ţesutului conjunctiv subcutanat, caracterizîn-du-se printr-o orientare relativă a fibrelor.
Fasciola hepatica. Trematod ce se dezvoltă în căile biliare (în special la rumegătoare), pro-vocînd angiocolită.
Fascioloză, sin. distomatoză. Helmintoză hepatică produsă de trematode din familiaFascio-lidae.
Fascioloză bovină, sin. fascio-loza taurinelor. Helmintoză. hepatică cu evoluţie cronică, produsă de Fasciola hepatica (vierme foliaceu cu două ventuze
—  bucală şi abdominală —, lung de 18—20 mm) şi manifestată clinic prin simptome discrete, vagi semne hepatice, debilitare etc. Cel mai adesea
evoluează în prezenţa dicroce- **AV liului.                             269
Fascioloză ovină, sin. fascioloza oilor, gâlbează. Helmintoză hepatică produsă de Fasciola hepatica, apărînd de obicei toamna şi evoluînd în trei etape: perioada I cu îngrăşare, astenie, hepatită acută etc., aparentă în septembrie-octombrie; perioada a Il-a cu debilitare, icter, anemie, polidipsie, edeme conjunctivale, aparente în decembrie - ianuarie şi perioada a IlI-a cu cahexie, diaree, abdomen balonat, avorturi spontane, aparente în februar ie-mart-tie etc.
Fasciozan, sin. Distozan. Preparat antifasciolotic pe bază de hexacloretan sau tetraclorură de carbon.
Fastiglum (lat. culme, vîrf). Cu-vînt latin, utilizat în patologie pentru a defini punctul culminant în evoluţia unei boli sau momentul în care un simptom prezintă intensitate maximă. Faţetă. Termen utilizat în anatomie pentru a defini o porţiune circumscrisă de pe suprafaţa unui os: faţetă articulară etc.
Faună. Totalitatea animalelor de pe un teritoriu, constituită în urma unui proces istoric de evoluţie.
FaveroIIe. Rasă de găini creată în Franţa prin încrucişarea dintre Houdan cu Brahma şi succesiv infuzie de sînge Dor-king. Are o bună dezvoltare, este foarte precoce şi are capul împodobit cu favoriţi şi un colet de pene abundente.
Favory. Linie principală din rasa de cai lipiţani.
Favus. Termen polivalent cu utilizare ambiguă, în general definind leziunile crustoase în-tîlnite la păsări, provocate de Laphophyton gallinae şi manifestate prin cruste cenuşii-găl-
bui, turtite în zona lor centrală.
Fazan (lat. Phasianus colchicus). Specie de păsări din ordinul galiformelor, de mărimea unei găini, cu coadă lungă şi ascuţită. Cocoşul este viu colorat. La noi trăieşte ca pasăre sedentară, crescută în rezervaţii speciale, fiind mult apreciată ca vînat pentru carnea sa deosebit de gustoasă.
Fazan ds Amherst (iat. Chrysola-plws amherstiae — Leadbeat-her). Fazan crescut pentru decor, originar din China de vest, cu penaj frumos colorat.
Fazan argintiu (lat. Gennaeus nyctlmmrus — Linne). Fazan crescut pentru decor, originar din China de nord.
Fazan auriu (lat. Chrisolaphus pictus — Linne). Fazan crescut pentru decor, originar din China de sud, unul dintre cei mai mici fazani, însă dintre cei mai frumoşi.
Fazan mongol’ (lat. Phasianus colchicus mongolicus — Brandt). Fazan originar din Turkestan, crescut pentru vînătoare, caracterizat printr-un guler alb la gît (la masculi), producţie mare de ouă şi creştere foarte rapidă a puilor.
Fazan negru (lat.Phasianus colchicus colchicus, var. tenebrosus
—  Hachisuka). Varietate a fazanului comun de vînătoare, cu talia mai mică şi producţia mai mare de ouă. Masculul are culoarea verde închis, iar femela este aproape neagră. Fazan reevezi (lat. Syrmaticus reeversi — Gray), sin. fazanul regal. Fazan crescut pentru decor, originar din China de nord avînd talia cea mai mare, cu o lungime de peste 2 m, din care numai coada pînă la 1,5 m, cu penaj frumos colorat. Fazan verde (iat. Phasianus colchicus versicolor — Vieillot).
Unul din cei mai mici fazani, originar din insulele Japoniei, caracterizat printr-un penaj frumos colorat, crescut pentru vînătoare.
Fazanul chinezesc gulerat (lat.
Phasianus colchicus tcrquatus Gmelin). Fazan originar din China sud — estică, caracterizat printr-un guler alb în jurul gîtului, complet închis sau uneori întrerupt posterior, crescut pentru vînătoare. Fazanul comun de vînătoare (lat. Phasianus colchicus colchicus — Linne). Fazan crescut pentru vînătoare, originar din Asia Mică, cu greutate corporală de 1 — 1,5 kg la masculi şi 0,5—1,0 kg la femele. Fazanul de Formoza (lat. Phasianus colchicus formosanus — Elliot). Fazan originar din Tai-wan, de talie mică, crescut pentru vînătoare.
Faze restituţionale, sin. faze de cicatrizare. Etapele prin care trece procesul restituţional (de cicatrizare), distingîndu-se: o fază degenerativă — în care celulele traumatizate trec prin-tr-un proces distrofic; o fază congestivă — cînd în zona traumatizată vasele sufăr un proces congestiv şi de permeabili-zare; şi o fază proliferativă
—   îx? care are loc refacerea ţe-
suturilor lezionate. Refacerea se desfăşoară pe baza unui dublu proces:     de adîncime —
manifestat printr-o înmugurire
—   şi de suprafaţă sau de epi-telizare, cele două procese fiind coordonate şi echilibrate neu-ro-hormonal. Dezechilibrul dintre cele două procese se manifestă prin diverse devieri restituţionale (deviere pozitivă — cu înmugurire excesivă, epitelizarea stagnînd — şi deviere negativă — ambele procese stagnînd).
t
 Făină animală, sin. făină de carne, de cadavre. Produs obţinut din resturile animale de ja fabricile de conserve, sînge, cadavre etc., sterilizate, caracterizat prin conţinut mare de proteină cu valoare biologică ridicată. Se foloseşte ca furaj mai ales în hrana puilor, păsărilor ouătoare şi a porcilor, precum şi în componenţa unor nutreţuri combinate.
 Făină de oase. Produs obţinut prin măcinarea oaselor după degresare şi gelatinizare. Se foloseşte ca supliment mineral în raţiile de hrană ale animalelor.
 Făină de peşte. Produs industrial obţinut din peşti inferiori şi necomestibili sau din diferite deşeuri de la fabricile de conserve de peşte. Se caracterizează prin conţinutul ridicat în proteine şi săruri minerale. Febra catarală malignă a bovinelor, v. Goriza gangrenoasă a bovinelor.
 Febra catarală malignă a oilor.
 Boală infecţioasă şi inoculabilă, întîlnită la oi (şi eventual la bou), produsă de un virus (transmis printr-un vector animat, în general o insectă hema-tofagă ) şi manifestată prin cia-noză linguală (urmată de necroze bucale), eventual nazală, febră intensă, stare de adinamie etc.
 Febra de Dalmaţia, v. Febra papataci.
 Febra de lapte, v. Febra vitu-leră.
 Febra de Malta, v. Bruceloza. Febra eîemeră a bovinelor, sin. febra de 3 zile. Viroză tropicală manifestată prin febră şi eventual alte semne generale. Febra papataci, sin. febra cîi-nelui, tifosul ciinelui, febra, de Dalmaţia, febra Piclt, febra Pym. Boală infecţioasă comună animalelor şi omului, caracterizată prin acces hipertermic
violent, brusc, durînd în gene- FEB ral 3 zile, bradicardie, tulbu- 271 rări digestive, eritem etc., urmate de vindecare lentă.
Febra pernicioasă. Febra marcată printr-un acces caracterizat printr-o indiferenţă totală.
Febra Q, sin. boala Derrick-Burnet, febra Queesland, febra Mossman etc. Boală infecţioasă, inoculabilă, transmisibilă prin contact, produsă de Rickettsia burnetti, comună omului şi rumegătoarelor, la animale cel mai adesea evolu-înd sub formă de bronhopneumonie. Poate fi frecvent întîlnită la lucrătorii din abatoare.
Se transmite de la animale la om prin lapte, pulbere virulentă etc.
Febra tifoidă a calului.Boală extrem de contagioasă infecţioasă şi inoculabilă la cal, produsă de un virus specific şi manifestată prin febră excesivă (hiper-temie evidentă), depresiune nervoasă, modificări circulatorii, mai ales puls rapid şi slab, catar al mucoaselor etc.
Febra văii Rift, sin. hepatita enzootică. Boală contagioasă de origine virotică, apărută iniţial la animalele din Kenia, avînd tendinţă de extensiune, transmisibilă omului şi manifestată prin accese febrile violente, recurente (3 — 5 zile de febră, 2 — 3 zile de apirexie), cu evoluţie benignă, dar cu mare perioadă de convalescenţă, în care producţiile la animale se reduc. Febra vituleră. Afecţiune cu caracter nevrotic, provocată de o hipocalcemie acută şi manifestată prin pa-raplegie postpar-tum etc.
Febră (lat. Febris). Sindrom complex caracterizat prin hi-pertermie, modificări generale şi ale marilor funcţiuni:     aba-
tere, frisoane, disorexie, tendinţă la constipaţie, polip-nee; tahicardie, oligurie etc..;
FEB după durată, poate fi efemeră, 272 acutei, subacută şi cronică; în funcţie de temperatura corporală se distinge febră latentă (cu temperatură normală), relativă (tendinţă spre hipertermie), adinamicâ (hipertermie uşoară, alături de semne generale şi funcţionale evidente), mică (sub-febrilitate), mijlocie, mare şi foarte mare (hiperpirexie); după aspectul diagramei termice, febra poate fi continuă (în platou), remitentă (continuă remi-tentă; cu variaţii mari, „în dinţi de ferăstrău", a temperaturii fără reveniri în limite normale), intermitentă (perioade febrile scurte, repetate), recurentă (ondulantă, alternantă) şi atipică; din punct de vedere etio-patogenetic, febra poate fi septică (infecţioasă), mai rar aseptică: de resorbţie (a unor produse patologice piretogene), medicamentoasă, funcţională (neu-rogenă, hormonală, musculară etc.), alergică, toxică, tumorală ş.a. A nu se confunda febra cu hipertermia.
      Febră aftoasă. Boală infecţioasă şi contagioasă a rumegătoarelor şi suinelor, inoculabilă, provocată de un virus polivalent, cu diverse tipuri (A, O, C, sot 1, sot 2, sot 3, Asia etc.), fiecare din tipuri avînd variante diferite (1,2,3 etc.) Extrem de difuzibilă, debutează prin acces febril, urmat de apariţia unor afte pe mucoase (bucală, faringiană, laringiană etc.), pe piele (mamele, în spaţiile in-terdigitale etc.). Animalele bolnave îşi reduc producţia, adesea prezentînd complicaţii cardiace (cord tigrat), manifestări astmatice etc.; la suine are evoluţie extrem de gravă. Febră’ cărbunoasă, v. Antrax. Febră peteşiaiă, v. Anazarcă. Febră puerperală. Sindrom febril produs de o stare septice-niică apărută în perioada de
puerperium, consecutiv traumelor zonale, retenţiilor pla-centare etc.
Febricita (a-). 1—A avea accese febrile. 2— în mod impropriu se utilizează pentru a defini o stare de pirexie sau hipertermie interm itentă. Febricitant. Care prezintă febră.
Febrifug, sin. antipiretic. 1 — Substanţă care combate febra. 2—Care face să scadă hipertermia. 2 — Medicament antife-bril.
Fecale (lat. foex, foecis: reziduu). Reziduuri digestive eliminate per rect.
Fecaloid. Care are aspect de fecale: vomitat fecaloid etc. Fecalom. Conglomerat de fecale uscate sau împîstate, în măsură să jeneze tranzitul intestinal.
Fecund. 1 — Apt pentru reproducţie. 2 — Care posedă capacitatea de a favoriza asimilarea reciprocă a gârneţilor. Fecundant. 1 — Care fecundează. 2 — Care serveşte pentru realizarea directă a fecundaţiei, avînd rol principal.
Fecundaţie. Proces fiziologic de contopire şi asimilare reciprocă a celor doi gameţi, rezultînd un zigot apt pentru diviziune (pînă la realizarea unui nou individ) .
Fecundaţie artificială. 1— Termen impropriu utilizat pentru a defini metoda de laborator prin care se declanşează în mod artificial un proces de segmentare a ovulei, fără intervenţia gârneţului mascul, ci utilizînd agenţi chimici sau fizici. Diviziunea este însă limitată în timp şi în evoluţie, termenul just fiind acel de diviziune provocată sau „pseudofecundaţie". 2— Se utilizează, de asemenea în mod impropriu, în locul termenului de montă artificială
t
(adesea substituită prin termenul de însămînţare artificială). Fecunditate. 1 — Proprietatea de fecundaţie a celor doi gârneţi. 2 — Calitatea pe care o posedă celulele sexuale mature de a da naştere unui zigot capabil de diviziune completă, pînă la realizarea unui nou individ. A nu se confunda cu fertilitatea (v. infra).
Fehling (prob-). Probă bazată pe oxidarea sulfatului de cupru de către compuşii glucidici, utilizată pentru depistarea gli-cozuriei.
Fetide (lat. feles-is: pisică, jder). Familie de mamifere din ordinul carnivorelor, cu corpul zvelt, mlădios, gîtul scurt, capul rotund, cu fălci scurte; au gheare retractile şi coada de obicei lungă. Trăiesc în toate continentele, cu excepţia Australiei. Unele aduc daune economiei vînatului. Sînt vînate pentru blana lor preţioasă (rîsul, pantera, tigrul, leul). Singura specie domestică este pisica. Felinar. Brezătură reprezentată de o zonă albă, care ocupă toată suprafaţa anterioară a capului, întinzîndu-se pînă la narine.
Femelă. Termen general utilizat pentru diferenţierea — la toate speciile — a individului capabil să producă în exclusivitate gameţi apţi de a fi fecundaţi (care după fecundare intră în diviziune).
Fgmellne. Rasă de taurine, cu talie medie, cu roba de culoare deschisă, cu constituţie fină, Cu aptitudini pentru lapte şi carne.
Feminin (lat. femininus, de la femina:      femeie).   1    —   Care
aparţine femeii. 2 — Prin lărgirea sferei se utilizează, în sens adjectival, pentru definirea caracteristicilor specifice femelelor.
Feminizare. Modificarea ca- frm racterelor mascule şi cîştigarea 278 de către mascul a unor caractere noi, similare celor specifice femelei.
Femur. Os lung, formînd baza anatomică a coapsei, prezen-tînd pe extremitatea proximală un cap articular, flancat de un trocanter mare, pe corp (sau în apropierea capului, în zona medială sau medio — caudală), un trocanter mic (la cal şi iepure existînd şi un al treilea trocanter, situat în partea la-tero-proximală a corpului femural şi unit la trocanterul mare printr-o creastă trocanterică, ce flanchează o fosă trocanterică adîncă). Extremitatea distală prezintă doi con-dili (despărţiţi printr-o scizură intercondiliană) şi o troclee, condilii fiind accidentaţi de fose de inserţie (ligamentară şi musculară).
Femural. Care se referă, are contingenţe cu femurul sau aparţine femurului: n. femural etc.
Femural (nervul -) (lat. N.
femoraîis). Nerv evident detaşat din porţiunea cranială a plexului lombosacrat, aşezat între psoaşi, apoi între psoasul iliac şi croitor, pentru a pătrunde în masa cvadricepsului femural, în care se distribuie, după ce a emis pe traiect nervul sa-fen.
Femurală (lat. A. femoraîis). Continuare a arterei iliace externe de la nivelul de emitere a pudendo-epigastricei, pînă la nivelul de emitere a femuralei caudale. Superficială şi abordabilă la nivelul triunghiului Scarpa, emite pe traiect: a. femurală cranială (la rumegătoare, suine, cîine.) a. circumflexa femurală laterală, a. safenă, ramuri musculare, a. descendentă a genunchiului, a. nutritivă a femurului şi a. femurali cau-
18
     dală. La păsări apare extrem dc 274 redusă, fiind suplinită prin a. ischiadică.
     Femurală caudală (lat. A. fe-moris caudalis). Colaterală a arterei femurale la limita de continuitate cu a. poplitee, strecurată între demitendinos şi demimembranos într-un traiect caudal, pentru a se termina printr-o mulţime de ramuri ascendente (satelite ale n. tibial) şi descendente (unele satelite ale n. safen). Pe traiectul ramurilor sale terminale se găsesc plasaţi ganglionii limfatici po-plitei.
     Femurală cranială (lat. A. fe-moris cranialis). Colaterală a arterei femurale, descrisă în literatura franceză sub denumirea de a. musculară superficială sau a. marea musculară anterioară a coapsei, coboară în masa quadricepsului femural între dreptul femural şi vastul intern, distribuind colaterale masei quadricepsului.
     Femuro-tibio-patelară (articulaţia - ) (lat. Artictilus femu-ro-tibiopatellaris), sin. articulaţia grasetului, articulaţia fe-muro-tibio-rotulianâ. Complex articular care leagă rotula şi tibia la femur, distingîndu-se: o articulaţie femuro-patelară în sanie, prin care rotula este legată la femur, graţie unui ligament capsular întărit lateral (aripioarele rotulei); o articulaţie femuro-tibială (dublă condiliană), între suprafeţele articulare, la nivelul fiecărui condil femural existînd cîte un menise, legătura articulară realizîndu-se prin două ligamente intraarticulare încrucişate (decusat medial şi decusat lateral), un ligament capsular (mai evident pe partea caudală) şi două ligamente colaterale (unul lateral, altul medial); o articulaţie tibio-patelară leagă rotula I3 tibie (sindesjnoză),
prin trei ligamente separate (la animalele mari) sau unite (la cele mici).
Fenazonă (lat. Phenazonum), sin. Antipirină, Analgezinâ. De-rivatpirazolonic pulverulent, cu acţiune antipiretică, analgezică, antireumatică, anestezică a mucoaselor, antispasmotică, hemostatică etc.
Fenergan, v. Antihistaminic de sinteză.
Fenestrat. Termen utilizat în anatomie pentru definirea caracteristicilor unei formaţiuni care prezintă zone largi de discontinuitate:    epiploon fenes-
trat etc.
Fenilalanină. Aminoacid esenţial, prezent în furaje cu rol important în sintezele organice, în hematopoeză, în formarea pigmenţilor etc.
Fenobar’bîtal (lat. Phenobarbi-talum), sin. Luminai, Garde-nal, acid feniletilbarbituric etc. Barbituric cu acţiune sedativă, hipnotică, anticonvulsivantă (antispasmotică).
Fenobent. Preparat antihelmin-tic (conţine fenotiazină, ben-tonită etc.).
Fenogenetică. Termen general definind studiul ontogenetic, fiziologic şi biochimic al unui individ, raportate la baza lui ereditară.
Fenomen Arthus, sin. şoc ana-filactic local. Reacţie inflama-torie localizată, cu desfăşurare rapidă, putînd ajunge pînă la necroză, observată consecutiv injectării unui antigen, faţă de care individul în cauză a fost sensibilizat anterior.
Fenomen de blocaj, sin. fenomen de interferenţă. Manifestare în bolile virale, obţinută prin utilizarea unui virus atenuat, care, injectat la începutul unei boli, blochează evoluţia ulterioară a bolii (în turbare de pildă) . Neclar şi neelucidat în esenţa lui, dreptul'de prim ocu-
*
pant este interpretat printr-o eventuală combinare a materialului viral cu celulele afectate, nepermiţîndu-se în acest mod dezvoltarea ulterioară a virusului patogen.
Fenomen diafragmatic. Tiraj moderat intercostal, marcînd limita ventrocaudală a ariei de proiecţie clinică a pulmonu-lui.
Fenomen Pîeiffer-Issaev. Imu-nobacterioliză (respectiv producerea lizei microbilor prin seruri imune corespunzătoare) ce se realizează prin acţiunea conjugată a anticorpului specific şi a alexinei.
Fenomen Sanarelli. Reacţie de sensibilizare, produsă de reluarea contactului cu un antigen, manifestată prin hemoragii viscerale .
Fenomen Scliwartzmann. Erupţie hemoragică cutanată, declanşată ca semn al anafi laxiei locale, la reluarea contactului cu un antigen.
Fenotiazină (lat. Phenotiasinum) sin. tiodifenilamină. Pulbere cristalină verzuie, eficientă în helmintoze.
Fenotip (gr. phainomenon: ceea ce apare). Expresie sub care se defineşte în zootehnie şi genetică totalitatea însuşirilor pe care le prezintă un animal, sub forma sensibilă, aparentă. Feocromocitom, sin. cromafi-nom (cu afinitate pentru crom), paragangliom (asemănător cu par a ganglionii abdominali). Tumoră a medulosu-prarenalei, cu structură specifică corespunzătoare.
Ferment. 1 — Agent care poate provoca fermentaţia unei substanţe. 2 — Substanţă capabilă să provoace o serie de procese chimice, fără ca ea însăşi să fie modificată, distin-gîndu-se fermenţi solubili (di-astaze, enzime sau zimaze), rezultaţi dintr-o activitate ce-
 lulară, şi fermenţi figuraţi (le- FER vuri, bacterii, vegetale inferi- 275 oare), care, prin intermediul fermenţilor solubili, modifică diverse materii organice. Fermentaţie. Degradarea unor substanţe organice sub acţiunea fermenţilor. Iniţial, termenul era utilizat pentru definirea descompunerii unei substanţe organice, descompunere însoţită de o degajare de gaze. Ulterior, termenul a fost utilizat pentru definirea oricărei reacţii chimice care are loc într-un substrat organic sub influenţa fermenţilor.
 Fermentescibil. Gare poate fermenta.
 Fermentul galben Warburg. Ferment rezultat din combinarea unui ester fosforic al vitaminei Ba (flavinei) cu o proteină, avînd rol de transportor de hidrogen în metabolismul celular al glucidelor.
 Fermentul respirator Warburg, sin. citocromoxidază. Oxidază conţinînd fier, cu rol în respiraţia celulară, oxidînd oxigenul şi transferîndu-l citocromului. Ferocitate    (lat. fera:  fiară).
 Sălbăticie    sangvinară,   cruzi-
 me.
 Ferrandaise. Rasa de taurine franceză, cu caractere de exterior puţin omogene, de culoare bălţată roşu-cârămiziu, cu coarne puţin întoarse înapoi, cu
 o  producţie medie anuală de circa 2 500   1 lapte.
 Fertilitate.  Capacitatea    natu-
 rală de stabilire a relaţiei fiziologice normale în dezvoltarea zigotului, prin aportul de ma-.terial plastic matern. Aportul respectiv poate fi oferit de mamă în ovulele telolecite (reptile, păsări) sau prin intermediul placentei (la mamiferele placentate). Capacitatea fertilă este o proprietate maternă deci, nu paternă.
18*
                                         FES Fesier. 1—Care aparţine fesei.
276 2— Gluteu.
      Fesieră (regiune -), v.Glu-teană.
      Feston (ital. festone: ghirlandă). Ornament în formă de ghirlandă, servind ca termen de comparaţie în morfologie. Festonat. Dantelat, cu aspect de ghirlandă, cu fisuri. Termenul este folosit îndeosebi în anatomie, pentru caracterizarea unor formaţiuni cu margine neregulată, dantelată.
      Fetal, sin, foetal. Care se referă la fetus sau aparţine acestuia. Fetid (lat. foetidus: urît mirositor), sin. foetid. Care împrăştie un miros puternic şi respingător, dezagreabil.
      Fetiditate, sin. foetiditate. Starea sau caracteristica materiilor fetide.
      Fetus, sin.foetus. Produs al dezvoltării zigotului, după ce a trecut prin perioada embrionară, caracterizat prin completa apariţie a organelor, aparatelor etc., fără să fi ajuns însă la finalitatea dezvoltării. Fiamtninga. Rasă de taurine (v .Flamandă).
      Fibră. Element anatomic, în general microscopic, făcînd parte în majoritatea cazurilor dintr-un mănunchi, putînd exista însă şi izolat, în general cu structură subcelulară sau cel mult de complexitatea unei celule, uneori cu caracter acelu-lar, paracelular sau anhist (v. şi infra).
                                               Fibră aferentă cerebeloasă.
      Element dintr-un mănunchi fi-brilar care ajunge la scoarţa cerebelului, distingîndu-se: a. fibre muşchioase — ramificate în stratul granular şi, b. fibre agăţătoare — care urcă spre stratul celulelor Purkinje. Fibră aferentă cerebrală. Fibră nervoasă care ajunge la scoarţa cerebrală, ramificîndu-se în jurul celulelor piramidale.
Fibră amîelinică, sin .fibră Re-mak, fibră cenuşie. Fibră nervoasă simplă, lipsită de teacă mielinică, formată în general dintr-un neurit învelit într-o teacă Schwann. Intră cu deosebire în constituţia sistemului neuro-vegetativ.
Fibră cenuşie, v. Fibră amieli-nică.
Fibră colagenă, sin. fibră conjunctivă, fibră conectivă. Element structurat cu caracter fibrilar, care intră în componenţa ţesutului conjunctiv. Formate din fibrile colagene, fibrele conjunctive apar neramificate, neanastomozate, uneori prezentînd strangulaţii (Henle), foarte rezistente la tracţiune, deşirîndu-se uşor, prin fierbere devenind gelatinoase.
Fibră conjunctivă, v. Fibră colagenă.
Fibră cristaliniană. Element constitutiv al cristalinului, fiind un derivat celular ectoder-mic alungit şi modificat, fibrele cristaliniane centrale apărînd anucleate.
Fibră elastică. Element figurat fibrilar al ţesutului conjunctiv, fin, monofibrilar, re-fringent, ramificat, cînd se rupe formînd la vîrf un cîrlig (Bi-schoff). Rezistentă la digestia gastrică, are structură macro-moleculară sferoidală.
Fibră mielinică. Fibră nervoasă avînd neuritul învelit într-o teacă de mielină, peste care se suprapune teaca Schwann. Teaca de mielină prezintă din loc în loc strangulaţii (Ranvier), iar între strangulaţii, segmentul delimitat prezintă o serie de incizuri (Schmidt-Lanter-mann).
Fibră musculară cardiacă.
Element contractil, striat, involuntar, în reţea, apărînd ca zone segmentare delimitate în jurul unor nuclei centrali, rea-
lizînd în complex un sistem în scară.
Fibră musculară netedă. Element contractil fuziform, neted, lipsit de striaţii la nivelul fibrilelor, cu un singur nucleu central.
Fibră musculară striată. Element contractil cu caracter plasmodial, prismatic sau cilindric, multinucleat, cu nu-cleii periferici şi cu miofibrilele formate din discuri clare şi întunecate apărînd striate şi grupate în cilindrii Leydig. Fibră nervoasă. Elementul constitutiv al nervilor, în structura unei fibre nervoase complete distingîndu-se: a. neuritul — cu aspect de filament cilindric, conţinînd axoplasmă şi neuro-fibrile; b. teaca de mielină — situată ca un manşon în jurul neuritului, prezentînd strangulaţii Ranvier şi incizuri oblice Schmidt-Lantermann din loc în loc, la nivelul incizuri-lor observîndu-se nişte formaţii reticulate în formă de pîlnie (aparatul Golgi-Rezzonico); c. teaca Schwann sau nevrilemul
—  membrană fină, cu aspect sinciţial, nucleată la nivelul fiecărui segment mielinic; d. teaca endoneurală Key-Retzius (impropriu numită teacă Henlâ). Fibră nervoasă nudă. Fibră nervoasă fără teci de învelire. în realitate chiar şi aceste fibre, considerate mult timp complet dezgol ite, au nevr ilem.
Fibre Purkinje. Grup de celule subendocardice, la nivelul cărora se termină cele două braţe ale fasciculului Hiss.
Fibre Sharpey. Fibre conjunctive, colagene, cuprinse în substanţa osoasă şi care se continuă în periost (la oasele encondrale) sau în ţesutul conjunctiv perio-sos (la oasele desmale).
Fibre tendinoase. Fibre colagene, conjunctive, monoorien-tate şi care intră în structura
tendoanelor. Printre grup«l* de FB fibre, celulele tendinoase, 277 avînd nucleii polarizaţi, reali-zînd perechi bigeminate, apar turtite (aliforme).
Fibre Tomes. Prelungiri cito-plasmatice ale odontoblastelor, fiecare prelungire fiind învelită în teaca Neumann şi plasată în cîte un canalicul al dentinei.
Fibre ultraterminale. Fine ramificaţii nervoase care se detaşează din reţeaua plăcii motrice, pe fibra musculară din apropiere.
Fibrilaţie. Contracţie a unor fi-brile musculare izolate, even-tal a unor fascicule musculare (contracţie fasciculară).
Fibrilaţie auriculară, sin. aritmie completă, folie cardiacă, delir cardiac. Aritmie cardiacă realizată prin contracţii fi-brilare la nivelul auriculelor, manifestată clinic prin aritmie şi disociaţie cardiosfigmică, decalaj între pulsul arterial şi ve-nos etc.; precizarea se poate face electrocardiografie.
Fibrlle epidermice. Formaţiuni fibrilare, dependente de fibrele conjunctive care se găsesc în corpul mucos malpighian al epidermului, formînd în interiorul celulelor o reţea periferică, reunind celulele vecine, trecînd din celulă în celulă.
Fără a avea caracter colagen, ele se aseamănă cu fibrilele nevroglice, apărînd ca nişte formaţiuni ectodermice.
Fibrile musculare, sin. fibrils contractile. Diferenţieri cito-plasmatice filamentare, paralele cu axul principal al celulei musculare, birefringente, intra-sarcoplasmatice, grupate în fascicule (colonete Leydig), uniforme şi omogene în muşchii netezi şi formate dintr-o succesiune de porţiuni altemînde, clare şi întunecate, în muşchii striaţi.
F1B Fibrinâ. Substanţă protidică din 278 sînge (globulină filamentoasă), rezultată din fibrinogen, în urma coagulării, realizînd o reţea în care se prind elementele figurate.
     Fibrinemie. Titrul pe litru de sînge al fibrinei obţinute după coagulare.
     Fibrinogen. Substanţă protidică solvată în sînge (în plasmă), capabilă să se transforme în fi-brină în timpul coagulării. Fibrinogenotiză. Dispariţia fi-brinogenului din sînge. Fibrinokinază. Ferment normal în plasmă, activat de extractele celulare, avînd rol în transformarea profibrinolizinei în fibrinolizină.
     Fibrinolizină. 1— Ferment pro-teolitic capabil să activeze pro-trombina în absenţa calciului şi să dizolve fibrinogenul sau fibrina (sin. plasmină, trombo-lizină, triptază). 2 — Component agresinic bacterian (probabil sinonim cu streptokina-za), avînd proprietatea de a liza fibrina.
     Fibroadenom. Fibrom dezvoltat cu participarea masivă a ţesutului glandular.
     Fibroblaste. Celulele conjunctive tinere.
     Fibroblastoză. Afecţiune caracterizată prin proliferarea fibro-blastelor.
     Fibrocartilaj. Ţesut cartilaginos de tip fibrilar, caracterizat prin abundenţa în fibre conjunctive. Fibrocit. Celulă conjunctivă matură, fixă, în general avînd un aspect stelat, fuziform, sferic sau ovoid. Este un element considerat de repaus, cu metabolism redus.
     Fibroglie, sin. nevroglia fibroasă, gliocit fibros, nevroglia substanţei albe. Macroglie avînd citoplasma traversată de glio-fibrile cu ramificaţii lungi, numeroase, dar în general mai reduse decît ale protogliei. Pre-
lungirile ajunse în vecinătatea spaţiilor perivasculare se lărgesc, formînd un picioruş vascular, din reunirea picioruşelor vasculare rezultînd o veritabilă manta nevroglică, cu rol de barieră ectomezodermică. Fibrolipom. Fibrom dezvoltat cu participarea masivă a ţesutului gras.
Fibrom. Neoplasm benign, dezvoltat în masa ţesutului conjunctiv.
Fibrom Shope. Tumoră benignă produsă de un virus specific, virus care injectat la iepure îl protejează contra virusului mi-xomatos.
Fibromatos. Cu aspect sau caracter de fibrom difuz.
Fibromatoză. Dezvoltarea de tumori fibromatoase multiple în diverse zone sau părţi ale organismului.
Fibromiom. Tumoră mixtă, formată din ţesut conjunctiv şi muscular (în general neted), dezvoltată mai ales la nivelul uterului.
Fibromixom. Tumoră complexă, formată din ţesut fibros şi mucos, adesea avînd tendinţă la malignizare.
Fibroosteom. Fibrom dezvoltat cu participarea masivă a ţesutului osos.
Fibroplastic. Care poate da naştere la fibre; care se poate organiza în timp, cîştigînd un aspect fibros.
Fibroreticuloză. Proliferarea activă a ţesutului reticulo-histio-citar, însoţită sau urmată de scleroză.
Fibroză (lat .fibra: fibră). Stare caracterizată prin dezvoltare sau exces de ţesut fibros: fibroză pulmonară, ciroză, scleroză etc.
Fibular. Care are contingenţe cu fibula sau aparţine acesteia. Fibular (lat. N. fibulavis). Ramură a nervului tibial, detaşată la zona de continuitate cu scia-
ticul şi cuprinsa în teaca sciatică, trece pe faţa laterală a gastrocnemienului lateral, şi, după ce emite n. cutanat sural dorsal, se termină prin n. fi-bular superficial şi n. fibular profund.
 Fibular profund (lat. N. fibula-ris profundus). Ramură terminală a nervului fibular, la nivelul articulaţiei grasetului, distribuită muşchilor din regiunea anterioară a gambei; la rumegătoare ajunge pînă în regiunea autopodială.
 Fibular superficial (lat. N. fi-bularis superficialis). Ramură terminală a nervului fibular, la nivelul articulaţiei grasetului, trece peste extremitatea proximală a extensorului digital lateral (pe care-1 inervează), apoi coboară, traversînd fascia gambieră, devenind subcutanat, inervînd faţa anterioaiâ a tar-sului şi metatarsului; la rumegătoare dă Nn. digitali dorsali. Fibulă (gr. fibula: ac de păr, agrafă), sin. peronett. Os secundar din regiuneaj gambei, prezent la toate animalele, cu excepţia rumegătoarelor şi avînd extremitatea proximală în general mai lăţită, articulată cu tibia, împreună delimitînd spaţiul interosos crural. Extremitatea distală apare mai redusă, ascuţită (la cabaline), sudată la tibie (iepure) sau articulată cu extremitatea distală a tibiei si cu calcaneul.
 Fie, sin. ficus. Excrescenţă pe-diculată, rezultată dintr-un mugur vascular excesiv (în masa ţesutului de înmugurire dintr-o plagă).
 Ficat. Glandă complexă, anexă a aparatului digestiv, relativ lobulată, cuprinzînd în structură ţesut propriu, o capsulă (Glisson) şi un sistem canalicu-lar excretor. Situat înapoia diafragmei, de care este legat prin ligamentul comun (coronar) şi
 suspendat prin două ligamente ML triunghiulare (stîng şi drept), 279 ficatul prezintă volum şi pondere variată: la cal (4 — 5 kg) este lipsit de vezică biliară, pre-zentînd 5 lobi nedistincţi; la bou (5 — 6 kg) prezintă vezica biliară excesiv de dezvoltată şi
 4 lobi nedistincţi; la oaie, lobul pătrat este mic, iar cel accesoriu cu aspect dreptunghiular; la porc (1,5—1,8 kg) prezintă lobul pătrat de aspect triunghiular şi ţesutul interlobuIar abundent; la cîine (0,3—1 kg) este foarte lobulat, iar la pisică (0,100— 0,200 kg) prezintă canalul cis-tic sinuos etc.
 Ficat de stază, sin .ficat muscat, ficat cardiac. Leziune hepatică datorată hiperemiei pasive; organul prezintă volum crescut, cantitate mare de sînge venos pe secţiune, lobulaţie evidentă, contrast între culoarea brună centrolobulară şi cea gălbuie a zonei din jur etc.
 Ficat glase. Denumire folosită pentru caracterizarea aspectului cîştigat de ficat în urma hepatitelor adezive sau peritonitelor cronice, cînd se constată o îngroşare a capsulei Glisson, care apare în acelaşi timp şi de culoare sidefie.
 Filament. Element fin şi alungit al unui organ.
 Filamentos. Cu aspect de filament, format din filamente.
 Filant. Care curge fără a se diviza în picături.
 Filariatoză. Helmintoză produsă de viermi din subordinul Filariata, cu localizări în ţesutul conjunctiv subcutanat, în peritoneu, de-a lungul tendoane-lor etc.: parafilarioza calului, filarioza canină, oncocercozele, setariozele etc.
 Filarioza bovină, sin. parafilarioza bovinelor. Boala produsă de Parafilaria bovicola, manifestată clinic prin butoni sîn-
FlL gerinzi, in care se găsesc para-280
     Filarioza hemoragică a cabalinelor , sin. parafilarioză, der-matoragia parazitară. Boală produsă de parazitul Parafilaria multipapilosa şi manifestată clinic prin apariţia unor butoni cutanaţi hemoragiei, cu evoluţie rapidă, din care se scurge sînge în picături continui.
     Filet (fr. filet: firişor). Fir fin. In anatomie se utilizează pentru definirea formaţiunilor fine, a-lungite, subţiri: filet nervos etc.
     Filiaţie. Linia directă dintre ascendent şi descendenţi. Filicină, sin. acid filicinic. Extract uscat din rizomul de ferigă, activ în cestodozele păsărilor.
     FllIform.Fin, subţire, cu aspect de firişor: papile filiforme (papile linguale alungite), puls filiform (puls mic, fin, care dă senzaţia unui fir tras printre degete) etc.
     Filmaron. Toxic cetonic din ferigă (Dryopteris filix mas). Filochinonă, v. Kt (vitamina). Filogenie (gr. phylon: rasă, genesis: naştere). Istoria dezvoltării speciilor şi raselor. Filtrabil. Care poate trece prin filtru.
     Filtrant. 1 — Care serveşte la filtrare. 2 — Care poate trece prin filtru: virus filtrant (virus capabil să traverseze filtrele de porţelan poros care reţin bacteriile) etc.
     Filtrat. 1 — Trecut prin filtru.
     2  — Lichidul care a traversat filtrul, în principiu nemaicon-ţinînd particule în suspensie. Filtrat (factor-), v. Acid ni-cotinic
     Filtraţia productivă a corpului apos. Fenomenul de formare a corpului apos la nivelul proceselor ciliare.
     Filtraţia regorbtlvă a corpului
     apos. Proces prin care o parte
din lichidul care umple camera anterioară şi posterioară a ochiului reintră în circuitul sanguin. Filtraţie, sin. filtrare. 1— Metodă de laborator folosită pentru izolarea ultravirusurilor, utili-zînd filtre de porţelan, discuri de filtrare etc., calibrate în aşa fel îneît se pot deduce dimensiunile aproximative ale virusului. 2—Metoda de separare în care se utilizează filtrul. Filtru. 1 — Instrument utilizat în chimie, farmacie, microbiologic etc. pentru filtrare, putînd fi confecţionat — în funcţie de utilizare — din hîrtie specială, piatră poroasă, cărbune, porţelan cu compoziţie definită etc. 2 — Zonă amenajată pentru dezinfecţie.
Flmbria, sin. corp bordant, tenia hipocampului. Mică zonă de substanţă albă aşezată pe marginea concavă a hipocampului de sub care ies plexurile co-roide cerebrale. Corpul bordant apare ca o prelungire a trigonu-lui cerebral, limitînd lateral o panglică de substanţă cenuşie, curbată spre interior, relativ festonată şi cunoscută sub denumirea de corp gudronat. Fimoză (gr.fimosis, de la fimis: fir, cordon). Strîmtarea naturală sau accidentală a deschiderii prepuţului (furoului), înaintea glandului, făcînd imposibilă descoperirea acestuia. Poate fi congenitală şi accidentală, completă sau incompletă.
Finalism. Sistem filozofic care interpretează universul prin finalitate, transformările succesive ale naturii fiind explicate pe baza unui plan preconceput de finalitate dirijată.
Finalitate. Ipoteză după care se presupune că toate lucrurile şi toate fenomenele au fost concepute cu un scop.
Finalitate externă. Adaptarea unei fiinţe sau acţiuni la un scop care-i este exterior.
Finalitate internă. Adaptarea diverselor părţi ale unui întreg la întregul însuşi.
Fineţea lînii. 1 — Grosimea sau diametrul secţiunii transversale a unei fibre de lînă, exprimată în microni. 2 — Media fineţii a 100—150 fibre de înă, recoltate de regulă, de pe nijlocul regiunii spetei. Finisher. Furaj combinat, complet, destinat furajării de finisare, de pregătire a animalelor în vederea sacrificării, în scopul de a asigura cărnii un gust şi un aspect organoleptic corespunzător cererii consumatorilor. Se caracterizează printr-un conţinut mai scăzut de proteine şi printr-o valoare energetică mai ridicată.
Finlandeză. Rasă de oi, caracterizată printr-o prolificitate ridicată (3—4 miei la o fătare), apreciată pentru calitatea pieli-celelor.
Fiords. Populaţie cabalină, ce se creşte în partea septentrională a peninsulei Scandinave, de statură mică, rustică şi rezistentă.
Fir de ligatură. Fir lung şi subţire, de in, mătase, catgut etc., folosit în chirurgie pentru liga-turarea unui vas cu scop hemo-stazic, a unei formaţiuni pentru restabilirea continuităţii etc. Fir de platină. Termen uzitat pentru definirea unui dispozitiv format dintr-un filament de platină simplu, curbat, în buclă, cu aspect de spatulă etc., lung de 5—6 cm şi fixat la un mîner de sticlă, ebonită etc., utilizat pentru însămînţarea mediilor de cultură bacteriană.
Fir de suturi. Termen utilizat pentru definirea firelor de in, mătase, catgut etc. folosite pentru reunirea ţesuturilor, buzelor plăgii etc.
Firuţă (lat. Poa pratensis). Gra-minee de etaj inferior, care se pretează bine la păşunat, cu
ritm de dezvoltare lent şi viva- MS citate mare, cu producţie mijlo- 281 cie, cu grad ridicat de consuma-bilitate, răspîndită pe pajiştile naturale din zona de stepă şi silvostepă.
Fischer. Soi de bromus, cu producţie mare, cultivat în S.U.A. şi Canada.
Fisher-Evans (sindrom-). Complex de tulburări, caracterizat prin asocierea hemoragiei cu o anemie hemolitică, în caz de autoimunizare.
Fistulă. 1 — Canal anormal prin care se scurge un lichid fiziologic sau patologic. 2 — Soluţie de continuitate canali-culară prin care se scurge un produs.
Fistulă anală. Soluţie de continuitate în zona anală, frecventă la cîine, în urma unor plăgi sau cel mai adesea consecutivă inflamaţiilor glandei anale.
Fistulă completă. Fistulă avînd la ambele extremităţi cîte un orificiu, prin care comunică cu exteriorul sau cu un organ cavitar.
Fistulă congenitală. Soluţie de continuitate canaliculară, anormală, apărută în urma vicierii dezvoltării ontogenetice.
Fistulă excretorie. Fistula prin care se elimină o substanţă excretată sau un produs de excreţie: fistula urinară etc. Fistulă externă. Fistulă care se deschide în mediul extern.
Fistulă incompletă, sin. fistulă oarbă. Termen utilizat pentru definirea acelor fistule care nu au decît un orificiu, care se deschide la exterior, extremitatea canalului fistulos fiind înfundată în masa ţesuturilor. Fistulă internă. Fistulă care prezintă orificiul (sau orificiile) de deschidere la nivelul unei seroase sau mucoase, produsul de eliminare fiind vărsat într-o cavitate sau organ cavitar.
                    frls Fistulă intestinală. Comunicare ogg artificială, anormală, a tubului digestiv cu exteriorul.
     Fistulă în anus de găină. Fistula care prezintă deschiderea externă cu marginile răsbuzate.
     Fistulă oarbă, v. Fistulă incompletă.
     Fistulă ostială. Fistulă cu traiect foarte scurt, reprezentat doar printr-un orificiu de deschidere.
     Fistulă patologică. Termen impropriu (toate fistulele fiind mai mult sau mai puţin patologice), folosit pentru definirea fistulelor cîştigate în urma unui proces patologic.
     Fistulă ster corală. Fistulă prin care se elimină o cantitate de fecale (sau puroi cu fecale), realizată cel mai adesea printr-o lezionare simultană a peretelui intestinal şi a ţesuturilor de acoperire.
     Fistulizare. Procesul de apariţie sau creare a unei fistule. Fistulos. Care se raportează la fistulă sau aparţine unei fistule: traiect fistulos etc.
     Fisură (lat. fissura: crăpătură). Soluţie de continuitate strimtă, longitudinală, în general puţin adîncă, distingîndu-se fisuri normale, anormale, congenitale, cîştigate etc.
     Fithormon. Denumire generică utilizată pentru definirea hormonilor vegetali.
     Fitobezoar. Formaţiune realizată de fibrele vegetale din conţinutul digestiv, împăstate sub formă de minge.
     Fitoconcrement (gr. phyton: plantă). Concrement format de conţinut vegetal din intestin, conglomerat şi indurat, datorită impregnării cu săruri calcare. Fitoîag. Care se hrăneşte cu vegetale.
     Fitotoxină (gr. phytone: plantă, toksicon: otravă). Toxină de origine vegetală.
Fixare. Operaţie de laboratof care are drept scop conservarea elementelor morfologice (anatomice, histopatologice), păs-trîndu-se structura, în aşa fel încît să reziste la acţiunea substanţelor colorante. în acest scop, se utilizează căldura sau diverse substanţe chimice (fixa-tori).
Fixarea complementului, sin.
reacţia de fixare a complementului, R.F.C. Reacţie serologică de diagnostic, utilizată mai ales în unele infecţii cronice (durină, morvă, bruceloză), constînd din urmărirea reacţiei unui sistem hemolitic, pus în contact cu amestecul dintre serul suspect şi antigenul corespunzător; producerea hemolizei denotă reacţie negativă, lipsa ei, reacţie pozitivă.
Fixator. Denumirea dată unor reactivi dotaţi cu proprietatea de a fixa elementele morfologice (histologice), acţionînd fie prin combinare cu elementele celulare (bicromatul de potasiu), fie reducîndu-se în contact cu substanţele organice (acid osmic) etc.
Fixism. Teorie biologică, bazată pe concepţia creaţionistă, care afirmă că toate speciile de vieţuitoare au fost întotdeauna aceleaşi şi că n-au suferit nici o modificare de la apariţia (crearea) lor.
Fiziologic. Care se referă la fiziologie.
Fiziologie. 1 — Ştiinţă care se ocupă cu studiul funcţiunilor organice normale. 2 — Parte a biologiei care se ocupă cu studiul dinamic al organismului viu, distingîndu-se o fiziologie normală, alta patologică,
o  fiziologie generală, celulară, comparativă, experimentală, specială, animală, vegetală etc. Fiziopatologie. Parte principală a nosologiei care studiază funcţiile organice dereglate, aspec-
tul, modificările, caracteristicile etc., pe care le manifestă organismele bolnave. Se deosebeşte de semiotică (analizează doar manifestările în timpul vieţii), precum şi de anatomia patologică (analizează numai modificările morfologice), ea per-niiţînd aprecierea tulburărilor provocate de boală în funcţia normală a organismului, în romplexul lor.
Fizioterapie. Ansamblul metodelor de tratament bazate pe utilizarea agenţilor fizici (temperatură, lumină, mişcare, aer, apă, climat, altitudine etc.). Fizocel. Distensiunea pungilor testiculare de către gaze (cel mai adesea produse într-o ansă intestinală herniată).
Fîneaţă artificială. Teren înier-bat artificial, prin însămînţarea unui amestec de ierburi (leguminoase şi graminee perene), de pe care se recoltează masa verde prin cosire, în vederea preparării fînului.
Fîneaţă naturală. Teren înierbat în mod natural, de pe care se recoltează masa verde prin cosire şi se usucă, în vederea pregătirii fînului.
Fjăll, sin. Fjallrasse, Vittzul-levasse. Rasă de bovine din zona muntoasă a Suediei septentrionale, fără coarne, cu i'oba albă, cu urechi brune sau negre şi cu mici pete. Are o conformaţie graţioasă, greutate corporală de 320—370 kg şi produce în medie anual 2 000—
3 000 1 lapte, cu 3,8—4% grăsime.
Flabeliform. Termen uzitat în anatomie pentru caracterizarea unor muşchi cu fibrele dispuse in evantai.
Flacid. 1 — Flasc. 2 — Lipsit de tonus.
Flacon (germ. flachen: a şlefui). Gen de borcan de sticlă cu dop şlefuit.
Flagel (lat. flagellum: bici),
1 — Filament mobil servind 283 ca organ locomotor unor pro-tozoare, spermatozoidului etc.
2 — Termen arhaic utilizat pentru definirea epizootiilor, epidemiilor etc., considerate drept calamităţi naturale.
Flagelat. Individ din clasa fla-gelatelor, organisme inferioare unicelulare, lipsite de cili vibratili, dar posedînd un filament mobil sau o membrană ondulată. Se multiplică prin sciziune sau prin sporulaţie, au în general capul cuticulat, trăiesc libere în apă, unele specii fiind parazite sau patogene. Flamandă, sin.Fiamminga. Rasă de taurine, crescută în Franţa şi în Belgia, cu roba de culoare roşie, mucoasele aparente de culoare neagră, specializată în producţia de lapte, dînd în medie 4 000 1 lapte, cu 4% grăsime. Flamă. 1 — Instrument arhaic, format dintr-o lamă tăioasă (în general pliantă), utilizată pentru flebotomie (v. flama de venisecţie). 2 *— Barbarism de origine franceză, utilizat în locul termenului de flacără.
Flamă de venisecţie. Instrument arhaic, reprezentat printr-o lamă tăioasă, triunghiulară, pliantă, susţinută de un mîner şi folosită pentru venisecţie la animale.
Flamba (a-). A trece un obiect (instrument medical) prin foc (flacără).
Flambaj. Acţiunea de sterilizare a unui instrument medical cu ajutorul căldurii, trecîndu-1 în mod repetat printr-o flacără. Sterilizarea este relativă, iar instrumentul se deteriorează.
Flanc. Termen general folosit în anatomie şi zootehnie pentru definirea porţiunii laterale a peretelui abdominal, cuprinsă între unghiul extern al Uiumului şi hipochondru, avînd ca bază anatomică oblicul intern
 Wiâ al abdomenului. Se sistemati-284 zează în: golul flancului (scobitura dintre unghiul extern al iliumului, apofizele transverse lombare şi marginea dorsală a oblicului intern), coarda flancului (corespunzînd zonei musculare a oblicului intern al abdomenului, care trece de pe unghiul extern al iliumului pe ultima coastă) şi panta flancului (zona declivă, situată sub coarda flancului) .
      Flasc. Flacid, fără tonus. Flaşeria, sin. moleşealâ. Maladie infectocontagioasă (agent B. cereus) a viermilor de mătase, determinînd o funcţionare anormală a vaselor malpighiene, manifestată prin agitaţie, diaree, mortalitate ridicată a larvelor etc.
      Flatulenţă. Producere exagerată de gaze intestinale şi eliminarea lor intermitentă prin anus. Flatus. Emisiunea bruscă de gaze prin anus.
      Fiavinenzime. Enzime de oxido-reducere, conţinînd ca grupare structurală coenzimatică un fla-vinnucleotid, în categoria acestor enzime incluzîndu-se de fapt transhidrogenazele aerobe şi transelectronazele anaerobe. Flebectazie. Dilataţia unei vene sau a unei porţiur.' dintr-o venă.
      Flebectomie. Secţionarea unei vene, urmată de ablaţia unei porţiuni din vasul respectiv. Flebită. Inflamaţia unei vene. F lebo centeză. Puncţia unei vene, practicată cu ajutorul unui ac de metal (nu „ac de venisecţie", fiindcă nu se produce nici o secţionare a venei), cu scopul recoltării unei cantităţi de sînge, eliminării unui volum de sînge sau administrării unui medicament. Termenul de flebocenteză este corect atîta timp cît se practică doar puncţionarea peretelui, cel de venisecţie trebuind
 rezervat pentru operaţiile d« secţionare a venei.
 Fleboragie. Hemoragie venoasă. Fleboscleroză. Scleroză venoasă. Flebotomie. 1 — Termen utilizat pentru definirea plăgilor transversale ale venelor. 2 — Secţionarea unei vene. 3 — Termen arhaic pentru definirea disecţiei venelor.
 Flegmazie. 1 — Termen arhaic cu sens general, păstrat din medicina galenică pentru definirea oricărei inflamaţii însoţită de febră. 2 — Se utilizează de asemenea pentru definirea infla-maţiilor interne, localizate Ia organele cavitare căptuşite de mucoase.
 Flegmă. Neologism ambiguu, definind dejecţiile căilor respiratorii eliminate pe gură. Flegmon. Inflamaţia supurativă difuză a ţesutului conjunctiv. Flegmonos. Cu caracter de flegmon, care prezintă caracterele unui flegmon, care aparţine fleg-monului sau se referă la caracteristicile flegmonului.
 Flexiune. 1 — Acţiunea de reducere a unghiului articular de flexiune. 2 — Mişcarea de apropiere a două oase articulate mobil prin una din extremităţile lor. 3 — îndoire: flexiune intestinală etc.
 Flexiune uterină. Schimbarea poziţiei şi formei uterului, prin modificarea direcţiei unora din porţiunile sale în raport cu axul principal, distingîndu-se: ante-flexie, retroflexie, lateroflexie etc.
 Flexor. Termen utilizat pentru definirea muşchilor care produc flexiunea.
 Flexor carpo-radial (lat. M. flexor carpi raâialis). Muşchi situat în regiunea antebrachială posterioară, înserat proximal pe baza epicondilului humeral medial şi prezentînd distal un tendon inserat pe metacarpul rudimentar medial.
Flexor carpo-ulnar (lat. M.
flexor carpi ulnaris). Muşchi din regiunea antebrahială posteri-oară, inserat proximal pe baza epicondilului humeral medial şi pe olecran, iar distal pe pisi-form.
Flexor digital lung al degetelor piciorului (lat. M. flexor digita-lis pedis longus). Muşchi din regiunea posterioară a gambei, inserat proximal înapoia tube-rozităţii laterale a tibiei şi prelungit distal cu un tendon care se uneşte, în regiunea tendoa-nelor, cu tendonul muşchiului flexorul lung al halucelui. Flexor digital profund (lat. M. flexor digitalis profundus). Muşchi din regiunea antebrahială posterioară, inserat proximal pe vîrful epicondilului humeral medial, pe olecran şi pe radius, prelungit distal cu un tendon ce se inseră pe creasta semilu-nară.
Flexorul digital profund al degetelor piciorului (lat. M. flexor digitalis pedis profondus). Muşchi din regiunea posterioară a gambei, cuprinzînd 3 porţiuni, descrise adesea ca muşchi separaţi (m. tibial posterior, m. flexor lung al degetelor piciorului şi m. flexor lung al halucelui) .
Flexorul digital superficial (lat.
M. flexor digitalis superficialis). Muşchi aşezat în regiunea antebrahială posterioară, inserat proximal pe vîrful epicondilului humeral şi pe radius (printr-o bridă), prelungit distal cu un tendon care se inseră pe marele burelet glenoidal.
Flexorul digital superficial al degetelor piciorului (lat. M. flexor digitalis pedis superficialis ). Muşchi din regiunea posterioară a gambei, aşezat între gastrocnemieni, inserat proximal în fosa plantară a femurului şi prelungit distal cu un tendon
ce se prinde pe marele burelet glenoidal.
Flexorul lung al halucelului
(lat. M. flexor digitalis halucis longus). Muşchi din regiunea posterioară a gambei, inserat proximal pe tuberozitatea pro-ximo-laterală a tibiei şi prelungit distal cu un tendon care se uneşte cu tendonul flexorului lung al degetelor piciorului şi cu tendonul tibialului posterior, pentru a se insera pe creasta semilunară.
Flexuos. Cu inflexiuni şi curburi în diverse sensuri.
Flexuozitate. Stare pe care o prezintă formaţiunea flexuoasă. Flicten, sin. bulă (veziculă gigantă). Alterare transsudativă a pielii, cu dimensiuni exagerate, apărută în urma aglomerării de transsudat care forţează stratul malpighian la clivare, distingîndu-se flictene superficiale (între stratul granular şi lucidum) şi flictene profunde (între derm şi epiderm.) Flock-Book. Denumirea engleză a registrului genealogic pentru oi.
Flocon. Care se aseamănă cu un smoc de lînă sau cu o pală de zăpadă.
Floconos. Care prezintă aspectul unui flocon. Termenul se foloseşte în patologie, pentru caracterizarea depozitelor albuminice etc.
Flocula (a-). A precipita sub formă de flocoane (mai ales soluţiile coloidale).
Floculare. Coagularea (sau precipitarea) unor soluţii coloidale sub formă de flocoane, care se depun pe fundul vasului. Floculare (reacţie de-). Reacţie fizico-chimică, utilizată pentru diagnostic.
Flogistic. 1 — Fluid imaginat de chimiştii din antichitate pentru explicarea combustiunii. 2
—  Ulterior termenul a fost folosit şi în medicina veche pentru
FLO
286
Ft.O definirea imaginativă a cauze-**86 ^or care Pr°fluc inflamaţia.
      Flot. Barbarism de origine franceză utilizat pentru definirea semnului de deplasare de lichid, depistabil prin palpare (senzaţie de val).
      Fluctuaţie, sin. consistenţă fluctuantă. Mişcarea oscilatorie pe care o manifestă un lichid închis într-o cavitate organică. Mişcarea se face simţită fie exercitînd o presiune puternică, urmată de un contra şoc (senzaţie de val), fie apliclnd două degete pe peretele cavităţii (abces, chist) şi exercitînd o presiune cu un deget; la nivelul celuilalt deget se simte un contra şoc datorit oscilaţiei conţinutului.
      Fluctuaţie falsă, sin. pseudo-fluctuaţie. Impresie de fluctuaţie produsă de lichide sau semi-lichide infiltrate printre fibrele unui ţesut, de o masă de grăsime etc., aşa cum se observă la palpaţia fosei temporale la cal.
      Fluidifiant. Agent în general terapeutic, care forţează trecerea unei substanţe în stare fluidă.
      Fluiditate. Stare de agregare caracteristică fluidelor (defor-mabile fără efort).
      Fluor. Oligoelement din componenţa dinţilor, oaselor etc., metabolismul lui fiind relativ dependent de acel al calciului şi fosforului.
      Fluorescent. Dotat cu fluores-cenţă.
      Fluorescentă. Proprietatea unui corp sau substanţe de a emite lumină temporară, după ce asupra lui se proiectează un fascicul din razele cele mai deviate ale spectrului solar (ultraviolete, X, catodice).
      Fluorografie (lat. fluere; a curge, gr. graphein: a înscrie). Reproducerea fotografică a unei imagini fluorescente, obişnuit
 pe film fotografic îngust („rol- || film").                         "şl
 Fluoroză. Stare patologică de- 1 pendentă de compuşii fluoru- 1 lui, de cele mai multe ori fiind f vorba de intoxicaţie cronică de 1 tip industrial.
 Fluorură de sodiu (lat. Natrium fluoratum). Cu aspect cristalin sau pulverulent, incolor ori alb, este eficientă în ascaridoza porcului, ca insecticid etc., fiind foarte toxică.                    I
 Flutter auricular (fr.' flutter: contracţie fibrilară). Aritmie cardiacă determinată de sti-muli auriculari de frecvenţă foarte mare (200—600peminut). Fluxlune periodică, v. Oftalmie periodică.
 Fobie. Obsesie impulsivă anxi- '■ oasă; teamă faţă de obiecte ;j inofensive.                      '•
 Focar. 1 — Sediul primitiv al ^ unei boli, distingîndu-se focare ■; infecţioase, traumatice, epidemice etc. 2 — Punctul de con- . centrare a razelor de lumină reflectate etc. (v. şi infra).
 Focar de ascultaţie. Zonă circumscrisă de pe suprafaţa cutanată pe care se transmit cel mai bine zgomotele unui anumit organ; termenul se utilizează pentru zpnele pe care se aud optim zgomotele produse la nivelul diferitelor orificii cardiace (focar mitral etc.). Focar de fractură. Zona în care s-a produs discontinuitatea o-soasă şi traumatizarea maximă a ţesuturilor înconjurătoare. Focar de infecţie. 1 — Termen folosit pentru definirea zonei în care s-au cantonat microbii în organism. 2 — Termen definitoriu pentru anumite teritorii, zone delimitate, adăposturi etc., care prin natura lor, lipsa de igienă ş.a. prezintă pericolul de a genera apariţia sau difuzarea unor boli.
 Focar hematopoetic. Masă de ţesut embrionar din care vor
I
lua naştere o parte din globulele albe ale sîngelui.
Focar limfopoetlc. Masă de ţesut embrionar din care vor lua naştere limfocitele.
Focar purulent. Zona în care se produce puroiul.
Focar traumatic. Zona circumscrisă în care ţesuturile au fost traumatizate, zdrobite. Focomel. Monstru caracterizat prin lipsa zeugopodiului şi sti-lopodiului, bazipodiul fiind ataşat direct la trunchi.
Foiţă mezodermică. Foiţa mijlocie a embrionului dezvoltata între ecto- şi endoderm, prin migrarea celulelor endodermale. Foiţă seroasă Baer, v. Corion. Foiţă somatică. Lama externă a sacului mezodermic embrionar, alipită de ectoderm.
Foiţă splanchnică. Lama internă a sacului mezodermic embrionar, alipită de endoderm.
Foile (acid-), sin. vitamină Bc, vitamină M, Chicken Antiane-niic factor, factor Lactobacilus casei, G.P.Ftl etc. Termen echivalent pentru acidul pteroil-monoglutamic, considerat ca vitamină din complexul B, utilizat ca provitamină pentru producerea vitaminei antianemice. Lipsa acidului folie determină oprire în creştere, anemie ma-crocitară, leucopenie şi tulburări în funcţia de reproducere. Rumegătoarele îl sintetizează. Folicul (lat. folliculus: sac mic).
1  — Denumire folosită pentru definirea înfundăturilor tisulare, în formă de deget de mă-nuşe. 2 — Denumire anatomică pentru diverse formaţiuni în formă de fund de sac. 3 — Aglomerare de celule în diviziune. Folicul cavitar, sin. folicul ova-rian matur, folicul De Graaf. Foliculul ovarian care prezintă în masivul folicular o cavitate plină cu lichid folicular. Folicul De Graaf, sin. ovisac, folicul ovarian matur. Forma-
 ţiune complet dezvoltată în F<IJ ovar, în jurul ovulei în evolu- 287 ţie şi cuprinzînd în structura lui: ovula (sauovocitul, cu membrana ei vitelină, învelită în membrana pelucidă), celule folicular e (parte grupate în jurul ovocitului, formînd coroana radiată şi cumulusul proliger, altă parte formînd granuloasa aderentă la teaca foliculară), teaca foliculară (formată din celule foliculare delimitînd un spaţiu chistic, peretele folicular fiind învelit în membrana Slaw-janski sau vitroasa foliculară, peste care se suprapune un strat conjunctiv formînd teaca internă, învelită la rîndul ei de un strat de fibre reprezentînd teaca externă) şi lichidul folicular (care umple cavitatea delimitată de celulele foliculare). Folicul dentar. Formaţiune stadială în odontogeneză, constituită din o grămadă de celule epi-teliale formînd: organul smalţului, organul cementului, organul ivoriului etc.
 Folicul închis. Folicul limfoid (0,5—2 mm) diseminat în mucoasa intestinală şi format dintr-un grup de celule limfoide, înconjurate de un sistem de capilare dilatate şi radiate într-un corion burat de limfocite şi alte leucocite.
 Folicul lienal, v. Folicul malpi-ghian.
 Folicul limîatic.Formaţiunelim-
 foidă complexă, putîndu-se prezenta sub formă de folicul primar, secundar, dispozitiv lim-fo-epitelial etc. Foliculul limfatic tip apare ca o formaţiune globuloasă (1 — 5 mm), formată dintr-o stromă reticulată radiată, în care se găsesc limfocite în diverse stadii; la periferia foliculului se observă cordoane radiate foliculare, delimitînd spaţii limfatice (cavernoase), asimilabile unor capilare
FOI' limfatice. Foliculii secundari 288 prezintă o zonă centrală clară. Folicul malpighian, sin. folicul Malpighi, folicul lienal sau splenic. Formaţiune nodulară, ovo-idă sau fuziformă a tecii lim-foide arteriale din splină, situată în pulpa albă (v. Splină). Folicul matur. Folicul ovarian cavitar în evoluţie terminali, avînd celulele foliculare grupate în coroană radiată.
      Folicul ovarian. v. Folicul De Graaf.
      Folicul pilos. Termen general folosit pentru definirea porţiunii de implantare a firului de păr, învelită în tecile epiteliale, cu anexele respective (glande sebacee, papilă, muşchi erectori).
      Folicul primar. Folicul ovarian în dezvoltare, reprezentat doar printr-un ovocit învelit în mai multe straturi de celule foliculare, fără a delimita un spaţiu cavitar.
      Folicul primordial. Folicul ovarian primar, format dintr-un ovocit înconjurat de un singur strat de celule foliculare. Evo-luînd, se transformă în folicul primar propriu-zis.
      Folicular. Care se raportează la folicul sau care aparţine foii-cuiului: lichid folicular etc. Foliculină, sin. dihidrofolicu-linâ, oestradiol. Hormon sexual estrogen (produs de foliculul De Graaf) sau produs pulverulent albicios (obţinut din estron), stimulant al foliculilor ova-riani, ovulaţiei, dezvoltării organelor sexuale şi caracterelor sexuale secundare la femele etc. Foliculinemie. Titrul foliculi-nei în sînge.
      Foliculinurie. Prezenţa folicu-linei în urină.
      Foliculită. Acnee inflamatorie provocată de infecţia foliculului pilos şi a glandelor sebacee. Foliculos. Cu aspect de folicul.
Folie cardiacă, v. Fibrilaţie »u riculară.
Folită (gr.follos: penis). Termen arhaic pentru definirea inflama-ţiei peniane.
Fomentaţie. Medicaţia bazată pe folosirea căldurii. în mod curent se utilizează termenul de termoterapie.
Fond de gene al populaţiei
(din engl. „gene pool“). Totalitatea genelor existente într-o populaţie naturală sau artificială.
Fondant. Termen medical arhaic, utilizat pentru definirea angenţilor terapeutici presupuşi capabili să amendeze obstrucţiile.
Fongiform (lat.fungus: ciupercă) . Cu aspect de ciupercă. Fongistatic, sin. fungostatic. Care opreşte dezvoltarea ciupercilor.
Fongozitate. Deformaţie în relief, obişnuit netedă, a unui organ, produsă sub influenţa unei inflamaţii, imprimînd zonei respective un aspect spongios.
Fonometrie (gr. phone: sunet, zgomot şi metron: măsură). Metodă de investigaţie ce presupune înscrierea efectelor acustice, utilizată mai ales la cord (car-diofonometrie).
Fontanelă. Spaţiu membranos pe care-1 prezintă craniul de fetus şi de nou-născut, înainte de osificarea completă a bolţii craniane.
Foramen. Termen latin conservat în anatomie pentru definirea orificiilor de pe suprafaţe unor formaţiuni (în special osoase) .
Forcipresură. 1 — Aplicarea pe un vas (lezat sau nelezat) a unei presiuni directe sau indirecte, cu un instrument adecvat, cu scopul de a opri hemoragia. 2—Acţiunea de strivire a unei formaţiuni (vase în special) .
Foresta Nera. Rasă europeană de viermi de mătase, cu gogoşile de culoare galbenă, centurate. Formaldehidă (lat. Formalde-hydum). Gaz incolor, înţepător, utilizat mai frecvent sub formă de formol sau formalină (lichid incolor de concentraţie 36— 40%), ca antiseptic, dezinfectant, antifermentescibil, anti-scabios, astringent, caustic, excitant vagal central şi uneori paralizant periferic al simpaticului (în colici, formol 1/10), fixator histologic (diluţie 1/4 formalină), conservant etc. Formă medicamentoasă. Forma optimă de utilizare a medicamentelor: pulvere, ceai, tabletă, pilulă, bol, supozitor, elec-tuar, unguent, pastă, liniment, soluţie, mixtură, infuzie, de-coct, mucilag şi emulsie; dintre acestea, formele medicamentoase oficinale (lat. officina: farmacie) sînt întrebuinţate pe scară largă, găsindu-se gata preparate în farmacii şi fiind trecute în farmacopee; formele medicamentoase magistrale (lat. magister : cel ce comandă) se prepară în baza reţetei medicale. Formolgelifierea, v. Gelificare. Formolsulfatiazol. Sulfamidă similară cu formosulfamida (provine din condensarea sulfatia-zolului cu formolul). Formosulfamidă. Sulfamidă albă de condensare (para-ami-nobenzensulfamidă cu formol), indicată în enteropatii. Formular (lat. forma: model, tipar, regulă). 1—Publicaţie ce conţine formule: formular terapeutic, medical etc. 2 —Imprimat standardizat pentru ţinerea evidenţelor, raportarea situaţiilor etc.
Formulă dentară. Expresie abre-viativă utilizată pentru indicarea numărului diferitelor categorii de dinţi, la anumită specie.
Formulă leucocitară. Proporţia procentuală dintre diferitele va- 289 rietăţi de leucocite (neutrofile, eozinofile, bazofile, monocite, limfocite, forme nemature etc.) Fosă. Depresiune puţin adîncă, de pe suprafaţa unui organ sau formaţiuni.
Fosetă. Depresiune redusă de pe suprafaţa unei formaţiuni.
Fosfat. Sare a acidului fosforic (de calciu, sodiu etc.), cu utilizări în direcţia osteopatiilor etc.
Fosfaturie. I—Prezenţa în exces sau conţinutul de fosfaţi în urină. 2—Tulburare de nutriţie, însoţită adesea de oxalurie, constînd din descompunerea fos-faţilor de calciu în uraţi şi acid fosforic, care apar în urină în cantităţi exagerate.
Fosfomutază. Enzimă care catalizează transferul unei grupări fosfat de la o poziţie a moleculei la altă poziţie a aceleiaşi molecule.
Fosfoproteide. Protide care conţin acid fosforic, legat esteric de hidroxiaminoacizi (serina etc.). Prezente în special în lapte (cazeina) şi în ouă (vi-telina), servesc la nutriţia animalelor tinere şi a embrionului. Fosforism. Intoxicaţie cu fosfor. Fosforizaţie. Formarea fosfatului calcar în organism. Fosfotransferază. Transfosfatază care catalizează transferul grupării fosfat de pe un compus organic oarecare pe un alt compus organic.
Fossombrone.Rasă europeană de viermi de mătase, cu gogoşile galbene, centurate.
Fotodermatoză, sin fotodermitâ. Leziune cutanată iniţial con-gestivă, ulterior putînd lua aspect veziculos, gangrenos etc., produsă în urma expunerii la razele solare, cu deosebire pe zone neacoperite, depigmentate şi la animale fotosensibile.
19 — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
fot Fotofobie. Senzaţie penibilă, 290 însoţită de aversiune faţă de lumină, manifestată prin lăcri-mare, blefarospasm etc. Fotopsie. Tulburare vizuală manifestată prin senzaţii luminoase iluzorii.
      Fotosensibil, sin. fotosensibili-zat, Sensibil la lumină. Fotosensibilizare. Sensibilizare la lumină, respectiv la razele solare prin diferiţi principii exogeni (porfirine, fenotiazină etc.) sau endogeni (pigmenţi biliari) manifestată prin semne generale, nervoase, cutanate (fo-todermatoză) etc.
      Fotosinteză. Sinteza unui corp chimic (organic) sub influenţa luminii, efectuată de vegetalele clorofiliene.
      Fototactism. Proprietatea generală a protoplasmei vii de a reacţiona sub influenţa luminii, distingîndu-se un fototactism pozitiv (cînd protoplasma este atrasă de lumină) şi altul negativ (cînd este respinsă).
      Fototerapie. Terapeutica bazată pe utilizarea razelor luminoase. Fototropism, v. Fototactism. Se utilizează în plus pentru definirea deplasării de creştere a plantelor sub influenţa luminii. Foulbe, v. Peuhl.
      Foxsîrmos, v. Fox-terrier sîrmos.
   —  Fox-terrier. Rasă de cîini Fox folosită pentru vînătoarea vulpilor la vizuină şi pentru distrugerea şobolanilor.
      Fox-terrier cu păr neted (moale). Cîine de vînătoare şi apartament, voioi, cu craniul plat, diminuînd în lărgime la nivelul orbitelor, avînd urechile mici în formă de „V“, căzînde, părul dens, abundent, lins, robi albă cu pete negre sau albă cu pete roşcate (albul trebuind să domine), coada ataşată sus, neră ■ sucită (se amputează), talia 36—38 cm.
      Fox-terrier sîrmos, sin. fox sîrmos, Una din varietăţile de
Fox-terrieri. Foarte vioi, inteligent, cu alura remarcabilă, sacadată. Are capul alungit, pre-zentînd în jurul botului şi în special în zona ventro-latera-lă, părul lung (se tunde impri-mînd botului o formă pătrată). Urechile le are mici, în „V". Părul este aspru. Roba, în general albă are pete nep-e şi cenuşii-roşcate (trei culori). Goa-da este ataşată sus (se amputează la 1/3 sau 1/4 de bază). Talia este de 36—38 cm. Frabosa. Populaţie ovină din Italia, caracterizată prin mare rusticitate şi sobrietate, adaptată la transhumantă şi pentru valorificarea păşunilor sărace. Are aptitudini triple, cu predominarea celei de lapte (90 1 lapte anual) şi lînă grosieră. Fractură. Soluţie de continuitate osoasă, totală sau parţială, produsă de un factor traumatic mecanic. într-o fractură se disting: focarul de fractură (reprezentînd zona principală de lezionare a osului şi ţesuturilor înconjurătoare), linia de fractură (direcţia soluţiei de continuitate) şi zona perifo-cală (complexul ţesuturilor din jurul focarului, influenţat în mod indirect de leziunea focală).
Fractură articulară. Fractură osoasă în care cel puţin o extremitate a liniei de fractură interesează şi o suprafaţă articulară.
Fractură cominutlvă, sin. fractură multiplă, fractură cu es-chile. Fractură osoasă caracterizată prin existenţa mai multor linii de fractură, rezultînd mai multe fragmente osoase în focarul de fractură, realizîndu-se o veritabilă explozie o-soasă prin zdrobirea osului. Fractură completă. Fractură o-soasă caracterizată prin apariţia unei zone de discontinuitate totală a osului, soluţia de
continuitate interesînd grosimea osului, în totalitatea ei. Fractură complicată. Fractura osoasă însoţită sau urmată de tulburări suplimentare generale (şoc, embolie) sau locale (hematoame, gangrenă), focale (interpunere de părţi moi, heterotipia extremităţilor de fractură, vicierea căluşului, pseudartroză etc.) sau perifocale (artrite, distrofii, he-martroze, necroză osoasă, infecţii etc.)
 Fractură decalată, sin. fractură cu decalaj. Fractură osoasă în care segmentele osoase au suferit o răsucire sau o rotaţie parţială în jurul axului propriu, în decalajul simplu numai unul din segmente s-a rotit, în cel dublu, ambele segmente osoase au suferit o rotaţie, dar în sens invers.
 Fractură deplasată, sin. fractură cu deplasare. Fractură o-soasă însoţită de schimbarea raporturilor anatomice ale fragmentelor osoase, distingîndu-se fracturi cu deplasare primitivă (produsă în momentul accidentului), cu deplasare secundară (după un interval de la accident), cu deplasare laterală, unghiulară, longitudinală, cu încălecarea fragmentelor etc. Fractură deschisă, sin. fractură expusă. Fractură osoasă caracterizată prin prezenţa unei soluţii de continuitate cutanată, care permite comunicarea focarului de fractură cu exteriorul, plaga cutanată creînd posibilitatea unei infecţii prin pătrunderea microbilor de la exterior în focarul de fractură. Fractură diafizară. Fractură o-soasă localizată la diafiză. Fractură diaîizo-epiîizară. Fractură osoasă în care linia de fractură (sau focarul de fractură) afectează atît diafiza, cît şi epifiza osului.
 Fractură directă. Fractura în fka care soluţia de continuitate o- 291 soasă s-a produs la nivelul la care a acţionat agentul traumatic.
 Fractură epifizară. Fractură o-soasă localizată exclusiv la epi-fiză.
 Fractură expusă, v. Fractură deschisă.
 Fractură extraperiostală. Fractură osoasă în care capetele de fractură distrug parţial sau total periostul, ieşind din învelişul periostal şi ajungînd în contact cu ţesuturile moi jux-taosoase.
 Fractură incompletă. Fractură osoasă în care soluţia de continuitate nu interesează întreaga grosime a osului, linia de fractură fiind incompletă (osul apărînd fisurat).
 Fractură indirectă. Fractura o-soasă produsă la distanţă de zona în care a acţionat agentul traumatic.
 Fractură în aşchie, sin .fractură parţială, fractură cu eschilă. Fractură osoasă în care linia de fractură nu interesează decît parţial grosimea osului, din corpul osului fracturat detaşîn-du-se un fragment (eschila sau aşchia), de dimensiuni variate. Fractură în cioc de clarinet. Fractură osoasă în care soluţia de continuitate este plasată în plan oblic în raport cu axul o-sului.
 Fractură în pană. Fractură o-soasă în care capătul de fractură este secţionat în două planuri convergente.
 Fractură în pivot. Fractură o-soasă în care cel puţin unul dintre capetele de fractură apare ascuţit (în pivot).
 Fractură închisă. Fractură o-soasă caracterizată prin lipsa unei soluţii de continuitate cutanată, focarul de fractură fiind lipsit de comunicare cu exteriorul.
      Fractură juxtaarticulară. Frac-292 tură osoasă în care linia de fractură este situată în imediata apropiere a capsulei articulare, fără a interesa însă suprafaţa articulară.
      Fractură longitudinală. Fractura osoasă în care linia de fractură este paralelă cu axul principal al osului.
      Fractură mixtă. Fractură multiplă şi concomitent directă şi indirectă (v. supra).
      Fractură oblică. Fractură o-soasă în care linia de fractură este orientată oblic în raport cu axul osos.
      Fractură penetrantă. Fractura osoasă în care unul din capetele de fractură s-a împlîntat în canalul medular al segmentului opus sau în spongioasa respectivă.
      Fractură plurleschiloasă, v.
      Fractură cominutivă.
      Fractură spiroidă. Fractură o-soasă în care linia de fractură are un traiect spiralat.
      Fractură subperiostală. Fractură osoasă în care capetele de fractură ale osului rămîn sub periostul intact.
      Fractură transversală. Fractură osoasă în care linia de fractură este orientată transversal în raport cu axul osos.
      Fragi litate. Termen utilizat pentru definirea caracterului unor formaţiuni vii care se lasă uşor deteriorate.
      Franceză ameliorată. Rasă de gîşte franceză, cu greutatea corporală medie de 5—8 kg. Franceză pur sînge, v. Anglo-arab.
      Franconia. 1 — Rasă de taurine cu roba de culoarea iza-belă, ceva mai închisă la tauri, cu greutatea corporală de circa 600 kg, robustă, cu aptitudini pentru muncă. Produce anual circa 2 400 1 lapte (sin. Galbenă de Franconia). 2— Rasă de crapi, cu corpul lipsit de
 solzi, cu spinarea puţin rotun-jită, capul şi înotătoarele mici. Trăieşte în ape mai calde şi a-junge la vîrstă de trei veri la 1,2 — 2 kg greutate.
 Franocid. Preparat ce conţine citrat de dietilcarbazină, activ în dictiocauloză.
 Fraser. Soi nou de ovăz, din specia A vena sativa L., creat în Canada, rezistent la cădere, rugină şi tăciune, adaptat pentru tipurile de sol cernoziom şi brun-roşcat.
 Freamăt (lat. fremitus: tremu-rătură), sin. fremismcnt catar. Senzaţie tactilă de mişcare redusă sau de vibrare a regiunii examinate, identică celei produse dacă se palpează corpul unei pisici care toarce. Corespunde, adesea şi acustic, unor zgomote de tonalitate scăzută (sufluri endocardice, zgomote de frecare, zgomot de contracţie musculară etc.). Mai frecvent se înregistrează freamătul vocal, pleural, bronşic, pe-ricardic, endocardic şi arterial; ultimul, numit şi „pulsaţie vi-bratorie", se urmăreşte obişnuit pe uterina medie (pentru diagnosticul gestaţiei).
 Frecătură pericardică, sin. zgomot de frecătură sau de frecare pericardică. Zgomot supraadă-ugat, ce se percepe pe aria de ascultaţie a cordului, ca o consecinţă a uscării foiţelor peri-cardice (pericardită uscată). Frecătură pleurală. Zgomot de f recare sincron cu mişcările respiratorii, realizat în urma uscării foiţelor pleurale, obişnuit în faza de sicitate (congestivă) a pleuritelor.
 Frecătură pleuro—pericardică.
 Zgomot de frecare descoperit în pleuro-pericardita uscată. Frecvenţa genelor. 1 — Incidenţa genelor pe care le cuprinde o populaţie. 2 — Specificarea alelelor prezente la fiecare locus. 3 — Specificarea numă-
t
 rului sau proporţiei diferitelor alele de la fiecare locus. Suma frecvenţelor tuturor alelelor la un singur locus este egală cu unitatea sau 100%. 4 — Expresie indicînd proporţia dintre genele alelomorfe.
Frecvenţa genotipurilor. Proporţia unui anumit genotip faţă de totalul indivizilor. Free-martinism (orig. engl./<?r-ry: steril, în dialect scoţian, martin: bovideu). Denumire sub care se defineşte influenţa pe care un fetus femei o suferă „in utero“ din partea unui fetus mascul cu care are circulaţia sangvină comună (caracterele secundare sexuale sînt atenuate, aparatul genital hipopla-zic etc.)
Fremisment, v. Freamăt. Frenezie. Termen arhaic definind inflamaţia meningoence-f alică.
Frenic. Care se referă la diafragmă.
Frenic (nervul -) (lat. N. phre-nicus), sin. nerv diafragmatic. Nerv voluminos, rezultat din unirea ramurilor ventrale C5, C6 şi C7 pe suprafaţa scalenului, de unde pătrunde în cavitatea toracică, trecînd pe partea laterală a cordului, distri-buindu-se diafragmei.
Frenică (lat. A. phrenica). Colaterală, adesea dublă, a aortei toracice (cal), a arterelor intercostale sau a aortei abdominale (porc, rumegătoare, carnivore), a trunchiului celiac sau chiar a primei artere lombare, şi distribuită stîlpilor diafragmatici. La taurine adesea se întîlnesc ramuri frenice suplimentare provenite din a. reticulară.
Freno-abdominală (lat. A. phreno-abdominalis). Primă colaterală a aortei abdominale (suine) la nivelul mezentericei craniale (cîine); după un traiect variat se divide într-o ra-
mură frenică, distribuită dia- FRI fragmei, şi o ramură abdomi- 293 nală, distribuită peretelui abdominal. Lipseşte la restul speciilor domestice.
 Frenologie. 1— Ipoteză infirmată, care consideră creierul constituit din organite corelate fiecare cu un instinct, o facultate etc., intensitatea fiecărei proprietăţi funcţionale fiind dependentă de dezvoltarea orga-nitului. 2 — Studiul caracterelor şi funcţiunilor cerebrale, fundamentat pe conformaţia craniului.
 Friabil (lat. friare: a face bucăţi) . 1 — Care se rupe cu uşurinţă. 2— Care poate fi uşor transformat în pudră.
 Friburg. Rasă de taurine elveţiană, cu roba bălţată cu negru, cu exterior asemănător cu al rasei Simmental, însă cu musculatură şi osatură mai dezvoltată. Este rustică, cu greutate corporală mare (650       —
 800 kg la vaci) şi produce a-nual circa 3 000 1 lapte.
 Friedman (reacţia-). Metodă de diagnostic hormonal în gestaţie, bazată pe utilizarea serului de iapă gestantă, injectat la iepuroaică impuberă şi veri-ficînd la 48 ore prezenţa folicu-lilor hemoragiei în ovarul grefat pe ochi.
 Frigiditate. Absenţa dorinţei de împreunare sexuală, tradusă la mascul prin indiferenţă, iar la femelă prin permanentizarea a-naoestrului.
 Frison. Tremurătură involuntară produsă de o stare febrilă. Friulina, sin. Bălţată cu roşu de Friulina. Rasă de taurine, formată prin încrucişarea de absorbţie a populaţiei taurine din Friuli (Italia), cu tauri de rasă Simmental. Are aptitudini triple, fiind asemănătoare cu rasa Simmental.
 Frizată Danubiană. Rasă de gîşte, răspîndită în întreg sud-
FI*I estul Europei, în regiunea Du-294 năreană şi pe litoralul Mării Negre, rustică, rezistentă, foloseşte bine păşunile. Are două varietăţi: cenuşie şi albă. Friză. Rasă de oi, de culoare albă, cu coada scurtă, originară din R.F. a Germaniei, specializată în producţia de lapte (400 kg lapte în medie anual, cu
     6,4% grăsime) precoce şi foarte prolifică. 2— Rasă de taurine (v. Bălţatâ cu negru olandeză) .
     Friză de Israel. Rasă de taurine ce se creşte în Israel, cu producţie de lapte ridicată (4 500 — 5 000 1 lapte în medie pe an).
     Friză Engleză v. British Fri-essian.
     Frontal (osul. -) (lat. Os frontale) . Piesă osoasă, situată la limita dintre neurocraniu şi craniul facial, formînd baza a-natomică a frunţii, la speciile domestice prezentînd aspecte variate, în general distingîndu-se o faţă externă şi una internă, la rîndul ei avînd o porţiune craniană şi alta frontală. La taurine şi suine, între cele două compacte rămîn o serie de spaţii sinusale, reduse la restul speciilor.
     Frontal (nervul - )(lat. N. frontalis). Ramură a nervului oftalmic, din trigemen, izolată în teaca oculară, de unde iese prin gaura supraorbitară, pentru a concura la formarea plexului fronto-parietal, distribuindu-se pielii frunţii şi pleoapei superioare.
     Frontală (lat. A. frontalis), sin. artera supraorbitară. Colaterală a maxilarei interne la nivelul orbitei, din care iese prin gaura supraorbitară, pentru a se distribui formaţiunilor din zona frunţii. Redusă sau inexistentă la rumegătoare.
 Frugal (lat. frugalis: cumpătat). Compus din alimente simple şi în cantitate redusă. Frust (ital. frusto: uzat). Fără relief. Termenul se foloseşte pentru definirea unei boli cu simptomele şterse sau doar cu o parte din simptomele obişnuite.
 Ftalilsulfatizol, sin. Talazol, Ftalazol, Sulfatali dină, para-ftalilaminobenzensulfa mi do ti a-zol. Sulfamidă albă greu re-sorbabilă, cu indicaţii în infecţii intestinale.
 Ftizie (gr. phthisis: pieire). 1 — Slăbire excesivă, topire, rata-tinare. 2— Termen uzitat pentru definirea indirectă a tuberculozei la om.
 Ftizie bulbară. 1 — Ratatina-rea bulbului ocular în urma unui proces de alterare sau de eliminare parţială a lichidelor intraoculare. 2— Faza terminală în oftalmiile grave, irido-ciclo-coroidita recidivantă etc. Fudroiant. Barbarism de origine franceză, indicînd o evoluţie rapidă, fulgerătoare, a unei boli.
 Fuleu. 1— Spaţiu parcurs de un cal în timpul unui pas, marcat prin două urme succesive ale aceluiaşi picior. 2—Lungimea pasului la patrupede.
 Fulg. Categorie de pene la păsări, mijlocii ca mărime, caracterizate prin faptul că au jumătate din lamă pufoasă. Fulguraţie. Ansamblul tulburărilor provocate de fulger într-un organism (şi prin extensiune, de electricitate în general; v. şi Electrocutare).
 Fuliginos (lat. fuligo: funingine). Fumuriu (negricios). Aspectul se produce obişnuit prin cruste sau alte depozite biologice impregnate cu impurităţi: limbă fuliginoasă, buze fuliginoase etc.
 Fumidil B. Produs antibiotic activ în nosemoza albinelor.
 Fumigaţle (lat. fumigare: a a-fuma). Mijloc de tratament sau dezinfecţie, bazat pe utilizarea unor produse volatile, transformate în fum.
 Funcţional. Care se raportează la funcţiuni, la fiziologie: boală funcţională (tulburarea unei funcţiuni organice, independentă de o leziune organică decelabilă) diagnostic funcţional etc. Fungicid (lat. ’fungus: ciupercă, caedo: tai, nimicesc). Substanţă care distruge ciupercile microscopice (fungi).
 Fungiîorm, v. Fongiform. Fungos. Care seamănă cu o ciupercă sau cu un burete.
 Funicul (lat. funiculus: frîn-ghie, cordon). Termen uzitat în anatomie pentru definirea formaţiunilor cu aspect cordo-nal: funicul testicular (cordon testicular) etc.
 Funicular. 1—Care se referă la funicul. 2—Care se referă la cordonul testicular.
 Funiculită. Inflamaţia cordonului testicular.
 Furacin, v. Nitrofuran.
 Furaj (termen din limba fran-cică). 1—Complex alimentar pentru animale, incluzînd mai ales păioasele (iarbă, paie, fîn). 2— în mod impropriu este u-tilizat pentru definiţia tuturor produselor folosite ca hrană pentru animale.
 Furajer. 1—Care poate fi folosit ca furaj. 2—Care se referă la furaje.
 Furai. Produs obţinut în R.S. Cehoslovacia, prin hidroliza cocenilor şi ciocălăilor de porumb, folosind aburii sub presiune, precum şi unii catalizatori. Se foloseşte în hrana animalelor. Furamon (lat. Phuramonum), sin. iodurâ de furfuriltrimetila-moniu. Parasimpaticomimetic pulverulent alb, cu acţiune chinetică ruminală., miotică etc. Furazolidonă, sin. Furoxon. Derivat chimioterapie furfuril-
 oxazolidonic, pulverulent, găl- FUR bui, activ în salmoneloză, cocci- g<)5 dioză aviară ş.a.
Furbură. Termen folosit pentru definirea sindromului furburic (v. infra).
Furburic (sirdrcm -). Complex simptomatic, constînd din sensibilitate excesivă a membranei cheratogene, o ţinută specială ortopneică a, animalului bolnav, modificări me-canodinamice, respiratorii, circulatorii etc. Sindromul furburic poate fi întîlnit în afecţiuni foarte variate (nefiind deci, în nici un caz, asimilat unei entităţi morbide).
Furcuţă. Formaţiune plantară cu aspect particular la ecvine, situată ca o învelitoare cornoasă a corpului piramidal (relieful plantar al cuzinetului plantar), prezentînd o lacună mediană, două braţe şi doi bulbi. Prin sudura cu barele, delimitează lacunele laterale, îndeplineşte un rol amortizor. Furîur. Peliculă epidermică cu aspect tărîţos.
Furfuraceu. Care se aseamănă cu tărîţele.
Furioso. Armăsar Pur sînge de galop, întemeietorul liniei Furioso din varietatea de cai Furioso North-Star.
Furioso North-Star. Varietate de cai de tip jumătate sînge, formată la herghelia Mezohe-gyes (Ungaria) la baza căreia stau doi armăsari Pur sînge de galop (Furioso şi North-Star).
Se caracterizează prin cap uscăţiv, cu profil drept, gît musculos, spinare şi şale lungi, membre puternice, rezistent, cu temperament vioi, blînd, dar cam pretenţios. Se foloseşte pentru tracţiune şi călărie. Furnicar, sin. perete găunos. Desprinderea parţială a peretelui cutiei de corn, cu crearea unui spaţiu între acesta şi membrana cheratogenă.
FUR Furuncul. Inflamaţia septică 296 necrozantă a foliculului pilos, produsă în general în urma unei infecţii cu stafilococ auriu. Furunculos. 1—Cu aspect de furuncul. 2—Afectat de furunculoză. 3 —Care are contingenţă sau se referă la furuncul. Furunculoza şalmonidelor. Boală contagioasă a peştilor, provocată de Bacterium salmoni-cida şi manifestată prin apariţia unor abcese cutanate multiple .
  ^ Furunculoză. Boală caracterizată prin erupţia simultană sau succesivă a mai multor fu-runculi, implicînd o infecţie masivă produsă de un stafilococ, în general foarte virulent. Fus acromatic, sin. fus nuclear. O structură în formă de fus de tors formată de fibrile fine, în citoplasmă, care se formează în timpul metafazei.
       Fus cromatic. Zonă de centro-desmoză filamentară apărută la sfîrşitul profazei kariokine-tice şi formată din filamente fine ale căror extremităţi converg spre cei doi centrosomi
polari, împingînd cromosomii în zona citoplasmatică periferică.
Fuso-celular (sarcom -). Neo-plazie conjunctiv-fibroasă în care celulele apar alungite, cu aspect fuziform.
Fusar (lat. Aspro streber). Peşte fuziform, din ordinul perci-formelor, de culoare galbenă-castanie, cu 4 — 5 dungi transversale de culoare mai închisă, răspîndit în rîurile din regiunile de coline şi în Dunărea de jos.
Fuschia. Armăsar care a jucat un rol deosebit de important în formarea rasei anglo-nor-mande, considerat ca întemeietor al acestei rase. Fuzariotoxicoză, sin. îuzariozâ, aleucie toxi-alimentară. Toxi-coză cronică determinată obişnuit de Fusarium sporotrichoi-des var. toxici, manifestată la animale prin erupţii peribu-cale, bucale şi faringiene, leu-copenie, sindrom hemoragipar, slăbire, adinamie; apare după consum de grăunţe sau rădăci-noase mucegăite.
G.B.S.ll sau 13. Fracţiune gli-curo-conjugată extrasă       prin
narbutanol în mediu alcalin, din produsele de eliminare urinară a hormonilor steroizi. Gaddi. Rasă de oi, ce se creşte în India.
Gaiacol (lat. Guajacolum), sin. 2—metoxifenol. Derivat cristalin incolor sau roşcat, sintetic sau de distilare, antiseptic respirator şi urinar, analgezic în combinaţie cu rubefiantele care produc durere etc.
Gaial. Formă domestică a gau-rului. Trăieşte în insulele indoneziene şi se foloseşte ca animal de tracţiune la cultura orezului, mai puţin pentru lapte şi carne.
Galactie, sin. gaiactoree. 1 — Scurgere abundentă şi spontană de lapte la femelele în lactaţie. 2—Secreţie anormală de lapte, antrenînd tulburări grave de natură anemică sau nervoasă. Uneori, în locul termenului
propriu de galactie, se întrebuinţează termenul de galaxie (v.Agalaxie).
Galactocel. Chist intramamar, consecutiv unei retenţii de lapte.
Galactofag. Care se hrăneşte cu lapte.
Galactaîor (gr. gala: lapte, fere in : a duce, a conduce). Care conduce laptele: canalele ga-lactofore etc.
Galactoforită. Inflamaţia canalelor galactofore, marcînd de obicei o infecţie ascendentă a glandei mamare (cînd apare primitiv).
Galactogen. 1—Element care favorizează secreţia de lapte.
2—Substanţă sau mijloc utilizat pentru mărirea secreţiei mamare.
Galactogeneză, sin. galactopo-ezâ. 1—Procesul de producere
a laptelui în mamelă. 2—Se- ____________
creţia laptelui.                    297
    Galactogog, sin. gaîaciogen. Ca-298 re determină secreţia lactată. Galactografie. Radiografia glandei mamare.
    Galactolit. Calcul sau concre-ment mineral (calcaros) ce se formează în sinusul galacto-for la vacile în lactaţie. Galactopexie. Fixarea galacto-zei în ţesuturi.
    Galactopoeză, v. Galactogeneză. Galactoree, v. Galactie. Galactozemie. 1 — Prezenţa sau nivelul galactozei în sînge.
    2  — Boală ereditară recesivă, aparentă la nou-născuţi şi manifestată prin ciroză ascitică, hepato-splenomegalie etc. Galactozurie, sin. lactozurie. Prezenţa în urină a galactozei, observată în apropierea fătării, la sugarii cu enterită etc. Galben Băneasa. Rasă de viermi de mătase cu gogoşi galbene. Galben Cislău. Rasă de viermi de mătase cu gogoşi galbene. Galben Orşova. Rasă de viermi de mătase cu gogoşi galbene. Galbenă. Rasă de curci, cu colorit galben frumos, crescută în America, în scop ornamental.
    Galbenă de Franconia, v. Franconia.
    Galbenă Poloneză. Rasă de viermi de mătase, cu gogoşile galbene crescută în Polonia. Galbenă Tbilissi Nr. 2. Rasă de viermi de mătase, monovol-tină, cu gogoşi de culoare galbenă.
    Galbenă turcească. Rasă de viermi de mătase, cu gogoşile de culoare galbenă.
    Galbenă de Wroclaw. Rasă de viermi de mătase, cu gogoşile galbene, creată în Polonia. Galien. Medic din Pergam (131-200).
 Galien (vena-). Vas de descărcare cerebrală, situat la baza coasei creierului.
 Galiîorme (lat. Galliformes). Ordin de păsări tericole sau arboricole, de talie mare (cocoşul de munte), mijlocie (ierunca, găina) sau mică (prepeliţa), slab zburătoare, cu aripi scurte, rotunde şi bombate. Sînt răspîndite pe tot globul şi se vînează pentru carnea lor gustoasă (fazanul, potîmichea). Cîteva specii au fost domesticite (găina, bibilica, păunul). Galiîort. Complex mineralo-vitaminic folosit în furajarea păsărilor.
 Galiţia (crap de-), sin. crapul oglindă. Rasă de crapi, cu solzi dispuşi pe trei şiruri laterale, cu capul mare. Trăieşte în ape reci şi în ape calde şi poate ajunge la vîrstă de trei veri la greutatea de 2,5 kg.
 Galla. Rasă africană de cai de statură mică, cu membrele fine, foarte rustică şi sobră, cu conformaţie puţin corectă. Galli-Mainini (reacţia-). Metodă de diagnostic hormonal al gestaţiei, constînd din utilizarea serului de femelă gestantă injectată în sacul dorsal la broscoi şi căutarea prezenţei de spermatozoizi.
 Gallisan, sin. Coccidizin. Preparat combinat (aureociclină şi Moldamin),cu efect anticoc-cidian.
 Galloway. Rasă de bovine din Scoţia, fără coarne, de culoare neagră, foarte rustică, adaptată pentru ţinuturile reci, avînd ca aptitudine principală producţia de came.
 Galop. 1 — Mers săltat de mare viteză, caracterizat printr-un timp de suspensie totală şi un timp de sprijin, în care se aud
 3 bătăi. 2 — Aritmie a zgomotelor cardiace (v. Ritm de ga-lop).
       %
 Galop zburător. Galop de curse, de mare viteză.
 Galopant. 1 — Termen utilizat uneori pentru definirea evoluţiei extrem de rapide a unei boli. 2 — Care se referă sau poate fi comparat cu ritmul de galop.
 Galt. Soi de orz, cu producţia mare, cultivat în Canada. Galvanocauter. Instrument utilizat pentru cauterizare, he-mostază etc., folosind curentul galvanic pentru a produce incandescenţa unui fir platinat. Galvanopunctură, sin. electro-puncturâ. Operaţie constînd din implantarea în ţesuturi a unor ace inoxidabile prin care se trece un curent electric continuu .
 Galvanoteraple. Terapeutica bazată pe utilizarea curentului galvanic.
 Galvayne (semnul Iui -). Pată neagră pe suprafaţa latero-ex-ternă a lăturaşilor superiori, ce apare la vîrsta de 9 — 10 ani şi coboară pe lungimea coroanei cu vîrsta. Ajută la stabilirea vîrstei după dinţi la cabaline.
 Gamaglobuline, sin. imunoglo-buline. Fracţiuni proteice din serul sangvin care suportă cea mai mare parte din anticorpi şi care, în cursul electroforezei, se deplasează cel mai lent. Gamagrafie. Explorarea funcţiilor hepatice cu ajutorul izotopilor radioactivi (roz bengal marcat cu iod 131, pentru explorarea parcnchimului şi aur marcat pentru explorarea me-zenchimului).
 Gamboro (boala de -) la puii de găină, sin. supiirafia hemoragiei a bursei Ivi Fabriciuş. Viroză a puilor de găină, manifestată prin anorexie, depresiune nervoasă, tulburări locomotorii, diateză hemoragipară, tumefacţia inflamatorie a bursei lui Fabriciuş (semn aproape
  patognomonic), edem visceral şi ^ al musculaturii, nefroză-nefrită 299 etc.
  Gambuzie (lat. Gambusia affi-nis). Specie de peşte teleostean din familia percilidelor, de talie mică (femela de 6 cm, masculul de 2,5 cm), vivipar, originar din America de Nord. Deoarece consumă cu precădere larve de ţînţari, a fost aclimatizat şi în Europa, în scopul stingerii focarelor de paludism.
_—-Garnet (gr. gamos: împreunare, unire). Celulă sexuală a organismelor animale sau vegetale. Gârneţul mascul se numeşte spermatozoid, iar cel femei, ovulă.
  Gatneticid. Care omoară gârneţul (termenul se foloseşte pentru caracterizarea anumitor medicamente).
__Gametogeneză. Procesul normal
  de formare a gârneţilor în go-nade, cuprinzînd 3 faze: de multiplicare a gonocitelor, de creştere (cu acumulare, de substanţă) şi de maturaţie (caracterizată prin diviziunea heterotipică) .
  Ganaşc. Denumire zootehnică utilizată pentru definirea marginii ventrale a braţelor man-dibulare.
  Garîgliform. Care are aspectul unui ganglion.
  Ganglion. Formaţiune cu formă, structură şi dimensiuni variate, distirgîndu-se:       gan-
  glioni nervoşi (neurogarglioni) şi ganglioni limfatici (limfo-ganglioni sau limfonoduli, v.
  Infra).
  Ganglion Anderscri. Ganglion nervos situat pe traiectul nervului glosofaringian, la ieşirea acestuia din craniu, într-o mică excavaţie a porţiunii pietroase a temporalului, la nivelul găurii sfîşiate posterioare.
  Ganglion Arnold, v. Ganglion otic.
6AIV Ganglion cardio-pulmonar. Mic
300 ganglion juxtaorganic situat pe faţa laterală stîngă a cîrjei aor-tice, prezentînd ramuri aferente (N.n. splanchnici pulmonari) şi ramuri eferente cardiace şi pulmonare .
      Ganglion carotidian. Grup neuronal situat la nivelul sinusului carotic, în unghiul caroto-occi-pital. A nu se confunda cu pa-raganglionul carotidian. Ganglion celiac. Evident ganglion simpatic prevertebral, situat pe partea laterală sau înapoia originii arterei celiace, a-desea fiind unit cu ganglionul mezenteric cranial (cabaline, rumegătoare), formînd un evident ganglion celio-mezenteric. Ganglionul celio-mezenteric stîng este reunit cu cel drept printr-o ansă de substanţă cenuşie, rezultînd o formaţiune unică cunoscută sub denumirea de ggl. semilunar sau solar, ocupînd centrul plexului solar. Ganglion celio-mezenteric, v. Ganglion celiac.
      Ganglion cervical caudal, sin. ganglion cervical inferior. Ganglion ortosimpatic situat la nivelul aperturii toracale cra-niale, pe faţa medială a primei coaste, prezentînd ramuri comunicante (n. vertebral) şi ramuri eferente cardio-pulmona-re. Gel mai adesea este unit cu primul (eventual şi al doilea) ganglion ortosimpatic toracal, formînd împreună ganglionul stelat.
      Ganglion cervical cranial, sin.
      ggl. cervical superior. Ganglion ortosimpatic, fuziform, situat cu aproximaţie la nivelul aripei atlasului, legat de ggl. cervical caudal prin conectivul cervical, prezentînd ramuri de anastomoză (comunicante) cu glosofaringicul, pneumogastri-cul, spinalul şi hipoglosul şi emiţînd eferente carotidiene superioare (n. carotic intern sau
 conectivul subbazal, n. caro ticotimpanic, jugular etc.), eferente carotidiane       inferioare
 pentru plexul intercarotic, eferente faringo-guturale etc. Ganglion cervical inferior, v. Ganglion cervical caudal. Ganglion cervical        mijlociu.
 Ganglion ortosimpatic inconstant, situat pe traiectul conec-tivului cervical, înaintea aperturii toracale, emiţînd nervii cardiaci mijlocii. Cel mai adesea este unit cu ggl. cervical inferior.
 Ganglion cervico-toracic, v.
 Ganglion stelat.
 Ganglion ciliar, sin. ggl. oftal-mic. Mic ganglion parasimpa-tic situat în teaca oculară, pe traiectul nervului oculomotor, la nivelul la care emite ramura pentru muşchiul micul oblic al ochiului. Ramurile aferente (rădăcinile) sînt reprezentate de fire ortosimpatice (din plexul cavernos), motrice (din oculomotor) şi senzitive (din naso-ciliar), ramurile eferente formînd nervii ciliari. Ganglioni Corti, v. Ganglion spiral.
 Ganglion Ehrenritter. Fin ganglion nervos situat pe traiectul nervului glosofaringian, imediat sub ganglionul pietros, la care adesea este unit. Ganglion extracranial, sin, ggl. pietros. Unul din cei doi ganglioni care se găsesc situaţi la originea glosofaringicului la om, din care se izolează n. timpa-nic.
 Ganglion Gasser. Masiv ganglion nervos situat pe traiectul intracranian al trigemenului, deasupra găurii sfîşiate. Neregulat, globulos, cuprins în fi-brocartilajul zonal care astupă gaura sfîşiată, acoperit parţial de extremitatea ventrală a cortului creieruşului, primeşte pe partea medială două rădăcini (senzitivă şi motrică) şi
 emite trei trunchiuri nervoase (n. oftalmic, n. maxilar şi n. mandibular).
 Ganglion geniculat. Mic ganglion nervos situat pe traiectul intraosos al nervului facial. Primeşte o rădăcină motrică (facialul) şi o rădăcină senziti-vo-vegetativă (intermediarul Wrisberg) şi emite marele pietros superficial şi micul pietros superficial.
 Ganglionul habenulei. Fină formaţiune nodulară (cabaline) situată pe fiecare habenulă (frîu al glandei pineale), de o parte şi de alta a infundibulului epifizar al ventriculului al treilea.
 Ganglion hipogastric. Ganglion sau grup de mici ganglioni nervoşi diseminaţi în ţesătura plexului hipogastric sau pelvin, distribuind ramuri vegetative organelor din cavitatea pelvină. Ganglion intercarotic. Mic ganglion nervos (taurine şi ovine) situat în ţesătura plexului carotidian. La restul speciilor este reprezentat prin grupe neuronale în contact cu glomul carotic (Paştea).
 Ganglion interpeduncular. Fină formaţiune nervoasă nodulară situată în partea caudală a spaţiului perforat posterior (taurine), în şanţul interpeduncular, înaintea şanţului ponto-peduncular.
 Ganglion jugular. Ganglion nervos situat pe traiectul vagului, la ieşirea acestuia din craniu prin gaura sfîşiată posterioară, emiţînd ramuri anastomotice pentru ggl. Adersch, pentru n. accesoriu şi pentru interme-diofacial.
 Ganglion laringian. Mic grup neuronal, descris de E. Paştea, probabil parasimpatic, situat pe traiectul nervului laringeu cranial, în apropierea fisurei tiroidiane.
 Ganglion laterofarîngîan. Mic <M.V
 grup neronal descris de Simo-netta pe traiectul ramurei lin-guale a glosofaringianului.
 Ganglion lingual. Mic grup neuronal parasimpatic, inconstant, situat pe traiectul firelor excitosecretorii sublinguale, între nervul lingual şi glanda sublinguală, adesea confundat cu ggl. submandibular.
 Ganglion Ludwig, sin. ganglion interatrial. Mic grup neuronal situat în peretele interatrial. Ganglion Meckel, v. Ganglion sfeno-palatin.
 Ganglion mezenteric caudal.
 Ganglion ortosimpatic prever-tebral cu dimensiuni variate, situat în ţesătura plexului mezenteric caudal, la originea arterei mezenterice caudale.
 Ganglion mezenteric cranial. Denumire utilizată pentru porţiunea caudală a ganglionului celio-mezenteric, situată la originea arterei mezenterice cra-niale, uneori putînd apărea ca o formaţiune distinctă.
 Ganglion nodos, sin. Ganglion olivar, ggl. plexiform. Ganglion nervos situat pe traiectul pneu-mogastr icului, la nivelul la care acesta emite n. laringic cranial. Respectivul ganglion primeşte ramura internă a n. accesoriu, anastomoza cu hipog-losul, cu ganglionul cervical superior etc.
 Ganglion oftalmic, v. Ganglion ciliar.
 Ganglion otic, sin. ggl. Arnold.
 Mic ganglion nervos parasimpatic situat sub baza craniului, la originea nervului mandibular (din trigemen), în zona în care se detaşează n. buccinator şi n. pterigoidian, avînd rădăcini ortosimpatice (din plexul subsfenoidal), motrice (prin micii pietroşi), senzitive (din glosofaringic, prin micul pietros profund).
 <■ Ganglion pietros, sin. ggl. Ân-302 dersch. Fin ganglion periferic al glosofaringianului, situat în fossta pietroasă a temporalului, la nivelul găurii sfîşiate. Fuzi-form şi fuzionat ventral cu ggl. Ehrenritter, detaşează pe partea anterioară nervul timpanic (Jacobson), care pătrunde în cavitatea timpanică.
      Ganglion plexiform, v. Ganglion nodos.
      Ganglionul pterigopalatin, sin.
      ggl. sfenopalalin, ggl. Meckel. Ganglion nervos, parasimpatic, situat pe traiectul nervului sfenopalatin, între hiatusul or-bitar şi hiatusul maxilar, fiind parţial acoperit de n. infraor-bitar. Prezintă rădăcină simpatică (din plexul subsfenoidal, prin n. vidian), rădăcină mo-trică (din facial, prin n. marele pietros superficial) şi senzitivă (din n. sfenopalatin), emiţînd eferente pentru teaca orbitară, ggl. ciliar, n. palatin, mucoasa nazală etc.
      Ganglion Remak. Mic grup neuronal situat la nivelul deschiderii venei cave caudale în sinusul atriului drept.
      Ganglion Scarpa, v. Ganglion vestibular.
      Ganglion semilunar, sin. ggl. solar. Termen uzitat pentru definirea masivului ganglionar care ocupă centrul plexului solar. în mod obişnuit se găsesc doi ganglioni celiaci (celio-mezenterici) simetrici, reuniţi printr-un mănunchi nervos cu dimensiuni variate, adesea înconjuraţi de ganglioni mai mici (rumegătoare), uneori formînd un singur corp cu ggl. mezente-rici craniali etc.
      Ganglion sîeno-palatin, v. ggl. pterigopalatin.
      Ganglion spiral. Grup neuronal plasat pe ramura cocleară a nervului statoacustic.
      Ganglion stelat, sin. ggl. cervi-co-toracic. Complex ganglionar
ortosimpatic situat ia faţa medială a primei coaste, rezultat din fuziunea ganglionului cervical caudal cu ggl. cervical mijlociu şi cu primul ggl. toracic (cabaline), numai cu primul ganglion toracic (suine), cu primul şi al doilea ggl. toracic (taurine).
Ganglion submandibular. Mic
ganglion parasimpatic situat pe traiectul ramurilor secreto-rii ale nervului lingual, între respectivul nerv şi glanda sub-mandibulară.
Ganglion vestibular, sin. ggl. Scarpa. Ganglion nervos situat pe traiectul ramurei vestibula-re a nervului statoacustic. Ganglion Wrisberg, sin. ggl. cardiac. Mic ganglion nervos situat înapoia cîrjei aortice, reprezentînd formaţia de convergenţă a nervilor cardiaci. Ganglioni abomazici. Subgrup ganglionar limfatic din grupa ganglionilor gastrici la rumegătoare, sistematizaţi într-o grupă dorsală (plasată pe mica curbură a cheagului) şi alta ventrală (pe marea curbură a cheagului), primind aferente de la stomacul glandular, eferen-tele convergînd spre ganglionii celiaci.
Ganglioni anali. Grup ganglionar limfatic redus, situat în zona anală, primind aferente de la anus şi muşchii regionali, eferentele mergînd la ganglionii sacrali şi hipogastrici. Ganglioni ano-rectali. Grup ganglionar limfatic la taurine, situat în lungul rectului şi deasupra anusului, în zona re-troperitoneala, primind vase aferente de la rect şi anus, vasele eferente mergînd la ganglionii iliaci mediali. Ganglioni aortici, v. Ganglioni mediastinali aortici.
Ganglioni atriali. Subgrup ganglionar limfatic din grupa ganglionilor gastrici la rumegă-
I
toare, situaţi la nivelul cardiei, în şanţul atrioruminal, pe traiectul arterei ruminele drepte, primind aferente din zona atrioruminală, eferentele mer-gînd spre ganglionii celiaci. Ganglioni axilari, sin. ganglioni brahiali superiori. Grup gan-glionar limfatic voluminos situat pe partea medială a braţului, la originea arterei brahiale (cal), pe faţa internă a m. marele rotund, pe traiectul a. subscapulare (taurine), uniţi cu grupa prepectorală (suine), primind aferente din regiunea sub-scapulară medială, braţ, ggl. brahiali inferiori etc., eferentele mergînd la ganglionii cervicali caudali (prepectorali). Ganglioni axilari accesorii. Grup ganglionar limfatic (capră şi cîine), situat în apropierea porţiunii humerale a m. pectoral profund, primind aferente de la formaţiunile zonale, eferentele mergînd la ggl. ster-nali craniali.
Ganglioni ai bifurcaţiei trahea-
le. Termen sub care se descriu în anatomie grupele gangliona-re bronhice (mediale, ale bifurcaţiei stîngi şi ale bifurcaţiei drepte) la rumegătoare şi suine, existînd şi o grupă de ganglioni epitraheali (v. ganglionii bronhia! i) .
Ganglioni axilari ai primei coaste. Grup ganglionar limfatic la taurine, situat la faţa medială a articulaţiei spetei, pe traiectul a. axilare, primind aferente de la faţa medială a spetei şi braţului, eferentele mergînd la ggl. cervicali caudali.
Ganglioni axilari proprii. Sub-grup ganglionar limfatic din grupa ggl. axilari la taurine, compus din ganglionii axilari propriu-zişi, separat de ganglionii primei coaste.
Ganglioni Bidder, sin. ganglioni ymtriculciri. Ganglioni nervoşi
situaţi în apropierea bazei de ga** inserţie a valvulei atrioventri- 393 culare stîngi, cu rol în automatismul cardiac.
Ganglioni brahiali inferiori, sin. ganglionii ulnari. Grup ganglionar limfatic situat deasupra articulaţiei humero-ra-dio-ulnare (cal) sau pe traiectul a. colaterale ulnare (taurine), redus (suine), primind aferente de pe faţa medială a membrului toracic, eferentele mergînd la ggl. axilari.
Garglicni brahiali superori, v.
ggl. axilari.
Ganglioni bronhiali, sin. ggl. bronhiei. Evident grup ganglionar limfatic, situat la bifur-caţia traheii, putînd fi sistematizaţi în ggl. bronhiali mijlocii (între cele două bronhii), ggl. bronhiali stîngi, ggl. bronhiali drepţi, vasele aferente venind de lapulmoni, cord şi pericard, iar eferentele mergînd la ggl. mediastinali craniali.
Ganglioni bronl o-pulmonari. Termen general sub care se definesc uneori grupele ganglio-nare limfatice bronhiale şi ale bifurcaţiei traheale.
Ganglioni cecali. Grup ganglionar limfatic situat în apropierea cecului, pe traiectul arterei cecale, primind aferente de la cec, eferentele convergînd spre trunchiul limfatic intestinal.
Ganglioni celiaci. Grup ganglionar limfatic, masiv, situat la originea trunchiului celiac, primind aferente de la ggl. lienali, portali şi gastrici, efe-rentele formînd vasul limfatic celiac, care concură la realizarea cisternei chilifere.
Ganglioni cervicali caudali, sin. ggl. prepectorali (cal) sau ggl. cervicali inferiori profunzi caudali (suine). Grup ganglionar limfatic, situat în spaţiul pre-pectoral, înaintea primei coaste, vasele aferente venind de la esofag, trahee, ggl. cervicali
                                         OAN mijlocii, ggl. membrului toracic ..... etc., eferentele convergînd spre vena limfatică ce se varsă în vena cavă cranială. Lipsesc la cîine.
      Ganglioni cervicali inferiori profunzi caudali, sin. ggl. prepecto-rali. Masiv grup ganglionar limfatic, la suine putînd fi divizaţi în mediali (pe faţa ventrală a traheii, aferentele fiind zonale), şi în laterali (plasaţi în spaţiul prepectoral), eferentele convergînd spre trunchiul limfatic drept, care se varsă în v. cavă cranială.
      Ganglioni cervicali inferiori profunzi craniali. Grup ganglionar limfatic situat înapoia laringe-lui, aferentele venind de la laringe, tiroidă, originea traheii şi esofagului etc., eferentele mergînd la conductul traheal. Ganglioni     cervicali   inferiori
      profunzi mijlocii. Grup ganglionar limfatic la suine, aşezat pe traiectul traheii, aferentele venind de la trahee, esofag şi timus, eferentele mergînd la conductul limfatic traheal. Ganglioni     cervicali   mijlocii.
      Grup ganglionar limfatic (constant la cal) situat pe faţa laterală a traheii, aferentele venind din zona tiroidiană şi eferentele mergînd la ggl. cervicali caudali şi la conductul limfatic traheal.
      Ganglioni     cervicali   profunzi.
      Grup ganglionar limfatic (taurine, suine), situat de-a lungul traheii, esofagului,      jugularei
      profunde, fiind diseminaţi în mai multe grupe (inferiori caudali, inferiori craniali şi inferiori mijlocii, la suine, craniali, mediani şi caudali la taurine) (v. infra).
      Ganglioni cervicali superficiali, sin. ggl. prescapulari. Grup ganglionar limfatic situat înaintea articulaţiei scapulo-hume-rale, subm. cleido-mastoidian şi
 cleido-transvers (cal), sub ele ido-occipital (taurine), aferentele venind de la regiunea spetei, gît, grebăn etc., eferentele mergînd la ggl. cervicali caudali.
 Ganglioni cervicali superficiali dorsali. Grup ganglionar limfatic la suine, voluminos, situat pe traiectul a. omocervicale, acoperit de m. trapez cervical, aferentele venind din regiunea cervicală, grebăn, faţa laterală a spetei, jumătatea anterioară a cavităţii toracice etc. şi de la ggl. cervicali superficiali, eferentele mergînd la ggl. cervicali superficiali mediani şi ggl. cervicali caudali. Ganglioni cervicali superficiali mijlocii. Grup ganglionar limfatic la suine, redus, inconstant, situat sub cleido-occipital, pe faţa laterală a scalenului, aferentele venind de la formaţiunile zonale, iar eferentele mergînd la ggl. cervicali superficiali dorsali şi cervicali profunzi caudali.
 Ganglioni cervicali superficiali ventrali. Grup ganglionar limfatic la suine, situat de-a lungul marginii caudale a parotidei, aferentele venind de la ggl. mandibulari şi ggl. parotidieni, eferentele mergînd la conductul traheal.
 Ganglioni colici. Grup ganglionar limfatic situat pe traiectul arterelor colice, primind aferente de la colonul ascendent, eferentele mergînd spre ganglionii mezenterici craniali. Ganglioni costo-cervicali. Mic grup ganglionar limfatic (rumegătoare), situat pe traiectul arterei costo-cervicale, primind aferente de la muşchii zonali, pleura costală, de la primii 2 ggl. intercostali, eferentele mergînd la canalul toracic sau ggl. cervicali caudali (stînga) sau direct la canalul traheal (dreapta).
Ganglion] coxall. Grup ganglionar limfatic (25% la cal, 60% la taurine), situat între dreptul femural şi tensorul fasciei lata, primind aferente de la cvadri-cepsul femural şi tensorul fasciei lata, eferentele mergînd la ggl. iliaci laterali şi mediali. Ganglioni cubitali. Grup ganglionar limfatic (cabaline), situat pe partea medială a membrului toracic, la originea arterei colaterale ulnare, primind aferente din regiunea medială a membrului toracic, eferentele mergînd la ggl. axilari. La capră sînt situaţi în apropierea inserţiei humerale a marelui rotund. Ganglioni diafragmatic!, sin. ggl. xifoidiani, ggl. sternali caudali. Mic grup ganglionar limfatic parietal, situat pe traiectul arterei toracice interne, la inserţia diafragmei pe stern (divizaţi în craniali şi caudali, la taurine), primind aferente de la planşeul toracic şi diafragmă, eferentele mergînd la ggl. sternali craniali.
Ganglioni duodenali. Mic grup ganglionar limfatic (cîine), situat în apropierea duodenului, pe traiectul arterei duodenale, primind aferente de la duoden şi trimiţînd eferente spre ggl. portal i.
Ganglioni eparterlali. Subgrupă ganglionară limfatică la taurine şi suine, situată la originea bronhiei apicale (accesorii), primind aferente de la lobul apical drept şi lobul cardiac cranial, eferentele mergînd la ganglionii drepţi ai bifurcaţiei tra-heale.
Ganglioni epigastrici. Grup ganglionar limfatic (taurine), situat în contact cu m. dreptul abdominal, primind aferente de la peritoneu, eferentele mergînd la ggl. iliaci mediali.
Ganglioni femurali mediali. Grup ganglionar limfatic (specific carnivorelor), situat pe
faţa medială a coapsei, între <3AN m. croitor şi dreptul intern al 305 coapsei, primind aferente zonale şi emiţînd eferente spre ggl. ingvinali profunzi.
Ganglioni femurali profunzi, v. ggl. profunzi al femurului.
Ganglionii fosei iliace, sin. ganglionii flancului. Mic grup ganglionar limfatic prezent la taurine, situat în golul flancului, aferentele venind din zona flancului şi eferentele mergînd la ggl. subiliaci.
Ganglioni gastrici. Grup ganglionar limfatic situat pe traiectul arterelor gastrice, pe mica curbură a stomacului, primind aferente de la stomac, eferentele mergînd la ggl. celiaci.
La rumegătoare se împart în ggl. atriali, ruminali, reticu-lari, omazici, abomazici şi reti-culo-abomazici
Ganglioni gluteici. Mic grup ganglionar limfatic (10% din cazuri la suine), situat sub extremitatea proximală a bicepsului femural, primind aferente zonale şi trimiţînd eferente la ggl. sacrali.
Ganglioni hemolimîatici. Formaţiuni cu clasificaţie intermediară între ganglioni limfatici şi splină (rumegătoare, cal,porc, şobolan), diseminaţi în ţesutul gras perirenal şi periaortic, deo-sebindu-se de ganglionii limfatici adevăraţi prin lipsa vaselor limfatice aferente şi eferente. Astfel, deşi arhitectonica ganglionului limfatic este păstrată, în sinusurile lor se găseşte sînge, nu limfă. Li se atribuie un rol hemolitic.
Ganglioni hepatici, v. Ganglioni portali.
Ganglioni hioidiani aborali.
Grup ganglionar limfatic inconstant (taurine), situat pe faţa laterală a tirohioidului, primind vase aferente de la laringe-fa-ringe, eferentele mergînd la ggl. retrofaringieni.
29
 gan Ganglioni hioidiani orali. Mic
 „„„ grup ganglionar limfatic inconstant (taurine), situat la nivelul unghiului caudal al stilo-hialului, pe traiectul arterei con-dilice, aferentele venind de la formaţiunile zonale, iar eferentele mergînd la ggl. retro-faringiani laterali.
      Ganglioni hipogastrici, sin. ggl. sacrali. Subgrup ganglionar limfatic din grupa ganglionilor sublombari, plasaţi între cele două artere hipogastrice, primind aferente de la organele genitale şi de la pereţii cavităţii pelvine, eferentele mergînd la ggl. iliaci mediali.
      Ganglioni ileo-ceco-colici. Grup ganglionar limfatic (taurine), situat pe traiectul arterei ileo--ceco-colice şi pe colateralele ei, primind aferente de la ileon, cec, colon sigmoid şi colon spiralat, concentric, eferentele mergînd la trunchiul limfatic mezenteric.
      Ganglioni iliaci laterali. Subgrup ganglionar limfatic din grupa ganglionilor sublombari, aşezaţi la nivelul ramificaţiei arterei circumflexe iliace profunde, primind aferente de la ganglionii precrurali şi de la faţa internă a flancului, eferente le mergînd la ggl. iliaci mediali.
      Ganglioni iliaci mediali. Subgrup ganglionar limfatic din grupa ganglionilor sublombari, plasaţi la nivelul originii arterei iliace externe, primind aferente de la ggl. hipogastrici, ggl. iliaci laterali, ggl. ingvinali profunzi etc., eferentele realizînd trunchiurile lombare, care contribuie la formarea cisternei chilifere.
      Ganglioni infraspinali. Mic
      grup ganglionar limfatic (taurine), situat în contact cu marginea caudală a m. infraspinos şi capul lung al tricepsului brahial, primind aferente de la m.
marele dorsal, eferentele mergînd la ggl. axilari.
Ganglioni ingvinali accesorii.
Mic grup ganglionar limfatic (25% la suine) situat în apropierea furoului, de la care primeşte aferentele, vasele eferente mergînd la ggl. ingvinali superficiali.
Ganglioni ingvinali profunzi.
Grup ganglionar limfatic situat în triunghiul Scarpa (cal) sau în cavitatea abdominală (taurine , suine), pe traiectul a. iliace externe, primind aferente de la ggl. ingvinali superficiali şi ggl. poplitei, eferentele mergînd la ggl. sublombari (cabaline, taurine), sau direct la cisterna chilului (suine)
Ganglioni ingvinali superficiali,
sin. ggl. mamari (la femelă). Grup ganglionar limfatic situat în vecinătatea inelului ingvinal inferior (cal), de o parte şi de alta a „S“-ului penian (rumegătoare, suine), primind aferente de la organele genitale externe (mascul) şi de la mamelă (femelă), perineu, peretele ventral al abdomenului etc., eferentele mergînd la ggl. ingvinali profunzi.
Ganglioni intercostali. Grup ganglionar limfatic redus, dispus succesiv la fiecare spaţiu intercostal, în dreptul articulaţiei costo-vertebrale, primind aferente de pe plafonul cavităţii toracice, eferentele mergînd la ggl. mediastinali-aortici (cal) sau mediastinali dorsali (rumegătoare, suine).
Ganglioni ischiadici. Mic grup ganglionar limfatic (rumegătoare), situat în apropierea incizu-rii ischiadice mici, sub extremitatea proximală a bicepsului femural, pe traiectul vaselor gluteane caudale, primind aferente de la formaţiunile crupei, eferentele mergînd la ggl. hipogastrici. La oaie se împart în-
i
 tr-o grupă cranială şi alta canei ală.
 Ganglionii jaretului. Mici ganglioni limfatici inconstanţi (suine), plasaţi înaintea corzii jaretului, aferentele fiind zonale, iar eferentele mergînd la ggl. poplitei.
 Ganglioni jejunall. Grupuri gan-glionare limfatice, dispersate pe arterele jejunale, în vecinătatea arcadelor vasculare jejunale, primind aferente de la masa jeju-nală, eferentele concurînd la formarea trunchiului limfatic intestinal.
 Ganglioni laterovertebrali.Ganglioni ortosimpatici din lanţul catenar, ocupînd fiecare în parte
 o poziţie caracteristică pe faţa ventrală a coloanei vertebrale, din regiunea cervicală pînă în regiunea sacro-caudală. Ganglioni lienali, sin. ggl. splenici. Grupuri ganglionare limfatice plasate pe traiectul arterei splenice, primind aferente de la splină, ligamentul gastro-splenic şi de la ggl. omentali (taurine), eferentele mergînd la ggl. celiaci.
 Ganglioni lienali accesorii. Mic
 grup ganglionar limfatic diseminat pe vasele splenice. Ganglioni lombari aortici, sin.
 ggl. lombo-aortici. Grup ganglionar limfatic situat de o parte şi de alta a aortei descendente şi venei cave caudale, în regiunea lombară, primind aferente din regiunea sublombară, o-vare (femelă), oviducte, coame uterine etc., eferentele mergînd la cisterna chilului (cal) şi la trunchiurile lombare (rumegătoare, suine).
 Ganglioni lombari proprii. Subgrupă ganglionară limfatică din grupa ganglionilor lombari la taurine, situată în apropierea găurilor intervertebrale. Ganglioni mandibulari. Grup ganglionar limfatic situat în spaţiul intermandibular pe tra-
 iectul a, sublinguale, sud corpul AAW hioidului, primind aferente de la cavităţile nazale şi pereţii cavităţii bucale, eferentele mergînd la ggl. retrofaringiani (mediali).
 Ganglioni mandibulari accesorii. Mic grup ganglionar limfatic (suine), situat înapoia ggl. mandibulari, pe traiectul vaselor eferente ale acestora.
 Ganglioni mediastinali aortici.
 Grup ganglionar limfatic (suine), similar grupului mediasti-nal aortic de la alte animale, situat între aorta descendentă şi corpul vertebrelor, primind aferente de la plafonul cavităţii toracale şi de la ggl. mediastinali caudali, eferentele însoţind canalul toracic.
 Ganglioni mediastinali caudali, sin. ganglioni esofagieni (taurine)
 Grup ganglionar limfatic situat în mediastinulpostcardiac, de-a lungul esofagului, pe traiectul arterei esofagiene, primind aferente de la lobii diafragmatici ai pulmonului, esofag, diafragmă etc., eferentele mergînd la ggl. mediastinali craniali (cal) sau formînd un vas colector special (taurine).
 Ganglioni mediastinali craniali. Grup ganglionar limfatic situat în mediastinul anterior, între trunchiurile brahiale, unin-du-se cu ganglionii prepectorali, primind aferente de la mediastinul precardiac, eferentele concurînd (împreună cu cele de la ggl. prepectorali) la formarea venei limfatice drepte. La suine formează o grupă impară (sub vena cavă cranială), o grupă stîngă şi o grupă dreaptă.
 Ganglioni mediastinali dorsali aortici, sin. ggl. mediastinali dorsali. &rup ganglionar limfatic plasat pe traiectul aortei descendente, la originea arterelor intercostale, primind aferente de la aortă şi de la faţa craniodorsală a diafragmei, efe-
20*
 ttAfr rentele mergînd la ggl. mediasti-gQg nali craniali (cal) sau în vasul colector al ggl. esofagiani. Ganglioni mediastinali mijlocii. Grup ganglionar limfatic situat în mediastinul mijlociu, la nivelul originii aortei ascendente şi deasupra esofagului, la cabaline existînd trei grupe: între trahee şi esofag, deasupra aortei ascendente şi deasupra esofagului. Primesc aferente de la originea vaselor mari şi baza cordului, eferentele mergînd la ggl. mediastinali craniali. Ganglion] mediastinali mijlocii aortici. Grup ganglionar limfatic situat la cabaline la nivelul cîrjei aortice.
      Ganglioni mezenterici caudali.
      Grup ganglionar limfatic situat pe traiectul arterei mezenterice caudale, primind aferente de la colonul descendent şi rect, eferentele mergînd la ggl. iliaci mediali.
      Ganglionii mezenterici craniali.
      Mare grup ganglionar limfatic (70—80 ganglioni), situat pe traiectul arterei mezenterice cra-niale, primind aferente de la duoden, colon mare, pancreas, suprarenale, ggl. jejunali etc., eferentele mergînd spre trunchiul limfatic intestinal. Ganglioni obturatori. Mic grup ganglionar limfatic situat pe traiectul arterei obturatoare la cal.
      Ganglioni oniazici. Grup de 6— 12 ganglioni limfatici situat pe suprafaţa foiosului.
      Ganglioni omentali. Grup ganglionar limfatic situat pe traiectul a. epiploice, pe marea curbură a stomacului (cabaline), primind aferente de la zona fun-dică a stomacului şi marele epip-loon, eferentele mergînd la ggl. lienali (cabaline).
      Ganglioni ovarici. Mic grup ganglionar limfatic aşezat la nivelul ligamentului ovarian la iapă.
Ganglioni pancreatico-duode-nali. Grup de ganglioni limfatici diseminaţi în masa pancreasului şi în zonele de contact ale acestuia cu duodenul. Ganglioni pancreatico-intestl-nali. Grupe de ganglioni limfatici diseminaţi în zonele de contact dintre pancreas şi diverse porţiuni ale intestinului. Ganglioni parotidici, sin. ggl. parotidiani. Grup ganglionar limfatic situat în profunzimea parotidei, înapoia articulaţiei temporo-mandibulare şi pe traiectul arterei subzigornatice, primind aferente din regiunea auriculară, frontală, temporală, ma-seterină, unghiul temporal al ochiului şi parotidă, eferentele mergînd la ggl. retrofaringiani mediali.
Ganglioni periferici ai gloso-faringicului. Sub această denumire se definesc doi ganglioni nervoşi situaţi pe teritoriul perechii a IX-a de nervi capitali (ggl. pietros şi ggl. Ehrenritter), plasaţi la ieşirea nervului din cavitatea craniană.
Ganglioni periferici ai trigeme-nului. Sub această denumire se definesc adesea, în mod impropriu, diverşi ganglioni parasim-patici situaţi pe traiectul celor trei ramuri trigeminale şi anume: ggl. oftalmic (pe traiectul nervului oftalmic), ggl. sfenopalatin (pe traiectul nervului maxilar), ggl. lingual (pe traiectul nervului lingual) şi ggl. otic (pe traiectul nervului man-dibular).
Ganglioni periferici ai vagului.
Sub această denumire se descriu în anatomie doi ganglioni situaţi pe traiectul vagului, după ieşirea lui din cavitatea craniană (ggl. jugular şi ggl. plexi-form). E. Paştea a descris un al treilea ganglion, situat pe traiectul n. laringic cranial (ggl. laringic). Literatura aminteşte, în plus, de grupe neuro-
nale dispersate pe vag, nervii laringici etc. La păsări există de asemenea un ganglion vagal (ggl. Couvreuri), situat în zona tiro-paratiroidiană, înainte de pătrunderea vagului în cavitatea toracică. La cîine există în aceeaşi regiune un ganglion vago-simpatic.
Ganglioni poplitei. Grup ganglionar limfatic situat sub bicepsul femural, între acesta şi semitendinos, pe traiectul arterei circumflexa femurală caudală, primind aferente de pe faţa laterală a autopodiumu-lui, gambei şi coapsei, eferentele mergînd la ganglionii ing-vinali profunzi (cal, bou), sau la ggl. sacrali laterali (suine). Ganglioni portali, sin. ggl. hepatici. Grup ganglionar limfatic situat în scizura portală a ficatului, primind aferente de la ficat, pancreas şi originea duodenului, eferentele mergînd la ggl. celiaci.
Ganglioni precrurali, v. Ganglioni subiliaci.
Ganglioni prepectorali, v. Ganglioni cervicali caudali. Ganglioni prescapulari, v. Ganglioni cervicali superficiali. Ganglioni prevertebrali. Sub acest termen se descriu în general ganglionii neurovegetativi care se găsesc cuprinşi în plexurile nervoase juxtaorganice sau pe traiectul fasciculelor nervoase detaşate din ganglionii orto-simpatic i laterovertebral i. Ganglioni pterigoidiani. Grup ganglionar limfatic (taurine), situat înapoia protuberanţei alveolare, aferentele venind de la baza limbii şi de la vălul palatin, eferentele mergînd la ggl. retrofaringieni (mediali). Ganglioni pulmonari, v. Ganglionii bifurcaţiei traheale. Ganglioni rectali. Grup de 10— 30 ganglioni limfatici (cal), co-lectînd limfa de la colonul des-
cendent, vasele eferente ajun-gînd la ganglionii colici. Ganglioni renali. Grup ganglionar limfatic situat la nivelul hilului renal, primind aferente de la rinichi şi suprarenală, eferentele ajungînd la cisterna chi-liferă.
Ganglioni reticulari. Subgrupă de ganglioni limfatici din grupa ganglionilor gastrici, la rumegătoare, situaţi pe traiectul arterei reticulare şi rumino-reticu-lare, primind aferente de la reţea, eferentele mergînd spre ganglionii celiaci.
Ganglioni reticulc-abomazici. Subgrup ganglionar limfatic din grupa ganglionilor gastrici, la rumegătoare, situat la originea arterei gastro-epiploice stîngi, primind aferente de la organele vecine şi trimiţînd eferentele la ggl. celiaci. Ganglioni retrofaringieni, sin. ggl. cervicali craniali, ggl. guturali. Grup ganglionar limfatic situat pe faţa dorsală şi laterală a faringelui, la rumegătoare fiind divizaţi în grupă medială şi laterală.
Ganglioni retrofaringieni laterali. Subgrup ganglionar limfatic la taurine şi suine, situat sub aripa atlasului (taurine) sau pe faţa laterală a dreptului mare ventral al capului (suine), primind aferente de la ggl. retrofaringieni mediali, ggl.pa-rotidiani, hioidiani etc., eferentele convergînd spre vasul limfatic traheal.
Ganglioni retrofaringieni mediali. Subgrup ganglionar limfatic aşezat pe faţa dorsală a faringelui (taurine) sau sub aripa atlasului (suine, la care sînt acoperiţi de parotidă), aferentele venind de la faringe, limbă, ggl. submandibulari, ggl. parotidiani, eferentele convergînd spre vasul limfatic traheal. Ganglioni romboidali. Mic grup ganglionar limfatic, pre-
flAN zent uneori la rumegătoare, si-310 tuat la nivelul limitei ventrale a m. romboid, aferentele venind din regiunea prescapulară, iar eferentele unindu-se cu eferentele ganglionilor costo-cervicali. Ganglion! ruminali. Subgrup ganglionar limfatic din grupa ganglionilor gastrici la rumegătoare, sistematizaţi în ruminali drepţi (plasaţi pe şanţul longitudinal drept) şi ruminali stîngi (în şanţul longitudinal stîng), primind aferente de la rumen, eferentele mergînd spre ggl. celiaci.
     Ganglioni rumino-abomazici.
     Subgrup ganglionar limfatic din grupa ganglionilor gastrici la rumegătoare, aşezaţi în şanţul ventral rumino-abomazic, primind aferente zonale, eferentele mergînd la ganglionii portaîi şi ce’iaci.
     Ganglioni sacrali, v. Ganglioni hipogastrici.
     Ganglioni sacrali interni. Grup ganglionar limfatic situat pe faţa laterală a ligamentului sa-crotuberos, sub bicepsul femural (taurine) sau deasupra crestei acetabulare (suine), primind aferente de la musculatura profundă a bazinului, crupă şi coadă, eferentele mergînd la ggl. sublombari (iliaci mediali). Ganglioni sacrali laterali. Grup ganglionar limfatic situat pe faţa laterală a lig. sacrosciatic, sub inserţia proximală a bicepsului femural, aferentele colec-tînd limfa din regiunea cozii, crupei şi punctului fesei, eferentele mergînd la ggl. iliaci mediali.
     Ganglioni sacrali mijlocii. Mic
     grup ganglionar limfatic situat pe faţa medială a lig. sacrosciatic (taurine), deasupra şi înaintea tuberozităţii ischiadice, aferentele venind din zona punctului fesei.
     Ganglioni simpatici, v. Ganglioni laterovertebrali<
 Ganglioni spermatici interni.
 Mici şi inconstanţi ganglioni limfatici situaţi pe traiectul vaselor spermatice.
 Ganglioni spinali. Ganglioni plasaţi pe rădăcinile posterioare (dorsale, senzitive) ale nervilor rahidiani.
 Ganglioni splenici, v. Ganglionii lienali.
 Ganglioni sternali caudali, v.
 Ganglionii diafragmatici. Ganglioni sternali craniali. Grup
 ganglionar limfatic (taurine, cabaline), situat pe traiectul a. toracice interne, în jumătatea anterioară a sternului (la rumegătoare existînd cîte un ggl! la nivelul fiecărei articulaţii costo-sternebrale), primind aferente de la stern, ggl. sternali caudali şi pereţii toracici, eferentele mergînd la ggl. prepectorali.
 Ganglioni subiliaci, sin. ggl. precrurali. Grup ganglionar limfatic situat de-a lungul marginii anterioare a tensorului fasciei lata, pe traiectul arterei circumflexe iliace profunde, prir mind aferente de la peretele abdominal şi o parte din peretele toracic, faţa laterală a coapsei, regiunea gluteană, faţa laterală a gambei etc., eferentele mergînd la ganglionii sublombari (taurine, cabaline), ingvinali profunzi şi iliaci laterali (la suine). Lipsesc la cîine. Ganglioni sublombari. Grup ganglionar limfatic masiv, situat la terminarea aortei descendente şi format din ggl. hipogastrici, iliaci mediali, iliaci laterali (v. supra).
 Ganglioni submandibulari, v. ggl. mandibulari.
 Ganglioni supramamarijsin.ggz. retromamari, ggl. ingvinali superficiali. Grup ganglionar limfatic situat în partea caudală a bazei ugerului (vacă), primind aferente de la mamelă şi tri-
           t
mîţind eferente la ggl. ingvinali profunzi.
Ganglioni supramamari acccso-
rii. Grup inconstant de ganglioni limfatici (cabaline), aşezaţi în partea caudo-laterală a mamelei.
Ganglioni testiculari (proprii),
sin. ggl. spermatici interni. Mici ganglioni limfatici inconstanţi, descrişi de Apostoleanu la porc, fiind plasaţi pe traiectul vaselor spermatice, aferentele venind din zona cordonului testicular, iar eferentele mergînd la ggl. iliaci mediali. Ganglioni tuberoşi. Mici ganglioni limfatici inconstanţi (oaie) situaţi în apropierea tube-rozităţii ischiadice.
Ganglioni uterini. Mici ganglioni limfatici situaţi în ligamentele largi la iapă şi scroafă. Ganglioni xifoidiani, v. Ganglionii diafragmatic i. Ganglionar. Care se referă la ganglioni.
Ganglioplegic (gr. plege : lovitură), sin. neuroplegic. Compus ce deconectează sistemul neuro-vegetativ, prin reducerea tonusului sau blocarea fibrelor pre-ganglionare (receptorii): sărurile de metoniu, largactilul etc. Ganglită. Termen arhaic echivalent termenului de adenită (limfadenită).
Gangrena extremităţilor. Întîlnită mai frecvent la porc, viţel şi iepure, gangrena extremităţilor se datoreşte de cele mai multe ori angiospasmului, obişnuit toxic.
Gangrenă. Mortificarea ţesuturilor, în urma unei ischemii de origine circulatorie sau a unei infecţii postraumatice cu germeni anaerobi.
Gangrenă gazoasă, sin. edem gazos malign, septicemie gangre-noasă. Boală infecţioasă, polimorfă, produsă de diverşi germeni anaerobi (vibrion septic, CI. oedematiens, CI. perfringens
  etc.), pătrunşi într-o plagă prin înţepare sau zdrobire, neaerată, şi manifestată prin tulburări generale grave, autointoxicaţie etc., la nivelul plăgii apărînd un edem gazos cu tumefacţie mare, crepitant etc.
'"'Gangrenă traumatică. Tip de gangrenă gazoasă consecutivă traumatismelor.
  Gangrenă umedă. Mortificare tisulară provocată de o cauză gangrenigenă diversă (compresiuni, tulburări vasculare etc.), la care se adaugă o infecţie primitivă, procesul morbid mani-festîndu-se prin insensibilizarea ţesuturilor, hipotermie locală, sfacelare etc.
  Gangrenă uscată. Mortificare tisulară provocată de cauze mecanice, toxice, neurovasculare etc., caracterizată prin deshidratarea ţesuturilor, care cîştigă un aspect de ţesut mumifiat.
-  Gangrenos. Care se referă la gangrenă sau care are caracterele gangrenei.
  Gaolean (lat. Sorghum chi-nense). Specie de plantă anuală din familia gramineelor, cu tulpini suculente şi frunze asemănătoare cu ale porumbului. Are seminţe mici şi cu conţinut ridicat în proteine şi grăsimi. Se cultivă foarte mult în estul Asiei, pentru seminţele sale folosite în alimentaţie. La noi, denumirea de gaolean se atribuia uneori şi sorgului zaharat (Sorghum saccharatum), cultivat pentru nutreţ.
  Garafagnina. 1 — Rasă de taurine din Italia, cu aptitudini triple: lapte, carne, muncă. Are culoarea variabilă de la gri-deschis la gri-închis, formată din amestec de peri albi şi negri şi talia de 1,30 m. Produce 2 000 1 lapte. 2 — Populaţie ovină (v. Appenninica). Garessina. Rasă de oi din Italia, cu statură redusă, cu greutatea sub 50 kg, cu aptitudini
 PAR pentru producţia de lînă fină gj2 Şi carne.
      Garonnaise. Rasă de taurine franceză, cu aptitudini pentru muncă şi carne, cu talie şi greutate corporală mare, cu corp cilindric, piept dezvoltat, membre robuste şi musculoase, cap mare cu coarne caracteristic întoarse în jos.
      Garou.Ligaturăelastică (înmod obişnuit practicată cu un tub de dren sau o fîşie de material elastic), preconizată de M o-rel (în 1674), aplicată pe o regiune (în special în zonele apendiculare), cu scopul de a opri hemoragia. Lăsată timp îndelungat (peste 2 ore), liga-tura poate provoca ischemie gravă locală, gangrenă etc. Gascogne. Rasă de găini, cu greutatea corporală medie şi producţie bună de ouă. Gasteropode (gr. gaster: stomac, pous, podos: picior), sin. melci. Clasă de moluşte cu picior în formă de talpă, aşezat pe faţa ventrală a masei viscerale, de unde le vine şi numele. Au un cap bine diferenţiat, prevăzut cu tentacule; masa viscerală este de obicei asimetrică (răsucită) şi cuprinsă într-o cochilie, formată dintr-o singură bucată. Cochilia poate fi răsucită sau nerâsucită. Trăiesc pe uscat, în locuri umede, în ape dulci sau mări şi oceane. Unele specii se cultivă, fiind comestibile. Gastralgie. 1 — Durere gastrică. 2 — Nevroză dureroasă a stomacului.
      Gastrectazie. Dilataţia stomacului.
      Gastrectomie. Excizia parţială a peretelui stomacal.
      Gastric. Care se referă, se raportează sau aparţine stomacului: regiune gastrică, mucoasă gastrică etc.
      Gastrică caudală (lat. A. gastrica caudalis). Denumire cu utilizare variată, la suine definind
o  ramură a trunchiului celiac, distribuită feţei caudale a stomacului, ramură corespunzătoare de fapt arterei gastrice stîngi; la cal sub această denumire se descriu ramificaţiile arterei gastrice stîngi, distribuite feţei caudale a stomacului etc.
Gastrică cranială (lat. A. gas-
trica cranialis). La suine defineşte o colaterală a arterei hepatice, distribuită feţei craniale a stomacului; la cabaline din contră defineşte ramurile arterei gastrice stîngi, distribuite feţei craniale a stomacului etc. Gastrică dreaptă (lat. A. gastrica dextra). Colaterală a arterei hepatice, descrisă în literatura franceză sub denumirea de a. pilorică, distribuită zonei dorsale şi porţiunii drepte a micii curburi stomacale. La suine, artera respectivă este descrisă sub denumirea de a. gastrică cranială, la rumegătoare corespunzînd arterei duodenale. Gastrică scurtă (lat. Aa. gas-tricae breves). Arteriole cu origine variată, distribuite fundului de sac stomacal stîng. La suine, cabaline şi carnivore se detaşează din a. lienală, abordînd marea curbură gastrică. La carnivore, sub aceeaşi denumire se definesc o serie de arteriole detaşate din a. gastrică stîngă şi distribuite fundului de sac stomacal stîng. Gastrică stîngă (lat. A. gastrica sinistra). Terminală a trunchiului celiac. La cabaline dă ramura gastro-pulmonară, ramuri pancreatice, gastrice caudale şi ramuri gastrice craniale. La carnivore coboară de la cardia pe mica curbură, aproape de originea ei emiţînd o arteră gastrică scurtă, în timp ce la suine este suplinită prin ramuri detaşate din a. lienală: prima ramură corespondentă arterei gastrice stîngi este definită ca
o  arteră gastrică caudală, cea de a doua reprezentînd a. diver-ticulară. La rumegătoare corespunde arterei omaso-abomasice. Gastricism. Concepţie medicală, în funcţie de care cea mai mare parte a bolilor depind de o proastă funcţionare a stomacului.
Gastrie. Manifestare gastrică de origine alergică, caracterizată prin edeme fugace ale mucoasei stomacale, hemoragii şi eroziuni gastrice, dureri stomacale etc. Gastrita cronică hipertrofiantâ a calului. Afecţiune de origine necunoscută, caracterizată printr-o îngroşare considerabilă a pereţilor stomacali la cabaline. Gastrita edematoasă a bovinelor. Afecţiune de origine încă neprecizată, manifestată printr-o hipertrofie edematoasă a pereţilor cheagului şi tradusă clinic prin tulburări digestive diverse, debilitare etc.
Gastrită. Inflamaţia stomacului (mucoasei gastrice). Gastrită traumatică. Inflamaţie stomacală provocată de prezenţa corpilor străini în stomac, care produc o traumatizare a mucoasei gastrice.
Gastro-cardio-pneumonic (sindrom-) . Sindrom vagotonic plu-rivisceral, de origine variată, putînd fi întîlnit în diverse boli la cîine şi cal, caracterizat prin reflex oto-cardiac pozitiv, hiper-secreţie salivară, dispnee, bradi-cardie etc.
Gastrocolita hemoragico-necro-tică a porcului, v. Dizenteria porcului.
Gastro-duodenală (lat. A. gas-tro-duodenalis). Colaterală a arterei hepatice, care coboară retrograd de la pilor spre marea curbură gastrică, după un scurt traiect divizîndu-se într-o arteră pancreato-duodenală şi o arteră gastro-epiploică dreaptă. Gastro-epiploică dreaptă (lat. A. gastro-epiploica dextra). Ter-
minală a arterei gastro-duode- OAi-i nale, care după separarea ei de gjg artera pancreatico-duodenală întretaie pilorul în porţiunea iniţială a duodenului şi coboară retrograd pe marea curbură a stomacului (sau la distanţă de ea), dînd ramuri multiple pentru porţiunea terminală a marii curburi gastrice, anastomozîn-du-se în plin canal cu a. gastro-epiploică stîngă.
Gastro-epiploică stîngă (lat.
A. gastro-epiploica sinistra). Terminală a arterei splenice la animalele monogastrice, prelungită de la extremitatea ventrală a splinei spre marea curbură a zonei fundice stomacale, emiţînd pe traiect o mulţime de ramuri gastrice, anas-tomozîndu-se în plin canal cu gastro-epiploica dreaptă. La rumegătoare apare ca o terminală a arterei omaso-abomasice, tre-cînd printre reţea şi foios, pentru a aborda marea curbură a cheagului.
Gastrocel. Hernia stomacului. Gastrodinie (gr. gaster: stomac, odini:    durere). Sensibilitate
gastrică dureroasă mărită. Gastroenteralgie. Durere gastrică şi durere intestinală, co-respunzînd colicilor gastro-in-testinale adevărate.
Gastroenterita hemoragică enzootică a cîinelui, v. Boala de Stuttgart.
Gastroenterita infecţioasă a felinelor. sin. tifos felin. Boală infecţioasă, contagioasă, cu caracter epizootie, produsă de un virus specific (probabil al leu-copeniei infecţioase) şi manifestată prin febră, diaree pro-fuză, hemoragică, vomitări, cel mai adesea fiind mortală. Gastroenterita infecţioasă a porcului, v. Deyle-Hutchings. Gastroenterita purceilor înţărcaţi. Tulburare gastro-intesti-nală apărută la purcei imediat după înţărcare, provocată de
 ftAS schimbarea alimentaţiei şi ma-nifestată prin diaree hemoragică, debilitare etc. Gastroenterită. 1 — Inflamaţia simultană a stomacului şi intestinului. 2 — Inflamaţia tubului digestiv în general. Gastroenterologie. Parte a me-dicinei care se ocupă cu studiul bolilor gastro-intestinale. Gastro-enterostomie. Operaţie chirurgicală constînd din stabilirea unei comunicări artificiale directe între stomac şi intestin, eliminînd pilorul din circuit (în caz de stricturi pilo-rice).
      Gastroîiloză. Stare patologică întîlnită la cabaline, produsă de dezvoltarea larvelor unor insecte din genul Gastrophilus în stomac şi intestin, manifestată prin semne de ordin general şi simptome digestive (anorexie, colici etc.).
      Gastro-hepatic. Care se referă simultan la stomac şi ficat.
  -— Gastro-intestinal. Care se referă în acelaşi timp la stomac şi intestin.
      Gastromicoză, v. Bradsot. Gastropatia ulceroasă a suinelor.
      Gastropatie ulceroasă, întîlnită frecvent în special la porcii din crescătorii, alimentaţi intensiv, caracterizată prin ulcere trofice diseminate sau circumscrise, cu simptomatologie generală şi digestivă diferită.
 —- Gastropatie. Termen general folosit pentru definirea bolilor de stomaa, indiferent de originea, caracterul sau aspectul lor, distingîndu-se: gastropatii funcţionale (fără leziuni) şi gastropatii organice (cu leziuni). Gastropatie senzitivă, sin. gas-" tralgia, crampa sau spasmul stomacal, colica de foame. Gastropatie funcţională determinată de foame, gastrite, gastroze, iritaţii mecanice, chimice etc., manifestată prin colici, vomi-tări, reflectivitate gastrică, care
 cedează la medicaţia calmantă sau — în cazul foamei — după administrarea alimentelor. Gastropatia ulceroasă. Afecţiune ulceroasă a mucoasei gastrice, întîlnită la toate speciile, mai frecventă la suine şi carnivore, distingîndu-se un ulcer peptic (primitiv), consecutiv unor tulburări trofice, şi un ulcer simptomatic (secundar). Gastroplegie. Paralizie gastrică.
 Gastroptoză. Deplasarea topografică a stomacului prin relaxarea ligamentelor, tradusă prin sensibilitate epigastrică, tulburări funcţionale, debilitare etc.
 Gastroragie. Hemoragie gastrică.
 Gastroree (gr. gaster: stomac, rheo: a curge). Hipersecreţie gastrică.
 Gastroscopie (gr. gaster: stomac şi skopeo: cercetez). Inspecţia stomacului, fie imediat (cu gas-troscopul), fie direct (după la-paratomie şi gastrotomie exploratoare) .
 Gastrostomie. Incizarea peretelui stomacal, urmată de practicarea unei fistule artificiale, pentru eliminarea conţinutului gastric direct în exterior. Gastrotomie. Incizarea peretelui stomacal pentru extracţia corpilor străini din stomac, practicată mai ales la cîine. Gastroxie. Termen utilizat uneori pentru definirea dispepsiei hiperstenice.
 Gastrulare. Succesiunea de fenomene pe care le suferă blas-tula în trecerea ei spre faza de gastrulă.
 Gastrulă. 1 — Formă tranzitorie în dezvoltarea embrionului nevertebratelor şi a unor vertebrate inferioare, rezultată prin invaginarea unei porţiuni din peretele veziculei blastoder-mice. 2 — Stadiul didermic al embrionului.
 Gauda. Tip de brînză olandeză, cu pastă tare, care se prepară din lapte integral.
 Gaur (lat. Bibos gaurus). Specie de mamifer din familia bovide-elor, de talie mare (lungimea peste 3 m, înălţimea la grebăn 1,85), foarte robust şi masiv, acoperit cu păr des şi scurt, de culoare brună-roşcată, cu coarnele lungi şi arcuite. Trăieşte în turme mici în nordul Indiei, în Birmania, la poalele munţilor Himalaia, în locuri muntoase şi împădurite. Forma domestică a gaurului se numeşte Gaial.
 Gaură Botal. Comunicare in-teratrială la fetus, putînd persista ca anomalie şi după naştere, condiţionînd apariţia bolii albastre.
 Gazelă. Nume dat mai multor genuri de mamifere rumegătoare din subfamilia antilopelor, cu corpul graţios, cu picioarele lungi şi sprintene, coarne în formă de liră cu îngroşări inelare, prezente la ambele sexe, şi cu ochii mari. Trăieşte în stepă şi deserturile din Asia şi din Africa (Gazzella granti, Gazella dorcas).
 -Gazogen (termen compus din „gaz" şi gr. gennae: a naşte).
 1  — Termen utilizat pentru definirea alimentelor care fer-mentînd în tubul digestiv produc o mare cantitate de gaze.
 2  — Care produce gaze.
 Găina albă rusească, v. Albă rusească.
 Găina de matase, v. Japoneză cu penaj mătăsos.
 Găina de porţelan. Rasăde găini, pitică, cu penaj bogat şi foarte viu colorată, deosebit de frumoasă, crescută în scop ornamental. Se cunosc două varietăţi: aurie şi albastră.
 Găină (lat. Gallus bankiwa domestica). Specie de păsări domestice, originară din India, care cuprinde o mare diversitate
 de rase, grupate în: rase uşoa- 6EL re, bune producătoare de ouă, gjg grele, crescute pentru producţia de carne, mixte, combatante, decorative etc.
 Găinuşa de baltă (lat. Galinula chloropus). Pasăre din familia ralidelor, puţin mai mică decît
 o cioară, de culoare neagră, golaşe în frunte (o pată roşie de piele) şi cu picioare verzi. în ţara noastră trăieşte mai ales în bălţile Dunării, unde soseşte primăvara şi de unde pleacă din nou toamna.
 Găinuşa de stepă (lat. Syrrhap-tes paradoxus). Pasăre de stepă din ordinul columbiformelor, de mărimea unui porumbel, colorată în galben-brun, cu rînduri de pete sure pe spate; picioarele au numai trei degete, acoperite cu pene pînă la gheare. Se hrăneşte mai ales cu seminţe. Cloceşte în Asia Centrală, de unde migrează uneori în Europa, ajungînd şi în ţara noastră.
 Geiger-Miiller (detector-). Aparat pentru detectarea particulelor radioactive.
 Gel. Stare (substanţă) coloidală de consistenţă vîscoasă, care are tendinţa să se îmbibe cu apă.
 Gel hi dric, sin. hidro gel. Coloid hidrofil cuprinzînd micele foarte mari, dintr-un fluid mai puţin dens decît mediul disper-sant, care apare redus proporţional, legătura dintre cele două faze fiind foarte strînsă. Gelatinizare. Transformarea în gelatină sau cîştigarea unui aspect gelatinos.
 Gelatină albă. Foi transparente obţinute din fierberea cartilajelor şi oaselor, utilizată în soluţii injectabile cu efect hemostatic (sindroame hemoragipare) sau pentru prepararea unor forme medicamentoase (capsule etc.)
 Geliîicare. 1 — Procesul de formare sau de apariţie a unui gel.
GEIi 2 — Transformarea unei soluţii gig coloidale în gel. 3 — Coagularea în masă a unei soluţii coloidale, prin formarea unei reţele solide, foarte fine, conţinînd între ochiurile ei un lichid. Geloză, sin. Agar-agar. Materie gelatinoasă, extrasă dintr-o algă emolientă din genul Gellidium, precum şi din alga cunoscută sub denumirea de Agar-agar. Insolubilă în apă rece, amorfă, se solubilizează în apă caldă şi se transformă în gel prin răcire. Serveşte ca mediu de cultură pentru unele bacterii.
   "““Gemelar. Care se referă la gemeni.
     ~Gemelologie (lat. gemellus: gemen) . Studiul gemenilor, folosit pentru a diferenţia rolul eredităţii de rolul mediului, în apariţia diferitelor însuşiri. Gemeni dizigoţi. Gemeni proveniţi din doi zigoţi, ca urmare a două fecundări separate, fiecare din acestea între un alt spermatozoid şi o altă ovulă. Gemeni monozigoţi, sin. gemeni identici. Gemeni proveniţi dintr-un singur zigot.
     Geminat. Dispus în grupuri de 2 (bigeminat), de 3 (trigeminat) etc.
     Genă. 1 — Factor ereditar. 2 — Denumire utilizată în genetică pentru definirea unităţii genetice (particulă materială diferenţiată) care deţine informarea genetică a unui anumit caracter, unitate care determină comportamentul caracterului respectiv.
     Genă complementară. Denumire utilizată pentru definirea acelor gene care nu acţionează decît în cuplu (numai dacă sînt prezente amîndouă).
     Genă letală. Gena care în stare omozigotă are un efect letal. Genă letală dominantă. Genă care determină un efect letal vizibil şi în stare heterozigotă.
Genă letală recesivă. Genă care în stare heterozigotă nu determină un efect letal vizibil, dar în stare omozigotă are acţiune letală.
Genă majoră. Genă cu efect destul de mare pentru a provoca o discontinuitate chiar în prezenţa segregării la alţi loci şi a variaţiei negenetice, putînd fi studiată prin metode mendeliene.
Genă minoră. Genă a cărui efect nu este destul de mare pentru a provoca discontinuitate, ne-putînd fi studiată în mod individual.
Genă modificatoare. Genă care, prin acţiunea ei, determină o schimbare a unui caracter. Genă semiletală. Gena care determină turburări grave care nu se soldează neapărat cu moartea organismelor (fiind compatibile cu supravieţuirea).
Genă sub vitală. Genă care determină turburări relative, în general minimale, dar certe. Genealogic. Care se referă la genealogie: registru genealogic etc.
Genealogie. 1 — Şirul de strămoşi ai unui individ. 2 — Studiul originii unui individ sau a şirului de ascendenţi.
Gene asemănătoare în condiţie. Gene care nu pot fi diferenţiate prin efectele lor fenotipice sau prin oricare âlt criteriu funcţional, cu alte cuvinte, care au aceeaşi condiţie alelomorfă. Gene identice prin origine, sin. gene identice. Gene care provin din replicarea unei gene dintr-o generaţie anterioară.
Gene independente. Genele care nu sînt identice prin origine, indiferent dacă au aceeaşi stare alelomorfă (asemănătoare în condiţie) sau sînt alele diferite. Gene multiple, sin. factori multipli sau gene polimere. Două sau mai multe gene situate în loci diferiţi (deci aparţinînd la
  perechi de alele diferite) rare acţionează asupra dezvoltării aceluiaşi caracter, prin însumarea efectului lor (aditivita-te).
  Geneen (gr. geneion: bărbie), sin. genien. Care se referă la bărbie: linie geneenă (zonă an-guloasă retrosimfizară mandi-bulară) etc.
  Generaţie. 1 — Producerea unei noi fiinţe vii, relativ asemănătoare cu aceea care i-a dat naştere. 2 — Funcţiune prin care fiinţele vii se reproduc. 3 — Fiecare filiaţiune sau descendenţă de la părinţi la copii. 4 — Totalitatea acelor care trăiesc în acelaşi timp.
  Genetic. Care se referă la caracterele ereditare şi la genetică.
_ Genetica biochimică. Parte a geneticii care se ocupă cu studiul proceselor biochimice desfăşurate la nivel leptonic şi celular, dependente de baza ereditară din zigot şi manifestate la animalul adult.
_ Genetica biometrică. Parte a geneticii cantitative care tratează problema eredităţii diferenţelor cantitative, măsurabile. Unii autori folosesc noţiunea de genetică cantitativă în locul termenului definit. Genetica cantitativă. Parte a geneticii care se ocupă cu studiul transmiterii ereditare a caracterelor cantitative. în genetica cantitativă, se porneşte de la premiza că ereditatea diferenţelor cantitative depinde de gene care sînt supuse aceloraşi legi de transmitere şi care au aceleaşi proprietăţi ca genele a căror transmitere şi proprietăţi sînt evidenţiate prin diferenţe calitative (v. caracter calitativ). Deci genetica cantitativă este o extindere a principiilor geneticii mendeliene la analiza caracterelor cantitative, deosebindu-se de aceasta.
   prin faptul că diferenţele dintre GEN caracterele cantitative, în mă-sura în care ele sînt moştenite, depind de diferenţele dintre genele mai multor loci, ale căror efecte nu sînt distinse în mod individual, pe cînd în cazul caracterelor calitative, diferenţele depind numai de o genă de la un singur locus. Din această cauză, raporturile mendeliene nu sînt reliefate în diferenţele cantitative, fapt care face ca metodele de analiză mendeliană să nu fie adecvate în genetica cantitativă. înţelegerea eredităţii caracterelor cantitative prezintă o însemnătate fundamentală în studiul evoluţiei şi în aplicarea geneticii la ameliorarea plantelor şi a animalelor.
   Genetica embriologică. Parte a geneticii care se ocupă cu studiul fenomenelor ontogenetice (şi filogenetice) dependente de baza ereditară din zigot şi manifestate la animalul adult.
   Genetica fiziologică. Parte a geneticii care se ocupă cu studiul fenomenelor fiziologice dependente de baza ereditară conţinută în zigot şi manifestate la animalul adult în specificitatea lor.
_ Genetica populaţiilor. Parte a geneticii cantitative, care se ocupă cu studiul proprietăţilor genetice ale populaţiilor, cu referiri la ger ele care provoacă diferenţe uşor identificabile, cantitative. Unii autori folosesc acest termen ca sinonim cu genetica cantitativă.
—Geneză (gr. genesis: naştere).
   1 — Termen arhaic utilizat pentru definirea generaţiei spontanee. 2 — Termen folosit pentru definirea procesului de apariţie a unei boli (geneza bolii), a unor virusuri, formaţiuni, procese etc.
   "“Genezic. Care se referă la reproducţie.
 QKN GengJe. Parte moale componen-gjg tă a dintelui, reprezentînd o porţiune a mucoasei bucale, densificată şi răsfrîntă de pe zona alveolară pe gîtul dentar, la care aderă, dermul subepite-lial cîştigînd un aspect lame-lar-elastic.
      Geniculat (ganglion-), v. Ganglion, Gasser.
      Genioglos (muşchi-). Muşchi al limbii, cu aspect semipenat, situat pe partea mediană, în contact cu congenerul lui, inserat printr-un scurt tendon pe suprafaţa geneenă şi dispersat pe trei direcţii (oral, aboral şi intermed iar), impr im înd mob i-litatea limbii (prepulsia-retro-pulsia).
      Geniohioidian (muşchi-).Muşchi din complexul hioidian fuziform, inserat oral pe suprafaţa geneenă şi caudal pe ento-glos, intervenind în deplasarea spre înainte a hioidului. Geniopiastie. Repararea zonei bărbiei prin autoplastie (în fracturi, plăgi etc.)
      Genital (lat. genitalis / născător). Care se referă la funcţiunea de reproducţie.
 --'^Genitor (lat. genitor: născător, creator, tată). Cel care zămisleşte.
      Genito-urinar. Care se raportează simultan la aparatul genital şi urinar.
      Genofond. Expresie definind în zootehnie şi genetică totalitatea genelor existente la diferiţi indivizi care compun o populaţie.
 -—^ Genom. 1—Ansamblu de gene. 2—Setul minim de cromozomi, moştenit ca o unitate de la ___ unul din părinţi.
      Genotip. Expresie definind în zootehnie şi genetică modul în care sînt grupate genele la indivizii care compun o anumită populaţie.
      Gentile de Puglia. Rasă de oi italiană, cu lînă fină, formată
 din «ile locale ameliorate cu reproducători din rasa Merinos. Are triple aptitudini, cu prevalenta producţiei de lînă şi cu exterior asemănător cu rasa Sopravissana.
 Genunchi. în morfologia veterinară şi zootehnie, noţiunea de genunchi are alt sens decît în antropotomie, întrucît defineşte (impropriu) zona articulaţiei antibrahio-carpo-me-tacarpiană.
 Genunchiului (artera-) (lat. A. genus). Colaterală a arterei femurale care coboară spre inserţia patelară a quadricepsului femural, distribuind ramuri articulaţiei, vastului medial şi croitorului. La păsări sub denumirea de „a. supremă a genunchiului" se descrie o fină ramificaţie a redusei artere femurale, ramificaţie care se distribuie zonei mediale a articulaţiei femuro-tibiale. Genu-valgum. Termenul ştiinţific al viciului de aplomb cunoscut sub denumirea zootehnică de picioare în nX“ sau „genunchi de vacă“, presupunînd devierea zonei carpiene (tar-siene) spre planul de simetrie. Genu-varus. Termenul ştiinţific al viciului de aplomb cunoscut în zootehnie sub denumirea de „genunchi de raţă“ sau „picioare în ;)0“ caracterizat prin devierea zonei carpiene de la planul de simetrie, spre îna-fară.
 Geofagie (gr. gi, geo: pămînt, fagein: a mînca). Aberaţie gustativă caracterizată prin consum de pămînt.
 Gerber, v. Butirometru.
 Gerhard (proba -). Probă pentru evidenţierea cetonuriei, bazată pe reacţia perclorurii de fier cu acidul diacetic.
 German, sin. Ciobănesc german. Rasă de cîini ciobăneşti, cu conformaţie şi aspect de lup, cu talie mare (68 cm) cu linii ar-
monioase şi elegante. Se creşte pentru paza turmelor, urmărire şi agrement.
Germen. 1 — Termen general pentru definirea stadiului simplu şi primitiv din care se formează ulterior o fiinţă vie. 2 — Originea materială a fiinţei vii. 3 — Se utilizează în sens eufemic pentru definirea microbilor.
Germîree (engl.), sin. axenic. Lipsit de germeni (metazoare, protozoare, bacterii, ciuperci, levuri, virusuri). Animalele de această categorie se obţin prin cezariană, executată în condiţii de sterilitate perfectă, cres-cîndu-se ulterior în aceleaşi condiţii, în vederea cercetărilor în care să se excludă influenţa unor infecţii, a combaterii unor boli infecţioase etc. (v. şiGno-tobiotic şi S.P.F.)
Germicid. Care ucide germenii. Germinativ. Care are raport cu germinaţia sau din care se naşte ceva: stratul germinativ al epidermului (stratul la nivelul căruia are loc multiplicarea celulelor epidermice) etc. Geromorfism. 1 — Stare în care un ţesut sau organ cîştigă aspectul pe care-1 are la animalul bătrîn. 2 — Proces de îmbătrî-nire morfologică.
Gerontoxon. Opacifiere gălbuie a circumferinţei corneii, cu aspect de cerc sau de arc, provocată de senilitate.
Gessienne. Rasă de taurine franceză, cu roba bălţată cu roşu, cu capul alb, crescută pentru producţia de lapte (3 000 1 în medie) şi pentru carne. Gestaltism (germ. Gestalt: structură). Teorie filozofică a formei, afirmînd influenţa în toate domeniile a întregului asupra părţilor care-1 compun.
Gestaţie. Timp în care femelele vivipare adăpostesc în corpul lor (în uter) noua fiinţă care a rezultat prin dezvoltarea zigo-
  tului, hrănind-o (graţie legă-turilor circulatorii sangvine) şi gţg oferindu-i materialul de dezvoltare pînă în momentul în care va fi suficient de evoluată pentru a putea reacţiona pozitiv la condiţiile mediului, cînd este expulzat (naştere, fătare).
- Gestaţie extrauterină, v. Extra-uterină.
  Gestaţie imaginară, sin. pseu-dogestaţie. Comportament particular observat mai ales la căţea, constînd dintr-o serie de semne asemănătoare cu cele manifestate de femela gestantă, eventual existînd chiar şi o declanşare a secreţiei lactate la 2 luni după călduri (cînd ar fi născut, dacă ar fi fost gestantă). Gestaţie prelungită. Prelungirea gestaţiei la o specie, peste limita maximă, urmată de fătare laborioasă.
  Gheară. Formaţiune cornoasă situată în prelungirea extremităţii degetelor; a nu se confunda cu unghiile (care acopăr extremitatea degetelor): pisica are unghii, păsările au gheare.
  Ghemul albinelor. Starea în care se găseşte familia de albine în timpul iernii, cînd, din cauza frigului, albinele se adună într-o grămadă compactă, de formă sferică sau elipsoidaiă, în partea cea mai călduroasă a stupului. Ghepard (lat. Acinonyx jubatus), sin. Cynailurus jubatus.
  Specie de mamifer carnivor din familia felinelor, care are atît caractere specifice felinelor (capul mic şi rotund, coada lungă) cît şi unele specifice cîinelui (picioare înalte, unghii neretractile etc.). Are lungimea de 140 cm şi blana de culoare gălbuie, cu pete mici întunecate. Vînează, ca şi canidele, fugărind prada în terenuri deschise. Trăieşte în regiunile de stepă din sudul Asiei şi din Africa; în India este domesticit şi folosit la vînarea antilopelor.
PHE Gherro, sin. Danara. Rasă de 320 taurine somaleze, de talie medie, cu aspect unghiulos, cu coarne rudimentare, păr abundent, cocoaşă mică, membrele cu aplomburi defectuoase, de culoare roşie închisă. Se cresc pentru lapte şi carne, dar mai ales pentru muncă.
      Ghiborţ (lat. j[cerina cernita). Specie de peşte teleostean din familia percidelor, lung de 10 — 20 cm, de culoare verde-măsli-nie, cu numeroşi spini în partea anterioară a aripioarelor dorsale şi pe opercule. Este foarte frecvent în apele de şes, în Dunăre, în bălţile Dunării şi în deltă. -Ghidrin (lat. Gasterosteus aculea-tus). Specie de peşte teleostean, cu trei spini osoşi pe spate, înaintea înotătoarei dorsale, cu lungimea de 4 — 6 cm. La noi trăieşte în bălţile Dunării şi în limanele litorale şi distruge icrele altor peşti.
      Ghissar. Rasă de oi de carne şi grăsime, din grupa oilor Kurdiuk. Se caracterizează printr-o dezvoltare corporală foarte mare, depăşind toate rasele de oi domestice (bătălii îngrăşaţi depăşesc 180 kg), lînă groasă, neuniformă, de calitate inferioară. Este apreciata pentru capacitatea ei de îngră-şare şi precocitate.
      Giavo. Rasă de găini pitice, cu creastă dublă şi penaj negru, asemănătoare cu rasa Ham-burg negru, dar cu o greutate mai redusă.
      Giazola 106. Soi de dud, creat şi selecţionat în Italia, cu producţia de frunze de 7 000 — 8 000 kg/ha anual, rezistent la boli şi la ger.
      Gidran. Varietate de cai anglo-arabă, creată la herghelia Me-zohegyes (Ungaria). Are talie mijlocie (1,55    m), formatul
      corpului pătrat, cap proporţio-nat cu profil drept, aplomburi corecte, temperament vioi, de
culoare roibă de diferite nuanţe şi cu multe brezături şi pinte-nogeli. Are aptitudini pentru călărie şi tracţiune uşoară. Gidran-Senior. Armăsar care a participat la formarea rasei Gidran, urmaşul armăsarului Siglavi-Gidran.
G'gantism. Anomalie caracterizată prin înălţime corporală ce depăşeşte standardul rasei şi vîrstei; gigantismul hipofizar (hipereozinofilism) se individualizează prin armonie în dezvoltarea diferitelor regiuni corporale; gigantismul genital, apărut la animalele castrate de timpuriu, se bazează pe prelungirea consecutivă a osteogenezei condrale, astfel că membrele cresc dizarmonic în lungime (tip eunucoid).
Ginandrie, sin. hermafroditism, bisexualitate. Denumire improprie utilizată în locul celei de pseudohermafroditism, care defineşte coexistenţa sub formă rudimentară, pe un individ femei, şi a organelor genitale mascule.
Ginatrezie. Atrezia vaginei sau colului uterin.
Ginecologie (gr. ginaikos: femeie, logos: cuvînt, ştiinţă).
1  — Ramură a medicinei care se ocupă cu studiul morfo-fizio-logic, patologic şi psihologic al femeii. 2 — Specialitatea medicală care se ocupă cu studiul bolilor la femeie. Rezultă deci că termenul de ginecologie veterinară este relativ impropriu, folosindu-se totuşi, prin lărgirea sferei, pentru a defini specialitatea      medical-veterinară
care se ocupă cu studiul bolilor aparatului genital femei. Gingirică (lat. Clupeonella de-licatula). Specie de peşte teleostean din familia clupeidelor, de talie mică (8—10 cm), foarte asemănător cu scrumbia de Dunăre, dar mai mic decît aceasta. Trăieşte în bancuri în Ma-
rea Caspică, Marea de Azov şi Marea Neagră, de unde migrează în fluvii.
 Gingival. Care se raportează la gingii.
 Gingivită. Inflamaţia gingiilor, provocată de traumatisme, infecţii, intoxicaţii etc. Ginglimă. Diartroză avînd suprafeţele articulare reprezentate printr-un segment de cilindru, distingîndu-se:    ginglime  late-
 rale sau trochoide şi ginglime angulare sau trochleene.
 Gir. Rasă de zebu, ce se creşte în Brazilia
 Gitalină. Toxiglucozid din digitală (Digitalis).
 Gitoxină. Toxiglucozid din digitală (Digitalis).
 Gîrliţa (lat. Anser albifrons). Specie de gîscă sălbatică, de talie mică, de culoare cenuşie pe spate şi pe laturi şi alburie pe piept şi pe pîntece, cu o pată albă în frunte.
 Gîscă (lat. Anser). Gen de păsări din ordinul anzeriformelor, de talie mare, de culoare cenuşie pe spate şi pe laturi şi alburie pe piept si pe pîntece, distin-gîndu-se: Gîsca de cîmp (Anser fabalisj, Gîsca sălbatică (Anser anser), Gîsca domestică (Anser domesticus) cu mai multe rase etc.
 Gîscă cu caruncul, v. Chineză. Gît golaş de Transilvania. Rasă de găini cu caractere apropiate de ale raselor mixte. Producţia medie de ouă este de 120—150 de bucăţi anual, iar greutatea corporală este de circa 2,5 kg. Are capul'şi gîtul lipsit de pene pînă sub guşă şi penajul mai rar pe piept şi abdomen. Prezintă trei varietăţi: albă (cea mai răspîndită), neagră şi po-rumbacă.
 Gît golaş românesc. Rasă de porumbei, apărută'înaintea primului război mondial în Moldova (astăzi pe cale de dispariţie) ,’cu gîtul golaş fpînă dea-
 supra guşii şi cu penele de la baza porţiunii golaşe colorate 321 într-o nuanţă diferită de cea de pe restul corpului.
 Gland. Extremitatea liberă a penisului, evidentă la armăsar şi la cîine.
 Glandă. Formaţiune în a cărei structură intră celule dotate cu proprietatea de a elabora diverse substanţe ce se elimină în exterior (glande exocrine) sau în sînge (glande endocrine), după aspectul, componenţa sau produsul lor distingîndu-se diverse categorii (v. infra).
 Glandă acinoasă, sin. glandă alveolară. Grup de celule glandulare orientate sferoidal, cu polul apical spre un lumen central, din care pleacă un fin canal excretor.
 Glandă adrenalinogenă. Termen uzitat pentru definirea glandelor producătoare de adrenalină (medulb-suprarenale).
 Glandă amîicrină, sin. glandă mixtă. Glandă cu dublă Secreţie (internă şi externă): ficatul, pancreasul etc.
 Glandă anală. Grup glandular situat în hipodermul anal, la carnivore şi rozătoare.
 Glandă apocrină. Varietate de glandă sudoripară sau sudori-pară modificată, holomerocrină, cu corp voluminos şi cu canal scurt care se deschide în foliculul pilos, foarte activă la pubertate: glandele anale etc.
 Glandă Bartiolin, sin. glandă vulvo-vaginală. Complex glandular situat în submucoasa vaginală la unele mamifere.
 Glandă Blandin, v. Glandă sub-linguală.
 Glandă Brunner, sin. glandă duodenală. Formaţiune glandulară aşezată în mucoasa duodenală (considerată de unii cercetători ca formaţiuni acinoase pancreatice accesorii, eratice).
 Cu aspect tubulo-alveolar, foarte ramificate, situate în ■ două
gX — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
PI'A grupe (superficiale şi profunde), 532 cuprind elemente de tip mucos sau mucos şi seros (rozătoare), fiecare glandă avînd un canal care se deschide la baza vilozi-tăţilor intestinale, în fundul unei glande Lieberkiihn. Glandă bulbo-uretrală, sin. glandă Cowper. Glandă anexă a aparatului genital mascul, plasată retroprostatic, cu aspect de castană (taur), ovoidă (armăsar), dispusă de-a lungul uretrei intrapelviene (vier). Lipsesc la cîine, dar sînt prezente la cotoi.
      Glandă cardială. Glandă tubu-lară, ramificată, de tip mucos, din corionul esofagian şi al regiunii cardiale a stomacului, cuprinzînd în structură celule delomorfe şi adelomorfe. Glandă carotidiană, sin. glom carotic. Paraganglion acroma-fin, anexat zonei reflexogene sinocarotidiane. Compusă din celule clare, sferoidale, cu nucleu oval, cu cromatina distinctă, glanda carotidiană include numeroase capilare cu aspect glomerular şi numeroşi nervi, la exteriorul glandei gă-sindu-se o capsulă colgenă. I s-a atribuit rol în producerea acetilcolinei.
      Glandă Ciaccio, sin. glandă Wolffring. Glandă de tip lacrimal, tubuloacinoasă, cuprinsă în lama fibroasă a tarsului palpebral.
      Glandă cHiară, sin. glandă ci-liară Moli. Glandă sudoriparâ situată la rădăcina cilului palpebral, prezentînd o extremitate ampulară profundă şi un canal lung flexuos.
      Glandă Cowper, v. Glandă bulbo-uretrală.
      Glandă dlastematică, sin. glandă interstiţială testiculară. Grup celular (Leydig) dispus în cordoane sau grămezi perivascula-j-e în ţesutul dintre tub ii serrii-
   niferi ai testiculului, cu rol endocrin.
   Glandă Ebner. Glande linguale de tip seros, situate în grosimea corionului lingual, spre faţa dorsală a limbii, canalele de deschidere vărsîndu-se în şanţul papile lor valate.
   Glandă ecrină. Termen folosit pentru definirea glandelor su-doripare, propriu-zise.
■—Glandă endocrină, sin. glandă cu secreţie internă, glandă închisă. Grup de elemente glandulare, fără canal excretor, produsul fiind vărsat direct în sînge, distingîndu-se:         glande
   endocrine de tip vezicular (tiroida) şi de tip cordonal (hipo-fiză, suprarenală, paratiroidă etc.). Celulele sînt diferenţiate funcţional, aşezate în jurul u-nor vase sinusoide (cu calibru neregulat).
—Glandă exocrlnă, sin. glandă cu secreţie externă, glandă exepite-lială. Glande ale căror elemente secretorii sînt dispuse în jurul unui lumen central, care se continuă cu un canal ce se deschide la exterior sau în interiorul unui organ cavitar. Există şi glande exocrine fără canal excretor (unicelulare). Glandă fundlcă, sin. glandă stomacală. Termen uzitat pentru definirea glandelor tubulare principale ale stomacului, incluzînd în structura lor celule principale (adelomorfe sau ba-zofile, producătoare de pepsi-nă) şi celule marginale (delomorfe, de acoperire, acidofile, mari, intercalate printre celulele principale şi avînd rol în producerea acidului clorhidric). Glandă Harder, v. Harder Glandă hemollmfatică, v. Ganl glion hemolimfatic Glandă holocrină. Glandă al cărui produs se realizează prin distrugerea totală a unora din celulele componente.
 Glandă Interstlţialâ. Termen general folosit pentru definirea glandelor diastematice precum şi pentru grupele celulare asemănătoare din ovar.
 Glandă intraepltelială. Grup celular secretor situat exclusiv în grosimea epiteliului.
 Glandă Krauze. Glandă de tip lacrimal cuprinsă în ţesutul conjunctiv al bazei pleoapelor. Glandă labială. Glandă salivară situată în grosimea buzelor.
 Glandă lacrimală. Glandă a-nexă a bulbului ocular, situată în partea dorsală a orbitei, sub apofiza orbitară (separată în două porţiuni, la taurine). Structurată pe tipul tubulo-acinos, secretă lacrimile, care se varsă, prin canalele higrof-talmice, în sacul conjunctival dorsal.
 Glandă Lleberkuhn. Glandă intestinală tubulară, dreaptă, ce se deschide la baza vilozităţii intestinale, avînd peretele con-, stituit dintr-un epiteliu simplu prismatic sau cubic, cuprinzînd 4 feluri de celule (cu platou striat, caliciforme, Paneth şi cro-mo-argentaf ine). Concură la secreţia sucului intestinal.
 Glandă lipoidogenă, sin. glandă colesterinogenă. Termen utilizat pentru definirea cortico-suprarenalei.
 Glandă Littre, sin. glandă ure-trală, Glande tubulare sau tu-bulo-alveolare de tip mucos, situate sub epiteliul uretral. Glandă mamară. Organ glandular, cutanat, de tip acinos, cu secreţie jiolomerocrină, producător de lapte, cuprinzînd în structură acini glandulari (formaţi din celule globuloase şi celule mioepiteliale) şi canale excretoare (intralobulare, interlobulare şi colectoare sau galactofore).
 Glandă Manz. Glandă în criptă, de tip lacrimal, situată în con-
 junctiva din apropierea limbu- GLA lui sclero-cornean.               ggg
 Glandă Meibomlus, sin. glandă tarsală meibomiană. Glandă de tip sebaceu, cuprinsă în stratul fibros palpebral, fiecare glandă fiind formată dintr-un canal central, rectiliniu, ce se deschide pe marginea liberă a pleoapei, flancat fiind pe toată întinderea lui de acini periferici cu canal scurt.
 Glandă merocrlnă. Glande al căror produs de secreţie se realizează prin elaborare intrace-lulară, fără ca celula să se distrugă, după eliminarea produsului intrînd într-un nou ciclu de activitate.
 Glandă miometrială. Termen uzitat pentru definirea complexului celular epitelial cu enclave de lipoizi, glicogen etc. din miometru, căruia Ancei şi Bouin îi atribuie funcţiuni endocrine.
 Glandă Moll,v. Glanda ciliară. Glandă parotidă. Glandă salivară situată în regiunea tem-poro-retromandibulară, formată din lobuli glandulari tubu-lo-acinoşi compuşi, în general seroşi, şi celule mioepiteliale turtite. De la fiecare acin pleacă un canal (Boli) fin, cu peretele format din celule cubice monostratificate, continuat cu un canal cu pereţii formaţi din celule cilindrice striate, din cauza condriomului, canal care se deschide într-un canal intralobular, devenit a-poi extralobular, convergînd spre canalul parotidian (Ste-non).
 Glandă pilorică, Glandă intestinală, tubulară, ramificată, cu epiteliul format dintr-un singur rînd de celule cubice sau cilindrice, producătoare de pep-sină.
 Glandă pineală sin. epifiză. Mică formaţiune cenuşie cu caracter de glandă endocrină,
21*
 OLA situată în zona epitalamică, în g24 masa plexurilor coroide, deasupra şi înaintea tuberculilor patrugemeni şi a recesu-sului epifizar al ventriculului III, prezentînd spre înainte două prelungiri de substanţă nervoasă (habenulele e-pifizare), care ajung pînă în partea antero-superioară a păturilor optice şi la deschiderea comună anterioară (gaura Mon-ro), stabilind legătura cu tri-gonul cerebral. Acoperită la exterior de o teacă (leptome-ninge) care dă septumuri ce-o împart în loji, prezintă în structura ei celule (pinocite) cilindrice sau poliedrice, cu nucleu masiv, în general excentric, şi cu citoplasma încărcată cu pigmenţi, precum şi fibre nevroglice, eventual chiar fibre musculare striate (bou). Glandă salivară. Glandă producătoare de salivă, distingîndu-se: gl. diseminate în mucoasa bucală, gl. sublinguale, gl. molare, gl. mandibulare, gl. parotide, gl. zigomatice (carnivore) etc.
      Glandă sebacee. Glandă holo-crină, producătoare de sebum, anexată rădăcinii firului de păr, fiecare acin fiind format dintr-un rînd de celule bazale, poliedrice, adesea în karioki-neză şi mai multe rînduri neregulate de celule poliforme, pline cu granulaţii adipoase, elementele celulare din centrul acinului dezintegrîndu-se şi dînd sebumul. Glandele Mei-bomius şi glandele Tisson sînt tot glande sebacee, ca şi glanda uropigială etc.
      Glandă Skene. Glandă mucoasă de tip alveolar, situată în peretele musculos al uretrei femelelor omologată cu glanda prostată de la mascul.
      Glandă submandibulară, sin. submaxilară. Glandă salivară de tip tubulo-acinos ramificat,
 în general mixtă, fiecare acin cuprinzînd celule secretorii se-roase (acini seroşi) sau seroase şi mucoase (micşti, cu elementele seroase formînd semilunele Gianuzzi). Acinii seroşi au lu-menul mic şi cuprind celule secretorii, celule centro-acinoase şi celule mioepiteliale, canalele convergînd în canale Rivinus sau canal Bartholin.
 Glandă sudoripară. Glandă cutanată tubulară, simplă, formată dintr-o porţiune secreto-rie glomerulară şi un canal su-doripar care străbate dermul rectiliniu, dar devine helicoi-dal la nivelul epidermului. Glomerulul sudoripar, cu aspect de ghem, cuprinde celule sudoripare mari, cu baza aplicată pe celule mioepiteliale. Glandele Moli sînt tot glande sudor ipare.
 Glanda suprarenală. Organ o-void, adesea modificabil prin presiune organică, de culoare şocolatie, situat la polul cranial al rinichiului, avînd un rol endocrin şi prezentînd în structură două formaţiuni distincte:  a) corticală (cortico-
 suprarenală) formată din cordoane celulare structurate pe trei zone: glomerulată (externă), fasciculată (mijlocie) şi reticulată (internă) şi b) medulară (medulo-suprarenală), formată din cordoane anasto-mozate şi constituite din celule poliedrice, încărcate cu granulaţii adrenalinogene. Corti-cala produce hormoni cortico-izi, medulara adrenalină. Glanda Tisson. Glandă de tip sebaceu, situată la nivelul cutei prepuţiale, la mascul. Glandă uretrală. v. Glandă Littre.
 Glandă uropigială, Glandă de tip sebaceu, situată în tegumentul extern al bazei cozii, la păsări.
 Glandă vulvo-vaginală, v. Glandă Bartolin.
 Glandă Weber. Glande linguale de tip mucos, localizate la baza limbii.
 Glandă Wolîfring, v. Glandă Ciaccio.
 Glandă Tiroidă. Glandă endocrină, situată în zona laringo-traheală, avînd aspect lobat şi cuprinzînd în structura ei o serie de vezicule închise, cu peretele format dintr-un singur rînd de celule poliedrice sau cubice, de 2 tipuri: principale (cromofobe) şi celule cu coloid (cromofile), centrul veziculei fiind ocupat de o substanţă co-loidă siropoasă, translucidă, conţinînd tiroxină.
 Glandă timică, sin. timus. Glandă cu rol tranzitoriu în limfo-poeză şi probabil în imunitate, de natură limfo-epitelială, situată în mediastinul anterior şi în regiunea cervicală inferioară (viţel, miel, păsări), a-vînd aspect lobat, fiecare lob prezentînd o capsulă şi un pa-renchim aşezat pe 2 zone:       o
 zonă corticală, cuprinzînd o reţea de susţinere şi limfocite mici (timocite) aşezate în ochiurile reţelei şi o zonă medulară, formată dintr-o reţea epitelo-idă, limfocite şi corpusculi Has-dall (formaţiuni ovoide, com-suse din grămezi epiteliale imbricate sau concentrice). Glandă Zeiss. Glandă sebacee, fină, ataşată cilului palpebral. Glandei submandibulare (artera -) lat. A. glandulae man-dibularis). Fină colaterală a arterei carotide externe la cal, detaşată aproape de trifurcaţia carotidiană şi distribuită glandei salivare submandibulare. Glandular. Care are aspectul, funcţiunea sau structura unei glande sau aparţine glandei. Glandului (artera -) (lat. A. glvndis). Ramură terminală a arterei penisului, care la cal
 şi cîine se distribuie extremi-taţii libere a penisului şi glan- 325 dului. La cîine prezintă o multiplă anastomoză cu artera dorsală a penisului (provenită din pudenda internă).
 Glaucom (gr. glaucos: verde marin). Gravă afecţiune oculară, mai frecventă la carnivore şi eventual la cal, caracterizată prin creşterea tensiunii intraoculare, fără distensiunea membranelor şi fără mărirea în volum a bulbului ocular. Glaucom absolut. Formă finală de glaucom, caracterizată prin creşterea tensiunii oculare, modificări grave ale elementelor oculare, pierderea vederii, a-trofie optică etc.
 Glaucom compensat. Formă e-volutivă de glaucom, caracterizată prin evoluţie lentă, reducerea acuităţii vizuale, modificări fine ale fundului de ochi, relativă excavaţie papilară şi uşoară creştere a tonusului bul-bar.
 Glaucom decompensat, sin. glaucom congestii>, glaucom inflamator. Formă evolutivă gravă de glaucom, frecvent întîlnită la animalele de rasă, nervoase, manifestată prin decompensa-rea netă a circulaţiei lichidelor oculare, edem bulbar, > accese hipertonice, tumefacţie conjunc-tivală, edem palpebral, modificări corneene, reducerea acuităţii vizuale etc.
 Glaucom primar. Denumire folosită pentru definirea glauco-mului apărut brusc, în mod nejustificat de vre-o cauză aparentă, evidentă, accesul nefiind precedat de vre-o altă tulburare oculară.
 Glaucom secundar. Denumire folosită pentru caracterizarea glaucomului apărut în urma unei afecţiuni primare, creşterea tensiunii oculare fiind consecutivă.
ot|A Glaucomatog. Care se referă la 826 glaucom.
     Glasser (boala-), sin. artrita şi serozita fibrinoasă a purceilor, poliartrita serofibrinoasă a purceilor, enterito-serita purceilor etc. Boală infecţioasă a purceilor, provocată de germeni din categoria Haemophylus (sau a-propiaţi) şi manifestată printr-o inflamaţie fibrinoasă a sinovialelor articulare, pleuri-tă, pericardită, peritonită etc. Glenoid (gr. glini: cavitate articulară mică, eidos: formă). Cavitate articulară puţin a-dîncă, în general avînd aspectul unei porţiuni de sferă, fără însă a cuprinde în totalitate suprafaţa articulară oponentă. Glenoidal. Care se referă la cavitatea glenoidă.
     Gler (ii.glaire: mucus). Conţinut mucos filant, coagulat sau sub formă de false membrane: vomitat gleros, fecale gleroase etc.’
     Gleros» Cu aspect de albuş de ou.
     Gliadlne. Proteine vegetale care se găsesc în seminţele cerealelor, formate în cea mai mare parte din prolină şi acid glu-tamic, principal component al glutenului. Poartă nume diferite după cereala în care se găsesc:    gliadină propriu-zisă
     în grîu, hordeină în orz, zeină în porumb etc.
  ^ GHcemle. Titrul glucozei în sînge.
     Glicină, sin. glicocol, Aminoacid cu structură chimică simplă, esenţial pentru păsări şi neesenţial pentru celelalte specii de animale. Are rol în dezvoltarea normală a muşchilor şi a penajului.
     Glicoşenogeneză, sin. glicoge-nogeme, glicogenie. Formarea glicogenului (hepatic, muscular) din glucidele circulante sau — în cazul neoglicogenezei chiar din grăsimi sau protide.
  Gllcogenoliză. Scindarea glicogenului în glucoză.
  Gllcollză. Distrugerea zahărului în ţesuturi.
  Glicozurie, sin. glucozurie, meli-turie. 1 — Prezenţa glucozei în urină. 2 — Titrul de glucoză din urină.
  Gliocit, sin. celulă glială. Termen utilizat uneori pentru definirea nevrogliilor.
  Gliocit perivascular, sin. pro-toglie, astrocit etc. Macroglie caracterizată prin citoplasmă lipsită de gliofibrile şi prin prelungiri abundente, spinoase, fiind numeroasă în substanţa cerebrală.
  Gliofibrile, sin. fibrile Weigert-Ranvur. Formaţiuni fibrilare, fine, dispersate ’ în citoplasma gliocitelor.
  Gliom. 1— Neoplasm pe bază de ţesut nervos de susţinere.
  2—   Tumoră nevroglică ce se poate dezvolta atît în centrii nervoşi, cît şi în cavităţile e-pendimare, distingîndu-se: gli-oastrocitoame (astrocitoame) formate esenţial din astrocite, glioame oligodendrocitare şi glioblastoame (gliom cu celule nediferenţiate), glioame dure, moi etc.
  Glioză. Termen uzitat pentru definirea proliferării ţesutului nevroglic, distingîndu-se: gli-oze primare şi glioze secundare, apărute în urma unor traumatisme, a tulburărilor circulatorii, infecţiilor etc.
  Gllozomi (numai la plural). Granulaţii din citoplasma celulei nevroglice.
^fiJahLdiozâ, sin. besnoitioză. Pro-‘ tozooză "observată la bovine şi ecvine în Africa, produsă de Globidium besnoiti, manifestată prin slăbire, semne din partea diferitelor organe etc.
  Globulă (lat. globulus:         glob
  mic). Particulă sferică lichidă sau corpuscul sferic: globule
de grăsime, globule sangvine culizaţia sau ulcerarea limbii 6LV etc.                                       etc.                                     g£7
Globule albe, sin. leucocite. <»Glosită. Inflamaţia limbii.
 Elemente figurate ale sîngelui, putînd fi sistematizate, în a-granulocite (mononucleate), cuprinzînd limfocitele şi mono-citele, şi granulocite (polimor-fonucleare), cuprinzînd neutro-filele, bazofilele şi eozinofilele etc.
 Globule roşii, sin. hematii, eri-trocite (cu nucleu) . Elemente figurate sangvine, anucleate în sîngele mamiferelor (hematii), cu aspect discoidal, cu contur circular sau elipsoidal (ovalo-cite la camelide şi păsări) şi încărcate cu hemoglobină, servind ca transportor de oxigen. Globulie. Numărul de globule roşii din sînge (normal sau patologic) .
 Globulină. 1     —   Holoproteidă
 sangvină (seroglobulină), dife-renţiabilă prin electroforeză în fracţiuni alfa, beta şi gama.2 — Termen ambiguu utilizat altădată pentru definirea trom-bocitelor.
 Globulină antihemofilică, sin. factorul VIII al coagulării sîngelui. Globulină plasmatică ce activează coagularea sangvină. Globulinorahie. Conţinutul în globuline din lichidul cefalorahidian, dînd relaţii de diagnostic mai ales în bolile meninge lor.
 Glom carotic, v. Glanda caro-tidiană.
 Glomerul. Ghem vascular: glo-merul renal etc.
 Glomerulită, sin glomerulone-frită. Inflamaţia glomerului renal, produsă de o cauză infecţioasă.
 Glosalgie. Sensibilitate lingu-ală dureroasă mărită.
 Glosita ulcerat!vă a pisicii. Viroză manifestată prin febră, sialoree, semne de deshidratare, tumefacţia, roşeaţa, vezi-
 Glosocel. Proeminarea limbii din cavitatea bucală, în urma unui edem infiltrativ lingual. Glosodinie. Nevralgie linguală. Glosofaringian (lat. N. glosso-pharyngicus), sin. perechea IX-a de nervi capitali. Nerv cranian, mixt, cu originea aparentă în şanţul colateral dorsal al bulbului rahidian, prezentînd la nivelul găurii sflşiate posterioare, prin care iese din craniu, un ganglion pietros (ggl. An-dersch) şi detaşînd: n.timpanic sau n. Jacobson (care se angajează în cavitatea timpanică, unde emite n. pietros profund mare, n. pietros profund mic, ramuri pentru fereastra ovală, ramuri pentru fereastra rotundă, n.caroticotimpanic şi ramuri pentru trompa faringotim-panică), n. sincarotic (n. Hering), ramuri faringiane (întreţesute la plexul faringian) şi ramuri linguale, distribuite mucoasei limbii.
 Glosoplegle. Paralizie linguală.
 Glosotomie. 1     —  Secţionarea
 limbii. 2—Amputarea limbii.
 3—Termen arhaic pentru acţiunea de disecare a limbii. Glotă. Spaţiul laringian cuprins între coardele vocale (glo-ta vocală) şi peretele dorsal al laringelui (glota respiratorie). Glotic. Care se referă la glotă. Glover—Scott Blair (metoda-). Procedeu de diagnoză a gesta-ţiei, pe baza aprecierii elasticităţii glerurilor culese din colul uterin.
 Glucagon. Hormon antagonist insulinei, secretat de celule alfa din pancreas.
 Glucide. Clasă de substanţe er-gogene naturale cu importanţă biologică fundamentală în dinamismul vieţii. Sînt răs-pîndite în toate vieţuitoarele.
tH-tJ în plantele verzi apar în urma 828 procesului de asimilaţie cloro-filiană. Se împart în monoza-haride (glucoza, galactoza, fruc-toza, riboza), oligozaharide (za-haroza, lactoza etc.) şi poliza-haride (amidonul, celuloza, gli-cogenul).
      Gluconat de calciu (lat. Cal-cium gluconicum). Sare organică, albă, a calciului, uşor tolerată după administrări pa-renterale, utilă în hipocalce-mii acute, ca stimulent, fa-vorizant al coagulării sîngelui etc.
      Glucoză (lat. Glucosum), sin. dextroză. Pulvere albă, utilizată obişnuit în soluţii, pentru acţiunea trofică, energetică, an-titoxică, diuretică, excitantă a chemoreceptorilor tisulari etc. (v. şi glucide).
      Glucozurie, v. Glicozurie. Glutatemie. Prezenţa glutatio-nului în sînge.
      Glutation. Tripeptid (cisternă -f acid glutamic -f- glicină) caracterizat prin uşurinţa de a trece din formă oxidată în formă redusă şi invers, îndeplinind un important rol de transportor de oxigen în metabolismul celular.
      Gluteană (artera -) lat. (A glu-taea). Fină colaterală a arterei ischiadice la păsări, detaşată la nivelul găurii ischiadice şi distribuită muşchilor glutei. Gluteană (regiune - ), sin. regiunea fesieră. Zonă topografică corespunzătoare limitei de proiecţie a muşchilor glutei. Gluteană caudală (lat. A. glu-taea caudalis). Terminală a arterei sacrate laterale (cabaline), distribuită extremităţii proxi-male a bicepsului femural şi muşchilor glutei, continuare a hipogastricei la rumegătoare şi a ramurii parietale a hipogastricei, la carnivore.
      Gluteană cranială (A. glutaea cranialis). Colaterală a arterei
hipogastrice (rumegătoare, suine şi cabaline) sau a ramurii parietale a hipogastricei (carnivore) distribuită porţiunii anterioare a muşchilor glutei. Glutei. Muşchi din regiunea crupei, inseraţi în general pe una din piesele bazinului şi pe extremitatea proximală a femurului.
Glutenină. Proteină din cereale, insolubilă în apă. Are o valoare alimentară aproape completă.
Gluteu caudal (lat. N. glutaeus caudalis). Nerv detaşat din porţiunea caudală a plexului lombosacrat, ieşind din cavitatea pelvină cu n. sciatic, trece pe sub m. gluteul mijlociu, pentru a ajunge sub extremitatea proximală a bicepsului femural, pe care-1 inervează, distribuindu-se şi gluteu-lui superficial.
Gluteu cranial (nervul-). Ramură a plexului sacrat distribuită muşchilor glutei.
Gnatită (gr. gnatos: falcă). In-flamaţia mucoasei buccelor. Gnatostomoză. Boală parazitară (suine) provocată de Gnat-hostoma hispidum şi manifestată prin gastrită cronică hipertro-fică.
Gnotobiotic (gr. gnotos: cunoscut, bios: viaţă). Cu viaţă cunoscută. Calificativ acordat animalelor la care se cunosc cu precizie germenii pe care eventual îi conţin, distingîndu-se: animalele lipsite de germeni (v. germfree), şi animalele definit asociate (defined associated a-nimals), care conţin cu siguranţă numai anumiţi germeni (monoasociate, diasociate, plu-riasociate etc., după cum conţin o singură suşă de germeni, două sau mai multe). Gnotobioză. Stare caracteristică animalelor gnotobiotice.
Gobra. Varietate de Zebu ce se creşte în Senegal, de talie
 Măre (1,4 — 1,5 m), înalt pe picioare, cu trenul posterior îngust, cu o cocoaşă de grăsime mai mult sau mai puţin dezvoltată, cu coarne foarte mari în formă de liră, de culoare mai ales albă sau gri, cu mucoasele aparente negre şi rareori depig-mentate. Produce 2—31 lapte pe zi. Are greutate corporală de 400—45C kg.
 Gogoaşă de mătase. înveliş protector secretat de larvele viermilor de mătase.
 Goldolpbin Barb. Armăsar de origine barbă, care a participat la formarea rasei de cai Pur sînge englez.
 Golomăţ (lat. Dactylis glome-rata)- Plantă erbacee perenă din familia graminaceelor, î-naltă pînă la 120 cm, cu tufă rară, tecile frunzelor aspre şi lăstarii comprimaţi la bază. Inflorescenţa este un panicul glomerulat. în ţara noastră creşte prin fîneţe şi păduri, mai frecvent în regiunea de dealuri şi cîmpie, în locuri umbroase. Este o bună plantă furajeră. Gomfoză. Articulaţie imobilă, realizată între două oase, dintre care unul pătrunde ca un cui în osul opus.
 Gonacor. Preparat cu hormon gonadotrofic corionic, cu e-fect în nimfomanie, degenerescenţă chistică, foliculară, ovu-laţie întîrziată, agalaxie, infantilism genital etc.
 •Gonade. Termen utilizat pentru definirea glandelor genitale esenţiale (testicule, ovare). Gonadostimulină. Hormon stimulator al ovarelor, distingîndu-se gonadostimuline prehi-pofizare (produse de celule ba-zofile prehipofizare, la rîndul lor sistematizate în foliculo-stimuline A sau FSA şi luteosti-muline sau LH) şi gonadostimuline placentare, cor ionice sau gonadotrofine (v.infra.)
   Gonadotrofine. Hormoni pla- ORA centari stimulatori ai funcţiei 329 ovariene, distingîndu-se:    go-
   nadotrofine corionice, produse de cor ion, şi gonadotrofine serice sau hormonul gonadotrop seric al iepelor.
*—Gonalgie. Durere la nivelul genunchilor.
   Gongilonemoză. Biohelmintoză întîlnită la toate speciile de animale produsă de localizarea în esofag a multor specii din genul Gongylonema, fam. The-laziidae, cu efecte reduse asupra organismului gazdă.
   Gonocel. Aglomerarea şi stagnarea spermei în canalele se-minifere, care suferă o dilata-ţie.
   Gonocite. Celulele reproducătoare primordiale din glandele sexuale esenţiale.
   Goral. Una dintre cele mai vechi şi mai importante linii de cai huţuli.
   Gorgonzola. Brînză italiană, cu pasta moale, sărată şi fermentată.
   Gorikov. Rasă de oi de carne şi lînă semif ină, creată în U .R.S.S., prin încrucişarea oilor locale nordice cu coada scurtă cu berbeci Hampshire. Se foloseşte la ameliorarea oilor locale cu lînă groasă.
   Gossipol. Compus fenolic toxic din seminţele de bumbac Gotland, sin. Smaland. Rasă de taurine ce populează Suedia centrală, cu statură mică, robă roşietică cu pete albe, bună producătoare de lapte.
   Grad de înrudire descendentă.
   Cota parte cu care genotipul unui strămoş contribuie la formarea genotipului produsului. Graefe (bisturiu - ). Mic bisturiu, cu lamă fină, utilizat în oculistică.
   Gram (metoda - ). Metodă de colorare, presupunînd acţiunea unui compus bazic de anilină, a soluţiei iod-iodurate, alcoo-
 ora luiui şi recoiorarea cu culori 3g0 acide; microbii care se decolorează şi apoi prind culoarea roşie, acidă, se numesc Gram-ne-gativi; cei care păstrează culoarea bazică, albastră, se numesc Gram-pozitivi.
      Gramicidină. Antibiotic cu a-plicaţii locale (este hemolitic). Gran-Sasso. Rasă europeană de viermi de mătase, cu gogoşile de culoare galbenă, centurate. Granular. 1— Cu referire la ţesutul de înmugurire. 2— Cu referire la aspectul sau asemănarea pe care o are cu granulele. Granulă. 1 — Formă medicamentoasă cu aspect sferic, mică, dură. 2— Organit celular (v. şi infra).
      Granulă Heinz. Incluzie eri-trocitară la animale bolnave de pestă porcină, reprezentînd, se pare, o alteraţie specifică produsă de virusul respectiv. Granuloasă (membrană- ). Complexul celulelor foliculare aşezate pe unul sau mai multe straturi, pe faţa internă a ovi-sacului.
      Granuioblastoză, sin. leucoză mieloidă, mieloleucoză. Boală infecţioasă, probabil, contagioasă, inoculabilă, întîlnită la păsări, rareori la cîine pisică etc. şi caracterizată prin apariţia de focare mieloide în diverse organe, formula leucoci-tară indicînd o creştere exagerată a numărului de leucocite mieloide.
      Granulocit, sin. polimorfonu-clear. Element figurat (globul alb) al sîngelui, caracterizat prin prezenţa în citoplasmă a unor granulaţii abundente, distingîndu-se 3 categorii de gra-nulocite: bazofile, neutrofile şi eozinofile (acidofile).
   “ Granulocitopem'e. Leucopenie ce interesează granulocitele. Granulom. Leziune inflama-torie proliferativă, în care proliferarea mezenchimală reali-
zează aspectul granular, cofaâ* pidiform, iar dintre componentele celulare (histiocit, limfocit, celulă plasmatică, mastocit, eo-zinofil, fibroblast) se distinge celula epitelioidă şi celula gigantă patologică; în funcţie de etiopatogenie şi de morfologie, se deosebeşte granulomul de corp străin inert (oleogranulom, talcom, colesterogranulom etc.) şi granulomul de corp străin „viu", respectiv infecţios sau parazitar (tuberculoză, morvă, bruceloză, actinobaciloză, can-didoză etc.).
Granulomul nazal al vacilor.
Rinită catarală, purulentă, pse-udomembranoasă sau chiar ne-crotică, de ordin micotic, probabil cu patogenie alergică. Granuloterapie. Tratament stimulant, realizat prin injecţii cu suspensie de cărbune animal. Graset. Denumirea zootehnică şi hipologică a regiunii centrate pe articulaţia femuro-tibio-patelară.
Grataj (fr. grattage: zgîriere). Barbarism utilizat pentru definirea acţiunii de zgîriere cu unghiile (proprii). Gratiogenină. Toxiglucozid din veninariţă (Gratiola). Gratiolină. Toxiglucozid din veninariţă (Gratiola).
Graur (lat. Sturnus vulgaris). Specie de pasăre migratoare din ordinul paseriformelor, puţin mai mare decît vrabia, de culoare neagră cu reflexe verzi, stropită cu puncte albe şi cu ciocul ascuţit, de culoare gălbuie. La noi trăieşte în stoluri mari pe cîmpii şi prin livezi şi aduce foloase agriculturii prin stîrpirea insectelor. Se vînează mai ales toamna, pentru carnea sa gustoasă.
Graviditate, v. Gestaţie. Grătarul eredităţii. Reprezentare grafică a valorii de ameliorare a unui genitor (mascul, de pildă), prin compararea in-
dividuală a fiecărui cuplu ma-mă-fiică, pe linia absciselor în-scriindu-se valoarea fenotipică a caracterului Ia mame, iar pe linia ordonatelor valoarea fenotipică a aceluiaşi caracter la fiice şi raportarea punctelor de intersecţie la o diagonală (care indică o constanţă); în cazul că toate punctele se situează pe diagonală, masculul n-a avut nici un efect.
Greaţă. Senzaţie greu de precizat la animale, dedusă după unele manifestări identice celor care premerg vomitarea sau a celor întîlnite în vomituriţie: facies îngrijorat şi mobil, mişcări ale limbii, masticaţii şi deglutiţii în gol, aplecarea capului sau convulsii ale lui, amplificarea mişcărilor respiratorii, contracţii abdominale etc.; este adesea preludiul vomitării, avînd semnificaţie identică cu aceasta din urmă.
Grebăn, sin. greabân. Regiune corespunzătoare punctului proeminent dintre spete, la baza gîtului, avînd ca bază anatomică apofizele spinoase ale vertebrelor dorsale.
Green Meadow Lily Pabst. Vacă recordistă din S.U.A., din rasa Holstein Friză, care a realizat în 1951, în 365 de zile, 20 147 1 lapte şi 563,3 kg unt.
Grefă.’ Operaţie chirurgicală de implantare în ţesuturi sau în organe a unor fragmente de ţesuturi sau organe provenite de la alt organism diferit (hetero-grefă, asemănător (grefă homo-loagă) sau de la acelaşi individ (autogrefă).
Gregarism. Tendinţa de a trăi şi a se deplasa împreună, vizibilă la oile ţinute-n turmă. Cînd există în aceeaşi turmă mai multe rase se observă gruparea lor pe rase (probabil pe baza mirosului împrăştiat de glandele interdigitale).
Greyface. Oaie metisă engleză, 6BO obţinută din încrucişarea rase- ggţ lor Border-Leicester cu Scotch Blakface, avînd came de calitate foarte bună.
Grifon. Rasă de cîini (v. Schnau-zer).
Grindel (lat. Nemachilus bar-batulus). Specie de peşte teleostean din familia cobitide-lor, asemănător cu tiparul, cu trei perechi de mustăţi, avînd corpul de 7—12 cm lungime, de culoare verde gălbuie, cu pete mari negre. La noi trăieşte în apele de munte.
Gripa calului. Viroză contagioasă benignă, caracterizată clinic prin febră intermitentă.
Gripa purceilor. Formă gravă a influenţei porcului observată la purceii de 3—4 săptămîni, manifestată ca o pneumonie enzootică, prin semne generale, respiratorii şi mortalitate ridicată.
Gripă. 1— Boală virotică, facilitată de condiţii climatice, cu extensibilitate rapidă şi masivă, caracterizată în principiu prin catar respirator, febră, ina-petenţă etc. 2—Denumire vulgară dată tuturor bronşitelor febrile.
Croninga. Rasă de taurine, ce se creşte în nordul Olandei, caracterizată prin robă neagră şi extremităţile membrelor albe, talie puţin mai redusă decît Bălţata cu negru olandeză, masele musculare mult mai dezvoltate şi trenul posterior uşor supradezvoltat, ceea ce denotă aptitudine pentru carne. Produce circa 2 700 1 lapte anual cu 3,2% grăsime.
Gros (testul -). Test pentru a-precierea disproteinemiei, bazat pe precipitarea globulinelor sub influenţa sublimatului.
Grower. Furaj combinat, complet, destinat furajării animalelor în perioada de creştere
Gfto (succedînd furajarea cu „star-ter").
      Groznensk. Rasă de oi cu lînă fină, formată în U.R.S.S. pe baza Merinosului local şi Me-rinosului australian.
      Grup sanguin. Complex hematologic caracterizat prin anumit echipament de substanţe aglutinabile (aglutinogeni) şi de substanţe ce produc aglutinarea celor anterioare (agluti-nine), propriu unor grupe mai mici sau mai mari de indivizi din aceeaşi specie; prin contactul unui sînge cu anumit complex aglutininic, cu sîngele de la alt individ în care există aglutinogeni corespunzători, se produce aglutinarea sau liza globulelor roşii şi alte reacţii, în măsură să provoace accidente mai uşoare sau mai grave dacă se desfăşoară în organism sau diferite reacţii de identificare, în vitro; cercetarea grupei sanguine are importanţă pentru prevenirea accidentelor de transfuzie, pentru diagnosticul icterului nou-născuţilor, pentru individualizări biologice, verificarea pedigreelor, stabilirea apropierii biologice între diferiţi indivizi, specii sau rase etc.
      Gruy&re. Brînză franţuzească maturată, cu pasta tare. Gruzină. Rasă de oi cu lînă fină, provenită din rasa Tuşin şi Merinosul precoce. Gubernacul (lat. gubernaculum: cîrmă). Formaţiune fibroasă ce leagă coada epididimului de pungile testiculare (ligament scrotal).
      Gudali. Rasă de taurine locale, ce se creşte în Africa de vest. Guelma. Rasă de taurine din Algeria, de talie mică, cu roba gri-roşietică închisă, cu producţie redusă de lapte. Boii sînt foarte buni pentru muncă şi se îngraşă uşor.
   Guernesey. Rasă de taurine renumită pentru producţia mare de lapte (4 000 1), cu procent mare de grăsime (4,8 — 5%). Are culoare variabilă, de la galben la roşu, cu frecvente pete albe şi greutate corporală mare.
   Gulie furajeră. Plantă bienală, din familia cruciferelor, cu tulpina îngroşată şi frageda. Se cultivă şi constituie un nutreţ suculent, important pentru hrana animalelor, datorită producţiilor mari pe care le dă şi valorii sale hrănitoare.
—. Gură de lup. Malformaţie congenitală, constînd din comunicarea cavităţii bucale cu cavităţile nazale, ca o consecinţă a lipsei de sudare a celor două jumătăţi ale palatului.
   Gurgui. Linie principală din rasa de cai huţuli.
   Gurmă. Boală infecto-contagi-oasă a ecvinelor tinere, produsă de streptococ, manifestată prin semnele inflamaţiilor purulente ale căilor respiratorii anterioare sau prin stare piosep-ticemică.
   Guşaţi englezi. Rasă de porumbei ornamentali din subgrupa raselor de porumbei guşaţi, caracterizaţi printr-o direcţie a-proape verticală a trunchiului, înalţi pe picioare, cu o dezvoltare a guşii deosebit de mare. Guşaţi maghiari, sin. guşaţi germani. Rasă de porumbei ornamentală, din subgrupa raselor de porumbei guşaţi, cu greutate corporală mare (cca 1 kg), cu talie mare şi cu picioare scurte. Se creşte pentru producţia de carne şi cu scop decorativ.
   Guşă. 1—Diverticul esofagian normal la unele specii de păsări (sin. ingluviens). 2 — Mărirea în volum a glandei tiroide, neîntovărăşit de semne de disfuncţi-:
 ane (guşa simplă), sau în prezenţa acestora (guşa hipotireotică şi guşa hipertireotică (v. şi infra). Guşă moale, v. Ingluvită.
 Guşă tare, v. Obstrucţia guşii. .Gutapercă (gutta: gumă, Per-cha: denumirea malaieză a insulei Sumatra; deci gumă de Sumatra). Produsul solidificat al sucului lăptos produs de arborele Ossamandra gutta. Gută. 1— Afecţiune, primitiv considerată ca o formă de catar produs prin depunerea unor săruri pe suprafaţa articulară, caracterizată printr-un exces de uraţi în sînge şi prin depozitarea lor la nivelul articulaţiilor. 2 —Afecţiunea cu caracter diatezic, caracterizată prin tulburări viscerale, metabolice, dureri articulare etc.
 Gutieră. Accident de relief cu aspect de şanţ, situat pe suprafaţa unui organ.
 Gutos• Care are contingenţe cu guta, este afectat de gută sau este provocat de gută: acces gutos, animal gutos etc. Guttă. 1— în farmacologie defineşte o cantitate mică de lichid, care se scurge dintr-un flacon, sub formă de picătură. 2—Picătură.
 Gutural. Care se referă la regiu- Gtfz nea faringo-laringiană sau la ggfţ punga guturală.
 Guturală (pungă - ), sin. di-verticulul trompei faringo-tim-panice la cabaline. Formaţiune saculară, situată în profunzimea regiunii parotidiane şi rezultată prin evaginarea mucoasei care căptuşeşte trompa f ar ingo-timpanică.
 Guturolite. Concremente calcare în punga guturală.
 Guvid. Denumire dată mai multor specii de peşti teleosteni din genul Gobius, familia gobi-idelor. Au o lungime corporală de 15 — 25 cm, capul mare şi turtit, corpul subţiat spre coadă şi aripioarele ventrale u-nite într-un fel de ventuză, cu care se prinde de pietre. La noi, cele mai multe specii de guvizi trăiesc în platforma continentală a Mării Negre.
 Guyerati. Rasă de zebu, răspîndită în India, printre cele mai apreciate pentru muncă şi pentru carne, cu talie de 1,40 m, coarne lungi sau mijlocii, robă cenuşie-fer, cute pigmentate.
 A fost exportată în Australia şi Texas pentru încrucişări cu rasele de taurine de carne.
 Guzerat. Rasă de zebu-, ce se creşte în Brazilia.
      H (vitamina-),sin. vitamina Bw, factor x, biotină, bios II b, coenzima R, factorul protector contra bolii albuşului de ou etc. Factor de creştere din complexul B, necesar microorganisme-., lor. La mamifere induce acţiunea unui ferment care participă la metabolismul glucidic. Carenţa în vitamina H condiţionezi apariţia unei paralizii progresive şi a unei dermatoze. în albuşul de ou crud există o antivitamină H (avidina).
      Hj (vitamina-), sin. vitamină Ht, vitamină P, acid paramino-benzoic, PAB. Element din complexul vitaminic B, considerat ca factor de creştere pentru organismele unicelulare, a-vînd şi o acţiune anticanitică.
      ’ Sulfamidele au o acţiune antivitamină Hi-Hj, v. Hx (vitamina-).
HAB H.C.H., v. Hexaclorciclohexan. Habenule. 1 — Frîiele glandei hipofize. 2 — Mic nucleu de sub-
 stanţă cenuşie, situat superficial, la nivelul păturilor optice, înaintea zonei în care comisura posterioară pătrunde în respectivele pături.
 „Habitus (lat. habitus: aspectul, forma, starea, atitudinea). Aparenţa, aspectul exterior sau felul de a fi al unui animal în funcţie de starea lui de sănătate sau de boală, apreciat după conformaţie, constituţie, stare de întreţinere, temperament, atitudini, facies (în sens mai larg incluzînd şi datele examinării pielii, mucoaselor, sistemului limfatic etc.).
 Habronemoza cîineiui. Parazi-tozâ produsă de H. sangvinolen-ta, care se localizează în esofag, stomac şi eventual în peretele aortic, provocînd tulburări clinice în funcţie de localizare. Habronemoza conjunctivală. Inflamaţie conjunctivală provocată prin infestarea plăgilor zonale cu larvele de Habronema
muscae manifestată prin apariţia pe suprafaţa conjunctivei a unor noduli de culoare galbenă, înconjuraţi de o zonă clară, însoţiţi de fotofobie, epiforă etc.
Habronemoza ecvină, sin. spi-ruroza ecvină. Parazitoză produsă de H. megastoma, parazitul adult localizîndu-se în stomac, unde provoacă diverse leziuni, larvele diseminînd subcutanat, subconjunctival, în pulmon etc., dînd tulburări în funcţie de localizare.
Habronemoză, sin. spiruroză. Boală produsă de Habronema (Spirura) megastoma, la cal şi de H. sangvinolenta la cîine. Hackney. Tip de cal adaptat pentru călărie şi tracţiune uşoară. Este robust, cu cap relativ mic, uneori cu profil berbecat, gît arcat şi musculos, piept larg, membre solide, talie 1,60 m, mers elegant. Cei mai renumiţi Hackney sînt cei de Norfolk, denumiţi şi Norfolk-Trotters. Hadban (arab: gene lungi). Linie de cai arabi, caracterizată prin fineţe şi temperament deosebit.
Haemophilus. Gen de bacili nesporulaţişi Gram negativi, în măsură să determine manifestări secundare în pneumopatiile virale ale porcului (H. suis), în diferite pneumopatii ale oii (H. ovis) sau la păsări (H. gal-linarum) etc.
Haflinger. Rasă de cai, creată în Tirol, cu talie mică, constituţie robustă, puţin pretenţioşi la condiţiile de hrană şi întreţinere, tu capacitate mare de muncă. Se foloseşte pentru călărie şi samar în zonele muntoase, pentru agricultură şi transporturi în zonele în care nu se poate aplica mecanizarea. Hagedorn (ac-). Varietate de ac chirurgical, curb, prevăzut cu
orificiu nefisurat pentru introducerea firului.
Half-breed. Oaie metisă engleză, obţinută din încrucişarea berbecilor Border-Leicester cu oaia Cheviot, avînd aptitudini pentru came.
Halistereză (gr. hals: sare, stere zis : deposedare). Mecanism de realizare a osteolizei, caracterizat prin eliberarea lentă a sărurilor minerale din os, probabil sub influenţe hormonale şi en-zimatice.
Halogen. Noţiune definitorie pentru elementele electronega-tive (clorul, iodul, bromul, flu-orul, cianogenul), care produc săruri combinîndu-se cu metalele electropozitive.
Halotan, sin. 2-brom-2-clor-1, 1, 1-tricloretau. Narcotic volatil.
Halucinaţie. Turburare psihică (parapsihică), animalul mani-festînd reacţii nejustificate şi paradoxale (fără cauză externă reală), frecventă la cîinii clo-roformizaţi şi în encefalopatii-Hamat (proces-). Termenul ştiinţific utilizat în anatomie pentru definirea apofizei ventrale a spinei scapulare.
Hambletonian 10. Cel mai important urmaş al armăsarului Messenger care a dat peste
1 300 de produşi, considerat adevăratul întemeietor al Trăpaşului american.
Hamburg. Găină de talie mică, greutate corporală 1,5—2 kg, de origine olandeză, selecţionată în America, bună ouătoa-re, cu creastă alungită posterior, urechiuşi albe, picioare cenuşii, distingîndu-se diverse varietăţi: argintie, aurie, neagră. Hamdame. Linie de cai arabi, caracterizată prin masivitate şi talie mai înaltă. Hammerschniidt, y. Buţirome» tru,
 HAM Hampshire. 1 — Rasă de oi de 336 carne, cu lînă scurtă, formată în Anglia. Se caracterizează prin corp masiv, cap mare, fără coarne, osatură dezvoltată, membre solide, constituţie robustă, precocitate mare, capacitate foarte pronunţată de folosire a hranei, intensitate mare de creştere, adaptabilitate apreciabilă la condiţii variate, po-tenţă amelioratoare, cap şi extremităţi de culoare neagră. 2 — Rasă de porci, creată în Anglia, de culoare bălţată alb cu negru, cu membrele şi botul relativ lungi, rustică şi cu o bună prolificitate.
      Hamsie (lat. Engraulis encras-sicholus). Specie de peşte teleostean din ordinul clupeiformelor, de talie mică (10—17 cm lungime), de culoare argintie, care trăieşte în bancuri masive în Oceanul Atlantic, Marea Medi-terană, Marea Neagră şi Marea de Azov.
      Hamulus (lat. hamulus: cîrlig mic). 1 — Termen sub care se defineşte în anatomie extremitatea recurbată a lamei spirale din urechea internă, la nivelul helicotremei. 2— Cîrligul osului pterigoidian.
      Hanna Kargyn. Soi de orz, răs-pîndit în cultură în ţara noastră. Hannover. Rasă de cai germană, cu talie de 1,60—1,70 m, adaptată pentru şa şi tracţiune uşoară.
      -Haploid (grec. haploos: simplu şi eidos: formă, aspect). Cu un număr de cromozomi caracteristic celulelor sexuale, adică un singur set de cromozomi, care se notează cu litera n. Numărul gametic tipic al cromozomilor după meioză. Haplomicoză. Boală provocată de o ciupercă microscopică din genul Emmonsia (Haplosporan-gium), frecventă la animalele insectivore şi rozătoare, mani-
festată prin apariţia de sferule parazitare în pulmon. Haptalgezie. Senzaţie dureroasă intensă, manifestată la apăsarea pe anumite zone (nedureroase în mod normal), fără să existe o leziune,ci indicînd o tulburare nervoasă.
Haptenă, sin. antigen rezidual sau incomplet. Component, obişnuit neproteic, derivat dintr-un antigen complet; haptena nu mai determină anticor-poformare, însă reacţionează cu anticorpii produşi sub influenţa antigenului complet din care provine.
Haptoglobină, sin. seromucoid alfa2. Mucoproteină plasmatică, aparţinînd grupului de globu-line alfa2, capabilă să se combine cu hemoglobina. Creşte cantitativ în boala colagenului etc.
Harder (glandă-). Glandă situată în unghiul nazal, sub pleoapa a IlI-a la păsări şi unele mamifere (carnivore, porc etc.). Harmonie. Articulaţie realizată prin dinţături.
Harnaşament. Ustensilele din piele, fier, frînghie etc. folosite pentru utilizarea forţei de tracţiune (hamuri) sau de suportare (şa, samar) a unui animal, distingîndu-se harnaşament de conducere (zăbăluţe, frîu etc.) de tracţiune (ham), de călărie (şa) etc.
Harpon 1— Unealtă de pescuit de oţel, în formă de suliţă, cu ţepi şi cu mîner, utilizată prin aruncare pentru pescuitul peştilor marini şi balenelor. 2 — Ac gros sau trocar, cu dispozitiv distal destinat biopuncţiei (har-ponajului).
Harzer Roller, sin. Edel Roller, Canarul german. Rasă de canari, dintre cele mai renumite, creată în Germania prin selecţie, caracterizată printr-un cînţec foarte melodios,
 Havană. Rasă de iepuri de blană şi carne, cu talie şi greutate relativ mici (2,5 — 3 kg), cu ochii brun-roşcaţi şi cu blană foarte apreciată, de culoare havan strălucitoare.
 Hawen Hi 11 Crescent. Vacă din rasa Holstein Friză din S.U.A., recordista din anul 1956 pentru producţia de unt, care a dat în 365 zile 708, 3 kg unt şi 17 611 1 lapte.
 Hărţi cromozomale. Reprezentarea grafică a locilor pe care diferite gene le ocupă în cromozomii unui organism.
 Heclotox, v. Hexaclorciclohe-xan.
 Heidsclnucke. Oaie cu lîna groasă şi lungă, ce se creşte pe solurile mai sărace din R.F.a Germaniei. Se caracterizează printr-o bună dezvoltare corporală, mare sobrietate şi rezistenţă, carne gustoasă. Helcologie. Tratat privind ulcerele.
 Hslix (lat. helix: iederă, podoabă de capitel). Guta care marchează marginea pavilionului urechii ta om.
 Helicin. în formă de spirală: artere helicine (artere spiralate, frecvente în ţesuturile erectile, ovar, perete uter in) etc. Helicoidal. Calificativ acordat formaţiunilor dispuse în spirală: colon helicoidal etc. Helicotremă. Orificiul de comunicare între rampa vestibu-lată şi rampa timpanică, situat în vîrful melcului osos. Heliodermită (gr. helios: soare, derma: piele). Eritem solar (v. fotodermatoză).
 Heliofob. Care nu suportă razele solare.
 Heliopatie. Termen general definind orice accident produs de razele solare.
 Helmintiază, v. Helmintoză. Helmintologie. Subdiviziune zoologică a parazitologiei, cuprinzînd studiul viermilor.
 Helmintoscopie. Examenul vi- hem zual direct (sau cu instrumente 337 optice) al helminţilor sau ouălor de helminţi.
 Helmintoză, sin. helmintiază. Boală provocată de helminţi. Hemaglutinare, sin. reacţia Migdlebrook-Dubas. Reacţie de aglutinare, printr-un ser provenit de la un animal bolnav (tuberculos etc.). a hematiilor de oaie sensibilizate prin adsorb-ţia antigenilor extraşi din baci-Iul tuberculos sau a altor hematii, în funcţie de boală etc. Hemaglutinină: 1 — Anticorp ce produce aglutinarea hematiilor. 2 — Enzimă virală capabilă să se fixeze pe unii compuşi de pe suprafaţa hematiilor (numiţi receptori), pe care îi distruge, favorizîndastfel aglutinarea hematiilor; poate fi distrusă mai ales de anticorpi specifici, fapt ce inhibă aglutinarea hematiilor.
 Hemaglutinogen (gr. haima: sînge, lat. agglutinare: a lipi, gr. genein: a produce). Complex biochimic din hematii (eritroci-te), în măsură să determine producerea de hemaglutinine serice specifice.
 Hematemeză (gr. haima: sînge, emien: a vomita). Eliminarea de vomitat hemoragie.
 Hematidroză (gr. haima: sînge, idros: transpiraţie), sin. he-mathidrozâ. Transpiraţie hemoragică, observată în unele sin-droame hemoragipare.
 Hematimetrie (gr. haima: sînge, metron: măsură). Stabilirea numărului de globule dintr-un anumit volum de sînge.
 Hematină. 1 — Pudră amorfă, neagră-albăstrie cu luciu metalic, insolubilă în apă, eter, cloroform ş.a., obţinută din he-mină, cu ajutorul amoniacului etc. 2 — Pigment feruginos derivat din sînge. 3 — Denumirea a fost utilizată de H ii n e f e 1 d
83
 în 1827 pentru substanţa ferugi-noasă a sîngelui, care intră în componenţa hemoglobinei. Hematie (gr. haima: sînge), sin. hematologic. în legătură cu sîngele.
 Hematoblast (gr. haima: sînge, blastos: germene, generator). Celulă de origine a elementelor figurate sanguine.
 Hematocel. Termen arhaic utilizat pentru definirea hematoa-melor în general, a infiltraţiilor sangvine etc.
 Hematocit (gr. haima: sînge, cytos: celulă). Termen general pentru definirea oricărui element figurat din sînge. Hematocrit. 1 — Proporţia de globule roşii dintr-un volum de sînge. 2 — Prin extensiune, termenul este utilizat şi pentru definirea aparatului cu care se apreciază respectiva proporţie: hematocrit De land (model bazat pe centrifugare la 10 000 ture/ minut) etc.
 Hematogeneză sin. hematopoeză, hemopoezâ. Procesul de formare a sîngelui.
 Hematolitic. Care se referă la hematoliză.
 Hematoliză, sin. eritroliză. Liza (disoluţia) globulelor roşii, ce are loc în urma introducerii hematiilor într-un lichid cu tonici-tate inferioară celei sangvine (soluţie hipotonă), sub acţiunea hemolizinelor etc. Hematologie (gr. haima: sînge, logos: vorbire, studiu). Studiul sîngelui.
 Hematom. 1 — Leziune obişnuit traumatică, manifestată prin apariţia în zona traumatizată a unei deformaţii fluctuante, dureroasă în primele zile, care se organizează ulterior (în chist sero-sangvinolent) sau se resoarbe. 2 — Colecţie hemoragică intratisulară,
  Hematom subcutan. Colecţie produsă prin crearea unui spaţiu de clivaj artificial, în care se aglomerează o cantitate de sînge, ieşit din vasele rupte în urma traumatismului. Hematomielie (gr. haima: sînge, myelos: măduvă). Hemoragie (hematom) în măduva spinării.
  Hematomielită (gr. haima: sînge, myelos: măduvă). Inflama-ţia măduvei hematoformatoare. Hematonefroză. Epanşament sangvin intrarenal posttrauma-tic.
  Hematopoeză (gr. haima: sînge, poiesis: creare), sin. hemopoezâ. 1 — Geneza sîngelui. 2 — Procesul de formare a elementelor figurate din sînge (he-matocitogeneza), presupunînd geneza şi diviziunea celulelor din organele hematopoetice, maturaţia lor şi pătrunderea în circulaţie (citodiabeza); sub raport evolutiv, hematopoeza recunoaşte o fază mezoblastică (prehepatică) şi o fază hepa-to-splenică, în timpul vieţii intrauterine, urmate de perioada definitivă, în care hematopoeza se realizează de către măduva osoasă, splină şi organele lim-foide.
  Hematoporfirinurie. Prezenţa hematoporfirinei în urină, consecutivă intoxicaţiilor (saturnism), hemoragiilor intestinale etc.
  Hematoză. Procesul fiziologic de schimb de la nivelul pulmo-nului (eliminarea bioxidului de carbon şi încărcarea transportorilor cu oxigen).
  Hematozoar. Parazit monocelular al globulelor roşii. Hematoxilină. Colorant utilizat în histologie, bacteriologie etc.
                                        ~"-Hematurie (gr. haima: sînge, <mron; urină). Prezenţa de sînge
(hematii) în urină, produsă de cauze traumatice (renale, vezi-cale, uretrale), infecţioase etc. Hematuria cronică (esenţială ) a bovinelor, V. Cistită hemoragică a bovinelor.
Hemeralople, (gr. hemera: zi-ua, ops: vedere), sin. hespera-nopie. 1 — Diminuarea vederii la lumină crepusculară (lumină puţin intensă). 2 — Cecitate nocturnă, frecventă la cîine, indicînd adesea existenţa unor leziuni de retinită pigmentară. Hemeropatie. Boală care nu se produce sau nu apare decît în timpul zilei.
Hemiagfeezie. Abolirea gustului pe jumătate de limbă. Hetnialgie. 1 — Durere care nu afectează decît o jumătate dintr-un organ sau regiune. 2— Senzaţie dureroasă pe jumătate din regiunea cefalică: hemicra-nie, hemialgiecraniană. 3—Cefa-lee localizată la o jumătate din formaţiunile cefalice. Hemianestezie. Abolirea sensibilităţii la jumătate de corp consecutivă unor leziuni medulare sau encefalice. Hemianopsie. Pierderea vederii într-un sector al cîmpului vizual.
Hetnianosmie (gr. imitis: jumătate, a: privativ, osmaomai: simţ). Diminuarea sau pierderea simţului mirosului la nivelul unei jumătăţi din mucoasa nazală.
Hemiclonie. Mioclonie manifestată la o jumătate din corp. Hemidiaforeză. Transpiraţie pe jumătate din corp.
Hemiglosită. Inflamaţie localizată la jumătate de limbă. Hemion (lat. Equus Hemio-nus). Specie de animale erbivore, din familia equideelor, care trăieşte în stare sălbatică în sudul Asiei, asemănător cu măgarul, însă cu urechi mai mici. Are culoare galbenă-roş-cată, cu o dungă mai închisă
  pe spinare. Se cunosc trei ti- HEM puri: Kiangul, Onagrul, Cula- ggg nul.
  Hemipag. Monstru dublu, mo-nomfalian, cu aderenţa regiunii toracice.
  Hemiparerenie (gr. pareini: a împreuna). Imposibilitatea e-xecutării copulaţiei complete, datorită unor malformaţiuni genitale femele.
  Hemipatle. Boală localizată la jumătate de corp, consecutivă unor leziuni nevraxiale sau cerebrale.
^Hemiplegie (gr. hemi: jumătate, de o singură parte, plege: lovitură). Paralizia unei jumătăţi a corpului distingîndu-se hemiplegia homolateralâ (paralizia jumătăţii feţei de aceeaşi parte cu a trunchiului sau cu leziunea) şi hemiplegia alternă (v. infra).
  Hemiplegie alternă (sindrom de
  - ). Paralizia unilaterală a feţei concomitentă cu hemiplegia opusă a trunchiului şi membrelor, cu unele deosebiri simptomatice în funcţie de întinderea şi nivelul leziunilor din pedunculii cerebrali, pro-tuberanţă sau bulb, care le determină (v. şi Weber, Benedikt, Milliard-Giibler).
  Hemiplegie laringlană. Paralizia unei jumătăţi a laringe-lui, consecinţă a paraliziei recurentului, manifestată prin cornaj (v.) etc.
  Hemisferă cerebrală. Una din
  cele două jumătăţi ale telence-f aiului.
  Hemocatereză. Distrugerea globulelor roşii.
  Hemocitometru (gr. haima: sînge, kytos: celulă, metron: măsură), sin. hemacitometru. Dispozitiv de numărare a elementelor figurate din sînge, necesi-tînd pipete de diluţie şi camere marcate, de numărare sau — recent — „numărătoare" (engl. counters) electronice.
22*
ftEM Heitiociazic (şoc -) (gf. hai-340 ma: sînge, clazein: a sparge), sin. criză coloidoclazică. Şoc provocat de introducerea brutală, bruscă şi în general în cantitate apreciabilă a unei substanţe coloidale în circuitul sangvin, manifestîndu-se prin stare febrilă, scăderea bruscă a tensiunii sangvine, leucope-nie, hipopolinucleoză, creşterea coagu labilităţii, scăderea indicelui refractometric, adesea urmată de urticarie, frisoane etc.
      Hemoconcentraţie. Concentrarea sîngelui caracterizată prin creşterea greutăţii specifice, vîs-cozităţii şi numărului de globule roşii pe mmc, datorită diminuării volumului de plasmă, fără diminuarea proporţională a volumului globular total. Hemoconie. Corpuscul de maximum un micron, animat de mişcări browniane, vizibil la ultramicroscop, atunci cînd se examinează o picătură de sînge proaspăt recoltat în timpul digestiei (substanţă grasă). Hemocrinoterapie. Utilizarea cu scop terapeutic a unui amestec injectabil de sînge şi extract glandular.
      Hemocultură. 1 — Cultură bac-teriană efectuată prin prelevare de sînge de la un animal cu bacteriemie. 2 — Metoda cultivării bacteriilor din sînge. Hemodiagnostic. 1 — Metodă de aglutinare între sînge şi un antigen colorat. 2 — Diagnostic bazat pe examenul sîngelui. Hemodinamică, sin. hemadina-micâ. Teoria mecanică a circulaţiei sangvine.
  "^Hemofilie. Boală sangvină e-reditară, caracterizată prin imposibilitatea (sau întîrzierea) procesului de coagulare a sîngelui (deficit trombochinazic) Hemoîtalmie. Invadarea camerelor oculare de către sînge.
HerrtOgenie (gr. haima: sînge genein: a produce). Purpură trombopenică pseudohemofi-lică.
Hemoglobinemie. 1 — Prezenţa hemoglobinei solvate în serul sangvin. 2—Denumire utilizată pentru definirea unor sin-droame sau afecţiuni: hemoglobinemie bacilară, enzootică puerperală etc.
Hemoglobinemie post-partum,
sin. hemoglobinemie puerperală. Formă specială de cetoză, întîlnită la vacile adulte, recor-diste în producerea de lapte, manifestată prin hemoglobinu-rie şi simptome de cetoză. Hemoglobinurie. 1 — Eliminarea hemoglobinei prin urină, în cazul unor hemoglobinemii mai crescute 2. — Denumire simptomatică pentru unele afecţiuni sau sindroame: hemoglo-binuria puerperală, a fngo-re, reumatismală etc. Hemoglobinurie bacilară. Boală infecţioasă întîlnită la rumegătoare şi eventual la suine, produsă de Clostridium hemoliti-cum, manifestată prin leziuni de tip hemoragie, tulburări generale grave etc., urmate de moarte.
Hemoglobinurie puerperală, v.
Hemoglobinemia post-partum. Hemogramă (gr. haima: sînge, gramma: înscriere). Reprezentarea sub formă de tabele sau diagrame a valorilor absolute sau relative ale elementelor figurate sangvine. Hemohistioblast. Celulă mare (15—20 microni), cu citoplasma uşor bazofilă şi cu nucleu mare, rotunjit, semilunar, din ţesutul reticulohistiocitar, abund înd în măduva osoas«, splină etc. şi reprezentînd sursa nediferenţiată pentru celulele sangvine şi pentru celulele libere ale ţesuturilor, dînd naştere hematoblastelor şi histio-blastelor.
Hemolitic. Care se referă la he-moliză, provoacă hemoliza etc. Hemoliză. (gr. haima: sînge, lisis: topire). Distrucţia globulelor roşii, cu eliberarea hemoglobinei.
Hemolizină. Anticorp sau toxină cu acţiune hemolitică. Hemopatie (gr. haima: sînge, pathos: boală). Termen generic pentru definirea oricărei boli a sîngelui, indiferent de aspect, origine sau manifestare. Hemopericard. Acumularea de sînge în pericard.
Hemoptoză. Termen arhaic pentru definirea hemoragiei.' Hemoptizie. 1 — Eliminarea de sînge provenit din pulmon. 2 — Expectoraţia unei cantităţi de sînge spumos.
Hemoragie (sindrom -) Ia bovine, sin. boala Kerdiles. Tulburare gravă cu caracter hemora-gipar, caracteristică intoxicaţiilor cu foi de ferigă şi manifestată prin hematidroză, hemoragii intestinale şi nazale, urmate de moarte.
Hemoragie. Ieşirea sîngelui din vas printr-o soluţie de continuitate a pereţilor vasculari, sau prin eritrodiapedeză, distingîndu-se: hemoragii arteriale, ve-noase, capilare, externe, interne, primare, secundare etc. în funcţie de localizare, pot produce manifestări diferite: epistaxis (picurarea de sînge relativ nemodificat, pe nas),hemoptizie (sînge spumos din pulmon) etc. Hemoragie cerebrală, sin. hemoragie meningoencefalică. Accident caracterizat clinic prin ictus apoplectic, urmat fie de moarte, fie de trezirea animalului, după care acesta pare sănătos sau prezintă diferite semne de focar ş.a. („fază de reacţie") .
Hemoragie interstiţlală a puilor de pasăre. Boală gravă întîlnită la tineretul aviar, provocată de un defect în sinteza intestinală
a vitaminei K şi manifestată HEM prin enterită hemoragică.          34J
Hemoragie primară. Hemoragia apărută în momentul trauma-tizării.
Hemoragie pulmonară, sin. a-poplexie pulmonară. Sindrom caracterizat morfopatologic prin hemoragii la nivelul pulmonului, iar clinic prin manifestări generale (abatere, anemierea tegumentelor etc.), dispnee, hemoptizie, raluri umede bronho-alveolare.
Hemoragie secundară. Hemoragia apărută la un interval de timp după traumatism sau după intervenţia factorilor he-moragipari de altă natură. Hemoragipar (sindrom-), sin. stare sau diateză hemoragipară.
Stare patologică ce se caracterizează prin tendinţa la hemoragii (pete hemoragice tegu-mentare, epistaxis, hemoptizie, hematurie, gastroentero-ragie etc.), sub influenţa unor factori ocazionali inofensivi pentru animalele sănătoase (lovituri, eforturi etc.); etiopato-genia este complexă, intervenind fie fragilizarea vasculară (vasculopatii) sau deficitul va-socontricţiei, fie excesul anti-factorilor de coagulare sau insuficienţa factorilor de coagulare, mecanisme ce pot fi declanşate de boli infecţioase, to-xiemii, stări carenţiale, anumiţi factori genetici etc.; exemple de sindroame hemoragipa-re la animale: hemofilia, purpura, hemogenia, anazarca. Hemoree. 1 — Hemoragie pasivă. 2 — Scurgere de sînge (dintr-o cavitate sau organ ca-vitar).
Hemorinie, sin. epistaxis. Hemoragie nazală.
Hemoroid. Flebectazie rec-tală, adesea însoţită de anora-gie.
Hemoroidal. Care se referă la hemoroizi sau la zona ano-rec-
 HEM
 842
tală; astfel, în anatomie, se utilizează ca termen definitoriu pentru unele formaţiuni anorec-tale, cum ar fi arterele hemoro-idale, nervul hemoroidal etc.
Hemoroidal (nerv - ) (lat. N. haemorrhoidalis). Ramură ventrală a perechii a IV-a sacrate, aşezată pe faţa medială a ligamentului sacrosciatic, înapoia nervului pudend şi distribuită sfineterului anal externşitegu-mentului anal. Se anostomo-zează cu S5. La carnivore se detaşează din Sx şi S2 rezultînd un nerv hemoroidal caudal.
Hemoroldală caudală (lat. A. haemorrhoidalis caudalis). Fină colaterală a pudentalei interne, detaşată la nivelul zonei recto-anale şi distribuită rectului şi muşchilor ano-coccigieni, precum şi ggl. anali. La rumegătoare şi suine este relativ voluminoasă. La carnivore se izolează din ramura viscerală a hemoroidalei (echivalenta pu-dendei interne), distribuindu-se cu deosebire glandelor anale.
Hemoroldală cranială (lat. A. haemorrhoidalis cranialis). Terminală a arterei mezenterice caudale, distribuită porţiunii terminale a colonului descendent şi porţiunii iniţiale a rectului.
Hemoroldală medie (lat. haemorrhoidalis media). Colaterală fină a arterei pudende interne, distribuită prin ramuri multiple, la cal, ampulei diferenţiale, veziculelor seminale, prostatei, porţiunii caudale a vezicii urinare şi porţiunii a -Hcparlnă. nale mijlocii. Literatura franceză o descrie sub denumirea de a. vezico-prostatică. La rumegătoare lipseşte, fiind suplinită prin hemoroidala cranială. La carnivore se distribuie în special prostatei. La femele, după un scurt traiect, se termină printr-o arteră uterină caudală, o arteră vezicală caudală şi o arteră recţo-yaginală.
  Hemoslderlnă. Pigment de culoarea lutului, avînd origine hematică, insolubil şi care impregnează ţesuturile în caz de hemoliză toxică sau infecţioasă.
  Hemosideroză. Acumularea de hemosiderină în ficat sau în alte ţesuturi.
  Hemosporidie. Protozoar parazit, intracelular, din ordinul Hemosporidia, clasa sporozoare, parazitînd eritrocitele, cu evoluţie indirectă (gazde intermediare), cele mai importante fiind:, piroplasmele, babesiile, theileriile, plasmodiumul etc. Hemosporidioză. Termen general (referindu-se la ordinul din care face parazitul parte), utilizat pentru definirea oricărei boli produse de hemosporidii. Hemostatic. Care facilitează sau produce hemostaza, prin acţiunea pe care o are asupra procesului de coagulare sau a vaselor, intervenind local (trombi-na etc.) sau general (vitamina K, adrenalina etc.). Hemoteraple. Utilizarea sîngelui în scop terapeutic, în transfuzie, autohemoterapie etc. Hemotorax. Acumularea de sînge în cavitatea toracică. Henderson-Hasselbalch (ecuaţia -)• Formula care permite calcularea pH-ului sangvin în funcţie de concentraţia în plasmă a C02 dizolvat şi CO2 combinat în stare de bicarbonat;
  TJ e 10 w 1 CO.HNa
  pH = 6,12 x log.
                        CO,H,
              Substanţă anticoa-gulantă naturală, produsă de ficat, muşchi, unele globule albe etc.
  Heparinoteraple. Terapeutica anticoagulantă bazată pe folosirea heparinei, pentru prevenirea trombozelor arteriale etc. Hepatalgie. Durere hepatică. Hepatectomie. Excizia unei porţiuni din ţesqţul hepatic.
 Hepatic. Care se refera la ficat, depinde de ficat sau în general ‘are contingenţe cu ficatul. Hepatici (lat. A. hepatica), lina din cele trei ramuri terminale ale trunchiului celiac, distribuită ficatului, zonei pilo-rice şi fundului de sac drept al stomacului (prin diversele ei ramuri). După izolarea ei, în general, prezintă raporturi intime cu pancreasul (la unele specii apărînd ca încrustată în ţesutul pancreatic), de unde coboară, abordînd hilul hepatic, pe traiect emiţînd: ramuri pancreatice (la cal şi porc), apoi la rumegătoare a. gastrică dreaptă şi a. gastro-duo-denală, care la rîndul ei se împarte în a. gastro-epiploică dreaptă şi a. pancreatico-duo-denală. La rumegătoare, porc şi carnivore, în plus, emite în apropierea hilului hepatic o fină arteriolă cistică, distribuită vezicei biliare.
 Hepatita enzootică a porcului,
 v. Hepatoza dietetică a porcului.
 Hepatita infecţioasă a cîine lui,
 v. Boala Rubarth.
 Hepatita infecţioasă necrozan-tă a oilor, sin. hepatita toxie-mică bacilară a oilor, hepato-toxiemia bacilară a oii. Afecţiune hepatică produsă de Clos-tridium oedomatiens tip B, grefat pe leziuni hepatice de fascioloză sau dicrocelioză şi manifestată prin moarte subită, la autopsie constatîndu-se grave leziuni hepatice, leziuni hemoragice etc.
 Hepatita nodulară, v. Necroza nodulară multiplă a ficatului. Hepatita supuraţi vă, sin. abcesul ficatului. Realizată de germeni diferiţi, însămînţaţi direct, pe cale biliară sau sangvină, se caracterizează prin abcese în ficat, simptome generale, digestive, respiratorii, durere pe aria hepatică, leucocitoză cu reac-
 ţie neutrofilica, uneori icter hteP etc.                               343
 Hepatita virotică a bobocilor de raţă. Boală infecţioasă şi contagioasă a bobocilor de raţă (1—3 luni), produsă de un virus specific şi manifestată prin hepatită, în general mortală.
 Hepatită. Inflamaţia ficatului, produsă sub acţiunea infecţiilor, intoxicaţiilor, bolilor diferitelor organe, dezechilibrelor alimentare etc. Clinic hepatita acută se manifestă prin semne generale, eventual icter, modificări ale fecalelor şi urinii, po-zitivarea probelor funcţionale hepatice, rareori semne fizice locale (durere, întinderea ariei semiologice); hepatita cronică se diferenţiază greu de ciroză la animale, distingîndu-se o formă icterigenă şi alta ascitogenă, alături de simptome progresive de ordin general.
 Hepatită cazeoasă (a porumbelului), v. Trichomonoza păsărilor.
 Hepatită enzootică. Boală infecţioasă, a rumegătoarelor, produsă de un virus transmis prin căpuşi şi manifestată prin semne discrete de hepatită febrilă, avort (la oi), mortalitate mare (la miei) etc.
 Hepatizare. 1 — Modificarea aspectului unui ţesut care cîştigă o consistenţă, culoare etc. a-semănătoare cu a ficatului. 2
 —  Stadiu în evoluţia pneumoniei sau bronhopneumoniei. Hepatocel. Hernia ficatului. Hepatociroză. Ciroza ficatului. Hepatocistic. Care aparţine sau se referă simultan la ficat şi la vezica biliară.
 Hepatocit. Celulă hepatică. Hepatoencefalic (sindromul-), sin. nebunia sau furia hepatică, boala de văi.deZdar, de Schweins-berg etc. Manifestări mixte, hepatice şi encefalice (modificări generale, icter, sindrom he-moragipar, semn de excitaţie
 HEP corticală, de lipsă ă mişcărilor 3^ intestinale etc.), consecutive necrozei sau cirozei hepatice, de ordin toxic, întîlnite frecvent la cal, rareori la rumegătoare s.a.
      Hepatolit. Calcul hepatic. Hepatologie (gr. hepar: ficat, logos: studiu, vorbire). Studiul ficatului la animale sănătoase şi în cursul diferitelor boli ce interesează ficatul. Hepatomegalie. Creşterea volumului (dimensiunilor) ficatului, în diverse boli infecţioase, toxice etc.
      Hepato-neîrita virală a scroafelor. Boală contagioasă produsă de un ultravirus, manifestată prin nefrită hipertrofică şi degenerescentă grasă a ficatului.
      Hepatopatie. Termen general folosit pentru definirea oricărei boli hepatice.
      Hepatoptoză. Mobilitate anormală a ficatului, cu deplasare, consecutivă relaxării sau întinderii ligamentelor de fixare. Hepatoragie. Hemoragie hepatică.
      Hepatorenal al puilor (sindromul - ), sin. boala culorii trandafirii (engl. pink disease). Observată mai ales la pui pentru broiler în vîrstă de 2—7 săptămîni, atribuită unui deficit metabolic, evoluează deseori inaparent, eventual cu tremură-turi de scurtă durată, animalul murind burse; dintre datele examenului necropsic este caracteristică culoarea roză a musculaturii, grăsimii şi organelor interne.
      Hepatorexie (gr. hepar: ficat, rexis: ruptură). Ruptura ficatului.
      Hepatotomie. 1 — Operaţia de incizare a ficatului (pentru deschiderea unui abces sau pentru eliminarea unui calcul intrahe-patic). 2 — Disecţia ficatului.
Hepatotoxiemia bacilară a oii,
v. Hepatita infecţioasă necro-zantă a oii.
Hepatoza dietetică a porcului,
sin. hepatita enzootică a purceilor, hepatodistrofia toxică. Degenerare hepatică produsă obişnuit prin intoxicaţii alimentare (a-limente mucegăite sau bogate în grăsimi peroxidate etc.), mai frecventă la purceii de 2—4 luni, toamna şi iarna, tradusă prin leziuni degenerative hepatice de diferite grade şi leziuni ale altor organe; animalele atinse mor brusc sau manifestă semne generale, digestive şi nervoase, timp de 1 — 2 săptămîni.
Hepatoză. Proces degenerativ hepatic (v. şi diferitele hepa-toze, degenerescenţa grasă a ficatului şi necroza ficatului). Herd-Book. Denumirea engleză a registrului genealogic pentru bovine.
Herdwick. Rasă de oi de munte, ce se creşte în Anglia. Hereford. Rasă de taurine, originară din Anglia, de talie mare, cu cap mic, trunchi voluminos, musculos, cu coarne de lungime medie, drepte lateral. Roba este de culoare roşie închisă sau roşietică pe trunchi, albă pe cap şi uneori pe piept, abdomen, extremităţile membrelor şi vîrful cozii. Este cea mai apreciată rasă de carne de calitate din lume, taurii putînd ajunge pînă la 1 300 kg, iar vacile pînă la 1 000 kg.
Herenz. Rasă de taurine de munte (Alpi), cu talie de 1,10— 1,20 m, greutate corporală la femele între 350 şi 400 kg, roba de culoare uniformă mergînd de la brun-castaniu pînă la roşu-negricios, rustică, agresivă, cu temperament vioi. Aptitudinea principală este producţia de lapte (circa 2 200 1).
Herghelie. 1 — Crescătorie de cai, formată din animale de
reproducţie (iepe şi armăsari) şi tineret de diferite vîrste. 2 — Efectiv mare de cai, de anumită categorie (herghelie de iepe, herghelie de mînjietc.), care cresc sau pasc împreună. Hering (lat. Ciupea harengus). Specie de peşte teleostean din familia clupeidelor, lung de circa 20 cm, cu coloritul argintiu-cenuşiu. Trăieşte în nordul oceanului Atlantic, în Pacific, în marea Nordului şi în marea Baltică, de unde migrează în perioada depunerii icrelor spre ţărmurile sud-vestice ale Scandinav iei.
Hermafrodit (gr. hermaphrodi-tos: bisexuat). Vieţuitor dotat cu organe sexuale complete, atît femele, cît şi mascule. Utilizat pentru vertebratele superioare, termenul este impropriu, întru-cît nu s-au întîlnit indivizi de mamifere care să aibă ambele organe genitale complet dezvoltate (v. şi pseudohermafro-ditism).
Hermafroditism, sin. herma-frodism. Stare caracterizată prin coexistenţa pe acelaşi individ atît a organelor sexuale mascule, cît şi a celor femele complet dezvoltate. Există animale inferioare, nevertebrate, hermafrodite, precum şi plante. La animalele domestice se în-tîlneşte o ginandrie sau pseu-dohermafroditism (v. ginan-drie).
Hermelină. Rasă de iepuri poloneză, din grupa raselor mici, cu greutate corporală de 1,5—
2  kg, cu blană albă, cu păr scurt şi mătăsos, apreciată pen-triu imitarea herminei, cu urechi scurte şi reflexie pupilară roşie.
Hermerină. Toxialcaloid din ştirigoaie (Veratrum). Herminată. Culoare a penajului, specifică unora dintre varietăţile raselor de găini Sus-
sex, Brahma etc. Se caracteri- HEK zează printr-un fond alb, avînd 345 penele din coadă şi din vîrful aripilor negre, iar penele de pe gît (lanţetele) negre, mărginite cu alb.
  Herminată de Crollwitz. Rasă de curci, creată la staţiunea experimentală Halle — Grcllwitz (Germania), cu dezvoltare corporală medie (8 kg la femele şi 12 kg la masculi), cu ritm de creştere deosebit de rapid, rustică, rezistentă.
" Hermină (lat. Mustela hermina), sin. Cacom. Specie de mamifer carnivor din familia mustelide-lor, asemănătoare cu nevăs-tuica, mult apreciată pentru blana sa preţioasă. Culoarea blănii se schimbă după anotimp : vara este brun-deschisă, iarna albă, cu vîrful cozii negru. Trăieşte în pădurile din Europa şi nordul Asiei.
  Hernie. Migrarea unui organ sau a unei porţiuni de organ printr-o breşă a învelitorii care-1 menţine normal în poziţie, distingîndu-se diverse forme de hernie (v. infra). La o hernie completă se disting următoarele componente: organul her-niat, zona de hernie, breşa parietală (inelul herniar), sacul hernial (sau eventual pseudosa-cul hernial).
„.Hernie abdominală. Hernie localizată în zona abdominală, organele intracavitare ajun-gînd sub piele, printr-o breşă apărută în masa muşchilor care formează pereţii cavităţii abdominale .
  Hernie accidentală. Hernia apărută în urma unui traumatism care a produs ruptura formaţiunilor musculare sau apone-vrotice, facilitînd apariţia breşei de hernie.
  Hernie acută. Urgenţă chirurgicală impusă de migrarea unui organ printr-o breşă hem iară.
Hernie cerebrală. Hernia meninge lor (meningocel) sau a creierului (encefalocel), eventual a ambelor formaţiuni (me-ningoencefalocel) printr-o soluţie de continuitate a cutiei craniene, avînd în majoritatea cazurilor un caracter congenital. Hernie cîştigată. Hernia apărută în timpul vieţii individului, indiferent de cauză şi împrejurări.
Hernie congenitală. Deplasarea unui organ din zona topografică normală şi ieşirea lui din cavitatea care-1 adăposteşte în mod normal, datorită unei tulburări ontogenetice, anomalia devenind vizibilă din momentul naşterii.
Hernie cronică. Hernie cu evoluţie lentă, durată lungă, neîn-soţită de semne acute.
Hernie crurală, sin. merocel. Hernia unui viscer abdominal sau pelvin prin inelul crural. Hernie cu pseudosac. Hernie în care migrarea organului herniat sau traumatismul care a provocat hernia a produs şi ruptura seroasei (peritoneului, în caz de hernie abdominală), cavitatea herniară rămînînd delimitată de un strat de ţesut conjunctiv care se orientează şi se organizează (pseudosacul), f i-brocitele cîştigînd adesea un caracter epiteloid.
Hernie de disc, sin.protrusiune de disc. Afecţiune frecventă la cîinii brevimorfi şi brahicefali, apărută în urma unui efort, pe un substrat predispus, manifestată printr-o ramolire a discului intervertebral şi o deplasare a acestuia spre canalul rahidian, condiţionînd compresiune medulară sau radiculară, semnele clinice fiind în funcţie de gravitatea şi locul compresiunii. Hernie diafragmatică. Hernie caracterizată prin deplasarea u-nui viscer printr-o breşă con-
genitală sau accidentală a dia* f ragmei.
Hernie entero-epiploică, sin. en-tero-epiplocel. Delasarea sub piele printr-o breşă parietală, a unei porţiuni de intestin şi a unei porţiuni de epiploon, consecutivă în general traumatismelor abdominale.
Hernie epiploică, sin. epiplocel. Hernia epiploonului printr-o breşă parietală abdominală. Hernie extraingvinală extrascro-tală. Hernie ventrală sistematizată topografic, caracterizată prin deplasarea unui viscer (în majoritatea cazurilor o ansă de intestin) printr-o breşă parietală localizată în imediata apropiere a canalului ingvinal, respectiv în regiunea ingvinală, dar deplasarea viscerului nea-vînd loc prin angajarea în inelul ingvinal, nici în pungile testiculare, ci în afara acestor formaţiuni.
Hernie extraingvinală intrascro-tală. Hernie sistematizată topografic, caracterizată prin deplasarea unui viscer abdominal printr-o breşă parietală „jux-taingvinală" (pe lîngă inelul ingvinal superior, care rămîne liber), dar ansa sau organul pătrunde în interiorul pungii testiculare (extravaginal), hernia fiind în acelaşi timp şi extraingvinală (superioară) şi ex-travaginală, dar intrascrotală. Asemenea hernii sînt însă extrem de rare.
Hernie femurală. Hernie sistematizată topografic, caracterizată prin deplasarea unui viscer prin inelul femural.
Hernie gastrică, sin, gastrocel. Deplasarea stomacului şi ieşirea lui din cavitatea abdominală, printr-o breşă parietală. Hernie ingvinală, sin. bubono-cel. 1 — Deplasarea unui organ abdominal şi apariţia lui sub pielea regiunii ingvinale. 2
—   Hernia unui viscer abdominal prin canalul ingvinal. Hernie ingvino-scrotală. Termen impropriu, utilizat adesea în locul celui de hernie ingvino-vaginală. Practic vorbind, hernia ingvino-scrotală nu este imposibilă, dar este cu totul excepţională, termenul indicînd deplasarea unui viscer abdominal prin inelul ingvinal superior şi apariţia lui „între teaca vaginală şi scrot". Or, un atare fenomen este excepţional, dată fiind aderenţa scrotului la dartos (formează doar o unitate scroto-dartoică). Poate fi eventual întîlnită la animalele cu inelul ingvinal superior foarte larg, dar cu inelul vaginal strîmt.
Hernie ingvino-vaginală. Hernie sistematizată topografic, caracterizată prin deplasarea şi angajarea unui viscer prin inelul vaginal (deci şi ingvinal superior) în interiorul pungii vaginale a testiculului.
Hernie intermitentă. Hernie condiţionată, cu caracter evolutiv, caracterizată prin angajarea temporară şi intermitentă a u-nui viscer printr-o breşă parietală largă, care permite repunerea viscerului fără intervenţie chirurgicală şi dispariţia temporară a herniei, pentru ca după un timp fenomenul să se repete (la efort, poziţii favorabile angajării etc.).
Hernie intestinală, sin. entero-cel. Deplasarea unei anse de intestin printr-o breşă a peretelui abdominal, putînd fi congenitală sau cîştigată, acută, cronică, strangulată etc.
Hernie ireductibilă. Se defineşte sub acest termen acea categorie de hernie în care, datorită disproporţiei dintre conţinutul sacului herniar şi dimensiunile inelului herniar, deformarea zonei de hernie nu cedează şi dimensiunile herniei nu §6
reduc atunci cînd se exercită presiuni moderate pe sacul her-niar. A nu se confunda ireductibilitatea cu ireponibilitatea. Hernie ireponibilă. Se defineşte sub acest termen acea categorie de hernie, în care, în urma exercitării pe zona deformată a unei presiuni moderate, nu se produce repunerea organului herniat în cavitatea din care s-a deplasat. Ireponibilitatea poate fi parţială (datorită aderenţelor) şi totală (datorită dimensiunilor reduse ale inelului herniar) .
Hernie iriană, sin. prolaps irian. Deplasarea şi angajarea irisului printr-o plagă corneană accidentală sau chirurgicală. Hernie musculară. Afecţiune post traumatică, cu evoluţie cronică şi caracterizată prin angajarea unei porţiuni de muşchi printr-o breşă fascială sau apo-nevrotică.
Hernie ombilicală, sin. omfalo-cel. Hernie sistematizată topografic caracterizată prin deplasarea unui viscer (ansă de intestin în mod curent) prin inelul ombilical neobliterat. Hernie pseudoreponibilă. Hernie care-şi reduce dimensiunile cînd se exercită o presiune moderată pe conţinut dar organul herniat nu îşi recîştigă topografia, dînd o falsă impresie de eliberare a inelului herniar, impresie datorită fie fineţii pereţilor ansei intestinale, fie în-groşării buzelor inelului hemi-ar.
   Hernie reductibilă. Hernia caracterizată prin reducerea dimensiunilor zonei deformate a-tunci cînd se exercită o presiune pe sacul herniar. Nu trebuie confundată cu hernia reponi-bilă, reducerea volumului nein-dicînd cu certitudine şi repunerea organului în cavitatea din care a herniat. De pildă, un enterocel (hernia intestinală)
 HER
 348
poate prezenta caracter reductibil datorită scurgerii sau refulării conţinutului intestinal din ansa hemiată, diminuînd în volum, fără ca ansa să se repună în cavitatea abdominală, ea rămînînd aderentă la sacul sau la pseudosacul hemiar. Hernie reponibilă. Hernia caracterizată prin capacitatea de refulare a organului herniat, spontan sau la presiune moderată, sacul hemiar „golindu-se şi ansa repunîndu-se în cavitatea din care s-a deplasat", inelul hemiar eliberîndu-se complet.
 Hernie subcutanată. Deplasarea subcutanată a unui organ, însoţită de „ruperea" sacului her-niar-peritoneal, organul herniat ajungînd în contact cu ţesutul conjunctiv subcutan (care, în cazul herniilor cronice, se organizează în pseudosac her-niar).
 Hernie strangulată. Hernie complicată prin angajarea organului deplasat şi (în caz de hernie intestinală ) oprirea tranzitului intestinal, apariţia stazei circulatorii, colici grave etc. în caz de neintervenţie de urgenţă se soldează cu moartea bolnavului, datorită procesului de gangrenă care afectează organul herniat şi autointoxica-ţiei consecutive.
 Hernie temporară. Hernie frecventă la tineret (ombilicală mai ales), care după un timp dispare fără nici o intervenţie. Hernie uterină, sin. histerocel. Deplasarea uterului printr-o breşă realizată la nivelul apone-vrozelor oblicilor abdominali. Hernie ventrală. Hernie sistematizată topografic, deplasarea viscerului herniat avînd loc printr-o breşă accidentală a peretelui ventral al abdomenului. Cînd breşa (inelul her-niar) se produce printr-o deşi-rare întinsă a ţesăturii nţuş-
 culare şi aponevrotice, cîştigînd dimensiuni considerabile, hernia ventrală poartă denumirea de eventraţie.
 Hernie vezicală, sin. cistocel. Deplasarea vezicii urinare prin o breşă parietală, în general accidentală (cîştigată), putînd fi însă şi congenitală.
 Hernioptoză. Hernia unei anse de intestin (gros, în special), printr-o breşă parietală, urmată de dilataţia respectivei anse, care poate cîştigă dimensiuni considerabile. Cel mai frecvent se întîlnesc hernioptoze cecale, eventual colice, la cal.boselura angajată în sacul herniar putînd atinge dublul sau chiar triplul dimensiunilor normale. Herniotom. Instrument chirurgical, cu lamă boantă, eventual ascunsă, folosit pentru debri-darea inelului herniar (în herniile strangulate mai ales), fără pericol de a înţepa viscerul herniat.
 Herpes. Dermatita de origine virotică, manifestată printr-o erupţie veziculară grupată pe o zonă inflamată, situată la limita dintre mucoase şi piele, în jurul orificiilor naturale, însoţită fiind uneori de adenită. Herpetic. Care se referă la herpes, are contingenţe cu herpe-sul sau eventual o origine comună.
 Herpetiform. Care prezintă caracterul (aspectul) herpesului. Heteradelf. Monstru dubiu, unul din indivizi fiind incomplet dezvoltat şi în general privat de cap, eventual şi de torace, dar apărînd implantat pe faţa anterioară a corpului individului principal.
 Heterakidoza păsărilor. Nema-todoză produsă de dezvoltarea în cecuri a unor specii de Hete-rakis, la găini, curci şi fazani; se manifestă clinic de obicei numai la fazani, prin abatere, ina*
 petenţă, slăbire, anemie, diaree, fiind uneori chiar mortală. Heteroaglutinare. Aglutinarea care are loc între sîngele speciilor diferite.
 Heteroaglutinină. Aglutinină care acţionează asupra globulelor unui individ dintr-o specie diferită.
 Heteroalergie. Modificare reac-ţională pe care o conferă sensibilizarea alergică a unui organism faţă de o substanţă diferită de alergenul specific. Heteroanticorp. Anticorp seric activ faţă de un antigen provenit de la un individ dintr-o specie diferită.
 Heterocromie iriană. Coloraţie diferită a celor două irisuri. Heterodin. Monstru dublu, unul din indivizi fiind mic, imperfect şi redus la existenţa extremităţii cefalice, prinsă pe faţa anterioară a corpului individului principal.
 Heterodonte (gr. heteros: altul, odontos:   dinte).    Animale   cu
 dinţi diferenţiaţi în incisivi, canini, premolari şi molari. Cele mai multe specii de mamifere sînt heterodonte.
 Heterogrefă. Grefă animală practicată cu grefon provenit de la o altă specie.
 Heterointecţie. Infecţie prin contact, de la exterior, ca modalitate contrarie autoinfecţiei. Heterolog. Care provine de la
 o  altă specie:    ser  heterolog,
 grefă heterologă etc. Heteromorf. Cu forme variate, în medicină, termenul defineşte unele afecţiuni sau malfor-maţiuni care nu pot fi încadrate în nici un fel de grupă zisă naturală.
 Hetermorîism (gr. heteros: altul, morfi: formă). Capacitatea de a prezenta forme variate. Heteronomie. Abatere de la legile normale.
 Heteropag. Monstru dublu, individul accesoriu fiind foarte
 mic, imperfect, dar avînd cap HfeT distinct şi membre pelvine ru- 349 dimentare, apărînd implantat pe faţa anterioară a corpului individului principal.
 Heteroplazie. Neoformaţie în care celulele nu mai seamănă cu acele ale ţesutului din care s-au dezvoltat.
 Heterorexie. Aberaţie gustativă, pervertirea gustului.
 Heterotaxie (gr. heteros: altul, taxis: ordine). Anomalie anatomică congenitală, caracterizată prin modificări topografice ale organelor fără a antrena tulburări funcţionale.
 Heterotipia extremităţilor de fractură. Complacţie posttrau-matică frecventă la nivelul focarelor de fractură, caracterizată prin fixarea capetelor de fractură la distanţă unul de altul, implicînd o imposibilitate de reducţie.
 Heterotipie.Monstruozitate constînd din ataşarea individului accesoriu la peretele anterior al corpului individului principal, caracterizînd monştrii hetero-pagi, heterodini şi heterodelfi. Heterotopic. Care se găseşte într-o poziţie neobişnuită sau în-tr-alt loc decît acel pe care-1 o-cupă în mod normal.
 Heterozigot (gr. heteros: diferit şi zygatos: împreunat). în sens larg, organism cu caractere instabile în descendenţă, rezultat din unirea a doi gameţi genetic diferiţi.
 Heterozis. 1 — Termen sub care se defineşte în genetică şi zootehnie, creşterea valorii medii a caracterelor, într-o populaţie în care s-a practicat încrucişarea diferenţiată prin împerecheri înrudite (opus depresiunii consangvine). 2 — Creşterea vitalităţii obţinută prin încrucişări între indivizi înrudiţi. 3 — Obţinerea în masă a unor genotipuri foarte valoroase
 HEt prin utilizarea liniilor sau gru-360 pelor consangvine.
      Hetolin. Preparat pulverulent antidicroceliotic, piperazinic. Hexaclorciclohexan, sin. H.C.H. Produs insecticid şi acaricid sintetic clorurat, utilizat în a-mestec cu pulberi interte, în soluţii, suspensii, fumigaţii, aerosoli etc. în ectoparazitoze, comercializat sub forma a numeroase preparate: Heclotox, En-tomoxan, Lindan, Tarsol, Rău-dolan, Dup 1 itox, Deparatox etc.; intoxicaţia animalelor gazdă se manifestă prin convulsii şi semne de excitaţie encefalică, leziuni degenerative nervoase, hepatice, renale etc.
      Hexametioza curcanilor. Para-zitoză mortală, produsă de He-xamita meleagridis şi manifestată prin diaree rebelă. Hialin (gr. hialos: sticlă). Care este transparent, ca sticla. Hialită. Inflamaţia corpului vitros.
      Hialoidă. Zona periferică, den-sificată, a corpului vitros. Hialoidlan. Care se referă la corpul vitros: artera hialoidiană etc.
      Hialuronidază, sin. factor de difuziune. Enzimă sau complex enzimatic prezent în anumite ţesuturi (testicul, corp vitros etc.) sau elaborat de unele microorganisme ; prin descompunerea acidului hialuronic.hialu-ronidaza acţionează favorabil în unele procese atone, activîn-du-le, uşurează difuziunea microbilor şi altor elemente în ţesuturi, măreşte permeabilitatea unor ţesuturi sau „bariere" etc. Hiatus. Denumire dată de ana-tomişti unor accidente de relief sau zone în care converg deschiderile mai multor canale etc. Hibernare. Stare de viaţă latentă a unor animale în timpul iernii. Se caracterizează prin scăderea temperaturii corpului şi prin încetinirea proceselor de
 metabolism. Reprezintă o formâ de adaptare a organismului animal la condiţiile de mediu neprielnice (lipsă de hrană, frig etc.). Exemple de animale hiber-nante: marmota, ariciul, po-pîndăul, liliecii.
 Hibrid (lat. hybrida: de sînge amestecat). 1 — Produsul rezultat din hibridare. 2 — Indivizii rezultaţi prin încrucişarea (împerecherea) unor indivizi din specii diferite.
 ■ Hibridare (lat. hybridum: din sînge amestecat), sin. bastar-dare, încrucişare. încrucişarea a două linii consangvinizate, rase sau specii.
 Hibridare apropiată. încrucişare între indivizii din linii consangvinizate sau rase diferite, dar care aparţin aceleiaşi specii.
 Hibridare complexă. încrucişare în care una sau ambele forme parentale sînt la rîndul lor hibrizi în Fj, obţinuţi cu participarea unor forme parentale diferite.
 Hibridare îndepărtată. încrucişare între indivizi aparţinînd unor specii sau genuri diferite. Hibridare reciprocă, sin. încrucişare reciprocă. încrucişare în care partenerul tată dintr-o încrucişare anterioară, considerată ca termen de referinţă, este folosit ca mamă şi viceversa. Astfel, hibridul reciproc al hibridului A2 xB (3 , este Bj x xAcî .
 Hibridare simplă. încrucişare în care participă două forme parentale cu constituţie genetică simplă (linii).
 Hidartroză. Hidropizia sinovia-lei articulare, provocată de cauze traumatice, infecţioase etc.
 Hidatenterocel. Hernie intestinală complicată cu hidrocel. Hidatic (cnist-). 1 — Termen definind veziculele cu volum variat, întîlnite îri dezvoltarea
larvară a unor tenii (echinoco-coză viscerală etc.). 2 — Care se referă la chiştii hidatici, aparţine acestora etc. Hidatioză, sin. hidatidoză v. Echinococoză.
Hidragog. Care este capabil să evacueze lichidele din organism (sudorifice, purgative, diuretice) .
Hidratneză. Vomitat apos. Hidramnios. Exces de lichid amniotic.
Hidrancefalie (gr. hydor: apă, an: fără, lipsit, kephale: cap). Lipsa sau dezvoltarea rudimentară congenitală a encefalului, alături de mărirea cantităţii de lichid cefalorahidian, fără modificări craniene. Hidrargirism. Ansamblul tulburărilor provocate de intoxicaţia (cronică) cu mercur. Hidratare. 1 — Termen utilizat în patologie pentru definirea fenomenului de intrare a apei în componenţa unei formaţiuni, reacţii, proces. 2 — Hidrotera-pie practicată în stări de deshidratare.
Hidremie (gr. hydor:apă, haima; sînge). Termen arhaic definind predominenţa sau creşterea anormală a cantităţii de apă din sînge.
Hidriatrie. Terapeutica bazată pe utilizarea apelor (dulci, sărate, minerale etc.), indiferent de modul de întrebuinţare. Hidric. Care se referă la apă, la utilizarea apei, care conţine apă.
Hidrocahexie. Infiltraţie exagerată a ţesutului conjunctiv, însoţită de absenţa grăsimii şi de amiotrofie generalizată. Hidrocefalie. 1 — Anomalie foe-tală de origine genetică, în general letală, sau cîştigată (la cal mai ales), manifestată prin deformare craniană (în cea congenitală), sindrom de imobilitate etc. 2 — Hidropizie encefal ică.
  Hldrocel. Acumulare de lichide HIP (serozitate) în punga vaginală 351 test icu Iară.
  Hidrocenoză. Evacuare apoasa. 17-hidrocorticosterona. Unul din cei 11-oxicorticoizi, foarte asemănător cu cortizonul, dar mult mai activ, fiind considerat ca un veritabil hormon protido-genetic, secretat de corticosuprarenală.
  Hldrocortizon. Derivat al cortizonului, cu utilizări (antiflogis-tic etc.) mai mult locale. 17-hidroxicorticosteroizi. Termen sub care se definesc unii din hormonii produşi de corticosuprarenală, cum ar fi hidrocor-tizonul (17 — hidrocorticostero-na), cortizonul (17-hidroxi-ll-dehidrocorticosterona) şi 17-hi-droxicortexona, cu rol complex în metabolismul ţesutului conjunctiv, stimularea rezistenţei organice etc.
  17-hidroxi-11 - dehidrocorticoste -rona, sin. cortison. Hormon corti-cosuprarenal, regulator al metabolismului colagenului, inhibitor al reacţiei inflamatorii şi alergice etc.
  Hidroencefalocel. Hidrocefalie. Hidroenterocel. Enterocel complicat cu hidrocel.
  Hidroenteromfal. Hernie ombilicală complicată cu aglomerarea de lichide (serozităţi) în sacul herniar.
  Hidrofobie. Teamă de apă, animalul refuzînd să consume lichide .
  Hidrohemie. Infiltrarea ţesutului conjunctiv cu lichide şi reducerea depozitului de grăsimi subcutanat, ţesutul muscular fiind modificat, cu valoare comercială scăzută.
  Hidromanie. Tendinţa irezistibilă de a se îmbăia (la bivoli). Hidromediastinită. Inflamaţie mediastinală complicată cu hi-dropizia spaţiului mediastinal.
__Hidrometru. Acumulare de serozitate nepurulentă în uter, ma-
HIP nifestată prin creşterea volu-ggg mu lui uter in.
      Hldromielie (gr. hydor: apă, myelos: măduvă). Stare caracterizată prin dilataţia canalului ependimar, ca o consecinţă a blocării fluxului de lichid cefalorahidian prin cheaguri de sînge sau fibrină, determinînd. sub raport clinic un sindrom de compresiune medulară. Hidronefroză (gr. hydor: apă, ouron:   urină şi nephros:     ri-
      nichi), sin. uronefroză. Destinderea şi atrofia consecutivă a rinichiului, alături de destinderea bazinetului şi uneori a ureterului, prin urină aseptică sau un conţinut similar; se poate produce prin anomalii congenitale sau obstacole cîştigate ce blochează tranzitul urinar, manifestîndu-se prin semne generale, deformarea abdomenului şi a rinichiului atins, alături de fluctuaţia lor etc. Hidropericârd (gr. hydor: apă, peri: în jur, kardia: cord). Acumularea de transsudat în peri-card.
      Hidroperitoneu, v. Ascita. Hidropedeză. Sudoraţie excesivă. Hidropic. Afectat de hidropizie. Hidropizia infecţioasă a peştilor.
      Boală infecţioasă a ciprinidelor (crap, lin etc), produsă de Pseu-domonas punctata şi Pseudomonas fluorescens, manifestată prin as-cită cu lichid roşietic şi mortalitate ridicată.
      Hidropizie (gr. idrops, de la hydor: apă, particula ops indi-cînd colectarea, colecţia). Acumularea unui lichid seros într-o cavitate organică.
      Hidropizie cerebrală, sin. hidro-cefalie. Creşterea cantităţii de lichid cefalorahidian şi aglomerarea lui în ventriculii cerebrali, manifestată în general prin sindrom de imobilitate. Hidropizie pleurală, v. Hidroto-rax.
Hidrorahiocenteză. Operaţia de puncţie şi eliminare a unei cantităţi de lichid în caz de hidro-rahis.
Hidrorahis. Hidropizia canalului rahidian.
Hidroree. Termen arhaic utili, zat pentru definirea scurgerij abundente de secreţie la nive_ Iul unei mucoase inflamate. Hidrosadenită. Inflamaţia glandelor sudoripare.
Hidrosarcocel. Sarcocel complicat cu hidrocel vaginal. Hidroterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea apei. Hidrotomie. Procedeu de disecţie constînd din injectarea arterelor cu apă sub presiune. Apa, transsudînd, infiltrează ţesuturile, disociind fibrele, mărind transparenţa ţesuturilor lame-lare şi separînd organele unul de altul. Se facilitează în acest mod disecţia pereţilor intestinali, a aponevrozelor, nervilor etc. Pentru evitarea scurgerii lichidului, piesele trebuie ţinute sub apă. Eficacitatea metodei este de scurtă durată. Hidrotorax. Acumulare de transsudat în cavitatea pleurală. Hidroxiprolină. Aminoacid neesenţial .
Hidrurie , sin. poliurie. Creşterea elaborării şi eliminării de urină. Highmore (corpul-), sin.media-stin testicular. Zonă fibroasă de întreţesere a septumurilor intra-testiculare.
Higienă, sin. igienă. Parte a medicinii care analizează şi fixează principiile şi mijloacele necesare conservării sănă-tătii.
Higienic, sin. igienic. Care se raportează la higienă. Higromă, sin. pipă. Complicaţie posttraumatică, constînd din acumularea unei serozităţi într-o pungă subcutană, distingîndu-se: higrome acute, cronice, seroase, supurative, hiper-plastice etc.; se manifestă cli-
nic prin deformare dureroasă (higromă acută, inflamator ie) sau nedureroasă (higromă cronică) etc.
 Hil. Termen general de morfologie, definind zona circumscrisă, în general cu aspect de depresiune, prin care vasele, nervii, eventual diverse conducte pătrund sau ies dintr-un organ: hil renal, hil pulmonar etc. Himalaia. Rasă de iepuri, din grupa raselor mici, cu capul mare şi urechile scurte, cu greutate corporală de 2 — 2,5 kg, cu blăniţă de culoare albă, în afară de urechi, bot, labe şi coadă, care sînt negre. Se foloseşte mai ales ca animal pentru experienţe de laborator. Himenolepididoza păsărilor.Parazitoză intestinală, întîlnită la păsările domestice, produsă de diverşi paraziţi din genul Hyme-nolepis.
 Himenologie. Capitol de morfologie care se ocupă cu studiul membranelor organice. Himenoptere (gr. himen: membrană, pteros: aripă). Ordin de insecte care au două perechi de aripi membranoase şi cu nervuri puţine. Au metamorfoză completă şi sînt insecte gregare. Se cunosc peste 80 000 de specii. Unele sînt folositoare, fiind entomofage sau poleniza-toare (albinele, bondarii etc.), iar altele sînt dăunătoare. Himenotomie. Disecţia membranelor.
 Hlnterwălder. Rasă de taurine cu talia de 114 cm şi greutatea corporală de 375 kg. Vacile înscrise în registrul genealogic produc în medie circa 2 500 1 lapte cu 4,2% grăsime. Sînt cele mai mici vaci din R.F. a Germaniei.
 Hioepiglotic (lat. M. hyoepiglo-ticus). Muşchi laringian impar, redus, situat pe faţa dorsală a hioidului, pe care se inseră,
extremitatea opusă prinzîndu-se HI1» pe faţa ventrală a epiglotei. 353 Hioîaringian (lat. M. hyopha-ryngicus). Muşchi f aringian inserat pe tirohial şi pe fascia faringiană dorsală, cu rol de constrictor faringian, intervenind în deglutiţie.
Hioftalmie. 1 — Strîmtarea, îngustarea sau nedezvoltarea completă a fantei palpebrale.
2  — Existenţa unei fante palpebrale reduse: porcul, de pildă, este un hioftalm natural. A nu se confunda cu microftalmia. Hioglos (lat. M. hyoglossus), sin. basioglos. Muşchi lingual, situat la nivelul bazei limbii, inserat pe corpul hioidului şi dispersîndu-şi fibrele în baza limbii.
Hioid. Termen general sub care se defineşte arcul de suspensie Iar ingo-f aringian, pe care se insera rădăcina limbii.
Hioidiane (articulaţiile-) (lat. Articuli hioidei). Piesele arcului de suspensie hioidian sînt legate prin mai multe articulaţii, distingîndu-se: articulaţia temporo-hioidiană (sincondrozâ, consolidată de periost); articulaţia kerato-stiloidiană (amfi-atroză la taurine, cabaline şi suine), realizată printr-9 piesă cartilaginoasă (epihialul), consolidată de periost (la carnivore, epihialul adesea osificîndu-se şi articulîndu-se cu stilohialul şi cu keratohioidul, prin cîte o amfiartroză), articulaţia kera-to-bazilară leagă keratohioidul de bazihioid, în mod frecvent printr-o artrodie. La păsări, arcul hio-hipobranhio-lingual are aspect particular, fiind ataşat în zona occipitală printr-o dublă sindesmoză, keratobran-hialele articulîndu-se cu hipo-branhialele prin cîte o amfiartroză (eventual chiar diartroză), articulaţiile copulo-hipobranhi-ale fiind enartroze, iar articu-
23 — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
HIO laţia copulo-entoglosială avînd aspect de diartroză selară. Hiosclamină. Toxialcaloid din mătrăgună (Attropa belladonna). Hlostrongiloză. Afecţiune parazitară, întîlnită la porc, provocată de Hyostrongilus rubidus şi manifestată prin gastrită catarală, tulburări de nutriţie, slăbire progresivă etc.
      Hiotiroldian (lat. M. hyothy-reoideus). Muşchi laringian extrinsec, inserat oral pe tirohial şi caudal pe faţa laterală a tiroidului, intervenind în deplasarea în sus şi înainte a laringelui.
      Hiovertebrotomie. Deschiderea chirurgicală a pungilor guturale la cabaline, cu scopul evacuării colecţiei purulente din interior sau a eliminării guturolitelor. Hipalgie. Uşoară sensibilitate dureroasă. Durere redusă. Hipariotl. Gen fosil de mamifere imparicopitate din familia ecvi-deelor, care aveau un deget mijlociu funcţional, iar degetele laterale, deşi existau, nu mai atingeau pămîntul. Speciile acestui gen au trăit în pliocen, avînd o mare răspîndire în America, Asia şi Europa. în ţara noastră s-au găsit urme în apropiere de Iaşi şi în munţii Vrancei.
      Hipastenie (gr. hypo: scăzut, asthenia: slăbiciune). Reducerea pronunţată a forţelor. Hiperacantoză (gr. akan'ta: spin). Hipertrofia stratului malpighian sau comos al pielii, observată în cazul unor erupţii papuloase, al paracheratozei, eczemei etc. Hiperacuzie (gr. hyper: mult, exagerat, akuein: a auzi). Hiper-estezie auditivă.
      Hiperalgie. Exagerarea sensibilităţii dureroase. Hiperantehipofizar (sindrom -). Complex de manifestări, constînd din gigantism la tineret şi acromegalie la adulţi, în cazul adenomului eozinofilic (hi-
 perantehipofizie eozinofilică), în hiperantehipofizia bazofilică (adesea stare pur funcţională) poate apare insuficienţa genitală, masculinizarea femelelor, adipozitate, hipertrihoză, osteoporoză, exoftalmie sau alte semne de hipertiroidism ş.a. Hiperantehipofizie. Hiperfunc-ţiune prehipofizară. Hiperazotemie. Creşterea cantităţii de corpi azotaţi din sînge, ca o consecinţă a aportului exagerat, insuficienţei renale etc. Hipercalcicoză. Efect patologic determinat de creşterea cantităţii de calciu în organism. Hipercapnee, sin. hipercapnie. Creşterea titrului de CO2 dm sînge.
 Hipercatarsie (gr. hyper, prepoziţie care indică supraabundenţa, catharsis: purgaţie) Hi-perpurgaţie. Purgaţie exagerată.
 Hipercheratoză. Discheratoză caracterizată prin îngroşarea stratului cornos al epidermului. Hipercheratoză (naftalenică) ,sin.
 boală x. Intoxicaţie cu naftalină sau naftaleni clorinaţi (cu ceruza ce impregnează sfoara pentru balotarea furajelor, produse rezultate din distilarea gudronului sau petrolului utilizate ca protectoare pentru lemnăria grajdului etc.), mai frecventă la rumegătoarele mari, rară la carnasiere, manifestată prin diferite semne de ordin general, alături de hipercheratoză tegumentară, stomatită, leziuni vagina le, ulcere faringiene, esofagiene etc.
 Hiperchinezie (gr. hyper: mult, exagerat, kinesis: mişcare). Manifestare a exagerării involuntare a funcţiei motorii (v. şi convulsive).
 Hiperclorhidrie. 1 — Mărirea cantităţii de acid clorhidric din sucul gastric. 2 — Dispepsie gastrică secretorie hiperclorhi-drică,
Hipefcolie (gr. hyper: exagerat, chole: bilă), sin. policolie. Mărirea secreţiei şi excreţiei biliare. Hipercorticism (sindrom de-),
sin. sindrom de hiperepinefrie corticală. Endocrinoză corticosuprarenală prin exces hormonal, manifestată sub forma unor sindroame „parţiale" (pseudo-hermafroditism, macrogenitoso-mie precoce, virilism la feme e, sindromul lui Cushing) sau ca hipercorticism global, cu prezenţa tuturor sindroamelor. Hipercrinie, sin. hiperdiacrezie. Exagerarea secreţiei unui organ glandular.
Hipercrizie. Criză exagerată în evoluţia unei boli.
Hiperdiacrezie, v. Hipercrinie. Hiperdinamie. Exagerarea forţelor organice.
Hiperemezie. Vomisment repetat şi masiv.
Hipereîidroză.Transpiraţie excesivă.
Hiperemie (gr. hyper: exagerat, haima: sînge) v. congestie. Hiperepinefrie (sindrom de-).
Sindrom de hiperfuncţiune a glandelor suprarenale; se distinge o hiperepinefrie corticală (v. hipercorticism) şi hiperepi-nefria medulară (sin. hiperne-from medular, paragangliom, epi-nefrom sau feocromocitom hipertensiv ), ultima manifestată prin hipertensiune arterială, hiper-glicemie, glicozurie, albuminurie, hiperpotasemie, uremie etc. Hiperergic (gr. hyper: mult, exagerat, ergon: activitate). 1 — Care prezintă alergie sau o „ stare alergică excesivă. 2 — Care prezintă o activitate funcţională exagerată (sin. hiperer-gazie).
Hiperestezie (gr. hyper: exagerat şi aisthesis: senzaţie, sensibilitate). Creşterea sensibilităţii; în funcţie de categoria sensibilităţii modificate se poate vorbi de termohipersestezie, hi-
 perestezie dureroasă (durere, al- Hfp gie, hiperalgie, hiperalgezie) etc. 355 Hiperfagie (gr. hyper: exagerat, phagein: a mînca), v.Polifagie. Hiperfoliculinism. Sindrom determinat prin exces al producţiei de foliculină, manifestat prin excitaţie genezică (ninfomanie). Hipergiicemie.Creşterea titrului sangvin al glucozei.
 - Hiperglobulie. Exagerarea numărului de globule roşii din sînge, putînd fi: adevărată (cînd este însoţită de o creştere şi a volumului sangvin) şi relativă (cînd proporţia de lichid dimi-nuă, cum ar fi după diaree pro-fuză, transpiraţie abundentă etc)
 (v. şi poliglobulie).
 Hiperhidroză. Exagerarea secreţiei sudorale.
 Hiperimunizare. Metodă de imunizare prin inoculări repetate şi progresive, practicate unui animal donator de ser terapeutic.
 Hiperinoză (gr. iper, peste, is--inos: fibră). 1     —  Creşterea
 cantităţii de fibrină. 2 — Supra-activitatea fibrei musculare. Hiperinsulinism (sindrom de-). Sindrom determinat de hiper-secreţia insulinică (tumori pan-creatice, boli ale sistemului nervos sau endocrin, tulburări de nutriţie etc.), caracterizat prin apatie, foame, tremurături, somnolenţă, transpiraţii etc., datorite hipoglicemiei insulinice. Hiperleucocitoză (gr. hyper .-exagerat, leuhos: alb, cytos: celulă), v. Leucocitoză.
 - Hipermetrop (ochi-). Se defineşte drept ochi hipermetrop, dioptrul ocular redus, caracterizat printr-o suprafaţă refrin-gentă reprezentînd o suprafaţă de revoluţie, focarul posterior fiind situat înapoia retinei, iar focarul conjugat al retinei găsin-du-se înapoia ochiului.
 «Hipermetropie. Ametropie caracterizată prin incapacitatea ochiului de a percepe clar, fără
HIP acomodare, obiectele situate la 356 infinitul optic, imaginea acestora formîndu-se înapoia retinei. Pentru a vedea totuşi ceva mai clar obiectele situate la infinit, ochiul hipermetrop are nevoie de acomodare, în general obiectele îndepărtate distin-gîndu-se mai clar.
     Hipermnezie. Supraactivizarea memoriei.
     Hiperosmle. Exagerarea acuităţii simţului olfactiv. Hiperparatlroidie. Exagerarea funcţiilor paratiroidei, produsă de un adenom sau de o hiper-plazie paratiroidiană, manifestată prin osteofibroză (forma cronică), modificări în metabolismul calciului etc. Hiperpirexie. 1 — Stare febrilă intensă. 2 — Hipertermie exagerată .
     Hiperpiazia musculară la viţei şi miei, sin. crupa dublă. Defect congenital, probabil ereditar, caracterizat prin dezvoltarea în exces a musculaturii şoldului, dezavantajos prin distociile pe care le provoacă, prin osteopa-tii concomitente ş.a., observat mai ales la rasa Friză, Ayreshi-res, Gharoleză, Shorthorn şi Piemont .
     Hiperplazic (gr. hyper: peste, plasis:    formaţiune).  Care se
     referă la hiperplazie, pe care o stimulează, o provoacă etc.
  -  Hiperplazie. Creşterea exagerată în volum a unui ţesut. Hiperpolipeptidemie. 1 — Creşterea conţinutului în polipep-tide din sînge. 2 — Sindrom consecutiv hiperpolipeptidemiei, constînd din semne generale, nervoase (depresiune, contrac-tura cefei), humorale etc. Hiperpol pept dorahie. Creşterea cantităţii de polipeptide din lichidul cefalorahidian, ca o consecinţă a hiperpolipeptidemiei, determinată obişnuit de insuficienţa hepatică.
 Hlperproteinemie. Creşterea cantităţii de proteine plasmatice. Hiperproteinoză. Stare patologică realizată prin exces proti-dic: dismicrobisme intestinale, enterotoxiemii, dispepsii, gută, dismineraloze, tetanii, sterilitate, tulburări în dezvoltare etc. Hipersecreţie (cuvînt compus din gr. hyper: peste şi secreţie). Indică o hipercrinie (secreţie exagerată).
 Hipersensibilitate. Cuvînt hibrid (gr. hyper: peste şi sensibilitate) utilizat adesea în locul termenului de hiperestezie Hiperesialie (gr. hyper: exagerat, sialon: salivă), v. Ptialism. Hiperspadias (gr. hyper: peste, deasupra, spada: a despica), sin. epispadias. Deschiderea orificiu-lui uretral pe partea dorsală a penisului, adesea orificiul avînd aspectul unei despicături ure-trale.
 Hiperstenie. Exaltarea funcţiilor organice, în afecţiunile zise stenice:  gastrită hiperstenică
 (însoţită de creşterea secreţiei de acid clorhidric) etc. Hiperstenurie (gr. hyper: peste, mult, sthenos: forţă, concentraţie, ouron: urină). Creşterea relativă a molarităţii urinii faţă de a sîngelui, tradusă clinic prin creşterea densităţii urinii, ceea ce demonstrează o bună putere de concentrare a rinichiului.
 Hipertensină, v. Angiotonină. Hipertensiune. 1 — Creşterea tensiunii arteriale peste limita normală. 2. — Creşterea tensiunii în general: hipertensiune oculară etc.
 Hipertermie. Creşterea temperaturii corporale peste limita normală (ca simptom, în sindromul de febră, sau independent), provocată de infecţii generale sau locale, muncă, blocaj sudoral (fără alte semne de febră), deshidratare postopera-
 tor ie, alergoze, endocrinoze, tumori cerebrale etc. Hipertiroidism. Sindrom de hi-perfuncţiune tiroidiană, produs fie de un dezechilibru hormonal, fie de o tendinţă neoplazică, putînd evolua inaparent sau manifestat prin creşterea metabolismului bazai, agamaglobu-linemie, tremurături, tahicardie, miastenie, eventual deformare în regiunea tiroidiană, exoftalmie etc.
Hipertonie. 1 — Creşterea toni-cităţii unui organ. 2 — Termenul se utilizează pentru indicarea dominanţei neurovegeta-tive. 3 — Starea de tensiune osmotică a unei soluţii cu concentraţie ionică mai mare decît a plasmei.
Hipertricoză. Creşterea excesivă şi îndesirea firelor de păr. Hipertrofia prostatei. Creşterea în volum a prostatei, datorită adesea unui proces adenomatos, frecventă la cîine, şi manifestată funcţional prin disurie, dureri etc.
Hipertrofie. Creşterea în volum a unui organ sau porţiuni de organ, peste limitele normale. Hipertrofie compensatoare. Creşterea în volum a unui organ, ca o reacţie de suplinire a funcţiunii alterate a altui organ omolog (sau din cadrul aceluiaşi complex funcţional). Hiperuricemie. Exces de acid uric în sînge, incriminat (alături de alergia faţă de substanţele purinice ş.a.) în patogenia gutei.
Hlpervitaminoză. Tulburare organică produsă prin prezenţa în exces a unui factor vitaminic în hrană.
Hipervolemie. Creşterea masei de sînge circulant.
Hipiatrlc. Care se referă în special la patologia calului. Hipiatrie. Medicină cabalină.
  Hipiatru. Medic veterinar care HIP se ocupă în special cu patologia 357 calului.
  Hipic. Care se referă la cal: concurs hipic etc.
  Hipinoză (gr. hypo: sub, is, inos: fibră). Diminuarea cantităţii de fibrină.
  Hipism. Sport hipic (curse de cai, echitaţie etc).
  Hipnalgie. Durere care se manifestă numai în timpul somnului. Hipnestezie. Tendinţă la somn. Hipnotic (gr. hipnos: somn).
  1 — Care provoacă hipnoza sau somnul (medicamente, substanţe etc). 2 — Medicament psiholeptic.
  Hipnopatie. Boala somnului. Hipnoză. Somn provocat. Hlpoalgezie. Scăderea sensibilităţii.
  Hlpoantehipofizar (sindrom-).
  Sindrom produs de hipoantehi-pofizie.
  Hipoantehipofizie. Deficienţă în funcţia hipofizei anterioare, avînd caracter congenital sau cîştigat şi manifestîndu-se prin nanism (la animalele în creştere) şi cahexie hipofizară (la animalele adulte).
  —Hipocalcemie. 1 — Reducerea cantităţii de calciu din sînge.
  2 — Manifestări legate de reducerea calcemiei.
  Hipocalcicoză. Aspect patologic legat de scăderea calciului din organism.
  Hipocamp (hippos: cal, kampa: curbură). 1 — Termen utilizat în anatomie pentru definirea circumvoluţiei interne a encefalului, cunoscută încă şi sub denumirea de „cornul lui Amon“.
  2 — Căluţul de mare. 3 — Monstru marin.
  Hipochinezie (gr. hipo: scăzut, kinesis: mişcare). Diminuarea funcţiei motrice (v. şi paralizie). Hipocolie (gr. hipo: scăzut, chole: bilă). Reducerea secreţiei şi excreţiei biliare,
 HlP Hipocotldru (gr. ipos: sub, chon-ggg dros. cartilaj). Regiune care ca bază anatomică zona articulară a cartilajelor costale as-temale.
     Hipocorticism. Endocrinoză caracterizată prin insuficienţa funcţională a corticosuprarena-lei, manifestată sub forma insuficienţei cor ticosuprarena le cronice (adinamie, depresiune nervoasă, vomitări, diaree, răcirea extremităţilor, deshidratare gravă, uneori melanodermie etc.; corespunde cu boala lui Addison de la om) sau a insuficienţei cor-ticosuprarenale acute (foarte greu de diferenţiat de colapsul circulator de alta natură). Hipocrate. Medic celebru din insula Cos, considerat părintele medicinei (secolul V înaintea erei noastre).
     Hipocratic. Care se referă la doctrina lui Hipocrate sau la Hipocrate însuşi.
     Hlpocratism. Doctrină (concepţie) medicală, care valorifică exagerînd, principiile hipocra-tice, după care terapeutica trebuie să faciliteze eforturile naturale ale organismului (pri-mum non nocere: întîi să nu vatămi).
     Hipocrinie. Scăderea procesului secretor al unui organ glandu-__Iar.
     Hipocrotnle. Disfuncţiune în producerea de pigment (piele, fanere), putînd fi congenitală (albinism) sau cîştigată (prin bătrîneţe-caniţie, hipovitamino-ze, traumatisme etc.). Hipoderm. 1 — Stratul de ţesut conjunctiv gras situat sub piele.
     2  — Stratul profund al dermu-lui.
     Hipodermic. Care se referă la hipoderm.
     Hipodermoză. Boală parazitară produsă de larvele de Hipoderma bovis, frecventă la taurine. Musca adultă depune ouăle vara pe pârul taurinelor; prin lingere
ouăle sînt introduse în tubul digestiv, ulterior larvele migrează sub piele, unde provoacă apariţia unor butoni ce se deschid, larvele perforînd epi-dermul, pentru a cădea pe sol, unde se transformă în adult. Depreciază pielea şi produce un efect debilitant.
Hipodrom (gr. hippos: cal şi dromos: cursă). Teren special amenajat, prevăzut cu piste de formă ovală în scopul antrenării cailor tineri din herghelii, pentru aprecierea energiei cinetice, a aptitudinilor şi a însuşirilor utile din punct de vedere economic a acestora şi pentru organizarea de concursuri hipice. Hipoepinefrie (sindrom de-). Sindrom de hipofuncţie a glandelor suprarenale; se distinge hipoeponefria corticală (v. hipocorticism) şi hipoepinefria medulară, ultima caracterizată prin hipotensiune arterială, hipo-glicemie ş.a.
Hipoestezie. Diminuarea sensibilităţii.
Hipofag (gr. ippos: cal, fagein: a mînca). Consumator de came de cal.
Hipofiză. Glandă endocrină cu rol complex, situată în zona hipotalamică, adăpostită în fosa şi cortul hipofizar, în structura ei distingîndu-se: un lob prehi-pofizar (anterior, glandular sau adenohipofizar), de origine epi-telială, lojat, cuprinzînd cordoane de celule aşezate printre capilare sinusoide, fiecare cordon incluzînd celule principale, cromofobe sau cu granulaţii gama, şi celule cromofile, unele cu granulaţii alfa, altele cu granulaţii beta (numite încă şi celule bazofile sau siderofile); un lob posterior (posthipofizar, nervos sau neurohipofizar), cuprinzînd fibre colagene, fibre nervoase amielinice şi formaţiuni nevroglice; un lob intermediar (format din celule epi-
teliale aşezate în cordoane,        de depresiune nervoasă, alter-       HlP
anastomozate, nediferenţiate sau     nînd cu scurte perioade de exci-     359
cu granule alfa, beta şi gama)      taţie, tremurături, zburlire, hi-
şi un lob tuberal, foarte dezvol-   potermie etc.
tat la carnivore (cuprinzînd ce- •—Hipoglobulie (gr. hypo: scăzut, lule cromofobe şi celule nevro- lat. globus: glob). Reducerea glice).                              numărului de globule pe uni-
Hipoîlzar (hormon-). Compo-          tatea de volum sangvin.
nent al secreţiei hipofizare, distingîndu-se hormoni prehipofi-zari (de creştere, stimuline diverse, în special gonadotrope, corticostimuline, prolactine, regulatori citogeni, glicogenetici etc), hormoni intermediohipofi-zar (intermedine) şi hormoni posthipofizari (adiuretină, oci-tocină, vasopresină etc.). Hipofoliculinemie. Disfuncţi-une în producerea foliculinei, provocată de diverse cauze (hi-poovarie, hipoendocrinie generală etc.) şi manifestată prin infantilism genital, frigiditate, atenuarea sau neapariţia caracterelor sexuale secundare ş.a. Hipogastrică (lat. A. hypogas-trica), sin. iliaca internă. Una din terminalele aortei abdominale, distribuită în principal organelor din cavitatea pelvină, emiţînd pe traiect: ramuri parietale (a. iliolombară, a. gluteană cranială, a. obturator ie, a. gluteană caudală, a. sacrată laterală) şi ramuri viscerale (a. ombilicală, a. vezi-cală caudală, a. hemoroidală mijlocie, a. hemoroidală caudală, a. ruşinoasă internă etc), modul de ramificare apărînd extrem de variat la speciile domestice.
Hipogastru (gr. hypo: sub, gaster: stomac, burtă). Zona peretelui ventral al abdomenului, cuprinsă între ombilic şi pubis. Hipogenezie. Anomalie prin defect de dezvoltare.
Hipoglicemia purceilor. Boală a purceilor, apărînd în primele
3  zile de viaţă, declanşată de foame (agalaxie, disorexie etc.) frig ş.a., manifestată prin semne
Hipoglos (lat. N. hypoglossus), sin. perechea a Xll-a de nervi capitali. Nervul motor al limbii, avînd originea aparentă în şanţul colateral ventral al bulbului, ieşind din cavitatea craniană prin gaura nervului hipoglos (condiliană), pentru a trece printre vag şi n. accesoriu, distribuindu-se muşchilor limbii.
Hipognat. Monstru prezentînd un cap accesoriu rudimentar, ataşat la mandibula corpului principal.
Hipohemă. Prezenţa de sînge în camera anterioară a ochiului, unde formează un depozit decliv de formă semilunară. Hipohepatie. Insuficienţa funcţională hepatică, interesînd una sau mai multe funcţiuni, de unde o gamă foarte largă de posibilităţi etiopatogenice şi de manifestări clinice; în privinţa ultimelor, se distinge o mică insuficienţă hepatică, greu de diagnosticat altfel decît prin probe funcţionale, şi marea insuficienţă hepatică, în care bateriile de teste funcţionale hepatice dau relaţii preţioase, în plus apărînd o serie de alte manifestări: stare de abatere, somnolenţă, uneori prurit, disorexie, slăbire, icter, ascită, sindrom hemoragipar, hipotermie etc.
Hipoinsulinism. Disfuncţiune pancreatică, consecinţă a hipo-plaziei insulelor Langerhans, manifestată prin scăderea producţiei de insulină şi tradusă prin semne de diabet. Hipoluteinemie (sindrom de -). Manifestări dependente de hipo-
HtP producţia de progesteron (steri-ggQ litate prin lipsă de nidaţie, cu apariţia căldurilor după fecundaţie şi avorturi precoce), consecutiv reducerii cantităţii de gonadostimulină B. Hlpomielogeneza congenitală a mieilor şi viţeilor. Caracterizată histologic prin reducerea sau lipsa mielinei din fibrele nervoase, se manifestă prin tremu-rături, convulsii coreiforme, ata-xie ş.a. părînd a fi ereditară, de ordin carenţial sau toxic. Hipoparatiroidie. Endocrinoză dependentă de insuficienţa pa-ratiroidelor, manifestată sub formă de febră vituleră la vaci, tetanie (eclampsie) de lactaţie la căţea, prin tetanie acută sau latentă la celelalte animale. Hipopepsie (gr. hypo: scăzut, pepsis: coacere). Reducerea digestiei gastrice, cu hiposecreţie de acid clorhidric, fermentaţii mai intense, dilataţie atonă a stomacului etc.
     Hipoplazie uterină, v. Infantilismul genital şi stare infantilă a uterului.
     Hipopion. Prezenţa în camera anterioară a ochiului de exsudat fibrinos şi de globule albe, pro-vocînd tulburarea corpului apos, ulterior decantînd şi dînd un depozit decliv. Hipopituitarism. Manifestări determinate de insuficienţa hi-pofizei.
     Hipoplazie. Diminuarea volumului unui organ sau nedezvol-tarea lui completă, cel mai adesea indicînd o atrofie tisulară sau organică incipientă. Hipoplazie ovariană. Produsă obişnuit de endocrinoze congenitale şi observată mai frecvent la juninci; constituind o cauză de sterilitate, se manifestă clinic prin ovare mici, elastice sau fibroase,fără semne de maturare foliculară; femelele atinse pot prezenta călduri puţin expri-
 mate, fapt ce îngreuiază diagnosticul.
 Hipoproteinemie. Reducerea cantităţii de proteine plasma-tice.
 Hipoproteinoză. Manifestare a deficitului calitativ sau cantitativ în protide, îmbrăcînd forme foarte variate: scăderea producţiei, slăbire, perturbaţii în sfera genitală, hipotrepsie, pica, hipoproteinemii, leucope-nie, predispoziţie la infecţii intercurente etc. Hipoprotrombinemie. Reducerea cantităţii de protrombină circulantă.
 Hiposecreţie. Scăderea secreţiei unor glande, indiferent de natura lor.
 Hlposelenoză. Boală produsă prin insuficienţa seleniului. Hiposerinemie. Scăderea albu-minelor (serinelor) sangvine, în insuficienţe hepatice etc. Hiposmie. Diminuarea acuităţii olfactive.
 Hipospadias. Anomalie (în general congenitală, putînd fi însă şi cîştigată), caracterizată prin prezenţa unei fisuri uretrale ventrale.
 Hipostază (gr. hypo: expresie de diminuare, stasis: poziţie). Acumularea pasivă a sîngelui în zonele declive ale unui organ.
 Hipostenie (gr. hipo: expresie de diminuare, steno:     (forţă).
 Diminuarea forţelor organice. Hipostenurie (gr. hypo: sub, scăzut, sthenos: forţă, concentrare şi uron: urină). Reducerea relativă a molarităţii urinii faţă de a sîngelui, manifestată clinic prin scăderea densităţii urinii şi realizată prin coborîrea puterii de concentrare a rinichiului.
 Hiposulfit de sodiu (lat. Na-trium thyosulfuricum), sin. tio-sulfat de sodiu. Sare cristalină incoloră cu acţiune antisca-
 bioasă, antitoxică (antidot), de-sensibilizantă (alergoze) etc. Hipotalamus. Termen general folosit pentru definirea zonei ventrale a diencefalului, cuprinzînd tuberculul cenuşiu (tu-ber cinereum), cu nucelii corespunzători, şi hipofiza, cu tija ei. Este considerat ca principal centru vegetativ, metabolic, simpatic, termogenetic şi termoreglator, centru al somnului etc.
 Hipotermic. Afectat de hipo-termie.
 Hipotermie. Coborîrea sub normal a temperaturii corporale, frecvent produsă de uremie, inaniţie, cancer gastric, convalescenţă etc.
 Hipotermizant, sin. antipire-tic. Care facilitează sau provoacă scăderea temperaturii centrale.
 Hipotimie (sindrom de - ). Manifestări dependente de involuţia patologică a timusului: unele cazuri de criptorhidie sau obezitate, hipotresie, ca-şexie, lihomanie la viţei etc. Hipotiroidism, sin. hipoiiroidie, hipofireoză. Endocrinoză tiroi-diană realizată prin insuficienţă funcţională, tradusă prin depresiune nervoasă, tulburări ale funcţiei genitale, nanism dizarmonic („boala gîtului scurt", datorită mixedemului) la purcei, eventual hipertrofia glandei (guşă hipotireotică) etc. Hipotonie. 1      —  Dezechilibru
 neuro-vegetativ însoţit de coborîrea tonusului orto-parasim-patic. 2—Stare de tensiune osmotică a unei soluţii cu concentraţie ionică mai mică decît a plasmei.
 Hipotrepsie, sin. atrepsie, hi-potrofie sau distrofie alimentară. Dezvoltarea insuficientă a animalelor în perioada embrionară (hipotrepsie congenitală) sau după naştere (hipotrespie cîştigată), însoţită de stare de
întreţinere rea, reducerea vioi- HlS ciunii, disorexie, hipotermie, ggj anemie, susceptibilitate deosebită faţă de infecţii intercurente etc.; se poate datora deficienţelor igieno-dietetice la reproducători sau tineret, tulburărilor digestive, diferitelor boli infecţioase, parazitare etc., care pot produce carenţe primare sau condiţionate în diferiţi factori maximali sau minimali.
Hipotroîie. Nutriţie insuficientă (v. şi hipotrepsie).
Hlpus. Alternanţă de mioză şi midriază neprovocată.
Hirsut. Păros, cu păr exagerat, abundent.
Hirsutism, v. Hipertricoză. Hipovitaminoză, v. Vitaminoză. Hipovolemie. Reducerea sub normal a cantităţii de sînge circulant.
Hirudlnoterapie, sin. hirudite-rapie. Terapeutică arhaică bazată pe folosirea lipitorilor, cu scop descongestionant şi de-tensionant.
Histamină. Substanţă organică, derivat al imidazolului, prezentă în ţesuturile animale, stimulatoare a secreţiilor şi cu rol deosebit în activitatea capilarelor sangvine pe care le dilată, contractînd arterele. I se atribuie un rol de mediator chimic.
Histeralgie (gr. istero: uter, matrice, algos:     durere). Ne-
vralgie uterină, dureri neinflamatorii ale uterului.
Histerectomie. Operaţie complexă de ablaţie totală sau parţială a uterului, practicată la animalele mici în caz de tumori grave uterine. La animalele mari se practică doar în pro-lapsurile uterine ireponibile. Histerie canină. Psihoză (para-psihoză), uneori cu caracter en-zootic, produsă de intoxicaţii cu substanţe chimice asemănătoare detergenţilor ş.a.
HIS Histerocel. Hernia uterului. 862 Hlsteromalacie. Ramolisment uterin.
     Histeropatie. Termen general pentru definirea oricărei boli uterine, indiferent de natura sau caracterul ei.
     Histeropexie. Operaţie de fixare a uterului la peretele abdominal în caz de hernie recidivantâ uterină sau de prolaps uterin, practicată mai ales la căţea. Histeroplegie. Paralizie uterină. Histeroptoză. Prolaps uterin. Histeroragie. Scurgere de sînge din uter. Hemoragie uterină. Histerotomie. Practicarea unei incizii a peretelui uterin (în cezariană de pildă).
     Histidină. Aminoacid bazic e-senţial, cu rol important în nutriţie, în special în metabolismul azotului, în formarea sîngelui, în metabolismul proteinelor etc. Se găseşte în cantităţi diferite în proteina nutreţurilor vegetale şi animale. Histiocit. 1— Termen general sub care se defineşte celula macrofagă din diverse ţesuturi. 2—Element figurat celular al ţesutului conjunctiv. Histochimie. Studiul chimic al componenţilor tisulari, reacţiile respective fiind analizate pe preparate histologice. Histogeneză. Studiul dezvoltării ţesuturilor.
     Histoliză. Procesul de lizare, de distrugere prin liză, a ţesuturilor.
     Histologic. Care se referă la histologie.
     Histologie. Studiul descriptiv al ţesuturilor.
     Histomonoză. Parazitoză produsă de flagelate din genul Histomonas care se dezvoltă în cecul şi ficatul păsărilor de curte.
     Histomonoză păsărilor, sin. pe-ritiflohepatita infecţioasă a păsărilor. Boală produsă de H. melleagridis, frecventă la puii
de curcă, infestaţie prin excremente, cadavre de animale bolnave, viermi Heterakis, cu incubaţie de 9—15 zile, manifestată prin adinamie, diaree galbenă spumoasă (ca sulful), fetidă, slăbire rapidă, animalul sucombînd în 2—10 zile (forma acută), eventual diaree trenantă, puii debilitîndu-se (forma cronică).
Histopatologie. Studiul altera-ţiilor tisulare şi celulare provocate de diverse boli. Hofiund (sindromul lui-), v. Atonia de origine vagală. Holmogor. 1 —Rasă de gîşte creată în regiunea Voronej şi Kursk. 2—Rasă de taurine creată în U.R.S.S.
Holocrin (gr. holos: întreg, cvi-nein: a secreta). Cu secreţie totală. Termenul se utilizează pentru caracterizarea glandelor care realizează produsul de secreţie prin distrugerea totală a celulei (gl.sebacee). Holopatie (gr. holos: întreg, pathos: boală). 1— Stare patologică generală exteriorizată prin modificări locale. 2—Teorie conform căreia orice tulburare sau boală locală este consecinţa unei stări patologice generale, de ordin constituţional sau de altă natură. Holstein. 1—Rasă de taurine din Germania (considerată de unii varietate a rasei Ostfrize), cu roba bălţată alb cu negru sau cu roşu, cu o greutate corporală de 500 kg, cu o producţie de lapte de 3 000—4 000 1 în medie şi cu un bun randament de abator. 2— Rasă de cai germană cu talia 1,60— 1,65 m, cu o greutate corporală de 550—600 kg, folosită la trăsură şi la muncile agricole. Homar (lat. Homarus vulgaris). Specie de crustaceu marin comestibil, din ordinul decapo-delor, asemănător cu racul, dar mult mai mare, ajungînd pînă
la 30—50 cm lungime şi 3—5 kg greutate.
Homeopatie (gr. omeios: asemănător, pathos: boală), sin. homeoterapie. Terapeutică bazată pe principiul utilizării în doze infinitezimale, împotriva unei boli a acelor agenţi terapeutici care administraţi unui organism sănătos ar produce aceleaşi turburări (principiul: similia similibus cu-rantur, opus principiului hi-pocratic:   contraria contrariis
curantur). Adesea, reprezintă o terapeutică de expectaţie. Homeostazie. Termen general definind mecanismul de reglare şi întreţinere a constantelor fizico-chimice, fiziologice, la valoarea lor normală. Homeoterapie, v. Homeopatie. Homeoterm (gr. omoios: asemănător, la fel, acelaşi, thermi: căldură). Cu temperatură constantă, uniformă.
Homogrefă. Grefă practicată cu grefon obţinut de la un individ din aceeaşi specie (v. grefă). Homolog (gr. omos: egal, logos: raport). Termen general indicînd provenienţa unui produs (terapeutic, în general) sau a unui ţesut de la un alt individ din aceeaşi specie. Se foloseşte pentru categorisirea serurilor, grefelor etc.
Homotipie (gr. omos: egal, ti-pos: tip). Termen general utilizat în morfologie (anatomie) pentru definirea acelor organe care, pe acelaşi animal prezintă acelaşi tip structural. Homozigot Identic. Individ care posedă două gene identice la un locus.
Homozigot independent. Individ homozigot pe gene independente.
Homozigot obişnuit. Un individ care poartă o pereche de gene asemănătoare în condiţie,
Hordeină. Prbteină vegetală ca- H<'tT re se găseşte în boabele de orz 3^3 (v. şi gliadine).
Horipilaţie (lat. harrere: a se sbîrli, pilus: păr). Sburlirea părului (reflexă, produsă de frig, sau de factori psihici, fiziologici etc.).
Hormon. Produsul secretat de un organ sau de o glandă, vărsat direct în sînge, de care este transportat la alt organ, asupra căruia are acţiune specifică şi diferenţiată.
Hormonoterapie. Terapeutică bazată pe utilizarea hormonilor, distingîndu-se: organote-rapie hormonală (prin folosirea organului secretant în totalitatea lui), opoterapie (folosind extracte de organ) şi hormonoterapie propriu-zisă (utilizînd hormoni purificaţi sau sintetici).
Hormono-vitamine. Termen sub care se definesc uneori vitaminele care au rol regulator al metabolismului (A,D,E,K,). Horse-pox, sin. variolă ecvinâ, variola calului. Boală infecţioasă, contagioasă şi inocula-bilă, produsă de un virus şi caracterizată prin apariţia unor erupţii veziculo-pustuloase pe mucoase şi pe membre.
Hostacyclin, v. Tetraciclină. Houdan. Rasă franceză de găini, apreciată în trecut pentru preducţia mare de ouă şi sucu-lenţa cărnii. în prezent, mult transformată, este considerată ca o rasă ornamentală, avînd penajul pestriţ' alb cu negru, iar capul împodobit cu un moţ mare.
Houston. Soi nou de ovăz, obţinut prin selecţie în S.U.A., dintr-o populaţie hibridă complexă din 11 soiuri, cu capacitate de producţie ridicată, rezistent la putrezirea tulpinii şi la cădere, cu pai scurt, bob alb, de mărime medie, Pă
HOY producţii ridicate chiar şi în 804 condiţii de secetă.
      HSyberg. v. Butirometru. Hrană. Termen general folosit pentru definirea tuturor produselor folosite în alimentaţia animalelor.
      Hroby. Una din cele mai vechi şi mai importante linii din rasa de cai Huţuli. Huhnschecke. Rasă de porumbei de came, din grupa raselor de porumbei găină, originară din Austria. Sînt apreciaţi pentru carnea lor, dar şi ca păsări decorative.
      Humero-radio-ulnară (articulaţia - ) (lat. Articulus hume-vo-radio-ulnaris). Complex articular care leagă radiusul şi ulna la humerus, distingîndu-se: a — o articulaţie humero-radială, prezentînd un ligament colateral lateral, în ligament colateral medial şi un ligmanet capsular (la carnivore, ligamentul colateral lateral formînd un burelet fibrocartilaginos, cel colateral medial trifurcîndu-se ventral, iar ligamentul capsular fiind fortificat printr-un ligament oblic). b - o articulaţie radio-ulnară complexă (la cabaline, taurine, ovine, suine existînd un ligament interosos şi unul periferic, la carnivore prezentînd un ligament inelar care înconjoară extremitatea proximală a radiusului); c. — in zona mijlocie a celor două oase există fie o sinostoză (taurine, cabaline, ovine, suine), fie o sindesmoză (carnasiere), iar în zona distală se poate întîlni o artrodie (suine, carnivore).
Humerus. Os lung, bază a braţului, articulat proximal cu spata şi distal cu radius şi ulna. Extremitatea proximală prezintă un cap articular şi 2 tuberculi (mare şi mic), despărţiţi de un şanţ intertubercular. Corpul, relativ cilindric, prezintă pe partea laterală un larg şanţ spiral flancat proximal de creasta tuberculului mare şi de creasta deltoidiană, iar caudal de creasta epicondilului lateral. Extremitatea distală este şlefuită de o trochlee, flancată de unul sau doi con-dili, deasupra fiecăruia proe-minînd cîte un epicondil, între cei doi epicondili existînd fosa olecraniană, iar opus acesteia, fosa radială.
Huttegen. Rasă de raţe belgiană, cu greutate corporală medie şi producţie mixtă (ouă şi carne).
Huţul, sin. Huţan, Tarpano-mongol. Rasă de cai de munte, rezultată din încrucişarea calului tarpan cu calul mongol. Are capul relativ mare, urechi mici şi mobile, gît musculos, spinare şi şale lungi, crupă lungă, largă şi oblică, membre relativ scurte şi puternice. Este robust, îndesat, bine com-format, puţin pretenţios la hrană şi întreţinere. Se foloseşte la tracţiune şi port-samar în regiunile muntoase.
Howship (lacune - ). Spaţii săpate în substanţa osoasă, apărute prin resorbţia ţesutului osos, în urma acţiunii os-teoclastelor.
I.H.A., v. Inhibarea hemagluti-nării.
lalomiţeană. Varietate de taurine şi de cai, aparţinînd raselor autohtone din ţara noastră, formată în condiţiile din şesul Dunării, pe valea rîului Ialomiţa. Aceste varietăţi sînt pe cale de transformare prin încrucişări cu diferite rase ame-lioratoare.
Iarbă de Sudan (lat. Sorghum sudanense). Graminee anuală, cu capacitate mare de regenerare, pretenţioasă la căldură, foarte rezistentă la secetă. Se cultivă pentru fîn şi masă verde, mai ales în zonele secetoase. Produce 20 000 - 25 000 kg masă verde la ha.
Iaşi 10. Soi românesc de soia. latrofizică. Fizică medicală. Iatrogen (gr. iatros: medic). Produs de medic sau de medicamente: boli iatrogene prin incompatibilitate medicamentoasă etc.
Iatrogenie. Producerea unei boli prin intervenţie medicală; la animale se înregistrează numai sub forma iatrosomatopa-tiilor (la om intervin şi iatrop-sihopatiile).
Iatrologie (gr. iatros: medic, logos: tratat, ştiinţă, cuyînt). Ştiinţa medicală. Tratat de medicină.
latroleptică. Terapeutica bazată pe utilizarea fricţiilor, onc-ţiunilor etc.
Iberică. Rasă locală de porci, formată în Spania, cu părul de culoare neagră, cu constituţie robustă, bună producătoare de grăsime.
Ichoros. Termen utilizat pentru caracterizarea unui material organic, amestecat cu puroi fetid.
Ichtiofag. Care se hrăneşte cu peşte.
Ichtiopag. Monstru compus din ___________
doi indivizi care au un ombilic 365
ÎCH comun, fiind reuniţi prin regi-366 unea hipograstrică.
      Ichtioză. Tulburare trofică a pielii, caracterizată prin în-groşarea stratului cornos al e-pidermului, care cîştigă un aspect solzos.
      Ichtioză congenitală. Anomalie, probabil ereditară, citată la viţel, caracterizată prin ichtioză.
      Icre. Denumirea dată ovulelor produse de glandele genitale femele ale peştilor. La majoritatea speciilor de peşti, icrele (ovulele) sînt fecundate extern. Peştii răpitori (ştiuca, şalăul etc.) produc mai puţine icre şi de dimensiuni mai mari decît peştii nerăpitori (crapul, plătica etc.). Unii peşti produc icre necomestibile, toxice (mreana, anghila etc.).
      Icre negre. Icre de culoare cenuşie închis sau neagră, cu gust caracteristic, foarte apreciate, obţinute de la acipenser ide. Icter (gr. ikteros: îngălbenire), sin. gălbinare. 1—Colorarea galbenă a ţesuturilor şi humorilor, datorită hiperbilirubinemiei; trebuie diferenţiat de pseudoic-ter, produs prin alţi coloranţi (pigmenţi luteinici, caroteni, compuşi flavinici); patogenic se distinge un icter hepatic (he-patocelular, prin hiperpermea-bilizare sau efracţie), icter mecanic (blocaje biliare) şi icter hemolitic (hemolize toxice, in-fecţioase, imunitare etc.). 2 — Denumire a unor entităţi pa-togenetice sau clinice: icter in-fecţios, icter al nou-născuţilor etc.
      Icteric. Care se referă la icter, este afectat de icter sau are contingenţe cu icterul.
      Icterul infecţios al ciinelui, v. Boala de Stuttgart.
      Icterul nou-născuţilor. Sindrom cu etiopatogenie diferită, distingîndu-se:   icterul     mecanic
      (leziuni ombilicale, retenţie de
 tneconiu), icterul hepatic (om* falopatii, leptospiroză ş.a.), icterul hemolitic, mai frecvent la purcei şi catîraşi (izoimuniza-rea mamei faţă de făt, căruia îi transmite anticorpi hemoli-tici prin colostru; vaccinarea antipestoasă repetată cu vaccin cu cristal violet, anticorpii transmiţîndu-se tot prin colostru) ; rar un icter fiziologic, la purcei ş.a. bazat pe excluderea din circulaţie a surplusului de hematii; în afara colorării galbene, nou-născuţii icter ici manifestă diferite semne generale şi mai ales nervoase.
 Ictus (lat. ictus: lovitură). Termen utilizat în patologie pentru definirea unei stări morbide, manifestată brusc; ictus apoplectic etc.
 Identificare. Metodă sau mijloc de recunoaştere (a indivizilor dintr-o populaţie de a-ceeaşi specie, a unei substanţe dintr-un complex etc.)
 Idiopatic. Care se referă la idi-opatie.
 Idiopatie (gr. idiopatheia, de la idios: propriu, pathos: boală). Boală care există prin ea însăşi, fără a fi consecinţa altei afecţiuni sau care, apărînd în urma alteia, nu depinde de precedenta.
 Idiosincrazie. Hipersensibilitate congenitală şi imprevizibilă pe care o prezintă anumiţi indivizi faţă de diverse noxe, substanţe etc.
 Iepuraş. Exostoză pe faţa externă a jaretului la cal.
 Iepure de casă (lat. Oryctola-gus cuniculus). Specie de iepuri crescuţi de om pentru carne, blană etc. Se cunosc multe rase de iepuri de casă (Angora, Albaştrii vienez, Uriaş belgian, Rex etc.).
 Iepure de cîmp (lat. Lepus eu-ropacus). Iepure cu blană cenuşie cu importanţă cinegetică,
 care trăieşte în Europa, Africa de Nord şi Asia Mică.
 Iepure polar (lat. Lepus timi-dus). Iepure care trăieşte în tundrele şi pădurile din nordul Europei, Asiei şi Americii de Nord.
 Ieruncă (lat. Tetrastes bonasia). Specie de pasăre din ordinul galiformelor, puţin mai mare decît o cioară, de culoare brun-roşcată, cu pete albe, negre şi cenuşii. La noi trăieşte în păduri, fiind vînată pentru carnea sa gustoasă. Ignipunctură (lat. ignis: foc). Terapeutica bazată pe efectuarea cauterizărilor punctiforme (puncte de foc).
 Ihtiol (lat. Ammonium ichthyo-sulfonicum), sin. ichtiosulfo-nat de amoniu. Lichid uleios conţinînd hidrocarburi, compuşi sulfuraţi (tiofen etc.) ş.a., cu efect reductor, antiseptic, antiparazitar, antipruriginos, iritant etc.; produse derivate sau similare: Albichtol, Leu-kichtol, Tiol, Cehasol, Tume-nol, Thiogenol.
 Ihtlologie (gr. ichtys:      peşte,
 logos: ştiinţă). Studiul peştilor (sistematică, morfologie, anatomie, fiziologie, ecologie etc.). Ie. Zonă corporală la animalele mamifere, reprezentată printr-o îndoitură a pielii, situată în regiunea ilio-mezogas-trică.
 île de France. Rasă franceză de oi, creată prin încrucişarea oilor engleze din rasa Dishley cu rasa Merinos. Are capul relativ mare, fără coame, gît scurt, trunchi bine dezvoltat, membre scurte, aptitudini pentru producţia de came şi lînă. Iliocecală (valvulă -). Cută mucoasă situată la nivelul deschiderii ileonului în cec, rezultînd din invaginarea mucoasei ileonice în cavitatea cecală. Ileon (gr. eilein: a răsuci). Cea de a treia (şi ultima) porţiune a
intestinului subţire, delimita- m tă convenţional de lungimea 357 inserţiei pe intestinul subţire a ligamentulu i ileo-cecal.
Ileo-cecală (lat. A. ileo-caeca-lis). Ramură a ileo-ceco-coli-cei, divizată într-o a. ileonică şi o a.cecală, distribuită ileonului şi cecum-ulai. La cal în mod obişnuit a.cecală se divide în a.cecală dreaptă şi a. cecală stîngă (medială), adesea putîndu-se întîlni şi o a. cecală proximală, distribuită cîrjei cecale.
Ilec-ceco-colică (liit. A. ileo-caeco-colica). Trunchi arterial detaşat din a. mezenterică cranială; de la originea lui divi-zîndu-se într-o arteră cecală şi
o   arteră colică (ventrală îa cal), distribuită porţiunii iniţiale a colonului ascendent (ansei I şi II la cal), anselor concentrice ale colonului spiralat (Ia rumegătoare) şi anselor concentrice ;J.le colonului helicoidal (la suine).
Ileus (gr. eileo: a comprima, a stinge, a torsiona). Lipsa tranzitului intestinal (sindrom de obstrucţie sau ocluzie intestinală), manifestată prin lipsa defecării, balonarO, colici etc.; se distinge un ileiis mecanic, în care blocarea tfanzitului se face de la interioful intestinului (obstrucţie intestinală) sau din afară (ocluzie intestinală) şi un ileus dinamic, reprezentat
—   la rîndul lui — de ileusul spasmotic şi paralitic.
IHac (gr. ilia: pîntece, şold, flanc). Care se referă sau are contingenţe cu regiunea flancului sau şoldurilor.
Iliacă externă (lat- A. ilica externa). Una din terminalele aortei abdominale, coborînd pe conturul aperturii pelvine craniale, pentru a s£ continua la nivelul inelului femural cu artera femurală. Pe traiect e-miţe; a, circumflexa iliacă pro-
                                        IM fundă (care la cîine ia naştere ggg din aortă), a. spermatică externă (care la cal poate lua naştere din aortă) şi trunchiul pu-dendo-epigastric.
      A. ilici (lat. A Aleea), sin. artera ileonică. Ramură a arterei i-leo-ceco-colice cu traiect retrograd, distribuindu-se ileonului. La rumegătoare şi suine se detaşează din a.cecală. După un traiect variat, se anastomozea-ză cu ultima ramificaţie a arterelor jejunale.
      Ilio-hipogastric (lat. N. ilio-hipogastricus). Ramură ventrală a primei perechi lombare, ce trece pe sub apofizele transverse, se anastomozează, cu L3, traversează oblicul abdominal extern şi se distribuie flancului şi regiunii antero-la-terale a coapsei.
      Ilio-ingvinal (lat. N.ilioingu-inalis). Ramură ventrală a perechii a Il-a lombare, ramificată în muşchii regiunii flancului, după ce a emis trei nervi ingvinali, care pătrund în traiectul ingvinal, plasîndu-se, unul (n.ingvinal intern) pe faţa medială a cordonului testicular, ceilalţi doi (n. ingvinali externi) pe faţa laterală a cordonului.
      Ilio-lombară (lat. A. iliolumba-lis). Colaterală a hipogastricei, distribuită gluteului mijlociu şi tensorului fasciei lata. îlio-muscular (lat. N. iliomus-cularis). Ramură detaşată din porţiunea cranială a plexului lombosacrat şi distribuită psoa-sului iliac.
      IUrică. Rasă de taurine, crescută în Dalmaţia, Bosnia şi Herţegovina, cu greutate corporală de 300 kg şi cu o bună rusticitate.
      Uium, sin. os iliac, osul şoldului. Cel mai masiv din cele 3 oase care compun coxalul, a-vînd în general o formă triunghiulară, partea lăţită rapre-
 zentînd paleta iliacă, iar cea gîtuită corpul iliac. Paleta prezintă pe faţa medială o suprafaţă auriculară (de articulară cu sacrum-ul), pe faţa laterală o scobitură (fosa iliacă), accidentată de o creastă (sau linie) gluteană. Unghiul medial al paletei (unghiul sacrat) se articulează sau proemină deasupra sacrumului, cel lateral (unghiul şoldului), tuberos, serveşte ca zonă de inserţie. Cele două unghiuri sînt unite prin creasta iliacă. Unghiul caudo-ventral concură (prin articularea cu ischiul şi pubisul) la delimitarea cavităţii acetabu-lare, care prezintă în partea dorsală o creastă supraaceta-bulară, limitată cranial de marea incisură ischiadică.
 Illahee. Soi de păiuş tîrîtor din specia Festuca rubra L., creat şi cultivat pentru fîn şi sămîn-ţă în Canada.
 Imersiune, sin. imersie. Acţiune de scufundare într-un lichid. Termenul este uzitat în microscopie pentru definirea o-biectivului cu imersie (inter-punînd în faţa obiectivului o picătură de ulei: imersie omogenă) .
 Imigraţie genetică. Termen uzitat în genetică pentru indicarea procesului de pătrundere a u-nor gene străine, în genofon-dul unei populaţii.
 Imobilitate (lat. immobilis: nemişcat), sin. sindrom de imobilitate. Sindrom depresiv, frecvent în encefaloze şi caracterizat prin reducerea cunoştinţei, sensibilităţii şi reflectivităţii generale, cu deficienţă de orientare în mediu, păstrarea u-nor poziţii forţate imprimate de examinator etc.
 Imobilizare. Acţiunea de suprimare provizorie a oricărei mişcări, deplasări etc.: imobilizarea zonei de fractură, imobilizarea animalului etc.
Impermeabllizarea corpului a-
pos. Tulburarea corpului apos, ca o consecinţă a unei irido-ci-clite, cînd cantitatea de proteine ce intră în componenţa corpului apos creşte.
Impetigo (lat. impetus: năvală atac, aprindere). Epidermită veziculo-pustuloasă, apoi crus-toasă, crustele avînd culoarea mierii; mai frecventă la viţei şi purcei, poate fi produsă de flora bacteriană banală (stafilococi, streptococi) sau este simptomatică (eczemă, gastroenteri-tă, gurmă, baala Carre); cînd erupţia ia aspectul bulelor infectate, manifestarea se numeşte şi impetigo bulos. Impetigo contagios ecvin, v. Dermatita pustuloasă a calului. Implant. Element terapeutic variat (porţiuni de ţesut, de organ etc.) introdus sub piele sau în masa ţesuturilor, de unde se resoarbe pe îndelete.
Implant fascial. Porţiune de fascie conservată la rece în soluţie de sulfamidă (sulfatia-zol) şi implantată printr-o breşă cutanată practicată în regiunea malară, cu scopul de a influenţa evoluţia oftalmiei re-cidivante la cal.
Impresie digitală. 1 —Depresiune redusă, pe suprafaţa unui os sau altui organ dînd impresia că a rezultat în urma modificării suprafeţei prin apăsare cu degetul.2—Termen folosit în patologie pentru definirea principalului semn al consistenţei păstoase.
Impuber. Care n-a ajuns încă în faza puberă, de maturitate sexuală.
Imun. lat. immunis: scutit de bir). 1—Nereceptiv faţă de o anumită boală. 2—Calificativ pentru serul obţinut de la animalele imunizate.
Imunitate. Calitatea pe care o prezintă un organism de a rezista infecţiei, distingîndu-se: i-
 munitate activă, pasivă, na-turală etc.                       359
 Imunizare. Metoda (mecanismul) prin care se obţine imunitatea.
 Imunizare activă. Metoda prin care un organism îşi cîştigă capacitatea de a nu fi receptiv la o boală. în mod obişnuit se obţine prin vaccinare, prin trecerea printr-o boală naturală etc.
 Imunizare mixtă. Procedeu de conferire (prin ser) şi cîştigare (prin vaccin) a imunităţii. Se obţine prin sero-vaccinare (sau serumizare în focar).
 Imunizare ocultă. Cîştigarea u-nei imunităţi în mod spontan, fără a i se putea decela cauzele (probabil în urma unei infecţii şi îmbolnăviri inaparente). Imunizare pasivă. Metodă prin care se conferă unui animal o imunitate rapidă dar tranzitorie, prin folosirea serului specific.
 Imunobacterioliză, v. Pfeiffer-Issaev (fenomenul - )
 Imunologie. Studiul imunităţii.
 Imunosupresiv. Mijloc de reducere a reacţiilor imunitare, deci de producere a toleranţei imunologice în sens larg, prin blocarea sistemelor imunocom-petente: radiaţii, compuşi chimici care blochează anumite celule etc.
 In situ (in: în site: situaţie, poziţie). 1—Locuţiune latină indicînd poziţia proprie, normală, a unui organ, fără modificarea raporturilor lui. 2—Local, direct local: administrarea medicamentelor „in situ“ (intraperitoneal, de exemplu, în peritonită) etc.
 Inaniţie (lat. inanis: gol, uşuratic) . Reducerea sau suspendarea consumului de alimente sau a asimilării, faţă de necesar; se distinge o inaniţie completă (raţie insuficientă, asi-
24
     milare insuficientă) şi inaniţie 370 parţială sau calitativă (deficit numai al unor elemente din raţie), manifestate prin semne nervoase (agitaţie, paralizii etc.), scăderea greutăţii corporale şi a temperaturii centrale, acidoză, modificarea citului respirator etc. Se întîlneşte în caz de alimentaţie insuficientă cantitativ sau calitativ, stări coma-toase, disfagii, vomitări, obstrucţie intestinală, insuficienţă hepatică, hiperpirexie sau febre prelungite etc.
     Inapetenţă (lat. in: fără, ap-petitus: poftă de mîncare). Reducerea sau lipsa apetitului pentru alimente.
     Inarticulat. Nearticulat. Incarceraţie (lat. in carcer: în închisoare). Termenul se utilizează în patologie (şi în special în chirurgie) pentru a defini deplasarea şi strangularea unui organ într-un orificiu natural sau accidental: hernie in-carcerată (hernie strangulată) etc.
     Incastelat. Care suferă de in-castelură.
     Incastelura călcîielor. Deformare a cutiei de corn a copitei, produsă de cauze dinamice (potcovit, defectuos, imobilizare etc.) sau fizice (neîngrijirea copitei, uscarea cornului etc.), caracterizată prin apropierea exagerată a călcîielor, atrofia furcuţei şi şchiopătură de diverse grade.
     Incastelura coroanei. Formă de incastelură, frecventă la caii de tracţiune grea, produsă de potcovit defectuos, caracterizată prin strîmtarea exagerată a marginii coronare a cutiei de corn, însoţită de şchiopătură. Incastelura tălpii. Modificare de formă a copitei, provocată de potcovit defectuos şi caracterizată printr-o boltire exagerată a tălpii, retracţia marginii de spriiin a copitei, convexi-
 tate exagerată a pensei şi sensibilitate exagerată în sprijin. Incastelură. Afecţiune podală, frecventă la cabaline, caracterizată printr-o îngustare anormală a cutiei de corn a copitei, apropierea călcîielor, bol-tirea tălpii, ştrangularea coroanei şi modificări mecano-dinamice.
 Incisiv (lat. incidere: a tăia). Care taie. în anatomie defineşte o categorie de dinţi, plasaţi înapoia orificiului bucal şi care prezintă coroana lăţită în sens transversal. Dinţi tăietori.
 Incisivă (lat. A. incisiva). Trunchi anastomotic la cal şi porc, aşezat în conductul incisiv, realizînd legătura între a.palatină şi aa. labiale-ma-xilare.
 Incitaţie. Termen uzitat în fiziologie pentru definirea excitaţiei de scurtă durată.
 Inciza (a - ). Acţiunea de separare a ţesuturilor cu ajutorul unui instrument tăios, rezultînd o traumă „liniară", care nu elimină porţiuni de ţesut (în cazul eliminării unei porţiuni, se „excizează"). Incizie. Traumă chirurgicală liniară, practicată cu un instrument tăios. A nu se confunda cu secţionarea, care se practică numai pe organe sau formaţiuni care au o dimensiune mai mare decît celelalte două (organe funiculare). De exemplu, se secţionează un nerv, o arteră, un tendon etc.; pielea nu se secţionează, ci se incizează. Incizură. Scobitură pe marginea unui organ (os, ficat etc.). Incluzie, sin. incluziune. 1 — înglobare (incluzie celulară). 2—Etapă de tehnică în histologie, definind înglobarea piesei ce urmează să fie secţionată, într-o materie solidifian-tă (celoidină, parafină), cu scopul de a se realiza un bloc
rezisteht la acţiuneâ cuţitului de microtom, protejînd în acelaşi timp structura formaţiunii. Incluzie virală. Formaţie oxi-filă, obişnuit omogenă, rotundă sau ovoidă, cu diametrul de
1—30 microni,compusă în mare parte din particule virulente şi prezentă în celulele pentru care virusurile cu efect inclu-zional au electivitate: corpuscu-lii Babeş-Negri determinaţi de virusul rabic în celulele nervoase etc.
Incoagulabil Care nu coagulează .
Incoercibil (lat. in.: negator iu, coercere: a constrînge). Care nu poate fi oprit, redus: tuse in-coercibilă, vomitare incoerci-bilă etc.
Incoherent. Lipsit de continuitate, de legătură.
Incompatibil. Care nu poate coexista fără a produce tulburări grave. Termenul se utilizează în medicină pentru definirea raportului de necoexis-tenţă sau a imposibilităţii de administrare simultană a două substanţe terapeutice, fără a produce antagonism, intoxicaţii etc.
Incongruent (lat. in: negatoriu, congruere: a se acorda). Care nu se acordă, nu se adaptează, nu corespund. Termenul se utilizează în artrologie pentru definirea articulaţiilor ale căror suprafeţe de contact nu sînt corespondente.
Inconsumabil. Care nu poate fi consumat. Termenul se utilizează pentru definirea calităţii unor produse de abator, a produselor de origine animală în general, necorespunzătoare, a alimentelor stricate etc. Inconştienţă. Stare psihică, ne-permiţînd sesizarea circumstanţelor externe.
Incontinenţa laptelui, v. Lac-toree.
Incontinenţă. Eliminare invo- WC luntară de fecale, urină, lapte. 37j Incontinenţă alvină (lat. ai-vus: intestin). Defecare involuntară.
Incontinenţă urinară, sin. enu-rezie. Micţiune involuntară, ne-însoţită de luarea poziţiei caracteristice sau de contracţia musculaturii abdominale; poate fi totală sau parţială, continuă sau periodică, întîlnin-du-se ca o consecinţă a infiltraţiei gîtului vezicii, a unor afecţiuni medulare ce produc paralizia sfincterului vezical sau hipertonia vezicii, a unor tulburări nervoase funcţionale (spaimă, epilepsie) etc.
Increment (lat. in: în, cernere: a separa sau crescere: a creşte).
1—Denumire folosită în fiziologie, alimentaţie etc., cu sens opus celui de excrement, definind orice material care este introdus în corpul animal, fără a fi eliminat, ci utilizat de organism. 2—Dezvoltare sau creştere în privinţa volumului, temperaturii etc.: „Stadium in-crementi" (faza iniţială, de creştere a temperaturii corporale, în febră) ş.a.
Încreţie (lat. in: în, la interior, secernere: a separa), sin. in-ere ta. 1—Secreţie internă. * 2— Produs sau activitate funcţională a glandelor cu secreţie internă.
Incubaţie (lat. in: în, cubare: a sta culcat). 1—Perioadă şi procedeu în care ouăle sînt supuse temperaturii convenabile pentru a embriona: incubaţie naturală (cu cloşti etc.) şi artificială (cu incubatoare). 2—Perioadă scursă între pătrunderea în organism a unui microb şi apariţia primelor semne de boală.
Incurabil (lat. in: negatoriu, curare: a vindeca). Care nu poate fi vindecat. Se utilizează fie pentru definirea unei boli faţă
24*
                                      I^p de care nu se cunosc procedee jj-ro de tratament, fie pentru definirea stării unui bolnav care nu poate fi absolvit de boala de care suferă.
     îndemn (lat. in: negator iu, damnam,: pagubă, vătămare, defect, lipsă). Care nu prezintă nici un defect, nici o lipsă. Termenul se utilizează pentru definirea stării unei zone, regiuni sau a unui animal neafectat de o anumită boală. Indeterminism. Sistem filozofic după care cursul natural al lucrurilor (deci şi evoluţia animalelor) n-ar fi supus nici unei cauzalităţi.
     Index. 1—Al doilea deget al membrului toracic. 2—.Registru de evidenţă după o anumită ordine, fixată drept criteriu .
     Indicanurie, sin. indoxilurie. Prezenţa indicanului în urină. Indice de valorificare a hranei,
     sin. indice de consum (randament). Numărul unităţilor nutritive consumate pentru producerea unui kg de carcasă. Indice 1 eteric. Prezentarea co-lemiei sub formă de valoare relativă, determinată prin colo-rimetria comparativă a serului sangvin cu o soluţie de bi-cromat de potasiu.
     Indice panmictic (simbol P). Complementul coeficientului de consangvinitate, care este egal cu 1—F şi deci P = 1— F. Indigest. Termen uzitat în fiziologie şi alimentaţie pentru indicarea alimentelor dificile pentru digestie sau care nu pot fi digerate.
     Indigestia gazoasă acută a rumenului, sin. meteorism rumi-nal acut, timpanism acut, indigestie mefitică, umflare etc. Dilataţia gazoasă rapidă a rumenului şi reţelei, întîlnită mai frecvent la taurine şi ovine, după consumul de alimente
uşor fermentescibile, care nu favorizează eructaţia ş.a. Se manifestă prin modificări de ordin general, alături de tensiune, balonament şi timpanism abdominal, mai evident pe stîngă, instalat în cîteva ore sau chiar minute; evoluţia este obişnuit supraacută.
Indigestia spumoasă a rumenului, sin. timpanita spumoasă. Distensiunea rumenului prin acumulare de spumozitate, rezultată din fermentaţia de conţinut cu tensiune superficială diminuată şi uşor fermentesci-bil. Se manifestă similar cu indigestia gazoasă acută a rumenului, dilerînd prin faptul că la sondaj sau rum inocenteză nu se elimină gaze, ci doar o cantitate redusă de spumozitate, destinderea rumenului rămînînd practic nemodificată. Indigestie (lat. in: termen ne-gatoriu, digestio: mistuire) .Tulburare a digestiei, realizată la nivelul guşii, prestomacelor, stomacului sau intestinului, caracterizată prin supraîncărcarea cu conţinut alimentar sau gazos a compartimentului digestiv afectat; poate evolua acut, subacut sau cronic, sub formă unică sau recidivant (v. şi dilataţia stomacului şi intestinului, indigestia ingluvi-ală etc.).
Indigestie gazoasă cronică a rumenului, v. Sindromul de meteorism cronic al rumegătoarelor.
Indigestie prin supraîncărcare a rumenului, sin. indigestie acută prin supraîncărcarea rumenului, supraîncărcarea sau împîs-tarea rumenului. Acumularea de conţinut nefermentescibil în rumen, în măsură să jeneze sau să suprime tranzitul digestiv, manifestat prin semne generale, uneori colici, dilataţie abdominală mai evidentă în partea ventrală a flancului stîng, con-
sistenţă dură sau păstoasă a conţinutului ruminal etc. Indigestie traumatică. Tulburare în funcţia de digestie gastro-intestinală, cauzată de prezenţa unui corp străin în stomac sau în prestomace (la rumegătoare).
Indolenţă, v. Torpoare.
Indolor. Nedureros.!
Indoxilurie, v. Indicanurie Induraţi e. Zonă reactivă în care ţesuturile s-au modificat, consistenţa tisulară fiind mărită, ca o consecinţă a limitării sau rezolvării unui proces patologic, soldat însă cu reducerea elasticităţii ţesutului afectat. Inerţie (lat. inerţia: lene, moliciune) . Reducerea contracti-lităţii viscerale: inerţie gastrică, intestinală, uterină, ve-zicală etc.
Inerţie uterină. încetinirea sau abolirea contracţiilor uterine în timpul fătării, cu toate că celelalte semne de parturiţie sînt prezente, inerţia uterină indicînd fie o scădere a tonusului uterin, pe bază de degenerescenţă, senilitate etc., fie
o  disfuncţiune posthipofizară. Inextricabil (lat. in: negatoriu, extricare: a descurca). Care nu poate fi descurcat. Termenul se utilizează cu deosebire în anatomie, cu referire la plexurile nervoase, arteriale sau formaţiunile fibrilare întreţesute: plex inextricabil (în care nu se pot urmări fibrele nervoase componente, pe toată întinderea lor) etc.
Infantil (lat. infans: copil). Nematur. Nematurizat. Infantilism. 1—Stare a organismului care-şi păstrează şi în perioada de adult caracterele pe care le avea în prima perioadă după naştere. 2—Oprire în dezvoltarea unui organism, datorită unei insuficienţe endocrine ,
Infantilism genital. Hipoplazie INF utero-ovariană, mai frecventă gyg la bovine, mai rară la iapă, re-prezentînd o cauză congenitală de sterilitate la femele.
Infarct (lat. infarcio: a umple, a îndopa). Necroză localizată, consecutivă blocajului circulaţiei; în funcţie de localizarea stopului circulator se distinge infarctul arterial, care poate îmbrăca aspectul de infarct alb (anemic), în organele cu circulaţie terminală sau cu anastomoze vasculare reduse, şi de infarct roşu (hemoragie), în teritorii cu alt dispozitiv de reglare a debitului circulator local; infarctele venoase pot fi, la rîndul lor, difuze şi în focar (circumscrise) ; infarctele se observă mai frecvent în splină (pestă porcină ş.a.), rinichi, ficat şi intestin.
Infarctizare. Procesul de suprimare bruscă a aportului de sînge într-o zonă limitată a parenchimului unui organ, urmată de apariţia unui infarct. Infecţie. 1—Pătrunderea sau dezvoltarea microbilor în organism. 2—Stare patologică determinată de microbi sau secreţiile acestora (sin. boală infecţioasă) ; obişnuit prezintă 3 faze: de incubaţie, de stare şi faza finală. Clasificarea se poate face în funcţie de complexul etiologic (infecţii primare, secundare, condiţionate, asociate), de agentul determinant (viroze, bacterioze, rickettsioze, micoze), de manifestări (infecţii oculte, aparente, locale, generale), de durată (infecţii su-praacute, acute, subacute, cronice), de aspectul epizootolo-gic (infecţii sporadice, enzoo-tice, epizootice, panzootice), de transmisibilitate (infecţii transmisibile — ca cele prin înţepături, necontagioase, contagioase), de provenienţa agentului infecţios (autoinfecţii sau
IN*1 infecţii endogene, exogene) şi 374 altele (v. şi infra).
      Infecţie acută. Pătrunderea şi multiplicarea microbilor patogeni în organism, însoţită de declanşarea unor tulburări e-vidente şi în general cu sediu determinat.
      Infecţie de focar. Termen uzitat pentru definirea unei stări morbide, întreţinută prin existenţa unui focar infecţios localizat, de la nivelul căruia se lansează periodic sau permanent în organism diverse toxine, se produc influenţe reflexe, sensibilizare etc.
      Infecţie inaparentă. Pătrunderea şi multiplicarea microbilor în organism, fără a produce
      o  reacţie organică vizibilă şi fără sediu clinic determinat, depistarea infecţiei făcîndu-se mai ales pe cale serologică. Infecţie latentă. Infecţie lipsită de manifestări sau prezentînd semne minimale, cu posibilitatea transformării în infecţie acută, sub impulsul u-nor factori suplimentari (organici, de mediu etc.).
      Infecţie post partum. Infecţie condiţionată de parturiţie şi care are loc în urma parturiţiei, distingîndu-se: infecţii post partum locale (vulvovestibulite, vaginite, metrite, cistite etc.) şi infecţii post partum generale (septicemie).
      Infecţie peurperată. Infecţie a-părută în faza de puerperium şi condiţionată de această fază. Infecţios. Care se referă la infecţie, care produce infecţia, care rezultă în urma infecţiei sau care este capabil să transmită infecţia.
      Infecund. Care nu este fecund, la care fecundarea nu poate avea loc, deşi restul funcţiilor genitale sînt normale. Infecunditate. Consecinţa imposibilităţii de obţinere a zigotului. Infecund itaţea este în
funcţie de condiţiile create pentru ca cei doi gameţi să poată să se asimileze reciproc. Infe-cunditatea poate depinde deci atît de gametul mascul, cît şi de cel femei, atît de individul mascul, cît şi de cel femei. A nu se confunda cu sterilitatea, care este o consecinţă, nici cu infertilitatea (care depinde de factori de nidaţie).
Inferior. Termen cu utilizare ambiguă, indicînd situarea u-nei formaţiuni sub planul frontal.
Infertil (lat. fertilis: roditor, care face roditor, care produce mult, particula in avînd semnificaţie negatorie). Care nu permite rodirea. în patologia reproducţiei indică situaţia celui care nu permite creşterea şi dezvoltarea zigotului, neoferind condiţiile necesare.
Infertilitate. Consecinţa instalării unor condiţii patologice la nivelul organului hrănitor al zigotului (la mamifere, organul genital „femei"), care nu permit fixarea, creşterea şi dezvoltarea zigotului. Este vorba deci de o dereglare a raportului zigot-zonă de nidaţie şi formaţiunea trofica de dezvoltare, în consecinţă, un mascul nu poate fi infertil, ci infecund, cu putere redusă de fecunditate, cu putere limitată etc. Femela poate fi infertilă. Infertilitatea infecţioasă a bovinelor. Boală infecţioasă, de ordin virotic, manifestată prin vaginită şi cervicită cronică. Transmisă la taur, provoacă epididimită (sterilitate prin scăderea puterii fecundante a spermatozoizilor sau chiar prin suprimarea spermatogenezei). Infesta (a - ). Acţiunea de pătrundere a paraziţilor în corpul unui animal.
Infestant. Care provoacă in* festarea.
 Infestare.   1 — Invadarea     unu i
 organism viu de către elemente paraz itare. 2—Starea organis-mului infestat. 3— Prezenţa paraziţilor.
 Infestat. 1—Care suferă infestarea. 2—Organismul care suportă prezenţa paraziţilor. Infiltrat. 1—Care este pătruns de lichide, celule supranume-rare sau neobişnuite la acel nivel. 2—Prezenţa masivă a u-nui lichid organic sau a unor celule într-un parenchim: infiltrat pulmonar, infiltrat lim-focitar etc.
 Infiltraţie. 1—Creşterea cantităţii de serozitate, de lichid interstiţial sau de celule străine în masa unui ţesut. 2— Rezultatul creşterii cantitative de lichid interstiţial, cu acumularea plasmei în ţesuturi. Infirm. Care a suportat o alterare ireversibilă la nivelul unui organ important. Se utilizează mai ales cu referire la om, pentru animale rezervîndu-se termenul de tarat.
 Infirmerie. Local anexă în care se examinează şi se tratează animalele bolnave, fără a fi spitalizate.
 Inflamaţie. Fenomen reactiv la acţiunea diverselor noxe (traumatice, infecţioase), caracterizat prin roşeaţă (rubor), creşterea temperaturii locale (ca-lor), deformare regională (tu-morj, sensibilitate crescută (do-lor) şi tulburări funcţionale zonale (ţunctiolesa), consecinţă a unor procese complexe dominate de raportul nerv-vas-ţesut şi soldate cu congestie capilară, exsudaţie, dispede-ză, modificări trofice celulare etc., distingîndu-se inflamaţii congestive, supurative, specifice etc.
 Inflexiune. îndoire, deviere: inflexiune uterină etc.
 Influenţa gîştelor, sin. septicemia exsuăativă a gîştelor. Bac-
teriozâ determinată de germeni INF din grupa Haemophilus, caracte-rizată prin leziuni edematoa-se, hemoragice sau fibrinoase subcutanate, pe suprafeţele seroase, sacii aerieni, aparat respirator şi intestin.
Influenţa porcului. Boală contagioasă produsă de un virus în asociaţie cu Hemophilus in-fluenzae suis, evoluînd enzo-otic sau epizootie, caracterizată prin febră, semne generale şi respiratorii, urmate obişnuit de vindecare (v. şi gripa porcului şi gripa purceilor).
Influx. Iniţial definea propulsarea sîngelui din cord. Ulterior, prin analogie, termenul a fost utilizat pentru definirea energiei nervoase transmisă prin nervi (influx nervos).
Informare genetică, sin. programare genetică. Capacitatea teoretică a materialului genetic de a determina sinteza unor compuşi chimici specifici (proteine, enzime etc.) care determină specificul metabolic al fiecărui individ.
Infracţiune medicală. Abatere de la principiile deontologice sau de drept, care reglementează limitele activităţii medicale. Evitarea infracţiunii (culpei) implică pe de o parte precizarea respectivelor limite, iar pe de altă parte, existenţa unui self-control (conştiinţă) profesional. Infracţiunea implică responsabilitate şi, în consecinţă, sancţiuni.
Inframicrob, v. Virus.
Infraorbitar (nerv - ) (lat. N. infraorbitalis). Ramură a n. maxilar, aşezată în canalul dentar superior, din care iese prin gaura infraorbitară, după ce a emis ramuri alveolare, dis-tribuindu-se buzei superioare. Infraorbitară (lat. A. infraorbitalis). Ramură a arterei maxilare interne, detaşată la nivelul hiatusului orbitar şi pla-
INF sată în conductul infraorbitar 37g (maxilar sau dentar superior). Pe traiect emite ramuri alveolare pentru molarii superiori şi ramuri incisive, pentru incisivii superiori (sau pentru bure letul incisiv, la rumegătoare). Infraspinos (lat. m. infraspi-nam s. infraspinosus). Muşchi din regiunea spetei, situat înapoia spinei scapulare, inserat proximal pe fosa infraspinoasă şi formaţiunile de limită, iar distal pe tuberculii extremităţii proximale a humerusului. Extensor al braţului.
   ^Inîratroclear (lat/ N. infra-trochlearis). Ramură din naso-ciliar a' nervului oftalmic al trigemenului, izolată de nervul etmoidal în teaca ochiului şi distribuită pleoapei a IlI-a, carunculului lacrimal, conjunctivei şi pielii zonale.
     Infravirus, v. Virus.
     Infundibul (lat. infundibuîum: pîlnie, coş de moară). Adîn-citură în formă de pîlnie, din care porneşte sau la care se termină un conduct: infundibul hipofizar etc. Infundibuliform. Cu aspect de infundibul, de pîlnie, de fund de sac.
     Infuzie (lat. in: în, fundere: a vărsa, a turna, a curge).
     1  — Produsul obţinut prin extracţia unui principiu activ dintr-un vegetal, cu ajutorul unui lichid fierbinte, care se toarnă peste vegetalul respectiv (nu prin fierbere, deci). 2 — Introducerea sau pătrunderea unui lichid organic în organism cu ajutorul unui dispozitiv special (infuzie de sînge). 3 — Prin lărgirea sferei, în zootehnie se utilizează termenul pentru definirea aportului genetic de către rasa amelioratoare.
     Ingera (a-). Acţiunea de introducere a unei substanţe (aliment) prin gură, în stomac.
Ingesta. Totalitatea substanţe* lor introduse în tubul digestiv sub formă de alimente, apă etc. Ingestiune, sin. ingestie. Acţiunea de ingerare.
Inginer zootehnist. 1 — Specialist în creşterea animalelor care se ocupă, în special, de aspectul productiv şi ameliorativ al acestei ramuri. 2 — Absolvent al facultăţii de zootehnie după susţinerea examenului de stat. Ingluvial. Care se referă, aparţine sau are contingenţe cu guşa la păsări.
Ingiuviens. Denumirea ştiin-ţific-anatomică a guşei la păsări.
Ingluvită, sin. catar al guşii. Inflamaţia mucoasei ingluviale la păsări, produsă de substanţe chimice, indigeste, toxice etc. şi manifestată prin sensibilitate zonală, indigestie, eliminarea de mucozităţi pe gură etc.
Ingredient (lat. ingredi: a intra). Ceea ce intră în componenţa unui amestec (medicament etc.) Ingurgita (a-) (lat. ingurgitare: a se îndopa). A mînca cu lăcomie, în cantitate mare. Ingvinal (canal-). Spaţiu de pasaj pentru testicul în migrarea spre pungile testiculare, delimitat de m. oblicul intern al abdomenului şi aponevroza ingvinală, distingîndu-i-se 3 elemente: inelul ingvinal superior (delimitat de marginea superioară a micului oblic şi de aponevroza ingvinală), traiectul ingvinal (delimitat de faţa posterioară a micului oblic şi de faţa anterioară a aponevro-zei ingvinale) şi inelul ingvinal inferior (reprezentînd o spărtură în aponevroza oblicului extern).
Ingvinal (nervul-), v. Ilio-ing-
vinal.
Inhala (a-) (lat. inhalare: a sufla peste). A inspira, a introduce în pulmon o dată cu aerul.
 Inhalaţie. Introducerea prin căile respiratorii, datorită inspiraţiei, a unui gaz, medicament, anestezic, toxic etc.
 Inhiba (a-) (lat. inhibare: a opri).
 1 — A se opune unei activităţi.
 2 — A suspenda o activitate fiziologică. 3 — A nu permite declanşarea unui fenomen fiziologic.
 Inhibarea hemaglutlnării, sin. I.H.A. Reacţie de identificare a unor specii virale, presupunînd dispariţia puterii de hemaglu-tinare după adăugarea serurilor imune specifice cunoscute. Inhibitor. Care provoacă inhibiţia sau care se referă la procesul din inhibiţie.
 Inhibiţie. Suspendarea sau diminuarea unui proces fiziologic sub influenţa unui reflex nervos, a unui hormon, medicament etc.
 Inhibiţie solară (sindrom de-).
 Complex de simptome apărut în urma paraliziei ganglionilor celio-mezenterici şi a plexului solar, consecutiv intoxicaţiilor, bolilor infecţioase etc., constînd din diaree, vomitări, accentuarea reflexului oculo-oto-cardiac etc.
 Injectabil. Care poate fi injectat, folosit în injecţii, administrat prin injecţie.
 Injecţie. Administrarea unei substanţe (medicament etc.) cu ajutorul unei siringi şi a unui ac ce pătrunde în ţesuturi sau organe (vas, muşchi etc.), distingîndu-se: injecţii anesteziante, hipodermice, intraartere-ale, intramusculare, intrave-noase, intrarahidiene etc. Injecţie anafilactică. Administrarea, la un animal sensibilizat, pe cale intravenoasă, hipodermică etc. a unei substanţe care declanşează un şoc anafi-lactic.
 Inocula (a-) (lat. inoculare: a altoi, a grefa). Acţiunea de introducere experimentală, pe
 cale paretiteralâ, a unui mate- ÎNs rial patogen în organism, cu 377 scopul de a reproduce boala sau de a o evidenţia.
 Inoculabil. Care poate fi inoculat.
 Inodor. Fără miros.
 Inopexie (gr. inos: fibră, pixis: coagulare). Coagularea f ibri-nei, eventual creşterea puterii de coagulare „in vivo“, făcînd-o să se solidifice spontan.
 Inosculaţie (lat. in: în, osculum: guriţă), sin. anastomoză in arcadă. Termen utilizat în ageiolo-gie pentru definirea comunicării a două vase între ele, fiecare avînd altă origine, îmbucîn-du-se reciproc la nivelul extremităţii lor fictive sau convenţionale .
 Insalubru (lat. in: negatoriu, salubris: sănătos). Vătămător sănătăţii, periculos pentru sănătate.
 Inseminare, sin. însămînţare.
 1  — Procesul prin care se permite ajungerea în contact a celor doi gameţi. 2 — în microbiologic, termenul se utilizează pentru a indica împrăştierea unui microb în mediul de cultură.
 Insensibil. 1 — Lipsit de sensibilitate. 2 — Care nu poate fi sesizat prin simţuri (insesizabil).
 Insensibi lizare.       Suspendarea
 sensibilităţii.
 Inserat. Care are punct de ataş, de fixare.
 Inserţie (lat. in: în, serere: a lega). Termenul se utilizează în anatomie pentru a defini modul (şi zona) de fixare a muşchiului (tendonului) pe os.
 Insidios (lat. insidae: cursă). Termen utilizat în patologie pentru definirea unei boli, a cursului unei boli, a evoluţiei bolii sau a microbului patogen care nu pare atît de periculos pe cît este în realitate.
     Insotaţie. 1 — Traumă fără gy£ soluţie de continuitate produsă de razele solare care acţionează direct asupra zonei craniene, provocînd congestie cerebrală. 2 — Efect patologic general, cu predominanţă nervoasă, al expunerii la razele solare. Inspecţia cărnii. Ramură importantă şi exclusivă a medicinei veterinare, bazată pe studiul de detaliu al morfologiei normale, sau patologice, patologiei generale, speciale, infecţioase şi parazitare, histopatologiei şi igienei sanitar-veterinare, aplicată în controlul şi aprecierea calităţii şi salubrităţii produselor de origine animală dată în consum public. Implicînd responsabilităţi sociale deosebite, inspecţia cărnii nu poate fi practicată decît de către un specialist.
     Inspecţie (lat. inspectio: privire, cercetare). Metodă de examinare bazată pe văz, în măsură mult mai redusă pe alte simţuri ce pot da relaţii de la distanţă de animal (miros, auz de la distanţă); se distinge o inspecţie directă, efectuată cu ochiul liber, şi inspecţia mediată, pentru care se recurge la instrumente intermediare de tipul endoscoapelor (laringoscop, cis-toscop etc.), inspecţia externă, inspecţia internă sau endoscopia (vaginoscopia directă, laringoscop ia mediată etc.; v. şi radioscopia). Prin inspecţie se obţin relaţii asupra volumului, formei, culorii, mişcărilor, umidităţii, mirosului, unor zgomote de la distanţă (tuse, cor-naj) etc.
     Instilaţie. Administrarea în picături a unei soluţii într-o zonă organică sau organ (ochi etc.) Instinct. Complex de reflexe înnăscute şi specifice, care determină comportamentul unui animal.
 Instrumentar. Termen general definind totalitatea ustensilelor folosite în exercitarea medicinei.
 Insuficienţă endocrină. Scăderea sau lipsa unui hormon. Insuficienţă hepatică, v. Hipo-
 hepatie.
 Insuficienţă urinară, sin. insuficienţă renală. Disfuncţiune renală (reducerea filtraţiei, a puterii de concentrare şi de elaborare), repercutată prin tulburarea homeostaziei, cu perturbări consecutive la nivelul diferitelor organe; intervine în nefropatii, insuficienţe circulatorii, supraproducţie de cata-boliţi azotaţi, după cloropenii, natriopexii tisulare etc.; se poate manifesta prin sindrom de retenţie azotată (de uremie), caracterizat prin abatere, convulsii, hipotermie, slăbire, miros urinos, poliurie, albuminu-rie, hiperazotemie etc.; sindromul de retenţie clorurată (cloru-remie) este reprezentat de semne de excitaţie (edem cerebral), edeme subcutanate, renale, pulmonare, colici, albuminurie, scăderea clorurilor din urină, semne de enterită etc.
 Insula (lob-), sin. lobului insulei, insula Reil, lobului corpului striat. Mică circumvoluţie cu aspect de proeminenţă, situată în fundul văii sylviane şi care se mulează pe convexitatea corpului striat. Foarte dezvoltat la om, prezentînd 3—4 pliuri, considerată ca zonă centrală a limbajului articulat, este puţin dezvoltată la animale. Insulă Langerhans, sin. insulă pancreatică. Grup celular pancreatic cu rol endocrin, produ cător de insulină. Grupele cu-prind celule mici poliedrice, cu-limite nedistincte sau puţin distincte, greu colorabile, cu nucleu compact, bogat în croma-tină, distingîndu-se celule alfa
 (cu granulaţii acidofile), beta. (cu granulaţii bazofile), celule cu granulaţii gamma, delta, epsilon etc.
Insullnă. Hormon pancreatic produs de celulele insulelor Langerhans, avînd rol deosebit în metabolismul glucidelor, sub acţiunea lui scăzînd glicemia. Absenţa sau insuficienţa face să crească valoarea glicemiei (diabet insular).
Insu Hnoterap le.    T erapeut ica
(antidiabetică, stimulativă etc.) bazată pe folosirea insulinei. Intenseficacitate. Indice de eficacitate a medicamentelor anti-parazitare, redat sub forma procentului de paraziţi eliminaţi din organism sau omorîţi, raportat la numărul de paraziţi existent anterior la animalul în cauză (v. şi extenseficacitate). Intensitatea selecţiei. Termen sub care se defineşte în zootehnie posibilitatea depistării şi eliminării selective din efectiv a fenotipurilor corespunzătoare unui anumit genotip din cele trei categorii de genotipuri. Interacţiune aditivă. Termen folosit în genetică pentru definirea însumării genelor situate în loci diferiţi (în formarea unui caracter genetic).
Interarcuală (articulaţia-) (lat. art. interarcualis). Articulaţie complexă care leagă arcurile a două vertebre adiacente, distingîndu-se : a — două articulaţii diartrodialeplaniforme (cîte una la nivelul fiecărei apofize articulare), cu cîte o capsulă articulară şi un ligament interarcu-ral (care completează spaţiul dintre arcurile vertebrale) şi b — o articulaţie interspinoasă (care leagă apofizele spinoase printr-o desmoză. în porţiunea dorso-lombară există un ligament interspinos, lamelar şi un ligament supraspinos). în regiunea cervicală, h tau*
 rine, ovine şi cabaline, liga- W mentul supraspinos este repre- 373 zentat prin ligamentul nucal, cuprinzînd două porţiuni, una funiculară (coarda ligamentului cervical) şi alta lamelară, care la taurine este formată din trei planuri. La suine, lama lipseşte, iar la carnivore, tot ligamentul este reprezentat de un rafeu fibros.
 Interaritenoidiană (articulaţia-)
 (lat. Art. interarytaenoideus). Sarcodesmoză care leagă între ele cele două cartilaje aritenoi-diane prin intermediul muşchiului aritenoidian şi mucoasei laringiene.
 Intercarotică (lat. A. intercaro-tica). Fină ramură de anasto-moză intracraniană, între cele două carotide interne la cal, plasată la nivelul zonei posthi-pofizare.
 Inter carpiene, v. Carpiene (articulaţiile—).
 Intercelular. Ceea ce se găseşte Intre celule: spaţiu, substanţă, lichid, punţi intercelulare etc. Interconexiune. Legătură fenomenologică reciprocă, stabilită între două funcţii, formaţiuni sau aparate, care se influenţează reciproc.
 Intercostal. Care se găseşte între coaste: spaţiu, muşchi, nervi, artere intercostale etc.
 Intercostală supremă (lat. A. intercostalissuprema). Ramură a arterei costocervicale (la cal, porc şi cîine) sau a trunchiului comun costovertebral (la rumegătoare) care abordează unghiul costo-vertebral, la nivelul ggl. stelat, apoi se aşază sub primele articulaţii costovertebrale, emiţînd primele 3—4 artere intercostale (carnivore şi rumegătoare) sau pînă la a 6-a (cabaline, suine).
 Intercostale (lat. A.a. intercos-tales). Colaterale perechi şi în general simetrice ale aortei cjes^
     cendente (cu excepţia primelor ggQ 4—6 din 18 la cal, a primelor 3 din 13 la rumegătoare, a primelor 2—4 din 14 — 16 la suine şi a primelor 2—3 din 13 la carnivore). După detaşarea lor urcă spre corpul vertebral, pentru a ajunge la extremitatea spaţiului intercostal unde se termină printr-o ramură ventrală (care coboară în spaţiul intercostal) şi alta spinală. Intercurent (lat. inter: între, currere: a alerga, a curge). Termen utilizat pentru definirea unei boli sau manifestări care apare în anotimpuri sau locuri în care ea nu se manifestă în mod obişnuit, avînd în general un caracter de complicaţie: febră intercurentă (febră care apare într-o boală afebrilă) etc. Interdependenţă organică. Dependenţă reciprocă a două organe sau a funcţiunilor lor. Interferenţă, v. Fenomenul de blocaj.
     Interferon. Produs al celulei-gazdă, sub influenţa unui virus (interferent), în măsură să oprească dezvoltarea altui virus în celula respectivă.
     Interlinie. Spaţiu între două zone liniare: interlinia de coa-lescenţă metacarpiană sau meta-tarsiană la taurine etc. Intermedină. Hormon produs de lobul intermediar al hipofizei, cu acţiune asupra celulelor me-lanofore sau (indirect) asupra hipotalamusului şi posthipofi-zei.
     Intermedio-facial (lat. N. inter-mediofacialis), sin. perechea a VII-a de nervi capitali. Nerv cranian motor şi parasimpatic (prin intermediar), avînd originea aparentă pe partea latero-anterioară a bulbului rahidian, de unde se angajează în hiatusul auditiv intern, apoi în canalul facialului (Fallope), prezentînd pe traiect un ggl. genicu-lat (intraosos) şi emiţînd pe
 traiect: n. marele pietros superficial, n. micul pietros superficial, n. muşchiului scăriţii, n. coarda timpanului: după ieşirea din conduct detaşează: n. auricular anterior (nazal), n. auricular intermediar (mijlociu), n. auricular caudal (posterior), n.digastric, n. jugulo-hio--stilohioidian, n. cutanat cervical şi ramuri pentru zona paro-to-guturală, apoi participă la formarea p'icului subzigotie. Intermitent (lat. intermittere: a întrerupe). Care prezintă întreruperi la intervale mai mult sau mai puţin regulate: febră intermitentă etc.
 Interoceptor. Receptor nervos care culege impresii din interiorul organismului.
 Interogatoriu (lat. interogare: a întreba). Metodă de examinare ce constă din întrebări puse de examinator şi răspunsuri din partea celor care prezintă animalele spre examinare, urmărind precizarea anamnezei. Interosoasă comună (lat. A. in-terossea communis). Colaterală a arterei mediane la nivelul arcadei radio-ulnare. Interosoasă volară (lat. A. inte-rossea volaris). Ramură a in-terosoasei comune, detaşată înainte de angajarea ei în spaţiul interosos al antebraţului, prezentă la cabaline, suine şi carnivore. Coboară pe partea volară a spaţiului interosos, anas-tomozîndu-se la nivelul zonei proximale a metacarpului cu o ramură din a. radială, pentru a forma arcul volar profund. Intersternebrale (articulaţiile-) (lat. Articuli intersternebrales). Leagă sternebrele între ele prin sincondroză. La taurine, ovine şi suine, prima articulaţie inter-stemebrală este o diartroză, posedînd o capsulă articulară. Interstiţial. Care se referă la interstiţii. Termenul se utilizează pentru definirea substanţei
 (substanţă interstiţială), ţesutului (ţesut interstiţial) care ocupă spaţiile interstiţiale. Interstiţiu (lat. interstitium: loc între). Interval. în anatomie defineşte intervalul sau spaţiul care se găseşte între două formaţiuni care ajung în contact (interstiţiu muscular etc.). Intertrigo (lat. inter: între, te-rere: a înroşi). înroşire sau erupţie dermatitică în zona de contiguitate dintre piele şi mucoase.
 Interventricular (sept-). Peretele muscular care separă cele două ventricule cardiace. Interventricular (şanţ-). Depresiune care delimitează ventriculele cordului.
 Intervertebral. Care este plasat între vertebre; disc intervertebral etc.
 Intervertebrale (articulaţiile-)
 (lat. Articuli intervertebrales). Complexe articulare care leagă vertebrele între ele, distingîn-du-se: articulaţii ale corpurilor vertebrale şi articulaţii ale arcurilor vertebrale.
 Intestin (lat. intestinum: din interior, pl. intestina: intestine). Lung conduct organic, situat în cavitatea abdominală, de la stomac pînă la anus, putînd fi sistematizat în: intestin subţire (duoden, jejun, ileon) şi intestin gros (cec, colon, rect). Intestinal (nerv-) (lat. n. intesti-nalis). Cordon nervos voluminos, vegetativ la păsări, aşezat în apropierea micii curburi a intestinului terminal, stabilind legătura între plexul pelvin şi plexul mezenteric.
 Intima, sin. endarteră, tunică internă a arterelor, endoteliu vascular. Tunică internă, monostra-tificată, a vaselor, compusă din celule endoteliale, alungite în sensul vasului, dispuse pe o membrană bazală la arteriole şi pe un strat subendotelial stri-
 at, cu aspect granulos, la arterele mari.
 Intoleranţă. Imposibilitatea organismului viu de a suporta un medicament oarecare, grefon etc. fără a suferi tulburări grave. Intoxicaţie. Tulburare produsă de prezenţa unei toxine în organism, distingîndu-se intoxicaţii exogene (prin aport) şi endogene (autointoxicaţii).
 Intra vitam (lat.). în timpul vieţii.
 Intradermic. Exclusiv în grosimea dermului, localizat numai la derm.
 Intubaţie. Introducerea unui tub proporţional cu organul care-1 suportă, cu scopul păstrării tranzitului. Se aplică intratraheal în timpul anesteziei sau în chirurgia toracică.
 Intri cat. întreţesut.
 Intrinsec. Care-i este propriu şi esenţial.
 Intromisie (lat. intramitere: a introduce în). Introducerea unui corp în altul. Termenul se utilizează pentru acţiunea de introducere a penisului erectat în vagin.
 Intumescenţă. (lat. in: în, tu-
 mescere: a se umfla). Creşterea volumului unui organ sau a unei componente organice. Invaginaţie. Pătrunderea unei porţiuni de organ sau de ţesut într-o cută proprie: invaginarea tubului neural la embrion etc. Invazie. Năvălire. împrăştierea germenilor patogeni sau a paraziţilor în întreg organismul, condiţionînd accentuarea semnelor de boală.
 Inversie, sin. remaniere inter-cromosomică. Termen utilizat în genetică pentru definirea schimbării locului unor segmente ale aceluiaşi cromosom, implicînd schimbarea locusului (poziţiei) genelor.
 Inversiune uterină, sin. prolaps uterin. Deplasarea spre înapoi
 INV
 381
tW şi Svaginarea în zohâ perineală ggg a uterului, cu răsfrîngerea mucoasei, care devine exterioară, o parte din uter apărînd sub forma unei mase voluminoase, învelită în mucoasă, cu o depresiune centrală reprezentînd continuitatea organului spre interior.
     Investigaţie (lat. investigare: a căuta cu luare aminte). Cercetarea atentă şi ordonată, efectuată cu scopul de a descoperi ceea ce nu poate fi observat cu uşurinţă, ceea ce trece neobservat sau este necunoscut. Involuţie. Regresiunea unui organ sau formaţiuni, normale sau patologice.
     lodisept, sin. Yatren. Produs iodat şi bicarbonatat, utilizat pentru acţiunea antiseptică şi stimulentă nespecifică.
     Iodură de potasiu (lat. Kalium jodatum). Compus cristalin alb, utilizat ca rezolutiv, dezinfectant, antimicotic, diuretic, ex-pectorant, eumetabolizant în distiroidii etc.
     Iohimbină (lat. Yohimbinum). Alcaloid ce dilată vasele organelor genitale ş.a., servind astfel ca afrodiziac, în caz de impotenţă a masculilor,pentru apariţia căldurilor etc.
     Io'mud, v. Calul Iomud. Ireductibil. Care nu poate fi redus: hernia ireductibilă etc. Iremidiabil.Fără posibilitate de remediere.
     Ireponibil. Care nu poate fi repus: hernie ireponibilă etc. Ireversibil. Care nu poate fi redus în starea sau forma precedentă formei actuale.
     Iridareoză (gr. iris: iris, araio-tis: diminuare). Atrofia irisului. Iridectomedializâ (gr. iris: iris, ectomi: tăierea unei părţi, diali-sis: separarea). Metodă de practicare a unei pupile artificiale prin excizia unei porţiuni din circumferinţa iriană.
iridectomie. fexcizia unei porţiuni din iris.
Iridelcoză (gr. iris: iris, elcosis: ulceraţie). Ulceraţia irisului. Iridencliză. Metodă de practicare a unei pupile artificiale prin decolarea unei porţiuni din marea circumferinţă a irisului şi fixarea porţiunii decolate în
plagă.             .............
Irideremie (gr. ins: ins, enmia: absenţă). Absenţa congenitală a irisului.
Irideză. Strangularea irisului într-o plagă corneană.
Iridocel. Hernia irisului printr-o plagă sau ulcer cornean. Iridociclocoroidita infecţioasă a bovinelor. Oftalmie exsudativă cu caracter inflamator fi-brino-purulent, recidivant, specifică rumegătoarelor mari, cu etiologie neprecizată, putînd evolua acut (fotofobie, lăcri-mare, edem palpebral, congestie conjunctivală şi pericheratică, ulcer cornean etc.) sau cronic (abcese croneene, cataractă, atrofii).
Iridociclocoroidita recidivantă a calului. Sindrom ocular inflamator, exsudativ, cu caracter recidivant, evoluînd în accese. Accesele, la rîndul lor, evoluează trecînd printr-o fază acută inflamator ie, alta exsudativă (cu fotofobie, epiforă, edem palpebral şi conjunctival, congestie pericheratică, impermeabiliza-rea corpului apos, pareză iriană, hipopion etc.), urmată după unul sau mai multe accese, de
o  perioadă de stingere (atrofie oculară). în cadrul sindromului s-au distins forme recidivante cu exsudat redus (glaucoma-toase, reumatismale), cu exsudat abundent şi acces simultan la ambii ochi (leptospirice, gravidice) sau cu accese succesive (oftalmii intermitente, periodice etc.).
 Iridoci clocoroidltă. Inflamaţia complexă a membranei muscu-lo-vasculare a ochiului. Iridocolobotnă (gr. iris: iris, coloboma:    deşirare,  fisurare).
 1  — Fisurarea irisului. 2 — Lipsa unei porţiuni din iris. Iridocoroidita omfalică. Infla-maţie irido-coroidiană de natură infecţioasă, în general avînd caracter de metastază sau alergoză, frecventă la mînjii şi viţeii cu omfaloflebită. Irido-coroidită. Inflamaţia simultană a irisului şi coroidei, recunoscînd cauze complexe şi multiple.
 Iridodeză (gr. iris: iris, dein: a fixa). Operaţia practicată cu scopul de a deplasa pupila, fixînd irisul la comee. Iridodializă (gr. iris: iris, dia-lisis: separare). Decolarea unei porţiuni din marea circumferinţă a irisului.
 Iridoncoză (gr. iris: iris, oncosis: tumefacţie). Hipertrofie iriană. Irldoptoză (gr. iris: iris, ptosis: cădere). Deplasarea spre înainte a irisului.
 Iridorexă, sin. iridorexie. Deşi-rarea irisului (practicată eventual în scopul deslipirii lui de cristalin), în caz de sinechii posterioare totale.
 Iridoschismă (gr. iris: iris, schisma: divizare). Divizarea irisului prin persistenţa congenitală a fantei ontogenetice ventrale. Iridotomie. Practicarea unei pupile artificiale prin incizarea simplă sau multiplă a irisului. Iris. Porţiune a membranei musculo-vasculare a ochiului, situată înapoia coxneii, la distanţă de aceasta (delimitînd caudal camera anterioară şi cra-nial camera posterioară a ochiului), prezentînd în centru o perforaţie (pupila). Marea circumferinţă se fixează la nivelul limbului sclero-cornean, continuîn-du-se cu corpul ciliar.
 Irish-blue, sin. Kerry-blue. Cîine IBI irlandez cu craniu plat, bun ggg vînător şi uşor de dresat. Prezintă urechi mici în formă de „V“, păr moale mătăsos (se tunde pe cap şi pe gît). Roba de la negru-cenuşiu-albăstriu la ce-nuşiu-roşcat. Coada se amputează. Talia: 45—47 cm. Irish-terrier. Cîine de apartament şi de vînătoare, fidel, bătăios, curajos, cu capul lung şi craniul plat şi strîmt. Prezintă urechile mici, bine ataşate, în formă de „V“, atîmînde spre înainte, părul aspru şi semi-lung pe corp, scurt şi aspru pe cap, cu barbişon. Roba în general uniformă, roşie sau gălbui-roşiatică, mai deschisă pe pîntece. Coada în general scurtă este lipsită de franjuri, ataşată sus, purtată vioi dar fără a fi ridicată deasupra feselor şi fără a fi încovrigată. Talie: 45 cm. Iritabilitate (lat. irritare: a provoca). 1 — Caracterul de a fi impresionat de o excitaţie şi de a răspunde relativ corespunzător. 2 — Excitabilitatea sau sensibilitatea crescută a unui organ, regiuni etc.
 Irită. Inflamaţia irisului.
 Irită hemoragică. Formă de irită, frecventă în accesele grave de iridociclocoroidită recidivan-tă, de oftalmie jigodioasă, intoxicaţii etc. Se manifestă prin fotofobie, lăcrimare, mioză, tulburarea hemoragică a corpului apos, exsudat roşcat în camera anterioară a ochiului etc.
 Irită leptospirică. Inflamaţie iriană bilaterală, cu caracter de epifenomen, în leptospiroza cabalină, cel mai adesea coexis-tînd cu subicter.
 Irită plastică. Complicaţie a iritelor acute, caracterizată prin apariţia unor aderenţe irido-cristaliniene (sinechii).
 Irită reumatismală. Inflamaţie iriană, de natură reumatismală,
cu caracter cronic, recidivant, coexistînd cu alte semne de reumatism, întîlnită la cal şi cîine.
Irită seroasă. Irită de origine toxică sau infecţioasă, caracterizată printr-o inflamaţie acută a irisului, urmată de apariţia unui exsudat uniform pe suprafaţa irisului şi în cnmera anterioară, fotofobie etc.
Irită supuraţi vă. Formă de inflamaţie iriană caracterizată prin inflamaţia acută a irisului, consecutivă plăgilor iriene sau infecţiilor endogene.
Irită ti fi că. Inflamaţie iriană secundară, frecventă la caii bolnavi de febră tifoidă, caracterizată prin tulburarea corpului apos şi apariţia unui hipopion cenuşiu.
Ischemic (gr. ischein: a opri, a reduce, a: fără, haima: sînge), sin. anemic. Cu cantitate redusă de sînge.
Ischemie, sin. anemie localizată. Scăderea cantităţii de sînge dintr-un teritoriu relativ circumscris, consecutiv insuficienţei vasculare locale (compresiune de la exterior, tromboză, embolie, angiospasm), fiind afectate cu deosebire organele sau teritoriile cu circulaţie terminală. Ischiadic (nervul-)’(lat. N. ischi-adicus), sin. nervul sciatic. Cel mai voluminos nerv detaşat din porţiunea caudală a plexului lombosacrat; iese din cavitatea pelvină prin marea gaură ischiadică, trece pe suprafaţa externă a ligamentului sacrosciatic şi se continuă la nivelul articulaţiei coxo-femurale cu nervul tibial.
Ischiadică (lat. A. ischiadica). Colaterală a aortei abdominale la păsări. După ce emite două artere renale caudale, iese din cavitatea pelvină prin gaura ischiadică, la nivelul căreia etnite o arteră trocanterică (cra-
nială) şi o a. gluteenâ (caudal), apoi, în regiunea coapsei dă artera profundă a femurului, a. nutricială femurală şi a. femurală caudală. La nivelul unghiului de flexiune femuro-tibial se anastomozează cu a. femurală, apoi se bifurcă în a. tibială medială şi a. tibială anterioară (din care se izolează a. tibială posterioară).
Ischio-anal (muşchi-), sin. ridicătorul anusului, retractorul anusului. Muşchi fin, lăţit, inserat cranial pe creasta supraaceta-bulară şi pe faţa medială a ligamentului secrosciatic şi întreţesut caudal cu sfincterul extern al anusului. Ischio-cavernos (lat. m. ischio--cavernosus). Muşchi scurt şi gros, aşezat peste rădăcinile penisului, inserîndu-se pe arcada ischiatică şi pe părţile laterale ale corpului cavernos. Ischio-coccigian (m.ischiorcoccy-geus). Muşchi al cozii la mamifere, triunghiular, inserat cranial pe faţa medială a ligamentului sacrosciatic şi pe creasta supraacetabulară, caudal pe apofizele transverse, faţa ventrală a ultimelor vertebre sacrale şi primele caudale. Coborîtor al cozii. Foarte dezvoltat la păsări.
Ischio-pubiană (articulaţia-) (lat. ischio-pubicus), sin. simfiza pu-bianâ. Leagă cele două coxale între ele printr-o masă de ţesut cartilaginos (la tineret) sau osificat (la animalele bătrîne), întărită de un ligament periferic cu fibrele transversale. Ischium. Piesă osoasă care intră în componenţa coxalului, delimitînd parţial gaura obturată (pe podeaua bazinului) şi arti-culîndu-se medial cu osul simetric. Marginea laterală este scobită de mica incizură ischiatică, marginea caudală determină cu simetrica ei arcada ischiadică,
cea medială concură la formarea simfizei ischiadice, în timp ce unghiul cranio-lateral participă la delimitarea cavităţii cotiloide.
 Ischiurie (gr. ischein: a reduce, a opri, ouron: urină), v. Retenţie urinară
 Isker. Rasă de taurine formată în Bulgaria, pe valea rîului cu acelaşi nume, prin încrucişarea rasei de stepă locale cu vitele ilirice (Bos bmchiceros) din peninsula Balcanică.
 Isonzo. Hibrid dublu de viermi de mătase, originar din Italia, cu gogoşile albe. Se creşte şi în ţara noastră.
 Isterie (gr. hysfera: uter). Manifestare parapsihotică, diferită de cea de la femeie, întîlnită mai ales la pisicile siameze în perioada căldurilor, caracterizată prin excitabilitate mărită, accese convulsive, agresivitate etc. Istizin, sin. dioxiantrachinonă. Purgativ sintetic pulverulent portocaliu, deosebit de activ în supraîncărcări intestinale, mai puţin în cele ale compartimentelor gastrice.
 Ivoriu, sin. dentină. Component dur al dintelui, de culoare gălbuie, străbătut de fine canali-cule dentare, paralele (2 microni), căptuşite de teaca Neu-mann şi orientate de la cavitatea pulpară spre suprafaţa dintelui. Canaliculele adăpostesc fibrele Tomes. Din loc în loc se observă mici spaţii neregulate (Czermak).
 Ixod, sin. căpuşe. Acar ian de dimensiuni mari, cu rostru terminal flancat de 2 palpi şăn-ţuiţi la faţa internă, picioarele din 6 articole, cu ventuze. Este un hematofag, parazit temporar, distingîndu-se diverse genuri: Ixodes, Haemophysalis, Dermacentor, Rhipicephalus, Hy-aloma etc.
 Izabelă. Culoare simplă, dată de fire de păr de culoare gal-
 benă., pe tot corpul. Se cunosc tzo nuanţele: deschis, ordinar, în- 335 chis.
 Izoaglutinare. Aglutinarea produsă folosind material obţinut de la animale din cadrul aceleiaşi specii.
 Izoaglutinină (gr. isos: egal, agglutinare: a lipi), sin. izohe-maglutininâ. Aglutinină în măsură să producă reacţie de hema-glutinare la alt individ, din aceeaşi specie cu cel în al cărui sînge se găseşte.
 Izoanticorpi. Anticorpi normali ce se găsesc la mulţi dintre indivizii aceleiaşi specii, în măsură să determine reacţii la alte grupe de indivizi de aceeaşi specie: izoaglutininele legate de grupele sanguine etc.
 Izoantigen. Antigen obţinut de la animale din aceeaşi specie. Izohemolizină (gr. isos: egal, haima: sînge, lysein: a liza, a topi). Hemolizină activă asupra globulelor roşii ale unui individ de aceeaşi specie cu individul care o posedă în sînge. Izohemoterapie. Terapeutica bazată pe folosirea sîngelui obţinut de la un animal din cadrul aceleiaşi specii (transfuzia sangvină) .
 Izoimunizare. Apariţia în serul sangvin de anticorpi care reacţionează în prezenţa hematiilor obţinute de la un animal din aceeaşi specie aşa cum se întîm-plă în icterul hemolitic al nou-născuţilor .
 Izoleucina. Aminoacid esenţial, cu rol important în nutriţie, în metabolismul aminoacizilor şi în activitatea sistemului endocrin .
 Izostenurie (gr. isos: egal, sthe-nos: forţă, concentrare, ouron: urină). Egalitatea sîngelui şi a urinii în ce priveşte molarita-tea, caracterizată printr-o densitate a urinii în jur de 1 010 la majoritatea speciilor; prelungită sau permanentă, ea
25 — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
     demonstrează insuficienţa func-886 ţionalâ renală faţă de solicitările mereu variabile.
     Izotonic. Starea tensiunii osmotice a unei soluţii cu concentraţie ionică egală cu a plasmei. Izotop (gr. isos: egal, topos: loc). Element cu acelaşi număr de ordine (egal cu numărul protonilor din nucleu sau cu numărul electronilor orbitali) în tabloul periodic, ca şi alt element ; pentru tehnicile de investigaţie biologică au importanţă şi izotopii stabili, însă mai ales izotopii radioactivi (astfel numiţi întrucît se dezintegrează, emiţînd raze), în cercetarea diferitelor metabolisme, a hemato-poezei, timpului de circulaţie, explorării ţesutului osos, glandelor endocrine, digestiei, funcţiei diferitelor organe etc.
                     î
Inciorăpat. Pintenogeală la care zona albă se întinde de la chi-şiţă pînă peste genunchi sau peste jaret.
încrucişare complexă. Metoda
de încrucişare amelioratoare în care se folosesc trei sau mai multe rase de animale. Încrucişare de absorbţie. Metodă de încrucişare a femelelor dintr-o rasă locală neameliorată cu masculi amelioratori timp de mai mu te generaţii, încrucişare de ameliorare. Metodă dj încurcişare practicată în zootehnie cu scopul îmbunătăţirii însuşirilor unei rase, distingîndu-se: încrucişări de absorbţie, de infuzie, pentru obţinerea de rase noi etc. încrucişare de infuzie. Metodă amelioratoare (de remediere a unui defect existent la o anumită rasă) constînd din încrucişarea unui grup de femele neameliorate cu masculi amelioratori, produşii rezultaţi fiind la rîndul lor împerechiaţi cu alţi reproducători din cadrul rasei respective, încrucişare de producţie.Metoda de încrucişare prin care se urmăreşte obţinerea efectului hetero-zis, distingîndu-se încrucişări industriale alternative şi încrucişări industriale de rotaţie, încrucişare industrială. Metodă de încrucişare practicată cu scop economic imediat (prin fenomen heterozis de pildă), încrucişare simplă. împerechie-rea dintre două rase practicată cu scop ameliorator. îndopare. Metodă de îngrăşare rapidă, constînd din hrănirea forţată a păsărilor (în special gîşte, raţe şi curci). Se poate face manual sau cu maşini speciale. Prin îndopare, păsările consumă o cantitate de hrană mai mare cu 30—50% de cît ar consuma hrănite liber.
     Imblfnzire. 1 — Fază a domesticirii (v). 2 — Atenuarea caracterelor sălbatice, de agresivitate etc.
     împislirea folosului, sin. obstrucţia folosului. Boală determinată de alimente lignificate, caracterizată morfopatologic prin destinderea organului de către materialul alimentar aglomerat şi indurat, iar clinic, prin colică, durere sau senzaţie de bloc de gheaţă în apă la palpaţia prin izbire, parezia prestomacelor etc.
     încălţat. Pintenogeală la care zona albă se întinde de la chi-şiţă pînă la genunchi sau pînă la jaret.
     închistare (gr. in: în, kystis: vezică). înconjurarea de un ţesut fibros sau o membrană ce poate fi asemănătoare cu o vezică, în cazul unor colecţii purulente, paraziţi, corpi străini pe altă natură etc.
îngustarea canalului pelvîn. Reducerea diametrelor canalului pelvin (modificări osoase, uterine, cervicale, vaginale, vulvo-vestibulare), în măsură să determine distocii chiar în caz de poziţie şi prezentare eutocică a feţilor.
Insllozarea nutreţurilor. Mod
de conservare a nutreţurilor verzi şi suculente, prin fermentaţie anaerobă (lactică). însilozat (nutreţ). Nutreţ preparat şi conservat prin însilo-
zare. A se evita folosirea ca Î^T echivalent al termenului de „si- ggy loz", care indică construcţia (amenajarea în care se practică însilozarea): nu se va spune „siloz" în loc de „furaj însilo-zat“.
înţepare cu caiaua, sin. atingere cu caiaua. Termen sub care se defineşte în ortopedia veterinară traumatizarea membranei cheratogene printr-o caia prost bătută, dar nereţinută în ţesuturi.
Jabou esofagian, v. Dilataţie esofagiană.
Jacobson (nerv-) (lat.N.tympa-nicus) sin. n. timpanic. Ramură a n. glosfaringian, detaşată de la nivelul ganglionului pietros (de fapt din porţiunea corespunzătoare ggl. Ehrenritter) şi pătrunsă în cutia timpanică, unde trece peste promontoriu, aînd
6  colaterale: pentru fereastra rotundă, fereastra ovală, n. tim-pano-carotic, pentru trompa fa-ringo-timpanică, n. marele pietros profund şi n. micul pietros profun !.
Jaiît S rol a lui -). 1 — Reacţie pentru evidenţierea indicanuriei.
2  — Reacţie pentru evidenţierea creatininuriei. 3 — Probă pentru diagnosticul anizocoriei congenitale (sin. proba celor două colire).
jaguar (lat. Felis onca). Specie de mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană galben-roşietică, cu
pete şi inele negre. Trăieşte în America şi se vînează pentru blana sa.
Japoneză cu penaj mătăsos, sin.
găina de mătase, Negresse. Rasă de găini, originară din Japonia, cu talia mică, de culoare neagră, albă sau galbenă, cu penaj moale şi mătăsos şi cu moţ mare, crescută pentru frumuseţea penajului.
Jar. Părul care acoperă extremităţile corpului la majoritatea raselor de oi. Se găseşte pe faţă, urechi, extremităţile membrelor, la unele rase cu coada golaşă şi pe vîrful cozii (friză). Este scurt, gros şi fără proprietăţi textile.
Jardă. Exostoză a extremităţii proximale a metatarsului rudimentar lateral şi a tuberozită-ţii ligamentare a metatarsului principal, fără a depăşi nivelul metatarsian (în caz contrar este vorba de eparven).
 Jaret. Termen de zootehnie şi hipologie, definind regiunea axată pe articulaţia tibio-tarso-me-tatarsiană.
 Javart. Necroza ţesuturilor conjunctive dure (tendinos, cartilaginos) .
 Javart cartilaginos, sin. javart podal, necroza fibrocartilajelor complementare ale copitei. Boală specifică ecvinelor, apărută în general ca o complicaţie a traumelor coronare şi caracterizată printr-o deformare inflamator ie-fistuloasă a coroanei. Javart furcal, v. Necroza fur-cuţei de corn şi a cuzinetului plantar.
 Javart tendinos bulbar. Necroza tendonului m. flexor profund al falangelor şi a porţiunilor fibroase care-1 acoperă la nivelul călcîielor, produsă de traumatisme complicate şi manifestată prin edem, deformare şi sensibilitate evidentă la nivelul chişiţei, mortificare circumscrisă etc.
 Javart tendinos coronar. Necroza tendonului m. extensor digital comun, la nivelul inserţiei lui pe eminenţa piramidală, provocată de traumatisme complicate şi caracterizată prin necroză zonală, inflamaţie evidentă, şchiopătură etc.
 Javartul cuzinetului. Necroza parţială a cuzinetului plantar, produsă de traumatisme furcale şi manifestată prin sensibilitate şi mortificare zonală, localizată la corpul cuzinetului plantar.
 Jder (lat. Martes martes). Specie de mamifer carnivor din familia mustelidelor, asemănător cu dihorul, cu blană de culoare brun-închisă, foarte preţioasă. Trăieşte în pădurile din Europa ( şi în ţara noastră), şi din vestul Siberiei, vînîndu-se pentru blană.
 Jejun (lat. jejunus: gol, nemîn-cat, flămînd). Porţiunea intes-
 tinului subţire cuprinsă între JOH duoden (ligamentul duodeno- ggQ transvers) şi ileon (originea ligamentului ileo-cecal).
Jejunal. Care se referă la jejun. Jejunală (lat. Aa. jejunales). Puternic fascicul de artere detaşate din a. mezenterică cranială, cuprinzînd 15—20 de vase la cal, izolate succesiv dintr-un trunchi jejunal la restul animalelor domestice. Fiecare arteră, în apropierea micei curburi intestinale, se bifurcă, realizînd o serie de anastomoze în arcadă (prima anastomoză unindu-se la a. duodenală, iar ultima stabilind legătura cu a. ileonică). Jersey. Rasă de taurine, originară din Anglia, una din cele mai bune producătoare de lapte (3 500 1). Are talia de 1,25 m, greutatea corporala a vacilor de 300—350 kg, cu cap scurt, expresiv, cu orbite evidente, coarne scurte şi fine, îndreptate înainte, cu osatură fină, piele şi păr fin, conformaţie tipică de lapte, cu uger foarte bine extins înainte şi bine susţinut. Roba este de regulă de culoare uniformă, brună-roşcată sau iza-belă, cu extremităţile mai închise .
Jersey gălbui. Linie de curci. Jervină. Toxialcaloid din ştiri-goaie (veratrum album)
Jetaj (fr. jeter: a arunca, a da afară). 1 — Eliminarea pe nări a diferitelor produse (jetaj redus, abundent, continuu, intermitent, unilateral, bilateral etc.). 2 — Conţinutul eliminat pe această cale (jetaj alimentar, seros, mucos, spumos, hemoragie etc.). Jetajulapare în rinite, colecţii paranazale, guturale în afecţiuni întovărăşite de expec-toraţie abundentă, disfagie, vo-mitare etc.; jetajul seros se observă şi la animale sănătoase. Jgheab. Regiune corporală (depresiune) delimitată de o pai te
     şi de alta de cele două ramuri 390 ale mandibulei.
     Jigou. Denumire comerciala dată regiunilor musculare ale coapsei, gambei şi fesei. La ovine, jigoul cuprinde carnea de cea mai bună calitate. Jintiţă. Lichid de culoare alb-gălbuie, preparat din zerul proaspăt, fiert, din care nu s-a ales urda.
     Joung Rattler. Armăsar jumătate sînge de galop, creator de linie, din rase de cai trăpaş an-glo-normand.
     Jucători clujeni. Rasă de porumbei, din grupa raselor de porumbei jucători la înălţime, ce se cresc în jurul Clujului. Jucători de Komaron, sin. Ko-tnaron. Rasă de porumbei din grupa raselor de porumbei jucători la înălţime, formată în Ungaria.
     Jucători de Moldova, v. Jucători dublu moţaţi de Ardeal. Jucători dublu-moţaţi de Ardeal, sin. jucători de Moldova. Rasă de porumbei din grupa raselor de porumbei jucători la înălţime, caracterizaţi printr-un moţ dublu, din care al doilea apare ca o rozetă pe frunte. Se cresc în centrul Transilvaniei şi în Moldova.
     Jucători de Timişoara. Rasă de porumbei, din grupa raselor de porumbei jucători la înălţime, crescuţi în jurul Timişoarei, asemănători întrucîtva cu porumbeii Komaron, însă mai mici şi cu un zbor şi joc superior.
     Jugula (a-) (lat. jugulare: a tăia gîtul, a jugula). 1 — Termenul se foloseşte în activitatea de abator pentru definirea operaţiei de sacrificare prin tăierea în masă a vaselor cervicale şi traheii. 2 — în patologie (terapeutică, epizootologie) defineşte reuşita acţiunii de oprire a evoluţiei unei boli (jugularea
bolii), a unei epizootii (jugularea epizootiei) etc.
Jugular (nervul-) (lat. N. Jugularii). Fir ortosimpatic fin ce leagă ganglionul cervical superior (sau n. carotic intern) de ganglionul pietros Andersch al glosofaringianului şi de ganglionul jugular al vagului. Jugulară (venă-). Trunchi colector venos, care descarcă sîngele din regiunea cefalică, rezultînd prin confluarea venelor capului (v. temporală superficială, v. maxilară internă v. linguală etc.) la nivelul parotidei. Trunchiul rezultat se plasează în jgheabul jugular, confluînd cu simetricul lui la nivelul apertu-rii toracale craniale (confluentul jugular) şi cu venele axilare. în regiunea cervicală superioară şi mijlocie este separată de a. carotidă prin interpunerea m. omo-hioidian. Rumegătoarele şi suinele prezintă o v. jugulară superficială şi una profundă. Jumătate sînge de sud,v.Tarbes. Jumătate sînge normand, v. Anglo-normand. jurisprudenţă veterinară. 1 — Studiul legilor şi regulamentelor care fixează limitele, drepturile şi responsabilităţile celui care practică medicina veterinară. 2 — Complexul de legi şi regulamente care fixează limitele practicării profesiunii medical-veterinare, utilizării şi mişcării efectivelor de animale, manipulării şi utilizării produselor de origine animală etc. Justin Morgan. Armăsar arab, de talie mică, dar foarte vioi şi energic care a creat o linie principală a Trăpaşului american.
Juvelnic. Unealtă pentru păstrarea peştelui viu în apă, confecţionată din plasă, nuiele, scînduri, montate pe cercuri de lemn sau'de sîrmă groasă. Juvenil. 1 — Nedezvoltat complet. 2 — Cu aspect tînăr.
K (vitamina-), sin. vitamină antihemoragică. Vitamină de coagulare, sintetizabilă de bacteriile din tubul digestiv al vertebratelor superioare, avînd un rol deosebit în procesul de coagulare a sîngelui, prin favorizarea procesului trombinogenetic al ficatului. Carenţa în vitamina K, apărută ca o consecinţă a sterilizării faunei şi florei intestinale sau în urma ingerării unor substanţe care tulbură metabolismul bacterian (antivita-minic) predispune la hemoragii grave.
Haituri x Alb Băneasa. Hibrid de viermi de mătase cu gogoşi albe.
Kalchschmidt (proba -), sin. proba zonei corpilor străini. Proba tactilă pentru evidenţierea durerii reflectate de la suprafeţele lezate în reticuloperitonită, pînă în zona grebănului sau chiar pe regiunea costală.
Kaltblut. Tip de cal german de tracţiune grea, ce se creşte în Bavaria. Este mai mic şi mai uşor în raport cu celelalte rase de tracţiune.
Kansas. Soi de lucemă, creat şi cultivat în S.U.A.
Karabah. Rasă de oi de carne, lînă şi lapte, ce se creşte în raioanele de munte din Caucaz, cu lînă groasă şi mixtă, coadă grasă, bine adaptată întreţinerii pe păşuni de munte.
Karakul, V. Caracul.
Karlsberg. Soi de orzoaicâ, ce se cultivă în Transilvania şi Banat.
Karnabat, v. Camabat.
Kaschgar (lat. Ovis polii). Varietate de oaie sălbatică ce reprezintă o formă gigantică a Argalului, trăind în regiuni muntoase foarte înalte. A fost descoperită la sfîrşitul secolului al XVIII-lea de Marco Polo.
Kastl-Mayer (reacţia-). Reacţie _______
de apreciere a prezenţei sînge- 391
 KAZ lui în produsele biologice (fe-392 cale, urină).
      Kazahă cu capul alb. Rasă de taurine, formată în U.R.S.S., prin încrucişarea vacilor locale cu tauri de rasa Hereford. Kazahstan. Rasă de oi cu lînă fină, formată în U .R .S .S. pr in încrucişarea oilor locale Kurdiuk cu berbeci Merinos precoce şi infuzarea ulterioară cu Merinos Rambouillet. Este rezistentă, cu capacitate mare de valorificare a păşunilor uscate şi are aptitudini pentru îngrăşare.
      Kefir. Lichid acidulat, fermentat, preparat din lapte de vacă supus acţiunii unui bacii (Baci-lus caucasicus) şi acţiunii unei levuri (Sacharomices kefir). Keler-Funke, v. Butirometru. Keliotomie. Practicarea unei incizii labiale.
      Kelotomie. Incizia inelului herniar în herniile abdominale (ingvinale) strangulate.
      Kenai Mink (lat. Mustela Vison Melampeplus — Elliot), sin. Vizon Kenai. Varietate principală de vizon, care a contribuit la crearea populaţiilor şi varietăţilor actuale, ce se cresc în America de Nord.
      Kenana. Tip de taurine cu cocoaşă, ce se creşte în Sudan. Kerit. 1 — Rasă de oi englezească de carne cu lînă lungă (v. Romney-Marsh). 2 — Soi de soia, ce se cultivă în S.U.A., cu productivitate mare. Kent-Berlchonne, v. Charmoise. Keratoplastie. Operaţie reparatorie plastică a comeii, prin heteroplastie.
      Keratoză, v. Discheratoză. Kerdiles (boala-), v. Sindromul hemoragie al bovinelor.
      Kermes mineral (lat. Stibium sulfuratum rubrum). Pulbere roşie utilizată pentru efectul expectorant.
      Kerry. Rasă de taurine din regiunile muntoase ale Irlan-
 dei, caracterizată prin talie mică (circa 1 m) şi greutate redusă (250 kg), cu conformaţie fină şi corectă, cu roba neagră sau brună, cu o linie mai deschisă pe spate, puţin pretenţioasă la condiţiile de alimentaţie, pro-ducînd 1 800 1 lapte.
 Keta (lat. Oncorhynchus keta). Peşte teleostean, înrudit cu păstrăvul, putînd ajunge la 1 m lungime şi la 10 kg greutate. Trăieşte în mările din Extre-mul-Orient, fiind unul dintre peştii care produc icrele de Manciuria.
 Keystone. Soi de orz, productiv, cultivat în Canada. Khaki-Campbell. Rasă de raţe creată în Anglia, prin încrucişarea raselor locale cu rasa Alergătoare indiană. Se caracterizează prin direcţia uşor oblică a trunchiului, culoarea penajului diferită în funcţie de sex, producţie de 180 — 200 ouă anual, greutate corporală de circa 2,5 kg, la răţoi şi 1,8 —2 kg la raţe. Datorită calităţilor sale şi uşurinţei de a se aclimatiza, a devenit una din cele mai răspîndite rase. Kiangul. Tip de hemion, de talie mai mare, care trăieşte sălbatic în Tibet şi C asm ir.
 Kills. Rasă de capre, specializată în producţia de lapte, ce se creşte în sud-estul Turciei. Kladrub. Rasă de cai, ce se creşte în R.S. Cehoslovacă, formata din amestec sînge spaniol cu calul local. Are înfăţişarea calului lipiţan de la noi şi are aptitudini pentru tracţiune uşoară şi mijlocie. Klebsiella. Gen de cocobacili nesporulaţi, Gram negativi, în care se încadrează Kl. pneu-moniae, incriminat ca agent determinant în bronhopneumonia mînjilor, în anumite mamite ale vacilor etc.
 Klepper. Cal local din Estonia care a participat la formarea rasei de cai Tori.
 Kocuso. Soi de dud, creat şi selecţionat în Japonia, cu producţie de frunze de 6 000 —
 7 000 kg/ha anual.
 Koheilan (arab Ku-Hai-Lîn: cal distins). Cea mai veche, mai numeroasă şi apreciată linie de cai arabi, care a contribuit la formarea tuturor celorlalte linii.
 Kombar, v. Comor.
 Konic, v. Calul local polonez. Kuciugurov. Rasă de oi de carne-lînă, ce se creşte în U.R.S.S., cu lînă groasă şi mixtă. Kuhlănder. Rasă de taurine, ce se creşte în Moravia şi Austria, derivînd din încrucişarea de absorbţie a rasei vechi austriece brune cu rasa Simmen-tal. Conformaţia şi roba băl-ţată cu roşu o face asemănătoare cu rasa Simmental. Produce circa 2 500 1 lapte anual şi are aptitudini pentru carne şi muncă.
 Kuibîşev. Rasă de oi cu lînă semifină, formată în U.R.S.S., prin încrucişarea oilor locale cu lînă groasă şi mixtă Csrkassk cu berbeci Romney-Marsh. Este adaptată la condiţiile de mediu, rezistentă, cu aptitudini pentru producţia de carne şi cu lînă de calitate.
 Kuludin. Rasă de oi pentru blană, ce se creşte în stepele din Altai. Se aseamănă în oarecare măsură au oile de tip Kurdiuk, însă au coada scurtă, grasă şi lipseşte depozitul de grăsime pe fesă. Lîna este groasă, de culoare neagră. Se creşte pentru producţia de blănuri.
 Kumis. Băutură de origine Krir asiatică, produsă prin fermen- 393 tarea alcoolică a laptelui de iapă. în Europa se prepară şi din lapte de vacă ecremat parţial, prin adăugare de fermenţi animali sau vegetali.
 Kurasowa    (test - ). Metodă
 citologică de diagnostic al ges-taţiei la iapă, bazată pe rapiditatea şi intensitatea colorării cu hematoxilină a mucusului cervical.
 Kurdiuk. Grup de rase de oi de carne şi grăsime ce se cresc în U.R.S.S., caracterizate prin-tr-o talie mare, lînă de calitate inferioară şi printr-un depozit de grăsime la crupă, fesă şi baza cozii. Are capul uscăţiv, convex, urechi lungi, late şi purtate în jos, conformaţie corectă, membre uscăţive şi relativ înalte, culoarea predominantă brun-roşcată de diferite nuanţe. Csle mai importante rase sînt Ghissar, Edilbaev, Saradjin etc.
 Kiissmaul (respiraţia de tip — respiraţia mare a lui - ). Aritmie a mişcărilor respiratorii, de tipul dispneilor periodice, caracterizată prin inspiraţie profundă urmată de pauză, apoi de expiraţie prelungită, după care intervine o nouă pauză; este de prognostic defavorabil (agonie, stări comatoase).
 Kuuziku. Plantă hibridă, produsă în Estonia, prin încrucişarea verzei furajere cu gulia furajeră. Produce peste 110 000 kg/ha rădăcini şi peste 30 000 kg/ha frunze. Creşte pe toate solurile, însă cele mai bune rezultate le dă pe solurile bogate în humus şi în anii friguroşi şi umezi.
\
       Laban (lat. Mugii cephalus). Peşte din ordinul mugilifor-melor, de culoare cenuşie-al-băstruie, lung de circa 27 cm, în greutate pînă la 1 kg, cu capul mare, cu solzi pe corp şi pe cap. Trăieşte în Oceanul Atlantic, Pacific, Indian, în Marea Mediterană şi Marea Neagră. La noi se pescuieşte de-a lungul platformei continentale, pentru carnea şi icrele lui, care sînt foarte apreciate.
       Labial (lat. labium: buză). Care se referă la buze, aparţine buzelor etc.
       Labiale (lat. Aa. labiales). Artere cu origine variată, distribuite buzelor: la cal şi rumegătoare se distinge o labială mandibulară şi o labială maxilară, ambele colaterale ale a. faciale. La taurine labiala mandibulară adesea este dublă (superficială şi profundă), la suine ----- şi ovine, datorită absenţei a.
 394 faciale, a. labială mandibulară
 este dată de a. mentală şi sub-mentală, iar a. labială maxilară de a.infraorbitară.
 Labirint (lat. labirinthus: cu cotituri, cu multe ocolişuri). Ansamblu de cavităţi (canale) flexuoase care constituie urechea internă.
 Laborios (lat. laboriossus: obositor, greu). Dificil. Obositor. Termenul se foloseşte pentru caracterizarea dificultăţilor în-tîmpinate în timpul unei operaţii de lungă durată, unui proces fiziologic (naştere laborioasă) etc.
 Labrador. 1—Rasă de raţe, decorativă, originară din India.
 2—Rasă de cîini.
 Lacaune. Rasă de oi franceză, asemănătoare cu rasa Larzac, de statură medie, avînd aptitudini triple, cu prevalenţa celei de lapte. Furnizează peste jumătate din laptele destinat fabricării renumitei brîn-ze Roquefort.
 Lacerat (lat. lacerare: a rupe, a sfîşia). Rupt. Sfîşiat. Termenul se foloseşte pentru definirea unor formaţiuni care apar cu contur neregulat. Laceraţie. Operaţie constînd din ruperea ţesuturilor, în special a ţesutului conjunctiv.
 Lacrimal (nervul - )(lat. N. lacrimalii). Ramura detaşată din nervul oftalmial trigeme-nului, dînd ramuri pentru glanda lacrimală, apoi ieşind din zona orbitară, dă n.zigomato-temporal.
 Lacrlmo-palpebral (sindrom -).
 Complex de semne lacrimo-pal-pebrale produs de un dezechilibru vago-simpatic şi manifestat prin conjunctivită catarală, blefarită, epiforă, cheratiniza-rea pielii din jurul orbitei şi a pliului cutanat al nasului la cîine etc.
 Lactalbumină. Albumină care se găseşte în lapte.
 Lactat]e (lat. lactare: a da lapte). Procesul fiziologic de secreţie şi excreţie a laptelui. Lactaţle nervoasă. Secreţie ma-mară întîlnită în caz de gestaţie imaginară, la căţea. Lactază. Diastaza care transformă lactoza în glucoză şi ga-lactoză.
 Lactescent. Aspect asemănător cu al laptelui.
 Lact?fer, sin. galactofov. Care conduce laptele. Termenul se utilizează în anatomie pentru definirea canalelor prin care trece laptele de la acinul glandular, pînă ajunge la exterior. Lactlgen. Care favorizează creşterea secreţiei de lapte. Lactobacillus. Gen de bacili nesporulaţi. Gram pozitivi, aci-liaţi şi acapsulaţi, uneori ter-mofili,’ izolaţi din furaje însi-lozate, din produse alimentare de origine animală, din materii fecale ş.a.; anumite specii sînt utilizate în industria laptelui, la însilozarea furajelor, în tra-
 tamentul unor gastroenteropa-tii ca stimulatori în dezvoltarea 395 animalelor tinere etc. Lactodensîmetru. Aparat pentru măsurarea densităţii laptelui în raport cu densitatea apei.
 Lactoflavină V.B2 (vitamina-). Lactogen (hormon -), v. Pro-
 lactină.
 Lactometru. Instrument utilizat pentru aprecierea calităţii laptelui, distingîndu-se lacto-metre de tipul areometrelor (măsurarea densităţii laptelui), de titiul refractometrelor (pentru determinarea conţinutului de substanţe uscate, negrase din lapte).
 Lactoree (gr. rheo: a curge), sin. incontinenţa laptelui. Eliminarea continuă a laptelui din ma-meloane, sub formă de picături sau jet, ca o consecinţă a hipo-tonicităţii, paraliziei sau lezării sfincterului papilar, a supraîncărcării cu lapte a sinusurilor galactofore etc.
 Lactoterapie, sin. galactotera-■pie. Terapeutica bazată pe utilizarea laptelui, injectat subcutanat, cu scopul de a provoca un şoc coloidoclazic, terapeutic.
 Lactoză. Dizaharid ce se găseşte în lapte, format dintr-o moleculă de glucoză şi o moleculă de galactoză.
 Lactozurie. Prezenta lactozei în urină; se observă în apropierea fătării, în mamite, nevroze puerperale, gastroenteritele sugarilor etc.
 Lacună (lat. lacuna: groapă, scobitură, lipsă). Spaţiul gol din interiorul unei formaţiuni. Termenul se foloseşte pentru definirea scobiturilor din zona furcuţei la ecvine (lacune fur-cale) sau a unor formaţiuni speciale (v.infra).
 Lacună Hawship. Spaţiu lojat apărut prin resorbţie în sub-
 LAC stanţa osoasă, datorită acţi-ggg unii osteoclastelor.
      Lacună Morgagni. Depresiune a mucoasei uretrale (la om), avînd aspectul unor sinusuri oblice, care pătrund pînă în submucoasă.
      Ladreria peştilor. Boală parazitară întîlnită la peştii de apă dulce, produsă de larvele de Botriocephalus latus şi manifestată prin invadarea musculaturii peştelui de către larvele respective.
      Lagoftalmie, sin. ochi de iepure. Imposibilitatea de închidere completă a fantei palpebrale, datorită unei paralizii a muşchiului orbicular (lagoftalmie paralitică), unui defect de conformaţie palpebrală (congenital sau cîştigat) sau unei conformaţii speciale (iepure). Lagonegrese, v. Calabrese. Lama. Gen de mamifere arti-odactile, asemănătoare cu cămilele, dar mai mici şi fără cocoaşă. Trăieşte pe platourile înalte din America de Sud. Se foloseşte ca animal de povară şi pentru lînă.
      Lamă (lat. lamina: foaie, placă de lemn). 1— Termen utilizat în morfologie pentru definirea unor formaţiuni variate, cu aspect de placă, perete organic etc.: lamă spirală, lamă ciuruită, lamă osoasă etc. 2 —Bucată dimensionată de sticlă, servind la examinarea şi conservarea secţiunilor histologice. Lambou, v.Scvamă.
      Lambroid (monstru - ). Monstru dublu a cărei formă seamănă cu litera lambda din alfabetul elin.
  ' Lamelă. Peliculă fină de sticlă, dimensionată (2/2 cm) cu care se acoperă preparatele histologice fixate pe lamă. Lamelibranhiate (lat. Lamelli-branchiata). Clasă de moluşte caracterizate prin corpul turtit lateral, acoperit cu cochilie
bivalvă, şi prin prezenţa branhiilor lamelare. Sînt animale acvatice, marine sau dulcicole, trăind pe fundul apei sau fixate pe pietre, alcătuind în unele mări bancuri masive. Unele (stridiile şi midiile) sînt comestibile ; din altele se extrag perlele, iar din stratul interior al cochiliei se confecţionează obiecte de sidef.
Lamina cribrosa. sin. lamina cribriformis.   1— Lama ciuru-
ită a etmoidului, prin care trec filele olfactorii. 2—Zona ciuruită a sclerei, prin care trec fibrele nervului optic.
Lamina fusca. Stratul de ţesut conjunctiv lax dintre scleră şi coroidă.
Laminectomie (lat. lamina: placă, ektomids: extirpare). Operaţie de îndepărtare a arcului vertebral.
Lanametru. Aparat special pentru determinarea fineţii lînii. Lanceolat (lat. lancea: lance). Cu aspect de lance. Termenul caracterizează unele formaţiuni care prezintă o parte mai strîmtă, cu marginile curbate şi unite într-un vîrf, realizînd o figură asemănătoare cu un fier de lance.
Lancinant (lat. lancinare: a sfîşia). Calificativ pentru senzaţia dureroasă care se manifestă brusc, puternic, repetat, zvîcnitor.
Lancisi (nervi - ). Termen folosit pentru definirea striilor nervoase de pe faţa superioară a corpului calos, vizibile în fundul fantei interhemisferice. Landrace. Rasă de porci, specializată în producţia de carne, formată în Danemarca şi răs-pîndită în multe ţări, fiind considerată cea mai perfecţionată rasă de porci pentru producţia de bacon. Se caracterizează prin culoarea albă, corpul foarte lung (are 1—2 perechi de coaste în plus), trunchi oval,
membre scurte şi piele fină. Are prolificitate bună, precocitate foarte accentuată şi o mare capacitate de valorificare a hranei.
 Langshan. Rasă veche de găini înalte pe picioare, formată în mod natural în China. Are greutatea corporală de 3,5 — 5 kg, came gustoasă şi produce în medie 150 — 160 ouă pe an. Se cunosc două tipuri (vechi şi modern) şi trei varietăţi de culoare: neagră, albă şi albastră. Langustă (lat. Palinurus vul-garis). Specie de crustaceu din ordinul decapodelor, de mărimea unui homar, cu carapacea acoperită cu spini şi lipsită de rostru, cu antenele foarte lungi, îngroşate la bază şi acoperite cu ţepi; nu are cleşti. Este comestibilă şi trăieşte în Marea. Mediterană şi Oceanul Atlantic. Lanieră (fr. laniere: curea îngustă). în anatomie defineşte
 o  formaţiune fibroasă, membranoasă, îngustă, lungă, rezistentă: laniera fibroasă a bicepsului brahial (tendonul intermediar) etc.
 Lansetă. Instrument de pescuit format dintr-o tijă elastică şi rezistentă (de bambus, din fibre de sticlă sau din aliaje de oţel), care permite derularea firului de pe tamburul muline-tei şi aruncarea nălucilor la mari distanţe.
 Lanţetă (fr. lancette: lance mică). Instrument chirurgical, utilizat pentru practicarea scarifi-cărilor, unor incizii fine (în oculistică), puncţii (corneane) etc., caracterizat prin vîrful fin, cu aspect de fier de lance. Lanţete. Categorie de fulgi la păsări, ce se găsesc de obicei pe gît, avînd un luciu mai intens şi o formă lanceolată. Laparatomie (gr. lapara: lom-be, flanc). Operaţia de deschidere a cavităţii abdominale, iniţial termenul fiind folosit
 pentru definirea inciziei prac-ticată în flanc şi a deschiderii 397 cavităţii abdominale la acest nivel. Ulterior, termenul a fost folosit pentru indicarea operaţiei de deschidere a cavităţii abdominale, indiferent de zona topografică în care se practică. Lapinizat. Termen uzitat pentru definirea modificării unui virus prin pasaje repetate pe iepure sau pe ţesuturi recoltate de la iepure (v. şi Animalizat). Lapte ingluvial. Produs inglu-vial la colombine (porumbel, turturică), în timpul clocitului şi în prima perioadă de îngrijire a puilor, imediat după ecloziune.
 Lapte uterin. Produs fluid, rezultat din amestecul produsului de secreţie al glandelor uterine cu celulele descuamate ale endometrului, servind la hrănirea prin osmoză a embrionului, înainte de implantarea nidativă în mucoasa uterină. Laptele cucului, sin. laptele cîinelui. Denumirea dată plantelor din familia euforbiaceelor, caracterizate prin secreţia unui suc alb lăptos, toxic: Euphor-bia plathyphyllos, aliorul ş.a. Lapţi. Denumire atribuită produsului organelor sexuale mas-cule ale peştilor.
 Lardak. Soi de lucernă, creat şi cultivat în S.U.A.
 Large White, v.Marele alb. Largactil, v. Clordelazin.
 Laringe. Porţiune (organ) a căilor respiratorii, situată la originea traheii, suspendată de hioid şi conţinînd un schelet cartilaginos (tiroid, cricoid, aritenoide, epiglotă), articulaţii, muşchi extrinseci (sternotiroi-dian, hiotiroidian, hioepiglo-tic), muşchi intrinseci (cricoti-roidian, cricoaritenoidian posterior, cricotiroidian lateral, aritenoidian, tiroaritenoidian, ventricular, vocal) şi o mucoasă. Ligamentele tiroaritenoi-
tmr diane corespund corzilor vo-cale, la mamifere laringele fiind şi organ fonator. Laringectomie. Ablaţia parţială a laringelui, practicată în caz de cornaj etc.
     Laringiană (lat. A .laryngica). Terminală a arterei tiroidiene craniale, emiţînd pe traiect o ramură fină laringiană dorsală, după care pătrunde sub cartilajul tiroidian, strecurîndu-se printre tiroid şi cricoid, distribuindu-se mucoasei laringi-ene, ventriculului glotic, muşchilor vocal, ventricular, cri-co-aritenoidian lateral etc. Laringic caudal (nervul -) (lat. N.laryngeus caudalis), sin. nervul lanngic inferior, recurent. Ramură detaşată din vag în cavitatea toracica, de unde se reîntoarce spre laringe (recurent). Laringicul drept se detaşează din vag la nivelul trunchiului cervico-costal (brahial), în timp ce laringicul stîng se izolează la nivelul ligamentului aorto-pulmonar, înconju-rînd cîrja aortică, urcînd spre laringe paralel cu carotida, pe traiect emiţînd ramuri esota-giene şi traheale.
     Laringic cranial (nervul -) (lat. N.laryngeus cranialis), sin. nervul laringic anterior sau superior. Ramură detaşată din vag la nivelul ganglionului no-dos (puţin evident la animalele mari), de unde trece pe partea laterală a laringelui, în care pătrunde, trecînd prin fisura tiroidiană, unde prezintă ggl. laringian, după ce a emis n.laringic mijlociu. Laringic mijlociu (nervul -) (lat. N.laryngicus medius). Ramură colaterală a nervului laringic cranial (eventual a vagului sau a ramurei faringiene vagale), distribuită m. crico-faringian şi cricotiroidian. Laringită. Inflamaţia laringelui. Laringoenterita infecţioasă a pi-
 sicilor, sin. angina contagioasă a pisicii. Boală contagioasă şi inoculabilă, cu origine virală, caracterizată prin tulburări digestive grave şi semne de laringită acută. Mortală. Laringoplegie (gr. plege: lovitură). Paralizie laringiană, îm-brăcînd obişnuit forma hemiplegiei laringiene, ca manifestare a paraliziei unilaterale a nervului recurent (v. şi cornaj). Laringoscopie (gr. skopeo: cercetez, examinez). Inspecţia directă sau mediată (cu laringos-copul) a laringelui. Laringotomie. Incizarea peretelui laringian în timpul operaţiei de cornaj.
 Laringotraşeita infecţioasă a calului, v.bronhopneumonia infecţioasă a calului şi taurinelor.
 Laringotraşeita infecţioasă a păsărilor. Boală infecţioasă, contagioasă şi inoculabilă, de origine virotică, specifică, frecventă la găini şi fazani, manifestată prin inflamaţia acută a căilor respiratorii anterioare (laringotraşeită), cu aspect cru-pal, tendinţă la sufocare prin obstrucţie traheală, mortalitate mare.
 Laringocel. Deformare regională cervico-laringiană, datorită unei colecţii de aer (gaz) şi comunicînd cu laringele. Laringopatie. Termen general pentru definirea oricărei boli laringiene, indiferent de origine, aspect etc.
 Larinx, V. Laringe.
 Larvar. Care se refera la larvă, la stadiul larvar sau aparţine larvei.
 Larvă. Stadiu intermediar de dezvoltare (insecte, batracieni etc.), diferit de stadiul de adult prin formă şi mod de viaţă. Larzac. Rasă de oi, ce se creşte pe platoul omonim, în condiţii de vegetaţie săracă şi climă aspră. Are talia de 50—60 cm,
 greutatea corporală de 40—45 kg, lînă de culoare albă, uniformă, scurtă, deasa şi fină (2,5 — 3 kg). Aptitudinea principală este producţia de lapte (70—90 1 lapte pe lactaţie şi mai mult în condiţii de hrană corespunzătoare), din care se prepară brînză Roquefort. Latebra Purkinje. Zonă de vi-telus alb (la oul de pasăre) care se prelungeşte în vitelusul galben, apărînd ca o limbă de clopot sub discul germinativ. Latent. 1—Calificativ acordat în patologie proceselor (bolilor) care evoluează cu semne obscure şi în timp mai lung.
2—Termen definind infecţiile care evoluează lent fără manifestări de boală Lateral (lat. latus-lateris /flanc). Care se găseşte în partea opusă planului median.
Laterală nazală (lat. A. lateralis nasiflanc). Arteriolă distribuită zonei nazale laterale, avînd origine variată. La cabaline se detaşează din a. facială, la rumegătoare din a.malară, la suine şi carnivore lipseşte. Lateropulsie, v. Pulsiune.
Latir (lat. Lathyrus sativus). Plantă furajeră, erbacee, din familia leguminoaselor, cu tulpina de 30 — 70 cm, tîrîtoare şi foarte ramificată. Frunzele sînt terminate cu un cîrcel ramificat, iar florile sînt de culoare albă, albastră, violetă sau roză. Este rezistentă la secetă şi se cultivă pe suprafeţe mari în India, Spania şi în nordul Africii. La noi se cultivă în zonele secetoase, pe suprafeţe mici.
Latlrism. Intoxicaţie cu plante din genul Lathyrus, întîlnită la rumegătoare şi cabaline. Lausitz. Rasă de crapi, cu corpul complet lipsit de solzi, adaptată la regiunile mai reci. Are capul mic, spinare dreaptă, trunchi butucănos. Ajunge la
greutatea de 2,5 kg la vîrsta de trei veri.
Laxativ (lat. taxare: a slăbi). Care provoacă o purgaţie uşoară.
Laxitate (lat. laxitas: loc liber). Lipsit de forţă şi de tensiune. Lăptişor de matcă. Secreţie a glandelor faringiene ale albinelor lucrătoare, folosită pentru hrana larvelor de albine lucrătoare în primele trei zile, a larvelor de matcă în tot cursul stadiului larvar şi a mătcilor în perioada ouatului. Fiind bogat în amino-acizi, vitamine hormoni ş.a., se experimentează în numeroase afecţiuni. Lebădă (lat. Cygnus). Gen de păsări acvatice din ordinul an-zeriformelor, mai mari decît gîsca, cu pene de culoare albă şi cu gît lung şi arcuit. Se cunosc jnai multe specii, unele fiind foarte apreciate ca păsări ornamentale.
Lebăda cu caruncul, v.Lebăda comună.
Lebăda cîntătoare (lat. Cygnus cygnus). Specie de păsări decorative, cu greutate corporală de circa 10 kg; are un cîntec aparte, asemănător, sunetelor produse de un clopot. Lebăda cîntătoare mică, v. Lebăda pitică.
Lebăda comună (lat. Cygnus olor — Gm), sin. lebăda mută, lebăda cu caruncul. Specie de păsări decorative, cu greutatea corporală de 10—18 kg, cu gîtul lung în formă de S, aripi lungi, picioare scurte, cu un caruncul negru pe frunte, de culoare albă.
Lebăda Coskoroba (lat. Cosco-roba coscoroba). Lebădă cu penajul alb, cu vîrful aripilor negre şi ciocul şi picioarele ro-şii-închis.
Lebăda cu gîtul negru (lat. Cygnus melancoriphus). Specie de lebădă, cu capul complet alb
LEB
399
I-ER şi cu corpul şi gîtul de culoare 400 neagră.
      Lebădă cucuiată (lat. Cygnus olor). Specie de lebădă, cu ciocul prevăzut cu o cocoaşă la bază şi care cloceşte în bălţile Dunării.
      Lebăda neagră (lat. Cygnus stra-tus). Specie de lebădă, foarte frumoasă, cu penajul negru, uneori cu vîrful aripilor albe, picioarele negre, ochii şi ciocul roşii.
      Lebăda pitică (lat. Cygnus co-lumbianus bewickii — Jarr), sin. lebăda cîntătoare mică. Specie de lebădă cu greutate corporală mică (cca 5 kg), asemănătoare cu lebăda cîntătoare. Lebăda trompetistă (lat. Cygnus cygnus buccinator). Specie de lebădă, cu penajul alb şi ciocul negru, care produc sunete asemănătoare cu cele ale unei trompete.
      Legal (proba - ). Probă pentru evidenţierea cetonuriei, bazată pe reacţia dintre nitro-prusiatul de sodiu şi acetonă sau acid diacetic.
      Legea Hardy - Weinberg, sin. echilibrul Hardy-Weinberg. într-o populaţie mare în care împerecherea indivizilor se face la întîmplare, frecvenţa genelor şi frecvenţa genotipurilor sînt constante din generaţie în generaţie, dar în cazul absenţei mutaţiei, migraţiei şi selecţiei, frecvenţa genotipurilor este determinată de frecvenţa genelor.
      Leghorn. Rasăde găini, specializată în producţia de ouă (180 — 200 ouă anual). Cocoşii adulţi cu greutatea de 2 — 2,5 kg, iar găinile 1,5 —2 kg. Carnea este de calitate mediocră. Are diverse varietăţi, cea mai răspîndită fiind varietatea albă. Leiomiom. Neoplasm benign de natură musculară netedă, în-tîlnit la nivelul uterului.
 Leishmanioza cutanată a cîineiui. Boală produsă de L. tro-pica, transmisă prin flebotomi şi manifestată clinic prin butoni cutanaţi (nări, obraji, buze, pleoape etc.) care ulcerează superficial, prin debilitare, miros neplăcut al pielii etc. Leishmanioza viscerală a cîineiui. Boală provocată de L. Donovani, manifestată clinic prin febră intermitentă, inape-tenţă, anemie, diaree, inflamaţii palpebrale, oculare, nazale şi ulceraţii pe pielea capului sau din regiunea spinării, eventual pareze, moartea surve-nind în cîteva zile (forma acută) sau afecţiunea trecînd în stare cronică.
 Leishmanioză. Boală provocată de Leishmanii, care se dezvoltă în elementele limfocitare şi endoteliul vaselor.
 Lenticon. Deformaţi© cristaliniană, caracterizată prin accentuarea curburilor şi proemi-narea conturului curburii feţei anterioare.
 Lentigo. Pete hiperpigmentare cutanate, congenitale.
 Lentin, v. Vasoperif. Leptomeninge (gr. leptos: subţire, moale). Meningele moi (piamater şi arahnoida). Leptomeningită. Inflamaţia lep-tomeningelor.
 Leptospiră. Germen din familia spirochetacee, alungit, cu aspect de filament helicoidal, foarte mobil, necolorabil, sensibil la impregnarea argentică. Leptospiroza bovină. Boală contagioasă, specifică, produsă de L. pomonaşiL.gripotyphosa,ma.-nifestată prin icter, hemoglobinurie, nefrită cu uremie, evo-luînd frecvent şi sub formă ina-parentă, decelabilă doar sero-logic.
 Leptospiroza canină, v. Boala de Stuttgart.
 Leptospiroza ecvină. Boală contagioasă a cabalinelor produsă de diverse leptospire (L. gri-potyphosa, L. pomona, L. ca-nicola etc.), cel mai adesea evo-luînd sub forma inaparentă dar cu anticorpi specifici. Clinic se poate manifesta prin nefrită, icter, oftalmie etc.
 Leptospiroza porcină. Boală contagioasă, produsă de leptospire (L. pomona, eventual L.mi tis şi L.icterohemoragiae), în majoritatea cazurilor evoluînd inaparent sau sub o formă cronică foarte atenuată, evoluţia acută fiind rară şi mortală. Leptospiroză. Boală produsă de leptospire.
 Lermena. Rasă de porci spaniolă, .<u constituţie robustă, cu aptitudini pentru grăsime şi carne.
 Lesoc. Linie a trăpaşului Or-lov, caracterizată prin fecunditate mare şi rezistenţă pe distanţe lungi.
 Lest. Aliment grosier, cu valoare nutritivă scăzută, dar necesar declanşării dinamicii gastrice.
 Leşească (lat. Carina moschata domestica). Rasă de raţe, originară din America, cu greutatea corporală mare (5 — 6 kg), crescută pentru producţia de carne. Are mai multe varietăţi: neagră, albă, maro, galbenă-roşcată, gri-albăstruie etc. Letal (lat. letum: moarte). 1-Mortal. Termenul se referă în special la factorii sau cauzele care provoacă moartea embrionului sau fetusului. 2 —Indică, de asemenea, caracterul grav al evoluţiei unei boli. Letalitate. 1—Mortalitate. 2 — Termenul se mai referă la procentul de mortalitate sau la caracterul unor gene (factor letal etc.).
 Letargic. Care se referă sau aparţine letargiei.
 Letargie (gr. lethe: uitare, ar- LEU gia: amorţire, toropeală). Sta- 40) re depresivă însoţit de pierderea cunoştinţei şi surprimarea activităţii musculare. Letucii-Gromadnîi. Linie principală a trăpaşului Orlov, caracterizată prin masivitate, eleganţă, temperament vioi, viteză, rezistenţă pe distanţe lungi şi constituţie robustă.
 Leucemie (gr. Leukos: alb, haima: sînge), v. leucoză.
 Leucină. Aminoacid esenţial, cu rol important în nutriţie, în sinteza proteinelor şi în funcţionarea normală a glandelor endocrine. Intră în constituţia tuturor proteinelor din nutreţuri, în cantităţi diferite. Leucită, v. Sclerită.
 Leucocit (gr. leucos: alb, citos: ce'ulă). Termen general definitoriu pentru globulele albe ale sîngelui, sistematizate în leucocite polimorfonucleare (granulocite), mononucleare (limfocite, monocite), forme tinere etc.
 Leucocit acidoîil, sin. eozino-fil, leucocit cu granulaţii alfa. Element figurat al sîngelui din categoria polimorfonuclearelo r granulocite, avînd nucleul uşor lobat şi citoplasma plină cu granulaţii mari, egale, aci-dofile, cu rol antihistaminic, reacţionînd în stări de sensibilizare, de şoc etc.
 Leucocit bazofil, sin. leucocit polimorfonuclear bazic, leucocit de tip Mastzellen, mastoleuco-cit. Element figurat sangvin, din categoria granu loc iţelor, cu nucleul polimorf, cu granule citoplasmatice metacromatice; conţine histamină, heparină, serotomină etc., reacţiile ba-zofilice înregistrîndu-se în cursul sensibilizării, în reacţii de adaptare de altă natură etc. Leucocit eozinofil, v. Leucocit acidofil.
26
 TiEtJ Leucocit granular, sin. granu-402 locit, polimorfonuclear. Termen general sub care se definesc elementele figurate ale sîngelui din seria albă, care au citoplasma burată cu diverse granulaţii, distingîndu-se: granulocite eozinofile, granulocite bazofile şi granulocite neutrofile. Leucocit mononuclear, sin. agranulocit. Termen general utilizat pentru definirea elementelor figurate ale sîngelui, din seria albă, care au nucleu ne-lobulat şi citoplasma agranu-lară, distingîndu-se limfocite (mari, mijlocii şi mici) şi mo-nocite.
      Leucocit neutrofil, sin. neutro-fil, microfag, leucocit cu granulaţii epsilon. în general, cel mai numeros element figurat sangvin din seria albă, cu caracter de granulocit, polimor-fonuclear, avînd nucleul bogat în cromatină, cu 2—5 lobi reuniţi prin filamente cromatice şi citoplasma cu granulaţii fine. Leucocitoză. Reacţie leucoci-tară secundară (cele primare constituind leucoza leucemică), caracterizată prin mărirea numărului de leucocite circulante; cînd este exagerată constituie hiperleucocitoză; dacă se descoperă doar în anumite zone vasculare (prin modificări de distribuţie) constituie o leucocitoză falsă (aparentă); cînd interesează doar anumit leucocit se utilizează termenii de leucocitoză neutrofilâ (neutro-fi Ue), eozinofi la (eozinofi lie), bazofilă, limfocitoză, monocito-zâ-, leucocitoză absolută (globală, neutrofilă etc.) presupune numărarea directă a leucocite-lor, iar leucocitoză relativă, stabilirea numărului relativ pe baza formulei leucocitare, fiind mai susceptibilă erorilor; leu-cocitoza poate fi fiziologică (la naştere etc.), postterapeutică (iodurate, alcaloizi, proteino-
terapia etc.), posthemoragică ş.a., întîlnindu-se însă cel mai frecvent în inflamaţiile bacteriene supurative.
Leucodertnie (gr. leukos: alb, derma: piele). Hipocromie cutanată cîştigată.
Leucomă. Pată cicatricială ne-inflamatorie a corneii, consecutivă afecţiunilor corneene sau inflamaţiilor cronice, distin-gîndu-se diverse tipuri de leucomă (parţială, totală, apia-tizantă, ectatică, panoasă etc.). Leucomielită (gr. leukos: alb, myelos: măduvă). Inflamaţia substanţei albe din măduva spinării, manifestată prin diferite sindroame leucomedulare în funcţie de etajul leziunii şi de întinderea ei pe suprafaţa de secţiune a măduvei spinării: paralizie spastică, sindrom Brown-Sequart, anestezie zona-ră, disociaţie termoanalgezică etc. (v. şi Medular). Leucopenia infecţioasă a pisicii. Viroză cu manifestări polimorfe (febră, semne digestive, depresiune nervoasă, coriză etc.), alături de leucopenie accentuată.
Leucopenie, sin. hipoleucocito-ză. Reducerea numărului de leucocite circulante pe unitate de volum sangvin; cînd scade numai anumită linie leucoci-tară se vorbeşte de neutrope-nie, eozinopenie, limfopenie etc.; leucopenia falsă (aparentă) se realizează prin deosebiri de distribuţie a leucocitelor între diferitele organe (toxicoze, şoc anafilactic).
Leucoree. Termen ambiguu, definind scurgerea vulvo-vagina-lă de lichid alburiu, rezultat din exagerarea secreţiilor vagi-nale (cu sau fără alteraţii patologice) .
Leucosplenină. Hormon splenic ce intervine în leucopoeză, în echilibrarea eritropoezei cu eriţroliza eţc,
 Leucotaxină. Factor polipepti-dic ce favorizează migraţia Jeu-cocitelor spre focarul inflamator.
 Leucoză, sin. leucemie, limfo-s arcoma toză, re ti cu loendo te lioză limfomatoză, hemopatie malignă etc. Creşterea tumorală a sistemului hematopoetic (lim-fosarcoame, fibrosarcoame, pe-ritelioame), însoţită eventual de metaplazie şi metastază în diferite organe; după linia celulară interesată se disting leu-coze eritroide, mieloide, limfo-ide etc.; în funcţie de tabloul sangvin se deosebeşte leucoza leucemică (intravasculară), în care seria interesată creşte în sînge,- cu eventuale forme tinere şi patologice, leucoza aleucemicâ (extravasculară, lixn-fadenoza difuză şi nodulară etc.), fără modificări ale elementelor circulante, şi leucoza subleucemică, o formă intermediară ; etiologia virală este confirmată pentru unele leucoze; manifestările clinice sînt diferite, diagnosticul ţinînd cont şi de contextul epizootologic, examenul hematologic, al punctatului din organele hemato-poetice, examenului histopa-tologic etc.
 Leueoză eritroidă, sin. eritro-blastoză, leucoză eritroblastică etc. Viroză ce determină la găini modificări de tip leucotic, fie de formă leucemică, cu multe elemente roşii nemature în circulaţie (hemocitoblaşti, eri-toblaşti), fie — mai rar — de formă aleucemică (eritroblasto-matoză); boala se manifestă clinic prin stare de abatere şi anemie gravă progresivă etc. Leucoză limfoidă, sin. limfo-leucoză, leucoză limfocitară, lim-foblastică, limfoză, limfadenoză etc. Modificarea de tip neopla-zic a celulelor limfocitare din organele limfopoetice (limfo-ganglioni, foliculi splenici, ti-
 mus, amigdale etc.), natura LEZ virală fiind confirmată în mul- 7^~ te cazuri; la păsări este mai frecventă forma aleucemicâ viscerală, fie difuză (limfoblasto-matoză), fie circumscrisă sau discretă (limfocitoame v. şi limfomatoza); la mamifere, este obişnuita forma leucemică, în care, alături de modificările hematologice se descoperă simptome generale, limfadenome-galie şi leziuni sau semne clinice din partea altor organe; este mai irecventă la taurine, mult mai rară la porc, cîine ş.a. Leucoză mieloidă, sin. leucemie mieloidă, mielocitară, mie-loblasticâ, mieloză etc. Leucoză caracterizată prin hiperplazia ţesutului mieioid; la păsări poate fi leucemică şi aleucemică, ultima luînd aspect difuz, cu interesarea multor organe, şi discret, în care mielociţii şi mieloblaştii formează adevărate tumori circumscrise doar în unele ţesuturi sau organe (mielocitoame); la mamifere, leucoza mieloidă este cu mult mai rară decît cea limfoidă. Leucozele aviare, sin. complexul leucozelor aviare. Viroze ce determină modificări de tip leucotic, distingîndu-se următoarele forme mai importante: leucoza eritroidă, mieloidă şi limfomatozele.
 Leukina. Compus antibacterian izolat din granulocitele neu-trofile.
 Levrler. Cîine de curse, cu conformaţia adaptată pentru viteză: piept îngust şi adînc, pîntece supt, picioare înalte şi puternice.
 Lezghinsk. Oi locale din U.R.S.S., cu lînă groasă, bine adaptate în raioanele de munte. Leziune. Modificare alterativă morfopatologică, micro- sau macroscopică, la nivelul unui ţesut sau organ.
26*
Llc Lichenificaţie (gr. leicho: a lin-404 §e) • îngroşarea şi cutarea adîn-că a pielii, cutele formînd un adevărat cadrilaj.
     Lichidul cefalorahidian, sin L. C.R. Produsul plexurilor co-roidiane şi care ocupă ventri-culii encefalici, canalul ependimar medular şi spaţiul sub-arahnoidian; se prezintă ca un lichid seros, perfect transparent („ca apa de stîncă“), cu conţinut cristaloidic (cloruro-rahie, calcirahie, glicorahie, magneziu, potasiu etc.), cu al-buminorahie redusă şi elemente figurate în număr mic etc.; în afecţiuni meningoencefalice se evidenţiază globulinorahie, hi-peralbuminorahie, modificarea conţinutului în cristalaoizi, mărirea numărului de elemente figurate (pleiocitoză) etc. Lichomanie (gr. lichnos: lins). Formă de manifestare a pervertirii gustului, încadrată în sindromul de pica; se întîlneşte la bovine, manifestîndu-se prin lingerea insistentă a congenerilor, diferitelor obiecte din jur etc. Lieben (proba - ). Probă bazată pe transformarea iodului în iodoform, în prezenţa corpilor cetonici, utilizată pentru evidenţierea cctonuriei.
     Lienal (lat. lien: splină). Care se referă la splină: arteră lienală, ganglioni lienali etc. Lienală, v. Splenică (artera — ) Lienită, v. Splenită.
     Ligament (lat. ligamentum: legătură). 1—Fascicul de ţesut fibros, orientat în continuarea periostului şi stabilind legătura dintre piesele osoase care se articulează între ele. 2—Cută seroasă de legătură şi susţinere a viscerelor: ligament coronar, triunghiular, hepatoduodenal etc.
     Ligament capsular. Formaţiune fibroasă de legătură articulară, membraniformă, rezultată din prelungirea periostului de pe
 un os pe altul, delimitînd o cavitate articulară închisă, pro-tejînd sinoviala articulară. Ligament c lateral. Termen folosit pentru definirea ligamentelor articulare funiculare aşezate pe părţile laterale ale unei articulaţii, limitînd mişcările permise de articulaţie la flexiune-extensiune şi eventual lateralitate.
 Ligament elastic. Categorie de ligamente articulare în componenţa cărora intră predominînd fibre elastice, avînd rol de amortizare şi de redresare: ligamentul cervical etc.
 Ligament funicular. Categorie de ligament articular, format din fibre orientate pe o direcţie principală, eventual putînd fi uşor răsucite, cîştigînd aspectul unui segment de frînghie. Ligament în resort. Termenul se utilizează pentru definirea unor ligamente funiculare, torsionate, care, în funcţie de conformarea suprafeţelor articulare, facilitează, în primul moment de acţiune articulară în-magazinarea unei cîtimi de energie sub formă potenţială, pe care o cedează în al doilea timp al dinamicii articulare: ligamentele articulaţiei hume-ro-radio-ulnare la cal etc. Ligatură. Legătură aplicată pe un organ (cu scop de imobilizare) sau pe un vas (cu scop hemostatic) .
 Liguloza intestinală a păsărilor. Tenioză întîlnită la păsările ichtiofage, produsă de Li-gula intestinalis.
 Liguloza peştilor. Parazitoză provocată de Ligula intestinalis, întîlnită la crap şi lin, manifestată prin peritonită mortală.
 Limb (lat. limbus: margine). Marginea unei formaţiuni circulare:  limbul sclero-cornean
 (limita circulară de continuitate dintre scleră şi cornee) etc.
Limbă de lemn. Aspectul pe care-1 cîştigă limba la rumegătoare, în cazul localizării lin-guale a actinomicozei (actino-micoza linguc.lă).
Limbă de mare (lat. Soleia na-suta). Specie de peşte din ordinul pleuronectiformelor, cu corpul oval şi asimetric, lung de 15—20 cm şi avînd greutatea de circa 250 g. Trăieşte culcat pe stîngă, aproape complet îngropat în nisip, din care cauză ambii ochi sînt situaţi pe partea dreaptă. Se pescuieşte în cantităţi mici în lungul litoralului Mării Negre.
Limbă scrotală. Denumire simptomatică ce indică cutarea mucoasei limbii, în urma proceselor inflamatorii sau distrofice (glosite etc)
Limfadenita cazeoasă a oii, sin.
boala cazeoasă a oilor etc. Boală contagioasă, provocată de Corynebacterium ovis şi manifestată prin septicemie (forma acută), abccese cazeoase, purulente, la nivelul diverşilor ganglioni, debilitare etc. (forma cronică).
Limfadenită, sin. adenită. In-flamaţia ganglionilor limfatici.
Limfadenoză, v. Leucoza limfoidă.
Limfangiectazie (gr. angeion: vas, ectazis: dilataţie), v. Coardă limfatică.
Limfangiom. Termen general folosit pentru definirea unei tumori (în general congenitale), formată din vase limfatice neoformate, dilatate. Limfangiopatie. Termen general utilizat pentru definirea oricărei afecţiuni a vaselor limfatice .
Limfangita epizootică, v. Boala Rivalta.
Limfangita pseudofarcinomatoa-
să, sin. limfangita ulceroasă. Boală infecţioasă produsă de Corynebacterium ovis, întîlnită
la cal şi manifestată prin der- LIM matită pustuloasă şi ulceroasă 4.Q5 localizată în special la nivelul autopodiului, însoţită de lim-fangită tronculară.
Limfangita ulceroasă, v. Limfangita pseudofarcinomatoasă. Limfangită. Inflamaţia vaselor limfatice.
Limfangită traumatică. Complicaţie posttraumatică acută a vaselor limfatice regionale, provocată de pătrunderea sta-filococilor şi streptococilor prin-tr-o traumă şi manifestată prin deformare regională inflama-torie acută, plăci edematoase, eventual septicemie. Frecventă la membrele posterioare, la cabaline.
Limfatic. 1 — Care se referă la limfă. 2 — Termen uzitat pentru definirea animalelor cu temperament atenuat şi constituţie robustă.
Limfatism, sin. diateză limfatică. Stare caracterizată prin dezvoltarea exagerată a sistemului limfatic, constituind un adevărat suport predispozant pentru unele stări patologice, datorită reducerii schimburilor la nivel tisular: infecţii cutanate, eczemă etc.
Limfă. 1 — Lichidul circulant din vasele limfatice. 2 — Componenta lichidă a sîngelui. 3 — Sîngele alb (fără globule roşii). Limfogen. Producător de limfă sau de limfocite.
Limfoleucoză, v. Leucoză limfoidă.
Limfom. Neoplazia ţesutului adenoid.
Limîcmitoza neurală a găinilor,
sin. boala Marek, paralizia Marek, paralizia aviară enzootică, neurolimfomatoză, poline-vrita cronică interstiţială, neuro-granulom infecţios, limfomatoza neurală etc. Boală atribuită unei infecţii virotice, suspectată cu caracter neoplazic ereditar şi caracterizată prin
LlM tulburări în locomoţie, para-4Q6 lizii, adesea însoţite de leziuni edematoase ale plexului lombar etc.
      Limfomatoza oculară. Limfoma-toză aviară, afectînd cu precădere păsările în vîrstă de 6—12 luni, coexistînd uneori cu neu-rolimfamatoza; se manifestă prin înroşirea irisului, inegalitate de colorare a irisului la cei 2 ochi, neregularitatea şi strîmtarea fantei pupilare, spărturi iriene, leucomă etc., din cauza infiltraţiei limfoci-tare a tunicilor ochiului (iri-docoroidită şi retinită infltrati-vă) şi a nervului optic. Limfomatoza pulmonară cronică a oilor, sin. pneumonia progresivă a oii. Boală probabil virotică (eventual ereditară), întîlnită la oi şi caracterizată prin pneumonie cronică însoţită de prezenţa unor noduli cenuşii-translucizi în peretele alveolar.
      Limfomatoza viscerală a păsărilor. Formă de limfomatoză, întîlnită frecvent la găină; se caracterizează morfopatologic prin tumori albicioase, formate din elemente limfoide, obişnuit mature, localizate în diferite viscere. Clinic, se manifestă prin anemie, poziţie de pinguin şi alte semne de hepatomegalie sau moarte bruscă, din "cauza hemoragiei interne. Limfomatoză. Hiperplazie difuză, de aspect infiltrativ, sau circumscrisă, de aspect tu moral (limfocitom) a ţesutului lim-foid; se observă la păsări, pu-tîndu-se încadra în leucozele aleucemice (reticuloendotelio-blastoze); forme mai importante: limfomatoza viscerală, nervoasă (neurolimfomatoză) şi oculară. Limforagie. Scurgere abundentă de limfă dintr-un vas limfatic sau dintr-un ţesut.
      Limforee. Hemoragie limfatică pasivă.
 Limforeticulomatoză benignă de origine felină. Boală produsă de un ultravirus, transmisă la om şi la alte animale prin zgî-rîieturile făcute de pisică cu ghearele, manifestată (mai ales la om) prin febră şi adenopatie (la animale evoluînd inaparent sau cu semne minimale).
 Limf osarcom, v. Reticulosarcom. Limitantă. Termen generic utilizat în histologie pentru definirea unor formaţiuni fine, la-melare, care separă două categorii de ţesuturi ce intră în constituţia aceluiaşi organ. Limitantă anterioară, sin. membrană bazală anterioară, membrană Bowman. Fină formaţiune transparentă, omogenă, neregenerabilă, aşezată între epiteliul anterior al corneii şi ţesutul cornean propriu-zis. Limitantă elastică. Lamă elastică fină subţire, care separă tunicile vasculare una de alta. Limitantă externă. 1 — Fină lamă elastică, adesea perforată şi formată din fibre elastice circulare, separînd media arterială de adventice. 2 — Strat de substanţă precolagenă care limitează periferic osteonul. Limitantă internă. 1 — Lamă fină, elastică, subţire, care separă intima arterială de tunica mijlocie. 2 — Strat osteoid de substanţă precolagenă care căptuşeşte osteonul.
 Limitantă posterioară, sin. membrană bazală posterioară, membrana Descemet. Formaţiune produsă de epiteliul cornean posterior, retractilă, fragilă, regenerabilă, situată între ţesutul cornean propriu-zis şi epiteliul posterior (endoteliui) corneii.
 Lin (lat. Tinca tinca). Specie de peşte din familia ciprinide-lor, lung de 20—30 cm, cu greutatea de 0,5 — 1 kg, cu corpul gros, acoperit cu solzi mărunţi, cu gură mică. cu buze groase
 şi mustăţi scurte. Trăieşte în apele dulci stătătoare. Linatnarozid. Glucozid ciano-genetic din seminţele de in. Lincoln. 1 — Rasă de porci, creată în Anglia şi reprezentată prin animale de talie mare, cu urechile lungi şi aplecate, cu părul ondulat şi de culoare albă-gălbuie. Este o rasă crescută în special pentru grăsime, dar, spre deosebire de alte rase de acest fel, are o prolificitate ridicată. 2 — Rasă de oi crescută pentru producţia de came, creată în Anglia. Se caracterizează prin masivitate şi greutate corporală mare (125—145 la berbeci, 100—110 kg la femele) şi lînă foarte lungă (30—40 cmj, la o tunsoare rezultînd în medie 6—7 kg. 3 — Soi de soia, care dă cea mai mare producţie de masă verde, în toate zonele din ţara noastră.
 Lindan, v. Hexaclorciclohexan. Linder (proba -). Probă bazată pe coagularea albuminei la fierbere, utilizată pentru determinarea calitativă a albuminuriei. Lingual (lat. lingua: limbă). Care se referă la limbă sau aparţine limbii: frîu lingual, glande linguale, dinamică linguală etc. Lingual (nervul-) (lat. N. lingu-alis). Ramură senzitivă şi exci-tosecretorie din nervul mandi-bular al trigemenului, detaşată înainte de intrarea n. mandibu-lar în conductul alveolo-mandi-bular, de unde trece sub mucoasa limbii, prezentînd pe traiect un ggl. lingual, distri-buindu-se glandei sublinguale şi mucoasei linguale.
 Linguală (lat. A. lingualis). Arteră care distribuie sînge limbii, cu origine variată (din a. maxilară externă la cabaline şi obişnuit la rumegătoare, din a. carotidă externă la suine şi carnivore). După ce ajunge la baza limbii, pătrunde sub ba-
 zioglos (printre hioglos şi keră- U? tohioidian), emite o ramură lin-guală profundă (care pătrunde între hioglos şi genioglos), dis-persînd în muşchii limbii, mucoasa linguală şi glandele salivare zonale.
 Linie fixată. Populaţie mică sau linie la care una, mai multe sau toate alelele sînt fixate.
 Cînd o singură alelă este fixată, toţi indivizii liniei sînt de ge-notip identic referitor la acel locus. Cînd toţi locii unei linii ajung la fixare, toţi indivizii liniei devin identici din punct de vedere genetic, aceasta constituind baza uniformităţii genetice a suşelor puternic consangvine.
 Liniment. Formă medicamentoasă alcoolo-uleioasă, utilizată pentru fricţiuni sau oncţiuni. Linkage. Termen utilizat pentru definirea înlănţuirii factorilor genetici în cromosom. Liofilizare. Metodă de conservare a unor produse biologice, bacterii, virusuri etc., impli-cînd uscarea în vid, după congelare prealabilă la temperatură de — 30°G pînă la—40°G. Lipan (lat. Thymallus thymal-lus). Specie de peşte din familia salmonidelor, lung de 32—
 50 cm şi cu greutatea de 0,350
 — 1 kg; are corpul alungit, de culoare argintie, cu aripioara dorsală lungă şi înaltă. Trăieşte în zona inferioară a rîurilor de munte din Europa nordică şi centrală. Are carne gustoasă.
 Lipaze (gr. lipos: grăsime). Grup de enzime din clasa hidrolaze-lor, care catalizează hidroliza esterilor acizilor graşi ai glice-rinei. Se găsesc în sucurile digestive, în unele organe şi în unele ţesuturi vegetale.
 Lipemie (gr. lipos: grăsime, haima: sînge). Conţinutul în lipide a sîngelui, obişnuit mai ridicat după digestie.
 Lipide. Denumirea generică a substanţelor organice insolubile în apă, solubile în benzină, eter etc. şi rezultate din combinarea unui acid gras cu un alt component organic (în general gliceride).
 Lipiţan. Rasă de cai, creată la herghelia Lipiţa din Istria, prin încrucişarea cailor spanioli, cu armăsari danezi şi arabi. Se caracterizează prin talie mijlocie, format dreptunghiular, cap uscăţiv cu profil drept sau berbecat, spinare şi şale relativ lungi şi largi, mers caracteristic, energic şi înalt, cu temperament vioi. Se foloseşte pentru călărie, atelaje de lux, tracţiune şi munci agricole.
 Lipocel. Hernia ţesutului gras printr-o breşă oarecare. Lipocromie (gr. lipos: grăsime, chroma: culoare). Colorarea grăsimii, de exemplu, în „boala grăsimii galbene", produsă, alături de hepatoza nutriţională, după consumul alimentelor cu grăsimi peroxidate.
 Lipoid. Care se aseamănă cu grăsimea.
 Lipoliză. 1 — Liza grăsimilor organice. 2 — Distrugerea grăsimilor în organism.
 Lipom. Neoplasm benign, dezvoltat pe seama ţesutului gras. Lipomatoză (gr. lipos: grăsime, oma: tumoare). Stare determinată de lipoame (tumori benigne în care predomină celulele grase), dezvoltate mai ales în ţesutul subcutanat şi subseros. Liposolubil. Solubil în grăsimi. Lipotimie (gr. leipein: a pierde, thymos: spirit), sin. leşin. Pierderea de scurtă durată a cunoştinţei, alături de păstrarea reflexelor, ca o consecinţă a anemiei cerebrale acute.
 Lipotrop. Care se fixează pe grăsimi sau care facilitează metabolismul grăsimilor: factor lipotrop etc.
 Liptovscaia. Brinzâ din lapte de oaie, ce se prepară în R.S. Cehoslovacă.
 Lipurie (gr. lipos: grăsime, c-uron: urină). Eliminarea compuşilor lipidici prin urină, fie sub forma unor adevărate picături de grăsime, fie a cilindrilor graşi; urina poate deveni, în acest caz, lactescentă; lipuria se observă în degenerările he-pato-renale, după ingestia cantităţilor mari de grăsime etc. List. Linie de porumbei voiajori germani, pentru zbor de distanţă şi orientare, ce se creşte şi în ţara noastră. Listereloză, sin. listeriozâ. Boală infecţioasă contagioasă şi inoculabilă, provocată de Lis-teria monocytogenes, întîlnită la rumegătoare, suine etc., caracterizată prin hipertonie şi semne de meningoencefalită. Listeria. Gen de bacili nespo-rulaţi, Gram-pozitivi.
 Lişiţă (Fulica atra). Specie de pasăre călătoare, acvatică, din ordinul raliformelor, de culoare neagră, cu o pată albă în frunte. în ţara noastră se găseşte în număr mare în bălţile Dunării, iar iarna migrează spre sud. Se vînează pentru came.
 Litiază (gr. lithos: piatră, con-crement), sin. Boală litiazică. Formarea de concremente minerale de dimensiuni mici, în general insolubile, apărute în organele cavitare (vezică biliară, vezică urinară etc.). Cînd cîş-tigă volume considerabile, con-crementul poartă denumirea de calcul.
 Litiază biliară. Stare patologică ce se caracterizează prin formarea de calculi de bilirubină, colesterină, calciu etc., pe căile biliare; se evidenţiază clinic cu ocazia obstrucţiei căilor biliare, a angiocolitelor sau a colecistitelor calculoase ş.a., prin inapetenţă, parezie digestivă, colici, icter etc.
 Litiază urinară. Stare patologică ce se caracterizează prin formarea de calculi (uraţi, săruri de calciu sau magneziu etc.), în vezica urinară, în bazinet, mai rar pe celelalte căi urinare şi în rinichi (nefrolitiază); cu ocazia obstrucţiilor şi inflamaţiilor pe care le produce, devijae evidentă clinic, manifestîndu-se prin colici false, lumbago, febră, hematurie, nisip urinar sau calculi mai mari în urină etc.
 Litocenoză (gr. lithos: piatră, cenosis: evacuare). Evacuarea de calculi sau de fragmente calculoase prin uretră, spontan sau cu ajutorul sondei, după ce calculii au fost zdrobiţi. Litoclastie (gr. lithos:' piatră, claein: a sparge). Operaţia de zdrobire a calculilor vezicali în particule mici, care să poată fi eliminate sau extrase prin uretră.
 Litodializă. Denumire utilizată pentru definirea oricărei acţiuni de dizolvare a calculilor vezicali sau de debarasare a vezicii de calculii fragmentaţi. Litodion. Fetus mumifiat intrauterin şi calcifiat.
 Litofagie (gr. lithos: piatră, phagein: a mînca). Consumul de nisip sau pietriş, formă de manifestare a sindromului de pica.
 Litotripsie (gr. lithos: piatră, tripsis: a zdrobi), sin. litotriţie. Operaţia de zdrobire a calculilor vezicali în interiorul vezicii.
 Livarot. Brînză franceză cu pasta moale, preparată din lapte ecremat şi amestecat în proporţie de 1 /3 cu lapte integral din mulsoarea anterioară.
 Livensk. Rasă de porci ce se creşte în U.R.S.S.
 Livid (lat. lividus). Caracterizat prin colorarea albăstruie sau negricioasă a pielii.
Liză (gr. lisis: descompunere). LIZ
1  — Termen utilizat în fizio-patologie şi în morfopatologie pentru definirea procesului de topire a unei formaţiuni, ţesut etc. 2 — Moment din evoluţia unei afecţiuni, în care tulburările diminuă progresiv, pînă la dispariţie.
Lizencefal. 1 — Encefal lipsit de circumvoluţiuni, cu suprafaţa netedă, neaccidentată. 2 — Termen folosit pentru categorisirea animalelor care posedă encefalul lipsit de circumvoluţiuni.
Lizina beta. Component anti-microbian humoral normal, activ faţă de bacterii Gram-pozi-tive.
Lizină. Aminoacid bazic esenţial, strict indispensabil în alimentaţia animalelor, mai ales pentru porci şi păsări. Are importanţă în metabolismul proteinelor, în funcţia de reproducţie şi în formarea ţesutului osos.
Se găseşte în cantităţi diferite în majoritatea nutreţurilor vegetale şi animale.
Lizogenie. Prezenţa profagului (A.D.N.-ul unuia sau mai multor fagi) în cromozomul celulei-gazdă, integrat ca un element propriu acestei celule; celula lizogenă în echilibru fiziologic este rezistentă faţă de fagul respectiv, însă prin intervenţia unui dezechilibru (radiaţii etc.) ea devine sensibilă, fapt urmat de dezvoltarea virionilor maturi.
Lizozimă, sin. lisozim. Factor de imunitate naturală la plante şi animale, prezent în ţesuturi şi umori (sînge, lacrimi, mucus nazal, lichid pleural etc.), mai ales la păsări şi mamifere, cu funcţie peptidazică ce explică liza unor bacterii, prin dezintegrarea compuşilor polizahari-dici din membrana bacteriană; lizozimă acţionează mai ales asupra unor bacterii Gram-po-
TiOB zitive, utilizîndu-sc extern, în 4^0 unele enterite ş.a.
     Lob. Porţiune rotunjită, proeminentă, a unui organ: lob hepatic, lob cerebral etc. Lobecto.nie. Ablaţia chirurgicală a unui lob, practicată pe creier, pulmon, ficat etc. Lobelină (lat. Lobelinum). Derivat piperidinic sintetic, cristalin, alb, analeptic respirator de scurtă durată.
     Lobotomie. Operaţia neurochi-rurgicala de secţionare a unui lob cerebral, fără a îndepărta vreo porţiune de organ, urmă-rindu-se doar întreruperea continuităţii fibrelor nervoase la acel nivel.
     Lobul. Lob mic, reprezentînd o subdiviziune a unui lob. Lobular. Care se referă la lobuli. Lobulat. Cu lobuli. Care este divizat în lobuli.
     Loca. Boală infecto-contagioasă gravă a puietului de albine. Se distinge o loca europeană, produsă de B. pluton (care afectează puietul necăpăcit), larvele bolnave îngălbenindu-se şi emiţînd un miros acru, de putrefacţie, şi o locă americană, produsă* de B. larvae, afectînd mai ales puietul căpăcit, care, intrînd în putrefacţie, cîştigă un miros de clei de tîmplărie. Locai. Cal rezultat din încrucişarea cailor de tip mongol din R.S.S. Tadjică cu cai de tip sudic: iomud, carabair şi arab. Are exterior variabil, amintind caracterele raselor de provenienţă. Este foarte rezistent şi are aptitudini pentru diferite munci în regiunile muntoase.
     Local. 1 — Cu caracter particular şi caracteristic unei anumite zone. 2 — Care se referă la o anumită zonă, delimitată, res-trînsă.
     Localizare. Determinarea sediului unei boli, a unui agent nociv introdus în organism, a unei leziuni etc.
 Loco do letlti. Locuţiune latină utilizată pentru precizarea zonei dureroase, avînd seminifica-ţia: „în locul dureros". Termenul se foloseşte pentru indicarea unei zone de intervenţie, de administrare a unui medicament, de injectat o substanţă etc.
 Locus (plural loci). Loc (poziţional) determinat, pe care-1 ocupă gena în dispoziţia liniară din cromosom.
 Lombar. Care aparţine lombelor sau se referă la lombe.
 Lombare (artere-) (lat. Aa. lum-bales). Colaterale ale aortei abdominale, pare şi în principiu simetrice, egale numeric cu numărul de vertebre lombare. După izolarea lor, urcă spre baza apofizelor transverse, apoi se bifurcă dînd o ramură ventrală (intertransversa'ă), care dispersează în muşchii abdominali, şi o ramură dorsală (lombo-spi-nală), care, după un scurt traiect, se divide într-o arteriolă spinală, ce pătrunde în canalul rahidian şi o ramură musculară, ce dispersează în masa comună.
 Lombe. Regiune care formează plafonul cavităţii abdominale, axată pe porţiunea coloanei vertebrale cuprinsă între ultima vertebră dorsală şi sacrum. Lombrical, v. Lumbricoid.
 Long. Rasă de oi de munte, ce se creşte în Anglia.
 Lordoză (gr. lor dos: încurbat). încurbarea ventrală a coloanei vertebrale, obişnuită în rahitism sau alte osteopatii. Lostriţă (lat. Hucho hucho). Specie de peşte răpitor din familia salmolidelor, cu corpul lung pînă la 1 m şi greutatea de 10—12 kg, aproape cilindric, cu gură mare şi dinţi puternici. Trăieşte în rîurile adînci de munte. în ţara noastră, fiind rară, este ocrotită d3 lege. Louping-ill, sin. boala tremurătoare a oilor. Encefalomielită
 produsă de un virus transmis prin căpuşi, caracterizată clinic prin tremurături, ataxie, convulsii şi parezie.
Lourds (de-) v. Pirinei.
Lovcll. Una din cele mai apreciate linii ale trăpaşului Orlov. Lowicka. Rasă de oi poloneză, creată prin încrucişarea oilor locale cu rasa Merinos şi Kent. Lucernă (lat. Medicago sativa). Plantă furajeră erbacee, perenă, din familia leguminoaselor, cu rădăcina puternică, cu frunze trifoliate şi flori violete sau albastre. Este una din cele mai valoroase plante furajere, rezistentă la ger şi secetă, cu o mare capacitate de producţie şi cu o valoare nutritivă ridicată. Se cultivă pentru masă verde, fîn, însilozare şi păşunat. Lucerna H (632). Soi românesc de lucernă, cu capacitate productivă ridicată.
Lucită, v. Fotodermatoză.
Lufar (lat. Pomatomus saltatrix). Specie de peşte răpitor din ordinul scombriformelor, lung de 30—50 cm şi cu greutatea de circa 3 kg, cu corpul robust, alungit, cu gură mare, cu dinţi pe ambele maxilare. Trăieşte în Oceanul Atlantic, în Oceanul Indian, în Marea M^ditera-nă şi în Marea Neagră. Are carne foarte fină şi gustoasă.
Liigol (soluţî;-). Soluţie iod-iodurată (iod, iodură de potasiu), utilizata ca reactiv, anti-micotic, dezinfectant, antihel-mintic etc.
Lumbago. 1 — Durere lombară, fără semne inflamatorii (reumatismală, de contracţie etc.).
2 — Gifoză şi rigiditate lombara. Lumbricoid, sin. lombrical. Care se aseamănă cu un limbric.
Lup de Alsacia, v. Alsacian.
Lup de Vosgi, v. Alsacian. Lupln alb (lat. Lupinus albuş). Plantă anuală din familia leguminoaselor, cultivată pentru furaj.
Lupin albastru (lat. Lupinus LUX angustifolius). Plantă anuală d in 411 familia leguminoaselor, cu fo-liole înguste de 1—3 cm şi cu flori albastre. Este puţin pretenţioasă la căldură, rezistentă la secetă şi creşte bine pe solurile podzolice. Se cultivă pe suprafeţe reduse, ca plantă furajeră sau pentru îngrăşămînt verde.
Lupin galben (lat. Lupinus lu-teus). Plantă anuală din familia leguminoaselor, cultivată pe suprafeţe restrînse în ţara noastră, pentru furaje.
Lupinină. Toxialcaloid din lupin.
Luplnoză. Intoxicaţie determinată de lupin (Lupinus).
Luteină, sin. progesteronă. Hormon produs de corpul galben din ovar, cu rol în nidarea şi creşterea zigotului.
Luteinic. Care se referă la luteină sau la corpul galben Luteinizant (hormon—), sin. luteostimulină, gonadostimulină B etc., v. luteostimulină. Luteostimulină. Hormon prehi-pofizar, cu rol în maturarea ifoliculilor ovariani.
Lutra, v. Vidra.
Lux, sin. Lux polonez. Rasă de porumbei de carne, formată în Polonia prin încrucişări complexe, rustică, una din cele mai apreciate rase de porumbei de carne.
Luxaţla bulbului ocular. Afecţiune posttraumatică a bulbului ocular, caracterizată prin modificarea raporturilor naturale ale bulbului, deplasarea lui spre înainte, ieşirea din orbită şi fixarea lui la intrarea orbitei, fără ruperea nervului optic. Luxaţla coxofemurală. Accident observat la rumegătoare şi carnivore, manifestat prin şchiopătură gravă, apărută brusc, deformarea regiunii, scurtarea piciorului respectiv etc.
 Ll'X Luxaţia cristalinului. Afecţiune 412 traumatică, oculară (putînd fi însă şi congenitală), caracterizată prin ruperea zonulei Zinn şi deplasarea cristalinului în camera anterioară (luxaţie anterioară), sub conjunctivă (luxaţie subconjunctivală) sau în afara învelitorilor şi anexelor oculare (expulzie cristaliană). Luxaţia mandibulei. Mai frecventă la carnivore, se manifestă prin deschiderea permanentă a gurii sau devierea laterală a mandibulei, imposibilitatea apropierii pasive a maxilarelor etc.
      Luxaţia muşchiului bicepsul femural. Întîlnită la bovine, presupune fixarea m. biceps femural, de marginea posterioară a marelui trocanter femural; se manifestă prin rămînerea în extensie a articulaţiei coxofe-murale, adducţia membrului cu tendinţă de cosire în mers, pro-eminarea subcutanată a muş-
chiului între articulaţia coxo-femurală şi graset etc.
Luxaţie. Deplasarea unei formaţiuni, în urma unei acţiuni traumatice (mecanice), rezultînd o schimbare de raporturi. Luxaţie articulară. Deplasarea suprafeţelor articulare, cu pierderea contactului dintre porţiunile corespondente (luxaţie adevărată) sau cu păstrarea parţială a contactului (subluxaţie), manifestată prin impotenţă funcţională, deformare regională, fenomene congestive, sensibilitate excesivă, etc. Luxaţie musculară. Deplasarea unui muşchi din poziţia lui naturală, cu suprimarea parţială a raporturilor, survenită în urma unui traumatism, a unei contracţii bruşte etc.
Luxmetru. Instrument cu ajutorul căruia se stabileşte intensitatea iluminatului natural sau artificial în adăposturi (în lucşi).
 Macchiaiola, v. Maremano. Macerare. 1 — Alterare tisulară 'consecutivă acţiunii prelungite a unei substanţe lizante. 2 — Operaţie de extracţie a unor substanţe dintr-un complex brut, prin menţinerea respectivului complex într-un lichid. 3 — Metodă de preparare a oaselor pentru schelet, prin menţinerea lor timp îndelungat într-o baie cu apă simplă sau însămînţată cu bacterii putrefiante. Macerarea furcuţei. Afecţiune furcală, consecutivă ne îngrijirii copitei, lipsei de igienă, puri-nului etc. şi caracterizată prin alterarea cornului care acoperă corpul piramidal, ce se transformă într-o magmă fetidă. Mac lenţa. Boală a viermilor de mătase, determinată de înmulţirea streptococilor din intestinul mijlociu, ca urmare a distribuirii hranei în mod neregulat.
Macrancantorincoza porcului.
Acantocefaloză produsă de Ma-cracanthorhynchus (Echinorhin-cus) hirudinaceus; apare toamna şi iarna, la porcii de 4—8 luni, manifestîndu-se prin diza-petenţă, diaree, colici, slăbire progresivă, convulsii, eventual semne de peritonită.
Macrobie (gr. macros: mare, lung, bios: viaţă). Longevitate. Viaţă lungă.
Mac'robronşită. Inflamaţia bronhiilor mari, manifestată prin tuse, jetaj, raluri etc.
Macrocefal (gr. macros: mare, kefali: cap). Gare are capul mare. Monstruozitate caracterizată prin dezvoltarea exagerată a extremităţii cefalice, fără a exista şi o dezvoltare propor-ţionată a encefalului.
Macrocit. Eritrocit cu dimensiuni mai mari decît dimensiunile normale, indicînd adesea _________
o anemie gravă.                    413
 Mac Macrocitoză (gr. macros: mare, 414 cytos: celulă). Stare caracterizată prin creşterea numărului de globule roşii cu dimensiuni mari; este semn al hiperregene-rării medulare, consecutivă unor hemoragii, hemolizelor etc. Macrodactilie. Monstruozitate caracterizată prin dezvoltarea exagerată a degetelor. Macroelement. Element chimic care se găseşte în cantităţi relativ mici în sol, în plante şi în organismele animale (sodiu, ka-liu, calciu, magneziu, clor, sulf, fosfor etc). în organismul animal îndeplinesc funcţii generale şi specifice^ participînd la metabolismul substanţelor nutritive. în raţiile de hrană ma-croelementele trebuie să parti-cipe în cantităţi şi raporturi determinate.
      Macrofag. 1 — Fagocit capabil să încorporeze particule voluminoase, cum sînt mononu-clearele mari. 2 — Celulă mezo-dermică avînd proprietăţi fago-citare, apărută printr-o diferenţiere funcţională fie a celulelor endoteliale, fie cel mai adesea din mononuclearele gigante, lansate în sînge în număr mare la sfîrşitul infecţiilor grave, în ţesuturi după iritaţii persistente etc.
      Macrogenitosom:a precoce, sin. macrogenitosomie, sindromul lui Pellizzi. Dezvoltarea corporală şi mai ales genitală precoce, ca urmare a endocrinozelor epi-fizare sau corticosuprarenale (v. hipercorticism).
      Macroglobulinemie. Stare caracterizată prin apariţia în plasma sangvină a unor globuline cu greutate moleculară mare, ca semn al reacţiei sistemului reticuloendotelial în boli ma-mare, podale etc., cu influenţă negativă asupra organismului (v. şi paraproteinemie). Macroglosie. Exagerarea dimensiunilor limbii (în general fiind
 vorba de o hipotrofie însoţită de prolaps, cu caracter simptomatic) .
 Macropie. Tulburare vizuală caracterizată prin vicii de refracţie care condiţionează vederea obiectelor cu dimensiuni mult mai mari decît cele pe care le au în realitate.
 Macroscopic (gr. makros: mare, skopein: a privi). 1 — Vizibil cu ochiul liber. 2 — Care se face cu ochiul liber: examen macroscopic etc.
 Macula corneană. Pată corneană cicatricială, în general limitată, zona respectivă avînd transparenţa redusă.
 Maculă, sin. pată. Modificarea relativ circumscrisă a culorii tegumentelor reprezentată de cele mai multe ori de înroşire (eritem, peteşii etc.).
 Madaroză (gr. madaros: cel care este lipsit de păr). Căderea perilor şi în special a cililor palpebrali.
 Maedi (islandeză: dispnee). Viroză întîlnită mai ales în Islanda şi Germania, la oi peste 2 ani, caracterizată prin pneumonie, cronică interstiţială progresivă, slăbire treptată şi moarte prin asfixie.
 Maestoso. Linie principală din rasa de cai Lipiţani.
 Magazzari (seninul lu’-). Ecta-zia venei pintenului (toracica externă) întîlnită în emfizemul pulmonar alveolar cronic la cal. Magendie (gaură-). Orificiu de comunicare între ventriculul IV şi confluentul posterior al spaţiilor subarahnoidiane. Magende (legea -). Rădăcinile ventrale ale nervilor rahidiani conţinînd fibre motrice, iar cele dorsale, fibre senzitive. Magistral (lat. magister: cel care instruieşte, profesor). Termenul se aplică pentru definirea modului de preparare a medicamentelor, după reţete, „extempo-raneu“, folos indu-se substan-
 ţele indicate de medic, în funcţie de scopul urmărit.
Magmă. Materie grasă, păstoasă, vîscoasă. Termenul se utilizează pentru definirea produsului vîs-cos, adesea avînd miros caracteristic, rezultat din aglomerarea în diverse formaţiuni a unor produse de secreţie sau de alterare tisulară.
Magna. Soi nou de bromus, creat în Canada, cu talie înaltă, tulpină groasă, seminţe mari, cu o foarte bună producţie de nutreţ şi seminţe.
Magnet d; apă, sin. condensator de apă. Dispozitiv format dintr-o fîşie de tablă de 6/20 cm, montată pe fundul stupului de albine, pentru condensarea vaporilor în timpul iernii şi scurgerea apei în afara stupului. Magneziemie. Conţinutul în magneziu al sîngelui.
Majella. Rasă europeană de viermi de mătase, cu gogoşile ovale şi de culoare galbenă. Malabsorbţie. Deficit de absorbţie intestinală, determinat de diferite boli ale stomacului, intestinului, pancreasului etc. Malacie (gr. malakia: înmuiere, îmbolnăvire). 1 — Ramolirea sau înmuierea unor ţesuturi: encefalomalacie, osteomalacie etc. 2 — Pervertirea gustului (sin. pica).
Maladie (fr.). Barbarism indicînd un proces patologic privit înansamblu, începînd cu cauzele posibile, manifestări, evoluţie etc. şi terminînd cu consecinţele posibile.
Maladiv (fr. maladif: bolnăvicios). Predispus la contractarea diverselor afecţiuni. Bolnăvicios.
Malaeză. 1 — Rasă de găini combatantă, originară din Asia.
2 — Rasă de pisici (v. Siameză). Malandră. Orevasă eczematoasă, localizată la nivelul unghiurilor de flexiune antebrahio-carpo-ţnetacarpian la animalele mari.
Malar (lat. mala: obraz). Care se referă la regiunea obrajilor. 4^5 în anatomia veterinară, termenul se referă mai ales la zona lacrimală.
Malară (lat. A. malaris). Colaterală a arterei maxilare interne, redusă la cal, bine dezvoltată la carnivore, suine şi mai ales la rumegătoare, la care iese din cavitatea orbitară pe la unghiul nazal al ochiului, emi-ţînd ramuri pentru periorbită, oblicul bulbar ventral, pleoapa a IlI-a, carunculul lacrimal, sacul lacrimal şi pleoapa inferioară, terminîndu-se prin a. dorsală a nasului, la oaie dînd şi o arteră laterală a nasului. Malaria păsărilor, sin. plasmo-ăioză. Boală parazitară produsă de diverse plasmodi.
Malarie (ital. malaria: aer alterat). Boală infecţioasă produsă de sporozoare care parazitează globulele roşii (Plasmodium), manifestată la om prin febră remitentă, cahexie palustră etc.; diferite specii din genul Plasmodium s-au izolat la numeroase specii de animale, avînd oarecare importanţă patogenetică doar la maimuţe şi păsări.
Maleină. Extract de culturi de bacii morvos, utilizat pentru diagnosticul alergic al morvei. Maleinizare, sin. maleinare. Administrarea subcutană sau in-tradermopalpebrală a maleinei şi analizarea modificărilor reactive (locale şi generale) prezentate de animalul maleinizat, cu scopul bine precizat de a depista animalele cu morvă oculată.
Maleolară (lat. A. malleolaris). Ramură fină, adesea multiplă, detaşată din a. tibială anterioară la nivelul articulaţiei tarsiane şi distribuită pielei şi periostu-lui din zona maleolară.
Maleolă. Denumirea folosită pentru definirea proeminenţelor simetrice situate la niveltţl
 MAL extremităţii distale a tibei şi 416 fibulei.
      Malformaţie. Denumire utilizată pentru definirea anomaliilor în general.
      Malici. Rasă de oi de pielicele şi lapte, ce se creşte în Grimeea. Se caracterizează prin coadă lată, lînă groasă şi mixtă, de culoare neagră, albă sau brumar ie. Este pe cale de înlocuire cu metişi Karakul X Malici, care dau pielicele de calitate apropiată de. Karakul.
      Malines, sin. Coucou de Malines, Rasă de găini, originară din Belgia, cu greutate corporală mare şi cu producţie bună de ouă.
      Malofagie (gr. mallos: lînă, fagein: a mînca). Formă de manifestare a pervertirii gustului (pica), întîlnită la ovine şi constînd din consumul lînii. Malofagoză. Parazitoză determinată de prezenţa pe corp a insectelor malofage, care acţionează mecanic şi iritativ. Malpighi (corp mucos-). Zona profundă a epidermului, cuprinzînd 3 straturi: stratul bazai, stratul celulelor poliedrice ' şi stratul granular.
      Malpighi (corpuscut-). 1 — Dila-taţie locală a tecii limfoide arteriale din splină. 2 — Element iniţial alnefronului, format din capsula Bowman- Miiller şi din glomerulul renal,
      Malpighi (glomerul -), sin. glo-merul renal. Ghem capilar arterial, cuprins în capsula Bow-man-Miiller a nefronului. Maltez. Rasă de porumbei de carne, din grupa raselor porumbei găină, înalţi pe picioare, cu greutate corporală mare (900 -1 000 g).
      Malteză. 1 — Rasă de capre, răspîndită în ţările meditera-niene şi în special în Sicilia. Se caracterizează prin statură de 60—70 cm, greutate de 40— 60 kg, fără coarne sau cu coarne
 mici, păr mai ales lung, de culoare variabilă de la alb-mur-dară pînă la izabelă, frecvent cu bălţături galbene-roşii. Are prolificitate ridicată şi o bună producţie de lapte (500—600 1).
 2  — Rasă de cîini de lux, cu păr lung, în general de culoare albă.
 Mamară (artera-) (lat. A. mam-maria). Se disting mai multe artere mamare, în funcţie de numărul şi distribuţia mamelelor. La iapă, a. mamară apare ca o terminală a ruşinoasei externe. La vacă se întîlnesc două artere mamare: una caudală provenită din a. ruşinoasă externă, alta cranială, veritabilă continuare a ruşinoasei. La scroafă, mamelele toracale primesc vase detaşate, din a. toracică externă, cele abdominale din arterele intercostale, iar cele ingvinale din a. pu-dendă externă. La căţea, mamelele toracale primesc vase detaşate din a. toracică internă, cele abdominale din a. epigas-trică cranială, iar cele ingvinale din a. pudendă externă etc. Mamelă (lat. mamma: glandă producătoare de lapte). Termen propriu în antropotomie, preluat de anatomia comparativă şi utilizat pentru definirea glandelor producătoare de lapte, putînd avea diverse forme, dimensiuni, aşezări etc., în funcţie de specia considerată. La mamiferele domestice, mamelele pot fi situate pe tot peretele ventral al abdomenului (scroafă, căţea, pisică, iepuroaică etc.), în două şiruri paralele: 5—9 perechi la scroafă (în mod obişnuit 7 perechi), 4—6 perechi la căţea (în mod obişnuit 5 perechi); 4 perechi la pisică;
 3—5 perechi la iepuroaică. Pot fi uneori grupate în regiunea ingvinală: 2 perechi la vacă şi o pereche la iapă, oaie sau capră.
Mamelon, sin. sfîrc. Eminenţă, relativ cilindrică, situată în partea ventrală a mamelei, spre interiorul bazei căruia converg canalele galactofore (sinusul ga-lactofor), pentru a forma unul (la vacă) sau mai multe canale papilare ce comunică cu exteriorul fiecare printr-un orificiu papilar.
Mamelonat. Care prezintă suprafaţa accidentală de ridicături similare mameloanelor. Mamifer. 1 — Animal care posedă mamele. 2 — Clasă a vertebratelor caracterizată prin prezenţa mamelelor, avînd în general corpul acoperit cu păr, născînd puii vii pe care-i alăptează etc.
Mamilar (lat. mamilla: mamelă mică). Ou aspect de mamelon. Mamită, sin. mastită. Inflama-ţia glandei mamare, produsă, în general, de o infecţie (exo-sau endogenă) şi manifestată prin semne inflamatorii indura-ţie, alterarea laptelui etc. Mammouth, v. Bronzată cu piept larg.
Mamut roşu. Soi de sfeclă furajeră, ce se cultivă în ţara noastră pe solurile mai grele din regiunile cu umiditate suficientă .
Man. Rasă de pisici din insula irlandeză omonimă, avînd culoarea albă sau neagră, coada foarte redusă şi membrele posterioare mai lungi decît cele anterioare.
Managra. Rasă nouă de porci creată în Canada.
Mana. Sucuri dulci eliminate de Aphide, Lachnide şi alte insecte ce se hrănesc cu sucurile plantelor şi care sînt cîteo-dată culese de albine. Manchester. Rasă de canari caracterizată prin coloritul frumos al penajului.
Mandarină (lat. Anas galericu-lata). Rasă de raţe, decorativă, rustică, rezistentă, cu mare di-
versitate de culori. Cloceşte în 31 AN pomi şi se creşte pentru frumu- 4^7 seţea penajului.
Mandibular (lat. N. mandibula-ris), sin. nervul alveolo-mandi-bular. Ramură a trigemenului, detaşată din ggl. Gasser, iese din craniu prin gaura sfîşiată anterioară (ovală) şi se ramifică în: n.,maseterin, n. bucci-nator, n. pterigoidian intern, n. temporal superficial, n. lingual, n. milohioidian, apoi intră în conductul dentar inferior, dînd ramuri alveolare şi ramurile mentale, ce ies prin gaura mentală, formînd plexul mental.
Mandibulă. Denumirea proprie a maxilarului inferior, cele două piese osoase care formează mandibula fiind articulate la nivelul simfizei mandibulare (sim-fiza bărbiei), fiecare mandibulă prezentînd un corp curbat, extremitatea caudală articulîndu-se mobil cu temporalul prin intermediul unui tubercul articular.
M and ren. 1 — Tijă metalică, utilizată iniţial pentru a conferi rezistenţa sondelor flexibile în momentul în care erau introduse în canalele organice explorabile, urmînd a fi scoasă din sondă, eliberînd lumenul în momentul în care se urmăreşte drenarea. 2. — Termenul se foloseşte şi pentru tijele care protejează lumenul acelor de seringă sau a altor instrumente de sondat.
Matieki (arab: gît frumos). Linie de cai arabi.
Mangaliţa. Rasă de porci, crescută în special pentru producţia de grăsime, în nuclee restrînse în R.S. România, R.P. Ungară şi R.S.F. Jugoslavia. Se caracterizează prin rezistenţă deosebită, mărime mijlocie, avînd corpul relativ scurt şi adînc, cu păr des şi creţ, prolificitate redusă (în medie 5—6 purcei la o fătare). Are patru varietăţi:
27 — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
MVN blondă (cea mai răspîndită), roşie, neagră şi albă cu negru. Maniamînt. Depozit subcutanat de grăsime (reg. pectorală, salbă, reg. caudală, iiei etc.) eventual proeminent, servind la aprecierea stării de îngrăşare a unui animal.
      Mantaua glială. Formaţiune cu rol de barieră ecto-mezodermică, situată la nivelul centrilor nervoşi, rezultată din reunirea picioruşelor vasculare ale glioci-telor fibroase.
      Marasm (gr. marainsin: a usca), sin. cahexie. Slăbire extremă datorită bolilor de durată sau atrofiei senile fiziologice. Marasm enîootic, sin. boală de coastă. Hipocobaltoză a bovinelor din Australia, caracterizată prin anemie hipocromă progresivă şi marasm. Marchoise. Rasă de taurine, franceză, apreciată în trecut pentru muncă şi rusticitate. în prezent se fac încrucişări de absorbţie cu Limousine şi Cha-rolaise.
      Marconee. Soi de orz, creat în S.U.A, din populaţia hibridă Hooded 4 x Wong, cu talie înaltă, rezistent la cădere, relativ precoce, rezistent la făi-nare.
      Marek (boală-), v. Limfomatoza neurală a găinilor.
      Marele alb. 1 — sin. York mare, Yorkshire, Large White. Rasă de porci, creată în Anglia, apar-ţinînd tipului de carne, cu talie mare, culoare albă, prolificitate mare (în medie 11 purcei la o fătare), foarte precoce. Datorită calităţilor sale s-a răspîndit în aproape toate ţările din lume şi a contribuit la forjarea şi ameliorarea multor rase de porci. 2 — Rasă de iepuri (v. Temrod).
      Marele alb cehoslovac. Rasă de porci, cu aptitudini pentru carne şi bacon.                 '
Marele alb estonlan. Rasă de porci cu aptitudini pentru bacon. Marele argintiu german. Rasă de iepuri, specializată în producţia de carne.
Marele combatant de nord. Rasă de găini, combatantă, originară din Belgia.
Marele negru. Rasă de porci originară din Anglia, crescută pentru producţia de carne. Se caracterizează prin culoarea neagră, talie mare, urechi mari şi lăsate în jos. Are o prolificitate şi precocitate bună. în ţara noastră a contribuit la formarea porcului de Strei şi a altor tipuri de porcine. Maremmano, sin. Abruzzese. Rasă de cîini ciobăneşti originară din Italia, apreciată pentru calităţile sale.
Marfanil, sin. para-aminoben-zensulfamidă. Sulfamidă activă local, în procese purulente şi în cele produse de germeni anaerob i.
Maria Stuart. Rasă de porumbei de ornament. Prezintă în jurul gîtului o formaţiune din fulgi, sub formă de guler. Mariahof-Lavant-Thaler. Rasă de taurine austriacă, cu roba variabilă de la alb la galben deschis, cu greutate corporală mare, apreciată în special pentru muncă.
Marii. Rasă de măgari de culoare albă sau cenuşie-deschisă, cu talia de 1,35—1,40 m, caracterizată printr-o constituţie robustă şi o foarte bună rezistenţă la muncă, intemperii şi boli. Marmota (lat. Marmota). Gen de mamifere rozătoare, înrudite cu veveriţa, cu corpul lung de 50—60 cm, cu capul mic, urechile mici, coada stufoasă şi membrele anterioare avînd degetul mare rudimentar. Trăieşte în Alpi, în nordul şi centrul Asiei şi în America de Nord. Blana sa este foarte apreciată, în zonele înalte din Qarpaţi
(Transilvania) a trăit specia Marmota marmota, care a fost stîrpită în secolul trecut. Martelaj. Procedeu arhaic de castrare, constînd din strivirea cordonului testicular cu un ciocan special, cordonul fiind susţinut de o suprafaţă dură. Marţial. Oare conţine fier sau care se referă la fier: funcţie marţială etc.
Masaj. Metodă mecanoterapică, constînd din presarea, frămîn-tarea cu mîna etc. a unei regiuni, cu scopul activizării circulaţiei, modificării trofismului local etc.
Mascarpone. Brînză italiană, cu pasta moale, nefermentată. Mască apicolă. Ustensilă de protecţie a feţei, folosită de apicultori. Se confecţionează din voal mătăsos, rar şi subţire, de culoare neagră în întregime sau numai în dreptul feţei, pentru a vedea mai bine.
Mascul. Cel care produce gârneţul ce fecundează ovula. Masculin. Care aparţine sau se referă la mascul: organ masculin etc.
Maseter (lat. m. maseter). Principal'muşchi din regiunea obrajilor, inserat fix pe creasta maxilară şi mobil pe faţa laterală a mandibulei, avînd rol în masticaţie.
Maseter in. Care are contingenţe sau aparţin maseterului: fascia maseterină, regiune masete-rină etc.
Maseterin (nervul-) (lat. N. massetericus). Ramură motorie, detaşată din n. mandibular al trigemenului, la ieşirea din cavitatea craniană, de unde trece prin scizura sigmoidiană a mandibulei, pe traiect emiţînd nervul temporal profund aboral şi nervul temporal profund mijlociu (distribuiţi muşchiului temporal), restul ramurilor ma-seterine distribuindu-se mase-terului.
Maseterină (lat. A. măSseterica). mât Colaterală a carotidei externe 4^9 la cal, bou şi porc, a trensversei feţii la oaie sau a carotidei externe (ramurile aborale) şi a arterei temporale superficiale la carnivore, distribuindu-se muşchiului maseter.
Mastica (a-). A zdrobi alimentele în gură.
Masticator. Care are rol în masticaţie: muşchi masticatori etc. Masticaţie. Operaţia fiziologică de strivire a alimentelor cu ajutorul dinţilor.
Mastigoforoză. Boală determinată de protozoare parazite din clasa Mastigophora (Flagelata) : tripanozomozele (durina, leish-manioza etc.), trichomonoza bovinelor şi păsărilor, histomo-noza ş.a.
Mastită, v. Mamită.
Mas tocit, sin. Mastzelle. Element celular conjunctiv, grupat în lungul capilarelor, avînd citoplasmă burată de granule metacromatice, conţinînd fosfa-taze etc. şi avînd rol în formarea unora din componenţii substanţei fundamentale, hepari-nei, histaminei, serotoninei etc. Mastodinie. Durere mamară.
Mastoidă (apofiză-). Proeminenţă osoasă situată la baza piramidei temporale.
Mastoidian. Care aparţine sau se referă la zona mastoidei. Mastoidită. Inflamaţia apofizei mastoide.
Masturbare. Excitaţia artificială (voită) a organelor genitale, provocînd ejacularea; se întîl-neşte la cîine, armăsar, mai rar la alte animale domestice. Mastzelle, v. Mastocit.
Matcă. 1 — Insectă, de obicei unică în stup, în stare să depună ouă fecundate din care se nasc albine, asigurînd continuitatea speciei. Prin prezenţa ei permanentă în cuib, dă albinelor siguranţa perpetuării coloniei.
 Mat 2 — Categorie de animale pentru 420 reproducţie (v. şi nucleu).
       Matitate, v. Sunete de percuţie. Matrice (lat. matrix: care dă naştere). 1 — Termen general utilizat pentru definirea formaţiunilor generatoare de organe, formaţiuni morfologice diverse etc., imprimîndu-le o anumită formă (v. infra). 2 — Tipar pentru diverse ustensile.
       3  — Termen folosit în locul celui de uter.
       Matrice unguală, sin. burelet cutidural. Zonă cutanată situată la limita de continuitate dintre piele şi cutia de corn a copitei, modificată morfologic, cu papilele dermice foarte dezvoltate şi avînd rolul de a produce tubii de corn şi substanţa intertubulară.
       Matricol (lat. matricola: mic registru). 1 — Registru de înscriere într-o anumită ordine a unor date referitoare la o anumită problemă. 2 — Numărul de înscriere în respectivul registru. Termenul se foloseşte în zootehnie pentru evidenţa animalelor.
       Maturator. Vas din tablă groasă cositorită, din aluminiu sau oţel inoxidabil, de formă tron-conică, cu capacitatea de 200— 300 kg. Se foloseşte pentru maturarea mierii.
       Maturaţie. 1 — Ajungerea în stadiul matur. 2 — Evoluţia finală a foliculului de Graaf (maturaţie folicularâ). 3 — Au-todigestia diastazică normală a cărnii după dispariţia rigidităţii cadaverice, avînd loc la temperatură scăzută şi amelio-rînd calităţile alimentare. 4 — Termenul se foloseşte de asemenea pentru a indica stadiul de colectare al unui abces. Maxilar. 1 — Termen arhaic pentru definirea atît a maxilei, cît şi a mandibulei. 2 — Care se referă sau aparţine maxilei.
Maxilar (nervul-) (lat. N. maxil laris). Ramură a trigemenului detaşată la nivelul ggl. Gasser, iese din craniu prin gaura rotundă mare, apoi se divide în n. zigomatic, n. palatin (mare şi mic), n. nazal aboral şi se termină prin nervul infraorbi-tar, care se angajează în conductul alveolo-maxilar, dînd ramuri alveolare, apoi iese prin gaura infraorbitară, formînd plexul infraorbitar.
Maxilară externă (lat. A. maxil-laris externa). Colaterală a carotidei externe, prezentînd: a — o porţiune intermaxilară, la nivelul căreia se detaşează: a. palatină ascendentă (numai la cal, întrucît la bou se izolează din a. carotidă externă sau occipitală, iar la porc şi cîine din a. linguală), a. linguală (la cal şi eventual la bou), a. glandei submandibulare, a. sublin-guală (la bou şi porc se detaşează din a. linguală); b — o porţiune facială (inexistentă la rumegătoarele mici şi redusă la suine), din care se detaşează: a. labială mandibulară (dublă la bou, provenind din alveolara mandibulară sau din buecina-torie la porc şi din transversa feţii la oaie), a. labială maxilară (detaşată din infraorbitară la porc şi din transversa feţii la oaie), a. laterală nazală, a. dorsală nazală şi a unghiulară palpebrală (numai la cal), etc. Maxilară internă (lat. A. maxil-laris interna). Continuare a carotidei externe, pătrunde sub mandibulă la mică distanţă sub articulaţia temporo-mandi-bulară, emiţînd pe traiect: a. alveolara mandibulară, ramuri pterigoidiane (cal, rumegătoare), a. timpanică (cal), a. menin-gică medie (la rumegătoare ia naştere din a. occipitală), a. temporală profundă (dublă la cal, porc şi pisică, distingîndu-se o a. temporală profundă,
orală şi alta aborală), ramura proximală pentru reţeaua cir-cumhipofizară (numai la rumegătoare), a, oftalmică (la cal detaşată din a temporală profundă orală), a. buccinatorie, a. malară (redusă la cal), a. infra-orbitară (a. alveolară maxilară), a. palatină mică, a. sfeno-pala-tină (sau nasală caudală) şi a. palatină mare.
Maxilă. Os al craniului facial, în care se găsesc implantaţi molarii superiori. Excavat în interior de sinusurile maxilare şi de canalul infraorbitar, prezintă pe faţa medială apofiza palatină, pe faţa laterală creasta facială, o gaură infraorbitară, eventual o fosă canină, iar în partea caudală o tuberozitate alveolară.
Maxilită, sin. submandibulitâ. Inflamaţia glandei submandibulare.
Măcriş (lat. Rumex acetosa), sin. burboanca. Plantă erbacee din familia Polygonaceae, cu frunze numeroase în formă de săgeată şi flori hermafrodite, verzi sau roşietice. Frunzele conţin acid oxalic şi acid tartric fiind folosite de agricultori pentru neutralizarea efectelor nocive provocate de consumul mierei de mană, cu care sînt hrănite uneori albinele iarna.
Măduva osoasă. Organ hemato-poetic care umple canalul medular al oaselor lungi şi areolele oaselor scurte şi late, distingîndu-se: o măduvă roşie (hema-topoetică), una galbenă (încărcată cu grăsime) şi una cenuşie (cahectică). Măduva hematogenă cuprinde megacariocite, celule de derivaţie în cursul hemato-poezii, globule albe şi globule roşii în diverse faze de evoluţie. Măduva spinării. Porţiune a axului cerebro-spinal, inclusă în canalul rahidian, continuată cra-nial cu bulbul rahidian şi caudal cu un con terminal din care
se detaşează nervii sacrali şi MET) caudali formînd „coada ecvină". 421 Cu aspect cordonal, uşor turtită dorso-ventral, prezintă cîte un şanţ median, atît pe faţa dorsală (adînc), cît şi pe faţa ventrală (mai larg), emiţînd pe părţile laterale nervii spinali şi prezentînd în structura ei neuroni grupaţi central, în substanţa cenuşie, şi fibre, în special aşezate periferic, formînd substanţa albă. Centrul ei este străbătut de canalul ependimar.
Măgar (lat. Equusasinus). Equi-deu, de talie mai mică decît calul, cu cap mare, grosolan, cu profil drept sau convex, urechi lungi, coamă scurtă, crupă scurtă şi teşită, coadă subţire terminată cu un smoc de păr, picioare subţiri dar puternice, culoarea uniformă, brună, cenuşie, neagră, mai rar albă sau cenuşie-argintie. Se caracterizează prin putere de muncă şi longevitate mare, puţin pretenţios la hrană şi rezistent la intemperii şi boli.
Mărgăritărelul gurii. Denumire simptomatică pentru mughet. Mătăciune (lat. Drococephalum moldavia), sin. busuiocul stupului, busuioc de munte, roiniţă, melisă tur ceas că. Plantă erbacee meliferă din familia Labiate, cu tulpina ramificată de la bază, frunze lanceolate şi flori de culoare albastră-violetă. Măzăriche. Nume dat mai multor plante furajere anuale din familia leguminoaselor (genul Vicia), distingîndu-se măzăriche de primăvară, de toamnă etc.
Meat (lat. meare: a curge). Orificiul de deschidere la exterior al unui canal: meat urinar (orificiul extern al uretrei) etc.
Media aritmetică a caracterelor. Expresie abreviativă indi-cînd comportarea unui caracter cantitativ într-un grup de indivizi (se exprimă în general prin simbolul x).
meu Medial (lat. medialis). Orientat 422 sPre planul median.
       Median (lat. medius: care se găseşte la mijloc). Care se găseşte pe linia de mijloc: plan median (planul care desparte corpul în două jumătăţi simetrice) etc. Median (nervul-) (lat. N. media-nus). Nerv voluminos detaşat din plexul brahial, coborînd pe faţa medială a articulaţiei scapulo-humerale, paralel cu artera humerală, trece pe faţa mediala a articulaţiei cotului (cu artera mediană) şi pătrunde sub m. flexor carpo-radial, deasupra pisiformului, terminîn-du-se printr-un nerv volar medial şi o ramură de fortificare pentru n. volar lateral. Mediană (lat. A. mediana), sin. artera radială posterioară. Veritabilă continuare a arterei brahiale (humerale), prezintă un aspect destul de variat la diversele specii domestice, în general definindu-se sub această denumire porţiunea de vas cuprinsă între zona de detaşare a colateralei radiale distale şi nivelul la care mediana se divide în a. radială şi a. ulnară (la rumegătoare, suine şi carnivore) sau în a. metacarpica volară superficială şi a. metacarpica volară profundă medială (la cal). La păsări, dat fiind faptul că originea arterelor radială şi ulnară se găseşte aproximativ la jumătatea braţului, a. mediană lipseşte. La mamifere, pe traiectul ei emite o serie de ramuri pentru articulaţia humero-ra-dio-ulnară, fine ramuri musculare pentru inserţia pectoralului superficial şi pentru muşchii antebrahiali posteriori (la cal) precum şi a. interosoasă comună, care străbate spaţiul interosos radio-ulnar proximal. Mediastin (lat. mediastinus: servitor pentru toate în casă, care ţine de mediul casei). Peretele
 separator al cavităţii toracale în două jumătăţi, rezultat din alipirea porţiunilor concentrice ale pleurilor, răsfrînte de pe plafonul cavităţii toracale. A nu se confunda cu spaţiul media-stinal delimitat de cele două foiţe seroase care formează me-diastinul.
 Mediastinal (sindrom-). Manifestări ale organelor mediasti-nale, de ordin mecanic, reflex sau paralitic, diferind după cauze şi topografia leziunilor determinante: pseudopericardi-tă, tuse astmatiformă, bradi-cardie, cornaj, spasm glotic, disfagie, meteorism recurent etc.; pot fi produse de limfa-denomegalii, mediastinite, dilataţia esofagului toracic, hernii în spaţiul mediastinal etc. Mediastinală cranială (lat. A. mediastinalis cranialis). Fină colaterală a arterei cervicale profunde (la cal) şi distribuită mediastinului percordial. Atît la cal cît şi la restul speciilor, mediastinul precordial mai primeşte ramuri arteriale fine din a. toracică internă, la animalele tinere respectivele ramuri de-taşîndu-se împreună cu ramurile timice.
 Mediastinită. Inflamaţia componentei celulare conjunctive a mediastinului, în măsură să determine sindrom mediastinal (v. mediastinal).
 Mediat. Care nu are atingere cu altă entitate, venind în raport prin intermediul unei a treia entităţi (formaţiuni): ascultaţie mediată (care nu se practică direct, ci prin intermediul stetoscopului) etc.
 Medic. Persoană care exercită medicina pe baza unei calificări anume, superioare (facultate de medicină).
 Medic veterinar (doctor-). 1 —
 Medicul care exercită medicina aplicată pe animale, exercitarea respectivă fiind condiţionată
 de calificare superioară prin şcolarizare în cadrul unei Facultăţi de medicină veterinară.
 2 — Absolvent al facultăţii de Medicină veterinară, după susţinerea examenului de stat. Medicament. Element sau compus capabil să reducă sau să suprime diferite tulburări ale organismului tratat. Medicamentos. în legătură cu medicamentele.
 Medicaţie. Administrarea unuia sau mai multor agenţi terapeu-tici-medicamentoşi cu scopul de a provoca un efect particular. A nu se confunda cu medicamentul (agentul terapeutic), nici cu tratamentul (totalitatea procedeelor şi substraturilor materiale utilizate pentru combaterea unei boli).
 Medicinal. Care are proprietăţile necesare pentru a fi utilizat în medicină. Termenul se utilizează mai ales cu referire la unele substanţe: spirt medicinal etc.
 Medius. Termen uzitat pentru definirea degetului III.
 Medular (sindrom - ). Cadru simptomatic ce însoţeşte leziunile măduvei spinării, distingîndu-se: un sindrom medular total (ca în leziune transversală completă) şi sindroame medulare sistematizate (corespunzătoare leziunilor ce interesează doar
 o parte din grosimea măduvei), cum ar fi: sindromul Brown--Sequart (în leziunile unei jumătăţi laterale a măduvei), sindromul poliomedular dorsal sau ventral (în leziuni ale substanţei cenuşii), sindromul leucome-dular dorsal, lateral sau ventral (în leziuni ale substanţei albe). Sindroamele medulare constau din diferite simptome senzitive, motorii sau vegetative (mioclonii, anestezie, disociaţie termoalgezicâ, retenţie sau incontinenţă urinară etc.), dispuse radicular (în bandă per-
 pendiculară pe coloană) sau MBL zonal (pe toate regiunile corpo- 423 rale situate caudal faţă de leziune), neînsoţite de tulburări de cunoştinţă.             > i
 Medulocel (lat. medulla: măduvă, kele: hernie). Hernia măduvei.
 Medulogramă (lat. medulla: măduvă, gr. gramma: scris), sin. mielogramă. 17 — Prezentarea procentuală a diferitelor celule din măduva osoasă (celule primordiale, macroblaştii, promie-locite, mielocite etc.). 2 — Radiografia măduvei.
 Mefitic (lat.mefiticus: pestilenţial, otrăvitor). Infectat, impur, periculos sau nociv: indigestie mefitică etc.
 Mefitism. Vicierea aerului, devenit irespirabil dintr-o cauză oarecare.
 Megacariocit (gr. megas: mare, karion: nucleu, kytos: celulă). Celulă medulară gigantă, cu nucleu mare, neregulat sau pic-notic, precursoare a tromboci-tului circulant.
 Megacolon (gr. megas: mare, kolon: intestin gros). Dilatarea permanentă a colonului, apărută congenital sau cîştigată (distonii vegetative, obstacole mecanice în tranzit etc.).
 Megaesoîag (gr. megas: mare), sin. dilataţia idiopatică a esofagului. Destinderea permanentă a esofagului, determinată de cele mai multe ori de obstacole de tranzit la nivelul car-diei, cum ar fi lipsa de deschidere a cardiei, observată la cîine.
 Megalosplenie, v. Splenomegalie. Melanină (gr. melas: negru). Pigment brun sau negru, care se găseşte în piele, păr, coroidă etc.
 Melanodermie (gr. melas: negru, derma /piele) .Hipercromie cutanată, caracterizată prin culoare brună-închisă, ce apare în me-
MET. lanoză, melanosarcomatoză, hi-424 pocorticism etc.
     Melanosarcomatoză (gr. melas: negru). Stare patologică determinată de dezvoltarea melano-sarcoamelor, tumori maligne mezenchimale; se întîlneşte mai frecvent la caii suri, manifestîndu-se prin semne generale, melanemie, melanurie, melano-dermie, melanoză la nivelul altor organe, slăbire caracteristică bolii neoplazice, sindrom de obstrucţie intestinală şi alte semne datorite compresiunii etc. Melanoză (gr. melas: negru).
     1  — Stare patologică bazată pe distrofia melaninică; se manifestă sub forma melanozei maculate, în care pigmentarea brună sau negricioasă melaninică se prezintă sub formă de pete în diferite ţesuturi sau organe, şi a melanozei difuze, interesînt teritorii întinse; pseudomelanoza se datoreşte combinaţiilor sulfului cu fierul la nivelul intestinului, prezentîndu-se sub formă de hipercromie maculară sau difuză pe intestine şi mai ales pe colon. 2 — Micoză a aparatului reproducător al albinelor, provocată de Melanosella mors apis.
     Melanurie (gr. melas: negru şi ouron: urină). Prezenţa de pigment melanic (în caz de mela-noză sau melanosarcomatoză) în urină, căreia îi conferă culoarea negricioasă; falsa melanurie, tradusă prin aspect similar al uri-nii, se datoreşte mioglobinuriei, hemoglobinuriei etc.
     Melasă. Reziduu siropos, de culoare brună-neagră, rezultat la fabricarea zahărului. Conţine circa 50% zahăr şi se foloseşte în industriile fermentative şi în hrana animalelor.
     M<l£. Oaie metisă, formată în Germania din încrucişarea rasei Dishley cu Merinos, asemănătoare cu oaia Dishley-Merinos din Franţa.
 Melena (gr. melas: negru). Fecale negricioase sau negre, de obicei fiind urmarea gastroen-teroragiilor; o falsă melena poate fi realizată de tratamentul cu compuşi ai cărbunelui, bismutului, fierului etc. sau de policolie.
 Melisă (v. Mătăciune).
 Melitină. Filtrat de cultură brucelică (Br. melitensis) utilizat pentru diagnosticarea pe cale alergică a brucelozei. Meliturie, v. Glicozurie. Melofagoză. Parazitoză cutanată a ovinelor, determinată de Melophagus ovinus, manifestată prin prurit, eventual prin slăbire.
 Melomelie.Monstruozitate constînd din dedublarea unui membru .
 Meloscop. Aparat prevăzut cu mai multe plăci de sticlă diferit colorate, cu ajutorul cărora se stabilesc nuanţele culorii mierii.
 Membrană. Termen general folosit pentru definirea formaţiunilor organice subţiri, largi, întinse în suprafaţă, variate ca structură, rol, proprietăţi etc., uneori învelind, căptuşind sau întărind alte formaţiuni, eventual avînd un rol absorbant etc. Se disting: membrane fibroase, seroase, mucoase, false membrane etc.
 Membrană ciclitică. Depozit fi-brinos vascularizat, organizat pe faţa anterioară a cristalinului, apărut în urma unor iri-dociclite grave.
 Membrană fundamentală Krause, sin. discul subţire, membrana Z, telofragma. Zonă fină cuprinsă în structura fibrelor musculare, delimitînd căsuţa musculară (Krause) sau sarcome-rul (Scheffer).
 Membrana M, sin. membrana Heidenhein. Formaţiune fină cu caracter segmentar, care apare în timpul contracţiei, în mij-
 locul striei Hensen din discul întunecat al celulelor musculare striate.
 Membrană nictitantă, v. Clig-notant.
 Membraniîorm. Oare are acelaşi aspect (formă) cu o membrană .
 Membranos.Care are aceeaşi natură, aspect sau structură cu o membrană.
 Membru. 1 — Apendice al trunchiului, de care este articulat, servind la deplasarea animalului. 2 — Apendice locomotor.
 Mendelism. Concepţie biologică, privind ereditatea axată pe lucrările lui Mendel, după care transmisia caracterelor de la ascendenţi la descendenţi se realizează în funcţie de anumite „legi".
 Meninge (gr. meninx:         mem-
 brană) . Denumire colectivă pentru învelitorile membranoase ale porţiunii cerebro-spinale a sistemului nervos.
 Meningică accesorie (lat. A. meningica accesoria). Fină colaterală a arterei temporale profunde (la rumegătoare), pă-trunzînd în craniu printr-un orificiu al bazei temporalului şi distribuindu-se pahimenin-gelui.
 Meningică caudală (lat. A. meningica aboralis), sin. artera meningică aborală. Colaterală a arterei occipitale, urcă spre baza craniului şi pătrunde în cavitatea craniană prin conductul facialului şi conductul parieto-temporal (cal), distribuindu-se pahimeningelui după ce s-a anastomozat cu a. meningică medie (la cal) sau cu ramuri din meningică accesorie (la bou). Literatura anatomică franceză o descrie sub denumirea de a. mastoidiană, la cal trecînd pe faţa laterală a apofizei stiloide a occipitalului, pentru a pătrunde în
 conductul temporal, apoi în cel MEN parieto-temporal, distribuin- ^5 du-se pahimeningelui şi în special cortului creieruşului.
 Meningică medie (lat. A. meningica media) .Fină colaterală a maxilarei interne (la cal, porc, cîine) sau a arterei occipitale (bou, oaie). La cal se detaşează împreună cu a. timpanică aproape de intrarea a. maxilare interne în conductul alar, de unde, printr-un traiect retrograd pe suprafaţa sfenoidului, pătrunde în cavitatea craniană prin gaura rotundă mică (gaura deşirată anterioară). La bou pătrunde în craniu prin gaura sfîşiată posterioară, la porc prin gaura sfîşiată anterioară, iar la cîine prin gaura ovală, distribuindu-se pahimeningelui şi anastomozîndu-se în conductul parieto — temporal (la cal) cu a. meningică aborală. Literatura franceză o descrie sub denumirea de a. sfe-no-spinoasă.
 Meningism sin. pseudomeningi-tă. Tablou clinic caracterizat prin semne analoage celor din meningita acută (excitaţie nervoasă, convulsii tonice sau clonice, ca spasmul cefei, tor-ticolis etc.), condiţionată de alte boli decît meningitele: acţiuni mecanice, boli musculare, edem cerebral, chiar iritaţii la distanţă (meningism reflex).
 Meningita cerebrospinală. In-
 flamaţia meningelor cerebrale şi spinale, produsă sub influenţa unor factori aseptici, a infecţiilor sporadice sau celor de tip infecto-contagios (boala de Borna, meningoencefalo-mielitele enzootice etc.); se manifestă prin „simptome de împrumut" din partea sistemului nervos: semne de excitaţie sau depresiune corticală, spasmul cefei, sindroame medulare etc.
MEN Meningită. Inflamaţia menin-426 gel°r- în funcţie de localizare, leziuni, cauze etc., se disting: pahimsningită (inflamaţia du-rei-mater), leptomeningită (inflamaţia piei-mater sau arah-noidei, respectiv piemerita sau arahnoidita), meningită cerebro-spinalâ, meningoencefalită, me-ningomielită, meningită purulentă, osifiantă, alergică etc. Meningocel. Hernia meninge-lor printr-o breşă, craniană. Meningococ. Coc izolat frecvent în meningite. Meningoencefalită. Inflamaţia simultană a encefalului şi a meningelor cerebrale, în urma infecţiilor banale sau specifice; se manifestă mai ales prin semne de excitaţie corticală, urmate de depresiune corticală, alături de semne de focar mai şterse, cu deosebire din partea nervilor cranieni. Menlngoencefalomielită. Inflamaţia encefalului, măduvei spinării şi a meningelor în totalitate, produsă prin intervenţia infecţiilor banale sau a celor specifice, neurotrope; se manifestă prin semne de excitaţie sau paralizie din partea encefalului, măduvei spinării, rădăcinilor nervoase etc.: excitaţie sau depresiune nervoasă, trismus, opistotonus, nistagmus, strabism, oftalmo-plegie, mer înţepenit, diferite paralizii locomotorii, hiperes-tezie sau anestezie întinsă sau circumscrisă etc. Menlngoencefalomielită enzo-otică. Meningoencefalomielită caracterizată prin frecvenţă relativ mare; se poate produce în multe dintre bacteriozele sau virozele cu evoluţie enzootică, însă mai ales în cele neurotrope: boala de Borna, poline-vrita oilor, paralizia contagioasă a mieilor, meningoencefa-lomielitele infecţioase ale ca-
lului, boala de Teschen, boala lui Aujeszky, hepatita infecţioasă, neurolimfomatoza, ence-falomielita infecţioasă a păsărilor etc.; apare mai rar în u-nele parazitoze, trematodoze ş.a.
Meningomielită. Inflamaţia concomitentă a măduvei spinării şi meningelor corespunzătoare, manifestată prin sindroame medulare şi radiculare. Meningopatie (gr. meningos: membrană, pathos: boală). Boală a meningelor.
Men!ngoragle (gr.       meningos:
membrană, raghein: a erupe). Hemoragie la nivelul meninge-lor (v. şi hematorahis).
Menise (gr. meniscos: lună mică). Termen uzitat în anatomie pentru definirea formaţiunilor fi-brocartilaginoase biconcave interpuse la nivelul suprafeţelor articulare necorespondente: menise temporomandibular, menise femuro-tibial etc.
Mental (lat. mentum: bărbie). Care se referă la bărbie: gaură mentală, nerv mental etc. Mental (nervul-) (lat. N. men-talis). Porţiunea terminală a n.mandibular, după ieşirea lui din conductul dental inferior, distribuindu-se   buzei inferi-
oare.
Mentonier (fr. menton: bărbie). Barbarism de origine franceză utilizat în anatomie pentru definirea unor formaţiuni care au contingenţă sau aparţin bărbiei: n. mentonier etc. Merei-tem. Rasă de raţe belgiană cu producţie mixtă, avînd
o greutate corporală de 2—3 kg la femele.
M£r6, v.Bambara.
Mericism, sin. rumegate. Procesul fiziologic prin care o parte din alimentele din rumen sînt readuse în cavitatea bucală, remasticate şi redeglutite.
 Merinolandschaf. Rasă de oi, originară din R.F. a Germaniei, caracterizată prin rezistenţă, rusticitate şi precocitate mare. Este puţin pretenţioasă la hrană şi valorifică foarte bine păşunile montane. Produce lînă şi carne de calitate.
 Merinos. Rasă de oi, originară din Asia Mică, unde se cunoştea cu 800 de ani î.e.n. Este aclimatizată şi răspîndită pe tot globul, reprezentînd împreună cu metişii peste 40% din efectivul mondial de ovine. Se caracterizează prin talie mijlocie, piele cu salbă şi cu 2—3 „cravate", lînă fină cu extindere pronunţată. A dat naştere la mai multe rase şi tipuri de oi merinos.
 Merinos american. Rasă de oi cu lînă fină, ce se creşte în S.U.A., provenind dinMsrino-sul Rombouillet. Se disting două tipuri, după dezvo tarea corporală, dezvoltarea pliuri-lor cutanate şi fineţea lînii. Primul tip are pliuri mai multe, este de talie mijlocie, cu schelet puţin dezvoltat, cu pliuri răspîndite şi pe trunchi nu numai pe gît, lînă mai scurtă şi mai fină. Gel de al doilea tip este mai mare şi mai stofat, cu pliuri mai reduse şi prezente numai pe gît, în număr de 2—
 3  cravate, avînd şi un randament mai mare de came. Ambele tipuri dau producţii mari de lînă.
 Merinos australian. Rasă de
 oi cu lînă fină, cea mai importantă şi mai răspîndită în Australia. Se caracterizează prin corp de mărime mijlocie, trunchi scund şi îndesat, suficient de larg, coarne foarte dezvoltate, prezente numai la masculi, cravate mari în număr de 3—4, schelet puţin dezvoltat, lînă de culoare albă uniformă acoperă bine corpul, avînd o foarte bună extindere. Are mare
 robusteţe şi rusticitate, fiind WER rezistentă la drumuri lungi şi la ^ uscăciune. Se cunosc mai multe tipuri, dintre care cel mai important este Peppin sau Wan-ganella.
 Merinos de came german. Rasă de oi de carne şi lînă fină, creată în Germania, pe baza Meri-nosului precoce francez. Are talie mare (65—75 cm), corp bine dezvoltat, cap scurt, gros şi fără coarne, membre relativ înalte şi puternice. Lîna este de culoare albă, extinsă pe cap pînă la linia dintre ochi şi pe membre pînă la genunchi şi jarete. Este precoce şi,are greutatea corporală de 60-70 kg la oi.
 Merinos de Champagne. Rasă de oi franceză, asemănătoare cu rasa Merinos de Soissonnais, de care se deosebeşte prin talie şi greutate ceva mai mici, iar lîna este foarte puţin extinsă pe corp şi mai puţin deasă.
 Merinos de Chatillonais. Rasă de oi franceză, asemănătoare cu rasa Merinos de Soissonnais, însă cu talia şi greutatea corporală mult mai mici.
 Merinos de munte Azerbaidjean.
 Rasă de oi cu lînă fină adaptată la regiunile de munte cu altitudinile de 1 200 — 1 800 m, creată prin încrucişarea dintre Merinosul novocaucazian, Ma-zaev, rasa locală Bozah şi rasele cu lînă Askania şi Gaucaz.
 Se remarcă printr-o deosebită rezistenţă la piroplasmoză şi sînt bine adaptate la păşunatul la altitudini mari.
 Merinos de Palas. Rasă de oi, specializată pentru lînă fină, şi came, creată la Staţiunea experimentală Palas — Constanţa, prin încrucişarea oilor locale dobrogene cu Merinosul Rambouillet şi Merinosul precoce german şi prin alimentaţie şi selecţie. Este semiprecoce, cu constituţie robustă, şi osa-
 MER tură puternică. Are o produc-428 bună de lînă (6—8j kg la femele; 8 — 17 kg la masculi, cu recordul de 24,6 kg), de culoare albă, deasă şi uniformă, cu fineţea de 20—22 microni. Este prolifică şi are o bună capacitate de alăptare.
      Merinos de Soissonnais, sin. Merinos-precoce. Rasă de oi franceză formată pe baza Meri-nosului Rambouillet, prin hră-nire intensă şi selecţie. Are talia de 65 — 70 cm, corpiil masiv, cap fără coarne, jigouri dezvoltate şi muşchiuloase, lîna extinsă pînă aproape pe bot şi pe membre pînă la chişiţă, de culoare albă uniformă, cu greutate corporală de 60-70 kg, cu aptitudini mixte pentru lînă şi carne, cu precocitate, rezistentă si rusticitate remarcabilă. '
      Merinos de Jedrzycîiowski. Tip
      nou de ovine Merinos, pentru lînă, creat în Polonia.
      Merinos pentru păşune. Rasă nouă de oi merinos, creată în Republica Sud Africană pentru folosirea pajiştilor naturale. Merinos Polonez. Rasă de oi, cu lînă fină, ce se creşte în R. P.Polonă.
      Merinos de Tasmania. Rasă de
      oi cu lînă fină, ce se creşte în Australia.
      Merinos sovietic. Rasă de oi, avînd la origine Merinosul Ma-zaev şi Novocaucazian, peste care s-a suprapus ulterior Me-rinos Rambouillet şi apoi rasele cu lînă fină de Ascania, Gaucaz, Altai etc.
      Merinos transilvănean. Tip de oaie cu lînă fină, formată în partea de vest a ţării, printr-un lung proces de absorbţie a raselor locale Ţigaie şi Ţurcană cu Merinosul Rambouillet şi Negretti şi mai tîrziu cu Merinosul precoce. Are talie şi mărime corporală mijlocie şi constituţie robustă. Producţia de
lînă variază între 4 — 10 kg, iar cea de lapte între 80—90 kg. Merinos unguresc de pieptene.
Rasă de oi, cu lînă fină, formată pe baza ovinelor locale, în care predominau oile Raţca. Are talie mijlocie (65 cm), trunchi potrivit de lung, lînă fină (4 — 6 kg), cu o bună extindere pe cap şi membre, aptitudine bună pentru producţia de lapte (50 — 110 1).
Mersuft. Linie de cai arabi. Messenger. Armăsar pur sînge de galop, din linia creată de Eclipse, care a contribuit la formarea Trăpaşului american. Meşă de tifon. Segment de bandă de tifon utilizat pentru facilitarea scurgerii lichidelor dintr-un focar purulent. Spre deosebire de tubul de dren, meşa permite şi un drenaj ascendent pe bază de capilaritate. Metabolism (gr. metabole: schimbare). Totalitatea transformărilor suferite în organismul viu de substanţele care-1 compun, trecînd prin reacţii de sinteză-asimilare (anabo-lism) şi de degradare — dezasimilare (catabolism), cu eliberare de energie.
Metabolism bazai. Metabolismul organismului în stare de repaus (apreciat în calorii). Metabolit. Termen uzitat pentru definirea substanţelor organice cu greutate moleculară mică, participante la reacţiile metabolice.
Metacarp, sin. metapodiu tora-cal. 1— Zonă a scheletului membrului toracal, cuprinsă între zona carpiană şi cea a degetelor. 2— Zona mijlocie a au-topodiului, Cuprinzînd un număr variat de oase metacarp i-ane: unul principal şi două secundare, lasolipede; două principale sudate, la rumegătoare; două principale şi două secundare la suine; cinci la pisică şi cîine etc.
Metacarpale (iat. Aa. metacar-picae). Artere cu origine variată distribuite zonei autopodiale, sistematizate în dorsale şi volare, profunde şi superficiale, mediale şi laterale. La rumegătoare există o a. metacarpală dorsală, provenită din interosoasa dorsală şi prelungită în regiunea digitală cu a.digitală comună dorsală, după ce s-a anastomozat cu două perforante metacarpale. La suine se disting 3 metacarpale dorsale (cea medială şi cea laterală provenite din a. interosoasă volară printr-o ramură strecurată în spaţiul interosos distal, cea mediană direct din interosoasa volară, toate prelungite cu cîte o digitală comună. La cal, metacar-picele dorsale sînt reduse, plasate în interlinia metacarpi-ană şi provenite din a.interosoa-se volare. La cal există o meta-carpică volară superficială din a. mediană şi 2 metacarpice volare profunde, din arcul sub-carpian. La porc se găsesc 3 metacarpice voloare profunde şi 3 superficiale, iar la cîine,
4 metacarpice valoare profunde şi 4 superficiale etc. Metacarpian. Care se referă la metacarp: oase metacarpi-ane etc.
Metacarpo - sesamo - falangiană (articulaţia - ) (lat. Art. me-tacarpophalangicus), sin. articulaţia buletului. Articulaţie complexă prin care falanga I şi marii sesamoizi se leagă la oasele metacarpiene, distingîndu-se: o art. metacarpo-fa-langiană cu un lig. capsular şi două ligamente funiculare colaterale; o art. metacarpo-se-samoidiană cu un ligament (e-lastic); o art. intersesamoidia-nă cu un ligament intersesa-moidian încrustat cu cartilaj şi o art. sesamo-falangiană, realizată prin două lig. inter-
osoase scurte şi ligamente se- MEt samoidiane inferioare (cu as- 439 pect variat), la animalele mari fiind situate pe trei straturi: superficial sau drept, mijlociu sau oblic şi profund sau înoru-cişat. La taurine, ligamentele sesamoidiane inferioare sînt reprezentate prin lig.încrucişate, existînd în schimb un al treilea ligament intersesamoidian etc.
Metacromatic (gr. meti: schimb, chroma: culoare). Care prinde o culoare diferită faţă de colorantul utilizat: bazofilele se colorează roşcat cu albastru de toluidină, de metilen etc. Metacromazie. Caracteristica de a se colora diferit faţă de colorantul aplicat sau faţă de ţesuturile din jur (v .metacromatic). Metafază. Faza de diviziune indirectă (holotipică), caracterizată prin apariţia monas-terului (coroana ecuatorială) rezultat din aranjamentul cromozomilor în zona ecuatorială a fustului de diviziune şi cli-vare a cromozomilor.
Metamer. 1—Unitate anatomică la anelide. 2 —Parte a corpului unui animal conţinînd toate părţile esenţiale ale organismului şi capabilă de viaţă izolată. La vertebrate, me-tameria păstrează doar urme, din perioada embrionară, cînd fiecare metamer cuprindea un neurotom (segment al crestei neurale), un miotom (muscular), un dermatomer (cutanat) etc. fiecare neurotom corespunzînd unui grup muscular etc. Metamielocit (gr. meti: schimb după; lîngă, myleos: măduvă, cytos: celulă). Mielocit pe cale de transformare în leucocit a-dult, cu conturarea începutului de fragmentare nucleară.
Metanefros. Termen utilizat în embriologie pentru definirea rinichiului definitiv.
 MET Metaplazie. Transformarea u-430 nei categorii de ţesut în altă categorie, modificîndu-şi aspectul, caracteristicile şi proprietăţile fiziologice:           ţesutul
      conjunctiv suferă metaplazie cartilaginoasă sau osoasă etc. Metapodlu. 1—Zonă din scheletul membrelor corespunzătoare zonei cuprinse între oasele carpiene (sau tarsiene) şi regiunea degetelor. 2—Termen general de anatomie comparativă, folosit pentru definirea regiunilor metacarpienă şi metatar-sienă.
      Metastază. Schimbarea sediului unei boli prin dispersare şi cantonarea agentului patogen în alt organ decît primul afectat, provocînd tulburări suplimentare.
      Matastrongiloza porcului. Helmintoză produsă de nematozi din familia Metastrongylidae, mai frecventă la tineret, manifestată prin semne de bronhopneumonie, obişnuit cronică. Metatars, sin. metapodiu pelvin. 1—Zonă a scheletului pel-vin cuprinsă între zona tar-siană şi cea a degetelor. 2— Zona mijlocie a autopodiului pelvin, cuprinzînd un număr variat de oase, în funcţie de specie: două la taurine, trei la cabaline (dintre care unul principal şi două secundare), patru la suine (dintre care două principale şi două secundare) eto. Metatarsaie (lat. Aa. metatar-sicae). Artere cu origine variată, distribuite autopodiului pelvin, sistematizate în dorsale şi plantare, la rîndul lor distingîndu-se în profunde şi superficiale. La rumegătoare e-xistă o singură a. metatarsică dorsală III, continuată cu a. digitală dorsală comună. La cal există o metatarsică dorso-laterală, care trece pe partea
plantară, continuîndu-se cu 2 digitale. La porc sînt 3 meta-tarsice dorsale, provenite din a.dorsală a piciorului şi continuate cu a.digitală comună. La rumegătoare există 2 meta-tarsice plantare superficiale (cea laterală provenind din a. tar-sica laterală, cea medială din a.tarsică medială) şi o a. metatarsică plantară profundă din a. tarsica perforată). La cal sînt 2 metatarsaie plantare superficiale (medială şi laterală) din a.plantare şi 2 a. me-tatarsice plantare, profunde (medială şi laterală), fine, provenite, din arcul subtarsian. La porc există 3 fine a. metatarsice plantare superficiale (din a. tarsica perforantă), o tarsică plantară superficială trifurca-tă, provenită din a. tarsică mediană, ca de altfel şi la carnivore etc.
Metatarsalgie. Durere cu sediul în regiunea metatarsiană. Metatarsian. Oare se referă la metatars.
Metencefal. Porţiune a encefalului, cuprinsă între mielen-cefal (bulbul rahidian) şi me-zencefal (tuberculi patrugemeni şi pedunculi cerebrali), cores-punzînd punţii, cerebelului şi pedunculilor cerebeloşi, par-ticipînd la delimitarea ventriculului al IV-lea.
Meteorism, sin. meteorizare. Dilataţia prin gaze a unor organe cavitare: compartimente gastrice, intestin, pungi guturale etc. (v. şi balonare, timpa-nisr.*.).
Meteorism cronic al rumegătoa-telor (sindromul de - ), sin. meteorism sau timpanism cronic sau recurent, indigestie cronică gazoasă a rumenului. Acumulare moderată şi intermitentă de gaze la nivelul rumenului, produsă de bolile cronice ale prestomacelor şi cheagului (inflamaţii posttraumatice, dis-
pepsii secretorii etc.), de afecţiuni stonozante ale esofagului sau intestinului, peritonite cronice etc.
Meteorizare. 1 —Meteorism. 2— Procesul dinamic de producere a meteorismului. Methemoglobină, sin. hemiglo-bină. Oxid hemoglobinic stabil, cu o grupă hidroxil, ce nu poate fi eliberată ca oxigenul din hemoglobină. Rezultă şi normal din metabolismul eri-trocitar, crescînd cantitativ, sub acţiunea unor oxidanţi (ni-triţi, nitraţi, cloraţi, peroxizi, albastru de metilen), cînd realizează toxicoză (methemoglo-binemie).
Metîiîmoglobinemie. 1—Conţinutul în methemoglobină al sîngelui 2.—Toxicoză produsă prin hipermethemoglobinemie (v. methemoglobină), observată mai frecvent la porcine şi rumegătoare intoxicate cu ni-triţi sau nitraţi, manifestată prin dispnee, sînge şocolatiu şi adesea moarte în cîteva minute.
Metilsulfatiazol, sin. Sulfame-tiltiazol, Ultraseptil, Sulfazol, paraaminobenzensuîfatnido- meti Uiazol. Sulfamidă albă cu spectru antimicrobian larg, dar cu eficienţă generală relativ redusă.
Metionină. Aminoacid esenţial, sulfurat, strict indispensabil în alimentaţia animalelor, în special a porcilor şi păsărilor, cu rol în creştere, în funcţia tiroidei, în protecţia ficatului şi în metabolismul lipidelor şi proteinelor. Se găseşte în cantităţi mari în şroturile de floarea-soarelui, în şroturile de cînepă şi în porumbul boabe. Metoda biometrică. Metodă de apreciere a exteriorului animalelor, care constă în măsurători corporale şi cîntăriri, efectuate în diferite perioade ale
vieţii extrauterine a animale- MET lor.                                 481
Metoda dreptunghiulară. Metodă de apreciere a exteriorului la ovine, suficient de expeditivă şi de precisă. Constă în notarea prin semne convenţionale pe un dreptunghi a regiunilor corporale, în forma în care ele se prezintă. Se foloseşte în tehnica bonitării ovinelor.
Metoda grupelor de traţi buni. Metodă combinativă de determinare a coeficientului de ereditare (la suine şi păsări în special) bazată pe calcularea raportului dintre varianţa genetică a masculilor (reprezentînd un sfert din valoarea lor genetică) plus varianţa dintre grupele de fraţi buni (exprimată prin varianţa dintre mame) pe de o parte şi varianţa totală. Metoda grupurilor desemifraţi. Metodă de determinare a coeficientului de ereditare, bazată pe calcularea raportului dintre varianţa genetică şi varianţa totală (după separarea acestora).
Metoda liberă. Metodă de apreciere a exteriorului la animale, mai mult folosită în aprecierea şi selecţia ovinelor. Constă în examinarea animalelor în ansamblu (sub raportul conformaţiei şi constituţiei). Metodă expeditivă, însă subiectivă.
Metod i punctelor. Metodă de apreciere a exteriorului la o-vine, mai precisă decît metoda liberă, însă mai greu de aplicat la efective mari. Constă în a-cordarea de note în scara 1—5 ce se înmulţesc cu anumiţi coeficienţi. Se aplică de regulă la grupa de reproducţie şi la animalele ce se înscriu în registrul genealogic de stat.
Metralgie (gr. mitra: uter, algos: durere). Durere neinfla-matorie a uterului,
 MET
 432
b
Metremphraxis (gr. mitra: u-ter, emphrasso: astup). Obstrucţie uterină.
Metrită. Inflamaţia uterului, consecutivă infecţiilor post partum, retenţiilor placentare, traumatismelor ş.a. distingîndu-se metrite congestive, ca-tarale, purulente etc. Metrocampsie (gr. mitra: uter, campsis: flexiune). Inflexiunea uterului.
Metrodinie. Durere localizată la uter.
Metroperitonită. Inflamaţia concomitentă a uterului şi peri-toneului.
Metroragie (gr. mitra: uter, rignimi: a ieşi cu violenţă). Hemoragie uterină.
Metrorexie. Ruptură uterină. Mezarteră. Tunica mijlocie a arterei, caracteristică, elastică sau elastico-musculară, în funcţie de predominenţa fibrelor elastice sau musculare distingîndu-se artere de tip elastic şi artere de tip muscular. Mezarterită. Inflamaţia tunicii mijlocii a arterelor.
Mezel (turc. mezele). Preparat obţinut din carne tocată introdusă în învelişuri membranoase naturale sau artificiale. Se disting 3 categorii principale de mezeluri: prospături (tobă, caltaboş, piftii etc.), salamuri semi-afumate şi salamuri de durată.
Mezenchim. Ţesutul conjunctiv embrionar.
Mezenceîal. Porţiune a encefalului, cuprinsă între diencefal (pături optice) şi metencefal (punte, cerebel, pedunculi cere-beloşi), oorespunzînd peduncu-lilor cerebrali şi tuberculilor patrugemeni, interiorul fiind excavat de apeductul lui Syl-vius.
Mezenter (gr. meso: la mijloc, enteron: intestin). Denumire generală definind cutele peritoneale care leagă diversele por-
ţiuni ale intestinului de peretele cavităţii abdominale. în sens propriu, porţiunea de pe-ritoneu care suspendă intestinul de plafonul cavităţii abdominale.
Mezenteric. Gare se referă la mezentere: arteră mezenterică, plex mezenteric etc. Mezenterică caudală (lat. A. mesenterica caudalis). Colaterală a aortei abdominale, distribuită colonului descendent. La cal se detaşă la 12 — 15 cm de a. mezenterică cranială. La rumegătoare se detaşă la nivelul terminării aortei (uneori chiar din iliaca externă), la suine la acelaşi nivel sau în a-proprierea spermaticei interne, iar la carnivore în dreptul vertebrei V lombare. După izolarea ei la toate animalele se bifurcă dînd:     a.colică stîngă
(distribuită colonului descendent şi anastomozată cu a. colică medie) şi a .hemoroidală cranială (distribuită rectului). Mezenterică cranială (lat. A. mesenterica cranialis). Colaterală a aortei abdominale, distribuită intestinului subţire, cecului, colonului ascendent şi transvers. La rumegătoare se izolează în apropierea trunchiului celiac (uneori la oaie şi păsări formînd un trunchi celio-mezenteric), emiţînd a. pancreatico-duodenală, a colică medie, a.jejunală, a.ileo-ceco-colică (la rîndul ei divizată în a.ileo-cecală, a. colică şi o.a.colică dreaptă). La cal se divide în 3 fascicule:    a —
stîng, format din 12 — 15 artere jejunale: b — drept, care de la origine se divide într-o a. colică ventrală şi o arteră ileo-cecală (la rîndul ei divizată într-o a.ileonică, a.cecală medială şi a.cecală laterală, care dă a.cîrjei cecale); c—un fascicul anterior, care după un scurt traiect se divide în a.co-
lică dreaptă (dorsală) şi a. colică medie.
Mezenterită. Inflamaţia me-zenterului.
Mezocestoidoza carnivorelor.
Cestodoză produsă de paraziţi din fam. Mesocestoidiade (v. tenioza carnivorelor).
Mezocolon. Porţiune de peritoneu care leagă colonul la peretele cavităţii abdominale, putînd fi sistematizat în diverse segmente cu aspect variat, în funcţie de specia considerată. A nu se confunda cu mezoul intercolic, prezent la cal, le-gînd între ele ansele neperechi ale colonului ascendent. Mezodertn (gr. mesos: între, derma: piele). Termen utilizat pentru definirea în embriologie a foiţei mijlocii a blastoder-mului.
Mezogastric. Care se referă la mezogastru.
Mezogastru(gr.Mî3sos: între, gas-tir: burtă). Regiunea mijlocie a abdomenului, situată între regiunea epigastrică (xifoidi-ană) şi cea hipogastrică (ing-vino-prepubiană), în general corespunzînd zonei grupate în jurul ombilicului. Mezoinozitol, v.Bios I. Mezometru (gr. mezos: între, mitra: uter). Cută peritoneală care leagă uterul de peretele abdominal, corespunzînd ligamentelor largi.
Mezonefros. Rinichiul primitiv (Corpul Wolf).
Mezoovar. Cuta a peritoneu lui care leagă ovarul de peretele cavităţii abdominale.
Mezorect. Cută peritoneală care leagă rectul de plafonul cavităţii pelvine.
Mezotenon. Cută formată prin invaginarea pungii sinoviale tendinoase, în jurul tendonului, rezultînd o legătură între foiţa parietală sau externă a pungii şi foiţa organică, mulată pe tendon, apărînd ca o
formaţiune de legătură situ- MIC ată în partea opusă zonei de 433 sprijin a tendonului pe suprafaţa de alunecare.
Mezou, sin. ligament visceral. Termen general folosit pentru definirea cutelor peritoneale, cu rol de legătură între un organ şi peretele cavităţii abdominale sau între două organe vecine.
Mialgie (gr. mys: muşchi, algos : durere). Durere musculară.
Miastenia (gr. mys: muşchi, a: fără, sthenos: forţă). Sindrom caracterizat prin oboseală deosebită, în lipsa afecţiunilor altor organe (pulmon, cord, suprarenală) care ar putea explica fatigabilitatea mărită; încă insuficient demarcată la animale de stări clinice similare, pare a fi realizată sub raport patogenetic prin insuficienţa acetilcolinei sau prin excesul colinesterazei.
Miază. Boală, în general cutanată, provocată de larvele mustii Sarcofaga magnifica sau de larvele altor diptere, dezvoltate într-o plagă sau într-o cavitate naturală.
Miceliu. Complexul filamen-tar ramificat, al unor ciuperci etc.
Micobacterioză. Termen general utilizat pentru definirea oricărei boli provocate de My-cobacterium: M. paratuberculo-sis, agent etiologic al enteritei paratuberculoase la bou şi oaie; M. tuberculosis, varietas ho-minis, bovis, oviuni, chelonis, muris etc.
Micoplasma, v. Mycoplasma. Micoplasmoza respiratorie avia-
ră, sin. Air Sac Disease, boala cronică respiratorie. Boală infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, întîlnită la galinacee, produsă de Mycoplasma gal-lisepticum în asociere probabi-
 MIC lă cu un virus neidentificat, 434 transmisibilă prin ou şi manifestată prin tulburări respiratorii, respiraţie dificilă, ron-flantă, datorită inflamaţiei mucoasei nazale şi sacilor aerieni. Micoplasmoză. Termen general utilizat pentru definirea bolilor provocate de micoplasme. Micostatic (gr. myhes: ciupercă, stasis: a ţine pe loc), sin. fun-gostatic. Mijloc de ordin chimic, biotic etc., în măsură să oprească dezvoltarea sau înmulţirea ciupercilor microscopice .
      Micostatin, v. Stamicin. Micoteraple. Terapeutica bazată pe utilizarea extractelor din miceţi.
      Mlcotoxicoză. Starea patologică
      Srodusă de toxinele miceţilor. licoză. Infecţie determinată de ciuperci.
      MlcozootoxicozS. Stare patologică produsă de miceţi, dependentă concomitent atît de acţiunea micotoxinelor (mi-cotoxicoză) cît şi de dezvoltarea în ţesuturi a miceţilor (micoză). Microangiopatia dietetică (engl. Mulberry Heart-Disease; germ. Maulbeerherzkrankheit:      boala
      cordului în formă de dudă). Capilaropatie întîlnită la porc, după consumul de furaje ce conţin grăsimi rîncezite; clinic poate fi inaparentă (moarte bruscă) sau devin evidente modificări generale, semne de edem pulmonar şi alte semne de insuficienţă cardiacă; morfo-patologic atrag atenţia mai cu seamă petele hemoragice sube-picardice şi subendocardice (de unde asemănarea cordului cu dudele), alături de edem pulmonar, hidrotorax, rareori leziuni ale altor organe (în forma „extracardiacă“ a bolii). Microangiopatie (gr. mikros: mic, angeion: vas, pathos: boa-
 lă). Boală a vaselor mici (ca-pilaropatii etc.)
 Microb (gr. mikros: scurt, mic, bios: viaţă). 1—Vieţuitoare microscopică unicelulară sau chiar cu structură subcelulară: virusuri, bacterii, actinomicete, ciuperci, eventual protozoare. 2— Bacterie (sens rar acordat). 3— Vieţuitoare invizibilă cu ochiul liber (sens rar acordat). Microbicid (lat. caedere: a ucide) Produs care omoară microbii.
 Microblsm. Complex microbian din anumit sector organic. Mi-crobism lantent: floră bacte-riană prezentă în organism, în stare de inactivitate, cu perspectivă de a deveni patogenă m condiţii favorizante. Microbiologie {gr. mikros: mic, bios: viaţă, logos: vorbire, studiu). Studiul microbilor. Microbiefarie. Anomalie congenitală, caracterizată printr-o dezvoltare incompletă (sau insuficientă) a pleoapelor. Mlcrocefal (gr. mieros: mic, che-fali: cap). Ou capul mic. Anomalie de dezvoltare a craniului şi a encefalului.
 Microcitoză (gr. mieros: mic, cytos: celulă). Stare caracterizată prin creşterea relativă a numărului de globule roşii de dimensiuni mici, deci „îmbă-trînite", observată în anemii aplastice.
 Microclimat. Ansamblul condiţiilor de temperatură, umiditate etc. particular unui spaţiu omogen şi redus: zonă circumscrisă, adăpost etc. Micrococ. Bacterie sferică de dimensiuni reduse. Microelement, sin. oligoelement. Element ce se găseşte în cantităţi foarte reduse în mediul înconjurător sau în organism (zinc, mangan, cobalt, cupru, iod etc.), important atît pentru dezvoltarea sau productivita*
 tea animalelor, cît şi pentru diferite boli de nutriţie sau metabolism pe care le poate genera insuficienţa sau lipsa di-f eriţelor microelemente. Microfag (gr. mikros: mic, pha~ gein: a mînca). Celulă, fagoci-tară de dimensiuni mici (granulocite).
Microftalmie. Anomalie congenitală, caracterizată printr-o dezvoltare insuficientă a bulbului ocular, care rămîne cu volum mai mic decît normal. Microglie, sin. mezoglie, celulă Hortega. Celulă nevroglică de dimensiuni reduse, cu nucleu mic, intens cromatic, polimorf şi cu prelungiri dichotomice, formînd arborizaţii bogate, spinoase.
Microgiosie. Dezvoltare incompletă a limbii, care rămîne cu dimensiuni mai mici decît normale.
Microntelie. Anomalie congenitală, produsă printr-o mutaţie recesivă, şi caracterizată prin dezvoltarea incompletă a membrelor.
Micron. Unitate de măsură, reprezentînd a miia parte din-tr-un milimetru sau a milionimea parte dintr-un metru. Microorganism epitit, sin. mi-microorganism biofit, ccmensual: în cazul gazdelor animale — epizoon: Microorganism ce se dezvoltă pe tegumente sau în tubul digestiv al gazdelor, faţă de care poate fi: în funcţie de împrejurări indiferent, patogen sau simbiot. Microorftidie. Anomalie caracterizată prin dezvoltarea incompletă, redusă, a testiculelor, care rămîn mai mici decît cele normale.
Microscop. Instrument optic, cu mai multe lentile, care permite examinarea obiectelor, sau formaţiunilor foarte mici, la un mare grosisment (putere de mărire a imaginii).
Microscop electronic. înstru- Mic ment analog microscopului op-tic ca scop şi utilizare, dar care foloseşte, în locul razelor de lumină, un flux de electroni. Microscopic. Care se referă la microscop, care se efectuează eu ajutorul microscopului (examen microscopic etc). sau care nu poate fi constatat sau observat decît cu ajutorul microscopului (dimensiuni microscopice).
Microscopie. Examenul efectuat cu ajutorul microscopului. Microsmie. Diminuarea simţului mirosului.
Microsomie, sin. nanism. Deficienţă în creştere, dimensiunile corporale rămînînd sub-normale, datorită unei disfunc-ţiuni prehipofizare ş.a. Microsporidioza albinelor, sin. nozemoza albinelor. Parazitarea tubului digestiv al albinelor adulte de către Nosema apis, tradusă prin lipsa de vioiciune, abdomen bombat, debilitare; familiile bolnave rămîn în urmă cu dezvoltarea, adesea albinele mor în spasme, moartea familiei fiind precedată de moartea mătcii.
Microsporidioza fluturilor de mătase. Parazitoza produsă de Nosema bombicis (nozemoza), manifestată prin debilitarea larvelor, adinamie, modificarea transparenţei, creşterea tur-gescenţei etc., prin transparenţa cutisului observîndu-se o serie de pete negre.
Microsporie, sin. microsporoză. Dermatomicoză produsă de ciuperci din genul Microsporon. Micţiune (lat. mictio: urinare), sin. urinare. Eliminarea la exterior a urinii din vezica urinară, pe căile urinare.
Micul alb, sin. York mic. Rasă de porci creată în Anglia, crescută pentru producţia de grăsime. Se caracterizează prin talie mică, corp scurt, cap foar-
28*
MIC te mic, ritul scurt şi concav, 43(5 foarte precoce.
     Micul combatant de nord. Rasă de găini combatantă, originară din Belgia.
     Middle — White, v. Alb mijlociu.
     Middlebrook-Dubas (reacţia -) v.
     Hemaglutinare.
     Midie (lat. Mytilus gallopro-vincialis). Specie de lamelibran-hiate, cu cochilie lungă, aproape triunghiulară, colorată brun violaceu. Trăieşte în Marea Neagră, formînd cîteodată bancuri masive. Se pescuieste pentru carnea sa comestibilă. Midriatic. Agent natural sau terapeutic care poate produce midriază.
     Midriază. Dilatarea pupilei sub influenţa ortosimpaticului (sau a substanţelor care acţionează asupra simpaticului), a obscurităţii etc., putînd fi întîlnită de asemenea în diverse afecţiuni oculare (oftalmie incipientă), în urma iritaţiilor iriane etc.
     Mielită (gr. myelos: măduvă). Inflamaţia măduvei (v.neuro-mielită şi osteomielită). Mieloblast (gr .myelos: măduvă, blaste: vlăstar, origine). Celulă medulară cap de serie pentru liniile medulare.
     Mielocit (gr. myelos: măduva, cytos: celulă). Celulă intermediară între mieloblast (celula mamă) şi granulocite le adulte. Mielografie (gr. myelos: măduvă, graphein: a înscrie). înscrierea aspectului morfologic al măduvei spinării, prin mijloace radiologice.
     Mielogramă, v. Medulogramă. Mieloid (gr. myelos: măduvă), în legătură cu măduva (obişnuit cu cea osoasă).
     Mielomalacie (gr. myelos: măduvă, malakia: înmuiere), sin. neuromielopatie degenerativă, neuromielozâ. Leziune degenerativă medulară, de ordin vas-
cular, mecanic, toxic, caren-ţial, parazitar, infecţios, alergic (post-vaccinal) etc. în jfunc-ţie de etajul şi de întinderea longitudinală şi transversală a ramolismentului medular, animalele pot manifesta paralizii spastice sau flaşte, ataxie, anestezie, reducerea reflexelor profunde, tulburări trofice cutanate sau la nivelul altor organe, semne vegetative (retenţie sau incotinenţă de fecale şi urină) etc.
Mielopatie (gr. myelos:       mădu-
vă, pathos: boală). Boală a măduvei osoase (osteomielopatie) sau a măduvei spinării (neuromielopatie) .
Miere. Produs apicol pe bază de nectar floral, extrafloral, mană şi alte surse, bogat în zaharuri (în special glucoză şi fructoză) şi cu cantităţi mici de proteine, substanţe minerale, vitamine, enzime, hormoni etc. Miere extraîlorală. Miere provenită din nectarul produs de alte componente nectarifere ale unor plante asemănătoare cu cele din interiorul florilor. Migraţie. 1—Termen general definind procesul de schimbare a sediului unei populaţii. în parazitologie indică deplasarea larvelor paraziţilor etc. dintr-o zonă de dezvoltare în altă zonă sau dintr-un organ în altul. 2 — în anatomie defineşte deplasarea unei formaţiuni organice: migraţia testiculelor etc. Migraţie genetică. Termen utilizat în genetică şi zootehnie pentru definirea procesului de modificare a structurii genetice a unei populaţii, distingîndu-se: o „emigraţie" (ieşirea unor gene din genofondul unei populaţii) şi o „imigraţie“ (pătrunderea unor gene străine în genofondul unei populaţii). Mihnov. Rasă de oi de carne-lînă, ce se creşte în U.R.S.S., cu lîna groasă şi mixtă.
 Milcu (proba Iui - ). Proba indirectă de explorare funcţională a corticosuprarenalei, constînd din aprecierea eozino-peniei postinsulinice.
 Miliar. Cu aspect de bob de mei, nedepăşind mărimea acestuia.
 Miliară (tuberculoza -). Forma de tuberculoză în care leziunile diseminate au aspectul unor mici granule, ca bobul de mei/
 Mi lking-Shorthorn, v. Shorhorn. Millery. Rasă de oi, asemănătoare cu rasa Larzac. Se creşte mai ales pentru producţia de lapte, ce se întrebuinţează în special la prepararea brînzei Roquefort.
 Milliard-Giibler (sindromul-),
 sin. nemiplegie alterna propriu-zisă. Sindrom protuberanţial de hemiplegie alternă, evoluînd cu hemiplegia homolaterală a feţei (ureche, buză, nară, strabism convergent, hipotonia masticatorilor etc.). Milohioidian (lat. M. mylon-hioideus). Muşchi hioidian cu aspect membranos, formînd podeaua cavităţii bucale, inserat lateral pe linia mileenă şi medial pe un rafeu.
 Milohioidian (nervul - ). (lat. N .mylohyoideus). Ramura mo-trică detaşată din n.mandibular al trigemenului, aşezată între mandibula şi m.pterigoi-dianul intern, pentru a se distribui m. milohioidian şi m. biventer.
 Milo .ioidlana (lat. A.mylohy-oidea). Fină arteriolă, adesea multiplă, detaşată din a.linguală (sublinguala, la cal) şi distribuită muşchiului milohioidian.
 Milton (test - ). Test de diagnostic în gestaţie la vacă, constînd din cercetarea gonadotro-finelor urinare, prin injectarea la broscoi.
Mimetic (gr. mimestai: a imita). MT> Care imită sau ia aspectul, co-loratura, proprietăţile etc. prin imitaţie:     parasimpaticomime-
tice (substanţe care acţionează la fel ca parasimpaticul, pe care adesea-1 excită) etc.
Mimică (lat. mimicus: mimic; de pantomimă). Complexul mişcărilor dintr-o regiune sau a mişcărilor de ansamblu, în măsură să reflecteze diferite senzaţii: mimica facială, mimica caudală şi în general partea mimată din sindromul de colici etc.
Minorca. Rasă de găini, creată în Anglia prin selecţionarea materialului importat din insulele Baleare, cu foarte bune aptitudini pentru ouat. Se caracterizează prin statura înaltă, creasta mare, barbiţe lungi şi roşii, urechiuşi albe romboidale, picioare relativ scurte, cu penajul de culoare neagră.
Miocard. Muşchiul cardiac. Miocardită. Inflamaţia miocardului, produsă de cele mai multe ori secundar diferitelor boli de ordin general şi mai ales celor piosepticemice; se manifestă clinic prin modificări ale şocului şi zgomotelor cardiace, cardioaritmie, insuficienţă circulatorie etc.
Miocardoză. Stare miocardică degenerativă, obişnuit toxică sau nutriţională, adesea coe-xistînd cu miocardita şi manifestîndu-se similar.
Miocit. Termen general utilizat pentru definirea celulei musculare.
Mioclonia congenitală, v. Boală tremurătoare.
Mioclonia frenică, sin. coreea diafragmatică, spasmul diafragmei, sughiţul. Mioclonie stîngă sau bilaterală a diafragmei, realizată prin iritaţia directă sau reflexă a nervului frenic, manifestată prin convulsii clo-nice toraco-abdominale, adesea
MlQ sincrone cu contradicţiile cor-
438 dului-
      Mioclonie (gr. mys: muşchi, hlonos: agitaţie). Contracţie de scurtă durată, obişnuit repetată.
      Miodesopsle (gr. miodis: asemănător cu musca, opsis: vedere). Tulburare vizuală manifestată prin perceperea unor puncte strălucitoare deplasa-bile în cîmpul vizual. Miodistrofia mînjllor, v. Mio-patia mioglobinurică enzootică.
      Miodistrofie, v. Boala muşchilor albi.
      Mioglobinurie. 1—Prezenţa mi-oglobinei în urină. 2—Boală manifestată prin mioglobinurie (denumire simptomatică). Miograf. Aparat înregistrator al contracţiilor musculare. Miografie. Tehnica de înscriere a curbelor de contracţie musculară cu ajutorul migrafului. Miograntă. Curba obţinută la înscrierea contracţiei musculare cu ajutorul miografului. Miologie. 1 —Studiul anatomic al muşchilor. 2—Capitol de anatomie care se ocupa cu studiul muşchilor.
      Miomalacie (gr. mys: muşchi, malakia: înmuiere). Reducerea consistenţei muşchilor, consecutivă unor procese degenerative.
      Miometru, sin. muşchiul uterin. Stratul muscular al uterului. Miop. Care suferă de miopie. Miopatia acută a tineretului ovin. Condiţionată de efort (transporturi) şi alimentaţie dezechilibrată (vitaminoză E), se manifestă prin mers înţepenit, dificil, mioglobinurie etc. Miopatia de surmenaj, sin. surmenajul. Observată mai ales la animale predispuse (porci graşi, eforturi la animale neantrenate, cu boli respiratorii sau cardiace etc.), după eforturi, rezidă pe dezechilibrul endo-
 crin, metabolic şi enzimatic, manifestîndu-se morfopatologic mai ales prin leziuni congesti-vo-hemoragice, iar clinic, prin mers nesigur, rigid, polipnee, tahicardie, cianoză, hipertermie, durere şi induraţie musculară etc., avînd evoluţie fulgerătoare, acută sau subacută.. Miopatia de transport a vacilor. Existentă probabil şi la alte rumegătoare domestice sau sălbatice, se manifestă prin tulburări locomotorii şi leziuni degenerative musculare, instituite după transportul pe jos sau în diferite vehicule, mai cu seamă la animale gestante sau adăpate şi alimentate insuficient. Miopatia ereditari a pui lor. Miodistrofie transmisă printr-o genă autosomală recesivă, manifestată de la ecloziune pînă la vîrsta de 30 zile, prin tremurături ce dispar în timp, odată cu degenerarea grasă şi fibroasă musculară.
 Miopatia exsudativă depigmen-tară, v. Boala muşchilor albi. Miopatia mioglobinurică enzootică,sin. hemoglobinurie sau mioglobinurie enzootică, hemoglobinurie insidioasă, tetenie he-moglobinwică etc. Miopatie degenerativă, probabil carenţială, observată mai ales toamna şi iama, la cabalinele alimentate cu furaje din regiuni mlăştinoase, rar la alte specii; leziunile se localizează la muşchii masticatori, ai limbii, esofagului, diafragmei, rareori ai membrelor; clinic se remarcă abatere, oboseală, dispnee, tahicardie, mioglobinurie, însoţite de semne dependente de muşchii afectaţi (disfagie, obstrucţie esofagiană, bronhopneumonie prin aspiraţie etc.). Miopatia mioglobinurică paralitică, sin. mioglobinurie, hemoglobinurie a frigore, paroxistică sau reumatismală, boala de sărbători, tifos lombar sau
 renal, strangurie neagră, mio-patie toxică etc. Obişnuită la cai cu raţii bogate în glucide, după perioada de stabulaţie, se caracterizează prin falsă colică, pseudopaxaplegie şi mio-globinurie, dependente de o degenerare musculară de tip Zenker, produsă prin perturbarea metabolismului muscular. Miopatia primară ereditară a şoarecilor (de casă), sin. dislrofia musculară ereditară a şoarecilor. Stare ereditară, autosomal re-eesivă manifestată prin amio-trofie progresivă şi tulburări locomotorii consecutive. Miopatie (gr. mys: muşchi, pat-hos ,’boală). Boală a muşchilor. Miopatie-dispnee (sindromul-). Denumire simptomatică a mio-distrofiei (bolii muşchilor albi), în cazurile în care se manifestă mai ales prin dispnee la cel mai redus efort (mai ales la viţeii miodistrofici).
Miopie. Ametropie caracterizată prin imposibilitatea de a distinge obiectele îndepărtate, putîndu-se datori fie alungirii axului ocular (miopie axilară), fie reducerii razei de curbură a dioptrului cornean sau cristalinian (miopie de curbură), imaginea obiectelor situate la infinit formîndu-se înaintea retinei.
Miopragie. Scăderea aptitudinilor funcţionale ale unui organ. Miosalgie, sin. mialgie. Durere musculară.
Miotic. 1 — Care produce mioza (medicament miotic etc.). 2 — Care prezintă mioză (ochi miotic etc.) sau care se referă la mioză (perioadă miotică). Miotomie. 1 — Selecţionarea unui muşchi. 2 — Termenul s-a utilizat şi pentru definirea operaţiei de disecţie a muşchilor. Miotonla congenitală ereditară a caprelor. Boală evidenţiată la fătare prin rigiditatea mem-
brelor, ce poate ceda după supt, în cîteva zile.                      439
Mioză. Micşorarea diametrelor pupilei, sub influenţa vagului, sub acţiunea unui medicament parasimpaticomimetic etc.
Mioză paralitică. Contracţia pupilei provocată de leziuni or-tosimpatice.
Mioză spastică. Contracţia pupilei provocată de intoxicaţii (cloroform, pilocarpină, ezeri-nă), boli medulare, excitarea vagului etc.
Miozină. Globulinâ, coagulabi-lă la 44°, intrînd în componenţa
Îilasmei musculare. Prin coagu-are devine insolubilă (miosin-f ibrină).
Miozinogen, sin. miogen. Glo-bulină coagulabilă la 56°—60°, intrînd în componenţa plasmei musculare.
Miozită atrofică a masticatori-lor, sin. miozită eozinofilică. Miopatie degenerativă, mai frecventă la cîine, manifestată prin tumefacţie şi durere a masete-rilor, disfagie, moarte în cîteva zile sau atrofia maseterilor.
Miozită (gr. mys; muşchi). Inflamaţia muşchilor.
Miraj. Operaţiune de examinare cu ajutorul ovoscopului a ouălor (supuse incubaţiei), cu scopul de a urmări starea şi dezvoltarea embrionului.
Miranda. Rasă de taurine, portugheză, cu roba de culoare castanie şi cu o dungă mai deschisă de-a lungul liniei dorsale. Se creşte în primul rînd pentru folosirea la munci agricole.
Mişcări forţate, v. Simptom de focar.
Mişună. Urma cornetului dentar extern, pe suprafaţa de contact a incisivilor, la cal.
Mitridatism. Formă de obişnuinţă faţă de toxine, obţinută prin administrarea unor doze mici, netoxice, la început, apoi a dozelor din ce în ce mai mari,
MIT pe măsura obişnuinţei organis-440 mului.
      Mituitul mieilor. Tunsul mieilor din rasele cu lînă lungă, la vîrsta de 3 — 4 luni. Se practică la Ţurcană, Stogoşă şi mai rar la Spancă şi Tigaie.
      Mixedem, sin. mixoedem. Edem generalizat produs de o insuficienţă tiroidiană.
      Mixosarcom, v. Mixocelular (sarcom).
      Mixosporidioza peştilor. Spori-dioză produsă de diverse mi-xosporidii, manifestîndu-se sub forma unor ulcere şi noduli musculari (forma musculară), anemie şi alteraţii renale (forma renală), alteraţii hepatice etc.
      Mixovirus, sin. myxcvirus, grupa Mixo. Grupă de virusuri în care se încadrează virusurile pestei aviare, bovine, porcine, africane, gripei porcului, turbării ş.a., cu afinitate pentru. mucine (lat .myxa; mu-cus).
      Miyagawnella. Gen de ricket-tsii din fam. Chlamydiaceae, cuprinzînd multe specii nepatogene şi mai ales patogene, ca agentul ornitozei, al unui avort la oi, unor infecţii respiratorii la păsări sau mamifere ş.a. Migreliană. Varietate a subra-sei de albine caucaziene de munte, caracterizate prin cea mai lungă trompă, dintre toate albinele de pe glob.
      Moarte (lat. mors, mortis: moarte), sin. exitus. încetarea definitivă a vieţii (funcţiilor vitale dintr-un organism).
      Moarte aparentă. Stare de reducere extremă a funcţiilor vitale, dînd aspectul extern al morţii (abolirea respiraţiei, absenţa reflexului cornean, dispariţia pulsului, deşi cordul continuă să mai bată un timp), întîlnită, de exemplu la unii nou-născuţi. Impune reanimare.
 Moarte embrionară. Moarte cu substrat genetic, la speciile mul-tipare unii dintre zigoţi murind în prima perioadă a gesta-ţiei, ulterior fiind absorbiţi. Se atribuie unor caractere re-cesive, materne sau foetale. Moarte fetală. Moarte survenită în perioada fetală, datorită în general unor boli infecţioase, intoxicaţiilor, hipotoniei ute-rine, distociilor etc. Produsă înaintea termenului de parturiţie, provoacă avort.
 Moarte genetică. 1 - Suprimarea filiaţiunei genotipice. Expresia se foloseşte pentru indicarea fenomenului prin care unii indivizi dintr-o specie nu ajung să se reproducă, datorită reducerii capacităţii genotipului sau (sau morţii).
 Moarte timica. Moarte subită, provocată de o hiperplazie a timusului.
 Moartea cardiacă a porcilor,
 sin. moartea prin cord, Herz-tod, Herztod enzootic. Mio-cardită-miocardoză nutriţională (dislipidoză, carenţe etc.), mai frecventă la purceii de cu-rînd înţărcaţi sau grăsuni, urmată de moarte bruscă sau după o simptomatologie de cîteva ore, cu leziuni vasculare difuze şi degenerare miocardică. Modenese, sin. Carpigiana. Rasă de taurine italiană, răspîndită în Modena şi alte regiuni, cu aptitudini triple. Se caracterizează prin robă albă lăptoasă la vaci şi albă cenuşie la tauri, cu cap relativ mic şi coame scurte, orizontale, orientate lateral, trunchi cilindric, uger dezvoltat, statura medie şi greutate corporală mare.
 Modeneză. Rasă foarte veche de porumbei de carne din grupa raselor porumbei-găină, creată în Italia (Modena), avînd greu-
 tatea corporală asemănătoare cu a porumbeilor comuni, însă cu precocitate şi fecunditate foarte bună. Varietăţile din această rasă se împart în două grupe: Schietti — de culoare în general închisă şi Gaz ii de culoare albă.
 Modlcana. v. Siciliana. Modificator. Substanţa capabilă să provoace schimbări în desfăşurarea marilor funcţiuni. Moelltal. Rasă de taurine italiană, de lapte şi carne, cu talie medie cu roba de culoare albă şi roşie, cu o distribuţie caracteristică a celor două culori: culoarea albă începe de la gre-băn şi se continuă ca o dungă lată pe spate, pe fese şi pe partea ventrală pînă la punctul pieptului. Mucoasele aparente sînt de culoare roşie închisă. Mohr. Linie de porumbei voiajori germani, pentru zbor la distanţă, ce se creşte şi în ţara noastră.
 Mohor (lat. Setariă). Gen de plante erbacee din familia gra-mineelor, cu frunze liniare, ascuţite şi cu spic cilindric. La noi se găsesc mai multe specii, printre care Setaria viridis şi Setaria glauca. Cresc spontan pe terenuri cultivate, pe cîmpii etc. şi sînt consumate de animale, mai ales în fază tînără.
 Molar (lat. molaris: de la mola: piatră de moară), sin. măsea. Dinte, în general pluriradiculat, avînd faţa masticatoare neregulată (mamelonată sau cu creste).
 Moldamin, v. Penicilină.
 Molet. Barbarism arhaic de origine franceză, utilizat pentru definirea deformaţiei produsă de o sinovită tendinoasă la nivelul marei teci sesamoidiane. Monaster. Denumire utilizată pentru indicarea figurii rezultate din aranjarea cromozomilor
 în plan ecvatorial, în metafaza -W(>N diviziunii celulare indirecte. 441 Moniezioză. Helmintoză intestinală a rumegătoarelor, determinată de cestodele Moniezia expansa şi M. benedeni, manifestată la miei prin slăbire, anemie, diaree, semne respiratorii şi nervoase, rar evidenţiată clinic la viţei, inaparentă la rumegătoarele adulte.
 Motliliază. Afecţiune parazitară, întîlnită mai ales la tineret, produsă de Monilia albicans şi manifestată prin stomatită (mamifere) şi inflamaţia guşii (păsări) etc.
 Monocit. Leucocit mare, cu nucleu rotund sau reniform, cu citoplasmă relativ bine reprezentată, de nuanţă bazofilă, fără granule, avînd drept funcţie principală fagocitoza. Monocitopenie. Reducerea numărului de monocite circulante. Monocitoza aviară, v. Boala crestei albastre.
 Monocitoza. Creşterea patologică a numărului de monocite din sînge.
 Monoclu (termen compus din gr. monos: singur şi lat. oculus: ochi). 1 — Un singur ochi. 2 — Iniţial termenul a fost utilizat pentru definirea ametropiei la un singur ochi- 3. — Se foloseşte pentru definirea unui pansament care acoperă un singur ochi-
 Monocular (termen compus de la gr. monos: singur şi lat. acula-rius: deochi). 1 — Termenul este utilizat în împrejurări diferite, referindu-se în mod obişnuit la definirea unui obiect sau instrument care solicită folosirea unui singur ochi (microscop monocular etc). 2 — Care interesează un singur ochi: vedere monoculară etc.
 Monodactil (gr. monos: singur, dactilis: deget). Cu un singur deget. Calul este un animal
                                       MOX monodactil, în sensul că ia fie-4^2 care membru posedă un singur deget şi nu este soliped (fiindcă are 4 picioare, nu unul singur).
      Monoftalmie. Termen utilizat pentru definirea existenţei unei oftalmii la un singur ochi. Monogastric (gr. monos: singur, gaster: stomac). Cu un singur stomac. Termenul este folosit pentru definirea animalelor care nu prezintă decît un singur compartiment gastric: cabalinele sînt monogastrice, majoritatea păsărilor sînt digastrice sau bigastrice etc. Monohibridare. 1- împerecherea a doi indivizi care se deosebesc între ei printr-un singur caracter. 2 — M'îtoda de încrucişare între doi indivizi care se deosebesc prin cîte un singur caracter.
      Mononuclear. 1 — Care are un singur nucleu. 2 — Termenul se utilizează pentru definirea leu-cocitelor care nu au nucleu lobat.
      Monoplegie. Paralizie localizată la un singur membru sau regiune.
      Monopodie. Monstruozitate caracterizată prin existenţa unui singur picior.
      Monopsie. Monstruozitate caracterizată prin dezvoltarea unui singur ochi.
      Monorai. Cale de rulare suspendată, alcătuită dintr-o singură şină pe a cărei talpă interioară se deplasează cărucioarele unei instalaţii pentru transportul furajelor sau al altor materiale. Monornidie. 1 — Stare în care un singur testicul este coborît în pungile testiculare. 2 — Dezvoltarea completă, cu migrarea în pungile testiculare, a unui singur testicul.
      Monovoltină. Rasă de viermi de mătase, la care metamorfoza (cele patru stadii:   ou,  larvă,
crisalidă, fluture) are loc o singură dată pe an şi care dau o singură recoltă de gogoşi de mătase pe vară.
Monstru. Individ avînd o conformaţie necorespondentă speciei, datorită unor malforma-ţiuni importante care-i imprimă o formă denaturată. Monstruos. Cu o conformaţie care se abate total de la forma normală, naturală, obişnuită. Monstruozitate. Caracterul sau caracteristica monstrului (pre-cizînd ce modificare anume conferă caracterul anormal al monstrului) .
Mâororo. Rasă de Zebu, ce se creşte în Africa, cu cap mare, ochi mici şi vioi, coame mari, cocoaşă puţin dezvoltată, crupă teşită, membre lungi, uscate şi puternice. Se cunosc trei varietăţi de culoare: Akou, Dja-foum şi Puldjafoum.
Morbid (lat. morbus: boală). Care se referă la boală, prezintă caractere de boală sau aparţine bolii: proces morbid etc. Morbiditate. 1 — Starea în care se găseşte un bolnav. 2 — Proporţia de indivizi bolnavi raportată la numărul total de indivizi al speciei afectate 3 — Manifestarea condiţiilor care expun un individ (sau un grup) la boală.
Morfină clorJdrică (lat. Mor-phinum hydrochloricum). Alcaloid (opiaceu) toxic, cristalin sau pulverulent, alb, utilizat pentru efectul analgezic, hipnotic etc., diferit în funcţie de specie.
Morfolog. Cel care se ocupă cu studiul formei.
Morfologie. Studiul formelor. Mortal. Care are contingenţe cu moartea, fiind dependent, condiţionează sau provoacă moartea etc.
Mortalitate, sin. letlvitate. 1 — Manifestarea acelie caracteris-
tici a fiinţelor vii care le limitează existenţa în timp. 2 — Proporţia de sucombări, raportată la numărul total de indivizi ai speciei respective, dintr-o anumită zonă, unitate etc. 3. — Proporţia de morţi din cei bolnavi.
 Mortificare, sin. necroză. Termen utilizat în special în chirurgie şi în patologia generală pentru definirea procesului de suprimare a proceselor vitale de nutriţie, de schimb etc. din masa unei porţiuni de organ sau dintr-un ţesut.
 Morun (Iat. Huso huso). Specie de peşte din familia acipenss-ridelor, lung de 1—3 m şi avînd
 o  greutate de 150—500 kg, corpul masiv, capul relativ mic, botul triunghiular, gura în formă de semilună, prevăzută cu mustăţi, pielea de culoare ce-nuşie-închisă, fără solzi, avînd numai în partea dorsală un şir de scuturi osoase. Trăieşte în Marea Neagră, Marea de Azov şi Marea Caspică, de unde migrează primăvara, în fluvii, pentru reproducere. Este apreciat pentru carnea şi icrele lui (icre negre).
 Morunaş (lat. Vimba vimba). Specie de peşte teleostean din familia ciprinidelor, lung de 25—30 cm şi avînd o greutate pînă la 600 g, botul prelung, falca de sus depăşind mult pe cea de jos. în ţara noastră se pescuieşte în cantităţi mici, în Dunăre, în bălţi şi în deltă. Morvi. Boală contagioasă, inoculabilă, întîlnită în special la ecvine, produsă de Malleomyces moliei, manifestată clinic prin leziuni nodulare şi ulcerative ale pielii, mucoaselor, pulmo-nului etc.
 Morvos. 1 — Bolnav de morvă.
 2  — Care se referă sau are contingenţă cu morva: focar morvos etc.
 Motilitate (lat. motus: mişcare). MtTfl Posibilitatea mişcării unei re- 443 giuni, prin forţe proprii (motilitate activă) sau extrinseci (motilitate pasivă, mişcări pasive). Motricitate (lat. motus: mişcare) . Funcţia sistemului nervos motor (centrii şi căi motorii) prin care se asigură declanşarea contracţiei musculare.
 Mowry Leader Sis. Vacă din rasa Holstein recordistă (S.U.A) cu
 o producţie de lapte de 18120 kg în 365 zile (zilnic 57,300 kg lapte cu 3,9% grăsime).
 Mozzarele. Brînză italiană nefermentată, cu pasta moale.
 Mreajă. Unealtă de pescuit formată dintr-o plasă dreptunghiulară, foarte uşoară, împletită din aţă subţire.
 Mreană (lat. Barbus barbus).
 Peşte teleostean din familia ciprinidelor, lung de 40—60 cm, cu greutatea de 1—2 kg, cu corpul alungit, acoperit cu solzi mărunţi şi cu botul lung, cu patru mustăţi groase. Trăieşte în regiunea submontanâ a rîu-rilor. Icrele sînt toxice.
 Mucilag. Lichid vîscos, obţinut prin fierberea în apă a unor seminţe, rădăcini etc.
 Mucilaginos. Care are aspectul de mucus sau de mucilag.
 Mucipar (lat. mucus: secreţie nazală, părere: a produce). Care produce mucus.
 Mucoasă. 1 — Denumire generală pentru formaţiunile complexe care căptuşesc organele cavitare ce comunică cu exteriorul, în structura lor, mucoasele cuprinzînd un epiteliu şi un corion, eventual şi o musculară a mucoasei. 2 — Termen definitoriu pentru anumite procese în care are loc o modificare de structură: degenerescenţă mucoasă etc.
 Mucor. Gen de ciuperci din fam.
Mucoraceae, ord. Zygomicetes, ce se pot dezvolta pe alimente, alterîndu-Je.
Mucormicoză. Micoză determinată de ciuperci din genul Mucor.
Mucus (lat. mucus: secreţie nazală) . Denumire generală pentru toate secreţiile vîscoase, transparente, vărsate pe suprafaţa mucoaselor.
Muflon. Specie de oaie sălbatică, care a participat la formarea oilor domestice. MufIonul este cel mai mic reprezentant al oilor sălbatice, fiind animal de munte care preferă pădurile dese. Se găseşte şi astăzi în Europa de sud, insulele me-diteraniene şi Asia Mică. Cele mai importante varietăţi sînt Muflonul european şi Muflonul asiatic.
Muflon asiatic (lat. Ovis orien-talis Gmelini). Varietate de muflon, răspîndit în Asia mică (Ovis anazolia) şi în Cipru (Ovis ophion). Are talia mai mică şi coamele mai puţin dezvoltate decît muflonul european. Muflon european (lat. Ovis mu-simon). Varietate de muflon care trăieşte sălbatic în munţii stîncoşi din Corsica şi Sardinia. Are talia de 60-70 cm, greutate 40—50 kg, cu coarne dezvoltate, groase şi rotite în semicerc, cu păr scurt şi gros, de culoare brun-roşcată mai deschisă pe abdomen, bot şi faţa internă a membrelor.
Mughet, sin. stomatita oidică sau cremoasâ, micozu sau rnăr-găritărelul gurii. Stomatită membranoasă, mai frecventă la păsări sau tineretul mamifer, produsă de micetul Oidium (s. Candida s. Saccharomyces s. Endomyces) albicans sau Monilia candida (v. şi candidoză). Mulinetă. Dispozitiv care se fixează pe vergile de pescuit, constituită dintr-un tambur cu .o manivelă, care serveşte la
înmagazinarea şi bobinarea firului, precum şi dintr-o frînă, pentru reglarea vitezei de derulare a firului. Există două tipuri de mulinetă: cu tambur rotativ şi cu tambur fix (adecvat pentru pescuitul cu lanseta). Multicuspid. Cu mai multe vîr-furi sau spine.
Multifid. Divizat în multiple porţiuni prin incizuri adînci. Termenul se utilizează mai ales pentru formaţiunile ramificate. Multipară (lat. multus: mult, părere: a da naştere). Femelă care naşte mai mulţi pui odată. Antonim: unipară.
Multiplicare. Termen general utilizat pentru definirea procesului de înmulţire celulară. Mumifiere, sin. mumificare, gangrena uscată. Necroză caracterizată morfologic prin culoare negricioasă, reducere în volum şi deshidratare, zona interesantă amintind aspectul de mumie; se observă în urma obstrucţiei vasculare în zone cu circulaţie terminală.
Mural (lat. muralis: de la mu-ros: perete). Termen general definind formaţiunile care au rol de perete separator, delimitator, aparţin respectivelor formaţiuni sau se referă la ele: plex intramural etc.
Murboden. Rasă de taurine austriacă, cu talie mare, cu roba blondă-roşietică, cu aptitudini pentru muncă şi producţia de lapte.
Murcia. Rasă de capre spaniolă, cu talia de 60—80 cm, greutatea corporală 40 kg, în general lipsită de coarne, cu roba de culoare roşie de diferite nuanţe, cîteodată neagră sau bălţată. Se caracterizează prin fecunditate medie şi producţie mare de lapte (500—600 1 lapte pe lactaţie). 2 — Rasă de porci spaniolă.
Murg. Culoare compusă, binară, caracterizată prin culoarea ro-
sie sau roşie brună a părului de acoperire şi culoarea neagră a părului din coamă, coadă şi extremităţi, distingîndu-se diferite nuanţe: ordinar, închis, deschis, castaniu, vişiniu, rotat, căprioriu etc.
Murmur vezicular, sin. murmur respirator. Zgomot respirator normal, aspirativ, mai intens sau evident numai în timpul inspiraţiei, descoperit la ascul-taţia ariei pulmonare; este consecinţa aerodinamicii respiratorii, cu deosebire în sectorul bronhiolo-alveolar.
Muromsk. Rasă de porci ce se creşte în U.R.S.S., cu aptitudini pentru grăsime şi carne. Murztaber. Rasă de taurine austriacă, cu aptitudini triple, cu roba albă şi sură.
Muscular. Care se referă la un muşchi, aparţine muşchiului. Muscuiaris mucosae. Termen folosit pentru definirea stratului de muşchi netezi care intră în structura unor mucoase. Musculatură. Totalitatea muşchilor din organism. Musculo-cutanat (nervul-) (lat. N. musculocutaneus), sin. nervul brahial. Nerv detaşat din plexul brahial, anastomozat cu nervul median, distribuind o ramură brahială (pentru cora-cobrahial şi biceps) şi o ramură cutanată (de anastomoză), care apoi se izolează de median, dis-tribuindu-se pielii zonale. Musculo-frenică (lat. A. muscu-lo-phrenica). Terminală a arterei toracice interne, în zona xifoidiană, de unde urcă pe faţa medială a hipocondrului, distribuindu-se diafragmei şi inserţiei craniale a m. dreptul abdominal.
Musculos. Cu muşchi bine dezvoltaţi; bogat în muşchi. Mussll (proba-). Probă pentru evidenţierea albuminuriei, bazată pe turbiditatea urinii după amestecul cu un reactiv acid.
Mustelide (lat. Mustelidae). Fa- mut milie de mamifere carnivore de 445 talie mică şi mijlocie, cu corpul foarte suplu, cu coada de obicei lungă, cu picioarele scurte, cu gheare neretractile, blana lor fiind apreciată. Din această familie fac parte: vidra, viezurele, nevăstuica, hermina, di-horul, jderul etc.
Muşchi (lat. musculus). Organ contract il, format din fibre iritabile şi contractile, distingîndu-se muşchi netezi (involuntari) şi muşchi striaţi (voluntari), muşchiul cardiac apărînd ca un muşchi cu totul particular (striat dar involuntar). Mutaţie (lat. mutatio: schimbare) . Termen ce indică în biologie
o  schimbare bruscă şi evidentă în substratul ereditar al unei specii.
Mutaţie cromosomică. Modificări genetice în care au loc remanieri în structura cromoso-milor, distingîndu-se remanieri intracromosomice, remanieri in-tercromosomice şi mutaţii ge-nice.
Mutaţie genetică. Termen uzitat pentru definirea modificării bruşte spontane a structurii genetice a unei populaţii. .
Mutaţii kariotipice. Mutaţii care marchează modificări ale numărului de cromosomi, distin-gîndu-se în cadrul acestora două categorii: poliploidia şi poli-somia.
Mutaţionism. Teorie biologică (emisă de De Vriesîn 1901), după care mutaţiile ar reprezenta baza apariţiei speciilor noi.
Mutilare (lat. mutilare: ciuntire). Acţiune traumatică, accidentală sau chirurgicală, prin care zone întregi sau porţiuni esenţiale din organism sînt distruse sau îndepărtate, individual rămînînd, chiar şi după vindecare, tarat.
Muturu. Rasă de taurine locală ce se creşte în Africa de vest.
MYC Mycobacteriaceae. Familie de 44g bacili din ordinul Actinomyce-tales, cuprinzînd — ca specii mai importante pentru patologie — M. tuberculosis şi M. paratuberculosis, alături de alte specii patogene, epifite etc. Mycoplasma: Gen de microbi din ordinul Mycoplasmatales (Borre lo myce ta Ies ), foarte polimorfi, avînd corpuscul elementar ce traversează unele dintre filtrele prin care nu trec
alte bacterii, pe lîngă caracteristici aparte în privinţa colorării, multiplicării ş.a.; cuprinde diferite specii, cum ar fi agenţii peripneumoniei bovine, agalaxiei contagioase a oii, micoplasmozei respiratorii a-viare ş.a.
Myofer. Preparat fero-dextranic antianemic şi tonic general. Myxovirus (lat. myxa: mucus), v. Mixovirus.
Nadă. Hrană naturală sau imitaţie de hrană (nadă artificială), folosită pentru ademenirea peştelui la pescuitul cu undiţa. Nagasaki. Rasă de găini pitice, originară din Japonia, cu aspect elegant, cu creastă dezvoltată simplă, lungă şi căzîndă, cu coada mare, cu pene multe şi lungi, purtată mult înainte (atingînd gîtul), cu picioare subţiri de culoare galbenă şi cu penaj mai frecvent herminat. Nanism, sin. piticism. Dezvoltarea incompletă a unui individ, care rămîne sub talia caracteristică speciei sau rasei, datorită unei insuficienţe pre-hipofizare, endocrinozelor combinate, rahitismului etc.
Napii porceşti, v. Topinambur. Napolitană, v. Gasertana. Napolitano. Linie principală din rasa de cai Lipiţani.
Narcitină. Toxialcaloid din narcise (Narcis sus).
Narcotic (gr. narcos: adormit, ameţit), sin. soporific, somnifer.
Care are proprietatea de a produce narcoza, de a suprima sensibilitatea, de a provoca somnul. Narcoză (gr. narke: somn). 1 — Efectul narcoticelor asupra organismului. 2 —Anestezie generală, obţinută în principiu prin administrarea substanţei narcotice pe cale respiratorie. Sensul noţiunii s-a extins, definind anestezia generală, indiferent de modul de obţinere.
Narină (lat. naris: narină, nas). Orificiul de deschidere la exterior al fiecărei cavităţi nazale. Narval (lat. Monodon monoce-ros). Specie de mamifer cetaceu, asemănător cu delfinul, de care se deosebeşte prin prezenţa în jumătatea stîngă a fălcii superioare a unui canin lung de
3 m, cu aspect de corn. Trăieşte
în oceanul Artic şi are o lungi- __________
me cie 6 m .                           447
Naş Naştere. Termenul se foloseşte în biologie pentru a indica apariţia unui nou individ. în fiziologie indică apariţia unui corp organizat care n-a existat pînă atunci. în anatomie arată baza de pornire, de detaşare a unei formaţiuni, dintr-o alta, principală: artera circumflexa humerală cranială „ia naştere" (se detaşează) din artera humerală etc.
      Natalitate. 1    —    Proprietatea
      de a naşte. 2 — Raportul dintre numărul de naşteri şi cel al indivizilor dintr-un teritoriu limitat, la un anumit moment. Natremie. Conţinutul în sodiu al sîngelui.
      Natriopexie (gr. pexia: fixare). Fixarea sodiu lui (element umoral) de către diferite celule, în cursul insuficienţei renale etc. Naupatie. Dezechilibru vagoto-nic provocat de transportul cu vaporul, auto etc., condiţionînd slăbirea, scăderea producţiei etc.
      Navicular (lat. naviculus: barcă mică), sin. micul sesamoid. Piesă osoasă situată în partea posterioară a articulaţiei dintre falanga a Il-a şi a IlI-a, la animalele mici (cîine, pisică, iepure) fiind sudat la cea de a treia falangă.
      Naviculartrită. Inflamaţia osului navicular.
      Nazal. Gare aparţine sau se raportează la nas.
      Nazal aboral (nervul-) (lat. N. nasalis aboralis). Ramură detaşată din n. maxilar al tri-gemenului, la nivelul hiatusului maxilar, de unde pătrunde prin gaura nazală în cavitatea nazală, distribuindu-se pituitarei. Nazală aborală (lat. A. nasalis aboralis), sin. artera sfeno-pa-latină. Colaterală a a. maxilare interne, detaşată la nivelul hiatusului maxilar, pentru a pătrunde în cavitatea nazală prin
gaura nazală (sfenopalatină), distribuindu-se mucoasei de pe peretele lateral al cavităţii nazale şi de pe septumul nazal. Nazociliar (nervul-) (lat. N. nasociliaris). Ramură detaşată din nervul oftalmic al trigeme-nului, plasată între muşchii globului ocular, unde se divide într-o ramură etmoidală (n. etmoidal) şi o ramură infratro-cleară (n. infratroclear).
Năvod. Instrument de pescuit, format dintr-o plasă lungă prevăzută la mijloc cu un sac (ma-tiţa). Are dimensiuni diferite, de la 100 pînă la 1 500 m lungime şi de la 2 pînă la 20 lăţime, în funcţie de suprafaţa şi adîncimea bazinului unde se efectuează pescuitul.
N’Dama. Rasă bovină ce se creşte în Senegal şi Guineea, de pe coasta Atlanticului şi pînă în nordul Dahomey-ului, cu talia mică (1,00—1,30 m), cap mic, coarne foarte dezvoltate, linia spinării dreaptă, membre scurte şi fine, roba roşcată, mai mult sau mai puţin închisă, cu extremităţile negre. Are greutate vie de 200—350 kg, mamele slab dezvoltate, şi produce în medie
2 1 lapte pe zi. Au o foarte bună aptitudine pentru muncă şi sînt rezistente la tripanozomia-ze şi piroplazmoze. Se cunosc două varietăţi: N’Dama mare şi N’Dama mică.
Neagră de Forest. Rasă de raţe belgiană, cu greutate corporală medie şi producţie mixtă (ouă şi carne).
Neagră de Norfolk.Rasă de curci, creată în Anglia, de tip mic, adultele avînd o greutate medie de 4,5—6,7 kg, de culoare neagră cu reflexe verzui pe aripi şi coapse. Produce carne de o calitate excepţională.
Neagră de Sologne. Rasă de curci creată în Franţa, caracterizată prin greutate corporală
mare şi precocitate deosebită, culoare neagră, conformaţie asemănătoare cu rasa bronzată cu piept larg, dar cu picioare mai scurte şi mai robuste.
 Neagră rusească, v. Alaska. Nebraska. Varietate de curci, din rasa bronzată cu piept larg. Se caracterizează printr-o culoare mai închisă a penajului, lipsa tuleilor negre şi culoare albă cu o pată brună pe cap, la puii de o zi.
 Necrobacil. Bacilul necrozei. Necrobaciloza hepatică a mieilor, v. Necroza nodulară multiplă a ficatului.
 Necrobaciloza ovină. Termen sub care s-au descris o serie întreagă de afecţiuni podale la ovine, restrîns apoi la definirea unei inflamaţii difuze a membranei cheratogene, însoţită de necroză „primară", provocată de acţiunea directă a bacilului ne-crotic, avînd adesea un caracter enzootic. A se diferenţia de pseudonecrobaciloză. Necrobaciloză. Termen general definind orice boală provocată de Spherophorus necrophorus (bacilul necrotic); sistematica distinge în cadrul necrobacilo-zei o mulţime de entităţi morbide, cum ar fi, difteria viţeilor, necrobaciloza hepatică a mieilor, impetigo labial etc. Necrobacterium. Gen de bacterii polimorfe, anaerobe, Gram negative; specie mai importantă fiind N. necrophorum, ce determină panariţiu, omfalite, bron-hopneumonii, dermatite, complicaţii ale plăgilor etc. Necrobiotic. Care se referă la necrobioză sau o produce. Necrobioză. Necroză zonală a-septică. Termenul se foloseşte adesea pentru a indica moartea zonală a unor formaţiuni, pe un organism viu.
 Necropatie (gr. necros: moarte, pathos: afecţiune, boală). Stare
 sau predispoziţie organică, an- NEC trenînd necroza succesivă în 449 diverse zone, organe etc.
Necropsie, sin. autopsie. Procedeu de examinare sistematică a cadavrelor pentru depistarea leziunilor, în scopul precizării diagnosticului.
Necrosteoză. Necroză osoasă. Necrotomie. Necropsie, autopsie, disecţia unui cadavru.
Necroza difuză a ficatului, sin. degenerescenta necrobioticâ a ficatului, atrofia galbenă acută sau subacută a ficatului. Degenerescenţă hepatică difuză, ce progresează rapid spre necroză şi coafectarea altor parenchime, determinată de factori de natură diferită, ce acţionează brutal; alături de leziuni, boala se manifestă prin semne generale grave (uneori şi icter), modificări circulatorii, ale urinii, adesea manifestări de hiperexcitabili-tate nervoasă („sindrom hepa-toencefalic") sau de depresiune nervoasă etc.
Necroza grăsoasă a mezenterului şi epiploonului.Leziune cu etio-patogenie incertă (peritonite, endocrinoze, toxicoze?), mâi frecventă la rumegătoare şi porc, manifestată prin slăbire, tulburări ale sferei genitale, uneori colici, iar morfopatolo-gic, prin colorarea brună sau porţelan ie a grăsimii de pe mezenter şi epiploon, pe zone no-dulare sau pe suprafeţe întinse. Necroza nodulară multiplă a ficatului, sin. hepatita nodulară, hepatita necrozantâ, necrobaciloza hepatică. Mai frecventă la rumegătoare, recunoscînd cauze de natură diferită ce provoacă necroze în focar, pe fondul cărora se dezvoltă diferiţi microbi (în special necrobacilul); pe lîngă simptomatologia generală atipică, boala se manifestă uneori prin icter, mărirea în volum a ficatului, însoţită even-
gg — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
^ tual de durere, alteori apărînd 450 leucocitoză, febră intermitentă etc.
      Necroza splinei. Produsă după obstrucţia vaselor splenice sau prin degenerare de altă natură (toxicoze, torsiune, abcese), se manifestă prin semne clinice incerte şi diferite, putîndu-se preciza doar prin laparatomie exploratoare sau la examenul de abator.
      Necroză (gr. nekrosis: mortificare). 1-Mortificarea unui ţesut oarecare. 2. — în particular, mortificarea unui os, porţiunea necrozată şi izolată purtînd denumirea de sechestru.
      Nectar. Produs secretat de elementele nectarifere intraflora-le şi extraflorale ale unor plante, recoltat de albine şi transformat în miere.
      Netjari. Linie de cai din rasa Arabă.
      Nefellon. Pată corneană infla-matorie, caracterizată prin reducerea relativ uniformă a transparenţei corneei, datorită infiltrării ei cu lichid Nefelometrie (gr. nefele: nor, ceaţă). Aprecierea floculării sau turbidităţii unui produs biologic transparent, sub influenţa unor reactivi, utilă pentru urmărirea disproteinemiei serice, aprecierea conţinutului în bacterii a unei emulsii etc. Nefralgie (gr. nephros: rinichi, algos: durere). Durere renală. Nefrectomie. Ablaţia unui rinichi.
      Nefrezie, sin. nefropatie. Termen general pentru definirea oricărei boli renale.
      Nefrină. Substanţă hipertensivă de origine renală, cu acţiune similară reninei.
      Nefrita gutoasă aviară, sin. nefroza gutoasă. Boală diatezică, frecventă la păsările ţinute în cuşti sau în adăposturi nespa-ţioase, reduse, manifestată cli-
 nic prin nefrită şi deformări articulare.
 Nefrită (gr. nefros: rinichi). In-flamaţia rinichiului (v. şi pio-nefrită).
 Nefritic. 1 — Care suferă de rinichi. 2 — Care este afectat sau predispus la boli renale. Neîrocel (gr. nefros: rinichi, kele: hernie). Hernie a rinichiului.
 Nefrolitiază, v. Litiaza urinară. Nefrologie. Parte a medicinii care se ocupă cu studiul rinichiului normal.
 Nefronevroză (gr. nefros: rinichi, fr. nefroze). Necroză mono-viscerală cu substrat pur funcţional nervos (simpaticotonie, vogotonie), manifestată prin modificarea cantităţii de urină (diurezei).
 Nefropatie (gr. nefros: rinichi, pathos: boală), v. nefrezie. Nefropioză (gr. nephros: rinichi, piosis: supuraţie). Supuraţie renală. Nefrită purulentă. Nefroragie. Hemoragie renală. Nefrotomie. Operaţia de inci-zare a bazinetului renal (în caz de calculoză renală). Nefrotoxlnă (gr. nephros:rinichi, toxikon:    otravă).   Toxină    cu
 acţiune electivă asupra celulelor renale.
 Nefroză. Termen general sub care se definesc bolile degenerative ale rinichiului, distingîn-du-se nefroze lipidice, amiloi-de, necrotice etc.
 Negativ. Oare infirmă o presupunere: probă sau reacţie negativă (care infirmă boala presupusă) etc. Probă negativă, diagnostic negativ, reacţie negativă.
 Negresse, v. Japoneză cu penaj mătăsos.
 Negri (corpusculi-), sin. corpusculi Babeş-Negri. Corpusculi in-tracitoplasmatici oxifili, structuraţi, abundenţi în celulele piramidale din cornul lui Amon,
 bulb olfactiv, celulele Betz din creier etc., la animalele moarte de turbare.
Negru. Termen definind culoarea simplă formată din fire de păr de culoare neagră, pe tot corpul. Poate fi: negru mat, corb, moarat, rotat, degradat, nins, înspicat etc.
Neguvon, sin. Clorofos, Triclo-rofon, Dipterex. Preparat conţinînd un ester fosforat, cu acţiune antiparazitară externă (insecte, căpuşi, scabie, hipo-dermoză), după aplicaţii locale, mai rar utilizat oral.
Nellore. Rasă de zebu, răspîndită în India, caracterizată prin talie înaltă (1,50 m), cu excelente aptitudini pentru muncă, producţie bună de lapte, cu robă de culoare deschisă, cute albe şi pielea pigmentată. Nematelmint. Vierme cu corpul lung, cilindric, nesegmentat, acoperit cu tegument cuticular de natură chitinoasâ.
Nematod. Vierme din încrengătura nematelminţilor, avînd aspect cilindric, fuziform, cu tub digestiv, fără trompă cefalică.
Nematodoză, Helmintoză determinată de viermi din clasa Ne-matoda: strongiloidoze, stron-gilatoze, ascaridatoze, oxiura-toze, spiruratoze, filariatoze, trichocefaloze, trichineloze, dic-tiofimatoze etc.
Neoartroză (gr. neos: nou, arthros : articulaţie). Termen utilizat pentru definirea legăturilor in-terosoase artificiale, produse în cazul fracturilor neimobilizate, a luxaţiilor nedureroase etc. Neoascaridoză. Helmintoză a viţeilor tineri, manifestată prin semne generale, gastrointesti-nale, miros de acetonă a gurii etc.
Neoformaţle (termen compus din gr. neos: nou şi „formaţie"). Defineşte o masă de ţesut nou
 apărut (într-o plagă de pildă) ^tr sau o formaţiune patologică ivită într-o zonă organică oarecare, fără a se indica sursa, originea sau caracteristicele. Neoglicogeneză, v. Glicogenie. Neomlcină. Antibiotic utilizat în mamite, metrite, enterite etc., comercializat şi sub denumiri ca Negamicin, Neocilin etc.
 Neoplasm, sin. neoplazie, tumoră. Termen utilizat pentru definirea formaţiunilor patologice cu caracter multiplicativ anarhic, cu dezvoltare disper-sivă, infiltrativă, recidivantă, adesea dînd metastaze, distingîndu-se neoplasme benigne (ne-infiltrative şi nerecidivante etc.) şi neoplasme maligne (cu metastaze, recidive etc.).
 Neoplazie. Gare aparţine neoplasmului sau se referă la caracteristicele lui.
 Neoxazol, sin. Sulfizol, Sul-fafurazol etc. Sulfamidă albă activă în infecţii urinare ş.a. Neo-Zeelandez alb. Rasă de iepuri de came, cu o bună productivitate care se creşte şi în ţara noastră.
 Nero. Hibrid dublu de viermi de mătase, originar din Italia, cu gogoşi albe; se creşte şi în ţara noastră.
 Nerv. Formaţiune rezultată din gruparea prelungirilor neuronale, distîngîndu-se nervi simpatici (ai vieţii vegetative) şi somatici (ai vieţii de relaţie), la rîndul lor putînd fi grupaţi în senzitivi, motori sau mieşti. Nervism. Ipoteză după care toate fenomenele fiziologice sau fizio-patologice îşi au esenţa în funcţiile nervoase superioare.
 Neuchatel. Brînză cu pasta moale, sărată şi fermentată.
 Neurină. Produs de transformare a colinei sub influenţa bacteriilor de putrefacţie.
29*
XEu Neurit. Axul central al fibrelor 450 nervoase, grupînd neurofibri-lele legate prin axoplasmă, fiind învelit la exterior de diverse teci (de mielină, Schwann etc.). Neuroblast (gr. neuron: nerv, blastos: germen). Celulă embrionară din care rezultă celula nervoasă.
     Neurochirurgie. Ramură a chirurgiei, care se ocupă cu studiul şi terapeutica chirurgicală a bolilor sistemului nervos (în special central).
     Neuroderniatoză. Boală ne inflamator ie, cutanată, consecutivă unor tulburări nervoase: zona zoster, cheratoza facială simetrică, alopecia neurovege-tativă, dermografismul etc. Neurodermită. Boală cutanată neurogenă, caracterizată prin prurit, dublat eventual de diferite erupţii (prurigo lombar al oii etc.)
     Neuroîibrilară (teoria-). Concepţie neurologică după care sistemul nervos se consideră a fi constituit dintr-o reţea neuro-fibrilară continuă, influxul nervos circulînd prin această reţea fără a fi necesar să treacă prin corpul neuronului, care ar avea doar un rol secundar, trofic, nu funcţional.
     Neurofibrile. Diferenţieri neuro-plasmatice filamentoase cuprinse în citoplasma celulelor nervoase (pericarion) şi prelungirile lui.
     Neurogranulomatoza infecţioasă a găinii , v. Limfomatoza nervoasă.
     Neurohipoîizar (sindrom-). Manifestări dependente de endo-crinoze ale hipofizei posterioare (neurohipofiză): sindrom adi-posogenital, diabet insipid, sindrom hiperhidropexic. Neurolimfomatoză, v. Limfoma-toză.
Neurolog. 1 — Specialist în boli nervoase. 2 — Specialist în morfologia sistemului nervos. Neurologie (gr. neuron: nerv, logos: discurs). 1 — Ramură a anatomiei care studiază sistemul nervos. 2 — Specialitate medicală care se ocupă cu studiul şi patologia sistemului nervos.
Neuromielită, sin. mielită. In-flamaţia măduvei nervoase (mielită spinală, mielită bulbară), determinată de microbi (virusuri sau bacterii neurotrope, agenţii diferitelor stări piosepti-cemice), chiar dacă în etiologie au importanţă şi unii factori favorizanţi; se disting neuro-mielite diseminate, focale, transverse, sistematizate-, clinic, neuro-mielitele se manifestă prin diferite sindroame medulare (v. medular, leucomielită, poliomielită), la care se adaugă, eventual febra şi alte semne ale bolii infecţioase determinante. Neuromlelopatie. Boală a măduvei spinării.
Neuromieloză, v. Mielomalacie. Neuron (gr. neuron: nerv). Termen utilizat de Waldeyer pentru definirea celulei nervoase în totalitatea ei, reprezentînd unitatea structurală a sistemului nervos. Prezintă un corp (poricarion) şi prelungiri (axon şi dendrite).
Neuronală (teorie-). Concepţia neurologică după care sistemul nervos este structurat din neuroni, consideraţi ca elementele de bază morfologice şi funcţionale, legătura între neuroni stabilindu-se prin sinapse. Neuropatie. Termen general utilizat pentru definirea oricărei afecţiuni a sistemului nervos, fără a ţine cont de natură, cauze, aspect clinic etc. Neuropilem. Substanţă granu-loasă indistinctă, situată la nivelul centrilor nervoşi, între
fibrele şi celulele nervoase, pe care le solidarizează ca un ciment şi în care se pierd indistinct prelungirile celulare şi terminaţiunile fibrelor nervoase.
 Neuroplegic, v. Ganglioplegic. Neuropraxie. Compresiune nervoasă .
 Neurotmeză. Ruperea unui nerv în urma unei acţiuni traumatice. Neurotonic (gr. neuron: nerv, tonos: tensiune), sin. nevroste-nic. Tonic al sistemului nervos. Neurotoxină. Toxină ce acţionează electiv asupra sistemului nervos.
 Neurotrop (gr. neuron: nerv, tropi: schimbare). Cu afinitate pentru sistemul nervos (compuşii chimici, microbi etc.) Neuro-vegetativ (sistem-). Termen uzitat pentru definirea porţiunii de sistem nervos reglator al vieţii vegetative, formată din ganglioni şi nervi, legaţi de axul cerebro-spinal prin comunicante. în general se sistematizează în ortosimpatic (mare simpatic, simpatic, format din lanţul ganglionar paraverte-bral, cu fibrele lui de legătură) şi parasimpatic, la rîndul lui divizat în sacrat şi cefalic (ocular, lacrimo-salivar şi cardio-pneumo-enteric), între orto- şi parasimpatic existînd un antagonism funcţional.
 Neuroviroză. Boală virotică a sistemului nervos.
 Neurovirus. Virus cu electivi-tate asupra sistemului nervos (virusul turbării, al bolii lui Aujeszky, encefalomielitelor virale etc.).
 Neutroni (lat. neuter: neutru, gr. filein: a iubi). Termen compus definind granulocitele care au afinitate pentru coloranţii neutri sau care se colorează cu un amestec d? coloranţi acizi şi bazici,
 Neutrofilie, sin. leucocitoză ne-utrofilică. Leucocitoză ce inte- 4JJ3 resează neutrofilele circulante^ întîlnită mai frecvent consecutiv infecţiilor acute sau proceselor supurative de altă natură.. Neutropenie, v. leucopenie.
 Nev (lat. naevus: neg, semn congenital) . Pată cutanată discromi-că, de forma nevului pigmentar (lentigo) şi a celui acromatic. Nevralgic (gr. neuron: nerv, algos: durere). Care se referă la nevralgie.
 Nevralgie. Durere pe traiectul unui nerv.
 Nevrax. Termen general utilizat pentru definirea axului nervos central cerebro-spinal (encefal şi măduva spinării). Nevrectomie. Ablaţia unei por. ţiuni de nerv.
 Nevrilem (gr. nevron: nerv, eilima: învelitoare). 1 — Ţesutul conjunctiv care înveleşte un nerv. 2 — Teaca Schwan.
 Nevrită. 1 — Inflamaţie a nervilor. 2 — Modificare cu substrat morfologic (inflamator sau neinflamator) a nervilor. Nevriţele pot avea origine mecanică, toxică, infecţioasă, disvitamino-tică etc. în faza de excitaţie, ele se manifestă prin hiperestezie, parestezie, contracturi (trismus, lumbago etc.); faza paralitică este obişnuit mai evidentă, exterior izîndu-se prin paralizii periferice, anestezie ş.a.
 Nevritic. Care se referă la nevrită.
 Nevroglie (gr. nevrom: nerv, glia: clei). Termen general utilizat pentru definirea celulelor de susţinere din masa sistemului nervos central, distingîndu-se: macroglii (de tip ependimar, fibros şi plasmatic), mi-croglii şi oligodendroglii. Nevrostenic, v. Neurotonic.
 Nevroză, sin. (pentru animale, în cibernetică etc.) paranevrozâ. pe^echilibru înţre procesele ner-
 NEW voase fundamentale (excitaţie, 454 inhibiţie) manifestat prin tulburări de cunoştinţă, motorii, vegetative, viscerale etc. în funcţie de sectoarele nervoase interesate; după etiopatogenie, se disting nevroze humorale (vi-tulare şinevitulare sau tetanii), ce presupun dezechilibre fi-zico-chimice ale mediului intern, manifestîndu-se paretic, paralitic, convulsiv, comatos sau eclampatic (febra vituleră,te-taniile); nevrozele nedeterminate (criptogenetice, esenţiale) se exteriorizează sub formă de epilepsie esenţială, coree, mioclonii adevărate, ticuri ş.a.
      New-CastI (boala de-), sin. boala Ranikhet, pseudopesta aviarâ. Boală infecţioasă, contagioasă şi inoculabilă, virotică, frecventă la galinacee, putînd fi întîlnită şi la palmipede şi manifestată prin tulburări respiratorii şi encefalită, tulburări în echilibru, devierea membrelor, mişcări stereotipice etc. New-Hampshire. Rasă de găini americană cu greutatea corporală de 3 kg la găini şi 4 kg la cocoşi, asemănătoare cu rasa Rhode-Island, de care se deosebeşte prin culoarea penajului care este roşie mai deschis şi prin precocitate mai accentuată. Este o rasă apreciată pentru producţia de carne şi ouă.
      Nguni. Rasă de taurine creată în Republica Sud Africană, cu aptitudini pentru producţia de lapte, descendentă din rasa Zulu.
      Nicarbazină, sin. Nicrazină. Chimioterapie pirimidinic pulverulent, cenuşiu, cu efect coc-cidiostatic.
      Nicotatnidă, v. Acid nicotinic. Nîcotinamidă, sin. vit. P.P. Amida acidului nicotinic. Nicotină (lat. Nicotinum). Al-c^loid piridinic uleioSj gălbui.
cu efect iniţial excitant, apoi ganglioplegic (mai ales pe ganglionii parasimpatici), depre-sor central, antiparazitar etc. Nicotinlce (vitamine-). Grup de substanţe cu rol de vitamine, incluzînd acidul nicotinic şi amida respectivului acid. Intervin în metabolismul glucidelor, proteinelor, lipidelor, sulfului, în metabolismul sistemului nervos, metabolismul pielii, tubului digestiv. Carenţa provoacă hiperkeratoză, astenie, anemie,anaciditate etc. Nictalopie. Caracteristica unei bune acuităţi vizuale, mai bună în timpul nopţii decît în timpul zilei.
Nictemer (gr. nictos: noapte, he-mera: zi). Unitatea fiziologică, de timp, cuprinzînd o perioadă de veghe şi o perioadă de somn, ritmată pe o zi şi o noapte (24 de ore).
Nictitant (lat. nictare: a clipi). Care clipeşte: membrană nic-titantă (pleoapa a treia la păsări) etc.
Nidaţie. încuibare: nidaţie uterină (încuibarea zigotului în peretele uterin) etc.
Nilgau (lat. Boselphaus trago-camelus). Specie de antilopă de talie mare, lungă de cca. 2 m, cu capul robust şi cu coarne scurte. Trăieşte în pădurile din sudul Asiei; a fost aclimatizată şi în Europa. Se vînează pentru carne şi pentru pielea sa foarte apreciată.
Nimfă, sin. pupă. Stadiu din metamorfoza insectelor holome-tabole, urmat celui de larvă şi premergător celui de adult. Nimfa nu se hrăneşte şi de obicei este imobilă şi acoperită cu un înveliş protector. Nimfomanie. Tulburare de comportament, întreţinută de permanentizarea căldurilor, provocată de disfuncţiune h,orrnQ*
nală (h,iperfoliculinemie, chişti ovarieni etc.).
 Nlsetru (lat. Acipenser guldens-taedi). Specie de peşte din famlia acipenser idelor, lung de
 0,70—1 m, cu greutate de cca. 25 kg, cu corpul alungit, avînd şiruri de plăci osoase pe laturi. Are capul mic, botul scurt şi lat, iar gura este prevăzută cu patru mustăţi. Trăieşte în Marea Neagră, în Marea de Azov şi în Marea Gaspică, de unde migrează primăvara în fluvii pentru reproducţie. Se pescu-ieşte pentru carnea şi icrele sale (icre negre).
 Nistagmus. Oscilaţie involuntară pe diverse direcţii a bulbului ocular, avînd o origine nervoasă, toxică, hipocalcemi-că etc.
 Nitrofuran, sin. Nitrofural, Fu-
 racilin, Nitrofurazon, Furacin, 5-nitro-2 furaldehidsemicarbazo-nă. Chimioterapie pulverulent gălbui, activ contra a numeroşi microbi şi a unor protozoare (coccidii, trichomone etc.). Nlttany. Linie de curci, obţinută direct din curca sălbatică Nord-americană.
 Nobil german, v. Edelschwin. Nociv. Vătămător.
 Nocivitate. Caracter sau proprietate vătămătoare: gradul de nocivitate al unui medicament etc.
 Nodal (sistem-). Sistemul autonom al cordului.
 Nodos. Cu aspect de nod. Deformat, cu umflături pe traiect. Nodozitate. Nodul cu volum exagerat.
 Nodul. Reacţie inflamator ie de exteriorizare infecţioasă sau parazitară, formată din polimor-fonucleare, limfocite şi celule conjunctive.
 Noma (gr. nome: distrugere, roadere), v. Stomatită.
 Nomal (gr. nomalos: obişnuit, regulat). Care se constată în
 mod obişnuit. A nu se confunda cu „normal" care defineşte con- 455 formarea la o anumită normă, regulă.
 Nomenclatură (lat. nomenclatura: listă de nume). Totalitatea termenilor tehnici utilizaţi într-o ramură de activitate (ştiinţă, tehnică etc.). Nomenclatura zoo-veterinară se referă la diverse ramuri, specialităţi: nomenclatură anatomică, fiziologică, clinică, anatomo-pato-logică etc.
 Nonius. Varietate de cai, formată la herghelia Mezohegyes, cu exterior variat, cap mare cu profil convex, cu aplomburi corecte, cu aptitudini foarte bune pentru muncă. Liniile principale sînt Nonius 29, Nonius 31 şi Nonius 36.
 Nonius-Senior. Armăsar de rasă anglo-normandă, întemeietor al varietăţii de cai Nonius. Noradrenalină, sin. Noratrinal. Succedaneu al adrenalinei.
 Norfolk-Breton. Cal francez, obţinut prin încrucişarea armăsarilor Norfolk cu iepe bretone, folosit la tracţiune şi diferite munci agricole.
 Norfolk cărămiziu. Rasă de curci, ce se creşte în Anglia, cu scop ornamental. Norîolk-Trotters, v. Hackney. Norico, sin. Pinzgau. Rasă de cai grei, originară din Austria, caracterizată prin cap mare cu profil convex, trunchi masiv, lung şi adînc, spinare şi şale duble, crupă muşchiuloasâ, dublă şi teşită, picioare groase, temperament limfatic, mers încet. Are talia pînă la 1,65 m, greutatea corporală 800—850 kg. Normandă. 1 — Rasă de taurine franceză formată din amestecul a două tipuri de taurine locale din Normandia. Este robustă, cu cap scurt şi cu profil concav, cu ochi proeminenţi, cu coarne drepte orizontal înainte, cu
 ftOK schelet puternic, cu roba băl-45g tată alb cu roşu neuniform, cu aptitudini pentru producţia de carne şi lapte. Produce 3 400 1 lapte anual, cu un procent de grăsimi de 4,5%, carne de calitate foarte bună. 2 — Rasă de cai (v. Anglo-normand). 3 — Rasă de raţe (v. Rouen). Norme furajere, sin. norme de hrană. Necesarul de substanţe nutritive ale unui animal pe timp de 24 ore, stabilit în funcţie de specie, rasă, vîrsta, greutate corporală, stare fiziologică, nivelul producţiei etc. Exprimă cantitatea de substanţă uscată (S.U.), unităţile nutritive (U. N.), proteina digestibilă (P.D.), săruri minerale şi vitamine. Normergie (lat. norma: regulă, gr. ergon: acţiune, funcţionare). Stare caracterizată prin răspuns corespunzător la diferiţi stimuli. Normoblast. 1 — Termen utilizat pentru definirea eritrocite-lor tinere normale. 2 — Varietate de globul roşu nucleat, a-vînd dimensiunile egale cu hematia normală (întîlnit în stări anemice).
      Normocit (lat. norma: regulă, gr. kytos: celulă). Hematie matură, normală în ce priveşte forma, colorabilitatea (normo-crom) şi volumul. Normovolemie. Volumul normal de sînge circulant.
      North Central Polycross. Soi de lucernă creat şi cultivat în S.U.A.
      North-Star. Armăsar pur sînge de galop care a participat la formarea varietăţii Furioso North-Star.
      Norwick. Rasă de canari, cu penele de culoare aurie sau orange . Nosetnoză. Boală parazitară a albinelor, produsă de Nosema apis şi manifestată prin gastro-enterită mortală.
Nosologic (gr. nosos: boală, logos: discurs). Oare se raportează la nosolgie.
Nosologie. 1 — Parte a medicinii care se ocupă cu sistematizarea denumirii bolilor şi cu criteriile de clasificare. 2 — Stadiul clasificării bolilor, sistematizate după principiul etio-logiei, organului, reacţiilor organice etc.
Notalgie. Durere neinflamatorie în regiunea dorsală.
Novalgin, sin. Algocalmin. Preparat antialgic şi antipiretic din grupa piramidonului. Novocaină, sin. Procaină. Anestezic local (în special pentru infiltraţii tronculare, anestezie regională şi epidurală), mai frecvent utilizîndu-se clorhi-dratul de para-aminobenzoil-dietilaminoetanol.
Noxă (lat. noxa: greşală). 1 — Termen general utilizat în sensul cel mai larg pentru definirea oricărui factor periculos pentru organism. 2. — Adesea defineşte şi complexul de tulburări suportate de organism la un moment dat.
Nubecula. Pată corneană cica-tricială, neinflamatorie, de mică intensitate si întindere (gradul
I).
Nubia. Rasă de capre egipteană, răspîndită pe litoralul african al Mării Mediterane şi al Mării Roşii. Are talia de 60—70 cm, greutatea corporală de 35— 50 kg, cu păr scurt şi fin, cu băl-ţături de culori variabile, capul cu profil pronunţat berbecat, cu urechi foarte lungi. în raport cu condiţiile de hrană şi cu greutatea corporală, are aptitudini foarte bune pentru producţia de lapte.
Nuclear. Care se referă la nucleul celular.
Nucleat. Care posedă nucleu. Antonim: anucleat.
Nucleol. Parte componentă a nucleului, avînd aspect sferoi-dal, refrigenţă diferenţiată şi în general afinităţi tinctoriale mai accentuate decît restul nucleului.
Nucleolat. Care prezintă nucleol. Nucleoproteid. Compus organic format din acizi nucleici şi din proteine bazice (histone sau protamine). Intră în structura tuturor celulelor animale şi vegetale.
Nucleu (lat, nucleus: sîmbure).
1  — Component celular, sfe-roidal, conţinînd nucleoplasmă, cromatină, nucleol etc., cu rol deosebit în metabolismul celular şi în procesul de reproducere celulară. 2 — Grup celular diferenţiat de ţesutul înconjurător prin particularităţi morfo-fiziologice: nucleul roşu al lui Stiling etc. 3 — Grup de indivizi dintr-o rasă introdusă într-o populaţie de altă rasă: nucleu de Landrace etc. 4 — Colonie de albine de proporţii reduse, care cu timpul se dezvoltă şi ajunge o colonie normală. 5 — Grupare de indivizi dintr-o anumită rasă de animale, cu o anumită destinaţie: nucleu de reproducători (sin. matcă), nucleu de îngrăşare etc.
Nucleu Pander, v. Latebra Pur-kinje.
Numărul de ordine al stupului.
Numărul de inventar dat fiecărui stup (care dispare o dată cu vechimea, desfiinţarea sau predarea stupului la alte unităţi sau persoane). Acest număr se înscrie în interiorul stupului şi pe toate piesele componente, pentru preîntîmpinarea unei contagiuni în caz de boală. Numărul efectiv al reproducătorilor, sin. mărimea efectivă a populaţiei. Numărul de indivizi care ar putea da naştere unei varianţe datorită probei sau unui ritm de consangvinita-
te adccvat condiţiilor conside- Nl1' rate, dacă ei se reproduc ca în- 457 tr-o populaţie ideală.
Numărul real al reproducătorilor. Numărul reproducătorilor dintr-o singură generaţie. Acest număr nu se poate obţine pri-tr-un recensămînt, decît în cazul cînd grupele de vîrstă sînt bine diferenţiate.
Numular (lat. nummulus: monedă). De formă circulară, ca a unei monede.
Nurcă (lat. Lutreola latreola). Specie de mamifer carnivor semiacvatic din familia muste-lidelor, asemănător cu dihorul, dar mai mare decît acesta (35 cm lungime), cu botul ascuţit şi cu degetele unite prin membrane înotătoare. Trăieşte în Europa, iar la noi se găseşte mai frecvent în deltă şi în bălţile Dunării. Are blana foarte apreciată, de culoare castanie, deasă şi mătăsoasă, fapt pentru care se creşte în captivitate, ca animal de blană.
Nutalioza ecvină. Sporozooză provocată de un germen din sub-genul Nuttalia (N. equi), transmisă de căpuşile Hyalomma, Rhipicephalus şi Dermacentor şi manifestată clinic prin febră, anorexie, anemie şi eventual hemoglobinurie.
Nutreţ. Termen folosit pentru definirea totalităţii aportului de substanţe asimilabile folosite în hrana animalelor (v. şi nutriment, hrană, furaj, aliment) .
Nutreţ combinat. Nutreţ concentrat, cu valoare hrănitoare completă, produs în fabricile de nutreţuri combinate (F.N.C.), prin măcinare şi dozare omogenă şi în proporţiile necesare diferitelor specii şi categorii de animale, a nutreţurilor de bază (porumb, orz etc.) şi amestecarea cu un complex de substanţe cu acţiune specifică (vitamine),
 NTJT săruri minerale, antibiotice etc.)
 45g denumite premixuri. Folosirea nutreţurilor combinate duce la scurtarea perioadei de creştere şi îngrăşare a animalelor, mărirea producţiei, reducerea consumului specific, scăderea preţului de cost, reducerea modalităţii şi creşterea rentabilităţii. Nutreţ însilozat, sin. nutreţ murat. Nutreţ suculent, cu aromă şi gust plăcut, cu conţinut ridicat în substanţe nutritive, săruri minerale şi vitamine, care poate substitui cu succes nutreţurile verzi în hrana animalelor în timpul iernii şi chiar şi vara. Se obţine în urma însilo-zării diferitelor nutreţuri verzi, suculente etc. şi a acţiunii bacteriilor acido-lactice, care fermentează în condiţii de anaero-bioză zaharurile simple conţinute în plantele respective. Nutreţ murat. Nutreţ fermentat (prin însilozare). A nu fi substituit cu termenul „siloz" (acesta indicînd construcţia, nu furajul conţinut).
      Nutria (lat. Myocastor coypus), sin. Biber de baltă. Animal rozător, acvatic, originar din America de Sud, care se creşte
 în captivitate ca animal de blană. Are 6—8 kg şi produce anual 14—16 pui. Are blăniţă foarte apreciată, de culoare cenuşie -albăstruie sau brun-cenuşie. Nutri et. Denumire atribuită blă-niţelor de miel care imită blana de nutrie şi care se obţin printr-un procedeu special de tundere şi vopsire. în ţara noastră se folosesc în acest scop blăniţele mieilor de Spancă şi Ţigaie, sacrificaţi la vîrsta de 5—7 luni. Nutriment. Substanţă cu calităţi nutritive, fără a fi degradată. Injectat intravenos este reţinut şi utilizat (fără a fi traversat peretele intestinului): glucoza, peptonele artificiale etc. Nutritiv. Care nutreşte sau are contingenţe cu nutriţia. Nutriţie. 1— Proprietatea elementară a corpurilor vii, organizate, de a transforma şi utiliza alimentele pentru creştere şi pentru producţia de energie animală. 2. — Uneori se utilizează pentru indicarea aportului de materie în organism, pînă Ia nivelul celular (a nu se confunda, însă cu alimentaţia). Nylander (proba -) Reacţie de culoare pentru evidenţierea gli-cozuriei.
unul din strămoşii oii domesti-
Oaia cu cap alb germană. Populaţie ovină cu comformaţie asemănătoare cu a oilor de carne, cu greutate corporală de 70—80 kg; avînd o culoare albă uniformă, inclusiv jarul, prolifică, frecvent cu fătări duble. Oaia cu cap negru germană. Populaţie ovină, cu talie mare (65 cm la grebăn), cu conformaţie asemănătoare cu a oilor de came, cu lîna albă, extinsă pe frunte şi pe membre pînă la genunchi şi la jarete şi cu jarul de culoare închisă, aproape neagră. Sînt precoce, rezistente şi folosesc bine păşunile.
Oaia cu coadă grasă (lat. Ovis plathyura), sin. oaia tătărască. Veche oaie domestică, răspîndită de tătari din Asia pînă la Marea Neagră. A dat naştere la rasa Karakul.
Oaia cu coamă (lat. Ammotra-gus Tragelaphus). Specie de oaie sălbatică, considerată ca fiind
 ce.
 Oaia cu coarne groase, v. Oaia de munte.
 Oaia cu coarne în formă de cerc,
 v. Urialul.
 Oaia cu fesa grasă (lat. Ovis brahyura steatopyga). Oaie domestică din Asia derivînd direct din Argali (sau după unii autori din încrucişarea Argalilor cu oile domestice de stepă din Asia de mijloc).
 Oaia cu lînă uniformă (lat.
 Ovis hispanica). Veche oaie domestică, apărută mai întîi în Asia Mică, de unde a trecut apoi în ţările din sud-vestul Europei şi a dat naştere la oile Merinos.
 Oaia de cupru. Veche oaie domestică, care a trăit pînă în perioada Imperiului roman, din care a derivat o serie de rase de
 oi. Originea este mult discu- 469 tată.
oaj Oaia de munte (lat. Ovis monta-na, Ovis canadensis), sin. oaia cu coarne groase. Specie de oaie sălbatică ce trăieşte în regiunile muntoase din nord-estul Siberiei, Kamciatka, Alasca şi Canada, considerată de unii autori ca făcînd parte din grupa argali-lor, cu care se asemănă. Se foloseşte la hibridări cu oaia domestică pentru obţinerea de hibrizi cu greutate corporală mare şi carne gustoasă. Dintre varietăţi, cea mai cunoscută este oaia de zăpadă (Ovis nivicola). Oaia de munte germană, v. Deutsche Bergschaf.
     Oaia de munte marocană.Rasă de oi, de tip breviliniu, cu osatură fină, jigouri dezvoltate, cu greutate de 25—40 kg, produce lînă grosieră, de calitate slabă, însă carnea este de calitate bună.
     Oaia de stepă (lat. Ovis vignei, Blyth). Specie de oaie sălbatică, strămoş al oilor domestice, răspîndită între marea Caspică şi munţii Himalaia. Trăieşte mai ales în regiunile de stepă, avînd talia şi greutatea mai mare decît mufIonul. Masculii au coarne lungi şi cu tendinţa de a forma o a doua spirală, pe faţa inferioară a gîtului prezentînd o producţiune piloasă abundentă. Coada este mai lungă decît la toate speciile sălbatice. Se cunosc două varietăţi mai însemnate: Arkarul sau Arka-lul (O. vignei arkar) şi Urialul (O. vignei cycloceros Hutt).
     Oaia de zăpadă (lat. Ovis borea-lis, Ovis nivicola). Varietate de oaie sălbatică de munte, ce trăieşte în Kamciatka şi Siberia de nord şi se aseamănă cu Argalul. Oaia domestică (lat. Ovis aries). Mamifer artiodactil rumegător, din familia cavicorne, subfami-lia ovidee, genul Ovis, domesticit şi exploatat pentru producţia de lînă, lapte şi carne.
 Oaia palustră (lat. Ovis palus-tris), sin. oaia de turbă. Cea mai veche oaie domestică, formată din epoca palustră, prin încrucişarea dintre Muflanul asiatic şi Arkar, fiind înlocuită de oaia de aramă sau de cupru.
 Oaia platourilor Marocane. Rasă de oi, cu aptitudini pentru carne, cu lînă de calitate slabă, însă uşor de ameliorat prin încrucişare cu Merinos. Se cunosc mai multe subrase: Talda, Beni-Meskine, Rehamna, Sraghna, şi Beni Guil.
 Oaia tătărască, v. Oaie cu coadă grasă.
 Oaie buzată. Denumire dată oilor cu pete pigmentate dispuse în jurul botului, pe buza inferioară şi pe cea superioară, pînă la comisuri, capul fiind de culoare albă.
 Oaie ciulă. Oaie cu pavilionul urechii foarte redus, aproape absent, (rasa chineză Yang-Ti, rasa Karakul ş.a.).
 Oaie oacheşe, sin. oaie cu ochelari. Denumire dată oilor cu pigmentaţie dispusă circular în jurul ochilor, corpul fiind de culoare albă uniformă.
 Oaie pulpoasă. Denumire dată oilor care au lîna de pe gambă şi fesă cu mult mai groasă şi mai lungă decît cea de pe restul corpului.
 Oaie stropită. Denumire dată oilor de culoare albă, care au jarul de pe cap şi membre (sau numai pe una din aceste regiuni) presărat cu pete pigmentate.
 Oaie urecheată. Denumire dată oilor cu urechile pigmentate, restul corpului fiind de culoare albă.
 Obaian (arab U. Bai-Yan: cal binecuvîntat). Linie decai arabi, care a dat naştere ulterior la alte zeci de linii secundare. Obermayer (proba ). Probă pentru aprecierea indicanuriei, bazată pe o reacţie de culoare,
Obezitate (lat. obesitas: îngră-şare). Depozitare excesivă de grăsime de rezervă, provocată de un dezechilibru metabolic cu origine variată (neuroglandular, ereditar, alimentar etc). Obiectiv. 1 — Semn sau simptom ce poate fi constatat şi verificat, depinzînd de obiectul examinării, nu de interpretarea clinicianului, neputînd fi însă influenţat sau modificat de bolnav. 2 — Grup de lentile fixate într-un dispozitiv tubu-lar şi ataşat la extremitatea microscopului orientată spre piesa de examinat.
Oblete (lat. Albuvnus alburnus). Specie de peşte din familia ciprinidelor, lung de 10—15 cm, cu corpul acoperit de solzi mici, alb-argintii, caduci, cu gura oblică, fără mustăţi. Trăieşte în apele dulci din nordul şi din centrul Europei. In ţara noastră este abundent în Dunăre, în deltă şi în bălţi.
Obliterant. Care astupă (trom-bus obliterant, fecalom obliterant) .
Obliterare. Acţiunea sau starea de întrerupere a tranzitului într-o formaţiune canal icu-lară, în sensul cel mai general. Obliterat. Cel care suferă astuparea.
Obnubilaţie, (lat. obnubilare: a acoperi cu nori, a întuneca). 1 — Ameţeală însoţită de percepţie vizuală neclară, estompată. 2 Starea de abatere.
O’Brien. Soi nou de ovăz, creat prin selecţie în S.U.A., de talie înaltă, cu panicul semicom-primat, rezistent la cădere, foarte productiv, rezistent la rasele de rugină neagră şi la rugina coronată.
Observaţie. 1 — Procedeu prin care se constată particularităţile unui fenomen sau obiect, fără a-i produce vre-o modificare sau tulburare prin expe-rimentaţie şi fără intervenţia
datelor subiective (comparare, sistematizare etc.). 2      —   în  461
medicină, termenul indică istoria particulară, exactă şi în detalii a unui fapt, tulburări, boli etc. 3. Metodă de investigaţie în patologie, caracterizată prin constatarea simplă a faptelor şi înregistrarea lor.
Obsigă (lat. Bromus inermis). Plantă erbacee perenă furajeră din familia gramineelor, cu rădăcini puternice, stoloni subterani lungi şi tulpini înalte, pînă la 140 cm.
Obstetrică (lat. obstruo: a astupa). Parte a teoriei şi practicii medicale care se ocupă cu studiul parturiţei, al tulburărilor eventuale care pot interveni în timpul naşterii şi cu analiza cauzelor care produc respectivele tulburări, indicînd remediile adecvate.
Obstetrical. Care se referă la parturiţie şi la obstetrică. Obstetrician. Medic specialist în obstetrică.
Obstrua (a-) (lat. obstruo: astup). A astupa, a bloca, a întrerupe tranzitul printr-un organ tubular. Noţiunea implică
o  acţiune precisă, cu un sens bine definit, indicînd existenţa unei rezistenţe ,sau presiuni contrarii acţiunii de obstruare. Obstructor. Gare provoacă obstrucţia.
Obstrucţia faringelui, sin. ocluzia faringelui. Reducerea de diferite grade a lumenului fa-ringian, prin corpi obstruanţi (corpi străini, tumori, boluri alimentare în paralizii incomplete) sau prin ocluzie de la exterior (faringită flegmonoasă, limfadenomegalii perifaringia-ne), manifestată prin dispnee şi disfagie de diferită gravitate, alături de semne corespunză-
 OBS toare cauzei descoperite la exa-462 menul local.
      Obstrucţia folosului, v. împîs-lirea foiosului.
      Obstrucţia guşii, sin. guşa tare, indigestia ingluvialâ. Observată după consumul furajelor grosolane, a corpilor străini, în lipsa pietrişului etc., se manifestă prin abatere, zgribulire, deglutiţii în gol, mărirea în volum a organului (ptoza guşii), alături de consistenţa dură a conţinutului.
      Obstrucţie (lat. obstructus: astupat) . 1 — Acţiunea de astupare, de întrerupere a tranzitului. 2-Rezultatul acţiunii de astupare, de întrerupere a tranzitului. Termenul este utilizat în patologie mai ales pentru definirea astupării unui conduct organic printr-un obstacol care se găseşte în interiorul respectivului organ.
      Obstrucţie esofagiană. Mai frecventă la taurine, după consumul rădăcinoaselor sau fructelor netocate, al ştiuleţilor de porumb etc. se manifestă prin colici false, salivaţie abundentă (vomitare falsă), meteorism ruminal, senzaţie de obstacol la sondaj etc.
      Obstrucţie intestinală. 1 —Sindrom caracterizat prin lipsa defecării (sin. coprostazâ, sindrom de ocluzie intestinală.) 2 — Blocarea din interior a lumenu-lui intestinal, prin enteroliţi, fecaloame, corpi străini etc., cu reducerea sau suspendarea tranzitului şi defecării, colici, vomitări, meteorism etc. Obtura (a-) (lat. obturare: a astupa). A astupa, a închide printr-o intervenţie din afară sau printr-o formaţiune străină de organul ce se obturează. Obturare. Termen cu sens variat, indicînd în patologie fie o acţiune ce se desfăşoară pentru astuparea unui organ, leziuni
etc. (obturarea plăgii, obturarea canalului dentar etc.), fie rezultatul acţiunii („obturarea s-a produs prin“...).
Obturat. Care suferă procesul de obturare, de închidere, de astupare: gaura obturată (nu obturatoare) etc.
Obturator. Care astupă, care închide. Termenul se utilizează în morfologie şi patologie pentru definirea diverselor formaţiuni sau procese care realizează obturarea.
Obturator (muşchi-). Formaţiune musculară din grupa muşchilor bazinului, distingîndu-se: un m. obturator intern (m. obturator internus), situat în interiorul bazinului, peste gaura obturată, adesea prezentînd o porţiune flabeliformă şi una relativ semipenată, şi un m. obturator extern, situat sub gaura obturată, în afara bazinului.
Obturator (nervul-) (lat. N. ob-turatorius). Nerv detaşat din porţiunea cranială a plexului lombo-sacrat, de unde coboară paralel cu obturatorul intern, intră în gaura obturatorie şi se distribuie adductorilor coapsei. Obturatorie (lat. A . obturatoria). Colaterală parietală (terminală după literatura franceză) la cal a a. hipogastrice, ieşind din cavitatea pelvină prin gaura obturatoare şi emiţînd pe traiect: ramuri musculare pentru muşchii obturatori, pentru o parte din muşchii coapsei, ramuri pentru penis, ramuri pentru bulbul uretrei (a. cavernoasă după literatura franceză), ramuri clitoridiane (la femele) şi a. dorsală posterioară a penisului (la mascul). La alte animale domestice decît la cal, a. obturatorie este reprezentată de fine ramuri obturatorii detaşate la rumegătoare şi carnivore din a. hipogastrică, la ace-
laşi nivel cu a. ruşinoasă internă, glutea caudală şi uretro-genitala.
 Ocazional. In patologie, prin factor (cauză) ocazional se înţelege un factor favorizant, care Intîmplător, intervine în declanşarea unei boli, de către factorii determinanţi.
 Occipital (lat. occiput, itis: ceafă). Care are raporturi cu zona cefei: regiune occipitală etc. Occipital (os-). Piesă osoasă impară a craniului neural, situată în jurul găurii occipitale, deasupra căreia se găseşte rugozitatea cervicală (plasată sub şi înapoia protuberanţei occipitale externe de la care pleacă în fiecare parte liniile curbe). Gaura occipitală este flancată pe fiecare parte (la mamifere) de cîte un condil, delimitat prin incizura stilo-condiliană (în fundul căreia se găseşte gaura n. hipoglos), limitată lateral prin apofiza jugulară. Corpul (situat ventro-oral) se articulează cu corpul sfenoidului, participînd la formarea bazei craniului (apofiza bazilară), care delimitează medial gaura sfîşiată (hiatusul occipito-sfeno-temporal). Occiput. Termen folosit ca ata-re(în latină), pentru definirea cefei (avînd ca bază osul occipital).
 Ochronoză, v. Porfirie congenitală.
 Ocitocic. Care provoacă contracţia musculaturii uterului. Ocitoclnă. Hormon posthipofi-zar stimulator al musculaturii uterine şi al musculaturii netede în general.
 Ocluzie (lat. ocludo: închid).
 1 — Noţiune cu sens diversificat, indicînd o acţiune (sau rezultatul acţiunii) de închidere a unei formaţiuni (canaliculare mai ales), prin sine însăşi, dis-
 tingîndu-se ocluzii organice (prin OCti îndoire, de pildă) şi ocluzii func-ţionale (ocluzia gîtului uterin, prin spasm). 2 — închiderea patologică a unui conduct, orificiu sau deschidere naturală, fără intervenţia unei formaţiuni care să-i astupe lumenul (cînd este vorba de o obstruare), presiunea exercitîndu-se de la nivelul peretelui.
 Ocluzie esofagiană. Jena sau suprimarea tranzitului esofagian, prin modificări ale pereţilor esofagului sau prin acţiuni mecanice externe (cicatrici retractile esofagiene, tumori pe-riesofagiene etc.), manifestată prin disfagie esofagiană, meteo-rism, dispnee etc.
 Ocluzie intestinală. 1 — Sindrom caracterizat prin lipsa defecării (sin. coprostază, sindrom de ocluzie sau obstrucţie intestinală). 2.   — Blocarea
 tranzitului intestinal prin diferite modificări ale pereţilor intestinali (spasm, cicatrici, torsiune) sau prin compresiuni de la exterior (limfadenomega-lii, sinechii etc.)
 Ocluzie papilară. Termen impropriu (corect: obstrucţie) pentru definirea astupării pupilei printr-o cantitate de exsudat fibrinos (produs în timpul unei oftalmii) şi soldată cu întreruperea circuitului umorii apoase.
 Ocluziv. Oare provoacă, condiţionează sau realizează ocluzia: spasm ocluziv etc. Termenul de bandaj sau pansament ocluziv n-are decît valoare istorică.
 Ocular (lat. ocularius: de ochi, pentru ochi). 1 — Care se referă sau se raportează la ochi (regiune oculară etc.). 2 — Parte a microscopului (reprezentată printr-un sistem optic, format dintr-o serie de lentile prinse într-un dispozitiv tubular) prin
 .2-U care priveşte observatorul, res-454 pectivul sistem optic îndeplinind rol de lupă faţă de imaginea dată de „obiectiv" (sistemul optic aşezat în apropierea obiectivului examinat (v. obiectiv).
      Oculist. 1 — Specialist în boli de ochi. 2 — Cel care se ocupă cu studiul ochiului.
      Oculistică. Specialitate medicală care se ocupă cu studiul ochiului (oftalmologia), examenul ochiului în general şi al fundului de ochi în special (oftalmo-scopia), cu analiza bolilor ochiului (patologia oculară) şi cu terapeutica bolilor oculare (terapeutica oculistică). Oculolimfomatoză, v. limfoma-toza oculară.
      Oculomotor (nervul-) (lat. N.
      oculomotorius), sin. nervul ocu-lomotor comun, perechea a IlI-a de nervi capitali. Nervul motor al musculaturii ochiului, cu origine aparentă pe faţa ventrală a peduncuIilor cerebrali, iese din cavitatea craniană prin fisura etmoidală şi se distribuie muşchilor bulbului ocular (exceptînd dreptul lateral, şi oblicul intern), ramura distribuită oblicului ventral al ochiului fiind cunoscută sub denumirea de nervul troclear mic. Oculomotor (reflex-), sin. reflex fotomotor. Reflex de acomodare pupilară (mioză la lumină intensă, midriază la lumină slabă). Oculopalpebral (reflex-).Termen general pentru definirea în complex a reflexului trigemino-fa-cial.
      Ocult (lat. ocultus: ascuns). Termen utilizat pentru definirea caracterului ascuns al unei boli, care evoluează fără simptome sau fără semne vizibile.
      Odaxism (gr. odaxai: a fi pişcă-tor). Prurit gingival (în erupţia dentară, de pildă).
 Odoare (lat. odor: miros). 1 — Impresia particulară pe care o produc unele substanţe asupra organului olfactiv. 2 — Termenul este folosit uneori pentru a indica şi substanţa care provoacă senzaţia.
 Odontalgie (gr. odus, odontos: dinte, algos: durere). Durere dentară. Senzaţie dureroasă resimţită la nivelul unui dinte care poate fi el însuşi algogen (leziunea fiind localizată la nivelul lui) sau sinalgic (suferind prin simpatie, datorită iradierii durerii de la un alt dinte, cu care are inervaţie comună şi care de fapt este afectat). Odontoblast. 1 — Celulă producătoare de dentină, care intră în constituţia mugurelui dentar.
 2 — Celulă tînără care intră în structura pulpei dentare, plasată în contact cu dentina şi trimiţînd în canaliculele dentare prelungirile cunoscute sub denumirea de fibrele Tomes. Odontocit.Odontoblastul matur. Odontogeneză (gr. odus, odontos: dinte, ghenesis: naştere). Termen sub care se defineşte procesul de formare şi creştere a unui dinte. Odontoid (gr. odus, odontos: dinte, eidos: formă). Care are forma unui dinte, asemănător cu un dinte: apofiză odontoidă, papi-lă odontoidă etc.
 Odontolit. Tartru dentar masiv. Odontologie. Parte a biologiei care se ocupă cu studiul dinţilor.
 Odontom. Tumoară dezvoltată din ţesutul dentar embrionar. Odontoragie. Hemoragie consecutivă extracţiei dentare sau altor traumatizări dentare. Odontotehnie. Tehnică dentară (extracţie, înlocuire etc). Odorant (lat. odoratus: miros). Calificativ atribuit substanţelor care au proprietatea de a impresiona simţul mirosului.
Odorat. 1 — Simţul mirosului.
2 - Simţul prin care se percepe caracteristica odorantă a unei substanţe.
Odorizant. Care imprimă, răs-pîndeşte, sau împrumuta o odoare.
Oestradiol, sin. dihidrofoliculina naturală. Oestrogen natural produs de foliculul ovarian, de placentă, corticosuprarenală şi testicul.
Oestral. Care se referă la ciclul sexual.: ciclul oestral etc. Complex de fenomene fiziologice, specifice femelelor, dependent de formarea şi eliminarea ovulelor, prezentînd un caracter ciclic, periodic. în cadrul ciclului oestral se distinge anaoes-trul(fazăde repaus, corpul galben fiind în involuţie), proes-trul (fază de formare, de dezvoltare a folicului ovarian), estrul (faza de eliberare a ovulei din foliculul ovarian) şi postestrul (faza de formare a corpului galben) .
Oestride. Familie de diptere, cu larve parazite, cum sînt cele din genul Gastrophilus la cabaline, de Oestrus, în sinusuri la ovine, de Hipoderma etc. Oestrogen. Substanţă care facilitează sau provoacă apariţia oestrului la femelele castrate, distingîndu-se oestrogeni naturali (oestradiolul sau dihidrofoliculina, eliminată prin urină sub formă de oestronă), şi oestrogeni de sinteză (stilbestro-Iul, cicloestrolul etc.). Oestronă. Foliculină.
Oestroză. Boala provocată de oeştrii.
Oestru. 1 — Perioada de eliberare a ovulei din foliculul ovarian, caracterizată prin modificarea mucoasei uterine, ce se pregăteşte pentru nidarea zigo-tului, de modificări în comportament etc. 2 — Perioada de
călduri la animalele domestice 0FT şi de rut la cele sălbatice.         405
Oficinal (lat. officinalis, de la oficina: laborator, atelier). Termen uzitat pentru denumirea preparatelor terapeutice, a căror compoziţie este indicată prin codexul farmaceutic, găsindu-se gata preparate în farmacie.
Oftalmic (gr. ophtalmos: ochi).
Care se referă la ochi.
Oftalmic (nervul-) (lat. N. oph-talmicus), sin. ramura oftalmică a lui Willis. Ramură a trigeme-nului, detaşată la nivelul ggl. Gasser, iese din craniu prin marea fisură sfenoidală şi se divide în: n. lacrimal, n. frontal şi n. nasociliar.
Oftalmică (lat. A. ophtalmica). Colaterală a carotidei interne la păsări distribuită bulbului ocular.
Oftalmică externă (lat. A. ophtalmica externa). Colaterală a maxilarei interne, la nivelul hiatusului orbitar. La rumegătoare formează pe traiect o „reţea admirabilă oftalmică", apoi pătrunde în craniu prin gaura etmoidală, conţinu îndu-se sub denumirea de a.etmoidală externă. La oaie, la nivelul reţelei admirabile, dă o a. adipoasă, ramuri musculare bul-bare, o ramură oftalmică internă (în nervul optic), ramuri bul-bare (trunchiul ciliar temporal din care se izolează a. ciliare proximale temporale lungi şi scurte, a. ciliare nazale lungi şi scurte precum şi trunchiul arterei etmoidale şi supraorbi-tare).
Oftalmică internă (lat. A. ophtalmica interna). Colaterală fină intracraniană a ramurei comunicante orale a poligonului cir-cumhipofizar. La rumegătoare formează sau participă la formarea reţelei circumhipofizare.
30
0FT Oftalmie. Termenul cel mai ge-466 neral sub care se poate defini inflamaţia bulbului ocular. Oftalmie glaucomatoasă. Irido-ciclocoroidită cu caracter recidivant de origine neprecizată, inclusă în sindromul de oftalmie recidivantă şi manifestată prin accese oftalmice neregulate, însoţite de exsudat redus în camera anterioară, urmate de creşterea tensiunii oculare, fundul ochiului cîştigînd o tentă albăstruie de adîncime marină. Oftalmie gravldică. Formă de iridociclocoroidită recidivantă, cu exsudat abundent în camera anterioară a ochiului, întîlnită uneori la iepele gestante. Oftalmie intermitentă. Formă de iridociclocoroidită recidivantă a calului, cu accese succesive şi exsudat abundent în camera anterioară, avînd origine neprecizată şi caracterizată prin accese acute de iridociclocoroidită fibrinoasă, repetată la intervale „inegale".
      Oftalmie leptospirică, sin. iri-dociclită leptospirică, oftalmie spirochetică, spirochetoză oculară, leptospirozâ oftalmică etc. Formă de oftalmie recidivantă produsă de invazia leptospirică, manifestată prin accese oftalmice cu exsudat abundent, adesea uşor colorat, însoţit de subicter, afectînd în general ambii ochi. A nu se confunda cu oftalmia periodică.
      Oftalmie periodică. Formă de iridociclocoroidită recidivantă, cu origine necunoscută, caracterizată prin accese de oftalmie acută, care se succed la perioade „egale". A nu se confunda cu oftalmia recidivantă (sindrom larg), nici cu oftalmia intermitentă (care-i neperiodică). Oftalmie recidivantă. „Sindrom oftalmic" complex, ce poate fi întîlnit în diverse afecţiuni, cum ar fi: oftalmia glaucoma-
toasă, reumatismală, leptospirică, gravidică, intermitentă, periodică etc.
Oftalmie reumatismală. Formă de iridociclocoroidită recidivantă, coexistînd cu alte semne de reumatism, caracterizată prin accese oftalmice, însoţite de apariţia în camera anterioară de exsudat redus.
Oftalmie simpatică. Inflamaţie oculară apărută la ochiul sănătos, în urma unei oftalmii grave care a afectat ochiul opus. Oftalmie simptomatică. Proces inflamator ocular apărut în cursul unei boli grave:        în
febra tifoidă, jigodie etc. Oftalmodinie. Durere oculară cu caracter nevralgic. Oftalmoiatrie (gr. ophtalmos: ochi, iatria: medicină.) Parte a medicinii care se ocupă cu patologia ochiului (inclusiv terapeutica oculistică).
Oftalmolog. 1 — Specialist care se ocupă cu studiul ochiului. A nu se confunda cu oculistul (care se ocupă şi de patologia ochiului). 2 — Prin lărgirea sferei se utilizează şi pentru definirea medicului oculist, noţiunea avînd un sens istoric. Oftalmologie. 1 — Studiul ochiului normal; a nu se confunda cu oculistică, întrucît oftalmologia nu include ideea patologiei oculare, care în mod curent i se atribuie. 2 — Termenul se foloseşte — impropriu
—  şi pentru definirea oculisti-cei (care include oftalmologia şi oftalmoiatria).
Oîtalmometru. Instrument pentru aprecierea deficienţelor diop-trice şi în special pentru măsurarea curburii corneene. Oftalmonoclu. Oftalmoscop, reprezentat printr-o simplă oglindă oftalmoscopică, fără mîner, care în timpul examenului ocu-listic se fixează în orbită (ca un monoclu).
 Oftalmoplegie. Paralizia muşchilor ochiului.
 Oftalmoscop. Instrument pentru examinarea ochiului şi în special a mediilor şi a fundului de ochi, distingîndu-se diverse tipuri: Desmarres, Galezowschi, Panaş, Haab, Badal etc. în principiu, orice oftalmoscop cuprinde o oglindă (care proiectează lumina în interiorul ochiului), perforată în centru, spre a permite examenul (ochiul fiind aşezat pe direcţia razelor de lumină proiectate) şi un dispozitiv de interpunere a unor lentile cu putere refrigentă măsurată, care indică totodată şi gradul de ametropie. Oftalmoscopie. Tehnica examinării ochiului cu oftalmoscopul. Ogar. Cîine cu conformaţie elegantă, adaptată pentru viteză, folosit la vînătoare. Se cunosc mai multe rase de ogari. Oglinda stupului. Terenul din faţa stupului curăţat de albine, de aproximativ 1 m2.
 Oglindă. Rasă de raţe, creată în U.R.S.S., cu greutate corporală de 2—3 kg la femele şi cu producţie mixtă (ouă şi carne). Olandeză. 1 — Rasă de taurine specializată în producţia de lapte, creată în Olanda printr-o selecţie îndelungată a vitelor locale. Are mai multe varietăţi, cea mai răspîndită fiind varietatea friză, de culoare băl-ţată alb cu negru. Greutatea medie a vacilor este de 550— 600 kg, iar a taurilor de 800—
 1 000 kg. Producţia medie de lapte este de 4 500 kg cu 3,54% grăsime. Rasa Olandeză s-a râspîndit în mai multe ţări, servind şi la formarea de rase noi prin încrucişarea cu vitele locale; dintre acestea, rasa Ost-frizâ este crescută şi în ţara noastră. 2 — Rasă de găini de ornament, de culoare neagră sau albastră, cu un moţ foarte mare,
totdeauna de altă culoare decît restul penajului. 3 — Rasă de 497 iepuri din grupa raselor mici, cu blană bălţată alb cu negru, cu carne foarte gustoasă.
Olandeză cu picioare lungi, sin. canarul olandez. Rasă de canari, cu talie mare, cu penele de pe spinare ondulate şi cu „epoleţi" pe umeri.
Oldemburg. Cal de tracţiune, care populează regiunea omoni-mă din Germania.
Olds. Soi de păiuş tîrîtor, din specia Festuca rubra L, creat şi cultivat în Canada.
Olecran (gr. oleni: cot, karinon: cap). Apofiză masivă, reprezentînd extremitatea proximală a ulnei, ce depăşeşte extremitatea corespunzătoare a radiusului, prezentînd o tuberozitate ole-craniană de inserţie musculară, proeminentă sub piele, în zona cotului. Marginea cranială a olecranului prezintă o incizură largă semilunară, deasupra căreia se detaşează ciocul olecranului (processus, coracoideus ole-crani), contactul articular cu extremitatea proximală a radiusului stabilindu-se adesea printr-o incizură radială. Olecranian. Care se raportează, se referă sau aparţine olecranului.
Olfactiv (lat. olfacio: a mirosi).
Care se raportează la simţul mirosului.
Olfactivi (nervii-) (lat. filla olphactoria), sin. perechea I de nervi capitali. Grup de fibre nervoase cu origine aparentă pe faţa ventrală a bulbului olfactiv, străbătînd lama ciuruită a etmoidului, pentru a se împrăştia în mucoasa olfactorie. Firul distribuit organului vome-ronazal este cunoscut sub denumirea de nerv terminal.
Olfactor (lat. olfacto: a mirosi intens). Termen uzitat în locul celui de olfactiv, implicînd o
30*
0L1 diferenţa fină de nuanţă inten-sivă: bulb olfactor etc. Olighidramnios (gr. oligos: puţin, hidramnios: lichid amniotic). Insuficienţă în lichid amniotic (viciu uterin, dezvoltare embrionară viciată). Oligocitemie (gr. oligos: puţin, cytos: celulă, haima: sînge). Reducerea numărului de elemente figurate (celulare) din sînge. Oligocromie (sangvină). Anemie prin reducerea încărcăturii he-moglobinice
     Oligodendroglie. Nevroglia cu ramificaţii scurte, noduroase, cu îngroşări punctiforme pe prelungirile celulare, avînd formă şi nucleu cu aspect variat, prezentă atît în substanţa albă, cît şi în cea cenuşie. Oligoelement (gr. oligos: puţin), v. microelement. Oligohetnie (gr. oligos: puţin, haima: sînge). Reducerea masei totale de sînge. Oligospermie. Reducerea cantităţii de spermă.
     Oligoterapie. Tratament cu oli-goelemente.
     Oligurie (gr. oligos: puţin, ouron: urină). Reducerea diurezei. Olivar. 1 — Care se referă la olivele nervoase. 2 — Care se referă la măsline: oleu olivar (ulei de măsline). 3 —. Care are aspect (formă) de măslină. Olivă (lat. oliva: măslină). Termen folosit în morfologia sistemului nervos pentru definirea:
     1 — unor nuclei de substanţă cenuşie din cerebel şi bulb:
     2 — a unei eminenţe bulbare. Omag (lat. Aconitum). Gen de plante din familia ranuncula-ceelor, cu rizom tuberos şi flori albastre, violacee sau galbene. Este o plantă foarte toxică, datorită alcaloidului aconitină; creşte mai ales prin păduri. Omasum. Denumirea anatomică, corectă, în terminologia internaţională, a foiosului.
 Omazita. Inflamaţia foiosuiui. Ombilic (lat. umbilicus: buric). Cicatricea rămasă pe faţa ventrală a abdomenului la mamifere, după necroza şi căderea porţiunii de cordon ombilical. Ombilical, sin. umbilical. Gare se referă la ombilic. Ombilicală (lat. A. umbilicalis). sin. a. umbilicalâ. Artera viscerală a cavităţii pelvine. Se detaşă din a. hipogastrică (taurine, suine), aproape de originea acesteia, pentru a emite pe traiect o arteră uterină la femelă apoi o arteră deferenţială la mascul sau o arteră uterină medie la femelă, terminîndu-se prin ramuri vezicale craniale. La cabaline adesea apare obliterată, abordînd vezica urinară. La carnivore se detaşează din pu-denda internă, dînd ramuri vezicale craniale, o uterină, o u-terină medie şi o uterină caudală (femele) sau ramuri ureterice vezicale craniale şi deferen-ţiale (la mascul).
 Omental. Care se referă la epi-ploon.
 Omentopexie. Operaţie de fixare a epiploonului la peretele abdominal sau la o plagă chirurgicală organică, cu scopul de a accelera vindecarea sau cu rol absorbtiv.
 Omentum. Termenul anatomic corect (după nomenclatorul ştiinţific) folosit pentru definirea epiploonului.
 Omfalectomie. Rezecţia ombilicului în caz de hsrnie ombilicală.
 Omfalic. Care se referă la ombilic : cordon omfalic (cordon ombilical) etc.
 Omfalită. Inflamaţia ombilicului.
 Omfalocel. Hernie ombilicală. Omfaloflebită. Inflamaţia venelor ombilicale, provocată în general de lipsa de igienă în pri-
 mele clipe după naştere, manifestată prin deformaţie regionala, sensibilitate, febră, a-norexie, eventual septicemie (forma acută) sau metastaze articulare, oculare etc. (forma cronică).
 Omfalopag (gr. omfalos: buric, pageis: reunit). Gen de monstru dublu, monoomfalian. Onifalopatie. Boală a ombilicului sau a unora dintre componentele lui.
 Omfaloragie. Hemoragie ombilicală.
 Ontfalototnie. Operaţia de secţionare a cordonului ombilical. Omfalotripsie. Strivirea cordonului ombilical, cu scop hemostatic, în lipsa altor mijloace. Omfalurie. Scurgere de urină prin ombilic, datorită unei a-nomalii.
 Omnadin. Stimulent nespecific, avînd la bază un complex protidic extras din bacterii apa-togene, componenţi biliari etc. Omnamicin, v. Penicilină. Omnivor (lat. omnis: orice, vo-rare: a mînca). Termen utilizat pentru caracterizarea animalelor care consumă atît vegetale, cît şi carne. Omo-cervicală (lat. A. omocer-vicalis), sin. a. cervicală inferioară. Colaterală a axilarei, ieşind din cavitatea toracică şi bifurcîndu-se într-o arteră cervicală ascendentă şi o arteră transversală a scapulei (care la suine poate lua naştere direct din a. subclaviculară).
 Omofagie (gr. homos; crud, fa-gein: a mînca). Bulimie pentru carne crudă.
 Omoplat (lat. scapulum: spată). Os lăţit (în general triunghiular) aşezat în contact cu peretele toracic, prezentînd faţa laterală separată în două zone (fosa infraspinoasă şi fosa su-praspinoasă), printr-o creastă osoasă (spina scapulară), care
 se termină ventral la nivelul °NP gîtului scapular printr-un vîrf 409 (acromion sau apofiză hama-tă), mai mult sau mai puţin ascuţit. Se articulează cu hume-rusul printr-o suprafaţă gle-noidă, deasupra căreia se găseşte o tuberozitate supraglenoi-dală, prelungită medial cu o apofiză caracoidă.
 Onagru. Tip de hemion, de talie mică, ce trăieşte în stare sălbatică în Turchestan şi Iran. Onanism (Onan nume biblic). Determinarea şi satisfacerea excitaţiei sexuale în afară de acuplarea normală dintre sexe. Oncocercoza articulară a tauri-nelor. Parazitoză a ţesuturilor conjunctiv şi cartilaginos articular produsă de Oncocerca. Oncocercoza cervicală a cabalinelor. Parazitoză a ligamentului cervical, produsă de Oncocerca cervicalis şi .manifestată clinic prin edem flegmonos al grebănului, fistulizare cronică şi tulburări generale de diverse intensităţi.
 Oncocercoza tendoanelor Ia cabaline. Parazitoza a tendoanelor, produsă de Oncocerca reti-culata şi manifestata clinic prin tumefacţia interososului median (suspensorul buletului), şchiopătură etc.
 Oncocercoza. Boala parazitară produsă de nematozi cu localizări articulare, ligamen-tare, tendinoase etc.
 Oncoză, sin. osteoliză osteoblas-tica. Modalitate de realizare a osteolizei, bazată pe moartea osteoblastelor.
 Onctuos. Cu aparenţa uleioasă (lichidul sinovial).
 Oncţiune. Aplicarea unei po-mezi sau loţiuni cu grăsime, prin masaj uşor.
 Ondrata (lat. Ondrata zibethica), sin. Bizam. Specie de mamifer rozător din familia micro-tidelor, originară din America
      de Nord. Are corpul lung (pes-470 te 30 cm), acoperit cu o blană valoroasă, de culoare cenuşie roşcata. Trăieşte în preajma a-pelor, în ţara noastră fiind răspîndită în Transilvania, Banat şi Delta Dunării.
      Ondulaţie venoasă. Mişcare on-dulatorie a jugularei, sincronă cu mişcările respiratorii sau cu contracţiile cordului.
      Onglon. Termen utilizat pentru definirea porţiunii acropo-diale acoperite de corn, la animalele artiodactile (paricopi-tate).
      Ongvent, sin. ungvent. Formă medicamentoasă avînd ca exci-pient o răşină (o grăsime) şi folosită pentru aplicaţiile externe.
      Ongviculat. Termen utilizat pentru definirea animalelor care au unghii la extremitatea fiecărui deget (cîinele, pisica etc). Ongviform. Oare are formă de unghie.
      Ongulat, sin. copitat. Termen utilizat pentru definirea animalelor care au zona acropo-dio-apexială acoperită (învelită) într-o cutie de corn, reprezentînd cutia copitei sau onglonului.
      Onguligrad (lat. ungula: unghie, gradior: a merge). Termen utilizat pentru caracterizarea a-nimalelor care se sprijină în deplasare pe vîrful degetelor (pe unghii); calul, boul etc. sînt oguligrade, cîinele, pisica etc. digitigrade, iar omul, ursul etc. plantigrade.
      Onicofagie. Tulburare psihică constînd din autofagia unghiilor.
      Onicopatie. Boală de unghii. Boală localizată la copită, la ongloane.
      Onicoză. Inflamaţia matricei unguale, urmată de deformarea unghiei.
 Onixis, sin. onixită. Dermatitâ eczematoasă a buretelui ungual la cîine şi pisică.
 Ontogenoză, sin. ontogenie (gr. ontos: fiinţa, genan: a naşte). Procesul de dezvoltare al unui individ, de la stadiul de zigot, pînă la completa cîştigare a formei şi funcţiunilor caracteristice.
 Ontologic. Oare se referă la ontologie .
 Ontologie. Termenul se utilizează în medicină pentru a defini concepţia opusă doctrinei fiziologice, considerînd bolile fără raport cu fenomenele obişnuite ale vieţii. Ontologia medicală separă patologia de fiziologie, dînd patologiei explicaţii fictive, iluzorii.
 Oforită, v. Ovarita.
 Opacifieri inflamatorii ale corneei. Termen general sub care se definesc reducerile tranzitorii ale transparenţii corneene în timpul şi din cauza unui proces inflamator, distingîndu-se opacifieri de gradul I (nefe-lion), de gradul II (albugo) şi de gradul Iii (pseudoleucoma). Opacifieri neinflamatorii ale cor-neii. Opacifieri corneane cica-triciale sau distrofice, în general nereversibile, distingîndu-se opacifieri de gradul I (nubeculă), de gradul II (mas-culă) şi de gradul III (leucomă). Opacitate (lat. opaci tas; umbră, întuneric). Termen folosit în medicină pentru a indica pierderea transparenţei normale a u-nei formaţiuni organice: opacitatea cristaliniană etc. Opacitatea vitroasei. Tulburarea transparenţei corpului vitros, consecutivă unei oftalmii, manifestată prin abolirea acuităţii vizuale şi prezenţa de flocoane vitroase, care se deplasează în corpul sticlos la fiecare mişcare a bulbului ocular.
Opalescent. 1 — Care devine lăptos, opalin, cîştigînd aspectul sau culoarea opalului. 2 — Tulbure, cu reflex de opal. Opaque. Soi de porumb cu conţinut ridicat în lizina, creat în S.U.A., folosit cu bune rezultate în hrana porcinelor. Operabil. Apt pentru a suporta intervenţia chirurgicală.
Operat. Cel care a suportat operaţia.
Operator. 1 — Chirurgul care e-xecută intervenţia pe organismul viu, cu sau fără instrumente speciale. 2 — Care se referă la operaţie: act operator etc. Operatorie (medicină-). Parte a chirurgiei care înmănunchează toate principiile ce stau la baza unei intervenţii chirurgicale. Operatorie (tehnică-). Ansamblul procedeelor de tehnică chirurgicală proprii fiecărei gen de operaţie.
Operaţie chirurgicală. Intervenţia practicată de chirurg pe un organism, în principiu bolnav sau cu diformităţi, distingîn-du-se operaţii de mare chirurgie (intervenţii pe organe principale, utilizînd totalitatea mijloacelor şi manevrelor tehnice, cu respectarea tuturor principiilor: asepsie, diereză, hemos-tază, reconstituirea planurilor, protecţia plăgii şi operatului etc. )şi operaţii de mică chirurgie (în care nu se aplică decît o parte din principiile chirurgicale). De exemplu, enterecto-mia, histerectomia etc. sînt operaţii de mare chirurgie, în timp ce deschiderea unui abces, asigurarea hemostazei temporare etc. sînt operaţii de mică chirurgie.
Opiaceu. Preparat derivat din opiu.
Opistorchloza hepato-pancreati-că a carnivorei. Helmintoză hepatică şi pancreatica produsă prin dezvoltarea unor spe-
cii de Opistorchis (felineus, Me- QpT torchis albidus etc.) în organis- 471 mul unui animal, manifestată clinic prin iritaţie biliară şi hepatică, ciroză hepatică, ascită, icter, debilitare, progresivă etc. Opistotonus (gr. opistnen: spre înapoi, tonos: tensiune). 1 — în-curbarea dorsală a regiunii cervicale, cu ducerea capului „pe spate", în urma contracturii tonice a extensorilor capului şi gîtului (meningite cerebrospi-nale ş.a.) 2 — întinderea forţată a extremităţilor (cap, picioare, coada), din cauza contracturii extensorilor, în anumite cazuri de tetanos.
Opiu (lat. Opium). Substanţă brun-închisă, obţinută din uscarea latexului de Papaver som-niferum, conţinînd numeroşi al-caloizi (morfină, narcotină, co-deina, papaverina etc.); preparatele opiace se utilizează ca analgezice intestinale, peritoneale etc.
Opoterapie (gr. opos: suc, the-rapia: tratament). Utilizarea terapeutică a diferitelor organe (mai ales glande) sau ţesuturi, ca atare sau sub formă de extracte .
Opsomanie (gr. opsos: aliment, mania: manie). Preferinţă exclusivă de consumare a unui anumit fel de alimente.
Opsonină (gr. opsonein: a pregăti mîncarea). Factor ce măreşte puterea de fagocitare (opsonizarea); opsoninele se pot găsi în serul normal (ale-xina) sau sînt anticorpi (tro-pine, bacteriotropine sau imu-nopsonine), în ultimul caz ac-ţionînd numai pentru antige-nul corespunzător.
Optic (nervul-) (lat. Fascicu-lus opticus), sin perechea a Il-a de nervi craniani. Fascicul nervos gros, învelit în teci meningia-ne, cu origine aparentă în chiasma optică, iese din era-
QpT niu prin gaura optică, pentru
472   a pătrunde în bulbul ocular prin polul lui posterior. Optico-facial (reflex-), sin. reflex optic de clipire. închiderea reflexă a pleoapelor la apropierea bruscă de ochi a unui o-biect sau la proiectarea bruscă în ochi a unui fascicul intens luminos.
      Opto-striat. Care se referă simultan la straturile optice şi la corpul striat: corp opto-striat (masa comună a păturilor optice şi a corpului striat) etc. Ora serrata. Limita de continuitate între coroidă şi zona corpului ciliar.
      Oral. Care se referă la gură. Termenul se foloseşte în morfologie pentru a indica orientarea unui organ: faţa orală (faţă a unui organ orientată spre gură, spre partea anterioară a corpului) etc. Antonim: a-boral.
      Orbicular (lat. orbicularis: diminutiv de la orbis: cerc). în formă de cerc. Circular. Termenul se foloseşte în anatomie pentru definirea unor muşchi care au axul de contracţie curb (circular); orbicularul gurii etc. Orbitar. Care se referă la orbită: arcada orbitară etc. Orbită (lat. orbis: orbita ochiului). Cavitatea în care se găseşte plasat bulbul ocular, delimitată de o parte de oasele feţei şi neurocraniului (lacrimal, frontal, zigomatic, sfenoid etc.).
      Organ. Formaţiune în a cărei structură intră mai multe categorii de ţesuturi, avînd formă, dimensiuni, poziţie, raporturi etc. proprii, funcţie determinată şi intrînd în componenţa unui aparat sau sistem. Organectomle. Termen general definind rezecţia unei porţiuni de organ.
Organic. 1 — Care se raportează la un organ sau la un corp organizat. 2 — Care aparţine unui organ ce intră în componenţa corpului animal. Termenul se foloseşte pentru definirea elementelor de constituţie organică, biologică, bolilor, proceselor patologice cu leziuni vizibile la nivelul unui organ etc.
Organicism. Teorie medicală care condiţionează toate bolile de existenţa unei leziuni organice. Organism. 1 — Orice corp organizat, capabil să existe separat, individualizat, independent. 2 — Ansamblul organelor care constituie o vieţuitoare.
Organit. Termen utilizat în-morfologie pentru definirea e-lementelor organizate care intră în componenţa unei celule: organite celulare (nucleu, con-driom) etc.
Organogenie. Procesul de apariţie şi dezvoltare a organelor. Organoleptic, (gr. organon: organ, leptos: surprins, văzut). 1
—  Oare poate fi sesizat direct, prin organele de simţ: modificări organoleptice etc. 2 — Se utilizează şi cu referinţe la respectivele organe: examen organoleptic etc.
Organopatie. 1 — Boală organică. 2 — Boală localizată la un organ, în general. Organotomie. Termen general utilizat pentru definirea acţiunii de secţionare a unui organ, fără ablaţia vreunei porţiuni din el.
Orhialgie. Durere testiculară. Orhidectomie, sin. ablaţia testiculelor. A nu se confunda cu castrarea, care se poate obţine şi pe altă cale decît prin ablaţia testiculelor.
Orhită. Inflamaţia testiculelor. Oriental. Rasă de porumbei de ornament.
Orificiu (lat. orificium: de la os, ovis: gură şi facere: a face). Termen utilizat în morfologie pentru definirea oricărei deschideri, care serveşte la comunicarea unei cavităţi organice (canal, organ cavitar etc.) cu exteriorul sau cu un organ oarecare. Origine (lat. origo, inis: naştere, loc de provenienţă. 1 — Termen utilizat în anatomie pentru a indica zona de detaşare a unui vas, nerv etc. 2 — Locul din care provine o boală, un grup de animale etc.
Orlov. Rasă de cai trăpaşi, mult apreciată. Variază fenotipic de la tipul uşor, fin şi uscăţiv, a-semănător calului arab, pînă la înfăţişarea calului olandez, de talie mare cu corp lung, cap mare şi berbecat şi cu temperament liniştit. Are aplomburi corecte, constituţie robustă, temperament vioi, mersul la trap frumos şi energic.
Orlov american, v. Trăpaş rusesc.
Orlov Rostopcln, v. Calul rusesc de călărie.
Ornitologie (gr. omis, ornitos: păsări şi logos: ştiinţă). Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul sistematicii, morfologiei, ecologiei şi importanţei economice a păsărilor. Ornitoză, sin. psitacoză. Boală infecţioasă, contagioasă, inoculabilă,virotică(corpii Levint-nal Coles-Lillie) întîlnită la papagal, galinacee, palmipede, colombine şi păsările, manifestată prin coriză, dispnee, apatie, anorexie, diaree etc. Oro, v. Aur chinez.
Orpington. Rasă de găini de came, originară din Anglia, cu creastă simplă şi mică, cu ure-chiuşi roşii şi picioare albe-roşietice. Are conformaţie robustă, greutate corporală mare (4 — 5 kg) şi este apreciată pentru producţia de carne. Se
cunosc mai multe varietăţi de QBT culoare, dintre care cele mai 473 răspîndite sînt neagră (cu picioarele negre-deschis) şi roşcată. Orşova. Hibrid de viermi de mătase cu gogoşi albe, creat şi crescut în ţara noastră, dis-tingîndu-se: hibrizi simpli (Orşova 5/38, Orşova 6/58 şi Orşova 12/60) şi hibrizi dubli (Orşova 1 /63).
Ortogeneză. Serie de variaţii în acelaşi sens, produse în timpul filogenezei, la mai multe genuri sau specii.
Ortopedie. 1 — Parte a chirurgiei care se ocupă cu corectarea deformaţiilor sau malformaţiilor congenitale sau cîştigate.
2 — în medicina veterinară defineşte acea parte a chirurgiei care se ocupă cu corectarea viciilor de conformaţie a copitei şi în sens mai larg — cu studiul bolilor copitei în general. Ortopnee (gr. or tos: drept, pnein: a respira), sin. atitudine or-topneică. Poziţie caracteristică în cursul dispneilor, constînd din întinderea capului, îndepărtarea laterală a picioarelor anterioare, mişcări respiratorii forţate, facies speriat etc. Ortosimpatic (sistem -), sin. simpatic, mare simpatic. Parte a sistemului neuro-vegetativ, avînd rol antagonist faţă de parasimpatic, accelerînd ritmul cardiac, încetinind dinamica digestivă, provocînd midriază etc. Anatomia identifică respectivul sistem cu dublul lanţ de gan-glioniparavertebrali, legaţi prin conective între ei şi prin comunicante (albe şi cenuşii) de sistemul nervos central, emiţînd eferente pentru ganglionii pre-vertebrali şi pentru plexurile organice.
Ortostatic. Termen utilizat pentru calificarea fenomenelor care nu se produc decît în poziţia verticală a corpului.
                                      0&T Ortosiaiism. Termen utilizat 474 pentru poziţia pe care o are o-mul cînd este ridicat şi sprijinit pe picioare. Poziţie la verticală.
      Ortotonus (gr. orthos: drept, tonos: tensiune). Aspect de coloana vertebrală rectilinie şi rigidă, determinat de contrac-tura musculaturii paraverte-trale, în meningite ş. a. Orzoaică (lat. Hordeum disti-chon). Specie de orz cu spic format numai din două rînduri de boabe, mai bogate în amidon decît cele de orz obişnuit. Se cultivă mai ales ca plantă furajeră, în zonele cu precipitaţii mai abundente. Principalele soiuri în cultură sînt: Proctor, Karlsberg şi Cluj 123.
      Osatură. Ansamblul oaselor din corp. Scheletul.
      Oscheocel. Hernie scrotală. Oseină. Substanţa organică (scleroproteină) care intră în componenţa osului.
      Osificarea miocardului. Observată la ierbivore, după miocar-dite fibroase, probabil în hi-pervitaminoza A ş.a., cu localizare mai frecventă la auriculul drept, se manifestă prin insuficienţă cardiacă, semne ra-diologice ş.a.
      Osificare. 1 — Procesul de metaplazie a ţesutului cartilaginos (osificare encondrală) sau conjunctiv (osificare desmală) în ţesut osos. 2 — Transformarea unui ţesut în ţesut osos, cu organizarea lui în travee sau os-teoane.
      Oslo. Linie de cai din rasa Trăpaş românesc.
      Ostealgie, sin. osteoalgie. Durere osoasă neinflamatorie.
      Osteită enzootică rar efl antă, v. osteomalacie.
      Osteită fibroasă deformantă sau chistică, v. Osteofibroză. Osteită. Inflamaţia ţesutului osos.
Osteită acută. Inflamaţia acută a ţesutului osos, consecutivă unei traumatizări sau unei infecţii, caracterizată prin sensibilitate, deformarea osului, modificarea ţesutului osos etc. Osteită cronică. Inflamaţia cronică a ţesutului osos, consecutivă traumatismelor sau infecţiilor, caracterizată prin leziuni distructive, productive, necrotice etc.
Osteită de travaliu, sin. osteită de oboseală. Complex osteitic posttraumatic, caracterizat prin inflamaţii multiple ale diverselor oase (în special la nivelul membrelor), însoţite sau urmate de apariţia unei hiperos-toze, exostoze etc., diseminate sau circumscrise.
Osteită difuză. Osteomielită de complicaţie, post traumatică, localizată de obicei în jurul cartilajelor epifizare.
Osteită nevralgică. Inflamaţie osoasă însoţită de dureri nevralgice a tibiei la cîine etc. Osteită traumatică. Inflamaţia osoasă consecutivă unei acţiuni traumatice.
Osteoartrită. Inflamaţia simultană a unei articulaţii şi a porţiunilor osoase de contiguitate, avînd origine variată şi prezen-tîndu-se sub aspect diversificat. Osteoartropatia hipertrofiantă pneumică, v. Acropachia. Osteoartropatie. Termen general utilizat pentru definirea o-ricărui proces patologic care a-fectează simultan unul sau mai multe oase şi una sau mai multe articulaţii, indiferent de natura afecţiunii.
Osteoblast. Celula osoasă tînără. Osteocit. Celula osoasă matură. Osteoclast. Celulă osoasă gigantă, dotată cu proprietatea de a distruge osul.
Osteoclazie. Operaţie de zdrobire a unui os, practicată cu
scop reparatoriu, în fracturile vicios consolidate. Osteocondrită. Modificare con-drodistrofică, produsă în perioada de creştere, mai ales la tibia şi condilii femurali, cel mai frecvent la cîine, sub formă de osteocondrită disecantă, osteocondrită juvenilă, osteocondrită deformantă a coxalului sau Coxa plana etc. Osteodinie (gr. osteon:        os,
odine: durere). Durere osoasă. Osteodistrofie. Modificare distrofică osoasă, referitoare la componentele celulare (osteo-blaste), la substanţa fundamentală (oseină) sau la încărcătura fosfocalcică a osului; în funcţie de modul de realizare, se disting osteopatii morfodistrofice (nanism, gigantism, acromegalie, acondroplazie) şi osteopatii chi-miodistrofice, ultimele realizîndu-se fie prin mutaţie calcicâ (acropachia), fie prin exces de miner a lizare (osteomieloscleroza, fluoroza) sau prin deficit de mineralizare (osteoporoza, rahitismul, osteomalacia, osteofi-broza).
Osteodistrofie aplazică. Distrofie carcterizată prin reducerea ţesutului osos (osteoporoza), în cursul căreia în ţesutul osos se formează cavităţi ce conţin ţesut hsmohistioblastic. Osteodistrofie hiperplazică. Distrofie osoasă caracterizată prin formarea în exces a unor componente (rahitismul şi osteomalacia cu exces de oseină etc). Osteodistrofie malacică. Distrofie osoasă caracterizată prin înmuierea osului (gr. malakia: înmuiere), respectiv prin deficit de mineralizare: osteoporoză, rahitism, ostsomalacie, osteofibroză ş.a.
Osteodistrofie nţetaplazică, Distrofie osoasă de tip metapla-zic; qşţeofibroza (cu dezvolta’
 rea ţesutului fibros în zonele OST demineralizate) etc.              475
 Osteofibrom, sin. fibroosteom. Tumoră mixtă, conjunctivo-osoasă.
 Osteofibroză, sin. osteită fibroasă deformantă sau chistică, osteomalacia metaplazică, boala capului mare, boala sforăitului, boala de tărîţe. Chimio-distrofie osoasă, caracterizată prin resorbţie osoasă osteoclas-tică şi metaplazie fibroasă a măduvei; se întîlneşte la cal, porc, capră şi cîine, realizîndu-se prin hiperparatiroidie secundară regimurilor hiperfos-forate sau insuficienţei renale; se manifestă hiperostotic (cu deformări cefalice) sau hipo-stotic (fără deformări osoase evidente), în general, animalele prezentînd tulburări locomotorii, dentare, deformări ale oaselor feţei etc.
 Osteofit. Excrescenţă spinoasă pe suprafaţa unui os.
 Osteogen (gr. osteon: os, gen-nan: a naşte). Producător de os: strat osteogen etc.
 Osteogenesis imperfecta, sin. fragilitate osoasă. Osteopatie ereditară sau dietetică, mai frecventă la tineretul carnasier, caracterizată prin tulburări locomotorii, reducerea umbrei ra-diologice şi incidenţa mare a fracturilor, realizate prin deficit de mineralizare osoasă. Osteogeneză. Termen general folosit pentru indicarea procesului de producere şi dezvoltare a osului.
 Osteohemocromatoză, v. Porfi-rie congenitală.
 Osteoid (gr. osteon: os, eidos: formă). Termen folosit pentru indicarea unui ţesut care prezintă caractere sau proprietăţi asemănătoare cu ale osului. Osteoliză. Termen sub care se defineşte procesul proşresÎY
OST de distrucţie osoasă, indiferent 470 de cauza care-1 produce.
     Osteologic. Care se referă la osteologie.
     Osteologie. Parte a anatomiei care se ocupă cu studiul sistematic al scheletului şi oaselor componente.
     Osteom. Neoplasm benign al ţesutului osos.
     Osteomalacie. Afecţiune complexă caracterizată în principal prin ramolisment osos, datorit unei demineralizări, întîlnită la animalele adulte în urma unui dezechilibru mineral (în mod obişnuit o carenţă) şi manifestată prin predispoziţie la fracturi, tulburări digestive, şchiopături etc.
     Osteomielită. Inflamaţia acută sau cronică a ţesutului osos şi a măduvei osoase, produsă în mod obişnuit de o infecţie, manifestată prin procese supura-tive, necrotice etc. localizate la nivelul osului afectat. Osteomielită de focar. Formă de osteomielită cronică, de complicaţie, consecutivă fracl urilor deschise, infectate. Osteomieloscleroza păsărilor. Osteopatie ce apare la păsările femele în perioada de ouat, cu etiopatogenie necunoscută (en-docrinoze?), manifestată clinic prin anemie aplastică hipocro-mă, progresivă şi mortală, iar morfopatologic, prin metaplazie osoasă la nivelul măduvei hematoformatoare.
     Osteon. Unitate structurală a osului reprezentată de sistemul telescopat de lamele centrate pe un canal Hawers. Osteonecroză. Necroză osoasă. Osteopatie. Termen general definind orice afecţiune osoasă, indiferent de origine, aspect etc. (v. şi osteodistrofie). Osteoperiostită. Termen sub care se defineşte inflamaţia simultană a periosţului şi a ţesutu-
 lui osos din zona corespunzătoare.
 Osteopetroză (gr. osteon: os, pe-tros: piatră). Osteopatie a puilor, caracterizată prin îngroşa-rea oaselor, exces de osificare, fibroză medulară etc., fiind considerată ca formă a limfoleuco-zei.
 Osteoplast (gr. osteon:os,plastos: formă). Cavitate microscopică în care se găseşte aşezat osteo-citul.
 Osteoplastie. 1 — Operaţie prin care se remediază o pierdere de substanţă osoasă. 2 — Operaţia reparatorie întreprinsă pe un os oarecare, folosindu-se un transplant osos, periostal sau o grefă osoasă.
 Osteoporoză (gr. osteon: os, poros: por), sin. atrofie osoasă, chimiodistrofie osoasă aplazică. Osteopatie realizată prin osei-nogeneză insuficientă (insuficienţa anabolismului protidic sau catabolismul protidic excesiv), caracterizată clinic prin deformări osoase, tulburări locomotorii, reducerea opacităţii radio logice a osului, fracturi „în lemn verde" etc. Osteosarcom. Neoplasm malign al ţesutului osos.
 Osteosinteză. Intervenţie chirurgicală practicată cu scopul reunirii capetelor de fractură osoasă, împiedicîndu-le deplasarea, utilizînd artificii metalice, începu ir i osoase centro-medulare etc.
 Osteospongioză. Exagerarea po-rozităţilor osului printr-un proces de rarefacţie osoasă. Osteotiloză (gr. osteon: os, ti-losis: induraţie). 1 — Procesul de formare al căluşului osos.
 2 — îngroşarea unui os în urma unui proces inflamator divers.
 Osteotom. Instrument masiv folosit pentru secţionarea oaselor,
Osteotomle. Rezecţia parţiala a unui os, practicată cu scopul îndepărtării unei exostoze sau deformaţii.
Osteoză. Termen general utilizat pentru definirea bolilor neinflamatorii ale ţesutului osos. Ostfriză. Rasă de taurine formată în Germania, prin încrucişarea rasei Olandeze cu rasele locale. Culoarea este bălţată alb cu negru, cu predominarea negrului. Este perfecţionată în direcţia producţiei de lapte (anual 4 400 1 de lapte cu circa 4% grăsime) şi răspîndită în aproape toate ţările de pe glob.
Ostium. Termen latin uzitat pentru definirea unor orificii de deschidere a unor conducte organice; ostium uterin (deschiderea uterină a oviductului) etc. Ostreinos (lat. Mugii saliens). Specie de peşte din familia mu-gilidelor, lung de 25—30 cm, cu greutatea de 200—300 g, asemănător cu chefalul, dar mai mare. Trăieşte în oceanul Atlantic, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră.
Otavă. 1 — Producţie obţinută din a doua cosire pe pajiştile naturale. 2 — Producţia obţinută din lăstarii de bază şi mugurii de pe colet, la plantele perene (sau anuale) cu mai multe recolte pe an.
Otectomie. Termen utilizat pentru definirea operaţiei de amputare a urechilor (la cîine, în special).
Othematom (gr. ous, otos: ureche). Hematom al pavilionului auricular, întîlnit mai ales la cîinii cu urechi lungi şi blegi. Otiatrie. Specialitatea medicală care se ocupă cu studiul patologiei urechii.
Otic. Oare se referă la ureche. Otic (ganglion -). Formaţiune ganglionară parasimpatică, situată sub gaura ovală a sfenoi-
dului, la originea nervului OTO buccinator, plasată pe releul 477 lacrimo-salivar şi avînd conexiuni cu n. mandibular şi cu n. intermedio-facial prin micul pietros superficial (rădăcini motrice, cu n. glosofaringianprin micul pietros profund, detaşat din n. timpanic (rădăcini senzitive) şi cu plexul subsfenoi-dal (rădăcini ortosimpatice). Otită. Inflamaţie auriculară, distingîndu-se otite externe (localizate la conductul auditiv extern), otite medii (localizate la cavitatea timpanică şi elementele conţinute) şi otite interne (localizate la nivelul labirintului şi formaţiunilor incluse) .
Otodinie. Durere auriculară.
Otolit. Concreţiune calcară din urechea internă la peşti.
Otologie. Studiul anatomic al urechii.
Otomicoză. Boală auriculară produsă de Aspergillus, localizat în conductul auricular intern.
Otopatie. Termen general folosit pentru definirea oricărei boli auriculare, indiferent caracterul, originea sau aspectul ei.
Otoragie. Hemoragie auriculară. Otoree. Scurgere de lichid purulent din ureche prin conductul auditiv extern, datorită existenţei unei otite (externe sau mijlocii), unei mastoidite etc. Oto-rino-laringologle, sin. O.R.L. Parte a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor urechii, nasului şi laringelui, grupate astfel pe criteriul morfologic al comunicărilor şi raporturilor dintre cele trei categorii de formaţiuni.
Otoscop. Instrument de investigaţie folosit pentru examinarea conductului auditiv extern.
°TQ Otoscopie. Examenul vizual,
473  simplu sau cu otoscopul, al conductului auditiv extern. Ototomie. Disecţia urechii. Oţetar (lat. Rhus typhina L). Arbore melifer din familia Anacardiaceae, cu frunze sub formă de foliole lanceolate, flori galbene verzui sau chiar roşii la unele specii.
     Ouşor. Linie principală din rasa de cai Huţuli.
     Ovalbuntină. Albumina din albuşul de ou.
     Ovar. Organul genital esenţial femei, producător de gameţi, situat în cavitatea abdominală (sublombar) şi avînd un aspect ovoid sau muriform (scroafă, iepuroaică etc). Este suspendat la intrarea în bazin, la marginea anterioară a ligamentelor largi, care prin dedublare formează punga ovariană, mezo varul fiind situat medial, iar mezosal-pinxul lateral. în structura lui, ovarul cuprinde un parenchim ovarian, format dintr-o zonă corticală, cu foliculi, şi o zonă medulară, spongioasă, vascula-rizată, abundent inervată, conţinînd glanda interstiţială. Ovaralgie. Durere cu caracter nevralgic în zona ovarelor. Ovarian. Care se referă sau aparţine ovarului.
     Ovarică (lat. A. ovarica) Terminală a arterei utero-ovariane distribuită ovarului. Ovariectomie, sin. ablaţia ovarelor. Operaţie de mare chirurgie, constînd din pătrunderea în cavitatea abdominală (prin colpotomie, celiotomie sau laparatomie), secţionarea pedunculului ovarian şi îndepărtarea unuia (ovariectomie unilaterală) sau ambelor ovare (ovariectomie bilaterală, castrare) .
     Ovarită. Inflamaţia ovarelor, întîlnită la vacă uneori, în ur-
 ma febrei aftoase sau ca o complicaţie prin contiguitate. Ovariotom. Instrument special-în general cu lamă ascunsă sau cu fir folosit pentru efectuarea ovariectomiei.
 Ovariotomie. Termen impropriu, utilizat odinioară în locul celui de ovariectomie. Ovăscior (lat. Arrhenatherum elatius). Specie de plantă erbacee perenă din familia grami-neelor. Este o plantă furajeră ce creşte prin livezi, păşuni etc., putîndu-se cosi de 2 — 3 ori pe an. Uneori se cultivă pentru nutreţ în amestec cu alte gra-minee şi leguminoase perene. Oviduct, sin. trompă uterină, trompă Fallope. Conduct fin organic prin care ovulele detaşate de pe ovar ajung în cavitatea uterină. Flexuos, prezintă o deschidere abdominală (os-tium abdominale), protejată de pavilionul trompei, şi un orificiu de deschidere în uter (ostium uterinum). în structura oviductului se distinge o mucoasă cu epiteliul simplu, cilindric (unele celule avînd cili vibratili), un cor ion, o musculoasă (formată din 2 straturi de fibre netede), şi o se-roasă dependentă de peritoneu. Ovigen, sin. oviger. Producător de ovule.
 Ovin. Care se referă la oi. Ovipar (lat. ovum: ou, părere: a naşte, a face). Care se reproduce prin ouă, ce trebuie incu-bate (clocite) pentru a eclo-ziona.
 Ovogeneză. Procesul de dezvoltare a ovulei.
 Ovoscop (lat. ovum:      ou, gr.
 skopein. a observa). Ustensil utilizat în avicultură pentru a determina mărimea şi forma camerei cu aer a ouălor, consistenţa şi puritatea gălbenuşului şi a albuşului, aspectul şalazelor, fazele dezvoltării em-
 brionare din ouăle supuse incubaţiei etc.
Ovovivipar. Termen definitoriu pentru animalele care se înmulţesc prin ouă, pe care uneori le păstrează în conductele genitale pînă în momentul eclozionării, embrionul fiind hrănit însă numai prin rezervele oului.
Ovular. Care se referă la ovulă. Ovulaţie. Eliberarea ovulei din ovisac.
Ovulă. 1 — Gametul femei produs de ovar cuprinzînd: un nucleu (vezicula germinativă Purkinje) cu un nucleol (pata germinativă Wagner), nucleul fiind inclus în ovoplasmă sau vitelus (sistematizat în formativ şi nutritiv) şi prezentînd la exterior o membrană vite-lină, adesea dublată de o membrană pelucidă supraadăugată, peste care se găseşte coroana radiată. în funcţie de cantitatea de vitelus nutritiv şi de gruparea lui se disting: ovule hemolecite (izolecite, alecite sau oligolecite), cu vitelus nutritiv puţin, relativ uniform; ovule heterolecite, cu vitelus nutritiv mai abundent, îngrămădit la un pol; ovule telolecite, cu vitelus nutritiv foarte abundent şi cel formativ redus, localizat la un pol (animal); şi ovule cen-trolecite, avînd vitelusul nutritiv localizat în centru. 2 — Formă medicamentoasă, avînd substanţa activă conţinută într-un excipient gras sau închis într-o capsulă gelatinoasă. Ovuligen. Producător de ovule. Ovuliger. Purtător de ovule. Termenul se utilizează pentru caracterizarea ovarelor pe suprafaţa cărora proemină ovi-sacii.
Owassi. Rasă de oi, ce se creşte în Israel, specializată în producţia de lapte.
Oxalurie. Conţinutul de oxa-laţi (mai ales oxalat de calciu) 479 din urină.
Oxford. Rasă de oi pentru carne, prolifică, obţinută prin încrucişarea berbecilor Gotswold cu oi Hampshire. Greutatea oilor adulte este de 85—95 kg şi a berbecilor de 120—140 kg. Producţia de lînă este de 4,—4,5 kg anual.
Oxidază. Ferment din grupul desmolazelor, care transformă corpii acizi: catalaza, peroxi-daza etc.
Oxidoreductază. Ferment din grupul desmolazelor, acţionînd pe substraturi care se pot oxigena sau dehidrogena. Oxiflegmazie. Inflamaţie violentă, exagerată, bruscă.
Oxlfonie. Termen utilizat pentru definirea vocii stridente. Oxiopie (gr. oxis: ascuţit, ops: vedere). Termen arhaic, folosit pentru caracterizarea unei acuităţi vizuale exagerate.
Oxiosmie, sin. axisfresie, macros-mie. Termen utilizat pentru definirea unei acuităţi olfacto-rii foarte dezvoltate.
Oxisfrezie, v. Oxiosmie Oxiuratoză. Parazitoză produsă de viermi din subordinul Oxyurata. (oxiuroza cabalinelor, scriabinemoza oilor, pasa-luroza sau oxiuroza iepurilor, heterakidoza păsărilor etc.). Oxiuroză. Parazitoză intestinală (cal) produsă de Oxiurus equi, manifestată prin enterită, prurit anal etc.
Ozena (gr. ozaina, de la ozein: a mirosi urît). 1 — Odoare infectă exalată de mucoasa nazală, consecutivă de obicei unei necroze a comeţilor nazali.
2  — Rinită atrofiantă, întîlnită la om şi cîine, produsă de bacilul ozenei şi manifestată prin jetaj verzui fetid etc.
P (vitamina-), v. H. (vitami-na-)
P2 (vitamina-), sin. C2. Factor de economie pentru vitamina C, prezent în sucul de lămîie şi avînd acţiune protectoare asupra capilarelor, cărora le măreşte rezistenţa.
P.A.B., v. H (vitamina-). P.A.S., sin. acid para-aminosa-licilic. Chimioterapie tubercu-lostatic.
P.P. (vitamina-), v. nicotină-mida.
P.P.L 0. (Pleuropneumoniae-Licke-Organisms). Grup de microorganisme intermediar între virusuri şi bacterii, în măsură să traverseze filtrele curent utilizate în microbiologic, dar în acelaşi timp să se cultive pe medii lipsite de celule.
ppm (părţi pentru un milion). Mod de exprimare a necesarului sau conţinutului în raţia ali-
mentară etc. a microelementelor sau altor compuşi de doze foarte mici.
 Padan. Populaţie cabalină ce se creşte în cîmpia Padului, de tracţiune grea, puţin omogenă, obţinută prin încrucişarea calului local cu cai belgieni bretoni sau perşeroni.
 -Padoc. Spaţiu împrejmuit şi amenajat în mod special, în afara adăposturilor de animale, destinat întreţinerii şi mişcării în aer liber.
 Padovană. Rasă de găini italiană, cu un moţ abundent pe vîrful capului, caracteristic, în formă de cupă, cu creastă şi bărbiţe rudimentare şi picioare de culoare închisă, distingîndu-se varietăţile: albă, aurie, herminată etc. Are aptitudini bune pentru carne şi ouă. Pahiblefaroză (gr. pachis: gros, blefaron: pleoapă). îngroşarea
 pleoapelor, în urma blefaritelor cronice.
Pahicefalie (gr. pachis: gros, kefali: cap). îngroşarea oaselor craniului.
Pahidactille. îngroşarea exagerată a acropodiului, la unele animale avînd caracter congenital.
Pahimeningită (gr. pachis: gros, meninx: membrană). Inf lama-ţia pahimeningelor (dura mater).
Pahimeningită osifiantă. Osifi-carea durei-mater în urma in-flamaţiilor, manifestată prin sindroame radiculare sau de compresiune medulară. Pahipleurită, sin. pahipleurâ. îngroşarea pleurei prin reacţie conjunctivo-vasculară, obişnuită. în pleuriţele cronice.
Păiuş de livadă (lat. Festuca pratensis). Graminee de etaj mijlociu, care se pretează bine la păşunat şi la cosit, cu ritm de dezvoltare şi vivacitate medie, cu producţie foarte mare, cu grad ridicat de consumabi-litate, răspîndită pe pajiştile naturale din zona forestieră. Păiuş roşu (lat. Festuca rubra). Graminee de etaj inferior, care se pretează bine la păşunat, cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare, cu grad ridicat de consumabilitate, răspîndită pe pajiştile naturale din zona forestieră.
Palat. 1 — Termen utilizat în anatomie pentru definirea plafonului cavităţii bucale (Pa-latum durunt) şi a vălului palatin (Palatum mole) 2 — Bolta palatină.
Palatin. Care se referă la palat : boltă palatină, văl palatin etc.
Palatin mare ( nervul -) (lat. N. palatinus major). Ramură a nervului maxilar al trigemenu-lui, detaşată la nivelul hiatusu-lui maxilar, pătrunde în con-
ductul şi scizura palatină, dis- PAL tribuindu-se mucoasei palatine şi gingiei.
Palatin mic (nervul -) (lat.
N. palatinus minor). Ramură a nervului maxilar, detaşată la nivelul scizurii stafiline şi distribuită vălului palatin, mucoasei şi glandelor zonale (stafiline).
Palatină. 1 — Rasă de porci locală, primitivă, asemănătoare cu rasa Stocii, avînd însă o masă corporală mai mare. în trecut se creştea pe scară largă, mai ales în sud-estul ţării. A participat la formarea altor rase. 2 — (lat. A. palatina). Colaterală a carotidei externe la păsări, aşezată pe bolta palatină, pînă la spaţiul interchoa< nic.
Palatină ascendentă (lat. A. palatina ascendens). Colaterală a carotidei externe, eventual a arterei occipitale (la bou), a maxilarei externe (la cal) sau a arterei linguale (la porc), distribuită zonei faringo-hioidia-ne.
Palatină descendentă (lat. A. palatina descendens), v. pteri-gopalatină.
Palatină mare (lat. A. palatina, major). Continuare a maxilarei interne în conductul şi şanţul palatin, distribuind sînge bolţii palatine. La cal şi porc se anas-tomozează la nivelul canalului incisiv cu congenera ei formînd un trunchi incisiv, care străbate canalul, pentru a se anas-tomoza cu labialele maxilare. Palatină mică (lat. A. palatina minor). Colaterală fină a a. maxilare interne, distribuită vălului palatin, după ce a trecut prin scizura palatină. La rumegătoare, cel mai adesea apare ca o colaterală fină a palatinei mari sau este suplinită de 2 — 4 ramuri fine palatine mici, detaşate din a. palatină
3X — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
PAL mare. La porc şi cîine este su-482 Peniţă de colaterale fine ale palatinei mari.
  —~Pa latin ită (lat. palatum: palat), sin. palatitâ. Inflamaţia mucoasei bucale din regiunea palatului.
     Palato-stafilin (lat. M. palati-nus). Muşchi fuziform, redus, situat pe linia mediană în contact cu simetricul lui, inserat— pe arcada palatină şi pe aponevroza palatină.
  —- Paliativ (lat. palliare: a acoperi), sin. paleativ. Termen utilizat pentru definirea unor factori (sau procedee) terapeutici care nu produc decît o ameliorare aparentă, fără a avea un efect curativ propriu-zis. -
  ~—Palmar (lat. palma: palmă, palma mîinii). Care aparţine palmei mîinii (feţei volare a autopodiului): aponevroză palmară (formaţiunea fibroasă situată pe partea posterioară a regiunei acropodiale, la membrul toracal) etc.
     Palouse. Rasă de porci pitici, ce se creşte în S.U.A., în~-scopuri experimentale.
     Palpaţie, sin. palpare (lat.). Atingerea sau presiunea cu mîna asupra suprafeţelor examinate, cu scopul stabilirii modificărilor de formă, consistenţă, tensiune,-temperatură, sensibilitate, mişcări etc.
     Palpebral (lat. palpebra: pleoapă). Care aparţine pleoapei sau se referă la pleoape: cili palpe— bruli etc.
     Palpebral (reflex -), sin. reflex optic de clipire. Termen utilizat pentru definirea a două categorii de reflexe şi anume reflexul optico-facial şi trige-mino-facial.
     Palpebrale (lat. A a. palpebra-les). Se disting mai multe arteriole palpebrale; la cal există: o a. palpebrală inferioară nazală, detaşată din a. malară, o a.
 palpebrală superioară nazală detaşată din artera canalului lacrimal, ramuri suplimentare palpebrale ce se detaşă din a. bulbară (colaterală a arterei oftalmice externe). Arterele palpebrale superioare temporale şi arterele palpebrale inferioare temporale se detaşă din a. lacrimală etc.
 Pampa, sin. pampas. Amestec vegetal format din ierburi (în special graminee), caracteristic pentru cîmpiile cu climă subtropicală şi temperată din America de sud (Argentina şi sudul Uruguayului), pe baza căruia s-a dezvoltat puternic creşterea animalelor.
 Pampiniform (lat. pampinus: lăstar de vie cu frunze, forma: formă). Termen utilizat în anatomie pentru definirea unor formaţiuni (ţesuturi, vase etc.) imitînd întreţeserea lăstarelor de viţă de vie: plexul pampiniform (împletirea venelor sper-matice la nivelul cordonului testicular ) etc.
 -Panaceu (lat. panaceu: plantă închipuită care ar vindeca toate bolile). Pretins remediu pentru orice boală sau bolnav, doar întîmplător activ, difuzat de empirici, şarlatani etc.
 Panard. Termen definind un aplomb deviat al membrelor, regiunea bazipodială fiind mai apropiată de planul de simetrie decît normal.
 Panariţiu. Inflamaţie flegmo-noasă a pielii degetelor din zona apropiată matricei unguale. Prin extensiunea sferei s-a folosit pentru definirea infla-maţiilor digitale în general, distingîndu-se panariţiu erite-matos (sau subepidermic), panariţiu flegmonos (sau conjunctiv) şi panariţiu tendinos (localizat la tecile tendoanelor). Panariţiul interdigital al bovinelor. Afecţiune inflamator ie
   ctl caracter flegmonos-gaîigre-nos, localizată la nivelul spaţiului interdigital la rumegătoare, avînd caracterul unei complicaţii infecţioase posttrau-matice şi evoluînd sub diverse forme (coronar, interungual sau al călcîielor), zonele afectate fiind tumefiate, mortificate, animalul prezentînd adesea şchiopătură evidentă, tulburări generale de diverse intensităţi etc.
   Pancardită, sin. endomioperi-cardită. Inflamaţia concomitentă a endocardului, miocardului şi pericardului.
   Pancreas. Glandă exo-endocri-nă, situată în partea dorsală a cavităţii abdominale şi în contact cu duodenul (la păsări, între cele două porţiuni în ansă ale duodenului), în structura lui cuprinzînd: acini glandulari (cu celule Boli, celule pancreatice şi celule centroacinoase) care-şi varsă produsul prin canalul Wirshung (şi eventual prin canale secundare, Santo-rini) în duoden, precum şi insule Lengerhans (formate din celule mici, producătoare de insulina) .
—  Pancreatic. Care se referă la pancreas sau aparţine acestuia: celule pancreatice, canal pancreatic etc.
   Pancreatico-duodenală (lat.
   A.panereatico-duodenalis). Colaterală a arterei hepatice sau terminală a arterei gastro-duo-denale. La animalele mari se separă de a. gastro-epiploică dreaptă aşezîndu-se pe mica curbură a pilorului, după un scurt traiect emiţînd ramuri pancreatice şi o ramură duodenală. La păsări, a. pancreatico-duodenală se izolează de a. gastrică dorsală dreaptă, emite o a. duodenală distală, eventual
   o  fină arteriolă ceco-colică, ramuri pancreatice şi se termină
  prin două artere duodenale (di-rectă şi recurentă), anastomoza- 433 te între ele la nivelul ansei duodenale intermediare.
—Pancreatită. Inflamaţie a pancreasului, produsă de factori toxici, alergici, infecţioşi ş.a., manifestată prin dureri abdominale („abdomen acut"), diaree, polifagie, eventual diabet zaharat etc.
  Pancreato-stimulină, sin. hormon pancreatotrop. Hormon anterohipofizar neizolat, a cărei existenţă este presupusă după acţiunea pe care o au extractele hipofizare asupra pancreasului endocrini.
  Pandy (reacţia-). Probă de evidenţiere a globulinorahiei, utilă pentru diagnosticul meningitelor.
  Panicul (lat. paniculus, de la pannus: haină). Termen utilizat în anatomie pentru definirea straturilor subcutane : panicul grăsos (stratul de grăsime subcutană), panicul cărnos (pielosul) etc.
  Panlecit (gr. pan: peste tot, lecithos: gălbenuş de ou). Termen uzitat pentru definirea ovulelor care au vitelusul nutritiv împrăştiat în partea cea mai îndepărtată de nucleu, după fecundare oul suferind o segmentare totală şi inegală. Panleucopenia infecţioasă a pisicii, v. leucopenia infecţioasă a pisicii.
  Panmastită. Inflamaţia generală a mamelei.
  Panmieloftizie, sin. panmielo-patie. Reducerea activităţii globale (eritropoeză, leucopoeză, trombopoeză) a măduvei osoase hematof ormatoare.
  Panmixie. împerechere la în-tîmplare. Termen definind posibilitatea oricărui individ de a se împerechea cu orice individ de sex opus din aceeaşi populaţie .
31*
 pan Panoftalmia metastatică. Com-484 plicaţie oculară în boli infec-ţioase          (piobaciloză, gurmă
       etc.), manifestată prin iridoci-clocoroidită supurativă. Panoîtalm a supurativă         post—
       traumatică. Inflamaţie supurativă a tuturor învelitorilor oculare şi a conţinutului, consecutivă plăgilor oculare penetrante, infectate.
       Pansa]. 1 — Termen utilizat pentru definirea acţiunii de curăţare corporală a animalelor cu ajutorul periei şi ţesalei. 2 — Ţesălatul calului.
    " Pansament. 1 — Aplicarea metodică pe o regiune bolnavă a unui topic sau a unui aparat destinat să o menţină într-o anumită poziţie. 2 — Artificiu de protecţie a plăgii, reprezentat printr-o compresă de tifon şi un strat de vată. Pansco-Hazel. Vacă recordistă pe viaţă din rasa Hollstein Friză din S.U.A., care a produs în 13 lactaţii 127 380 1 lapte cu 4 801 kg unt.
       Pantocaină. Anestezic de suprafaţă şi local, similar cu Novocaina.
       Pantotal, sin. Tiopental. Produs barbituric, cu acţiune narcotică de scurtă durată.
       Panus. Cheratită vasculară profundă v. cheratită panoasă. Panzootic. Care se referă la panzootie.
       Panzootie. 1 — Termen general utilizat pentru definirea unei boli (în principiu contagioasă), răspîndită pe tot globul şi la toate speciile. 2 — în sens precis, boală cu extensiune exagerată, afectînd în acelaşi timp , toate speciile dintr-o regiune dată. Implică noţiunea de simultaneitate.
       Papagal. Pasăre arboricolă, căţărătoare, din ordinul psitaci-formelor, cu cioc mare şi înco-voioat, cu picioare terminate
 cu patru degete, cu pene diferit şi viu colorate. Trăieşte în zonele tropicale. Se creşte pentru ornament. Cînd este dresat, reproduce diferite cuvinte. Papaverină (lat. Papaverinum), sin. dimetoxi benzi l-dime toxi-izo-chinoleinâ. Alcaloid din opiu, utilizat sub formă de clorhi-drat (pulbere albă, cristalină), pentru acţiunea relaxantă asupra musculaturii netede (spas-molitic), uşor anestezică locală ş.a.
 Papilar. Care se referă la papile. Care prezintă papile etc. papliă (lat. papilar sfîrc). Denumire dată unor mici eminenţe conice, bine delimitate, evidente pe suprafaţa unei mucoase sau în masa ţesuturilor: papile dermice etc. papilită. 1 — Inflamaţia unei papile. 2 — Inflamaţia papi-lei optice.
 Papilită atrofică. Atrofia papi-lei optice în urma nevritelor sau a papilitelor edematoase, manifestată prin abolirea acuităţii vizuale şi prin dispariţia vaselor papilare.
 Papilită congestivă, sin. congestie papilară, papilită simplă. Congestia papilei optice, consecutivă inflamaţiilor retiniane, nevritelor optice etc. şi manifestată prin tulburări vizuale, uniformizarea zonelor papilare, dilatarea vaselor papilare etc. Papilită edematoasă, sin. edem papilar de stază. Complicaţie congestivă a bolilor papilare manifestată prin reducerea acuităţii vizuale, ştergerea excava-ţiei papilare, estomparea conturului papilar etc.
 Papilită strangulată. Formă exagerată a edemului papilar, în care papila optică are aspect gelatinos, proeminînd în fundul ochiului, acuitatea vizuală fiind complet abolită.
Papilo-condilomatoza taurinelor. Boală cvasispecifică taurinelor, transmisibilă experimental, produsă de un ultravirus şi manifestată prin apariţia de condiloame (unele cu dimensiuni considerabile), răspîndite în diverse regiuni ale corpului. Papilom. Neoplasm benign, strict epitelial, cutanat sau mucos (polip). A nu se confunda cu condilomul, care este o tumoră mixtă, avînd o tramă centrală conjunctivă. Papilomatoza calului. Boală de origine încă neprecizată, avînd caracter relativ periodic, netransmisibilă experimental, uneori cîştigînd aspect de masă, caracterizată prin apariţia unor papiloame multiple, fine, inegale, diseminate mai ales în zona peribucală şi pe faţă, putîndu-se întinde şi în alte regiuni, vindecabilă adesea spontan. Extractul apos (Paş-tea) injectat intradermic grăbeşte vindecarea. A nu se confunda nici cu condilomatoza rumegătoarelor, nici cu papilomatoza cîinelui (specifică). Papilomatoza cîinelui. Boală întîlnită la cîini de toate vîrste-le, produsă de un ultravirus şi manifestată prin apariţia în masă a unor papiloame peribu-cale şi pe mucoasa bucală. Papilomatoza oilor. Formă de papilomatoză mamară, abdo-mino-ingvinală, mai rar peribucală, frecventă la oile în lac-taţie.
Papilomatoză. Afecţiune caracterizată prin apariţia a numeroase papiloame, la acelaşi animal.
Papulă. Formaţie tegumentară. ovulară densă, uneori pruriginoasă, realizată prin edem circumscris la straturile profunde. Papulos. Manifestat prin erupţie papuloasă sau prin aspecte âe genul papulei.
  Para... Prefix ce indică un PAR raport de contiguitate organică (paracondrită etc.) sau asemănarea unei boli cu o alta (para-tuberculoză etc.).
—ParabiotJc. Care se referă la parabioză.
  Parabioză (gr. para: lîngă, bios: viaţă). 1 — Fenomen constînd dintr-o serie de modificări determinate într-un nerv, prin excitaţii de o anumită intensitate şi durată, şi apărute înaintea abolirii funcţiunii, cuprinzînd trei stadii: transformarea ritmului iritaţiilor, stadiul paradoxal (conductibili-tatea stimulilor puternici fiind suspendată păstrîndu-se con-ductibilitatea pentru stimulii subliminali) şi stadiul de inhibiţie. Restituţia funcţională se realizează în sens invers. 2 —
  Stare în care se găseşte un organism la limita condiţiilor vitale.
  Paracenteză. Centeza (puncţia) unei cavităţi pline cu lichid: paracenteză abdominală (în ascită), paracenteză corneană, paracenteză sinovială etc. Paracheratoza porcului. Dermatoză paracheratozică (v. dis-cheratoză), însoţită de reducerea indicelui de creştere şi a sporului în greutate, consecinţă a unei carenţe în zinc, condiţionată prin exces calcic şi protidic (hrănirea uscată la automate etc.), a eventualei carenţe în acizi graşi nesaturaţi ş.a.
  Paracheratoza ruminală. Observată la rumegătoare hrănite cu concentrate, date alături de cantităţi reduse de fibroase, pentru accelerarea sporului de creştere. Se poate manifesta iniţial prin semne digestive, iar mai tîrziu chiar prin simptome generale.
  Paracheratoză, v. Discheratoză
par Paracondrită. Inflamaţia para-condrului.
      Paracondru. Ţesutul conjunctiv din jurul unui cartilaj. Paradox fotomotor. Tulburare dinamică a pupilei, cu origine neprecizată, manifestată prin midriază la lumină şi mioză la întuneric.
      Paraîilarioza cabalinelor, v. Fi-
      larioza hemoragică a cabalinelor .
      Paraîimoză (gr. para: dincolo, lîngă, fimo: a strînge). Strangularea penisului prin furoul (prepuţul) inflamat, glandul pe-nian apărînd edemaţiat, mărit în volum, adesea ulcerat. Paraholera aviară. Boală infecţioasă produsă de un vibrion paraholeric (ce trăieşte ca sa-profit în bălţi etc.) şi manifestată prin necroză hepatică, necroză pulmonară, enterită etc. Paraimunitate. Rezistenţă faţă de un anumit microb, produsă sub acţiunea altui microb (de exemplu, iepurii ce fac tuberculoză dobîndesc o imunitate relativă faţă de B. anthracis). Paralitic. Manifestat sau caracterizat prin paralizie: fază paralitică, turbare paralitică, formă paralitică etc.
   ~ Paralizant. Oare produce paralizie.
      Paralizia albinelor. Boală in-fecto-contagioasă probabil vi-rotică, întîlnită vara. Se combate cu biomicină.
      Paralizia aviară, v. Limfomatoza neurală a găinilor. Paralizia consensuală totală. Tulburare dinamică a pupilei, provocată de leziuni pe n. oculomotor sau în centrii mezence-falici, de leziuni retiniane etc. *şi manifestată prin lipsa reflexului consensual la ambii ochi. Paralizia contagioasă a mieilor, sin. paraplegia enzootică a mieilor. Termen general sub care se grupează în mod artificial o
 serie de boli cu origine diferită, dar care se manifestă toate prin febră, encefalită, paralizie progresivă, degenerescenţă musculară, degenerescenţă miocardică etc.
 Paralizia cozii de cal, sin. paralizia cozii de cal şi a sfincteru-lui anal, nevrita cozii de cal. Paralizia porţiunii terminale a măduvei spinării, manifestată în prima fază prin prurit, eventual mioclonii, iar ulterior, prin paralizia şi anestezia cozii, regiunii perineale, anusului, sfincterului vezical, vezicii urinare şi rectului.
 Paralizia de baterie a găinilor, sin. boala sau surmenajul de cuşcă. Observată la animale menţinute în cuşti strimte, neventilate, în condiţii de deficienţe alimentare, se manifestă prin tulburări paralitice locomotorii, semne de atrofie a musculaturii membrelor sau a celei pectorale, slăbire progresivă etc.
 Paralizia enzootică a găinilor,
 v. Limfomatoza neuronală a găinilor.
 Paralizia esofagului. Paralizie cu etiopatogenie similară celei faringiene, manifestată prin disfagie esofagiană, semne de obstrucţie sau dilataţie a esofagului paralizat etc.
 Paralizia faringelui. Determinată obişnuit de leziuni bulbare (meningite de bază, tumori, hematorahis, mielite rabice, botulinice etc.), foarte rar de leziuni faringiene şi perifarin-giene, se manifestă prin disfagie faringiană, lipsa de reacţie motorie a faringelui la palpaţia internă, lipsa semnelor de inflamaţie etc.
 Paralizia glosolabială, sin. paralizia glosolabiofaringienă, glo-solabiolaringienă sau bulbarâ progresivă. Sindrom bulbar, eventual peduncular, criptoge-
 îietic (toxic?) la cal, secundar unor boli infecţioase (listerioză) la rumegătoare, caracterizat prin paralizia progresivă a faringelui, buzelor, limbii, larin-gelui etc.
 Paralizia infecţioasă a calului,
 sin. paraplegia infecţioasă a calului, paralizia spinală enzootică. Boală produsă de un virus (diferit de cel al bolii de Borna), avînd difuzibilitate redusă, manifestată prin tulburări nervoase, paraplegie, simptome bulbare etc.
 Paralizia infecţioasă a porcului,
 sin. encefalomielita infecţioasă a porcului, pesta de Boemia, meningoencefalomielita enzootică, poliomielita porcului, po-lioencefalomielita porcului, boala de Teschen. Boală infecţioasă, contagioasă, virotică, polimorfă (inaparentă, acută, subacută, cronică etc.), manifestată prin hipostenie, hipertermie şi tulburări nervoase centrale (la început excitaţie, apoi paralizie) etc.
 Paralizia foto-consensuală, sin. paralizia foto-motoare şi consensuală. Tulburare dinamică a pupilei, consecutivă inflama-ţiilor optice, manifestată prin lipsa reflexului fotomotor şi dispariţia reflexului consensual. Paralizia fotomotoare. Tulburare dinamică a pupilei, întîlnită în tumorile cerebrale, după leziuni pe nervii ciliari etc. şi manifestată prin dispariţia reflexului fotomotor.
 Paralizia laringiană, v. Cornaj Paralizia Marek, v.Limfomatoza neurală a găinilor Paralizia nervului facial. Centrală sau periferică, se manifestă prin imobilitatea urechii, a pleoapei superioare şi aripii nării de partea paralizată, epi-foră, deschiderea buzelor şi devierea lor spre partea sănătoasă, greutate în prehensiunea
Îabiaîă dacă paralizia este du- P.\tt blă etc.                              487
Paralizia nervului femural.
Obişnuit tronculară, se manifestă prin demiflexarea piciorului corespunzător în repaus, flexarea bruscă a grasetului şi jaretului în momentul sprijinului etc.
Paralizia nervului fibular. De
regulă traumatică, se traduce prin imposibilitatea extensiei falangelor, cu tendinţă de sprijin pe fruntea copitei etc.
Paralizia nervului glosofarin-gian. Centrală sau periferică, se evidenţiază clinic mai ales prin paralizia faringelui.
Paralizia nervului hipoglos. De cele mai multe ori periferică, mai rar centrală, se manifestă prin tulburări de prehensiune, masticaţie şi deglutiţie, reducerea motilităţii limbii, cu ră-mînerea vîrfului între buze, plăgi de partea paralizată a limbii sau leziunii linguale primare etc.
Paralizia nervului ischiadic. De
ordin infecţios sau traumatic, se traduce prin şchiopătură gravă, cu semiflexarea buletu-lui, imposibilitatea reculului, anestezie locală etc.
Paralizia nervului oculomotor comun. Produsă mai frecvent prin leziuni encefalice, mai rar prin leziuni tronculare, se caracterizează prin ptoza pleoapei superioare şi strabism extern.
Paralizia nervului oculomotor extern. Realizată cu ocazia encefalopatiilor, mai rar a leziunilor tronculare, se caracterizează prin strabism intern.
Paralizia nervului pneumogas-tric. Obişnuit periferică, se manifestă prin disfagie (paralizie) faringiană sau esofagiană, împîstarea cu conţinut alimentar a esofagului, paralizia la-ringelui, falsă deglutiţie (ob-
pAR strucţia traheii, obstrucţia bron-hiilor, bronhopneumonie), tahicardie, tendinţă la constipa-ţie, atonie de origine vagală a prestomacelor etc.
      Paralizia nervului pudend, sin. paralizia penisului. Produsă de nevrite, se manifestă prin prolabarea penisului, cu imposibilitatea retracţiei în furou, ulcerarea lui sub acţiunea diferiţilor factori de mediu etc. Paralizia nervului radial. De cele mai multe ori de ordin mecanic, determină în repaus deschiderea unghiului scapulo-humeral, coborîrea spetei, de-miflexarea cotului, genunchiului şi sprijin în pensă, iar în mers, imposibilitatea sprijinului şi tîrîrea piciorului. Paralizia nervului suprascapu-lar. Obişnuit produsă prin acţiune mecanică, se exteriorizează prin ţinerea piciorului înaintea liniei de aplomb în repaus, cu îndepărtarea bruscă de torace a umărului şi braţului în timpul sprijinului.
      Paralizia nervului trigemen. Obişnuit centrală (encefalopatii), mai rar datorită leziunilor de pe diferitele ramuri ale trige-menului, se manifestă clinic prin lipsa de închidere a buzelor (eventual de o singură parte), greutatea prehensiunii şi mai ales a masticaţiei, uneori deschiderea permanentă a gurii, anestezia feţei, globului ocular, buzelor şi limbii.
      Paralizia paradoxală consensuală. Tulburare funcţională a pupilei, consecutivă unor leziuni pe oculomotor sau pe n. ciliari, manifestată prin mioză la lumină, fără a se produce reflex
     • consensual cînd se proiectează un fascicul luminos în ochiul opus.
      Paralizia post partum, sin. febră vituleră. Boală frecventă la vaci în perioada imediat urmă-
 toare parturiţiei, provocată de
 o hipocalcemie acută, manifestată prin paraplegie, ţinută specială, imposibilitate de ridicare din decubit etc. Remedia-bilă prin administrare de calciu intravenos.
 Paralizia spinală enzootică, v.
 Paraplegia infecţioasă a ecvine-lor.
 Paralizia trecătoare la găini.
 Produsă probabil prin diferite infecţii sau prin reacţii alergice, mai frecventă în combinate de exploatare, se manifestă sub formă de pareze sau paralizii ale gîtului sau întinderea forţată a gîtului, ataxie cerebe-loasă sau vestibulară, paralizia uneia sau ambelor aripi, decubit lateral ş.a., după care un număr redus de animale mor, restul vindecîndu-se în 1—3 zile, mai cu seamă dacă animalele se izolează de efectiv. Paralizia vălului palatin. De ordin bulbar sau periferic, paralizia vălului palatin se traduce mai ales prin cornaj expi-rator, de tonalitate scăzută, eventual disfagie faringiană ş.a. Paralizie (gr. paraluein: a destinde, a relaxa). 1 — Reducerea sau lipsa motilităţii unor organe sau regiuni (sin. hipo-chinezie, achinezie). 2 — Reducerea unor funcţii nervoase (paralizie sensitivă, motorie etc.).
 Paralizie adevărată. Reducerea sau lipsa motilităţii datorită tulburărilor sistemului nervos motor.
 Paralizie centrali. Paralizie de-pendentă de centrii nervoşi mo-tori (medulari, bulbari, corti-cali etc.).
 Paralizie completă, sin. achinezie. Imposibilitatea mişcării unui organ sau unor regiuni. Paralizie falşi, v. Pseudopara-lizie.
 Paralizie flască. Paralizie întovărăşită de hipotonie musculară, fapt ce face ca regiunea paralizată să nu opună rezistenţă la mişcările pasive. Paralizie funcţională. Paralizie de scurtă durată, determinată de tulburări nervoase motorii pur funcţionale, reversibile (compresiuni, toxicoze etc.). Paralizie imunologică. Incapacitatea organismului de a reacţiona prin formarea de anticorpi, după administrarea unui antigen.
 Paralizie incompletă, sin. pareză, parezie, hipochinezie. Reducerea motilităţii unor organe sau regiuni.
 Paralizie nucleară. Paralizie determinată de tulburările perica-rionului (corpul neuronului) ultimului neuron motor dinspre periferie; se manifestă sub formă de paralizie flască, dispusă radicular, alături de hiporeflec-tivitate profundă, amiotrofie etc.
 Paralizie organică. Paralizie produsă de leziuni constituite la nivelul sistemului nervos motor.
 Paralizie periferică, sin. paralizie infranucleară. Paralizie dependentă de tulburările rădăcinilor nervoase (v. paralizie radiculară) sau a trunchiurilor nervoase (v. paralizie troncu-lară).
 Paralizie radiculară. 1 — Paralizie dispusă metameric, pe benzi corporale perpendiculare pe coloană (sindrom radicular motor, sindrom poliomedular ventral). 2 — Paralizie produsă de tulburările rădăcinilor nervoase, avînd manifestări comune cu ale paraliziei nucleare, în plus, evidenţiindu-se tulburări sensitive cu aceeaşi dispoziţie radiculară şi pe aceeaşi suprafaţă cu tulburările motorii.
Paralizie Spastică. Paralizie PAR întovărăşită de hipertonie mu=. culară, ce determină rigiditatea regiunii paralizate, respectiv rezistenţa mărită la mişcări pasive; depinde obişnuit de leziuni supranucleare (v. paralizia supranucleară).
Paralizie supranucleară. Paralizie dependentă de căile şi centrii situaţi în sens cortical faţă de ultimul neuron din releu; clinic se manifestă ca o paralizie zonară, spastică (afară de faza de şoc), cu păstrarea sau exagerarea reflexelor profunde ş.a.
Paralizie tronculară. Dependentă de trunchiurile nervoase, este o paralizie flască, întovărăşită de hiporeflectivitate profundă, tulburări de sensibilitate ş.a., toate dispuse numai pe zona de distribuţie a unui nerv motor sau mixt.
Paralizie zonară. Paralizie ce interesează toată partea posterioară a corpului, începînd de la anumit nivel.
Parametrită. Inflamaţie supu-rativă periuterină.
Parametru. 1 — Mărime definitorie pentru starea unui sistem de corpuri. 2 — Termen general pentru definirea formaţiunilor de contiguitate ale uterului.
Paramfistomoza rumegătoarelor. Trematodoză produsă de Paramfistomum ce/vi, evoluînd cu semne vagi. Cînd parazitarea este masivă pot apărea tulburări digestive (diaree), anemie etc.
Paraminobenzoic (acid-), v.
H (vitamina-).
Paramioclonie. Contracţii de tip mioclonic, prezentate obişnuit în accese, pe diferite zone corporale, cu etiopatogenie deseori greu de precizat.
Paranevroză, v. Nevroză.
 par Paraparezd spastică, v. Con-490 tractară tonică.
      Parapareză. Paralizie incompletă a trenului posterior. Paraplegia congenitală ereditară. Sigură la viţei şi probabilă la porc şi alte specii, paraplegia congenitală ereditară presupune drept suport morfo-patogenic leziuni degenerative la nivelul centrilor nervoşi. Paraplegia enzootică a mieilor, sin. paralizia contagioasă a mieilor. Cadru simptomatic dominat de febră, simptome şi leziuni musculare, de encefalită etc., determinat la miei de numeroase boli infectocontagioase .
      Paraplegia infecţioasă a ecvine-lor, sin. paralizia spinală enzootică. Boală enzootică, probabil infecţioasă, manifestată ca o mielită transversa lombară sau brahială, cu semne motorii, sensitive, reflexe şi vegetative corespunzătoare etajului medular lezat.
  — Paraplegie (gr. para: lîngă, plege: lovire). 1 — Paralizia membrelor posterioare (sens uzual). 2 — Paralizie simetrică (sin. diplegie).
      Paraplegie antepartum. Sindrom întîlnit mai frecvent la vaci,cu
      2—3 sau chiar 4—8 săptămîni înaintea fătârii, determinat de condiţii de întreţinere şi exploatare necorespunzătoare, caracterizat clinic prin paraplegie şi complicaţiile ei. Paraprote'inemie. Stare caracterizată prin apariţia îa plasma sangvină a unor macroglobuli-ne, respectiv a unor proteine anormale sub raport structural şi funcţional, numite parapro-, teine; însoţeşte stările de auto-agresiune (paraproteinele avînd rol de autoanticorpi), nefrozele ş.a. (v. şi macroglobulinemie). Parapsihoză, sin. psihoză. Tulburare nervoasă funcţională
corespunzătoare psihozelor de la om (Florio şi col.), manifestata, diferit, în funcţie de instinctul de care este legată:   automutilaţie, anorexie,
boala fricii, apatia prelungită, gestaţia imaginară, lactaţia nervoasă, retivitatea, isteria, perversiunile sexuale etc. Parascaridoza cabalinelor. Ne-matodoză specifică tineretului sub 1 an, determinată de Paras-caris equorum, ce parazitează în intestinul subţire, manifestată prin semne de bronhopneu-monie, colici, diaree, slăbire, anemie ş.a.
Parasimpatic. Noţiune iniţial farmacodinamică , indicînd o parte a sistemului nervos vegetativ, cu rol antagonist faţă de ortosimpatic şi avînd acţiune frenatoare asupra cordului (reduc înd frecvenţa cardiacă), excitarea parasimpaticului provo-cînd mioză, accelerarea dinamicii intestinale etc. Anatomia distinge o porţiune parasimpa-tică sacrată şi o porţiune cefalică, la rîndul ei subdivizîndu-se în parasimpatic ocular (inclus în oculomotor), parasimpatic lacrimo-salivar (cu fibrele incluse în trigemen, facial şi glosfaringic) şi parasimpatic cardio-pneumo-enteric (cu fibrele incluse în vag). Parasimpaticolitic, sin. vagoli-tic. Produs cu acţiune antagonistă faţă de parasimpaticomi-metice, determinînd tahicardie, reducerea secreţiilor, a peristal-tismului, midriază etc. (atro-pina, scopolamina ş.a.). Parasimpaticomimetlc, sin. pa-rasimpaticomimetic pozitiv, va-gomimetic, vagotonic etc. Substanţă cu acţiune predominantă asupra parasimpaticului (ace-tilcolină, pilocarpină, arecoli-nă etc.), producînd bradicardie, hipotensiune arterială şi ocu-
Iară, mioză, hiperperistaltism, creşterea secreţiilor etc. Parasimpaticotonie, sin. vago-tonie. Creşterea tonusului para-simpaticului, caracterizată prin mioză, bradicardie, hiperperis-taltism etc.
Paraspecific. Oare nu este propriu unei specii, ci speciei vecine.
Paratifos porcin, sin. salmone-lo za sau paratifoza porcului. Salmoneloză condiţionată, cu evoluţie acută, subacută sau cronică, întîlnită la porci în vîrsta peste 3 luni, manifestată prin febră, semne cutanate şi respiratorii, uneori diaree, ală-^ turi de manifestări pioseptice-mice din partea diferitelor organe.
Paratifoză, v. Salmoneloză. Paratireostimulină, sin. hormon paratireotrop. Hormon hipofizar neizolat, dedus după acţiunea pe care o au extractele antehipofizare asupra paratiroi-delor.
Paratiroidă. Organ glandular situat în vecinătatea glandei tiroide, format din ţesut glandular endocrin, producător de hormon paratiroidian, cu rol în metabolismul calciului şi fosforului.
Paratiroidian (hormon-), sin. parathormon, parathirină. Hormon produs de paratiroidă, reglator al metabolismului calciului şi fosforului. Paratuberculoză. 1        —  Boală
avînd manifestări similare cu cele ale tuberculozei, însă cu altă etiologie. 2 — Bacterioză a taurinelor produsă de Myco-bacterium paratuberculosis, caracterizată prin evoluţie cronică, cu diaree, slăbire treptată pînă la cahexie şi enterită hiperplazică difuză (sin. enterita hipertrofică a bovinelor). Paravitaminoză. 1 — Forma cea mai gravă de mewfestare a
  carenţelor vitaminice, cu modi- PAR ficări ireversibile, observată 49^ obişnuit doar în condiţii experimentale. 2 — Sindrom similar celor produse de avitaminoze, însă cu altă etiologie. Parazit. Vieţuitor care trăieşte pe un alt vieţuitor, de la care-şi ia hrana şi asupra căruia exercită o acţiune spoliatrice, mecanică, iritativă, eventual toxică etc., distingîndu-se paraziţi obligatorii, facultativi, temporari, permanenţi, staţionari, intermitenţi, specifici, indiferenţi, externi (exopara-ziţi), interni (endoparaziţi) etc. Parazitar. Care se referă la prezenţa, caracterul sau viaţa paraziţilor.
^Paraziticid.    Substanţă care
  omoară paraziţii.
  Parazitifug.   Substanţă care
  facilitează eliminarea endopa-raziţilor (sau îndepărtarea ecto-paraziţilor), fără a-i ucide. Parazitism. Stare care indică raportul parazitului faţă de gazdă.
  „Parazitoză. Termen general definind ori ce boală provocată de paraziţi.
  Parencefal.    Termen utilizat
  uneori pentru definirea cerebelului.
  Parencefalită. Inflamaţia cerebelului.
  Parencefalocel. Hernia cerebelului.
  Parenchim. Termen utilizat pentru definirea ţesutului „propriu" al organelor glandulare (rinichi, splină, ficat) sau pulmonului, fiecare organ prezentînd un parenchim cu structură proprie, particulară, fiind un ţesut diferenţiat şi specializat, diferit de ţesutul de susţinere de legătură, în general distingîndu-se parenchime glandulare şi aglandulare.
  Parenchimatos. Care se referă la parenchim, în anatomia pa*
<*
 1*AB tologică, inflamaţia parenchi-492 matoasă indică afectarea ţesutului specific organului examinat, în opoziţie cu inflamaţia interstiţială, care apare localizată la ţesutul de susţinere. Parenta. Soi nou de trifoi, te-traploid, creat în R.D.G., cu frunze şi seminţe mari, rezistent la iernare, la antracoză şi la cancer, bienal, cu producţii mari.
   —Parental. Care provine de la părinţi.
      Parenterală (cale-). 1 —Sub acest termen se indică ori ce cale de administrare internă a unui medicament, diferită de calea digestivă. 2 — în mod obişnuit, indică administrarea unui medicament prin injecţii. Parestezie (gr. para: lîngă, ais-tesis: sensibilitate). Tulburare calitativă a sensibilităţii (pru-rit, furnicături etc.), manifestată la animale prin scărpinare, muşcare sau chiar autofagie. Pareză (gr. paresis: slăbiciune), v. Paralizie incompletă.
      Pareză fotomotoare. Tulburare funcţională a pupilei, frecventă în afecţiunile oculare, manifestată prin întîrzierea reflexului fotomotor.
      Parezia prestomacelor, sin. pa-
      rezia cronică a rezervoarelor gastrice, atonia prestomacelor, uscăciunea, obstrucţia sau indigestia cronică a folosului, dispepsia cronică sau motrice etc. Sindrom^ caracterizat prin reducerea mişcărilor prestomacelor, cu etio-patogenie foarte complexă: alimente şi mod de alimentare necorespunzătoare, bolile orga-, nelor digestive şi ale peritoneu-lui, bolile altor organe ce se răsfrîng şi asupra tubului digestiv, emoţii, dureri, oboseală şi în general orice stare mai gravă a organismului.
      P§rţ?ie, v. JVâUzie incompletă.
Parhepatle. 1 — Disfuncţiune hepatică. 2 — Tulburare în fiziologia celulei hepatice. Parietal. Care se referă la peretele unei cavităţi organice sau la pereţii unui organ cavitar. Parietal (os - ). Piesă osoasă care concură la formarea bolţii craniane, plasat fiind în partea supero-laterală, între frontal, occipital, sfenoid şi temporal. Parkland. Soi de orz, productiv, rezistent la boli, cultivat în America de Nord.
Parmigiana. Rasă veche de porci, din Italia, în bună parte substituită prin încrucişări cu Yorkshire. Se caracterizează printr-o robă cenuşie-albă, cu rare pete de culoare neagră, printr-o bună dezvoltare corporală, cu o bună prolificitate, însă tardivă.
Psradontis, sin. paradontoză. Inflamaţia gingiei peridentale, Paroftalmie. Inflamaţie peri-oculară.
Paromfalocel, Hernie ventrală juxtaombilicală, viscerele her-niind printr-o breşă accidentală. Paropsie. Termen general indicînd o tulburare vizuală, fără a fi precizată.
Parorexie (gr. para: defectuos, orexis: apetit), v. Pica. Parorhidie. Termen utilizat pentru indicarea oricărei deplasări a testiculelor în afara pungilor testiculare.
Parosmie. Tulburarea simţului mirosului.
Parotidă (gr. para: lîngă, ois-otos: ureche). Glandă salivară situată în regiunea subauricula-ră (parotidiană), avînd formă şi dimensiuni variate în funcţie de specie (exagerată la porc), formată din acini glandulari, produsul de secreţie (saliva) strîngîndu-se printr-un sistem canalicular într-un canal paro-tidian (Stenon), care se deschide în Yeşţibqii}} bucal lateral, dupâ
ce a trecut peste maseter (oaie, de distinct, diferenţiat: formă, PAs cîine) sau prin jgheabul mandi- particulară etc. ’                         4.93
bular, urcînd apoi înaintea           Parturientă. Femelă în plină
marginei orale a maseterului          parturiţie.
(cal, bou, porc).                     Parturiţie. Naştere. Fătare.
Parotidian. Care se referă la         Parţial. Care se referă la o parte
parotidă (regiune parotidiană)        (din organism, din efectivul de
sau aparţine parotidei (canal         animale etc.): infecţie parţială
parotidian).                          etc.
Parotidică (lat. A. parotidica). '—Părulie. Abces gingival, apărut Colaterală fină a carotidei co- ca o complicaţie a paradentoze-mune la cal, distribuită glandei lor.
parotide, inserţiei cefalice a m. sternomandibular, m. ster-no-hioidian, traheii şi ggl. limfatici cervicali craniali. Parotidită. Inflamaţia glandei parotide, produsă prin traumatisme, metastaze de tip piosep-ticemic etc., manifestată prin tulburări în consumul alimentelor, deformare şi durere locală, febră, leziuni catarale, purulente, gangrenoase etc. Paroxism. Moment de manifestare maximă sau clinic evidentă (în cursul unei boli, a ciclului sexual etc.).
Paroxistic. Care survine brusc, sub formă de accese sau crize intermitente (epilepsie, astm, tahicardie paroxistică etc.). Partenogeneză arhenotocă. Formă de partenogeneză prin care din ovulul nafecundat al unei femele se naşte un mascul. La albine unde se întîlneşte această formă de înmulţire, din ouăle nefecundate depuse de mătci şi din ouăle albinelor din coloniile orfane se nasc indivizi de sex masculin, trîntori. Parthenaise. Rasă de taurine franceză mixtă, cu cap mare şi coarne voluminoase, drepte în liră, alb-gălbui la bază şi negre la vîrf, cu trunchi bine dezvoltat, cu roba albă-cenuşie, vîrful cozii şi unghiile negre, cu greutate corporală de 400—500 kg la vaci.
Particular. Termen utilizat în medicină şi patologie cu sensul
Părul porcului, v. Ţepoşică. Păruşcă (lat. Festuca supina) : Graminee cu grad redus de consumabilitate, răspîndită pe pajiştile naturale din zona alpină.
Pas. Mod de deplasare în spaţiu, în timpul căruia membrele execută o serie de acţiuni dinamice sistematizate într-o perioadă de sprijin (pe sol) şi o perioadă de suspensie a membrului, ordinea de trecere a fiecărui membru prin cele două perioade fiind caracteristică la patrupede, lungimea pasului fiind reprezentată (spre deosebire de pasul omului) de distanţa dintre două urme succesive ale aceluiaşi membru.
Pasiv. 1 — Care suportă (suferă) o acţiune sau consecinţele unei acţiuni. 2 — Cu rol secundar. Cînd se referă la o boală indică o relaxare organică: hemoragie pasivă, mişcare pasivă etc.
Pasteurella. Bacterie Gram-ne-gativă, cu numeroase specii majoritatea patogene, provo-cînd la animale septicemiile hemoragice.
Pasteureloza bovină. Boală contagioasă, infecţioasă, inoculabilă, produsă de Pasteurella şi manifestată prin tulburări grave, septicemie (moarte în 6—24 ore), febră, edem al salbei, respiraţie sufocantă, pe teşii, mortalitate mare în 24—36 ore
PAS (forma edematoasâ), tuse etc.
494 (forma pulmonară) etc.
     Pasteureloza porcilor. Boală in-' fecţioasă, contagioasă, produsă de Pasteurella şi evoluînd sub formă acută (febră mare, anemie, respiraţie sufocantă, pe-teşii cutanate, cianoză, jetaj spumos hemoragie, moarte 12— 24 ore), subacută (pneumonii) sau cronică (tuse, cahexie etc.). Pasteureloza păsărilor, v. Holera aviară.
     Pasteureloză. Boală infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, întîlnită la majoritatea speciilor domestice (rumegătoare, porc, iepure, păsări) produsă de diverse pasteurele şi caracterizată prin tulburări generale, semne de septicemie hemoragică etc.
  -—Paste urizare. Metodă de sterilizare a unui material biologic. Se foloseşte industrial la sterilizarea laptelui, constînd din ridicarea temperaturii la 63° timp de 30 de minute (sau 20 de minute la 65°) în pasteuri-zarea joasă, eventual 3 minute la 80° (sau 2 minute la 85°) în pasteurizarea înaltă. Există, de asemenea o pasteurizare în strat subţire, prin încălzire bruscă, 5—8 minute, la 75°, Patelă. Denumirea anatomică, în nomenclatura internaţională, a rotulei.
     Patelar. Care se referă la rotulă. Paternal. Care provine de la tată: caracter paternal (transmis ereditar pe linia genetică a masculului) etc.
     Patetic (nervul - ) v. troclear. Patocliză (gr. pathos: boală, clezis:  chemare, provocare).
     Predispoziţie de ordin morfologic sau funcţional pentru lo-, calizarea unui proces patologic cu predilecţie sau în exclusivitate pe anumite organe sau zone (toxina botulinică sau unele micotoxine produc cel
 mai frecvent leziuni bulbare etc.).
 Patogenic, sin. patogenetic. Care se referă la patogenie.
 Patogen ie (gr. pathos: boală, genesis: naştere). Parte a patologiei care analizează procesul de apariţie şi modul de desfăşurare al unui proces morbid. Patogenitate. Capacitatea de a produce îmbolnăvire. Patognomie (gr. pathos: boală, gnomin: semn indicator). Ansamblul semnelor caracteristice unei boli.
 Patognomonic (gr. pathognomo-nikos: care indică o boală), sin. patognostic. Care este atît de tipic pentru o boală, îneît permite precizarea diagnosticului chiar în lipsa altor date de examinare .
 Patologic. Care are contingenţe cu patologia.
 Patologie. Studiul (ştiinţa) care se ocupă cu analiza bolilor sub aspect fenomenologic şi terapeutic, distingîndu-se patologia medicală (boli interne), externă (chirurgicală), specială, comparată, patologie de interdependenţă, patologie de relaţie, patologie de constelaţie etc. Patologie chirurgicală. Studiul sistematic al bolilor chirurgicale.
 Patologie medicală, sin. boli interne. Ramură a patologiei speciale, studiind, în general, sindroame sau boli cu etiopa-togenie plur if actor ială, care interesează organele interne şi comportă tratament medicamentos.
 Patologie obstetricală. Studiul sistematic al bolilor dependente de parturiţie.
 Patrimoniu ereditar. Totalitatea caracterelor transmise de ambii părinţi pe cale ereditară. Patron. Linie principală a calului de Don, reprezentînd un tip mai greu, cu schelet şi mus-
 culatură dezvoltată, cu temperament mai liniştit şi cu aptitudini mai mult pentru tracţiune. Patrugemeni (tuberculi-). Formaţiuni mezencefalice, situate deasupra pedunculilor cerebrali, înapoia epifizei, în două perechi mamelonate, reprezentînd sediul unor centri senzoriali (auditivi, vizuali).
 Patruped. Cu patru picioare. Pavilion al urechii. Parte a urechii externe, reprezentată printr-o formaţiune mobilă la majoritatea animalelor, cu aspect de cornet, ataşată la conductul auditiv extern printr-un inel cartilaginos (întărit de fibre conjunctive) şi formată dintr-un schelet (cartilaj concal), acoperit pe ambele feţe de tegument.
 Pavimentos (lat. pavimentum: pavaj, podea de cărămizi). Oare are aspect de pavaj sau poate fi comparat cu un pavaj. De exemplu epiteliu pavimentos: epiteliu format dintr-un rînd (epiteliu simplu) sau mai multe rînduri de celule (epiteliu stratificat), dar avînd stratul superficial format din celule turtite, ca nişte dale (lespezi). Pălămidă (lat. Sarda sarda-). Peşte teleostean răpitor din familia thunnidelor, lung de 30—40 cm cu greutatea de 2—3 kg, corp fusiform ca o torpilă, colorat pe spate în albastru. Trăieşte în Marea Mediterană şi în Marea Neagră şi se pes-cuieste mai ales în larg. Păpădie (lat. Taraxacum offici-nale, Vigg.), sin. papă lungă, părăsita păsărilor. Plantă me-liferă perenă, cu înălţimea de cel mult 25 cm, frunzele l&nceo-late, ascuţite, dinţate, dispuse în formă de rozetă şi cu flori galbene dispuse în capitule. Păstrăv (lat. Salmo). Gen de peşte din familia salmonide-lor care trăieşte în apele repezi
 de munte, avînd o lungime de Pto 20—40 cm, o greutate de circa 495 0,200 kg (putînd ajunge uneori pînă la 3—4 kg) corpul fusiform, acoperit cu solzi mici, stropit cu puncte viu colorate. Păstrăv fîntînel (Lat. Salveli-nus fontinalis). Specie de păstrăv de origine nord-americană, introdus în Europa în 1884; are un colorit deosebit de frumos. în ţara noastră trăieşte în apele limpezi şi reci de munte.
 Păstrăv indigen (lat. Salmo trutta morpha far io), sin. Păstrăvul de munte. Specie de peşte răpitor, din familia Sal-monide, ce trăieşte în special în apele de munte, cu apă repede, rece şi cu un conţinut mare de oxigen.
 Păstrăviu. Denumire dată culorii simple la animale caracterizate prin pete mici roşii sau brune roşcat ca la păstrăv diseminate în culoarea de fond: alb păstrăviu.
 Păstruga (lat. Acipenser stella-tus). Specie de peşte din familia acipenseridelor, lung de 1,20—
 2 m, cu greutatea de 7—30 kg, corpul alungit, subţire, bot lung şi turtit. Trăieşte în Marea Neagră, în Marea de Azov şi în Marea Caspică, de unde migrează primăvara în fluvii pentru reproducere. Are carne gustoasă, icrele negre şi mici.
 Păstură. Produs rezultat din prelucrarea polenului de către albine, prin diastazele secretate de glandele albinelor culegătoare şi prelucrătoare.
 Păun (lat. Pavo cristatus). Pasăre din ordinul galiformelor, mai mare decît o găină, originară din India, unde trăieşte în stare sălbatică. Prezintă un dimorfism sexual accentuat, masculul avînd, spre deosebire de femelă, un penaj viu colorat, cu reflexe metalice şi penele
pAu cozii lungi şi ornamentale. Do-mesticit, trăieşte în parcuri şi grădini. 2 — Rasă de porumbei de ornament.
      Păunul alb (lat. Pavo cristatus, var. albuş). Varietate de păun, cu culoarea de bază albă-mat şi cu desenele existente la păunul albastru.
      Păunul bălţat. Păun rezultat din încrucişarea păunilor albaştri cu cei albi.
      Păunul comun albastru (lat. Pavo cristatus). Varietate de păun, în general de culoare albastră la mascul şi maro-cenuşiu la femelă, cu diferite desene.
      Păunul cu aripi negre (lat. Pavo cristatus, var. nigripennes). Varietate foarte rară de păun, cu aripile de culoare neagră. Păunul cu gitul verde (lat. Pavo cristatus, varietate versi-color). Varietate de păun, cu penajul asemănător cu cel al păunului comun albastru, însă cu penele de pe gît verzi cu luciu metalic.
      Pechln. Rasă de raţe, pentru ouă şi carne, originară din China, avînd penaj de culoare albă, ciocul şi picioarele gal-ben-roşietică, cu greutatea corporală pînă la 4 kg.
      Pectineu (muşchi-). Muşchi situat pe faţa cranio-medială a coapsei, inserat fiind proximal pe pubis şi distal pe femur, intervenind în flexiunea, ad-ducţia şi rotaţia coapsei. Pectoral. 1 — Gaxe are contingenţă cu zona ventro-cranială a toracelui. 2 — Care se referă sau aparţine regiunii pieptului. Pectoral (muşchi ). Muşchi situat în regiunea pieptului. Se .disting:   pectorali  superficiali
      (p. descendent, inserat medial pe stern şi lateral pe creasta humerală, avînd rol adductor, p. transvers, adesea format din două porţiuni, inserate medial
  pe stern şi lateral pe humerus sau pe fascia antebrahială, avînd tot rol adductor) şi pectorali profunzi (p. ascendent, inserat pe stern şi cranial pe tuberculi humerali, cu rol adductor şi propulsor; şi p. pres-capular, inexistent la rumegătoare, inserat pe stern şi pe fascia scapulară, avînd rol de basculator scapular) etc. Pedicul (lat .pediculus: picioruş).
  1 — Termen utilizat în morfologie pentru definirea unor porţiuni gîtuite, de legătură, incluzînd vase, nervi, conducte care pătrund într-un organ: pedicul pulmonar etc. 2 — în chirurgie indică porţiunea gîtuită a unei formaţiuni naturale sau tumo-rale: pedicul tumoral etc.
- Pedicular. Care se referă la păduchi. A nu se confunda cu pe-diculat.
'-Jţpdiculat. Care posedă un pedicul: tumoră pediculată etc. Pediculoză (lat. Pediculos: păduche). Stare patologică determinată de paraziţi cutanaţi din familia Pediculidae.
  Pedlos. Care are contingenţe cu piciorul: muşchi pedioşi (muşchi pedioşi reduşi, alezaţi în zona autopodiului), arteră pedioasă (arteră din regiunea autopodiului) etc.
  Peduncul (lat. pedunculus: picioruş). Termen utilizat în anatomie pentru definirea unor formaţiuni (în special nervoase) care, prin aspectul şi poziţia lor, apar ca nişte coloane de susţinere (pedunculi cerebrali sau pedunculi cerebeloşi) ori de legătură a altor formaţiuni apendiculare sau de acoperire: penduncul tumoral.
  Peduncular. Care se referă la pedunculi: şanţ peduncular. Pedunculi cerebeloşi. Denumire acordată la trei perechi de formaţiuni cordonale, care stabilesc legătura între ere ier uş şi
bulbul rahidian (pedunculi inferiori), protuberantă (pedunculi mijlocii) şi straturile optice (pedunculi superiori).
Pedunculi cerebrali. Denumire dată la două cordoane de substanţă nervoasă albă, situate pe partea ventrală a encefalului, între protuberanţâ şi zona diencefalică, fiecare părînd a pătrunde în emisfera corespunzătoare, între cei doi pedunculi existînd un spaţiu interpeduncu-lar, în a cărei extremitate anterioară se găseşte plasat tuberculul pisiform (mamilar). Pelagră (lat. peliis: piele, gr. agr a: boală). Avitaminoză PP, manifestată prin dermatită crustoasă, diaree persistentă, hemoragii etc.
Pelatelli, v. Casertana.
Pelican (lat. Pelicanus onocro-talus). Specie de pasăre migratoare din ordinul steganopode-lor (palmipede), lungă de circa 1,80 m, cu anvergura de peste 2 m, cu penele albe, cioc lung şi puternic, sub cioc avînd o pungă de piele elastică, golaşe, de culoare galbenă, unde adună peştii cu care se hrăneşte.
Pe lucid (lat. pellucidus, de la per: prin şi lucidus: clar, transparent) . Care apare relativ transparent: zonapelucidă (învelitoa-rea transparentă a ovulei) etc. Pelvimetrie. Parte a morfologiei, obstetricii şi zootehniei care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor, diametrelor şi raporturilor canalului pelvin. Pelvin. Care se referă la pelvis sau la canalul pelvian.
Pelvin (canal-), sin. canal pelvian. Spaţiul delimitat de bazin şi formaţiunile anexe, raportate la traiectul pe care-1 parcurge fetusul expulzat din cavitatea uterină. Pelviperitonită. Inflamaţia pe-ritoneului din bazin.
Pembroke welsh corgi. Cîine de T'E\ apartament (ciobănesc la origi- 497 ne), cu capul fin, urechile drepte, uşor ascuţite, roba roşcată uneori pătată cu alb, coada scurtă, talia 30 cm.
Pemphigus (gr. pemphix: bulă).
1 — Veziculă gigantă. 2 — Epi-dermită cu origine nedeterminată, caracterizată prin erupţie buloasă (sin. dermatită buloa-să).
Penaj. Totalitatea penelor şi fulgilor care acopăr corpul păsărilor.
Penetrant. Pătrunzător. Termenul se foloseşte pentru caracterizarea plăgilor care străbat peretele unei cavităţi organice, cînd se constată prezenţa unui orificiu extern şi a altuia intern, de comunicare cu spaţiul cavitar.
Penian. Care are contingenţe cu penisul (tumoră peniană) sau aparţine penisului (os penian). Penicilină. Antibiotic cu dozaj exprimat uzual în U.I., utilizat mai frecvent sub formă de săruri de potasiu şi sodiu (cristaline, cu absorbţie rapidă), săruri organice, cum ar fi pro-cain (novocain) penicilina, Mol-damin, Dicilină sau Bicilină (suspensii cu absorbţie lentă), sau preparate combinate: Om-nacilina (cu Omnadin), Omna-micina (cu streptomicină şi Omnadin), Efitard, Endocilin sau Supracilline (procainpeni-cilină şi formă cristalizată), Propamicin sau Policilin (aceleaşi plus streptomicină), Tri-pedin (aceleaşi plus Moldamin). Administrarea se face i.m., bucal (penicilina V, Dicilina comprimate ş.a.), local, în aerosoli, soluţii (instilaţii, comprese, băi, pulverizaţii), ungvente (Asocilin etc.), bujii sau creioane. Sînt sensibili la penicilină streptococii, pneumococii, me-ningococii, unii sţafilococi, ba-
PEN cilul rujetului, antraxului, Ac-tinomyces, Clostridium, mai puţin leptospirele ş.a. Penicilinele semisintetice (Ampicilina, Ancilina, Celbenin, Gloxacili-na, Oxacilina) au spectru anti-microbian mai larg.
      Penis. Termen latin utilizat ca denumire ştiinţifică pentru organul copulator mascul. Peniţă, sin. penitis. Inflamaţia generală şi totală a penisului, interesînd atît ţesutul erectil cît şi furoul.
      Pennmead. Soi de golomăţ (Dac-tylis), creat în S.U.A. cu o mare capacitate de producţie, precocitate medie, rezistent la boli.
      Pensă. 1- Ustensil anatomic şi chirurgical, folosit pentru prinderea şi menţinerea într-o anumită poziţie a formaţiunilor anatomice, în general compu-nîndu-se din două braţe, care pot fi apropiate prin apăsare, îndepărtarea, în general, fiind realizată prin elasticitatea materialului. 2 — Porţiunea anterioară a copitei.
      Pensă anatomică. Pensă compusă din două lame de oţel reunite la o extremitate, acţionînd pe bază de resort (flexibilitate), putînd fi apropiate cînd sînt presate (strînse între degete). Extremitatea liberă, uşor îngustată, prezintă renuri transversale care împiedică alunecarea formaţiunii prinsă-n pensă. Pensă chirurgicală. Denumire generală pentru diverse tipuri de pensă (oculistică, obstetrica-lă, Pean, Kockeretc.), utilizate în operaţii diverse.
      Pensă cu dinţi de şoarece. Tip ■de pensă avînd extremitatea liberă prevăzută cu una sau mai multe proeminenţe, care se îmbucă reciproc.
      Pentazol, v. Cardiazol. Pentetrazol, v. Cardiazol.
  Pentozurie. Conţinutul de pen-toze din urină; întovărăşeşte glicozuria sau se produce în urma supraalimentaţiei la ier-bivore.
  Peppin, sin. Wanganella. Unul din cele mai importante tipuri de oi din rasa Merinos australian.
  Pepsină (lat. Pepsinum). Produs enzimatic gastric, utilizat şi terapeutic în dispepsii secre-torii ş.a.
  Peptic (gr. peptein: a digera), în legătură cu digestia sau cu pepsina: eupeptic, ulcer peptic etc.
~-Per os. Pe gură. Termen latin folosit ca atare pentru a indica în mod special modul de administrare pe cale bucală a unui medicament.
  Per primam (corect: per primam intentionem). Termenul se foloseşte pentru caracterizarea procesului restituţional (de cicatrizare) care evoluează fără su-puraţie.
  Percaină, sin. Sovcaină, clor-hidrat de cincocaină. Pulbere albă, utilizată pentru anestezie de suprafaţă, tronculară şi epi-durală.
  Percuţie (lat. percussio: lovire). Metodă de examinare bazată pe datele vibraţiei determinate de ciocănirea regiunii examinate (sunete, senzaţie tactilă de rezistenţă la percuţie) sau pe reacţiile neuromusculare declanşate de lovire (semne de durere, mişcări reflexe etc.); percuţia directă (imediată) presupune contactul între percutor (deget, pumn, ciocan etc.) şi suprafaţa examinată ; percuţia indirectă (mediată) se realizează prin interpunerea degetului sau plăcii plesime-trice între suprafaţa percutată şi percutor; percuţia superficială se execută cu forţă redusă, percuţia profimdă, prin loviri mai puternice; percuţia stacato pre-
  supune contact foarte scurt cu regiunea examinată, percuţia legato, mai lung; prin percuţie palpatorie se urmăresc date de ordin tactil (rezistenţă la percuţie, sensibilitate dureroasă, contracţii reflexe etc.)
 Perforant (tendon-). Termen general utilizat pentru denumirea tendonului flexorului profund al falangelor, care în regiunea buletului alunecă printr-o teacă (inel) aparţinînd tendonului m. flexor superficial.              _
 Perforantă (plagă-). Plagă prin înţepare sau prin armă de foc, care, pe lîngă caracterul penetrant, străbătînd peretele unei cavităţi organice (abdominale, de pildă), lezează şi peretele unui organ cavitar (vezica urinară, de exemplu).
 Perforat (tendon-). Termen utilizat pentru denumirea tendonului flexor superficial al falangelor, care în regiunea buletului, realizează un inel, prin care alunecă tendonul perforant. Performanţă (fr. performer: a fi fără cusur) .Neologism de origine franceză indicînd rezultatul ob-
 tului conjunctiv din jurul unui ganglion limfatic.
Perianal. Termen indicînd zona din jurul (vecinătatea) anusului. Periarterită. Inflamaţia adventi-cei arteriale şi a ţesutului conjunctiv periarterial. Periarterita porcului, sin. pe-riarterita nodoasâ a porcului. Boală probabil alergică, adesea cîştigînd un caracter enzootic şi manifestată prin îngroşări nodulare ale pereţilor arteriali. Periartrită. Inflamaţia ţesuturilor din jurul articulaţiei. Pericard. Formaţiune membranoasă cu aspect de sac, în care se găseşte plasat cordul. Sacul fibros al pericardului este căptuşit de seroasa pericardică, ce se prelungeşte şi pe suprafaţa miocardului (epicard). între cele două foiţe (epicard şi foiţa parietală de căptuşeală) ale seroa-sei se delimitează un spaţiu virtual (cavitatea pericardică), cu aspect de sac complet închis, în care există o redusă cantitate de lichid, care însă creşte considerabil în inflamaţiile pericardului (pericardite).
ţinut de un animal de rasă în -HPericardic. în legătură cu peri-direcţia în care este perfecţionat cârdul.
şi exploatat.                      ^___Pericardită. Inflamaţia pericar-
 Perfuzie. Introducerea lentă şi continuă a unui lichid tonic ş.a. sau a unei cantităţi de sînge într-un organism sau organ, distingîndu-se perfuzii intra-venoase, intraarteriale, subcu-tane etc.
 Perhldrol (lat. Solutio hydroge-nii peroxydi concentrată). Soluţie 30% peroxid de hidrogen, din care se prepară apa oxigenată. Perl... Prefix utilizat pentru indicarea raportului de cuprindere, de învelire. Arată raportul unei formaţiuni cu ţesuturile înconjurătoare (perifocal, perianal) .
 “Periadenită (gr. peri: împrejur, aden glandă). Inflamaţia ţesu-
dului, întîlnită mai des sub forma pericardite i traumatice a rumegătoarelor, mai rar în diferite stări piosepticemice sau ca pericardită primară; se manifestă prin febră, tahicardie, cardioaritmie, zgomot de frecătură psricardică, iar în faza de exsudaţie, asurzirea zgomotelor cardiace, zgomot de lichid, lărgirea ariei de matitate cardiacă, ectazia jugularelor etc. Pericheratic. în jurul corneii: infiltraţie pericheratică (infiltraţie edematoasă în zona peri-corneană)etc.
Pericistimicoză, v. Puiet văros.
PER
499
32*
PER Pericistitâ. Inflamaţia ţesuturi-500 lor din jurul vezicii urinare, biliare etc.
     Pericondru. Invelitoarea fibroasă (conjunctivă) a pieselor car-tilaginoase.
     Pericondrită. Inflamaţia pericondru lui.
     Periesofagită. Inflamaţia ţesuturilor din jurul esofagului, deseori consecutivă rupturii sau flegmonului esofagului, manifestată prin febră, deformare edematoasă cervicală, sindrom mediastinal etc.
     Perihepatită. Inflamaţia capsulei hepatice şi a ţesuturilor din jur, cu formarea de proliferări, sinechii etc.
     Perimetrită. Inflamaţia ţesuturilor şi formaţiunilor de contiguitate cu uterul.
     Perimisium. Ţesutul conjunc-tiv-elastic care îmbracă muşchii (perimisium extern), pătrunzînd printre fasciculele musculare (perimisium intern).
     Perineal. Care. se referă sau aparţine perineului:         apone-
     vroză perineală, inflamaţie perineală etc.
     Perineală (lat. A. perinei). Colaterală a arterei pudende interne. La cal se anastomozează cu a. hîmoroidală caudală. Detaşată la nivelul perineului, se distribuie zonei perineale sub-anale la mascul şi pereţilor laterali ai vulvei la femelă. La taurine se detaşă din a. penisului în comun cu a. bulbului uretrei, iar la vacă se detaşă din artera uretro-genitală.
   - Perinefrită. Inflamaţia capsulei renale şi a ţesuturilor din jurul rinichilor.
     Perineocel. Hernie perineală. •Perineoplastie. Operaţie de au-toplastie perineală. Perineorafie. Sutura practicată pentru reconstituirea planurilor anatomice în caz de rupturi perineale (plăgi accidentale).
 produse de o parturiţie laborioasă sau de intervenţiile practicate în distocii.
 Perineotomie. Incizie perineală (în caz de tumori vaginale la căţea, de pildă).
 Perineu. Regiune cuprinsă între anus şi organele genitale externe. La femelele mamiferelor domestice se distinge un perineu superior, cuprins între anus şi vulvă, şi un perineu inferior, cuprins întrfe vulvă şi mamelele ingvinale. La mascul, perineul se întinde de la anus pînă la pungile testiculare. Periodic. Care apare (se repetă) la intervale de timp regulate. Periodinie. Durere intensă. Periodontită. Inflamaţia periostului alveolo-dentar. Perioftalmită. Inflamaţia capsulei Tenon.
 Periorbită. Termen       utilizat
 pentru definirea conturului deschiderii orbitare (orbitei). Periorhită. Inflamaţia porţiunii superficiale, subalbugineice, a ţesutului testicular.
 Periost. învelitoare fibroasă conjunctivă a osului.
 Periostită, sin. periosteită. Inflamaţia periostului. Peripneumonia caprelor, sin. pleuropneumonia contagioasă a caprelor. Boala infecţioasă produsă de B jrrelomyces peripneum-niae caprae, caracterizată prin febră, edemesubcutanate, semne de catar respirator, de pneumonie sau pleurezie. Peripneum,onie. Termen arhaic pentru definirea pleuritei (v. şi pleuropneumonie). Periproctită. Inflamaţia ţesutului conjunctiv perianal. Perisalpingită. Inflamaţia t peritoneu lui care înveleşte ovi-ductul.
 Perisclerită. Inflamaţia ţesutului conjunctiv periscleral. Perisodactile (gr. perissos: superficial, daktilos: deget). Sub-
 ordin al mamiferelor ongulate, avînd un număr impar de degete, mediusul fiind mai dezvoltat (cal, măgar, catîr, tapir, rinocer etc.)
 Perisplenită. Inflamaţia capsulei splenice şi a peritoneului din jur.
 Peristaltic (gr. peri: în jur, stel-lein: a strînge). Care se referă la peristaltism. Mişcare peristaltică: acţiune dinamică a musculaturii netede a formaţiu-'-nilor tubulare (în special intestin) , prin care se realizează pro-gresiunea conţinutului. Mişcarea peristaltică intestinală (conform legii Beyllis-Starling) constă dintr-o contracţie a fibrelor circulare, precedată de o relaxare a segmentului dinaintea celui contractat.
 Peristaltism. Noţiune generală definind capacitatea unui organ sau formaţiuni de a prezenta contracţii peristaltice. Peritendinită. Inflamaţia ţesutului conjunctiv peritendinos. Peritiflită (gr. typhlos: cec). Inflamaţia seroasei cecale şi a peritoneului parietal sau visceral din vecinătate, cu formarea de aderenţe, semne de perito-nism, atonie digestivă etc. Peritiflohepatita infecţioasă a păsărilor, v. Histomonoză păsărilor
 Peritoneal. Care se referă sau aparţine peritoneului. Peritonealgie. Durere peritoneală (v. şi peritonism).
 Peritoneu (gr. peri: în jur, te-inein: a întinde). Seroasa care căptuşeşte cavitatea abdominală (peritoneu parietal) şi care se răsfrînge pentru a înveli fiecare viscer abdominal (peritoneu visceral), continuitatea 4iR-T tre cele două porţiinu formînd o serie de plici şeroase (ligamente, nţezouri, nţezentare), prin care viscerele sînt legata
 între ele savi <Je psretele cavi-
 tăţii. Plică detaşată de pe ma-rea curbură a stomacului for- 591 mează epiploonul.
Peritonism, sin. pseudoperito-nitâ Sindrom caracterizat prin contractură abdominală şi semne de durere locală, de tipul celui din peritonita acută, observat însă şi ca reflex al bolilor dureroase biliare, renale, ale membrelor posterioare, algiilor radiculare lombare etc.
Peritonită. Inflamaţia peritoneului, de origine traumatică, piosepticemică etc., caracterizată clinic prin febră, contractură, durere şi apoi semne de lichid peritoneal, iar morfopa-tologic, prin leziuni congestive în prima fază, apoi exsudat de diferite aspecte sau leziuni de tip proliferativ.
Periuretrită. Inflamaţia ţesuturilor din jurul uretrei.
Perivaginită. Inflamaţia ţesutului conjunctiv din jurul va-ginei.
Peri vascular ită. Termen general sub care se defineşte inflamaţia adventicei vasculare şi a ţesutului conjunctiv perivascular. Periviscerită. Termen sub care se defineşte inflamaţia multiplă şi simultană a diverselor seroa-se (peritoneu, pleură, per ic ard), care îmbracă diverse viscere. Permeabilitate. Proprietatea unor formaţiuni de a se lăsa traversate de lichidele organice: permeabilitatea conjunctivă, vasculară, renală etc.
Pernicios. Termen general sub care se defineşte caracterul unor boli care au în general o evoluţie gravă şi sfîrşit letal.
Peroneu (gr. per'oni: agrafă), v,
F ibula.
Peronief. Care se referă sau aparţine peroneului, peroxid de nţagneziu (lat. Mag-nezium peroxydatum). Prezentat sqb formă de pulbere albă,
abişîuiit în am?stec cu oxid ele
     magneziu, cu acţiune antizimo-502 tică, antiseptică şi antiacidă, comercializat sub denumiri ca Peromag, Magnoxid etc. Peroză, sin. moliciunea, picioarelor sau a labelor, boala jarete-lor, luxaţia tendoanelor lui A chile. Boală a puilor de găină şi curcă, determinată de carenţa în mangan sau vitamine, care duce la acondroplazie şi lipsă de osificare a cartilajului de conjugare; se manifestă prin şchiopături, scurtarea şi încur-barea oaselor lungi, apoi în-groşarea şi colorarea albăstruie a jaretelor, îndepărtarea laterală a picioarelor din cauza alunecării tendonului lui Achile etc.
  " Persană. 1 — Rasă de cai de călărie, foarte asemănătoare cu rasa Arabă, cu statura mai mare, conformaţia mai zveltă.
     2  — Rasă de pisici.
     Persistenţa arterei ombilicale. Anomalie întîlnită la viţei, reprezentînd adesea cauza unei ocluzii intestinale prin îndoirea unei anse intestinale în jurul respectivei artere. Persistenţa canalului urac. Anomalie întîlnită mai ales lamînji, caracterizată prin persistenţa respectivei formaţiuni embrionare, care leagă în perioada uterină alantoida la vezica urinară. Se manifestă prin scurgere de urină prin ombilic, predispu-nînd la infecţii ombilicale şi urinare grave.
     Perşeron. Rasă de cai de povară, originară din Franţa, asemănătoare cu rasa Belgiană, însă cu mers mai vioi. Are două tipuri; Perşeronul mic, cu talia sub 160 cm şi greutatea pînă la 600 kg şi Perşeronul mare, cu talia peste 160 cm şi greutatea pînă la 700 kg, mai puternic şi cu un temperament mai liniştit. Perugia. Rasă de viermi de mătase, cu gogoşile de culoare galbenă, centurate.
Perugina, v. Chiana Pervertire (lat. perversus: vicios, stricat). Abatere de la normal în privinţa diferitelor instincte: alimentar (v. pica), de perpetuare (v. pervertire sexuală).
Pervertire sexuală. Vicierea instinctului sexual, manifestată prin onanism, tulburări psihice în alegerea femelei, montă contra naturii etc.
Pescăruş. Rasă de porumbei, de ornament.
Pescăruşi chinezi. Subgrupă de rase de porumbei de ornament, din grupa de porumbei pescăruşi, neîncălţaţi şi fără moţ. Pescăruşi germani. Subgrupă de rase de porumbei de ornament, din grupa de porumbei pescăruşi, asemănători cu ' cei orientali, însă neîncălţaţi şi în general fără moţ sau cu moţ mic.
Pescăruşi orientali. Subgrupă de rase de porumbei de ornament din grupa de porumbei pescăruşi. Sînt porumbei mici, cu ciocul foarte scurt, cu un mic moţ ascuţit la vîrf, pe gît cu cravată din pene ondulate şi pe picioare cu încălţătură mijlocie. La noi se cresc porumbeii blondineţi, satineţi, blueţi, sil-vereţi etc.
Pestriţă. Rasă de curci, cu penaj frumos colorat, crescută în America în scop ornamental. Pestă (lat. pestis: ciumă, epidemie, pacoste). Denumire sub care se definea iniţial un complex de boli epidemice (epizo-otice). Ulterior, termenul a fost restrîns pentru definirea unor boli caracteristice, cu evoluţie rapidă, mortalitate exagerată etc. (v. infra).
Pestă aviară. Boală infecţioasă, contagioasă, produsă de un virus filtrabil, specifică galina-ceelor, manifestată prin adina-
mie, diaree, anorexie, tulburări nervoase, mortalitate mare etc. Pestă bovină. Boală infecţioasă, contagioasă, specifică rumegătoarelor, produsă de un virus filtrabil, manifestată prin hipertermie evidentă, iniţial fără a fi însoţită de alte semne clinice, apoi salivaţie abundentă, necroze bucale, anorexie, modificări cardiace, adinamie, diaree, hsmoragii cutanate, depilaţii şi mortalitate mare.
 Pestă porcină. Boală infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, produsă de un virsus specific, întîlnită la porcii de toate vîrstele şi manifestată clinic prin hipertermie, leziuni septicemice, hemoragii pe mucoasele aparente şi pe piele, dispnee, depresiune, conjunctivită, rinite, tulburări digestive, pete roşii pe piele (care dispar la presiune), tulburări nervoase etc., putînd evolua sub formă acută (în general mortală), subacută (cu leziuni cutanate) sau cronică. Pesta porcină africană, sin. boala Montgomery. Boală infecţioasă cu foarte mare contagiozitate, inoculabilă, produsă de un virus filtrabil diferit de cel al pestei porcine clasice, cu care nu dă imunitate încrucişată, evoluînd în general cu semne de pestă acută sau supraacută, mortalitate mare etc.
 Pestellino. Rasă europeană de viermi de mătase, cu gogoşile galbene, centurate.
 Pestifer. Oare poate transmite sau declanşa pesta.
 Pestilenţial. Cu caracter putrid, urît mirositor, infect: atmosferă pestilenţială etc.
 Pestriţă. Ouloare compusă, caracterizată printr-un fond alb pe care se găsesc diseminate pete roşii sau negre, de dimensiuni mici.
 Peşti zburători (lat. Exocoetidae) Familie de peşti caracterizaţi
 prin înotătoare pectorale foarte PHl lungi, ca nişte aripi, permiţîn- 593 du-le să sară din apă şi să parcurgă în aer distanţe pînă la 50 — 60 m, la o înălţime de 2 —
 3 m. Trăiesc în mările tropicale Peteşie. Hemoragie atraumati-că, punctiformă, cutanată, pe mucoase etc.
 Petkus ameliorat. Soi nou de secară, productiv, rezistent la ger şi cădere, suficient de rezistent la scuturare, rugină şi secetă. Pettenkofer (reacţia-). Reacţie pentru evidenţierea cholaluriei. Peuhl, sin. Foulbe. Rasă de ze-bu, ce se creşte în Africa. Are cap fin, coarne lungi, cocoaşă dorsală semiovală, membre subţiri, aptitudini pentru producţia de carne (400 — 500 kg greutate vie), dar producţie mică de lapte.
 Pexie (gr. pexis: fixare). Fixarea unor corpi sau compuşi (bacte-riopexie, coloidopexie) de diferite sisteme defensive ale organismului sau fixarea prin procedeu chirurgical a unor organe (gastropexie etc.)
 Pfliiger (cordon-). Fine cordoane celulare, apărute secundar în ţesutul embrionar prin proliferarea epiteliului germinativ, din care vor rezulta ulterior elementele ovulare.
 Phillips-Van Slyke (metoda-). Metodă ce permite, prin utilizarea soluţiilor de sulfat de cupru de densitate diferită, sase stabilească densitatea sîngelui şi a plasmei, în baza cărora se pot citi, pe o abacă, proteine-mia în g%, hemoglobina în g% şi valoarea hematocritului. Philosamia cynthia ricini. Specie de viermi de mătase, ce se creşte în stare semisălbatică, în unele ţări din Asia şi care se hrăneşte cu frunze de Ricinus comunis sau Ailantus glandulo-sa.
                                         Eh5 Phonix. Rasă de găini de orna-504 ment, cu talie mică, conformaţie asemănătoare cu a fazanului, cu coadă foarte lungă, care depăşeşte 3 m.
   — Pia mater, sin. leptomeninge. Foiţa meningeală care se găseşte situată în contact cu substanţa nervoasă cerdbro-spinală, insi-nuîndu-se prin toate accidentele de suprafaţă ale acesteia. Piatigorsc nr. 3. Rasă de viermi de mătase, monovoltină, creată în U.R.S.S.
     Piau. Rasă de porci, ce se creşte în America de Sud.
     Pica (lat. pica: coţofană, animal care consumă murdării), sin pervertirea gustului, alotrio-fagie, parorexie. Aberaţie gustativă caracterizată prin tendinţa de a linge sau a consuma elemente străine de alimentaţie, distingîndu-se: lichomanie (tendinţa de a linge congenerii sau obiectele din jur), malofagie (consumul lînii), placentofa-gie (consumul placentei), feto-fagie (consumul feţilor), picaj sau pteriofagie(ciugulirea, smulgerea sau consumul penelor), coprofagie (consumul fecalelor), ovofagie (consumul ouălor) .canibalism (ciugulirea pînă la sînge şi chiar pînă la eviscerare a păsărilor între ele), litofagie (consum de pietriş sau pietre), geofagie (consum de pămînt), xilofagie (consumul obiectelor de lemn) etc.; Sindromul de pica se produce prin tulburări de metabolism complexe. Piccarda» v. Rouen.
     Picnoză (gr. pichnosis: condensare). Condensarea cromatinei şi uniformizarea cromatică a nucleului, în urma degenerării sau morţii nucleare. Picorna-grup (Pico: mic, RNA: ribonucleic acid, sau poliomielită, insensibilitate la eter, coxsackie, orfan şi rinovirus Andrews). Grup de virusuri, cu
  două subgrupe: enterovirusuri şi virusurile ce produc entero-rinocoriza.
  • Pielită (gr. pyelos:       bazin).
  Inflamaţia bezinetului renal, produsă prin infecţiidescenden-te, ascendente etc,. manifestată similar cu pielonefrita,cu deosebirea că atît semnele generale, cît şi cele locale sau leziunile sînt mai discrete. Pielograîie. Examen radiografie al bazinetului şi rinichiului, după administrarea unor substanţe de contrast pe căile urinare (pielografie ascendentă) sau intravenos (pielografie in-travenoasă).
  ■—Pielonefrită. Inflamaţia concomitentă a rinichiului şi bazinetului renal, prin infecţii ascendente, hematogene, directe ş.a. manifestată prin febră, lum-bago, modificări ale urinii, sindrom de insuficienţă urinară etc.
  Pielotomie. Incizarea bazinetului renal pentru evacuarea unui calcul.
  Piemie, sin. piohemie. Termen arhaic definind: 1 — apariţia simultană a mai multor abcese diseminate în diverse organe; 2 — pătrunderea puroiului în sînge; 3 — invazia metastatică. Piemonteză. Rasă de taurine din Piemont, cu cap bine pro-porţionat, cu profil drept, cu coame de mărime medie, drepte lateral şi înainte, trunchi lung, talie 1,30—1,40 m greutatea corporală 500—600 kg la vaci. Se îngraşă uşor, produce
  o carne de bună calitate şi dă în medie 1800 litri lapte. Se substituie cu alte rase mai productive .
  Pieptănariţă (lat. Cynosurus cristatus). Graminee cu ritm de dezvoltare şi vivacitate mijlocie, cu producţie mijlocie, răspîndită pe pajiştile naturale din zona forestieră.
 Piersicile. Guloare compusă, binară, formată dintr-un amestec de peri albi şi roşii pe tot corpul.
 Pietrificarea puietului, v. As-
 pergiloza.
 Pietros profund mare (nervul -)
 (lat. N. petrosus profundus major). Ramură detaşată din n. timpanic. Se anastomozează cu n. marele pietros superficial, formînd n. pietros mare, care primeşte o ramură ortosimpa-tică subsfenoidală, formînd împreună nervul conductului pte-rigoidian, ce abordează ganglionul sfenopalatin.
 Pietros profund mic (nervul-) (lat. N. petrosus profundus minor). Ramură detaşată din n. timpanic în interiorul cavităţii timpanice, de unde iese prin-tr-un mic orificiu, pentru a aborda (singur sau unit cu micul pietros superficial) ganglionul otic (ggl. Arnold). Pietros superficial mare (nervul -) (lat. N. petrosus superfi-cialis major). Nerv detaşat din intermedio-facial, la nivelul ganglionului geniculat, străbate piramida temporalului, se uneşte cu marele pietros profund şi concură la formarea n. pietros mare, apoi, împreună cu ramura ortosimpatică subsfenoidală, formează nervul conductului pterigoidian, ce abordează ganglionul sfenopalatin.
 Pietros superficial mic (nervul-) (lat. N. petrosus superficia-lis minor). Nerv fin, detaşat din intermedio-facial, la nivelul ganglionului geniculat, iese din canalul facialului, străbătînd piramida temporalului şi abordează (singur sau unindu-se cu micul pietros profund) ganglionul otic.
 Pietrosu. Linie importantă din rasa de cai Huţuli.
 Pigomel. Monstru cu unul sau două membre accesorii, ataşate
 în regiunea ttiezogastrică, îhâ- Pfi» poia sau între membrele pel- 505 vine normale.
  Pigopag. Monstru dublu, indivizii avînd regiunile ombilicale distincte, dar fiind reuniţi prin regiunea gluteană.
  Pilocarpină (lat. Pilocarpinum). Alcaloid din grupa derivaţilor imidazolici, în practică uti-lizîndu-se mai ales clorhidra-tul, pentru acţiunea parasim-paticomimetică (purgativ, dia-foretic, m iot ic etc.).
«..Pilor (gr. pili: poartă, oiros: gardian). Orificiul de comunicare dintre stomac şi duoden.
  Pi lor ic. Oare aparţine pilorului. Pilorism, sin. pilorospasm.
  Spasm piloric durabil.
  Pilot. Armăsar buestraş care a creat o linie a trăpaşului american.
  Pineală (glandă-),v. Epifiză. Pinocite. Termen utilizat pentru definirea celulelor epifi-zare caracteristice, cilindrice sau poliedrice, cu nucleu mare, excentric şi cu citoplasma încărcată cu pigmenţi, atribuin-du-li-se rolul de a secreta un ■ hormon complex cu rol în creştere.
  Pinten apicol. Unealtă formată dintr-o rotiţă dinţată cu un şanţ în mijlocul muchiei sale, care se foloseşte la fixarea fagurilor artificiali pe sîrmele ramei.
  Pintenog. Termen uzitat pentru denumirea animalelor cu roba închisă, prezentînd extremităţile unuia sau mai multor picioare de culoare albă, distingîndu-se: pintenog de gradul I (zona albă interesînd coroana şi chişiţa), de gradul II (zona albă interesînd şi buletul) şi de gradul III (zona albă întin-zîndu-se pînă la jumătatea fluierului).
Ptv Pintenogeli. Termen general de-gQg finind toate petele sau zonele albe de la nivelul autopodiului la animalele care au părul de pe corp pigmentat, distingîndu-se: coronat, pintenog de gradul I, II şi III, încălţat, încio-răpat etc.
     Pinzgau. Rasă de taurine austriacă cu robă roşie-castanie, prezentînd o dungă lată albă dorso-lombară, care descinde în regiunea perineală şi se uneşte cu albul de pe partea ventrală şi de pe feţele interne ale membrelor posterioare. Are cap scurt, cu coarne relativ mici, drepte orizontal la masculi şi în sus la femele, trunchi lung, membrele bine proporţionate, cu unele defecte de aplomb. Are aptitudini triple, predomi-nînd aptitudinea pentru producţia de lapte (2 500 1 lapte în medie pe lactaţie). 2 — Rasă de cai (v. Norico).
     Piobaciloză, sin. cahexia pie-mică a porcului. Infecţie secundară la purcei, produsă de Bact. piogenes, însoţind pasteureloza, pesta, bronhopneumonia enzootică etc. şi manifestată prin prezenţa de focare supurative diseminate, conţinînd un puroi gros, de culoare verzuie. Piocit. Termen arhaic, utilizat pentru lecucocitele din puroi. Pioctanină (lat. Pyoctanini coe-rulei). Amestec de substanţe colorante cu acţiune antiseptică, sicativă şi antipruriginoa-să.
     Piodermie. Supuraţia difuză a pielii.
     Piogen (gr. pios: puroi, genan: a naşte). Producător de puroi. T,ermen ambiguu, fiind utilizat pentru caracterizarea unor germeni (care nu produc, ci induc producerea de puroi, nu microbul fiind piogen, ci organismul) .
Piontetru. Colecţie purulentă în uter.
Pionefrită, sin. nefrită purulentă, supurativâ sau embolică, abcesul rinichiului. Nefrită produsă de bacterii diferite, caracterizată morfopatologic prin formarea de abcese în rinichi, iar clinic prin modificări generale, febră intermitentă sau re-mitentă, semne de durere renală, albuminurie, piurie, mărirea în volum a rinichiului etc. Pioneîroză. Supuraţie a ţesutului renal, pe care-1 distruge în bună măsură, produsă în urma pionefritei sau pielonefritei.
Piopneumotorax. Colecţie pleurală mixtă, purulentă şi gazoasă, produsă în pleurezii septice, manifestată prin febră, sindrom detignafes, semne fizice de pleu-rezie şi pneumotorax, lichid de puncţie purulent sau ihoros etc.
Pioree (gr. pion: puroi, rein: a curge). Scurgere purulentă. Piosalpingită. Colecţie purulentă (adesea închistată) la nivelul oviductelor.
Piosepticemie, v. septicopiemie. Piotorax, sin. pleurezie purulentă. Colecţie pleurală purulentă, de ordin traumatic sau piosepticemic, manifestată prin modificări generale, febră, sindrom de tignafes, leucocitoză, neutrofilie, semne fizice de pleurezie, lichid purulent la tora-centeză etc.
Piotrovski (proba -). Probă bazată pe o reacţie de culoare, u-tilă pentru determinarea calitativă a albumozuriei.
Pipă, v. Higromă.
Piperazină (lat. Piperasinum). De aspect cristaloid, incolor, se utilizează ca antihelmintic, sub formă de hidrat sau adipat, eventual ca preparate ce conţin aceste săruri (Ascatrix, A-dipin, Nematocton).
Pipotă. Denumirea uzuală a stomacului muscular la păsări. Pir cristat (lat. Agropyrum cris-tatum). Graminee de etaj mijlociu, care se pretează bine la păşunat şi la cosit, răspîndite pe pajiştile naturale din zona de stepă şi silvostepă şi pe terenurile nisipoase.
Piramidal. Gare se referă la piramide sau poate fi comparat cu forma unei piramide: celule piramidale (neuroni encefalici stratificaţi în scoarţa cerebrală) etc.
Piramidă. 1 — Eminenţă osoasă din interiorul cavităţii tim-panice. 2 — Piramidele bul-bare: eminenţe alungite, situate pe faţa ventrală a bulbului rahidian. 3 — Piramide mal-pighi: lobuli renali. 4 — Piramide Ferrein: vîrfurile de imbricare a medularei cu corticala renală.
Piretic (gr. pyretos: febră). Febril.
Piretogen (gr. pyretos: febră, ghennao: a naşte), sin. pirogen. Gare determină febră sau hi-pertermie.
Pirexie (gr. pyr: foc, exein: a avea). Boală febrilă.
Pirinei. 1 — Denumire generală ce se atribuie populaţiei taurine ce se creşte în munţii Pirinei şi care cuprinde diferite rase şi [subrase: Bearnese, de Lourds, Basca etc. (caracterizate prin talie mică, cu coarne relativ lungi, roba frecvent de culoare albă, cu aptitudini triple), Saint-Girons şi Aure (cu roba castanie şi mucoasele a-parente de culoare deschisă, rustice, pentru muncă). 2 — Rasă de cai cu talie mică, cu infuzie de sînge englez sau a-rab, special adaptată pentru călărie şi tracţiune. 3 — Populaţie ovină din Pirinei, care reprezintă numeroase rase, cele ţnş,i multe fără coarne, cu ca-
 pul grosolan şi profilul berbecat, de talie diferită, frecvent cu ex- 597 tremităţile negre sau roşietice, unele cu lînă lungă, altele cu lînă scurtă, în general cu aptitudini multiple.
 Pirofobie. Teamă anormală faţă de foc.
 Pirogen, sin. piretogen. Gare urcă temperatura corporală (boală piretogenă, medicament piretogen).
 Piroplasmin, v. Acaprin. Piroplasmoză. Termen general utilizat pentru definirea unui grup de boli produse de piro-plasme diferite sau chiar de genuri diferite (babesia, teil-leria etc.). Tendinţa de înlocuire a termenului întîmpină dificultăţi şi rezistenţă, în-trucît toţi germenii respectivi sînt endoeritrocitari, provocînd distrugerea masivă a globulelor roşii, tradusă prin icter, a-nemie, hemoglobinurie etc.
 Pisica sălbatică africană (lat. Felis ochreata). Specie de pisici sălbatice din nordul Africii, strămoşul pisicilor domestice. Pisica sălbatică europeană (lat. Felis sylvestris). Specie de pisici sălbatice, cu corpul lung de 70 cm, cu blană deasă, de culoare cenuşie-gălbuie, cu vîrful cozii negru, precedat de două inele negre; trăieşte în pădurile din Europa, inclusiv în ţara noastră.
 Pisică de mare (lat. Trygon pas-tinaca). Specie de peşti cu scheletul cartilaginos (plagiostomi), lung de 60—70 cm, cu greutatea de 6—15 kg, cu corpul turtit dorsoventral, romboidal, lipsit de solzi; coada are formă de bici şi este prevăzută cu un spin străbătut de un canal, prin care se varsă veninul unei glande. Este un peşte ovovivipar. în apele litorale româneşti esţe rară.
EiS Pisică domestică. Specie de pi-5Qg sici cu corpul mai mic decît al pisicii sălbatice. Se cunosc un număr mare de rase şi de varietăţi (comună, angora, siameză, birmaneză, chineză etc.), diferite în ceea ce priveşte mărimea si culoarea.
     Pitică (lat. Anas domestica minţita). Rasă de raţe, crescută în scop decorativ.
     Pitman -Moore. Rasă de porci pitici, crescută experimental. Pitocină, sin. ocitocină. Hormon posthipofizar care accentuează puterea şi ritmul de contracţie ale muşchilor netezi şi în special ale muşchiului uterin. Pitresină. Hormon posthipofizar care provoacă vasoconstric-ţie periferică şi ridicarea tensiunii arteriale
     Pituitară (lat. pituita: muco-zitate). Mucoasa cavităţii nazale.
     Pituitară (glandă-), v. Hipo-fiză.
     Pityriasis (gr. pitiron: tărîţe). Erupţie scuamoasă, caracterizată prin pelicule cornoase de dimensiunea tărîţelor.
     Pityriasis roşea. Boală cu e-tiologie incertă, mai frecventă primăvara, observată la purcei, putînd îmbrăca aspect enzoo-tic, caracterizată prin erupţii cutanate eritemo-scuamoase i-nelare, care se vindecă deseori spontan.
   '“'-Piurie. Eliminarea de urină cu puroi.
     Placă motrice. Formaţiune specială la nivelul căreia termina-ţiunile nervoase motorii iau contact cu fibrele musculare striate, fibrilele nervoase rami-ficîdu-se într-o substanţă gra-' nuloasă, aderentă la fibra musculară.
     Placă urticată (lat. urtica: urzică). Erupţie cutanată, de aspectul unei bombări plate, de dimensiunea unei monede, sau
  mai mari, cu caractere angio-neurotice (apariţie şi dinamică vie, prurit, căldură).
  —Placentar. Care se referă la placentă.
  - Placentaţie. Modul în care se realizează placenta: difuză, cum este la suine, cotiledonată, cum se întîlneşte la rumegătoare, inelară la carnivore etc. Placentă. Organ tranzitoriu, extraembrionar, de legătură între fetus şi organismul matern, care-i oferă substanţele plastice şi nutritive, distingîndu-se; placente epitelio-coriale (in-deciduată, difuză, cotiledonată), endotelio-coriale etc. Legătura respectivă se poate realiza între corion şi alantoidă (alantocorion) sau între corion şi vezicula ombilicală (omfa-locorion). Tipul alantocorial se poate realiza fie prin contact (indeciduată, difuză etc.), fie prin pătrunderea corionuiui în endometru, cu sau fără păstrarea endoteliului vascular.
  "Placentofagie. Tendinţa animalelor de a-şi consuma placenta după parturiţie, întîlnită la aproape toate speciile, cu excepţia cabalinelor.
  Plachetă sangvină, v. Trombo-cit.
  Plagă. Soluţie de continuitate la nivelul pielii sau a unui organ, distingîndu-se diverse tipuri de plăgi (v. infra).
  Plagă bipolară. Plagă prin armă de foc sau prin înţepare, a-vînd un orificiu de intrare şi unul de ieşire.
  Plagă contuză. Plagă caracterizată prin ruperea şi contu-zionarea ţesuturilor.
  Plagă de vară, sin. plagă granu-loasă. Leziune traumatică produsă sau întreţinută de larve de Habronema şi caracterizată prin înmugurire exuberantă, granuloasă, cazeoasă,, însoţită de prurit etc.
Plagă decubitală, v. Plagă prin decubit.
Plagă delabrantă. Plagă însoţită de o deşirare masivă a ţesuturilor, cu ruperi masive de vase, eventual cu pierdere de substanţă.
Plagă dilacerantă. Plagă accidentală în care se constată dislocarea ţesuturilor şi alunecarea planurilor prin ruperea punţilor conjunctive (formă a plăgii delabrante).
Plagă penetrantă. Plagă avînd o deschidere profundă într-o cavitate organică: plagă abdominală etc.
Plagă perforantă. Plagă afec-tînd nu numai peretele unei cavităţi organice, ci şi peretele unui organ cavitar: plagă intestinală etc.
Plagă prin decubit. Traumă cutanată, cel mai adesea complicată, polimorfă (de la excoriaţii la flegmon şi escară), provocată prin traumatizarea ţesuturilor de către pardoseala grajdului, frecventă la animalele forţate, la decubit prelungit.
Plagă tangenţială. Soluţie de continuitate produsă prin arme de foc, caracterizată prin prezenţa unui traiect deschis sub formă de jgheab, fără a avea orificiu de intrare şi ieşire. Plagă transfixiantă. Soluţie de continuitate bipolară, traiectul străbătînd ţesuturi profunde sau formaţiuni importante. Plagă unipolară, sin. plagă oarbă. Plagă produsă de un proiectil reţinut în ţesuturi sau prin înţepare prezentînd deci numai orificiu de intrare.
Plaigne. Rasă de raţe belgiene, cu greutate corporală medie şi producţie mixtă (ouă şi carne). Plakină. Factor de apărare anti-microbiană faţă de bacteriile Gram-pozitive, provenind din plachetele sangvine.
  Plancton. Totalitatea organis- PI'A melor care trăiesc şi plutesc în 599 pătura superficială a apei, distingîndu-se zooplancton şi fito-plancton, constituind o sursă principală de hrană pentru peşti ş.a.
  Planşeta apicolă, sin. calapod. Scîndură de esenţă tare, perfect netedă, cu suprafaţa egală cu lumina unei rame de cuib şi groasă cît jumătatea lăţimii spetezelor laterale ale ramei standard, folosită pentru fixarea fagurilor artificiali în rame. Planşeu. Barbarism utilizat pentru definirea podelei unei cavităţi: planşeul cavităţii pel-vine etc.
  Plantar (lat. planta: talpa piciorului). 1 — Care aparţine tălpii piciorului (porţiunea posterioară a autopodiului pelvin). 2 —
  Zona de sprijin a membrului. Plantare (lat. Aa. plantar es. Artere din regiunea autopodia-Iă cu origine şi distribuţie variată. La cabaline se disting 2 plantare (medială şi laterală).
  La rumegătoare se întîlnesc tot
  2  plantare, dar terminale ale a. safene (de fapt tarsica medială). La porc, a. plantară laterală este foarte redusă. La carnivore, tarsica medială (continuare a safenei) se trifurcă în plantară mediană, laterală şi mijlocie, continuate cu metatarsice-le plantare superficiale.
  Plantari. Continuarea nervului tibial în regiunea metatarsiană. Plante melifere (lat. mei: miere, ferre: a purta). Plante ale căror fl®ri produc nectar şi polen în cantităţi mari (salcîmul, trifoiul, lucerna, bobul, măzărichea, sparceta, sulfina, salcia, roiniţa, teiul, levănţica, facelia, floarea-soarelui ş.a.)
~JPlantigrad. Termen caracteri-zînd animalele care, în deplasare, iau contact cu solul prin toată zona autopodială.
 Plasmatic. Care are contingenţe cu plasma: component plasmatic etc.
 Plasmă (gr. plasma: cu formă terminată). Partea lichidă a sîngelui şi limfei, în care plutesc elemente figurate. Plasmexodie, sin. plasmoragie intratisularâ. Termen utilizat pentru definirea ieşirii (fugii) sau difuzării plasmei sangvine din vase spre ţesutul conjunctiv lax perivascular, con-diţionînd apariţia hemoconcen-traţiei.
 - Plasmodial. Care are contingenţe cu plasmodiul. Plasmodioza păsărilor. Hemos-poridioză produsă de P. gallina-ceum (la găini) sau de p. dani-lewski (la porumbel) şi manifestată clinic prin inapetenţă, tristeţe, debilitate, anemie, modificări sangvine etc. Plasmodioză. Hemosporidioză produsă de germeni din subordinul Plasmodida, familia Plas-modidae.
 Plasmodiu.l — Protozoar, parazit eritrocitar. 2 — Masă citoplasmatică multinucleată, rezultată prin divizarea nucleului, neînsoţită de divizarea citoplasmei. A nu se confunda cu sinciţiul.
 Plasmoliză. Disoluţia citoplasmei în urma pătrunderii în celulă a unei soluţii neizotonice. Plasmoragie (gr. rheo: a curge). Extravazarea masivă în ţesuturi sau chiar la exterior a plasmei sangvnine (v. şi plasmexodie). Plasmorexis. Termen utilizat în liistopatologie pentru definirea ultimului stadiu de degenerescenţă celulară, caracterizat prin dispariţia membranei celulare şi eliberarea citoplasmei. Plasticitatea lînii. însuşirea lînii de a-şi păstra un timp oarecare o anumită formă impusă şi după ce au fost îndepărtate
   cauzele care au dus la imprimarea acelei forme.
   Platelmint. Vierme caracterizat prin corp turtit, lăţit, adesea metamerizat, cu ventuze, avînd cavitatea generală plină cu ţesut mezenchimatos, cu sistem nervos rudimentar, fără tub digestiv (cestode) sau tubul digestiv avînd aspect cavitar, cu un singur orificiu (tremato-de) etc.
   Platină. 1 — Component al microscopului optic pe care se sprijină lama cu preparatul de examinat. 2 — Placă metalică încălzită (prin flacără sau electric) pe care se pun lamele în momentul lipirii secţiunii his-tologice.
   Platinum, v. Albastră-argintie. Platlonje. Accesoriu folosit în contenţia animalelor, format dintr-o curea lată sau o frîn-ghie împletită, care se aplică la chiostec.
—Plătică (lat. Brama brama). Specie de peşte din familia ciprini-delor, lung de 30—40 cm şi cu greutatea de 0,500—1 kg, cu corp turtit lateral şi acoperit cu solzi mari şi moi. Trăieşte în apele dulci.
   Pleiocrom (gr. pleion: mai abundent, chroma: culoare). Supra-colorat; termenul se utilizează mai frecvent pentru fecalele supracolorate din cauza descărcării unor cantităţi mărite de bilă.
   Pleiocitoză (gr. pleion: mai abundent, cytos: celulă). Creşterea numărului de elemente figurate din componentele biologice cu consistenţă lichidă; termenul se utilizează mai des în cazul citorahiei mărite.
   Plesimetric (gr. plessein: a lovi, metron: a măsura). Executat sau obţinut cu ajutorul plesime-trului.
 Plesimetru. Dispozitiv pentru percuţie (ciocan plesimetric, placă plesimetrică).
 Pletoră (gr. plethein: a umple). Exces de sînge sau excesul altor lichide biologice, în întregul organism sau în anumite sectoare .
 Pleură. Seroasa care căptuşeşte cavitatea toracică (pleura parietală) şi înveleşte pulmonii (pleura pulmonară), în zona de trecere de pe perete pe pulmon realizînd mediastinul (pleura mediastinală).
 Pleuretic, sin. pleural. în legătură cu pleura sau bolile ei. Pleurezie. Fază exsudativă a pleuritei, obişnuit septică, manifestată prin febră, sindrom de tignafes, matitate declivă, orizontală şi deplasabilă, suflu pleuretic etc.
 Pleurită. Inflamaţia pleurei Pleurodinie (gr. odyne: durere).
 1  — Durere toracică pleurală sau nepleurală (pleurită, nevralgii sau mialgii intercostale etc.). 2 — Durere reumatoidă intercostală.
 Pleuropatie (gr. pathos: boală). Boală a pleurei. Pleuropericardîtă. Inflamaţie concomitentă a pleurei şi peri-cardului, secundară bronho-pneumoniilor sau unor stări pio-septicemice, manifestată prin dispnee, tahicardie, frecătură pleuropericardică etc. Pleuroperitoneal. Gare interesează deodată pleura şi perito-neul.
 Pleuropneumonia contagioasă a bovinelor, sin. peripneumonia contagioasă a bovinelor. Boală contagioasă epizootică, produsă de Mycoplasma mycoides (din grupul P.P.L.O.), caracterizată prin pneumonie şi pleurezie fi-brinoasă, eventual gangrenă pulmonară.
 Pleuropneumonia contagioasă a calului. Viroză caracterizată
 prin pneumonie, pleurezie sau pleuropneumonie, manifestată 5x1 uneori şi prin catar al căilor respiratorii anterioare, congestie pulmonară, gangrenă pulmonară, nefrită, furbură, artrite, enterite etc.
 Pleuropneumonia contagioasă a caprelor, v. Peripneumonia caprelor.
 Pleuropneumonie. Inflamaţia concomitentă a pleurei şi pulmonului. Uneori se foloseşte drept sinonim cu „peripneumonie“. Pleuroragie, v. Hemotorax. Pleurostotonus (gr. pleurot-hen: lateral, tonos: întindere), sin. pleurototonus. 1 — încovoierea laterală a corpului prin contractură unilaterală a musculaturii. 2 — încovoierea capului spre torace, observată de exemplu în unele stări depresive (febră vituleră).
 Plevensk. Rasă de oi locală, din Bulgaria, cu lînă albă şi capul negru, cu greutatea corporală de 45 kg în medie, produce anual
 3 kg lînă semigroasă şi 150 1 lapte pe lactaţie.
 Plex (lat. plexus, de la plectere: a împleti). întreţeserea mai multor fire sau ramuri nervoase, arteriale etc.
 Plex brahial. întreţeserea ramurilor nervoase ventrale din perechile C6, C7, G8, Tx şi T2 într-o pînză nervoasă din care se izolează nervii distribuiţi membrului toracal şi — parţial
 — regiunii cervico-toracice.
 Plex cervical. întreţeserea firelor nervoase cervicale.
 Plex lombo-sacrat. întreţeserea ramurilor nervoase ventrale din L4, L5, L6, S2 într-o pînză nervoasă, din care se izolează apoi nervii distribuiţi musculaturii crupei şi membrului posterior.
 Plexlform. în formă de plex.
 Plică (lat. plică:    îndoitură,
 cută). Termen uzitat pentru
PT'P definirea unor formaţiuni di--|2 verse, rezultate din îndoirea (cutarea) unor mucoase (plică carunculară), şeroase (plică urogenitală), a cortexului cerebral (plici şi circumvoluţiuni) etc. Plurifetaţie. Dezvoltarea simultană a mai multor fetuşi în aceeaşi gestaţie. în medicina veterinară se utilizează mai frecvent termenul de femelă multi-pară, pentru indicarea femelelor care prezintă plurifetaţie. Pluriglandular (sindrom-). Tulburare complexă şi generală, datorită vicierii secreţiilor mai multor glande endocrine. Pluripară. Termen utilizat pentru identificarea, femelelor care au fătat de mai multe ori. Antonim: primipara (la prima fătare) sau nulipară (care n-a fătat niciodată).
     Plurisulfan, sin. Trisulfamida. Preparat trisulfamidic (sulfa-tiazol, sulfametazină, sulface-tamidă), cu spectru relativ larg. Plusmilk. înlocuitor de lapte, cu un conţinut ridicat în grăsimi, hidraţi de carbon şi săruri minerale, produs în Anglia şi folosit mai ales în alimentaţia mieilor.
     Pluto. Linie principală din rasa de cai Lipiţană.
     Plymouth Rock. Rasă de găini americană, cu greutate corporală mare (5 kg la găini), cu creastă simplă, de mărime medie, urechiuşe roşii, picioare galbene, spate larg. Este precoce, cu aptitudini pentru ouă şi carne, producînd în medie 150 ouă anual şi o carne de bună calitate. Se cunosc mai multe varietăţi de culoare: barată, albă etc.
     'Pneumatoza chistică a intestinului, v. Emfizem intestinal. Pneumatoză. Dezvoltarea şi acumularea de gaze- într-o cavitate organică sau organ cavitar,
Pneumatocel (gr. pneima: aer, vînt, cili: tumoră, deformaţie). Retenţie gazoasă într-un conduct sau cavitate organică, urmată de deformarea, hernia sau deplasarea respectivei formaţiuni, în urma presiunii exercitate de către gaze.
Pneumectomie. Rezecţia parţială a pulmonului.
Pneumocel. Hernia unei porţiuni de pulmon printr-o breşă accidentală a peretelui toracic .
Pneumococ, v. Diplococ. Pneumococia viţeilor, v. Diplococ ia viţeilor.
Pneumoconioză (gr. pneymon: pulmon, honios: praf, ţărînă), sin. pneumonoconioză. Inflama-ţie cronică indurativă sau fibroasă a pulmonului, produsă de inhalarea particulelor minerale, mai frecventă la animalele care lucrează în mine sau cariere; denumirile etiologice indică particulele în cauză (silicoză, antracoză, asbestoză etc.) Pneumodinamică, sin. dinamică pulmonară (gr. pnein: a respira, dinamis: forţă). Termen utilizat pentru definirea fenomenelor mecanice (dinamice) ale respiraţiei.
Pneumogastric, v. Nervul vag. Pneumograf, sin. stetograf. Dispozitiv de înregistrare a variaţiei circumferinţei toracice în timpul mişcărilor respiratorii. Pneumonia cronică progresivi a oii, v. bouhita.
Pneumonia cu virus a purceilor, v. bronhopneumonia infecţioasă a pmc&şjlor şi pneumonia vi-rotică a porcului.
Pneumonia felină, sin. pneumonia cu virus a pisicilor. Pa-rarickettsioză (agent Miyaga-wanella felis), caracterizată prin modificări ale căilor respiratorii şi pulmonului.                 a
Pneumonia indurativă, v. Pneumonia cronică.
Pneumonia interstiţială atipică a vacii, sin. febra sau. emfizemul pulmonar de ceaţă, intoxicaţia cu rapiţă. Boală cu etiopatoge-nie discutată (alergoză după inhalarea bioxidului de carbon de siloz, a consumului de alimente mucegăite, de rapiţă înflorită, inhalării particulelor de mucegaiuri etc.), caracterizată prin infiltraţie pulmonară plasmatică sau eozinofilică, emfizem interstiţial, fibroză alveolară, eventual bronhopeumo-nie, parezia prestomacelor ş.a. Pneumonia lardacee a calului, sin .pneumonia slăninoasă. Pneumopatie de tip cronic, cu sindrom respirator corespunzător, caracterizată prin zone sau no-duli pulmonari alb-cenuşii, slă-ninoşi, cu consistenţă densă, proliferarea epiteliului alveolar şi a ţesutului conjunctiv in-teralveolar, în centrul leziunii observîndu-se adesea noduli tu-berculoşi, cu celule gigante. Pneumonia virotică a porcului. Cadru etiologic, incluzînd pneumoniile virale ale porcului, produse de influenţa (gripa) porcului, gripa purceilor, pneumonia cu virus a porcului, pestă, or-nitoză, virozele gripale de tip uman; în sens mai restrîns, ar interveni doar virusul influenţei şi al pneumoniei virotice a porcului.
Pneumonie. 1 — Animal cu pneumonie sau alte pneumopatii. 2 — Element în legătură cu pulmonul sau pneumonia. Pneumonie, sin. pnei>'"onie lobară, sporadică, cri* pală, fibrinoasă, a frigore. Inflamaţie .nepurulentă şi negangrenoasă a unui lob pulmonar sau a unei porţiuni relativ întinse dintr-un lob, determinată de diferiţi microbi, la animale predispuse, ub influenţa diferitelor cauze ocazionale, desfăşurată ciclic şi manifestată pi in semne ge-
 nerale, dispnee, tuse şi semne PNE fizice de congestie pulmonară, 5^3 apoi de hepatizaţie şi liză a blocului pneumonie (submati-tate, matitate, raluri crepitan-te, suflu tubar etc.)
 Pneumonie cronică, sin. scleroză sau ciroză pulmonară, pneumonie interstiţială cronică, pneumonie indurativă. Pneumopatie cronică proliferativă, caracterizată prin sindrom respirator (mai ales tignafes), slăbire, hipotrepsie, anemie, pica ş.a., instalată după bronhopneumo-nie sau pneumonie acută, atelectazie pulmonară etc. sau evo-luînd de la început sub formă proliferativă (pneumonia interstiţială atipică a vacii, Maedi, adenomatoza pulmonară, pneumonia lardacee a calului, tuberculoza, actinobaciloza şi o serie de alte infecţii cu localizări pulmonare, micoze, enteque, bouhi-ta oilor etc.).
 Pneumonie lobară, v. pneumonie.
 Pneumonie lobulară, v. Bron-hopneumonie.
 Pneumonie traumatică. Pneumonie observată obişnuit la rumegătoare, la care afectează mai des lobul diafragmatic drept, produsă în urma migrării corpilor străini metalici din reţea, mai rar prin acţiuni traumatice transtoracice sau transesofagie-ne.
 Pneumonologie (gr. pneymon: pulmon, logos: studiu). Studiul pulmonului şi al bolilor sale. Pneumopatie (gr. pneymon: pulmon, pathos: boală). Boală a pulmonului, în sens general. Pneumopericard (gr. pneyma: aer, perichardion: pericard). Colecţie gazoasă în pericard, mai obişnuit sub formă de piop-neumopericard, produsă în peri-cardita traumatică, cu simpto-me similare (zgomotul de li-
33 — Dicţionar de zootehnie şi n;edicină veterinară
     chid pericardic este totdeauna 514 clar în piopneumopericard). Pneumoperitoneu. Colecţie gazoasă peritoneală, produsă prin fermentaţie locală (peritonite gangrenoase) sau prin efracţie din organele digestive sau de la exterior, manifestat prin modificări generale, dilataţia abdomenului, sunet timpanic, cre-pitaţie etc.
     Pneumotomie (gr. pneymon: pulmon, tome: secţiune). Incizia pulmonului.
     Pneumotorax (gr. pneyma: aer, thorax: piept). Colecţie gazoasă pleurală, realizată obişnuit prin efracţia aerului din pulmoni sau prin peretele toracic (plăgi, rupturi), mai rar prin producere de gaze în urma fermentaţiilor (piopneumotorax etc.); pneu-motoraxul prin efracţie poate fi deschis (în comunicare cu exteriorul) , închis şi cu supapă (comunicare numai în inspiraţie) ; clinic se manifestă prin dispnee gravă, sindrom de tig-nafes, dilatarea toracelui, lipsa zgomotelor respiratorii sau suflu amforic în dreptul colecţiei, murmur vezicular înăsprit în dreptul zonelor cu emfizem compensator etc.
     Pododermatita congestivă simptomatică. Congestie difuză a membranei cheratogene, provocată de factori toxici sau in-fecţioşi şi manifestată prin acces fur buric, apărut în perioada în care animalul este suferind de o boală infecţioasă gravă (gurmă, febră tifoidă etc.) Pododermatita congestivă toxi-alimentară, sin. furbură toxică, furbură alimentară, furbură prin supraalimentare. Congestie exagerată a membranei cherato-
  *  gene, produsă de alimentarea cailor cu furaje bogate în albu-inină. Se ţnamfestă prin sin-
drom furburic, congestie generală etc.
Pododermatita congestivă to-xigravidică. Congestie activă a membranei cheratogene, întîlnită la femelele în gestaţie sau imediat după fătare, la iepe manifestîndu-se prin sindrom furburic apărut în primele 24 de ore de la expulzarea fetusului. Pododermatita cronică deformantă, sin. furbură cronică. Inflamaţia cronică a membranei cheratogene, caracterizată printr-un proces hiperplastic difuz, cheratogeneză anarhică, deformări podale etc.
Pedodermatita cronică hipertro-fică, sin. cherafilocel. Inflamaţie cronică productivă, circumscrisă, a membranei cheratogene, cu origine neelucidată, probabil traumatică, manifestată prin apariţia, unui con de corn interpus între membrana chera-togenă şi cutia de corn. Pododermatita cronică vegetan-tă, sin. crapod. Inflamaţia cronică, hipertrofică, cu caracter tumoral, putrid, a zonei plantare a membranei cheratogene, manifestată prin lizarea cornului şi apariţia de vegetaţii plantare.
Pododermatita difuză congestivă de stază. Inflamaţia difuză aseptică a membranei cheratogene, manifestată prin sindrom furburic, apărut la animalele forţate la sprijin prelungit pe acelaşi membru (în fracturi). Pododermatita difuză congestivă traumatică, sin. furbură mecanică. Inflamaţia difuză, aseptică, posttraumatică, a membranei cheratogene, frecventă la caii forţaţi să lucreze pe teren dur, în zile călduroase, fără antrenament etc.
Pododermatita difuză reumatismală. Inflamaţie a membranei cheratogene provocată de răciri-
le bruşte ale copitei după efort şi manifestată prin acces furburic cu caracter reumatic. Pododermatita exsudativă cronică a buletului, sin. crapodinâ. Inflamaţie cronică, circumscrisă, exsudativă, hipertrofică şi deformantă a bureletelor, provocată de diverse iritaţii şi manifestată prin vicierea producţiei de corn, care apare „în valuri".
Pododermatita gangrenoasă profundă. Gangrenă difuză a stratului reticular al membranei cheratogene şi ţesuturilor subiacente, apărută ca o complicaţie a pododermatitelor gangre-noase superficiale. Pododermatită gangrenoasă superficiala. Gangrenă difuză a straturilor superficiale (epi-' dermice) ale membranei cheratogene, apărută ca o complicaţie a pododermatitelor supurat ive.
Pododermatita supuraţi vă profundă. Inflamaţia supurativă a straturilor dermice ale membranei cheratogene, apărută ca o complicaţie a bleimei, furcuţei putrede, plăgilor plantare etc.
Pododermatita supurativă superficială. Inflamaţia supurativă a formaţiunilor epidermice ale membranei cheratogene, apărută în urma traumelor plantare.
Pododermatită. Inflamaţia membranei cheratogene a copitei, la ecvine.
Pododermatită aseptică. Infla-maţia membranei cheratogene declanşată pe' bază exclusiv nervoasă, în lipsa oricărei infecţii.
Pododermatită congestivă. Pododermatită în care predomină fenomenele congestive, cel mai adesea reprezentînd o fază în evoluţia pododermatitelor.
 Pododermatită exsudativă. Fază p0*
 evolutivă a pododermatitelor 515 complicate de origine traumatică şi manifestată prin şchiopătură, modificarea cornului pe zone circumscrise, datorită aglomerării unui exsudat sub cornul cutidural.
 Pododermatită necrozoantă,sin. hapîodermatită necrozantâ infecţioasă specifică. Mortificarea pe o zonă întinsă a membranei cheratogene, provocată de ba-cilul necrozei, pătruns printr-o plagă plantară.
 Podofilită. Inflamaţia podofilu-lui, provocată în general de cauze traumatice şi manifestată prin sensibilitate la nivelul peretelui de corn, şchiopătură etc.
 Podologie. 1 — Termen uzitat pentru definirea capitolului de morfologie care se ocupă cu studiul piciorului. 2 — în medicina veterinară se utilizează în special pentru definirea studiului care se ocupă cu morfologia copitei. 3 — în mod impropriu defineşte capitolul de patologie a copitei.
 Podotroşilită. Inflamaţia micii teci sesamoidiene.
 Poikilocitoză (gr. pokilos: conformat diferit, cytos: celulă). Stare caracterizată prin deformarea globulelor roşii, obişnuit ca semn al anemiilor aplastice. Pointer. Rasă de cîini engleză, cu mirosul foarte fin, special adaptat pentru vânătoare în cîmpie.
 Poitou. 1 — Rasă de măgari, cu talie mare (1,40—1,55 m), corp masiv, picioare groase şi puternice, de culoare brună-închis uniformă, cu păr lung şi des, formînd şuviţe. Este foarte mult folosit pentru producerea de catîri. 2 — Populaţie cabalină cu talie înaltă, adaptată pentru producţia de catîri.
33*
 pol Polakiurie (gr. pollakis: frec-5jg vent, ourein: a urina). Urinare frecventă, determină obişnuit reflex, mai cu seamă în cistite. Poland-China. Rasă de porci, foarte răspîndită în S.U.A., adaptată pentru producţia de carne şi grăsime. Are talie mare, trunchi lung şi profund, membre relativ scurte, cap n ic, urechi erecte la bază şi îndoite la vîrf, de culoare neagră şi cu pete albe pe extremităţi, precocitate ridicată, capacitate mare de utilizare a furajelor şi a păşunilor. Există o subrasă denumită Spotted Potand-Chi-na.
      Polany. Aparat pentru determinarea rezistenţei şi extensibilităţii lînii.
      Polen. Grăuncioare galbene, fine, de dimensiuni microscopice, produse de stamine, cu rol de element sexual mascul (game-tafit). Este foarte bogat în proteine, zaharuri, aminoacizi, vitamine şi fitoncide şi reprezintă principala sursă de hrană proteică a albinelor.
 —-Polex. Degetul mare de la mî-nă.
 ~ Poliadenie. Termen arhaic utilizat pentru definirea hipertro-fiei simultane a mai multor ganglioni limfatici.
   —Poliadenită. Inflamaţia simultană a mai multor ganglioni limfatici.
      Poliartrita mînjilor, sin. septicemia mînjilor. Boală contagioasă, caracter septicemic şi metastatic a nou-născuţilor, produsă de germeni variaţi şi parţial diferiţi de acei care provoacă septicemia viţeilor şi exteriorizată prin poliartrită, ejxterită, eventual bronhopneumonie etc.
 •— Poliartrită. Afectarea simultană — de către aceeaşi boală — a mai multor articulaţii, la acelaşi individ.
  Poliartrită serofibrinoasă, v.
  Glâsser.
  Policefal. Gu mai multe capete. Policilin, v. Penicilină. Policitemie (gr. poli: mult, numeros, cytos: celulă, haima: sînge). Creşterea numărului de globule roşii pe unitate de volum sangvin, distingîndu-se: policitemia absolută, cu mărirea numărului total de globule roşii din organism, prin hipoxie ş.a. (boală de altitudine, emfi-zem pulmonar) şi policitemia relativă, în urma hemoconcen-traţiei etc.
  Policolie, v. Hipercholie. Policorie (gr. poli: mai multe, cori: pupilă). Anomalie iriană constînd din prezenţa mai mul-. tor orificii pupilare. Policromatofilie (gr. poli: mult, numeros, chroma: culoare, fi-lia: afinitate). Afinitatea unor globule roşii atît pentru coloranţii acizi, cît şi pentru cei bazici, ca semn al imaturităţii (anemii posthemoragice sau he-molitice etc.).
  Policrot (gr. poli: numeros, krotos: bătaie). Gare dă senzaţie de mai multe unde: puls dicrot etc.
  Polidactil. Gu mai multe degete. Polidactilie. Termen uzitat mai ales pentru definirea anomaliilor congenitale (mutaţie genetică) manifestate prin apariţia unor degete supranumerare. Polidipsie (gr. poli: mult, numeros, dipsa: sete). Sete exagerată.
  Poliedria, sin. gălbenarea. Maladie virotică a viermilor de mătase, afectînd larvele, crisalidele şi fluturii.
" Poliîagie (gr. poli: mult, numeros, fagein: a mînca), sin. hiperfagie. Mărirea consumului de alimente.
  Polifarmac. Medic care prescrie un număr exagerat de medica-
  mente, cu tendinţa de a impresiona.
  Polifarmacie. Termen utilizat pentru caracterizarea medica-ţiei bazată pe prescrierea unui prea mare număr de medicamente .
  Poliglobulie. Mărirea numărului de globule pe volum de sînge circulant.
  Polimastie, sin. politelie. Termen utilizat pentru definirea anomaliei caracterizate prin prezenţa de mamele supranu-merare.
  Polimelien. 1 — Monstru pose-dînd un picior supranumerar.
  2 — Monstru caracterizat prin inserţia pe un individ bine conformat a unuia sau mai multor membre accesorii şi rudimente din alte regiuni. Polimiopatia progresivă a oilor adulte. Miodistrofie de tip gră-sos, întîlnită la oi în vîrstă de peste 2 y2 ani, manifestată mai frecvent prin falsă paraplegie şi leziunile musculare. Polimiozită (gr. poli: mult, numeros, mys: muşchi). Infla-maţia concomitentă a mai multor muşchi.
- Polimorf. Termen general definind pluralitatea de aspect, capacitatea de a se prezenta sub mai multe forme a unui organism, fenomen etc. Polimorfonuclear. Cu nucleu de formă diferită; obişnuit, termenul se foloseşte ca sinonim cu granulocit.
  Polinevrita cronică interstiţială a găinii, v. Limfomatoză nervoasă . Polinevrita infecţioasă a calului, v. Durină.
  Polinevrită. Lezarea simultană, de ordin inflamator sau neinflamator, a mai multor nervi. Polinoză (lat. pollen: polen), sin. boală de fin. Alergoză respiratorie produsă prin sensibilizare la polen.
Polinucleoză, v. Leucocitoză. Polioencefalită (gr. polios: ce- gjy nuşiu). Inflamaţia substanţei cenuşii a encefalului (scoarţă, nucelii cenuşii de la bază etc.), obişnuit de origine infecţioasă şi manifestată prin semne de focar: hemiplegie, semne de nervi cranieni, manifestări epileptice, sindrom de imobilitate etc.
Polioencefalomalacia oilor. En-
cefaloză de origine necunoscută, afectînd animale de toate vîr-stele, caracterizată prin necroză cerebrocorticala a substanţei cenuşii şi sindroame de depresiune nervoasă corespunzătoare encefalozelor.
Polioencefalomielită. Inflama-ţia concomitentă a substanţei cenuşii din encefal şi măduva spinării, cu manifestări mixte de polioencefalită şi poliomielită.
Poliomielita infecţioasă a şoarecilor. Viroză neurotropă latentă la adulţi, manifestată uneori la tineret prin convulsii sau paralizii.
Poliomielită (gr. polios: cenuşiu, myelos: măduvă). Inflama-ţie septică, alergică etc. a substanţei cenuşii din măduva spinării, caracterizată clinic prin sindrom poliomedular ventral (mioclonii în prima fază, apoi paralizie flască, lipsa reflexelor profunde, amiotrofie etc., cu dispoziţie radiculară) sau sindrom poliomedular dorsal (disociaţie termoalgezică dispusă radicular, prurit, chiar auto-mutilaţie pe regiunea respectivă) .
Poliorhidie. Anomalie caracterizată prin existenţa testiculelor supranumerare.
Polip. Varietate de papilom sau condilom dezvoltată pe suprafaţa unei mucoase (bucale, vaginale, prepuţiale, uretrale etc.).
P0L Polipag. Monstru monomfalian. 518 cu două coloane vertebrale complete şi independente, cu mandibulă dublă, craniul părînd simplu, dar avînd două găuri occipitale, două maxile, două limbi, toracele fiind însă unic. Poliploid. Termen folosit pentru caracterizarea nucleului celulelor care au mai mulţi decît 2 n cromozomi. Poliploidle. Mutaţie kariotipi-că manifestată prin mărirea cu un multiplu a stării haploide (3 N, 4N etc.).
      Polipnee (gr. poly: numeros, pnein: a respira), sin. tahipnee. Mărirea frecvenţei mişcărilor respiratorii.
      Polipos. Cu aspect de polip. Polipoză. Afecţiune caracterizată prin dezvoltarea unor polipi multipli, în diverse zone ale mucoaselor.
      Polipod. Monstru avînd mai multe picioare decît normal. Polipsie, v. Polidipsie. Poliradiculat. Ou mai multe rădăcini: molar poliradiculat etc.
      Poliserozita porcilor, v. Glâs-ser.
      Poliserozită, sin. poliserită. Inflamaţia concomitentă a mai multor seroase.
      Polisomie, sin. aneuploidia. Mutaţie kariotipică manifestată prin creşterea numărului de cromosomi cu o cifră inferioară stării haploide (creşte cu un cromosom, doi, trei etc.). Polispermie. Termen utilizat pentru definirea procesului de rezultare a unui zigot prin fecundarea unei ovule de către mai mulţi spermatozoizi. Po-iispermia pare a fi originea monştrilor dubli.
      Polltelie, v. Polimastie. Politrofle. Exces în procesul de nutriţie.
Poliurie (gr. poli: mult, numeros, ouron: urină). Creşterea diurezei.
Polivalent. Care posedă mai multe proprietăţi diferite: ser plivalent etc.
Polivoltîne. Rase de viermi de mătase, la care metamorfoza se repetă de mai multe ori pe an şi dau mai multe recolte de gogoşi.
Polo-Poney. Tip de cal, din grupa cailor Poney, adaptat pentru jocul de polo, robust, rezistent, uşor, dotat cu un temperament vioi, cu statură oscilînd în jurul a 1,40 m, cu capul mic şi conformaţie armonioasă .
Polverara. Rasă de găini italiană asemănătoare cu rasa Pa-dovana, de care se deosebeşte prin moţul mai mic şi drept. Are o dezvoltare medie, este rustică şi precoce, în general de culoare neagră. Se cunosc şi varietăţi de culoare albă, aurie, argintie etc.
Polwat. Rasă de oi pentru carne şi lînă fină, creată în Australia, prin încrucişarea oilor Merinos cu berbeci Lincoln, adaptată pentru zonele umede şi reci. Are forme simetrice, adînci şi largi, întrucîtva asemănătoare cu rasa Corriedale, lînă fină şi lungă de circa 10 cm, carne de bună calitate.
Pomadă. Formă medicamentoasă în care substanţa activă este încorporată într-o substanţă moale (vaselină, grăsime animală etc.), care se poate întinde pe piele.
Pomerană. Rasă de gîşte, rustică, cu greutate corporală de 7—8 kg, cu mai multe varietăţi de culoare: albă, cenuşie, cenu-şie-bălţată cu alb.
Ponei din Ţara Galilor, sin. Welsh Poney. Rasă de cai, de statură mică (cca. 1,25 m), cu capul scurt, gîtul împodobit cu
coamă abundentă, constituţie robustă, cu mers destul de rapid.
 Ponei Schetlandesi, v. Schet-landpony.
 Poney. Denumire dată unor cai de talie mică, utilizaţi fie pentru şa, fie pentru tracţiune uşoară, caracterizaţi prin temperament vioi şi constituţie robustă. Principalele rase de Poney ce se cresc în Anglia sînt: Poneiul din ţara Galilor sau Welsh Poney, Poneiul schetlandesi, Polo-Poneiul etc.
 Pontă. 1 — Eliminarea unei ovule sau a unui ou (la păsări).
 2 — Termenul defineşte, în plus, eliberarea unei ovule din foliculul ovarian.
 Pontă intraabdominală. Căderea ovulei în cavitatea abdominală.
 Pontin. Care se referă la puntea mezencefalică (protuberanţa inelară).
 Pontremolese. Rasă de taurine italiană^ cu aptitudini triple, cu robă de culoare roşie, mai închisă la tauri şi mai deschisă la vaci, cu o dungă mai deschisă de-a lungul spinării. Are talie mică (1,35 m), conformaţie cu defecte de exterior, producţie mică de lapte cu conţinut mare de grăsime, foarte rustică şi sobră.
 Poplitee (lat. A. poplitea). Continuare a arterei femurale, de la nivelul la care se izolează artera femurală caudală pînă în zona în care se bifurcă în a. tibială anterioară şi a. tibială posterioară. Emite pe traiect ramuri articulare şi ramuri musculare.
 Popliteu (lat. poples, itis: încheietura genunchiului). Muşchi situat înapoia articulaţiei fe-muro-tibiale, inserat proximal în foseta musculară caudală a condilului femural lateral şi
 distal pe suprafaţa poplitee a tibiei.
Popper (proba-). Probă pentru evidenţierea coluriei.
Populaţie. Grup mare de indivizi care cuprinde mulţi descendenţi şi care în sens genetic reprezintă un grup de reproducere, constituind unitatea de studiu în genetica cantitativă. Populaţie mare. Populaţia în care numărul indivizilor este de ordinul sutelor sau miilor, în absenţa proceselor sistematice (migraţie, mutaţie şi selecţie), la o populaţie mare, frecvenţa genelor şi genotipuri-lor rămîn nealterate de la o generaţie la alta.
Populaţie mică, sin. subpopmla-ţie, grupă, suşâ, linie. Populaţie cu număr mic de indivizi, care în absenţa proceselor sistematice (migraţie, mutaţie şi selecţie) este supusă proceselor dis-persive, adică schimbării întîm-plătoare a frecvenţei genelor de la o generaţie la alta, cauzate de condiţia de probă (efectul probei) a gârneţilor.
Porc pitic de. Gottingen. Porc pitic creat prin încrucişarea porcului pitic vietnamez cu p ci din Minnesota şi prin selecţie. Are talia şi greutatea corporală redusă (sub 1/5, faţă de rasa locală germană ameliorată), fecunditate bună etc. Se foloseşte pentru cercetări ştiinţifice, în special în chirurgie, dermatologie, farmacologie, biologie, aeronautică şi radiobiologie.
Porcuşor (lat. Gobio gobio). Specie de peşte din familia ciprinidelor, lung de 6—12 cm, cu corpul fuziform, cu un şir de pete întunecate pe flancuri, cu mustăţi etc. Trăieşte şi la noi, în apele din regiunea de şes şi de dealuri şi are o importanţă economică locală.
POR
519
 POR Porîirie congenitală, sin. porfi-520 w'wMf'te congenitală, hematopor-firie, osteohemocromatozâ, ochro-noză etc. Stare determinată genetic, cu formări de pigment porfirinic în exces, prin tulburarea metabolismului pirolic (hemoglobinic), întîlnită la bovine şi porc, manifestată prin colorarea în galben-brun a oaselor şi dinţilor (dentinei), colorarea intermitentă în brun a urinii, fotodermatoză, uneori anemie ş.a.
     Porfirinurie. Prezenţa porfiri-nei (obişnuit a hematoporfiri-nei) în urină.
     Pormin. Premix mineral, folosit pentru prevenirea carenţelor minerale la porcine.
     Porocel. Hernie ingvino-vagi-nală, însoţită de îngroşarea exagerată a pungilor testiculare şi scleroză a celuloasei (calozităţi zonale).
     Poromfal. Hernie ombilicală complicată cu calozitate zonală. Porumb siloz. Termen impropriu folosit pentru denumirea culturii de porumb, ce se recoltează în faza lapte ceară, cînd plantele au un conţinut în apă de circa 70%, în vederea însi-lozării; corect: porumb pentru însilozare.
     Porumbacă. Guloare la păsări, caracterizată prin alternanţa unor dungi transversale de culoare închisă, cu dungi de culoare cenuşie sau albă. Porumbei căzători. Grupă de rase de porumbei pentru zbor de joc, care se caracterizează prin zbor la înălţime mare şi coborîre prin întoarcere peste cap de 20—30 ori. în ţara noastră se creşte rasa Roller oriental şi căzători gălăţeni. Porumbei-găină. Grupă de rase de porumbei de carne, cu com-formaţia corporală asemănătoare întrucîtva cu a găinilor. Din această grupă fac parte rasele:
Malteză, Modeneză, Florentină şi Huh.nsch.ecke.
Porumbei cu perucă. Rasă de porumbei, din grupa raselor ornamentale, cu o formaţiune de pene caracteristică pe gît şi în jurul capului.
Porumbei jucători la înălţime sau semi-înălţime. Grupă’ de rase de porumbei, pentru zbor de joc la înălţime. în ţara noastră se cresc porumbeii Komarom, timişoreni, clujeni şi, dublu moţaţi de Ardeal.
Porumbei jucători la nivelul solului. Grupă de rase de porumbei pentru zbor de joc, care se caracterizează printr-un joc aproape de sol, de multe ori sprijinindu-se cu vîrful aripilor sau cozii de pămînt.
Porumbei guşaţi. Subgrupă de rase de porumbei, din grupa raselor ornamentale, caracterizată prin posibilitatea dilatării subregiunii guşii prin respiraţia şi reţinerea aerului. în perioada împerecherii masculul îşi poate umfla subregiunea guşii, încît aceasta apare mai mare decît restul corpului.
Porumbei pescăruşi. Grupă mare de rase de porumbei de ornament. Dintre aceştia la noi se cresc pescăruşii orientali, pescăruşii germani şi pescăruşii chinezi.
Porumbeii tamburi, sin. porumbeii toboşari. Subgrupă de rase de porumbei, din grupa raselor ornamentale, originari din Asia. Cea mai reprezentativă rasă este Tamburul de Buchara. Porumbel de casă (lat. Columba livia domestica). Specie de porumbei domesticită la sfîrşitul neoliticului, care a dat naştere unui număr foarte mare şi variat de rase (v. denumirile corespunzătoare raselor). Porumbel de stîncă (lat. Columba livia). Specie de porumbei sălbatici, strămoşul porumbei-
lor de casă. Se vînează pentru carnea sa apreciată.
 Porumbel mare (lat. Columba palumbus), sin. P. gulerat. Specie de porumbei, caracterizaţi printr-un frumos guler de pene, răspîndită în Europa şi Asia de vest.
 Porumbel sălbatic (lat. Columba oenas). Specie de porumbei sălbatici, răspîndită în aproape întreagă Europă. Se vînează pentru carnea sa gustoasă. Posologie (gr. poson: cît, logos: studiu). Studiul dozelor diferitelor medicamente, în funcţie de specie, rasă, vîrstă, sex, diagnostic etc.
 Potasemie, sin. kaliemie. Gon-ţinutul în potasiu al sîngelui. Potîrniche (lat. Perdix perdix). Specie de pasăre din ordinul galiformelor, de mărimea unui porumbel, dar mai robustă, de culoare brun-pestriţă pe spate, cenuşie pe piept, iar pe pîntece albă şi cu un desen în formă de potcoavă, de culoare brună. Trăieşte pe cîmpii şi se hrăneşte cu seminţe. La noi este pasăre sedentară. Foarte apreciată ca vînat.
 POX-grup. Grupul de virusuri care produc variolele. Pramenca. Rasă de oi locală cu lîna lungă şi groasă, din R.S.F. Jugoslavia, apro'ape identică cu Ţurcana, cu numeroase varietăţi locale.
 Precipitare, sin. reacţie de precipitare, reacţie de floculare. 1 — Formare de particule vizibile (flocoane) într-un mediu lichid, ca o consecinţă a unor reacţii de ordin fizic, chimic sau biologic. 2 — Reacţie imunitară, declanşată în urma cuplării antigenului cu anticorpul, utilizată pentru diagnosticul unor boli infecţioase, în identificarea unor specii rnicrobiene, pentru titrarea serurilor antibacteriene
 şi antitoxice, în expertiza aii-mentelor, medicina legală etc. 521 Precipitină. Anticorp ce favorizează formarea de precipitate în mediul care conţine antigenul corespunzător.
 Precolostru. Secreţie asemănătoare cu colostrul, secretată şi eventual eliminată de mamelă în picături, cu mult timp înainte de parturiţie.
 Predigestie. Termen utilizat pentru definirea actelor preliminarii ale digestiei (masticaţie, insalivaţie etc.).
 Predispozant. Termen de califi- „ care pentru factorii care fac organismul receptiv faţă de o anumită boală.
 Predispoziţie. Stare organică generală de receptivitate pentru
 o  boală sau de favorizare în apariţia unei modificări organice.
 Preducea apicolă. Instrument folosit de apicultori pentru extragerea dintr-un fagure cu puiet a unor celule cu larve tinere abia eclozionate, pentru creşterea de mătci după metoda Heyrand. în acest scop se foloseşte preduceaua nr. 8 utilizată în curelărie.
 Prehensiune. Acţiunea prin care animalele introduc alimentele şi apa în cavitatea bucală (pre-hensiunea alimentelor). Prehipovitaminoză. Fază premergătoare vitaminozei clinic evidente ca atare; prehipovita-minoza este clinic inaparentă sau se manifestă prin simptomatologie incertă.
 Preleva(a-). A recolta un eşantion de ţesut, lichid organic etc. cu scopul de a fi studiat. Prematur. Gare se manifestă înainte de termenul sau timpul obişnuit:    naştere     prematură
 (naştere înainte de termen) etc. Premix, sin. vitamealo, supra-nucleu. Amestec variat de vitamine şi oligoelemente (Gu, Fe,
PRE I, Mn, Mg, Zn etc.) în excipient, 522 Pr°teic, destinat echilibrării raţiei. La noi în ţară se prepară „avimin" (pentru păsări) şi „pormin" (pentru porci). Premolar. Termen utilizat pentru denumirea molarilor situaţi între canini (spaţiul interden-tar) şi primul molar, caracterizaţi prin dimensiuni mai reduse şi succedenţă.
     Preparat galenic. Preparat farmaceutic care presupune prelucrări relativ mai complicate: tincturi, extracte, siropuri etc.; uneori nu se face distincţie netă faţă de „forma medicamentoasă".
     Prepeliţă (lat. Coturni x coiur-nix). Specie de pasăre călătoare din ordinul galiformelor, mai mare decît o vrabie, de culoare brună, cu dungi albe şi negre. Trăieşte la noi în ţară, în cîmpii deschise, din primăvară pînă în toamnă. Numai masculul este cîntăreţ. Se vî-nează pentru carnea ei gustoasă. Prepeliţă japoneză (lat. Cohtr-nix coturnix japonica). Prepeliţă domestică, ce se creste pentru producţia de ouă şi carne.
     Prepubian. Oare se găseşte înaintea pubisului: tendon prepubian: formaţiune fibroasă de inserţie în comun pe marginea anterioară a pubisului a muşchilor drepţi abdominali, tunicii abdominale şi eventual a fasciculului subpubian al ligamentului articular coxofemural. Prepulsie. Acţiunea de împingere a bazei limbii spre orificiul bucal, cu sau fără scoaterea limbii din cavitatea bucală. A nu se confunda cu propulsia. Prepuţ, sin. furai. Cată a pielii care acoperă glandul penian.
  •—Prepuţial. Gare are contingenţe sau aparţine prepuţului. Presbiţie. Hipermetropie provocată de vîrstă.
 Presistolic. Care se produce înaintea sistolei ventriculare. Presoxin, sin. Glanduitrin, Pi-tuitrin. Preparat cu oxitocină, utilizat datorită acţiunii pe musculatura uterină etc. în metrite, distocii, mamite, ovo-retenţie la păsări ş.a. Prestarter. Furaj combinat, complet, preparat pentru hrănirea în primele 5 — 6 zile la pui, în primele 2 săptămîni la curci şi pînă la 5 — 5,5 kg greutate la purcei. Se caracterizează printr-un procent ridicat de proteine (cea 23 — 25% la pui, 30% la curci, 20% la purcei) şi de vitamine din grupa de creştere, liposolubile (A, U).
 Preventiv. Care urmăreşte să împiedice apariţia unei boli sau accident chirurgical. Prevenţie. Acţiunea ce se duce pentru evitarea apariţiei unei boli transmisibile (infecţioase sau parazitare).
 Prevertebral. Care se găseşte înaintea vertebrelor. La animalele patrupede, prevertebral înseamnează de fapt subverte-bral (sub corpul vertebrelor). De exemplu, ganglionii prever-tebrali: ganglionii care se găsesc situaţi sub corpul vertebrelor (ganglioni ortosimpatici). Prezentare. Termen sub care se defineşte modul în care fetusul îşi angajează în bazin întîi extremitatea cefalică sau cea caudală. Prezentările intermediare provoacă distocii. Priapisni (de la Priap, membru viril). Erecţie peniană exagerată şi prelungită, produsă reflex, prin iritaţii genitourinare (cistite, uretrite), în unele boli ale centrilor nervoşi, intoxicaţie cu cantaridă ş.a.
 Primar (lat. primus: primul). Oare n-a fost precedat de altul: infecţie primară (primă infecţie) etc.
Primipară. La prima parturiţie. Antonim: pluriparâ.
Prislop. Linie principală din rasa de cai Huţuli.
....Prive. Sufix indicînd lipsa. De exemplu, tulburări tireo-prive: tulburări prin lipsa tiroidei, prin suprimarea rolului ei, prin ablaţia ei etc. Proaccelerină, v. Accelerină. Proba aglutinării în inel. Metodă rapidă de diagnostic a brucelozei la vacile şi caprele în lactaţie, constînd din introducerea într-o eprubetă cu lapte a unei suspensii de Brucella abortus. în caz pozitiv, în partea superioară a eprubetei apare un inel mai colorat.
Proba anesteziei. Utilizarea unei substanţe anestezice injectate pe traiectul nervilor pentru a se preciza sediul unei şchiopături.
Proba celor două colire (Jaffl).
Utilizarea cocainei şi adrenali-nei pentru precizarea neuronului lezat, în caz de anizocorie. Proba celor trei colire (Berry-man). Utilizarea cocainei, adre-nalinei şi homatropinei pentru diferenţierea anizocoriei congenitale de cea cîştigată.
Proba celor trei' imagini (Pur-kinje-Samson). Probă de verificare a cristalinului, constînd din plasarea unei lumînări aprinse la 10 cm de ochiul atro-pinizat, în care se observă apariţia a trei imagini luminoase: una pe cornee, alta pe crista-loida anterioară şi o a treia (mică şi răsturnată) pe crista-loida posterioară. în afachie ultimile imagini lipsesc.
Proba cercurilor concentrice. (Berlin). Verificarea astigma-tismului cristalinian prin examinarea ochiului la iluminare directă, cu oglinda situată la 1 m de ochi. Mişcînd sursa de lumină, dacă există astigma-tism cristalinian, ochiul pre-
zintă o serie de inele concentrice strălucitoare.
Proba colorantului. Utilizarea unei soluţii de fluoresceină în carbonat de calciu pentru punerea în evidenţă a soluţiilor de continuitate fine de pe cornee.
Proba conului. Metoda folosită pentru verificarea sensibilităţii aparatului sesamoidian, constînd din plasarea sub copită a unei pane de lemn cu înclinare de 25° şi orientată cu vîrful spre călcîiele copitei. Animalul cu naviculartită evită să se sprijine pe membrul bolnav supus probei.
Proba eparvenului. Verificarea existenţei leziunilor osoase la un cal suspectat de eparven, constînd din flexarea în exces a membrului posterior timp de
3—5 minute şi forţarea plecării bruşte la trap, animalul cu eparven manifestînd lipsă de sprijin la primii paşi.
Proba flanelei, sin. proba înfâ-şării. Metodă de diagnostic a osteitelor metapodiale, constînd din aplicarea unei feşi pe regiunea autopodială, şchiopătu-ra ameliorîndu-se sau dispărînd cît timp se menţine faşa. Proba planului înclinat, v. Proba conului.
Proba potcoavei cu punte. Metodă de diagnostic a navicular-tritei, şchiopătură accentuîn-du-se după aplicarea unei potcoave cu punte şi fără colţi în cazul că animalul suferă de alteraţii sesamoidiane.
Proba scării simple, sin. metoda dr. Paştea. Metodă de diagnostic a categoriei şi sediului şchiopăturii, constînd din purtarea animalului pe direcţia unei linii trasate pe sol şi împărţirea segmentului dintre două urme succesive (lungimea pasului) în 8 diviziuni. Urma membrului sănătos se găseşte
PRO
523
PRO înapoia diviziunii a 4-a în cazul 524 şchiopăturii în sprijin, provocată de leziuni situate la elementele pasive, şi înaintea diviziunii a 4-a, în cazul şchiopă-turilor în suspensie, produse de leziuni la elementele active. Probabil. Pentru care există toate motivele să fie presupus. Probabilitate (diagnostic de ).
      1 — Diagnostic neexprimînd o certitudine, dar care are toate şansele să fie confirmat, fără însă a exista certitudinea acestei confirmări. 2 — Diagnostic neconfirmat, dar cu posibilitatea de a fi.
      Probitate profesională (lat. probis: cinste). 1 — Onestitate profesională. 2 — Respectarea riguroasă a obligaţiilor morale, profesionale, a adevărului ştiinţific etc. reprezentînd caracteristica esenţială a omului de ştiinţă.
      Procâin-penicilina, v. Penicilină.
      Procaină, v. Novocaină.
      Proces (lat. procesus: înaintare, progres). Termen utilizat pentru definirea unui ansamblu de fenomene clinice, biologice, patologice etc.
      Procese dispersive. Procese care apar la populaţiile mici ca efecte ale probelor, fiind previzibile cantitativ dar nu şi direcţional. Ele au ca efecte diferenţierea între subpopulaţii, reducerea variaţiei genetice şi creşterea frecvenţei homozigo-ţilor în dauna heterozigoţilor. Procese sistematice. Procese care tind să schimbe frecvenţa genelor într-un mod previzibil, atît cantitativ cît şi direcţional: migraţia, mutaţia şi selecţia. Proconvertina, sin .factorul VII. Factor al coagulării sîngelui, intervenind sub forma activă (convertina) în convertirea pro-trombinei în trombină,
 Proctectomie (gr. proctos: anus). Rezecţia unei porţiuni din peretele rectal în (caz de prolaps ireponibil).
 Proctită. Inflamaţia rectului sau anusului.
 Proctocel (gr. proctos: anus, kili: hernie), sin. proctoptoză. Relaxare exagerată a muşchilor ano-rectali, urmată adesea de prolaps.
 Proctopexie (gr. proktos: anus, pixis: fixare). Fixarea rectului prin diverse artificii, la sacrum sau la ligamentul sacro-sciatic, cu scopul de a remedia un prolaps ano-rectal.
 Proctoptoză, v. Proctocel. Proctor. Soi de orzoaică, ce se cultivă în Banat, Transilvania şi nordul Moldovei. Proctoragie. Hemoragie ano-rectală.
 Proctoscopie. Examenul vizual al anusului şi rectului. Proctotomie. Incizarea anusului şi rectului, în caz de stricturi cicatriciale.
 Prodrom (gr. pro; înainte, dro-mos: cursă). Fază de manifestări premergătoare, neclare (semne generale ş.a.), după care urmează simptomatologia tipică a bolii, în perioada de stare propriu-zisă. Productivitatea animalelor domestice. Expresia capacităţii productive şi a însuşirilor biologice generale ale unei populaţii, unui animal etc.
 Produs tipizat, v. Specialitate farmaceutică.
 Proestru. Fază a ciclului oestral, corespunzătoare perioadei de dezvoltare a foliculului de Graaf.
 Profază. Prima fază a diviziunii celulare (kariokinezei), în care cromatina se organizează în spirem (dens, apoi lax), ce se rupe ulterior, dînd naştere cromozomilor, timp în care dispare membrana nucleară.
 Profilactic (gr. profîlassein: a garanta). Oare se referă la profilaxie.
 Profilaxie. Totalitatea măsurilor de prevenţie, de precauţie, pentru prevenirea unei boli care ar putea apărea.
 Profundă a braţului (lat. A. profunda brachii), sin. artera humerală profundă. Evidentă colaterală caudală a a. brahiale (humerale), detaşată sub nivelul inserţiei humerale a marelui rotund. Pătrunde în masa tri-cepsului brahial, distribuindu-i ramuri, precum şi tensorului fasciei antibrahiale, brahialului şi capsulei articulare.
 Profundă femurală (lat. A. profunda femoris), sin. artera femurală caudală. Colaterală principală a arterei femurale, marcînd limita de continuitate dintre a. iliacă externă şi a. femurală. Adesea (cal, bou etc.) la origine se detaşă în comun cu trunchiul pudendo-epigas-tric, îndreptîndu-se caudal, pentru a pătrunde între m. iliac şi pectineu, apoi între femur şi adductorii coapsei, distribuindu-se muşchilor zonali, dînd ramuri ascendente (anastomozate cu ramuri din gluteea caudală şi cu arterea tarsică recurentă) şi ramuri descendente (anastomozate cu artera recurentă tibială) etc. Progesteron. Hormon produs de corpul galben ovarian şi de placentă, acţionînd asupra mucoasei uterine, favorizînd ni-daţia şi dezvoltarea zigotului, inhibînd contracţiile uterine. Proglotă. Segment corporal individualizat al teniilor, fiecare avînd organe genitale mascule şi femele.
 Prognatism (gr. pro: înainte, gnatos: maxilar). Anomalie caracterizată prin proeminarea spre înainte a unui maxilar (prognatism superior sau infe-
 rior), faţă de celălalt, aparent normal.
Prognostic (gr. pro: înainte, gnosis: ^ cunoaştere), sin. prognoză. în medicină: stabilirea anticipată a modului cum se va desfăşura boala, la anumit caz şi cum se va termina. Prolabat. Termen uzitat pentru caracterizarea organului care este afectat de prolaps. Prolactină. Hormon prehipofi-zar stimulator al secreţiei de lapte.
Prolan. Hormon placentar sau preparat ce conţine hormon foliculo-stimulator („Prolan A"), luteostimulant („Prolan"), eventual şi vitamină E („Prolan E“), utilizat în combaterea sterilităţii de ordin gonadic etc. Prolaps (lat. pro: înainte, la-bare: a sta să cadă). 1 — Relaxarea şi „căderea" (deplasarea) unui organ în afară sau înaintea zonei lui topografice. 2 — Deplasarea şi răsfrîngerea unui organ cavitar (tubular): prolaps uterin rectal etc. 3 — Deplasarea unei formaţiuni dintr-o cavitate: prolaps irian etc. Prolaps irian. Afecţiune post-traumatică a bulbului ocular, constînd din anclavarea unei porţiuni de iris între buzele unei plăgi corneene.
Prolaps rectal. Proeminarea rectului în afara orificiului anal, prin răsfrîngerea lui pe dos, ca
o  consecinţă a relaxării sfinc-terului anal şi a musculaturii longitudinale, în urma unor eforturi de defecare.
Prolaps uterin. Deplasarea, răsfrîngerea şi apariţia uterului la nivelul orificiului vulvar, ca urmare a unei distocii, efort de parturiţie, slăbire a ligamentelor largi etc.
Prolaps vaginal. Proeminarea vaginei la nivelul orificiului vulvar, ca urmare a relaxării
 PRO
 525
     pereţilor, atoniei musculare 526 sau eforturilor distocice.
     Proliferare. Termen utilizat pentru indicarea multiplicării celulare în dezvoltarea unui organ, formaţiuni etc. sau în cicatrizarea unei plăgi. Prolific. 1 — Gel care se multiplică rapid. 2 — Care are capacitatea de a se înmulţi.
     3  — în limbaj obişnuit se utilizează pentru definirea indivizilor care, într-un timp scurt, dau naştere unui mare număr de descendenţi.
     Prolificitate. 1 — Capacitatea pe care o are un individ, o rasă etc. de a se înmulţi rapid. 2 — Indice care reprezintă numărul total de produşi născuţi la o fătare de femelele mamiferelor multipare. La speciile domestice (în special la porcine) reprezintă unul din principalele criterii în lucrările de selecţie şi de ameliorare a raselor. Pronator. Muşciii care intervine în executarea mişcării de pro-naţie.
     Pronaţie. Mişcarea prin care extremitatea inferioară a radiusului este adusă înaintea ulnei, palma fiind orientată în jos.
     Propamicin, v. Penicilină. Propedeutică (gr. pro: înainte, paideyein: a învăţa). Ştiinţă pregătitoare; termen aplicat mai cu seamă disciplinelor imediat premergătoare clinicii (semiologia etc.), care pregătesc pe viitorul specialist pentru activitatea imediată de clinică.
     Properdină. Oomplex de anticorpi normali, prezenţi în serul sanguin, de natură euglobuli-.nică, activ faţă de bacteriile Gram-negative; se deosebeşte de alexină prin termorezistenţă mai crescută.
     Propolis, sin, cleiul albinelor. Substanţă răşinoasă cu aromă
 pronunţaţi, produsă de albine
 şi folosită pentru astuparea crăpăturilor şi ungerea pereţilor din cuib, precum şi pentru acoperirea dăunătorilor care nu pot fi evacuaţi din cuib. Propulsie. Dinamica complexă prin care corpul animal este împins (deplasat) spre înainte. A nu se confunda cu prepulsia. Prosopalgie (gr. prosopon: faţă, algos: durere). Durere facială. Prosoplegie. Paralizie facială. Prostată. Glandă anexă impară a aparatului genital mascul, situată pe faţa dorsală a uretrei intrapelviene, avînd o structură tubulo-alveolară, cu segmente secretoare (tubi ramificaţi, cu alveole mari şi epiteliu cilindric sau poliedric), canale secretoare şi o stromă. Prostatectomic. Operaţia de ablaţie a prostatei.
 Prostatită. Inflamaţia prostatei, provocată de factori traumatici, infecţios i, bătrîneţe etc., întîlnită mai ales la cîine şi manifestată prin dureri zonale, tulburări în micţiune etc. Prostatolit. Calcul prostatic. Prostagnominoza păsărilor. Parazitoză a găinilor ouătoare, care afectează punga Fabriciuş, oviductul şi cloaca, produsă de Prosthogominus pelhicidus şi manifestată clinic prin tulburări de pontă (faza I, care ţine 25 — 30 zile, oul avînd coaja ondulată, groasă, apoi friabilă), apetit scăzut, tristeţe, bărbiţe cianotice, scurgere cloa-cală (faza a Il-a, care ţine de la a 30-a zi la a 50-a), proeminarea anusului, abdomen sensibil (de la a 50-a la a 60-a zi), boala fiind în general mortală. Prostovol. Unealtă de pescuit confecţionată dintr-o plasă rotundă cu diametrul de 4—4,5 m, avînd în centru montat un inel metalic şi prevăzută la marginea exterioară cu o frîn-
 ghie pe care sînt înşirate greutăţi de plumb.
Prostraţie. Stare de depresiune excesivă, caracterizată prin reducerea sensibilităţii, adina-mie, întîrzierea reflexelor. Proteina C reactivă. Proteină plasmatică anormală, decelată printr-un test imunologic, considerată drept semn fidel şi precoce al inflamaţiilor. Proteinoterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea substanţelor proteice, străine de organism, cu scopul provocării unui şoc coloidoclazic.
Proteinurie, v. Albuminurie. Proteolitic. Care hidrolizează proteinele.
Proteus. Gen de bac iii nesporu-laţi, Gram-negativi, din fam. Enterobacteriaceae, izolat adesea din substraturi putrezite, din unele alimente, produse patologice etc.; se pare că intervine în toxiinfecţiile alimentare.
Proteză. Artificiu de înlocuire a unei formaţiuni, organ etc. printr-o formaţiune similară, confecţionată dintr-un material străin de organism. Protodiastolic (gr. protos: la început, primul). Care coincide cu începutul diastolei (sulfurile de insuficienţă sigmoidă etc.). Protoglie, sin. nevroglia de tip protoplasmatic. Nevroglia substanţei cenuşii. GUocel protoplasmatic. Celula in păianjen. Astrocit. Gliocit perivas-cular. Nevroglia substanţei cenuşii, avînd corpul lipsit de gliofibrile şi prelungiri spinoase.
Protopatic. 1 — Care se referă la
o boală esenţială: simptom protopatic etc. 2 — Care se referă la sensibilitate.
Protopatie. Boală primitivă, e-senţială.
Protoplasmatic. Care se referă PRO la protoplasmă sau aparţine 527 protoplasmei.
Protoplasmă. Termen general definind totalitatea substanţei vii celulare.
Protostrongilidoză, v. Strongila-toză.
Protozooză. Boală produsă de vieţuitoare din încrengătura Protozoa (babesioză, toxoplas-moză, coccidioză, balandidioză etc.)
Protractil. Care poate fi întins în afară: protractilitatea limbii (Ia cameleon) etc.
Protrombină. Substanţă conţinută în sînge şi care, sub influenţa trombochinazei, este transformată în trombină.
Protrusie. Deplasarea anormală a unei formaţiuni, organ etc. spre înainte, cu răsfrîngerea parţială şi cîştigarea unor noi raporturi: protrusia pleoapei etc. Protuberanţă (lat. pro: înainte, tuber: tubercul). 1 — Eminenţă osoasă (în special craniană), cu bază largă, nedelimitată precis.
2  — Termen utilizat uneori pentru definirea punţii mezen-f alice.
Protuberanţial (sindrom-). Manifestări ale leziunilor protu-beranţei:     hemiplegie  alternă,
hsmiplegie heterolaterală a feţei şi trunchiului etc.
Pro virus. Virus integrat într-o celulă, în echilibru cu acesta, însă în măsură să devină patogen.
Provit. Nutreţ concentrat complet (nutreţ combinat), produs în Polonia, cu un conţinut de 0,98 U.N. şi 420 g P.D./kg, folosit în hrana diferitelor categorii de porci.
Pro vitamină. Substanţă, în principiu inactivă, conţinută în alimente, furaje etc. şi pe care organismul o transformă în vitamină activă.
PR° Prowazek, v. Borrel (corpus-528 cu li-).
     Prozencefal. Vezicula anterioară a creierului embrionar. Pruriginos (lat. prurigo: mîn-cărime). Care provoacă mîncă-rime, este însoţit de mîncă-rime, declanşînd o tendinţă imperioasă de scărpinare.
     Prurigo. Termen latin utilizat ca atare pentru definirea unor boli cutanate diverse, caracterizate în general prin senzaţie intensă de mîncărime şi tendin--~^ţa irezistibilă la scărpinat. Prurit, sin. mîncărime. Pareste-zie ce determină animalul să se scarpine, să muşte o anumită zonă etc. Indică fie o afecţiune cutanată parazitară sau infecţioasă, fie o neurodermatoză funcţională, presupunînd un mecanism de sensibilizare. Psatnom. Tumoră intracraniană ce conţine granule calcificate sau similare cu acestea (menin-gioame, colesteatoame). Pseudartroză. Falsă articulaţie, apărută cel mai adesea patologic, la nivelul unui focar de fractură neimobilizată sau defectuos imobilizată, distingîndu-se pseudartroze flotante, fibroase şi fibrosinoviale. Pseudencefal. Monstru avînd en-cefalul înlocuit printr-o tumoră vasculară,craniul şi canalul ver-trebal fiind larg deschise şi măduva spinării lipsind. Pseudestezie. Falsă senzaţie, consecutivă unei impresii normale; iluzie.
     Pseudo... Prefix indicînd o similitudine aparentă, relativă, falsă.
     Pseudoblepsie. Pervertirea simţului vederii.
     Pseudocefal. Monstru prezentînd craniul ascuns într-o masă cărnoasă cefalotoracică. Pseudocontractură. Gontractură independentă de o afectare primară a centrilor nervoşi motori
 datorită modificărilor mecanice sau durerii din regiunea interesată: pseudotrismus, pseudotor-ticolis, pseudolumbago etc. (v. şi convulsie).
 Pseudodiabet, v. Diabet (insipid).
 Pseudof legmon. Edem congestiv, indurat, de origine distrofică, în general postnevritică. Pseudofluctnaţie, sin. fluctuaţie falsă. Senzaţie de fluctuaţie (de val), produsă la palpaţia prin lovire, în lipsa unei colecţii lichide cavitare; se produce în caz de edeme în regiuni cu ţesut conjunctiv abundent (cum ar fi regiunea salbei) etc. Pseudograviditate, v. Gestaţie imaginară.
 Pseudohermaîroditism. Termenul corect pentru ceea ce se defineşte în mod obişnuit drept hermafroditism (care la mami-fere-i de domeniul legendei), în fond fiind vorba de coexistenţă sub o formă inegal dezvoltată a organelor genitale mas-cule (rudimentare) la o femelă, realizîndu-se „ginandria", sau a organelor rudimentare femele la un mascul, realizîndu-se „androginia".
 Pseudohernie musculară. Afecţiune traumatică, individualizată prin ieşirea unui cap de ruptură musculară printr-o breşă fascială.
 Pseudohipertroîie. Mărire în volum dependentă nu de celulele parenchimatoase ale organului atins, ci de proliferarea conjunctiva.
 Pseudohipopion, sin. depozit descemitic. Depozit fibrinos, granular, redus, cu formă piramidală, situat la nivelul unghiului iridocornean inferior. Pseudoicter. Golorare gălbuie independentă de pigmenţii biliari (icter carotenic, citric etc.). Pseudoincastelură. Deformare
cutiei de corn a copitei, provocată de o osteită falangiană. Pseudoleuconiă. Opacifiere in-flamatorie a corneii, caracterizată prin abolirea totală şi temporară a transparenţei corneene.
Pseudoleucoză.Hiperplazie malignă neleucotică a organelor hematopoetice (reticuloendote-lioame, reticulohistiocitoame etc.), interesînd adesea un singur limfoganglion sau o singură grupă ganglionară; nu determină modificări leucem'ice, infiltrate întinse în ţesuturi sau generalizare.
Pseudolipidoza viţeilor. Instalată congenital sau pînă la vîrs-ta de mai multe luni, la rasa Aberden-Angus, boala se manifestă prin paraplegie, tremură-turi ş.a., rezidind morfopatolo-gic pe o neurodistrofie lipidică. Pseudoluxaţia rotulei. Fixarea rotulei de trocleea femurală, manifestată brusc, prin extensie forţată, în staţiune şi în mers, a piciorului interesat. Pseudomeningită, v, Meningism. Pseudomembrană, sin. falsă membrană. Termen folosit pentru definirea unor producţii patologice cu aspect lamelar, rezultate prin coagularea fi-brinei, care se organizează şi se vascularizează.
Pseudomonas. Gen de bacili nesporulaţi, Gram-negativi. Pseudomonoză. Infecţie cu Pseudomonas pyocyanea, manifestată prin semne digestive şi encefa-lice, cu evoluţie cronică la păsările adulte şi evoluţie acută la embrioni sau tineretul aviar. Pseudomorvă, sin. melioidoză. Boală contagioasă, produsă de Bacillus pseudomallei (With-mori) şi manifestată prin septicemie şi leziuni relativ asemănătoare cu cele date de mor-vă.
 Pseudonecrobaciloza ovină. A- pSE
 fecţiune deformantă supuraţi- 529 vă, necrozantă, posttraumatică a ongloanelor la oi, caracterizată prin inflamaţia supurativă „primară" a membranei cheratogene şi ,.secundar-necrotică". A nu se. confunda cu necrobaciloza podală a oilor.
 Pseudonevralgie. Durere cu caracter nevralgic, dar produsă de compresiunea rădăcinilor nervoase.
 Pseudoparaiizie, sin. paralizie falsă. Reducerea sau suprimarea motilităţii active a unei regiuni, determinată nu de lipsa influxului motor (paralizie adevărată), ci de modificări sen-sitive (dureri în timpul mişcărilor), mecanice (fracturi, lu-xaţii, dezinserţii), trofice (obstrucţii vasculare) etc. Pseudopericardită, sin. sindrom pseudopericardic. Sindrom caracterizat prin unele semne comune cu ale pericarditelor (ectazia jugularelor, edemul salbei etc.), determinat prin „tamponada" cordului prin alţi factori decît leziunile de pericardită (lim-fadenomegalii mediastinale etc.).
 Pseudoperitonită, v. Peritonism. Pseudopestă aviară. Viroză extrem de contagioasă, întîlnită mai frecvent la găină, caracterizată prin manifestări septice-mice, digestive, respiratorii şi nervoase.
 Pseudopod. Expansiune protoplasmatică leucocitară cu rol în locomoţie (deplasare) şi pre-hensiune.
 Pseudoretivitate, sin. retivitate simptomatică. Refuz de executare a comenzilor datorit durerilor din timpul efectuării mişcărilor comandate (hamaşa-mente rău ajustate, plăgi de harnaşamente etc.). Pseudoreumatism. Stare caracterizată prin semne similare
34
                                        PSE celor din boala reumatismală 580 (şchiopături, deformare şi durere articulară etc.), determinată de alte boli (artrite nereumatismale etc.).
      Pseudoseroasă. Formaţiune de origine conjunctivă care căptuşeşte o cavitate de clivaj, apărută în masa ţesutului conjunctiv: membranele sinoviale, pungile subcutane etc. Pseudosmie. Falsă senzaţie de miros.
      Pseudostoză. Deformaţie productivă care simulează o exostoză, fără însă a fi de natură osoasă. Pseudotabes. Sindrom de falsă ataxie, dependent de intercepţia centrilor sau căilor motorii (leziuni corticale, subcorticale, pe-dunculare, bulbare, medulare), realizat prin pareze sau paralizii ale diferitelor regiuni, nu prin perturbări ale aparatului de coordonare a mişcărilor. Pseudotrismus. încleştarea gurii produsă reflex, de cele mai multe ori datorită durerilor bucale, salivare, faringiene etc. Pseudotuberculoza oilor, sin. adenita cazeoasă a oilor, supura-ţia cazeoasă a oilor etc. Boală contagioasă produsă de Corynebacterium ovis (bacilul Preisz-Nocard) şi manifestată prin septicemie (forma acută), abcese cazeoase (forma cronică) etc. Pseudotuberculoza rozătoarelor. Boală infecţioasă, contagioasă, a rozătoarelor şi omului, produsă de Pasteurella pseudotuber-culosis (bacilul Malassez-Vigu-al) şi manifestată prin formaţiuni nodulare splenice foarte asemănătoare cu nodulii tuber-culoşi.
      Pseudotuberculoză. Cadru de .manifestări similare cu ale tuberculozei, determinate de alţi agenţi microbieni decît bacilul Koch.
      Pseudotuberculoză aviară. Paste ureloză (agent P. pseudotuber-
 culosis rodentium), cu manifestări generale, digestive, respiratorii etc., deseori similare cu ale holerei aviare, cu evoluţie acută sau cronică, mai frecventă la păsările în captivitate, mai rară la curcă, raţă, bibilică ş.a.
 Pseudotundere. Scurtarea pînă la acelaşi nivel a perilor din anumită zonă, făcînd impresia că ar fi fost tunşi; se datoreşte acţiunilor mecanice, unor distro-fii cutanate localizate ş.a. Pseudoturbare, v. Aujeszki. Pseudovotnitare, sin. vomitare falsă, sau esofagiană. Regurgitare de conţinut, similară cu vomitare, evacuarea făcîndu-se din sectoarele digestive anterioare compartimentelor gastrice (esofag, guşe).
 Psihastenie (gr. psiche: suflet, a: fără, sthenos: forţă), sin. neurastenie, astenie nervoasă. Reducerea funcţiei de asociaţie corticală, manifestată la animale prin tulburări de comportament (imobilitate ş.a.)
 Psihoză, v. Parapsihoză.
 Psoas (muşchi-). Muşchi din regiunea abdominală superioară, situat pe plafonul cavităţii abdominale, distingîndu-se un psoas mare şi unul mic, pari şi simetrici, inseraţi cranial pe vertebrele lombare şi pe extremitatea proximală a ultimelor coaste, psoasul mic înserîndu-se caudal pe tuberculul psoatic, iar psoasul mare pe trocanterul mic, împreună cu m. iliac, intervenind în flexiunea coapsei, bazinului, în cursul montei etc.
 Psoriazis (gr. psora: rîie). Leziune scuamoasă, uşor de îndepărtat prin grataj, după care persistă o suprafaţă roşie, ce sîngerează uşor.
 Psoropt. Gen de sarcoptid de culoare cenuşie-roşietică, cu dimensiuni de maximum 0,5 mm,
 parazit al pielii la cal, bou, oaie, provocînd rîia psoroptică. Pterigium (gr. pterigion: aripioară), sin. pterigion. Hipertrofie parţială a conjunctivei bul-bare, în zona unghiului nazal &1 ochiului, avînd aspect triunghiular, cu vîrful ascuţit orientat spre comee, apărută în urma conjunctivitelor repetate, a iri-taţiilor conjunctivale etc. Pterigofaringian (muşchi-). Muşchi faringian de formă triunghiulară, inserat pe faţa medială a apofizei pterigoide şi dispersat pe faţa laterală a faringelui, acţionînd în deglutiţie (constricţia faringelui).
Pterigoidian (os-). Lamă osoasă, turtită, situată pe partea medială a crestei pterigopalati-ne, prezentînd la extremitatea orală o apofiză recurbată (hamulus) .
Pterigoidian intern (nervul-)
(lat. N. pterygoideus internus). Ramură motrică, detaşată din n. mandibular al trigemenului şi distribuită muşchiului pterigoidian intern.
Pterigopalatin (nervul-). Termen sub care se defineşte uneori porţiunea nervului maxilar care formează ţesătură plexifor-mă dintre originea nervului palatin şi nazal aboral (la nivelul spaţiului orbitar) şi care acoperă ggl. pterigopalatin. Pterigo-palatină (lat. A. pteri-gopalatina). Colaterală a arterei maxilare interne, detaşată la nivelul hiatusului maxilar pentru a pătrunde în cavitatea nazală, trecînd prin gaura sfeno-palatină.
Pteriofagie (gr. pteron: pană). Consumul penelor (formă de manifestare a sindromului de pica).
Ptialism (gr. ptialon: salivă).
1  — Creşterea secreţiei salivare.
2  — Scurgerea la exterior a salivei (sin. salivaţie, sialoree).
 34+
 Ptiloză. Termen arhaic utilizat PTO
 pentru definirea procesului de ggj cădere (pierdere) a cililor palpebrali.
 Ptomaină (gr. ptoma: cadavru). Alcaloid (microbian) produs în timpul putrefacţiei.
 Ptomofagie (gr. ptoma: cadavru, fagein: a mînca). Consumul cadavrelor.
 Ptoză (gr. ptozis: cădere). Deplasare declivă a organelor prin relaşarea ligamentelor (gastrop-toză etc.), prin mărirea în volum (ptoza guşii în supraîncărcare etc.) sau prin reducerea tonusului şi contractilităţii (ptoza pleoapei superioare în paralizie etc.).
 Puber. Care a ajuns la pubertate.
 Pubertate. 1 — Totalitatea fenomenelor fiziologice care permit reproducerea. 2 — Perioada în care un organism tînăr devine apt să producă gameţi fecundaţii i şi să se reproducă.
 Pubian. Care se raportează, care are contiguitate sau aparţine pubisului.
 Pubis. Piesă osoasă a coxalului situată pe partea cranio-ventra-lă a bazinului, delimitînd cranial gaura obturată şi prezentînd în partea anterioară un tubercul prepubian de inserţie. Pudend (nervul-) (lat. N. ’pu-dendus), sin. n. ruşinos. Ramură ventrală a perechii a IlI-a sacrate, aşezată pe faţa medială a ligamentului sacrosciatic, de unde se îndreaptă spre arcada ischiadică, anastomozîndu-se cu S4 şi cu n. cutanat femural caudal, apoi se distribuie m. ischio-cavernos, bulbo-caver-nos, transversului perineului, ulterior conţinu îndu-se pe faţa dorsală a penisului (n. dorsal al penisului, la mascul) sau distribuindu-se clitorisului (la femelă).
 pud Pudentală externă (lat. A. pu-532 dentalis externa), sin. a. ruşinoasă externă. Terminală a trunchiului pudendo-epigastric, pătrunde în canalul ingvinal (pe partea medială şi posterioară a cordonului testicular şi pe suprafaţa tecii vaginale), la nivelul inelului ingvinal divi-zîndu-se în a. subcutanată abdominală (care se îndreaptă cra-nial) şi a. penisului (care, la rîndul ei, după un foarte scurt traiect, se împarte în a. glandului şi a. dorsală anterioară a penisului sau ramura de anas-tomoză cu pudenda internă). La femele, în locul arterei glandului şi arterei dorsale, pudenda sa termină prin a. ma-mară, distribuită la animalele mari mamelei, iar la suine şi carnivore, mamelor ingvinale. Pudentală internă (lat. A. pu-dentalis interna), sin. a. ruşinoasă internă, Colaterală viscerală a hipogastricei. La cabaline iau naştere din hipogas-trică împreună cu a. ombilicală , de unde se aşază pe marginea dorsală a obturatorului intern şi a crestei supraacetabu-lare (cuprinsă în grosimea ligamentului sacrosciatic); la mascul emite a. hemoroidală mijlocie, a. glandei bulbo-uretrale, a. hemoroidală caudală, a. pe-rineului, a. bulbului uretral, iar la femelă a. hemoroidală mijlocie, hemoroidală caudală, a. perineală şi a. bulbului vestibular. La rumegătoare, a. pu-dendă internă este foarte scurtă şi apare ca o simplă ramificaţie terminală a hipogastricei. Pe traiect emite a. hemoroidală paudală, perineală şi a. bulbului vestibular sau a. clitoridia-nă (la femelă), a. bulbului uretral şi dorsala penisului (la mascul) .
      Puerperal (lat. puerpera: lăhu-ză, mamă de copil nou-născut).
 Care se referă, are contingenţe sau aparţine perioadei ce urmează imediat după expulzarea fetusului din organismul matern.
 Puerperism. Stare puerperală. Puerperiutn (lat. puerperium: naşterea copilului). Complex de condiţii în care se găseşte femeia din momentul concep-ţiunii pînă după naştere. Prin analogie, termenul — deşi impropriu — se foloseşte şi în medicina veterinară, definind complexul de condiţiuni în care se găseşte femela în perioada care urmează fătării.
 Puî. Penajul fin format din pene mici lipsite de rahis, caracteristic pentru păsările acvatice.
 Pugley. Rasă de cîini de serviciu, cu talie mică, părul negru-şicreţ, foarte vioi şi rezistenţi. Cîinii din această rasă se dresează cu uşurinţă şi se folosesc la dirijarea şi îndrumarea turmelor de oi. în ţara noastră se găsesc mai ales în cîmp ia de vest. Pugliese. Rasă de taurine italiană, de tip podolic, cu talia de 1,40—1,50 m, cu aptitudini pentru muncă, produce circa 900 litri lapte cu 5% grăsime, rezistentă la condiţiile de climă şi hrănire parcimonioasă. Se cunosc două varietăţi: una de cîmpie, cu talia mai mare şi cu roba cenuşie-deschisă şi una de munte, cu talia mai redusă, mai rustică şi cu roba de culoare mai închisă.
 Puiernlţă. Adăpost destinat creşterii puilor şi bobocilor de la ecloziune pînă la vîrsta de
 1 — 2 luni.
 Puiet. Denumire ce se dă progeniturii unei matei într-o colonie, de la stadiul de larvă pînă apare insecta matură.
 Puiet intoxicat. Puiet intoxicat cu substanţe fungicide aduse o dată cu nectarul şi polenul
 plantelor tratate, sau cu polenul toxic al unor plante.
 Puiet părăsit, sin. puiet flă-mînd. Puiet extins peste măsură pe faguri în primele zile calde ale primăverii, care, la răcirea timpului, cînd colonia este obligată să se strîngă în ghem, este lăsat în părăsire. Puiet răcit. Puiet care a suferit acţiunea unei temperaturi scăzute din cauza deschiderii stupului la temperaturi atmosferice mai joase de 12°G, din cauza depopulării masive a coloniilor bolnave, sau din cauza altor greşeli tehnice ale apicultorilor. Puiet sufocat, sin. puiet opărit. Puiet ţinut la o temperatură de peste 38°G, în stupi fără ventilaţie şi spaţiu de refugiu pentru albine şi cu faguri de miere ne-căpăcită. Se întîlneşte la coloniile transportate în condiţii necorespunzătoare la stupăritul pastoral.
 Puiet văros, sin. Pericistimico-ză. Puietul albinelor atacat de ciuperca Perioystis apis Mos-sen.
 Puldjafoum, sin. IVodabe. Varietate din rasa de zebu Mboro, de culoare roşie închisă. Pulmon. Organul esenţial al respiraţiei, par, aşezat în cavitatea toracică, cu aspect de hemicon, orientat cu baza caudal, spri-, jinit pe diafragmă (baza pulmonului) şi avînd marginea ventrală incizată, rezultînd diverşi lobi; apical (orientat înainte), diafragmatic (sprijinit pe diafragmă) , cardiac (corespunzător zonei cardiace) şi un lob impar, accesoriu (paracardiac sau azigos). La rumegătoare, lobul apical drept este foarte dezvoltat şi aşezat sub trahee, primind o bronhie specială, iar lobul cardiac drept este dublat; la porc, lobul cardiac drept nu este dublu, dar pulmonul prezintă o bronhie aplicală dreaptă;
 la cîinc lobul apical drept este PfL rotunjit etc. Fiecare lob este 533 format din lobuli, în care pătrund terminaţiile bronhice ramificate, ajungînd la alveolele pulmonare, al căror perete cuprinde o reţea elastică, vase şi un epiteliu caracteristic, cu celule în plăci anucleate.
 Pulmonară (lat. A. pulmonalis). Artera funcţională a pulmonului cu origine în ventriculul drept, cu care comunică prin orificiul pulmonar, situat pe plafonul ventriculului drept, în stîngă orificiu lui atrio-ventricular drept. De regulă circular, orificiul pulmonar prezintă trei valvule sigmoide, în marginea lor liberă găsindu-se cîte un nodul mic (nodului lui Arantius).
 Puloroză, sin. diareea albă a puilor, pulloroză. Boală contagioasă a puilor de găină, produsă de Salmonella pullorum, transmisă prin ouă, provocînd moartea embrionilor sau puilor după ecloziune, după ce puii au prezentat o diaree evidentă, concretizări de fecale în jurul anusului etc. Puii trecuţi prin boală, care nu au murit, devin purtători de salmonele, fără să prezinte semne clinice (sau acestea sînt extrem de atenuate). Pulpar. Gare aparţine pulpei. Pulpă. Termen folosit în morfologie pentru definirea unor ţesuturi moi din diverse organe : pulpa splenică, pulpa dentară etc.
 Pulpos (rinichi-). Sub acest termen abreviativ se defineşte o boală infecţioasă a oilor, produsă de Clostridium perfringens tip D şi caracterizată prin ente-rotoxiemie convulsivantă, urmată de moarte rapidă, la necropsie constatîndu-se o congestie evidentă, care imprimă rinichiului — la cîtva timp după moarte—un aspect pulpos.
PPL Puls. Senzaţia de izbire resimţi -684 tă la degetele aplicate pe o arteră sprijinită pe un plan dur (osos, tendinos), distingîndu-se diverse tipuri de puls: alternant (după o pulsaţie evidentă ur-mînd una slabă), bigeminat (grupînd cîte două pulsaţii), lent (rar, bradicardic), venos (ce poate fi văzut la nivelul venelor), retrograd (vizibil la nivelul jugularei şi caracterizat prin propagarea lui în sens contrar curentului sangvin), arterial, capilar etc.
      Pulsatil. Gare prezintă pulsaţii. Pulsiune (lat. puhave: a trînti). Tendinţă involuntară de deplasare sau cădere: lateropulsiune etc. Pulsiunile se încadrează între simptomele de focar, apă-rînd în encefalite, cenuroză etc.
   -  Pultaceu (lat. puls, pultis: fiertură groasă de legume). Care are consistenţa unei fierturi groase, cu aspect de bulion de carne gros.
      Pulverizator apicol. Ustensil special pentru efectuarea pulverizărilor în stup, folosit ca înlocuitor al afumătorului sau pentru efectuarea tratamentului contra unor boli.
   ''"'"Pulverulent. Gare poate fi transformat în pulbere sau are aspect de pulbere.
      Pulvinar. Extremitatea posterioară, proeminentă, a păturilor optice.
      Punctat. Produs obţinut prin puncţie, în mod obişnuit destinat examinării, în vederea precizării diagnosticului. Punte-reper. Scîndură vopsită într-o culoare deschisă, cu dimensiunile de 60/20 cm, aşezată în apropierea urdinuşului, ■ pentru formarea reflexului condiţionat la albine atunci cînd urmează să se facă roiuri stolo-ni prin divizare, din coloniile prea puternice.
 Pupi Iar (reflex-), v. reflex fotomotor.
 Pupilă. Orificiul central al irisului.
 Pupilometrie. Măsurarea dimensiunilor pupilei cu un aparat special (pupilometru). Pupiloscopie, v. Schiascopie.
 Pur sînge arab, v. Arab.
 Pur sînge oriental, v. Arab. Purgativ. Substanţă medicamentoasă ce provoacă purgaţie, prin acţiune mecanică (oleu de parafină), prin modificarea resorbţiei şi secreţiei intestinale sau biliare (purgativele saline), prin iritarea mucoasei digestive (purgative catarctice si drastice) sau stimularea vagului (parasimpaticomimeti-cele).
 Purgaţie (lat. purgare: a curăţi). Eliminarea în cantitate mărită din intestin a conţinutului, declanşată obişnuit sub acţiunea purgativelor.
 Puriform (lat. pus, puris: puroi). Cu aspectul puroiului. Purin (fr.antică, purer: a dezgusta) . Lichidul de dejecţie din grajd, utilizat ca îngrăşămînt. Puroi. Lichid galben, relativ cremos, cu miros, caracteristic, adesea fetid, rezultat dintr-un proces biogen şi conţinînd leu-cocite, resturi de celule, plasmă (puroi aseptic) şi microbi (puroi septic).
 Purpură. 1. — Pată hemoragică, ce nu dispare la presiune, numită — în funcţie de dimensiuni— şi punct hemoragie (cît înţepătura de ac), peteşie (pînă la mărimea bobului de linte), echimoză şi sufuziune (petele mai mari). 2 — Stare (diateză hemoragipară, tradusă prin pete hemoragice localizate numai pe piele (purpură simplă sau exan-tematică) sau interesînd şi mucoasele, eventual unele paren-chime (purpură hemoragică); se poate datora fragilizării vascu-
 lare (purpură propriu-zisâ) sau scăderii numărului de trombo-cite (purpură trombopenică). Purtător de germeni. Organism viu în care germenii patogeni trăiesc şi se dezvoltă, fără a provoca tulburări, fiind eliminaţi odată cu diversele producţii, secreţii, excreţii sau excrete, după eliminare putînd provoca boala la alţi indivizi sau la alte specii.
Purulent. 1 — Care are aspectul şi consistenţa puroiului.
2  — Care produce puroi (corect piogen). 3 — Din care se scurge puroi. 4 — Proces însoţit de producerea de puroi.
Pustulă. Veziculă infectată, conţinînd o serozitate purulentă. Pustulă malignă. Forma externă a antraxului.
Pustullzare. Procesul de trecere a veziculelor sau papulelor în faza de pustulă.
  Pustulos. 1 — Cu aspect de pustulă. 2 — Cu pustule. Putere fecundantă. Indice relativ de apreciere a spermei folosită în însămînţările artificiale, stabilit in vivo, pe baza procentuală (fără a se putea evita erorile).
  Putere patogenă. Indice de apreciere a capacităţii patogene a unei bacterii, virus etc., prezentat sub formă procentuală. Putrefacţie. 1 — Alterarea naturală a cadavrelor sau ţesuturilor mortificate. 2 — Modificarea pe care în mod obişnuit o suferă corpurile organice, după moarte.
  Putrefiabil. Susceptibil la putrefacţie. Care poate putrezi. Putrescibil. Supus putrefacţiei. A nu se confunda cu putrefiabil.
-  Putrid. Produs prin putrefacţie. Care rezultă din putrefacţie.
t»tîT
535
      Q. (febră-) sin. febră Queesland, febră Mossman, boala Derrich-Burnet etc. Zoonoză produsă de Rickettsia burneti, contaminarea putîndu-se realiza pe cale digestivă, respiratorie sau transcutanată, întîlnită la bovine, ovine, caprine şi manifestată prin tulburări pulmonare uşoare (taurine), conjunctivite, avort, mamite (caprine) etc. Quadrigemen (tubercul-). Formaţiune cu rol de releu optic şi auditiv, situată (două perechi) pe partea dorsală a mezencefa-lului, deasupra pedunculilor cerebrali şi apeductului silvian. Quadrigeminat (tuberculi), v. Quadrigemen.
      Quadriplegie (lat. quator: patru,
      , gr. plessein: a lovi). Paralizia celor 4 picioare.
      Q.P. (lat. quantum placet: după plac). Abreviaţie folosită în
____ receptură indicînd utilizarea
536 unui component la buna alegere.
 Q.S. (lat. quantum satis:      în
 cantitate suficientă). Abreviaţie folosită în receptură, indicînd folosirea unui excipient în cantitatea necesară pentru obţinerea formei medicamentoase indicate.
 Queesland (febră), v. Q. (febră -).
 Quick (timpul lui-). Timpul de coagulare a plasmei sanguine, dependent numai de factorii care intervin în prima fază a coagulării sîngelui (timp de protrombină, proaccelerină şi proconvertină).
 Quinquina (span. de origine peruviană). Arbore originar din Peru, cultivat pentru obţinerea chininei (din scoarţa lui). 'Quintă (lat. quintus: al cincilea). Succesiunea mai multor explozii de tuse, sub formă de acces.
 Quintos. Sub formă de quintă (tuse quintoasă).
Rabdioză, sin. strongilozâ. Parazitoză produsă prin dezvoltarea mai multor specii de rab-ditide în intestinul mamiferelor şi păsărilor domestice, provo-cînd tulburări grave, mai ales la purcei şi iepuri j(larvele putînd produce dermatoze de de-cubit), manifestată clinic prin depilaţii,   tulburări diverse
respiratorii, intestinale etc. Rabdomion. Neoplasm malign al musculaturii striate.
Rabic. Gare se referă la turbare. Rabie, v. Turbare.
Rabiform. Calificativ dat acceselor sau tulburărilor asemănătoare acceselor de turbare. Se utilizează pentru calificarea manifestărilor furibunde, din diverse afecţiuni nervoase, a celor provocate de durere, intoxicaţii etc.
Rabiole. Brînză italienească, nefermentată, cu pasta moale.
Rabioline. Brînză italienească, cu pasta moale, folosită în stare proaspătă.
Rabotaj (fr. rabotage: dare la rindea). Termen utilizat pentru denumirea operaţiei de netezire a neregularităţilor dentare, în special la cal.
Rac (lat. Astacus fluviatilis). Specie de crustaceu comestibil, cu corpul împărţit în cefaloto-race şi abdomen, cu carapacea de culoare neagră-verzuie, care prin fierbere — devine roşie. Prima pereche de picioare are cleşti puternici; abdomenul, alcătuit din şapte inele, serveşte la înot.
Racla (a-) (fr. racler: a rîcîi, a rade). A curăţa zgîrîind (ră-zînd) suprafaţa unui organ sau a unei plăgi cu un instrument chirurgical adecvat: chiuretă, lingură Volkmann etc.
Racleţi. Transportor cu lanţuri ________
articulate, prevăzute cu palete 537
Rad echidistante, pentru eliminarea bălegarului din adăposturile de animale.
      Radlal. Care se raportează la radius: artera radială etc. Radial (nervul -) ^at. N. radia-lis). Nerv voluminos detaşat din plexul brahial, de unde coboară, pătrunzînd între tricepsul brahial şi m. hrahial, trece pe faţa anterioară a articulaţiei humero-radio-ulnare, urmărind şanţul de torsiune al humeru-sului, şi coboară pe faţa anterioară a radiusului, sub m. extensorul digital comun, pe traiect emiţînd o ramură cutanată şi ramuri motrice pentru toţi muşchii extensori, la taurine, suine etc, ajungînd pînă în zona falangiană unde dă n. digitali dorsali.
      Radială (lat. A. radialis). Arteră, diferită de colaterala radială, descrisă la rumegătoare, suine, carnivore şi păsări, cu origine variată. La rumegătoare apare ca o terminală a arterei mediane, izolată în treimea mijlocie sau inferioară a antebraţului, dînd ramuri pentru reţeaua carpală dorsală şi vo-lară, participînd la formarea arcului subcarpian şi continuîn-du-se cu a. metacarpică volară profundă II. La suine are un aspect şi traiect similar, emiţînd la nivelul carpului o anas-tomoză pentru a. ulnară, apoi continuîndu-se în regiunea au-topodială prin arterele meta-carpice volare superficiale. Radiant. Oare se propagă prin radiaţie.
      Radiaţie. 1 — Emanaţiile unei substanţe radioactive. 2         —
      Emisiunea de particule. 3 —
   •  Termenul este utilizat adesea în sens ambiguu, definind şi diversele raze (solare sau artificiale, calorice etc.).
      Radiaţii ionizante. Radiaţii care au proprietatea de a detaşa
o pereche de ioni din mediile pe care le traversează, pierzînd
o  parte din energie. Radiculalgie (lat. radicula: rădăcină, gr. algos: durere). Durere la nivelul rădăcinilor nervilor.
Radicular (lat. radicula: rădăcină). 1 — în legătură cu rădăcinile nervilor (sindrom radicular etc.). 2 — Dispoziţie metamerică, sub formă de benzi perpendiculare pe coloana vertebrală (paralizie radiculară, anestezie radiculară etc.). Radiculită (lat. radicula: rădăcină). Inflamaţia rădăcinilor nervilor.
Radiestezie. Facultatea unor indivizi de a percepe radiaţiile emise de diverse corpuri (de exemplu, liliacul). Radiobiologle. Parte a biologiei şi a medic inei care studiază efectele biologice ale radiaţiilor.
Radiocarbon. Denumirea obişnuită pentru C14.
Radiocobalt. Izotop radioactiv al cobaltului.
Radiodermită. Inflamaţia pielii produsă de radiaţii, iradiaţii, raze X etc.
Radiodiagnostic. 1 — Termen uzitat în sens impropriu, pentru definirea diagnozei bazate pe utilizarea razelor X (radiosco-pie sau radiografie); corect: roentgendiagnostic. 2 — Diagnostic bazat pe examinarea cu ajutorul diferitelor radiaţii. Radiogenetică. Capitol al geneticii, care se ocupă cu studiul influenţei mutagene a radiaţiilor ionizante, în scopul ameliorării raselor de animale şi soiurilor de plante de cultură. Radiografie. 1 — Termen impropriu — dar cu circulaţie largă folosit pentru definirea fotografiei obţinută prin utilizarea razelor X în impresionarea peliculei sensibile speciale; co-
rect: roentgenografie. 2 — Imaginea obţinută cu ajutorul radiaţiilor: roentgenografia, auto-radiografie etc.
 Radio-izotop. Izotopul radioactiv al unui element natural. Radiologie. Termen impropriu utilizat pentru definirea unei părţi a medicinii care foloseşte razele X, precum şi razele luminoase sau calorice, ultraviolete etc., pentru precizarea diagnosticului sau cu scop terapeutic; corect: Roentgenologie. Radioscopie. Termen impropriu folosit pentru denumirea examenului unui organ sau organism bolnav, practicat cu ajutorul razelor X, examenul limi-tîndu-se la interpretarea imaginii de pe ecranul fluorescent al aparatului; corect: Roentge-noscopie.
 Radioterapie. Denumire improprie dar uzitată pentru definirea terapeuticii bazată pe utilizarea razelor X; corect: roent-genoterapie.
 Radio-uinară (articulaţia ), v.
 Humero-radio-ulnară (articula-ţia-). ’
 Radiumterapie. Terapeutică bazată pe folosirea emanaţiilor de radium dirijate şi dozate. Radius (os) . Piesă osoasă, reprezentînd baza anatomică a antebraţului, separat de ulnă printr-un spaţiu interosos şi prezentînd extremitatea proximală (capul radial) sculptată de cavităţi glenoide, limitate spre înainte de o apofiză coro-noidă, extremitatea distală accidentată de cavităţi glenoide şi de condili, iar corpul cilindric, turtit, prezentînd proxi-~ mal spre înainte o tuberozitate bicipitală şi faţa caudală cu linii de inserţie.
 Rateu (gr. rafi, de la raptein: a coase). Termen folosit în anatomie pentru definirea unor formaţiuni liniare, care suge-
 rează sau se aseamănă cu o bah cusătură, o tivitură:       rafeu 539
 scrotal etc.
 Ragadă (gr. ragas: ruptură). Termen utilizat pentru definirea fisurilor (crevaselor) apărute la nivelul comisurii orificiilor naturale, în zona de continuitate dintre piele şi mucoasă. Rahialgie (gr. rachis: coloană vertebrală, algos: durere). Durere localizată la coloana vertebrală.
 Rahianestezie. Metodă de anestezie constînd din injectarea substanţei anestezice în canalul rahidian (epidural sau în spaţiul subarahnoidian).
 Rahicenteză. Termen folosit pentru definirea puncţiilor ra-hidiane şi în special pentru puncţia lombară.
 Rahidian. Care aparţine rahisu-lui sau are contingenţe cu coloana vertebrală.
 Rahiotom. Instrument chirurgo-obstetrical utilizat pentru fărî-miţarea şi îndepărtarea frac-ţionată a rahisului fetal în caz de embriotomie (distocie iremediabilă altfel decît prin îm-bucătăţirea fetusului şi extragerea lui bucată cu bucată). Rahiotomie. Varietate de embriotomie, constînd din secţionarea coloanei vertebrale fetale şi extragerea fragmentară ulterioară.
 Rahis (gr . rachis: coloană vertebrală, şira spinării). Termen folosit ca atare pentru denumirea coloanei vertebrale.
 Rahitic. Cu rahitism sau în legătură cu rahitismul: animal rahitic, nanism rahitic etc. Rahitism, sin. osteomalacie juvenilă. Osteopatie chimiodis-trofică a tineretului, congenitală sau cîştigată, realizată prin tulburarea metabolismului fos-focalcic, care duce la hiperpro-ducţie de oseină şi insuficienţa mineralizării oaselor; se carac-
 RAH terizează clinic prin întîrzierea 540 dezvoltării (nanism rahitic), deformări osoase (modificări de aplomb, devieri ale coloanei vertebrale etc.), tulburări în locomoţie ş.a.
       Rahitismul adulţilor, v. Osteo-malacie.
       Raietinoză. Davainedoză determinată de paraziţi din genul Raillietina.
       Rai gras englezesc (lat. Lolium perenne). Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu tulpina înaltă pînă la 60 cm, cu frunze alungite, cu un spic format din numeroase spiculeţe nearistate. în amestec cu alte specii de plante se foloseşte pentru păşuni, peluze etc. Raigras italian (lat. Lolium multiflorum). Plantă erbacee anuală sau bienală din familia gramineelor, cu tulpina înaltă pînă la 100 cm şi cu spiculeţele aristate. Se cultivă în amestec cu alte specii, pentru păşuni de scurtă durată în condiţii de irigaţie .
       Raionarea raselor de animale,
       sin. zonarea raselor de animale. Repartizarea teritorială a celor mai valoroase rase de animale, în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi social-economice, în vederea obţinerii unor producţii animale superioare.
       Ral (flamand ratelen: a face zgomot). Zgomot supraadăugat produs pe căile respiratorii, datorită bulelor de lichid (raluri umede), stricturilor sau dilatărilor bruşte (raluri uscate) etc.
       Raliforme (lat. Ralliformes). Ordin de păsări terestre sau semiacvatice, alergătoare, în-tîlnite mai ales în locuri mlăştinoase. Au talie mică sau mijlocie, cioc scurt şi comprimat lateral şi picioare relativ lungi: găinuşa de baltă, lişiţa, cîrsteii etc.
   Ramadour. Brînză franceză, preparată din lapte de oaie. Ramă clăditoare. Ramă cu speteaza de sus mobilă, cu două bucăţi de balot întoarse în unghi drept, fixate sus pe spete-zele laterale şi cu o şipcă la 8 cm mai jos de speteaza mobilă, sub care stă în fagure normal. Ramă de măsurat. Ramă de aceeaşi formă şi dimensiuni cu ale ramelor tipului de stup utilizat în prisacă, împărţită în pătrăţele de 5 x 5 cm, prin întinderea unor sîrme orizontale şi verticale, utilizată pentru măsurarea suprafeţei puietului în decimetri pătraţi. Ramă pentru păstrarea coliviilor cu mătci. Ramă de formă şi dimensiuni obişnuite, prevăzută în golul ei cu două jgheaburi basculante de sprijin pe care sînt aşezate coliviile cu mătci. Rambouillet siberian v. Altai. Ramikal. Preparat mineralo-vitaminic, produs în R.F. a Germaniei, sub formă granulată, folosit în hrana cabalinelor, în amestec cu nutreţurile concentrate .
   Ramolire. Alteraţia particulară a unor organe, caracterizată prin înmuierea ţesutului constitutiv, datorită scăderii coeziunii dintre elementele tisulare, alterarea elementelor celulare etc.
~~--Ramolisment. Diminuarea coeziunii dintre elementele tisulare, consecutiv unor tulburări de nutriţie celulară. Ramolisment cerebral. Leziune cerebrală, caracterizată prin diminuarea consistenţei ţesutului nervos cerebral, alteraţii neuronale diverse şi manifestată prin simptome encefalice variate.
   Ramolisment medular, sin. mielomalacie senilă. Mielomala-cie observată la cîinii bătrîni,
în urma autointoxicaţiei intestinale ş.a.
Ramolismentul corpului vitros,
sin. sinchizis. Creşterea fluidităţii corpului vitros, în urma unor inflamaţii oculare diverse, bulbul ocular devenind hipoton. Randament de abator, sin. randament de tăiere. Greutatea netă a cărnii animalului sacrificat (fără piele, cap, organe interne şi membre de la genunchi sau jaret în jos), exprimată în procente din greutatea vie. Randament de tăiere, v. Randament de abator. Randamentul lînii la spălare. Cantitatea de lînă care se obţine după spălare şi uscare, eliberată de impurităţi, cu umiditatea de 17% la lînurile fine şi de 15% la lînurile groase, umiditatea fiind exprimată în procente din cantitatea de lînă brută, nespălată.
Ranger. Soi de lucernă, creat şi cultivat în S.U.A., cu capacitate mare de producţie şi rezistent la bacterioze.
Ranula (lat.), v. Broscuţă. Rapel (fr. rappel: readucere, rechemare). Repetarea unei manifestări sau a unei intervenţii: tuse cu rapel (cu repetarea zgomotului şi în timpul inspiraţiei), rapelul (repetarea) unei vaccinări pentru a-i prelungi efectul etc.
Raport (pl. raporturi). Termen folosit în anatomie pentru indicarea poziţiei unui organ faţă de altul. A nu se confunda cu conexiunea, raportul neindicînd decît cazul particular al conexiunii.
Rarefacţie. sin. rarefiere. Scăderea densităţii.
Rase de cai. Se împart după aptitudini, în general, în: rase de tracţiune uşoară şi călărie (Adaev, Anglonormandă, Arabă, Azerbaidjean, Gidran, Han-nover, Norfolk, Poney, Pur
sînge de galop, Sardă etc.); RAS rase mixte sau intermediare 54.^ (Furioso-North-Star, Haflinger, Lipiţan, Nonius, Trăpaş etc.); rase de tracţiune grea (Ardenez, Boulonnais, Breton, Clydesdale etc.
Rase de capre. Se împart după aptitudini în: rase de lapte (Alpină, Appenzell, Malteză, Murcia, Nubia, Taggenburg etc.); rase de păr (Angora, Caşmir etc.); rase de lapte-carne (Başchiră, Kilis, Valesana etc.).
Rase de cîini. După modul cum sînt folosiţi se împart în: rase de pază (Dog, Doberman,
Lup de Alsacia, Lup Belgian,
Lup german, Rotweiller etc.); rase ciobăneşti (Bergamască, Ciobănesc de Brie, Ciobănesc belgian, Ciobănesc german, Ciobănesc de Pirinei, Ciobănesc scoţian, baremană etc.); rase de vînătoare (Baset, copoi, co-cker, pointeri, prepelicari, seteri etc.); rase de tracţiune (clinele polar etc.). rase de agrement (grifoni, levrieri, terieri, pechinezi etc.); rase de curse etc.
Rase de curci. După greutatea corporală se împart în: rase de tip greu (Albă cu piept larg, Auburn, Bronzată cu piept larg, Neagră de Sologne etc.); rase de tip uşor (Neagră de Norfolk etc.).
Rase de găini. în funcţie de caracterul producţiei se împart în:   rase specializate pentru
producţia de ouă (Andaluzia, Bresse, Leghorn etc.); rase specializate pentru producţia de carne (Brahma, Dorking, Or-pington etc.); rase mixte (Aus-tralorp, New-Hampshire, Ply-mouth, Rhode-Island, Rock, Wyandote etc.); rase ornamentale (Bantam, Japoneză cu penaj mătăsos, Nagasaki, Phonix, Jokohama etc.
Rase de iepuri. Se împart după aptitudini în: rase de carne
sas (Belgian, Belier, Berbec, Bu-542 laev, Marele alb, Uriaşul belgian etc.); rase de pielicele şi came (Albastru de Viena, Argintiu de Giiampagne, Ghinchil-la, Roşcat de Burgundia etc.); rase de puf (Angora).
     Rase de ol. Se împart după însuşirile productive în: rase de oi de lînă (Merinos american, M. australian, M. de Azerbaidjean, M- de Ghampagne, M. de Palas, M. de Rambouillet, M. de Soissonnais, M. transilvănean, M. unguresc de pieptene etc.); rase de oi de lînă şi carne (Corriedale, Gheviot, Disley-Merinos, Merinos de carne german, Merinos precoce, Romney-marsh etc.); rase de oi de carne (Gharmoise, Dorset, Hampshire, Oxford, Southdoqn, Suffolk etc.); rase de oi de lapte (Friză, Larzac, Millery, Sardă etc.); rase de oi de lînă şi lapte (Ţigaie, Spancă etc.); rase de oi de carne şi lînă mixtă (Gercask, Volosch etc.); lase de pielicele şi lapte (Kara-cul, Malici, Sokolsk, Resetilov, Ţurcană etc.); rase de oi de blană (Romanov, oile nordice cu coadă scurtă etc.); rase de
     oi de carne, lînă mixtă şi lapte (Bozah, Caucaziană, Karabak, Kanaceaev, Tuşinsk etc.).
     Rase de pisici. După modul cum se folosesc se împart în: rase pentru combaterea rozătoarelor (pisica comună etc.); rase pentru puf (Angora etc.); rase de agrement (Birmană, Siameză etc.).
     Rase de porci. Se împart după caracterul producţiei în: rase specializate pentru producţia de carne (Bourbonnaise, Lan-drace, Marele Alb etc.); rase mixte (Alb de Banat, Alb leton, Bazna.Charter-White etc.); rase pentru producţia de grăsime (Berkshire, Mangaliţă etc.)
     Rase de porumbei. în funcţie de direcţiile pentru care au fost
selecţionaţi, se disting: rase de carne (roman, strasser, lux, maltez, florentin etc.), rase de zbor (tipler, zburător de Seghedin, zburător de Danzig, egri, zburător românesc, ciungi de Ploieşti, jucător etc.), rase de ornament (pescăruş, oriental, german, vienez, chinezesc, păun, Măria Stuart, cap de maur, toboşar, guşat, gît-golaş românesc etc.).
Rase de raţe. Se disting: rase specializate pentru producţia de carne (Peking, Rouen, Ayles-bury, Leşească etc.), rase specializate pentru producţia de ouă (Alergătoare, Indiană, Oampbell etc.) şi rase decorative (Gayuga, Pitică, Mandarină etc.).
 Rase de taurine. Se grupează după caracterul producţiei în: rase specializate pentru producţia de lapte (Ayrshire, Friză, Guernesey Holstein, Jersey, Roşie Daneză, Roşie Dobrogeană, Roşie estoniană, Roşie letonă, Roşie de stepă etc.); rase specializate pentru producţia de carne (Aberdeen-An-gus, Hereford, Galloway, San-ta-Gertruda, Schorthorn etc.); rase mixte pentru producţia de lapte şi carne (Alatan, Bălţată românească. Brună de Maramureş, Pinzgau, Schwitz, Simmental etc.); rase mixte pentru muncă, lapte şi carne (Abon-dance, Andaluză, Romagnolă, Salers, Sardă, Sură de stepă etc.); rase de muncă şi carne (Charolaise, Miranda etc.). Raţa leşească. Rasă de raţe originară din America de Sud, crescută pentru producţia de came. Greutatea corporală este de 3 kg la femele şi 5—6 kg la masculi. Dă produşi de încrucişare cu celelalte rase de raţe (mularzi), care se îngraşă foarte uşor şi au un ritm de creştere
 rapid. Are două varietăţi: albă şi neagră.
 Raţă sălbatică mare (lat. A nas platyrhynchos). Strămoşul celor mai multe rase de raţe domestice. Femela este de culoare brună, stropită cu pete mai închise, iar masculul are capul de culoare verde cu luciu metalic, cu un guler alb în jurul gîtului, pieptul brun-roşcat şi coada albă. Se vînează pentru carne.
 Raţca. Varietate de oi ţurcane, caracterizată prin coarne în formă de tirbuşon, dispuse în sus şi lateral şi lîna de culoare albă sau neagră şi ceva mai lungă decît la celelalte varietăţi. Se creşte în număr re-strîns în Banat.
 Raţie furajeră. Cantitatea de nutreţuri dată unui animal în interval de 24 ore. Raţia trebuie să aibă o valoare energetică corespunzătoare şi să asigure cerinţele organismului în proteine, lipide, glucide, elemente minerale şi vitamine, în vederea obţinerii producţiilor urmărite. Se calculează după norme de furajare, în funcţie de specie, vîrstă, sex şi greutate corporală, stare fiziologică, producţie etc. Raze catodice. Fascicul de electroni emis de catod într-un tub cu gaz rarefiat.
 Raze infraroşii. Raze calorice cu lungime de undă peste 6 980 Amstrongi, cuprinse în spectrul solar şi putînd fi produse cu ajutorul unor lămpi speciale, utilizate în clinică. Razele infraroşii au putere de penetraţie de 2 cm în ţesuturi, transfor-mîndu-se în căldură şi provo-cînd hiperemie, analgezie, se-daţie etc.
 Raze ultraviolete. Vibraţii luminoase cu lungime de undă în jur de 260 AmstrOngi, cuprinse în spectrul solar şi produse de lămpi speciale (cu
 mercur de pildă), folosite cu scop fizioterapie.
Raze X. Raze produse în tuburile Crookes de unele corpuri, sub şocul razelor catodice, folosite în fizioterapie şi pentru Roentgendia gnostic.
Rădăcina cerbului. Plantă perenă din familia compozeelor, care creşte pe păşunile alpine şi subalpine din Altai, rezistentă la ger, bogată în proteină. Se cultivă pentru furaj în U.R.S.S. şi dă producţii mari la hectar. Rănirea cu caiaua. Traumati-zarea membranei cheratogene printr-o caia prost bătută şi reţinută în ţesuturi, animalul manifestînd sensibilitate zonală, şchiopătură, ulterior semne de pododermatită supurativă sau complicată.
Reacţie anamnestică. Răspuns prin cantitate disproporţionat de mare de anticorpi la reinjec-tarea unui antigen, bazat pe existenţa unei proliferări anterioare a liniei de celule răspunzătoare de elaborarea anticorpilor respectivi, anticorpii deja existenţi în organism jucînd, în asemenea împrejurare, rolul unei adevărate substanţe ad-juvante.
Reacţie de degenerescenţă, sin. R.D.D. Modificarea excitabilităţii electrice (reacţie de degenerescenţă electrică) sau mecanice (reacţie de degenerescenţă mecanică) a nervilor sau muşchilor, utilă în diagnosticul unor paralizii: degenerescenţă musculară sau nervoasă reduce excitabilitatea faradică etc. Reacţie de fixare a complementului, v. Fixarea complementului.
Reacţie de seroaglutinare-Hză,
v. Seroaglutinare-liză.
Reacţie leucocitară, sin. răspuns leucocitar. Modificări numerice (leucocitoză, leucopenie) şi calitative (modificarea formulei
 REA, leucocitare, forme tinere, celule 544 precursoare, cu granule toxice, colorabilitate deviată etc.) ale leucocitelor; demonstrează intervenţia asupra organelor leu-copoetice a unor excitanţi (reflexe, toxine, hormoni, microbi etc.) şi capacitatea de răspuns a acestor organe.
      Reacţie paradoxală. 1 — Reacţie disproporţionată faţă de calităţile agentului care o produce (răspuns reflex foarte amplu faţă de un excitant ce determină obişnuit răspuns slab etc.); 2 — în microbiologie (sin. reacţie de suprasensibili-zare): declanşarea de tulburări la contactul cu atingene micro-bieneal organismelor imunizate, în locul reacţiei obişnuite de apărare.
      Reagină. Anticorp celular sau seric, în măsură să se combine cu anafilactogenul sau cu aler-genul, în cursul reacţiilor ana-filactice (alergice).
      Reanimare. Procedeu complex (manual, mecanic, medicamentos etc.) folosit în chirurgie cu scopul de a redresa funcţiile vitale suspendate temporar. Reavivare. Termen folosit în chirurgie pentru definirea acţiunii de îndepărtare a ţesuturilor mortificate şi crearea unei zone (de cicatrizare, adeziune etc.) în care ţesuturile sînt vii. Recalcificare. Termen complex care defineşte fenomenul de creştere a cantităţii de calciu fixat în organism.
      Recant (proba). Probă de explorare indirectă a axului hipotalamo-hipof izo-cort i c os u-prarenal, bazată mai cu seamă pe reacţia hematologică indusă de administrarea adrenalinei. Receptă. Formulă — adresată de către medic farmacistului — prin care se indică compoziţia unui medicament precum şi modul de lucru după care far-
 macistul trebuie să acţioneze pentru prepararea medicamentului. Incorect: recetă. Receptiv. 1 — Sensibil. 2 — Sensibil de a contracta o boală infecţioasă: organism receptiv la tuberculoză etc.
 Reces’v. Oare subzistă în stare latentă. Termenul se foloseşte cu deosebire în genetică, pentru definirea caracterului (sau genelor) care nu apar decît în anumite condiţiuni, subzistînd însă pînă în momentul în care se realizează condiţiile de apariţie (în dublu).
 Recidivă. Reapariţia sau repetarea unei boli, afectînd acelaşi individ care trecuse prin boală (sau aceeaşi populaţie) în perioada de convalescenţă etc. Recombinare genetică. Angajarea de material genetic hete-rogen în anumită celulă (pe cale metabolică, prin conjugare sau prin fagi).
 Recrudescenţă. 1 — Creşterea bruscă a numărului de cazuri de boală în timpul unei epizootii. 2 — Reapariţia simpto-melor unei boli cu o nouă intensitate, după o remisiune temporară, care n-a fost urmată de convalescenţă.
 Rect. Porţiunea terminală a intestinului gros, suspendată în cavitatea pelvină.
 Rectal. Oare se referă sau aparţine rectului.
 Rectală (lat. A. rectalis), v. Hemoroidale (arterele, în special cea caudală).
 Rectită. Inflamaţia rectului. Rectopexie. Fixarea artificială a rectului după repunerea unui prolaps rectal.
 Rectoscopie. Examenul vizual al rectului, practicat direct, prin dilatare şi iluminare cu o lampă adecvată.
 Rectotomie. Termen impropriu utilizat în locul celui de procto-tomie.
 Rectouterin (diverticul). Termen folosit pentru definirea infundibulului pe care-1 face peritoneul în trecerea lui de pe rect pe uter, rezultînd un fund de sac peritoneal.
 Rectovaginai. Oare are raporturi atît cu rectul, cît şi cu vagina: fistulă recto-vaginală etc.
 Rectovezicală (fistulă.) Fistulă de comunicare între rect şi vezică (accidentală sau congenitală) .
 Rectrice. Penele care alcătuiesc coada la păsări.
 Recurent (lat. recurro: a alerga înapoi). Oare revine spre locul de origine (nerv recurent etc.) sau se repetă în anumite con-, diţii (meteorism recurent etc.). Recurent (nervul), v. Laringic caudal.
 Recurentă (febră ). Febră care se repetă, perioadele de api-rexie (afebrile) altemînd cu perioade de hipertermie (febră). Recurentă radială (lat. A. ra-dialis recurens). Fină ramură arterială detaşată la cal din a. colaterală radială şi anasto-mozată, înaintea articulaţiei humeră-radiale, cu ramuri din a. profundă a braţului. Recurentă tibială (lat. A. tibia-lis recurrens). Fină ramură arterială detaşată la cal (şi cîine) din tibiala posterioară şi anas-tomozată cu ramuri din a. femurală profundă.
 Red Flemish. Rasă de taurine, larg răspîndită în Brazilia, crescută pentru producţia de lapte.
 Redhibitoriu (lat. redhibere: a restitui). Oare poate să anuleze o convenţie de vînzare, de exemplu: viciu redhibitoriu; presupune o boală ascunsă care, depistată, justifică anularea actului de vînzare-cumpărare. Redoare articulară. Rigiditatea articulară. Defecţiune articu-
 lară consecutivă imobilizării de KEF lungă durată sau durerii carac- 545 terizată prin reducerea mobilităţii articulare.
 Reductibil. Care poate fi redus. Reducţia herniei. Reducerea volumului h'rniei fără să implice cîtuşi de puţin, în mod necondiţionat, şi repunerea totală a elementului sau formaţiunii hemiate, în poziţia naturală. De pildă, reducerea unei hernii intestinale se poate realiza prin golirea ansei de conţinut, deformaţia diminuînd — deci reducîndu-se — dar ansa putînd rămîne aderentă la pseu-dosac.
 Reducţie. Termen utilizat în definirea manevrei chirurgicale prin care se repune un organ în poziţia din care a fost deplasat: reducţia capetelor osoase în fracturi, în luxaţii etc. Reflex. Complex neuro-motric (sau secretor) involuntar, desfăşurat în cadrul unui releu (arc reflex) stabilit obişnuit între minimum doi neuroni, unul senzitiv şi altul motor, primul pus în contact cu o suprafaţă de recepţie, iar al 2-lea cu un organ efector.
 Reflex antitraumatic, sin. reflex antinociv, reflex de apărare. Termen sub care se defineşte tendinţa de realizare homeosta-zică prin stimularea corticosu-prarenalei, printr-o descărcare de ACTH, provocată de şocul traumatic, de un agent stres-sant etc.
 Reflex condiţionat. Reflex apărut prin repetarea înlocuirii excitantului normal (obişnuit) printr-un excitant inadecvat.
 Reflex consensual. Sinergia pup ilară motrica la proiecţia unui fascicul luminos într-un ochi (apariţia la ochiul opus a miozei).
 Reflex de pedalare. Mişcări reflexe, declanşate X? cîine prin
S5 ~ Dicţionar de zootehnie şl medicină veterinara
                                          REF scărpinarea regiunii presupuse 540 pruriginoase şi manifestat prin executarea mişcărilor de scărpinare cu membrul pelvin corespunzător .
     Reflex fotomotor, v. Fotomotor (reflex-).
     Reflex oculo-cardiac. Rărirea, în caz de vagotonie, şi accelerarea în caz de simpaticotonie, a contracţiilor cardiace, la apăsarea exercitată pe globii oculari.
     Reflex optic de clipire, v. Reflex optico-facial.
     Reflex optico-facial, sin. reflex optic de clipire, reflex optico-palpebral. închiderea bruscă a pleoapelor la apropierea bruscă a unui obiect de ochi sau la lumină intensă.
     Reflex optico-palpebral, v. Reflex optico-facial.
     Reflex oto-cardiac, sin. reflex auriculo-cardiac. Reducerea frecvenţei contracţiilor cardiace în caz de vagotonie şi mărirea ei în caz de simpaticotonie, obţinute prin aplicarea unei iavaşale pe pavilionul urechii, răsucirea pavilionului etc. Reflex senso-pupilar. Midriază provocată de durere.
     Reflex supraorbitar, sin. reflex Macarthian. Apariţia unei contracţii fibrilare la nivelul pleoapei inferioare, în urma percutării nervului supraorbitar, la ieşirea lui din gaura supraorbi-tară.
                                                Reflex trigemino-facial, sin.
     reflex pelpebral, reflex sensibil de clipire. închiderea reflexă a pleoapelor la atingerea cililor palpebrali, pleoapelor sau corneei.
     Reflexogen. Care determină sau intensifică un reflex: suprafaţă reflexogenă, stimul reflexogen etc.
     Reflexoterapie. Tratament care urmăreşte suprimarea reflexelor nocive sau determinarea refle-
 xelor utile: calmarea suprafeţelor reflexogene iritate, fricţiunile cutanate în colici etc. Refractar. Termen utilizat în biologie, patologie, neurologie etc. pentru definirea caracteristicii unui organism sau formaţiuni de a rezista (a opune rezistenţă) unui excitant, noxe etc.
 Refrigerare (fr. refrigeration). Răcire pînă în apropierea punctului crioscopic (în cazul conservării cărnii prin frig, 0—4°C la nivelul osului).
 Regenerare. Reconstitu irea, pr in multiplicare celulară, a unei porţiuni de organ, ţesut etc. Reggiana. Rasă de taurine italiană, cu talia pînă la 1,40 m, greutatea corporală 600—650 kg, cu roba de culoare roşie uniformă, trunchi alungit, crupă strîmtă şi coada prinsă sus, picioare lungi cu ongloane solide, cu aptitudini triple (produce în medie 2 200 1 lapte, cu 3,5% grăsime şi este foarte apreciată pentru muncă). Reggitana, v. Calabrese. Reginal. Soluţie cu miros puternic, folosită de apicultori pentru suprimarea mirosului coloniei, cînd se introduce o matcă în stup.
 Regiune. Termen folosit în anatomie şi zootehnie pentru definirea unei zone determinate a corpului animal, distingîndu-se regiuni naturale (avînd limitele marcate prin formaţiuni morfologice: orbitară, paroti-diană etc.) şi regiuni convenţionale (limitele fiind fixate convenţional).
 Regresiune. Revenirea unui ţesut, funcţiuni etc. la starea anterioară.
 Regresiv. Care este capabil de regresiune sau care suportă regresiunea.
 Regurgitaţie. Readucerea accidentală în cavitatea bucală a
 unei cantităţi de alimente solide deglutite.
 Rehamna Sraghna. Subrasă de oi, din rasa „Oaia platourilor Marocane" caracterizată printr-o bună conformaţie şi un randament bun de tăiere (52%). Rehidratare. Reechilibrarea balanţei hidrice a unui organism deshidratat.
 Reinfecţie. Sub acest termen se defineşte o nouă infectare a aceluiaşi organism, cu acelaşi germen cu care fusese deja infectat.
 Reinfestaţie.Repătrunderea aceluiaşi parazit în acelaşi organism, din care fusese eliminat.
 Reisenschnauzer, v. Schnauzer. Rejecţie. Termen utilizat în fiziolofia digestivă a rumegătoarelor pentru definirea modului (momentului) de readucere a conţinutului ruminal în cavitatea bucală, pentru a fi rumegat.
 Relaxat. în stare de decontrac-ţie.
 Releu. Dispozitiv care retransmite (în general amplificînd) un semnal recepţionat. Termenul se utilizează de exemplu pentru definirea unor anumite circuite nervoase.
 Remak (fibre-). Fibre amieli-nice.
 Remanent (fr. remenant). Care rămîne sau persistă mult timp în organism: substanţă remanentă etc.
 Remaniere intercromosomică.
 Modificare apărută la nivelul materialului genetic, constînd din trecerea unui segment al unui cromosom pe alt cromo-som, deci lipsa segmentului de pe unul din cromosomi şi apariţia lui dublă pe celălalt cromosom (translocaţie, duplica-ţie).
 Remasticaţie. 1     —   Operaţie
 efectuată de rumegătoare în
 timpul rumegării. 2 — Acţiune REN suferită de alimentele readuse 547 din rumen în cavitatea bucală, prin rejecţie.
 Remediu. Termen uzitat în terapeutică pentru a defini tot ceea ce poate fi folosit pentru combaterea unei boli.
 Remediabil. Care poate fi corectat, îmbunătăţit, vindecat (în medicină).
 Remige. Penele care alcătuiesc aripa la păsări.
 Remisiune. 1 — Termen definind intervalul de timp în care o boală pare a regresa, marcînd în fond doar o pauză între două accese. 2 — Atenuarea temporară (momentană, nu definitivă) a simptomelor unei boli sau a unei constante fiziologice: remisiune matinală a temperaturii corporale etc.
 Remitent. Care diminuă în intensitate în anumite intervale. Termenul se foloseşte pentru caracterizarea unei boli sau fenomen patologic, care prezintă remisiuni: febră remi-tentă etc.
 Remitenţă. Atenuarea temporară a unei boli sau manifestări. Renal. Care se referă la rinichi (lojă renală), aparţine rinichiului (lob renal) sau are contingenţe cu rinichiul.
 Renală (lat. A. renalis). Colaterală a aortei abdominale, reprezentînd vasul funcţional şi nutritiv al rinichiului, pe traiect adesea emiţînd 1—2 arteriole suprarenale caudale.
 La păsări există o arteră renală cranială şi 1 — 3 arteriole renale caudale, pentru fiecare rinichi. Rendena. Populaţie bovină din Italia, asemănătoare cu rasa Brună alpină, cu talie şi greutate corporală mai mică.
 Renetă. Instrument lamelar, tăios, recurbat la extremitatea liberă şi utilizat pentru curăţirea lacunelor furcale ale copi-
35*
 tei, practicarea renurilor pe cutia de corn, curăţirea copitei etc.
 Reniform (lat. ren: rinichi, forma: formă). Care are formă de rinichi.
 Renitent (lat. renitens: care opune rezistenţă). Care opune rezistenţă: hernie renitentă etc. Reno. Hibrid dublu de viermi de mătase, originar din Italia, cu gogoşi albe. Se creşte şi în ţara noastră.
 Reno-renal (reflex). Reflex avînd ca punct de plecare unul din rinichi, resimţit însă asupra rinichiului opus, explicînd, în cazuri de anurie, suprimarea totală a funcţiei renale, deşi se poate ca numai unul dintre rinichi să fie blocat (printr-un calcul, de pildă).
 Repaos tnamar. Intervalul de timp de la încheierea unei lactaţii (încetarea mulsului) pînă la următoarea fătare a vacilor şi a oilor.
 Reper (fr. veche repairer: a reveni). 1 — Termen utilizat în anatomie şi tehnica chirurgicală pentru definirea, identificarea etc. unor formaţiuni prin raportare: puncte de reper etc.
 2 — Semn ce serveşte la recunoaşterea unei formaţiuni morfologice, la delimitarea sau identificarea ei.
 Reponibil. Care poate fi repus în poziţia topografică normală, în caz de deplasare. Reproducător. Animal folosit la reproducţie, în scopul asigurării înmulţirii efectivelor; în terminologia curentă, denumirea se referă în special la masculi. Selecţionarea reproducătorilor se face în funcţie de valoarea lor ereditară, capacitatea de transmitere a caracterelor valoroase, precum şi de conformaţia exterioară. Reproducţie. 1 — Funcţie prin care fiinţele vii îşi- perpetuează
 specia. 2 — fenomen prin carfe fiinţele vii produc fiinţe asemănătoare cu ele, indiferent de modul în care această funcţie se realizează, distingîndu-se reproducţie prin segmentare (sau sciziune), prin înmugurire (propagule) şi prin surculaţie sau gameţie (prin gameţi), respectiv sexuată. 3 — Parte a zootehniei sau medicinii veterinare care studiază principiile şi procedeele de obţinere a unor noi indivizi dintr-o rasă, prin acţiune dirijată.
 Respirator. Gare serveşte la respiraţie:  aparat respirator,
 muşchi respiratori, act respirator etc.
 Respirator (aparat). Ansamblul organelor afectate funcţiei respiratorii pulmonare. în anatomie, defineşte complexul de organe reprezentat prin căi res piraterii (cavităţi nazale, fa-ringe, laringe, trahee, bronhii), organele esenţiale ale respiraţiei (pulmonii) şi anexe (sinusuri paranazale etc.).
 Respiraţie. Funcţie prin care fiinţele vii fixează oxigenul din mediul ambiant şi elimină bioxidul de carbon rezultat din procesele de oxidare din cadrul metabolismului: respiraţia pulmonară şi tisulară. Respiraţie artificială. Metodă de tratament al asfixiei, paraliziilor respiratorii etc., constînd din provocarea manuală sau cu ajutorul unor aparate adecvate (pulmon artificial, aparat de respiraţie artificială etc.) a contracţiilor cutiei toracice, restabilindu-se în acest mod (reflex) reluarea tranzitului de aer.
 Retamid, sin. Kinex, Sultiren,
 3 - sulfamido-Q- metoxipiridazi-nă. Sulfamidă albă, cu acţiune îndelungată.
 Restiform (corp ). Termen utilizat pentru definirea a două
 cordoane de substanţă albă situate pe faţa dorsală a bulbului rahidian, delimitînd fosa romboidală şi continuîndu-se cu pedunculii cerebeloşi posteriori. Reşetilov. Rasă de oi de pielicele şi lapte, ce se creşte în U.R.S.S. Se aseamănă cu rasa Sokolsk, însă produce mai ales pielicele de culoare neagră. Reşută (fr. rechute: reîntoarcere, recădere). Reapariţia sau exacerbarea unei boli, după o perioadă de amendare a simpto-melor (fără ca să fi dispărut cauza). A nu se confunda cu recidiva.
 Retard (soluţie-, formă-, injecţie -). Formă de administrare prin care se prelungeşte acţiunea eficace, echivalentă aceleia provocate prin administrarea de doze succesive, evi-tînd însă inconvenientul acţiunii brutale, graţie proprietăţii de a se absorbi lent: penicilină retard, insulină retard etc. Rete testis, sin. reţea testiculară, reţea Haller. Formaţiune intra-testiculară, rezultată din anas-tomozarea tubilor seminiferi la nivelul mediastinului testicu-lar (corp Highmore) şi de la nivelul căreia se izolează conductele sau conurile eferente care, unindu-se, vor forma originea canalului epedidimar. Retenţia laptelui. Imposibilitatea de extragere a întregii cantităţi de lapte elaborate şi acumulate în uger, realizată prin perturbaţii parapsihice (dureri, frică, schimbarea modului de mulgere etc.), mai frecventă la bivoliţă, scroafă şi vacă.
 Retenţia placentară. Neelimi-narea completă a placentei la interval de cel puţin 24 ore de la fătare, cauzată de factori care influenţează angrenajul placentar (inflamaţii, avorturi, achinezie uterină ş.a.),
 adesea complicată prin infecţii uterine.                        ’
 Retenţi* urinară, sin. ischurie. Imposibilitatea de eliminare a urinii din vezică, în totalitate sau parţial; retenţia poate fi mecanică, (obstrucţia uretrei), spastică (spasmul gîtului vezi-cal) şi paralitică (paralizia musculaturii detrusoare).
 Retenţie. Acumularea, stagnarea sau oprirea într-un organ (în general cavitar) a conţinutului eliminabil în mod normal: retenţieplacentară, retenţie urinară etc.
 Reticular. 1 — Cu aspect de reţea. 2 — Care se referă la reţea.
 Reticulară (lat. A. reticularis). Terminală a arterei rumino-reticulare la rumegătoare, care după despărţirea ei de artera ruminală stîngă, trece pe partea dorso-laterală stîngă a rumenului, abordînd partea dorsală a reţelei.
 ReticuIat.Oare prezintă în structură fibre ce se întreţes, formînd o reţea.
 Reticulită. Inflamaţia reţelei la rumegătoare.
 Reticulită traumatică. Inflama-ţia reţelei la rumegătoare, provocată de traumatizarea peretelui printr-un corp străin metalic (cuie, sîrmă etc.) înghiţit
 o dată cu furajele.
 Reticulocit. Cslulă tînără din seria eritrocitară, caracterizată printr-o reţea fibrilară, evidenţiată prin colorare supravitală. Reticuloperitonită traumatici. Accident relativ frecvent produs la rumegătoarele mari de corpii metalici care perforează peretele reţelei; se manifesta prin modificări generale, pare-zia prestomacelor, cifoză dorsală, gemete, tremurături ale anconaţilor şi răspuns mai mult sau mai puţin evident la diferitele probe utilizate pentru
 RET diagnostic (plierea, pielii dor-550 sa^e> percuţia profundă, proba parului, a lui Kalchschmidt, leucocitoză şi neutrofilie etc.). Reticulo-sarcom, sin. limfosar-com. Tumoră malignă a ţesutului limfoid (din splină, ganglioni limfatici etc.). Reticuloză aviară. Termen cu sens general sub care se defineşte un complex de afecţiuni ale aparatului şi organelor limfatice: leucozele diverse, sar-coame, reticulo-sarcoame, tumori renale etc.
     Reticulum, sin. reţea. Unul dintre prestomacele rumegătoarelor, caracterizat prin aspectul areolat al mucoasei. Retină, sin. tunica nervoasă a ochiului. învelitoarea oculară internă, sensibilă la lumină, sistematizată într-o porţiune ciliară (retina oarbă) şi o porţiune fotoreceptoare (coroidiană), în a cărei structură intră 10 straturi: pigmentar, al conurilor şi bastonaşelor, limi-tanta externă, granulos extern, plexiform, granulos intern, plexiform intern, al celulelor multipolare, fibrilar optic şi limitanta internă.
     Retinită. Inflamaţia retinei. Retinită policitemică. Afecţiune retiniana produsă de o alteraţie sangvină, cu predominenţă policitemică şi origine neelucidată, tradusă prin tulburări vizuale, fine modificări retiniene etc.
     Retinită simptomatică. Infla-maţie retiniană secundară, însoţind diverse afecţiuni generale sau oculare, manifestată
     fir in tulburări vizuale, modi-icări ale vaselor retiniane etc. Retinopatia avitaminotică. Tulburare vizuală cu modificări retiniane provocată de hipovi-taminoze A, B1; G şi D. Retinopatia diabetică. Reducerea progresivă a acuităţii vizua-
 le consecutivă unei alteraţii retiniane, produsă de diabet şi manifestată prin voalare retiniana, hemoragii peripapilare etc.
 Retinopatia gravidică. Alteraţie retiniană, întîlnită la iapă şi căţea spre sfîrşitul perioadei de gestaţie şi manifestată prin-tr-o reducere rapidă a acuităţii vizuale, extomparea fundului ochiului etc.
 Retinopatia nefritică. Complicaţie a afecţiunilor renale, întîlnită în special la carnivore şi manifestată printr-o reducere a acuităţii vizuale şi leziuni degenerative edematoase ale retinei.
 Retinopatie. Termen general utilizat pentru definirea afecţiunilor retiniane, în general neinfecţioase, întîlnite în diabet, tulburări renale, graviditate etc.
 Retivitate. Parapsihoză caracterizată prin refuzul executării comenzilor, întovărăşit de diferite reacţii de atac sau apărare (retivitate activă) sau fără asemenea reacţii (retivitate pasivă); retivitatea absolută face animalul inutilizabil la orice serviciu, pe cînd în cazul retivităţii relative, manifestările se produc numai în anumite condiţii; retivitatea simptomatică (pseudo-retivitatea) se datoreşte durerilor în timpul efectuării serviciului (plăgi de harnaşament etc.) dispărînd o dată cu înlăturarea cauzelor.
 Retractat. Care se găseşte în stare de retracţie.
 Retracti 1. Care se poate retracta. Retracţia coagulului, sin. refracţia cheagului. Reducerea în volum a coagulului de fibrină şi elemente figurate, cu exprimarea serului, instalate după coagularea sîngelui; retractime-tria coagulului se poate face direct (cu diferite retractime-
 tre) sau indirect (raportarea volumului de ser exprimat la volumul total de sînge), dînd relaţii asupra factorilor de coagulare, mai ales a retractozinu-lui trombocitar, a calităţii fi-brinei şi a elementelor crista-loide din sînge, în diferite boli ale sîngelui şi organelor hema-topoetice.
Refracţie. Starea unei formaţiuni care şi-a redus (sau îşi reduce) dimensiunile normale. Retroflexie. Flexarea sau îndoirea spre înapoi a unui organ: retroflexia vezicii, a uterului etc.
Retrograd. Care merge sau se propagă spre înapoi, în sens contrar sensului normal: puls retrograd etc.
Retroperitoneal (lat. retro: înapoi). Care este situat în afara cavităţii peritoneale, înapoia peritoneului care căptuşeşte plafonul cavităţii abdominale. Retroseros. Care se găseşte situat în afara seroasei.
Retroversie. Deviaţia topografică spre înapoi a unui organ. Retroversie uterină. Deplasarea prin îndoire a uterului spre înapoi (corpul uterin fiind împins spre înainte).
Reţelei carpale (arterele ) (lat. Aa. rete carpi). Fine arteriole anastomozate cu deosebire pe partea dorsală a regiunii carpiene, distingîndu-se adesea două reţele: una dorsală (rete carpi dorsalis), alta volară (rete carpi volaris).
Reumatism (gr. reyma: umflătura, scurgere, acces), sin. boală reumatismală. Stare inflama-torie alergică postinfecţioasă, cu modificarea substanţei fundamentale a ţesutului conjunctiv, mai frecventă la animalele predispuse (cu metabolism bazai scăzut), putînd evolua în accese, la intervenţia unor factori ocazionali (frig, umezeală, trau-
matisme, eforturi); manifestări REV inflamatorii reumatoide se în- 551 tîlnesc mai frecvent Ia nivelul articulaţiilor sau al seroaselor şi la musculatură; stările reumatismale sînt incomplet cunoscute la animale.
Reumatism articular. Manifestări de artrită sau poliartrită, cu dinamică de tip reumatismal: apariţia după diferite infecţii, pe organisme anabolice, evoluţie acută, recidive sub influenţa factorilor ocazionali pentru reumatism etc.
Reumatism muscular, sin. miopatie sau miozită reumatismală. Manifestări diferite după muşchii atinşi de procesul reumatismal (pseudotrismus, pseudotor-ticolis, pseudolumbago, şchio-pături, pleurodinie etc.), cu evoluţie obişnuit acută şi recidive sub influenţa factorilor ocazionali.
Revelator. Termen utilizat pentru definirea, caracterizarea sau aprecierea unor probe, substanţe biologice etc. cu ajutorul cărora se permite cunoaşterea sau decelarea existenţei, prezenţei etc. a unei boli sau alteraţii organice, a unui compus într-un amestec etc.
Reverin, v. Tetraciclină.
Revivifia (a-). A readuce în stare vie. Termenul se foloseşte pentru operaţia de îndepărtare a porţiunilor mortificate dintr-o plagă, punîndu-se în evidenţă zonele vii capabile de reacţie, apte pentru sutură etc. Revulsie (lat. revulios: smulgere) . Acţiune terapeutică ce se caracterizează printr-o iri-taţie locală, provocată cu scopul declanşării unui aflux sangvin într-o anumită zonă a corpului, descongestionînd o altă zonă sau un organ intern.
Revulsiv. Agent terapeutic care poate provoca revulsia.
 ftSx ttex. Rasă de iepuri de carne
 552     blană, cu greutatea corporală de 3 — 5 kg, cu blăniţă foarte apreciată, avînd părul scurt şi putînd imita numeroase blănuri, de culori diferite: albă, neagră, brună, argintie, chinchilla, havan etc.
      Rezect. Termen utilizat pentru indicarea porţiunii rezecate. Rezecţie (lat. resecare: a tăia, a suprima). Operaţie chirurgicală prin care se îndepărtează o porţiune dintr-un organ, restabilind în acelaşi timp continuitatea sa morfologică şi funcţională: rezecţie gastrică, intestinală etc.
      Rezervă alcalină. Cantitatea de alcalii din sînge, fixaţi sub formă de bicarbonat, la o presiune a bioxidului de carbon de 40 mm Hg; se modifică în boli respiratorii, circulatorii toxice, după vomitări ş.a. Rezidual (lat. residuus: care rămîne). Care provine dintr-un rest, care nu poate fi eliminat: aer rezidual (aerul care rămîne în pulmon şi în căile respiratorii după expiraţie forţată) etc.
      Rezistenţă globulară. Capacitatea de menţinere a integrităţii globulelor sangvine faţă de soluţii hiper- sau hipotone (rezistenţă osmotică) sau faţă de acţiuni mecanice (rezistenţă mecanică); rezistenţa globulară minimă este indicată de valoarea agentului nociv (concentraţia soluţiei saline etc.) la care se produce eritroliză sau leu-coliză parţială; rezistenţa globulară maximă este definită prin valoarea agentului nociv care produce liza totală a globulelor examinate; rezistenţa globulară se modifică în numeroase stări patologice, astfel că nu are specificitate de diagnostic prin ea însăşi.
 Rezistenţa lînîl la rupere. însuşire ce se măsoară prin forţa de tracţiune necesară pentru ruperea unei fibre de lînă. Rezistenţa linii la torsiune, însuşire ce se redă prin numărul de răsuciri în jurul axului, pînă la ruperea firului. Rezoluţie (lat. resolutio: anulare, rezolvare). Mod de terminare a unui proces patologic, în urma căruia forma şi funcţia formaţiunii afectate revin la normal.
 Rezolutiv. Medicament care determină rezoluţia (emoliente, descongestionante, tonice etc.). R.F.C., v. Fixarea complementului.
 Rhode-Island. Rasă de găini, originară din S.U.A., specializată pentru producţie de ouă şi carne, răspîndită în majoritatea ţărilor, datorită calităţilor şi puterii ei mari de adaptare. Produce 140—180 ouă anual şi are greutatea corporală de circa 3 kg. Se cunosc două varietăţi de culoare: roşie (cea mai răspîndită) şi albă. Rh5nschaf. Rasă de oi de munte germană, adaptată la condiţiile de altitudine medie. Este foarte rustică, foloseşte bine păşunile, are o bună prolificitate şi dă o producţie bună de lapte. Riboîiavină, v. B2 (vitamină-). Ribosomi, sin. granule Palade. Organit celular granular, sfe-roidal sau ovoid, cu dimensiuni de 100—200 Amstrengi, aderent la sistemul membranelor intracitoplasmatice şi avînd rol în biosinteza proteinelor, în transmisiunea caracterelor ereditare (prin acizii nucleici pe care-i conţine) etc.
 Rickettsia. Gen de microbi încadrat în ordinul rickettsiilor, ordin clasat în general între bacterii, însă apropiat de virusuri.
 Rlckettslozâ. Boală produsa de microorganisme din familia Rickettsiaceae: febra Q, conjunctivita şi hidropericardita rickettsiană a rumegătoarelor, monocitoza rickettsiană, febra de căpuşi, avortul rickettsian, diferite infecţii la păsări şi om etc.
 Rictus (lat.) Evidenţierea musculaturii feţei, cu deplasarea posterioară a comisurilor buzelor, imprimînd un facies particular ce aminteşte pe cel din timpul rîsului (v. şi rîs sardonic) , observat în tetanos sau stări convulsive de altă natură. Rigiditate. Lipsă de supleţe,-manifestată prin rezistenţă la îndoire, torsiune, presiune etc. Rigiditate cadaverică. Termen folosit pentru definirea fenomenului biologic caracterizat prin întărirea musculaturii la
 Rinită cu etiologie mult dis-cutată (factori infecţioşi, para- 553 zitari, metabolici, ereditari), manifestată prin strănut, cornaj nazal, deformarea (mai ales devierea) ritului, întîrzierea în dezvoltare etc.
 Rinita cu inciuzii a porcului.
 Viroză, observată aproape numai la purcei tineri, cu manifestări inflamatorii şi degenerative ale mucoasei nazale, evo-luînd obişnuit cu corpusculi de incluzie patognomonică în glandele mucoase atinse.
 -Rinită (gr. ris, rinos: nas), v. Ooriză.
 -Rinofaringită. 1 — Inflamaţia concomitentă a faringelui şi mucoasei nazale. 2 — Inflama-ţia rinofarinxului.
 Rinofarinx. Zona de comunicare dintre farinx şi cavităţile nazale.
un interval după moarte (între_^-Rlnopatle. Boală a componen-
 15—30 minute la 7—8 ore), durînd cu atît mai mult, cu cît s-a instalat mai tîrziu. Rinencefal. Termen utilizat pentru definirea porţiunii ence-falice afectate simţului mirosului (bulbii olfactivi, pedunculii respectivi, striile olfactive etc.).
 Rinichiul mobil. Stare caracterizată prin lipsa de fixitate a rinichiului (în mod normal fix) congenitală sau cîştigată, favo-rizînd infecţii renale şi hidro-nefroză.
 Rinichiul polichistic, sin. degenerescenta chistică renală. Stare patologică, obişnuit congenitală, caracterizată prin prezenţa unor formaţii chistice în rinichi, descoperită, de cele mai multe ori, la examenul necropsie; favorizează infecţii ale rinichiului.
 Rinita cronică atrofică a porcului, sin. rinita atrofică infecţioasă a porcului, boala ritului strimb sau a botului de mops etc.
 telor care delimitează cavităţile nazale.
 Rinoplastie. Operaţia de refacere plastică a porţiunii nazale. Rinorafie. Reunire prin sutură a buzelor unei plăgi nazale. Rinoragie. Hemoragie nazală, indiferent de cauză sau sursă. Rinoree. Scurgere nazală abundentă şi prelungită. Rino-sâlpingită. Termen arhaic definind inflamaţia mucoasei care căptuşeşte tuba auditivă (trompa faringo-timpanică). Rinosporidioză. Rinită mico-tică observată la mai multe specii aviare sau mamifere, caracterizată prin aspecte productive, polipoase, la nivelul mucoasei nazale.
 Rinotonsilita contagioasă a cîineiui, sin. C.R.T., rinoamigda-lita contagioasă a cîineiui. Viroză deosebit de contagioasă, mai frecventă la cîinii adulţi, evoluînd cu mortalitate ridicată, manifestată clinic prin febră, edem şi congestie farin-
RIN giană, inapetenţa, eventual complicaţii inflamatorii respiratorii, nervoase etc. Rinotraşeita infecţioasă a taurinelor. Boală contagioasă acută produsă de un virus (care determină şi vulvovaginita infecţioasă pustuloasă), manifestată prin febră şi semne de inflamaţie a căilor respiratorii anterioare; se încadrează în complexul bolilor mucoaselor. Ritm de galop, sin. galop, zgomot de galop. Succesiunea a 3 zgomote cardiace, în locul celor
     2 normale.
     Ritm pendular,v. Embriocardie. Rlvalta (proba sau reacţia ).
     Probă de floculare utilizată pentru diferenţierea transsuda-tului de exsudat, bazată pe conţinutul diferit în albumine a celor două categorii de licl ide. Rizeafcă (lat. Alosa caspia nord-manni). Peşte teleostean din familia clupeidelor, lung de circa 20 cm. Trăieşte în partea vestică a Mării Negre de unde pătrunde în fluvii. Se pescuieşte mai ales la gurile Dunării şi în Dunăre.
     Rîia cnemidocoptică a corpului.
     Parazitoză întîlnită la găină produsă de Cnemidocoptes levis şi manifestată prin inflamaţia bulbilor plumoşi (mai frecventă primăvara şi vara), căderea penelor de pe crupion, coapse, spinare, apoi cap şi gît etc. Rîia cnemidocoptică a picioarelor. Parazitoză întîlnită la găină, curcă, bibilică, fazan etc., produsă de Cnemidocoptes mu-tans şi manifestată printr-o dermatoză crustoasă a regiunii tarsiene, pielea din regiunea respectivă devenind crustoasă, solzoasă, verucoasă etc.
     Rîia demodectică a calului. Boală parazitară produsă de Demodex equi, manifestată prin apariţia unor mici depilaţii şi inflamaţii ale glandelor mei-
bomiane, precum şi a glandelor sebacee peribucale.
Rîia demodectică a caprelor.
Dermatoză parazitară produsă de Demodex caprae, manifestată prin apariţia pe laturile corpului a unor pustule de mărimea unui bob de mazăre.
Rîia demodectică a cîinelui. Dermatoză parazitară gravă, produsă prin dezvoltarea în foli-culii piloşi a acarianului Demodex caniş s. foliculorum (evoluţie în 3 luni), manifestată iniţial prin depilaţii circulare în regiunea orbitară, bot, to-race, însoţite de mici pustule (2—10 mm), în primele 1—2 luni pruritul lipsind. Ulterior apare o dermatită edematoasă (iniţial ca blefarită), care în 4—6 luni se generalizează, cu prurit intens etc ; în faza ultimă (la 8—12 luni) apar pustule generalizate, cu miros rînced, uremie etc.
Rîia demodectică a porcilor.
Demodexoză produsă de D. phyloide şi manifestată prin pustule ale glandelor sebacee, dispersate pe bot, obraji, abdomen etc.
Rîia demodectică a taurinelor.
Dermodexoză provocată de D. bovis, manifestată prin apariţia de nodozităţi pustuloase, de mărimea unui bob de mazăre, dezvoltate în foliculii piloşi din regiunea botului, gîtului, umerilor etc.
Rîia psoroptică la oaie. Boală parazitară extrem de difuzibilă, produsă de Psoroptes ovis şi manifestată prin pierderea lînii în smocuri, la început în zona scapulară, apoi în regiunea dorsală etc., pielea apărînd aspră, uşor inflamată, cu prurit intens, oile debilitîndu-se etc., adesea sucombînd prin cahexie. Rîia sarcoptică a caprinelor. Dermatoză parazitară produsă de Sarcoptes scabiae, var. caprae
şi manifestată prin prurit intens, depilaţii evidente şi der-matită hipertrofiantă, apărută iniţial în regiunea capului, de unde se întinde peste tot corpul, debilitînd animalul, care, netratat, sucombă prin cahexie. Rîia sarcoptică a cabalinelor. Dermatoză parazitară produsă de Sarcoptes scabiae, var. cobaii, manifestată prin prurit intens şi apariţia de veziculo-pustule crustoase în regiunea capului, gîtului, iiei, membrelor etc. Rîia sarcoptică a cîineiui. Dermatoză parazitară produsă de Sarcoptes scabiae, var. caniş şi manifestată prin apariţia de butoni nodulari în jurul urechii, de unde se generalizează, prurit etc.
Rîia sarcoptică a porcilor. Dermatoză parazitară produsă de Sarcoptes scabiae var. suis şi manifestată prin apariţia de pustule nodulare periorbitare, de unde se întind pe faţă, urechi, laturile capului, torace, abdomen etc., animalul prezentînd prurit redus.
Rîia sarcoptică a taurinelor. Dermatoză parazitară produsă de Sarcoptes scabiae şi manifestată prin butoni pustuloşi dispersaţi pe laturile gîtului, torace, flanc etc., pruritul fiind destul de intens.
Rîie, v. Scabie.
Rîie cnemidocoptică. Boală parazitară întîlnită la păsări, produsă de Cnemidocopţi.
Rîie demodectică, sin. demo-decie. Boală parazitară a pielii, întîlnită la diverse specii, produsă de diverse genuri de demo-decşi şi manifestată prin dermatoză parazitară, evoluînd în diverse faze: faza I cu depilaţii în zone elective (periorbitară, bot etc.); faza a Il-a, cu derma-tită eritemo-edematoasă; faza a IlI-a cu papule, pustule etc.
 Rîie notoedrică. Dermatoză parazitară, întîlnită la pisică 555 şi iepure, produsă de Notoedres cati şi manifestată prin depilaţii crustoase dispersate în regiunea cefei, de unde se întinde în regiunea frunţii şi pe urechi, invadînd ulterior toată regiunea cefalică, animalul prezentînd totodată intoxicaţie evidentă, adinamie, cahexie etc. în caz că nu se tratează, animalele mor în 4 — 6 luni.
 Rîie psoroptică. Boală parazitară întîlnită la cabaline, ovine şi taurine, produsă de Psoroptes equi şi manifestată prin apariţia unor butoni exsudativi în zonele cu peri lungi (coamă, coadă la cal, baza cozii la taurine etc.), care se sparg, apărînd cruste albicioase, perii smul-gîndu-se cu uşurinţă, boala fiind în general puţin pruriginoasă.
 Rîie sarcoptică. Boală parazitară extrem de pruriginoasă, frecvent întîlnită la aproape toate animalele, produsă de Sarcoptes scabiae, care sapă galerii intraepidermice, provocînd prurit exagerat, depilaţii, der-matită parazitară, cruste etc., debilitînd animalele.
 Rîndunică de mare (lat. Trigla lucerna). Specie de peşte teleostean marin din familia trigli-delor, cu corpul de circa 60 cm lungime; trăieşte şi în Marea Neagră.
 Rîs (lat. Lynx lynx). Specie de mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul de circa 1 m lungime, cu blană roşcată uniformă sau cu pete şi cu smocuri de păr pe urechi. Trăieşte în pădurile din Asia şi Europa şi este ocrotit de lege (fiind relativ rar).
 Rîs sardonic (gr. sardonios, de la insula Sardinia, în care creşte un ranunculaceu cu acţiune convulsivantă), sin. facies te-
KQB tanic. Rictus determinat de
553  contractura tetanicâ.
      Roba animalelor. Denumire folosită pentru definirea în ansamblu a culorii părului unui animal şi a particularităţilor de culoare.
      Roburant (gr. robur: putere). Medicament cu acţiune tonică generală, realizată prin stimularea schimburilor nutritive: alcool, săruri de arsenic, stric-nină, cafeină etc.
      Roch (proba-), sin. proba cu acidul sulfosalicilic. Probă de turbiditate pentru evidenţierea albuminelor, albumozelor sau corpilor balsamici din urină. Roentgengrafie. Radiografie cu ajutorul razelor Roentgen. . Roentgenoscopie. Radioscopie cu ajutorul razelor Roentgen. Roentgenterapie. Tratament cu ajutorul razelor Roentgen.
      Roi. Grup compact de albine ce se desprind dintr-o colonie de bază şi pleacă să-şi întemeieze în alt loc o nouă colonie, avînd între ele o matcă şi un număr variat de trîntori, dis-trugîndu-se: roi natural (prin roire spontană), artificial (prin roire provocată de apicultor), primar (care se desprinde de primul din colonie), secundar, terţiar etc.
      Rolb. Culoare simplă, formată din fire de păr de culoare roşie sau roşu-brun, pe întreg corpul. Se disting nuanţele: deschis, arămiu, auriu, castaniu, cafeniu, vişiniu, rotat, înspicat, nins etc.
      Roiniţi (lat. Mellisa officina-lis). 1 — Plantă erbacee perenă, meliferă, din familia labiatelor, cu rizom orizontal, tulpină patrunghiulară, înaltă de 30—
  •  80 cm şi cu flori albe sau pal
      liliachii; 2 — Dispozitiv sau cilindru din papură, cu fund închis, utilizat pentru prinderea roilor naturali.
Roire. Acţiune de desprindere a unui roi de albine de colonia de bază.
Roişte. Denumire dată perioadei în care apare roitul.
Roller central. Varietate importantă de porumbei din rasa Roller oriental.
Roller românesc, v. Căzători gălăţeni.
Roller oriental, sin. Roller de Smirna. Rasă de porumbei, din grupa raselor de porumbei căzători, originară din India şi Per-sia, de culoare în general albă, cu ochi mici, albi şi coadă semi-rotundă şi foarte lată. Romagna. Rasă de gîşte, foarte apreciată în Italia, caracterizată prin greutate corporală mare (4—5 kg), cu penaj de culoare albă frumoasă, cu cioc şi picioare de culoare roşie-por-tocalie.
Romagnola. 1 — Rasă de taurine italiană, derivînd din tipul primitiv Podolic, cu coarne mari în formă de liră, trunchi dezvoltat, cu torace mare şi profund, membre scurte şi musculoase, cu roba de culoare variată de la alb argintiu la cenuşiu, cu talie şi greutate corporală mari, cu aptitudini pentru muncă. Se cresc două varietăţi : una mai mare şi mai precoce şi una de munte, cu talie mai mică, mai rustică şi foarte bună pentru muncă. 2 — Rasă de porci ce populează regiunea Romagnia, adaptată pentru păşunat, rezistentă, cu precocitate medie, ameliorată şi în parte substituită cu rasa Large-White (sin. Castagnola).
Roman. Rasă de porumbei, specializată pentru producţia de came.
Romanov. Rasă de oi pentru blană, din grupa oilor nordice cu coadă scurtă. Are talie şi greutate mare, profil convex, de culoare gri-închisă, cu o
prolificitate deosebit de mare. Producţia principală este blana. Romberg (proba ). Probă pentru diagnosticul diferenţial al ataxiilor, constînd din examinarea în mers înainte şi după acoperirea ochilor; răspunsul pozitiv (semnul lui Romberg pozitiv) se manifestă prin agravarea ataxiei după acoperirea ochilor, observîndu-se în ata-xiile vestibulare şi medulare; proba lui Romberg este negativă în ataxia cerebeloasă. Romen. Rasă de gîşte, din U.R.S.S., cu greutate corporală sub 5 kg.
Romergan. Antihistaminic de sinteză.
Romney-Marsh, sin. Kent. Rasă englezească de oi cu rezistenţă mare, adaptabilitate pronunţată la condiţiile de climă, constituţie robustă, conformaţie corectă, came de calitate bună, perselată, suculentă şi fără miros specific, lînă fină de culoare albă, putere amelioratoare mare, prolifică, foloseşte bine păşunile. în Franţa a participat la formarea rasei Charmoise. Ronflant (fr. sforăitorul. Zgomot prelung, de tonalitate scăzută, amintind zgomotul de sforăit (respiraţie ronflantă, ral ronflant) .
Ronqui&res. Rasă de curci din grupa raselor semigrele (12—14 kg greutate corporală la masculi), ce se creşte în Franţa. Roqaefort. Brînză franţuzească, cu pasta moale, sărată şi fermentată într-un anumit fel, foarte apreciată pentru calităţile sale. Rosenbach (proba). Probă pentru evidenţierea coluriei, bazată pe o reacţie de culoare. Rostogol (lat. Echinops sfaero-cephalus L.), sin. ariciul, măciuca ciobanului, scaiete. Plantă perenă, foarte bună meliferă, din familia Compositae. Specia tătamica (Echinops commuta-
tus) este mai puţin meliferă ROg decît prima.                        ggr.
Rostopcin. Rasă veche de cai, formată prin încrucişarea raselor Arabă şi Pur sînge de galop. A contribuit la formarea calului rusesc de călărie împreună cu rasa Orlov.
Rostral. Termen folosit în anatomie pentru indicarea direcţiei de orientare a unor formaţiuni, folosindu-se ca reper gura. Rostrului (nervul -). (lat. N. rostri suiş). Ramură terminală detaşată din n. infraorbital şi distribuită rîtului, la porc.
Roşcat de Borgundla. Rasă de iepuri de carne şi pielicele, ce se creşte în Italia. Are greutate corporală pînă la 4 kg, pielicica de culoare galbenă-roşcată uniformă, forme exterioare corecte, urechi de lungime medie, drepte. Este robust, rustic şi destul de prolific.
Roşie Bororo. Rasă de taurine locale, ce se creşte în Nigeria.
Roşie cu coadă albă. Rasă de găini, ce se creşte în U.R.S.S. Roşie-daneză. Rasă de taurine de culoare roşie-închisă de diferite nuanţe, cu conformaţie corectă, creată în Danemarca şi crescută pentru producţia de lapte. Se caracterizează prin-tr-o producţie mare de lapte, în medie 4 000 1 anual, cu un conţinut de 4,1% grăsime şi o greutate corporală a vacilor de circa 600 kg. în ţara noastră se creşte în număr restrîns, cu bune rezultate.
Roşie de Ardeni. Rasă semigrea de curci, ce se creşte în Franţa.
Roşie de Bourbon. Rasă de curci, din grupa raselor semigrele, ce se creşte în America.
Roşie de stepă. Rasă de taurine, bună producătoare de lapte, obţinută în U.R.S.S. Culoarea corpului variază de la vişiniu-închis pînă la roşu-deschis.
Are o greutate corporală de
ROŞ 300—450 kg la vaci şi produce ggg 2 500 — 3 500 1 lapte anual, cu 3,7% grăsime. Este bine adaptată la condiţiile de stepă. Roşie dobrogeană. Rasă de taurine, formată în Dobrogea, prin încrucişări complexe între taurinele locale din rasa Sură de stepă, rasele din grupa roşie (Roşie de stepă, Roşie poloneză, Roşie daneză etc.) şi Jersey. Are conformaţie variabilă, aptitudini pentru producţia de lapte şi este adaptată la condiţiile locale. Produce în medie cea.
     3 000 1 lapte cu 3,9% grăsime. Roşie germană, v. Deutsche Rotvieh.
     Roşioară (lat. Scardinhis erithro-phthalmus). Peşte teleostean din familia ciprinidelor, lung de 30 — 40 cm şi avînd greutatea de 200—300 g; are capul turtit lateral, acoperit cu solzi mari şi cu înotătoarele (în afară de cea dorsală) de culoare roşie. Trăieşte în Europa şi Siberia centrală.
     Rotat. Guloare simplă la animale, în special la cai, cu reflexe ale părului care formează diferite figuri rotunde, pe unele regiuni corporale.
     Rotaţie. Mişcare prin care un organ sau corpul în totalitatea lui se roteşte în jurul unui ax propriu, imaginar.
     Rothera (proba-). Probă pentru evidenţierea corpilor cetonici din produsele biologice. Rottweiler. Rasă de cîini, de talie mare (60 — 80 cm), masiv, puternic, curajos, cu păr aspru, de culoare neagră cu „pete de foc" (roşii sau arămii) pe cap, piept şi labe. Se foloseşte pentru tracţiune şi pentru pază.
     , Rotulă (lat. patella). Piesă osoasă plasată pe trochleea femurală, pe care alunecă, legată fiind de tibie prin ligamentele tibio-patelare şi de femur prin ligamentele femuro-patelare, realizînd o articulaţie în sanie.
  Rotulian. Oare se referă sau aparţine rotulei.
  Rouen, sin. Normandă, Piccar-da. Rasă de raţe de origine franceză, specializată pentru producţia de carne, de culoare cenuşie-brună, cu capul şi gîtul verde-smarald la masculi. Este foarte precoce, îngrăşată putînd ajunge la vîrsta de 3 luni la greutatea de 2,5 kg.
  Rough Fe 11. Rasă de oi de munte, ce se creşte în Anglia. Royal-Pastell. Varietate de nurcă, de culoare ciocolatie, foarte apreciată, reprezentînd peste 50% din producţia totală de blănuri pe piaţa mondială. Royal-Pastel Mink. Varietate principală de vizon, ce se creşte în S.U.A., foarte apreciată pentru pielicica sa de calitate. Rozeolă. Pată eritemoatoasă (congestivă) circumscrisă. 'wRozetă (lat. Reseda odorata L.), sin. rezeda, zmeurica. Plantă erbacee meliferă din familia Resedaceae cu tulpina mică, frunze alterne întregi sau tripartite, flori galbene-verzi foarte parfumate.
  Rubarth (boala -), v. Hepatita infecţioasă a cîinelui. Rubefacţie (lat. rubefactio: a roşi). Oongestie pasageră, temporară, produsă de substanţele rubefiante aplicate pe piele. Rubefiant. Substanţă capabilă să provoace congestia cutanată (înroşirea pielii).
  Rubor. Termen latin, utilizat ca atare pentru indicarea roşeţii pielii (congestiei cutanate). Ruda. Populaţie ovină locală, neselecţionată, ce se creşte în Albania, cu greutatea corporală medie de 35 kg, producţia de lapte de 50 kg şi cea de lînă de 1,3 kg. Se foloseşte la încrucişări cu Merinosul caucazian, pentru crearea unui tip de oaie cu producţie mixtă (lînă-carne-lapte), adaptată condiţiilor din R.P. Albania.
Rudiment (lat. rudimentum: debut, început). Primele contururi structurale ale unui organ, care nu ajunge să se dezvolte decît la primele lui faze. Rudimentar (organ -). Organ care a început să se contureze dar a rămas nedezvoltat sau incomplet (imperfect). A nu se confunda cu organul atrofiat (care a fost dezvoltat, dar a regresat).
Ruginie. Varietate de oi Ţigaie, cu lînă albă, ceva mai fină şi mai mătăsoasă, cu jarul de culoare roşcat-vulpie, suficient de rezistente. Cuprinde un efectiv mic, răspîndit în zona montană şi premontană.
Rugozitate (lat. rugo: zbîrcitu-ră). încreţitură pe o suprafaţă dură, neregulată.
Rujet. Boală contagioasă, inoculabilă, provocată de Eryzi-pelotrix rhusiopathiae, frecventă la porc şi manifestată prin exantem cu necroze cutanate, septicemie etc.
Rumegare. Act (timp) particular din digestia mamiferelor rumegătoare, constînd din re-jecţia unei cantităţi de conţinut alimentar, remasticaţie, reinsa-livaţie şi redeglutiţie. Rumen. Gel mai voluminos compartiment prestomacal la rumegătoare, prezentînd pe fiecare faţă cîte un şanţ longitudinal (stîng şi drept) care-1 gîtuieş-te într-un sac dorsal şi altul ventral, extremităţile caudale ale fiecăruia formînd veziculele conice, în timp ce extremitatea cranială a sacului dorsal se continuă cu reţeaua. în interior prezintă pe plafon deschiderea esofagului şi jgheabului esofagian, în faţa acestuia comunicarea cu reţeaua, iar în partea dreaptă şi anterioară comunicarea cu foiosul. în structura lui cuprinde o mucoasă cu papile foliate, o musculoasă îngroşată la nivelul
stîlpilor ruminali şi o seroasă RUM dependentă de peritoneu.          559
Ruminală (lat. A. ruminalis).
Scurt trunchi arterial, bifurcat ulterior într-o arteră hepato-rumino-reticulară şi o arteră spleno-ruminală (sau în diverse alte combinaţii).
Ruminală dreaptă (lat. A. ruminalis dextra). Ramificaţie a trunchiului celiac, cel mai adesea continuare a arterei lieno-ruminale, care la nivelul marginii dorsale a rumenului se izolează de a. lienală, trece pe partea dreaptă a rumenului şi se plasează în şanţul longitudinal drept, se strecoară printre cele două funduri de sac caudale, pentru a se recurba pe partea stîngă, unde se împrăştie în 3 grupe de ramuri: dorsale (dispersate în ramificaţia dorsală a şanţului coronar caudal stîng), ventrale dispersate în ramificaţia ventrală a aceluiaşi şanţ), a treia grupă dispersînd în treimea caudală a feţei ruminale stîngi.
Ruminală stîngă (lat. A. ruminalis sinistra). Ramificaţie a trunchiului celiac, în majoritatea cazurilor terminală a arterei ruminoreticulare, strecu-rîndu-se printre rumen şi foios, la nivelul şanţului cranial, pentru a apare în şanţul longitudinal stîng, de unde urcă în direcţie caudo-dorsală, epuizîn-du-se prin emisiunea unor ramuri colaterale succesive distribuite feţei ruminale stîngi. Ruminatoriu, sin. ruminativ. Substanţă care stimulează ru-megarea, fie prin acţiune asupra parasimpaticului, fie prin reflexele declanşate de pe mucoasa gurii sau compartimentelor gastrice: emetic, veratrină, ipeca, parasimpaticomimeticele etc.
Ruminită. Inflamaţia primară (corpi străini, acţiuni chimice etc.) sau secundară (infecţii,
 BVM parazitoze, acidoza sau para-ggQ cheratoza rumenului etc.) a rumenului, manifestată prin parezia prestomacelor, meteorism cronic, eructat fetid, durere locală ş.a.
      Ruminol. Produs ruminatoriu complex (stricnină, veratrină, pilocarpină).
      Rumino-lienală (lat. A. lieno-ruminalis). Ramură a trunchiului celiac la rumegătoare, cu origine variată, cel mai adesea separîndu-se de a. rumino-reti-culară, pentru a se îndrepta spre marginea dorsală a rumenului, unde se bifurcă într-o ramură splenică şi o ramură ruminală dreaptă. Rumino-reticulară (lat. A. ru-minoreticularis). Ramificaţie a trunchiului celiac la rumegătoare, cu origine variată, adesea după separarea ei de a. rumino-lienală, la nivelul jgheabului esofagian divizîndu-se într-o arteră reticulară şi o arteră omaso-abomasică evidentă, care trece pe partea dreaptă a reţelei, pentru a pătrunde în spaţiul dintre foios şi sacul ventral cranial al rumenului, unde se termină prin două artere evidente: a. gastrică stîngă (care trece pe mica curbură a cheagului, după ce a dat o serie de colaterale pentru foios şi cheag, anastomozîndu-se cu a. gastrică dreaptă, provenită din a. hepatică) şi a. gastro-epiploică stîngă (care, după emisiunea unor colaterale pentru cheag şi epiploon, se anastomozează, pe marea curbură a cheagului, cu a. gastro-epiploica dreaptă). Ruminotoxiemie. Toxicoză dependentă de elaborarea şi absorbţia la nivelul rumenului a ijnor corpi cu acţiune toxică, observată în timpul acidozei ruminale sau a altor stări patologice care determină modificarea florei şi a faunei ruminale. Rumisan, sin. Rumiden. Produs
ruminatoriu conţinînd tincturi aromate, extract de ştirigoaie şi acid clorhidric.
Rumpel-Leede (proba-), sin.
fenomenul Rumpel-Leede, semnul sau proba garoului, proba de stază. Probă mecanică de verificare a rezistenţei (fragilităţii) vasculare.
Ruptura arterei vaginale. Complicaţie traumatică produsă în distrofii grave la vacă, însoţită de hemoragie masivă şi moarte rapidă.
Ruptura cordului. Produsă în urma creşterii presiunii intra-cardiace (efort, meteorism etc.), la animale cu ieziuni anterioare ale miocardului, determină moarte în cîteva secunde. Ruptura diafragmei. De regulă posttraumatică, ruptura însoţită de hemoragie masivă este mortală în scurt timp; în cazuri mai puţin grave, animalul prezintă dispnee, tignafes, meteorism în cazul herniei toracice a unora dintre viscerele digestice etc.
Ruptura ficatului. Discontinuitate a ţesutului hepatic, produsă mai ales prin acţiuni mecanice, la animale cu leziuni hepatice anterioare, manifestată prin colici, abatere, inapetenţă, ulterior subicter, dacă accidentul duce la simplă formare de hematoame subcapsulare; cînd se rupe şi capsula, apar manifestările hemoragiei interne. Ruptura guşii. Accident mai frecvent la galinacee, produs obişnuit în cazul unor leziuni anterioare, cu ocazia conten-ţiei; se manifestă prin emfizem subcutanat, semne generale sau locale dependent de cauze şi de complicaţii.
Ruptura perineului. Deşirarea ţesuturilor din regiunea perineală (ano-vulvară), provocată de o distocie sau de tracţiunile neîndemînatice efectuate în caz
de distocie. Impune perineora-fie.
Ruptura rectului. Deşirarea peretelui rectal în urma unor exploraţii rectale brutale. Adesea hemoragia nu este prea evidentă, dar animalul prezintă hemoconcentraţie, semne de au-tointoxicaţie, eventual perito-nită acută toxică, urmată de moarte.
Ruptura tendonului prepubian.
Accident de gestaţie, provocat de un uter gestant voluminos şi condiţionat de o laxitate exagerată a drepţilor abdominali, care se deşiră la nivelul continuităţii cu tendonul, apărînd o hernie uterină.
Ruptura uterului. Accident de gestaţie sau provocat de o distocie, de intervenţii obstetricale
   etc., condiţionat cel mai adesea RUT de o alteraţie patologică a pere- ggj telui uterin (cînd se poate produce spontan) şi manifestat prin durere abdominală, hemoragie internă şi externă, urmată de moarte în caz de neintervenţie rapidă.
   Ruptură musculară. întreruperea continuităţii unui muşchi (parţial sau total), în urma unui traumatism, efort violent etc. şi caracterizată prin impotenţă funcţională, hemoragie intratisulară, apariţia unui spaţiu de discontinuitate etc.
—Rut, sin. călduri. Perioadă din ciclul sexual (la animalele sălbatice), în care fecundaţia este posibilă, femela căutînd masculul.
36
      S.L.D. (Seif Limiting Disease). Termen abreviativ prin care se defineşte autolimitarea unei boli, fără intervenţie terapeutică (de exemplu, încetarea avorturilor la vacă după 3 ani de avort, deşi animalul rămîne purtător de germeni aborti-geni).
      S.P.F. (engl. Specified Patho-gen Free), sin. E.O.P.S. (fr. Extemptes d’organismes patho-genes specifiques). Lipsit de germeni patogeni specifici (v. şi Germfree şi Gnotobiotic). Saanen. Rasă de capre, specializată pentru producţia de lapte (800 — 2 000 1), răspîndită în Elveţia, Germania, S.U.A. etc., cu talia de 80 cm, greutatea corporală 50—80 kg, păr scurt ţi lins, de culoare albă, cu temperament vioi.
      Sabiţă (lat. Pelecus cultratus), sin. săbiuţă. Specie de peşte
____ teleostean, din familia cipri-
562 nidelor, lung de 30—35 cm şi
avînd greutatea de 300—400 g; are corpul turtit lateral, acoperit cu solzi mici şi subţiri, spinarea dreaptă şi capul scurt, cu gura oblică. în ţara noastră trăieşte la gurile Dunării, în Dunăre, în bălţile şi afluenţii Dunării.
Sabloză (lat. sabulum: pietriş), sin. colici sau boală de nisip, saburra. Enteropatie detemi-nată de ingestia nisipului sau pămîntului, o dată cu furajele murdărite, la animale cu pica (geofagie) etc., manifestată prin colici grave, semne de enterită, senzaţia de frecare a mîinii cu glaspapir la explora-ţia rectală şi chiar manifestări de gangrenă sau perforare a intestinului.
Sabural (lat. sabulosus: nisipos) . Avînd aspectul unui depozit alb-gălbui, nisipos: limba saburală observată în glosite, gastropatii etc.
 Sacrată laterală (lat. A. sacra-lis lateralis). Arteră parietală a cavităţii pelvine, cu origine şi dezvoltare variată. La cabaline fiind foarte dezvoltată, emite pe traiect 4 artere sacro-spinale, apoi se termină prin
 2  artere: a. gluteană caudală sau ischiadică şi a. coccigică sau coccigiană laterală. Sacrată medie (lat. A. sacralis media). Arteră parietală a cavităţii pelvine, inconstantă la cabaline, relativ dezvoltată la restul speciilor domestice. La taurine, suine şi carnivore, apare ca o fină continuare a aortei, fiind aşezată pe linia mediană, sub corpul vertebrelor sacrate şi caudale, emiţînd pe traiect arterele sacrospinale, coccigice şi eventual o parte din arterele caudale, care se anastomozează între ele. Sacrificare. Termen uzitat în activitatea de abator şi de laborator pentru definirea acţiunii de ucidere a unui animal, pentru satisfacerea unui deziderat economic, medical, experimental etc.
 Sacro-coxalgie. Durere la nivelul articulaţiei sacro-iliace. Sacroiliac (ligament -). Formaţiune fibroasă de legătură între paleta iliacă şi sacrum, distingîndu-se: un ligament sacroiliac inferior (ventral), radiar, dispus în jurul articulaţiei dintre paleta iliacă şi aripa sacrului, şi un ligament sacroiliac superior (dorsal), cu o porţiune funiculară (scurtă) şi alta membranoasă (lungă).
 Sacroiliacă (articulaţia -). (lat. Art. sacroilicus). Articulaţie complexă care leagă fiecare coxal la sacrum, existînd: o articulaţie sacroiliacă propriu-zisă, cu aspect de diartroză (la nivelul suprafeţelor auriculare avînd cîte un lig. capsular radiat şi un lig. sacro-iliac dorsal, cu două porţiuni: una
 scurtă, funiculară, trecînd de SAC pe unghiul medial al paletei ggg iliace pe apofizele spinoase sacrate, alta lungă, membranoasă, care trece de pe marginea caudală a paletei iliace pe creasta sacrată laterală) şi o sindesmoză sacrosciatică ce se realizează printr-un ligament sacro-sciatic (sacro-spino-tube-ros la taurine, cabaline şi ovine), cu aspect lamelar, trecînd de pe creasta sacrată laterală pe creasta supraacetabu-lară. La carnivore există doar un lig. sacro-tuberos funicular, de la extremitatea caudală a crestei sacrate laterale la tuberozitatea ischiadică.
 Sacrosciatic (ligament -). Formaţiune membranoasă care leagă creasta laterală a sacramu-lui de creasta supraacetabulară şi de ischium, distingîndu-i-se două porţiuni: sacrospinoasă şi sacrotuberoasă (v. Infra).
 Sacrospinos (ligament -). Porţiune a ligamentului sacrosciatic, evidentă la animalele mari, corespunzînd zonei membranoase care delimitează gaura mare ischiadică, trecînd de pe creasta sacrată laterală pe creasta supraacetabulară. Lipseşte la animalele mici (carnivore).
 Sacrotuberos (ligament -). 1 — Porţiunea caudală a ligamentului sacrosciatic la animalele mari, trecînd de pe extremitatea caudală a crestei sacrate laterale pe tuberozitatea ischiadică, delimitînd gaura ischiadică mică. 2 — Ligament funicular la carnivore, trecînd de pe extremitatea caudală a crestei sacrale laterale pe tuberozitatea ischiadică.
 Sacrum. Piesă a coloanei vertebrale, rezultată prin sudarea vertebrelor sacrale, formînd plafonul bazinului şi prezentînd un corp şi două aripi (articulate cu coxalul prin cîte o suprafaţă auriculară situată pe
36*
SAF faţa           dorso-latero-caudală).
      Corpul prezintă pe faţa ventrală găurile subsacrate, iar pe— faţa dorsală, creasta sacrată laterală, găurile suprasacrate şi spina sacrată (apofizele spinoase sacrate care lipsesc la porc). Safen (nervul -) (lat. N. saphe-nus). Ramură nervoasă detaşată din n. femural, coborînd pe faţa medială a coapsei, emi-ţînd pe traiect nervul safen accesoriu, apoi se distribuie pielii de pe faţa medială a membrului pelvin.
      Safen accesoriu (nervul -). Ramură colaterală detaşată din nervul safen şi distribuită muşchiului gracilis.
      Safenă (lat. A. saphena). Colaterală a arterei femurale, coboară pe faţa medială a coapsei, apoi pe partea caudo-me-dială a gambei, ajungînd pînă în regiunea jaretului, unde se termină sub formă variată: la taurine şi carnivore se continuă cu a. tarsică medială, la cabaline emite în plus o tarsică laterală, la suine tarsica laterală este foarte fină etc.
                                           —-.Safir. Varietate de nurcă, de culoare albastră, reprezentînd
      o  combinaţie mutantă a tipurilor de nurci albastră-argintie şi Aleuten.
      Sahiwal. Rasă de zebu, ce se creşte în Brazilia.
      Saint-Bernard, sin. Bernardin. Rasă de cîini de pază, dresat pentru a servi drept călăuză prin trecătorile munţilor sau a salva oamenii rătăciţi prin munţi. Au talie mare, cap rotund, bot scurt, buza superioară foarte dezvoltată, unghiul fron-. to-nazal bine marcat, gît gros cu salbă, culoarea bălţată alb cu roşu, păr lung sau scurt, în funcţie de subrasă.
      Saint-Girons, v. Pirinei. Saint-Simon. Linie importantă din rasa de cai Pur sînge de galop, ce se creşte în U.R.S.S.,
    caracterizată prin cai uşori şi cu viteză mare pe hipodrom. Saivan. Adăpost pentru ovine, cu acoperişul din materiale uşoare (stuf, papură, scînduri etc) şi construit în general fâră tavan. în funcţie de condiţiile de climă, saivanele pot fi închise sau deschise (numai cu trei pereţi). Suprafaţa de adăpost, calculată pe cap de animal, variază între 0,6—0,9 m-pentru miori, mioare şi batali şi 1,8—2,2 m2 pentru oi mame şi berbeci adulţi.
    Salbă, v. Fanon.
 — Salcîm alb (lat. Robinia pseu-dacacia L.), sin. salcîm, băgrin, acăţ, măgroin, mălin, dafin. Arbore din familia Leguminoase originar din America, constituind una din principalele resurse meiifere. Se disting în plus: salcîmi galbeni (Colutea arborescens), salcîmi pitici (Amorpha fructicosa L.) ş.a. Salemitan. Populaţie cabalină din Italia, rezultată din încrucişarea cailor locali cu reproducători orientali, importaţi în epoci îndepărtate şi ameliorată prin încrucişarea cu rasa Pur-sînge englez. Calul Salernitan este adaptat pentru şa şi tracţiune .
    Salers, sin. Cantal. Rasă de taurine franţuzească, caracterizată printr-un cap mare, cu coame destul de dezvoltate, albăstruie la bază şi închise la vîrf, cu talie de 1,30—1,40 m, culoarea roşie-închisă, cu mucoasele aparent nepigmentate. Este o rasă cu aptitudini triple, vacile dînd o producţie de lapte de circa 2 500 1, foarte mult folosit la fabricarea brîn-zei de Cantal.
    Salicilat de sodiu. Gompus mi-crocristalin alb, antireumatic, anţifebril şi analgezic.
    Salivar. Oare se referă la salivă: fistulă salivară, glandă salivară.
 Salivaţie (lat. salivatio). 1 — Secreţie salivară. 2 — Scurgerea extrabucală a salivei (sin. sialoree).
 Salivă (lat. saliva: salivă, savoare) . Lichid secretat de glandele salivare, la unele animale (om, porc) conţinînd ptialină şi servind înmuierii alimentelor (însalivării), deglutiţieietc. Salkowski (reacţia -). Probă bazată pe reacţia dintre cloroform şi hormonii oestrogeni, folosită în diagnosticul gesta-ţiei.
 Salmonella. Gen de bacili ne-sporulaţi, Gram-negativi. Salmoneloză, sin. paratifoză, ti-foză. Boală infecţioasă, de sine stătătoare sau condiţionată, produsă de specii diferite din genul Salmonella, la majoritatea mamiferelor sau păsărilor, mai ales la tineret, cu evoluţie sporadică sau enzootică, supra-acută, acută sau cronică, sursa de infecţie fiind de cele mai multe ori exogenă (animale purtătoare, bolnave, trecute prin boala, furajele, solul, produsele de origine animală contaminate etc.), mai rar endogenă. Se manifestă foarte diferit, principalele forme clinice fiind: sal-moneloza viţeilor şi a bovinelor adulte, a porcului (tifosul purceilor, paratifosul porcilor), carnasierelor, salmonelozele păsărilor comune mai multor specii sau specifice (tifoză, pulloro-ză), avortul salmonelic la iepe şi oi etc.
 Salmonicultură. Creşterea şi exploatarea raţională, în bazine special amenajate, a peştilor din familia Salmonidac. Salpingectomie. Ablaţia unei porţiuni din oviduct. Salpingltă (gr. salpinx: trompă). Inflamaţia oviductului (trompei uterine).
 Salpingo-ovarită. Inflamaţia simultană a oviductului şi ovarului.
Salpinx. Termenul anatomic în SAN nomenclatura internaţională a 505 oviductului.
Salsk. Rasă de ci cu lînă fină, formată în U.R.S.S. pe baza oilor Merinos Novocaucazian, ameliorate prin încrucişare cu rasa Rambouillet american. Se caracterizează prin constituţie robustă, talie mare şi o bună producţie de lînă. Este bine adaptată la condiţiile de stepă uscată din nordul Gaucazului. Salteaua. Accesoriu al stupului sistematic confecţionat din pîn-ză de sac umplută cu talaş fin din lemn, muşchi de copac, puf de la fructul de papură, cîlţi etc., cu margini cusute şi buto-nate şi din paie sau papură presate cusute cu sîrmă galvani-zată. Se aşază în capacul stupului pentru a ajuta la menţinerea unei temperaturi interioare constante.
Salubru (lat. saluber: sănătos, folositor sănătăţii). 1 — Gare contribuie la menţinerea sănătăţii. 2 — Lipsit de condiţiile favorabile apariţiei unei boli.
3  — Igienic. 4 — Fără pericol de infecţie sau infestaţie. Salubritate. Calitatea a ceea ce este salubru.
Samarkand 114. Rasă de viermi de mătase, bivoltină, cu producţii ridicate, ce se creşte şi în ţara noastră.
Sanîur (lat. Martes zibellina), sin. Zibelină. Mamifer carnivor din familia mustelidelor, cu blana de culoare sură şi cu o pată albă pe piept. Trăieşte în U.R.S.S., Mongolia, nordul Chinei. Blana sa este foarte apreciată.
Sangvin (lat. sanguis, -inis).
Care se referă sau aparţine sîngelui: elemente sangvine, vase sangvine etc.
Sang vino lent (lat. sanguinolen-tus. plin cu sînge). 1 — Care are culoarea sîngelui. 2 — Care este amestecat cu sînge.
 SA?r Santa-Gertruda. Rasă de tau-50g rine pentru carne, creată în S.U.A., de unde s-a răspîndit în Canada şi în alte ţări; s-a importat şi în ţara noastră. Greutatea vacilor este de 700 — 800 kg, iar a taurilor de 800— 900 kg (depăşind chiar 1 000 kg în urma îngrăşării). Randamentul la tăiere este de 70%. Santonină. Anhidridă santonică, cristalină, incoloră, antihelmin-tică.
     Santorini (canal -). Canal pancreatic secundar.
     Saponină. Glucozid de origine vegetală, cu acţiune de suprafaţă, favorizînd difuziunea lichidelor prin ţesuturi, hemo-liza etc. sau avînd acţiune toxică (sapotoxinâ).
     Saporific (lat. sapor: gust, savoare, facere: a face). Gare dă gust, care provoacă savoare. Sapremie (gr. sapros: stricat, putred, haima: sînge). Termen axhaic definind pătrunderea în sînge a materiilor de descompunere putridă.
 -c—'Saprofag. Care se hrăneşte cu materii organice în descompunere.
     Saprofit. Termen care defineşte relaţia dintre un organism şi bacterii sau dintre anumite bacterii, care deşi trăiesc şi se multiplică în organism, nu provoacă nici un fel de tulburări patologice.
     Saradjin. Rasă de oi de carne şi grăsime, din grupa oilor Kurdiuk, caracterizată printr-o lînă groasă şi uniformă. Sarcocel (gr. sarx, sarko: carne, kelle: tumoare). Termen general pentru definirea unei tumori testiculare.
     Sarcoid. Erupţie nodulară der-fnică, întîlnită la taurine, produsă de Mycobacterium lacti-cola, germen foarte patogen care provoacă reacţii multiple, animalul bolnav „reacţionînd la tuberculină“.
 Sarcolemă (gr. sarx: carne, muşchi, lemna: pieliţă). Membrana celulei musculare. Sarcom (gr. sarcos: carne). Neoplasm malign, cu evoluţie rapidă, în principiu cu origine conjunctivă (sau din ţesuturile derivate) întîlnit la tineret şi prezentînd un aspect extrem de polimorf, cu excesivă tendinţă la metastaze.
 Sarcomatos. 1 — Care sc referă la sarcom. 2 — Gare aparţine sarcomului: celule sarcomatoase etc. 3 — Care este afectat de sarcom.
 Sarcorratoză. Termen utilizat pentru definirea unei stări patologice caracterizate prin apariţia de sarcoame diseminate. Sarcoplasmă. Citoplasma fibrei musculare.
 Sarcopt (gr. sarcos: carne, hop-tein • a tăia). Parazit extern, acarian, cu patru perechi de picioare, trăind şi dezvoltîn-du-se în epidermul tuturor speciilor, unde sapă galerii microscopice, provocînd prurit, depi-laţie etc.
 Sarcoptoză, v. Rîia sarcoptică. Sarcosporidioză. Parazitoză produsă de Sarcocystis, avînd caracter benign, cel mai adesea fiind descoperită la abator. în invazie masivă pot fi observate tumefacţii labiale, faciale, edem al jgheabului limbii, dificultăţi dinamice etc.
 Sardă. 1 — Rasă de taurine autohtonă, crescută în zonele mai sărace ale insulei Sardinia. Are statură redusă, cap cu coarne foarte dezvoltate, trunchi strîmt, cu grebăn înalt, crupă unghiuloasă şi ascuţită, membre scurte, culoare alb-gălbuie, de diferite nuanţe. Este foarte sobră şi rustica şi se foloseşle pentru muncă, carne şi lapte. 2 — Rasă de oi de lapte italiană, crescută în Sardinia, avînd două varietăţi (de cîmpie şi de munte), dife-
 renţiate prin talia şi producţia lor. Are capul cu profil uşor convex, cu coarne mari la femele şi foarte reduse la masculi; membre lungi şi subţiri, lînă lungă, grosolană, în general de culoare albă. Aptitudinea principală este producţia de lapte (peste 100 litri pe lac-taţie). 3 — Rasă de porci, caracterizată printr-o dezvoltare redusă (60—70 kg), de culoare variată (negru, cenuşiu, băl-ţat), cu cap conic, rît alungit, trunchi scurt şi strimt, membre lungi, peri mari formînd coamă de-a lungul spinării. 4 — Populaţie cabalină, deriv înd din calul oriental introdus în timpul dominării Maurilor. Are statură redusă (1,31 — 1,50 m), constituţie robustă, forme armonioase şi o conformaţie foarte asemănătoare cu cea a calului arab. Se foloseşte pentru şa şi tracţiune uşoară.
 Sardele. Denumire dată mai multor specii de peşti m&rini din familia Glupeidelor, dintre care cea mai cunoscută este Sardinia pilchardus, care trăieşte în Oceanul Atlantic şi în Marea Mediterană, mai rar în Marea Neagră.
 Sare artificială de Karlsbad, sin. sare de Karlovy Vary. Amestec salin sodic (sulfat, bicarbonat, clorură) cu efect eupeptic, coleretic, ruminato-riu, expectorant şi diuretic. Satelitoză. Stare caracterizată prin înconjurarea celulelor gan-glionare din encefal prin alte celule sau nuclei liberi. Satiriasis. Stare de uiperexcitaţie sexuală la masculii de diverse specii.
 Saturnism(lat.sa£Mmws.- plumb). Intoxicaţie cu plumb. Savoiardă, v. Ţarina.
 Scabie (lat. scabies: rîie), sin. rîie. Parazitoză cutanată pruriginoasă, eritemo-crustoasă etc.
produsă de sarcopţi, psoropţi SCA
etc-                               sfi-T
Scabios vlat. scabies: rîie). Gare se referă la rîie (mediu scabios), este afectat de rîie (animal scabios) sau are contingenţe cu rîia.
Scafoid. Os scurt din categoria oaselor bazipodiale, existînd un os scafoid în rîndul I al oaselor carpiene şi un alt scafoid în rîndul al II-lea al oaselor tarsiene.
Scalariform (sistem -). Denumirea utilizată pentru definirea modului de distribuţie şi organizare a unui complex de formaţiuni transversale, în scară, descrise de Eberth, care apar pe fibrele musculare striate cardiace, realizînd o serie de segmente compartimentate, contractile, delimitate prin cîte un disc subţire, fiecare compartiment fiind centrat pe cîte un nucleu.
Scalen (muşchi -). Muşchi din regiunea cervicotoracală, inserat caudal pe primele coaste şi cranial pe apofizele transverse ale ultimelor vertebre cervicale.
Scalp (engl. scalp: pielea capului acoperită de păr). 1 — Neologism de origine engleză, definind pielea care acoperă craniul neural. 2 — Termenul este utilizat de asemenea în traumatologie, definind lamboul de piele, dislocat de pe craniu, soldat cu denudarea oaselor craniene, realizîndu-se o plagă prin agăţare cu aspect particular. Scaipa (a -). A detaşa pielea care acoperă craniul neural, folosind un instrument tăios.
Scalpel. Instrument tăios, folosit la disecţie, prezentînd o lamă nepliantă şi un mîner de lemn sau ebonită.
Scapular. Care se referă la spată (regiune scapulară), aparţine spetei (spina scapulară) sau are contingenţă cu spata.
                                        se a Scapulară mediană (lat. A. sca-568 Pu^ar^s tnedialis). Colaterală a arterei transverse a scapulei la carnivore, distribuită zonei scapulare mediale.
      Scapulă (lat. scapula: spată). Os lăţit, component al centurii scapulare, la mamifere avînd în general o formă lăţită, triunghiulară, unghiul ventral ar-ticulîndu-se cu humerusul printr-o cavitate glenoidală, flancată de un tubercul supragle-noidal, prelungit cu o apofiză coracoidă. Faţa medială (fosa subscapulară) adăposteşte muşchiul subscapular, faţa laterală fiind separată în două zone (fosa supra- şi infraspinoasă), printr-o creastă osoasă (spina scapulară), terminată ventral cu o apofiză hamată. Scarificare. 1 — Termen definind o traumă cutanată superficială, în general avînd aspectul unor zgîrieturi limitate la epi-derm (eventual şi la straturile superficiale ale dermului), provocată cu un instrument special (scarificator) în vederea vaccinării. 2 — Operaţie de executare a traumelor amintite. Scarificator. Instrument special folosit pentru practicarea scari-ficărilor.
      Scarmoze. Brînză italiană, cu pasta moale, nefermentată. Scăriţei (nervul -) (lat. N. sta-■pedius). Fir nervos detaşat din intermedio-facial în traiectul in-traosos (cavitatea timpanică) şi distribuit muşchiului scăriţei. Schelet (gr. skeletos: uscat). Ansamblul tuturor oaselor din-tr-un organism, aşezate în raporturile lor naturale.' Scheletic.Gare aparţine scheletului sau se raportează la schelet. Scheletogen (ţesut -). Ţesutul din care se formează scheletul. Scheletologie. 1 — Osteologie. 2 — Studiul scheletelor (rapoarte, proporţii, aspectul oaselor etc.).
Scheptofilaxie (gr. skeptos: trăsnet, filaxia: protecţia), sin. tahifilaxie. Protecţie rapidă, obţinută uneori în cîteva minute, prin injectarea unei cantităţi mici de toxină organică etc.
Schetlandpony, sin. Ponei Schet-landez. Rasă de cai ponei, ce se creşte în Germania, din anul 1900. Este cea mai mică rasă de cai din lume. Are talia de cca 1 m, cu capul mic şi cîrn, crupă rotundă şi musculoasă, membre fine dar robuste, cu păr lung şi abundent în coamă, moţ şi coadă. Se foloseşte pentru tracţiune uşoară şi călărie pentru copii.
Schiascopie (gr. skia: umbră, scopein: a examina), sin. chera-toscopie. Metodă de examinare oculară şi apreciere a genului de ametropie, bazată pe analiza modului de deplasare a umbrei pupilare, cu ajutorul of talmoscopu lu i.
Schietti. Grup de varietăţi de porumbei din rasa Modeneză. Schirazi, v. Brumărie. Schizocef al.Monstru avînd capul divizat (fisurat) longitudinal. Schlessinger-Weitz (proba -). Probă pentru urobilinurie. Schnauzer, sin. Grifon. Rasă de cîini germană, de pază, avînd trei tipuri diferite ca talie: uriaş (Riesenschnauzer), înalt de 55—65 cm, mijlociu (Schnauzer), de 42—48 cm, şi pitic (Zwergschnauzer), de 28—33cm. Se caracterizează prin temperament vioi, aspect particular al feţei (care este ţepoasă şi cu mustăţi), păr sîrmos, de culoare neagră sau argintie, în toate nuanţele.
Schopper Fo 1 c. Aparat pentru determinarea rezistenţei şi extensibilităţii lînii.
Schwanom. Tumoră benignă a nervilor, localizată la teaca Schwann.
 SchwMbisch-H&llische. Rasă locală de porci, ce se creşte în Wurtemberg (R.F. a Germaniei), de culoare albă pe trunchi şi membre şi neagră pe cap şi pe crupă. Se distinge prin mare sobrietate şi rezistenţă, o foarte bună prolificitate şi o bună aptitudine pentru producţia de came.
 Schwyz. Rasă de taurine originară din Elveţia, crescută pentru producţia de lapte şi carne. Culoarea corpului brună uniformă, cu anumite zone de nuanţă deschisă (abdomen, uger, părţile interne ale membrelor etc.). în jurul botului prezintă
 o regiune îngustă, circulară, de culoare albă. Greutatea corporală a vacilor este de 500— 600 kg, iar a taurilor de 750— 900 kg. Producţia medie de lapte variază între 3 200 —4 500 1, liniile şi familiile selecţionate ajungînd la peste 5 000 1 lapte. A fost importată în multe ţări, contribuind la formarea diferitelor rase de taurine. La noi a contribuit la formarea rasei Brună de Maramureş. Scialitic (gr. skia: umbră, lisis: topire). Dispozitiv de iluminare care nu produce umbră: lampă scialitică etc.
 Sciatic, v. Ischiadic (nervul-). Sclzură (lat. scissura: crăpătură). 1 — Scobitură pe marginea unui os. 2 — Şănţuitură pe suprafaţa unui os sau a altui organ.
 Scleră. învelitoare externă a bulbului ocular, fibroasă, albă, delimitată de comee prin limbul sclero-cornean şi prezentînd la polul posterior lama ciuruită, prin care trec fibrele nervului optic.
 Sclerectazie. Distensiunea scle-rei, cauzată de un traumatism şi caracterizată prin apariţia unei boseluri circumscrise. Scleriti. Inflamaţia sclerei.
   Sclerodermia porcini. Afec- SCO ţiune cutanată, frecventă la ggg vierii bătrîni, neîngrijiţi, caracterizată printr-o induraţie circumscrisă sau difuză a tegumentului, însoţită de atrofie şi scleroză subcutanată. Sclerodermie (gr. skleros: dur, derma: piele), ţngroşarea şi indurarea pielii şi a ţesutului subcutanat.
   Scleroticonysis. Operaţia de in-cizare a sclerei, pentru a se putea pătrunde la cristalin. Scleroză. Hiperplazie conjunctivă caracterizată prin supraproducţie de ţesut de susţinere la nivelul unui organ, însoţită de induraţie.
   Scleroză glialâ. Cicatrizarea focarelor de necroză şi ramolisment cerebral prin proliferarea elementelor gliale.
   Scleroză pulmonară. Pneumonie cronică.
*  Scobar (lat. Chondrostoma na-sus). Specie de peşte teleostean din familia ciprinidelor, lung de 25—30 cm, cu greutatea de 100—400 g. Are corpul colorat în verde-măsliniu pe spate şi în argintiu pe lături şi are maxilarul superior mai lung decît cel inferior. Se găseşte frecvent în apele din zona dealurilor. Scodfsm (descris de dr. Skoda), sin. sunet timpanic necavitar. Sunet timpanic toracic, obişnuit circumscris, produs în lipsa unor cavităţi voluminoase cu conţinut gazos (caverne, pneu-motorax), mai ales în bronho-pneumonii cu focare mici şi dispersate.
   Scoică. Termen arhaic, folosit pentru definirea exostozelor acropodio-apexiale din zona coronară, la cabaline.
   Scolex. Termen definind iniţial larva de viermi şi de insecte (A r i s t o t e 1), apoi viermii fără organe genitale, ulterior o fază a cestodelor, pentru ca în cele din urmă să aibă semnifi-
 SCO caţia definirii extremităţii cefa-~7T" lice la tenii, din care derivă w proglotele, şi pe care se găsesc plasate ventuzele.
   —   Scolioză (gr. skolios: strîmb). încovoierea laterală a coloanei vertebrale.
      Sconcs (lat. Mephitis mephitis). Mamifer crescut pentru blana sa valoroasă. Sconcsul sălbatic trăieşte în America Centrală şi în California. în captivitate este crescut în multe ţări din America şi din Europa. Ca urmare a selecţiei au luat naştere mai multe tipuri, diferite ca mărime (în jurul a 50 cm) şi culoare (de la negru pînă la alb).
      Scopolamină (lat. Scopolami-nunt). Alcaloid toxic din mătrăgună; forma bromhidrică şi hidroclorică se utilizează în terapeutică, avînd acţiune pa-rasimpaticolitică, liniştitoare, analgezică etc.
      Scorbut (olandez scherbuik). Formă de manifestare a vitamino-zei G, observată mai ales la purcei şi căţei, caracterizată prin oboseală, decubit prelungit, tulburări în prehensiune şi masticaţie, slăbire, deformări articulare, sindrom hemoragi-par dependent de fragilizarea vasculară ş.a.
      Scotch Fancy, sin. canarul scoţian. Rasă de canar, înalt pe picioare, cu spinarea curbată, cu coadă in formă de semilună şi cu cîntec melodios.
      Scotomă. Lacună în cîmpul vizual.
      Scottish-terrier. Oîine utilitar, de însoţire, cu capul mare şi craniul plat, strîmt, cu urechile mici şi ascuţite, ataşate sus, părul sîrmos, abundent, lung (pînă la 5 cm), însă mai scurt pe craniu şi în partea superioară a gîtului. Roba în general cenuşie sau neagră (capul şi zona cervicala se tund în mod special după un tip specific),
 coada uşor curbată (în lamă de sabie), talia: 22—30 cm. Scoţiană, v. Blackfaced.
 Scout. Soi nou de lucernă, creat în S.U.A., prin selecţionarea şi încrucişarea a opt clone. Are frunzele de culoare verde închis şi florile violete, cu oarecare nuanţă verde, crem şi alb. Se caracterizează prin capacitate mare de refacere după cosire, este rezistent la iernat, dă producţii mari şi este rezistent la pătarea frunzelor şi la bacterioze.
 Scrofulos (de la scrofa, pentru comparaţie cu adenomegaliile porcului). Termen indicînd predispoziţia în timpul vîrstei tinere la infecţii cronice ale pielii şi mucoaselor etc., datorită dezvoltării exagerate a sistemului limfatic.
 Scrotal. Oare se referă la scrot sau aparţine acestuia.
 Scrotocel. Termen arhaic, impropriu, folosit pentru defini-reaherniei ingvinovaginale complete .
 Scrotum. Termen latin utilizat ca atare pentru definirea pielii care participă la formarea pungilor testiculare, reprezentînd tunica sau stratul extern al acestora.
 Scrumbie albastră (lat. Scom-ber scombrus). Specie de peşte teleostean din familia scrombi-delor, lung de 20—30 cm, cu greutatea de 100—150 g, cu corpul aproape cilindric, acoperit cu solzi mărunţi şi colorat în albastru-verzui pe spate. Trăieşte şi în Marea Neagră. Scrumbie de Dunăre (lat. Cas-pialosa pontica). Specie de peşte teleostean din familia clupei-delor, lung de 30—40 cm, cu greutatea de 300—600 g, cu corpul alungit şi turtit lateral, acoperit cu solzi mari, argintii. Trăieşte în Marea Neagră şi primăvara migrează în Dunăre, pentru reproducere.
 Scutelar. Gare aparţine formaţiunilor scutiforme sau se referă la acestea: unghiul scutelar etc.
 Scutiform (lat. sculum: scut, forma: formă). Gare are formă de scut: cartilajul scutiform etc.
 Scutul lui Gu£non, sin. Stema lui Guenon. Zonă în formă de S, situată în regiunea perineală şi cea mamară a vacilor, delimitată prin poziţia perilor fini, diferită faţă de cei din regiunile vecine, cu care se încrucişează. Prezenţa evidentă constituie un indiciu, după empirici, a unei bune aptitudini de lapte. Scvamă (lat. squama: solz). Lamelă, epidermică ce se detaşează în urma inflamaţii lor cutanate, în dermatoze etc. în funcţie de dimensiunile lor, scvamele pot fi: furfuracee (tărîţoase), făinoase, solzoase.
 Scvamozal. Porţiunea solzoasă a temporalului pe care se găseşte apofiza zigomatică şi suprafaţa articulară pentru mandibulă.
 Sebaceu. 1 — Gare are aspectul seului. 2 — Oare conţine sebum sau care produce sebum: glande sebacee etc.
 Seboree (lat. sebum: seu, sebum; -gr. rhein: a curge). Secreţie excesivă de sebum, caracterizată clinic prin aspect uleios al părului şi pielii (S. oleosa) sau -prin formarea de cruste sebo-reice de tipul mătreţei (S. sicca).
 Seboreic. în legătură cu sebo-reea sau cu secreţia seboreică. Sebright-Bantham. Rasă de găini pitice, crescută pentru ornament.
 Sebum (lat. sebum: seu, grăsime). Termen latin utilizat pentru definirea poducţiei glandelor sebacee.
 Secară cornută (lat. Secale cor-nutum), sin. cornul secării. Scle-rotul (forma de rezistenţă) ciu-
 percii Claviceps purpurea, de- SEto terminînd intoxicaţie (ergotism) gyj datorită conţinutului în alca-loizi (ergotinină, ergotamină, ergometrină etc.), în amine bio-gene (tiamină, histamină, ace-tilcolină), acizi organici ş.a. Sechelă. Infirmitate, urmă ta-rantă sau impotenţă funcţională rămasă de pe urma unei boli.
  Sechestru. Porţiune de ţesut dur (os în special) necrozat, care urmează a fi eliminată prin supuraţie.
  Secluzie pupilară. Sinechie iriană totală, însoţită de sudura la cristalin a marginii pupilare a irisului, apărînd ca o complicaţie a irido-ciclitelor grave şi generînd creşterea tensiunii oculare, prin întreruperea tranzitului umorii apoase.
  Secretină. Hormon secretat de mucoasa duodenală, atribuin-du-i-se un rol coordonator al secreţiei pancreatice şi intestinale .
  Secreţie (lat. secretio: separare).
  1 — Act fiziologic prin care o celulă produce şi elimină o substanţă cu rol în fiziologia organică. 2 — Produsul unei glande.
  Sedaţiv. Agent terapeutic dotat cu proprietatea de a diminua excitaţiile nervoase, calmînd durerile.
  - Sediment. Depozit ce se formează într-un lichid în care a existat o suspensie: sediment urinar (depozit de celule vezi-cale, hematii, cristale de fosfaţi, uraţi ş.a. obţinut prin decantare sau centrifugarea unei cantităţi de urină) etc.
  Segis Pietertje Prospect, v. Car-nation.
  Segment (lat. segmentum: bucată, o parte dintr-un tot).
  1 — Termen utilizat pentru definirea unei porţiuni de organ sau ţesut: segment de os, de intestin etc. 2 — Porţiunea unui
SEfl organ, distinctă de alta: seg-572 mentul distal al autopodiului etc.
      Segmentai. 1 — Gare împarte în segmente: plan segmentai etc. 2 — Gare aparţine unui segment: extremitate segmentată la un os fracturat etc. Segmentare. Termen utilizat pentru definirea procesului de diviziune a zigotului.
      Segregare (lat. segrego: despart, exclud). Disocierea unui întreg în părţile lui elementare : segregarea caracterelor ereditare în generaţia a Il-a etc. Seignette (sare -), sin. tartrat dublu de sodiu şi potasiu. Cristale incolore, cu acţiune purgativă şi diuretică.
      Seimă. Neologism de origine franceză definind fisura peretelui de corn al copitei, distingîndu-se diverse forme de seimă (a călcîielor, completă, complicată, frontală, incompletă, în sfert, a tălpii, transversală etc.).
    —Seină, sin .săină. 1 — Denumire dată oilor cu lînă neagră, în stadiul de depigmentare, cînd, paralel cu înaintarea în vîrstă, lîna capătă o culoare roşcat-cenuşie. 2 — Lînă cu dublu pigment.
      Selară. în formă de şa: articulaţie selară etc.
      Selecţia animalelor. 1 — Procesul prin care se realizează discriminarea reproductivă a unei populaţii de animale. 2 — Reproducerea neîntîmplător diferenţiată a genotipurilor, distingîndu-se o selecţie naturală (fără intervenţia omului) şi o selecţie artificială S (exercitată şi eventual dirijată de către om). 3 — Procesul (natural sau artificial) de modificare a structurii genetice a unei specii, populaţii etc.
      Selecţia artificială a animalelor
      (lat. selectio: alegere). Proces prin care omul alege, ca geni-tori, indivizii cu Însuşiri valo-
 roase din punct de vedere economic; mijloc important de creere de noi linii, familii şi rase de animale. Selecţia artificială poate fi în masă (feno-tipică) sau individuală (genoti-pică).
 Selecţie cimentantă. Metodă de selecţie prin care se urmăreşte ameliorarea majorităţii unor caractere.
 Selecţie direcţională progresivă.
 Selecţie bazată pe utilizarea în reproducţie a genotipurilor situate deasupra valorii medii a caracterului urmărit, practicată cu scopul ridicării indicilor unui anumit caracter într-o populaţie de animale.
 Selecţie direcţională regresivă. Se defineşte sub acest termen, selecţia bazată pe utilizarea în reproducţie a genotipurilor situate sub valoarea medie a caracterului dintr-o populaţie. Selecţie fenotipică. sin. selecţie in masă. Selecţia bazată pe analiza însuşirilor aparente pe care le prezintă un individ (în examenul individual).
 Selecţie genotipică, sin. selecţie individuală. Selecţia bazată pe analiza genotipului, respectiv pe analiza genetică a originii, rudelor colaterale (pedigreu) şi pe calitatea descendenţilor (însuşirile morfo-productive ale produşilor).
 Selecţie în tandem. Metodă de selecţie prin care se urmăreşte ameliorarea succesivă (nu simultană) a mai multor caractere. Selecţia naturală. Proces natural al evoluţiei speciilor de plante şi animale, constînd în eliminarea, prin lupta pentru existenţă, a indivizilor mai puţini adaptaţi la condiţiile de mediu şi înmulţirea celor mai bine adaptaţi.
 Seltat, v. Benil Meskine. Semafor (gr. sema: semn, pho-ros: purtător). Regiune ce semnalizează, prinfatitudini aparte
 in staţiune sau în timpul deplasării, unele senzaţii, mai ales cele dureroase, din cursul colicilor, a bolilor manifestate prin şchiopături etc.: semafor cap, semafor coadă.
 Semiconservă de carne. Produs de carne închis ermetic, după ce a fost supus unor procedee de conservare (afumare, fierbere, sărare); produsul nu este de obicei steril şi are durată de conservare limitată, dependentă de procedeul de conservare şi de condiţiile de depozitare (v. şi Conservă de carne). Semilunar (ganglion -), v. Ganglion celio-mezenteric, Semilunar (os -). Al treilea os (numerotat în sens latero-me-dial) din rîndul I carpian. Seminal (lat. seminum: sămîn-ţă). Gare se referă la producţia glandelor genitale: lichid seminal etc.
 Seminiter (lat. semen: sămînţă, ferre: a conduce). 1 — Gare conduce lichidul seminal. 2 — Care produce elementele seminale: tubi seminiferi etc. Semiologie (gr. semeion: semn, logos: studiu), sin. semeiologie, semiotică, simptomatologie. Studiul simptomelor.
 Semizaharată de Cenad, sin. sfeclă semizaharatâ. Soi de sfeclă furajeră, rezistentă la secetă, la cercosporioză, productiv. Se cultivă mai ales în zona de sil-vostepă.
 Semn. 1 — Manifestare morfologică produsă de boală. 2 — Simptom.
 Semn de certitudine. Modificare obiectivă acuzată de un animal şi caracteristică bolii respective. De exemplu, discontinuitate o-soasă, constatată prin palpare, radiografie, vizual etc. indică fără dubiu existenţa unei fracturi osoase.
 Semn de probabilitate. Modificarea obiectivă acuzată de un animal în cursul unei boli,
 neinfluenţată de sensibilitatea sBM animalului, dar care nu oferă certitudine pentru precizarea diagnosticului, chiar dacă sugerează existenţa respectivei boli, întrucît poate fi întîlnită în diverse afecţiuni. Astfel, scurtarea regiunii, deformarea ei, mobilitatea anormală, cre-pitaţia etc. sugerează existenţa unei fracturi, dar nu conferă certitudinea existenţei ei, unele din semne putîndu-se întîlni şi în rupturi ligamentare.
 Semn obiectiv. Modificare acuzată de animalul bolnav, dependentă de leziune şi proporţională cu ea, neputînd fi influenţată de personalitatea sau sensibilitatea bolnavului, distingîndu-se semne obiective de probabilitate şi semne obiective de certitudine.
 Semn subiectiv. Modificare funcţională, acuzată de animalul bolnav în funcţie de sensibilitatea lui la durere, fiind disproporţionată cu leziunea: sensibilitatea, impotenţa funcţională etc.
 Semnaletic (fr. signaletique). Referitor la semnele exterioare, care p:;rmit identificarea individului (foaie semnaletică etc.). Semnul banului, sin. zgomotul de argint sau de acioaie. Dată de transonanţa toracică, obţinută prin percuţia mediată cu 2 monede, util în diagnosticul unor boli pleurale sau pulmonare.
 Semnul braţului. Goafarea cu mucus coagulat a braţului, cu ocazia exploraţiei rectale, în sindromul de obstrucţie intestinală, rectite sau colite.
 Semnul garoului, v. Rumpel-Leede.
 Semnul lui Galvayne. Pată neagră pe suprafaţa laterală externă a lăturaşilor superiori, ce apare la vîrsta de 9 —10 ani şi coboară pe lungimea coroanei, cu vîrsta.
 SEM Ajută la stabilirea vîrstei după 574. dinţi la cabaline.
     Semnul termometrului. Retragerea de mucus pe termometru după termometria rectală, cu aceeaşi semnificaţie ca semnul braţului.
     Senescenţă. 1 — Termen definind îmbătrînirea normală, fără complicaţii şi fără intervenţia altui factor decît cei naturali şi obişnuiţi. 2 — Îmbătrînirea naturală a ţesuturilor dintr-un organism viu.
     Senil. Bătrîn.
     Senilitate. Gomplexul de modificări biologice care caracterizează îmbătrînirea, indiferent de modul ei de realizare. Sensibilitate. 1 — Aptitudinea unui organism de a recepţiona şi reacţiona la o excitaţie. 2 — ■ Starea unui animal de a fi receptiv la o anumită boală. Sennenhund, sin. ciobănesc din Alpi. Gîine de pază, puternic, svelt, cu părul asemănător cu cel de la Saint-Bernard cu părul scurt. Are capul mic, urechile ataşate sus, scurte, triunghiulare, căzînde, roba neagră strălucitoare, cu pete roşietice deasupra orbitei, pe obraji şi pe membre, coada cu peri lungi, groasă la bază şi purtată pe spinare. Talia: 48 — 58 cm. Sensibilizare. Capacitatea cîştigată de un organism, după ce a fost în contact cu o substanţă, un material biologic sau anumită condiţie de mediu, de a reacţiona faţă de respectiva substanţă sau material, chiar dacă noul contact se realizează prin cantităţi sau intensităţi minimale.
 —   Sensibilizator. Gare poate pro-
   * voca sensibilizarea.
     Sensibilizină. Anticorp ce sensibilizează organismul faţă de un anumit antigen.
     Senzaţie de bloc de gheaţă în apă. Senzaţie de contralovitură la palpaţia prin lovire, deter-
 minate de formaţii dense sau dure suspendate în lichid: tumori abdominale ce coexistă cu ascita, fătul din lichidele fetale în faza avansată a gestaţiei etc. Senzaţie de val. Senzaţia percepută la mînă în proba efectuată bimanual în ascită, cînd pre-sînd abdomenul cu o mînă, la mîna opusă se simte o vibraţie (o deplasare de lichid). Senzitiv. 1 — Care are raporturi cu simţurile sau cu senzaţiile, le coordonează, le deserveşte sau se referă la ele. 2 — Oare are facultatea de a simţi. 3 — Care conduce influxul nervos spre centri.
 Senzorial. Gare aparţine simţurilor, se raportează la ele sau la organele de simţ.
 _Separanda. Categorie de medicamente deosebit de active sau toxice, pentru care legea prevede să fie ţinute separat de restul medicamentelor, ambalajele corespunzătoare avînd etichetă albă, pe care se scrie cu roşu.
 Separator de lapte. Dispozitiv centrifugal pentru separarea mecanică a smîntînii din lapte. Separator dublu. Ramă de 12 x 12 mm grosime, cu perimetrul corespunzător stupului majoritar din prisacă, prevăzută pe ambele feţe cu pînze metalice galvanizate cu ochiuri de 1,5 — 2 mm. Se utilizează pentru creşterea unei mătci noi.
 Septic (gr. sipein: a putrezi).
 1 — Gare poate produce infecţie.
 2 — Gare presupune existenţa microbilor: mediu septic, material septic etc.
 Septicemia albinelor. Boală provocată de Bacillus apisepticus, identificată la noi în 1958 la laboratorul de bacteriologie veterinară din Focşani. Nu are caracter epizootie.
 Septicemia bobocilor de raţă, v. Septicemia raţelor.
 Septicemia exsudativă a gîşte-lor, v. Influenţa gîştelor. Septicemia gangrenoasă, v. Edemul malign şi gangrena gazoasă. Septicemia hemoragică a boului, sin. pasteureloză bovină. Boală infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, produsă de Pasteu-rela bovis şi manifestată prin febră, modificări respiratorii, tremurături musculare, consti-paţie apoi diaree profuză, colici, eventual jetaj sangvino-lent, moartea survenind în 6 — 24 ore.
 Septicemia mieilor. Boală contagioasă gravă a mieilor, provocată de Pasteurela multocida, Escherichia coli,Clostridiumper-fringens etc. şi manifestată prin grave tulburări pulmonare, pleuropneumonie, enterită etc., urmate de moarte.
 Septicemia minjilor, v. Poli-artrita mînjilor.
 Septicemia nou-născuţilor. Termen cu totul general sub care se cuprind diverse boli bacteriene acute ale purceilor, mieilor, viţeilor, mînjilor etc., avînd etiologie şi manifestări extrem, de diversificate, dar caracterizate toate prin fenomene septi-cemice.
 Septicemia purceilor. Boală contagioasă produsă de diverşi germeni patogeni (Escherichia, Pasteurella, Salmonella, Pro-teus, Brucella etc.) şi manifestate prin enterite mortale şi septicemie (v. Pasteureloza, Salmo-neloza etc.).
 Septicemia raţelor. Boală contagioasă cu mare procent de mortalitate, produsă de Pfeif-ferelle anapestifer şi manifestată printr-o gravă infecţie cu caracter septicemic a bobocilor între
 4  şi 9 săptămîni.
 Septicemia viţeilor. Boală contagioasă, produsă de diverşi germeni (Escherichia, Pasteurella, Salmonella, Brucella etc.) şi manifestată sub diverse forme
 în funcţie de germenii care o SER declanşează. Forma intestina- 575 lă (produsă de Salmonella) se manifestă în special prin diaree şi septicemie mortală, cea pulmonară (produsă de Pasteurella), prin bronhopneumonie etc. (v. Salmoneloza bovină, Pasteureloza etc.).
 Septicemia viermilor de mătase, sin. ciuma viermilor de mătase. Maladie a viermilor de mătase, determinată de acţiunea simultană a unui virus şi a unei bacterii de putrefacţie. Septicemic. Care se referă la septicemie: boală septicemică etc.
 Septicemie. Pătrunderea şi multiplicarea microbilor în sînge.
 Septi citate. Caracterul a ceea ce este septic.
 Septicopiemie, sin. pioseptice-mie, stare piosepticemicâ. Septicemie soldată secundar cu leziuni infecţioase (de obicei purulente) localizate în diferite organe.
 Septinevrită, sin. septinevrie. Infecţie care progresează pe calea nervilor şi a centrilor nervoşi (unele viroze neurotrope).
 Septum (lat. septum: gard, în-prejmuire). Termen latin, folosit ca atare, pentru definirea diverselor formaţiuni de delimitare, avînd structură cartilaginoasă, osoasă (septum nazal), fibroasă (sept intermuscular), nervoasă (septum lucidum), musculară (septum cardiac) etc.
 Septum lucidum. Termen latin utilizat ca atare pentru definirea lamei de ţesut nervos care separă cele două ventricule laterale ale creierului.
 Ser (lat. serum: ser). Lichidul exprimat după coagularea sîngelui.
 Ser antireticulocitotoxic. Ser de
 cal hiperimunizat prin injecţii repetate de extract de ţesut reticulo-histiocitar heterolog. Administrat în doze mici, sti-
SER mulează forţele de apărare ale 576 organismului (vezi Bogomoleţ-ser).
     Ser hiperimun. Serul obţinut de la un animal hiperimunizat prin administrarea repetată de culturi bacteriene şi conţinînd o mare cantitate de anticorpi specifici.
     Seradele (lat. Ornithopus sati-vus). Plantă anuală din familia leguminoaselor, cu tulpina subţire, înaltă de 30 — 60 cm şi cu frunze compuse din 5—15 perechi de foliole. A fost introdusă în cultură după anul 1800, în Spania, de unde s-a răspîn-dit în restul Europei ca plantă furajeră şi ca bună amelioratoare a nisipurilor umede, acide şi a podzolurilor. “Sericicultură. Ramură a zootehniei care se ocupă cu creşterea, înmulţirea, ameliorarea şi exploatarea viermilor de mătase (domestici, sălbatici sau semi-sălbatici), a bazei lor furajere şi prelucrarea primară a gogoşilor de mătase.
     Sericină (lat. sericum: mătase). Proteină solubilă, cu un conţinut mare de serină, care acoperă firele de mătase produse de larvele viermelui de mătase, reprezentînd 30% din greutatea totală a firului.
     Serină. 1 — Una din proteinele sîngelui. 2 — Unul din acizii aminaţi constitutivi ai proteinelor.
     Seringă. Instrument utilizat pentru injectarea în ţesuturi sau vase a soluţiilor sau substanţelor medicamentoase lichide.
     Seroaglutinare-liză, sin. reacţia de seroaglutinare-liză. Reacţie utilizată pentru identifica-
   * rea leptospirelor, produsă după contactul serului ce conţine anticorpi cu cultura de lepto-spire: la examenul microscopic în cîmp întunecat se observă aglutinarea în formă de păian-
jen a leptospirelor, urmată de liza (fragmentarea) lor. Seroasă. Formaţiune de origine mezenchimală, care căptuşeşte cavităţile organice de origine celomică: pleura, peritoneul, seroasa pericardică etc. Serodiagnostlc. Metodă de diagnostic bazată pe cercetarea anticorpilor specifici în serul sangvin al bolnavului: seroaglutina-re, seroprecipitare, fixarea complementului etc.
Serologie. Partea terapeuticei care se ocupă cu studiul, analiza, prepararea şi utilizarea serurilor.
Seroprevenţie. Administrarea preventivă a serului care conţine anticorpi contra bolii infec-ţioase vizate.
Seros. 1 — Gare are caracter de serozitate. 2 — Care produce un lichid organic clar sau uşor al-buminos: acin seros etc. 3 — Gare se referă la seroase. Seroterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea serurilor.
Serotip. Termen ce caută să definească diferenţele (caracteristicile) specifice sau tipul sero-logic, dintre două sau mai multe seruri, produse de tipuri sau variante diferite de bacterii. Serovaccinare. Metodă terapeu-tică-preventivă de protejare a unui animal contra unei boli infecto-contagioase, prin administrarea simultană de vaccin şi de ser specific, obţinîndu-se o imunizare mixtă. Serovirulizare. Modalitate de combatere a unor viroze, constînd din inocularea concomitentă a sursei de virus şi a serului imun corespunzător. Serozitate. 1 — Lichid biologic cu aspect apos. 2—Lichid produs de seroasele inflamate. *3 — Lichidul dintr-un flicten, veziculă etc. 4 — Lichidul din edem. 5 — Lichidul din hidropizii. Serpiginos. Termen utilizat pentru caracterizarea unor afec-
ţiuni cutanate, caracterizate prin leziuni cu contur sinuos. Serumizare. Administrarea unei cantităţi de ser hiperimun cu scop terapeutic.
Sesam:d(la.t. sesamum: sesam). Care are aspect de sămînţă de sesam.
Sesamoid (os-). Piesă osoasă care se dezvoltă în anumite zone de alunecare a tendoanelor, distingîndu-se: sesamoizi tibiali (la carnivore şi iepure, situaţi înapoia şi deasupra condiilor femurali), sesamoizi mari (oscioare perechi situate înapoia articulaţiei metapodio-acropo-diale), sesamoizi mici (situaţi înapoia articulaţiei interfalan-go-sesamoidiene) etc.
Sesi 1. Termen utilizat pentru caracterizarea unor formaţiuni (în general tumorale) lipsite de pedicul: tumoră sesilă etc. Setarioză. Boală parazitară produsă de diverse specii de Seta-ria şi provocînd diverse boli: Setaria ecvina parazitează camera anterioară a ochiului la cal, S. digitala parazitează encefalul la ovine şi caprine, S. hemoragi-ca parazitează ţesutul conjunctiv subcutan la bou, S. labiata-papilosa parazitează camera anterioară a ochiului la bou etc. Setcă. Unealtă de pescuit, formată dintr-o plasă dreptunghiulară din fir subţire, fixată de două otgoane (unul deasupra, pe care sînt montate plute, şi altul dedesupt, cu greutăţi, care permite menţinerea Ia adîn-cimea necesară).
Seton. Procedeu arhaic utilizat pentru derivaţie şi stimulare, constînd din introducerea sub piele a unei meşe, creîndu-se o plagă tunelizată, capetele meşei (adesea îmbibate cu terebentină) rămînînd afară.
Setter. Gîine de fermă, cu urechi mari, câzînde, cu păr lung, formînd franjuri pe coaste, pe membrele anterioare şi pe coa-
dă, de culoare diversă, în func- SFI ţie de rasă: Setter irlandez, Set- gyţ ter Gordon etc.
 Sfacel. Porţiune epitelială mortificată (prin gangrenă umedă), pe cale de eliminare.
 Sfacelare. Procesul de mortificare şi eliminare a unor porţiuni de ţesut afectate de gangrenă umedă.
 Sî ace lat. Care a fost afectat de sfacel.
 Sfenoid. Piesă osoasă a neuro-craniului, articulată cu occipitalul, temporalul, etmoidul etc., formînd baza craniului printr-un corp care prezintă prelungiri laterale (aripi). Corpul delimitează medial gaura sfîşiată, prezentînd pe faţa dorsală fosa hipofizară, o serie de scizuri nervoase (cavernoasă, maxilară, trocleară), şanţul chiasmatic etc., iar pe faţa ventrală, canalul nervului pterigoi-dian, apofizele pterigoidiene, delimitfnd hiatusul orbitar şi avîrd baza perforată (cabaline) de un conduct alar, care se deschide în hiatusul orbitar, alături de gaura etmoidală, marea fisură sfenoidrlă, marea gaură rotundă, canalul troclear, gaura optică, canalul n. pterigoi-dian. La suine lipseşte gaura rotundă, care apare unită, cu marea fisură sfenoidală, iar la rumegătoare lipseşte canalul troclear.
 Sfeno-palatină (artera-), v. Nazală aborală
 Sfigmograf. Dispozitiv pentru înscrierea pulsului.
 Sflgmogramă (gr. sphygmos: puls, graphein: a înscrie). Grafic rezultat din înscrierea pulsului.
 Sîigmometrie (gr. sphygmos: puls, metron: măsură). Măsurarea pulsului.
 Sîigmotensiometru. Aparat pentru măsurarea presiunii sînge» lui (tensiunii arteriale),
— Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
SFI Sfincter. Muşchi situat la nive-gŢg Iul orificiilor naturale şi avînd axul de contracţie circular, fără a se putea identifica un punct de inserţie pentru fibre. A nu se confunda cu muşchii orbiculari.
      Shigella. Gen de bacili Gram-negativi, din familia Entero-bacteriaceae, intervenind în dizenterii ş.a.
      Shlre-Horse. Rasă de cai de tracţiune grea şi deplasare înceată, originară din Anglia, cu talia de 1,85 m şi greutatea corporală peste 1 000 kg, fiind considerată gigantul speciei cabaline. Are capul mare, convex, spinarea şi crupa duble, cu mase musculare puternice, piept larg,. membre groase etc.
      Shorthorn, sin. Durham. Rasă de taurine, originară din Anglia, cu roba roşie, albă sau bălţată cu roşu, cu cap relativ mic, cu profil concav şi coarne scurte, trunchi voluminos, cilindric, cu musculatură abundentă şi cu depozite de grăsime superficială, specializată în producţia de carne. Există un tip specializat în producţia de carne, numit Beef-Shorthorn, foarte precoce şi cu randament mare de abator (65—72%) şi un tip cu bune aptitudini pentru lapte, numit Mi Iking-Shorthorn.
      Shropshire. Rasă de oi de carne cu lînă scurtă, ce se creşte în Anglia. Are conformaţia asemănătoare cu rasa Southdown, fiind ceva mai mare şi mai masivă. Este rezistentă, are indice mare de creştere şi de îngrăşare, Ia un consum moderat de hrană. Are precocitate mare, carne foarte gustoasă, perselată, suculentă, fără miros specific pronunţat. Este răspîndită şi apreciată în multe ţâri, deoarece prin încrucişare cu alte rase dă metişi inegalabili în producţia de carne.
Sialadenită (gr. sialon: salivă, adenos: glandă). Inflamaţie a unei glande salivare.
Sialagog. Oare provoacă secreţia salivară sau o accentuează. Sialism. Termen arhaic pentru definirea salivaţiei abundente. Sialodochită (gr. sialon: salivă, dochos: care conţine). Inflamaţia şi dilataţia unui canal salivar, datorită retenţiei salivare. Sialodochită pneumatocelică. Inflamaţia şi dilataţia unui canal prin salivă şi gaze.
Sialoree. Scurgere abundentă de salivă din cavitatea bucală, datorită nu atît suprasecreţiei, cît mai ales imposibilităţii de deglutire.
Siameză, sin. Malaeză. Rasă de pisici cu coada scurtă, răspîndită în Asia şi în Europa, cu botul scurt şi ascuţit, cu păr lucios de culoare variabilă de la gri la brun, cu urechile, botul, membrele şi coada negre.
Sibilant (lat. sibilare: a şuera). Ral bronşic uscat, ţiuitor sau şuerător, relativ clar şi prelung, produs în microbronşite uscate, rareori în stenoze ale căilor ae-rofore anterioare.
Sicefalieni. Familie de monştri caracterizaţi prin fuziunea capetelor.
Sichler, v. Butirometru. Siciliană. 1 — Rasă de taurine, de culoare roşie, cu cap mic, profil uşor berbecat, trunchi cu forme unghiuloase, membre solide, greutatea corporală în jur de 600 kg, robustă şi rezistentă la condiţii de alimentaţie parcimonioasă, cu aptitudini foarte bune pentru muncă şi reduse pentru lapte. Se cunosc două varietăţi: una de munte, cu talie mai redusă şi una de cîmpie, numită şi Modicana. 2 — Populaţie ovină, neuniformă, ce se creşte în Sicilia, descinzînd din rasa Barbarescă. Are cap relativ lung, cu profil convex, fără coarne, în majoritate cu
membre şi faţă negre, cu listă, lînă groasă de culoare deschisă, producţie bună de lapte. 3 — Rasă de porci din Sicilia, de culoare variată, cu greutate corporală redusă, cu cap lung, trunchi scurt şi îngust, acoperit cu păr gros, formînd coamă pe spinare, cu prolificitate redusă şi foarte rustică. 4 — Populaţie cabalină din Sicilia, formată din încrucişarea cailor arabi şi berberi şi ameliorată cu rasa Pur sînge englez. Este adaptată pentru şa şi tracţiune uşoară. 5 — Rasă de măgari, formată prin încrucişarea măgarului local cu rasa Martina Franca. Se foloseşte la împerecherea cu iepele locale, dînd catîri foarte buni (sin. Ragusa). 6 — Rasă de găini din Sicilia, cu creastă în formă de cupă, picioarele de culoare verde-măsliniu, urechiuşe albe mărginite cu roşu, penaj de diferite culori, bună ouătoare, precoce, rustică, adaptată la climat meridional.
Siderotehnie ortopedică. Principiile de confecţionare a potcoavelor ortopedice.
Siflant (lat. siflare: a sufla). Ca zgomotul produs de stenozele căilor aerofore anterioare în timpul respiraţiei (respiraţie suflantă, siflantă sau sibilan-tă).
Siglavi-Gidran. Armăsar arab, care a stat la baza formării calului Gidran.
Slglavi (arab. Sak-La-Ve: cal strălucitor). 1 — Linie de cai din rasa Arabă, care a dat naştere mai tîrziu la alte 10 linii secundare. 2 — Linie principală din rasa de cai Lipiţani. Sigmoid (colon-). Porţiunea iniţială a colonului ascendent la rumegătoare.
Sigtnoide (valvule-), sin. valvule semilunare. Valvulele orificiului cardio-pulmonar şi car-dio-aortic.
Silenţios (lat. siîentium: tă- sim cere). Care nu face zgomot, care gjg nu atrage atenţia: boală silenţioasă etc.
Silîia. Plantă perenă din familia compozeelor, originară din America de Nord, bogată în proteine, zaharuri şi substanţe extractive neazotate.
Silicoflorură de sodiu (lat. Na-triurn silicofloratum). Pulbere albicioasă, toxică, cu efect an-tihelmintic la porc (preparat „Florosil").
Silken Lady’s Ruby. Vacă din rasa Jersey, recordistă pe viaţă din S.U.A., care în 16 lactaţii consecutive a dat 73 373 1 lapte cu 4 161 kg unt.
Siloz. 1 — Construcţie pentru depozitarea produselor vegetale.
2   — Construcţie (amenajare) pentru depozitarea şi fermentarea furajelor. A nu se confunda cu nutreţul însilozat sau murat. Silver blue Mink. Varietate principală de vizon, ce se creşte în S.U.A., foarte apreciată pentru calitatea pielice-lelor.
Sigmoid (sigma, literă din alfabetul elin şi eidos: formă). Care are formă de sigma.
Simbioză (gr. syn\ împreună şi bios: viaţă). Forma de convieţuire reciproc avantajoasă între două specii diferite de organisme. De exemplu două plante (o algă şi o ciupercă), o plantă si un animal sau două animale. Simblefaron. Aderenţa pleoapelor la globul ocular.
Simetrie. 1 — Termen utilizat în anatomie pentru definirea organelor care sînt plasate de o parte şi de alta a planului de simetrie, avînd topografie similară. 2 — Defineşte de asemenea caracteristica organelor care pot fi împărţite în două jumătăţi identice.
Simfiză. Aderenţa sau sudura a două formaţiuni (în special
37*
SIM osoase) sau organe normal sepa-eon rate.
      Simmental. Rasă de taurine, originară din Elveţia, cu aptitudini de lapte şi carne, râs-pîndită în multe ţări europene. Se caracterizează prin robă băl-ţată (alb cu pete roşii sau galbene mai închise sau mai deschise), greutatea corporală 600 —700 kg la vaci, producţie medie anuală de 3 000—5 000 1 lapte, randament de tăiere 60% şi o mare varietate de conformaţie. A participat la formarea unor rase de taurine, între care şi Bălţată românească. Simmonds (boala-), sin. caşexia hipofizară. Sindrom endocrin pluriglandular, determinat de insuficienţa hipofizară, caracterizat prin slăbire progresivă şi diferite tulburări trofice. Simpatectomie (gr. ektome: ablaţie), sin. simpaticectoniie. Re-zecţia unui nerv simpatic pe o întindere mai mare sau mai redusă, practicată în unele tulburări vasculare, distonii neu-rovegetative etc.
      Simpatic. 1 — Termen general utilizat pentru definirea sistemului neurovegetativ în totalitatea lui, fără a se face distincţie între orto- şi parasimpatic. 2 — în mod impropriu se foloseşte pentru definirea orto-simpaticului.
      Simpatic cervical (sindrom-),
      sin. sindrom ortosimpatic cervical, sindromul lui Claude Ber-nard — Horner, sindromul hi-posimpaticotoniei cervicale. Sindrom caracterizat prin manifestări dependente de paralizia ortosimpaticului cervical: mioză, enoftalmie, reducerea fantei palpebrale etc. Simpaticolitic, sin. ortosimpa-ticolitic. Compus ce împiedică anumite acţiuni ale ortosimpaticului sau ale substanţelor sim-paticomimetice: iohimbina, al-caloizii secarei cornute etc.
 Simpaticomimetic, sin. sim-paticotonic, ortosimpaticomime-tic. Amină aromatică (adrenalină, efedrină etc.), cu efect asupra elementelor adrenoreac-tive din aparatul cardiovascular, a muşchilor netezi, glandelor digestive ş.a., în măsură să determine tahicardie, vasocons-tricţie, reducerea peristaltismu-lui, midriază etc., deci semne de simpaticotonie.
 Simpaticotonic, sin. ortosimpa-ticotonic. Care măreşte tonusul ortos impaticulu i.
 Simpaticotonie, sin. ortosimpa-ticotonie, hipersimpaticotonie. Nevroză (distonie) vegetativă, caracterizată prin predominarea tonusului ortosimpaticului, de-terminînd emotivitate, tahicardie, tendinţă la slăbire, consti-paţie, hipertermie, midriază ş.a. Simpatol (lat. Vasotonum). Suc-cedaneu adrenalinic ortosimpa-ticomimetic.
 Simpexion. Formaţiune solidă, incoloră, transparentă, întîlnită uneori în veziculele tiroi-diene.
 Simptom (gr. syn: cu, piptein: a ajunge), sin. semn. Manifestare a bolii în timpul vieţii. Se disting simptome subiective, obiective, generale, locale, fizice, funcţionale, anatomice, principale, secundare, constante, inconstante, patognomoni-ce, tipice, atipice etc., în funcţie de substrat, semnificaţie ş.a. (v. şi Semn).
 Simptom de focar, sin. semn de-focar. Manifestare ce indică leziuni encefalice circumscrise: mişcări forţate, convulsii sau paralizii în sfera de distribuţie a nervilor cranieni, hemiplegii etc.
 Simptomatic. în legătură cu simptomele: diagnostic simptomatic, tratament simptomatic etc.
 Simptomatologie. 1 — Complexul de simptome din anumită
boală. 2 — Studiul simptomelor (sin. Semiologie).
Simţ (lat. sensum: simţ). Capacitatea pe care o posedă un organism viu de a se informa de existenţa şi variaţiile mediului (extern sau intern).
Simţ clinic. Facultatea pe care
o are specialistul de a preciza rapid şi just un diagnostic (prin cunoştinţele, experienţa şi raţionamentul lui). Simulacru (terapeutic) Aparenţă de intervenţie terapeutică. Act prin care se dă impresia că se face un tratament, tratament de formă, condamnabil deontologic.
Simulidotoxicoză. Boală produsă prin atacul masiv al animalelor de către insecte din fam. Simulidae, caracterizată clinic prin semne generale şi edeme în diferite regiuni corporale.
Sinalglc. Care suferă prin simpatie:   dinte sinalgic (dinte
dureros datorită iradierii durerii de la dintele afectat, cu care are inervaţie comună) etc. Sinalgie. Durere resimţită la nivelul unui organ sănătos, în urma afectării unui organ similar sau de contiguitate şi cu care prezintă inervaţie comună.
Sinaplsm (gr. sinapi: muştar). Rubefiant sau revulsiv pe bază de muştar.
Sinapsă. Zona de contact inter-neuronal, la nivelul căreia substanţa conducătoare (granulaţi-ile neurofibrilare) realizează o zonă de pasaj prin intermediari chimici, acţionînd ca o veritabilă membrană semipermeabilă, imprimînd sens influxului nervos.
Sinaptică (teorie-). Teorie neurologică actuală, bazată pe sistemul sinaptic, realizînd un compromis între teoria neuronală şi cea fibrilară. în lumina acestei teorii se admite că la
nevertebrate, organizarea uni- ŞW» tară a sistemului nervos se sta- 581 bileşte pe baza de reţea continuă, în timp ce la vertebrate, neuronul este un centru anatomic, trofic şi embriologic, circulaţia influxului nervos avînd loc printr-un coridor întrerupt din loc în loc (sinapsele), zona sinaptică sau de pasaj inducînd modificări fizico-chimice importante.
Sinartroză. Articulaţia lipsită de cavitate articulară, neper-miţînd nici un fel de mişcări, distingîndu-se sinfibroze, sin-condroze şi sinostoze.
Sinartrodial. Care se realizează prin sinartroză sau participă la formarea unei sinartroze: suprafaţă sinartrodială etc.
Sinchisis (gr. sighisis: confuzie).
1  — Termen utilizat altădată pentru definirea rupturilor în-velitorilor oculare. 2 — Tulburarea corpului vitros, caracterizată prin modificări de transparenţă şi refractibilitate. Sinchisis strălucitor. Tulburare oculară, caracterizată prin prezenţa în cristalin sau în corpul vitros a unor puncte luminoase, cu mare putere de refracţie, strălucitoare, produse de reflectarea luminii la nivelul unor mici cristale de colesterină.
Sinciţiu. Masă protoplasmatică cu mai mulţi nuclei, rezultată din coalescenţa (unirea) unui mare număr de celule.
Sincondroză. Sinartroză în care legătura articulară se realizează prin intermediul ţesutului cartilaginos.
Sincopă (gr. syn: cu, împreună, koptein: a tăia). Pierderea bruscă a cunoştinţei, sensibilităţii, reflectivităţiişi motilităţii, prin reducerea sau suspendarea contracţiilor cardiace (sincopă cardiacă) sau a mişcărilor respiratorii (sincopă respiratorie), în măsură să determine anoxie encefalică.
 SIN Sindactilie. Anomalie congeni-582 tală (mutaţie) constînd din sudarea degetelor între ele. Sindectomie. Excizia unei porţiuni de conjunctivă din jurul corneei, vizînd denutriţia pa-nusului.
     Sindesmologie. Parte a anatomiei care se ocupă cu studiul ligamentelor. A nu se confunda cu artrologia.
     Sindesmoplastie. Operaţia chirurgicală de reparaţie a unui ligament sau tendon prin deplasare de ţesut.
     Sindesmotomie. 1 — Termen utilizat altădată pentru definirea operaţiei de disecţie a ligamentelor. 2 — Secţionarea unui ligament.
     Sindesmoză. Realizarea unei legături la distanţă între două sau mai multe oase, prin intermediul unor ligamente lungi. De exemplu, legătura sacro-sciatică este o sindesmoză. Sindhi. Rasă de zebu, ce se creşte în Brazilia, cu o producţie de lapte de 500—600 1 anual. Pentru ameliorarea producţiei de lapte se încrucişează cu rasele de taurine de lapte. Sindrom (gr. syn: cu, drome: concurs, convergenţă), sin. simptom complex. Simptom sau complex de simptome comune mai multor boli: parezia prestomacelor, icter, sindrom enteric etc.
 -—Sine die. Pe termen nelimitat, nedeterminat. De exemplu tratament pe termen nedeterminat: tratament sine die.
     Sine materiae. Expresie latină voind să indice existenţa unui fenomen patologic fără substrat morfologic, pur funcţional.
     Slnechie. 1 — Aderenţă realiza-’ tă între două formaţiuni pe bază de exsudat. 2 — Aderenţă între iris şi cornee (sinechie anterioară) sau între iris şi cristalin (sinechie posterioară), realizată
prin intermediul unui exsudat, consecutiv unei irite.
Sinergie. 1 — Cu unitate de acţiune. 2 — Care se realizează simultan. 3 — Cu identitate de acţiune.
Sinergie. Unitate de acţiune a două organe, sisteme, agenţi terapeutici etc.
Sinestezie. Producerea a două sau mai multor senzaţii sub influenţa unei singure excitaţii. Singamidoză. Helmintoză respiratorie aviară produsă de nematozi din fam. Syngamidae: singamoza galinaceelor, ciatos-tomoza anseriformelor etc. Singamoză. Boală parazitară, întîlnită la galinacee, produsă de Syngamus trachealis şi manifestată printr-o traşeită sufocantă.
Sinostoză. Sinartroză în care legătura dintre piesele osoase se realizează pe bază de ţesut osos.
Sinovial. Care se referă la si-novie: capsulă sinovială etc. Sinovială. Termen utilizat uneori în locul denumirii complete de capsulă sau pungă sinovială. Sinovie, sin. lichid sinovial. Lichidul din interiorul articulaţiei diartrodiale, rezultat printr-un complex de filtraţie şi uzură celulară.
Sinovita infecţioasă a tineretului galinaceu. Viroză observată mai frecvent la broileri în jurul vîrstei de 2 luni, manifestată prin semne generale, anemie, slăbire, şchiopături, deformări articulare ş.a.
Sinovită. 1— Inflamaţia unei pungi sinoviale tendinoase. 2 — în mod impropriu se foloseşte pentru inflamaţia articulară (v. Artrită).
Sinovită acută seroasă. Infla-
maţia acută a unei sinoviale tendinoase, cu producere accentuată de lichid sinovial. Sinovită acută uscată. Inflama-ţia congeşţivă a unei sinoviale
tendinoase, fără supraproducţie de lichid sinovial.
Sinovită fibroplastică. Inflama-ţia cronică (mai rar subacută) a unei sinoviale tendinoase, urmată de organizarea exsudatu-lui intrasinovial, deformarea regiunii, reducerea mobilităţii tendonului etc.
Sinovită metastatică. Afecţiune de complicaţie a pungilor sino- * viale tendinoase, caracterizată prin apariţia unor procese inflamatorii supurative la nivelul diverselor pungi sinoviale tendinoase, printr-o însămînţare realizată pe cale endogenă. Sinovită seroasă cronică. Inflamaţia cronică a unei pungi sinoviale tendinoase, însoţită de hiperproducţie de lichid (mo-leţi, vezigoane), deformare regională etc.
Sinovită supurativă. Inflamaţia purulentă a unei sinoviale tendinoase, produsă de o infecţie printr-o plagă sinovială.
Sinovită traumatică deschisă. Inflamaţia posttraumatică a unei sinoviale tendinoase, consecutivă unei plăgi sinoviale. Sintetocauloză. Boală parazitară, întîlnită la oaie şi capră, provocată de Syntethocaulus rufescens, adesea în asociere cu Dyc-tiocaulus filaria şi manifestată prin pneumonie gravă, tuse, marasm etc.
Sintofilin (ă). Ester diacetic al hexestrolului, din grupa oestrogen ilor, cu efect apropiat de al foliculinei.
Sintomicină, v. Cloramfenicol. Sinus. 1 — Cavitate de pneu-matizare a oaselor craniului.
2  — Porţiune dilatată a unui vas sangvin.
Sinus carotic. Zona de dilata-ţie carotică, din regiunea paro-tidiană, în zona de divergenţă a carotidei externe, interne şi arterei occipitale, avînd un rol baroceptor.
Sinuzita infecţioasă a curcani- sls lor. Boală infecţioasă şi conta- ggg gioasă, produsă de un germen cu caractere particulare, plasat la limita de vizibilitate cu microscopul optic, avînd caracteristici şi de bacterie şi de virus, considerat identic cu acel al bolii respiratorii cronice şi manifestată prin inflamaţia sinusurilor.
Sinuzită. Inflamaţia mucoasei care căptuşeşte sinusurile pa-ranazale.
Siringomielie (gr. syrinx: canal, myelos: măduvă). Formarea de cavităţi anormale în măduva spinării, obişnuit ca anomalie congenitală sau consecutivă neuromielitelor şi neuro-mielozelor, manifestată prin paraplegie, disociaţie termoalge-zică, amiotrofie etc.
Siringotomie. Termen arhaic definind operaţia de deschidere largă a unei fistule şi tratarea ei prin transformarea într-o plagă deschisă.
Sistem. Ansamblu de cel puţin
2  organe cu aceeaşi origine em-briologică, concurînd împreună la îndeplinirea aceleiaşi funcţii organice „esenţiale":        sistem
nervos etc.
Sistem alfabetic de apreciere a lînii. Modalitate de clasificare a lînii după fineţe, folosind notarea prin litere mici de alfabet a claselor de fineţe, care corespund la anumite valori în microni.
Sistem Bradford. Modalitate de clasificare a lînii după fineţe, avînd la bază legătura dintre fineţe şi capacitatea fibrelor de lînă de a produce, la aceeaşi greutate, un fir tors mai lung sau mai scurt, după cum lîna este mai fină sau mai groasă. Sistemul Bradford are 14 clase sau calităţi de fineţe.
Sistolă. Moment funcţional al cordului în care fibrele miocardice sînt în contracţie, distin-
 fel-j gîndu-se sistolâ atrialâ şi sis-tolă ventriculară.
     Sistolic. Care se referă la sis-tola: suflu sistolic etc.
     Sitar (lat. Scolopax rusiicola). Pasăre călătoare din ordinul ca-radriiformelor, de mărimea unui porumbel, cu cioc lung, drept şi subţire, cu pene brune, cu dungi transversale şi longitudinale mai închise sau mai deschise, îşi face cuibul în ţinuturile nordice, iar în ţara noastră apare în pasaj, primăvara şi toamna. Se vînează pentru carnea sa gustoasă.
 —~ Sîngerare. 1 — Emisiunea de sînge prin deschiderea unui vas (arteră, venă). 2 — Hemoragie redusă.
     Skye-terrier. Cîine cu corpul alungit, avînd un mers ondu-lant, caracteristic, părînd că alunecă, activ, cu capul alungit, craniul larg la nivelul frunţii, urechi mici, drepte (pot fi însă şi ceva mai mari şi căzînde), părul lung (pînă la 12 cm), drept, aspru, căzînd pe laturile corpului pînă la pămînt. Pe cap părul este mai scurt (7 cm) je-nînd vederea prin smocurile care cad peste zona orbitară. Roba în general cenuşie, gălbuie, albă etc., coada purtată orizontal în mers, avînd franjuri bogate, talia: 20—28 cm.
     Slăbire, sin. subnutriţie. Stare caracterizată prin reducerea greutăţii corporale, a depozitelor de grăsime, precum şi a forţei fizice şi a reactivităţii, provenită din deficienţe alimentare, digestive, metabolice etc.; prin progresiune, se poate ajunge la caşexie.
     Smaland, v. Gotland.
     Stnegmă (gr. sgmigma: săpun). Termen definind substanţa păstoasă, săpunoasă, care se formează în furou.
     Smetanka. Armăsar arab, cu care s-a început formarea trăpaşului Or Iov.
  Sohanski (reacţia-). Probă peh-tru deosebirea transsudatului de exsudat, bazată pe diferenţa de alcalinitate.
  Soia (lat. soia hispida Moench). Plantă erbacee anuală, cu conţinut ridicat în proteină, meli-feră etc.
  Sokolsk. Rasă de oi pentru pielicele şi lapte, crescută în U.R.S.S., cu lînă groasă, lungă şi mixtă, pielicele în majoritate brumării, asemănătoare cu cele de Ţurcană brumărie. Se foloseşte pentru încrucişări cu rasa Karakul, pentru obţinerea de pielicele de calitate mai bună.
  Solandră. Leziune eczematoasă, cu crevase cutanate la unghiul de flexiune al jaretului (în zona bazipodiului în general).
-  Solar (plex-). Ţesătură nervoasă, rezultată din întreţeserea fibrelor provenite din nervii splanchnici abdominali cu fibrele terminale ale vagului drept, plasată în spaţiul cuprins între originea trunchiului celiac şi originea marei artere mezenterice, centrată fiind pe ganglionul semilunar.
  Solar (sindrom-). Manifestări dependente de modificările plexului solar. Sindromul de excitaţie solară constă din colici grave, meteorism intestinal, zgomote intestinale exagerate, semne de simpaticotonie la alte nivele etc. Sindromul de inhibiţie solară se caracterizează prin depresiune gravă şi colaps circulator.
  Solear. Mic muşchi situat în partea laterală a gambei, par-ticipînd prin tendonul lui la formarea corzii jaretului, inserat proximal înapoia tuberozi-tăţii proximo-laterale a tibiei şi distal pe tendonul gastro-cnemienilor, cu care formează tricepsul sural.
 ăoleatehnie. Termen general utilizat pentru definirea în complex a principiilor şi procedeelor intervenţiilor pe copită, incluzînd: cesiotehnia (tehnica curăţirii şi ajustării copitei în vederea potcovitului), sidero-tehnia (tehnica confecţionării potcoavelor) şi cedotehnia (teh-.nica aplicării potcoavelor). Solipede, v. Monodactile.
 Solitar (lat. solitarius: singuratic). Termen utilizat pentru caracterizarea unei formaţiuni normale sau patologice, plasată la distanţă de grupul principal al formaţiunilor de acelaşi fel: ganglioni solitari etc. Sologna. 1 — Rasă de oi franţuzească, de statură medie, cu lînă grosieră, de culoare albă sau cenuşie, foarte rustică, adaptată la condiţiile de climat mai umed. 2 — Rasă de curci, cu talie mare şi cu penaj de culoare neagră.
 Soitele de continuitate (lat. so-lutio: slăbire). Denumire generală dată plăgilor, indicînd discontinuitatea de ţesut (întreruperea continuităţii tisulare): fractura este o soluţie de continuitate osoasă, plaga o soluţie de continuitate cutanată etc.
 Solz. Formaţiune tegumentară, de natură osoasă la peşti şi cornoasă la păsări, în formă de plăci mici.
 Solvocilin, v. Tetraciclină. Somaţie. Termen definind variaţia care afectează forma, fără repercusiuni asupra substratului ereditar. Antonim: mutaţie.
 Somatopleură. Foiţă parietală a mezodermului embrionar, care se găseşte în contact cu ectoder-mul şi din care va rezulta scheletul, muşchii, articulaţiile, ţesuturile conjunctive, dermul etc.
 Somatotrop (hormon-). Unul din hormonii hipofizari care in-
 tervine în dezvoltarea celulelor soiri nesexuale.                          ăse-
 Somaţii. Variaţii genetice ma-nifestate la urmaşi numai în măsura în care acţionează aceiaşi factori externi.
 Somba. Rasă bovină, ce se creşte în Africa (Gambia, Gana, Niger, Liberia etc.), avînd talie mică, greutatea 250 kg şi produc înd 1—2 1 lapte pe zi cu 3,3% grăsime, durata lac-taţiei fiind de 4—5 luni.
 Somn (lat. Silurus glanis). Peşte teleostean din familia siluride-lor, lung de 50—100 om, cu greutatea de 20—40 kg, cu corpul masiv, comprimat în partea posterioară, fără solzi, cu capul mare, gura cu dinţi ascuţiţi şi cu două perechi de mustăţi. Trăieşte în Dunăre, în bălţile Dunării şi în rîurile mari. Carnea sa este foarte apreciată. Din exemplarele mari se prepară batogul de somn.
 Somn pitic (lat. Ameiurus ne-bulosus). Peşte teleostean din familia ameiuridelor, originar din America de Nord, lung de 18—22 cm, cu greutatea de circa 200 g, gura mare şi patru perechi de mustăţi. Trăieşte în lacuri, în bălţi şi în rîuri cu ape limpezi. Fiind excesiv de răpitor, se urmăreşte combaterea lui din apele noastre.
 Somnifer (lat. somnus: somn, ferre: a duce). Care provoacă somnul.
 Somnolenţă. Formă de manifestare a inhibiţiei (depresiunii) corticale, caracterizată prin atitudini pasive (adinamie), facies lipsit de expresie (amimie), cu ochii închişi ca în timpul somnului, reacţii întîrziate şi incomplete faţă de excitanţii înconjurători etc.
 — Somon (lat. salom: solar). Specie de peşte răpitor teleostean, din familia salmonidelor, lung de 1—1,5 m şi avînd greutatea de 25—30 kg. Trăieşte în Marea
SON Baltică, în Marea Nordului şi în Oceanul îngheţat, de unde migrează vara pentru reproducere în fluvii. Constituie obiectul unui pescuit de tip industrial.
  - - Sondaj. Explorarea unui canal, plăgi profunde etc., cu ajutorul unei sonde.
     Sondă. Instrument utilizat pentru sondajul organelor sau for-
  / maţiunilor canaliculare.
  —«—Sondă butonată. Tijă metalică relativ flexibilă, avînd vîrful rotunjit, sferoidal, uşor îngroşat, pentru a se evita rănirea ţesuturilor şi utilizată pentru explorarea plăgilor, a unor canale etc.
     Sondă canelată. Instrument chirurgical format dintr-o tijă metalică de 10—15 cm, lăţită la o extremitate şi prezentînd pe toată lungimea ei o şănţuitură, servind la conducerea bisturiu-lui în debridările fistulelor, canalelor etc., protejînd ţesuturile prinse sub sondă.
     Sondă naso-esofagiană. Tub de cauciuc lung de 2 m şi avînd diametrul de 10—22 mm,în măsură să fie introdus prin cavităţile nazale, în faringe, esofag sau compartimentele gastrice.
     Sopor (lat.: somn profund), sin. stare soporifică. Manifestare de depresiune (inhibiţie) corticală de genul somnolenţei, însă mai gravă.
     Soporific (lat. sopor: somn profund). Medicament care produce somn (narcoză). Sopravissana.Rasă de oi italiană, cu aptitudini triple, crescută şi mult apreciată în Italia centrală. Are cap mic, cu profil rectiliniu, fără coarne la
     * masculi, trunchi lung, membre subţiri, lînă fină, producţie bună de lapte.
     Southdown. Rasă de oi de carne şi lînă scurtă din Anglia. Se caracterizează prin conformaţie tipică de carne, cu forme largi,
 adinei şi rotunjite, talie mijlocie (60 cm), trunchi potrivit de lung, membre reduse, puternice, cu osatură fină, musculatură dezvoltată, precocitate foarte pronunţată, cap fără coarne, lînă deasă şi uniformă. Este una din cele mai răspîndite rase din lume, fiind folosită la ameliorarea raselor de oi cu lînă scurtă în direcţia producţiei de carne.
 Sovietică de povară. Rasă de cabaline din U.R.S.S., masivă, cu talie de 160 cm, greutate corporală de 700—900 kg, cu trăsături armonioase şi temperament energic.
 Soxhlet-Henkel, v. Acidometru pentru lapte.
 Spancă. Varietate de oi, formată prin încrucişarea berbecilor Merinos cu oi de rasă Tigaie. Are lîna semifină, de culoare albă, şi producţie de lapte bună.
 Spaniolă. Rasă de găini cu greutate corporală medie, cu producţie de ouă bună, originară din Spania.
 Sparceta (lat. Onobrychis vi-ciaefolia Syn., sativa Lam.). Leguminoasă perenă, cultivată pentru nutreţ, în special pe terenuri calcaroase, unde dă producţii mari, fiind în acelaşi timp una din cele mai bune plante melifere.
 Spasm (gr. spasmos: convulsie, contractură). Convulsie involuntară, strict localizată (mai ales pe musculatura netedă) sau interesînd un întreg grup de muşchi.
 Spasm diafragmatic, v. Mioclo-nia frenică.
 Spasm esofagian, sin. esofago-spasm. Spasm idiopatic, determinat la animale dezechilibrate neurovegetativ (v. esofagism) la intervenţia unor factori ocazionali (alimente reci, dure, suculente, emoţii, anestezie ş.a.) sau secundar (boli spasmo-
 gene, esofagite, obstrucţii eso-fagiene), manifestat prin colici, vomituriţie sau vomitare falsă, unde antiperistaltice eso-fagiene, rezistenţă la sondaj ş.a.
Spasm gastric, v. Gastropatia senzitivă.
Spasmofilie (gr. spasmos: convulsie, filia: tendinţă), sin. diateză spasmogenă. I — Stare caracterizată prin predispoziţia la convulsii. 2 — Denumire sinonimă pentru tetania de repaus.
Spasmalitic (gr. spasmos: con-tractură, lysis: suprimare). Care suprimă spasmul.
Spasmul cefei. 1 — Convulsie tonică a muşchilor cefei, manifestată prin extensia capului (opistotonus). 2 — Denumire (diagnostic) simptomatică a meningitei cerebrospinale sau a meningoencefalomielitei. Spasmul intestinului, sin. en-terospasm, enteralgie, crampă intestinală, colici spasmotice, a frigore, deapă rece, reumatismale sau nervoase. Determinat de acţiunea frigului, paraziţilor, corpilor străini, calculilor, iri-taţiilor plexului solar ş.a., se manifestă prin colică separată de pauze de linişte, zgomote intestinale exagerate, defecări dese, cu fecale de consistenţă redusă etc.
Spasmul laringelui, sin. larin-gospasm, spasm glotic. Contracţie tonică a constrictorilor la-ringieni, produsă prin iritaţii ale laringelui extern, trigeme-nui, vagului, în urma paraliziei dilatatorilor glotei, a tetaniilor etc.; se caracterizează clinic prin dispnee bruscă şi gravă sau chiar apnee, urmate de asfixie sau revenire în timp scurt, recidivînd adesea.
Spălătură intestinală, sin. en-terocliză. Antrenarea la exterior a conţinutului intestinal prin clisnje profunde sau spă-
lare prin puncţie transabdomi-nală (enterocliza cecală etc.). Specialist. Profesionist calificat, perfecţionat într-un domeniu precis şi cunoscător de amănunt al problemelor din domeniul respectiv: genetist, chirurg etc. Specie (lat. species: un fel particular) . Categorie sistematică fundamentală în biologie, inferioară ca rang genului şi superioară subspeciei, care cuprinde unităţi de vieţuitoare cu descendenţă comună şi cu particularităţi morfologice, fiziologice, biochimice, ecologice etc. cu o stabilitate relativ ridicată şi mai puţin variabile în decursul unui şir de generaţii. Fiecare specie poartă două denumiri latine: prima este a genului de care aparţine şi a doua, proprie, diferenţială (ex. pentru cal — Equus caballus). Specialitate farmaceutică. Medicament cu compoziţie stabilă, livrat de industria de medicamente obişnuit sub denumiri (nume depuse) legate de compoziţie sau de acţiune (Saliform, Rumisan etc.).
Specific. Dependent de specie, care aparţine numai speciei şi numai unei singure specii. Specificitate. Calitatea pe care o are specificul.
Speculum. Instrument format în general din două valve care pot fi îndepărtate printr-un dispozitiv special (de apăsare, în şurub etc.) în aşa fel încît, după introducerea lui într-un organ cavitar, conduct etc., prin distanţarea valvelor, să forţeze îndepărtarea pereţilor organului respectiv, permiţînd explorarea vizuală a interiorului, distingîndu-se speculum bucal, auricular, vaginal, rectal etc.
Spermatic. Care aparţine spermei (lichid spermatic) sau are contingenţă cu sperma (canale spermatice),
gPE Spermatică (lat. A. spermatica).
588 Colaterală a aortei abdominale, distribuind sînge organelor genitale esenţiale; la păsări există cîte o singură arteră pentru fiecare glandă, la mamifere, în schimb, se întîlnesc cîte două artere spermatice pentru fiecare gonadă, avînd origine variată (v. Infra).
     Spermatică externă (lat. A. spermatica externa). Arteră distribuită cordonului testicular la mascul (a. mica testiculară), uterului la femelă (a. uterină), avînd origine variată, la cabaline putîndu-se detaşa din ilia-ca externă sau din hipogastrică, Ia taurine, suine şi carnivore din trunchiul pudendo-epigas-tric sau din a. profundă a femurului. Ca arteră testiculară mică, coboară în mezoul testicular, dînd ramuri pentru ure-ter şi canal deferent. Ca arteră uterină (medie) dă ramuri pentru ligamentul uterin, ligamentul rotund şi se termină prin ramuri utero-ovariene şi ramuri utero-vaginale.
     Spermatică internă (lat. A. spermatica interna). Arteră distribuită organelor esenţiale genitale, respectiv testiculului Ia mascul (a. testiculară mare) şi ovarului la femelă (a. ovariană sau utero-ovariană), detaşată din aorta abdominală. La mascul coboară între lamele mezou-lui vasculo-deferenţial, conti-nuîndu-se la nivelul testiculului cu a. testiculară propriu-zisă. La femelă este cuprinsă în marginea subovarică a ligamentului larg, terminîndu-se printr-o ramură ovariană şi una uterină (cranială).
     Spermatocel. Deformare testiculară consecutivă retenţiei spermei, printr-un obstacol, pe căile spermatice. Spermatogeneză. Procesul de producere a spermatozoizilor.
   Spermatogonie. Celulă primordială a tubului seminifer, din care prin diviziune vor rezulta spermatidele.
   Spermatozoid (gr. sperma: să-mînţă, zoon: animal, edios: formă). Gametul mascul al animalelor, prezentînd în mod obişnuit un cap (conţinînd nucleul) şi un flagel, care-i conferă o oarecare mobilitate. Spermă (lat. sperma: sămînţă). Lichid albuminos, vîscos, cu miros particular, produs de glandele sexuale (esenţiale şi anexe) mascule, conţinînd spermatozoizi, o cantitate redusă de ser, lichid produs de veziculele seminale, prostată şi glandele bulbo-uretrale, eventual celule descuamate etc.
   Spermeogeneză. Procesul de transformare a spermatogoni-ilor în spermatozoizi. Spermiogeneză. Procesul de formare a spermei.
   Spermloduct. Termen arhaic definind canalul deferent (utilizat prin analogie cu oviductul). Splegel (lob-). Lob mic hepatic, ataşat lobului drept al ficatului, adesea purtînd pe el amprenta rinichiului drept.
   Spină (lat.spina: ghimpe). 1 — Accident de relief osos şi foarte ascuţit. 2 — Zonă de iritaţie („spină iritativă").
•«.Spina bifida. Anomalie congenitală constînd din întreruperea în dezvoltare a arcului vertebral, canalul vertebral rămînînd pe o porţiune fără plafon.
—  Spinal. Care se referă la apofizele spinoase ale vertebrelor, la coloana vertebrală sau la măduva spinării.
   Spinal (nerv-), v. Accesoriu (nervul-).
   Spinală ventrală (lat. A. spi-nalis ventralis). Arteră situată pe faţa ventrală a măduvei spinării, la nivelul şanţului longitudinal ventral.
 Spirit, sin. vibrion. Denumire generică pentru definirea bacteriilor în formă de filament alungit şi răsucit.
 Splrilizin, v. Acetarsol. Spiriloză. Termen general definind orice boală produsă de spirili.
 Spirocercoza canină. Spirurato-ză ce presupune localizări pe esofag, stomac sau aortă a unor paraziţi din fam. Spirocerca, rareori evidenţiată clinic. Spirochet. Bacterie de formă ondulată (v. şi Spirochetoză). Spirocid, v. Acetarsol. Spirochetoza aviară. Boală provocată de dezvoltarea în sîngele păsărilor a parazitului Spiro-oheta anserinum, manifestată sub formă acută (3—6 zile, cu anorexie, slăbire rapidă, febră, decolorarea crestei şi băr-biţelor, artrite toxice), suba-cută (succedată la 12—15 zile de tulburări acute alternante şi anemie), în forma acută păsările murind în 3—4 ore cu ciano-ză evidentă.
 Spirochetoza bovină. Boală transmisibilă, inoculabilă, produsă de S. theileri, evoluînd sub formă frustă şi stare subfebrilă, eventual anemie etc. Spirochetoza iepurilor, sin. tri-panosomiaza iepurilor, sifilisul iepurilor. Boală produsă de Treponema cuniculli, spirochet filiform cu 6—12 spire, care se dezvoltă în sîngele iepurilor, contaminarea putîndu-se face prin contact sexual, perioada de incubaţie fiind de 3 — 4 luni, manifestarea clinică fiind predominată de vulvo-vaginită (femelă), uretrită (mascul) şi apariţia de tumorete varicoase în regiunea genitala sau pe tot corpul.
 Spirochetoză. Protozooză produsă de un spirochet filiform, spiralat (3—6 spire: spirocheta), eventual mai lung (6—10 spire:
 treponetaa) sau cu foart* multe gpl spire (leptospira).               ggg
 Spirem. Filament cromatic vizibil în timpul eariochiuezei -(în profază şi telofază), . din care vor rezulta prin fragmentare cromozomii (în profază) sau care rezultă din fuzionarea cromozomilor (în telofază), distingîndu-se un spirem dens (subţire, spinos, lung) şi unul lax (scurt, gros, neted).
 Spiruratoză. Helmifloză produsă de viermi din subordinul Spirurata: habronemoza cabalinelor, tetrameroza păsărilor, spiruratozele sau spiroridoza porcului, acuariidozele păsărilor, parabronematoza rumegătoarelor, gongilonemoza, telazio-zele şi spiruratozele carnivorelor etc.
 Spiruridoza gastrică a porcului.
 Gastrită vierminoasă cronică, de tip cataral şi nodular, determinată de diferite specii de spiruride (Arduena strongylina, Gnathostoma hispidum etc.), manifestată clinic prin inapetenţă, polidipsie, vomitări, abatere, anemie, slăbire etc.
 Spiruroză. Boală parazitară produsă de Spirura (Habronema) megastoma, la cal, dînd localizări gastrice (paraziţi adulţi) sau cutanate, conjunctivale şi pulmonare (larvele) şi de Spirura sangvinclenta la cîine, localizată în esofag şi stomac, provo-cînd tulburări dependente de localizare.
 Spitz. Rasă de cîini, de talie mică, cu temperament vioi, cu păr abundent, cap mic, bot ascuţit, coadă mare şi încovoiată, urechi mici şi drepte, folosit în special pentru pază.
 Spitz finlandez. Cîine de vînătoare, vioi, cu craniul ascuţit (de vulpe), urechile drepte, ascuţite, fine, foarte mobile, părul scurt şi aspru, pe cap şi pe partea anterioară a labelor, lung pe corp, roba brună-cenu-
Spî sie sau galben-roşcată, coada K<m ^oar^e recurbată în arc spre înainte şi căzînd înapoi, aplicată pe coapse. Talie: 44 — 50 cm la masculi şi 38—45 cm la femele.
     Spitz lup, sin. marele loulou, keeshcund. Cîine asemănător cu cîinii polari, bun de pază, vioi, capul asemănător cu al unei vulpi, urechile drepte, mici, ascuţite, părul dens şi scurt pe faţă, urechi şi pe partea anterioară a membrelor şi lung pe corp. Roba lup ie sau cenuşie, coada voluminoasă, stufoasă, cu
     o buclă terminală albă şi dublă. Talia: 43 — 50 cm. Splanchne (gr. splaghnon: viscer). Termen general utilizat pentru denumirea viscerelor în general.
     Splanchnic. Care are contingenţe cu viscerele.
     Splanchnic (nerv -). Termen utilizat pentru definirea unor ramuri distincte detaşate din ortosimpaticul toracal şi distribuite viscerelor, distingîndu-se: splanchnici cardio-pulmo-nari, dezvoltaţi la rumegătoare, mai ales pe partea stîngă, detaşaţi din primii 4 — 6 ganglioni toracali şi distribuiţi cordului şi pulmonului, după ce au abordat 1 — 2 ganglioni aorto-car-dio-pulmonari (Pas tea), şi splanchnici abdominali, detaşaţi din ganglionii ortosimpatici toracali (în general începînd de la al 6-lea), în mod variat de la specie la specie şi întreţesuţi la plexul solar, firele respective putîndu-se grupa într-un mare splanchnic abdominal şi unul sau mai mulţi splanchnici mici (detaşaţi de la ultimii 2 ganglioni toracici). Splanchnologle. Parte a anatomiei care se ocupă cu studiul viscerelor.
     Splanchnopleură (gr. splaghnon: viscer, pleuron: foiţă). Porţiune
a mezodermuluî embrionar care se găseşte în contact cu endoder-mul (nereprezentînd decît foiţa viscerală a mezodermului), din care va rezulta corionul mucoasei intestinale, tunica musculară a intestinului şi celuloasa intestinală.
Splanchnoptoză. Deplasarea topografică a viscerelor abdominale, ca o consecinţă a slăbirii sau întinderii ligamentelor de fixare.
Splanchnotomie. Disecţia viscerelor.
Splenic. Care se referă, aparţine sau are raporturi cu splina. Splenică (lat. A. lienalis). Colaterală a trunchiului celiac, distribuită splinei şi fundului de sac stomacal stîng, continuată, la majoritatea animalelor în masa epiploonului cu a. gastro-epiploica stîngă, fiind mai evidentă la monogastrice. Splenectomie. Excizia parţială a splinei.
Splenită. Inflamaţia splinei, secundară stărilor pioseptice-mice, consecutivă reticuloperi-tonitei traumatice etc., ce poate trece neevidentă clinic; în forma supurată, animalele pot prezenta parezia prestomacelor, colici, febră, leucocitoză, neutro-filie, durere la palpaţia hipo-condrului stîng, semne de sple-nomegalie la palpaţie sau percuţie etc.
Splenius (lat. M. sp'lenius). Muşchi din regiunea cervicală superioară inserat pe ligamentul cervical şi pe vîrful apofizelor spinoase ale primelor vertebre dorsale (printr-o aponevroză), inserţia cranială realizîndu-se printr-o altă aponevroză pe creasta mastoidiană şi printr-o serie de dinţături pe tendoanele micilor complecşi şi pe apofizele transverse cervicale. Splenizaţie. Leziune pulmonară congestivă sau inflamatorie, amintind la examenul macro-
scopic aspectul splinei (v. şi Hepatizaţie).
 Splenocel. Hernia splinei. Splenogramâ. Formula leuco-citară a punctatului splenic. Splenomegalie, sin. megalosple-nie■ Hipertrofie splenică, adesea indicînd existenţa unei boli organice sau infecţioase grave. Splenopexie. Operaţia de fixare a splinei la peretele abdominal, cu scopul de a se evita deplasările ulterioare.
 Splenoragie. Hemoragie splenică.
 Splenotomie. 1     — Incizarea
 splinei. 2 — Disecţia splinei. Splină. Organ limfoid situat în cavitatea abdominală, cu aspect falciform (cabaline), alungită şi rotunjită la extremităţi (taurine, suine), ovală (oaie) etc., cuprinzînd în structura ei: o capsulă, ramificaţii arteriale prezentînd din loc în loc îngro-şări ale tecii limfoide (corpusculi Malpighi) sau cu pereţii musculoşi (a. penicilate), cu teci Schweigger-Seidel etc., totalitatea corpusculilor limfoizi formînd pulpa albă, lacunele venoase fiind limitate de cordoanele celulare Billroth. Spondilartrită. Inflamaţia articulaţiilor intervertebrale, manifestată prin sindroame radi-culare sau medulare, cu deosebire prin paraplegie şi sindrom radicular senzitiv (lumbago etc.).
 Spondilartroză (gr. spondylos:
 vertebră). Artroză interverte-brală.
 Spondiloză (gr. spondylos: vertebră). Leziune degenerativă vertebrală.
 Spongioblast (lat. spongium: burete; gr. blaston:      germene).
 1 — Celulă primordială anevra-c xului, radiată, din care vor deriva nevrogliile. 2 — Termen utilizat uneori pentru definirea celulelor retiniene de susţinere,
 Spongioclt. Celulele din stratul STA mijlociu al zonei fasciculate su-prarenale.
 Spongioză (gr. spoggos: burete). Leziune microscopică ce se caracterizează prin aspect spongios, ca al unui burete (de exemplu, ţesutul conjunctiv subcutanat în eczemă).
 Sporadic (lat. sporos, -oradis: împrăştiat). Termen utilizat pentru caracterizarea unor cazuri izolate de boală, care apar independent de influenţele epi-zootice.
 Sporochist (gr. spor a: grăunte, chisti: pungă). Formaţiune care conţine mai mulţi spori. Sporotrichoză. Boală provocată de Sporotrichum beurmanni şi manifestată prin limfangită, bu-toni pe traiectul limfaticelor etc., diagnosticul diferenţial faţă de limfangita epizootică nefiind posibil decît pe baza examenelor de laborator.
 Spotted Polar.d-China, sin. Bălţată Poland China. Subrasă de porci, cu roba bălţată alb cu negru, în cadrul rasei Poland-China.
 Spray (engl.). 1 — Pulverizarea unor antiseptice, vaccinuri etc.
 2  — Atmosfera încărcată cu particule astfel difuzate.
 Sprinter. Tip de cal Pur sînge englez, caracterizat prin viteză mare şi fond limitat, adaptat pentru curse.
 Sprue. Diaree rebelă, urmată de slăbire, amiotrofie etc.
 Spurcaci (lat. Otix tetrax). Pasăre de stepă, migratoare, înrudită cu dropia, de mărimea unei găini, de culoare brună pe spate şi alburie pe pîntece. Fiind o pasăre rară, este ocrotită de lege.
 -  Stabulaţie (lat. stabulum: grajd, staul). Procedeu de întreţinere a animalelor în grajd; poate fi temporară, permanentă, liberă etc.
STA Stafilltă (gr. staphyle: văl pala-592 tin). Inflamaţia vălului stafi-lin.
     Stafilococ (gr. staphile: strugure). Microb Gram-pozitiv, din familia micrococacee, indivizii fiind grupaţi în ciorchini, patogeni pentru majoritatea speciilor, fiind frecvent întîlniţi în diverse supuraţii, afecţiuni de complicaţie etc.
     Stafilococie. Infecţie cu stafilococ, manifestată prin apariţia unor focare multiple de supuraţie stafilococică. StafHom. Protrusia sau disten-siunea unei porţiuni din tunicile bulbului ocular.
     Stafilom cornean. Protrusia şi organizarea unei porţiuni din iris prinsă într-o plagă corneană.
     Stafilom scleral. Distensiunea limitată a sclerei Ia nivelul limbului sclero-cornean. Stafilomlcoza aviară. Boală infecţioasă, contagioasă, cu caracter enzootic, întîlnită la galinaceele şi palmipedele tinere, produsă de stafilococul auriu şi stafilococul alb, adesea avînd caracter septicemic mortal.
     Stămicin, sin. Micostatin, Nis-tatin. Preparat antimicotic. Standard. Varietate de nurcă, de culoare închisă.
     Standardul rasei (engl. standard : model, tip, etalon). Aspectul fenotipic al unei rase, respectiv caracterele morfologice distincte.
     Stapes. Denumirea ştiinţifică în nomenclatura internaţională a scăriţei din cavitatea timpa-nică.
     Stapedîal. Care se referă la scăriţa din cavitatea timpanică: muşchi stapedial etc. Starazagora. Rasă de oi locală, din R.P. Bulgaria, cu lînă semi-fină, cu greutate corporală de 50 kg în medie. Produce 3,3 kg
 lînă şi 127 1 lapte întrrO perioadă de lactaţie.
 Stare de roire, sin. frigurile roitului. Perioada în care o colonie de albine se pregăteşte pentru roire.
 Stare infantilă a uterului, sin. hipoplazie uterină. Hipoplazie uterină congenitală (v. Infantilism genital) sau determinată la primipare de carenţe, în măsură să producă sterilitate simptomatică.
 Starter. Furaj combinat, complet, destinat furajării pînă la vîrstă de cca. 8 săptămîni a puilor de înlocuire, de 5—6săp-tămîni a puilor pentru broiler, de la 4 săptămîni a puilor de curcă, pînă la cca 12 kg greutate a purceilor. Se caracterizează printr-un conţinut mai scăzut în proteine şi vitamine decît la „prestarter".
 Stasofobie. Teamă de a se menţine pe picioare, animalul preferind decubitul, deşi nici o leziune sau tulburare funcţională obiectivă nu justifică această poziţie.
 Staţiune forţată. Poziţie în care sînt forţate animalele să ia sprijin pe toate membrele. Staţiune liberă. Atitudine pe care o ia animalul în staţiune de bună voie.
 Stătu quo (lat. stătu quo ante: stare care a existat înainte). Fără modificări (în evoluţia unei boli de pildă). Stauroplegie. Paralizia simultană a unui membru toracic şi a membrului pelvin opus. Stavrid (lat. Trachurus tnediter-raneus ponticus). Peşte teleostean, răpitor, din familia ca-rangidelor, lung de 13—15 cm, cu corpul fuziform acoperit cu solzi mărunţi, avînd linia laterală cu o curbură la jumătatea ei şi gura mare, cu numeroşi dinţi. Trăieşte în cîrduri masive în Marea Neagră şi în Marea Medi-terană. Se pescuieşte în canti-
 tăţi apreciabile, mai ales la talian.
 Stavropol. 1 — Rasă de oi cu lînă fină, formată în U.R.S.S., din Merinosul Novocaucazian infuzat cu Rambouillet şi Merinos Australian. Este bine adaptată regiunilor de stepă uscată, are constituţie robustă, lînă fină, uniformă, lungă şi deasă. 2 — Rasă de curci. (v. Bronzată nord-caucaziană).
 Stayer. Tip de cal din rasa Pur-sînge englez, caracterizat prin conformaţie armonioasă, robust, cu viteză mai mică, dar foarte rezistent, adaptat pentru diferite încrucişări, de mare interes zootehnic.
 Stază (gr. stasis: acţiune de oprire). Oprirea sau jena circulaţiei ori a tranzitului dintr-un organ conductor, în general. Stea. Brezătură reprezentată de o pată relativ mică în regiunea frunţii.
 Stea dentară, sin. steaua lui Girară. Pată sau dungă de culoare mai închisă ce apare pe tabla dentară, înaintea fundului de mişună, a cărei formă şi contur se schimbă cu vîrsta. Steatită , sin. boala grăsimii galbene. Boală de origine nutriţională a porcilor tineri, produsă după toate probabilităţile de o carenţă în vitamina E şi manifestată prin edeme subcutanate, ascită, pericardită şi colorarea grăsimii în galben, ficatul şi rinichii apărînd ischie-mici.
 Steatom. Tumoră grasă benignă. Steatonecroză, sin. citosteatone-croză pancreatică. Necroza ţesu- ■ tului gras, întîlnită la porc, rumegătoare ş.a., provocată de o pancreatită hemoragică, cu eliberare masivă de lipază pancreatică, evoluînd cu colici brutale şi colaps circulator, alteori fără semne clinice evidente, la necropsie găsindu-se pete de culoarea cerii de albine
 diseminate în ţesutul gras epi- SfE ploic, mezenteric, peritoneal 593 etc.
 Steatopigie (gr. stear: grăsime, pigi: fesă). Depunere abundentă de grăsime în regiunea fesieră şi a bazei cozii.
 Steatoree (gr. stear: grăsime, rhein: a curge), sin. stearee. Exces de grăsime, observat de exemplu în fecale, datorită insuficienţei exocrine a pancreasului.
 Steatoză. Degenerescenţă grasă, cu depunere masivă de grăsime în elementele tisulare.
 Stema Gugnon, v. Scutul lui Guenon.
 Stenoză (gr. stenos: îngustare). Strîmtarea diferitelor conducte sau orificii (nări, esofag, pilor, intestin etc.).
 Stercofagie (lat. stercus: fecale, phagein: a mînca), v. Coprofage.
 Stercoral (lat. stercus: fecale), sin. fecaloid. 1 — Cu aspect de fecale (vomitat fecaloid). 2 — Format din fecale (pelotă ster-corală).
 Stercoremle (lat. stercus: fecale, gr. haima: sînge), sin. copremie. Conţinut sangvin de materiale excremenţiale resorbite din intestin .
 Stereocill. Cili nevribatili.
 Steril. 1 — Care nu conţine germeni (mediul steril). 2 — Animal care nu se poate reproduce. Sterilitate. Incapacitate totală de reproducţie normală, distingîndu-se diverse forme de sterilitate: falsă, adevărată, congenitală, cîştigată etc.
 —  Sterilizant. Care provoacă sterilizarea.
 '"'Sterilizare. 1 — Acţiunea întreprinsă pentru obţinerea unui mediu steril. 2 — Provocarea artificială a sterilităţii la un animal.
 ■"Sterilizat. Care a fost supus acţiunii de sterilizare.
38
 STE Stern, sin. coloană sternebrală.
 594. Piesă osoasă, formată din ster-nebre, opusă coloanei vertebrale şi articulată cu extremitatea ventrală a coastelor, formînd, la animalele patrupede, podeaua cavităţii toracice. Sternală (lat. A. sternalis). Terminală a arterei stemo-clavicu-lare la păsări şi distribuită muşchilor pectorali.
      Sternalgie. Durere în regiunea sternală.
      Sternopag. Monstru compus din doi indivizi, avînd ombilic comun (monomfalian) şi fiind reuniţi faţă-n faţă pe toată întinderea toracelui.
      Stertor. Mişcare respiratorie lentă, sforăitoare, epuizantă, cu caracter precomatos.
      Stertoros. Cu zgomot de apă care fierbe-n clocot. Termenul se utilizează pentru caracterizarea respiraţiei zgomotoase, care imită la fiecare inspiraţie şi expiraţie un zgomot de apă care fierbe.
 ^ Stetoscop (gr. stithos: piept, skopein: a examina). Dispozitiv pentru ascultaţie mediată, compus dintr-o pîlnie receptoare, tuburi de conducere a zgomotelor şi dispozitiv pentru contact cu urechea (stetoscop dur monoauricular, stetoscop biauricular flexibil etc.).
 ... Stigmate. Presupuse orificii tranzitorii intercelulare, vizibile uneori pe preparatele epi-teliilor simple, impregnate ar-gentic.
      Stilbestrol. Oestrogen de sinteză.
      Stillon. Brînză englezească, cu pastă moale, sărată şi fermentată.
      Stilofaringian.Muşchi faringian,
      * cu aspect de bandă, inserat pe faţa medială a stilohialului şi dispersat cu extremitatea opusă în pereţii faringelui.
      StMoglos (lat. M- stylogossus).
Muşchi aşezat pe marginile laterale ale limbii, inserat caudal pe stilohial, fibrele orale dispersînd spre vîrful limbii. Stilohloid, sin. stilohial. Principala piesă a arcului de suspensie hioidian, reprezentată prin ramura mare a hioidului, articulată caudal cu timpano-hialul şi oral cu epihialul. Stlloid. Care se aseamănă cu un stilet: apofiză stiloidă etc. Stilo-mastoidlană (lat. A. stylo-mastoidea). Colaterală fină, la mamifere, a arterei auriculare mari, eventual chiar a carotidei externe, după izolarea ei pătrunzînd în gaura stilo-mastoidiană, pentru a se distribui urechii mijlocii şi timpanului (prin a. timpanică).
Stimul. 1 — Element de stimulare locală sau generală a organismului. 2 — Excitaţia de scurtă durată a unui organ. Stimulent, sin. stimulator. 1 — Care provoacă un stimul. 2 — Care provoacă o creştere a activităţii organismului.
Stimulină. Denumire generică pentru un hormon prehipofizar care incită activitatea altor glande endocrine.
Stiptic. Medicament astrigent pentru uz extern.
Stocii, v. Băltăreţ.
Stogoşă, sin. Stogomană. Oaie rezultată din încrucişarea între rasa Ţigaie şi rasa Ţurcană, cu caracteristici intermediare. Stomac. Primul segment digestiv propriu-zis, cu aspect de rezervor, comunicînd cu esofagul printr-un orificiu (cardia) şi cu duodenul prin alt orificiu (pilor) şi cuprinzînd în structura lui o seroasă (peritoneul),
o musculoasă cu trei straturi de muşchi şi o mucoasă formată dintr-un epiteliu simplu, cilindric şi un corion, mucoasa incluzînd 4 categorii de glande: fun-dice, pilorice, cardiale şi de tip intestinal,
Stomalgie. Durere bucală. Stomati. Presupuse orificii in-tracelulare, vizibile pe preparatele histologice de epitelii simple (mezenter de pildă) impregnate cu azotat de argint. Stomatita papuloasă contagioasă a taurinelor. Boală infecţioasă, contagioasă şi inoculabilă, produsă de un virus epiteliotrop şi manifestată prin inflamaţii bucale, apariţia de afte nodulare proeminente, cu vîrful crateri-form. Boala adesea evoluează afebril.
Stomatită (gr. stoma: gură). In-flamaţia componentelor care delimitează cavitatea bucală, cu denumiri sau specificări corespunzătoare în cazul proceselor localizate: gingivită, gnatită (inflamaţia buccelor), palatinită, cheilită (inflamaţia buzelor), glosită etc.; stomatitele pot fi primare (cauze favorizante şi determinante foarte diferite) şi simptomatice sau secundare la numeroase boli infecţioase, parazitare, micotice, ale altor organe etc. Clinic, se manifestă prin tulburări în consumul alimentelor, semne generale (în formele grave) şi simptome anatomice locale corespunzătoare formei clinice de stomatită: stomatită catarală, veziculoasă, pustuloasă, crupalâ a sugarilor, difteroidă, flegmonoasă, ulceroasă, gangrenoasă (noma) ; denumirea poate fi completată cu indici de ordin etiologic: stomatită aftoasă, oidică, veziculoasă contagioasă, mercurială etc. Stovaină, sin. clorhidrat de ami-locaină. Anestezic regional. Strabism. Devierea axului vizual spre unghiul nazal (strabism convergent) sau temporal (strabism divergent), provocată de un defect morfologic sau funcţional al muşchilor drepţi oculari.
Strabotomie. Operaţia de remediere a strabismului, constînd
din deplasarea inserţiei mus- STft chiului retractat, care provoacă 595 strabismul.
 Stracchino de Milano. Brînză italienească, cu pasta moale, sărată şi nefermentată.
 Stranges Muzical. Vacă din rasa Jersey, recordistă mondială, din Anglia, care în lacta-ţia a V-a a produs 11 632 1 lapte cu 677,2 kg unt, în 365 de zile.
 Strangurie. Urinare în jet fin sau picătură cu picătură, consecinţă a strîmtorilor uretrei sau gîtului vezical.
 Strasser. Rasă de porumbei, specializată pentru producţia de carne.
 Strănut. Brezătură reprezentată de o pată albă situată între nări.
 Strei. Populaţie locală de porci, de culoare neagră, formată prin încrucişarea porcilor locali primitivi (Stocii), cu rasa Cornwal (cu care se aseamănă), Manga-liţa neagră şi Berk. Prolificitatea este de 8—9 purcei la o fătare. Se creşte în zona Hunedoarei, pentru producţie mixtă. Streptobacil. Gen de bacii ce se grupează în lanţuri. Streptococcus. Gen de coci grupaţi în lanţuri, Gram-pozitivi, cuprinzînd mai multe grupe: piocianic, viridans, enteric şi lactic.
 Streptococie. Infecţie specifică sau condiţionată, determinată de numeroase specii din genul Streptococcus, întîlnită la majoritatea mamiferelor şi păsărilor, mai frecvent la tineret, cu evoluţie supraacută, acută, sbu-acută sau cronică şi sub forme anatomo-clinice foarte variate: septicemie, inflamaţii pulmonare, enterite, meningoencefalite, dermatite, omfalopatii inflamatorii, mamite, metrite, limfadenite, urticarie, anazarcă etc.
38*
 .&TR Streptoklnază, v. Fibrinoiizinâ. ggg Streptomicină. Antibiotic conţinînd în moleculă streptodină şi streptobiozamină, izolat din culturi de Streptomyces, utilizat sub forma a diferite săruri sau complexe (streptomicină sulfurică, clorhidrică, pantote-nică, dihidrostreptomicina.com-plex cu penicilină, calciu clo-rat etc.), în inflamaţii bronho-pulmonare, salmoneloză, paste-ureloză, rujet, gurmă, leptospi-roză, holeră aviară, stări supu-rative diverse etc.
      Streptotricoza bovină. Boală infecţioasă, cronică, provocată de Streptotrix farcinica şi caracterizată prin adenită supurativă şi limfangită cronică.
      Stress (engl.). Ansamblul reacţiilor nespecifice, neuro-endocrino-metabolice pe care le declanşează diferiţi factori stressanţi (v.), exteriorizat prin sindromul de adaptare (v. Adaptare). Stressant (factor sau agent -), sin. stressor. Factor de agresiune sau de solicitare a organismului, în măsură să determine stress: frig, căldură, efort fizic, emoţii, traumatisme, vaccinări, tratamente medicamentoase, deficienţe alimentare, infecţii etc. Striat. Gare prezintă strii.
      Striat (corp -). Formaţiune nervoasă, situată înaintea şi pe partea laterală a păturilor optice, la baza creierului, rezultată din traversarea masei de substanţă cenuşie intracerebrală de către fibrele capsulei interne, în componenţa corpului striat distingîndu-se 3 zone de substanţă albă (capsula internă, externă şi extremă) şi 3 zone de substanţă cenuşie (nucleul intraventricular, extraventri-cular şi claustrum).
      StrJcnină (lat. StrychnumJ. Al-caloid toxic din seminţele unor plante din genul Strychnos, utilizat în terapeutică (cu deosebire forma sulfurică sau clor-
 hidricâ) ca neurotonic, tonic general, respirator şi cardiac, ruminatoriu, antidot în intoxicaţii cu depresoare etc. Stricninizare. Acţiunea de declanşare a stricnismului. Stricnism. 1 — Intoxicaţia lentă cu stricnină. 2 — Complexul de modificări ale organismului produse de stricnină.
 Strictură. Zona în care lumenul unui organ canalicuIar apare cu un diametru mai redus. Stridie (lat. Ostrea edulis). La-melibranhiat marin, comestibil, cu valva stîngă mare, groasă şi cu contur neregulat, iar valva dreaptă mai mică şi mai subţire. Trăieşte în Marea Medite-rană, mai ales pe funduri stîn-coase.
 Stridulos (lat. stridor: zgomot de cornaj). însoţit de zgomot de cornaj: laringită striduloasă etc.
 Strie Amici, sin. membrana Z. telofragmă. Membrană fină transversală situată în fibrele musculare striate, perforată, prin care trec miofibrele, corespunzînd membranei fundamentale. Strie Hensen. Bandă clară care apare în anumite stadii de contracţie a fibrelor musculare striate, în mijlocul discului întunecat, adesea fiind divizată în două porţiuni prin membrana Heidenheim.
 Strie (sangvină).Firişor de sînge vizibil într-o masă de puroi sau într-o secreţie.
 Striopalidal (sindrom -). Produs frecvent în urma degenerării grave hepatice, mai rar prin altă etiopatogenie de tipul encefalopatiilor în general, se manifestă prin anorexie, hiper-tonie musculară, stîngăcie în mişcări, tremurături lente (ate-tozice) etc.
 Strîngere în caiele. Compresiunea părţilor moi ale copitei prin caielele bătute prea aproape de membrana cheratogenă, ani-
 malul prezentînd la un interval oarecare după potcovit o şch iopătură care se accentuează în timp.
 Strîngere în potcoavă. Pododermatită congestivă, condiţionată de aplicarea unei potcoave defectuoase, cu patul prea larg, după un timp animalul potcovit prezentînd o şchiopătură care se accentuează.
 Strofantină. Glicozid cu acţiune tonicardiacă de urgenţă; produse identice farmacodinamic: Ouabaină, Kombetin etc. Stromă (gr. stroma: ţesătură). Termen definitoriu pentru scheletul unui organ, susţinător al ţesutului caracteristic. StrongUatoză. Helmintoză produsă de nematozi din subordinul Strongylata, cu evoluţie subclinică sau — în cazul infes-taţiilor masive — manifestată prin slăbire, anemie, edeme subcutanate şi hidropizii cavitare, semne de enterită, bronhopneumonie vierminoasă, colici etc. Strongilatozele gastrointestinale ale rumegătoarelor pot fi produse de paraziţi care se localizează în cheag (Haemonchus, Ostertagia), în intestinul subţire (Bunostomum, Cooperia, Nematodirus, Trichostrongylus) sau în intestinul gros (Oesopha-gostomum, Chabertia); între strongilozele pulmonare mai importante se disting: dictio-cauloza, protostrongilidoza (la bovine), iar dintre strongilozele intestinale strongilidoza şi trichonemoza (Ia cabaline). Strongiloidoza suinelor. Helmintoză gastrointestinală produsă la purcei de paraziţi din genul Strongyloides, manifestată prin febră, agitaţie, prurit, erupţii cutanate, abatere, apetit scăzut, vomitări, slăbire, anemie etc.
 Strongiloldoză. Helmintoză digestivă, evoluînd adesea subcii-
nic, produsă de viermi din fam- STU
5 trongy loididae.                  kq 7
Stronglloidozele cabalinelor.
Strongilatoze produse de viermi din fam. Strongylidae, manifestate prin slăbire, colici, diaree, anemie etc., sau evoluînd asim-ptomatic.
Strongiloza gastrointestinală.
Helmintoză mixtă produsă de nematozi (Hemonchus, Nemaio-dinus, Oestertagia etc.), frecventă mai ales la oi şi tineret, provocînd diaree, debilitare etc.
Strongiloză. Boală parazitară provocată de strongilide.
Strongiloză pulmonară. Parazitoză produsă de nematozi din familia Strongilidae, caracterizată prin modificări respiratorii, tuse, accese de sufocaţie etc., distingîndu-se strongiloze ovine, suine etc.
Strurnită (lat. struma: guşă). Inflamaţia şi mărirea în volum a tiroidei (v. şi Tiroidită).
Strungă, sin. strungăreaţă. Deschidere îngustă servind la prinderea oilor pentru muls. Termenul este folosit în unele regiuni şi pentru definirea ţarcului în care sînt închise oile. Strungăreaţă (dentară). Spaţiul liber situat între cei doi cleşti şi produs prin tocirea progresivă a marginilor lor adiacente.
Stup (lat. stypus). 1 — Adăpostul unei colonii de albine în interiorul căruia albinele îşi construiesc faguri pentru depozitarea mierii, a polenului şi în care îşi cresc puietul. 2 — Colonie de albine.
Stup de control. Stup utilizat pentru aprecierea evoluţiei unei colonii prin cîntărire vesperală.
Stup de observaţie. Stup format dintr-o cutie înaltă şi îngustă, cu trei rame de cuib, matcă şi albine acoperitoare. Pereţii laterali sînt din sticlă, pentru a
 SŢU se putea face observaţiile nece-kgq sare.
      Stup pepinier. Stup care serveşte la creşterea, împerecherea şi întreţinerea mătcilor.
      Stup primitiv. Stup confecţio-naţ din scorburi de copac, împletituri de nuiele lipite cu lut, funii de paie legate cu mlajă etc.
      Stup sistematic. Stup cu rame mobile, construit în concordanţă cu biologia coloniilor de albine, pentru sporirea rentabilităţii. Stupărit pastoral. Sistem de practicare a’apiculturii în timpul sezonului activ, constînd din transportarea stupilor în diferite regiuni cu bază meliferă, permiţînd albinelor un cules permanent de nectar şi de polen în tot cursul sezonului. Constituie o metodă eficientă în apicultură şi ajută la polenizarea culturilor agricole.
 .— Stupină, sin. prisacă. Platforma sau adăpostul în care sînt aşezaţi stupii în vederea exploatării, distingîndu-se:          stupine
      închise (stupine pavilion), stupine mobile etc.
      Stupoare (lat. stupor: nesimţire, amorţire, încremenire). 1
      —   Abolirea sensibilităţii locale (stupoare locală). 2 — Diminuarea sensibilităţii generale.
      Stupoare traumatică, sin. stupoare locală. Complicaţie post-traumatică, locală, imediată, caracterizată prin anestezie focală, lipsă de hemoragie în plagă, coborîrea temperaturii perifocale, atonie, întîrzierea cicatrizării etc.
      Stupuşor de împerechere, sin. nucleu de împerechere. Cutie cu rame mici folosită de api-’ cui tor i pentru împerecherea mătcilor virgine.
      Sturioni, v. Acipenser ide. Sturionicultură. Ramură a pisciculturii care se ocupă cu reproducerea dirijată, cu creşte-
 rea şi selecţia sturionilor (morun, nisetru, păstrugă, cegă). Stype Rose 13- Vacă, recordistă mondială a rasei Guemsey, care în 1966 a produs într-o lacta-ţie 11 967 1 lapte cu peste 5% grăsime.
 Subacut. Cu durată de 2—4 săp-tămîni şi simptomatologie relativ slab exprimată. Subalimentat. Alimentat insuficient, sub necesităţile fiziologice.
 Subaponevrotic. Termen indicînd poziţia unui muşchi. Subarahnoidian. Situat subarah-noidă.
 Subclavicular. Aşezat în zona inferioară a regiunii subclavi-culare. Termenul se utilizează prin analogie şi la animalele lipsite de claviculă: arteră sub-claviculară etc.
 Subclaviculară (lat. A. subcla-via). Asimetrică la prigine, a. subclaviară stîngă (corespunzînd trunchiului brahial stîng) apare ca o colaterală a aortei ascendente (suine, carnivore) sau a trunchiului brahiocefalic comun (taurine, ovine, cabaline). Artera subclaviculară dreaptă apare ca o colaterală a trunchiului brahiocefalic (taurine, cabaline, suine) sau ca o terminală a arterei anonime (carnivore). După izolarea ei, a. subclaviculară emite pe traiect: a. costo-cervicală, a. cervicală profundă, a. vertebrală (în trunchi comun la rumegătoare), a. toracică internă, a. toracică externă şi a. omocervi-cală, la nivelul ieşirii din cavitatea toracică, subclavicular conţinuîndu-se cu a. axilarâ. Subclinic. Caracteristică a unor stări patologice instalate sau pe cale de instalare (faza de incu-<baţie a infecţiilor etc.) de a nu determina manifestări evidente sau de a produce simptomatologie slab exprimată şi necaracte-
 ristică.
Subconjunctival. Sub conjunctivă.
Subcortical (sindrom -). Manifestări dependente de afecţiunile centrului oval şi ale capsulei interne: hemiplegie, hemi-anestezie, tremurături etc. Subcutanat. Sub piele. Subcrepitant. Ral bronşic umed (în special cu bule mici). Subdiafragmatic. Situat în zona topografică inferioară diafragmei. în anatomia veterinară, termenul mai uzitat este acel de postdiafragmatic sau retro-diafragmatic.
Subepidermic. Situat imediat sub epiderm.
Subiacent (lat. sub: sub, jacere: a fi culcat). Ceea ce este aşezat imediat dedesubt (raportîn-du-se la o formaţiune oarecare sau la raportul dintre două formaţiuni) .
Subletal. 1 — în măsură să provoace moartea în timpul vîrstei tinere (gene subletale etc.).
2  — în cantitate cu ceva mai mică decît cea care provoacă moartea (doză subletală etc.). Subliminal (lat. liminus: prag). Care este sub prag respectiv, nu provoacă răspuns.
Sublinguală (lat. A. sublingua-lis). Arteră detaşată din a-linguală (rumegătoare, suine), sau din a. maxilară externă (cabaline, carnivore), distribuită muşchiului milohioidian, canalului submandibularei, frî-ului limbii etc. şi terminîn-du-se prin emiterea unei ramuri submentale (mai dezvoltată la cabaline).
Subluxaţie. Luxaţie incompletă, suprafeţele articulare păstrînd un contact parţial. Submandibular. Aşezat sub mandibulă: glanda submandibulară etc.
Submaxilar. Termen folosit în locul celui de submandibular.
 Submaxilită, sin. submandibu- SUB lită. Inflamaţia glandei sub- ggg mandibulare.
 Submatitate, sin. matitate relativă. Sunet de percuţie relativ puţin intens.
 Submental. Situat sub corpul mandibulei.
 Suborbitar. Care este situat dedesubtul orbitei: gaură sub-orbitară.
 Subperitoneal. Termen definitoriu topografic, indicînd pozi- » ţia unui organ sau formaţiuni, în cavitatea abdominală, dar în afara cavităţii peritoneale. Subresotant. întovărăşit de sub-resou (respiraţie subresotantă). Subresou (fr. soubresaut). întinderea bruscă a corzii flancului („bătaia flancului"), în anumit moment al mişcării respiratorii, distingîndu-se subresou 1 diafragmatic (la sfîrşitul inspiraţiei, datorit oboselii diafragmei) şi subresoul abdominal (la sfîrşitul expiraţiei, deno-tînd paralizia diafragmei); caracterizează sindromul de tig-nafes.
 Subscapular. Situat pe partea medială a spetei.
 Subscapular (nervul -) (lat. JV. subscapularis). Grup de ramuri detaşate din plexul brahial şi distribuite muşchiulu i subscapular.
 Subscapulară (lat. A. subscapularis). Arteră detaşată la limita de continuitate a arterei axi-lare cu a. humerală, de unde trece paralel cu marginea tora-cală a spetei, emiţînd pe traiect: a. circumflexa humerală caudală, a. toraco-dorsală, a. circumflexa scapulară şi eventual (la cîine) a. circumflexă cranială.
 Substanţă nevroglică intersti-ţială. Termen sub care se defineşte reţeaua de prelungiri ne-vroglice dintre celulele nervoase şi care formează trama de susţinere a capilarelor şi neuronilor.
 srn Substanţe azotate neproteice ~T7,. (S.A.N.), sin. amide. Substanţe w nutritive de origine vegetală, animală sau produse prin sinteză, care conţin azotat amidic (de natură neproteică) şi cu structură moleculară simplă (as-paragina, glutamina, colina, lu-teina, ureea, sărurile de amoniu etc.).
      Succedaneu (lat. succedere: a înlocui). Medicament care poate înlocui un alt medicament, avînd aceeaşi acţiune: Hexeto-nul este un succedeu sintetic al camforului etc.
      Suceava 54. Soi de măzăriche de primăvară, productiv, folosit pentru cultura borceagului de primăvară.
      Sucusiune (lat. succussio: zguduire). Izbire, zguduire, lovire: palpaţie prin sucusiuni (prin izbire) etc.
      Sucusiune hipocratică. Mişcarea* (zguduirea) corpului în timpul ascultaţiei, pentru a declanşa zgomot de lichid (clipocit), în cazul colecţiilor pleu-rale lichide sau lichido-gazoase. Succenturiat (lat. succenturia-tus: care trebuie să apere). Termen folosit pentru definirea unor organe care înlocuiesc sau urmează altor organe similare (morfologic sau funcţional). Succenturiat (rinichi -). Denumire folosită uneori pentru indicarea glandei suprarenale. Succenturiat (stomac -). Denumire utilizată uneori pentru indicarea bulbului duodenal. Succenturiat (ventricul -). Denumire utilizată pentru indicarea stomacului glandular la păsări.                           j
      Sudoripar (lat. sudor: transpi-> raţie, pario: a produce). în legătură cu aparatul sudoripar: glandă sudoripară, funcţie sudo-ripară etc.                       .
      Suffolk. 1 — Rasă de cai englezească, pentru tracţiune grea şi înceată, de statură mare, cu
corp voluminos, avînd greută-3 tea corporală de 1 000—1 200 kg, cu schelet relativ mai fin şi membre mai subţiri decît celelalte rase grele engleze (sin. Suffolk Punch). 2 — Rasă de
oi  englezească formată prin încrucişarea oilor locale cu rasa Southdown. Se caracterizează printr-o talie mare, o bună prolificitate, cap fără coame, trunchi dezvoltat, faţa şi membrele de culoare neagră. Are aptitudini pentru producţia de lînă fină şi carne de calitate. Suflu (fr. souffle). Zgomot similar celui produs cînd se suflă pe gură sau se suflă într-un tub.
Suflu amforic, sin. suflu amfo-ro-metalic. Zgomot similar celui produs dacă se suflă la gîtul unei amfore goale, reprezentat de suflul laringian transmis pînă pe peretele toracic şi modificat de cavităţi voluminoase, netede, cu conţinut gazos: pneumo-torax etc.
Suflu cardiac. Suflu descoperit
Î>e aria de ascultatie a cordu-ui; se disting sufluri endocar-dice (organice, funcţionale, înşelătoare) şi sufluri (zgomote) pe-ricardice (frecătură pericardică, suflul cardiopulmonar etc.). Suflul cardiopulmonar, sin. murmur vezicular sistolic. Suflu sincron cu contracţiile cardiace, însă influenţat în privinţa intensităţii şi de mişcările respiratorii, produs în atelectazie pulmonară parţială, în bron-hopneumonii cu infiltrat redus etc.
Suflu cavernos. Zgomot similar celui produs cînd se suflă în pumni pentru încălzire, reprezentînd suflul laringian transmis pînă la peretele toracic şi modificat de formaţii cavitare de tipul cavernelor din pulmon. Suflu laringian. Suflu perceput normal la ascultaţia laringelui sau traheei.
 Suflu iubar. Suflu laringian relativ nemodificat, transmis pînă pe suprafaţa toracelui în cazul densificărilor pulmonare (faza de hepatizaţie a pneumoniei etc.).
 Sufuziune (lat. suffundere: a răspîndi dedesubt). 1 — Extra-vazat hemoragie. 2 — Pată roşie hemoragică consecutivă, relativ difuză şi neregulată. 3 — Extravazat de origine şi natură diferită.
 Sugelul. Plante din familia la-biatae, bune melifere, distingîndu-se S. roşu, S. alb şi S. galben.
 Sughiţ, v. Mioclonie frenică. Sugllaţie (lat. sugillare: a mortifica). 1 — Pată hemoragică (sin. echimoză). 2 — Pată violacee cadaverică (sin. lividi-tate).
 Suine* Paricopitate din familia suideelor. Cuprinde mai multe genuri, dintre care cele mai importante sînt Phacochoerus (reprezentat prin porcul african cu negi), Potamochoerus (răs-pîndit pe coasta estică şi sudică a Africii) şi Sus, din care s-au desprins speciile Sus-scrofa fe-rus (mistreţul european) şi Sus vitatus (mistreţul asiatic), care au dat naştere tuturor raselor de porci domestici. Sulfacetamidă, v. Albucid. Sulfadiazină, sin. Sulfazin, Py-rimal, Sulfamidopirimidina, para -amino- benzen-sulfamidopiri -midina. Sulfamidă albă dintre cele mai active şi mai lipsită de toxicitate.
 Sulfaguanidlnă, sin. Sulgin, para- aminobenzensulfaguanidină. Sulfamida albă recomandată în infecţii intestinale (are resorbţie redusă).
 Sulfametazină,sin. Sulfamidină, Sulfadimerazin, Sulfamidimetil-piridină, para-aminobenzensul-famido-dimetilpiridina. Sulfamidă albă satisfăcător de activă
 la toate speciile de animale şi suN puţin toxică.
 Sulfantrol. Chimioterapie pulve-rulent alb, cu eficienţă mulţumitoare în multe infecţii (inclusiv nutalioza cabalinelor), deşi nivelul şi persistenţa sul-famidei sînt relativ reduse. Sulfaquinoxalină. Sulfamidă anticoccigiană („Sulfacoccidin" etc.).
 -Sulfatiazol, sin. Eleudron, Ciba-zol, Norsulfazol, para-amido-benzen-sulfamidotiazol. Sulfamidă albă, utilizată în medicina veterinară mai mult sub formă injectabilă, cu persistenţă relativ scurtă, activă în diferite infecţii respiratorii, peritoneale, articulare, în boli obstetri-cale, oftalmologie, pasteureloză, morvă etc.
 -Sulfină (lat. Melilotus officina-lis, Desr.) sin. trifoi mare, tno-lottu galben, molotru, sufulg, iarbă de piatră. Plantă erbacee bianuală din familia leguminoase, bună meliferă şi apreciată ca nutret pentru animale. Sulky. Trăsură pe două roţi construită special pentru cursele de trap.
 Sulfură de carbon (lat. Carbo-neum sulfuratum). Lichid limpede, incolor, activ în unele helmintoze etc.
 Sulfurizare. Termen folosit pentru definirea tratamentului sca-biei la cai, folosind bioxidul de sulf, în cabine speciale. Sulkowitsch (proba —). Probă de evidenţiere a calciuriei, folosită în osteopatii, reticulo-patii traumatice etc.
 Sumatra. Rasă de găini de ornament, cu coadă lungă, originară din insula omonimă, unde se creşte pentru frumuseţea cozii şi pentru luptele de cocoşi.
 Sunet de percuţie. Sunet determinat de vibraţiile produse prin percuţie, distingîndu-se în funcţie de intensitate (hiperso-
Sup iiore, clare, submate şi mate), după timbru (timpanice, atim-panice, metalice, ca zgomotul de oală spartă etc.). Superfecundaţie. Fecundarea succesivă a două ovule aparţi-nînd aceleiaşi perioade de ovu-laţie, la femelele unipare. Supermix. Nutreţ concentrat, sub formă de tăiţei, cu valoare hrănitoare completă, produs în Anglia şi folosit în hrana ovinelor.
      Supernuciei, v. Premix vita-mino-mineral.
      Superovulaţie. Eliberarea succesivă a două ovule în cadrul aceleiaşi ovulaţii, la femelele unipare.
      Superfetaţie. Dezvoltarea mai multor embrioni, proveniţi din fecundarea mai multor ovule, de către spermatozoizi proveniţi din ejaculate diferite. Superficial. Care nu există decît la suprafaţă.
      Supinaţie (lat. supinus: întors). Mişcare de întoarcere a mîinii cu palma în sus, extremitatea distală a radiusului trecînd în partea laterală a ulnei. Supinator. Muşchi care intervine în efectuarea supinaţiei. Supliment concentrat proteic. Amestec de furaje cu un conţinut proteic ridicat (35—40%), cu acizi aminaţi liberi sintetici (lizină, metionină), vitamine, oligoelemente şi eventual antibiotice (coccidiostatice), în proporţii bine stabilite, destinat completării raţiei, în funcţie de categoria de animale. Suport botcă. Dispozitiv de formă cilindrică sau cubică pe care se lipeşte o botcă artificială.
      • Supozitor. Formă medicamentoasă, solidă, conică, destinată a fi introdusă în rect la animalele mici (şi om).
      Supraacut. Cu evoluţie de cîteva ore (fulgerător) sau cel mult de cîteva zile şi simptoma-
 tologie deosebit de evidentă. Suprainfecţie. Infecţie pe care o suportă un individ deja infectat cu acelaşi germen. Supraorbitar. Situat deasupra orbitei.
 Suprarenal. Care este plasat la extremitatea cranială a rinichiului.
 Suprarenală (glandă-). Formaţiune endocrină, cu formă variată, situată la polul oral al rinichiului, cuprinzînd în structura ei o zonă medulară (medu-losuprarenala), de origine ecto-blastică, cu celule cromafine, producătoare de adrenalină, şi o zonă corticală (corticosu-prarenala), compusă dintr-un strat glomerulat, altul fascicu-lat şi altul reticulat, şi producătoare de hormoni corticoizi. Suprarenale (lat. Aa. suprare-nales). Artere variate ca număr, origine şi raporturi, distribuite glandelor suprarenale, distin-gîndu-se cel puţin o a. suprarenală caudală, detaşată din a. renală, o a. suprarenală dorsală, izolată din ultima sau penultima arteră intercostală, din a. diafragmatică inferioară sau direct din aortă, putîndu-se întîlni şi arteriole suprarenale detaşate din a. mezenterică cranială sau chiar din a. ce-liacă.
 Suprarenalostimuline. Hormoni prehipofizari care stimulează suprarenala (A.C.T.H. etc.). Supraspinos (lat. M. supraspi-nam). Muşchi aşezat înaintea spinei scapulare, în fosa supra-spinoasă, pe care se inseră fix, inserţia mobilă realizîndu-se pe tuberculii humerali, avînd rol de extensor al braţului. Supravital. Care se aplică ţesuturilor sau celulelor vii, extrase din organism: coloraţie supra-vitală etc.
 Supronal. Trisulfamidă utilă în infecţii anaerobe puerperale ş.a.
Supura (a ). A produce puroi. Supurant. Care supureazâ. Supuraţiv. Remediu care facilitează supuraţi a. Nu se va spune deci plagă supurativă, ci plagă supurată.
Supuraţie. Termen general pentru indicarea procesului de formare şi de scurgere a puroiului dintr-un focar purulent.
Sură de stepă. Rasă de taurine indigenă, de culoare vînătă sau cenuşie, crescută în trecut în ţara noastră pe scară foarte largă. Este o rasă primitivă de producţie mixtă (lapte şi carne). Se caracterizează printr-o foarte mare rezistenţă şi pretenţii de hrană reduse. în prezent este pe cale de dispariţie, fiind absorbită de rasele perfecţionate.
Surditate (lat. surdus: surd), sin. cofoză. Reducerea sau abolirea auzului.
Surmenaj, v. Miopatia de surmenaj .
Surouri. Exostoze în regiunea autopodială.
Susceptibil. în medicină: pre- svi dispus sau receptiv la anumită ggg boală.
Sussex. Rasă de găini, de origine englezească, cu creasta simplă, dantelată şi dreaptă, cu bărbiţe şi urechiuşe roşii, cu conformaţia generală a corpului masivă, cu greutate de 3—4 kg. Este relativ precoce, se îngraşă uşor, dă o carne bună şi o producţie bună de ouă. Se cunosc mai multe varietăţi de culoare, cea mai răspîndită fiind cea herminată.
Suşă. Termen indicator iu a originii sau provenienţei unei culturi de microbi.
Sutură. Procedeu de reunire a ţesuturilor, putîndu-se efectua cu material resorbabil (catgut), neresorbabil (mătase, fire metalice) etc., în puncte separate, cojocărească etc.
Svicevsk. Rasă de oi locală, din R.P. Bulgaria, cu lîna groasă şi de culoare albă, cu greutatea corporală de 45 kg în medie. Produce cca. 3 kg lînă şi 100 1 lapte într-o lactaţie.
      Şaghia. Linie de cai din rasa Arabă.
      Şalază. Filamente de albumină torsionată care suspendă gălbenuşul de ou în învelitorile lui. Şalazion. Tumoretă benignă a tarsului palpebral.
      Şalău (lat. Lucioperca lucioper-ca). Peşte teleostean, răpitor, din familia percidelor, lung de 30—50 cm şi cu greutatea de 1—3 kg, cu corpul fusiform, acoperit cu solzi mărunţi şi cu gura mare, dinţi ascuţiţi etc. Trăieşte în Dunăre, în bălţi, rîuri şi în unele lacuri salmas-tre, avînd mare importanţă economică.
      Şalcopenie. Carenţă cuprică, provocînd tulburări în hema-topoeză, în regularizarea glice-, miei, anemie gravă, diaree etc. Şancroid. Care se aseamănă cu un şancru.
      Şancru. Ulceraţie cu tendinţă la -— avansare atît în adîncime, cît 604 şi în suprafaţă.
Şanfren. Neologism de origine franceză, indicînd scobitura feţei (exacavaţia oblică ce coboară de pe nazal, spre extremitatea orală a maxilei). Şargă. Culoare compusă, binară, formată din peri de culoare galbenă pe corp şi peri de culoare neagră în coamă, coadă şi extremităţi.
Şchiopătură. Modificarea în me-canodinamica membrelor, caracterizată prin apariţia unor mişcări anormale ale capului şi crupei, distingîndu-se diverse grade de şchiopătură (jenă în mers, şchiopături de gradul I,
II şi III şi lipsă de sprijin (v. infra).
Şchiopătură de gradul I. Modificare a mecanodinamicei membrelor, caracterizată prin lipsa mişcărilor anormale ale semafoarelor (cap, crupă) cînd animalul se deplasează la pas şi apariţia unor semne discrete cînd se deplasează la trap.
Şchiopătură de gradul II. Modificare mecanodinamică ce apare discretă la pas, devenind evidentă cînd animalul se deplasează la trap.
Şchiopătură de gradul III. Modificare mecanodinamică evidentă la pas, deplasarea fiind imposibilă sau foarte dificilă cînd animalul se deplasează la trap, avînd tendinţa să nu se sprijine pe membrul bolnav. Şchiopătură în sprijin. Şchio-pătura care devine mai evidentă în momentul în care membrul bolnav se găseşte în sprijin, cauzată fiind de presiunea corporală exercitată pe formaţiunile de susţinere. Se manifestă printr-o scurtare a jumătăţii posterioare a pasului membrului bolnav. Indică leziuni osoase, articulare sau tendinoase.
Şchiopătură în suspensie. Şchio-pâtura care devine mai evidentă în momentul în care membrul bolnav este în deplasare (ridicat de pe sol şi pendulat), fiind provocată de o durere declanşată de funcţionarea elementelor active (muşchi). Se manifestă printr-o scurtare a jumătăţii anterioare a pasului membrului bolnav.
Şip (lat. Acipenser sturio). Peşte teleostean marin, rar, din familia acipenseridelor, lung de 75—100 cm si avînd greutatea de 70-80 kg.
Şoarece. Denumirea unor specii de animale rozătoare din fami-' lia muridelor, de talie pînă la
12 cm. în ţara noastră trăiesc: ş. de casă (Mus musculus), ş. de cîmp (Apodemus agrarius), şi ş. de pădure (Apodemus syl-vaticus).Fiind dăunător şi trans-miţător de boli infecţioase, împotriva lor se iau măsuri de combatere (deratizare).
Şobolan. Denumirea unor genuri de rozătoare de talie mijlocie din familia muridelor,
   cu coadă iungâ acoperita cu SOC solzi în formă de inele. în ţara 005 noastră trăiesc: ş. cenuşiu (Rat-tus norvegicus), răspîndit pe tot globul, ş. negru (Rattus rattus), mult mai rar şi ş. de apă (Arvi-cola terestris), care duce un mod de viaţă semiacvatic. Deoarece sînt dăunători şi vectori de boli infecţioase, se iau măsuri de deratizare.
,—Şobolan alb. Rasă de şobolani, de culoare albă, ce se creşte pentru experienţe biologice şi clinice.
   Şoc. Se defineşte sub acest termen, ansamblul unor tulburări grave, în special post traumatice, dar putînd avea şi altă origină (anafilactică, neuro-gene), caracterizat în primul rînd prin prăbuşirea brutală a funcţiunilor principale (sistem nervos, cardiovascular) şi în general prin perturbarea funcţiunilor tuturor organelor, dis-tingîndu-se: şoc neurogen, va-sogen, cardiogen, chirurgical, traumatic, histaminic, anafilac-tic, termic, insulinic etc.; clinic se manifestă prin facies decon-tractat, atitudini pasive, aai-namice, reducerea sau lipsa cunoştinţei, sensibilităţii şi reflectivităţii, aritmii cardiace, hipotermie, puls filiform etc.
   2 — în sens restrîns, termenul se foloseşte adesea, pentru definirea colapsului circulator, care este doar o latură a şocului (v. colaps).
■" Şoc cardiac. 1 — Senzaţie tactilă de izbire produsă în timpul sistolei ventriculare la nivelul spaţiilor intercostale de proiecţie semiologică a cordului distingîndu-se: şoc apexian evident la cîini, fiind relativ circumscris şi de durată mai lungă şi şocul difuz, întins pe 1—3 spaţii intercostale şi avînd o durată mai redusă. 2 — Prăbuşirea funcţională generală în urma insuficienţei cardiace
 ŞOfl acute (sin. şoc, şoc cardiogen, colpas central sau cardiac).
     Şoc traumatic (engl. shok: lovitură) . Complicaţie generală imediată, postraumatică, manifestată printr-o depresiune intensă, a tuturor funcţiilor (nervoasă, circulatorie, metabolică), distingîndu-se un şoc traumatic compensant (mioză, hiperre-flectivitate, tahicardie etc.) şi un şoc traumatic decompensat (hipotonie vegetativă evidentă, midriază, cianoză, cord aritmie etc.), corespunzător epuizării scoarţei şi capacităţii reactive.'s Şoriciu. Culoare compusă, binară, formată din peri de culoare cenuşiu pe corp şi peri de culoare neagră în coadă, coamă şi pe membre.
     Şorţ. Cută (îndoitură de piele) ce pleacă de la baza gîtului şi acoperă o parte din piept. Se întîlneşte mai frecvent la diferite rase de oi.
 ^__Şteregoaie (lat. Veratrum).
     Plantă erbacee, perenă,         din
     familia liliaceelor, cu flori albe (Veratrum album)           sau
     purpuriu-închis (Veratrum ni-grum). Creşte pe pajiştile naturale, mai ales prin locuri umede, în zonele montane şi premon-
 tane, fiind toxică pentru animale, mai ales în primele faze de vegetaţie.
 Ştiucă (lat. Esox lucius). Peşte teleostean răpitor din familia escocidelor, lung de 30—60 cm, cu greutate de 0,500 — 3 kg, cu corpul alungit şi turtit lateral şi cu gura mare, în formă de cioc de raţă, cu dinţi puternici. In ţara noastră trăieşte în Dunăre, în bălţile şi afluenţii ei şi se pescuieşte în cantităţi mari. Icrele de ştiucă sînt foarte apreciate.
 'Ştir (lat. Amarantus). Plantă erbacee anuală din familia ama-rantaceelor, caracterizată prin tulpină dreaptă şi robustă, frunze ovale, acuminate şi flori verzi (Amarantus retrofrexus, Amarantus silvestris) sau purpurii (Amarantus sanguineus), dispuse în glomerule. Se foloseşte în hrana animalelor (în special a porcilor), putînd produce fotodermatoze.
 Şumensk. Rasă de oi, cu lînă semifină, ce se creşte în partea de nord a Bulgariei, cu greutatea corporală de 43 kg (în medie). Produce 3 kg lînă şi 120 litri lapte.
T.D.N. (engl. total digestibil nutriens, sin. T.S.D. Unitate de apreciere şi exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor şi raţiilor pe baza conţinutului în substanţe digestibile.
Tabes (lat. tabes: slăbire). Termen latin utilizat ca atare pentru definirea unei stări de slăbire (marasm).
Tabes dorsal. Slăbirea (atrofia) rădăcinilor dorsale ale nervilor spinali şi sclerozarea cordoane-lor posterioare ale măduvei spinării caracterizată clinic prin tulburări în sensibilitate, abolirea reflexelor, ataxie etc. Tabun (mongolă, tabun: grup de cai care pasc în libertate). Sistem folosit pentru întreţinerea cailor în libertate, pe păşune, în majoritatea timpului din an.
Tactism. Atracţie spre ceva, prin anumit mecanism (foto-tactism, cfyimiotactism).
 -Tahicardie (gr. tachis: rapid, kardia: cord). Accelerarea contracţiilor cardiace.
 -Tahifagie (gr. tachis: rapid, fagein: a mînca), sin. lăcomie. Consumul rapid al alimentelor. Tahifilaxie, v. Scheptofilaxie. Tahipnee, v. Polipnee.
 Takata (reacţia-). Reacţie de turbiditate serică produsă sub acţiunea unor reactivi compleţi utilizată pentru aprecierea disproteinemiei.
 Talamic (sindrom ). Manifestări dependente de afecţiunile tala-musului: hemianestezie, mişcări lente, aritmice, de tipul tremurăturilor etc.
 Talamus. Porţiune a diencefa-lului corespunzătoare păturilor optice (nucleu de substanţă cenuşie) gîtuite de ventriculul al
 IlI-lea şi formînd împreună cu corpii striaţi complexul cunoscut sub denumirea de corpii optostriaţi.
 tal Talasofoble. Frică exagerată de 008 valurile mării.
     Talazol, v. Ftalilsulfatiazol. Talda. Subrasă a „oii platouri-lor Marocane", ce se creşte în platourile de vest, caracterizată prin talie mare (pînă la 1 m) şi greutate de 100 kg, cu un randament în came de 48%. Talo-cruralâ (articulaţia -) (lat. Art. talocruralis). Articulaţia care leagă primul rînd de oase tarsiane la tibie şi fibulă, tibia participînd printr-o suprafaţă articulară în coclee, astragalul printr-o troclee, iar fibula eventual, printr-o faţetă diartrodială. Legătura se realizează prin ligamente comune tuturor articulaţiilor jaretului şi prin ligamente proprii. Talpă arsă. Carbonizarea parţială a porţiunii plantare a cutiei de corn prin aplicarea unei potcoave păsuite timp îndelungat, complicată cu o pododermatită exsudativă (supurativă) şi manifestată prin şchiopătură evidentă şi leziuni plantare.
     Talpă încălzită. încălzirea exagerata a tălpii prin diverse artificii (fier înroşit, ardere de cîlţi etc.), cu scopul înmuierii cornului şi soldată cu apariţia unei pododermatite congestive sau exsudative, manifestată prin şchiopătură, sensibilitate Ia presiune şi alteraţii zonale ale cornului.
     Tamazlîc (tc. damizlik, bg. tamazlyk). Totalitatea vitelor care aparţin unui proprietar, unei gospodării; cireadă de vite.
     Tamburul de Buchara. Rasă de porumbei ornamentali, din subgrupa raselor de porumbei tam-buri, caracterizată prin moţ dublu, picioare puternice şi bogat încălţate. Masculul scoate sunete sacadate, asemănătoare unei tobe.
    Tampon. 1 — Ghemotoc de vată sau tifon ce se foloseşte pentru oprirea hemoragiei sau absorbţia sîngelui din cîmpul operator. 2 — Soluţie care menţine constanta pH-ului.
    Tamponament. Procedeu de he-mostază în hemoragiile capilare sau de absorbţie a lichidelor din cîmpul operator, constînd din presarea capilarelor şi ţesuturilor cu ajutorul unui tampon de vată sau de tifon.
    Tamworth. Rasă de porci englezească, apreciată şi răspîndită în Anglia şi S.U.A., specializată pentru producţia de bacon. Are talie mare, trunchi lung, cu membre solide, cap relativ lung cu profil drept, urechi mari, drepte, orizontale; foarte bine adaptată pentru păscut. Tgnzer-Polikeit. Aparat pentru determinarea rezistenţei şi extensibilităţii lînii.
    Tapet (lat. tapetam: covor). Termen folosit pentru definirea' zonelor clare (tapet clar) sau a zonei întunecate (tapet întunecat), vizibile în fundul ochiului examinat cu oftaîmoseopul. Tarantasia, v. Ţarina.
    Tarat. Cu o tară, cu un viciu vizibil.
  __Tară. Defect aparent, care de-preciază animalul.
    Tarbes, sin. jumătate sînge de sud. Tip de cal originar din Franţa format prin încrucişarea calului Navarrese cu calul Arab şi cel pur sînge englez. Are talia de 1,50 m şi este special adaptat pentru călărie.
    Ţarina, sin. Tarantasia, Savoi-ardă. Rasă de taurine franceză, ce se creşte în Savoia şi în zona muntoasă limitrofă din Italia. Se caracterizează prin cap mare, cu coame drepte în liră, trunchi bine dezvoltat, abdomen voluminos cu pielea de culoare închisă, cu extremităţile şi orificiile naturale negre, talie rela-tiy rrţică. Are aptitudini triple,
 este foarte rustică şi bine adaptată pentru regiunile mai sărace de munte.
 Tarpan (lat. Equus Gmelini), sin. calul pontic. Cal sălbatic, care a trăit în sud-estul Europei, din care provin unele rase de cai (calul Arab, vechiul cal moldovenesc). Avea o înfăţişare sveltă, cap mic, temperament vioi. A fost domesticit de Sciţi. Tarpano-mongol, v. Huţul. Tars. 1 — Lamă fibroasă care formează scheletul pleoapelor.
 2 — Regiune a autopodiului pelvin (bazipodiul pelvin), cu-
 Îirinsă între extremitatea dista-ă a tibiei şi extremitatea proximală a oaselor metatarsiane, formată dintr-un număr variat de oase scurte (cal 6, rumegătoare 5, porc şi carnivore 7, aşezate în principiu pe două rînduri, cuprinzînd în rîndul
 I astragalul şi calcaneul, iar în rîndul al II-lea cuboidul, scafoidul şi mai multe cuneiforme sau oase tarsale. Tarsalgie. Durere resimţită în regiunea tarsală, fără leziuni morfologice.
 Tarslcă laterală (lat. A. tarsica lateralis). Fină terminală a arterei safene (suine) sau a ti-bialei posterioare (cabaline), epuizată pe partea iaterală a regiunii tarsiane.
 Tarslcă medială (lat. A. tarsica medialis). Continuare a arterei safene (rumegătoare, suine, carnivore) sau a safenei şi tibialei posterioare (cabaline), după izolarea ei trecînd pe partea caudo-medială a tarsului, pentru a se termina prin 2 artere plantare. Tarsică perforantă (lat. A. tarsica perforans). Terminală a arterei dorsale a piciorului, pătrunde în conductul tarsal (cubo-scafo-cuneen) şi iese pe faţa plantară a tarso-metatarsu-lui, unde concură la formarea arcului arterial subtarsian, din care iau naştere arterele meta-
 tarsiane plantare profunde (ca- TEL baline, suine) sau metatarsica plantară profundă III (rumegătoare) .
 Tartru. Depozit calcaros la nivelul dinţilor, adesea condiţio-nînd apariţia unei gingivite. Taurine. Specie de rumegătoare domestice de talie mare, din familia bovinelor, provenind din specia sălbatică Boss taurus.
 Ca urmare a lucrărilor de ameliorare şi selecţie, în prezent există un mare număr de rase, diferite ca exterior şi tip de producţie:  „rase specializate"
 (pentru producţia de lapte sau de carne) şi „rase mixte" (pentru lapte-came, carne-muncă etc.).
 Taxis (gr. aranjament). 1 — Palpaţie prin presiune. 2 — Executarea de presiuni în vederea repunerii unui organ în poziţie normală (repunerea organelor herniate etc.).
 Tătăneasă. Planta perenă furajeră bogată în proteine, produce 60— 80 t masă verde la ha. Tbilsi. Soi de dud, creat în U.R.S.S., cu producţia de frunze de cca 5 000 kg/ha anual. Tebaism. Ansamblul accidentelor de intoxicaţie cu opiu sau cu derivate opiacee.
 Tectrice. Penele mari care acoperă aripile la păsări.
 Tegument (lat. tegumentum : ceea ce serveşte la acoperire). Termen folosit pentru definirea pielii.
 Tegumentar. Care se referă la tegument.
 Tehnopatologie. Capitol al patologiei incluzînd boli produse prin deficienţe în tehnica întreţinerii şi exploatării animalelor (tehnopatii).
 Telangiectazie. Termen utilizat pentru definirea dilataţiilor capilarelor sangvine.
 Telazioză (conjunctivală). Parazitoză determinată de dezvoltarea telaziilor în sacul conjunctival, provocînd iritaţii
39 — Dicţionar d? zootehnie şi medicină veterinară
TEL oculare, conjunctivale, ale apa-gj0 râtului lacrimal etc.
      Telemea. Brînză nefermentată şi nepresatâ, conservată în saramură, obţinută din lapte parţial degresat.
      Telencefal (gr. ti le: departe, encephalos: creier). Partea encefalului care este cea mai îndepărtată de măduvă, corespun-zînd emisferelor cerebrale. Teleosteeni (gr. teleios: complet, osteon:os). Denumire dată ordinului de peşti care se caracterizează prin coloana vertebrală şi craniul complet osoase, corpul acoperit cu solzi osoşi şi înotătoarea codală împărţită în două părţi egale. Trăiesc atît în apele dulci cît şi în cele marine.
      Telescopat. Format din tuburi care intră unul în altul. Calificativ pentru caracterizarea tipului de organizare a osteonului, care apare format din lame osoase concentrice.
      Telolecit (gamet-). Ovulă avînd vitelusul nutritiv acumulat la nivelul polului vegetativ. Teloman. Rasă de cîini ce se creşte în Malaya.
      Teluric. Care se referă la pămînt sau provine din pămînt: infecţie telurică etc.
      Temperament, sin. stare a sen-zoriului. Termen clinic definind modul de reacţie motorie a individului faţă de excitanţii din mediu, distingîndu-se temperament nervos şi limfatic. Templul din Epiduar. Templu (închinat zeului Esculap) din Argolida (Elada), unde veneau bolnavii din Grecia să consulte oracolul.
      Temporal (os-). Piesă osoasă a neurocraniului, cuprinzînd scva-mozalul (cu apofiza zigomatică şi condilul articular pentru mandibulă) şi piramida temporalului (la rîndul ei formată din
      3  porţiuni: pietroasă, timpanică şi mastoidiană). Porţiunea
pietroasă include labirintul osos (melcul, canalele semicirculare, vestibulul), între faţa laterală a porţiunii pietroase şi porţiunea timpanică delimi-tîndu-se cavitatea timpanică, în timp ce porţiunea mastoidiană include celulele mastoidiane. Baza piramidei apare accidentată de apofiza mastoidiană, de apofiza hioidiană, musculară, de deschiderea de comunicare cu trompa faringo-timpanică etc.
Temporal superficial (nervul-)
(lat. N. temporalis superficialis). Ramură senzitivă, detaşată din n. mandibular al trigemenului, la ieşirea lui din craniu, de unde înconjoară gîtul mandibulei, pentru a se anastomoza cu facialul, concurînd la formarea plexului zigomatic, distribuindu-se ulterior pielii zonale. Temporală profundă (lat. A. temporalis profundis). Colaterală a arterei maxilare interne la nivelul zonei orbito-temporale, distribuindu-şi ramurile muşchiului temporal.
Temporală superficială (lat. A. temporalis superficialis). Terminală a carotidei externe la nivelul articulaţiei temporo-man-dibulare, înapoia căreia se bifurcă într-o a. transversă a feţei (taurine, ovine, cabaline, suine) sau zigomato-orbitară (carnivore) şi o arteră auriculară anterioară (temporala superficială propriu-zisă), care urcă vertical, trecînd peste baza urechii şi dînd ramuri pentru m. temporal, parotidă, concă auriculară (a. auriculară nazală) şi tegumentul intern al urechii externe.
Temrod, sin. Marele Alb. Rasă de iepuri de came (7—8 kg), de culoare albă, ochii roz, cap masiv, urechi lungi îndoite în formă de V, crescut pentru came şi pielicele.
Tenalgie. Durere tendinoasă.
Tendinţă, sin. tenosită. Infla-maţia unui tendon.
Tendon. Formaţiune fasciculată, fibroasă, servind la inserarea muşchiului pe os. Tendovaginită, sin. tendovagi-nalită, tenosinovită. Termen arhaic utilizat pentru definirea inflamaţiei simultane a unui tendon şi a sinovialei vaginale care-i facilitează alunecarea. Tenesme (gr. teinein: a întinde). Atitudini şi eforturi repetate de urinare sau defecare.
Teniază. Termen definind prezenţa teniilor într-un organism parazitat, boala fiind frecventă la pisică (Tenia tenuiformis, T. echinococus), la cîine (T. pisiformis, T. hydatigena, T. solium, T. cenu/us, T. echino cocus, Dipylidium, Bitriocefa-lum etc.), la porc (T. solium) şi la om.
Tenifug. Antihelmintic activ contra viermilor laţi: rizomul de ferigă, kamala, arecolina etc. Tenijza carnivorelor. Cestodoză determinată de paraziţi din fam. Taeniide (Multiceps, Taenia, Echinococcus) manifestată clinic mai ales la tineret: slăbire, balonament abdominal, semne digestive şi nervoase, prurit etc.
Tenocite. Termen utilizat pentru definirea celulelor tendinoase (celule conjunctive modificate), prinse între fibrele tendinoase, turtite, cu aspect ali-form.
Tenofite. Formaţiuni osoase (metaplazice) sau cartilaginoa-se, apărute accidental în structura unui tendon.
Tenonită. Inflamaţia capsulei Tenon (fasciei orbitare). Tenoplastie. Operaţie plastică pe tendon, constînd din sutu-rarea unei porţiuni de tendon (recoltată din altă parte sau de la alt animal), într-o zonă de discontinuitate tendinoasă accidentală.
 Tenorafie. Sutura practicată pe t£H tendoane.
 Tenosinovită. Inflamaţia simul-tană a tendonului şi a sinovialei sale.
 Tenotomie. Secţionarea unui tendon.
 Tenozită. Inflamaţia unui tendon (v. tendinită).
 Tensiune arterială. Stare de întindere a pereţilor arteriali, ca efect al presiunii sangvine din interior; apreciată sumar prin palpaţie, mai exact cu ajutorul tensiometrelor compre-sive (înregistrare palpatorie, sonoră sau oscilatorie), ea poate fi normală, crescută (hipertensiune arterială) şi scăzută (hi-potensiune arterială).
 Tensor. Muşchi care prin contracţia sa întinde o formaţiune fasciala, aponevrotică sau capsulară: tensorul fasciei lata, tensorul capsulei articulare (m. capsular) etc.
 Teobromină (lat. Theobro-minum), sin. 3—7 dimetilxan-tină. Pulbere cristalină albă, cu efect asupra cordului similar cafeinei.
 Teofilină, sin. 1—3 dimetilxan-tină. Alcaloid cu acţiune diuretică, relaxant al musculaturii netede contractate, excitant al centrilor respiratori, vasomo-tori etc.
 Teoria Hammond-Mac Meekun.
 Concepţie după care într-un organism, diferite ţesuturi au prioritate atît în dezvoltare cît şi în încetarea dezvoltării lor.
 Terapie (gr. terapeio: a îngriji), sin. terapeutică. 1 — Disciplină care studiază mijloacele de re-confortare sau vindecare a bolnavilor. 2 — Ansamblul de mijloace aplicat în combaterea bolilor (sin. tratament).
 Teratodym. Monstru dublu sudat prin regiunea dorsală, distingîndu-se : psodymi (sudaţi or in regiunea lombelor), xipho-
39*
tEr dymi (sudaţi prin regiunea dor* 612 so'sternală), toracodymi etc. Teratogen. Factor care condiţionează apariţia unei monstruozităţi, viciind dezvoltarea embrionului.
      Teratologie. Parte a morfologiei care se ocupă cu studiul monştrilor şi analiza cauzelor lor. Teratom. Tumoră de origine embrionară.
      Teratopag. Monstru format din indivizi sudaţi la diverse nivele, distingîndu-se: cephalopagi (uniţi prin extremitatea cefa-lică), pigopagi (uniţi prin regiunea lombo-sacrată), xipho-pagi (uniţi prin regiunea xi-foidiană), toracopagi (prin regiunea toracală), sternopagi etc. Terebrant (lat. terebro: a sfredeli). Care pătrunde înadînci-me. Termenul este utilizat pentru calificarea diverselor formaţiuni, în special tumorale (tumoră terebrantă), sau a unor fenomene fiziologice sau patologice care au un caracter pătrunzător (durere terebrantă). Terec, v. Calul de Terec. Termocauter (gr. therin: căldură, caiein: a distruge). Instrument cuprinzînd în constituţia sa o parte (lamă, filament etc.) care poate fi adusă în stare de incandescenţă şi un mîner rău conducător de căldură, partea incandescentă permiţînd distrugerea ţesuturilor (cauterizare), în caz de tumori, deschideri de abcese, fistule etc.
    - Termograî. Instrument de măsurare şi înregistrare a temperaturii aerului. Se compune dintr-un termometru cu un sis-
      • tem mecanic de înscriere a variaţiilor de temperatură. Termometrie (gr. therme: căldură, metron: măsură). Aprecierea temperaturii, realizată sub forma termometriei directe (prin palpaţie) sau a termome-
  triei mediate (obişnuit CU tei** mometre maximale).
-"Termoreglare. Procesul de coordonare fiziologică a reglării temperaturii corporale, presu-punind o intervenţie complexă neuro-glandulară (hipotalamo-hipofizo-tiroidiană etc.). Termoterapie (gr. therme: căldură, terapeio: a îngriji). Aplicarea temperaturii, mai ales a celei diferite de a corpului, ca mijloc terapeutic: aerotermo-terapia etc.
  Terramicină, sin. oxitetraciclină. Antibiotic obţinut din culturi de Streptomyces rimosus, uti-lizîndu-se mai ales sarea clor-hidrică sau sodică, pulverulentă, gălbuie, cu eficacitate anti-microbiană largă (majoritatea bacteriilor, spirochete, ricket-tsii, unele virusuri de dimensiuni mari).
  Terranova. Rasă de cîini cu talie mare, cu cap mare şi bot lat, urechi căzînde, păr lung şi uşor ondulat, de culoare neagră, cîteodată cu pete pe piept şi membre.
  Terrier. Denumire atribuită la numeroase rase de cîini de vînătoare şi de lux. Cea mai cunoscută este rasa Fox-Terrier. Test (engl. Test: probă de examen). Probă de recunoaştere, apreciere sau măsurare a unui fenomen, proces biologic etc. Testicul. Organul genital mascul esenţial, producător de spermatozoizi, prezentînd o înve-litoare fibroasă (albugineea), care trimite septumuri în interior, delimitînd o serie de lojii convergente spre mediasti-nul testicular, lojiile fiind ocupate de tubii seminiferi, care converg spre mediastinul testicular, formînd reţeaua testiculară Haller.
  Testiculară (lat. A. testicularis). Terminală a arterei spermatice interne şi distribuită testiculu-
Ini, prezentînd la nivelul capului epididimului o inflexiune, trecînd sub corpul, apoi sub coada epididimului, de unde urmează un traiect variat: cu o mulţime de inflexiuni pe suprafaţa testiculului, neregulate, frecvente, intricate (taurine), cu dublă inflexiune între capul şi coada epididimului, detaşînd 2—3 colaterale fine şi flexuoase (berbec), cu traiect rectiliniu de la coada spre capul epididimului, urmînd marea curbură testiculară, emiţînd colaterale flexuoase în ambele părţi (armăsar) etc. Testosteron. Hormon androgen produs de testicul, dirijînd apariţia caracterelor sexuale secundare, avînd rol în metabolism şi în producerea de spermatozoizi etc.; propionatul de testosteron se recomandă în criptorhidie, tumori mamare ş.a.
Tesur. înlocuitor al laptelui în hrana viţeilor, produs în Cehoslovacia, pe bază de lapte smîntînit, îmbogăţit cu diferite grăsimi animale şi vegetale, care se foloseşte cu bune rezultate la îngrâşarea viţeilor pînă la greutatea de 140—160 kg. Tetania de iarbă, sin. tetania de păşune, hipomagneziemia. Tetanie observată la rumegătoare, mai ales la taurinele cu producţii mari, după trecerea bruscă la păşunat sau la alimentaţia cu cositură verde, caracterizată patogenetic prin hipomagneziemie şi hipocalce-mie.
Tetania de lactaţie. Acces teta-niform, întîlnit la căţelele în lactaţie, consecutiv unei carenţe în calciu (hipocalcemie). Tetania de păşune, v. Tetania de iarbă.
Tetania de repaus, sin. tetania de staul, tetania de iarnă, spas-mofilia, Tetanie întîlnită mai
 ales la viţei şi purcei, în condiţii de stabulaţie şi cu raţii alimen- gig tare dezechilibrate.
 Tetania de transport, sin. boala de drum de fier. Sindrom teta-niform, întîlnit la unele animale după ce au fost scoase din vagonul în care au fost transportate pe o mare distanţă, timp îndelungat, înghesuite, pe căldură etc.
 Tetanie. în legătură cu teta-nosul sau cu contracţiile teta-nice.
 Tetanie. Sindrom caracterizat prin convulsii clonice, tetanice sau mixte, generalizate sau mai evidente pe unele regiuni, repetate sub formă de accese, considerate consecinţă a hipo-calcemiei, hiperpotasiemiei ş.a., dar mai ales a hipomagnezie-miei.
 Tetanos. Toxiinfecţie telurică, mai frecventă la solipede şi porc, produsă obişnuit în urma infectării plăgilor cu sporii bacilului Cl. tetani, cu evoluţie acută sau subacută, manifestată prin contracţii tonice (tetanice) iocalizate sau generalizate.
 Tetra. Soi de trifoi creat şi cultivat în Canada.
 Tetraciclină, sin. Hostacyclin, Reverin, Solvocilin, Tetracină, Achromicină. Produs antibiotic (baza obţinută din aureomi-cină sau din culturi de Strepto-myces), cu spectru larg, activitate relativ îndelungată şi toxicitate redusă.
 Tetracloretilen (lat. Tetrachlo-raethylenum). Succedaneu al tetraclorurii de carbon, de aspect lichid, incolor, activ în nematodoze, ca atare sau înglobat în diferite preparate antihelmintice.
 Tetraclorură de carbon (lat. Carboneum tetrachloratum), sin, tetraclormetan. Lichid incolor, activ în nematodoze, unele trematodoze si gastrofiloză, mai
TET puţin în cestodoze, administra-rea făcîndu-se per os sau paren-teral, a substanţei ca atare sau a diferitelor preparate comerciale (Fasciozan, Vitolin etc.); este foarte toxică.
      Tetradactilie. Cu patru degete. Tetrameroza păsărilor. Spiru-ratoză gastrică observată la galinacee rareori la anseriforme, produsă de paraziţi din genul Tetrameres.
      Tetraplegie. Paralizie afectînd toate patru membrele.
      Tetrapod. Cu patru picioare. Texel. Rasă de oi cu aptitudini mixte, de lînă şi came, prolifică, originară din Olanda, de pe insula cu acelaşi nume, ameliorată în ultimul timp cu rasele de oi engleze de came cu lînă lungă. Produce carne de calitate bună, lîna de fineţe medie, este foarte prolifică, este rezistentă şi foloseşte bine hrana. Tezaurismoză. Stare caracterizată prin depozite anormal de mari din anumiţi compuşi sau elemente, în diferite organe: sideroză hepatică etc. Thebesius (valvulă-). Plică endocardică situată la nivelul orificiului de deschidere a venei coronare în atriul drept. Theilerioza taurinelor. Sporo-zooză, produsă de diverse specii de Theileria, diagnosticată în Cîmpia Dunării şi manifestată clinic prin febră, atonie gastrointestinală, mucoase hiperemi-ce, debilitate etc.
      Theilerioză. Boală parazitară, produsă de Theileria dispar şi manifestată prin febră, ade-nită etc.
      Thelita nodulară tuberculoasă.
      Afecţiune întîlnită la vacă produsă de infecţia locală cu _ Mycobacterium aque, manifes-' tată printr-o inflamaţie nodulară cronică, uneori ulcero-fungoasă, a mamelonului, vacile bolnave „reacţionînd pozitiv la tuberculină".
 Thelită. Inflamaţia mamelonului.
 Thelodermită. 1 — Inflamaţia papilelor dermice. 2 — Infla-maţia mamelonului.
 The’loragie. Hemoragie prin mamelon (în principiu de la nivelul mamelonului).
 Thorn (proba-). Probă pentru aprecierea indirectă a funcţiei axului diencefalo-hipofizo-corti-cosuprarenal, bazată maialespe eozinopenia şi limfopenia induse de administrarea A.C.T.H.-ului.
 Thorner. Acidometru pentru lapte.
 Tibial. Care se referă la tibie. Tibial (nervul-) (lat. N. tibia-lis). Continuare a nervului is-chiatic în zona coapsei, plasat în spaţiul sciatic, apoi între gemenii gambei, pe faţa medială a corzii jaretului şi continuat la nivelul articulaţiei jaretului cu nervii plantari, după ce pe traiect a emis: ramuri musculare proximale (pentru propulsori), nervul fibular, nervul cutanat sural plantar şi ramuri musculare distale (pentru gemenii gambei).
 Tibială anterioară (lat. A. ti-bialis anterior). Terminală (în general) a arterei poplitee şi plasată sub muşchii tibiali anteriori, cărora le distribuie o mulţime de fine colaterale, se continuă la nivelul regiunii pretarsiane cu a. dorsală a piciorului, la carnivore emiţînd
 o  arteră tibială superficială care se continuă cu a. metatar-sicâ dorsală a degetului V. Tibială laterală (lat. A. tibialis lateralis). Colaterală a arterei tibiale anterioare la păsări, distribuită muşchilor fibulari şi zonei tibio-tarsale caudale. Tibială posterioară (lat. A. tibialis posterior), Fină terminală a arterei poplitee, izolată la nivelul feţei caudale a articulaţiei femuro-tibiale, de unde
 Coboară între muşchii posteriori ai gambei, epuizîndu-se prin emisiunea ramurilor musculare zonale. La cabaline, în scobitura jaretului formează o inflexiune dublă (S-ul tarsian), primeşte anastomoza arterei safene, arterei tarsieane recurente, ramurile descendente din a. femurală caudală şi se termină prin a. tarsiană medială şi a. tarsiană laterală.
 Tibială recurentă (lat. A. ti-bialis recurrens). Trunchi anas-tomotic (la cabaline) între S-ul tarsian şi a. femurală caudală. Tibie. Os din regiunea gambei, în principiu prismatic triunghiular, avînd extremitatea proximală articulată cu femurul prin doi condili, separaţi de o spină tibială, prelungită pe corp în partea anterioară printr-o creastă tibială, ce delimitează medial un şanţ muscular. Faţa posterioară a tibiei este în general accidentată de linii de inserţie (faţa poplitee), iar extremitatea distală, sculptată de ococlee articulată cu trocleea astragaliană, flancată fiind medial de o maleolă. Tibio-fibulară (articulaţia). (Art. tibiofibularis). Leagă fi-bula la tibie, avînd aspect variat: la cabaline există o art. diartodială proximală realizată prin fibre interosoase scurte şi
 o membrană interosoasă crura-la, fibula prelungindu-şi extremitatea distală în treimea dis-tală printr-un cordon fibros. La taurine şi ovine lipseşte, rudimentul de tibie fiind sudat la .tuberozitatea proximolatera-lă a tibiei. La suine şi la carnivore există o articulaţie proximală asemănătoare cu cea de la cabaline şi o articulaţie distală diartrodială. Tibio-tarso-metatarsiană (articulaţia-) (lat. Art. tibiotarso-metatarsicus), sin. articulaţia
 jaretului. Complex articular TIP cuprinzînd: art. talo-crurală «7c~ (v. supra); art. primului rînd de oase tarsiane (legînd astra-galul la calcaneu printr-un lig. interosos şi două lig. periferice, calcaneo-astragaliane dorsale şi colaterale); art. medio-tar-siană (legînd oasele rîndului I de cele ale rîndului II, prin 3 lig. periferice: calcaneo-meta-tarsian sau tarsal plantar lung, lig. astragalo-metatarsian sau tarsal dorsal radiat de pe tuberozitatea medială a astragalului şi lig. tarso-metatarsian posterior, continuare a ligamentului capsular talo-crural; există, de asemenea, o serie de lig. interosoase) ; o articulaţie a celui de al doilea rînd de oase tarsiane, între ele, realizată prin ligamente periferice şi ligamente interosoase, care delimitează şi canalul tarsal (cubo-scafo-cuneen); o articulaţie tarso-me-tatarsiană leagă oasele rîndului al doilea la metatarse, prin iradierea fibrelor din ligamentele comune (un lig. capsular, un lig. colateral lateral şi un lig. colateral medial).
 Tic (germ. ticken: a atinge uşor). Paranevroză legată de viaţa în comun caracterizată prin mişcări convulsive, repetate ritmic, stereotip, pe anumită regiune corporală: ticul labial (lovirea buzelor), ticul de însămînţare (flexiuni şi extensiuni ale capului), ticul ursului (legănarea de pe un picior anterior pe celălalt), ticul aerofagic (mişcări * convulsive ale capului şi gîtului întovărăşite de înghiţirea de aer), ticul lingerii, sugerii etc.
 Tiîic (gr. typhos: amorţire, stupoare) . în legătură cu febra tifoidă sau cu tifosul; facies tific (facies imobil, decontrac-tat, somnolent, observat în diferite boli tifoide) etc.
f1 Tiflohepatita puilor, v. histo-7 monoza puilor de curcă. Tiflohepatita, v. Histomonoză. Tifobaciloză, sin. granulie, tuberculoza miliară. Formă gravă, de generalizare, a tuberculozei, cu producerea de leziuni gra-nulare sau nodulare în numeroase organe şi stare gravă de depresiune nervoasă (stare ti-fică).
  Tifoid (gr. typhos: amorţire, stupoare, eidos: formă). Care seamănă cu tifosul: febră tifoidă etc.
  Tifos (gr. typhos: amorţire, stupoare). Stare patologică ce se caracterizează prin febră mare, atitudini pasive, facies trist, prostraţie.
  Tifos lombar sau renal. (Denumire simptomatică a miopatiei mioglobinurice paralitice etc. Tifos canin, v. Boala de Stut-tgart.
  Tifos felin, v. Gastroenterita infecţioasă a felinelor.
  Tifos sporadic, v. Coriza gangrenoasă a bovinelor.
  Tifosul purceilor, sin. salmone-loza purceilor.         Salmoneloză
  (agent S. thiphisuis) a purceilor mai tineri de 3 luni, manifest-tată prin semne generale, respiratorii, digestive şi leziuni de tip piosepticemic.
  Tifoză av/arâ, sin. boala Klein. Salmoneloză a          galinaceelor
  (agent S. gallinarum), caracterizată clinic prin anemie gravă şi diaree profuză, iar morfopa-tologic prin leziuni congestive, Jiemoragice şi necrotice în diferite organe.
  Tignafes (sindrom de-). Sindrom caracterizat prin respiraţie de tip abdominal (subresotantă sau discordantă); se produce mai frecvent din cauza insuficienţei elasticităţii pulmonare (emfi-zem sau atelectazie pulmonară etc.).
  Tigrată, sin. zebrată. Culoare compusă, caracterizată prin aso-
  cierea unei culori de bază (murgă, şoricie, roibă etc.) cu unele dungi de culoare mai închisă, pe anumite regiuni ale corpului.
 Timectomie (gr. ektomi: abla-ţie). Extirparea parţială sau totală a tinusului.
 Timic (sindrom-), v. Hiperti-mie şi hipotimie.
 Timocit. Limfocit mic generat la nivelul timusului, cu importanţă pentru dezvoltarea funcţiei limfopoetice, imunitare, trofice ş.a. mai ales în perioadele antenatală şi postnatală. Timoftică (lat, Phleum). Plantă erbacee, anuală sau perenă din familia gramineelor, cu spi-culeţe uniflore, grupate în spice false, cilindrice. Unele specii se cultivă ca plante furajere (Phleum pratense), iar altele cresc spontan prin fîneţe, păşuni şi livezi (Phleum monta-num, Phleum alpiniwn etc.). -Timol (testul cu -). Test pentru aprecierea disproteinemiei, bazat pe modul de realizare a floculârii sau turbidităţii serului sangvin după amestecare cu timol.
 Timp de coagulare. Intervalul,
 exprimat în minute sau secunde scurs din momentul recoltării sîngelui, pînă la coagularea lui în anumit sistem de examinare (pe lamă, în tuburi etc.), în măsură să dea relaţii asupra întregului complex de factori ai coagulării; timpul de coagulare a plasmei recalcifiate, timpul Quick, timpul de protrom-bină, de proaccelerină, de pro-convertină etc. indică situaţia doar a unora dintre factorii coagulării. Toţi „timpii" de genul celor amintiţi au importanţă pentru diagnosticul etio-patogenic al coagulopatiilor, pentru explorarea funcţională a ficatului ş.a.
 Timp de picurare. Intervalul de timp după care încetează pi-
 curarea sîngelui pe un ac de anumit calibru, cu care s-a executat flebocenteza; dă indicaţii de diagnostic în coagulo-patii.
 --Timp de sîngerare. Intervalul de oprire a unei hemoragii capilare, produsă prin înţeparea tegumentelor, în măsură să dea relaţii de diagnostic în vasculo-patii (sindroame hemoragipare). Timpan. Formaţiune membranoasă, care desparte urechea medie de conductul auditiv extern şi la care aderă coada ciocănaşului.
 Timpanic (gr. tympanon: tobă).
 1 — în legătură cu timpanul auricular (rampă timpanică etc.).
 2 — Sunet de percuţie clar, cu timbru muzical, favorizat de colecţii gazoase (v. şi scodism). Timpanic (nervul -)", v. Gloso-f aringian.
 Timpanică (lat. A. tympanică). Colaterală a arterei maxilare interne sau a arterei auriculare profunde, mai dezvoltată la cabaline, la care trece peste punga guturală, ca satelită a nervului timpanolingual, pentru a pătrunde în urechea mijlocie prin scizura petrotimpa-nică, distribuindu-se mucoasei timpanale.
 Timpanism (lat. tympanum: tobă). 1 — Distensiune gazoasă gravă a abdomenului, zona scobiturii flancului depăşind excentric nivelul unghiului extern al iliumului. 2 — Distensiune gazoasă gravă a unor organe cavitare. 3 — Sunet de percuţie timpanic (impropriu). Timpanită. 1 — Distensiune abdominală gazoasă (sin. timpanism). 2 — Inflamaţia timpanului auricular, în cadrul otitelor.
 Timpanizare. 1 — Dilataţie prin gaze (sin. timpanism). 2 — Procesul dinamic de producere a distensiunilor gazoase.
Timus, v. Glandă timică. TIB Tiouracil. Tireostatic sintetic gjy (derivat al tioureii), încercat (mai ales metiltiouracilul) pentru forţarea îngrăşării (porci, găini) etc.
Tip constituţional. Definirea particularităţilor constitutiv-reac-tive ale animalelor. Există diverse sisteme de clasificare. în zootehnie se folosesc frecvent denumirile de: tipuri bune (robust şi fin) şi tipuri necorespunzătoare (debil şi grosolan). în domeniul clinic se disting: tip digestiv (cu torace scurt, abdomen dezvoltat, temperament limfatic etc.), tip respirator (torace lung, abdomen suplu etc.), tip astenic, picnic, lepto-sonic, eurisomic, muscular etc. Tipizare. în bacteriologie: identificarea bacteriilor sau virusurilor prin reacţiile serologice dintre sursa de antigen (obişnuit suspensia, extractul sau toxina unei bacterii sau unui virus) şi sursa ce conţine anticorpi (serul sangvin al animalului examinat, seruri imunespe-cial preparate, mai rar lapte, urină, mucus vaginal, spermă lichid ascitic etc.).
Tipler. Rasă de porumbei, specializată pentru zbor.
Tiraj. înfundarea inspirator ie a zonelor toracice depresibile (tiraj susstemal, tiraj intercostal), normal la unele animale, exagerat în cursul unor dispnei; tirajul toracic presupune o în-fundare permanentă corespunzătoare extremităţii sternale a coastelor: rahitism etc. (v. şi fenomenul diafragmatic). Tireomegalie. Hipertrofia tiroidei.
Tireopriv. Termen indicînd efecte sau simptome ale privării organismului de tirodă. Tireosarcom. Sarcom tiroidian.
TlR Tireostlmulină. Hormon prehi-618 P°fizar stimulator al funcţiei tiroidiene.
    Tireotoxicoză. Toxicoză determinata de produşi tiroidiani. Tiro-aritenoidiană, v. Aritenoi-diene (articulaţiile). Tiro-epiglotică (articulaţia-) (lat. Ari. Tyreopigloethicus). Desmoză care leagă epiglota la cartilajul tiroid print-o masă de ţesut elastico-adipos..
    Tiroidă (gr. tireos: scut, eidos: asemănător). Glandă endocrină, situată pe partea latero-ven-trală a laringelui şi a primelor inele traheale, în structura ei cuprinzînd vezicule închise cu pereţii formaţi dintr-un singur rînd de celule, care secretă un coloid bogat în tiroxină, hormon ce intervine în creştere şi metabolism.
    Tiroidectomie. Ablaţia tiroidei.
    Tiroidian (hormon -). Hormon produs de tiroidă, cu rol în reglarea metabolismului. Tiroidiană caudală (lat. A. thy-reoidea caudalis). Colaterală a carotidei comune la nivelul polului caudal al glandei tiroide, sub care pătrunde.
    Tiroidiană cranială (lat. A. thy-reoidea cranialis). Colaterală a carotidei comune la nivelul polului cranial al glandei, pe care o abordează printr-o dublă inflexiune, emiţînd ramuri sub-glandulare, uneori (taurine, cabaline, carnivore) bifurcîndu-se intr-o a. laringiană şi o a. fa-ringiană ascendentă.
    Tiroidism. Intoxicaţia acută sau cronică prin produşi de secreţie ai tiroidei.
    Tiroidită. Inflamaţia tiroidei '(infecţioasă, toxică, acută, cronică, hemoragică sau supurativă) .
    Tirozină. Aminoacid aromat, din care derivă tiramina, adrenalina, melanina etc.
 Tisaniezioză. Cestodoza de păşune a mieilor (v. anaplocefa-lidoză).
 Titubant (fr.: împleticit). Cu mers nesigur, caracterizat prin clătinarea (vaccilarea) pe picioare.
 Tîrgu Frumos 9. Soi de ovăz, rezistent la secetă, cultivat în Muntenia, Dobrogea şi Transilvania.
 Tîrtan. Plantă perenă din familia cruciferelor, cu frunze în formă de inimă, rezistentă la secttă şi la frig, bogată în proteină, produce cantităţi apreciabile de masă verde.
 Toaletă (fr. toilette). Neologism utilizat pentru definirea prepa-rativelor locale de curăţire a unei plăgi sau a zonei operatorii.
 Toboşar. Rasă de porumbei
 de ornament.
 Tocoferol, v. E (vitamina).
 Toi (gr. tofos: un fel de piatră moale). Concreţiuni de uraţi, ajungînd la dimensiuni de cîţi-va milimetri sau chiar centimetri, plasate în zonele periar-ticulare, în guta articulară a păsărilor.
 Toggenbur. Rasă de capre elveţiană, cu statura de 70—80 cm, greutatea corporală de 70-80 kg, păr de lungime medie, de culoare brună, roşietică, cu o dungă mai deschisă pe spinare, lipsită de coame. Este rustică, cu foarte bune aptitudini pentru fătări gemelare şi pentru producţia de lapte (700— 1 000 1 lapte pe an).
 Toleranţă imunologică. Incapacitatea de anticorpoformare faţă de un substrat antigenic, la care obişnuit indivizii speciei respective răspund prin formarea de anticorpi. Fenomenul se observă dacă antigenul a fost administrat anterior, în anumit moment al vieţii embrionare, înainte de apariţia capacităţii
 de a elabora anticorpi şi de a distinge componentele ’antige-nice proprii organismului embrionar în cauză, de cele străine; se pare că depinde de timus (la păsări de bursa lui Fabricius).
Tomografie (gr. tome: secţiune, grafein: a înscrie), sin. plani-grafie, stratigrafie. înscrierea umbrei radiologice a unei zone de anumită profunzime.
Ton. Rasă de gîşe, ce se creşte în Belgia, cu greutate corporală sub 5 kg.
Tonus (gr. tonos: întindere), sin. tonie. Stare de funcţionare latentă, la prag scăzut, a nervilor sau muşchilor în repaus funcţional, în măsură să se modifice la intervenţia diferiţilor excitanţi.
Topic (gr. topos: loc). Medicament de uz extern, aplicat pe piele sau pe porţiunile de mucoase accesibile de la exterior (unguente etc.).
Topinambur (lat. Heliaatus tu-bersus), sin. napi porceşti. Plantă furajeră anuală, din familia compozitelor, cu rădăcini îngroşate sub formă de tuberculi, cu; tulpină înaltă de 100—180 cm. Se foloseşte mai ales în hrana porcilor.
Torace. Termen general definind porţiunea corporală al cărui schelet este reprezentat de vertebrele dorsale (toracale), coaste şi steţrn. A nu se confunda cu cutia toracică.
Toracica externi (lat. A. t/toracica externa). Colaterală a arterei subclaviculare, la nivelul de continuitate cu a. axilară, de unde se strecoară între stern şi muşchii pectorali, cărora li se distribuie. La scroafă şi căţea distribuie colaterale şi mamelelor pectorale.
Toracică internă (lat. A. thora-cica interna). Colaterală a arterei subclaviculare, situată pe
partea medială a articulaţiilor TOR sternocostale, apoi sub m. tri- gjg unghiularul sternului, emiţînd pe traiect ramuri dorsale (me-diastinale), ventrale (musculare) şi externe (de anastomoză cu arterele intercostale) şi termi-nîndu-se la nivelul apendicelui xifoidian prin: a. epigastrică cranială şi a. musculofrenică.
Toracici (nervii -). Ramuri detaşate din plexul brahial, putînd fi sistematizate în nn. toracici craniali (n. seratului ventral cranial, n. romboidului, n. pectoralului prescapular, n. pectoralului transver) şi nn. toracici caudali (n. seratului ventral toracal, n. toracodor-sal, n. toraco-ventral etc.). Toraco-acromială (lat. A. tko-racoacromialis), sin. a supra-scapularâ. Colaterală a arterei axilare detaşată la nivelul feţei mediale a articulaţiei scapulo-humerale şi distribuită muşchiu-lui supraspinos, porţiunii pre-scapulare a pectoralului profund, capsulei articulare etc. Toracocenteză (gr. kentein: a perfora), sin. toracenteză. Punc-ţia pleurei în vederea extragerii de lichid pleural.
Toracodelf. Monstru dublu, mo-nocefalian, cu trunchiurile reunite în jumătatea cefalică a corpului începînd din zona me-zogastrică preombilicală. Toracodinie, sin. pleurodinie. Nevralgie intercostală. Toraco-dorsală (lat. A. thora-codorsalis). Colaterală a arterei subscapulare, distribuită muşchiului dorsalul mare.
Toracodym. Monstru dublu, sudat de la torace spre zona pelvină.
Toracoplastie. Operaţia de reze-care a unei porţiuni din peretele toracic.
Toracoxiphopag. Monstru dublu monocefalian, caracterizat prin sudarea sternului şi cârti-
 TOR lajelor costale, cu comunicarea 020 sacilor pericardici, prezentînd un ficat unic etc.
      Tori. Rasă de cai creată în R.S.S. Estonia, prin încrucişarea calului local (Klepper) cu calul breton şi ardenez. Are talie mare, conformaţie puternică şi masivă, membre scurte şi puternice, cu aptitudini pentru agricultură.
      Torpid (lat. torpidus: imobil). Fără tendinţă de vindecare sau agravare: boli torpide, ulcere torpide etc.
      Torpoare (lat. torpor: amorţeală), sin. indolenţă, aspect tific. Stare de inhibiţie nervoasă, caracterizată prin facies inexpresiv, somnolent, atitudini pasive, răspuns întîrziat la excitaţii etc.
      Torsiunea intestinului. Entero-patie topografică (cecul sau micul colon la cal, complexul ceco-colic la taurine etc.), manifestată prin colici, sindrom de obstrucţie intestinală şi semne fizice corespunzătoare sectorului interesat, conţinutului intestinal etc.
      Torsiunea stomacului. Întîlnită la rumegătoare şi cîine, după relaxarea ligamentelor, dilataţie gastrică ş.a., se manifestă prin colici, balonare abdominală, colaps rapid, imposibilitatea sondajului gastric la monogastrice şi viţel; evoluează rareori acut sau subacut la taurinele adulte.
      Torticolis (lat. tortum collum: gît răsucit). Răsucirea gîtului, cu poziţie modificată corespunzător a capului, în urma stimu-lilor motori centrali modificaţi (encefalomielite, leziuni vesti-bulare); pseudotorticolisul este , o poziţie identică determinată de afecţiuni cervicale ce nu interesează centrii nervoşi (nevralgii, fracturi ale coloanei cervicale eţc.),
Toulouse. Rasă de gîşte franceză, caracterizată prin greutate corporală mare (5—10 kg), cu penaj de culoare cenuşiu închisă, mai deschisă pe partea posterioară a abdomenului. Este foarte apreciată pentru aptitudinea de îngrăşare şi pentru precocitate.
Toxascaroza. Ascaridatoză a cîi-nilor, manifestată prin diso-rexie, slăbire, colici, balonare abdominală, anemie, prurit, accese epileptiforme sau rabi-forme etc.
Toxemie (gr. toxikon: toxină, haima: sînge), sin. toxicohemie, toxiemie. 1 — Conţinutul sangvin în endo- sau exotoxine.
2  — Efectul diferitelor toxine, de natură sau provenienţă deosebită, asupra organismulu i (sin. toxicoză): enterotoxiemie, ru-minotoxiemie, toxiemie de gestaţie etc.
Toxicitate. 1 — Putere de a acţiona toxic. 2 — Doza minimă a unei toxine capabilă să producă intoxicaţie sau moarte.
Toxicologie (gr. toxikon: toxină, logos: studiu). Studiul toxinelor şi al intoxicaţiilor. Toxicoză animalelor de blană.
Sindrom observat la nurci, vulpi albastre şi argintii, determinat de exotoxine, endo-toxine sau carenţe vitamino-minerale şi caracterizat prin abatere, semne digestive, nervoase, dispnee, colici, avorturi etc., manifestat deseori sub formă de accese şi obişnuit mortal. Toxicoză. 1 — Stare patologică de autointoxicaţie. 2 — Intoxicaţie în general: micotoxicoză, simulidotoxicoză etc.
Toxiemia de gestaţie, sin. aceto-nemia de gestaţie a oii, boala mieilor gemeni. Cetoză observată la ovine şi caprine în ulti^ mele luni de gestaţie, mai ales la femele cu gestaţie gemelară,
 Caracterizata prin simptomatologie generală şi nervoasă (forma eclamptică sau comatoasă). Toxină (gr. toxikon), sin. otravă. Element sau compus chimic în măsură să determine intoxicaţii, condiţionate de numeroşi factori (specie, rasă, vîrstă, sex, doză, cale de administrare etc.). Exotoxinele (toxinele exogene) sînt introduse ca atare de la exteriorul organismului. Endo-toxinele (autotoxine, toxine endogene) se produc în organism, sub acţiuni microbiene, glandulare etc.
 Toxinoterapie. Terapeutică bazată pe utilizarea toxinelor (modificate, atenuate, anatoxină etc.).
 Toxoplasmoza bovinelor. Boală parazitară produsă de Toxo-plasma gaudi, manifestată la viţei prin tuse, dispnee, stare depresivă, scrîşnituri, anemie şi moarte în 5—-6 zile. Toxoplasmoza cîineiui. Boală produsă de Toxoplasma gondi şi manifestată prin accese rabi-forme, meningoencefalită, diaree, vomismente, debilitare şi moarte prin cahexie. Toxoplasmoză. Parazitoză produsă de toxoplasme, manifestată clinic prin tulburări nervoase, anemie, gastroenterită etc.
 Trabeculă (lat. trabecula: bîrnă mică). Denumire folosită pentru definirea unor formaţiuni fibroase sau osoase, cu aspect de grilă, întreţesute, cu rol de legătură sau de delimitare. Tracnaj. Denumire atribuită mersului alternant de trap şi galop.
 Tractus (lat. tradus: curs, drum). Termen latin utilizat ca atare pentru definirea unor filamente tisulare, indeterminate, plasate în interiorul sau pe suprafaţa unui organ, între două organe.
pe suprafaţa unui produs patologic etc.
Trahee. Conduct aerifer, format din inele cartilaginoase, articulate între ele, de la nivelul laringelui pînă în cavitatea toracică, unde se bifurcă în bronhiile pulmonare, la rumegătoare inelele formînd o evidentă creastă traheală posterioară.
Traheobronşită. Inflamaţia concomitentă a traheii şi bronhiilor, tradusă obişnuită prin tuse, mai rar dispnee, cornaj, raluri etc.
Traheostenoză (gr. stenâs: strîm-tare). Strîmtarea traheii, produsă prin leziuni productive proprii, prin compresiuni externe ş.a. manifestată prin dispnee, cornaj traheal, iminenţa asifixiei etc.
Traheotomie. Deschiderea chirurgicală a traheii, în caz de asfixie iminentă, printr-o obstrucţie sau spasm a căilor aeriene anterioare, edeme glotice etc.
Trakehnen. Rasă de cai, formată în Prusia Orientală, prin încrucişări complexe, între calul local, iepe mo’doveneşti, calul Pur sînge de galop şi rasa Arabă. Are talie înaltă, conformaţie proporţională, constituţie fină şi temperament vioi. Se cunosc două tipuri: unul de călărie, uşor şi cu mult temperament şi altul de tracţiune mai greu, mai masiv şi cu temperament mai liniştit. Tranchilizant, v. Sedativ. Transferază (lat. transfer o: a transporta), sin. ferază. Ferment ce intervine în metabolismul intermediar, favorizînd transferul unor grupe atomice de pe un substrat pe altul (trans-metilază, transaminază etc.). Transfixie* Străpungerea dintr-o parte în alta a unei formaţiuni sau a unui: organ de
TRA
621
                                      TRA către un instrument chirurgical
                                        £22 (ac de sutura) sau de un alt agent traumatic (proectil etc.).
 ^ Transfuzie (sangvină). Operaţie prin care se trece sîngele de la un individ direct în aparatul circulator al altui individ (bolnav) cu scopul de a-i redresa circulaţia (dinamica circulatorie) etc.
 - - Transhumantă. Migrarea periodică a animalelor (mai ales a oilor) dintr-o regiune în alta, în diferite anotimpuri ale anului în scopul utilizării pajiştilor naturale şi a altor resurse furajere.
      Translocaţie genetică. Schimbarea locului unei gene în acelaşi cromosom.
      Transonanţă toracică. Mecanism de modificare a zgomotului ascultat pe un hemitorace, în timp ce se percută pe hemito-racele opus; zgomotul poate fi mai slat> decît la animalele sănătoase în cazul refracţiei mărite (infiltrate pulmonare reduse, limfadenopatii), sau mai intens, cînd leziunilefavorizează rezonanţa şi conductibilitatea (caverne, bronşectazii). Transplant. Porţiune de ţesut, organ etc. recoltat dintr-o parte a organismului sau de la alt animal, pentru a fi mutată în alt organism sau regiune. Transsudat. Lichid neinflamator prezent într-o cavitate organică, cu reacţie Rivalta negativă (cantitatea de albumină pe care o conţine fiind redusă). Transvazare (lat. trans: prin vasum: vas). Fenomenul de trecere a lichidului (plasmei) din vasele sangvine în ţesuturi, •străbătînd peretele unui vas intact.
      Transversa feţii (lat. A. trans-versa fadei). Terminală a trunchiului temporal superficial (cabaline, taurine) la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare,
trece spre înainte aproximativ paralel cu creasta facială. La cabaline emite pe traiect o arteră sigmoidiană de anasto-moză cu a. temporală profundă, apoi se epuizează în maseter ca de altfel şi la taurine. La ovine după ce dă mai multe ramuri musculare se termină prin două artere labiale (maxi-lară şi mandibulară). La suine se detaşează direct din a. carotidă externă, separată de a. auriculară anterioară. La carnivore lipseşte, fiind suplinită prin a. zigomato-orbitară (sau este extrem de fină). Transversa gîtului (lat. A. transversa colii). Terminală a arterei costocervicale, ieşind din cavitatea toracică prin al II-lea spaţiu intercostal (cabaline, suine),prin apertura tora-cală (taurine) sau prin primul spaţiu intercostal (carnivore) etc.
Transversa spetei (lat. A. transversa scapulae). Terminală a trunchiului arterial omo-cervi-cal, se distribuie muşchilor din regiunea prearticulară, scapu-lo-humerală.
Transverso-costală, v. Costo-transversală (articulaţia -). Tranzit (ital. transito: a trece). Trecerea sau transportarea unui material organic printr-un organ : tranzit intestinal (trecerea alimentelor prin intestin) etc.
Trap. Mers diagonal, în doi timpi, membrele asociindu-se simultan pe bipede diagonale. Trap zburător. Trapul de curse, de mare viteză.
Trapez (lat. M. trapesius). Muşchi din regiunea toraco-dor-so-cervicală, format din două porţiuni (trapez toracal şi trapez cervical), inserat pe spina scapulară şi pe apofizele spinoase regionale.
 Trapez (os -). Cel mai medial oscior al rîndului II carpian. Trapezoid. Oscior din rîndul II carpian, situat între capitat şi trapez, fiind unit la rumegătoare cu capitatul (formînd ca-pitatotrapezoidul).
 Tratament, v. Terapie. Traumatic. Care se referă la traumatism.
 Traumatism. Complexul de tulburări fiziopatologice rezultat în urma ciocnirii dintre agentul traumatic şi organism. A nu se confunda cu trauma (modificarea morfologică rezultată), nici cu agentul traumatic. Traumatologie. Parte a patologiei externe (chirurgiei) care se ocupă cu studiul traumelor şi traumatismelor.
 Traumatopnee. 1 — Intrarea şi ieşirea aerului printr-o plagă toracică, la fiecare inspiraţie şi expiraţie. 2 — Modificarea post traumatică a ritmului respirator.
 Traumă. Leziunea morfologică rezultată dintr-un conflict traumatic.
 Travaliu. 1 — Termen general definind fenomenele dinamice care au loc în timpul parturi-ţiei (contracţii uterine, abdominale etc.). 2. Instalaţie pentru contenţionarea animalelor în timpul operaţiei.
 Travee (fr. travee: spaţiul cuprins între două grinzi). Termen folosit în morfologie pentru definirea formaţiunilor de legătură şi susţinere, între două formaţiuni periferice principale: travee fibroasă etc.
 Trăpaş. Denumire generică dată raselor de cai specializaţi pentru mare viteză la trap, destinaţi mai ales alergărilor pe hipodrom (Trăpaş românesc, american, rusesc, francez etc.).
 Trăpaş american. Rasă de cai trăpaşi cu conformaţia exterioară variată (de la cea asemă-
 nătoare cu a calului Arab, pînă TitE la cea a calului de galop). Se §28 caracterizează prin cap pro-porţionat şi uscăţiv, cu profil drept, gît lung şi drept, aplomburi corecte, talie variabilă (în medie 1,60 m). După conformaţie şi aptitudini se disting trei tipuri: uşor, mijlociu şi masiv. Trăpaş francez, v. Anglo-normand.
 Trăpaşul Norfolk, v. Norfolk. Trăpaşul românesc. Cal trăpaş din ţara noastră, format din încrucişarea diferitelor rase de trăpaşi. Se caracterizează prin mărime mijlocie, format corporal aproape pătrat, aplomb în general corect.
 Trăpaşul rusesc, sin. Orlov-ame-rican. Rasă de cai, formată prin încrucişarea raselor de trăpaşi Orlov şi trăpaşi americani, caracterizată prin conformaţie uscăţivă, talie relativ mică, cu rezultate bune pe hipodrom. Trematodoza intestinală mixtă a păsărilor. Boală mixtă, frecventă la palmipede, provocată de o infestaţie complexă cu echinostomide, strongilide şi monostomide, manifestată prin enterită, anemie şi slăbire progresivă.
 Tren (fr. train de devant, de derriere: partea anterioară sau posterioară a corpului unui animal). Barbarism utilizat ca atare pentru definirea porţiunii de trunchi susţinută de membrele toracale (tren anterior) şi a porţiunii susţinută de membrele pelvine (tren posterior).
 Trenant (fr. trainer: a tîrî). Termen prin care se caracterizează un proces care durează, fără a se declanşa în plenitudinea lui, o boală care se prelungeşte, fără să se agraveze şi fără să aibă o fază rezolutivă etc.
 Treonină. Aminoacid esenţial cu rol important în folosirea
 THE aminoacizilor din hrană şi în 624 bilanţul azotului.
      Trepan (gr. trepanon: sfredel). Instrument chirurgical folosit pentru găurirea oaselor şi în special pentru practicarea de orificii în oasele craniului, dis-tingîndu-se trepane cu fierăstrău circular (care prin rotire delimitează o rondelă, ce se poate îndepărta, rămînînd un orificiu circular cu marginile regulate), trepan turbină etc. Trepana (a-). A produce găuri cu ajutorul trepanului. Trepidaţie epileptoidă, sin, clonus patelar. Manifestare a exagerării reflexului rotulian, constînd din mai multe mişcări de extensie a jaretului. Treponetnoza iepurilor, v. Spi-rochetoza iepurilor.
      Triatlodin. Monstru triplu. Tribadistn. Perversiune sexuală, manifestată prin satisfacerea instinctului sexual cu un individ de acelaşi sex. Tribuloză. Fotodermatoză produsă de colţul babei (Tribulus). Triceps (lat. M. triceps). Muşchi format din trei porţiuni. Tricepsul brahial (lat. M. triceps brachi). Muşchi din regiunea posterioară a braţului, inserat proximal pe spată şi humerus şi distal pe olecran, fiind principalul extensor al antebraţului. Trichangiectazie (gr. tr’ichos: păr, aggeion: vas, ecatasis: dilataţie). Dilataţia accidentală a vaselor capilare.
      Trichiazis. Devierea cililor palpebrali spre globul ocular, ca urmare a unui entrepion, pro-vocînd ulcere corneene, chera-tite etc.
      Trichinelă, sin. trichină (gr. ţhrix, trikhos: păr). Vierme parazit, de 1,4 —1,6 mm lungime şi 40 microni grosime, femela ajungînd pînă la 3—4 mm/60 microni, prezent sub formă adultă în intestinul subţire la
diverse specii de animale (porc, cîine, om, pisică etc.). Femelele fecundate traversează mucoasa intestinală prin glandele Lie-berkiihn, ajung în vasele limfatice unde depun larve, care trec în curentul sangvin, răs-pîndindu-se în musculatura striată unde cresc de la 100 microni pînă la 1 mm, stînd înspiralate şi învelite de o membrană chis-tică. Muşchiul cu larve ingerat pune în libertate larva, provo-cînd infestaţia.
Trichinoscopie. Depistarea cu ajutorul examenului microscopic a trichinelei în porţiunile de carne de porc special recoltate în acest sens din diafragmă, muşchii intercostali etc. Trichinoza porcului, sin. trichi-neloza porcului. Termen utilizat pentru definirea infestării masive a cărnii la porc cu larve de Trichinella, evoluţia infestaţiei desfăşurîndu-sefără manifestări clinice, vizibile, diagnosticul bazîndu-se în special pe trichinoscopie.
Trichinoză, sin. trichineloză. Boală provocată de trichinelă, manifestată mai ales în momentul în care parazitul invadează musculatura.
Trichobezoar (gr. trix: păr). Be-zoar format prin împîslirea sub formă de minge a producţiilor piloase, observat mai ales la animalele care se ling sau prezintă pica (năpîrlire, pteriofa-gie, lichomanie); clinic poate determina sindrom de obstrucţie digestivă.
Trichotnonoza bovină. Boală parazitară produsă de Tricho-monas foetus dezvoltată în călie genitale, contaminarea realizîndu-se prin contact sexual. Incubaţia durează 3 — 4 zile, evoluţia fiind cronică. Se manifestă prin semne de vulvo-vaginită, scurgere vaginală, avort etc.
Trichomonoza păsărilor. Pro-tozooză, (mastigoforoză), întîlnită la porumbel (hepatita ca-zeoasă), curcă, găină, raţă ş.a.,
Şrodusă de flagelate din fam. ’richomonadidae, în măsură să determine catar nazal, sinusal, inflamaţii fibrino-necrotice ale mucoasei bucale, faringelui şi esofagului, hepatită necrotică nodulară, tiflită necrotică, peri-cardită sau peritonită fibrinoasă etc.
Trichomonoza, porcină. Parazitoză produsă de trichomone şi manifestată clinic prin uşoară hipertermie, anorexie relativă, catar al căilor genitale, avort etc.
Tricocefaloză, sin. trihurozâ. Helmintoză digestivă condiţionată de localizarea în cec sau colon a unor helminţi din genul Trichocephalus (Trichuris), evo-luînd deseori asimptomatic, mai rar clinic (diaree, melena, colici, prurit, anemie etc.). Tricoîiţie, sin. trichofitozâ. Dermatomicoză determinată de paraziţi din genul Trichophyton, mai frecventă la viţei, caracterizată prin depilaţie şi derma-tită cronică hiperclv-ratozică circumscrisă.
Tricofiţin B. Preparat sulfurat activ în darmatomicoze (tricofiţie) .
Tricolaval, sin. Lavoflagin, Tri-teon, 2-acetilamino-5-nitrotiazol. Pulbere (comprimate) alb-găl-buie, cu eficienţă în trichomonoza şi histomonoza aviară. Tricoptiloză. Alteraţie a firului de păr, care se usucă, devenind casant.
Tricorexie (nodoasă), sin. Tri-chorrexis nodosa. Alteraţie a firelor de păr, care devin noduroase, spărgîndu-se la nivelul nedo-zităţilor şi rupîndu-se în mai multe fragmente.
Tricuspid. Care prezintă trei TRÎ spine, trei vîrfuri: valvulă tri- g£5 cuspidă, vertebră tricuspidă etc. Tricuspidă (valvulă -). Cuta en-docardică situată la nivelul ori-ficiului atrio-ventricular drept; în realitate are 4 vîrfuri, unul fiind însă mult mai mic decît celelalte.
Tridactil. Cu trei degete.
Triîoi dulce (boala de -). Diateză hemoragică întîlnită la taurine, provocată de ingerarea masivă de trifoi fermentat şi sulfină alterată (conţin antivitamină K).
Trifoi persan (lat. Trifolium resupinatum). Plantă din familia leguminoaselor, bogată în proteină, care creşte în mod spontan pe pajiştile naturale. Trifolioză. Tulburare de ordin toxic consecutivă consumului de trifoi (uneori şi de lucernă): stomatită, fotodermatoză, timpanism etc.
Trigemen (lat. N. trigeminus), sin. perechea a V-a de nervi capitali. Nerv cranian voluminos, cu origine aparentă pe partea laterală a punţii, avînd două rădăcini (senzitivă şi mo-trică) ce se întîlnesc în ganglionul Gasser (ggl. semilunar), de la care pornesc trei trunchiuri nervoase: n. oftalmic, n. maxilar şi n. mandibular.
Trigon (vezical). Spaţiul (suprafaţa) delimitat de deschiderile celor două uretere şi originea uretrei.
Trigon cerebral. Formaţiune nervoasă intraencefalică, situată sub corpul calos şi sub sep-tum lucidum, participînd la formarea podelei ventriculilor cerebrali şi unindu-se înapoi cu hipocampul.
Trihibridare. Metoda de încrucişare (împerechere) între doi indivizi care se deosebesc între ei prin trei caractere distincte,
49
TRi Trichonematldoză. Geohelmin-toză similară cu strongiloidozele cabalinelor, produsă de nematozi din fam. Trichonematidae. Trlchostrongilidozele oilor ş| caprelor, sin. strongilatoze gas-trointestinale. Helmintoze gas-trointestinale produse de numeroşi paraziţi din fam. Tricho-strongylidae, evoluînd deseori subclinic sau exteriorizîndu-se prin diaree, fecale coafate etc. Trihuroză, v. Tricocefaloză.
    Tril arterial, sin. tril vibrator, pulsaţie vibratorie. Freamăt arterial, descoperit de regulă la palpaţia transrectală a marilor artere abdominale la nivelul ramificaţiilor (anevrisme) al uterinei medii (în cursul gesta-ţiei) etc.
    Tripaflavină (lat. Trypaflavi-num), sin. Acriflavina, Dina-crin, Euflavinum, Flavacridi-num, Donacrinum. Chimioterapie acridinic, de aspect pulverulent roşcat, cu efect antiin-fecţios general (stări piosepti-cemice bacteriene, piroplasmo-ză, nutaliozăetc.) şi local (plăgi, ulcere, cataruri ale mucoaselor direct accesibile) etc. Tripanblau. Albastru de tripan. Tripanozomiaza calului, v. Du-rină.
    Tripanozomoză, sin. tripanozo-miază. Boală a sîngelui şi diferitelor organe, determinată de protozoare parazite din fam. Trypanosomidae, transmisă de cele mai multe ori prin insecte hematofage, mai rar prin contact direct (durină).
    Tripedin, v. Penicilină. Triplegie. Paralizie care afectează 3 din cele 4 membre. Trlptofan. Aminoacid esenţial, strict indispensabil în alimentaţia animalelor, în special a porcilor şi păsărilor. Are rol important în funcţia de reproducţie, în formarea hemoglobinei, în metabolismul proteine-
 lor şi în producţia de lapte. Se găseşte în compoziţia proteinei din nutreţuri, cele mai bogate fiind şroturile, tărîţele şi boabele de leguminoase.
 Trismus (gr. trixo: a scrîşni). Convulsie tonică a muşchilor masticatori (în tetanos, encefalite etc.).
 Triturat. Zdrobit şi prefăcut în pudră.
 Trîntori. Indivizi masculi, cu rol în împerecherea măteii, avînd o existenţă temporară (apar din a doua parte a primăverii şi mor înainte de venirea iernii).
 Trocanter. Termen utilizat pentru definirea tuberculilor (mare şi mic) femurali.
 Trocanterică (lat. A. trochan-tericâ). Colaterală a arterei ischiadice la păsări, detaşată sub gaura ischiadică şi distribuită zonei articulare coxo-femurale.
 Trocanterul mare (lat. Trocan-ther major). Voluminoasă eminenţă osoasă flacînd lateral capul femural şi servind ca suprafaţă de inserţie principalilor muşchi glutei.
 Trocanterul mic (lat. Trocanther minor). Eminenţă osoasă situată pe partea medio-caudală a corpului femural, sub capul articular, şi servind ca zonă de inserţie psoasului iliac. Trocar (fr. trocart, trois-quart). Neologism de origine franceză definind un instrument chirurgical format dintr-o tijă metalică ascuţită la o extremitate (în general în muchii) şi prinsă într-un mîner, tija metalică fiind învelită într-o canulă detaşabilă, care după puncţionare rămîne în plaga produsă, sco-ţîndu-se doar tija, prin canulă putînd ieşi gazele (din rumen de pildă), un lichid (sînge în cazul flebocentezelor practicate cu troc arul, lichid ascitic) etc.
    Troclear (lat. N. trochkaris), sin. nervul patetic, perechea a
    IV-a de nervi capitali. Nerv cranian, fin, cu origine aparentă pe faţa dorsală a trunchiului cerebral, iese din craniu prin conductul troclear sau prin marea fisură sfenoidală, distribuindu-se oblicului dorsal al ochiului.
    Troclee. Suprafaţă articulară în formă de scripete. Troîonevroză. Termen utilizat pentru definirea unor modificări trofice apărute în urma unei tulburări nervoase.
    Trofopatle. 1 — Tulburare trofică în general, indiferent de cauză. 2. Termen general definind orice boală de nutriţie. -Trombocitoză. Creşterea numărului de trombocite circulante. Tromboflebită. 1 — Inflamaţia unei vene produsă prin infecţia trambusului obliterant, manifestată prin edem perivascular masiv, stază zonală etc. 2 — Flebită determinată de un trom-bus infecţios.
—   Trombopenie (gr. penia: reducere, scădere). Reducerea numărului de trombocite circulante. Tromboplastină, sin. trombo-chinază. Factor plachetar care intervine în coagulare. Trontbus, Cheag sangvin obliterant.
—Troscot (lat. Polygonum avicu-lare). Plantă erbacee anuală, din familia poligonaceelor, cu tulpina în general întinsă pe pămînt, lungă de 10—15 cm, cu frunze mici, eliptice şi cu flori albe roz. Creşte pe terenuri virane sau cultivate, de la cîmpie pînă în regiunile sub-alpine. Este consumată de animale şi păsări.
    Troţiter. Termen folosit uneori pentru definirea tuberculului mare humeral.
    Trot. Trap scurt, liniştit şi ritmic, fără suspensie totală.
 Se practică des în antrenamen- TtB tul trăpaşilor.                   027
 Tsauri. Hibrid femei între yak şi o rasă de taurine din Himalaia, creat printr-o hibridare sistematică în Nepal, cu o excepţională manifestare a hete-rozisului (fată în fiecare an în timp ce yakul „Nak" şi taurinele locale fată numai o dată la 4—5 ani), cu o producţie de lapte apreciată de localnici. Hibridul mascul se numeşte „zoptis".
 Tuba acustică, sin. tubă audi~ tivă, trompă faringo-timpanicâ. Formaţiune canaliculară de comunicare între cavitatea timpanică şi faringe, avînd un schelet cartilaginos, căptuşit de o mucoasă. La ecvine şi camelide, scheletul este fisurat ventral, mucoasa hemiind şi formînd pungile guturale.
 Tubercul (lat. tuberculum: tubercul). 1 — Leziune nodulară apărută ca o reacţiune în jurul unui focar (tuberculos). 2 — Eminenţă naturală pe suprafaţa unu i organ: tuberculi humerali, tuberculi patrugemeni etc. Tuberculinare, sin. iuberculini-zare. 1 — Probă alergică pentru diagnosticul tuberculozei. 2 — Autointoxicaţie prin produsele elaborate de bacilul tuberculozei.
 Tuberculină. Produs revelator alergenic utilizat în diagnosticul alergic al tuberculozei; tu-berculina veche a lui Koch, numită şi A.T. (alt Tuberkulin) sau O.T. (old tubercul in), obţinută din culturi pe bulin ale bacililor tuberculoşi, determină numeroase reacţii nespecifice; din această cauză, în prezent se înlocuieşte cu tuber-culina P.P.D. (citeşte „pipidi") (P.P.D. derivat proteic purificat), de tip mamifer sau aviar, rezultată din culturi pe medii sintetice lipsite de proteine.
49*
frPB Tuberculizare. Difuziunea în g28 organism a bacililor tuberculozei, cu prinderea diferitelor organe sau ţesuturi. Tuberculostatic. Compus sau preparat farmaceutic activ contra bac ii ului tuberculozei: hidra-zida I.N. (Izoniazidă, Rimifon, Neoteben), P.A.S., Tebezon (TB1( Conteben, Tibon), Ferro-tebe streptomicină etc. Tuberculoză. Boală infecţioasă întîlnită la majoritatea speciilor, provocată de diferite varietăţi ale bacilului Mycobacte-rium luberculosis. Presupune un focar primar, ce poate conferi premuniţie de la nivelul căruia infecţia se poate întinde sau chiar generaliza, pe cale sanguină sau limfatică. Formele mai obişnuite la animale sînt cele respiratorii (bronhopneumonie etc.) sau digestive (enterite, hepatite etc.), fiind mai rare localizările articulare, mamare, limfoganglionare, osoase, cutanate, peritoneale sau de la nivelul altor seroase etc. Tuberculoză miliară. Aspect morfopatologic de tuberculoză generalizată, caracterizat prin tuberculi (noduli) numeroşi în diferite organe.
     Tuberozitate.Eminenţă (osoasă, în general, sau organică) nedelimitată net: tuberozitate bicipitală, tuberozitate gastrică etc. Tubulonefrită. Inflamaţia zonei tubulare a rinichiului.
     Tuia. Rasă de gîşte, creată în U.R.S.S., cu greutate corporală de 5-7 kg.
     Tularemie. Boală infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, frecventă la rozătoarele sălbatice, ‘transmisibilă prin contact la toate speciile, produsă de Pas-teurella iularensis şi manifestată prin febră, hipertrofie ganglio-nară şi splenică, foliculită mezenterică, necroză nodulară hepatică etc.
Tularină. Antigen preparat dintr-o cultură de Pasteurella tularensis, servind la diagnosticul tularemiei.
Tulburări provocate de corpii străini la rumegătoare. Corpii străini neascuţiţi, obişnuit nemetalici (nisip, pămînt, fito-bezoare, trichobezoare etc.) produc congestii şi inflamaţii prin iritaţie (ruminite, gastrite, enterite etc.), supraîncărcări sau obstrucţii ale organelor digestive etc.; corpii străini metalici ascuţiţi (cuie, sîrme etc.) determină ’ inflamaţii traumatice foarte diferite: reticulite, reticuloperitonite, pericardite, hepatite, splenite, bronho-pneumonii, abcese ale peretelui toracic sau abdominal. Tulipin. Linie principală din rasa de cai Lipiţani.
Tumoră. Hipertrofia anarhică a unui ţesut.
Tunică. Strat cu structură caracteristică, în general suprapus, care participă la formarea peretelui unui organ: tunică mucoasă, tunică elastică, se-roasă etc.
Turbare, sin. rabie. Boală infecţioasă, inoculabilă, virotică, transmisibilă prin muşcătura unui animal turbat (soluţie de continuitate), mortală, distingîndu-se o formă paralitică (paralizie, disfagie etc.) şi o formă furioasă (accese de furie, agresivitate, dromomanie etc.). Animalele suspecte se ţin în observaţie (izolate) 15 zile, celor muşcaţi li se aplică vaccinare preventivă. Dacă 15 zile animalul suspect nu face turbare se suspendă injecţiile preventive, dacă moare (sau dispare) se face tratament complet. Turgescent. în stare de turges-cenţă.
Turgescenţă. Tulburare locală, datorită unei staze circulatorii locale, manifestată prin carac-
ter edematos, ţesuturile fiind întinse şi infiltrate.
   Turmă. Grup (mai mare) de oi ori de alte animale domestice sau sălbatice care trăiesc împreună.
   Turte oleaginoase, sin. iurte furajere. Produse rezultate în urma extragerii uleiului din'seminţele plantelor oleaginoase şi care se utilizează în alimentaţia animalelor. Au un conţinut ridicat în proteine (25—52%). Tuse (lat. tussis). Reflex caracterizat prin expiraţii forţate, obişnuit zgomotoase, întîlnit în cazul iritaţiilor diferitelor zone tusigene (laringe, bronhii, ple-ură etc.).
\ Tuşea contagioasă a calului, sin. catarul contagios sau epizootie al căilor respiratorii anterioare, bronşita contagioasă sau infecţioasă a calului, laringotraşeita epizootică, tuşea de Hop-pegarten. Viroză caracterizată anatomo-clinic prin febră de scurtă durată, tuse ca simptom dominant al laringotraşeitei sau
bronşitei, mai rar — în cazul complicaţiilor — semne de pne- (*29 umonie sau bronhopneumonie catarală şi chiar purulentă etc. Tusigen (lat. tussis: tuse, gr. ghenea: naştere, loc de naştere), sin. tusipar. Care produce tuse: boală tusigenă, suprafaţă tusi-genă etc.
Tuşeu (fr. tcucher: pipăit). Explorare digitală sau manuală a cavităţilor naturale sau prin traversul pereţilor lor: tuşeu rectal etc.
Tuşin. Rasă de oi locale din U.R.S.S., cu coadă grasă şi lînă groasă şi mixtă. A participat la formarea rasei de oi cu lînă semifină Gruzină.
Tutocaină, sin. clorhidrat de para-aminobenzoi Idime ti lamino-metilbutanol. Anestezie de suprafaţă şi prin infiltraţie.
Tylan, sin. Tylocin. Preparat conţinînd un antibiotic de fermentaţie activ în micoplasmo-za aviară, sinuzita infecţioasă a curcilor, spirochetoze ş.a.
 .^Jfepoşică, sin. Părul porcului (Nardus stricta). Graminee de etaj inferior, care se pretează bine la păşunat, cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate mare, cu producţie mică, cu grad redus de consumabilitate, răspîndită pe pajiştile naturale din zona alpină.
      Ţlgaie. Rasă de oi, cu aptitudini mixte, lînă — lapte — came, constituţie robustă, cu lînă semifina uniformă de culoare albă sau neagră, conformaţie armonioasă şi cu o bună producţie de lapte şi carne. Se cunosc patru varietăţi ale rasei: bucălaie, ruginie, belă şi ţigaie neagră, precum şi un tip aparte
      —  ţigaia de munte.
      Ţigaie de munte. Tip de oaie ’ ţigaie, format, adaptat şi crescut în zona de munte.
      Ţigaie neagră. Varietate de oi
 ____ ţigăi, cu lîna şi jarul de culoare
 630 neagră, constituţie deosebit de
robustă, produce ceva mai puţină lînă şi mai mult lapte. Lîna este neuniformă şi roşcată la suprafaţă, ceea ce îi scade din importanţă.
Ţintă. Brezăturâ reprezentată de
o  pată mică albă în regiunea frunţii.
Ţîr. Puiet de scrumbie albastră (pînă la dimensiunea de 20 cm), pescuit primăvara, la începutul migraţiei din Marea Mediterană în Marea Neagră, perioadă în care indivizii sînt foarte slăbiţi. Se comercializează săraţi şi uscaţi.
Ţurcană. Rasă de oi cu lînă mixtă şi groasă, de culori diferite, după varietăţi, cu trunchi de formă dreptunghiulară, tardive, rustice, rezistente, cu producţie bună de lapte. Se cunosc mai multe varietăţi: albă, neagră, brumărie, raţca etc. Ţurcană albă. Varietate de oi dig rasa Ţurcană, cu lîna şi
jarul de culoare alba, bună producătoare de lapte. Ţurcani brumărle. Varietate de
oi din rasa Ţurcană, cu lîna de culoare alb-murdară, alb-ar-gintie şi jarul de culoare argin-tie-brumată. Blăniţa mieilor este foarte căutată, constituind un articol apreciat. Se foloseşte
la încrucişări cu berbecii Kara- TtfK kul pentru producţia de pieli- ggj, cele.
Ţurcani neagră. Varietate de
oi  din rasa Ţurcană, cu lîna şi jarul de culoare neagră. Se foloseşte la încrucişările cu berbeci Karakul pentru producţia de pielicele.
      Ulcer (lat. ulcus). Soluţie de continuitate a ţesuturilor moi (piele, mucoase), fără tendinţă la cicatrizare, distingîndu-se ulcere atone (cu muguri mici, neinf lamatorii), caloase (cu marginile indurate) diatezice (provocate de cauze generale ca debilitatea, diabetul, albumi-nuria etc.), fungoase (cu reacţii zonale exuberante), idiopatice (consecutive iritaţiilor), inflamatorii (cu intensă reacţie in-flamatorie), simptomatice (dependente de o altă afecţiune, avînd caracter de leziune secundară) etc.
      Ulcerat. Care este afectat de ulceraţie sau de ulcer:         zonă
      ulcerată etc.
      , Ulcerativ. Care provoacă ulcerul.
      Ulceraţie. Termen general definind procesul de formare a ulcerului.
---- Ulceroid. Care seamănă cu un
632 ulcer.
 Ulceros. Care prezintă sau este caracterizat prin ulcere. Termenul se foloseşte pentru calificarea unui organ, a unei leziuni, sau individ (la om) cu ulcere, stomatită ulceroasă etc.
 Ulcior (lat. hordeolum), Termen utilizat pentru definirea infla-maţiei supurative a glandei meibomiane a pleoapelor, manifestată prin edem palpebral, conjunctivită, prezenţa unui nodul supurativ la faţa internă (ulcior intern) sau externă (ulcior extern) a pleoapei.
 Ulei de cad (lat. Oleum Cadini). Gudron de distilare a unui ienupăr, activ în unele eczeme, der-matomicoze etc.
 Ulnar. Care se referă sau aparţine ulnei.
 Ulnar (nervul-) (lat. N. ulna-ris). Nerv detaşat din plexul brahial, trece pe faţa medială a olecranului, apoi între m. flexor carpo-ulnar şi m. extensor car-po-ulnar, terminîndu-se deasu-
 pra pisifortnului printr-0 ramură cutanată laterală şi o ramură volară, care concură la formarea nervului volar lateral.
 Ulnară (lat. A. ulnaris). Arteră prezentă la taurine, suine şi carnivore cu origine variată: terminală a a. mediane, în treimea mijlocie a antebraţului (taurine) şi continuată cu metacarpica volară superficială III, sau detaşată în treimea superioară a antebraţului, ajun-gînd pînă în zona metacarpo-falangiană, unde anastomozîn-du-se cu colaterala ulnară, formează arcul de emisiune al me-tacarpicelor volare superficiale (suine), adesea fiind cea mai' voluminoasă arteră din regiunea posterioară a antebraţului (ovine).
 Ulnă, sin. cubitus. Os din regiunea antebraţului, situat înapoia şi pe partea laterală a radiusului, între cele două oase rămînînd un spaţiu interosos antebraMal, extremitatea proximală a osului, depăşind nivelul extremităţii radiale, reprezentînd olecranul. Ultracentrlfugare. Centrifugare într-un regim de rotaţie de cel puţin 60 000 ture/minut. Ultramicroscop, sin. microscop cu contrast de fază. Microscop care, prin iluminare laterală, permite decelarea elementelor de structură invizibile cu microscopul optic obişnuit. Ultraseptil, v. Metilsulfatiazol. Ultrasunet. Vibraţie mecanică a cărei frecvenţă depăşeşte posibilităţile de percepere ale urechii.
 Ultravirus, v. Virus.
 Um-Arkub (arab: jaret tare). Linie de cai arabi.
 Umiditatea lînii. Cantitatea relativă de apă absorbită de lînă şi exprimată în procente din greutatea absolută uscată. Umiditatea normală este de
 12—15% la lînurile nespălate tJNI şi 15—18% la cele spălate. ggg Unciform. Osul cel mai lateral al rîndului II carpian.
 Uncinarioză, v. Ancilostomati-doze.
 Unghie. Formaţiune cornoasă, care înveleşte şi protejează extremitatea degetului. A nu se confunda cu gheara.
 Ungual. Care se referă la unghie (regiune unguală) sau aparţine unghiei (corn ungual).
 Unicelular. Format dintr-o singură celulă.
 Unicorn (uter-). Uter care nu are dezvoltat decît unul din cele două coame uterine.
 Unicuspid. Termen utilizat pentru caracterizarea unor formaţiuni osoase, apofizare etc. care au o singură spină sau un singur vîrf, în timp ce formaţiunile similare au două sau mai multe.
 Uniformitatea lînii. Prezentarea uniformă a principalelor însuşiri fizice şi tehnologice ale fibrelor componente pe diferite regiuni corporale, pe toată lungimea fibrelor respective. Unilocular. Termen folosit pentru caracterizarea unor formaţiuni organice care nu au decît o singură lojă, o singură despăr-ţitură în timp ce alte formaţiuni similare au mai multe. Unipară. Calificativ acordat femelelor care nasc un singur pui (la o fătare).
 Unitate apoplectică. Focar hemoragie encefalic de întindere redusă (hematom, infiltrat hemoragie), format prin ruptură vasculară sau eritrodiapedeză, în măsură să producă apoplexie. Unitate nutritivă (U.N.), sin. unitate furajeră. Unitatea etalon reprezentînd valoarea nutritivă a unui kg de nutreţ, cu efect de producţie (în grăsime) cunoscut. în funcţie de acest etalon sînt echivalate toate celelalte furaje care se folosesc
ţjNi în hrana animalelor. în mod —~ curent se folosesc N.U. ovăz **** (sovietică) şi N.U.orz (scandinavă), ultima purtînd şi denumirea de unitate furajeră. Unitate vită mare (U.V.M.). Unitate convenţională folosită în zootehnie pentru exprimarea densităţii tuturor speciilor de animale la 100 ha; în lucrările de economie şi planificare a creşterii animalelor şi a bazei furajere. U.V.M- este socotită convenţional vaca în greutate de 500 kg, cu o producţie de 10 kg lapte zilnic.
      Uniwager. Soi de trifoi de mare productivitate, cu acţiune es-trogenică redusă, cultivat pe păşunile din Australia.
      Untură de peşte. Produs obţinut din ficatul proaspăt al peştelui,. Gadus morrhua, precum şi din alte specii de Gadus. Se prezintă sub formă de lichid galben-des-chis cu miros de peşte, gust caracteristic, cu conţinut ridicat în vitaminele A şi D. Se foloseşte în hrana puilor şi animalelor tinere pentru completarea raţiei în vitaminele A şi D. Uranoplastle. Operaţie plastică de ocluziune a perforaţiilor sau fisurilor accidentale sau congenitale ale bolţii palatine. Urat. Sare a acidului uric, care poate precipita în căile urinare, (dînd calculi urinari) sau la nivelul articulaţiilor (guta). Urdă. Produs alimentar preparat prin fierberea zerului rezultat de la prepararea caşului. Urdiniş. Orificiu pe peretele anterior al stupului, pe unde intră şi ies albinele. Serveşte de asemenea pentru ventilaţia stupului şi eliminarea impuri-.tăţilor.
      Uree. Substanţă azotată, avînd. formula CO(NH2)2, rezultată în procesele metabolice, pe care rinichiul o extrage din sînge. Obţinută sintetic, în cantităţi industriale, este folosită în
 anumite raţii alimentare, peii-* tru acoperirea necesarului în substanţe azotate.
 Uremie. 1 — Conţinutul sangvin de uree. 2 — Sindrom toxic, evoluînd cu creşterea cantităţii de uree din sînge, provocat de supraproducţie sau retenţia de metabolite în organism, în caz de leziuni renale, tulburări metabolice etc. şi manifestat prin hipotermie, prostraţie, tetanie, dispnee, vomitări, dispepsie etc.
 Ureohipertensină. Secreţie toxică renală, cu efect hipertensiv (hipertensiune arterială, hipertrofie cardiacă), elaborată în cursul nefropatiilor cronice. Ureouria. Conţinutul în uree al urinii,
 Uretan (lat. Urethanum). Ester al acidului carbamic cu alcool, avînd acţiune narcotică şi toxică.
 Ureter. Conduct organic prin care urina se scurge din bazi-netul renal în vezica urinară, cuprinzînd în structura lui o seroasă, o musculoasă {cu două straturi de fibre netede) şi o mucoasă cutată, avînd epiteliu pavimentos.
 Ureteral. Care se referă la ure* tere sau aparţine acestora. Ureteralgie. Durere pe traiectul ureterelor.
 Ureterectomie. Ablaţia unei porţiuni de ureter (în caz de stricturi).
 Ureterlca (lat. A. ureteriea). Colaterală a arterei umbilicale, distribuită ureterului, în general mai dezvoltată la rumegătoare, suine şi carnivore. La cabaline, cel mai adesea artera ureterică se detaşează din a. de-ferenţială.
 - Ureterită. Inflamaţia ureterelor.
 Ureterolitiază. Termen care defineşte prezenţa calculilor în uretere.
 Oretrectomie. Ablaţia unei porţiuni din peretele uretral. UretritS. Inflamaţia mucoasei uretrale, provocată de factori traumatici sau infecţioşi şi manifestată prin sensibilitate sau tulburări în micţiune, urinare cu sînge etc., distingîndu-se diverse forme de uretrite (traumatice, secundare, hemoragice, purulente etc.).
 Uretro-genitali (lat. A. uretro-genitalis). Colaterală a arterei hipogastrice la taurine şi suine, după un scurţ traiect dînd: artera uţerină caudală şi ramuri vezico-uterine (vezicale craniale).
 Uretral. Care aparţine uretrei (canal uretral) sau se referă la ea.
 Uretralgie. Durere uretrală, neînsoţită de fenomene inflamatorii.
 Uretră. Canal organic prin care urina se scurge din vezică Ia exterior, putînd fi sistematizată într-o porţiune intrapelvină, membranoasă (flancată de glandele anexe ale aparatului genital la mascul), deschizîndu-se la limita vestibulo-vaginală la femelă şi prelungindu-se la mascul cu uretra extrapelvină, aşezată pe faţa ventrală a corpului cavernos al penisului. Cuprinde în structura ei un strat erectil (care, la extremitatea liberă a penisului, formează glandul), o musculoasă şi o mucoasă cu epiteliu mixt la origine, prismatic stratificat în rest şi incluzînd în profunzime glandele uretrale (Littre). Uretroplastle. Operaţia reparatorie, chirurgicală, a uretrei, efectuată în caz de cicatrici vicioase, traume uretrale cu pierdere de substanţă etc. Uretrorafie. Operaţie de sutu-rare a peretelui uretral (după operaţii diverse, uretrotoraii, stricturi etc.).
 Uretroragie. Hemoragie uretrală.
 Uretrostenie. Stenoză uretrală (strictură uretrală). Uretrostomie. Operaţia de creare a unui meat urinar artificial pe traiectul uretrei (în caz de stricturi iremediabile). Uretrotomie. Incizarea longitudinală a uretrei (pentru eliminarea unui calcul etc.).
 Urialul (lat. Ovis vignei cyclo-ceros (Hutt), sin. oaia cu coarne în formă de cerc. Varietate de oaie sălbatică de stepă, de culoare gri-gălbuie, asemănătoare cu Arkarul, însă mai mare, cu coame mai dezvoltate şi în formă de cerc.
 Uriaşul Alb, sin. Marele alb, Temrod. Rasă de iepuri de carne, cu talie şi greutate mare (6—8 kg), cu blana de culoare albă, ochii roz, pielea şi ghearele albe, cap masiv, urechi lungi, îndoite în formă de „V". Se creşte pentru came şi pielicele.
 Uriaşul belgian, sin. Uriaşul de Flandra. Rasă de iepuri de came, de talie şi greutate mare (6—10 kg), cu blana de culoare neagră, cenuşiu închis (cangur), brun închis etc., cu ochi bruni şi gheare de culoare închisă. Se creşte pentru producţia de carne şi pielicele.
 Uricază. Enzimă hepatică ce contribuie la scindarea acidului uric, cu transformare în alan-toină.
 Uricetnie. Prezenţa acidului uric în sînge.
 Urinos. Cu caracterele urinii: lichid urinos, miros urinos etc. Urobilină. Pigment biliar rezultat prin oxidarea urobilinoge-nului.
 Urobilinurie. Conţinutul de urobilină din urină, cu importanţă în diagnosticul icterelor. Urocianoză. Colorarea în albastru a urinii.
 Urodinle. Micţiune dureroasă.
TJRO
633
t BQ Urogenital. Care interesează sau—-Usuc. Produsul de secreţie al se referă atît la aparatul urinar,         glandelor sebacee şi sudoripare,
      cît şi la cel genital: canal uro-    care se găseşte la suprafaţa
      genital (porţiunea comună a          pielii la ovine, avînd rol de
      celor două aparate, reprezen-        apărare a pielii şi a lînii faţă
      tînd uretra la mascul şi vestibu-    de intemperii.
  Iul vaginal la femelă) etc. Urolitiază. Litiază urinară. Urologie (gr. curon: urină, logos: studiu). Studiul aparatului urinar şi al bolilor sale. Uronefroză, v. Hidronefroză. Uropiglal (gr. cura: coadă, pigi: fesă). Care se referă la regiunea ano-sacro-caudală.
  Uroplgială (glandă-). Glandă sebacee modificată, situată la baza cozii la păsări, producătoare de grăsime caracteristica pe care pasărea o împrăştie cu ciocul pe pene, avînd un rol protector şi vitaminizant. Uropoetic (gr. poiesis: naştere), în legătură cu diureza sau cu funcţia ureopoetică.
  Uroscopie (gr. ouron: urină, skopeo: a examina). Examenul urinii.
  Uroterapie. Tratament cu urină; se aplică rar, de exemplu sub forma injectării unor cantităţi mici de urină proprie (autouro-terapie), pentru desensibilizare, în eczemă.
  Urotropină (lat. Hexamethylen-tetraminum), sin. Metenaminâ. Compus cristalin incolor, cu efect antiseptic, antihemospori-dian etc.
  Urticarie (lat. urtica: urzică). Manifestare alergică cutanată, declanşată de factori exogeni sau endogeni de natură foarte diferită (alimentari, infecţioşi, parazitari, medicamentoşi, a-genţi fizici, mecanici etc.), caracterizată anatomo-clinic prin prurit şi erupţie urticarienă , (v. placa urticată). Urticariform. Cu manifestări similare celor din urticarie. Uscăciunea folosului, v. Pare-zia prestornacelor.
 Uter. (lat. uterus:      matrice,
 uter). Organ al aparatului genital femei, avînd aspect variat, în general prezentînd un gît (perforat de comunicarea cu vagina), un corp (mai dezvoltat la animalele mari şi lipsind la iepuroaică) şi două coame (excesiv de dezvoltate la multi-pare, în special la scroafă). La mamifere serveşte pentru nida-rea embrionului. în structura lui cuprinde o musculoasă puternică şi o mucoasă care suferă modificări structurale în timpul ciclului oestral. Peritoneul acoperă doar porţiunea fundică a corpului şi coamele uterine, în părţile laterale formînd ligamentele largi, care suspendă în parte şi ureterele.
 Uterin. Care se referă la uter sau aparţine acestuia.
 Uterină caudală (lat. A. uterină caudalis). Arteră distribuită uterului, cu origine variată: la cabaline, se detaşează din a, hemoroidală mijlocie (împreună cu ramurile vezicale caudale), la taurine şi suine apare ca o terminală a arterei uretro-geni-tale (colaterală a hipogastricei), iar la carnivore se detaşează din a. umbilicală, la toate speciile distribuindu-se porţiunii caudale a uterului.
 Uterină cranială (lat. A. uterină cranialis), sin. ramura uterină a arterei utero-ovariane. Terminală a spermaticei interne (ute-ro-ovarianei), distribuită coarnelor uterine.
 Uterină medie (lat. A. uterină media). Corespunzînd arterei spermatice externe sau micei testiculare, are o origine variată, dar o distribuţie constantă în zona terminală a coame-
 lor uterine şi corpului uterin-La cabaline se detaşează din porţiunea terminală a aortei abdominale sau eventual din a. iliacă. La taurine şi suine apare ca o terminală a arterei ombilicale (sau cu care se detaşează în comun din a. Uipogastrică). La carnivore se detaşează din a. pudendă internă (sau din a. umbilicală), avînd în general un traiect retrograd destul de lung pe suprafaţa coarnelor uterine.
 Uteropatle. Termen general definind orice boală uterină, indiferent de aspect, etiologic etc. Uteroragie, sin. metroragie. Hemoragie uterină.
 Utero-rectal (fund de sac-). înfundătură peritoneală rezultată din trecerea peritoneu lui de pe rect şi plafonul cavităţii pelvine, pe uter.
Uteroree. Scurgere uterină în t VE general.
Utero-vezical (fund de sac-). în- '
fundătură peritoneală rezultată din trecerea peritoneu lui de pe uter pe vezica urinară.
Utricul (lat. utriculus: cimpoi). Termen folosit pentru definirea unor formaţiuni organice cu aspect de înfundătură, dilataţie etc.
Utricul prostatic, sin. uter masculin. Organ rudimentar piri-form, situat pe linia mediană, în porţiunea prostatică a uretrei, deschizîndu-se printr-un orificiu pe venum montanum. Utriculă. Formaţiunea vezicu-lară situată în vestibulul urechii interne pe tavanul căruia se deschid canalele semicirculare şi comunicînd medio-cau-dal cu canalul endolimfatic. Uveită. Inflamaţia epiteliului posterior al irisului şi a porţiunii anterioare a coroidei.
  Vaccin (lat. vacca: vacă). Cultură microbiană special preparată (atenuată ori modificată prin diverse artificii) sau toxină atenuată şi care, inoculată unui individ, provoacă în organismul receptor apariţia de anticorpi într-un titru suficient, care să-i confere imunitate cîş-tigată împotriva unei boli determinate.
  Vaccin iradiat. Vaccin contra bronşitei vierminoase a taurinelor, obţinut prin supunerea la acţiunea razelor Roentgen a' larvelor de Dictyocaulus vivi-parus.
  Vaccinare. Operaţia de inoculare a unui vaccin la un animal,
  . cu scopul de a-i crea o imunitate contra unei anumite boli. Vaccinare asociată. Vaccinare simultană, cu mai multe vaccinuri în amestec.
  Vaccinare polivalentă. Vaccinare simultană cu vaccinuri obţinute din germeni diverşi, care
în mod obişnuit coexistă în organism şi în caz de îmbolnăvire naturală.
Vaccinoterapie. Metodă terapeutică bazată pe utilizarea vaccinurilor.
Vacuolă (lat. vacuus: vid). Cavitate mică, situată în masa unui element anatomic (celulă, în special) şi plină cu gaz, lichid, metabolite etc.
Vacuolar. Care se referă la va-cuole.
Vade-mecum (lat. vade: mergi, mecum: cu mine). Lucrare avînd un format comod (de buzunar) şi în care se inseră indicaţiile cele mai utile într-o problemă sau latură de activitate: Vademecum veterinar (lucrare rezumativă, cuprinzînd principalele indicaţii în diverse probleme privind practica medicinei veterinare) etc.
Vag (nervul-) (lat. N. vagus s. pneumogastricus ), sin. pneu-tnogastric, perechea a X-a de
nervi ' capitali. Cel mai lun„ nerv cranian, cu originea aparentă în şanţul colateral dorSaj al bulbului, de unde trece prjn gaura sfîşiată posterioară ia nivelul căreia prezintă ’ggţ jugular, încrucişează hipoglo-sul, prezintă un al doilea ganglion (ggl. nodos s. plexiform), apoi coboară în jgheabul jugular, paralel eu conectivul cervical, străbate cavitatea toracică şi se termină cu un n. esofagian dorsal şi altul ventral. Pe traiect emite: ramuri anastomotice, ramuri faringiene, n. laringic cranial, n. laringic caudal, ramuri cardio-pulmonare şi ramuri gastro-hepatice.
 Vagal. Care aparţine vagului sau se referă la acest nerv. Vagin. Organ al aparatului genital femei, situat între gîtul uterin şi vestibulul vaginal, limita caudală fiind marcată de meatul urinar. Cuprinde în structură: o musculatură, relativ subţire, pe 3 straturi, în partea caudală incluzînd şi fibre striate (constrictorul vul-var anterior) şi o mucoasă pli-sată.
 Vagin artificial. Aparat tubu-lar din cauciuc sau material plastic buretos, destinat pentru recoltarea spermei de la masculii diverselor specii, utilizaţi în centrele de însămînţări artificiale.
 tată prin modificări diverse ale mucoasei vaginu'ui.
 Vaginită catarală. Inflamaţia catarală a mucoasei vaginale, produsă de diverse iritaţii mecanice sau infecţioase, manifestată prin hiperemia mucoasei, exsudat cataral tulbure etc. Vaginită difterică. Afecţiune contagioasă, cu origine variată, cel mai adesea fiind produsă de infecţia cu Spherophorus necro-phorus grefat pe o traumă determinată de o parturiţie laborioasă, distocică şi manifestată printr-o inflamaţie descvama-torie cu caracter difteroid a mucoasei vaginale, secreţie cu miros respingător etc. Vaginită granuloasă, v. Vagini-ta infecţioasă.
 Vaginită infecţioasă. sin. vaginită granuloasă, cătatul vaginal infecţios al vacilor. Boală contagioasă cu etiologie controversată (streptococi?, tricho-monă?) şi caracterizată printr-o inflamaţie catarală a mucoasei vaginale, tumefacţia buzelor vulvare, apoi hipertrofia folicu-lilor limfoizi, mucoasa cîştigînd un aspect granulos. Vaginodinie. Durere vaginală neînsoţită de inflamaţie sau de leziuni.
 Vaginoplastie. Operaţie reparatorie a vaginei, practicată fie cu scopul corectării unui defect cicatricial, fie pentru apreîntîm-pina apariţia unui prolaps. Vaginoragie. Hemoragie vaginală.
Vaginal. Care se referă la vagin sau aparţine acestuia: vestibul vaginal, constrictor vaginal etc.
Vaginaliti. Termen impropriu              osc „ie  g               11
utilizat pentru definirea infia.^vagmoscopie. Examenul vizual
maţiei sinovialelor tendinoase (corect: sinovită), termenul de vaginalită putînd fi cel mult utilizat în definirea inflamaţii-lor localizate la sinovialele
 „vaginale" ale tendoanelor. Vaginită. Inflamaţia mucoasei vaginale, provocată de traumatisme, infecţii etc., şi manifes-
 al cavităţii vaginale, făcut în scop de diagnostic (gestaţie, control de col uterin, modificări ale mucoasei etc.). Vagino-rectal. Care se referă atît la vagin, cît şi la rect: fistulă vagino-rectală sau recto-vaginală etc.
 Vagino-uretral. Care se referă la vagin şi la uretră în acelaşi
 VAd
 689
     timp: fistulă vagino-uretrală 640 etc.
     Vagotomie. Operaţia de secţionare a vagului, cu scop experimental sau terapeutic. Vagotonie. Stare de excitaţie vagală,
     Vagotonină. Hormon pancreatic ce stimulează vagul, glico— geneza etc.
     Valdarno. Rasă de găini italiană, cu penajul negru cu reflexe metalice, conformaţie asemănătoare cu a rasei Livomeze, urechiuşe albe, cioc şi picioare de culoare închisă. Este bună ouătoare şi relativ precoce. Valdostana. Rasă de taurine răspîndită în Piemont, caracterizată prin cap proporţionat, cu coame uşor curbate înainte şi în sus, trunchi lung şi cilindric, membre robuste, mamele voluminoase. Se cunosc două varietăţi de culoare: bălţată cu roşu şi bălţată cu negru. Este apreciată pentru producţia de lapte (în special varietatea bălţată cu roşu) şi pentru cea de carne. Valinâ. Aminoacid esenţial, cu rol imoorfcant în alimentaţia animalelor, în activitatea sistemului nervos şi în menţinerea tonusului muscular.
     Vallesana, sin. capra cu gît negru. Rasă de cat>re elveţiană, foarte rustică, adaptată regiunilor alpine mai sărace şi cu climă mai aspră. Are păr lung, roba de culoare albă cu mari bălţături negre care se extind pe cap, pe gît şi pe partea anterioară a trunchiului, pentru care se mai numeşte şi capra cu gît negru.
     Valoare de ameliorare. Valoarea practică a coeficientului de ereditare, reprezentînd produsul dintre diferenţa de selecţie şi coeficientul de ereditate. Valoare de ameliorare generală, sin. capacitate combinativâ generală. Capacitatea pe care o manifestă un animal de a da
 produşi valoroşi, indiferent de partenerii cu care este împere-chiat.
 Valoare de ameliorare specială.
 Capacitatea unui animal de a da produşi mai valoroşi cu anumiţi parteneri de împerechere.
 Valoare globulară. Raportul dintre numărul de eritrocite (hematii) şi încărcătura hemo-globinică, important pentru diagnosticul anemiilor.
 Valoarea nutritivă a furajelor, însuşirea unui furaj sau a unei raţii furajere de a satisface cerinţele de substanţe nutritive ale organismului animal. Se stabileşte pe baza conţinutului în unităţi nutritive, proteină digestibilă, vitamine şi săruri minerale.
 Valvular. în legătură cu valvu-lele: sufluri valvulare, vicii valvulare etc.
 Valvulă. Termen folosit pentru definirea oricărei cute din interiorul viscerelor, vaselor, organelor cavitare sau tubulare, în general fiind aşezată la nivelul orificiilor şi împiedicînd refularea conţinutului: valvule cardiace (bi- sau tricuspidă), valvula ileo-cecală etc. Valvulopatie. Boală a valvule-lor endocardice: endocardită, anomalii congenitale, ruptura cordajelor sau valvulelor, tumori, chişti etc.
 Var. Rasă europeană de viermi de mătase, cu gogoşile de culoare galbenă, centurate. Variaţie. Schimbare alunei însuşiri morfologice, fiziologice, biochimice, ecologice etc. care apare la indivizii animali sau vegetali. Este un mijloc de realizare a variabilităţii. Din punct de vedere genetic, variaţiile pot fi neereditare, dobîn-dite de un individ, însă fără să se transmită şi urmaşilor, şi ereditare.
  Variabilitate. Proprietatea fiinţelor vii de a-şi schimba sub influenţa mediului şi a eredităţii, a factorilor externi şi interni, însuşirile lor morfologice, fiziologice, biochimice, ecologice etc., de a se deosebi unele de altele. Variabilitatea este contrariul eredităţii şi datorită ei, în natura vie nu există două fiinţe sau două organe perfect identice.
  Variabilitatea eredităţii. Termen general sub care se defines cmo-dificările filogenetice ale organismelor, dependente şi reflectate în baza ereditară.
  Variola ecvină canadiană, v. Dermatita pustuloasă a calului. Variola ecvină engleză, v. Dermatita pustuloasă a calului. Variola porumbeilor. Boală eruptivă, infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, produsă de un virus diferit de al variolei găinilor, manifestată printr-o formă difteroidă (inflamaţie crupală naso-buco-oculo-sinu-sală etc.) şi o formă cutanată (variolică), în general mai frecventă şi caracterizată prin apariţia de veziculo-pustule cutanate etc.
-  Variolă aviară, sin. epitelioma
  - contagioasă a păsărilor. Boală infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, virotică, întîlnită mai ales la galinacee, adesea cîşti-gînd caracter epizootie, manifestată printr-un catar buco-naso-ocular, apariţia de false membrane albe-gălbui (forma difteroidă) şi erupţii cutanate (forma cutanată), de veziculo-noduli, mai frecvenţi în zonele cu pene mici.
  Variolă bovină, sin. Cow-pox. Boală cu caracter eruptiv, infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, produsă de virusul vaccinai şi manifestată clinic prin apariţia de veziculo-pustule dispersate în special pe mamelon, febră, tulburări diverse etc.
Variolă caprină. Boală infec- var ţioasă, contagioasă, inoculabi- (jJJ lă, virotică, manifestată prin apariţia de veziculo-pustule crustizate, la detaşarea crustelor veziculo-pustula cîştigînd un aspect de pioneză.
Variolă ecvină. v. Horse-pox. Variolă ovină, sin. Clavelee (lat. clavus: cui). Boală infecţioasă, contagioasă, inoculabilă, cu caracter eruptiv, produsă de un virus filtrabil deosebit de virusul vaccinai şi manifestată printr-o erupţie butonoasă, ve-ziculo-pustuloasă, dispersată pe diverse regiuni ale corpului. Variolă porcină. Boală eruptivă, infecţioasă, contagioasă şi inoculabilă, produsă atît de virusul vaccinai, cît şi de alt virus distinct şi diferit serologic, specific porcului, ambele virusuri provocînd aceleaşi erupţii papulo-pustuloase etc.
Variolizare. Metodă utilizată înainte de a se prepara vaccinul jennerian şi constînd din contaminarea voită cu un virus spre a provoca o forma benignă de variolă, contaminarea făcîn-du-se în acest fel cu scopul pre-întîmpinării apariţiei unei forme mai grave de variolă.
Varlolic. Care se referă la variolă: vaccin variolic etc.
Vas (sa gvin). Conductor organic prin care circulă sîngele, distingîndu-se artere, capilare, vene şi limfatice, avînd structură variată, în general pereţii fiind formaţi dintr-un endoteliu vascular (intima), peste care,
—   în funcţie de dimensiunile şi categoria vasului — se suprapune o medie (musculo-elas-tică) şi o adventice (conjunctivă) .
Varmic. Linia principală a trăpaşului Orlov, caracterizată prin masivitate şi viteză pe distanţe scurte.
Varză ’ furajeră (lat. Bras sica rapa esculenta). Plantă bienală
— Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
VAS din familia cruciferelor, cu frun-ze cărnoase, crescute sub formă de rozetă şi cu tulpini înalte de 60—120 cm. Unele varietăţi sînt foarte productive, cultivîn-du-se pentru furajarea animalelor.
      Vascular. Care se referă la vasele de sînge (pat vascular, criză vasculară) sau care aparţine acestora (lumen vascular, perete vascular etc.).
      Vascularită. Termen general utilizat pentru definirea inflama-ţiei unui vas, indiferent de categoria vasului.
      Vascularizaţie. 1 — Termen folosit pentru definirea apariţiei de neovase în masa unui ţesut.
      2 — Ansamblul vaselor dintr-un teritoriu sau organ. Vasoconstricţie. Micşorarea diametrului unui vas sangvin, în urma unei excitaţii nervoase sau lyiimorale.
      Vasomotor. Care se referă la dinamica peretelui vascular, avînd capacitatea de a dilata sau micşora lumenul vaselor: nervi vasomotori etc. Vasoperif, sin. Carbachol, Len-tin, Doryl, Carbocolină. Produs parasimpaticomimetic pe baza unui ester carbamic al colinei (derivatul clorat), utilizat pentru acţiunea ruminatorie, purgativă şi vomitivă. Vasopresină. Hormon posthipo-fizar care provoacă creşterea presiunii sangvine din vase şi vasoconstricţie periferică. Vasotrîpsie. Metodă de hemo-stază, constînd din strivirea vaselor cu ajutorul unei pense, ecrasor etc.
—Văduvită (lat. Leuciscus idus). Peşte teleostean din familia ( ciprinidelor, cii capul de circa 35 cm lungime, comprimat lateral, acoperit cu solzi mici. Trăieşte în Dunăre, în bălţile şi cursul inferior al afluenţilor ei mari, precum şi în restul Euro-
 pei şi în Asia. Se pescuieşte în cantităţi importante. Vector. Transportator al unui agent infecţios: apă, alimente, animale, om etc. Vedette-I.N.R.A. Tip de găină de carne, recent creat prin diferite combinaţii genetice şi prin selecţie în Franţa, cu greutatea corporală medie şi cu deosebite aptitudini productive. O varietate nouă a acestui tip de găină este Vedette-I.N.R.A. leger, cu însuşiri productive superioare.
 Vegetant. Care prezintă vegetaţii, respectiv proliferări cu caracter pediculat sau filiform. Vegetativ (sistem nervos-). Parte a sistemului nervos care reglează funcţiile organice, homeosta-zia etc.
 Vegetaţie. Termen ambiguu, definind proliferările tisulare cu caracter pediculat sau filiform.
 Vehiculant (component-). Termen care defineşte elementul lichid care circulă în interiorul vaselor şi în spaţiile intercelu-lare.
 Velutos. Cu aspect catifelat. Velutos (ţesut-). Termen sub care se defineşte porţiunea membranei cheratogene care corespunde tălpii, furcuţelor şi unei părţi din bare.
 Vena azigos. Venă ce colectează sîngele de pe plafonul cavităţii toracice, începînd din regiunea sublombară, de unde traversează diafragma, pentru a se deschide în sinusul coronar la rumegătoare şi în vena cavă cranială sau chiar în atriul drept la cal etc.
 Vena cavă caudală. Principala venă terminală care colectează sîngele de la membrele posterioare şi organele cavităţii abdominale, pentru a se vărsa în atriul drept.
  Vena cavă cranială. Venă terminală, colectînd sîngele din regiunile toracală, gît, membre anterioare şi cap, pentru a se deschide în atriul drept.
—Vena jugulară. Vasul venos principal de descărcare a sîngelui din regiunea cefalică. Rezultată din unirea venei temporale superficiale cu vena ma-xilară externă şi primind pe traiect afluenţi (v. maseterină aborala, ramuri tiroidiene, eso-fagiane etc.), ocupă jgheabul jugular, la intrarea în cavitatea toracică confluînd cu simetrica şi cu venele axilare, dînd naştere confluentului jugular (care marchează originea venei cave craniale); la taurine şi suine se distinge o venă jugulară superficială şi alta profundă.
  Vena mezenterică. Una din rădăcinile venei porte, reprezentînd vasul care colectează sîngele de la intestinul subţire şi o parte din colon (la rumegătoare de la întreg intestinul). Vena portă. Foarte voluminos vas venos, dar şi foarte scurt, reprezentînd vasul funcţional al ficatului, rezultînd din
  2 rădăcini la rumegătoare (v. mezenterică şi v. splenică) sau din trei rădăcini, la cabaline, suine şi carnivore (adăugîndu-se o venă mezenterică mică). După primirea afluenţilor gastrici, ajunge la hilul hepatic, pătrunzînd în ficat unde se ramifică într-o serie de vene subh patice, apoi v. intrahepa-tice din ce în ce mai fine, în cele din urmă capilarizîndu-se într-un sistem port (veno-ve-nos), din care se reconstituie apoi venele suprahepatice, care se varsă î>. v. cavă caud u.l, la trecerea acesteia prin orificiul cav al diafragmei.
  Vena safenă mare. Venă sub-cutană a membrului pelvin, colectînd sîngele de la regiunea
 metatarsiană prin două rădâ- Ven cini şi terminîndu-se prin con- §43” fluare cu vena femurală, în regiunea coapsei.
 Vena safenă mică. Foarte dezvoltată la carnivore (fiind folosită pentru injectarea intrave-noasă a unor substanţe), colectează sîngele din regiunea auto-podială, trece pe faţa laterală a jaretului şi se varsă în v. femurală caudală.
 Vena subcutanată abdominală. Foarte dezvoltată la rumegătoare (în ea descărcîndu-se venele mamare bazale), este situată subcutan în regiunea ventrală infero-laterală, prezentînd
 o serie de flexuozităţi pe suprafaţa tunicii abdominale, pentru ca, ajunsă la nivelul apen-dicelui xifoidian, să pătrundă în cavitatea toracică (cisterna laptelui), confluînd cu v. toracică internă.
 Venă. Conductor vascular prin care sîngele circulă spre cord, indiferent de calitatea sîngelui (prin venele pulmonare circu-lînd sînge oxigenat, de pildă), distingîndu-se vene propriu-zise (cu peretele format din trei straturi, media fiind în general neelastică şi subţire, turtindu-se cu uşurinţă) şi vene limfatice (cu peretele subţire şi cu intima accidentată de valvule).
 Venena. Substanţe toxice înscrise în tabelul A al farma-copeii, pentru care există obligativitatea de a se păstra sub cheie, în dulap special, în ambalajele marcate cu etichete negre, scrise cu alb.
 Ventilaţie. Eliminarea aerului viciat din adăposturile de animale şi înlocuirea lui cu aer proaspăt. Poate fi naturală sau artificială, ultima făcîndu-se cu ajutorul diferitelor instalaţii de ventilaţie (ventilatoare etc.). Ventilaţie pulmonară. Mecanism prin care se întreţine puritatea
41*
VBN aerului în pulmon. Termenul
ky. defineşte, de fapt, doar inspiraţia şi expiraţia, fără a lua-n considerare procesele de schimb alveolar.
     Ventral (lat. ventrum: pîntece).
     1  — Care aparţine zonei abdominale sau este orientat spre această zonă. 2 — Care se găseşte sub planul frontal al corpului.
_____Ventricul (lat. ventriculus: mic
     pîntece). Termen utilizat pentru definirea cavităţilor din interiorul unor organe: ventricul, cardiac, ventricul cerebral etc. Ventricul (cardiac). Termen utilizat pentru definirea cavităţilor din etajul inferior al cordului, distingîndu-se un ventricul -stîng, din care sîngele este împins în aortă, şi un ventricul drept, din care sîngele este împins în artera pulmonară, fiecare ventricul avînd pe pla-_ fon cîte două orificii, dintre oare unul serveşte la comunicarea cu atriul de deasupra lui (orificiul atrio-ventricular drept prezentînd o valvulă tricuspidă, şi orificiul atrioventricular stîng o valvulă bicuspidă sau mitrală), celălalt stabilind comunicarea cu aorta (ventriculul stîng) sau cu artera pulmonară (ventriculul drept), fiecare prezentînd cîte 3 valvule sigmoide. Ventricul (cerebral). Termen definind cavităţile săpate în encefal, distingîndu-se doiven-triculi laterali (săpaţi în emisferele cerebrale şi comunicînd între ei prin deschiderea anterioară fiecare avînd plafonul corespunzînd corpului calos şi podeaua formată din două jumătăţi, jumătatea antero-late-nilă corespunzînd nucleului mtraventricular al corpilor ’ striaţi, iar jumătatea postero-medială hipocampului); un ventricul al III-lea (cu aspect de canal inelar cuprins în dien-
 cefal şi comunicînd cu ventri-culii laterali prin deschiderea comună anterioară şi cu apeductul silvian înapoi, în partea inferioară avînd un infundibul hipofizar, iar în partea supero-caudală un infundibul epifizar); şi un ventricul al IV-lea (situat sub cerebel, deasupra bulbului şi punţii), avînd plafonul format din vălul medular anterior, cerebel şi vălul medular posterior, iar podeaua formată de fosa romboidală. Ventriculul al IV-lea comunică spre înainte cu apeductul lui Sylvius, iar înapoi cu canalul ependimar. Ventricul succenturiat. Stomacul glandular la păsări.
 "Ventricular. Care se refera la ventriculi: plafon ventricular, cavităţi ventriculare etc. Ventriculită. Inflamaţia stomacului glandular la păsări.
 -'Ventroscopie, sin. peritoneosco-pie. Examenul vizual (direct sau cu ajutorul unui instrument adecvat) al interiorului cavităţii abdominale (peritoneale). Veratrină (lat. Veratrinum). 1
 —  Amestec de alcaloizi de origine vegetală, cu efect vomitiv, ruminatoriu, convulsivant etc.
 2  — Alcaloid, care se găseşte în rizomul şi rădăcinile de şti-rigoaie (Veratrum). Produce fenomene de intoxicaţie la animalele care consumă această plantă.
 Verheyen (stele-). Desen stelat vizibil pe suprafaţa rinichiului (mai ales la carnivore), rezultat din convergenţa venelor sub-capsulare.
 Verjă (fr. verge: penis). Barbarism folosit în locul termenului corect de penis (la animalele mari).
 JVermiîug. Substanţă care are proprietatea de a forţa eliminarea viermilor din intestin. A nu se confunda cu antihelmin-ticele care omoară viermii, faci-litînd eliminarea.
 Vermis. Lobul median al cerebelului, la rîndul lui format din lobulii: ligula, lobul central, lobul ascendent, culmen, declive, tuberculul vermisului, piramida, uvula şi nodulus. Vernal. Soi de lucernă creat şi cultivat în S.U.A., cu capacitate mare de producţie şi rezistent la iernat.
 Veronal, v. Barbital.
 Versiune (lat. vertere: a răsuci). Schimbarea poziţiei fătului prin învîrtire, în scopul uşurării fătării sau extracţiei.
 Vertebral. Care are contingenţa, se referă sau aparţine vertebrelor: canal vertebral, coloană vertebrală etc.
 Vertebrala (lat. A. vertebralis). Colaterală a arterei subclavicu-lare cu origine variată. La taurine ia naştere printr-un trunchi comun cu a. cervicală profundă, cu a. transversă a gîtului şi cu a. intercostală supremă, fiind adesea definită sub denumirea de trunchiul costo-cervico-ver-tebral. A. vertebrală străbate găurile transverse ale vertebrelor cervicale, emiţînd ramuri musculare şi spinale şi anasto-mozîndu-se cu unele terminale ale occipitalei în regiunea cefei. Vertebrate. încrengătură de animale cordate, cu simetrie bilaterală aproape perfectă, cu corpul diferenţiat în cap, trunchi şi coadă. Sînt animale cu alcătuirea cea mai complexă şi se împart în următoarele clase: ciclostomi, peşti, batracieni, reptile, păsări şi mamifere. Vertebrat. 1 — Care posedă coloană vertebrală. 2 — Categorie de animale caracterizate prin prezenţa coloanei vertebrale.
 Vertebră. Piesă componentă a coloanei vertebrale, distingîndu-se: vertebre cervicale (7), dorsale sau toracale (12—18 lombare (5—6), sacrale (3—5), sudate) şi caudale, fiecare ver-,
 tebră avînd un corp şi un arc, pe arc prezentînd apofize (spi-noasă, transverse, articulare, mamilare, accesorii), aspectul apofizelor variind în funcţie de categoria vertebrei şi de specia de la care provine.
 Vertij (lat. vertigo). Manifestare de ataxie sau astazie, cu clătinare în mers ce sugerează că animalul ar avea senzaţia mişcării (învîrtirii) obiectelor din jur, în encefalopatii s.a.
 Vertij de iarbă, v. Tetania de iarbă.
 Verucos (fr. verrus: neg). Cu aspect neregulat, părînd presărat cu negi.
 Verucozitate. Varietate de papi-lom cu suprafaţa neregulată, relativ cheratinizată şi apărînd în grup.
 Vestibular (sindrom-). Manifestări dependente de afecţiunile ramurii vestibulare a statoacus-ticului: ataxie, cu proba lui Romberg pozitivă, întovărăşită eventual de alte semne ale diferitelor boli auriculare. Veterinar (lat. veterina: animal; veterinarium: care se referă la animale, de animale). A nu se confunda cu medicul veterinar: anatomie veterinară, dispensar veterinar, agent veterinar. Vezical. Care se raportează la vezica urinară: catar vezical etc.
 Vezicali caudali (lat. Aa. vezi-cales caudales). în general dublată sau reprezentată prin ramuri multiple, şi distribuită polului caudal al vezicii urinare, a. vezicală caudală ia naştere din a. hemoroidală mijlocie, împreună cu uterină caudală (ia cabaline) sau se izolează din a. uretro-genitală (taurine, suine), eventual din a. uterină caudală (carnivore).
 Vezicală craniali (lat. A .vesicalis cranialis). Arteriolă distribuită polului cranial al vezicii urinare, cu origine variată: la
42 — Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară
VEZ taurine şi suine apare ca o ter-minală a a. ombilicale, la cabaline ca o colaterală a aceleiaşi artere, la carnivore putîndu-se detaşa atît din a. uterină mijlocie, cît şi din a. uretericâ. Vezică. Rezervor organic mus-culo-membranos în care se acumulează un produs organic, ce urmează a fi eliminat.
     Vezică biliară, sin. colecist. Formaţiune veziculară, ataşată canalului cisto-hepatic, în care se acumulează bila produsă de ficat (lipseşte la cal, căprioară, porumbel etc.).
     Vezică urinară. Rezervor organic în care se acumulează urina între două micţiuni, prezentînd un corp, pe a cărei faţă dorsală se deschid ureterele, şi un gît continuat cu uretra.
     Vezicătoare. Formă farmaceutică cu aspect de ungvent, cuprinzînd într-un excipient gras
     o  substanţă activă (cantaridă, biiodură de mercur, iod etc.) capabilă să provoace o intensă iritaţie veziculoasă. Vezico-pustulă. Veziculă cu conţinut care suferă o transformare purulentă.
     Vezicular, sin. veziculos. în legătură cu veziculele (alveolele) pulmonare (raluri vezicu-lare sau alveolare, murmur vezicular) sau cu vezicule de alt ordin (lichid vezicular, sto-matită veziculoasă etc.). Veziculă. Leziune cutanată, localizată mai frecvent la epi-derm, pe care-1 denivelează, datorită exsudatului acumulat între straturile celulare. Veziculizaţie. 1 — Procesul formării de vezicule. 2 — Erupţie ’ veziculoasă.
     Vezigon. Deformare fluctuantă produsă de hidropizia articulară (hidrartroză) sau tendi-noasă a jaretului sau genunchiului.
 Viatka. Rasă de oi cu lînă fină, de tip morfo-productiv mixt, de lînă şi carne, formată în U.R.S.S., prin încrucişarea oilor locale de Nolinsk cu berbeci Merinos precoce şiRambouillet. Are o constituţie robustă, este rezistentă şi are prolificitate ridicată.
 Vi brio. Gen ce cuprinde bacterii în formă de virgulă. Vibrion, v. Spiril.
 Vibrioză. Boală infecto-conta-gioasă veneriană a rumegătoarelor, produsă de Vibrio foetus, manifestată prin avort, sterilitate etc.
 Vich. Rasă locală de porci, rustică, cu aptitudini mixte, formată şi crescută în nordul Spaniei.
 Viciu, sin. defect. în mod obişnuit se face distincţie între viciu şi tară, viciul raportîn-du-se la „psihicul" animalului: retivitatea este un viciu, exo-stoza tarsiană este o tară etc. Viciu redhibitoriu. Viciu ascuns, care nu poate fi observat decît după un timp, deşi existenţa lui anterioară nu poate fi obişnuit pusă la îndoială. Viciile redhibitorii sînt specificate în legislaţie şi, în caz de tranzacţii comerciale, implică anularea vînzării.
 Vida (a-) (fr. vider: a goli), Barbarism folosit pentru a indica acţiunea de golire a unui organ cavitar (vidarea vezicii) sau cavităţi organice neofor-mate (vidarea abcesului). Vidian (nervul-) v, canalului pterigoidian (nervul-).
 Vidian (scizură-, canal-). 1- Şen-ţuitură, continuată cu un fin canal, ambele situate pe faţa ventrală a sfenoidului. 2 — Termen echivalent: scizura şi canalul nervului pterigoidian. Vidra (lat. Lutra-lutra). Specie de mamifer carnivor semiacva-tic, din familia mustelidelor, cu corpul lung de 120 cm, aoc-
 perit cu blană deasă, de culoare castanie-roşcată. Are pavilionul urechii mic şi rotunjit şi membrane interdigitale bine dezvoltate. în ţara noastră este răspîndită pe lîngă lacuri şi pe văile rîurilor mari, în bălţile şi Delta Dunării etc.
Vienezi scurţi. Rasă de porumbei, din grupa raselor de ornament. Sînt unii din cei mai mici porumbei, cu picioarele scurte, capul aproape sferic, cu ciocul foarte scurt, crescuţi în scop decorativ.
Vienez. Rasă de porumbei de ornament.
Vilozitate (lat. villus: tufă de păr). Termen utilizat pentru definirea tuturor formaţiunilor organice fine, alungite, cu aspect de fir de păr, care se găsesc pe suprafaţa unei mucoase (vilozităţi intestinale, vilozităţi uterine), a unei pseudo-seroase (vilozităţi sinoviale) etc. Vilozităţi arahnoidiane. Zone de aderenţă între arahnoidă şi dura mater.
Vilozităţi coroidlane. Cute componente ale plexurilor coroide. Vilozităţi intestinale. Denivelări fine, filiforme, ale mucoasei intestinale, cu rol în absorbţie, centrate pe un chilifer capilar.
Vierme de mătase. Larva fluturelui de mătase, fluturele reprezentînd o specie domestică de insecte din ordinul Lepidop-tera, familia Bombycide, cu metamorfoză completă (ou, larvă, crisalidă şi fluture), crescută pentru obţinerea gogoşilor de mătase. Se hrăneşte cu frunze de dud.
Vierminoză. Termen general folosit pentru definirea oricărei boli provocate de viermi, indiferent de categoria şi localizarea lor.
Viril (lat. vir: bărbat). Care prezintă toate caracterele masculului, bine conturate.
Virilism. Starea unei femele VIR care prezintă comportament, T7T organe sau în general caractere de mascul.
Virilitate. Caracteristica masculului.
Virion. Particulă complexă, rezultată din unirea acizilor nucleici virali cu alte componente ale virusurilor, în măsură să infecteze o celulă sensibilă; este deci un virus complet, matur, cu toate proprietăţile morfofuncţionale corespunzătoare (patogenitate, particularităţi chimice, serologice etc.). Viroză. Boală infecţioasă produsă de un virus.
Virulent. Caracterizat prin virulenţă.
Virulenţă. Calitatea unei specii microbiene de a produce îmbolnăvirea organismului gazdei. Virulicid. Care distruge virusurile.
Virus, sin. virus filtrabil, ultravirus, infravirus, inframicrob.
1 — Individualitate caracterizată sub raport morfologic prin anumit tip de acid nucleic, iar funcţional, prin reproducţie imprimată de materialul genetic, respectiv creşterea şi multiplicarea prin sciziparitate, prin lipsa de enzime metabolice, infecţiozitate, patogenitate potenţială ş.a. Particula de virus poate fi ovoidă, filamentoasă sau spermatozoidiformă, avînd obişnuit dimensiuni cuprinse între 10—300 milimicroni.
Prin lipsa fermenţilor metabolici, particulele virale sînt obligator parazite, multiplicîndu-se numai în celula vie. Fiecare specie de virus are compoziţie chimică şi antigenică proprie, alături de specificitate patoge-netică. în funcţie de gazdele pe care parazitează, virusurile pot fi zootrope, fitotrope şi bac-teriotrope. 2 — Pînă spre sfîrşitul secolului trecut, termenul de virus era utilizat pentru a
42*
yib desena diferiţi agenţi patogeni g4g de origine biologică [veninuri, toxine, vegetale etc.), însă mai cu seamă microbii, în general. Virus complet sau matur, v. Virion.
     Virus orfelin, v. Enterovirus. Virus vegetativ. Forma neinfec-ţioasă, din faza de multiplicare intracelulară, a virusurilor (eclipsa).
     Vis a tergo (lat. vis: forţă, a tergo: de la spate). Expresie latină folosită ca atare pentru a indica impulsiunea sau presiunea continuă pe care cordul o exercită asupra masei sangvine conţinută în artere şi capilare, datorită căreia sîngele este împins din artere în capilare, din acestea în vene şi înapoi spre cord.
     Viscer (lat. viscera: măruntaie). Organ care îndeplineşte funcţia de nutriţie (viscer: a se nutri), în sensul cel mai larg, termenul este folosit pentru denumirea tuturor organelor situate în cavităţile splanch,nice. Visceral. Care aparţine viscerelor (cavitate viscerală) sau se referă la viscere (durere viscerală) .
     Vis£. Rasă de gîşte, ce se creşte în Belgia, cu greutatea corporală sub 5 kg.
     Vissana. Rasă de oi italienească, aparţinînd grupului de rase apenice.
     Vitagen (complex-). Denumire utilizată pentru definirea unor substanţe asemănătoare vitaminelor, care, în cantităţi mici, sînt indispensabile vieţii, dar
     —  spre deosebire de vitamine
     —  sînt şi furnizoare de energie. Vitamealo, v. Premix vitamino-mineral.
     Vitamină (lat. vita:       viaţă).
     Denumire conferită substanţelor (iniţial nedefinite chimic) indispensabile vieţii în doze infinitesimale, fără a fi furni-
zoare de energie, dar facilitînd metabolismul, creşterea, rezistenţa la anumite boli etc. Absenţa vitaminelor provoacă tulburări grave carenţiale. Se disting vitamine hidrosolubile (B., B2, B#, B12, C, PP, R, acidul folie, acidul paraminobenzoic, mezoinozitolul, colina), şi lipo-solubile (A, D, E, K). Vitaminizare. 1 — Producerea de vitamine sau mărirea cantităţii de vitamine dintr-un substrat alimentar. 2 — Administrarea de vitamine (vitaminizare profilactică etc.). Vitaminoză. Denumire generală acordată bolilor provocate de vitamine, indiferent că este vorba de un exces sau de o carenţă.
Vitaminoterapie. Terapeutica bazată pe utilizarea vitaminelor.
Vitaurom. Produs furajer complex (aureociclină, vitamină B12 microelemente minerale etc.), utilizat profilactic ca antiin-fecţios şi pentru stimularea creşterii la tineretul suin şi aviar. Vitelin. Care aparţine vitelu-sului sau se raportează la el: sac vitelin etc.
Vitelus (lat. vitellus: gălbenuş de ou). Termen definitoriu pentru substanţele de rezervă din ovulă, distingîndu-se un vitelus nutritiv şi altul formator. Viteză de sedimentare. Gradul de depunere, în timp, a elementelor figurate suspendate într-un mediu lichid: viteza de sedimentare a hematiilor, a particulelor din conţinutul ruminal etc.
Vitiligo. Pată pigmentară pe suprafaţa corpului, limitată de obicei de o lizieră depigmen-tată.
Vitolin, sin. Tetranol. Preparat antifasciolitic, pe bază de te-traclorură de carbon.
 Vitoria. Rasă locală de porci, rustică, cu constituţie robustă, cu aptitudini mixte crescută în nordul Spaniei.
 Vitros (lat. vitreus: de sticlă, ca sticla). Care are aspect sticlos.
 Vitros (corp-). Complex organic cu aspect caracteristic, care umple camera interioară a bulbului ocular, conţinînd în componenţa lui, în fluid apos, săruri, urme de proteină, mucine, eventual cristale de colesterină etc. Vittzullerasse, v. Fjăll.
 Vituler (lat. vitelus: viţel). Care are contingenţe imediate cu viţelul nou-născut: febră vitu-leră etc.
 Viţelar (lat. Anthoxanthum odo-ratum). Plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina înaltă de circa 50 cm şi cu miros caracteristic de cumarină.- Creşte prin pajişti, poieni, pînă în regiunea subalpină şi înfloreşte în lunile mai şi iunie.
 Viza (lat. Acipenser nudiven-tris). Specie de peşte din familia acipenseridelor, cu corpul lung de 40 — 50 cm, cu botul scurt, conic şi rotunjit. în ţara noastră se găseşte în Dunăre, mai ales în amonte. Are o came foarte apreciată.
 Vizon (lat. Mustela vison, Lu-treola vison). Mamifer carnivor din familia Mustelide, care trăieşte sălbatic în America de Nord (Labrador, Quebec, Alas-ka) şi în număr redus în Europa Orientală. Trăieşte în jurai apelor şi se hrăneşte cu peşte şi animale acvatice. în unele ţări, în special în Statele Unite, se creşte după anumite metode şi s-au creat noi rase şi varietăţi căutate pentru culoarea, desimea şi fineţea pielicelelor: Sil-ver blue Mink, White Mink, Blue Royal, Kohinur Mink, Blue Frost Mink, Royal Pastel Mink etc.
 Vizon de Alasca, v. Alaska VQL Mink.                              040
 Vizon Kenai, v. Kenai Mink. Vizon oriental, v. Eastem Mink. Vînăt. Culoare compusă, binară, formată din amestec de peri albi şi negri în diferite proporţii. Poate fi vînăt obişnuit, deschis, închis, rotat, roşcat, păstrăviu, muscat, argintiu etc. Voiajori de Anv£rs. Rasă de porumbei de zbor de distanţă şi orientare, creată prin încrucişări complexe, selecţie şi antrenament metodic.
 Voiajori de Ligge. Rasă de porumbei de zbor de distanţă şi orientare, creată prin încrucişări complexe, rezistent, cu bună dezvoltare corporală.
 Viadimir. Rasă de cai ce se creşte în U.R.S.S., formată dintr-un amestec complex de diferite rase grele, trăpaşi şi cai locali. Are talie înaltă, greutate mare, musculatură dezvoltată, constituţie robustă, aplomburi bune, cu aptitudini pentru tracţiune grea şi mers rapid.
 Volar lateral (nervul-). Continuare a nervului ulnar în regiunea autopodiului, emiţînd pe traiect n. volar profund, după ce primeşte o anastomoză de întărire de la n. median.
 Volar medial (nervul-). Continuarea nervului median în regiunea metapoidală.
 Volar profund (nervul-). Colaterală a nervului volar lateral în treimea superioară a metapo-diului, distribuită interososului median.
 Voiemie. Volumul total de sînge (normovolemie, hipervolemie, hipovolemie).
 Voloc. Plasă de pescuit lungă, întinsă la cele două capete pe cîte un suport de lemn, cu care este trasă prin apă şi mai ales pe fundul apei. Este folosit pentru pescuitul în rîuri şi în bălţi de mică adîncime.
VOL Volvulus. Termen definitoriu
(J5Q pentru torsiunea unui organ în jurul axului propriu sau a ligamentului de suspensie.
     Vomer. Os impar situat deasupra bolţii palatine, prezentînd caudal o parte lăţită (aripile vomerului) şi spre înainte un corp alungit, canelat dorsal, dînd suport septumului nasal. Vomică. Jetaj abundent şi intermitent, pretînd la confuzie cu vomitarea; mai frecventă, este vomica purulenta de natură respiratorie (colecţii ale cavităţilor paranazale, caverne pulmonare etc.). foarte rară cea retro-diafragmatică (vidarea unui abces hepatic prin bronhii etc.).-Vomitare (lat. vomitus, emesis), sin. emeză. Eliminarea conţinutului din compartimentele gastrice la exterior pe gură şi pe căile respiratorii anterioare, întovărăşită de oprirea respiraţiei, contracţii convulsive ale abdomenului şi capului etc.; obişnuit este reflexă (gastrite etc.), rareori centrală (injecţii de apomorfină etc.). Vomitarea falsă (aparentă, esofagiană, pse-udovomitarea) presupune eliminarea de conţinut din esofag (obstrucţii etc.) sau din guşă (ingluvită etc.); a nu se confunda cu rejecţia, la rumegătoare sau cu regurgitarea nutritivă de la unele păsări. Vomitat. Conţinutul eliminat prin vomitare: vomitat alimentar, gleros, hemoragie etc.
_— Vomitiv. Substanţă ce declanşează vomitarea (emetic, apomorfină etc.).
 Vomituriţie (lat. vomiturire: a avea tendinţă de vomitare). Manifestări identice celor ce întovărăşesc vomitarea, fără eliminare de conţinut vomitat. Voronej. Rasă de cai ce se creşte în U.R.S.S., provenind din vechea rasă bitiugă. Se caracterizează prin putere de tracţiune, prin mers vioi şi sobrietate. E mai uşor decît calul de Vladi-mir.
 Vulpe argintie. Specie de vulpe cu blana neagra, înspicată argintiu . A fost obţinută pe calea selecţiei, din specia Vulpes ful-vus din Canada, Se creşte în captivitate, pentru blană. Vulpe de mare (lat. Raja cla-vata). Peşte din familia raidelor, lung de 0,70—1,5 m, cu greutatea de 5—8 kg, cu corpul puternic turtit şi lăţit dorso-ventral, de formă rombică, acoperit cu plăci osoase prevăzute cu cîte un spin. Trăieşte în Marea Neagră pînă la adînci-mea de 25—45 m. Din ficat se extrage vitamina A şi un ulei folosit în industrie.
 Vulvă. Porţiunea terminală a aparatului genital femei, reprezentînd deschiderea acestuia la exterior, delimitată de două cute (buzele vulvei), reunite prin comisurei, la nivelul şi înaintea comisurei ventrale gă-sindu-se clitorisul, iar în grosimea peretelui vulvar, muşchiul constrictor al vulvei (corespondent bulbocavernosului penisului de la mascul) şi doi muşchi inschiocavemoşi reduşi. Vulvită. Inflamaţia vulvei.
Walleriană (degenerescenţă-).
Modificare trofică suferită de porţiunea poriferică a unui nerv secţionat, despărţită de centrul său trofic.
Wanganella, sin. Peppin. Unul dintre cele mai importante tipuri de oi din rasa Merinos Australian.
Wharton (canal-). Canalul ex-cretor al glandei submandibulare, care se deschide sub porţiunea liberă a limbii, în apropierea plicilor sublinguale. Wharton (gelatină-). Ţesutul conjunctiv embrionar-mucos al cordonului testicular.           3
Wălder-Vieh. Rasă de taurine din R.F. a Germaniei, cu talia de 128 cm şi greutatea corporală de 500 kg, caracterizată prin rezistenţă, longevitate şi fertilitate. Dă o producţie bună de lapte, cu procent mare de grăsime.
Weber (sindromul lui-), sin. hemiplegia alternă anterioară.
Hemiplegie alternă (paralizia pleoapei superioare, midriază, strabism divergent şi exoftalmie de aceeaşi parte cu leziunea; hemiplegia trunchiului şi extremităţilor de partea opusă), determinată de leziunile ventrale ale pedunculului cerebral. Weichbrodt (proba lui-). Probă pentru evidenţierea globulino-rahiei.
Weil (boala Iui-), v. Leptospiroza canină.
Weill-Salkowskl (proba lui-).
Probă de evidenţiere a creati-ninuriei.
Welsh Black. Rasă de taurine, cu talie şi greutate redusă şi cu roba neagră. Are două tipuri; unul cu aptitudini pentru came şi altul cu aptitudini pentru lapte.
Welsh Poney, v. Ponei din ţara Galilor.
West-Highland. Rasă de taurine care populează regiunile ----------
muntoase din Scoţia, caracte- 661
                                         WES rizată prin cap relativ scurt, 652 cu coame lungi, cu roba neagră cu pâr lung, des şi încîlcit. Este rustică şi se creşte pentru producţia de lapte.
      Western. Rasă de oi ce se creşte în America de Nord.
      Westphal (semnul Iul-). Abolirea reflexului rotulian în leziunile cordoanelor medulare dorsale (Goli şi Burdach). White-Freslan. Rasă de taurine mult răspîndită în Brazilia, crescută pentru producţia de lapte.
      White Mink. Varietate principală de vizon, ce se creşte în S.U.A., foarte apreciată pentru pelicica sa de culoare albă. Wiers. Rasă de gîşte, ce se creşte în Belgia, cu greutate corporală sub 5 kg.
      Wlnslow (hiatus ). Comunicarea dintre cavitatea peritoneală şi cavitatea epiploică, delimitată de vena portă, vena cavă şi lobului accesoriu al ficatului. Wirshung (canal-). Canalul pancreatic principal, care varsă, în duoden secreţia exocrină a pancreasului.
      Wlltstjire. Rasă de găini, ce se creste în Anglia.
      Wittingau. Rasă de crapi, lipsită de solzi, foarte asemănătoare cu rasa Bohemia.
      Wodabg, v. Puldjafoum.
      Wolf (corp-). Organ embrionar tranzitoriu, cu rol iniţial pro-
babil depurator şi care împreună cu canalele Miiller concură la formarea organelor genitale. Wortnian (os-). Piesă osoasă mică variată ca număr şi ca dimensiuni, plasată în unghiurile de sutură ale unora dintre oasele craniului.
Wrisberg (ansă memorabilă-). Legătura postdafragmatică dintre vagul drept (esofagianul dorsal) şi plexul solar. Wrisberg (ganglion ). Mic ganglion simpatic situat la baza cordului, înapoia cîrjei aortice. Wrisberg (nerv-), sin. n. intermediar. Nerv cranian situat între metencefal şi ganglionul genicu lat, reprezentînd rădăcina senzitivă a intermedio-facialu-lui.
Wiirttemberg, sin. Deutsche veredelte Landschaft. Rasă de oi germană cu talie relativ mare, cap fără coame şi cu profil convex, trunchi bine dezvoltat, membre subţiri, cu o bună. extindere a lînii, foarte rustică, foloseşte bine păşunile sărace. Se creşte pentru producţia de lînă şi came.
Wyandotte. Rasă de găini, cu aptitudini pentru carne şi ouă, cu greutate corporală de 3—4 kg, cu creastă’şi urechiuşe roşii, cu picioare de culoare galbenăr brună-roşietică. Se cunosc mai multe varietăţi, din care cea mai importantă este cea albă.
X (boala-), sin. hipercheratoza bovinelor. Intoxicaţie cu nafta-ieni clorinaţi, caracterizată cli-jiic prin discheratoză.
Xantoderraie. Colorarea în galben a pielii şi mucoaselor datorită unui pigment alimentar {caroten) sau medicamentos (acridină etc.).
Xantom. Neoformaţie de culoare galbenă, datorită abundenţei în celulele componente a unor esteri ai colesterolului.
Xeaodiagnostie. Metodă de diagnostic utilizată în parazitologie şi bazată pe căutarea paraziţilor în gazdele lor intermediare. Xer&zie. Boală a cililor şi firelor de păr, caracterizată prin-fcr-un proces de uscare şi oprire în creştere a firelor de păr. Xerodertnie (gr. xeros: uscat, derma: piele). Afecţiune a pielii
caracterizată prin uscare exagerată şi exfoliere fină.
Xerofagie. Alimentaţie bazată exclusiv pe alimente uscate. Xerotlte (gr. xeros: sec, phiton: plantă). Plante adaptate pentru a trăi în condiţiuni de umiditate redusă, cu rezistenţă mare la secetă. Dintre graminee sînt xerofite: colilia, păiuşul, pirul cristat etc.
Xeroftalmle, sin. xeroză. Uscarea exagerată a conjunctivei şi comeii, însoţită de suspendarea producţiei de lacrimi, urmată de complicaţii comeane.
Xerostomie (gr. xeros: uscat, stoma: gură). Uscarea mucoasei bucale.
Xerozi, v. xeroftalmie.
Xifoid (gr. xifos: spadă, eidos:
asemănător). Care seamănă cu ___________
o spadă: apendice xifoidian 653
xif (cartilaj ataşat la extremitatea 654 caudală a sternului) etc.
      Xifoidian. Care are contingenţe cu apendicele xifoidian. Xifodim. Monstru dublu, cu toracele sudat, avînd 4 membre toracale, dar numai două pelvine.
Xifopag. Monstru rezultat din sudarea a doi indivizi, de la nivelul extremităţii caudale a sternului, pînă la ombilic. Xilină, sin. Xilocaină, Lidocai-nâ, Lignocaină, dimetilatninodi-metilacetanilidâ. Anestezic local.
 Yak (lat. Bos grunniens). Mamifer rumegător bovideu, originar din Tibet, unde se găseşte atît în stare sălbatică cît şi domesticit. Are corpul acoperit cu păr gros şi lung, membre scurte, rezistent şi adaptat la condiţiile locale.
 Yang-Ti. Rasă de oi chinezească, cu pavilionul urechii foarte redus.
 Yarloop. Soi de trifoi, de mare productivitate, cultivat în Australia.
   Yatrea-casein. Combinaţie de Yatren (v. Iodisept) şi cazeină, cu efect stimulant nespecific. Yokohatna. Rasă de găini de ornament, caracterizată prin coadă foarte lungă.
   Yotnesan, sin. Mcmsonil. Preparat salicilamidic antihelmin-tic.
—York. Denumire dată raselor de porci englezeşti de culoare albă (după Comitatul Yorkshi-re, unde s-au format): yorkul mic, yorkul mare şi yorkul mijlociu.
   Yorkstlire, v. Marele alb.
     ZackeI. Rasă de oi de munte ce se creşte în Polonia. Zăngănit metalic. Zgomot de lichid (de picătură) amforizat, determinat mai frecvent de colecţii pio-gazoase pleurale sau pericardice.
     Zărgan (lat. Belone belone). Peşte din familia belonidelor, cu corpul alungit şi cilindric, acoperit cu solzi mici, caduci şi cu fălcile prelungite, mandibula fiind mai lungă decît maxila. în ţara noastră trăieşte pe litoralul Mării Negre subspecia Belone belone luxini, lungă de circa 50 cm şi cu greutatea de aproape 100 g; are oasele colorate în verde ca smarag-dul, datorită unui pigment numit biliverdină.
     Zborul de orientare. Primele zboruri ale albinelor, efectuate pe timp frumos şi călduros, în vederea eliminării escremente-
---- lor şi memorării poziţiei stu-
656 pului.
Zburător de Danzfg. Rasă de porumbei de zbor de înălţime şi durată.
Zburător de Seghedin. Rasă. de porumbei, specializată pentru zbor.
Zburător românesc. Rasă de porumbei specializată pentru zbor.
Zebroid. Hibrid obţinut prin încrucişarea masculului de zebră cu iapa. Are aspect vărgat ca la zebră, însă cu fondul culorii brun, iar dungile mai pronunţate pe cap, gît .şi grebăn. Este rezistent la boli şi intemperii.
Zebu (lat. Bos indicus). Mamifer rumegător, răspîndit în zonele tropicale şi subtropicale din Asia, Africa şi America de Sud, asemănător cu boul, de care diferă în special printr-o cocoaşă musculo-adipoasâ în regiunea grebănului, prin schelet mai fin, salbă mai mare şi prin adaptarea mai bună la condi-
ţiile de mediu tropical. Se împerechează cu taurinele, dînd produşi fecunzi. Se creşte pentru muncă, lapte şi came. Se cunosc multe rase de zebu: Guyerati, Nellore, Africander etc.
Zebu Maur. Varietate de zebu, ce se creşte în Senegal, mai ales pe valea fluviului Senegal, cu schelet mai puternic şi coame mai scurte decît la varietatea Gobra, de culoare mai închisă, în condiţii bune de alimentaţie, poate ajunge pînă la 600 kg greutate.
Zeitli. Proteină din grupa pro-laminelor (gliadinelor) care se găseşte în bobul de porumb. Neavînd toţi acizii aminaţi (îi lipseşte lizina şi triptofanul), nu este o proteină completă pentru alimentaţie.
Zglivoaci (lat. Cottus gobio), sin. babete. Peşte din familia cotidelor, cu corpul lung de 6—12 cm, lipsit de solzi şi cu capul mare, larg, turtit. Trăieşte în apele repezi de munte. Este dăunător (consumă icrele păstrăvului).
Zgomot de acioaie, v. semnul banului.
Zgomot de aramă. Zgomot puternic, metalic, obţinut la percuţia transversală a toracelui în unele boli (v. transonanţa toracică).
Zgomot de drapel, sin. zgomot de fald. Zgomot respirator su-praadăugat, asemănător celui produs de un drapel bătut de vînt, întîlnit în inflamaţii pse-udomembranoase ale căilor respiratorii.
Zgomot de fistulă pulmonară,
sin. zgomot de gîlgîitură pleurală. Ral umed cu bule mari, de tipul ralului cavernos, produs de piopneumotoraxul în comunicare cu o bronhie ş.a. Zgomot de frecături, sin. frecătură. Zgomot similar celui produs cu ocazia frecării a două
 suprafeţe aspre, întîlnit în in- zle flamaţiile uscate ale diferitelor ggy seroase (pleurită, pericardită ş.a.).
 Zgomot de galop, v. Ritm de galop.
 Zgomot de lichid, sin. zgomot de glu-glu, zgomot de picătură. Zgomot similar celui produs cînd se clatină o sticlă pe jumătate plină cu apă, surprin-zîndu-se în cursul mişcărilor spontane sau provocate ale diferitelor regiuni ce conţin colecţii lichido-gazoase (piopneumope-ricard, piopenumotorax etc.). Zgomot de oală spartă. Sunet de percuţie similar celui produs cînd se loveşte dosul unei palme de genunchi în timp ce ambele palme sînt unite („îşi dau mî-na“), întîlnit în cazul existenţei unor cavităţi voluminoase cu conţinut gazos în zona de vibrare (caverne pulmonare ş.a.) mai rar în alte cazuri.
 Zgomot de picături, v. Zgomot de lichid.
 Zgomot rotator, sin. zgomot muscular. Zgomot similar uruitului de ceasornic, de roţi sau de tunet în depărtare, perceput pe diferite regiuni în momentul contracţiei musculare (zgomotele de contracţie a rumenului, colonului etc.).
 .Zibelini, v. Samur.
 Zigomatic (os-). Piesă osoasă a craniului, situată pe partea laterală a orbitei.
 Zigomatic (nervul-) (lat. N. zygomaticus). Ramură detaşată din n. maxilar al trigemenului, în interiorul conductelor sfe-noidale, de unde trece în teaca orbitară, unde se divide într-o mulţime de ramuri ce se distribuie pleoapei inferioare, unghiului extern al ochiului etc. Zigomato-orbitara (lat. A. zy-gomato-orbitalis). Terminală a arterei temporale superficiale la carnivore, distribuindu-se feţii şi muşchiului temporal.
 zre Zigomato-temporal (nervul-).
 658 lamură detaşată din nervul lacrimal, distribuită bazei urechii si plexului fronto-parietal. Zigot. Celulă rezultată din unirea a doi gameţi. La organismele pluricelulare, prin diviziune sau segmentare, formează embrionul.
     Zimbru, v. Bizon. Zi-pereche-animale. Unitatea de muncă convenţională, folosită în agricultură, care exprimă volumul de lucru efectuat timp de zece ore, de un atelaj cu două animale.
 —- Zona zoster, sin. herpes zoster. Afecţiune cutanată supraacută, manifestată prin prurit, durere, erupţie eritematoasă şi veziculoasă, localizate în dreptul traiectului unui nerv senzitiv, însoţită uneori de febră şi lim-fadenită regională; sub raport etiologic, este probabil o viroză neurotropă.
     Zonal (gr. zone: centură) sin. zonar. Dispus pe o zonă, adesea metameric, deci perpendicular faţă de axul longitudinal al corpului (paralizie zonară etc.; v. şi Kalchschmidt).
     Zonei marginale a cordonului lateral (sindromul-). Disociaţie termoalgezică zonară, de partea opusă leziunilor care interesează fasciculul cerebelos direct şi încrucişat.
 ——' Zoocultură. Ramură principală a agriculturii, care asigură produsele alimentare de bază (lapte, came, ouă, etc.) materii prime pentru industria alimentară şi uşoară, forţă de tracţiune animală, principalul îngrăşă-mînt organic, (bălegarul). A apărut din cele mai vechi timpuri, ca o continuare a vînătorii, o dată cu îmblînzirea şi domesticirea animalelor sălbatice şi a avut ca urmare dezvoltarea forţelor de producţie, marcînd împreună cu apariţia culturii
   plantelor agricole, prima mare diviziune a muncii.
   Zoofort. Amestec de microele-mente, vitamine, antibiotice şi aminoacizi, cu acţiune biosti-mulatoare, folosit în hrana puilor de frigare şi a porcilor de carne.
—Zoometru. Instrument folosit pentru efectuarea măsurilor de înălţime, lungime şi lărgime la animale.
   Zonarea raselor de animale, v.
   Raionarea raselor de animale. Zoonoză, sin. antropozoonozâ. Infecţie comună omului şi unor specii de animale, în măsură să se transmită direct de la o specie la alta (de exemplu, te-tanosul nu este zoonoză, întru-cît nu se transmite direct). Zooplancton. Totalitatea organismelor animale care intră în compoziţia planctonului. Este format din protozoare, ratifere, crustacee inferioare etc. şi foloseşte ca hrană pentru unele specii de peşti.
   Zoopsie. Termen sub care se defineşte halucinaţia la animale.
-  Zootehnie (gr. zoon: animal şi techne; ştiinţă, meşteşug, artă), sin. creşterea animalelor. Ansamblu de ştiinţe care au ca obiectiv studierea şi cunoaşterea reproducţiei, creşterii, alimentaţiei, ameliorării şi exploatării animalelor domestice.
   Zootehnie generală. Ştiinţă care se ocupă cu studierea şi definirea principiilor şi metodelor generale referitoare la specie, rasă, alimentaţie, reproducţie, genetică etc.
   Zootehnie specială. Ştiinţă care se ocupă cu studiul raselor din fiecare specie de animale domestice, cu tehnica creşterii, ameliorării şi exploatării animalelor din fiecare specie şi rasă, pe categorii de vîrste, de stare fiziologică etc.
Zooterapeutlcă. Terapeutica aplicată pe animale.
Zootomie. Disecţia practicată pe animale.
Zootis. Hibrid mascul între yak şi o rasă de taurine din Himalaia. Este mai dezvoltat decît femela (v. tsauri), are temperament docil şi este ste-
ril. Se foloseşte la tracţiune şi samar.
Zulu. Rasă de taurine autohtone, primitivă, puţin pretenţioasă la condiţiile de mediu ce se creşte în Republica Sud Africană. A participat la formarea rasei Nguni. Zwergschnauzer, v. Schnauzer.
 ZWE
 659
  Tiparul executat la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii**: Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti